Stephen King — Cutia Cu Fantome

fantome 


R A 
premiul 
BRAM STOKER 
2007 


JOE HILL 


Cutia cu fantome 


Traducere din limba engleză şi note 
MIRCEA PRICAJAN 


Joe Hill (n. 1972), fiul lui Stephen King şi al Tabithei 
King, a ales să scrie romanul sub acest pseudonim, pentru 
a se desprinde de imaginea şi stilul tatălui său. Joe Hill şi-a 
lansat romanul de debut, Heart-Shaped Box, în 2007 care 
a primit premiul Bram Stoker la secţiunea „Cel mai bun 
roman”. Pe numele său real Joseph Hillstrom King, a ales 
să semneze cu pseudonim pentru a nu atrage atenţia 
asupra cărţii doar prin sonoritatea numelui tatălui său. 


Pentru tatăl meu, unul dintre cei buni 


Cum pot morţii avea destinaţii? 


Alan Moore, Vocea focului 


CÂINELE NEGRU 


Jude avea o colecţie particulară. 

Avea schiţe înrămate cu Cei Şapte Pitici pe peretele 
studioului, între discurile lui de platină. John Wayne Gacy 
le desenase pe când era în închisoare şi i le trimisese. Lui 
Gacy îi plăceau desenele animate din epoca de aur a 
studiourilor Disney aproape la fel de mult cât îi plăcea să 
molesteze copii mici; aproape la fel de mult cât îi plăceau 
albumele lui Jude. 

Jude avea craniul unui ţăran care fusese trepanat în 
secolul al şaisprezecelea, pentru a scoate demonii din el. 
Ţinea o colecţie de creioane înfipte în gaura din mijlocul 
tigvei. 

Avea o mărturie veche de trei sute de ani, semnată de o 
vrăjitoare. „Am vorbit cu câinele negru care a zis c-o să 
otrăvească vacile, c-o să înnebunească caii şi-o să- 
mbolnăvească pe copii pentru mine dac-o să-i dau sufletul 
meu, şi io am zis da, şi după-aia le-am lăsat să sugă de la 
sânu' meu.” A fost arsă pe rug. 

Avea un laţ tare şi ros care fusese folosit la spânzurarea 
unui om în Anglia la începutul secolului al 
nouăsprezecelea, tabla de şah din copilărie a lui Aleister 
Crowley şi un film snuff. Dintre toate obiectele din colecţia 
lui Jude, deținerea acestuia din urmă îl deranja cel mai 
tare. li parvenise prin intermediul unui ofiţer de poliţie, un 
om care asigurase paza la câteva spectacole în L.A. 
Copoiul zisese că filmul e bolnav. O spusese cu un 
oarecare entuziasm. Jude îl văzuse şi credea că omul are 
dreptate. Filmul era bolnav. Şi, pe deasupra, într-un fel 
indirect, mai şi grăbise încheierea căsniciei lui Jude. 
Totuşi, îl păstra. 


Multe dintre obiectele groteşti şi bizare din colecţia sa 
particulară erau daruri pe care i le trimiteau fanii. I se 
întâmpla foarte rar să cumpere el însuşi ceva pentru 
colecţie. Dar când Danny Wooten, asistentul său personal, 
îi spuse că era o fantomă de vânzare pe internet şi-l 
întrebă dacă vrea s-o cumpere, Jude nici n-a trebuit să stea 
pe gânduri. Era ca atunci când ieşi în oraş la masă, asculţi 
care este specialitatea zilei şi te hotărăşti că o vrei fără să 
te mai uiţi în meniu. Unele impulsuri nu necesitau 
aprobarea intelectului. 

Biroul lui Danny ocupa un spaţiu relativ recent construit 
în partea de nord-est a coşcovitei case, vechi de 110 ani, a 
lui Jude. Cu instalaţia lui de control a climei, cu mobila 
Officemax şi covorul industrial „cafea cu lapte”, biroul era 
rece şi impersonal, câtuşi de puţin în ton cu restul casei. 
Dacă n-ar fi existat afişele de concert strânse în rame de 
oţel inoxidabil, putea fi sala de aşteptare a unui dentist. 
Unul dintre ele înfăţişa un borcan doldora de globi oculari 
holbaţi, de care atârnau nervi noduroşi şi însângeraţi. 
Acela era pentru turneul „Cu toţi ochii pe voi”. 

Nici nu fusese bine construită aripa cea nouă că Jude a 
şi început să regrete decizia. Nu voise să meargă patruzeci 
de minute cu maşina din Piecliff la un birou închiriat în 
Poughkeepsie ca să-şi desfăşoare activitatea, dar asta 
probabil că ar fi fost de preferat mai degrabă decât să-l 
aibă pe Danny Wooten chiar acolo, în casa lui. Acolo, 
Danny şi munca lui Danny erau prea aproape. Când Jude 
era în bucătărie, putea să audă telefoanele sunând acolo, 
ambele linii din birou prinzând viaţă în acelaşi timp, iar 
sunetul îl scotea din minţi. Nu înregistrase un album de ani 
de zile, abia dacă mai lucrase de când Jerome şi Dizzy 
muriseră (şi formaţia odată cu ei), dar telefoanele tot 
sunau şi iar sunau. Se simţea asediat de neîncetata paradă 
a celor care-i cereau o parte din timp şi de nesfârşita 
acumulare de cereri, înţelegeri şi contracte juridice şi 
profesionale, acţiuni de promovare şi apariţii publice, 
munca la Judas Coyne Incorporated, care nu ajungea 


niciodată la capăt, era întotdeauna în desfăşurare. Când 
era acasă, voia să fie el însuşi, nu o marcă înregistrată. 

În cea mai mare parte, Danny nu intra în restul casei. 
Oricare ar fi fost defectele lui, ţinea la spaţiul privat al lui 
Jude. Dar Danny considera că este dreptul lui Jude de a 
intra când pofteşte în birou - lucru pe care Jude îl făcea, 
fără prea multă plăcere, de patru sau cinci ori pe zi. Prin 
birou trecea cel mai scurt drum spre hambar şi spre câini. 
L-ar fi putut evita pe Danny ieşind din casă pe uşa 
principală şi dând ocol întregii clădiri, dar refuza să se 
furişeze în propria-i casă doar ca să-l evite pe Danny 
Wooten. 

Pe deasupra, nu părea posibil ca Danny să aibă 
întotdeauna ceva cu care să-l deranjeze. Dar mereu o 
făcea. lar dacă nu avea ceva care să necesite imediat 
atenţie, voia să discute. Danny era de baştină din sudul 
Californiei şi discuţiile lui nu se mai sfârşeau. Era în stare 
să le vorbească unor persoane absolut străine despre 
beneficiile pirului, printre care se număra eliminarea unui 
scaun parfumat ca o peluză proaspăt tunsă. Avea treizeci 
de ani, dar putea discuta despre skateboarding şi 
Playstation cu puştiul care aduce pizza de parcă ar fi avut 
paisprezece. Danny se confesa meşterilor care veneau să 
repare aerul condiţionat, spunându-le că sora lui luase o 
supradoză de heroină în adolescenţă şi că el, la o vârstă 
fragedă, fusese cel care găsise corpul mamei sale după ce 
aceasta se sinucisese. Era imposibil să-l faci să se ruşineze. 
El nu cunoştea ce înseamnă timiditatea. 

Jude se întorcea înăuntru după ce-i hrănise pe Angus şi 
Bon şi era la jumătatea razei de acţiune a lui Danny - 
tocmai începea să creadă că va reuşi să treacă prin birou 
nevătămat - când Danny spuse: 

— Hei, şefu”, fii atent aici. 

Când îţi cerea atenţia, Danny aproape de fiecare dată 
rostea aceste cuvinte de care Jude învățase să se teamă, 
un preludiu la o jumătate de oră de timp pierdut, 
formulare de completat, faxuri de citit. Apoi Danny îi spuse 
că cineva vinde o fantomă, iar Jude uită complet de 


sentimentele sale potrivnice. Dădu ocol mesei de lucru ca 
să se poată uita peste umărul lui Danny la monitorul 
computerului. 

Danny găsise fantoma pe un site de licitaţii online, nu 
ebay, ci unul dintre cele care aspirau la statutul acestuia. 
În timp ce Danny citea cu voce tare, Jude îşi plimbă 
privirea peste descrierea obiectului. Dacă l-ar fi lăsat, 
Danny i-ar fi mestecat şi mâncarea. Avea un servilism în el 
care lui Jude, cu toată sinceritatea, i se părea revoltător la 
un bărbat. 

— „Cumpăraţi fantoma tatălui meu vitreg”, citi Danny. 
„Acum şase săptămâni, vârstnicul meu tată vitreg a murit 
fără veste. Stătea cu noi la vremea aceea. Nu avea o 
locuinţă proprie şi mergea de la o rudă la alta, unde 
rămânea câte o lună sau două înainte să plece mai 
departe. Toţi am fost şocaţi de dispariţia lui, în special fiica 
mea, care i-a fost foarte apropiată. Nimeni nu se aştepta. A 
fost activ până la sfârşitul vieţii. Nu stătea niciodată la 
televizor. Bea câte un pahar de suc de portocale în fiecare 
zi. Avea toţi dinţii în gură.” 

— Asta-i o glumă, futu-i, zise Jude. 

— Nu prea cred, răspunse Danny şi continuă. „La două 
zile de la înmormântare, fetiţa mea l-a văzut stând în 
camera de oaspeţi, care e vizavi de dormitorul ei. După ce 
l-a văzut, fata mea n-a vrut să mai stea singură în camera 
ei şi nici să urce la etaj. I-am spus că bunicul nu i-ar face 
niciodată ceva rău, dar ea a spus că se teme de ochii lui. A 
spus că sunt doar nişte mâzgălituri negre şi că nu mai 
servesc la văzut. Aşa că de atunci doarme cu mine. 

La început, am crezut că e doar o poveste de groază pe 
care şi-o spune singură, dar lucrurile nu s-au oprit aici. În 
camera de oaspeţi e tot timpul frig. M-am plimbat pe acolo 
şi am observat că e mai frig în dulap, unde era agăţat 
costumul lui de duminică. Voia să fie îngropat în costumul 
ăla, dar când l-am îmbrăcat cu el la pompele funebre, nu 
arăta bine. Oamenii se micşorează puţin după ce mor. 
Seacă apa din ei. Costumul lui cel bun îi era prea mare, 
aşa că ne-am lăsat convinşi de cei de la pompele funebre 


să cumpărăm un costum de la ei. Nu ştiu de ce i-am 
ascultat. 

Noaptea trecută m-am trezit şi l-am auzit pe tata vitreg 
plimbându-se fără odihnă la etaj. Patul din camera lui nu 
vrea să rămână făcut, iar uşa se deschide şi se trânteşte 
când ţi-e lumea mai dragă. Nici pisica nu vrea să urce la 
etaj şi uneori stă la baza scărilor uitându-se la ceva ce eu 
nu văd. Se uită ţintă un timp, apoi scoate un chirăit 
cumplit, de parcă ar fi călcat-o cineva pe coadă, şi fuge. 

Tatăl meu vitreg a fost toată viaţa lui spiritist şi cred că 
prezenţa lui aici are scopul doar de a o învăţa pe fiica mea 
că moartea nu este capătul drumului. Dar ea are 
unsprezece ani şi trebuie să ducă o viaţă normală şi să 
doarmă în camera ei, nu în a mea. Singurul lucru la care 
mă pot gândi e să încerc să-i găsesc lui Tataie altă casă, iar 
lumea e plină de oameni care vor să creadă în viaţa de 
apoi. Ei, am chiar aici dovada care vă trebuie. 

Am să «vând» fantoma tatălui meu vitreg celui care 
oferă mai mult. Sigur că un suflet nu poate fi vândut, însă 
eu cred că va veni în casa voastră şi va locui cu voi dacă îl 
primiţi cu braţele deschise. Cum am spus, când a murit, 
stătea doar temporar la noi şi nu avea o casă a lui, aşa că 
sunt sigură că se va duce acolo unde este dorit. Să nu 
credeţi că asta este o înşelătorie sau o glumă şi că vă voi 
lua banii fără să vă trimit nimic. Cel care va câştiga 
licitaţia va avea ceva concret în schimbul banilor. Vă voi 
trimite costumul lui de duminică. Cred că dacă spiritul lui 
e ataşat de ceva, de acesta trebuie să fie. 

Este un costum foarte frumos de modă veche, făcut de 
Great Western Tailoring. Are dunguliţe argintii foarte 
subţiri, bla-bla, „căptuşeală de satin”, bla-bla...” 

Danny se opri din citit şi arătă spre monitor. 

— Uită-te la dimensiuni, şefu'. E chiar măsura ta. Ultima 
ofertă e optzeci de dolari. Dacă vrei să ai o fantomă, se 
pare că ar putea fi a ta pentru o sută. 

— S-o cumpărăm, zise Jude. 

— Serios? Să fac o ofertă de o sută de dolari? 


Jude îngustă ochii, uitându-se atent la ceva de pe 
monitor, cu puţin sub descrierea obiectului, un buton pe 
care scria AL TĂU ACUM: 1.000 $. Şi sub asta: Fă clic 
pentru a cumpăra şi a închide licitaţia acum! Puse degetul 
acolo, lovind sticla ecranului. 

— Hai să oferim direct o mie şi să închidem licitaţia, 
zise. 

Danny se răsuci cu scaunul. Rânji şi ridică sprâncenele. 
Danny avea sprâncene înalte, arcuite, ca Jack Nicholson, 
pe care le folosea cu mare pricepere. Poate se aştepta la o 
explicaţie, dar Jude nu era sigur dacă putea explica, nici 
chiar sieşi, de ce i se părea normal să dea o mie de dolari 
pe un costum vechi care probabil nu valora nici cinci la 
sută din suma asta. Mai târziu se gândi că ar putea face 
bine la publicitate: Judas Coyne cumpără un poltergeist. 
Fanii salivau după asemenea poveşti. Dar asta o gândi mai 
târziu. Atunci, în acel moment, ştia doar că voia să fie cel 
care cumpără fantoma. 

Jude o luă din loc, spunându-şi că se va duce la etaj să 
vadă dacă Georgia s-a îmbrăcat. li spusese să-şi ia hainele 
pe ea acum o jumătate de oră, dar se aştepta s-o găsească 
tot în pat. Avea impresia că femeia plănuia să stea acolo 
până se lăsa cu cearta pe care şi-o dorea. O va găsi şezând 
în chiloti, vopsindu-şi cu atenţie unghiile de la picioare în 
negru. Sau va avea laptopul deschis, scormonind online 
printre accesorii goth, căutând inelul perfect pe care să şi-l 
înfigă în limbă, de parcă i-ar mai fi trebuit alte blestemate 
de... Apoi gândul navigării pe internet îl făcu pe Jude să 
stea locului, întrebându-se ceva. Se uită înapoi la Danny. 

— Cum ai dat peste aia? întrebă, înclinând din cap spre 
computer. 

— Am primit un e-mail. 

— De la cine? 

— De la site-ul de licitaţii. Ne-au trimis un e-mail în care 
spuneau „Am observat că aţi mai cumpărat astfel de 
lucruri şi ne gândeam că v-ar putea interesa.” 

— Am mai cumpărat astfel de lucruri? 

— Obiecte de ocultism, presupun. 


— Eu n-am cumpărat niciodată nimic de pe site-ul ăla. 

— Poate ai cumpărat şi doar nu-ţi aminteşti. Poate am 
cumpărat eu ceva pentru tine. 

Jude zise: 

— Acidu' mă-sii. Odată aveam memorie bună. La 
gimnaziu făceam parte din clubul de şah. 

— Serios? Ce chestie mişto. 

— Care? Că am făcut parte dintr-un club de şah? 

— Cred. Pare o chestie aşa de... tocilar. 

— Mda. Dar foloseam degete retezate în loc de pioni. 

Danny râse - puţin prea tare, zguduindu-se şi ştergându- 
şi lacrimi imaginare de la colţurile ochilor. Lingăul naibii! 


2 


Costumul sosi sâmbătă dimineața devreme. Jude era 
treaz şi ieşise cu câinii. 

Angus sări imediat ce camionul UPS se opri şi îi smulse 
lui Jude lesa din mână. Angus sări în partea laterală a 
camionului parcat, împroşcând salivă, zgâriind furios cu 
labele portiera pasagerului. Şoferul rămase la volan, 
uitându-se în jos la el cu expresia calmă, dar intensă a unui 
doctor care contemplă o nouă mutație a virusului Ebola 
prin microscop. Jude prinse lesa şi trase mai tare decât 
intenţionase. Angus căzu pe o parte în ţărână, apoi se 
răsuci şi sări înapoi în picioare, mârâind. De-acum, Bon 
intrase şi ea în joc, zbătându-se la celălalt capăt al lesei pe 
care Jude o ţinea în cealaltă mână şi lătrând pe un ton 
strident care-i dădea dureri de cap stăpânului său. 

Pentru că hambarul şi ţarcul lor era prea departe ca să-i 
tragă într-acolo, Jude îi târî prin curte, împotrivindu-se 
forţei lor, şi urcă în verandă. li împinse pe uşa din faţă şi o 
trânti în urma lor. Imediat, aceştia începură să se lovească 
în ea, lătrând isteric. Uşa se cutremura sub izbiturile lor. 
Câinii mă-sii. 

Jude se împletici înapoi în parcare şi ajunse la camionul 
UPS tocmai când portiera din spate se ridica zgomotos. 


Dincolo de ea era curierul, care sări jos, ţinând la 
subsuoară o cutie lungă şi plată. 

— Ozzy Osbourne are pomeraniani, zise tipul de la UPS. 
l-am văzut la televizor. Nişte căţeluşi simpatici ca 
pisicuţele. Nu v-aţi gândit niciodată să vă luaţi nişte 
căţeluşi simpatici ca aceia? 

Jude luă cutia fără nicio vorbă şi se duse înăuntru. 

Străbătând casa, duse cutia în bucătărie. O aşeză pe 
tejghea şi îşi turnă cafea. Datorită instinctului şi 
metabolismului, Jude se trezea devreme. Când era pe 
drum, sau când înregistra, se obişnuise să urce în pat la 
cinci dimineaţa şi să doarmă cam cât stătea soarele pe cer, 
însă niciodată nu-i fusese uşor să stea treaz toată noaptea. 
În turnee, se trezea la patru după-amiaza, animat de o 
proastă dispoziţie şi cu dureri de cap, întrebându-se unde 
a zburat timpul. Toţi cunoscuţii i se păreau impostori isteţi, 
extratereştri nesimţitori purtând piele de cauciuc şi 
chipurile prietenilor săi. Era nevoie de-o cantitate 
generoasă de alcool pentru a-i readuce la condiţia lor 
normală. 

Numai că trecuseră trei ani de la ultimul turneu. Nu-l 
prea interesa alcoolul când era acasă, şi era gata de 
culcare cel mai adesea la nouă seara. La vârsta de 
patruzeci şi patru de ani, revenise la rutinele care-l 
călăuziseră de pe când era un băiat pe nume Justin 
Cowzynski şi locuia la ferma de porci a tatălui său. 
Nemernicul acela incult l-ar fi tras de păr din pat dacă-l 
găsea acolo la răsăritul soarelui. Avusese o copilărie plină 
de noroi, câini gălăgioşi, sârmă ghimpată, clădiri de fermă 
părăginite, porci zgomotoşi cu piele cojită şi feţe 
schimonosite, şi fără a avea contact cu altcineva în afara 
mamei sale, care stătea aproape cât era ziua de lungă la 
masa din bucătărie purtând pe faţă expresia flască şi goală 
a cuiva care a suferit o operaţie de lobotomie, şi a tatălui, 
care domina acele hectare de balegă de porc şi ruine cu 
râsetul lui furios şi cu pumnii. 

Aşa că Jude era treaz deja de câteva ore bune, dar încă 
nu luase micul dejun şi, când Georgia intră alene în 


bucătărie, el prăjea şuncă. Fata avea pe ea doar o pereche 
de chiloţi negri; îşi ţinea braţele împreunate peste sânii 
mici, albi, cu inele în sfârcuri, iar părul negru îi plutea în 
jurul capului într-o aură pufoasă, încâlcită. Numele ei nu 
era de fapt Georgia. Nu era nici Morfină, deşi sub acesta 
îşi desfăşurase activitatea de stripteuză vreme de doi ani. 
Numele ei era Marybeth Kimball, un nume atât de simplu, 
că râsese când i-l spusese prima dată, de parcă s-ar fi 
ruşinat de el. 

Jude avusese un şir întreg de iubite goth care făceau 
striptease, sau ghiceau viitorul, sau făceau striptease şi 
ghiceau viitorul, fete frumuşele care purtau cruci la gât şi 
se dădeau cu ojă neagră pe unghii, şi pe care el le striga 
mereu după numele statului lor de baştină, obicei care, pe 
cele mai multe, nu le deranja, căci nu le plăcea să li se 
aducă aminte de persoana pe care încercau să o şteargă cu 
machiajul acela de mort-viu. Avea douăzeci şi trei de ani. 

— Mama lor de câini proşti, zise ea, îndepărtându-l pe 
unu cu călcâiul. Aceştia se gudurau pe lângă picioarele lui 
Jude, aţâţaţi de mirosul şuncii. M-au trezit din somn, futu-i. 

— Poate că era timpul, futu-i, să te trezeşti. La asta te-ai 
gândit? 

Dacă putea, fata nu se trezea niciodată înainte de zece. 

Georgia se aplecă în frigider după sucul de portocale. 
Jude îi admiră corpul, felul în care bretelele chiloţilor îi 
apăsau fesele aproape prea albe, dar îşi feri privirea cât 
timp ea bău din cutie. Cutie pe care, desigur, o lăsă pe 
tejghea, unde sucul avea să se strice, dacă nu-l punea el la 
loc. 

Îi plăcea să fie adorat de fetişcanele astea goth. Îi plăcea 
sexul şi mai mult, trupurile lor flexibile, atletice, tatuate şi 
pofta lor de perversiuni. Dar fusese căsătorit o dată, 
avusese alături o femeie care, după ce folosea un pahar, 
ştia să-l spele şi să-l pună la loc, o femeie care citea ziarul 
dimineaţa, şi îi lipseau discuţiile lor. Erau discuţii de 
oameni maturi. Ea nu fusese stripteuză. Ea nu credea în 
ghicitul viitorului. Fusese o tovărăşie ca între doi oameni 
maturi. 


George folosi un cuţit de friptură ca să deschidă cutia 
adusă de UPS, apoi lăsă cuțitul pe tejghea, cu bandă 
scotch lipită de el. 

— Ce-i asta? întrebă. 

Inăuntrul cutiei se afla o altă cutie. Fusese bine 
îndesată, şi Georgia trebui să tragă tare ca s-o poată 
scoate pe tejghea. Era mare şi lucioasă şi neagră şi avea 
formă de inimă. În asemenea cutii erau ambalate uneori 
bomboane, deşi aceasta era mult prea mare ca să conţină 
bomboane, iar cutiile de bomboane erau roz sau, uneori, 
galbene. O cutie de lenjerie, atunci - numai că el nu 
comandase aşa ceva pentru ea. Se încruntă. Habar nu avea 
ce putea fi înăuntru şi, în acelaşi timp, simţea că ar trebui 
să ştie asta, că suspecta cutie în formă de inimă conţinea 
ceva ce aştepta să vină. 

— E pentru mine? întrebă ea. 

Fata trase de capac şi scoase ce era înăuntru, ridicându- 
l în aer ca să vadă şi el. Un costum. Cineva îi trimisese un 
costum. Era negru şi de modă veche; detaliile erau 
ascunse de plasticul pungii de curăţătorie în care era 
învelit. Georgia îl ţinea de umeri, în faţa corpului ei, 
aproape ca şi când ar fi fost o rochie pe care se gândea să 
o încerce, dar pentru care voia să afle mai întâi opinia lui. 
Il privea întrebător, cu o adâncitură adorabilă între 
sprâncene. Preţ de o clipă, Jude nu-şi aminti, nu ştiu de ce- 
l primise. 

Deschise gura ca să-i spună că nu are nicio idee, dar 
apoi se auzi spunând: 

— Costumul mortului ăla. 

— Poftim? 

— Fantoma, zise el, amintindu-şi pe măsură ce vorbea. 
Am cumpărat o fantomă. Nu ştiu ce femeie era convinsă că 
tatăl ei vitreg o bântuia. Drept pentru care a scos acel 
spirit neliniştit la vânzare pe internet, iar eu l-am 
cumpărat cu o mie de dolari. Asta-i costumul lui. Ea crede 
că asta ar putea fi sursa bântuirii. 

— O, mişto, zise Georgia. Şi o să-l porţi? 


Îl surprinse reacţia sa. Îl furnica pielea, i se făcuse de-a 
dreptul de găină. Pentru un moment nechibzuit, ideea i se 
păru obscenă. 

— Nu, zise, şi ea îi aruncă o privire surprinsă, auzind 
ceva rece şi plat în vocea lui. Surâsul ei superior se lăţi 
puţin, şi Jude îşi dădu seama că sunase... ei bine, nu 
speriat, ci momentan slab. Adăugă: Nu mi se potriveşte. 

Deşi, la drept vorbind, părea că, în timpul vieţii, 
poltergeistul avusese aproximativ înălţimea şi greutatea 
lui. 

Georgia spuse: 

— Poate c-o să-l port eu. Şi eu sunt un spirit cam 
neliniştit. Şi arăt sexy în haine bărbăteşti. 

Din nou: o senzaţie de repulsie, o furnicătură sub piele. 
Nu era bine să-l îmbrace. Il tulbura şi numai faptul că fata 
glumea despre asta, deşi n-ar fi putut spune de ce. N-o va 
lăsa să-l îmbrace. În clipa aceea, ceva mai respingător nu- 
şi putea imagina. 

Iar asta spunea ceva. Pentru Jude, nu erau multe lucruri 
prea dezgustătoare în viaţă. Nu era obişnuit cu acest 
sentiment. Profanul nu-l neliniştea; îi pusese o pâine bună 
pe masă vreme de treizeci de ani. 

— O să-l pun sus până mă dumiresc ce să fac cu el, zise 
el încercând să-şi ia un ton indiferent - şi nu tocmai 
reuşind. 

Ea se uită ţintă la el, interesată de această şovăire a 
obişnuitei sale siguranţe de sine, după care dădu jos punga 
de plastic. Nasturii de argint ai sacoului scăpărară în 
lumină. Costumul era sobru, negru ca pana corbului, dar 
acei nasturi, mari cât monedele de cincisprezece centi, îi 
dădeau un caracter oarecum rustic. Dacă-i mai adăugai şi 
o cravată-şnur, era genul de costum pe care-l purta Johnny 
Cash pe scenă. 

Angus începu să latre; hămăituri puternice, ascuţite. Se 
lăsă pe labele din spate, cu coada jos, îndepărtându-se de 
costum. Georgia râse. 

— Chiar că-i bântuit, zise ea. 


Ţinu costumul în faţă şi-l flutură înainte şi înapoi, 
făcându-l să umble prin aer spre Angus, scuturându-l spre 
el, un toreador cu pelerină. Gemu când se apropie de el, 
strigătul gutural al unei fantome rătăcitoare, în vreme ce 
ochii îi scăpărau de plăcere. 

Angus se împletici în spate, lovi un taburet de la tejghea 
şi-l răsturnă cu un bufnet răsunător. Bon se uita cu fereală 
de sub vechiul bloc de tăiat carne mânjit de sânge, cu 
urechile lipite de craniu. Georgia râse din nou. 

— Termină dracului odată, zise Jude. 

Ea îi aruncă o privire ţâfnoasă, de-o bucurie perversă - 
privirea unui copil care arde furnici cu lupa - după care îşi 
compuse o mină de durere şi ţipă. Înjură şi se prinse de 
mâna dreaptă. Aruncă în lături costumul, pe tejghea. 

O picătură lucioasă de sânge îi crescu pe vârful 
degetului mare şi căzu, roz, pe gresia de pe jos. 

— Căcat, zise ea. Futu-i acu’ mă-sii. 

— Vezi ce păţeşti? 

Cu o privire furioasă, îi arătă degetul mijlociu şi plecă în 
grabă. După ce rămase singur, Jude se ridică şi puse sucul 
înapoi în frigider. Aruncă cuțitul în chiuvetă, luă un prosop 
ca să şteargă sângele de pe podea - şi atunci privirea îi 
rămase la costum, şi uită orice ar fi fost pe cale să facă. 

Îl netezi, îi împături mânecile peste piept, pipăi cu 
băgare de seamă. Nu găsi niciun ac, nu-şi dădea seama în 
ce se putuse înţepa fata. Il puse cu blândeţe înapoi în 
cutie. 

Mirosul înţepător îi atrase atenţia. Aruncă privirea în 
tigaie şi înjură. Şunca era arsă. 


3 


Puse cutia pe raftul din spate al dulapului şi se hotărî să 
nu se mai gândească la ea. 


Trecea prin bucătărie, cu puţin înainte de şase, ca să ia 
cârnăciorii pentru grătar, când auzi o şoaptă în biroul lui 
Danny. 

Sunetul îl surprinse şi-l făcu se stea locului. Danny 
plecase acasă deja de o oră bună, iar biroul era încuiat, 
trebuia să fie gol. Inclină din cap ca să asculte, 
concentrându-se asupra vocii joase, sibilinice... şi într-o 
clipă identifică ceea ce auzea, şi pulsul începu să-i 
încetinească. 

Nu era nimeni acolo. Doar cineva care vorbea la radio. 
Jude ştia asta. Tonurile joase nu erau destul de joase, 
vocea însăşi era uşor aplatizată. Sunetele pot sugera 
forme, pot zugrăvi imaginea bulei de aer în care li s-a dat 
formă. O voce dintr-un puţ are un ecou adânc, rotund, pe 
când o voce dintr-un dulap pare comprimată, stoarsă de 
toată plinătatea ei. Muzica este şi geometrie. Ceea ce 
auzea el acum era o voce prinsă într-o cutie. Danny uitase 
să închidă radioul. 

Deschise uşa biroului, îşi vâri capul înăuntru. Becurile 
erau stinse şi cum soarele era în cealaltă parte a clădirii, 
încăperea era scufundată în umbre albastre. Combina 
stereo din birou era a treia cea mai proastă din casă, însă 
tot mai bună ca majoritatea combinelor stereo pentru uz 
domestic, o unitate compusă din mai multe componente 
Onkyo închisă într-un dulap de sticlă de lângă răcitorul de 
apă. Ledurile erau aprinse, un verde nenatural, culoarea 
obiectelor privite prin ochelari cu infraroşu, cu excepţia 
unei singure dungi verticale roşii, un indicator rubiniu care 
arăta frecvenţa pe care era acordat radioul. Indicatorul era 
o fantă îngustă, de forma unei pupile de pisică, şi părea să 
se uite la birou cu o fascinaţie stranie, imobilă. 

„Cât de rece va fi în noaptea asta?” zise bărbatul de la 
radio pe un ton răguşit, aproape abraziv. Un grăsan, 
judecând după felul în care şuiera când expira. „Trebuie să 
ne facem griji că vom găsi vagabonzi îngheţaţi pe 
pământ?” 


„Grija dumneavoastră pentru bunăstarea celor fără casă 
este emoţionantă”, zise al doilea bărbat, acesta pe o voce 
puţin subţire, stridentă. 

Era WFUM, unde majoritatea formațiilor aveau nume de 
dezastre fatale (Anthrax) sau de stări decadente (Rancid!), 
şi unde pe dj-i îi preocupau cu precădere  lăţeii, 
stripteuzele şi amuzantele acte de umilire ale căror victime 
erau săracii, infirmii şi vârstnicii. Se ştia că difuzează 
muzica lui Jude, mai mult sau mai puţin constant, motiv 
pentru care Danny îşi ţinea radioul acordat pe frecvenţa 
lor, ca act deopotrivă de loialitate şi de linguşire. La drept 
vorbind, Jude bănuia că Danny nu avea nicio preferinţă 
muzicală clar definită, nicio părere pro sau contra, şi că 
radioul era doar zgomot de fond, echivalentul auditiv al 
tapetului. Dacă ar fi lucrat pentru Enya, Danny, în vreme 
ce i-ar fi răspuns la e-mail-uri şi ar fi trimis faxuri, ar fi 
fredonat bucuros imnuri celtice. 

Jude intră în cameră cu gândul de a închide combina, 
dar nu ajunse departe când pasul îi încremeni, o amintire 
străpungându-i gândurile. În urmă cu o oră fusese afară cu 
câinii. Stătuse la capătul drumului de acces, bucurându-se 
de tăria aerului, de înţepăturile pe care le simţea în obraji. 
Cineva la capătul drumului ardea o grămadă de frunze 
căzute şi lemne putrede, iar vagul iz al fumului aromat îi 
făcuse şi el plăcere. 

Danny ieşise din birou, strângându-şi jacheta în jurul 
corpului, în drum spre casă. Stătuseră la poveşti un 
moment - sau, mai precis, Danny bătuse din gură în vreme 
ce el privise câinii şi încercase să nu-l audă. Te puteai 
întotdeauna baza pe Danny Wooten când voiai să pui capăt 
unei perioade de tăcere divină. 

Tăcere. În spatele lui Danny, în birou, era tăcere. Jude 
îşi amintea croncănitul ciorilor şi fluxul neîntrerupt al 
sporovăielii lui Danny, dar nu şi sunetul radioului venind 
din biroul din spatele lui. Dacă fusese deschis, Jude era de 
părere că l-ar fi auzit. Avea auzul la fel de ascuţit ca 
oricând.  Supravieţuise, imposibil de crezut, tuturor 


1! rancid - rânced 


încercărilor la care îl supusese de-a lungul ultimilor 
treizeci de ani. Prin comparaţie, toboşarul lui, Kenny 
Morlix, singurul membru care supravieţuise din formaţia 
originală, suferea de acufenă acută, nu-şi auzea nici soţia 
atunci când ea îi striga în faţă. 

Jude porni iar din loc, dar se simţea din nou stingher. Nu 
dintr-un motiv anume, ci din toate motivele. Era 
întunecimea din birou şi ochiul roşu care-l privea din 
mijlocul combinei. Era ideea că radioul nu fusese deschis 
acum o oră, când Danny stătuse în uşa deschisă a biroului 
trăgându-şi fermoarul jachetei. Era gândul că cineva 
trecuse recent prin birou şi încă putea să fie pe aproape, 
poate privindu-l din întunericul băii, unde uşa era 
întredeschisă - un gând paranoic, care nu-i stătea în fire, 
însă chiar şi aşa imposibil de negat. Întinse mâna spre 
butonul de închidere al combinei, nemaiascultând cu 
adevărat, cu ochii la uşa aceea. Se întrebă ce ar face dacă 
ar începe să se deschidă. 

Meteorologul spuse: „... rece şi uscat datorită frontului 
atmosferic ce împinge aerul cald spre sud. Morţii-i trag pe 
vii în jos. Jos în frig. Jos în văgăună. O să mo...” 

Jude atinse butonul cu degetul mare şi îl apăsă exact 
când recunoscu ceea ce se spunea. Tresări, speriat, şi 
apăsă iar butonul, dorind să audă vocea din nou şi să 
înţeleagă despre ce naiba vorbise meteorologul. 

Numai că meteorologul terminase de vorbit şi în locul lui 
intrase dj-ul: „... nouă or să ne îngheţe cururile, da’ lui 
Kurt Cobain i-e cald în iad. V-aţi prins.” 

O chitară se tângui, un sunet ascuţit, oscilant, care 
continuă şi iar continuă fără vreo melodie sau vreun scop 
clar, ci poate doar acela de a-l scoate din minţi pe 
ascultător. Frazele de deschidere ale piesei „I Hate Myself 
and I Want to Die” de Nirvana. Despre asta să fi vorbit 
meteorologul? Spusese ceva despre moarte. Jude mai 
apăsă o dată butonul, recufundând încăperea în tăcere. 

Nu dură mult. Telefonul prinse viaţă, chiar în spatele lui, 
o răbufnire neaşteptată de sunet care făcu din nou pulsul 
lui Jude să prindă viteză. Aruncă o privire fioroasă spre 


masa lui Danny, întrebându-se cine putea să sune pe linia 
de la birou la ora aceea. Se duse după masa de lucru ca să 
se uite la identitatea apelantului. Era un număr cu 985, pe 
care îl identifică imediat ca fiind un prefix din estul 
Louisianei. Numele care apăru era COWSZYNSKI, M. 

Numai că Jude ştia, chiar şi fără să ridice receptorul, că 
de fapt nu era Cowzynski, M. la celălalt capăt al firului. 
Asta numai dacă nu avusese loc vreun miracol medical. 
Aproape că nici nu ridică receptorul, dar apoi îşi spuse că 
poate suna Arlene Wade ca să-i spună că Martin a murit, 
caz în care va trebui să discute cu ea mai devreme sau mai 
târziu, fie că voia, fie că nu. 

— Alo, zise. 

— Alo, Justin, spuse Arlene. 

li era mătuşă prin alianţă, cumnata mamei lui, şi 
asistentă medicală cu licenţă, deşi în ultimele treisprezece 
luni singurul ei pacient fusese tatăl lui Jude. Avea şaizeci şi 
nouă de ani şi o voce nazală, melodioasă. Pentru ea, el va fi 
întotdeauna doar Justin Cowzynski. 

— Cum eşti, Arlene? 

— Sunt la fel ca oricând. Ştii tu. Eu şi câinele ne 
înţelegem bine. Deşi el nu se mai poate ridica aşa des, 
fiindcă e aşa gras şi-l dor genunchii. Dar nu te sun ca să-ţi 
vorbesc despre mine sau despre câine. Sun în legătură cu 
tatăl tău. 

De parcă putea exista alt motiv pentru telefonul ei. Pe fir 
se auzea zgomot de fond. Jude fusese intervievat la telefon 
de o personalitate radio din Beijing şi primise telefoane de 
la Brian Johnson din Australia, dar legătura fusese mereu 
clară de parcă ar fi fost sunat de la câteva case depărtare. 
Insă, din cine ştie ce motiv, apelurile din Moore's Corner, 
Louisiana, erau pârâitoare şi slabe, ca un post AM de radio 
aflat puţin prea departe ca să fie recepționat cum se 
cuvine. Voci implicate în alte apeluri telefonice intrau şi 
ieşeau de pe fir, vag audibile vreme de câteva momente, 
după care dispăreau. Poate că în Baton Rouge aveau 
legături la internet de mare viteză, dar în orăşelele din 
mlaştinile de la nord de lacul Pontchartrain, dacă voiai o 


legătură de mare viteză cu restul lumii, te urcai în maşină 
şi te duceai în altă parte. 

— În ultimele luni i-am dat mâncare cu linguriţa. Chestii 
moi pe care să nu trebuiască să le mestece. li plăceau 
steluţele alea. Paste făinoase. Şi crema de vanilie. N-am 
întâlnit niciodată o persoană pe moarte care să nu vrea 
cremă de ou şi lapte. 

— Mă surprinde. Nu s-a dat niciodată în vânt după 
dulciuri. Eşti sigură? 

— Cine are grijă de el? 

— Tu. 

— Ei, atunci se pare că sunt sigură. 

— Bine. 

— Din cauza asta şi sun. Nu vrea să mai mănânce cremă 
sau steluțe sau orice altceva. Se îneacă pur şi simplu cu 
orice-i pun în gură. Nu poate să înghită. Doctorul Newland 
a venit să-l consulte ieri. Crede că tatăl tău a suferit o nouă 
cădere. 

— O comoţie cerebrală. 

Nu era tocmai o întrebare. 

— Nu una care să-l răpună. Dacă avea una d-aia, n-ar fi 
încăput îndoială. Ar fi mort. Asta a fost una dintre alea 
minore. Nu ştii niciodată când are una dintr-astea. Mai 
ales când e ca acuma, când se uită-n gol. N-a spus o vorbă 
cuiva de două luni. N-o să mai spună niciodată. 

— E la spital? 

— Nu. Îl putem îngriji la fel de bine sau chiar mai bine 
aici. Eu stau cu el şi doctorul Newland vine zilnic. Dar îl 
putem trimite la spital. Ar fi mai ieftin acolo, dacă asta 
contează pentru tine. 

— Nu contează. Să ţină paturile de la spital pentru cei 
care chiar se însănătoşesc în ele. 

— N-o să te contrazic aici. Prea mulţi oameni mor în 
spitale, iar dacă nu poţi fi ajutat, începi să te întrebi de ce. 

— Şi ce-o să faci cu el dacă nu mănâncă? Ce se întâmplă 
acum? 

Intrebarea fu întâmpinată cu un moment de tăcere. Avea 
impresia că o luase prin surprindere. Tonul ei, când vorbi 


din nou, era deopotrivă uşor rezonabil şi rugător, tonul 
unei femei care explică durul adevăr unui copil. 

— Păi. Asta depinde de tine, nu de mine, Justin. Doctorul 
Newland poate să-i bage un tub pentru hrană şi-o s-o mai 
ducă o vreme aşa, dacă asta vrei. Până mai are încă o 
cădere mică şi uită cum să respire. Sau îl putem pur şi 
simplu lăsa în pace. N-o să-şi mai revină niciodată, nu la 
optzeci şi cinci de ani. Nu-i ca şi când ar pierde cei mai 
frumoşi ani. E pregătit să facă pasul. Tu eşti? 

Jude se gândi, dar nu spuse că el era pregătit de mai 
bine de patruzeci de ani. Îşi imaginase de câteva ori acest 
moment - poate era cinstit să spună că visase chiar la el cu 
ochii deschişi - dar acum că venise, era surprins să vadă 
că-l durea stomacul. 

Când răspunse, însă, vocea lui era sigură şi 
nedisimulată. 

— Bine, Arlene. Fără tub. Dacă tu spui că e timpul, mie 
îmi ajunge. Ţine-mă la curent, bine? 

Dar ea nu terminase încă. Scoase un sunet de 
nerăbdare, un soi de exaltare rigidă, şi spuse: 

— Nu vii încoace? 

Jude stătea la masa lui Danny, încruntându-se, confuz. 
Conversaţia sărise de la un lucru la altul, fără semn, ca un 
ac ce sare pe un disc de la o piesă la următoarea. 

— De ce să vin? 

— Nu vrei să-l vezi înainte să ne părăsească? 

Nu. Nu-şi văzuse tatăl, nu stătuse în aceeaşi cameră cu 
el, de trei decenii. Nu voia să-l vadă pe bătrân înainte să 
ne părăsească, şi nu voia să se uite la el după. Nu plănuia 
nici măcar să participe la înmormântare, deşi el va plăti 
cheltuielile pe care le implica. Jude se temea de ce ar 
putea simţi - sau ce n-ar simţi. Va plăti tot ce trebuia plătit 
ca să nu se mai vadă niciodată în compania tatălui său. 
Acesta era cel mai bun lucru pe care-l puteai avea cu bani: 
distanţă. 

Dar nu putea să-i spună lucrurile acestea lui Arlene 
Wade, cum nu putea să-i spună nici că aştepta moartea 


babacului de la vârsta de paisprezece ani. În schimb, 
răspunse: 

— Şi-ar da măcar seama că sunt acolo? 

— E greu de spus ce ştie şi ce nu. E conştient de 
prezenţa oamenilor în cameră cu el. Intoarce ochii ca să-i 
vadă cum vin şi se duc. Dar, în ultima vreme, a fost mai 
puţin receptiv. Se întâmplă, odată ce ţi s-au ars destule 
beculeţe. 

— Nu pot să vin. Săptămâna asta nu pot, zise Jude, 
apelând la cea mai uşoară minciună. Crezu că astfel 
discuţia se încheiase, şi era pregătit să-şi ia rămas bun. 
Apoi se surprinse punând o întrebare, una care nu ştia că-i 
stătea în gând până când nu se auzi că o rosteşte. 

— O să-i fie greu. 

— Să moară? Nu. Când un bătrân ajunge în starea asta, 
se stinge destul de repede dacă nu-i intubat. Nu suferă 
deloc. 

— Eşti sigură de asta? 

— De ce? întrebă ea. Eşti dezamăgit? 


5 


Patruzeci de minute mai târziu, Jude intră în baie ca să- 
şi moaie picioarele - mărimea 48, cu platfus, o sursă 
constantă de durere pentru el - şi o găsi pe Georgia 
aplecată peste chiuvetă, sugându-şi degetul mare. Avea pe 
ea un tricou şi pantalonii de pijama imprimaţi cu un desen 
simpatic de figurine mici şi roşii care puteau fi inimioare. 
Doar când se apropie văzu că toate acele figurine roşii 
erau de fapt nişte şobolani morţi, scofâlciţi. 

Se aplecă peste ea şi-i scoase degetul din gură ca să-l 
inspecteze. Vârful era umflat şi avea pe el o băşică albă, 
moale. Dădu drumul mâinii ei şi se întoarse dezinteresat 
cu spatele, trăgând un prosop de pe calorifer şi aruncându- 
şi-l peste umăr. F 

— Ar trebui să pui ceva pe el, zise. Inainte să se 
infecteze şi să putrezească. Dansatoarele la bară cu 
deformări vizibile au mai puțin de lucru. 


— Eşti un nemernic tare înţelegător, ştii asta? 

— Dacă vrei înţelegere, du-te şi fute-te cu James Taylor. 

Se uită peste umăr la ea cum ieşea cu paşi hotărâți. 
Imediat ce o spuse, o parte din el îşi dori să o poată 
retracta. Dar nu-şi retractă cuvintele. Cu brăţările lor 
țintuite şi ruj negru, lucios, de fete moarte, fetele ca 
Georgia îşi doreau duritate. Voiau să-şi demonstreze ceva 
despre cât de mult pot suporta, să demonstreze că sunt 
dure. Din cauza asta veneau la el, nu în ciuda cuvintelor pe 
care li le spunea sau a felului în care le trata, ci datorită 
acelor lucruri. Nu voia să lase pe nimeni să plece 
dezamăgit. Şi era de la sine înţeles că, mai devreme sau 
mai târziu, ele aveau să plece. 

Sau cel puţin el înţelegea lucrul ăsta, iar dacă fetele nu-l 
pricepeau la început, întotdeauna li se lumina mintea până 
la urmă. 


6 


Unul dintre câini era în casă. 

Jude se trezi cu puţin după trei noaptea din cauza 
zgomotului pe care îl făcea plimbându-se în hol, un foşnet 
şi un fâsâit fără încetare, o bufnitură înfundată în perete. 

li pusese în ţarc înainte de lăsarea întunericului şi îşi 
amintea foarte bine că făcuse asta, dar faptul nu-l 
preocupă în primele câteva momente după ce se trezi. 
Unul dintre ei ajunsese cumva în casă, atâta tot. 

Rămase unde era un moment, încă ametit şi amorţit de 
somn. O dâră albastră de lumină a lunii cădea peste 
Georgia, care dormea pe burtă la stânga lui. Visând, cu 
faţa relaxată şi curățată de tot machiajul, arăta aproape 
feciorelnic, şi el simţi o bruscă tandreţe faţă de ea - asta, 
dar şi o stranie senzaţie de ruşine pentru că se afla în pat 
cu ea. 

— Angus? murmură el. Bon? 

Georgia nu se mişcă. Acum nu mai auzea nimic în hol. 
Se strecură afară din pat. Umezeala şi frigul îl luară prin 
surprindere. Fusese cea mai răcoroasă zi din ultimele 


câteva luni bune, prima adevărată zi de toamnă, iar acum 
în aer era o răceală muşcătoare, persistentă, ceea ce 
însemna că afară trebuie să fie şi mai rece. Poate din cauza 
aceasta se aflau câinii în casă. Poate că săpaseră pe sub 
peretele ţarcului şi intraseră cumva în casă, disperaţi să se 
încălzească. Dar asta nu avea sens. Aveau un ţarc exterior, 
dar aveau şi unul interior, se puteau duce în hambarul 
încălzit dacă le era frig. Porni spre uşă, ca să arunce o 
ocheadă în hol, apoi ezită la geam şi trase de un colţ al 
draperiei ca să se uite afară. 

Câinii erau în jumătatea exterioară a ţarcului, amândoi, 
lângă peretele hambarului. Angus se plimba de colo-colo 
pe paie, cu corpul lui lung şi lucios, cu mişcări laterale 
agitate. Bon şedea afectată într-un colţ. Ţinea capul ridicat 
şi ochii aţintiţi spre geamul lui Jude - spre el. Ochii ei 
străluceau într-o nuanţă nenaturală de verde în întuneric. 
Era prea nemişcată, prea nu clipea, ca o statuie a unui 
câine în loc de un câine în carne şi oase. 

Era un şoc să se uite pe geam şi s-o vadă cum îl priveşte 
ţintă, ca şi când ar fi pândit geamul cine ştie de când, 
aşteptându-l să se arate. Şi mai rău însă era gândul că 
altceva se afla atunci în casă şi se lovea de toate lucrurile 
în hol. 

Jude aruncă o privire la panoul de securitate de lângă 
uşa dormitorului. Casa era monitorizată, înăuntru şi afară, 
de o sumedenie de senzori de mişcare. Câinii nu erau 
destul de mari ca să-i declanşeze, dar un om în toată firea 
îi putea pune la lucru, iar panoul ar fi arătat că într-o parte 
sau alta a casei este mişcare. 

Afişajul, însă, arăta o lumină verde constantă şi spunea 
doar SISTEM PREGATIT. Jude se întrebă dacă cipul era 
destul de deştept ca să poată face diferenţa dintre un câine 
şi un psihopat gol care se fâţâie în patru labe cu un cuţit 
între dinţi. 

Jude avea o armă, dar se afla în studioul lui de 
înregistrări privat, în seif. Întinse mâna după chitara 
Dobro sprijinită de perete. Lui nu-i plăcuse niciodată să 
zdrobească chitare doar pentru efectul scenic. O făcuse 


tatăl lui, în schimb, îi zdrobise chiar prima lui chitară, într- 
o primă încercare de a-l face să renunţe la ambitiile sale 
muzicale. Jude nu se văzuse în stare să repete actul, nici 
măcar pe scenă, pentru spectacol, când îşi putea permite 
toate chitarele din lume. Era însă absolut dispus să 
folosească una ca armă de autoapărare. Intr-un sens, 
presupunea că întotdeauna le folosise ca arme. 

Auzi o scândură a duşumelei din hol pârâind, apoi alta, 
apoi un suspin, ca şi când cineva s-ar fi aşezat. Pulsul îi 
crescu. Deschise uşa. 

Dar holul era gol. Înaintă prin dreptunghiurile lungi de 
lumină glacială care intra prin lucarne. Se opri la fiecare 
uşă închisă, ascultă, apoi aruncă o privire înăuntru. O 
pătură aruncată peste un scaun semăna, pentru un 
moment, cu un pitic deformat care se holba la el. Intr-o 
altă cameră găsi o siluetă înaltă, costelivă, stând în spatele 
uşii şi, cu inima începând să-i bubuie în piept, aproape că 
lovi cu chitara, dar apoi îşi dădu seama că era un cuier, şi 
tot aerul îi ieşi într-un şuvoi luctuos din plămâni. 

In studio, la capătul holului, se gândi să ia arma, dar n-o 
făcu. Nu voia să o aibă la el - nu pentru că se temea săo 
folosească, ci pentru că nu se temea destul de tare. Era 
aşa încordat că putea reacţiona la o mişcare bruscă în 
întuneric apăsând trăgaciul şi făcând o gaură în Danny 
Wooten sau în menajeră, deşi nu reuşea să-şi închipuie ce 
ar fi putut căuta ei în casă, furişându-se, la o asemenea 
oră. Se întoarse în coridor şi cobori la parter. 

Căută peste tot şi nu găsi decât umbre şi nemişcare, 
lucru care ar fi trebuit să-l liniştească, dar nu o făcu. Nu 
era nemişcarea aceea normală; era nemişcarea şocului 
care urmează după explozia unei bombe capcană. 
Timpanele îi bubuiau din cauza presiunii acelei tăceri, o 
linişte înfiorătoare. 

Nu putea fi relaxat, dar la baza scărilor aşa se prefăcu, o 
şaradă pe care o puse în scenă doar pentru el însuşi. 
Sprijini chitara de perete şi expiră zgomotos. 

— Ce dracu' faci? zise. 


Pe atunci era aşa tensionat că se sperie de propria sa 
voce - îi trimise un fior rece, furnicător pe antebraţe în 
sus. Nu mai vorbise niciodată singur. 

Urcă scările şi porni înapoi pe hol spre dormitor. 
Privirea îi plană spre un bătrân care şedea într-un scaun 
antic în stil Shaker lângă perete. Imediat ce Jude îl văzu, 
pulsul i se acceleră şi el îşi feri privirea, îşi fixă ochii pe 
uşa dormitorului, aşa încât nu-l mai putea vedea pe bătrân 
decât la marginea câmpului vizual. In momentele 
următoare, Jude simţi că era o chestiune de viaţă şi de 
moarte să nu aibă contact vizual cu bătrânul, să nu dea 
niciun semn că l-a văzut. Nu l-a văzut, îşi spuse Jude. Nu 
era nimeni acolo. 

Bătrânul îşi ţinea capul lăsat în jos. Pălăria şi-o pusese 
pe genunchi. Părul îi era un desiş de ţepi, strălucind ca 
după prima chiciură. Nasturii de la sacou scăpărau în 
semiîntuneric, reflectând lumina lunii. Jude recunoscu 
numaidecât costumul. Îl văzuse ultima dată împăturit în 
cutia neagră sub formă de inimă care ajunsese în fundul 
dulapului său. Bătrânul avea ochii închişi. 

Inima lui Jude bubuia şi-i venea foarte greu să respire, 
dar continuă drumul spre uşa dormitorului, care se afla 
exact în capătul holului. Când trecu pe lângă scaunul în stil 
Shaker, lângă peretele din stânga, atinse cu piciorul 
genunchele bătrânului, şi fantoma ridică fruntea. Dar pe 
atunci Jude trecuse deja de el, aproape că era la uşă. Avea 
grijă să nu alerge. Nu conta pentru el dacă bătrânul se uita 
la spatele lui, atâta timp cât nu aveau contact vizual 
reciproc, şi pe deasupra, nu exista niciun bătrân. 

Intră în dormitor şi închise uşor uşa în urma sa. Se duse 
direct în pat şi imediat ce intră sub cuverturi începu să 
tremure. O parte din el voia să se rostogolească lângă 
Georgia şi s-o ia în braţe, să se lase încălzit de corpul ei, să 
scape astfel de fiori, dar rămase pe partea lui de pat, ca să 
n-o trezească. Se uită ţintă în tavan. 

Georgia nu avea astâmpăr şi gemea tristă în somn. 


7 


Nu se aştepta să adoarmă, dar somnul îl fură la prima 
mijire a sorilor şi se trezi necaracteristic de târziu, după 
nouă. Georgia era pe partea ei, cu mâna ei mică pe pieptul 
lui şi respirându-i blând în umăr. Jude se strecură afară din 
pat şi departe de ea, ieşi în hol şi cobori scările. 

Chitara Dobro stătea sprijinită de perete, acolo unde o 
lăsase. La vederea ei, inima îi tresări. Incercase să 
pretindă că nu văzuse ceea ce văzuse în acea noapte. Îşi 
stabilise obiectivul de a nu se gândi la aia. Insă iată 
chitara. 

Când se uită pe geam, văzu maşina lui Danny parcată 
lângă hambar. Nu avea ce să-i spună lui Danny şi niciun 
motiv pentru care să-l deranjeze, dar într-o clipă era la uşa 
biroului. Nu se putu înfrâna. Nevoia stringentă de a se afla 
în compania unui alt om, cineva treaz şi raţional şi cu 
capul plin de prostiile cotidiene, era irezistibilă. 

Danny vorbea la telefon, lăsat pe spate în scaunul de 
birou şi râzând din cine ştie ce cauză. Era îmbrăcat tot în 
jacheta lui de velur. Nu era nevoie ca Jude să întrebe de 
ce. El însuşi avea un halat tras peste umeri şi se strângea 
în braţe pe sub el. Biroul era plin de-o răceală jilavă. 

Danny îl văzu pe Jude uitându-se după uşă şi-i făcu cu 
ochiul, un alt obicei linguşitor de la Hollywood de-al său, 
dar în această dimineaţă pe Jude nu-l deranjă. Apoi Danny 
văzu ceva pe chipul lui Jude şi se încruntă. Articulă pe 
muţeşte cuvintele „Eşti bine?”. Jude nu răspunse. Jude nu 
ştia. 

Danny îşi expedie partenerul de discuţie telefonică, apoi 
se roti în scaun şi-i arătă o expresie preocupată. 

— Ce se întâmplă, şefu'? Arăţi ca dracu”, futu-i. 

Jude zise: 

— A venit fantoma. 

— O, adevărat? întrebă Danny, luminându-se. Apoi se 
strânse singur în braţe, mimând înfrigurarea. Înclină din 
cap spre telefon. Aia erau cei cu încălzirea. Locul ăsta-i un 
mormânt afurisit. Or să trimită un tip aici ca să verifice 
boilerul în scurt timp. 


— Vreau s-o sun. 

— Pe cine? 

— Pe femeia care ne-a vândut fantoma. 

Danny cobori o sprânceană şi o ridică pe cealaltă, 
făcând o faţă care spunea că îl pierduse pe Jude pe 
undeva. 

— Cum adică, a venit fantoma? 

— Ce am comandat. A venit. Vreau să o sun. Vreau să 
aflu câte ceva. 

Danny păru să aibă nevoie de un moment pentru 
procesarea acestor informaţii. Se roti pe jumătate spre 
computer şi luă telefonul, dar privirea îi rămase fixată 
asupra lui Jude. Spuse: 

— Eşti sigur că te simţi bine? 

— Nu, răspunse el. Mă duc să văd de câini. Găseşte 
numărul, bine? 

leşi afară în halat şi chiloţi, ca să le dea drumul lui Bon 
şi Angus din ţarc. Temperatura era sub zece grade, iar 
aerul era albit de-o ceaţă fină. Totuşi, era clar preferată 
frigului umed şi lipicios din casă. Angus îl linse pe mână, 
limba lui aspră şi încinsă şi aşa reală că, pentru un 
moment, Jude simţi un fior de gratitudine aproape dureros. 
Era bucuros să se afle între câini, cu mirosul lor de blană 
udă şi cu pofta lor de joacă. Alergară pe lângă el, 
fugărindu-se, apoi se întoarseră în goană, Angus dând s-o 
muşte pe Bon de coadă. 

Tatăl lui tratase câinii familiei mai bine decât îl tratase 
vreodată pe Jude, sau pe mama lui Jude. Cu timpul, Jude se 
molipsise şi ajunsese să-i trateze pe câini mai bine decât 
pe el însuşi. Mare parte din viaţă împărţise patul cu câini, 
dormind cu câte unul de fiecare parte şi uneori cu un al 
treilea la picioare, fusese inseparabil de haita nespălată, 
primitivă, înţesată de căpuşe a tatălui său. Nimic nu-i 
amintea de cine era, şi de unde venise, mai repede decât 
mirosul greu de câine, şi pe când reintră în casă, se simţea 
mai sigur, mai în pielea lui. 

Când călcă pragul biroului, Danny spunea în receptor: 


— Mulţumesc mult de tot. Puteţi aştepta o clipă să vi-l 
dau pe domnul Coyne? 

Apăsă un buton, întinse receptorul. 

— O cheamă Jessica Price. Din Florida. 

Când Jude luă receptorul, îşi dădu seama că aceasta era 
prima dată când auzea numele întreg al femeii. Când 
dăduse banii pe fantomă, pur şi simplu nu fusese curios, 
deşi acum i se părea că era genul de lucru de care ar fi 
trebuit să se intereseze. 

Se încruntă. Avea un nume perfect normal, dar din cine 
ştie ce motiv îi reţinu atenţia. Nu credea că-l auzise 
înainte, dar era aşa uşor de uitat că-i venea greu să fie 
sigur. 

Jude duse receptorul la ureche şi încuviinţă din cap. 
Danny apăsă butonul din nou pentru a redeschide linia. 

— Jessica. Bună. Judas Coyne. 

— Cum v-a plăcut costumul, domnule Coyne? întrebă ea. 

Vocea ei avea un delicat accent sudist, iar tonul era 
tihnit şi plăcut... şi încă ceva. Era o aluzie în el, o dulce, 
tachinantă aluzie la ceva aidoma zeflemelei. 

— Cum arăta? întrebă Judas. Nu întârziase niciodată să 
treacă direct la subiect. Tatăl dumitale vitreg. 

— Reese, dragă, zise femeia, adresându-se altcuiva, nu 
lui Jude. Reese, vrei să închizi televizorul şi să te duci 
afară? 

O fată, departe în fundal, articulă nişte vorbe ţâfnoase 
de împotrivire. 

— Pentru că vorbesc la telefon. 

Fata mai spuse ceva. 

— Pentru că nu te priveşte pe tine. Du-te, acum. Du-te. 

O uşă de plasă se trânti. Femeia suspină, un sunet 
apăsat care spunea „copiii ăştia!”, după care i se adresă lui 
Jude: 

— L-aţi văzut? Ce-ar fi să-mi spuneţi dumneavoastră cum 
credeţi că arată şi eu am să vă spun dacă aveţi dreptate. 

Îşi bătea joc de el. Asta făcea. 

— Îl trimit înapoi, îi zise Jude. 


— Costumul?  N-aveţi decât. Puteţi să-mi trimiteţi 
costumul înapoi. Asta nu înseamnă că o să vină şi el. Banii 
nu se returnează, domnul Coyne. Marfa nu se schimbă. 

Danny se uita cu ochi mari la Jude, îi zâmbea nedumerit, 
cu fruntea încreţită de gânduri. Jude observă atunci 
sunetul propriei sale respiraţii, aspre şi profunde. Se 
chinui să-şi caute cuvintele, să ştie ce să spună. 

Femeia vorbi prima. 

— E frig acolo? Pun pariu că e frig. O să se facă mult mai 
frig până să termine el. 

— Ce urmăreşti să obţii? Mai mulţi bani? N-o să pui laba 
pe ei. 

— S-a întors acasă şi s-a sinucis, cretinule, zise ea, 
Jessica Price din Florida, al cărei nume îi era necunoscut, 
dar poate nu aşa necunoscut cum i-ar fi plăcut lui. Vocea ei 
îşi pierduse brusc, fără veste, lustrul de umor degajat. 
După ce ai terminat cu ea, şi-a tăiat venele în casă. Tatăl 
nostru vitreg e cel care a găsit-o. Ar fi făcut orice pentru 
tine, iar tu te-ai debarasat de ea ca şi când ar fi fost un 
gunoi. 

Florida. 

Florida. Simţi o durere bruscă în plexul solar, o senzaţie 
de greutate rece, apăsătoare. În acelaşi moment, mintea 
păru să i se limpezească, să se scuture de pânzele de 
păianjen ale epuizării şi fricii superstiţioase. Fata fusese 
întotdeauna Florida pentru el, dar numele ei adevărat era 
de fapt Anna May McDermott. Ghicea viitorul, cunoştea 
tarotul şi chiromanţia. Ea şi sora ei mai mare învăţaseră 
amândouă cum de la tatăl lor vitreg, care fusese 
hipnotizator de meserie, ultima speranţă a fumătorilor şi a 
femeilor grase scârbite de propriul lor corp care voiau să 
pună capăt relaţiei lor cu ţigările şi cu batoanele de 
ciocolată. Dar, în weekenduri, tatăl vitreg al Annei îşi 
închiria serviciile de mediu şi îşi folosea pendula de 
hipnotizator, o lamă de argint pe un lanţ de aur, ca să 
găsească obiecte pierdute şi ca să le spună oamenilor unde 
să-şi sape puţurile. O atârna deasupra corpurilor celor 
bolnavi ca să le vindece aurele şi să le încetinească 


înfometatele cancere, vorbea cu morţii cu ajutorul ei, 
făcând-o să se legene deasupra unei table Ouija. Dar 
hipnotismul era specialitatea sa: Acum te poți relaxa. Poţi 
închide ochii. Ascultă-mi doar vocea. 

Jessica Price vorbea din nou. 

— Înainte să moară tatăl meu vitreg, mi-a spus ce să fac, 
cum să iau legătura cu tine şi cum să-ţi trimit costumul lui 
şi ce se va întâmpla după aceea. A spus c-o să aibă el grijă 
de tine, cretin urât, împuţit şi fără talent. 

Era Jessica Price, nu McDermott, pentru că se căsătorise 
şi acum era văduvă. Jude avea impresia că soţul ei fusese 
un rezervist care o mierlise în Tikrit, deşi îşi amintea că 
Anne îi spusese asta. Nu era sigur dacă Anne amintise 
vreodată numele după căsătorie al surorii ei mai mari, deşi 
îi spusese odată că Jessica îl urmase pe tatăl lor vitreg în 
profesia de hipnotizator. Anne spusese că sora ei făcea 
aproape şaptezeci de mii de dolari pe an din asta. 

Jude spuse: 

— De ce-a trebuit să cumpăr costumul? De ce nu mi l-ai 
trimis pur şi simplu? 

Calmul din propria sa voce era o sursă de satisfacţie 
pentru el. Părea aproape mai calm decât ea. 

— Dacă nu plăteai, fantoma nu-ţi aparţinea cu adevărat. 
Trebuia să plăteşti. Şi, băiete, chiar c-o să plăteşti. 

— De unde ştiai c-o să-l cumpăr? 

— Ţi-am trimis un e-mail, nu-i aşa? Anna mi-a spus totul 
despre mica ta colecţie de obsedat... micuţele tale căcaturi 
perverse şi oh-culte. M-am gândit că n-o să te poţi abtine. 

— Putea să-l cumpere altcineva. Ceilalţi licita... 

— N-a mai fost nicio altă ofertă. Doar a ta. Eu am făcut 
celelalte oferte, iar licitaţia nu avea să se ţină până când 
nu făceai tu o ofertă. Cum îţi place achiziţia? Asta sperai 
să fie? O, te aşteaptă mari distracţii. O să cheltuiesc ăia o 
mie de dolari pe care mi i-ai dat pentru fantoma tatălui 
meu vitreg pe un buchet de flori pentru înmormântarea ta. 
O să fie un aranjament al naibii de frumos. 

Poţi să pleci, gândi Jude. Pleacă pur şi simplu din casă. 
Lasă costumul omului mort şi pe omul mort în urmă. Du-o 


pe Georgia într-o excursie la L.A. Strânge vreo două valize 
şi în trei ore sunteţi în avion. Danny poate pregăti totul, 
Danny poate... 

De parcă ar fi vorbit cu voce tare, Jessica Price spuse: 

— N-ai decât să te cazezi la un hotel. Vezi ce se 
întâmplă. Oriunde te-ai duce, el o să fie acolo. Când te 
trezeşti, el o să stea la piciorul patului tău. 

Femeia începea să râdă. 

— O să mori şi o să simţi mâna lui rece peste gură. 

— Deci Anna locuia la tine când s-a sinucis? întrebă el. 

Încă stăpân pe sine. Încă perfect calm. 

O pauză. Sora furioasă nu avea aer, îi trebui un moment 
înainte să poată răspunde. Jude auzea în fundal zgomotul 
produs de un aspersor, copii strigând în stradă. 

Jessica spuse: 

— Era singurul loc pe care îl avea. Era deprimată. 
Întotdeauna a fost o fire deprimată, dar tu i-ai înrăutățit 
situaţia. Se simţea prea mizerabil ca să iasă din casă, să 
ceară ajutor, să se vadă cu cineva, oricine. Ai făcut-o să se 
urască. Ai făcut-o să-şi dorească să moară. 

— Ce te face să crezi că s-a sinucis din cauza mea? Te-ai 
gândit vreodată că picătura care a umplut paharul a fost 
plăcerea tovărăşiei tale? Dacă ar trebui să te ascult toată 
ziua, probabil că şi eu mi-aş dori să-mi tai venele. 

— Tu o să mori... ripostă ea. 

El o întrerupse: 

— Găseşte o replică nouă. Şi cât te munceşti la asta, uite 
încă ceva la care să te gândeşti: cunosc şi eu câteva suflete 
furioase. Conduc motociclete Harley, locuiesc în rulote, le 
curge metamfetamină prin vene, îşi abuzează copiii şi îşi 
împuşcă nevestele. Voi le spuneţi jigodii. Eu le spun fani. 
Vrei să vezi dacă găsesc câţiva din zona ta care să-ţi facă o 
vizită de curtoazie? 

— N-o să te ajute nimeni, spuse ea, cu vocea strangulată 
şi tremurând de furie. Blestemul care a fost aruncat asupra 
ta va atinge pe orice va încerca să te ajute. Nu vei trăi, şi 
nu va trăi nimeni care-ţi va întinde mâna sau îţi va da 
alinare. 


Recită acestea cu furie, de parcă ar fi fost un discurs pe 
care îl repetase, lucru pe care probabil îl şi făcuse. 

— Toată lumea va fugi de tine sau va suferi aşa cum vei 
suferi tu. O să mori singur, mă auzi? Singur. 

— Nu fi aşa sigură. Dacă dau ortul popii, mi-ar plăcea 
puţină companie, spuse el. Iar dacă nu pot primi ajutor, 
poate c-o să vin eu însumi să te vizitez. 

Şi trânti receptorul în furcă. 


8 


Jude fixa cu privirea receptorul negru, pe care încă îl 
strângea în mâna cu încheieturile degetelor albite, şi îşi 
asculta ropotul încet, marţial al inimii. 

— Şefu', spuse Danny, expirând. Că. Ca. M-aş. $efu', 
zise şi râse: un râset subţire, şuierat, lipsit de umor. Ce 
dracu' a fost asta? 

Jude îşi forţă mental mâna să se deschidă, în pofida 
voinţei ei, să dea drumul receptorului. Ştia că Danny 
pusese o întrebare, dar era ca o voce auzită printr-o uşă 
închisă, parte dintr-o conversaţie ce are loc într-o altă 
încăpere, fără nicio legătură cu el. 

Incepea să-i fie clar că Florida era moartă. Când auzise 
prima dată de sinuciderea ei - când Jessica Price îi aruncă 
informaţia în faţă - nu însemnase nimic, pentru că el nu 
putea lăsa să însemne ceva. Acum, însă, nu avea cum să 
fugă de ea. Conştientiza moartea ei în propriu-i sânge, 
care se îngreună şi se îngroşă şi se înstrăină de el. 

Nu i se părea posibil că fata putea să fi plecat pe 
cealaltă lume, că cineva cu care împărţise patul putea fi 
acum într-un pat de ţărână. Avea douăzeci şi şase - nu, 
douăzeci şi şapte de ani; avusese douăzeci şi şase când 
plecase. Când o alungase el. Avusese douăzeci şi şase, dar 
punea întrebări ca un copil de patru ani. Te duci des la 
pescuit pe lacul Pontchartrain? Care a fost cel mai bun 
câine pe care l-ai avut vreodată? Ce crezi că se întâmplă cu 
noi când murim ? Destule întrebări ca să-l scoată din minţi. 


Fata se temea că îşi pierde sănătatea mentală. Era 
deprimată. Nu o deprimare în rând cu moda, aşa cum 
aveau unele fetişcane goth, ci din aceea clinică. Fusese 
copleşită de ea în ultimele două luni pe care le petrecuseră 
împreună, nu dormea, plângea fără motiv, uita să se 
îmbrace, se uita la televizor ore în şir fără să-l deschidă, 
răspundea la telefon când acesta suna, dar apoi nu spunea 
nimic, stătea doar acolo cu receptorul în mână, de parcă ar 
fi fost scoasă din priză. 

Dar înainte de asta fuseseră zilele de vară în hambar cât 
timp el reconstruise Mustangul. Fuseseră John Prine la 
radio, dulcele miros al fânului cocându-se în căldură şi 
după-amiezi pline de leneşe, inutile întrebări - o 
interogaţie nesfârşită care era, pe rând, obositoare, 
amuzantă şi erotică. Fusese corpul ei, tatuat şi alb ca 
zăpada, cu genunchii osoşi şi coapsele uscate ale unei 
alergătoare de cursă lungă. Fusese răsuflarea ei pe gâtul 
lui. 

— Hei, făcu Danny. Întinse mâna şi degetele lui îl 
prinseră pe Jude de încheietură. La atingerea sa, mâna lui 
Jude tresări, eliberând receptorul. O să fii bine? 

— Nu ştiu. 

— Vrei să-mi spui ce se întâmplă? 

Încet, Jude înălţă privirea. Danny se ridică pe jumătate 
în spatele mesei. Îşi pierduse din culoare şi pistruii 
roşcovani îi ieşeau în evidenţă pe fundalul alb al obrajilor. 

Danny fusese prietenul ei, în felul neameninţător, 
degajat, uşor impersonal în care devenea prietenul tuturor 
iubitelor lui Jude. El juca rolul amicului civilizat, 
înţelegător, cineva în care ele puteau avea încredere că le 
va păstra secretele, cineva la care se puteau duce pentru o 
bârfă mică, cineva care oferă intimitate fără subînţeles. 
Cineva care le spunea lucruri despre Jude pe care Jude nu 
voia să le spună el însuşi. 

Sora lui Danny luase o supradoză de heroină când 
Danny era doar în primul an de colegiu. Mama lui se 
spânzurase şase luni mai târziu şi Danny fusese cel care o 
descoperise. Corpul ei se bălăngănea de singura grindă din 


cămară, cu degetele de la picioare îndreptate în jos, 
rotindu-se în cerculeţe deasupra taburetului răsturnat. Nu 
trebuia să fii psiholog ca să înţelegi că dubla lovitură 
primită din partea surorii şi a mamei, moartea lor 
survenită aproape în acelaşi timp, ucisese şi o parte din 
Danny, îl încremenise la vârsta de nouăsprezece ani. Deşi 
nu se dădea cu ojă neagră şi nu purta cercei în buze, într- 
un fel atracţia lui Danny pentru Jude nu era foarte diferită 
de a Georgiei, sau a Floridei, sau a oricărei alteia dintre 
celelalte fete. Jude le colecţiona aproape la fel cum Pied 
Piper? colecţiona şobolani - şi copii. El compunea melodii 
izvorâte din ură şi perversiune şi durere, iar ele veneau la 
el, ademenite de muzică, sperând că le va lăsa să cânte cu 
el. 


Jude nu voia să-i spună lui Danny ce-şi făcuse Florida, 
voia să-l cruţe. Era mai bine să nu-i spună. Nu era sigur 
cum va reacţiona Danny. 

Dar, totuşi, îi spuse. 

— Anna. Anna McDermott. Şi-a tăiat venele. Femeia cu 
care am vorbit era sora ei. 

— Florida? întrebă Danny. 

Se lăsă înapoi în scaun, care scârţâi sub el. Părea fără 
suflu, îşi duse mâinile la stomac, de parcă ar fi avut 
crampe. 

— O, căcat. O, futu-i, căcat, zise el suav. Niciun alt 
cuvânt nu sunase vreodată mai puţin obscen. 

Urmă o tăcere. Jude observă, pentru prima dată, că 
radioul era deschis şi murmura încet. Trent Reznor cânta 
că era pregătit să-şi abandoneze imperiul de ţărână. Era 
ciudat să audă Nine Inch Nails la radio chiar atunci. Jude o 
întâlnise pe Florida în culise la un concert cu Trent 
Reznor. Ideea morţii ei îl lovi din nou cu forţă, de parcă 
acum ar fi aflat pentru prima dată. Te duci des la pescuit 
pe lacul Pontchartrain? După care şocul începu să prindă 
forma unei indignări scârbite. Era aşa inutil şi stupid şi 
egoist, încât era imposibil să n-o urască puţin, încât să nu- 


Eroul lui Robert Browning din poezia The Pied Piper of Hamelin. 


şi dorească să o sune şi să o înjure de toţi sfinţii, doar că 
nu putea să o sune, pentru că fata era moartă. 

— A lăsat vreun mesaj? întrebă Danny. 

— Nu ştiu. N-am aflat prea multe de la sora ei. N-a fost 
cea mai plăcută conversaţie telefonică din lume. Poate ai 
observat. 

Dar Danny nu asculta. El spuse: 

— Mergeam din când în când să bem câte un cocteil. Era 
o puştoaică a naibii de simpatică. Ea şi întrebările ei. M-a 
întrebat odată dacă am un loc preferat de unde să privesc 
ploaia în copilărie. Ce întrebarea naibii mai e şi asta? M-a 
pus să închid ochii şi să-i descriu ce se vedea de la geamul 
camerei mele când ploua. Vreme de zece minute. Nu ştiai 
niciodată ce-o să te mai întrebe. Am fost foarte buni 
prieteni. Nu înţeleg asta. Adică, ştiu că era deprimată. Mi- 
a spus-o ea. Dar de fapt nu voia să fie. Nu ne-ar fi sunat pe 
unul dintre noi dacă avea de gând să facă ceva aşa...? Nu 
ne-ar fi dat şansa de a încerca s-o convingem să nu o facă? 

— Se pare că nu. 

Danny se micşorase cumva în ultimele minute, se 
scufundase în sine. Spuse: 

— lar sora ei... sora ei crede că e vina ta? Păi, asta-i... 
asta-i o nebunie. 

Dar vocea lui era slabă, şi Jude avu impresia că nu suna 
sută la sută sigur pe el. 

— Aşa se pare. 

— Avea probleme emoţionale cu mult dinainte să te 
cunoască pe tine, zise Danny, cu puţin mai multă 
încredere. 

— Cred că e pe bază genetică, zise Jude. 

Danny se aplecă iar în faţă. 

— Mda. Mda. Adică... pentru numele lui Christos! Sora 
Annei e cea care ţi-a vândut fantoma? Costumul omului ăla 
mort? Ce dracu' se petrece aici? Ce te-a făcut, totuşi, s-o 
suni? 

Jude nu voia să-i spună lui Danny ce văzuse la ceas de 
noapte. În momentul acela - pus în faţa crudului adevăr al 
morţii Floridei - nu mai era întru totul sigur de ceea ce 


văzuse atunci. Bătrânul care şedea în hol, lângă uşa 
dormitorului său, la 3 noaptea, pur şi simplu nu mai părea 
real acum. 

— Costumul pe care mi l-a trimis este un fel de 
ameninţare cu moartea simbolică. Ne-a păcălit să-l 
cumpărăm. Din cine ştie ce motiv, nu putea să mi-l trimită 
pur şi simplu, trebuia să plătesc mai întâi pentru el. Cred 
că se poate spune că sănătatea mintală nu e punctul ei 
forte. Oricum, mi-am dat seama că ceva nu era în regulă 
cu el imediat ce a venit. Era într-o futută cutie neagră sub 
formă de inimă şi - asta s-ar putea să sune puţin paranoic 
- avea un ac ascuns înăuntru pus acolo ca să înţepe pe 
cineva. 

— Era un ac ascuns în el? Te-ai înţepat în el? 

— Nu. Dar s-a înţepat Georgia destul de rău. 

— Se simte bine? Crezi că era înmuiat în ceva? 

— Adică în arsenic? Aşa ceva? Nu. Am impresia că 
Jessica Price din Oraşul Nebunilor, Florida, nu este chiar 
aşa proastă. E dusă rău de tot cu pluta, dar nu e proastă. 
Vrea să mă sperie, nu să se ducă la pârnaie. Mi-a spus că 
fantoma tatălui ei vitreg a venit odată cu costumul şi c-o 
să-mi facă de petrecanie pentru ce i-am făcut Annei. Acul 
probabil că era, ştiu şi eu, parte din blestemul voodoo. Am 
crescut nu departe de Panhandle. Locurile alea sunt ticsite 
de vagabonzi ştirbi şi mâncători de oposumi cu capul plin 
de idei ciudate. Te poţi duce la serviciu, la Krispy Kreme, 
purtând pe cap o coroană de spini şi nimeni n-ar avea nicio 
tresărire. 

— Vrei să sun la poliţie? întrebă Danny. 

Incepea să-şi recapete stăpânirea. Nu mai avea vocea 
aşa vlăguită şi părea oarecum mai sigur pe sine. 

— Nu. 

— Femeia aia ţi-a adus ameninţări cu moartea. 

— Cine spune asta? 

— Tu o spui. Şi o spun şi eu. Aici am fost şi am auzit 
totul. 

— Ce ai auzit? 


Danny se uită năuc o clipă, apoi miji din ochi şi zâmbi 
într-un fel ameţit. 

— Orice spui tu că am auzit. 

Jude îi surâse înapoi, iară voia sa. Danny nu avea pic de 
ruşine. In acei moment, Jude nu-şi putu aminti de ce uneori 
nu-i plăcea de el. 

— Naa, făcu Jude. Nu aşa o să abordez problema asta. 
Dar poţi face un lucru pentru mine. Anna a trimis câteva 
scrisori după ce s-a întors acasă. Nu ştiu ce am făcut cu 
ele. Vrei să le cauţi? 

— Sigur, să văd dacă dau de ele. 

Danny îi arunca acum ocheade nesigur, şi chiar dacă-şi 
recuperase umorul, culoarea nu-i revenise în obraji. 

— Jude... când spui că nu aşa vrei să abordezi problema 
asta... la ce te referi? 

şi ciupi buza de jos şi se încruntă iar sub apăsarea 
gândurilor. 

— Lucrurile alea pe care le-ai spus când ai închis. Ziceai 
că trimiţi oameni după ea. Că te duci tu însuţi. Erai furios 
foc. Cum nu te-am auzit niciodată. E nevoie să-mi fac griji? 

— Tu? Nu, răspunse Jude. Ea? Poate. 


9 


Gândul îi sărea de la un lucru rău la altul, Anna goală şi 
cu ochii goi şi plutind moartă în apă de baie stacojie, 
Jessica Price la telefon - O să mori şi o să simţi mâna lui 
rece peste gură - bătrânul şezând în hol în costumul lui 
negru de Johnny Cash, ridicând încet capul ca să se uite la 
Jude cum trece pe lângă el. 

Trebuia să reducă la tăcere larma din cap, lucru care îi 
reuşea cel mai bine făcând zgomote cu mâinile. Duse 
chitara Dobro în studio, lovi corzile de încercare şi nu-i 
plăcu acordajul. Se duse în debara ca să caute un 
capodastru cu care să gâtuie corzile şi găsi în schimb o 
cutie de gloanţe. 

Erau într-o cutie sub formă de inimă - una dintre cutiile 
galbene sub formă de inimă pe care tatăl lui obişnuia săi 


le dea mamei sale de fiecare Zi a îndrăgostiţilor şi de 
fiecare Zi a Mamei, de Crăciun şi de ziua ei. Martin nu-i 
dădea niciodată nimic altceva - nu trandafiri sau inele sau 
sticle de şampanie - ci mereu aceeaşi cutie mare de 
bomboane, cumpărată de la acelaşi magazin. 

Reacţia ei era la fel de invariabilă ca şi cadoul. 
Întotdeauna zâmbea un zâmbet subţire şi incomod, 
strângând din buze. Îi era ruşine de dinţii ei. Cei de sus 
erau falşi. Cei adevăraţi fuseseră scoşi cu pumnul. Oferea 
întotdeauna cutia prima dată soţului ei, care, zâmbind 
mândru, de parcă darul lui ar fi fost un colier cu diamante 
şi nu o cutie de bomboane valorând trei dolari, clătina din 
cap. Apoi i-o întindea lui Jude. 

Iar Jude alegea întotdeauna aceeaşi bomboană, pe cea 
din mijloc, o cireaşă învelită în ciocolată. Îi plăcea sunetul 
umed pe care îl scotea când muşca din ea, îi plăcea sucul 
vag stricat, dulce-lipicios, textura putred-moale a cireşei. 
Îşi imagina că se delectează cu un ochi învelit în ciocolată. 
Chiar şi atunci, lui Jude îi făcea plăcere să viseze la ce e 
mai rău, să facă analogii scârboase. 

Găsi cutia pitită într-un cuib de cabluri şi pedale şi 
adaptoare, sub o cutie de chitară sprijinită de peretele din 
fundul debaralei studioului său. Şi nu era orice cutie de 
chitară, ci aceea cu care plecase din Louisiana în urmă cu 
treizeci de ani, deşi chitara Yamaha uzată, în valoare de 
patruzeci de dolari, care o ocupase nu mai era demult. O 
lăsase în urmă, pe scenă în San Francisco, unde cântase în 
deschidere la Zeppelin într-o seară din 1975. Pe atunci 
lăsase în urmă o mulţime de lucruri: familia sa, Louisiana, 
porcii, sărăcia, numele cu care se născuse. Nu-mi prea 
pierdea timpul uitându-mă în urmă. 

Luă cutia de bomboane şi imediat o scăpă; nu-şi simţea 
deloc mâinile. Ştia ce se află în cutie fără să o deschidă, 
ştiuse de când o văzuse. Dacă ar fi avut totuşi îndoieli, 
acestea se spulberară când cutia lovi pământul şi auzi 
clinchetul cartuşelor de alamă dinăuntru. La vederea ei, 
organismul său bătu în retragere cuprins de-o teroare 
aproape atavică, de parcă, scormonind printre cabluri, un 


păianjen gras şi cu picioare păroase i s-ar fi târât pe dosul 
mâinii. Nu mai văzuse cutia cu muniţie de mai bine de trei 
decenii şi era convins că o lăsase între saltea şi cadrul de 
arcuri al patului copilăriei sale, în Moore's Corner. Nu 
plecase din Louisiana odată cu el, şi nu avea cum să se afle 
acolo, în spatele vechii sale cutii de chitară, dar aşa era. 

Se uită un moment la cutia galbenă sub formă de inimă, 
apoi se forţă să o ridice. Trase de capac şi înclină cutia. Pe 
podea căzură gloanţe. 

Le strânsese el însuşi cu pasiunea pe care unii copii o 
demonstrează pentru cartonaşele de baseball: prima lui 
colecţie. Incepuse când avea opt ani, când încă era Justin 
Cowzynski, cu ani şi ani înainte să-şi fi imaginat că într-o 
bună zi va fi altcineva. Într-o zi, vagabonda pe câmpul 
dinspre est şi auzise ceva pocnindu-i sub picior. Se 
aplecase să vadă pe ce călcase şi scosese din noroi un 
cartuş gol de puşcă. Probabil că-i aparţinea tatălui lui. Era 
toamnă, vremea la care babacul vâna curcani. Justin 
mirosise tubul ciobit şi tocit. Izul de praf de puşcă îi înţepă 
nările - o senzaţie care trebuia să fie neplăcută, dar care 
era ciudat de fascinantă. Tubul de cartuş a ajuns cu el 
acasă, în buzunarul salopetei sale, şi a fost pus în una 
dintre cutiile goale de bomboane ale mamei sale. 

În scurt timp, i s-au alăturat două cartuşe neexplodate 
de calibru 38, şterpelite din garajul unui prieten, câteva 
tuburi argintii pe care le descoperise la poligonul de tir şi 
un glonţ de la o puşcă de asalt britanică, lung cât degetul 
lui mijlociu. Pe acesta din urmă îl obținuse prin schimb, şi 
îl costase scump - un număr din Creepy, cu o copertă al 
cărei desen îi aparţinea lui Frazetta - dar simţea că trocul 
fusese profitabil. Avea să stea noaptea în pat admirându-şi 
gloanţele, studiind felul în care lumina lunii strălucea pe 
tuburile lor lustruite, mirosind plumbul aşa cum un bărbat 
ar mirosi o panglică înmiresmată cu parfumul iubitei sale; 
temeinic, cu mintea plină de dulci fantezii. 

În liceu, agăţase glonţul englezesc pe un şnur de piele 
şi-l purtase la gât până i-l confiscase directorul. Acum se 
întreba cum de nu găsise o cale să ucidă pe cineva atunci. 


Deţinea toate elementele cheie ale unui adolescent ucigaş: 
hormoni, nefericire, muniţie. Oamenii se mirau cum era 
posibil să aibă loc un eveniment precum cel de la 
Columbine. Jude se mira că nu se întâmpla mai des. 

Erau toate acolo - tuburile zdrobite de puşcă, gloanţele 
argintii goale, cel lung de cinci centimetri de mitralieră 
AR-15, care nu avea cum să fie acolo, căci directorul nu i-l 
înapoiase niciodată. Era un avertisment. Jude văzuse un 
om mort noaptea, tatăl vitreg al Annei, iar acesta era felul 
lui de a-i spune că încă nu şi-au încheiat conturile. 

Era un gând nebunesc. Probabil că existau o duzină de 
explicaţii mai logice pentru existenţa cutiei, pentru 
existenţa gloanţelor. Dar lui Jude nu-i păsa de logică. El nu 
era un om care să pună logica pe primul plan. Lui îi păsa 
doar de adevăr. Văzuse un om mort noaptea. Poate, pentru 
câteva minute, în biroul îmbăiat de soare al lui Danny, 
reuşise să blocheze amintirea, să pretindă că nu se 
întâmplase, dar altul era adevărul. 

Acum era mai sigur de sine, descoperi că priveşte 
gloanţele cu răceală. li trecu prin gând că poate era mai 
mult decât un avertisment. Poate era şi un mesaj. Mortul, 
fantoma, îi spunea să se înarmeze. 

Se gândi la pistolul Super Blackhawk de calibru 44 din 
seif, de sub masă. Dar în ce să tragă cu el? Ştia bine că 
fantoma exista înainte de toate în propria sa minte. Că 
fantomele întotdeauna bântuiau minţi, nu locuri. Dacă voia 
să tragă în ea, trebuia să îndrepte ţeava spre propria-i 
tâmplă. 

Puse cartuşele înapoi în cutia de bomboane a mamei 
sale şi puse capacul la loc. Gloanţele nu-l vor ajuta cu 
nimic. Însă existau alte feluri de muniţie. 

Avea o colecţie de cărţi pe raftul din fundul studioului, 
cărţi despre ocultism şi supranatural. Cam pe când Jude îşi 
începea cariera de muzician, Black Sabbath erau pe val, şi 
managerul său îl sfătuise că n-are ce rău să-i facă dacă 
lăsa cel puţin să se înţeleagă că el şi Lucifer sunt la pertu. 
Jude se apucase deja să studieze psihologia în grup şi 
hipnoza în masă, în ideea că dacă fanii erau buni, cultiştii 


erau şi mai buni. Îşi adăugase volume de Aleister Crowley 
şi Charles Dexter Ward pe lista de lectură şi le parcursese 
cu conştiinciozitate, subliniind concepte şi fapte-cheie. 

Mai târziu, după ce a ajuns o celebritate, sataniştii şi 
adeptele wicca şi spiritiştii, care ascultându-i muzica 
crezuseră greşit că el le împărtăşea pasiunile - pe el pur şi 
simplu îl durea în cot de asta; era ca pantalonii de piele pe 
care îi purta, doar o parte din costum - i-au trimis şi mai 
multe (desigur, fascinante) cărţi: un manual obscur, tipărit 
de Biserica Catolică în anii treizeci, pentru executarea 
exorcismelor; o traducere a unei cărţi vechi de cinci sute 
de ani conţinând psalmi profani şi perverşi scrişi de un 
templier nebun; o carte de bucate pentru canibali. 

Jude puse cutia cu gloanţe pe raft între cărţi. Uitase 
complet că pornise cu gândul de a găsi un capodastru şi de 
a cânta nişte piese de la Skynyrd. Îşi plimbă degetul mare 
pe cotoarele edițiilor broşate. Era destul de frig în studio 
ca degetele să-i fie rigide şi şovăitoare, şi era greu să dea 
paginile, şi nu ştia ce căuta. 

Un timp, se strădui să descâlcească un tratat dens 
asupra animalelor magice, creaturi cu sentimente intense 
legate prin iubire şi sânge de stăpânii lor, şi care puteau 
comunica direct cu morţii. Dar era scris într-o engleză 
pâsloasă de secol optsprezece, fără punctuație. Jude 
trudea la un singur paragraf zece minute, apoi nu mai ştia 
ce a citit. Il puse deoparte. 

Într-o altă carte zăbovi la un capitol despre posedarea 
de către un demon sau un spirit odios. O ilustrație 
grotescă arăta un bătrân tolănit pe pat, printre cearşafuri 
răvăşite, cu ochii bulbucaţi de groază şi cu gura căscată, în 
vreme ce un homuncul gol şi rânjitor îi ieşea dintre buze. 
Sau, un gând şi mai rău: Poate că arătarea intra. 

Jude citi că oricine ţine deschisă uşa de aur a 
mortalităţii, ca să arunce o ocheadă de cealaltă parte, riscă 
să lase ceva să treacă pragul, şi că bolnavii, bătrânii şi cei 
care iubeau moartea sunt supuşi mai abitir pericolului. 
Tonul era categoric şi ştiutor, şi Jude se simţi încurajat 
până când citi că cea mai bună metodă de protecţie era să 


te speli în urină. Jude era deschis la minte în privinţa 
depravării, dar trăgea linie la sporturile de apă, iar când 
cartea îi scăpă din mâinile reci, nu se mai sinchisi să o 
ridice. În schimb, o îndepărtă cu o lovitură de picior. 

Citi despre parohia din Borley, despre contactarea 
spiritului celor dragi prin intermediul tablei Ouija şi despre 
caracteristicile alchimice ale sângelui menstrual, privirea 
focalizându-i-se şi defocalizându-i-se, după care se trezi că 
azvârle cărţi, împrăştiindu-le prin tot studioul. Fiecare 
cuvânt era o porcărie. Demoni şi avatari şi cercuri 
fermecate şi beneficiile magice ale pişatului. Un volum 
dobori o lampă de pe birou. Altul nimeri un disc de platină 
înrămat. Un păienjeniş de firişoare scânteietoare înţesă 
sticla de deasupra discului argintiu. Rama căzu de pe 
perete şi, cu un scrâşnet, ateriză pe podea cu faţa în jos. 
Mâna lui Jude găsi cutia de bomboane plină cu gloanţe. 
Aceasta se izbi de perete şi muniţia se împrăştie pe podea 
într-o succesiune de zornăituri. 

Apucă altă carte, respirând greu, cu sângele încins, 
căutând doar să facă puţin prăpăd fără a-i păsa ce 
distrugea, dar apoi se opri, căci obiectul din mână nu i se 
părea a fi în ordine. Se uită şi văzu nu o carte, ci o 
videocasetă neagră, fără etichetă. Nu ştiu pe dată ce era, 
trebui să se gândească o vreme înainte să-şi amintească. 
Era filmul său snuff. Stătuse pe raft alături de cărţi, 
departe de celelalte casete vreme de... cât? Patru ani? Era 
acolo de aşa mult timp, că încetase să o mai vadă printre 
cărţile broşate. Devenise doar o parte din talmeş-balmeşul 
de pe rafturi. 

Jude intrase în studio într-o dimineaţă şi o găsise pe 
soţia sa, Shannon, privind-o. El îşi făcea bagajele pentru 
un drum la New York şi venise să caute o chitară pe care 
să o ia cu el. Văzând-o, se oprise în prag. Shannon stătea 
în faţa televizorului şi privea cum un bărbat sufoca o 
adolescentă goală cu o pungă de plastic transparent, în 
vreme ce alţi bărbaţi asistau. 

Shannon se  încrunta, cu fruntea  încreţită de 
concentrare, urmărind cum fata din film murea. Pe Jude 


nu-l îngrijora dispoziţia ei - furia nu-l impresiona - dar 
învățase să se ferească de ea când era aşa calmă şi tăcută 
şi retrasă în sine. 

În cele din urmă, ea spusese: 

— E de-adevăratelea? 

— Da. 

— Fata chiar moare? 

El se uitase la televizor. Fata goală era nemişcată şi 
deşirată pe podea. 

— E cu adevărat moartă. I-au ucis şi iubitul, nu? 

— A implorat. 

— Mi-a dat-o un poliţist. Mi-a spus că cei doi copii erau 
doi drogaţi din Texas care au deschis focul într-un magazin 
de băuturi şi au ucis pe cineva, apoi au fugit în Tijuana ca 
să se ascundă. Poliţaii au o grămadă de căcaturi d-astea 
perverse. 

— A implorat pentru ea. 

Jude spuse: 

— E oribil. Nu ştiu de ce o mai ţin. 

— Nici eu nu ştiu, zise ea. 

Se ridică şi scoase caseta, apoi rămase cu privirea la ea, 
de parcă nu mai văzuse o videocasetă înainte şi încerca să- 
şi imagineze la ce putea folosi. 

— Te simţi bine? întrebă Jude. 

— Nu ştiu, spuse ea, întorcându-şi ochii sticloşi şi 
confuzi spre el. Dar tu? 

Când nu răspunse, ea traversă camera şi trecu pe lângă 
el. La uşă, Shannon îşi dădu seama că încă mai ţinea 
caseta în mână. Înainte să iasă, o aşeză uşor pe raft. Mai 
târziu, menajera o introduse între cărţi. Era o greşeală pe 
care Jude nu se deranjase niciodată s-o corecteze, şi 
curând uită chiar şi că se afla acolo. 

Avea alte lucruri la care să se gândească. După ce se 
întoarse din New York, găsi casa goală şi partea lui 
Shannon de dulap eliberată. Nu pierduse vremea să-i lase 
un mesaj, fără clişeul acela cum că iubirea lor fusese o 
greşeală sau că ea iubise o versiune a lui care nu exista cu 
adevărat, că se înstrăinaseră. Ea avea treizeci şi şase de 


ani şi mai fusese o dată căsătorită şi divorțase. Nu o 
prindeau scenetele de şcoală primară. Când avea ceva să-i 
spună, îl suna. Când avea nevoie de ceva de la el, îl suna 
avocatul ei. 

Uitându-se acum la casetă, sincer nu ştia de ce o ţinuse 
- sau de ce îl ţinuse ea pe el. Credea acum că ar fi trebuit 
să o caute şi să scape de ea atunci când venise acasă şi 
văzuse că ea plecase. Nu era sigur nici măcar de ce 
acceptase caseta atunci când îi fusese oferită. Jude cochetă 
atunci cu un gând incomod, acela că, de-a lungul timpului, 
devenise puţin prea dornic să ia ce i se oferea fără să-l 
intereseze posibilele consecinţe. Şi uite cu ce probleme se 
alesese. Anna i se oferise şi el o luase, iar acum ea era 
moartă. Jessica McDermott Price îi oferise costumul 
omului mort şi acum acesta era al lui. Acum era al lui. 

Nu căutase el să aibă un costum de om mort, sau o 
casetă video snuff, sau toate celelalte. I se părea în schimb 
că atrăsese toate aceste lucruri aşa cum mangetul atrage 
pilitura de fier, şi că nu putea să nu le atragă şi să nu le 
păstreze mai mult decât putea un magnet. Dar asta 
însemna că e neputincios, iar el nu fusese niciodată aşa 
ceva. Dacă voia să arunce cu ceva în perete, caseta aia era 
alegerea obligatorie. 

Dar stătuse prea mult timp pe gânduri. Frigul din studio 
îl pătrunsese, aşa că se simţea obosit, îşi simţea vârsta. 
Era surprins că nu-şi putea vedea aburii respirației; aşa 
frig i se părea că este. Nu-şi putea imagina nimic mai 
aiurea - sau mai slab - decât un om de cincizeci şi patru de 
ani care îşi azvârle cărţile cât colo într-un acces de furie, 
iar dacă exista un lucru pe care îl dispreţuia pe lume, 
acesta era slăbiciunea. Voia să arunce caseta jos şi s-o 
strivească sub picior, dar, în schimb, se întoarse ca să o 
pună înapoi pe raft, simțind că este mai important să-şi 
recapete calmul, să se comporte, măcar pentru un 
moment, ca o persoană adultă. 

— Descotoroseşte-te de el, zise Georgia din pragul uşii. 


10 


Luat prin surprindere, tresări instinctual. Se întoarse şi 
se uită. Fata era palidă din fire, dar acum sângele îi lipsea 
complet din obrajii ca nişte oase lustruite, astfel încât ea 
semăna mai mult ca de obicei cu un vampir. Jude se 
întrebă dacă asta nu se datora machiajului, dar apoi văzu 
că obrajii îi sunt umezi, că firişoarele subţiri de păr de la 
tâmple îi sunt lipite de transpiraţie. Era în pijama, se 
strângea în braţe şi tremura de frig. 

— Eşti bolnavă? întrebă el. A 

— Sunt bine, zise ea.  Întruchiparea sănătăţii. 
Descotoroseşte-te de el. 

Jude puse încet filmul snuff înapoi pe raft. 

— De ce să mă descotorosesc? 

— De costumul mortului. Miroase urât. N-ai observat 
cum miroase când l-ai scos din dulap? 

— Nu e în dulap? 

— Nu, nu e în dulap. Era pe pat când m-am trezit. Era 
întins chiar lângă mine. Ai uitat să-l pui înapoi? Sau ai uitat 
că l-ai şi scos? Jur pe Dumnezeu, mă surprinde că-ți 
aminteşti uneori să-ţi bagi pula înapoi în pantaloni după ce 
te pişi. Sper că a meritat toată „iarba” pe care ai fumat-o 
în anii şaptezeci. Oricum, ce naiba făceai cu el? 

Dacă afurisitul ăla de costum era scos din dulap, 
însemna că ieşise singur. Nu avea însă cum să-i spună 
Georgiei asta, aşa că nu spuse nimic şi se prefăcu interesat 
de strângerea lucrurilor din birou. 

Dădu ocol mesei de lucru, se aplecă şi întoarse discul 
înrămat care căzuse de pe perete. Discul în sine era la fel 
de spart ca şi sticla cu care fusese acoperit. Desprinse 
rama şi o înclină într-o parte. Cioburi de sticlă alunecară în 
coşul de gunoi de lângă masă cu un clinchet muzical. 
Scoase bucăţile albumului său de platină zdrobit - Happy 
Littlle Lynch Mod - şi le îndesă în gunoi, şase tăişuri 
scânteietoare de paloş din oţel imprimat. Ce să facă acum? 
Se gândi că un om cu minte la cap s-ar duce să mai arunce 
o privire la costum. Se ridică şi se întoarse spre ea. 


— Haide. Trebuie să te întinzi. Arăţi ca naiba. O să pun 
costumul la locul lui şi apoi o să te învelesc în pat. 

Puse mâna pe braţul ei, dar ea se smuci. 

— Nu. Şi patul miroase ca el. Toate cearşafurile put. 

— Atunci o să luăm cearşafuri proaspete, spuse el, 
apucând-o iar de braţ. 

Jude o făcu să se întoarcă şi o conduse în hol. Bărbatul 
mort şedea aproape de capătul coridorului, în scaunul în 
stil Shaker pe stânga, cu fruntea plecată cugetător. Un 
fald din lumina soarelui de dimineaţă brăzda aerul acolo 
unde ar fi trebuit să fie picioarele lui. Acestea dispăreau 
acolo unde se intersectau cu lumina, dând bătrânului 
aspectul unui veteran de război, cu pantalonii sfârşindu-se 
în cioturi, la jumătatea coapselor. Sub acea brăzdare a 
soarelui se vedeau pantofii lui negri lustruiţi, din care se 
iţeau picioarele trase în ciorapi negri. Între coapse şi 
pantofi, singurele picioare vizibile erau picioarele 
scaunului, cu lemnul de-un gălbui lucios în bătaia luminii. 

Imediat ce îl observă, Jude se uită în altă parte, nu voia 
să-l vadă, nu voia să se gândească la prezenţa lui acolo. 
Intoarse ochii spre Georgia, ca să vadă dacă ea zărise 
fantoma. Fata se uita atentă la picioarele sale, înaintând 
împleticit cu mâna lui Jude pe braţ, cu bretonul în ochi. 
Voia să-i spună să se uite, voia să ştie dacă şi ea îl putea 
vedea, dar era prea înspăimântat de mort ca să vorbească, 
se temea că fantoma îl va auzi şi va ridica privirea. 

Era o nebunie să creadă că, cine ştie cum, mortul nu-i va 
observa trecând pe lângă el, dar dintr-un motiv pe care nu- 
l] putea explica, Jude simţea că dacă rămâneau amândoi 
foarte tăcuţi, se puteau strecura nevăzuţi. Ochii mortului 
erau închişi, aproape că îşi atingea pieptul cu bărbia, un 
bătrân care aţipise în soarele de dimineaţă târzie. Mai 
mult ca orice, Jude voia să-l vadă că rămâne aşa. Că nu se 
mişcă. Că nu se trezeşte. Că nu deschide ochii; te rog, să 
nu deschidă ochii. i 

Se apropiară şi Georgia tot nu se uita spre el. In schimb, 
somnoroasă, îşi lăsă capul pe umărul lui şi închise ochii. 


— Deci vrei să-mi spui de ce a trebuit să întorci studioul 
pe dos? Şi mi s-a părut, sau chiar strigai? 

Nu voia să se uite din nou, dar nu se putu abţine. 
Fantoma rămăsese ca înainte, cu capul înclinat pe o parte, 
zâmbind uşor, parcă meditând la ceva plăcut sau având un 
vis frumos. Mortul nu părea să o audă. Jude avu atunci o 
idee - neformată, greu de articulat. Cu ochii săi închişi şi 
cu capul înclinat aşa, fantoma părea nu atât să doarmă, cât 
să asculte ceva. Să-l asculte pe el, îşi spuse Jude. 
Aşteptând, poate, să fie luată în seamă, înainte ca ea, la 
rândul ei, să-l ia (sau să-l poată lua) în seamă pe Jude. 
Aproape că ajunseseră în dreptul ei acum, încă puţin şi 
treceau mai departe, şi Jude se strânse lângă Georgia ca să 
evite orice atingere. 

— Asta m-a trezit din somn, zgomotul, şi apoi mirosul... 

Scoase o tuse slabă şi ridică fruntea ca să mijească ochii 
la uşa dormitorului. Tot nu observă fantoma, deşi acum 
treceau drept prin faţa ei. Georgia se opri brusc. 

— Nu intru acolo până nu faci ceva cu costumul ăla. 

Jude îşi lăsă mâna să alunece pe braţul ei până la 
încheietură şi strânse, împingând-o în faţă. Fata scoase un 
sunet subţire de durere şi protest şi încercă să se 
elibereze. 

— Ce dracu? 

— Continuă să mergi, comandă el şi doar după un 
moment, cu o pulsaţie grea în piept, îşi dădu seama că 
vorbise. 

Aruncă o privire în jos la fantomă şi, în acelaşi timp, 
mortul ridică fruntea şi deschise ochii. Dar în locul ochilor 
era doar o mâzgălitură neagră. Era ca şi când un copil ar fi 
luat un Magic Marker - un marker cu adevărat magic, unul 
care putea desena direct în aer - şi ar fi încercat cu 
disperare să-i acopere cu cerneală. Liniile negre şerpuiau 
şi se încâlceau între ele, râme înnodate laolaltă. 

Apoi Jude trecu de el, împingând-o pe Georgia de-a 
lungul holului în vreme ce ea se împotrivea şi scâncea. 
Când ajunse la uşa dormitorului, se uită îndărăt. 


Fantoma se ridică în picioare şi, făcând asta, picioarele 
ei ieşiră din lumina soarelui şi prinseră din nou 
consistenţă, cracii lungi şi negri ai pantalonilor, dunga lor 
precisă. Mortul întinse braţul drept într-o parte, cu palma 
întoarsă spre podea, şi ceva îi căzu din mână, un pandantiv 
argintiu plat, lustruit de să te vezi în el, tras pe un lănţişor 
de aur lung de treizeci de centimetri. Nu, nu un pandantiv, 
ci un fel de lamă curbată. Era ca o versiune de casă pentru 
păpuşi a pendulului acela din povestea lui Edgar Allan Poe. 
Lanţul de aur era legat de un inel de pe un deget al lui, o 
verighetă, iar soaţa lui era acea lamă. Îl lăsă pe Jude să se 
uite la ea un moment, după care smuci încheietura mâinii, 
un copil care face un truc cu un yo-yo, şi mititica lamă 
curbată îi sări în mână. 

Jude simţi un icnet cum se străduieşte să-i iasă din piept. 
O împinse pe Georgia pe uşă, în dormitor, şi o trânti în 
canaturi. 

— Ce faci, Jude? strigă ea, eliberându-se în sfârşit, 
împleticindu-se de lângă el. 

— Taci din gură. 

Ea îl lovi în umăr cu mâna stângă, apoi îi trase un pumn 
în spate cu dreapta, mâna cu degetul mare infectat. Asta o 
duru mai tare decât îl duru pe el. Scoase un icnet de 
suferinţă şi-l lăsă în pace. 

El încă ţinea clanţa în mână. Asculta ce se întâmpla în 
coridor. Era linişte. 

Atunci, crăpă puţin uşa şi se uită prin deschizătura de 
cinci centimetri, pregătit s-o trântească la loc, aşteptându- 
se ca mortul să fie acolo cu lama lui pe lănţişor. 

În hol nu era nimeni. 

Închise ochii şi apoi închise şi uşa. Îşi lipi fruntea de ea, 
inspiră adânc şi ţinu aerul în plămâni, eliberându-l încet. 
Avea faţa plină de transpiraţie şi duse mâna să se şteargă. 
Ceva rece şi tăios şi dur îl zgârie uşor pe obraz, iar el 
deschise ochii şi văzu în mâna sa lama curbată a mortului, 
tăişul de oţel albastru reflectând imaginea propriului său 
ochi larg căscat, incredul. 


Jude strigă şi o aruncă jos, apoi se uită la podea, dar 
lama deja nu mai era acolo. 


11 


Se îndepărtă cu spatele de uşă. Încăperea răsuna de 
respiraţii luctuoase, a sa şi a lui Marybeth. In acel 
moment, fata era Marybeth. Nu-şi amintea cum îi spunea 
de obicei. 

— Cu ce căcatu' naibii te droghezi? întrebă ea pe o voce 
în care se auzea un accent țărănesc vag, dar evident 
sudist. 

— Georgia, zise el, amintindu-şi atunci. Nimic. Mai treaz 
nici că pot să fiu. 

— O, pe dracu. Ce tot vorbeşti? 

Şi accentul acela subtil dispăru, retrăgându-se la fel de 
repede cum venise. Georgia trăise vreo doi ani în New 
York City, unde depusese un efort susţinut pentru a scăpa 
de accent; nu-i plăcea să fie luată drept o ţărancă împuţită. 

— Am renunţat la porcăriile alea de droguri cu ani în 
urmă. Ţi-am spus. 

— Ce-a fost acolo în hol? Ai văzut ceva. Ce ai văzut? 

Jude îi aruncă o privire de avertizare, dar ea o ignoră. 
Rămase cu umerii traşi în pijama, cu braţele încrucişate 
sub sâni, cu mâinile îndesate la subsuori. Işi ţinea 
picioarele puţin depărtate, ca şi când, dacă el ar fi încercat 
să treacă pe lângă ea în cealaltă parte a dormitorului, i-ar 
bloca drumul - o idee absurdă pentru o fată cu patruzeci şi 
cinci de kilograme mai uşoară decât el. 

— Şedea un bătrân în hol. În scaun, zise el într-un 
sfârşit. Trebuia să-i spună ceva şi nu vedea vreun motiv să 
mintă. Părerea ei despre sănătatea lui mintală nu-l 
preocupa. Am trecut drept pe lângă el, dar tu nu l-ai văzut. 
Nu ştiu dacă tu îl poţi vedea. 

— Astea-s baliverne de sonati. 

O spuse fără multă convingere. 

El porni spre pat şi ea se feri din calea lui, lipindu-se de 
perete. 


Costumul mortului era întins frumos pe partea lui de 
saltea. Cutia adâncă, sub formă de inimă, era pe podea, cu 
capacul negru alături, cu hârtie pelur dând pe delături. 
Când mai avea patru paşi până la costum, îi simţi mirosul 
într-o adiere şi tresări. Nu mirosise aşa când îl scosese 
prima oară din cutie, ar fi observat. Acum era imposibil să 
nu observi. Avea miasma bogată a putreziciunii, a ceva 
mort şi în descompunere. 

— Christoase, făcu el. 

Georgia păstră distanţa, cu o mână făcută căuş peste 
gură şi nas. 

— Ştiu. Mă întrebam dacă nu e ceva în vreun buzunar. 
Ceva stricat. Mâncare veche. 

Respirând pe gură, Jude pipăi sacoul. I se părea foarte 
posibil să găsească ceva într-o stare avansată de 
putreziciune. Nu l-ar fi surprins să descopere că Jessica 
McDermott Price vârâse un şobolan mort în costum, un 
mic bonus pentru achiziţia făcută, fără niciun cost 
suplimentar. Într-adevăr, într-un buzunar simţi un pătrat 
rigid de ceva ce părea a fi plastic. Il scoase ca să arunce o 
privire. 

Era o fotografie, una pe care o ştia bine, poza preferată 
a Annei cu ei. O luase cu ea când plecase. Le-o făcuse 
Danny într-o după-amiază de august târziu, când lumina 
soarelui era roşiatică şi pe veranda din faţă era călduţ, iar 
prin aer roiau zeci de libelule şi mii de fire scânteietoare 
de praf. Jude stătea cocoţat pe scări într-o jachetă roasă de 
dril, cu chitara Dobro pe un genunchi. Anna şedea lângă 
el, privindu-l cum cântă, cu mâinile strânse între coapse. 
Câinii erau tolăniţi în praf la picioarele lor şi se uitau 
întrebători la obiectiv. 

Fusese o după-amiază frumoasă, poate una dintre 
ultimele după-amiezi bune înainte ca lucrurile să se 
înrăutăţească, însă acum, uitându-se la fotografie, nu 
simţea nicio plăcere. Cineva se jucase de-a desenatorul cu 
ea. Ochii săi fusese mâzgăliţi cu cerneală neagră, acoperiţi 
de o mână furioasă. 


Pe o voce timidă, nesigură, Georgia spunea ceva de unde 
stătea ea, la câţiva metri distanţă. 

— Cum arăta fantoma din hol? 

Datorită felului în care stătea Jude, ea, din fericire, nu 
putea să vadă fotografia. Iar el nu voia ca ea s-o vadă. 

Jude se strădui să-şi găsească vocea. Era greu să treacă 
peste nefericitul şoc al acelor mâzgălituri negre care îi 
ascundeau ochii în poză. 

— Era un bătrân, izbuti el în cele din urmă. Purta 
costumul ăsta. 

Şi mai erau, futu-i, nişte mâzgăleli negre, oribile, care 
pluteau în faţa ochilor lui şi arătau exact ca astea, îşi 
imagină Jude că-i spune, întorcându-se în acelaşi timp să-i 
arate instantaneul. N-o făcu, însă. 

— Şedea doar acolo? întrebă Georgia. Nu s-a întâmplat 
nimic altceva? 

— S-a ridicat în picioare şi mi-a arătat o lamă pe un lanţ. 
O lamă mititică. 

În ziua în care Danny făcuse poza, Ann era încă ea 
însăşi, iar Jude credea că fusese fericită. Jude îşi petrecuse 
mare parte din acea după-amiază de vară târzie sub 
Mustang şi Anna stătuse prin apropiere, târându-se sub 
maşină şi ea ca să-i dea unelte şi piesele necesare. În 
fotografie, pe bărbie avea o pată de ulei de motor şi praf 
pe mâini şi genunchi - o murdărie atrăgătoare, 
binemeritată, genul acela de murdărie de care te poţi 
mândri. Ridica din sprâncene, avea o gropiţă simpatică 
între ele, şi ţinea gura deschisă, ca şi când ar fi râs - sau, 
mai probabil, ca şi când ar fi fost pe cale să-i pună o 
întrebare. Te duci des la pescuit pe lacul Pontchartrain? 
Care a fost cel mai bun câine pe care l-ai avut vreodată? 
Ea şi întrebările ei. 

Totuşi, când se terminase, Anna nu-l întrebase de ce o 
trimitea de lângă el. Nu după noaptea în care o găsise 
hoinărind pe marginea autostrăzii într-un tricou şi nimic 
altceva; oamenii treceau pe lângă ea şi o claxonau. A tras-o 
în maşină şi a ridicat pumnul s-o lovească, dar apoi lovise 
volanul, îl lovise până ce-i sângeraseră încheieturile 


degetelor. Spusese că destul e destul, că o să-i facă valiza, 
că o va trimite acasă. Anna spusese că va muri fără el. El 
zisese că-i va trimite flori la înmormântare. 

Deci: Până la urmă, ea îşi ţinuse promisiunea. Era prea 
târziu să şi-o ţină şi el pe a lui. 

— Îţi baţi joc de mine, Jude? întrebă Georgia. 

Vocea ei era aproape. În pofida aversiunii sale faţă de 
miros, se apropia încet de el. Inainte s-o poată vedea, el 
strecură poza înapoi în buzunarul de la costumul mortului. 

— Pentru că dacă asta-i o glumă, e-o glumă jalnică. 

— Nu este o glumă. Presupun că e posibil să-mi pierd 
minţile, dar nici asta nu cred că se întâmplă. Persoana care 
mi-a vândut... costumul... ştia ce făcea. Surioara ei era un 
fan care s-a sinucis. Femeia asta dă vina morţii ei pe mine. 
Am vorbit cu ea la telefon acum abia o oră şi mi-a spus-o 
chiar ea. Asta e-o parte a poveştii pe care sunt sigur că nu 
mi-am imaginat-o. Danny era de faţă. M-a auzit discutând 
cu ea. Vrea să-şi regleze conturile cu mine. Aşa că mi-a 
trimis o fantomă. Am văzut-o chiar acum în hol. Şi am 
văzut-o şi azi noapte. 

Începu să împăturească sinistrul costum, vrând să-l pună 
la loc în cutia lui. 

— Arde-l, zise Georgia, cu o bruscă vehemenţă care-l 
surprinse. Ia costumul ăla futut şi arde-l. 

Jude simţi, pentru o clipă, un impuls aproape copleşitor 
de a face exact asta: să caute nişte gaz de brichetă, să îl 
stropească, să îl pârjolească în parcare. Era un impuls pe 
care îl reprimă imediat. Orice acţiune irevocabilă îi ridica 
semne de întrebare. Cine ştie ce punți de legătură puteau 
să ardă odată cu el? Simţea o extrem de slabă pâlpâire a 
unei idei, ceva despre costumul urât mirositor şi felul în 
care putea fi folosit, dar gândul se pierdu înainte să-l poată 
ţintui bine. Era obosit. Era greu să pui stăpânire pe un 
gând. 

Motivele pentru care voia să păstreze costumul erau 
ilogice, superstiţioase, neclare până şi pentru el însuşi, dar 
când vorbi, avea o explicaţie perfect raţională pentru asta: 


— Nu-l putem arde. E probă la dosar. Avocatul meu o să- 
l vrea mai târziu, dacă ne hotărâm să construim un caz 
împotriva ei. 

Georgia râse: slab, crispat. 

— Poftim? Atac cu un spirit mortal? 

— Nu. Hărţuire, poate. E totuşi o ameninţare cu 
moartea, chiar dacă e una nebunească. Există legi pentru 
asta. 

Termină de împăturit costumul şi-l puse înapoi în cuibul 
său de hârtie pelur, în cutie. Respiră în tot acest timp pe 
gură, cu capul întors într-o parte. 

— Toată camera pute. Ştiu că e-o slăbiciune, dar am 
impresia c-o să vomit, zise ea. 

El îi aruncă o privire chiorâş. Fără ştirea ei, fata stătea 
cu mâna dreaptă lipită de piept, holbându-se cu ochi goi la 
cutia neagră, lucioasă, în formă de inimă. Până acum 
câteva momente, îşi ascunsese mâna după şold. Degetul 
mare era umflat, iar locul în care o înţepase acul era acum 
o băşică albă, mare cât radiera unui creion, dospind de 
puroi. Îl văzu că se uită la ea, cobori şi ea privirea, apoi o 
ridică înapoi, zâmbind chinuit. 

— Ai o infecţie dată naibii acolo. 

— Ştiu. Am dat-o cu dezinfectat Bactine. 

— Poate ar trebui să te consulte cineva. Dacă e vorba de 
tetanus, Bactine n-o să ajute cu nimic. 

Georgia îşi luă degetul rănit între celelalte degete de la 
mână, strângându-l încet. 

— M-am înţepat în acul ăla ascuns în costum. Dacă era 
otrăvit? 

— Cred că dacă avea cianură pe el, deja ştiam. 

— Antrax. 

— Am vorbit cu femeia. E-o prostănacă de la ţară, fără a 
mai spune că are nevoie de-un futut tratament psihiatric, 
dar nu cred că mi-ar fi trimis ceva înmuiat în otravă. Ştie 
că ar ajunge la închisoare pentru asta. 

Atinse încheietura Georgiei, îi trase mâna spre el şi 
studie degetul. Pielea din jurul zonei infectate era moale şi 
zbârcită, de parcă ar fi stat la muiat în apă mult timp. 


— Du-te şi instalează-te în faţa televizorului. Îi spun lui 
Danny să-ţi facă o programare la doctor. 

li lăsă încheietura şi înclină din cap spre uşă, dar ea nu 
vru să se mişte. 

— Nu vrei să te uiţi dacă nu-i cumva în hol? ceru ea. 

Jude rămase o clipă împietrit, apoi încuviinţă din cap şi 
se duse la uşă. O deschise cincisprezece centimetri şi trase 
cu ochiul afară. Soarele se mişcase sau intrase după un 
nor, şi holul era cufundat în umbre răcoroase. Nu şedea 
nimeni în scaunul Shaker de lângă perete. Nu stătea 
nimeni în colţ cu o lamă pe un lanţ în mână. 

— E liber. 

Ea îl atinse pe umăr cu mâna teafără. 

— Şi eu am văzut o fantomă odată. Când eram mică. 

Jude nu era surprins. Nu întâlnise încă niciodată fată 
goth care să nu fi avut vreun fel de experienţă 
supranaturală trecătoare, care să nu creadă, cu o extremă 
şi stânjenitoare sinceritate, în forme astrale sau în îngeri 
sau în vrăjitorie wicca. 

— Locuiam cu Bammy. Bunica mea. Asta era chiar după 
prima dată când tăticu' m-a alungat din casă. Într-o după- 
amiază, m-am dus în bucătărie să-mi torn un pahar din 
limonada ei - face o limonadă foarte bună - şi m-am uitat 
pe geam, iar acolo, în curte, era o fată. Culegea păpădii şi 
le sufla ca să le facă fulgii să zboare, ştii, aşa cum fac 
copiii, şi îşi cânta singură în timp ce făcea asta. Era cu 
câţiva ani mai tânără decât mine şi purta o rochie foarte 
ieftină. Am ridicat geamul ca să o strig, să aflu ce face în 
curte. Când a auzit scrâşnetul ferestrei, a ridicat ochii spre 
mine, şi-n clipa aia am ştiut că e moartă. Avea ochii 
complet aiurea. 

— Cum adică aiurea? întrebă Jude. 

Il furnica şi i se întinsese pielea de pe antebraţe, plină 
de pielea-găinii. 

— Avea ochi negri. Nu, nici nu semănau cu nişte ochi. 
Era mai mult ca şi când... ca şi când ar fi fost acoperiţi. 

— Acoperiţi, repetă Jude. 


— Da. Mâzgăliţi. Cu negru. Apoi a întors capul şi a părut 
să se uite la gard. După încă un moment, a sărit în picioare 
şi a traversat curtea. Mişca din gură, de parcă ar fi vorbit 
cu cineva, numai că nu era nimeni acolo, iar eu nu auzeam 
niciun cuvânt ieşind din ea. O auzisem când culegea 
păpădii şi cânta sigur, dar nu şi când s-a ridicat şi a părut 
să se adreseze cuiva. Asta mi s-a părut întotdeauna o 
ciudăţenie - că am auzit-o doar când cânta. Apoi s-a întins, 
ca şi când în faţa ei ar fi fost o persoană invizibilă, chiar de 
cealaltă parte a gardului lui Bammy, iar ea ar fi luat-o de 
mână. 

Şi eu m-am speriat imediat, m-au luat fiorii, pentru că 
am simţit că i se va întâmpla ceva rău. Voiam să-i spun să 
dea drumul mâinii ăleia. Oricine ar fi fost cel care o lua de 
mână, voiam ca ea să se îndepărteze de el. Numai că-mi 
era frică s-o fac. Nu-mi puteam găsi răsuflarea. Şi fetiţa s-a 
mai uitat o dată în spate, cumva trist, cu ochii ei mâzgăliţi, 
după care s-a ridicat de la pământ - jur pe Dumnezeu - şi a 
plutit peste gard. Nu ca şi când ar fi zburat. Ca şi când ar 
fi fost ridicată de mâini invizibile. Cum i se mai clătinau 
picioarele în aer... S-a lovit cu ele de scândurile gardului. 
S-a aplecat, apoi a dispărut. M-au apucat dârdâielile şi a 
trebuit să mă aşez pe podeaua bucătăriei. 

Georgia aruncă o privire la faţa lui Jude, poate ca să 
vadă dacă el credea că vorbeşte fără ea. Însă el aplecă 
doar din cap în semn că ar trebui să plece. 

— Bammy a intrat şi a strigat şi a spus: „Fato, care-i 
problema?”. Dar când i-am spus ce am văzut, s-a supărat 
rău de tot şi a început să plângă. S-a aşezat pe podea lângă 
mine şi a spus că mă crede. A spus că am văzut-o pe sora 
ei geamănă, Ruth. 

Ştiam de Ruth, care murise când Bammy era mică, dar 
numai atunci Bammy mi-a spus ce a păţit ea cu adevărat. 
Crezusem mereu că a fost călcată de o maşină sau ceva, 
dar nu asta era. Într-o zi, când aveau amândouă cam şapte 
sau opt ani - erau anii 1950 şi ceva - mama lor le-a chemat 
la masa de prânz. Bammy s-a dus, dar Ruthie a mai rămas 
afară, pentru că ei nu-i prea era foame şi pentru că ea era, 


din fire, neascultătoare. Cât timp Bammy şi ai ei erau 
înăuntru, cineva o răpise din curtea din spate. N-a mai fost 
văzută niciodată după aceea. Doar că, din când în când, 
musafirii lui Bammy o zăreau suflând păpădii şi cântând 
singură, după care cineva invizibil o lua de acolo. Mama a 
văzut şi ea fantoma lui Ruth, şi soţul lui Bammy a văzut-o o 
dată, şi unii dintre prietenii lui Bammy, şi Bammy însăşi. 

Toţi care o vedeau pe Ruth erau ca mine. Voiau să-i 
spună să nu se ducă, să se îndepărteze de cel aflat de 
cealaltă parte a gardului. Dar toţi cei care o văd sunt prea 
speriaţi de vederea ei ca să poată vorbi. Şi Bammy a spus 
că ea crede că nici nu se va termina până când cineva nu-şi 
găseşte vocea şi nu-i vorbeşte. Că e ca şi când fantoma lui 
Ruth ar fi într-un fel de vis, nevoită să repete ultimele 
minute de viaţă, şi că va rămâne aşa până cineva o va 
striga şi o va trezi. 

Georgia înghiţi şi rămase tăcută. Înclină din cap, aşa 
încât părul negru îi ascunse ochii. 

— Nu-mi vine să cred că morţii vor să ne facă rău, zise 
ea într-un final. Nu au nevoie de ajutorul nostru? Nu au 
mereu nevoie de ajutorul nostru? Dacă o să-l revezi, ar 
trebui să încerci să-i vorbeşti. Ar trebui să afli ce vrea. 

Jude nu credea că problema era „dacă”, ci doar „când”. 
Şi deja ştia ce voia mortul. 

— N-a venit ca să stăm la poveşti, spuse el. 


12 


Nu ştia ce să facă mai departe, aşa că făcu ceai. 
Gesturile simple şi automate ale umplerii ceainicului, 
punerii câtorva linguri de ceai în strecurător şi găsirii unei 
căni aveau puterea de a-i limpezi gândurile şi de a încetini 
timpul, deschizând calea unei tăceri folositoare. Rămase 
pe aproape, ascultând păcănitul ceainicului. 

Nu se simţea panicat, lucru care, odată conştientizat, îi 
aduse o oarecare satisfacţie. Nu era pregătit să dea bir cu 
fugiţii, se îndoia că era ceva de câştigat din asta. Unde se 
putea duce şi să fie mai bine decât aici? Jessica Price 


zisese că mortul îi aparţine lui acum şi că-l va urma 
oriunde s-ar duce. În mintea lui, văzu imaginea sa 
strecurându-se într-un scaun de la clasa întâi într-o cursă 
aeriană spre California, apoi întorcând capul şi văzându-l 
pe mort şezând alături de el, cu mâzgăliturile alea negre 
plutindu-i în faţa ochilor. Se cutremură, îndepărtă gândul. 
Casa lui era un loc la fel de bun ca oricare altul pentru a 
opune rezistenţă - asta cel puţin până când găsea altceva 
care să pară mai logic. Pe deasupra, nu-i plăcea să lase 
câinii pe mâna altcuiva. În zilele de demult, când pleca în 
turneu, întotdeauna îi lua cu el în caravană. 

Şi orice i-ar fi spus Georgiei, îşi dorea şi mai puţin să 
sune la poliţie sau la avocat. Avea o bănuială că aducerea 
reprezentanţilor legii în scenă putea fi cea mai proastă 
mişcare. Puteau s-o pună pe Jessica McDermott Price sub 
acuzaţie într-un fel sau altul, iar asta poate că i-ar fi dat o 
oarecare plăcere, dar reglarea conturilor cu ea nu avea să 
facă mortul să dispară. Ştia asta. Văzuse multe filme de 
groază. 

Pe deasupra, nu era de neglijat nici faptul că apelarea la 
ajutorul poliţiei contravenea filosofiei sale de viaţă. Propria 
lui identitate era prima şi singura creaţie puternică, 
maşinăria care fabricase toate celelalte succese ale sale, 
care produsese tot ceea ce merita să ai în viaţă şi toate 
cele la care ţinea. Va proteja asta şi cu ultima suflare. 

Jude putea să creadă în fantome, dar nu şi în Omul 
Negru, într-o încarnare a răului pur. Trebuia să mai fie 
ceva la omul mort în afara mâzgălelilor negre de peste 
ochi şi a lamei curbate pe un lanţ de aur. Se întrebă, pe 
nepregătite, cu ce îşi tăiase Ana venele şi deveni conştient 
din nou de ce frig era în bucătărie, apoi se aplecă mai 
aproape de ceainic ca să absoarbă din căldura pe care o 
degaja. Ea pe dată sigur că îşi tăiase venele cu lama de la 
capătul pendulei tatălui său, cea pe care o folosea la 
hipnotizarea credulilor disperaţi şi la căutarea puţurilor de 
apă. Se întrebă ce mai era de ştiut despre cum murise 
Anna şi despre omul care-i fusese tată şi care îi 


descoperise corpul într-o baie rece, în apa înnegrită de 
sângele ei. 

Poate că Danny găsise scrisorile Annei. Pe Jude îl 
îngrozea ideea de a le reciti şi, în acelaşi timp, ştia că 
trebuia să o facă. Şi le amintea destul de bine ca să ştie 
acum că fata încercase să-i spună ce avea de gând să-şi 
facă şi că el nu înţelesese. Nu - era mai rău de atât. Nu 
voise să înţeleagă, ignorase cu bună ştiinţă ceea ce era 
chiar în faţa ochilor lui. 

Primele ei scrisori de acasă transmiseseră un oarecare 
optimism, iar în subtext se înţelegea că ea îşi relua viaţa, 
că lua decizii ferme, de adult, cu privire la viitorul său. Le 
scria pe hârtie albă de calitate cu o caligrafie delicată. Cât 
despre discurs, scrisorile erau pline de întrebări, deşi, cel 
puţin în corespondenţă, nu părea să se aştepte la vreun 
răspuns. Îi scria că toată luna trimisese CV-uri de 
angajare, apoi întreba retoric dacă era o greşeală să 
poarte ruj negru şi cizme de motociclist la un interviu 
pentru un post la un centru de îngrijire. Descria doi colegi 
şi întreba care ar fi mai bun pentru ea. Dar totul era o 
prefăcătorie, şi Jude o ştia. Fata nu primise slujba de la 
centru, nu mai spusese niciodată nimic despre asta în 
scrisorile următoare. lar când venise semestrul de 
primăvară, ea îşi depusese cererea pentru un loc la o 
şcoală de cosmeticiene, dând complet uitării colegiul. 

Ultimele ei câteva scrisori erau o imagine mai reală a 
locului în care hoinărise ea cu mintea. Erau scrise pe 
hârtie simplă, liniată, ruptă dintr-un caiet, iar caligrafia ei 
era înghesuită, greu de citit. Scria că nu are odihnă. Sora 
ei locuia într-un cartier nou şi alături se construia o casă. 
Scria că-i auzea cum bat cuie toată ziua şi că era ca şi când 
ai locui, după ciumă, lângă un atelier de făcut sicrie. Când 
încerca să doarmă noaptea, ciocăniturile o luau de la 
capăt, tocmai când o fura somnul, şi asta în condiţiile în 
care nu era niciun constructor alături. Işi dorea cu 
disperare să doarmă. Sora ei încerca să-i administreze un 
tratament împotriva insomniei. Erau lucruri despre care 
Anna voia să vorbească, dar nu avea cu cine, şi era sătulă 


să vorbească singură. Scria că nu mai suporta să fie aşa 
obosită tot timpul. 

Anna îl implorase s-o sune, dar el n-o sunase. 
Nefericirea ei îi răpea din timp. Ar fi avut prea mult de 
furcă dacă o ajuta să treacă peste depresii. Încercase când 
erau împreună şi strădaniile nu-i fuseseră de ajuns. Făcuse 
tot ce-i stătea în puteri, nu ieşise nimic şi ea tot nu voia să- 
l lase în pace. Nu ştia nici de ce-i mai citise scrisorile, 
darămite de ce-i mai şi răspunsese uneori la ele. Îşi dorise 
să înceteze odată să mai vină. In cele din urmă, asta 
făcuseră. 

Danny putea să le găsească şi apoi să facă o programare 
la doctor pentru Georgia. Nu era cine ştie ce plan, însă era 
mai bine decât ceea ce avea cu zece minute în urmă, adică 
nimic. Îşi turnă ceai şi timpul îşi reluă cursul. 

Se duse cu cana în birou. Danny nu era la masă. Jude 
rămase în cadrul uşii, uitându-se la încăperea goală şi 
ascultând atent, doar-doar auzea ceva care să trădeze 
prezenţa asistentului său. Dar nimic. Danny era în baie, 
poate - dar nu. Uşa era uşor întredeschisă, cum fusese cu 
o zi în urmă, şi prin crăpătură se vedea doar întuneric. 
Poate că plecase la masa de prânz. 

Jude porni spre geam, să vadă dacă maşina lui Danny 
era în parcare, apoi se opri înainte să ajungă acolo şi făcu 
un ocol pe la masa lui de lucru. Se uită prin câteva 
teancuri de hârtii, căutând scrisorile Annei. Dacă Danny le 
găsise, însă, le pitise altundeva. Negăsindu-le, se aşeză în 
scaun şi lansă browserul de internet, intenţionând să caute 
informaţii despre tatăl vitreg al Annei. Din câte se părea, 
existau informaţii despre oricine online. Poate că mortul 
avea propriul său cont pe Myspace. Jude râse - un râset 
sugrumat, urât. 

Nu-şi amintea numele mic al mortului, aşa că dădu o 
căutare după „McDermott hipnoză mort”. In fruntea 
rezultatelor căutării era un link spre un necrolog, care 
apăruse vara trecută în Pensacola News Journal, pentru un 
anume Craddock James McDermott. Asta era: Craddock. 

Jude dădu clic pe el - şi iată-l. 


Bărbatul din fotografia alb-negru era o versiune mai 
tânără a omului pe care-l văzuse deja de două ori în holul 
de la etaj. În poză părea să aibă şaizeci de ani şi avea părul 
tuns tot în stilul acela cazon, periuţă. Cu faţa lui lungă, 
aproape cabalină, şi buzele subţiri şi întinse, semăna mai 
mult decât superficial cu Charlton Heston. Cel mai izbitor 
lucru la fotografie era descoperirea faptului că Craddock, 
în timpul vieţii, avea ochi ca oricine altcineva. Erau limpezi 
şi direcţi şi se uitau spre Veşnicie cu provocatoarea 
siguranţă de sine a  oratorilor motivaţionali şi a 
evangheliştilor de pretutindeni. 

Jude citi. Spunea că o viaţă de cercetări, de explorări şi 
aventuri, se sfârşise când Craddock James McDermott 
murise de o embolie cerebrală în casa fiicei sale vitrege 
din Testament, Florida, în ziua de marţi, 10 august. 
Adevărat fiu al Sudului, crescuse ca unic copil al unui 
preot penticostal şi trăise în Savannah şi Atlanta, Georgia, 
şi mai târziu în Galveston, Texas. 

In 1965, fusese jucător în ofensivă pentru echipa de 
fotbal american Longhorns, a Universităţii din Austin, 
Texas, şi intrase în armată după absolvire, unde fusese 
membru al diviziei de operaţiuni psihologice. Acolo îşi 
descoperise chemarea, acolo  deprinsese principiile 
hipnotismului. În Vietnam, câştigase o medalie Inima 
Purpurie şi o Stea de Bronz. Fusese lăsat la vatră cu 
onoruri şi se stabilise în Florida. În 1980, se căsătorise cu 
Paula Joy Williams, o bibliotecară, şi devenise tată vitreg 
celor două fiice ale acesteia, Jessica şi Anna, pe care le 
adoptase mai târziu. Paula şi Craddock îşi bazaseră iubirea 
pe credinţă, încredere profundă şi o fascinaţie comună 
pentru puterile neexplorate ale spiritului uman. 

La aceasta, Jude se încruntă. Era o exprimare curioasă: 
„O fascinaţie comună pentru puterile neexplorate ale 
spiritului uman”. Nici măcar nu ştia ce însemna. 

Relaţia lor durase până la trecerea Paulei în neființă, în 
1986. In timpul vieţii, Craddock avusese aproape zece mii 
de „pacienţi” - Jude pufni la acest cuvânt - folosind tehnici 
de hipnoză profundă pentru a alina suferinţele celor 


bolnavi şi pentru a-i ajuta pe cei care doreau să-şi 
depăşească slăbiciunile, muncă pe care fiica sa vitregă mai 
mare, Jessica McDermott Price, încă o ducea mai departe, 
în calitate de consultant particular. Jude pufni din nou. 
Probabil că ea însăşi scrisese necrologul. Îl surprindea că 
nu indusese şi numărul de telefon la care putea fi găsită 
pentru consultaţii. Dacă menţionaţi că ați auzit de noi în 
necrologul tatălui meu vitreg, primiţi o reducere de 10 la 
sută la prima şedinţă!!! 

Interesul lui Craddock pentru spiritism şi pentru 
potenţialul neutilizat al minţii îl făcuse să abordeze 
practica „găsirilor miraculoase”, vechea tehnică de la sate 
a descoperirii surselor subpământene de apă cu ajutorul 
unei vergele sau a pendulului. Însă va rămâne în amintirea 
fiicelor sale adoptive şi a celor dragi în principal datorită 
felului în care îşi ajutase tovarăşii de drum în viaţă să-şi 
descopere propriile rezervoare ascunse de putere şi 
respectul de sine. „Poate că vocea lui a amuţit, dar nu va fi 
nicicând dată uitării.” 

Nimic despre sinuciderea Annei. 

Jude îşi plimbă privirea din nou peste necrolog, oprindu- 
se la anumite combinaţii de cuvinte care nu-i spuneau prea 
multe: „operațiuni psihologice”, „puteri neexplorate”, 
„potenţialul neutilizat al minţii”. Se uită din nou la faţa lui 
Craddock, observând glaciala siguranţă de sine a ochilor 
săi palizi şi a zâmbetului aproape furios de pe buzele sale 
subţiri şi palide. Era un nemernic cu sânge rece. 

Computerul lui Danny scoase un semnal sonor ca să-l 
avertizeze pe Jude că venise un e-mail. Unde naiba era 
Danny? Jude se uită la ceasul computerului, văzu că deja 
şedea acolo de douăzeci de minute. Dădu clic pe 
programul de e-mail al lui Danny, care prelua mesaje 
pentru amândoi. Noul e-mail îi era adresat lui. 

Aruncă o privire la adresa expeditorului, apoi se foi în 
scaun, îndreptându-se de spate, cu muşchii abdomenului şi 
pieptului încordându-se, de parcă s-ar fi pregătit să 


primească o lovitură. Într-un fel, asta şi făcea. E-mail-ul 
venea de la craddockm(Obox.closet.net?. 
Jude deschise e-mail-ul şi începu să-l citească. 


dragă Jude, 

vom goni la căderea nopţii vom goni spre văgăuni sunt 
mort vei muri oricine se apropie prea tare va fi infectat cu 
moartea care pluteşte deasupra ta suntem infectați 
împreună vom fi în văgăuna morţii împreună şi ţărâna 
mormântului va cădea peste noi lalala morţii îi vor trage pe 
vii în jos dacă încearcă cineva să te ajute eu noi îi vom 
trage în jos şi vom călca pe ei şi nimeni nu se caţără afară 
pentru că văgăuna este prea adâncă şi ţărâna cade prea 
repede şi oricine îţi aude vocea va şti că este adevărat jude 
e mort şi eu sunt mort şi tu vei muri îmi vei auzi vocea şi 
vom goni împreună pe drumul nopţii spre locul spre 
ultimul loc unde vântul plânge pentru tine pentru noi noi 
vom merge pe marginea văgăunii vom cădea în ea ţinându- 
ne unul pe altul vom cădea cântă pentru noi cântă la al 
nostru la al tău mormânt cântă lalala. 


Pieptul lui Jude era un loc sufocant, înţesat de ace reci- 
încinse. Operatiuni psihologice, gândi aproape la 
întâmplare, după care se simți furios, cel mai rău fel de 
furie, genul acela care trebuia ținut sub capac, pentru că 
nu era nimeni în jur pe care să înjure, şi nu-şi putea 
permite să spargă nimic. Pierduse deja o bună bucată din 
dimineaţă aruncând cărți, şi asta nu-l făcuse să se simtă cu 
nimic mai bine. Acum, însă, voia să se ţină sub control. 

Aduse browserul înapoi deasupra, gândindu-se să mai 
arunce o privire la rezultatele căutării, să vadă ce mai 
putea afla. Se mai uită o dată absent la necrologul din 
Pensacola News, apoi privirea i se fixă pe fotografie. Era 
alta acum, iar în ea Craddock era bătrân şi rânjea, avea 
faţa ridată şi suptă, aproape ca un famelic, şi ochii îi erau 
mâzgăliţi cu linii negre, furioase. În primele rânduri ale 
necrologului se spunea că o viaţă de cercetări, de explorări 


3 box.closet.net se traduce prin cutie.dulap.net. 


şi aventuri, se sfârşise când Craddock James McDermott 
murise de o embolie cerebrală în casa fiicei sale vitrege şi 
acum făcea lalala şi era frig îi era frig şi lui Jude putea să-i 
fie frig când se tăia se va tăia şi o va tăia pe fată şi voi fi în 
văgăuna morţii şi Jude putea să le cânte, să le cânte 
tuturor... 

Jude se ridică atât de repede, şi cu o aşa forţă 
neaşteptată, că scaunul lui Danny fu aruncat în spate şi se 
răsturnă. Apoi mâinile lui erau pe computer, sub monitor, 
şi îl ridică, desprinzându-l de pe masă şi dând cu el de 
pământ. La aterizare, acesta scoase un târâit scurt şi un 
zăngănit de cioburi, urmate de-un pocnet brusc de 
electricitate. Apoi tăcere. Ventilatorul care răcea placa de 
bază se opri cu un fâsâit slab. Il aruncase instinctual, 
mişcându-se prea repede ca să mai gândească. Să-l fută. 
Se punea prea mult preţ pe autocontrol. 

Pulsul i-o luase razna. Îşi simţea picioarele instabile, îi 
tremurau. Unde mă-sa era Danny? Se uită la ceasul de pe 
perete, văzu că era aproape două, prea târziu pentru masa 
de prânz. Poate plecase să rezolve un comision. De obicei, 
însă, îl suna prin interfon ca să-i spună când pleca de 
acasă. 

Jude ieşi de după birou şi ajunse în sfârşit la geamul 
care dădea spre parcare. Micuța Honda hibrid verde a lui 
Danny era parcată în curba drumului de acces şi Danny 
era înăuntru. Danny stătea perfect nemişcat în scaunul 
şoferului, cu o mână pe volan, cenuşiu la faţă, inexpresiv. 

La vederea lui stând pur şi simplu acolo, uitându-se în 
gol, Jude simţi că se calmează. Îl privi pe geam, dar Danny 
nu făcu nimic. Nu puse schimbătorul în viteză ca să plece. 
Nu se uită nici măcar în jur. Danny arăta - Jude simţi o 
pulsaţie neplăcută în oase la acest gând - ca un om căzut 
în transă. Trecu un minut întreg, apoi încă unul, şi cu cât 
se uita mai mult, cu atât mai neliniştit se simţea, cu atât îl 
dureau mai tare oasele. Apoi îşi văzu mâna pe clanţa uşii, 
deschizând-o, ducându-se să afle care era problema cu 
Danny. 


13 


Aerul rece îl luă prin surprindere şi îi făcu ochii să 
lăcrimeze. Pe când ajunse lângă maşină, obrajii îi ardeau şi 
vârful nasului îi amorţise. Deşi era începutul după-amiezii, 
Jude era încă îmbrăcat în halatul său ros, un tricou strâmt 
şi boxerii dungaţi. Când vântul se înteţi, aerul glacial îi 
arse porțiunile de piele expusă. 

Danny nu se întoarse spre el, ci continuă să se uite drept 
prin parbriz. De aproape arăta şi mai rău. Tremura încet şi 
fără oprire. O picătură de transpiraţie i se scurgea pe 
obraz. 

Jude bătu cu încheieturile degetelor în geam. Danny 
tresări, trezit parcă dintr-un pui de somn, clipi repede şi 
dibui după butonul care cobora geamul. Tot nu se uită 
direct la Jude. 

— Ce cauţi în maşină, Danny? întrebă Jude. 

— Cred că trebuie să merg acasă. 

— L-ai văzut? 

Danny spuse: 

— Cred că acum trebuie să merg acasă. 

— Ai văzut mortul? Ce a făcut? 

Jude avea răbdare. Când trebuia, Jude putea fi cel mai 
răbdător om de pe pământ. 

— Cred că am indigestie. Atâta tot. 

Danny ridică mâna dreaptă din poală ca să se şteargă la 
faţă şi Jude văzu că strângea în ea un deschizător de 
scrisori. 

— Nu mă minţi, Danny, zise Jude. Vreau doar să ştiu ce 
ai văzut. 

— Ochii lui erau două urme negre. S-a uitat drept la 
mine. Îmi doresc să nu se fi uitat drept la mine. 

— Nu-ţi poate face rău, Danny. 

— Nu ştii asta. Nu ştii. 

Jude vâri mâna pe geamul deschis şi îl strânse de umăr. 
Danny se feri de atingerea sa. În acelaşi timp, flutură spre 
el deschizătorul de scrisori. Nici nu-l atinse, darămite să-l 
taie, însă Jude îşi feri totuşi mâna. 


— Danny? 

— Ochii tăi sunt ca ai lui, spuse Danny, şi introduse 
schimbătorul de viteze în marşarier. 

Jude sări în spate înainte ca Danny să-l calce peste 
picior. Dar Danny ezită, ţinând piciorul pe frână. 

— Nu mă mai întorc, spuse el cu ochii la volan. 

— Bine. 

— Te-aş ajuta dacă aş putea, dar nu pot. Pur şi simplu nu 
pot. 
— Inţeleg. 

Danny merse încet cu spatele pe drumul de acces, 
cauciucurile scrâşnind pe pietriş, apoi întoarse maşina cu 
nouăzeci de grade şi porni în josul dealului, către şosea. 
Jude îl urmări până ieşi pe poartă, viră la stânga şi dispăru 
din vedere. Nu-l mai revăzu niciodată. 


14 


Porni spre hambar şi spre câini. 

Lui Jude îi plăcea înţepătura aerului pe faţă şi felul în 
care la fiecare inhalare îl furnicau plămânii. Era ceva real. 
Încă de când îl văzuse pe mort în acea dimineaţă, se 
simţea tot mai tare asaltat de idei nenaturale, desprinse 
din coşmaruri, care se infiltrau în viaţa de zi cu zi unde nu 
le era locul. Avea nevoie de câteva lucruri tari, palpabile, 
de care să se ţină, garouri care să oprească sângerarea. 

Câinii îl urmăriră cu ochi trişti în timp ce ridica ivărul de 
la ţarcul lor. Se strecură înăuntru înainte ca ei să o poată 
rupe la fugă pe lângă el şi se lăsă pe vine, îi lăsă să se urce 
pe el, să-i miroasă faţa. Câinii: şi ei erau reali. Se uită fix la 
ei, în ochii lor ciocolatii şi la feţele lor lungi, îngrijorate. 

— Dacă ar fi ceva cu mine, aţi vedea, nu-i aşa? îi întrebă. 
Dacă aş avea urme negre peste ochi? 

Angus îl linse pe faţă, o dată, de două ori, şi Jude îi 
sărută botul umed. O mângâie pe Bon pe spate, în vreme 
ce ea, agitată, îl adulmecă între picioare. 

leşi din ţarc. Nu era pregătit să se ducă înapoi în casă şi 
intră în schimb în hambar. Se duse la maşină şi îşi studie 


reflexia în oglinda din partea şoferului. Nici urmă de 
mâzgălituri negre. Ochii lui erau la fel ca întotdeauna: de- 
un căprui deschis sub sprâncene negre, stufoase, şi intenşi 
ca ai unui criminal. 

Cumpărase maşina de la un membru al staff-ului tehnic 
de turneu, un Mustang rablagit, model '65, un bolid GT. 
Era în turneu, aproape fără odihnă, de zece luni, pornise la 
drum aproape imediat ce-l părăsise soţia, iar când s-a 
întors, s-a văzut cu casa goală şi fără nimic de făcut. 
Petrecuse toată luna iulie şi mare parte din august în 
hambar,  dezmembrând  Mustangul, scoțând piesele 
ruginite, arse, găurite, îndoite, corodate, îmbibate de 
uleiuri şi acizi, şi le înlocuise: bloc-motor Hipo, coturi şi 
bucşe autentice, transmisia, ambreiajul, suspensiile, 
scaunele albe - toate originale cu excepţia difuzoarelor şi a 
aparatului stereo. Instalase o boxă bas uriaşă în portbagaj, 
prinsese de acoperiş o antenă radio XN şi montase un 
sistem audio digital de ultimă generaţie. Se mânjise de ulei 
din cap până în picioare, îşi zdrelise încheieturile degetelor 
şi sângerase în sistemul de transmisie. Fusese o relaţie 
zbuciumată, dar îi prinsese bine. 

Cam pe atunci venise Anna să locuiască cu el. Nu că ar fi 
strigat-o vreodată pe acest nume. Era Florida atunci, deşi 
cine ştie cum, de când aflase de sinuciderea ei, ajunsese 
să-i spună din nou Anna în gând. 

Ea stătea pe bancheta din spate cu câinii cât el lucra, cu 
cizmele ieşite pe un geam lipsă. Cânta peste cântecele pe 
care le ştia şi îi vorbea lui Bon ca unui copil şi-l tot 
bombarda pe Jude cu întrebări. Il întreba dacă va cheli 
vreodată („Nu ştiu”), pentru că într-o asemenea 
eventualitate l-ar părăsi („Nu te pot învinovăţi”), şi dacă ar 
mai considera-o sexy dacă şi-ar rade tot părul („Nu”), şi 
dacă o va lăsa să conducă Mustangul când va termina cu 
recondiţionarea lui („Da”), şi dacă fusese vreodată implicat 
într-o bătaie de stradă („Incerc să le evit - e greu să cânţi 
la chitară cu mâna ruptă”), şi de ce nu vorbea niciodată 
despre părinţii lui (la care el nu spunea nimic), şi dacă 
credea în soartă („Nu”, spunea el, dar minţea). 


Înainte de Anna şi de Mustang, înregistrase un nou CD, 
un disc solo, şi călătorise prin vreo douăzeci şi patru de 
ţări, susţinuse mai mult de o sută de concerte. Dar 
muncind la el simţea pentru prima dată de când îl părăsise 
Shannon că e ocupat cu folos, că face ceva important, în 
cel mai adevărat sens al cuvântului - deşi n-ar fi putut 
spune de ce repararea unei maşini îi lăsa impresia unei 
munci cinstite în loc de un hobby de bogătaş, în timp ce 
înregistrarea de albume şi concertele pe stadioane 
începuseră să i se pară un hobby de bogătaş în loc deo 
datorie. 

Îl străbătu încă o dată ideea că ar trebui să plece. Să 
lase ferma în oglinda retrovizoare şi s-o şteargă, nu conta 
încotro. 

Gândul era aşa urgent, aşa imperativ - urcă în maşină şi 
şterge-o de aici - că îi strepezi dinţii. Ura să fie pus pe 
fugă. Să se arunce în maşină şi să spele putina nu era o 
alegere, era un gest de panică. Acesta fu urmat de alt 
gând, deconcertant şi nefondat, dar totuşi curios de 
convingător: gândul că era împins de la spate, că mortul 
voia să-l pună pe fugă. Că mortul încerca să-l trimită cu 
forţa departe de... de ce? Jude nu-şi putea imagina. Afară, 
câinii lătrau la unison la o semiremorcă. 

În orice caz, nu pleca nicăieri fără să vorbească cu 
Georgia despre asta. lar dacă hotăra totuşi până la urmă 
să-şi ia picioarele la spinare, probabil că-şi dorea ca 
înainte să se îmbrace ca lumea. Cu toate acestea, într-un 
moment se văzu în Mustang, la volan. Era un loc unde să 
gândească. Întotdeauna gândise cel mai bine în maşină, cu 
radioul deschis. 

Stătu cu geamul coborât pe jumătate, în garajul 
întunecat, cu pământ pe jos, şi i se păru că dacă exista o 
fantomă prin apropiere, acesta era a Annei, nu spiritul 
mânios al tatălui ei vitreg. Fata era nu mai departe de 
bancheta din spate. Făcuseră dragoste acolo, sigur că da. 
El se dusese în casă după bere şi când se întorsese, ea îl 
aştepta pe bancheta Mustangului, cu cizmele în picioare şi 
în rest complet goală. Scăpase berile desfăcute şi le lăsase 


să facă spume în ţărână. În acel moment nimic pe lume nu 
părea mai important decât carnea ei fermă, de fată de 
douăzeci şi şase de ani, şi transpiraţia ei, şi râsetul ei, şi 
dinţii ei pe gâtul lui. 

Se lăsă pe spate pe pielea albă, simţindu-şi oboseala 
pentru prima dată în acea zi. Braţele îi erau grele şi 
picioarele goale îi amorţiseră pe jumătate de frig. Cândva, 
nu mai ştia când, îşi lăsase trenciul de piele neagră pe 
bancheta din spate. Îl luă şi îl întinse peste picioare. Cheia 
era în contact, aşa că o răsuci la primul clic ca să poată 
deschide radioul. 

Nu mai era sigur de ce urcase în maşină, dar acum că 
era acolo, îi era greu să se mişte. Din depărtare, parcă, 
auzea câinii lătrând din nou pe voci stridente şi alarmate. 
Ridică volumul ca să le acopere. 

John Lennon cânta „I Am the Walrus”. Jude îşi odihni 
capul pe spătarul scaunului, relaxându-se în buzunarul de 
căldură de sub trenci. Basul unduitor al lui Paul Mccartney 
se tot îndepărta, pierzându-se sub murmurul jos al 
motorului maşinii, ceea ce era ciudat, căci el nu pornise 
motorul, ci cuplase doar bateria. După The Beatles urmă o 
paradă de reclame. Lew de la Imperial Autos spunea: „N-o 
să găsiţi oferte ca ale noastre nicăieri la graniţa celor trei 
state. Avem promoţii pe care concurenţa nici nu poate să 
le egaleze. Morţii-i trag pe vii în jos. Veniţi şi urcaţi-vă la 
volanul următoarei voastre maşini şi daţi o raită cu ea pe 
drumul nopţii. O să mergem împreună. O să cântăm 
împreună. O să vreţi ca drumul să nu se termine niciodată. 
N-o să se termine.” 

Reclamele îl plictiseau pe Jude şi găsi forţa să mute pe 
alt post. Pe FUM difuzau unul dintre cântecele lui, chiar 
primul lui single, un furtunos cover după AC/DC intitulat 
„Souls for Salet”. În semiîntuneric părea că forme 
fantomatice, fuioare amorfe de ceaţă amenințătoare, 
începuseră să se învârtă în jurul maşinii. Închise ochii şi 
ascultă sunetul îndepărtat al propriei sale voci. 


+ Suflete de vânzare. 


Tot argintul şi aurul din lume 
Nu fac cât sufletul meu, îmi spui, 
Păi, chiar vreau să mă pocăiesc, 
Da “nainte vreau bani de-o bere. 


Pufăi încet în barbă. Nu când vinzi suflete dai de bucluc, 
ci atunci când le cumperi. Data viitoare va trebui să se 
asigure că bunurile cumpărate se pot înapoia. Râse, 
deschise ochii puţin. Mortul, Craddock, şedea în scaunul 
pasagerului, lângă el. li zâmbea, arătându-şi dinţii pătaţi şi 
limba neagră. Mirosea a moarte, dar şi a eşapament de 
maşină. Ochii îi erau ascunşi în spatele acelor ciudate 
mâzgălituri negre, care se mişcau întruna. 

— Banii nu se returnează, marfa nu se schimbă, îi spuse 
Jude. Mortul încuviinţă înţelegător din cap şi Jude închise 
ochii la loc. Undeva, la kilometri distanţă, auzea pe cineva 
strigându-i numele. 


„+... ude! Jude! Răspunde-mi, Ju...” 

Nu voia să fie deranjat, însă era adormit, voia să fie lăsat 
în pace. Lăsă scaunul pe spate. Îşi împreună mâinile peste 
stomac. Inspiră adânc. 

Tocmai aţipise când Georgia îl prinse de braţ şi-l trase 
din maşină, aruncându-l la pământ, în praf. Vocea ei se 
auzea ritmic, apropiindu-se şi depărtându-se. 

— ... ieşi de acolo Jude ieşi dracului... 

-u fi mort nu fi... 

... 00000000009g, te rog... 

... Ochii deschide dracului... 

Deschise ochii şi se ridică în şezut dintr-o singură 


mişcare bruscă, tuşind furios. Uşa hambarului era ridicată 
şi lumina soarelui se revărsa prin ea cu raze sclipitoare, 


cristaline, solide şi tăioase. Lumina îi înjunghie ochii şi el 
se feri din calea ei. Inhala adânc aer rece, deschise gura să 
spună ceva, să-i dea de ştire că era bine, şi gâtul i se 
umplu de fiere. Se rostogoli în patru labe şi vomită în praf. 
Cât el dădu la boboci, Georgia îl ţinu de braţ şi stătu 
aplecată deasupra lui. 

Jude era ameţit. Pământul se mişca sub el. Când încercă 
să se uite afară, lumea se învârtea, de parcă ar fi fost un 
tablou pictat pe o vază care se roteşte pe un platan. Casa, 
curtea, parcarea, cerul, fugeau pe lângă el, şi îl străbătu o 
paralizantă senzaţie de rău de mişcare, şi îşi mai vărsă o 
dată stomacul. 

Se prinse de pământ şi aşteptă ca lumea să se oprească 
din mişcare. Nu că avea să o facă vreodată. Acesta era un 
lucru pe care-l descopereai când erai drogat, sau beat, sau 
febril: că lumea se rotea mereu şi că numai o minte 
sănătoasă poate face abstracţie de mişcarea ei ameţitoare. 
Scuipă şi se şterse la gură. Îl dureau muşchii stomacului şi 
avea crampe, de parcă ar fi făcut câteva zeci de abdomene, 
ceea ce, dacă te gândeai bine, nu era foarte departe de 
adevăr. Se ridică în şezut şi se întoarse să se uite la 
Mustang. Avea motorul încă pornit. Nu era nimeni 
înăuntru. 

Câinii ţopăiau în jurul lui. Angus îi sări în poală şi îşi 
îndesă botul rece şi umed în faţa lui, îi linse buzele 
usturătoare. Jude era prea slăbit ca să-l înlăture. Bon, 
timidă ca întotdeauna, îi aruncă o privire îngrijorată, 
piezişă, apoi lăsă capul spre terciul vomei sale şi începu să- 
l înfulece pe furiş. 

Încercă să se ridice în picioare, apucându-se de 
încheietura mâinii Georgiei, dar nu avea destulă forţă în 
picioare şi, în schimb, o trase şi pe ea jos lângă el, în 
genunchi. Avu un gând aiuritor - morţii-i trag pe vii în jos - 
care i se învârti în minte un moment, apoi dispăru. Georgia 
tremura. Avea faţa udă. 

— Jude, spuse ea. Jude, nu ştiu ce se întâmplă cu tine. 


El nu-şi găsi vocea un minut, nu avea încă aer. Se uită la 
Mustangul negru care trepida pe suspensii, forţa motorului 
la ralanti scuturând toată caroseria. 

Georgia continuă: 

— Am crezut că eşti mort. Când te-am prins de braţ, am 
crezut că eşti mort. Ce cauţi aici cu maşina pornită şi uşa 
hambarului închisă? 

— Nimic. 

— Am făcut eu ceva? Am dat-o în bară? 

— Ce tot vorbeşti? 

— Nu ştiu, zise ea, izbucnind în lacrimi. Trebuie să 
existe vreun motiv pentru care eşti aici şi încerci să te 
sinucizi. 

El se întoarse pe genunchi. Văzu că încă o ţinea de 
încheietura subţire a unei mâini şi o apucă acum şi de 
cealaltă. Aura ei de păr negru îi plutea în jurul capului, cu 
bretonul în ochi. 

— Ceva nu e în ordine; nu încercam să-mi iau viaţa. Am 
urcat în maşină să ascult puţină muzică şi să gândesc un 
minut, dar nu am pornit motorul. S-a pornit singur. 

Fata îşi eliberă încheieturile. 

— Termină. 

— Omul mort a fost. 

— Termină. Termină. 

— Fantoma din hol. L-am văzut din nou. Era în maşină 
cu mine. Fie a pornit el Mustangul, fie l-am pornit eu fără 
să ştiu ce fac, pentru că voia el s-o fac. 

— Ştii ce aiurea sună ce spui? Ce aiurea sună toată 
povestea asta? 

— Dacă eu sunt nebun, şi Danny este. Danny l-a văzut. 
De aia a plecat. Danny n-a suportat. A trebuit să plece. 

Georgia se uită la el cu ochi lucizi şi luminoşi şi temători 
în spatele buclei line a bretonului. Scutură din cap într-un 
gest automat de negare. 

— Să plecăm de aici, zise el. Ajută-mă să mă ridic. 

Ea îl prinse de subsuori şi se opinti în podea. Genunchii 
lui erau nişte arcuri slabe, instabile. Imediat ce se văzu în 


picioare, începu să cadă în faţă. Întinse mâinile după un 
punct de sprijin şi atinse capota caldă a maşinii. 

Spuse: 

— Opreşte-o. Scoate cheia. 

Georgia îi luă trenciul de pe jos - căzuse din Mustang 
odată cu el - şi-l aruncă înapoi pe bancheta din spate. Tuşi, 
fluturând din mână prin fumul de eşapament, urcă în 
maşină şi opri motorul. Tăcerea se lăsă brusc, 
îngrijorătoare. 

Bon se lipi de piciorul lui Jude, căutând încurajare. 
Genunchii lui amenințau să se îndoaie. O împinse în lături 
cu genunchele, apoi o lovi cu călcâiul în fund. Căţeaua 
scheună şi sări într-o parte. 

— Cară-te dracului de aici, zise el. 

— De ce n-o laşi în pace? întrebă Georgia. Amândoi ţi-au 
salvat viaţa. 

— Cum adică? 

— Nu i-ai auzit? Am ieşit din casă să-i fac să tacă. Nu 
aveau astâmpăr. 

Jude regretă atunci că o lovise pe Bon şi se uită în jur să 
vadă dacă nu era prin apropiere, ca s-o mângâie. Căţeaua 
se retrăsese în hambar, însă, şi se plimba de colo-colo în 
întuneric, urmărindu-l cu ochi ursuzi şi acuzatori. Îşi 
aminti de Angus şi se uită în jur după el. Căţelul stătea în 
uşa hambarului, cu spatele la ei, cu coada ridicată. Scruta 
cu interes drumul de acces. 

— Oare ce o fi văzând? întrebă Georgia. 

Era o întrebare absurdă. Jude habar nu avea ce vedea 
câinele. El stătea strângându-se în braţe lângă maşină, 
prea departe de uşa glisantă a hambarului ca să poată 
vedea în curte. 

Georgia îndesă cheia în buzunarul jeanşilor. Apucase să 
se îmbrace la un moment dat şi îşi bandajase degetul mare 
de la mâna dreaptă. Trecu pe lângă Jude şi se duse lângă 
Angus. Îşi plimbă mâna peste spinarea câinelui, uitându-se 
spre parcare şi apoi înapoi la Jude. 

— Ce este? întrebă el. 

— Nimic, spuse ea. 


Îşi ţinea mâna dreaptă lipită de stern şi făcea o mică 
grimasă, de parcă o durea. 

— Ai nevoie de ajutor? 

— Mă descurc eu, zise el şi se depărtă de Mustang. Era 
conştient de o presiune neagră care-i creştea în spatele 
globilor oculari, o durere adâncă, lentă, ascuţită, care 
ameninţa să devină una dintre cele mai mari dureri de cap 
posibile. 

La uriaşa uşă glisantă a hambarului se opri, cu Angus 
între el şi Georgia. Scrută drumul de acces plin de noroi 
îngheţat, spre porţile deschise ale fermei sale. Cerul se 
curăța. Stratul gros şi cenuşiu de nori se destrăma şi 
soarele răzbătea ici-colo prin crăpături. 

Mortul, cu pălăria lui neagră pe cap, se uita la ei de pe 
marginea şoselei. Fu acolo un moment, când soarele era 
după un nor şi drumul era umbrit. Când astrul răzbătu de 
după marginile unui nor, Craddock dispăru. Capul şi 
mâinile lui se făcură primele nevăzute, astfel încât rămase 
doar un costum negru şi gol. Apoi dispăru şi costumul. 
Fantoma prinse din nou formă un moment mai târziu, când 
soarele se retrase după alt nor. 

Îşi ridică pălăria spre Jude şi se înclină, un gest persiflat, 
specific într-un mod ciudat Sudului. Soarele apăru şi 
dispăru şi apăru din nou, iar mortul pâlpâia ca un mesaj în 
cod Morse. 

— Jude? întrebă Georgia. 

Jude îşi dădu seama că el şi Angus se uitau de-a lungul 
drumului în exact acelaşi fel. 

— Nu e nimic acolo, nu-i aşa, Jude? 

Ea nu-l vedea pe Craddock. 

— Nu, zise el. Nu e nimic acolo. 

Mortul se făcu din nou văzut atât cât să poată trage din 
ochi. Apoi vântul se înteţi şi, sus pe cer, soarele răzbătu 
din nou printr-un loc unde norii fuseseră întinşi în fuioare 
de lână murdară. Lumina căzu puternic peste şosea şi 
mortul dispăru. 


15 


Georgia îl duse în fonoteca de la parter. El nu observă 
braţul care îl ţinea de după mijloc, susţinându-l şi 
ghidându-l, decât după ce ea îi dădu drumul. Se afundă în 
canapeaua verde-închis şi adormi aproape instantaneu. 

Moţăi, apoi se trezi pentru scurt timp, cu ochii 
împăienjeniţi, când ea se aplecă să arunce o pătură peste 
el. Faţa ei era un cerc palid, fără trăsături, cu excepţia 
liniei întunecate a gurii şi a găurilor negre din dreptul 
ochilor. 

Pleoapele i se închiseră. Nu-şi amintea când mai fusese 
aşa obosit. Îl ademenea somnul, îl trăgea fără încetare în 
lumea somnului, asurzind gânduri şi simţiri, dar pe când se 
lăsa purtat de val, acea imagine a feţei Georgiei îi apăru 
iar înainte şi avu un gând alarmant: că ochii ei lipseau; 
ascunşi în spatele unor mâzgălituri negre. Fata era moartă 
şi era alături de fantome. 

Se strădui să se trezească şi, pentru câteva momente, 
aproape reuşi. Deschise ochii o fracțiune de secundă. 
Georgia stătea în uşa bibliotecii, privindu-l, cu mânuţele ei 
albe strânse în pumnişori albi, iar ochii îi erau normali. La 
vederea ei, Jude simţi o clipă o dulce uşurare. 

Apoi îl văzu pe mort în hol, în spatele ei. Pielea îi era 
trasă tare peste cioturile pomeţilor şi rânjea, arătându-şi 
dinţii pătaţi de nicotină. 

Craddock McDermott se mişca sacadat, într-o serie de 
instantanee în mărime naturală. Într-un moment, braţele îi 
erau pe lângă corp. În următorul, una dintre mâinile sale 
osoase era pe umărul Georgiei. Unghiile lui erau galbene 
şi lungi şi curbate la capăt. Urmele negre îi săltau şi 
trepidau în faţa ochilor. 

Timpul făcu iar un salt înainte. Brusc, mâna dreaptă a 
lui Craddock era în aer, sus deasupra capului Georgiei. Din 
ea atârna lanţul de aur. Pendula din capătul lui, o lamă de 
cinci centimetru curbată, o văpaie de lumină argintie, 
atârna în faţa ochilor Georgiei. Lama se legănă în arcuri 
mici înaintea ei şi ea o privea direct cu ochi brusc larg 
căscaţi şi fascinaţi. 


Încă o mişcare smucită cu stop-cadru în timp şi 
Craddock era aplecat în faţă într-o postură încremenită, cu 
buzele la urechea ei. Gura lui nu se mişca, dar Jude auzea 
vag sunetul şoaptei sale, un sunet ca ascuţitul unui cuţit pe 
o piele de bărbier. 

Jude voia s-o strige. Voia să-i spună să nu se uite, că 
mortul era chiar lângă ea şi că trebuie să fugă, să scape, să 
nu-i dea ascultare. Dar gura lui părea cusută şi nu putea 
scoate alt sunet în afara unui geamăt convulsiv. Efortul de 
care era nevoie şi numai să ţină pleoapele ridicate îi 
depăşea puterile, şi le închise. Se luptă cu somnul, dar era 
slăbit - o senzaţie nefamiliară. În cele din urmă, căzu în 
somn. Şi, de data aceasta, aşa rămase. 


Craddock îl aştepta cu lama lui până şi în somn. Lama se 
legăna la capătul lanţului de aur înaintea feţei late a unui 
vietnamez gol cu excepţia unei cârpe albe strânse în jurul 
mijlocului şi aşezat pe un scaun cu spătar rigid într-o 
cameră de ciment jilavă. Capul vietnamezului fusese ras şi 
se vedeau cerculeţe de-un roz intens pe scalp, unde fusese 
ars de electrozi. 

Pe un geam se vedea curtea ploioasă din faţa casei lui 
Jude. Câinii erau chiar în faţa sticlei, destul de aproape ca 
răsuflarea lor să o aburească. Hămăiau cu furie, însă erau 
ca nişte câini văzuţi la televizor cu volumul la minimum; 
Jude nu-i auzea absolut deloc. 

Jude stătea tăcut în colţ, sperând să nu fie văzut. Lama 
se legăna ritmic înaintea feţei uimite şi îmbrobonite de 
sudoare a vietnamezului. 

— Supa a fost otrăvită, spuse Craddock. 

Vorbea în vietnameză, dar, aşa cum se întâmplă în vise, 
Jude îl înţelese perfect. 

— Ăsta este antidotul. 

Arătă cu mâna liberă spre o seringă uriaşă aşezată într-o 
cutie neagră sub formă de inimă. În cutie, lângă ea, era un 
cuţit cu lamă lată şi plăsele de teflon. 

— Salvează-te. 


Vietnamezul luă seringa şi şi-o înfipse fără ezitare în gât. 
Acul era lung de aproximativ treisprezece centimetri. Jude 
se crispă şi îşi feri privirea. 

Ochi îi săriră în mod firesc la geam. Câinii erau tot 
aproape de sticlă, sărind şi lovindu-se de ea, dar fără să se 
audă nimic. În spatele lor, Georgia şedea pe un capăt al 
unui scrânciob. Pe celălalt şedea o fetiţă bicefală cu 
picioarele goale şi o rochie înflorată, frumuşică. Georgia şi 
fata erau legate la ochi cu eşarfe negre diafane făcute 
dintr-un fel de material creponat. Părul blonziu al fetei era 
strâns într-o coadă lejeră. Pe trăsăturile feţei ei nu se 
putea citi nimic. Deşi i se părea vag familiară lui Jude, mai 
trecu un moment chinuitor până să-şi dea seama, într-o 
străfulgerare, că se uita la Anna, aşa cum fusese la nouă 
sau zece ani. Anna şi Georgia urcau şi coborau. 

— O să încerc să te ajut, spuse Craddock, adresându-se 
prizonierului în engleză acum. Ai probleme, auzi? Dar eu te 
pot ajuta, şi tot ce trebuie să faci e să asculţi cu atenţie. 
Nu gândi. Ascultă doar sunetul vocii mele. E aproape 
amurgul. Aproape a sosit timpul. La amurg deschidem 
radioul şi ascultăm vocea din el. Facem ceea ce ne spune 
să facem omul din radio. Capul tău este un radio, iar vocea 
mea este singura care se aude. 

Jude se uită în spate, şi Craddock nu mai era acolo, în 
locul său, unde stătuse el, era un radio de modă veche, cu 
panoul frontal luminat de beculeţe verzi, iar vocea lui ieşea 
din el. 

— Singura ta şansă de a supravieţui este să faci exact ce 
îţi spun. Vocea mea este singura voce pe care o auzi. 

Jude simţi un fior în piept; nu-i plăcea direcţia în care 
mergeau lucrurile. Se desprinse din loc şi, din trei paşi, 
era lângă masă. Voia să scape de vocea lui Craddock. 
Prinse de firul electric al radioului, unde acesta intra în 
perete, şi îl smuci. Apăru o flamă albastră de electricitate, 
care îi înţepă mâna. Se replie, aruncând firul la podea. Şi 
radioul continuă să turuie, exact ca înainte. 

— E amurgul. În sfârşit e amurgul. Acum e timpul. Vezi 
cuțitul din cutie? Poţi să-l iei. E al tău. Ia-l. La mulţi ani. 


Vietnamezul se uită cu o oarecare curiozitate în cutia 
sub formă de inimă şi scoase cuțitul de vânătoare. Il 
întoarse pe toate feţele şi lama scăpără în lumină. 

Jude se uită la panoul frontal al radioului. Mâna dreaptă 
încă pulsa din cauza electroşocului, era nesigură, greu de 
controlat. Nu vedea butonul de oprire, aşa că roti 
ajustatorul, încercând să înlăture vocea lui Craddock. Se 
auzi la început un sunet care crezu că era de electricitate 
statică, dar care într-un moment se transformă în 
murmurul egal şi atonal al unei mulţimi mari, o mie de voci 
vorbind toate deodată. 

Un bărbat spuse pe tonul superior şi şmecheros al unei 
personalităţi radio din anii cincizeci: 

— Stottlemyre îi hipnotizează astăzi cu o lovitură pe sub 
mână şi Tony Conigliaro cade ca o momâie. Probabil aţi 
auzit că nu-i poţi convinge pe oameni să facă ce nu vor cât 
sunt sub hipnoză. Dar puteţi vedea aici că pur şi simplu nu 
e adevărat, căci s-a văzut cu ochiul liber că Tony C. n-a 
vrut să lovească acea ultimă minge. Poţi convinge pe 
oricine să facă orice grozăvie. Trebuie doar să-i frăgezeşti 
ca lumea. Daţi-mi voie să vă fac o demonstraţie cu Johnny 
Gălbejor, aici de faţă. Johnny, degetele de la mâna ta 
dreaptă sunt nişte şerpi veninoşi. Nu-i lăsa să te muşte! 

Vietnamezul se trânti înapoi în scaun, şocat. Nările i se 
măriră şi ochii i se îngustară, exprimând brusc o mină de 
crâncenă determinare. Jude se întoarse, călcâiul 
scârțâindu-i pe podea, ca să strige, ca să-i spună să se 
oprească, dar înainte să apuce să spună ceva prizonierul 
vietnamez cobori cuțitul cu forţă. 

Degetele i se desprinseră de mână, numai că erau de 
fapt capete de şerpi negri, scânteietori. Vietnamezul nu 
strigă. Faţa lui umedă, aproape pământie, era animată de- 
un soi de triumf. Ridică mâna dreaptă ca să-şi arate 
aproape cu mândrie cioturile degetelor din care sângele 
curgea înspumat, prelingându-i-se pe interiorul braţului. 

— Acest grotesc act de automutilare v-a fost prezentat 
cu sprijinul sucului de portocale Moxie. Dacă nu aţi băut 
încă un Moxie, e timpul să faceţi pasul şi să aflaţi de ce 


Mickey Mantie spune că altceva mai bun pe lume nu-i. 
Schimb de jucători pentru a... 

Jude se întoarse val vârtej spre uşă, simțind gust de 
vomă în fundul gâtului şi simțind miros de vomă când 
expiră. La periferia câmpului vizual vedea geamul şi 
scrânciobul. Acesta din urmă continua să se balanseze. Nu 
era nimeni pe el. Câinii stăteau întinşi pe-o rână, dormind 
în iarbă. 

leşi pe uşă şi cobori două trepte deformate, ajungând în 
curtea prăfoasă din spatele fermei tatălui său. Tatăl său 
şedea cu spatele la el pe un bolovan, ascuţindu-şi briciul 
pe o curea neagră. Sunetul pe care îl scotea era ca vocea 
mortului, sau poate invers, Jude nu mai era foarte sigur. 
Lângă Martin Cowzynski, în iarbă, era o vană de oţel cu 
apă şi în ea plutea o pălărie neagră. Pălăria aceea în apă îţi 
dădea fiori. Lui Jude îi veni să strige văzând-o. 

Soarele era puternic şi bătea direct pe faţa lui, o văpaie 
neostoită. Se împletici în căldură, clătinându-se pe călcâie, 
şi duse mâna streaşină la ochi. Martin trăgea tăişul pe 
curea şi din pielea ei neagră cădeau picături grase de 
sânge. Când Martin trăgea cu briciul în faţă, cureaua 
şoptea „moarte”. Când aducea briciul spre el, cureaua 
scotea un sunet gâtuit, asemenea cuvântului „iubire”. Jude 
nu se opri să stea de vorbă cu tatăl său, ci îşi continuă 
drumul până în spatele casei. 

— Justin, îl strigă Martin, şi Jude aruncă spre el o privire 
cu coada ochiului, nu se putu opri să n-o facă. 

Tatăl lui purta o pereche de ochelari de orb, cu lentile 
rotunde şi negre şi rame argintii. Razele soarelui scânteiau 
pe ele. 

— Trebuie să te duci înapoi în pat, băiete. Te cloceşti. 
Unde crezi că te duci îmbrăcat aşa? 

Jude cobori privirea şi văzu că purta costumul mortului. 
Fără să încetinească pasul, începu să tragă de nasturii 
sacoului, desfăcându-i din mers. Dar mâna dreaptă îi era 
amorţită şi nesigură - parcă el ar fi fost cel care-şi retezase 
degetele - şi nasturii nu voiau să se desfacă. După câţiva 


paşi, se dădu bătut. Îi era rău în zăpuşeala soarelui de 
Louisiana; se cocea în costumul acela negru. 

— Arăţi de parcă te-ai duce la o înmormântare, zise tatăl 
lui. Mai bine ai avea grijă. Ar putea fi înmormântarea ta. 

În locul pălăriei, în cadă era acum o cioară, care îşi luă 
zborul, bătând furioasă din aripi şi împrăştiind stropi fini, 
când Jude trecu pe lângă în felul acela împleticit, ca un 
beţiv. După încă un pas, era lângă Mustang. Căzu în 
scaunul şoferului şi trânti uşa în urma sa. 

Prin parbriz, curtea vălurea ca o imagine reflectată în 
apă, tremurând în acea toropeală. Era plin de sudoare şi 
abia respira în costumul mortului, care era prea gros, prea 
negru şi prea strâmt. Ceva mirosea vag a funingine. Cel 
mai tare simţea căldura în mâna dreaptă. Nu putea spune 
că ceea ce simţea era durere. Era, în schimb, o greutate 
otrăvită, umilată nu cu sânge, ci cu minereu lichefiat. 

Radioul digital XM dispăruse. În locul lui era radioul AM 
original ai Mustangului. Când îl deschise, mâna dreaptă îi 
era aşa încinsă că lăsă amprenta imprimată, arsă în buton. 

— Dacă există un cuvânt care vă poate schimba viaţa, 
prieteni, se auzi vocea de la radio, urgentă, melodioasă, 
inconfundabil sudistă. Dacă există doar un singur cuvânt, 
daţi-mi voie să vă spun că acel cuvânt este 
„Sfintelisusenemuritorule”! 

Jude îşi odihni mâna pe volan. Plasticul negru începu 
imediat să se înmoaie, topindu-se după forma degetelor 
sale. El privi cu uimire şi curiozitate. Volanul începu să se 
deformeze, afundându-se spre interior. 

— Da, dacă veţi ţine acest cuvânt în suflet, dacă-l veţi 
respecta în litera lui, dacă îl veţi strânge la trupul vostru 
aşa cum vă strângeţi copiii, vă poate salva viaţa, chiar o 
poate face. Eu cred asta. Imi veţi asculta acum vocea? Veţi 
asculta doar vocea mea? lată alt cuvânt care vă poate 
întoarce lumea peste cap şi vă poate deschise ochii spre 
nesfârşitele puteri ale sufletului omenesc. Acest cuvânt 
este „amurg”. Daţi-mi voie să repet. Amurg. Amurg, în 
sfârşit. Morţii-i vor trage pe vii în jos. Vom goni pe drumul 
gloriei împreună, aleluia. 


Jude luă mâna de pe volan şi o puse pe scaunul de lângă 
el, care începu să fumege. Luă mâna şi o scutură, dar 
acum fumul ieşea din mâneca sa, dinăuntrul sacoului 
omului mort. Maşina era pe drum, un tronson lung şi drept 
de şosea, străbătând jungla sudică, copaci doldora de 
plante agăţătoare, tufişuri acoperind spaţiile dintre ei. 
Asfaltul era deformat şi distorsionat în depărtare, văzut 
prin valurile tremurătoare de căldură. 

Recepţia la radio era când bună, când proastă, şi uneori 
Jude auzea frânturi din altceva, bucăţi de muzică 
suprapunându-se cu predicatorul radio, care de fapt nu era 
deloc un predicator, ci Craddock vorbind pe vocea 
altcuiva. Cântecul părea tânguitor şi arhaic, luat parcă de 
pe un disc al Flokways, jelitor şi dulce în acelaşi timp, o 
singură chitară la care se cânta în cheie minoră. Jude îşi 
spuse, fără logică: Nu poate să vorbească, dar poate să 
cânte. 

Mirosul din maşină era mai rău acum, miros de lână 
începând să sfârâie şi să ardă. Jude începea să ardă. Fumul 
îi ieşea acum din ambele mâneci şi de sub guler. Strânse 
din dinţi şi începu să strige. Întotdeauna ştiuse că în felul 
acesta îşi va găsi sfârşitul: în flăcări. Ştiuse întotdeauna că 
furia era inflamabilă, periculos de depozitat sub presiune, 
cum o ţinuse el toată viaţa sa. Mustangul gonea pe 
nesfârşitele drumuri lăturalnice, fum negru ieşind în 
vălătuci de sub capotă, pe geamuri, aşa încât el abia mai 
vedea prin pâclă. Îl înţepau ochii, vederea îi era neclară, îi 
curgeau lacrimile. Nu conta. Nu era nevoie să vadă încotro 
se ducea. Apăsă pedala până la podea. 


Jude se trezi dintr-odată, cu o senzaţie de căldură 
nesănătoasă în faţă. Era întors pe o parte, întins pe braţul 
drept, şi când se ridică în şezut, nu-şi putea simţi mâna. 
Chiar şi treaz, încă mai simţea mirosul înţepător de ars, 
odoare ca de păr pârlit. Se uită în jos, aproape aşteptându- 
se să se vadă îmbrăcat în costumul mortului, ca în vis. Dar 
nu; era încă în halatul său vechi şi zdrenţuit. 


Costumul. Cheia era costumul. Nu trebuia decât să-l 
vândă din nou, costumul şi fantoma deopotrivă. Era aşa 
evident că nu ştia ce-i luase aşa de mult să-i vină ideea. 
Cineva sigur îl voia; poate că mulţi îl voiau. Văzuse fanii 
lovindu-se,  scuipându-se, muşcându-se şi zgâriindu-se 
pentru nişte bețe de tobă aruncate în mulţime. Cu atât mai 
mult ar fi vrut o fantomă venită direct din casa lui Judas 
Coyne. Un cretin nenorocit i-o va lua de pe cap, şi fantoma 
va trebui să plece. Ce se va întâmpla cu cumpărătorul 
după aceea nu-i tulbura deloc conştiinţa. Propria-i 
supravieţuire, şi supraviețuirea Georgiei, era o chestiune 
care îl preocupa mai presus de orice. 

Se ridică în picioare şi îşi flexă mâna dreaptă. Circulaţia 
i se restabiliza, însoţită de o senzaţie de înţepături 
glaciale. Urma să-l doară de să se urce pe pereţi. 

Lumina era diferită, se mutase în cealaltă parte a 
camerei, palidă şi slabă cum intra prin draperiile de 
dantelă. Era greu de spus cât timp dormise. 

Mirosul, putoarea aceea de ars, îl duse de-a lungul 
holului întunecat, prin bucătărie şi în cămară. Uşa spre 
curtea din spate era deschisă. Georgia era acolo, părând 
să-i fie al naibii de frig, într-o jachetă de dril negru şi un 
tricou cu Ramones care-i lăsa mijlocul alb şi neted gol. 
Avea o pereche de cleşti în mâna stângă. Răsuflarea ei 
făcea aburi în aerul rece. 

— Ce prăjeşti, că nu-ţi iese de nicio culoare, zise el, 
fluturând mâna prin fum. 

— Nu, nu-s sigură, zise ea, şi-i aruncă un zâmbet 
mândru şi atrăgător. 

În acea clipă era de-o frumuseţe aşa mare, că aproape îi 
frânse inima - albul gâtului ei, scobitura lui, linia delicată a 
claviculelor abia vizibile. 

— Am aflat ce trebuie făcut. Am aflat cum să fac fantoma 
să dispară. 

— Cum anume? întrebă Jude. 

Fata apucă ceva cu cleştii şi ridică. Era o bucată 
fumegândă de pânză neagră. 

— Costumul, spuse ea. L-am ars. 


16 


Peste o oră veni amurgul. Jude stătea în birou şi 
urmărea ultimele raze de lumină cum se sting de pe cer. 
Avea chitara în poală. Era nevoie să gândească. Cele două 
lucruri erau complementare. 

Stătea în scaun cu faţa la un geam ce clădea spre 
hambar, spre ţarcul câinilor şi spre copacii din spate. Il 
deschisese puţin. Aerul care intra era tare. Nu-l deranja. 
Nu era mult mai cald nici în casă, şi avea nevoie de aer 
proaspăt, îi plăcea parfumul de mere putrede şi frunze 
căzute al acelui mijloc de octombrie. Era o binecuvântare 
faţă de putoarea fumului de eşapament. Şi după ce făcuse 
un duş şi îşi schimbase hainele, încă mai simţea acel miros 
în jurul său. 

Stătea cu spatele la uşă, şi când Georgia intră în 
cameră, el îi văzu reflexia în sticla geamului. Avea câte un 
pahar de vin roşu în fiecare mână. Degetul mare bandajat 
o făcea să strângă un pahar ciudat, şi vărsă puţin pe ea 
când se lăsă în genunchi lângă scaunul lui. Supse picătura 
de vin de pe piele, apoi aşeză un pahar în faţa lui, pe 
amplificatorul de lângă piciorul său. 

— Nu se mai întoarce, spuse ea. Mortul. Pun pariu. Am 
scăpat de el arzând costumul. Inspiraţie de geniu. Pe 
deasupra, afurisenia aia trebuia să dispară. Uuu-hu. L-am 
înfăşurat în două pungi de gunoi înainte să-l duc la parter 
şi tot am avut impresia c-o să mă înece putoarea. 

li stătea pe limbă să spună: El a vrut s-o faci, dar nu o 
spuse. N-ar fi ajutat-o cu nimic s-o audă, iar fapta era deja 
consumată. 

Georgia se uită la el cu ochii mijiţi, studiindu-i expresia. 
Probabil că îndoielile i se citeau pe faţă, fiindcă ea spuse: 

— Crezi c-o să se întoarcă? 

Când Jude nu răspunse, se aplecă spre el şi vorbi din 
nou, de data aceasta pe o voce joasă, urgentă: 

— Atunci, de ce nu plecăm? Hai să ne luăm o cameră în 
oraş şi să ne cărăm dracului de aici. 


El se gândi la asta, construindu-şi răspunsul încet şi cu 
mare efort. În cele din urmă, spuse: 

— Nu cred că ne-ar ajuta cu ceva să ne luăm pur şi 
simplu tălpăşiţa. El nu bântuie casa. Mă bântuie pe mine. 

Asta era o parte din problemă - dar numai o parte. 
Restul era prea greu de pus în cuvinte. Era încă valabilă 
ideea că tot ceea ce se întâmplase până atunci se 
întâmplase cu un motiv - motivul omului mort. Expresia 
aceea, „operaţiuni psihologice”, răsări în mintea sa dându-i 
o senzaţie de înfrigurare. Se întrebă din nou dacă fantoma 
nu încerca să-l pună pe fugă, şi de ce ar face asta. Poate că 
ferma, sau ceva din fermă, îi oferea lui Jude un avantaj, 
deşi, oricât de tare ar fi încercat, nu reuşea să-şi dea 
seama care putea fi acesta. 

— Te-ai gândit vreodată că ar trebui să plimbi ursu'? o 
întrebă Jude. 

— Era să mori astăzi, zise Georgia. Nu ştiu ce ţi se 
întâmplă, dar nu plec nicăieri. Nu cred c-o să te mai scap 
din ochi tot restul vieţii mele. Pe deasupra, fantoma asta a 
ta mie nu mi-a făcut nimic. Pun pariu că nu mă poate 
atinge. 

Dar Jude îl văzuse pe Craddock şoptindu-i la ureche. 
Văzuse expresia îndurerată de pe faţa Georgiei când 
mortul ţinuse lama pe lanţ în faţa ochilor ei. Şi nu uitase 
vocea Jessicăi Price la telefon, accentul ei leneş, otrăvitor, 
de ţărancă: Nu vei trăi, şi nu va trăi nimeni care-ţi va 
întinde mâna sau iţi va da alinare. 

Craddock îi putea veni de petrecanie Georgiei. Trebuia 
ca fata să plece. Jude înţelegea asta clar acum - şi totuşi, 
gândul de a o trimite de acolo, de a se trezi singur noaptea 
şi a-l găsi pe mort acolo, stând deasupra lui în întuneric, îl 
făcea să tremure de frică. Dacă Georgia îl lăsa, simţea că 
fata putea să ia cu ea putinul curaj pe care-l mai avea. Nu 
ştia dacă putea să îndure noaptea şi tăcerea fără ea 
aproape - recunoaşterea acestei nevoi era aşa sinceră şi 
neaşteptată, că îi dădu pentru un moment o scurtă şi urâtă 
senzaţie de vertij. Era un om care se temea de înălţime, 


ura să vadă pământul îndepărtându-se de el, pe când roata 
Ferris îl ridica în tării. 

— Cum rămâne cu Danny? spuse el. 

I se păru că propria-i voce părea crispată şi 
necaracteristică lui, şi îşi drese glasul. 

— Danny a crezut că e periculos. 

— Ce i-a făcut fantoma asta lui Danny? Danny a văzut 
ceva, s-a speriat şi a rupt-o la sănătoasa. Nu-i ca şi cândi 
s-ar fi întâmplat ceva. 

— Doar fiindcă fantoma nu a făcut nimic nu înseamnă că 
nu poate să facă. Uite la ce mi s-a întâmplat mie în după- 
amiaza asta. 

Georgia încuviinţă din cap. Bău restul de vin dintr-o 
singură înghiţitură, apoi îi întâlni privirea cu ochi luminoşi 
şi iscoditori. 

— Şi juri că nu te-ai dus în hambar ca să te sinucizi? Juri, 
Jude? Nu te supăra că întreb. Trebuie să ştiu. 

— 'Ţi se pare că aş fi genul? întrebă el. 

— Toată lumea e genul. 

— Nu şi eu. 

— Toată lumea. Şi eu am încercat s-o fac. Cu pilule. 
Bammy m-a găsit leşinată pe podeaua băii. Aveam buzele 
albastre. Abia dacă mai respiram. La trei zile după ultima 
zi de liceu. După aia, tata şi mama au venit la spital, şi tata 
a spus: „Nici pe asta n-ai fost în stare s-o faci ca lumea.” 

— Muistu' dracului. 

— Mda. Cam aşa. 

— De ce ai vrut să te sinucizi? Sper că aveai un motiv 

bun. 
_ — Pentru că făceam sex cu cel mai bun prieten al tatei. 
Încă de la treisprezece ani. Un tip de patruzeci de ani. 
Avea şi el o fiică. Oamenii au aflat. A aflat fiica lui. Era 
prietenă cu mine. A spus că i-am distrus viaţa. A spus că 
sunt o târfă. 

Georgia îşi roti paharul în mâna stângă, privind licărul 
de lumină cum se plimbă pe buza lui. 

— Era cam greu s-o contrazic. El îmi dădea mereu 
cadouri şi eu le acceptam. Odată, de exemplu, mi-a dat un 


pulovăr nou-nouţ cu cincizeci de dolari în buzunar. A spus 
că banii sunt ca să-mi cumpăr pantofi care să se asorteze 
cu pulovărul. L-am lăsat să mă fută pentru nişte bani de 
pantofi. i 

— La dracu. Asta nu-i un motiv bun pentru a te sinucide, 
îi spuse Jude. Era un motiv bun să-l omori pe el. 

Ea râse. 

— Cum Îl chema? 

— George Ruger. Acum vinde maşini vechi în oraşul meu 
natal. E şeful comitetului director republican al 
districtului. 

— Data viitoare când trec prin Georgia, o să fac o oprire 
şi-o să-l omor pe nemernicul ăla. 

Ea râse din nou. 

— Sau cel puţin o să-l dau ca lumea cu fundul de 
pământul Georgiei, zise Jude, şi cântă notele de început ale 
piesei „Dirty Deeds”. 

Ea îi luă paharul de vin de pe amplificator, îl ridică într- 
un toast pentru el şi luă o gură. 

— Ştii care-i cel mai bun lucru la tine? întrebă ea. 

— N-am idee. 

— Nu te scârbeşte nimic. Adică, tocmai ţi-am spus toate 
astea şi tu nu crezi că sunt... Ştiu şi eu. Distrusă. 
Irecuperabil distrusă. 

— Poate cred şi doar nu-mi pasă. 

— Îţi pasă, zise ea. li puse mâna pe gleznă. Şi nimic nu 
te şochează. 

Inchise ochii la asta, nu spuse că ar fi putut ghici 
încercarea de sinucidere, existenţa tatălui rece emoţional, 
a prietenului de familie care o molestase, aproape din 
prima clipă când o văzuse, purtând zgardă la gât, cu părul 
tuns în ţepi inegali şi dată pe buze cu ruj alb. 

Ea spuse: 

— Deci ţie ce ţi s-a întâmplat? E rândul tău. 

El îşi desprinse glezna din mâna ei. 

— Nu mă prind concursurile de mărturii neplăcute. 

Se uită la geam. Nu rămăsese nimic din lumină decât o 
paloare roş-brună în spatele copacilor desfrunziţi. Jude îşi 


contemplă reflexia semitransparentă din sticla ferestrei, 
faţa sa lungă, ridată, uscăţivă, cu barbă neagră curgătoare 
care-i ajungea aproape până la piept. O fantomă trasă la 
faţă şi fioroasă. 

Georgia spuse: 

— Vorbeşte-mi despre femeia care ţi-a trimis fantoma. 

— Jessica Price. Şi nu mi-a trimis-o doar aşa, de florile 
mărului. Ţine minte că m-a făcut să plătesc pentru ea. 

— Corect. Prin ebay sau cum? 

— Nu. Un alt site, o clonă de mâna a treia după ebay. Şi 
părea o simplă licitaţie prin internet, dar ea manevra totul 
din spate ca să fie sigură că eu voi câştiga. 

Jude văzu întrebarea prinzând contur în ochii Georgiei şi 
răspunse la ea înainte ca fata să deschidă gura: 

— Nu-ţi pot spune de ce s-a ostenit atâta. Am impresia, 
însă, că nu putea să mi-l trimită pur şi simplu. Trebuia să 
fiu de acord cu luarea lui în posesie. Sunt sigur că în asta 
se ascunde un profund mesaj moral. 

— Mda, zise Georgia. Apelează doar la ebay. Nu accepta 
alt surogat. 

Sorbi din vin, se linse pe buze, apoi continuă: 

— Şi asta doar pentru că sora ei s-a sinucis? De ce crede 
că e vina ta? Din cauza vreunui cântec de-al tău? E ca 
atunci când puştiul ăla s-a sinucis după ce-a ascultat Ozzy 
Osbourne? Ai scris vreodată ceva care să spună că 
sinuciderea-i okay sau ceva? 

— Nu. Şi nici Ozzy n-a scris. 

— Atunci, nu înţeleg de ce e aşa cătrănită pe tine. Vă 
cunoaşteţi de undeva? Ai cunoscut-o pe fata care şi-a luat 
viaţa? Îţi trimitea scrisori înflăcărate de fan sau ştiu eu ce 
altceva? 

El spuse: 

— A locuit cu mine o vreme. Ca tine. 

— Ca mine? O... 

— Am veşti pentru tine, Georgia. Când ne-am întâlnit, nu 
eram virgin. 

I se părea că vocea sa sună sec şi ciudat. 

— Cât timp a stat aici? 


— Nu ştiu. Opt, nouă luni. Mai mult decât era 
binevenită. 

Fata se gândi la asta. 

— Şi eu stau cu tine de aproximativ nouă luni. 

— Şi? 

— Am stat şi eu mai mult decât trebuia? Nouă luni e 
termenul limită? După care e nevoie de carne proaspătă? 
Ce, ea era blondă natural şi ai hotărât că e vremea s-o 
schimbi cu o brunetă? 

El îşi luă mâinile de pe chitară. 

— Era o psihopată naturală, aşa că i-am dat papucii. 
Presupun că n-a luat-o prea bine. 

— Cum adică, era psihopată? 

— Adică era maniaco-depresivă. Când era maniacă, era 
fenomenală la pat. Când era depresivă, era puţin cam mult 
de lucru cu ea. 

— Avea probleme la mansardă şi tu ai pus-o pur şi 
simplu pe liber? 

— Nu mi-am luat sarcina de-a o ţine de mână tot restul 
vieţii ei. N-am făcut-o nici pentru tine, la o adică. Şi-ţi mai 
spun ceva, Georgia. Dacă te gândeşti că povestea noastră 
se sfârşeşte „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, ai 
greşit dracului povestea. 

În timp ce vorbea, îşi dădu seama că acum era ocazia s-o 
rănească şi să scape de ea. Înţelegea acum că ghidase 
discuţia exact spre acest moment. Îi reveni în gând ideea 
că, dacă reuşea s-o jignească destul de rău încât s-o facă 
să plece - fie şi numai pentru o vreme, o noapte, câteva 
ore - poate că acesta era ultimul lucru bun pe care îl va 
face vreodată pentru ea. 

— Cum o chema? Pe fata care s-a sinucis? 

El dădu să spună „Anna”, apoi spuse: 

— Florida. 

Georgia se ridică repede în picioare, aşa repede că-şi 
pierdu echilibrul şi păru că va cădea. Jude ar fi putut 
întinde mâna ca s-o ţină, dar n-o făcu. Mai bine s-o lase să 
se rănească. Chipul ei se albi şi făcu o jumătate de pas 
nesigur în spate. Se uită uluită şi îndurerată la el - după 


care privirea i se întări, ca şi când l-ar fi văzut brusc mai 
clar. 

— Nu, zise ea încet. N-o să mă alungi în felul ăsta. 
Spune orice porcărie vrei. Aici rămân, Jude. 

Aşeză cu grijă paharul pe care îl ţinea pe marginea 
mesei. Porni în direcţia opusă lui, apoi se opri la uşă. 
Intoarse capul, dar nu păru în stare să se uite direct la el. 

— Mă duc să dorm puţin. Vino şi tu în pat. 

li spunea ritos ce să facă, nu-l întreba. 

Jude deschise gura ca să răspundă şi descoperi că nu 
avea ce să spună. După ce fata ieşi din cameră, el îşi 
sprijini uşor chitara de perete şi se ridică în picioare. Inima 
îi bătea tare şi picioarele îi erau nesigure, manifestările 
fizice ale unei emoţii pe care îi luă ceva timp s-o identifice 
- atât era de neobişnuit cu senzaţia de uşurare. 


17 


Georgia plecase. Acesta fu primul lucru pe care Îl ştia. 
Plecase şi era încă noapte. Expiră şi răsuflarea lui făcu un 
nor de abur albi în aerul încăperii. Dădu în lături singurul 
cearşaf subţire şi cobori din pat, apoi, asaltat de frig, se 
luă singur în braţe. 

Ideea că fata se trezise şi hoinărea prin casă îl alarma. 
Avea mintea încă încleiată de somn, iar în cameră probabil 
că erau aproape de zero grade. Era logic să crezi că 
Georgia se dusese să vadă ce are încălzirea, dar Jude ştia 
că nu asta era. Şi ea dormise rău, foindu-se şi murmurând. 
Poate că se trezise şi se dusese să se uite la televizor - dar 
nici asta nu credea că este adevărat. N 

Aproape că-i strigă numele, apoi se răzgândi. Îl speria 
gândul că ea nu-i va răspunde, că vocea lui va fi 
întâmpinată de o tăcere asurzitoare. Nu. Nu va striga. Nu 
va scoate niciun sunet puternic. Avea senzaţia că dacă 
ieşea valvârtej din dormitor şi gonea prin casa neluminată 
strigând-o, va ajunge fără doar şi poate la panică. De 
asemenea, întunericul şi tăcerea din dormitor îi 
conveneau, şi înţelegea faptul că se temea să meargă în 


căutarea ei, că se temea de ce l-ar putea aştepta de 
cealaltă parte a uşii. 

Stând acolo, deveni conştient de un murmur gutural, 
sunetul unui motor mergând la ralanti. Ridică ochii spre 
tavan. Era luminat într-un alb glacial de farurile unei 
maşini care pătrundeau pe geam din parcare. Auzea şi 
câinii lătrând. 

Jude se duse la fereastră şi trase draperia într-o parte. 

Camioneta parcată în faţă fusese albastră odată, dar 
avea cel puţin douăzeci de ani şi nu mai fusese vopsită de 
ceva timp, aşa că ajunsese să aibă culoarea ştearsă a 
fumului. Era un Chevrolet, o camionetă de muncă. Jude îşi 
pierduse doi ani de zile robotind într-un service auto 
pentru 1,75 de dolari pe oră şi ştia după huruitul adânc şi 
feroce al motorului la ralanti că sub capotă erau mulţi cai 
putere. Partea frontală era amenințătoare, cu o bară de 
protecţie lată şi argintie, ca o proteză de protecţie pentru 
boxeri, şi un bullbar metalic prins peste radiator. Ceea ce 
confundase la început cu nişte faruri erau o pereche de 
reflectoare montate pe bullbar, două spoturi rotunde 
împrăştiind o lumină puternică în noapte. Camioneta se 
înălța aproape la treizeci de centimetri de sol pe patru roţi 
de 35, configuraţie gândită pentru drumurile desfundate, 
pline de făgaşe şi ierburi, din Sudul Îndepărtat, capătul 
lumii. Motorul era pornit. Nu era nimeni în cabină. 

Câinii se aruncau în gardul din sârmă al ţarcului, 
producând o larmă continuă, şi hămăiau la camioneta 
goală. Jude se uită de-a lungul drumului de acces, în 
direcţia şoselei. Poarta era închisă. Trebuia să cunoşti un 
cod din şase cifre ca să o deschizi. 

Era camioneta mortului. Jude ştiu asta din momentul 
când o văzu, ştiu cu o siguranţă calmă, extremă. Următorul 
lui gând fu: Încotro mergem, bătrâne? 

Telefonul de lângă cap prinse viaţă şi Jude tresări luat 
prin surprindere, lăsând draperia la loc. Se întoarse şi se 
uită intens. Ceasul de lângă telefon spunea 3:12. Telefonul 
sună din nou. 


Jude porni spre el, călcând repede pe vârfurile degetelor 
peste duşumeaua rece. Se uită intens la el. Telefonul sună 
a treia oară. Nu voia să răspundă. Avea o bănuială că va fi 
mortul, şi nu voia să discute cu el. Jude nu voia să audă 
vocea lui Craddock. 

— Să-l fut, zise el şi răspunse. Cine este? 

— Salut, şefu'. Sunt Dan. 

— Danny? E trei noaptea. 

— O, nu ştiam că-i aşa târziu. Dormeai? 

— Nu. 

Jude tăcu, aşteptând. 

— Îmi pare rău că am plecat aşa. 

— Eşti beat? întrebă Jude. 

Se uită iar spre geam, unde lumina albăstrie a 
reflectoarelor răzbătea pe după marginile draperiilor. 

— Mă suni beat pentru că-ţi vrei postul înapoi? Fiindcă 
dacă-i aşa, futu-i, acum nu-i timpul... 

— Nu. Nu pot... Nu pot să mă întorc, Jude. Am sunat 
doar ca să spun că-mi pare rău pentru tot. Îmi pare rău că 
ţi-am spus despre fantoma aia că era de vânzare. Trebuia 
să-mi ţin gura. 

— Du-te şi culcă-te. 

— Nu pot. 

— Ce mama mă-sii e cu tine? 

— Am ieşit să mă plimb în întuneric. Nici nu ştiu unde 
sunt. 

Jude îşi simţi dosul braţelor umplându-se de pielea 
găinii. 

Gândul la Danny afară pe străzi undeva, împleticindu-se 
în întuneric, îl tulbura mai mult decât trebuia, mai mult 
decât era logic. 

— Cum ai ajuns acolo? 

— M-am dus doar să mă plimb. Nici nu ştiu de ce. 

— lisuse, eşti beat. Uită-te în jur după un indicator 
stradal şi sună dracului după un taxi, zise Jude şi închise. 

Era bucuros să scape de telefon. Nu-i plăcuse tonul 
nefericit şi ameţit al lui Danny. 


Nu era vorba că Danny ar fi spus ceva foarte incredibil 
sau improbabil. Doar că nu mai avuseseră niciodată o 
astfel de discuţie. Danny nu sunase niciodată noaptea şi nu 
sunase niciodată beat. Era greu să şi-l imagineze ieşind la 
o plimbare la 3 noaptea sau plimbându-se atât de departe 
de casă încât să se piardă. Şi orice alte defecte ar fi avut, 
Danny era un om care rezolva problema. Din această cauză 
Jude îl ţinuse pe statul de plată vreme de opt ani. Chiar şi 
beat criţă, Danny probabil că nu l-ar suna prima dată pe el 
dacă n-ar şti unde se află. S-ar duce până la un magazin 7- 
Eleven şi ar cere indicaţii. Ar opri o maşină de poliţie. 

Nu. Totul era aiurea. Telefonul şi camioneta mortului din 
parcare erau două părţi ale aceluiaşi lucru. Jude ştia. Asta 
îi spuneau nervii. Asta îi spunea patul gol. 

Aruncă iar o privire la draperie, luminată din spate de 
reflectoarele acelea. Câinii o luau razna afară. 

Georgia. Ce conta acum era s-o găsească pe Georgia. 
Apoi se puteau dumiri care era treaba cu camioneta aia. 
Împreună puteau pune stăpânire pe situaţie. 

Se uită la uşa dinspre hol. Îşi flexă degetele, simţindu-şi 
mâinile amorţite de frig. Nu voia să se ducă afară, nu voia 
să deschidă uşa şi să-l vadă pe Craddock aşezat în scaunul 
ăla cu pălăria pe genunchi şi lama aia pe lanţ legănându-i- 
se dintr-o mână. 

Dar gândul de a-l revedea pe mort - sau de a da piept cu 
ce urma - îl ţinu în loc doar un moment. Apoi se desprinse 
din loc, se duse la uşă şi o deschise. 

— Hai s-o facem, spuse în hol înainte să vadă dacă era 
cineva acolo. 

Nu era nimeni acolo. 

Se opri, ascultând dincolo de propria-i respiraţie uşor 
luctuoasă liniştea din casă. Holul cel lung era drapat în 
umbre, scaunul Shaker de lângă peretele era gol. Nu. Nu 
era gol. Pe şezutul lui era o pălărie neagră. 

Zgomote - înfundate şi îndepărtate - îi reţinură atenţia: 
murmur de voci la un televizor, vuietul distant al valurilor 
care se sparg. Îşi desprinse ochii de la pălărie şi se uită 
spre capătul holului. O lumină albastră pâlpâia prin 


canatul uşii de la studio. Georgia era acolo, deci, şi se uita 
la televizor, până la urmă. 

Jude ezită la uşă, trăgând cu urechea. Auzi o voce 
strigând în spaniolă, o voce din televizor. Vuietul valurilor 
era mai puternic. Vru să o strige pe nume atunci, 
Marybeth - nu Georgia, ci Marybeth - dar se întâmplă ceva 
rău când încercă: respiraţia îi puse piedică. Reuşi să 
scoată doar un şuierat sub forma vagă a numelui ei. 

Deschise uşa. 

Georgia era de cealaltă parte a camerei, în fotoliu, în 
faţa televizorului său cu ecran plat. De unde se afla el, nu 
putea vedea din ea decât spatele capului, vârtejul pufos de 
păr negru înconjurat de un nimb de lumină de-un albastru 
nenatural. Capul ei bloca mare parte din ceea ce se vedea 
la televizor, deşi Jude reuşea să vadă palmieri şi un cer 
albastru tropical. Era întuneric, becurile erau stinse în 
încăpere. 

Ea nu răspunse când el zise: „Georgia”, şi următorul lui 
gând fu că fata era moartă. Când va ajunge la ea, ochii ei 
vor fi daţi peste cap în găvanele lor. 

Porni spre ea, dar nu făcu decât câţiva paşi când 
telefonul sună pe birou. 

Putea acum să vadă destul din televizor cât să 
recunoască un mexican durduliu cu ochelari de soare şi un 
trening bej stând pe marginea unui drum de pământ într- 
un ţinut deluros, pe undeva. Ştiu atunci la ce se uita fata, 
deşi el, unul, nu-l mai văzuse de câţiva ani buni. Era vorba 
de filmul lui snuff. 

La auzul telefonului, capul Georgiei păru să se mişte 
puţin şi lui i se păru că o aude exalând, o răsuflare 
crispată, chinuită. Nu era moartă, deci. Dar nu reacţionă în 
vreun alt fel, nu întoarse capul, nu se ridică şi nu răspunse. 

El făcu un pas spre masă şi ridică receptorul la al doilea 
ţârâit. 

— Tu eşti, Danny? Mai eşti pierdut? întrebă Jude. 

— Mda, zise Danny cu un râset slab. Tot pierdut. Sunt la 
un telefon public din mijlocul nimicului. Ciudat e că 
aproape nu mai vezi telefoane publice în zilele noastre. 


Georgia nu se uită în spate la sunetul vocii lui Jude, nu-şi 
mută privirea de la televizor. 

— Sper că nu suni fiindcă vrei să vin să te caut, zise 
Jude. Sunt ocupat pe moment. Dacă trebuie să vin în 
căutarea ta, ai face bine să speri că vei rămâne pierdut. 

— Am rezolvat misterul, şefu'. Cum am ajuns aici. Pe 
drumul ăsta întunecat. 

— Şi cum anume? 

— M-am sinucis. M-am spânzurat acum câteva ore. 
Drumul ăsta întunecat... asta e moartea. 

Pe Jude îl furnică scalpul, o senzaţie glacială, lichidă, 
aproape dureroasă. 

Danny zise: 

— Mama s-a spânzurat exact la fel. Dar ei i-a ieşit mai 
bine. Ea şi-a frânt gâtul. A murit pe loc. Eu mi-am pierdut 
curajul în ultima secundă. N-am căzut destul de tare. Eu 
am murit strangulat. 

De la televizorul din cealaltă parte a camerei veniră 
gâjâieli, de parcă cineva ar fi murit prin strangulare. 

— A durat mult timp, Jude, continuă Danny. Mi-amintesc 
că m-am legănat mult timp. Mă uitam la picioarele mele. 
Îmi amintesc multe lucruri acum. 

— De ce ai făcut-o? 

— M-a constrâns el. Mortul. A venit la mine. Aveam de 
gând să mă întorc la birou şi să-ţi găsesc scrisorile alea. 
Îmi spuneam că măcar atâta pot să fac. Mă gândeam că nu 
trebuia să te las aşa, cu ochii în soare. Dar când m-am dus 
în dormitor să-mi iau haina, el mă aştepta acolo. Până nu 
mi-a arătat el, n-am ştiut nici măcar cum să leg un laţ, zise 
Danny. Aşa o să-ţi vină de hac. O să te constrângă să te 
sinucizi. 

— Ba n-o să mă constrângă. 

— E greu să nu-i asculţi vocea. Nu m-am putut împotrivi. 
Ştia prea multe. Ştia că eu i-am dat surorii mele heroina cu 
care şi-a făcut supradoza. A spus că din cauza asta s-a 
sinucis mama, pentru că nu putea trăi ştiind ce am făcut. A 
spus că eu trebuia să fiu cel care să atârne în ştreang, nu 


mama. A spus că dacă aveam vreo urmă de decenţă, m-aş 
fi sinucis deja de mult timp. Avea dreptate. 

— Nu, Danny, spuse Jude. Nu. Nu avea dreptate. Nu 
trebuia să... 

Danny părea să nu aibă aer. 

— Am făcut-o. Trebuia s-o fac. Nu-l puteam contrazice. 
Nu poţi contrazice o asemenea voce. 

— Mai vedem noi, spuse Jude. 

Danny nu avea răspuns la asta. În filmul snuff, doi 
bărbaţi se dondăneau în spaniolă. Gâjâitul continua. 
Georgia tot nu-şi ferea privirea. Se mişca foarte puţin, 
umerii tresărindu-i din când în când într-o serie de mişcări 
aleatorii, aproape spastice. 

— Trebuie să închid, Danny. 

Însă Danny nu spuse nimic. Jude ascultă pârâitul slab al 
legăturii un moment, simțind că Danny aştepta ceva, vreun 
cuvânt final, şi în cele din urmă adăugă: 

— Nu te opri din mers, băiete. Drumul ăla trebuie să 
ducă undeva. 

Danny râse. 

— Nu eşti aşa rău cum crezi, Jude. Ştii asta? 

— Mda. Să nu împrăştii vorba. 

— Secretul tău e în siguranţă, spuse Danny. Rămas bun. 

— Rămas bun, Danny. 

Jude se aplecă în faţă şi aşeză uşor receptorul în furcă. 
În poziţia aceea, aplecat peste masă, aruncă o privire în 
jos, după birou şi văzu că seiful din podea era deschis. 
Primul său gând fu că fantoma l-a deschis, o idee pe care o 
înlătură aproape imediat. Georgia, cel mai probabil. Ea 
cunoştea combinaţia. 

Se roti pe călcâie, se uită la spatele capului ei, la haloul 
de lumină albastră pâlpâitoare, la televizorul de după el. 

— Georgia? Ce faci, dragă? 

Ea nu răspunse. 

Jude avansă, mişcându-se pe tăcute peste covorul gros. 
Imaginea de pe ecranul plat apăru prima în câmpul său 
vizual. Ucigaşii îl terminau pe băiatul alb şi costeliv. Mai 
târziu, aveau să o ducă pe iubita lui într-o colibă de ciment 


din apropierea unei plaje. Acum, însă, se aflau pe un drum 
năpădit de buruieni undeva în sălbăticie, între dealurile de 
deasupra Golfului California. Puştiul era întors pe burtă, 
cu încheieturile legate împreună cu două coliere de plastic 
alb. În soarele tropical, pielea lui era palidă ca burta unui 
peşte. Un anglo-american pirpiriu, saşiu, cu părul roşcovan 
coafat într-o frizură afro comică, stătea cu o cizmă de 
cowboy pe gâtul puştiului. Mai încolo pe drum era parcată 
o furgonetă neagră, cu uşile din spate deschise. Lângă 
bara de protecţie din spate era un mexican durduliu în 
trening, cu o expresie înfuriată întipărită pe faţă. 

„Nos Estamos yendo”, zise bărbatul cu ochelari de 
soare. „Ahora.” 

Roşcovanul saşiu se strâmbă şi clătină din cap a 
dezaprobare parcă, dar apoi îndreptă micuțul revolver spre 
capul puştiului costeliv şi apăsă trăgaciul. Din ţeavă ieşi un 
fulger. Capul puştiului sări în faţă, lovi pământul, sări 
înapoi. Aerul din jurul capului său era brusc plin de-o ceaţă 
fină de sânge. 

Anglo-americanul luă cizma de pe gâtul băiatului şi se 
îndepărtă ţanţoş, atent să nu-şi păteze de sânge cizmele de 
cowboy. 

Faţa Georgiei era palidă şi inexpresivă, ochii căscaţi şi 
nemişcaţi, privirea aţintită la televizor. Purta tot tricoul cu 
Ramones, dar nu avea chiloţi şi ţinea picioarele depărtate. 
Într-o mână - cea beteagă - ţinea cu stângăcie pistolul lui 
Jude, iar ţeava era îndesată adânc în gură. Cealaltă mâna îi 
era între picioare, unde degetul mare se mişca sus-jos. 

— Georgia, spuse el şi, pentru un moment, ea aruncă o 
ocheadă spre el - o privire neputincioasă, rugătoare - apoi 
se uită imediat înapoi la televizor. Mâna sa beteagă roti 
pistolul, întorcându-l cu susul în jos, ca să îndrepte ţeava 
spre cerul gurii. Cu el astfel poziţionat, scoate un gâjâit 
slab. 

Telecomanda era pe cotieră. Jude apăsă butonul de 
închidere. Televizorul se stinse. Umerii ei tresăriră, o 
mişcare nervoasă, reflexivă. Mâna stângă continuă să 


muncească între picioare. Ea tremură şi scoase din gât un 
sunet crispat, nefericit. 

— Încetează, spuse Jude. 

Fata trase cocoşul cu degetul mare. Acesta scoase un 
pocnet puternic în tăcerea din studio. 

Jude se întinse prin faţa ei şi-i desprinse pistolul din 
mână. Întregul ei corp deveni brusc perfect nemişcat. 
Răsuflarea ei, scurtă şi rapidă, şuiera. Avea gura udă, 
scânteind vag, şi el îşi dădu seama atunci că avea o 
semierecţie. Simţind mirosul ei în aer şi văzându-i degetele 
cum  gâdilă clitorisul, mădularul începuse să i se 
întărească. Şi fata era, pe deasupra, la înălţimea potrivită. 
Dacă s-ar fi mutat în faţa scaunului, ea i-ar fi putut suge 
pula cât timp el îi ţinea pistolul la tâmplă, îi putea îndesa 
ţeava în ureche cât timp îi vâra pula în... 

Văzu o mişcare sincopată reflectată în geamul deschis al 
cămării din spatele biroului său şi privirea îi sări la 
imaginea de pe sticlă. Se vedea pe sine acolo şi, în spatele 
lui, îl vedea pe omul mort stând gârbovit şi şoptindu-i în 
ureche. În reflexie, Jude vedea că propriu-i braţ se ridicase 
şi că ţinea pistolul la tâmpla Georgiei. 

Capul îi vâjâi, tot sângele urcându-se spre el într-un flux 
neaşteptat de adrenalină. Cobori privirea, văzu că era 
adevărat, că ţinea pistolul la tâmpla ei, îşi văzu degetul 
apăsând trăgaciul, încercă să se oprească, dar era deja 
prea târziu - îl apăsă, aşteptând cu oroare mişcarea 
cocoşului. 

Care nu se clinti din loc. Trăgaciul nu voia să se apese 
ultima jumătate de centimetru. Era pusă siguranţa. 

— Futu-i, şuieră Jude şi lăsă arma jos, tremurând acum 
furios. 

Folosind degetul mare, cobori încet cocoşul. După ce îl 
puse la locul lui, aruncă pistolul departe de sine. Acesta se 
lovi greoi de masă şi Georgia tresări din cauza sunetului. 
Privirea ei, însă, rămase fixată la un punct abstract din 
întunericul dinaintea sa. 

Jude se întoarse, căutând fantoma lui Craddock. Nu era 
nimeni lângă el. Încăperea era goală, cu excepţia lui şi a 


Georgiei. Se întoarse la ea şi o trase de încheietura albă şi 
subţire a mâinii. 

— Ridică-te, spuse. Haide. Plecăm. Chiar acum. Nu ştiu 
unde ne ducem, dar ne cărăm de aici. Ne ducem undeva 
unde sunt mulţi oameni şi lumini puternice, şi o să 
încercăm să lămurim tărăşenia asta. Mă auzi? 

Nu-şi mai amintea ce logică invocase pentru a rămâne. 
Logica se dusese pe apa sâmbetei. 

— N-a terminat-o cu noi, spuse ea pe o voce slabă, doar 
o şoaptă tremurată. 

El o trase, însă ea nu se ridică; trupul ei era rigid în 
scaun, necooperant. Tot nu voia să se uite la el, nu voia să 
se uite altundeva decât drept înainte. 

— Haide, spuse el. Cât mai este timp. 

— Nu mai este timp, zise ea. 

Televizorul se deschise la loc. 


18 


Erau ştirile de seară. Bill Beutel, care îşi începuse 
cariera jurnalistică pe când asasinarea arhiducelui 
Ferdinand era ştirea de senzaţie a zilei, stătea rigid în 
spatele pupitrului. Faţa lui era o reţea de riduri, radiind 
din jurul ochilor şi de la colţurile gurii. Trăsăturile lui 
adoptaseră expresia durerii, cea care spunea că veştile 
rele din Orientul Mijlociu nu se terminaseră sau că un 
autobuz de şcoală ieşise de pe interstatală şi se 
rostogolise, ucigând toţi pasagerii, sau o tornadă din Sud 
ridicase în văzduh un parc de case mobile şi aruncase în 
loc un amalgam de mese de călcat, obloane rupte şi 
cadavre umane. 

„+... nu vor exista supraviețuitori. Vă vom ţine la curent 
pe măsură ce situaţia continuă să se deruleze”, spuse 
Beutel. Intoarse puţin capul şi reflexia ecranului albastru a 
prompterului îi apăru un moment în lentilele ochelarilor 
săi bifocali. „Târziu în această după-amiază departamentul 
şerifului din districtul Dutchess a confirmat că Judas 


Coyne, popularul cântăreţ al formaţiei Jude's Hammer”, se 
pare că şi-a împuşcat şi şi-a ucis iubita, pe Marybeth Stacy 
Kimball, înainte să-şi ia şi el viaţa cu aceeaşi armă.” 

Imaginea trecu la o filmare a casei de fermă a lui Jude, 
încadrată de un cer de-un alb şters, amorf. Patrule de 
poliţie erau parcate alandala în faţa casei şi o ambulanţă 
intrase cu spatele aproape până în uşa biroului lui Danny. 

Beutel continuă să vorbească peste imagini: „Poliţia abia 
începe să pună cap la cap imaginea ultimelor zile ale lui 
Coyne. Dar din declaraţiile celor care l-au cunoscut reiese 
că a fost foarte tulburat şi îl îngrijora starea propriei sale 
sănătăţi mintale.” 

Imaginea sări la un cadru cu câinii în ţarcul lor. Stăteau 
întinşi pe o parte în iarba scurtă, ţepoasă, cu picioarele 
rigide departe de corp; niciunul nu se mişca. Erau morţi. 
Jude se crispă la vederea lor. Nu era o imagine plăcută. 
Voia să-şi ferească privirea, dar nu reuşea să-şi desprindă 
ochii de la ecran. 

„Detectivii sunt totodată de părere că Jude Coyne a jucat 
un rol şi în moartea asistentului său personal, Daniel 
Wooten, în vârstă de treizeci de ani, care a fost descoperit 
în casa sa din Woodstock mai devreme în această 
dimineaţă, din câte se pare victima tot a unei sinucideri.” 

Trecere la doi paramedici, câte unul la fiecare capăt al 
unei pungi albastre de plastic pentru cadavre, aparent 
grele. Georgia scoase un sunet moale, nefericit, gutural, 
privind cum unul dintre paramedici urcă în ambulanţă cu 
spatele, ridicând capătul său. 

Beutel începu să vorbească despre cariera lui Jude şi 
reportajul continua cu o filmare cu Jude pe scenă în 
Houston, un clip vechi de şase ani. Jude era în jeanşi negri 
şi cizme negre cu vârf de oţel, însă avea pieptul gol şi 
torsul îi strălucea de sudoare, iar stratul des de păr de pe 
el îi era lipit de piele. Stomacul i se umfla şi dezumfla. O 
mare de o sută de mii de oameni seminuzi trepida în faţa 
sa, o viitură revoltată de pumni ridicaţi în aer, persoane 


5 Ciocanul lui Jude. 


purtate pe braţe de colo-colo de-a lungul fluxului de 
oameni de dedesubt. 

Dizzy era deja pe moarte pe atunci, deşi la vremea aceea 
aproape nimeni, cu excepţia lui Jude, nu ştia. Dizzy cu 
dependenţa lui de heroină şi cu SIDA lui. Cântau spate în 
spate, chica lui Dizzy de păr blond acoperindu-i lui faţa, 
vântul suflându-i-o peste gură. Era ultimul an când trupa 
fusese întreagă. Dizzy murise, apoi murise şi Jerome, după 
care se terminase totul. 

În imaginile de arhivă, cântau piesa care dădea titlul 
ultimului lor album ca formaţie, „Put You in Yer Place”; 
ultimul lor hit, ultimul cântec cu adevărat bun pe care-l 
scrisese Jude, iar la auzul acelor tobe - o canonadă 
furioasă - fu eliberat de sub orice fel de vrajă, ar fi părut 
că-l ţine televizorul prizonier. Asta fusese adevărat. 
Concertul din Houston avusese loc, ziua aceea existase. 
Emoţia copleşitoare şi nebună a mulţimii din faţa lui şi 
emoția copleşitoare şi nebună a muzicii din jurul său. Era 
reală, se întâmplase, iar tot restul era... 

— Un căcat, zise Jude şi apăsă butonul de închidere cu 
degetul mare. 

Televizorul se întunecă. 

— Nu este adevărat, spuse Georgia pe o voce doar cât o 
şoaptă. Nu este adevărat, aşa-i? Suntem... eşti... Asta o să 
ni se întâmple nouă? 

— Nu, spuse Jude. 

Şi televizorul se lumină din nou. Bill Beutel stătea iar la 
pupitrul ştirilor, cu un teanc de hârtii strâns în mâini, cu 
umerii îndreptaţi spre obiectiv. 

— Ba da, spuse Bill. Veţi muri amândoi. Morţii-i trag pe 
vii în jos. Tu vei lua pistolul şi ea va încerca să scape, dar 
tu o vei prinde şi vei... 

Jude apăsă din nou butonul de oprire, apoi aruncă 
telecomanda în ecranul televizorului. Se duse după ea, 
puse piciorul pe ecran şi apoi îndreptă piciorul, împingând 
televizorul drept prin spatele deschis al dulapului. 
Aparatul se lovi de perete şi ceva scoase flamă, o lumină 
albă stingându-se ca un bec. Televizorul cu ecran plat căzu 


în spaţiul dintre dulap şi perete, şi atinse solul cu un 
scrâşnet plastic şi un sunet scurt, electric, ca un sfârâit, 
care dură doar un moment şi se stinse. Încă o zi ca asta şi 
nu mai rămânea nimic în casă. 

Jude se întoarse şi mortul stătea lângă scaunul Georgiei. 
Fantoma lui Craddock se întinse pe după ea ca să-i prindă 
capul între mâini. Linii negre dansau şi licăreau în faţa 
orbitelor bătrânului. 

Georgia nu încercă să se mişte sau să se uite în jur, era 
nemişcată ca o persoană care vede un şarpe otrăvitor şi se 
teme să facă orice - chiar şi să respire - ca nu cumva să fie 
muşcată. 

— N-ai venit după ea, spuse Jude. 

Când vorbi, păşi în stânga, dând ocol pe lângă un perete 
al camerei şi îndreptându-se spre uşa dintre hol. 

— Nu pe ea ovrei. 

Intr-o clipită, mâinile lui Craddock strângeau încet capul 
Georgiei. În clipa următoare, braţul lui drept se ridicase 
pentru a sta întins înainte la semi-orizontală: Seig heil. În 
jurul mortului, timpul avea un fel de a sări, un DVD 
zgâriat, imaginea agăţându-se din când în când, fără 
momente de tranziţie. Lanţul de aur căzu din mâna 
dreaptă, cea ridicată. Lama sub formă de semilună 
scânteia puternic la capătul lui. Tăişul lamei era vag 
iridescent, aşa cum se vede pe apă un curcubeu de ulei. 

E timpul să pornim la drum, Jude. 

— Cară-te, zise Jude. 

Dacă vrei să plec, trebuie doar să-mi asculţi vocea. 
Trebuie să asculţi bine. Trebuie să fii ca un radio, iar vocea 
mea este transmisia. După amurg e frumos să asculţi puţin 
la radio. Dacă vrei să se termine povestea asta, trebuie să 
asculţi cât poţi tu mai bine. Trebuie să-ţi doreşti din tot 
sufletul să se sfârşească. Nu-i aşa că vrei să se sfârșească? 

Jude strânse din dinţi. Nu voia să răspundă, simţea că ar 
fi fost o greşeală s-o facă, apoi îl uimi să vadă că 
încuviinţează încet din cap. 


Nu-i aşa că vrei să asculți bine? Știu că vrei. Știu. 
Ascultă. Poţi face abstracţie de toată lumea şi poţi auzi 
doar vocea mea. Pentru că asculţi aşa de bine. 

Şi Jude încuviinţă mai departe, clătinând încet din cap 
sus-jos, în timp ce în jurul lui toate celelalte sunete din 
cameră se stinseră. Jude nici măcar nu le observase până 
să dispară: huruitul jos al camionetei care mergea la 
ralanti afară, şuieratul subţire al respirației Georgiei, 
egalat de propria lui răsuflare aspră. Urechile îi ţiuiră de 
brusca absenţă a sunetului, de parcă timpanele sale ar fi 
fost amorţite de o explozie asurzitoare. 

Lama goală se legăna în arcuri mici, înainte şi înapoi, 
înainte şi înapoi. Jude se temea de vederea ei, se forţa să-şi 
ferească privirea. 

Nu e nevoie să te uiţi la ea, îi spuse Craddock. Sunt 
mort. Nu am nevoie de un pendul ca să-ţi intru în minte. 
Deja sunt acolo. 

Şi Jude descoperi că privirea îi revine oricum spre ea, că 
nu se poate înfrâna. 

— Georgia, spuse el, sau încercă să spună. 

Simţi cuvântul pe buze, în gură, în forma respirației sale, 
dar nu-şi auzi propria voce, nu auzi nimic în acea tăcere 
îngrozitoare, învăluitoare. Nu auzise niciodată vreun sunet 
mai puternic decât acea tăcere. 

N-am s-o omor eu. Nu, domnule, spuse mortul. Vocea lui 
nu avea inflexiuni, era răbdătoare, înţelegătoare, un 
murmur jos, rezonant, amintea de sunetul albinelor în 
stup. Tu o vei face. Sigur. Asta vrei. 

Jude deschise gura să-i spună cât de tare se înşală şi, în 
schimb, spuse: 

— Da. 

Sau presupuse că asta a spus. Era mai mult un gând 
puternic. 

Craddock spuse: Bravo, băiete. 

Georgia începea să plângă, deşi făcea încercări vizibile 
de a se ţine sub control, de a nu tremura. Jude nu o auzea. 
Lama lui Craddock pendula înainte şi înapoi, brăzdând 
aerul. 


Nu vreau s-o rănesc, nu mă face s-o rănesc, gândi Jude. 

Nu va fi aşa cum vrei tu. Ia pistolul, auzi? Fă-o acum. 

Jude începu să se mişte. Se simţea deconectat de 
propriul său trup, un martor, nu un participant la scena 
care se derula singură. Era prea ametit ca să se mai teamă 
de ce era pe cale să facă. Ştia doar că trebuia s-o facă dacă 
voia să se trezească. 

Dar înainte să ajungă la pistol, Georgia se ridică de pe 
scaun şi ţâşni spre uşă. Nu avea idee că fata se putea 
mişca, crezuse că Craddock o ţinea acolo cumva, însă o 
tinuse doar teama, iar acum aproape că trecuse de el. 

Opreşte-o, spuse singura voce rămasă pe lume, şi când 
ea era în dreptul lui, Jude se văzu apucând-o de păr şi 
trăgându-i capul în spate. Fata îşi pierdu avântul. Jude 
pivotă şi o aruncă la pământ. Când Georgia atinse 
podeaua, mobila tremură. Un teanc de CD-uri alunecă de 
pe o măsuţă şi căzu zgomotos. Piciorul lui Jude îi găsi 
stomacul, îi aplică un şut zdravăn, şi fata se strânse în 
poziţie fetală. Imediat ce o făcu, Jude nu ştiu de ce o 
făcuse. 

Bravo, spuse mortul. 

Asta îl dezorientă pe Jude, felul în care vocea mortului 
veni spre el din tăcere, cuvinte ce aveau o prezenţă 
aproape fizică, albine roindu-i înăuntrul capului. Capul lui 
era stupul în care ele intrau şi din care ieşeau, şi fără ele 
rămânea o goliciune cerată, poroasă ca un fagure. Capul îi 
era prea uşor şi prea gol, şi avea să înnebunească dacă nu- 
şi recăpăta gândurile, vocea. Mortul spunea acum: Trebuie 
să-i faci felul pizdei. Dacă nu te deranjează c-o spun. Acum 
ia pistolul. Grăbeşte-te. 

Jude se întoarse după pistol, mişcându-se repede acum. 
Străbătu camera spre masă; pistolul era la picioarele sale; 
se lăsă într-un genunchi ca să-l ia. 

Nu auzi câinii decât când se întinse după revolver. Un 
singur hămăit ascuţit, apoi altul. Atenţia i se agăţă de acel 
sunet ca o mânecă ce se agaţă de un cui ieşit în afară. Il 
şocă să audă altceva în acea tăcere fără fund în afara vocii 
lui Craddock. Geamul din spatele biroului era încă 


întredeschis, aşa cum îl lăsase. Un alt lătrat ascuţit, furios, 
şi altul. Angus. Apoi Bon. 

Haide, băiete. Hai şi fă-o. 

Privirea lui sări la micuțul coş de gunoi de lângă birou şi 
la cioburile discului de platină pe care le aruncase în el. 
Un cuib de lame cromate iţindu-se în sus, în aer. Câinii 
lătrau amândoi la unison acum, o ruptură în canavaua 
tăcerii, şi sunetul lor îi aduse în minte, nepoftit, mirosul 
lor, putoarea de blană udă de câine, odoare de animal 
încălzit al răsuflării lor. Jude îşi vedea faţa reflectată într- 
un ciob al discului argintiu, şi asta îl făcu să tresară: 
propria-i expresie rigidă de disperare, de oroare. Şi în 
momentul următor, amestecat cu hămăitul neobosit al 
câinilor, avu un gând numai al său, rostit pe propria sa 
voce. Singura putere pe care o are asupra oricăruia dintre 
voi doi este puterea pe care i-o dai tu. 

În clipa următoare, Jude întinse mâna dincolo de pistol şi 
o vâri în coşul de gunoi. Atinse cu podul palmei stângi 
bucata cea mai ascuţită şi mai lungă de platină şi sări, 
împingându-şi toată greutatea în ea. Ciobul se afundă în 
carne şi el simţi o durere sfâşietoare fulgerându-i mâna 
până la încheietură. Strigă din toţi rărunchii şi ochii i se 
înceţoşară, umplându-se de lacrimi înţepătoare. Îşi retrase 
imediat mâna, după care îşi lovi palmele una de cealaltă. 
Dintre ele săriră picături de sânge. 

Ce dracu’ iţi faci, băiete? îl întrebă fantoma lui 
Craddock, dar Jude nu-l mai asculta. Nu mai putea fi atent: 
îşi simţea mâna străpunsă adânc, aproape până la os. 

N-am terminat-o cu tine, spuse Craddock, dar o 
terminase, numai că nu ştia. Mintea lui Jude se întinse 
după lătratul câinilor ca un om care se îneacă şi se agaţă 
de-un colac, îl găsi şi-l strânse aproape de fiinţa sa. Se 
ridică în picioare şi începu să se mişte. 

Să ajungă la câini. Viaţa lui - şi a Georgiei - depindea de 
asta. Era o idee care nu avea niciun sens logic, însă lui 
Jude nu-i păsa de ceea ce era logic, ci doar de ceea ce era 
adevărat. 


Durerea era o panglică roşie pe care o ţinea între mâini 
şi pe care o urma departe de vocea mortului şi înapoi la 
propriile sale gânduri. Avea o toleranţă mare la durere, 
întotdeauna avusese, şi uneori în viaţă chiar o căutase cu 
intenţie. Simţea o durere adâncă în încheietura mâinii, 
semn cât de adâncă era rana, şi o parte din el preţuia acea 
durere, se minuna de ea. Ridicându-se, îşi zări reflexia în 
fereastră. Rânjea printre fuioarele bărbii, o imagine şi mai 
rea decât expresia de teroare pe care o observase pe faţa 
sa cu un moment în urmă. 

Treci înapoi aici, porunci Craddock, şi Jude încetini 
pentru o clipă, apoi îşi regăsi ritmul şi continuă. 

În drum spre uşă, aruncă o privire la Georgia - nu putea 
risca să se uite înapoi şi să vadă ce făcea Craddock - şi 
fata era încă ghemuită pe podea, cu braţele la stomac şi cu 
părul în faţă. Se uită şi ea la el de sub breton. Obrajii ei 
erau umezi de transpiraţie. Pleoapele i se zbăteau. Ochii 
de după ele erau rugători, întrebători, înceţoşaţi de 
durere. 

Jude îşi dorea să aibă timp să-i spună că nu voise s-o 
rănească. Voia să-i spună că nu fugea, că n-o părăsea, că-l 
ducea pe mort de acolo, dar durerea din mână era prea 
intensă. Nu putea gândi pe lângă ea şi să alinieze cuvintele 
în propoziţii clare. Şi pe deasupra, nu ştia cât va putea să 
gândească singur, înainte ca Craddock să pună iar 
stăpânire pe el. Trebuia să controleze ritmul celor care 
aveau să se întâmplă în continuare, iar asta trebuia să se 
întâmplă repede. Dar era în regulă. Era mai bine aşa. 
Intotdeauna dăduse cel mai bun randament când acţionase 
cu viteză. 

Se avântă pe coridor, ajunse la scări şi le cobori repede, 
aproape prea repede, câte patru odată, drept pentru care 
avu impresia că se prăvăleşte. Se împiedică la ultimele 
câteva trepte şi căzu pe gresia roşie din bucătărie. Işi 
răsuci o gleznă. Se împletici până la blocul de tăiere, cu 
picioarele lui subţiri şi suprafaţa crestată pătată de sânge 
vechi. Un satâr era înfipt în marginea lemnului moale şi 
lama lată şi groasă scânteia ca argintul viu în întuneric. 


Văzu reflectate în ea scările din spatele său şi pe Craddock 
stând pe ele, cu trăsăturile neclare, cu mâinile ridicate 
deasupra capului, cu palmele în sus, un predicator 
ambulant adresându-se credincioşilor. 

Stai, spuse Craddock. Ia satârul. Dar Jude se concentră 
asupra pulsaţiilor din palmă. Era durerea profundă a 
muşchiului străpuns şi avea efectul de a-i limpezi mintea şi 
a-i da echilibru. Mortul nu-l putea constrânge să facă ce 
dorea el dacă Jude suferea prea tare ca să-l mai audă. Se 
împinse în blocul de tranşat şi avântul îl purtă departe de 
el pe lungimea bucătăriei. 

Se lovi de uşa biroului lui Danny, o împinse în lături şi 
intră val-vârtej în întuneric. 


19 


După ce făcu trei paşi în încăpere, se opri locului, 
aşteptând un moment ca să se orienteze. Draperiile erau 
trase. Nu se vedea nicio rază de lumină nicăieri. Nu vedea 
nimic în tot acel întuneric şi trebui să înainteze mai încet, 
târşâindu-şi picioarele, cu mâinile întinse în faţă, dibuind 
după obiectele care s-ar fi putut afla înaintea sa. Uşa nu 
era departe, iar apoi se va afla afară. N 

Înaintând, însă, simţi o apăsare pe piept. Îi venea puţin 
mai greu să respire decât i-ar fi plăcut. Avea impresia că, 
din clipă în clipă, va atinge cu mâinile faţa rece şi moartă a 
lui Craddock în întuneric. La acest gând, se trezi că se 
străduieşte să nu intre în panică. Lovi cu cotul o veioză cu 
picior şi o doborî. Îi tresări inima. Continuă să meargă 
înainte cu paşi de copil, dar nu simţea că s-ar fi apropiat de 
destinaţia sa. 

Un ochi roşu, un ochi de pisică, se deschise încet în 
întuneric. Difuzoarele care flancau dulapul combinei stereo 
prinseră viaţă cu un sunet înfundat de bas şi un murmur 
jos, gol. Apăsarea se mută în jurul inimii, o strângere 
paralizantă. Continuă să respiri, îşi spuse. Continuă să te 
mişti. O să încerce să te împiedice să ajungi afară. Câinii 


lătrau întruna pe vocile aspre, încordate, nu foarte departe 
acum. 

Combina stereo era deschisă şi ar fi trebuit să se audă 
radioul, dar nu se auzea. Nu se auzea absolut niciun sunet. 
Degetele lui Jude atinseră peretele, canatul uşii, apoi 
apucă clanţa cu mâna stângă, cea înjunghiată. Un ac 
imaginar de cusut se răsuci în rană, producând o văpaie 
rece de durere. 

Răsuci clanţa, trase uşa în spate. O fantă se deschise în 
întuneric, dând spre lumina puternică a reflectoarelor 
montate pe bullbarul camionetei omului mort. 

„Te crezi special pentru c-ai învăţat să cânţi la o chitară 
futută?” zise tatăl lui Jude din celălalt capăt al biroului. 
Vorbea din combina stereo; vocea sa era puternică şi 
cavernoasă. 

În clipa următoare, Jude deveni conştient de alte sunete 
care ieşeau din difuzoare - o răsuflare grea, pantofi 
târşâiţi, bufnetul produs de cineva care bate într-o masă - 
zgomote care sugerau un tăcut şi disperat meci de lupte 
greco-romane, doi bărbaţi care îşi măsoară puterile. Era în 
desfăşurare o piesă de teatru radiofonic. Era o piesă pe 
care Jude o cunoştea bine. Fusese unul dintre actori în 
versiunea ei originală. 

Se opri cu uşa pe jumătate deschisă, neputând să iasă 
afară în noapte, țintuit locului de sunetele care ieşeau din 
combină. 

„Crezi că asta te face mai bun ca mine?” Martin 
Cowzynski, pe un ton amuzat şi, totodată, duşmănos. 
„Treci aici.” 

Apoi se auzi vocea lui Jude. Nu, nu vocea lui Jude - pe 
atunci, el nu era Jude. Era vocea lui Justin, o voce într-o 
octavă puţin superioară, una care-l lăsa uneori şi căreia îi 
lipsea rezonanţa dobândită odată cu maturizarea corzilor 
vocale. „Mami! Mami, ajutor!” 

Mami nu spuse nimic, nu scoase niciun sunet, dar Jude 
îşi amintea ce făcuse ea. Se ridicase de la masa din 
bucătărie şi se dusese în camera în care cosea şi închisese 
încet uşa în urma ei, fără a îndrăzni să arunce vreo privire 


la unul dintre ei. Jude şi mama lui nu se ajutaseră 
niciodată reciproc. Când aveau cel mai mult nevoie, nu 
aveau niciodată curajul s-o facă. 

„Am spus să treci dracului aici”, îi spuse Martin. 

Zgomotul produs de cineva dând peste un scaun. 
Zgomotul unui scaun lovindu-se de podea. Când Justin 
strigă din nou, vocea îi tremura de panică. 

„Nu mâna! Nu, tată, nu mâna!” 

„Ţi-arăt eu”. 

Şi urmă un bubuit puternic, ca o uşă trântită, şi Justin - 
băiatul-de-la-radio strigă şi iar strigă, şi la auzul acestui 
strigăt Jude se avântă afară, în aerul nopţii. 

Rată o treaptă, se împiedică, căzu în genunchi în noroiul 
îngheţat din parcare. Se ridică, mai făcu doi paşi în fugă şi 
se împiedică din nou. Căzu în patru labe în faţa camionetei 
mortului. Se uită deasupra barei de protecţie la cadrul 
fioros al bulbarului şi la reflectoarele prinse de el. 

Partea frontală a unei case sau a unei maşini sau a unei 
camionete putea semăna uneori cu o faţă, şi ăsta era cazul 
şi cu Chevroletul lui Craddock. Reflectoarele erau ochii 
luminoşi, orbi, holbaţi ai unui descreierat. Bara cromată de 
protecţie era o gură argintie rânjită. Jude se aştepta să 
sară la el, cu pneurile rotindu-se pe pietriş, dar nu se 
întâmplă aşa. 

Bon şi Angus săreau în gardul de sârmă al ţarcului, 
lătrând fără zăbavă - răcnete profunde, guturale de 
teroare şi furie, eternul şi primitivul limbaj al câinilor: 
Vedeţi ce dinți am, păstraţi distanţa, că altfel o să-i simțitți, 
păstraţi distanţa, că sunt mai rău ca voi. Crezu pentru o 
clipă că lătrau la camionetă, dar Angus se uita dincolo de 
el. Jude întoarse privirea. Mortul stătea în uşa biroului lui 
Danny. Fantoma lui Craddock îşi ridică pălăria şi o aşeză 
cu grijă pe cap. 

Fiule. Vino înapoi aici, fiule, spuse mortul, dar Jude 
încerca să nu-l asculte, se concentra din răsputeri asupra 
larmei produse de câini. De când lătratul lor spulberase 
vraja sub care fusese, sus în studio, i se păruse că cel mai 
important lucru din lume era să ajungă la ei, deşi n-ar fi 


putut explica nimănui, nici lui însuşi, de ce era aşa 
important s-o facă. Doar că, auzind vocile lor, îşi amintea 
propria sa voce. 

Se opinti în picioare de pe pietriş, alergă, căzu, se ridică, 
alergă din nou, se împiedică la marginea parcării, se 
prăbuşi încă o dată în genunchi. Se târî prin iarbă, 
nemaiavând forţă să se opintească iar în picioare. Aerul 
rece îl înţepa în adâncul mâinii rănite. 

Aruncă o ocheadă în spate. Craddock venea. Lanţul de 
aur atârna din mâna sa dreaptă. Lama din capătul lui 
începu să se legene, o semilună argintie, o dâră de lumină 
sfâşiind noaptea. Scânteierea ei îl fascina. Îşi simţi privirea 
lipindu-se de ea, simţi gândurile scurgându-se din el - şi în 
clipa următoare intră direct în gardul de sârmă cu un 
zăngănit puternic şi căzu pe-o rână. Se rostogoli pe spate. 

Era lângă uşa batantă care ţinea ţarcul închis. Angus se 
lovea de cealaltă parte, cu ochii daţi peste cap. Bon stătea 
împietrită în spatele lui, lătrând cu o insistenţă 
încăpăţânată. Mortul venea spre ei. 

Să gonim, Jude, zise fantoma. Să gonim împreună pe 
drumul nopții. 

Jude simţi că fiinţa i se goleşte, simţi că se predă acelei 
voci, vederii acelei lame argintii care brăzda întunericul 
înainte şi înapoi. 

Angus lovi gardul de sârmă aşa tare, că fu împins în 
spate şi căzu pe-o parte. Impactul îl scoase din nou pe Jude 
din transă. 

Angus. 

Angus voia să iasă. Era deja înapoi în picioare şi lătra la 
mort, lovind cu labele de gard. 

Şi Jude avu atunci un gând - nebunesc, pe jumătate 
format, îşi aminti ceva ce citise ieri dimineaţă în una dintre 
cărţile sale de ocultism. Ceva despre animalele magice. 
Ceva despre cum puteau ele comunica direct cu morţii. 

Mortul era la picioarele lui Jude. Faţa suptă şi albă a lui 
Craddock era imobilă, încremenită într-o expresie de 
dispreţ. Urmele negre tremurau în faţa ochilor săi. 

Ascultă, acum. Ascultă sunetul vocii mele. 


— Am auzit destule, spuse Jude. 

Ridică mâna şi în spatele său găsi ivărul porţii de la ţarc. 
Îl deschise. 

Angus lovi poarta o clipă mai târziu. Aceasta se deschise 
şi câinele sări la omul mort, scoțând un sunet pe care Jude 
nu-l mai auzise niciodată din partea căţelului său, un 
mârâit gâtuit şi grav ieşit din străfundul pieptului. Bon sări 
şi ea un moment mai târziu, cu dinţii la vedere şi cu limba 
pe o parte. 

Mortul făcu un pas împleticit în spate. Confuzia i se 
putea citi pe faţă. In secundele următoare, lui Jude îi veni 
greu să înţeleagă la nivel logic ceea ce vedea. Angus sări 
la bătrân - doar că, în acel moment, părea că Angus nu era 
un singur câine, ci doi. Primul era ciobănescul german 
suplu şi vânjos care fusese dintotdeauna. Dar de el era 
ataşată o umbră întunecată sub formă de câine, plată şi 
amorfă, dar cumva solidă, o umbră vie. 

Corpul material al lui Angus se suprapunea cu această 
umbră, însă nu perfect. Câinele-umbră se vedea pe la 
margini, mai ales în zona nasului lui Angus - şi a gurii 
căscate. Acest al doilea Angus umbros îl lovi pe mort cu o 
fracțiune de secundă înaintea lui Angus cel real, 
năpustindu-se asupra lui din partea stângă, departe de 
mâna care ţinea lanţul de aur cu lama aceea argintie. 
Mortul strigă - un strigăt furios, strangulat - şi se roti, 
împleticindu-se în spate. Îl înlătură pe Angus, lovindu-l 
peste bot cu cotul. Doar că nu Angus era cel pe care îl 
înlătura, ci celălalt câine, cel negru, care tresălta precum o 
umbră aruncată de flacăra unei lumânări. 

Bon se năpusti spre cealaltă parte a lui Craddock. Şi Bon 
era de fapt doi câini, avea un geamăn-umbră. Când sări, 
bătrânul lovi spre ea cu lanţul de aur şi lama argintie sub 
formă de semilună vâjâi prin aer. Trecu prin piciorul drept 
din faţă al lui Bon, pe după umăr, fără să lase vreo urmă. 
Dar apoi se înfipse în câinele negru ataşat de ea, se 
înţepeni în piciorul lui. Umbra-Bon era prinsă şi, pentru un 
moment, fu deformată puţin, îşi pierdu conturul de câine, 
semănând cu... nimic. Lama se desprinse, trasă în spate de 


mâna mortului. Bon ţipă - un strigăt îngrozitor, sfredelitor, 
de durere. Jude nu ştiu care dintre cele două Bon ţipase: 
ciobănescul sau umbra. 

Angus se aruncă din nou la omul mort, cu maxilarele 
desfăcute, ţintindu-i gâtul, faţa. Craddock nu se putu roti 
destul de repede ca să apuce să-l lovească. Umbra-Angus îi 
puse labele din faţă pe piept şi-l împinse, iar mortul se 
împiedică şi căzu în parcare. Când sări şi câinele negru, se 
putu depărta aproape un metru de ciobănescul german de 
care era ataşat, lungindu-se şi deşirându-se ca o umbră la 
capătul zilei. Colţii lui negrii clănţăniră la câţiva centimetri 
de faţa mortului. Lui Craddock îi zbură pălăria. Angus - 
atât ciobănescul german, cât şi câinele de culoarea nopţii 
ataşat de el - se urcă pe el şi începu să-l zgârie cu 
ghearele. 

Timpul sări. 

Mortul era din nou în picioare, cu spatele lipit de 
camionetă. Angus sărise prin timp odată cu el; se ferea şi 
trăgea de el. Dinţi negri sfâşiară pantalonii mortului. Un 
lichid-umbră curgea din zgârieturile de pe faţa omului 
mort. Când picăturile ajungeau pe pământ, sfârâiau şi 
fumegau, ca picăturile de grăsime care cad într-o tigaie 
încinsă. Craddock lovi cu piciorul, lovitura îşi nimeri ţinta, 
Angus se rostogoli şi se ridică în picioare. 

Angus se lăsă pe picioarele din spate, scoțând mârâitul 
acela profund, cu privirea aţintită la Craddock şi la lanţul 
său de aur pe care se legăna acea lamă sub formă de 
semilună. Căuta momentul potrivit să sară. Muşchii de pe 
spinarea uriaşului câine se încordau sub blana scurtă, 
lucioasă, pregătiţi de salt. Câinele negru ataşat de Angus 
sări primul, cu doar o fracțiune de secundă înainte, 
deschizând gura şi ţintind vintrele mortului, boaşele lui. 
Craddock ţipă. 

Salt. 

În aer reverberă sunetul unei portiere trântite. Bătrânul 
era înăuntrul camionetei Chevy. Pălăria lui era în drum, 
stâlcită. 


Angus lovi lateralul camionetei şi aceasta se legănă pe 
arcuri. Apoi Bon lovi cealaltă parte, zgâriind înfuriată 
oţelul. Răsuflarea ei aburi geamul, balele ei mânjiră sticla, 
exact ca şi când ar fi fost o camionetă adevărată. Jude 
habar nu avea cum reuşise ea să ajungă până acolo. Cu un 
moment în urmă stătea ghemuită lângă el. 

Bon alunecă, se întoarse în cerc, se aruncă încă o dată 
asupra camionetei. In acelaşi timp, de cealaltă parte a 
vehiculului, sări şi Angus. Dar, în clipa următoare, 
Chevroletul dispăru, şi cei doi câini se ciocniră unul de 
celălalt. Îşi loviră capetele zgomotos şi se prăbuşiră în 
noroiul îngheţat acolo unde fusese camioneta cu doar o 
clipă înainte. 

Numai că nu dispăruse. Nu întru totul. Reflectoarele 
rămaseră, două cercuri de lumină plutind la semiînălţime. 
Câinii săriră în picioare şi o luară la goană spre lumini, 
apoi începură să le latre cu furie. Bon avea spinarea 
încovoiată şi părul sculat, şi, în timp ce hămăia, se dădea 
în spate din calea luminilor plutitoare, fără sursă. Angus 
nu mai avea glas ca să latre; fiecare hămăit era mai răguşit 
ca celălalt. Jude observă că umbrele lor gemene 
dispăruseră, plecaseră odată cu camioneta, sau se 
întorseseră în trupurile lor fizice, acolo unde poate că se 
ascundeau dintotdeauna. Jude bănuia - gândul părea 
destul de logic - că acei câini negri ataşaţi de Bon şi Angus 
fuseseră sufletele lor. 

Cercurile de lumină ale reflectoarelor începură să se 
stingă, devenind reci şi albastre, restrângându-se. Apoi 
dispărură, lăsând în urmă doar vagi imagini reziduale 
imprimate pe retinele lui Jude, discuri palide, de culoarea 
lunii care plutiră în faţa sa preţ de alte câteva momente, 
apoi se stinseră şi ele. 


20 
Jude nu fu pregătit până când cerul dinspre est începu 


să se lumineze de primele semne ale falselor zori. Apoi o 
lăsă pe Bon în maşină şi-l duse pe Angus în casă cu el. 


Urcă scările şi intră în studio. Georgia era unde o lăsase; 
dormea pe canapea sub un cearşaf de bumbac alb pe care 
el îl trăsese de pe patul din camera de oaspeţi. 

— Trezeşte-te, iubire, zise el, punându-i o mână pe 
umăr. 

La atingerea lui, Georgia se rostogoli spre el. O şuviţă 
lungă de păr negru îi era lipită de obrazul transpirat şi 
avea o culoare nesănătoasă - obrajii de-un roşu aproape 
urât, pe când restul tenului era de-un alb cadaveric. Jude îi 
puse dosul palmei la frunte. Era caldă şi umedă. 

Fata se linse pe buze. 

— Futu-i, cât e ceasul? 

— Cinci. 

Se uită în jur, se ridică în coate. 

— Ce caut aici? 

— Nu ştii? 

Georgia se uită în sus la el cu toată seriozitatea. Bărbia 
începu să-i tremure, după care trebui să se uite în altă 
parte. Îşi acoperi ochii cu mâna. 

— O, Doamne, făcu ea. 

Angus se aplecă pe lângă Jude şi îşi lipi botul de gâtul ei, 
sub maxilar, împingându-l încet, parcă spunându-i să ţină 
fruntea sus. Ochii lui mari erau umezi de grijă. 

Când nasul lui ud îi atinse pielea, ea tresări şi se ridică 
de tot. li aruncă lui Angus o privire speriată, dezorientată, 
şi puse mâna pe capul lui, între urechi. 

— Ce caută el în casă? 

Se uită la Jude şi văzu că era îmbrăcat. Bocanci Doc 
Martens negri, trenci lungi până la glezne. Aproape în 
acelaşi timp, păru să audă huruitul gutural al Mustangului 
mergând la ralanti în parcare. Era deja pregătit de drum. 

— Unde te duci? 

— Mergem împreună, spuse el. Spre sud. 


LA DRUM 


21 


Lumina începu să scadă pe când se aflau la nord de 
Fredericksburg şi atunci Jude văzu camioneta omului mort 
în spatele lor, urmându-i la o distanţă de poate jumătate de 
kilometru. 

La volan era Craddock McDermott, deşi era greu să-l 
desluşeşti clar în lumina aceea slabă, sub strălucirea 
galbenă a cerului, unde norii radiau ca nişte tăciuni 
mocniţi. Jude vedea totuşi că purta din nou pălărie şi că 
stătea aplecat peste volan, cu umerii ridicaţi până la 
urechi. Îşi pusese de asemenea o pereche de ochelari 
rotunzi. Lentilele scăpărau într-o stranie lumină portocalie, 
în bătaia becurilor cu vapori de sodiu de deasupra 
Interstatalei 95, cercuri de flăcări scânteietoare - perechea 
vizuală a reflectoarelor de pe bulbar. 

Jude viră la următoarea ieşire. Georgia îl întrebă de ce şi 
el spuse că e obosit. Ea nu văzuse fantoma. 

— Pot să conduc eu, zise ea. 

Dormise aproape toată după-amiaza şi acum şedea în 
scaunul pasagerului cu picioarele trase sub ea şi cu capul 
pe umăr. 

Când el nu răspunse, fata aruncă o privire la faţa sa şi 
spuse: 

— E totul în ordine? 

— Vreau doar să ies de pe şosea înainte să se lase 
întunericul. 

Bon îşi îndesă capul în spaţiul dintre scaunele din faţă ca 
să-i asculte cum discută. li plăcea să participe la 
conversații. Georgia o mângâie pe cap şi Bon se uită la 
Jude cu o expresie de neîncredere în ochii ciocolatii. 

Găsiră un Days Inn la mai puţin de un kilometru de 
autostradă. Jude o trimise pe Georgia să ia o cameră, timp 


în care el rămase în Mustang cu căţeii. Nu voia să-şi 
asume riscul de a fi recunoscut, nu avea chef de asta. Nu 
mai avea chef de asta de vreo cincisprezece ani. 

Imediat ce Georgia cobori din maşină, Bon se furişă pe 
scaunul ei şi se făcu covrig în adâncitura caldă lăsată de 
fundul Georgiei. Aşezându-şi botul pe labe, îi aruncă lui 
Jude o privire vinovată, aşteptând ca el să strige, să-i 
spună să se ducă în spate cu Angus. Jude nu strigă. Câinii 
erau liberi să facă aşa cum doreau. 

La scurt timp după ce porniseră la drum, Jude îi 
povestise Georgiei cum îl goniseră câinii pe Craddock. 

— Nu sunt sigur dacă mortul ştia că Angus şi Bonnie îl 
pot ataca în felul ăsta. Dar cred că Craddock a simţit că 
reprezintă o ameninţare de-un fel sau altul şi cred că i-ar fi 
convenit să ne sperie ca să ieşim din casă şi să plecăm 
departe de ei, înainte să ne dăm seama cum să-i folosim 
împotriva lui. 

La asta, Georgia se răsucise în scaun ca să întindă mâna 
în spate şi să-l scarpine pe Angus după urechi, aplecându- 
se destul de tare ca să-şi frece nasul de botul lui Bon. 

— Cine sunt căţeluşii mei eroi? Cine sunt? Mda, voi, aşa- 
i, făcuse ea, până când Jude începuse să simtă că-şi ia 
câmpii. 

Georgia ieşi din biroul de recepţie cu o cheie pe deget, 
pe care o zornăi spre el înainte să se întoarcă şi să dea 
colţul clădirii. El o urmă în maşină şi parcă într-un loc gol 
în faţa unei uşi bej, între alte uşi bej, în partea din spate a 
motelului. 

Ea se duse înăuntru cu Angus cât timp Jude se plimbă cu 
Bon de-a lungul unei pădurici de copaci pirpirii de la 
marginea parcării. Apoi se întoarse, o lăsă pe Bon cu 
Georgia şi îl luă pe Angus la plimbare. Era important ca 
niciunul dintre ei să nu se îndepărteze mult de câini. 

Crângul acesta din spatele motelului era diferit de 
pădurea care înconjura casa sa de fermă din Piecliff, New 
York. Era o inconfundabilă pădure din sud, mirosea a 
putreziciune dulce şi a muşchi ud şi a rugină, a sulf şi 
canalizare, a orhidee şi ulei de motor. Ca o subsuoară. Ca 


Moore's Corner, locul în care crescuse el. Angus lătră la 
licuricii care scăpărau ici şi colo între ferigi, mărgele de 
lumină eternă verde. _ 

Se întoarse în cameră. În cele zece minute cât le luase 
să treacă prin Delaware, oprise la o benzinărie Sunoco 
pentru a alimenta şi se gândise să cumpere şase conserve 
de carne Alpo. Nu-i trecuse însă prin gând să cumpere şi 
farfurii de hârtie. Cât timp Georgia folosi baia, Jude scoase 
un sertar din scrin, desfăcu două conserve şi le vărsă 
înăuntru. Aşeză sertarul jos pentru câini. Aceştia se 
năpustiră asupra mâncării şi încăperea se umplu de 
clefăitul lor, de icnete şi mormăituri aspre. 

Georgia ieşi din baie şi rămase în pragul uşii într-o 
pereche de chiloţi albi spălăciţi şi un top care-i lăsa buricul 
gol, cu orice urmă a existenţei sale goth înlăturată, mai 
puţin unghiile de la picioare vopsite cu ojă neagră. Mâna 
dreaptă îi era înfăşurată într-un bandaj nou. Se uită la 
câini, strâmbând din nas într-o expresie de dezgust jucat. 

— Mamă, da’ ce mizerabil trăim. Dacă menajera 
descoperă că le-am dat câinilor de mâncare din scrin, n-o 
să mai fim bine veniţi la Fredericksburg Days Inn. 

Vorbi tărăgănat, ca la ţară, pentru a-l amuza pe Jude. 
Toată după-amiaza făcuse asta - uneori de distracţie şi 
alteori, credea Jude, fără să ştie că o face. Ca şi când 
părăsind New York-ul se îndepărta şi de persoana care 
fusese acolo, revenind inconştient la vocea şi atitudinile 
celeia care fusese înainte: o puştoaică sfrijită din Georgia 
care credea că tot ce zboară se mănâncă. 

— Am văzt oameni care făceau şi mai multă mizerie într- 
o cameră de motel, zise el. 

„Văzt” în loc de „văzut”. Şi pe el începea să-l prindă 
vechiul accent, care în ultimii ani se aplatizase. Dacă nu 
avea grijă, până să ajungă în Carolina de Sud avea să 
vorbească precum un figurant din emisiunea Hee Haw. Era 
greu să te apropii de locul în care ai crescut fără să 
redobândeşti caracteristicile persoanei care ai fost acolo. 

— Basistul meu, Dizzy, s-a căcat odată într-un sertar de 
scris, când n-am ieşit din baie destul de repede. 


Georgia râse, deşi Jude văzu că-l privea cu o oarecare 
îngrijorare - întrebându-se, poate, la ce-i stătea mintea. 
Dizzy era mort. SIDA. Jerome, care cântase la chitară 
ritmică şi la clape şi cam la orice altceva, era şi el mort, 
ieşise cu maşina de pe şosea cu 220 de kilometri la oră, se 
izbise de un copac şi zdrobise Porsche-ul ca pe o cutie de 
bere. Numai o mână de oameni ştia că nu fusese un 
accident datorat conducerii sub influenţa băuturilor 
alcoolice, ci că o făcuse perfect treaz, cu bună intenţie. 

Nu la mult timp după ce Jerome ieşise din scenă, Kenny 
zisese că era timpul să tragă cortina, că voia să petreacă 
ceva timp cu copiii lui. Kenny era obosit de cercei în 
sfârcuri şi pantaloni de piele neagră şi efecte pirotehnice şi 
camere de hotel, că oricum de o bună bucată de vreme nu 
făcuse decât să le tolereze pe toate. Şi aşa s-a pus cruce 
formaţiei. Jude cântase solo de atunci. î 

Poate că nici măcar asta nu făcuse. În studio, acasă, 
avea o cutie cu demo-uri, aproape treizeci de cântece noi. 
Însă era o colecţie particulară. Nu se sinchisise să le cânte 
pentru nimeni. Era acelaşi drac. Ce spusese Kurt Cobain? 
Strofă refren strofă. Iar şi iar. Pe Jude nu-l mai interesa. 
SIDA îl răpusese pe Dizzy, condusul îl răpusese pe Jerome. 
Lui Jude nu-i mai păsa dacă mai făcea sau nu muzică. 

Nu avea sens pentru el, după cum ieşiseră lucrurile. El 
fusese întotdeauna starul. Formaţia se numise Jude's 
Hammer. El era cel care trebuia să moară tragic de tânăr. 
Jerome şi Dizzy trebuiau să trăiască şi să spună după ani şi 
ani poveşti despre el, poveşti adaptate pentru toate 
urechile într-o retrospectivă pe VH1 - amândoi aproape 
chei, graşi, manichiuraţi, împăcaţi cu bogăţia şi rudele lor, 
cu trecuturile lor zgomotoase. Dar apoi Jude nu se 
pricepuse niciodată să respecte scenariul. 

Jude şi Georgia mâncară sandvişurile pe care le luaseră 
din aceeaşi benzinărie din Delaware de la care Jude 
cumpărase conservele Alpo. Aveau gustul foliei de 
ambalare în care erau înfăşurate. 

Formaţia My Chemical Romance era invitata lui Conan. 
Membrii aveau cercei în buze şi sprâncene, erau coafaţi cu 


ţepi, dar sub machiajul alb şi rujul negru semănau cu o 
adunătură de copii durdulii care în urmă cu câţiva ani 
probabil că făcuseră parte din fanfara liceului. Ţopăiau şi 
se împingeau unul în celălalt de parcă scena de sub ei ar fi 
fost electrificată. Cântau frenetic, pişându-se pe ei de 
teamă. Lui Jude îi plăceau. Se întreba care dintre ei va 
muri primul. 

După aceea, Georgia stinse veioza de lângă pat şi se 
întinseră împreună în întuneric, cu câinii făcuţi covrig pe 
podea. 

— Se pare că n-am scăpat de el, spuse ea. Arzându-i 
costumul. 

Nici urmă de accent Daisy Duke acum. 

— Dar a fost o idee bună. 

— Ba n-a fost. 

Apoi: 

— El m-a constrâns s-o fac, nu? 

Jude nu răspunse. 

— Şi dacă nu reuşim să aflăm cum să-l facem să plece? 
întrebă ea. 

— Ne obişnuim cu mirosul de mâncare de câine. 

Ea râse, răsuflarea ei gâdilându-i gâtul. 

Fata spuse: 

— Ce o să facem când o să ajungem unde mergem? 

— O să discutăm cu femeia care mi-a trimis costumul. O 
să aflăm dacă ea ştie cum să scăpăm de el. 

Maşinile huruiau pe 1-95. Greierii cântau. 

— O s-o loveşti? 

— Nu ştiu. S-ar putea. Cum ţi-e mâna? 

— Mai bine, spuse ea. A ta? 

— Mai bine, spuse el. 

Minţea şi era aproape sigur că şi ea minţea. Când 
intraseră în cameră, ea se dusese la toaletă ca să-şi 
schimbe bandajul. După aceea intrase el cu aceeaşi 
intenţie şi găsise vechile bandaje în gunoi. Le scosese ca 
să le inspecteze. Puţeau a infecţie şi cremă antiseptică, şi 
erau pătate de sânge uscat şi altceva, o crustă gălbuie care 
trebuia să fie puroi. 


Cât despre mâna lui, gaura pe care şi-o făcuse probabil 
că necesita copci. Înainte să plece de acasă în acea 
dimineaţă, scosese o trusă de prim ajutor din dulapul din 
bucătărie şi folosise nişte leucoplast ca să închidă rana, 
apoi o înfăşurase în bandaje. Insă rana continuase să 
sângereze, iar pe când dăduse bandajele jos, sângele 
aproape că le îmbibase complet. Gaura din mâna stângă se 
deschisese printre fâşiile de leucoplast, un ochi roşu, 
lichid. 

— Fata care s-a sinucis, începu Georgia. Fata din cauza 
căreia se întâmplă toate astea... 

— Anna McDermott. 

Numele ei adevărat acum. 

— Anna, repetă Georgia. Ştii de ce s-a sinucis? Pentru că 
i-ai spus tu să-şi ia tălpăşiţa? 

— E clar că sora ei asta crede. La fel şi tatăl ei vitreg, 
presupun, dat fiindcă ne bântuie. 

— Fantoma aia... te poate constrânge să faci orice. Cum 
m-a constrâns pe mine să ard costumul. Cum l-a constrâns 
pe Danny să se spânzure. 

li povestise despre Danny în maşină. Georgia întorsese 
faţa spre geam şi el o auzise plângând o vreme, scoțând 
sunete umede, sugrumate, care deveniseră după un timp 
respiraţia lentă şi regulată pe care o aduce somnul. De 
atunci, niciunul dintre ei nu mai amintise de Danny. 

Jude continuă: 

— Mortul, tatăl vitreg al Annei, a învăţat hipnoza 
torturând prizonieri în armată şi n-a renunţat la ea după ce 
a ieşit la vatră, îi plăcea să spună că este mentalist. In 
timpul vieţii a folosit lanţul ăla al lui, cu lama argintie la 
capăt, ca să introducă oamenii în transe, dar acum că e 
mort nu mai are nevoie de el. Acum, când spune ceva, 
trebuie pur şi simplu să execuţi. Cât ai clipi, faci un pas în 
spate şi priveşti cum el te manipulează. Nici măcar nu 
simţi nimic. Corpul tău e un costum de haine, iar el e cel 
care îl poartă, nu tu. 

Costumul unui om mort, gândi Jude, cu un fior de 
repulsie. Apoi spuse: 


— Nu ştiu multe despre el. Annei nu-i plăcea să 
vorbească despre el. Dar ştiu că ea a lucrat o vreme ca 
chiromantă, şi a spus că tatăl ei vitreg a învăţat-o cum se 
face. Pe el îl interesau aspectele mai puţin înţelese ale 
minţii umane. Cum ar fi, de exemplu, faptul că în 
weekenduri presta muncă de căutător paranormal. 

— Ăştia sunt cei care găsesc apă vânturând beţişoare în 
aer? Şi bunica a angajat un mocofan cu gura plină de dinţi 
de aur ca să-i găsească un nou izvor după ce vechiul ei puț 
a secat. Avea un beţişor de hicori. 

— Tatăl vitreg al Annei, Craddock, nu se complica el cu 
beţişoarele. Folosea pur şi simplu lama aia pe lanţ. 
Pendulele se pare că sunt la fel de bune. Oricum, târfa aia 
psihopată care mi-a trimis costumul, Jessica McDermott 
Price, a vrut să ştiu că tataie al ei a spus că va regla 
conturile cu mine după moartea sa. Prin urmare, cred că 
bătrânul cam ştia cum să se întoarcă din morţi. Cu alte 
cuvinte, nu e-o fantomă din întâmplare, dacă asta pare 
logic. A ajuns ceea ce este cu bună ştiinţă. 

Un câine lătră undeva în depărtare. Bon ridică privirea, 
se uită gânditoare înspre uşă, apoi lăsă botul înapoi pe 
labele din faţă. 

— Era frumoasă? întrebă Georgia. 

— Anna? Mda, sigur. Vrei să ştii dacă era bună la pat? 

— Întreb doar. Nu trebuie să faci pe deşteptul. 

— Păi, nu pune întrebări la care nu vrei de fapt să le afli 
răspunsul. Sper că ai observat că eu nu te-am întrebat de 
foştii tăi parteneri de futai. 

— Foşti parteneri de futai. Fir-ar să fie. Asta mă 
consideri pe mine? Prezenta parteneră de futai, cea care 
va deveni curând fosta parteneră de futai? 

— Christoase. Uite că-ncepem. 

— Şi nu vreau să-mi vâr nasul unde nu-mi fierbe oala. 
Încerc să clarific lucrurile. 

— Cu ce-o să te ajute să lămureşti ceva în problema 
noastră cu fantoma dacă o să ştii cât a fost ea de 
frumoasă? 

Ea ţinu cearşaful la bărbie şi se uită la el în întuneric. 


— Deci ea a fost Florida şi eu sunt Georgia. Câte alte 
state a mai vizitat pula ta? 

— N-aş putea să spun. N-am o hartă undeva pe care să fi 
înfipt ace marcatoare. Chiar vrei să fac o estimare? Dacă 
tot suntem la subiectul ăsta, de ce să ne oprim la state? 
Am avut treisprezece turnee mondiale şi întotdeauna mi- 
am luat pula cu mine. 

— Cretin nenorocit. 

El rânji în barbă. 

— Ştiu că asta trebuie să fie şocant pentru o virgină ca 
tine. Am o veste pentru tine: am şi eu un trecut. Unul lung 
de cincizeci şi patru de ani. 

— Ai iubit-o? 

— Chiar nu poţi s-o laşi baltă? 

— E important, fir-ar să fie. 

— Cum poate să fie important? 

Ea nu-i răspunse. 

El se ridică în capul oaselor, sprijinindu-se de căpătâiul 
patului. 

— Cam trei săptămâni. 

— Ea te-a iubit? 

El încuviinţă din cap. 

— "Ţi-a trimis scrisori? După ce ai expediat-o acasă? 

— Mda. 

— Scrisori furioase? 

El nu răspunse la început, evaluând întrebarea. 

— Futu-i, le-ai citit vreodată, căcărează insensibilă ce 
eşti? 

lată din nou acea inconfundabilă cadență rurală sudistă 
din vocea ei. Se încinsese şi uitase pentru o clipă de sine. 
Sau poate nu era vorba că uitase de sine, gândi Jude, ci 
dimpotrivă. 

— Mda, le-am citit, spuse el. Tocmai încercam să le 
găsesc când totul s-a dus pe copcă acasă în New York. 

Îi părea rău că Danny nu le găsise. O iubise pe Anna şi 
trăise cu ea şi vorbise cu ea în fiecare zi cât fuseseră 
împreună, dar acum înţelegea că nu aflase aproape nimic 


despre ea. Ştia atât de puţine despre viaţa pe care o 
dusese înainte de el - şi după. 

— Meriţi ceea ce ţi se întâmplă, spuse ea. 

Georgia se rostogoli cu spatele la el. 

— O merităm amândoi. 

El spuse: 

— Nu erau furioase. Uneori erau sentimentale. Şi alteori 
erau  înfricoşătoare, pentru că erau atât de puţine 
sentimente în ele. În ultima, mi-amintesc că spunea ceva 
cum că are lucruri despre care vrea să vorbească, lucruri 
pe care obosise să le ţină secrete. Spunea că nu mai îndura 
să fie obosită tot timpul. Ceea ce ar fi trebuit să fie un 
semnal de alarmă pentru mine. Numai că ea mai spusese 
lucruri de felul ăsta şi altă dată, şi niciodată... în fine. Am 
încercat să-ţi spun că nu era sănătoasă. Nu era fericită. 

— Dar tu crezi că te mai iubea? Chiar şi după ce i-ai dat 
papucii? 

— Nu i-am dat... începu el, apoi expiră încet. Nu voia să 
se lase momit. Presupun că mă iubea. 

Georgia mai vorbi mult timp, cu spatele la el. El îi studie 
curbura umărului. În cele din urmă, fata spuse: 

— Îmi pare rău pentru ea. Nu-i distracţia de pe lume, să 
ştii. 

— Ce? 

— Să fii îndrăgostită de tine. Am fost cu o mulţime de 
tipi care mă făceau să am o impresie jalnică despre mine, 
Jude, dar tu eşti altfel. Pentru că ştiam că niciunuia dintre 
ei nu-i păsa cu adevărat de mine, dar ţie îţi pasă, şi tot mă 
faci să am impresia că sunt târfa ta de doi bani. 

Vorbi clar, calm, fără să se uite la el. 

Spusele ei îl făcură să-şi recapete puţin suflul şi, preţ de 
o clipă, vru să-i spună că-i pare rău, dar cuvintele acestea 
îl speriau. Îşi ieşise din mână cu scuzele şi dispreţuia să 
dea explicaţii. Ea îi aşteptă răspunsul, şi când acesta nu 
veni, îşi trase pătura peste umăr. 

El se lăsă cu capul pe pernă şi îşi puse mâinile la ceafă. 

— Mâine o să trecem prin Georgia, zise ea, tot fără a se 
întoarce. Vreau să ne oprim şi să-i fac o vizită bunicii. 


— Bunicii tale, repetă Jude, de parcă nu era sigur că o 
auzise bine. 

— Bammy e persoana la care ţin cel mai mult pe lume. A 
înscris odată exact trei sute de puncte la popice. 

Georgia o spuse de parcă cele două lucruri ar fi mers de 
la sine mână în mână. Poate că aşa era. 

— Ştii ce probleme avem? 

— Mda. Sunt vag conştientă. 

— Crezi că e o idee bună să începem să facem ocoluri? 

— Vreau s-o văd. 

— Ce zici dacă ne oprim la drumul de întoarcere? Puteţi 
atunci să vă povestiţi amintirile. La naiba, puteţi merge să 
faceţi câteva partide de popice. E 

Georgiei îi luă puţin să răspundă. În cele din urmă, 
spuse: 

— Am un sentiment că ar trebui să o văd acum. Mi-a stat 
în gând. Nu cred că-i sigur că ne vom mai întoarce. Tu 
crezi? 

El se trase de barbă, uitându-se la silueta ei sub cearşaf. 
Nu-i plăcea ideea de a încetini ritmul, oricare ar fi fost 
motivul, dar simţea nevoie de a-i oferi ceva, o concesie, ca 
s-o facă să-l dispreţuiască mai puţin. De asemenea, dacă 
Georgia voia să-i spună ceva unei persoane iubite, bănuia 
că era logic să nu întârzie momentul. Amânarea oricărui 
lucru important nu mai părea a fi un plan raţional. 

— Are limonadă la frigider? 

— Proaspăt făcută. 

— Bine, zise Jude. O să ne oprim. Dar nu prea mult, 
bine? Mâine la vremea asta putem fi în Florida, dacă nu 
tragem de timp. 

Unul dintre câini suspină. Georgia deschisese geamul ca 
să elimine mirosul de Alpo, geamul care dădea spre curtea 
din mijlocul motelului. Jude simţea mirosul ruginii gardului 
de sârmă şi un iz de clor, deşi în piscină nu era pic de apă. 

Georgia spuse: 

— Pe deasupra, odată ca niciodată aveam o tablă Ouija. 
Când ajungem la bunica, vreau s-o caut. 


— Ţi-am spus deja. Nu am nevoie să vorbesc cu 
Craddock. Ştiu deja ce vrea. 

— Nu, spuse Georgia, în voce simțindu-se o doză de 
nerăbdare. Nu ţin neapărat să vorbim cu el. 

— Atunci ce vrei să spui? 

— Ne trebuie dacă vrem să vorbim cu Anna, spuse 
Georgia. Ai spus că te iubea. Poate ne va putea spune cum 
să ieşim din rahatul ăsta. Poate îl va putea chema la 
ordine. 


22 


„Lacul Pontchartrain, hă? Am crescut şi eu nu departe 
de locul ăla. Părinţii mei ne-au dus acolo cu cortul odată. 
Tatăl meu vitreg a pescuit. Nu ştiu cum i-a mers. Te duci 
des la pescuit pe lacul Pontchartrain?” 

Deja îl urmărea cu întrebările ei. Nu era niciodată sigur 
dacă îi asculta răspunsurile sau dacă nu cumva folosea 
timpul cât îi lua lui să vorbească pentru a se gândi la 
altceva cu care să-l agaseze. 

„Îţi plac peştii? Îţi plac peştii cruzi? Sushi? Mie, sushi mi 
se pare dezgustător, mai puţin când beau, şi atunci am 
chef de asta. Repulsia maschează atracţia. De câte ori ai 
fost la Tokyo? Am auzit că mâncarea e foarte scârboasă - 
calamar crud, meduze crude. Totul e crud acolo. Nu s-a 
inventat focul în Japonia? Ai avut vreodată indigestie de la 
mâncare stricată? Sigur că ai avut, cum eşti mereu în 
turneu. 

Cât de rău ai vomitat vreodată? Ai vomitat vreodată pe 
nări? Da? Aia e cel mai rău. 

Dar ai pescuit des în lacul Pontchartrain? Te-a dus tatăl 
tău? Nu-i aşa că-i cel mai frumos nume? Lacul 
Pontchartrain, lacul Pontchartrain, vreau să văd cum plouă 
pe lacul Pontchartrain. Ştii care e cel mai romantic sunet 
din lume? Ploaia căzând peste un lac liniştit. O ploaie 
frumoasă de primăvară. Când eram mică, îmi puteam 
induce transa doar stând la geam şi uitându-mă la ploaie. 
Tatăl meu vitreg spunea că n-a întâlnit pe nimeni care să 


poată intra în transă aşa uşor ca mine. Tu cum ai fost în 
copilărie? Când ai hotărât să-ţi schimbi numele? 

Crezi că ar trebui să-mi schimb şi eu numele? Alege-mi 
tu un nume nou. Vreau să mă cheme aşa cum vrei tu.” 

„Dar ţi-am ales deja“, spuse el. 

„Aşa-i. Ai ales. De acum înainte, numele meu este 
Florida. Anna McDermott a murit pentru mine. E o fată 
moartă. S-a dus. Oricum, nu mi-a plăcut niciodată de ea. 
Prefer să fiu Florida. Ţi-e dor de Louisiana? Nu ţi se pare 
ciudat că am locuit la doar patru ore distanţă unul de 
celălalt? Puteam să ne încrucişăm drumurile. Crezi că am 
fost vreodată amândoi în aceeaşi cameră, în acelaşi timp şi 
n-am ştiut-o? Probabil că nu, aşa-i? Pentru că tu ai plecat 
din Louisiana înainte să mă nasc eu.” 

Era obiceiul ei fie cel mai drăgălaş, fie cel mai enervant. 
Jude nu era niciodată sigur. Poate erau amândouă în 
acelaşi timp. 

„Nu termini niciodată cu întrebările?” o întrebă el în 
prima noapte când au dormit împreună. Era ora două 
dimineaţa şi ea îl interoga deja de o oră. „Ai fost unul 
«De ce e albastru cerul? De ce nu cade pământul în soare? 
Ce se întâmplă cu noi când murim?» ” 

„Tu ce crezi că se întâmplă cu noi când murim?” întrebă 
Anna. „Ai văzut vreodată o fantomă? Tatăl meu vitreg a 
văzut. Tatăl meu vitreg a vorbit cu ele. A fost în Vietnam. 
Spune că toată țara aia e bântuită.” 

Pe atunci el ştia deja că tatăl ei vitreg era deopotrivă 
hipnotizator şi căutător spiritist, şi că practica meseria 
împreună cu sora ei mai mare, tot hipnotizatoare, amândoi 
domiciliind în Testament, Florida. Cam asta era tot ce ştia 
el despre familia ei. Şi nici nu forţă nota să afle mai mult - 
nu atunci şi nici mai târziu -, mulţumindu-se să ştie despre 
ea ceea ce voia ea să-i spună. 

O întâlnise pe Anna cu trei zile în urmă, în New York 
City. Venise să înregistreze o partitură vocală 
suplimentară alături de Trent Reznor pentru coloana 
sonoră a unui film - un câştig uşor - apoi rămăsese să vadă 


un concert pe care Trent îl ţinea la Roseland. Anna era în 
culise, o fată minionă, cu ruj violet, pantaloni de piele care 
scârţâiau când păşea, o rară fată goth blondă. Îl întrebase 
dacă nu vrea un rulou cu ou şi îi adusese unul şi apoi 
spusese: „Nu e greu să mănânci când ai barbă aşa mare? 
Nu-ţi rămâne mâncare în ea?” Sărise cu întrebările 
aproape de la bun început. „De ce crezi că aşa mulţi 
bărbaţi, motociclişti şi alţii ca ei, îşi lasă barba lungă? Ca 
să pară fioroşi? Nu crezi că te-ar incomoda în timpul unei 
bătăi?” 

„Cum să te incomodeze barba în timpul unei bătăi?”, 
întrebă el. 

li apucă barba în pumn şi trase de ea. El se aplecă 
înainte, simţi o durere sfâşietoare în partea inferioară a 
feţei, scrâşni din dinţi, îşi înghiţi un strigăt de furie. Ea îi 
dădu drumul şi continuă: „Dacă m-aş bate vreodată cu un 
bărbos, asta aş face prima dată. ZZ Top ar fi floare la 
ureche. I-aş putea birui pe toți trei deodată, pişpireaua de 
mine. Sigur, tipii ăia n-au scăpare, nu se pot bărbieri. Dacă 
s-ar bărbieri, n-ar şti nimeni cine sunt. Presupun că la fel 
stau lucrurile şi cu tine, acum că mă gândesc mai bine. 
Asta eşti tu. Barba aia mi-a dat coşmaruri când eram mică, 
când te vedeam în videoclipuri. Hei! Ştii, ai putea fi 
complet anonim fără barbă. Te-ai gândit vreodată la asta? 
O vacanţă imediată de la presiunile celebrităţii. Plus, e-o 
piedică în eventualitatea unei bătăi. Uite câteva motive ca 
să te bărbiereşti. ” 

„Faţa mea a fost o piedică în găsirea unei partenere de 
futai”, spuse el. „Dacă barba mea ţi-a dat coşmaruri, să mă 
vezi fără ea. Probabil că n-ai mai dormi niciodată.” 

„Deci e-o deghizare. Un act de acoperire. Ca numele 
tău.” 

„Ce-i cu numele meu.” 

„Că nu-i numele tău adevărat. Judas Coyne. E un joc de 
cuvinte.” Se aplecă spre el. „Ce nume mai e şi ăsta? Provii 
cumva dintr-o familie de creştini nebuni? Pun pariu că da. 
Tatăl meu vitreg spune că Biblia e-o mare balivernă. A fost 
crescut penticostal, dar a ajuns spiritist, şi aşa ne-a crescut 


pe noi. Are un pendul - o poate ține deasupra ta şi să-ţi 
pună întrebări şi să ştie dacă minţi după felul în care 
pendula se mişcă înainte şi înapoi. Îţi poate citi şi aura cu 
ea. Aura mea e neagră ca păcatul. Dar a ta? Vrei să-ţi 
citesc în palmă? Cititul în palmă e nimic. Cel mai uşor truc 
dintre toate.” 

I-a citit viitorul de trei ori. Prima dată stătea goală în 
genunchi, în pat, lângă el, cu o linie de transpiraţie 
scânteindu-i în despicătura dintre sâni. Era roşie la faţă şi 
încă respira greu de la efort. I-a luat palma, şi-a plimbat 
buricele degetelor peste ea, inspectând-o cu atenţie. 

„Uită-te la linia vieţii”, spuse Anna. „E lungă de 
kilometri întregi. Se pare c-o să trăieşti o veşnicie. Eu, una, 
n-aş vrea să trăiesc o veşnicie. La ce vârstă poţi spune că 
eşti prea bătrân? Poate că e ceva metaforic. Cum ar fi că 
muzica ta este veşnică sau ceva bazaconie asemănătoare. 
Cititul în palmă nu-i o ştiinţă exactă.” 

Şi apoi încă o dată, nu cu mult după ce el terminase de 
reconstruit Mustangul, plecaseră cu el la plimbare între 
dealurile de lângă Hudson. Au parcat la o platformă navală 
şi au privit fluviul, apa presărată de romburi luminoase sub 
cerul înalt, de-un albastru şters. Nori pufoşi şi albi, înalţi 
de mii de metri, se înghesuiau la orizont. Jude voise s-o 
ducă pe Anna la o întâlnire cu un psihiatru - Danny făcuse 
programarea - dar ea îl convinsese să n-o facă, spusese că 
era o zi prea frumoasă ca s-o piardă într-un cabinet de 
doctor. 

Au stat acolo, cu geamurile coborâte, cu muzica la 
maximum, şi ea îi luase mâna de pe scaun. Era una dintre 
zilele ei bune. În ultima vreme, acestea erau din ce în ce 
mai rare. 

„Să iubeşti din nou după mine”, spuse ea. „Mai ai o 
şansă să fii fericit. Nu ştiu dacă o să-ţi dai voie să profiţi de 
ea. Sunt înclinată să cred că nu. De ce nu vrei să fii 
fericit?” 

„Cum adică, după tine?” întrebă el. Apoi spuse: „Sunt 
fericit acum.” 

„Ba nu eşti. Eşti încă furios.” 


„Pe cine?” 

„Pe tine”, spuse ea, ca şi când ar fi fost cel mai evident 
lucru. „De parcă ar fi vina ta că Jerome şi Dizzy au murit. 
De parcă i-ar fi putut salva cineva de ei înşişi. Si mai eşti 
foarte enervat pe tatăl tău. Pentru ce i-a făcut mamei tale. 
Pentru ce ţi-a făcut ție cu mâna.” 

Ultima propoziţie îi tăie lui Jude răsuflarea. „Despre ce 
tot vorbeşti? De unde ştii ce mi-a făcut el cu mâna?” 

Ea îşi îndreptă ochii spre el: o privire amuzată, vicleană. 
„Doar mă uit la ea chiar acum, nu?” li întoarse mâna cu 
palma în jos, îşi plimbă degetul mare peste încheieturile lui 
cicatrizate. „Nu e nevoie să fii mediu sau mai ştiu eu ce. 
Trebuie doar să ai degete sensibile. Se simte unde s-au 
suturat oasele. Cu ce ţi-a lovit mâna de a zdrobit-o? Cu 
barosul? Oasele s-au suturat foarte prost.” 

„Cu uşa de la pivniţă. Am şters-o de acasă într-un week- 
end ca să cânt la New Orleans. Un fel de intrecere între 
formaţii. Aveam cincisprezece ani. Am şterpelit o sută de 
dolari pentru biletul de autobuz din cutia cu bani a 
familiei. M-am gândit că nu e un furt, căci aveam să 
câştigăm concursul. Premiul era de cinci sute de dolari. 
Urma să-i pun la loc cu dobândă.” 

„Cum v-aţi descurcat?” 

„Am ieşit pe locul trei. Am primit toți tricouri“, spuse 
Jude. „Când m-am întors acasă, m-a târât la uşa de la 
pivniţă şi mi-a zdrobit mâna stângă cu ea. Mâna cu care ţin 
acordurile. ” 

Ea tăcu, se încruntă, apoi se uită nedumerită la el. 

„Credeam că ţii acordurile cu cealaltă mână.” 

„Acuma da.” 

Ea tresări, mirată. 

„Am învăţat cum să le ţin cu dreapta cât timp stânga se 
vindeca şi pur şi simplu aşa a rămas.” 

„i-a fost greu?” 

„Păi... Eram Sigur că stânga n-o să mai fie niciodată 
bună la ţinut acorduri, aşa că aveam de ales fie să fac asta, 
fie să renunţ la cântat. Și ar fi fost mult mai greu să 
renunţ. “ 


„Unde era mama ta când s-a întâmplat asta?” 

„Nu-mi amintesc.” O minciună. Adevărul era că nu putea 
să uite. Mama lui fusese la masă când tatăl începuse să-l 
împingă prin bucătărie, spre uşa pivniţei, şi el îi strigase 
să-l ajute, dar ea se ridicase doar în picioare şi îşi 
acoperise urechile cu palmele şi plecase spre camera de 
cusut. Nu putea, la drept vorbind, s-o învinovăţească 
pentru că refuzase să intervină. Bănuia că o merita, şi încă 
nu pentru că luase o sută de dolari din cutia cu bani. „E-n 
regulă. Am ajuns oricum să cânt mai bine la chitară după 
ce am schimbat mâna. A fost nevoie doar de cam o lună în 
care am scos cele mai oribile sunete pe care le-ai auzit 
vreodată. In cele din urmă, cineva a trebuit să-mi spună Că 
trebuie să pun corzile la chitară invers dacă vreau să cânt 
cu cealaltă mână. După aia, mi-a mers destul de uşor. ” 

„Plus, i-ai arătat tatălui tău de ce eşti în stare, nu?” 

El nu răspunse. Ea îi mai examină palma o dată şi îi 
mângâie încheietura mâinii cu degetul mare. „Încă n-a 
terminat-o cu tine. Tatăl tău. O să-l revezi. ” 

„Ba n-o să-l revăd. Nu l-am mai căutat de peste treizeci 
de ani. Nu-şi mai găseşte locul în viaţa mea.” 

„Ba sigur că şi-l găseşte. Și-l găseşte zi de zi.” 

„Ciudat, credeam că am hotărât să sărim peste vizita la 
psihiatru în după-amiaza asta.” 

Ea spuse: „Ai cinci linii ale norocului. Eşti mai norocos 
decât o pisică, Jude Coyne. Probabil că lumea încă plăteşte 
relele pe care ţi le-a făcut tatăl tău. Cinci linii ale 
norocului. Lumea n-o să termine niciodată de plătit.” li 
puse mâna deoparte. „Barba ta şi geaca mare de piele şi 
maşina ta mare şi neagră şi cizmele tale mari şi negre. 
Nimeni nu îmbracă atâta armură decât dacă a fost rănit de 
cineva care nu avea de ce să-l rănească.” 

„Uite cine vorbeşte”, spuse el. „E vreo parte a corpului 
în care nu vrei să-ţi pui cercel?” Fata avea cercei în urechi, 
în limbă, într-un sfârc, în labii. „Pe cine încerci să sperii?” 

Anna i-a citit ultima dată în palmă cu doar câteva 
săptămâni înainte ca Jude să-i facă bagajele. Se uită pe 
geamul de la bucătărie într-o seară devreme şi o văzu 


împleticindu-se prin ploaia rece de octombrie spre hambar, 
îmbrăcată doar într-un top negru şi chiloţi negri, cu pielea 
goală şocant de albă. 

Pe când o ajunse din urmă, ea se târâse în ţarcul 
câinilor, partea din interiorul hambarului, unde Angus şi 
Bon se duceau ca să scape de ploaie. Şedea pe jos, cu 
dosul coapselor mânjit de noroi. Câinii se fâţâiau de colo- 
colo, aruncând priviri îngrijorate spre ea şi păstrând 
distanţa. 

Jude intră în ţarc pe mâini şi genunchi, furios pe ea, 
sătul de moarte de felul în care merseseră lucrurile în 
ultimele două luni. Era sătul să discute cu ea şi să 
primească răspunsuri seci, din trei cuvinte, sătul de râsete 
şi lacrimi fără niciun motiv. Nu mai făceau dragoste. 
Gândul acesta îl scârbea. Fata nu se spăla, nu se îmbrăca, 
nu îşi peria dinţii. Părul ei blond ca mierea îi stătea vâlvoi 
în cap. Ultimele câteva dăţi când încercaseră să facă 
dragoste, îi alungase excitarea cu lucrurile pe care şi le 
dorea, îl stânjenise şi-l scârbise. Nu-l deranja o anumită 
doză de perversiune, să-i ciupească sfârcurile, s-o 
rostogolească pe burtă şi să i-o vâre în fund. Însă pe ea n-o 
mulțumea asta. Ea voia ca Jude să-i tragă o pungă de 
plastic peste cap. S-o taie. 

Era aplecată în faţă, cu un ac într-o mână. Îl împinse în 
degetul mare de la cealaltă mână, operând cu concentrare 
şi înţepându-se o dată, apoi încă o dată, făcând să curgă 
picături de sânge grase şi sclipitoare ca nestematele. 

„Ce dracu’ faci?” întrebă el, străduindu-se să nu i se 
audă furia din voce şi nereuşind. O apucă de încheietura 
mâinii, ca s-o împiedice să se mai înţepe. 

Ea lăsă acul să cadă în noroi, apoi răsuci mâna, 
apucându-l ea pe el şi uitându-se ţintă la palma lui. Ochii ei 
străluceau  înfriguraţi în găvanele lor negre, parcă 
tumefiate. Ajunsese să doarmă în cel mai bun caz trei ore 
pe noapte. 

„Ji se scurge timpul aproape la fel de repede ca mie. O 
să fiu mai de folos când nu voi mai fi. Nu voi mai fi. Nu 
avem viitor împreună. Cineva o să incerce să-ţi facă rău. 


Cineva care vrea să ia totul de la tine. ” Ridică ochii pentru 
a se uita la faţa lui. „Cineva cu care nu te poți lupta. 
Oricum te vei lupta, dar nu poți să câştigi. Nu vei câştiga. 
Toate lucrurile bune din viaţa ta vor dispărea curând.” 

Angus scânci agitat şi se strecură între ei, îndesându-şi 
botul între picioarele ei. Fata zâmbi - primul zâmbet pe 
care-l vedea Jude de o lună de zile - şi îl scărpină după 
urechi. 

„Ei bine”, spuse ea. „Vei avea intotdeauna căţeii. ” 

El se eliberă din strânsoarea mâinii ei, o prinse de braţe, 
o ridică în picioare. „Nu mai ascult nimic din ce ai de spus. 
Mi-ai citit viitorul de cel puțin trei ori şi de fiecare dată 
iese altceva.” 

„Știu“, spuse ea. „Dar toate sunt adevărate, oricum ar 

„De ce te înţepi cu acul? De ce faci asta?” 

„O fac din copilărie. Uneori, dacă mă înţep de câteva ori, 
pot face gândurile rele să plece. E-un truc pe care l-am 
deprins ca să-mi limpezesc mintea. Ca atunci când te 
ciupeşti în vis. Ştii. Durerea, cine ştie de ce, poate să te 
trezească. Îţi poate aminti cine eşti.” 

Jude ştia. 

Aproape ca un gând de pe urmă, ea adăugă: „Se pare că 
nu mai funcţionează aşa bine.” El o conduse afară din ţarc 
şi spre ieşirea din hambar. Fata vorbi din nou, spuse: „Nu 
ştiu ce caut aici afară. Sunt în chiloți. ” 

„Nici eu nu ştiu.“ 

„Ai mai avut vreo iubită aşa nebună ca mine, Jude? Mă 
urăşti? Ai avut o mulțime de fete. Spune-mi sincer, eu sunt 
cea mai rea? Care a fost cea mai rea? 

„Fir-ar Să fie, de ce trebuie să pui aşa multe întrebări?” 
vru el să ştie. 

Când ieşiră în ploaie, el îşi deschise trenciul negru şi îl 
închise peste trupul ei subţire, tremurător, strângând-o la 
piept. 

„Prefer să pun întrebări”, spuse ea, „decât să răspund la 
ele.” 


23 


Se trezi cu puţin după ora nouă cu o melodie în minte, 
ceva ce aducea cu un imn apalaş. O împinse pe Bon din pat 
- se urcase lângă el în timpul nopţii - şi dădu cuverturile 
deoparte. Se ridică în capul oaselor pe marginea saltelei, 
fredonând din nou în gând melodia, încercând s-o 
identifice, să-şi amintească versurile. Numai că nu putea fi 
identificată, iar versurile nu puteau fi aduse în minte, căci 
piesa nu existase până n-o inventase el. Nu avea să aibă un 
nume până nu i-l va da el. 

Jude se ridică, străbătu încet camera şi se strecură afară 
pe trotuarul de ciment, încă în boxeri. Descuie portbagajul 
Mustangului şi scoase o cutie de chitară ponosită în care 
se afla o Les Paul '68. O duse înapoi în cameră. 

Georgia nu se mişcase. Stătea întinsă cu faţa în pernă, 
cu un braţ alb ca varul peste cearşafuri şi strâns lipit de 
corp. Trecuseră ani buni de când nu mai avusese o iubită 
cu ten închis. Când erai goth, era important să sugerezi 
măcar posibilitate de a izbucni în flăcări sub lumina directă 
a soarelui. 

Se furişă în baie. De-acum, Angus şi Bon îl urmăreau 
deja la fiecare pas şi le şopti să stea. Căţeii se lăsară pe 
burtă în faţa uşii, uitându-se trişti la el, acuzându-l din 
priviri că nu-i iubeşte destul de mult. 

Nu era sigur cât de bine va putea cânta cu mâna stângă 
rănită. Stânga ciupea corzile şi dreapta ţinea acordurile. 
Ridică chitara din cutie şi începu s-o acordeze. Când atinse 
uşor corzile, simţi un fulger mic de durere - nu rău, 
aproape doar ca o căldură incomodă - în mijlocul palmei. 
Părea că are îndesat adânc în carne un fir de oţel care 
începea să se încingă. Credea însă că putea cânta cu acest 
handicap. 

După ce termină de acordat chitara, căută acordul 
potrivit şi începu să cânte, reproducând melodia care îi 
răsunase în minte când se trezise. Fără amplificator, 
sunetele erau nişte zbârnâituri plate, fiecare coardă 
producând o armonie surdă. Cântecul în sine putea să fie o 


melodie tradiţional-folclorică, semăna cu ceva de pe un 
disc Folkways sau dintr-o retrospectivă a muzicii 
tradiţionale de la Biblioteca Congresului. Ceva cu un titlu 
precum „Fixin' to Dig My Grave”. „Jesus Brung His 
Chariot.” „Drink to the Devil”. 

— „Drink to the Dead“”, spuse el. 

Lăsă chitara jos şi se duse înapoi în dormitor. Pe 
noptieră erau un carneţel şi un pix. Le duse cu el în baie şi 
notă: „Drink to the Dead”. Acum avea titlu. Luă chitara şi îl 
cântă din nou. 

Sonoritatea lui - sonoritatea regiunii Ozark, a muzicii 
gospel - îi provocă un mic fior de plăcere, pe care îl simţi 
de-a lungul antebraţelor şi pe ceafă. Multe dintre 
cântecele sale, când se aflau la început, sunaseră a muzică 
veche. li soseau în prag, orfani rătăcitori, copiii pierduţi ai 
marilor şi venerabilelor familii muzicale. Îi veneau sub 
forma compozițiilor spontane specifice celor din gruparea 
Tin Pan Alley, a bluesurilor de vodevil, a lamentaţiilor din 
timpul Marii Secete, a riff-urilor pierdute ale lui Chuck 
Berry. Jude le îmbrăca în negru şi le învăţa să strige. 

l-ar fi plăcut să aibă la el aparatul de înregistrat, îşi 
dorea să treacă pe bandă ce compusese. Aşa stând 
lucrurile, puse iar chitara deoparte şi notă acordurile în 
carneţel, sub titlu. Apoi luă Les Paul-ul şi cântă secvenţa 
din nou, şi din nou, curios unde avea să-l poarte. Douăzeci 
de minute mai târziu, prin bandajul care îi înfăşură mâna 
stângă se vedeau pete de sânge şi el compusese refrenul, 
care se baza natural pe notele iniţiale, un refren sigur, 
crescând, tumultuos, o şoaptă devenită strigăt: un act de 
violenţă în contrast cu frumuseţea şi suavitatea melodiei 
care îl preceda. 

— De cine e piesa? întrebă Georgia, iţindu-se de după 
uşa băii, ştergându-şi somnul din ochi cu dosul palmei. 

— De mine. 

— Îmi place. 

— E în regulă. Ar suna şi mai bine dacă aş avea un 
amplificator. 


$ Beau în cinstea morţilor. 


Părul negru şi mătăsos îi plutea fetei în jurul capului, 
era ceva învolburat şi diafan în privinţa lui, şi Jude observă 
cât de mari erau umbrele de sub ochii ei. Georgia îi zâmbi 
ameţită. El îi zâmbi înapoi. 

— Jude, spuse ea pe un ton de-o tandreţe erotică 
aproape insuportabilă. 

— Mda? 

— Crezi că-ţi poţi căra curv’ afară din baie, ca să mă pot 
pişa? 

Când ea închise uşa, el puse cutia chitarei pe pat şi stătu 
în picioare în semiîntunericul din cameră, ascultând 
sunetul difuz al lumii de dincolo de draperiile trase: 
huruitul traficului pe autostradă, o portieră trântindu-se, 
un aspirator vâjâind în camera de deasupra. li trecu prin 
gând atunci că fantoma dispăruse. 

Încă de când costumul sosise acasă la el în cutia aceea 
neagră sub formă de inimă, îl simţise pe mort ţinându-se 
aproape de el. Chiar şi atunci când nu-l putea vedea, era 
conştient de prezenţa lui, o simţea aproape ca pe-o 
greutate barometrică, un soi de presiune sau electricitate 
în aer, ca înaintea unei furtuni cu tunete. Vieţuise în acea 
atmosferă de aşteptare înfrigurată zile la rând, într-o 
continuă tensiune pârâitoare care îl împiedica să simtă 
gustul mâncării sau să se lase furat de somn. Acum, însă, 
atmosfera se ridicase. Cât timp compusese cântecul cel 
nou, uitase cumva de fantomă - şi fantoma uitase de el, 
sau cel puţin nu i se putuse infiltra în gânduri, nu i se 
putuse furişa în preajmă. 

Îl plimbă pe Angus şi nu se grăbi. Era îmbrăcat în 
mânecă scurtă şi jeanşi, şi soarele îi dădea o senzaţie 
plăcută pe ceafă. Mirosul dimineţii - valul de eşapament de 
deasupra Interstatalei 95, lalelele de mlaştină din iarbă, 
asfaltul încins - îi puse sângele în mişcare, îl făcu să-şi 
dorească să pornească la drum, să meargă undeva, 
oriunde. Se simţea bine: o senzaţie nefamiliară. Poate era 
excitat, se gândi la părul plăcut ciufulit al Georgiei şi la 
ochii ei umflaţi de somn şi la picioarele albe şi mlădioase. 
Îi era foame, voia ouă, o friptură de pui. Angus fugări o 


cârtiţă în iarba înaltă până la brâu, apoi rămase la liziera 
păduricii, lătrând-o fericit. Jude porni înapoi ca să-i dea 
ocazia şi lui Bon să-şi întindă picioarele şi auzi duşul. 

Intră în baie. Încăperea era plină de aburi, aerul era 
încins şi închis. Se dezbrăcă, se furişă pe după perdea şi 
urcă în cadă. 

Georgia tresări când încheieturile degetelor lui îi 
atinseră spatele, întoarse capul ca să se uite la el peste 
umăr. Avea un fluture negru tatuat pe umărul stâng şi o 
inimă neagră pe şold. Se întoarse spre el şi el puse mâna 
peste inimă. 

Ea îşi lipi trupul umed şi zvelt de al lui şi se sărutară. 
Jude se aplecă spre ea, deasupra ei şi, ca să-şi menţină 
echilibrul, Georgia puse mâna dreaptă pe perete - apoi 
inhală, un sunet tăios, subţire de durere, şi trase mâna 
înapoi ca şi când s-ar fi ars. 

Fata încercă să lase mâna pe lângă corp, dar el o prinse 
de încheietură şi o ridică. Degetul mare era inflamat şi 
roşu, şi când el îl atinse uşor, simţi căldura bolnavă prinsă 
înăuntrul lui. Şi palma, la baza degetului mare, era roşie şi 
umflată. Pe interiorul degetului era acea băşică albă, 
sclipind de puroi proaspăt. 

— Ce ai de gând să faci cu asta? întrebă el. 

— E bine. Îl dau cu cremă antiseptică. 

— Nu e bine. Ar trebui să mergem la camera de urgenţă. 

— N-am de gând să stau trei ore într-o cameră de 
urgenţă ca cineva să se uite la locul unde m-am înţepat cu 
un ac. 

— Nici nu ştii în ce te-ai înţepat. Nu uita ce ţineai în 
mână când ai păţit asta. 

— N-am uitat. Cred doar că niciun doctor n-o să poată 
face nimic. Nu cu adevărat. 

— Crezi că o se vindece singur? 

— Cred că o să fie bine - dacă-l facem pe mort să 
dispară. Dacă scăpăm de el, cred că amândoi vom fi bine, 
zise ea. Orice ar avea mâna mea, e parte din toată 
povestea asta. Dar tu ştii asta, nu-i aşa? 


El nu ştia nimic, dar avea bănuieli, şi nu era fericit să 
audă că se potriveau cu ale ei. Lăsă capul în jos, gândindu- 
se la cele spuse, şi îşi şterse picăturile de apă de pe faţă. 
În cele din urmă spuse: 

— Când Anna era în cea mai jalnică stare, se înţepa în 
degetul mare cu un ac. Ca să-şi limpezească mintea, 
spunea. Nu ştiu. Poate nu e nimic. Pur şi simplu mă 
tulbură faptul că te-ai înţepat aşa cum se înţepa ea. 

— Păi. Pe mine nu mă îngrijorează asta. De fapt, 
aproape că mă face să mă simt mai bine. 

Vorbind, mâna ei teafără îi mângâie pieptul, degetele 
explorând un peisaj de muşchi ce începeau să-şi piardă 
relieful şi de piele care se lăbărţa din cauza vârstei, totul 
acoperit de un covor de păr argintiu buclat. 

— Adevărat? 

— Sigur. E încă un lucru pe care îl am în comun cu ea. 
Pe lângă tine. N-am întâlnit-o niciodată şi nu ştiu mai nimic 
despre ea, dar mă simt cumva legată de ea. Nu mă tem de 
asta, să ştii. 

— Mă bucur că nu te deranjează. Mi-aş dori să pot spune 
acelaşi lucru. În ceea ce mă priveşte, nu-mi prea place să 
mă gândesc la asta. 

— Atunci, nu te gândi, spuse ea, aplecându-se spre el şi 
vârându-i limba în gură ca să-l facă să tacă. 


24 


Cât timp Georgia îşi văzu de treburi în baie, 
îmbrăcându-se şi rebandajându-şi mâna şi punându-și 
cerceii la locurile lor, Jude o duse pe Bon la plimbare. Ştia 
că fata va fi ocupată vreme de douăzeci de minute, aşa că 
trecu pe la maşină şi scoase laptopul ei din portbagaj. 
Georgia nici măcar nu ştia că-l aveau cu ei. Jude îl băgase 
în geantă automat, fără să se gândească, pentru că 
Georgia îl lua cu ea oriunde se ducea şi-l folosea ca să 
păstreze legătura cu o ceată de prietene răspândite în 
toate cele patru vânturi. Pentru a face asta folosea e-mail- 
ul şi mesajele instant. Şi mai pierdea ore fără număr 


navigând pe forumuri, bloguri, căutând informaţii despre 
concerte şi pornografie vampirică (ceea ce ar fi trebui să 
fie ilar dacă n-ar fi fost aşa deprimant). Dar odată porniţi la 
drum, Jude uitase că aveau laptopul cu ei, iar Georgia nici 
nu întrebase de el, aşa că rămăsese peste noapte în 
portbagaj. 

Jude nu-şi adusese propriul computer - nici nu avea 
unul. Danny se ocupa de e-mail-urile sale şi de tot restul 
obligaţiilor online. Jude era conştient că aparţinea unui 
segment tot mai mic din societate, cei pe care nu-i prea 
prindea febra erei digitale. Jude nu voia să fie conectat. 
Petrecuse patru ani conectat la cocaină, o perioadă de 
timp în care totul păruse hiperaccelerat, ca într-o filmare 
din aceea în care timpul zboară iute ca vântul şi ca gândul, 
o zi şi-o noapte întregi trec în doar câteva secunde, traficul 
devine un şuvoi de lumini sinistre, oamenii se transformă 
în manechine neclare alergând sincopat de ici-colo. Acei 
patru ani i se păreau acum mai degrabă patru zile rele, 
nebuneşti, fără somn - zile care începuseră cu o 
mahmureală din ajunul Anului Nou şi se sfârşiseră la 
petrecerile de Crăciun aglomerate şi pline de fum, unde se 
vedea înconjurat de străini care încercau să-l atingă şi care 
scoteau hohote inumane de râs. Nu mai voia niciodată să 
fie conectat. 

Incercase odată să-i explice lui Danny cum se simţise, 
să-i vorbească despre comportamentul compulsiv şi despre 
cum timpul gonea prea repede şi despre internet şi 
droguri. Danny ridicase doar din una dintre sprâncenele 
sale subţiri şi mobile şi se uitase la el cu o nedumerire 
superioară. Danny nu credea că exista vreun grad de 
comparaţie între cocaină şi computere. Dar Jude văzuse 
oamenii cum stăteau aplecaţi peste monitoare, apăsând 
butonul de reîmprospătare a paginii iar şi iar, în 
aşteptarea vreunei informaţii cruciale, dar în acelaşi timp 
neînsemnate, şi credea că cele două erau aproape unul şi 
acelaşi lucru. 

Acum, însă, avea chef să păcătuiască. Duse laptopul în 
cameră, îl băgă în priză şi se conectă la reţea. Nu încercă 


să-şi acceseze contul de e-mail. La drept vorbind, nici nu 
ştia cum să-şi acceseze e-mail-ul. Danny avea un program 
care-i strângea toate mesajele de pe net, însă n-ar fi putut 
spune cum să obţină acele informaţii de la computerul 
altcuiva. Ştia totuşi cum să caute pe Google un nume. Şi-l 
căută pe al Annei. 

Necrologul ei era scurt, jumătate cât fusese al tatălui ei. 
Jude reuşi să-l citească dintr-o privire, şi exact atât valora. 
Fotografia ei fu cea care îi atrase atenţia şi-i dădu o scurtă 
senzaţie de gol în stomac. Bănuia că fusese făcută aproape 
de sfârşitul vieţii ei. Fata se uita gol în obiectiv, cu câteva 
şuviţe de păr blond deschis peste faţa suptă, cu obrajii 
afundaţi sub pomeţi. 

Când o cunoscuse el, fata avusese cercei în sprâncene şi 
câte patru în fiecare ureche, dar în fotografie aceştia 
dispăruseră, ceea ce-i făcea faţa prea palidă şi cu atât mai 
vulnerabilă. Când se uită mai atent, văzu urmele lăsate de 
piercinguri. Renunţase la ele, la inele de argint şi cruci şi 
ankhe şi pietre sclipitoare, la ţintele şi cârligele şi 
ineluşele pe care şi le vârâse în piele ca să arate mai 
vulgară şi mai dură şi mai periculoasă şi mai nebună şi mai 
frumoasă. Câteva dintre acestea erau, totuşi, adevărate. 
Chiar fusese nebună şi frumoasă. Şi periculoasă. 
Periculoasă pentru ea însăşi. 

In necrolog nu se spunea nimic despre un bilet de 
sinucigaş. Nu se spunea nimic despre sinucidere. Fata 
murise cu nici trei luni înaintea tatălui ei vitreg. 

Efectuă o nouă căutare. Tastă „Craddock McDermott, 
căutător” şi rezultă o jumătate de duzină de linkuri. Dădu 
clic pe cea de sus, care îl duse la un articol vechi de nouă 
ani din Tampa Tribune, din secţiunea societate/arte. Se 
uită mai întâi la imagini - erau două - şi se crispă în scaun. 
Trecu o vreme până să-şi poată desprinde privirea de la 
acele fotografii şi să-şi îndrepte atenţia spre textul de sub 
ele. 

Articolul era intitulat „Căutarea morţilor”. Subtitlul 
spunea: la 20 de ani de la Vietnam, cpt. Craddock 


McDermott este pregătit să aducă odihnă unor fantome... 
şi să stârnească altele. 

Articolul se deschidea cu povestea lui Roy Haynes, un 
profesor de biologie ieşit la pensie, care la vârsta de 
şaizeci şi nouă de ani învățase să piloteze avioane uşoare şi 
care, într-o dimineaţă de toamnă din 1991, ridicase un 
ultra-uşor de la sol deasupra mlaştinilor Everglades ca să 
numere egrete pentru un grup de ecologişti. La 7:12 
dimineaţa, un aeroport privat de la sud de Naples primise 
o transmisie din partea lui. 


„Cred că am o comoţie cerebrală”, spuse Hayes. 
„Sunt ameţit. Nu-mi dau seama cât de jos zbor. Am 
nevoie de ajutor.” 


Atunci fusese auzit ultima dată. O echipă de căutare, 
cuprinzând treizeci de bărci şi o sută de oameni, nu 
reuşise să găsească vreo urmă de Hayes sau de avion. 
Acum, la trei ani de la dispariţia şi presupusa lui moarte, 
familia sa făcuse extraordinarul pas de a-l angaja pe 
Craddock McDermott, căpitan în Armata SUA (rz.), ca să 
conducă o nouă căutare a rămăşiţelor sale. 


„Nu s-a prăbuşit în 'Glades”, spune McDermott cu 
un zâmbet încrezător. „Echipele de căutare nu au 
căutat în locul potrivit. Vântul din acea dimineaţă i-a 
purtat avionul spre nord, peste Big Cypress. Îi 
estimez poziţia la mai puţin de un kilometru şi 
jumătate sud de 1-75.” 

McDermott crede că poate limita locul posibilei 
prăbuşiri la o zonă cu diametrul de mai puţin de un 
kilometru. Nu şi-a făcut însă estimările consultând 
informaţiile meteorologice din dimineaţa dispariţiei, 
sau examinând ultimele transmisiuni radio ale 
doctorului Hayes, sau citind rapoartele martorilor 
oculari. În schimb, a balansat un pendul de argint 
deasupra unei hărţi uriaşe ale acelei regiuni. Când 
pendulul a început să se legene rapid înainte şi 


înapoi deasupra unui punct de la sud de Big Cypress, 
McDermott a anunţat că a descoperit zona de impact. 

Iar când îşi va duce echipa particulară de căutare 
în mlaştina Big Cypress spre sfârşitul acestei 
săptămâni, ca să caute ultra-uşorul prăbuşit, nu va 
duce cu el un sonar, detectoare de metal sau ogari. 
Planul său de localizare a profesorului dispărut e 
mult mai simplu - şi mai tulburător. Vrea să i se 
adreseze direct lui Roy Hayes - să-i spună doctorului 
decedat să conducă el însuşi echipa spre locul 
odihnei sale veşnice. 


Articolul continua cu povestea vieţii lui Craddock, 
explicând primele sale întâlniri cu ocultismul. În câteva 
rânduri se detaliau aspectele mai gotice ale copilăriei sale 
în sânul familiei. Se amintea pe scurt de tatăl său, preotul 
penticostal cu predilecție spre mânuitul şerpilor, care 
dispăruse când Craddock nu era decât un ţânc. Într-un 
paragraf se vorbea şi despre mama lui, care se mutase de 
două ori de pe o coastă pe alta a ţării, după ce văzuse o 
fantomă pe care o numea „omul care merge cu spatele”, o 
viziune prevestitoare de ghinion. După o asemenea vizită 
din partea omului care merge cu spatele, micuțul 
Craddock şi mama lui plecaseră dintr-un complex de 
apartamente din Atlanta, la nici trei săptămâni înainte ca 
clădirea să ardă din temelii într-un incendiu pornit din 
cauza unui scurt circuit. 

Apoi era anul 1967, şi McDermott era ofiţer staționat în 
Vietnam, unde fusese însărcinat cu interogarea 
prizonierilor din rândul elitei Armatei Populare de 
Eliberare. Se văzuse însărcinat cu cazul unui anume 
Nguyen Trung, un chiromant, care se spunea că învățase 
artele cititului în viitor chiar de la fratele lui, Ho Chi Minh, 
şi care îşi oferea serviciile unui larg număr de suspuşi din 
rândul Vietcong. Ca să-şi facă prizonierul să se simtă în 
largul lui, McDermott îi ceruse lui Trung să-l ajute să 
înţeleagă credinţele sale spirituale. Ce urma era o serie de 
conversații extraordinare pe subiecte precum profeţiile, 


sufletul uman şi morţii, discuţii despre care McDermott 
spunea că-i deschiseseră ochi spre supranaturalul din jurul 
său. 


„În Vietnam, fantomele sunt ocupate”, reia 
McDermott. „Nguyen Trung m-a învăţat să le văd. 
Odată ce ştii cum să le priveşti, le poţi observa la 
fiecare colţ de stradă, cu ochii mâăzgăliţi şi fără să 
atingă cu picioarele pământul. Sunt dese cazurile în 
care cei vii cer acolo ajutorul celor morţi. Un spirit 
care crede că are o misiune de îndeplinit nu va părăsi 
lumea noastră. Va rămâne până când treaba va fi 
dusă la bun sfârşit. 

Atunci am început eu să cred că vom pierde 
războiul. Am văzut totul pe câmpul de luptă. Când 
băieții noştri mureau, sufletele le ieşeau din gură, ca 
aburul dintr-un ceainic, şi porneau în grabă către 
cer. Când mureau vietnamezi, spiritele lor rămâneau. 
Morţii lor duceau lupta mai departe.” 


După încheierea şedinţelor, McDermott pierduse urma 
lui Trung, care dispăruse în preajma Ofensivei Tet. Cât 
despre profesorul Hayes, McDermott credea că soarta lui 
avea să fie cunoscută în curând. 


„O să-l găsim”, a spus McDermott. „Spiritul lui nu 
are de lucru acum, dar o să-i dau eu ceva de făcut. O 
să gonim împreună - Hayes şi cu mine. O să mă 
conducă direct la cadavrul său.” 


La această ultimă frază - O să gonim împreună - Jude 
simţi un fior încreţindu-i carnea pe braţe. Însă asta nu era 
la fel de rău ca straniul sentiment de spaimă care îl copleşi 
când se uită la fotografii. 

Prima era o imagine cu Craddock sprijinindu-se de 
grilajul camionetei sale albastru-fum. Fiicele sale vitrege 
desculţe - Anna avea probabil doisprezece ani, Jessica în 
jur de cincisprezece - şedeau pe capotă, de-o parte şi de 


cealaltă a sa. Era pentru prima dată când Jude o vedea pe 
sora mai mare a Annei, însă nu era prima dată când o 
vedea pe Anna cum fusese în copilărie - era exact cum îi 
apăruse în vis, numai că fără eşarfa de peste ochi. 

În fotografie, Jessica ţinea braţele în jurul gâtului tatălui 
ei vitreg zâmbitor şi colţos. Era aproape la fel de robustă 
ca şi el, înaltă şi suplă, cu pielea de culoarea mierii şi 
sănătos bronzată. Însă era ceva nelalocul lui la surâsul ei - 
cu toţi dinţii, lat, poate prea lat, prea entuziast, surâsul 
hulpav al unui vânzător imobiliar fanatic. Şi era ceva 
nelalocul lui şi cu ochii ei, care erau luminoşi şi negri 
precum cerneala, şi deconcertant de avizi. 

Anna şedea puţin la distanţă de cei doi. Ea era osoasă, 
toată numai piele şi os, şi părul îi ajungea aproape până la 
mijloc - o revărsare lungă şi aurie de lumină. De 
asemenea, ea era singura care nu zâmbea doar de dragul 
pozei. Ea nu afişa absolut nicio expresie. Faţa ei era năucă 
şi inexpresivă, ochii nefocalizaţi, ochii unui insomniac. 
Jude recunoscu în asta expresia pe care o avea când pleca 
în lumea monocromă şi sucită a depresiei sale. Il lovi 
neliniştitoarea idee că fata rătăcise în acea lume bună 
parte din copilărie. 

Şi mai rea, însă, era a doua fotografie, mai mică, aceasta 
reprezentându-l pe căpitanul Craddock McDermott, în 
uniformă de teren şi o pălărie de pescar pătată de 
transpiraţie, cu mitraliera M16 agăţată pe un umăr. Poza 
împreună cu alţi soldaţi în noroiul galben, bătătorit. În 
spatele lui erau palmieri şi apă stătătoare; putea să fie un 
instantaneu din Everglades, dacă n-ar fi fost soldaţii şi 
prizonierul lor vietnamez. 

Prizonierul stătea puţin în spatele lui Craddock, un 
bărbat cu constituţie solidă într-o tunică albastră, cu capul 
ras, cu trăsături late, frumoase şi ochii calmi ai unui 
călugăr. Jude îl recunoscu de la prima vedere drept 
prizonierul vietnamez pe care îl întâlnise în vis. Degetele 
lipsă de la mâna dreaptă a lui Trung erau un indiciu sigur. 
În fotografia pixelată, prost colorată, cioatele acelor 
degete fuseseră de curând cusute cu aţă neagră. 


În aceeaşi legendă în care omul acesta era identificat 
drept Nguyen Trung se spunea că decorul arată un spital 
de campanie din Dong Tam, unde Trung primise îngrijiri 
medicale pentru răni căpătate în luptă. Şi nu era departe 
de adevăr. Trung îşi retezase degetele doar pentru că 
credea că erau pe cale să atace - aşa că fusese totuşi un 
soi de luptă. Cât despre ce i se întâmplase, Jude credea că 
ştie. Jude credea că era probabil ca după ce Trung nu mai 
avusese ce să-i spună lui Craddock McDermott - despre 
fantome şi despre munca pe care o depuneau fantomele - 
plecase să dea o raită pe drumul nopţii. 

În articol nu se spunea dacă McDermott îl găsise până la 
urmă pe Roy Hayes, profesor pensionat şi pilot de aparate 
de zbor ultra-uşoare, însă Jude credea că îl găsise, deşi nu 
avea niciun motiv raţional să creadă un asemenea lucru. 
Ca să fie împăcat, mai făcu o căutare. Rămăşiţele lui Roy 
Hayes fuseseră îngropate creştineşte cinci săptămâni mai 
târziu, şi de fapt Craddock nu-l găsise - nu personal. Apa 
era prea adâncă. O echipă de scafandri a poliţiei statale 
intraseră şi îl scoseseră la suprafaţă, în locul în care 
Craddock le spusese să se scufunde. 

Georgia deschise uşa băii şi Jude închise browser-ul. 

— Ce faci? întrebă ea. 

— Încerc să-mi dau seama cum să-mi verific e-mail-urile, 
minţi el. Vrei şi tu? 

Fata se uită un moment la computerul său, apoi clătină 
din cap şi strâmbă din nas. 

— Nu. N-am nici cel mai mic interes să navighez pe net. 
Nu-i aşa că e ciudat? De obicei nu mă poţi dezlipi din faţa 
monitorului. 

— Păi, vezi? Nu-i chiar aşa rău să fugi ca să-ţi salvezi 
pielea. Uită-te doar cât de mult te ajută la construirea 
tăriei de sine. 

Scoase iar sertarul din scrin şi mai răsturnă în el o 
conservă de Alpo. 

— Azi noapte, mirosul rahatului ăla m-a făcut să-mi vină 
să borăsc, spuse Georgia. Ciudat, în dimineaţa asta îmi 
trezeşte foamea. 


— Haide. E un restaurant Denny's mai sus pe stradă. Hai 
să facem o plimbare. 

Deschise uşa, apoi întinse mâna spre ea. Ea şedea pe 
marginea patului, în jeanşii săi negri spălăciţi, cizme negre 
grele şi cămaşă neagră fără mâneci, care atârna lălâie pe 
umerii ei slabi. În bătaia aurie a soarelui care intra pe uşă, 
pielea ei era aşa palidă şi fină că aproape era 
transparentă, părea că s-ar fi învineţit la cea mai uşoară 
atingere. 

Jude o văzu că se uită la câini. Angus şi Bon stăteau 
aplecaţi în sertar, cu capetele lipite, şi înfulecau mâncare. 
O văzu pe Georgia încruntându-se şi ştiu la ce se gândea, 
că erau în siguranţă atâta timp cât ţineau câinii aproape. 
Dar apoi miji din ochi spre el, cum stătea aşa în lumină, îi 
luă mâna şi-l lăsă să o tragă în picioare. Ziua era 
luminoasă. Dincolo de uşă îi aştepta dimineaţa. 

El, unul, nu era speriat. Încă se simţea sub protecţia 
noului cântec, simţea că scriindu-l trasase un cerc magic în 
jurul amândurora, un cerc în care mortul nu putea 
pătrunde. Alungase fantoma - pentru un timp, oricum. 

Dar pe când traversau parcarea - ţinându-se inconştient 
de mână, lucru pe care nu-l făcuseră niciodată - Jude 
aruncă din întâmplare o privire înapoi la camera lor de 
hotel. Angus şi Bon se uitau pe geamul panoramic la ei, 
stând umăr la umăr pe labele din spate, cu labele din faţă 
pe sticlă. Pe feţe aveau amândoi întipărită o expresie 
identică de teamă. 


25 


În restaurant era larmă şi aglomeraţie. Aerul era 
îmbâcsit de miros de unsoare de şuncă şi cafea arsă şi fum 
de ţigară. Barul, dispus la dreapta uşilor, era o zonă 
specială pentru fumători. Asta însemna că după ce aşteptai 
cinci minute să se elibereze un loc, puteai fi sigur că vei 
mirosi ca o scrumieră pe când erai condus la masă. 

Jude nu fuma şi nu fumase niciodată. Era singura 
meteahnă autodistructivă pe care izbutise s-o evite. Tatăl 


lui fuma. Când mergea cu treburi în oraş, Jude îi 
cumpărase întotdeauna fără reţinere câteva din acele 
pachete lungi şi ieftine. O făcea şi fără să-i ceară, şi ştiau 
amândoi de ce. Jude îl săgeta din priviri pe Martin peste 
masa din bucătărie, în vreme ce tatăl lui îşi aprindea o 
ţigară şi inhala primul fum, vârful mocnind portocaliu. 

„Dacă ai putea ucide cu privirea, deja aş avea cancer”, îi 
zise Martin într-o seară, fără niciun preambul. Flutură din 
mână, desenă un cerc în aer cu ţigara, mijind din ochi la 
Jude prin fum. „Am o constituţie dură. Dacă vrei să mă 
omori cu astea, o să ai de aşteptat o vreme. Dacă chiar vrei 
să mor, să ştii că sunt metode mai uşoare de-a o face.” 

Mama lui nu spunea nimic, se concentra să scoată 
mazărea din păstaie, cu faţa crispată într-o expresie de 
atenţie maximă. Putea la fel de bine să fie surdo-mută. 

Nici Jude - Justin pe atunci - nu vorbi, ci continuă pur şi 
simplu să-l săgeteze cu privirea. Nu era prea furios ca să 
vorbească, ci prea şocat, căci era ca şi când tatăl lui i-ar fi 
citit gândurile. Se uitase la pliurile lăsate şi gălbui ale 
gâtului lui Martin Cowzynski cu un soi de mânie, aşteptând 
ca simpla sa voinţă să provoace cancerul în el, o gâlmă de 
celule înflorind negre, care să devoreze vocea tatălui său, 
să-i blocheze respiraţia. Dorindu-şi asta cu tot sufletul: un 
cancer care să-i facă pe doctori să-i răzuiască gâtlejul, să-i 
închidă gura pe vecie. 

Bărbatului de la masa alăturată îi fusese răzuit gâtlejul 
şi folosea un electrolaringe ca să vorbească, un aparat 
zgomotos şi pârâitor pe care îl ţinea sub bărbie ca să-i 
spună chelneriţei (şi tuturor celorlalţi din încăpere): 

— AVEŢI AER CONDIŢIONAT? PĂI DAŢI-I DRUMU. 
DACĂ TOT NU GĂTIŢI CA LUMEA, V-AŢI GÂNDIT SĂ VĂ 
FIERBEŢI CLIENŢII? IISUSE CHRISTOASE. AM OPIZECI 
ŞI ŞAPTE DE ANI. 

Acest lucru simţi că e de o importanţă aşa covârşitoare 
încât îl repetă după ce chelneriţa plecă, repetându-i soţiei 
sale, o femeie fantastic de obeză care nu ridică privirea din 
ziar când el vorbi. 


— AM OPIZECI ŞI ŞAPTE DE ANI. CHRISTOASE. NE 
FIERBEŢI CA PE OUĂ. 

Arăta ca bătrânul din tabloul acela, Goticul american, 
până la şuviţele de păr cărunt, pieptănate peste creştetul 
chel. 

— Mă întreb noi doi ce fel de cuplu am fi la bătrâneţe, 
spuse Georgia. 

— Păi. Eu tot păros voi fi. Doar că voi avea păr cărunt. Şi 
probabil că-mi va creşte în smocuri de te miri unde. Din 
urechi. Din nas. Fire mari şi nărăvaşe iţindu-mi-se din 
sprâncene. Un fel de Moş Crăciun, la drept vorbind, numai 
că dus rău de tot pe arătură. 

Ea îşi duse mâna căuş sub sâni. g 

— Grăsimea din ei o să mi se scurgă încet în cur. Imi 
plac dulciurile, aşa că probabil o să-mi cadă dinţii. Partea 
bună e că o să-mi pot da jos proteza pentru a presta felaţii 
ştirbe, de baborniţă. i 

El îi atinse bărbia, ridicându-i faţa spre a lui. Ii studie 
pomeţii ridicați şi ochii afundaţi şi încercănaţi, ochi care-l 
priveau cu un fals amuzament ce nu-i masca prea bine 
dorinţa de a-i fi pe plac. 

— Ai o faţă bună, spuse el. Ai ochi buni. O să fii în 
ordine. La babe totul ţine de ochi. E de dorit să fii o babă 
cu ochi vioi, aşa încât să pară că mereu te gândeşti la ceva 
nostim. Să pară că eşti mereu în căutare de probleme. 

Jude îşi trase mâna. Ea se uită în cafea, zâmbind, căzută 
într-o timiditate necaracteristică. 

— Parcă ai vorbi despre bunica mea Bammy, zise ea. O 
să-ţi placă de ea. Am putea ajunge acolo până la prânz. 

— Sigur. 

— Bunica e cea mai prietenoasă şi mai nevinovată fiinţă 
din lume. O, dar îi place să chinuiască oamenii. Pe când 
eram în clasa a opta locuiam deja la ea. Îl chemam pe 
iubitul meu Jimmy Elliott în vizită - să jucăm Yahtzee, am 
spus, dar de fapt şterpeleam vin. Cel mai adesea, Bammy 
lăsa o jumătate de sticlă de vin roşu în frigider, rămas de 
la cina din seara trecută. Ştia ce făceam, aşa că într-o zi a 
pus în loc de băutură cerneală mov şi a lăsat-o s-o găsim. 


Jimmy mi-a dat voie să iau prima duşcă. Am luat o gură şi 
am tuşit, vărsând totul pe mine. Când s-a întors bunica, 
încă aveam un cerc mare şi mov în jurul gurii, aveam pete 
mov pe toată barba şi limba îmi era mov. Şi nu s-au şters o 
săptămână întreagă. Mă aşteptam ca Bammy să-mi tragă o 
mamă de bătaie, însă ei i s-a părut doar comic. 

Chelneriţa veni să le ia comanda. După ce plecă, 
Georgia spuse: 

— Cum a fost să fii căsătorit, Jude? 

— Liniştitor. 

— De ce ai divorţat de ea? 

— N-am divorţat eu de ea, ci ea de mine. 

— Te-a prins în pat cu Alaska sau cu alt stat? 

— Nu. N-o înşelam - ei bine, nu foarte des. Şi ea n-o lua 
personal. 

— Nu? Vorbeşti serios? Dacă am fi căsătoriţi şi tu ţi-ai 
trage o bucăţică, aş arunca în tine cu ce mi-ar cădea prima 
dată în mână. Şi a doua oară. Şi nici nu te-aş duce la spital. 
Te-aş lăsa să sângerezi. 

Georgia se opri, se aplecă peste cană, apoi spuse: 

— Deci, care a fost motivul? 

— Ar fi greu de explicat. 

— Pentru că sunt prea proastă? 

— Nu, spuse el. Mai mult pentru că eu nu sunt destul de 
deştept ca să-mi explic mie însumi, darămite altcuiva. Mult 
timp, am încercat să fiu soţ. Apoi n-am mai încercat. lar 
când n-am mai făcut-o... ea pur şi simplu a ştiut asta. Poate 
am avut eu grijă s-o ştie. 

Şi spunând-o, Jude se gândea la cum începuse să stea 
treaz până târziu, aşteptând ca ea să obosească şi să se 
ducă la culcare fără el. Se strecura în pat mai târziu, după 
ce ea adormea, aşa încât să nu se mai pună problema de a 
face dragoste. Sau la cum începea uneori să cânte la 
chitară, fredonând o piesă, chiar în timp ce ea îi spunea 
ceva - cântând chiar peste vorbele ei. işi aminti cum 
păstrase filmul acela snuff în loc să-l arunce. Cum îl lăsase 
la vedere, unde să-l poată descoperi ea - unde bănuia el 
că-l va găsi. 


— Asta n-are sens. Brusc şi dintr-odată, n-ai mai avut 
chef să te străduieşti? Nu pari tu. Nu eşti genul care 
renunţă la lucruri fără niciun motiv. 

Nu fusese fără niciun motiv, dar motivul care existase nu 
putea fi exprimat, nu putea fi pus în cuvinte într-un fel 
logic. Cumpărase casa de fermă pentru soţia sa, o 
cumpărase pentru amândoi. li cumpărase lui Shannon un 
Mercedes, apoi altul, un sedan mare şi o decapotabilă. 
Făceau weekenduri, uneori, în Cannes, şi mergeau acolo 
cu un avion particular în care erau serviţi cu creveţi gigant 
şi coadă de homar la gheaţă. Şi apoi Dizzy murise - murise 
atât de rău şi dureros cum putea să moară o persoană - şi 
Jerome se sinucisese, iar Shannon tot venea în studioul lui 
şi spunea: „Imi fac griji pentru tine. Hai să mergem în 
Hawaii” sau „[i-am cumpărat o geacă de piele - încearc- 
o”, iar el începea să zdrăngănească la chitară, urând 
sunetul vocii ei şi cântând peste el, urând gândul de a 
cheltui alţi bani, de a avea altă geacă, de a merge într-o 
altă călătorie. Dar în principal urând pur şi simplu expresia 
mulţumită de pe faţa ei, degetele ei grase cu toate inelele 
de pe ele, privirea rece de preocupare din ochii ei. 

În ultimele clipe, când Dizzy era orb şi ardea de febră şi 
se uda aproape oră de oră, îi intrase ideea în cap că Jude 
era tatăl lui. Dizzy plângea şi spunea că nu vrea să fie 
homosexual. Spunea: „Nu mă mai uri, tati, nu mă uri.” Şi 
Jude spunea: „Nu te urăsc. Niciodată.” După care Dizzy se 
stinsese, iar Shannon îşi văzuse mai departe de ale ei, 
comandându-i lui haine şi gândindu-se unde să ia prânzul. 

— De ce n-ai avut copii cu ea? întrebă Georgia. 

— Mă temeam că voi avea prea mult din tata în mine. 

— Mă îndoiesc să semeni cu el cât de puţin, zise ea. 

Se gândi la asta cât timp mestecă o îmbucătură de 
mâncare. 

— Nu. Noi doi aveam cam aceleaşi dispoziţii. 

— Ce mă sperie este ideea că voi avea copii şi vor afla 
adevărul despre mine. Copiii întotdeauna află adevărul. Eu 
l-am aflat despre ai mei. 

— Ce ar afla copiii tăi despre tine? 


— Că am renunţat la liceu. Că la treisprezece ani l-am 
lăsat pe un băiat să mă transforme într-o prostituată. Că 
singurul lucru la care eram bună consta în a mă dezbrăca 
pe muzică de Mötley Crüe pentru o încăpere plină de 
betivi. Că am încercat să mă sinucid. Că am fost arestată 
de trei ori. Că am furat bani de la bunica şi am făcut-o să 
plângă. Că nu m-am spălat pe dinţi vreme cam de doi ani. 
Mi-a scăpat ceva? 

— Deci asta ar afla copilul tău: Orice rău mi s-ar 
întâmpla, pot discuta cu mama, pentru că ea e trecută prin 
toate. Orice porcărie mi s-ar întâmpla, pot trece peste ea, 
pentru că mami a trecut prin lucruri şi mai rele, şi ea a 
trecut peste ele. 

Georgia ridică fruntea, zâmbind din nou, ochii 
scânteindu-i de plăcere şi viclenie - genul de ochi despre 
care Jude vorbise cu doar câteva minute în urmă. 

— Ştii, Jude, zise ea, întinzându-se după cafea cu 
degetele de la mâna bandajată. Chelneriţa era în spatele 
ei, înclinându-se în faţă cu cafetiera ca să-i reumple cana 
fără a se uita la ce face, privindu-şi în schimb carneţelul cu 
comenzi. Jude văzu ce urma să se întâmple, dar nu reuşi să 
o avertizeze la timp. Georgia continuă: Uneori eşti un tip 
aşa de treabă, că aproape uit ce nemer... 

Chelneriţa turnă tocmai când Georgia îşi mişcă din loc 
cana şi vărsă cafea peste mâna bandajată. Georgia strigă şi 
trase mâna în spate, la piept, faţa schimonosindu-i-se într-o 
grimasă de durere. Pentru un moment, în ochi i se citi 
şocul, o strălucire plată şi goală care-l făcu pe Jude să 
creadă că ar putea leşina. 

Apoi se ridică, strângându-şi mâna rănită în cea teafără. 

— N-ai vrea să te uiţi unde torni, curvă proastă ce eşti? 
strigă ea la chelneriţă, accentul country făcându-se auzit 
din nou. 

— Georgia, spuse Jude, dând să se ridice. 

Ea se strâmbă şi-i făcu semn să şadă la loc. O lovi pe 
chelneriţă cu umărul, trecând pe lângă ea, pornind spre 
coridorul care ducea la toalete. 

Jude îşi împinse farfuria în lături. 


— Când ai timp, adu-ne nota de plată. 

— Îmi pare tare rău, spuse chelneriţa. 

— Se mai întâmplă. 

— Îmi pare tare rău, repetă chelneriţa. Dar asta nu-i dă 
dreptul să-mi vorbească. 

— S-a ars. Mă miră că ai scăpat cu atât. 

Chelneriţa zise: 

— Ce oameni! Ştiam cu cine am de-a face din clipa în 
care v-am văzut. Şi v-am servit la fel de frumos cum îi 
servesc pe toţi. 

— 09? Ştiai cu cine ai de-a face? Şi anume cu cine? 

— Cu doi ticăloşi. Tu arăţi ca un traficant de droguri. 

Jude râse. 

— lar pe ea o gineşti din prima clipă ce hram poartă. O 
plăteşti cu ora? 

El se opri din râs. 

— Adu-mi nota de plată, zise. Şi cară-ţi curu’ ăla gras din 
ochii mei. 

Femeia se mai holbă la el o clipă, striîmbând din gură ca 
şi când s-ar fi pregătit să scuipe, apoi plecă grăbită fără alt 
cuvânt. 

Oamenii de la mesele din imediata lui vecinătate îşi 
opriseră discuţiile ca să se chiorască şi să asculte. Jude îşi 
aruncă privirea ici şi colo, uitându-se înapoi la oricine 
îndrăznea să se uite la el, şi unul câte unul, ei se întoarseră 
la mâncarea lor. Jude era netemut când venea vorba de 
contact vizual, privise în ochi prea multe mulţimi de 
oameni pentru prea mulţi ani ca să piardă tocmai acum un 
concurs ca acesta. 

În cele din urmă, singurii oameni care continuau să-l 
privească erau bătrânul ieşit parcă din Goticul american şi 
soţia sa, care în timpul liber putea foarte bine să joace 
rolul grăsanei de la circ. Ea încerca măcar să fie discretă, 
aruncându-i ocheade lui Jude cu colţul ochiului în timp ce 
se prefăcea interesată de ziarul deschis înaintea ei. 
Bătrânul însă se holba fără fereală, ochii lui palizi 
judecându-l cu o oarecare doză de amuzament. Ţinea cu o 
mână electrolaringele la gât - aparatul zumzăia încet - de 


parcă ar fi vrut să facă un comentariu. Totuşi, nu spuse 
nimic. 

— Te preocupă ceva? îl întrebă Jude, când omul nu-şi 
văzu de ale lui nici după ce-l privi direct în ochi timp 
îndelungat. 

Bătrânul ridică sprâncenele, apoi clătină din cap: Nu, n- 
am nimic de spus. Îşi lăsă privirea înapoi în farfurie, 
pufnind uşor comic. Aşeză electrolaringele lângă suportul 
pentru sare şi piper. 

Jude era pe cale să se uite în altă parte, când 
electrolaringele prinse viaţă, vibrând pe masă. O voce 
puternică, inexpresiv, electrică, zumzăi: 

— VEI MURI. 

Bătrânul se crispă, se lăsă pe spate în scaunul cu rotile. 
Se uită ţintă la electrolaringe, uluit, poate nu tocmai sigur 
că spusese ceva. Grăsana îşi strânse ziarul şi se uită peste 
el la aparat, cu o încruntare întrebătoare pe faţa netedă şi 
rotundă ca a omuleţului de aluat Pillsbury Doughboy. 

— EU SUNT MORT, bâzâi electrolaringele, ţopăind pe 
tăblia mesei ca o jucărioară ieftină cu arc. Bătrânul îl 
apucă între degete şi aparatul scoase zumzăituri vesele. 
VEI MURI. VOM FI ÎN VĂGĂUNA MORŢII ÎMPREUNĂ. 

— Ce face? zise grăsana. lar prinde vreun post de radio? 

Bătrânul clătină din cap: Nu ştiu. Ridică privirea de la 
electrolaringe, care stătea acum în căuşul palmei sale, 
spre Jude. Îl fixă prin ochelarii ce-i măreau ochii uluiţi. 
Bătrânul întinse mâna, oferindu-i parcă aparatul lui Jude. 
Electrolaringele zumzăia şi topăia. i 

— O VEI OMORÎ TU ÎNSUŢI OMOARĂ CÂINII CÂINII 
NU TE VOR SALVA VOM HOINĂRI ÎMPREUNĂ ACUM 
ASCULTĂ-MI VOCEA VOM GONI LA AMURG. NU TU ÎMI 
EŞTI DATOR. EU ÎŢI SUNT. EU ÎŢI SUNT DATOR ACUM. 

— Peter, zise grăsana. Încerca să şoptească, dar vocea i 
se sugrumă, iar când se forţă să respire, sunetele pe care 
le scoase fură ascuţite şi unduitoare. Fă-l să înceteze, 
Peter. 

Peter rămase doar cu mâna întinsă spre Jude, ca şi când 
ar fi fost un telefon şi apelul era pentru el. 


Toată lumea se uita; încăperea era plină de curenţi 
încrucişaţi de murmure îngrijorate. Câţiva dintre ceilalţi 
clienţi se ridicaseră de pe scaune şi veniseră să asiste, 
nevoind să rateze ce se putea întâmpla mai departe. 

Şi Jude se ridicase, gândind: Georgia. Ridicându-se şi 
dând să se întoarcă spre holul care ducea la toalete, 
privirea sa mătură geamurile panoramice care dădeau în 
faţa localului. Se opri la jumătatea mişcării, cu privirea 
aţintită la ceea ce vedea în parcare. Acolo, camioneta 
mortului mergea la ralanti, aşteptând aproape de uşile din 
faţă, cu reflectoarele aprinse, globuri de lumină albă, 
glacială. Nu era nimeni în cabină. 

Câţiva dintre curioşi stăteau în jur, la mesele din spatele 
mesei sale, şi el trebui să-şi croiască drum printre ei ca să 
ajungă la coridorul ce ducea spre toalete. Găsi o uşă pe 
care scria FEMEI şi dădu buzna înăuntru. 

Georgia stătea la una dintre cele două chiuvete. Nu 
ridică privirea la sunetul uşii trântindu-se de perete. Se 
uita la reflexia sa din oglindă, însă ochii îi erau 
nefocalizaţi, nu urmăreau ceva aparte, iar pe faţă avea 
întipărită expresia gravă şi visătoare a unui copil care 
doarme pe el în faţa televizorului. 

Trase pumnul bandajat în spate şi-l avântă în oglindă cât 
de tare putu, fără reţinere. Pulveriză sticla într-un cerc cât 
pumnul de mare, de la care radiau în toate direcţiile 
crăpături. O clipă mai târziu, bucăţi ascuţite de oglindă 
căzură provocând un vacarm melodios, spărgându-se în 
chiuvetă. 

O blondă suplă cu un bebeluş în braţe stătea la un metru 
distanţă, lângă o masă de schimbat care se deschidea din 
perete. Strânse copilul la piept şi începu să strige: 

— O, Dumnezeule! O, Dumnezeule! 

Georgia apucă o bucată încovoiată de sticlă, lungă de 
douăzeci de centimetri, o semilună scânteietoare, o ridică 
la nivelul gâtului şi lăsă bărbia pe spate ca să taie în 
carnea de dedesubt. Jude ieşi din starea de şoc care-l 
ţintuise în uşă şi o apucă de încheietura mâinii, i-o răsuci 
într-o parte, apoi în cealaltă, până când ea scoase un 


strigăt jalnic de durere şi-i dădu drumul. Pumnalul de 
oglindă căzu pe gresia albă şi se făcu praf cu un zăngănit 
destul de puternic. 

Jude o întoarse, răsucindu-i iar braţul, făcând-o să o 
doară. Fata icni şi închise ochii înlăcrimaţi, dar îl lăsă s-o 
împingă înainte, către uşă. Jude nu era sigur de ce o 
rănise, dacă o făcuse din cauza panicii sau cu intenţie, 
pentru că era nervos pe ea fiindcă cedase sau pe el fiindcă 
o lăsase să cedeze. 

Mortul era în hol, în faţa băii. Jude nu-l observă decât 
după ce trecu de el, şi atunci îl străbătu un fior care-i făcu 
picioarele să tremure. Craddock îşi scosese pălăria în faţa 
lor. 

Georgia abia se ţinea pe picioare. Jude îşi mută priza pe 
partea superioară a braţului ei, susţinând-o, împingând-o 
prin sala de mese. Grăsana şi bătrânul stăteau cap în cap. 

— ... N-A FOST NICIUN POST DE RADIO... 

— 'Ţăcăniţi. Ţăcăniţi care se ţin de glume. 

— TACI DIN GURĂ, UITE-I CĂ VIN. 

Ceilalţi se holbau, săreau să li se ferească din cale. 
Chelneriţa care cu doar un minut în urmă îl acuzase pe 
Jude că este traficant de droguri şi pe Georgia că e târfa 
lui stătea lângă tejgheaua din faţă discutând cu 
managerul, un bărbat scund cu creioane în buzunarul de la 
cămaşă şi ochi trişti de baset. Femeia îi arătă cu degetul. 

Jude încetini pasul la masa lor atât cât să arunce pe ea 
două bancnote de douăzeci de dolari. Când trecură pe 
lângă manager, mititelul ridică bărbia ca să-i privească cu 
ochii lui tragici, dar nu spuse nimic. Chelneriţa continuă 
să-i trăncănească la ureche. 

— Jude, zise Georgia când trecură de primele uşi. Mă 
doare. 

El slăbi priza pe braţul ei, văzu că degetele sale lăsaseră 
urme albe în carnea ei şi aşa palidă. Trecură prin al doilea 
rând de uşi şi se văzură afară. 

— Suntem în siguranţă? întrebă ea. 

— Nu, răspunse el. Dar o să fim curând. Fantoma aia se 
teme cum scrie la carte de câinii mei. 


Trecură repede pe lângă camioneta goală a lui 
Craddock. Geamul pasagerului era coborât cam un sfert. 
Radioul era deschis. Vorbea unul dintre conservatorii ăia 
care se ţin cu dinţii de lungimea de undă AM, vorbea pe o 
voce mieroasă, încrezătoare, aproape arogantă. 

— „... te simţi bine să îmbrăţişezi adevăratele valori 
americane şi te simţi bine să vezi că alegerile sunt 
câştigate de cine trebuie, chiar dacă cei din tabăra opusă 
vor spune că nu este corect, şi te simţi bine să vezi din ce 
în ce mai mulţi oameni întorcându-se la politica bunului 
simţ creştinesc”, zicea vocea profundă, melodioasă. „Dar 
ştiţi ce te-ar face să te simţi şi mai bine? S-o strângi de gât 
pe curva aia de lângă tine, strânge-o de gât pe curvă, apoi 
ieşi în faţa unui camion, întinde-te pe jos în faţa lui, 
întinde-te pe jos şi...” 

Apoi trecură de camionetă şi vocea nu se mai auzi. 

— O să pierdem bătălia asta, zise Georgia. 

— Ba n-o s-o pierdem. Haide. Nu sunt nici o sută de 
metri până la hotel. 

— Dacă nu ne vine de hac acum, o să ne vină mai târziu. 
Mi-a spus mie asta. A spus că pot la fel de bine să mă 
sinucid şi să pun capăt lucrurilor, şi asta voiam să fac. Nu 
mă puteam înfrâna. 

— Ştiu. Asta face el. 

Porniră de-a lungul şoselei, chiar pe marginea benzii de 
avarie. Firele lungi de iarbă şopteau frecându-se de jeanşii 
lui Jude. 

Georgia spuse: 

— Mă doare mâna. 

Jude se opri şi o ridică s-o inspecteze. Nu sângera. Nici 
de la pumnul pe care îl dăduse în oglindă şi nici de la cum 
strânsese bucata curbată de sticlă. Bandajul gros îi 
protejase pielea. Totuşi, chiar şi prin feşă simţea cum 
radiază o căldură nesănătoasă, şi se întrebă dacă nu-şi 
fracturase cumva un os. 

— Cred şi eu. Ai lovit oglinda destul de tare. Ai noroc că 
nu eşti toată tăiată. 

O împinse înainte, punându-se din nou în mişcare. 


— Pulsează ca o inimă. Face vup-vup-vup. 

Scuipă. Mai scuipă o dată. 

Între ei şi motel era un pasaj, o estacadă feroviară de 
piatră. Tunelul de dedesubt era îngust şi întunecat. Nu era 
niciun trotuar, nu era loc nici de bandă de avarie pe 
marginea drumului. Din tavanul de piatră picura apă. 

— Haide, zise el. 

Pasajul era un cadru negru care închidea o imagine a 
motelului Days Inn. Ochii lui Jude se fixară asupra 
motelului. Vedea Mustangul. Vedea camera lor. 

Nu încetiniră când intrară în tunel, unde puţea a apă 
stătută, buruieni, urină. 

— Stai, zise Georgia. 

Se întoarse, se aplecă şi vomă, dând afară ouăle, bucăţi 
de pâine prăjită semidigerată şi suc de portocale. 

El îi ţinu braţul stâng cu o mână, îi trase părul din faţă 
cu cealaltă. Îl neliniştea să stea acolo în întunericul acela 
urât mirositor, aşteptând-o să termine. 

— Jude, zise ea. 

— Haide, o îndemnă el, trăgând-o de braţ. 

— Stai... 

— Haide. 

Se şterse la gură cu poalele cămăşii. Rămase aplecată. 

— Cred că... 

Jude auzi camioneta înainte s-o vadă, auzi motorul 
turându-se în spatele său, un mârâit furios, crescând, 
devenit un răcnet. Farurile goniră pe peretele de stâncă 
nefinisată. Jude avu timp să arunce o privire în spate şi 
văzu camioneta mortului avântându-se spre ei, cu 
Craddock rânjind la volan şi reflectoarele formând două 
ceruri de lumină orbitoare, găuri perforate direct în 
suprafaţa lumii. Fumul ieşea în vălătuci de sub roţi. 

Vâri o mână pe sub Georgia şi se împinse înainte, 
ducând-o cu el şi ieşind din tunel. 

Chevroletul albastru fumuriu se izbi de perete în spatele 
lui cu un scrâşnet asurzitor de oţel pe piatră. Fu o 
detunătură uriaşă care-i amorţi timpanele, le făcu să ţiuie. 
El şi Georgia căzură pe pietrişul ud, afară din tunel acum. 


Se rostogoliră de pe marginea drumului, căzură prin 
ierburi şi aterizară între ferigile ude de rouă. Georgia 
strigă de durere, lovindu-l în ochiul stâng cu cotul ei osos. 
El puse mâna în ceva moale, mizeria rece şi neplăcută de 
mlaştină. 

Se ridică, respirând sacadat. Se uită în spate. Nu 
Chevroletul mortului lovise zidul, ci un Jeep oliv, de genul 
acela fără acoperiş, cu bară de susţinere în spate. La volan 
stătea un negru cu păr sârmos tuns scurt. Se ţinea de 
frunte. Parbrizul era spart într-o reţea de cercuri unite 
acolo unde se lovise cu capul de el. Toată partea din faţă a 
şoferului fusese afundată până la cadru, oţel contorsionat 
şi rupt, fumegând. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Georgia pe o voce slabă, 
greu de desluşit printre ţiuiturile din urechile sale. 

— Fantoma! Ne-a ratat. 

— Eşti sigur? 

— Că a fost fantoma? 

— Că ne-a ratat. 

Jude se ridică nesigur pe picioare, genunchii amenințând 
să cedeze. O apucă de încheietura mâinii, o ajută să se 
ridice. Bâzâitul din timpane începea deja să se stingă. De 
undeva de departe, îşi auzea câinii cum latră isteric, ca 
nebunii. 


26 


Pe când punea genţile lor claie peste grămadă în 
Mustang, Jude deveni conştient de o pulsaţie adâncă şi 
înceată în mâna stângă, diferită de durerea surdă pe care 
o simţise încă de când se înjunghiase cu o zi în urmă. Când 
cobori privirea, văzu că bandajul se desfăcea şi că era 
îmbibat de sânge proaspăt. 

Georgia conduse şi el stătu în scaunul pasagerului, cu 
trusa de prim-ajutor pe care o aduseseră cu ei din New 
York deschisă în poală. Desfăcu feşile ude şi lipicioase şi le 
aruncă pe podea, la picioare. Fâşiile de leucoplast pe care 
le aplicase pe rană cu o zi în urmă se dezlipiseră şi gaura 


era din nou deschisă, sclipind, obscenă. O deschisese când 
sărise din calea camionetei lui Craddock. 

— Ce ai de gând să faci în legătură cu mâna aia? întrebă 
Georgia, aruncându-i o privire nervoasă înainte să întoarcă 
ochii la drum. 

— Acelaşi lucru pe care îl faci şi tu cu a ta, răspunse el. 
Nimic. 

Incepu să aplice cu stângăcie noi fâşii de leucoplast pe 
rană. 

Avea impresia că-şi stinge o ţigară în palmă. După ce o 
închise cât de bine fu în stare, înfăşură mâna cu 
pansament curat. 

— Sângerezi şi la cap, zise ea. Ştiai? 

— O zgârietură mică. Nu te gândi la asta. 

— Ce-o să se întâmple data viitoare? Data viitoare când 
căţeii n-o să ne poată apăra? 

— Nu ştiu. 

— Era un loc public. Trebuia să fim în siguranţă într-un 
loc public. Erau oameni peste tot şi era în puterea zilei, iar 
el tot a venit după noi. Cum să ne opunem cuiva ca el? 

Jude spuse: 

— Nu ştiu. Dacă aş şti ce să fac, deja aş face-o, Florida. 
Tu şi întrebările tale. N-ai vrea s-o laşi mai moale un 
minut? 

Merseră mai departe. Doar când auzi sunetele gâtuite 
ale plânsului ei - fata se străduia să plângă în linişte - îşi 
dădu el seama că-i spusese Florida, când de fapt voise să 
spună Georgia. Se întâmplase din cauza întrebărilor ei, 
una după cealaltă, asta şi accentul ei, inflexiunile acelea 
confederaţioniste care i se infiltraseră în voce în ultimele 
două zile. 

Sunetul pe care-l făcea Georgia încercând să nu plângă 
era mai rău decât dacă ar fi plâns deschis. Dacă şi-ar fi dat 
pur şi simplu drumul, el i-ar fi putut spune ceva, dar aşa, 
simţi că e mai bine s-o lase să sufere în tăcere şi să 
pretindă că n-a observat. Jude se afundă în scaunul 
pasagerului şi întoarse faţa spre geam. 


Soarele strălucea constant prin parbriz, şi cu puţin la 
sud de Richmond, căzu într-o transă indusă de căldură, 
scârbită. Incercă să se gândească la ce ştia despre mortul 
care îi urmărea, ce-i spusese Anna despre tatăl ei vitreg 
când erau împreună. Dar era greu să gândească, un efort 
prea mare - îl dureau toate, şi mai era tot soarele acela 
care îi bătea în faţă şi Georgia care scotea sunete tăcute 
de jelanie în spatele volanului - şi oricum era sigur că 
Anna nu-i spusese multe. 

„Prefer să pun întrebări”, îi spuse ea, „decât să răspund 
la ele.” 

Il ţinuse la distanţă cu acele prosteşti, inutile întrebări 
vreme de aproape o jumătate de an: Ai fost vreodată 
cercetaş? Îţi speli barba cu şampon? Ce-ţi place mai mult, 
curul sau ţâţele mele? 

Puţinul pe care îl ştia ar fi trebuit să-i stârnească 
curiozitatea: hipnotismul, afacerea lor de familie; tatăl 
căutător spiritual care-şi învăţa fiicele să citească în palmă 
şi să vorbească cu spiritele; o copilărie umbrită de 
halucinaţiile schizofreniei preadolescentine. Dar Anna - 
Florida - nu voia să vorbească despre cine fusese ea 
înainte să-l întâlnească, iar în ceea ce-l privea pe el, îi 
convenea ca ea să-şi lase trecutul în urmă. 

Orice nu i-ar fi spus, ştia că e rău, un fel anume de rău. 
Detaliile nu contau - asta credea el atunci. Crezuse, la 
vremea aceea, că acesta era unul dintre punctele sale 
forte, disponibilitatea sa de a o accepta aşa cum era, fără 
întrebări, fără să o judece. Fata era în siguranţă cu el, în 
siguranţă de orice fantome ar fi urmărit-o. 

Numai că nu o ţinuse în siguranţă, acum ştia asta. Până 
la urmă, fantomele întotdeauna te găsesc, şi nu ai cum să 
le închizi uşa în nas. Trec prin ea fără nicio problemă. 
Ceea ce considerase el că este un punct forte - îi convenea 
să ştie despre ea doar ce voia ea să-i spună - era mai 
degrabă un fel de egoism. O dorinţă copilărească de a 
rămâne în întuneric, de a evita discuţiile dureroase, 
adevărurile incomode. Se temuse de secretele ei - sau, mai 


bine spus, se temuse de complicațiile emoţionale care 
puteau veni odată cu aflarea lor. 

Doar o singură dată riscase ea un fel de mărturisire, 
ceva aproape de un auto-denunţ. Se întâmplase la sfârşit, 
cu puţin înainte ca el s-o trimită acasă. 

Fusese deprimată luni în şir. Întâi partidele de sex 
deveniră reci, apoi încetară cu totul. O găsea în baie, 
muindu-se în apă îngheţată, tremurând crâncen, prea 
confuză şi nefericită ca să iasă. Gândindu-se acum la asta, 
era ca şi când fata ar fi făcut repetiţii pentru prima ei zi de 
cadavru, pentru seara pe care avea să o petreacă răcindu- 
se şi zbârcindu-se într-o cadă plină cu apă rece şi sânge. 
Gângurea în barbă pe voce uguitoare de fetiţă, dar amuţea 
dacă el încerca să-i vorbească, se uita uluită şi şocată la el, 
de parcă ar fi auzit mobila vorbind. 

Apoi, într-o seară, el ieşise în oraş. Nu-şi mai amintea 
pentru ce. Ca să închirieze un film, poate, sau ca să-şi ia 
un burger. Se întorsese chiar după lăsatul întunericului. La 
un kilometru de casă, auzi claxonat de maşini. Şoferii 
făceau semne cu farurile. 

Apoi trecu pe lângă ea. Anna era pe cealaltă parte a 
drumului, alerga pe banda de avarie, îmbrăcată doar cu un 
tricou de-al lui. Vântul îi sufla părul blond încâlcit. Ea îl 
văzu mergând în cealaltă direcţie şi se aruncă în drum 
după el, fluturând agitat din mână şi ieşind în calea unui 
tir. 

Roţile tirului se blocară şi şuierară. Remorca derapă la 
stânga şi cabina viră la dreapta. Se opri la un metru de ea. 
Fata nu păru să observe. Jude oprise deja şi ea deschise 
portiera şoferului, aruncându-se în braţele lui. 

„Unde te-ai dus?” strigă ea. „Te-am căutat peste tot. Am 
fugit şi am fugit şi am crezut că ai plecat, aşa că am fugit, 
am fugit să te caut.” 

Şoferul tirului deschisese portiera şi pusese un picior pe 
treaptă. „Ce dracu’ a apucat-o pe curva aia?” 

„Mă ocup eu”, îi spuse Jude. 


Camionagiul deschise gura să mai spună ceva, apoi tăcu 
când Jude o împinse pe Anna peste picioarele sale, lucru 
care-i ridică tricoul şi-i săltă fundul gol în aer. 

Jude o aruncă în scaunul pasagerului şi, imediat, fata îl 
cuprinse iar în braţe, lipindu-şi faţa încinsă şi udă de 
pieptul său. 

„Eram speriată eram aşa speriată şi am fugit...” 

El o îndepărtă de sine cu cotul, destul de tare s-o 
lovească de portiera pasagerului. Fata căzu într-o tăcere 
prostrată. 

„Ajunge. Eşti distrusă. Mi-a ajuns. Auzi? Nu eşti singura 
care ştie să ghicească viitorul. Vrei să-ţi spun eu care ţi-e 
viitorul? Te văd cu genţțile în mână, aşteptând autobuzul”, 
spuse el. 

Îl strângea pieptul, îl strângea destul de tare cât să-i 
aducă aminte că nu avea treizeci şi trei de ani, ci cincizeci 
şi trei, cu aproape treizeci de ani mai mult decât ea. Anna 
se uita fix. Ochii îi erau mari şi rotunzi şi neînţelegători. 

Jude puse maşina în viteză şi porni încet spre casă. Când 
intră în parcare, ea se aplecă spre el şi încercă să-i 
descheie pantalonii, ca să-i facă o felaţie, dar gândul îi 
întoarse stomacul pe dos, era un act inimaginabil, un lucru 
pe care n-o putea lăsa să-l facă, aşa că o lovi iar cu cotul, 
îndepărtând-o. 

A doua zi, o evită aproape tot timpul, dar în seara 
următoare, când se întoarse de la plimbatul câinilor, ea îl 
strigă din capul scărilor din spate. Îl întrebă dacă nu vrea 
să-i facă o supă, ceva simplu, de la conservă. El spuse: 
„Bine. ” 

Când i-o duse, un bol de supă de pui cu tăiţei pe o tavă 
mică, văzu că fata era iar în apele ei. Epuizată şi ştearsă, 
dar cu mintea limpede. Încercă să-i zâmbească, lucru pe 
care el nu voia să-l vadă. Ce avea el de făcut avea să fie 
foarte greu. 

Ea se ridică în capul oaselor şi luă tava pe genunchi. El 
se aşeză pe marginea patului şi o privi cum ia înghiţituri 
mici. Nu-i prea trebuia supa. Fusese doar un pretext ca să- 
l aducă în dormitor. Jude îşi dădea seama după felul în 


care încorda muşchii maxilarului înaintea fiecărei linguri. 
Fata pierduse cinci kilograme în ultimele trei luni. 

O puse deoparte după ce termină mai puţin de un sfert 
din supă, apoi zâmbi, zâmbi aşa cum ar zâmbi un copil 
căruia i s-a promis îngheţată  dacă-şi mănâncă 
sparanghelul. li mulţumi, îi spuse că a fost bună. Spuse că 
se simţea mai bine. 

„Trebuie să mă duc la New York lunea viitoare. Sunt 
invitat la emisiunea lui Howard Stern”, zise Jude. 

O licărire de nelinişte în ochii ei palizi. 

„Nu... nu cred că ar trebui să mă duc şi eu.” 

„Nici nu ţi-aş cere-o. Nu ti-ar face decât rău.” 

Ea se uită la el cu atâta recunoştinţă, că Jude trebui să-şi 
ferească privirea. 

„Nu te pot lăsa nici aici”, spuse el. „Nu de una singură. 
Mă gândeam că ar fi mai bine să stai o vreme cu familia ta. 
In Florida.” Când ea nu răspunse, el continuă: „Pot suna 
pe cineva din familia ta?” 

Ea se lăsă între perne. Trase cearşaful sub bărbie. Jude 
se temea că va începe să plângă, dar când se uită, ea se 
uita cu calm la tavan, cu mâinile una peste alta deasupra 
sternului. 

„Sigur“, spuse ea într-un sfârşit. „Ai fost bun că m-ai 
tolerat aşa mult.” 

„Ce am spus aseară...” 

„Nu-mi amintesc.” 

„Asta e bine. Ce am spus e mai bine să se uite. Oricum, 
nu vorbeam serios.” Deşi, de fapt, vorbise foarte serios, ce- 
i spusese fusese cea mai dură versiune posibilă a ceea ce-i 
spunea acum. 

Tăcerea se prelungi între ei până ajunse la cote 
incomode, iar el simţi că trebuie s-o iscodească din nou, 
dar când deschise gura, ea i-o luă înainte. 

„Poţi să-l suni pe tata”, spuse ea. „Pe tatăl meu vitreg, 
adică. Pe tatăl meu natural nu-l poți suna. El e mort, 
desigur. Vorbeşte cu tatăl meu vitreg; o să vină să mă ia, 
dacă vrei. Numai să-i spui. Tatălui meu vitreg îi place să 


spună că sunt micuța lui ceapă. Îi aduc lacrimi în ochi. Nu-i 
aşa că e-o vorbă de alint frumoasă? 

„Nu l-aş pune să vină după tine. Te trimit cu avionul 
particular.” 

„Nu vreau cu avionul. Ajung prea repede. Nu poți merge 
în sud cu avionul. Trebuie să conduci. Sau să iei trenul. 
Trebuie să priveşti cum pământul se transformă în noroi. 
Trebuie să te uiţi la curțile de vechituri pline de maşini 
ruginite. Trebuie să treci peste câteva poduri. Se spune că 
spiritele rele nu te pot urmări peste o apă curgătoare, dar 
asta e o prostie. Ai observat vreodată că râurile din Nord 
nu seamănă cu râurile din Sud? Râurile din Sud au 
culoarea ciocolatei, şi miros a mlaştină şi muşchi de copac. 
Aici sunt negre, şi au un miros dulce, ca de brad. Miros a 
Crăciun.” 

„Te-aş putea duce la Penn Station şi să te urc într-un 
Amtrak. Ar lua destul de mult drumul?” 

„ Sigur.” 

„Deci pot să-l sun pe tatăl tău?... Pe tatăl tău vitreg?” 

„Poate e mai bine să-l sun eu”, spuse ea. Atunci îşi dădu 
el seama ce rar vorbea ea cu membrii familiei sale. Erau 
împreună de mai bine de un an. Îşi sunase oare măcar o 
dată tatăl vitreg, ca să-i ureze la mulţi ani, ca să-i spună 
cum îi merge? O dată sau de două ori Jude intrase în 
camera sa cu discuri şi o găsise pe Anna la telefon cu sora 
ei, încruntându-se de concentrare, vorbind pe o voce joasă 
şi scurtă. Nu păruse ea însăşi atunci, ci o persoană prinsă 
într-un sport neplăcut, un joc care nu-i era pe plac dar pe 
care tot se simţea obligată să-l joace. „Nu e nevoie să 
vorbeşti tu cu el.” 

„De ce nu vrei să vorbesc eu cu el? Ţi-e teamă că n-o să 
ne înțelegem?” 

„Nu-i vorba că m-aş teme că va fi obraznic cu tine sau 
mai ştiu eu ce. Nu-i stă în fire. Cu tata e uşor să vorbeşti. E 
prieten cu toată lumea.” 

„Păi, atunci, de ce?” 

„Incă n-am vorbit cu el despre asta, dar pur şi simplu 
ştiu ce părere are despre relaţia noastră. Nu-i place. 


Vârsta pe care o ai şi genul de muzică pe care îl cânți. El 
urăşte genul ăsta de muzică.” 

„Sunt mai mulţi cei cărora nu le place decât viceversa. 
Asta-i toată ideea.” 

„Lui, muzicienii nu-i prea stau la suflet. Un om mai puțin 
aplecat spre muzică decât el n-ai întâlnit. Când eram mici, 
ne ducea în călătorii lungi, în locurile unde era chemat să 
caute un puț, şi ne făcea să ascultăm tot drumul numai 
talkshow-uri radiofonice. Pentru el nu conta. Ne punea să 
ascultăm buletine meteo patru ore la rând.” Îşi plimbă 
încet două degete prin păr, ridicând o şuviţă lungă şi aurie 
şi apoi lăsând-o să i se prefire printre degete. Continuă: 
„Stia să facă un truc cam înfricoşător. Găsea pe cineva 
care vorbea, cum ar fi un evanghelist din-ăla care ridică 
mereu osanale lui lisus pe AM. Şi ascultam şi tot ascultam, 
până când Jessie şi cu mine îl imploram să schimbe postul. 
lar el nu spunea nimic, după care, tocmai când nu mai 
suportam, începea să vorbească singur. Şi spunea exact ce 
spunea predicatorul de la radio, exact acelaşi lucru, numai 
că pe vocea lui. Recita. Mecanic, într-un fel. «Christos 
Mântuitorul a sângerat şi a murit pentru voi. Voi ce veţi 
face pentru El? El şi-a purtat crucea şi ei L-au scuipat. Voi 
ce povară veţi duce?» De parcă ar fi citit din acelaşi 
scenariu. Şi vorbea neincetat, până când mama îi spunea 
să termine. Că ei nu-i place. Şi el râdea şi închidea radioul. 
Dar continua să vorbească pentru sine. Bolborosea cumva. 
Rostea toate replicile predicatorului, chiar şi cu radioul 
închis. De parcă l-ar fi auzit în minte, de parcă ar fi prins 
frecvenţa în plombe. Mă speria foarte tare când făcea 
asta.” 

Jude nu răspunse, nu credea că era necesar un răspuns, 
şi oricum nu era sigur dacă povestea era adevărată ori 
doar cea mai recentă din succesiunea de auto-amăgiri care 
o bântuia. 

Fata suspină, lăsă să cadă încă o şuviţă de păr. 
„Spuneam, însă, că n-o să-i placi, şi ştie cum să scape de 
prietenii mei pe care nu-i place. Mulţi tătici sunt excesiv de 
protectori cu fetiţele lor, şi dacă apare cineva care nu le 


inspiră încredere, încearcă să-l sperie. Îl pune la colț puțin. 
Sigur că asta nu ţine niciodată, pentru că fata ia 
întotdeauna partea băiatului, şi băiatul îi ţine isonul, fie 
pentru că nu poate fi speriat, fie pentru că nu vrea ca ea să 
creadă că poate fi speriat. Tatăl meu vitreg e mai deştept. 
E extrem de prietenos până şi cu oamenii pe care ar 
prefera să-i vadă arzând de vii. Dacă vrea să scape 
vreodată de cineva incomod, îi pune pe fugă spunându-le 
adevărul. Adevărul e de obicei de-ajuns. 

Să-ţi dau un exemplu. Când aveam şaişpe ani, am începu 
să mă întâlnesc cu un băiat pe care ştiam că babacul nu l- 
ar plăcea, şi asta pentru că puştiul era evreu, dar şi pentru 
că ascultam rap împreună. Tataie urăşte rapul mai tare ca 
orice. Aşa că, într-o zi, mi-a spus că relaţia se va încheia, 
iar eu i-am spus că mă pot vedea cu cine vreau, iar el a 
spus sigur, dar asta nu însemna că puştiul va mai vrea să 
se vadă cu mine. Nu mi-a plăcut cum a sunat asta, dar el 
nu s-a explicat. 

Ei bine, ai văzut cât de deprimată sunt uneori şi că încep 
să am idei ciudate. Asta a început când aveam poate 
doişpe ani, odată cu pubertatea. Nu m-am dus la doctor 
sau altceva. M-a tratat tata cu hipnoterapie. Și chiar 
reuşea să ţină lucrurile sub control foarte bine, atâta 
vreme cât aveam câte una sau două şedinţe pe săptămână. 
Nu mai făceam nicio prostie. Nu mai gândeam că o 
camionetă neagră dă târcoale casei noastre. Nu mai 
vedeam fetiţe cu tăciuni în loc de ochi privindu-mă de sub 
copaci noaptea. 

Dar el a trebuit să plece. A trebuit să se ducă la Austin la 
nu ştiu de conferinţă despre drogurile hipnogogice. De 
obicei mă lua cu el când pleca undeva, dar de data asta m- 
a lăsat acasă cu Jessie. Mama era moartă pe atunci, şi 
Jessie, care avea nouăşpe ani, răspundea de casă. Şi cât a 
fost el plecat am început să am probleme cu somnul. Asta 
e întotdeauna primul semn al unei stări de depresie. Când 
încep să am insomnie. 

După vreo două nopți, am început să văd fetele cu ochi 
arzători. Nu m-am putut duce la şcoală lunea, pentru că 


ele mă aşteptau afară sub stejar. Îmi era prea frică să ies 
din casă. l-am spus lui Jessie. I-am spus că trebuie să-l 
convingă pe Tataie să vină acasă, că am iar gânduri rele. 
Ea mi-a spus că era sătulă de prostiile mele şi că era 
ocupată şi că o să-mi revin eu până să se întoarcă el. A 
încercat să mă convingă să mă duc la şcoală, dar n-am 
vrut. Am rămas în camera mea şi m-am uitat la televizor. 
Dar în scurt timp au început să vorbească cu mine prin 
televizor. Fetele moarte, îmi spuneau că eram moartă ca şi 
ele. Că locul meu era în ţărână lângă ele. 

De obicei, Jessie se întorcea de la şcoală la două sau 
trei. Dar în după-amiaza aia n-a venit acasă. S-a făcut tot 
mai târziu şi de fiecare dată când mă uitam pe geam, le 
vedeam pe fete cum se uită înapoi la mine. A sunat tata şi 
i-am spus că am probleme şi l-am rugat să vină acasă, iar 
el a spus că va veni cât poate de repede, dar că nu va 
ajunge decât foarte târziu. A spus că se teme să nu mă 
rănesc singură şi că va suna pe cineva ca să vină şi să stea 
cu mine. După ce a închis, a sunat la părinţii lui Philip, 
care locuiau mai sus pe stradă.” 

„Philip? El era iubitul tău? Băiatul evreu?” 

„Aha. Phil a venit imediat. Nu l-am recunoscut. M-am 
ascuns sub pat de el, şi am tipat când a încercat să mă 
atingă. L-am întrebat dacă e împreună cu fetele moarte. I- 
am povestit totul despre ele. Jessie a venit destul de 
repede după aia, şi Philip a rupt-o la fugă cât de tare l-au 
ținut picioarele. După aia, a fost aşa speriat, că n-a mai 
vrut să aibă nimic de-a face cu mine. Iar tata a spus doar 
„ce păcat”. Credea că Philip mi-e prieten. Credea că Philip, 
mai mult ca oricine altcineva, putea avea grijă de mine în 
momentele mele dificile.” 

„Deci asta te îngrijorează? Că babacul tău o să-mi spună 
că eşti dusă cu pluta şi că eu voi fi aşa şocat că nu voi mai 
vrea să te văd în faţa ochilor vreodată? Pen'că tre’ să-ţi 
spun, Florida, că nu mai e o noutate să te aud cum o iei 
razna din când în când.” 

Ea pufni, un râset moale. Apoi spuse: „N-ar spune asta. 
Nu ştiu ce ar spune. Ar găsi pur şi simplu ceva care să te 


facă să mă placi mai puţin. Dacă poți să mă placi mai puțin 
de atât.” 

„Hai să nu începem cu asta.” 

„Nu. Nu, dacă mă gândesc mai bine, e de preferat s-o 
suni pe sora mea. E-o nesuferită cu suflet rău - nu ne 
înțelegem nici cât negru sub unghie. Nu m-a iertat 
niciodată că sunt mai frumoasă ca ea şi că am primit 
cadouri de Crăciun mai frumoase. După ce a murit mama, 
ea a trebuit să fie stăpâna casei, iar eu am putut să rămân 
un copil. La nici paişpe ani, Jessie ne spăla rufele şi ne 
gătea de mâncare, şi nimeni n-a ştiut să aprecieze munca 
grea pe care a trebuit s-o depună sau multele distracții la 
care a trebuit să renunţe. Dar ea va aranja să mă întorc 
acasă fără mare tam-tam. O să-i placă să mă aibă aproape, 
fiindcă o să mă poată lua de sus şi o să-mi poată trasa 
reguli.” 

Dar când Jude sună acasă la sora ei, tot bătrânul îi 
răspunse după al treilea ţârâit al telefonului. 

„Cu ce te pot ajuta? Haide, spune. O să te ajut dacă pot. 

Jude se prezentă. Spuse că Anna voia să meargă acasă 
pentru o vreme. Formulă lucrurile în aşa fel încât să pară 
că fusese mai mult ideea ei decât a sa. Jude se frământă în 
gând cum să-i descrie mai bine starea, dar Craddock îi veni 
în ajutor. 

„Cum doarme?” întrebă Craddock. 

„Nu foarte bine”, spuse Jude, uşurat, înțelegând cumva 
că asta rezuma totul. 

Jude se oferi să pună un şofer s-o ducă pe Anna de la 
gara din Jacksonville până acasă la Jessica în Testament, 
dar Craddock refuză, spuse că o va aştepta el însuşi la 
tren. 

„Un drum până la Jacksonville o să-mi prindă foarte 
bine. Am nevoie de-o scuză ca să-mi conduc camioneta 
câteva ore. Să las geamurile jos. Să mă strâmb la vaci.” 

„Vă înțeleg”, spuse Jude, uitând de sine şi înmuindu-se 
faţă de bătrân. 

„Apreciez că ai avut grijă de fetița mea. Ştii, când era 
doar o copilă, avea postere cu tine pe toți pereții. Mereu a 


7 


vrut să te cunoască. Pe tine şi pe tipul ăla din... cum îi 
chema? Mötley Crüe? Ei îi plăcea tare mult de ei. I-a urmat 
o jumătate de an peste tot. A fost la toate concertele lor. 
Pe câtiva chiar i-a cunoscut. Nu membri ai formației, 
presupun, ci ai echipei lor de turneu. Aia au fost anii ei de 
dezmăţ. Nu că acum s-ar fi liniştit, aşa-i? Mda, îi plăceau 
mult toate albumele tale. li plăceau multe formaţii d-astea 
de heavy metal. Am ştiut întotdeauna că-şi va găsi un star 
rock.” 

Jude simţi o răceală uscată întinzându-i-se în piept. Ştia 
ce-i spunea Craddock - că fata şi-o trăsese cu membri ai 
personalului tehnic ca să fie în preajma formaţiei Mötley 
Crüe, că futaiul cu staruri era o caracteristică a ei, şi că 
dacă nu s-ar fi culcat cu el, probabil că s-ar fi dat în bărci 
cu Vince Neil sau Slash - şi mai ştia şi de ce îi spunea 
Craddock asta. Din acelaşi motiv pentru care îl lăsase pe 
prietenul evreu al Annei s-o vadă când îşi ieşise din minţi, 
ca să îi separe. 

Ceea ce Jude nu prevăzuse era că putea să ştie ce făcea 
Craddock şi totuşi tertipul să aibă efect. Nici n-o spusese 
bine Craddock, că Jude începu să se gândească la locul în 
care se întâlnise el cu Anna, în culisele unui concert al lui 
Trent Reznor. Cum ajunsese ea acolo? Pe cine cunoştea ea 
şi ce trebuise să facă pentru a avea acces în culise? Dacă 
Trent ar fi intrat atunci în cameră, s-ar fi lăsat ea la 
picioarele lui şi ar fi pus aceleaşi întrebări inutile? 

„Am eu grijă de ea, domnule Coyne. Dumneata doar să 
mi-o trimiți înapoi. Am s-o aştept”, îi spuse Craddock. 

Jude o duse el însuşi la Penn Station. Ea fusese în apele 
ei toată dimineaţa - încerca din răsputeri, el ştia, să fie 
persoana pe care o întâlnise, nu persoana nefericită care 
era de fapt - dar ori de câte ori se uita la ea, simţea din 
nou acea răceală în piept. Zâmbetele ei ghiduşe, felul în 
care şi dădea părul după urechi ca să-şi arate lobii mici şi 
roz, cea mai recentă rundă de întrebări nătânge, toate 
păreau a fi manipulări cu sânge rece şi îl făcea doar să-şi 
dorească şi mai tare să scape de ea. 


Dacă ea simţea însă că el o ţinea la distanţă, n-o arăta, şi 
la Penn Station se ridică pe vârful picioarelor şi îl prinse cu 
braţele pe după gât într-o îmbrăţişare puternică - o 
îmbrăţişare fără absolut nicio conotaţie sexuală. 

„Am trăit împreună clipe frumoase, nu-i aşa?” întrebă 
ea. Mereu cu o întrebare pe ţeavă. 

„Sigur”, spuse el. Ar fi putut spune mai mult - că o va 
suna curând, că vrea să aibă mai multă grijă de ea însăşi - 
dar nu se simţea în stare, nu-i putea ura tot binele. Când îl 
asaltă dorinţa de a fi tandru şi înţelegător, auzi vocea 
tatălui ei vitreg în gând, caldă, prietenoasă, persuasivă: 
„Am ştiut întotdeauna că-şi va găsi un star rock”. 

Anna surâse, de parcă el i-ar fi răspuns ceva inteligent, 
şi-l strânse de mână. Jude rămase destul cât s-o vadă 
urcând în vagon, dar nu stătu să vadă trenul plecând. Era 
aglomeraţie şi larmă pe peron, plin de voci răsunătoare. Se 
simţea incomodat şi mirosul puternic de acolo - miros de 
fier încins, urină stătută şi corpuri calde, transpirate - îl 
apăsa. 

Dar nici afară nu era mai bine, în răceala de toamnă 
ploioasă a Manhattan-ului. Sentimentul de disconfort, 
impresia că este incomodat din toate părţile, îl însoţi tot 
drumul înapoi spre hotelul Pierre, tot drumul înapoi până 
în tăcerea şi goliciunea apartamentului său. Se simţea 
încordat, avea nevoie să facă ceva, avea nevoie să scoată şi 
el zgomote urâte. 

Patru ore mai târziu era exact în locul potrivit, în 
studioul de emisie al lui Howard Stern, unde proferă 
insulte şi vorbi de sus, umilind liota de pupincurişti înceţi 
la minte a lui Stern când aceştia făceau greşeala de a-l 
întrerupe, şi îşi tinu predica fulger care propovăduia 
perversiunea şi ura, haosul şi zeflemeaua. Lui Stern îi 
plăcu la nebunie. Oamenii lui voiau să ştie când se va mai 
întoarce. 

Tot în New York City îl găsi weekendul, şi în aceeaşi 
dispoziţie sufletească, când fu de acord să se vadă cu 
câţiva tipi din echipa lui Stern la un club de striptease de 
pe Broadway. Erau toţi aceeaşi oameni pe care-i luase în 


râs în faţa unui public de milioane de ascultători la 
începutul săptămânii. Aceştia nu-i puseseră vorbele la 
suflet. Era de datoria lor să se lase luaţi peste picior. Erau 
nebuni după el. Credeau că făcuse măcel. 

El îşi comandă o bere pe care nu o bău şi stătu la 
capătul unui podium ce părea să fie un singur panou lung 
de sticlă jivrată, luminat de jos de becuri albastre. Feţele 
celor adunaţi în jurul podiumului i se păreau toate 
nenaturale, nesănătoase: feţele celor înecaţi. Il durea 
capul. Când închise ochii, văzu focul de artificii scânteietor 
care prevestea o migrenă. 

Când îi deschise, o fată cu un cuţit în mână se lăsă în 
genunchi în faţa sa. Avea ochii închişi. Se lăsă încet pe 
spate, aşa încât atinse cu spatele capului podeaua de sticlă 
şi părul moale şi negru i se desfăcu pe podium. Stătea în 
continuare în genunchi. 

Îşi plimbă cuțitul pe corp în jos, un cuţit de vânătoare cu 
lamă lată adânc crestată într-o parte. Purta o zgardă cu 
inele argintii pe ea, un body cu broderii care îi strângea 
sânii laolaltă, ciorapi negri. 

Când mânerul cuţitului îi ajunse între picioare, cu lama 
îndreptată spre tavan - imitație parodică a unui penis - ea 
îl aruncă în aer, deschise ochii brusc, îl prinse când căzu 
şi, în acelaşi timp, îşi arcui spatele, ridicând pieptul spre 
tavan ca o ofrandă, ducând cuțitul în jos. 

Tăie broderia neagră prin mijloc, deschizând o fantă de- 
un roşu închis, ca şi când s-ar fi spintecat de la gât până la 
vintre. Se rostogoli şi aruncă în lături costumul. Rămase 
goală cu excepţia inelelor argintii din sfârcuri, care-i 
atârnau de la sâni în jos, şi un slip tanga tras peste oasele 
tari ale şoldurilor. Torsul ei suplu şi neted ca pielea de focă 
era vopsit în cărămiziu. 

AC/DC cânta „If You Want Blood You Got It”, şi ceea ce-l 
excita pe el nu era corpul ei tânăr şi atletic sau felul în 
care i se legănau sânii cu sfârcurile străpunse de inele 
argintii sau că atunci când se uita drept la el, privirea ei 
era directă şi netemătoare. 


Pe el îl excita faptul că buzele i se mişcau aproape 
imperceptibil. Se îndoia că altcineva din toată încăperea 
observase asta. Fata cânta în barbă, cânta împreună cu 
AC/DC. Cunoştea toate versurile. Era cel mai sexy lucru pe 
care îl vedea de luni bune. 

Ridică sticla de bere spre ea, doar ca să descopere că 
era goală. Nu-şi amintea s-o fi băut. Chelneriţa îi aduse 
alta câteva minute mai târziu. De la ea află că pe 
dansatoarea cu cuțitul o chema Morfină şi că era una 
dintre felele lor cele mai populare. Il costă o sută de dolari 
ca să obţină numărul ei de telefon şi ca să afle că dansa 
cam de doi ani aproape din ziua în care coborâse din 
autobuzul de Georgia. Il mai costă încă o sută să afle că, 
atunci când nu făcea striptease, răspundea la numele de 
Marybeth. 


27 


Jude trecu la volan cu puţin înainte să treacă graniţa în 
Georgia. Îl durea capul; mai mult o senzație neplăcută de 
presiune în globii oculari. Senzaţia era agravată de soarele 
din sud reflectându-se cam în orice - bare de protecţie, 
parbrize, indicatoare rutiere. Dacă nu l-ar fi durut capul, 
cerul ar fi fost o plăcere, un albastru adânc, închis, fără 
nori. 

Pe măsură ce graniţa cu Florida se apropia, era 
conştient de-o nerăbdare crescândă, un tremur de agitaţie 
în stomac. Până la Testament nu mai erau pe atunci decât 
poate patru ore. Va fi acasă la ea în seara asta, acasă la 
Jessie Price, născută McDermott, surora Annei, fiica 
vitregă mai mare a lui Craddock, şi nu ştia ce va face odată 
ajuns acolo. 

Îi trecuse prin gând că întâlnirea lor va aduce moartea 
cuiva. Se gândise deja că o putea ucide pentru ce făcuse, 
că şi-o ceruse, dar pentru prima dată, acum că era aproape 
de confruntarea cu ea, ideea deveni mai mult decât o 
speculație la furie. 


În copilărie ucisese porci, îi apuca pe cei mai slabi de 
picioare şi le zdrobea capul pe podeaua de ciment din 
camera de tăiere a tatălui său. Îi avântai prin aer şi apoi 
dădeai cu ei de podea, reducându-i la tăcere în mijlocul 
guiţatului cu un sunet scârbos şi oarecum cavernos, 
acelaşi sunet pe care l-ar face un bostan dacă l-ai arunca 
de la mare înălţime. Ucisese alţi purcei cu pistolul cu cuie 
şi-şi imaginase că-şi ucide de fapt tatăl. 

Se hotărâse să facă orice era nevoit să facă. Doar că 
încă nu ştia ce însemna asta. Şi când se gândea mai bine, 
se temea să afle, aproape că se temea de propriile-i 
posibilităţi la fel de mult ca şi de lucrul care îl urmărea, 
lucrul care fusese odinioară Craddock McDermott. 

Credea că Georgia doarme. Nu-şi dădu seama că era 
trează decât când fata vorbi. 

— Pe următoarea ieşire, zise ea pe o voce aspră. 

Bunica ei. Jude uitase de ea, uitase că promisese că vor 
opri. 

li urmă indicaţiile, o ţinu la stânga la capătul rampei de 
ieşire şi o luă pe o şosea statală cu două benzi care 
străbătea periferia mizeră a localităţii Crickets, Georgia. 
Trecură pe lângă loturi de maşini uzate, cu miile lor de 
fanioane din plastic roşu, alb şi albastru fâlfâind în vânt, 
lăsară fluxul traficului să-i poarte înăuntrul oraşului. 
Merseră încet pe marginea parcului orăşenesc, pe lângă 
tribunal, primărie şi edificiul din cărămidă erodată a 
cinemaului Eagle. 

Traseul spre locuinţa lui Bammy îi conduse prin 
campusul verde al unui mic colegiul baptist. Bărbaţi tineri, 
cu cravatele îndesate în pulovere în V, se plimbau alături 
de fete în fuste plisate, cu părul lucios pieptănat drept, 
ieşite parcă direct din vechile reclame la şamponul Breck. 
Unii studenţi se uitară miraţi la Jude şi Georgia, în 
Mustang, la ciobăneştii de pe bancheta din spate, Bon şi 
Angus, aburind geamurile. O fată, mergând alături de un 
băiat înalt care purta un papion galben, se strânse lângă 
însoţitorul ei la trecerea lor. Domnişorul Papion o cuprinse 
liniştitor cu braţul pe după umeri. Jude nu le arătă degetul 


şi apoi merse cale de câteva cvartale simțindu-se mândru 
de sine, mândru de autocontrolul său de fier. 

După colegiu se văzură pe o stradă mărginită de clădiri 
bine întreţinute în stil victorian şi colonial, pe ale căror 
plăci din faţă erau anunţate destinațiile: cabinete de 
avocatură şi stomatologice. Mai în josul bulevardului, 
casele erau mai mici şi locuite. În dreptul uneia în stil 
Cape Cod, cu trandafiri galbeni crescând pe un spalier 
într-o parte, Georgia spuse: 

— Intră aici. 

Femeia care răspunse la uşă nu era grasă, ci îndesată, 
construită ca un jucător în defensivă, cu o faţă lată şi 
tuciurie, o  mustăcioară mătăsoasă şi ochi  isteţi, 
feciorelnici, de-un maroniu vârstat cu jad. Şlapii ei scoteau 
plescăituri pe podea. Se uită ţintă la Jude şi Georgia 
pentru o fracțiune de secundă, în vreme ce Georgia arăta 
un surâs timid, stânjenit. Apoi ceva în ochii bunicii ei 
(Bunică? Oare câţi ani avea? Şaizeci? Cincizeci şi cinci? 
Prin mintea lui Jude trecu neliniştitorul gând că poate era 
mai tânără decât el.) se ascuţi, de parcă o lentilă ar fi fost 
focalizată, şi femeia strigă şi deschise braţele. Georgia 
căzu în ele. 

— M.B.! strigă Bammy. Apoi se îndepărtă de ea şi, 
ţinând-o în continuare de şolduri, o privi drept în faţă. Ce-i 
cu tine? 

Lipi palma de fruntea Georgiei. Georgia se feri de 
atingerea ei. Bammy îi văzu atunci mâna bandajată, o 
prinse de încheietură, o studie cu atenţie. Apoi îi dădu 
drumul - aproape că o aruncă. 

— Eşti drogată? Christoase. Miroşi ca un câine. 

— Nu, Bammy. Jur pe Dumnezeu că n-am luat niciun 
drog. Miros a câine pentru că s-au căţărat câinii pe mine 
aproape două zile întruna. De ce tre’ să te gândeşti mereu 
la ce-i mai rău? 

Procesul care începuse cu aproape o mie şase sute de 
kilometri în urmă, când porniseră la drum spre sud, părea 
să se fi încheiat, aşa încât tot ce spunea Georgia suna 
acum country. 


Numai că accentul ei chiar începuse să se facă din nou 
simţit doar de când erau pe drum? Sau începuse să 
apeleze la el încă de mai devreme? Jude credea că e posibil 
să o fi auzit nazalizând şi scurtând cuvintele încă din ziua 
în care se împunsese în acul inexistent din costumul 
mortului. Transformarea ei verbală îl descumpănea şi-l 
tulbura. Când vorbea în felul acela - De ce tre’ să te 
gândeşti mereu la ce-i mai rău? - semăna cu Anna. 

Bon se îndesă în spaţiul dintre Jude şi Georgia şi se uită 
plină de speranţă în sus la Bammy. Panglica lungă şi roz a 
limbii căţelei atârna afară şi de pe ea se scurgea salivă. În 
dreptunghiul verde al curţii, Angus se plimba de colo-colo, 
adulmecând florile ce creşteau pe lângă gărduleţ. 

Bammy se uită mai întâi la bocancii Doc Martens, apoi 
ridică privirea spre barba lui neagră şi răvăşită, 
observându-i zgârieturile, mizeria, bandajul de la mâna 
stângă. 

— Tu eşti starul rock? 

— Da, doamnă. 

— Arătaţi amândoi de parcă aţi ieşit dintr-o încăierare. A 
fost una între voi doi? 

— Nu, Bammy, zise Georgia. 

— Ce frumos! Aveţi bandaje identice la mână. E o 
chestie romantică? V-aţi marcat reciproc cu fierul roşu ca 
semn al iubirii voastre? Pe vremea mea făceam schimb de 
inele de absolvire. 

— Nu, Bammy. Suntem în regulă. Eram în trecere în 
drum spre Florida şi m-am gândit să ne oprim. Voiam să ti- 
l prezint pe Jude. 

— Trebuia să suni înainte. Aş fi pus de cină. 

— Nu putem sta. Tre’ să ajungem în Florida în seara 
asta. 

— Nu tre' să ajungeţi nicăieri decât în pat. Sau poate la 
spital. 

— Sunt bine. 

— Pe naiba. Nu eşti deloc bine, şi ştiu ce vorbesc. 

Femeia desprinse o şuviţă de păr negru lipită pe obrazul 
umed al Georgiei. 


— Eşti toată transpirată. Ştiu să recunosc un om bolnav. 

— Sunt doar încinsă, asta-i tot. Stau de opt ore închisă în 
maşina aia cu câinii ăia urâţi şi fără aer condiţionat. Ai de 
gând să-ţi mişti curu' ăla mare şi să ne faci loc să intrăm, 
sau vrei să urc înapoi în maşină şi să mai bat o bucată de 
drum? 

— Nu m-am hotărât încă. 

— Ce te reţine? 

— Încerc să mă dumiresc ce şanse sunt să fi venit 
amândoi aici ca să mă măcelăriți şi să-mi luaţi banii din 
poşetă ca să vă cumpăraţi oxicodonă. Toți se droghează cu 
ea în ultima vreme. La gimnaziu sunt copii care se 
prostituează pentru ea. Am aflat de ea la ştirile din 
dimineaţa asta. 

— Norocul tău că nu suntem la gimnaziu. 

Bammy păru pe cale să răspundă, dar apoi privirea îi 
fugi pe lângă cotul lui Jude, atrasă de ceva din curte. 

Jude aruncă şi el privirea în spate. Angus stătea 
ghemuit, cu corpul contractat de parcă torsul său ar fi 
conţinut un acordeon, cu blana neagră sclipitoare de pe 
spate strânsă în pliuri. Făcea rahat după rahat în iarbă. 

— O să curăţ eu. Imi pare rău, zise Jude. 

— Mie nu-mi pare, zise Georgia. Uită-te bine, Bammy. 
Dacă nu ajung la o toaletă în următoarele două minute, aşa 
o să fac şi eu. 

Bammy cobori genele acoperite din greu cu rimel şi se 
dădu la o parte. 

— Intraţi, atunci. Oricum, nu vreau să vă vadă vecinii 
stând pe-aici. Or să creadă că-mi înfiinţez propriul cuib de 
Hells Angels. 


28 


După ce fură prezentaţi formal, Jude află că numele ei 
era doamna Fordham, şi aşa îi spuse de atunci încolo. Nu 
putea să-i spună Bammy; paradoxal, nu şi-o prea putea 
imagina drept doamna Fordham. Bammy era, oricum i-ar fi 
spus el. 


Bammy zise: 

— Să-i punem pe câini în spate, unde pot să alerge. 

Georgia şi Jude schimbară o privire. Erau toţi în 
bucătărie. Bon era sub masă. Angus ridicase botul ca să 
adulmece tejgheaua, unde erau prăjituri cu ciocolată pe o 
farfurie acoperită cu folie transparentă. 

Locul era prea mic şi pentru câini. Holul de la intrare 
fusese şi el prea mic. Când Angus şi Bon alergaseră de-a 
lungul lui, loviseră o măsuţă, făcând porţelanurile de pe ea 
să zăngănească, şi se izbiseră de pereţi destul de tare cât 
să strâmbe tablourile. 

Când Jude se uită înapoi la Bammy, femeia se încrunta. 
Văzuse privirea pe care ei doi o schimbaseră şi ştia că 
însemna ceva, dar nu ştia ce. 

Georgia vorbi prima: 

— Ăă, Bammy, nu-i puteam pune afară într-un loc străin. 
Or să-ţi intre în grădină. 

Bon împinse în lături câteva scaune ca să se târască de 
sub masă. Unul se răsturnă cu un bubuit ascuţit. Georgia 
sări după ea, o apucă de zgardă. 

— O duc eu, zise ea. Pot să trec pe la duş? Trebuie să mă 
spăl şi poate să mă întind. Poate să stea cu mine, unde n-o 
să facă probleme. 

Angus puse labele pe tejghea ca să-şi apropie botul de 
prăjituri. 

— Angus, zise Jude. Mişcă-ţi curul aici. 

Bammy avea pui rece şi salată de varză în frigider. Dar 
şi limonadă proaspătă, cum era de aşteptat, într-o carafă 
de sticlă transpirată. Când Georgia urcă scările din spate, 
Bammy îi pregăti lui Jude o farfurie. El se aşeză cu ea în 
faţă. Angus i se tolăni la picioare. 

De unde stătea el la masa din bucătărie, Jude vedea 
curtea din spatele casei. O frânghie atârna de o creangă a 
unui nuc înalt şi bătrân. Cauciucul care fusese legat de ea 
odată nu mai era de mult. În spatele gardului era o alee 
pavată inegal cu cărămizi vechi. 

Bammy îşi turnă o limonadă şi se sprijini cu fundul de 
tejghea. Pervazul din spatele ei era plin de trofee câştigate 


la popice. Femeia avea mânecile sumese astfel încât i se 
vedeau antebraţele păroasă ca ale lui. 

— N-am avut ocazia să aflu povestea romantică a 
întâlnirii voastre. 

— Eram amândoi în Central Park, zise el. Culegeam 
garoafe. Am intrat în vorbă şi am hotărât să facem un 
picnic împreună. 

— Asta, sau v-aţi întâlnit într-un club de perverşi cu 
fetişuri. 

— Dacă mă gândesc mai bine, putea foarte bine să fie un 
club de perverşi cu fetişuri. 

— Mănânci de parcă n-ai mai văzut mâncare până acum. 

— Am sărit peste masa de prânz. 

— De ce vă grăbiţi? Ce se întâmplă în Florida de vă 
sfârâie călcâiele să ajungeţi acolo? Nişte prieteni de-ai tăi 
ţin o orgie de la care nu vreţi să lipsiţi? 

— Dumneata ai făcut salata asta de varză? 

— Ba bine că nu. 

— E bună. 

— Vrei reţeta? 

În bucătărie era linişte, cu excepţia scrâşnetului 
furculiţei sale pe farfurie şi a bufnetului pe care îl făcea 
coada căţelului pe podea. Bammy se uită intens la el. 

În cele din urmă, ca să umple tăcerea, Jude spuse: 

— Marybeth vă spune Bammy. De ce? 

— E prescurtarea numelui meu mic, zise Bammy. 
Alabama. M.B. îmi spune aşa de când făcea în scutece. 

O gură de pui rece i se opri în gât. Tuşi şi se lovi peste 
piept şi clipi printre lacrimi. Îl ardeau urechile. 

— Nu zău, zise el, după ce-şi eliberă gâtul. Poate că e 
deplasat, dar aţi fost vreodată la un concert de-al meu? M- 
aţi văzut poate în dublul spectacol cu AC/DC din 1979? 

— Putin probabil. Nu-mi plăcea muzica asta nici în 
tinereţe. O adunătură de gorile care ţopăie pe scenă, 
proferând înjurături şi strigând din toţi bojocii. Te-aş fi 
putut prinde dacă ai fi cântat în deschidere la Bay City 
Rollers. De ce? 


Jude îşi şterse transpiraţia proaspăt apărută pe frunte, 
simţindu-şi măruntaiele amorţite de uşurare. 

— Am cunoscut o Alabama odată. Nu vă mai gândiţi. 

— Cum aţi ajuns amândoi în halul ăsta de smotociţi? Ai 
zgârieturi şi pe zgârieturi. 

— Eram în Virginia şi ne-am dus la Denny's de la motel. 
La întoarcere, am fost aproape călcaţi de o maşină. 

— Eşti sigur că „aproape”? 

— Treceam pe sub un pod de cale ferată. Omu' a intrat 
cu Jeepul direct în peretele de piatră. S-a lovit rău de tot 
cu faţa de parbriz. 

— Ce s-a ales de el? 

— E bine, presupun. 

— Era beat? 

— Nu ştiu. Nu cred. 

— Ce s-a întâmplat când au ajuns poliţiştii acolo? 

— N-am rămas să discutăm cu ei. 

— N-aţi rămas... începu ea, apoi se opri, aruncă restul 
de limonadă în chiuvetă şi se şterse la gură cu dosul 
antebraţului. Avea buzele ţuguiate, de parcă ultima gură 
de limonadă fusese mai amară decât i-ar fi plăcut. 

— Da’ ştiu că vă grăbiţi, zise ea. 

— Puţintel. 

— Băiete, zise ea, cât de mari sunt belelele în care 
sunteţi? 


Georgia îl strigă din capul scărilor. 

— Vino să te întinzi, Jude. Haide sus. O să te întinzi în 
camera mea. Ne trezeşti, Bammy, peste o oră? Mai avem 
încă de făcut ceva drum. 

— Nu trebuie să plecaţi în seara asta. Ştii că puteţi sta 
peste noapte. 

— Mai bine nu, zise Jude. 

— Nu văd rostul. E deja aproape cinci. Oriunde aţi 
merge, n-o să ajungeţi decât foarte târziu. 

— Nu face nimic. Suntem oameni de noapte. 

Puse farfuria în chiuvetă. 

Bammy îl studie. 


— Sper că nu plecaţi fără să mâncaţi de cină. 

— Nu, doamnă. Nici nu mă gândesc. Mulţumesc, 
doamnă. 

Ea încuviinţă din cap. 

— O să pregătesc masa cât timp dormiţi. Totuşi, din ce 
parte a Sudului eşti? 

— Din Louisiana. Dintr-un loc numit Moore's Corner. 
Sigur n-aţi auzit de el. Nu e nimic acolo. 

— Am auzit de el. Sora mea s-a măritat cu cineva care a 
dus-o în Slidell. Moore's Corner e chiar lângă. Sunt oameni 
buni prin părţile alea. 

— Nu oamenii mei, zise Jude şi se duse la etaj urmat de 
Angus. 

Georgia îl aştepta sus, în întunericul răcoros din holul de 
la etaj. Avea părul înfăşurat într-un prosop şi avea pe ea un 
tricou cu Universitatea Duke şi o pereche de pantaloni 
scurţi albaştri largi. Ţinea braţele încrucişate sub sâni şi în 
mâna stângă ţinea o cutie albă plată, crăpată la colţuri şi 
reparată cu bandă adezivă maro. 

Ochii ei erau cel mai luminos lucru din holul umbrit, 
scântei verzui de-o lumină nenaturală, iar pe faţa ei palidă 
şi epuizată era un soi de nerăbdare. 

— Ce-i aia? întrebă el, iar ea întoarse cutia aşa încât el 
să poată citi ce scria pe capac. 


QUIJA - PARKER BROS. - IABLA 
VORBITOARE 


29 


Îl conduse în dormitor, unde îşi luă prosopul de pe cap 
şi-l aruncă peste un scaun. 

Era o încăpere mică, sub streaşină, în care abia dacă 
încăpeau ei şi câinii. Bon era deja încolăcită pe patul dublu 
pitit lângă un perete. Georgia scoase un plescăit cu limba 
şi mângâie perna, iar Angus sări lângă sora lui. Se aşeză. 

Jude rămase lângă uşa închisă - tabla Ouija era la el 
acum - şi se roti încet în cerc, uitându-se la locul în care 
Georgia îşi petrecuse mare parte din copilărie. Nu fusese 
pregătit pentru ceva atât de primitor cum era ceea ce 
vedea. Patul era acoperit cu o cuvertură cusută de mână, 
purtând desenul unui steag american. O turmă de unicorni 
de pluş prăfuiţi, în diferite culori vii, erau strânşi într-un 
coş de nuiele într-un colţ. 

Avea un scrin antic de nuc cu oglindă ce putea fi 
înclinată înainte şi înapoi. În rama oglinzii erau îndesate 
fotografii. Erau şterse de soare şi curbate de vreme şi 
înfăţişau o fetiţă dinţoasă cu păr negru şi un trup costeliv 
de băiat. Intr-o imagine purta uniforma Ligii de Juniori cu 
un număr prea mare, urechile iţindu-i-se de sub şapcă. În 
alta stătea între prietene, toate arse de soare, cu pieptul 
plat şi radiind de ruşine în sutienul costumului de baie, pe 
o plajă de undeva, cu un stăvilar în fundal. 

Singurul indiciu al persoanei care avea să devină se afla 
într-un ultim instantaneu, o poză de absolvire, Georgia cu 
tichie pe cap şi robă neagră. În poză era cu părinţii: o 
femeie smochinită într-o rochie înflorată, cumpărată de-a 
gata de la Wal-Mart, un om ca un cartof cu o pieptănătură 
care-i ascundea prost chelia şi un sacou sport ieftin, în 
carouri. Georgia poza între ei, zâmbitoare, dar ochii îi erau 


necruţători şi vicleni şi indignati. Şi pe când într-o mână îşi 
ţinea diploma de absolvire, cealaltă era ridicată în salutul 
death-metal, cu degetul mic şi arătătorul ieşite în afară sub 
formă de coarne diavoleşti, cu unghiile vopsite în negru. 

Georgia găsi ce căuta în pupitru, o cutie de chibrituri de 
bucătărie. Se aplecă peste pervazul geamului ca să 
aprindă câteva lumânări negre. Pe dosul pantalonilor ei 
scurţi erau scrise cuvintele ECHIPA UNIVERSITĂŢII. 
Dosul coapselor ei era încordat şi puternic după trei ani de 
dans. 

— Echipă de ce? întrebă Jude. 

Ea aruncă o privire în spate la el, cu fruntea încruntată, 
apoi văzu încotro se uita, trase o ocheadă la propriu-i 
posterior şi surâse larg. 

— De gimnastică. De unde şi mare parte din numărul 
meu. 

— Acolo ai învăţat să arunci cu cuțitul? 

Pe podium fusese un cuţit de recuzită, dar ştia să 
mânuiască şi unul adevărat. Dându-se în spectacol odată 
pentru el, aruncase un cuţit de vânătoare într-un buştean 
de la o distanţă de şase metri şi se împlântase cu un bufnet 
solid, urmat de un sunet metalic, vibrația joasă, muzicală a 
oţelului care trepidează. 

— Nu. Bammy m-a învăţat asta. Bammy are braţ pentru 
aruncări. Mingi de popice. Mingi de softball. Are o 
aruncare aprigă, pe sub mână. La cincizeci de ani era 
aruncătorul echipei ei de softball. Nimeni nu nimerea 
mingea aruncată de ea. Tatăl ei a învăţat-o să arunce cu 
cuțitul, iar ea m-a învăţat pe mine. 

După ce aprinse lumânările, deschise ambele geamuri 
câţiva centimetri, fără să ridice draperiile albe, simple. 
Când suflă vântul, draperiile se mişcară şi o lumină palidă 
de lună năvăli în cameră, apoi se potoli, valuri liniştitoare 
de strălucire reţinută. Lumânările nu luminau cine ştie cât, 
dar mirosul lor era plăcut, amestecat cu mireasma 
răcoroasă şi proaspătă a ierbii de afară. 


Georgia se întoarse, îşi încrucişă picioarele şi se aşeză 
pe podea. Jude se lăsă în genunchi în faţa ei. Incheieturile 
îi pocniră. 

Aşeză cutia între ei, o deschise şi scoase tabla de joc - o 
tablă Ouija era cu adevărat o tablă de joc? Pe tabla sepia 
erau toate literele alfabetului, cuvintele DA şi NU, un 
soare cu o faţă care rânjea maniacal şi o lună încruntată. 
Jude aşeză pe tablă un indicator de plastic negru sub 
forma unei spade dintr-un pachet de cărţi. 

Georgia spuse: 

— Nu ştiam sigur dacă o voi mai găsi. N-am mai dat cu 
ochii de nerozia asta de probabil opt ani. [i-aminteşti 
povestea pe care ţi-am spus-o, cum că am văzut odată o 
fantomă în curtea din spatele casei lui Bammy? 

— Geamăna ei. 

— M-a speriat de moarte, dar m-a făcut şi curioasă. 
Ciudat sunt făcuţi oamenii. Pentru că atunci când am văzut 
fetiţa în curte, fantoma, voiam doar să plece. Dar când a 
dispărut, nu peste mult timp am început să-mi doresc s-o 
revăd. Am început să-mi doresc să mai trăiesc cândva o 
aşa experienţă, să mai dau peste o fantomă. 

— Şi uită-te acum cu una care-ţi suflă-n ceafă. Cine 
spune că visele nu se pot adeveri? 

Ea râse. 

— În orice caz. La o vreme după ce am văzut-o pe sora 
lui Bammy în curte, am cumpărat asta de la consignatie. 
Eu şi prietenele mele ne jucam mult cu ea. Puneam 
spiritelor întrebări despre băieţii de la şcoală. Şi de foarte 
multe ori mutam eu indicatorul, pe ascuns, făcându-l să 
spună tot felul de lucruri. Prietena mea Sheryll Jane ştia că 
eu îl fac să spună ce spune, dar întotdeauna se prefăcea că 
chiar crede că stăm de vorbă cu o fantomă, şi făcea ochii 
mari şi rotunzi şi-i ieşeau din orbite. Eu mişcăm indicatorul 
şi tabla Ouija îi spunea că un băiat de la şcoală avea o 
pereche de chiloţi de-a ei în dulap şi ea striga şi spunea: 
„Ştiam eu că e în limbă după mine!” Era frumos din partea 
ei să stea cu mine şi să se prostească şi să joace jocurile 
mele. 


Georgia se frecă la ceafă. Aproape ca şi când atunci şi-ar 
fi amintit, adăugă: 

— Odată, însă, ne jucam Ouija şi a început să 
funcţioneze de-adevăratelea. Nu mişcam eu indicatorul sau 
altceva. 

— Poate că îl mişca Sheryll. 

— Nu. Se mişca singur şi am ştiut-o amândouă. Mi-am 
dat seama că se mişcă singur pentru că Sheryll nu mai 
făcea sceneta cu căscatul din ochi. Sheryll voia să se 
oprească. Când fantoma ne-a spus cine este, ea a zis că nu 
e comic ce fac. Şi eu i-am spus că nu fac nimic, iar ea a zis 
să încetez. Dar nu şi-a luat mâna de pe indicator. 

— Cine era fantoma? 

— Vărul ei Freddy. Se spânzurase în vara aia. Avea 
cinşpe ani. Fuseseră foarte apropiaţi... Freddy şi Sheryll. 

— Ce voia? 

— Zicea să sunt poze în hambarul familiei lui cu băieţi în 
chiloţi. Ne-a spus exact unde să le găsim, ascunse sub o 
scândură a duşumelei. A spus că nu vrea ca părinţii lui să 
afle că e homosexual şi să fie supăraţi mai tare decât erau 
deja. A spus că din cauza asta s-a sinucis, pentru că nu mai 
voia să fie homosexual. Apoi a spus că sufletele nu sunt 
băieţi şi nici fete. Sunt doar suflete. A spus că nu există 
homosexualitate, şi că ar îndurera-o pe mămica lui 
degeaba. Mi-amintesc asta exact. Că a folosit cuvântul 
„îndurerat”. 

— Aţi căutat pozele? 

— Ne-am furişat în hambar a doua zi după-masa şi am 
găsit scândura desprinsă, dar nu era nimic ascuns sub ea. 
Apoi tatăl lui Freddy a venit în spatele nostru şi ne-a certat 
bine. A spus că n-avem ce ne băga nasul unde nu ne fierbe 
oala şi ne-a pus pe fugă. Sheryll a spus că faptul că n-am 
găsit poze demonstrează că a fost o minciună şi că eu am 
înscenat totul. Nici nu ştii ce furioasă a fost. Dar cred că 
tatăl lui Freddy a dat peste poze înaintea noastră şi s-a 
descotorosit de ele, ca nimeni să nu ştie că puştiul lui era 
pe invers. La cum a strigat la noi ai fi spus că era speriat 
de ce am putea şti. De ce am putea căuta. 


Se opri, apoi adăugă: 

— Eu şi Sheryll nu ne-am împăcat niciodată de tot. Ne- 
am prefăcut că am dat uitării povestea, dar după aia n-am 
mai petrecut aşa mult timp împreună. Ceea ce mi-a 
convenit. Pe atunci mă culcam deja cu amicul lui tati 
George Ruger şi nu aveam chef ca o droaie de prieteni să 
vină la mine şi să mă întrebe cum de am aşa mulţi bani de 
buzunar dintr-odată. 

Draperiile se ridicau şi cădeau. Încăperea se lumina şi se 
întuneca. Angus căscă. 

— Deci, ce trebuie să facem? întrebă Jude. 

— Nu te-ai jucat niciodată cu aşa ceva? 

Jude clătină din cap. 

— Păi punem fiecare o mână pe indicator, zise ea şi dădu 
să întindă mâna dreaptă, apoi se răzgândi şi încercă s-o 
tragă înapoi. 

Era prea târziu. El se întinse şi o prinse de încheietură. 
Ea se crispă - de parcă până şi încheietura ar fi fost 
sensibilă la durere. 

Îşi dăduse jos bandajele înainte să facă duş şi nu se 
bandajase la loc cu feşi noi. Imaginea mâinii ei goale îl lăsă 
pe Jude fără suflu. Arăta ca şi când ar fi stat în apă de baie 
ore la rând; pielea era încreţită, albă şi moale. Degetul 
mare era cel mai rău. Pentru o clipă, în semiîntuneric, păru 
aproape fără piele. Carnea era inflamată şi de-un vineţiu 
uimitor, iar în locul amprentei era un cerc larg de infecţie, 
un disc afundat, galben de puroi, închizându-se spre negru 
către centru. 

— Christoase, zise Jude. 

Faţa prea palidă şi prea slabă a Georgiei era 
surprinzător de calmă, uitându-se la el prin umbrele 
unduitoare. Îşi trase mâna înapoi. 

— Vrei să rămâi fără mână? întrebă Jude. Vrei să vezi 
dacă poţi să mori de septicemie? 

— Moartea nu mă mai sperie la fel de tare ca acum două 
zile. Nu ţi se pare ciudat? 

Jude deschise gura ca să răspundă şi descoperi că nu 
avea ce să spună. Măruntaiele îi erau înnodate. Infecția de 


la mână avea s-o ucidă dacă nu se făcea nimic, şi o ştiau 
amândoi, iar ea nu se temea. 

Georgia spuse: 

— Moartea nu e capătul drumului. Acum ştiu asta. O 
ştim amândoi. 

— Ăsta nu-i un motiv bun să decizi pur şi simplu să mori. 
Să nu ai grijă de tine. 

— Nu am hotărât pur şi simplu să mor. Am hotărât să nu 
mă duc la niciun spital. Am mai discutat deja lucrul ăsta. 
Ştii că nu putem duce câinii într-o cameră de urgenţe cu 
noi. 

— Sunt bogat. Pot chema un doctor la noi. 

— 'Ţi-am spus deja că nu cred că ceea ce am eu poate fi 
vindecat de vreun doctor. 

Se aplecă înainte şi răpăi cu încheieturile degetelor de la 
mâna stâng în tabla Ouija. 

— Asta e mai important decât spitalul. Mai devreme sau 
mai târziu, Craddock o să rezolve problema câinilor. Cred 
că mai devreme. O să găsească el o cale. Nu ne pot proteja 
la nesfârşit. Trăim de pe un minut pe altul şi o ştii. Nu mă 
deranjează să mor atâta vreme cât el nu mă aşteaptă de 
cealaltă parte. 

— Eşti bolnavă. Febra ţi-a afectat gândirea. Nu ai nevoie 
de vrăjitoriile astea voodoo. Ai nevoie de antibiotice. 

— Am nevoie ca ţie să-ţi tacă dracului fleanca şi să pui 
mâna pe pion, zise ea, ţinându-şi ochii luminoşi şi vii 
aţintiţi spre faţa lui. 


30 


Georgia spuse că va vorbi ea şi puse degetele de la 
mâna stângă lângă ale sale pe indicator - se numea 
planşetă, îşi aminti Jude acum. Ridică privirea când o auzi 
trăgând aer în piept ca să se liniştească. Fata închise ochii, 
îi închise nu ca şi când ar fi fost pe cale să intre într-o 
transă mistică, ci mai degrabă ca şi când ar fi urmat să 
sară de la o trambulină înaltă şi încerca să-şi controleze 
agitația din stomac. 


— Bine, zise ea. Numele meu este Marybeth Stacy 
Kimball. Mi-am spus Morfină vreme de câţiva ani urâţi şi 
bărbatul pe care îl iubesc îmi spune Georgia, deşi asta mă 
scoate din pepeni, dar Marybeth este numele meu 
adevărat. 

Întredeschise ochii şi-i aruncă o ocheadă lui Jude printre 
gene. 

— Prezintă-te. 

Când Jude fu pe cale să vorbească, ea ridică o mână ca 
să-l oprească. 

— Numele tău real, acum. Numele care aparţine sinelui 
tău adevărat. Numele reale sunt foarte importante. 
Cuvintele potrivite au o forţă a lor. O forţă destul de mare 
să-i aducă pe morţi înapoi printre cei vii. 

El se simţea stupid - simţea că ceea ce făceau nu putea 
să funcţioneze, că era o risipă de timp şi că se comportau 
ca nişte copii. Cariera sa îi oferise, totuşi, o sumedenie de 
ocazii de a se face de râs. Odată, pentru un videoclip, el şi 
formaţia lui - Dizzy, Jerome şi Kenny - alergaseră cuprinşi 
de-o groază falsă printr-un câmp de trifoi, alergaţi de un 
pitic îmbrăcat într-un costum murdar de spiriduş cu o 
drujbă în mână. Cu timpul, Jude dezvoltase un soi de 
imunitate la aceste caraghioslâcuri. Aşa că atunci când se 
opri, n-o făcu din dorinţa de a nu vorbi, ci pentru că nu ştia 
sincer ce să spună. 

În cele din urmă, uitându-se la Georgia, spuse: 

— Numele meu este... Justin. Justin  Cowzynski. 
Presupun. Deşi n-am mai răspuns la numele ăsta de la 
nouăsprezece ani. 

Georgia închise ochii, retrăgându-se în sine. O gropiţă îi 
apăru între sprâncenele subţiri, o linie mică săpată de 
efortul de-a gândi. Încet, pe un ton jos, vorbi: 

— Ei bine. Asta e. Ăştia suntem noi. Vrem să vorbim cu 
Anna McDermott. Justin şi Marybeth au nevoie de ajutorul 
tău. E acolo Anna? Anna, vrei să vorbeşti cu noi astăzi? 

Aşteptară. Draperia se mişca. Copiii strigau în stradă. 

— E cineva care vrea să vorbească cu Justin şi 
Marybeth? Vrea Anna McDermott să ne spună ceva? Te 


rog. Avem probleme, Anna. Te rog, ascultă-ne. Te rog, 
ajută-ne. 

Apoi, pe o voce aproape de şoaptă, zise: 

— Haide. Fă ceva. 

Se adresa planşetei. 

Bon trase un vânt în somn, un sunet ascuţit, ca un picior 
care alunecă pe cauciuc ud. 

— Pe mine nu m-a cunoscut, spuse Georgia. Întreabă tu 
de ea. 

— Anna McDermott? Este o Anna McDermott în casă? 
Vă rog să vă adresaţi centrului de informaţii Ouija! spuse 
el, pe o voce puternică, seacă, de crainic public. 

Georgia zâmbi - un surâs larg, lipsit de umor. 

— A, da. Ştiam eu că e doar o chestiune de timp până să 
începi cu zeflemeaua. 

— Scuze. _ 

— Întreabă de ea. Întreabă de-adevăratelea. 

— Nu funcţionează. 

— Nici n-ai încercat. 

— Ba am încercat. 

— Ba n-ai încercat. 

— Păi, pur şi simplu nu funcţionează. 

El se aşteptă la o demonstraţie de ostilitate sau de 
nervozitate, în schimb, zâmbetul ei se lăţi şi mai mult şi-l 
privi cu o suavitate reţinută în care el nu avea nicio 
încredere. 

— Aştepta să o suni, a aşteptat până în ziua în care a 
murit. De parcă asta s-ar fi putut întâmpla. Ce, ai aşteptat 
o săptămână întreagă înainte să mergi mai departe în turul 
Americii stat cu stat? 

El roşi. Nici măcar o săptămână nu aşteptase. 

— Poate n-ar fi bine să te încingi aşa, zise el, având în 
vedere că tu ai fost statul următor. j 

— Ştiu şi asta mă dezgustă. Pune! Mâna! Inapoi pe 
indicatorul ăla futut. Nu am terminat aici. 

Jude îşi retrăgea mâna de pe planşetă, dar la răbufnirea 
Georgiei aşeză degetele înapoi pe ea. 


— Sunt dezgustată de amândoi. De tine pentru că eşti 
cine eşti şi de mine pentru că te-am lăsat să rămâi aşa. 
Acum, cheam-o. La mine n-o să vină, dar poate că la tine 
da. Ţi-a aşteptat telefonul până la ultima suflare, iar dacă 
ai fi sunat-o, ar fi venit într-un suflet. Poate că încă ar face- 
O. 

Jude se uită intens la tabla de joc, la literele demodate 
ale alfabetului, la soare, la lună. 

— Anna, eşti pe aici? Vrea Anna McDermott să vină şi să 
discute cu noi? zise el. 

Planşeta era o bucată de plastic inert. Jude nu se simţise 
de mult aşa de tare ancorat în lumea reală şi-n banalitatea 
ei. Nu avea să funcţioneze. Nu era bine. Era greu să-şi ţină 
mâna pe indicator. Ardea de nerăbdare să se ridice, să 
termine odată cu asta. 

— Jude, zise Georgia, apoi se corectă: Justin. Nu 
renunţa, încearcă din nou. 

Jude. Justin. 

El se uită la degetele sale pe planşetă, la tabla de 
dedesubt, şi încercă să se gândească la ce nu era bine, şi 
într-un moment îşi dădu seama. Georgia spusese că 
numele reale au o putere în ele, că vorbele potrivite aveau 
puterea de a-i aduce pe morţi printre vii. Şi el se gândi 
atunci că Justin nu era numele lui real, că îl lăsase pe 
Justin Cowzynski în Louisiana la vârsta de nouăsprezece 
ani şi că omul care coborâse din autobuz în New York City 
patru ore mai târziu fusese cineva cu totul diferit, capabil 
să facă şi să spună lucruri care-l depăşiseră pe Justin 
Cowzynski. lar greşeala lor era să o cheme pe Anna 
McDermott. El nu-i spusese niciodată aşa. Cât fuseseră 
împreună, ea nu fusese niciodată Anna McDermott. 

— Florida, zise Jude, aproape suspinând. Când vorbi din 
nou, propria voce îl surprinse, calmă şi sigură de sine. Vino 
şi vorbeşte cu mine, Florida. Sunt Jude, scumpo. Imi pare 
rău că nu te-am căutat. Dar te caut acum. Eşti acolo? Mă 
asculţi? Mă mai aştepţi? Acum sunt aici. Sunt chiar aici. 

Planşeta îi sări sub degete, de parcă tabla de jos ar fi 
fost lovită de dedesubt. Georgia tresări odată cu ea şi 


scoase un strigăt vlăguit. Duse mâna rănită la gât. Briza îşi 
schimbă direcţia şi trase de draperii, făcându-le să se 
zbată în geamuri şi întunecând camera. Angus ridică 
privirea, ochii  strălucindu-i de un verde puternic, 
nenatural, în lumina slabă a lumânărilor. 

Mâna teafără a Georgiei rămăsese pe indicator şi acesta 
nici nu se linişti bine pe tablă, că reîncepu să se mişte. 
Senzaţia era nenaturală şi-i făcu lui Jude inima să 
gonească. Parcă ar mai fi fost două degete pe planşetă, o a 
treia mână în spaţiul dintre mâna lui şi a Georgiei, şi ar fi 
mişcat indicatorul, întorcându-l fără veste. Acesta se 
plimbă pe tablă, atinse o literă, rămase acolo un moment, 
apoi se învârti sub degetele lor, forțându-l pe Jude să 
răsucească încheietura ca să-şi ţină mâna pe el. 

— C, spuse Georgia. Se auzea că are răsuflarea tăiată. E. 

— Ce, zise Jude. 

Indicatorul continuă vânătoarea literelor şi Georgia 
continuă să le rostească: un T, un E. Jude ascultă, 
concentrându-se la ce se spunea. 

Jude: 

— Te-a. Reţinut. 

Planşeta se întoarse pe jumătate - şi se opri, picioruşele 
ei scârţâind slab. 

— Ce te-a reţinut, repetă Jude. 

— Dacă nu e ea? Dacă e el? De unde ştim cu cine 
vorbim? 

Planşeta o luă iute din loc înainte ca Georgia să apuce să 
termine de vorbit. Era ca şi când ai ţine un degete pe un 
disc care a început brusc să se rotească. 

Georgia: 

— D. E. C. E. E... 

Jude: 

— De. Ce. Este. Cerul. Albastru. 

Indicatorul rămase nemişcat. 

— Ea este. Întotdeauna spunea că preferă să pună 
întrebări decât să răspundă la ele. Tre' să fie un soi de 
glumă între noi. 


Ea era. Prin mintea lui trecu o serie de imagini, 
instantanee vii. Fata era pe bancheta din spate a 
Mustangului, goală pe pielea albă a banchetei cu excepţia 
cizmelor de cowboy şi a unei pălării de cowboy cu pene, 
aruncându-i ocheade de sub bor, cu un licăr jucăuş în ochi. 
Alta: îl trăgea de barbă în culise la concertul lui Trent 
Reznor, iar el îşi muşca interiorul obrazului ca să nu strige. 
Alta: Era moartă în cada de baie, imagine pe care el n-o 
văzuse niciodată decât cu ochiul minţii, şi apa era tulbure, 
iar tatăl ei vitreg, în costumul lui negru de gropar, stătea 
în genunchi lângă cadă, parcă în rugăciune. 

— Haide, Jude, zise Georgia. Vorbeşte cu ea. 

Vocea ei era încordată, puţin mai mult de o şoaptă. Când 
Jude ridică privirea spre ea, fata tremura, deşi faţa îi 
strălucea de sudoare. Ochii îi scăpărau din găvanele lor 
întunecate şi osoase... ochi înfriguraţi. 

— Eşti bine? 

Georgia clătină din cap - Lasă-mă pe mine - şi se 
cutremură violent. Mâna ei stângă rămase pe indicator. 

— Vorbeşte cu ea. 

Jude se uită înapoi la tablă. Luna neagră imprimată într- 
un colţ râdea. Oare cu un moment în urmă nu era 
încruntată? Un câine negru din partea de jos a tablei urla 
la ea. Nu credea că acesta fusese acolo când deschiseseră 
cutia. 

Spuse: 

— N-am ştiut cum să te ajut. Îmi pare rău, puştoaico. Îmi 
doresc să te fi îndrăgostit de oricine în afară de mine. Îmi 
doresc să te fi îndrăgostit de unul dintre cei buni. Cineva 
care să nu te trimită pur şi simplu de lângă el când 
lucrurile s-au înrăutățit. 

— E. Ş. T. IL. F... citi Georgia pe aceeaşi voce chinuită, 
fără aer. Jude auzea în acea voce efortul pe care fata 
trebuia să-l depună ca să-şi reprime tremuratul. 

— Eşti. Furios. 

Indicatorul rămase nemişcat. 


Jude simţi un amestec de sentimente, atât de multe 
deodată, că nu ştia sigur dacă le-ar putea pune în cuvinte. 
Dar putea, şi se dovedi a fi uşor. 

— Da, zise el. 

Indicatorul zbură la NU. 

— Nu trebuia să-ţi faci aia. 

— C. E. S... 

— Ce. Să-mi. Fac, citi Jude. Ce să-ţi faci? Ştii ce. Să te 
sinucizi... 

Indicatorul sări înapoi la cuvântul NU. 

— Cum adică, nu? 

Georgia rosti literele cu voce tare, un $, un I, un D. 

— Şi. Dacă. Nu. Pot. Să. Răspund. 

Indicatorul se opri din nou. Jude se uită o clipă la el, 
apoi înțelese. 

— Nu poate să răspundă la întrebări. Poate doar să le 
pună. 

Dar Georgia deja rostea alte litere. 

— E. P. E. U. R... 

Un acces puternic de tremurat o cuprinse şi dinții îi 
clănțăniră, iar când Jude se uită la ea, văzu că răsuflarea ei 
scotea aburi, de parcă s-ar fi aflat într-o pivniță friguroasă. 
Doar că lui nu i se părea că în încăpere e mai cald ori mai 
frig. 

Următorul lucru pe care îl observă fu că Georgia nu se 
uita la mâna ei de pe indicator, sau la el, sau la orice 
altceva. Ochii ei se defocalizaseră şi erau aţintiţi în gol. 
Georgia continua să recite literele cu voce tare, pe măsură 
ce planşeta le atingea, dar nu se mai uita la tabla de joc, 
nu avea cum să vadă ce se întâmpla acolo. 

— E... citi Jude în timp ce Georgia rostea monoton şi 
încordat cuvintele pe litere. Pe. Urmele. Tale. 

Georgia nu mai anunţă literele şi el îşi dădu seama că îi 
fusese adresată o întrebare. 

— Da. Mda. Crede că e vina mea că te-ai sinucis, iar 
acum vrea să regleze conturile. 

NU. Planşeta indică acest cuvânt o clipă lungă, 
apăsătoare, înainte să pornească din nou la cules de litere. 


— D. E. C.E. E... murmură Georgia gutural. 

— De. Ce. Eşti. Aşa. Prost. 

Jude căzu în tăcere, cu ochi mari. 

Unul dintre câinii de pe pat scoase un scâncet. 

Apoi Jude înţelese. Se simţi copleşit pentru o clipă de o 
senzaţie de ameţeală şi o profundă dezorientare. Era ca 
atunci când te ridici prea repede în picioare şi îţi simţi 
capul gol. Era puţin şi ca sentimentul că stai pe o pojghiţă 
de gheaţă care cedează, primul moment teribil al căzăturii. 
Îl descumpăni că-i luase aşa mult să înţeleagă. 

— Cretinul, zise Jude. Cretinul dracului. 

Observă că Bon era trează şi se uita atentă la tabla 
Ouija. Şi Angus se uita, lovind cu coada în saltea. 

— Ce putem face? spuse el. Vine după noi şi nu ştim cum 
să scăpăm de el. Ne poţi ajuta? 

Indicatorul sări spre DA. 

— Uşa de aur, şopti Georgia. 

Jude se uită la ea - şi se crispă. Ochii i se rostogoliseră 
în cap şi se vedea doar albul lor, şi tremura violent, fără 
încetare, din tot corpul. Chipul ei, care deja fusese alb ca 
varul, pierduse şi mai multă culoare, căpătând o 
transparenţă neplăcută. Răsuflarea îi scotea aburi, auzi 
planşeta începând să se mişte bezmetic pe tablă, cobori 
privirea la ea. Georgia nu mai rostea literele, nu mai zicea 
nimic. Formă cuvintele el însuşi. 

— Cine. Va. Fi. Uşa. Cine va fi uşa? 

— Eu voi fi uşa, zise Georgia. 

— Georgia? întrebă Jude. Ce tot vorbeşti? 

Indicatorul îşi reîncepu mişcarea. Jude nu mai spuse 
nimic, îl privi doar cum caută literele, ezitând la fiecare 
preţ de o singură clipă şi apoi mergând mai departe. 

Mă. Vei. Aduce. Afară. 

— Da, spuse Georgia. Dacă pot. Voi face uşa şi te voi 
aduce prin ea, şi atunci tu îl vei opri. 

Juri. 

— Jur, zise ea pe o voce subţire şi încordată de teamă. 
Jur, jur, o Doamne jur. Orice trebuie să fac, doar că nu ştiu 


ce să fac. Sunt pregătită să fac orice trebuie, doar spune- 
mi ce. 

Ai. O. Oglindă. Marybeth. 

— De ce? întrebă Georgia, clipind, pupilele revenindu-i 
ca să se uite înceţoşat în jur. Întoarse capul spre scrin. 
Este una... 

Fata strigă. Degetele îi săriră de pe indicator şi îşi apăsă 
gura cu mâinile ca să-şi înăbuşe strigătul. În aceeaşi clipă, 
Angus se ridică în picioare şi începu să latre de pe pat. Se 
uita ţintă la ce se uita ea. Jude se întorcea să vadă şi el, 
luând şi el degetele de pe planşetă - care începu să se 
învârtă de una singură ca titirezul. 

Oglinda de pe scrin era înclinată înainte şi o arăta pe 
Georgia, stând în faţa lui Jude, cu tabla Ouija între ei. 
Numai că în oglindă ea era legată la ochi cu pansament 
negru şi avea gâtul tăiat. Tăietura era o gură roşie, obscen 
căscată. Tricoul îi era îmbibat de sânge. 

Angus şi Bon săriră de pe pat deodată. Bon atinse 
podeaua şi se avântă spre planşetă, mârâind. Prinse 
indicatorul între dinţi, aşa cum ar fi atacat un şoarece ieşit 
din gaură, şi piesa i se sparse în gură. 

Angus se avântă spre scrin şi sări cu labele pe el, lătrând 
furios la faţa din oglindă. Sub forţa greutăţii lui, scrinul se 
ridică pe picioarele din spate. Oglinda se putea roti în faţă 
şi în spate, şi acum se lăsă pe spate, cu suprafaţa lucioasă 
spre tavan. Angus reveni pe toate cele patru labe şi, o clipă 
mai târziu, scrinul făcu acelaşi lucru, căzând pe picioarele 
lui de lemn cu un bufnet răsunător. Oglinda se înclină în 
faţă, pivotând şi arătând din nou reflexia Georgiei. Era 
doar reflexia ei. Sângele - şi pansamentul negru de la ochi 
- dispăruse. 


31 
În răcoarea de după-amiază a camerei, Jude şi Georgia 


se întinseră împreună pe patul dublu. Era prea mic pentru 
amândoi şi Georgia trebui să se întoarcă pe o parte şi să 


pună un picior peste el ca să aibă loc. Îşi culcuşi faţa la 
gâtul lui, atingându-i pielea cu vârful nasului ei rece. 

Jude era amortit. Ştia că trebuia să se gândească la ceea 
ce tocmai li se întâmplase, dar nu reuşea să-şi întoarcă 
gândurile de la ce văzuse în oglindă, la ce încercase Anna 
să le spună. Mintea sa nu voia să se ducă acolo. Mintea sa 
voia să stea la distanţă de moarte pentru câteva momente. 
Se simţea încolţit de moarte, simţea perspectiva morţii de 
jur împrejurul său, simţea moartea pe piept, fiecare 
moarte o piatră aşezată peste el, împingându-i aerul din 
plămâni: moartea Annei, a lui Danny, a lui Dizzy, a lui 
Jerome, perspectiva propriei sale morţi şi a Georgiei 
aşteptându-i nu departe în viitor. Nu se putea mişca de 
greutatea tuturor acestor morţi care îl apăsau. 

Bănuia că atâta timp cât stătea foarte nemişcat şi nu 
spunea nimic, el şi Georgia puteau rămâne împreună în 
acel moment de tăcere la infinit, cu draperiile fâlfâind şi 
lumina difuză unduindu-se în jurul lor. Că, în felul acesta 
orice lucru rău i-ar fi aşteptat nu avea să vină niciodată. 
Atâta vreme cât rămânea în patul acela mic, cu coapsa 
rece a Georgiei peste el şi cu trupul ei strâns lipit de el, 
viitorul inimaginabil nu-i va găsi. 

Dar tot îi găsi. Bammy bătu încet la uşă şi când vorbi, o 
făcu în şoaptă şi pe o voce nesigură. 

— Sunteţi bine? 

Georgia se ridică într-un cot. Se şterse la ochi cu dosul 
mâinii. Abia acum îşi dădu seama Jude că plânsese. Fata 
clipi şi zâmbi strâmb, şi era real, nu un zâmbet de faţadă, 
deşi nu-şi putea imagina pentru nimic în lume ce motiv 
avea să zâmbească. 

Faţa îi fusese curățată de lacrimi şi zâmbetul acela era 
sfâşietor în sinceritatea lui copilărească. Părea să spună: 
Ei bine. Nu poţi să ai întotdeauna cele mai bune cărţi. 
Inţelese atunci că ea credea că ceea ce văzuseră amândoi 
în oglindă fusese un soi de viziune, ceva ce avea să se 
întâmple, ceva ce probabil că nu puteau evita. Ideea 
aceasta îi dădea fiori. Nu, nu, mai bine să-i vină Craddock 
de hac lui şi să încheie conturile decât Georgia să moară 


înecată în propriu-i sânge. Dar de ce să le fi arătat Anna 
asta, ce-şi putea dori? 

— Scumpo? întrebă Bammy. 

— Suntem bine, răspunse Georgia. 

Tăcere. 

Apoi: 

— Sper că nu vă certati, nu? Am auzit zgomote. 

— Nu, zise Georgia, părând indignată şi numai de 
sugestia acestui lucru. Jur pe Dumnezeu, Bammy. Scuze de 
gălăgie. 

— Păi, zise Bammy. Aveţi nevoie de ceva? 

— De cearşafuri curate, spuse Georgia. 

Din nou tăcere. Jude o simţi că-i tremură la piept, un fior 
plăcut. Fata îşi muşcă buza de jos ca să nu râdă. Apoi simţi 
şi el că se împotriveşte aceluiaşi lucru. Fu brusc copleşit 
de-un acces convulsiv de hilaritate. Işi vâri mâna în gură, 
în vreme ce măruntaiele îi trepidau de-un râs captiv, 
reprimat. 

— Iisuse, zise Bammy, care părea că-i vine să scuipe. 
Iisuse Christoase. 

Zicând asta, paşii ei se îndepărtară de uşă. 

Georgia căzu peste Jude, lipindu-şi faţa rece şi udă de 
gâtul lui. El o cuprinse cu braţele şi, gâfâind de râs, 
rămaseră îmbrăţişaţi. 


32 


După cină, Jude spuse că are de dat nişte telefoane şi le 
lăsă pe Georgia şi Bammy în living. Nu trebuia de fapt să 
sune pe nimeni, dar ştia că Georgia voia să petreacă ceva 
timp cu bunica ei şi că ele s-ar fi simţit mai în largul lor în 
absenţa lui. 

Dar odată ce se văzu în bucătărie, cu un pahar de 
limonadă în faţă şi fără vreo ocupaţie, luă totuşi telefonul. 
Formă numărul de la birou ca să-şi asculte mesajele. Părea 
ciudat să fie ocupat cu ceva aşa de tare ancorat în banal 
după cele care se petrecuseră în ziua aceea, de la 
întâlnirea cu Craddock la Denny's şi până la întâlnirea cu 


Anna din dormitorul Georgiei. Se simţea deconectat de cel 
care fusese înainte să vadă prima dată fantoma. Cariera 
lui, viaţa lui, deopotrivă afacerea şi arta care îl 
preocupaseră vreme de peste treizeci de ani, păreau 
chestiuni fără nicio importanţă specială. Formă numărul, 
îşi privi mâna ca şi când ar fi fost a altcuiva, având 
impresia că este spectatorul pasiv al acţiunilor unui actor 
dintr-o piesă de teatru, un actor care juca rolul său. 

Îl aşteptau cinci mesaje. Primul era de la Herb Gross, 
contabilul şi managerul său. Vocea lui Herb, care era de 
obicei mieroasă şi mulţumită de sine, în înregistrare 
tremura de emoție. „Tocmai am aflat de la Nan Shreve că 
Danny Wooten a fost găsit mort în apartamentul lui astă- 
dimineaţă. Din câte se pare, s-a spânzurat. Suntem toţi 
consternaţi, cum sunt sigur că-ţi imaginezi. Mă suni, te 
rog, imediat ce primeşti mesajul ăsta? Nu ştiu unde eşti. 
Nimeni nu ştie. Mulţumesc.” 

Era un mesaj de la un anume ofiţer Beam, care spunea 
că poliţia din Piecliff încearcă să dea de el în legătură cu o 
chestiune importantă, şi, dacă nu poate, să-l sune înapoi. 
Era un mesaj de la Nan Shreve, avocata lui, care spunea că 
se ocupă ea de tot, că poliţia vrea să-i ia o declaraţie în 
legătură cu Danny, şi că ar trebui s-o sune de-ndată ce 
poate. 

Următorul mesaj era de la Jerome Presley, care murise 
în urmă cu patru ani, după ce intrase cu Porsche-ul într-o 
salcie plângătoare cu puţin sub o sută şaizeci de kilometri 
la oră. „Hei, Jude, se pare că-n scurt timp formaţia noastră 
se va reuni, hă? John Bonham la tobe. Joey Ramone la 
backup vocals.” Râse, apoi continuă pe accentul lui 
familiar, tărăgănat. Vocea cârâită a lui Jerome îi amintise 
întotdeauna lui Jude de comicul Steven Wright. „Am auzit 
că acuma conduci un Mustang recondiționat. Asta-i un 
lucru pe care l-am avut mereu în comun, Jude - am putut 
discuta despre maşini. Suspensii, motoare, spoilere, 
sisteme audio, Mustanguri, Thunderbird-uri, Charger-uri, 
Porsche-uri. Ştii la ce mă gândeam în noaptea când am 
ieşit cu Porsche-ul de pe drum? Mă gândeam la toate 


căcaturile pe care niciodată nu ţi le-am spus. Toate 
căcaturile despre care n-am vorbit. Cum ar fi despre cum 
m-ai făcut dependent de cocaină, şi apoi tu te-ai lăsat şi ai 
avut tupeul să-mi spui că dacă nu mă las şi eu, mă dai 
afară din formaţie. Cum ar fi despre cum i-ai dat bani 
Christinei să-şi cumpere o casă numai a ei după ce te-a 
părăsit, când a fugit cu copiii fără niciun cuvânt. Cum i-ai 
dat bani de avocat. Asta-i o dovadă de loialitate pentru 
tine. Sau cum n-ai vrut să faci un simplu împrumut futut 
când eram pe punctul de-a pierde totul - casa, maşinile. 
lar eu te-am lăsat să dormi pe patul din beci când erai 
proaspăt venit din Louisiana şi nu aveai nici treizeci de 
dolari în buzunar.” Jerome râse din nou - râsetul lui aspru, 
corosiv, de fumător. „Ei bine, o să avem în sfârşit ocazia să 
discutăm despre toate astea curând. Presupun c-o să ne 
revedem în câteva zile. Am auzit că acum eşti pe drumul 
nopţii. Ştiu unde duce drumul ăsta. Drept într-un copac 
futut. M-au cules de pe crengi, să ştii. Mai puţin părţile pe 
care le-am lăsat pe parbriz. Mi-e dor de tine, Jude. Abia 
aştept să te iau în braţe. O să cântăm exact ca-n vremurile 
vechi. Toţi cântă aici. După o vreme cam începe să sune a 
ţipete. Ascultă doar. Ascultă şi-o să-i auzi cum ţipă.” 

Se auzi un zăngănit când Jerome luă receptorul de la 
ureche şi-l întinse ca Jude să poată auzi. Ce veni pe fir era 
un zgomot care nu semăna deloc cu ce mai auzise Jude 
până atunci, un zgomot străin şi înfiorător, un zgomot ca 
zumzăitul de muşte, amplificat de o sută de ori, şi bubuitul 
şi scrâşnetul unor maşinării, un fâsâit de presă cu aburi 
care lovea şi sfârâia. Când ascultai cu băgare de seamă, 
puteai auzi cuvinte în tot acel zumzet, voci inumane 
strigând „mamă”, cerând să se oprească totul. 

Jude simţi impulsul de a şterge următorul mesaj, 
aşteptându-se tot la o persoană moartă, însă era un apel de 
la menajera tatălui său, Arlene Wade. Femeia era aşa de 
departe de preocupările sale că avu nevoie de mai multe 
momente până să-i poată identifica vocea bătrână, 
tremurată, curios de inexpresivă, şi pe-atunci scurtul 
mesaj aproape că se terminase. 


„Bună, Justin, eu sunt. Voiam să te informez cu privire la 
starea tatălui tău. E inconştient de treizeci şi şase de ore. 
Inima îi bate aritmic. Mă gândeam că doreşti să ştii. Nu 
are dureri. Sună, dacă vrei.” 

După ce închise, se aplecă peste tejgheaua din 
bucătărie, uitându-se afară în noapte. Avea mânecile 
sumese până la coate şi geamul era deschis, iar briza care 
sufla înăuntru era răcoroasă pe piele şi parfumată de 
mirosul florilor din grădină. Insectele bâzâiau. 

Jude îşi putea vedea tatăl în minte: bătrânul întins pe 
patul lui îngust, deşirat, împuţinat, cu bărbia acoperită de 
perii albi şi scurţi ai bărbii, cu tâmplele afundate şi 
cărunte. Credea chiar că-i simţea puţin mirosul, 
transpiraţia râncedă îmbibată în pat, miasma din casă, o 
odoare care includea dar nu se limita la izul de găinaţ, de 
porci, mirosul de tutun îmbibat în toate - draperii, pături, 
tapet. Când în sfârşit o ştersese el din Louisiana, fugea de 
mirosul acela la fel de mult cât fugea de tatăl său. 

Fugise şi fugise şi iar fugise, compusese muzică, 
câştigase milioane, se străduise o viaţă întreagă să pună o 
distanţă cât mai mare între el şi babacul său. Acum, cu 
puţin noroc, el şi tatăl lui ar putea să moară în aceeaşi zi. 
Ar putea să străbată drumul nopţii împreună. Sau poate că 
vor goni cu maşina, vor împărţi scaunul pasagerului din 
camioneta fumurie a lui Craddock McDermott. Şezând 
amândoi aşa aproape unul de celălalt că Martin Cowzynski 
îşi putea odihni mâna slabă ca o gheară pe ceafa lui. 
Mirosul lui umplând maşina. Mirosul casei părinteşti. 

Aşa avea să miroasă în iad, iar ei aveau să meargă 
împreună într-acolo, tatăl şi fiul, însoţiţi de hidosul lor 
şofer, cu frizura lui argintie şi costum de Johnny Cash şi cu 
radioul acordat pe emisiunea lui Rush Limbaugh”. Dacă 
iadul se reducea la ceva, atunci se reducea la talkshow- 
urile radiofonice - şi la familie. 


7 Rush Limbaugh - comentator radio american, cunoscut pentru 


discursurile sale politice şi sociale cu tonuri conservatoare şi pentru că 
a revitalizat transmisiile pe unde AM în America. 


În living, Bammy spuse ceva pe un ton jos, bârfitor. 
Georgia râse. Jude înclină din cap la asta şi un moment 
mai târziu se surprinse că zâmbeşte automat. Nu-şi putea 
imagina cum era posibil ca fata să fie din nou senină, cu 
toate cele care îi amenințau şi după tot ce văzuseră. 

Râsetul ei era o calitate pe care o preţuia la ea mai mult 
ca la oricine altcineva - muzicalitatea lui profundă, 
haotică, şi felul în care ea i se abandona complet. Il 
stârnea, îl făcea să iasă din el. Era doar şapte după ceasul 
de la cuptorul cu microunde. Se va duce înapoi în living şi 
va sta câteva minute la poveşti uşoare şi inutile cu ele, 
apoi îi va atrage atenţia Georgiei şi va arunca o privire cu 
subînţeles spre uşă. Drumul îi aştepta. 

Tocmai se hotărâse şi se întorcea de la tejgheaua din 
bucătărie, când un sunet îi atrase atenţia, o voce 
unduitoare, falsă, cântând: Byebye, bay-bee. Se întoarse pe 
călcâie şi aruncă o privire în curtea din spatele casei. 

Colţul din spate al curţii era luminat de un felinar de pe 
alee. Acesta arunca o lumină albăstruie peste gard şi peste 
stejarul mare şi înfrunzit de creanga căruia era agăţată 
frânghia. O fetiţă stătea ghemuită în iarba de sub copac, o 
copilă de poate şase sau şapte ani, într-o rochiţă simplă cu 
carouri roşii şi albe şi cu părul negru prins în coadă. Cânta 
singură piesa aceea veche a lui Dean Martin în care se 
spunea că e timpul de pornit la drum spre ţara viselor. 
Culese o păpădie, îşi trase răsuflarea şi suflă. Puful se 
desprinse, o sută de umbreluţe albe care plutiră în lumina 
difuză. Ar fi trebuit să fie imposibil să le vadă, numai că ele 
erau vag luminiscente, pluteau în aer aidoma unor 
neverosimile scântei albe. Fetiţa ţinea capul ridicat, aşa 
încât părea că se uită aproape direct la Jude prin fereastră. 
Insă era greu să fii sigur. Ochii ei erau ascunşi de urme 
negre care tresăltau înaintea lor. 

Era Ruth. Numele ei era Ruth. Era sora geamănă a lui 
Bammy, cea care dispăruse în anii '50. Părinţii le 
chemaseră în casă la prânz. Bammy venise în goană, dar 
Ruth mai rămăsese în urmă, şi atunci fusese văzută ultima 
dată... în viaţă. 


Jude deschise gura - deşi nu ştia ce voia să spună - dar 
descoperi că nu poate vorbi. Răsuflarea i se opri în piept şi 
acolo rămase. 

Ruth se opri din cântat şi noaptea căzu în tăcere, nu se 
mai auzea acum nici sunetul insectelor. Fetiţa întoarse 
capul ca să se uite pe aleea din spatele casei. Zâmbi şi 
ridică mâna într-un semn de salut, ca şi când tocmai ar fi 
observat pe cineva stând acolo, cineva cunoscut, un vecin 
din cartier. Numai că nu era nimeni pe alee. Erau doar 
pagini vechi de ziar pe jos, câteva cioburi, buruieni 
crescute printre cărămizi. Ruth se ridică în picioare şi se 
duse încet spre gard, mişcând din buze - vorbind fără să se 
audă cu o persoană care nu era acolo. Când încetase Jude 
să-i audă vocea? Când ea se oprise din cântat. 

În timp ce Ruth se apropia de gard, Jude simţi o panică 
crescândă, de parcă ar fi privit un copil pe cale să calce în 
mijlocul unei autostrăzi aglomerate. Voia să o strige, dar 
nu putea, nu putea nici să inspire. 

Işi aminti atunci ce-i spusese Georgia despre ea. Că 
oamenii care o vedeau pe micuța Ruth voiau întotdeauna 
să o strige, să o avertizeze că e în pericol, să-i spună să 
fugă, dar că nimeni nu reuşea s-o facă. Erau prea copleşiţi 
de vederea ei ca să mai poată vorbi. Se formă un gând, 
neaşteptatul, ilogicul gând că aceasta era fiecare dintre 
fetele pe care le cunoscuse el până atunci şi pe care nu le 
putuse ajuta; era deopotrivă Anna şi Georgia. Dacă i-ar fi 
putut rosti măcar numele, să-i atragă atenţia, să-i dea de 
veste că e în pericol, orice era posibil. El şi Georgia încă 
puteau să-l înfrângă pe omul mort, să supravieţuiască 
imposibilei situaţii în care se băgaseră. 

Şi totuşi nu reuşea să-şi găsească vocea. Era înnebunitor 
să stea acolo şi să se uite şi să nu poată vorbi. Lovi cu 
mâna bandajată în tejghea, simţi un junghi de durere 
străbătându-i palma rănită - şi tot nu reuşi să forţeze 
niciun sunet pe gâtlej în sus. 

Angus era lângă el şi tresări când Jude lovi cu pumnul în 
tejghea. Ridică privirea şi-i linse agitat încheietura mânii. 
Atingerea aspră şi caldă a limbii căţelului pe pielea goală îl 


sperie. Era imediată şi reală şi-l smulse din paralizie la fel 
de repede şi de brusc cum râsetul Georgiei îl scosese din 
starea de disperare cu doar câteva momente în urmă. 
Plămânii reuşiră să primească puţin aer şi el strigă pe 
geam. A j 

— Ruth! strigă el - şi ea întoarse capul. Il auzise. Il 
auzise. Du-te de acolo, Ruth? Fugi spre casă! Chiar acum! 

Ruth se uită din nou la aleea întunecată şi goală, după 
care făcu un pas lung şi nesigur înapoi spre casă. Înainte 
să ajungă mai departe, braţul ei alb şi subţire se ridică în 
aer, ca şi când ar fi avut un fir invizibil legat de încheietură 
şi cineva l-ar fi tras. 

Numai că nu era un fir invizibil. Era o mână invizibilă. Şi 
în clipa următoare, se ridică de la pământ, săltată în aer de 
cineva care nu era acolo. Picioarele ei lungi şi slabe se 
zbătură neputincioase, şi îi căzu o sandală, dispărând în 
întuneric. Fata se zvârcolea suspendată la un metru în aer 
şi era trasă fără încetare în spate. Când forţe nevăzute o 
purtară peste gard, ea întoarse faţa spre Jude, nedumerită 
şi rugătoare, urmele de peste ochi ascunzându-i privirea 
disperată. 

— Ruth! strigă el din nou pe o voce mai poruncitoare ca 
oricând pe scenă, când striga la cohortele sale de fani. 

Purtată de-a lungul aleii, fata începu să dispară din 
vedere. Acum, carourile de pe rochiţa ei erau cenuşii şi 
albe. Acum, părul ei avea culoarea clarului de lună. Căzu şi 
cealaltă sandală, ateriză într-o baltă şi dispăru, deşi apa 
tulbure continuă să vălurească - ca şi când ar fi căzut, 
imposibil, direct din trecut în prezent. Gura lui Ruth era 
deschisă, dar nu putea să strige, iar Jude nu ştia de ce. 
Poate că fiinţa aceea nevăzută care o trăgea îi ţinea mâna 
peste gură. Trecu pe sub lumina albastră puternică a 
felinarului şi dispăru. Vântul ridică pe sus un ziar şi-l purtă 
pe aleea goală cu un foşnet uscat. 

Angus scânci din nou şi-l mai linse o dată. Jude era 
prostrat. Simţea un gust rău în gură. În timpane simţea o 
presiune. 

— Jude, şopti Georgia din spatele lui. 


El îi privi reflexia în geam, deasupra chiuvetei. 
Mâăzgălituri negre tresăreau în faţa ochilor ei. li acopereau 
şi lui ochii. Erau amândoi morţi. Numai că încă nu se 
opriseră locului. 

— Ce s-a întâmplat, Jude? 

— N-am putut-o salva, spuse el. Pe fată. Pe Ruth. Am 
văzut cum a fost luată. 

Nu-i putea spunea Georgie că, cine ştie cum, speranţa sa 
că ei s-ar putea salva fusese luată odată cu ea. 

— Am strigat-o pe nume. Am strigat-o pe nume, dar n- 
am putut schimba cursul lucrurilor. 

— Sigur că n-ai putut, dragule, zise Bammy. 


33 


Jude pivotă spre Georgia şi Bammy. Georgia stătea 
vizavi de el, în pragul uşii de la bucătărie. Ochii ei erau 
ochii ei dintotdeauna, nu era nici urmă de semne ale morţii 
peste ei. Bammy îşi atinse nepoata pe şold ca să o dea 
deoparte, apoi se strecură în bucătărie pe lângă ea şi se 
apropie de Jude. 

— Cunoşti povestea lui Ruth? Ţi-a spus-o M.B.? 

— Mi-a spus că sora v-a fost răpită când eraţi mică. A 
spus că uneori oamenii o văd în curte cum este răpită iar şi 
iar. E altceva când vezi cu ochii tăi. Am auzit-o cântând. 
Am văzut când a fost răpită. 

Bammy îi puse mâna pe încheietură, deasupra palmei. 

— Vrei să te aşezi? 

El clătină din cap. 

— Ştii de ce continuă să se întoarcă? De ce o văd 
oamenii? Cele mai rele momente din viaţa lui Ruth au avut 
loc în curtea aia, în timp ce noi şedeam aici la masa de 
prânz. A fost singură şi speriată, şi nimeni nu a văzut când 
a fost luată. Nimeni n-a auzit când s-a oprit din cântat. 
Trebuie că a fost un lucru înfiorător. Am fost întotdeauna 
de părere că atunci când ceva cu adevărat rău i se 
întâmplă unei persoane, alte persoana pur şi simplu ştiu 
asta. Nu poţi să fii un copac care cade în pădure şi nimeni 


nu aude zgomotul pe care îl faci. Poţi să-ţi aduc măcar 
ceva de băut? 

El încuviinţă din cap. Ea aduse carafa cu limonadă, 
aproape goală acum, şi-i turnă în pahar cât mai era în ea. 

În timp ce turna, spuse: 

— Am crezut întotdeauna că dacă cineva îi va putea 
vorbi, asta ar putea să o liniştească puţin. Am crezut 
întotdeauna că dacă cineva ar putea să o facă să nu se mai 
simtă aşa singură în acele ultime minute, asta ar putea să 
o elibereze. 

Bammy lăsă capul pe o parte - un gest curios, 
interogator pe care Jude îl văzuse la Georgia de un milion 
de ori. 

— S-ar putea să o fi ajutat puţin fără să-ţi dai seama. 
Doar rostindu-i numele. 

— La ce folos? Tot a fost luată. 

Goli paharul dintr-o înghiţitură şi îl puse în chiuvetă. 

— Nici pentru o clipă n-am crezut că poate cineva 
schimba ceea ce i s-a întâmplat. Ce a fost a fost. Trecutul 
nu se întoarce. Rămâneţi peste noapte, Jude. 

Ultima ei propoziţie era într-un contrast aşa de mare cu 
cea de dinainte, că Jude avu nevoie de un moment ca să 
înţeleagă că-l rugase ceva. 

— Nu putem, zise el. 

— De ce? 

Pentru că oricine le oferea ajutor avea să se molipsească 
de moartea care plana deasupra lor, şi cine ştia cât de tare 
riscaseră viaţa lui Bammy doar oprindu-se pentru câteva 
ore? Pentru că el şi Georgia erau deja morţi, iar morţii îi 
trag pe vii în jos. 

— Pentru că nu e sigur, zise el într-un târziu. 

Măcar acesta era un răspuns sincer. 

Bammy încruntă din sprâncene, gânditoare. Jude o văzu 
cum se străduieşte să găsească cuvintele potrivite pentru 
a-l convinge, pentru a-l forţa să-i vorbească despre situaţia 
în care se aflau. 

Cât timp ea încă se gândea, Georgia intră încet în 
cameră, aproape pe vârful degetelor, temându-se parcă să 


scoată vreun sunet. Bon era la picioarele ei, uitându-se în 
sus cu o nerăbdare tâmpă. 

Georgia spuse: 

— Nu toate fantomele sunt ca sora ta, Bammy. Unele 
sunt foarte rele. Avem tot felul de probleme cu morţii. Nu 
ne cere niciunuia să-ţi explicăm. Ar suna pur şi simplu 
nebunesc. 

— Puneţi-mă totuşi la încercare. Lăsaţi-mă să vă ajut. 

— Doamnă Fordham, zise Jude, aţi fost bună că ne-aţi 
primit. Mulţumesc pentru cină. 

Georgia întinse mâna spre Bammy şi o trase de mânecă, 
iar când bunica ei se întoarse spre ea, Georgia o cuprinse 
cu braţele ei palide şi slabe şi o strânse tare. 

— Eşti un om bun şi te iubesc. 

Bammy rămase cu capul întors tot spre Jude. 

— Dacă pot să fac ceva... 

— Dar nu puteţi, spuse Jude. E ca şi-n cazul surorii 
dumneavoastră. Poţi striga cât te ţin bojocii şi tot nu 
reuşeşti să schimbi lucrurile. 

— Nu cred asta. Sora mea e moartă. N-a fost nimeni 
atent când a încetat să cânte şi cineva a luat-o şi a ucis-o. 
Dar voi nu sunteţi morţi. Tu şi nepoata mea sunteţi vii şi 
aici cu mine, în casa mea. Nu renunţaţi aşa uşor. Morţii 
câştigă când te opreşti din cântat şi-i laşi să te ia cu ei. 

Ceva la aceste vorbe îi dădu lui Jude un junghi de 
nervozitate, de parcă ar fi atins un obiect metalic şi ar fi 
simţit o scurtă smucitură de electricitate. Ceva în legătură 
cu renunţatul. Ceva în legătură cu cântatul. Era o idee 
acolo, însă una pe care încă n-o putea atinge. Ştiinţa 
faptului că el şi George aproape că ajunseseră la capătul 
liniei - sentimentul că erau amândoi la fel de morţi ca şi 
fetiţa pe care tocmai o văzuse în curtea din spatele case - 
era obstacolul de care niciun alt gând nu putea trece. 

Georgia o sărută pe Bammy pe faţă o dată şi încă o dată: 
îi săruta lacrimile. Şi în sfârşit Bammy se întoarse spre ea. 
Puse mâinile pe obrajii nepoatei sale. 

— Rămâi, spuse ea. Fă-l să rămâneţi. Şi dacă el nu vrea, 
lasă-l să se ducă fără tine. 


— Nu pot face asta, zise Georgia. Are dreptate. Nu te 
putem implica în asta mai mult decât te-am implicat deja. 
Un prieten de-al nostru a murit pentru că nu s-a îndepărtat 
de noi destul de repede. 

Bammy îşi lipi fruntea de sânul Georgiei. Suspină. Ridică 
mâinile şi le vâri în părul Georgiei şi, pentru un moment, 
amândouă femeile se legănară împreună, de parcă ar fi 
dansat foarte încet. 

Când îşi recăpătă stăpânirea - nu după mult timp - 
Bammy ridică iar privirea spre faţa Georgiei. Bammy era 
îmbujorată şi udă pe obraji, şi îi tremura bărbia, dar părea 
să fi terminat cu plânsul. 

— O să mă rog, Marybeth. O să mă rog pentru voi. 

— Mulţumesc, spuse Georgia. 

— Te aştept să te întorci. Aştept să te revăd după ce o să 
aflaţi cum să îndreptaţi lucrurile. Şi ştiu că o să aflaţi. 
Pentru că tu eşti deşteaptă şi eşti bună şi eşti fata mea. 

Bammy inspiră adânc şi îi aruncă lui Jude o privire 
înlăcrimată, piezişă. 

— Sper că el merită toate astea. 

Georgia râse, un sunet moale, convulsiv, aproape ca un 
suspin, şi o mai strânse o dată în braţe. 

— Duceţi-vă, atunci, spuse Bammy. Duceţi-vă, dacă 
trebuie. 

— Ne-am dus deja, răspunse Georgia. 


34 


Conduse el. Îşi simţea palmele încinse şi alunecoase pe 
volan. Stomacul i se revolta. Îi venea să dea cu pumnul în 
ceva. Voia să conducă prea repede, şi aşa făcu, trecând pe 
galben tocmai când semaforul se făcea roşu. lar când nu 
ajungea la timp pe culoarea potrivită şi trebuia să aştepte 
în trafic, apăsa pedala, turând agitat motorul. Ceea ce 
simţise în casă, privind cum este răpită fetiţa moartă, acea 
senzaţie de neputinţă, se înrăutăţise şi se învârtoşase, 
devenind furie şi aducându-i un gust de lapte acru în gură. 


Georgia îl privi preţ de câţiva kilometri, apoi puse mâna 
pe antebraţul său. El tresări, speriat de senzaţia de rece a 
pielii ei pe pielea lui. Vru să inspire adânc şi să-şi recapete 
stăpânirea de sine, nu atât pentru el, cât pentru ea. Dacă 
vreunul dintre ei avea să se simtă aşa, i se părea că 
aceasta trebuia să fie Georgia, că ea avea dreptul la furie 
mai mult decât el, după ce-i arătase Anna în oglindă. După 
ce se văzuse pe sine moartă. Nu-i înţelegea tăcerea, 
calmul, grija faţă de el, şi el nu simţea forţa de a inspira 
adânc. Când un camion din faţa sa întârzie să se pună în 
mişcare după ce semaforul se schimbă pe verde, apăsă 
claxonul. 

— Cară-te din calea noastră! ţipă el pe geamul deschis 

depăşindu-l în goană şi călcând dubla linie galbenă pentru 
a face asta. 
__ Georgia îşi luă mâna de pe braţul lui, o puse în poală. 
Intoarse capul ca să se uite pe geamul din partea 
pasagerului. Merseră cale de un cvartal şi se opriră la altă 
intersecţie. 

Când ea vorbi din nou, scoase un bolborosit jos, 
amuzant. Nu voia s-o audă el, vorbea pentru sine, şi poate 
că nici nu era complet conştientă că vorbea cu voce tare. 

— O, uite. Locul meu preferat de maşini uzate din toată 
lumea asta ciudată. Unde-i o grenadă de mână când ai 
nevoie de una? 

— Poftim? întrebă el, dar tocmai când o spuse, ştiu şi 
trase de volan, oprind maşina la trotuar cu o frână bruscă. 

In dreapta Mustangului era un parc de maşini mare, 
puternic luminat de becuri cu vapori de sodiu în vârful 
unor stâlpi de oţel înalţi de trei metri. Se înălţau deasupra 
asfaltului aidoma unor şiruri de maşinării extraterestre, o 
tăcută armată de ocupaţie venită dintr-o altă lume. Între ei 
fuseseră întinse fire şi o mie de fanioane albastru-roşii 
fâlfâiau în vânt, adăugând ceva de carnaval locului. Era 
trecut de opt seara, însă reprezentanța era încă deschisă. 
Cupluri de oameni se mişcau printre maşini, aplecându-se 
spre geamuri ca să mijească ochii la etichetele de preţ 
lipite pe sticlă. 


Georgia încruntă din sprâncene şi deschise gura într-un 
fel care sugera că e pe cale să-l întrebe ce naiba crede că 
face. 

— Aici lucrează el? întrebă Jude. 

— Cine să lucreze? 

— Nu face pe proasta. Tipul care te-a molestat şi te-a 
tratat ca pe o prostituată. 

— Nu m-a... N-a fost... N-aş spune tocmai că a... 

— Eu aş spune. Aici e? 

Ea se uită la mâinile lui încleştate pe volan, la 
încheieturile albe ale degetelor lui. 

— Probabil că nici nu e aici, zise ea. 

Jude deschise iute portiera şi ieşi. Maşinile treceau în 
trombă pe lângă el şi curenţii de aer încins şi mirosind a 
eşapament i se agăţară de haine. Georgia cobori imediat 
pe cealaltă parte şi se uită peste capota Mustangului la el. 

— Unde te duci? 

— Să-l caut? Cum îl cheamă? 

— Treci în maşină. 

— Cum arată? Nu mă face să iau la pumni vânzători de 
maşini uzate la voia întâmplării. 

— Nu te duci acolo singur ca să snopeşti în bătaie un om 
pe care nici măcar nu-l cunoşti. 

— Nu. Nici nu m-aş duce singur. Îl iau pe Angus. 

Aruncă o privire în Mustang. Căţelul scosese deja capul 
prin spaţiul dintre cele două scaune din faţă şi se uita la 
Jude cu interes. 

— Haide, Angus. 

Uriaşul câine negru sări pe scaunul şoferului şi afară din 
maşină. Jude trânti portiera şi porni să ocolească prin faţa 
maşinii, cu pieptul masiv şi lucios al lui Angus lipit de 
picior. 

— N-o să-ţi spun cine, zise ea. 

— Bine. O să întreb în jur. 

Il apucă de braţ. 

— Cum adică, o să întrebi în jur? Ce o să faci? O să-ncepi 
să întrebi vânzătorii dacă obişnuiau să fută fete de treişpe 
ani? 


Apoi el îşi aminti, îi veni în minte fără niciun preaviz. Se 
gândea că i-ar plăcea să-i vâre nemernicului un pistol în 
faţă şi îşi aminti. 

— Ruger. Il cheamă Ruger. Ca pe pistol. 

— O să fii arestat. Nu te duce acolo. 

— Din cauza asta cei de teapa lui scapă basma curată. 
Pentru că cei ca tine continuă să-i protejeze, chiar şi atunci 
când ar trebui să n-o facă. 

— Nu-l protejez pe el, tâmpitule. Te protejez pe tine. 

El îşi smulse braţul din mâna ei şi dădu să se întoarcă, 
pregătit să renunţe şi deja scoțând fum pe nări din cauza 
asta - şi atunci observă că Angus dispăruse. 

Aruncă o privire grăbită în jur şi-l zări o clipă mai târziu, 
departe în parcul de maşini uzate, plimbându-se între un 
şir de camionete şi apoi cotind şi dispărând în spatele 
uneia dintre ele. 

— Angus! strigă el, dar un tir vui pe lângă el şi vocea lui 
se pierdu în tunetul iscat de motorul diesel. 

Se duse după el. Se uită în spate şi văzu că Georgia era 
după el, cu faţa albă şi cu ochii căscaţi de panică. Se aflau 
pe o şosea majoră, într-un parc auto aglomerat. Nu era 
câtuşi de puţin locul în care să piardă unul dintre căţei. 

Ajunse la şirul de camionete unde-l văzuse ultima dată 
pe Angus, coti şi-l găsi - la trei metri distanţă, stând pe 
labele din spate, lăsând un bărbat costeliv şi chel într-un 
blazer să-l scarpine după urechi. Chelul era unul dintre 
vânzători. Pe ecusonul de la piept scria RUGER. Ruger era 
împreună cu o familie de rotofei cu tricouri promoţionale, 
burţile lor ample servind drept panouri publicitare. 
Pântecele tatălui vindea bere Coors Silver Bullet; pieptul 
mamei făcea neconvingător reclamă la salonul de fitness 
Curves; fiul, cam de zece ani, avea un tricou cu Hooters şi 
probabil că i-ar fi fost bun şi lui un sutien cu o cupă de 
mărime C. Stând lângă ei, Ruger părea aproape un 
spiriduş, impresie întărită de sprâncenele lui delicate, 
arcuite şi de urechile cu lobi păroşi şi ascuţiţi. Tenişii lui 
aveau ciucurei. Jude ura tenişii cu ciucurei. 

— Bravo, căţeluş, zise Ruger. Uite ce căţeluş cuminte. 


Jude încetini pasul, lăsând-o pe Georgia să-l prindă din 
urmă. 

Ea era cât pe ce să treacă pe lângă el, dar apoi îl văzu pe 
Ruger şi se replie. 

Ruger ridică ochii, radiind de politeţe. 

— E câinele dumneavoastră, doamnă? 

Ochii i se îngustară. Apoi, recunoscând-o, pe faţă i se 
întipări o expresie nedumerită. 

— Micuța Marybeth Kimball a crescut mare. Uită-te la 
tine! Ai venit în vizită? Am auzit că acum locuieşti în New 
York City. 

Georgia nu vorbi. Se uită pieziş la Jude, cu ochi luminoşi 
şi îndureraţi. Angus îi condusese direct la el, de parcă ar fi 
ştiut pe cine căutau. Poate că Angus chiar ştia, cumva. 
Poate că ştiuse câinele de fum negru care trăia înăuntrul 
lui Angus. Georgia începu să clatine din cap la Jude - Nu, 
n-o face - dar el nu-i dădu atenţie, păşi pe lângă ea, 
apropiindu-se de Angus şi de Ruger. 

Bărbatul îşi mută privirea la Jude. Chipul i se învioră de 
bună-dispoziţie şi plăcere. 

— O, Dumnezeule! Eşti Judas Coyne, cântăreţu' ăla 
celebru de rock-and-roll. Fiul meu are toate albumele tale. 
E adolescent. Nu pot să spun că-mi place volumul mare la 
care le ascultă (îşi vâri degetul mic într-o ureche, de parcă 
încă i-ar fi ţiuit urechile după o întâlnire recentă cu muzica 
lui Jude), dar îţi spun sincer că ţi-ai pus ca lumea amprenta 
pe el. 

— O să-mi pun amprenta şi mai ca lumea pe tine, 
cretinule, zise Jude şi-i trase lui Ruge un pumn în faţă. 

Pocnetul nasului se auzi perfect. 

Ruger se clătină de picioare, se îndoi pe jumătate de 
spate, cu o mână strânsă căuş la nas. Cuplul de dolofani 
din spatele lui se depărtă ca să-l lase să se împleticească 
printre ei. Fiul lor rânji şi se ridică pe vârfuri ca să vadă 
lupta de după umărul tatălui său. 

Jude aplică o lovitură cu stânga în sternul lui Ruger, 
ignorând explozia de durere pe care o simţi în gaura din 
palmă. Îl apucă pe vânzătorul de maşini când era pe cale 


să cadă în genunchi şi-l aruncă pe capota unui Pontiac pe a 
cărui parbriz era lipit un anunţ: E A TA DACĂ O VREI!!! 
IEFTINI!!! 

Ruger încercă să se îndrepte de spate şi Jude îl prinse 
dintre picioare, îi găsi scrotul şi strânse, simţi jeleul rigid 
al boaşelor lui scrâşnindu-i în pumn. Bărbatul se îndreptă 
ca o prăjină şi urlă, din nări ţâşnindu-i sânge arterial 
negru. Pantalonii îi erau săltaţi şi Angus sări, mârâind, şi 
strânse cu maxilarele de piciorul lui Ruger, apoi smuci, 
scoţându-i tenisul din picior. 

Mama grăsană îşi acoperi ochii, dar lăsă două degete 
depărtate ca să arunce ocheade printre ele. 

Jude mai avu timp doar de două lovituri înainte ca 
Georgia să-l prindă de cot şi să-l tragă în spate. La 
jumătatea drumului spre maşină, izbucni în râs şi, imediat 
ce se văzură înapoi în Mustang, îi sări în braţe, ronţăindu-i 
lobul urechii, sărutându-l peste barbă, tremurându-i la 
piept. 

Angus încă mai avea tenisul lui Ruger şi, odată ajunşi pe 
interstatală, Georgia îi dădu la schimb pentru el o bucată 
de carne deshidratată Slim Jim, apoi îl legă la oglinda 
retrovizoare de ciucurei. 

— Îţi place? întrebă ea. 

— Mai mult decât un zar flocos, zise Jude. 


DUREREA 


35 


Casa Jessicăi McDermott Price era situată într-un cartier 
nou, o varietate de construcţii frumoase în stil colonial şi 
Cape Cod cu tencuială în diferite culori vii - vanilie, fistic - 
dispuse de-a lungul unor străzi ce şerpuiau şi făceau bucle 
ca nişte intestine. Trecură pe lângă ea de două ori înainte 
ca Georgia să observe numărul de pe cutia poştală. Casa 
era de-un galben fosforescent, ca şerbetul de mango, ca 
lumina de avertizare a semaforului, şi nu era construită în 
niciun stil arhitectural clar, doar dacă modelul de casă 
americană mare şi anonimă din suburbii nu era un stil. 
Jude conduse încet pe lângă ea şi continuă de-a lungul 
cvartalului cale de aproximativ o sută de metri. Intră într-o 
parcare nepavată şi rulă pe pământul roşu şi uscat spre o 
casă neterminată. 

Din garaj fusese construit doar cadrul, bârne noi de pin 
care se ridicau din fundaţia de ciment şi alte bârne puse 
de-a curmezişul lor; deasupra, acoperişul din folie de 
plastic. Casa de care era lipit era doar cu puţin mai 
avansată, avea panouri de placaj bătute în cuie între 
bârne, cu dreptunghiuri rămase libere acolo unde era locul 
ferestrelor şi uşilor. 

Jude întoarse Mustangul aşa încât să stea cu faţa la 
stradă şi parcă în spaţiul gol şi fără uşă al garajului. De 
acolo aveau o vedere bună spre locuinţa Price. Opri 
motorul. Stătură o vreme şi ascultară păcănitul motorului 
care se răcea. 

Scoseseră un timp bun de la Bammy încoace. Era doar 
cu puţin înainte de unu noaptea. 

— Avem vreun plan? întrebă Georgia. 


Jude arătă de cealaltă parte a străzii spre două pubele 
mari de gunoi de lângă trotuar. Apoi făcu semn în josul 
drumului, spre alte pubele de plastic verde. 

__— Se pare că mâine e ziua de ridicat gunoiul, zise Jude. 
Inclină din cap spre casa Jessicăi Price. Ea nu şi-a scos 
încă pubelele. 

Georgia se uită drept la el. Un felinar din josul drumului 
îi arunca o rază palidă de lumină peste ochi, care scânteiau 
asemenea apei pe fundul unui puț. Nu spuse nimic. 

— O să aşteptăm să-şi scoată gunoiul, după care o s-o 
facem să urce în maşină cu noi. 

— O s-o facem. 

— O să ne plimbăm puţin. O să discutăm ceva - toţi trei. 

— Şi dacă soţul ei scoate gunoiul? 

— N-o să-l scoată. A fost militar şi şi-a dat duhul în Irak. 
E unul dintre puţinele lucruri pe care Anna mi le-a spus 
despre sora ei. 

— Poate că acum are un iubit. 

— Dacă are un iubit, şi dacă e cu mult mai solid ca mine, 
o să aşteptăm şi-o să căutăm altă ocazie. Dar Anna n-a 
spus nimic despre vreun iubit. După cum am înţeles, 
Jessica locuia aici doar cu tatăl lor vitreg, Craddock, şi cu 
fiica ei. 

— Fiica ei? 

Jude se uită cu subîinţeles la o bicicletă roz sprijinită de 
garajul Jessicăi. Georgia îi urmări privirea. 

Jude spuse: 

— De aia nu intrăm în noaptea asta. Dar mâine e zi de 
şcoală. Mai devreme sau mai târziu, Jessica o să fie 
singură. 

— Şi atunci? 

— Atunci putem face ce trebuie să facem, şi nu trebuie 
să ne preocupe că ne vede copila ei. 

O vreme rămaseră amândoi tăcuţi. Cântec de insecte se 
ridica dinspre palmieri şi din ierburile din spatele casei 
neterminate, o pulsaţie ritmică, inumană. În rest, strada 
era tăcută. 

Georgia spuse: 


— Ce o să-i facem? 

— Orice e nevoie. 

Georgia lăsă scaunul pe spate la maximum şi se uită la 
tavanul întunecat. Bon se aplecă spre scaunul din faţă şi îi 
scânci la ureche. Georgia o mângâie pe cap. 

— Câinilor le este foame, Jude. 

— Vor trebui să aştepte, spuse el, uitându-se neabătut la 
casa Jessicăi Price. 

Il dureau capul şi încheieturile degetelor. Pe deasupra, 
era foarte obosit şi asta îl împiedica să urmărească mult 
timp orice raţionament. Gândurile sale, în schimb, erau 
nişte câini negri care fugeau în jurul propriilor cozi, fugeau 
şi fugeau în cercuri aiuritoare fără să ajungă nicăieri. 

Făcuse unele lucruri rele la viaţa lui - o pusese pe Anna 
în trenul acela, pentru început, trimiţând-o înapoi la ai ei 
ca să moară - dar nimic ca ceea ce credea că-l putea 
aştepta. Nu era sigur ce va avea de făcut, dacă se va sfârşi 
cu omor - putea să se ajungă la omor - şi el îl va auzi pe 
Johnny Cash cântându-i în cap „Folsom Prison Blues”, 
mama mi-a spus să fiu băiat bun, să nu mă joc cu armele. 
Se gândi la pistolul pe care îl lăsase acasă, revolverul de 
calibru 44 â la John Wayne. Ar fi fost mai uşor să obţină 
răspunsuri de la Jessica Price dacă avea pistolul cu el. 
Numai că, dacă avea pistolul cu el, Craddock l-ar fi convins 
deja s-o împuşte pe Georgia şi apoi pe sine, dar şi pe căţei, 
şi Jude se gândi la armele pe care le avusese, şi la câinii pe 
care îi avusese, şi la alergările pe care le făcuse desculţ 
împreună cu câinii între colinele din spatele fermei tatălui 
său, la emoția de-a alerga cu câinii în lumina zorilor, şi la 
pocnetul puştii tatălui său când trăgea în rațe, şi la cum 
mama lui şi el însuşi fugiseră împreună de el când Jude 
avea nouă ani, numai că la staţia Greyhound mama lui îşi 
pierduse curajul şi-şi sunase părinţii, şi le plânsese, şi ei îi 
spuseseră să ducă băiatul înapoi la tatăl lui şi să încerce să 
se împace cu el, să se împace cu soţul ei şi cu Dumnezeu, 
şi tatăl lui aştepta cu puşca pe verandă când se 
întorseseră, şi o lovise în faţă cu patul armei şi apoi 


îndreptase ţeava spre sânul ei drept şi spusese c-o va 
omori dacă va mai încerca vreodată să fugă. 

Când Jude - numai că atunci era Justin - încercase să 
intre în casă, tatăl lui spusese: „Nu sunt nervos pe tine, 
băiete, asta nu-i vina ta”, şi-l luase cu un braţ şi-l strânsese 
la picior. Se aplecase pentru un sărut şi spusese că-l 
iubeşte, iar Justin spusese automat că-l iubeşte şi el, o 
amintire care încă îl făcea să se crispeze, un act moral 
respingător, un act aşa ruşinos că nu suporta să fie 
persoana care-l făcuse, aşa că în cele din urmă simţise 
nevoia să devină altcineva. Oare acela să fi fost cel mai rău 
lucru pe care îl făcuse vreodată, să dea acel sărut de Iuda 
pe obrazul tatălui său în vreme ce mama lui sângera, să ia 
moneda fără valoare a afecțiunii tatălui său? Nu mai rău 
decât trimiterea Annei acasă, iar acum era înapoi de unde 
începuse, având dubii despre dimineaţa zilei următoare, 
întrebându-se dacă la momentul potrivit va putea s-o 
forţeze pe sora Annei să urce pe bancheta din spate a 
maşinii sale şi s-o ducă departe de casa ei, iar apoi să facă 
ceea ce trebuia făcut pentru a o convinge să vorbească. 

Deşi nu era cald în Mustang, el îşi şterse transpiraţia de 
pe frunte cu dosul braţului, înainte să-i curgă în ochi. 
Supraveghe casa şi drumul. O maşină de poliţie trecu o 
dată, dar Mustangul era bine pitit în umbrele garajului pe 
jumătate construit şi patrula nu încetini. 

Georgia moţăia lângă el, cu faţa întoarsă spre geam. Cu 
puţin după două dimineaţa, ea începu să se lupte cu ceva 
în somn. Ridică mâna dreaptă ca pentru a atrage atenţia 
unui profesor. Nu şi-o rebandajase şi era albă şi zbârcită, 
de parcă ar fi stat la muiat în apă ore întregi. Albă şi 
zbârcită şi teribilă. Începu să lovească aerul şi gemu - un 
sunet chinuit de teroare. Mişca agitată din cap. 

El se aplecă spre ea, îi rosti numele şi o prinse cu 
fermitate, dar şi cu blândeţe, de umăr ca să o trezească. 
Ea îl plesni cu mâna rănită. Apoi ochii i se deschiseră 
brusc şi se uită la el fără a-l recunoaşte, se uită cu o totală 
oroare oarbă, iar el ştiu în acele câteva prime momente că 
ea nu vedea faţa sa, ci a omului mort. 


— Marybeth, zise ea din nou. E un vis. Şşş. Eşti bine. 
Acum eşti bine. 

Ceaţa i se ridică de peste ochi. Corpul încordat şi rigid 
se muie, tensiunea scurgându-se din el. Icni. El îi îndepărtă 
câteva fire de păr care i se lipiseră de sudoarea de pe 
obraz şi îl îngrozi căldura pe care o radia. 

— Mi-e sete, spuse ea. 

El se întinse în spate, scormoni printr-o pungă de plastic 
cu cumpărături pe care le făcuseră la o staţie de benzină, îi 
găsi o sticlă de apă. Georgia defiletă capacul şi bău o 
treime din ea din patru înghiţituri mari. 

— Şi dacă sora Annei nu ne poate ajuta? întrebă ea. 
Dacă ea nu-l poate face să plece? O s-o omorâm dacă nu-l 
poate face pe Craddock să dispară? 

— De ce nu te odihneşti? O să avem de aşteptat o vreme. 

— Nu vreau să omor pe nimeni, Jude. Nu vreau să-mi 
folosesc ultimele ore pe pământ ca să ucid pe cineva. 

— Astea nu sunt ultimele tale ore pe pământ, spuse el. 

Jude avu grijă să nu se includă şi pe el în această 
declaraţie. 

— Nici tu nu vreau să omori pe cineva. Nu vreau să fii 
genul ăla de persoană. Pe deasupra, dacă o omorâm, o să 
avem două fantome care ne bântuie. Nu cred că mai suport 
alte fantome pe urmele mele. 

— Vrei să ascultăm nişte radio? 

— Promite-mi că n-o vei omori, Jude. Indiferent ce s-ar 
întâmpla. 

El deschise radioul. La începutul scalei FM găsi o piesă 
de Foo Fighters. David Grohl cânta că rezistă, rezistă cu 
stoicism. Jude scăzu volumul până ce muzica deveni doar 
un murmur vag. 

— Marybeth, începu el. 

Ea tremura. 

— Eşti bine? 

— Îmi place când îmi spui pe numele adevărat. Să nu-mi 
mai spui niciodată Georgia, bine? 

— Bine. 


— Îmi doresc să nu mă fi văzut prima dată dezbrăcându- 
mă pentru beţivi. Îmi doresc să nu ne fi întâlnit într-un club 
de striptease. Îmi doresc să mă fi cunoscut înainte să încep 
cu genul ăla de lucruri. Înainte să ajung cum sunt. Înainte 
să fac toate lucrurile pe care îmi doresc să le iau înapoi. 

— Ştii că oamenii dau mai mulţi bani pe mobilă cu 
trecut? Şi ştii de ce spun c-o fac? Pentru că a trecut prin 
multe. Asta pentru că ceva care a avut puţin de suferit este 
pur şi simplu mai interesant decât ceva nou-nouţ, care n-a 
avut niciodată măcar o singură zgârietură. 

— Aşa sunt eu, spuse ea. Sunt atrăgătoare pentru că am 
trecut prin multe. 

Iar tremura. Acum fără oprire. 

— Cum rezişti? 

— Bine, zise ea, vocea tremurându-i odată cu restul 
corpului. 

Ascultară radioul prin slabul şuierat al paraziţilor de 
electricitate statică. Jude simţi că se aşează, că i se 
limpezeşte capul, îşi simţi muşchi care nu ştiuse că erau 
încordaţi începând să se destindă. Pentru moment, nu 
conta ce-i aştepta sau ce vor avea de făcut la venirea 
dimineţii. Nu conta nici ce se afla în urma lor - zilele 
petrecute pe drum, fantoma lui Craddock McDermott cu 
camioneta lui veche şi ochi mâzgăliţi. Jude era undeva în 
Sud, în Mustang, cu scaunul dat pe spate şi ascultând 
Aerosmith la radio. 

Apoi Marybeth trebui să strice totul. 

— Dacă o să mor, Jude, şi tu o să rămâi în viaţă, zise ea, 
o să încerc să-l opresc. Din cealaltă parte. 

— Ce tot vorbeşti? N-o să mori. 

— Ştiu. Spun doar. Dacă norocul n-o să ne surâdă, o s-o 
găsesc pe Anna şi noi, fetele, vom încerca să-l oprim. 

— N-o să mori. Nu-mi pasă ce a spus tabla Ouija şi nici 
ce ţi-a arătat Anna în oglindă. 

Ajunsese la această concluzie cu câteva ore înainte să 
ajungă în oraş. 

Marybeth se încruntă gânditoare. 


— Odată ce a început să vorbească cu noi, s-a făcut rece 
în cameră. Nu mă mai puteam opri din tremurat. Nici 
măcar nu-mi mai simţeam mâna pe indicator. Şi apoi tu o 
întrebai pe Anna ceva şi eu ştiam pur şi simplu cum va 
răspunde. Ce încerca să spună. Nu auzeam voci sau 
altceva. Pur şi simplu ştiam. Totul era logic atunci, dar 
acum nu mai e. Nu-mi amintesc ce a vrut să fac. Sau cea 
vrut să spună cu treaba aia cu uşa. Numai că... cred că 
spunea că dacă Craddock se poate întoarce, şi ea o poate 
face. Cu puţin ajutor. lar eu, cine ştie cum, o pot ajuta. 
Doar că... - şi am înţeles asta bine de tot - s-ar putea să fie 
nevoie să mor ca să o fac. 

— Nu o să mori. Nu atâta timp cât am ceva de spus în 
privinţa asta. 

Ea zâmbi. Era un zâmbet obosit. 

— Tu nu ai nimic de spus în privinţa asta! 

El nu ştiu cum să răspundă, nu la început. li trecuse deja 
prin minte că nu exista decât un singur mod de a-i oferi 
siguranţa, dar nu avea de gând să-l spună cu voce tare. Se 
gândise că dacă murea el, Craddock va dispărea, şi 
Marybeth va trăi. Că Craddock îl voia doar pe el, că poate 
avea dreptul să rămână pe lumea aceasta doar atâta timp 
cât el, Jude, era viu. În definitiv, Jude îl cumpărase, el 
plătise pentru a-l avea pe Craddock şi costumul lui de 
mort. Craddock petrecuse deja mare parte dintr-o 
săptămână încercând să-l facă pe Jude să se sinucidă. Jude 
fusese aşa ocupat să se opună că nu stătuse să se întrebe 
dacă preţul supravieţuirii n-ar fi cumva mai mare decât 
dacă i-ar da mortului ceea ce voia. Că era sigur că va 
pierde, şi că, cu cât se opunea mai mult, cu atât erau mai 
mari şansele s-o tragă pe Marybeth cu el. Pentru că morţii 
îi trag pe vii în jos. 

Marybeth se uita atentă la el, ochii ei fiind două pete 
ude şi suave în întuneric. Era foarte tânără şi foarte 
frumoasă, şi avea fruntea udă de transpiraţia febrei. Ideea 
că moartea ei o va preceda pe a lui era mai mult decât 
intolerabilă, era obscenă. 


Se duse spre ea, se întinse şi-i luă mâinile într-ale sale. 
Dacă fruntea ei era umedă şi prea caldă, mâinile îi erau 
umede şi prea reci. Le întoarse în semiîntuneric. Ceea ce 
văzu fu un şoc foarte neplăcut. Ambele mâini erau 
zbârcite, albe şi scorojite, nu doar cea dreaptă - deşi 
dreapta era mai îngrozitoare, tot buricul degetului mare 
fiind o băşică lucioasă şi putredă, iar unghia dispăruse cu 
totul, îi căzuse. Pe suprafaţa ambelor palme, linii roşii de 
infecţie urmau ramurile delicate ale venelor, în jos spre 
antebraţe, unde se împrăştiau, pentru a grava urâte dâre 
vineţii de-a curmezişul încheieturilor. 

— Ce se întâmplă cu tine? întrebă el, de parcă n-ar fi 
ştiut deja. Era povestea morţii Annei, scrisă direct pe 
pielea lui Marybeth. 

— E o parte din mine, cumva. Anna. O port înlăuntrul 
meu. Asta fac de ceva vreme, cred. 

O afirmaţie care ar fi trebuit să-l surprindă, dar nu-l 
surprindea. Simţise, la un anumit nivel, că Marybeth şi 
Anna se contopeau, îmbinându-se cumva într-o singură 
fiinţă. O auzise în felul în care accentul lui Marybeth 
reieşise la suprafaţă, devenit foarte asemănător cu 
tărăgănarea laconică, de fată de la ţară a Annei. O văzuse 
în felul în care Marybeth se juca acum cu părul ei, aşa cum 
obişnuia Anna să facă. Marybeth continuă: 

— Vrea să o ajut să se întoarcă în lumea noastră, ca să-l 
poată opri. Eu sunt poarta de intrare - mi-a spus-o ea. 

— Marybeth, începu el, apoi nu reuşi să găsească 
altceva de spus. 

Ea închise ochii şi zâmbi. 

— Ăsta e numele meu. Nu-l uza. De fapt, dacă mă 
gândesc mai bine, dă-i drumul şi uzează-l. Îmi place când îl 
rosteşti. Faptul că-l rosteşti tot. Nu doar partea cu Mary. 

— Marybeth, zise el şi-i dădu drumul la mâini şi o sărută 
deasupra  sprâncenei stângi. Marybeth. - li sărută 
pometele stâng. Ea tremură - de plăcere, de data aceasta. 
- Marybeth. - O sărută pe gură. 


— Eu sunt. Asta sunt. Asta vreau să fiu. Mary. Beth. Ca 
şi când ai primi două fete la preţul uneia. Hei - poate chiar 
primeşti două fete acum. Dacă Anna e înlăuntrul meu. 

Deschise ochii şi-i găsi privirea. 

— Când mă iubeşti pe mine, poate că o iubeşti şi pe ea. 
Nu-i aşa că e o afacere bună, Jude? Nu-i aşa că sunt un 
adevărat chilipir? Cum te poţi opune? 

— Cel mai bun târg pe care l-am făcut vreodată, spuse 
el. 

— Să nu uiţi asta, zise ea, răspunzându-i la sărut. 

El deschise portiera şi le spuse câinilor să plece şi, 
pentru o vreme, Jude şi Marybeth fură singuri în Mustang, 
în vreme ce ciobăneştii stăteau întinşi pe podeaua de 
ciment a garajului. 


36 


Se trezi brusc, inima bătându-i prea repede, la sunetul 
câinilor care lătrau, şi primul lui gând fu: E fantoma. Vine 
fantoma. 

Câinii erau înapoi în maşină, dormiseră în spate. Angus 
şi Bon stăteau împreună pe banchetă, amândoi uitându-se 
pe geam la un labrador urât, auriu. Labradorul stătea cu 
spatele rigid şi cu coada ridicată, hămăind cu insistenţă la 
Mustang. Angus şi Bon îl priveau cu expresii avide, 
anticipative, şi lătrau câte puţin şi ei, hauhauri tunătoare, 
aspre, care-i răneau urechile lui Jude în spaţiul închis al 
maşinii. Marybeth se răsuci în scaunul pasagerului, făcând 
o grimasă, nemaiputând dormi, dar dorindu-şi s-o facă. 

Jude le spuse tuturor să tacă dracului din gură. Ei nu-i 
dădură ascultare. 

Se uită prin parbriz direct la soare, o gaură de cupru 
înfiptă în cer, un spot de lumină puternică şi nemiloasă 
vârât în faţa sa. Scoase un sunet acuzator la adresa 
luminii, dar înainte să poată ridica mâna ca să-şi apere 
ochii, un bărbat păşi în faţa maşinii şi capul lui blocă 
soarele. 


Jude miji din ochi la un tânăr purtând o centură de piele 
pentru unelte. Era un ţărănoi adevărat: avea pielea arsă 
într-un ton uniform şi intens de carmin. Se încrunta la 
Jude. Jude salută din mână şi înclină din cap spre el, după 
care porni Mustangul. Când ceasul de pe panoul radio se 
aprinse, văzu că era şapte dimineaţa. 

Tâmplarul se feri şi Jude ieşi din garaj, trecând pe lângă 
camioneta lui. Labradorul auriu alergă după ei, continuând 
să latre, apoi se opri la capătul curţii. Pe când se 
îndepărtau, Bon îl lătră o ultimă dată. Jude trecu încet pe 
lângă reşedinţa Price. Nimeni nu scosese încă gunoiul în 
faţă. 

Decise că mai era timp şi ieşi din micuțul colţ de 
suburbie al Jessicăi Price. Îl scoase la plimbare mai întâi 
pe Angus, apoi o scoase pe Bon, în parcul din centrul 
oraşului, şi luă ceai şi gogoşi de la Honey Dew Drive-Thru. 
Marybeth îşi rebandajă mâna dreaptă cu nişte pansament 
din trusa de prim-ajutor tot mai săracă. Îşi lăsă cealaltă 
mână, care cel puţin nu avea băşici vizibile, aşa cum era. 
El alimentă maşina de la o benzinărie Mobile, după care 
parcară la marginea unui trotuar de ciment şi mâncară. 
Jude le dădu şi căţeilor din gogoşi. 

Se întoarseră la casa Jessicăi Price. Jude parcă la colţ, la 
jumătate de cvartal de locuinţa ei, de partea opusă a 
străzii şi la oarece distanţă de şantier. Nu voia să rişte să 
fie văzuţi de muncitorul pe care îl întâlniseră când se 
treziseră. 

Era trecut de şapte treizeci şi spera că Jessica va scoate 
gunoiul în scurt timp. Cu cât stăteau mai mult în acelaşi 
loc, cu atât erau mai mari şansele să atragă atenţia, două 
persoane într-un Mustang negru îmbrăcate în piele neagră 
şi jeanşi negri, cu răni vizibile şi tatuaje. Arătau drept ceea 
ce erau: doi pierde-vară periculoşi care supravegheau locul 
unde voiau să comită o crimă. Un indicator cu PAZA 
CARTIERULUI de pe un felinar din apropiere îi privea 
drept în faţă. 

Pe-atunci, lui i se pusese sângele în mişcare şi mintea îi 
era limpede. Era pregătit, dar nu putea decât să aştepte. 


Se întrebă dacă tâmplarul îl recunoscuse sau nu şi ce le va 
spune celorlalţi muncitori când aveau să ajungă la muncă. 
Încă nu-mi vine să cred. Un tip care arăta leit ca Judas 
Coyne să doarmă în garaj. El şi o puicuţă incredibil de 
sexy. Semăâna aşa tare cu cântăreţu”, că aproape l-am 
întrebat dacă nu face dedicaţii muzicale. Apoi îşi spuse că 
tâmplarul era o persoană în plus care i-ar putea identifica, 
după ce aveau să termine ceea ce erau pe cale să facă. Era 
greu să duci o viaţă de proscris când erai celebru. 

Se întrebă în treacăt care dintre starurile rock petrecuse 
cel mai mult timp la pârnaie. Rick James, poate. El făcuse - 
cât? - trei ani? Doi? Ike Turner făcuse cel puţin doi. 
Leadbelly intrase pentru crimă, sfărmase piatră vreme de 
zece ani, apoi fusese amnistiat după ce ţinuse un concert 
bun pentru guvernator şi familia lui. Ei bine. Jude credea 
că dacă-şi juca aşa cum trebuie cărţile, putea primi o 
sentinţă mai mare decât toţi trei luaţi laolaltă. 

Închisoarea nu-l speria în mod deosebit. Avea o mulţime 
de fani acolo. 

Uşa garajului de la capătul parcării de ciment a Jessicăi 
McDermott Price se deschise. O fetiţă plăpândă, cam de 
unsprezece sau doisprezece ani, cu părul auriu tuns scurt, 
împinse o pubelă de gunoi pe marginea drumului. La 
vederea ei, Jude simţi un fior de surpriză: asemănarea cu 
Anna era atât de mare! Cu bărbia ei puternică şi ţuguiată, 
cu părul blonziu şi ochii albaştri foarte depărtaţi, era ca şi 
când Anna ar fi păşit din copilăria ei din anii optzeci drept 
în acea dimineaţă luminoasă. 

Lăsă pubela, străbătu curtea spre uşa din faţă şi intră în 
casă. Acolo o aştepta mama ei. Fata lăsă uşa deschisă, 
permițându-le lui Jude şi Marybeth să le vadă pe mamă şi 
pe fiică împreună. 

Jessica McDermott Price era mai înaltă decât fusese 
Anna, avea părul cu o nuanţă mai închis la culoare şi riduri 
de încruntare de-o parte şi de cealaltă a gurii. Purta o 
bluză ţărănească, cu manşete plisate, largi, şi o fustă 
încreţită şi înflorată, costumaţie care Jude deduse că 
trebuia s-o facă să arate ca un spirit liber, ca o ţigancă 


simpatică. Dar faţa era prea atent şi profesional machiat, 
iar din ceea ce putea vedea casa era plină de mobilă 
închisă la culoare, lăcuită, scumpă, şi lambriuri din lemn 
tratat. Era casa şi faţa unei banchere de investiţii, nu a 
unei clarvăzătoare. 

Jessica îi dădu fetiţei sale un ghiozdan - o chestie 
lucioasă roşu cu roz care se asorta cu hanoracul şi cu 
tenişii ei, dar şi cu bicicleta de afară - şi o sărută în aer pe 
frunte. Fata ieşi din casă, trânti uşa şi merse cu paşi repezi 
prin curte, trăgându-şi în acelaşi timp ghiozdanul pe 
umeri. Era de partea opusă a străzii faţă de Jude şi 
Marybeth, şi când trecu prin dreptul lor le aruncă o privire 
insistentă. Strâmbă din nas, ca şi când ei ar fi fost un gunoi 
pe care-l vedea în curtea cuiva, după care dădu colţul şi 
dispăru. 

Imediat ce se pierdu din vedere, pe Jude începu să-l 
furnice coastele, la subsuoară, şi deveni conştient că 
transpiraţia îi lipea cămaşa de spate. 

— Să-i dăm drumul, spuse el. 

Ştia că ar fi periculos să ezite, să-şi acorde timp de 
gândire. Cobori din maşină. Angus veni după el. Marybeth 
cobori pe cealaltă parte. 

— Aşteaptă aici, spuse Jude. 

— Pe naiba! 

Jude se duse la portbagaj. 

— Cum intrăm? întrebă Marybeth. Batem pur şi simplu 
la uşă? Bună, am venit să te omorâm? 

El deschise portbagajul şi scoase levierul. Arătă cu el 
spre garaj, care rămăsese deschis. Apoi trânti portbagajul 
şi porni spre cealaltă parte a străzii. Angus o luă la fugă 
înainte, se întoarse, fugi iar înainte, ridică un picior şi 
urină pe o cutie poştală. 

Era încă devreme, soarele îl bătea cald pe Jude în ceafă. 
Strângea un capăt al levierului în pumn, capătul teşit, şi 
ţinea restul de-a lungul părţii interioare a antebraţului, 
încercând să-l ascundă pe lângă corp. În spatele lui, o 
portieră de maşină se trânti. Bon o zbughi pe lângă el. 


Apoi Marybeth era lângă el, cu răsuflarea tăiată şi grăbind 
pasul ca să menţină ritmul. 

— Jude. Jude. Ce-ar fi să încercăm doar... să încercăm 
doar să vorbim cu ea? Poate reuşim... s-o convingem să ne 
ajute de bunăvoie. Spune-i că niciodată... niciodată n-ai 
vrut s-o răneşti pe Anna. Că n-ai vrut niciodată să se 
sinucidă. 

— Anna nu s-a sinucis şi sora ei o ştie. Nu despre asta e 
vorba. N-a fost niciodată. 

Jude se uită la Marybeth şi văzu că rămăsese cu câţiva 
paşi în spate, că îl privea cu ochi şocaţi, nefericiţi. 

— Întotdeauna au fost mai multe la mijloc decât am 
crezut la început. Nu-s foarte sigur că noi suntem cei răi în 
povestea asta. 

Merse pe alee spre parcare, cu câinii lipiţi de-o parte şi 
alta a sa, ca o gardă de onoare. Aruncă o privire în treacăt 
la faţada casei, la geamurile cu perdele albe brodate şi 
umbre în spate. Nu-şi dădea seama dacă femeia îi 
urmărea. Apoi se văzură în obscuritatea garajului, unde o 
decapotabilă  vişinie cu două uşi, cu număr de 
înmatriculare preferenţial pe care scria HIPNOT, era în 
mijlocul podelei de ciment măturat lună. 

Găsi uşa interioară, puse mâna pe clanţă, înclină capul 
spre casă şi ascultă. Radioul era deschis. Cea mai anostă 
voce din lume spunea că acţiunile blue-chip erau în 
scădere, că acţiunile high-tech erau în scădere, că în viitor 
pe tot cuprinsul spectrului se menținea tendinţa de 
scădere. Apoi auzi pocnet de tocuri pe gresie, chiar de 
cealaltă parte a uşii, şi sări instinctiv în spate, dar era prea 
târziu, uşa se deschidea şi Jessica McDermott Price avea 
să iasă pe ea. 

Aproape că se lovi de el. Nu se uita. Avea cheile de la 
maşină într-o mână şi o poşetă de-o culoare ţipătoare în 
cealaltă. Când ridică privirea, Jude o apucă de partea din 
faţă a bluzei, strângând în pumn materialul mătăsos, şi o 
împinse înapoi pe uşă. 

Jessica se împletici în spate, clătinându-se pe tocuri, 
apoi îşi răsuci glezna şi-i ieşi piciorul din pantof. Dădu 


drumul poşetuţei aceleia neverosimile, care-i căzu la 
picioare şi pe care Jude, înaintând, o şută în lături. 

O împinse prin antreu într-o bucătărie inundată de soare 
din spatele casei, şi atunci îi cedară ei picioarele. În cădere 
i se rupse bluza, nasturii pocnind şi împrăştiindu-se în 
toată încăperea. Unul îl lovi pe Jude în ochiul stâng - o 
săgeată neagră de durere. Ochiul i se umezi şi el clipi 
furios ca să-şi limpezească vederea. 

Femeia se izbi tare de masa din mijlocul bucătăriei şi se 
apucă de marginea ei ca să nu cadă. Farfuriile zăngăniră. 
Tejgheaua era în spatele ei - încă stătea cu faţa la Jude - şi 
întinse mâna într-acolo fără să se uite, luă o farfurie şi o 
sparse în capul lui Jude. 

El nu simţi nimic. Era o farfurie murdară, şi coji de pâine 
prăjită şi bucăţi de omletă zburată în toate cele patru 
vânturi. Jude întinse braţul drept, lăsă levierul să-i alunece 
în palmă şi-l apucă de capătul gros, ţinându-l ca pe o bâtă. 
O lovi peste rotulă, chiar sub tivul fustei. 

Femeia se prăbuşi la podea, de parcă i-ar fi fost retezate 
ambele picioare. Dădu să se ridice şi atunci Angus o culcă 
înapoi la pământ, urcându-se peste ea, lovind-o cu labele în 
piept. 

— Jos de pe ea, zise Marybeth şi-l apucă pe Angus de 
zgardă, îl smuci aşa de tare că dulăul se răsturnă, 
executând o comică tumbă câinească, lovind cu labele în 
aer pentru o clipă înainte să revină în picioare. 

Angus se mai avântă spre Jessica o dată, dar Marybeth îl 
tinu în spate. Bon intră în cameră, aruncă o privire 
acuzatoare spre Jessica Price, apoi călcă peste cioburile 
farfuriei şi începu să molfăie o coajă de pâine prăjită. 

Vocea monotonă de la radio, un casetofon mic şi roz 
aşezat pe tejghea, spuse: „Cluburile de lectură pentru 
copii au mare succes printre părinţi, care văd cuvântul 
scris ca pe-un refugiu pentru copii din calea conţinutului 
sexual gratuit şi-a violenţei explicite care populează 
jocurile video, programele TV şi filmele.” 

Bluza Jessicăi era ruptă până la mijloc. Purta un sutien 
de culoarea piersicii care-i lăsa partea de sus a sânilor 


expusă. Aceştia tremurau şi se mişcau odată cu respiraţia 
ei. Işi dezgoli dinţii - oare era un surâs? - şi Jude văzu că 
erau pătaţi de sânge. 

Ea spuse: 

— Dacă aţi venit să mă omorâţi, trebuie să ştiţi că nu mă 
tem de moarte. Tatăl meu vitreg mă va aştepta de cealaltă 
parte cu braţele deschise. 

— Pun pariu că abia aştepţi asta, zise Jude. Îmi imaginez 
că voi doi aţi fost foarte apropiaţi. Cel puţin până când 
Anna a fost destul de mare şi a început s-o fută pe ea în 
locul tău. 


37 


Una dintre pleoapele Jessicăi McDermott Price se 
zbătea: o picătură de transpiraţie în gene, gata să cadă. 
Buzele ei, rujate într-o nuanţă intensă de roşu, aproape 
negru, erau încă lăţite dezvelindu-i dinţii, însă nu mai era 
vorba de un surâs. Era o grimasă de furie şi confuzie. 

— N-ai dreptul să vorbeşti despre el. A curăţat de pe 
faţa pământului gunoaie mai urâte decât tine. 

— Ai pe jumătate dreptate, zise Jude. 

Şi el respira repede, însă era puţin surprins de siguranţa 
din vocea sa. 

— Aţi călcat amândoi într-un morman de gunoi când v- 
aţi pus cu mine. Spune-mi ceva, l-ai ajutat şi tu s-o omoare, 
ca s-o împiedici să vorbească despre ce-a făcut el? Ai privit 
cum propria ta soră sângera de moarte? 

— Fata care s-a întors în casa asta nu mai era sora mea. 
Nu semăna deloc cu ea. Sora mea era deja moartă pe când 
ai terminat tu cu ea. Ai distrus-o. Fata care s-a întors la noi 
era numai venin. Ce lucruri spunea! Ce ameninţări făcea! 
Că-l trimite pe tata la închisoare. Că mă trimite pe mine la 
închisoare. lar Craddock nu s-a atins nici măcar de-un fir 
de păr de pe capul ăla de trădătoare al ei. Craddock o 
iubea. A fost cel mai bun om din lume. 

— Tatălui tău vitreg îi plăcea să fută fetiţe. Mai întâi pe 
tine, apoi pe Anna. Am ştiut-o tot timpul. 


Acum stătea aplecat deasupra ei. Se simţea puţin ameţit. 
Soarele intra pieziş prin geamurile de deasupra chiuvetei 
şi aerul era cald şi închis, mirosea puternic a parfum de 
iasomie, parfumul cu care se dăduse ea. De cealaltă parte 
a bucătăriei, o uşă glisantă era parţial deschisă şi dădea 
spre o verandă închisă, cu podea din santal băiţuit şi 
dominată de o masă acoperită cu o broderie. O pisică mare 
cu păr lung era acolo, uitându-se temătoare de pe masă, cu 
părul zburlit. Vocea de la radio turuia despre conţinutul 
downloadabil. Era ca sunetul albinelor zumzăind într-un 
stup. O asemenea voce te putea adormi. 

Jude se uită peste umăr la radio, dorindu-şi să-i tragă 
una cu levierul şi să-l facă să tacă. Apoi văzu fotografia de 
lângă el şi uită de asta. Era o poză de douăzeci pe douăzeci 
şi cinci într-o ramă argintie din care surâdea Craddock. 
Purta costumul lui negru, cu nasturii cât nişte arginţi 
scânteind, şi ţinea o mână pe pălărie, de parcă ar fi fost pe 
cale s-o ridice în semn de salut. Cealaltă mână o ţinea pe 
umărul fetiţei, fiica Jessicăi, care semăna atât de tare cu 
Anna, cu fruntea ei lată şi ochi albaştri depărtaţi. Faţa ei 
arsă de soare, în poză, era nezâmbitoare, impenetrabilă, 
faţa cuiva care aşteaptă să coboare dintr-un lift lent, o 
expresie complet golită de sentiment. Acea expresie o 
făcea pe fată să semene cu Anna mai mult ca orice, Anna 
în culmea uneia dintre depresiile ei. Jude găsi asemănarea 
tulburătoare. 

Jessica se târa pe podea, profitând de neatenţia lui ca să 
se îndepărteze. El o prinse iar de bluză şi încă un nasture 
zbură prin aer. Bluza îi atârna de pe umeri acum, 
desfăcută până la brâu. Cu dosul unui braţ, Jude îşi şterse 
transpiraţia de pe frunte. Nu terminase încă de vorbit. 

— Anna n-a spus niciodată deschis că a fost molestată în 
copilărie, dar se străduia aşa tare să evite întrebarea asta, 
că era de-a dreptul evident. Apoi, în ultima scrisoare 
pentru mine, mi-a scris că era sătulă să păstreze secrete, 
că nu mai suportă. La suprafaţă, sună ca o declaraţie de 
sinucidere. Mi-a luat o vreme să-mi dau seama ce voia de 
fapt să spună prin asta, că vrea să-şi ia o piatră de pe 


inimă spunând adevărul. Despre cum tatăl ei vitreg 
obişnuia să-i inducă transe ca să poată face cu ea ce 
poftea. Şi era tare priceput - o putea face să uite pentru o 
vreme, dar nu-i putea şterge complet amintirea a ceea ce i- 
a făcut. Continua să-şi aducă aminte, ori de câte ori avea 
câte o cădere emoţională, în cele din urmă, în adolescenţă, 
presupun, s-a prins, a înţeles ce urmărise el. Anna a fugit 
mulţi ani de asta. A fugit de el. Numai că eu am pus-o într- 
o tren şi am trimis-o înapoi, şi ea a ajuns din nou să dea 
piept cu el. Şi a văzut ce bătrân este şi cât de aproape de 
moarte. Şi poate c-a ajuns la concluzia că nu mai trebuie 
să fugă de nimic. 

Aşa că a ameninţat că va spune ce i-a făcut Craddock. 
Am nimerit-o? A spus că va spune tuturor, că îl va da pe 
mâna legii. Din cauza asta a ucis-o el. l-a mai indus o 
transă şi i-a tăiat venele în vană. l-a spălat creierul şi a 
pus-o în cadă şi i-a retezat venele şi a privit-o cum 
sângerează, a stat acolo şi a privit... 

— Tu să taci despre el, zise Jessica pe o voce ascuţită, 
înţepătoare. Acea ultimă noapte a fost îngrozitoare. 
Lucrurile pe care i le-a spus şi i le-a făcut tatei au fost 
îngrozitoare. L-a scuipat. A încercat să-l omoare, a încercat 
să-l împingă pe scări, pe el, un bătrân şubred. Ne-a 
ameninţat pe toţi. A spus că o s-o ia pe Reese de lângă noi. 
A spus că te va folosi pe tine şi banii tăi şi avocaţii tăi şi că- 
l va trimite la închisoare. 

— Craddock n-a făcut decât ceea ce era necesar să facă, 
hă? zise Jude. A fost de-a dreptul un gest de autoapărare. 

O expresie apăru pentru o fracțiune de secundă pe faţa 
Jessicăi, apăru şi dispăru atât de repede că Jude crezu că-i 
joacă feste vederea. Dar pentru o clipă colţurile gurii ei 
părură să tresară într-un surâs murdar, viclean, 
dezgustător. Se ridică puţin mai bine în şezut. Când vorbi 
din nou, tonul ei era deopotrivă dojenitor şi tânguitor. 

— Sora mea era bolnavă. Era confuză. Avea 
temperament de sinucigaş de mult timp. Anna şi-a tăiat 
venele în cadă aşa cum toată lumea ştia c-o va face până la 
urmă, şi nimeni nu poate combate asta. 


— Anna poate combate, zise Jude, şi când văzu confuzia 
de pe chipul Jessicăi, adăugă: In ultima vreme, am avut 
ocazia să ascult vorbind tot felul de oameni morţi. Ştii, n-a 
avut niciodată logică. Dacă voiai să trimiţi o fantomă ca să 
mă bântuie, de ce n-ai trimis-o pe ea? Dacă moartea ei a 
fost din vina mea, de ce să-l trimiţi pe Craddock? Dar tatăl 
tău vitreg nu-mi vrea pielea pentru ceea ce am făcut eu, ci 
pentru ceea ce a făcut el. 

— Cine te crezi, totuşi, să-l faci pe el molestator de 
copii? Ce diferenţă de vârstă e între tine şi târfa din 
spatele tău? Treizeci de ani? Patruzeci? 

— Ai grijă ce spui, zise Jude, strângând mâna pe levier. 

— Tatăl meu vitreg a meritat tot ce a cerut de la noi, 
continuă Jessica, acum nemaiputând să tacă. Am înţeles 
întotdeauna asta. Şi fiica mea a înţeles-o. Dar Anna a făcut 
totul să pară murdar şi oribil şi l-a ameninţat că e violator, 
când el, de fapt, nu i-a făcut nimic lui Reese ce ei să nu-i 
placă. Ar fi stricat ultimele zile ale lui Craddock pe 
pământ, doar ca să crească în ochii tăi, ca să te facă să ţii 
din nou la ea. lar acum vezi unde ajungi cu asta, întorci 
oamenii împotriva propriilor familii. Îţi vâri nasul unde nu- 
ti fierbe oala. 

— O, Dumnezeule, spuse Marybeth. Dacă spune ce cred 
eu că spune, asta-i cea mai aiurea discuţie pe care am 
auzit-o vreodată. 

Jude puse genunchiul între picioarele Jessicăi şi o lipi cu 
spatele de podea cu mâna stângă, cea beteagă. 

— Ajunge. Dacă mai aud o vorbă despre ce a meritat 
tatăl tău vitreg şi despre cât de mult v-a iubit pe toate trei, 
o să vomit. Cum scap de el? Spune-mi cum să-l fac să 
dispară şi-o să plecăm de aici, şi cu asta, basta. 

O spunea, dar nu ştia dacă era chiar adevărat. 

— Ce soartă a avut costumul? întrebă Jessica. 

— Ce importanţa dracului are asta? 

— E distrus, aşa-i? Ai cumpărat costumul mortului şi 
acum e distrus, şi nu mai ai cum să scapi de el. Toate 
achiziţiile sunt finale. Marfa cumpărată nu se primeşte 
înapoi, mai ales când marfa a fost stricată. S-a terminat. 


Sunteţi morţi. Tu şi târfa asta care e cu tine. N-o să se 
oprească până n-o să ajungeţi amândoi sub pământ. 

Jude se aplecă înainte, îi puse levierul peste gât şi apăsă 
puţin. Femeia începu să se sufoce. Jude spuse: 

— Ba nu. Nu accept asta. Ar fi bine, futu-i, să existe o 
modalitate, că dacă nu... ia dracului mâinile de pe mine. 

Mâinile ei îl trăgeau de catarama curelei. El se crispă la 
atingerea ei, ridicându-i levierul de pe gât şi ea începu să 
râdă. 

— Haide. Deja ai smuls bluza de pe mine. Nu ţi-ai dorit 
niciodată să te poţi lăuda că ai futut două surori? întrebă 
ea. Pun pariu că iubitei tale i-ar plăcea să asiste. 

— Nu mă atinge. 

— Ascultă-te. Barosanul. Marea vedetă rock. Ţi-e teamă 
de mine, ţi-e teamă de tatăl meu, ţi-e teamă de tine însuţi. 
Bun. Aşa şi trebuie. O să mori. De propria-ţi mâna. Îţi văd 
semnele morţii peste ochi. 

Îşi mută privirea la Marybeth. 

— Le ai şi tu, scumpo. Înainte să-şi ia singur viaţa, 
iubitul ăsta al tău o să-ţi facă şi ţie de petrecanie, să ştii. 
Mi-ar plăcea să fiu de faţă şi să văd totul cu ochii mei. Aş 
vrea să văd cum o face. Sper c-o să te taie, sper c-o să-ți 
taie feţişoara aia de târâtură... 

Apoi levierul se întoarse la gâtul Jessicăi şi Jude apăsa 
cu toată forţa. Ochii femeii se bulbucară şi limba îi ieşi din 
gură. Încercă să se ridice în coate. El o trânti înapoi jos, 
lovind-o cu capul de podea. 

— Jude, spuse Marybeth. Nu, Jude. 

El slăbi priza, permițându-i să ia o gură de aer - şi 
Jessica strigă. Era prima dată când striga. Jude apăsă din 
nou, întrerupând sunetul. 

— Garajul, zise Jude. 

— Jude. 

— Închide uşa de la garaj. O să audă toată strada asta 
futută. 

Jessica dădu să-l zgârie pe faţă. Mâinile lui erau mai 
lungi decât ale ei şi se lăsă pe spate, departe de atacul 
unghiilor femeii. Îi izbi craniul de podea a doua oară. 


— Dacă mai strigi o dată, te omor în bătaie chiar aici. O 
să ridic puţin chestia asta de pe gâtul tău şi ai face bine să 
începi să vorbeşti, şi ai face bine să-mi spui cum să-l fac să 
dispară. Ce zici dacă ai comunica direct cu el? Cu o tablă 
Ouija sau ceva? Poţi să-l faci să înceteze? 

Slăbi din nou presiunea şi femeia strigă a doua oară - o 
nouă mai lungă, sfredelitoare dată, care se pierdu într-un 
râset cârâit. El îi trase un pumn în plexul solar şi-i tăie 
răsuflarea, reducând-o la tăcere. 

— Jude, zise Marybeth din nou, din spatele său. Se 
dusese să închidă uşa garajului, dar deja se întorsese. 

— Mai târziu. 

— Jude. 

— Ce-i? se răsti el, răsucindu-se din mijloc ca să-i arunce 
o privire piezişă. 

Într-o mână, Marybeth ţinea poşeta lucioasă a Jessicăi 
Price, o ţinea ridicată în aer ca s-o vadă el. Numai că nu 
era nicidecum o poşetă. Era un sufertaş de şcoală, cu o 
fotografie lucioasă cu Hilary Duff pe-o parte. 

Jude încă se uita nedumerit la Marybeth şi la sufertaş - 
nu înţelegea de ce voia ea să i-l arate, ce importanţă avea - 
când Bon începu să latre, un lătrat vârtos, răsunător care-i 
ieşea din străfundul pieptului. Când Jude întoarse capul la 
ce lătra, auzi încă un zgomot, un declic metalic, 
inconfundabilul sunet al cuiva care trage cocoşul unui 
pistol. 

Fata, fiica Jessicăi Price, intrase pe uşa glisantă de sticlă 
a verandei. De unde apăruse revolverul, Jude habar nu 
avea. Era un Colt enorm, de calibru 45, cu intarsii de 
ivoriu şi ţeavă lungă, atât de greu că fata abia îl putea ţine 
ridicat. Se uita înverşunată de sub şuviţele bretonului. O 
peliculă de transpiraţie îi lucea pe buza superioară. Când 
vorbi, se auzi vocea Annei, deşi lucrul cu adevărat şocant 
era calmul pe care îl degaja. 

— Las-o pe mama în pace, zise ea. 


38 


Omul de la radio spuse: „Care e principalul produs de 
export al Floridei? Aţi spune portocalele - dar în cazul 
acesta v-aţi afla în eroare.” 

Pentru un moment, aceasta fu singura voce care se auzi 
în încăpere. Marybeth îl ţinea din nou pe Angus de zgardă 
şi-l trăgea în spate. Şi nu era un lucru uşor. Căţelul se 
împotrivea cu toată voinţa şi din toată forţa muşchilor, iar 
Marybeth trebuia să ţină ambele călcâie bine înfipte în 
pardoseală ca să nu-l scape. Angus începu să mârâie, un 
sunet jos, gâtuit, un mesaj de ameninţare perfect clar. La 
auzul lui, Bon reîncepu şi ea să latre, un hămăit exploziv 
după altul. 

Marybeth vorbi prima. 

— Nu trebuie să-l foloseşti. Plecăm. Haide, Jude. Hai s-o 
ştergem de aici. Hai să luăm căţeii şi să plecăm. 

— Nu-i scăpa din ochi, Reese! strigă Jessica. Au venit să 
ne omoare! 

Jude întâlni privirea lui Marybeth şi făcu semn din cap 
spre uşa garajului. 

— Pleacă de aici, îi spuse. 

Se ridică în picioare, un genunchi pocnindu-i încheieturi 
bătrâne - punând o mână pe tejghea ca să se ajute. Apoi se 
uită la fetiţă, o privi drept în ochi peste pistolul îndreptat 
spre el. 

— Vreau doar să-mi iau cățelul, spuse. Şi n-o să vă mai 
deranjăm. Bon, hai aici. 

Bon lătra, iar şi iar, în spaţiul dintre Jude şi Reese. Jude 
făcu un pas spre căţea vrând s-o apuce de zgardă. 

— Nu-l lăsa să se apropie de tine! strigă Jessica. O să 
încerce să-ţi ia pistolul! 

— Rămâi acolo, spuse fetiţa. 

— Reese, zise el, rostindu-i numele ca să o liniştească şi 
ca să-i câştige încrederea. Ştia şi el unu sau două lucruri 
despre arta persuasiunii psihologice. Acuma las ăsta jos - 
ridică levierul ca să-l vadă fetiţa, apoi îl aşeză pe tejghea. 

— Uite. Acum tu ai pistolul şi eu sunt neînarmat. Vreau 
doar să-mi iau cățelul. 


— Hai să mergem, Jude, spuse Marybeth. O să vină şi 
Bonnie după noi. Hai s-o ştergem numa’ de aici. 

Ea era acum în garaj şi se uita prin deschizătura uşii de 
la bucătărie. Angus lătră pentru prima dată. Sunetul lui 
reverberă între podeaua de ciment şi tavanul înalt. 

— Vino la mine, Bon, spuse Jude, dar Bon îl ignoră, 
făcând în schimb jumătate de salt spre Reese. 

Umerii fetiţei tresăriră de spaimă. Îndreptă pistolul spre 
căţea o clipă, apoi înapoi spre Jude. 

Jude mai făcu un pas târşâit spre Bon, era aproape să 
ajungă la zgarda ei. 

— Nu te apropia de ea! strigă Jessica, şi Jude făcu o 
mişcare grăbită la marginea câmpului său vizual. 

Jessica se târa pe pardoseală, iar când Jude se întoarse, 
ea se opinti în picioare şi se năpusti spre el. El văzu 
scânteierea unui obiect neted şi alb din mâna ei, dar nu 
ştiu ce era până când nu-i ajunse chiar în faţă - un ciob 
mare de porțelan, o bucată de farfurie spartă. Femeia dădu 
să i-l înfigă în ochi, dar el întoarse capul şi ciobul i se 
înfipse în obraz. 

Ridică braţul stâng în aer şi o plesni cu cotul peste 
maxilar, îşi smulse bucata de farfurie spartă din faţă şi o 
aruncă în lături. Găsi cu cealaltă mână levierul pe tejghea 
şi-l avântă spre gâtul Jessicăi, simțind lovitura şi auzindu-i 
bufnetul solid, cărnos. Văzu ochii femeii zdruncinându-se 
în orbite. 

— Nu, Jude, nu! strigă Marybeth. 

La asta, el pivotă şi se lăsă în jos. Zări fetiţa o fracțiune 
de secundă, îi văzu faţa uluită şi ochii larg căscaţi, după 
care pistolul din mâinile ei se declanşă. Sunetul pe care îl 
produse fu asurzitor. O vază, plină cu pietricele albe şi cu 
câteva orhidee de ceară aşezate peste ele, explodă pe 
tejghea. Cioburi de sticlă şi pietricele zburară prin aer în 
jurul său. 

Fetiţa se împletici în spate. Călcâiul i se împiedică de 
marginea covorului şi aproape căzu. Bon sări la ea, dar 
Reese se îndreptă pe picioare şi, când căţeaua ajunse la ea 


- lovind-o destul de tare ca s-o doboare la pământ - pistolul 
se declanşă din nou. 

Glonţul o nimeri pe Bon jos, în abdomen, şi-i făcu partea 
de jos a corpului să se ridice în aer. Câinele execută atunci 
o tumbă completă. Se lovi de uşile dulapului de sub 
chiuvetă. Ochii îi erau albi, daţi peste cap, şi avea gura 
deschisă. Atunci, câinele negru de fum dinlăuntrul ei ieşi 
printre maxilare, ca un spirit ţâşnind din lampa lui Aladin, 
şi străbătu încăperea, trecând pe lângă fetiţă şi ieşind în 
verandă. 

Pisica ghemuită pe masă îl văzu ieşind şi chirăi, blana 
cenuşie zburlindu-i-se pe spinare. Sări în dreapta când 
câinele de fum negru puse labele pe masă. Umbra-Bon 
dădu să muşte pisica de coadă, apoi sări după ea. Când 
spiritul lui Bon era în cădere spre podea, trecu printr-o 
rază de lumină intensă de dimineaţă şi dispăru din vedere. 

Jude scrută locul în care neverosimilul câine de umbră 
neagră dispăruse, prea uluit pentru o clipă ca să mai facă 
altceva decât să-i simtă lipsa. Simţi un fior de mirare, un 
fior atât de intens că era un soi de şoc electric. Simţi că 
avusese privilegiul să zărească ceva frumos şi etern. 

Apoi se uită la corpul mort al lui Bon. Rana din stomac 
era o oroare, o gură însângerată, un ghem albastru de 
intestine revărsate afară. Panglica lungă şi roz a limbii îi 
atârna obscen din gură. Părea imposibil că putuse fi atât 
de tare sfâşiată; părea că ar fi fost eviscerată, nu 
împuşcată. Sângele era pretutindeni, pe pereţi, pe dulap, 
pe el, se întindea pe podea într-o baltă neagră. Bon era 
deja moartă când căzuse la podea. Imaginea ei îi provocă 
un alt fel de şoc electric, o vibraţie e terminaţiilor 
nervoase. 

Intoarse privirea incredulă spre fetiţă. Se întrebă dacă 
ea văzuse câinele de fum negru când acesta trecuse 
valvârtej pe lângă ea. Aproape că-i venea să întrebe, dar 
nu putea vorbi, rămăsese pentru moment fără cuvinte. 
Reese stătea ridicată în coate, îndreptând Coltul spre el cu 
o mână. 


Nimeni nu vorbi şi nici nu se mişcă, şi în acea acalmie se 
auzi vocea sforăitoare de la radio: „Armăsari sălbatici mor 
de inaniţie în rezervaţia naturală Yosemite după luni de 
secetă, iar experţii se tem că mulţi alţii vor muri dacă nu 
se iau măsuri cât mai degrabă. Mama ta o să moară dacă 
nu-l împuşti. Şi tu o să mori.” 

Reese nu dădea semne că ar fi auzit ce spunea omul de 
la radio. Poate că nici nu auzea, nu la nivel conştient. Jude 
aruncă o privire spre radio. În fotografia de lângă aparat, 
Craddock stătea în continuare cu mâna pe umărul lui 
Reese, dar acum ochii îi erau acoperiţi de urmele morţii. 

„Nu-l lăsa să se apropie mai mult. A venit să vă omoare 
pe amândouă”, spuse vocea de la radio. „Impuşcă-l, Reese. 
Impuşcă-l.” 

Trebuia să reducă radioul la tăcere, trebuia să-şi fi 
urmat impulsul de a-l sfărâma mai devreme. Se întoarse 
spre tejghea, mişcându-se puţin prea repede, şi călcâiul îi 
fugi de sub el, alunecând în sângele de pe jos cu un 
scârţâit puternic. Se clătină şi făcu un pas lung înapoi spre 
Reese. La aceasta, ochii ei se căscară de panică. Jude 
ridică mâna dreaptă într-un gest menit să o calmeze, apoi, 
în ultimul moment, îşi dădu seama că ţinea levierul în 
pumn şi că gestul putea să pară ameninţător. 

Fata apăsă trăgaciul şi glonţul nimeri levierul cu un 
bong răsunător, ricoşă în sus şi-i reteză degetul arătător. O 
ploaie de sânge cald îi năpădi faţa. Întoarse capul şi se uită 
cu gura căscată la propria-i mână, la fel de uluit de 
minunea dispariţiei degetului cum fusese de miracolul 
dispariţiei câinelui negru. Mâna care ţinea acordurile. 
Aproape tot degetul era spulberat. Încă mai strângea 
levierul cu degetele rămase. li dădu drumul. Acesta 
zăngăni pe pardoseală. 

Marybeth îl strigă pe nume, dar vocea ei era atât de 
îndepărtată încât parcă s-ar fi aflat afară în stradă. Abia o 
mai auzea peste ţiuitul din urechi. Se simţea periculos de 
ameţit, avea nevoie să stea jos. Dar nu se aşeză. Puse 
mâna stângă pe tejghea şi începu să bată în retragere, 
îndreptându-se încet spre Marybeth şi spre garaj. 


În bucătărie mirosea puternic a cordită, a metal încins. 
Ţinea mâna dreaptă sus, îndreptată spre tavan. Ciotul 
arătătorului nu sângera prea tare. Sângele îi uda palma, 
scurgându-i-se pe interiorul braţului, însă era o scurgere 
uşoară, şi asta îl surprinse. Nici durerea nu era aşa rea. Ce 
simţea era mai mult o senzaţie neplăcută de greutate, de 
presiune concentrată în ciotul degetului. Nu-şi simţea 
deloc obrazul înjunghiat. Se uită la podea şi văzu că lăsa o 
dâră de picături grase de sânge şi amprente de bocanc 
roşii. 

Imaginea pe care o vedea părea deopotrivă mărită şi 
distorsionată, de parcă ar fi avut un acvariu de peşte tras 
peste cap. Jessica Price era în genunchi şi se ţinea cu 
mâinile de gât. Avea faţa roşie şi umflată, de parcă ar fi 
suferit o gravă reacţie alergică. Jude aproape că râse. Cine 
nu era alergic la o ţeavă care te apasă pe gât? Apoi îşi 
spuse că reuşise să-şi mutileze ambele mâini în doar trei 
zile şi se luptă cu o pornire aproape convulsivă de a 
chicoti. Va trebui să înveţe să cânte la chitară cu 
picioarele. 

Reese se uita la el prin perdeaua de fum negricios de 
pistol, cu ochii căscaţi de şoc - şi întrucâtva rugători - şi 
cu pistolul pe podea lângă ea. El flutură mâna bandajată 
spre ea, deşi nici el nu era sigur ce trebuia să însemne 
gestul acesta. Bănuia că încerca să-i spună că este bine, să 
nu-şi facă probleme. Îl îngrijora cât de palidă arăta. Copila 
nu avea să-şi mai revină niciodată după experienţa asta, şi 
nimic din toate astea nu era din vina ei. 

Apoi Marybeth îl prinse de braţ. Erau în garaj. Nu, erau 
afară din garaj, în văpaia albă a soarelui. Angus îi puse 
labele din faţă pe piept şi Jude aproape că pică la pământ. 

— Coboară de pe el! strigă Marybeth, însă vocea ei 
părea în continuare foarte departe. 

Jude voia cu toată fiinţa să stea jos - chiar acolo în 
parcare, unde să-i poată bate soarele peste faţă. 

— Nu, zise Marybeth când el începu să se lase spre 
ciment. Nu. Maşina. Haide. 

Îl trase de braţ cu ambele mâini ca să-l ţină în picioare. 


El se clătină în faţă, se sprijini de ea, îi puse un braţ pe 
după umeri şi străbătură împreună cu pas grăbit aleea din 
faţa casei, doi adolescenţi drogaţi la balul de absolvire, 
încercând să danseze pe „Stairway”. De data aceasta, Jude 
chiar râse. Marybeth se uită la el cuprinsă de teamă. 

— Jude. Trebuie să mă ajuţi. Nu te pot ţine numai eu. N- 
o să ajungem dacă te prăbuşeşti. 

Urgenta din vocea ei îl îngrijoră, îl făcu să-şi dorească să 
se străduiască mai mult. Inspiră adânc şi se uită spre 
bocancii săi Doc Martens. Se concentră să-i facă să 
înainteze târşâit. Asfaltul de pe jos era al naibii de lipicios. 
Avea impresia că încearcă să umble beat pe o plasă 
elastică. Pământul părea să i se curbeze sub picioare şi 
cerul se înclina periculos. 

— La spital, zise ea. 

— Nu. Ştii de ce. 

— Trebuie... 

— Nu trebuie. O să opresc eu sângerarea. 

Oare cine-i răspundea lui Marybeth? Suna ca propria sa 
voce, surprinzător de sigură. 

Ridică privirea, văzu Mustangul. Lumea se învârtea în 
jurul lui, un caleidoscop de curţi de-un verde prea intens, 
grădini de flori, faţa albă ca varul, îngrozită a lui 
Marybeth. Era aşa aproape că nasul lui era de-a dreptul 
îngropat în podoaba ei de păr negru, plutitor. Inhală adânc 
ca să-i inspire mirosul transpiraţiei, un miros liniştitor, 
apoi izul de cordită şi câine mort îl făcu să se crispeze. 

Dădură ocol maşinii şi Marybeth îl aruncă pe scaunul 
pasagerului. Apoi se grăbi prin faţa Mustangului, îl prinse 
pe Angus de zgardă şi începu să-l tragă spre portiera din 
partea şoferului. 

Tocmai dibuia s-o deschidă când camioneta lui Craddock 
ieşi din garaj, cu roţile ţipând pe ciment, cu fum negru 
învolburându-se în urma ei şi cu Craddock la volan. Maşina 
sări peste bordura aleii şi ateriză pe peluză cu un bufnet. 
Lovi gărduleţul şi-l culcă la pământ, sări peste trotuar şi 
ateriză în drum. 


Marybeth îi dădu drumul lui Angus şi se aruncă peste 
capota maşinii, alunecând pe burtă, chiar înainte ca 
maşina lui Craddock să izbească lateralul Mustangului. 
Forţa impactului îl aruncă pe Jude în portiera pasagerului. 
Coliziunea făcu Mustangul să se rotească, aşa încât partea 
din spate ajunse în drum şi cea din faţă urcă pe trotuar, 
totul atât de repede că Marybeth fu catapultată de pe 
capotă şi aruncată la pământ. Camioneta lovi maşina lor 
iscând un ciudat scrâşnet de plastic şi un scâncet 
sfredelitor. 

Cioburi de sticlă căzură ropotind în drum. Jude se uită şi 
văzu decapotabila vişinie a Jessicăi McDermott Price în 
stradă lângă Mustang. Camioneta dispăruse. Nu fusese 
niciodată acolo. Oul alb al airbagului explodase din volan şi 
Jessica îşi ţinea capul în ambele mâini. 

Jude ştia că trebuia să simtă ceva - o urmă de urgenţă, 
de alarmă - dar simţea doar că pluteşte. Avea urechile 
înfundate şi înghiţi de câteva ori ca să le desfunde. 

Se desprinse de portiera pasagerului, se uită să vadă ce 
se întâmplase cu Marybeth. Fata şedea în capul oaselor pe 
trotuar. Nu avea de ce să se îngrijoreze. Era bine. Ca şi el, 
părea năucă, clipea în lumina soarelui, cu o zgârietură lată 
pe vârful bărbiei şi cu părul în ochi. Se uită înapoi la 
decapotabilă. Geamul şoferului era coborât - sau căzuse în 
drum - şi mâna Jessicăi atârna inert afară. Restul corpului 
ei era lăsat în scaun, unde nu se vedea. 

Undeva, cineva începu să strige. Părea a fi o fetiţă. 
Striga după mama ei. 

Lui Jude îi curgea transpiraţie, sau poate sânge, în 
ochiul drept şi-l înţepa. Fără să se gândească, ridică mâna 
dreaptă să se şteargă şi dădu peste frunte cu ciotul 
arătătorului. Avu impresia că atinge o plită încinsă. 
Durerea îi săgetă tot braţul şi pieptul, unde înflori în 
altceva, o dispnee şi o senzaţie glacială de gâdilat sub osul 
stern - o senzaţie deopotrivă îngrozitoare şi cumva 
fascinantă. 

Marybeth veni pe picioare nesigure prin faţa 
Mustangului şi trase de portiera şoferului. Îndoită cum era, 


aceasta scrâşni. Fata avea în braţe ceva care semăna cu o 
geantă uriaşă de voiaj neagră. Geanta picura. Nu - nu era 
o geantă de voiaj. Era Angus. Ea trase scaunul şoferului în 
faţă şi-l împinse pe bancheta din spate înainte să urce. 

Jude se întoarse când ea porni maşina, simțind nevoia şi, 
totodată, nedorindu-şi deloc să se uite în spate la câinele 
său. Angus ridică ochii umezi, ceţoşi şi injectaţi ca să se 
uite la el. Scânci încet. Avea picioarele din spate zdrobite. 
Un os roşu se iţea, chiar deasupra încheieturii, prin blana 
unuia. 

Judas se uită de la Angus la Marybeth, cu maxilarul 
zgâriat ridicat ferm în aer, cu buzele strânse într-o linie 
subţire, încordată. Bandajele care îi înfăşurau mâna 
dreaptă înfiorător de zbârcită erau ude leoarcă. Ele şi 
ambele mâini. Aveau să se îmbrăţişeze reciproc cu cârlige, 
în loc de mâini, până să se termine povestea asta. 

— Uită-te la noi trei, zise Jude. Ce mai imagine formăm! 

Tuşi. Senzaţia de înţepături în piept se retrăgea... dar 
foarte încet. 

— O să găsesc un spital. 

— Fără spital. Du-te pe autostradă. 

— Dacă nu mergi la spital, poţi să mori. 

— Dacă mergem la spital, mor cu siguranţă. Şi-o să mori 
şi tu. Craddock o să ne termine uşor. Atâta vreme cât 
Angus e în viaţă, aveam o şansă. 

— Ce-o să poată Angus să... 

— Lui Craddock nu i-e frică de câine. I-e frică de câinele 
dinlăuntrul câinelui. 

— Despre ce tot vorbeşti, Jude? Nu înţeleg. 

— Apasă pedala. Pot eu să opresc sângerarea la deget. 
Nu-i decât un deget amărât. Intră numai pe autostradă. 
Mergi spre vest. 

Ridică mâna dreaptă în aer, lângă cap, ca să 
încetinească sângerarea. Acum începea să gândească. Nu 
că ar fi trebuit să gândească pentru a şti încotro mergeau. 
Singurul loc în care se puteau duce. 

— Ce dracu-i la vest? întrebă Marybeth. 

— Louisiana, spuse el. Casa părintească. 


39 


Trusa de prim-ajutor care îi însoţise încă din New York 
era pe podea, lângă bancheta din spate. Mai era o singură 
rolă mică de pansament, câteva ace de siguranţă şi 
ibuprofen în blistere sclipitoare, greu de desfăcut. Jude luă 
ibuprofenul întâi, rupând blisterul cu dinţii şi înghiţindu-le 
pe sec, şase în total, 1.200 de miligrame. Nu fu de ajuns. 
Încă îşi simţea mâna de parcă ar fi fost un calup de fier 
încins pe o nicovală, pe care era încet şi metodic bătută să 
se aplatizeze. 

În acelaşi timp, durerea împiedica ceața să i se lase 
peste minte, era o ancoră pentru conştientul său, un odgon 
care-l ţinea legat de realitate: autostrada, bornele 
kilometrice verzi care treceau într-o clipită pe lângă ei, 
aerul condiţionat care zăngănea. 

Nu era sigur cât de mult îşi va păstra capul limpede şi 
voia să folosească tot timpul pe care-l avea ca să explice 
lucrurile. Vorbi fără oprire, printre dinţii încleştaţi, în 
vreme ce îşi înfăşură pansament peste mâna rănită. 

— Ferma tatălui meu este chiar dincolo de graniţa 
Louisianei, în Moore's Corner. Putem ajunge acolo în mai 
puţin de trei ore. N-o să sângerez de tot în trei ore. Tata e 
bolnav, rareori e conştient. E o femeie bătrână acolo, o 
mătuşă prin alianţă, o infirmieră. Ea are grijă de el. E 
plătită pentru asta. Are morfină. Ca să-i aline durerile. Şi 
sunt şi câini. Cred că sunt... O, futu-i mama măssii. O, 
măiculiţă. Tâmpenia naibii. Doi câini. Ciobăneşti, ca ai mei. 
Nişte animale ale dracu' de aprige. 

Când termină cu pansamentul, îl prinse cu ace de 
siguranţă. Cu ajutorul degetelor de la picioare, îşi scoase 
bocancii. Îşi trase o şosetă peste mâna dreaptă. Pe cealaltă 
şosetă o înfăşură în jurul încheieturii şi o înnodă destul de 
strâns cât să încetinească, dar nu să blocheze circulaţia 
sângelui. Se uită la păpuşa de ciorapi care era mâna sa şi 
încercă să se gândească dacă poate învăţa să ţină 
acordurile fără degetul arătător. Putea oricând să cânte pe 


sistem slide. Sau ar putea reveni la mâna stângă, cum 
cânta în copilărie. Gândindu-se la asta, începu iar să râdă. 

— Termină cu asta, zise Marybeth. 

El încleştă dinţii din spate, se forţă să înceteze, trebui să 
admită că până şi lui i se părea un râset isteric. 

— Nu crezi c-o să ne denunte la poliţie? Mătuşica asta a 
ta? Nu crezi c-o să vrea să-ţi cheme un doctor? 

— N-o să facă asta. 

— De ce nu? 

— N-o să-i dăm voie. 

După asta, Marybeth nu spuse nimic o vreme. Conduse 
constant, automat, depăşind pe banda de depăşire, apoi 
reintrând pe banda de croazieră, menţinând viteza la o 
sută zece kilometri. Ţinea volanul uşor cu mâna stângă, 
cea albă, zbârcită, rănită, şi nu-l atingea deloc cu mâna 
dreaptă, cea infectată. In cele din urmă, spuse: 

— Cum crezi că se va sfârşi povestea asta? 

Jude nu-i răspunse la întrebare. Răspunse în schimb 
Angus - un scâncet vlăguit, sfâşietor. 


40 


Jude încercă să fie atent la drum, în spatele lor, căutând 
din priviri vreo maşină a poliţiei, sau camioneta mortului, 
dar la primele ore ale după-amiezii îşi sprijini capul de 
geam şi închise ochii pentru un moment. Roţile scoteau un 
sunet hipnotic pe şosea, un vum-vum-vum monoton. Aerul 
condiţionat, care nu zăngănise niciodată înainte, zăngănea 
când nici nu te aşteptai, în reprize. Şi asta avea asupra lui 
un efect hipnotic, modul cinic în care elicele vibrau furios 
şi apoi tăceau, vibrau şi tăceau. 

Lucrase luni întregi la recondiţionarea Mustangului şi 
Jessica McDermott Price făcuse prăpăd din el într-o 
singură clipă. Jessica îi făcuse lucruri care el credea că le 
păţesc doar personajele din cântecele country-western, 
distrugându-i maşina, căţeii, făcându-l să-şi lase casa şi 
transformându-l într-un proscris. Dar era şi comic. Cine ar 
fi crezut că spulberarea unui deget şi pierderea a jumătate 


de litru de sânge îţi putea accentua aşa bine simţul 
umorului? 

Nu. Nu era comic. Era important să nu râdă din nou. Nu 
voia s-o sperie pe Marybeth, nu voia ca fata să creadă că-şi 
pierde minţile. 

— Îţi pierzi minţile, zise Jessica Price. Nu te duci 
nicăieri. Trebuie să te calmezi. Stai să-ţi aduc ceva care să 
te relaxeze şi o să stăm de vorbă. 

La sunetul vocii ei, Jude deschise ochii. 

Şedea într-un scaun de răchită, lângă perete, în holul 
întunecat de la etajul casei Jessicăi Price. Nu văzuse 
niciodată cum arăta la etaj, nu ajunsese atât de departe în 
casa ei, dar tot ştiu imediat unde se afla. Îşi dădea seama 
după fotografii, marile portrete înrămate agăţate pe pereţii 
lambrisaţi cu lemn de esenţă tare. Una era o poză de 
şcoală a lui Reese, cam pe la opt ani, pozând în faţa unei 
perdele albastre şi surâzând, arătându-şi proteza de 
îndreptare a dinţilor. Urechile îi ieşeau în evidenţă: 
simpatica pământului. 

Celălalt portret era mai vechi, culorile se şterseseră 
puţin, înfăţişa un căpitan falnic, lat în umeri, care, cu faţa 
lui lungă şi îngustă, ochii azurii şi gura mare şi cu buze 
subţiri, aducea mai mult decât în treacăt cu Charlton 
Heston. Privirea lui Craddock în acea poză era lungă şi 
arogantă în acelaşi timp. Treci şi fă douăzeci de flotări. 

În stânga lui Jude, mai încolo pe coridor, se afla larga 
scară principală, care urca dinspre antreu. Anna era la 
jumătatea scărilor, Jessica puţin în spatele ei. Anna era 
roşie la faţă, prea slabă, osul de la încheieturile mâinilor şi 
coatele reliefându-se sub piele, iar hainele atârnau lălâi pe 
ea. Nu mai era o goth. Fără machiaj, fără ojă neagră, fără 
cercei în urechi sau în nas. Purta o bluză albă, un şort de- 
un roz şters şi tenişi cu şireturile desfăcute. Era posibil ca 
părul să nu-i fi fost pieptănat de câteva săptămâni. Ar fi 
trebuit să arate îngrozitor, neîngrijită şi înfometată, dar nu 
era aşa. Era la fel de frumoasă ca oricând în vara pe care o 
petrecuseră în hambar, lucrând la Mustang cu căţeii la 
picioare. 


La vederea ei, Jude simţi un fior aproape copleşitor de 
emoție: şoc şi jind şi adoraţie toate laolaltă. Cu greu îndură 
să simtă atâtea deodată. Poate erau mai multe sentimente 
decât realitatea dimprejurul său putea îndura - lumea se 
curbă la marginea câmpului său vizual, deveni înceţoşată 
şi distorsionată. Holul se dovedi a fi un coridor din Alice în 
Tara Minunilor, prea mic la un capăt, cu uşi mici prin care 
ar putea intra doar o pisică de casă, şi prea mare la 
celălalt, portretul lui Craddock extinzându-se până ce 
ajunse un portret în mărime naturală. Vocile femeilor de 
pe scări se îngroşară şi se alungiră până la incoerenţă. Era 
ca şi când ai asculta un disc încetinindu-şi rotația după ce 
picapul a fost brusc scos din priză. 

Jude avusese intenţia să o strige pe Anna, voia mai mult 
ca orice să se ducă la ea - dar când lumea se deformă aşa, 
el se lipi mai bine de scaun, cu inima gonind de nebună. 
După o clipă, vederea i se limpezi, holul se uniformiză şi le 
putu auzi din nou clar pe Anna şi Jessica. Atunci, el 
înţelese că viziunea dimprejurul lui era fragilă şi că n-o 
putea forţa prea tare. Era important să stea nemişcat, să 
nu facă nimic pripit. Să facă şi să simtă cât mai puţin 
posibil; doar să privească. 

Mâinile Annei erau strânse în pumni mici şi osoşi, ea 
urca scările într-o grabă agresivă, aşa încât sora ei se 
împiedica încercând să ţină pasul, prinzându-se de 
balustradă ca să nu cadă de-a rostogolul până la baza 
scărilor. 

— Stai - Anna - opreşte-te! striga Jessica, recăpătându-şi 
echilibrul, apoi plonjând pe scări în sus ca s-o prindă pe 
sora ei de mânecă. Eşti isterică... 

— Ba nu nu sunt nu mă atinge, zise Anna, totul într-o 
singură propoziţie, fără punctuație. Îşi smuci braţul. 

Ajunse pe palier şi se întoarse spre sora ei mai mare, 
care stătea rigidă cu două trepte mai jos, într-o fustă de 
mătase deschisă la culoare şi o bluză de mătase de 
culoarea cafelei negre. Jessica avea gambele încordate şi i 
se vedeau tendoanele la gât. Făcea o grimasă şi în acel 
moment părea bătrână - nu o femeie de aproximativ 


treizeci de ani, ci una care se apropie de cincizeci - şi 
speriată. Paloarea ei, mai ales la tâmple, era cenuşie, iar 
colţurile gurii erau ciupite, brăzdate de laba-gâştei. 

— Ba eşti. Iţi imaginezi lucruri, ai una dintre fanteziile 
tale teribile. Nu ştii ce e real şi ce nu. Nu te poţi duce 
nicăieri în starea asta. 

Anna spuse: 

— Şi astea sunt imaginare? 

Ridică plicul din mână. 

— Pozele astea? 

Scoase polaroidele, le desfăcu în evantai într-o mână ca 
să le vadă Jessica, apoi le aruncă spre ea. 

— Iisuse! E fiica ta. Are unsprezece ani. 

Jessica Price strânse din ochi la instantaneele 
zburătoare. Acestea căzură pe trepte, în jurul picioarelor 
ei. Jude observă că Anna mai avea una în mână, pe care o 
vâri înapoi în plic. 

— Ştiu ce este real, zise Anna. Pentru prima dată în 
viaţa mea, poate. 

— Craddock, zise Jessica pe o voce slabă, firavă. 

Anna continuă: 

— Eu plec. Data viitoare când ne vedem, vin cu avocaţii 
lui. Vin s-o iau pe Reese. 

— Crezi că el o să te ajute? spuse Jessica într-o şoaptă 
tremurată. _ 

Lui? EI! li luă lui Jude un moment să priceapă că 
vorbeau despre el. Mâna dreaptă începea să-l mănânce. O 
simţea umflată şi încinsă şi înţepată de insecte. 

— Sigur că da. 

— Craddock, repetă Jessica, acum pe o voce mai 
puternică, şovăind. 

O uşă se deschise pe dreapta lui Jude, mai încolo pe 
holul întunecat. Se uită spre ea, aşteptându-se să-l vadă pe 
Craddock, dar era Reese. Fetiţa aruncă o privire pe după 
canatul uşii, o copilă cu părul blonziu al Annei, cu o şuviţă 
lungă căzându-i peste un ochi. Lui Jude i se făcu milă 
văzând-o, simţi un junghi de durere la vederea ochilor ei 
mari, îndureraţi. Ce lucruri trebuie să vadă unii copii! 


Totuşi - nu erau la fel de rele ca unele dintre lucrurile care 
îi fuseseră făcute, presupunea el. 

— O să iasă la iveală, Jessie. O să iasă totul la iveală, 
spuse Anna. Mă bucur. Vreau să vorbesc despre asta. Sper 
să înfunde puşcăria. 

— Craddock! strigă Jessica. 

Şi atunci uşa de vizavi de camera lui Reese se deschise, 
şi o siluetă înaltă, deşirată şi colţoasă păşi în hol. Craddock 
era un decupaj negru în umbre, lipsit de trăsături cu 
excepţia ochelarilor cu ramă de corn, cei pe care părea să 
şi-i pună doar din când în când. Lentilele prinseră şi 
concentrară puţina lumină, aşa încât străluciră, doi boboci 
livizi şi şterşi în semiobscuritate. În spatele lui, în cameră, 
un aparat de aer condiţionat zăngănea, un zumzet egal, 
ciclic, curios de familiar. 

— Ce-i cu zarva asta? întrebă Craddock pe o voce 
răguşită şi mieroasă. 

Jessica spuse: 

— Anna pleacă. Spune că se întoarce la New York, 
înapoi la Judas Coyne şi c-o să-i pună pe avocaţii lui... 

Anna se uită de-a lungul holului spre tatăl ei vitreg. Nu-l 
văzu pe Jude. Sigur că nu-l văzu. Obrajii ei erau de-un roşu 
închis, roşul furiei, cu două pete de absolut nicio culoare 
pe pomeţi. Tremura. 

— ... O să cheme avocaţii şi poliţia, şi-o să spună tuturor 
că tu şi Reese... 

— Reese e chiar aici, Jessie, spuse Craddock. Calmează- 
te. Potoleşte-te. 

— ... şi ea... ea a găsit nişte poze, termină Jessica fără 
noimă, zărindu-şi abia atunci fiica. 

— Adevărat? zise Craddock, părând perfect în largul lui. 
Anna, iubire. Îmi pare rău că te-ai ambalat. Dar acum nu-i 
momentul să fugi de acasă aşa nervoasă cum eşti. E târziu, 
fată. E aproape amurgul. Ce-ar fi să stăm împreună şi să 
discutăm despre ce te preocupă? Aş vrea să văd dacă nu te 
pot linişti. Dă-mi doar jumătate de şansă şi pariez că pot. 


Dintr-odată, Annei părea să-i vină greu să-şi găsească 
vocea. Ochii ei erau goi şi luminoşi şi speriaţi. Se uită de la 
Craddock la Reese şi-n cele din urmă înapoi la sora ei. 

— 'Ţine-l departe de mine, spuse ea. Altfel jur că-l omor. 

— Nu poate să plece, îi spuse Jessica lui Craddock. Nu 
încă. 

Nu încă? Jude se întrebă ce însemna asta. Oare Jessica 
credea că mai erau lucruri de discutat? Lui i se părea că 
discuţia era deja închisă. 

Craddock se uită pieziş la Reese. 

— Du-te în camera ta, Reese. 

Vorbind, întinse mâna ca să o atingă liniştitor pe fetiţă 
pe căpşor. 

— N-o atinge! ţipă Anna. 

Mâna lui Craddock încremeni, suspendată în aer, chiar 
deasupra capului lui Reese - apoi căzu înapoi pe lângă 
corp. 

Ceva se schimbă atunci. În întunericul din hol, Jude nu 
vedea bine trăsăturile lui Craddock, dar i se păru că 
detectează o subtilă modificare a limbajului corporal, în 
poziția umerilor sau în înclinația capului sau în felul în 
care stătea cu picioarele. Jude se gândi la un om care se 
pregăteşte să prindă un şarpe între ierburi. 

Într-un final, Craddock i se adresă din nou lui Reese fără 
să-şi ia ochii de la Anna. 

— Du-te, dulceaţă. Lasă-i pe oamenii mari să discute. E 
amurgul, şi e timpul ca oamenii mari să discute fără ca 
fetiţele să-i incomodeze. 

Reese se uită de-a lungul holului la Anna şi la mama ei. 
Anna îi întâlni privirea şi mişcă extrem de încet din cap 
sus-jos. 

— Du-te, Reese, spuse ea. Numa' nişte discuţii de 
oameni mari. 

Fetiţa îşi vâri capul înapoi în cameră şi închise uşa. Un 
moment mai târziu, prin uşă se auziră ritmuri înfundate de 
muzică, un baraj de tobe şi o chitară scârţâind ca un tren 
care deraiază, urmate de ţipete jubilante de copil ţinând 


aproximativ isonul. Era versiunea Kidz Bop a ultimului hit 
Top 40 al lui Jude, „Put You in Yer Place”. 

Craddock tresări la auzul piesei şi strânse pumnii. 

— Omul ăla, şopti el. 

Când se apropie de Anna şi Jessica, se întâmplă un lucru 
curios. Palierul din capul scărilor era iluminat de soarele la 
apus ce răzbătea prin geamul mare de la parter, aşa încât 
în timp ce Craddock se apropia de fiicele sale vitrege, 
lumina i se ridică peste faţă, brăzdând detalii fine, 
înclinația pometelui, liniile adânci din jurul gurii. Dar 
lentilele ochelarilor se întunecară, ascunzând ochii în 
spatele unor cercuri de întuneric. 

Bătrânul spuse: 

— N-ai fost aceeaşi de când ai venit la noi după ce ai 
trăit cu omul ăla. Nu-mi dau seama ce te-a apucat, dragă 
Anna. Ai avut câteva perioade rele - nimeni nu ştie asta 
mai bine decât mine - dar e ca şi când Coyne ăla ţi-a luat 
nefericirea şi i-a intensificat volumul. L-a intensificat atât 
de mult că nu-mi mai poţi auzi vocea când încerc să-ţi 
vorbesc. Urăsc să te văd aşa chinuită şi dată peste cap. 

— Nu-s dată peste cap şi nu-s „draga” ta. Şi-ţi spun, 
dacă te mai apropii cu un pas de mine, o să-ţi pară rău. 

— Zece minute, spuse Jessica. 

Craddock flutură din degete spre ea, un gest agitat de 
reducere la tăcere. 

Anna aruncă o privire la sora ei, apoi din nou la 
Craddock. 

— Greşiţi amândoi dacă credeţi că mă puteţi ţine aici cu 
forţa. 

— Nimeni n-o să te constrângă să faci nimic ce nu vrei, 
zise Craddock, păşind pe lângă Jude. 

Faţa lui era ridată şi avea o culoare rea, pistruii ieşindu-i 
în evidenţă pe tenul alb ca varul. Nu păşea, cât îşi târşâia 
picioarele, aplecat în faţă datorită a ceea ce Jude credea că 
este o curbură permanentă a coloanei vertebrale. Arăta 
mai bine mort. 

— Crezi că Jude Coyne o să-ţi facă vreo favoare? 
continuă Craddock. Parcă mi-amintesc că ţi-a dat papucii. 


Cred că nici nu-ţi mai răspunde la scrisori. Nu te-a ajutat 
înainte - nu văd de ce ar face-o acum. 

— N-a ştiut cum. Nici eu n-am ştiu. Dar acum ştiu. O să-i 
spun ce ai făcut. O să-i spun că locul tău e după zăbrele. Şi 
ştii ce? O să cheme imediat avocaţii ca să te trimită acolo. 

O săgetă pe Jessica cu o privirea. 

— Şi pe ea - dacă pe ea n-or s-o trimită cumva la 
balamuc. Nu contează pentru mine, atâta timp cât o trimit 
undeva departe de Reese. 

— Tati! se smiorcăi Jessica, dar Craddock scutură iute 
din cap: Taci din gură. 

— Crezi c-o să te mai primească vreodată? Şi-o să 
deschidă uşa când o să baţi? Imi închipui că pe-acum se dă 
în bărci cu altcineva. Sunt tot soiul de fete frumuşele 
bucuroasă să-şi ridice fusta-n cap pentru un star rock. Nu-i 
vorba că ai avea ceva de oferit ce să nu poată primi din 
altă parte, minus bătăile de cap pe care le trezeşti tu. 

La aceasta, o expresie îndurerată apăru scurt pe faţa 
Annei, şi se pleoşti puţin: un alergător cu răsuflarea tăiată 
şi istovit de cursă. 

— Nu contează dacă-i cu altcineva. E prietenul meu, 
spuse ea pe o voce pirpirie. 

— N-o să te creadă. N-o să te creadă nimeni, pentru că 
pur şi simplu nu e adevărat, dragă. Niciun cuvânt, zise 
Craddock, făcând un pas spre ea. Iar eşti confuză, Anna. 

— Aşa-i, zise Jessica înflăcărată. 

— Nici pozele nu-s ce crezu tu. Te pot lămuri de asta 
dacă-mi dai voie. Te pot ajuta dacă... ă 

Dar se apropiase prea mult. Anna sări spre el. li puse o 
mână pe faţă, înşfăcându-i ochelarii rotunzi cu ramă de 
corn şi zdrobindu-i. Aşeză cealaltă mână, în care încă 
strângea plicul, în mijlocul pieptului lui şi împinse. 
Bătrânul se clătină pe picioare, strigă. Glezna stângă i se 
răsuci şi el căzu la pământ. Căzu departe de scări, nu spre 
ele - Anna nu reuşise nici pe departe să-l împingă pe scări, 
orice ar fi spus Jessica despre asta. 

Craddock căzu în fund, în fundul lui uscăţiv, cu o 
bufnitură care zdruncină tot coridorul şi mişcă portretul lui 


de pe perete. Dădu să se ridice şi Anna îi înfipse călcâiul în 
umăr şi împinse, culcându-l pe spate. Fata tremura cu 
furie. 

Jessica ţipă şi alergă ultimii câţiva paşi, ocolind-o pe 
Anna şi lăsându-se într-un genunchi, ca să-i fie alături 
tatălui vitreg. 

Jude se văzu ridicându-se în picioare. Nu mai putea sta 
nemişcat. Se aşteptă ca lumea să se unduiască din nou, şi 
se undui, se dilată absurd, ca o imagine reflectată pe 
latura unei bule de săpun în care se suflă tot mai mult aer. 
I se părea că distanţa de la cap la picioare e uriaşă - 
kilometri întregi. Iar când făcu primul pas în faţă, se simţi 
curios de uşor, aproape imponderabil, un scufundător 
străbătând fundul oceanului. Însă, în vreme ce îşi croia 
drum de-a lungul holului, forţă cu ajutorul voinței spaţiul 
din jurul său să-şi recapete forma şi dimensiunile cuvenite, 
şi aşa se întâmplă. Voința lui însemna ceva, deci. Era 
posibil să se mişte prin lumea bulă-de-săpun din jurul său 
fără s-o spargă, dacă era atent. 

Il dureau mâinile. Amândouă, nu doar dreapta. I se 
părea că sunt umflate cât nişte mănuşi de box. Durerea 
venea în valuri ritmice, egale, bătând odată cu pulsul, vum- 
vum-vum, ca roţile pe asfalt. Se combina cu zumzăitul şi 
zbârnăitul aparatului de aer condiţionat din camera lui 
Craddock, creând un cor neaşteptat de liniştitor de sunete 
absurde de fundal. 

Voia cu disperare să-i spună Annei să plece, să coboare 
la parter şi să iasă din casă. Avea o stranie senzaţie, însă, 
că nu putea interveni în scena dinaintea sa fără să rupă 
țesătura fină a visului. Şi oricum, trecutul era trecut. Nu 
putea schimba ce avea să se întâmple acum mai mult decât 
putuse s-o salveze pe sora lui Bammy, Ruth, strigând-o pe 
nume. Nu puteai schimba, dar puteai fi martor. 

Jude se întrebă de ce Anna venise totuşi la etaj, apoi se 
gândi că probabil că voia să-şi arunce nişte haine într-o 
geantă înainte să plece. Nu se temea de tatăl ei şi de 
Jessica, nu credea că aceştia mai au vreo putere asupra ei 
- o frumoasă, sfâşietoare, fatală încredere de sine. 


— 'Ţi-am spus să nu te apropii, zise Anna. 

— Faci asta pentru el? întrebă Craddock. 

Până în acest moment, bătrânul vorbise cu inflexiuni 
sudiste  curtenitoare. Însă acum nu mai era nimic 
curtenitor în vocea lui, accentul lui era tot numai nazalizări 
aspre. 

— Asta face parte din ştiu eu ce idee năzdrăvană de a-l 
recâştiga? Crezi c-o să-i obţii compasiunea dacă te duci 
târâş la el cu povestea ta jalnică despre cum tătică-tu te-a 
pus să faci lucruri oribile şi asta te-a distrus pe viaţă? Pun 
pariu că abia aştepţi să i te lauzi cum mi-ai zis două şi m-ai 
împins la pământ, un bătrân care te-a îngrijit la boală şi 
care te-a protejat de tine însăţi când îţi ieşeai din minţi. 
Crezi c-ar fi mândru de tine dac-ar sta aici chiar acum şi 
te-ar vedea cum mă ataci? 

— Nu, spuse Anna. Cred c-ar fi mândru de mine dacă ar 
vedea asta. 

Păşi înainte şi-l scuipă în faţă. 

Craddock se crispă, apoi scoase un urlet strangulat, de 
parcă i-ar fi intrat în ochi acid sulfuric. Jessica dădu să se 
ridice în picioare, cu degetele transformate în gheare, dar 
Anna o prinse de umăr şi o împinse înapoi jos, lângă tatăl 
lor vitreg. 

Anna stătea în faţa lor tremurând, dar nu la fel de 
furioasă cum fusese cu un moment în urmă. Jude întinse 
mâna cu fereală spre umărul ei, puse mâna stângă 
bandajată pe el şi o strânse uşor. Îndrăznea în sfârşit să o 
atingă. Anna nu păru să observe. Realitatea se deformă 
pentru o clipă când mâna lui o atinse, dar el aduse totul la 
normalitate concentrându-se la sunetele din fundal, la 
muzica momentului: vum-vum-vum, zang şi zbâr. 

— Bravo ţie, Florida, zise el. 

Vorbele ieşiră înainte să le poată opri. Lumea nu se 
sfârşi. 

Anna clătină din cap de la stânga la dreapta, un mic gest 
de negare. Când vorbi din nou, tonul ei era plictisit. 

— Şi când mă gândesc că-mi era frică de tine. 


Se întoarse, depărtându-se de atingerea lui Jude, şi se 
duse pe hol spre o cameră din capăt. Inchise uşa în urma 
ei. 

Jude auzi ceva făcând pic şi se uită în jos. Mâna sa 
dreaptă era în şosetă, iar şoseta era îmbibată de sânge 
care picura pe podea. Nasturii argintii de pe partea din 
faţă a sacoului său Johnny Cash scânteiau în ultimele 
scăpărări rozalii ale luminii. Nu observase până acum că 
poartă costumul mortului. I se potrivea de minune. Nu se 
întrebase nicio secundă cum era posibil să vadă scena din 
faţa sa, dar acum un răspuns la această întrebare nerostită 
apăru. Cumpărase costumul mortului şi totodată şi mortul 
- deţinea fantoma şi trecutul fantomei. Aceste momente îi 
aparţineau acum lui. 

Jessica se lăsă pe vine lângă tatăl ei vitreg, amândoi 
gâfâind aspru, uitându-se fix la uşa închisă de la camera 
Annei. Jude auzea înăuntru sertare deschizându-se şi 
închizându-se, o uşă de dulap bufnind. 

— Amurgul, şopti Jessica. În sfârşit amurgul. 

Craddock încuviinţă din cap. Avea o zgârietură pe faţă, 
chiar sub ochiul stâng, unde Anna îl agăţase cu o unghie 
când îi înşfăcase ochelarii. O lacrimă i se prelingea pe 
lângă nas. Şi-o şterse cu dosul mâinii şi-şi lăsă o dâră roşie 
pe obraz. 

Jude se uită spre geamul mare din antreu. Cerul era de- 
un albastru adânc, nemişcat, întunecându-se spre noapte. 
De-a lungul orizontului, dincolo de copaci şi de 
acoperişurile de pe cealaltă parte a străzii, era o linie de- 
un roşu profund, unde soarele tocmai dispăruse. 

— Ce ai făcut? întrebă Craddock. 

Vorbi încet, aproape în şoaptă, cu vocea încă 
tremurându-i de furie. 

— M-a lăsat s-o hipnotizez de două ori, îi spuse Jessica, 
vorbit la fel ca el. Ca să poată dormi noaptea. l-am făcut o 
sugestie. 

În camera Annei se lăsă liniştea pentru puţin. Apoi Jude 
auzi clar un clinc de sticlă lovită de altă sticlă, urmată de 
un gâlgâit uşor. 


— Ce sugestie? întrebă Craddock. 

— l-am spus că amurgul e-un timp bun pentru un pahar 
de tărie. Am spus că e recompensa ei pentru că a ajuns la 
capătul zilei. Ţine o sticlă în sertarul de sus. 

În dormitorul Annei o tăcere prelungită, înfiorătoare. 

— Ce-o să păţească? 

— l-am pus fenobarbital în gin, spuse Jessica. Am făcut-o 
să doarmă buştean în ultimele zile. 

Ceva scoase un bufnet pe podeaua de lemn în camera 
Annei. Un pahar căzând. 

— Bravo, zise Craddock. Ştiam eu că ai ceva. 

Jessica spuse: 

— Trebuie s-o faci să uite - fotografiile, ce a aflat, totul. 
Tot ce s-a întâmplat acum. Trebuie să faci totul să dispară. 

— Nu pot să fac asta, spuse Craddock. Nu mai sunt în 
stare să fac asta de mult timp. Când era mai tânără... când 
avea mai multă încredere în mine. Poate tu... 

Jessica scutura din cap. 

— Nu i-o pot induce aşa adânc. Nu mă lasă - am 
încercat. Ultima dată când am hipnotizat-o ca s-o ajut cu 
insomnia, am încercat să-i pun întrebări despre Judas 
Coyne, ce-i scrie în scrisorile alea şi dacă i-a spus vreodată 
ceva despre... despre tine. Dar de fiecare dată când 
devenea prea personal, de fiecare dată când o întrebam 
ceva ce nu voia să-mi spună, începea să cânte unul dintre 
cântecele lui. Mă ţinea la distanţă, cum ar fi. N-am văzut 
niciodată aşa ceva. 

— Coyne a făcut asta, zise Craddock din nou, 
răsfrângând buza de sus. El a distrus-o. A distrus-o. A 
întors-o împotriva noastră. A folosit-o la ce a vrut, i-a întors 
lumea peste cap, şi apoi ne-a trimis-o nouă ca să ne-o 
întoarcă şi pe a noastră. La fel de bine putea să ne trimită 
o bombă prin poştă. 

— Ce o să facem? Trebuie să existe o modalitate de-a o 
opri. Nu poate pleca de aici aşa cum este. Ai auzit-o. O să 
mi-o ia pe Reese. O să te ia şi pe tine. Or să te aresteze, or 
să mă aresteze şi pe mine, şi n-o să ne mai vedem 
niciodată, decât poate în sălile de tribunal. 


Craddock respira încet acum şi orice sentiment i se 
scursese de pe faţă, lăsând în urmă doar o ostilitate seacă, 
posomorâtă. 

— Ai dreptate într-o privinţă, fata mea. Nu poate pleca 
de aici. 

Trecu un moment înainte ca Jessica să priceapă sensul 
acestei declaraţii. Şi atunci întoarse spre tatăl ei vitreg o 
privire speriată, confuză. 

— Toată lumea ştie de Anna, continuă el. Cât de 
nefericită a fost întotdeauna. Toţi au ştiut mereu la ce-o să 
se ajungă. Că într-o bună zi o să-şi taie venele în cadă. 

Jessica începu să clatine din cap. Dădu să se ridice în 
picioare, dar Craddock o prinse de încheieturile mâinilor, 
trăgând-o înapoi în genunchi. 

— Ginul şi medicamentele îşi găsesc locul. Mulţi dau pe 
gât câteva pahare şi nişte pastile înainte s-o facă. Înainte 
să se sinucidă. Aşa scapă ei de teamă şi aşa asurzesc 
durerea, spuse el. 

Jessica încă mai clătina din cap - puţin energic - cu ochii 
luminoşi şi îngroziţi şi orbi, nemaivăzându-l pe tatăl ei 
vitreg. Respira în accese scurte - era aproape să intre în 
hiperventilaţie. 

Când Craddock vorbi din nou, vocea lui era sigură, 
calmă. 

— Pune-i tu capăt acum. Vrei ca Anna să o ia pe Reese? 
Vrei să stai zece ani într-un azil districtual? 

O strânse mai tare de încheieturi şi o trase mai aproape, 
aşa încât să-i poată vorbi direct în faţă. Şi în sfârşit ochii ei 
se refocalizară pe ai lui şi încetă să mai dea din cap de la 
stânga la dreapta. Craddock spuse: 

— Nu e vina ta pentru asta. E a lui Coyne. El ne-a vârât 
în colţul ăsta, m-auzi? El ne-a trimis străina asta care vrea 
să ne ducă la pierzanie. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu Anna a 
noastră. Nici nu-mi mai amintesc de când n-am mai văzut-o 
pe adevărata Anna. Anna cu care ai crescut tu e moartă. 
Coyne s-a asigurat de asta. În ceea ce mă priveşte, el i-a 
pus cruce. La fel de bine putea să-i taie venele cu mâna lui. 
Şi o să răspundă pentru asta. Crede-mă. Il învăţ eu să se 


amestece în familia altuia. Linişte, acum. Tragecţi 
răsuflarea. Ascultă-mi vocea. Trecem noi prin asta. O să te 
ajut să treci peste asta aşa cum te-am ajuta să treci peste 
toate lucrurile rele din viaţă. Ai încredere în mine acum. 
Inspiră adânc o dată. Acum mai inspiră o dată. E mai bine? 

Ochii ei albaştri-cenuşii erau larg căscaţi şi avizi: vrăjiţi. 
Respirația îi şuiera, o exalare lungă şi lentă, apoi alta. 

— Poţi să faci asta, spuse Craddock. Ştiu că poţi. Pentru 
Reese, poţi să faci orice trebuie făcut. 

Jessica spuse: 

— O să încerc. Dar trebuie să-mi spui tu. Trebuie să-mi 
spui ce să fac. Eu nu pot să gândesc. 

— Nu face nimic. Gândesc eu pentru amândoi, spuse 
Craddock. Şi nu trebuie să faci nimic, decât să te ridici în 
picioare şi să te duci să laşi apă caldă în vană. 

— Da. Bine. 

Jessica dădu să se ridice, dar Craddock o trase de 
încheieturi, o mai ţinu lângă el un moment. 

— lar când termini, spuse bătrânul, du-te jos şi adu-mi 
vechiul pendul. O să-mi trebuiască ceva pentru 
încheieturile Annei. 

Cu asta, îi dădu drumul. Jessica se ridică în picioare atât 
de repede că îşi pierdu echilibrul şi puse mâna pe perete 
ca să şi-l recapete. Se uită la el pentru o clipă, apoi se 
întoarse într-un fel de transă şi deschise o uşă din stânga. 
Intră într-o baie cu faianţă albă. 

Craddock rămase la podea până când se auzi sunet de 
apă curgând în cadă. Apoi se opinti în picioare şi stătu 
umăr la umăr cu Jude. 

— Muist bătrân ce eşti, zise Jude. 

Lumea bulă-de-săpun se flexă şi se ondulă. Jude strânse 
din dinţi şi o făcu să revină la normal. 

Buzele lui Craddock erau subţiri şi palizi, întinse peste 
dinţi într-o grimasă amară, urâtă. Carnea bătrână de pe 
dosul braţelor tremura. Îşi croi încet drum spre camera 
Annei, împleticindu-se puţin - faptul că fusese împins la 
pământ luase ceva din el. Împinse uşa şi intră. Jude îl urmă 
îndeaproape. 


Erau două geamuri în camera Annei, dar amândouă 
dădeau spre spatele casei, departe de locul unde soarele 
apusese. Acolo venise deja noaptea; camera era 
scufundată în umbre albastre. Anna şedea chiar pe capătul 
patului, cu un pahar gol pe podea, între tenişi. Geanta ei 
de voiaj era pe saltea în spatele său, cu câteva haine 
aruncate în grabă înăuntru. Mâneca unui sveter roşu 
atârna afară. Faţa Annei era plăcut inexpresivă, 
antebraţele i se odihneau pe genunchi, ochii erau sticloşi şi 
aţintiţi într-un punct la o distanţă imposibilă. Plicul alb cu 
polaroidul cu Reese în el - dovada ei - era într-o mână, 
uitat. Pe Jude îl duru s-o vadă în acea stare. 

Judas se afundă pe pat lângă ea. Salteaua scârţâi sub el, 
dar nimeni - nici Anna, nici Craddock - nu păru să audă. 
Puse mâna stângă peste mâna dreaptă a Annei. Mâna sa 
stângă sângera din nou de la rana pe care şi-o făcuse 
singur. Bandajele erau pătate şi largi. Când începuse asta? 
Nu putea nici măcar să-şi ridice mâna dreaptă, care acum 
era prea grea şi îl durea prea tare. Gândul de-a o mişca îl 
ameţea. 

Craddock trecu prin faţa fiicei sale vitrege, se aplecă să-i 
scruteze atent faţa. 

— Anna? Mă auzi? Îmi auzi vocea? 

Ea continuă să zâmbească şi nu răspunse la început. 
Apoi clipi şi spuse: _ 

— Poftim? Ai spus ceva, Craddock? Il ascultam pe Jude. 
La radio. Ăsta e cântecul meu preferat. 

El strânse din buze până ce nu mai rămase pic de 
culoare în ele. 

— Omul ăla, zise el din nou, aproape scuipând cuvintele. 

Prinse de un colţ al plicului şi-l smulse din mâinile ei. 

Bătrânul se îndreptă de spate, se întoarse spre un geam 
ca să tragă draperia. 

— Te iubesc, Florida, spuse Jude. 

Când vorbi, dormitorul se bombă în jurul lui, bula de 
săpun umflându-se aşa încât să amenințe că explodează, 
apoi îşi reveni. 

— Te iubesc, Jude, spuse Anna încet. 


La aceasta, umerii lui Craddock tresăriră de uimire. Se 
uită în spate întrebător. Apoi spuse: 

— O să fiţi din nou împreună curând. Asta ţi-ai dorit şi 
asta o să primeşti. Am eu grijă să se întâmple. O să vă 
aranjez întâlnirea cât de repede pot. 

— Blestemat să fii, spuse Jude, şi de data aceasta când 
camera se umflă şi se deformă prin întindere, nu mai putu, 
oricât de tare s-ar fi concentrat asupra vum-vum-vum-ului, 
s-o facă aşa cum trebuia să fie. Pereţii se umflară şi apoi se 
prăbuşiră în interior, ca nişte rufe de pat întinse pe o 
sârmă şi mişcându-se în bătaia vântului. 

Aerul din cameră era cald şi închis şi mirosea a 
eşapament şi a câine. Jude auzi scâncet slab în spatele său 
şi întoarse privirea spre Angus, care stătea întins pe pat 
acolo unde cu doar un moment în urmă fusese geanta de 
voiaj a Annei. Respira greu şi avea ochii scurşi şi galbeni. 
Un os roşu cu vârf ascuţit i se iţea dintr-o labă îndoită. 

Jude se uită înapoi spre Anna, dar descoperi că lângă el 
pe pat şedea acum Marybeth, cu faţa murdară, cu o 
expresie încordată. 

Craddock trase o draperie şi încăperea se mai întunecă 
puţin. Jude se uită pe celălalt geam şi văzu verdeaţa de pe 
marginea interstatalei, palmieri, gunoaie în iarbă, şi apoi 
un indicator verde pe care scria IEŞIREA 9. Mâinile sale 
făceau vum-vum-vum. Aerul condiţionat zbârnăia, zumzăia, 
huruia. Jude se întrebă pentru prima dată cum de mai 
putea auzi aparatul de aer condiţionat al lui Craddock. 
Camera bătrânului era taman în celălalt capăt al holului. 
Ceva începu să clicăie, un sunet repetitiv ca de metronom: 
semnalizatorul. 

Craddock se duse la celălalt geam, blocându-i lui Jude 
vederea spre autostradă, şi trase draperia şi acolo, 
aruncând camera Annei în întuneric. În sfârşit amurgul. 

Jude se uită înapoi la Marybeth, cu maxilarul ei ridicat, 
cu mâna pe volan. Beculeţul semnalizării pâlpâia pe panoul 
de bord şi el deschise gura să spună ceva, nu ştia ce, ceva 
ca... 


41 


— Ce faci? 

Vocea îi era un cârâit nefamiliar. Marybeth îndrepta 
Mustangul spre rampa de ieşire, aproape că ajunsese 
acolo. 

— Nu ăsta e drumul. 

— Te scutur cam de cinci minute şi tot nu te-ai trezit. 
Credeam că eşti în comă sau ceva. E un spital aici. 

— Mergi mai departe. Acum m-am trezit. 

Marybeth viră înapoi pe autostradă în ultimul moment şi 
în spatele ei urlă un claxon. 

— Ce mai faci, Angus? întrebă Jude şi trase cu ochiul în 
spate la el. 

Intinse mâna printre scaune şi îl atinse pe o labă. Pentru 
o clipă, privirea lui Angus se clarifică puţin. Mişcă din 
maxilare. Găsi cu limba dosul mâinii stângi a lui Jude şi-l 
linse pe degete. 

— Bravo, băiete, şopti el. Bravo, băiete. 

Apoi se întoarse în faţă, se lăsă pe spate în scaun. 
Păpuşa făcută din ciorap de pe mâna sa dreaptă avea faţa 
roşie. Avea mare nevoie de ceva care să-i amorţească 
durerea. Se gândi că ar putea găsi alinare la radio: 
Skynyrd sau, dacă nu, Black Crows. Atinse butonul de 
pornire şi trecu de la o răbufnire de bârâituri statice la un 
sunet ca un semnal militar codificat şi apoi la Hank 
Williams III, sau poate doar Hank Williams, nu-şi dădea 
seama pentru că semnalul era foarte slab, după care... 

După care radioul prinse o transmisie clară ca lacrima: 
Craddock. 

„N-aş fi spus că eşti în stare de atâtea, băiete.” Vocea lui 
era agreabilă şi aproape, ieşind din difuzoarele din 
portiere. „Nu renunţi cu una cu două. De obicei, asta mă 
impresionează. Sigur că acum nu e de obicei. Să înţelegi 
asta.” Râse. „Oriunde e bine. Ştii, celor mai mulţi le place 
să creadă că nu cunosc sensul cuvântului «a renunţa», dar 
nu e aşa. Pe cei mai mulţi, dacă-i pui sub presiune, dacă-i 
pui sub mare presiune, dacă-i ajuţi poate cu nişte droguri, 


dacă-i afunzi într-o stare de transă completă şi apoi le spui 
că ard de vii, strigă după apă până nu mai au glas. Fac 
orice să se termine. Orice vrei. Asta-i firea omului. Dar cu 
alţii - copiii şi nebunii, în principal - nu te poţi înţelege nici 
când sunt în transă. Anna, Dumnezeu s-o odihnească, era 
şi copilă, şi nebună. Am încercat s-o fac să uite toate 
lucrurile care o făceau să se simtă aşa rău. Era o fată 
bună. Uram s-o văd cum o frământă tot soiul de lucruri - 
inclusiv tu. Dar n-am reuşit niciodată s-o fac să uite totul, 
chiar dacă asta ar fi scutit-o de durere. Unii oameni pur şi 
simplu preferă să sufere. Nu-i de mirare că-i plăcea de 
tine. Şi tu eşti aşa. Am vrut să termin repede cu tine. Dar 
tu a trebuit să faci pe breazul. lar acum tre' să te întrebi 
de ce. Tre' să te întrebi pe tine însuţi. Ştii, când câinele ăla 
din maşina o să-şi tragă ultima suflare, asta o să faci şi tu. 
Şi n-o să fie uşor, aşa cum putea să fie. Trei zile în şir ai 
trăit ca un câine, iar acum o să mori ca unul. La fel ca şi 
târfa aia de doi bani de lângă tine...” 

Marybeth închise radioul. Acesta se  redeschise 
numaidecât. 

„... crezi că poţi s-o întorci împotriva mea pe propria-mi 
copiliţă şi să nu plăteşti pentru asta...” 

Jude ridică piciorul şi lovi cu călcâiul bocancului în 
panoul de bord. Se auzi un scrâşnet de plastic crăpat. 
Vocea lui Craddock se pierdu imediat într-o răbufnire 
asurzitoare, neaşteptată, de chitară bas. Jude lovi iar 
radioul, distrugându-i panoul frontal. Se făcu linişte. 

— Ţi-aminteşti când ţi-am spus că morţii nu se întorc să 
stea la poveşti? îi spuse Jude. Îmi retrag cuvintele. În 
ultima vreme mă bate gândul că exact de asta s-a întors. 

Marybeth nu răspunse. Treizeci de minute mai târziu, 
Jude vorbi din nou, spunându-i s-o ia pe următoarea ieşire. 

Conduseră pe o şosea statală cu două benzi pe marginile 
căreia, chiar până la linia asfaltului, creştea o pădure 
semitropicală aplecată în boltă peste ea. Trecură pe lângă 
un cinematograf drive-in închis încă din copilăria lui Jude. 
Uriaşul ecran de proiecţie se înălța deasupra drumului şi 
prin găurile din el se vedea cerul. Reprezentaţia din seara 


aceasta era un strat plutitor de fum negru. Trecură pe 
lângă New South Motel, închis şi el de mult şi acaparat de 
junglă, cu ferestrele bătute în scânduri. Trecură pe lângă o 
staţie de alimentare, primul loc pe care îl întâlneau şi încă 
era deschis. Doi bărbaţi graşi şi bine arşi de soare şedeau 
în faţă şi le urmăriră trecerea. Nu zâmbiră şi nu salutară 
din mâini şi nici nu dădură vreun semn că le observă 
maşina. Unul se aplecă doar în faţă şi scuipă în ţărână. 

Jude îi spuse s-o ia la stânga de pe şosea şi urmară un 
drum care ducea între dealurile joase. Lumina după- 
amiezii era ciudată, un roşu obscur, otrăvitor, culoarea 
unei furtuni la ceas de apus. Era aceeaşi culoare pe care 
Jude o vedea când închidea ochii, culoarea migrenei sale. 
Amurgul nu era aproape, însă lăsa impresia că ar fi. Burţile 
norilor dinspre vest erau întunecate şi amenințătoare. 
Vântul biciuia vârfurile palmierilor şi scutura lichenii 
spanioli ce atârnau în crengile stejarilor gârboviţi. 

— Am ajuns, spuse el. 

Când Marybeth viră pe lunga alee ce ducea spre casă, 
vântul se înteţi şi mai vârtos şi aruncă picături grele de 
ploaie peste parbriz. Acestea produseră un răpăit 
neaşteptat, furios, şi Jude se aşteptă la mai mult, dar asta 
fu tot. 

Casa era situată pe culmea unei ridicături mici de teren. 
Jude nu mai fusese acolo de mai bine de trei decenii şi nu- 
şi dădu seama decât acum cât de tare semăna casa lui din 
New York cu căminul părintesc. Era ca şi când ar fi sărit 
zece ani în viitor şi s-ar fi întors în New York pentru a-şi 
găsi propria fermă neglijată şi părăginită, căzută în ruină. 
Clădirea mare şi scorojită din faţa lui era de-un cenuşiu 
murdar, cu acoperiş de ţigle negre, multe sparte sau lipsă. 
Apropiindu-se, Jude chiar văzu vântul ridicând una şi 
învârtind pătrăţelul acela negru în zări. 

Coteţul abandonat al găinilor se vedea într-o parte a 
casei şi uşa lui de plasă se deschidea, apoi se închidea 
puternic, producând un pocnet ca de puşcă. Sticla lipsea 
dintr-un geam de la parter şi vântul flutura o bucată de 
plastic semitransparent prinsă cu piuneze în ramă. Aceasta 


fusese încă de la început destinaţia lor. Înţelegea asta 
acum. Se îndreptau spre locul acesta încă din momentul în 
care porniseră la drum. 

Aleea de pământ care ducea la casă se sfârşea într-o 
buclă. Marybeth o urmă, întorcând Mustangul cu faţa spre 
ieşire, apoi trase frâna de mână. Se uitau amândoi de-a 
lungul drumului de acces când reflectoarele camionetei lui 
Craddock apărură la poalele dealului. 

— O, Dumnezeule, făcu Marybeth, apoi ieşi din Mustang 
şi dădu ocol maşinii spre portiera lui Jude. 

Camioneta palidă din capul drumului păru să se 
oprească o secundă, apoi o luă cu viteză pe deal în sus, 
spre ei. 

Marybeth trase puternic de portieră. Jude aproape căzu 
la pământ. Ea îl apucă de braţ. 

— Ridică-te în picioare. Treci în casă. 

— Angus..., spuse el, uitându-se rapid pe bancheta din 
spate la câinele său. 

Angus stătea cu capul pe labe. Se uita apatic înapoi la el, 
cu ochii roşii şi umezi. 

— E mort. 

— Nu, spuse Jude, convins că fata greşea. Ce mai faci, 
băiete? 

Angus îl privi trist, nemişcat. Vântul intră în maşină şi 
un pahar gol de hârtie se agită pe podea cu un zgomot 
slab. Adierea mişcă blana lui Angus, dând-o pe spate. 
Căţelul nu-i dădu atenţie. 

Părea imposibil ca Angus să fi murit aşa, fără ropot de 
tobe. Doar acum câteva minute era în viaţă, Jude era 
convins de asta. Jude rămase în praf lângă Mustang, sigur 
că dacă mai aştepta încă o clipă, Angus se va mişca, îşi va 
întinde labele din faţă şi va ridica botul. Apoi Marybeth îl 
smuci iar de braţ, iar el nu avu forţa să i se opună, trebui 
să se împleticească după ea, riscând să cadă în nas. 

Căzu în genunchi la câţiva paşi de scările din faţă. Nu 
ştiu de ce. Ţinea un braţ pe după gâtul fetei şi ea îl ţinea 
pe după mijloc. Marybeth icni printre dinţii încleştaţi, 
opintindu-l înapoi în picioare. In spatele lui, Jude auzi 


camioneta mortului frânând în parcare. Pietrişul scrâşni 
sub cauciucuri. 

Hei, băiete, strigă Craddock pe geamul şoferului şi, la 
uşă, Jude şi Marybeth se opriră ca să se uite înapoi. 

Camioneta mergea la ralanti lângă Mustang. Craddock 
era la volan îmbrăcat în costumul lui rigid, formal, cu 
nasturi argintii. Stătea cu braţul stâng scos pe geam. Faţa 
lui era greu de desluşit prin curbura albăstruie a 
parbrizului. 

Aici te-ai născut, băiete? întrebă Craddock şi râse. Cum 
de-ai putut să pleci de aici? Râse din nou. 

Lama sub formă de semilună îi căzu din mâna scoasă pe 
geam şi se legănă pe lanţul ei scânteietor. 

O să-i tai gâtul. Şi ea o să fie bucuroasă de asta. 
Bucuroasă că se termină totul. Nu trebuia să te apropii de 
fetitele mele, Jude. 

Jude roti clanţa şi Marybeth împinse uşa cu umărul. Se 
precipitară amândoi în întunericul din antreu. Marybeth 
închise uşa cu piciorul în urma lor. Jude aruncă o privire 
pe geamul de lângă uşă - camioneta dispăruse. Mustangul 
era singur în parcare. Marybeth se întoarse şi-l puse iar în 
mişcare. 

Porniră de-a lungul coridorului, umăr la umăr, 
sprijinindu-se reciproc. El lovi cu şoldul o măsuţă şi o 
răsturnă. Un telefon care se aflase pe ea se prăvăli la 
podea şi receptorul zbură din furcă. 

În capătul holului era o uşă care dădea spre bucătărie, 
unde becurile erau aprinse. Era singura sursă de lumină 
pe care o văzuseră până acum în toată casa. De afară, 
părea întuneric, iar odată înăuntru, în antreu domneau 
umbrele şi în capul scărilor îi aştepta o beznă mormântală. 

O femeie bătrână, într-o bluză pastel, înflorată, apăru în 
uşa de la bucătărie. Avea părul alb, zburlit şi ochelarii îi 
măreau aproape comic ochii albaştri, uimiţi. Jude o 
recunoscu imediat pe Arlene Wade, deşi nu ştia de când n- 
o mai văzuse. Oricât de mult ar fi trecut, femeia fusese 
mereu ca acum - costelivă, întotdeauna mirată, bătrână. 

— Ce-i treaba asta! strigă ea. 


Ţinea mâna dreaptă strânsă pe crucea de la gât. Când ei 
ajunseră la uşă, ea se dădu în lături ca să-i lase să intre. 

— Dumnezeule, Justine. Pentru numele tuturor sfinţilor, 
ce ai păţit? 

Bucătăria era galbenă. Linoleum galben, blat galben, 
draperii cu romburi galbene şi albe, farfurii cu model de 
margarete puse la uscat în stativul de lângă chiuvetă, iar 
în timp ce Jude observa toate acestea, auzi în gând 
cântecul cu care Coldplay dădu lovitura în urmă cu puţini 
ani, cel în care se spunea că toate lucrurile sunt galbene. 

Jude era surprins, dat fiind cum arăta casa de afară, să 
găsească bucătăria aşa plină de-o culoare vie, aşa bine 
întreţinută. Nu fusese niciodată aşa primitoare în copilăria 
lui. În bucătărie îşi petrecuse mama lui cea mai mare parte 
a timpului, urmărind telenovele într-o stare de transă în 
vreme ce curăța cartofi sau spăla fasole. Starea ei de 
epuizare emoţională ştersese orice pată de culoare din 
încăpere şi o transformase într-o loc în care părea 
imposibil să vorbeşti pe-un ton normal, dacă totuşi vorbeai, 
un spaţiu privat şi nefericit în care nu puteai să te 
manifeşti aşa cum nici într-o casă de pompe funebre nu 
poţi face zarvă. 

Dar mama lui era moartă de treizeci de ani şi bucătăria 
era acum a Arlenei Wade. Ea trăia în acea casă de mai 
bine de un an şi foarte probabil îşi petrecea cele mai multe 
ore din zi în acea încăpere, pe care o încălzise cu treburile 
zilnice care o făceau să fie ea însăşi, o femeie bătrână ce 
are prieteni cu care să discute la telefon, care coace 
plăcinte pentru rude, care are de îngrijit un om pe patul de 
moarte. De fapt, era puţin prea primitoare. Pe Jude îl 
ameţea căldura pe care o emana, neaşteptatul aer închis 
de acolo. Marybeth îl întoarse spre masă. El simţi o mână 
osoasă afundându-i-se în braţul drept: Arlene apucându-l 
de biceps. Îl surprinse forţa rigidă a degetelor ei. 

— Ai o şosetă trasă peste mână, spuse ea. 

— A rămas fără un deget, o lămuri Marybeth. 

— Atunci, ce căutaţi aici? întrebă Arlene. Trebuia să-l 
duci la spital. 


Jude se prăbuşi într-un scaun. Curios, chiar şi aşezându- 
se, simţea că încă se mişcă, pereţii păreau că alunecă încet 
pe lângă el, scaunul părea să înainteze ca o maşinuţă 
dintr-un parc de distracţii: Goana sălbatică a domnului 
Jude. Marybeth se aşeză pe scaunul de lângă el, lovindu-se 
cu genunchii de ai lui. Fata tremura. Avea faţa plină de 
transpiraţie şi părul i se ciufulise, era tot numai noduri. 
Câteva şuviţe îi erau lipite de tâmple, de ceafă. 

— Unde sunt câinii de aici? întrebă Marybeth. 

Arlene începu să dezlege şoseta înfășurată în jurul 
încheieturii lui Jude, uitându-se de-a lungul nasului la ea 
prin lentilele ca de lupă ale ochelarilor. Dacă întrebarea i 
se părea bizară sau nelalocul ei, nu lăsă să se vadă. Era 
concentrată la ceea ce făcea. 

— Câinele meu e acolo, spuse ea, înclinând din cap spre 
un colţ a camerei. Şi după cum poţi vedea, mă apără cu 
preţul vieţii lui. E-un câine de temut. N-ai vrea să-l pui la 
încercare. 

Jude şi Marybeth se uitată spre colţ. Un rotweiler bătrân 
şi gras stătea pe o pernă într-un coş de nuiele. Era prea 
mare pentru el şi fundul lui rozaliu şi chel atârna pe lângă. 
Ridică fără vlagă botul, îi privi cu ochi injectaţi, reumatici, 
apoi îşi lăsă iar capul jos şi suspină încet. 

— Asta ai păţit la mână? întrebă Arlene. Te-a muşcat un 
câine, Jude? 

— Ce s-a întâmplat cu ciobăneştii tatei? întrebă el. 

— Bătrânul nu mai poate deja de-o bună bucată de 
vreme să aibă grijă de câini. l-am trimis pe Clinton şi 
Rather la familia Jeffery. 

Apoi femeia îi scoase şoseta de pe mână şi inspiră adânc 
văzând bandajul de dedesubt. Era îmbibat - saturat - de 
sânge. 

— Te iei cumva la întrecere cu taică-tău, să vezi care 
moare primul? 

Îi aşeză mâna pe masă fără să desfacă bandajele ca să se 
uite mai bine la ea. Apoi se uită la mâna lui stângă, 
bandajată şi ea. 

— Şi de la aia-ţi mai lipseşte ceva? 


— Nu. Aia-i doar găurită bine de tot. 

— Îţi chem o ambulanţă, spuse Arlene. 

De când se ştia trăia în Sud şi pronunţă cuvântul ambu- 
lansă. 

Ridică receptorul telefonului de pe perete. Acesta scoase 
un bolborosit zgomotos, repetitiv, şi femeia îl depărtă de 
ureche, apoi îl puse la loc în furcă. 

— Ai doborât telefonul din hol şi i-a căzut receptorul din 
furcă, spuse ea, şi dispăru ca să-l pună la loc. 

Marybeth se uită ţintă la mâna lui Jude. El o ridică - 
descoperind că lăsase o amprentă roşie pe masă - şi o lăsă 
încet înapoi jos. 

— Nu trebuia să venim aici, zise ea. 

— Nu aveam unde altundeva să mergem. 

Ea întoarse capul, se uită la cățelul gras al Arlenei. 

— Zi-mi că el o să ne ajute. 

— Bine. Elo să ne ajute. 

— Vorbeşti serios? 

— Nu. 

Marybeth îl scrută cu o privire nedumerită. 

— Scuze, spuse Jude. Te-am minţit puţin despre câini. 
Nu orice câine ne poate apăra. Trebuie să fie ai mei. Ai 
auzit, cred, că fiecare vrăjitoare are pisica ei neagră. Bon 
şi Angus au fost aşa ceva pentru mine. Nu pot fi înlocuiţi. 

— Când ai înţeles asta? 

— Acum patru zile. 

— De ce nu mi-ai spus şi mie? 

— Speram c-o să mor prin sângerare înainte ca Angus să 
ne lase baltă şi să dea colţul. În cazul ăsta, tu ai fi fost în 
siguranţă, în cazul ăsta, fantoma ar fi trebuit să te lase în 
pace. Şi-ar fi încheiat conturile cu noi. Dacă aş fi gândit 
mai bine, nici nu m-aş fi bandajat. 

— Crezi că totul o să fie bine dacă te laşi să mori? Crezi 
că totul ar fi bine dacă i-ai da ce vrea? Du-te naibii. Crezi 
că am bătut atâta drum ca să văd cum te sinucizi? Du-te 
naibii. 


Arlene intră înapoi în bucătărie, încruntându-se, cu 
sprâncenele unite într-o expresie de iritare sau de 
concentrare maximă sau de amândouă. 

— E ceva cu telefonul. Nu primesc niciun ton. Când 
ridic, aud doar o staţie radio AM locală. Ceva program 
pentru fermieri. Tipu’ vorbeşte despre cum să tai 
animalele. Poate că vântul a doborât vreun fir. 

— Am un telefon mobil... începu Marybeth. 

— Şi eu, zise Arlene. Dar pe-aici nu e semnal. Hai să-l 
întindem pe Justin şi să văd ce pot face pentru moment cu 
mâna aia a lui. Apoi o să mă duc cu maşina la familia 
McGee, un pic mai încolo pe drum, şi-o să sun de la ei. 

Fără veste, întinse mâna printre ei şi o apucă pe 
Marybeth de încheietură, ridicând pentru o clipă şi mâna 
ei bandajată. Pansamentul era tare şi maro din cauza 
sângelui uscat pe el. 

— Ce naiba aţi făcut amândoi? întrebă ea. 

— E degetul mare, spuse Marybeth. 

— Ai încercat să i-l dai la schimb pentru arătător? 

— E doar infectat. 

Arlene puse mâna bandajată jos şi se uită la mâna ei 
stângă, nebandajată, teribil de albă, cu pielea zbârcită. 

— N-am văzut niciodată aşa o infecţie. E la ambele mâini 
- a mai ajuns şi-n altă parte? 

— Nu. 

Puse palma pe fruntea lui Marybeth. 

— Arzi ca o sobă. Dumnezeule. Amândoi ardeţi. Tu, 
scumpo, te poţi odihni în camera mea. Pe Justin îl pun în a 
lu’ taică-său. Am mai dus un pat acolo acu’ două 
săptămâni, aşa c-o să stau şi eu şi-o să-l ţin sub 
supraveghere. Hai, uriaşule. Mai ai puţin de mers. Ridică- 
te în picioare. 

— Dacă vrei să mă mişc, mai bine adu roaba şi du-mă cu 
ea, spuse Jude. 

— Am morfină în camera lu' taică-tău. 

— Bine, spuse Jude şi puse mâna stângă pe masă şi se 
opinti în picioare. 

Marybeth sări să-l prindă de cot. 


— Tu stai acolo, zise Arlene. 

Înclină din cap spre rotweiler şi spre uşa din spatele lui, 
care dădea spre ceea ce odinioară fusese camera de cusut, 
dar acum era un dormitor mic. 

— Du-te şi odihneşte-te acolo. Mă ocup eu de el. 

— E-n ordine, îi spuse Jude fetei. Se ocupă Arlene de 
mine. 

— Şi cu Craddock ce facem? întrebă Marybeth. 

Stătea aproape lipită de el. Jude se aplecă în faţă şi îşi 
îngropa faţa în părul ei: o sărută pe creştet. 

— Nu ştiu, spuse el. Îmi doresc la nebunie să nu fi fost 
implicată în asta cu mine. De ce nu m-ai lăsat în pace când 
încă aveai ocazia? De ce tre’ să fii aşa încăpăţânată? 

— Stau cu tine deja de nouă luni, zise ea, şi se ridică pe 
vârfuri şi-l prinse cu braţele de după gât, căutându-i buzele 
cu buzele ei. Presupun că m-am molipsit de încăpățânare. 

Apoi, un timp, stătură îmbrăţişaţi, legănându-se înainte 
şi-napoi. 


42 


Când Jude se îndepărtă de Marybeth, Arlene îl întoarse 
şi îl puse în mişcare. El se aştepta să fie direcționat înapoi 
spre antreu, ca să poată urca la etaj, la dormitorul 
principal, unde bănuia că se află tatăl său. In schimb, 
străbătură bucătăria spre holul din spate, cel care ducea 
spre vechiul lui dormitor. 

Sigur că tatăl lui era acolo, la parter. Jude îşi amintea 
vag că Arlene îi spusese, în timpul uneia dintre rarele lor 
discuţii telefonice, că-l mutase pe Martin la parter, în 
vechea lui cameră, pentru că era mai uşor decât să tot 
urce scările ca să-l îngrijească. 

Jude aruncă o ultimă privire înapoi la Marybeth. Ea îl 
urmărea de unde se afla, în uşa dormitorului Arlenei, cu 
ochii luminaţi de febră şi epuizați - şi atunci Jude şi Arlene 
măriră distanţa, lăsând-o pe fată în urmă. Nu-i plăcea 
ideea de-a fi aşa departe de Marybeth în labirintul 
întunecat şi coşcovit al casei tatălui său. Nu părea prea 


lipsit de rațiune să creadă că s-ar putea să nu-şi mai 
găsească niciodată drumul înapoi, pentru a se reîntâlni. 

Holul spre camera lui era îngust şi mizer, pereţii vizibil 
scorojiţi. Trecură pe lângă o uşă cu plasă; cadrul era bătut 
în cuie, bucăţile de plasă erau ruginite şi afundate în 
interior. Uşa dădea spre o cocină noroioasă, în care se 
aflau trei porci de mărime medie. Porcii se uitară la ei 
când trecură, cu feţele lor teşite, binevoitoare şi înțelepte. 

— Mai sunt porci? întrebă Jude. Cine îi îngrijeşte? 

— Tu cine crezi? 

— De ce nu i-ai vândut? 

Ea ridică din umeri, apoi spuse: A 

— Tatăl tău a crescut porci toată viaţa. li poate auzi din 
pat. Mi-am spus, probabil, că o să-l ajute să ştie unde este. 
Cine este. 

Femeia se uită la faţa lui Jude. 

— Crezi că aiurez? 

— Nu, zise Jude. 

Arlene împinse uşa camerei lui Jude şi păşiră într-o 
căldură sufocantă care mirosea atât de puternic a mentol 
că lui începură să-i lăcrimeze ochii. 

— Stai aşa, zise Arlene. Stai să-mi iau lucrul de mână. 

Il lăsă sprijinit de cadrul uşii şi se grăbi spre patul mic 
de lângă perete, din stânga. Jude se uită prin cameră spre 
un pat identic. În el se afla tatăl lui. 

Ochii lui Martin Cowzynski erau nişte fante înguste, 
printre care se vedeau globii oculari maţi. Avea gura 
căscată. Mâinile îi erau scofâlcite, transformate în nişte 
gheare uscate, strânse la piept, cu unghiile crăpate, 
galbene, ascuţite. Fusese întotdeauna subţire şi deşirat. 
Dar pierduse, după estimarea lui Jude, poate o treime din 
greutate, şi mai rămăseseră abia vreo patruzeci şi cinci de 
kilograme. Arăta de parcă ar fi fost deja mort, deşi 
respiraţia încă îi şuiera în gât. Pe bărbie avea firişoare de 
spumă albă. Arlene tocmai îl bărbierea. Bolul de spumă era 
pe noptieră, cu un şomoiog cu coadă de lemn în el. 

Nu-şi mai văzuse tatăl de treizeci şi patru de ani şi 
văzându-l acum - emaciat, hidos, pierdut în propriu-i vis de 


moarte - simţi un nou val de ameţeală. Cumva, era mai 
oribil că Martin încă respira. Ar fi fost mai uşor să-l 
privească, aşa cum era acum, dacă ar fi fost mort. Jude îl 
ura de aşa mult timp că nu era pregătit pentru orice alt 
sentiment. Pentru milă. Pentru oroare. Oroarea izvora, în 
definitiv, din compasiune, din compătimire, din înţelegerea 
a cum ar fi să suferi ce e mai rău. Jude nu-şi imaginase că 
poate simţi compasiune ori că-l poate compătimi pe omul 
întins în patul din cealaltă parte a camerei. 

— Vede oare că sunt aici? întrebă el. 

Arlene se uită peste umăr la tatăl lui Jude. 

— Mă-ndoiesc. Nu mai reacţionează la nimic de câteva 
zile bune. Sigur, de luni întregi n-a mai vorbit, dar până 
acum o vreme s-a mai strâmbat şi a mai făcut câte un semn 
când voia ceva. Îi plăcea când îl bărbieream, aşa că încă-l 
bărbieresc zilnic. Îi plăcea atingerea apei calde pe faţă. 
Poate că încă-i place. Nu ştiu. 

Femeia tăcu, contemplă figura ştearsă din acel pat. 

— E dureros să-l vezi murind în felul ăsta, dar e şi mai 
rău să ţin un om în viaţă după un anumit punct. Cred asta 
cu tărie. Vine un timp când morţii au dreptul să şi-i 
revendice pe-ai lor. 

Jude încuviinţă din cap. 

— Morţii şi-i revendică pe-ai lor. Aşa-i. 

Se uită la ce ţinea Arlene în mâini, setul de cusut pe care 
îl muta de pe celălalt pat. Era vechiul set al mamei lui, o 
mulţime de degetare, ace şi aţă, aruncate claie peste 
grămadă într-o cutie mare de bomboane, galbenă, sub 
formă de inimă, din-acelea pe care tatăl lui obişnuia să i le 
dea în dar. Arlene apăsă capacul, îl închise şi puse cutia pe 
podea, între paturi. Jude o ochi îngrijorat, dar cutia nu făcu 
nicio mişcare amenințătoare. 

Arlene se întoarse şi-l duse de cot la patul gol. De 
noptieră era prinsă o veioză cu braţ reglabil. Femeia o 
întoarse - scoase un scârţâit melodios când arcul ruginit se 
întinse - şi o aprinse. La lumina bruscă pe care o emană, 
Jude închise ochii. 

— Să ne uităm la mână. 


Aduse un scăunel lângă pat şi începu să desfacă 
pansamentul, folosind un forceps. Când dădu jos ultimul 
strat de pe piele, un val de gâdilături glaciale i se întinse 
prin mână, apoi degetul lipsă începu, imposibil, să ardă, de 
parcă ar fi fost mişunat de furnici roşii. 

Femeia înfipse un ac în rană, îl injectă acolo, iar el 
înjură. Apoi veni o binecuvântată undă de răceală intensă, 
răspândindu-se prin mână şi în încheietură, pompând de-a 
lungul venelor, transformându-l într-un om de gheaţă. 

În încăpere se făcu întuneric, apoi lumină. Transpiraţia 
de pe corp se răci repede. Era întins pe spate. Nu-şi 
amintea când se întinsese. Simţi vag că-l trage ceva de 
mâna dreaptă. Când îşi dădu seama că era Arlene care-i 
făcea ceva la ciotul degetului - îl trăgea cu cleştele sau îi 
străpungea cu cârlige sau îl cosea - spuse: 

— O să vomit. 

Se luptă cu această pornire până ce ea îi aşeză un 
recipient de cauciuc lângă obraz, apoi întoarse capul şi 
vomită în el. Atunci când Arlene termină, îi aşeză mâna 
dreaptă pe piept. Înfăşurată în strat după strat de bandaj, 
avea de trei ori dimensiunea dinainte, o mică pernă. Era 
ametit. Îi bubuiau tâmplele. Femeia îi întoarse iar spre 
ochi lumina puternică şi se aplecă să-i inspecteze tăietura 
de la obraz. Găsi un bandaj lat şi de culoarea pielii şi i-l 
aplică pe faţă. 

Spuse: 

— Ai avut o scurgere destul de mare. Ştii ce fel de 
combustibil foloseşti? Ca să ştiu să le spun de care să 
aducă, când o veni ambu-lansa. 

— Vezi cum e Marybeth. Te rog. 

— Asta voiam să fac. 

Înainte să plece, Arlene stinse veioza. Era o uşurare să 
rămână iar în întuneric. 

Închise ochii şi când îi deschise la loc, nu ştia dacă 
trecuse un minut sau şaizeci. În casa tatălui lui era o 
tăcere odihnitoare, nu se auzea nimic în afara vântului 
întețit, a lemnului care pocnea, a ploii care lovea în 
geamuri. Se întrebă dacă Arlene se dusese după ambu- 


lansă. Se întrebă dacă Marybeth dormea. Se întrebă dacă 
Craddock era în casă, dincolo de uşă. Intoarse capul şi 
văzu că tatăl lui se uita ţintă la el. 

Gura tatălui său era căscată, puţinii dinţi rămaşi erau 
pătaţi de nicotină, gingiile erau palide. Martin se uita; 
ochii lui de-un cenuşiu deschis erau confuzi. li separa doar 
un metru şi jumătate de podea goală. 

— Nu eşti aici, zise Martin Cowzynski pe o voce 
şuierată. 

— Parcă nu puteai să vorbeşti, spuse Jude. 

Tatăl lui clipi încet. Nu dădu semn că-l auzise. 

— N-o să mai fii când mă trezesc eu. 

Tonul lui era aproape visător. Începu să tuşească slab. 
Saliva zbură şi pieptul păru să i se scobească, afundându- 
se, de parcă la fiecare tuse ţi-ai fi expectorat măruntaiele, 
începând să se dezumfle. 

— Greşeşti, bătrâne, îi spuse Jude. Tu eşti visul meu 
urât, nu invers. 

Martin continuă să-l mai privească ţintă o clipă cu ochii 
aceia plini de-o mirare năucă, apoi întoarse iar faţa spre 
tavan. Jude îl privi cu atenţie, un bătrân într-un pat de 
armată, cu răsuflarea şuierându-i în gât, cu dâre de spumă 
de ras uscată pe obraji. 

Ochii tatălui său se închiseră treptat. După o vreme, şi 
ochii lui Jude făcură la fel. 


43 


Nu ştia sigur ce-l trezise, dar mai târziu Jude deschise 
ochii, ieşind din somn într-o clipă, şi o găsi pe Arlene la 
picioarele patului. Nu ştia de când stătea ea acolo. Purta o 
pelerină de ploaie de-un roşu intens, cu gluga trasă peste 
cap. Picături de ploaie scânteiau pe plastic. Faţa ei 
bătrână, osoasă, afişa o expresie goală, aproape robotică, 
pe care Jude n-o recunoscu la început şi pe care avu nevoie 
de câteva momente să o interpreteze drept teamă. Se 
întrebă dacă femeia plecase şi se întorsese sau dacă nici 
nu plecase încă. 


— A căzut curentul, zise ea. 

— Da? 

— M-am dus afară şi când m-am întors, curentul căzuse. 

— Înâ, 

— E o camionetă în parcare. Stă acolo şi-atât. N-are 
nicio culoare anume. N-am văzut cine e-năuntru. Am pornit 
spre ea, să văd dacă nu-i cineva care să ne poată duce 
undeva sau poate să cheme ajutoare - da' apoi m-am 
speriat. M-am speriat de cine era-năuntru şi m-am întors. 

— Mai bine să nu te apropii de el. 

Continuă ca şi când Jude n-ar fi spus nimic. 

— Când am venit înapoi în casă, nu aveam curent, iar la 
telefon nu se aude decât sporovăiala aia nebunească. O 
mulţime de chestii religioase despre drumul gloriei. 
Televizorul era deschis în camera din faţă. Funcţiona fără 
probleme. Ştiu că nu e posibil, pen'că n-avem curent, da' 
tot era deschis. Era un reportaj la el. La ştiri. Era despre 
tine. Era despre noi toţi. Despre noi, cum c-am fi toţi morţi. 
Arăta o imagine cu casa asta şi tot. Imi acopereau cadavru’ 
c-un cearşaf. N-au zis că-s eu, da' mi-am văzut mâna şi 
brăţara de pe ea. Erau poliţişti peste tot. Şi bandă d-aia 
galbenă la intrarea pe alee. Iar Dennis Woltering zicea că 
tu ne-ai omorât pe toţi. 

— E o minciună. N-o să se întâmple nimic din toate alea. 

— Până l-a urmă, n-am mai suportat. L-am închis. Da' 
televizorul s-a deschis imediat şi eu l-am închis din nou şi l- 
am scos din priză, şi asta a rezolvat problema. 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Trebuie să mă duc, Justin. O să sun după ambu-lansă 
de la vecini. Trebuie să mă duc... Numa’ că mi-e teamă să 
trec pe lângă camioneta aia. Cine-i la volanul camionetei? 

— Cineva pe care n-ai vrea să-l întâlneşti. la Mustangul 
meu. Cheile sunt în contact. 

— Nu, mersi. Am văzut ce-i pe bancheta din spate. 

— 0... 

— Am maşina mea. 


— Numai nu te apropia de camioneta aia. Condu drept 
peste peluză şi peste gard, dacă trebuie. Fă tot posibilul să 
nu te apropii de ea. Te-ai uitat ce face Marybeth? 

Arlene încuviinţă din cap. 

— Cum este? 

— Doarme. Sărmana copilă. 

— Adevăr grăieşti. 

— Rămas-bun, Justin. 

— Ai grijă. 

— lau câinele cu mine. 

— Bine. 

Făcu jumătate de pas spre uşă. 

Apoi spuse: 

— Unchiul tău Pete şi cu mine te-am dus la Disney când 
aveai unşpe ani. '[i-aminteşti? 

— Mă tem că nu. 

— Până nu te-ai urcat pe elefanții ăia care se-nvârteau 
nu te văzusem niciodată zâmbind. Aia m-a făcut să mă simt 
bine. Când te-am văzut zâmbind, am simţit că ai ocazia să 
fii fericit. Îmi părea rău ce soartă ai avut. Atâta chin... Să 
porţi numa' haine negre şi să spui atâtea lucruri oribile în 
cântecele alea ale tale. Mi-a părut foarte rău pentru tine. 
Unde s-o fi dus băiatul ăla, băiatul care zâmbea pe 
elefantul de la Disney? 

— A murit de inaniţie. Eu sunt fantoma lui. 

Ea încuviinţă din cap şi merse cu spatele. Ridică o mână 
într-un gest de rămas-bun, apoi se întoarse şi plecă. 

După aceea, Jude ascultă atent slabele sunete pe care le 
făcea casa în suflarea vântului şi răpăitul ploii lovindu-se 
de ea. Undeva, o uşă de plasă se trânti. Poate era Arlene, 
plecând. Putea să fie uşiţa de la coteţul de găini de afară. 

În afară de senzaţia de căldură dintr-o parte a feţei, 
acolo unde Jessica Price îl tăiase, nu simţea mare durere. 
Respira încet şi regulat. Se uită la uşă, aşteptând apariţia 
lui Craddock. Nu-şi desprinse ochii de la uşă decât când 
auzi un ciocănit uşor în dreapta sa. 

Miji din ochi într-acolo. Cutia mare şi galbenă sub formă 
de inimă de pe podea. Ceva bătea dinăuntru. Apoi cutia se 


mişcă, parcă împinsă de dedesubt. Tremură câţiva 
centimetri pe podea şi sări din nou. Capacul fu lovit iar 
dinăuntru şi un colţ se ridică. _ 

Patru degete subţiri se strecurată afară din cutie. Incă o 
lovitură şi capacul se desprinse şi începu să se ridice. 
Craddock ieşi din cutie, de parcă aceasta ar fi fost o gaură 
sub formă de inimă făcută în podea. Capacul îi rămase pe 
cap, o pălărie năzdrăvană. Şi-o dădu jos, o aruncă în lături, 
apoi se opinti din cutie până la mijloc dintr-o singură 
mişcare surprinzător de agilă pentru un om nu în vârstă, 
dar mort. Puse un genunchi pe podea, urcă şi cu celălalt, 
apoi se ridică în picioare. Dungile de pe cracii pantalonilor 
săi negri erau perfecte. 

În cocina de afară, porcii începură să urle. Craddock 
vâri mâna înapoi în cutia fără fund, pipăi, îşi găsi pălăria şi 
şi-o aşeză pe cap. Mâzgăliturile îi dansau în faţa ochilor. 
Craddock se întoarse şi zâmbi. 

— Ce te-a reţinut? întrebă Jude. 


44 


lată-ne pe amândoi, tu şi eu. Traşi pe dreapta, zise 
mortul. Buzele i se mişcau, dar nu scoteau niciun sunet. 
Vocea lui exista doar în mintea lui Jude. Nasturii argintii 
de pe sacoul negru scânteiau în întuneric. 

— Mda, zise Jude. Distracţia trebuia să se oprească la un 
moment dat. 

Eşti încă plin de vână. Asta-i mare lucru. Craddock aşeză 
o mână uscăţivă pe glezna lui Martin şi o plimbă peste 
cearşaf, pe piciorul lui în sus. Ochii lui Martin erau închişi, 
dar gura îi stătea căscată şi încă respira cu şuierături 
subţiri, pneumatice. După o mie şase sute de kilometri încă 
mai cânți acelaşi cântec. 

Mâna lui Craddock alunecă peste pieptul lui Martin. 
Făcea asta aproape fără sine, nu se uită nici măcar o dată 
la bătrânul care se lupta cu ultimele răsuflări în patul de 
lângă el. 


Nu mi-a plăcut niciodată muzica ta. Anna o asculta aşa 
de tare că urechile oricărui om normal ar fi sângerat. Ştii 
că există un drum de aici şi până în iad? L-am parcurs eu 
însumi. De multe ori deja. Și să-ţi spun ceva: pe drumul ăla 
se prinde un singur post şi tot ce se difuzează acolo este 
muzica ta. Presupun că aşa ştie diavolul să-i pedepsească 
pe păcătoşi. Râse. 

— Lasă fata. 

O, nu. O să stea intre noi cât vom goni pe drumul nopții. 
Te-a însoţit deja cale lungă. N-o poţi lăsa în urmă acum. 

— Îţi spun că Marybeth nu are ce căuta în povestea asta. 

Dar tu nu-mi spui nimic, fiule. Eu iţi spun. O s-o omori 
strângând-o de gât, iar eu o să mă uit. Spune-o. Spune-mi 
cum o să fie. 

Jude gândi: N-o voi face, dar în timp ce-o gândea, spuse: 

— Am s-o strâng de gât. Tu o să te uiţi. 

Acuma cânţi muzica ce-mi place. 

Jude se gândi la cântecul pe care-l compusese cu o zi în 
urmă, la motelul din Virginia, la cum degetele lui ştiuseră 
care erau acordurile potrivite şi la sentimentul de 
nemişcare şi calm care-l copleşise când le cânta. O 
senzaţie de ordine şi control, senzaţia că restul lumii era 
departe, ţinută la distanţă de propriu-i zid invizibil de 
sunet. Ce-i spusese Bammy? Morţii câştigă când te opreşti 
din cântat. Iar în viziunea lui Jessica Price spusese că Anna 
cânta când era în transă, ca să nu fie forţată să facă ceea 
ce nu voia, ca să blocheze vocile pe care nu voia să le 
audă. 

Ridică-te, spuse mortul. Nu mai trândăvi, acum. Ai 
treabă în cealaltă cameră. Fata aşteaptă. 

Dar Jude nu-l asculta. Era concentrat asupra muzicii din 
gând, auzind-o aşa cum avea să sune după ce o înregistra 
cu o formaţie, vibrația subtilă a cinelelor, pulsaţia groasă a 
basului. Bătrânul îi vorbea, dar Jude descoperi că atunci 
când îşi fixa mintea asupra noului său cântec, îl putea 
ignora aproape complet. 

Se gândi la radioul din Mustang, vechiul radio, cel pe 
care-l scosese din bord şi-l înlocuise cu sistemul XM şi un 


DVD-Audio player. Radioul original fusese un receptor AM 
cu panou frontal din sticlă ce strălucea într-o nuanţă 
nepământeană de verde şi lumina partea din faţă a maşinii 
ca interiorul unui acvariu. În imaginaţia sa, Jude îşi auzea 
propriul cântec răsunând din el, îşi auzea propria voce 
strigând versurile peste sunetul tremurător, reverberat al 
chitarei. Asta era la un post. Vocea bătrânului era la altul, 
îngropată adânc sub el, un post îndepărtat, sudic, de 
noapte târzie, când se discută doar despre lisus; semnalul 
nu era bun, aşa încât tot ce se auzea era câte un cuvânt 
sau două odată, restul pierzându-se în valurile de bruiaje. 

Craddock îi spusese să se ridice. Trecu un moment până 
ca Jude să-şi dea seama că n-o făcuse. 

Ridică-te în picioare, am zis. N 

Jude dădu să se mişte - apoi se opri. In mintea sa dăduse 
scaunul şoferului pe spate şi ținea picioarele scoase pe 
geam. La radio cânta cântecul său şi greierii murmurau în 
întunericul cald de vară. El însuşi murmura, şi o clipă mai 
târziu înțelese asta. Era un murmur jos, fals, dar 
recognoscibil, totuşi. Era noul lui cântec. 

Mă auzi că-ţi vorbesc, fiule? întrebă mortul. Jude ştia că 
asta spusese pentru că îi văzu buzele că se mişcă, gura 
formând cuvintele foarte clar. Dar, de fapt, Jude nu-l auzea 
deloc. 

— Nu, spuse el. _ 

Buza de sus a lui Craddock se lăţi într-un rânjet. Incă 
ţinea o mână pe tatăl lui Jude - după ce se plimbase peste 
pieptul lui Martin, ajunsese deasupra gâtului. Vântul vâjâia 
lovindu-se de casă şi picăturile de ploaie răpăiau în 
geamuri. Apoi rafalele se liniştiră, şi în liniştea care urmă, 
Martin Cowzynski scânci. 

Jude uitase pentru o clipă de tatăl lui - gândurile sale 
erau aţintite spre buclele răsunătoare ale propriului său 
cântec imaginat - dar sunetul acesta îi atrase privirea. 
Ochii lui Martin erau larg deschişi: se holba îngrozit. Se 
uita drept la Craddock. Craddock întoarse capul spre el, 
Trânjetul  ştergându-i-se, faţa lui suptă şi  colţoasă 
compunând o expresie de contemplare tăcută. 


În cele din urmă, tatăl lui Jude vorbi, vocea lui fiind un 
şuierat afon. 

— E-un mesager. E-un mesager al morţii. 

Mortul păru să se uite înapoi spre Jude, urmele negre 
fierbând înaintea ochilor săi. Buzele lui Craddock se 
mişcară şi, pentru un moment, vocea lui văluri şi se 
limpezi, scăzută dar audibilă în spatele sunetului lăuntric 
al cântecului lui Jude. 

Oi fi putând tu să nu mă asculţi, zise Craddock. Da’ el nu 
poate. 

Craddock se aplecă deasupra tatălui lui Jude şi puse 
mâinile pe faţa lui Martin, câte una pe fiecare obraz. 
Respirația lui Martin începu să tresară, fiecare inhalare 
era scurtă, rapidă şi panicată. Pleoapele îi fluturară. 
Mortul se aplecă în faţă şi puse gura peste a lui Martin. 

Tatăl lui Jude se apăsă în pernă, înfipse călcâiele în pat 
şi împinse, de parcă s-ar fi putut afunda în saltea, scăpând 
astfel de Craddock. Trase o ultimă, disperată gură de aer - 
şi-l trase în sine pe mort. Se întâmplă într-o clipită şi fu ca 
şi când ai urmări un magician trăgând o eşarfă prin pumn 
ca s-o facă să dispară. Craddock se mototoli, un ghem de 
folie alimentară absorbită în tubul unui aspirator. Pantofii 
lui negri, lustruiţi fură ultimii care dispărură pe gâtul lui 
Martin în jos. Gâtul lui Martin păru, pentru un moment, să 
se lărgească şi să se umfle - ca un şarpe care a înghiţit un 
şoarece - dar apoi îl înghiţi pe Craddock şi gâtul îşi reveni 
la normal: uscăţiv şi cu piele lăsată. 

Tatăl lui Jude icni, tuşi, icni din nou. Şoldurile i se 
dezlipiră de pat şi spatele i se arcui. Jude, fără voia lui, se 
gândi imediat la orgasm. Ochii lui Martin se căscară în 
orbite. Vârful limbii i se zbătu între dinţi. 

— Scuipă-l, tată, zise Jude. 

Tatăl lui nu păru să-l audă. Se lăsă înapoi pe pat, apoi se 
arcui din nou, aproape ca şi când cineva ar fi şezut pe el şi 
Martin ar fi încercat să-l arunce jos. Scoase sunete ude, 
strangulate, adânc în gât. O arteră albastră i se reliefă în 
mijlocul frunţii. Buzele i se întinseră peste dinţi într-o 
grimasă câinească. 


Apoi se lăsă încă o dată, încet, pe saltea. Mâinile sale, 
care strângeau cearşaful, se deschiseră încet. Ochii lui 
erau de-un stacojiu viu, hidos - vasele de sânge se 
spărseseră, pătând albul în roşu. Se holbau în gol la tavan. 
Dinţii îi erau mânjiţi de sânge. 

Jude îl privi, aşteptând să se mişte, forţându-se să audă 
sunetul respirației. Auzi casa aşezându-se în bătaia 
vântului. Auzi ploaia lovindu-se în perete. 

Cu mare efort, Jude se ridică în şezut, apoi se întoarse 
ca să pună picioarele jos. Nu se îndoia că tatăl lui era 
mort. El, cel care-i zdrobise mâna la uşa pivniţei şi lipise o 
puşcă cu o singură ţeavă de pieptul mamei sale, cel care 
dominase casa cu pumnii şi cureaua şi accese de râs, şi pe 
care Jude visase deseori cu ochii deschişi să-l omoare cu 
mâna lui. Însă îl costase ceva să-l privească pe Martin cum 
moare. Pe Jude îl durea abdomenul, de parcă tocmai ar fi 
vomitat din nou, de parcă ceva ar fi ieşit convulsiv din el, 
expulzat din corpul său, ceva la care nu voia să renunţe. 
Furia, poate. 

— Tată? întrebă el, ştiind că nu va răspunde nimeni. 

Jude se ridică în picioare, clătinându-se, ametit. Făcu un 
pas târşâit, de bătrân, puse mâna stângă bandajată pe 
marginea noptierei ca să se sprijine. Simţea că picioarele îi 
vor ceda în orice clipă. 

— Tată? repetă el. 

Tatăl lui smuci capul spre el şi-şi fixă ochii roşii, 
îngrozitori, fascinaţi, asupra lui. 

— Justin, zise el într-o şoaptă încordată. Zâmbi - un 
lucru îngrozitor de văzut pe faţa lui suptă, emaciată. 
Băiatul meu. E-n regulă. Sunt bine. Vino mai aproape. Vino 
şi ia-mă în braţe. 

Jude nu păşi în faţă, ci făcu un pas împleticit, nesigur în 
spate. Pentru un moment, nu avu aer. 

Apoi îşi recăpătă suflul şi spuse: 

— Tu nu eşti tatăl meu. 

Buzele lui Martin se lărgiră şi-i arătară gingiile otrăvite 
şi dinţii galbeni rupti, ce mai rămăsese din ei. O lacrimă de 
sânge i se scurse de la ochiul stâng, trasând o linie roşie 


zigzagată pe ridicătura pometelui. Ochiul lui Craddock 
păruse să picure lacrimi roşi aproape în acelaşi mod, în 
viziunea lui Jude a ultimei nopţi a Annei. 

Se ridică în şezut şi întinse mâna pe lângă bolul cu 
spumă de ras. Martin apucă vechiul lui brici, cel cu mâner 
de hicori. Jude nu ştiuse că era acolo, nu-l văzuse lângă 
bolul alb de porțelan. Mai făcu un pas în spate. Atinse cu 
dosul picioarelor marginea patului său şi se aşeză pe 
saltea. 

Apoi tatăl lui se ridică, cearşaful alunecând de pe el. Se 
mişca mai repede decât se aştepta Jude, ca o şopârlă, 
încremenit locului într-un moment, apoi avântându-se 
înainte, aproape prea repede pentru a fi urmărit cu ochiul 
liber. Era gol, cu excepţia unei perechi de boxeri albi, 
pătaţi. Avea sâni ca nişte săculeţi tremurători de osânză, 
acoperiţi cu peri buclaţi, albi ca zăpada. Martin înaintă, 
înfipse călcâiul în cutia sub formă de inimă şi o zdrobi. 

— Vino aici, fiule, zise tatăl lui pe vocea lui Craddock. 
Tati o să-ţi arate cum să te razi. 

Şi mişcă iute din încheietură, iar briciul ieşi din mâner, o 
oglindă în care Jude îşi putu vedea pentru scurt timp 
chipul năuc. 

Martin se năpusti spre el, dând să-l taie cu briciul, dar 
Jude întinse piciorul şi-l vâri între gleznele bătrânului. În 
acelaşi timp, se aruncă pe-o parte cu o energie pe care nu 
ştia că o are în el. Martin căzu în faţă şi Jude simţi briciul 
străbătându-i cămaşa şi  bicepsul de dedesubt, 
străbătându-le parcă fără nicio oprelişte. Se rostogoli 
peste bara de oţel ruginit de la picioarele patului şi se 
prăbuşi la podea. 

În încăpere era aproape tăcere, cu excepţia respiraţiilor 
lor aspre şi-a şuieratului vântului sub streşini. Tatăl lui se 
târi spre capătul patului şi sări peste margine - un om 
sprinten care suferise multiple comoţii cerebrale şi care nu 
coborâse din pat trei luni la rând. Jude se târî cu spatele 
către uşă. 

Ajunse până la jumătatea holului, până la uşa de plasă 
care dădea spre cocina porcilor. Godinii se înghesuiau în 


noroi, luptându-se să vadă ce se întâmpla. Guiţăturile lor îi 
atraseră atenţia pentru un moment, iar când se uită în 
spate, Martin stătea deasupra lui. 

Tatăl lui se aruncă asupra sa. Ridică braţul ca să-l 
lovească pe Jude cu briciul peste faţă. Jude uită de sine şi 
lovi cu mâna dreaptă, cea bandajată, în bărbia tatălui său. 
Îl lovi destul de tare ca să-l arunce pe bătrân pe spate. 
Jude ţipă. O încărcătură alb-încinsă de durere îi străpunse 
mâna distrusă şi-i urcă în goană în antebraţ, o senzaţie ca 
de  pulsaţie electrică direct în os, de-o intensitate 
nimicitoare. 

Îşi apucă tatăl şi-l aruncă în uşa de plasă. Martin o lovi 
cu un scrâşnet lemnos şi sunetul firav al arcurilor 
desprinse. Panoul de jos se rupse şi Martin căzu prin 
cadrul lui. Porcii se împrăştiară care încotro. Dincolo de 
uşă nu erau scări, aşa că Martin se prăbuşi o jumătate de 
metru, dispărând din vedere, aterizând la pământ cu un 
bufnet uscat. 

Lumea se văluri, se întunecă, aproape dispăru. Nu, 
gândi Jude, nu nu nu. Se luptă să-şi recapete cunoştinţa, ca 
un om tras adânc sub apă, lovind din mâini şi picioare ca 
să ajungă la suprafaţă înainte să rămână fără aer. 

Lumea se lumină din nou, o geană de lumină care se 
lărgi şi se extinse, cenuşii siluete fantomatice apărând în 
faţa lui, apoi focalizându-se treptat. Holul era tăcut. Porcii 
grohăiau afară. O transpiraţie neplăcută i se răcea pe faţă. 

Se odihni o vreme, cu urechile şuierându-i. Şi mâna îi 
şuiera. Când se simţi pregătit, se opinti în călcâie şi se 
împinse până la perete, apoi se prinse de perete şi se 
ridică în şezut. Se odihni din nou. 

În cele din urmă, reuşi să se ridice în picioare, ţinându-şi 
spatele lipit de perete. Se uită prin uşa de plasă distrusă, 
dar tot nu-şi putea vedea tatăl. Probabil se afla lângă 
peretele casei. 

Se îndepărtă nesigur de perete, aplecându-se spre uşa 
de plasă. Se prinse de cadrul ei pentru a nu cădea şi el în 
cocină. Picioarele îi tremurau puternic. Se aplecă în faţă să 
vadă dacă Martin nu era la pământ cu gâtul rupt, iar în 


clipa aceea tatăl lui se ridică şi întinse mâna prin plasă şi-l 
apucă de picior. 

Jude strigă din toţi rărunchii, lovind cu piciorul mâna lui 
Martin şi dându-se instinctiv în spate. Apoi îşi pierdu 
echilibrul cum ţi l-ai pierde pe-o bucată de gheaţă neagră, 
fluturând aiurea din braţe, ducându-se cu spatele pe hol şi 
intrând în bucătărie, unde se văzu iar la pământ. 

Martin se trase prin uşa cu plasă ruptă. Se târî spre 
Jude, îşi croi drum spre el în mâini şi genunchi, până când 
ajunse deasupra lui. Mâna lui Martin se ridică, apoi căzu, 
odată cu ea căzând şi o scânteie argintie. Jude ridică braţul 
stâng şi briciul îl lovi în antebraţ, ajungând până la os. 
Sângele sări în aer. Alt sânge. 

Palma mâinii sale stângi era bandajată, dar degetele 
erau libere, ieşind din pansament de parcă acesta ar fi fost 
o mănuşă cu degetele decupate. Tatăl lui ridică lama în aer 
pentru a doua lovitură, dar înainte s-o poată cobori, Jude 
îşi înfipse degetele în ochii lui roşii, scânteietori. Bătrânul 
urlă, răsucindu-şi capul pe spate, încercând să scape de 
mâna fiului său. Lama briciului flutură în faţa ochilor lui 
Jude fără să-l atingă. Jude forţă capul tatălui său în spate, 
şi mai în spate, dezgolindu-i gâtul uscăţiv, întrebându-se 
dacă nu poate împinge destul de tare să-i rupă spinarea 
muistului ăluia. 

Ţinea capul lui Martin dat cât de tare pe spate se putea, 
când cuțitul de bucătărie se înfipse în lateralul gâtului 
tatălui său. 

Marybeth era la trei metri depărtare, stând la tejgheaua 
din bucătărie, lângă o bară magnetică prinsă pe perete şi 
pe care erau agăţate cuţitele. Respira sacadat, suspinând. 
Tatăl lui Jude întoarse capul ca să se uite la ea. Bule de aer 
se formară în sângele ce curgea pe lângă plăselele 
cuţitului. Martin dădu să-l apuce cu o mână, strânse 
degetele firav pe mânerul lui, apoi scoase un sunet, o 
inhalare gâlgâită, ca un copil care scutură o piatră într-o 
pungă de hârtie, şi se pleoşti pe o parte. 

Marybeth luă alt cuţit cu lamă lată de pe stativul 
magnetic, apoi altul. Pe primul îl prinse de vârful lamei şi-l 


azvârli în spatele lui Martin când bătrânul se lăsă în faţă. 
Se înfipse cu un clac adânc, găunos, de parcă lama s-ar fi 
înfipt într-un bostan. Martin nu scoase niciun sunet la 
această a doua lovitură, în afara unei expiraţii bruşte. 
Marybeth porni spre el, ţinând ultimul cuţit în faţa sa. 

— Nu te apropia, îi spuse Jude. N-o să moară cu una, cu 
două. 

Dar ea nu-i dădu ascultare. 

Într-un alt moment, stătea deasupra lui Martin. Tatăl lui 
Jude se uită în sus şi Marybeth îl lovi cu cuțitul peste faţă. 
Lama pătrunse aproape de un colţ al buzelor şi ieşi cu 
puţin pe lângă celălalt, lărgindu-i gura într-o despicătură 
roşie. 

În timp ce ea îl lovea, el o lovea pe ea, acţionând cu 
mâna dreaptă, mâna care ţinea briciul. Lama îi trasă o linie 
roşie peste coapsă, deasupra genunchiului drept, şi 
piciorul cedă. 

Martin se ridică de pe podea chiar când Marybeth 
începea să cadă, răcnind în timp ce se ridica. O prinse în 
stomac într-o placare din avânt aproape perfectă, izbind-o 
de tejghea. Ea înfipse ultimul cuţit în umărul lui, 
îngropându-l până la plăsele. La fel de bine putea să-l fi 
înfipt într-un trunchi de copac, la ce efect avu. 

Fata alunecă la podea şi tatăl lui Jude sări peste ea, cu 
sângele încă spumegând Ia cuțitul pe care îl avea înfipt în 
gât. Lovi iar cu briciul spre ea. 

Marybeth se prinse de gât, strângându-l slab cu mâna 
rănită. Sângele îi ţâşnea printre degete. În carnea albă a 
gâtului ei era săpat un rânjet negru, neplăcut. 

Se răsturnă pe-o parte. Se lovi cu capul de podea. Se 
uita pe lângă Martin la Jude. Stătea cu un obraz în sânge, 
într-o baltă de sânge gros, purpuriu. 

Tatăl lui Jude căzu în mâini şi genunchi. Ţinea mâna 
liberă încă la baza cuţitului înfipt în gât, explorându-l 
orbeşte cu degetele, măsurându-l, dar neputând face nimic 
să-l scoată. Era o pernă de ace, cuţit în umăr, cuţit în 
spate, însă pe el îl interesa doar cel din gât, nu părea să fi 
observat celelalte lame de oţel înfipte în el. 


Martin se târi nesigur departe de Marybeth, departe de 
Jude. Braţele îl lăsară primele şi capul îi căzu la podea, 
lovindu-se destul de tare cu bărbia ca să i se audă 
clănţănitul dinţilor. Încercă să se împingă pentru a se 
ridica şi aproape că reuşi, dar apoi braţul drept îi cedă, şi 
se rostogoli pe-o rână. Departe de Jude, o mică uşurare. 
Jude nu era nevoit să-l privească în faţă când murea. Din 
nou. 

Marybeth încerca să vorbească. Limba îi ieşi din gură. I 
se mişcă peste buze. Îl implora din ochi pe Jude să vină 
mai aproape. Pupilele i se strânseseră, devenind două 
puncte negre. 

El se trase pe podea, cot peste cot, târându-se spre ea. 
Fata şoptea deja. Era greu s-o audă peste tatăl lui, care 
scotea iar sunete ca de tuse şi lovea zgomotos cu călcâiele 
în podea, cuprins de-o convulsie. 

— Nu e... terminat, zise Marybeth. Vine... din nou. N-o 
să fie... niciodată... terminat. 

Jude se uită în jur după ceva ce să-i pună peste tăietura 
de la gât. Era destul de aproape ca mâinile să-i fie în balta 
de sânge care o înconjura. Observă o cârpă de vase 
agăţată de mânerul cuptorului şi o trase jos. 

Marybeth se uita drept la el, dar Jude avea impresia că 
nu-l vede - avea senzaţia că fata se uita drept prin el, la o 
distanţă necunoscută. 

— O aud... pe Anna. O aud... strigând. Trebuie să... 
facem... o uşă. Trebuie să o... lăsăm să intre. Fă-ne o uşă. 
Fă o uşă... şi eu o s-o deschid. 

— Nu mai vorbi. 

El îi ridică mâna şi apăsă la gâtul ei prosopul de vase 
rulat. 

Marybeth îl prinse de încheietura mâinii. 

— N-o pot deschide... odată ce sunt... de cealaltă... 
parte. Trebuie să fie acum. Sunt deja dusă. Anna e dusă. 
Nu ne poţi... salva, spuse ea. Atâta sânge - Lasă-ne. Pe. 
Noi. Să. Te. Salvăm. 


De cealaltă parte a încăperii Jude auzi un acces de tuse, 
apoi tatăl său dădu să vomite. Scotea ceva pe gât. Jude ştia 
ce. 

Se uită la Marybeth cu o neîncredere mai intensă decât 
durerea, îşi văzu mâna făcută căuş şi strângându-i faţa 
prea rece la atingere. Promisese. Îşi promisese sieşi, dacă 
nu ei, că va avea grijă de ea, şi iat-o acum cu gâtul tăiat, 
spunând că va avea ea grijă de el. Fata se lupta pentru 
fiecare gură de aer, tremurând neputincioasă. 

— Fă-o, Jude, zise ea. Fă-o şi basta. 

Ea ridică mâinile şi le puse pe prosopul de vase, ca să-l 
ţină apăsat la gâtul tăiat. Apoi el se întoarse şi se târi prin 
sângele ei până la marginea bălții. Se auzi fredonând din 
nou, cântecul lui, cântecul lui cel nou, o melodie ca un imn 
din sud, un bocet country. Cum se făcea o uşă pentru 
morţi? Ajungea doar să deseneze una? Încerca să se 
gândească cu ce să deseneze, când văzu amprentele roşii 
pe care mâinile sale le lăsau pe linoleum. Vâri un deget în 
sângele ei şi începu să deseneze o linie pe podea. 

Când consideră că o făcuse destul de lungă, începu o 
nouă linie, în unghi drept cu prima. Sângele de pe vârful 
degetului se subţie şi se uscă. Se mişcă încet, întorcându- 
se spre Marybeth şi spre balta mare de sânge în mijlocul 
căreia stătea ea. 

Se uită pe după ea şi-l văzu pe Craddock ieşind din gura 
căscată a tatălui său. Faţa mortului era contorsionată de 
efort, braţele întinse în sus, o mână pe fruntea lui Martin, 
cealaltă pe umărul lui Martin. La nivelul mijlocului, corpul 
îi era strâns într-o frânghie groasă - Jude se gândi iar la o 
masă mare de celofan, udat şi răsucit într-o coardă - care 
umplea gura lui Martin şi părea să se extindă până în gâtul 
lui umflat. Craddock intrase ca un soldat care sare într-o 
gură de fum, dar ieşea ca un om afundat până la mijloc în 
nisip mişcător. 

O să mori, spuse mortul. Târfa o să moară tu o să mori o 
să gonim toţi pe drumul nopții împreună vrei să cânți la la 
la o să te învăţ eu să cânțţi o să te învăţ eu. 


Jude îşi muie mâna în sângele lui Marybeth, udându-o cu 
totul, după care se întoarse la loc. Nu se gândea la nimic. 
Era o maşinărie care se târa fără minte înainte, reîncepând 
să deseneze. Termină partea de sus a uşii, se foi şi începu 
o a treia linie, mergând înapoi spre Marybeth. Era o linie 
sinuoasă, groasă pe alocuri, abia o mânjeală prin altele. 

Partea de jos a uşii era balta. Când ajunse la ea, se uită 
la faţa lui Marybeth. Partea din faţă a tricoului era udă 
leoarcă. Faţa ei era complet inexpresivă şi, pentru un 
moment, crezu că e prea târziu, că fata murise, dar apoi 
ochii ei se mişcară foarte încet, urmărindu-l cum se 
apropie printr-o ceaţă difuză. 

Craddock începu să strige de frustrare. leşise cu totul, 
mai puţin un picior. Încerca deja să se ridice, dar piciorul îi 
era blocat undeva în gâtlejul lui Martin, şi îl dezechilibra. 
În mâna lui Craddock era lama sub formă de semilună, 
lanţul atârnând de la ea într-o buclă luminoasă, 
legănătoare. 

Jude îi întoarse iar spatele şi se uită la uşa sa inegală de 
sânge. Se uită năuc la rama ei lungă, strâmbă, roşie, o 
cutie goală conţinând doar câteva amprente stacojii de 
mâini. Nu era gata încă şi încercă să se gândească de ce 
mai era nevoie. Apoi îşi aminti că nu era o uşă dacă nu 
aveai cum s-o deschizi, şi se târî înainte şi desenă un cerc 
în chip de mâner. 

Umbra lui Craddock căzu peste el. Fantomele puteau să 
arunce umbră? Jude se mira de asta. Era obosit. Era greu 
să gândească, îngenunche pe uşă şi simţi ceva lovindu-se 
de cealaltă parte a ei. Era ca şi când vântul, care încă 
izbea casa în rafale furioase, neostoite, ar fi încercat să 
iasă prin linoleum. 

O linie luminoasă apăru de-a lungul marginii drepte a 
uşii, o fâşie vie de raze albe. Ceva se lovi iar de cealaltă 
parte, un leu de munte prins sub podea. Se izbi a treia 
oară, fiecare impact producând un bum asurzitor care 
zdruncina casa, făcea farfuriile să zăngănească în suportul 
de plastic de lângă chiuvetă. Jude îşi simţi coatele cedând 
puţin şi hotări că nu mai avea de ce să stea în patru labe. 


Pe deasupra, era mult prea greu. Căzu pe-o parte şi se lăsă 
să se rostogolească pe spate. leşi dintre graniţele uşii. 

Craddock stătea peste Marybeth în costumul lui negru 
de mort cu o parte a gulerului strâmbată, fără pălărie. Nu 
se mai mişca, însă, încremenise locului. Se uita 
neîncrezător la uşa desenată de la picioarele sale, de parcă 
ar fi fost o trapă secretă şi el fusese cât pe ce să cadă în 
ea. 

Ce-i aia? Ce ai făcut? 

Când vorbi Jude, vocea sa părea să vină de la mare 
depărtare, ca prin cine ştie ce truc de ventriloc. 

— Morţii şi-i revendică pe ai lor, Craddock. Mai devreme 
sau mai târziu, ei îi revendică pe ai lor. 

Uşa încropită se umflă, apoi se retrase în podea. Se 
umflă din nou. Aproape că părea să respire. Linia de 
lumină gonea prin partea ei de sus, o rază de-o strălucire 
aşa intensă că n-o puteai privi direct. Ajunse la colţ şi 
continuă pe-o parte a uşii. 

Vântul se ascuţi, mai puternic ca oricând, un țipăt 
sfredelitor. După un moment, Jude îşi dădu seama că nu 
era vântul din afara casei, ci o vântoasă care urla pe la 
marginile uşii desenate cu sânge. Nu sufla afară, ci era 
absorbită înăuntru, prin acele orbitoare linii albe. Lui Jude 
îi pocniră urechile şi se gândi la un avion care coboară 
prea repede. Hârtiile foşniră, apoi se ridicară de pe masa 
din bucătărie şi începură să se învârtă în aer. Vălurele 
delicate se iscară în balta de sânge din jurul feţei 
inexpresive a lui Marybeth. 

Braţul stâng al fetei era întins peste lacul de sânge până 
în cadrul uşii. Când Jude nu se uita, ea se întorsese pe-o 
parte, întinzând acel braţ. Mâna i se odihnea peste cercul 
roşu pe care-l desenase în chip de mâner. 

Undeva, un câine începu să latre. 

În clipa următoare, uşa vopsită pe linoleum se deschise. 
Marybeth ar fi trebuit să cadă prin ea - jumătate din 
corpul ei era întins peste canaturile ei - dar nu căzu. În 
schimb, pluti, ca aşezată peste o bucată de sticlă şlefuită. 
Un paralelogram inegal umplea mijlocul podelei, o trapă 


deschisă, inundată de-o lumină uimitoare, o sclipire 
orbitoare care se înălța de jur împrejurul ei. 

În intensitatea acelei lumini care se revărsa de jos, 
încăperea deveni un negativ fotografic, tot numai porţiuni 
de alb curat şi umbre plate, imposibile. Marybeth era o 
figură neagră, fără trăsături, suspendată pe falia de 
lumină. Craddock, stând deasupra ei cu braţele ridicate să- 
şi apere faţa, semăna cu una dintre victimele bombei 
atomice de la Hiroshima, o schiţă abstractă a unui om în 
mărime naturală, desenată cu cenuşă pe un zid negru. 
Hârtiile încă se învârteau deasupra mesei din bucătărie, 
numai că se înnegriseră şi semănau cu un stol de ciori. 

Marybeth se rostogoli pe-o parte şi ridică fruntea, doar 
că nu mai era Marybeth, ci Anna, şi săgeți de lumină îi 
umpleau ochii, iar faţa îi era severă ca divina judecată de 
apoi. 

De ce? întrebă ea. 

Craddock şuieră. Dispari. Du-te înapoi. Legănă lanţul de 
aur al pendulului său în cercuri, lama în semilună fluierând 
prin aer, trasând un inel de foc argintiu. 

Apoi Anna era în picioare la baza uşii strălucitoare. Jude 
nu o văzuse când se ridicase. Într-un moment era culcată 
şi în următorul stătea în picioare. Poate că timpul sărise. 
Timpul nu mai conta. Jude ridică o mână la ochi, dar 
lumina era pretutindeni şi nu te puteai feri de ea. Işi vedea 
oasele din mână, pielea de peste ele având culoarea şi 
claritatea mierii. Rănile sale, tăietura de la faţă, ciotul 
degetului arătător, toate pulsau de-o durere deopotrivă 
profundă şi plăcută, şi crezu că va striga de teamă, de 
bucurie, de şoc, de toate aceste lucruri, de ceva ce era mai 
mult decât aceste lucruri. De extaz. 

De ce? repetă Anna apropiindu-se de Craddock. Bătrânul 
lovi cu lanţul spre ea şi lama curbată din capăt îi trasă o 
dâră lată peste faţă, de la colţul ochiului drept, peste nas şi 
până jos la gură - dar nu făcu decât să deschidă o rază 
proaspătă de lumină, şi acolo unde lumina îl atinse, 
Craddock începu să fumege. Anna întinse mâna spre el. De 
ce? 


Când ea îl cuprinse cu braţele, Craddock ţipă, ţipă şi o 
tăie din nou, de data aceasta peste sâni, şi deschise o nouă 
falie înspre eternitate, şi în faţă i se revărsă lumina 
belşugului, o lumină care-i ardea trăsăturile, care ştergea 
tot ce atingea. Urletul lui fu aşa puternic, că Jude crezu că- 
i vor exploda timpanele. 

De ce? spuse Anna, înainte să-şi lipească gura de a lui, şi 
din uşa din spatele ei săriră câinii negri, câinii lui Jude, 
uriaşii câini de fum, de umbră, cu colţi de tuş. 

Craddock McDermott se luptă, încercând s-o 
îndepărteze, însă ea cădea pe spate cu el, cădea spre uşă, 
iar câinii îi goneau în jurul picioarelor, şi în timp ce 
alergau, formele lor erau întinse şi modificate, deşirându- 
se ca nişte ghemuri de aţă, devenind eşarfe lungi de 
întuneric care se înfăşurau în jurul lui, urcându-i pe 
picioare, îmbălsămându-i mijlocul şi legându-l pe omul 
mort de fata moartă. Când fu tras în jos în lumina din 
cealaltă parte, Jude văzu dosul capului lui Craddock 
deschizându-se şi o trâmbă de lumină albă, atât de intensă 
că era albastră la margini, răzbătu prin el şi atinse tavanul, 
unde arse tencuiala, făcând-o să se bulbucească şi să 
clocotească. 

Căzură prin uşa deschisă şi duşi fură. 


45 


Hârtiile care se învârtiseră deasupra mesei din bucătărie 
se aşezară cu un foşnet uşor, strângându-se într-un teanc, 
aproape în acelaşi loc din care se ridicaseră. În liniştea 
care urmă, Jude deveni conştient de-un zumzet blând, o 
pulsaţie profundă, melodică, pe care nu o auzea cât o 
simţea în oase. Se înălța şi cădea la loc, un soi de muzică 
inumană - inumană, dar nu neplăcută. Jude nu auzise 
niciodată vreun instrument producând asemenea sunete. 
Era mai mult ca muzica întâmplătoare a roţilor pe asfalt. 
Acea muzică joasă şi puternică putea fi simțită şi pe piele. 
Aerul vibra de ea. Părea aproape să fie o proprietate a 
luminii, revărsându-se prin dreptunghiul strâmb al podelei. 


Jude clipi în lumină şi se întrebă unde se dusese Marybeth. 
Morţii şi-i revendică pe-ai lor, gândi şi se cutremură. 

Nu. Nu fusese moartă cu un moment în urmă, când 
deschisese uşa. Nu putea accepta gândul că pur şi simplu 
nu mai exista, că nu mai era nici urmă de ea pe pământ. Se 
târî. El era singurul lucru care se mişca acum în încăpere. 
Neclintirea din acel loc, după ceea ce tocmai se petrecuse, 
părea mai insuportabilă şi mai incredibilă decât gaura 
dintre lumi. Îl dureau toate, îl dureau mâinile, îl durea faţa 
şi pieptul îl furnica, o mâncărime glacial-focoasă, deşi era 
aproape convins că dacă era să aibă un atac de cord în 
după-amiaza aceasta, deja l-ar fi avut. Pe lângă zumzetul 
continuu care-l înconjura, nu se auzea absolut nimic. Poate 
doar icnetele sale, încercând să respire, şi mâinile sale 
zgâriind pardoseala. Odată se auzi rostind numele lui 
Marybeth. 

Cu cât se apropia mai mult de lumină, cu atât îi era mai 
greu să se uite în ea. Inchise ochii - şi descoperi că încă 
poate vedea încăperea în faţa sa, dar parcă printr-o 
draperie de mătase argintie, lumina pătrunzându-i prin 
pleoapele închise. Nervii dindărătul globilor săi oculari 
vibrau în ritm cu acel neîncetat sunet pulsatil. 

Nu suporta toată acea lumină şi întoarse capul pe-o 
parte, continuând să se târască în faţă, şi în felul acesta 
nu-şi dădu seama că ajunse la marginea uşii deschise până 
când nu puse mâinile jos şi acolo nu mai era nimic solid să- 
l ţină. Marybeth - sau să fi fost oare Anna? - plutise 
deasupra uşii deschise, parcă pe o bucată de sticlă, însă el 
căzu ca un condamnat prin trapa spânzurătorii. Nici nu 
avu timp să strige şi se şi văzu plonjând prin lumină. 


46 


Senzaţia căderii - un sentiment imponderal-ameţitor în 
coşul pieptului şi-n rădăcinile părului - abia a trecut şi el 
îşi şi dă seama că lumina acum nu mai este aşa intensă. 
Ridică mână să-şi acopere ochii şi clipeşte în ea, o lumină 
solară de-un galben prăfos. Presupune că e mijlocul după- 


amiezii şi îşi dă seama cumva, după poziţia soarelui, că 
este în Sud. Jude este din nou în Mustang, şede în scaunul 
pasagerului. Anna e la volan şi fredonează în timp ce 
conduce. Motorul scoate un murmur jos, controlat - 
Mustangul s-a făcut bine. Parcă tocmai ar fi ieşit de pe 
banda de asamblare în 1965. 

Străbat cam doi kilometri, niciunul nespunând nimic, 
până când el în sfârşit identifică drumul ca fiind Şoseaua 
Statală 22. 

„Unde ne ducem?” întreabă el totuşi. 

Anna îşi arcuieşte spatele, întinzându-şi coloana. Ţine 
ambele mâini pe volan. „Nu ştiu. Credeam că conducem şi 
atât. Unde vrei să te duci?” 

„Nu contează. Ce zici de Chinchuba Landing?” 

„Ce-i acolo?” 

„Nimic. Doar un loc unde să stai şi să asculţi la radio şi 
să te uiţi la privelişte. Cum ţi se pare?” 

„Mi se pare că e raiul. Probabil că suntem în rai.” 

Când spune asta, pe el începe să-l doară tâmpla dreaptă. 
Îşi doreşte ca ea să n-o fi spus. Nu sunt în rai. Nu vrea să 
audă asemenea vorbe. 

Un timp, merg pe drumul de asfaltul crăpat şi şters. Apoi 
el vede ieşirea apărând pe dreapta şi i-o arată cu degetul. 
Marybeth virează Mustangul într-acolo fără niciun cuvânt. 
Drumul e de pământ şi copacii cresc aproape de-o parte şi 
alta şi se apleacă peste ei, creând un tunel de lumină verde 
bogată. Umbre şi pâlpâiri de lumină solară se plimbă peste 
trăsăturile delicate şi curate ale lui Marybeth. Fata pare 
liniştită, în largul ei la volanul maşinii aceleia arătoase, 
fericită că are toată după-amiaza înainte şi nimic deosebit 
de făcut, decât să parcheze undeva cu Jude şi să asculte 
muzică. Oare când a devenit ea Marybeth? 

E ca şi când ar fi rostit întrebarea cu voce tare, pentru 
că fata se întoarce şi-i oferă lui Jude un surâs stânjenit. 
„Am încercat să te avertizez, nu? Două fete la preţul 
uneia.” 

„M-ai avertizat.” 


„Știu pe ce drum suntem”, spune Marybeth fără nicio 
urmă din accentul sudist care i-a împleticit vocea în 
ultimele câteva zile. 

„Ji-am spus. Unul care duce la Chinchuba Landing.” 

Ea îi aruncă o privire amuzată, cu subînţeles, uşor 
compătimitoare. Apoi, de parcă el n-ar fi spus nimic, 
Marybeth continuă: „La naiba. După câte am auzit despre 
drumul ăsta, mă aşteptam la mai rău. Dar nu e rău. De 
fapt, e destul de frumos. Chemându-se drumul nopții te-ai 
aştepta să fie noapte. Poate că e noapte aici doar pentru 
unii oameni.” 

El se crispează - o nouă săgeată de durere în cap. Vrea 
să creadă că fata e încurcată, că nu ştie unde se află 
amândoi. E posibil să greşească. Nu doar că nu e noapte, 
dar nu e nici pe departe vorba de-un drum. 

După încă un minut, se hurducă pe pământul plin de 
gropi, făgaşe înguste cu insule late de iarbă şi flori 
sălbatice între ele, care lovesc în bara de protecţie şi 
rămân agăţate de dedesubtul maşinii. Trec de epava unei 
camionete albicioase, parcată sub o salcie, cu capota 
ridicată şi cu ierburi crescând drept prin ea. Jude nu-i 
acordă mai mult de-o privire piezişă. 

Palmierii şi tufişurile se depărtează imediat după 
următoarea curbă, dar Marybeth încetineşte, aşa încât 
Mustangul abia dacă mai înaintează, şi măcar pentru 
moment sunt înapoi la umbra răcoroasă a copacilor 
aplecaţi peste ei. Pietrişul scrâşneşte plăcut sub roţi, un 
sunet care i-a plăcut întotdeauna lui Jude, un sunet care 
place tuturor. Dincolo de luminişul verde este marea de 
noroi maroniu a lacului Pontchartrain, apa lui mişcată de 
vânt şi crestele valurilor scânteind aidoma oţelului lustruit, 
proaspăt turnat. Jude e puţin descumpănit de cer, care e 
de-un alb uniform şi orbitor. E un cer aşa luminos că-ţi e 
imposibil să te uiţi direct la el, să afli măcar unde este 
soarele. Jude îşi fereşte ochii, strângând din pleoape şi 
ridicând o mână streaşină la frunte. Durerea de la tâmpla 
stângă se intensifică, pulsând. 

„Fir-ar să fie”, spune el. „Cerul ăsta.” 


„Nu-i aşa că-i deosebit?” spune Anna dinlăuntrul 
corpului lui Marybeth. „Se vede până departe. Vezi până în 
eternitate.” 

„Nu văd nimic.” 

„Nu”, spune Anna, dar tot Marybeth se află la volan, tot 
gura lui Marybeth se mişcă. „Trebuie să-ți protejezi 
vederea. Nu te poți uita cu adevărat acolo. Nu încă. Ne 
vine greu să ne uităm înapoi în lumea ta, cine ştie de ce. 
Poate ai observat liniile negre de peste ochii tăi. Consideră 
că sunt ochelarii de soare ai morților vii.” O afirmaţie care 
o face să râdă, râsetul aspru al lui Marybeth. 

Fata opreşte maşina la marginea luminişului, trage frâna 
de mână. Geamurile sunt coborâte. Aerul care-l mângâie 
miroase dulce a tufişuri bătute de soare şi a ierburi 
neascultătoare. Dincolo de aceasta detectează parfumul fin 
al lacului Pontchartrain, un iz răcoros, mlăştinos. 

Marybeth se apleacă spre el, îşi pune capul pe umărul 
său, îl prinde cu braţul pe după mijloc, şi când vorbeşte din 
nou, se aude vocea ei. „Mi-aş dori să mă pot intoarce cu 
tine, Jude.” 

Pe el îl străbate imediat un fior. „Cum adică?” 

Ea se uită drăgăstos la faţa lui. „Hei. Aproape ne-a ieşit. 
Nu-i aşa că aproape ne-a ieşit, Jude?” 

„Incetează”, spune Jude. „Nu te duci nicăieri. Rămâi cu 
mine.” 

„Nu ştiu”, zice Marybeth. „Sunt obosită. E drum lung 
înapoi şi nu cred că-l pot face. Aş putea să jur că maşina 
asta foloseşte o parte din mine pe rol de combustibil, iar 
eu sunt aproape complet secată.” 

„Nu mai vorbi aşa.” 

„Ascultăm ceva muzică?” 

El deschide torpedoul, dibuie după o casetă. E o colecţie 
de demo-uri, o colecţie deosebită. Noile lui cântece. Vrea 
ca Marybeth să le asculte. Vrea ca ea să ştie că el n-a 
renunţat. Prima piesă începe să cânte. Este „Drink to the 
Dead”. Chitara se înalţă într-un imn country, un dulce şi 
solitar gospel acustic, un cântec de jelanie. Fir-ar să fie, 
ce-l doare capul, la ambele tâmple acum, o pulsaţie egală 


în spatele ochilor. Fir-ar să fie cerul ăla cu lumina lui 
apăsătoare. 

Marybeth se ridică în scaun, doar că nu mai este 
Marybeth, ci Anna. Ochii îi sunt plini de lumină, îi sunt 
plini de cer. „Lumea întreagă e făcută din muzică. Suntem 
cu toţii corzile unei lire. Rezonăm. Cântăm împreună. Ce 
frumos e! Cu vântul suflându-mi peste faţă. Când cânţi, eu 
cânt cu tine, scumpule. Ştii asta, nu?” 

„Incetează”, spune el. Anna se lasă iar pe spate la volan 
şi pune maşina în viteză. „Ce faci?” 

Marybeth se aplecă în faţă de pe bancheta din spate şi 
dă să-i atingă mâna. Anna şi Marybeth sunt două fiinţe 
separate acum - sunt doi indivizi distincţi poate pentru 
prima oară de câteva zile bune. „Trebuie să plec, Jude. ” Se 
apleacă peste scaun şi îşi lipeşte gura de a lui. Buzele ei 
sunt reci şi tremură. „Aici tu cobori.” 

„Amândoi coborâm ”, spune el, şi când ea încearcă să-şi 
retragă mâna, el nu-i dă drumul, o strânge tare, până îi 
simte oasele curbându-se sub piele. O sărută din nou, 
rostindu-i pe buze: „Aici coborâm amândoi. Noi doi. 
Amândoi.” 

Pietriş sub roţi din nou. Mustangul înaintează şi iese sub 
cerul deschis. Scaunele din faţă sunt inundate de-o 
revărsare de lumină, o incandescență care şterge toată 
lumea, din afara maşinii, lăsând să existe doar interiorul, şi 
nici pe acesta Jude nu-l vede prea bine, uitându-se printre 
gene. Durerea care îl fulgeră în spatele globilor oculari 
este zguduitoare, minunată. Încă o ţine pe Marybeth de 
mână. Nu poate să plece dacă el nu-i dă drumul, iar lumina 
- o, Doamne, e atâta lumină. Ceva nu e-n regulă cu 
casetofonul din maşină, cântecul lui se stinge şi revine, 
afundându-se sub o armonie pulsatilă, adâncă şi joasă, 
aceeaşi muzică stranie pe care a auzit-o când a căzut prin 
uşa dintre lumi. Vrea să-i spună ceva lui Marybeth, vrea 
să-i spună că îi pare rău că nu şi-a putut ţine promisiunile, 
cele pe care i le-a făcut şi cele pe care şi le-a făcut sieşi, 
vrea să-i spună cât de mult o iubeşte, că o iubeşte nespus 
de mult, dar nu-şi găseşte vocea şi nu poate gândi cu 


lumina în ochi şi cu acel murmur în cap. Mâna ei. Încă o 
ţine de mână. O strânge tare din nou, şi din nou, încercând 
să-i spună ce are de spus prin atingere, şi ea îl strânge 
înapoi. 

lar afară, în lumină, o vede pe Anna, o vede licărind, 
strălucind ca un licurici, o urmăreşte cum trage de volan, 
şi zâmbeşte, şi se întinde spre el, punând mâna peste a lui 
şi a lui Marybeth, şi atunci ea spune: „Hei, oameni buni, 
cred că nemernicul ăsta hirsut încearcă să se ridice.” 


47 


Jude clipi în lumina curată, dureros de albă a unui 
oftalmoscop îndreptat spre ochiul său stâng. Se străduia să 
se ridice, dar cineva îl apăsa cu mâna pe piept, ţinându-l 
țintuit la podea. Icni să tragă aer, ca un păstrăv tocmai 
scos din lacul Pontchartrain şi aruncat pe mal. li spusese 
Annei că s-ar putea să meargă la pescuit acolo, ei amândoi. 
Sau poate lui Marybeth să-i fi spus? Nu mai ştia sigur. 

Oftalmoscopul dispăru şi el se uită în gol la tavanul pătat 
de igrasie al bucătăriei. Nebunii îşi făceau uneori găuri în 
cap, ca să lase demonii să iasă afară, ca să elibereze 
presiunea gândurilor pe care nu le mai suportau. Jude 
înţelegea acel impuls. Fiecare bătaie a inimii era o nouă 
lovitură zguduitoare resimţită în nervii din spatele ochilor 
şi la tâmple, dovadă grăitoare a vieţii. 

Un godin cu faţa roz teşită stătea aplecat deasupra lui, 
zâmbindu-i obscen, şi spuse: 

— Doamne sfinte. Ştii cine-i ăsta? E Judas Coyne. 

Altcineva spuse: 

— Nu putem scoate porcii ăştia afurisiţi din cameră? 

Porcul fu înlăturat cu piciorul, cu un țipăt de indignare. 
Un bărbat cu o bărbiţă atent tunsă, de-un maroniu pal, şi 
ochi blânzi, atenţi, se aplecă în câmpul vizual al lui Jude. 

— Domnule Coyne? Nu vă mişcaţi. Aţi pierdut mult 
sânge. Vă vom ridica pe o targă. 

— Anna, spuse Jude pe o voce nesigură şi şuierătoare. 


O trecătoare expresie de durere şi ceva ce aducea a 
părere de rău apăru în ochii albaştri ai tânărului. 

— Aşa o chema? 

Nu. Nu, Jude spusese ce nu trebuia. Nu aşa o chema, 
însă el nu-şi găsea forţa să se corecteze. Apoi înţelese că 
omul de lângă el se referise la ea la timpul trecut. 

Arlene Wade vorbi în locul lui. 

— Mie mi-a spus că o chema Marybeth. 

Arlene se aplecă din cealaltă parte, uitându-se în jos la 
el, cu ochii ei comic de mari în spatele ochelarilor. Şi ea 
vorbea despre Marybeth la trecut. Jude încercă să se ridice 
în şezut, dar infirmierul cu bărbiţă îl tinu ferm jos. 

— Nu încerca să te ridici, dragă, zise Arlene. 

Ceva scoase un zăngănit metalic în apropiere şi el se 
uită în jos de-a lungul corpului său, dincolo de picioare, şi 
văzu o mulţime de oameni împingând o targă pe lângă el, 
în hol. O pungă de perfuzie, plină de sânge, se legăna 
înainte şi înapoi pe o tijă prinsă de targă. De jos, de pe 
podea, Jude nu vedea nimic din persoana de pe targă, cu 
excepţia unei mâini atârnând peste margine. Infecția care 
făcuse palma lui Marybeth să se scofâlcească şi să se 
albească dispăruse, nu mai rămăsese nici urmă de ea. 
Mâna ei mică şi suplă se legăna flasc sub mişcare tărgii, 
iar Jude se gândi la fata din obscenul lui film snuff, felul în 
care ea păruse să nu mai aibă oase în corp atunci când se 
scurse viaţa din ea. Unul dintre infirmieri care împingea 
targa se uită în jos şi văzu privirea lui fixă. Întinse mâna 
după mâna lui Marybeth şi o aşeză înapoi pe lângă corp. 
Ceilalţi bărbaţi duseră targa din raza sa vizuală, vorbind 
toţi pe voci joase, agitate. 

— Marybeth? izbuti Jude într-o şoaptă ştearsă, expirând 
dureros. 

— Trebuie să se ducă acum, zise Arlene. Vine altă ambu- 
lansă după tine, Justin. 

— Să se ducă? întrebă Jude. 

Sincer nu înţelegea. 

— N-o mai pot ajuta cu nimic aici, atâta tot. E timpul s-o 
ducă. 


Arlene îi mângâie mâna. 
— A venit maşina după ea. 


ÎN VIAŢĂ 


48 


Jude îşi pierdu şi îşi recăpătă cunoştinţa în mod repetat 
vreme de douăzeci şi patru de ore. 

Se trezi o dată şi o văzu pe avocata sa, Nan Shreve, 
stând în cadrul uşii camerei sale private, vorbind cu 
Jackson Browne. Jude îl întâlnise, cu ani în urmă, la 
premiile Grammy. Jude se furişase afară la jumătatea 
ceremoniei ca să se ducă la toaletă şi în timp ce urina s-a 
uitat în lateral şi l-a văzut pe Jackson Browne urinând în 
pisoarul de alături. Se salutaseră doar cu o plecăciune din 
cap, nu-şi spuseseră „bună”, aşa încât nu-şi putea imagina 
ce căuta el acum în Louisiana. Poate avea un concert în 
New Orleans, auzise că Jude văzuse moartea cu ochii şi 
venise să-i ureze însănătoşire grabnică. Poate că acum îl 
va vizita o procesiune de iconuri rock-and-roll, trecând pe 
acolo ca să-i spună să fie tare. Jackson Browne era 
îmbrăcat sobru - blazer albastru, cravată - şi avea o 
insignă aurie prinsă la centură, lângă tocul revolverului. 
Jude îşi lăsă pleoapele să se închidă. 

Incerca o senzaţie surdă a trecerii timpului. Când se 
trezi din nou, o altă vedetă rock şedea la căpătâiul său: 
Dizzy, cu ochii numai mâzgălituri negre, cu faţa emaciată 
de SIDA. Îi oferi mâna şi Jude o luă. 

Nu puteam să nu vin, omule. Şi tu ai fost alături de mine 
la greu, zise Dizzy. 

— Mă bucur să te văd, îi spuse Jude. Mi-era dor de tine. 

— Poftim? spuse infirmiera care stătea de cealaltă parte 
a patului. Jude se uită la ea. Nu ştiuse că era acolo. Când 
se uită înapoi la Dizzy, îşi văzu mâna goală. 

— Cu cine vorbeşti? întrebă infirmiera. 

— Cu un vechi prieten. Nu l-am mai văzut de când a 
murit. 


Femeia pufni. 

— Trebuie să-ţi reducem doza de morfină, iubire. 

Mai târziu, Angus intră în cameră şi dispăru sub pat. 
Jude îl strigă, dar cățelul nu ieşi de acolo, rămânând sub 
pat, unde bătea cu coada în podea într-un ritm susţinut 
care ţinea pasul cu inima lui. 

Jude nu ştia la ce persoană moartă sau celebră să se mai 
aştepte şi fu surprins când deschise ochii şi văzu că era 
singur în cameră. Se afla la etajul trei sau patru al unui 
spital de la marginea Slidell-ului. Dincolo de geam era 
lacul Pontchartrain, albastru şi unduitor în lumina de 
după-amiază târzie, cu malurile pline de cocori, un vechi 
petrolier plutind anevoie la est. Pentru prima dată, îşi dădu 
seama că-i simte mirosul, înţepătura vag sărată a apei. 
Plânse. 

Când reuşi să-şi recapete controlul, sună după 
infirmieră. Veni în schimb un doctor, un negru cadaveric 
cu ochi trişti, injectaţi, şi ras în cap. Pe o voce blândă, 
gravă, începu să-i prezinte starea sa de sănătate. 

— A sunat-o cineva pe Bammy? îl întrerupse Jude. 

— Pe cine? 

— Pe bunica lui Marybeth, îl lămuri Jude. Dacă n-a 
sunat-o nimeni, vreau să-i spun eu ce s-a întâmplat. 
Bammy merită să ştie. 

— Dacă ne puteţi oferi numele şi numărul ei de telefon 
sau o adresă, pot să-i cer unei infirmiere s-o sune. 

— Ar fi bine să vorbesc eu cu ea. 

— Aţi trecut prin multe. Cred că, dată fiind starea 
emoţională în care vă aflaţi, un telefon din partea 
dumneavoastră ar putea s-o alarmeze. 

Jude se uită năuc la el. 

— Nepoata ei a murit. Persoana pe care o iubeşte cel 
mai mult pe lume. Credeţi că ar alarma-o mai puţin dacă ar 
primi vestea de la un străin? 

— Tocmai de aceea am prefera să o contactăm noi, 
spuse doctorul. Acesta e genul de lucru pe care nu vrem ca 
familia să-l afle. Într-un prim contact telefonic cu rudele, 
preferăm să ne concentrăm asupra laturii pozitive. 


Lui Jude îi trecu prin gând că era încă ametit. Discuţia 
avea un ton nenatural pe care el îl asocia cu starea febrilă. 
Clătină din cap şi începu să râdă. Apoi observă că plângea 
din nou. Se şterse pe faţă cu mâini tremurânde. 

— Să vă concentrați asupra laturii pozitive? întrebă el. 

— Vestea ar putea fi mai rea, spuse doctorul. Cel puţin 
starea ei e stabilă acum. Şi inima i s-a oprit doar pentru 
câteva minute. Unii oameni au fost morţi mai mult de atât. 
Ar trebui să existe doar minime... 

Dar Jude nu auzi restul. 


49 


Apoi era pe coridor, un bărbat de un metru optzeci şi 
trei, cântărind o sută opt kilograme, în vârstă de cincizeci 
şi patru de ani, cu tufişul uriaş al bărbii negre tot numai 
noduri şi cu halatul de spital fâlfâindu-i deschis la spate, 
expunându-i fesele scofâlcite şi hirsute. Doctorul mergea 
în pas alert pe lângă el şi infirmierele se strângeau buluc, 
încercând să-l trimită înapoi în camera sa, dar el continua 
să meargă, cu branula încă în braţ şi cu punga de perfuzie 
însoţindu-l pe stativul ei cu rotile. Gândea limpede, era 
complet treaz, mâinile nu-l dureau, respira normal. 
Croindu-şi drum pe coridor, începu să o strige pe nume. 
Avea o voce surprinzător de bună. 

— Domnule Coyne, zise doctorul. Domnul Coyne, fata 
încă nu e întremată... dumneavoastră nu sunteţi încă 
destul de întremat... 

Bon trecu în goană pe lângă el, de-a lungul holului, şi 
coti la dreapta la următoarea bifurcaţie. Jude grăbi pasul. 
Ajunse la colţ şi se uită pe celălalt coridor la timp ca s-o 
vadă pe Bon strecurându-se printre două uşi duble, la 
distanţă de douăzeci de paşi. Uşile se închiseră încet în 
urma ei, fâşâind pe balamale pneumatice. Pe panoul 
luminos de deasupra uşilor scria „Terapie intensivă”. 

Un agent de securitate scund şi îndesat stătea în calea 
sa, dar Jude îl ocoli, apoi agentul trebui să alerge gâfâind 
ca să ţină ritmul cu el. Jude împinse uşile şi intră în secţia 


de terapie intensivă. Bon tocmai dispărea într-o încăpere 
întunecată de pe stânga. 

Jude intră imediat după ea. Bon nu era nicăieri, dar 
Marybeth stătea întinsă în singurul pat de acolo, cu fire 
negre de suturi la gât, cu un tub de aer înfipt în nări şi 
înconjurată de aparate care bipăiau mulţumite în 
întuneric. Ochii umflaţi i se întredeschiseră când Jude intră 
rostindu-i numele. Avea faţa tumefiată, tenul unsuros şi 
palid, şi părea emaciată. La vederea ei, inima lui Jude se 
strânse. Apoi ajunse lângă ea, se aşeză pe marginea 
saltelei şi o strânse în braţe. Pielea ei era ca hârtia, iar 
oasele - nişte bețe goale pe dinăuntru. Îşi lipi faţa de gâtul 
ei rănit, o îngropă în părul ei, inspirând profund, având 
nevoie de mirosul ei, dovadă că ea era acolo, reală, dovadă 
că trăia. Ea ridică încet o mână de lângă corp şi o plimbă 
pe spatele lui în sus. Buzele sale, când Jude le sărută, erau 
reci şi tremurau. 

— Credeam că te-ai dus, zise Jude. Eram în Mustang din 
nou cu Anna şi am crezut că te-ai dus. 

— O, aiurea, şopti Marybeth pe o voce cu puţin mai 
puternică decât o respiraţie. Am coborât. M-am săturat să 
stau mereu în maşini. Jude, crezi că la întoarcere acasă 
putem lua avionul? 


50 


Nu dormea, dar credea că ar fi bine să doarmă, când 
doctorul deschise uşa. Se întoarse pe-o parte, întrebându- 
se ce persoană moartă sau legendă a rockului sau animal 
protector l-ar putea vizita acum, însă nu era decât Nan 
Shreve, într-o fustă cafenie de afaceri şi sacou şi colanţi de 
culoarea pielii. Îşi ţinea pantofii cu toc cui într-o mână şi se 
mişca repede pe vârful degetelor. Închise uşor uşa în urma 
ei. 

— M-am furişat fără voia lor, zise ea, strâmbând din nas 
şi făcându-i cu ochiul. N-aş prea avea voie să fiu aici. 

Nan era o femeie micuță şi subţire, care abia ajungea cu 
capul până la pieptul lui Jude. Era stângace în societate, 


nu ştia să zâmbească. Rânjetul ei era un fals rigid şi 
chinuit care nu emana nimic din ce ar trebui să emane un 
zâmbet: încredere, optimism, căldură, plăcere. Avea 
patruzeci şi şase de ani, era căsătorită şi avea doi copii, şi 
era avocata lui de aproape un deceniu. Jude, însă, era 
prietenul ei de mai demult, de când ea nu avea decât 
douăzeci de ani. Nici atunci nu ştiuse să zâmbească, iar în 
acele zile nici măcar nu încerca s-o facă. Pe atunci era 
înţepată şi rea, şi nu-şi spunea încă Nan. 

— Hei, Tennessee, spuse Jude. De ce n-ai avea voie să fii 
aici? 

Femeia pornise către pat, dar ezită la asta. Jude nu 
intenţionase să-i spună Tennessee; numele pur şi simplu îi 
zburase din gură. Era obosit. Femeia bătu din pleoape şi, 
pentru un moment, zâmbetul ei păru şi mai nefericit decât 
de obicei. Apoi îşi regăsi siguranţa, ajunse la pat şi se 
trânti într-un scaun de lângă el. 

— Am aranjat să mă întâlnesc cu Quinn în holul de la 
intrare, zise ea, încălţându-şi la loc pantofii. El e detectivul 
care se ocupă cu desluşirea celor întâmplate. Numai că a 
întârziat. Am trecut pe lângă un accident oribil pe 
autostradă şi mi s-a părut că-i văd maşina trasă pe 
dreapta, aşa că probabil s-a oprit să le dea o mână de 
ajutor poliţiştilor statali. 

— De ce sunt acuzat? 

— De ce să fii acuzat de ceva? Tatăl tău... Jude, tatăl tău 
te-a atacat. V-a atacat pe amândoi. Aţi avut noroc că n-aţi 
fost ucişi. Quinn vrea doar o declaraţie. Să-i spui ce s-a 
întâmplat la casa tatălui tău. Să-i spui adevărul. 

Femeia îi întâlni privirea, apoi începu să vorbească 
foarte precaut, ca o mamă care repetă nişte instrucţiuni 
simple dar importante unui copil. 

— Tatăl tău a suferit o îndepărtare de realitate. Se mai 
întâmplă. Există şi un nume pentru asta: furia vârstei. Te-a 
atacat pe tine şi pe Marybeth Kimball, iar ea l-a ucis, 
salvându-vă vieţile amândurora. Asta-i tot ce vrea Quinn să 
audă. Exact cum s-a întâmplat. 


Şi în ultimele câteva momente, conversaţia lor încetase 
să mai fie prietenoasă şi neoficială. Rânjetul ei fals 
dispăruse şi Jude o avea din nou în faţă pe Tennessee - 
Tennessee cea cu ochi reci, necruțătoare, neînduplecată. 

Jude încuviinţă din cap. 

Ea spuse: 

— Quinn s-ar putea să mai aibă câteva întrebări despre 
accidentul de pe urma căruia ai rămas fără deget. Şi în 
care a murit cățelul. Căţelul din maşina ta? 

— Nu înţeleg, spuse Jude. Nu vrea să discute cu mine 
despre ce s-a întâmplat în Florida? 

Genele femeii se mişcară repede şi, pentru un moment, 
se uită la el cu o inconfundabilă nedumerire. Apoi privirea 
rece se reîntoarse şi deveni şi mai rece. 

— S-a întâmplat ceva în Florida? Ceva despre care 
trebuie să ştiu, Jude? 

Deci nu se emisese niciun mandat pe numele lui în 
Florida. Asta nu avea sens. Atacase o femeie şi copilul ei, 
fusese împuşcat, fusese implicat într-o coliziune - dar dacă 
era căutat în Florida, Nan trebuia să ştie deja asta. Deja i- 
ar pregăti pledoaria. 

Nan continuă: 

— Ai venit în sud ca să-ţi vezi tatăl înainte să ne 
părăsească. Ai avut un accident cu puţin înainte de ferma 
lui. Îţi plimbai cățelul pe marginea drumului şi aţi fost 
loviți amândoi. O inimaginabilă înlănţuire de fapte, dar 
asta s-a întâmplat. Nimic altceva n-are sens. 

Uşa se deschise şi Jackson Browne aruncă o ocheadă în 
cameră. Numai că avea un semn roşu din naştere pe gât pe 
care Jude nu-l observase înainte, o pată stacojie cam de 
forma unei mâini cu trei degete, iar când vorbi, vocea lui 
avea ceva de clovn în ea, avea inflexiuni lungi, indiene. 

— Domnule Coyne. Mai sunteţi printre noi? 

Privirea lui sări de la Jude la Nan Shreve de lângă el. 

— Compania dumneavoastră de discuri va fi dezamăgită. 
Presupun că plănuiau deja un album memorial. 

Bărbatul râse atunci, apoi tuşi şi ochii lui umezi clipiră. 

— Doamnă Shreve. Nu ne-am întâlnit la intrare. 


O spuse pe un ton destul de jovial, dar după felul în care 
se uita la ea, cu ochii umbriţi şi scrutători, sună aproape ca 
o acuzaţie. Adăugă: 

— Nici infirmiera de la recepţie nu v-a văzut. Aşa a spus. 

— l-am făcut cu mâna, zise Nan. 

— Haideţi înăuntru, îl invită Jude. Nan mi-a spus că vreţi 
să discutaţi cu mine. 

— Ar trebui să vă arestez, zise detectivul Quinn. 

Pulsul lui Jude crescu, dar vocea sa, când vorbi, era 
sigură şi neafectată. 

— Pentru ce? 

— Pentru ultimele trei albume, spuse Quinn. Am două 
fiice şi le ascultă întruna la volum maxim, până se 
cutremură pereţii şi vasele zdrăngănesc şi mie îmi vine să 
înfăptuesc abuz  dou-mestic, mă-nţelejeţi? lar asta 
împotriva scumpelor, drajelor mele fiice, pe care nu le-aş 
face rău sub nicio formă. 

Bărbatul suspină, se şterse cu cravata la frunte şi veni la 
picioarele patului. Îi oferi lui Jude ultima lamă de gumă 
Juicy Fruit. Când Jude îl refuză, Quinn îşi vâri lama în gură 
şi începu să mestece. 

— Tre’ să le iubeşti, cumva, oricât de tare te calcă pe 
bătături uneori. 

— Asta aşa e, zise Jude. 

— Numa’ câteva întrebări, spuse Quinn, scoțând un 
carneţel din buzunarul interior al sacoului. Să începem 
dinainte să ajungeţi la casa tatălui dumneavoastră. Aţi fost 
implicat într-un accident cu părăsirea locului faptei, aşa 
este? Aţi avut o zi tare nasoală dumneavoastră şi domniţa 
dumneavoastră, hă? Şi-apoi aţi fost atacat de propriul tată. 
Sigur, după cum arătaţi şi după starea în care era 
dumnealui, probabil credea că sunteţi... ştiu şi eu. Un 
ucigaş venit să-i prădaţi ferma. Un spirit malefic. Totuşi, 
nu reuşesc să-mi dau seama de ce nu v-aţi dus la spital 
după accidentul care v-a lăsat fără deget. 

— Păi, făcu Jude. Nu eram departe de locuinţa tatei şi 
ştiam că mătuşa era acolo. E infirmieră cu patalamă. 

— Chiar aşa? Vorbiţi-mi despre maşina care v-a lovit. 


— O camionetă, spuse Jude. O camionetă cu platformă. 
Aruncă o privire la Nan, care încuviinţă uşor din cap, cu 
ochi atenţi şi siguri. Jude inspiră adânc şi începu să mintă. 


51 


Înainte ca Nan să iasă din cameră, ezită în prag şi se 
uită înapoi la el. Rânjea din nou, zâmbetul acela lătăreţ şi 
forţat care-l întrista pe Jude. 

— E cu adevărat frumoasă, Jude, spuse ea. Şi te iubeşte. 
Îţi dai seama după cum vorbeşte despre tine. Am discutat 
cu ea. Doar un moment, dar... dar îţi dai seama. Georgia, 
aşa-i spui, nu? 

Ochii lui Nan erau vicleni şi îndureraţi şi afectuoşi - 
toate deodată. Puse întrebarea ca şi când n-ar fi fost sigură 
dacă voia să ştie. 

— Marybeth, zise Jude ferm. O cheamă Marybeth. 


52 


Se întoarseră la New York două zile mai târziu pentru 
serviciul funerar al lui Danny. Marybeth purta o eşarfă 
neagră în jurul gâtului asortată cu mănuşile negre de 
dantelă. După-amiaza era vântoasă şi rece, însă chiar şi 
aşa adunarea era numeroasă. Părea că toţi cei cu care 
Danny sporovăise, bârfise sau trăncănise la telefon erau 
prezenţi, iar numărul lor era mare şi niciunul nu plecă 
înainte de final, nici atunci când ploaia începu să cadă. 


53 


În primăvară, Jude înregistră un album. Simplu, aproape 
acustic. Cânta despre morţi. Cânta despre drumuri la ceas 
de noapte. Cântară alţii partiturile de chitară. El putea ţine 
ritmul, dar asta era tot. Trebuise să revină la ţinerea 
acordurilor cu mâna stângă, cum făcuse în copilărie, şi nu 
era foarte priceput la asta. 


Noul CD se vându bine. Nu plecă în turneu. I se făcu în 
schimb un triplu bypass. 

Marybeth ţinu cursuri de dans la o sală de gimnastică 
din High Plains. Cererile depăşeau numărul de locuri 
disponibile. 


54 


Într-un cimitir de maşini din zonă, Marybeth găsi un 
Dodge Charger distrus. În schimbul a trei sute de dolari îl 
aduse acasă. Jude transpiră toată vara următoare în curte, 
la bustul gol, reparându-l. Intra în casă târziu în fiecare 
seară, bronzat de sus până jos, cu excepţia cicatricei 
lucioase şi argintii de pe mijlocul pieptului. Marybeth îl 
aştepta întotdeauna dincolo de uşă, cu un pahar de 
limonadă de casă. Uneori îşi dădeau un sărut care avea 
gust de suc rece şi ulei de motor. Acelea erau săruturile lui 
preferate. 


55 


Într-o după-amiază, aproape de sfârşitul lui august, Jude 
intră în casă, transpirat şi ars de soare, şi găsi un mesaj pe 
robotul telefonic din partea lui Nan. Spunea că are nişte 
informaţii pentru el şi că o putea suna înapoi oricând. 
Oricând fu acel moment şi o sună la birou. Şezu pe 
marginea vechiului birou al lui Danny cât timp 
recepţionera lui Nan îi făcu legătura. 

— Mă tem că nu am multe să-ţi spun despre George 
Ruger ăsta, zise Nan fără niciun preambul. Voiai să ştii 
dacă a fost menţionat în vreo procedură penală în ultimul 
an, iar răspunsul la aceasta pare să fie nu. Poate dacă aş 
avea vreo informaţie de la tine, cum ar fi ce te interesează 
mai exact la el... 

— Nu. Nu te deranja, spuse Jude. 

Deci Ruger nu făcuse niciun fel de plângere la autorităţi; 
deloc surprinzător. Dacă voia să intenteze proces, sau dacă 
încerca să pună ca Jude să fie arestat, Jude ar fi ştiut deja 


asta. Nu se aşteptase de fapt ca Nan să afle ceva. Ruger nu 
putea vorbi despre ce-i făcuse Jude fără să rişte ca 
povestea cu Marybeth să iasă la iveală, cum se culcase cu 
ea când fata nu era decât în gimnaziu. Omul era, din câte 
îşi amintea Jude, o figură importantă a politicii locale. Era 
greu să conduci o campanie cu adevărat eficientă de 
strângere de fonduri după ce ai fost acuzat de viol. 

— Am avut puţin mai mult noroc cu Jessica Price. 

— Ai avut, deci, spuse Jude. 

Doar la auzul numelui ei stomacul i se strânse ghem. 

Când Nan vorbi din nou, tonul ei mima normalitatea, era 
puţin prea degajat ca să fie convingător. 

— Price e sub anchetă pentru periclitarea vieţii unui 
copil şi abuz sexual. Împotriva propriei sale fiice, dacă-ţi 
vine să crezi. Aparent, poliţia i-a făcut o vizită după ce 
cineva a raportat un accident. Price a intrat cu maşina în 
maşina altcuiva, chiar în faţa casei sale, cu şaizeci şi cinci 
de kilometri la oră. Când a ajuns poliţia la faţa locului, au 
găsit-o în stare de inconştienţă la volanul maşinii ei. Iar 
fiica ei era în casă cu un pistol în mână şi un câine mort pe 
podea. 

Nan făcu o pauză pentru a-i da lui Jude ocazia să 
comenteze, dar Jude nu avea nimic de spus. 

Femeia continuă: 

— Oricine ar fi fost cel sau cea în care Price a intrat cu 
maşina a fugit de la locul accidentului. N-a fost găsit până 
acum. 

— Price nu le-a spus nimic? Care e povestea ei? 

— N-are nicio poveste. Vezi tu, după ce poliţişti au 
calmat-o pe fetiţă, i-au luat pistolul. Când s-au dus să-l 
pună la locul lui, au găsit un plic cu fotografii înăuntru, 
ascuns în căptuşeala de catifea a cutiei pistolului. 
Polaroiduri cu fetiţa. Chestii incriminatorii. Oribile. Din 
câte se pare, pot demonstra că mama le-a făcut. Pe Jessica 
Price o pot aştepta până la zece ani de închisoare. Şi am 
înţeles că fetiţa nu are decât treisprezece ani. Nu-i aşa că 
e îngrozitor? 

— Este, spuse Jude. Fără doar şi poate. 


— Îţi vine să crezi că toate astea s-au petrecut - 
accidentul de maşină al Jessicăi Price, câinele mort, 
fotografiile - în aceeaşi zi în care tatăl tău a murit în 
Louisiana? 

Din nou, Jude nu răspunse - tăcerea părea mai sigură. 

Nan continuă: 

— Ascultând sfatul avocatului ei, Jessica Price şi-a 
exercitat dreptul legal de a păstra tăcerea încă de la 
arestare. Ceea ce are sens în situaţia ei. Şi e şi norocul 
oricui ar mai fi fost acolo. Ştii - împreună cu cățelul. 

Jude ţinu receptorul la ureche. Nan tăcu aşa mult timp, 
că el începu să se întrebe dacă nu se pierduse legătura. 

În cele din urmă, doar ca să afle dacă femeia mai era la 
aparat, spuse: 

— Asta e tot? 

— Încă un lucru, zise Nan pe un ton perfect afabil. Un 
tâmplar care lucra mai în jos pe stradă a declarat că a 
văzut un cuplu suspect într-o maşină neagră dând târcoale 
zonei dimineaţa. A declarat că şoferul semăna leit cu 
solistul de la Metallica. 

Jude trebui să râdă. 


56 


În a doua săptămână din noiembrie, Dodge Charger-ul 
ieşi din curtea unei biserici pe un drum de argilă roşie din 
Georgia, în urma lui zornăind cutii goale de conservă. 
Bammy îşi vâri degetele în gură şi fluieră ca un pădurean. 


57 


Într-o toamnă se duseră în Fiji. În toamna următoare 
vizitară Grecia. Octombrie următor merseră în Hawaii, 
stătură zece ore pe zi pe o plajă de nisip negru. La 
Neapole, anul următor, fu şi mai bine. Se duseră pentru o 
săptămână şi rămaseră o lună. 

În toamna celei de-a cincea aniversări a lor, nu se 
duseră nicăieri. Jude cumpărase căţeluşi şi nu voia să-i 


lase singuri. Într-o zi, când era frig şi umezeală, Jude îşi 
scoase căţeii la plimbare pe drumul de acces ca să-şi ia 
corespondenţa. Când trăgea plicurile din cutia poştală, 
chiar dincolo de poarta din faţă, o camionetă alburie trecu 
în goană pe şosea, stropindu-l pe spate cu apă rece, iar 
când se întoarse s-o vadă, o văzu pe Anna uitându-se la el 
din cealaltă parte a drumului. Simţi un junghi ascuţit în 
piept, care se stinse repede şi el rămase locului gâfâind. 

Fata îşi îndepărtă o şuviţă de păr negru din ochi şi el 
văzu atunci că era mai scundă, cu o constituţie mai atletică 
decât Anna, doar o fetiţă de cel mult optsprezece ani. 
Ridică mâna într-un salut reţinut. El îi făcu semn să 
traverseze drumul. 

— Bună, domnule Coyne, zise ea. 

— Reese, nu-i aşa? întrebă el. 

Ea încuviinţă. Nu avea pălărie şi era udă pe păr. Jacheta 
de dril îi era udă leoarcă. Căţeii săriră la ea şi fata se feri 
de ei, râzând. 

— Jimmy, spuse Jude. Robert. Cuminţi. Scuze. Sunt cam 
necivilizaţi şi încă nu i-am învăţat bunele maniere. Vrei să 
intri? 

Fata tremura uşor. 

— Te uzi până la piele. O să te-mbolnăveşti de moarte. 

— Te poţi îmbolnăvi de asta? întrebă Reese. 

— Mda, zise Jude. Bântuie o molimă rebelă pe aici. Mai 
devreme sau mai târziu toţi se îmbolnăvesc de ea. 

O conduse spre casă şi o pofti în bucătăria întunecată. 
Tocmai o întreba cum reuşise să ajungă până la el, când 
Marybeth strigă de pe scări şi întrebă cine era acolo. 

— Reese Price, îi răspunse Jude. Din Testament. În 
Florida. Fiica Jessicăi Price? 

O clipă nu se auzi nimic din capul scărilor. Apoi 
Marybeth cobori treptele, oprindu-se aproape de ultima. 
Jude găsi comutatorul de lângă uşă şi aprinse becurile. 

În brusca răbufnire de lumină care urmă, Marybeth şi 
Reese se priviră reciproc fără să vorbească. Chipul lui 
Marybeth era calm, greu de citit. Ochii ei scrutau. Reese 
se uita de la faţa lui Marybeth, la gâtul ei, la semiluna alb- 


argintie a cicatricei din jurul gâtului ei. Reese îşi scoase 
braţele din mânecile hainei şi se îmbrăţişă sub ea. Apa 
picura de pe fată şi forma o baltă la picioarele ei. 

— Iisuse Christoase, Jude, zise Marybeth. Du-te şi adu-i 
un prosop. 

Jude luă un prosop din baia de la parter. Când se 
întoarse în bucătărie cu el, ceainicul era pe aragaz şi 
Reese şedea la masa din mijlocul încăperii, povestindu-i lui 
Marybeth despre studenţii ruşi au-pair care o aduseseră cu 
maşina din New York City şi care nu încetau să vorbească 
despre vizita lor la Entire Steak Buildink&. 

Marybeth îi făcu ciocolată caldă şi un sandviş cu brânză 
la grătar şi roşii. In acest timp, Jude stătu cu Reese la 
tejghea. Marybeth era relaxată şi jovială şi râdea cu 
uşurinţă la poveştile lui Reese, de parcă ar fi fost cel mai 
normal lucru din lume să facă pe gazda în faţa unei fete 
care trăsese cu pistolul în mâna soţului ei, ciuntindu-i un 
deget. 

Femeile purtară cea mai mare parte din discuţie. Reese 
mergea spre Buffalo, unde avea să se întâlnească cu 
prietenii şi să-i vadă pe 50 Cent şi Eminem. După aceea, 
mergeau la Niagara. Unul dintre prieteni cumpărase o 
veche barcă-locuinţă. Aveau de gând să locuiască în ea toţi 
şase, câţi erau. Barca trebuia reparată. Voiau s-o repare şi 
s-o vândă. Reese era însărcinată cu vopsirea ei. Avea o 
idee foarte mişto pentru o imagine pe care voia s-o picteze 
pe marginea bărcii. Făcuse deja câteva schiţe. Scoase un 
maculator din rucsac şi le arătă câteva dintre lucrările ei. 
Ilustraţiile erau ageamii, dar atrăgătoare, imagini cu femei 
nude şi bătrâni fără ochi şi chitare, aranjate toate în 
complicate tipare împletite. Dacă nu reuşeau să vândă 
barca, voiau să pornească o afacere în ea, fie cu pizza, fie 
cu tatuaje. Reese ştia multe despre tatuaje şi practicase pe 
propria sa piele. Îşi ridică tricoul şi le arătă tatuajul unui 
şarpe palid care-i încercuia buricul, înghiţindu-şi coada. 


5 Formă ironic-eronată a numelui clădirii Empire State Building; entire 
steak - toată friptura. 


Jude o întrerupse ca să întrebe cum voia să ajungă în 
Buffalo. Ea spuse că nu mai avea bani de autobuz încă de 
la Penn Station şi că se gândea să facă autostopul mai 
departe. 

— Ştii că e vorba de aproape cinci sute de kilometri? 
întrebă el. 

Reese se uită cu ochi mari la el, apoi clătină din cap. 

— Când te uiţi la hartă statele nu par aşa de-al naibii de 
mari. Eşti sigur că sunt cinci sute de kilometri? 

Marybeth îi luă farfuria goală şi o puse în chiuvetă. 

— Nu vrei să suni pe nimeni? Pe cineva din familie? Poţi 
folosi telefonul nostru. 

— Nu, doamnă. 

Marybeth zâmbi puţin auzind asta, şi Jude se întrebă 
dacă-i mai spusese cineva „doamnă” până atunci. 

— Dar mama ta? întrebă Marybeth. 

— E la pârnaie. Sper să nu iasă niciodată de acolo, 
răspunse Reese şi se uită în cana de ciocolată caldă. 
Începu să se joace cu o şuviţă blondă de păr, răsucind-o pe 
deget, lucru pe care Jude îl văzuse la Anna de o mie de ori. 
Fata spuse: Nici nu-mi place să mă gândesc la ea. Prefer 
să mă prefac că e moartă sau ceva. N-aş dori nimănui s-o 
aibă pe cap. E un blestem, asta e. Dacă aş şti că într-o zi o 
să fiu o mamă ca ea, m-aş steriliza chiar acum. 

Când îşi termină ciocolata, Jude luă pe el o pelerină de 
ploaie şi-i spuse lui Reese să-l însoţească - o va duce el la 
staţia de autobuz. 

O vreme, merseră fără să discute, cu radioul închis, fără 
alt sunet în afara ploii răpăind pe sticlă şi ştergătoarele 
Charger-ului mişcându-se înainte şi-napoi. Jude se uită o 
dată spre ea şi văzu că fata îşi lăsase scaunul pe spate şi 
stătea cu ochii închişi. Işi dăduse jos jacheta de dril şi o 
întinsese peste ea ca o pătură. El credea că doarme. 

Dar în scurt timp fata deschise un ochi şi îl privi intens. 

— Chiar ai ţinut la mătuşa Anna, aşa-i? 

El încuviinţă din cap. Ştergătoarele făceau fup-buf, flup- 
buf. 

Reese spuse: 


— Mama a făcut unele lucruri pe care nu trebuia să le 
facă. Mi-aş da mâna stângă să uit unele lucruri. Uneori 
cred că mătuşa Anna a aflat ceva din ce făcea mama - 
mama şi bătrânul Craddock, tatăl ei vitreg - şi din cauza 
asta s-a sinucis. Pentru că nu mai putea trăi cu ceea ce 
ştia, dar nici nu putea vorbi despre ele. Ştiu că era deja 
foarte nefericită. Cred că şi ei i s-au întâmplat nişte lucruri 
urâte când era mică. Unele dintre ele mi s-au întâmplat şi 
mie. 

Acum se uita direct la el. 

Deci Reese cel puţin nu ştia tot ce făcuse mama ei, ceea 
ce-i spunea lui Jude că exista într-adevăr un dram de milă 
în lume. 

— Îmi pare rău pentru ce ţi-am făcut la mână, zise ea. O 
spun sincer. Am vise uneori cu mătuşa Anna. Mergem 
împreună cu maşina. Are o maşină veche şi mişto ca asta, 
numai că neagră. Nu mai e tristă, nu în visele mele. Facem 
ture în afara oraşului. Ea ascultă muzica ta la radio. Mi-a 
spus că nu ai venit la noi acasă pentru a-mi face rău. A 
spus că ai venit ca să pui capăt răului. Ca s-o pedepseşti pe 
mama pentru ce a lăsat să mi se întâmple. Voiam doar să-ţi 
spun că-mi pare rău şi că sper că eşti fericit. 

El încuviinţă, dar nu răspunse prin viu grai. De fapt, nu 
avea încredere în vocea sa. 

Intrară în staţie împreună. Jude o lăsă pe o bandă de 
lemn zgâriat, se duse la ghişeu şi cumpără un bilet până la 
Buffalo. li ceru agentului de staţie să-l pună într-un plic. 
Strecură două sute de dolari lângă el, împăturiţi într-o 
foaie de hârtie pe care scrisese numărul său de telefon şi 
un mesaj în care spunea că, dacă va da de probleme pe 
drum, să-l sune neapărat. Când se întoarse la ea, vâri 
plicul în buzunarul din lateralul rucsacului ei, în loc să i-l 
dea în mână, aşa încât să nu se uite imediat în el şi să 
încerce să-i dea banii înapoi. 

Reese ieşi cu el în stradă, unde ploaia cădea acum mai 
abundent şi ultimele zvâcniri ale luminii se stinseseră, 
lăsând lucrurile albastre şi crepusculare şi reci. El se 
întoarse să-şi ia rămas-bun, iar ea se ridică pe vârfuri şi-l 


sărută pe obrazul rece şi umed. Până în acea clipă, el 
considerase că Reese este o femeie tânără, dar sărutul ei 
era sărutul neprihănit al unei copile. Gândul că va călători 
sute de kilometri la nord, fără cineva care să-i poarte de 
grijă, păru brusc cu atât mai neplăcut. 

— Ai grijă de tine, spuseră amândoi, în exact acelaşi 
timp, într-un unison perfect, după care râseră. Jude o 
strânse de mână şi înclină din cap, dar nu mai spuse 
altceva în afară de rămas-bun. 

Era întuneric când reintră în casă. Marybeth scoase 
două sticle de bere Sam Adams din frigider, apoi începu să 
scormonească în sertare după un desfăcător. 

— Îmi doresc să fi făcut ceva pentru ea, zise Jude. 

— E puţin cam tânără, spuse Marybeth. Chiar şi pentru 
tine. Ce-ar fi să ţi-o ţii în pantaloni? 

— Iisuse. Nu la asta mă refeream. 

Marybeth râse, găsi un prosop de vase şi i-l aruncă în 
faţă. 

— Usucă-te. Semeni şi mai mult cu o epavă jalnică 
atunci când eşti ud. 

El îşi trecu prosopul prin păr. Marybeth îi desfăcu o bere 
şi se aşeză în faţa lui. Apoi văzu că Jude încă stătea 
îmbufnat şi râse din nou. 

— Haide, Jude. Dacă n-aş fi eu să te pun pe jar din când 
în când, n-ar mai rămâne niciun pic de foc în viaţa ta, 
spuse ea. Stătea pe marginea tejghelei din bucătărie, 
privindu-l cu o expresie oarecum confuză, tandră. Oricum, 
i-ai dat un bilet de autobuz până la Buffalo şi... cât? Câţi 
bani? 

— Două sute de dolari. 

— Haide, acum. Ai făcut totuşi ceva pentru ea. Ai făcut 
destul. Ce altceva mai trebuia să faci? 

Jude se aşeză la masă, ţinând între mâini berea pe care 
i-o aşezase Marybeth în faţă, dar fără a bea din ea. Era 
obosit, încă ud şi înfrigurat după ploaia prin care venise. 
Un camion mare, sau poate un autobuz Greyhound, hurui 
pe şosea, gonind în tunelul rece al nopţii, dispăru. Auzea 
căţeii din ţarc hămăind la el, stârniţi de zgomotul lui. 


— Sper să ajungă, zise Jude. 

— La Buffalo? Nu văd de ce n-ar ajunge, zise Marybeth. 

— Mda, spuse Jude, deşi nu era deloc sigur că la asta se 
referise. 


Mulţumiri 


Ridicaţi brichetele în aer pentru o ultimă baladă rock şi 
daţi-mi voie să le aduc mulţumiri celor care mi-au acordat 
aşa mult ajutor la aducerea Cutiei cu fantome pe lume. 
Mulţumiri se cuvin agentului meu, Michael Chaote, care- 
mi conduce nava profesională cu grijă, discreţie şi 
neobişnuit bun-simţ. Îi datorez multe lui Jennifer Brehl, 
pentru strădania de a-mi redacta romanul, pentru că m-a 
îndrumat la întocmirea ultimei versiuni şi mai ales pentru 
că a acordat încă de la început o şansă Cutiei cu fantome. 
Maureen Sugden a făcut o treabă extraordinară 
corectându-mi romanul. Mulţumiri li se cuvin şi 
următorilor: Lisa Gallagher, Juliette Shaplant, Kate 
Nintzel, Ana Maria Allessi, Lynn Grady, Rich Aquan, Lorie 
Young, Kim Lewis, Seale Ballenger, Kevin Callahan, Sara 
Bogush şi tuturor celorlalţi de la William Morrow care s-au 
dat peste cap pentru această carte. Eternă recunoştinţă i 
se datorează şi lui Jo Fletcher, de la Gollancz, în Anglia, 
care a trudit la cartea aceasta la fel de mult ca oricine. 

Adâncile mele aprecieri lui Andy şi Kerri, pentru 
entuziasmul şi prietenia lor, şi lui Shane, care este nu doar 
amica mea, ci şi persoana care îmi îngrijeşte website-ul, 
joehillfiction.com, cu râvnă şi imaginaţie. Şi nu pot spune 
cât de recunoscător le sunt părinţilor, fratelui şi surorii 
mele pentru timpul, gândurile, susţinerea şi iubirea pe 
care mi le-au acordat. 

Mai presus de orice, iubirea şi mulţumirile mele pentru 
Leanora şi băieţi. Leanora a stat nici nu ştiu câte ore citind 
şi recitind acest manuscris, sub toate formele lui, şi 
discutând cu mine despre Jude, Marybeth şi fantome. Altfel 
spus: ea a citit un milion de pagini şi pe toate le-a dibuit. 
Mersi, Leanora. Sunt extrem de fericit şi de norocos să te 
am de cel mai bun prieten. 


Asta-i tot. Mulţumesc tuturor că aţi venit la spectacolul 
meu. Noapte bună, Shreveport!