Stephen King — The Shining

STEPHEN KING 


THE SHINING 


Unele cin ceje rreu frumoase sta huru şi hotelun dm lume sunt situate 
în Colorado, dar hotelul din paginile acestui POPA Fiu Ci Ut NUCI Unul 
dintre acestea ca model. Hotelul Overlook şi oameni de acolo esti în 
ÎN ETEgIrrIE PLUTO ÎN CUTIA BE CLULOTUL UI. 


Somnul rabuni naşte ronşitn — Goa 


Ta străilua când va străluca — Proverb 


Tot în acest apartarnent se afla... un ceas unaş din eboruită. Pendula 
sa se rişca grav, skins, monoton, şi când... una să bată ora, cin 
DIĂTNI de Erori Z GI CEOSULUI Se CUZI UT SUIE COATE ET ÎNrimede sI 


STEPHEN KING 


THE SHINING 


Unele din cele mai frumoase staţiuni şi hoteluri din lume 
sunt situate în Colorado, dar hotelul din paginile acestui 
roman nu a luat nuci unul dintre acestea ca model. Hotelul 
Overlook şi oamenii de acolo există în întregime numai în 
imaginaţia autorului. 


Somnul raţiunii naşte monştri - Goya 


Va străluci când va străluci - Proverb 


Tot în acest apartament se afla... un ceas uriaş din 
ebonită. Pendula sa se mişca grav, stins, monoton; şi când... 


urma să bată ora, din plămânii de bronz ai ceasului se auzi 
un sunet care era limpede şi puternic şi adânc şi extrem de 
muzical, dar care avea o tonalitate atât de deosebită şi un 
accent atât de special, încât la fiecare oră orchestra se 
oprea... tocmai pentru a asculta acel sunet; şi astfel 
dansatorii îşi întrerupeau valsul şi întregul grup vesel trăia 
un moment de scurtă tulburare; şi, în timp ce orologiul încă 
mai suna, se putea observa că cei mai ameţiţi păleau, iar 
cei mai în vârstă şi mai aşezaţi işi treceau mâinile pe 
frunte, ca într-o reverie stranie. Dar când ecourile s-au 
stins, s-a auzit un hohot uşor de râs din mulțime... şi (ei) 
zâmbiră, de parcă făceau haz de propria lor nervozitate... şi 
işi promiteau în şoaptă, unii celorlalţi, că la următoarea 
bătaie a ceasului nu vor mai trâi aceleaşi emoții; şi apoi, 
după ce trecură şaizeci de minute... ceasul a bătut din nou 
şi aceeaşi tulburare îngândurată de dinainte a pus 
stăpânire pe petrecăreţi. 
Dar în ciuda tuturor acestor neajunsuri, a fost o sindrofie 
veselă, minunată... 
E. A. Poe, „Masca Morţii roşii” 


Partea întâi 


CHESTIUNI PRELIMINARE 


1. Angajarea 


Jack Torrance gândi: Puţă mică şi afectată. 

Ullman era înalt cam de 1,65 şi atunci când se mişca, o 
făcea cu preţiozitatea care pare a fi exclusiv domeniul 
bărbaţilor mici şi dolofani. Cărarea din păr îi era dreaptă, 
costumul închis la culoare era sobru, dar plăcut. 

Sunt o persoană care vă poate înţelege problemele - 
părea a spune costumul clientului. 

Însă angajatului îi vorbea mai dur: Ai grijă ce scuze 
găseşti. La rever avea prinsă o garoafă roşie, pusă acolo 
pentru ca astfel nimeni să nu-l poată confunda pe Stuart 
Ullman cu antreprenorul de pompe funebre. 

Ascultându-l pe Ullman, Jack se gândea că probabil nu i- 
ar fi putut fi pe plac niciun om aşezat la acest birou - în 
condiţiile date. 

Ullman îi pusese o întrebare pe care n-o auzise. Asta nu 
era bine. Ullman era genul de individ care stoca asemenea 
scăpări într-un dosar secret al memoriei pentru a le 
examina mai târziu. 

— Vă rog? 

— V-am întrebat dacă soţia dumneavoastră înţelege pe 
deplin situaţia cu care vă veţi confrunta aici. Şi mai este, 
bineînţeles, şi fiul dumneavoastră. Aruncă o privire la 


cererea din faţă, Daniel. Soţia dumneavoastră nu este puţin 
neliniştită de toată povestea asta? 

— Wendy este o femeie extraordinară. 

— Şi fiul dumneavoastră este şi el extraordinar, nu? 

Jack îşi declanşă zâmbetul de reclamă, larg, cu toţi dinţii: 

— Aşa ne place să credem. Este destul de precoce pentru 
un copil de cinci ani. 

Nu primi niciun zâmbet de răspuns din partea lui Ullman. 
Acesta puse cererea lui Jack înapoi în dosar. Dosarul în 
sertar. Biroul era complet gol, cu excepţia unei sugative, a 
unui telefon, şi a unei lămpi. 

Ullman se ridică şi se îndreptă spre dulapul din colţ. 

— Fiţi amabil şi veniţi încoace, domnule Torrance. Vreau 
să ne uităm la planurile hotelului. 

Scoase din dulap cinci planuri mari şi le întinse pe 
suprafaţa netedă şi lucioasă a biroului din lemn de nuc. Jack 
i se aplecă peste umăr, conştient dintr-o dată de mirosul de 
colonie pe care-l emana Ullman. Toţi iubiții mei folosesc 
numai colonie English Leather şi nimic altceva - suna 
reclama care-i veni în minte absolut fără niciun motiv şi 
trebui să-şi muşte limba pentru a-şi înăbuşi hohotul de râs. 
Până la ei pătrundeau ecourile slabe ale bucătăriei hotelului 
Overlook, unde prânzul tocmai fusese pregătit. 

— Ultimul etaj, spune Ullman cu vioiciune. Podul. Nu-i 
absolut nimic acolo decât tot felul de vechituri. De la al 
doilea război mondial, hotelul şi-a schimbat de câteva ori 
conducerea şi se pare că fiecare nou director a depozitat în 
pod tot ce nu-i plăcea sau nu îi trebuia. Vreau să puneţi 
acolo curse de şobolani şi otravă. Cameristele de la etajul 3 
mi-au spus că au auzit nişte zgomote. Nu cred. Nu cred 
nicio clipă, dar nu trebuie să existe nici măcar o posibilitate 
de unu la sută ca vreun şobolan să-şi găsească culcuş în 
Overlook. 

Jack păstră o tăcere aprobatoare deşi, în sinea lui, era 
ferm convins că nu există hotel pe lumea asta care să nu 
aibă un şobolan sau doi. 


— Sigur că în niciun caz nu trebuie să-i daţi voie fiului 
dumneavoastră să se urce în pod. 

— Nu - zise Jack şi declanşă din nou zâmbetul de 
reclamă. Umilitoare situaţie. Chiar credea puţa asta grasă 
şi afectată că o să-i permită fiului său să se caţere într-un 
pat înţesat cu curse de şobolani, boarfe vechi şi Dumnezeu 
ştie ce altceva? 

Ullman luă planul podului şi îl puse sub celelalte. 

— Hotelul Overlook are o sută zece camere pentru 
oaspeţi, spuse pe un ton didactic. Treizeci dintre acestea, 
apartamentele, se află, uitaţi, aici, la etajul al treilea. Zece 
sunt situate în aripa vestică (inclusiv apartamentul 
prezidenţial), zece în mijloc, şi încă zece în aripa estică. 
Toate aceste apartamente se bucură de o privelişte 
superbă. 

Ai putea renunţa măcar la limbajul de agent imobiliar? 

Dar tăcu. Avea nevoie de slujba asta. 

Ullman puse şi planul etajului al treilea sub celelalte, şi 
acum amândoi se aplecară asupra planului etajului al 
doilea. 

— Patruzeci de camere, zise Ullman. Treizeci cu câte 
două paturi şi zece single. lar la etajul întâi avem câte 
douăzeci de camere din fiecare. Plus câte trei dulapuri 
pentru lenjerie la fiecare etaj şi o cămară la extremitatea 
estică a hotelului, la etajul al doilea şi una la extremitatea 
vestică la primul etaj. Întrebări? 

Jack clătină din cap. Ullman îndepărtă şi planurile 
etajelor întâi şi al doilea. 

— Aşa. Holul. În mijloc se află recepţia. În spatele ei sunt 
birourile. Holul se întinde pe câte douăzeci şi cinci de metri 
de la recepţie în fiecare direcţie. Aici, în aripa vestică, se 
află sufrageria Hotelului Overlook şi Salonul Colorado. Sala 
pentru banchete şi baluri se află în aripa estică. Întrebări? 

— Numai despre subsol, spuse Jack. Ăsta este cel mai 
important nivel pentru un îngrijitor în sezonul de iarnă. 
Acolo se desfăşoară acţiunea, ca să zic aşa. 


— Watson vă va conduce în subsol şi vă va arăta totul. 
Planul se află pe un perete în sala cazanelor. Sprâncenele i 
se împreunaseră la baza nasului într-un mod absolut 
impresionant, tocmai pentru a arăta că, în calitatea sa de 
director, nu se cobora chiar într-atâta încât să se preocupe 
de aspecte atât de pământene cum ar fi cazanele şi 
instalaţia. N-ar fi o idee prea rea dacă aţi pune nişte curse 
de şobolani şi acolo. O secundă va rog... 

Notă cu repeziciune ceva pe un carneţel pe care îl 
scosese din buzunarul interior al sacoului (pe fiecare 
pagină a carneţelului era tipărit în litere negre şi groase: 
Din partea biroului domnului Stuart Ullman, rupse pagina 
şi o puse în coşul de corespondenţă. Hârtia părea că se 
simte foarte stingheră în coşul gol. Carneţelul dispăru 
înapoi în buzunarul sacoului lui Ullman, încheind parcă, 
demonstraţia unui scamator. Acum îl vezi, Jacky, băiatule, 
acum nu-l mai vezi. Tipul ăsta e într-adevăr tare. 

Îşi reluaseră locurile de la început, Ullman - în spatele 
biroului şi Jack în faţa lui, cel care angaja şi cel care dorea 
să fie angajat, cel care imploră şi patronul care se lasă 
greu. Ullman îşi împreună mânuţele îngrijite pe sugativa de 
pe birou şi se uită la Jack, un bărbat mărunţel, cu un 
început de chelie, îmbrăcat într-un costum cum poartă 
numai bancherii, iar la gât, cu o cravată discretă, cenuşie. 
Efectul produs de floare era contrabalansat de o insignă 
mică pe celălalt rever. Purta inscripţia PERSONAL, cu litere 
Mici şi aurii. 

— O să fiu absolut sincer cu dumneavoastră, domnule 
Torrance. Albert Shockley este un om influent care deţine 
un pachet masiv de acţiuni Overlook. Hotelul nostru a 
realizat beneficii în acest sezon, pentru prima dată în istoria 
sa. Domnul Shockley face parte din Consiliul de 
Administraţie, dar nu se pricepe la hoteluri şi el este primul 
care recunoaşte asta. Însă a reuşit să-şi impună punctul de 
vedere în povestea aceasta cu îngrijitorul sezonier pe timp 
de iarnă. Vrea să vă angajăm. Aşa vom şi face. Dar dacă mi 


s-ar fi dat mână liberă în această problemă, nu v-aş fi 
angajat. 

Jack îşi frământa mâinile transpirate: Puţă mică şi 
afectată, puţă mică şi afectată, puţă... 

— Nu cred că vă pasă prea mult de părerile mele, 
domnule Torrance. Şi nici nu mă interesează. În mod cert 
sentimentele dumneavoastră faţă de mine nu au nimic de-a 
face cu propria mea părere, şi anume că dumneavoastră nu 
sunteţi omul potrivit pentru acest post. În sezon, adică de la 
15 mai la 30 septembrie, Hotelul Overlook are o sută zece 
angajaţi cu normă întreagă, putem zice că avem câte un 
angajat pentru fiecare cameră. Sunt convins că majoritatea 
mă antipatizează, bănuiesc chiar că unii dintre ei mă 
consideră un ticălos. Au dreptate judecându-mă astfel. 
Trebuie să fii puţin ticălos ca să conduci un hotel ca acesta, 
aşa cum merită să fie condus. 

Îl privi pe Jack, aşteptând un comentariu din partea lui, 
dar Jack declanşă din nou zâmbetul său de reclamă, larg şi 
cu jignitor de mulţi dinţi. 

Ullman continuă: 

— Hotelul Overlook a fost construit între anii 1907 şi 
1909. Cel mai apropiat oraş se află situat la patruzeci de 
mile spre est. Drumurile care duc acolo sunt închise 
traficului cam de la sfârşitul lui octombrie până prin aprilie. 
A fost construit de Robert Iownley Watson, bunicul 
mecanicului nostru. Aici au locuit membri ai familiilor 
Vanderbilt, Rockefeller, Astor, Du Pont. În apartamentul 
prezidenţial au stat patru preşedinţi: Wilson, Harding, 
Roosevelt şi Nixon. 

— Nu m-aş făli atât cu Harding şi Nixon, murmură Jack. 

Ullman se încruntă, dar hotări să continue fără să ţină 
seama de intervenţie. 

— Domnul Watson n-a putut face faţă acestei 
întreprinderi şi a vândut hotelul în 1915. A fost revândut 
apoi în 1922, în 1929 şi iar în 1936. Nu a fost locuit până la 
sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când a fost 


cumpărat şi renovat complet de Horace Derwent, milionar, 
inventator, pilot, producător de filme şi antreprenor. 

— Am auzit de el, spuse Jack. 

— Da. Tot ce atingea părea să se transforme în aur... mai 
puţin Hotelul Overlook. A pompat în el peste un milion de 
dolari transformându-l dintr-o relicvă prăfuită într-un punct 
de o deosebită atracţie turistică. Derwent a construit 
terenul de crichet pe care am văzut că l-aţi admirat când aţi 
sosit. 

— Crichet? 

— Da, domnule Torrance, crichet. Se spune că Derwent a 
învăţat acest joc de la secretara sa şi s-a îndrăgostit de el. 
Terenul de aici se pare că este cel mai bun din America. 

— Nici nu-mi trece prin gând să vă pun la îndoială 
spusele - spuse Jack cu gravitate. 

Un teren de crichet, un gard viu ornamental cu figuri de 
animale şi mai ce? Era din ce în ce mai plictisit, dar observă 
că domnul Ullman nu terminase încă. 

— Când deja pierduse trei milioane de dolari, Derwent a 
vândut hotelul unui grup de investitori din California. Dar 
nici ei nu au avut succes cu Overlook. Pur şi simplu nu se 
pricepeau. În 1970, domnul Shockley şi un grup de asociaţi 
de-ai lui au cumpărat hotelul şi mi-au încredinţat mie 
conducerea lui. Pot să spun că au fost câţiva ani când au 
lucrat în pierdere, dar sunt fericit că încrederea pe care mi- 
au arătat-o patronii nu s-a clintit. Anul trecut am ieşit fără 
deficit. Iar anul acesta, în registrele hotelului Overlook au 
fost trecute beneficii pentru prima oară în aproape şapte 
decenii. 

Jack şi-a dat seama că mândria acestui omuleţ plin de 
ifose este perfect justificată, dar, un moment mai târziu 
antipatia îl copleşi din nou. Spusse: 

— Nu văd nicio legătură între istoria plină de peripeții, 
recunosc, a hotelului şi senzaţia dumneavoastră că nu sunt 
potrivit pentru acest post, domnule Ullman. 


— Unul dintre motivele pentru care hotelul Overlook a 
pierdut atât de mulţi bani este deprecierea pe care o suferă 
hotelul în fiecare iarnă. Micşorează câştigul mult mai mult 
decât vă puteţi închipui, domnule Torrance. Iernile sunt 
neobişnuit de crude aici. Şi ca să putem face faţă tuturor 
problemelor care se pot ivi, am inventat postul de îngrijitor 
de iarnă ca să dea drumul la boiler şi ca să se încălzească 
diferitele aripi ale hotelului pe baza unui program zilnic. Să 
repare  stricăciunile, dacă acestea apar. Să fie în 
permanenţă atent la orice se întâmplă. În prima iarnă, am 
angajat o familie în locul unui singur om. Şi s-a petrecut o 
tragedie. O tragedie oribilă. 

Ullman îl cântări din ochi cu răceală pe Jack. 

— Am făcut o greşeală. Recunosc. Bărbatul era un beţiv. 

Jack simţi cum un rânjet, un rânjet sfios şi ruşinat, 
antiteza totală a zâmbetului dinţos de reclamă, i se 
întipărise pe faţă. 

— Asta e? Mă mir că Al nu v-a spus. M-am lăsat. 

— Da, domnul Shockley mi-a spus că nu mai beţi. Mi-a 
spus, de asemenea, de ultima dumneavoastră slujbă... să 
spunem, ultima dumneavoastră muncă de încredere? 
Predaţi limba engleză într-o şcoală din Vermont. V-aţi 
pierdut cumpătul, şi nu cred că trebuie să mai adaug şi alte 
detalii. Dar se întâmplă să cred că tocmai cazul acelui 
Grady are o semnificaţie şi de aceea am adus în discuţia 
noastră... problema trecutului dumneavoastră. În iarna 
1970-1971, după ce renovasem şi remobilasem hotelul, dar 
înainte de primul nostru sezon turistic, l-am angajat pe 
acest... nenorocit, pe nume Delbert Grady. S-a mutat în 
apartamentul în care veţi locui împreună cu soţia şi fiul 
dumneavoastră. Şi el avea o soţie şi mai avea două fiice. Am 
avut rezerve, cele mai importante fiind asprimea iernii şi 
faptul că familia lui Grady va fi ruptă de lumea din afară 
timp de 5-6 luni. 

— Dar nu este chiar aşa. Există telefoane şi probabil că 
există şi un emiţător radio aici. lar garda de la Rocky 


Mountain Naţional Park se află în apropiere şi cred că au un 
elicopter sau două. 

— Nu cunosc acest aspect, spuse Ullman. Hotelul are, 
într-adevăr un emiţător pe care vi-l va arăta domnul 
Watson, care vă va da şi o listă cu frecvențele pe care 
trebuie să le folosiţi dacă aveţi nevoie de ajutor. Legăturile 
telefonice cu Sidewinder se află deasupra solului şi cad la 
un moment dat în timpul iernii, şi poate dura între trei 
săptămâni şi o lună şi jumătate până le repară. Există şi un 
snowmobil în magazie. 

— Înseamnă că nu suntem complet rupţi de restul lumii. 

Domnul Ullman păru îndurerat. 

— Să presupunem că soţia sau fiul dumneavoastră ar 
cădea şi s-ar lovi grav la cap, domnule Torrance. Atunci, aţi 
crede că sunteţi rupt de restul lumii? 

Jack pricepu ce vrea să spună. Un snowmobil, chiar 
mergând cu viteză maximă, te-ar putea duce la Sidewinder 
într-o oră şi jumătate... poate. Un elicopter de la echipa de 
salvare a parcului naţional te-ar duce acolo în trei ore... În 
condiţii climaterice optime. Dacă este viscol elicopterul nici 
n-ar fi în stare să decoleze şi nici nu ai putea avea vreo 
speranţă să mergi cu snowmobilul la viteza lui maximă, 
presupunând că ai avea curajul să scoţi o persoană rănită la 
temperaturi de -15*, nu, chiar -20*C dacă adaugi şi vântul 
rece. 

— În cazul lui Grady, spuse Ullman, am judecat cam la fel 
cum se pare că a făcut domnul Shockley în cazul 
dumneavoastră. Singurătatea poate fi ea singură 
periculoasă. E mai bine ca omul să-şi aibă familia alături. Şi 
dacă ar fi avut necazuri, m-am gândit, erau şanse mici să 
păţească ceva atât de grav ca un cap spart, o explozie sau o 
criză de epilepsie. Putea fi vorba de o gripă, de o 
pneumonie, o mână ruptă şi chiar o criză de apendicită. 
Oricare ar fi fost situaţia, era timp suficient ca să ajungă la 
spital. Bănuiesc că ce s-a întâmplat a fost provocat de prea 
mult whisky prost şi ieftin, din care Grady îşi făcuse o 


rezervă impresionantă, fără ca eu să ştiu. Mai adăugaţi şi 
starea aceea ciudată pe care bătrânii noştri o numesc 
„febră de cabină”. Cunoaşteţi termenul? 

Ullman catadicsi să zâmbească în mod condescendent, 
gata să dea explicaţii în momentul în care Jack şi-ar fi 
recunoscut ignoranţa. Dar Jack a răspuns iute şi pe un ton 
tranşant: 

— Este un termen argotic care desemnează reacţia 
claustrofobică pe care o pot avea oamenii care sunt închişi 
împreună perioade îndelungate de timp. Această senzaţie 
de claustrare este manifestată prin antipatia pe care o 
resimţi faţă de oamenii cu care se întâmplă să fii închis. În 
cazurile extreme, aceasta poate avea ca rezultat halucinaţii 
şi violenţă - se comit crime din cauze total lipsite de 
importanţă - cum ar fi o mâncare arsă, sau spălatul vaselor. 

Perplexitatea se întipări pe figura lui Ullman şi dintr-o 
dată Jack se simţi mult mai bine. Se hotări să meargă puţin 
mai departe şi, în acelaşi timp, îi promise în gând lui Wendy 
că nu se va enerva. 

— Bănuiesc că aţi făcut o greşeală atunci. Şi-a molestat 
Grady în vreun fel familia? 

— I-a omorât, domnule Torrance, şi apoi s-a sinucis. Şi-a 
ucis fetiţele cu un topor, soţia cu o puşcă, cu care apoi s-a 
sinucis şi el. Avea piciorul rupt. Fără doar şi poate că a fost 
atât de beat încât a căzut pe scări. 

Ullman îşi întinse palmele pe birou şi îl privi atotştiutor 
pe Jack. 

— Absolvise liceul? 

— Nu, spuse Ullman pe un ton înţepat. Mi-am închipuit că 
un individ cu mai puţină imaginaţie nu ar fi atât de afectat 
de asprimea condiţiilor de izolare... 

— Asta a fost greşeala dumneavoastră, îl întrerupse Jack. 
Este mult mai probabil ca o persoană needucată să cadă 
victimă „febrei de cabină”, aşa cum este mult mai probabil 
ca o astfel de persoană să împuşte pe cineva în timpul unui 
joc de cărţi sau să comită un jaf nepremeditat. Se 


plictiseşte. Când vine iarna, nu mai are altceva de făcut 
decât să se uite la TV sau să-şi dea pasienţe şi să trişeze 
când nu-i ies toţi aşii. Nu are altceva de făcut decât să se 
certe cu nevasta, să ţipe la copii şi să bea. Are insomnii. Aşa 
că bea până adoarme şi se trezeşte mahmur. Devine din ce 
în ce mai nervos. Şi poate că liniile telefonice cad şi 
televizorul se strică şi atunci chiar că nu mai are nimic de 
făcut decât să se gândească şi să trişeze la pasienţă şi să se 
enerveze tot mai tare. Iar în cele din urmă... poc, poc, poc. 

— În timp ce o persoană mai educată, aşa, ca 
dumneavoastră? 

— Nouă ne place să citim, şi mie şi soţiei mele. Eu lucrez 
la o piesă de teatru, poate Al Shockley v-a spus. Danny îşi 
are jocurile lui, cărţile lui de colorat. Vreau să-l învăţ să 
citească şi vreau să-l învăţ să patineze. Şi Wendy ar vrea să 
înveţe să patineze. Cred că avem ce face şi nu vom sări să 
ne muşcăm de beregată dacă se întâmplă să se strice 
televizorul. Făcu o pauză. Şi Al a spus adevărul adevărat 
când v-a informat că nu mai beau. Am băut şi cazul meu 
devenise destul de grav. Dar în ultimele paisprezece luni nu 
m-am atins nici măcar de un pahar cu bere. Nu am de gând 
să aduc băutură aici şi nici nu cred că voi putea să-mi 
cumpăr de undeva după ce ne vom înzăpezi. 

— Aveţi dreptate - zise Ullman. Dar atâta timp cât sunteţi 
trei persoane aici, posibilitatea de a apărea probleme este 
mai mare. l-am împărtăşit această părere a mea domnului 
Shockley şi mi-a spus că îşi asumă întreaga 
responsabilitate. Acum şi dumneavoastră îmi cunoaşteţi 
părerea şi mi se pare că dumneavoastră doriţi să vă 
asumaţi responsabilitatea. 

— Într-adevăr. 

— Foarte bine. Accept această situaţie, deoarece nu am 
de ales. Dar totuşi aş fi preferat un student fără familie. 
Poate veţi reuşi totuşi să faceţi faţă. Acum vă voi da în grija 
domnului Watson, care o să vă arate subsolul. Asta în cazul 
în care nu mai aveţi şi alte întrebări. 


— Nu. Niciuna. 

Ullman se ridică. 

— Sper că nu aveţi resentimente, domnule Torrance. Nu 
am nimic personal cu dumneavoastră. Vreau numai binele 
hotelului Overlook. Este un hotel minunat. Şi vreau să 
rămână aşa. 

— Nu. Niciun resentiment. 

Şi Jack îşi declanşă din nou zâmbetul de reclamă, 
bucuros însă că Ullman nu a vrut să-i strângă mâna. Pentru 
că existau resentimente. De toate felurile. 


2. Boulder 


Se uită pe fereastra bucătăriei şi îl văzu aşezat pe 
trotuar. Pur şi simplu stătea acolo, nu se juca cu maşinuţele, 
nici cu camionul şi nici măcar cu avionul din plută de care 
fusese atât de bucuros când Jack i-l adusese, săptămâna 
trecută. Şedea pur şi simplu acolo, privind în lungul străzii 
după rabla lor de Volkswagen, cu coatele pe genunchi, cu 
bărbia în palme. Un puşti de cinci ani care-şi aştepta tatăl. 

Dintr-o dată Wendy se simţi rău, aproape că-i venea să 
plângă de rău ce se simţea. 

Atârnă cârpa de vase lângă chiuvetă şi cobori, încheindu- 
şi cei doi nasturi de la gât ai rochiei de casă. Jack şi mândria 
lui. Doamne fereşte, Al, n-am nevoie de niciun avans. Mă 
descurc deocamdată. Pereţii erau zgâriaţi şi mâzgăliţi cu 
creioane şi vopsea. Treptele erau abrupte şi lemnul 
începuse să crape. Toată clădirea avea mirosul acru de 
vechi; şi apoi, ce fel de casă era asta pentru Danny, după 
căsuţa lor curată şi luminoasă din Stovington? Cei care 
locuiau la etajul trei, deasupra lor, nu erau căsătoriţi şi, deşi 
starea lor civilă n-o deranja câtuşi de puţin, o necăjeau 
cumplit scandalurile lor permanente şi îngrozitor de 
zgomotoase. O speriau. Tipul se numea Tom şi după ce 
barurile se închideau şi ei se întorceau acasă, scandalurile 
începeau cu o vigoare uimitoare - restul săptămânii fiind 
calm, în comparaţie cu acestea. Scandalurile de Vineri 
seara le zicea Jack, dar nu era de râs. 

Femeia - o chema Elaine - începea în cele din urmă să 
plângă şi repeta mereu: Nu, Tom. Te rog, nu. Te rog, nu. Şi 
el urla. O dată chiar l-au trezit pe Danny. Şi Danny dormea 
buştean. 

În dimineaţa următoare Jack l-a prins pe Tom tocmai 
când ieşea şi au stat de vorbă în faţa casei. Iom a început să 
ţipe şi atunci Jack i-a spus ceva, prea încet ca Wendy să 
poată auzi. Iom a scuturat supărat din cap şi a plecat. Asta 


se întâmplase cu o săptămână în urmă şi câteva zile au fost 
linişte dar a venit weekendul şi lucrurile au reintrat în 
normal - scuzaţi, anormal. Nu era o atmosferă bună pentru 
băiat. 

Durerea o copleşi din nou dar o înăbuşi. Îşi aranjă rochia 
şi se aşeză pe trotuar lângă el. 

— Ce-i amice? 

Se uită la ea şi zâmbi. Dar zâmbetul îi era formal: 

— Bună, mămico. 

Avionul îl ţinea între picioarele încălţate în pantofi de 
sport. Una din aripi se crăpase. 

— Vrei să vedem dacă-l putem repara, iubitule? 

Danny privea din nou în lungul străzii: 

— Nu. Tata o să-l repare. 

— Tata s-ar putea să nu se întoarcă până la cină, amice. E 
drum lung până în munţi. 

— Crezi că gărgăriţa de maşină o să aibă vreo pană? 

— Nu, nu cred. 

Dar începuse deja să se îngrijoreze la acest gând. 
Mulţumesc, Danny. Chiar aveam nevoie de asta. 

— Tata a zis că s-ar putea să aibă o pană, zise Danny pe 
un ton neutru, aproape plictisit. A zis că pompa e căcată. 

— Nu spune asta, Danny. 

— Pompă? o întrebă, sincer mirat. 

Wendy oftă: 

— Nu căcată. Nu vorbi aşa. 

— De ce? 

— E vulgar. 

— Ce-i aia vulgar, mami? 

— Vulgar e atunci când te scobeşti în nas la masă, sau faci 
pipi cu uşa de la baie deschisă. Sau atunci când spui căcată. 
Căcat este un cuvânt vulgar. Oamenii drăguţi nu-l folosesc. 

— Tata aşa zice. Când s-a uitat la motorul gărgăriţei a zis: 
„Lisuse, pompa asta e toată căcată.” Tata, nu-i drăguţ? 

Cum de reuşeşti să intri în încurcături din astea, 
Winnifred? Exersezi mult? 


— E drăguţ, dar este şi om mare. Şi are mereu grijă să nu 
spună chestii din astea în faţa oamenilor care nu l-ar 
înţelege. 

— Vrei să zici oameni ca nenea Al? 

— Da. 

— Eu o să am voie să vorbesc aşa când o să fiu mare? 

— Cred că aşa o să vorbeşti, fie că-mi place, fie că nu. 

— Cât de mare? 

— Ce părere ai de douazeci de ani, amice? 

— Am de aşteptat cam mult timp. 

— Asta cam aşa e, dar măcar o să încerci? 

— Biiine. 

Îşi reluă poziţia de observaţie asupra străzii. Se încordă 
puţin, pregătindu-se parcă să se ridice. Dar maşina care se 
apropia era mult mai nouă şi de un roşu strălucitor. Se 
relaxă din nou. Wendy se întrebă cât de tare îl afectase 
mutarea în Colorado. El nu vorbea niciodată despre asta, 
dar o deranja să-l vadă atâta timp jucându-se singur. În 
Vermont trei din colegii lui Jack aveau copii cam de vârsta 
lui Danny - şi mai era şi grădiniţa - dar aici, unde s-au 
mutat, nu era niciun copil cu care Danny să se poată juca. 
Majoritatea apartamentelor erau ocupate de studenţi şi din 
puţinele cupluri care locuiau pe strada Arapahoe, numai 
câteva aveau copii.  Descoperise vreo doisprezece 
adolescenţi, trei bebeluşi şi cam atât. 

— Mămico, de ce şi-a pierdut tata serviciul? 

Wendy tresări, smulsă brusc din gânduri, şi bâjbâi după 
un răspuns. Analizase cu Jack modalităţile în care să facă 
faţă unei asemenea întrebări pusă de Danny, modalităţi 
care variau de la evitarea răspunsului până la adevărul gol- 
goluţ. Dar Danny nu pusese niciodată această întrebare. 
Niciodată până acum, când ea se simţea deprimată şi deloc 
pregătită pentru un răspuns. Se gândi că motivele şi 
acţiunile adulţilor trebuie să pară copiilor la fel de uriaşe şi 
de amenințătoare ca animalele sălbatice ascunse în umbra 
pădurilor. Copiii erau smuciţi de colo-colo fără să aibă cea 


mai mică idee de ceea ce se întâmplă. Gândul o aduse din 
nou periculos de aproape de lacrimi şi, în timp ce se 
străduia să le împiedice să se reverse, se aplecă, ridică 
avionul stricat şi îl răsuci în mâini. 

— Tatăl tău avea un cerc de dezbateri literare, Danny. Îţi 
aduci aminte? 

— Sigur, zise. Nişte certuri în glumă. 

— Aşa.  Răsuci avionul în mâini, privi marca 
(SPEEDOGLIDE) şi stelele albastre lipite pe aripi şi se 
pomeni că-i spune fiului ei adevărul. 

— Era un băiat pe nume George Hatfield pe care tata a 
trebuit să-l dea afară din cerc. Asta înseamnă că nu era tot 
atât de bun ca ceilalţi. George a spus că tăticul tău l-a dat 
afară pentru că nu-l plăcea şi nu pentru că nu ar fi fost 
destul de bun. Apoi George a făcut un lucru rău. Cred că ştii 
despre ce e vorba. 

— Ela dezumflat roţile de la gărgăriţa noastră? 

— Da, el. Se terminaseră orele şi tata l-a prins când ne 
găurea roţile. 

Ezită acum din nou, dar nu mai putea fi vorba de a evita 
răspunsul; avea numai de ales dacă să spună adevărul sau 
să mintă. 

— Tăticul tău, face uneori nişte lucruri de care îi pare rău 
mai târziu. Uneori nu judecă aşa cum ar trebui. Asta nu se 
întâmplă foarte des; numai câteodată. 

— L-a bătut pe George Hatfield, ca pe mine atunci când i- 
am murdărit hârtiile? 

Uneori - 

(Danny cu braţul în ghips) 

— Face nişte lucruri de care îi pare rău mai târziu. 

Wendy clipi cu sălbăticie, împiedicând lacrimile să curgă. 

— Cam aşa ceva, iubitule. Tăticul tău l-a lovit pe George, 
ca să-l oprească să ne taie toate cauciucurile, şi George a 
căzut şi s-a lovit la cap. După asta, cei care conduc şcoală 
au spus că George nu mai are voie să meargă acolo şi 
tăticul tău nu mai are voie să fie profesor acolo. 


Se opri, aşteptând îngrozită potopul de întrebări. 

— Aha, spuse Danny şi se uită din nou în lungul străzii. 

Aparent, subiectul era închis. Dacă ar fi putut şi ea să-l 
închidă, la fel de uşor... Se ridică. 

— Intru în casă. Vreau să beau o ceaşcă de ceai, amice. 
Vrei nişte prăjiturele şi un pahar cu lapte? 

— Cred că rămân aici să-l aştept pe tata. 

— Nu cred să vină înainte de cinci. 

— Poate o să vină mai devreme. 

— Poate - trebui ea să admită -, poate o să vină mai 
devreme. 

Era la mijlocul aleii când îl auzi: 

— Mămico? 

— Da, Danny. 

— Vrei să mergi şi să locuieşti în hotelul ăla toată iarna? 

Ei şi acum, pe care din cele cinci mii de răspunsuri să-l 
dea? Să-i spună cum s-a simţit ieri sau azi noapte sau în 
dimineaţa asta? Niciun răspuns nu semăna cu celălalt şi 
culoarea lor varia de la trandafiriu la negru funerar. 

Spuse: 

— Dacă asta vrea tatăl tău, atunci asta vreau şi eu. 

Făcu o pauză: 

— Tu ce zici? 

— Cred că şi eu vreau, zise Danny în cele din urmă. Nu 
prea am cu cine să mă joc pe-aici. 

— 'Ţi-e dor de prietenii tăi, nu-i aşa? 

— Câteodată mi-e dor de Scott şi de Andy. Cam atât. 

Se întoarse şi îl sărută, îi ciufuli părul deschis la culoare, 
care încet-încet îşi pierdea calitatea aceea mătăsoasă pe 
care numai părul de bebeluş o are. Era un copil atât de 
serios şi uneori Wendy chiar se întreba cum va supravieţui 
având nişte părinţi ca Jack şi ca ea. Marile speranţe cu care 
începuseră s-au tot risipit până când au ajuns în acest 
apartament sordid, într-un oraş pe care nu-l cunoşteau. 
Pentru o clipă avu din nou în faţa ochilor imaginea lui 
Danny cu braţul în ghips. Cineva din Serviciul Divin de 


Plasamente făcuse o greşeală, greşeală care, se temea ea 
uneori, nu va putea fi îndreptată niciodată şi pentru care 
cel mai inocent va trebui să plătească. 

— Să nu te duci pe stradă, amice, spuse ea, şi-l strânse 
tare în braţe. 

— Nici vorbă, mămico. 

Urcă în apartament şi intră în bucătărie. Puse ceainicul 
pe foc şi scoase câteva prăjiturele pe o farfurie pentru 
Danny, în caz că se hotăra în cele din urmă să vină în casă în 
timp ce ea stătea întinsă. Aşezată la masă, cu cana din 
ceramică în faţă, privi din nou pe fereastră şi-l văzu cum 
stătea încă pe trotuar, un puşti în blugi şi un tricou verde 
închis, prea mare pentru el. Avionul zăcea acum pe jos, la 
picioarele lui. Lacrimile, care o ameninţaseră toată ziua, 
izbucniră acum năvalnic şi Wendy se aplecă asupra aburului 
parfumat al ceaiului şi plânse. Cu durere şi disperare 
pentru trecut, cu spaimă pentru viitor. 


3. Watson 


V-aţi pierdut cumpătul, îi spusese Ullman. 

— OK, iată caloriferul, spuse Watson, aprinzând lumina în 
camera întunecată, cu miros de mucegai. 

Era un individ cărnos, cu păr vâlvoi, de culoarea 
floricelelor de porumb, îmbrăcat în cămaşă albă şi pantaloni 
bufanţi, verzi. Deschise un grătar mic din burta 
caloriferului şi se uită înăuntru, împreună cu Jack. 

— Uite, aici este flacăra de control. Un jet continuu, 
albăstrui, şuiera neîntrerupt cu o forţă canalizată şi 
distructivă, dar Jack se gândi că în acest caz, cuvântul cheie 
era distructivă şi nu canalizată: dacă îţi băgai mâna 
înăuntru, obţineai friptura în mai puţin de trei secunde. 

V-aţi pierdut cumpătul. 

(Danny, te simţi bine?) 

Caloriferul ocupa întreaga încăpere, care era cea mai 
mare şi cea mai veche pe care o văzuse Jack vreodată. 

— Flacăra de control e prevăzută şi cu un sistem de 
siguranţă, îi spuse Watson. Acolo înăuntru e un senzor mic 
care măsoară temperatura. Dacă temperatura scade sub un 
anumit punct, declanşează o sonerie în apartamentul 
dumneavoastră. Boilerul se află de partea cealaltă a 
peretelui. O să vă duc să-l vedeţi. 

Trânti grătarul la loc şi îl conduse pe Jack prin spatele 
colosului din metal, către o altă uşă. Metalul iradia o 
căldură letargică şi Jack se gândi la o pisică uriaşă care 
moţăie. Watson îşi zdrăngăni cheile şi începu să fluiere. 

V-aţi pierdut... 

(Când s-a întors în birou şi l-a văzut pe Danny acolo, 
zâmbind satisfăcut, îmbrăcat doar în pantalonii de trening, 
un nor de furie mare şi stacojiu i-a întunecat mintea. 
Deplasarea norului în capul său i s-a părut foarte lentă lui 
Jack, dar totul s-a întâmplat în mai puţin de un minut. A 
părut lentă aşa cum mişcarea în unele vise este lentă, 


uneori. În coşmaruri. Toate sertarele din birou păreau a fi 
fost percheziţionate în mod brutal cât timp  lipsise. 
Dulapurile, biblioteca. Fiecare sertar al mesei de lucru 
fusese răsturnat. Manuscrisul său, piesa în trei acte bazată 
pe o nuvelă pe care o scrisese cu şapte ani în urmă, înainte 
de absolvire, era împrăştiat pe podea. Bea o bere şi făcea 
corectările la actul II când Wendy îi spusese că îl caută 
cineva la telefon, iar Danny, în lipsa lui, turnase berea pe 
manuscris. Probabil ca să vadă dacă face spumă. Să vadă 
dacă face spumă, dacă face spumă... cuvintele îi sunau 
mereu şi mereu în minte, aşa cum sună o coardă bolnavă a 
unui pian dezacordat, completând circuitul furiei sale. S-a 
îndreptat hotărât spre băieţelul de trei ani care îl privea cu 
zâmbetul acela satisfăcut, izvorât din bucuria pe care i-a 
dat-o munca înfăptuită atât de bine şi cu atât de mult 
succes în biroul tăticului; Danny a deschis gura să spună 
ceva şi, în acel moment l-a apucat de mână şi i-a îndoit-o ca 
să-i facă să dea drumul gumei şi creionului mecanic pe care 
le ţinea încleştate în pumn, Danny a ţipat puţin... nu... nu... 
spune adevărul... a urlat. Toate astea erau atât de greu de 
amintit prin ceața deasă a mâniei, zgomotul acela 
dezgustător, prea tare. Undeva, Wendy, întrebând ce se 
întâmplă. Vocea ei suna ca de departe, înăbuşită de ceața 
lăuntrică. Asta era o problemă pe care ei doi trebuiau s-o 
rezolve. L-a răsucit pe Danny ca să-l bată la fund, degetele 
sale uriaşe de adult înfipte în puţina carne de pe antebraţul 
băiatului, formând un pumn închis în jurul lui, şi apoi, 
zgomotul sec al osului care s-a frânt nu a fost puternic, nu 
puternic, ci a fost foarte puternic, URIAŞ, dar nu puternic. 
A fost un sunet care a reuşit să pătrundă ca o săgeată prin 
ceața roşie, dar în loc să lase să intre lumina soarelui, 
sunetul acela a adus cu sine norii negri ai ruşinii şi 
remuşcării, a adus teroarea, a adus convulsiile chinuitoare 
ale sufletului. Un sunet net, clar, purtând trecutul la un 
capăt al său şi tot viitorul la celălalt, un sunet de mină de 
creion care se rupe sau de surcică pe care o frângi pe 


genunchi. Cu un moment de linişte deplină la celălalt capăt, 
în semn de respect, poate, pentru începutul unui viitor, 
pentru toată viaţa lui de atunci înainte. Văzând faţa lui 
Danny cum se goleşte de sânge până când devine albă ca 
brânza, văzându-i ochii, întotdeauna mari, mărindu-se 
parcă şi mai mult şi devenind sticloşi, Jack a fost sigur că 
băiatul va cădea leşinat în băltoaca de bere şi hârtii; 
propria lui voce, slabă şi beată, pronunţând cuvinte 
nedesluşite, încercând să repare, să găsească un drum pe 
lângă sunetul acela nu prea puternic de os frânt, înapoi în 
trecut - există vreun status quo în casă? - spunând: Danny 
ai pățit ceva? '[ipătul de răspuns al lui Danny, apoi 
exclamaţia şocată a lui Wendy când s-a apropiat de ei şi a 
văzut unghiul ciudat pe care îl făceau antebraţul şi cotul lui 
Danny; nu există braţ care să atârne în felul ăsta într-o 
lume populată cu familii normale. 'Ţipătul ei când l-a ridicat 
pe Danny în braţe şi bâlbâiala lipsită de sens. O, Doamne 
Dumnezeule, Danny, o, Doamne, o, braţul tău scump; şi Jack 
stătea în mijlocul încăperii, buimăcit şi prostit, încercând să 
înţeleagă cum de s-a putut întâmpla aşa ceva. Stătea acolo 
şi privirea sa a întâlnit-o pe a lui Wendy şi a înţeles că soţia 
lui îl urăşte. 

Nu a realizat atunci ce ar fi putut să însemne această ură 
în termeni practici; doar mai târziu şi-a dat seama că ea ar 
fi putut să-l părăsească chiar în seara aceea, să se fi dus la 
vreun motel, să angajeze un avocat pentru divorţ 
dimineaţa; sau ar fi putut să cheme poliţia. Ela văzut numai 
că soţia lui îl urăşte şi asta l-a zdruncinat. S-a simţit 
îngrozitor. Probabil că aşa trebuie să te simţi când eşti pe 
moarte. Apoi ea s-a repezit la telefon şi a format numărul 
spitalului, ţinând strâns în braţe copilul care încă mai ţipa şi 
Jack nu s-a dus după ea ci a rămas în biroul său răvăşit, 
simțind mirosul de bere şi gândind...) 

V-aţi pierdut cumpătul. 

Îşi frecă buzele cu palma şi-l urmă pe Watson în sala 
cazanelor. Era umed acolo, însă nu doar umezeala 


provocase  transpiraţia  lipicioasă şi greţoasă care-i 
acoperise fruntea, burta şi picioarele. Amintirea făcuse 
asta. Noaptea aceea din urmă cu doi ani părea că s-a 
întâmplat numai cu câteva ore înainte. Nicio întârziere. 
Nicio estompare. A adus înapoi ruşinea şi repulsia, 
sentimentul că e un nenorocit, că nu valorează nici cât o 
ceapă degerată, iar sentimentul acesta îl făcea întotdeauna 
să dorească cu disperare să bea şi această dorinţă aducea 
cu ea o disperare şi mai neagră - va exista vreodată o oră, 
fiţi atenţi, nu o săptămână sau chiar o zi, ci numai o oră 
când pofta de o băutură n-o să-l copleşească astfel? 

— Cazanul, anunţă Watson. 

Îşi scoase din buzunarul de la spate o batistă mare cu 
buline roşii şi albastre, îşi suflă nasul cu un zgomot zdravăn 
şi o îndesă înapoi, după ce aruncă o privire în ea să vadă 
dacă era ceva interesant acolo. 

Cazanul era montat pe patru blocuri de ciment, un 
rezervor cilindric şi înalt din metal, îmbrăcat în cupru şi 
peticit în multe locuri. Era instalat sub un labirint încâlcit 
de ţevi şi conducte care urcau în zig-zag spre tavanul înalt, 
festonat cu pânze de păianjen, al subsolului. În dreapta lui 
Jack, două ţevi uriaşe de încălzire veneau prin perete, de la 
caloriferul din camera alăturată. 

— Manometrul este aici, îi arătă Watson. Livre pe inci 
pătrat, psi. Cred că ştii ce înseamnă. L-am încălzit acum 
până la o sută şi camerele se cam răcesc noaptea. Unii din 
oaspeţi se plâng, ce dracu'. Oricum, ăştia nu-s întregi la 
minte să vină aici în septembrie. Şi în afară de asta, cazanul 
e cam bătrâior. Are mai multe petice decât o salopetă dată 
de pomană. 

Scoase batista. Claxonul. Privirea. Înapoi. 

— Am răcit, în pizda mă-sii - spuse Watson pe un ton 
familiar. Răcesc în fiecare septembrie. Ba stau aici şi 
cârpesc curva asta bătrână, ba ies afară, să tai iarba şi să 
aranjez terenu' ăla de crichet. Curentul şi răceala, zicea 
bătrâna mea mamă. Dumnezeu s-o aibă în pază, a murit 


acum şase ani. Cancerul a dat-o gata. Cum te prinde 
cancerul, e bine să-ţi faci testamentul. - Trebuie să ţii 
presiunea la cel mult 59 - poate 60. Domnul Ullman zice că 
să încălzeşti într-o zi aripa de vest, a doua zi, centrul, iar a 
treia zi, aripa de est. Nu că-i nebun? Îl urăsc pe ticălosul 
ăla. Bla-bla-bla, toată ziulica; e exact ca un căţel, din ăia 
mici, care te muşcă de gleznă şi după aia fuge şi se pişă pe 
tot covorul. E atât de dobitoc, că mă mir că poate să-şi sufle 
nasul. E păcat că vezi atâtea porcării în lume când n-ai 
puşca la tine. 

— Uite aici. Deschizi şi închizi supapele trăgând de 
inelele astea. Le-am marcat pentru tine. Alea cu semn 
albastru sunt pentru camerele din aripa de est. Roşu în 
mijloc. Galben, în aripa de vest. Când ajungi să încălzeşti 
aripa de vest, trebuie să ţii minte că este cea mai expusă la 
vremea de afară. Când se nasoleşte vremea, camerele de 
acolo sunt reci ca o femeie frigidă cu un cub de gheaţă între 
picioare. Poţi să urci presiunea până la 80 când încălzeşti 
aripa de vest. Aşa aş face eu. 

— Termostatul de sus... începu Jack. 

Watson clătină din cap cu vehemenţă, iar părul i se zburli 
şi mai tare. 

— Nu sunt conectate. Sunt doar de paradă. Unii din tipii 
ăştia veniţi din California nu sunt mulţumiţi până când în 
afurisitele lor de camere nu e atât de cald încât să poată 
creşte palmieri în ele. Şi toată căldura vine de aici, de jos. 
Totuşi trebuie să urmăreşti presiunea. O vezi cum 
oscilează? 

Bătu cu degetul în cadranul principal, al cărui indicator 
alunecase de la 100 la 102 în timp ce Watson monologase. 
Dintr-o dată Jack simţi un fior pe şira spinării şi gândi: O 
gâscă tocmai mi-a umblat pe mormânt. Apoi Watson răsuci 
maneta pentru presiune şi deschise supapa cazanului. Se 
auzi un şuierat puternic şi indicatorul cobori la 91. Watson 
închise supapa şi şuieratul se stinse. Cu părere de rău, 
parcă. 


— Oscilează, zise Watson. Să-ndrăzneşti numai să-i spui 
asta ciocănitoarei ăleia grase de Ullman că-şi şi scoate 
registrele şi-ţi explică timp de trei ore că nu-şi poate 
permite să cumpere un cazan nou până în 1982. Fii atent la 
ce-ţi zic: toată hardughia asta o să se transforme într-o 
rachetă care o să se înalțe la ceruri şi singura mea speranţă 
este că ordinaru' ăsta gras o s-o piloteze. O, Doamne, aş 
dori să am un suflet tot atât de milos cum îl avea mama. 
Putea să vadă binele din orice om. Eu sunt ca un şarpe cu 
clopoței. Ce dracu', n-ai ce face, dacă aşa ţi-e firea. 

Trebuie să ţii minte să cobori aici de două ori pe zi şi o 
dată noaptea înainte de culcare. Trebuie să controlezi 
presiunea. Dacă uiţi, o să tot crească, o să tot crească până 
când tu şi familia ta o să vă treziţi într-o bună dimineaţă pe 
lună. Dă drumu' la presiune câte puţin şi n-o să ai 
probleme. 

— Care e limita maximă? 

— Ar trebui să fie 250, dar acum ar sări în aer cu mult 
înainte. Pentru nimic în lume n-aş sta lângă cazan când 
indicatorul arată 180. 

— Nu există vreun dispozitiv automat de închidere? 

— Nici vorbă. Cazanul ăsta a fost construit cu mult 
înainte ca să se ceară asemenea chestii. Acum guvernul 
federal îşi bagă nasul în toate. Păi nu? FB.I.-ul îţi deschide 
scrisorile, CIA îţi ascultă telefoanele... şi uite ce a păţit 
amărâtu' ăla de Nixon... Dar dacă o să controlezi presiunea 
totul o să fie bine. Şi ţine minte să încălzeşti camerele cum 
vrea şefu'. Poţi însă să-ţi faci câtă căldura vrei în 
apartament. 

— Unde e instalaţia? 

— Ajungem şi acolo. Pe aici, prin arcada asta. 

Intrară într-o cameră lungă, rectangulară, care părea să 
se întindă mile întregi. Watson trase de un cordon şi aprinse 
un bec de 75 waţi, care aruncă asupra lor o lumină 
bolnăvicioasă. Chiar în faţă se afla fundul cuştii liftului, 
cabluri unse din belşug care coborau pe scripeţi cu 


diametrul de 6 m şi un motor uriaş îmbâcsit de atâta 
unsoare. Peste tot erau ziare: teancuri, legate în cutii. Pe 
alte cutii scria: Registre sau Facturi sau Chitanţe - DE 
PĂSTRAT! Mirosea galben, a mucegai. Unele din cutii se 
rupseseră, împrăştiind pe jos hârtii decolorate ce puteau fi 
vechi de douăzeci de ani. Jack privi fascinat în jur. Întreaga 
istorie a hotelului Overlook se afla aici, îngropată în cutiile 
astea care putrezeau. 

— Liftul ăla ne face multe necazuri - zise Watson, 
arătându-i cu degetul. Ştiu sigur că Ullman i-a dat şpagă 
inspectorului ca să nu trimită oameni să-l repare. Uite aici 
centrul instalaţiei. 

În faţa lor, cinci ţevi mari, fiecare din ele izolată şi strânsă 
cu benzi de oţel, se ridicau spre tavanul înalt. 

Watson indică un raft plin cu pânze de păianjen pe care 
se aflau câteva cârpe năclăite de unsoare şi o broşură cu 
foile dezlipite. 

— Asta-i schema instalaţiei, zise. Nu cred că o să ai 
probleme cu vreo spărtură - n-am avut cazuri din astea - 
numai că, uneori, ţevile îngheaţă. Singura metodă ca să 
eviţi chestia asta este să învârţi puţin robinetul noaptea, dar 
sunt mai mult de patru sute de robinete în palatul ăsta 
nenorocit. Pederastul ăla grăsan de sus o să urle de o să se 
audă până la Denver când o să vadă nota de plată. N-am 
dreptate? 

— Aş spune că aceasta este o analiză extrem de 
pertinentă. 

Watson îl privi cu admiraţie: 

— la spune, pe bune că eşti un tip educat, nu? Vorbeşti ca 
din carte. Îmi plac tipii ăştia, atâta timp cât nu sunt 
poponari. Mulţi sunt. Ştii cine a provocat toate scandalurile 
din facultăţi, de mai acum câţiva ani? Homosexualii. Se simt 
frustraţi şi trebuie să se manifeste cumva. lisuse, nu ştiu 
unde o să ajungem. Aşa, dacă îngheaţă, o să îngheţe aici, în 
puţul ăsta. Nu-i încălzit, înţelegi? Dacă se întâmplă, 
foloseşte asta. 


Băgă mâna într-o ladă spartă, portocalie şi scoase un mic 
arzător cu gaz. 

— Când găseşti locul unde s-a format gheaţă, desfaci 
izolaţia şi pui flacăra chiar acolo. Te-ai prins? 

— Da, dar dacă ţevile îngheaţă în altă parte, unde nu pot 
ajunge? 

— Asta n-o să se întâmple dacă-ţi vezi de treabă şi 
încălzeşti aşa cum trebuie. Oricum nu poţi ajunge la 
celelalte ţevi. Nu-ţi face griji. N-o să ai probleme. Al naibii 
loc e ăsta! Plin cu păianjeni. Pe bune că mă face să visez 
urât. 

— Ullman mi-a spus că primul îngrijitor de iarnă şi-a 
omorât familia şi apoi s-a sinucis. 

— Mda - tipul ăla, Grady. Era un nenorocit. Mi-am dat 
seama de asta în clipa când l-am văzut. Rânjea mereu ca un 
pechinez. Dar toată povestea asta s-a întâmplat la început, 
când s-a redat hotelul în funcţiune, şi dobitocul ăla gras de 
Ullman l-ar fi angajat şi pe Strangulatorul din Boston dacă 
ăla ar fi fost de acord să lucreze pentru un salariu de 
mizerie. l-a descoperit un pădurar de la Parcul Naţional; 
telefonul nu funcţiona. Toţi erau în aripa de vest, la etajul 
trei îngheţaţi sloi. Păcat de fetiţe. Aveau opt şi şase ani. 
Drăguţe foc. Da, domnule, a fost un tărăboi al dracului. În 
extrasezon, Ullman ăsta ţine şi un fel de speluncă în Florida 
şi a venit de-acolo cu avionul până la Denver, şi după aia a 
închiriat o sanie ca să ajungă aici de la Sidewinder, pentru 
că drumurile erau închise... o sanie, poţi să crezi? Aproape 
că i-a pleznit pipota încercând să ţină toată tărăşenia 
departe de ziarişti. Şi, tre' să recunosc, a reuşit destul de 
bine. A fost un articol în ziarul Post din Denver şi, 
bineînţeles, ştirea din foaia aia pişăcioasă pe care o scot 
aici, în Estes Park, dar asta a fost tot. Binişor, dacă stai să te 
gândeşti la reputaţia pe care o are locul ăsta. Mă aşteptam 
să apară vreun reporter care să facă săpături şi să-l 
folosească pe Grady drept pretext ca să scoată iar la iveală 
toate scandalurile. 


— Ce scandaluri? 

Watson ridică din umeri: 

— Orice hotel mare îşi are scandalurile lui. Aşa cum orice 
hotel mare are câte o stafie. De ce? Drace, oamenii vin şi 
pleacă. Uneori câte unul o mierleşte în camera de hotel, 
infarct sau comoţie sau cam aşa ceva. Hotelurile sunt locuri 
pline de superstiții. N-au etajul 13 şi nici camera 13, nu 
există oglinzi pe spatele uşilor, chestii din astea. Păi uite, o 
cucoană a murit aici în iulie trecut. Ullman a trebuit să aibă 
grijă şi să aranjeze totul şi iar a făcut treabă bună. D-aia îl 
plătesc cu douăjdouă de mii de dolari pe sezon şi tre' să 
recunosc, oricât de mult nu pot să-l sufăr, îi merită. E ca şi 
când aici ar veni oameni numai ca să vomite şi şefii îl 
angajează pe unu' ca Ullman ca să şteargă mizeria. Deci, 
mândra asta de care-ţi zic, tre' să fi avut vreo şaizeci de 
anişori - cam ca mine! - şi avea părul vopsit roşu, aşa cum e 
felinarul de la bordel, ţâţele îi atârnau pân” la buric că nu 
purta ţâţar, varice, puzderie, de parcă avea hărţi rutiere 
desenate pe picioare, bijuteriile-i atârnau de gât, din 
urechi, de mâini. Şi avea un amărât de puşti cu ea, nu mai 
mare de şapteşpe ani, cu părul lung până la noadă şi cu 
pantalonii aşa de bombaţi în dreptul organului de parcă-l 
avea umflat cu pompa. Stătea la noi de o săptămână, poate 
zece zile şi în fiecare noapte, aceeaşi poveste. Jos, în 
Salonul Colorado, de la cinci la şapte, ea sugând cocktailuri 
Singapore cu atâta patimă de zici că mâine au de gând să le 
interzică, şi el sugând dintr-o sticlă de bere, amărât, tot 
trăgând de ea să nu se termine. Şi ea face glumiţe 
spirituale şi de fiecare dată tipul rânjeşte ca un maimuţoi, 
de zici că are colţurile gurii pe elastic. Da' după câteva zile 
bagi de seamă că-i e tot mai greu să rânjească şi dracu” ştie 
la ce se gândeşte când se screme să-şi aducă organu' în 
stare de funcţionare când vine clipa. După aia se duc la 
masă, el mergând drept şi ea de-abia ţinându-se pe 
picioare, beată cui, ştii, şi el ciupeşte chelneriţele şi le face 


cu ochiu' când ea nu-l observă. Omule, ajunsesem chiar să 
facem pariuri cât o să reziste nenorocitu” ăla. 

Ridică din umeri: 

— Pe urmă, într-o seară, pe la zece, tipu' coboară şi zice 
că „soţia” lui e „indispusă” - chestie care însemna că nici nu 
se mai putea mişca de beată ce era, ca în fiecare seară de 
altfel - şi că el o să-i ducă nişte medicamente pentru 
stomac. Aşa că îşi ia valea în Porscheul micuţ, cu care 
veniseră, şi pa! A doua zi dimineaţă, gagica apare şi 
încearcă să joace teatru, că nu s-ar fi întâmplat nimic, 
pricepi? Da' se face din ce în ce mai palidă şi atunci domnul 
Ullman o întrebă, aşa, diplomatic, cum ştie el, dacă să nu 
anunţe poliţia, că poate individul o fi avut vreun accident 
sau cam aşa ceva. Da' mândra se repede la el ca o pisică 
sălbatică. Nu, nu, nu, e şofer bun, nu-i îngrijorată, toată 
situaţia este sub control, el o să se întoarcă la timp pentru 
cină. În după-masa aia, tipa intră în Salonul Colorado cam 
pe la trei şi n-a mai apucat să mănânce. S-a urcat la ea în 
cameră cam pe la zece jumătate şi atunci am văzut-o ultima 
oară în viaţă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Procurorul districtual zice că a înghiţit vreo treizeci de 
somnifere, după toată băutura aia pe care o băgase în ea. 
Bărbatu-său a apărut a doua zi, soţul adevărat de data asta, 
un avocat barosan din New York. I-a prezentat lui Ullman 
patru versiuni diferite ale iadului. O să te dau în judecată 
pentru asta şi o să te dau în judecată pentru aia şi când o să 
termin cu tine, n-o să mai fii în stare nici măcar să-ţi găseşti 
o pereche curată de izmene, chestii din astea. Da' Ullman e 
bun, al dracu' domne. Ullman l-a potolit pe nebun. Probabil 
că l-a întrebat pe avocat ce părere ar avea dacă ar găsi 
povestea cu nevastă-sa în toate ziarele din New York: Soţia 
unui Celebru Avocat bla-bla-bla găsită moartă cu burta 
plină de somnifere. După ce s-a jucat de-a „ascunde 
cârnatul” cu un june suficient de tânăr ca să-i poată fi 
nepot. Poliţia a găsit maşina parcată în spatele unui bufet 


non-stop din Lyons şi Ullman a tras nişte sfori ca avocatu' 
ăla să şi-o ia înapoi. Pe urmă amândoi au dat buzna peste 
bătrânu' Archer Houghton, procurorul districtual şi l-au 
făcut să schimbe verdictul în moarte accidentală. Infarct. 
Acum bătrânu' Archer are un Chrysler, nu-l invidiez, omu” e 
dator să primească ce i se oferă, mai ales când de-abia se 
descurcă. 

Scoase batista. Claxon. Privire. La loc în buzunar. 

— Ei, ce se mai întâmplă? Cam la o săptămână, pizda aia 
proastă de cameristă, Delores Vickery o cheamă, o apucă 
ţipatu' când face curat în camera unde au stat ăia doi şi 
pică leşinată. Când îşi revine, zice că a văzut-o pe femeia 
moartă în baie, zăcând goală puşcă în cadă. „Avea faţa 
umflată şi roşie şi rânjea la mine” - zice. Aşa că Ullman îi dă 
salariul pe două săptămâni şi-i zice să spele putina. Eu cred 
că au murit vreo patruzeci, cincizeci de oameni în hotelul 
ăsta de când l-a deschis bunicu' în 1910. 

Privirea îi licări: 

— Ştii cum o mierlesc marea majoritate? Infarct sau 
comoţie, în timp ce-i fac felul cucoanei cu care au venit. 
Cam asta întâlneşti peste tot în staţiuni: tipi cu un picior în 
groapă, care mai vor chestia aia pentru ultima oară în viaţă. 
Vin aici la munte, şi încearcă să-şi închipuie că au iar douăj' 
de ani. Uneori respiră câte ceva, că nu toţi directorii care 
au condus hotelu' au fost la fel de buni ca Ullman şi nu toţi 
au reuşit să împiedice publicarea istoriilor ăstora. Ei şi? 
Overlook are reputaţie. Pun pariu că reputaţie are şi hotelul 
Billmore din New York City, şi poţi s-o afli dacă întrebi pe 
cine trebuie. 

— Dar nu sunt stafii? 

— Domnule Torrance, am muncit aici toată viaţa. M-am 
jucat aici când eram cam cât puştiul tău în fotografiile alea 
pe care mi le-ai arătat. Şi încă n-am văzut nicio stafie. Dacă 
vrei să vii cu mine o să-ţi arăt magazia cu scule. 

— Sigur. 

Când Watson se întindea să stingă becul, Jack zise: 


— O grămadă de hârtii aveţi aici. 

— Nu te-nşeli. Parcă hotelul ăsta ar fi vechi de o mie de 
ani. Ziare şi facturi vechi şi chitanţe de încărcare şi 
Dumnezeu ştie mai ce. Bătrânu' meu le făcea faţă pe 
vremea când mai aveam cuptorul cu lemne, dar acum le-am 
pierdut socoteala. Odată şi odată o să angajez pe cineva să 
le ducă jos la Sidewinder şi să le ardă. Asta dacă Ullman o 
să vrea să plătească. Şi cred că o să vrea dacă reuşesc să-l 
conving că sunt şobolani aici. 

— Deci sunt şobolani? 

— Păi da, cred că sunt câţiva. Am să-ţi dau cursele şi 
otrava pe care Ullman vrea să le pui în pod şi aici. Ai grijă 
de ăla mic, dacă nu vrei să păţească ceva. 

— Nu, nu vreau să păţească nimic. 

Venit din partea lui Watson, sfatul nu-l mai deranjă. 

Se îndreptară spre scări, unde se opriră o clipă, atât cât îi 
trebui lui Watson ca să-şi sufle din nou nasul: 

— O să găseşti în magazie tot ce-ţi trebuie şi ce nu-ţi 
trebuie. Şi tot acolo găseşti şi şindrila. Ţi-a spus Ullman? 

— Da, vrea să schimb şindrila de pe o parte din 
acoperişul aripii de vest. 

— Uite, vezi, puţa aia grasă te pune să faci munca asta pe 
gratis, ca pe urmă, la primăvară să se vaite că n-ai făcut 
treabă ca lumea. l-am spus o dată în faţă. Zic... 

„.„„Cuvintele lui Watson se pierdură într-un zumzăit 
monoton în timp ce urcau scările. Jack Torrance privi în 
urmă, peste umăr, în întunericul impenetrabil, cu miros de 
mucegai, şi se gândi că dacă a existat vreodată vreun loc 
bântuit de stafii, atunci acesta era. Se gândi la Grady, 
înconjurat din toate părţile de zăpada moale, 
neîndurătoare, înnebunind treptat, în linişte, şi înfăptuind 
atrocitățile acelea. Au ţipat, oare? se întrebă. Bietul Grady, 
simțindu-se din ce în ce mai încolţit, cu fiecare zi ce trece, şi 
dându-şi în cele din urmă seama că pentru el primăvara nu 
va mai veni niciodată. N-ar fi trebuit să se afle aici. Şi n-ar fi 
trebuit să-şi piardă cumpătul. 


Urmându-l pe Watson spre uşă, vorbele îşi trimiseră 
ecoul înapoi spre el ca o prevestire funestă, însoţit de un 
pocnet ascuţit - ca o mină de creion care se rupe. Doamne, 
Dumnezeule, ce bine i-ar face un pahar. Sau o mie de 
pahare. 


4. Ţinutul umbrelor 


La 4.15 lui Danny i se făcu foame. Se duse să-şi mănânce 
biscuiţii şi să-şi bea laptele. Mâncă privind pe fereastră apoi 
se duse să-şi sărute mama care se odihnea, Wendy i-a spus 
că ar fi mai bine să stea în casă şi să-şi urmărească 
emisiunea preferată la televizor - timpul trece mai repede 
aşa - dar el clătină din cap cu hotărâre şi se întoarse la 
locul său de pe trotuar. 

Acum era ora cinci şi deşi nu avea ceas şi, oricum, nu 
prea ştia să citească orele, îşi dădea seama de trecerea 
timpului după felul cum se lungeau umbrele şi după tenta 
aurie pe care o căpătase lumina după-amiezii. 

Tot învârtind avionul în mâini începu să fredoneze un 
cântecel pentru copii. 

Îl învățase la Grădiniţa Jack and Jill din Stovington. Aici 
nu mai mergea la grădiniţă, pentru că tăticul lui nu mai 
avea bani. Ştia că mămica şi tăticul îşi fac griji din cauza 
asta, îşi fac griji că stă prea mult timp singur (şi chiar îşi fac 
griji că el îi învinovăţeşte din cauza asta), dar Danny chiar 
că nu mai avea chef să meargă la grădiniţă. Grădiniţa era 
pentru bebeluşi. Nu era el băiat mare încă, dar nici bebeluş 
nu mai era. Băieţii mari mergeau la şcoala mare şi acolo 
primeau şi masa de prânz. Clasa întâi. La anul. Anul acesta 
era pe undeva între stadiul de bebeluş şi cel de puşti 
adevărat. Totul era în regulă. Îi era, într-adevăr dor de 
Scott şi de Andy - mai ales de Scott - dar totul era în 
regulă. Părea mai potrivit să aştepte singur orice urma să 
se întâmple. 

Înţelegea acum o mulţime de lucruri despre părinţii lui şi 
ştia că de multe ori, lor nu le plăcea ce poate el să 
înţeleagă, iar de multe alte ori refuzau să-l creadă. Dar într- 
o bună zi vor fi obligaţi să creadă. Se mulțumea să aştepte 
ziua aceea. 


Era totuşi un lucru rău că nu puteau avea mai multă 
încredere în el, mai ales în momente din acestea. Mămica 
stătea întinsă pe pat în apartamentul lor, plângând aproape, 
atât de îngrijorată era din cauza tatălui lui. Unele din 
lucrurile pentru care ea îşi făcea griji erau lucruri prea de 
oameni mari ca să le poată înţelege Danny - lucruri vagi, 
care aveau de-a face, desigur, cu „imaginea despre sine” a 
tatălui său, sentimente de vină şi mânie şi teamă de viitor -, 
dar cele două lucruri principale la care se gândea ea acum 
erau că tati a avut o pană în munţi („dar, atunci de ce nu dă 
telefon?”) sau că tati s-a dus să facă Lucrul Rău. Danny ştia 
foarte bine ce înseamnă Lucrul Rău de când i-a explicat 
Scotty Aaronson, care era cu şase luni mai mare. Scotty 
ştia, pentru că şi tăticul lui făcea Lucrul Rău. Odată, i-a 
povestit Scotty, tăticul lui i-a tras un pumn mamei lui chiar 
în ochi, de-a culcat-o la pământ. Până la urmă, tăticul şi 
mămica lui Scotty au DIVORȚAT din cauza Lucrului Rău, şi 
când l-a cunoscut Danny, Scotty stătea cu mama lui şi îşi 
vedea tatăl numai la sfârşit de săptămână. Cea mai mare 
teroare a vieţii lui Danny era DIVORŢUL, cuvânt care 
apărea întotdeauna în mintea lui ca o firmă pictată cu litere 
roşii, acoperite cu şerpi veninoşi care şuieră tot timpul. 
Dacă e DIVORŢ, înseamnă că părinţii tăi nu mai locuiesc 
împreună. Se luptă pentru tine într-o „curte” (curte de 
tenis? curte de badminton? Danny nu ştia care din cele 
două, sau dacă nu cumva era o a treia, însă mămica şi 
tăticul lui au jucat şi tenis şi badminton la Stovington, aşa 
că presupunea că putea fi oricare dintre ele) şi tu trebuia să 
pleci cu unul din ei şi practic nu-l mai vedeai niciodată pe 
celălalt; şi cel cu care stăteai avea voie să se căsătorească 
cu cineva necunoscut, dacă avea chef. Cel mai 
înspăimântător lucru despre DIVORŢ era că simţea 
cuvântul - sau noţiunea, sau ce era chestia asta care i se 
arăta atunci când înţelegea ceva - simţea cuvântul ăsta 
plutind în capetele propriilor săi părinţi, uneori difuz şi 
destul de îndepărtat, uneori tot atât de gros, întunecat şi 


înfricoşător ca un nor de furtună. Aşa s-a întâmplat şi după 
ce tăticul l-a pedepsit pentru că îi murdărise hârtiile din 
birou şi doctorul a trebuit să-i pună mâna în ghips. 
Amintirea aceasta se estompase deja, dar amintirea 
gândurilor despre DIVORŢ era limpede şi înspăimântătoare. 
Gândurile au circulat mai mult în jurul mamei, de data 
aceea şi el era terorizat în permanenţă de ideea că ea o să- 
şi smulgă cuvântul din creier şi o să-l rostească, făcându-l 
să devină adevărat. DIVORŢ. Era un subînţeles statornic în 
gândurile lor, unul din puţinele pe care le putea recunoaşte, 
aşa cum recunoşti ritmul unei melodii simple. Dar, tot aşa 
ca un ritm, gândul central forma numai miezul unor 
gânduri mai complexe, gânduri pe care nici măcar nu putea 
să le interpreteze. Veneau către el numai sub formă de 
culori şi stări sufleteşti. Gândurile despre DIVORŢ ale 
mamei se învârteau în jurul accidentului pe care tăticul îl 
provocase când i-a pus braţul în ghips şi în jurul celor 
petrecute la Stovington când tăticul lui şi-a pierdut 
serviciul. Băiatul ăla. George Hatfield ăla, care s-a ofticat 
atât de rău pe tata încât i-a găurit picioarele gărgăriţei. 
Gândurile despre DIVORŢ ale tatei erau mai complexe, 
colorate în violet închis şi acoperite cu dungi negre 
înfricoşătoare. Părea că se gândeşte că lor le-ar fi mult mai 
bine dacă el i-ar părăsi. Că nimic nu l-ar mai durea. Tăticul 
lui avea dureri tot timpul, mai ales din cauza Lucrului Rău. 
Danny putea aproape să recunoască şi asta: dorinţa 
copleşitoare şi permanentă a tatei de a se duce într-un loc 
întunecat şi să facă Lucrul Rău, până când creierul lui o să 
tacă şi o să-l lase în pace. 

Dar în după-amiaza asta, mama lui nu trebuia să-şi facă 
griji şi ar fi vrut să se ducă la ea şi să-i spună. Gărgăriţa n-a 
avut nicio pană. Tata nu era undeva făcând Lucrul Rău. 
Aproape ajunsese acasă acum; era pe autostrada dintre 
Lyons şi Boulder. Acum tăticul lui nici măcar nu se gândea 
la Lucrul Rău. Se gândea la... la... 


Danny se uită pe furiş la fereastra bucătăriei. Câteodată, 
când se concentra foarte tare, i se întâmpla ceva. Lucrurile 
- lucrurile reale - dispăreau şi apoi el vedea lucruri care nu 
existau acolo. Odată, nu la mult timp după ce-i puseseră 
braţul în ghips, s-a întâmplat la cină. Părinţii lui nu prea 
vorbeau unul cu celălalt pe atunci. Dar se gândeau. O, da. 
Gândurile despre DIVORŢ atârnau asupra mesei din 
bucătărie ca un nor plin cu ploaie neagră, umflat gata să 
plesnească. Era atât de înfricoşător, că nu a putut să 
mănânce. Numai gândul că ar putea mânca înconjurat de 
DIVORŢUL. ăla negru îi provoca o stare de vomă. Şi pentru 
că părea teribil de important, s-a concentrat cât a putut mai 
tare, s-a concentrat cu disperare şi atunci s-a întâmplat 
ceva. Când a revenit la lumea reală, zăcea întins pe 
pardoseală cu mazăre şi pâine de cartofi în poală şi mămica 
îl ţinea în braţe şi plângea şi tăticu' vorbea cu cineva la 
telefon. S-a speriat atunci şi a încercat să le explice că nu 
era nimic grav, că asta i se întâmpla uneori când se 
concentra încercând să înţeleagă mai multe decât în mod 
normal. A încercat să le explice despre Tony, pe care ei îl 
numeau „tovarăşul lui de joacă invizibil”. 

Şi tatăl lui a spus: 

— Pare să nu aibă nimic, dar oricum vreau să-l vadă 
doctorul. 

După ce doctorul a plecat, mămica l-a pus să promită că 
n-o să mai facă asta niciodată, că n-o să-i mai sperie aşa 
niciodată şi Danny a promis. Şi el era înspăimântat. Pentru 
că atunci când se concentrase tare-tare şi mintea îi zburase 
înspre tatăl său, doar o clipă înainte de apariţia lui Tony (în 
depărtare, ca întotdeauna, strigându-l) şi înainte ca lucruri 
ciudate să întunece bucătăria şi feliile de friptură de pe 
farfuria albastră, doar o secundă, propria sa conştiinţă 
plonjase în întunericul din mintea tatălui său spre un cuvânt 
de neînțeles, cu mult mai înfricoşător decât DIVORŢUL; şi 
acel cuvânt era SINUCIDERE. Danny nu-l întâlnise 
niciodată în mintea părintelui său şi sigur că nu îl căutase în 


mod special. Nici nu-i păsa dacă nu afla niciodată ce voia să 
însemne cuvântul ăsta. 

Însă îi plăcea să se concentreze, pentru că uneori aşa 
venea Tony. Nu întotdeauna. Câteodată lucrurile doar 
deveneau neclare şi păreau că înoată în faţa ochilor lui - 
puţin timp - apoi reveneau la normal - de cele mai multe 
ori. Dar alteori se întâmpla ca Tony să apară chiar la 
marginea viziunii lui, strigându-l de departe şi făcându-i 
semne... 

S-a întâmplat de două ori de când se mutaseră în 
Boulder, şi-şi aducea şi acum aminte cât de bucuros fusese 
când şi-a dat seama că Tony venise după el. Deci nu-şi 
părăsise chiar toţi prietenii. 

Prima oară era în curtea din spatele casei şi nu s-a 
întâmplat mare lucru. Doar Tony care îi făcea semne cu 
mâna şi apoi întuneric şi după câteva minute a revenit la 
lucrurile reale, păstrând câteva fragmente de amintire 
destul de vagi, ca după un vis confuz. A doua oară, cu două 
săptămâni în urmă, a fost mai interesant: Tony îi făcea 
semne şi îl striga de peste alte patru curţi: Danny... vino... 
să... vezi... Era ca şi când s-ar fi ridicat şi apoi ar fi căzut 
într-o gaură adâncă, aşa, ca Alice în Ţara Minunilor. Şi apoi 
s-a pomenit în subsolul blocului în care locuiau, şi Tony era 
lângă el, arătându-i cufărul în care tăticul lui îşi ţinea toate 
hârtiile importante, şi mai ales PIESA. 

— Vezi? îi spusese atunci Tony cu vocea lui melodioasă, 
care venea parcă de la mari depărtări. Este sub scară. 
Chiar sub scară. Cei care v-au ajutat la mutat l-au pus 
chiar... sub... scară. 

Danny a făcut un pas înainte ca să poată privi mai 
îndeaproape această minune şi atunci a simţit că se 
prăbuşeşte din nou, de data aceasta din leagănul în care, de 
fapt, stătuse tot timpul. 

Trei sau patru zile mai târziu, tatăl lui tropăia prin toată 
casa, spunându-i mamei foarte furios că a cotrobăit prin tot 
subsolul ăla afurisit, şi cufărul lui nu era acolo, şi că avea de 


gând să-i dea în judecată pe indivizii ăia afurisiţi care le-au 
transportat bagajele şi care i-au uitat cufărul atât de preţios 
undeva, pe drumul dintre Vermont şi Colorado. Cum se 
putea aştepta cineva că el o să fie în stare să termine 
PIESA, dacă are parte numai de ghinioane din astea? 

Şi Danny i-a zis: 

— Nu, tati. E sub scară. Oamenii ăia l-au pus chiar sub 
scară. 

Tăticul i-a aruncat o privire ciudată şi după aia a coborât 
la subsol. Cufărul era acolo, chiar acolo unde îi arătase 
Tony. 'Lăticul lui l-a tras pe Danny deoparte, l-a luat în braţe 
şi l-a întrebat cine i-a dat voie în pivniţă. Iom, de sus? 
Pivniţa era periculoasă, a zis Tăticul. De-asta proprietarul o 
ţine încuiată. Dacă cineva a uitat-o descuiată, tăticul vrea să 
ştie. S-a bucurat că şi-a găsit hârtiile şi PIESA, dar toate 
astea n-ar avea nicio valoare, a zis el, dacă Danny ar fi căzut 
pe scări şi şi-ar fi rupt... piciorul. Danny i-a mărturisit cinstit 
că nu fusese în pivniţă. Uşa era întotdeauna încuiată cu 
lacăt. Şi Mămica a zis că aşa e. Danny nu se ducea niciodată 
jos pentru că acolo era umezeală şi întuneric şi puzderie de 
păianjeni. Şi Danny nu minţea. 

— Şi atunci, de unde ai ştiut, amice? îl întrebă Tăticul. 

— Tony mi-a arătat. 

Părinţii au schimbat o privire pe deasupra capului său. Se 
mai întâmplase asta. Pentru că îi înfricoşa, alungau repede 
gândul. Dar el ştia că îşi făceau griji din cauza lui Tony. Mai 
ales mămica, şi el trebuia să fie atent ca nu care cumva să 
se gândească în felul acela special şi să-l cheme pe Tony 
când era prin preajmă. Dar acum se gândi că încă mai 
stătea întinsă, încă nu începuse să facă treabă prin 
bucătărie, aşa că începu să se concentreze tare-tare ca să 
vadă dacă poate să înţeleagă la ce se gândeşte tata. 

Se încruntă şi strânse pumnii. Nu închise ochii - nu era 
nevoie - dar îi miji până când semănau cu două crăpături şi- 
şi imagină vocea tăticului, vocea lui Jack, vocea lui John 
Daniel Torrance, adâncă şi fermă, uneori subţiindu-se când 


se distra, alteori, adâncindu-se şi mai tare din cauza furiei 
sau doar rămânând fermă pentru că se gândea. Se gândea 
la. Se gândea cum. Se gândea... 

(se gândea) 

Danny oftă uşurel şi trupul i se prăbuşi pe trotuar, de 
parcă i-ar fi dispărut toţi muşchii din el. Era perfect 
conştient; vedea strada şi fata şi băiatul care mergeau pe 
trotuarul celălalt, ţinându-se de mână, pentru că 

(? se iubeau?) 

erau bucuroşi că ziua e frumoasă şi că ei sunt împreună. 
Vedea frunzele de toamnă mânate de vânt de-a lungul 
rigolei, roţi galbene, cu forme neregulate. Vedea casa de 
peste drum şi observă că acoperişul e din („şindrilă. Cred 
că n-o să fie nicio problemă dacă mă ţine bujia da, o să fie 
bine. Watson ăla, dumnezeule, ce figură, mi-ar plăcea să-l 
bag în PIESĂ. Până la urmă o să bag în ea toată blestemata 
asta de specie umană dacă nu-s atent. Da. Şindrilă. Or avea 
ăştia şi cuie pe-acolo? Rahat, am uitat să-l întreb, oricum, 
sunt uşor de procurat de la fierăria din Sidewinder. Viespi. 
Îşi fac cuibul cam pe vremea asta. S-ar putea să vreau să-mi 
cumpăr un aparat din ăla de omorât insectele în caz că sunt 
viespi acolo când scot şindrila veche. Şindrila nouă”). 

şindrilă. Deci la asta se gândeşte. A primit slujba şi se 
gândeşte la şindrilă. Danny nu ştia cine este Watson, dar 
toate celelalte păreau destul de clare. Şi poate că o să 
reuşească şi el să vadă cuibul ăla de viespi. De fapt era 
sigur. Tot atât de sigur cum numele lui era 

„Danny... Dannii...” 

Ridică privirea şi iată-l pe 'Tony, departe, pe stradă, lângă 
un semafor, făcându-i semn cu mâna. 

Ca întotdeauna, Danny simţi un val de plăcere la vederea 
prietenului său, dar de data aceasta, parcă a simţit şi un 
ghimpe de spaimă, de parcă Tony adusese cu sine şi un 
strop de întuneric. Un borcan plin de viespi, care, odată 
eliberate, ar înţepa foarte tare. 

Dar nici nu se punea problema să nu se ducă. 


Se prăbugşi şi mai tare pe trotuar, mâinile relaxându-i-se 
şi atârnându-i acum între picioare. Bărbia i se afundă în 
piept. Apoi simţi o smucitură uşoară, nedureroasă când o 
parte din el se ridică şi fugi după Tony în bezna ca o pâlnie. 

„Danniii...” 

Acum întunericul era brăzdat de vârtejuri albe. Un sunet 
ca de tuse uscată şi umbre chinuite, îndoite, care noaptea 
se dizolvau în brazi, împinse fiind de urletul furtunii. 
Zăpada se învârtea şi dansa. Peste tot era numai zăpadă. 

— Prea adânc - se auzi din întuneric vocea lui Tony şi 
tristeţea din vocea lui îl îngrozi pe Danny. Prea adânc ca să 
mai poţi ieşi. 

Altă formă, neclară încă, apărând de nicăieri. Uriaşă şi 
dreptunghiulară. Un acoperiş înclinat. Albul nedesluşit în 
furtuna întunecată. Multe ferestre. O clădire înaltă 
acoperită cu şindrilă. Unele din plăcile de şindrilă sunt mai 
verzi, mai noi. Tăticul lui le-a pus. Le-a bătut în cuie 
cumpărate de la fierăria din Sidewinder. Acum zăpada 
acoperă şindrila. Acoperă totul. 

O lumină verde, fermecată răsare în faţa clădirii, ezită, 
tremură şi se transformă într-un craniu uriaş, cu un rânjet 
hidos, peste două oase încrucişate. 

— Otravă - pluteşte prin întuneric vocea lui Tony. Otravă. 

Alte semne îi zboară prin faţa ochilor, unele scrise cu 
litere verzi, altele pe tăblițe indicatoare înfipte în nămeţii de 
zăpadă.  ÎNOTUL INTERZIS. PERICOL! CABLURI 
NEIZOLATE. ACEASTĂ PROPRIETATE ESTE BLESTEMATŢĂ. 
TENSIUNE ÎNALTĂ. A TREIA TRAVERSĂ. PERICOL DE 
MOARTE. NU VĂ APROPIAŢI. NU INTRAŢI. TRECEREA 
INTERZISĂ. CONTRAVENIENŢII VOR FI ÎMPUŞCAŢI. FĂRĂ 
AVERTISMENI. Pe niciuna nu reuşeşte s-o înţeleagă 
complet - nu ştie să citească! -, dar cam bănuieşte ce vor să 
însemne şi o senzaţie ireală de teroare pare să-i umple 
toată fiinţa. 

Acum se află într-o cameră plină cu mobilă ciudată, o 
cameră în care e întuneric. Zăpada se izbeşte de ferestre cu 


un sunet nisipos. Gura îi este uscată, ochii îi ard, inima îi 
bate ca un ciocan, gata să-i spargă pieptul. De afară se 
aude un zgomot cavernos, asurzitor de parcă o uşă 
îngrozitoare ar fi fost dată de perete. Zgomot de paşi. În 
cealaltă parte a camerei este o oglindă şi pe argintul ei este 
scris cu foc verde un singur cuvânt şi cuvântul acela este 
AMIRC. 

Camera dispare. Altă cameră. O ştie. 

(o va şti) 

pe aceasta. Un scaun răsturnat. O fereastră spartă prin 
care intră zăpada în vârtejuri; deja a acoperit marginea 
covorului. Perdelele au fost rupte şi atârnă de galerie - 
ruptă şi ea. Un dulăpior răsturnat. 

Alte sunete asurzitoare, cavernoase, sacadate, ritmice, 
oribile. Sticlă care se sparge. Dezastrul care se apropie. O 
voce răguşită, vocea unui nebun, şi mai îngrozitoare prin 
familiaritatea ei: 

„leşi de-acolo! leşi de-acolo, căcăciosule! Ia-ţi doctoria!” 

Bum. Bum. Bum. Lemn care se crapă: Un răcnet sălbatic 
de furie şi satisfacţie. AMIRC. Care se apropie. 

Pluteşte prin cameră. Fotografii sfâşiate pe pereţi. Un 
pateton 

(? patefonul Mamei?) 

răsturnat pe podea. Discurile ei, Grieg, Hândel, Beatles, 
Art Garfunkel, Bach, Liszt împrăştiate peste tot. Sparte, 
crestate ca marginile unei plăcinte negre. O rază de lumină 
care vine din altă cameră, din baie, lumină albă şi nemiloasă 
şi un cuvânt care se aprinde şi se stinge pe oglinda 
dulăpiorului cu medicamente, ca un ochi roşu: AMIRC. 
AMIRC. AMIRC... 

— Nu - şopti - Nu, Tony, te rog... 

Şi, atârnând peste buza albă de porțelan a căzii, o mână. 
Fără viaţă. O şuviţă de sânge (AMIRC) curge încet de-a 
lungul unuia dintre degete, mijlociul, picurând pe gresie din 
vârful unghiei bine îngrijite. 

Nu, onu,onu... 


(te rog, Tony, mă sperii) 

AMIRC AMIRC AMIRC 

(încetează, Tony, încetează) 

Dispare încet. 

În întuneric zgomotele asurzitoare devin tot mai 
puternice, cu ecou, împrejurul lui, pretutindeni. 

Şi acum stă ghemuit în holul întunecat, ghemuit pe un 
covor albastru ţesut cu forme negre, întortocheate, 
ascultând cum se apropie de el, împleticindu-se, mirosind a 
sânge şi a sfârşit, într-o mână are un topor pe care îl roteşte 
(AMIRC) în cercuri fioroase, izbindu-l de pereţi, tăind 
tapetul de mătase şi împrăştiind nori de moloz: 

„Vino şi ia-ţi doctoria! Fii bărbat şi ia-ţi doctoria 

Forma înaintează spre el, uriaşă, emanând un iz dulce- 
acrişor, capul toporului despicând gerul cu un şuierat 
înspăimântător, şi apoi tunetul când se izbeşte de perete, 
împrăştiind tencuiala într-un nor uscat, care te face să 
strănuţi. Ochi mici şi roşii strălucesc în întuneric. Monstrul 
se repede asupra lui, l-a descoperit, ghemuit aici, lipit de 
perete. Iar chepengul din tavan este încuiat. 

Întuneric. Pluteşte. 

— Tony, te rog du-mă înapoi, te rog, te rog... 


VW 


Şi era înapoi, aşezat pe trotuarul străzii Arapahoe, cu 
cămaşa lipicioasă lipită de spinare, lac de transpiraţie. În 
urechi încă îi mai răsunau acele sunete asurzitoare, uriaşe, 
polifonice, iar în nări încă mai avea mirosul propriei urine 
când şi-a dat drumul, în punctul maxim al spaimei. Mai 
vedea încă mâna aceea fără viaţă, atârnând peste marginea 
băii cu sângele scurgându-se pe un deget, mijlociul, şi acel 
cuvânt inexplicabil şi cu atât mai îngrozitor decât toate 
celelalte: AMIRC. 

Şi acum lumina soarelui. Lucruri reale. Cu excepţia lui 
Tony aflat la şase străzi distanţă acum, un punct doar lângă 
colţ, a cărui voce subţire şi dulce de-abia se auzea: 

— Ai grijă, amice... 


Apoi, în clipa imediat următoare, Tony dispăruse, iar 
rabla roşie a tatălui tocmai dăduse colţul, zdrăngănind din 
toate încheieturile şi lăsând dâre de fum albastre în spate. 
Danny sări în picioare, făcându-i cu mâna, ţopăind, 
strigând: 

— Tati! Hei, Tăticule! Bună! Bună! 

Tăticul sau parcă Volkswagenul, opri motorul şi se 
deschise portiera. Danny alergă spre el dar brusc îngheţă 
pe loc, cu ochii dilataţi. Inima i se oprise în gât, sloi de 
gheaţă. Lângă tăticul lui, pe celălalt scaun, se afla un topor 
cu mâner mic, acoperit cu sânge închegat şi fire de păr. 

Asta era. Apoi toporişca a redevenit o sacoşă din hârtie 
plină cu alimente. 

— Danny... ţi-e rău, amice? 

— Nu, mi-e bine. 

Se duse spre tatăl său şi-şi îngropă faţa în jacheta lui 
îmblănită şi îl strânse tare în braţe, tare, tare. Jack îl 
îmbrăţişă şi el, uimit. 

— Hei, nu trebuie să stai aşa mult la soare, amice. Eşti ud 
leoarcă. 

— Cred că am adormit niţel. Te iubesc, tăticule. Te-am 
aşteptat. 

— Şi eu te iubesc, Dan. Am cumpărat nişte chestii. Crezi 
că eşti destul de mare ca să le duci în casă? 

— Sigur! 

— Amicul Torrance, cel mai puternic om din lume, spuse 
Jack, ciufulindu-l. Al cărui hobby este să adoarmă pe 
trotuare. 

După asta s-au îndreptat spre casă şi mămica coborâse 
ca să-i întâmpine şi el s-a oprit pe trepte şi i-a urmărit cum 
se sărută. Se bucurau să se vadă. Dragostea ţâşnea din ei 
aşa cum ţâşnise şi din băiatul şi fata care se plimbau mână 
în mână. Danny era fericit. 

Sacoşa cu mâncare - care era doar o sacoşă cu mâncare 
- îi foşni în braţe. Totul era în regulă. Tăticul era acasă. 


Mămica îl iubea. Nu existau lucruri rele. Şi ce-i arăta Tony 
nu se întâmpla întotdeauna. 

Dar teama îşi făcuse culcuş lângă inima lui, adâncă şi 
îngrozitoare, lângă inima lui şi în jurul acelui cuvânt 
indescifrabil pe care-l văzuse în oglinda din viziunea sa. 


5. Cabina telefonică 


Jack parcă Volkswagen-ul în faţa magazinului Rexall din 
complexul comercial Table Mesa şi opri motorul. Se întrebă 
din nou dacă nu cumva ar trebui să înlocuiască pompa de 
benzină şi îşi spuse din nou că nu-şi puteau permite să 
cheltuiască atâţia bani. Dacă maşinuţa asta mai putea 
funcţiona până în noiembrie, putea atunci să iasă la pensie 
cu mari onoruri. În noiembrie zăpada de acolo o să fie mai 
înaltă decât amărâta asta de gărgăriţă... ba poate o să fie 
mai înaltă chiar şi decât trei gărgăriţe puse una peste alta. 

— Vreau să stai în maşină, amice. O să-ţi aduc o acadea. 

— De ce să nu vin şi eu? 

— Trebuie să dau un telefon. E ceva personal. 

— D-aia nu l-ai dat de acasă? 

— D-aia. 

Wendy insistase să-şi instaleze un telefon, în ciuda 
situaţiei lor financiare dezastruoase. 

Îşi argumentase dorinţa spunând că nu puteau să-şi 
permită să nu aibă telefon, atâta timp cât au un copil mic - 
mai ales unul ca Danny, care leşina deseori. Aşa că Jack a 
plătit treizeci de dolari taxă de instalare - chestie destul de 
neplăcută - şi nouăzeci de dolari pentru asigurare - care l-a 
usturat într-adevăr. Şi până acum telefonul fusese mut, cu 
excepţia unor greşeli. 

— Îmi iei o acadea Baby Ruth, tati? 

— Da. Stai cuminte şi nu te juca cu schimbătorul de 
viteze, bine? 

— Bine. O să mă uit pe hărţi. 

— Aşa să faci. 

După ce Jack cobori, Danny deschise compartimentul 
pentru mănuşi al gărgăriţei şi scoase cele cinci hărţi rutiere 
mototolite: Colorado, Nebraska, Utah, Wyoming, New 
Mexico. Îi plăceau hărţile rutiere, îi plăcea să urmărească 
cu degetul drumurile. În ceea ce îl privea, cel mai mare 


avantaj pe care îl avea mutatul mai la vest îl constituiau 
hărţile noi. 

Jack ceru o acadea, un ziar şi revista Writer's Digest pe 
luna octombrie. Îi dădu fetei o bancnotă de cinci şi ceru 
restul în fise. Cu mărunţişul strâns în pumn se îndreptă 
spre cabina telefonică şi intră. De aici îl putea vedea pe 
Danny în gărgăriţă, prin trei rânduri de geamuri. Capul 
băiatului era atent aplecat asupra hărților şi Jack simţi un 
val aproape disperat de dragoste pentru puşti. Emoţia îi 
dădu o înfăţişare aspră, ca de chip cioplit în piatră. 

Presupunea că ar fi putut da acest telefon obligatoriu de 
mulţumiri lui Al şi de acasă; nici nu-i trecea prin minte să 
spună ceva care ar fi supărat-o pe Wendy. Mândria lui însă 
s-a împotrivit. Zilele astea asculta aproape întotdeauna ce-i 
spunea mândria să facă, pentru că, în afară de soţia şi fiul 
său, 600 de dolari într-un cont şi un Volkswagen obosit, din 
1968, numai mândria îi mai rămăsese. Singurul lucru care 
era numai al lui. Până şi contul la bancă era comun. În urmă 
cu un an predase engleză la unul din cele mai bune licee 
din New England. Avea prieteni - deşi nu aceiaşi dinainte 
de a se lăsa de băutură - se distra, erau colegi de-ai lui 
care-i admirau talentul de predare şi înclinarea spre 
literatură. Lucrurile încă mai mergeau foarte bine numai cu 
şase luni în urmă. Dintr-o dată s-au trezit că aveau suficienţi 
bani rămaşi după fiecare chenzină ca să poată începe să-i 
depună la bancă. Pe vremea când bea, nu-i rămânea 
niciodată niciun bănuţ, cu toate că Al Shockley plătea de 
cele mai multe ori. Începuse să vorbească cu Wendy despre 
posibilitatea de a găsi o casă mai mare, pe care s-o 
plătească în rate într-un an. O fermă la ţară pe care s-o 
pună pe picioare în şase-opt ani. Ce dracu”, erau tineri, 
aveau tot timpul din lume. 

Şi apoi şi-a pierdut cumpătul. 

George Hatfield. 

Mirosul speranţei s-a preschimbat în miros de piele veche 
în biroul lui Crommert, toată povestea semănând cu o scenă 


din propria lui piesă: portretele foştilor directori pe pereţi, 
gravuri în metal înfăţişând şcoala aşa cum arăta ea în 1879, 
când a fost construită, apoi în 1895, când cu banii lui 
Vanderbilt s-a construit vestiarul care mai exista încă şi 
acum, pe latura vestică a terenului de fotbal, solid, imens, 
îmbrăcat în iederă. ledera de aprilie foşnea la fereastra lui 
Crommert şi radiatorul torcea somnoros. Îşi aminteşte că s- 
a gândit atunci: Asta nu este decor. Este adevărat. Este 
viaţa lui. Cum de a reuşit să şi-o dea peste cap în halul ăsta? 

— Este o situaţie gravă, Jack. Deosebit de gravă. Consiliul 
m-a împuternicit să-ţi transmit hotărârea luată. 

Consiliul cerea demisia lui Jack şi Jack şi-a dat-o. Dacă 
circumstanţele ar fi fost altele, şi-ar fi putut ţine postul până 
în iunie. 

Discuţiei din biroul lui Crommert i-a urmat cea mai 
întunecată, cea mai îngrozitoare noapte din viaţa lui. 
Niciodată n-a vrut, n-a avut nevoie atât de mult să se 
îmbete. Mâinile îi tremurau. Răsturna toate lucrurile. Şi tot 
voia să se verse pe Wendy şi pe Danny. Supărarea lui 
semăna tot mai mult cu un animal sălbatic scăpat din cuşcă. 
Plecase de acasă speriat că ar fi putut să-i lovească. Se 
oprise în faţa unui bar şi singurul lucru care l-a împiedicat 
să intre a fost conştiinţa faptului că, dacă ar fi făcut-o, 
Wendy l-ar fi părăsit în cele din urmă şi l-ar fi luat şi pe 
Danny cu ea. Şi el ar fi murit chiar în ziua în care ei ar fi 
plecat. 

În loc să intre în bar, unde umbre întunecate degustau 
apele aromate ale uitării, se dusese la Al Shockley acasă. 
Votul Consiliului fusese de şase la unu. Numai Al votase 
pentru el. 

Acum formă numărul centralei iar centralista îi spuse că-l 
costă un dolar şi optzeci şi cinci de cenți ca să-i facă 
legătura cu Al, la două mii de mile distanţă, pentru o 
convorbire de trei minute. Timpul este relativ, drăguță, 
gândi el şi băgă banii în aparat. Auzea foarte slab 


păcăniturile electrice pe care le făcea legătura sa, 
adulmecându-şi drumul spre est. 

Tatăl lui Al fusese Arthur Longley Shockley, magnatul 
oţelului. Unicului său fiu, Albert, îi lăsase o avere şi o serie 
nesfârşită de investiţii şi posturi de director şi locuri în 
diferite consilii. Unul din aceste locuri era în Consiliul de 
Administraţie al Şcolii Pregătitoare Stovington, opera de 
caritate preferată a bătrânului. Atât Arthur cât şi Albert 
Shockley absolviseră această şcoală, iar Albert locuia în 
Basse, destul de aproape ca să se poată ocupa personal de 
problemele şcolii. Timp de câţiva ani Al fusese chiar 
antrenor de tenis aici. 

Jack şi Al deveniseră prieteni într-un mod perfect natural 
şi deloc întâmplător: la numeroasele petreceri, conferinţe şi 
întruniri pe care le frecventau împreună şi erau 
întotdeauna cei mai beţi. Shockley era despărţit de soţia sa, 
iar căsătoria lui Jack se destrăma încet, deşi încă o mai 
iubea pe Wendy şi promisese sincer (şi foarte des) că o să se 
îndrepte, pentru binele ei şi al micuţului Danny. 

De la petreceri plecau împreună prin baruri până se 
închideau şi astea, apoi la un magazin deschis toată 
noaptea de unde cumpărau o ladă cu bere, pe care o 
dădeau gata în maşina oprită pe un drum lăturalnic. Erau 
dimineţi, chiar la mijitul zorilor, când Jack se întorcea 
clătinându-se în casa lor închiriată şi o găsea pe Wendy 
dormind cu copilul pe canapeaua din hol - Danny 
întotdeauna spre perete, cu pumnişorul proptit sub falca ei. 
Îi privea şi scârba pentru sine îi venea în gât într-un val 
amar, mai amar şi mai puternic chiar decât gustul berii, al 
țigărilor şi al paharelor cu martini - „marţieni” - cum le 
spunea Al. În momente ca acestea gândul i se îndrepta 
salvator spre pistol, frânghie sau brici. 

Dacă beţia avea loc în cursul săptămânii, dormea trei ore, 
se scula, se îmbrăca, înghiţea patru Excedrine şi mergea, 
beat încă, să-şi ţină cursul de la ora nouă despre poeţii 
americani. Bună dimineaţa, copii, astăzi Minunea cu Ochii 


Roşii o să vă povestească cum şi-a pierdut Longfellow soţia 
în marele incendiu. 

Nu crezuse că este alcoolic, se gândi Jack în timp ce 
telefonul lui Al începu să-i sune în ureche. Cu toate 
cursurile de la care a lipsit sau la care s-a dus nebărbierit, 
duhnind încă a „marţienii” de cu o noapte înainte. Nu eu, eu 
mă pot opri oricând. Cu toate nopţile când el şi Wendy au 
dormit în paturi separate. „Ascultă, mă simt bine.” Cu toate 
accidentele pe care le-a avut când a îndoit aripile maşinii. 

„Sigur că sunt în stare să conduc.” Cu toate lacrimile pe 
care ea le vărsa închisă în baie. Cu toate privirile prudente 
ale colegilor săi, la orice petrecere unde se servea alcool, 
chiar şi vin. Cu toată conştientizarea lentă a faptului că se 
vorbeşte despre el pe la colţuri. Cu toată conştiinţa că nu 
mai producea nimic decât ghemotoace de hârtie la coş. 
Fusese considerat o achiziţie bună pentru Stovington, un 
virtual mare scriitor american şi, cu siguranţă, un om 
capabil să predea acel mare mister: creaţia literară. 
Publicase două duzini de nuvele. Lucra la o piesă şi credea 
că pe undeva, într-un sertăraş al minţii, dospeşte şi un 
roman. Dar acum nu mai producea nimic, iar activitatea sa 
de profesor devenise dezordonată. 

Totul s-a sfârşit într-o noapte, la mai puţin de o lună după 
ce Jack îi rupsese mâna lui Danny. Accidentul acela, pare-se, 
pusese capăt căsătoriei sale. Nu mai rămăsese decât Wendy 
să-şi ia inima în dinţi - şi el ştia că dacă mama ei nu ar fi fost 
o mare scârbă, Wendy s-ar fi urcat în primul autobuz spre 
New Hampshire imediat ce Danny s-ar fi simţit destul de 
bine ca să poată călători. Se terminase. 

Era trecut de miezul nopţii. Jack şi Al se întorceau în 
Barre pe şoseaua 31, Al la volanul Jaguarului său, luând 
aiurea curbele, călcând uneori linia galbenă dublă. Amândoi 
erau foarte beţi; în noaptea aceea aterizaseră mulţi 
marţieni. Au luat ultima curbă înainte de pod cu şaptezeci 
de mile pe oră, şi acolo, pe drum era bicicleta aia 
blestemată, şi au auzit scrâşnetul dureros, ascuţit pe care l- 


au scos cauciucurile Jaguarului şi Jack mai ţinea încă minte 
chipul lui Al, aplecat deasupra volanului ca o lună mare şi 
albă. Apoi sunetul de izbitură când au lovit bicicleta cu 
patruzeci pe oră şi aceasta s-a înălţat în aer ca o pasăre 
îndoită, răsucită, iar ghidonul le-a lovit parbrizul şi apoi iar 
s-a înălţat, lăsând geamul crăpat în faţa ochilor holbaţi ai lui 
Jack. O clipă mai târziu a auzit ultima lovitură, îngrozitoare, 
când bicicleta a aterizat în spatele lor. Roţile au trecut peste 
ceva, şi apoi Jaguarul se răsuci pe loc, Al încă trăgând de 
volan şi Jack şi-a auzit glasul, venit parcă de la mare 
distanţă: 

— Doamne Dumnezeule, Al. L-am călcat. Am simţit! 

Telefonul continua să-i sune în ureche. „Hai, Al, să 
terminăm cu asta”. 

Al reuşise să oprească maşina într-un nor de fum, la mai 
puţin de un metru de unul din stâlpii podului. Două din 
roţile Jaguarului erau sparte. Lăsaseră urme în zig-zag de 
cauciuc ars pe o distanţă de patruzeci de metri. S-au privit 
o clipă şi apoi au alergat înapoi în întunericul îngheţat. 

Bicicleta era zob. Nu mai avea una din roţi şi, privind 
peste umăr, Al a văzut-o în mijlocul drumului cu spiţele 
rupte şi împrăştiate. Al spuse atunci tremurând: 

— Cred că peste roată am trecut, Jacky băiatule. 

— Şi atunci unde e puştiul? 

— Ai văzut vreun puşti? 

Jack s-a încruntat. "Totul se întâmplase cu o viteză 
nebună. Curba. Bicicleta întrezărindu-se în lumina aruncată 
de farurile Jaguarului. Al care ţipase ceva. Apoi impactul şi 
deraparea. 

Au mutat bicicleta din drum. Al s-a întors la maşină şi a 
aprins faza lungă. Următoarele două ore au controlat 
ambele părţi ale şoselei, folosind o lanternă puternică, cu 
patru baterii. Nimic. Deşi era târziu, pe lângă Jaguarul oprit 
şi pe lângă cei doi oameni cu lanternă au mai trecut câteva 
maşini. Niciuna nu a oprit. Jack s-a gândit mai târziu că o 
providenţă divină, destul de bizară totuşi dispusă să le dea 


amândurora o ultimă şansă, i-a ţinut departe pe poliţişti şi i- 
a împiedicat pe trecători să-i cheme. 

La două şi un sfert s-au întors la maşină, treji, dar 
îngreţoşaţi. 

— Dacă nu era nimeni, atunci ce dracu' căuta în mijlocul 
drumului? a întrebat Al. Nu era parcată pe margine, era 
chiar în mijlocul ăla nenorocit al drumului! 

Jack doar a clătinat din cap. 


— Numărul solicitat nu răspunde, spuse centralista. Vreţi 
să mai încerc? 

— Mai lăsaţi-l să sune de câteva ori, se poate? 

— Sigur, domnule, spuse vocea. 

„Haide, Al!” 


Al traversase podul şi se dusese la o cabină telefonică de 
unde îl chemase pe un prieten al lui, burlac, şi îi spusese că 
îi va da cincizeci de dolari dacă scoate pneurile de iarnă ale 
Jaguarului din garaj şi le aduce la podul de pe şoseaua 31 
chiar la intrarea în Barre. Prietenul s-a înfiinţat douăzeci de 
minute mai târziu. Purta o pereche de jeans şi bluza de la 
pijama. A examinat scena. 

— Ai omorât pe cineva? a întrebat el. 

Al tocmai ridica spatele maşinii iar Jack slăbea 
şuruburile. 

— Din fericire pe nimeni, a spus Al. 

— Cred că eu o să mă întorc acasă acum. Îmi dai banii 
mâine dimineaţă. 

— Bine. 

Al nu şi-a ridicat privirea. 

Au reuşit să pună cauciucurile fără nicio problemă şi au 
mers acasă la Al Shockley. Al a băgat maşina în garaj şi a 
oprit motorul. 

În liniştea întunecată a spus: 

— Am terminat cu băutura, Jacky băiatule. S-a sfârşit. 
Tocmai am ucis ultimul meu marțian. 


Şi acum transpirând în cabina asta telefonică, Jack îşi 
dădu seama că nu s-a îndoit niciodată de capacitatea lui Al 
de a duce toată povestea la bun sfârşit. În noaptea aceea de 
pomină el se întorsese acasă cu Volkswagen-ul, cu radioul 
deschis şi un grup disco repeta mereu şi mereu, ca un 
descântec la ivirea zorilor: Fă-o oricum... Vrei s-o faci... fă-o 
oricum vrei... Nu conta cât de tare cântau ei, căci îi 
acoperea scrâşnetul ascuţit al cauciucurilor, izbitura. Şi 
când închidea ochii vedea roata aia zdrobită, cu spiţele 
frânte şi îndreptate spre cer. 

Când a intrat în casă, a găsit-o pe Wendy dormind pe 
canapea. Danny era în camera lui, în pătuţ, dormind adânc, 
cu braţul încă în ghips. În lumina filtrată a felinarului din 
faţa ferestrei, putea vedea liniile negre pe ipsosul alb, acolo 
unde doctorii şi asistentele se iscăliseră. 

„A fost un accident. A căzut pe scări.” 

(mincinos împuţit) 

„A fost un accident. Mi-am pierdut cumpătul.” 

(beţiv nenorocit ce eşti, Dumnezeu avea grijă de el şi tu) 

„Stai ascultă, te rog, a fost doar un accident.” 

Dar ultima rugăminte a fost înlăturată de imaginea 
lanternei pe care au folosit-o când căutau prin buruienile 
uscate de noiembrie, aşteptându-se să găsească un 
cadavru, care, după toate probabilitățile ar fi trebuit să se 
afle acolo întins, în aşteptarea poliţiei. Nu conta că Al fusese 
la volan! Fuseseră alte nopţi când el a condus. 

L-a învelit pe Danny, s-a dus în dormitor, a scos pistolul 
Spanish Llama, calibrul 38 de pe raftul de sus al dulapului. 
Era ascuns într-o cutie de pantofi. Şi a stat aşezat pe 
marginea patului cu el în mână, privind-l aproape o oră 
fascinat de luciul său ucigător. 

Se crăpase deja de ziuă când l-a pus înapoi în cutie şi a 
pus cutia înapoi în dulap. 

În dimineaţa aceea l-a chemat la telefon pe Bruckner, 
şeful departamentului şi l-a rugat să-i amâne cursurile. 


Avea gripă. Bruckner a consimţit, cu mai puţină bunăvoință 
decât de obicei. Jack Torrance fusese foarte sensibil la gripă 
în ultimul an. 

Wendy i-a pregătit ouă cu jumări şi cafea. Au mâncat în 
tăcere. Singurele zgomote veneau din grădina din spatele 
casei, unde Danny se juca vesel cu camioanele sale într-o 
grămadă de nisip, folosindu-şi numai mâna teafără. 

Wendy a spălat vasele. Cu spatele la el, i-a spus: 

— Jack, m-am gândit. 

— Da? Şi-a aprins o ţigară cu mâini tremurânde. Destul 
de ciudat, nu e mahmur în dimineaţa asta. Tremură numai. 
Şi când clipeşte... în întunericul de o fracțiune de secundă, 
bicicleta zboară, se izbeşte de parbriz şi îl crapă. 
Cauciucurile ţipă. Lumina lanternei pâlpâie. 

— Vreau să vorbim despre... despre ce este mai bine 
pentru mine şi pentru Danny. Poate că şi pentru tine, nu 
ştiu. Cred că ar fi trebuit să vorbim mai demult. 

— Eşti bună să faci ceva pentru mine? a întrebat-o, cu 
privirea aţintită spre vârful tremurător al ţigării aprinse. 
Vrei să-mi faci un serviciu? 

— Care? Vocea ei părea neutră, fără culoare. 

A privit-o atunci, şi i-a spus: 

— Hai să vorbim ce vrei tu să vorbim de azi într-o 
săptămână. Dacă mai vrei încă. 

Acum ea s-a întors spre el cu mâinile pline de clăbuc, cu 
faţa ei drăgălaşă palidă şi dezamăgită: 

— Jack, promisiunile nu servesc la nimic în cazul tău. Tu 
tot o să... 

S-a oprit, privindu-l în ochi, fascinată, dintr-o dată 
nesigură. 

— De azi într-o săptămână. Vocea lui îşi pierduse toată 
fermitatea şi devenise o şoaptă. le rog. Nu promit nimic. 
Dacă vei mai vrea să vorbim atunci, o să vorbim. Despre 
orice vrei. 

S-au privit mult timp în bucătăria însorită şi când, fără să 
spună o vorbă, ea s-a întors să termine de spălat vasele, ela 


început să tremure mai tare. Doamne, avea nevoie să bea 
ceva. Doar ceva care să-l învioreze şi să vadă lucrurile în 
perspectiva lor reală. 

— Danny zicea că a visat că ai avut un accident de maşină 
- a spus ea brusc. Are vise ciudate uneori. Mi-a povestit 
chestia asta azi de dimineaţă, când îl îmbrăcam. Aşa a fost, 
Jack? Ai avut un accident? 

— Nu. 

Pe la prânz, dorinţa crâncenă de a bea un pahar îl 
copleşise ca o febră. S-a dus la Al acasă. 

— Eşti uscat? l-a întrebat Al înainte să-l lase să intre. 

Al arăta oribil. 

— Uscat ca un os. Arăţi ca Lon Chaney în Fantoma de la 
Operă. 

— Intră. 

Toată după amiaza au jucat whist în doi. Nu au băut. 

A trecut o săptămână. El şi Wendy nu şi-au spus prea 
multe. Dar el ştia că îl urmăreşte, că nu-i vine să creadă. 
Bea cafea neîndulcită şi cantităţi imense de Coca-Cola. Într- 
o seară a băut atâta Coca-Cola că a vomitat-o pe toată. 
Nivelul băuturii în sticlele din dulap nu scădea. După ore se 
ducea la Al Shockley - Wendy îl ura pe Al Shockley mai mult 
decât urâse pe cineva vreodată - şi când se întorcea acasă, 
ea putea să jure că respiraţia îi mirosea a scotch sau gin, 
dar el vorbea coerent cu ea înainte de cină, bea cafea, se 
juca cu Danny după cină, bea Coca-Cola cu el, îi citea o 
poveste la culcare şi apoi stătea şi corecta temele bând 
cană după cană cu cafea neîndulcită şi ea trebuia să 
recunoască în sinea ei că se înşelase. 

Au trecut săptămâni în şir, iar cuvântul nerostit s-a retras 
şi mai mult de pe buzele lor. Jack a simţit această retragere, 
dar ştia că nu va fi niciodată completă. Lucrurile începuseră 
să meargă puţin mai bine. Şi atunci s-a întâmplat povestea 
cu George Hatfield. Şi-a pierdut cumpătul din nou, de data 
asta complet treaz. 


— Domnule, numărul solicitat de dumneavoastră nu... 

— Alo? vocea lui Al, cu răsuflarea tăiată. 

— Vorbiţi - zise centralista cu asprime. 

— AL, sunt Jack Torrance. 

— Jack - băiatule! (plăcere reală) Ce mai faci? 

— Bine. Te-am sunat ca să-ţi mulţumesc. Am primit 
postul. E perfect. Dacă n-o să termin piesa acolo, îngropat 
în zăpadă, n-o s-o mai termin niciodată. 

— O s-o termini. 

— Ce mai faci tu? îl întrebă Jack cu teamă. 

— Uscat - răspunse Al. Şi tu? 

— Ca un os. 

— Îţi lipseşte mult? 

— În fiecare zi. 

Al râse: 

— Ştiu modelul. Dar nu-mi vine să cred că n-ai băut după 
povestea aia urâtă cu Hatfield, Jack. Asta ar fi fost prea de 
tot. 

— Mi-am încurcat într-adevăr viaţa, spuse el neutru. 

— Pe dracu'. O să adun iar Consiliul la primăvară. 
Effinger deja spune că poate s-au cam pripit. Şi dacă iese 
ceva din piesa aia... 

— Da. Auzi, Al, băieţelul meu e afară, în maşină. Pare cam 
neliniştit... 

— Sigur. Înţeleg. Îţi doresc o iarnă bună, acolo sus, Jack. 
Mă bucur că ţi-am putut fi de folos. 

— Mulţumesc din nou, Al. 

Puse receptorul în furcă, închise ochii în cabina 
supraîncălzită şi văzu iar bicicleta zdrobită şi lumina 
tremurătoare a lanternei. A fost o notiţă despre accident în 
ziarul de a doua zi, dar de numele proprietarului bicicletei 
nu s-a pomenit nimic. Prezenţa lui acolo noaptea va rămâne 
un mister pentru ei şi poate că aşa şi trebuie să fie. 

Se întoarse la maşină şi îi dădu lui Danny acadeaua. 

— Tăticule? 

— Ce-i amice? 


Danny ezită, privind chipul preocupat al tatălui său. 

— Când te aşteptam să te întorci de la hotelul ăla am 
visat urât. Ţi-aduci aminte? Când am adormit pe stradă? 

— Da... 

Dar nu avea niciun rost. Mintea tatălui său era în altă 
parte, nu era atent la el. Se gândea iar la Lucrul Rău. 

(Am visat că mi-ai făcut rău, tăticule) 

— Ce-ai visat, amice? 

— Nimic, spuse Danny când ieşiră din parcare. Puse 
hărţile înapoi în compartimentul pentru mănuşi. 

— Sigur? 

— Da. 

Jack aruncă fiului său o privire tulbure şi apoi gândurile i 
se întoarseră la piesă. 


6. Gânduri nocturne 


Făcuseră dragoste, iar acum bărbatul ei dormea alături. 

„Bărbatul ei”. 

Zâmbi întunericului, simţindu-i sămânţa curgând caldă 
încă, dintre coapsele ei uşor desfăcute, iar zâmbetul ei era 
mâhnit şi în acelaşi timp bucuros, pentru că vorbele „omul 
ei” aduceau cu sine o sută de sentimente diferite. Fiecare 
sentiment luat în parte îi provoca o uimire neaşteptată. Iar 
împreună, în întunericul acesta, când ea era pe jumătate 
adormită, erau ca melodia unui blues, melancolic dar 
plăcut, ascultat într-un club de noapte aproape gol. 

Să fi fost al lui Billie Holiday? Sau al altcuiva, mai prozaic, 
cum ar fi Peggy Lee? Nu conta. Era un cântec trist, de 
dragoste şi suna dulce în liniştea din capul ei, ca dintr-o 
cutie muzicală veche. 

Acum, detaşându-se de propria-i conştiinţă, se întrebă în 
câte paturi dormise cu bărbatul acesta lângă ea. Se 
cunoscuseră în colegiu şi făcuseră dragoste prima dată în 
apartamentul lui... asta se întâmplase la mai puţin de trei 
luni după ce mama ei o alungase de acasă şi îi spusese să 
nu se mai întoarcă niciodată, şi că dacă voia să se ducă 
undeva, atunci să se ducă la taică-su, din moment ce ea 
fusese cauza divorţului. Asta se întâmplase în 1970. Atât de 
demult? După un semestru se mutaseră împreună, găsiseră 
câte ceva de lucru pe timpul verii şi îşi păstraseră în 
continuare apartamentul, când a început ultimul an. Îşi 
amintea cel mai bine patul acela, un pat dublu, mare, care 
se lăsa în mijloc. Când făceau dragoste, arcurile ruginite ale 
somierei băteau ritmul. În toamna aceea a reuşit în cele din 
urmă să o rupă cu mama sa. Jack a ajutat-o. Vrea să te tot 
piseze, să te ţină sub papuc, spusese Jack. Cu cât îi 
telefonezi mai des, cu cât te târăşti înapoi, implorând-o să 
te ierte, cu atât mai mult o să te piseze din cauza tatălui 
tău. Asta îi face bine, Wendy, pentru că astfel ea poate 


continua să creadă că a fost vina ta. Dar asta e groaznic 
pentru tine. Anul acela, în acel pat, au tot discutat, 
întorcând problema aceasta pe toate părţile. 

(Jack şezând, sprijinit de perne, cu cearşaful strâns în 
jurul mijlocului, cu o ţigară arzându-i între degete, privind-o 
în ochi - pe jumătate amuzat, pe jumătate supărat - şi 
spunându-i: „i-a zis să nu te mai întorci niciodată, corect? 
Să nu-i mai calci pragul niciodată, aşa-i? Atunci de ce nu 
închide telefonul când îşi dă seama că tu eşti? De ce-ţi 
spune că nu vine pe la tine atâta timp cât sunt şi eu aici? 
Pentru că se teme că s-ar putea să-i şifonez niţel stilul. Vrea 
să continue să te culpabilizeze, iubito! Şi eşti tâmpită dacă o 
laşi. Ţi-a zis să nu te mai întorci niciodată şi atunci de ce n-o 
crezi pe cuvânt? Las-o în pace.” Şi în cele din urmă a 
început şi ea să gândească la fel). 

Fusese ideea lui Jack să se despartă un timp - să-şi dea 
seama ce înseamnă pentru fiecare această relaţie, zicea el. 
Ei îi fusese teamă că el se va îndrăgosti de altcineva. Mai 
târziu şi-a dat seama că temerile ei erau nejustificate. În 
primăvară au început să trăiască iar împreună şi el a 
întrebat-o dacă fusese să-şi vadă tatăl. Ea a tresărit de 
parcă ar fi lovit-o cu un bici. 

„Cum de ai ştiut?” 

„Umbra ştie'” 

„M-ai spionat?” 

Şi râsul său nerăbdător, care o făcea întotdeauna să se 
simtă atât de stângace - de parcă ar fi avut doar opt ani şi 
el era în stare să-i identifice motivațiile mult mai bine decât 
putea ea s-o facă. 

„Aveai nevoie de timp, Wendy.” 

„Pentru ce?” 

„Cred că... să vezi care din noi vrea să se căsătorească.” 

„Ce spui, Jack?” 

„Cred că te cer de soţie.” 

Nunta. latăl ei venise. Mama ei, nu. Şi ea a descoperit că 
nu se moare din asta, mai ales dacă îl avea pe Jack alături. 


Apoi a venit Danny, minunatul ei fiu. 

A fost cel mai bun an, cel mai bun pat. După ce s-a născut 
Danny, Jack i-a găsit o slujbă de dactilografă pentru vreo 
şase profesori de engleză - teste, subiecte de examen, 
notițe, liste bibliografice. Până la urmă a ajuns să bată la 
maşină un roman al unuia din profesori, roman care nu a 
fost publicat niciodată... spre bucuria foarte personală şi 
extrem de ireverenţioasă a lui Jack. Slujba asta i-a adus 
patruzeci de dolari pe săptămână şi a urcat ameţitor până 
la şaizeci în timpul celor două luni cât a lucrat la romanul 
fără succes. Şi-au cumpărat prima maşină, un Buick vechi 
de cinci ani, cu scăunel de copil în mijloc. Minunat, 
promiţător pentru nişte tineri căsătoriţi. Datorită lui Danny 
s-a împăcat cu mama ei, împăcare în permanenţă 
tensionată şi niciodată fericită, dar totuşi o împăcare. 

Întotdeauna când îl ducea pe Danny în vizită mergea fără 
Jack. Şi nu-i spunea niciodată lui Jack că mama ei îl reînfăşa 
pe Danny, se încrunta văzând cum îi pusese Jack scutecele, 
detecta acuzator primele semne de erupție pe funduleţul 
copilului. Mama ei nu spunea niciodată nimic deschis, dar în 
orice caz mesajul era transmis: preţul pe care începuse să-l 
plătească pentru împăcare (şi pe care probabil că îl va plăti 
întotdeauna) era sentimentul că nu este o mamă bună. Era 
felul în care mama sa o culpabiliza în continuare. 

În timpul zilei Wendy stătea acasă şi făcea gospodărie, îl 
hrănea pe Danny în bucătăria scăldată în soare a 
apartamentului lor cu patru camere, îşi asculta discurile pe 
pick-up-ul vechi pe care îl avea din liceu. Jack venea acasă 
pe la trei (sau la două, dacă nu ţinea ultimul curs) şi, în timp 
ce Danny dormea, o ducea în dormitor şi acolo se ştergeau 
orice temeri. 

Noaptea, când ea bătea la maşină, el scria sau îşi 
pregătea cursurile. Uneori, când ieşea din dormitor, unde 
era maşina de scris, îi găsea pe amândoi adormiţi pe 
canapeaua din birou, Jack doar în chiloţi iar Danny întins 
confortabil pe pieptul soţului ei, ţinându-şi degetul mare în 


gură. Îl punea pe Danny în pătuţ şi apoi citea ce scrisese 
Jack înainte de a-l trezi ca să meargă în dormitor să se 
culce. 

Cel mai bun pat, cel mai bun an. 

„Într-o zi soarele o să strălucească şi în curtea mea...” 

Pe atunci, Jack nu bea atât de mult. Sâmbăta seara 
obişnuiau să vină unii din colegii săi studenţi, cu care 
încingea discuţii pe diferite teme, cu o ladă de bere alături. 
Ea lua rareori parte la aceste dezbateri, pentru că 
specialitatea ei era sociologia, iar a lui engleza. Şi ei 
discutau dacă jurnalele lui Pepys erau istorie sau literatură, 
analizau poezia lui Charles Olson; uneori citeau ce 
scriseseră fiecare. Astea erau subiectele. Plus încă o sută. 
Nu, o mie. Nu simţea nicio dorinţă să participe; îi era 
suficient să stea în balansoar lângă Jack, care şedea pe jos 
cu picioarele încrucişate, cu o bere într-o mână, iar cu 
mâna cealaltă mângâindu-i gamba sau glezna. 

Concurența de la UNH era cumplită şi asta îl copleşea pe 
Jack. Scria o oră în plus în fiecare seară. Aşa îşi făcuse 
programul. Întrunirile de sâmbăta constituiau o terapie 
necesară. Îl eliberau de tensiunea care, altfel, s-ar fi tot 
acumulat în el, până când ar fi explodat. 

După ce şi-a susţinut lucrarea de diplomă a obţinut postul 
de la Stovington, mai mult datorită nuvelelor sale - patru 
dintre ele fuseseră publicate până atunci - una chiar în 
revista Esquire. Îşi amintea destul de bine ziua aceea: i-ar fi 
trebuit mai mult de trei ani ca s-o uite. Aproape că aruncase 
plicul crezând că e o ofertă publicitară. Deschizându-l însă, 
a aflat că în el era o scrisoare în care se spunea că revista 
Esquire ar dori să publice nuvela lui Jack: „În legătură cu 
găurile negre” la începutul anului următor. Urmau să 
plătească nouă sute de dolari, nu pe publicare, ci pe 
acceptarea ofertei. Banii ăştia reprezentau aproape 
jumătate de an de bătut la maşină şi se repezise la telefon, 
lăsându-l pe Danny în scăunelul lui înalt, să se holbeze după 
ea, cu faţa mânjită de cremă de mazăre şi piure. 


Jack a venit acasă de la universitate după numai trei 
sferturi de oră, cu maşina încărcată cu şapte prieteni şi un 
butoiaş cu bere. După un toast formal (şi Wendy a băut un 
pahar, deşi, în mod obişnuit nu-i plăcea berea), Jack a 
semnat scrisoarea de acceptare, a pus-o în plic şi a ieşit s-o 
pună la cutie. Când s-a întors, s-a oprit în prag şi a spus pe 
un ton serios: „Veni, vidi, vici”. Urale şi aplauze. La 11 
noaptea, când butoiaşul se golise, Jack şi doi prieteni care 
se mai puteau ţine pe picioare, au plecat să dea o raită prin 
baruri. 

L-a luat deoparte în vestibulul de la parter. Ceilalţi doi se 
aflau deja în maşină lălăind un vechi cântec de luptă din 
New Hampshire. Jack stătea în genunchi, încercând să-şi 
lege şireturile de la mocasini. 

— Jack, a spus ea, n-ar trebui. Nu poţi nici măcar să-ţi 
legi şireturile, darămite să conduci. 

Atunci el s-a ridicat şi i-a pus calm mâinile pe umeri: 

— În noaptea asta aş putea să zbor şi în lună dacă aş 
vrea. 

— Nu. Nu, pentru toate nuvelele din lume, nu. 

— Mă întorc devreme. 

Dar s-a întors la 4 dimineaţa, mormăind şi împleticindu- 
se pe scări, trezindu-l pe Danny. A încercat să liniştească 
copilul şi l-a scăpat pe jos. Wendy s-a repezit în cameră, 
gândindu-se înainte de orice altceva ce ar fi crezut mama ei 
dacă ar fi văzut vânătaia - Dumnezeu să-i ajute pe amândoi 
- şi l-a ridicat pe Danny, s-a aşezat în balansoar cu el în 
braţe, mângâindu-l, liniştindu-l. Se tot gândise la mama ei 
toate cele cinci ore cât Jack lipsise, se gândise la ce a prezis 
mama ei când a spus că Jack nu e bun de nimic. Idei măreţe 
- spusese mama ei. Sigur. Cozile de la centrele de asistenţă 
socială sunt formate numai din tâmpiţi cu educaţie şi idei 
măreţe. Nuvela din Esquire îi dădea sau nu dreptate mamei 
ei? Winnifred, nu ţii bine copilul. Dă-mi-l mie. Oare nu-şi 
ţinea bine nici bărbatul? Din ce alt motiv şi-ar fi sărbătorit 
el bucuria în afara casei? Un fel de teroare disperată îşi 


făcuse loc în sufletul ei, şi nu s-a gândit niciodată că el ieşise 
în oraş din motive care n-aveau deloc de-a face cu ea. 

— Felicitări, a spus, legănându-l pe Danny care aproape 
adormise din nou. Poate i-ai provocat un traumatism. 

— E doar o vânătaie. 

Era îmbufnat acum, voia să se căiască, aşa, ca un băieţel. 

Pentru o clipă a simţit că-l urăşte. 

— Poate, a spus ea printre dinţi. Poate nu. 

O auzise de atâtea ori pe mama ei folosind acelaşi ton cu 
tatăl ei, că i s-a făcut deodată frică şi greață. 

— Cum mai seamănă fiica cu mama! a mormăit Jack. 

— Du-te la culcare! a ţipat ea atunci un strigăt de teamă 
amestecată cu mânie. Du-te la culcare, eşti beat! 

— Nu-mi spune ce să fac. 

— Jack... te rog, n-ar trebui... să... 

Nu mai avea cuvinte. 

— Nu-mi spune ce să fac, a repetat el morocănos şi s-a 
dus în dormitor. 

Ea a rămas singură în balansoar, cu Danny adormit în 
braţe. Cinci minute mai târziu, sforăitul lui Jack plutea până 
în sufragerie. Atunci a dormit prima oară Wendy pe 
canapea. 

Acum se răsuci în pat, aţipită deja. Mintea ei, eliberată de 
orice ordine coerentă în apropierea somnului, pluti peste 
primul an petrecut la Stovington, peste înrăutățirea 
constantă a situaţiei, care a cunoscut punctul culminant în 
ziua când soţul ei i-a rupt braţul lui Danny, până ajunse la 
acea dimineaţă foarte specială, la micul dejun. 

Danny era afară, se juca în nisip cu camioanele lui, cu 
mâna încă în ghips. 

Jack, la masă, palid şi ursuz, cu o ţigară tremurându-i 
între degete. Ea se hotărâse să-i spună că vrea să divorţeze. 
Reflectase la această chestiune de şase luni, de fapt, 
dinainte de incidentul cu braţul lui Danny; luase în 
considerare toate consecinţele posibile. Îşi tot spunea că s- 
ar fi hotărât mai demult, dacă nu ar fi fost copilul la mijloc, 


dar nu era adevărat. Visa în nopţile lungi, când Jack nu era 
acasă, şi în vise îi apărea întotdeauna mama ei şi propria-i 
nuntă. 

(„Cine o încredinţează pe femeia aceasta?” Tatăl ei, în 
picioare, în costumul lui cel mai bun, care nu era chiar aşa 
de bun - era comis voiajor pentru o fabrică de conserve 
care chiar atunci era în pragul falimentului - şi chipul său 
obosit, cât de bătrân părea, cât de palid: „Eu”). 

Chiar şi după acest accident - dacă îi puteai spune 
accident - ea nu fusese în stare să rostească cuvântul, să 
recunoască în sfârşit că toată căsătoria ei nu era decât un 
eşec. Aşteptase, sperând în mod stupid că se va întâmpla o 
minune, nu doar cu el ci şi cu ea. Dar nu avusese loco 
confruntare făţişă. Un pahar înainte de a pleca la Academie. 
Două sau trei beri în timpul prânzului de la Stovington 
House. Trei sau patru pahare cu martini înainte de cină. 
Alte cinci sau şase pahare în timp ce corecta lucrările. 
Sfârşitul de săptămână era şi mai rău. Nopțile petrecute în 
oraş cu Al Shockley erau şi mai rele. Nu-şi închipuise 
niciodată că putea exista atâta durere într-o viaţă de om 
sănătos. Îi era rău tot timpul. Cât era vina ei? Întrebarea o 
tot obseda. Se simţea aşa cum trebuie să se fi simţit şi 
mama ei. Aşa cum trebuie să se fi simţit şi tatăl ei. Uneori, 
când se simţea ea însăşi, se întreba cum se va simţi Danny 
şi se temea de ziua când el va fi îndeajuns de mare ca să-şi 
dea seama a cui e vina. Şi se întreba unde să se ducă. Nu se 
îndoia nicio clipă că mama ei o s-o primească şi nu se îndoia 
nicio clipă că după numai şase luni de refăcut scutecele, de 
pregătit şi/sau reprogramat mesele lui Danny, de descoperit 
hainele lui Danny schimbate, sau părul tăiat, sau cărţile 
care mamei ei i s-ar fi părut nepotrivite, aruncate în vreun 
ungher al podului... după numai şase luni de întâmplări din 
astea, ar fi făcut o criză de nervi în toată regula. Şi mama ei 
ar fi bătut-o condescendent pe mână şi i-ar fi spus pe un ton 
care s-ar fi voit alintător: „Deşi nu este vina ta, numai tu eşti 


de vină. N-ai fost niciodată pregătită. Ţi-ai dat arama pe 
faţă când te-ai băgat între mine şi tatăl tău.” 

„Tatăl meu, tatăl lui Danny. Al meu, al lui.” 

(„Cine o încredinţează pe femeia aceasta? Eu”. Mort de 
inimă după şase luni). 

În noaptea dinainte de dimineaţa aceea memorabilă a 
stat trează până când a venit el acasă, gândindu-se, 
ajungând la această hotărâre. 

Divorțul era necesar, îşi spunea. Mama şi tatăl ei n-aveau 
nicio legătură cu asta. Aşa cum nicio legătură nu aveau nici 
sentimentele ei de vinovăţie pentru căsnicia lor ratată şi 
nici sentimentul de nepotrivire în propria ei căsnicie. Era 
necesar pentru binele fiului ei şi pentru ea însăşi, dacă ar fi 
fost să salveze ceva din tinereţea ei care nu se sfârşise încă. 
Ce scriau puştii pe ziduri era crud, dar adevărat. Soţul ei 
era un beţiv. Avea o fire urâtă pe care nu şi-o mai putea 
controla atât de bine acum, când bea atât de mult şi nici nu 
mai putea să scrie. Accident sau nu, i-a rupt mâna lui 
Danny. Urma să-şi piardă şi slujba, dacă nu anul acesta, 
atunci anul următor. Deja observase câteva priviri 
compătimitoare din partea soțiilor unor colegi de-ai lui Jack. 
Îşi spunea că a rezistat cât a putut acestei căsătorii 
nenorocite. Acum trebuie să renunţe la ea. Jack o să aibă 
dreptul să-i viziteze şi ea o să-i ceară sprijin material numai 
până când o să-şi găsească ceva de lucru şi o să stea pe 
propriile-i picioare - şi asta trebuie să se întâmple foarte 
repede, pentru că nu ştie cât timp va mai fi în stare Jack să 
le plătească pensia, s-o facă cu cât mai puţină amărăciune. 
Dar trebuie să se sfârşească. 

Tot gândind aşa, Wendy a căzut într-un somn superficial, 
neliniştit, bântuit de chipurile părinţilor ei: „Nu ştii să faci 
altceva decât să strici familiile” - îi spunea mama ei. „Cine o 
încredinţează pe femeia aceasta?” - întreabă preotul. „Eu” 
- răspunse tatăl ei. Dar în soarele strălucitor al dimineţii 
următoare a simţit acelaşi lucru. Cu spatele la el, cu mâinile 


cufundate până la încheieturi în apă călduţă, a început să 
vorbească: 

— Vreau să-ţi vorbesc despre ce este mai bine pentru 
Danny şi pentru mine. Poate şi pentru tine. Cred că trebuia 
să stăm de vorbă mai demult. 

Şi atunci el a spus ceva ciudat. Se aşteptase să-i 
descopere mânia, să-i provoace amărăciunea, să-l audă 
învinuind-o. Se aşteptase să-l vadă repezindu-se ca un 
nebun spre bar. Dar nu era pregătită la acest răspuns 
blând, aproape fără intonaţie, care nu-i semăna deloc. Era 
de parcă acel Jack cu care trăise vreme de şase ani nu se 
mai întorsese acasă cu o noapte înainte - şi fusese înlocuit 
de un personaj nepământean pe care ea nu-l cunoştea. 

— Vrei să faci ceva pentru mine? Un serviciu? 

— Care? (A trebuit să-şi controleze vocea şi să nu-i 
tremure). 

— Să vorbim de azi într-o săptămână. Dacă o să mai vrei. 

Şi ea a consimţit. Cuvântul a rămas nerostit, plutind între 
ei. În toată acea săptămână s-a întâlnit cu Al Shockley mai 
mult ca oricând, dar se întorcea devreme acasă şi nu 
mirosea a băutură. Ea îşi închipuia că simte mirosul, dar nu 
era adevărat. A urmat o altă săptămână. Şi apoi alta. 

Comitetul nu a votat în favoarea divorţului. Oare ce se 
întâmplase? Se mai întreba încă şi nu avea nici cea mai 
mică idee. Subiectul era tabu. Jack era ca un om care 
privise după colţ şi văzuse acolo un monstru la pândă, 
ghemuit printre oasele uscate ale victimelor sale. Băutura a 
rămas în bar, nu s-a mai atins de ea. Wendy s-a gândit de 
mai multe ori să arunce sticlele, dar până la urmă a 
renunţat, de parcă acest gest ar fi destrămat o vrajă 
necunoscută. 

Şi mai era şi Danny. 

Dacă simţea că nu-şi cunoaşte soţul, atunci avea o teamă 
aproape respectuoasă faţă de copilul ei: un fel de frică 
superstiţioasă care nu putea fi definită. 


În pragul somnului acum, îşi aminti clipa în care Danny s- 
a născut. Era întinsă pe masa de naşteri, scăldată în 
sudoare, părul lipit de cap, picioarele desfăcute pe 
suporturile mesei 

(şi era puţin ameţită din cauza gazului din care tot îi 
dădeau să inhaleze; la un moment dat mormăise chiar că se 
simte ca o reclamă pentru violul în grup, iar asistenta, o 
femeie în vârstă, care probabil că asistase la naşterea 
atâtor copii cât ar fi fost suficienţi să populeze un liceu, a 
râs până n-a mai putut) 

cu doctorul între picioarele ei, iar sora într-un colţ 
aranjând instrumentele şi fredonând ceva. Durerile 
ascuţite, ca cioburile, erau din ce în ce mai dese şi de 
câteva ori chiar a ţipat, cu toată ruşinea pe care o simţea. 

Apoi doctorul i-a spus pe un ton sever că trebuie să 
ÎMPINGĂ, şi aşa a şi făcut, şi atunci a simţit că i se ia ceva. 
Era un sentiment clar şi distinct, un sentiment pe care nu-l 
va uita niciodată - ceva care „i s-a luat”. După aceea 
doctorul a ţinut copilul cu capul în jos şi ea i-a văzut sexul 
micuţ şi şi-a dat imediat seama că este băiat - şi, în timp ce 
doctorul bâjbâia după masca de oxigen, a văzut şi altceva, 
ceva atât de îngrozitor încât a găsit putere să ţipe din nou, 
deşi crezuse că nu mai poate. 

„Nu are faţă!” 

Bineînţeles că avea faţă, faţa dulce a lui Danny, iar 
placenta care i-o acoperise la naştere se afla acum într-un 
borcan. Nu credea în superstiţiile astea vechi, dar totuşi a 
păstrat-o. Nu credea deloc, dar băieţelul ei fusese 
neobişnuit de la bun început. Nu credea în premoniţii, dar... 

„A avut Tati un accident? Am visat că lati a avut un 
accident”. 

„Ceva” îl schimbase. Şi nu-şi dădea seama că dorinţa ei 
de a divorța făcuse asta. Ceva se întâmplase înainte de 
dimineaţa aceea. Ceva se întâmplase în timpul somnului ei 
agitat. Al Shockley i-a spus că nu se întâmplase nimic, 
absolut nimic, dar şi-a ferit privirea când i-a răspuns, şi, 


dacă era să dea crezare bârfelor de la facultate, şi Al 
pusese băutura în cui. 

„A avut Tati un accident?” 

Poate a avut parte de o ciocnire întâmplătoare cu 
destinul, şi nimic altceva, mai concret. A citit ziarul din ziua 
aceea şi cel din ziua următoare mult mai atent decât de 
obicei, dar nu a găsit nimic care să poată avea vreo 
legătură cu Jack. Dumnezeu s-o ajute, dar căutase un 
accident cu fuga de la locul faptei sau un scandal într-un 
bar sau... cine ştie? Cine voia să ştie? Dar n-a venit niciun 
poliţist să pună întrebări sau cu un mandat în buzunar care 
îl împuternicea să ia mostre pentru analize din vopseaua 
Volkswagenului lor. Nimic. Numai schimbarea de o sută 
optzeci de grade a soţului său şi întrebarea somnoroasă a 
lui Danny: 

„A avut Tati un accident? Am visat...” 

A rămas cu Jack din cauza lui Danny; mult mai mult decât 
ar fi vrut să recunoască atunci când era trează, dar acum, 
aproape adormită, putea să admită faţă de ea însăşi că 
Danny îi aparţinea lui Jack, aproape de la început. Aşa cum 
şi ea fusese a tatălui ei, aproape de la început. Nu-şi 
amintea ca Danny să-şi fi vomitat mâncarea pe cămaşa lui 
Jack. Jack îl putea convinge să mănânce după ce ea 
renunţa, dezgustată, chiar atunci când lui Danny îi apăreau 
dinţii şi era clar că îl dor gingiile când mestecă. Când pe 
Danny îl durea stomacul trebuia să-l legene aproape o oră 
până când să se liniştească; Jack îl ridica numai în braţe, 
înconjura de vreo două ori camera cu el şi Danny adormea 
pe umărul lui, ţinându-şi degetul în gură. 

Nu-l deranja să-i schimbe scutecele, nici măcar pe acelea 
pe care el le numea „livrări speciale”. Ore în şir putea să-l 
salte pe Danny pe genunchi, să-i facă umbre chinezeşti pe 
perete, să se strâmbe la el, până când pe bebeluş îl apuca 
sughiţul de atâtea chicoteli. Prepara diferite reţete şi i le 
administra fără greş, şi-l bătea apoi pe spate, până când 
Danny termina de râgâit. 


Îl lua pe Danny în maşină, încă de când era mititel, şi 
mergea cu el să cumpere ziare sau o sticlă cu lapte sau cuie 
de la fierărie. Îl dusese pe Danny la meciul de fotbal 
Stovington-Keene când Danny avea numai şase luni şi 
Danny a stat nemişcat pe genunchii lui tot timpul meciului, 
înfăşurat într-o pătură, cu un fanion Stovington strâns în 
pumnul mic şi dolofan. 

Îşi iubea mama, dar era fiul tatălui său. 

Şi n-a simţit ea oare, în permanenţă, împotrivirea mută a 
lui Danny la toată povestea asta cu divorţul? Se gândea la 
toate astea în bucătărie, răsucindu-le pe toate părţile, aşa 
cum răsucea cartofii în mână când îi curăța pentru cină. Şi 
se întorcea şi-l vedea stând pe un taburet, privind-o cu ochi 
care păreau şi înfricoşaţi şi acuzatori. Când se plimba cu el 
prin parc se oprea uneori, o apuca de mâini şi o întreba - o 
interoga aproape: „Mă iubeşti? Îl iubeşti pe tati?” Şi, 
derutată, ea dădea din cap sau spunea: „Sigur că da, 
dragule”. Atunci el alerga spre heleşteul cu rațe, făcându-le 
să măcăie speriate şi să bată din aripi, înnebunite în faţa 
atacului său, lăsând-o să se holbeze uimită după el. 

Au fost chiar momente când i s-a părut că hotărârea ei de 
a discuta măcar problema cu Jack se topea, nu din cauza 
proprie-i slăbiciuni, ci în faţa voinţei fiului său. 

„Nu cred în chestii din astea”. 

Dar în somn le credea şi în timpul somnului, când 
sămânţa soţului ei i se usca pe coapse, simţea că ei trei 
fuseseră sudaţi unul de celălalt pentru totdeauna - şi că 
dacă treimea lor ar fi să fie distrusă, aceasta ar fi putut 
surveni numai din exterior. 

Multe din părerile ei se hrăneau din dragostea ei pentru 
Jack. Nu încetase niciodată să-l iubească, decât poate 
numai în perioada aceea întunecată care a urmat 
„accidentului” lui Danny. Şi îşi iubea fiul. Mai mult decât 
orice îi iubea când erau împreună, când se plimbau sau se 
jucau sau stăteau pur şi simplu. Capul mare al lui Jack, şi 
cel mic al lui Danny, aplecate atent asupra revistelor cu 


benzi desenate, în timp ce împart o sticlă de Coca-Cola. Era 
fericită când erau toţi împreună şi spera din tot sufletul ca 
acest post de îngrijitor de hotel de care îi făcuse Al rost lui 
Jack va însemna pentru ei începutul unei vieţi noi. 


"Și vântul se va înteţi, iubitule, 
Și-mi va spulbera tristeţea...” 


Blând şi dulce şi melancolic, cântecul îi reveni în minte şi 
stărui, însoţind-o într-un somn mai adânc, unde orice gând 
înceta, iar chipurile întâlnite în vis nu mai erau ţinute 
minte. 


7. În alt dormitor 


Danny se trezi speriat cu bubuitul încă răsunându-i în 
urechi, împreună cu vocea aceea sălbatică, mânioasă, de 
om beat care striga răguşit: leşi şi ia-ţi doctoria! O să te 
găsesc! O să te găsesc! 

Numai că acum bubuitul nu era decât ritmul nebunesc al 
inimii sale, iar singura voce din noapte nu era decât sunetul 
îndepărtat al unei sirene de poliţie. 

Stătea nemişcat în pat, urmărind pe tavan umbrele 
frunzelor mişcate de vânt. Se împleteau, dând naştere unor 
forme asemănătoare cu iedera şi lianele din junglă, 
asemănătoare cu modelul ţesut în covoarele persane. Era 
îmbrăcat în pijama, dar între pijama şi piele îi apăruse o 
flanelă lipicioasă de transpiraţie. 

— Tony? şopti. Eşti aici? 

Niciun răspuns. 

Se dădu jos din pat, se duse în picioarele goale, uşor, fără 
zgomot, la fereastră şi privi afară, spre strada care acum 
era tăcută şi nemişcată. Era ora două dimineaţa. 

Nu era nimic acolo, decât trotuare pe care zburdau 
frunzele gonite de vânt, maşini parcate şi felinarul cu gâtul 
lung din colţ vizavi de benzinăria lui Cliff Brice. Nemişcat, 
cu gluga pe cap, felinarul arăta ca un monstru dintr-un 
spectacol cu extratereştri. 

Se uită de-a lungul străzii, încordându-şi privirea ca să-l 
descopere pe Tony, dar nu era nimeni acolo. 

Vântul oftă prin copaci, iar frunzele căzute se 
îngrămădiră la rigolă şi în jurul maşinilor parcate. Sunetul 
era slab şi trist iar băiatul se gândi că s-ar putea să fie 
singura fiinţă din Boulder suficient de trează ca să-l audă. 
Singura fiinţă omenească, cel puţin. Nu avea cum să ştie ce 
altceva mai putea fi acolo, în noapte, furişându-se înfometat 
prin umbră, stând la pândă şi adulmecând aerul. 

„O să te găsesc! O să te găsesc!” 


— Tony? şopti el din nou, dar fără mare speranţă. 

Numai vântul îi răspunse, de data aceasta cu o rafală mai 
puternică, împrăştiind frunzele pe acoperişul înclinat de 
sub fereastra sa. Unele din ele poposeau în streaşină şi 
rămâneau să se odihnească acolo, ca nişte balerini obosiţi. 

„Danny... Danniii...” 

Tresări la sunetul vocii atât de cunoscute şi se aplecă 
peste fereastră, sprijinindu-se cu mâinile de pervaz. Se 
pare că, odată cu vocea lui Tony, într-un chip cu totul şi cu 
totul misterios întreaga noapte prinsese viaţă, şoptind chiar 
şi atunci când vântul tăcea, frunzele erau nemişcate, iar 
umbrele încremenite. I se păru că vede o umbră întunecată 
lângă staţia de autobuz, dar era greu de spus dacă era 
adevărată sau numai o festă pe care i-o jucau ochii. 

„Nu te duce, Danny...” 

Atunci vântul începu din nou să bată, făcându-l să 
clipească, iar când deschise ochii, umbra din staţie 
dispăruse... dacă fusese într-adevăr acolo. A mai stat la 
fereastră 

(un minut? o oră?) 

încă un timp, dar n-a mai văzut nimic. În cele din urmă se 
întoarse în pat, se ghemui sub pături şi urmări cum 
umbrele aruncate de felinarul extraterestru se transformă 
într-o junglă încâlcită de plante carnivore care nu voiau 
altceva decât să se strângă în jurul lui, să-i sugă viaţa şi să-l 
târască în întuneric, acolo unde mai sclipea un singur 
cuvânt stacojiu: 

AMIRC 


Partea a doua 


ZIUA ÎNCHIDERII 


8. Panorama hotelului Overlook 


Mămica era îngrijorată. 

Nu credea că gărgăriţa o să reuşească să facă drumul 
prin munţi şi se temea că vor fi forţaţi să se oprească la 
marginea şoselei, unde ar fi putut fi loviți de o altă maşină. 
Danny era însă mai optimist: dacă tăticul lui crede că 
gărgăriţa o să facă acest ultim drum, atunci probabil că aşa 
va fi. 

— Aproape am ajuns, spuse Jack. 

Wendy îşi împinse spre spate părul de la tâmple: 

— Slavă domnului. 

Stătea pe scaunul din dreapta, cu un roman de Victoria 
Holt în poală, dar întors cu faţa în jos. Era îmbrăcată cu 
rochia albastră care lui Danny i se părea cea mai drăguță. 
Avea guler marinăresc şi o făcea să pară foarte tânără, ca o 
adolescentă în pragul absolvirii liceului. Tăticul îşi tot punea 
mâna pe piciorul ei, iar ea râdea şi i-o dădea la o parte, 
spunând: 

Şterge-o! 

Pe Danny îl impresionau munţii. 

Odată tăticul i-a dus să vadă munţii de lângă Boulder, 
numiţi Flatirons, dar aceştia erau mult mai mari, iar pe cel 
mai înalt dintre ei se putea vedea un strat subţire de 


zăpadă despre care 'Tăticul le-a explicat că nu se topeşte 
aproape niciodată. 

Şi acum erau practic în munţi, nu se mai învârteau în 
jurul lor. Stânci abrupte se ridicau în jur, atât de înalte că 
de-abia le puteai vedea vârful, când îţi scoteai capul pe 
fereastra maşinii. Când plecaseră din Boulder, temperatura 
era peste 25 de grade. Acum, la amiază, aerul de aici era 
tare şi rece, ca în Vermont în noiembrie, şi Tăticul dăduse 
drumul la radiator... nu că ar fi funcţionat cine ştie ce. Au 
trecut pe lângă câteva semne pe care stătea scris: CAD 
STÂNCI - (Mămica i le citise pe toate) şi deşi Danny 
aşteptase cu nerăbdare să vadă stânci căzând, n-a căzut 
niciuna. Nu încă. 

Cu o jumătate de oră în urmă trecuseră pe lângă un alt 
semn despre care Tăticul a spus că era foarte important: 
INTRARE ÎN TRECĂTOAREA SIDEWINDER şi Tăticul a 
spus că numai până la semnul acesta ajungeau iarna 
plugurile de zăpadă. Mai încolo drumul este prea abrupt. 
Iarna se închidea şoseaua, de la orăşelul Sidewinder, prin 
care tocmai trecuseră, până în Buckland, statul Utah. 

Acum treceau pe lângă alt semn. 

— Ce zice, mami? 

— Zice: VEHICULELE CARE MERG CU VITEZĂ REDUSĂ 
SĂ FOLOSEASCĂ BANDA DREAPTĂ. Adică noi. 

— Gărgăriţa o să reuşească - zise Danny. 

— "Te rog, Doamne - spuse mămica şi-şi încrucişă 
degetele. Danny privi în jos la sandalele ei şi văzu că-şi 
încrucişase şi degetele de la picioare. Chicoti. Ea îi zâmbi, 
dar el ştia că încă mai era îngrijorată. 

Drumul urca şerpuind în curbe sinuoase, iar Jack 
schimbă viteza de la a patra la a treia iar apoi la a doua. 
Gărgăriţa strănută şi protestă. Wendy îşi fixă privirea pe 
acul indicator al vitezometrului care cobori de la patruzeci 
la treizeci, la douăzeci, unde rămase tremurând, cu părere 
de rău parcă. 

— Pompa... începu ea cu timiditate. 


— Pompa o să mai funcţioneze vreo trei mile - se răsti 
Jack. 

Peretele de stâncă din partea dreaptă dispăruse, 
dezvăluind o vale care părea a cobori până în inima 
pământului, tivită cu molizi şi pini de un verde închis. Pinii 
se contopeau cu stâncile cenuşii, care coborau abrupt sute 
de metri. Wendy văzu o cascadă rostogolindu-se peste 
stânci, soarele de amiază sclipind în apă, ca un peştişor de 
aur prins într-o plasă albastră. Munţii erau foarte frumoşi, 
dar erau şi foarte duri. Nu credea că aceşti munţi iartă prea 
multe greşeli. Un presentiment aducător de nenorociri îi 
înţepă inima, ca un junghi. Mai departe la vest, în Sierra 
Nevada, grupul lui Donnerii: s-a înzăpezit şi, ca să nu 
moară, s-au dedat la acte de canibalism. Da. Munţii nu iartă 
prea multe greşeli. 

Cu o smucitură, Jack schimbă viteza de la a doua la întâia 
şi ei continuară să urce cu mare greutate, motorul 
gărgăriţei bătând voiniceşte. 

— Ştii, spuse Wendy, nu cred că am văzut mai mult de 
cinci maşini de când am ieşit din Sidewinder. Şi una din ele 
era limuzina hotelului. 

Jack dădu aprobator din cap: 

— Se ducea direct la aeroportul Stapleton din Denver. 
Deja sunt nişte petice de gheaţă în spatele hotelului. Aşa 
zice Watson şi pentru mâine se prevăd ninsori aici, sus. 
Oricine călătoreşte acum prin munţi ar dori să rămână pe o 
şosea principală, ca să fie sigur că nu se înzăpezeşte. Ar fi 
bine ca afurisitul ăla de Ullman să mai fie la hotel. Cred că 
mai e. 

— Eşti sigur că au aprovizionat bine cămara? întrebă ea, 
gândindu-se încă la grupul lui Donner. 

— Aşa mi-a spus. A zis că Hallorann o să ţi-o arate. 
Hallorann e bucătarul. 

— Aha, murmură ea, uitându-se la vitezometru. 
Indicatorul coborâse de la 15 la 10 mile pe oră. 


— Uite, acolo e vârful. Jack arată la câteva zeci de metri 
în faţa lor. E o bifurcaţie şi puteţi vedea hotelul de acolo. O 
să trag pe dreapta ca să las şi gărgăriţa să se odihnească 
puţin. 

Se uită peste umăr la Danny, care stătea pe un maldăr de 
pături: 

— Ce zici, amice? S-ar putea să vedem şi nişte căprioare. 
Sau nişte caribu. 

— Sigur, Tati. 

Volkswagen-ul se chinui mai sus şi mai sus. Vitezometrul 
cobori până la limita de 5 mile pe oră şi motorul începuse 
deja să se înece, când Jack trase pe dreapta 

(„Ce e semnul ăla mămico?” 

„BIFURCAŢIE” - citi ea conştiincioasă). 

Şi apăsă frâna de siguranţă. 

— Haideţi, spuse şi cobori din maşină. 

Se îndreptară spre parapet. 

— Ăla e. 

Pentru Wendy, a însemnat descoperirea adevărului într- 
un clişeu; i s-a oprit respiraţia. O clipă nu a fost în stare să 
respire din nou, priveliştea o lăsase cu gura căscată. 
Stăteau în apropierea unuia dintre piscuri. În faţa lor - cine 
ştie cât de departe? - un munte încă şi mai mare se înălța la 
ceruri, cu vârful crestat şi de-abia întrezărit, acum aureolat 
de soarele care începuse să coboare spre apus. Întreaga 
vale se întindea sub ei, curbele ameţitor de abrupte pe care 
le urcaseră, chinuind biata gărgăriţă, şi şi-a dat seama că 
dacă o să se mai uite în jos, o să i se facă greață şi până la 
urmă o să verse. Imaginaţia se învioră în aerul clar, neluând 
în seamă frâiele raţiunii, şi a privi în jos însemna a te vedea, 
neajutorată, cum cazi şi cazi şi cazi, cerul şi pantele făcând 
schimb de locuri, ţipătul scăpându-ţi de pe buze ca un balon 
care pluteşte leneş, în timp ce părul şi rochia ţi se ridică în 
vânt... 

Îşi smulse privirea din contemplarea abisului şi privi în 
direcţia în care arăta Jack. Văzu şoseaua agăţându-se de 


piscul ca o turlă de catedrală, îndreptându-se spre nord- 
vest, dar într-o pantă mai domoală. Mai sus, părând înfipţi 
chiar în peretele de stâncă, pinii severi făceau loc unei 
pajişti întinse, şi chiar în mijlocul acesteia se afla hotelul, 
dominând peisajul. Hotelul Overlook. Privindu-l, îşi regăsi 
respiraţia şi vocea: 

— O, Jack, este superb! 

— Aşa este - Ullman crede că aceasta este cea mai 
frumoasă privelişte din America. Nu-mi prea pasă mie de 
părerile lui, dar cred că aici s-ar putea... Danny, Danny, ce s- 
a întâmplat? 

Wendy îl căută cu privirea şi teama ei neaşteptată de a nu 
i se fi întâmplat ceva rău şterse orice altceva, minunat sau 
nu. Se repezi înspre el. Se ţinea strâns de parapet şi privea 
înspre hotel, cu chipul cenuşiu, desfigurat. Ochii aveau 
privirea aceea pierdută, premergătoare leşinului. 

Îngenunche lângă el şi încercă să-l liniştească punându-i 
mâinile pe umeri. 

— Danny, ce...? 

Jack apăru lângă ea: 

— Cum te simţi, amice? îl scutură puţin şi ochii lui Danny 
se limpeziră. 

— Mi-e bine, tăticule, n-am nimic. 

— Ce s-a întâmplat, Danny, întrebă ea. Te-a luat ameţeala, 
iubitule? 

— Nu. Mă... gândeam doar. Îmi pare rău. N-am vrut să vă 
sperii. 

Privi la părinţii săi, îngenunchiaţi în jurul lui şi le oferi un 
zâmbet mic, nedumerit: 

— Poate că din cauza soarelui. Soarele mi-a intrat în ochi. 

— O să ajungem la hotel şi o să bei un pahar cu apă - zise 
tatăl. 

— Bine. 

Înapoi în gărgăriţa, care-şi continua travaliul, pe o pantă 
mai blândă acum, Danny continuă să se uite printre 
capetele părinţilor lui la sporadicele apariţii ale hotelului 


Overlook, cu ferestrele sale orientate spre apus, care 
reflectau soarele. 

Acesta era locul pe care îl văzuse prin perdeaua de 
ninsoare viscolită, locul întunecat şi plin de zgomote 
amenințătoare, în care o siluetă hidoasă, dar familiară, îl 
căuta de-a lungul coridoarelor lungi. Locul despre care îi 
povestise Tony. Îl avertizase. Aici era. Indiferent ce 
reprezenta AMIRC, aici era. 


9. Plecarea 


Ullman îi aştepta chiar în spatele uşilor mari, demodate. 
Dădu mâna cu Jack şi înclină doar capul, foarte rezervat, 
către Wendy, poate fiindcă observase cum oaspeţii 
întorceau capetele după ea când intrase cu părul ei auriu 
revărsându-i-se peste umerii rochiei aceleia simple, 
marinăreşti. Rochia se oprea, modest, la trei centimetri 
deasupra genunchilor, dar nu aveai nevoie să vezi mai mult 
ca să-ţi dai seama că sunt nişte picioare frumoase. 

De fapt, Ullman se purtă frumos numai cu Danny, dar 
Wendy mai văzuse asta. Danny părea a fi un copil care îi 
atrăgea şi pe cei cărora, în mod obişnuit, nu le plăceau 
deloc copiii. 

Se aplecă puţin din mijloc şi-i întinse mâna lui Danny. 
Danny dădu mâna cu el, într-un mod foarte oficial, fără să 
zâmbească. 

— Fiul meu, Danny, zise Jack. Şi soţia mea, Winnifred. 

— Mă bucur să vă cunosc. Câţi ani ai, Danny? 

— Cinci, domnule. 

— Aşa mic şi ştie deja să zică „domnule”. Ullman zâmbi şi 
se uită la Jack. E bine crescut. 

— Sigur că e bine crescut, zise Jack. 

— Şi doamna Torrance. 

Făcu aceeaşi mică plecăciune şi, timp de o clipă de uimire 
absolută, Wendy a fost convinsă că are de gând să-i sărute 
mâna. Aproape că i-a întins-o şi el i-a luat-o, dar i-a strâns-o 
numai o fracțiune de secundă în mâinile sale, mici şi uscate 
şi netede. Şi ea a fost convinsă că şi le pudrează. 

În hol era mare foială. Aproape fiecare din scaunele 
demodate, cu spătar înalt, era ocupat. Băieți de serviciu 
intrau şi ieşeau cu valize, la recepţie era coadă. 

La dreapta lor, spre o uşă dublă, se afla un şemineu 
demodat, în care ardeau acum buşteni de mesteacăn. Pe o 
sofa, trasă aproape de vatra căminului, se aflau aşezate trei 


călugăriţe. Vorbeau şi zâmbeau, ţinându-şi bagajele în 
poală, aşteptând să se micşoreze coada de la recepţie. În 
timp ce Wendy le urmărea, izbucniră într-un hohot tineresc 
de râs. Simţi cum şi buzele ei sunt atinse de un zâmbet 
timid; niciuna din ele nu putea să aibă mai puţin de şaizeci 
de ani. 

Zgomotul de fond îl alcătuiau zumzăitul constant al 
discuţiilor, sunetul stins al clopoţelului argintat de lângă 
ghişeul casieriei, când era atins de unul din cei doi 
recepţioneri de serviciu, strigătul uşor  neliniştit: 
„Următorul, vă rog!”. 'Toate acestea îi aminteau de luna de 
miere petrecută cu Jack la New York, la Beekman lower. 
Pentru prima oară şi-a permis să creadă că, într-adevăr, 
poate de asta aveau nevoie: o perioadă mai lungă petrecută 
împreună, rupţi de lume, un fel de lună de miere petrecută 
în familie. Îi zâmbi cu tandreţe lui Danny, care se holba 
sincer la toate cele din jurul său. Altă limuzină, gri ca o 
vestă de bancher, tocmai plecase din faţa hotelului 

— Ultima zi a sezonului, spuse Ullman. Închiderea. E 
întotdeauna agitată, o adevărată nebunie. V-am aşteptat să 
veniţi pe la ora trei, domnule Torrance. 

— Am lăsat maşina să se odihnească înainte de a se 
hotări să facă o criză de nervi, zise Jack. I-a trecut până la 
urmă. 

— Ce noroc pe capul dumneavoastră. Aş vrea să vă arăt 
hotelul, puţin mai târziu, şi, desigur că Dick Hallorann îi va 
arăta doamnei Torrance bucătăria. Dar mă tem că... 

Unul din recepţioneri se apropie, atât de furios încât 
părea că vrea să-şi smulgă părul din cap. 

— Scuzaţi-mă, domnule Ullman... 

— Da, ce este? 

— Doamna Brant, spuse stingherit funcţionarul. Nu vrea 
să-şi plătească nota decât cu cărţile ei de credit American 
Express. l-am explicat că nu mai acceptăm American 
Express de anul trecut, dar dânsa nu vrea... 


Ochii funcţionarului se opriră asupra familiei Torrance, 
apoi înapoi la Ullman. Dădu din umeri. 

— Mă ocup eu de asta. 

— Mulţumesc, domnule Ullman. 

Funcţionarul se întoarse la biroul său, unde un cuirasat 
de femeie înfofolită într-o haină lungă de blană şi având la 
gât un fel de şarpe boa din pene negre, protesta vehement: 

— Vin la Overlook din 1955, îi spunea ea recepţionerului 
zâmbitor, care tot ridica din umeri. Am continuat să vin 
chiar după ce al doilea soţ al meu a murit de inimă pe 
terenul ăla imposibil de crichet - îi spusesem că era prea 
mult soare în ziua aceea - şi niciodată... repet, niciodată, nu 
am plătit cu altceva decât cu cărţile mele de credit 
American Express. Chemaţi şi poliţia dacă vreţi! Arestaţi- 
mă! Şi atunci chiar voi refuza să plătesc cu altceva decât cu 
cărţile de credit American Express. Repet. 

— Scuzaţi-mă, zise domnul Ullman. 

Îl priviră cum traversează holul, atinge respectuos cotul 
doamnei Brant, şi apoi îşi întinde mâinile şi dă din cap 
aprobator când ea îşi îndreptă tirul asupra lui. Ascultă 
înţelegător, aprobă din nou şi spuse ceva. Pe chipul 
doamnei Brant apăru un zâmbet triumfător, se întoarse 
spre nefericitul recepţioner şi spuse, suficient de tare încât 
s-o audă toată lumea: 

— Slavă Domnului că există măcar un funcţionar în 
hotelul ăsta care n-a devenit un ticălos desăvârşit. 

Îi îngădui lui Ullman, care abia îi venea până la umăr, s-o 
ia de braţ şi s-o conducă în biroul său. 

— Mamă, mamă, zâmbi Wendy. Uite un filfizon care-şi 
merită salariul. 

— Dar nu-i place de doamna aia, interveni Danny. Numai 
se preface că o place. 

Jack surâse: 

— Sunt convins că aşa e, amice. Dar cu linguşeala se ung 
roţile lumii. 

— Ce-i aia linguşeală? 


— Linguşeală, zise Wendy, este atunci când tăticul spune 
că-i plac noii mei pantaloni galbeni când, de fapt, lui nu-i 
plac, sau atunci când spune că nu-i nevoie să slăbesc vreo 
cinci kilograme. 

— Aha, adică să minţim doar aşa, ca să ne distrăm. 

— Cam aşa ceva. 

O privea atent acum şi zise: 

— Eşti drăguță, mămico. 

Se încruntă nedumerit când părinţii săi schimbară o 
privire deasupra capului său şi izbucniră în râs. 

— Ce-i drept, Ullman nu a făcut risipă de linguşeală cu 
mine - zise Jack. Hai la fereastră. Am senzaţia că toţi se uită 
la noi cum stăm în mijlocul holului. Nu mi-am închipuit că o 
să fie atâta lume aici în ziua închiderii. M-am înşelat. 

— Eşti tare frumuşel, spuse ea şi au râs din nou, Wendy 
acoperindu-şi gura cu o mână. 

Danny nu înţelegea, dar totul era în regulă. Părinţii săi se 
iubeau. Danny se gândi că hotelul acesta îi aminteşte 
mamei sale de alt loc, unde ea fusese fericită. Ar fi dorit să-i 
placă şi lui la fel de mult, şi îşi tot repeta că nu toate 
lucrurile pe care i le arăta Iony se adevereau. O să aibă 
grijă. O să fie atent în caz că apare ceva care se cheamă 
AMIRC. Dar nu va spune nimic decât dacă va fi neapărat 
nevoie. Pentru că ei erau fericiţi, râdeau, şi gândurile lor nu 
erau rele. 

— Ce privelişte! spuse Jack. 

— A! Minunat! Danny, uită-te! 

Dar lui Danny nu i se părea că priveliştea era minunată. 
Nu-i plăceau înălțimile; îl ameţeau. 

În faţa terasei care acoperea întreaga lungime a 
hotelului, se întindea o peluză îngrijită (în partea dreaptă 
era o pajişte netedă) care cobora spre o piscină uriaşă. O 
plăcuţă pe care scria ÎNCHIS era aşezată la un capăt al 
piscinei; „închis” era un semn pe care-l putea citi singur, 
aşa cum putea citi Stop, Ieşire, Pizza şi alte câteva. 


După piscină, o alee pietruită şerpuia printre pui de pin, 
molizi şi plopi de munte. Acolo era un semn pe care nu-l 
ştia: CRICHEI. Şi sub el era o săgeată. 

— Ce-i aia CR-I-CHE.-T, Tati? 

— Un joc. Se joacă într-o curte acoperită cu pietriş, nu cu 
iarbă. E un joc foarte vechi, Danny. Uneori se ţin 
campionate aici. 

— Cu ce se joacă? 

— Cu un fel de ciocan cu mânerul scurt, iar capul are 
două părţi. Una e din cauciuc tare, iar cealaltă e din lemn. 

(„leşi afară, căcăciosule!”) 

— O să te învăţ să joci, dacă vrei. 

— O să vedem, zise Danny pe un ton ciudat, plat, care-i 
făcu pe părinţii săi să se privească uimiţi. S-ar putea să nu- 
mi placă. 

— Dacă nu-ţi place, amice, nu-i nevoie să joci. În regulă? 

— Da. 

— Îţi plac animalele? îl întrebă Wendy. Asta e o grădină 
englezească. 

Dincolo de aleea care ducea la terenul de crichet erau 
garduri vii, tunse în formă de diferite animale. Danny, care 
avea ochi buni, desluşi un iepure, un câine, un cal, o vacă şi 
un trio mai mare, ce păreau a fi nişte lei care se jucau. 

— Din cauza animalelor ăstora s-a gândit unchiul Al că mi 
s-ar potrivi slujba, îi spuse Jack. Ştie că pe vremea când 
eram student am lucrat pentru o firmă de design peisagist. 
Adică aveau grijă de peluzele, tufele şi gardurile vii ale 
clienţilor. Am îngrijit grădina englezească a unei doamne. 

Wendy îşi puse o mână la gură şi chicoti. Privind-o, Jack 
zise: 

— Da, îi îngrijeam grădina englezească cel puţin o dată 
pe săptămână. 

— Hai, şterge-o. Wendy chicoti din nou. 

— Era drăguţ gardul ei viu, Tati? întrebă Danny - şi la 
această întrebare amândoi încercară să-şi înăbuşe hohotele 


de râs. Wendy râdea cu atâta poftă, încât i-au dat lacrimile 
şi a trebuit să-şi scoată batista din geantă. 

— Nu erau în formă de animale, Danny, răspunse Jack 
când se linişti. Erau cărţi de joc. Pici şi trefle, carouri şi 
cupe. Dar gardurile vii cresc şi... 

(„Creşte” - spusese Watson... „nu, nu gardul viu, ci 
presiunea din cazan. Trebuie s-o urmăreşti tot timpul, dacă 
nu vrei să te trezeşti cu familia taman pe Lună”) 

Se uitară la el nedumeriţi. 

Zâmbetul îi pierise de pe buze. 

— Tată? 

Clipi, de parca revenea de foarte departe. 

— Cresc, Danny şi îşi pierd forma. Aşa că trebuia să le 
tund o dată sau de două ori pe săptămână, până când se 
făcea frig şi nu mai creşteau. 

— Uite şi un teren de joacă, zise Wendy. Ce băieţel 
norocos eşti. 

Terenul de joacă era în spatele grădinii englezeşti. Două 
tobogane, un scrânciob uriaş cu vreo şase leagăne fixate la 
diferite înălţimi, un tunel făcut din segmente tubulare de 
ciment, o groapă cu nisip şi o casă de jucărie care era chiar 
copia în miniatură a hotelului Overlook. 

— Îţi place, Danny? îl întrebă ea. 

— Sigur că da, zise Danny, sperând să pară mai 
entuziasmat decât se simţea. 

— E mişto. 

În spatele terenului de joacă era un gard de siguranţă, 
după el se afla aleea pietruită care ducea la hotel, iar după 
acesta, mai departe, valea care se pierdea în pâcla albăstrie 
a înserării. Danny nu cunoştea cuvântul „izolare”, dar dacă i 
l-ar fi explicat cineva, ar fi înţeles că asta simte. Şi mai 
departe, întins în soarele care apunea, ca un şarpe lung şi 
negru care s-a hotărât să aţipească puţin, era şoseaua care 
ducea înapoi la Boulder, prin Trecătoarea Sidewinder. 
Drumul ăla o să fie închis toată iarna. La gândul ăsta a 


simţit că se sufocă şi tresări puternic când tatăl său îi puse 
mâna pe umăr. 

— O să-ţi aduc imediat un pahar cu apă, amice. E cam 
prea mare agitaţie acum pe-aici. 

— Sigur, Tăticule. 

Doamna Brant ieşi din birou şi întreaga ei înfăţişare 
părea a spune că fusese răzbunată. Câteva clipe mai târziu, 
doi băieţi de serviciu care se cocoşaseră literalmente sub 
povara celor opt valize, o urmară în drumul ei triumfător 
spre uşa principală. Danny văzu prin fereastră cum un 
bărbat în uniformă gri şi cu un fel de şapcă de căpitan îi 
aduse maşina argintie. Cobori din maşină, o salută şi se 
repezi să deschidă portbagajul. 

Şi, într-una din sclipirile pe care le avea uneori, prinse un 
gând întreg al ei, unul care se desluşea foarte bine acum, 
faţă de amalgamul confuz de emoţii şi culori pe care-l 
recepționa de obicei în locurile aglomerate. 

(„aş vrea să ajung în pantalonii lui”) 

Fruntea lui Danny se încreţi în timp ce-i urmărea pe 
hamali punându-i cuferele în portbagaj. Doamna îl privea cu 
atenţie pe bărbatul în uniformă gri, care-i supraveghea pe 
băieţi. De ce să vrea să ajungă în pantalonii lui? Îi era atât 
de frig cu haina aia lungă de blană pe ea? Şi dacă îi era frig, 
de ce nu-şi pusese pantalonii ei? Mămica lui purta pantaloni 
totdeauna iarna. 

Bărbatul în uniformă gri închise portbagajul şi se 
întoarse s-o ajute să urce în maşină. Danny se încordă, 
atent să vadă dacă ea o să-i zică ceva despre pantaloni, dar 
doamna zâmbi numai şi-i dădu o bancnotă de 1 dolar, 
bacşiş. O clipă mai târziu ea şi maşina ei uriaşă şi argintie 
se îndepărtau. 

S-a gândit să-şi întrebe mama de ce doamna Brant ar fi 
vrut pantalonii omului acela, dar se hotări că e mai bine să- 
şi ţină gura. Uneori, întrebări de felul ăsta te pot băga în 
bucluc. | se mai întâmplase aşa ceva. 


Se ghemui între părinţii lui pe canapea şi privi la oamenii 
de la recepţie. Se bucura că tăticul şi mămica lui erau 
fericiţi, dar nu se putea abţine să nu fie puţin îngrijorat. Pur 
şi simplu nu avea încotro. 


10. Hallorann 


Bucătarul nu se potrivea absolut deloc imaginii pe care 
şi-o făcuse Wendy despre şeful bucătăriei unui mare hotel. 
Mai întâi, un asemenea personaj era numit Bucătar-şef, nu 
pur şi simplu bucătar - bucătăreasă era ea acasă când 
arunca într-o cratiţă toate resturile de mâncare de cu o 
seară înainte şi mai adăuga tăiţei. Apoi, vrăjitorul 
gastronomic al unui loc cum era Overlook, ar fi trebuit să 
fie scund, plinuţ, cu faţa albă; ar fi trebuit să aibă o mustață 
neagră şi subţire ca un actor din filmele muzicale ale anilor 
'40, ochi negri, accent franțuzesc şi o fire detestabilă. 

Hallorann avea ochi negri şi atât. Era un negru înalt, uşor 
încărunţit. Vorbea cu accentul dulce din sud şi râdea mult, 
descoperind nişte dinţi mult prea albi şi prea regulaţi ca să 
nu fie o proteză din colecţia 1950 a firmei „Sears and 
Roebuck”. 

Tatăl ei avusese o proteză din asta, „Roebuckers” o 
numea el, şi, din când în când, în timpul mesei o împingea 
cu limba şi se strâmba la ea... întotdeauna, îşi amintea 
Wendy acum, când mama ei era la bucătărie sau vorbea la 
telefon şi nu-l putea vedea. 

Danny se holbase cu uimire la uriaşul acesta negru, 
îmbrăcat în serj albastru şi apoi zâmbise când Hallorann l-a 
luat în braţe şi i-a spus: 

— Doar n-o să stai aici toată iarna. 

— Ba da, răspunse Danny cu timiditate. 

— Nu, o să vii la St. Pete cu mine şi o să înveţi să faci 
mâncare şi o să mergi pe plajă în fiecare seară şi o să cauţi 
crabi. Da? 

Danny se hlizi încântat şi clătină din cap. Nu. Hallorann îl 
puse jos. 

— Dacă ai intenţia să te răzgândeşti, spuse grav 
Hallorann, aplecându-se spre el, grăbeşte-te. Peste o 
jumătate de oră voi fi în maşină. Peste două ore şi jumătate 


voi fi la Aeroportul Stapleton Internaţional, poarta 32, 
Concourse B, în oraşul Denver, Colorado. După trei ore, voi 
închiria o maşină la Aeroportul Miami şi voi fi în drum spre 
însoritul St. Pete, de-abia aşteptând să-mi pun slipul de baie 
şi să râd în sinea mea de fraierii care se înzăpezesc. “le 
prinzi, puştiule? 

— Da, domnule, zâmbi Danny. 

Hallorann se întoarse spre Jack şi Wendy: 

— Aveţi un copil minunat. 

— Aşa credem şi noi, zise Jack şi-i întinse mâna. Eu sunt 
Jack Torrance. Soţia mea Winnifred. Pe Danny l-aţi cunoscut 
deja. 

— Şi a fost o adevărată plăcere. Doamnă, vi se spune 
Winnie sau Freddie? 

— Wendy, surâse ea. 

— OK. E chiar mai frumos. Vă rog urmaţi-mă. Pe aici. 
Domnul Ullman vrea să vizitaţi tot. Şi asta vom şi face. 
Scutură din cap şi zise printre dinţi: Şi ce fericit voi fi când 
voi scăpa de el. 

Hallorann a început turul cu cea mai imensă bucătărie pe 
care Wendy o văzuse vreodată. Strălucea de curăţenie. 
Toate suprafeţele erau atât de frecate încât te orbeau. Era 
mai mult decât mare; pur şi simplu te intimida. Mergea 
înainte alături de Hallorann, în timp ce Jack, care nu era 
deloc în elementul său, rămase puţin în urmă cu Danny. Pe 
perete, lângă o chiuvetă uriaşă cu patru compartimente, 
era atârnată o placă cu instrumente de bucătărie - de la 
cuțite de tranşat carnea până la toporişti. Mai era o 
planşetă pentru frământat pâinea, la fel de mare ca masa 
lor din bucătăria din Boulder. Un alai uluitor de oale şi 
cratiţe din oţel inoxidabil atârnau din tavan până în podea, 
acoperind un perete întreg. 

— Cred că o să fiu nevoită să-mi însemn drumul de 
fiecare dată ca să nu mă rătăcesc, zise Wendy. 

— Nu trebuie să vă simţiţi copleşită, o linişti Hallorann. E 
mare, dar nu este decât o bucătărie. Nici n-o să fie nevoie 


să folosiţi mare parte din chestiile astea. Ai grijă de 
curăţenie. E tot ce-ţi cer. Uite şi maşina de gătit pe care aş 
folosi-o dacă aş fi în locul tău. Sunt trei maşini aici, dar asta 
e cea mai mică. 

„Cea mai mică”, gândi ea descurajată, privind-o. Avea 
douăsprezece arzătoare, două cuptoare obişnuite şi un 
grătar deasupra căruia era un bazin încălzit în care puteai 
fierbe cârnaţi sau fasole; mai avea un alt grătar şi un 
dispozitiv de încălzit mâncarea - plus un milion de cadrane 
şi termometre. 

— E alimentat numai cu gaz, zise Hallorann. Ai mai gătit 
cu gaz, Wendy? 

— Da... 

— Îmi place gazul, spuse el şi aprinse unul din ochiuri. O 
flacără albastră prinse viaţă. O reglă cu o mişcare delicată, 
până când deveni doar un cerc luminos. 

— Îmi place să văd flacăra la care gătesc. Vezi unde sunt 
butoanele pentru arzătoare? 

— Da. 

— Şi cadranele cuptoarelor sunt marcate. Cuptorul meu 
preferat este cel din mijloc, pentru că pare a se încălzi cel 
mai uniform, dar poţi să-l foloseşti pe oricare. Sau chiar pe 
toate trei. 

— Parcă aş fi într-o reclamă, zise Wendy cu un râs 
tremurat. 

Hallorann râse însă mult mai tare. 

— Vino, te rog. Am lăsat lângă chiuvetă o listă cu toate 
alimentele. O vezi? 

— Uite-o, mămico! 

Danny îi aduse două foi de hârtie scrise mărunt pe 
ambele părţi. 

— Bun băiat - zise Hallorann, ciufulindu-i părul. Eşti 
sigur că nu vrei să vii în Florida cu mine? Să înveţi să 
găteşti cei mai dulci creveţi creole din lume? 

Danny îşi acoperi gura cu mâinile şi chicoti, apoi se 
retrase lângă tatăl său. 


— Voi trei aveţi aici suficientă mâncare pentru un an, zise 
Hallorann. Avem o cămară, o cameră frigorifică, lăzi cu tot 
felul de legume şi două frigidere. Haideţi să vă arăt. 

În următoarele zece minute Hallorann deschise lăzi şi uşi, 
descoperind alimente în cantităţi atât de mari, cum Wendy 
nu mai văzuse niciodată. Rezervele au uimit-o, dar nu au 
reuşit s-o liniştească pe cât ar fi crezut - îi tot venea în 
minte grupul lui Donner, fără a se mai gândi la canibalism 
acum (căci mâncarea era mai mult decât suficientă), ci fiind 
din ce în ce mai convinsă că intraseră într-o poveste foarte 
serioasă: când va veni iarna, nu vor mai putea pleca de-aici. 
Vor rămâne în hotelul acesta grandios, părăsit de toată 
lumea, mâncând mâncarea care le-a fost lăsată, aidoma 
unor personaje dintr-un basm şi ascultând vântul care se 
înverşunează la streşinile lor înzăpezite. În Vermont, când 
Danny şi-a rupt braţul 

(când Jack i-a rupt braţul lui Danny) 

a chemat salvarea formând numărul de telefon care era 
înscris pe o plăcuţă lângă aparat. Salvarea a venit în zece 
minute. Mai erau şi alte numere de telefon scrise pe 
plăcuţă. Patrula de poliţie putea ajunge în cinci minute, iar 
pompierii chiar mai repede, pentru că sediul lor se afla la 
trei străzi distanţă de casa lor. Puteai chema un electrician 
dacă rămâneai fără lumină, un instalator, dacă ţi se defecta 
duşul, un alt meşter dacă ţi se strica televizorul. Dar ce se 
putea întâmpla aici sus, dacă Danny ar leşina şi şi-ar înghiţi 
limba? 

(„Dumnezeule, ce gând!”) 

Sau dacă s-ar produce un incendiu? Sau dacă Jack ar 
cădea în puţul liftului şi şi-ar sparge capul? Sau dacă...? 

(„Sau dacă o să ne simţim minunat cu toţii? - opreşte-te, 
Winnifred!”) 

Hallorann i-a dus întâi în camera frigorifică, unde aburii 
respirației păreau nişte balonaşe nostime. Aici parcă venise 
deja iarna. 


Hamburgeri în saci mari de plastic, de câte zece livre 
fiecare, doisprezece saci, patruzeci de găini întregi agăţate 
de cârligele din pereţii îmbrăcaţi în lemn. Cutii mari cu 
şuncă conservată, aşezate ca jetoanele de poker, o duzină. 
Sub găini, zece bucăţi mari de friptură de vită, zece bucăţi 
de friptură de porc şi o pulpă uriaşă de miel. 

— Îţi place mielul, amice? îl întrebă Hallorann cu un 
zâmbet larg. 

— La nebunie, răspunse Danny prompt. 

Nu mâncase miel niciodată. 

— Ştiam că-ţi place. Nu-i nimic mai bun într-o noapte 
friguroasă decât două felii de friptură de miel acoperite cu 
puţin jeleu de mentă. Aveţi şi jeleu de mentă aici. Mielul 
uşurează stomacul. Este o carne uşoară, fără toxine. 

Din spatele lor, Jack întrebă cu mare curiozitate: 

— De unde ai ştiut că îi spunem „amice”? 

Hallorann se întoarse spre el: 

— Poftim? 

— Danny. Îi zicem „amice” uneori. 

— Pare un puşti prietenos, un amic, nu? 

Îşi încreţi nasul către Danny şi plescăi din buze: 

— Ei, cum merge treaba, amice? 

Danny se hlizi şi atunci Hallorann i-a mai spus ceva 

(„Eşti sigur că nu vrei să mergi în Florida, amice?”) 

foarte desluşit. A auzit fiecare cuvânt. Îl privi uimit şi 
puţin speriat pe Hallorann. Acesta îi făcu solemn cu ochiul 
şi se întoarse să vorbească despre alimente. 

Wendy îşi privi fiul peste umerii largi, îmbrăcaţi în serj 
albastru, ai bucătarului. Avea sentimentul straniu că ceva se 
petrecuse între ei, ceva ce ea nu putea înţelege. 

— Aveţi douăsprezece pachete cu cârnaţi, douăsprezece 
pachete cu slănină, spunea acum Hallorann. Cam atât 
despre carnea de porc. În sertarul acesta aveţi douăzeci de 
livre de unt. 

— Unt adevărat? întrebă Jack. 

— Cel mai bun. 


— Nu cred că am mai mâncat unt adevărat de când eram 
copil, în oraşul Berlin, New Hampshire. 

— O să mănânci aici atâta unt, că o să ţi se facă dor de 
margarină - zise Hallorann şi râse. În lada asta e pâinea - 
treizeci de pâini albe, douăzeci negre. Încercăm să 
menţinem un echilibru între rase, aici la Overlook. Ştiu că 
cincizeci de pâini n-or să vă ajungă, dar aveţi tot ce vă 
trebuie ca să faceţi pâine şi eu zic că pâinea proaspătă e 
mult mai bună decât cea congelată. 

— Aici, jos, e peştele. Hrană pentru creier, nu-i aşa, 
amice? 

— Aşa e, Mami? 

— Dacă spune domnul Hallorann, iubitule, Wendy zâmbi. 

Danny strâmbă din nas: 

— Nu-mi place peştele. 

— Aici greşeşti amarnic, zise Hallorann. Pur şi simplu nu 
ai întâlnit niciodată niciun peşte care să te placă el pe tine. 
Peştele de aici o să te placă mult, cinci livre de păstrăv 
curcubeu, zece livre de somn, cincisprezece conserve de 
ton... 

— Da, îmi place tonul. 

— Şi cinci livre din cel mai dulce calcan care a înotat 
vreodată în mare. Băiete, la primăvară, o să-i mulţumeşti 
bătrânului... Pocni din degete de parcă ar fi uitat ceva. Cum 
mă cheamă? Cred că am uitat. 

— Domnul Hallorann, zise Danny rânjind. Pentru prieteni, 
Dick. 

— Aşa e! Şi pentru că tu eşti un prieten, să-mi zici Dick. 

Lăsându-se conduşi într-un colţ al camerei, Jack şi Wendy 
se priviră nedumeriţi, amândoi încercând să-şi amintească 
dacă Hallorann le spusese care este prenumele său. 

— Ăsta l-am pus aici special pentru voi. Sper că vă face 
plăcere. 

— O, n-ar fi trebuit, zise Wendy emoţionată. Era un 
curcan de douăzeci de livre înfăşurat într-o panglică roşie, 
cu fundă. 


— "Trebuie să mâncaţi curcan de Ziua Recunoştinţeii!2!, 
Wendy, zise Hallorann pe un ton grav. Cred că pe undeva pe 
acolo este şi un clapon (cocoş castrat) pentru Crăciun. Fără 
îndoială că o să daţi de el. Şi acum hai să ieşim de-aici, până 
nu facem pneumonie. Aşa-i, amice? 

— Aşa-i! 

Mai erau şi alte minuni care-i aşteptau în cămară. O sută 
de cutii cu lapte praf (Hallorann a sfătuit-o cu seriozitate să 
cumpere lapte proaspăt din Sidewinder pentru copil, cât 
timp acest lucru mai era posibil), cinci saci de câte douăzeci 
livre cu zahăr, cereale, borcane cu orez, macaroane, 
spaghete, conserve cu fructe şi salate de fructe, un coş 
mare plin cu mere proaspete, care umpleau camera cu 
aroma toamnei, stafide, prune şi caise uscate („Irebuie să 
mănânci de toate dacă vrei să fii fericit” - hohotul de râs al 
lui Hallorann se ridică spre tavan, de unde, spânzurată de 
un lanţ de fier, atârna o lampă demodată); o ladă mare plină 
cu cartofi şi lăzi mai mici cu roşii, ceapă, napi, dovlecei şi 
varză. 

— După părerea mea... zise Wendy când au ieşit. 

Dar văzând toate alimentele acelea, după ce ea cheltuia 
numai treizeci dolari pe săptămână pe mâncare, a fost atât 
de uimită, atât de impresionată, încât nu a mai fost în stare 
să spună care îi era părerea. 

— Sunt puţin în întârziere, zise Hallorann uitându-se la 
ceas - aşa că o să vă las să inspectaţi singuri dulapurile şi 
frigiderele mai târziu, după ce vă instalaţi. Mai sunt 
brânzeturi, lapte condensat îndulcit, drojdie, praf de copt, 
un sac cu foi de plăcintă, banane încă necoapte... 

— Opreşte-te, spuse ea râzând şi ridicând o mână. N-o să 
ţin minte niciodată toate astea. Este extraordinar. Şi îţi 
promit să păstrez curăţenia. 

— Asta e tot ce-ţi cer. Se întoarce spre Jack. Bănuiesc că 
domnul Ullman şi-a făcut numărul povestindu-ţi despre 
şobolanii de aici? 

Jack rânji: 


— A zis că se poate să fie câţiva în pod şi domnul Watson 
mi-a spus că poate mai sunt câţiva şi în subsol. Probabil că 
sunt tone de hârtii acolo, dar nu am văzut să fie roase. 

— Watson acela, zise Hallorann, clătinând din cap cu un 
fel de tristeţe batjocoritoare. N-are gura cea mai spurcată 
din câţi oameni ai cunoscut? 

— E o figură, în felul său, consimţi Jack. 

Pentru că omul cu gura cea mai spurcată dintre câţi 
cunoscuse, fusese propriul său tată. 

— E păcat - continuă Hallorann, conducându-i înapoi 
spre uşile batante care dădeau în sala de mese a hotelului. 
Familia lui a avut bani. Asta s-a întâmplat demult. Bunicul 
sau străbunicul lui Watson - nu mai ţin bine minte care a 
construit locul ăsta. 

— Mi s-a spus. 

— Şi ce s-a întâmplat? întrebă Wendy. 

— N-au reuşit. Watson v-ar spune povestea de două ori 
pe zi dacă i-aţi da voie. Bătrânul avea o idee fixă. Cred că a 
decăzut tocmai din cauza locului ăstuia. A avut doi băieţi şi 
unul din ei a murit într-un accident de călărie pe-aici pe 
undeva, când hotelul tocmai se construia. Asta trebuie să se 
fi întâmplat prin 1908 sau 1909. Nevasta bătrânului a făcut 
o gripă şi a murit şi n-au mai rămas decât bătrânul şi 
băiatul cel mic. Au sfârşit prin a fi îngrijitori în acelaşi hotel 
pe care ei îl construiseră. 

— Păcat, zise Wendy. 

— Ce s-a întâmplat cu el? Cu bătrânul? întrebă Jack. 

— Şi-a băgat din greşeală un deget în priză şi s-a 
terminat cu el. Cândva, la începutul anilor '30, înainte ca 
hotelul să se închidă pentru zece ani din cauza crizei. 

— În orice caz, Jack, ţi-aş fi foarte recunoscător dacă v-aţi 
uita şi prin bucătărie după şobolani. Dacă vedeţi vreunul... 
puneţi curse, nu otravă. 

Jack clipi: 

— Sigur că da. Cui i-ar trece prin cap să pună otravă în 
bucătărie? 


Hallorann râse batjocoritor: 

— Cui? Domnului Ullman. Asta a fost ideea lui strălucită 
toamna trecută. Şi i-am zis: „Ce-ar fi să ne reîntâlnim, 
domnule Ullman, cu toţii la primăvară şi eu să pregătesc 
cina noastră tradiţională pentru noaptea de deschidere - 
care se întâmplă să fie somon cu un sos delicios - şi toată 
lumea se îmbolnăveşte şi doctorul vine şi vă zice: Ullman, ce 
dracu' ai făcut? Optzeci din cei mai bogaţi oameni din 
America s-au intoxicat cu otravă de şobolani!” 

Jack izbucni într-un râs zgomotos: 

— Şi Ullman ce-a zis? 

Hallorann îşi plimbă limba prin gură, de parcă ar fi avut 
nişte resturi de mâncare rămase printre dinţi. 

— A spus: „Pune curse, Hallorann”. 

Acum râseră cu toţii, chiar şi Danny, deşi nu-şi dădea 
prea bine seama care e poanta, decât că era vorba despre 
domnul Ullman, care uite că totuşi nu le ştia pe toate. 

Au traversat apoi sufrageria, acum părăsită şi tăcută, cu 
ferestrele ei imense prin care se vedeau piscurile acoperite 
cu zăpadă. Feţele albe de masă fuseseră acoperite cu câte o 
folie din plastic dur, transparent. Covorul, rulat acum, 
fusese ridicat într-un colţ, unde stătea ca o santinelă de 
gardă. 

În faţa acestei camere uriaşe se afla o pereche de uşi 
duble, ca nişte aripi de liliac, deasupra cărora scria cu litere 
aurite, demodate: Salonul Colorado. 

Urmărindu-i privirea, Hallorann îi spuse lui Jack: 

— Dacă eşti băutor, sper că ţi-ai adus propriile provizii. 
Locul ăla e gol ca-n palmă. Ştii, a fost petrecerea 
personalului azi-noapte. Şi acum fiecare cameristă şi hamal, 
inclusiv eu, umblăm de colo-colo cu capul cât o baniţă. 

— Nu beau, zise tăios Jack. 

Se întoarseră în hol. 

Plecaseră foarte mulţi în jumătatea de oră pe care o 
petrecuseră în bucătărie. Holul începuse să capete 
înfăţişarea părăsită cu care Jack bănuia că se vor 


familiariza destul de curând. Scaunele cu spătar înalt erau 
goale. Plecaseră şi călugărițele de lângă şemineu şi chiar 
focul se stinsese, lăsând numai cărbunii încinşi. Wendy 
aruncă o privire înspre parcare şi văzu că rămăseseră 
numai câteva maşini. 

Şi s-a pomenit că-şi doreşte să se urce în Volkswagen şi 
să se întoarcă la Boulder... sau oriunde altundeva. 

Jack îl căută din priviri pe Ullman, dar acesta nu era în 
hol. 

O cameristă tânără, cu părul blond-cenugşiu strâns într-un 
coc la ceafă, se apropie de ei. 

— Dick, bagajul tău e pe terasă. 

— Mulţumesc, Sally. O sărută pe frunte: Îţi doresc o iarnă 
bună. Am auzit că te măriţi. 

Când ea se îndepărtă, mişcând obraznic din şolduri, 
Hallorann se întoarse spre familia Torrance: 

— Trebuie să mă grăbesc dacă vreau să prind avionul. Vă 
doresc toate cele bune. Ştiu că o să vă simţiţi bine. 

— Mulţumim, zise Jack. Ai fost foarte amabil. 

— O să am mare grijă de bucătărie, promise Wendy din 
nou. Distracţie plăcută în Florida. 

— Mă distrez întotdeauna. 

Hallorann îşi puse mâinile pe genunchi şi se aplecă spre 
Danny: 

— Ultima şansă, puştiule. Vrei să vii în Florida? 

— Cred că nu, zâmbi Danny. 

— Bine. Vrei să mă ajuţi să-mi duc valizele la maşină? 

— Dacă îmi dă voie mămica. 

— Poţi să te duci, zise Wendy, dar mai întâi trebuie să-ţi 
închei nasturii de la haină. 

Se aplecă spre el, dar Hallorann fu mai iute, degetele 
sale mari şi maronii mişcându-se cu o dexteritate uimitoare. 

— Îl trimit înapoi imediat. 

— Bine, răspunse Wendy, şi-i conduse la uşă. 

Jack încă îl mai căuta pe Ullman. Ultimul oaspete al 
hotelului Overlook se afla la recepţie. 


11. Strălucirea 


Erau patru valize chiar în faţa uşii. Trei uriaşe, tare vechi, 
acoperite cu imitație de crocodil. A patra era un sac cu 
fermoar, supradimensionat, dintr-un material decolorat, în 
carouri. 

— Cred că poţi să-l ridici pe ăla, nu? îl întrebă Hallorann. 
Săltă cu o mână două valize, iar pe cealaltă şi-o puse sub 
braţ. 

— Sigur, zise Danny. Îl apucă bine cu ambele mâini şi-l 
urmă pe bucătar pe treptele terasei, încercând cu bărbăţie 
să nu geamă şi astfel să se dea de gol cât de greu îi era. 

Începuse deja să bată un vânt de toamnă, aspru şi 
pătrunzător; şuiera prin parcare, făcându-l pe Danny să 
închidă ochii în timp ce căra sacul lovindu-se cu el peste 
genunchi. Câteva frunze rătăcite alergau în cercuri pe 
asfaltul aproape pustiu acum, iar Danny se gândi pentru o 
clipă la noaptea aceea, cu o săptămână în urmă, când s-a 
trezit din coşmar şi l-a auzit - sau, măcar, i s-a părut că-l 
aude - pe Tony spunându-i să nu vină aici. 

Hallorann îşi puse valizele lângă portbagajul unei maşini 
Plymouth Fury - de culoare bej. 

— Nu e o maşină prea grozavă - i se confesă lui Danny. 
Închiriată, Bessie a mea e dincolo, unde plec eu acum. E o 
maşină adevărată, un Cadillac 1950. O ţin în Florida, pentru 
că e prea bătrână să mai urce munţii. Ai nevoie să te ajut? 

— Nu, domnule, răspunse Danny. Reuşise să care sacul 
fără să geamă şi acum îl puse jos cu un oftat adânc de 
uşurare. 

— Bravo, zise Hallorann. Scoase un inel cu chei din 
buzunarul sacoului său din serj albastru şi descuie 
portbagajul. În timp ce punea valizele înăuntru, Danny fu 
surprins să-l audă spunând: 

— Străluceşti, băiete. Mai tare decât oricare altul pe care 
l-am întâlnit în viaţa mea. Şi împlinesc şaizeci de ani în 


ianuarie. 

— HI? 

— Ai un talent - Hallorann se întoarse spre el. 
Întotdeauna am numit talentul ăsta „strălucire”. Aşa îi 
spunea bunica mea. Şi ea îl avea. Când eram copil, nu mai 
mare ca tine, stăteam cu ea în bucătărie şi vorbeam mult 
fără să deschidem gura. 

— Pe bune? 

Hallorann zâmbi văzându-l pe Danny cu gura căscată, 
având întipărită pe chip o expresie de curiozitate aproape 
flămândă: 

— Hai să stăm puţin în maşină. Vreau să-ţi spun ceva. 

Trânti capacul portbagajului. 

Din holul hotelului, Wendy Torrance îşi văzu fiul urcând în 
maşina lui Hallorann, în timp ce uriaşul bucătar negru se 
strecură la volan. Un junghi ascuţit de teamă o străpunse şi 
deschise gura să-i spună lui Jack ca Hallorann nu glumise 
când a spus că vrea să-l ia pe Danny în Florida - se punea la 
cale o răpire. Însă ei numai stăteau în maşină. De-abia 
putea distinge capul mic al fiului ei, întors atent spre capul 
mare al lui Hallorann. Chiar de la această distanţă 
recunoştea poziţia lui Danny - aşa stătea când la televizor 
era ceva care-l fascina, sau când juca Popa-prostu' cu tatăl 
său. Jack, care încă îl mai căuta pe Ullman, nu observase 
nimic. Wendy, urmărind însă cu nervozitate maşina lui 
Hallorann, întrebându-se despre ce ar putea oare sta ei de 
vorbă, ce ar fi putut oare să-l intereseze atât de mult pe 
Danny. 

În maşină, Hallorann spunea: 

— Nu te simţi puţin singur când te gândeşti că nu maie 
nimeni ca tine? 

Danny, care se simţise şi înfricoşat şi singur uneori, dădu 
din cap: 

— Numai pe mine m-ai cunoscut? îl întrebă pe Hallorann. 

Hallorann râse: 

— Nu, copile. Dar tu străluceşti cel mai tare. 


— Sunt mulţi din ăştia ca mine? 

— Nu chiar mulţi. Dar se întâmplă să dai peste ei. Sunt o 
grămadă de oameni care au un pic de strălucire. Habar nu 
au. Dar, ca prin minune cumpără flori când soțiile lor sunt 
indispuse, reuşesc la examene pentru care nu au învăţat, îşi 
dau seama cum se simt oamenii pe care-i întâlnesc. Am 
cunoscut vreo cincizeci, şaizeci din ăştia. Dar numai vreo 
zece, inclusiv bunică-mea, ştiau că strălucesc. 

— Maamă! zise Danny şi căzu pe gânduri. 

Apoi: 

— O ştii pe doamna Brant? 

— Pe aia? întrebă ironic Hallorann. Nu străluceşte, doar 
îşi trimite mâncarea înapoi de două-trei ori pe seară. 

— Ştiu că nu străluceşte, recunoscu Danny cu sinceritate. 
Dar îl ştii şi pe omul cu uniformă gri care aduce maşinile? 

— Pe Mike? Sigur, îl ştiu pe Mike. Ce-i cu el? 

— Domnule Hallorann, de ce o fi vrut să intre în 
pantalonii lui? 

— Ce spui, băiete? Despre ce vorbeşti? 

— Păi, când îl privea, ea s-a gândit că ar vrea foarte mult 
să ajungă în pantalonii lui şi eu m-am tot întrebat de ce... 

Dar nu mai continuă. Hallorann îşi dăduse capul pe spate 
şi din pieptul lui izbucnise un râs bogat, ale cărui hohote se 
rostogoleau în maşină ca o rafală de mitralieră. Maşina 
întreagă se zguduia de forţa lui. Danny surâse nedumerit, şi 
în cele din urmă, furtuna se domoli în sughiţuri. Hallorann 
scoase din buzunarul de la piept o batistă mare de mătase 
ca un steag alb de pace şi-şi şterse ochii umezi. 

— Băiete, zise el, râzând încă, o să ştii tot ce e de ştiut 
despre specia umană înainte să împlineşti zece ani. Nu ştiu 
dacă să te invidiez pentru asta. 

— Dar doamna Brant... 

— Dă-o-ncolo, zise, şi să n-o întrebi nici pe mama ta. O să 
reuşeşti numai s-o superi. Pricepi ce zic? 

— Da, domnule. 


Pricepea foarte bine. O supărase în felul acesta pe mama 
lui şi altă dată. 

— Doamna aia Brant e doar o bătrână murdară care are 
mâncărimi. Atât trebuie să ştii. Îl cântări din ochi: Cât de 
departe ajungi, amice? 

— HI? 

— Dă-mi un exemplu. Gândeşte către mine. Vreau să ştiu 
dacă ai cât de mult cred eu că ai. 

— Ce vrei să gândesc? 

— Orice. Numai gândeşte tare. 

— Bine - zise Danny. Făcu o pauză, apoi îşi adună toată 
puterea de concentrare şi o aruncă înspre Hallorann. Nu 
mai făcuse niciodată aşa ceva şi în ultima clipă instinctul se 
ridică şi înmuie parte din forţa brută a gândului - nu voia 
să-i facă rău domnului Hallorann. Şi totuşi, gândul ţâşni din 
el ca săgeata, cu o forţă pe care nu şi-ar fi închipuit-o. S-a 
dus ca o minge aruncată în finala de baseball profesionist, 
ba chiar mai tare. 

(Oh, sper să nu-l doară) 

Iar gândul era: (!!! BUNĂ, DICK!!!) 

Hallorann tresări şi se izbi de spătarul scaunului. 
Mazxilarele i se loviră unul de altul cu un zgomot puternic, 
iar din buza de jos începu să-i curgă sânge, Mâinile i se 
ridicară fără voie la nivelul pieptului şi apoi căzură la loc în 
poală. O clipă pleoapele i se zbătură parcă fără control şi 
Danny se sperie. 

— Domnule Hallorann? Dick? Nu ţi-e bine? 

— Nu ştiu, zise Hallorann şi râse tremurat. Sincer nu 
ştiu. Dumnezeule, băiete, eşti ca un pistol. 

— Îmi pare rău, zise Danny şi mai alarmat. Să-l aduc pe 
tata? Fug să-l aduc. 

— Nu, mi-am revenit. E în regulă, Danny. Stai cuminte 
aici. Mă simt un pic zguduit, atâta tot. 

— Nu m-am gândit cât de tare pot, mărturisi Danny. Mi-a 
fost frică în ultima clipă. 


— Slavă Domnului, altfel poate că mi-ar fi ieşit creierii 
prin urechi. Observă panica de pe chipul lui Danny şi zâmbi: 
Nu s-a întâmplat nimic rău. Tu ce ai simţit? 

— Parcă eram un jucător bun de baseball, foarte bun, cel 
mai bun, şi aruncam o minge, răspunse prompt. 

— Îţi place baseball-ul, nu? 

Hallorann îşi masa uşor tâmplele. 

— Lui Tati şi mie ne place echipa „Angels”, zise Danny. 
Echipa „Red Sox” în liga de est şi „Angels” în liga de vest. 
Am fost la un meci între „Red Sox” şi „Cincinnati” în cupa 
mondială. Eram mult mai mic atunci. Şi tata era... chipul lui 
Danny se întunecă şi se tulbură. 

— Era cum, Dan? 

— Am uitat, zise Danny. 

Vru să-şi bage degetul în gură, ca să-l sugă, dar asta era 
o şmecherie de bebeluş. Îşi puse mâna la loc pe genunchi. 

— Îţi dai seama ce gândesc mămica şi tăticul tău? 

Hallorann îl urmărea cu atenţie. 

— Aproape întotdeauna, dacă vreau. Dar de obicei nu 
încerc. 

— De ce? 

— Păi... se opri încurcat. Ar fi ca şi când aş trage cu 
ochiul la ei în dormitor când fac chestia aia din care ies 
copii. Ştii chestia? 

— Am întâlnit-o de câteva ori în viaţă, răspunse Hallorann 
pe un ton serios. 

— Nu le-ar conveni. Şi nu le-ar plăcea că trag cu ochiul la 
gândurile lor. Ar fi ceva murdar. 

— Înţeleg. 

— Dar ştiu ce simt - continuă Danny. N-am ce face. Şi ştiu 
şi cum te simţi şi tu acum. Te doare. Îmi pare rău. 

— Mă doare doar capul puţin. Se poate şi mai rău după o 
beţie cruntă. Poţi să citeşti gândurile altor oameni, Danny? 

— Nu ştiu încă să citesc, decât câteva cuvinte. Dar tata a 
zis că o să mă înveţe iarna asta. Tata îi învăţa pe copii să 


scrie şi să citească într-o şcoală mare. Îi învăţa mai mult să 
scrie, dar el ştie şi să citească. 

— Vreau să zic, poţi să-ţi dai seama ce gândeşte cineva? 

Danny medită o clipă: 

— Pot, dacă gândeşte tare, spuse în cele din urmă. Aşa a 
fost cu doamna Brant şi cu pantalonii. Sau cum a fost odată 
când eram cu mămica într-un magazin mare şi era acolo un 
băiat care se uita la aparatele de radio şi se gândea să ia 
unul fără să-l plătească. După aia s-a gândit: Şi dacă mă 
prind? Şi după aia s-a gândit: Dar chiar că-l vreau. Şi după 
aia s-a gândit iar că or să-l prindă. Înnebunea tot gândind 
aşa şi mă înnebunea şi pe mine. Mami vorbea cu omul care 
vinde pantofi, aşa că m-am dus la el şi i-am zis: „Băiete, nu 
lua radioul ăla. Pleacă”. Şi atunci s-a speriat tare. A fugit. 

Hallorann se hlizea cu un rânjet larg: 

— Cred şi eu. Poţi să mai faci şi altceva, Danny? Prinzi 
numai gândurile şi sentimentele sau mai e ceva? 

Prudent: 

— La tine mai e ceva? 

— Câteodată, zise Hallorann. Nu prea des. Câteodată... 
câteodată am nişte vise. Tu visezi, Danny? 

— Câteodată, zise Danny, visez când sunt treaz. După ce 
vine Tony. 

Degetul său vru din nou să intre în gură. Nu spusese 
decât părinţilor săi despre Tony. Îşi retrase mâna de la 
gură. 

— Cine e Tony? 

Şi dintr-o dată Danny avu una din sclipirile acelea de 
înţelegere care-l speriau cel mai tare; era ca şi când ai fi 
întrezărit brusc o maşinărie de neînțeles care ar fi putut fi 
inofensivă, sau ucigătoare. Era prea mic să ştie. Era prea 
mic să înţeleagă. 

— Ce se întâmplă? strigă el. Mă întrebi toate astea 
pentru că eşti îngrijorat, nu-i aşa? De ce eşti îngrijorat din 
cauza mea? De ce eşti îngrijorat din cauza noastră? 


Hallorann îi apucă umerii mici între mâinile sale uriaşe şi 
întunecate. 

— Opreşte-te. Poate că nu-i nimic. Dar dacă totuşi este 
ceva... atunci... ai ceva uluitor în cap, Danny. Trebuie să mai 
creşti mult încă până când o să reuşeşti să înţelegi. 
Deocamdată trebuie să fii curajos. 

— Dar nu înțeleg lucrurile, izbucni Danny. Le înțeleg, dar 
nu le înțeleg. Oamenii... sunt lucruri şi le simt şi eu, dar nu 
ştiu ce sunt! Privi necăjit în jos: Aş vrea să ştiu să citesc. 
Uneori Tony îmi arată nişte semne şi nu pot să citesc 
aproape niciunul. 

— Cine-i Tony? întrebă din nou Hallorann. 

— Mămica şi tăticul îl numesc „tovarăşul meu invizibil de 
joacă” - spuse Danny, rostind cuvintele cu foarte mare grijă. 
Dar el e adevărat-adevărat. Cel puţin, eu cred că este. 
Câteodată, când mă forţez foarte tare să înțeleg nişte 
lucruri, atunci vine. Şi zice: „Danny, vreau să-ţi arăt ceva”. 
Şi e ca şi când aş leşina. Numai că... visez, aşa cum ai spus. 

Privi spre Hallorann şi înghiţi greu. 

— Erau frumoase. Dar acum... nu-mi amintesc cum se 
cheamă visele care te sperie şi te fac să plângi. 

— Coşmaruri? întrebă Hallorann. 

— Da. Aşa. Coşmaruri. 

— Despre locul ăsta? Despre hotelul Overlook? 

Danny privi din nou la mâna cu degetul pe care ar fi vrut 
să-l ţină în gură. 

— Da, şopti. 

Apoi continuă pe un ton piţigăiat: 

— Dar nu pot să-i zic lu! tati şi nici tu nu poţi! Trebuie să 
aibă serviciul ăsta pentru că unchiul Al nu i-a putut face 
rost de altul şi trebuie să-şi termine piesa sau, altfel, s-ar 
putea să înceapă să facă iarăşi Lucrul Rău şi ştiu ce e aia,e 
atunci când te îmbeți, asta e, e ca atunci când el era beat 
tot timpul şi ăsta era un Lucru Rău! - se opri, plângând 
aproape. 

— Sssst! 


Hallorann îl trase spre el şi Danny îşi lipi obrazul de 
sacoul din serj aspru. Avea un iz de naftalină. 

— E în regulă, fiule. Şi dacă degetului tău îi place în gură, 
lasă-l să se ducă acolo unde îi place. 

Dar chipul uriaşului bucătar era tulburat. Spuse: 

— Ce ai tu, fiule, eu numesc „strălucire”, Biblia îi spune 
„viziuni”, iar oamenii de ştiinţă îi spun „cunoaştere 
anticipată”. Am citit despre fenomenul ăsta. L-am studiat. 
Indiferent cum l-ai numi, înseamnă a fi în stare să vezi 
viitorul. Înţelegi? 

Danny dădu afirmativ din cap, cu chipul încă lipit de 
pieptul lui Hallorann. 

— Mi-amintesc cea mai puternică strălucire pe care am 
avut-o vreodată... Nici c-aş putea s-o uit. S-a întâmplat în 
1955. Eram încă în armată, în Europa, în Germania de Vest. 
Mai era o oră până la cină şi stăteam lângă chiuvetă, 
înjurând un trupete că tăia coaja prea groasă la cartofi. I- 
am zis: „Stai să-ţi arăt cum tre' să faci”. Mi-a întins cartoful 
şi cuțitul şi atunci a dispărut întreaga bucătărie. Bang! Pur 
şi simplu a dispărut. Zici că-l vezi pe tipul ăsta, Tony, 
înainte... înainte să începi să visezi? 

Danny dădu din cap. 

Hallorann îl cuprinse de umeri: 

— Eu simt miros de portocale. Toată după-amiaza aia 
simţisem mirosul şi nu m-am gândit că ar fi ceva necurat, 
pentru că era în meniul din seara aia - aveam treizeci de 
lădiţe cu portocale. Mirosul ne intrase în nări tuturor. O 
clipă am crezut că leşin. Şi apoi am auzit o explozie şi am 
văzut flăcări. Oamenii ţipau. Se auzeau sirene. Şi am mai 
auzit şi un şuierat care nu putea fi decât de la abur. Apoi mi 
s-a părut că m-am apropiat puţin de ce se întâmpla acolo şi 
am văzut un vagon de tren care deraiase şi era răsturnat şi 
pe el scria Căile ferate Georgia şi Carolina de Sud şi am 
ştiut pe loc că fratele meu Carl fusese în trenul ăla care a 
deraiat şi Carl murise. Pur şi simplu. Apoi dispar toate şi în 
faţa mea e iar trupetele speriat şi cu o figură cretină, 


întinzându-mi cartoful şi cuțitul. Zice: „[i-e rău don' 
sergent?”. Şi eu zic: „Nu. Fratele meu tocmai a murit în 
Georgia”. Când am reuşit în cele din urmă să dau de mama, 
mi-a spus cum se întâmplase. Numai că vezi tu, băiete, 
ştiam deja cum se întâmplase. Clătină uşurel capul, de 
parcă ar fi vrut să alunge amintirea şi-l privi pe băieţelul 
care se uita la el cu ochii mari. 

— Dar tu trebuie să ţii minte atât: Lucrurile astea nu se 
adeveresc întotdeauna. Mi-amintesc că acum patru ani 
eram bucătar într-o tabără de copii lângă Long Lake, în 
Maine. Şi tocmai aşteptam să mă urc în avion, la Aeroportul 
Logan din Boston, când am început să simt miros de 
portocale. Prima oară în cinci ani. Aşa că-mi zic: „Doamne, 
Dumnezeule, ce se mai întâmplă acum?” şi m-am dus la 
toaletă şi am intrat într-o cabină ca să pot să fiu singur. N- 
am leşinat, dar am început să am sentimentul, din ce în ce 
mai puternic acum, că avionul meu o să se prăbuşească. 
După aia au dispărut şi senzaţia şi mirosul de portocale şi 
am ştiut că s-a terminat. M-am întors în aeroport şi mi-am 
schimbat biletul pentru un avion care decola cu trei ore mai 
târziu. Şi ştii ce s-a întâmplat? 

— Ce? şopti Danny. 

— Nimic! spuse Hallorann şi râse. Se simţi uşurat să-l 
vadă şi pe băieţel cum zâmbeşte. Absolut nimic. Amărâta 
aia de rablă a aterizat la timp fără să păţească nimic. Aşa 
că, vezi... câteodată senzațiile astea nu înseamnă nimic. 

— Aha! 

— Sau la curse, de exemplu. Mă duc deseori la curse de 
cai, şi pariez, şi-mi merge destul de bine. Stau lângă bară 
când se pregătesc să meargă la linia de start şi uneori simt 
puţină „strălucire” faţă de un cal sau altul. De obicei 
senzațiile astea mă ajută să-mi meargă bine. Întotdeauna 
îmi spun că o să vină ziua când o să câştig atât de mult 
dintr-o cursă că n-o să mai trebuiască să muncesc. Dar ziua 
aia n-a venit încă. Dar de mai multe ori m-am întors pe jos 
de la hipodrom acasă, şi amărât rău, decât în taxi, cu 


portofelul plesnindu-mi de atâtea bancnote. Nimeni nu 
„străluceşte” tot timpul, decât poate numai Dumnezeu din 
ceruri. 

— Da, domnule, spuse Danny, gândindu-se la clipa când, 
aproape cu un an în urmă, Tony îi arătase un frăţior mic de 
tot în pătuţul din casa lor din Stovington. Se bucurase 
foarte tare şi aşteptase răbdător, ştiind că o să dureze, 
numai că bebeluşul cel nou n-a apărut niciodată. 

— Acum ascultă-mă cu atenţie - zise Hallorann, şi îi luă 
mâinile în ale sale. Am avut nişte vise urâte cât am stat aici 
şi am avut şi nişte senzaţii neplăcute. Am lucrat aici două 
sezoane şi cred că de vreo zece-cincisprezece ori am avut... 
am avut coşmaruri. Şi poate de vreo şase ori mi s-a părut că 
am văzut ceva. Nu, n-o să-ţi spun ce-am văzut. Nu sunt 
pentru un băieţel ca tine. Sunt lucruri reale. Odată era 
vorba de animalele alea afurisite din gardul viu. Altă dată, a 
fost o cameristă, Delores Vickery o chema, şi strălucea şi ea 
un pic, dar nu cred că ea ştia asta. Domnul Ullman a dat-o 
afară... ştii ce înseamnă asta, amice? 

— Da, domnule, spuse Danny cu candoare. Tăticul meu a 
fost dat afară de acolo de unde era profesor şi cred că din 
cauza asta suntem acum în Colorado. 

— Ei, Ullman a dat-o afară pentru că ea a spus că a văzut 
ceva într-una din camerele unde... unde se întâmplase ceva. 
E vorba de camera 217 şi vreau să-mi promiţi că nu o să 
intri acolo, Danny. Deloc. Toată iarna. Fereşte-te de camera 
aia. 

— Bine, zise Danny. le-a rugat doamna - camerista - te-a 
rugat să te duci acolo şi să te uiţi? 

— Da, m-a rugat. Şi era un lucru tare rău acolo. Dar... nu 
cred că lucrul ăla putea face râu cuiva, Danny, asta încerc 
să-ţi spun. Oamenii care strălucesc văd uneori lucruri care 
se vor întâmpla şi cred că există împrejurări când văd 
lucruri care s-au întâmplat. Dar lucrurile astea sunt ca 
pozele dintr-o carte. Ai văzut vreodată vreo poză într-o 
carte care să te sperie tare? 


— Da, răspunse, gândindu-se la povestea lui Barbă- 
albastră şi la poza care o înfăţişează pe noua soţie a lui 
Barbă-albastră deschizând uşa şi văzând capetele tăiate ale 
celorlalte soţii. 

— Dar ştiai că nu-ţi poate face rău, nu-i aşa? 

— Daaa... - zise Danny, destul de nehotărât. 

— Ei, aşa este şi în hotelul acesta. Nu ştiu de ce, dar se 
pare că din toate nenorocirile care s-au întâmplat vreodată 
aici, mai există mici rămăşiţe pe ici pe colo, ca unghiile 
tăiate pe care le-ai ascuns sub covor. Nu ştiu de ce se 
întâmplă aşa aici, pentru că nenorociri sunt în toate 
hotelurile din lume şi am lucrat mult timp în alte locuri şi n- 
am păţit nimic. Numai aici. Dar, Danny, îţi repet, nu cred că 
lucrurile astea pot face rău cuiva. 

Accentuă fiecare cuvânt din ultima propoziţie, 
scuturându-l uşor pe Danny. 

— Aşa că dacă vezi ceva pe coridor, sau în vreo cameră, 
sau afară lângă gardul viu... uită-te în direcţie opusă şi când 
vei privi înapoi, lucrul rău nu va mai fi acolo. Pricepi ce-ţi 
spun? 

— Da, zise Danny. 

Se simţea mult mai bine, alinat cumva. Se ridică un pic, îl 
sărută pe Hallorann pe obraz şi-l strânse tare în braţe. 
Hallorann îl îmbrăţişă şi el. Apoi îl întrebă: 

— Nu-i aşa că părinţii tăi nu strălucesc? 

— Nu, nu cred. 

— l-am pus la încercare, aşa cum am făcut şi cu tine - 
zise Hallorann. Mămica ta a tresărit un pic, foarte puţin. 
Cred că toate mamele strălucesc niţel, înţelegi, cel puţin 
când copiii lor cresc şi-şi pot purta singuri de grijă. Tatăl 
tău... 

Hallorann făcu o pauză. Îl testase şi pe Jack Torrance şi 
pur şi simplu nu-şi dădea seama. Nu era dintre cei care să 
aibă strălucire dar nici nu putea să fie sigur că nu o are. 
Când a încercat să-l desluşească pe tatăl lui Danny a fost 
ceva... ciudat... de parcă Jack ascundea ceva. Şi acel ceva 


ascuns era atât de adânc scufundat în fiinţa lui încât era 
imposibil de ajuns acolo. 

— Nu cred că străluceşte deloc - încheie Hallorann. Aşa 
că nu-ţi face griji din cauza lor. Ai grijă de tine. Nu cred că-i 
ceva aici care să-ţi poată face vreun rău. lrebuie doar să-ţi 
păstrezi firea. OK? 

— OK. 

— Danny, hei, amice! 

Danny privi în jur: 

— Asta-i mama. Vrea să mă întorc. Trebuie să mă duc. 

— Stiu că trebuie, zise Hallorann. Distrează-te aici, 
Danny. Cât de bine poţi, oricum. 

— O să încerc. Mulţumesc, domnule Hallorann. Mă simt 
mult mai bine. 

Gândul zâmbitor îi pătrunse în minte: 

(„Dick, pentru prietenii mei”) 

(„Da, Dick, OK”) 

Se priviră şi Dick Hallorann îi făcu cu ochiul. 

Danny deschise uşa. În timp ce se dădea jos din maşină, 
Hallorann îl strigă: 

— Danny? 

— Poftim? 

— Dacă totuşi ai necazuri... dă un țipăt. Un țipăt tare ca 
ăla de acum câteva minute. S-ar putea să te aud chiar din 
Florida. Şi dacă te aud, vin într-o goană. 

— Bine, zise Danny. Şi zâmbi. 

— Ai grijă, băiat mare ce eşti. 

— O să am grijă. 

Danny trânti portiera şi traversă în fugă parcarea spre 
terasa unde Wendy stătea înfrigurată în bătaia vântului 
rece. Hallorann îi urmări cu privirea şi zâmbetul i se şterse 
încet de pe buze. 

Nu cred că există aici ceva care să-ţi facă rău. 

Nu cred. 

Dar dacă se înşela? A ştiut că acesta este ultimul său 
sezon la Overlook de când văzuse lucrul acela în baia 


camerei 217. A fost mai îngrozitor decât orice poză din 
oricare carte, şi de aici, din locul ăsta, băieţelul care alerga 
spre mama lui părea atât de mic... 

Nu cred... 

Privirea îi alunecă spre animalele din grădina 
englezească. 

Porni brusc maşina - prea brusc - şi plecă încercând să 
nu privească înapoi. Dar bineînţeles că se uită şi bineînţeles 
că nu mai era nimeni pe terasă. Intraseră. De parcă Hotelul 
Overlook îi înghiţise. 


12. Marele tur 


— Ce-aţi vorbit, iubitule? îl întrebă Wendy când intrară 
înapoi în hotel. 

— Nu mare lucru. 

— Pentru aşa puţin aţi stat de vorbă destul de mult. 

Dădu din umeri şi Wendy descoperi paternitatea gestului. 
Cu greu ar fi putut Jack însuşi să facă mai bine această 
mişcare. Şi-a dat seama că n-o să scoată nimic de la Danny. 
Simţi o puternică exasperare amestecată cu o dragoste încă 
şi mai puternică: dragostea era neajutorată, exasperarea 
venea din sentimentul că era exclusă în mod intenţionat. 
Câteodată, când erau toţi trei împreună, ea se simţea 
exclusă, ca o figurantă care a nimerit din greşeală pe scenă 
tocmai când are loc acţiunea principală. Ei bine, nu vor fi în 
stare s-o excludă şi iarna asta, bărbaţii ei exasperanţi, vor fi 
prea înghesuiți aici. Şi brusc, şi-a dat seama că era geloasă 
pe apropierea dintre soţul şi fiul ei şi se simţi ruşinată. 
Sentimentul acesta era mult prea asemănător de cel pe 
care l-ar fi simţit propria sa mamă... mult prea asemănător 
ca s-o liniştească. Acum holul era gol, cu excepţia lui Ullman 
şi a şefului recepţiei (erau la birou, făceau casa). Mai erau 
două cameriste care se îmbrăcaseră în pantaloni şi jachete 
groase şi care stăteau la uşa principală, cu valizele în jurul 
lor şi mai era Watson, mecanicul. Acesta a surprins-o că-l 
priveşte şi i-a făcut cu ochiul... era ceva obscen în gestul lui. 
Wendy privi repede în altă direcţie. Jack stătea la fereastra 
de lângă restaurant şi admira priveliştea. Părea visător şi 
adâncit în gânduri. 

Se pare că socoteala a fost corectă, pentru că Ullman 
închise calculatorul cu un pocnet autoritar, ştampilă banda 
şi o puse într-o casetă mică. În sinea ei Wendy îl aplaudă pe 
şeful recepţiei care părea extrem de uşurat. Ullman părea 
genul de om care ar fi scos orice bănuţ lipsă din pielea 
omului... fără măcar să verse o picătură de sânge. Era ca 


orice şef pe care ea l-a avut înainte - bărbat sau femeie. 
Dulce ca zaharina cu clienţii, dar tiran meschin când se afla 
în culise cu angajaţii. 

(Wendy nu dădea doi bani nici pe Ullman, nici pe 
comportamentul său aferat). 

Dar acum intraseră în vacanţă iar bucuria de a fi în 
sfârşit liber era evidentă pe chipul recepţionerului. Da, 
toată lumea era în vacanţă, cu excepţia ei, a lui Jack şi a lui 
Danny. 

Jack se îndreptă spre recepţie, făcându-le semn să-l 
urmeze. 

Recepţionerul, care intrase în birou, acum ieşise cu 
pardesiul pe umeri: 

— Vă doresc o iarnă bună, domnule Ullman. 

— Mă îndoiesc că o să am parte de aşa ceva, spuse 
Ullman pe un ton neprietenos. Ne întâlnim pe 12 mai, 
Braddock. Nu mai devreme. Nu mai târziu. 

— Da, domnule. 

Braddock ocoli biroul, cu un aer sobru şi demn, în deplină 
concordanţă cu funcţia pe care o ocupa, însă în clipa în care 
se află cu spatele la Ullman, rânji ca un şcolar. Spuse ceva 
celor două fete care încă mai aşteptau lângă uşă şi fu însoţit 
de hohotul lor înăbuşit de râs. 

De-abia acum Wendy deveni conştientă de tăcerea care 
se lăsase. Se aşternuse asupra hotelului ca o pătură groasă, 
înăbuşind totul, mai puţin vântul de afară. De unde stătea, 
putea vedea biroul, curat ca în palmă acum, cu cele două 
mese goale şi cele două fişete cenuşii. Putea vedea şi 
bucătăria imaculată a lui Hallorann, căci uşile batante 
fuseseră fixate cu pene de cauciuc. 

— Cred că voi mai întârzia câteva minute ca să vă arăt 
Hotelul, spuse Ullman, şi Wendy se gândi că aproape poţi să 
distingi majuscula H în tonul lui Ullman. Trebuia s-o 
distingi. Sunt convins că soţul dumneavoastră va ajunge să 
cunoască destul de bine toate cotloanele acestui hotel, 
doamnă Torrance, dar fără îndoială că dumneavoastră şi fiul 


dumneavoastră veţi rămâne mai mult la parter şi la primul 
etaj, unde este şi locuinţa dumneavoastră. 

— Fără îndoială, murmură Wendy cu modestie afectată, 
iar Jack îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Este un loc minunat, spuse Ullman cu entuziasm. Îmi 
place extraordinar de mult să-l prezint şi altora. 

„Sunt convinsă de chestia asta”, gândi Wendy. 

— Haideţi să urcăm la etajul al treilea şi apoi să coborâm, 
zise Ullman cu vioiciune în glas. 

— Dacă vă reținem cumva... începu Jack să spună. 

— Deloc. Am închis prăvălia. Tout fini sezonul acesta, cel 
puţin. Şi am de gând să rămân peste noapte la Boulder - la 
hotelul Boulderado, desigur. Singurul hotel decent din 
partea aceasta a Denverului... cu excepţia Hotelului 
Overlook, bineînţeles. Pe aici, vă rog. 

Intrară împreună în ascensor. Era ornat cu arabescuri 
din cupru şi alamă, dar se clătină destul de mult la început, 
înainte ca Ullman să tragă grilajul, Danny se foi neliniştit, 
iar Ullman îi aruncă un zâmbet condescendent. Danny 
încercă să-i zâmbească şi el, dar fără prea mult succes. 

— Nu te teme omuleţule. E sigur ca o casă. 

— Aşa era şi transatlanticul Titanic, zise Jack privind în 
sus la globul de sticlă din tavanul ascensorului. Wendy îşi 
muşcă limba ca să nu zâmbească. 

Însă Ullman nu găsi amuzantă remarca lui Jack. Închise 
brusc grilajul cu un zgomot straşnic: 

— Titanicul a făcut o singură călătorie, domnule 
Torrance. Acest ascensor a făcut mii de călătorii de când a 
fost instalat, în 1926. 

— Asta mă linişteşte, zise Jack. Îi zburli părul lui Danny: 
Avionul nu o să se prăbuşească, amice. 

Ullman trase de manetă, şi timp de o clipă nu simţiră 
nimic decât tremurul de sub picioare şi nu auziră decât 
scâncetul chinuit al motorului de dedesubt. Wendy îşi 
închipui că sunt toţi patru prinşi între etaje ca muştele într- 


o sticlă şi că vor fi găsiţi la primăvară... numai bucăţi din 
ei... aşa cum s-a întâmplat şi cu grupul lui Donner... 

(„Încetează!”) 

Ascensorul începu să urce, la început vibrând şi zornăind. 
Apoi mult mai lin. La etajul al treilea, Ullman îl opri brusc, 
dădu grilajul la o parte şi deschise uşa. Cabina liftului era 
încă la vreo douăzeci de centimetri sub nivelul etajului. 
Danny se uită fix la diferenţa de înălţime între nivelul 
etajului al treilea şi podeaua ascensorului, de parcă tocmai 
şi-ar fi dat seama că lumea nu era totuşi atât de normală pe 
cât i se spusese. Ullman îşi drese vocea şi mai ridică puţin 
cabina, oprind-o din nou cu o smucitură (tot cu vreo cinci 
centimetri mai jos) şi toţi urcară treapta aceasta pentru a 
ajunge la etajul trei. Eliberată de greutatea lor, cabina săltă 
chiar până la nivelul etajului, fapt care nu a fost deloc de 
natură s-o liniştească pe Wendy. Ea era hotărâtă să 
folosească numai scările, ori de câte ori va avea nevoie să 
urce sau să coboare. Şi în niciun caz nu se vor urca toţi trei 
împreună în drăcia asta şubredă. 

— La ce te uiţi, amice? întreba Jack cu umor. Vezi vreo 
pată? 

— Sigur că nu - se burzului Ullman. Toate covoarele au 
fost spălate cu şampon acum două zile. 

Wendy privi şi ea la traversa care acoperea holul. 
Drăguţă, dar cu siguranţă că ea nu ar alege aşa ceva 
pentru căminul lor, dacă vor avea vreodată unul. Din lână, 
de un albastru tare, țesătura covorului părea a fi o scenă 
suprarealistă de junglă, plină de liane şi copaci în care se 
îngrămădeau multe păsări exotice. Era destul de greu să-ţi 
dai seama ce fel de păsări, pentru că desenul era făcut cu 
fire negre şi nu puteai observa decât siluete. 

— Îţi place covorul? îl întrebă Wendy pe Danny. 

— Da, mami, răspunse el indiferent. 

Holul era destul de lat. Tapetul era din mătase, de un 
albastru puţin mai deschis decât covorul. Făclii electrice 
erau aşezate la intervale de patru metri şi la o înălţime de 


aproape trei metri. Încercau să imite felinarele londoneze 
cu gaz, becurile fiind ascunse în globuri de sticlă mată, bej, 
prinse în benzi de fier. 

— Îmi plac foarte mult, zise Wendy. 

Ullman aprobă, satisfăcut: 

— Domnul Derwent a pus să fie instalate în tot hotelul, 
după război - războiul al doilea, vreau să zic. De fapt 
aproape întreaga schemă de decorare a etajului al treilea a 
fost ideea lui. Acesta este numărul 300, Apartamentul 
Prezidenţial. 

Răsuci cheia în broasca uşilor duble din mahon şi le 
deschise larg. Priveliştea care putea fi contemplată prin 
ferestrele dinspre apus ale salonului le tăie respiraţia, ceea 
ce probabil că şi intenţionase Ullman. Zâmbi: 

— Frumos, nu? 

— Într-adevăr, zise Jack. 

Fereastra ocupa aproape întregul perete al salonului şi 
prin ea se vedea soarele între două piscuri de munte 
ferăstruite, aruncând o lumină aurie asupra stâncilor şi 
asupra vârfurilor pudrate cu zăpadă. Norii din jurul acestei 
imagini de carte poştală erau şi ei colorați în auriu, iar o 
rază de soare strălucea crepuscular prin brazii întunecaţi. 

Jack şi Wendy erau atât de adânciţi în contemplarea 
priveliştii, încât nu-l observară pe Danny, care nu privea 
încremenit fereastra, ci tapetul de mătase cu dungi roşii şi 
albe de pe peretele din stânga, unde se afla şi uşa înspre 
dormitor. lar exclamaţia lui, amestecată cu a părinţilor săi, 
nu avea nimic de-a face cu frumuseţea. 

Stropi foarte mari de sânge uscat, amestecați cu pete 
mici dintr-un fel de ţesut cenuşiu, acopereau tapetul. Lui 
Danny i se făcu rău. Semăna cu un tablou pictat cu sânge 
de un artist nebun, o schiţă suprarealistă de portret al unui 
om îngrozit, schimonosit de durere, cu gura căscată şi cu 
jumătate din ţeastă pulverizată. 

(„Aşa că dacă vezi ceva... uită-te în partea cealaltă şi 
când o să te uiţi înapoi, n-o să mai vezi nimic. Pricepi ce-ţi 


spun?”) 

Se uită intenţionat înspre fereastră, având grijă să-şi 
şteargă orice expresie de pe chip şi, atunci când mama îl 
luă de mână, avu grijă să nu o strângă şi nici să nu-i 
semnalizeze în vreun fel teroarea din suflet. 

Directorul îi spunea tatălui său să aibă grijă să pună 
obloane la ferestre. Jack încuviinţa din cap. Cu grijă, încet, 
Danny privi din nou spre perete. Dispăruseră petele mari 
de sânge uscat. Dispăruseră şi stropii mici şi cenuşii. 

După aceea, Ullman îi conduse afară din apartament. 
Mămica îl întrebă dacă nu credea că munţii sunt drăguţi. 
Danny a răspuns că da, deşi nu avea nicio părere despre 
munţi, fie ei drăguţi sau nu. În timp ce Ullman se pregătea 
să închidă uşa, Danny privi înapoi peste umăr. Pata de 
sânge era din nou acolo, numai că, de data aceasta sângele 
era proaspăt. Curgea pe perete. Ullman, privind direct 
acolo, povestea în continuare despre celebrităţile care 
locuiseră în apartament. Danny şi-a dat seama că îşi 
muşcase buza atât de tare încât acum sângera şi el nici 
măcar nu simţise. Ajuns pe coridor, rămase puţin în urma 
celorlalţi şi-şi şterse sângele cu dosul mâinii şi se gândi la 

(sânge) 

(Oare domnul Hallorann a văzut sânge sau ceva şi mai 
rău?) 

(„Nu cred că lucrurile astea îţi pot face vreun rău”.) 

Toată fiinţa lui era umplută până la refuz de un urlet 
îngrozitor, pe care, însă, îl înăbuşi. Mămica şi tăticul lui nu 
puteau vedea asemenea lucruri. Nu le-au văzut niciodată. 
Nu o să zică nimic. Mămica şi tăticul lui se iubeau şi asta 
era ceva adevărat. Celelalte chestii erau ca pozele dintr-o 
carte. Unele poze erau înspăimântătoare, dar nu-ţi puteau 
face rău. „Nu-ţi... puteau... face... râu”. 

Domnul Ullman le arătă apoi nişte camere de la etajul al 
treilea, conducându-i prin coridoare întortocheate care 
formau un adevărat labirint. Nu erau decât „dulciuri” aici, 
zicea domnul Ullman, deşi Danny nu vedea nicio bomboană 


nicăieri. Le-a arătat nişte camere unde a stat odată o 
doamnă pe care o chema Marilyn Monroe, pe vremea când 
era măritată cu un domn pe care îl chema Arthur Miller. 
(Danny înţelese vag că Marilyn şi Arthur au DIVORȚAT la 
puţin timp după ce au fost la Hotelul Overlook). 

— Mami? 

— Da, iubitule? 

— Dacă erau căsătoriţi, de ce aveau nume diferite? Tu şi 
tati aveţi acelaşi nume. 

— Da, numai că noi nu suntem celebri, Danny - zise Jack. 
Femeile celebre îşi păstrează primul nume chiar după ce se 
căsătoresc, pentru că numele lor sunt sarea şi piperul 
pentru ele. 

— Sarea şi piperul, zise Danny, complet dezorientat. 

— Tata vrea să spună că oamenilor le plăcea să meargă la 
cinema şi s-o vadă pe Marilyn Monroe - zise Wendy, dar s-ar 
fi putut să nu meargă s-o vadă pe Marilyn Miller. 

— De ce? Ar fi aceeaşi doamnă. N-ar şti toţi asta? 

— Da, dar... 

Wendy privi spre Jack neajutorată. 

— Truman Capote a stat odată în camera aceasta - îi 
întrerupse nerăbdător Ullman. Deschise uşa. Deja lucram 
aici. Un om teribil de drăguţ. Maniere europene. 

Nu era nimic deosebit în nicio cameră (mai puţin absenţa 
dulciurilor despre care tot vorbea domnul Ullman), nimic de 
care Danny să se sperie. De fapt, la etajul trei nu mai era 
decât un singur lucru care l-a neliniştit puţin pe Danny, deşi 
nu ar fi putut spune de ce! Lucrul ăsta era extinctorul de pe 
perete, pe care l-a văzut când s-au întors la ascensorul care 
avea uşa deschisă şi care îi aştepta ca o gură plină cu dinţi 
de aur. 

Era un extinctor demodat, un furtun plat împăturit de 
câteva ori, cu un capăt racordat la o supapă mare şi roşie, 
iar celălalt capăt terminându-se cu un cioc metalic. 
Furtunul împăturit era prins cu o bandă roşie din oţel şi 
agăţat într-un cui. Dacă se întâmpla să fie vreun incendiu, 


puteai da banda de oţel la o parte cu o izbitură puternică şi 
furtunul era al tău. Atâta lucru putea şi Danny să priceapă; 
îşi dădea repede seama cum funcţionează tot felul de 
lucruri. Pe vremea când avea numai doi ani şi jumătate, 
descuiase grilajul pe care Jack îl instalase în capul scărilor 
în casa lor din Stovington. Îşi dăduse seama cum 
funcţionează broasca.  Llăticul ia spus că asta e 
ÎNDEMÂNARE. Unii oameni aveau ÎNDEMÂNARE şi alţi 
oameni nu aveau. 

Extinctorul era ceva mai vechi decât celelalte pe care le 
văzuse - la creşă, de exemplu - dar nu era nimic neobişnuit 
în asta. Şi totuşi îl cuprinse un vag sentiment de nelinişte, 
când l-a văzut acolo, încolăcit pe tapetul bleu, aidoma unui 
şarpe adormit. Şi se bucură când dădură colţul şi nu l-a mai 
văzut. 

— Sigur că trebuie să pui obloane la toate ferestrele, 
spuse domnul Ullman când se urcară din nou în lift. Din nou 
cabina se scufundă puţin, tremurător, sub picioarele lor. 

— Dar mai ales mă preocupă ferestrele de la 
Apartamentul Prezidenţial. Ferestrele de acolo au costat 
patru sute douăzeci de dolari; şi asta s-a întâmplat acum 
treizeci de ani. Ar costa de opt ori mai mult astăzi dacă ar 
trebui să le înlocuim. 

— Voi pune obloane, spuse Jack. 

Coborâră la etajul al doilea, unde erau şi mai multe 
camere, iar coridoarele erau şi mai întortocheate. Lumina 
de afară începuse să scadă repede, acum când soarele 
coborâse în spatele munţilor. Domnul Ullman le-a arătat 
vreo două camere şi asta a fost tot. A trecut fără să 
încetinească pasul măcar pe lângă camera 217, camera 
despre care îi povestise Dick Hallorann şi asupra căreia îl 
avertizase. Danny privi plăcuţa obişnuită de pe uşă cu un 
soi de fascinaţie ciudată, înfiorată. 

Apoi etajul întâi. Domnul Ullman nu le-a arătat nicio 
cameră aici până când aproape ajunseseră la scara 
acoperită cu un covor gros, scară care ducea în hol. 


— Aici sunt camerele dumneavoastră, zise. Cred că o să 
vă placă. 

Intrară. Danny încercă să-şi dea curaj pentru orice ar fi 
fost înăuntru. Înăuntru nu era nimic. 

Wendy Torrance simţi un mare val de uşurare. 
Apartamentul  Prezidenţial, cu eleganța sa rece, 
depersonalizată, o făcuse să se simtă stângace şi nelalocul 
ei - era foarte interesant să vizitezi o clădire istorică 
restaurată, care să aibă o plăcuţă pe uşa dormitorului 
informându-te că acolo au dormit Abraham Lincoln sau 
Franklin D. Roosevelt, dar era cu totul altceva să te închipui 
pe tine şi pe bărbatul tău întinşi sub hectare de pânzeturi 
vechi şi poate chiar făcând dragoste acolo unde cei mai 
mari bărbaţi ai acestei lumi au dormit pe vremuri (nu cei 
mai mari, cei mai puternici, se corectă ea). Dar 
apartamentul acesta era mai simplu, mai cald, aproape 
primitor. Se gândi că va reuşi să se acomodeze în acest loc 
timp de un sezon, fără mari probleme. 

— Este foarte plăcut, îi spuse ea lui Ullman, şi în vocea ei 
se simţea recunoştinţa. 

Ullman o aprobă: 

— Simplu, dar adecvat. În sezon, în acest apartament 
locuiesc bucătarul şi soţia sa, sau bucătarul şi ajutorul său. 

— Domnul Hallorann a locuit aici? îl întrerupse Danny. 

Domnul Ullman înclină cu condescendenţă capul spre 
Danny. 

— Într-adevăr. El împreună cu domnul Nevers. Se 
întoarse din nou spre Jack şi Wendy: Aceasta este camera 
de zi. 

Erau acolo câteva scaune ce păreau confortabile, dar 
ieftine, o măsuţă care fusese scumpă pe vremuri, dar acum 
era scrijelită pe o latură, două biblioteci (pline cu Reader's 
Digest şi trilogii polițiste din anii '40 - remarcă amuzată 
Wendy), şi un televizor anonim de hotel care era mult mai 
puţin elegant decât consolele din lemn galben din celelalte 
camere. 


— Desigur că aici nu aveţi bucătărie, zise Ullman, dar 
aveţi un lift ascuns. Apartamentul se află chiar deasupra 
bucătăriei. 

Dădu la o parte un panou dreptunghiular şi dezvălui o 
tavă mare. O împinse, şi tava dispăru, trăgând o frânghie 
după ea. 

— Un tunel secret! îi spuse emoţionat Danny mamei sale, 
uitând pentru moment toate temerile în faţa secretului 
tulburător pe care îl ascundea peretele. 

— Exact ca în Abbott şi Costello se întâlnesc cu monştrii!. 

Domnul Ullman se încruntă, dar Wendy zâmbi cu 
indulgență. Danny alergă spre liftul ascuns şi se uită în jos. 

— Pe aici, vă rog. 

Deschise uşa aflată în capătul celălalt al camerei de zi. 
Dădea într-un dormitor spaţios şi aerisit. Erau două paturi. 
Wendy privi spre soţul ei şi zâmbi ridicând din umeri. 

— Nicio problemă, zise Jack. O să le apropiem. 

Domnul Ullman privi peste umăr, încurcat: 

— Poftim? 

— Paturile, spuse Jack bine dispus. Le putem apropia. 

— Sigur, zise Ullman neînţelegând nimic pentru o clipă. 
Apoi se lumină la faţă şi se împurpură. Până şi gâtul îi era 
TOşu: 

— Cum doriţi. 

Îi conduse înapoi în camera de zi din care o altă uşă 
dădea în al doilea dormitor, mobilat cu două paturi 
suprapuse. Un radiator zumzăia vesel într-un colţ, iar 
covorul era o amestecătură hidoasă de copaci şi cactuşi. 
Wendy observă că Danny deja se îndrăgostise de camera 
aceasta mică, ai cărei pereţi erau acoperiţi cu lambriuri din 
lemn de pin. 

— Crezi că rezişti aici, amice? îl întrebă Jack. 

— Sigur. O să dorm în patul de sus. Bine? 

— Bine, dacă aşa vrei. 

— Îmi place şi covorul. Domnule Ullman, de ce nu sunt 
toate covoarele ca ăsta? 


Pentru o fracțiune de secundă, domnul Ullman arătă de 
parcă tocmai muşcase dintr-o lămâie. Apoi zâmbi şi-l 
mângâie pe cap: 

— Aceasta este locuinţa dumneavoastră, zise. Numai baia 
nu v-am arătat-o. Se intră acolo prin dormitorul principal. 
Nu este un apartament mare, dar aveţi întreg hotelul la 
dispoziţie, desigur. Şemineul din hol funcţionează bine - cel 
puţin aşa zice Watson, şi dacă aveţi chef, puteţi mânca în 
restaurant. 

Tonul său exprima marea favoare pe care le-o făcea. 

— În ordine, zise Jack. 

— Putem cobori acum? întrebă domnul Ullman. 

— Sigur, zise Wendy. 

Coborâră cu ascensorul. Holul era în întregime gol acum, 
cu excepţia lui Watson, care se sprijinea de uşa de la 
intrare, îmbrăcat cu o jachetă din piele netăbăcită şi cu o 
scobitoare în colţul gurii. 

— Credeam că ai plecat demult, zise domnul Ullman cu 
răceală. 

— Am mai rămas niţel să-i amintesc domnului Torrance 
de cazan, spuse Watson, îndreptându-se de şale. Fii cu 
ochii-n patru, gagiule, şi n-o să ai probleme. Coboară 
presiunea de câteva ori pe zi. Ai văzut cum urcă, de-ţi dă 
fiori. 

„Îţi dă fiori” - fu gândul lui Danny, şi cuvintele răsunară 
de-a lungul unui coridor lung şi tăcut din mintea sa, coridor 
străjuit de oglinzi în care oamenii se priveau rareori. 

— Aşa voi face, răspunse tatăl său. 

— Totul va fi bine. Watson îi strânse mâna, apoi se 
întoarse spre Wendy şi înclină capul: 

— Doamnă. 

— Mă bucur să vă cunosc, zise Wendy şi a avut senzaţia 
că totul sună absurd. 

Dar nu era aşa. Ea venise aici din New England, unde îşi 
petrecuse întreaga viaţă, şi i se părea că acest individ, 
Watson, cu toată claia lui de păr zburlit, ilustrase sumar, 


prin cele câteva propoziţii rostite, întreaga ei părere despre 
vest. Şi acum nu-i mai păsa că îi făcuse cu ochiul mai 
devreme. 

— Tinere domn Torrance, zise Watson cu gravitate şi-i 
întinse mâna. Danny care ştia să fie politicos de aproape un 
an, i-o întinse uşor pe a lui şi simţi cum îi este înghițită de 
mâna mecanicului: 

— Ai grijă de părinţii tăi, Dan. 

— Da, domnule. 

Watson dădu drumul mâinii lui Danny şi se îndreptă de 
mijloc. Îl privi pe Ullman. 

— Cred că ne-om vedea la anul, zise şi-i întinse şi lui 
mâna. Ullman de-abia i-o atinse. Lumina electrică din hol 
sclipi funest pe inelul său cu piatră trandafirie. 

— 12 mai, Watson, zise. Nu mai devreme. Nici mai târziu. 

— Da, domnule, zise Watson iar Jack aproape că fu în 
stare să citească urmarea din mintea lui Watson.:... 
„poponar nenorocit”. 

— Vă doresc o iarnă plăcută, domnule Ullman. 

— O, mă îndoiesc, zise Ullman distant. 

Watson deschise una din cele două uşi principale; vântul 
scânci mai tare, iar gulerul jachetei începu să-i fluture. 

— Aveţi grijă de voi, mai spuse. 

Danny fu acela care îi răspunse: 

— Da domnule, o să avem grijă. 

Şi Watson, al cărui strămoş, nu chiar atât de îndepărtat, 
stăpânise odinioară acest loc, se strecură umil pe uşă. 
Aceasta se închise în urma lui, înăbuşind geamătul vântului. 
Îl urmăriră cum coboară treptele late ale terasei, tropăind 
cu cizmele lui scâlciate de cowboy. Frunze de plop fragile şi 
îngălbenite i se învălmăşiră în jurul tocurilor în timp ce 
traversa parcarea spre camioneta sa. Se urcă. Porni. Fum 
albăstrui ţâşni prin ţeava ruginită de eşapament. Tăcură, 
parcă cuprinşi de o vrajă în timp ce îl urmăreau cum dă 
înapoi şi pleacă. Camioneta sa rablagită dispăru peste 


fruntea dealului şi apoi reapăru, mai mică, pe şoseaua 
principală, îndreptându-se spre vest. 

O clipă, Danny se simţi mai singur ca oricând în toată 
viaţa lui. 


13. lerasa 


Familia Torrance stătea pe terasa lungă a Hotelului 
Overlook, de parcă pozau pentru un portret de grup: Danny 
în centru, îmbrăcat în jacheta de anul trecut, care îi era 
prea mică acum şi începuse să se rărească la coate, Wendy 
în spate, cu o mână pe umărul lui, iar Jack în partea stângă, 
cu mâna pusă pe capul fiului său. 

Domnul Ullman se afla pe o treaptă mai jos, într-o haină 
din mohair maro, încheiată până la ultimul nasture, care 
părea şi foarte scumpă. Soarele era acum în spatele 
munţilor, tivindu-i cu foc auriu, alungând umbrele şi dându- 
le o nuanţă violacee. Cele trei maşini rămase în parcare 
erau microbuzul hotelului, maşina lui Ullman, un Lincoln 
Continental, şi Volkswagenul uzat al familiei Torrance. 

— Deci aveţi cheile - îi zise Ullman lui Jack - şi aţi înţeles 
ce trebuie făcut cu caloriferul şi cu cazanul? 

Jack dădu afirmativ din cap, simțind un val de simpatie 
adevărată pentru Ullman. Se încheiase sezonul, ghemul 
fusese foarte bine înfăşurat până la data de 12 mai - nu mai 
devreme nici mai târziu - şi Ullman, care răspundea de 
toate acestea şi care se referea la hotel pe un ton vădit 
emfatic, nu se putea abţine să nu caute tot felul de fleacuri 
de care să se agaţe. 

— Cred că mă voi descurca, zise Jack. 

— Bine. Vom ţine legătura. 

Dar încă mai întârzie câteva clipe, de parcă ar fi aşteptat 
ca vântul să-l împingă în maşină. Oftă: 

— În regulă. Vă doresc o iarnă plăcută domnule Torrance, 
doamnă Torrance. Şi ţie, Danny. 

— Vă mulţumesc, domnule, zise Danny. Şi dumneavoastră 
la fel. 

— Mă îndoiesc că va fi aşa, răspunse Ullman - şi părea 
trist. Localul din Florida e o speluncă, dacă e vorba să 
spunem lucrurilor pe nume. Îmi ocupă timpul. Hotelul 


Overlook este adevăratul meu loc de muncă. Aveţi grijă de 
el pentru mine, domnule Torrance. 

— Cred că îl veţi mai găsi aici când vă veţi întoarce la 
primăvară, zise Jack şi un gând trecu ca o nălucă prin 
mintea lui Danny 

(dar pe noi o să ne mai găsiţi oare?) 

şi dispăru. 

— Desigur. Sigur că da. 

Ullman privi înspre terenul de joacă, lângă care 
animalele modelate din tufe se mişcau în bătaia vântului. 
Apoi dădu încă o dată din cap, într-un mod mai oficial. 

— Atunci, la revedere. 

Păşi repede şi băţos spre maşina care era ridicol de mare 
pentru un omuleţ aşa mic - şi se urcă în ea. Motorul prinse 
viaţă şi începu să toarcă, iar luminile de semnalizare din 
spate clipiră când ieşi din parcare. În timp ce maşina se 
îndepărta, Jack citi plăcuţa pe care scria: REZERVAT 
PENTRU DOMNUL ULLMAN, DIR. 

— Aşa, zise Jack încetişor. 

Priviră până când maşina dispăru definitiv, pe panta care 
cobora spre est. Apoi se uitară unul la altul o clipă, într-o 
tăcere aproape înfricoşată. Rămăseseră singuri. Frunzele 
de toamnă se învârteau şi făceau tumbe fără sens pe 
gazonul tuns şi îngrijit dar pe care nu-l mai puteau admira 
ochii niciunui turist. Nu mai era nimeni în afară de ei trei 
care să urmărească frunzele uscate cum se furişează prin 
iarbă. Şi asta îi dădu lui Jack un sentiment de împuţinare 
fizică, de parcă viaţa din el s-ar fi topit cu încetul, până n-ar 
mai fi rămas decât o scânteie, în timp ce hotelul şi terenul 
din jur şi-ar fi dublat pe neaşteptate dimensiunile şi ar fi 
devenit sinistre, strivindu-i cu o forţă sumbră, neînsufleţită. 

Atunci Wendy zise: 

— Ia uită-te, amice. Îţi curge nasul mai ceva ca un furtun 
de pompieri. Hai să intrăm. 

Şi au intrat, închizând bine uşa după ei, în faţa 
scâncetului neliniştit al vântului. 


Partea a treia 


CUIBUL DE VIESPI 


14. Sus, pe acoperiş 


„Fir-ar mă-ta a dracu' de nenorocită!” 

Jack Torrance strigă aceste cuvinte cu surprindere şi cu 
durere, lovindu-şi cu mâna dreaptă bluza albastră de lucru 
cu care era îmbrăcat, gonind viespea uriaşă şi leneşă care îl 
înţepase. 

Apoi se căţără pe acoperiş cât de repede era în stare, 
privind înapoi peste umăr ca să vadă dacă nu cumva fraţii şi 
surorile viespii se ridică la luptă din cuibul pe care îl 
răsturnase. Dacă ar fi fost aşa, ar fi avut necazuri mari; 
cuibul se afla între el şi scară, iar chepengul podului era 
închis pe dinăuntru. Era la o înălţime de douăzeci şi cinci de 
metri de aleea de ciment dintre hotel şi gazon. 

Aerul limpede de deasupra cuibului era însă nemişcat. 

Jack fluieră dezgustat printre dinţi, se aşeză călare pe 
vârful acoperişului şi începu să-şi examineze degetul 
arătător. Deja se umflase şi ar fi trebuit cumva să încerce să 
se furişeze pe lângă cuib, până la scară, ca să coboare şi să- 
şi pună o compresă cu gheaţă. 

Era 20 octombrie. Wendy şi Danny plecaseră până la 
Sidewinder cu microbuzul hotelului (un Dodge bătrâior şi 
obosit dar mult mai de încredere decât Volkswagenul lor, 
care strănuta serios acum şi părea complet epuizat), ca să 


cumpere trei bidoane cu lapte şi să facă alte câteva 
cumpărături pentru Crăciun. Era destul de devreme pentru 
asta, ce-i drept; însă nu puteai şti când va începe să ningă şi 
drumul va deveni impracticabil. Fulguise deja de câteva ori 
şi erau locuri pe şosea acoperite cu petice de gheaţă. 

Până acum toamna fusese aproape neobişnuit de 
frumoasă. În cele trei săptămâni de când se instalaseră la 
Overlook, zilele aurii veneau una după alta. Dimineţile 
limpezi şi reci se topeau în după-amiezi calde, cu 
temperaturi în jur de 20*C, care erau nemaipomenite 
pentru  înlocuitul şindrilei de pe partea vestică a 
acoperişului. Jack recunoscuse faţă de Wendy că ar fi putut 
să-şi termine treaba cu patru zile în urmă, dar că nu simţea 
deloc nevoia să se grăbească. De sus, de aici, priveliştea era 
magnifică, umbrind-o chiar şi pe cea din Apartamentul 
Prezidenţial. Şi, mai important încă, munca în sine îi aducea 
alinare. Sus, pe acoperiş a simţit că se vindecă de pe urma 
rănilor chinuitoare căpătate în ultimii trei ani. Pe acoperiş 
se simţea împăcat. Ultimii trei ani începuseră să semene tot 
mai mult cu un coşmar înfiorător. 

Plăcile de şindrilă erau putrede, unele din ele chiar 
fuseseră smulse cu totul de furtunile din iarna precedentă. 
Le-a scos pe toate strigând: „Cad bombe!”, când le arunca 
jos, nevrând ca vreuna să-l lovească pe Danny, în caz că 
acesta s-ar fi aventurat prin zonă. 

Tocmai încerca să scoată nişte nituri proaste când l-a 
prins viespea. 

Ironia era că fusese atent de fiecare dată când se urcase 
pe acoperiş; pentru orice eventualitate avea şi dispozitivul 
de omorâre a insectelor cu el. Dar în dimineaţa aceasta 
liniştea era atât de deplină, încât lăsase garda jos. Se 
întorsese în lumea piesei sale şi crea încet, în minte, 
pregătindu-şi scenele la care urma să lucreze mai târziu, 
spre seară. Piesa mergea foarte bine şi, deşi Wendy nu-i 
spusese mare lucru, el ştia că e mulţumită. Se împotmolise 
la scena de maximă importanţă dintre Denker, sadicul 


director de şcoală şi tânărul Gary Benson, eroul său. Asta se 
întâmplase în timpul ultimelor şase luni nefericite petrecute 
la Stovington când dorinţa de a bea un pahar era atât de 
puternică, încât de-abia dacă se mai putea concentra 
asupra lecţiilor din clasă, ca să nu mai vorbim de ambițiile 
sale literare din afara programei şcolare. 

Dar în ultimele douăsprezece seri, când a stat aşezat la 
biroul pe care îl împrumutase de la parter, criza de 
inspiraţie dispăruse ca prin minune sub degetele sale, aşa 
cum se topeşte vata de zahăr pe limbă. Aproape fără pic de 
efort a reuşit să intuiască firea lui Denker, ceea ce nu 
reuşise până atunci şi, prin urmare, a rescris aproape în 
întregime actul al doilea, făcându-l să graviteze în jurul noii 
scene, iar actul al treilea - la care se gândea când îl atacase 
viespea - devenea din ce în ce mai clar. Credea că-l poate 
schiţa în vreo două săptămâni şi ar fi putut avea o primă 
variantă a piesei ăsteia blestemate până la Anul Nou. 

Avea un agent la New York, o muiere roşcată şi dură, 
Phyllis Sandler, care fuma ţigări Herbert Iareyton, bea 
whisky Jim Beam din pahare de hârtie şi credea că 
dramaturgia începea şi se termina cu Sean O'Casey. Tipa 
asta îi vânduse trei nuvele, inclusiv bucata publicată în 
Esquire. Îi scrisese despre piesă, care se numea „Şcoala 
cea mică”, descriindu-i conflictul dintre Denker, un student 
dotat, care însă a devenit directorul brutal, sadic chiar, al 
unei şcoli din New England, şi studentul Gary Benson, care 
este imaginea vie a tot ceea ce fusese el în tinereţe. 
Acţiunea se petrecea la începutul secolului al XX-lea. Phyllis 
îi răspunsese, spunându-i că piesa lui o interesează, dar 
sfătuindu-l să-l citească pe O'Casey înainte de a se apuca de 
lucru. Îi scrisese din nou, mai pe la începutul anului, 
întrebându-l unde dracu” era piesa? Îi răspunsese, la rândul 
său, pe un ton acru, că „Şcoala cea mică” a fost întârziată în 
mod indefinit - şi poate infinit - în redactare „de acel 
extrem de interesant deşert Gobi intelectual cunoscut sub 
denumirea de criza de inspiraţie a scriitorului“. Acum se 


părea că o să-şi capete piesa promisă. Dacă era bună sau 
dacă o să fie pusă în scenă, asta era altă poveste. Şi lui nu-i 
prea păsa de chestiile astea. Simţea că piesa însăşi, lucrul la 
ea reprezenta piatra de hotar, un simbol colosal al anilor 
nefericiţi petrecuţi la şcoala din Stovington, al căsătoriei pe 
care aproape că o distrusese, aşa cum distruge un 
adolescent ţicnit o rablă de maşină intrând cu ea într-un 
pom, al atacului monstruos împotriva fiului său, al 
incidentului petrecut în parcare cu George Hatfield, 
incident pe care acum nu-l mai putea considera drept o altă 
izbucnire de mânie necontrolată. Acum considera că o 
parte din problema sa cu băutura izvora din dorinţa 
neconştientizată de a scăpa din Stovington, iar aceasta îi 
înăbuşea orice elanuri creatoare. A încetat să mai bea, dar 
nevoia de a fi liber a rămas la fel de mare. Şi de aici până la 
povestea cu George Hatfield n-a mai fost decât un pas. 
Acum n-a mai rămas din acele zile decât piesa de pe birou şi 
în clipa când va fi gata şi va fi expediată amărâtei aceleia de 
agenţii a lui Phyllis din New York, se va putea ocupa, în 
sfârşit, de alte lucruri. Nu de un roman, însă; nu era încă 
pregătit să se prăvălească într-o asemenea întreprindere 
mlăştinoasă, care ar fi putut dura alţi trei ani. Dar cu 
siguranţă că va scrie nuvele. Poate chiar un întreg volum de 
nuvele. 

Mişcându-se prudent, cobori în patru labe înapoi panta 
acoperişului trecând de linia de demarcaţie unde se 
terminau plăcile noi şi verzi de şindrilă şi începea porţiunea 
pe care tocmai o curăţase. Ajunse la margine, în stânga 
cuibului de viespi pe care îl descoperise, şi se mişcă uşurel 
înspre el, gata să se retragă şi să sară pe scară, dacă 
lucrurile ar fi luat o întorsătură nefavorabilă. 

Se aplecă şi privi. 

Cuibul era acolo, îndesat între plăcile vechi şi stratul 
protector. Era al dracului de mare. 1 se părea că ghemul 
cenuşiu are diametrul de aproape un metru. Forma nu era 
perfectă, pentru că spaţiul dintre plăci şi bârnele de lemn 


era prea îngust, dar Jack era totuşi de părere că insectele 
făcuseră o treabă destul de bună. Suprafaţa cuibului colcâia 
de viespi. Erau din acelea mari şi rele, viespi de zidărie şi 
nu viespi galbene, care sunt mai mici şi mai puţin agresive. 
Temperaturile zilelor de toamnă le amorţise, însă Jack, care 
încă din copilărie ştia multe lucruri despre viespi, se socoti 
norocos că nu fusese înţepat decât o dată. Şi, se gândi el, 
dacă Ullman ar fi angajat pe cineva să facă treaba asta în 
miezul verii, muncitorul care ar fi curăţat acea porţiune a 
acoperişului ar fi avut o surpriză pe care probabil că n-ar 
mai fi uitat-o toată viaţa. Da, domnule. Când vreo duzină de 
viespi aterizează pe tine, toate deodată, şi încep să-ţi înţepe 
faţa şi mâinile şi braţele, chiar şi picioarele, băgându-şi 
acele prin materialul pantalonilor, ar fi foarte posibil să uiţi 
că eşti la peste douăzeci de metri înălţime. Poţi foarte bine 
să te arunci în cap de pe acoperiş, încercând să scapi. Să 
scapi de chestiile astea mici cât filtrul de ţigară. 

Citise el undeva - poate într-un supliment de duminică, 
poate într-o revistă - că şapte la sută din tragediile rutiere 
nu au explicaţii. Nu e vorba de vreo defecţiune tehnică, nici 
de viteză excesivă, şoferul nu e beat, vremea nu e rea. Pur 
şi simplu maşina se accidentează singură pe un drum 
pustiu, singurul ocupant al ei moare, şoferul, şi nu mai e în 
stare să explice ce i s-a întâmplat. În articol era şi un 
interviu cu un agent de circulaţie care expunea o teorie 
conform căreia multe din aceste aşa-zise „accidente 
ciudate” erau provocate de insectele din maşină. Viespi, o 
albină, poate chiar un păianjen sau o molie. Şoferul intră în 
panică, încearcă să o omoare sau deschide geamul s-o facă 
să iasă. Poate insecta îl înţeapă. Poate numai pierde 
controlul volanului. Oricum ar fi, e bun!... şi gata. lar 
insecta, de obicei, complet nevătămată, iese bâzâind 
voioasă din maşina care încă mai fumegă, căutând un câmp 
mai verde. Jack îşi amintea că agentul de circulaţie ceruse 
ca patologii să caute venin de insecte în timp ce fac 
autopsia victimelor unor astfel de accidente. 


Acum, privind în cuib, i se părea că acesta poate fi atât un 
simbol a ceea ce pătimise (şi al iadului prin care îşi târâse 
familia - cei care îi împărțeau norocul), cât şi semnul 
prevestitor al unui viitor mai bun. Cum altfel ai fi putut 
explica toate lucrurile care i se întâmplaseră? Pentru că 
încă mai simţea că toată gama de întâmplări nefericite 
petrecute la Stovington trebuia să fie privită luându-l în 
considerare pe Jack Torrance la diateza pasivă. El nu a 
făcut nimic; a fost o victimă. Cunoscuse mulţi oameni la 
colegiul Stovington, dintre care doi lucrau chiar în secţia de 
literatură engleză, care erau beţivi. Zack Tunney avea 
obiceiul să ia o ladă cu bere sâmbătă după-amiaza, să se 
îmbete criţă noaptea şi apoi, duminica, să-şi omoare 
aproape toată mahmureala urmărind meciuri de fotbal şi 
filme vechi. Cu toate acestea, în timpul săptămânii, era 
complet treaz - şi numai din când în când, foarte rar, bea un 
cocktail slab la prânz. 

El şi Al Shockley fuseseră alcoolici. Se întovărăşiseră ca 
două deşeuri care mai erau încă destul de umanizate şi 
sociabile ca să prefere să se înece împreună, decât s-o facă 
singure. Numai că marea nu era sărată, atâta tot. Privind 
acum viespile, care-şi vedeau mai departe de treburile lor 
ghidate de instinct, înainte de venirea iernii care urma să le 
omoare pe toate - mai puţin pe regina lor care hibernează 
-, şi-a dat seama că trebuie să meargă mai departe. Încă 
mai era alcoolic şi va fi întotdeauna. Probabil că a fost 
alcoolic încă de la balul de absolvirea liceului, când a băut 
primul pahar. Asta n-avea nimic de-a face cu voinţa, sau cu 
aspectul moral, sau cu tăria de caracter. Pe undeva, 
înăuntrul său, se afla un comutator defect sau un circuit 
care nu funcţiona cum trebuie, iar el vrând-nevrând fusese 
împins pe tobogan la vale, mai încet la început, apoi 
accelerat, pe măsură ce Stovingtonul îşi mărea presiunile 
asupra lui. Alunecarea a fost fulgerătoare. lar la capăt se 
aflase o bicicletă sfărâmată, fără stăpân, şi un fiu cu un braţ 
fracturat. 


Jack 'Torrance la diateza pasivă. La fel şi temperamentul 
său. Toată viaţa încercase, însă fără succes, să şi-l 
controleze. Îşi amintea cum la şapte ani fusese bătut de o 
vecină pentru că se jucase cu chibriturile. leşise apoi din 
curte şi zvârlise cu o piatră într-o maşină care trecea pe 
stradă. Tatăl său văzuse scena şi se năpustise mânios 
asupra micului Jacky. Îi înroşise fundul... şi apoi îi învineţise 
ochiul. Şi când, în cele din urmă, tatăl său se înapoiase în 
casă bombănind, să vadă ce era la televizor, Jack se 
repezise asupra unui câine vagabond pe care l-a izbit cu 
piciorul, azvârlindu-l în şanţ. Se bătuse de vreo douăzeci şi 
cinci de ori în şcoala elementară şi de mult mai multe ori în 
liceu, atrăgându-şi două eliminări şi nenumărate reţineri 
după cursuri, în ciuda notelor sale foarte bune. Fotbalul îi 
oferise o supapă temporară, deşi îşi amintea şi acum, 
uimitor de bine, cum aproape tot timpul meciului era 
îngrozitor de încordat şi nervos, considerând fiecare blocaj 
sau placare drept un afront personal. Cu toate acestea, 
fusese un jucător bun şi ştia că pentru aceasta trebuie să fie 
recunoscător... sau să  învinovăţească propriul său 
temperament năvalnic. Nu-i plăcuse fotbalul. Fiecare meci 
era un meci al ranchiunei. 

Şi totuşi nu se simțise un ticălos. Nu simţise că ar fi fost 
rău. Se considerase întotdeauna a fi Jack Torrance, un tip 
într-adevăr cumsecade, care însă trebuia să înveţe să-şi 
stăpânească firea înainte ca aceasta să-l bage în bucluc. În 
acelaşi fel cum trebuia, la un moment dat, să înveţe să-şi 
stăpânească dorinţa de a bea. Dar fusese şi un alcoolic 
emoţional, pe lângă faptul de a fi fost unul fizic - cei doi 
fiind fără îndoială contopiţi pe undeva adânc înăuntrul său, 
undeva unde era mai bine sa nu priveşti. Nu-i păsa prea 
mult dacă aceste cauze fundamentale se aflau în 
interdependenţă sau erau separate, dacă erau de natură 
socială, psihologică sau fiziologică. Trebuia să se ocupe de 
rezultate: bătăile încasate de la bătrânul său, 
exmatriculările, încercările de a explica ce s-a întâmplat cu 


hainele lui sfâşiate în încăierări pe maidan, iar mai târziu 
stările de mahmureală, adezivul căsătoriei sale dizolvându- 
se încet, roata de bicicletă cu spiţele frânte şi îndreptate 
spre cer, braţul rupt al lui Danny. Şi, desigur, George 
Hatfield. 

Avu senzaţia că, fără voie, îşi băgase mâna în Marele Cuib 
de Viespi al Vieţii. Ca metaforă, era mizerabilă. Ca medalion 
al realităţii i se părea valabil. Îşi băgase mâna într-un foc 
mare şi mâna aceea şi braţul întreg fuseseră mistuite de 
văpaia sfântă şi dreaptă, distrugând orice urmă de gând 
raţional, depăşind conceptul de comportament civilizat. | se 
putea pretinde să se poarte ca o fiinţă înzestrată cu rațiune 
când mâna îi era străpunsă de ace incandescente? 1 se 
putea pretinde să-şi iubească semenii, când norul maroniu 
furios se ridica din gaura făcută în țesătura lucrurilor 
(țesătură care părea atât de nevinovată) şi se îndrepta ca o 
săgeată direct spre el? Putea fi el răspunzător pentru 
acţiunile sale când aleargă ca un nebun pe un acoperiş în 
pantă la douăzeci şi cinci de metri deasupra solului, fără să 
ştie încotro se îndreaptă, uitând că picioarele sale cuprinse 
de panică, împleticindu-se, îl puteau duce spre clipa atât de 
îngrozitoare când s-ar fi prăbuşit, bâjbâind să apuce 
burlanul de scurgere, împrăştiindu-şi creierii în cele din 
urmă pe cimentul aflat la douăzeci şi cinci de metri mai 
dedesubt? Jack nu credea că se poate. Când, fără să vrei, îţi 
bagi mâna într-un cuib de viespi, asta nu înseamnă că ai 
făcut înainte un pact cu diavolul prin care te lepezi de 
sinele tău civilizat, înzorzonat cu toate ornamentele de 
dragoste şi respect şi onoare. Pur şi simplu ţi se întâmplă. 
În mod pasiv, fără să ai dreptul la replică, încetezi a mai fi o 
creatură acționată de creier şi devii o creatură acționată de 
terminaţiile nervoase; te transformi dintr-un absolvent de 
colegiu într-o maimuţă smiorcăită, în numai cinci secunde. 

Se gândi la George Hatfield. 

Înalt şi blond, George era un băiat aproape neobrăzat de 
frumos. Îmbrăcat în blugii săi decoloraţi şi strâmţi, şi tricoul 


Stovington cu mânecile ridicate până deasupra coatelor, 
dezgolindu-i braţele bronzate, îi amintea lui Jack de Robert 
Redford în tinereţe; şi nu se îndoia că George era imbatabil 
pe terenul de fotbal - aşa cum fusese diavolul acela tânăr, 
pe nume Jack Torrance, cu vreo zece ani în urmă. Cu toată 
sinceritatea, putea spune că nu era gelos pe George şi nici 
că-i invidia frumuseţea: de fapt, în mod aproape inconştient, 
începuse să şi-l închipuie pe George a fi întruparea în carne 
şi oase a eroului său din piesă, Gary Benson - oglinda 
perfectă pentru Denker, întunecat, ratat, îmbătrânit, care 
ajunsese să-l urască atât de mult pe Gary. Dar el, Jack 
Torrance, nu l-a urât niciodată pe George. Dacă s-ar fi 
întâmplat aşa şi-ar fi dat seama. Era sigur de asta. 

George trecuse clasele foarte uşor la Stovington. Vedetă 
de fotbal şi de baseball, programul său şcolar nu-l solicita 
prea mult. Şi apoi, se mulțumea cu note mediocre, şi din 
când în când câte o notă mai bună la istorie şi botanică. Era 
fioros pe teren, dar indiferent şi zgomotos în clasă. Jack era 
obişnuit cu felul acesta de student, mai mult de pe vremea 
când el însuşi fusese elev la liceu şi apoi student, decât din 
experienţa sa pedagogică. George Hatfield era un escroc 
prefăcut. Putea face o figură calmă, lipsită de pretenţii în 
clasă, dar atunci când i se aplica setul corespunzător de 
stimuli competitivi (aşa cum se puneau electrozii la 
tâmplele monstrului lui Frankenstein, gândi Jack strâmbând 
din nas), devenea o creatură mitologică, mânată de o forţă 
neînduplecată. 

În ianuarie, George intrase împreună cu alţi douăzeci şi 
patru de studenţi în cercul de dezbateri. Fusese sincer cu 
Jack. Tatăl său era avocatul unei mari corporaţii şi dorea ca 
fiul său să-i urmeze. George, care nu simţea nicio chemare 
arzătoare să facă altceva, a fost de acord. Nu avea cele mai 
bune note, dar aceasta nu era altceva decât o şcoală 
pregătitoare şi mai era timp. Dacă ar fi fost „neapărat 
nevoie”, tatăl său urma să tragă nişte sfori. Chiar talentul 
atletic al lui George ar fi deschis nişte uşi. Dar Brian 


Hatfield credea că fiul său trebuie să intre în cercul de 
dezbateri. Era un exerciţiu bun şi, mai ales, era o probă 
obligatorie la examenul pentru facultatea de drept. Aşa că 
George a devenit membru al cercului în ianuarie, iar la 
sfârşitul lui martie Jack l-a dat afară. 

Dezbaterile dintre echipe de la sfârşitul iernii au 
învăpăiat spiritul competitiv al lui George Hatfield. A 
devenit un interlocutor îndârijit, apărându-şi vehement 
poziţiile pro sau contra. Nu avea importanţă dacă tema 
dezbătută era legalizarea drogurilor, revenirea la pedeapsa 
cu moartea sau epuizarea resurselor de petrol. George 
devenise competent şi era suficient de ipocrit ca să nu-i 
pese de care parte a baricadei se afla - trăsătură rară şi 
valoroasă chiar şi pentru oratorii iscusiţi - iar Jack îşi dădea 
seama de aceasta. Sufletul aventurierului nu se deosebeşte 
prea mult de cel al unui orator adevărat. Ambii sunt 
pasionaţi vânători de şanse. Până aici, nimic deosebit. 

Numai că George Hatfield se bâlbâia. 

Acesta nu era un handicap prea vizibil în clasă, unde 
George îşi păstra întotdeauna sângele rece (fie că-şi făcuse 
temele sau nu) şi în niciun caz pe terenul de sport de la 
Stovington, unde darul vorbirii nu era o virtute, şi chiar 
puteai fi eliminat din joc dacă aveai chef de prea multă 
discuţie. 

George începea să se bâlbâie când se înflăcăra prea tare 
în timpul vreunei dezbateri. Cu cât devenea mai pătimaş, cu 
atât se bâlbâia mai tare. Şi mai ales când simţea că şi-a 
încolţit interlocutorul şi că acesta nu are cum să mai scape, 
un soi de febră intelectuală părea a-i pune stăpânire pe 
traseul dintre centrii vorbirii şi gură şi înţepenea pe loc în 
timp ce timpul pe care-l avea la dispoziţie se epuiza. Era o 
imagine dureroasă. 

— Aşa c-c-ă p-p-păre-re-a mmmea est-este f-f-fap-fap-tele 
din c-c-azul pe c-c-are îl cit-citează domnul D-D-Dursky sunt 
d-d-depăşite prin h-h-hotărârile re-recente... 


Şi atunci se auzea soneria, iar George se întorcea şi-l 
privea furios pe Jack, aflat lângă cronometru. În asemenea 
momente chipul lui George se congestiona, iar într-o mână 
mototolea spasmodic paginile cu notițe. 

Jack îl mai ţinuse pe George încă mult timp după ce-i 
dăduse afară pe cei nedotaţi, sperând să iasă cumva la 
liman. Îşi amintea de o după-amiază, cam cu o săptămână 
înainte de momentul când, cu părere de rău, a trebuit să-l 
lovească acolo unde îl durea mai tare. Înfuriat, George a 
rămas în urma celorlalţi şi l-a înfruntat pe Jack: 

— Ai d-dat cronometrul înainte. 

Jack îşi ridică privirea din hârtiile pe care şi le punea 
înapoi în servietă. 

— Ce vrei să spui, George? 

— N-nu mi-ai d-dat cele cinci m-minute întregi care mi se 
cuveneau. L-ai dat înainte. Am urmărit pe ceasul meu. 

— Ceasul şi cronometrul pot arăta ore puţin diferite, 
George, dar nu m-am atins deloc de cronometrul ăla 
afurisit. Pe cuvânt de cercetaş. 

— B-ba da! 

Modul războinic în care George se uita la el, părând să 
zică: „Îmi apăr drepturile”, declanşă în Jack scânteia 
propriului său temperament violent. Stătea pe uscat de 
două luni, două luni prea lungi, şi era la capătul răbdării. 
Făcuse atunci un ultim efort să se abţină: 

— Te asigur că nu am făcut aşa ceva, George. E din cauza 
bâlbâitului tău. Bănuieşti cumva care-i cauza? În clasă nu te 
bâlbâi. 

— N-nu m-m-mă bâl-băâlbăi! 

— Nu ridica tonul. 

— Vv-vrei s-să m-mă d-d-dai af-afară! N-n-nu m-mă v-v- 
vrei în echipa t-t-ta n-n-nenorocită! 

— 'Ţi-am spus să nu ridici tonul. Hai să discutăm raţional. 

— D-d-du-t-te-n pizda mă-tii! 

— George, aş fi fericit să fii în echipa mea, dacă nu te-ai 
bâlbâi. Eşti foarte bine pregătit la fiecare temă şi ai şi 


cunoştinţe generale, fapt care înseamnă că numai rareori 
poţi fi luat prin surprindere. Dar toate astea nu au valoare 
dacă nu-ţi poţi controla... 

— N-nu m-m-am b-b-bâlbâit n-niciodată! strigă el. E d-din 
c-cauza t-ta! D-d-dacă echipa ar ffi c-condusă d-de 
altcineva, aş p-putea... 

Nervii lui Jack mai făcură un nod. 

— George, n-o să ajungi niciodată avocat la vreo 
corporație sau oriunde altundeva, dacă nu-ţi poţi controla 
defectul ăsta. Justiţia nu este ca fotbalul. Două ore de 
exerciţiu pe zi nu te vindecă. Ce o să faci, o să iei cuvântul 
într-o şedinţă de consiliu şi o să spui: „S-şi acum d-d- 
domnilor în L-l-legătură c-cu această c-c-clauză?” 

Brusc a simţit cum i se urcă sângele în obraji, nu de 
mânie ci ruşinat de propria-i cruzime. În faţa lui nu se afla 
un bărbat în toată firea, ci un adolescent de şaptesprezece 
ani, care se confrunta cu prima înfrângere importantă din 
viaţa sa, şi care poate că îl ruga pe Jack, aşa cum era el în 
stare, să-l ajute să găsească o modalitate prin care să-i 
poată face faţă. 

George îi mai aruncă o ultimă privire furioasă, buzele 
schimonosindu-i-se şi tremurându-i, în timp ce cuvintele se 
îngrămădeau în spatele lor şi se luptau să-şi croiască drum 
limpede: 

— Ai d-d-dat c-c-cronometrul înainte! M-m-mă urăşti p-p- 
pentru c-c-că ş-ştii... p-p-pentru c-că... ş-ştii...” 

Cu un strigăt nearticulat se repezi afară din clasă 
trântind uşa atât de tare încât geamul armat zdrăngăni în 
ramă. lar Jack rămase pe loc, simțind, mai degrabă decât 
auzind ecoul pe care-l făceau adidaşii lui George pe holul 
pustiu. Încă pradă propriei furii, şi a ruşinii de a-şi fi bătut 
joc de defectul lui George, primul său gând fusese un fel de 
bucurie morbidă: Pentru prima oară în viaţa lui, George 
Hatfield dorise ceva ce nu putea obţine. Pentru prima dată 
se stricase ceva, iar toţi banii Tăticului nu erau în stare să-l 
repare. Nu poţi să mituieşti un centru al vorbirii. Nu poţi să 


oferi limbii cincizeci de dolari în plus pe săptămână şi o 
primă de Crăciun, ca să consimtă să nu mai salte ca un ac 
de patefon pe un disc zgâriat. Apoi jubilaţia i-a fost înghițită 
de un val mare de ruşine, şi s-a simţit ca atunci când i-a 
rupt mana lui Danny. 

„Doamne, Dumnezeule, nu sunt un ticălos. Ile rog”. 

Fericirea aceea dezgustătoare pe care a simţit-o când 
George a plecat, îl caracteriza mai mult pe personajul 
Denker din piesă şi mai puţin pe Jack  Iorrance, 
dramaturgul. 

„Mă urăşti pentru că ştii...” 

Pentru că ştie ce? 

Ce ar fi putut să ştie despre George Hatfield ca să-l facă 
să-l urască într-atât? Că avea întreg viitorul în faţă? Că 
semăna puţin cu Robert Redford şi că fetele se opreau din 
conversaţie când făcea un salt dublu de la trambulina 
piscinei? Că jucă fotbal şi baseball cu o graţie naturală, 
înnăscută? 

Ridicol. Absolut absurd. Nu avea niciun motiv pentru care 
să-l invidieze pe George Hatfield. Dacă este să spunem 
adevărul, atunci aflaţi că îi părea mult mai rău de bâlbâiala 
nefericită a lui George, decât îi părea lui George însuşi, 
pentru că George ar fi putut deveni un orator desăvârşit. Şi 
dacă Jack ar fi dat cronometrul înainte - ceea ce, 
bineînţeles, nu se întâmplase - ar fi fost pentru că atât el 
cât şi restul echipei erau stânjeniţi de lupta lui George cu el 
însuşi, că sufereau din cauza asta, aşa cum suferi când un 
actor bun uită replica. Dacă ar fi fost să dea cronometrul 
înainte, ar fi făcut-o numai ca să... ca să curme chinul lui 
George. 

Dar nu dăduse cronometrul înainte. Era sigur de asta. 

O săptămână mai târziu l-a dat afară din echipă, dar de 
data asta şi-a păstrat cumpătul. Ţipetele şi amenințările au 
venit numai din partea lui George. După altă săptămână s-a 
dus până în parcare, în timpul dezbaterilor, să ia nişte cărţi 
pe care le lăsase în portbagajul Volkswagenului şi acolo l-a 


găsit pe George, în genunchi, cu părul blond căzându-i în 
ochi, cu un cuţit de vânătoare în mână. locmai tăia 
cauciucul roții drepte din faţă a maşinii. Roţile din spate 
erau deja făcute zdrenţe, iar gărgăriţa părea a fi un căţel 
obosit care tocmai s-a culcat. 

Jack a văzut roşu în faţa ochilor iar acum îşi amintea 
foarte puţin din scena care a urmat. Îşi amintea un mârâit 
gros, care părea să iasă chiar din gâtul său: 

— Bine, George. Dacă asta vrei, atunci vino încoace şi ia- 
ţi doctoria. 

Îşi mai amintea cum George tresărise şi privise temător 
spre el. Spusese doar: 

— Domnule Torrance... de parcă ar fi vrut să-i explice că 
totul era o eroare, că roţile erau deja dezumflate când 
venise el, că el doar curăța noroiul de pe roata din faţă cu 
vârful cuţitului, pe care se întâmplase să-l aibă la el şi... 

Jack a sărit atunci la el, cu pumnii ridicaţi şi având 
senzaţia că rânjeşte. Dar nu era prea sigur de asta. 

Ultimul lucru pe care şi-l amintea era imaginea lui 
George ridicând cuțitul şi zicând: 

— Ai face mai bine să nu te apropii... 

Şi după aceea se trezi cu domnişoara Strong, profesoara 
de franceză, care-l apucase de mâini, care plângea şi ţipa: 

— Opreşte-te, Jack! Opreşte-te! O să-l omori! 

A clipit atunci şi a privit prosteşte în jurul său. Pe jos, la 
doi metri distanţă, pe asfaltul din parcare, sclipea aruncat 
cuțitul de vânătoare. Alături era şi Volkswagenul său, biata 
gărgăriţă ramolită, veterană a multor călătorii în nopţi de 
beţie, cu trei cauciucuri sparte. Avea un nou semn de 
lovitură, pe farul drept din faţă, vedea el acum, şi în mijlocul 
semnului era sau vopsea roşie sau sânge. O clipă de 
confuzie - s-a gândit 

(lisuse Cristoase, Al, l-am lovit) 

la noaptea aceea îngrozitoare. Apoi privirea i se opri 
asupra lui George care zăcea ameţit pe asfalt. Grupul său 
de la cercul de dezbateri ieşise afară şi se înghesuiau lângă 


uşă, holbându-se la George. Avea sânge pe faţă, care-i 
curgea dintr-o zgârietură pe frunte ce părea lipsită de 
însemnătate, dar îi sângera şi o ureche, ceea ce probabil că 
însemna un traumatism mai serios. Când George a încercat 
să se ridice, Jack se eliberă din mâinile domnişoarei Strong 
şi se îndreptă spre el. George se feri. 

Jack puse mâinile pe pieptul lui George şi-l împiedică să 
se ridice. 

— Stai liniştit, zise. Nu încerca sa te mişti. 

Se întoarse spre domnişoara Strong, care-i privea 
îngrozită pe amândoi. 

— Vă rog să chemaţi doctorul şcolii, domnişoară Strong, 
îi spuse. 

Aceasta se răsuci pe tocuri şi o luă la fugă spre cabinet. 
Atunci el privi spre echipa sa de la cercul de dezbateri, îi 
privi drept în faţă, pentru că avea din nou control asupra 
situaţiei, redevenise el însuşi - şi când era el însuşi, nu 
exista în tot statul Vermont altă persoană mai cumsecade. 
Sigur că-şi dau seama de asta. 

— Puteţi merge acasă acum, le spuse el pe un ton 
coborât. Ne întâlnim din nou mâine. 

Însă, până la sfârşitul săptămânii, şase tineri 
abandonaseră deja cursul; dar desigur că nu conta prea 
mult, fiindcă deja fusese informat că trebuie să abandoneze 
şi el. 

Şi totuşi, a reuşit cumva să se ţină departe de băutură şi, 
după părerea lui, asta era ceva. 

Şi, în plus, nu-l urâse pe George Hatfield. Era sigur. Nu 
acţionase, ci acţiunea îi fusese impusă. 

„Mă urăşti pentru că ştii...” 

Dar nu ştiuse nimic. Nimic. Putea să jure în faţa lui 
Dumnezeu Atotputernic, aşa cum putea să jure că dăduse 
cronometrul înainte doar cu un minut. Şi nu din ură, ci din 
milă. 


Două viespi ieşiseră din cuib pe acoperiş. 


Le urmări cu privirea până-şi desfăcură aripile 
aerodinamice, fragile dar ciudat de eficace, şi îşi luară 
zborul în lumina blândă de octombrie, sperând să găsească 
pe altcineva pe care să-l înţepe. Dumnezeu a găsit de 
cuviinţă să le dea ace şi Jack era de părere că trebuie să le 
folosească pe cineva. 

Cât timp oare stătuse el aici, privind la gaura din 
acoperiş şi la surpriza neplăcută pe care aceasta o 
ascundea, scormonind amintiri vechi? Privi la ceas. Aproape 
o jumătate de oră. 

Se lăsă să alunece până la marginea acoperişului şi găsi 
scara. Va cobori până la magazie, unde pusese sprayul 
insecticid, sus, pe un raft, încât Danny să nu poată ajunge la 
el. O să-l ia, o să se întoarcă şi atunci ele vor fi cele mirate. 
Poţi fi înţepat, dar la fel de bine poţi să înţepi şi tu. Credea 
asta cu sinceritate. Peste două ore, cuibul nu va mai fi 
altceva decât materie mestecată de fălcile foştilor locatari 
iar Danny şi-l va putea pune în cameră dacă vrea. Jack 
avusese un asemenea cuib în cameră pe vremea când era 
copil. Mirosea vag a benzină şi fum. Îl va putea ţine chiar 
lângă pat. N-o să-i facă niciun rău. 

— Mi-e mai bine. 

Sunetul propriei sale voci, sigure în liniştea după-amiezii, 
îl îmbărbăta, chiar dacă nu avusese de gând să vorbească 
cu glas tare. Într-adevăr îi era mai bine. Era posibil să 
înaintezi de la pasiv la activ, să consideri că lucrul acela, 
care aproape că te-a înnebunit odată, prezenta interes pur 
teoretic şi ocazional. Şi dacă exista vreun loc unde puteai s- 
o faci, atunci aici era locul acela. 

Cobori scara ca să aducă bomba insecticidă. Vor plăti. Vor 
plăti pentru că l-au înţepat. 


15. În curtea din faţă 


Cu două săptămâni în urmă, în spatele magaziei, Jack 
găsise un scaun de răchită uriaş, vopsit în alb, şi îl târâse 
până pe terasă, în ciuda obiecţiilor lui Wendy care spunea 
că este de departe cel mai urât lucru pe care îl văzuse 
vreodată. Acum stătea în el, distrându-se cu o carte a lui 
E.L. Doctorow, Bun venit în ținutul timpurilor grele, când 
Wendy şi fiul lor apărură în microbuzul hotelului. 

Wendy îl parcă la curbă, se jucă cu motorul apoi îl opri. 
Singura lumină de spate a microbuzului se stinse. Motorul 
se bâlbâi de câteva ori morocănos, apoi tăcu. Jack se ridică 
din scaun şi le ieşi grăbit în întâmpinare. 

— Bună, Tati! strigă Danny şi urcă panta în fugă. Ținea o 
cutie într-o mână: Uite ce mi-a cumpărat Mami! 

Jack îşi ridică fiul în braţe, îl învârti de două ori şi-l sărută 
din toată inima. 

— Jack Torrance, Eugen O'Neill al generaţiei sale, 
Shakespeare-ul american, zise Wendy surâzând. Ce 
întâmplare să vă întâlnim aici, la o altitudine atât de mare. 

— Am început să nu mai suport gloata, stimată doamnă - 
spuse el şi o îmbrăţişă. Se sărutară. Cum a fost drumul? 

— Foarte bun. Danny s-a tot văitat că l-am ţinut numai 
într-o hurducătură dar motorul n-a calat nici măcar o dată 
şi... O, Jack, l-ai terminat! 

Se uita la acoperiş iar Danny i-a urmărit privirea. Se 
încruntă uşor când văzu porţiunea de şindrilă nouă pe aripa 
vestică a hotelului, de un verde ceva mai deschis decât 
restul acoperişului. Apoi se uită din nou la cutia pe care o 
ţinea în mâini şi chipul i se limpezi. În timpul nopţii, 
imaginile pe care i le arătase Tony se întorceau să-l chinuie, 
atât de clare încât păreau adevărate, dar la lumina zilei era 
mai uşor să nu le iei în seamă. 

— Uite, Iati, uite! 


Jack luă cutia. Era o machetă de maşinuţă faţă de care 
Danny îşi exprimase de atâtea ori admiraţia în trecut. Acest 
model era un „Volkswagen de un Violet Violent” iar în poza 
de pe cutie era un Volkswagen uriaş şi purpuriu, cu faruri 
model Cadillac Coupe de Ville '59, luminând o pistă de 
pământ. Era decapotabilă şi, cu ghearele încleştate pe 
volan, în ea şedea un monstru uriaş şi hidos, cu ochi roşii 
holbaţi, un rânjet de nebun furios şi o şapcă englezească de 
curse întoarsă cu cozorocul la spate. 

Wendy zâmbea şi Jack îi făcu cu ochiul: 

— Asta îmi place la tine, amice, zise, înapoindu-i cutia. Ai 
gusturi domoale, serioase, introspective. Precis eşti copilul 
născut din seva mea. 

— Mămica a zis că o să mă ajuţi s-o asamblez după ceo 
să fiu în stare să citesc prima pagină din cartea cu Dick şi 
Jane. 

— Asta înseamnă cam pe la sfârşitul săptămânii. Şi ce mai 
aveţi în maşina aceea încântătoare, stimată doamnă? 

Îl apucă de braţ şi-l trase înapoi. 

— Nu, nu! Nu te las să vezi. Sunt şi nişte chestii pentru 
tine. Danny şi cu mine o să le ducem înăuntru. Tu poţi să 
cari laptele. E pus în spate, jos. 

— Asta reprezint eu pentru tine! strigă Jack, ducând 
mâna la frunte. Un cal de povară. Un animal obişnuit. Cară 
aici, cară acolo, cără peste tot. 

— Cară doar laptele la bucătărie, domnu”. 

— E prea mult! strigă din nou şi se aruncă la pământ, în 
timp ce Danny i se urcă pe spate chicotind. 

— Scoală-te, bivole, zise Wendy şi-l împinse cu vârful 
pantofului. 

— Vezi? Jack i se adresă lui Danny: Mi-a zis că-s bivol. Eşti 
martor. 

— Martor, martor! fu de acord Danny cu bucurie şi-i sări 
în cârcă. 

Jack se aşeză: 


— Bine că mi-am adus aminte, prietene. Am şi eu ceva 
pentru tine. Pe terasă, lângă scrumieră. 

— Ce este? 

— Am uitat. Du-te şi te uită. 

Jack se ridică în picioare şi, împreună cu Wendy, îl urmări 
cum aleargă pe gazon şi apoi cum urcă, două câte două, 
treptele terasei. Îi cuprinse mijlocul cu braţul: 

— Fericită, iubito? 

Ea îl privi cu seriozitate: 

— Aceasta e cea mai fericită perioadă de când ne-am 
căsătorit. 

— Adevărat? 

— Jur pe Dumnezeu. 

O strânse în braţe: 

— 'Te iubesc. 

Răspunse la îmbrăţişare, emoţionată. Jack Torrance nu 
rostea foarte des aceste cuvinte; putea să numere pe 
degete de câte ori l-a auzit spunându-i-le, atât înainte cât şi 
după ce s-au căsătorit. 

— Şi eu te iubesc. 

— Mami! Mami! Acum Danny se afla pe terasă, ţopăind 
agitat: Vino să vezi! Mamă, ce mişto e! 

— Ce este? întrebă Wendy în timp ce se îndreptau spre 
el, mână în mână. 

— Am uitat, zise Jack. 

— O, o s-o iei pe coajă, îl înghionti ea. Pe bune. 

— Speram că o s-o iau la noapte, observă el, şi Wendy 
râse. O clipă mai târziu o întrebă: Crezi că şi Danny e 
fericit? 

— Tu eşti mai în măsură să ştii asta. Tu discuţi cu el în 
fiecare seară înainte de culcare. 

— Vorbim de obicei despre ce vrea să se facă atunci când 
va fi mare şi dacă Moş Crăciun e într-adevăr adevărat. Asta 
îl frământă rău. Cred că prietenul lui, Scott i-a zis nişte 
chestii şi acum are îndoieli. Nu, nu mi-a zis nimic despre 
Overlook. 


— Nici mie, spuse ea. Acum urcau treptele terasei. Dar e 
foarte tăcut de multe ori. Şi mi se pare că a slăbit, Jack, zău. 

— Creşte. 

Danny era cu spatele la ei. Examina ceva care se afla pe 
masă, lângă scaunul lui Jack, dar Wendy nu-şi putea da 
seama despre ce era vorba. 

— Nici nu mănâncă bine. Mai ţii minte, anul trecut era ca 
un buldozer. 

— Aşa se întâmplă când copiii cresc, răspunse el evaziv. 
Cred ca am citit asta undeva. O să mănânce iar cu două 
furculiţe când o să facă şapte ani. 

Se opriseră pe ultima treaptă. 

— Face şi eforturi foarte mari cu abecedarul, zise Wendy. 
Ştiu că vrea să înveţe să citească, ca să ne facă plăcere... ca 
să-ţi facă plăcere... adăugă ea fără tragere de inimă. 

— Ca să-şi facă lui însuşi plăcere, mai întâi, spuse Jack. 
Nu l-am obligat eu. De fapt, doresc tare mult să nu se mai 
obosească atât. 

— Crezi că am făcut o prostie că vreau să-i iau oră la 
doctor pentru un control general? E un medic în 
Sidewinder şi cineva de la piaţă mi-a spus că e tânăr şi... 

— Eşti puţin neliniştită la gândul că vine zăpada, nu? 

Ridică din umeri: 

— Cam aşa ceva. Dacă tu crezi că e o prostie... 

— Nu cred. Mai bine ar fi chiar să iei oră pentru toţi trei. 
O să aflăm că suntem sănătoşi şi o să dormim mai liniştiţi. 

— O să vorbesc cu doctorul chiar acum, zise ea. 

— Mamă! Uite, mami! 

Veni alergând spre ea cu ceva mare şi cenuşiu în mâini, şi 
timp de o clipă, o clipă de groază comică, Wendy avu 
senzaţia că e vorba de un creier. Apoi şi-a dat seama ce era 
şi, instinctiv, făcu un pas înapoi. 

Jack o cuprinse de umeri: 

— E-n regulă. Chiriaşii care nu au zburat au fost 
îndepărtați. Am folosit bomba insecticidă. 


Privi la cuibul uriaş de viespi pe care-l ţinea fiul ei, dar nu 
vru să-l atingă: 

— Eşti sigur că nu mai e niciun pericol? 

— Sigur. Am avut şi eu unul în cameră când eram mic. 
Mi-l dăduse tata. Vrei să ţi-l pun în cameră, Danny? 

— Da, da, da! Chiar acum! 

Se întoarse şi intră în goană, izbind de perete uşile duble 
ale hotelului. Îl auzeam alergând pe scară. 

— Au fost viespi înăuntru - zise ea. le-au înţepat? 

— Unde e sufletul tău caritabil? o întrebă, şi-i arătă 
degetul. 

Umflătura începuse deja să dea înapoi, dar Wendy suflă 
asupra ei şi o sărută uşor. 

— Ai scos acul? 

— Viespile nu-şi lasă acele înăuntru. Numai albinele. Au 
ace zimţate. Acele viespilor sunt drepte şi netede. Şi de asta 
sunt atât de periculoase. Pot înţepa de mai multe ori. 

— Jack, eşti sigur că e în ordine dacă-i pui cuibul în 
cameră? 

— Am făcut ce scrie în instrucţiunile sprayului. E 
garantat să omoare absolut toate insectele în două ore şi nu 
lasă nicio urmă toxică. 

— Le urăsc, zise ea. 

— Ce... viespile? 

— Orice înţeapă, răspunse ea, şi-şi cuprinse coatele în 
palme, încrucişându-şi braţele peste piept. 

— Şi eu, spuse Jack, şi o îmbrăţişă. 


16. Danny 


Wendy auzea cum maşina de scris, adusă de Jack de la 
parter în dormitorul lor, vociferează treizeci de secunde, 
tace un minut sau două, iar apoi declanşează din nou un tir 
scurt. Parcă asculta o rafală de mitralieră. Însă zgomotul 
acesta îi părea o muzică dumnezeiască. Jack nu mai arătase 
atâta constanţă în scris din al doilea an al căsătoriei lor, 
când scrisese nuvela pe care o cumpărase revista Esquire. 
Credea că piesa va fi gata spre sfârşitul anului, orice s-ar 
întâmpla şi că o să se apuce de ceva nou. Zicea că nu-i pasă 
dacă $coala cea mică va stârni vreun interes în momentul 
când Phyllis o va arăta impresarilor, nu-i pasă dacă se va 
scufunda fără urmă. Şi Wendy îl credea că este sincer. 
Numai faptul că scria o umplea de speranţă şi fericire, nu 
pentru că ar fi aşteptat mare lucru de la această piesă, ci 
pentru că i se părea că soţul ei închide încet uşa unei 
camere pline cu monştri. 

Împingea uşor cu umărul de mult timp, dar de-abia acum 
a reuşit s-o mişte. 

Fiecare tastă a maşinii pe care o apăsa, mai închidea uşa 
cu un milimetru. 

— Priveşte, Dick, priveşte. 

Danny era ghemuit asupra primului din cele cinci 
abecedare zdrenţuite pe care Jack le găsise răscolind fără 
milă prin nenumăratele anticariate din Boulder. 

Abecedarele şi cărţile de citire îl vor duce pe Danny până 
la nivelul clasei a doua, program care lui Wendy i se părea 
mult prea ambițios. Fiul lor era inteligent, şi ei ştiau asta, 
însă ar fi fost o greşeală să-l îmboldească să ajungă prea 
departe, prea repede. Jack a fost de acord. N-o să-l 
zorească. Dar dacă puştiul prindea repede, ei vor fi 
pregătiţi. Şi acum se întreba dacă nu cumva Jack avusese 
dreptate şi în această privinţă. 


Danny, pregătit de cei trei-patru ani în care urmărise 
fascinat la televizor emisiunile Sesame Street şi Electric 
Company, învăţa cu o rapiditate aproape înspăimântătoare. 
Şi asta o neliniştea. Stătea aplecat peste cărticelele 
nevinovate (radioul cu galenă şi avionul din plută puse pe 
etajeră deasupra lui) atât de înverşunat de parcă ar fi fost 
vorba de o chestiune de viaţă şi de moarte. Chipul îi era mai 
tensionat şi mai palid decât ar fi fost normal în lumina 
intimă pe care o împrăştia lampa de birou pe care i-o 
puseseră în cameră. Lua totul foarte în serios, atât 
abecedarele, cât şi paginile cu exerciţii pe care i le făcea 
Jack în fiecare după-amiază. Un măr şi o piersică desenate. 
Cuvântul „măr” scris dedesubt în caligrafia mare şi clară a 
lui Jack. Înconjuraţi, vă rog, desenul corect, cel care se 
potriveşte cu cuvântul scris. Iar fiul lor privea cuvântul scris 
şi apoi, desenele, cu buzele mişcându-i-se, formând 
cuvântul, transpirând parcă atunci când îl rostea. Acum 
putea deja să scrie singur vreo treizeci de cuvinte cu 
creionul roşu uriaş, strâns în pumnul său mic şi dolofan. 

Urmărea încet cu degetul cuvintele din abecedar. 
Deasupra lor era o poză pe care Wendy şi-o amintea din 
şcoala primară, cu aproape nouăsprezece ani în urmă. Un 
băiat cu păr negru şi creţ şi care râde. O fată cu fustă 
scurtă, cu bucle blonde, cu o coardă într-o mână. Un căţel 
care aleargă după o minge de cauciuc, mare şi roşie. 
Treimea din clasa întâi. Dick, Jane şi Jip. 

— Uite cum fuge Jip, citi rar Danny. Fugi, Jip, fugi. Fugi, 
fugi, fugi. Făcu o pauză, coborând degetul pe rândul 
următor: Uite... se aplecă mai tare, atingând aproape acum 
pagina cu nasul. Uite... 

— Nu atât de aproape, amice - zise Wendy încetişor. O să- 
ţi strici ochii. Este... 

— Nu-mi spune! strigă Danny, ridicându-se brusc. Era 
panică în vocea lui: Nu-mi spune, mami! Pot singur! 

— Bine, iubitule, zise ea. Dar nu e un capăt de ţară. Zău 
că nu este. 


Fără să ţină cont de ea, Danny se aplecă din nou asupra 
cărţii. Expresia de pe faţa lui îţi amintea de studenţii aflaţi 
în pragul examenelor extrem de dificile. Lui Wendy, 
povestea aceasta începuse să-i placă din ce în ce mai puţin. 

— Uite mi... ea. Ea. Fa. Uite mi-gea? Uite migea. Mingea! 

Triumfător. Fioros. 

Furia din vocea lui o sperie: Uite mingea! 

— Corect, zise ea. lubitule, cred că este suficient pentru 
seara asta. 

— Încă două pagini, mami. Te rog? 

— Nu, amice. Închise cu hotărâre cartea legată în coperţi 
roşii. E timpul să te culci. 

— Te rog! 

— Nu mă bate la cap, Danny. Mămica e obosită. 

— Bine, dar privea cu jind la abecedar. 

— Du-te, pupă-l pe tata şi apoi spală-te. Nu uita să te 
speli şi pe dinţi. 

— Biiine. 

leşi din cameră amărât, târşâindu-şi picioarele. Un 
băieţel îmbrăcat în pantaloni de pijama şi într-un tricou 
gros şi larg, cu o minge desenată pe piept şi cu inscripţia 
NEW ENGLAND PATRIOTS pe spate. 

Maşina de scris a lui Jack îşi opri tirul şi Wendy auzi 
ţopăitul lui Danny. 

— Noapte bună, Tati! 

— Noapte bună, amice. Cum merge? 

— Cred că bine. Mami mi-a zis să mă opresc. 

— Mămica are dreptate. E trecut de opt şi jumătate. Ie 
duci la baie? 

— Mda. 

— Bine faci. Văd că-ţi cresc cartofi în urechi. Şi ceapă, şi 
Morcovi, şi arpagic, şi... 

Auzi apoi chicotitul lui Danny, din ce în ce mai stins şi 
întrerupt de zgomotul uşii de la baie. O închise bine: Nu-i 
plăcea deloc să fie surprins când era în baie, în vreme ce 
nici ea nici Jack nu se prea jenau. Alt semn - şi semnele se 


înmulţeau cu repeziciune - că mai era şi o altă fiinţa 
omenească în casă, nu doar o copie la indigo a vreunuia 
dintre ei sau o combinaţie a amândurora. O întrista un pic. 
Într-o zi, propriul său copil îi va deveni străin şi ea îi va fi 
străină... dar nu chiar atât de străină cât era mama ei 
pentru ea. Doamne, te rog, fă să nu fie chiar aşa. Fă-l să-şi 
mai iubească mama şi după ce a crescut. 

Maşina de scris a lui Jack îşi reluă rafalele intermitente. 

Aşezată încă pe scaunul de lângă biroul lui Danny, Wendy 
îşi plimbă privirea, prin camera fiului său. Aripa avionului 
fusese reparată. Pe birou erau împrăştiate cărţi cu poze, 
cărţi de colorat, cărţi vechi cu Spiderman, ale căror coperţi 
erau rupte, creioane, carioca şi cuburi. Volkswagenul era 
pus cu grijă peste ele, nedesfăcut încă din ambalajul de 
celofan. Îl vor asambla împreună, el şi tatăl lui, mâine sau 
poimâine seară, dacă Danny continua să înveţe ca şi până 
acum. Nu vor mai aştepta sfârşitul săptămânii. Pozele cu 
Pooh şi Eyore, şi Christopher Robin erau lipite frumos pe 
perete, urmând a fi înlocuite destul de curând cu fotografii 
ale unor cântăreţi de rock cu figuri drogate. Aşa credea. 
Inocenţa care lasă loc experienţei. Firea omenească, 
drăguță. 

Cu toate acestea, se simţea tristă. La anul va merge la 
şcoală şi ea va pierde cel puţin jumătate din el, poate mai 
mult, în favoarea noilor lui prieteni. Au încercat să mai aibă 
un copil, pe vremea când lucrurile păreau să meargă bine 
la Stovington, dar acum lua din nou anticoncepţionale. Prea 
multă nesiguranţă. Numai Dumnezeu ştie unde vor fi peste 
nouă luni. 

Ochii i se opriră asupra cuibului de viespi. 

Deţinea locul cel mai important în camera lui Danny, pe o 
tavă mare de plastic aşezată pe măsuţa de lângă pat. Nu-i 
plăcea, chiar dacă era gol. Se întreba dacă nu cumva are 
microbi, se gândi să-i spună lui Jack, dar îşi dădu seama că 
o să râdă de ea. O să-l întrebe totuşi mâine pe doctor, dacă 
va reuşi să-l prindă între patru ochi. Nu-i plăcea deloc ideea 


ca lucrul acela, construit din saliva şi materia mestecată de 
fălcile atâtor creaturi ciudate, să stea la mai puţin de o 
jumătate de metru de capul fiului său. 

Apa mai curgea încă în baie, aşa că Wendy se duse în 
dormitorul cel mare ca să vadă dacă totul e în ordine. Jack 
nici măcar nu-şi ridică ochii; era pierdut în lumea pe care o 
crea, privind fix la pagina din maşina de scris, cu o ţigară 
atârnându-i în colţul buzelor. 

Bătu încetişor la uşa de la baie. 

— S-a întâmplat ceva, amice? Ai adormit? 

Niciun răspuns. 

— Danny? 

Niciun răspuns. Încercă uşa. Era încuiată. 

— Danny? 

Acum era îngrijorată cu adevărat. O neliniştea lipsa 
oricărui alt sunet în afară de apa care curgea. 

— Danny? Deschide uşa, iubitule. 

Niciun răspuns. 

— Danny! 

— Iisuse, Wendy, ai de gând să loveşti cu pumnii în uşă 
toată noaptea? 

— Danny s-a încuiat în baie şi nu-mi răspunde! 

Jack ocoli biroul şi se apropie. Părea scos din sărite. Lovi 
tare în uşă, o singură dată. 

— Deschide, Danny. S-a terminat cu joaca. 

Niciun răspuns. 

Jack bătu mai tare: 

— Nu mai face pe nebunu' amice. E vremea de culcare. 
Te bat dacă nu deschizi. 

„Îşi pierde cumpătul”, gândi Wendy şi dintr-o dată i se 
făcu şi mai teamă. Nu-l mai atinsese pe Danny la mânie din 
seara aceea, în urmă cu doi ani. Numai că acum, părea 
destul de supărat ca s-o facă din nou. 

— Danny, iubitule, începu ea. 

Niciun răspuns. Numai apa care curgea. 


— Danny, dacă mă faci să sparg uşa, îţi dau cuvântul că o 
să dormi pe burtă la noapte, îl avertiză Jack. 

Nimic. 

— Sparge-o, spuse Wendy şi, brusc, i se păru tare greu să 
articuleze cuvintele. Repede. 

Îşi ridică piciorul şi lovi clanţa cu putere. Uşa cedă 
imediat şi se deschise, izbindu-se tare de peretele băii. 

— Danny! ţipă ea. 

Apa curgea cu presiune mare în chiuvetă. Pe marginea ei, 
un tub cu pastă de dinţi fără capac. Danny şedea pe 
marginea căzii de baie, cu periuţa atârnându-i în mâna 
stângă, cu spumă în jurul gurii. Privea fix, parcă în transă, 
în oglinda de pe dulăpiorul de medicamente de deasupra 
chiuvetei. Expresia care i se întipărise pe chip era una de 
groază nesfârşită, iar primul ei gând a fost că avusese un fel 
de criză de epilepsie, că poate chiar îşi înghiţise limba. 

— Danny! 

Danny nu răspunse. Din gât îi ieşeau sunete guturale. 

Apoi a fost împinsă la o parte atât de tare, încât se 
prăbuşi în grătarul de prosoape, iar Jack intră şi 
îngenunche în faţa copilului. 

— Danny, zise. Danny, Danny! Pocni din degete în faţa 
ochilor pustii ai lui Danny. 

— Ahaa, sigur, zise Danny. Turneu. Lovitură... Ăăă... 

— Danny... 

— Crichet! zise Danny, a cărui voce devenise brusc mai 
profundă, căpătase un timbru aproape bărbătesc. Crichet. 
Lovitură. Ciocanul de crichet... are două capete. Caa... 

— Jack, Dumnezeule, ce s-a întâmplat cu el? 

Jack îl apucă de umeri şi-l scutură tare. Capul lui Danny 
căzu pe spate parcă fără viaţă, şi apoi reveni ca un balon 
agăţat de un bâţ. 

— Crichet. Lovitură. Amirc. 

Jack îl scutură din nou şi privirea lui Danny se limpezi. 
Periuţa îi căzu din mână pe pardoseala de gresie, cu un 
pocnet. 


— Ce? întrebă el, privind în jur. 

Îşi văzu tatăl aşezat în genunchi în faţa lui şi pe Wendy 
lipită de perete. 

— Ce? întrebă Danny din nou. C-c-ce s-s-s-a... 

— Nu te bâlbâi! ţipă la el Jack. 

Danny scoase o exclamaţie speriată, încordându-se, 
încercând să se îndepărteze de tatăl său, apoi izbucni în 
lacrimi. Şocat, Jack îl luă în braţe: 

— Ah, iubitule, îmi pare rău. Îmi pare rău, amice. Te rog. 
Nu plânge. Îmi pare rău. Totul e-n regulă. 

Apa continua să curgă în chiuvetă, iar lui Wendy i se păru 
că trăieşte un coşmar îngrozitor, în care timpul s-a întors 
înapoi la momentul când soţul ei alcoolic i-a rupt braţul 
fiului său şi apoi a căzut în faţa lui, ruşinat, îndurerat, 
scâncind aproape aceleaşi cuvinte. 

(„Ah, iubitule. Îmi pare rău. Îmi pare rău, amice. Te rog. 
Atât de rău îmi pare”.) 

Se repezi la ei, îl smulse pe Danny din braţele lui Jack 
(văzu reproşul mânios de pe chipul acestuia, dar îl amână 
pentru o examinare ulterioară) şi-l ridică. Îl duse în 
dormitorul cel mic, simțind cum mâinile lui Danny o ţin 
strâns după gât. Jack venea în urma lor. 

Se aşeză pe patul lui Danny şi-l legănă, alinându-l cu 
cuvinte fără noimă, repetate în neştire. Îşi întoarse ochii 
spre Jack, dar acum pe chipul lui se citea numai îngrijorare. 
Îşi ridică întrebător sprâncenele. Ea clătină uşor din cap. 

— Danny, spuse. Danny, Danny, Danny. E-n ordine, amice. 
E bine. 

În cele din urmă, Danny tăcu, tremurându-i numai uşor în 
braţe. Şi totuşi, lui Jack i se adresă primul; Jack, care acum 
stătea pe pat lângă el - şi ea simţi acelaşi junghi vechi 

(El e primul, întotdeauna el a fost primul) 

de gelozie. Jack ţipase la el, ea îl mângâiase, şi totuşi 
tatălui său îi vorbea Danny acum: 

— Îmi pare rău dacă n-am fost cuminte. 


— N-ai de ce să-ţi pară rău, amice. Jack îi zburli părul: Ce 
dracu! s-a întâmplat în baie? 

Danny îşi clătină uşor capul, ameţit parcă: 

— Nu... nu ştiu. ati, de ce mi-ai spus să nu mă mai 
bâlbâi? Eu nu mă bâlbâi. 

— Sigur că nu, zise Jack cu convingere, însă Wendy simţi 
cum un deget de gheaţă îi atinge inima. Dintr-o dată Jack 
păru speriat, de parcă tocmai ar fi văzut o stafie. 

— Ceva despre cronometru... mormăi Danny. 

— Ce? Jack se aplecă spre el, iar Danny tresări. 

— Jack, îl sperii! spuse ea, iar tonul era acuzator. 

Îşi dădu seama că toţi trei erau speriaţi. 

Speriaţi de ce anume? 

— Nu ştiu, nu ştiu, îi spuse Danny lui Jack. Ce... ce am 
spus, tati? 

— Nimic, mormăi Jack. 

Îşi scoase batista şi se şterse la gură. Wendy avu din nou 
senzaţia dezgustătoare de întoarcere în timp. Îşi amintea 
bine gestul acesta al lui Jack de pe vremea când era beat 
mai tot timpul. 

— De ce ai încuiat uşa Danny, îl întrebă ea cu prudenţă. 
Cine ţi-a spus să faci aşa? 

— Tony, răspunse Danny. Iony mi-a zis s-o încui. 

Schimbară o privire pe deasupra capului său. 

— Ţi-a zis Tony şi de ce trebuia s-o încui? îl întrebă Jack 
cu blândeţe. 

— Mă spălam pe dinţi şi mă gândeam la abecedarele 
mele, zise Danny. Mă gândeam tare. Şi... şi l-am văzut pe 
Tony, departe, în oglindă. Şi el mi-a zis ca trebuie să-mi 
arate iar. 

— Vrei să zici că era în spatele tău? îl întrebă Wendy. 

— Nu. Era în oglindă, accentuă Danny. Departe în 
oglindă. Şi atunci am intrat şi eu în oglindă. Şi îmi amintesc 
numai cum mă zgâlţâia tati şi m-am gândit că iar n-am fost 
cuminte. 

Jack tresări de parcă îl lovise cineva. 


— Nu, amice, zise el încet. 

— Tony ţi-a spus să încui uşa? întrebă Wendy mângâindu- 
i părul. 

— Da. 

— Şi ce a vrut să-ţi arate? 

Danny se încordă în braţele ei, de parcă muşchii i s-ar fi 
transformat în corzi de pian. 

— Nu-mi aduc aminte, spuse el răvăşit. Nu-mi aduc 
aminte. Nu mă întreba. Nu... Nu-mi aduc aminte nimic! 

— Ssst, spuse Wendy alarmată. Începu să-l legene din 
nou: Nu-i nimic dacă nu-ţi aduci aminte, iubitule. Nu-i 
NIMIC. 

În cele din urmă, Danny se relaxă iar. 

— Vrei să mai stau puţin? Să-ţi citesc o poveste? 

— Nu. Aprinde-mi doar lampa. 

Privi cu sfială spre tatăl său. 

— Stai tu, Tati? Puțin? 

— Sigur, amice. 

Wendy oftă: 

— Te aştept în camera de zi, Jack. 

— Bine. 

Se ridică şi-l privi pe Danny cum se bagă în pat. Părea 
tare mic. 

— Sigur totul e în regulă, Danny? 

— Sigur. Pune-l pe Snoopy în priză, mamă. 

— Da, da. 

Băgă în priză lampadarul, al cărui abajur îl înfăţişa pe 
Snoopy dormind dus pe acoperişul cuştii sale. Nu avusese 
niciodată nevoie de un lampadar până când se mutaseră la 
Overlook. Atunci a cerut cu vehemenţă să-i cumpere unul. 

Aprinse lampa şi privi din nou la ei, la cercul mic şi alb al 
feţei lui Danny şi la chipul lui Jack deasupra lui. Ezită o 
secundă 

(„şi atunci am intrat în oglindă”) 

şi apoi ieşi încetişor din cameră. 


— 'Ţi-e somn? întrebă Jack, dându-i părul la o parte de pe 
frunte. 

— Mda... 

— Vrei un pahar cu apă? 

— Nu... 

Cinci minute liniştea fu deplină. 

Ţinea încă mâna pe Danny. Crezând că băiatul a adormit, 
tocmai se pregătea să se ridice şi să iasă uşor, când îl auzi 
pe Danny şoptind somnoros: 

— Crichet. 

Jack se întoarse brusc, înfiorat până în măduva oaselor. 

— Danny? 

— N-o să-i faci niciodată vreun râu lui mami, nu-i aşa, 
tată? 

— Nu. 

— Şi nici mie? 

— Nu. 

Din nou tăcere, învăluind camera. 

— Tati? 

— Poftim? 

— Tony a venit şi mi-a zis despre crichet. 

— Aşa? Ce ţi-a spus? 

— Nu ţin minte multe. Decât că a zis că se joacă cu 
serviciu. Ca baseball-ul. Nu-i aşa că-i ciudat? 

— Ba da. 

Inima lui Jack i se zbătea nebuneşte în piept. Cum de era 
posibil ca puştiul să ştie una ca asta? Crichetul se juca cu 
serviciu', nu ca baseball-ul, ci ca tenisul. 

— 'Tati...? (Era aproape adormit acum). 

— Da? 

— Ce-i aia „amirc”? 

— „Amirc”? Sună ca un fel de plantă medicinală. 

Tăcere. 

— Hei, amice? 

Dar Danny adormise şi respira încet şi regulat. Jack îl 
privi câteva clipe şi un val de dragoste îl copleşi. De cea 


ţipat la copil? Era un lucru perfect normal să se bâlbâie 
puţin, tocmai ce îşi revenise din ameţeală sau dintr-o stare 
inexplicabilă de transă şi, în condiţiile acestea, era perfect 
normal să se bâlbâie. Perfect normal. Şi nu zisese deloc 
cronometru. Zisese altceva, lipsit de sens, nedesluşit. 

Cum de ştia că la crichet se serveşte? Îi spusese cineva? 
Ullman? Hallorann? 

Îşi privi mâinile. Ţinea pumnii strâns încleştaţi, încordaţi, 

(Dumnezeule cum aş mai bea ceva) 

iar unghiile erau înfipte în palme. 

Încet, îşi forţă pumnii să se deschidă. 

— Te iubesc, Danny, şopti. Numai Dumnezeu ştie cât de 
mult te iubesc. 

leşi. Îşi pierduse cumpătul din nou, foarte puţin, dar 
suficient să-l facă să se simtă speriat şi dezgustat. Un pahar 
ar îndepărta sentimentul ăsta. O, da, l-ar îndepărta 

(Ceva în legătură cu cronometrul) 

şi ar îndepărta şi orice altceva. Nu se înşelase asupra 
cuvintelor rostite. Nu se înşelase deloc. Fiecare cuvânt 
fusese clar ca sunetul unui clopoțel. Se opri în hol, privi 
înapoi şi, automat, îşi şterse buzele cu batista. 


În lumina aruncată de lampadar, corpurile lor se 
distingeau numai ca două siluete întunecate. Wendy, numai 
în chiloţi, se duse şi-l înveli din nou; se dezvelise în timpul 
somnului. Jack stătea în prag, urmărind-o cum îi pune 
palma pe frunte. 

— Are febră? 

— Nu. 

Îl sărută pe obraz. 

— Slavă Domnului că ai luat oră la doctor, zise Jack când 
ea se întoarse la uşă. Crezi că tipul ştie ceva meserie? 

— Mi s-a spus că e foarte bun. Asta e tot ce ştiu. 

— Dacă se întâmplă ceva, am de gând să vă trimit pe 
amândoi să staţi la maică-ta, Wendy. 

— Nu. 


— Ştiu ce simţi, spuse luând-o de umeri. 

— Ba nu ştii deloc ce simt faţă de ea. 

— Wendy, nu există alt loc unde să vă pot trimite. Ştii 
asta. 

— Dacă ai... 

— Fără slujba asta am fi fost terminaţi, zise el simplu. Ştii 
asta. 

Silueta ei dădu uşor din cap. Ştia. 

— Când am discutat cu Ullman, m-am gândit că face pe 
nebunul. Acum nu mai sunt atât de sigur. Poate că n-ar fi 
trebuit să vă aduc şi pe voi doi. La patruzeci de mile 
distanţă de nicăieri. 

— Te iubesc, spuse ea. Şi Danny te iubeşte încă şi mai 
mult, dacă se poate aşa ceva. I-ai fi frânt inima, Jack. I-ai 
frânge inima şi acum dacă ne-ai trimite de aici. 

— Nu vorbi aşa. 

— Dacă doctorul spune că e ceva în neregulă, o să-mi 
caut un serviciu în Sidewinder. Dacă nu găsesc, o să plec cu 
Danny la Boulder. Dar, Jack, nu pot să mă duc la mama. Nu 
în condiţiile astea. Nu-mi cere să fac aşa ceva. Pur... pur şi 
simplu nu pot. 

— Da, ştiu. Hai, lasă. Poate nu-i nimic. 

— Poate. 

— Avem oră la două? 

— Da. 

— Să lăsăm uşa de la dormitor deschisă. 

— Şi eu m-am gândit. Dar cred că doarme dus acum. 

Însă nu era aşa. 

„Bum... bum... bumbum BUMBUM...” 

Fugea de bubuiturile acelea îngrozitoare, care răsunau 
de jur împrejurul său, prin coridoare întortocheate ca într- 
un labirint, călcând cu picioarele goale un covor gros pe 
care o junglă era desenată în negru şi albastru. Voia să ţipe, 
de fiecare dată când ciocanul de crichet se izbea de perete 
undeva în spatele lui. Dar nu trebuie. Nu trebuie. Dacă ţipă, 
se dă de gol şi apoi 


(apoi AMIRC) 

(„leşi afară şi ia-ţi doctoria, loază afurisită!”) 

Oh! şi-l auzea pe posesorul acelei voci cum vine, vine 
după el, repezindu-se pe hol ca un tigru într-o junglă 
străină, neagră şi albastră. Un canibal. 

(„Vino aici, ticălos mic ce eşti!”) 

Dacă ar putea numai să ajungă la scări, dacă ar putea 
cobori de la etajul al treilea, poate că n-o să păţească nimic. 
Chiar şi cu liftul. Numai dacă şi-ar putea aminti ce fusese 
uitat. Dar era întuneric şi în teroarea care-l cuprinsese se 
rătăcise. Trecuse de un coridor, apoi de altul, cu inima 
zbătându-i-se în gât ca o bucată mare şi fierbinte de gheaţă, 
îngrozit la gândul că după oricare colţ se putea să-i apară în 
faţă tigrul cu chip omenesc. 

Bubuiturile se auzeau acum chiar în spatele lui: şi 
zbieretele răguşite şi îngrozitoare. 

Vâjâitul pe care-l făcea prin aer capul ciocanului 

(„crichet... lovitură... crichet... lovitură... AMIRC”) 

înainte de a se izbi de perete. Şoapta uşoară a picioarelor 
lui desculţe pe jungla desenată a covorului. Panica 
umplându-i gura cu un suc amar. 

(„Îţi vei aminti ce s-a uitat”... dar o să-şi amintească oare? 
Ce era?) 

Dădu colţul şi văzu cu o groază teribilă că acel coridor se 
înfundă. Uşi încuiate se încruntau la el din trei laturi. Aripa 
vestică. Era în aripa vestică şi auzea ţipetele furtunii de 
afară, părând a se îneca cu gâtlejul ei negru plin de zăpadă. 

Se lipi cu spatele de perete, plângând înspăimântat, 
inima bătându-i ca inima unui iepuraş prins în cursă. Când 
spatele îi atinse peretele tapetat în albastru deschis, cu 
model vălurit, nu se mai putu ţine pe picioare şi se prăbuşi 
pe covor, cu mâinile întinse pe hăţişul de liane ţesute în 
COvor, cu respiraţia şuierată. 

Mai tare. Mai tare. 

În hol era un tigru, şi acum tigrul era chiar după colţ, 
ţipându-şi încă ascuţit furia nebună şi nerăbdătoare, izbind 


cu ciocanul de crichet, pentru că tigrul acesta avea două 
picioare şi era... 

Se trezi cu un geamăt înăbuşit, ridicat din pat, cu ochii 
mari care priveau fix în întuneric, cu mâinile încrucişate în 
faţă. 

Ceva pe o mână. Ceva care se târa. 

Viespi. Trei viespi. 

Şi atunci îl înţepară, parcă toate odată, şi atunci toate 
imaginile se descompuseră şi se prăbuşiră asupra lui ca un 
torent negru şi el începu să strige în întuneric, cu viespile 
pe mâna stângă, împungându-l mereu. 

Luminile se aprinseră şi tăticul stătea lângă el, în şort, cu 
ochi severi. Mămica era în spatele lui, somnoroasă şi 
speriată. 

— Luaţi-le de pe mine! ţipă Danny. 

— O, Doamne, zise Jack. 

Văzuse. 

— Jack, ce s-a întâmplat cu el? Ce s-a întâmplat? 

Nu-i răspunse. Se repezi la pat, luă perna lui Danny şi-l 
lovi peste mâna care se zbătea înnebunită. Din nou. Din 
nou. Wendy văzu ceva care semăna a insecte, cum se ridică 
în aer şi încep să bâzâie. 

— Ia o revistă! îi strigă Jack peste umăr. Omoară-le! 

— Viespi? zise Wendy, şi o clipă se strânse înăuntrul ei 
însăşi, detaşată parcă în această descoperire. Apoi mintea i 
se revoltă şi realizarea i se conectă la emoție. 

— Viespi, Dumnezeule, Jack, tu ai spus... 

— Taci în mă-ta şi omoară-le! tună el. Fă ce-ţi spun! 

Una din ele aterizase pe biroul lui Danny. Wendy luă o 
carte de colorat şi o izbi peste viespe. Lăsă o pată maronie, 
vâscoasă. 

— Mai e una pe perdea, zise el şi ieşi din cameră cu 
Danny în braţe. 

Duse copilul în dormitorul lor şi-l aşeză în pat, pe partea 
lui Wendy: 


— Stai întins cuminte aici, Danny. Să nu te întorci decât 
dacă-ţi spun. Ai înţeles? 

Danny dădu din cap. Avea faţa umflată şi mânjită de 
lacrimi. 

— Uite ce băiat curajos am. 

Jack se repezi pe hol, înspre scări. Auzi în urmă cum 
cartea de colorat plesneşte ceva de două ori şi apoi auzi 
ţipătul de durere al soţiei sale. Nu-şi încetini fuga, ci cobori 
treptele două câte două în holul întunecat. Trecu prin biroul 
lui Ullman spre bucătărie, izbindu-şi şoldul de colţul mesei 
de stejar a lui Ullman. Abia dacă simţi ceva. 

Aprinse lumina în bucătărie şi se îndreptă spre chiuvetă. 
Vasele spălate după cină erau aşezate de Wendy în uscător. 
Smulse dintre ele un lighean mai mare. O farfurie căzu şi se 
făcu ţăndări. Ignorând-o, se întoarse şi alergă înapoi, prin 
birou şi în sus pe scări. 

Wendy stătea în faţa uşii lui Danny, de-abia răsuflând. Era 
albă la faţă. Ochii îi erau sticloşi şi lipsiţi de expresie, părul i 
se lipise de obraji: 

— Le-am prins pe toate - spuse ea pe un ton inexpresiv. 
Numai că una m-a înţepat. Jack, ai spus că au murit toate. 

Începu să plângă. 

Trecu pe lângă ea fără să-i răspundă şi se duse cu 
ligheanul lângă cuib. Nicio mişcare. Nu era nimic acolo, pe 
dinafară, în orice caz. Trânti ligheanul peste cuib. 

— Aşa. Hai. 

Se întoarseră în dormitor. 

— Unde te-a înţepat? o întrebă. 

— La... la încheietura mâinii. 

— Să văd. 

Îi arătă. Chiar deasupra încheieturii dintre antebraţ şi 
palmă, era un semn mic şi rotund. Carnea din jur începuse 
să se umfle. 

— Eşti alergică la înţepături? o întrebă. Gândeşte-te bine! 
Dacă tu eşti, atunci poate fi şi Danny. licăloasele alea l-au 
înţepat de cinci-şase ori. 


— Nu, spuse ea, mai calmă. Doar... le urăsc, atâta tot. Le 
urăsc. 

Danny stătea la picioarele patului, strângându-şi mâna 
stângă cu cea dreaptă şi uitându-se la ei. Ochii, încercănaţi 
din cauza şocului, îl priveau pe Jack cu reproş. 

— Tati, ai zis că le-ai omorât pe toate. Mâna... mă doare 
rău. 

— Hai s-o vedem, amice... nu, nu o ating. Asta te-ar durea 
mai tare. Arată-mi-o numai. 

Aşa făcu şi Wendy gemu: 

— O, Danny... o, mânuţa ta! 

Mai târziu, doctorul urma să numere unsprezece 
înţepături. Acum însă, tot ce au văzut era o aglomerare de 
puncte, de parcă pe palmă şi pe degete i-ar fi fost presărate 
bucățele mici-mici de hârtie roşie. Se umflase rău. Mâna 
începuse să-i semene cu o imagine din desenele animate în 
care Bugs Bunny sau Duffy Duck tocmai s-a izbit singur cu 
ciocanul. 

— Wendy, adu sprayul din baie. 

Se duse să-l aducă, iar Jack se aşeză lângă Danny şi-i 
cuprinse umerii cu braţul. 

— După ce te dau cu spray, vreau să fac nişte fotografii cu 
mâna ta, amice. Şi după aia dormi cu noi, bine? 

— Bine, zise Danny. Da' de ce vrei să faci poze? 

— În caz că vrem să-i dăm pe unii în judecată, ca să-i 
usture fundul. 

Wendy veni cu un spray, de forma unui extinctor. 

— N-o să te doară, iubitule, spuse ea scoțând capacul. 

Danny întinse mâna şi ea împrăştie lichidul din tub pe 
ambele părţi, până ce mâna începu să lucească. Danny 
scoase un oftat lung, cutremurat. 

— Ustură? îl întrebă ea. 

— Nu. E mai bine. 

— Acum ia astea. Mestecă-le. 

Îi întinse cinci aspirine pentru copii, cu aromă de 
portocale. Danny le luă şi le băgă în gură una câte una. 


— Nu-s prea multe? întrebă Jack. 

— Sunt prea multe înţepături, îl repezi ea mânioasă. Du- 
te şi scapă de cuibul ăla, Jack Torrance. Chiar acum. 

— O clipă. 

Se duse la dulap şi luă aparatul de fotografiat de pe raftul 
de sus. Cotrobăi mai adânc şi găsi şi bliţul. 

— Jack, ce faci? îl întrebă ea, în pragul isteriei. 

— Îmi pozează mâna, zise cu gravitate Danny. Şi apoi o să 
dăm în judecată nişte oameni, de o să-i usture fundul. Aşa-i, 
tati? 

— Aşa-i, zise Jack încruntat. Introduse bliţul în aparat. 
Întinde mâna, fiule. Cred că fiecare înţepătură din astea 
costă cam cinci mii de dolari. 

— Ce tot vorbeşti? ţipă Wendy. 

— Îţi spun eu ce vorbesc. Am urmat întocmai 
instrucţiunile dispozitivului ăluia nenorocit. O să-i dăm în 
judecată, chestia era defectă. Altfel nu se poate. Cum altfel 
îţi explici ce s-a întâmplat? 

— Aha, zise ea cu o voce stinsă. 

Făcu patru fotografii, cerându-i lui Wendy să 
cronometreze timpul dintre ele. 

Danny, fascinat de gândul că mâna sa înţepată poate 
valora mii şi mii de dolari, începu să-şi mai piardă din 
spaimă şi se arătă interesat de ce se petrecea. Mâna îi 
zvâcnea şi îl durea puţin capul. 

Când Jack lăsă aparatul jos şi puse fotografiile la uscat pe 
şifonier, Wendy îl întrebă: 

— N-ar trebui să-l ducem la doctor în noaptea asta? 

— Nu, dacă nu are dureri mari, zise Jack. Când cineva 
are o alergie puternică la veninul de viespe, efectele apar în 
treizeci de secunde. 

— Efecte? Ce vrei să... 

— Comă. Sau convulsii. 

— O! O, lisuse. 

Păli, aproape doborâtă, şi se cuprinse strâns cu braţele. 

— Cum te simţi, fiule? Crezi că poţi să dormi? 


Danny clipi. Coşmarul i se topise în minte, dar era încă 
speriat. 

— Dacă dorm cu voi. 

— Sigur, spuse Wendy. Ah, iubitule, îmi pare atât de rău. 

— Nu-i Nimic, mMăMIco. 

Ea începu iar să plângă, iar Jack o apucă de umeri: 

— Wendy, îţi jur că am urmat instrucţiunile. 

— Scapi de cuib mâine dimineaţă? Le rog? 

— Sigur că o să-l arunc. 

Se băgară toţi trei în pat şi Jack tocmai se pregătea să 
stingă lumina, când se opri şi se dădu jos: 

— Vreau să fac o poză şi cu cuibul. 

— Şi te întorci repede. 

— Bine. 

Se duse la dulap, luă aparatul şi bliţul şi-i făcu semn lui 
Danny că totul este în ordine. Danny zâmbi şi făcu şiel 
semnul cu mâna sănătoasă. 

„Ce copil”, gândi în timp ce se înapoia în camera lui 
Danny. „Prin câte a trecut şi cât de repede uită”. 

Lumina de lângă pat era încă aprinsă. Jack se îndreptă 
într-acolo şi, când privi la măsuţa de alături, i se făcu pielea 
de găină. Îl trecură fiorii, iar părul parcă încerca să ia 
poziţia de drepţi. 

Aproape că nu mai putea să vadă cuibul prin ligheanul 
transparent. Pereţii acestuia colcăiau de viespi. Nu putea 
spune câte erau. Cel puţin cincizeci. Poate o sută. 

Cu inima bătându-i surd în piept, făcu fotografiile şi apoi 
aşteptă să se developeze automat. Îşi şterse buzele cu dosul 
palmei. Un singur gând i se tot răsucea în minte răsunând 
cu 

(„Ţi-ai pierdut cumpătul. Ţi-ai pierdut cumpătul. [i-ai 
pierdut cumpătul”.) 

o groază aproape superstiţioasă. Se  întorseseră. 
Omorâse viespile, dar ele se întorseseră. 

În minte, se auzi din nou ţipând la fiul său cel foarte 
înspăimântat: „Nu te bâlbâi!” 


Îşi şterse iarăşi buzele. 

Se îndreptă spre pupitrul lui Danny, cotrobăi prin sertare 
şi scoase un carton - jocul de jigsaw-puzzle. Îl duse la 
noptieră şi cu mare grijă puse cuibul şi ligheanul pe el. 
Viespile bâzâiră furioase în această nouă închisoare. Apoi, 
ţinând bine ligheanul deasupra cuibului, ca să nu alunece, 
ieşi în hol. 

— Vii la culcare, Jack? întrebă Wendy. 

— Vii la culcare, Tati? 

— Cobor o clipă, spuse, încercând să-şi ascundă tremurul 
din voce. 

„Cum s-a întâmplat? Cum, în numele lui Dumnezeu?” 

Cu siguranţă că sprayul funcţionase. Văzuse jetul alb şi 
gros care începuse să iasă chiar în momentul când a tras de 
inel. Şi apoi, două ore mai târziu, când a scuturat cuibul, au 
căzut din el o mulţime de cadavre mici de insecte. 

„Atunci cum? Regenerare spontană?” 

Asta era o tâmpenie. O prostie de secol al XVII-lea. 
Insectele nu se regenerează. Şi chiar dacă ouăle de viespe 
ar putea da naştere la insecte deplin dezvoltate în 
douăsprezece ore, nici asta nu ar fi putut fi o explicaţie, 
pentru că regina nu depunea ouă în acest anotimp. Numai 
în aprilie sau mai. loamna ele mureau. 

Contradicţie vie în faţa ochilor săi, viespile bâzâiau 
furioase sub lighean. 

Coborî şi traversă bucătăria. În spate era o uşă care 
dădea afară. Bătea un vânt rece, iar picioarele îi amorţiră 
aproape instantaneu pe cimentul îngheţat al platformei pe 
care ieşise. Pe platforma aceasta se făceau livrările de lapte 
în timpul când hotelul era deschis. Puse jos cu mare grijă 
placa şi ligheanul, iar când se ridică privi la termometrul 
agăţat lângă uşă. Temperatura coborâse sub zero. Frigul le 
va omori până dimineaţă. Intră şi închise uşa. După o clipă 
de gândire o şi încuie. 

Traversă din nou bucătăria şi stinse luminile. Se opri o 
clipă în întuneric, adâncit în gânduri, dorindu-şi o băutură. 


Dintr-o dată, hotelul îi păru plin de mii de zgomote tainice: 
scârţâieli şi gemete şi sforăitul viclean al vântului pe sub 
streşini, unde poate alte cuiburi de viespi atârnau ca 
fructele otrăvite. 

Se întorseseră. 

Şi şi-a dat brusc seama că hotelul Overlook nu-i mai 
plăcea chiar atât de mult, de parcă nu viespile - care în mod 
miraculos rezistaseră atacului ucigător - îi înţepaseră fiul, 
ci hotelul însuşi. 

Ultimul său gând, înainte de a urca la soţia şi copilul său, 

(„de acum încolo o să-ţi păstrezi cumpătul. Indiferent Ce 
Se Întâmplă”) 

a fost hotărât şi sigur. 

Când se îndreptă spre camera lor îşi şterse buzele cu 
dosul palmei. 


17. Cabinetul doctorului 


Numai în chiloţei şi întins pe patul din cabinetul 
doctorului, Danny Torrance părea foarte mic. Privea în sus 
la doctorul („Spune-mi Bill”) Edmonds care trăsese lângă el 
un aparat mare şi negru. Danny încercă să vadă mai bine ce 
se întâmplă. 

— Să nu te sperii, omuleţule, zise Bill Edmonds. Ăsta este 
un electroencefalograf şi nu doare. 

— Electro... 

— Pe scurt noi îi zicem EEG. O să-ţi agăţ o grămadă de 
sârme de cap - nu, n-o să le înfig, o să le lipesc cu bandă - şi 
vârfurile din partea asta a dispozitivului vor înregistra 
fluxul tău cerebral. 

— Ca-n filmul Omul de şase milioane de dolari? 

— Cam aşa. Ţi-ar plăcea să fii ca Steve Austin când o să te 
faci mare? 

— Nici vorbă, zise Danny, în timp ce sora începuse să 
lipească firele. Tăticul meu spune că într-o bună zi o să facă 
un scurt circuit şi atunci 0... o s-o ia pe râu în sus. 

— Cunosc râul ăsta destul de bine, zise doctorul 
Edmonds cu amabilitate. L-am parcurs şi eu de câteva ori, 
fără vâsle. Acum, Danny, o EEG ne poate spune o mulţime 
de lucruri. 

— Ce fel de lucruri? 

— De exemplu, dacă ai epilepsie. Asta este... 

— Mda, ştiu ce-i aia epilepsie. 

— Ştii? 

— Sigur. La creşa unde am fost în Vermont, când eram 
mic, era un copil care avea boala asta. Şi n-avea voie să 
umble la tabla cu lumini. 

— Ce-i asta, Dan? 

Pornise aparatul. Pe hârtie apărură linii subţiri. 

— O chestie cu lumini de culori diferite. Şi când o 
aprindeai, începeau să strălucească unele culori, dar nu 


toate. Şi trebuia să numeri culorile şi dacă apăsai butonul 
bun, puteai să le stingi. Brent nu putea să folosească tabla 
asta. 

— Asta din cauză că luminile strălucitoare pot provoca 
uneori crize de epilepsie. 

— Vrei să zici dă dacă se juca la tabla de lumini, pe Brent 
puteau să-l apuce năbădăile? 

Edmonds schimbă o privire amuzată cu sora: 

— Te-ai exprimat neelegant, dar foarte exact, Danny. 

— Că ce? 

— Am spus că ai dreptate, numai că trebuie să spui 
„criză” în loc de „năbădăi”. Nu-i frumos... În regulă, stai 
liniştit acum. 

— Bine. 

— Danny, când ţi se întâmplă aceste... orice ar fi ele, îţi 
aminteşti cumva dacă vezi înainte nişte luminiţe care 
sclipesc? 

— Nu. 

— Auzi zgomote ciudate? Un zbârnâit? Un sunet ca de 
sonerie? 

— Nu-nu. 

— Dar un miros ciudat, de portocale sau de rumeguş? 
Sau un miros de putregai? 

— Nu, domnule. 

— Atunci e bine. 

— Am epilepsie, doctore Bill? 

— Nu cred, Danny. Stai cuminte. Suntem aproape gata. 

Aparatul mai murmură şi mai făcu nişte linii încă cinci 
minute, apoi doctorul Edmonds îl închise. 

— Gata, puştiule, zise Edmonds cu vioiciune. Sally o să ia 
electrozii de pe tine şi apoi te rog să vii în camera de 
alături. Vreau să stăm puţin de vorbă. OK? 

— Sigur. 

— Sally: înainte de asta, fă-i şi testul celălalt, te rog. 

— În regulă. 


Edmonds rupse fâşia lungă de hârtie care ieşise din 
aparat şi, cu ochii la ea, intră în camera alăturată. 

— O să te înţep puţin în braţ, spuse sora după ce Danny 
îşi trăsese pantalonii. Asta ca să fim siguri că nu ai 
tuberculoză. 

— M-au controlat şi la şcoală, anul trecut, zise Danny fără 
prea mari speranţe. 

— Da, dar asta a fost demult şi între timp ai crescut, nu? 

— Cred că da, oftă Danny şi-şi întinse braţul pentru 
sacrificiu. 

După ce-şi puse cămaşa şi pantofii, intră în biroul 
doctorului Edmonds. Acesta stătea pe gânduri pe marginea 
biroului, legănându-şi picioarele. 

— Salut, Danny. 

— Salut. 

— Ce-ţi mai face mâna? Arătă spre mâna stângă a lui 
Danny, care era bandajată. 

— Destul de bine. 

— Bravo. M-am uitat la EEG şi totul pare în regulă, dar 
am de gând s-o trimit unui prieten de-al meu din Denver, 
care s-a specializat în descifrarea chestiilor ăstora. Vreau să 
nu fie nicio umbră de îndoială. 

— Da, domnule. 

— Povesteşte-mi despre Tony, Dan. 

Încurcat, Danny se mişcă de pe un picior pe celălalt: 

— E un prieten invizibil, zise. Eu l-am făcut. Ca să nu fiu 
singur. 

Edmonds râse şi-şi puse mâinile pe umerii lui Danny: 

— Asta e ce ştiu mama şi tatăl tău. Dar orice-mi spui 
rămâne între noi. Sunt doctorul tău. Spune-mi adevărul şi 
îţi promit că n-o să spun la nimeni, decât dacă îmi dai tu 
voie. 

Danny se gândi. Îl privi pe Edmonds, şi apoi, cu un mic 
efort de concentrare, încercă să-i prindă gândurile, sau 
măcar culoarea dispoziţiei sale. Şi dintr-o dată o imagine 
reconfortantă îi apăru în minte: dosare în dulapuri ale căror 


uşi se închid una după alta, încuindu-se cu un mic pocnet. 
Pe etichetele de pe fiecare uşă scria: A-C, SECRET; D-G, 
SECRET; şi aşa mai departe. Această imagine îl linişti puţin 
pe Danny. 

Cu prudenţă, spuse: 

— Nu ştiu cine este Tony. 

— E de vârsta ta? 

— Nu. Are cel puţin unsprezece ani. Cred că s-ar putea 
să fie şi mai mare. Nu l-am văzut niciodată de aproape. S-ar 
putea să fie destul de mare cât să aibă voie să conducă 
maşina. 

— Îl vezi numai la distanţă, zici? 

— Da, domnule. 

— Şi vine întotdeauna înainte să leşini? 

— Păi nu leşin. E aşa de parcă mă ia cu el. Şi-mi arată 
lucruri. 

— Ce fel de lucruri? 

— Păi... Danny reflectă puţin, apoi îi povesti lui Edmonds 
despre cufărul tatălui său, cu toate hârtiile în el, şi cum de 
fapt cei care i-au ajutat la mutat nu l-au pierdut între 
Vermont şi Colorado. Fusese tot timpul sub scară. 

— Şi tăticul tău l-a găsit acolo unde a spus Ilony? 

— Da, domnule. Numai că Tony nu mi-a spus. Mi-a arătat. 

— Înţeleg. Danny, ce ţi-a arătat Tony azi noapte? Când te- 
ai încuiat în baie? 

— Nu-mi aduc aminte, zise Danny repede. 

— Eşti sigur? 

— Da, domnule. 

— Acum o clipă am spus că tu ai încuiat uşa de la baie. 
Dar nu-i aşa, nu? Tonya încuiat uşa. 

— Nu, domnule. Tony nu putea să încuie uşa, pentru că el 
nu e adevărat. A vrut ca eu s-o încui şi aşa am făcut. Am 
încuiat-o. 

— Tony îţi arată întotdeauna unde sunt lucrurile 
pierdute? 

— Nu, domnule. Câteodată îmi arată ce o să se întâmple. 


— Adevărat? 

— Da. Odată Tony mi-a arătat parcul de distracţii şi 
grădina zoologică din Great Barrington. Tony a spus că tata 
o să mă ducă acolo de ziua mea. Şi aşa a fost. 

— Ce îţi mai arată? 

Danny se încruntă: 

— Semne. Întotdeauna îmi arată nişte semne tâmpite. Şi 
nici măcar nu pot să le citesc. 

— De ce crezi că face Tony chestia asta? 

— Nu ştiu. Danny se lumină la faţă: Dar tăticul şi mămica 
mă învaţă acum să citesc şi eu mă străduiesc foarte mult. 

— Ca să poţi să citeşti semnele lui Tony? 

— Vreau într-adevăr să învăţ. Dar şi din cauza asta, da. 

— Îţi place Tony, Danny? 

Danny privi în jos, la pardoseala acoperită cu gresie şi nu 
răspunse. 

— Danny? 

— E greu de spus, zise Danny. Îmi plăcea. Speram să vină 
în fiecare zi, pentru că îmi arăta lucruri bune, mai ales de 
când mămica şi tăticul nu se mai gândesc la DIVORŢ. 

Privirea lui Edmonds se ascuţi, dar Danny nu observă. Se 
uita încruntat la podea, concentrându-se ca să se poată 
exprima mai bine. 

— Dar acum, mereu când vine îmi arată lucruri rele. 
Lucruri îngrozitoare. Ca în baie noaptea trecută. Lucrurile 
pe care mi le arată mă înţeapă aşa cum m-au înţepat 
viespile. Numai că lucrurile lui Tony mă înţeapă aici. 

Ridică un deget la tâmplă, un băieţel care parodia 
inconştient sinuciderea. 

— Ce lucruri, Danny? 

— Nu-mi aduc aminte! strigă Danny chinuit. Ţi-aş spune 
dacă aş putea! Parcă nu-mi aduc aminte - pentru că e atât 
de rău, că nu vreau să-mi aduc aminte. lot ce-mi amintesc 
când mă trezesc e AMIRC. 

— A-mirg sau a-mirc? 

— Mirc. 


— Ce-i asta, Danny? 

— Nu ştiu. 

— Danny? 

— Da, domnule? 

— Poţi să-l faci pe Tony să vină acum? 

— Nu ştiu. Nu vine întotdeauna. Şi nici nu ştiu dacă mai 
vreau să vină vreodată. 

— Încearcă, Danny. Sunt aici. 

Danny se uită la Edmonds cu îndoială. Edmonds dădu din 
cap încurajator. 

Danny oftă prelung: 

— Dar nu ştiu dacă vine. N-am făcut-o niciodată când se 
uită cineva la mine. Şi, oricum, Tony nu vine întotdeauna. 

— Dacă nu vine, nu vine, zise Edmonds. Vreau doar să 
încerci. 

— Bine. 

Îşi cobori privirea spre pantofii lui Edmonds şi-şi proiectă 
mintea afară, spre mămica şi tăticul lui. Erau pe aici pe 
undeva... de fapt, chiar după peretele acela cu tablou. În 
sala de aşteptare pe unde au intrat. Aşezaţi. Unul lângă 
celălalt. Tăcuţi. Se uită prin reviste. Sunt îngrijoraţi. Din 
cauza lui. 

Se concentră mai tare, fruntea i se încreţi, încercând să 
pătrundă în gândurile mamei. Era mai greu atunci când nu 
erau în aceeaşi cameră. Apoi începu să le prindă. Mămica 
se gândea la o soră. Sora ei. Sora era moartă. Mămica lui se 
gândea că asta a fost cauza principală care a făcut-o pe 
mama ei să devină aşa o 

(„ticăloasă?”) 

aşa o pisăloagă bătrână. Pentru că sora ei murise. Când 
era mică a fost 

(„lovită de o maşină, o Dumnezeule, n-aş mai putea 
suporta aşa ceva cum a păţit Aileen, dar dacă e bolnav, într- 
adevăr bolnav, cancer, meningită, leucemie, tumoare la 
creier, ca fiul lui John Gunther sau distrofie musculară, o, 
lisuse, copiii de vârsta lui fac des leucemie, nu ne putem 


permite tratamente cu radiu, chimioterapie, dar sigur nu te 
lasă să mori în stradă, nu-i aşa şi în orice caz nu are nimic, e 
bine, e bine, n-ar trebui să te gândeşti”) 

(„Danny”) 

(„la Aileen şi”) 

(„Danniii...”) 

(„maşina aia”) 

(„Dannii...”) 

Dar Tony nu venise. Nu se auzea decât vocea lui. Şi cu cât 
aceasta se îndepărtă, Danny o urmă în întuneric, căzând şi 
rostogolindu-se printr-o gaură fermecată între pantofii 
doctorului Bill, pe lângă un ciocănel puternic, mai departe, 
o cadă de baie naviga tăcută în întuneric cu ceva oribil 
atârnând din ea, pe lângă un sunet dulce ca de clopote de 
biserică, pe lângă un ceas sub o cupolă de sticlă. 

Apoi, bezna fu străpunsă de o singură lumină slabă, 
acoperită cu pânze de păianjen. Se vedea o podea de piatră 
care părea udă şi murdară. De undeva, nu prea de departe, 
se auzea un sunet mecanic, un zgomot neîntrerupt, dar 
înfundat, nu înfricoşător. Adormitor. Acesta era lucrul care 
va fi uitat, gândi Danny cu surpriză. 

Ochii i se obişnuiră cu întunericul şi-l văzu pe Tony chiar 
în faţa lui; o siluetă numai. Tony se uita la ceva, iar Danny îşi 
acordă privirea ca să vadă şi el despre ce e vorba. 

(„Tatăl tău. Îl vezi pe tatăl tău?”) 

Sigur că-l vedea. Cum să nu-l recunoască, chiar în lumina 
slabă din subsolul acela? 'Tăticul lui era aşezat în genunchi, 
luminând cu o lanternă nişte cutii din carton şi nişte cufere 
din lemn vechi. Cutiile din carton erau mucegăite şi vechi; 
unele din ele se rupseseră şi împrăştiaseră fragmente de 
hârtie pe jos. Ziare, cărţi, hârtii tipărite ce păreau a fi 
facturi. Tăticul lui le studia cu interes. Şi apoi, tăticul îşi 
ridică privirea şi îndreptă lanterna într-o altă direcţie. Raza 
de lumină se opri asupra altei cărţi, mare şi albă, legată cu 
un şiret de aur. Coperta părea a fi din piele albă. Era un 
album cu tăieturi din ziare. Brusc, Danny simţi nevoia să 


strige, să-i spună tatălui său să nu atingă cartea aceea, să-i 
spună că există cărţi care nu trebuie să fie deschise. Dar 
tăticul său ridicase deja mâna spre ea. 

Sunetul mecanic, pe care acum îl recunoştea, sunetul 
produs de cazanul de la Overlook, pe care tăticul îl controla 
de trei sau patru ori pe zi, devenise un zgomot ritmic, 
copleşitor. Începu să semene cu... cu un bubuit. Iar mirosul 
de mucegai şi de hârtie umedă şi putrezită se transforma în 
altceva - în mirosul puternic de ienupăr al Lucrului Rău. Îl 
învăluia pe tăticul lui ca un abur în timp ce acesta întinde 
mâna după carte... şi o apucă. 

Tony se afla pe undeva în întuneric 

(„Acest loc inuman dă naştere la monştri cu chip de om. 
Acest loc inuman”) 

repetând mereu şi mereu aceleaşi vorbe de neînțeles. 

(„dă naştere la monştri cu chip de om”.) 

Acum cădea din nou prin întuneric, însoţit de tunetul 
greu, care nu mai era zumzetul cazanului ci zgomotul unui 
ciocan care loveşte şuierând prin aer în pereţii acoperiţi cu 
tapet de mătase, scoțând nori de var şi moloz. Se lăsă pe 
vine, neajutorat, pe covorul albastru şi negru cu desene 
reprezentând o junglă. 

(„leşi afară”) 

(„Acest loc inuman”) 

(„şi ia-ţi doctoria!”) 

(„dă naştere la monştri cu chip de om”) 

Cu un geamăt care răsună puternic în propriul său cap, 
se smulse din întuneric. Cineva îl ţinea de umeri şi la 
început se feri, crezând că lucrul acela întunecat din hotelul 
Overlook în varianta lui Tony îl urmase în lumea reală - şi 
atunci dr. Edmonds spuse: 

— E în ordine, Danny. E în ordine. Totul este bine. 

Danny îl recunoscu pe doctor şi apoi recunoscu şi biroul. 
Începu să tremure neajutorat. Edmonds îl luă în braţe. 

Când se mai linişti, Edmonds îl întrebă: 


— Ai spus ceva despre monştri, Danny - despre ce era 
vorba? 

— Acest loc inuman - zise el pe un ton gutural - Tony mi-a 
spus... acest loc inuman... dă... dă naştere... 

Clătină din cap: 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Încearcă! 

— Nu pot. 

— A venit Tony? 

— Da. 

— Ce ţi-a arătat? 

— Întuneric. Bubuituri. Nu-mi aduc aminte. 

— Unde erai? 

— Lasă-mă-n pace! Nu-mi aduc aminte! Lasă-mă-n pace! 

Începu să suspine neputincios, de frică şi disperare. Totul 
dispăruse într-o materie lipicioasă ca un maldăr ud de 
hârtii, amintirea fiind indescifrabilă. 

Edmonds se duse la chiuvetă şi-i aduse un pahar cu apă. 
Danny îl bău şi Edmonds îi mai aduse unul. 

— 'Ţi-e mai bine? 

— Da. 

— Danny, nu vreau să te bat la cap... să te necăjesc cu 
povestea asta. Dar îţi aduci aminte ce s-a întâmplat înainte 
să vină Tony? 

— Mămica, zise Danny încet. E îngrijorată din cauza mea. 

— Mamele sunt întotdeauna îngrijorate. 

— Nu... a avut o soră care a murit când era mică. Aileen. 
Se gândea la Aileen care a fost lovită de o maşină şi asta a 
făcut-o să-i fie teamă pentru mine. Altceva nu-mi aduc 
aminte. 

Edmonds îi aruncă o privire pătrunzătoare: 

— Când se gândea la asta? Acum? Afară în sala de 
aşteptare? 

— Da, domnule. 

— Danny cum poţi şti asta? 


— Nu ştiu, răspunse Danny cu un aer trist. Cred că e din 
cauza strălucirii. 

— Din ce cauză? 

Danny clătină foarte încet din cap: 

— Sunt îngrozitor de obosit. Pot să merg la mama şi la 
tata? Nu vreau să mai răspund la nicio întrebare. Sunt 
obosit. Şi mă doare burta. 

— Vrei să vomiţi? 

— Nu, domnule. Vreau doar să merg la mama şi la tata. 

— Bine, Dan. Edmonds se ridică. Du-te la ei şi trimite-i 
înăuntru ca să stau de vorbă şi cu dânşii. Bine? 

— Da, domnule. 

— Sunt cărţi afară. Poţi să te uiţi prin ele. Îţi plac cărţile, 
nu-i aşa? 

— Da, domnule, zise Danny ascultător. 

— Eşti un copil bun, Danny. 

Danny zâmbi trist. 


— Nu-i nimic în neregulă, le spuse Edmond soţilor 
Torrance. Nimic din punct de vedere fizic. Din punct de 
vedere mental, e isteţ şi are cam prea multă imaginaţie. Se 
întâmplă. Câteodată copiii cresc în închipuirile lor ca într-o 
pereche de pantofi prea mari. Închipuirile lui Danny sunt 
încă prea mari pentru el. I-aţi făcut testul de inteligenţă? 

— Nu cred în testele astea, spuse Jack. Încorsetează atât 
aşteptările părinţilor cât şi cele ale profesorilor. 

Dr. Edmonds aprobă: 

— Se poate. Dar dacă i-aţi face testul, sunt convins că aţi 
descoperi că depăşeşte cu mult limita maximă pentru 
grupul de vârstă din care face parte. Capacitatea sa verbală 
este de-a dreptul uluitoare pentru un puşti care nu a 
împlinit încă şase ani. 

— Îi vorbim ca unui om mare, zise Jack cu mândrie. 

— Mă îndoiesc că ar fi fost vreodată nevoie să vorbiţi 
altfel ca să vă înţeleagă. 

Edmonds se opri o clipă, jucându-se absent cu un stilou. 


— A intrat într-o transă cât am fost cu el. La cererea mea. 
A fost exact cum aţi descris că s-a întâmplat noaptea 
trecută în baie. Toţi muşchii i s-au relaxat, corpul i s-a lăsat 
greu, ochii i s-au dat peste cap. Autohipnoză ca la carte. M- 
a uimit. Încă mai sunt uimit. 

Soții Torrance se aplecară spre el. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Wendy încordată. 

lar Edmonds le relată cu grijă transa lui Danny, despre 
mormăielile din care a fost în stare să desluşească numai 
cuvintele „monştri”, „întuneric”, „bubuituri”. Lacrimile care 
au urmat, criza incipientă de isterie şi nervii la stomac. 

— Din nou Tony, zise Jack. 

— Ce înseamnă astea? întrebă Wendy. Aveţi vreo idee? 

— Câteva. Şi s-ar putea să nu vă placă. 

— Spuneţi-ne oricum, îl îndemnă Jack. 

— Din ce mi-a povestit Danny „prietenul lui invizibil” i-a 
fost prieten adevărat până când v-aţi mutat din New 
England aici. De atunci Tony a devenit un personaj 
ameninţător. Interludiile plăcute au devenit de coşmar, 
chiar şi mai înspăimântătoare pentru fiul dumneavoastră, 
pentru că nu-şi poate aminti despre ce e vorba în 
coşmarurile lui. Şi asta se întâmplă destul de des. Toţi ne 
amintim visele frumoase mult mai limpede decât cele urâte. 
Trebuie că e pe undeva un tampon între conştient şi 
subconştient şi acolo trăieşte un ticălos de vameş. Cenzorul 
ăsta lasă să treacă numai o cantitate mică şi, de obicei, ce 
trece are numai valoare simbolică. Aceasta este teoria lui 
Freud, mult simplificată, dar descrie destul de bine ceea ce 
ştim despre interacţiunea minţii cu ea însăşi. 

— Credeţi că mutatul l-a necăjit pe Danny atât de tare? 
întrebă Wendy. 

— S-ar putea, dacă v-aţi mutat în condiţii traumatice, zise 
Edmonds. Aşa a fost? 

Cei doi se priviră. 

— Predam la o şcoală, zise Jack încet. Mi-am pierdut 
slujba. 


— Înţeleg, zise Edmonds. 

Puse jos stiloul cu care se jucase. 

— Dar mă tem că sunt mai multe de spus. S-ar putea să 
fie dureros pentru dumneavoastră. Se pare că fiul 
dumneavoastră crede că v-aţi gândit serios la divorţ. A 
vorbit în treacăt despre acest lucru dar numai pentru că 
acum e de părere că v-aţi răzgândit. 

Jack încremeni cu gura căscată, iar Wendy tresări de 
parcă ar fi primit o palmă. Se albi la faţă. 

— N-am discutat niciodată despre asta! zise ea. Nici în 
faţa lui, nici măcar între noi! Noi... 

— Cred că este mai bine să ştiţi totul, domnule doctor, 
zise Jack. La puţin timp după ce s-a născut Danny, am 
devenit alcoolic. Am avut probleme cu băutura în tot timpul 
colegiului, am lăsat-o mai uşor după ce am cunoscut-o pe 
Wendy, dar am început din nou după ce s-a născut Danny şi 
în clipa când scrisul, pe care eu îl consider a fi adevărata 
mea muncă, a început să meargă prost. Când Danny avea 
trei ani şi jumătate mi-a vărsat bere pe nişte hârtii... nişte 
ciorne şi eu... eu... o, Dumnezeule... 

Vocea i se stinse, dar ochii îi rămaseră uscați şi hotărâți. 

— Sună atât de crud. l-am rupt braţul, răsucindu-l ca să-l 
bat. Trei luni mai târziu m-am lăsat de băutură. N-am mai 
pus picătură în gură de atunci. 

— Înţeleg, spuse Edmonds pe un ton neutru. Mi-am dat 
seama că a avut braţul rupt. A fost pus la loc bine. 

Îşi împinse puţin scaunul înapoi şi-şi încrucişă picioarele. 

— Dacă-mi permiteţi să fiu sincer, este evident că de 
atunci n-a mai suferit alte leziuni. Altele decât înţepăturile 
de viespi. Nu prezintă decât vânătăile şi zgârieturile 
normale pe care orice copil le are din abundență. 

— Sigur că nu, se înfierbântă Wendy. Jack nu a vrut... 

— Nu, Wendy, zise Jack. Am vrut s-o fac. Cred undeva 
înăuntrul meu că mi-am dorit într-adevăr să-i fac asta. Sau 
Chiar ceva şi mai rău. 

Privi din nou spre Edmonds: 


— Ştii ceva, doctore? Acum este prima dată când 
cuvântul divorţ se rosteşte între noi. Şi alcoolism. Şi copil 
bătut. Trei premiere în cinci minute. 

— Poate că acesta este miezul problemei. Dar eu nu sunt 
psihiatru. Dacă vreţi ca Danny să vadă un psihiatru de copii, 
vă pot recomanda un doctor bun care lucrează la Centrul 
Medical Mission Ridge din Boulder. Însă cred că 
diagnosticul meu este bun. Danny este un băiat inteligent, 
sensibil, cu foarte multă imaginaţie. Nu cred că s-a necâjit 
chiar atât de tare din cauza problemelor dumneavoastră 
conjugale. Copiii mai mici acceptă mai uşor şi se obişnuiesc 
mai repede. Nu înţeleg nici ruşinea, nici nevoia de a 
ascunde ceva. 

Jack îşi studia mâinile. Wendy luă una dintre ele şi o 
strânse. 

— Dar a simţit că ceva nu e în regulă. În primul rând, nu 
braţul rupt, ci legătura frântă - sau pe punctul de a se 
frânge dintre dumneavoastră. Mi-a amintit de divorţ şi nu 
de mâna ruptă. Când asistenta mea a pomenit de faptul că 
i-a fost bine pusă la loc, el a dat din umeri nepăsător. Nu 
era ceva important. Cred că mi-a spus ceva de genul: „s-a 
întâmplat demult”. 

— Copilul acesta, şopti Jack. Avea mâinile împreunate şi 
fălcile încleştate: Nu-l merităm. 

— Dar totuşi îl aveţi, spuse Edmonds sec. În orice caz el 
se retrage din când în când într-o lume a fanteziei. Nu-i 
nimic neobişnuit în asta, o mulţime de copii fac aşa. După 
câte îmi amintesc, am avut şi eu un prieten invizibil când 
eram de vârsta lui Danny, un cocoş vorbitor pe care îl 
chema Chug-Chug. Sigur că numai eu puteam să-l văd pe 
Chug-Chug. Am doi fraţi mai mari, care nu se prea jucau cu 
mine şi atunci Chug-Chug îmi era la îndemână. Şi 
dumneavoastră probabil că ştiţi de ce prietenul lui Danny se 
numeşte Tony şi nu Mike sau Hal sau Dutch. 

— Da, zise Wendy, 

— l-aţi explicat vreodată? 


— Nu, răspunse Jack. Trebuie? 

— Nu, de ce? Lăsaţi-l să-şi dea singur seama, atunci când 
va veni momentul, prin propria sa logică. Vedeţi, fanteziile 
lui Danny sunt mult mai adânci decât cele care se formează 
de obicei în jurul sindromului cu prietenul imaginar, şi cu 
toate acestea, el simte că are şi mai mare nevoie de Tony. 
Tony va veni şi-i va arăta lucruri plăcute. Uneori lucruri 
uluitoare. Întotdeauna lucruri bune. Odată Tony i-a arătat 
unde era cufărul pierdut al tatălui... sub scări. Altă dată 
Tony i-a arătat cum mămica şi tăticul lui îl vor duce la un 
parc de distracţii de ziua lui... 

— La Great Barrington! exclamă Wendy. Dar cum putea 
să ştie asemenea lucruri? Sunt stranii, toate chestiile astea 
cu care vine câteodată. De parcă... 

— Ar avea al şaselea simţ? zâmbi Edmonds. 

— S-a născut cu căiţă (bonetă de placentă), şopti Wendy. 

Zâmbetul lui Edmonds se transformă într-un hohot de râs 
sănătos. 

Jack şi Wendy schimbară o privire şi zâmbiră şi ei uimiţi 
amândoi cât de uşor era. Ocazionalele „ghiceli nimerite” ale 
lui Danny constituiau alt subiect pe care nu-l prea discutau. 

— Mai rămâne să-mi spuneţi că poate să şi plutească. 

Edmonds încă mai zâmbea: 

— Nu, nu. Mă tem că nu-i aşa. Nu este ceva 
extrasenzorial ci e vorba de percepţie omenească bună, 
care, în cazul lui Danny este neobişnuit de ascuţită. 
Domnule Torrance, a ştiut atunci că cufărul dumneavoastră 
se află sub scară tocmai pentru că-l căutaserăţi peste tot, 
numai acolo nu. Procedeul de deducție prin eliminare, nu? 
E atât de simplu, că Ellery Queen s-ar prăpădi de râs. Mai 
devreme sau mai târziu l-aţi fi căutat şi dumneavoastră 
acolo. În ceea ce priveşte parcul de distracţii, a cui a fost 
ideea la început, a dumneavoastră sau a lui? 

— A lui, bineînţeles, zise. Wendy. Au făcut reclamă în 
programele pentru copii. Îşi dorea extraordinar de mult să 


meargă. Dar necazul a fost, doctore, că nu ne dădea mâna 
să-l ducem. Şi a trebuit să-i spunem. 

— Apoi am primit un cec de cincizeci de dolari de la o 
revistă care-mi cumpărase o nuvelă în 1971, zise Jack. 
Republicau nuvela într-o colecţie anuală, sau cam aşa ceva. 
Aşa că ne-am hotărât să cheltuim banii de ziua lui Danny. 

Edmonds ridică din umeri: 

— Îndeplinirea dorinţei, plus o coincidenţă norocoasă. 

— Fir-aş al dracului, aşa e, zise Jack. 

Edmonds zâmbi: 

— Chiar Danny mi-a spus că deseori Tony îi arată lucruri 
care nu se întâmplă. Viziuni fondate pe o percepţie eronată 
şi atâta tot. Fără să-şi dea seama, Danny face ceea ce fac 
toţi aşa-zişii mistici şi cititori de gânduri în mod conştient şi 
chiar cinic. Îl admir. Dacă viaţa nu-l va face să-şi retragă 
antenele, va deveni cineva. 

Wendy dădu din cap - desigur că Danny va deveni cineva 
- numai că explicaţia pe care le-o dădea doctorul i se părea 
numai în aparenţă adevărată. Avea mai mult gust de 
margarină decât de unt. Edmonds nu trăise cu ei. Nu fusese 
acolo când Danny a găsit nasturi pierduţi, când i-a spus că 
programul TV este sub pat, când a fost de părere că mai 
bine îşi pune cizmele de cauciuc, deşi afară era soare... iar 
mai târziu s-au întors împreună de la creşă, sub umbrelă, 
prin ploaia torențială. Edmonds nu putea şti modul ciudat în 
care Danny le anticipa gândurile. Se hotăra să bea ceai într- 
o seară, deşi nu obişnuia, şi găsea cana pe masă, cu 
săculeţul de ceai în ea. Îşi amintea cum găsea cărţile pe 
care trebuia să le înapoieze la bibliotecă frumos aranjate pe 
măsuţa din hol, cu legitimaţia ei deasupra. Sau Jack se 
hotăra brusc să spele maşina şi-l găsea deja pe Danny 
aşezat pe trotuar ca să-l privească. 

Spuse tare: 

— Atunci, de ce are acum coşmaruri? De ce i-a spus Iony 
să încuie uşa de la baie? 


— Cred că Tony şi-a depăşit într-un fel termenul de 
valabilitate, zise Edmonds. S-a născut - Tony, nu Danny - 
într-o vreme când atât dumneavoastră cât şi domnul 
Torrance făceaţi eforturi să vă salvaţi căsnicia. Soţul 
dumneavoastră bea prea mult. A fost şi incidentul cu braţul 
rupt. lăcerea apăsătoare dintre dumneavoastră. 

Tăcere apăsătoare, da, exprimarea era corectă. Mesele 
încordate, distante, când singura conversaţie era „dă-mi te 
rog untul”, sau „Danny, mănâncă-ţi toţi morcovii”, sau 
„mulţumesc pentru masă.” Nopțile când Jack nu era acasă, 
iar ea stătea întinsă pe canapea, dar nu mai putea să 
plângă, iar Danny se uita la televizor. Dimineţile când ea şi 
Jack îşi dădeau târcoale ca două pisici fioroase, cu un 
şoricel care tremura înspăimântat între ele. Era adevărat; 

(Doamne, Dumnezeule, când nu te mai dor cicatricele 
vechi?) 

îngrozitor, îngrozitor de adevărat. 

Edmonds reluă: 

— Dar lucrurile s-au schimbat. Nu ştiu dacă ştiţi, dar 
comportamentul schizoid este obişnuit la copii. Este 
acceptat, pentru că noi, adulţii, am convenit că cei mici sunt 
puţin nebuni. Au prieteni invizibili. Se pot ascunde în dulap 
când sunt deprimaţi, retrăgându-se din lumea reală. 
Conferă o importanţă talismanică unei anumite pături, unui 
ursuleţ de catifea sau unui tigru împăiat. Îşi sug degetul 
mare de la mână. Când un adult pretinde că vede lucruri 
care nu există, îl considerăm numai bun pentru cămaşa de 
forţă. Când un copil zice că a văzut un pitic în cameră sau 
un vampir la fereastră, zâmbim cu indulgență. Avem o 
singură explicaţie pentru întreaga gamă de astfel de 
fenomene pe care copiii... 

— O să crească, zise Jack. 

Edmonds clipi: 

— Mi-aţi luat vorbele din gură. Da. Sunt totuşi de părere 
că Danny ar fi putut face o psihoză completă. Viaţă de 
familie nefericită, imaginaţie extrem de bogată, prietenul 


invizibil care pentru el era atât de real încât aproape că a 
devenit real şi pentru dumneavoastră. În loc să-şi 
depăşească schizofrenia specifică de copil, s-ar fi putut 
dezvolta în interiorul ei. 

— Şi ar fi devenit autist? întrebă Wendy. 

Citise câte ceva despre autism - gândire afectivă. Chiar şi 
cuvântul în sine era de natură s-o înspăimânte; suna ca o 
tăcere albă, înfiorătoare. 

— Poate, dar nu neapărat. S-ar fi putut, însă, ca într-o 
bună zi să plece în lumea lui Tony şi să nu mai revină 
niciodată la ceea ce el numeşte „lucruri reale”. 

— Dumnezeule, spuse Jack. 

— Dar acum datele problemei s-au schimbat în mod 
esenţial. Domnul 'Iorrance nu mai bea. Locuiţi într-un loc 
nou, unde condiţiile speciale vă forţează să deveniți o 
familie unită - în orice caz, mai unită decât a mea, în care 
soţia şi copiii mă văd doar două-trei ore pe zi. După părerea 
mea se îndreaptă spre vindecare. Şi cred că tocmai faptul 
că e capabil să facă deosebirea netă între lumea lui Tony şi 
„lucrurile reale” spune mult despre starea sănătoasă a 
minţit sale. Zice că nu vă mai gândiţi la divorţ. Eu cred că 
are dreptate, nu? 

— Da, zise Wendy, iar Jack o strânse tare, aproape 
dureros de tare de mână. Îl strânse şi ea. 

Edmonds aprobă din cap: 

— Atunci nu mai are nevoie de Tony. Îl alungă din 
sistemul său psihic. Tony nu-i mai aduce imagini plăcute, ci 
coşmaruri ostile care sunt mult prea înspăimântătoare şi de 
aceea nu şi le aminteşte decât fragmentar. Tony a devenit o 
parte din el într-o situaţie dificilă - disperată - şi Tony nu 
pleacă uşor. Dar pleacă totuşi. Fiul dumneavoastră seamănă 
puţin cu un toxicoman care face un tratament. 

Se ridică. Se ridicară şi Jack şi Wendy. 

— Cum v-am mai spus, nu sunt psihiatru. Dacă vor 
continua coşmarurile, primăvara viitoare, când plecaţi de la 


Overlook, domnule 'Iorrance, vă sfătuiesc să-l duceţi la 
colegul meu din Boulder. 

— Aşa voi face. 

— Hai să mergem la el şi să-i spunem că puteţi pleca 
acasă, zise Edmonds. 

— Vreau să vă mulţumesc, îi spuse Jack stingherit. Mă 
simt mai bine decât m-am simţit mult timp. 

— Şi eu, zise Wendy. 

La uşă, Edmonds se opri şi o privi pe Wendy: 

— Aveţi sau aţi avut vreo soră, doamnă Torrance. Aileen? 

Wendy îl privi surprinsă: 

— Da, am avut. A fost omorâtă în faţa casei noastre din 
Somersworth, New Hampshire, când ea avea şase ani, iar 
eu zece. A fugit pe stradă după o minge şi a lovit-o un 
camion. 

— Danny ştie asta? 

— Nu ştiu. Nu cred. 

— Spune că vă gândeaţi la ea în sala de aşteptare. 

— E adevărat, zise Wendy încet. Prima oară de... nici nu 
mai ştiu de cât de mult timp. 

— Vă spune ceva cuvântul „amirc”? 

Wendy clătină din cap, dar Jack răspunse: 

— A spus aşa noaptea trecută, chiar înainte de a adormi: 
AMIirg. 

— Nu, mirc, îl corectă Edmonds. Chiar a accentuat asta. 
Parcă ar fi o plantă medicinală. 

— Aha, zise Jack. 

Îşi scoase batista şi-şi şterse buzele. 

— Cumva „strălucire” semnifică ceva special? 

De data aceasta amândoi clătinară din cap. 

— Oricum, cred că nu contează, zise Edmonds. 

Deschise uşa spre sala de aşteptare: 

— Există vreun băieţel pe nume Danny Iorrance care 
vrea să meargă acasă? 

— Tati! Mami! 


Se ridică de pe măsuţa pe care şezuse răsfoind o revistă 
despre animalele sălbatice şi citind cu glas scăzut cuvintele 
pe care le cunoştea. 

Alergă spre Jack, care-l ridică în braţe. 

Wendy îi ciufuli părul. 

Edmonds îi făcu cu ochiul: 

— Dacă nu-i iubeşti pe mămica şi tăticul, poţi să rămâi cu 
bătrânul Bill. 

— Nu, domnule! zise Danny cu hotărâre. 

Radiind de fericire, îşi apucă părinţii de mână. 

— Bine, zise Edmonds, 

Şi apoi, uitându-se la Wendy: 

— Sunaţi-mă dacă aveţi probleme. 

— Sigur. 

— Nu cred, zâmbi din nou Edmonds. 


18. Albumul cu tăieturi din ziare 


Jack a găsit albumul cu tăieturi din ziare la întâi 
noiembrie, în timp ce soţia şi fiul lui porniseră să exploreze 
împrejurimile. Vremea mai era încă frumoasă, şi toţi trei se 
bronzaseră. 

Coborâse la subsol ca să controleze presiunea cazanului 
şi apoi, cedând unui impuls de moment, luase lanterna de 
pe raftul unde se aflau şi schemele instalaţiilor şi se 
hotărâse să se uite puţin prin arhivă. Mai voia să caute şi 
locuri pentru cursele de şoareci, deşi nu avea încă de gând 
să facă asta - poate peste o lună. Vreau să vină toţi din 
vacanţă, îi spusese lui Wendy. 

Îndreptând raza lanternei înainte, păşi cu grijă pe lângă 
puţul ascensorului (pe care, la insistenţele lui Wendy, nu-l 
folosiseră niciodată) şi trecu pe sub arcada de piatră. 
Strâmbă din nas la mirosul greu de hârtie putrezită. În 
spatele lui, cazanul porni din nou cu un icnit puternic, care-l 
făcu să tresară. 

Fluierând printre dinţi ceva ce încerca fără succes să 
semene cu o melodie, roti lanterna în jur. Erau zeci de cutii 
şi cufere înţesate cu hârtii, majoritatea dintre ele umede, 
îngălbenite şi deformate de vreme. Altele se rupseseră şi 
împrăştiaseră în jurul lor pe pardoseala din piatră bucăţi 
galbene de hârtie. Erau baloturi de ziare legate cu funii. 
Unele cutii păreau să conţină registre, iar altele facturi 
legate cu banderole elastice. Jack scoase una şi îndreptă 
raza lanternei asupra ei. 


ROCKY MOUNIAIN EXPRESS INC. 


Către: HOTELUL OVERLOORK 

De la: Depozitul lui Sidey, Str. 16, nr. 1210, Denver, 
Colorado 

Via: CANADIAN PACIFIC RR 


Conţinut: 400 cutii cu hârtie igienică DELSEY 
Semnat DEF 
data 24 august 1954 


Surâzând, Jack lăsă hârtia să cadă înapoi în cutie. 

Îndreptă lanterna în sus şi descoperi un bec atârnând în 
tavan, aproape îngropat în pânze de păianjen. Nu exista 
însă niciun comutator. 

Se ridică în vârful picioarelor şi încercă să înşurubeze 
becul. 

Se aprinse, dar lumina era foarte slabă. Culese din nou 
factura pentru hârtia igienică şi încercă să înlăture cu ea o 
parte din stratul gros de pânze de păianjen. Intensitatea 
luminii nu se mări prea mult. 

Folosind încă lanterna, căută urme de şobolani printre 
cutiile şi baloturile de ziare. Erau şobolani aici, dar nu 
veniseră demult... de câţiva ani, poate. 

Scoase un ziar dintr-una din legături şi-şi aruncă ochii 
peste editorial: 


JOHNSON PROMITE O TRANZIŢIE LINIŞTITĂ 
„Spune că munca începută de ].F. Kennedy va continua şi 
în anii care vin”. 


Ziarul se numea Rocky Mountain News şi era din 19 
decembrie 1963. Îl lăsă să cadă peste celelalte ziare din 
grămadă. 

Bănuia că era fascinat de acel sentiment obişnuit al 
istoriei pe care trebuie să-l simtă orice om care răsfoieşte 
veşti proaspete de acum zece sau douăzeci de ani. 
Descoperi însă şi lipsuri în grămezile de ziare şi registre; 
nimic din 1937 până în 1945, din 1957 până în 1960, din 
1962 până în 1963. Perioadele când probabil că hotelul 
fusese închis. 

Nici acum nu-i păreau prea plauzibile explicaţiile lui 
Ullman referitoare la cariera zbuciumată a hotelului. 1 se 


părea că numai amplasamentul deosebit de pitoresc ar fi 
trebuit să-i garanteze succesul continuu. Întotdeauna au 
existat bogătaşi, iar Overlook era normal să fi fost unul din 
popasurile lor. Hotelul Waldorf în luna mai, Bar Harbor 
House în iunie şi iulie, Overlook în august şi la început de 
septembrie, înainte de a se duce mai departe, spre 
Bermude, Havana, Rio sau prin alte părţi. Găsi nişte 
registre vechi de recepţie şi acestea i-au confirmat 
presupunerile. Nelson Rockefeller în 1950. Henry Ford şi 
familia în 1927. Jean Harlow în 1930. Clark Gable şi Carole 
Lombard. În 1956 întregul etaj superior fusese rezervat 
timp de o săptămână de Darryl F. Zanuck şi grupul. 
Probabil că banii se rostogoleau pe coridoare şi în casierie 
cu o repeziciune şi în cantităţi uriaşe. Atunci înseamnă că 
administraţia hotelului trebuie să fi fost îngrozitor de 
proastă. 

File întregi de istorie se aflau aici, desigur, şi nu doar în 
articolele de pe prima pagină a ziarelor. Istoria era 
îngropată şi între însemnările din registre şi chitanţe, 
numai că pe aceasta nu o prea puteai descoperi. În 1922 
Warren G. Hardingi=+ a comandat un somon întreg la ora 
zece seara şi o ladă cu bere Coors. Dar cu cine a băut şia 
mâncat? Era vorba de un joc de poker? De o şedinţă 
secretă? Ce era? 

Jack îşi privi ceasul şi fu întrucâtva surprins să constate 
că trecuseră deja trei sferturi de oră de când coborâse la 
subsol. Era murdar pe faţă şi pe mâini şi probabil că 
mirosea urât. Se hotări să urce şi să facă un duş înainte ca 
Wendy şi Danny să se întoarcă. 

Îşi făcu cu greu drum prin munţii de hârtie, cu mintea 
trează, cântărind toate posibilităţile cu o viteză care 
aproape că-l ameţea. De ani de zile nu se mai simţise aşa. 
Îşi dădu dintr-o dată seama că acea carte pe care îşi 
promisese jumătate în glumă, jumătate în serios că o s-o 
scrie, s-ar putea să devină realitate. S-ar fi putut să se afle 
chiar acolo, îngropată sub aceste maldăre de ziare şi facturi 


şi registre. Ar putea fi o operă de ficţiune sau un roman 
istoric, sau ambele - o carte uriaşă explorând din acest 
nucleu într-o sută de direcţii. 

Se opri sub lumina filtrată prin pânzele de păianjen, îşi 
scoase batista din buzunarul de la spate şi, fără să se 
gândească, îşi frecă buzele cu ea. 

Atunci a văzut albumul. 

La stânga lui, cinci cutii aşezate una peste alta, 
semănând cu turnul din Pisa. Cutia de sus era plină până la 
refuz cu nenumărate alte facturi şi registre. Pe ea, aşezat 
într-un echilibru precar, pe care şi-l menținea cine ştie de 
câţi ani, era un album gros, cu coperţi albe din piele şi filele 
legate cu două rânduri de şiret aurit, înnodat la cotor în 
funde înfoiate. 

Curios, se îndreptă într-acolo şi-l luă jos. Coperta de 
deasupra era acoperită cu un strat gros de praf. Îl puse în 
dreptul buzelor, suflă praful şi-l deschise. În acel moment, 
un carton scăpă dintre pagini şi el îl prinse înainte de a 
cădea pe podeaua din piatră. Cartonul era gros, lucios, de 
culoarea untului, iar pe el era gravat în relief hotelul 
Overlook, cu toate ferestrele luminate. Peluza şi terenul de 
joacă erau decorate cu lanterne japoneze aprinse. Era atât 
de real încât ţi se părea că poţi intra în desen - un hotel 
Overlook care existase în urmă cu treizeci de ani. 


„Horace M. Derwent 
are plăcerea să vă invite 
la un Bal Mascat 
pentru a sărbători 
Marea Inaugurare a 
HOTELULUI OVERLOOK 
Dineul va avea loc la 8 p.m. 


Scoaterea măştilor şi dansul la miezul nopții. 
29 august 1945 RSUP” 


Dineul la opt! Scoaterea măştilor la miezul nopţii! 

Aproape că-i putea vedea în sufragerie, cei mai bogaţi 
bărbaţi din America şi femeile lor. Smochinguri şi cămăşi 
albe, sclipitoare, apretate; rochii de seară; orchestra care 
cântă; pantofi sclipitori cu tocuri înalte. Clinchetul 
paharelor; pocnetul jucăuş al dopurilor de la sticlele de 
şampanie. 

Războiul se terminase, sau aproape se terminase. Aveau 
tot viitorul în faţă, limpede şi luminos. America era colosul 
lumii şi în cele din urmă a aflat şi ea vestea aceasta şi a 
acceptat-o. 

lar mai târziu, la miezul nopţii, Derwent însuşi, strigând: 
„Scoateţi măştile! Scoateţi măştile!” Măşti date jos una câte 
una şi... 

(„Moartea Roşie ridicând coasa asupra tuturor!”) 

Se încruntă. Din ce sertar al minţii a mai ieşit şi asta? Era 
Poe, Marele Scrib American. Şi cu siguranţa că Overlook - 
acest Overlook luminos, strălucitor, de pe invitaţia pe care o 
ţinea în mâini, se deosebea ca de la cer la pământ de E.A. 
Poe. 

Puse invitaţia înapoi şi întoarse pagina. Un articol dintr- 
un ziar din Denver, decupat şi lipit în album, iar dedesubtul 
lui, data: 15 mai 1947 


HOTEL MONIAN ELEGANI SE REDESCHIDE 
GAZDUIND OASPEŢI DE VAZA 


Derwent spune că Hotelul Overlook va fi 
„cel mai important punct de atracţie turistică din lume” 


- de David Felton 
reporter 
- rubrica mondenă 


Hotelul Overlook s-a tot deschis şi redeschis în cei 
treizeci şi opt de ani de când a fost construit, dar rareori 


într-un asemenea stil grandios ca cel promis de Horace 
Derwent, misteriosul milionar californian care a devenit 
ultimul său proprietar. 

Derwent, care nu ascunde faptul că a cheltuit mai mult 
de un milion de dolari pentru această nouă întreprindere a 
sa - există chiar voci care afirmă că suma este mai degrabă 
spre trei milioane - spune că: Noul Overlook va fi un punct 
de atracţie turistică de renume internaţional, genul de hotel 
care te face să-ţi aminteşti şi peste treizeci de ani că ai 
petrecut o noapte în el. 

Când Derwent, despre care se zvoneşte că are 
proprietăți importante în Las Vegas a fost întrebat dacă nu 
cumva achiziţionarea şi renovarea hotelului Overlook 
semnifică prima lovitură de tun într-o bătălie lansată 
pentru legalizarea jocurilor de noroc de tip cazino în statul 
Colorado, magnatul industriei aeronautice şi navale, al 
cinematografiei şi muniției, a negat... cu un zâmbet: Prin 
jocurile de noroc, Overlook s-ar devaloriza - a declarat - şi 
să nu credeţi că vreau să intru în competiţie cu Las Vegasul! 
Am prea multe interese acolo ca să fac asta. Nu am nici cea 
mai mică intenţie să fac presiuni pentru legalizarea 
jocurilor de noroc în Colorado. Ar fi ca şi când aş scuipa 
contra vântului. 

Când hotelul Overlook se va deschide oficial (acum ceva 
vreme, când activitatea de renovare şi reamenajare s-a 
încheiat, a avut loc o petrecere care s-a bucurat de un 
succes imens), camerele proaspăt zugrăvite, tapetate şi 
decorate, vor fi ocupate de celebrităţi, pornind de la Corbat 
Stani, creatorul de modele al firmei Chic, până la... 


Surâzând melancolic, Jack întoarse pagina. Acum avea în 
faţa ochilor o foaie întreagă cu reclame turistice din „New 
York Sunday Times”. Pe pagina următoare era un articol 
chiar despre Derwent, un bărbat cu început de chelie, ai 
cărui ochi păreau extrem de pătrunzători chiar într-o 
fotografie veche de ziar. Purta ochelari fără rame şi o 


mustăcioară subţire în stilul anilor '40, care nu reuşea să-l 
facă să semene cu Errol Flynn. Semăna cu un contabil. Şi 
numai ochii îl făceau să semene cu altcineva sau altceva. 

Jack îşi aruncă în fugă ochii peste articol. Cunoştea multe 
din lucrurile scrise acolo dintr-un „Newsweek” din urmă cu 
un an. S-a născut într-o familie săracă din St. Paul, n-a 
apucat să-şi termine liceul, s-a înrolat în Marina Militară. A 
avansat rapid, apoi a părăsit armata, supărat din cauza unei 
altercaţii avute din pricina noului tip de propulsor pe care îl 
proiectase. În acest război dus între Marină şi un tânăr 
necunoscut, pe nume Horace Derwent, America a ieşit 
învingătoare, aşa cum era de aşteptat. Numai că America n- 
a mai primit niciun alt brevet, deşi au mai urmat numeroase 
invenţii. 

La sfârşitul anilor '20, începutul anilor '30 Derwent s-a 
îndreptat spre aviaţie. A cumpărat o companie falimentară 
de avioane utilitare, a transformat-o într-un serviciu poştal 
şi s-a îmbogăţit. Au urmat alte invenţii: un nou proiect de 
aripă pentru monoplan, compartimentul-suport al bombelor 
folosit de  Fortăreţele zburătoare care au incendiat 
Hamburgul şi Dresda şi Berlinul, o mitralieră care se răcea 
cu alcool, un prototip de scaun ejector care a fost mai târziu 
folosit de avioanele supersonice americane. 

Şi în tot acest timp contabilul, care trăia în aceeaşi piele 
cu inventatorul, tot acumula investiţii. Un lanţ neînsemnat 
de fabrici de muniții în New York şi New Jersey. Cinci fabrici 
de ţesături în New England. Fabrici de produse chimice în 
sudul suferind şi falimentar. La sfârşitul Crizei toată averea 
lui se rezuma la câteva acţiuni, cumpărate la preţuri 
ameţitor de mici, dar care puteau fi vândute la preţuri şi 
mai mici încă. La un moment dat, Derwent s-a lăudat că 
poate vinde totul şi poate căpăta contravaloarea unui 
Chevrolet vechi de trei ani. 

Au existat tot felul de zvonuri, îşi aminti Jack, conform 
cărora unele din metodele folosite de Derwent pentru a-şi 
ţine capul la suprafaţă nu erau din cele mai ortodoxe. 


Contrabandă cu băutură. Proxenetism în Midwest. 
Contrabandă din nou în zonele de coastă din sud, unde se 
aflau fabricile sale de îngrăşăminte. În cele din urmă, 
legăturile cu lumea nou născută a jocurilor de noroc din 
Vest. 

Probabil însă că cea mai celebră investiţie a lui Derwent a 
fost achiziţionarea studiourilor cinematografice Top Mark, 
care nu mai avuseseră niciun succes de când vedeta lor, 
Micuța Margery Morris, murise în 1934 din cauza unei 
supradoze de heroină. Avea paisprezece ani. Micuța 
Margery, specializată în roluri de fetiţe drăgălaşe de şapte 
ani, care salvau căsătorii şi vieţi de căţei acuzaţi pe nedrept 
de omorârea puilor de găină, avusese parte de cele mai 
grandioase funeralii în istoria Hollywoodului, organizate de 
Top Mark. Conform variantei oficiale, Micuţa Margery 
contractase o „boală incurabilă” în timpul unui spectacol la 
un orfelinat din New York - şi au fost destui cinici care să 
susţină că studioul a făcut toată acea risipă de flori pentru 
că ştia că asistă la propria-i înmormântare. 

Pentru conducerea studioului 7op Mark, Derwent a 
angajat un om de afaceri iscusit, şi obsedat sexual în acelaşi 
timp, pe nume Henry Finkel, iar în cei doi ani dinainte de 
Pearl Harbor, studioul a produs şaizeci de filme, din care 
cincizeci şi cinci au prins la public. Celelalte cinci au fost 
filme realizate la cererea guvernului. Filmele artistice au 
rulat mult timp cu casa închisă. Într-unul din ele, un 
necunoscut creator de costume a creat un sutien fără 
bretele pe care eroina a trebuit să-l poarte în scena Marelui 
Bal, în care şi-a descoperit totul, în afară de aluniţa de 
lângă despicătura dintre fese. Derwent a fost apreciat şi 
pentru această inovaţie iar reputaţia lui - sau mai bine zis, 
notorietatea lui - a crescut. 

Războiul îl îmbogăţise şi încă mai era bogat. Locuia la 
Chicago, era văzut rareori cu excepţia întrunirilor de 
consiliu la Derwent Enterprises (pe care le conducea cu 
mână de fier). Se zvonea că posedă şi United Air Lines, Las 


Vegasul (unde se ştia că deţine majoritatea confortabilă a 
acţiunilor pentru patru cazinouri şi hoteluri şi acţiuni 
simple în alte şase), L.os Angelesul şi chiar Statele Unite ale 
Americii. Se bucura de reputaţia de a fi prieten cu persoane 
de sânge regesc, cu preşedinţi şi cu mari gangsteri, iar 
mulţi erau de părere că era cel mai bogat om din lume. 

Cu toate acestea nu reuşise să pună pe picioare hotelul 
Overlook, gândi Jack. Puse albumul jos şi scoase carneţelul 
şi creionul mecanic pe care le avea în permanenţă în 
buzunarul de la piept. Scrise prescurtat: „Caută H. 
Derwent în bibl. Sidwndr.” Băgă carneţelul la loc şi luă din 
nou albumul. Chipul îi devenise preocupat, privirea 
îndepărtată. Se ştergea mereu la gură cu mâna în timp ce 
întorcea paginile. 

Aruncă numai o privire asupra materialului care urma, 
notându-şi în minte să-l citească pe îndelete mai târziu. 
Informaţii culese din presă erau lipite pe multe pagini. 
Săptămâna viitoare la Overlook se aştepta să se întâmple 
asta şi asta. Cutare şi cutare vor da o mică recepţie în salon 
(pe vremea lui Derwent se numea Salonul Red-Eye). 
Majoritatea gazdelor erau celebrităţi din Las Vegas, iar 
mulţi dintre oaspeţi erau directori şi vedete de la Top Mark. 

Apoi, o tăietură dintr-un ziar, însemnată 1 februarie 
1952: 


OM DE AFACERI MILIONAR URMEAZĂ SĂ VÂNDĂ 
INVESTIŢIA DIN COLORADO 


Tranzacţie încheiată cu investitori din California pentru 
hotelul Overlook, alte investiţii; Derwent dezvăluie 


de Rodney Conklin 
- redactor la rubrica financiară 


Într-un comunicat succint primit ieri de la birourile din 
Chicago ale monolitului pe care îl reprezintă Derwent 


Enterprises, ni se dezvăluie că milionarul (posibil 
miliardarul) Horace Derwent şi-a lichidat afacerea din 
Colorado într-un uimitor joc financiar care va fi încheiat 
până la 1 octombrie 1954. Investiţiile lui Derwent includ 
gaze naturale, cărbune, hidrocentrale şi o firmă de 
îmbunătățiri funciare, numită Colorado Sunshine Inc., care 
deține sau are drept de decizie asupra a cel puțin 500.000 
acri de teren din Colorado. 

Cea mai celebră proprietate a lui Derwent din Colorado, 
hotelul Overlook, a fost deja vândut, a dezvăluit Derwent 
ieri, într-unul din rarele sale interviuri. 

Cumpărătorul este un grup de investitori californieni, al 
cărui preşedinte este Charles Grondin, fost director la 
California Land Development Corporation. Sursele ne 
informează că, în timp ce Derwent a refuzat să discute 
prețul... 


Vânduse tot, absolut tot. Nu numai hotelul Overlook. Dar 
totuşi... totuşi... 

Îşi şterse buzele cu palma şi îşi dori să bea un pahar. l-ar 
fi mai bine. Mai întoarse câteva pagini. 

Grupul de californieni ţinuse hotelul deschis două 
sezoane şi apoi îl vânduse unui grup din Colorado numit 
Mountainview Resorts. Mountainview a dat faliment în 
1957, prăbuşindu-se printre acuzaţii de corupţie, evaziune 
fiscală şi înşelarea acţionarilor. Preşedintele companiei s-a 
împuşcat la două zile după ce fusese convocat să apară în 
faţa instanţei. 

Hotelul a rămas închis până la sfârşitul deceniului. Nu s-a 
mai scris decât un singur articol despre el, într-un ziar de 
duminică, purtând titlul: FOSTUL HOIEL GRANDIOS 
DEVINE O RUINĂ. Fotografiile care însoțeau articolul i-au 
frânt inima lui Jack: vopseaua de pe terasă se jupuia, 
gazonul era o mizerie cheală şi plină de gunoaie, ferestrele 
erau sparte de pietre şi furtuni. Şi aceasta va fi o secţiune a 
cărţii, dacă o va scrie într-adevăr - pasărea Phoenix 


devenind cenuşă pentru a renaşte. Făcu un legământ cu 
sine însuşi, că va avea grijă de locul acesta, foarte mare 
grijă. 1 se părea că nu înţelesese până în clipa aceea 
însemnătatea responsabilităţii sale faţă de Overlook. Era 
aproape ca o răspundere în faţa istoriei. 

În 1961 patru scriitori, doi dintre ei câştigători ai 
premiului Pulitzer, închiriaseră hotelul şi-l transformaseră 
într-o şcoală de scriitori. A durat numai un an. Unul dintre 
cursanţi s-a îmbătat într-o cameră de la etajul al treilea, a 
căzut pe fereastră şi s-a făcut zob pe terasa de ciment. 
Ziarele au făcut aluzie la un gest sinucigaş. 

„loate hotelurile mari au avut parte de scandaluri”, îi 
spusese Watson, „aşa cum orice mare hotel are câte o 
stafie. De ce? Drace, oamenii vin şi pleacă...” 

Brusc, i se păru că poate aproape să simtă greutatea 
hotelului Overlook, apăsându-l cu cele o sută zece camere, 
cu magaziile, bucătăria, camera frigorifică, salonul, sala de 
bal, sufrageria... 

(„În cameră femeile intră şi ies”) 

(„iar Moartea cea Roşie îşi ridică coasa asupra tuturor”) 

Îşi frecă buzele şi trecu la pagina următoare din album. 
Trecuse de jumătate acum şi se întrebă pentru prima oară a 
cui era cartea aceasta, pusă deasupra celui mai înalt 
morman de registre din pivniţă. 

Un nou articol, datat 10 aprilie 1963: 


GRUP DIN LAS VEGAS CUMPĂRĂ RENUMITUL 
HOTEL DIN COLORADO 


Pitorescul Overlook va deveni Club 


Robert 1. Leffing, purtător de cuvânt al unui grup de 
investitori cunoscuţi sub numele de High Country 
Investments, a anunțat astăzi la Las Vegas că High Country 
a negociat o tranzacţie pentru un Hotel Overlook, situat la 
mare altitudine în Munţii Stâncoşi. Leffing nu a acceptat să 


dea numele investitorilor, dar a spus că hotelul va fi 
transformat într-un club cu acces limitat. A mai spus că 
grupul pe care îl reprezintă speră că va reuşi să vândă 
calitatea de membru al acestui club unor reprezentanţi de 
primă mărime ai firmelor americane şi străine. 

High Country deţine hoteluri şi în Montana, Wyoming şi 
Utah. 

Hotelul Overlook a devenit cunoscut în lumea întreagă 
între anii 1946-1952 când s-a aflat în proprietatea 
misteriosului multi-milionar Horace Derwent, care... 


Articolul de pe pagina următoare era complet lipsit de 
importanţă şi datat patru luni mai târziu. Hotelul Overlook 
fusese inaugurat sub noua conducere. Aparent, ziarul nu 
fusese în stare sau nu fusese interesat să afle cine erau 
acţionarii principali, dintre care nu era menţionat niciunul, 
în afară de High Country Investments - compania cu cel 
mai anonim nume pe care Jack îl auzise vreodată, cu 
excepţia unui lanţ de magazine de biciclete din partea 
vestică a statului New England şi care purta numele de 
Business Inc. 

Întoarse pagina şi clipi uimit când citi titlul articolului 
lipit acolo: 


_ MILIONARUL DERWENT 
INTORS IN COLORADO PE UŞA DIN DOS? 


S-a dovedit că directorul companiei High Country este 
Charles Groudin 


de Radney Conklin 
- redactor la rubrica financiară 


Hotelul Overlook, un pitoresc palat al plăcerilor situat în 
Colorado, pe vremuri jucăria preferată a milionarului 


Horace Derwent, se află în centrul unei încurcături de 
ordin financiar care de-abia acum începe să iasă la lumină. 

Pe 10 aprilie anul trecut, hotelul a fost achiziționat de o 
firmă din Las Vegas, High Country Investments, care dorea 
să-l transforme în club pentru directorii înstăriți, atât 
americani cât şi străini. Acum, surse informate ne spun că 
High Country este condusă de Charles Groudin, în vârstă 
de cincizeci şi trei de ani, care a fost preşedinte al 
California Land Development Corp., până în 1959, când a 
demisionat pentru a prelua funcţia de vicepreşedinte la 
sediul din Chicago al firmei Derwent Enterprises. 

De unde se presupune că High Country Investments este 
un grup controlat de Derwent, care s-ar putea să fi 
achiziţionat hotelul Overlook pentru a doua oară, de data 
aceasta în nişte circumstanţe extrem de ciudate. 

Groudin, care în 1960 a fost urmărit în justiţie şi apoi 
achitat de acuzaţia de evaziune fiscală, nu a putut fi găsit 
pentru a da explicaţii, iar Horace Derwent, care işi 
protejează cu străşnicie solitudinea, nu a avut de făcut 
niciun comentariu când l-am contactat la telefon. 
Reprezentantul Statului, Dick Bows, a cerut investigarea... 


Fragmentul purta data 27 iulie 1964. Următorul era un 
alt articol dintr-un ziar de duminică, luna septembrie, 
acelaşi an. Semnătura îi aparţinea lui Josh Brannigar, 
cunoscut reporter de scandal. Jack îşi aminti vag că 
Brannigar murise prin 1968 sau '69. 


COLORADO - SĂLAŞUL MAFIEI? 
- de Josh Brannigar 
S-ar părea că ultimul cuib descoperit de  lorzii 
Organizaţiei din Statele Unite este un hotel izolat, pierdut 


în inima Munţilor Stâncoși. Hotelul Overlook, un elefant 
alb, care a fost administrat fără noroc de aproape o duzină 


de diferite grupuri şi indivizi de când şi-a deschis porţile 
pentru prima oară în 1910, funcţionează acum sub forma 
unui club cu acces foarte strict rezervat, după cum se 
pretinde, oamenilor de afaceri care au nevoie de relaxare. 
Intrebarea este: de ce afaceri se ocupă membrii clubului 
Overlook? 

Numele celor care au fost prezenţi în săptămâna 16-23 
august ne pot da o pistă. Lista de mai jos a fost obținută de 
la un fost angajat al firmei High Country Investments, 
companie bănuită la început a fi o firmă fictivă deţinută de 
Derwent Enterprises. Pare mai probabil acum că interesele 
lui Derwent în High Country (dacă aceste interese există) 
sunt depăşite de cele ale câtorva magnați ai jocurilor de 
noroc din Las Vegas. Aceiaşi mandarini ai tripourilor au 
avut, în trecut, legături cu şefi ai lumii interlope bănuiţi şi 
condamnaţi. 

In august, la Overlook au fost: 

Charles Groudin - preşedinte al companiei High Country 
Investments. Când s-a aflat, în iulie anul acesta, că el 
conduce vaporul High Country s-a anunţat - cu multă 
întârziere - că demisionase mai înainte din funcţia pe care 
o deținea la Derwent Enterprises. Groudin, cel cu coamă 
argintie, care a refuzat să stea de vorbă cu mine pentru 
acest articol, a fost judecat şi achitat pentru acuzaţia de 
evaziune fiscală (1960). 

Charles „Baby Charlie” Battaglia - impresar în vârstă de 
şaizeci de ani din Las Vegas (deţine drept de control asupra 
localurilor Greemback şi Lucky Bones) Battaglia este 
prieten apropiat al lui Groudin. Cazierul lui începe din 
1932, când a fost judecat şi achitat pentru asasinarea lui 
Jack „Dutchy” Morgan. Autorităţile federale îl suspectează 
de a fi implicat în traficul cu droguri, prostituție şi crimă 
plătită, dar „Baby Charlie” a stat la închisoare o singură 
dată, pentru evaziune fiscală, între 1955-1956. 

Richard Scarne - principalul acţionar al firmei Fun Time 
Automatic Machines. Fun Time produce jocuri mecanice 
pentru Nevada şi tonomate (Melody-Coin) pentru restul 


țării. A fost închis pentru atac armat (1940), port de armă 
(1948) şi încercare de evaziune fiscală (1961). 

Peter Zeiss - importator cu sediul în Miami. Se apropie 
de şaptezeci de ani. In ultimii cinci ani, Zeiss s-a zbătut să 
evite deportarea, fiind considerat o persoană indezirabilă. 
A fost condamnat pe baza acuzațiilor de a fi primit şi tâinuit 
bunuri furate (1958) şi încercare de evaziune fiscală 
(1954). Fermecător distins şi curtenitor, Peter Zeiss, pe 
care prietenii îl numesc „Papa” a fost judecat pentru crimă 
şi complicitate la crimă. Deţine o cantitate mare de acțiuni 
în compania Fun lime a lui Scarne. De asemenea, deține 
acțiuni în patru cazinouri din Las Vegas. 

Vittorio Gienelli - cunoscut şi sub numele de „Vito 
Măcelarul”, judecat de două ori pentru crimă în grup, unul 
din asasinate fiind cel din Boston, când Frank Scofty a fost 
ciopârţit cu un topor. Gienelli a fost acuzat, de douăzeci şi 
trei de ori, judecat de paisprezece ori şi condamnat 0 
singură dată, în 1940, pentru spargeri de magazine. Se 
spune că în anii din urmă, Gienelli a devenit o forţă în 
ramura vestică a organizației, cu sediul la Las Vegas. 

Carl „Jimmy - Ricks“ Prashkin - investitor din San 
Francisco. Se pare că va deveni moştenitorul poziţiei pe 
care o ocupă acum Gienelli în organizaţie. Prashkin deţine 
acțiuni în Derwent Enterprises, High Country Investments, 
Fun Time Automatic Machines şi trei cazinouri din Vegas. 
Nu are cazier în America, dar a fost reținut în Mexic pentru 
fraudă, acuzaţii ce au fost retrase trei săptămâni mai 
târziu. S-a sugerat că Prashkin s-ar putea să se ocupe de 
spălarea banilor proveniţi din cazinourile din Las Vegas şi 
de canalizarea acestora în operațiile legale ale organizației. 
Asemenea operaţii pot include acum şi Hotelul Overlook 
din Colorado. 

Alţi oaspeți din acest sezon au fost... 


Articolul continua, dar Jack îl privi în grabă, ştergându-şi 
mereu buzele cu mâna. Un bancher cu legături în Las 
Vegas. Tipi din New York care se pare că se ocupau şi cu 


altceva decât cu haine în Departamentul Confecţii. Indivizi 
care aveau reputaţia de a fi implicaţi în afaceri cu droguri, 
prostituție, jafuri, crime. 

Doamne, ce poveste! Şi toţi aceştia fuseseră aici, chiar 
deasupra lui, în camerele care acum erau goale. 
Destrăbălându-se cu curve de lux, la etajul al treilea. Bând 
butoaie cu şampanie. Încheind tranzacţii de milioane de 
dolari, poate în camerele unde au stat preşedinţii. Da, era o 
poveste teribilă. O poveste a dracului de bună. Puțin 
precipitat, îşi scoase iar carneţelul şi mai făcu o notă scurtă 
ca să nu uite să culeagă date despre toate aceste personaje 
de la biblioteca din Denver, atunci când îşi va termina 
serviciul de îngrijitor. Fiecare hotel are câte o fantomă? 
Overlook avea o întreagă generaţie. Întâi sinucidere. Apoi 
Mafia. Ce mai urma? 

Următorul extras din ziare era o dezminţire furibundă a 
lui Charles Groudin în faţa acuzațiilor aduse de Brannigar. 
Jack surâse neîncrezător. 

Pe pagina următoare se afla un fragment de ziar atât de 
mare, încât fusese împăturit. Jack îl desfăcu şi i se opri 
respiraţia. Fotografia de acolo parcă venea spre el: tapetul 
fusese schimbat din iunie 1966, dar cunoştea bine fereastra 
aceea şi panorama pe care o oferea. Era peretele vestic al 
Apartamentului Prezidenţial. Urma crima. Lângă uşa care 
ducea spre dormitor, peretele salonului era împroşcat cu 
sânge şi cu încă ceva, care semăna cu bucăţi albe de creier. 
Un poliţist cu o expresie impasibilă stătea lângă un cadavru 
acoperit cu o pătură. Jack se holbă fascinat apoi privirea îi 
cobori asupra titlului: 


ÎMPUŞCĂTURI LA HOTELUL DIN COLORADO 


Celebrul prinţ al crimei împuşcat la Clubul din munţi. 
Alte două persoane ucise. 


SIDEWINDER, COLORADO (UPI) - La şaizeci şi cinci de 
kilometri de acest orăşel adormit din Colorado, în inima 
Munţilor Stâncoşi, a avut loc o execuţie în stil specific 
gangsterilor. Hotelul Overlook, cumpărat în urmă cu trei 
ani de o firmă din Las Vegas şi transformat în club cu acces 
exclusiv, a fost scena unei triple crime. Două dintre victime 
erau fie însoțitorii, fie gărzile lui Vittorio Gienelli, 
supranumit şi „Măcelarul” pentru cunoscuta sa implicare 
într-un masacru care a avut loc la Boston cu douăzeci de 
ani în urmă. 

Poliţia a fost chemată de Robert Norman, director al 
hotelului, care a spus că a auzit împuşcături şi că unii din 
oaspeți i-au relatat că ar fi văzut doi oameni cu ciorapi pe 
faţă şi arme în mână, care au fugit pe scara de incendiu şi 
au dispărut într-o maşină decapotabilă, ultimul model. 

Căpitanul de poliţie Benjamin Moorer a descoperit două 
cadavre, identificate mai târziu drept Victor 1: Boorman şi 
Roger  Macassi, ambii din Las Vegas, în fața uşii 
Apartamentului Prezidenţial, unde au locuit doi preşedinţi 
americani. Inăuntru, Moorer a găsit trupul lui Gienelli 
întins pe podea. Se pare că Gienelli tocmai încerca să fugă 
de agresorii săi, când a fost doborât. Moorer a spus că 
Gienelli a fost împuşcat de aproape cu arme de calibru 
mare. 

Charles Groudin, reprezentantul companiei care deţine 
în prezent hotelul Overlook, nu a mai putut fi găsit pentru... 


Sub fragmentul de ziar, cineva scrisese apăsat, cu pixul: 
„l-au luat şi coaiele”. Jack privi mult timp notiţa, simțind că 
îl ia cu frig. Al cui era albumul? 

În cele din urmă întoarse fila, înghițind cu greu nodul 
care i se pusese în gât. Alt articol de Josh Brannigar, de la 
începutul lui 1967. Citi numai titlul: 


HOTEL RENUMIT VÂNDUT ÎN URMA 
ASASINĂRII UNUI PERSONAJ IMPORTANT 
DIN LUMEA INTERLOPĂ 


Următoarele pagini erau goale. 

(„L-au luat şi coaiele”) 

Dădu paginile înapoi, în căutarea unui nume sau a unei 
adrese. Chiar şi numărul unei camere. Pentru că era sigur 
că acel cineva care ţinuse acest jurnal a locuit la hotel. Dar 
nu găsi nimic. 

Tocmai se pregătea să răsfoiască încă o dată extrasele 
din ziare, mai atent, de data aceasta, când auzi o voce pe 
scări: 

— Jack? Iubitule? 

Wendy. 

Tresări, simțindu-se vinovat, de parcă ar fi băut pe 
ascuns şi ea va simţi mirosul. Ridicol. Îşi frecă buzele cu 
mâna şi răspunse: 

— Da, iubito. Căutam şobolani. 

Cobora. O auzi pe trepte, apoi traversând sala cazanelor. 
Repede, fără măcar să se gândească ce motive secrete îl 
îndemnau să o facă, îndesă albumul sub un maldăr de 
chitanţe şi facturi. Se ridică tocmai când ea intra pe sub 
arcadă. 

— Ce Dumnezeu faci aici? E aproape ora trei! 

Zâmbi: 

— Aşa târziu? Am dat toate chestiile astea la o parte. Am 
vrut să aflu pe unde sunt îngropate cadavrele. 

Cuvintele îi răsunară răutăcios în minte. 

Ea se apropie privindu-l, iar el se retrase inconştient un 
pas, incapabil să se abţină. Ştia ce face Wendy. Încerca să 
afle dacă miroase a băutură. Poate că nici ea nu-şi dădea 
seama de asta, dar el ştia şi se simţea şi vinovat şi furios. 

— Îţi sângerează buzele, îi spuse pe un ton ciudat, lipsit 
de intonaţie. 

— HI? 

Îşi duse mâna la gură şi se crispă când simţi usturimea. 
Degetul arătător era plin de sânge. Sentimentul de vină se 
amplifică. 


— lar ţi-ai frecat gura, zise ea. 

Jack plecă privirea şi ridică din umeri: 

— Da, cred că da. 

— A fost cumplit, nu? 

— Nu, nu chiar atât de rău. 

— Ţi-e mai uşor acum? 

O privi şi se forţă să se mişte din loc. Dacă se mişca era 
mai uşor. Se îndreptă spre soţia sa şi o apucă de talie. (i 
dădu la o parte o şuviţă de păr blond şi o sărută pe gât. 

— Da, spuse. Unde-i Danny? 

— Pe-aici pe undeva. S-a înnorat afară. Ţi-e foame? 

Cu lascivitate prefăcută, Jack îi puse o mână pe fundul 
strâns în blugi: 

— De lup, cucoană 

— Ai grijă, puturosule. Nu-ncepe ceva ce nu eşti în stare 
să termini. 

— Pe încercate, cucoană? o întrebă, mângâind-o în 
continuare. Poze porno? Poziţii neobişnuite? 

Trecând împreună pe sub arcadă, aruncă o privire înapoi 
spre cutia unde albumul 

(„al cui?”) 

era ascuns. De-abia o putea distinge acum, cu lumina 
stinsă. Se simţi uşurat că reuşise s-o îndepărteze pe Wendy. 
Dorinţa lui deveni mai puţin trucată şi mai naturală, pe 
măsură ce se apropiau de scară. 

— Poate, spunea ea, după ce-ţi dau un sandviş... ai! 

Îl împinse, chicotind: 

— Mă gâdili! 

— Încă n-ai aflat, cucoană, cum vrea Jack Torrance să te 
gâdilească. 

— Stai cuminte, Jack. Ce zici de şuncă şi brânză... la felul 
întâi? 

Urcară împreună scările, iar Jack nu mai privi în urmă. 
Dar se gândi la vorbele lui Watson: 

„Fiecare mare hotel are câte o stafie. De ce? Drace, 
oamenii vin şi pleacă...” 


Apoi Wendy închise uşa în spatele lor, cufundând subsolul 
în întuneric. 


19. În faţa camerei 217 


Danny se gândea la vorbele altcuiva care lucrase la 
Overlook în timpul sezonului. 

„A zis că a văzut ceva într-una din camerele unde... s-a 
întâmplat ceva rău. Asta a fost în camera 217 şi vreau să-mi 
promiţi că n-o să intri acolo. Danny... ţine-te deoparte...” 

Era o uşă obişnuită, nu se deosebea cu nimic de oricare 
altă uşă de la primele două etaje ale hotelului. Era vopsită 
în gri şi se afla la jumătatea coridorului care făcea unghi 
drept cu holul principal al etajului al doilea. Numerele de 
pe uşă semănau cu numerele de pe blocul în care locuiseră 
în Boulder. Un 2, un 1 şiun 7. Mare chestie. Sub ele se afla 
un cerc minuscul de sticlă. Un vizor. Danny mai văzuse aşa 
ceva. Dacă erai înăuntru şi te uitai, căpătai o imagine 
mărită în formă de ochi de peşte, a coridorului. Din afară, 
puteai să te forţezi până ţi se încrucişau ochii şi tot nu 
vedeai nimic. O escrocherie ordinară. 

(„De ce eşti aici?”) 

După plimbare s-au întors şi mămica i-a pregătit 
mâncarea lui preferată: sandviş cu brânză şi supă din plic. 
Au mâncat în bucătăria lui Dick şi au stat de vorbă. Radioul 
era deschis şi transmitea muzică şi paraziți de la staţia 
Estes Park. Din tot hotelul, bucătăria era locul lui preferat şi 
credea că şi mămica şi tăticul simt la fel, pentru că, după ce 
au încercat trei zile în şir să mănânce în restaurant, s-au 
mutat în bucătărie, printr-o înţelegere tacită, punând 
scaune în jurul planşetei pentru tranşat carnea, care era 
cam tot atât de mare ca masa lor din Stovington. 
Restaurantul era prea deprimant, chiar cu toate luminile 
aprinse şi cu casetofonul din birou deschis. Nu erai decât 
unul din cei trei care stăteau la o masă înconjurată de zeci 
de alte mese, goale toate, toate acoperite cu feţele alea 
transparente din plastic, ca să nu se prăfuiască. Mămica 
spunea că e ca şi când luai masa într-unul din romanele lui 


Horace Walpolei!:+ iar tăticul a râs şi a fost de acord. Danny 
habar n-avea cine era domnul Horace Walpole, dar ştia că 
mâncarea gătită de mămica începuse să aibă un gust mai 
bun de cum au început s-o mănânce în bucătărie. Tot 
descoperea în jur fragmente din personalitatea lui Dick 
Hallorann, şi asta îl liniştea, cu o mângâiere caldă. 

Mămica mâncase numai jumătate din sandviş. A spus că 
tăticul plecase probabil pe jos, din moment ce şi 
Volkswagenul şi microbuzul hotelului se aflau la locul lor, în 
parcare. A mai spus că e obosită şi că s-ar întinde pentru o 
oră, dacă el crede că se poate juca singur, fără să păţească 
nimic. Danny i-a spus cu gura plină de brânză că, după 
părerea lui, totul va fi în regulă. 

— De ce nu te duci pe terenul de joacă? îl întrebă. 
Credeam că o să-ţi placă. Ai şi cutie cu nisip pentru 
camioane. 

Înghiţi, şi mâncarea îi alunecă pe gât într-un cocoloş tare 
şi uscat. 

— Poate că o să mă duc, spuse, întorcându-se spre radio 
şi făcându-şi de lucru cu el. 

— Şi toate animalele alea din verdeață, mai spuse ea, 
luându-i farfuria golită. Tata trebuie să le tundă destul de 
curând. 

— Mda... 

(„Lucruri neplăcute... odată era vorba de gardul ăla 
nenorocit tuns în formă de animale...”) 

— Dacă-l vezi pe tata înaintea mea, spune-i că m-am 
culcat. 

— Bine, mami. 

Puse vasele murdare în chiuvetă şi se întoarse la el: 

— Eşti fericit aici Danny? 

O privi cu sinceritate, un băieţel cu mustață de lapte pe 
buza superioară: 

— HI. 

— Ai mai avut vise urâte? 

— Nu. 


Tony venise odată, într-o noapte când era în pat şi-l 
strigase de foarte departe. Danny şi-a închis ochii strâns- 
strâns, până când Tony a dispărut. 

— Sigur? 

— Da, mami. 

Păru mulţumită: 

— Ce-ţi mai face mâna? 

O întinse: 

— Mai bine. 

Dădu din cap. Jack dusese cuibul plin de viespi îngheţate 
la crematoriul din spatele magaziei şi-l arsese. De atunci n- 
au mai văzut niciuna. Îi scrisese unui avocat din Boulder, 
punând în plic şi fotografiile cu mâna lui Danny, iar cu două 
zile în urmă avocatul a luat legătura cu ei - stricându-i 
dispoziţia lui Jack pentru tot restul zilei. Avocatul se îndoia 
că ar fi avut vreo şansă de izbândă dacă ar fi dat în judecată 
firma care fabricase „bomba” insecticidă, pentru că numai 
Jack însuşi putea depune mărturie că a respectat întocmai 
instrucţiunile tipărite pe ambalaj. Jack l-a întrebat dacă nu 
putea să cumpere şi altele pe care să le încerce. Da, a zis 
avocatul, dar şi aceste rezultate ar fi fost îndoielnice, chiar 
dacă toate „bombele” erau defecte. l-a povestit lui Jack 
despre un caz în care erau implicaţi o fabrică producătoare 
de scări telescopice şi un om care-şi fracturase coloana 
vertebrală. Wendy se arătase înţelegătoare faţă de 
izbucnirile lui, dar în sinea ei se bucura că Danny scăpase 
atât de ieftin. Şi era mai bine să laşi procesele pe mâna 
celor care le înțelegeau, ori familia Torrance nu făcea parte 
din această categorie. Şi apoi, de atunci nu mai văzuseră o 
viespe. 

— Du-te la joacă, amice. Distracţie plăcută. 

Dar nu s-a distrat. A umblat hai-hui prin hotel, vârându-şi 
nasul în  dulapurile  cameristelor, în camerele 
administratorului, căutând ceva interesant şi negăsind, un 
băieţel care tropăia de-a lungul unui covor albastru închis 
cu model în dungi negre, răsucite. Încerca din când în când 


câte o uşă dar, bineînţeles toate erau încuiate. Şperaclul 
era agăţat în birou, dar tăticul îi spusese că nu are voie să-l 
atingă. Şi el nici nu voia să pună mâna pe el. Sau voia? 

(„De ce eşti aici?”) 

De fapt cutreierările lui nu erau deloc lipsite de ţel. Era 
atras înspre Camera 217 de o curiozitate morbidă. Îşi 
amintea de o poveste pe care tăticul i-o citise odată, când 
era beat. Asta se întâmplase demult, dar povestea era la fel 
de vie acum ca atunci când i-o citise tăticul. Mămica l-a 
certat şi l-a întrebat ce face, cum de-i citeşte unui copil de 
trei ani o poveste atât de îngrozitoare. Povestea se numea 
Barbă-Albastră. Şi asta îi rămăsese clar în minte, pentru că 
el la început a crezut că tăticul spune Babă Albastră - iar în 
poveste nu era niciun fel de babă albastră; de fapt nu era 
nicio babă. În poveste era vorba de soţia lui Barbă Albastră, 
o doamnă drăguță care avea părul de culoarea porumbului, 
ca mămica. După ce Barbă Albastră a luat-o de nevastă, au 
locuit într-un castel mare şi misterios, care semăna cu 
hotelul Overlook. Şi în fiecare zi Barbă Albastră pleca la 
serviciu şi în fiecare zi îi spunea soţioarei lui drăguţe să nu 
se uite într-o anumită cameră, deşi cheia de la camera 
respectivă era agăţată într-un cui chiar lângă uşă, aşa cum 
şi şperaclul pentru camerele hotelului era agăţat în biroul 
de la parter. Soţia lui Barbă Albastră a devenit din ce în ce 
mai curioasă. A încercat să privească prin gaura cheii, tot 
aşa cum şi Danny a încercat să se uite prin vizorul de la 
Camera 217 cu aceleaşi rezultate nesatisfăcătoare. Era 
chiar şi o poză care o arăta în genunchi, încercând să se 
uite pe sub uşă, dar crăpătura nu era destul de mare. Uşa 
s-a dat de perete şi... 

În cartea veche cu poveşti era un desen care înfăţişa 
descoperirea în detalii hidoase, minuţioase. Imaginea îi 
arsese mintea lui Danny; era întipărită acolo. În cameră 
erau capetele tăiate ale celorlalte şapte neveste ale lui 
Barbă Albastră, fiecare pe propriul său piedestal, cu ochii 
daţi peste cap, cu gurile căscate într-un țipăt mut. Se ţineau 


cumva în echilibru pe gâturile zdrenţuite de lovitura 
paloşului şi pe piedestaluri se prelingea sânge. 

Îngrozită, s-a întors să fugă din cameră şi din castel, dar 
l-a descoperit pe Barbă Albastră în pragul uşii, ochii săi 
fioroşi scăpărându-i de furie: „[i-am spus să nu intri în 
această cameră”, a zis Barbă Albastră, scoţându-şi sabia din 
teacă. „Vai, însă, în curiozitatea ta te asemeni celorlalte 
şapte şi, deşi pe tine te-am iubit cel mai mult, sfârşitul tău 
va fi ca şi al lor. Pregăteşte-te să mori, femeie nenorocită!” 

Vag, Danny îşi aducea parcă aminte că povestea se 
termina cu bine, dar finalul pălea, era nesemnificativ, faţă 
de cele două imagini precumpănitoare: uşa încuiată, 
ademenitoare, înnebunitoare, care ascundea un secret în 
spatele ei: şi chiar secretul acela hidos, repetat de şapte ori. 
Uşa încuiată, iar în spatele ei capetele, capetele tăiate! 

Pe furiş, întinse mâna şi mângâie clanţa uşii. Nu avea nici 
cea mai mică idee de cât timp stătea aici, hipnotizat parcă 
în faţa acestei uşi încuiate. 

(„Şi de vreo trei ori am văzut nişte lucruri... nişte lucruri 
urâte...”) 

Dar domnul Hallorann - Dick - mai spusese ceva: nu 
credea că lucrurile astea îţi puteau face vreun rău. Erau 
numai ca pozele înspăimântătoare dintr-o carte şi nimic mai 
mult. Şi poate că nici n-o să vadă aşa ceva, de altfel... 

Îşi băgă mâna în buzunarul stâng şi scoase şperaclul. Îl 
avusese acolo tot timpul, desigur. 

Îl ţinu de plăcuţa pătrată din metal de la capăt pe care 
scria cu tuş gros: ADMINISTRAŢIE. Roti cheia pe lanţ, 
privind-o cum se învârte. După câteva minute se opri şi 
introduse şperaclul în broască. Alunecă uşor, fără nicio 
poticnire de parcă ar fi vrut din totdeauna să fie acolo. 

(„Mi s-a părut că am văzut nişte lucruri... nişte lucruri 
urâte... promite-mi că n-o să mai intri acolo”) 

(Promit) 

Şi, desigur că o promisiune era un lucru foarte 
important. Şi totuşi, curiozitatea îl rodea îngrozitor de tare, 


îl  înnebunea. Însă era un fel de curiozitate 
înspăimântătoare, ca atunci când îţi pui mâinile la ochi, dar 
te uiţi printre degetele răsfirate la cele mai dure scene 
dintr-un film de groază. Însă ce se afla în spatele uşii nu era 
film. 

(„Nu cred că lucrurile astea îţi pot face rău... ca pozele 
înspăimântătoare dintr-o carte...”) 

Întinse brusc mâna stângă, fără să ştie dinainte ce are de 
gând să facă şi scoase şperaclul din broască iar apoi îl puse 
la loc în buzunar. Mai privi o clipă uşa, cu ochii larg 
deschişi, apoi se răsuci repede pe călcâie şi se întoarse spre 
holul principal care făcea unghi drept cu coridorul pe care 
se afla. 

Ceva îl făcea să se oprească şi o clipă, nu-şi dădu seama 
ce anume. Apoi îşi aminti că exact după colţul acesta, pe 
drumul de întoarcere spre scări, era un extinctor demodat, 
încolăcit pe perete. Încolăcit acolo ca un şarpe adormit. 

Nu aveau aici extinctoare moderne, tuburi pline cu un 
produs chimic, zicea tăticul. Tăticul mai spunea că 
extinctoarele astea care împrăştiau spumă sau bioxid de 
carbon erau mult mai bune. Chimicalele înăbuşeau focul, 
eliminau oxigenul de care flacăra avea nevoie ca să ardă, în 
timp ce apa sub presiune putea să întindă focul în jur. 
Tăticul mai spunea că domnul Ullman ar trebui să 
înlocuiască furtunele demodate, odată cu cazanul, dar, fără 
doar şi poate, domnul Ullman n-o să facă niciuna, nici alta, 
pentru că era o PUŢĂ ZGÂRCITĂ. Danny ştia că ăsta era 
unul din cele mai rele epitete pe care le putea adresa tatăl 
lui. Se aplică anumitor doctori, dentişti, depanatori şi, de 
asemenea, şefului departamentului de engleză de la 
Stovington, care nu a aprobat o comandă de cărţi făcută de 
Jack, pretinzând că le-ar dezechilibra bugetul. „Buget 
dezechilibrat, pe dracu'”, fumegase Jack când i-a povestit 
lui Wendy - Danny asculta din dormitor. Părinţii săi credeau 
că doarme. „Pur şi simplu îşi ţine ultimii cinci sute de dolari 
pentru el, PUŢĂ ZGÂRCITĂ.” 


Danny se uită după colţ. 

Extinctorul era acolo, un furtun plat înfăşurat de vreo 
zece ori, rezervorul cel roşu agăţat de perete. Deasupra lui 
se afla o toporişcă într-o cutie de sticlă, ca un exponat de 
muzeu, pe care scria cu litere mari şi albe pe fond roşu: ÎN 
CAZ DE PERICOL, SPARGEŢI STICLA. Danny putea să 
citească cuvântul PERICOL, care era şi numele unuia din 
programele sale preferate la televizor, dar nu era sigur de 
celelalte cuvinte. Şi nu-i plăcea legătura dintre cuvânt şi 
furtunul lung şi plat. PERICOL înseamnă incendiu, explozii, 
accidente de maşină, spitale, moarte uneori. Şi nu-i plăcea 
nici felul în care furtunul era atârnat pe perete, atât de 
inofensiv în aparenţă. Când era singur, întotdeauna trecea 
iute pe lângă extinctoare. Fără vreun motiv anume. Pur şi 
simplu se simţea mai bine dacă mergea mai repede. Se 
simţea mai în siguranţă. 

Acum, cu inima bătându-i în piept, dădu colţul şi privi în 
lungul holului, pe lângă extinctor, spre scări. Mămica 
doarme acolo jos. Şi dacă tăticul s-a întors de la plimbare, 
probabil că e în bucătărie, unde mănâncă ceva şi citeşte o 
carte. El o să treacă pe lângă extinctorul vechi şi o să 
coboare. 

Porni într-acolo, apropiindu-se de peretele opus, până se 
lipi aproape de tapetul luxos. Mai avea douăzeci de paşi 
până la furtun. Cincisprezece, doisprezece. 

Dintr-o dată, când era numai la zece paşi distanţă, ciocul 
de alamă al furtunului se rostogoli de pe colacul pe care era 
aşezat 

(pe care dormea?) 

şi căzu cu un sunet înfundat pe covor. Stătea acolo, cu 
gura întunecată îndreptată spre Danny. Se opri imediat, cu 
umerii tresărindu-i de spaima aceasta neaşteptată. Sângele 
îi zvâcnea cu repeziciune în urechi şi tâmple. Gura i se 
uscase şi era amară, mâinile se strânseră în pumni. Cu 
toate acestea, ciocul furtunului stătea nemişcat pe jos. 


A căzut, ei şi ce? Era numai un stingător de incendii, 
nimic altceva. Era aiurea să te gândeşti că semăna cu un 
şarpe otrăvitor din „Lumea sălbatică a animalelor”, şarpe 
care l-a auzit şi s-a trezit. Chiar dacă cusăturile din pânză 
groasă semănau puţin cu nişte solzi. O să păşească peste el 
şi o să se îndrepte spre scări, mergând poate puţin mai 
repede, ca să fie sigur că nu ţâşneşte după el şi nu i se 
încolăceşte în jurul picioarelor... 

Îşi şterse buzele cu mâna stângă, imitându-şi inconştient 
tatăl, şi făcu un pas înainte. Furtunul nu se mişcă. Alt pas. 
Nimic. Vezi ce prost eşti? Ai intrat în panică tot gândindu-te 
la camera aia tâmpită şi la povestea aia şi mai tâmpită cu 
Barbă Albastră, când furtunul poate că se pregătea să cadă 
de vreo cinci ani. Asta e. 

Danny privi fix furtunul de pe jos şi se gândi la viespi. 

La opt paşi distanţă, ciocul furtunului sclipi calm către el, 
de parcă i-ar fi spus: „Nu te nelinişti. Sunt doar un furtun, 
atâta tot. Şi chiar dacă asta nu e tot, ce o să-ţi fac nu o să fie 
mult mai rău decât o înţepătură de albină. Sau o înţepătură 
de viespe. Ce pot eu să vreau să-i fac unui băieţel atât de 
drăguţ ca tine... decât să-l muşc... şi să-l muşc... şi să-l 
Muşc?” 

Danny mai făcu un pas, apoi altul. Respirația îi era uscată 
şi usturătoare. Panica era aproape acum. Începuse să-şi 
dorească să se miște furtunul, şi atunci ar fi ştiut în sfârşit, 
ar fi fost în sfârşit sigur. Mai făcu un pas şi acum se afla 
aproape. Dar nu o să se repeadă la tine, gândi el în pragul 
isteriei. Cum să se repeadă la tine şi să te muşte când nu-i 
decât un furtun? 

Poate e plin cu viespi. 

Temperatura îi scăzu brusc. Aproape hipnotizat, privi la 
gura neagră din mijlocul ciocului. Poate că era plin de 
viespi, viespi secrete, cu trupurile maronii îmbibate cu 
otravă, atât de pline de otravă încât aceasta picura din ace. 

Îşi dădu seama că e îngheţat de groază; dacă nu se mişca 
acum, picioarele i se vor lipi de covor şi va rămâne acolo, 


uitându-se la gura neagră din centrul ciocului din alamă, ca 
o pasăre hipnotizată de un şarpe, va rămâne aici până când 
îl va găsi tăticul şi atunci ce se va întâmpla? 

Cu un geamăt, se forţă s-o ia la fugă. Când ajunse lângă 
furtun, din cauza luminii reflectate în metal i se păru că 
ciocul se mişcă, se pregăteşte parcă să atace şi sări peste 
el; în panica ce îl cuprinsese avu senzaţia că picioarele îl 
împing în sus până în tavan şi simţi aproape cum părul, care 
i se zburlise de frică, atinge varul tavanului din hol - deşi 
târziu şi-a dat seama că aşa ceva nu se putea întâmpla. 

Ateriză de partea cealaltă a furtunului şi o rupse la fugă. 
Pe neaşteptate auzi chiar în spate, şuieratul uscat făcut de 
capul din alamă al şarpelui alunecând cu repeziciune pe 
covor după el ca un şarpe cu clopoței care se mişcă iute 
prin iarba uscată. Se pregătea să-l atace şi dintr-odată 
scara i s-a părut foarte departe; părea că se îndepărtează 
de el cu fiecare pas pe care-l făcea alergând spre ea. 

„Tăticule!” - a încercat să ţipe, dar gâtul încordat nu voia 
să lase să iasă niciun cuvânt. Era singur. În spatele lui 
zgomotul creştea în intensitate, sunetul acele foşnit de 
alunecare făcut de şarpele care se deplasa cu iuţeală prin 
brazdele uscate ale covorului. Se află la călcâiele lui acum şi 
probabil că se ridică, cu balele otrăvite şiroindu-i din botul 
de alamă. 

Danny ajunse la scară şi trebui să se apuce strâns de 
balustradă ca să nu-şi piardă echilibrul. O clipă fu sigur că o 
să se dea peste cap şi o să se rostogolească pe trepte până 
jos. 

Aruncă o privire peste umăr. 

Furtunul nu se mişcase. Stătea ca şi mai înainte, o buclă 
căzută din cârlig, ciocul de alamă pe jos, îndreptat în altă 
direcţie şi complet indiferent faţă de persoana lui. Vezi, 
tâmpitule? se ocări el. Ţi s-a părut, iepure fricos. A fost 
numai în mintea ta, iepure fricos, iepure fricos. 

Se agăţă de balustradă, picioarele tremurându-i cu 
reacţie întârziată. 


(„Nu te-a urmărit deloc”) 

îi spuse mintea şi el se agăţă de acest gând, reluându-l 

(„nu te-a urmărit deloc, nu te-a urmărit deloc, deloc, 
deloc”). 

N-avea de ce să se teamă. Chiar aşa, chiar putea să se 
întoarcă şi să pună furtunul înapoi în rama lui, dacă voia. 
Putea, dar nu credea că o s-o facă. Pentru că poate chiar îl 
urmărise, dar se întorsese la locul lui atunci când şi-a dat 
seama că nu poate să-l... prindă. 

Furtunul zăcea mai departe pe covor, părând aproape că- 
l întreabă dacă nu vrea să se întoarcă şi să mai încerce o 
dată. 

Gâfâind, Danny cobori în fugă la parter. 


20. De vorbă cu domnul Ullman 


Biblioteca publică din Sidewinder era o clădire mică şi 
retrasă, în apropierea zonei comerciale a oraşului. 
Modestă, îmbrăcată în iederă, cu o cărare pierdută care 
ducea la uşa principală şi care era acoperită cu cadavrele 
florilor de vară. În faţă era o statuie de bronz care înfăţişa 
un general din Războiul Civil de care Jack nu auzise în viaţa 
lui, deşi în adolescenţă fusese pasionat de istorie. 

Colecţiile de ziare se aflau la parter. Nu aveau decât 
Gazeta de Sidewinder care dăduse faliment în 1963, 
cotidianul FEstes Park şi Camera din Boulder. Nu era niciun 
ziar din Denver. 

Oftând, Jack începu să răsfoiască colecţia Camera. 

Când ajunse la anul 1965, ziarele fuseseră înlocuite de 
role de microfilme („Subvenţie federală”, îi spusese mândră 
bibliotecara. „Sperăm să rezolvăm şi perioada 1958-1964 
când vom primi cecul următor, dar autorităţile se mişcă atât 
de încet, nu credeţi? O să vă purtaţi cu grijă cu ele, nu-i 
aşa? Ştiu că o să aveţi grijă. Chemaţi-mă dacă aveţi nevoie 
de mine”.) 

Lentila singurului dispozitiv de citit se deformase, şi 
atunci când Wendy îi puse mâna pe umăr, la trei sferturi de 
oră după ce începuse să citească microfilmele, descoperi că 
are o durere de cap înfiorătoare. 

— Danny e în parc, zise ea, dar nu vreau să-l las afară 
prea mult. Cât crezi că mai ai de stat aici? 

— Vreo zece minute, zise el. 

De fapt dăduse de urma ultimei părţi din istoria 
fascinantă a Hotelului Overlook - anii dintre răfuiala între 
gangsteri şi apariţia lui Stuart Ullman Co. Dar simţea 
aceeaşi rezervă faţă de Wendy ca şi mai înainte. 

— De fapt, ce ai de gând? îl întrebă ea. Îi răvăşi părul, dar 
vocea îi era numai pe jumătate glumeaţă. 

— Cercetez istoria hotelului, zise. 


— Ai vreun motiv? 

— Nu. Sunt doar curios. 

(„şi ce dracu! te interesează?”) 

— Ai găsit ceva interesant? 

— Nu cine ştie ce, zise el, forţându-se acum să-şi păstreze 
tonul calm şi agreabil. Îşi vâra nasul în treburile lui şi îl pisa, 
aşa cum făcuse întotdeauna, atunci când locuia la 
Stovington, iar Danny era mic. „Unde te duci, Jack? Când te 
întorci? Câţi bani ai la tine? Pleci cu maşina? Vine şi Al cu 
tine? O să va îmbătaţi amândoi?”. Mereu şi mereu. Ea era 
aceea care, iertaţi exprimarea, îl aruncase în braţele 
băuturii. Poate că nu era singurul motiv, dar, pentru numele 
lui Dumnezeu, haideţi să spunem adevărul acum şi să 
recunoaştem că a fost unul din motive. Pisălogeală şi iar 
pisălogeală, până când îţi venea să-i tragi o palmă doar ca s- 
o faci să tacă şi să opreşti acel 

(„Unde? Când? Cum? O să? Câţi?”) 

val neîntrerupt de întrebări. Îţi dădea o 

(„durere de cap? mahmureală?”) 

durere de cap straşnică. Lupa. Dispozitivul ăsta împuţit 
cu lentila lui deformată. Din cauza asta căpătase afurisita 
de migrenă. 

— Jack, te simţi bine? Pari palid... 

Îşi smulse capul de sub degetele ei. 

— Mă simt bine! 

Wendy se trase înapoi în faţa ochilor lui aprinşi şi schiţă 
un zâmbet, puţin cam chinuit. 

— Bine... dacă aşa zici... mă duc acum şi te aştept în parc 
cu Danny. 

Privea în gol acum, zâmbetul dizolvându-i-se într-o 
expresie de uimire rănită. 

O strigă: 

— Wendy? 

Îl privi din capul scării: 

— Ce e, Jack? 

Se ridică şi se îndreptă spre ea: 


— Ilartă-mă, iubito. Cred că, într-adevăr, nu mă simt bine. 
Dispozitivul ăsta... lentila e deformată. Am o durere de cap 
cumplită. Ai o aspirină? 

— Sigur. 

Cotrobăi în poşetă şi scoase o cutiuţă de Anacin. 

— Păstrează-le. 

Luă cutiuţa: 

— Nu ai Excedrine? 

Văzu cum se schimbă la faţă şi înţelese. La început, 
aceasta fusese un fel de glumă între ei, înainte să devină 
mult prea beţiv ca să mai facă glume. Pretindea că 
Excedrinul era singurul medicament inventat vreodată şi 
care nu se dădea pe reţetă, care îi omora instantaneu 
mahmureala. 

— Nu am Excedrine, spuse ea. Îmi pare rău. 

— Nu-i nimic. Sunt bune şi astea. 

Dar desigur că nu erau bune şi ea ar fi trebuit să ştie. 
Erau momente când era cea mai tâmpită dintre tâmpite... 

— Vrei puţină apă? îl întrebă ea senină. 

(„Nu vreau decât SĂ PLECI ÎN PIZDA MĂ-TII DE AICI!”) 

— O să beau de la ţâşnitoare când plec. Mulţumesc. 

— Bine. 

Începu să urce scara, picioarele mişcându-i-se cu graţie 
sub fusta scurtă din lână de culoarea bronzului: 

— Ne găseşti în parc. 

— În regulă. 

Puse distrat cutia cu Anacin în buzunar, se întoarse la 
masă şi închise dispozitivul de citit. Când fu sigur că a 
plecat, urcă şi el. Dumnezeule, ce durere îngrozitoare. Dacă 
tot trebuia să-ţi simţi capul prins în fălcile de fier, măcar să 
ţi se permită plăcerea de a bea câteva pahare, ca să te mai 
compensezi. 

Mai nervos ca niciodată, încercă să alunge gândul. Se 
îndreptă spre biroul bibliotecarei, jucându-se cu o cutie cu 
chibrituri pe care era scris un număr de telefon. 

— Există vreun telefon public aici, doamnă? 


— Nu domnule, dar îl puteţi folosi pe al meu dacă vorbiţi 
în localitate. 

— Nu, vreau să vorbesc cu alt oraş. 

— Atunci mai bine încercaţi la farmacie. Au o cabină 
telefonică. 

— Mulţumesc. 

leşi din bibliotecă şi se îndreptă pe lângă generalul 
anonim din Războiul Civil, spre centrul comercial, cu 
mâinile înfundate în buzunare, cu capul răsunând ca un 
clopot de plumb. Şi cerul era de plumb: era 7 noiembrie şi 
vremea devenise amenințătoare încă de la începutul lunii. 
Fulguise de câteva ori. Mai fulguise şi în octombrie, dar 
zăpada de atunci se topise. Acum însă se aşternuse un strat 
subţire de zăpadă îngheţată care sclipea sub razele soarelui 
ca o pulbere de cristal. Numai că astăzi soarele nu ieşise de 
după norii care, tocmai când Jack se pregătea să intre în 
farmacie, începură din nou să scuipe zăpada. 

Cabina telefonică se afla în fundul magazinului şi el se 
îndreptă spre într-acolo zornăindu-şi mărunţişul în buzunar, 
când ochii i se opriră asupra unor cutii albe cu etichete 
verzi. Luă una, plăti şi se întoarse la telefon. Închise uşa, îşi 
puse monezile şi cutia de chibrituri pe tejghea şi formă 0. 

— Ce număr doriţi, vă rog? 

— Fort Lauderdale, Florida. 

Îi dădu numărul de acolo şi numărul telefonului de la 
care vorbea. Când centralista îi spuse că primele trei 
minute costă un dolar şi nouăzeci de cenți, băgă în aparat 
opt monede strâmbându-se de durere când tonul îi răsună 
în ureche. 

Apoi, până la formarea legăturii scoase sticla de 
Excedrine din cutie, deşurubă capacul şi aruncă dopul de 
vată pe podea. 

Ţinând receptorul cu umărul ridicat, scoase trei pastile 
pe care le alinie pe tejghea, lângă mărunţiş. Puse la loc 
capacul şi băgă sticluţa în buzunar. 

La celălalt capăt, receptorul fu ridicat imediat. 


— Hotelul Surf-Sand, bună ziua. Ce doriţi? întrebă o voce 
jovială de femeie. 

— As dori să vorbesc cu directorul, vă rog. 

— Domnul Trent sau... 

— Domnul Ullman. 

— Mi se pare că domnul Ullman este ocupat, dar dacă 
vreţi să-l chem... 

— Vreau. Spuneţi-i că la telefon este Jack Torrance din 
Colorado. 

— O clipă, vă rog. 

Îl lăsă să aştepte. 

Pe Jack îl copleşi din nou antipatia faţă de Ullman. Luă un 
Excedrine de pe tejghea, îl privi o clipă, apoi îl băgă în gură 
şi începu să-l mestece încet şi cu poftă. Gustul cunoscut 
reveni ca o amintire veche, făcându-l să saliveze de plăcere, 
o plăcere ciudată, amestecată cu sentimentul acut de 
nefericire. Un gust sec şi amar, dar irezistibil. Înghiţi 
strâmbându-se. Pe vremea când bea, obişnuia să mestece 
aspirine; nu mai făcuse aşa ceva de atunci. Însă avea 
senzaţia că dacă o mestecă, efectul aspirinei este mai rapid 
şi de aşa ceva avea nevoie în cazul unei migrene ca cea de 
acum sau în cazul mahmurelii după o noapte de beţie. Citise 
undeva că mestecatul aspirinelor poate deveni un viciu. 
Unde citise asta? Îşi încruntă sprâncenele, încercând să se 
concentreze. Şi atunci se auzi glasul lui Ullman în receptor: 

— Torrance? Ce s-a întâmplat? 

— Nu s-a întâmplat nimic. Cazanul merge bine şi încă n- 
am început să mă gândesc cum să-mi omor soţia. O s-o fac 
după sărbători, când o să fie plictiseală mai mare. 

— Nostim, ce să zic. De ce m-ai sunat? Sunt o persoană... 

— O persoană ocupată, da, înţeleg. Vă sun din cauza unor 
lucruri pe care nu mi le-aţi spus când mi-aţi relatat trecutul 
măreț şi onorabil al Hotelului Overlook. De exemplu, nu mi- 
aţi spus cum Horace Derwent a vândut hotelul unui grup 
din Las Vegas, care l-au purtat prin atât de multe 
corporaţii-fantomă, că nici serviciile secrete nu mai erau în 


stare să spună cui aparţine într-adevăr. Nu mi-aţi povestit 
cum au aşteptat momentul ca să-l transforme într-un loc de 
joacă pentru grangurii Mafiei şi cum au trebuit să-l închidă 
în 1966, când unul din ei a fost puţin omorât, împreună cu 
gorilele lui care stăteau în faţa uşii Apartamentului 
Prezidenţial. Minunat loc, Apartamentul Prezidenţial al 
Hotelului Overlook. Wilson, Harding, Roosevelt, Nixon şi 
Vito Măcelarul, corect? 

Urmă o clipă de tăcere consternată la celălalt capăt al 
firului. Apoi Ullman zise, încercând să-şi păstreze calmul: 

— Nu văd în ce măsură aceste date vă pot afecta în vreun 
fel serviciul, domnule Torrance. Nu... 

— Însă cele mai drăguţe lucruri s-au întâmplat după 
moartea lui Gienelli, nu credeţi? Încă vreo două mişcări 
rapide, hocus-pocus şi hotelul intră pe neaşteptate în 
proprietatea unei persoane particulare, o femeie pe nume 
Sylvia Hunter... care, întâmplarea face să se fi numit Sylvia 
Hunter Derwent din 1942 până în 1948. 

— Cele trei minute s-au consumat, se auzi vocea 
centralistei. Apăsaţi butonul când terminaţi convorbirea. 

— Dragă domnule Torrance, toate astea sunt lucruri 
cunoscute... şi s-au petrecut demult. 

— Nu erau cunoscute şi de mine, zise Jack. Şi mă îndoiesc 
că mulţi oameni le-ar şti. În orice caz nu povestea întreagă. 
Poate că-şi amintesc cum a fost împuşcat Gienelli, dar am 
îndoieli ca a stat cineva să pună cap la cap toate 
scamatoriile care s-au făcut cu Overlook din 1945. 
Întotdeauna iese la iveală că fie Derwent, fie un asociat de- 
al său, are ceva de-a face cu hotelul. Ce a patronat Sylvia 
Hunter la Overlook în '67 şi '68 domnule Ullman? Un 
bordel, nu-i aşa? 

— Torrance! 

Şocul din vocea lui Ullman se rostogoli printre paraziţii 
celor două mii de mile de cablu telefonic fără să piardă 
nimic din caracterul său autentic. 


Surâzând, Jack îşi mai băgă un Excedrine în gură şi-l 
mestecă. 

— A lichidat afacerea după ce un senator destul de 
cunoscut a murit aici de un atac de cord. S-a zvonit că 
atunci când a fost găsit nu era îmbrăcat decât cu o pereche 
de ciorapi lungi negri de nylon, un portjartier şi pantofi cu 
toc înalt. Pantofi de lac, ca să fiu mai exact. 

— Asta-i o minciună sfruntată şi ordinară! strigă Ullman. 

— Oare? întrebă Jack. 

Deja se simţea mai bine. Durerea de cap începuse să 
cedeze. Luă ultima pastilă de Excedrine şi o mestecă, 
desfătându-se cu gustul amar de talc, în timp ce o fărâmiţa 
în gură. 

— A fost o întâmplare nefericită, zise Ullman. Unde vrei 
să ajungi, Torrance? Dacă ai de gând să scrii vreun articol 
murdar... dacă ai de gând să porneşti vreun şantaj 
prostesc... 

— Nimic din toate astea, îl întrerupse Jack. V-am sunat 
pentru că sunt de părere că nu aţi fost corect cu mine. Şi 
pentru că... 

— Nu am fost corect? exclamă Ullman. Doamne, 
Dumnezeule, dar chiar crezi că aveam vreo intenţie să spăl 
o grămadă de rufe murdare în faţa îngrijitorului hotelului? 
Cine dracu' te crezi? Şi cum te pot afecta poveştile astea 
vechi? Sau crezi că sunt pe acolo stafii care se plimbă prin 
toată aripa de vest cu cearşafuri în cap şi strigând: „Vai 
ţie!”? 

— Nu, nu cred că sunt stafii. Dar înainte să mă angajaţi, 
mi-aţi scotocit trecutul personal. M-aţi pus la pământ, şi v- 
aţi bătut joc de capacitatea mea de a avea grijă de hotel, 
aşa cum îşi bate joc profesorul de un copil care a făcut de 
pildă pipi în vestiar. M-aţi pus într-o situaţie mai mult decât 
stânjenitoare. 

— Nu cred că te-ai ruşinat, impertinent ordinar ce eşti. 
Ullman părea că se sufocă. Mi-ar plăcea să te dau afară. Şi 
poate că o s-o fac. 


— Cred că Al Shockley s-ar putea să aibă obiecţii. 
Serioase. 

— Iar eu cred că ai supraapreciat sentimentele domnului 
Shockley faţă de tine, Torrance. 

O clipă durerea de cap reveni în toată splendoarea, iar 
Jack închise ochii. Se auzi cum întreabă, cu o voce care 
parcă venea de foarte departe: 

— Cine este acum proprietarul hotelului? lot Derwent 
Enterprises? Sau eşti un peşte prea mic ca să ştii asta? 

— Ajunge, domnule Torrance. Eşti doar un angajat al 
hotelului, ca oricare hamal sau spălător de vase la 
bucătărie. Nu am nici cea mai mică intenţie să... 

— Bine, o să-i scriu lui Al, zise Jack. El trebuie să ştie, că 
doar face parte din Consiliul de Administraţie. Şi poate că 
pun şi un post scriptum în care... 

— Nu Derwent este proprietarul. 

— Poftim? Nu v-am înţeles! 

— Am spus că nu Derwent este proprietarul. Toţi 
acţionarii sunt din est. Prietenul dumitale, domnul Shockley 
deţine cea mai mare parte a acţiunilor, mai mult de treizeci 
şi cinci la sută. Ar trebui să ştii mai bine decât mine dacă 
dânsul are vreo legătură cu Derwent. 

— Care sunt ceilalţi? 

— Nu am de gând să-ţi divulg numele celorlalţi acţionari, 
domnule Torrance. Şi intenţionez să supun acest incident 
atenţiei... 

— Încă o întrebare. 

— Nu am niciun fel de obligaţie faţă de dumneata. 

— Am găsit cea mai mare parte din istoria hotelului 
Overlook - fie ea plăcută, sau neplăcută - într-un album cu 
tăieturi din ziare care zăcea în pivniţă. O carte mare cu 
coperţi din piele albă. Legată cu şnur aurit. Aveţi idee al cui 
ar putea fi albumul? 

— Nici cea mai vagă idee. 

— E posibil să-i fi aparţinut lui Grady? Îngrijitorul care s- 
a omorât? 


— Domnule Torrance, zise Ullman cu o voce profund 
glacială. Nu sunt deloc sigur că domnul Grady ştia să 
citească, şi cu atât mai puţin că ar fi fost în stare să 
dezgroape putregaiurile cu care m-ai făcut să-mi pierd 
timpul. 

— Mă gândesc să scriu o carte despre Hotelul Overlook. 
Şi cred că dacă o să apară, proprietarul albumului va dori 
să-şi vadă numele scris pe prima pagină. 

— Cred că nu ar fi înţelept să scrii o carte despre 
Overlook, zise Ullman. Mai ales o carte scrisă din... Hm, 
punctul dumitale de vedere. 

— Nu mă miră părerea dumneavoastră. 

Durerea de cap îi dispăruse acum complet. Mintea îi era 
vioaie şi ageră, meticuloasă până la cele mai neînsemnate 
detalii. Se simţea ca atunci când lucrul la piesă mergea 
extrem de bine sau ca după trei pahare. Acesta era alt efect 
al Excedrinei, pe care îl uitase; nu ştia dacă şi altora li se 
întâmplă la fel, dar el, după ce mesteca trei tablete, se 
simţea pe loc mai puternic. Spuse: 

— V-ar plăcea un ghid pe care să-l înmânaţi turiştilor 
când vin la hotel? Ceva cu multe fotografii lucioase ale 
munţilor, la răsăritul şi apusul soarelui, şi dedesubt un text 
dulceag ca o şarlotă de lămâie. Şi v-ar plăcea o listă cu 
oameni de vază care au locuit aici, lăsând la o parte 
bineînţeles figurile cu adevărat pitoreşti, cum ar fi Gienelli 
şi prietenii lui? 

— Dacă aş şti că te pot concedia şi aş fi apoi sigur sută la 
sută că-mi voi păstra postul, în loc de 95 la sută, zise Ullman 
cu voce întretăiată, te-aş da afară în clipa asta, la telefon. 
Dar, având în vedere că am un procent de cinci la sută 
incertitudine, am de gând să-i telefonez domnului Shockley 
imediat ce vei pune capăt acestei conversații... ceea ce sper 
din tot sufletul că se va întâmpla curând. 

Jack zise: 

— Nimic din ce scrie în carte nu va fi neadevărat. Nu-i 
deloc nevoie să fardez realitatea. 


(„De ce îl tot întărâţi? Vrei să te dea afară”) 

— Nu-mi pasă câtuşi de puţin dacă în capitolul cinci e 
vorba de Papa de la Roma care regulează umbra Fecioarei 
Maria, spuse Ullman pe un ton ridicat. Nu te mai vreau în 
hotelul meu! 

— Nu este hotelul tău! zbieră Jack şi trânti puternic 
receptorul în furcă. Rămase aşezat, respirând sacadat, 
puţin speriat acum, 

(puţin? drace! foarte tare) 

întrebându-se de ce în numele lui Dumnezeu îi dăduse 
telefon lui Ullman. 

(„Ţi-ai pierdut din nou cumpătul, Jack”) 

Da. Da, şi-l pierduse. N-avea niciun rost să nu 
recunoască. Şi partea cea mai proastă era că habar n-avea 
câtă influenţă putea să aibă puţa aia zgârcită asupra lui Al, 
şi nici cât de mult credit îi va da Al, în numele unor vremuri 
demult apuse. Dar dacă Ullman era atât de tare pe cât 
pretindea şi dacă îi dădea lui Al ultimatumul „ori el ori eu”, 
atunci poate că Al era forţat să cedeze. Închise ochii şi-şi 
imagină cum avea să-i spună lui Wendy. Ştii ceva, iubito? 
Am pierdut încă o slujbă. De data asta a trebuit să parcurg 
două mii de mile de cablu telefonic inventat de domnul Bell 
ca să găsesc pe cineva căruia să-i dau un pumn în nas. Dar 
m-am descurcat. 

Deschise ochii şi-şi şterse gura cu batista. Voia să bea. 
Drace, avea nevoie să bea. Era un băruleţ alături şi cu 
siguranţă că ar fi avut timp să bea o bere, repede, în 
drumul spre parc, doar una, ca să spele mizeria... 

Îşi încleştă neajutorat mâinile. 

Întrebarea îi reveni în minte. De ce îi dăduse telefon lui 
Ullman? Găsise scris numărul de telefon al hotelului Surf- 
Sand din Lauderdale într-o agendă mică lângă telefonul din 
biroul de la Overlook. Acolo mai erau trecuţi instalatori, 
tâmplari, geamgii, electricieni şi alţi meseriaşi. Jack îl 
copiase pe o cutie de chibrituri imediat după ce se dăduse 
jos din pat, ideea de a-i telefona lui Ullman fiind deja bine 


înfiptă şi sclipindu-i voioasă în minte. Dar în ce scop? Pe 
vremuri, în timpurile sale alcoolice, Wendy îl acuzase de 
dorinţa de autodistrugere, spunându-i că nu posedă însă 
suficientă tărie de caracter pentru a face faţă unei tentative 
de sinucidere. Aşa că, în masochismul său, născocea tot 
felul de modalităţi prin care ceilalţi îl puteau lovi, lovindu-i 
astfel şi familia. Să fi fost adevărat? Ajunsese să se teamă la 
gândul că undeva, la Overlook, se putea afla ceea ce-i 
trebuia ca să-şi termine piesa şi să devină alt om? Dădea, 
conştient, cu piciorul la această şansă? Te rog, Doamne, fă 
să fie adevărat. Ie rog. 

Închise ochii iarăşi şi imediat, pe ecranul întunecat din 
spatele pleoapelor îi apăru o imagine: mâna lui încercând 
să smulgă şindrila putrezită a acoperişului, înţepătura 
neaşteptată, propriul său strigăt de durere în aerul 
nemişcat: „Ah! Fir-ar mă-ta a dracului de nenorocită”... 

Apoi o altă imagine, veche de doi ani. 

EI, de-abia ţinându-se pe picioare, la ora trei dimineaţa, 
beat cui, prăvălindu-se peste o masă şi căzând cât e de lung 
pe covor, înjurând, trezind-o pe Wendy. Aceasta, ridicându- 
se de pe canapea, aprinzând lumina, văzându-i hainele 
rupte şi mânjite (îşi aducea ca prin ceaţă aminte că se 
împiedicase pe undeva într-o parcare, cu câteva ore înainte, 
chiar la intrarea în statul New Hampshire), sângele 
închegat de sub nas, privirea care i-o aruncase, clipind 
prosteşte din cauza luminii, ca o caracatiţă sub razele 
soarelui, şi vocea ei posomorâtă: 

„Ticălosule, l-ai trezit pe Danny. Dacă nu-ţi pasă de tine, 
ce-ar fi să-ţi pese măcar puţin de noi? Ah, de ce-mi pierd 
timpul stând de vorbă cu tine?” 

Ţârâitul telefonului îl făcu să tresară. Smulse receptorul, 
sigur, în ciuda oricărei logici, că trebuia să fie ori Ullman, 
ori Al Shockley. 

— Ce? lătră el. 

— Convorbirea dumneavoastră, domnule. Trei dolari şi 
cincizeci de cenți. 


— Trebuie să schimb banii, zise Jack. Aşteptaţi puţin. 

Puse receptorul jos, băgă în aparat ultimele şase monede, 
apoi se duse la casă. Schimbă automat banii, fără să se 
gândească, mintea lui funcţionând într-o singură direcţie, 
ca o veveriţă care aleargă într-un cilindru. 

De ce îl sunase pe Ullman? 

Pentru că Ullman îşi bătuse joc de el? Îşi bătuseră şi alţii 
joc de el înainte, maeştri în domeniu - Marele Maestru fiind 
desigur, el însuşi. Doar ca să cârâie la el, să-i dovedească 
ipocrizia? Jack nu credea că are un suflet atât de meschin. 
Mintea încerca să i se agaţe de album, singurul care putea 
fi considerat un motiv viabil, dar nici explicaţia asta nu 
ţinea. Nu erau şanse mai mult de două la mie ca Ullman să 
ştie cui aparținuse albumul. În timpul discuţiei care a 
precedat angajarea se purtase de parcă pivniţa era o altă 
ţară - ba chiar una murdară şi subdezvoltată. Dacă ar fi 
vrut într-adevăr să afle, ar fi trebuit să-i dea un telefon lui 
Watson, al cărui număr era şi el trecut în agendă. Nici 
Watson nu era o sursă prea sigură, dar, în orice caz, mai 
sigură decât Ullman. 

Altă tâmpenie a fost că i-a vorbit despre carte. Nu s-a 
pomenit tâmpenie mai mare. În afară de faptul că şi-a 
periclitat slujba, exista posibilitatea să fi închis canale 
importante de informaţii, odată ce Ullman ar fi început să 
împrăştie vestea că nişte persoane din New England pun 
întrebări ciudate despre Hotelul Overlook. Si-ar fi putut 
face cercetările cu discreţie, expediind scrisori politicoase, 
aranjând chiar nişte întrevederi pentru primăvară... pentru 
ca apoi să-şi poată râde în pumni de furia lui Ullman, când 
cartea va fi apărut, iar el va fi fost departe - Autorul 
Misterios Loveşte din Nou. Şi în schimb el a dat telefonul 
ăla tâmpit şi lipsit de sens, şi-a pierdut cumpătul, a intrat în 
conflict cu Ullman şi a scos la iveală toate tendinţele 
directorului de hotel de a se comporta ca un micuţ lulius 
Cezar. De ce? Dacă toate astea nu reprezintă un efort 


personal pentru a fi dat afară din locul bun pe care Al se 
străduise să i-l obţină, atunci ce erau? 

Puse restul banilor în aparat şi receptorul în furcă. Era 
genul de absurditate pe care ar fi făcut-o dacă ar fi fost 
beat. Dar fusese treaz; complet treaz. 

La ieşirea din farmacie mai mestecă un Excedrine, 
strâmbându-se şi totuşi savurând gustul amar. 

Afară îi întâlni pe Wendy şi pe Danny. 

— Tocmai veneam să te căutăm, îi spuse Wendy. Ninge, în 
caz că nu ţi-ai dat seama. 

Jack privi în sus: 

— Aşa e. 

Ningea tare. Zăpada deja se aşternuse pe strada 
principală din Sidewinder, acoperind marcajele. Danny 
stătea cu capul dat pe spate, gura deschisă şi limba scoasă, 
ca să prindă fulgii mari care curgeau din văzduh. 

— Crezi că a început? întrebă Wendy. 

Jack ridică din umeri: 

— Nu ştiu. Speram să se mai îndure de noi o săptămână 
sau două. Poate că aşa o să fie. 

Îndurare, despre asta era vorba. 

(„Îmi pare rău, Al. Îndură-te, ai milă. Ai milă de mine. Mai 
dă-mi o şansă. Îmi pare rău din tot sufletul...”) 

De câte ori, de-a lungul câtor ani, nu a cerut - un om în 
toată firea - milostenia acordării unei alte şanse? Brusc, i se 
făcu atât de silă de el însuşi, fu atât de revoltat de faptele 
lui, că îi veni să geamă. 

— Ce-ţi mai face durerea de cap? îl întrebă Wendy 
observându-l cu atenţie. 

O luă de umeri şi o strânse drăgăstos lângă el: 

— Mai bine. Hai să mergem acasă, cât mai putem. 

Se întoarseră la locul unde era parcat microbuzul 
hotelului, Jack în mijloc, mâna stângă după umerii lui 
Wendy, mâna dreaptă strânsă în mânuţa lui Danny. Spusese 
pentru prima oară „acasă” referindu-se la hotel. Şi aşa va i, 
la bine şi la greu. 


Aşezându-se la volan, îşi dădu seama că, deşi era fascinat 
de Overlook, nu-i prea plăcea. Nu era sigur că era un loc 
bun pentru soţia sau fiul său, sau chiar pentru el însuşi. 
Poate că aceasta era cauza pentru care-i telefonase lui 
Ullman. 

Ca să fie concediat cât încă mai era timp. 

leşi din parcare şi se îndreptă spre marginea oraşului şi 
apoi spre locul acela izolat din munţi. 


21. Gânduri nocturne 


Ora zece. Se prefăceau că dorm. 

Jack stătea întins pe o parte, cu faţa la perete, cu ochii 
deschişi, ascultând respiraţia calmă a lui Wendy. Mai simţea 
încă gustul aspirinelor dizolvate iar limba îi era aspră, şi 
parcă uşor amorţită. La şase şi un sfert Al Shockley sunase. 
Era opt şi un sfert în est. Wendy era jos cu Danny, citeau în 
faţa şemineului din hol. 

— Convorbire personală, a spus centralista. Pentru Jack 
Torrance. 

— La telefon. 

Mutase telefonul în mâna dreaptă, în timp ce cu stânga 
îşi scoase batista din buzunar şi îşi ştersese buzele, care 
acum deveniseră foarte sensibile, după care îşi aprinse o 
țigară. 

Apoi vocea lui Al, răsunându-i puternic în ureche: 

— Jacky, băiatule, ce dracu” ai de gând? 

— Bună, Al. 

Stinse ţigara şi bâjbâi după flaconul cu Excedrine. 

— Ce se întâmplă Jack? Am primit un telefon foarte 
ciudat după-amiaza asta de la Stuart Ullman. Şi atunci când 
Stu Ullman dă un telefon interurban pe care-l plăteşte el 
însuşi, poţi fi sigur că e vorba de o chestie împuţită rău. 

— Ullman nu are de ce să-şi facă probleme, Al. Şi nici tu. 

— Dar mai exact, despre ce nu trebuie să ne facem 
probleme? Din ce mi-a spus Stu se înţelegea că e vorba de o 
combinaţie între şantaj şi un articol despre Overlook în cel 
mai obscen ziar de scandal. Spune-mi, băiete, ce e? 

— Am vrut să-l necăjesc puţin, zise Jack. Când am stat 
prima dată de vorbă cu el mi-a dezgropat tot trecutul şi mi 
l-a fluturat prin faţa ochilor ca pe o pereche de chiloţi 
murdari. Băutura. Slujba pierdută pentru că am bătut un 
student. Mă întreb dacă sunteţi omul potrivit pentru slujba 
aceasta. Etc. M-am tot gândit că face ce face pentru că 


iubeşte prea mult hotelul ăsta blestemat. Frumosul, 
minunatul  Overlook.  'Tradiţionalul  Overlook. Sacrul 
Overlook împuţit. Ei, şi am găsit în subsol un album cu 
tăieturi din ziare. Cineva adunase aspectele mai puţin 
plăcute din istoria catedralei lui Ullman. Şi mi s-a părut că 
s-au petrecut aici multe lucruri tenebroase. 

— Sper că asta e o metaforă, Jack. Vocea lui Al suna 
înfricoşată. 

— Este, dar am aflat... 

— Cunosc istoria hotelului. 

Jack îşi duse mâna prin păr: 

— Aşa că i-am dat telefon şi l-am necăjit. Recunosc că nu 
a fost o idee prea strălucită şi n-o s-o repet. Punct. 

— Stu zice că ai de gând să fluturi şi tu nişte chiloţi 
murdari. 

— Stu e un cretin, lătră Jack în receptor. l-am spus că m- 
am gândit să scriu despre Overlook, da. Vreau să scriu. 
Cred că locul acesta este o ilustrare perfectă, totală, a 
istoriei şi caracterului american postbelic. Pare cam 
pretenţios ce zic!... ştiu... dar toate datele sunt aici, Al! 
Dumnezeule, poate ieşi o carte mare. Dar e numai un 
proiect pentru viitorul îndepărtat, te asigur. Am mai multe 
belele pe cap acum decât pot să duc şi... 

— Jack, nu este suficient. 

Se holbă la receptorul negru, incapabil să creadă că 
auzise bine: 

— Ce? Al, ai spus... 

— Am spus exact ce am spus. Ce înseamnă viitorul 
îndepărtat, Jack? Pentru tine poate fi vorba de doi ani, 
poate cinci. Pentru mine înseamnă treizeci sau patruzeci, 
pentru că-mi doresc să fiu asociat cu hotelul Overlook mult 
timp. Mă dezgustă ideea că ai de gând să scrii porcării 
despre hotelul meu, ca apoi să le înfăţişezi drept un giuvaer 
al literaturii americane. 

Jack rămase fără grai. 


— Am încercat să te ajut, Jacky, băiatule. Am fost în 
război împreună şi am fost de părere că-ţi datorez o mână 
de ajutor. Îţi aminteşti războiul? 

— Mi-l amintesc, mormăi el, dar cărbunii indignării 
începuseră deja să-i mocnească în piept. 

Mai întâi Ullman, apoi Wendy, acum Al. Ce-i asta? 
Săptămâna Naţională Hai Să-l Dezmembrăm pe Jack 
Torrance? Încleştă şi mai tare fălcile, se întinse după ţigări 
dar răsturnă pachetul pe jos. I-a fost vreodată simpatic 
nenorocitul ăsta, puţa asta, care-i vorbeşte din biroul său 
luxos din Vermont? I-a fost simpatic într-adevăr? 

— Înainte să-l loveşti pe puştiul ăla, Hatfield, spunea Al, 
convinsesem Consiliul de conducere să nu te dea afară, ba 
chiar să rămâi definitiv pe post. Ai dat cu bâta-n baltă. i- 
am găsit chestia asta cu hotelul, un loc frumos şi liniştit în 
care să te aduni, să-ţi termini piesa şi să aştepţi până când 
eu şi cu Harry Effinger îi convingem pe cei de la şcoală că 
au făcut o mare greşeală. Acum mi se pare că ai de gând să- 
mi ronţăi şi braţul cu care te-am ajutat. Aşa obişnuieşti să 
spui mulţumesc prietenilor? 

— Nu, şopti Jack. 

Nu îndrăzni să spună mai mult. Capul îi zvâcnea din 
cauza cuvintelor fierbinţi, gravate în agua forte pe creier 
care doreau cu disperare să fie rostite. Încercă să se 
gândească la Danny şi Wendy, de a căror soartă era 
răspunzător, Danny şi Wendy care stăteau cuminţi la parter 
în faţa focului, lucrând cu primele abecedare pentru clasa 
întâi şi crezând că totul este O.K. Dacă-şi pierde slujba, ce 
se întâmpla atunci? Plecau în California în Volkswagenul lor 
sleit? Îşi spunea că trebuie să cadă în genunchi şi să-l 
implore pe Al să nu-l dea afară, dar cuvintele rele tot se mai 
îmbulzeau, iar mâna care încerca să ţină strâns hăţurile 
mâniei lui părea alunecoasă. 

— Poftim? îl întrebă aspru Al. 

— Nu, zise. Nu mă port aşa cu prietenii. Şi tu ştii asta. 


— Cum pot să ştiu? În cel mai rău caz te pregăteşti să-mi 
mânjeşti hotelul, dezgropând cadavre care au fost decent 
îngropate cu mulţi ani în urmă. În cel mai bun caz, dai 
telefon directorului meu, care este o persoană plină de 
temperament, dar extrem de competentă, şi-l aduci în 
pragul nebuniei... pretinzând că e numai un joc stupid. 

— A fost mai mult decât un joc, Al. Pentru tine e mai uşor. 
Nu stai la mila niciunui prieten bogat. Nu ai nevoie de 
niciun prieten înăuntru, pentru că tu eşti înăuntru. Nici 
măcar nu s-a pomenit vreodată cât de aproape ai fost de 
marginea prăpastiei, nu? 

— Aşa e, zise Al. Vocea îi scăzuse puţin în intensitate şi 
părea plictisit şi obosit de întreaga poveste: Dar Jack, Jack... 
N-am ce-i face. Nu pot schimba nimic. 

— Ştiu, spuse Jack fără nuanţe. Sunt concediat? Cred că 
ar fi mai bine să-mi comunici asta acum. 

— Nu, dacă faci două chestii pentru mine. 

— În regulă. 

— N-ar fi mai bine să auzi întâi condiţiile înainte de a le 
accepta? 

— Nu. Spune-mi care-i târgul şi sunt de acord. Trebuie să 
mă gândesc la Wendy şi la Danny. Dacă vrei să mă castrezi, 
o să-ţi trimit coaiele prin poştă. 

— Eşti sigur că poţi să-ţi permiţi luxul de a-ţi plânge 
singur de milă, Jack? 

Închise ochii şi-şi strecură un Excedrine printre buzele 
uscate. 

— În momentul acesta simt că este singurul lux pe care 
mi-l pot permite. Trage... iartă-mă, n-am avut intenţia să fac 
vreo glumă. 

Al tăcu o clipă. Apoi spuse: 

— În primul rând, nu-l mai suna pe Ullman. Nici măcar 
dacă luaţi foc. Dacă se întâmplă aşa ceva, chemaţi 
mecanicul, tipul ăla care înjură tot timpul, ştii cine... 

— Watson. 

— Da. 


— Bine. S-a făcut. 

— În al doilea rând promite-mi, Jack, pe cuvânt de 
onoare, că nu vei scrie nicio carte despre istoria vreunui 
renumit hotel alpin din Colorado. 

Câtva timp furia i-a fost atât de mare, că nu a putut să 
articuleze nicio vorbă. Sângele îi zvâcnea cu putere în 
urechi. Era de parcă primise un telefon de la un Medici al 
Secolului XX... te rog, fără portrete de-ale familiei mele în 
care să li se vadă negii, sau te arunc înapoi în noroi. 
Subvenţionez numai tablourile frumoase, când o pictezi pe 
fiica bunului meu prieten şi asociat, te rog fii drăguţ şi 
omite aluniţa, sau te arunc înapoi în noroi. Sigur că suntem 
prieteni... amândoi suntem persoane civilizate, nu? Am 
împărţit casa şi masa şi băutura. Vom fi mereu prieteni, iar 
zgarda pe care ţi-am pus-o va fi ignorată, de comun acord, 
iar eu voi avea grijă de tine; voi fi bun şi binevoitor. Tot ce-ţi 
cer în schimb este sufletul tău. Un fleac. Putem chiar să 
ignorăm faptul că mi l-ai dat, aşa cum ignorăm zgarda. Tine 
minte, talentat prieten, sunt sute de Michelangelo care 
cerşesc pe străzile Romei... 

— Jack? Mai eşti la telefon? 

Scoase un sunet sugrumat care trebuia să însemne „da”. 

Vocea lui Al era foarte hotărâtă şi sigură: 

— Nu cred că-ţi cer prea mult, Jack. Vor fi alte cărţi. Nu 
te poţi aştepta să te subvenţionez, în timp ce tu... 

— Bine. Sunt de acord. 

— Şi nici nu vreau să crezi că încerc să-ţi controlez viaţa 
artistică, Jack. Mă cunoşti prea bine. Numai că... 

— Al? 

— Poftim? 

— Derwent mai are vreo legătură cu Overlook? 

— Nu văd cum acest lucru te-ar putea interesa, Jack. 

— Nu, zise Jack cu răceală în glas. Cred că nu mă 
interesează. Al, mi se pare că o aud pe Wendy strigându- 
mă. 'le sun eu. 


— Sigur, Jacky, băiatule. Şi o să stăm de vorbă pe 
îndelete. Cum merge? Stai pe uscat? 

(ŢI-AI LUAT PORŢIA DE SÂNGE PROASPĂT ŞI NICI 
ACUM NU POŢI SĂ-MI DAI PACE?) 

— Parcă aş fi în deşert. 

— Şi eu. Chiar începe să-mi placă să fiu treaz. Dacă... 

— "Te sun eu, Al. Wendy... 

— Sigur. Bine. 

Închisese. Şi atunci începură crampele, lovindu-l 
năprasnic, făcându-l să se încovoaie în faţa telefonului, ca 
un penitent, cu mâinile pe pântece, capul pulsându-i 
puternic, ca o vezică urinară uriaşă. 

„Viespea, după ce a înţepat, se mişcă...” 

Îi mai trecuseră puţin durerile când Wendy a urcat şi l-a 
întrebat cine fusese la telefon. 

— Al, spuse el. A sunat să vadă cum merge. l-am zis că 
totul e în ordine. 

— Jack, arăţi îngrozitor. Ţi-e rău? 

— Durerea de cap a revenit. Mă culc devreme. N-are 
niciun rost să încerc să scriu. 

— Să-ţi aduc nişte lapte cald? 

Zâmbi fără vlagă: 

— Ar fi bine. 

Şi acum stătea întins lângă ea, simţindu-i coapsele calde 
lipite în somn de ale lui. Gândul la discuţia avută cu Al, la 
umilinţa îndurată, încă îi mai dădea frisoane. Într-o bună zi 
o să se facă socoteală. Într-o bună zi o să existe o carte şi nu 
prostioara la care se gândise la început, ci o adevărată 
bijuterie a literaturii, bazată pe cercetări aprofundate, cu 
fotografii; carte în care va dezvălui întreaga istorie 
adevărată a hotelului Overlook, murdară, cu tranzacţiile ei 
incestuoase. O va dezvălui în faţa cititorului ca pe un peşte 
disecat. Şi dacă Al Shockley avea legături cu imperiul lui 
Derwent, atunci Dumnezeu să-l aibă în pază. 

Încordat ca strunele unui pian, privea mai departe în 
întuneric, ştiind că vor mai trece ore bune până când va 


reuşi, în sfârşit, să adoarmă. 


Wendy "Torrance stătea culcată pe spate, cu ochii închişi, 
ascultând sunetele pe care soţul ei le făcea în somn - 
inspiraţia lungă, pauza scurtă, expiraţia uşor guturală. Oare 
unde pleca el atunci când dormea, se întrebă. În vreun parc 
de distracţii, un Great Barrington al viselor, în care toţi 
călăreţii erau liberi şi nu exista acolo nicio nevastă-mamă 
care să le spună că au mâncat destui cârnaţi şi că trebuie să 
plece dacă vor să ajungă acasă înainte de lăsarea serii? Sau 
era cumva vorba de vreo speluncă de subsol, unde băutura 
curgea din abundență, uşile erau întotdeauna deschise, iar 
toţi tovarăşii de băutură se adunau, cu paharele în mână, în 
jurul jocului electronic de hochei, Al Shockley evidenţiindu- 
se dintre aceştia, cu nodul de la cravată desfăcut şi cămaşa 
deschisă la gât? Un loc din care şi ea şi Danny erau excluşi, 
iar muzica şi dansul nu încetau niciodată? 

Wendy era îngrijorată din cauza lui, aceeaşi grijă veche şi 
neputincioasă pe care sperase că o abandonase în Vermont 
pentru totdeauna, ca şi cum grija nu ar fi avut permis să 
treacă frontiera dintre state. Nu-i plăcea influenţa pe care 
hotelul Overlook părea să o aibă asupra lui Jack şi Danny. 

Dar cel mai înfricoşător lucru, vag şi nerostit, de nerostit 
poate vreodată, era faptul că reveniseră unul câte unul, 
toate gesturile lui Jack din vremurile când se îmbăta 
mereu... reveniseră toate simptomele, mai puţin băutura. 
Gestul des repetat de a-şi şterge buzele cu mâna sau 
batista, de parcă ar fi vrut să scape de umezeala în exces. 

Pauzele lungi în faţa maşinii de scris, mult mai multe 
ghemotoace de hârtie în coş. În seara asta găsise un flacon 
de Excedrine pe măsuţa unde era telefonul, imediat după 
ce sunase Al, dar nu era acolo niciun pahar cu apă. Mesteca 
din nou pastilele. Se enerva din lucruri neînsemnate. 

Va începe, inconştient, să pocnească din degete, într-un 
ritm nervos, când va fi prea multă linişte în jur. Va vorbi din 
ce în ce mai urât. 


Începuse să-şi facă griji şi din cauza nervilor lui. Ar fi fost 
o uşurare dacă şi-ar fi putut da şi el drumul la aburi, aşa 
cum făcea în fiecare dimineaţă şi în fiecare noapte cu 
cazanul. S-ar fi simţit chiar bine dacă l-ar auzi înjurând şi 
lovind un scaun cu piciorul sau trântind o uşă. 

Dar gesturile acestea, care constituiseră în permanenţă o 
parte a firii sale, încetaseră aproape cu totul. Şi totuşi avea 
senzaţia că Jack era din ce în ce mai des supărat pe ea sau 
pe Danny, însă refuza să se descarce. Cazanul avea o 
supapă: veche, crăpată, dar încă funcţiona. Jack nu avea 
niciuna. Niciodată nu putuse să-l descifreze prea bine. 
Danny putea, dar Danny nu vorbea despre asta. 

Şi telefonul de la Al. Aproape în acelaşi timp, Danny îşi 
pierduse orice interes pentru povestea pe care o citeau. 
Plecase de lângă ea şi se duse la biroul pe care Jack 
construise o autostradă pentru maşinuţele şi camionetele 
făcute din cutii de chibrituri. Volkswagenul de un Violet 
Violent era acolo şi Danny începuse să-l împingă repede, 
încolo şi-ncoace. Prefăcându-se că citeşte dar, de fapt, 
urmărindu-l pe Danny pe deasupra cărţii, observase un 
amalgam de gesturi prin care ea şi Jack exprimau 
neliniştea. Ştergerea buzelor. Trecerea nervoasă a ambelor 
mâini prin păr, aşa cum făcea ea în timp ce-l aştepta pe Jack 
să se întoarcă acasă din turneul său prin baruri. Nu putea 
să creadă că Al sunase numai ca să „întrebe cum merg 
treburile”. Dacă voiai să ieşi din belea, îl sunai pe Al. Dacă 
Al te suna, însă, era vorba de ceva şi mai serios. 

Mai târziu, când coborâse din nou, îl găsise pe Danny 
ghemuit în faţa focului, citind absorbit, din cărţile de clasa a 
doua, aventurile lui Joe şi Rachel la circ, împreună cu tatăl 
lor. Neliniştea dispăruse cu totul. Privindu-l, avusese din 
nou certitudinea stranie că Danny ştia mai multe şi 
înţelegea şi mai multe decât putea să întrevadă filosofia 
doctorului („Spune-mi Bill”) Edmonds. 

— Hei, e timpul să mergi la culcare, amice, spuse ea. 

— Da, bine. 


Îşi însemnă pagina şi se ridică. 

— Spală-te şi spală-te şi pe dinţi. 

— Bine. 

— Nu uita să tragi apa. 

— Nu uit. 

Au stat un timp unul lângă celălalt, privind jocul 
flăcărilor. În hol era frig şi era curent, dar în jurul 
şemineului era cald, o căldură magică ce te îmbia să mai 
rămâi. 

— Unchiul Al era la telefon, spuse ea ca din întâmplare. 

— Da? (deloc uimit) 

— Mă întreb dacă unchiul Al era supărat pe tata, mai zise 
ea, tot pe un ton neutru. 

— Sigur că da, zise Danny, privind încă focul. Nu vrea ca 
tati să scrie cartea. 

— Ce carte, Danny? 

— Despre hotel. 

Întrebarea care i se născu pe buze era aceeaşi pe care i-o 
puseseră şi ea şi Jack de mii de ori: „Cum de ştii asta?”. Dar 
nu-i dădu drumul. Nu voia să-l necăjească înainte de a 
merge la culcare, sau să-l facă să-şi dea seama că discutau 
într-un mod pur şi simplu întâmplător desigur, despre faptul 
că el cunoştea anumite lucruri pe care nu avea cum să le 
cunoască. Şi le cunoştea, era convinsă de asta. Bălmăjeala 
doctorului Edmonds cu privire la judecata inductivă şi 
logica subconştientă era doar atât: bălmăjeală. Sora ei... 
cum de ştiuse Danny că ea se gândea la Aileen în sala de 
aşteptare în ziua aceea? Şi 

(„Am visat că tati a avut un accident”). 

Scutură capul, de parcă ar fi vrut să-şi limpezească 
gândurile. 

— Du-te şi te spală, amice. 

— Bine. 

Fugi pe scări, spre camerele lor. Încruntată, Wendy intră 
în bucătărie să încălzească laptele pentru Jack. 


Şi acum, întinsă în pat şi ascultând ritmul respirației 
soţului său şi vântul de afară (ca prin minune, doar fulguise 
în după-amiaza aceea; nu se înzăpeziseră încă), îşi lăsă 
gândurile să se îndrepte asupra frumosului său fiu care îi 
provoca atâta nelinişte, asupra fiului său care se născuse cu 
căiţă pe faţă, o bucată de membrană pe care doctorii o 
întâlneau, probabil, o dată la şapte sute de naşteri, 
membrană despre care superstiţioşii spuneau că e semnul 
celui de al şaselea simţ. 

Hotări că venise timpul să vorbească cu Danny despre 
Overlook... să-l facă pe Danny să stea de vorbă cu ea. 
Mâine. Sigur. Ei doi se vor duce la Biblioteca Publică din 
Sidewinder, să vadă dacă pot împrumuta nişte manuale de 
clasa a doua pentru toată iarna, şi o să stea de vorbă cu el. 
Deschis. Gândind aşa, începu să se simtă mai bine şi somnul 
o fură în cele din urmă. 


Danny stătea întins în pat, treaz, cu ochii larg deschişi, 
ţinându-l pe bătrânul şi ramolitul Pooh în braţe (lui Pooh îi 
lipsea un ochi şi pe la cusături începuse să se iţească 
materialul cu care fusese umplut), ascultând cum dormeau 
părinţii în dormitorul lor. 

Avea senzaţia că le păzeşte somnul. Nopțile îi era cel mai 
greu. Ura nopţile şi urletul necontenit al vântului pe lângă 
aripa de vest a hotelului. 

Avionul său se legăna deasupra patului atârnat de o 
sfoară. Pe birou, lucea stins Volkswagenul de jucărie, adus 
de pe autostrada construită la parter. Cărţile de citit erau 
pe raft, cărţile de colorat erau pe masă. „Un loc pentru 
fiecare lucru şi fiecare lucru la locul său”, a zis mămica. „Şi 
atunci ştii de unde să-l iei când ai nevoie de el”. Numai că 
acum lucrurile nu se mai aflau la locurile lor. Unele lipseau. 
Mai rău, încă, apăruseră alte lucruri, lucruri pe care nu le 
puteai vedea de la bun început, ca cele din desenele sub 
care scrie: VEZI UNDE SUNT INDIENII? Şi dacă te forţai, 
şi te concentrai şi te uitai cruciş, puteai să-i vezi: chestia 


care la început ţi s-a părut a fi un cactus era de fapt un 
viteaz cu un cuţit în dinţi, iar alţii se ascundeau după stânci 
şi le puteai vedea chiar feţele rele, nemiloase arătându-se 
printre spiţele de la roţile unei căruţe cu coviltir. Dar nu-i 
puteai descoperi pe toţi, şi asta te neliniştea. Pentru că unul 
din cei pe care nu-i vedeai se va strecura în spatele tău, cu 
o toporişcă într-o mână şi un cuţit pentru scalpat în 
cealaltă... 

Se foi în pat, căutând cu privirea lumina liniştitoare a 
lampadarului. Lucrurile erau încă şi mai rele aici. Era sigur 
de asta. La început nu a fost atât de rău, dar încet-încet... 
tăticul a început să se gândească mult mai mult la băutură. 
Câteodată se înfuria pe mămica şi nici el nu ştia de ce. Îşi 
tot ştergea buzele cu batista iar ochii îi erau străini şi 
înneguraţi. Mămica era îngrijorată din cauza lui şi din 
cauza lui Danny. Nu avea nevoie să strălucească în ea ca să- 
şi dea seama de asta; se observase din felul în care îl 
interogase în ziua când furtunul se transformase în şarpe. 
Domnul Halloran a spus că, după părerea lui, toate 
mămicile strălucesc un pic şi ea ştiuse că ceva se 
întâmplase în ziua aceea. Dar nu şi ce anume. 

Aproape că i-a povestit totul, dar ceva l-a reţinut. Ştia că 
doctorul din Sidewinder îl considerase pe Tony şi lucrurile 
pe care Tony i le arăta ca fiind perfect 

(aproape) 

normale. Mama ar fi putut să nu-l creadă dacă i-ar fi spus 
despre furtun. Mai rău încă, ar fi putut să-l înţeleagă greşit, 
să creadă că ÎI LIPSEA O DOAGĂ. Înţelegea puţin ce 
înseamnă când ÎŢI LIPSEŞTE O DOAGĂ, nu tot atât cât 
înţelegea despre A AVEA UN COPIL, chestie pe care 
mămica i-o explicase cu un an în urmă, dar suficient. 

Odată, la creşă, prietenul său, Scott, îi arătase un băiat 
pe care-l chema Robin Stenger, care stătea abătut lângă 
leagăne, cu o faţă atât de lungă, de puteai să calci pe ea. 
Tatăl lui Robin preda aritmetica la şcoala unde era profesor 
şi tăticul lui Danny, iar tatăl lui Scott preda istoria tot acolo. 


Majoritatea copiilor de la creşă aveau părinţi care lucrau fie 
la şcoală, fie la făbricuţa firmei IBM situată în afara 
oraşului. Copiii cu părinţi la şcoală formau un grup, iar 
copiii cu părinţi la IBM, altul. Erau prietenii şi între membrii 
din grupuri diferite, dar era normal ca cei ai căror taţi se 
cunoşteau să dorească, mai mult sau mai puţin, să fie 
împreună. Când avea loc o ceartă între adulţii dintr-un 
grup, aceasta se propaga aproape întotdeauna, filtrată, 
către copii, dar rareori dădea naştere la mutări dintr-un 
grup în celălalt. 

El şi Scotty stăteau pe terenul de joacă, în nava spaţială, 
când Scotty îl arătă cu degetul pe Robin şi zise: 

— ÎL ştii pe ăla? 

— Da, răspunse Danny. 

Scott se aplecă spre el: 

— 'Tăticului lui I-A LIPSIT O DOAGĂ azi-noapte. L-au luat. 

— Da? Doar pentru că i-a lipsit o doagă? 

Scott păru dezgustat. 

— A înnebunit. Ştii cum. 

Scott închise ochii, îşi scoase limba şi-şi flutură degetele 
în jurul urechilor. 

— L-au dus la CASA DE NEBUNI. 

— Mamă, mamă, zise Danny. Când o să-l lase să vină 
acasă? 

— Niciodată - niciodată - niciodată - spuse Scotty 
sumbru. 

În ziua aceea şi în ziua următoare Danny a auzit că: 

a. domnul Stenger încercase să-şi omoare familia, 
inclusiv pe Robin, cu pistolul său, amintire din al doilea 
război mondial; 

b. domnul Stenger demolase întreaga casă; 

c. domnul Stenger fusese descoperit în timp ce mânca 
dintr-un castron plin cu gândaci morţi şi iarbă, de parcă ar 
fi fost lapte cu fulgi de ovăz şi între timp plângea; 

d. domnul Stenger încercase să-şi sugrume soţia cu un 
ciorap când echipa Red Sox a pierdut un meci important. 


În cele din urmă, prea frământat ca să mai tacă, îl 
întrebase pe tatăl său despre domnul Stenger. Tăticul l-a 
luat în braţe şi i-a explicat că domnul Stenger avusese 
multe probleme în ultimul timp, unele în legătură cu familia 
sa, altele în legătură cu slujba şi altele în legătură cu 
anumite lucruri pe care numai doctorii le puteau înţelege. 

Avusese crize de plâns şi cu trei nopţi în urmă începuse 
să plângă şi nu se putuse opri şi spărsese toate lucrurile din 
casă. Asta nu însemna că Îl LIPSEŞTE O DOAGĂ, a spus 
tăticul, ci înseamnă că ARE O CRIZĂ DE NERVI, iar domnul 
Stenger nu era într-o CASĂ DE NEBUNI, ci într-un 
SANATORIU. Dar, în ciuda explicaţiilor amănunțite ale 
tatălui său, Danny era înfricoşat. Nu părea a fi nicio 
diferenţă între A-ŢI LIPSI O DOAGĂ şi A AVEA O CRIZĂ DE 
NERVI, şi indiferent că-i ziceai CASĂ DE NEBUNI sau 
SANATORIU, ferestrele tot aveau gratii şi tot nu-ţi dădeau 
voie să pleci când doreai. Şi într-un mod total nevinovat, 
tatăl său confirmase o expresie de-a lui Scotty, expresia 
care-l umpluse pe Danny cu o groază vagă şi fără formă 
încă. În acel loc unde stătea acum domnul Stenger, erau 
OAMENI CU HAINE ALBE. Veneau să te ridice cu o maşină 
fără geamuri, maşină vopsită într-un cenuşiu de piatră 
funerară. Oprea în faţa casei şi OAMENI CU HAINE ALBE 
se dădeau jos şi te luau de la familia ta şi te puneau să 
locuieşti într-o cameră cu pereţi moi. Şi dacă voiai să scrii 
acasă, trebuia să scrii numai cu creioane carioca. 

— Când o să-i dea voie să se întoarcă? l-a întrebat atunci 
Danny pe tatăl său. 

— Când se va face bine, amice. 

— Şi când o să fie asta? insistase Danny. 

— Dan, spuse Jack, NIMENI NU ŞTIE. 

Şi asta era cel mai rău. Era un alt fel de a spune niciodată 
- niciodată - niciodată. O lună mai târziu, mama lui Robin l- 
a luat de la grădiniţă şi s-au mutat la Stovington, fără 
domnul Stenger. 


Toate acestea se petrecuseră cu mai bine de un an în 
urmă, după ce tăticul încetase să mai ia Lucrul Rău, dar 
înainte de a-şi pierde serviciul. Danny încă se mai gândea 
deseori la domnul Stenger. Uneori, când cădea sau se lovea 
la cap, sau îl durea burta, începea să plângă şi amintirea îl 
năpădea, însoţită de teama că nu se va putea opri din plâns, 
că o să tot plângă şi o să ţipe şi o să suspine, până când 
tăticul se va duce la telefon, va forma un număr şi va spune: 
„Alo, mă numesc Jack Torrance şi locuiesc pe Mapleline 
Way, la numărul 149. Fiul meu nu se poate opri din plâns. 
Vă rog să trimiteţi OAMENII ÎN HAINE ALBE să-l ducă la 
SANATORIU. Aşa e, Îl LIPSEŞTE O DOAGĂ. Mulţumesc.” Şi 
maşina cenuşie fără geamuri se va opri la uşa lui, îl vor 
încărca în maşină, în timp ce el încă va mai plânge isteric, 
şi-l vor duce departe. Când îşi va mai vedea mămica şi 
tăticul? NIMENI NU ŞTIE. 

Frica îl făcea să tacă. Mai mare cu un an, era sigur acum 
că părinţii lui nu-l vor lăsa să fie luat de acasă pentru 
simplul motiv că a crezut că un furtun era un şarpe, mintea 
lui rațională era sigură de asta, şi totuşi, când se gândea să 
le spună, amintirea veche se redeştepta şi devenea o piatră, 
umplându-i gura şi împiedicându-l să rostească cuvintele. 
Nu era ca în cazul lui Tony. Tony păruse întotdeauna ceva 
perfect normal (până la apariţia coşmarurilor, bineînţeles) 
şi părinţii săi se învăţaseră să-l accepte pe Tony ca pe un 
fenomen mai mult sau mai puţin natural. Chestia cu Tony o 
explicau prin faptul că Danny era INTELIGENI, aşa cum 
credeau amândoi (în acelaşi fel în care credeau despre ei 
înşişi că sunt INTELIGENȚI), dar un furtun preschimbat în 
şarpe, sau sângele şi bucăţile de creier pe care le-a văzut 
pe pereţii din Apartamentul Prezidenţial, când nimeni 
altcineva nu putea vedea aşa ceva, asemenea lucruri nu 
erau normale. Şi atunci nu era logic să presupună că urmau 
să vină OAMENII ÎN HAINE ALBE? 

Şi totuşi le-ar fi putut spune, dacă n-ar fi fost sigur că mai 
devreme sau mai târziu ar fi plecat toţi din hotel. Şi el voia 


cu disperare să plece de la Overlook. Dar mai ştia, de 
asemenea, că aceasta era ultima şansă a tăticului său, că el 
se afla aici, la Overlook, nu doar ca să aibă grijă de hotel. 
Era aici şi ca să lucreze. Să-i treacă suferinţa pentru că-şi 
pierduse celălalt serviciu. S-o iubească pe mămica/Wendy. 
Şi, până foarte de curând, se părea că toate lucrurile astea 
se întâmplă. Doar în ultima vreme tăticul a început să aibă 
probleme. De când a găsit hârtiile alea. 

(„Acest loc inuman dă naştere monştrilor cu chip 
omenesc”). 

Ce însemna asta? Se rugase, dar Dumnezeu nu-i spusese. 
Şi ce va face tăticul dacă nu va mai putea să lucreze aici? 
Încercase să afle citindu-i gândurile şi devenise, tot mai 
convins că nici tăticul nu ştia. Cea mai bună dovadă o 
primise mai devreme, în timpul serii, când unchiul Al îl 
sunase pe tăticul la telefon şi-i spusese lucruri urâte şi 
tăticul nu îndrăznise să-i răspundă pentru că unchiul Al 
putea să-l dea afară din serviciul ăsta, tot aşa cum domnul 
Crommert, directorul de la Stovington şi Consiliul de 
Administraţie îl dăduseră afară din postul lui de profesor la 
şcoală. Şi tăticul era speriat de moarte din cauza asta, 
pentru el însuşi, pentru mămica şi pentru Danny. 

Aşa că nu avusese curaj să spună nimic. Nu putea decât 
să urmărească neputincios evenimentele şi să spere că nu 
există niciun indian, sau dacă există, că acesta se 
mulţumeşte să aştepte un vânat mai gras şi că lasă 
trenuleţul lor cu trei vagoane să treacă nevătămat. 

Dar, indiferent cât de tare ar fi încercat, nu putea să 
creadă asta. 

Lucrurile erau şi mai rele acum la Overlook. 

Se apropia vremea ninsorilor, şi când va veni zăpada, 
orice biete alternative pe care le-ar fi avut, ar fi fost 
revocate. Şi după zăpadă ce va mai urma? Ce va fi atunci 
când vor fi izolaţi, lăsaţi la voia celui care poate că doar se 
juca cu ei până atunci? 

(„leşi şi ia-ţi doctoria!”) 


Şi apoi? AMIRC. 

Începu să tremure şi se întoarse pe partea cealaltă. Putea 
să citească mai mult acum. Mâine poate că va încerca să-l 
cheme pe 'Tony, va încerca să-l facă pe Tony să-i arate exact 
ce era AMIRC şi dacă exista vreun mod în care el putea 
împiedica asta. Va risca să aibă coşmaruri. Trebuia să ştie. 

Danny era încă treaz, mult timp după ce somnul prefăcut 
al părinţilor săi devenise adevărat. Se răsucea în pat, 
mototolind cearşafurile, luptându-se cu o problemă mult 
prea mare şi complicată pentru el, lipsit de somn în toiul 
nopţii, ca o santinelă solitară. Şi când adormi şi el, mult 
după miezul nopţii, numai vântul mai rămase treaz, 
cercetând hotelul şi hohotindu-şi rafalele pe sub strălucirea 
îngheţată a stelelor. 


22. În microbuz 


Cineva montase un radio foarte vechi de Buick sub 
bordul microbuzului şi acum, îndepărtat şi sugrumat de 
paraziți, din difuzorul lui se revărsa sunetul inconfundabil al 
lui John Fogerty şi al grupului său, „Creedence Clearwater 
Revival”. Wendy şi Danny erau pe drumul spre Sidewinder. 
Ziua era frumoasă şi senină. Danny răsucea în mâini pe 
toate părţile legitimaţia portocalie de la bibliotecă a lui Jack 
şi părea destul de vesel, dar Wendy avea sentimentul că e 
tras la faţă şi obosit, de parcă nu ar fi dormit suficient şi era 
alimentat acum numai de energia nervoasă. 

Cântecul se sfârşi şi auziră vocea disc jockey-ului: „Mda, 
acesta a fost Creedence. Şi vorbind de luna posomorâtă, se 
pare că aceasta va răsări şi deasupra zonei de emisie nu 
peste mult timp, oricât de greu ne poate veni să credem aşa 
ceva, având în vedere ultimele trei zile minunate, 
primăvăratice, de care ne-am bucurat. Staţia meteo ne 
anunţă însă că maximul barometric va scădea până la ora 
unu după-amiază, făcând loc unei mari zone depresionare, 
care se va opri chiar deasupra noastră, la altitudine, unde 
aerul este rarefiat. Temperaturile vor scădea brusc iar 
precipitaţiile vor începe odată cu lăsarea serii. În zonele 
mai înalte, inclusiv regiunea Denver, aşteptăm lapoviţă şi 
ninsoare, poate îngheţ pe unele drumuri, iar la altitudini 
mai mari, doar ninsoare. Grosimea stratului de zăpadă va fi 
de 4 cm sub 2500 metri altitudine şi sunt posibile acumulări 
de zăpadă de 10-15 cm în Central Colorado. Serviciul de 
circulaţie vă atrage atenţia că dacă aveţi de gând să faceţi 
un tur prin munţi cu maşina în această după-amiază sau la 
noapte, trebuie să aveţi lanţurile la dumneavoastră. Şi nu 
plecaţi nicăieri decât dacă este absolut necesar. [ineţi 
minte - adăugă glumeţ - aşa au intrat cei din grupul lui 
Donner în bucluc. Nu au fost deloc atât de aproape de 
avioane pe cât şi-au închipuit.” 


Urmă o reclamă, iar Wendy se întinse şi închise radioul: 

— Te superi? 

— Nu, nu, e-n regulă. 

Privi spre cerul care acum era albastru şi strălucitor: 

— Cred că tati a ales ziua cea mai bună ca să tundă 
animalele din gardul viu, nu? 

— Aşa cred şi eu, aprobă Wendy. 

— Şi nici nu pare că o să ningă, adăugă Danny cu 
speranţă în glas. 

— 'Ţi-e frig la picioare? întrebă Wendy. 

Încă se mai gândea la gluma pe care disc jockey-ul o 
făcuse despre grupul lui Donner. 

— Nu, nu mi-e frig. 

Ei bine, gândi ea, acum e momentul. Dacă ai intenţia să 
deschizi discuţia, fă-o acum, sau taci din gură pentru 
totdeauna. 

— Danny, zise ea, încercând să pară cât mai nepăsătoare, 
ai fi mai fericit dacă am pleca de la Overlook? Dacă nu am 
rămâne peste iarnă aici? 

Danny îşi privi mâinile: 

— Cred că da, zise. Da. Dar e vorba de serviciul lui tati. 

— Câteodată, spuse ea cu prudenţă, mi se pare că şi tata 
ar fi mai fericit departe de Overlook. 

Trecură pe lângă un semn pe care scria; SIDEWINDER, 
18 mile, luă curba cu grijă şi schimbă viteza într-a doua. Nu 
se aventura pe pantele astea; o speriau îngrozitor. 

— Aşa crezi? o întrebă Danny. Se uită atent la ea apoi 
scutură din cap: Eu nu cred. 

— De ce nu? 

— Pentru că e îngrijorat din cauza noastră, zise Danny, 
alegându-şi cu grijă cuvintele. 

Era greu să-i explice, atâta vreme cât şi el înţelegea 
foarte puţin din ce se întâmplă. Se gândi din nou la 
incidentul despre care îi povestise şi domnului Hallorann, 
cu băiatul din magazin, care voia să fure un radio. A fost 
ceva deprimant, dar cel puţin era clar ce se întâmplă, chiar 


şi pentru Danny, care era foarte mic pe vremea aceea. Dar 
oamenii mari se zbuciumau întotdeauna, fiecare acţiune 
posibilă era mânjită de gândul la consecinţe, de îndoieli, de 
imaginea despre sine, de sentimentele de dragoste şi 
responsabilitate. Fiecare alegere posibilă părea a avea 
dezavantajele ei şi uneori el nu înţelegea de ce 
dezavantajele erau dezavantaje. Era foarte greu. 

— Crede... începu Danny din nou şi apoi îi aruncă o 
privire scurtă. Ea se uita la drumul din faţă, nu la el, şi simţi 
că poate să continue. Crede că poate o să ne simţim singuri. 
Şi apoi se gândeşte că îi place aici şi că este un loc bun 
pentru noi. Ne iubeşte şi nu vrea să fim singuri... sau 
trişti... dar crede că chiar dacă suntem, o să fie bine până la 
urmă. Înţelegi? 

Wendy dădu din cap: 

— Da, dragă, înţeleg. 

— Îi este teamă că dacă plecăm, nu mai găseşte altă 
slujbă. Că o să trebuiască să cerşim, sau cam aşa ceva. 

— Atâta tot? 

— Nu, dar restul e foarte neclar. Pentru că el s-a 
schimbat acum. 

— Da, zise ea, oftând. 

Panta nu mai era atât de abruptă şi schimbă în viteza a 
treia. 

— Nu spun minciuni, mami. Jur. 

— Ştiu, iubitule, zâmbi ea. Tony ţi-a spus? 

— Nu, zise el. Pur şi simplu ştiu. Doctorul ăla n-a crezut 
în Tony, nu-i aşa? 

— Dă-l încolo pe doctor, zise Wendy. Eu cred în Tony. Nu 
ştiu ce este sau cine este, dacă el este o parte mai deosebită 
din tine sau dacă vine... de altundeva, dar cred în el, Danny. 
Şi dacă tu... el... voi credeţi că trebuie să plecăm, aşa vom 
face. Vom pleca noi doi şi tata va veni la primăvară. 

O privi strălucind de speranţă: 

— Unde? La un motel? 


— Iubitule, nu ne putem permite, O să stăm la mama 
mea. 

Speranţa de pe chipul lui Danny se stinse: 

— Ştiu... spuse şi se opri. 

— Ce? 

— Nimic, mormăi el. 

Schimbă iarăşi vitezele, căci panta devenise din nou 
abruptă. 

— Nu vorbi aşa, amice. Cred că ar fi trebuit să avem 
discuţia asta încă de acum câteva săptămâni. Aşa că te rog. 
Ce ştii? N-o să mă supar. Nu pot să mă supăr, pentru că este 
prea important. Spune drept. 

— Ştiu ce simţi faţă de ea, zise Danny şi oftă. 

— Ce simt? 

— Rău, spuse Danny, apoi continuă pe un ton ritmat, 
cântat, înfricoşând-o: Rău. Tristă. Supărată. E ca şi când nu 
ar fi mămica ta. Ca şi când ar vrea să te mănânce. O privi 
speriat: Şi nici mie nu-mi place acolo. Se gândeşte mereu 
cum ea ar fi o mamă mai bună pentru mine decât eşti tu. Şi 
cum să mă ia de la tine. Mami, nu vreau să merg acolo. Mai 
bine rămân la Overlook decât să merg acolo. 

Wendy era zguduită. Lucrurile mergeau chiar atât de rău 
între ea şi mama ei? Dumnezeule, prin ce iad trecuse 
copilul acesta, dacă aşa era; şi da, le putea citi într-adevăr 
gândurile. Se simţi brusc mai dezbrăcată decât dacă ar fi 
fost complet goală, se simţi mai jenată decât dacă ar fi fost 
surprinsă în timpul unui act obscen. 

— E în regulă, zise ea. În regulă, Danny. 

— Eşti supărată pe mine? întrebă el cu o voce mică, în 
pragul plânsului. 

— Nu, nu sunt. Zău că nu. Sunt doar puţin şocată. 

Treceau acum pe lângă semnul SIDEWINDER 15 mile şi 
Wendy se relaxă. De aici încolo drumul era mai bun. 

— Vreau să-ţi mai pun o întrebare şi vreau să-mi răspunzi 
la ea cât de sincer eşti în stare. Vrei? 

— Da, mami. 


Răspunsul era aproape şoptit. 

— Tăticul tău a început din nou să bea? 

— Nu, zise. 

Atât. Nu rosti celelalte cuvinte care i se formară pe buze 
după negația aceasta simplă: Nu încă. 

Wendy se relaxă şi mai mult. Puse o mână pe piciorul lui 
Danny şi-l strânse uşor. 

— 'Tăticul tău a încercat foarte tare, spuse încet. Pentru 
că ne iubeşte. Şi noi îl iubim, nu? 

El dădu din cap cu gravitate. 

Vorbind parcă singură, continuă: 

— Nu e un om perfect, dar a încercat... Danny, a încercat 
tare de tot! Când s-a... oprit... a fost un iad pentru el. Încă 
mai trăieşte în iadul acela. Cred că dacă nu eram noi, nu s- 
ar fi oprit. Vreau să fac numai ce e bine. Şi nu ştiu. Să 
plecăm? Să rămânem? Oricum am face suntem între ciocan 
şi nicovală. 

— Ştiu. 

— Îmi faci un serviciu, amice? 

— Care? 

— Încearcă să-l chemi pe Tony. Acum. Întreabă-l dacă 
suntem în siguranţă la Overlook. 

— Am încercat deja, zise Danny încet. În dimineaţa asta. 

— Şi ce s-a întâmplat? îl întrebă Wendy. Ce-a spus? 

— N-a venit, spuse Danny. Iony n-a venit. 

Şi, pe neaşteptate, izbucni în plâns. 

— Danny, exclamă alarmată. lubitule, nu face asta. le 
TOg... 

Microbuzul derapă, traversând linia dublă şi ea îl 
redresă, speriată. 

— Nu mă duce la bunica, zise Danny printre lacrimi. le 
Tog, mămico, nu vreau să mă duc acolo, vreau să stau cu 
tata... 

— Bine, spuse Wendy încet. Bine, aşa vom face. 

Scoase o batistă de hârtie din buzunarul bluzei şi i-o puse 
în mână. 


— Rămânem. Şi totul va fi bine. Va fi foarte bine. 


23. Terenul de joaca 


Când ieşi pe terasă, Jack îşi trase fermoarul hainei până 
sub bărbie, clipind des în aerul curat şi rece. În mâna 
stângă ducea o pereche de foarfece de grădină, acţionate 
electric de o baterie. Cu mâna dreaptă, scoase o batistă 
curată, îşi şterse buzele cu ea şi o îndesă în buzunar. Au zis 
la radio că o să ningă. Greu de crezut, chiar dacă vedea 
cum norii se adună departe la orizont. 

Porni pe alee înspre grădina englezească, mutând 
foarfeca de grădină în cealaltă mână. N-o să dureze mult, 
îşi zise; este suficient un mic retuş. Frigul din timpul nopţii 
le-a oprit cu siguranţă din creştere. Urechile iepurelui erau 
puţin cam stufoase, iar din două labe ale câinelui 
crescuseră nişte cioate verzi, însă leii şi bizonul arătau bine. 
O mică tunsoare şi o să fie totul în regulă. Apoi poate să 
vină şi zăpada. 

Aleea pavată se sfârşea brusc, ca o trambulină. Ajuns la 
capătul ei trecu pe lângă bazinul secat acum până la poteca 
pietruită care şerpuia printre sculpturile din verdeață şi 
ajungea până la terenul de joacă. Se îndreptă spre iepure şi 
apăsă butonul de pe mânerul foarfecei. Maşinuţa prinse 
viaţă şi începu să zumzăie în surdină. 

— Salut, Frate lepure, zise Jack. Ce mai faci, cum o mai 
duci? Îmi permiţi să-ţi scurtez părul până la urechi? 
Minunat. la spune, ai auzit bancul ăla cu un comis voiajor şi 
o doamnă cu un pudel? 

Chiar şi în urechile lui vocea îi suna prefăcută şi 
prostească şi se opri. Îşi dădu seama că nu-i pasă prea mult 
de animalele astea croite din tufe. Întotdeauna i se păruse 
ceva pervers să supui la chinuri un tufiş bătrân şi urât ca 
să-l transformi în altceva. Pe marginea unei şosele din 
Vermont, pe o colină, se afla un panou publicitar tăiat dintr- 
un tufiş, făcând reclamă unui anumit sortiment de 


îngheţată. Era urât să faci natura să comercializeze 
îngheţată. Era de-a dreptul grotesc. 

(„N-ai fost angajat aici ca să filosofezi, Torrance”) 

O, da, era adevărat. Foarte adevărat. Potrivi urechile 
iepurelui, împrăştiind pe iarbă câteva crenguţe şi rămurele. 
Foarfeca scotea zumzăitul acela grav şi metalic, 
dezgustător aproape, care părea a fi vocea tuturor 
dispozitivelor electrice acţionate de baterii. Soarele 
strălucea, dar cu raze reci şi acum nu mai era chiar atât de 
plauzibil că urma să ningă. 

Muncind repede, ştiind că a te opri pe gânduri când 
făceai o asemenea treabă era de obicei o greşeală, Jack 
retuşă şi „faţa” iepurelui (deşi de aproape nu prea părea a 
fi o faţă, dar ştia că la distanţă de vreo douăzeci de paşi, 
jocul de lumini şi umbre îţi sugera aşa ceva, jocul de lumini 
şi umbre, împreună cu imaginaţia privitorului) şi apoi îi 
netezi pântecul. 

Isprăvind, închise foarfeca, se îndepărtă înspre terenul 
de joacă şi apoi se întoarse brusc, ca să aibă o imagine de 
ansamblu a iepurelui. Da, arăta bine. Aşa, acum o să se 
ocupe de câine. 

„Dar dacă ar fi hotelul meu, îşi spuse, v-aş tăia pe toţi din 
rădăcini.” Aşa ar face. l-ar tăia din rădăcini, apoi ar pune 
iarbă pe locul unde au fost, şi după aceea ar instala câteva 
măsuţe metalice cu umbrele colorate în culori vesele. 
Oaspeţii puteau savura cocktailuri pe peluza de la Overlook, 
sub soarele verii. Tot felul de cocktailuri, care mai de care 
mai frumos colorate şi cu nume exotice. Poate un gin tonic. 
Jack scoase batista şi îşi şterse buzele cu ea. 

— Haide, haide, îşi şopti. 

Nu era ceva la care merita să se gândească. 

Era tocmai pe punctul de a se întoarce când, cedând unui 
impuls de moment, se răzgândi şi se îndreptă spre terenul 
de joacă. Ciudat cum nu ajungi niciodată să-ţi cunoşti 
propriul copil, gândi el. Şi el şi Wendy se aşteptaseră ca lui 
Danny să-i placă la nebunie locul acesta; avea tot ce-şi 


putea dori un băieţel de vârsta lui. Dar Jack ştia că Danny 
nu călcase nici măcar de vreo cinci ori pe aici, cel mult. 
Poate că dacă ar mai fi fost vreun puşti cu care să se joace, 
lucrurile ar fi stat altfel. 

Poarta scârţâi încet când o deschise ca să intre pe teren, 
şi apoi se auzi pietrişul scrâşnindu-i sub picioare. Se duse 
mai întâi spre căsuţa pitică, o copie perfectă în miniatură a 
hotelului însuşi. Îi ajungea până la jumătatea coapsei, exact 
înălţimea lui Danny. Jack se lăsă pe vine şi privi prin 
ferestrele de la etajul al treilea. 

— Uriaşul a venit să vă smulgă din paturi şi să vă 
mănânce, zise el cavernos. 

Dar nici asta nu era nostim. Puteai desface casa din 
balamale foarte uşor. Înăuntru te aştepta deziluzia. Pereţii 
erau pictaţi, dar locul era aproape gol. Dar bineînţeles că 
aşa şi trebuia să fie, îşi spuse, cum altfel să intre copiii 
înăuntru? Mobila de jucărie, câtă va fi fost ea în timpul verii, 
probabil că era împachetată şi pusă bine la păstrare în 
magazie. 

Se îndreptă spre tobogan, puse foarfecele jos şi după ce 
aruncă o privire peste umăr ca să se asigure că Wendy şi 
Danny nu se întorseseră, se urcă pe el şi se aşeză în vârf. 
Era un tobogan pentru copii mai mari, dar tot era prea mic 
pentru el. De cât timp nu se mai dăduse pe un tobogan? De 
douăzeci de ani? Era imposibil să fi fost atât de demult, nu 
părea să fi fost atât de demult, dar aşa era, douăzeci de ani, 
sau poate chiar mai mult. Îşi amintea cum tatăl lui îl ducea 
în parcul de distracţii din Berlin, New Hampshire, pe 
vremea când avea vârsta lui Danny şi se dădea în toate 
drăciile: tobogan, leagăne, balansoare. Mâncau cârnaţi, 
apoi cumpărau alune de la vânzătorul ambulant. Stăteau pe 
o bancă şi le mâncau, în timp ce nori crepusculari de 
porumbei se adunau în jurul lor. 

„Păsări afurisite care se hrănesc cu putreziciuni,” 
obişnuia să spună tatăl său. „Să nu le dai de mâncare, 
Jacky.” 


Dar până la urmă, hrăneau amândoi porumbeii, făcând 
haz de felul lacom în care aceştia alergau după alune. Jack 
credea că era singurul dintre copii pe care tatăl îl ducea în 
parc. El era favoritul, dar chiar aşa, o lua pe coajă de multe 
ori când bătrânul era beat, chestie care se întâmpla foarte 
des. Dar Jack îl iubise cât de mult fusese în stare, mult timp 
după ce restul familiei ajunsese să simtă numai ură şi 
teamă. 

Se împinse cu mâinile şi alunecă, dar nu fu mulţumit. 
Nefolosit, toboganul avea prea multe asperităţi şi nu puteai 
lua viteză. lar fundul lui era pur şi simplu prea mare. 
Picioarele lui adulte se proptiră în moviliţa în care mii de 
picioare de copii aterizaseră înaintea lui. Se ridică, îşi 
scutură pantalonii şi se uită la foarfeca de grădină. Însă în 
loc să se întoarcă la treabă, se îndreptă spre leagăne, care 
şi ele îl dezamăgiră. Lanţurile ruginiseră de la încheierea 
sezonului şi scheunau mai tare ca un câine lovit de maşină. 
Jack îşi promise că o să le ungă la primăvară. 

„Ar trebui să încetezi”, se avertiză. „Nu mai eşti copil şi 
nu ai nevoie de locul ăsta ca să ţi-o dovedeşti.” 

Dar se îndreptă spre segmentele tubulare de ciment - 
erau prea mici pentru el şi trecu pe deasupra lor - şi apoi 
spre gardul de siguranţă care marca marginea terenului. 
Se apucă cu mâinile de verigile lanţului şi se uită printre 
ele, lumina soarelui desenându-i dungi pe chip, de parcă s- 
ar fi aflat în spatele unor gratii. Îşi dădu seama de asta şi 
scutură veriga lanţului, prefăcându-se cuprins de chinuri şi 
şopti: 

— Daţi-mi drumul! Daţi-mi drumul! 

Dar, pentru a treia oară, nu era deloc nostim. Era timpul 
să se întoarcă la treabă. 

Atunci auzi sunetul în spatele lui. 

Se întoarse brusc, încruntat, jenat, întrebându-se dacă 
nu cumva îl văzuse cineva cum se prostea aici, pe teritoriul 
puştilor. Ochii i se mişcară în toate părţile, de la scrânciob 
până la balansoarul în care numai vântul se legăna. Apoi, 


mai departe, către poartă şi gărduţul care separa terenul 
de joacă de gazon şi grădina englezească, cu leii strânşi la 
un loc, parcă protejând poteca, cu iepurele aplecat, parcă 
gata să pască iarba, cu bizonul pregătit de atac, cu câinele 
aşezat pe picioarele din spate. Şi în spatele lor, pajiştea 
netedă şi hotelul. De unde stătea, putea vedea chiar o parte 
din terenul de crichet din partea de vest a hotelului 
Overlook. 

Totul era ca şi înainte. Atunci, de ce i s-a făcut pielea de 
găină pe faţă şi pe mâini, şi de ce părul de la ceafă i s-a 
zburlit de parcă muşchii gâtului i s-au încordat pe 
neaşteptate? 

Privi din nou către hotel, dar răspunsul nu venea dintr- 
acolo. Overlook stătea la locul lui, cu ferestrele întunecate, 
cu un fir subţire de fum care se ondula din coşul de pe 
acoperiş, urcând de la focul care ardea mocnit în şemineul 
din hol. 

(Băieţică, mai bine apucă-te de treabă, dacă nu vrei, când 
se vor întoarce, să te întrebe ce ai făcut toată ziua). 

Sigur, să se apuce de treabă. Pentru că venea zăpada şi 
el trebuia să tundă tufele astea nenorocite. Era parte din 
înţelegere. În afară de asta, nu vor îndrăzni... 

(Cine? Ce? Să îndrăznească să ce?) 

Se îndreptă spre foarfeca de grădină, aflată pe jos, lângă 
piciorul toboganului, iar sunetul pe care-l făcea pietrişul 
strivit sub tălpi i se păru anormal de puternic. Acum şi 
pielea de pe testicule i se făcuse de găină, iar fesele i se 
încordaseră, şi le simţea tari şi grele ca pietrele de moară. 

(„Lisuse, ce e asta?”) 

Se opri lângă foarfecă, dar nu făcu nicio mişcare să o 
ridice. Da, ceva nu era în regulă în gardul viu cu chipuri de 
animale. Şi era atât de simplu, atât de uşor de observat, că 
nu-şi dăduse seama de prima dată. Haide, se răţoi, tocmai 
ai tuns blestematul ăla de iepure, ce mare... 

(asta e) 

I se opri respiraţia. 


Iepurele era aşezat pe patru labe şi păştea iarbă. Era cu 
burta aşezată pe pământ. Dar cu nici zece minute în urmă, 
fusese aşezat pe picioarele dinapoi, sigur că aşa fusese, 
doar îi tunsese urechile... şi burta. 

Privi repede câinele. Când coborâse pe potecă, câinele 
stătea în două labe, într-o poziţie care sugera că cere ceva 
dulce, o bucăţică de zahăr, poate. Acum era ghemuit, cu 
capul ridicat, botul părând că mârâie în surdină. Iar leii... 

(nu, nu drăguță, ah, nu, nu... nu se poate) 

leii se apropiaseră de potecă. Cei doi din dreapta îşi 
schimbaseră poziţia, se apropiaseră mai mult unul de 
celălalt. Acum, coada celui din stânga aproape că ajungea la 
potecă. Când trecuse pe lângă ei mai înainte, leul acela 
avea coada încolăcită în jurul picioarelor. Era sigur de asta. 

Nu mai străjuiau poteca; o blocau. 

Cu o mişcare bruscă, Jack îşi puse mâinile la ochi şi apoi 
le îndepărtă. Scena nu se schimbase. Lăsă să-i scape un 
oftat uşor, prea uşor ca să fie confundat cu un geamăt. Pe 
vremea când obişnuia să bea, se temea întotdeauna că aşa 
ceva era posibil să se întâmple. Dar dacă erai un băutor 
înrăit, numeai fantasmele astea delirium tremens - şi 
vedeai gândaci care ieşeau prin pereţi. 

Dar cum le numeai dacă erai complet treaz? 

Întrebarea se voise retorică, dar mintea lui răspunse 

(le numeai nebunie) 

totuşi. 

Holbându-se la tufele în formă de animale, îşi dădu seama 
că ceva se schimbase în timpul cât avusese ochii acoperiţi. 
Câinele se apropiase. Nu mai stătea ghemuit acum, ci părea 
că e în poziţie de fugă, cu picioarele dinapoi puţin flexate, o 
labă din faţă pusă înainte, cealaltă mai retrasă. Gura tăiată 
în tufă era mai larg căscată, crenguţele uscate păreau 
ascuţite şi malefice. Şi acum avea senzaţia că poate zări şi 
urme vagi de ochi în verdeață. Ochi care-l priveau. 

Isteric, gândi: „De ce trebuie să fie retuşate? Sunt 
perfecte.” 


Alt sunet abia auzit. Făcu involuntar un pas în spate 
atunci când privi spre lei. Unul din cei doi lei din dreapta 
părea să-l fi depăşit cu foarte puţin pe tovarăşul său. [inea 
capul aplecat. O labă se furişase până aproape de gărduleţ. 
Doamne, Dumnezeule, ce mai urmează? 

(„urmează că o să sară peste gard şi o să te sfâşie ca într- 
o poveste pentru copiii neascultători”) 

Era ca în jocul pe care-l jucase în copilărie, un, doi, trei, 
la perete. Un copil se întorcea cu spatele şi număra până la 
zece, timp în care ceilalţi se furişau înspre el. Când ajungea 
la zece, se întorcea brusc, şi dacă prindea pe cineva 
mişcând, acel cineva era eliminat din joc. Ceilalţi copii 
rămâneau în poziţie de statui, până când se întorcea din 
nou şi pornea iar să numere. Şi se apropiau din ce în ce mai 
mult, până când, în cele din urmă, pe undeva după cinci dar 
înainte de zece, simţeai o mână pe spate... 

Pietrişul se rostogoli cu zgomot pe potecă. 

Tresărind puternic, întoarse capul şi se uită la câine. Era 
acum la jumătatea drumului spre potecă, exact în spatele 
leilor, cu gura mare larg deschisă. Mai înainte nu fusese 
decât un tufiş tăiat în aşa fel încât să aducă cu o formă de 
câine, ceva care nu mai semăna cu nimic, dacă îl priveai mai 
de aproape. Însă Jack observă de-abia acum că fusese astfel 
tăiat încă să semene cu un câine lup, iar câinii lup erau răi. 
Puteai să-i dresezi, să-i înveţi să ucidă. 

Foşni ceva. 

Leul din stânga ajunsese acum până la gard; botul 
atingea şipcile. Părea că rânjeşte la el. Jack mai făcu doi 
paşi înapoi. Capul îi zvâcnea nebuneşte şi simţea scrâşnetul 
uscat al respirației în gât. Se mişcase şi bizonul, îl 
înconjurase dinspre dreapta, prin spatele iepurelui. 'Ţinea 
capul aplecat, cu coarnele de verdeață îndreptate către el. 
Chestia era că nu-i puteai supraveghea pe toţi. Nu în 
acelaşi timp. 

Începu să scâncească, fără să-şi dea seama în 
concentrarea sa cumplită că scotea vreun sunet. Ochii îi 


fugeau de la una din creaturile tăiate în tufe la cealaltă, 
încercând să vadă când se mişcă. Vântul oftă adânc, scoțând 
un sunet lugubru prin crengile dese. Dar ce fel de zgomot s- 
ar auzi dacă l-ar prinde? Desigur că ştia. Un zgomot ca de 
ceva frânt, sfâşiat, rupt. Ar fi... 

(nu, nu, NU, NU, NU VREAU SĂ CRED AŞA CEVA 

ÎN NICIUN CAZ!) 

Îşi acoperi ochii, prinzându-şi în mâini părul, fruntea, 
tâmplele. Şi a stat aşa timp îndelungat, teroarea crescând 
în el, până n-a mai rezistat şi şi-a dat mâinile la o parte cu 
un strigăt. 

Lângă pajişte, câinele stătea aşezat pe picioarele dinapoi, 
de parcă cerşea o coajă de pâine. Bizonul privea 
neinteresat înapoi spre terenul de crichet, aşa cum îl găsise 
Jack când venise cu foarfeca. lepurele stătea ridicat în două 
labe, cu urechile ciulite ca să prindă şi cel mai slab zgomot, 
expunându-şi pântecul proaspăt tuns. Leii, cu rădăcinile 
bine înfipte în pământ, stăteau lângă potecă. 

Rămase mult timp îngheţat, încremenit, respiraţia aspră 
domolindu-i-se în cele din urmă. Îşi scoase pachetul de 
ţigări, dar scăpă patru ţigări pe jos. Se aplecă şi bâjbăi 
după ele, fără să-şi ia ochii de la grădina englezească, de 
teamă ca nu cumva animalele să înceapă iarăşi să se mişte. 
Le ridică, îndesă neglijent trei dintre ele înapoi în pachet şi 
o aprinse pe a patra. După ce trase de două ori însetat din 
ea, o aruncă şi o strivi cu piciorul. Se întoarse şi ridică 
foarfeca. 

— Sunt foarte obosit, spuse. Acum i se părea normal să 
vorbească cu glas tare. Nu mai părea un gest de om nebun. 

— Am trăit într-o stare de încordare maximă. Viespile... 
piesa... Al vorbindu-mi cum mi-a vorbit. Dar acum totul este 
în regulă. 

Porni spre hotel, cu paşi grei. O parte a minţii sale îi făcea 
semne, neliniştită, încerca să-l facă să ocolească animalele 
verzi, dar el o ţinu înainte pe poteca pietruită, chiar printre 
ele. O adiere uşoară trecu printre tufe şi atâta tot. Îşi 


imaginase întreaga poveste. S-a speriat rău, dar se 
terminase totul. 

Se opri în bucătăria de la Overlook şi înghiţi două pastile 
de Excedrine, apoi cobori şi se uită prin hârtii, până auzi 
sunetul înfundat al microbuzului. Se duse să-i întâmpine. Se 
simţea bine. Nu găsea de cuviinţă că trebuie să-şi 
povestească halucinaţia. S-a speriat rău, dar acum totul 
trecuse. 


24. Zăpada 


Se însera. 

Stăteau pe terasă, învăluiţi în lumina care pălea, Jack în 
centru, ţinându-l pe Danny de umeri cu mâna stângă, şi pe 
Wendy de mijloc cu mâna dreaptă. Urmăreau toţi trei 
împreună cum altcineva hotărăşte în locul lor. 

Pe la două şi jumătate cerul se înnorase complet şi, o oră 
mai târziu, începuse să ningă, numai că de data aceasta nu 
era nevoie de un meteorolog care să-ţi spună că era vorba 
de ceva serios, că nu era o fulguială care se va topi sau se 
va împrăştia când va începe să bată vântul de seară. La 
început, ninsoarea căzuse în linii perfect drepte, formând 
un strat care acoperise totul uniform, dar acum, o oră după 
ce se pornise, vântul începuse să sufle din nord-vest şi 
zăpada se adunase pe terasă şi în parcarea Overlook. Mai 
departe, după terenurile hotelului, şoseaua dispăruse sub o 
pătură albă şi netedă. Dispăruseră şi animalele-tufiş, dar 
când Wendy şi Danny veniseră acasă, ea îl lăudase pentru 
treaba bună făcută. Crezi? întrebase el şi nu mai adăugase 
nimic altceva. Acum tufele erau îngropate sub mantii albe şi 
amorfe. 

În mod curios, deşi aveau gânduri diferite, toţi simțeau 
aceeaşi emoție: uşurarea. Podul fusese trecut. 

— Oare va fi vreodată şi primăvară? murmură Wendy. 

Jack o strânse mai tare. 

— Înainte chiar să-ţi dai seama. Ce-ar fi să intrăm şi să 
mâncăm ceva? E frig aici. 

Ea surâse. Toată după-amiaza Jack păruse distant şi... 
ciudat. Acum parcă era iar el însuşi. 

— De acord. Iu ce zici, Danny? 

— Sigur. 

Intrară împreună, lăsând afară numai vântul să-şi 
ajusteze glasul până va ajunge la ţipătul acela grav pe care 
îl vor auzi toată noaptea - sunet pe care vor ajunge să-l 


cunoască bine. Fulgi de zăpadă dansau şi zburdau de-a 
lungul terasei. Hotelul Overlook privea ninsoarea aşa cum 
făcuse întotdeauna de-a lungul celor aproape şaptezeci şi 
cinci de ani, cu bărbi false de zăpadă la ferestrele 
întunecate, nepăsător că acum era izolat de restul lumii. 
Sau, poate că îi convenea o asemenea perspectivă. În 
găoacea sa, cei trei îşi văzură mai departe de rutina lor de 
seară, întocmai ca microbii prinşi în intestinele unui 
monstru. 


25. În camera 217 


O săptămână şi jumătate mai târziu, terenurile hotelului 
Overlook erau acoperite cu un strat alb şi vălurit de zăpadă, 
mai gros de jumătate de metru. Menajeria sculptată în tufe 
fusese îngropată pe jumătate; iepurele, îngheţat pe 
picioarele dinapoi părea că se ridică dintr-un bazin alb. Unii 
nămeţi aveau peste doi metri înălţime. Dar vântul modifica 
în permanenţă dimensiunile, dându-le forme sinuoase de 
dune. De două ori, mişcându-se cu stângăcie pe schiuri, 
Jack s-a dus la magazie după lopată ca să curețe terasa; a 
treia oară însă a ridicat doar din umeri şi a făcut numai o 
cărare prin troienele care le blocau uşa şi-l lăsa pe Danny 
să se distreze dându-se cu sania. Nămeţii cu adevărat 
impresionanţi se aflau pe latura vestică a hotelului; unii 
aveau aproape şapte metri, iar în spatele lor pământul era 
curăţat de zăpadă până la iarbă, de rafalele neîncetate de 
vânt. Ferestrele de la etajul întâi erau complet acoperite, 
iar priveliştea pe care o admirase Jack din restaurant în 
ziua închiderii nu era acum mai interesantă decât un ecran 
alb de cinematograf. Telefonul încetase să funcţioneze în 
urmă cu opt zile, iar emițătorul din biroul lui Ullman 
rămăsese singurul lor mijloc de comunicare cu lumea 
exterioară. 

Ningea în fiecare zi, câteodată numai fulguia, pudrând 
crusta sclipitoare de zăpadă, alteori ningea de- 
adevăratelea, şuieratul baritonal al vântului transformându- 
se într-un țipăt strident de femeie care făcea până şi 
bătrânul hotel să se cutremure şi să geamă într-un mod 
îngrijorător, chiar în leagănul său confortabil de zăpadă. 
Temperaturile din timpul nopţii nu depăşeau minus zece 
grade şi deşi termometrul de lângă intrarea de serviciu în 
bucătărie ajungea să indice uneori şi zero grade în miezul 
zilei, cuțitul ascuţit al vântului nu-ţi permitea să ieşi fără 
masca de schi pe faţă. Şi totuşi ieşeau în zilele când soarele 


strălucea, îmbrăcaţi cu două rânduri de haine şi cu câte 
două perechi de mănuşi. Erau aproape obligaţi să iasă; 
hotelul era înconjurat acum de o pistă dublă pentru săniuţa 
lui Danny. Variantele erau aproape inepuizabile: Danny în 
săniuţă, în timp ce părinţii îl trăgeau; tăticul în săniuţă, 
râzând cu gura până la urechi în timp ce Wendy şi Danny 
încercau să-l tragă (era destul de uşor să-l tragă pe crusta 
de gheaţă şi practic imposibil atunci când aceasta era 
acoperită cu un strat superficial de zăpadă); Danny şi 
mămica în săniuţă; Wendy singură în timp ce bărbaţii ei 
trăgeau sania şi scoteau aburi albi pe gură, de parcă ar fi 
fost cai de povară, prefăcându-se că e mai grea decât în 
realitate. Râdeau mult în excursiile acestea făcute cu sania 
în jurul casei, dar vocea spasmodică şi impersonală a 
vântului, care le vorbea cu o sinceritate atât de mare şi atât 
de găunoasă, făcea ca râsul lor să pară mărunţel şi forţat. 

Văzuseră şi urme de caribu în zăpadă şi o dată au văzut 
chiar animalele, un grup de cinci, stând nemişcate în 
spatele gardului. Se uitaseră pe rând cu binoclul lui Jack, ca 
să le vadă mai bine şi, privindu-le, Wendy avusese o 
senzaţie ciudată, ireală: stăteau până mai sus de genunchi 
în zăpada care acoperea autostrada şi îşi dădu seama că, de 
acum şi până la dezgheţul de primăvară, drumul aparţinea 
mai mult acestor animale decât le aparţinea lor. Acum 
lucrurile pe care oamenii le construiseră aici erau 
neutralizate. Credea că şi animalele înţeleg asta. Pusese 
binoclul jos şi spusese ceva în legătură cu masa pe care 
trebuia s-o pregătească, iar în bucătărie plânsese puţin, 
încercând să scape de sentimentul acela îngrozitor care 
creştea în ea şi care uneori o copleşea ca o mână mare care 
îi apăsa inima. S-a gândit la caribu. S-a gândit la viespile pe 
care Jack le pusese pe platforma de la intrarea de serviciu 
sub un lighean, ca să îngheţe. 

Erau o mulţime de tălpici atârnate în magazie şi Jack a 
găsit câte o pereche potrivită pentru fiecare dintre ei, deşi 
perechea lui Danny era puţin cam mare. Jack reuşi să se 


descurce. Deşi nu mai folosise asemenea tălpici pentru 
zăpadă din copilăria petrecută în Berlin, New Hampshire, 
reînvăţă repede. În schimb, Wendy nu era prea 
entuziasmată - fiecare cincisprezece minute de tropăială pe 
plasele acestea mari, îi dădeau dureri cumplite de picioare 
şi gleznele i se umflau -, dar Danny era interesat şi curios şi 
se străduia din toate puterile să prindă şmecheria. Încă mai 
cădea, destul de des chiar, dar Jack era încântat de 
progresele pe care le făcea. Spunea că până în februarie 
Danny va zburda. 


Ziua era posomorâtă şi până la prânz cerul începuse deja 
să verse zăpadă. Radioul promitea alt strat de zece- 
cincisprezece centimetri şi înălța osanale marelui zeu al 
schiorilor din Colorado, Zeul Precipitaţiilor. În dormitor, 
unde tricota un fular, Wendy se gândi că ştia exact ce 
puteau face schiorii cu toată zăpada aia. Ştia exact unde şi- 
o puteau băga. 

Jack era în pivniţă. Coborâse ca să controleze caloriferul 
şi cazanul - controalele acestea deveniseră un fel de ritual 
de când se înzăpeziseră - şi după ce constată satisfăcut că 
totul era în ordine, trecu pe sub arcadă, înşurubă becul şi 
se aşeză pe un scaun murdar de campanie pe care îl găsise 
acolo. Răsfoia prin registrele şi hârtiile vechi, ştergându-se 
mereu cu batista la gură în tot acest timp. Statul în casă îi 
decolorase bronzul de toamnă şi, aşa cum stătea aplecat 
peste hârtiile îngălbenite şi foşnitoare, cu părul blond 
roşcat căzându-i dezordonat pe frunte, arăta puţin nebun. 
Găsise nişte lucruri ciudate ascunse printre facturi, chitanţe 
şi deconturi. Lucruri care-l nelinişteau. O fâşie însângerată 
dintr-un cearşaf. Un ursuleţ de pluş rupt, care părea a fi 
fost sfâşiat cu un obiect tăios. O foaie mototolită de hârtie 
violet, din aceea pe care doamnele obişnuiau să-şi scrie 
corespondenţa, păstrând încă o urmă slabă de parfum de 
mosc, alterat de vreme, o scrisoare începută şi neterminată, 
scrisă cu cerneală albastră pe care vremea o decolorase: 


„lubitul meu Tommy, nu mă pot gândi atât de bine pe cât 
speram, la noi bineînţeles, la cine altcineva? Ha. Ha. Mă 
împiedică tot felul de lucruri. Am avut vise ciudate, cu 
strigăte şi împuşcături în noapte, poţi să-ţi închipui aşa ceva 
şi”. Atâta tot. Scrisoarea era datată 27 iunie 1934. A mai 
găsit şi o marionetă, care putea fi la fel de bine şi o 
vrăjitoare şi un vraci... În orice caz, ceva cu dinţi lungi şi 
pălărie ţuguiată. Fusese îndesată între un maldăr de 
chitanţe de gaz şi un alt vraf de chitanţe, pentru apă 
minerală. Şi a mai găsit ceva care părea a fi o poezie, 
mâzgălită cu creion negru pe spatele unui meniu: 

„Medoc / eşti aici? / Am umblat din nou în somn, dragul 
meu. / Plantele se mişcă sub covor”. Nu era nicio dată pe 
meniu şi niciun nume sub poezie dacă era, într-adevăr, o 
poezie. Scăpa înţelesului, dar era fascinant. I se părea că 
toate aceste lucruri erau ca piesele unui puzzle, lucruri 
care se vor potrivi în cele din urmă, dacă va fi în stare să 
găsească piesele de legătură. Şi astfel continuă să caute, 
tresărind şi ştergându-şi buzele de fiecare dată când 
caloriferul gemea în spatele său. 


Danny se afla din nou în faţa Camerei 217. 

Şperaclul era în buzunar. Privea uşa cu un fel de lăcomie 
drogată, iar partea de sus a corpului părea că se frământă, 
cuprinsă de convulsii sub cămaşa de flanel. Fredona ceva 
încet şi fals. 

Nu mai voise să se întoarcă aici, mai ales după incidentul 
cu furtunul. Îi era frică să vină aici. Îi era frică şi pentru că 
luase iarăşi şperaclul, neascultându-şi tatăl. 

Voise să vină aici. Curiozitatea 

(a omorât pisica; satisfacerea curiozităţii a înviat-o) 

era ca un cârlig de undiţă în mintea lui, un fel de cântec 
insistent de sirenă care nu putea fi potolit nicicum. Şi, oare, 
nu-i spusese domnul Hallorann: „Nu cred că e aici ceva 
care să-ţi poată face vreun râu”? 

(Ai promis) 


(„Promisiunile sunt făcute ca să fie încălcate”). 

Tresări. Era ca şi când gândul acesta ar fi venit dinafara 
lui, ca o insectă, băzâind, ademenindu-l. 

(„Promisiunile sunt făcute ca să fie încălcate dragul meu 
amirc, ca să fie încălcate, călcate în picioare, despicate, 
zdrobite cu ciocanul. Aşa că, PĂZEA!”) 

Fredonatul nervos deveni un cântec gutural, aproape 
fără urmă de melodie: „Lou, Lou fugi la Lou a mea, fugi la 
Lou a mea, iubita meeea...” 

Şi n-avusese domnul Hallorann dreptate? Şi nu fusese 
oare acela motivul pentru care nu spusese nimic şi lăsase 
zăpada să-i izoleze de restul lumii? 

„Închide ochii şi totul va dispărea”. 

Dispăruse lucrul acela îngrozitor pe care îl văzuse în 
Apartamentul Prezidenţial. lar şarpele nu fusese nimic 
altceva decât un furtun care căzuse pe covor. Da, până şi 
sângele din Apartamentul Prezidenţial era inofensiv, era 
ceva vechi, ceva ce se petrecuse cu mult înainte ca el să se 
nască sau chiar înainte ca părinţii lui să se gândească la 
posibilitatea de a-l avea, ceva ce trecuse, se terminase. Ca 
un film pe care numai el îl putea vedea. Nu era nimic, 
absolut nimic, absolut nimic în hotelul ăsta care să-i facă 
vreun rău, şi dacă singurul mod pentru a-şi dovedi aceasta 
era să intre aici, de ce oare n-ar face-o? 

„Lou, Lou, fugi la Lou a mea...” 

(„Curiozitatea a omorât pisica dragul meu amirc, amirc 
dragul meu, satisfacerea curiozităţii a înviat-o, a adus-o 
înapoi întreagă şi nevătămată, din cap până-n picioare; din 
picioare până-n cap era întreagă şi nevătămată. Ştia că 
lucrurile astea”) 

(„sunt ca pozele urâte, nu-ţi pot face rău, dar dumnezeul 
meu”) 

(„ce dinţi mari ai bunicuţo şi ăsta e un lup în costumul lui 
Barbă Albastră sau o Barbă Albastră într-un costum de lup 
şi sunt atât de”) 


(„bucuros că ai întrebat deoarece curiozitatea a omorât 
pisica şi SPERANȚA satisfacerii curiozităţii a adus-o”) 

pe hol, păşind fără zgomot pe covorul cu o junglă neagră 
şi albastră. Se oprise lângă extinctor, pusese ciocul din 
alamă înapoi pe cadru şi apoi l-a împuns de câteva ori cu 
degetul, şoptind, cu inima strânsă: „Hai şi fă-mi ceva. Hai şi 
fă-mi ceva, puţă zgârcită. Nu poţi, eh? Eh? Nu eşti decât un 
furtun nenorocit. Nu ştii să faci altceva decât să stai aici. 
Haide, haide!” Era aproape nebun de curajul care-l 
cuprinsese. Şi nu se întâmplase absolut nimic. Nu era decât 
un furtun, numai pânză tare şi alamă, puteai să-l tai în 
bucăţi şi nu s-ar fi văitat, nu s-ar fi zvârcolit şi n-ar fi 
sângerat mucozităţi verzi pe covorul albastru, pentru că nu 
era decât un furtun, nu un tun şi nu un cătun, nuera un 
nasture de sticlă şi nicio fundă de satin, nu era un şarpe 
adormit... şi se grăbise mai departe, se grăbise mai departe 
pentru că era 

(„târziu, am întârziat”, spuse iepurele alb) 

iepurele alb. Da. Acum mai era un iepure alb lângă 
terenul de joacă, odată fusese verde dar acum era alb, de 
parcă cineva l-ar fi speriat de mai multe ori în nopţile 
vântoase cu zăpadă şi l-ar fi îmbătrânit... 

Danny scoase şperaclul din buzunar şi-l introduse în 
broască. 

„LOu, Lou...” 

(„iepurele alb se dusese la o partidă de crichet, la partida 
de crichet a Reginei Roşii, cu berze în loc de ciocane şi arici 
în loc de mingi”). 

Atinse şperaclul, îşi plimbă degetele pe el. Îşi simţea 
capul bolnav şi golit de gânduri. Răsuci şperaclul şi 
mecanismul broaştei se deschise fără împotrivire. 

(TĂIAŢI-I CAPUL! TĂIAŢI-I CAPUL! TĂIAŢI-I CAPUL!) 

(„jocul acesta nu este crichet deşi ciocanele sunt prea 
mici acest joc este”) 

(POC-BUUM! „Direct prin poartă”). 

(TĂIAŢI-I CAAAAPUUUL....) 


Danny deschise uşa. Se deschise lin, fără niciun scârţăit. 
Camera care i se înfăţişa era o combinaţie de salon cu 
dormitor şi, deşi zăpada nu ajunsese atât de sus - cele mai 
înalte troiene se aflau la vreo jumătate de metru sub 
ferestrele etajului al doilea -, în cameră era întuneric, 
pentru că tăticul pusese obloane la toate ferestrele din 
aripa vestică cu două săptămâni în urmă. 

Încă în pragul uşii, bâjbâi pe peretele din dreapta şi găsi 
comutatorul. Se aprinseră două becuri într-o plafonieră din 
sticlă şlefuită. Danny intră şi privi în jur. Covorul era gros şi 
moale, colorat într-un trandafiriu blând. Liniştitor. Un pat 
dublu, acoperit cu o cuvertură albă. O măsuţă de scris 

(„Rogu-te spune-mi: De ce seamănă corbul cu o masă de 
scris?”) 

lângă fereastra mare, oblonită. În timpul sezonului, 
Scriitorul 

(„distrându-se de minune, dorind să-ţi bage spaima-n 
oase”) 

avea o panoramă frumoasă a munţilor pe care apoi o 
descria celor de acasă. 

Mai făcu un pas în încăpere. Nu era nimic aici, absolut 
nimic. Doar o cameră goală şi rece, pentru că tăticul 
încălzea astăzi aripa estică. Un birou. Un dulap cu uşa 
întredeschisă prin care se vedeau câteva umeraşe. 
Umeraşe de hotel, din care nu se fură. O Biblie pe una din 
noptiere. La stânga era uşa de la baie, cu o oglindă mare pe 
ea care îi reflecta chipul alb ca varul. Uşa era puţin crăpată 
ŞI... 

Urmări în oglindă cum dublura lui dădea din cap. 

Da, acolo era, orice ar fi fost. Acolo înăuntru. În baie. 
Dublura lui înaintă, de parcă ar fi vrut să iasă din oglindă. 
Apăsă uşor cu mâna peste mâna dublurii. Apoi o lăsă să 
cadă când uşa de la baie se deschise. Privi înăuntru. 

O cameră lungă, demodată, ca un vagon de tren. 
Podeaua, pardosită cu bucăţi hexagonale de gresie, mici şi 
albe. La capătul celălalt, o toaletă cu capacul ridicat. La 


dreapta, o chiuvetă cu o altă oglindă deasupra ei, oglindă 
care de obicei ascunde un dulăpior pentru medicamente. La 
stânga, o cadă mare şi albă pe picioare cu gheare, cu 
paravanul tras. Danny intră în baie şi se îndreptă ca în vis 
spre cadă, de parcă ar fi fost pus în mişcare de undeva, din 
afara lui şi de parcă toată povestea aceasta n-ar fi fost decât 
unul din visele pe care i le aducea Tony, că fără doar şi 
poate urma să vadă ceva drăguţ când va da la o parte 
perdeaua, ceva ce uitase tăticul sau pierduse mămica, ceva 
care o să-i bucure pe amândoi... 

Aşa că trase perdeaua la o parte. 

Femeia din cadă era moartă de mult timp. Era umflată şi 
vânătă, pântecul ei plin de gaze ridicându-se din apa rece, 
cu ace de gheaţă, ca o insulă cărnoasă. Îl fixa pe Danny cu 
ochi mari şi lipsiţi de viaţă, ca nişte bile de sticlă. Rânjea, cu 
buzele vineţii întinse într-o grimasă. Sânii atârnau. Părul 
pubian plutea. Mâinile îi încremeniseră pe marginea de 
porțelan a băii, încleştate precum ghearele unui crab. 

Danny urlă. Dar niciun sunet nu-i ieşi de pe buze, 
întorcându-se înăuntru, tot mai înăuntru, urletul căzu în 
întunericul din el ca un bolovan într-o fântână. Făcu doar un 
pas şovăielnic înapoi, auzind zgomotul pantofilor pe gresia 
albă şi, în acelaşi timp, vezica i se deschise, îmbibându-l cu 
propria-i urină. 

Femeia se ridica. 

Rânjind încă, cu ochii ei mari ca două bile de sticlă fixaţi 
asupra lui, femeia se ridica. Palmele ei moarte scrâşneau pe 
porțelan. Sânii i se legănau ca doi saci de box vechi şi 
crăpaţi. Se auzi şi sunetul firav al pojghiţei de gheaţă care 
se sparge. Femeia nu respira. Era un cadavru şi era moartă 
de mulţi ani. 

Danny se răsuci şi o luă la fugă. Se repezi prin uşa 
deschisă a băii, cu ochii ieşindu-i din orbite, cu părul ridicat 
ca ţepii unui arici pe cale de a fi transformat într-o 

(jertfă) 

minge 


(de crichet?) 

cu gura deschisă, prin care niciun sunet nu avea putere 
să iasă. Fugi drept la uşa Camerei 217, uşă care era închisă 
acum. Începu să bată cu pumnii în ea, departe de a-şi da 
seama că nu era încuiată că trebuia numai să răsucească 
clanţa ca să iasă. Prin gură îi ieşeau sunete asurzitoare, în 
afara frecvenţei acustice omeneşti. Nu putea decât să 
izbească în uşă şi să audă cum femeia moartă vine după el, 
cu burta umflată, părul uscat, mâinile întinse - un corp care 
zăcuse înjunghiat în cadă, poate ani de zile, îmbălsămat 
acolo parcă printr-un miracol. 

Uşa nu voia să se deschidă, nu voia, nu voia. 

Şi atunci auzi vocea lui Dick Hallorann, atât de brusc şi 
neaşteptat, atât de calmă, încât coardele sale vocale se 
deblocară şi începu să plângă încet, nu de frică, ci cu o 
uşurare binecuvântată. 

(„Nu cred că-ţi pot face vreun rău... sunt ca pozele dintr- 
o carte... închide ochii şi o să dispară”.) 

Cobori brusc pleoapele. Mâinile i se încleştară. Umerii i 
se încovoiară sub efortul concentrării. 

(„Nu-i nimic acolo nimic acolo absolut nimic acolo” NU-I 
NIMIC ACOLO NU ESTE NIMIC!) 

Timpul trecea. Şi tocmai începuse să se relaxeze, tocmai 
începuse să-şi dea seama că uşa trebuia să fie descuiată şi 
că poate ieşi, când mâinile igrasioase, umflate, cu miros de 
peşte, se strânseră uşor în jurul gâtului său şi fu răsucit 
fără milă pentru a se găsi faţă în faţă cu chipul acela mort şi 
vânăt. 


Partea a patra 


ÎNZĂPEZIŢII 


26. Tărâmul viselor 


Tot tricotând, o cuprinse somnul. Până şi Bartok ar fi 
adormit-o astăzi şi nu pe Bartok îl asculta la micuțul 
fonograf, ci pe Bach. Mâinile i se mişcau tot mai încet şi, 
cam în acelaşi timp când fiul său făcea cunoştinţă cu vechiul 
locatar al Camerei 217, Wendy aţipea cu lucrul în poală. 
Lâna şi andrelele se ridicau odată cu ritmul lent al 
respirației sale. Somnul era profund şi fără vise. 


Şi Jack Torrance adormise, dar somnul său era superficial 
şi neliniştit, populat cu vise care păreau mult prea reale ca 
să fie simple vise - şi în orice caz erau mult mai reale decât 
oricare alte vise pe care le avusese înainte. 

Ochii începuseră să i se îngreuneze în timp ce răsfoia 
prin vrafurile cu chitanţe pentru livrările de lapte, câte o 
sută de chitanţe într-un pachet, părând a fi zeci de mii în 
total. Şi totuşi, îşi aruncă ochii asupra fiecăreia, de teamă 
ca nu cumva, dacă nu era atent, să piardă exact bucăţica 
aceea din Overlook de care avea atâta nevoie ca să facă 
acea legătură mistică, despre care era convins că există pe 
undeva. Parcă era un om cu un cordon electric într-o mână, 
bâjbâind printr-o cameră întunecată şi necunoscută în 


căutarea unei prize. Dacă ar fi reuşit s-o găsească, 
recompensa ar fi fost extraordinară. 

Se împăcase cu telefonul lui Al Shockley şi cu cererea 
acestuia; experienţa stranie de pe terenul de joacă îl 
ajutase. Fusese mult prea aproape de o criză de nervi şi era 
convins că mintea sa se revoltase împotriva cererii 
blestemate a lui Al de a renunţa la proiectul său literar. 
Poate că nu fusese decât un semnal care-l avertiza că 
demnitatea sa nu poate fi călcată mai mult în picioare fără a 
se dezintegra în întregime. Va scrie cartea. Chiar dacă 
aceasta va însemna sfârşitul legăturii sale cu Al Shockley. Va 
scrie biografia hotelului, o va scrie direct, fără ocolişuri, iar 
capitolul introductiv se va referi la halucinaţia în care 
animalele-tufiş păreau să se mişte. Titlul nu va fi unul 
inspirat, dar îl mai putea prelucra: „Punct de atracţie 
turistică, povestea hotelului  Overlook”. Direct, fără 
ocolişuri, da, da, însă nu va fi scrisă cu intenţie de 
răzbunare. De altfel, nu avea deloc intenţia să plătească 
poliţe, nici lui Al, nici lui Stuart Ullman, nici lui George 
Hatfield, nici tatălui său (beţivan nenorocit şi fanfaron). 
Nimănui. O să scrie cartea pentru că hotelul Overlook îl 
vrăjise: putea exista vreo altă explicaţie atât de simplă, atât 
de adevărată? O să o scrie din motivul pentru care simţea 
că e scrisă întreaga literatură de valoare - ficţiune sau nu: 
adevărul iese la iveală, în cele din urmă iese întotdeauna la 
iveală. Va scrie cartea pentru că avea sentimentul că 
trebuie să o facă. 

„Cinci sute galoane lapte. O sută galoane smântână. 
Achitat. Trei sute kilograme suc de portocale. Achitat”. 

Se aşeză mai bine pe scaun, ţinând încă în mână un teanc 
de chitanţe. Ochii săi însă nu mai priveau la ce era scris pe 
ele. Priveau în gol. Pleoapele îi deveniseră grele. Gândul îi 
fugi de la Overlook la tatăl său, care fusese infirmier la 
Spitalul Comunal din Berlin, New Hampshire. Un om masiv. 
Gras. Înalt de peste un metru nouăzeci. Ar fi fost chiar mai 
înalt şi decât Jack. „Ruşinea trupei” obişnuia să-i spună, iar 


apoi îl înghiontea drăgăstos şi râdea. Jack mai avea încă doi 
fraţi, amândoi mai înalţi decât tatăl lor, şi o soră, Becky, mai 
scundă doar cu patru centimetri decât Jack, dar care îl 
întrecuse în înălţime în timpul copilăriei. 

Relaţia dintre el şi tatăl său semănase cu deschiderea 
unei flori bănuite de a ascunde un imens potenţial de 
frumuseţe şi parfum, dar care, în clipa când este complet 
înflorită se dovedeşte a fi putredă pe dinăuntru. Până la 
şapte ani îl iubise din toate puterile şi cu o lipsă totală de 
reproş pe acel bărbat înalt şi gras, în ciuda bătăilor şi 
uneori chiar în ciuda ochilor învineţiţi. 

Îşi amintea nopţile catifelate de vară, când în casă era 
linişte. Fratele mai mare, Brett, avea întâlnire cu iubita lui, 
fratele mijlociu, Mike, învăţa, Beck şi mama lor erau în 
camera de zi, urmărind ceva la televizorul vechi şi ramolit; 
iar el stătea în hol, îmbrăcat în pijama, jucându-se în mod 
ostentativ cu maşinuţele, dar de fapt, aşteptând momentul 
când liniştea va fi întreruptă de zgomotul uşii care se 
izbeşte de perete şi de răcnetul de salut al tatălui său când 
vedea că Jacky îl aşteaptă; iar apoi propriul său scheunat 
fericit de răspuns, când uriaşul traversa holul, ţeasta-i 
rozalie lucind sub părul tuns perie. În lumina din hol, arăta 
întotdeauna ca o fantomă supradimensionată şi şleampătă, 
îmbrăcat în uniforma albă de spital, cu cămaşa în 
permanenţă ieşită din pantaloni (şi uneori plină de sânge), 
cu manşetele pantalonilor răsfrânte peste pantofii negri. 

Atunci tatăl său îl lua în braţe, iar Jack era ridicat cu o 
viteză ameţitoare, atât de rapidă era mişcarea că i se părea 
că simte presiunea aerului punându-i o pălărie de plumb pe 
cap, sus şi iar sus, amândoi zbierând cât îi ţineau gurile. 
„Liftul! Liftul!”; şi mai erau şi acele nopţi când, beat fiind, 
tatăl nu oprea la timp mişcarea braţelor sale musculoase, 
iar Jack era aruncat peste capul turtit al tatălui său, ca un 
proiectil omenesc, prăbuşindu-se pe pardoseala holului. Dar 
mai erau şi alte nopţi când tatăl doar îl legăna, iar el, 
cuprins de extaz şi chicotind de bucurie, sălta în porţiunea 


aceea de aer unde mirosul de bere persista în jurul tatălui 
său, ca o ceaţă deasă, pentru ca, în cele din urmă, să fie pus 
jos, sughiţând de atâta râs. 

Chitanţele îi scăpară din mână şi planară prin aer, 
aterizând uşor pe jos; pleoapele care i se închiseseră, chipul 
tatălui său tatuat în interior, ca fotografiile sepia, se 
deschiseră puţin şi apoi se închiseră la loc. Tresări. 
Conştiinţa, ca şi chitanţele, ca frunzele îngălbenite de plop, 
pluti leneşă în adâncuri. 

Aceea fusese prima etapă a relaţiei dintre ei şi, spre 
sfârşit, începuse să-şi dea seama că Becky şi fraţii lui, toţi 
mai mari decât el, îşi urau tatăl şi că mama lor, o femeie 
ştearsă, care vorbea rareori, îi îndura apropierea, numai 
pentru faptul că educaţia ei catolică o învățase că aşa 
trebuie. Pe atunci, lui Jack nu i se părea deloc ciudat că 
tatăl ieşea învingător din toate discuţiile cu copiii săi, prin 
folosirea pumnilor ca argument hotărâtor, şi nu i se părea 
ciudat că dragostea lui pentru el mergea mână în mână cu 
frica; frica de jocul de-a liftul, care oricând se putea sfârşi 
cu un cap spart, sau mai rău; frica de faptul că buna 
dispoziţie de urs a tatălui se putea transforma cât ai bate 
din palme într-o furie bestială, de porc mistreţ; frica de 
ghiontul amical dat „cu mâna bună”; şi uneori, îşi amintea 
acum, îi fusese chiar frică de umbra tatălui său care-l putea 
surprinde la joacă. Aproape spre sfârşitul acestei etape a 
început să observe că Brett nu-şi aducea niciodată iubitele 
acasă şi nici Mike şi Becky prietenii. 

Dragostea a început să-i îngheţe la nouă ani, când tatăl 
său a bătut-o pe mama sa atât de rău cu bastonul că au 
trebuit să o interneze în spital. Folosea bastonul de un an, 
când rămăsese şchiop în urma unui accident de maşină. De 
atunci nu mai pleca niciodată fără el, lung şi negru şi gros şi 
cu măciulie aurită. Moţăind acum, trupul lui Jack tresări 
spasmodic la amintirea sunetului pe care îl făcea bastonul 
tăind aerul, un şuierat asasin, şi apoi lovitura grea în 
perete... sau în carne de om. O bătuse fără niciun motiv, pe 


neaşteptate şi fără s-o avertizeze. Erau la masă. Bastonul 
stătea sprijinit de scaun. Era într-o seară de duminică, la 
sfârşitul unui week-end de trei zile, week-end în care a fost 
în permanenţă beat, în stilul său inimitabil. Friptură de pui. 
Mazăre. Piure de cartofi. Tatăl în capul mesei, cu farfuria 
plină, moţăind sau aproape moţăind. Mama împărțind 
farfuriile cu mâncare. Şi dintr-o dată tatăl s-a trezit, cu ochii 
mici adânciţi în orbite înecate în grăsime, lucind cu un fel 
de arţag nefast şi cretinoid. Se uită, pe rând, la fiecare 
membru al familiei, iar vena din mijlocul frunţii i se umilase, 
vestind primejdia, ca întotdeauna. Una din mâinile sale 
uriaşe, presărată cu pete, mângâia măciulia bastonului. A 
spus ceva despre cafea: până în ziua de azi Jack era 
convins, că tatăl său rostise cuvântul „cafea”. Mama a 
deschis gura să răspundă şi atunci bastonul şuieră prin aer 
lovind-o în faţă. Din nas i-a ţâşnit sânge. Becky a ţipat. 
Ochelarii mamei au căzut în sosul de friptură. Bastonul care 
se retrăsese, a lovit-o din nou, de data aceasta în moalele 
capului, despicându-i ţeasta. Mama s-a prăbuşit. El s-a 
ridicat din scaun şi s-a repezit spre locul unde zăcea 
ameţită, rotind bastonul deasupra capului ca pe o sabie, 
mişcându-se cu viteza şi agilitatea grotescă a oamenilor 
graşi, cu ochii strălucind, cu fălcile tremurând în timp ce-i 
vorbea aşa cum vorbea de obicei copiilor în timpul unor 
asemenea scene: „Hai. Hai. Cred că acum o să-ţi iei 
doctoria. Căţel blestemat. Pui ticălos. Vino şi ia-ţi doctoria”. 
Bastonul s-a ridicat şi a coborât asupra ei încă de şapte ori 
înainte ca Brett şi Mike să reuşească să-l imobilizeze, să-l 
tragă de acolo şi să-i smulgă bastonul din mână. Jack 

(micuțul Jacky era el acum micuțul Jacky care moţăia şi 
bolborosea aşezat pe un scaun de campanie plin cu pânze 
de păianjen în timp ce caloriferul trezit la viaţă gemea 
cavernos în spatele lui) 

ştia exact câte lovituri au fost pentru că fiecare lovitură în 
corpul mamei lui fusese gravată în memorie, ca o 
zgârietură involuntară de daltă în piatră. Şapte lovituri, 


exact şapte. El şi Becky plângând, nevenindu-le să creadă, 
privind ochelarii căzuţi în piureul de cartofi, o lentilă spartă 
mânjită cu sos. Brett ţipând la tatăl său în hol, spunându-i 
că îl omoară dacă face vreo mişcare. Şi tatăl repetând iar şi 
iar: „Căţel blestemat. Pui nenorocit. Dă-mi bastonul, pui 
afurisit. Dă-mi-!”. Brett agitând isteric bastonul şi zicând da, 
da, o să ţi-l dau, mişcă-te numai puţin şi o să-ţi dau tot ce 
vrei şi încă două porţii suplimentare. O să-ţi dau din plin. 
Mama ridicându-se încet de jos, ameţită, cu faţa deja 
umflată şi deformată ca un cauciuc vechi prea umflat, 
sângerând în patru sau cinci locuri, şi atunci ea a spus un 
lucru îngrozitor, poate singurul lucru pe care l-a spus 
vreodată şi pe care Jacky şi-l putea aminti cuvânt cu cuvânt: 
„Cine a luat ziarul? Tatăl vostru vrea să citească pagina de 
divertisment. Plouă deja?” Şi apoi s-a prăbuşit din nou în 
genunchi, cu părul atârnându-i peste faţa umflată şi 
însângerată. Mike chemând doctorul, bâlbâind cuvinte fără 
şir în receptor. Poate să vină imediat? E vorba de mama lor. 
Nu, nu poate să spună ce s-a întâmplat, nu la telefon ca să-i 
audă cuplajul. Să vină şi atât. Doctorul a venit şi a luat-o pe 
mama la spitalul unde tatăl lor muncise toată viaţa lui de 
adult. Tata, treaz cât de cât (sau poate apelând numai la 
viclenia stupidă a animalului încolţit) a spus doctorului că 
soţia sa a căzut pe scări. Da, era sânge pe faţa de masă, 
pentru că a încercat să-i şteargă obrajii dragi cu ea. „Dar 
oare i-au zburat ochelarii prin camera de zi în sufragerie, 
ca să aterizeze în farfuria cu piure de cartofi şi sos?” a 
întrebat doctorul cu un soi de sarcasm hidos şi batjocoritor. 
„Aşa s-a întâmplat, Mark? Am auzit de oameni care prind 
posturi de radio în plombele de măsele şi am văzut un om 
care a primit un glonţ între ochi şi a scăpat cu viaţă, dar ce- 
mi spui tu e ceva nou pentru mine.” Iata doar a clătinat din 
cap şi a spus că nu ştie; probabil că ochelarii i-au căzut 
când a dus-o în sufragerie. Cei patru copii fuseseră reduşi 
la tăcere de calma monstruozitate a minciunii. Patru zile 
mai târziu, Brett şi-a părăsit slujba de la fabrică şi s-a 


înrolat în armată. Jack a crezut întotdeauna că motivul nu a 
fost numai criza de violenţă neaşteptată şi iraţională din 
timpul mesei, ci şi faptul că, la spital, mama lor a confirmat 
povestea spusă de tatăl lor, ţinând în tot acest timp mâna 
preotului în mâinile sale. Revoltat, Brett a plecat în lume. A 
fost ucis în provincia Dong Ho în 1965, an în care Jack 
Torrance, student, intrase în mişcarea pacifistă din colegiu 
pentru a pune capăt războiului. A fluturat cămaşa 
însângerată a fratelui său la mitinguri care aveau ecouri din 
ce în ce mai mari, dar nu chipul lui Brett îi apărea în faţa 
ochilor când vorbea de la tribună, ci chipul buimac, perplex 
al mamei sale, mama sa spunând: „Cine a luat ziarul?” 

Mike a scăpat trei ani mai târziu, când Jack avea 
doisprezece ani: a plecat la universitate cu o bursă de 
merit. Un an după aceea, tatăl lor a murit în urma unei 
comoţii cerebrale subite, care s-a petrecut în timp ce 
pregătea un pacient pentru operaţie. Se prăbuşise în 
uniforma lui de spital albă şi largă, cu cămaşa scoasă din 
pantaloni. Probabil că murise înainte să se întindă pe 
pardoseala din gresie neagră şi roşie a spitalului şi peste 
trei zile, omul care dominase viaţa lui Jacky, zeul-fantomă, 
alb şi irațional, se afla în pământ. 

Pe piatra funerară stătea scris: „Mark Anthony Torrance, 
Tată iubitor”. La aceasta, Jack ar mai fi adăugat un rând: 
„Ştia să se joace de-a liftul”. 

Au primit mulţi bani de la compania de asigurări. Există 
oameni care colecţionează asigurări cu aceeaşi pasiune cu 
care alţii colecţionează timbre sau monede, iar Mark 
Torrance fusese unul dintre aceştia. Au primit banii de 
asigurare şi în acelaşi timp notele de plată pentru băuturi 
au încetat să mai vină. Timp de cinci ani au fost bogaţi. 
Aproape bogaţi... 

În somnul său superficial şi agitat îşi văzu propriul chip 
ca prin geam, chipul lui şi totuşi altul, ochii larg deschişi şi 
gura încremenită într-un surâs nevinovat erau al unui 
băieţel care stătea în hol cu maşinuţele sale de jucărie, 


aşteptându-şi tatăl, aşteptând alba fantomă-zeu, aşteptând 
ca liftul să urce cu viteză ameţitoare, exuberantă prin ceața 
cu miros de sare şi rumeguş a crâşmelor, aşteptând poate 
ca liftul să se prăbuşească, făcând să-i ţâşnească arcuri 
vechi de ceas prin urechi, în timp ce tatăl său hohoteşte de 
râs şi el 

(se transformă în chipul lui Danny, atât de asemănător cu 
al lui în copilărie, ochii lui de un albastru deschis, în timp ce 
ai lui Danny erau cenuşii, dar buzele aveau aceeaşi arcuire, 
şi tenul alb; Danny în biroul lui, în pantaloni de trening, 
toate hârtiile lui ude leoarcă, o ceaţă fină cu miros de bere 
ridicându-se din ele... o bătaie cumplită fermentând acolo, 
ridicându-se pe aripi de drojdie, respiraţia crâşmelor... 
pocnetul osului... propria sa voce bâiguind „Danny, ai păţit 
ceva, amice?... Ah, Doamne, ah, Doamne, bietul tău braţ”... 
şi acel chip transformându-se în) 

(Chipul ameţit al mamei care se ridică de sub masă, lovit 
şi însângerat şi mama spunea) 

(„... din partea tatălui tău. Repet, un anunţ extrem de 
important din partea tatălui tău. Te rog rămâi pe frecvenţa 
aceasta sau treci imediat pe frecvenţa Jack cel Fericit. 
Repet treci imediat pe frecvenţa Ora Fericită. Repet...”) 

O dizolvare lentă a sunetelor. Voci fără chip răsunând 
până la el ca printr-un coridor nesfârşit şi întunecat. 

(„Mă împiedică tot felul, de lucruri, dragă Tommy...”) 

(„Medoc, eşti aici? Iar am dat în somnambulism, dragul 
meu. De monştrii inumani mi-e teamă...”) 

(„Scuzaţi-mă, domnule Ullman, dar acesta nu este...) 

„biroul, cu dulapurile pline cu dosare, masa mare de 
lucru a lui Ullman, un registru alb al rezervărilor de anul 
viitor pus deja la locul lui - nu-i scapă nimic din vedere lui 
Ullman ăsta - toate cheile atârnând ordonat în cârligele lor 

(mai puţin una, care, care cheie, şperaclul-şperaclul, 
şperaclul, cine a luat şperaclul? dacă am merge sus poate 
că am vedea) 

şi radioul cel mare, cu două benzi, pe raft. 


Îl deschise. Emisiunile se auzeau cu întreruperi scurte, 
încărcate cu paraziți. Schimbă banda şi roti butonul, 
trecând peste fragmente de melodii, ştiri, discursul 
bombastic al unui preot, buletine meteo. Şi peste o altă 
voce, la care se întoarse. Era vocea tatălui său. 

„... omoară-l. Trebuie să-l omori, Jacky, şi pe ea la fel. 
Pentru că un artist adevărat trebuie să sufere. Pentru că 
fiecare om ucide lucrul pe care îl iubeşte. Pentru că ei vor 
conspira întotdeauna împotriva ta, încercând să te 
împiedice, să te tragă la fund. Chiar în clipa asta băiatul ăla 
al tău se află unde nu ar trebui să se afle. Calcă pe un 
teritoriu interzis. Asta face. E un căţel blestemat. 
Ciomăgeşte-l, Jacky, ciomăgeşte-l până scoţi şi ultima 
suflare din el. Bea ceva, Jack, băiatule şi o să ne jucăm de-a 
liftul. Apoi o să vin cu tine când o să-i dai doctoria. Ştiu că 
poţi s-o faci, sigur că poţi. Trebuie să-l omori. Trebuie să-l 
omori, Jacky, şi pe ea la fel. Pentru că un artist adevărat 
trebuie să sufere. Pentru că fiecare om...” 

Vocea tatălui său devenind din ce în ce mai ascuţită, 
devenind ceva demenţial, deloc omenesc, ceva guiţat de 
nervos, vocea Fantomei-Zeu, vocea Porcului-Zeu, care vine 
din mormânt spre el prin radio şi 

— Nu! strigă. Eşti mort, eşti în mormânt, nu eşti în mine! 

Pentru că îşi dăduse tatăl afară din el şi nu era drept să 
se întoarcă, furişându-se în hotelul acesta, la două mii de 
mile de oraşul unde tatăl său trăise şi murise. 

Ridică radioul deasupra capului şi-l izbi de podea. 
Aparatul se sparse, împrăştiind arcuri vechi şi tuburi ca 
într-un joc nebunesc de-a liftul care s-a stricat, făcând să 
dispară vocea tatălui său şi rămânând numai propria sa 
voce, vocea lui Jack, vocea lui Jack, repetând în realitatea 
rece a biroului: 

— ... Mort, eşti mort, eşti mort! 

Şi zgomotul neaşteptat ai paşilor lui Wendy deasupra sa, 
la etaj, şi vocea lui Wendy, speriată, îngrozită: 

— Jack? Jack? 


Se opri, privind uimit în jos la aparatul sfărâmat. Acum 
singura lor legătură cu lumea de afară era snowmobilul din 
magazie. 

Îşi cuprinse tâmplele în palme. Începea să-l doară capul. 


27. Catatonic 


Numai în ciorapi, Wendy traversă holul în fugă şi cobori 
scara sărind câte două trepte odată. Nu privi în sus spre 
şirul de trepte care ducea la etajul al doilea, dar dacă ar fi 
făcut-o l-ar fi văzut pe Danny stând în capătul lor, nemişcat 
şi tăcut, privind în gol, cu degetul în gură, cu gulerul şi 
umerii cămăşii uzi. Avea vânătăi pe gât şi sub bărbie. 

Strigătele lui Jack încetaseră, dar aceasta nu i-a potolit 
câtuşi de puţin spaima. Smulsă din somn de glasul lui, care 
căpătase acea tonalitate agresiv-stridentă pe care şi-o 
amintea atât de bine, credea că visează încă, dar o altă 
parte a fiinţei ei ştia că este trează şi asta o îngrozea şi mai 
mult. Se aştepta să năvălească în birou şi să-l găsească 
aplecat peste trupul prăbuşit al lui Danny, beat şi năuc. 

Împinse uşa şi-l văzu pe Jack singur, frecându-şi tâmplele 
cu degetele. Chipul îi era alb ca varul. Aparatul de radio 
zăcea sfărâmat la picioarele sale. 

— Wendy? întrebă nesigur. Wendy?... 

Nedumerirea păru să-i crească şi pentru o fracțiune de 
secundă îi văzu adevăratul chip, cel pe care-l ascundea atât 
de bine în mod obişnuit. Şi pe el se citea o nefericire 
disperată, era chipul unui animal prins într-o capcană pe 
care nu fusese în stare s-o observe şi s-o neutralizeze. Apoi 
muşchii începură să lucreze, începură să se frământe sub 
piele, gura începu să-i tremure neputincioasă, mărul lui 
Adam începu să se ridice şi să coboare. 

Propria ei consternare şi surpriză au fost depăşite de şoc: 
începea să plângă. Îl văzuse plângând şi mai înainte, dar 
niciodată de când se lăsase de băutură... şi chiar în zilele 
acelea nu plângea decât dacă era foarte beat şi cuprins de 
remuşcări patetice. Era un om tare, puternic, şi o 
înspăimânta şi mai rău faptul că-l vedea cum îşi pierde 
controlul. 


Se îndreptă spre ea, lacrimile adunându-i-se acum pe 
gene, capul tremurându-i involuntar ca într-un efort 
neizbutit de a zăgăzui această furtună emoţională, iar 
pieptul contractat într-o respiraţie convulsivă, care se 
transformă într-un suspin uriaş şi cutremurător. Picioarele, 
încălţate în papuci, i se împleticiră în epava aparatului de 
radio şi îi căzu în braţe, făcând-o să-şi piardă aproape 
echilibrul din cauza greutăţii lui. Îi simţi respiraţia în faţă şi 
nu mirosea a băutură. Sigur că nu; nu era niciun strop de 
băutură în hotel. 

— Ce s-a întâmplat? Îl sprijinea cum putea mai bine. Jack, 
ce este? 

Dar el suspină doar, agăţat de ea, tăindu-i aproape 
respiraţia, cu capul răsucindu-i-se pe umărul ei, în gestul 
acela neajutorat de prevenire. Suspinele erau puternice şi 
nestăpânite. Se cutremura tot, muşchii mişcându-i-se 
spasmodic sub cămaşa în carouri. 

— Jack? Ce e? Spune-mi ce s-a întâmplat? 

În cele din urmă, suspinele începură să se transforme în 
cuvinte, majoritatea incoerente la început, dar apoi 
devenind tot mai clare, în timp ce lacrimile îi secau. 

— ... Vis, cred că a fost un vis, dar a fost atât de adevărat, 
că eu... era mama care îmi spunea că tata va vorbi la radio 
şi eu... el... el îmi spunea să... nu ştiu, țipa la mine... şi am 
spart radioul... ca să-l fac să tacă. Era mort. Nici măcar nu 
vreau să-l visez. E mort. Dumnezeule, Wendy, Dumnezeule. 
Niciodată n-am avut un coşmar atât de îngrozitor. Şi 
niciodată nu vreau să mai am vreunul. lisuse! A fost 
cumplit. 

— Ai adormit în birou? 

— Nu... nu aici. Jos. 

Se îndreptă puţin, luându-şi greutatea trupului de pe ea, 
iar capul îşi încetini mişcările. Apoi se opri. 

— Mă uitam prin hârţoagele alea vechi. Stăteam pe un 
scaun pe care mi l-am pus acolo. Chitanţe de lapte. Chestii 
tâmpite. Şi cred că am început să moţăi. Atunci am început 


să visez. Probabil că am umblat în somn, de am ajuns până 
aici. 

Încercă un hohot de râs, anemic şi forţat. 

— Există un început pentru toate. 

— Jack, unde e Danny? 

— Nu ştiu. Nu e cu tine? 

— N-a fost... la subsol cu tine? 

O privi şi chipul i se înăspri când îi văzu expresia: 

— Nu mă laşi să uit niciodată ce s-a întâmplat Wendy, nu-i 
aşa? 

— Jack... 

— Când o să fiu pe patul de moarte, o să te apleci 
deasupra mea şi o să spui: „Aşa îţi trebuie, ţi-aduci aminte 
când i-ai rupt mâna lui Danny?” 

— Jack! 

— Vrei să spui că nu-i aşa? o întrebă cu înverşunare şi 
sări în picioare. Negi că asta gândeşti? Că îi fac rău? Că l- 
am schilodit cândva, şi că pot să-l schilodesc din nou? 

— Vreau doar să ştiu unde este, atâta tot. 

— Dă-i înainte, ţipă până nu mai poţi, asta o să rezolve 
totul, nu? 

Wendy se întoarse şi ieşi. 

O privi cum pleacă, împietrit, ţinând în mână o bucată de 
sugativă acoperită cu cioburi mici de sticlă. O aruncă la coş 
şi fugi după Wendy, ajungând-o lângă recepţie. O prinse de 
umeri şi o răsuci cu faţa la el. Expresia de pe chipul ei era 
hotărâtă şi neînduplecată. 

— Wendy, îmi pare rău. Din cauza visului. Sunt întors pe 
dos. Mă ierţi? 

— Desigur, zise ea, fără ca expresia să i se schimbe. 

Umerii ei ţepeni îi alunecară de sub mâini. Se îndreptă 
spre mijlocul holului şi strigă: 

— Hei, amice! Unde eşti? 

Doar tăcerea îi răspunse. Se duse la uşile duble, le 
deschise şi ieşi pe cărarea făcută de Jack. Nu era atât o 
cărare, cât părea a fi mai degrabă un tranşeu; nămeţii de 


zăpadă de pe margini îi ajungeau până la umeri. Îl strigă 
iar, respiraţia formând un abur alb. Când se întoarse, părea 
speriată. 

Stăpânindu-şi iritaţia, spuse calm: 

— Eşti sigură că nu doarme în camera lui? 

— i-am spus că se juca pe undeva în timp ce tricotam. Îl 
auzeam de jos. 

— Ai adormit. 

— Ce legătură are? Da. Danny!? 

— Ai intrat în camera lui înainte să cobori acum? 

— Eu... se opri. 

El dădu din cap. 

— Nici nu mă aşteptam. 

Începu să urce scările fără să o aştepte. Ea îl urmă, 
aproape alergând, dar el urca câte trei trepte o dată. 
Aproape că se izbise de el când Jack se opri brusc pe 
palierul de la etajul întâi. Împietrise acolo, privind în sus cu 
ochii mari. 

— Ce... începu ea şi îi urmări privirea. 

Danny stătea tot acolo, cu ochi pustii, sugându-şi degetul. 
Semnele de pe gât se vedeau cu o claritate înfiorătoare în 
lumina electrică din hol. 

— Danny! urlă ea. 

Aceasta rupse paralizia care-l cuprinsese pe Jack şi 
amândoi se repeziră în sus pe scări, către copil. Wendy căzu 
în genunchi lângă el şi îl luă în braţe. Danny se lăsă destul 
de moale, dar nu o cuprinse cu mâinile după gât. Era ca şi 
când ai ţine în braţe un pachet cu vată. În gură i se revărsă 
gustul dulce amar al groazei. Danny îşi sugea degetul mai 
departe şi privea fix, cu indiferenţă la scara de la spatele 
lor. 

— Danny, ce s-a întâmplat? întrebă Jack. 

Întinse mâna să-i atingă partea umflată a gâtului. 

— Cine ţi-a făcut a... 

— Nu pune mâna pe el! şuieră Wendy. 


Îl strânse mai tare pe Danny în braţe, îl ridică şi se 
retrase la jumătatea holului, mai înainte ca Jack să se ridice, 
nedumerit. 

— Ce? Wendy, ce dracu' sp... 

— Să nu îndrăzneşti să-l atingi. Te omor dacă pui mâna 
pe el! 

— Wendy... 

— Ticălosule! 

Se întoarse şi cobori în fugă scara la primul etaj. Capul 
lui Danny se clătina încet în ritmul paşilor ei. Degetul i se 
afla în siguranţă în gură. Ochii lui erau ca două ferestre 
pline cu săpun. La capătul scării, Wendy o luă la dreapta şi 
Jack auzi uşa la dormitorul lor trântindu-se. Zăvorându-se. 
Încuindu-se. O tăcere scurtă. Apoi cuvinte blânde, 
murmurate de mângâiere. 

Nu şi-a dat seama cât timp a stat acolo, paralizat 
literalmente de toate câte se întâmplaseră într-un interval 
atât de scurt. Visul îl mai obseda încă, colorând totul în 
tonuri de ireal. Era ca şi când ar fi luat o doză mică de 
cocaină. Se putea să-l fi lovit pe Danny, aşa cum crede 
Wendy? Să fi încercat să-şi sugrume fiul la cererea tatălui 
său mort? Nu. Nu i-ar face niciodată vreun rău lui Danny. 

(„A căzut pe scări, domnule doctor”) 

Nu i-ar face niciun rău lui Danny acum. 

(„De unde să fi ştiut că bomba insecticidă era defectă?”) 

Niciodată în viaţa lui nu fusese crud în mod voit atunci 
când era treaz. 

(„Mai puţin atunci când aproape că l-ai omorât pe George 
Hatfield”) 

— Nu! strigă el în întuneric. 

Îşi lovi picioarele cu pumnii, o dată şi apoi iar şi iar. 


Wendy stătea în fotoliul de lângă fereastră cu Danny în 
braţe, strângându-l tare, îngânând cuvine vechi şi lipsite de 
înţeles, cuvinte pe care nu ţi le mai aminteai după aceea, 
indiferent de întorsătura pe care o luau evenimentele. 


Copilul îi stătea aşezat în poală, fără să protesteze, fără să 
se bucure, ca o figurină de hârtie decupată în formă de 
Danny, iar ochii nici măcar nu priviră spre uşă când Jack 
strigă: Nu! de undeva din hol. 

Mintea ei nedumerită se mai liniştise puţin, numai că 
acum descoperi ceva şi mai rău în spatele stării de confuzie. 
Panica. 

Jack făcuse asta, nu avea nicio urmă de îndoială. 
Dezminţirile lui nu aveau nicio valoare pentru ea. 1 se părea 
perfect posibil ca Jack să fi încercat să-l sugrume pe Danny 
în somn, aşa cum spărsese aparatul de radio în somn. 
Trecea printr-un fel de criză de nervi. Dar ce trebuia ea să 
facă? Nu putea să stea veşnic încuiată aici. Trebuia să şi 
mănânce la un moment dat. Exista o singură întrebare, 
pusă în gând cu o voce extrem de rece şi de pragmatică, 
vocea sentimentului său matern, o voce îngheţată şi lipsită 
de patimă în clipa în care se îndrepta în afara cercului 
alcătuit din mamă şi copil, spre Jack. Era o voce care vorbea 
despre autoapărare, trecând pe primul plan apărarea fiului 
său, iar întrebarea pusă era: 

(„Cât de periculos este, exact?”) 

A negat că ar fi făcut ceva. Fusese şi el îngrozit la 
vederea vânătăilor, la deconectarea implacabilă a lui Danny 
de la lumea reală. Dacă el ar fi făcut-o, atunci o parte 
separată din el ar fi fost răspunzătoare. Faptul că făcuse 
ceea ce făcuse în timpul somnului era încurajator - într-un 
mod teribil de pervers. Puteau oare să aibă încredere în el, 
să-i scoată de aici? Să-i coboare munţii şi să-i ducă departe. 
Şi după aceea... 

Dar nu putea vedea mai departe de sosirea ei şi a lui 
Danny în perfectă siguranţă la cabinetul doctorului 
Edmonds din Sidewinder. Şi nici nu simţea nevoia să vadă 
mai departe. Criza prin care treceau era mai mult decât 
suficientă ca să-i ocupe gândurile. 

Îngână mai departe cuvinte fără şir, legănându-l pe 
Danny la piept. Ţinându-l de umeri, degetele sale îşi dădură 


seama că bluza cu care era îmbrăcat era udă, dar nu se 
obosiră să trimită informaţia mai departe, spre creier, decât 
într-un mod cu totul superficial. Dacă ar fi raportat aceasta 
cum se cuvine, poate că ea şi-ar fi amintit că mâinile lui Jack 
erau uscate, atunci când, în birou, a luat-o în braţe şi a 
plâns pe umărul ei. Poate ar fi făcut-o să reflecteze. Însă 
mintea ei era preocupată de alte lucruri. Trebuia să ia o 
hotărâre: să vorbească cu Jack sau nu? 

De fapt, nu era chiar o hotărâre. Nu putea face nimic 
singură, nici măcar să-l ducă pe Danny în braţe până la 
parter şi să ceară ajutor prin radio. Suferise un şoc 
puternic. Trebuia să fie dus la doctor până nu păţeşte şi 
altceva. Ireparabil. Refuza să creadă că ireparabilul s-ar fi 
putut deja produce. 

Şi totuşi se mai frământa, căutând o altă soluţie. Nu voia 
să-l lase din nou pe Danny în apropierea lui Jack. Îşi dădea 
seama acum că greşise când se împotrivise propriilor sale 
presentimente (şi presentimentelor lui Danny) şi rămaseră 
ca să fie înzăpeziţi... pentru binele lui Jack. Mai greşise şi 
când renunţase la ideea divorţului. Acum era aproape 
paralizată la gândul că poate face o altă greşeală, o 
greşeală pe care s-o regrete tot restul vieţii. 

În clădire nu era nicio armă. Numai cuţitele care atârnau 
în bucătărie pe perete, dar Jack se afla între ea şi ele. 

În efortul său de a lua hotărârea corectă, să găsească 
soluţia, nu-şi dădu seama de ironia amară a gândurilor sale; 
cu o oră în urmă numai, dormea, ferm convinsă că lucrurile 
mergeau bine şi că nu peste mult timp vor merge încă şi 
mai bine. Acum cântărea posibilitatea de a-şi ataca soţul cu 
un cuţit de măcelărie, dacă acesta încerca să se apropie de 
ea şi fiul ei. 

În cele din urmă se ridică cu Danny în braţe, de-abia 
ţinându-se pe picioare. Va trebui să presupună că Jack treaz 
însemna Jack în toate minţile şi că o va ajuta să ajungă în 
Sidewinder la doctorul Edmonds. Şi dacă Jack va încerca să 
facă altcumva, atunci Dumnezeu să-l apere. 


Se duse la uşă şi o descuie. Mutându-l pe Danny pe umăr, 
o deschise şi ieşi pe hol. 

— Jack? strigă ea pe un ton încordat, dar nu primi niciun 
răspuns. 

Cu îngrijorare crescândă, se îndreptă spre scară. Dar 
Jack nu mai era acolo. Şi cum stătea pe palier, întrebându- 
se ce să facă în continuare, auzi cântecul care venea spre 
ea de la parter, profund, mânios, satiric, amar: 

„Rostogoleşte-mă 

În pajiştea cu trifoi 

Rostogoleşte-mă, culcă-mă şi fă-o din nou”. 

Vocea lui o înfricoşă şi mai mult decât tăcerea lui, dar nu 
exista o altă soluţie. Începu să coboare scările. 


28. „Fa era!” 


Jack rămăsese pe trepte, ascultând sunetele cântate, 
mângâietoare care veneau spre el înăbuşite de uşa încuiată 
şi, încet, perplexitatea lui se topi, lăsând loc furiei. De fapt 
lucrurile nu se schimbaseră deloc pentru Wendy. Putea să 
nu se atingă de băutură douăzeci de ani de acum înainte şi 
seara, când va veni acasă şi ea îl va îmbrăţişa în pragul uşii, 
el îi va vedea/simţi acea mică tresărire a nărilor când ea va 
încerca să detecteze aburi de scotch sau gin plutind în 
respiraţia lui. Întotdeauna ea va presupune tot ce e mai 
rău; dacă el şi Danny ar fi avut un accident de maşină cu un 
beţiv care tocmai avusese o comoţie, chiar înaintea 
coliziunii, ea îl va învinovăţi pe el de rănile lui Danny şi-i va 
întoarce spatele. 

Îi reveni imaginea chipului ei atunci când i-l smulsese pe 
Danny din mâini, şi dintr-o dată simţi nevoia să şteargă cu 
pumnii mânia care se întipărise pe el. 

N-avea niciun drept, afurisita! 

Da, poate doar la început. Fusese beţiv, făcuse lucruri 
groaznice. Când i-a rupt mâna lui Danny a făcut un lucru 
groaznic. Dar dacă un om se îndreaptă, nu merită oare săi 
se acorde credit pentru aceasta, mai devreme sau mai 
târziu? Şi dacă nu primeşte acest credit, ce să facă? Dacă 
un tată îşi acuză în permanenţă fiica neîntinată că se culcă 
cu toţi băieţii din liceu, oare nu se satură ea la un moment 
dat de a fi învinovăţită pe nedrept şi începe să se poarte în 
aşa fel încât să-şi merite acuzaţiile? Şi dacă o soţie continuă 
să creadă în secret - sau poate nu chiar în secret - că soţul 
său abstinent este un beţiv... 

Se ridică şi cobori încet până pe palierul de la etajul întăi 
unde se opri o clipă. Îşi scoase batista din buzunarul de la 
spate, se şterse la gură şi se gândi să meargă şi să bată cu 
pumnii în uşa de la dormitor, cerând cu insistenţă să fie 


lăsat înăuntru să-şi vadă fiul. N-avea niciun drept să se 
poarte astfel, ticăloasa. 

Ei bine, mai devreme sau mai târziu va trebui să iasă, 
numai dacă nu cumva avea de gând să ţină un regim foarte 
strict. Gândind aşa, buzele i se strâmbară într-un rânjet 
urât. Las-o să vină la el. O va face la un moment dat. 

Cobori la parter, se opri o clipă lângă recepţie, fără să 
ştie încotro să se îndrepte, apoi o luă la dreapta. Se opri în 
uşa restaurantului. Mesele goale, cu feţele de masă albe, 
curate şi bine apretate, sub foliile de plastic transparent, 
sclipeau în întuneric. Era pustiu acum dar 

(„Cina va fi servită la ora 8 p.m. 

Scoaterea măştilor şi dansul la miezul nopţii”) 

Jack trecu printre mese, uitând pentru o clipă de soţia şi 
fiul său, uitând visul, aparatul de radio distrus, vânătăile. Îşi 
plimbă degetele pe învelitorile netede din plastic încercând 
să-şi închipuie cum fusese în noaptea aceea fierbinte de 
august 1945, cu războiul câştigat, cu viitorul întinzându-se 
în faţă, atât de nou şi complex ca un tărâm al viselor. 
Lanternele japoneze strălucitore şi vesel colorate erau 
atârnate în jurul parcării, lumina aurie se revărsa pe aceste 
ferestre înalte care erau acum acoperite de zăpadă. Bărbaţi 
şi femei în costume felurite, o prinţesă scânteietoare aici, 
acolo, un cavaler cu cizme înalte, bijuterii orbitoare, 
conversații sclipitoare la tot pasul, dans, băutura curgând în 
cascade, la început vin şi apoi cocktailuri şi apoi poate 
băuturi mai tari, conversaţia devenind tot mai animată până 
când se aude strigătul jubilant de pe podiumul orchestrei, 
strigătul: „Scoateţi măştile! Scoateţi măştile!” 

(„lar Moartea Roşie deveni suverană...”) 

Se trezi în partea opusă a restaurantului, chiar în faţa 
uşilor batante, frumos decorate, ale Salonului Colorado 
unde, în acea noapte din 1945, băuturile vor fi fost gratuite. 

(„Hopa sus la bar, colega, e gratis”) 

Trecu prin uşile batante şi pătrunse în umbrele adânci 
ale barului. Şi atunci se petrecu un lucru ciudat. Mai fusese 


aici o dată, ca sa controleze lista cu inventarul lăsat de 
Ullman, şi ştia că nu mai rămăsese nimic. Rafturile erau 
complet goale. Dar acum, luminate obscur doar de lumina 
care venea filtrată din restaurant (care era el însuşi foarte 
sărac luminat din cauza zăpezii care bloca ferestrele), i se 
păru că vede şiruri întregi de sticle care sclipeau tăcut în 
spatele barului, şi sifoane, şi chiar bere care picura din cele 
trei robinete lustruite. Da, simţea chiar miros de bere, izul 
acela umed de drojdie şi spumă, deloc diferită de mirosul 
care persista ca o ceaţă fină în jurul tatălui său în fiecare 
seară când venea acasă de la lucru. 

Făcând ochii mari, bâjbâi pe perete după comutator, şi 
aprinse lumina caldă, intimă a barului, cercuri luminoase 
proiectate de becuri de 20 de waţi, implantate în cele trei 
candelabre de dimensiunile unei roţi de căruţă. 

Toate rafturile erau goale. Nici măcar nu se aşternuse pe 
ele un strat de praf. Robinetele de bere uscate, aşa cum 
erau şi canalele de scurgere cromate de dedesubt. La 
stânga şi la dreapta sa, separeurile capitonate în catifea, 
stăteau ca nişte bărbaţi înalţi şi voinici, fiecare conceput în 
aşa fel încât se oferea intimitate maximă cuplului aflat 
înăuntru. Chiar în faţa lui, peste covorul roşu, patruzeci de 
scaune înalte erau aşezate în jurul barului în formă de 
potcoavă. Fiecare scaun era îmbrăcat în piele şi împodobit 
cu semne asemănătoare celor făcute cu fierul roşu pe 
spinările vitelor: H într-un cerc, D între două bare (se 
potrivea), Rocking W., Lazy B. 

Se apropie, scuturând uimit din cap. Era ca în ziua aceea, 
pe terenul de joacă... dar nu avea niciun rost să se 
gândească la asta. Şi totuşi, putea să jure că văzuse sticlele, 
destul de nedesluşit, ce-i drept, aşa cum vezi contururile 
întunecate ale mobilei într-o cameră cu perdelele trase. 
Numai reflecţii slabe pe sticlă. Nu rămăsese decât mirosul 
de bere, Jack ştia că acesta este un miros care se 
impregnează în lemnăria oricărui bar din lume după un 
timp, şi nu poate fi îndepărtat de niciun praf de curăţat 


inventat vreodată. Cu toate acestea aici mirosul părea mai 
puternic... aproape proaspăt. 

Se aşeză pe unul din scaune şi îşi sprijini mâinile de 
marginea tapiţată cu piele a barului. La stânga lui se afla un 
vas pentru alune - vas gol acum, fireşte. Primul bar în care 
intrase după nouăsprezece luni, şi era secat afurisitul. Aşa 
cum secase şi norocul lui. De asemenea, îl copleşi un val de 
nostalgie, de o copleşitoare amărăciune, iar dorinţa fizică 
de a bea păru a-şi face drum din stomac în gât, apoi în gură 
şi în nări, uscându-i şi zbârcindu-i țesuturile pe acest 
traseu, făcându-le să urle după ceva ud şi lung şi rece. 

Se uită din nou la rafturi, împins de o speranţă sălbatică, 
lipsită de orice logică, dar acestea erau la fel de goale ca şi 
până atunci. Rânji de durere şi frustrare. Pumnii, 
încleştându-se încet, zgâriară uşor bordura de piele a 
barului. 

— Bună, Lloyd, zise. Nu prea e multă lume în seara asta, 
nu? 

Lloyd spuse că aşa era. Lloyd îl întrebă ce doreşte să bea. 

— Ei, mă bucur că mă întrebi, zise Jack, mă bucur foarte 
mult. Pentru că întâmplarea face să am două bancnote de 
douăzeci şi două de zece în portofel şi mi-era teamă că o să 
rămână acolo până la primăvară. 

Lloyd îi înţelegea punctul de vedere. 

— Aşa că, uite ce mă gândesc, continuă Jack. Pregăteşte- 
mi douăzeci de pahare cu martini. Douăzeci, nici mai mult, 
nici mai puţin. Buun. Câte două pentru fiecare lună cât nu 
m-am atins de băutură, unul de recuperare şi unul de 
întremare. Poţi să faci asta pentru mine? Nu eşti prea 
ocupat? 

Lloyd răspunse că nu este deloc ocupat. 

— Bravo. Aliniază paharele pe tejghea şi o să beau unul 
câte unul. Grea povară, Lloyd, băiete. 

Lloyd se întoarse şi se apucă de treabă. Jack băgă mâna 
în buzunar după portofel şi găsi în schimb flaconul cu 
Excedrine. Portofelul se afla pe biroul din dormitor şi, 


desigur, slăbănoaga aia de nevastă-sa îl încuiase pe 
dinafară. Bună treabă, Wendy. Căţea ordinară. 

— Se pare că nu am acum banii la mine, zise Jack. Cum 
stau cu creditul în crâşma asta? 

Lloyd spuse că stătea bine. 

— Minunat. Îmi placi, Lloyd. Ai fost întotdeauna cel mai 
bun. Cel mai al naibii de bun barman, de la Barre până la 
Portland, Maine, dacă vrei să ştii. 

Lloyd îi mulţumi pentru cuvintele bune. 

Jack scoase capacul de la sticlă cu Excedrine, scutură 
două tablete din ea, apoi şi le aruncă în gură. Îl invadă 
gustul cunoscut, amărui şi irezistibil. 

Atunci avu brusc senzaţia că este privit cu oarecare 
curiozitate şi ceva dispreţ. Separeurile din spatele său erau 
pline: se aflau acolo bărbaţi distinşi, cu părul cărunt, şi 
tinere fermecătoare, toţi  costumaţi, urmărind cu 
amuzament detaşat acest trist exerciţiu de artă dramatică. 

Jack se răsuci pe scaun. 

Separeurile erau goale. Se întindeau la stânga şi la 
dreapta uşii salonului, iar rândul din stânga se curba, 
flancând barul pe toată lăţimea camerei. Scaune îmbrăcate 
în piele cu spătar înalt. Mese lucioase, câte o scrumieră pe 
fiecare masă, o cutiuţă cu chibrituri în fiecare scrumieră, 
cuvintele „Salonul Colorado” imprimate cu litere aurii 
deasupra desenului reprezentând uşile batante. 

Se întoarse, înghițind cu o strâmbătură şi restul de 
pastilă care se dizolvase. 

— Lloyd, eşti un miracol, spuse. Le-ai şi aranjat deja. 
luţeala ta este întrecută numai de frumuseţea melancolică a 
ochilor tăi napoletani. Salud. 

Jack contemplă cele douăzeci de băuturi imaginare, 
obrajii paharelor cu martini înlăcrimaţi de stropii de 
condens. În fiecare pahar era câte o scobitoare înfiptă în 
câte o măslină verde şi cărnoasă. Aproape că simţea 
mirosul băuturii în aer. 


— Pe uscat, zise. Ai făcut vreodată cunoştinţă cu un domn 
care a fost obligat să trăiască în deşert? 

Lloyd recunoscu că întâlnise astfel de oameni din când în 
când. 

— Ai reînnoit vreodată cunoştinţa cu un asemenea om 
care s-a apucat iarăşi de băutură? 

Cu toate străduinţele, Lloyd nu putu să-şi amintească. 

— Atunci n-ai cunoscut aşa ceva, zise Jack. 

Apucă primul pahar, duse pumnul spre gura deschisă şi 
se prefăcu că dă paharul peste cap. Înghiţi şi apoi aruncă 
paharul imaginar peste umăr. Oamenii  reveniseră, 
proaspeţi şi bine dispuşi la balul lor costumat, examinându-l 
râzând pe înfundate. Dacă barul ar fi avut o oglindă în locul 
acestor afurisite de rafturi goale, i-ar fi putut vedea. Lasă-i 
să se holbeze. Dă-i dracului. Cine vrea să se holbeze n-are 
decât s-o facă. 

— Nu, n-ai cunoscut, îi spuse lui Lloyd. Foarte puţini 
oameni se întorc din deşertul acesta legendar, dar cei care 
o fac, au o poveste îngrozitoare de spus. Când ajungi acolo, 
ţi se pare cel mai curat şi mai strălucitor loc pe care l-ai 
văzut vreodată, departe de şanţurile unde zac beţivii. Eşti 
departe şi de cei care se uită urât la tine şi-ţi zic să te 
potoleşti sau să te muţi în altă parte. De acolo, din şanţ, ţi se 
pare cel mai frumos deşert pe care l-ai văzut vreodată, 
Lloyd, băiatule. Are şi o fanfară grozavă condusă de trei 
fete frumoase care-şi învârt cu mare îndemânare 
bastoanele şi-ţi arată chiloţeii. Da, domnule, te poţi duce în 
deşertul acela, departe de zdrenţăroşii care se adună în 
jurul focului făcut prin gunoaie, care-şi prizează propria 
borâtură ca să se îmbete din nou şi care umblă în patru 
labe prin şanţuri după chiştoace de ţigară. 

Dăduse peste cap alte două băuturi imaginare şi aruncă 
paharele peste umăr. Aproape că le auzea cum se fac 
țandări. Şi să fie al dracului dacă nu se simţea puţin 
cherchelit. Din cauza Excedrinei. 


— Deci pleci într-acolo, îi zise el lui Lloyd, şi eşti bucuros, 
tare bucuros. Da, pe cinstea mea. Deşertul este plin de 
parade date în cinstea ta şi oamenii de acolo te ovaţionează, 
îţi fac semn, te aplaudă. Numai pe tine. Cu excepţia 
beţivilor leşinaţi în şanţ. Tipii ăştia ţi-erau prieteni, dar ai 
lăsat toate astea în urma ta. 

Îşi duse pumnul gol la gură şi mai goli un pahar: patru 
deja, mai avea şaisprezece. Progresa excelent. Se legănă un 
pic pe scaun. Lasă-i să se holbeze, dacă asta le face plăcere. 
Faceţi-mi o poză, oameni buni, ţine mai mult. 

— Apoi începi să vezi, Lloyd, băiete. Vezi lucruri pe care 
nu le puteai observa din şanţ. Vezi cum Deşertul e pavat 
numai cu cioburi de sticlă, şi dacă-ţi scoţi pantofii ai toate 
şansele să te tai. Vezi cum toţi oamenii de lângă tine nu sunt 
decât nişte fete bătrâne cu pieptul plat, îmbrăcate în rochii 
lungi, cu guler de dantelă şi cu părul prins la ceafă într-un 
coc atât de strâns că parcă îl auzi ţipând de durere. Şi toate 
fetele sunt lipsite de expresie şi sunt palide şi lucioase şi 
toate cântă: „Să ne adunăm la râââu, frumosul, frumosul 
rââââu”. Şi în faţa lor stă căţeaua asta împuţită cu părul 
blond care cântă la orgă şi le zice să cânte mai tare. Şi 
cineva îţi trânteşte o carte de cântece în mână şi-ţi spune: 
„Cântă, frate. Dacă vrei să rămâi în acest Deşert, trebuie să 
cânţi dimineaţa, la prânz şi noaptea. Mai ales noaptea”. Şi 
atunci îţi dai seama că este Deşertul cu adevărat, Lloyd. 
Este o biserică cu gratii la ferestre, o biserică pentru femei 
şi o închisoare pentru tine. 

Se opri. Lloyd dispăruse. Mai rău încă, nu fusese 
niciodată acolo. Numai oamenii din separeuri, oamenii de la 
balul costumat, şi el putea să audă râsetele lor înăbuşite şi 
ştia că îl arătau cu degetul, ochii sclipindu-le cu multă 
cruzime. 

Se răsuci din nou. 

— Lăsaţi-mă... 

(în pace?) 


Toate separeurile erau goale. Ecoul hohotelor de râs se 
stinsese ca foşnetul frunzelor îngălbenite. Cu ochii mari şi 
întunecaţi, Jack privi multă vreme salonul pustiu. O venă îi 
pulsa în mijlocul frunţii. Chiar în centrul fiinţei sale o 
certitudine era pe cale să se formeze, iar această 
certitudine era că îşi pierde minţile. Simţi imboldul să ridice 
scaunul de lângă el, să-l apuce de picioare şi să sfărâme 
totul în jurul lui ca un ciclon răzbunător. În schimb, se 
întoarse din nou spre bar şi începu să răcnească: 

„Rostogoleşte-mă 

În pajiştea cu trifoi 

Rostogoleşte-mă, culcă-mă şi fă-o din nou”. 

Chipul lui Danny i se arătă în faţa ochilor, nu chipul 
normal al lui Danny, vioi şi inteligent, cu ochi deschişi şi 
scânteietori, ci chipul şocat, monstruos, chipul unui străin 
cu ochii opaci şi lipsiţi de viaţă, sugându-şi tâmp degetul 
mare. Ce făcea el aici, vorbind singur ca un adolescent 
neînțeles şi posomorât, când fiul său era undeva sus, şi se 
purta ca unul al cărui loc era într-o cameră cu pereţi 
capitonaţi, se purta aşa cum a spus Wally Hollis că se 
purtase Vic Stenger înainte să vină oamenii cu haine albe şi 
să-l ia cu ei? 

(„Dar nici nu m-am atins de el! Pe toţi Dumnezeii că nu 
m-am atins!”) 

— Jack? 

Vocea era timidă şi şovâitoare. 

Tresări atât de tare încât era gata să cadă de pe scaun. 
Wendy stătea lângă uşile batante, cu Danny cuibărit în 
braţele sale, ca o păpuşă de ceară din recuzita unui 
spectacol de groază. Toţi trei alcătuiau un tablou pe care 
Jack îl observă cu multă claritate: era chiar înaintea cortinei 
care anunţa finalul actului al doilea al unei piese vechi 
despre cumpătare, piesă care era atât de prost pusă în 
scenă, că scenaristul uitase să umple rafturile. 

— Nu l-am atins, vocea lui Jack era înfundată. Niciodată, 
de atunci, din noaptea când i-am rupt mâna. Nici măcar nu 


l-am bătut la fund. 

— Jack, asta nu mai contează acum. Ce contează e... 

— Ba contează! strigă el. 

Izbi cu pumnul în tejgheaua barului, destul de puternic 
ca să facă să salte bolurile pentru alune. 

— Contează, pe toţi dracii, contează! 

— Jack, trebuie să-l luăm de pe munte. E... 

Danny începu să se mişte uşor în braţele ei. Expresia 
goală de cadavru de pe chipul lui începu să se crape, 
întocmai ca un strat gros de gheaţă. Buzele i se strâmbară, 
de parcă ar fi simţit un gust ciudat. Ochii i se deschiseră 
larg. Mâinile i se ridicară de parcă ar fi vrut să şi-i acopere, 
apoi căzură la loc. 

I se încordă brusc în braţe. Spatele i se curbă şi o făcu pe 
Wendy să se clatine. Şi, pe neaşteptate, începu să urle, să 
scoată sunete demente, care scăpau unul după altul ca 
nişte gloanţe din gâtul său încordat. Urletele păreau să 
umple tot parterul pustiu al hotelului şi se întorceau la ei ca 
duhurile prevestitoare de moarte. Era ca şi cum o sută de 
Danny urlau toţi în acelaşi timp. 

— Jack! ţipă ea îngrozită. Dumnezeule, Jack, ce e cu el? 

Cobori de pe scaunul înalt de la bar, amorţit de la brâu în 
jos, mai înspăimântat decât fusese vreodată în viaţă. Prin ce 
gaură intrase fiul său? În ce cuib întunecat? Şi ce fusese 
acolo înăuntru ca să-l înţepe? 

— Danny! mugi el. Danny! 

Danny îl văzu. Se smulse din braţele mamei sale cu o 
forţă atât de neaşteptată şi violentă, încât Wendy nu putu 
să-l reţină. Se împiedică de unul din separeuri şi aproape se 
prăbuşi în el. 

— Tăticule! strigă el alergând spre Jack, cu ochii mari şi 
îngroziţi. Ah, Tăticule, Tăticule, ea era! Fa! Ea! Ah, 
Tăticuleeee... 

Se izbi de Jack, ca o săgeată boantă făcându-l pe Jack să- 
şi piardă aproape echilibrul. Danny se încleştă furios de el, 
părând la început că îl loveşte ca un luptător, apoi 


apucându-l de mijloc şi suspinând în cămaşa lui. Jack simţea 
pe abdomen obrajii înfierbântaţi şi agitaţi ai fiului său. 

„Lăticule, ea era”. 

Îşi ridică încet privirea spre Wendy. Ochii îi semănau cu 
două monede mici de argint. 

— Wendy? Vocea dulce, ca o pisică ce toarce. Wendy, ce i- 
ai făcut? 

Palidă, Wendy îl privi şi ea, buimăcită, nevenindu-i să 
creadă. Scutură din cap. 

— Jack, ştii doar... 

Afară începuse din nou să ningă. 


29. Discuţia din bucătarie 


Jack îl duse pe Danny în bucătărie. Băiatul încă mai 
suspina violent refuzând să-şi ridice capul de la pieptul lui 
Jack. În bucătărie îl puse din nou în braţele lui Wendy care 
tot mai părea buimăcită şi neîncrezătoare. 

— Jack, nu ştiu despre ce vorbeşte. Te rog, trebuie să mă 
crezi. 

— Cred, spuse el, deşi trebuia să recunoască faţă de el 
însuşi că simţea oarecare plăcere să vadă că pantoful s-a 
schimbat pe celălalt picior cu o asemenea viteză 
ameţitoare, neaşteptată. Dar mânia faţă de Wendy fusese 
numai un puseu trecător. În sufletul său ştia că Wendy mai 
degrabă ar turna un bidon cu benzină peste ea şi ar 
aprinde un chibrit, decât să-i facă vreun rău lui Danny. 

Ceainicul era pe foc, fierbând la flacără mică. Jack puse 
un plic cu ceai în cana lui mare din ceramică şi o umplu 
jumătate cu apă clocotită. 

— Ai vin pentru gătit, nu? o întrebă el pe Wendy. 

— Ce?... A, sigur. Două sau trei sticle. 

— În care dulap? 

Îi arătă, şi elluă o sticlă din raft, turnă o doză zdravănă în 
cană, puse vinul înapoi şi umplu restul canei cu lapte. 
Adăugă apoi trei linguriţe de zahăr şi amestecă. Duse cana 
lui Danny, ale cărui suspine se mai potoliseră acum, 
transformându-se în sughiţuri. Dar tremura din cap până în 
picioare, iar ochii erau căscaţi şi priveau fix. 

— Vreau să bei chestia asta, amice, zise Jack. Are un gust 
oribil, dar o să te facă sa te simţi mai bine. O bei pentru 
tăticul tău? 

Danny dădu din cap că o bea şi luă ceaşca. Bău puţin, se 
strâmbă şi îl privi întrebător pe Jack. Jack dădu din cap şi 
Danny sorbi din nou. Wendy simţi din nou junghiul atât de 
cunoscut al geloziei, ştiind că pentru ea, Danny nu ar fi băut 
niciodată lichidul acela. 


Apoi îi veni în minte un gând neplăcut şi chiar 
surprinzător: Voise ea să creadă că Jack era de vină? Era 
chiar atât de geloasă? Aşa ar fi gândit mama ei şi acesta era 
gândul într-adevăr îngrozitor. Îşi amintea o zi de duminică, 
odată când tatăl ei o dusese în parc şi ea căzuse din 
scrânciob, jupuindu-şi ambii genunchi. Când s-au întors 
acasă, mama ei ţipase la el: „Ce ai făcut? De ce nu ai avut 
grijă de ea? Ce fel de tată eşti? 

(L-a împins în mormânt; când au divorţat era deja prea 
târziu pentru el). 

Nici măcar nu-i acordase lui Jack şansa îndoielii. Nici cea 
mai mică şansă. Wendy simţi cum îi ard obrajii, dar cu un fel 
de hotărâre neputincioasă, îşi dădu seama că, dacă toate 
acestea s-ar repeta, ea ar acţiona şi ar gândi la fel. În bine 
sau în rău, purta în ea mereu o parte din mama sa. 

— Jack... începu, fără să fie sigură dacă vrea să-şi ceară 
scuze sau să se justifice. Ştia că orice ar fi făcut, nu avea 
niciun rost. 

— Nu acum, spuse el. 

Danny avu nevoie de un sfert de oră ca să golească 
jumătate din conţinutul uriaşei ceşti, dar se calmase în mod 
evident. Aproape că nu mai tremura deloc. 

Solemn, Jack puse mâinile pe umerii fiului său. 

— Danny, crezi că poţi să ne spui exact ce ţi s-a 
întâmplat? E foarte important. 

Privirea lui Danny se plimbă de la Jack la Wendy, şi înapoi. 
În liniştea care se aşternuse, locul şi situaţia în care se aflau 
deveneau foarte evidente: şuieratul vântului de afară, 
aducând zăpadă proaspătă din nord-vest, scârţâitul şi 
gemetele bătrânului hotel asediat de o nouă furtună. 
Realitatea faptului că erau rupţi de lume o izbi pe Wendy cu 
o forţă neaşteptată, ca întotdeauna, ca o lovitură în inimă. 

— Vreau... să spun tot, zise Danny. Păcat că n-am făcut-o 
dinainte. 

Luă cana în mâini, dorind parcă să fie mângâiat de 
căldura ei. 


— Şi de ce nu ai făcut-o, fiule? 

Cu blândeţe, Jack îi dădu părul transpirat şi încâlcit la o 
parte de pe frunte. 

— Pentru că unchiul Al ţi-a dat slujba asta. Şi nu puteam 
să-mi dau seama cum se făcea că-ţi era bine aici şi rău aici 
în acelaşi timp. Era... 

Le cerea ajutorul din ochi. Nu cunoştea cuvântul care îi 
trebuia. 

— O dilemă? întrebă blând Wendy. Atunci când nicio 
alegere nu pare bună? 

— Da, aşa, dădu Danny uşurat din cap. 

Wendy zise: 

— În ziua când ai tuns tufele, Danny şi cu mine am avut o 
discuţie în maşină. A fost în ziua când a nins prima oară cu 
adevarat. [ii minte? 

Jack făcu un semn afirmativ din cap. Ziua când tunsese 
tufele îi era foarte vie în minte. 

Wendy oftă: 

— Cred că nu am stat suficient de vorbă, nu-i aşa, amice? 

Danny, imaginea întruchipată a tristeţii, clătină din cap. 

— Despre ce anume aţi vorbit? întreabă Jack. Nu cred că- 
mi convine ca soţia şi fiul meu... 

— ...„ să vorbească despre cât de mult te iubesc ei? 

— Orice ar fi fost, nu înţeleg. Mă simt de parcă am intrat 
în sală la seria a doua a filmului. 

— Am vorbit despre tine, zise Wendy încet. Şi poate nu în 
atât de multe cuvinte, dar amândoi ştiam. Eu, pentru că 
sunt soţia ta, şi Danny, pentru că el... înţelege nişte lucruri. 

Jack tăcea. 

— Danny a spus bine. Locul acesta părea potrivit pentru 
tine. Departe de toate tensiunile care te-au făcut atât de 
nefericit la Stovington. Erai propriul tău şef, munceai cu 
mâinile şi-ţi odihneai mintea - toată mintea - pentru lucrul 
la piesă, seara. Apoi... nu ştiu exact când... locul a început 
să pară rău pentru tine. Tot timpul petrecut în pivniţă, toate 


hârţoagele alea vechi, toate poveştile alea vechi. Ai început 
să vorbeşti în somn... 

— În somn? întrebă Jack. 

Pe chip i se întipărise o expresie uimită, prudentă: 

— Vorbesc în somn? 

— Nedesluşit, de cele mai multe ori. Odată m-am dat jos 
din pat ca să merg la baie şi tu tocmai spuneai „La dracu, 
nimeni nu va şti, nimeni nu va şti vreodată”. Altădată m-ai 
trezit, ţipând aproape: „Scoateţi măştile, scoateţi măştile, 
scoateţi măştile”. 

— Iisuse Cristoase, zise Jack, şi-şi trecu o mână peste 
faţă. Părea bolnav. 

— Şi au revenit şi obiceiurile din vremea când beai. 
Mesteci Excedrine. Te ştergi la gură tot timpul. Eşti arţăgos 
dimineaţa. Şi nici nu ai fost în stare să termini încă piesa, 
nu-i aşa? 

— Nu. Nu încă, dar era o chestiune de câteva zile. M-am 
gândit la altceva... un proiect nou... 

— Hotelul ăsta. Din cauza acestui proiect ţi-a dat telefon 
Al Shockley. Proiectul la care vrea să renunţi. 

— Cum de ştii despre el? lătră Jack. Ai tras cu urechea? 

— Nu, spuse ea. Nu aş fi putut să trag cu urechea, chiar 
dacă aş fi vrut, şi ţi-ai dat seama de asta, dacă ai judeca un 
pic. În seara aceea eram jos în hol cu Danny. Centrala 
telefonică este închisă. Telefonul nostru de sus era singurul 
care funcţiona, pentru că era conectat direct la cablul 
exterior. Tu însuţi mi-ai spus toate astea. 

— Atunci cum ai putut să ştii ce mi-a zis Al? 

— Danny mi-a spus. Danny a ştiut. Aşa cum ştie uneori 
unde sunt lucrurile pe care nu le găsim, sau atunci când 
oamenii se gândesc la divorţ. 

— Doctorul zicea... 

Clătină din cap precipitată: 

— Doctorul mânca rahat şi ştim amândoi asta. Am ştiut 
tot timpul. Ţii minte când Danny a zis că vrea să vadă 


maşinile de pompieri? Fra foarte mic. Ştie lucruri. Şi acum 
mi-e teamă... 

Privi vânătăile de pe gâtul lui Danny. 

— Chiar ai ştiut că a sunat unchiul Al, Danny? 

Danny dădu din cap: 

— Era tare furios, tăticule. Pentru că tu l-ai sunat pe 
domnul Ullman şi domnul Ullman l-a sunat pe el. Unchiul Al 
nu a vrut să scrii nimic despre hotel. 

— Iisuse, spuse din nou Jack. Vânătăile, Danny. Cine a 
încercat să te sugrume? 

Danny se întunecă la faţă: 

— Ea, zise. Femeia din camera aia. 217. Doamna cea 
moartă. 

Buzele începură din nou să-i tremure şi apucă ceaşca cu 
ceai şi o bău. 

Jack şi Wendy schimbară o privire înspăimântată peste 
capul lui aplecat. 

— Ştii ceva despre toate astea? o întrebă. 

Scutură din cap: 

— Nu. Nu ştiu nimic. 

— Danny? 

Ridică uşor capul băieţelului său înfricoşat. 

— Încearcă, fiule. Suntem aici cu tine. 

— Ştiam că e ceva rău aici, spuse Danny pe ton coborât. 
De când eram în Boulder. Pentru că Tony m-a făcut să visez 
despre locul ăsta. 

— Ce ai visat? 

— Nu ţin minte totul. Mi-a arătat hotelul Overlook, 
noaptea, cu un craniu şi două oase încrucişate în faţă. Şi 
era un bubuit. Ceva... nu-mi aduc aminte ce... mă fugărea. 
Un monstru. 'lony mi-a arătat ceva despre amirc. 

— Cei asta amice? întreabă Wendy. 

Danny clătină din cap: 

— Nu ştiu. Apoi, când am ajuns aici, domnul Hallorann m- 
a luat în maşină ca să stăm de vorbă. Pentru că şi el are 
strălucirea. 


— Strălucirea? 

— Este... Danny făcu un gest atotcuprinzător cu mâinile. 
Este atunci când eşti în stare să înţelegi lucruri. Să ştii 
lucruri. Câteodată vezi lucruri. Ca atunci când am ştiut că 
unchiul Al a dat telefon. Şi domnul Hallorann care a ştiut 
că-mi ziceţi „amice”. Domnul Hallorann curăța cartofi în 
armată când şi-a dat seama că fratele lui a murit într-un 
accident de tren. Şi când a dat telefon acasă, i s-a spus că 
era adevărat. 

— Sfinte Dumnezeule, şopti Jack. Nu inventezi toate 
astea, Dan, nu-i aşa? 

Danny clatină cu violenţă din cap: 

— Nu, jur pe Dumnezeu. 

Şi apoi adăugă cu o umbră de mândrie: 

— Domnul Hallorann a zis că eu strălucesc cel mai tare 
dintre toţi oamenii pe care i-a întâlnit. Am putut să stăm de 
vorbă unul cu celălalt fără să deschidem gura. 

Părinţii lui se priviră din nou, sincer nedumeriţi: 

— Domnul Hallorann a vrut să vorbească numai cu mine 
pentru că era îngrijorat, continuă Danny. A spus că ăsta e 
un loc rău pentru oamenii care strălucesc. Mi-a zis că a 
văzut nişte lucruri. Şi eu am văzut ceva. Chiar după ce am 
stat de vorbă cu el. Când domnul Ullman ne arăta hotelul. 

— Ce anume? întreabă Jack. 

— În Apartamentul Prezidenţial. Pe peretele cu uşa care 
dă în dormitor. Mult sânge. Şi încă ceva împroşcat pe 
perete. Cred că... trebuie să fi fost bucăţi de creier. 

— O, Dumnezeule, spuse Jack. 

Wendy era foarte palidă acum, buzele îi erau aproape 
cenuşii. 

— Locul acesta, zise Jack. Nişte indivizi necuraţi au fost 
proprietarii hotelului cu ceva timp în urmă. Oamenii Mafiei 
din Las Vegas. 

— Bandiţi? întreabă Danny. 

— Mda, bandiți. 

Se uită la Wendy. 


— În 1966 un ucigaş de profesie, pe nume Vito Gienelli, a 
fost ucis aici, împreună cu cele două gorile ale lui. A fost şi o 
poză în ziar. Danny a descris poza. 

— Domnul Hallorann a spus că a mai văzut şi alte chestii, 
le zise Danny. Odată ceva pe terenul de joacă. Şi altă dată a 
fost ceva rău în camera aia, 217. O cameristă a văzut şi au 
dat-o afară pentru că a povestit. Aşa că domnul Hallorann a 
urcat şi a văzut şi el. Însă el nu a povestit, pentru că nu voia 
să-şi piardă slujba. Numai că mi-a zis să nu mă duc 
niciodată acolo. Şi eu am intrat. Pentru că l-am crezut că 
mi-a spus că lucrurile pe care le vezi nu-ţi pot face niciun 
rău. 

Ultima propoziţie a fost aproape şoptită cu o voce scăzută 
şi răguşită şi Danny îşi atinse uşor cercul de vânătăi umflate 
de pe gât. 

— Ce e cu terenul de joacă? întreabă Jack cu o voce 
ciudată, încercând să pară indiferent. 

— Nu ştiu. A zis că e ceva cu terenul de joacă. Şi cu 
animalele din tufe. 

Jack tresări şi Wendy îl privi cu atenţie. 

— Ai văzut ceva acolo, Jack? 

— Nu, spuse. Nimic. 

Danny îl privea. 

— Nimic, spuse din nou, mai calm. Şi era adevărat. 
Fusese victima unei halucinaţii. Şi asta era tot. 

— Danny, trebuie să ne spui despre femeia aceia, zise 
Wendy cu blândeţe. 

Aşa că Danny le spuse, însă cuvintele ieşeau în izbucniri 
ciclice, uneori fiind aproape de neînțeles, în graba lui de a 
arunca din el şi de a se elibera. Se strânse tot mai tare la 
pieptul mamei, pe măsură ce vorbea: 

— Am intrat. Am furat şperaclul şi am intrat. Nu mă 
puteam stăpâni. Trebuia să ştiu. Şi ea... doamna... era în 
cadă. Era moartă. Umflată toată. Era nu... nu... nu avea 
haine pe ea. Privi nefericit spre Wendy. Ştiam că mă voia, 
pentru că simţeam asta. Nici măcar nu gândea, aşa cum 


gândeşti tu sau tăticu. Era întuneric în mintea ei... era 
dureros... aşa... aşa ca viespile în noaptea aceea în camera 
mea! Nu voia decât să rănească. Aşa, ca viespile. 

Înghiţi cu greu şi o clipă fu linişte, linişte deplină, în timp 
ce imaginea cu viespile îşi croia drum în conştiinţa lor. 

— Aşa că am fugit, spuse Danny. Am fugit, dar uşa era 
închisă. O lăsasem deschisă, dar era închisă. Nu m-am 
gândit că n-am decât s-o deschid şi să o iau la goană. Mi-era 
frică... Aşa că... m-am sprijinit de uşă şi am închis ochii şi m- 
am gândit la ce spunea domnul Hallorann, că lucrurile de 
aici erau ca pozele din cărţi şi dacă eu... îmi spun iar şi iar... 
„nu eşti aici, pleacă, nu eşti aici”... ea o să dispară. Dar n-a 
mers. 

Vocea lui începea să capete intonaţii isterice. 

— M-a înhăţat... m-a întors cu faţa la ea... îi vedeam 
ochii... cum erau ochii ei... şi a început să mă strângă de 
gât... îi simţeam mirosul... Simţeam cât de moartă este... 

— Gata, gata, ssst, spuse Wendy alarmată. Gata Danny. 
Este în regulă. Este... 

Era gata să înceapă să bocească din nou. Wendy 
Torrance. Bocitoarea Bună Pentru Toate Ocaziile. 

— Lasă-l să termine, zise Jack cu asprime. 

— Nu mai am ce să zic. Am leşinat. Poate pentru că mă 
strângea de gât, sau poate numai pentru că eram speriat. 
Când mi-am revenit, am visat că vă certaţi din cauza mea şi 
că tu, tăticule, voiai să faci iar Lucrul Rău. Şi mi-am dat 
seama că, de fapt, nu este vis... că sunt treaz... şi... mi-am 
dat drumul în pantaloni. Mi-am dat drumul pe mine ca un 
bebeluş. 

Îşi ascunse faţa în puloverul lui Wendy şi începu să 
plângă cu o slăbiciune înfiorătoare, mâinile atârnându-i fără 
vlagă în poală. 

Jack se ridică: 

— Ai grijă de el. 

— Ce ai de gând să faci? 

Era îngrozită. 


— Mă duc în camera aia, ce crezi că am de gând să fac? 
Să beau o cafea? 

— Nu! Nu te duce, Jack, te rog nu te duce! 

— Wendy, trebuie să ştim dacă mai este şi altcineva în 
hotel. 

— Să nu îndrăzneşti să ne laşi singuri! zbieră ea, 
împroşcând stropi de salivă. 

Jack spuse: 

— Wendy, aceasta a fost o imitație remarcabilă a mamei 
tale. 

Atunci ea izbucni în plâns, fără să-şi poată acoperi faţa, 
pentru că îl ţinea pe Danny în braţe. 

— Îmi pare rău, zise Jack. Dar trebuie, să ştii. Sunt un 
blestemat de îngrijitor. Pentru asta sunt plătit. 

Dar plânsul ei se înteţi şi el o lăsă aşa, ieşi din bucătărie, 
frecându-şi gura cu batista, în timp ce uşa se trântea în 
spatele lui. 

— Nu te îngrijora, mămico, spuse Danny. N-o să păţească 
nimic. Nu străluceşte. Nu poate păţi nimic acolo. 

Spuse printre lacrimi: 

— Nu, nu cred. 


30. Din nou în 217 


Luă ascensorul. Altă ciudăţenie, pentru că niciunul din ei 
nu-l folosise de când se mutaseră la hotel. Răsuci maneta şi 
liftul horcăi şi trepidă pornind în sus, cu grilajul 
zdrăngănind nebuneşte. Ştia că Wendy are o groază de-a 
dreptul claustrofobică faţă de ascensor. Şi-i închipuia pe toţi 
trei blocaţi între etaje, în timp ce afară viscolele sălbatice 
şuierau şi hohoteau. Slăbeau, îşi pierdeau puterile, mureau 
de foame. Sau poate se mâncau unul pe celălalt, aşa cum 
făcuseră jucătorii aceia de rugby. Îşi amintea o pancartă pe 
care o văzuse în Boulder şi pe care scria JUCĂTORII DE 
RUGBY ÎŞI MĂNÂNCĂ MORŢII. Îşi amintea şi alte inscripţii. 
EŞTI CEEA CE MĂNÂNCI sau articolele din meniu. Bun 
Venit la Restaurantul Overlook, Mândria Munţilor Stâncoşi. 
Luaţi masa în decorul splendid de pe Acoperişul Lumii. 
Pulpă de om friptă la flacără de chibrit. La specialite de la 
Maison. Zâmbetul dispreţuitor îi schimonosi din nou 
trăsăturile. Când ajunse la etajul al doilea, răsuci maneta în 
poziţia iniţială, şi cabina ascensorului se opri scârţâind din 
toate încheieturile. Îşi scoase sticla de Excedrine din 
buzunar, luă trei pastile şi deschise uşa liftului. Nu-l 
înspăimânta nimic în hotelul Overlook. Simţea că ei doi se 
înțelegeau bine. 

În timp ce traversă holul, luă pastilele de Excedrine şi le 
mestecă una câte una. Dădu colţul în coridorul scurt care se 
făcea din culoarul principal. Uşa Camerei 217 era 
întredeschisă, iar şperaclul atârna în broască. 

Se încruntă, simțind un val de iritare şi chiar furie 
adevărată. Indiferent ce s-a întâmplat, băiatul intrase pe 
teritoriul interzis. | se spusese, i se spusese fără 
menajamente, că existau anumite locuri unde nu avea voie 
să intre: magazia, subsolul şi toate camerele de oaspeţi. 
Trebuie să stea de vorbă cu el despre asta, de îndată ce-şi 
va reveni din starea de şoc. Va fi înţelegător, dar 


neînduplecat. Erau mulţi taţi pe lume care ar face mai mult 
decât să stea de vorbă. l-ar scutura puţin pe copiii lor şi 
poate chiar de asta avea nevoie Danny. Dacă puştiul se 
speriase, nu o căutase oare cu lumânarea? 

Se îndreptă spre uşă, scoase şperaclul, îl puse în buzunar 
şi intră. Lumina era aprinsă. Aruncă o privire spre pat, văzu 
că nu era deranjat şi apoi se duse direct spre uşa de la baie. 
O certitudine ciudată puse stăpânire pe el. Deşi Watson nu 
pomenise niciun nume sau un număr de cameră, Jack era 
sigur că aceasta era camera în care locuiseră nevasta 
avocatului şi armăsarul ei, că aceasta era baia unde fusese 
găsită moartă, plină de barbiturice şi băutură înghițită în 
Salonul Colorado. 

Deschise uşa cu oglindă şi intră în baie. Lumina era stinsă 
aici. O aprinse şi privi camera lungă, asemănătoare unui 
vagon de tren, mobilată în stilul inconfundabil de început de 
secol, remodelată în stilul anilor '20, care părea a fi comun 
tuturor băilor din Overlook, cu excepţia celor de la etajul al 
treilea: acelea erau mobilate în stil bizantin, aşa cum se 
cuvenea pentru oaspeţii de seamă care locuiseră acolo de-a 
lungul anilor: nobili, politicieni, vedete de cinema şi 
gangsteri. 

Perdeaua, de un roz palid, pastelat, era trasă, protejând 
cada lungă aşezată pe picioarele cu gheare. 

(şi totuşi s-au mişcat). 

Şi pentru prima oară, simţi cum îl părăseşte acea 
senzaţie nouă de siguranţă (de încredere chiar) care îl 
copleşise în clipa când Danny alergase la el strigând „Ea 
era! Ea era!” Un deget îngheţat îl apăsă uşor pe şira 
spinării, scăzându-i temperatura cu zece grade. Fu urmat 
imediat de altele, şi toate acestea îşi croiră drum spre 
măduva din oase, cântând pe coloana lui vertebrală, de 
parcă ar fi fost un instrument cu o singură coardă. 

Mânia pe care o simţise faţă de Danny se evaporă. Gura îi 
era uscată iască şi simţi numai înţelegere pentru fiul său şi 


groază în ce-l privea, când făcu un pas înainte şi trase 
perdeaua. 

Cada era uscată şi goală. 

Uşurarea şi nervozitatea se manifestară într-un şuierat 
care-i scăpă de pe buzele strânse, ca o bombă artizanală 
defectă. Cada fusese frecată la sfârşitul sezonului şi 
strălucea toată, cu excepţia petelor de rugină de sub 
robinete. Se simţea chiar un vag, dar inconfundabil miros 
de detergent, din acelea care îţi poate irita nasul cu izul 
calităţilor sale odorizante săptămâni şi chiar luni după ce a 
fost întrebuințat. 

Se aplecă şi atinse fundul căzii. Complet uscat. Nici urmă 
de umezeală. Fie că băiatul a avut halucinaţii, fie minţea cu 
neruşinare. Se înfurie din nou. Apoi văzu preşul de baie de 
pe jos. Se încruntă. Ce căuta preşul de baie aici? Ar fi 
trebuit să fie în dulapul coridorului, împreună cu restul 
prosoapelor, cearşafurilor şi feţelor de pernă. Toate astea 
trebuiau să fie acolo. Paturile nici măcar nu erau făcute în 
camere; saltelele fuseseră îmbrăcate în huse de plastic şi 
acoperite cu cuverturi. Se gândi că poate Danny a scos 
preşul din dulap - putea să-l descuie cu şperaclul -, dar de 
ce? Îşi trecu degetele peste el. Preşul era complet uscat. 

Se întoarse la uşă şi se opri acolo. Totul era în ordine. 
Puştiul visase. Toate erau la locul lor. Era puţin nedumerit 
în privinţa preşului, ce-i drept, dar explicaţia logică era că 
vreo cameristă grăbită în ultima zi pur şi simplu uitase să-l 
pună bine. 

Nările îi fremătară. Dezinfectant. Acel miros plin de sine, 
mai curat decât orice altceva. Şi... 

Săpun? 

Sigur că nu. Dar odată mirosul identificat, era mult prea 
clar ca să-l îndepărteze din minte. Şi nu era mirosul de 
săpun pe care ţi-l puneau la dispoziţie în hoteluri sau 
moteluri. Era Camay sau Lowila, marca pe care Wendy o 
folosise la Stovington. 

(„Nu e nimic. Este doar închipuirea ta”.) 


(„da, ca tufele şi totuşi s-au mişcat”) 

(„Nu s-au mişcat!”) 

Traversă cu pas nesigur camera, îndreptându-se spre uşa 
care dădea în hol. Simţea în tâmple zvâcnirea intermitentă 
a migrenei. Prea multe se întâmplaseră astăzi, mult prea 
multe. N-o să-l bată pe băiat, nici măcar n-o să-l scuture 
zdravăn, doar o să stea de vorbă cu el, însă în niciun caz, n- 
o să adauge şi Camera 217 la problemele sale. Numai din 
cauza unui preş de baie uscat şi unui miros vag de săpun 
Lowila. El... 

Pe neaşteptate, se auzi un sunet metalic în spatele lui. 
Tocmai când pusese mâna pe clanţă. Un observator ar fi 
putut bănui că oţelul lustruit al clanţei avea o încărcătură 
electrică. Un spasm îi zgudui trupul, ochii îi ieşiră din 
orbite, trăsăturile feţei se contorsionară într-un rânjet. 

Apoi reuşi să se controleze, puţin, ce-i drept, şi luă mâna 
de pe clanţă, întorcându-se prudent. Încheieturile îi 
trosniră. Se duse cu paşi grei ca de plumb înapoi la uşa băii. 

Perdeaua, pe care o dăduse la o parte ca să cerceteze 
cada, era acum trasă la loc. Zornăitul metalic, care lui îi 
sunase ca o ciocănire de oase într-o criptă, fusese produs 
de inelele perdelei pe bară. Jack privi transfigurat 
perdeaua. Parcă toată faţa îi fusese dată cu ceară - numai 
piele moartă pe dinafară, şuvoaie vii, fierbinţi de frică pe 
dinăuntru. Aşa se simţise şi pe terenul de joacă. 

Era ceva în spatele perdelei roz din plastic. Era ceva în 
cadă. 

Putea aproape să-l vadă, abia conturat şi întunecat prin 
plasticul perdelei, o formă aproape amorfă. Putea fi orice. 
Un joc al luminii. Umbra ţevii de la duş. O femeie moartă de 
mult timp, întinsă în baie, cu o bucată de săpun Lowila în 
mâna înţepenită, aşteptând răbdătoare cine ştie ce amant 
care va fi urmat să vină. 

Jack încercă să-şi spună că trebuie să aibă curaj, să tragă 
perdeaua. Să descopere ce este acolo. În schimb se întoarse 


cu paşi săltaţi, ca de marionetă, cu inima bătându-i 
nebuneşte în piept, reveni în camera de zi/dormitor. 

Uşa dinspre hol era închisă. 

O secundă lungă, de nemişcare. O privi fix. Simţea în 
gură acum gustul groazei de cireşe putrede. 

Cu aceiaşi paşi spasmodici se duse înspre uşă să apuce 
clanţa. 

(„N-o să se deschidă.”) 

Dar s-a deschis. 

Orbecăind, căută comutatorul şi stinse lumina, ieşi în hol 
şi închise uşa fără să privească înapoi. 1 se păru că aude 
dinăuntru un sunet ciudat, ca o plescăială, îndepărtat, 
neclar, de parcă acel ceva tocmai se ridicase, cu destulă 
întârziere, din cadă, ca să întâmpine oaspetele, de parcă şi- 
ar fi dat seama că oaspetele pleca înainte ca gesturile de 
politeţe să fi fost făcute şi acum alerga spre uşă, vânăt şi 
rânjind hidos, ca să-l invite pe oaspete înapoi înăuntru. 
Poate pentru totdeauna. 

Paşi care se apropiau de uşa închisă, sau numai inima 
răsunându-i în urechi? 

Bâjbâi după şperaclu. Părea murdar, plin de noroi, 
îndărătnic. Se luptă cu el. Reuşi să încuie uşa şi se lipi de 
perete gemând uşurat. Închise ochii şi toate vechile expresii 
începură să-i joace în minte şi i se părea că sunt sute, 

(îţi filează o lampă, îţi lipseşte o doagă, te-ai ţăcănit, ai 
luat-o razna) 

toate însemnând acelaşi lucru: „înnebunești”. 

— Nu, scânci el, fără să-şi dea seama că a ajuns să 
scâncească, cu ochii închişi, ca un copil. 

— Nu, Doamne. le rog, Doamne, nu. 

Dar în spatele învălmăşelii haotice de gânduri, în spatele 
loviturilor ca de ciocan pneumatic ale inimii, auzea sunetul 
slab şi inutil al clanţei care se răsuceşte, de parcă acel ceva 
încuiat pe dinăuntru încearcă fără sorţi de izbândă să iasă 
afară, acel ceva care vrea să facă cunoştinţă cu el, acel ceva 
care ar dori să facă cunoştinţă şi cu familia lui, în timp ce 


furtuna urlă în jurul lor, iar lumina albă a zilei devine 
aproape de catran. Dacă ar deschide ochii şi ar vedea 
clanţa mişcându-se, ar înnebuni. Aşa că-i ţinu închişi şi, 
după mult timp, se făcu linişte. 

Jack se forţă să-şi deschidă ochii, pe jumătate sigur că o 
va vedea în faţa lui. Dar holul era gol. 

Şi totuşi simţea că cineva îl urmăreşte cu privirea. 

Se uită la vizorul din centrul uşii şi se întrebă ce s-ar 
întâmpla dacă s-ar apropia de el, ar privi prin el. Pupila cui 
ar vedea-o pe partea cealaltă? 

Picioarele începură să i se mişte 

(„picioare, nu mă abandonaţi tocmai acum”) 

înainte de a-şi da seama. Se îndepărtă de uşă şi merse 
spre holul principal, tălpile sale scoțând şoapte neînţelese 
pe covorul cu jungla albastră şi neagră. Se opri la 
jumătatea drumului spre scară şi se uită la extinctor. 1 se 
păru că pliurile furtunului erau cumva diferit aranjate 
acum. Şi era chiar sigur că ciocul de alamă fusese îndreptat 
spre ascensor atunci când venise. Acum era îndreptat în 
direcţie opusă. 

— N-am văzut deloc aşa ceva, spuse Jack Torrance 
răspicat. 

Alb şi tras la faţă, îşi schimonosea colţurile gurii într-un 
rânjet nereuşit. 

Dar nu a mai coborât cu ascensorul. Prea semăna cu o 
gură larg deschisă. Mult prea mult. A coborât pe scări. 


31. Verdictul 


Intră în bucătărie şi se uită la ei, legănând şperaclul în 
mână. Danny era palid şi epuizat. Văzu că Wendy plânsese; 
avea ochii roşii şi încercănaţi. Şi atunci simţi un val 
neaşteptat de bucurie. Nu suferea numai el, era sigur 
acum. 

Îl priviră fără să rostească vreun cuvânt. 

— Nu-i nimic acolo, spuse, uluit şi el de vigoarea vocii 
sale. Absolut nimic. 

Aruncă şperaclul în sus şi îl prinse. Sus şi jos. Sus şi jos, 
zâmbindu-le liniştitor, văzând cum amândoi se luminează la 
faţă şi se gândi că niciodată în viaţă nu-şi dorise mai 
fierbinte să bea, aşa cum dorea acum. 


32. Dormitorul 


În după-amiaza aceea, mai târziu, Jack luă un pat pliant 
din camera de serviciu de la etajul întâi şi îl puse într-un 
colţ din dormitorul lor. Wendy credea că Danny nu va putea 
să adoarmă dar puştiul începuse să moţăie chiar înainte ca 
emisiunea lui preferată să se termine şi, la un sfert de oră 
după ce l-au băgat în pat, dormea buştean, nemişcat, cu o 
mână sub obraz. Wendy îl privea, ţinând cu degetul semn în 
romanul pe care încerca să-l citească. 

— Ah, fir-aş al dracului! exclamă Jack. 

Wendy îşi ridică privirea: 

— Ce e? 

— Nimic. 

Jack îşi recitea în silă piesa cu o mânie abia stăpânită. 
Cum de a putut să creadă că era bună? Era de-a dreptul 
puerilă. Fusese scrisă de-o mie de ori. Mai rău încă, habar 
nu avea cum s-o termine. Odinioară i se păruse destul de 
simplu. Denker, într-o criză de furie, ia vătraiul de lângă 
sobă şi îl omoară pe Gary cel sfânt în bătaie. Apoi, cu 
picioarele răschirate peste cadavru, cu vătraiul însângerat 
în mână, răcneşte către public: „E aici undeva şi o să-l 
găsesc!” Apoi, în timp ce lumina se stinge încet, iar cortina 
coboară, publicul vede trupul lui Gary prăbuşit cu faţa în jos 
în avanscenă, iar Denker se îndreaptă cu paşi hotărâți spre 
bibliotecă şi începe să smulgă frenetic cărţile din rafturi, le 
priveşte, le aruncă pe jos. Crezuse că era o idee destul de 
veche, care putea să treacă iarăşi drept nouă, o piesă a 
cărei noutate ar fi fost suficientă ca să ţină afişul pe 
Broadway: o tragedie în cinci acte. 

Dar, pe lângă neaşteptatul său interes pentru istoria 
hotelului Overlook, se mai întâmplase ceva. Începuse să 
aibă sentimente contradictorii faţă de personajele sale. Iar 
aceasta era ceva nou. În mod normal îi plăceau toate 
personajele sale. Şi cele bune şi cele rele. Şi îi părea bine că 


aşa simţea. Acest fapt îi permitea să încerce să observe 
toate faţetele lor şi să le înţeleagă mai bine motivațiile. 
Nuvela sa preferată, pe care o vânduse unei reviste mici din 
sudul statului Maine, Contraband, se numea „Maimuţa este 
aici, Paul DeLong”. Era vorba despre un individ care 
maltrata copiii şi care tocmai se pregătea să se sinucidă 
într-o cameră închiriată. Numele tipului era Paul DelLong, 
iar prietenii îi ziceau Monkey (Maimuţa). Lui Jack îi plăcuse 
Monkey foarte mult. Avea înţelegere pentru nevoile bizare 
ale lui Monkey, ştiind că Monkey nu este singurul vinovat 
pentru cele trei violuri şi crime pe care le comisese în 
trecut. Avusese părinţi răi, tatăl, o brută, ca propriul său 
tată, mama o cârpă tăcută şi schiloadă, ca propria sa mamă. 
Avusese o experienţă homosexuală în şcoala primară. 
Avusese apoi parte de nenumărate umilinţe. Experienţe şi 
mai rele în liceu şi în colegiu. Fusese arestat şi trimis într- 
un ospiciu după ce făcuse exhibiţionism în faţa unor fetiţe 
care tocmai coborau din autobuzul şcolii. Apoi fusese scos 
din ospiciu şi trimis pe stradă, pentru că directorul 
considerase că s-a îndreptat. Numele acelui om era 
Grimmer. Grimmer ştia că Monkey DelLong prezintă 
simptome de deviaţie psihică, dar cu toate acestea scrisese 
acel raport favorabil, plin de speranţe şi îi dăduse drumul 
să plece. Lui Jack îi plăcea şi Grimmer şi îl înţelegea şi pe el. 
Grimmer trebuia să conducă o instituţie fără personal 
suficient şi fără bani destui, să încerce s-o ţină cu chiu cu 
vai în stare de funcţionare, încropindu-se cu alocaţii mizere 
de la o administraţie care trebuia să se confrunte cu 
electoratul. Grimmer ştia că Monkey putea intra în contact 
cu alţi oameni, că nu-şi murdărea pantalonii şi nici nu 
încerca să-şi înjunghie semenii cu foarfeca. Nu se credea 
Napoleon. Psihiatrul care se ocupase de cazul lui Monkey 
era de părere că existau suficiente şanse ca Monkey să se 
descurce bine în libertate şi amândoi ştiau că, cu cât mai 
mult este un om ţinut într-o asemenea instituţie, cu atât mai 
mult ajunge să simtă nevoia să trăiască într-un spaţiu 


închis, aşa cum un toxicoman are nevoie de drogurile sale. 
Şi, în tot acest timp, oamenii se buluceau la uşile lor. 
Paranoici, schizoizi, cicloizi, semicatalamici, oameni care 
pretindeau că fuseseră în cer cu farfurii zburătoare, femei 
care arseseră organele sexuale ale propriilor copii cu 
brichetele, alcoolici, piromani,  cleptomani,  depresivi, 
sinucigaşi. Trăim într-o lume bătrână şi dură, drăguță. Dacă 
n-ai o constituţie mai solidă, te apucă tremuratul, năbădăile 
şi te duci pe apa sâmbetei înainte să împlineşti treizeci de 
ani. Jack înţelegea problemele lui Grimmer. Îi înţelegea pe 
părinţii victimelor. Desigur, îi înţelegea şi pe copiii ucişi. Şi 
pe Monkey DeLong. Lasă-i pe cititori să spună a cui e vina. 
Pe vremea aceea nu voia să judece pe nimeni. Costumaţia 
de moralist nu-i stătea bine. 

Începuse „Şcoala cea mică” în acelaşi spirit optimist. Dar 
în timpul din urmă devenise părtinitor. Mai mult decât atât, 
ajunsese să-şi deteste eroul, Gary Benson. Conceput iniţial 
ca fiind un băiat mai mult blestemat de avere, decât 
binecuvântat de ea, un băiat care voia mai mult decât orice 
să aibă o foaie matricolă bună şi să poată merge la 
universitate, pentru că luase în mod cinstit examenul de 
admitere şi nu pentru că tatăl său trăsese nişte sfori, 
devenise în ochii lui Jack un îngâmfat, un aspirant în faţa 
altarului cunoaşterii, mai degrabă decât un ucenic sincer, 
model de virtute pe dinafară, plin de cinism pe dinăuntru, 
dotat, nu cu inteligenţă adevărată (aşa cum fusese gândit la 
început) ci numai cu şiretenie de animal. De-a lungul 
întregii piese i se adresa lui Denker cu „domnule”, aşa cum 
Jack îşi învățase propriul fiu să se adreseze celor mai în 
vârstă şi mai competenţi. I se părea că Danny folosea cu 
sinceritate cuvântul aşa cum o făcea şi acel Gary Benson de 
la început, dar în actul cinci devenea din ce în ce mai 
limpede că Gary folosea cuvântul cu inflexiuni ironice în 
voce, în aparenţă sincer, în timp ce acel Gary Benson 
dinăuntru se strâmba şi se uita chiorâş la Denker. Denker, 
care nu avusese niciodată parte de lucrurile pe care le avea 


Gary. Denker, care a trebuit să muncească toată viaţa ca să 
ajungă directorul unei şcoli nenorocite. Care se confrunta 
acum cu dezastrul din cauza acestui băiat bogat, frumos şi 
aparent inocent care copiase la ultimul examen şi apoi 
ştersese cu viclenie toate urmele. Jack îşi închipuise că 
Denker-profesorul nu se deosebea prea mult de acei ţanţoşi 
Cezari micuţi din America de Sud, în regatele lor 
bananiere, înfruntându-şi dizidenţii oriunde s-ar fi aflat; era 
un superfanatic, într-o cochilie meschină, om a cărui fiecare 
poftă devine o adevărată cruciadă. La început voise ca piesa 
lui să simbolizeze universul la scară mică, pentru a putea 
spune câte ceva despre abuzul de putere. Acum avea din ce 
în ce mai mult tendinţa să şi-l închipuie pe Denker drept un 
fel de domn Chips, iar tragedia nu se mai referea la 
supliciul intelectual la care era supus Gary Benson, ci la 
distrugerea unui profesor şi director de şcoală, bătrân şi 
cumsecade, incapabil să pătrundă tertipurile cinice ale 
acestui monstru prefăcut în elev. 

Nu a fost în stare să termine piesa. 

Acum se uita la ea, bombănind furios, întrebându-se dacă 
există vreo cale prin care să salveze situaţia. Nu credea că 
există. Începuse să scrie o altă piesă care la un moment dat 
s-a transformat în alta - hocus-pocus! La dracu! Oricum ar 
fi fost, mai fusese scrisă. Oricum ar fi fost, era un mare 
rahat. Şi de ce îşi făcea nervi degeaba din cauza ei în seara 
asta? După câte se întâmplaseră în timpul zilei, nu era de 
mirare că nu poate gândi limpede. 

— ... să-l ducem jos? 

Ridică privirea, încercând să vadă cu ochii împăienjeniţi: 

— Hm? 

— Am zis cum o să-l ducem jos? Trebuie să-l ducem de 
aici, Jack. 

O clipă minţile i-au fost atât de împrăştiate încât nici nu a 
înţeles despre ce este vorba. Apoi îşi dădu seama şi scoase 
un hohot scurt de râs, scurt ca un lătrat. 

— Vorbeşti de parcă ar fi cel mai simplu lucru din lume. 


— N-am vrut. 

— Nicio problemă, Wendy. Mă duc în cabina telefonică 
din hol să-mi schimb hainele şi o să-l duc în zbor la Denver. 
Îmi spuneau Superman Jack Torrance în tinereţe. 

Chipul ei căpătă o expresie jignită. 

— Înţeleg, Jack. Este o problemă. Aparatul de radio e 
spart. Zăpada... dar trebuie să înţelegi problema lui Danny. 
Dumnezeule, de ce nu înţelegi? A fost stare catatonică, 
Jack! Dacă n-ar fi ieşit din ea? 

— Dar a ieşit, zise Jack tâios. 

Şi el se speriase când văzuse ochii fără expresie, chipul 
cadaveric al lui Danny, sigur că se speriase. La început. Dar 
cu cât se gândea mai mult la asta cu atât se întreba dacă nu 
cumva puştiul se prefăcuse ca să scape de pedeapsă. Doar 
pătrunsese pe teritoriul interzis: 

— Nu contează, spuse ea. 

Se apropie de el şi se aşeză pe marginea patului, lângă 
birou. Era uimită şi îngrijorată. 

— Jack, dar vânătăile de pe gât?! N-au apărut din senin. 
Şi vreau să-l luăm de aici! 

— Nu ţipa. Mă doare capul, Wendy. Şi eu sunt tot atât de 
îngrijorat ca şi tine, aşa că te rog... nu... ţipa. 

— Bine, zise ea coborând vocea. Nu ţip. Dar nu te înţeleg, 
Jack. Este ceva aici, înăuntru, cu noi. Şi e ceva destul de 
urât. Trebuie să coborâm în Sidewinder, nu doar Danny, ci 
toţi trei. Repede. Şi tu... tu stai aici şi-ţi citeşti piesa! 

— „Trebuie să coborâm, trebuie să coborâm”, tot repeţi 
asta. Chiar că-ţi închipui că sunt Superman. 

— Îmi închipui că eşti soţul meu, spuse ea încet, privindu- 
şi mâinile. 

Atunci explodă. Trânti manuscrisul pe birou, îndoind 
colţurile paginilor şi mototolindu-le pe cele de la fund. 

— E timpul să-ţi bagi în cap nişte adevăruri neplăcute, 
Wendy. Nu mi se pare că le-ai fi „interiorizat”, aşa cum spun 
sociologii. Îţi tot joacă în cap, ciocnindu-se una de alta, ca 
bilele de biliard. Trebuie să le bagi în pungile din colţurile 


mesei. Trebuie să înţelegi odată pentru totdeauna că 
suntem înzăpeziţi. 

Pe neaşteptate, Danny începu să se foiască în pat. 
Dormind încă, se răsucea de pe o parte pe alta. „Aşa cum 
făcea întotdeauna când noi doi ne certam”, gândi Wendy 
uluită. „Şi ne certăm din nou”. 

— 'Te rog, Jack, nu-l trezi. 

Se uită la Danny şi obrajii i i se descongestionară puțin: 

— Bine. Îmi pare rău. Îmi pare rău că ţi s-a părut că sunt 
supărat, Wendy. Nu e din cauza ta. Eu am spart aparatul de 
radio. Dacă este cineva vinovat, atunci eu sunt acela. Era 
legătura noastră cu restul lumii. Alo-Alo-Alo. Vă rugăm, 
domnule pădurar, luaţi-ne de aici. E târziu şi ne e frică. 

— Opreşte-te, zise ea şi-i puse o mână pe umăr. El îşi 
culcă tâmpla pe ea. Cu cealaltă mână, Wendy îi netezi părul. 

— Cred că ai dreptul să vorbeşti aşa, după câte acuzaţii 
ţi-am aruncat. Câteodată semăn cu mama. Sunt o ticăloasă. 
Dar trebuie să înţelegi că mi-e greu să trec peste... anumite 
lucruri. Trebuie să înţelegi asta. 

— 'Te referi la braţul lui. 

Buzele i se subţiară. 

— Da, zise ea şi continuă grăbită: Dar nu din cauza ta. 
Sunt îngrijorată când iese afară să se joace. Sunt 
îngrijorată că o să-şi dorească o bicicletă la anul, sunt 
îngrijorată din cauza dinţilor şi ochilor lui şi mai ales din 
cauza acestui lucru pe care el îl numeşte strălucire. Mi-e 
teamă. Pentru că e atât de mic şi pare atât de fragil şi 
pentru că... pentru că e ceva în hotelul ăsta care-l vrea. Şi 
va trece peste noi ca să-l prindă dacă va fi nevoie. De asta 
trebuie să-l scoatem de aici, Jack. Ştiu asta! Simt că 
trebuie! Trebuie să-l scoatem de aici! 

În agitația care o cuprinse, mâna i se încleştase cu putere 
pe umărul lui, dar Jack nu se mişcă. Îi căută sânul prin 
cămaşă şi începu s-o mângâie. 

— Wendy, spuse el şi se opri. 


Ea îl aşteptă să-şi găsească cuvintele. Mâna puternică pe 
pieptul ei îi dădea o senzaţie bună, o alina. 

— Poate că pot să cobor pe schiuri cu el până jos. Ar 
putea să meargă singur o bucată din drum, dar cea mai 
mare parte a drumului va trebui să-l duc în spate. Asta ar 
însemna să dormim sub cerul liber, una, două, poate chiar 
trei nopţi. Asta ar însemna să construiesc o sanie pentru 
provizii şi sacii de dormit. Mai avem tranzistorul şi putem 
alege o zi când prognoza meteorologică ne va spune că 
urmează trei zile frumoase. Dar dacă prognoza se înşală, 
încheie el pe un ton blând şi măsurat, cred că s-ar putea să 
murim. 

Wendy pălise. Faţa îi era lucioasă, ca de stafie. Continuă 
să-i mângâie sânul, frecând sfârcul uşor cu degetul. 

Ea scoase un sunet slab, ca reacţie la cuvintele lui sau la 
gesturile sale blânde, nu-şi putea da seama. Ridică puţin 
mâna şi-i deschise nasturele de sus al cămăşii. Wendy îşi 
schimbă poziţia picioarelor. Dintr-o dată pantalonii i se 
păreau prea strâmţi, iritând-o uşor, într-un mod destul de 
plăcut. 

— Ar însemna să te lăsăm singură aici, pentru că habar n- 
ai să schiezi. Asta ar însemna trei zile în care să nu ştii 
nimic despre noi. Vrei aşa ceva? 

Mâna îi cobori spre al doilea nasture, îl descheie şi-i 
dezvălui începutul sânilor. 

— Nu, răspunse ea, cu o voce răguşită. 

Aruncă o privire înspre Danny. Se liniştise. Îşi sugea 
degetul. Totul era în regulă. Dar Jack omisese un amănunt. 
Era prea întunecat tabloul descris. Mai era ceva... ce? 

— Dacă stăm cuminţi, spuse Jack, descheind al treilea şi 
al patrulea nasture cu aceeaşi încetineală premeditată, o să 
vină la un moment dat un pădurar pe aici să vadă ce mai 
facem. Şi atunci o să-i spunem că vrem să coborâm. Şi el o 
să aibă grijă de asta. 

Îi expuse sânii prin cămaşa descheiată, îşi plecă capul şi- 
şi puse buzele în jurul unui sfârc. Era tare şi drept. Îşi 


plimbă limba peste el încet, înainte şi înapoi, aşa cum ştia că 
îi place. Wendy gemu şi-şi arcui spatele. 

(„2 Ceva ce am uitat?”) 

— Iubitule? 

Cu de la sine putere, mâinile ei îi mângâiau ceafa, 
ţinându-l mai aproape, aşa că atunci când răspunse, vocea îi 
sună înăbuşit. 

— Cum o să ne scoată pădurarul de aici? 

Îşi ridică o clipă capul să-i răspundă şi apoi îşi puse gura 
pe celălalt sân. 

— Dacă nu se poate cu elicopterul, bănuiesc că o să fie cu 
snowmobilul. 

(111) 

— Dar avem şi noi un snowmobil! Aşa a zis Ullman. 

Buzele lui îi îngheţară pe sân iar apoi se ridică. Ea era 
îmbujorată, ochii îi străluceau. Jack însă era calm de parcă 
ar fi citit o carte destul de plicticoasă şi nu ar fi fost angajat 
într-un preludiu amoros cu soţia sa. 

— Dacă există un snowmobil, nu mai avem nicio 
problemă, spuse ea agitată. Putem cobori toţi trei. 

— Wendy, n-am condus un snowmobil în viaţa mea. 

— Nu poate fi prea greu să înveţi. În Vermont le conduc şi 
copiii de zece ani... deşi nu prea ştiu ce părere au părinţii 
lor despre chestia asta. Şi aveai motocicletă când ne-am 
cunoscut. 

Avusese o motocicletă, o Honda. O vânduse la puţin timp 
după ce el şi Wendy au început să locuiască împreună. 

— Cred că pot să-nvăţ, zise el rar. Dar mă întreb cât de 
bine a fost întreţinut. Ullman şi Watson... lucrează aici din 
mai până în octombrie. Sunt oameni de vară. Ştiu că n-o să 
aibă benzină în rezervor. S-ar putea să nu aibă nici bateria 
încărcată. Nu vreau să-ţi pui prea multe speranţe în chestia 
asta, Wendy. 

Dar ea era mult prea tulburată acum. Se aplecase peste 
el, iar sânii îi ieşiseră din cămaşă. Jack simţi un impuls 
neaşteptat să apuce unul şi să-l strângă şi să-l răsucească, 


până când ea ar fi urlat de durere. Poate că aşa s-ar fi 
învăţat minte să tacă din gură. 

— Benzina nu e o problemă, spunea ea. Volkswagenul şi 
microbuzul au rezervoarele pline. Şi mai este benzină aici 
pentru generatorul de avarie. Şi trebuie să fie în magazie şi 
vreo canistră ca să putem lua nişte benzină în plus. 

— Da, zise, este. De fapt erau trei canistre. Două de cinci 
kilograme şi una de două. 

— Şi pun prinsoare că bujiile şi bateria sunt tot acolo. 
Nimeni n-ar depozita un snowmobil într-un loc şi bujiile şi 
bateria în altul, nu? 

— Puțin probabil, da. 

Se ridică şi se îndreptă spre locul unde dormea Danny. O 
şuviţă de păr îi căzuse pe frunte şi Jack o dădu cu blândeţe 
la o parte. Danny nu se mişcă. 

— Şi dacă reuşeşti să-l faci să funcţioneze, ne iei de-aici? 
îl întrebă. În prima zi când o să se anunţe vreme bună? 

O clipă nu răspunse. Privea în jos spre fiul său, iar 
sentimentele sale confuze se dizolvară într-un val uriaş de 
iubire. Era exact aşa cum spusese Wendy: vulnerabil, fragil. 
Semnele de pe gât erau foarte vizibile. 

— Da, zise. O să-l fac să funcţioneze şi o să plecăm de-aici 
cât de repede putem. 

— Slavă Domnului! 

Se întoarse spre ea. Wendy îşi scosese cămaşa şi se 
întinse pe pat, pântecul plat, sânii îndreptaţi obraznic spre 
tavan. Se juca cu ei, cu gesturi leneşe, lovindu-şi uşor 
sfârcurile. 

— Haideţi, domnilor, şopti. E timpul. 

Mai târziu, când toate luminile erau stinse, cu excepţia 
lămpii de noapte pe care Danny şi-o adusese din cameră, 
Wendy se simţea împăcată şi teribil de liniştită în braţele lui 
Jack. I se părea greu să creadă că împărțeau hotelul cu un 
pasager clandestin şi criminal: 

— Jack? 

— Hmmmmm? 


— Cine l-a atacat? 

Nu-i răspunse direct. 

— Are ceva, copilul ăsta. Un talent care nouă celorlalţi ne 
lipseşte. Scuze: celor mai mulţi dintre noi ne lipseşte. Şi 
poate că şi Overlook are ceva. 

— Stafii? 

— Nu ştiu. Nu în sensul livresc, asta e sigur. Mai mult 
cred că e vorba de reziduuri de sentimente şi senzaţii ale 
oamenilor care au locuit aici. Lucruri bune şi lucruri rele. În 
sensul acesta, cred că fiecare hotel mare are stafia lui. Mai 
ales hotelurile vechi. 

— Dar o femeie moartă în cada de la baie... Jack, Danny 
nu-şi pierde uşor minţile, nu? 

O strânse uşor: 

— Ştiu că intră în... transe, nu avem cum să le numim 
altfel... din când în când. Ştiu că în acele momente... 
vede?... lucruri pe care nu le înţelege. Dacă există într- 
adevăr aceste transe precognitive, înseamnă că ele sunt 
funcţii ale subconştientului. Freud a spus că subconştientul 
nu ne vorbeşte niciodată în cuvinte. Numai în simboluri. 
Dacă visezi că eşti într-o brutărie unde nu vorbeşte nimeni 
engleza înseamnă că eşti îngrijorat de capacitatea ta de a-ţi 
întreţine familia. Sau poate că e vorba de faptul că nimeni 
nu te înţelege. Am citit că visele sunt un fel de supape 
pentru sentimentele de nesiguranţă. Jocuri. Conştient de-o 
parte a fileului, subconştient de partea cealaltă, servind 
nişte imagini fantastice în loc de mingi. La fel şi cu bolile de 
nervi, cu presentimentele, cu toate chestiile astea. De ce să 
fie altfel în cazul cunoaşterii anticipate? Poate că Danny 
chiar a văzut sânge pe pereţii din Apartamentul 
Prezidenţial. Pentru un copil de vârsta lui imaginea sângelui 
şi ideea de moarte sunt aproape identice. Dar oricum, 
pentru copii imaginea este mult mai accesibilă decât 
conceptul. William Carlos Williams ştia asta, era pediatru. 
Când creştem, devine mai uşor să înţelegem conceptele şi 
lăsăm imaginile pe mâna poeţilor... şi eu bat câmpii. 


— Îmi place să te ascult cum baţi câmpii. 

— Ea a spus-o, oameni buni! Ea a spus-o! Aţi auzit cu 
toţii! 

— Semnele de pe gât, Jack. Sunt adevărate. 

— Da. 

Mult timp nu se mai auzi nimic. Începuse să creadă că 
probabil a adormit şi moţăia şi ea acum, când îl auzi: 

— Cred că pot fi două explicaţii. Şi niciuna nu implică 
prezenţa unui al patrulea în hotel. 

— Cum? 

Se ridică într-un cot. 

— Poate e vorba de stigmate, spuse el. 

— Stigmate? Ca atunci când oamenii sângerează în 
Vinerea Mare sau cam aşa ceva? 

— Da. Uneori, oamenii care cred puternic în natura 
divină a lui Cristos prezintă semne sângerânde la mâini şi 
picioare în cursul Săptămânii Patimilor. Era ceva mult mai 
obişnuit în Evul Mediu decât acum. Pe atunci asemenea 
oameni erau consideraţi a fi binecuvântaţi de Dumnezeu. 
Nu cred că Biserica Catolică a proclamat vreuna din aceste 
întâmplări drept un miracol desăvârşit, chestie care a fost 
foarte isteaţă din partea lor. Stigmatele nu sunt prea 
diferite de unele lucruri pe care le pot face yoghinii. Acum 
sunt mai bine înţelese fenomenele astea, atâta tot. Oamenii 
care înţeleg interacţiunea dintre minte şi trup - o studiază, 
adică, pentru că nimeni n-o poate înţelege - sunt de părere 
că ne controlăm mult mai mult activităţile involuntare decât 
se credea înainte. Îţi poţi încetini ritmul inimii dacă te 
concentrezi destul. Îţi poţi accelera metabolismul. Te poţi 
face să transpiri mai mult. Sau să sângerezi. 

— Crezi că Danny s-a concentrat şi şi-a făcut vânătăile 
alea pe gât? Jack, nu pot să cred aşa ceva. 

— Eu cred că este posibil, deşi şi mie mi se pare puţin 
probabil. E mai probabil să şi le fi făcut pur şi simplu. 

— EI singur? 


— A mai intrat în „transe” din astea şi şi-a făcut rău 
singur şi în trecut. Mai ţii minte seara aia la masă? Acum 
vreo doi ani. Eram certaţi rău. Nu vorbeam aproape deloc. 
Şi atunci, dintr-o dată, şi-a dat ochii peste cap şi a căzut cu 
capul în farfurie. Apoi s-a rostogolit pe jos. Ţi-aminteşti? 

— Da, zise Wendy. Sigur că-mi amintesc. Am crezut că 
are o criză. 

— Altă dată eram în parc, continuă Jack. Doar Danny şi 
cu mine. Sâmbătă după masă. Se dădea în leagăn. S-a 
prăbuşit. Ca împuşcat. Am fugit la el, l-am luat în braţe şi şi- 
a revenit brusc. A clipit de mai multe ori şi a zis: „M-am lovit 
la burtă. Să-i spui lui Mami să închidă geamurile de la 
dormitor dacă plouă”. Şi în noaptea aia a plouat al naibii de 
tare. 

— Da, dar... 

— Şi mereu vine acasă zgâriat şi cu pielea jupuită de pe 
coate. Picioarele îi sunt ca un câmp de luptă după o bătălie 
pierdută. Şi când îl întrebi de unde le are, zice pur şi 
simplu: „A, m-am jucat”, şi cu asta basta. 

— Jack, dar toţi copiii se lovesc şi-şi fac vânătăi. Mai ales 
băieţii, de când învaţă se meargă, până la doisprezece, 
treisprezece ani. 

— Sunt convins că Danny nu este altfel, răspunse Jack. E 
un copil foarte vioi. Dar îmi aduc aminte de seara aia la 
masă şi de ziua aia în parc. Şi mă întreb dacă nu cumva 
unele din vânătăile şi zgârieturile copilului nostru provin 
doar din căzăturile încasate. Pentru numele lui Dumnezeu, 
doctorul ăla, Edmonds, a zis că Danny a făcut-o chiar în 
cabinetul lui! 

— Ai dreptate. Dar vânătăile alea sunt urme de degete. 
Jur că aşa e. Nu le-a căpătat căzând. 

— Intră în transă, spuse Jack. Poate că vede ceva ce s-a 
petrecut în camera aceea. O ceartă. Poate o sinucidere. 
Emoţii violente. Nu e ca şi când ar vedea un film; e într-o 
stare extrem de impresionabilă. E chiar în locul ăla 
blestemat. Subconştientul lui poate că vizualizează ce s-a 


întâmplat acolo într-un mod simbolic... sub formă de femeie 
moartă care a înviat, monstru, sculat din morţi, vampir, 
spune-i cum vrei. 

— Mi se face pielea de găină, zise ea cu o voce înfundată. 

— Şi mie. Nu sunt psihiatru, dar mi se pare că se 
potriveşte. Femeia moartă care se ridică şi umblă 
simbolizează emoţiile moarte, vieţile moarte care nu vor să 
renunţe şi să plece... dar pentru că ea este o imagine a 
subconştientului, ea este în acelaşi timp şi el. În stare de 
transă, Danny cel conştient este dat la o parte. Imaginea 
subconştientului trage sforile, ea dictează. Aşa că Danny îşi 
pune mâinile în jurul gâtului şi... 

— Încetează, spuse Wendy. Înţeleg. Şi cred că e şi mai 
îngrozitor decât dacă ar fi ceva străin care să se furişeze pe 
coridoare, Jack. Te poţi depărta de un străin. Poţi scăpa de 
el. Nu poţi scăpa de tine însuţi. Ce vrei tu să-mi explici se 
cheamă schizofrenie. 

— De un tip foarte limitat, spuse el puţin neliniştit. Şi de o 
natură foarte specială. Pentru că într-adevăr pare a fi în 
stare să citească gândurile şi într-adevăr pare să aibă 
sclipiri precognitive din când în când. Nu cred că este vorba 
de vreo boală de nervi, oricât m-aş strădui să gândesc altfel. 
Toţi avem ceva tendinţe schizoide în noi. Şi cred că atunci 
când o să mai crească, o să poată să şi le stăpânească. 

— Dacă ai dreptate, atunci cu atât mai mult trebuie să-l 
ducem de-aici. Indiferent ce are, hotelul ăsta îi înrăutăţeşte 
starea. 

— N-aş spune asta, obiectă el. Dacă ar fi ascultat ce i s-a 
spus, n-ar fi intrat în camera aia în primul rând. Şi nu s-ar fi 
întâmplat niciodată ce s-a întâmplat. 

— Dumnezeule, Jack! Vrei să spui că faptul că a fost pe 
jumătate sugrumat a fost... o pedeapsă cuvenită pentru că a 
fost neascultător? 

— Nu... nu. Sigur că nu. Dar... 

— Fără niciun „dar”, spuse ea, clătinând violent capul. 
Adevărul este că facem tot felul de presupuneri. Habar nu 


avem când poate da colţul şi poate intra într-unul din... 
golurile astea de aer... filmele astea de groază, ce dracu' 
sunt. Trebuie să-l scoatem de aici. 

Scoase un hohot mic de râs în întuneric. 

— O să ajungem să avem şi noi vedenii. 

— Nu spune tâmpenii, zise el. 

Şi în întunericul din cameră, văzu leii din tufe, bulucindu- 
se în jurul potecii pe care nu o mai străjuiau, ci o păzeau. 
Lei de noiembrie, înfometați. O sudoare rece îi acoperi 
fruntea. 

— N-ai văzut nimic, nu-i aşa? îl întrebă ea. Adică atunci 
când te-ai dus în camera aia. Ai văzut ceva? 

Leii dispăruseră. Acum vedea o perdea roz din plastic cu 
o formă întunecată în spatele ei. Uşa închisă. Plescăiturile 
înăbuşite, grăbite şi sunetele care puteau fi paşi care 
aleargă. Bătăile oribile, neregulate ale propriei sale inimi 
când se lupta cu şperaclul. 

— Nimic, spuse el. Şi era adevărat. 

Fusese prea încordat, nu-şi dăduse seama ce se 
întâmplase. Nu avusese ocazia să-şi analizeze gândurile în 
căutarea unei explicaţii logice pentru vânătăile de pe gâtul 
fiului său. Fusese şi el, la rândul său, destul de influenţabil. 
Halucinaţiile pot fi molipsitoare, uneori. 

— Şi nu te-ai răzgândit? În legătură cu snowmobilul? 

Pumnii i se încleştară strâns 

(„Nu mă mai bate la cap!”) 

în întuneric. 

— Am spus că o s-o facem, nu? Acum culcă-te. A fost o zi 
lungă şi grea. 

— Şi încă cum, spuse ea. 

Se auzi foşnetul aşternuturilor când se întoarse spre el şi 
îl sărută pe umăr: 

— 'Te iubesc, Jack. 

— Şi eu te iubesc, zise el. 

Dar rostise cuvintele doar din vârful buzelor. Ţinea încă 
pumnii strânşi. Erau ca nişte pietre la capătul braţelor! 


Vena i se zbătea vizibil în mijlocul frunţii. Wendy nu spusese 
nicio vorbă despre ce urma să li se întâmple după ce 
ajungeau jos. Când petrecerea se va fi terminat. Nicio 
vorbă. Fusese Danny în sus şi Danny în jos şi Jack sunt atât 
de speriată. O, da, era speriată de bau-baul din dulap şi de 
umbrele care se mişcă pe perete, speriată râu. Dar nu 
ducea lipsă nici de motive reale de spaimă. Când vor ajunge 
la Sidewinder, vor avea numai şaizeci de dolari în buzunar 
şi hainele de pe ei. Nici măcar o maşină. Chiar dacă ar fi 
existat o casă de amanet în Sidewinder, ceea ce nu era 
cazul, n-ar fi avut nimic de amanetat în afară de inelul de 
logodnă cu diamant al lui Wendy, care costase nouăzeci de 
dolari, şi tranzistorul Sony. Cămătarul le-ar fi putut oferi 
douăzeci de dolari. Un cămătar amabil. Nu o să aibă de 
lucru - nici măcar cu jumătate de normă sau sezonier; 
poate doar să dea zăpada, pentru trei dolari strada. ŞIi-l 
imagina pe Jack Torrance, în vârstă de treizeci de ani, care 
publicase pe vremuri o nuvelă în revista Fsquire şi care 
nutrise vise - în niciun caz vise neîntemeiate, era părerea 
lui - de a deveni un mare scriitor american în următorul 
deceniu, Jack Torrance cu o lopată închiriată de la 
Sidewinder Western Auto pe umăr, sunând la toate uşile... 
şi această imagine deveni mult mai clară decât leii din tufe 
şi îşi strânse şi mai tare pumnii, simțind unghiile 
pătrunzându-i în palme şi însângerându-le în răni mici, 
mistice, în formă de semilună. Jack Torrance, la coadă ca să- 
şi schimbe cei şaizeci de dolari pe cartele de alimente; Jack 
Torrance, din nou la coadă în faţa Bisericii Metodiste din 
Sidewinder ca să primească ajutoare şi priviri urâte din 
partea localnicilor. Jack Torrance explicându-i lui Al că pur 
şi simplu a trebuit să plece, a trebuit să oprească cazanul, a 
trebuit să părăsească hotelul Overlook şi tot ceea ce 
conţinea el pe mâna vandalilor sau a pungaşilor dotați cu 
sănii, pentru că Al, attendez-vous, Al sunt stafii, acolo sus şi 
i-au pus gând rău băiatului meu. La revedere, Al. Gânduri 
din Capitolul Patru, Vine primăvara şi pentru Jack Torrance. 


Şi atunci? Ce va mai fi atunci? Puteau ajunge pe coasta de 
vest cu Volkswagenul, credea. Dacă-i va pune un filtru nou 
de benzină, poate că vor reuşi. După cincizeci de mile la 
vest, şoseaua începea să coboare şi puteai chiar să scoţi 
gărgăriţa din viteză şi să ajungi în Utah. În drum spre 
însorita Californie, tărâm al portocalelor şi al tuturor 
posibilităţilor. Un om ca el, cu un dosar atât de serios de 
alcoolic, bătăuş de studenţi şi vânător de stafii, va fi fără 
îndoială în stare să se învârtă acolo. Poţi să alegi ce vrei. 
Inginer şef - să scoţi din mlaştini autobuzele Greyhound. 
Industria automobilelor - să speli maşini, îmbrăcat într-un 
costum de cauciuc. Arta culinară, poate - să speli vase într- 
o speluncă. O slujbă ca aceasta i-ar susţine intelectul în 
nevoia sa de permanentă schimbare şi de cărţi de credit. 
„Pot să-ţi ofer douăzeci şi cinci de ore pe săptămână cu 
salariu minim”. Acestea erau melodii sinistre într-un an 
când pâinea costa şaizeci de cenți bucata. 

Începu să-i curgă sânge din palme. Ca stigmatele, o, da. 
Strânse şi mai tare pumnii, desfătându-se cu durerea pe 
care şi-o provoca. Soţia lui dormea alături, de ce nu? Nu 
mai era nicio problemă. Fusese de acord să-i ducă pe ea şi 
pe Danny departe de bau-baul cel mare şi rău şi nu mai era 
nicio problemă. „Aşa că vezi, Al, m-am gândit şi cel mai bun 
lucru ar fi fost să...” 

(„o omor.”) 

Gândul veni de nicăieri, despuiat şi fără ornamente. 
Impulsul de a o rostogoli din pat, goală, uimită, pe jumătate 
trezită; de a se năpusti asupra ei, de a-i apuca gâtul, ca o 
mlădiţă verde de plop, şi de a o sugruma, cu degetele mari 
apăsându-i traheea, celelalte degete pe capătul coloanei 
vertebrale, smucindu-i capul şi lovindu-l apoi de duşumea, 
într-una, pocnind, bătând, sfărâmând, zdrobind. Nervi şi 
năbădăi, păpuşico. Scutură, zguduie şi doboară. O s-o facă 
să-şi ia doctoria. Până la ultima picătură. Până la ultima 
picătură amară. 


Auzi ca prin vis un zgomot înăbuşit undeva în afara lumii 
sale interioare înfierbântate şi agitate. Privi spre capătul 
celălalt al camerei şi-l văzu pe Danny care se zvârcolea din 
nou, răsucindu-se în aşternut, mototolind cearşafurile. 
Băiatul scotea nişte gemete adânci, din gât, nişte sunete 
mici, captive. Ce coşmar mai avea? O femeie vânătă, moartă 
demult, se împleticea în urma lui prin coridoare labirintice 
de hotel? Ceva îi spunea că nu era vorba despre asta. 
Altceva îl urmărea pe Danny în vis. Ceva mult mai rău. 

Zăvorul amar al emoţiilor sale fusese sfărâmat. Se ridică 
din pat şi se îndreptă spre băiat, simțindu-se ruşinat şi 
scârbit de sine însuşi. La Danny trebuia să se gândească, nu 
la Wendy, nici la el. Numai la Danny. Şi nu conta ce fel de 
explicaţii forţate ar fi găsit el faptelor. Ştia, în adâncul 
sufletului, că Danny trebuia să fie luat de acolo. Îndreptă 
păturile băiatului şi-l mai acoperi cu o cuvertură. Danny se 
liniştise din nou. Jack îi atinse fruntea adormită 

(ce monştri zburdă în spatele acestor oase?) 

şi i se păru că este caldă, dar nu chiar fierbinte. Şi 
dormea din nou liniştit acum. Straniu. 

Se întoarse în pat şi încercă să adoarmă. Dar somnul nu 
voia să vină. 

Era atât de nedrept ca lucrurile să ia întorsătura asta, 
erau urmăriţi de ghinion. Nu reuşiseră să scape del 
venind aici sus. Mâine după-amiază, când vor ajunge în 
Sidewinder, această ocazie de aur se va fi evaporat. Ce s-ar 
întâmpla însă dacă nu ar cobori, dacă ar rămâne cumva 
aici? Piesa va fi terminată. Într-un fel sau altul, o să-i agaţe 
un sfârşit. Propria sa nesiguranţă cu privire la personaje 
putea adăuga o idee de ambiguitate finalului gândit iniţial. 
Poate chiar o să-i aducă ceva bani, nu era deloc imposibil. 

Chiar şi fără asta, poate că Al va reuşi să-i convingă pe 
cei de la Stovington să-l reangajeze. Desigur că va începe o 
perioadă de probă, poate chiar trei ani, dar dacă va reuşi să 
se abţină de la băutură şi să continue să scrie, s-ar putea să 
nici nu aibă nevoie să stea trei ani la Stovington. Sigur că 


mai înainte nu-i păsase prea mult de Stovington, se simţise 
sufocat, îngropat de viu, însă aceasta era o reacţie imatură. 
În plus, cum putea un om să se bucure de meseria sa de 
profesor când la fiecare două-trei zile preda primele trei 
cursuri cu o mahmureală îngrozitoare? Nu s-ar mai 
întâmpla la fel acum. Va fi capabil să-şi manevreze 
responsabilităţile mult mai bine. Era sigur. 

Undeva, în mijlocul acestui gând, imaginile începură să se 
fragmenteze şi alunecă în somn. Ultimul gând îl urmă în 
adâncuri ca un ecou de clopot: 

„Se părea că mi-aş putea găsi liniştea aici. În sfârşit. 
Numai dacă m-ar lăsa”. 

Când se trezi, era în baia Camerei 217. 

(mers în somn din nou, de ce?, aici nu sunt aparate de 
radio pe care să le sparg). 

Lumina era aprinsă în baie, camera era în întuneric. 
Perdeaua era trasă în jurul căzii lungi, aşezată pe picioare 
cu gheare. Preşul de pe jos era încreţit şi ud. 

I se făcu frică, dar tocmai calitatea de vis a fricii sale îi 
spunea că aceste lucruri nu se petrec cu adevărat. Şi nu pot 
conţine teamă. Atât de multe lucruri de la Overlook păreau 
a fi vise. 

Se îndreptă spre cadă, fără să vrea, dar incapabil să se 
întoarcă. 

Cu o mişcare bruscă trase perdeaua. 

Întins în cadă, gol, plutind aproape fără greutate în apă, 
stătea George Hatfield, cu un cuţit înfipt în piept. Apa din 
jur era trandafirie. Ochii lui George erau închişi. Penisul 
flasc îi plutea ca iarba de mare. 

— George... se auzi spunând. 

Atunci ochii lui George se deschiseră. Erau argintii, deloc 
omeneşti. Mâinile lui George, albe şi spongioase, găsiră 
marginile căzii. Se ridică. Cuţitul îi stătea înfipt în piept, la 
distanţă egală de cele două mameloane. Rana nu avea 
margini. 


— Ai dat cronometrul înainte, îi spuse George cel cu ochi 
de argint. 

— Nu, George, nu l-am dat. Eu... 

— Nu mă bâlbâi. 

Acum George era în picioare, fixându-l încă mânios cu 
privirea aceea argintie, inumană, dar colţurile gurii îi erau 
curbate într-un rânjet încremenit. Trecu un picior peste 
marginea de porțelan a căzii. Un picior alb şi zbârcit cobori 
pe preşul de baie. 

— Mai întâi ai încercat să mă calci cu maşina când 
mergeam pe bicicletă, şi după aia ai dat cronometrul 
înainte şi după aia m-ai înjunghiat, dar tot nu mă bâlbâi. 

George venea ameninţător înspre el, cu mâinile întinse, 
degetele uşor curbate. Mirosea a umezeală şi a mucegai, ca 
frunzele după ploaie. 

— Era spre binele tău, spuse Jack dându-se un pas înapoi. 
Am dat cronometrul înainte pentru binele tău. Mai mult: 
întâmplător ştiu că ai copiat la ultimul examen. 

— Nu copiez... şi nu mă bâlbâi. 

Mâinile lui George îi atinseră gâtul. 

Jack se întoarse şi o luă la fugă, alergând cu acea 
încetineală lipsită de gravitație care este atât de obişnuită 
în vis. 

— Ba da! Ai copiat! ţipă Jack înfricoşat şi mânios 
traversând dormitorul/cameră de zi în întuneric. O să ţi-o 
dovedesc! 

Din nou mâinile lui George pe gâtul lui. Inima lui Jack 
umflându-se de atâta groază, încât era pe punctul să 
plesnească. Şi apoi, în sfârşit, mâna îi atinse clanţa, o răsuci 
şi dădu uşa de perete. Se năpusti afară, dar nu în holul de 
la etajul al doilea, ci în subsol, în spatele arcadei. Becul 
năclăit de pânze de păianjen era aprins. Scaunul de 
campanie, gol, era aşezat dedesubt. Şi de jur împrejur lăzi 
şi teancuri de facturi şi registre şi Dumnezeu ştie ce 
altceva. Simţi cum îl inundă un val de uşurare. 

— O să-l găsesc! se auzi strigând. 


Apucă o cutie de carton umedă şi mucegăită; i se rupse în 
mâini, revărsând o cascadă de petice îngălbenite de hârtie. 

— E pe-aici pe undeva! O să-l găsesc! 

Îşi vârt adânc mâinile în maldărul de hârtii şi scoase cu o 
mână un cuib de viespi, iar cu mâna cealaltă un 
cronometru. Cronometrul ticăia. De el era ataşat o bucată 
de cablu electric, iar la capătul celălalt al cablului, era o 
legătură de dinamită. 

— Uite! urlă. Uite, ia-o! 

Uşurarea se transformă în triumf. Realizase mai mult 
decât să scape de George; învinsese. Având aceste 
talismane în mâini, George n-ar fi îndrăznit să-l mai atingă 
vreodată. George va fugi îngrozit. 

Începu să se răsucească, astfel încât să-l poată privi pe 
George, şi atunci mâinile lui George i-au cuprins gâtul, 
strângându-l, oprindu-i respiraţia, zăgăzuindu-i-o complet 
după o ultimă suflare şuierată. 

— Nu mă bâlbâi, şopti George din spatele lui. 

Scăpă din mâini cuibul de viespi, iar viespile se năpustiră 
afară într-un val înfuriat, gălbui-maroniu. Plămânii îi luaseră 
foc. Privirea împăienjenită i se opri asupra cronometrului şi 
senzaţia de triumf îi reveni, împreună cu un talaz înspumat 
de mânie îndreptăţită. În loc să lege cronometrul de 
dinamită, cablul era prins de măciulia aurie a unui baston 
negru şi solid, ca acela pe care îl folosise tatăl său după 
accidentul cu camionul de la lăptărie. 

Îl înşfăcă şi cablul se desprinse. Bastonul greu părea a fi 
la locul lui în mâinile sale. Îl repezi peste umăr. Ridicându-l, 
lovi sârma de care era atârnat becul şi acesta începu să se 
balanseze, făcând umbrele tainice ale camerei să se legene 
monstruos pe podea şi pe pereţi. Coborând, bastonul lovi 
ceva mult mai dur. George ţipă. Slăbi încleştarea pe gâtul 
lui Jack. 

Se smulse din mâinile lui George şi se răsuci spre el. 
George căzuse în genunchi, cu capul aplecat, încercând să 
şi-l protejeze cu mâinile. Sângele îi ţâşnea printre degete. 


— Vă rog, şopti umil George. Opriţi-vă, domnule 
Torrance. 

— Acum 0 să-ţi iei doctoria, grohăi Jack. Pe Dumnezeul 
meu, acum o s-o iei. Puiule. Javră nenorocită. Chiar acum. 
Până la ultima picătură. Până la ultima picătură blestemată. 

Şi în timp ce lumina se legăna deasupra lui, iar umbrele 
dansau pe pereţi, roti bastonul coborându-l iar şi iar, 
mişcând braţul în sus şi în jos ca un automat. Degetele 
însângerate ale lui George îi căzură de pe cap şi Jack îl lovi 
o dată, de două ori, de o sută de ori şi peste gât, peste 
umeri, şi peste spate şi peste mâini. Numai că bastonul nu 
era chiar un baston; părea a fi un ciocan de crichet cu 
mâner ornamentat. Un ciocan cu un capăt mai dur şi 
celălalt mai moale. Capătul activ era plin de sânge şi fire de 
păr. lar sunetul plat, de ciocan plesnit în carne, fusese 
înlocuit de un bubuit cavernos, cu ecou şi reverberaţii. 
Propria lui voce căpătase aceeaşi calitate, devenise un 
muget dezarticulat. Şi totuşi, paradoxal, era mai slab, 
nedesluşit, iritat... de parcă ar fi fost beat. 

Silueta prăbuşită în genunchi îşi ridică încet capul, într-o 
implorare mută. Chipul nu se mai distingea sub masca 
însângerată. Îşi pregăti ciocanul pentru lovitura de graţie şi 
începuse deja mişcarea asasină când văzu că figura din faţa 
lui nu era a lui George, cia lui Danny. Era chipul fiului său. 

— Tăticule... 

Şi atunci ciocanul lovi, izbindu-l pe Danny chiar între 
ochi, închizându-i pentru totdeauna. Şi de undeva se auziră 
hohote de râs... 

(! „Nu!”) 


Îşi reveni lângă patul lui Danny, cu mâinile goale, iar 
trupul scăldat în sudoare. Strigătul său final se auzise 
numai în mintea lui. Îi dădu glas acum, în şoaptă. 

— Nu. Nu, Danny. Niciodată. 

Se întoarse în pat, clătinându-se pe picioare ce păreau a 
fi făcute din cauciuc. Wendy dormea dusă. Ceasornicul de 


pe noptieră arăta ora cinci fără un sfert. A stat în pat, fără 
să reuşească să adoarmă, până la şapte, când Danny începu 
să se trezească. Atunci se sculă şi se îmbrăcă. Era timpul să 
coboare şi să controleze cazanul. 


33. Snowmobilul 


La un moment dat, după miezul nopţii, pe când toţi 
dormeau, ninsoarea se oprise, lăsând în urmă alţi douăzeci 
de centimetri proaspeţi pe crusta veche. Norii fuseseră 
împrăştiaţi de vânt, iar acum Jack stătea într-o coloană 
subţire şi prăfuită de lumină care intra pieziş prin fereastra 
magaziei. 

Încăperea era lungă cam cât un vagon de marfă şi tot 
atât de înaltă. Mirosea a unsoare şi a ulei şi a benzină şi - 
miros vag, nostalgic - a iarbă dulce. Lângă peretele dinspre 
sud erau patru maşini de tăiat iarba, aliniate ca soldaţii la 
raport. La stânga lor erau înşirate sape, lopeţi pentru 
operaţii chirurgicale în gazon, un fierăstrău electric, 
foarfeca de grădină şi un catarg lung şi subţire din oţel, cu 
un steag roşu în vârf. Caddy, adu-mi bila în mai puţin de 
zece secunde şi-ţi dau un bănuţ. Da, domnule. 

La peretele dinspre vest, pe care soarele dimineţii arunca 
raze piezişe, se aflau trei mese de ping-pong sprijinite una 
de cealaltă, asemenea unui castel şubrezit din cărţi de joc. 
Fileurile fuseseră scoase şi acum atârnau pe raftul de 
deasupra. 

În colţ erau nişte greutăţi şi un set de crichet: porţile 
legate cu sârmă, bilele vopsite în culori strălucitoare, 
aşezate într-un fel de carton de ouă (ce găini ciudate aveţi 
aici, Watson... da, şi-ar mai trebui să vezi şi animalele de pe 
peluza din faţă, ha-ha) şi ciocanele, două seturi, puse pe 
raftul lor. 

Se îndreptă spre ele, ocolind o baterie veche (care, fără 
îndoială că odinioară fusese folosită de microbuzul 
hotelului) şi un acumulator. Scoase din raft un ciocan cu 
mânerul scurt şi-l ridică în faţa lui, aidoma unui cavaler 
care îşi salută regele înainte de a pleca la bătălie. 

Îi reveniră în minte fragmente din vis (din ce în ce mai 
neclar acum), ceva despre George Hatfield şi bastonul 


tatălui său, suficiente însă ca să-l neliniştească şi, în mod cu 
totul absurd, să-l facă să se simtă vinovat pentru că ţine în 
mână un simplu ciocan vechi de crichet. Crichetul... trebuie 
să fi fost, pe vremuri, mai ales când era la mare modă, un 
joc cu totul special. Jack găsise în subsol un regulament pe 
jumătate putrezit, de la începutul anilor '20 când la 
Overlook avusese loc Turneul Nord American de Crichet. 
Un joc cu totul şi cu totul special. 

(„schizo”) 

Se încruntă puţin, apoi zâmbi. Da, în acest sens era un 
joc schizo. Iar ciocanul era mărturia clară a acestui fapt. Un 
capăt moale şi un capăt tare. Joc de fineţe şi joc de forţă 
brută, atavică. 

Roti ciocanul prin aer... huuuuup. Schiţă un surâs vag 
auzind şuieratul vârtos. Apoi îl puse la loc în raft şi se 
întoarse spre stânga. Ce văzu îl făcu să se încrunte din nou. 

Snowmobilul era acolo, aproape în mijlocul magaziei. 
Părea destul de nou, fapt care nu-l impresionă câtuşi de 
puţin. Pe o latură a capotei motorului stătea scris 
Bombardier Skidoo, cu litere negre, înclinate în aşa fel încât 
să dea senzaţia de viteză. Tălpile uriaşe erau tot negre. În 
dreapta şi stânga capotei erau pictate dungi negre ca cele 
de pe maşinile de curse, dar fondul era un galben sarcastic, 
ţipător şi asta nu-i plăcea lui Jack. Aşezat acolo, în raftul 
construit de soarele dimineţii, cu trup galben, dungi negre, 
tălpi negre şi carlingă deschisă tapiţată în negru, părea o 
viespe mecanică monstruoasă. Probabil că atunci când 
funcţiona zbârnâia ca o viespe. Scâncind şi bâzâind şi gata 
să înţepe. Dar de fapt, cu ce să semene? Măcar nu naviga 
sub pavilion fals. Pentru că, după ce-şi va face treaba, o să-i 
doară tare rău. Pe toţi. Până la primăvară, familia Torrance 
o să sufere atât de mult, încât ceea ce-i făcuseră viespile lui 
Danny ar fi ca nişte dulci sărutări. 

Îşi scoase batista din buzunarul de la spate, îşi şterse 
gura şi se îndreptă spre Skidoo. Se opri să-l privească, 
adâncindu-i-se acum cuta dintre sprâncene, şi-şi îndesă 


batista înapoi în buzunar. O rafală neaşteptată de vânt izbi 
magazia, făcând-o să ofteze şi să scârţâie din toate 
încheieturile. Se uită pe fereastră şi văzu cum vântul 
spulberă un strat de cristale strălucitoare de zăpadă şi le 
poartă spre nămeţii din spatele hotelului, răsucindu-le mai 
întâi înspre cerul albastru. 

Vântul se potoli şi privi din nou spre maşină. Era un 
obiect dezgustător, nici vorbă. Aproape că te aşteptai să 
vezi un ac lung şi flexibil ieşind din partea lui posterioară. Îi 
displăcuseră întotdeauna snowmobilele astea blestemate. 
Sfărâmă tăcerea de catedrală a iernii într-un milion de 
fragmente zornăitoare. Sperie animalele sălbatice. Emană 
nori albaştri uriaşi şi poluanţi de fum, te fac să tuşeşti, să te 
sufoci, să nu mai poţi respira. Poate că sunt ultima jucărie 
grotescă a erei învechite a combustibililor, oferită în dar de 
Crăciun unui copil de zece ani. 

Îşi aminti de un articol pe care îl citise într-un ziar în 
Stovington, ceva care se petrecuse pe undeva în statul 
Maine. Un puşti cu un snowmobil, făcând pe nebunul pe un 
drum pe care nu mai fusese niciodată, cu mai mult de 
treizeci de mile pe oră. Noapte. Cu farurile stinse. Şi mai 
era acolo un lanţ legat de doi stâlpi de-a curmezişul 
drumului, cu un semn de TRECERE INTERZISĂ atârnat în 
mijloc. S-a spus că mai mult decât probabil copilul nu l-a 
văzut. Poate că luna intrase în nori. Şi lanţul l-a decapitat 
pur şi simplu. Când a citit articolul, Jack s-a simţit aproape 
bucuros, şi acum, privind la această maşinărie infernală, 
sentimentul îi reveni. 

(Dacă n-ar fi vorba de Danny, mi-ar face o deosebită 
plăcere să înşfac unul din ciocanele astea, să deschid 
carlinga şi să lovesc până când?) 

Fără să-şi dea seama îşi ţinuse respiraţia şi acum îi dădu 
drumul într-un oftat prelung. Wendy avea dreptate. Orice s- 
ar fi întâmplat, Wendy avea dreptate. Dacă ar fi ciomăgit 
maşina până ar fi crăpat, ar fi fost culmea nebuniei, 


indiferent cât de plăcută i-ar fi părut nebunia aceasta. Ar fi 
fost ca şi când şi-ar fi omorât propriul fiu în bătaie. 

— Spărgător împuţit de maşini!=:, spuse el cu glas tare. 

Ocoli maşina şi deşurubă buşonul de la rezervorul de 
benzină. Găsi o tijă de măsurat pe unul din rafturile care se 
întindeau de-a lungul pereţilor magaziei la înălţimea 
pieptului şi îl băgă înăuntru. Mai puţin de o jumătate de 
centimetru din tijă ieşi udă din rezervor. Nu era prea multă 
benzină, însă era suficientă ca să-şi dea seama dacă 
maşinăria aceea blestemată funcţiona. Putea pune mai 
multă benzină mai târziu din rezervorul Volkswagenului şi 
al microbuzului. 

Înşurubă buşonul la loc şi deschise capota. Nu avea nici 
bujii, nici baterie. Se duse din nou la rafturi şi începu să 
cotrobăie prin ele, dând la o parte şurubelniţe şi chei fixe, 
un carburator vechi care fusese scos de pe o maşină de 
tuns iarba, cutii din plastic pline cu şuruburi şi cuie şi nituri 
de toate mărimile. Raftul era acoperit de un strat gros şi 
negricios de unsoare, iar praful acumulat de-a lungul anilor 
părea blana unui animal murdar. Îi era silă să-l atingă. 

Descoperi o cutie mică şi pătată de ulei pe care era scris 
prescurtat cu creionul Skid. O scutură, auzi cum zăngănea 
ceva înăuntru. Bujii. Ridică una în lumină, încercând să-i 
aprecieze distanţa, fără să fie nevoie să caute şublerul. 
Pizda mă-sii, se gândi el cu ciudă şi aruncă bujia la loc în 
cutie. Dacă distanţa nu e bună, asta e, ghinion. Ghinion 
turbat. 

În spatele uşii era un taburet. Îl trase, se aşeză şi montă 
cele patru bujii, apoi potrivi şi cele patru căpăcele de 
cauciuc deasupra fiecăreia. Apoi îşi plimbă uşor degetele 
peste inductor. Şi râdeau de mine când am încercat să cânt 
la pian. 

Înapoi la rafturi. De data aceasta nu a putut să găsească 
ce căuta: o baterie mică. Una cu trei sau patru elemenţi. 
Erau acolo chei de toate mărimile, o casetă plină cu 
burghie, saci cu îngrăşăminte chimice pentru gazon şi flori, 


dar nici urmă de baterie pentru snowmobil. Numai că asta 
nu-l deranja câtuşi de puţin. De fapt, era chiar bucuros. Se 
simţea chiar uşurat Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, 
căpitane, dar n-am reuşit. Nu-i nimic, fiule. Am să cer să ţi 
se acorde Steaua de Argint şi medalia Snowmobilul Violet. 
Eşti o mândrie pentru regimentul tău. Mulţumesc domnule, 
să ştiţi că am încercat. 

Începu să fluiere în timp ce încă mai cotrobăia prin 
rafturi. Melodia, de nerecunoscut - atât de fals cânta -, 
ieşea în aburi mici şi albi. Făcuse o inspecţie completă a 
rafturilor şi chestia căutată nu era acolo. Poate o şterpelise 
cineva. Poate chiar Watson. Râse. Vechea şmecherie. Câteva 
agrafe de birou, câteva topuri de hârtie, nimeni nu va simţi 
lipsa feţei ăsteia de masă... şi ce ziceţi de bateria asta 
minunată de snowmobil? Da, vine tocmai la ţanc. Arunc-o în 
sac. Delict de funcţionar, păpuşico. Toţi aveau degete 
lipicioase. 

Se întoarse spre snowmobil şi-l lovi sănătos cu piciorul 
când trecu pe lângă el. Ei bine, şi cu asta, basta. Va trebui 
doar să-i spună lui Wendy îmi pare rău, iubito, dar... 

Cutia era în colţ, lângă uşă. Taburetul fusese aşezat chiar 
deasupra ei. Pe capac scria cu creionul Skid. 

O privi, cu zâmbetul murindu-i pe buze. Dar, domnule, 
priviţi, a venit cavaleria. Se pare că semnalele 
dumneavoastră de fum au fost totuşi recepționate. 

Nu era corect. 

Fir-ar să fie, pur şi simplu nu era corect. 

Ceva - noroc, soartă, Providenţă - încercase să-l salveze. 
Alt noroc, un noroc chior. Şi în ultima clipă a reintrat în 
scenă vechiul nostru prieten, nenorocul lui Jack Torrance. 
Jocul ăsta afurisit de cărţi nu se încheiase. 

Indignarea, sub forma unui val uriaş, cenuşiu şi posac, îl 
făcu să se sufoce. Îşi încleştă din nou pumnii. 

(„Nu-i corect, fir-ar să fie, nu-i corect!”) 

De ce nu s-a uitat în altă parte? În oricare altă parte! De 
ce n-a avut gâtul înţepenit sau de ce nu l-a mâncat nasul 


sau de ce nu i-a intrat ceva în ochi? O chestie măruntă. N-ar 
fi văzut niciodată bateria. 

Ei bine, nici nu a văzut-o. Şi atât. Era o halucinație, cu 
nimic diferită de ceea ce se întâmplase ieri în faţa camerei 
de la etajul al doilea sau cu menajeria aia blestemată de 
arbuşti. O nălucire de moment, atâta tot. I-auzi, mi s-a părut 
că am văzut o baterie de snowmobil în colţul ăla. Nu-i nimic 
acolo. Nevroză de luptă, cred, domnule. Îmi pare rău. Nu te 
lăsa copleşit, fiule. Ni se întâmplă tuturor, mai devreme sau 
mai târziu. 

Deschise uşa atât de tare încât aproape că o scoase din 
balamale şi-şi trase schiurile înăuntru. Erau acoperite cu 
zăpadă şi le izbi puternic de podea, stârnind un nor alb în 
jurul lor. Îşi puse schiul stâng în piciorul stâng... şi se opri. 

Danny era afară, lângă platforma din spatele hotelului. 
Părea că încearcă să facă un om de zăpadă. Fără prea mult 
succes. Zăpada era prea îngheţată ca să se lase modelată. 
Cu toate acestea, încerca în continuare, ca un băiat bun ce 
era, o mogâldeaţă înfofolită până în vârful nasului, pe 
zăpada strălucitoare, sub un cer strălucitor. Purta căciula 
cu cozorocul răsucit la spate, ca un renumit jucător de 
baseball. 

(„Pentru numele lui Dumnezeu, la ce te gândeai?”) 

Răspunsul veni instantaneu. 

(„La mine. Mă gândeam la mine”) 

Îşi aminti cum stătuse în pat cu o noapte înainte şi cum, 
pe neaşteptate, începuse să se gândească la asasinarea 
soţiei sale. 

Şi în clipa aceea, cum sta acolo îngenuncheat, i se 
limpeziră toate în minte. Hotelul Overiook nu acţiona 
asupra lui Danny. Acţiona asupra lui. Şi nu Danny era 
punctul slab, ci el. El era cel vulnerabil, cel care putea fi 
îndoit şi răsucit până când ceva plesnea. 

(până când nu mă mai opun şi adorm... şi când fac asta 
dacă fac asta) 


Îşi ridică privirea spre ferestre şi soarele îi răspunse cu o 
lumină aproape orbitoare, dar el nu-şi cobori ochii. Pentru 
prima oară observă cât de mult seamănă geamurile cu nişte 
ochi. Reflectau soarele şi păstrau întunericul. Nu la Danny 
se uitau. Ci la el. 

În aceste secunde a înţeles tot. Exista un anumit desen în 
alb şi negru pe care-şi amintea că îl văzuse în copilărie, în 
timpul orei de catehism. Călugăriţa l-a prezentat pe un 
şevalet şi l-a numit miracolul lui Dumnezeu. Copiii din clasă 
l-au privit fără interes, văzând doar o amestecătură de alb 
şi negru, fără sens şi fără vreun model. Atunci, un copil din 
banca a treia a gâfâit: „E lisus!” şi copilul acela a primit un 
exemplar din Noul Testament, nou-nouţ, şi un calendar, 
pentru că fusese primul. Ceilalţi s-au holbat şi mai tare. 
Unul câte unul au dat apoi răspunsuri asemănătoare, au 
gâfâit, s-au sufocat la fel, o fetiţă, aproape în extaz, a ţipat 
piţigăiat: „Îl văd! Îl văd!” Şi ea a primit un Nou Testament 
drept recompensă. Până la urmă toţi văzuseră chipul lui 
lisus în nebunia aia de alb şi negru, cu excepţia lui Jack. S-a 
încordat cât a putut de tare, o parte din el speriată acum, 
altă parte gândind cu cinism că toţi ceilalţi se prefăcuseră, 
pur şi simplu pentru a-i face pe plac Surorii Beatrice, altă 
parte fiind în taină convinsă că el nu-l putea vedea pentru 
că Dumnezeu decretase că este cel mai rău păcătos din 
clasă. „Nu-l vezi, Jacky?” îl întrebase Sora Beatrice cu 
vocea ei tristă şi dulce. „Îţi văd ţâţele”, se gândise cu o 
disperare răutăcioasă. Începu să clatine capul, apoi cu o 
exaltare prefăcută zise „Ba da, Îl văd! Uau! Este lisus!” Şi 
toţi ceilalţi din clasă au râs şi l-au aplaudat şi l-au făcut să 
se simtă triumfător, ruşinat şi speriat. Mai târziu, când a 
rămas în urma colegilor săi, care se căţăraseră la lumină, 
ieşind din subsolul bisericii şi hârjonindu-se pe străzi, a mai 
privit o dată harababura în alb şi negru fără nicio noimă pe 
care Sora Beatrice o lăsase pe şevalet. O detesta. Toţi se 
prefăcuseră, întocmai ca şi el, chiar şi călugăriţa însăşi. Era 
o escrocherie. „Căcat - draci - căcat”, a suduit el printre 


dinţi şi, când s-a întors să plece, a văzut cu colţul ochiului 
chipul lui lisus, trist şi înţelept. S-a întors brusc, cu inima în 
gât. Totul se potrivea şi el s-a uitat îndelung la desen, cu o 
uimire înfricoşată, incapabil să înţeleagă cum de nu-l 
recunoscuse de prima dată. Ochii, zigzagul de umbre de pe 
fruntea împovărată de griji, nasul drept, expresia blândă şi 
miloasă a gurii. Îl privea pe Jack Torrance. Ce fusese până 
atunci numai o mâzgălitură fără sens, se transformase 
brusc într-o schiţă completă în alb şi negru a chipului lui 
Cristos, Domnul Nostru. Uimirea înfricoşată deveni teroare. 
Înjurase în faţa unui tablou al lui lisus. Va fi blestemat. Va fi 
aruncat în iad laolaltă cu toţi păcătoşii. Chipul lui Cristos 
fusese acolo tot timpul. Tot timpul. 

Acum, îngenuncheat în lumina soarelui şi urmărindu-şi 
fiul cum se joacă în umbra hotelului, îşi dădu seama că totul 
este adevărat. Hotelul îl voia pe Danny, poate că-i voia pe 
toţi, dar pe Danny sigur. Tufele într-adevăr se mişcaseră. 
Era o femeie moartă în Camera 217, femeie care poate era 
numai un spirit inofensiv, ca de altfel în majoritatea 
cazurilor, dar care acum devenise un pericol activ. Ca un fel 
de jucărie mecanică nefastă fusese învârtită şi pusă în 
mişcare chiar de mintea stranie a lui Danny... şi de propria 
lui minte. Watson îi spusese că un oma avut un atac pe 
terenul de crichet şi a murit pe loc? Sau Ullman? N-avea 
nicio importanţă. Se comisese un asasinat la etajul al 
treilea. Câte certuri, sinucideri, crize şi emoţii vechi? Câte 
crime? Bântuia oare Grady pe undeva prin aripa de vest cu 
toporul în mână, aşteptându-l pe Danny să-l pocnească, 
astfel încât să poată ieşi din lambriurile pereţilor? 

Cercul de vânătăi umflate de pe gâtul lui Danny. 

Licărirea sticlelor întrezărite în salonul părăsit. 

Aparatul de radio. 

Visele. 

Albumul cu tăieturi din ziare pe care-l găsise în pivniţă. 

(„Medoc, eşti aici? Am umblat din nou în somn, dragul 
meu...”) 


Se ridică brusc, aruncând schiurile pe uşă. Tremura tot. 
Trânti uşa şi ridică cutia cu bateria snowmobilului. Îi 
alunecă printre degetele nesigure 

(„O, doamne, să n-o fi crăpat”) 

şi se rostogoli pe o parte. Deschise cutia de carton şi 
trase bateria afară, fără să se gândească la acidul care ar fi 
putut să se scurgă prin carcasa bateriei dacă aceasta s-ar fi 
crăpat. Dar nu se crăpase. Era întreagă. Un mic suspin îi 
scăpă de pe buze. 

Ţinând bateria strâns la piept, o duse la Skidoo şi o puse 
la locul ei, în faţa motorului. Găsi o cheie franceză reglabilă 
pe unul din rafturi şi montă cablurile bateriei repede, fără 
nicio problemă. Bateria era încărcată; făcuse o scânteie şi 
scosese un norişor de ozon când Jack a pus ultimul cablu în 
borna lui. După ce a terminat treaba, s-a dat la o parte, 
ştergându-şi nervos mâinile de jacheta decolorată. Gata. Ar 
trebui să funcţioneze. Nu există niciun motiv care s-o 
împiedice. Absolut niciun motiv, decât că era o parte 
integrantă a hotelului Overlook, iar Overlook nu voia cu 
niciun chip să-i lase să plece. În niciun caz. Overlook se 
distra de minune. Avea de terorizat un băieţel, de semănat 
vrajbă între un bărbat şi femeia lui şi, dacă îşi juca mâna 
aşa cum trebuie, îi va face să ajungă să zburde prin holurile 
hotelului, ca umbrele solitare şi imateriale din romanele lui 
Shirley Jackson. Dar nu puteai fi singur la Overlook, o, nu, 
aveai mulţi tovarăşi aici. Însă nu exista niciun motiv real 
pentru care snowmobilul să nu pornească. Desigur, cu 
excepţia 

(„Cu excepţia faptului că el tot nu voia să plece”) ! 

da, cu această excepţie. 

Se uită la Skidoo, răsuflarea ieşindu-i în norişori albi 
îngheţaţi. Voia ca lucrurile să rămână la locul lor. Când 
venise aici nu avusese nici cea mai mică îndoială. Ar fi fost o 
greşeală să coboare, ştiuse asta şi atunci. Wendy era pur şi 
simplu speriată de bau-baul convocat de un puşti isteric. 
Acum dintr-o dată îşi dădu seama ce simte. Era exact aşa 


cum se întâmplase şi cu piesa lui, cu piesa lui blestemată. 
Nu-şi mai dădea seama de partea cui este, sau cum trebuie 
să se aranjeze lucrurile. Odată ce ai văzut chipul unui 
dumnezeu în harababura de alb şi negru rămâneai singur, 
nu te mai puteai preface că nu l-ai văzut. Alţii pot râde şi 
spune că nu-i nimic, că nu sunt decât nişte pete fără niciun 
înţeles, vă rog din suflet, arătaţi-mi oricând un tablou pictat 
de un maestru, numai că tu vei vedea întotdeauna chipul lui 
Cristos, Domnul Nostru uitându-se la tine. L-ai văzut într-o 
fracțiune de secundă iluminată, conştientul şi 
subconştientul amestecându-se în acel moment şocant al 
înţelegerii. Îl vei vedea întotdeauna. Ai fost blestemat să-l 
vezi întotdeauna. 

(„Am umblat din nou în somn, dragul meu...”) 

Totul fusese bine până când l-a văzut pe Danny jucându- 
se în zăpadă. Era vina lui Danny. Toate câte se întâmplaseră 
fuseseră din vina lui Danny. El era cel care avea 
„strălucirea” sau ce era chestia aia. Nu era strălucire, era o 
osândă. Dacă ar fi fost singur aici cu Wendy ar fi trecut 
iarna într-un mod destul de plăcut. Fără durere, fără nimic 
care să-i apese creierul. 

(„Nu vreau să plec? Nu pot?”) 

Overlook nu voia ca el să plece şi nici el nu voia. Nici 
chiar Danny. Poate că şi el era o parte din Overlook acum. 
Zici că noul îngrijitor scrie? Foarte bine, angajează-l. A 
venit vremea să povestim şi varianta noastră. Mai întâi însă, 
trebuie să scăpăm de femeie şi de mucosul ăla mic. Nimic 
nu trebuie să-l distragă. Noi nu... 

Stătea acum lângă carlinga snowmobilului. Începuse din 
nou să-l doară capul. La ce concluzie a ajuns? Pleacă sau 
rămâne. Foarte simplu. Nu trebuie să complicăm inutil 
lucrurile. Să plecăm sau să rămânem? 

Dacă plecăm, cât timp va trece până vei găsi groapa 
comună din Sidewinder? îl întrebă o voce lăuntrică. Locul 
acela întunecat cu un televizor păduchios şi cu şomeri 
nebărbieriţi şi cu figuri sinistre care-şi petrec timpul 


urmărind meciuri? Unde urina de la toaleta bărbaţilor 
miroase de parcă ar fi veche de două mii de ani şi unde 
găseşti în permanenţă un chiştoc de Camel în closet? Unde 
berea costă treizeci de cenți paharul şi îi pui sare ca să-i dai 
gust, iar tonomatul cântă numai cântece country vechi? 

Cât timp? O, Doamne, îi era tare teamă că nu va dura 
mult! 

— Nu pot să câştig, zise el, foarte încet. 

Asta era. Era ca atunci când încerci să-ţi dai o pasienţă 
doar cu trei aşi. 

Se aplecă brusc peste motorul maşinii şi smulse 
inductorul. Acesta ieşi dezgustător de uşor. Îl privi o clipă, 
apoi deschise uşa din spate a magaziei. 

De aici i se înfăţişă toată panorama munţilor, frumoasă ca 
o carte poştală în strălucirea dimineţii. Un câmp de zăpadă 
netedă se întindea până la pini, pe distanţă de aproape o 
milă. Aruncă inductorul cât putu de departe. Şi acesta 
zbură mult mai departe decât ar fi fost normal. 

A împrăştiat un nor de cristale de zăpadă în jur când a 
căzut. lar adierea vântului a purtat granulele de zăpadă 
spre alte locuri de odihnă. Împrăştiaţi-vă, vă zic. Nu mai 
este nimic de văzut. S-a terminat. Împrăştiaţi-vă. 

Se simţi împăcat. 

Mai rămase câtva timp în pragul uşii, respirând aerul bun 
de munte, iar apoi o închise cu hotărâre şi se întoarse la 
cealaltă uşă ca să-i spună lui Wendy că nu mai pleacă. Pe 
drum se opri şi încinse o bătaie cu bulgări de zăpadă cu 
Danny. 


34. Tufele 


Era 29 noiembrie, la trei zile după Sărbătoarea 
Recunoştinţei. Săptămâna care trecuse fusese o săptămână 
bună iar masa de Ziua Recunoştinţei, cea mai bună din 
întreaga lor viaţă împreună. Wendy pregătise minunat 
curcanul şi toţi trei mâncaseră până aproape să plesnească, 
fără să dea gata nici măcar o jumătate din excelenta 
orătanie. Jack gemuse spunând că o să mănânce curcan tot 
restul iernii: curcan cu smântână, sandviciuri cu friptură de 
curcan, curcan cu tăiţei, curcan surpriză. 

Nu, i-a spus Wendy zâmbind. Numai până la Crăciun. 
Apoi mâncăm clapon. 

Jack şi Danny au gemut la unison. 

Vânătăile de pe gâtul lui Danny mai trecuseră şi se părea 
că temerile lor trecuseră odată cu ele. În după-amiaza Zilei 
Recunoştinţei Wendy îl trăsese pe Danny cu sania, în timp 
ce Jack lucrase la piesă, care era acum aproape gata. 

— Încă îţi mai este frică, amice? îl întrebase, neştiind cum 
să pună întrebarea mai pe ocolite. 

— Da, răspunse el simplu. Dar acum stau numai în 
locurile sigure. 

— Tăticul tău zice că mai devreme sau mai târziu 
pădurarii se vor întreba de ce nu luăm legătura cu ei prin 
aparatul de radio. Vor veni să vadă dacă s-a întâmplat ceva. 
Atunci am putea să coborâm. Tu şi cu mine. Şi să-l lăsăm pe 
tatăl tău să-şi petreacă toată iarna aici. Are motive serioase 
să-şi dorească să rămână. Într-un fel, amice... ştiu că e greu 
să înţelegi... suntem puşi la perete. 

— Da, răspunse el evaziv. 

În această după-amiază scânteietoare, ei doi se aflau la 
etaj şi Danny ştia că făcuseră dragoste. Moţăiau acum. Mai 
ştia că erau fericiţi. Mamei sale îi mai era puţin teamă, dar 
atitudinea tatălui său era ciudată. Era sentimentul că 
făcuse un lucru foarte dificil, şi-l făcuse bine. Dar Danny nu 


vedea exact ce anume fusese acel lucru. Tatăl său îl păzea 
cu mare grijă, chiar şi în propria-i minte. Era oare posibil, 
se întreba Danny, să te bucuri că ai făcut ceva şi totuşi să-ţi 
fie atât de ruşine de ce ai făcut încât să încerci să nu te 
gândeşti la asta? Întrebarea îl neliniştea. Nu credea că aşa 
ceva este cu putinţă... într-o minte normală. Când încercase 
din răsputeri să-şi sondeze tatăl, a obţinut numai imaginea 
destul de ştearsă a unui obiect asemănător cu o caracatiţă, 
care se ridică rotindu-se spre cerul albastru şi neîndurător. 
Şi de ambele dăţi când se concentrase foarte tare ca să 
obţină această imagine, tăticul începuse să se holbeze la el 
într-un mod pătrunzător şi înfricoşător, de parcă ar fi ştiut 
ce făcea Danny. 

Acum era în hol şi se pregătea să se ducă afară. Se juca 
mult afară, cu sania sau cu schiurile. Se simţea mai bine 
când ieşea din hotel. Atunci când stătea la soare, se simţea 
de parcă i-ar fi fost ridicată o greutate de pe umeri. 

Trase un scaun, se urcă pe el, îşi luă canadiana şi 
pantalonii matlasaţi din dulapul din sala de bal, apoi se 
aşeză pe scaun ca să se îmbrace. Ghetele erau în cutie iar el 
şi le trase în picioare, limba furişându-i-se în colţul gurii 
când se concentră să-şi lege şireturile. Îşi mai trase 
mănuşile îmblănite şi masca de schi. Gata, acum putea să 
iasă. 

Tropăi prin bucătărie până la uşa din spate, apoi se opri. 
Se plictisise să se tot joace în spate, iar în perioada aceasta 
a zilei umbra hotelului se întindea peste locul lui de joacă. 
Nu-i plăcea nici măcar să se afle în umbra hotelului. Se 
hotări că era mult mai bine să-şi pună schiurile şi să se ducă 
la terenul de joacă. Dick Hallorann îl avertizase să nu se 
apropie de grădina englezească, însă nu-l deranja prea 
mult gândul la animalele din tufe. Erau acum îngropate sub 
nămeţi, şi nu distingea nimic, decât o umflătură vagă, ce 
putea fi capul iepurelui şi cozile leilor. Aşa cum erau cozile, 
ieşite din zăpadă, erau mai degrabă absurde decât 
înfricoşătoare. 


Deschise uşa din spate şi-şi luă schiurile de pe platformă. 
Cinci minute mai târziu şi le punea în picioare pe terasa din 
faţă. Tăticul lui îi spusese că el (Danny) avea talent de 
schior - mişcare leneşă, târşâită, flexibilitatea gleznelor 
care împrăştiau praful fin de zăpadă - îi rămânea numai să- 
şi dezvolte muşchii coapselor, gambelor şi să-şi întărească 
gleznele. Danny descoperise că gleznele îi oboseau cel mai 
repede. Schiatul îţi solicita gleznele la fel de mult ca şi 
patinajul. Cam la cinci minute trebuia să se oprească, cu 
picioarele depărtate ca să se odihnească. 

Dar n-a trebuit să se odihnească în drum spre terenul de 
joacă, pentru că acesta era numai în pantă. La mai puţin de 
zece minute după ce se luptase să se caţere peste movila 
monstruos de mare de zăpadă care fusese adunată în faţa 
terasei hotelului, stătea ţinându-se cu mâna înmănuşată de 
tobogan, fără măcar să gâfâie. 

Terenul de joacă părea mult mai simpatic aşa, acoperit de 
zăpadă, decât fusese vreodată pe timpul toamnei. Semăna 
cu o sculptură dintr-un tărâm al basmelor. Leagănele 
îngheţaseră în poziţii ciudate, scaunele de la leagănele 
pentru copiii mai mari erau îngropate în zăpadă. Numai 
hornurile de la hotelul în miniatură erau deasupra 
nămeţilor, 

(mi-aş dori să fie celălalt hotel îngropat aşa, însă nu cu 
noi înăuntru) 

iar vârfurile tuburilor de ciment ieşeau la suprafaţă în 
două locuri, ca nişte igluuri de eschimoşi. Danny tropăi într- 
acolo, se aşeză pe vine şi începu să sape. Nu după mult 
timp, descoperi gura întunecată a unuia din ele şi se 
strecură în tunelul cel rece. În închipuirea sa, era acum 
Patrick McGoohan, Agentul Secret (reluaseră filmul de 
două ori pe canalul Burlington, iar tăticul său nu a pierdut 
niciodată ocazia să-l revadă; mai bine nu se ducea la o 
petrecere şi stătea acasă şi se uita la Agentul Secret sau la 
Răzbunătorii iar Danny stătea mereu cu el) urmărit de 
agenţi KGB în Alpii elveţieni. Fuseseră avalanşe în zonă, iar 


faimosul agent KGB, Slabbo, îşi omorâse iubita cu o săgeată 
otrăvită, însă pe undeva, în apropiere, trebuia să se afle 
maşina rusească antigravitaţională. Poate chiar la capătul 
acestui tunel. Îşi scoase pistolul automat şi merse de-a 
lungul tunelului din beton, cu ochi mari şi atenţi, cu 
răsuflarea ieşindu-i în aburi albicioşi. 

Capătul opus al cilindrului din beton era blocat cu 
zăpadă, încercă să-şi sape drum prin ea şi fu uimit (şi puţin 
neliniştit) să-şi dea seama cât de tare era, aproape ca 
gheaţa din cauza frigului şi a greutăţii zăpezii de deasupra. 

Jocul acesta al închipuirii se destrămă şi realiză brusc că 
se simţea închis şi devenise extrem de nervos în acest 
cilindru strâmt din beton. Îşi auzea respiraţia; era 
precipitată, umedă şi cavernoasă. Se afla sub zăpadă şi prin 
gaura pe care o săpase ca să intre, de-abia dacă pătrundea 
o rază de lumină. Dintr-o dată îşi dori mai mult decât orice 
să se afle iar afară la soare, dintr-o dată îşi aminti că tăticul 
şi mămica lui dorm şi nu ştiu unde se află, că dacă se surpă 
zăpada peste gaura săpată, va fi prins înăuntru şi că hotelul 
Overlook nu-l place. 

Cu destulă greutate, Danny reuşi să se întoarcă şi se târi 
înapoi de-a lungul cilindrului de beton, cu schiurile 
bocănind în spate, cu palmele zdrobind sub ele frunze 
uscate de plop din toamna trecută. Tocmai ajunsese la capăt 
şi lumina rece căzu peste el, când zăpada a cedat, puţin 
numai, dar suficient să-i pudreze chipul şi să astupe 
deschizătura prin care se strecurase, lăsându-l în întuneric. 

O clipă, creierul îi îngheţă într-o panică imensă şi nu putu 
să gândească. Apoi, ca de foarte departe, îşi auzi tatăl 
spunându-i că nu are voie să se joace pe maidanul de la 
Stovington, unde erau depozitate fiarele vechi, pentru că 
oameni fără cap îşi aruncau uneori frigiderele stricate 
acolo, uitând să le scoată uşile şi dacă intrai în vreunul şi se 
întâmpla ca uşa să se trântească, nu mai puteai să ieşi. 
Mureai în întuneric. 

(N-ai vrea să păţeşti aşa ceva, nu, amice?) 


(Nu, Tăticule). 

Dar uite că se întâmplase, îi spuse gândul înnebunit de 
spaimă, se întâmplase, era în întuneric, era închis şi acolo 
era la fel de frig ca într-un frigider. Şi... 

(„mai este ceva aici înăuntru cu mine”). 

I se oprise respiraţia. O groază aproape somnolentă i se 
strecură în vine. Da. Da. Mai era ceva acolo înăuntru cu el, 
ceva îngrozitor pe care hotelul Overlook îl păstrase tocmai 
pentru o ocazie ca aceasta. Poate că era un păianjen uriaş 
care fusese îngropat sub frunzele moarte, sau un şobolan... 
sau poate cadavrul unui copil care murise aici, pe terenul 
de joacă. Se întâmplase oare vreodată aşa ceva? Da, era 
posibil. Îşi aminti de femeia din cada de baie. De sângele şi 
creierii  împrăştiaţi pe peretele din Apartamentul 
Prezidenţial. De un copil, cu capul despicat în urma unei 
căzături din scrânciob, care acum se târăşte după el în 
întuneric, rânjind, căutându-şi un ultim tovarăş de joacă în 
lumea lui nesfârşită. Pentru totdeauna. Într-o clipă îl va auzi 
venind. 

La capătul celălalt al cilindrului de ciment se auzi 
trosnetul sec de frunze moarte, de parcă ceva se furişa 
înspre el târâş, în patru labe. Dintr-o clipă în alta va simţi o 
mână rece care îi apucă glezna. 

Gândul îl smulse din înlemnire. Acum săpa furios în 
zăpada căzută care astupase capătul cilindrului de ciment, 
aruncând înapoi printre picioare, ca un câine care îşi 
dezgroapă un os. O lumină albastră începu să se întrevadă 
prin zăpadă şi Danny îşi împinse trupul în sus, înspre ea, ca 
un scufundător care iese din ape adânci. Îşi frecă tot 
spatele de muchia superioară a cilindrului. Schiurile i se 
încurcaseră unul de altul. Îi intră zăpadă sub masca de ochi 
şi sub gulerul de la canadiană. Săpă în zăpadă, scurmă în 
ea. Părea că încearcă să-l ţină prizonier, să-l tragă înăuntru, 
înapoi în cilindrul de ciment unde se afla lucrul acela 
nevăzut, care făcea frunzele să trosnească şi să-l ţină acolo. 
Pentru totdeauna. 


Reugşi să iasă, cu faţa ridicată spre soare, târându-se prin 
zăpadă, târându-se departe de cilindrul pe jumătate 
îngropat, respirând sacadat, pudrat de zăpadă, alb ca o 
mască de circ, o mască a terorii vii. Şchiopătă până la 
leagăne şi se aşeză să-şi aranjeze schiurile şi să-şi tragă 
răsuflarea. În timp ce-şi verifica legăturile, nu-şi luă nicio 
clipă ochii de la gura cilindrului. Aştepta să vadă dacă va 
ieşi ceva de acolo. Nu a ieşit nimic, şi după trei-patru 
minute, respiraţia lui Danny începu sa se mai liniştească. 
Orice ar fi fost, nu suporta lumina soarelui. Era închis acolo, 
poate că era în stare să iasă numai când era întuneric... sau 
când ambele capete ale acestei închisori tubulare erau 
astupate cu zăpadă. 

(„dar acum sunt în siguranţă sunt în siguranţă o să mă 
întorc pentru că acum sunt”) 

Un zgomot înăbuşit se auzi în spatele lui. Se întoarse 
spre hotel şi privi. Dar... Dar chiar înainte de a se uita 

(„Poţi să vezi indienii din desenul acesta?”) 

ştia ce urmează să vadă, pentru că ştia ce reprezenta 
acel sunet moale, înăbuşit. Era un bloc mare de zăpadă 
care căzuse şi scosese acelaşi zgomot ca atunci când cădea 
de pe acoperişul hotelului. 

(„Poţi să vezi?...”) 

Da. Putea. Zăpada căzuse de pe câinele decupat în tufe. 
Când venise, mai devreme, fusese numai o masă inofensivă 
de zăpadă lângă terenul de joacă. Acum se ivise o pată 
absurdă de verde pe albul orbitor. Stătea în două labe ca şi 
când ar fi cerut o coajă de pâine sau o bucăţică de zahăr. 

Dar de data asta nu va intra în panică, îşi va păstra 
sângele rece. Pentru că acum nu era prins în cursă într-un 
loc întunecos. Se afla afară, la soare. Şi nu era vorba decât 
de un câine. Este destul de cald astăzi, gândi el cu 
speranţă. Poate că soarele a topit destulă zăpadă de pe 
câinele ăla şi restul a căzut grămadă. Poate că asta este 
explicaţia. 

(„Nu te duce acolo... fereşte-te de locul acela”) 


Îşi strânse cât putea de bine legăturile schiurilor. Se 
ridică şi privi înapoi înspre cilindrul de ciment, îngropat 
aproape în întregime sub zăpadă şi ce văzu la capătul pe 
unde ieşise îi îngheţă inima. Era o pată circulară întunecată 
la capăt, o cută de umbră care marca gaura pe care o 
săpase ca să poată intra. Acum, în ciuda strălucirii zăpezii, i 
se păru că vede ceva acolo. Ceva care se mişca. O mână. O 
mână care făcea semne. Mâna unui copil nefericit, disperat. 
O mână care făcea semne, o mână care implora, mâna cuiva 
care se îneacă. 

(„Salvează-mă O te rog salvează-mă. Dacă nu poţi să mă 
salvezi cel puţin vino şi joacă-te cu mine... Pentru 
totdeauna. Şi pentru totdeauna. Şi pentru totdeauna”) 

— Nu, şopti răguşit Danny. 

Cuvântul îi căzu uscat şi gol de pe buzele crăpate. Îşi 
simţea acum mintea şovăind, încercând să se detaşeze, aşa 
cum se întâmplase atunci când femeia din cameră a... nu, 
mai bine să nu se gândească la asta. 

Se apucă bine de corzile realităţii şi le ţinu strâns. 
Trebuia să iasă de aici. Concentrează-te asupra acestui 
lucru. Păstrează-ţi calmul. Fii ca Agentul Secret. Ar plânge 
oare Patrick McGoohan şi ar face pipi pe el ca un bebeluş? 

Ar face oare tăticul lui aşa ceva? 

Gândurile acestea îl liniştiră întrucâtva. 

Din spate se auzi din nou zgomotul înăbuşit de zăpadă 
care cade. Se întoarse şi văzu capul uneia din tufele-lei 
ieşind acum din zăpadă, arătându-i colții. Era mai aproape 
decât ar fi trebuit, aproape lângă portiţa terenului de joacă. 

Groaza începu să-şi facă iar loc şi el o înăbuşi. El era 
Agentul Secret şi va scăpa. 

Începu să-şi facă drum spre ieşirea din terenul de joacă, 
ocolind aşa cum făcuse şi tatăl său în ziua primei ninsori. Se 
concentră asupra schiurilor. Paşi mari, înceţi. Nu-ţi ridica 
prea mult piciorul, pentru că altfel o să te dezechilibrezi. 
Mişcă-ţi gleznele şi taie zăpada. Ajunse în colţul terenului 
de joacă. Nămeţii erau înalţi şi aici şi fu în stare să păşească 


peste gard. Îl trecuse deja jumătate, când căzu pe burtă 
aproape deoarece schiul de pe piciorul rămas în urmă se 
încurcase în barele gardului. Se aplecă mult înainte, dând 
disperat din mâini, amintindu-şi cât de greu este să te ridici 
dacă ai căzut. 

Din dreapta veni acelaşi sunet înăbuşit, blocuri de zăpadă 
care cad. Privi în direcţia aceea şi văzu ceilalţi doi lei, 
scuturaţi de zăpadă până în vârful labelor, unul lângă 
celălalt, cam la şaizeci de paşi distanţă. Găurile verzi care le 
ţineau loc de ochi erau fixate asupra lui. Câinele îşi întoarse 
capul. 

(„Se întâmplă numai când te uiţi”) 

— O! Hei... 

Schiurile i se încurcară unul de celălalt şi se prăbuşi în 
zăpadă, în ciuda eforturilor disperate de a-şi păstra 
echilibrul. Mai multă zăpadă îi intră în glugă şi pe gât şi în 
cizme. Se luptă să iasă din zăpadă şi încercă să-şi descurce 
schiurile cu inima zbătându-i-se nebuneşte în piept acum, 

(„Agentul Secret, ţine minte că eşti Agentul Secret”) 

se dezechilibră din nou şi căzu pe spate de data aceasta. 
O clipă a stat întins, privind cerul şi gândindu-se că ar fi mai 
simplu să renunţe. 

Apoi se gândi la lucrul acela din tunelul de ciment şi îşi 
dădu seama că nu poate. Reugşi să se ridice în picioare şi se 
uită la grădina englezească. Toţi cei trei lei erau strânşi 
unul lângă altul acum, la mai puţin de doisprezece metri 
distanţă. Câinele se retrăsese spre stânga lor, de parcă ar fi 
vrut să blocheze retragerea lui Danny. Nu mai aveau niciun 
strop de zăpadă pe ei cu excepţia unei pudre albe în jurul 
gâturilor şi boturilor. Toţi îl priveau fix. 

Acum răsuflarea îi era precipitată, iar panica era ca un 
şobolan înspăimântat în spatele frunţii sale, răsucindu-se şi 
rozând. Luptă cu panica şi luptă şi cu schiurile. 

(„Vocea tatălui: Nu, nu te lupta cu ele, amice. Mergi pe 
ele de parcă ar fi propriile tale picioare. Mergi cu ele”) 

(„Da, tati”) 


Porni din nou încercând să recapete ritmul degajat pe 
care-l exersase cu tatăl său. Reuşi, încetul cu încetul, numai 
că odată cu ritmul descoperi şi cât de obosit era, cât de 
mult îl extenuase frica. 'Tendoanele coapselor şi gambelor şi 
gleznelor îi tremurau şi erau încinse. În faţă vedea hotelul 
Overlook, batjocoritor de îndepărtat, părând a se holba la el 
cu ferestrele cele multe, de parcă ar fi urmărit un fel de 
concurs, care-l interesa însă prea puţin. 

Danny se uită înapoi peste umăr, iar respiraţia lui grăbită 
se opri o clipă şi apoi îşi acceleră şi mai mult ritmul. Leul cel 
mai apropiat era numai la vreo şapte metri în urmă, luând 
în piept zăpada, ca un câine care se bălăceşte într-un lac. 
Ceilalţi doi îl încadrau din stânga şi din dreapta. Erau ca un 
pluton în patrulare, cu câinele, încă mai departe în stânga 
lor, cercetaşul. Leul care era cel mai aproape avea capul 
aplecat. Umerii i se ridicau puternici deasupra grumazului. 
Coada o ţinea în sus, de parcă chiar înainte ca el să se 
întoarcă şi să privească, ar fi şfichiuit cu ea aerul. Se gândi 
că seamănă cu o pisică uriaşă care se distra jucându-se cu 
un şoricel înainte să-l omoare 

(„... cad...”) 

Nu, ar fi fost mort dacă ar fi căzut. N-o să-l lase în veci să 
se ridice. Se vor năpusti. Dădu nebuneşte din mâini şi păşi 
repede înainte, centrul său de echilibru dansându-i prin 
faţa nasului. Îl prinse şi se grăbi mai departe, aruncând 
priviri rapide peste umăr. Aerul îi şuiera prin gâtlejul uscat 
ca nişte cioburi fierbinţi de sticlă. 

Lumea lui se redusese la zăpada orbitoare, tufele verzi şi 
foşnetul schiurilor. Şi încă ceva. Un sunet slab, înăbuşit, de 
paşi prin zăpadă. Încercă să se grăbească şi mai tare şi nu 
reuşi. Acum traversa parcarea acoperită cu zăpadă, un 
băieţel cu faţa aproape îngropată în umbra pe care o făcea 
gluga de la canadiană. După-amiaza era liniştită şi 
luminoasă. 

Când privi din nou în urmă, primul leu se afla numai la 
doi metri distanţă. Rânjea. Avea gura deschisă şi era 


încordat ca un arc. În spatele lui şi al celorlalţi se putea 
vedea iepurele, cu capul ieşind-i acum din zăpadă, verde 
intens, de parcă şi-ar fi descoperit chipul inexpresiv şi oribil 
ca să urmărească sfârşitul vânătorii. 

Acum, pe peluza din faţa hotelului Overlook, între 
parcarea circulară şi terasă, dădu frâu panicii şi începu să 
alerge cu stângăcie pe schiuri, fără să mai îndrăznească să 
se uite înapoi, tot avansând cu braţele întinse înainte ca un 
orb care pipăie eventualele obstacole. Gluga îi căzuse, 
descoperindu-i chipul, alb ca varul, cu pete de febră în 
obraji, cu ochii ieşindu-i din orbite de groază. Terasa era 
acum foarte aproape. 

În spate auzi zgomotul neaşteptat şi dur în momentul 
când ceva sări. 

Căzu pe treptele terasei, urlând fără să scoată vreun 
sunet şi se căţără pe ele în patru labe, cu schiurile 
clămpănind strâmbe. 

Un şuierat despică aerul şi simţi dintr-o dată o durere 
înfiorătoare în picior. Sunetul de pânză sfâşiată. Şi altceva 
care ar fi putu să fie - ar fi trebuit să fie - numai în mintea 
lui. 

Un răget furios. 

Miros de sânge şi de cetină. 

Căzu pe terasă cât era de lung, suspinând răguşit, 
simțind pe limbă gustul concentrat şi metalic de cupru. 
Inima bătea să-i sară din piept. Din nas îi curgea un firicel 
de sânge. 

Nu şi-a dat seama cât timp a zăcut întins acolo, până 
când uşile hotelului s-au deschis şi Jack se năpusti afară, 
numai în pantaloni şi cu papuci în picioare. Wendy era în 
spatele lui. 

— Danny! strigă ea. 

— Amice! Danny, pentru numele lui Dumnezeu! Ce s-a 
întâmplat? Ce? 

Tăticul îl ajută să se ridice. Pantalonii erau sfâşiaţi sub 
genunchi. Şi ciorapii de lână fuseseră sfâşiaţi iar gamba îi 


era zgâriată superficial... de parcă ar fi încercat să-şi facă 
loc printr-un gard viu des şi crengile l-ar fi înţepat. 

Privi peste umăr. Departe, după pajiştea netedă, se 
vedeau câteva movile acoperite cu zăpadă. Animalele din 
tufe. Între ei şi terenul de joacă. Între ei şi şosea. 

1 se înmuiaseră picioarele. Jack îl prinse. Începu să 
plângă. 


35. Holul 


Le-a povestit absolut tot, mai puţin ce se întâmplase când 
zăpada blocase ieşirea din tunelul de ciment. Nu se putea 
hotări să repete. Şi nici nu cunoştea cuvintele potrivite ca 
să exprime senzaţia letargică de teroare pe care o avusese 
când a auzit cum frunzele uscate de plop încep să foşnească 
tainic în întunericul rece. Dar le-a spus despre sunetul 
înăbuşit al grămezilor de zăpadă care cădeau. Despre leul 
cu capul mare şi umeri proeminenţi care-şi croia drum prin 
zăpadă în urmărirea lui. Le-a povestit până şi despre cum 
îşi întorsese iepurele capul ca să urmărească finalul. 

Se aflau în hol toţi trei. Jack făcuse un foc mare în 
şemineu. Danny stătea înfofolit într-o pătură pe canapeaua 
pe care, odinioară, cu un milion de ani în urmă, stătuseră 
trei călugăriţe, râzând ca nişte fetişcane în timp ce aşteptau 
să se mai scurgă coada de la recepţie. Sorbea o supă 
fierbinte cu tăiţei dintr-o ceaşcă. Wendy era aşezată lângă 
el şi-l mângâia pe păr. Jack şedea pe jos, cu chipul din ce în 
ce mai împietrit, din ce în ce mai rigid, pe măsură ce Danny 
îşi spunea povestea. De două ori şi-a scos batista din 
buzunarul de la spate şi şi-a şters cu ea buzele inflamate. 

— Atunci m-au urmărit, isprăvi el. 

Jack se ridică şi se duse la fereastră, cu spatele la ei. 

Îşi privi mama: 

— M-au urmărit până la terasă. 

Se străduia să-şi păstreze vocea calmă pentru că dacă 
era calm poate că îl vor crede. Domnul Stenger nu fusese 
calm. Începuse să plângă şi nu fusese în stare să se 
oprească, aşa că OAMENII CU HAINE ALBE veniseră să-l 
ia, pentru că dacă nu te puteai opri din plâns, înseamnă că- 
ţi LIPSEŞTE O DOAGĂ - şi când o să te întorci? NU ŞTIE 
NIMENI. Canadiana şi pantalonii şi schiurile pline cu 
zăpadă stăteau pe covor, chiar lângă uşile duble. 

(„Nu o să plâng nu o să-mi dau voie să plâng”) 


Şi era de părere că poate face asta, numai că nu se putea 
opri din tremurat. Se uită la foc şi aşteptă ca tăticul lui să 
spună ceva. Flăcări enorme, galbene, dansau în vatra din 
piatră negricioasă. Un nod într-o bucată de lemn de pin 
pocni şi scânteile se înălţară pe horn. 

— Danny, vino aici. 

Jack se întoarse cu faţa la el. Chipul său încă mai avea 
expresia aceea îngheţată, funestă. Lui Danny nu-i făcea 
plăcere să-l privească. 

— Jack... 

— Vreau numai să vină puţin băiatul până aici. 

Danny cobori de pe canapea şi se apropie de tăticul lui. 

— Aşa, băiete. Ce vezi tu acum? 

Danny ştiuse ce o să vadă, chiar înainte de a ajunge lângă 
fereastră. După împânzeala de urme de cizme, de sanie şi 
de schiuri, care marcau zona lor obişnuită de activitate în 
aer liber, câmpul de omăt care acoperea pajiştea hotelului 
Overlook cobora uşor spre grădina englezească şi terenul 
de joacă de alături. Era mutilat numai de două seturi de 
urme, unul din ele mergea în linie dreaptă de la terasă la 
terenul de joacă, celălalt, o linie lungă şi întortocheată pe 
drumul înapoi. 

— Numai urmele mele, tati, dar... 

— Ce zici de tufe, Danny? 

Buzele lui Danny începură să tremure. O să plângă. Dacă 
nu mai putea să se oprească, ce se va întâmpla? 

(„n-o să plâng N-O SĂ PLÂNG, NU, NU, NU, NU”) 

— Acoperite de zăpadă, şopti. Dar, tăticule... 

— Ce zici? Nu te-am auzit! 

— Jack, ce faci, îl interoghezi? Nu vezi că e tulburat, e... 

— Taci din gură! Ei, Danny? 

— M-au zgâriat, tati. Piciorul meu... 

— Probabil că ţi-ai zgâriat singur piciorul în crusta de 
zăpadă. 

Şi atunci Wendy se aşeză între ei, palidă şi furioasă. 


— Ce încerci să-l faci să spună? îl întrebă. Să 
mărturisească că a comis o crimă? Ce s-a întâmplat cu tine? 

Privirea stranie din ochii săi păru să se risipească atunci. 

— Încerc să-l fac să vadă diferenţa dintre ceva real şi o 
halucinație, atâta tot. 

Se lăsă pe vine lângă Danny, ca să-l poată privi în ochi, şi 
apoi îl strânse tare în braţe: 

— Danny, nu s-a întâmplat de fapt nimic. Bine? A fost pur 
şi simplu una din transele pe care le ai câteodată. Atâta tot. 

— 'Tăticule? 

— Ce e, Dan? 

— Nu mi-am tăiat piciorul în crustă. Nu e nicio crustă. 
Zăpada e afânată. Ştii bine că nici bulgări nu poţi să faci. Ţii 
minte când am vrut să ne batem cu bulgări şi n-am putut? 

Simţi cum tatăl său se încordează: 

— Atunci pe treptele terasei. 

Danny se desprinse din îmbrăţişare. Îşi dăduse brusc 
seama. | se luminase mintea dintr-o dată, aşa cum se 
întâmpla uneori, aşa cum se întâmplase cu femeia care voia 
să intre în pantalonii barbarului cu costum gri. Îşi privi tatăl 
cu ochii mari: 

— Ştii că spun adevărul, şopti şocat. 

— Danny... faţa lui Jack se înăspri. 

— Ştii pentru că ai văzut... 

Sunetul palmei deschise a lui Jack care lovi obrazul lui 
Danny a fost slab, deloc dramatic. Capul băiatului se clătină, 
amprenta rămase ca o marcă roşie pe obraz. 

Wendy gemu. 

O clipă rămaseră nemişcaţi, toţi trei, apoi Jack îşi apucă 
fiul şi zise: 

— Danny, iartă-mă, ai păţit ceva, amice? 

— L-ai lovit, ticălosule, strigă Wendy. Ticălos infect! 

Apucă cealaltă mână a lui Danny şi pentru câteva clipe 
băiatul fu smuls dintr-o parte în alta. 

— O, vă rog nu mai trageţi de mine! ţipă la ei, cu atâta 
jale în glas, încât îi dădură drumul amândoi, şi atunci 


lacrimile n-au mai putut fi stăpânite şi se prăbuşi, plângând 
între canapea şi fereastră, cu părinţii privindu-l neajutoraţi, 
aşa cum privesc copiii la o jucărie stricată pentru a hotărî 
cui aparţine. În şemineu explodă alt nod într-o bucată de 
lemn, ca o grenadă, făcându-i să tresară. 


Wendy îi dăduse o aspirină şi Jack îl băgă în pat şi-l înveli. 
Adormi aproape imediat, ţinându-şi degetul în gură. 

— Nu-mi place, spuse ea. Este o revenire. 

Jack nu răspunse. 

Îl privi blând, fără mânie, dar şi fără surâs. 

— Vrei să-mi cer scuze că te-am făcut ticălos? Bine, îmi 
cer scuze. Îmi pare rău. Dar nu ar fi trebuit să-l loveşti. 

— Ştiu, mormăi el. Ştiu asta. Nu ştiu ce dracu' m-a 
apucat. 

— Ai promis că n-o să-l mai loveşti niciodată. 

O privi furios şi apoi toată furia i se topi. Pe neaşteptate, 
cu milă şi oroare, văzu cum va arăta Jack când va fi bătrân. 
Nu-l mai văzuse aşa niciodată până atunci. 

(? cum?) 

Învins, îşi răspunse singură. Pare înfrânt. 

E] zise: 

— Întotdeauna am crezut că pot să mă ţin de cuvânt. 

Se apropie de el şi-l apucă de braţ. 

— Gata, s-a terminat. Şi când o să vină pădurarul să vadă 
ce facem, o să-i spunem că vrem să coborâm cu toţii. Bine? 

— Bine, spuse Jack şi, cel puţin în clipa aceea, era sincer. 
Aşa cum fusese întotdeauna sincer în dimineţile acelea „de 
după”, când îşi vedea chipul palid şi tras în oglinda de la 
baie: „O să mă opresc, o să încetez, o să termin”. Dar 
dimineaţa trecea în după-amiază iar după-amiezile se 
simţea puţin mai bine. Şi după-amiaza trecea în noapte. Aşa 
cum a spus un mare gânditor al secolului nostru, „noaptea 
trebuie să se lase”. 

Descoperi că îşi doreşte ca Wendy să-l întrebe despre 
tufe, să-l întrebe ce voise Danny să spună când a zis Ştii 


pentru că ai văzut... Dacă ar face-o, i-ar spune tot. ot. 
Despre tufe, despre femeia din cameră, chiar şi despre 
furtunul care părea să-şi fi schimbat poziţia. Dar oare unde 
se putea opri mărturisirea? Putea să-i spună că aruncase 
inductorul şi că acum ar fi putut fi cu toţii în Sidewinder 
dacă n-ar fi făcut asta? 

În schimb, ea a spus: 

— Vrei o ceaşcă cu ceai? 

— Da. Mi-ar face bine. 

Se duse la uşă şi se opri acolo, masându-şi braţele prin 
tricou. 

— Sunt la fel de vinovată ca şi tine, spuse. Ce făceam noi 
când el avea acel... vis sau ce era? 

— Wendy... 

— Dormeam, continuă ea. Dormeam ca o pereche de 
adolescenţi care îşi potoliseră într-un mod agreabil 
mâncărimile. 

— Încetează, spuse el. S-a terminat. 

— Nu, răspunse Wendy şi-i aruncă un zâmbet straniu, 
neliniştit. Nu s-a terminat. 

Plecă să facă ceaiul, lăsându-l să-şi vegheze fiul. 


36. Ascensorul 


Jack se trezi dintr-un somn superficial şi agitat în care 
forme uriaşe şi nedesluşite îl urmăreau prin întinderi 
nesfârşite de zăpadă către ceea ce el a crezut la început că 
este alt vis: întuneric, şi în el, o harababură neaşteptată de 
zgomote mecanice: păcănituri şi pocnituri, bâzâituri, 
zornăituri, plesnituri şi şuierături. 

Atunci Wendy se ridică în capul oaselor şi el îşi dădu 
seama că nu este vis. 

— Ce-i asta? 

Mâna ei, rece ca marmura, îl apucă de încheietură. Îşi 
înfrână dorinţa de a o da la o parte - cum dracu” putea să 
ştie ce e? Ceasul fosforescent de pe noptieră arăta că 
trecuseră cinci minute de la miezul nopţii. 

Bâzâitul din nou. Tare şi constant, abia schimbându-şi 
intensitatea. Urmat de un păcănit când încetă. Un fel de 
zornăit. O buşitură. Apoi bâzâitul începu din nou. 

Era ascensorul. 

Danny se ridicase şi el din pat. 

— Tati? Tati? Vocea îi era adormită şi speriată. 

— Sunt aici, amice, spuse Jack. Vino şi bagă-te cu noi în 
pat. Şi mama s-a trezit. 

Aşternuturile foşniră când Danny se strecură în pat între 
ei. 

— E ascensorul, şopti el. 

— Aşa e, spuse Jack. Doar ascensorul. 

— Cum adică doar? vru să ştie Wendy. Intonaţia era puţin 
isterică. 

— E miezul nopţii. Cine merge cu el? 

Poc/pac. Deasupra lor acum. Zdrăngănitul grilajului care 
se deschide, pocnetul uşilor care se deschid şi se închid. 
Apoi din nou bâzâitul motorului şi al cablurilor. 

Danny începu să scâncească. 

Jack se aşeză pe marginea patului. 


— Probabil că e un scurt circuit. Merg să verific. 

— Să nu îndrăzneşti să ieşi din cameră! 

— Nu fi tâmpită, spuse, punându-şi halatul. Asta e treaba 
mea. 

O clipă mai târziu se dădu şi ea jos din pat, trăgându-l pe 
Danny după ea. 

— Mergem şi noi. 

— Wendy... 

— Ce s-a întâmplat? întrebă sumbru Danny. Ce s-a 
întâmplat, tati? 

În loc să răspundă, se întoarse cu spatele, expresia 
devenindu-i împietrită şi mânioasă. Îşi legă cordonul de- 
abia la uşă, o deschise şi păşi în holul întunecat. 

Wendy ezită o clipă şi Danny fu cel care făcu prima 
mişcare. Îl prinse repede din urmă şi ieşiră împreună. 

Jack nu aprinsese luminile. Ea orbecăi după comutatorul 
care aprindea cele patru lustre din holul care dădea în 
coridorul principal. În faţa lor, Jack dădea deja colţul. De 
data aceasta, Danny găsi comutatorul şi aprinse toate cele 
trei lămpi. Holul care ducea la scări şi la casa ascensorului 
se umplu de lumină. 

Jack stătea în faţa ascensorului, care era flancat de bănci 
şi scrumiere. Nemişcat în faţa uşii închise. În halatul său 
decolorat şi în papucii din piele maro, cu flecurile tocite, cu 
părul zburlit din somn, i se părea că seamănă cu un Hamlet 
ciudat al secolului XX, o figură nehotărâtă, atât de 
hipnotizată de atacul tragic, încât nu putea să-i schimbe 
cursul sau să-l modifice în vreun fel. 

(„Lisuse încetează cu gândurile astea nebuneşti”) 

Danny o strânse aproape dureros de tare de mână. O 
privea concentrat, cu chipul încordat şi neliniştit. Îşi dădu 
seama că îi prinsese firul gândurilor. Era imposibil să ştie 
cât de mult sau cât de puţin, dar se înroşi la faţă, simţindu- 
se cam la fel cum ar fi trebuit să se simtă dacă ar fi prins-o 
masturbându-se. 

— Haide, spuse şi se îndreptară spre Jack. 


Bâzâiturile şi păcăniturile şi bufniturile erau mai sonore 
aici, înfricoşătoare într-un mod incoerent şi apatic. Jack 
privea fix, cu o intensitate febrilă, la uşa închisă. Prin 
fereastra rombică din centrul uşii ascensorului lui Wendy i 
se păru că vede cablurile care se clatină uşor. Ascensorul se 
opri cu zgomot sub ei, în holul mare. Auziră bufnitura uşilor 
care se deschid. Şi... 

(„petrecere”) 

De ce s-a gândit la petrecere. Fără absolut niciun motiv 
cuvântul îi apăruse pur şi simplu în minte. 'lăcerea din 
Overlook era deplină, cu excepţia sunetelor stranii care 
veneau din casa liftului. 

(trebuie că a fost o petrecere reuşită) 

(22? CE PETRECERE???) 

Doar o fracțiune de secundă mintea i se umplu cu o 
imagine atât de reală încât părea a fi o amintire... şi nu 
orice fel de amintire, ci una pe care o păstrezi cu dragoste, 
una din acelea pe care le ţii pentru ocazii foarte speciale, şi 
de care pomeneşti numai rareori. Lumini... sute, poate mii. 
Lumini şi culori, pocnetul dopurilor de la sticlele de 
şampanie, o orchestră de patruzeci de instrumentişti 
cântând „In the Mood” a lui Glenn Miller. Dar Glenn Miller 
se prăbuşise cu bombardierul său înainte ca ea să se fi 
născut, aşa că oare cum îşi poate ea aminti de Glenn Miller? 

Îşi cobori privirea spre Danny şi-l văzu că-şi înclinase 
puţin capul într-o parte, de parcă auzea ceva ce ea nu 
putea auzi. Era foarte palid. 

Buf. 

Jos se-nchisese uşa ascensorului. Scâncetul metalic al 
ascensorului care se ridica. Prin fereastra rombică văzu mai 
întâi motorul aflat deasupra cabinei, apoi chiar interiorul 
cabinei. Lumină galbenă, caldă din lustra din tavan. Era 
goală. Cabina era goală. Era goală dar 

(în noaptea petrecerii probabil că s-au înghesuit înăuntru 
cu zecile, au umplut cabina depăşind cu mult limita de 


siguranţă, dar, desigur, era nouă pe vremea aceea şi toţi 
purtau măşti) 

(2222 CE MĂŞTI????) 

Cabina se opri deasupra lor, la etajul al treilea. Se uită la 
Danny. Era numai ochi. Gura i se strânsese într-o 
despicătură albă, înfricoşată. Deasupra lor grilajul din 
alamă zdrăngăni din nou. Uşa liftului se deschise cu o 
bufnitură, se deschise cu o bufnitură pentru că era vremea, 
venise vremea, era vremea să spună 

(„Noapte bună... Noapte bună... da, a fost minunat... nu, 
nu pot să stau în niciun caz până la scoaterea măştilor... mă 
culc devreme, mă scol devreme... o, nu era Sheila!... 
călugărul?... nu-i nostim, Sheila costumată în călugăr?... da, 
noapte bună... noapte”) 

Buf. 

Comenzile pocniră. Motorul începu să funcţioneze. 
Cabina cobori scâncind. 

— Jack, şopti ea. Ce este? Ce s-a întâmplat? 

— Scurt circuit, spuse. Chipul îi era înlemnit. Ţi-am spus, 
e un scurt circuit. 

— Aud tot felul de voci în cap! exclamă ea. Ce este? Ce s- 
a întâmplat? Simt că înnebunesc. 

— Ce voci? 

O privi cu o curtenie macabră. 

Ea se întoarse spre Danny: 

— Şi tu...? 

Danny dădu încet din cap. 

— Da. Şi muzică. Ca de demult. În cap. 

Cabina liftului se opri din nou. Hotelul tăcea, scârţâia, era 
pustiu. Afară, vântul scheuna în întuneric, pe lângă streşini. 

— Poate că amândoi sunteţi nebuni, spuse Jack pe un ton 
nepăsător. Eu nu aud absolut nimic decât afurisitul ăsta de 
lift care are un acces de sughiţuri electrice. Dacă vreţi să 
faceţi o criză de isterie pe două voci, n-aveţi decât. Nu mă 
amestec. 

Ascensorul cobora din nou. 


Jack se întoarse spre dreapta, unde se afla o casetă cu 
geam fixată pe perete la nivelul pieptului. Izbi geamul cu 
pumnul, făcându-l ţăndări. Cioburi căzură. Sângele începu 
să-i curgă din două degete tăiate. Băgă mâna înăuntru şi 
scoase o cheie cu un mâner lung şi neted. 

— Jack, nu. Te rog. 

— Îmi fac treaba. Lasă-mă-n pace, Wendy! 

Încercă să-l apuce de mână. O îmbrânci. Picioarele i se 
încurcară în poalele halatului şi căzu pe covor cu o 
bufnitură respingătoare. Danny scoase un țipăt ascuţit şi 
căzu în genunchi lângă ea. Jack se întoarse spre ascensor şi 
introduse cheia în orificiu. 

Cablurile dispărură şi pe fereastra mică se vedea fundul 
cabinei. O secundă mai târziu Jack răsuci cheia cu putere. 
Se auzi un scârţâit puternic când cabina ascensorului se 
opri brusc, încă o clipă motorul deconectat scheună şi mai 
tare; apoi întrerupătorul de circuit acţionă şi hotelul 
Overlook fu cuprins de o linişte nepământeană. Acum 
vântul de afară se auzea foarte tare. Jack privea prosteşte 
uşa cenuşie din metal a ascensorului. Pe cheie erau trei 
pete de sânge de la mâna sa tăiată. 

Se întoarse către Wendy şi Danny. Ea şedea pe covor, iar 
Danny o ţinea de umeri. Îl priveau amândoi, cu multă 
prudenţă, de parcă ar fi fost un străin pe care nu-l mai 
văzuseră niciodată până atunci şi putea fi periculos. 
Deschise gura, fără să fie sigur ce avea să rostească. 

— E... Wendy, asta e munca mea... 

Ea articulă clar: 

— Bagă-ţi-o în cur. 

Se întoarse înapoi la ascensor, îşi băgă degetele în 
crăpătura din partea dreaptă a uşii şi o întredeschise puţin. 
Apoi putu să se lase cu toată greutatea pe ea şi o deschise 
larg. 

Cabina se oprise între etaje, podeaua ei era la nivelul 
pieptului lui Jack. Din ea se revărsa încă lumina cea caldă, 


contrastând puternic cu întunericul unsuros al puţului de 
dedesubt. 

Privi înăuntru timp îndelungat. 

— E goală, spuse apoi. Un scurt circuit, aşa cum am spus. 
Îşi introduse degetele în orificiul din spatele uşii şi începu s- 
o închidă... 

În acel moment îi simţi mâna pe umăr, surprinzător de 
puternică, dându-l la o parte. 

— Wendy! strigă. 

Dar ea deja apucase marginea de jos a cabinei şi se 
ridicase atât cât să se poată uita înăuntru. Apoi cu o 
mişcare convulsivă a muşchilor din abdomen şi din umeri 
încerca să se caţere în cabină. O clipă şansele de reuşită au 
fost neclare. Picioarele îi şovăiră deasupra întunericului din 
puț şi unul din papucii roz îi căzu din picior şi dispăru. 

— Mami! urlă Danny. 

Reuşi să se urce, cu faţa congestionată de efort, fruntea 
palidă şi lucioasă ca o lampă de spirt. 

— Ce părere ai de chestia asta, Jack? Aşa arată un scurt 
circuit? 

Aruncă ceva şi holul se umplu dintr-o dată de o ploaie de 
confeti, roşii şi albe şi albastre şi galbene. 

— Aşa? 

O serpentină verde, decolorată de vreme. 

— Sau aşa? 

Aruncă obiectul şi el poposi pe covorul cu jungla negru- 
albastră, o mască neagră din mătase, argintată la tâmple. 

— Aşa arată un scurt circuit pentru tine, Jack? strigă ea. 

Jack se îndreptă uşor, clătinând mecanic din cap. Masca 
de mătase privea inexpresiv tavanul de pe covorul din hol 
presărat cu confeti. 


37. Sala de bal 


Era întâi decembrie. 

Danny se afla în sala de bal din aripa de est, în picioare 
pe un scaun cu spătar înalt privind ceasul de sub clopotul 
de sticlă. Era aşezat în mijlocul poliţei de deasupra 
căminului înalt, ornamental, flancat de doi elefanţi mari de 
fildeş. Aproape că se aştepta ca elefanții să înceapă să se 
mişte şi să încerce să-l străpungă cu colții, dar stăteau 
neclintiţi. Erau „inofensivi”. Din noaptea când se întâmplase 
povestea cu ascensorul, ajunsese să împartă toate lucrurile 
de la Overlook în două categorii. Ascensorul, subsolul, 
terenul de joacă, Camera 217 şi Apartamentul Prezidenţial: 
locurile astea „nu erau sigure”. Camerele lor, holul, terasa, 
erau „inofensive”. Aparent, aşa era şi sala de bal. 

(În orice caz, elefanții sunt). 

Nu era prea sigur în ceea ce privea celelalte locuri, aşa 
că le evita din principiu. 

Privi ceasul de sub clopotul de sticlă. Era pus sub sticlă 
pentru că avea la vedere toate rotiţele, angrenajele şi 
arcurile. O bandă din crom sau oţel înconjura aceste piese, 
şi chiar sub cadranul ceasului se afla un ax mic cu o 
pereche de rotiţe angrenate la celălalt capăt. Limbile 
ceasului se opriseră la XI şi un sfert şi deşi nu ştia să 
citească cifrele romane, putea ghici după poziţia limbilor 
ora la care ceasul se oprise. Ceasul era pus pe un suport de 
catifea. În faţa lui, puţin deformată de convexitatea 
clopotului de sticlă, se afla o cheie din argint, frumos 
gravată. 

Bănuia că ceasul face parte din acele lucruri pe care nu 
avea voie să le atingă aşa cum erau şi instrumentele 
decorative de lângă şemineul din hol sau scrinul pe picioare 
înalte plin cu porţelanuri din restaurant. 

Un sentiment puternic de nedreptate şi de revoltă 
mânioasă se ridică în el şi 


(„nu contează ce nu am voie să ating, pur şi simplu nu 
contează, m-a atins, nu-i aşa? S-a jucat cu mine, nu-i aşa?”) 

Aşa fusese. Şi avusese o grijă deosebită să nu-l strice. 

Danny întinse mâinile, apucă clopotul de sticlă, îl ridică şi- 
| puse alături. Mângâie o secundă piesele, urmărind cu 
degetul angrenajele, dinţii rotiţelor, rotiţele. Luă cheia de 
argint. Pentru un adult ar fi fost prea mică, dar se potrivea 
perfect în mâna lui de copil. O băgă în orificiul din centrul 
cadranului. Intră hotărât, fără probleme, cu un clinchet 
mic, mai mult simţit decât auzit. Se învârtea spre dreapta, 
desigur: în sensul acelor de ceasornic. 

Danny răsuci cheia până la capăt şi o scoase. Ceasul 
începu să ticăie. Rotiţele începură să se învârte. Un pinion 
mai mare se legăna de la stânga la dreapta în semicercuri. 
Limbile se mişcau. Dacă-ţi ţineai capul perfect nemişcat şi 
ochii larg deschişi, puteai vedea minutarul cum se mişcă 
milimetru cu milimetru spre întâlnirea de peste 45 de 
minute cu limba care indică ora. La XII. 

(„lar Moartea cea Roşie îşi roti coasa deasupra tuturor”.) 

Se încruntă iar apoi alungă gândul. Era un gând care 
pentru el nu avea niciun sens. 

Întinse din nou degetul arătător şi împinse minutarul 
până la ora fixă, curios să afle ce se poate întâmpla. Evident 
că nu era un ceas cu cuc, dar panglica aceea de metal 
trebuie să aibă un rost. 

Se auziră nişte clinchete ca de castaniete şi apoi ceasul 
începu să cânte valsul Dunărea Albastră de Strauss. O rolă 
de pânză perforată, nu mai lată de cinci centimetri începu 
să se desfăşoare. Câteva ciocănele micuţe din alamă se 
puseră în mişcare. Din spatele cadranului ieşiră două 
figurine care alunecară de-a lungul benzii de oţel, balerini, 
în stânga o fată cu o fustă înfoiată şi ciorapi albi, în dreapta 
un băiat într-un costum negru, strâns pe trup şi pantofi de 
balet. 'Ţineau mâinile ridicate grațios deasupra capului. Se 
întâlniră la centru, în faţa cifrei VI. 


Danny observă nişte orificii minuscule chiar la subraţul 
lor. Axul intră în aceste orificii şi auzi alt clinchet mic. 
Rotiţele de la capetele axului începură să se învârtă. 
Dunărea Albastră continua să susure argintiu. Dansatorii se 
luară în braţe. Băiatul ridică fata deasupra capului şi se 
roti. Acum stăteau întinşi, capul băiatului îngropat sub fusta 
scurtă de balet a fetei, chipul fetei lipit între picioarele 
băiatului. Se zvârcoleau cu o frenezie mecanică. 

Danny strâmbă din nas. Se pupau pe acolo pe unde 
făceau pipi. 1 se făcu greață. 

O clipă mai târziu, lucrurile începură să se desfăşoare în 
direcţie opusă. Băiatul se răsuci înapoi pe ax. Puse fata în 
picioare. Părură chiar că dau din cap cu subinţeles unul 
către celălalt în timp ce îşi ridicară din nou grațios mâinile. 
Se retraseră pe acelaşi drum pe care veniseră, dispărând 
chiar în clipa când se stinse şi ultimul acord din Dunărea 
Albastră. Ceasul începu să bată în tonuri de argint. 

(„Miezul nopţii! A bătut miezul nopţii!”) 

(„Uraa pentru măşti!”) 

Danny se răsuci pe scaun, aproape pierzându-şi 
echilibrul. Sala de bal era goală. Prin fereastra uriaşă de 
catedrală, vedea cum începuse să ningă din nou. Covorul 
imens (care era strâns atunci când se dansa, bineînţeles), 
cu o broderie bogată de roşu şi auriu se întindea intact pe 
podea. În jurul lui se aflau măsuţe mici şi intime pentru câte 
două persoane, cu scaunele fragile aşezate pe ele cu 
picioarele în sus. 

Locul era pustiu. 

Numai că nu era într-adevăr pustiu. Deoarece aici, la 
Overlook, se tot întâmplau ciudăţenii. Aici, la Overlook 
vremurile se amestecaseră. Era o noapte nesfârşită de 
august, în 1945, cu cascade de râs şi de băutură şi un grup 
de câţiva aleşi care urcau şi coborau cu liftul, golind pahare 
cu şampanie şi aruncându-şi serpentine unul altuia. Încă nu 
se luminase de ziuă în iunie, cu douăzeci de ani mai târziu, 
şi ucigaşii plătiţi ai Mafiei au pompat un şir nesfârşit de 


cartuşe în corpurile sfâşiate şi însângerate ale celor trei 
bărbaţi a căror agonie nu se sfârşise încă. Într-o cameră la 
etajul al doilea, zăcea o femeie în cada de baie, aşteptându- 
şi musafirii. 

În Overlook toate lucrurile erau cumva vii. De parcă locul 
fusese întors şi pus în funcţiune cu o cheie de argint. Ceasul 
mergea. Ceasul mergea. 

El era cheia aceea, se gândi Danny cu tristeţe. Tony îl 
avertizase, dar el lăsase lucrurile pur şi simplu în voia lor. 

(„N-am decât cinci ani!”) 

Strigă către o prezenţă între-simţită în încăpere. 

(„N-are niciun fel de importanţă că nu am decât cinci 
ani?”) 

Niciun răspuns. 

Se întoarse fără tragere de inimă spre ceas. 

Tot amânase, sperând că se va întâmpla ceva care să-l 
ajute să nu-l mai cheme iarăşi pe Tony, că o să vină un 
pădurar, sau un elicopter, sau o echipă de salvare; veneau 
întotdeauna la timp în filmele pe care le vedea la televizor, 
şi oamenii erau salvaţi. La televizor pădurarii şi 
salvamontiştii şi doctorii reprezentau o forţă albă benefică, 
ce contracara răul nedesluşit pe care el îl percepea în lume; 
când oamenii dădeau de necaz, erau ajutaţi să iasă din 
impas, erau vindecaţi. Nu era nevoie să se zbată singuri. 

(„le rog?”) 

Niciun răspuns. 

Niciun răspuns, dar oare dacă Tony ar veni, ar avea 
acelaşi coşmar? Bubuiturile, vocea răguşită şi furioasă, 
covorul cu şerpi negri şi albaştri? Amirc? 

Ce altceva? 

(„le rog, o te rog”.) 

Niciun răspuns. 

Oftând din rărunchi, privi cadranul ceasului. Rotiţele se 
învârteau şi se angrenau cu alte rotiţe. Rotiţa de echilibru 
se legăna hipnotic de la stânga la dreapta. Şi dacă-ţi ţineai 
capul perfect nemişcat, puteai vedea cum minutarul se 


furişează inexorabil de la XII la V. Dacă-ţi ţineai capul 
perfect nemişcat, puteai vedea că... 

Cadranul dispăruse. În locul lui se afla o gaură rotundă şi 
neagră. Era gaura spre veşnicie. Începu să se mărească. 
Ceasul dispăruse. Şi camera. Danny se clătină şi căzu în 
întunericul care fusese tot timpul ascuns în spatele 
cadranului. 

Dintr-o dată băieţelul de pe scaun se prăbuşi într-o 
poziţie răsucită, nenaturală, cu capul pe spate, cu ochii care 
fixau fără să vadă tavanul înalt al sălii de bal. 

Jos şi mai jos şi mai jos şi mai jos până la... hol, ghemuit în 
hol, se rătăcise încercând să ajungă înapoi la scări, se 
rătăcise şi acum, şi ACUM... 

Îşi dădu seama că se află în coridorul înfundat care ducea 
doar la Apartamentul Prezidenţial şi bubuiturile se 
apropiau, ciocanul de crichet despicând cu sălbăticie aerul, 
capătul lui izbindu-se de perete, sfâşiind tapetul de mătase, 
împrăştiind nori mici de var. 

(„Fir-ai al dracului, ieşi afară! la-ţi”) 

Dar mai era o siluetă în hol. Sprijinită nonşalant de 
perete, chiar în spatele său. Ca o fantomă. 

Nu, nu era o fantomă, dar era îmbrăcată în alb. 
Îmbrăcată în uniformă albă. 

(„O să te găsesc, pui nenorocit de CURVĂ!”) 

Danny se făcu şi mai mic de frică auzind vocea. Acum 
venea pe holul principal de la etajul al treilea. Foarte 
curând proprietarul acelei voci va da colţul. 

(„Vino-ncoace! Vino-ncoace, căcăciosule!”) 

Silueta îmbrăcată în alb se îndreptă puţin, luă ţigara din 
colţul gurii şi şterse firul de tutun care-i rămăsese pe buza 
inferioară. Era Hallorann, îşi dădu Danny seama. Îmbrăcat 
în echipamentul de bucătar, în loc de costumul albastru pe 
care-l purtase în ziua închiderii. 

— Dacă ai necazuri, spuse Hallorann, strigă-mă. Dă un 
strigăt puternic. S-ar putea să te aud chiar din Florida. Şi 
dacă te aud vin într-o goană. Vin într-o goană. Vin într-o... 


(„Vino acum! Vino acum, vino ACUM! O, Dick, am nevoie 
de tine, toţi avem”) 

„„fugă. Îmi pare rău, dar trebuie să plec. Îmi pare rău, 
Danny, bătrâne, amice, dar trebuie să plec. Mi-a părut bine 
că te-am cunoscut, prietene, dar trebuie să mă grăbesc, 
trebuie să plec”. 

(„Nu!”) 

Dar Dick Hallorann se întoarse, îşi puse iar ţigara în 
colţul gurii şi trecu nonşalant prin perete. 

Lăsându-l singur. 

Şi atunci umbra întunecată dădu colţul, uriaşă în 
obscuritatea holului, lăsând să se întrezărească numai 
sclipirea ochilor roşii. 

(„Te-am găsit! Te-am prins, Javră! Te-nvăţ eu minte!”) 

Se repezi asupra lui, oribil, înfricoşător, clătinându-se, 
rotind tare, mai tare şi mai tare ciocanul de crichet. Danny 
se târi înapoi din faţa acestui asalt, urlând disperat şi, dintr- 
odată, trecu prin perete şi căzu rostogolindu-se prin gaură, 
prin vizuina iepurelui, spre un tărâm plin de minuni 
bolnave. 

Tony era ceva mai departe, mai jos, căzând şi el. 

(„nu mai pot să vin, Danny... el nu-mi dă voie să mă 
apropii de tine... niciunul din ei nu-mi dau voie să mă 
apropii de tine... cheamă-l pe Dick... cheamă-l pe Dick”) 

— Tony! strigă. 

Dar 'lony dispăruse şi el se trezi într-o cameră 
întunecată. Însă nu era cufundată complet în beznă. Lumină 
murdară, împrăştiată de undeva. Era dormitorul părinţilor 
săi. Putea distinge biroul tatălui. Dar în cameră era o 
harababură nemaipomenită. Mai fusese în camera aceasta 
şi înainte. Patefonul mamei era făcut bucăţi. Discurile ei, 
sparte, răspândite pe jos. Salteaua era scoasă de pe pat. 
Tablourile smulse de pe pereţi. Patul pliant răsturnat pe o 
parte ca un câine mort, Volkswagenul de un Violet Violent, 
zdrobit. 


Lumina se strecura prin uşa întredeschisă de la baie. 
Înăuntru se vedea o mână care atârna moale, cu sânge 
picurând din vârful degetelor. lar în oglinda de pe 
dulăpiorul cu medicamente cuvântul AMIRC se aprindea şi 
se stingea. 

Deodată, în faţa lui apăru un ceas uriaş, într-o casetă de 
sticlă. Pe cadran nu erau nici limbi şi nici cifre, ci numai o 
dată scrisă cu roşu: 2 DECEMBRIE. Şi apoi, cu ochii 
mărindu-i-se de groază, văzu cum cuvântul AMIRC se 
reflectă vag în clopotul de sticlă, o dată, de două ori. Şi-şi 
dădu seama că se citeşte CRIMA. 

Danny Torrance urlă cuprins de o groază nesfârşită. Data 
dispăru de pe ecran. Chiar şi cadranul dispăruse, fiind 
înlocuit de o gaură neagră, circulară care se umfla, se tot 
umfla ca o pupilă care se dilată. Acoperi totul şi el căzu, 
începu să cadă, căzu, el... 

„„„Căzu de pe scaun. 

O clipă zăcu pe podeaua sălii de bal, respirând cu 
greutate 

AMIRC 

CRIMA 

AMIRC 

CRIMA 

(„Moartea cea roşie îşi roti coasa deasupra tuturor!”) 

(„Scoateţi măştile! Scoateţi măştile!”) 

Şi sub fiecare mască minunată, strălucitoare, chipul încă 
nevăzut al formei care-l urmărise prin aceste coridoare 
întunecate, cu ochi roşii mari, fără expresie, ucigaşi. 

O, îi era teamă de ce ar fi putut ieşi la lumină când va 
sosi, în cele din urmă, vremea pentru scoaterea măştilor. 

(Dick!) 

strigă din toate puterile. Capul păru să-i tremure de forţa 
gândului. 

(!!! O, DICK, OTE ROG, TE ROG, TE ROG, VINO!!!) 

Deasupra lui, ceasul pe care-l întorsese, cu cheia de 
argint, continuă să numere secundele şi minutele şi orele. 


Partea a cincea 


CHESTIUNI DE VIAŢĂ 
ȘI DE MOARIE 


38. Florida 


Mezinul doamnei Hallorann, Dick, îmbrăcat în uniforma 
albă de bucătar, cu o ţigară Lucky Strike proptită în colţul 
gurii îşi scoase cu spatele Cadillacul recondiționat din 
parcarea pieţei de zarzavaturi şi îl conduse încet în jurul 
clădirii. Masterton, în parte proprietar al pieţei acum, dar 
târşâindu-şi picioarele aşa cum se obişnuise încă dinaintea 
celui de-al doilea război mondial, împingea un container 
uriaş cu salată verde în clădirea înaltă şi întunecată. 

Hallorann apăsă butonul, ridică fereastra din dreapta şi 
răcni: 

— Ai urcat preţurile, nenorocitule! 

Masterton se uită înapoi peste umăr, rânji suficient de 
larg ca să-şi expună toţi cei trei dinţi de aur pe care-i avea 
şi strigă şi el: 

— Ştiu exact unde să-ţi bagi legumele pe care le cumperi, 
bunul meu prieten. 

— Asta-i o vorbă pe care n-am s-o uit, frate. 

Masterton îi făcu un gest obscen cu degetul mijlociu 
ridicat. Hallorann îi întoarse complimentul. 

— Ţi-ai făcut cumpărăturile? întrebă Masterton. 


— Le-am făcut. 

— Vino mâine dimineaţă devreme şi o să-ţi dau cei mai 
frumoşi cartofi noi pe care i-ai văzut vreodată. 

— O să-l trimit pe puşti, zise Halloran. Vii diseară? 

— Faci cinste, neamule? 

— Mai încape vorbă? 

— Vin. Ai grijă cum te duci acasă, auzi? Toţi poliţiştii de 
aici şi până la St. Pete ştiu cum te cheamă. 

— Ai aflat-o şi p-asta? rânji Hallorann. 

— Ştiu mai multe decât îţi dai seama, omule. 

— l-auzi ce zice negroteiul ăsta corcit. I-auzi. 

— Hai, cară-te, până nu arunc cu salata în tine. 

— Aruncă, haide. lau orice e gratis. 

Masterton se prefăcu că azvârle cu o salată. Hallorann se 
feri, ridică fereastra şi îşi continuă drumul. Se simţea bine. 
În ultima jumătate de oră simţise miros de portocale, dar nu 
i se păruse ciudat. Ultima jumătate de oră şi-o petrecuse 
într-o piaţă de fructe şi legume. 

Era 4.30 după-amiază, întâi decembrie, când Moşul Iarnă 
îşi aşeza bine fundul degerat pe mare parte din ţară, dar 
aici bărbaţii purtau cămăşi cu mâneci scurte, descheiate la 
gât, iar femeile, rochii subţiri de vară sau şorturi. 

Pe acoperişul clădirii care adăpostea First Bank of 
Florida un sistem electronic înconjurat cu fructe exotice 
uriaşe afişa temperatura: 32*. Să-i mulţumim lui Dumnezeu 
că a creat Florida, cu țânțari cu tot, gândi Hallorann. 

În spatele maşinii avea o ladă cu castraveți, una cu 
portocale, una cu grapefruit. Trei sacoşe cu ceapă din soiul 
Bermuda, cea mai dulce legumă pe care a creat-o vreodată 
un zeu iubitor, nişte mazăre frumoasă şi dulce care va fi 
servită ca antreu şi se va întoarce nemâncată de nouă ori 
din zece şi un singur dovleac Hubbard care era strict 
pentru consum personal. 

Hallorann se opri la semaforul de pe strada Vermont şi, 
când apăru săgeata verde, o porni pe şoseaua naţională 
219, accelerând până la 40 mile pe oră, şi merse cu această 


viteză până când oraşul începu să se destrame într-o reţea 
suburbană de staţii de benzină, bufete Burger King şi 
McDonald's. Lista de cumpărături fusese mică astăzi, l-ar fi 
putut trimite pe Baedecker, dar Baedecker plecase să-şi 
încerce norocul la cumpărătura de carne şi, în afară de 
asta, pe cât posibil Hallorann nu rata nicio ocazie să-l 
întâlnească pe Frank Masterton. S-ar fi putut ca Masterton 
să apară în seara asta să se uite la televizor, şi să-i bea 
băutura lui Hallorann. La fel de bine se putea întâmpla să 
nu vină. Oricum ar fi fost, era bine. Dar conta faptul că îl 
văzuse. Conta de fiecare dată acum, pentru că nu mai erau 
tineri. Ultimele zile se gândise foarte mult la asta. Nu mai 
eşti chiar atât de tânăr, când te-ai apropiat de şaizeci de ani 
(sau - mai bine spune adevărul şi economiseşte o minciună 
- ai trecut de şaizeci) şi trebuie să începi să te gândeşti cum 
să te dai la o parte. Poţi muri oricând. Şi la asta se tot 
gândise săptămâna care trecuse, nu ca la o tragedie, ci ca 
la un fapt real, care, mai devreme sau mai târziu tot se 
întâmpla. Moartea făcea parte din viaţă. Trebuia să-ţi repeţi 
chestia asta dacă voiai să fii om întreg. Şi dacă moartea ta 
personală era ceva greu de înţeles, cel puţin nu mai era 
imposibil de acceptat. 

Nu putea spune însă de ce se gândise tocmai la asta, dar 
celălalt motiv pentru care făcuse el însuşi cumpărăturile 
acelea neînsemnate, fusese faptul că voise să urce în biroul 
de deasupra magazinului lui Frank. Acolo era un avocat 
(dentistul de dinainte se părea că dăduse faliment), un 
negru tânăr pe nume Mclver. Hallorann intrase şi-i spusese 
acestui Mclver că vrea să-şi facă testamentul şi putea oare 
Mclver să-l ajute? Păi, spuse Mclver, cât de repede doriţi 
documentul? Ieri, răspunse Hallorann, îşi dădu capul pe 
spate şi râse. Aveţi ceva mai complicat de stabilit? sunase 
următoarea întrebare a lui Mclver. Hallorann nu avea. Avea 
numai Cadillacul, contul din bancă, vreo 900 de dolari, un 
alt cont lipsit de importanţă şi un dulap cu haine. Voia ca 
toate acestea să-i rămână surorii sale. Şi dacă sora moare 


înainte? întrebă  Mclver. Nicio problemă răspunse 
Hallorann. Dacă se întâmplă aşa ceva o să fac alt testament. 
Actul a fost întocmit şi semnat în mai puţin de trei ore, 
treabă destul de rapidă pentru un avocăţel de mâna a doua, 
şi acum stătea frumos în buzunarul de la piept al lui 
Hallorann, împăturit într-un plic albastru, pe care era scris 
cuvântul TESTAMENT cu scriere veche, englezească. 

Nu ar fi putut spune nici de ce alesese această zi caldă şi 
însorită când se simţea atât de bine, ca să facă ceva ce 
amânase ani în şir, dar simţise acest impuls şi nu putuse 
spune nu. Era obişnuit să-şi urmeze presimţirile. 

Ajunsese aproape în afara oraşului acum, acceleră până 
la contravenţionalul şaizeci de mile pe oră şi merse aşa pe 
banda din stânga, depăşind acum toate maşinile care se 
îndreptau spre Petersburg. Din experienţă ştia că maşina 
lui ar merge fără să aibă nicio problemă şi cu nouăzeci şi 
chiar la o sută douăzeci nu părea să se împiedice. Dar 
trecuseră de mult zilele în care făcea astfel de nebunii. 
Numai ideea de a goni pe un drum drept cu o sută douăzeci 
de mile la oră îl speria. Îmbătrânea. 

(„Lisuse, ce tare miros portocalele astea. Mă întreb dacă 
nu cumva sunt stricate?”) 

Insectele se izbeau de ferestre. Deschise aparatul de 
radio, căută postul de muzică soul din Miami şi descoperi 
vocea blândă şi plângăreaţă a lui Al Green. 

„Ce minunat ne-am distrat, 

Acum este târziu şi trebuie să ne despărţim...” 

Deschise fereastra, aruncă mucul de ţigară, apoi o 
deschise şi mai mult ca să aerisească şi să scape de mirosul 
de portocale. Bătea uşor cu degetele în volan şi fredona 
încet. Agăţat de oglinda retrovizoare, medalionul cu chipul 
Sfântului Christopher se legăna încetişor. 

Şi dintr-o dată mirosul de portocale se accentuă şi el ştiu 
că vine, ceva vine spre el. Îşi văzu ochii în oglindă, mărindu- 
se, surprinşi. Şi atunci veni tot deodată, veni într-o explozie 
uriaşă care înlătură orice altceva: muzica, drumul care se 


întindea înainte, chiar şi propria sa conştiinţă a faptului că 
este o creatură umană unică. Era ca şi când cineva lipise 
ţeava unui pistol psihic de tâmpla sa şi-l împuşcase cu un 
strigăt de calibrul 45. 

(!!! O, DICK, O, TE ROG, TE ROG, TE ROG, VINO!!!) 

Maşina mergea aproape paralel cu o camionetă Pinto 
condusă de un bărbat în haine de lucru. Acesta văzuse cum 
Cadillacul îşi părăseşte banda şi încearcă să intre pe a lui şi 
claxonase. Când Cadillacul continuase să meargă şerpuit, 
aruncă o privire către şofer şi văzu un negru uriaş stând 
ţeapăn în spatele volanului, uitându-se fix în sus. Mai târziu, 
bărbatul în haine de lucru i-a spus soţiei sale că ştia perfect 
că era vorba despre una din coafurile pe care şi le fac 
negrii, dar i se păruse atunci că fiecare fir de păr din capul 
şmecherului ăla era ridicat. S-a gândit că negrul tocmai a 
fost lovit de un infarct. 

Muncitorul puse o frână bruscă, având norocul să nu se 
afle nimeni în spatele lui chiar atunci. Fundul Cadillacului îi 
trecu prin faţă, legănându-se în continuare şi văzu cu 
groază amuzată cum luminile de poziţie în formă de rachetă 
trecură la mai puţin de un centimetru distanţă prin faţa 
barei sale de protecţie. 

Muncitorul făcu la stânga, claxonând tot timpul şi răcni 
către limuzina care se clătina ca un om beat. Îl invită pe 
şoferul limuzinei să exerseze un act sexual contravenţional 
cu propria lui persoană. Să practice amorul oral cu diferite 
rozătoare şi păsări. Dădu glas propriei propuneri ca toate 
persoanele cu sânge negru să se întoarcă pe continentul lor 
natal. Îşi exprimă părerea sinceră asupra poziţiei pe care 
sufletul şoferului Cadillacului o va ocupa în viaţa de apoi. Şi 
încheie spunând că probabil a cunoscut-o pe mama 
şoferului limuzinei într-un bordel din New Orleans. 

Apoi a luat-o înainte şi a scăpat de pericol, dându-şi brusc 
seama că îşi udase pantalonii. 

În mintea lui Hallorann gândul se tot repeta 

(VINO, DICK, TE ROG, VINO, DICK, TE ROG) 


dar începuse să se audă tot mai încet aşa cum se stinge 
un program de radio când te apropii de limita zonei de 
transmisie. Îşi dădu seama ca prin ceaţă că maşina lui se 
împleticea lângă marginea şoselei la mai bine de cincizeci 
de mile pe oră. O dirijă din nou pe drum, simțind cum 
şterge parapetul înainte de a-şi redobândi un pic din 
siguranţa dinainte. 

Era un bufet chiar acolo. Hallorann semnaliză şi intră în 
parcare, cu inima zbuciumându-i-se dureros în piept, cu 
chipul de un cenuşiu bolnăvicios. Opri, îşi scoase batista din 
buzunar şi-şi şterse fruntea de transpiraţie. 

(„Doamne Dumnezeule!”) 

— Ce doriţi? 

Vocea îl făcu din nou să tresară, chiar dacă nu era vocea 
lui Dumnezeu ci a unei chelneriţe drăguţe care stătea lângă 
geamul lui deschis, cu carneţelul de comenzi în mână. 

— Da, păpuşico, o bere şi două porţii de îngheţată de 
vanilie, bine? 

— Imediat, domnule. 

Se îndepărtă, unduind frumos şoldurile sub uniforma 
roşie din nylon. 

Hallorann se lăsă pe spătarul scaunului îmbrăcat în piele 
şi închise ochii. Nu mai era niciun mesaj de primit. Ecourile 
se stinseseră între momentul când oprise maşina şi cel în 
care dăduse chelneriţei comanda. Nu rămăsese decât o 
migrenă cumplită de parcă întregul creier îi fusese răsucit, 
stors şi atârnat pe frânghie să se usuce. Aşa, ca durerea de 
cap pe care o căpătase când îl lăsase pe puştiul acela, 
Danny, să strălucească spre el în munţi, la „Nebunia lui 
Ullman.”15 

Numai că de data aceasta a fost ceva mult mai puternic. 
Atunci puştiul se jucase doar. Acum era vorba de teroare 
adevărată, în fiecare țipăt care-i răsunase în minte. 

Îşi privi braţele. Razele fierbinţi ale soarelui încercau să 
le încălzească, dar i se făcuse pielea de găină. Îi spusese 


băiatului să-l cheme dacă avea nevoie de ajutor, îşi amintea 
asta. Şi acum băiatul îl chema. 

Se întrebă dintr-o dată cum de a fost în stare să-l lase pe 
puşti la hotel, când ştia că străluceşte în felul ăsta. Nu se 
putea să nu se întâmple ceva, probabil ceva foarte rău. 

Porni brusc maşina, dădu cu spatele şi ieşi apoi pe 
autostradă cu cauciucurile scârţâind furioase. Chelneriţa cu 
şoldurile unduioase se oprise în pragul bufetului cu o tavă 
în mâini. 

— Ce-i cu tine, arde undeva? strigă ea, dar Hallorann era 
departe deja. 


Directorul era un tip pe care-l chema Queems, şi când 
Hallorann intră în birou, Queems tocmai stătea de vorbă cu 
bookmakerul:2: său. Voia să parieze pe calul cu numărul 
patru din cursa de la Rockaway. Nu, fără parlamentări, fără 
idei creţe, fără ponturi sigure. Să facă bine să pună pe 
mârţoaga aia 600 de dolari. 

Când  Queems trânti nervos receptorul în furcă, 
Hallorann îşi dădu seama cum putea un om să câştige 
cinzeci de miare pe an conducând spelunca asta mică şi să 
poarte încă pantaloni roşi în tur. Directorul se uită la 
Hallorann cu ochi injectaţi de la prea multele priviri 
aruncate în sticla de Bourbon cu o noapte înainte. 

— Probleme, Dick? 

— Da, domnule Queems, cam aşa ceva. Am nevoie de trei 
zile libere. 

În buzunarul de la pieptul cămăşii sale galbene, Queems 
avea un pachet de Kent. Scoase cu două degete o ţigară 
fără să scoată pachetul din buzunar şi muşcă morocănos 
filtrul. O aprinse cu bricheta de pe birou. 

— Şi eu am nevoie, zise. Ce s-a întâmplat? 

— Am nevoie de trei zile, repetă Hallorann. Am o 
problemă cu băiatul. 

Ochii lui Queems se opriră asupra mâinii stângi a lui 
Hallorann, pe care nu era nicio verighetă. 


— Am divorţat în 1964, spuse Hallorann cu răbdare. 

— Dick, ştii cum e situaţia la sfârşit de săptămână. 
Suntem plini până în dinţi. Chiar şi locurile proaste sunt 
luate. Până şi în Salonul Florida se calcă lumea în picioare 
duminică seara. Aşa că-ţi dau ceasul, portofelul, fondul meu 
de pensie. Drace, ţi-aş da-o şi pe nevastă-mea dacă-ţi plac 
femeile cu muchii ascuţite. Dar, te rog, nu-mi cere zile 
libere. Ce are băiatul, e bolnav? 

— Da, domnule, zise Hallorann, încercând încă să se 
imagineze în postura omului umil şi disperat, care 
mototoleşte o pălărie ieftină în mâini şi-şi dă ochii peste cap. 
E împuşcat. 

— Împuşcat! exclamă Queems. 

Îşi puse Kentul în scrumiera cu emblema colegiului Ole 
Miss, a cărei secţie de administraţie o absolvise. 

— Da, domnule, zise Hallorann sumbru. 

— Accident de vânătoare? 

— Nu, domnule, răspunse Hallorann, coborând vocea la 
un ton mai grav, mai răguşit. 

— Jana, nevastă-mea, trăieşte cu un şofer de camion. Un 
alb. El mi-a împuşcat copilul. E într-un spital în Denver, 
Colorado. Stare critică. 

— Cum dracu' ai aflat? Credeam că te-ai dus la piaţă 
după zarzavaturi. 

— Da, domnule, m-am dus. 

Se oprise la Western Union ca să-şi închirieze o maşină la 
Aeroportul Stapleton. Înainte să plece de acolo, luase şi un 
formular. Acum scoase formularul mototolit din buzunar şi-l 
flutură prin faţa ochilor injectaţi ai lui Queems. Îl puse 
înapoi în buzunar şi coborând şi mai mult vocea, spuse: 

— Jana mi-a trimis telegrama asta. Am găsit-o în cutia 
poştală chiar acum când m-am întors. 

— lisuse. lisuse Cristoase, şopti Queems. Pe chip i se 
întipărise o expresie ciudată de compasiune, expresie pe 
care Hallorann o cunoştea deja foarte bine. Era aproape o 
expresie de simpatie pe care o putea afişa un alb, care se 


pretindea „uman cu semenii săi colorați”, atunci când 
subiectul conversaţiei era un negru sau legendarul său fiu 
negru. 

— Mda, bine, pleacă, zise Queems. Baedecker poate să-ţi 
ţină locul trei zile. Poate să-l ajute şi chelnerul. 

Hallorann dădu din cap, încercând să-şi lungească mai 
mult faţa, dar numai gândul că puştiul de la bar o să-l ajute 
pe Baedecker îl făcu să rânjească pe dinăuntru. Hallorann 
nu credea că băiatul, chiar într-una din zilele sale bune, ar 
nimeri pişoarul din prima încercare. 

— Vreau să vă înapoiez salariul de săptămâna aceasta, 
zise Hallorann. Tot salariul. Ştiu în ce situaţie dificilă vă 
pun, domnule Queems. 

Expresia de pe chipul lui Queems deveni şi mai încordată; 
arăta de parcă se înecase cu un os de peşte: 

— O să vorbim mai târziu despre asta. Du-te şi fă-ţi 
bagajele. O să stau de vorbă cu Baedecker. Vrei să-ţi fac o 
rezervare la aeroport? 

— Nu, domnule, o s-o fac eu. 

— Bine. 

Queems se ridică, se aplecă spre el şi inhală fumul de la 
propria lui ţigară. Îl apucă un acces de tuse, chipul alb şi 
tras înroşindu-se ca racul. Hallorann se luptă din răsputeri 
să-şi păstreze expresia sumbră. 

— Sper că se va rezolva totul, Dick. Sună-mă când ai 
veşti. 

— Aşa voi face, domnule. 

Îşi strânseseră mâinile deasupra biroului. 

Hallorann reuşi să se abţină până ajunse la parter, pe 
coridorul care ducea spre camera ucenicului său, când 
izbucni în hohote de râs, care-i zgâlţâiau corpul uriaş. Încă 
mai sughiţa şi-şi ştergea ochii înlăcrimaţi cu batista, când 
simţi brusc mirosul de portocale, greu şi greţos, iar lovitura 
îl urmă imediat, lovindu-l în cap, izbindu-l de peretele roz. 
Părea un beţiv care nu se putea ţine pe picioare. 


(|!! TE ROG, VINO, DICK, TE ROG, VINO, VINO 
REPEDE!!!) 

Îşi reveni încetul cu încetul şi în cele din urmă se simţi în 
stare să urce scara exterioară spre apartamentul său. Ținea 
cheia sub preşul împletit din papură şi când se aplecă s-o ia 
de acolo, îi căzu ceva din buzunar cu un sunet sec. Mintea îi 
era atât de tare concentrată asupra vocii care-i 
cutremurase capul că, timp de câteva secunde, se uită fix la 
plicul albastru, fără să ştie exact ce era. 

Apoi îl întoarse pe partea cealaltă şi cuvântul 
TESTAMENT se holbă la el cu literele negre, fine. 

(„O, Dumnezeule, chiar aşa să fie?”) 

Nu ştia. Dar era posibil. Toată săptămâna iai 
propriului său sfârşit i se tot răsucise în minte ca o...ei 
bine, ca o 

(„Haide, spune”) 

ca o premoniţie. 

Moarte? Întreaga-i viaţă îi trecu pe dinainte într-o clipă, 
nu în sens istoric şi nici topografic, cu suişurile şi 
coborâşurile pe care le-a străbătut Dick, mezinul doamnei 
Hallorann, ci viaţa lui aşa cum era acum. Martin Luther 
King le spusese, înainte ca glonţul ucigaş să-l facă martir, că 
ajunsese în vârful muntelui. Dick nu putea să se laude cu 
aşa ceva. Nu ajunsese în vârful muntelui, ci pe un platou 
însorit după ani de luptă. Avea prieteni buni. Avea toate 
referinţele necesare ca să se angajeze oriunde. Când voia 
să facă amor, nicio problemă, găsea imediat o fată 
prietenoasă care să nu-i pună întrebări şi să nu facă prea 
mare caz. Se împăcase şi cu culoarea pielii, se împăcase 
bine. Trecuse de şaizeci de ani şi, slavă Domnului, o ducea 
minunat. 

Avea de gând să rişte să pună capăt acestei vieţi - să-şi 
pună lui capăt - pentru trei albi pe care nici măcar nu-i 
cunoştea? 

Dar asta era o minciună, nu? 


Îl cunoştea pe băiat. Au stat de vorbă aşa cum nici 
prieteni vechi de patruzeci de ani nu o pot face. Îl cunoştea 
pe băiat şi băiatul îl cunoştea pe el, pentru că fiecare avea 
câte un fel de proiector în cap, ceva ce ei nu ceruseră, ceva 
ce le fusese pur şi simplu dat. 

(„Nu, nu, tu aio lanternă, el are un proiector”) 

Şi uneori lumina aceea, aceea strălucitoare părea a fi un 
lucru drăguţ şi plăcut. Puteai alege caii la curse, sau, cum 
spusese puştiul, puteai spune tăticului tău unde era cufărul 
care se pierduse. Dar asta era numai sosul din salată, şi mai 
la fund, în salată, era tot atâta măzăriche amară, câţi 
castraveți erau. Avea gust de durere, şi moarte, şi lacrimi. 
Şi acum băiatul era prins în locul acela, iar el se va duce 
acolo. Pentru băiat. Pentru că atunci când a vorbit cu el, 
avuseseră culori diferite numai când şi-au folosit gurile. Aşa 
că se va duce. Va face ce va putea, pentru că, dacă n-ar 
face-o, băiatul va muri chiar în capul său, al lui Hallorann. 

Dar, pentru că era om, nu şi-a putut opri dorinţa amară 
ca mingea să nu fi fost aruncată în terenul său. 


(„Începuse să iasă şi venea după el”) 

Tocmai îşi îndesa nişte schimburi într-un sac mic de voiaj 
când îl surprinse gândul, îngheţându-l ca întotdeauna cu 
puterea amintirii. Încerca să se gândească la asta cât mai 
rar cu putinţă. 

Camerista, o chema Delores Vickery, avusese o criză de 
isterie. Spusese nişte chestii şi altor cameriste şi, mai rău 
încă, unora dintre oaspeţi. Când a aflat Ullman, ceea ce 
tâmpita aia mică trebuia să-şi dea seama că se va întâmpla 
la un moment dat, a concediat-o imediat. A venit plângând 
la Hallorann, nu din cauză că fusese dată afară, ci din cauza 
lucrului pe care-l văzuse în camera de la etajul al doilea. 
Intrase în 217 ca să schimbe prosoapele, a zis ea, şi a văzut- 
o pe doamna Massey, moartă în cadă. Bineînţeles că acest 
lucru era imposibil. Doamna Massey fusese luată discret de 
acolo cu o zi înainte şi chiar atunci se afla în avion pe 


ultimul său drum spre New York, în cala de bagaje, în loc de 
compartimentul de clasa întâi cu care fusese obişnuită. 

Hallorann nu avea prea mare încredere în Delores, dar 
urcase totuşi în seara aceea ca să arunce o privire. 
Camerista era o tânără cu tenul măsliniu, în vârstă de 
douăzeci şi trei de ani, care servea şi în restaurant spre 
sfârşitul sezonului, când se mai potolea nebunia. Avea o 
strălucire mică, era de părere Hallorann, ca o pâlpâire; un 
bărbat cu înfăţişare de şobolan şi compania lui feminină de 
ocazie, care arăta de altfel destul de ponosit, au intrat 
odată în restaurant iar Delores a cerut să fie ea cea care-i 
serveşte. Omuleţul cu figură de şobolan a lăsat o bancnotă 
sub farfurie, lucru neplăcut pentru fata care făcuse schimb 
de mese cu Delores, dar şi mai rău încă, Delores a jubilat pe 
chestia asta. Era puturoasă şi nătângă, într-un angrenaj 
condus de un om care nu tolera nătângii. Obişnuia să stea 
într-un dulap cu lenjerie, citind o revistă şi fumând, dar de 
câte ori Ullman făcea vreuna din inspecţiile lui inopinate (şi 
vai de fata pe care o prindea că-şi odihneşte picioarele) o 
găsea muncind cu  sârguinţă, revista ascunsă sub 
cearşafurile de pe raft, scrumiera pusă bine în buzunarul 
sorţului. Mda, gândi Hallorann, era nătângă şi leneşă, iar 
celelalte fete n-o puteau suferi, dar Delores avea pâlpâirea 
aceea mică. Îi netezea întotdeauna drumul. Însă ce văzuse 
în 217 o speriase destul de rău aşa că era mai mult decât 
bucuroasă să-şi pună papucii pe care i-i dăduse Ullman şi 
să-şi ia tălpăşiţa. 

De ce venise la el? O strălucire îşi dă seama de altă 
strălucire, gândi Hallorann, rânjind din cauza jocului de 
cuvinte. 

Aşa că urcase în seara aceea şi intrase în camera care 
urma să-şi primească noul locatar abia în ziua următoare. 
Folosise şperaclul din birou şi, dacă Ullman l-ar fi prins cu 
şperaclul asupra lui, i-ar fi ţinut companie lui Delores 
Vickery la coada pentru ajutorul de şomaj. 


Perdeaua din baie fusese trasă în jurul căzii. A dat-o la o 
parte, dar chiar înainte să facă asta, a avut o presimţire 
care-i spunea ce va vedea acolo. Doamna Massey, umflată şi 
vânătă, zăcea îmbibată cu apă în cada pe jumătate plină. A 
împietrit uitându-se la ea, pulsul zbuciumându-i-se în gât. 
Mai erau şi alte lucruri ciudate la Overlook: un vis urât care 
se repeta la intervale neregulate - ceva despre un bal 
costumat şi el îi servea în sala de bal a hotelului şi când s-a 
auzit strigătul „Scoateţi măştile”, toţi şi-au dezvăluit chipuri 
de insecte putrezite - şi mai erau şi animalele croite din 
tufe. De două, poate de trei ori le-a văzut (sau i s-a părut că 
le-a văzut) că se mişcă puţin, foarte puţin. Câinele parcă nu 
mai stătea în două labe, ci se ghemuise, iar leii parcă 
înaintaseră, amenințând copiii de pe terenul de joacă. Cu 
un an în urmă, în mai, Ullman îl trimisese în pod să caute 
setul ornamental de vătraie care se afla acum aşezat lângă 
şemineul din hol. În timp ce se afla acolo, cele trei becuri se 
stinseseră şi rătăcise drumul înapoi la chepeng. Orbecăise 
mult timp, din ce în ce mai aproape de panică, izbindu-se de 
lăzi şi răsturnând tot felul de cutii, stăpânit din ce în ce mai 
tare de sentimentul că era ceva care îl prindea în întuneric. 
O creatură neagră şi înspăimântătoare care tocmai se 
prelinsese într-un şuvoi noroios din lambriuri când s-au 
stins luminile. Şi când literalmente s-a împiedicat de inelul 
chepengului, a coborât cât de repede a putut, plin de 
cenuşă şi cu hainele în dezordine, lăsând chepengul 
deschis, având senzaţia că a ocolit în ultima fracțiune de 
secundă un dezastru. Ullman personal coborâse mai târziu 
în bucătărie ca să-i aducă la cunoştinţă că lăsase chepengul 
de la pod deschis şi luminile aprinse. Credea oare Hallorann 
că oaspeţii aveau chef să urce şi să se joace de-a comoara 
din insulă. Credea că primeau gratis curentul electric? 

Şi mai bănuia - nu, era aproape sigur - că şi unii dintre 
oaspeţi văzuseră sau auziseră ceva. În cei trei ani de când 
lucra aici, Apartamentul Prezidenţial fusese ocupat de 
nouăsprezece ori. Şase din aceşti oaspeţi au plecat mai 


devreme, unii părând chiar foarte bolnavi. Alţi oaspeţi au 
plecat din alte camere la fel de brusc. Într-o zi din luna 
august 1974, aproape de apusul soarelui, un bărbat care 
fusese decorat cu Stelele de Bronz şi de Argint în Războiul 
din Coreea (acel bărbat era acum membru în trei consilii de 
conducere ale unor corporaţii foarte importante şi se 
spunea despre el că dăduse lecţii unui renumit crainic TV), 
a făcut o criză de isterie pe peluză, aparent fără niciun 
motiv. Şi mai mult de o duzină de copii refuzaseră pur şi 
simplu să se ducă pe terenul de joacă în toată vremea cât 
Hallorann lucrase la Overlook. Un copil a făcut o criză de 
epilepsie când se juca în tunelul din ciment, însă Hallorann 
nu ştia precis dacă acest fapt putea fi atribuit cântecului 
ucigător de sirenă al hotelului Overlook sau nu: se zvonea 
în rândul personalului că acel copil, singura fiică a unui 
frumos actor de cinema, era epileptică şi în ziua aceea 
uitase pur şi simplu să-şi ia medicamentele. 

Şi aşa, holbându-se la cadavrul doamnei Massey, fusese 
înspăimântat, dar nu complet îngrozit. Pentru că nu era 
ceva total neaşteptat. Teroarea a apărut în momentul când 
ea a deschis ochii, dezvăluind pupile argintii, complet lipsite 
de expresie şi a început să rânjească la el. Groaza a apărut 
când 

(„începuse să iasă şi venea după el”.) 

a fugit atunci, cu inima amenințând să-i iasă din piept şi 
nu s-a simţit în siguranţă nici măcar când a ajuns în camera 
lui şi a zăvorât uşa. De fapt, recunoscu acum faţă deel 
însuşi, în timp ce trăgea fermoarul sacului de voiaj, de 
atunci nu se mai simţise în siguranţă nicăieri în hotelul 
Overlook. 

Iar acum băiatul îl cheamă, strigă după ajutor. 

Îşi privi ceasul. Era 5.30 p.m. Se duse la uşă, îşi aminti că 
acum trebuie să fie iarnă grea în Colorado, mai ales sus, în 
munţi, şi se întoarse la dulap. Scoase haina lungă, îmblănită 
din sacul de plastic în care o adusese de la curăţătorie şi o 
puse pe braţ. Singura haină de iarnă pe care o avea. Stinse 


luminile şi privi în jur. Uitase ceva? Da. Un singur lucru. 
Scoase testamentul din buzunarul de la piept şi-l strecură 
sub oglinda de la măsuţa de toaletă. Cu ceva noroc se va 
întoarce să-l ia de acolo. 

Numai cu ceva noroc, desigur. 

leşi din apartament, încuie uşa în urma lui, puse cheia 
sub preşul din papură şi cobori scările în goană spre 
Cadillacul său decapotabil. 


La jumătatea drumului spre aeroportul internaţional 
Miami, departe de centrala telefonică de unde se ştia că fie 
Queems sau lingăii lui trag cu urechea la toate convorbirile, 
Hallorann opri la un magazin universal şi formă numărul de 
la United Air Lines. Zboruri spre Denver? 

Era unul la 6.36 p.m. Putea domnul să ajungă în timp 
util? 

Hallorann se uită la ceas, 6.02 şi răspunse că putea. Erau 
locuri libere? 

Să controlez. 

Un clinchet în ureche urmat de un Montavani cu 
zaharină, muzică ce trebuie să-ţi facă aşteptarea mai 
plăcută. Nu ţi-o făcea. Hallorann îşi mută greutatea de pe 
un picior pe celălalt, alternând privirile între cadranul 
ceasului şi o tânără cu un bebeluş adormit în cărucior, care 
trecea în revistă produsele expuse. Îi era teamă că o să 
ajungă acasă mai târziu decât avusese intenţia, şi friptura 
se arde iar soţul ei - Mark? Mike? Mart? - o să fie furios. 

Trecu un minut. Două. Tocmai se hotărâse să-şi continue 
drumul şi să-şi asume toate riscurile, când auzi din nou 
vocea metalică a funcţionarului. Era un loc liber, o anulare. 
Era la clasa întâi. Avea vreo importanţă? 

Nu. Îl lua. 

Plătea în numerar sau cu cărţi de credit? 

Numerar, dragă, numerar. Trebuie să ajung acolo. 

Şi numele era...? 

Hallorann, doi l, doi n. Ne vedem mai târziu. 


Închise şi se grăbi spre uşă. Gândul simplu al fetei, grija 
din cauza fripturii îi era transmis iar şi iar, până crezu că 
înnebuneşte. Aşa se întâmpla câteodată, absolut fără niciun 
motiv prindeai câte un gând, complet izolat, complet pur şi 
limpede... şi de obicei complet nefolositor. 


Aproape a reuşit. 

Mergea cu optzeci la oră şi vedea deja aeroportul, când o 
patrulă de poliţie i-a făcut semn să tragă pe dreapta. 

Hallorann cobori geamul şi deschise gura să-i spună ceva 
poliţistului care dădea paginile carneţelului pe care-l ţinea 
în mână. 

— Ştiu, spuse înţelegător polițistul. E o înmormântare în 
Cleveland. Tatăl tău. E o nuntă în Seattle. Sora ta. Un 
incendiu în San Jose care a distrus bomboneria bunicului 
tău. Un Kmer roşu teribil aşteaptă într-un dulăpior în New 
York. Îmi place la nebunie bucata asta de autostradă de 
lângă aeroport! Şi când eram mic îmi plăceau cel mai mult 
poveştile. 

— Ascultaţi-mă, domnule ofiţer, fiul meu este... 

— Singura parte a poveştii pe care nu mi-o pot imagina 
până la sfârşit, spuse ofiţerul găsind pagina pe care o căuta 
în carneţel este numărul de pe carnetul de conducere al 
automobilistului/naratorului aflat în culpă. Aşa că fii un tip 
de treabă. Lasă-mă să arunc o privire. 

Hallorann privi ochii albaştri şi calmi ai poliţistului, se 
gândi dacă să spună pentru orice eventualitate povestea cu 
fiul meu este într-o stare critică şi hotări că ar înrăutăţi şi 
mai mult situaţia. Poliţaiul ăsta nu era Queems. Scoase 
portofelul. 

— Minunat, zise polițistul. Vrei să le scoţi şi să mi le arăţi, 
te rog? Trebuie să văd cum o să se sfârşească toată 
povestea. 

Fără să rostească un cuvânt, Hallorann scoase carnetul 
de conducere şi actele de identitate şi i le dădu poliţistului. 

— Foarte bine. Atât de bine încât o să-ţi fac un cadou. 


— Ce? întrebă plin de speranţă. 

— După ce am să scriu toate numerele astea, o să te las 
să umfli un balonaş. 

— O, Isuuuse! gemu Hallorann. Domnule ofiţer, zborul 
meu... 

— Sssst, spuse polițistul. Nu fii obraznic. 

Hallorann închise ochii. 


Ajunse la aeroport la 6.49, sperând în mod absurd că 
zborul a fost întârziat. N-a fost nevoie să întrebe. Monitorul 
care anunţa pasagerii despre plecări, spunea întreaga 
poveste. Zborul 901 pentru Denver, oră de decolare 6.36 
ES", decolase la 6.40. Cu nouă minute înainte. 

— O, drace! exclamă Dick Hallorann. 

Şi dintr-o dată mirosul de portocale, greu şi dezgustător. 
De-abia a avut timp să ajungă la toaleta pentru bărbaţi 
înainte să sosească apelul, o lovitură asurzitoare, teribilă: 

(!!! VINO, TE ROG, VINO DICK, TE ROG, TE ROG, 
VINO!!!) 


39. Pe scară 


Unul din lucrurile pe care le-au vândut ca să-şi mărească 
bugetul înainte de a se muta din Vermont în Colorado a fost 
colecţia de discuri rock'n'roll vechi a lui Jack; le vânduseră 
la talcioc cu un dolar bucata. Unul din aceste albume, 
preferatul lui Danny, era un disc dublu Eddie Cochran. 
Wendy fusese deseori uimită de fascinația lui Danny pentru 
muzica acestui bărbat-copil care a trăit cu intensitate şi a 
murit tânăr... a murit, de fapt, când ea însăşi nu avea mai 
mult de zece ani. 

Acum, la şapte şi un sfert (ora locală) în timp ce Dick 
Hallorann tocmai îi povestea lui Queems despre prietenul 
alb al fostei sale soţii, ea îl descoperi pe Danny aşezat la 
jumătatea scării dintre hol şi etajul întâi, aruncând o minge 
roşie de cauciuc dintr-o mână într-alta şi cântând unul din 
cântecele de pe album. Vocea îi era gravă şi fără intonaţie. 

— „Aşa că urc o treaptă, două trepte, trei trepte, patru”, 
cânta Danny, „cinci trepte, şase trepte, şapte trepte şi mai 
mult... şi când ajung în vârf sunt prea obosit ca să 
dansez...” 

Se apropie de el şi se aşeză şi ea pe o treaptă. Văzu că 
avea buza de jos umflată îngrozitor de tare şi avea şi sânge 
uscat pe bărbie. Inima îi zvâcni înspăimântată în piept, dar 
reuşi să vorbească pe un ton potolit. 

— Ce s-a întâmplat, amice? îl întrebă, deşi era sigură că 
ştia. Jack îl lovise. Desigur. Asta urma, nu? Roţile 
progresului, mai devreme sau mai târziu, te duceau înapoi 
de unde porniseşi. 

— L-am chemat pe Tony, spuse Danny. În sala de bal. Am 
căzut de pe scaun. Nu mă mai doare. Simt doar că am buza 
prea mare. 

— Asta s-a întâmplat? Cinstit? îl întrebă privindu-l 
încurcată. 

— Tăticul nu mi-a făcut nimic, răspunse. Nu astăzi. 


Îl privi ţintă, simțindu-se ciudat. Mingea ţopăia dintr-o 
mână într-alta. Îi citise gândurile. Fiul ei îi citise gândurile. 

— Ce... ce ţi-a spus Tony, Danny? 

— Nu contează. 

Chipul îi era calm, iar vocea de o indiferenţă care te 
răcea până în măduva oaselor. 

— Danny... 

Îl apucă de umăr, mai strâns decât intenţionase. Dar el 
nu tresări şi nici măcar nu încercă să-i dea mâna la o parte. 

(„O, noi nenorocim copilul ăsta. Nu este vorba numai de 
Jack; e vorba şi de mine şi poate nu suntem doar noi de 
vină, tatăl lui Jack, mama mea, sunt oare şi ei aici? Sigur, de 
ce nu? Oricum stafiile colcăie în locul ăsta, ce mai contează 
încă două? O, Dumnezeule din ceruri, copilul ăsta e ca una 
din valizele cărora le face reclamă la televizor, o calcă 
maşinile, o aruncă din avioane, o bagă în prese industriale. 
Sau ca un ceas Timex. Ticăie orice ar fi. O, Danny, îmi pare 
atât de rău.”) 

— Nu contează, spuse din nou. 

Mingea trecu dintr-o mână în cealaltă. 

— Tony nu mai poate să vină. Nu-l lasă. L-au învins. 

— Cine nu-l lasă? 

— Oamenii din hotel, spuse. 

O privi şi ochii lui nu erau deloc indiferenți. Erau adânci 
şi speriaţi. 

— Şi... şi lucrurile din hotel. Sunt tot felul de lucruri aici. 
Hotelul e plin. 

— Poţi să vezi... 

— Nu vreau să văd, spuse el pe un ton grav şi se uită 
înapoi la mingea roşie. Dar pot să le aud câteodată, noaptea 
târziu. Sunt ca vântul, oftează împreună. În pod. Subsol. 
Camere. Peste tot. Am crezut că e vina mea, pentru că sunt 
aşa cum sunt. Cheiţa. Cheiţa de argint. 

— Danny nu... nu te necâji aşa. 

— Dar e şi el, spuse Danny. E şi tăticu. Şi eşti şi tu. Ne vor 
pe toţi. Îl păcălesc pe tata, îl trag pe sfoară, încercând să-l 


facă să creadă că pe el îl vor cel mai mult şi pentru asta o să 
ne ia pe toți. 

— Dacă snowmobilul... 

— N-au vrut să-l lase, spuse Danny cu aceeaşi voce gravă. 
L-au făcut să arunce o piesă în zăpadă. Departe. Foarte 
departe. Aşa am visat. Şi el ştie că femeia aia este într- 
adevăr în 217. 

O privi cu ochi întunecaţi, înspăimântați: 

— Nu contează dacă mă crezi sau nu. 

Îl luă în braţe: 

— Te cred, Danny, spune-mi adevărul. Jack... o să încerce 
să ne facă vreun rău? 

— Ei o să încerce să-l împingă la asta, spuse Danny. L-am 
chemat pe domnul Hallorann. A spus că dacă o să am 
vreodată nevoie de el să-l strig. Şi l-am strigat. Dar e 
îngrozitor de greu. Mă oboseşte. Şi ce e mai rău e că nu ştiu 
dacă m-a auzit sau nu. Nu cred că-mi poate răspunde, 
pentru că e prea departe pentru el. Şi nu ştiu dacă nu 
cumva este prea departe şi pentru mine. Mâine... 

— Ce este mâine? 

Scutură capul: 

— Nimic. 

— Unde e acum tăticul tău? întrebă ea. 

— E în pivniţă. Nu cred că o să urce în cameră în noaptea 
asta. 

Wendy se ridică brusc. 

— Aşteaptă-mă aici. Mă întorc în cinci minute. 


Bucătăria părea rece şi părăsită sub lumina albă a 
lămpilor de neon. Se duse la poliţa de pe care atârnau 
cuţitele pentru tranşat carnea. Îl luă pe cel mai lung şi 
ascuţit, îl înfăşură într-un prosop de vase şi părăsi 
încăperea stingând luminile! 


Danny stătea mai departe pe trepte, urmărind cu ochii 
traiectoria mingii roşii din cauciuc dintr-o mână într-alta. 


Cânta: 

— „Ea stă la etajul douăzeci, liftul e stricat. Aşa că urc o 
treaptă, două trepte, trei trepte, patru...” 

(„... Lou, Lou, du-mă la Lou a mea...”) 

Se opri. Ascultă. 

(„... Du-mă la Lou a mea, iubita meeea...”) 

Vocea îi răsuna în minte, atât de mult părând a fi o parte 
a propriei fiinţe, atât de înspăimântător de aproape încât 
putea fi chiar o parte a propriilor sale gânduri. Era dulce şi 
infinit de vicleană. Îşi bătea j joc de el. Părea a-i spune: 

(„O da, o să-ţi placă aici. Încearcă, o să-ţi placă. Încearcă, 
o să-ţi plaaaaaacă...”) 

Acum le putea auzi din nou, întreaga adunare, fantome 
sau spirite sau poate hotelul însuşi, un îngrozitor parc de 
distracţii, în care toate spectacolele se sfârşeau tragic, în 
care toate picturile reprezentându-l pe bau-bau erau cu 
adevărat vii, în care tufele umblau, în care o cheiţă de 
argint putea declanşa uriaşa obscenitate. Încet şi oftând, 
foşnind ca necontenitul vânt al iernii care cânta pe sub 
streşini noaptea, vântul ucigător intonând un cântec de 
leagăn, vânt pe care vilegiaturiştii estivali nu l-au auzit 
niciodată. Era ca bâzâitul somnoros al viespilor de vară într- 
un cuib îngropat, adormite, criminale, începând să se 
trezească. 

(„De ce seamănă corbul cu un birou? Sus ajung numai 
foarte puţini, bineînţeles. Mai luaţi o ceaşcă de ceai”!) 

Era un sunet viu, dar fără voci, fără zgomot de respiraţie. 
Un om cu înclinații filosofice l-ar fi putut numi un sunet al 
sufletelor. Bunica lui Dick Hallorann, care a crescut în 
câmpiile sudului la sfârşitul secolului trecut, i-ar fi spus 
duhuri. Un psihiatru poate că ar fi găsit un nume mai lung, 
ecou psihic, psihokineză. Dar pentru Danny reprezenta 
sunetul hotelului, bătrânul monstru, scârţâind mereu din ce 
în ce mai aproape în jurul lor: holuri care se întindeau în 
urmă prin timp şi distanţe, umbre înfometate, oaspeţi 
neliniştiţi care nu-şi pot găsi odihna. 


În sala de bal, cufundată în întuneric, ceasul de sub 
clopotul de sticlă bătu jumătatea lui şapte cu o singură notă 
muzicală. 

O voce răguşită, abrutizată din cauza băuturii, strigă: 
„Scoateţi măştile şi haideţi să ne-o tragem!” 

Wendy, la jumătatea holului, înţepeni. 

Se uita la Danny, aşezat pe trepte, care încă arunca 
mingea dintr-o mână într-alta. 

— Ai auzit ceva? 

Danny o privi doar o clipă şi continuă să arunce mingea 
dintr-o mână într-alta. 

Au dormit puţin în noaptea aceea, deşi erau împreună în 
spatele unei uşi zăvorâte. 

În întuneric, cu ochii larg deschişi, Danny gândi: 

(„Vrea să fie printre ei şi să trăiască veşnic. Asta vrea.”) 

Wendy gândi: 

(„Dacă trebuie, îl iau pe Danny şi fugim în munţi. Dacă tot 
e vorba să murim, mai bine murim acolo sus.”) 

Pusese sub pat cuțitul de măcelărie, înfăşurat sub prosop. 
La îndemână. Au moţăit puţin. Hotelul scârţâia şi trosnea în 
jurul lor. Afară, cerul începuse să scuipe o zăpadă grea ca 
plumbul. 


40. La subsol 


(„!!! Cazanul, afurisitul ăla de cazan!!!”) 

Gândul acesta izbi mintea lui Jack Torrance cu toată 
forţa, înfigându-i-se în creier ca un avertisment stacojiu. 
Imediat îi urmă vocea lui Watson. 

(„Dacă uiţi, presiunea o să crească şi o să tot crească 
până când o să te trezeşti împreună cu familia pe luna aia 


blestemată... ... e construit pentru 250, dar acum ar exploda 
cu mult înainte... ... mie mi-ar fi frică să stau lângă el când 
are 180.”) 


Stătuse toată noaptea aici, cu nasul în cutiile cu registre, 
posedat parcă de o presimţire frenetică ce-i spunea că 
timpul este din ce în ce mai scurt şi trebuie să se grăbească. 
Şi totuşi încă îi scăpau indiciile esenţiale, conexiunile care 
ar fi clarificat totul. Avea degetele galbene şi soioase de la 
hârtia veche, sfărâmicioasă. Şi fusese atât de absorbit cu 
ceea ce făcea, încât nu verificase nici măcar o dată cazanul. 
Dăduse drumul la presiune cu o seară înainte, pe la şase, 
când coborâse. Acum era... 

Se uită la ceas şi sări în picioare răsturnând un maldăr de 
facturi vechi. 

Dumnezeule, era cinci şi un sfert dimineaţa. 

În spatele lui, caloriferul porni cu zgomot. Cazanul scotea 
nişte gemete şuierătoare. 

Alergă spre el. Faţa, tot mai trasă în ultima lună, era 
acum acoperită din belşug cu o barbă ţepoasă şi în general 
avea un aspect scofâlcit de prizonier într-un lagăr de 
concentrare. 

Indicatorul de presiune arăta 210. Îşi închipui chiar că 
vede cum pereţii bătrânului cazan, peticit şi sudat în zeci de 
locuri, se umflă sub apăsarea ucigaşă. 

(„Creşte... mie mi-ar fi frică să stau lângă el când are 
180.”) 


Deodată auzi o voce interioară, rece şi ademenitoare, 
care îi spunea: 

(„Lasă-l. Du-te, ia-i pe Wendy şi Danny şi cară-te dracului 
de aici. Lasă-l să explodeze.”) 

Putea aproape să vizualizeze explozia. Un tunet dublu, 
care mai întâi ar fi smuls inima acestui loc, apoi sufletul. 
Cazanul se va transforma într-o văpaie portocaliu-violetă 
care va împrăştia o ploaie de schije incandescente în 
întreaga pivniţă. Vedea în minte bucăţi înroşite de metal 
alergând de la podea, în pereţi, în tavan, ca nişte bile 
ciudate de biliard, şuierând prin aer, tăioase, purtătoare de 
moarte. Sigur că unele din ele vor trece ca săgeata pe sub 
arcada de piatră, vor aprinde hârtiile învechite şi acestea 
vor arde cu flăcări satanice, jucăuşe. Distruge secretele, dă 
foc la indicii, acesta este un mister pe care nicio fiinţă 
omenească nu-l va dezlega vreodată. Apoi explozia gazului, 
o flacără uriaşă, asurzitoare, o lumină de veghe imensă, 
care va transforma tot centrul hotelului într-un grătar. 
Scări, şi holuri, şi plafoane, şi camere, în flăcări, precum 
castelul din ultima secvenţă a unui film cu Frankenstein. 
Flăcările întinzându-se în aripi, alergând pe covorul cu 
jungla neagră-albastră, ca nişte oaspeţi zvăpăiaţi. Tapetul 
de mătase se ondulează, se carbonizează apoi. Nu există 
sprinklere, ci numai furtunele acelea demodate şi, mai mult, 
nu e nimeni care să le folosească. Şi nu există pe lumea asta 
niciun pompier care să poată ajunge aici înainte de luna 
martie. Arzi, drăguță, arzi. În douăsprezece ore nu va mai 
rămâne decât un morman de oase. 

Acul de pe cadran arăta acum 212. Cazanul pocnea şi 
gemea ca o bătrână reumatică ce încearcă să se dea jos din 
pat. Jeturi şuierătoare de abur începuseră să joace în jurul 
peticelor, broboane de aliaj de sudură începuseră să 
sfârâie. 

Nu vedea; nu auzea. Îngheţat, cu mâna pe supapa care 
ar fi dat drumul la presiune şi ar fi înăbuşit focul, ochii lui 
Jack străluceau în orbite ca două safire. 


(„Este ultima mea şansă.”) 

Singurul lucru aducător de bani şi rămas până acum 
neatins era poliţa de asigurare pe viaţă pe care o făcuse 
împreună cu Wendy în vara dintre primul şi al doilea său an 
la Stovington. 40.000 de dolari în caz de moarte, sumă 
dublată dacă el sau ea ar fi murit într-un accident de tren, 
accident de avion sau incendiu. Mori de o moarte 
misterioasă şi câştigi o grămadă de bani. 

(„Incendiu... 80.000 de dolari”) 

Ar avea timp să fugă. Chiar dacă dormeau, tot ar avea 
timp să fugă. Aşa credea. Şi nu credea că tufele, în formă de 
animale, sau orice altceva, ar încerca să-i reţină dacă 
hotelul Overlook era mistuit de flăcări. 

(„Flăcări.”) 

Acul de sub cadranul slinos, aproape opac, se apropia 
dansând de 215 psi. 

Îi veni în minte o altă amintire. Din copilărie. Pe crengile 
de jos ale mărului din spatele casei era un cuib de viespi. 
Unul din fraţii săi mai mari - nu-şi amintea acum care 
dintre ei - fusese înţepat în timp ce se legăna în cauciucul 
pe care tatăl lor îl atârnase de o creangă. Era spre sfârşitul 
verii, atunci când viespile au comportamentul cel mai 
periculos. 

Tatăl lor, tocmai întors acasă de la lucru, îmbrăcat în 
uniforma albă, cu mirosul de bere înconjurându-i chipul ca 
o ceaţă fină, şi-a adunat toţi fiii, Brett, Mike şi micuțul Jacky, 
şi le-a spus că are de gând să scape de viespi. 

„Priviţi acum”, spusese, zâmbind şi clătinându-se puţin 
(nu folosea bastonul pe vremea aceea, accidentul cu 
camionul urma să se întâmple peste câţiva ani). „Poate că o 
să învăţaţi şi voi ceva. Tatăl meu mi-a arătat şmecheria 
asta.” 

A adunat o grămadă mare de frunze umezite de ploaie 
sub ramura pe care era aşezat cuibul de viespi, un fruct cu 
mult mai periculos decât merele zbârcite dar gustoase pe 
care le făcea de obicei pomul lor pe la sfârşitul lui 


septembrie, peste încă vreo două săptămâni. A aprins 
frunzele. Ziua era senină şi fără pic de vânt. Frunzele au 
ars mocnit, fără flăcări adevărate şi au emanat un miros - o 
aromă - care-i revenea în nări în fiecare toamnă, când 
oamenii greblau frunzele, făceau mormane şi le dădeau foc. 
Un miros dulce cu iz amărui, bogat şi evocator. Frunzele 
care mocneau au produs un fum gros care s-a înălţat, 
ascunzând privirii cuibul. 

Tatăl lor a lăsat focul să ardă mocnit toată după-amiaza. A 
stat pe terasă, a băut bere şi a aruncat cutiile goale în 
găleata de plastic a soţiei sale, în timp ce cei doi fii ai săi 
mai mari stăteau de-o parte şi de alta, iar micuțul Jacky era 
aşezat pe trepte, la picioarele sale, jucându-se cu o 
maşinuţă şi repetând monoton acelaşi fragment de melodie: 

„..„Ilnima ta trădătoare... o să te facă să plângi... inima ta 
trădătoare... o să te dea de gol!...” 

La şase şi un sfert, chiar înainte de cină, tăticul lor s-a 
îndreptat spre măr, fiii lui urmându-l prudenţi. Într-o mână 
avea o sapă de grădină. A dat frunzele la o parte, înăbuşind 
focul. Apoi a ridicat sapa, cu mânerul în sus, clătinându-se şi 
clipind des şi, după două sau trei încercări, a dat cuibul jos. 

Băieţii s-au refugiat la adăpostul terasei, dar tăticul s-a 
aplecat asupra cuibului, legănându-se şi clipind. Jacky s-a 
furişat înapoi ca să vadă ce se întâmplă. Câteva viespi se 
târau ameţite pe terenul pergamentos al proprietăţii lor, 
însă nu încercau să-şi ia zborul. Din interiorul cuibului, acel 
loc întunecat şi ciudat, s-a auzit un sunet din acelea pe care 
nu le mai uiţi niciodată: un bâzâit grav, somnoros, ca 
sunetul produs de cablurile de înaltă tensiune. 

„De ce nu încearcă să te înţepe, tăticule?” întrebase el 
atunci. 

„Fumul le îmbată, Jacky. Du-te şi adu-mi canistra cu 
benzină”. 

Alergă să o aducă. Tăticul a îmbibat cuibul cu benzină. 

„Acum dă-te-napoi, Jacky, dacă nu vrei să-ţi pârleşti 
sprâncenele”. 


S-a dat la o parte. De undeva, din faldurile voluminoase 
ale jachetei sale albe, tăticul a scos un chibrit. L-a aprins, 
frecându-l de unghie şi l-a aruncat în cuib. A urmat o 
explozie alb-portocalie, aproape mută în ferocitatea ei. 
Tăticul se dăduse şi el la o parte, hohotind sălbatic. 

— Focul, a spus tăticul, întorcându-se zâmbind spre Jacky. 
Focul omoară orice. 

După cină băieţii au ieşit din nou în lumina amurgului ca 
să vegheze solemn cuibul carbonizat. Din interiorul 
fierbinte se auzea sunetul corpurilor insectelor care 
pocneau ca floricelele de porumb. 

Indicatorul de presiune arăta 220. Un vaiet metalic se 
acumula în măruntaiele cazanului. Jeturi de abur se înălţau 
dintr-o sută de locuri, ca ţepii de arici. 

(„Focul omoară orice.”) 

Jack tresări. Aţipise... şi se dusese, aşa aţipit, aproape 
până în lumea de apoi. Pentru numele lui Dumnezeu, la ce-i 
zburase gândul? Treaba lui era să aibă grijă de hotel. El era 
îngrijitorul. 

Din cauza panicii, palmele i se acoperiră brusc cu o 
transpiraţie lipicioasă, încât nu reuşi să apuce supapa de 
prima dată. Apoi îşi încleştă degetele pe ea. O răsuci o dată, 
de două ori, de trei ori. Urmă un şuierat gigantic. 
Răsuflarea dragonului. O ceaţă caldă ca la tropice se ridică 
de sub cazan şi îl învălui. O clipă nu mai putu să vadă 
cadranul, dar se gândi că aşteptase prea mult; mugetul, 
bubuitul din cazan crescuse, urmat de o serie de bubuituri 
puternice şi de scrâşnetul asurzitor al metalului. 

Când aburul se mai împrăştie, văzu că indicatorul 
coborâse la 200 şi încă mai cobora. Jeturile care scăpau de 
lângă peticele sudate începură să-şi piardă forţa. Ţipetele, 
scârţâitul începură să se diminueze. 

O sută nouăzeci... o sută optzeci... o sută şaptezeci şi 
Cinci... 

(„Cobora panta, cu nouăzeci de mile pe oră, când 
fluieratul s-a transformat în urlet...”) 


Dar nu mai credea că o să explodeze acum. Presiunea 
coborâse la o sută şaptezeci. 

(„... l-au găsit într-o epavă, cu mâna la gât, opărit de 
aburul ucigător.”) 

Se îndepărtă de cazan, respirând sacadat, tremurând. Îşi 
privi palmele şi văzu că îi apăruseră deja băşici. Dă-le 
dracului de băşici, gândi, şi scoase un hohot tremurat de 
râs. Aproape că a murit cu mâna la gât, aşa, ca mecanicul 
ăla din „The Wreck of the Old 97”, Casey. Şi, mai grav încă, 
ar fi ucis hotelul Overlook. Ultimul eşec, de-a dreptul 
cutremurător. S-a ratat ca profesor, ca scriitor, ca soţ şi ca 
tată. A eşuat chiar şi ca beţiv. Şi nu mai avea ce face în 
meseria asta veche a eşecurilor decât să arunce în aer 
clădirea de care se presupunea că ar fi trebuit să aibă grijă. 
Şi nu era o clădire oarecare. În niciun caz. 

Cristoase, ce nevoie simţea să bea un pahar! 

Presiunea scăzuse până la 80. Cu prudenţă, strâmbându- 
se puţin din cauza durerii din palme, închise supapa. Dar de 
acum înainte cazanul trebuie supravegheat mult mai bine. 
S-ar putea să fi fost serios avariat. Nu o să-l lase să mai 
depăşească 100 tot restul iernii. Şi dacă o să le fie niţel frig, 
o să strângă din dinţi şi o să îndure. 

Îşi spărsese două băşici. Mâinile îi pulsau dureros, ca 
dinţii cangrenaţi. 

Un pahar. Un pahar l-ar pune pe picioare şi în toată casa 
nu se găsea nimic altceva de băut, în afară de vinul din 
bucătărie. În momentul acela o băutură ar avea efecte 
terapeutice. Pe Dumnezeu, chiar aşa. Anestezice. Îşi făcuse 
datoria şi acum avea nevoie de nişte anestezice, de ceva 
mai tare decât pastilele de Excedrine. Dar nu exista aşa 
ceva în casă. 

Îşi aminti sclipirea tainică a sticlelor de-abia desluşite. 

Salvase hotelul. Hotelul va dori cu siguranţă să-l 
recompenseze. Era sigur de asta. Îşi scoase batista din 
buzunarul de la spate şi se îndreptă spre scară. Îşi frecă 


gura. Un pahar mic. Atâta tot. Unul singur. Să-i mai aline 
durerea. 

Servise hotelul Overlook şi acum hotelul Overlook îl va 
servi la rândul său. Era sigur de asta. Paşii săi pe trepte 
erau vioi şi nerăbdători, paşii grăbiţi ai cuiva care s-a întors 
acasă dintr-un război îndelungat şi amar. Era 5.20 
dimineaţa. 


A1. Revaărsatul zorilor 


Cu un geamăt înăbuşit, Danny se trezi dintr-un vis 
îngrozitor. Avusese loc o explozie. Un incendiu. Hotelul 
Overlook ardea până în temelii. Împreună cu mămica, 
urmărea incendiul de pe peluza din faţă. 

Mămica a spus: 

„Uite, Danny. Uită-te la tufe.” 

Privise într-acolo. Toate erau moarte. Frunzele 
căpătaseră o culoare cafenie, sufocantă. Se putea vedea, 
printre crengile dese, care arătau acum ca scheletele 
cadavrelor pe jumătate mutilate. Şi în clipa aceea, tăticul lui 
a ţâşnit prin uşile duble ale hotelului şi ardea ca o torţă. 
Avea hainele în flăcări, pielea îi căpătase un bronz închis şi 
sinistru, care se întuneca tot mai mult în fiecare clipă, părul 
îi era o vâlvătaie. 

Atunci s-a trezit, cu ghearele groazei înfigându-i-se în 
gât, cu mâinile mototolind spasmodic cearşaful şi pătura. 
Ţipase oare? Privi spre mama lui. Wendy stătea întinsă, 
adormită, cu pătura trasă până sub bărbie, cu o şuviţă din 
părul de culoarea porumbului pe obraz. Ea însăşi părea un 
copil. Nu, nu ţipase. 

În timp ce stătea în pat, cu ochii ţintă în tavan, coşmarul 
începu să pălească. Avea senzaţia ciudată că o tragedie 

(incendiu? explozie?) 

fusese evitată la milimetru. Lăsă mintea să-i hoinărească 
în căutarea tatălui său şi-l găsi undeva la parter. În hol. 
Danny forţă puţin mai mult, încercând să ajungă în 
interiorul tatălui său. Nu era bine. Pentru că tăticul său se 
gândea la Lucrul Rău. Se gândea cât 

(„de bune ar fi unul sau două pahare nu-mi pasă că 
soarele a răsărit undeva în lume, mai ţii minte, Al, cum tot 
glumeam aşa? gin tonic şi Bourbon cu o picătură de bitter 
scotch cu sifon rom şi Coca-Cola ce mi-e una, ce mi-e alta, 
un pahar pentru mine şi unul pentru tine, marţienii au 


aterizat undeva în lume, Princeton sau Houston sau alt loc 
blestemat cu toate acestea suntem în timpul sezonului şi 
niciunul din noi nu este”) 

(IEŞI DIN MINTEA LUI, CĂCAT CU OCHI CE EŞTI!) 

Se dădu îngrozit înapoi din faţa acestei voci venite de 
undeva dinăuntru, cu ochii măriţi, cu unghiile zgâriind 
tablia patului. Vocea nu aparţinea tatălui său, ci unui 
imitator iscusit. Era o voce cunoscută. Răguşită, brutală şi, 
totuşi, cu accente de amuzament găunos. 

Atât de aproape era? 

Dădu pătura la o parte şi se aşeză pe marginea patului. 
Îşi căută papucii pe sub pat şi-i încălţă. Se duse la uşă, o 
deschise şi alergă spre coridorul principal, dezmierzând 
pluşul covorului cu papucii. Ajunse la colţ. 

La jumătatea coridorului, între el şi scară, era un bărbat 
aşezat în patru labe. 

Danny înlemni. 

Bărbatul ridică privirea spre el. Avea ochii mici şi roşii. 
Purta un costum ciudat, argintiu, presărat cu paiete. 
Costum de câine, îşi dădu Danny seama. Din şezutul acestei 
creaturi stranii ieşea o coadă lungă şi fleşcăită, cu un smoc 
la vârf. Costumul era prevăzut cu un fermoar pe spate. La 
stânga lui se afla un cap de câine sau de lup, cu orbitele 
golite deasupra botului, cu gura deschisă într-un mârâit 
inutil prin care se vedea modelul negru şi albastru al 
covorului, printre colții ce păreau a fi făcuţi din mucava. 
Gura, bărbia şi obrajii bărbatului erau mânjiţi cu sânge. 

Începu să mârâie la Danny. Rânjea, de fapt, dar mârâitul 
era real. Adânc, gutural, un sunet primitiv, înfiorător. Apoi 
începu să latre. Şi dinţii îi avea mânjiţi cu sânge. Începu să 
se târască înspre Danny, trăgându-şi coada moale după el. 
Capul costumului de câine zăcea nebăgat în seamă pe 
covor, privind în gol undeva peste umărul lui Danny. 

— Lasă-mă să trec, spuse Danny. 

— În ruptul capului - în ruptul capului - în ruptul capului, 
răspunse omul-câine. 


Ochii săi mici şi roşii erau fixaţi cu atenţie asupra chipului 
lui Danny. Continuă să rânjească: 

— O să te mănânc din cap până în picioare, băieţelule. Şi 
cred că o să încep cu puțişoara ta dolofană. 

Începu să ţopăie cu vioiciune, cu salturi mici şi mârâind. 

Nervii lui Danny cedară. Fugi înapoi în holişorul care 
ducea la camerele lor, aruncând priviri îngrozite peste 
umăr. Îl urmă un amalgam de urlete, lătrături şi mârâituri, 
întrerupt de bolboroseli şi chicoteli nedesluşite. 

Danny se opri tremurând. 

— Scoal-o! strigă de după colţ omul-câine beat. 

Vocea lui era violentă şi în acelaşi timp disperată. 

— Scoal-o, Harry, ticălosule, avortonule! Nu-mi pasă câte 
cazinouri şi companii aeriene şi case de filme ai! Ştiu ce-ţi 
place atunci când nu te afli în intimitatea căminului tău! 
Scoal-o! O să mă umflu... şi o să suflu... până când o să 
dărâm casa lui Harry Derwent! 

Încheie cu un urlet prelung şi înfiorător care păru să se 
transforme într-un strigăt de furie şi durere chiar înainte să 
se stingă. 

Cuprins de teamă, Danny se întoarse spre uşa închisă a 
dormitorului şi se îndreptă spre ea. O deschise şi vâri capul 
înăuntru. Mămica dormea în aceeaşi poziţie. Numai el 
auzise toate acestea. 

Închise cu grijă uşa şi se întoarse la intersecţia dintre 
holul lor şi coridorul principal, sperând că omul-câine 
plecase, aşa cum dispăruse şi sângele de pe pereţii 
Apartamentului Prezidenţial. Prudent, aruncă o privire pe 
după colţ. 

Bărbatul costumat în câine încă mai era acolo. Îşi pusese 
capul la loc şi ţopăia în patru labe lângă scară, încercând 
să-şi prindă coada. Din când în când sărea, mârâind 
înfundat, ca un câine adevărat. 

— Mârrrrrrrrr... Hamhamhamhamhamham! 
Mârrrrrrrrrrrr! Sunetele acestea ieşeau cavernos prin 
rânjetul îngheţat al măştii stilizate, dar printre ele se mai 


desluşeau şi alte sunete, care ar fi putut fi foarte bine 
suspine sau hohote de râs. 

Danny reveni în dormitor şi se aşeză pe patul pliant, 
acoperindu-şi ochii cu mâinile. Hotelul preluase iniţiativa. 
Poate că la început, toate lucrurile care se întâmplaseră 
fuseseră doar nişte simple accidente. Poate că la început 
lucrurile pe care le văzuse fuseseră într-adevăr ca pozele 
înspăimântătoare dintr-o carte şi nu-i puteau face niciun 
rău. Numai că acum hotelul controla toate aceste lucruri şi 
puteau face rău. Hotelul Overlook nu voise ca el să ajungă 
la tatăl său. Asta ar fi stricat toată distracţia. Aşa că l-a pus 
pe omul-câine în calea sa, aşa cum pusese animalele din 
tufe între el şi drum. 

Dar tăticul lui putea să vină aici. Şi mai devreme sau mai 
târziu o va face. 

Începu să plângă, lacrimile rostogolindu-i-se tăcute pe 
obraji. Era prea târziu. O să moară, toţi trei, iar atunci când 
hotelul Overlook se va redeschide la primăvară, ei vor fi 
aici, ca să-i întâmpine pe oaspeţi împreună cu celelalte 
fantome. Femeia din cadă. Omul-câine. Lucrul acela negru 
şi oribil care fusese în tunelul de ciment. Vor fi.. 

(„Încetează! Încetează chiar acum!”) 

Îşi şterse furios lacrimile cu dosul palmei. O să încerce 
cât de tare o să poată să împiedice ce avea să se întâmple. 
Să nu i se întâmple lui nimic, nici tăticului şi nici mămicii 
sale. Va încerca cât de tare o să poată. 

Închise ochii şi-şi trimise gândul în depărtări, înalt, ca o 
săgeată dură de cristal. 

(|!DICK, TE ROG, VINO REPEDE, AVEM NECAZURI 
MARI, DICK, AVEM NEVOIE) 

Şi, pe neaşteptate, în întunericul din spatele pleoapelor, 
lucrul acela care-l urmărise prin coridoarele întunecate din 
Overlook în visele lui, se afla aici, chiar aici, o creatură 
uriaşă îmbrăcată în alb, cu o bâtă preistorică ridicată 
deasupra capului: 


„O să te fac să încetezi! Javră nenorocită! O să te fac să 
încetezi pentru că sunt TATĂL TĂU!” 

— Nu! 

Se smuci revenind în realitatea dormitorului, cu ochii 
ieşiţi din orbite, ţipetele rostogolindu-i-se neputincioase din 
gură, în timp ce mama lui se trezi brusc şi se ridică în pat, 
strângând cearşaful la piept. 

— Nu, tăticule, nu, nu, nu... 

Şi amândoi auziră atunci şuieratul ucigaş al bâtei 
invizibile, tăind aerul undeva foarte aproape, apoi 
stingându-se, lăsând loc tăcerii, iar el alergă la mama lui şi i 
se cuibări în braţe, tremurând ca un iepuraş prins în 
capcană. 

Hotelul Overlook nu avea nici cea mai mică intenţie să-l 
lase să-l cheme pe Dick. Şi asta ar fi stricat distracţia. 

Erau singuri. 

Afară, ninsoarea cădea tot mai deasă, punând o perdea 
între ei şi restul lumii. 


42. În înaltul văzduhului 


Avionul lui Dick Hallorann a fost anunţat la 6.45 a.m., însă 
funcţionarul aeroportului l-a ţinut lângă Poarta 31 până la 
ultimul anunţ, la 6.55. Hallorann îşi schimba nervos sacul 
de voiaj dintr-o mână în alta şi îl aştepta, împreună cu 
funcţionarul, pe un tip, Carlton Vecker singurul pasager al 
cursei 196 de la Miami la Denver, care nu apăruse încă. 

— În regulă, spuse funcţionarul şi-i înmână lui Hallorann 
un bilet albastru, pentru clasa întâi. Aţi avut noroc. Vă 
puteţi îmbarca, domnule. 

Hallorann se precipită spre rampa de îmbarcare şi-i arătă 
biletul stewardesei cu zâmbet mecanic. 

— Servim micul dejun în avion, spuse ea. Dacă doriţi... 

— Doar cafea, păpuşico, răspunse el şi se îndreptă pe 
intervalul dintre scaune spre un loc în compartimentul 
pentru fumători. 

Tot îl aştepta pe Vecker, cel neprezentat la timp, să se 
ivească în ultima clipă în pragul uşii ca un drăcuşor-din- 
cutie. Femeia aşezată pe scaunul de lângă fereastră citea 
„Tu singur îţi poţi fi cel mai bun prieten”, cu o expresie 
acră, neîncrezătoare, pe chip. Hallorann îşi prinse centura 
de siguranţă şi apoi se apucă bine cu mâinile sale mari şi 
negre de braţele scaunului, promiţându-i lui Carlton Vecker 
cel absent că va fi nevoie de el şi încă cinci băieţi zdraveni 
de la liniile aeriene ca să-l ia de acolo. Nu-şi dezlipea ochii 
de pe cadranul ceasului. Cu o încetineală înnebunitoare, 
acesta ticăia minutele până la ora 7.00, ora de decolare a 
avionului. 

La 7.05, stewardesa i-a informat că vor avea o mică 
întârziere, în timp ce echipa tehnică de la sol verifică încă o 
dată unul din zăvoarele trapei de la cala de bagaje. 

— Cretini, mormăi Dick Hallorann. 

Femeia cu figură ascuţită îşi întoarse spre el faţa cu 
aceeaşi expresie acră şi neîncrezătoare şi apoi îşi aplecă din 


nou ochii pe carte. 

Îşi petrecuse noaptea în aeroport, umblând de la un 
birou al unei companii aeriene la altul - United, American, 
TWA, Continental, Braniff - vânând vânzătorii de bilete. 
Cândva, după miezul nopţii, când îşi bea a opta sau a noua 
ceaşcă cu cafea în restaurant, ajunsese la concluzia că a 
fost un imbecil pentru că şi-a luat toată povestea asta pe 
umeri. Existau autorităţile. Se îndreptase spre cea mai 
apropiată cabină telefonică şi, după ce a vorbit cu trei 
centrale diferite, a reuşit să obţină numărul de telefon 
pentru cazuri de urgenţă al Conducerii Parcului Naţional 
din Munţii Stâncoşi. 

Bărbatul care a răspuns la telefon avea o voce extrem de 
obosită. Hallorann şi-a dat un nume fals şi a spus că erau 
probleme la Hotelul Overlook, la vest de Sidewinder. 
Probleme grave. 

A fost lăsat să aştepte. 

Pădurarul (Hallorann a presupus că era pădurar) s-a 
întors după cinci minute. 

— Au un emiţător? a spus pădurarul. 

— Sigur că au un emiţător, a zis Hallorann. 

— N-am primit niciun apel de ajutor din partea lor. 

— Omule, asta nu contează. Sunt... 

— Mai exact, ce fel de probleme au, domnule Hall? 

— E o familie acolo sus. Îngrijitorul şi familia lui. Cred că 
el a înnebunit puţin, înţelegi? Şi mai cred că soţia şi 
băieţelul nu sunt în siguranţă. 

— Pot să vă întreb de unde aveţi această informaţie, 
domnule? 

Hallorann închise ochii: 

— Cum te cheamă, omule? 

— Tom Staunton, domnule. 

— Ei bine, Tom, știu. O să fiu cât de sincer pot cu tine. 
Sunt probleme mari acolo sus. Poate chiar ucigător de mari. 
Te prinzi ce-ţi zic? 

— Domnule Hall, totuşi trebuie să-mi spuneţi cum... 


— Ascultă, a spus Hallorann. Îţi spun că ştiu. Acum câţiva 
ani acolo a fost un tip pe care îl chema Grady! Şi-a omorât 
soţia şi cele două fetiţe şi apoi s-a sinucis. Îţi spun că 
povestea asta o să se întâmple din nou dacă nu vă mişcaţi 
cururile acolo ca să-l împiedicaţi! 

— Domnule Hall, dumneavoastră nu sunaţi acum din 
Colorado. 

— Nu. Dar ce importantă... 

— Dacă nu sunteţi în Colorado, nu sunteţi în raza de 
acţiune a emiţătorului de la Overlook. Dacă nu sunteţi în 
raza de acţiune, nu aţi fi putut intra în niciun fel de contact 
cu... hm... 

Se auzi un foşnet stins de hârtii. 

— ... cu familia Torrance. Cât aţi aşteptat, am încercat să 
le telefonez. Telefonul lor nu funcţionează, fapt care nu este 
neobişnuit. Sunt douăzeci şi cinci de mile de cabluri 
telefonice între hotel şi centrala din Sidewinder. Concluzia 
mea este că s-a produs o avarie. 

— Of, omule, cum poţi să fii atât de... 

Dar disperarea lui era prea mare ca să găsească un 
adjectiv potrivit. Dintr-o dată, iluminarea: 

— Cheamă-i! strigă. 

— Domnule? 

— Ai emiţător, au emiţător. Aşa că poţi să-i chemi! 
Cheamă-i şi întreabă-i ce se întâmplă! 

O scurtă tăcere, apoi din nou susuratul legăturii 
telefonice interurbane. 

— Ai încercat, nu-i aşa? întrebă Hallorann. De asta m-ai 
lăsat să aştept atât. Ai încercat telefonul şi după aia ai 
încercat emițătorul şi n-ai primit niciun răspuns, dar tot nu 
crezi ca s-a întâmplat ceva... ce faceţi voi acolo? Staţi în cur 
şi jucaţi table? 

— Nu, nu facem aşa ceva, a zis mânios Staunton. 

Hallorann s-a simţit uşurat când a auzit iritarea din vocea 
pădurarului. Pentru prima oară şi-a dat seama că stă de 
vorbă cu un om şi nu cu o înregistrare. 


— Sunt singurul care am mai rămas aici, domnule. Toţi 
ceilalţi pădurari din parc, plus paznicii de animale, plus 
mulţi voluntari sunt sus, pe vârful Hasty Notch, riscându-şi 
vieţile pentru trei imbecili cu experienţă de numai şase luni 
în alpinism care au hotărât să încerce să escaladeze 
versantul nordic al masivului King's Ram. S-au împotmolit 
la jumătatea drumului şi poate că o să coboare, dar la fel de 
bine s-ar putea să nu coboare. Sunt şi două elicoptere acolo 
şi oamenii din ele îşi riscă şi ei vieţile, pentru că aici e 
noapte şi a început să ningă. Aşa că, dacă încă mai aveţi 
probleme în a pricepe cum stau lucrurile, vă pot da o mână 
de ajutor. Unu: nu am pe nimeni pe care să-l pot trimite la 
Overlook. Doi: Hotelul Overlook nu este o prioritate pentru 
noi - ce se întâmplă în parc constituie o prioritate. Trei: 
până în zori niciunul din elicopterele acelea nu vor mai 
putea zbura, pentru că o să ningă ca la nebuni, după cum 
spune prognoza Serviciului  Meteorologic Naţional. 
Înţelegeţi situaţia? 

— Mda, a spus Hallorann încet. Înţeleg. 

— Acum, eu cred că nu am putut să-i prind cu emițătorul 
dintr-un motiv foarte simplu. Nu ştiu cât este ceasul acolo 
unde sunteţi dumneavoastră, dar aici este nouă şi jumătate 
seara. Cred că s-au dus la culcare. Dacă dumneavoastră... 

— Succes cu alpiniştii tăi, omule, a mai spus Hallorann. 
Dar vreau să-ţi spun că ei nu sunt singurii care s-au 
împotmolit în munţi pentru că nu au ştiut în ce se bagă. 

Apoi a pus receptorul în furcă. 


La 7.20, Boeingul 747 a ieşit greoi pe pistă, s-a întors şi a 
început să ruleze. Hallorann lăsă să-i scape un oftat prelung 
şi mut. Carlton Vecker, oriunde te-ai afla, poţi să crăpi de 
ciudă! 

Cursa 196 s-a despărţit de sol la 7.28 şi la 7.31, în timp 
ce lua înălţime, gândul ca un pistol se declanşă din nou în 
capul lui Dick Hallorann. Umerii i s-au cocoşat inutil în faţa 
mirosului de portocale, iar apoi s-au cutremurat spasmodic. 


Fruntea i s-a încreţit, buzele i se contorsionară într-o 
grimasă de durere. 

(|IDICK, TE ROG, VINO REPEDE, AVEM NECAZURI 
MARI, DICK, AVEM NEVOIE) 

Şi atâta tot. A dispărut pur şi simplu, dintr-o dată. Nu s-a 
mai stins de data aceasta. Comunicarea a fost retezată 
curat, de parcă se folosise un cuţit. Se sperie. Mâinile, 
încleştate încă de braţele scaunului se albiră aproape de 
tot. Avea gura iască. Băiatul păţise ceva. Era sigur... Dacă 
cineva făcuse râu copilului... 

— Întotdeauna reacţionaţi atât de violent la decolări? 

Privi în jur. Vorbise femeia cu ochelarii cu rame de baga 
(carapace de broască ţestoasă). 

— Nu-i vorba de asta, zise Hallorann. Am o plăcuţă de 
oţel în cap. Din război, în Coreea. Din când în când mă 
înjunghie. Vibrează, înţelegeţi. Dă semnalul. 

— Chiar aşa? 

— Da, doamnă. 

— Soldatul de rând este acela care se jertfeşte pentru 
orice intervenţie străină, zise pe un ton sumbru femeia cu 
figură ascuţită. 

— Chiar aşa? 

— Chiar aşa. Această ţară trebuie să jure că va renunţa la 
micile ei războaie murdare. CIA a stat la originea fiecărui 
război murdar pe care l-a dus America în acest secol. CIA şi 
diplomaţia dolarului. 

Îşi deschise cartea şi începu să citească. Semnul care îi 
avertiza să nu fumeze se stinsese. Hallorann privi pământul 
care se îndepărta şi se întrebă dacă băiatul păţise ceva. 
Începuse să ţină mult la copil şi era conştient că părinţii săi 
nu-l meritau. 

Spera din tot sufletul că ei vor reuşi să aibă grijă de 
Danny. 


43. Bâutură pe gratis 


Jack stătea în restaurant, chiar în faţa uşilor batante care 
dădeau în Salonul Colorado, cu urechile ciulite, ascultând. 
Surâdea uşor. 

De jur împrejurul lui, Hotelul Overlook revenea la viaţă. 

Era greu de spus cum de ştia asta, dar bănuia că nu era 
mare diferenţă de percepțiile pe care le avea Danny din 
când în când... aşchia nu sare departe de trunchi. Nu se 
zicea aşa? 

Nu era vorba de o percepţie de imagine sau sunet, deşi 
era foarte apropiată de toate acestea, separată însă de 
aceste simţuri de una din cele mai străvezii cortine 
perceptuale. Era de parcă un alt Overlook apăruse numai la 
câţiva centimetri în spatele celui adevărat, separat de 
lumea reală (ca şi când ar exista vreo lume reală, gândi 
Jack), dar ajungând treptat să se echilibreze cu aceasta. Îşi 
aduse aminte de filmele în trei dimensiuni pe care le văzuse 
în copilărie. Dacă te uitai la ecran, fără ochelari speciali, 
vedeai o imagine dublă, cam ceea ce simţea el acum. Dar 
totul căpăta sens atunci când îţi puneai ochelarii. 

Toate epocile hotelului erau adunate laolaltă, toate, cu 
excepţia celei prezente, Epoca Torrance. Şi aceasta se va 
alătura celorlalte foarte curând. Asta era bine. Asta era 
foarte bine. 

Aproape că reuşea să audă clinchetul trufaş al 
clopoţelului argintat de la recepţie, chemând băieţii de 
serviciu, în timp ce bărbaţi în jachete la modă în anii '20 se 
înregistrau, iar bărbaţi în costume la două rânduri, la modă 
în anii '40, plecau. Trebuia să fie şi trei călugăriţe aşezate în 
faţa şemineului, aşteptând să se micşoreze coada de la 
recepţie şi, în picioare în spatele lor, eleganţi, cu ace de 
cravată bătute în diamante la cravatele lor cu model alb şi 
albastru, Charles Grondin şi Vito Gienelli, discutau despre 
profit şi pierderi, despre viaţă şi moarte. Vreo 


douăsprezece camioane se îngrămădeau lângă platformă. 
În sala de bal din aripa estică, zeci de conferinţe de afaceri 
aveau loc simultan, la câţiva centimetri distanţă în timp una 
de alta. Se desfăşura şi un bal costumat. Mai erau serate, 
recepții nupţiale, petreceri pentru zile de naştere, 
aniversări. Se discuta despre Neville Chamberlain şi despre 
Arhiducele Austriei. Muzică. Râsete. Beţie. Istericale. Puţină 
dragoste, dar nu aici, aici era în permanenţă o senzualitate 
subînţeleasă. Şi aproape că auzea toate acestea plutind 
prin hotel, alcătuind o cacofonie graţioasă. Chiar în 
restaurant, unde stătea el, mic dejun, prânz şi cină timp de 
şaptezeci de ani erau servite simultan chiar în spatele lui. 
Aproape că... nu, tăiaţi cuvântul „aproape“. Putea să le 
audă, slab încă, dar desluşit, aşa cum auzi tunetul de la 
mare distanţă într-o zi de vară. Îi auzea pe toţi, pe toţi 
aceşti străini frumoşi. Începea să devină conştient de 
prezenţa lor, aşa cum ei fuseseră conştienţi de prezenţa lui 
chiar de la bun început. 

În această dimineaţă toate camerele de la Overlook erau 
ocupate. 

Casa era plină. 

Şi de după uşile batante venea plutind, ondulându-se 
leneş, ca fumul de ţigară, un murmur scăzut de conversaţie. 
Râs de femeie, grav, gutural, din acela care pare a vibra 
într-un cerc magic în jurul viscerelor şi organelor genitale. 
Ferestrele luminate dulce de semiobscuritatea caldă. 
Sunetul casei de bani, înregistrând preţul unui gin, al unui 
cocktail Manhattan, al unui gin fizz, al unui cocktail cu rom. 
Tonomatul, revărsându-şi melodiile de bar, suprapunându- 
se una peste cealaltă în timp. 

Împinse uşile batante şi intră. 

— Bună, băieţi, spuse încetişor Jack Torrance. Am fost 
plecat, dar acum m-am întors. 

— Bună seara, domnule Torrance, spuse Lloyd, 
bucurându-se în mod evident. Suntem fericiţi să vă vedem. 


— Mă bucur că m-am întors, Lloyd, zise el cu gravitate şi 
încălecă un scaun înalt de bar, aşezându-se între un bărbat 
îmbrăcat într-un costum albastru intens şi o femeie cu ochi 
împăienjeniţi, îmbrăcată într-o rochie neagră, care cerceta 
adâncurile unui cocktail cu gin şi lămâie. 

— Ce doriţi, domnule Torrance? 

— Martini, răspunse, cu o deosebită plăcere. 

Se uită la rafturile din spatele barului, înţesate cu sticle 
care licăreau stins, acoperite cu dopurile de argint. Jim 
Beam. Wild Turkey. Gilby's. Sharrod's Private Label. Toro. 
Seagram's. Sentimentul că în sfârşit a ajuns acasă. 

— Un marțian mare, te rog, spuse. Au aterizat pe undeva 
în lumea asta, Lloyd. 

Îşi scoase portofelul şi, cu mare grijă, întinse pe 
tejgheaua barului o bancnotă de douăzeci. 

În timp ce Lloyd prepara băutura, Jack privi peste umăr. 
Toate separeurile erau ocupate. Unii dintre ocupanţi erau 
costumaţi... o femeie în şalvari transparenţi şi sutien 
presărat cu strasuri, un bărbat cu un cap de vulpe răsărind 
viclean din gulerul costumului de seară, un bărbat în 
costum argintiu de câine care gâdila nasul unei femei în 
sarong cu moţul din capătul cozii sale lungi, spre 
amuzamentul tuturor. 

— Nu aveţi nimic de plată, domnule 'Iorrance, spuse 
Lloyd aşezând paharul pe bancnota lui Jack. Ordinul 
directorului. 

— Director? 

Simţi o uşoară nelinişte. Cu toate acestea ridică paharul 
cu martini şi-l clătină uşor, urmărind cum măslina se 
cufundă în adâncurile băuturii. 

— Desigur. Directorul. 

Zâmbetul lui Lloyd se lăţi şi mai mult, însă ochii îi erau 
cufundaţi în umbra orbitelor iar pielea îi era îngrozitor de 
albă, ca pielea unui cadavru. 

— Mai târziu, domnul director doreşte să aibă grijă el 
însuşi ca fiul dumneavoastră să se simtă bine. Arată un 


deosebit interes faţă de fiul dumneavoastră. Danny este un 
băiat talentat. 

Aromele de ienupăr care se ridicau din pahar îl scoteau 
din minţi într-un mod extraordinar de plăcut, dar în acelaşi 
timp păreau a-i întuneca raţiunea. Danny? Ce era toată 
povestea asta cu Danny? Şi ce căuta el într-un bar cu un 
pahar în mână? 

FĂCUSE LEGĂMÂNT. TREBUIA SĂ STEA PE USCAT, ÎN 
DEŞERI. JURASE SĂ SE LASE. 

Ce ar putea să dorească ei de la fiul lui? Ce ar putea să 
dorească ei de la Danny? Wendy şi Danny nu aveau niciun 
amestec. Încercă să desluşească răspunsul în ochii umbriţi 
ai lui Lloyd, dar era mult prea mult întuneric acolo, mult 
prea mult întuneric, era ca şi când ai încerca să citeşti vreo 
emoție în orbitele golite ale unui craniu. 

(„Pe mine trebuie că mă vor... nu-i aşa? Eu sunt acela. Nu 
Danny şi nici Wendy. Eu sunt cel căruia îi place aici. Ei au 
vrut să plece. Eu sunt cel care s-a ocupat de snowmobil... 
care a cercetat registrele vechi... care a dat drumul 
presiunii din cazan... care a minţit... care practic şi-a 
vândut sufletul... ce ar putea să vrea de la el?”) 

— Unde este directorul? 

A încercat să pună întrebarea pe un ton indiferent, însă 
cuvintele parcă au ieşit printre buzele deja amorţite de 
prima băutură, ca nişte vorbe rostite mai degrabă într-un 
coşmar decât într-un vis frumos. 

Lloyd zâmbi numai. 

— Ce vreţi cu fiul meu? Danny nu este amestecat... nu-i 
aşa? 

Auzi ruga neascunsă din propria-i voce. 

Faţa lui Lloyd păru că începe să curgă, să se transforme, 
devenind ceva otrăvitor. Pielea aceea albă deveni 
pergamentoasă, de un galben hepatic, crăpându-se. Bube 
roşii erupseră prin piele, iar din ele curgea un lichid cu 
miros pestinenţial. Picături de sânge ţâşniră de pe fruntea 


lui Lloyd ca stropii de transpiraţie. Şi de undeva se auzi un 
clopoțel de argint care bătea sfertul de oră. 

(„Scoateţi măştile, scoateţi măştile!”) 

— Vă rog să vă beţi băutura, domnule Torrance, spuse 
Lloyd încetişor. Aceasta nu este o problemă care să vă mai 
intereseze. Nu în acest moment. 

Îşi ridică din nou paharul, îl duse la buze şi ezită. Auzi 
pocnetul sec, oribil, din clipa când s-a rupt braţul lui Danny. 
Văzu bicicleta cum zbură strivită peste capota maşinii lui Al, 
zgâriind parbrizul. Văzu roata solitară prăbuşită în drum, 
cu spiţele răsucite îndreptate spre cer, ca nişte corzi de 
pian frânte. 

Îşi dădu brusc seama că încetase orice conversaţie în jur. 

Privi peste umăr. 'loţi îl priveau tăcuţi, aşteptând. 
Bărbatul de lângă femeia costumată în sarong îşi scosese 
capul de vulpoi şi Jack văzu că era Horace Derwent, cu 
părul blond decolorat căzându-i pe frunte în dezordine. Şi 
cei aşezaţi la bar îl priveau. Femeia de alături se uita la el 
concentrată, de parcă încerca să-şi focalizeze privirea. 
Rochia îi alunecase de pe un umăr şi, coborându-şi ochii, 
Jack văzu un sfârc foarte zbârcit la capătul unui sân fleşcăit. 
Privindu-i din nou chipul, îi trecu prin minte că s-ar fi putut 
ca aceasta să fi fost femeia din Camera 217, cea care 
încercase să-l sugrume pe Danny. De cealaltă parte, 
bărbatul în costum albastru intens scosese din buzunarul 
de la sacou un revolver de calibrul 32, cu mâner din sidef şi- 
| răsucea cu mişcări leneşe pe tejgheaua barului, ca un om 
care are de gând să joace la ruleta rusească. 

(„Vreau...”) 

Îşi dădu seama că vorbele nu vor să-i treacă printre 
coardele vocale îngheţate şi încercă încă o dată. 

— Vreau să-l văd pe director. Nu... nu cred că înţelege. 
Fiul meu nu este amestecat în povestea asta. El.. 

— Domnule Iorrance, zise Lloyd, vocea ieşindu-i cu o 
blândeţe oribilă prin chipul devastat de bube, îl veţi întâlni 
pe domnul director la momentul potrivit. De fapt, chiar 


dânsul s-a hotărât să vă facă agentul lui în această 
problemă. Acum vă rog să vă beţi paharul. 

— Bea băutura, răsunară vocile celorlalţi, ca un ecou. 

Ridică paharul cu o mână nesigură. Era gin curat. Privi în 
el şi avu senzaţia că se îneacă. 

Femeia de alături începu să cânte cu o voce albă, moartă: 

— Învârte, învârte... ţeava şi o să avem... o explozie de 
veselie... 

Lloyd începu şi el să cânte. Apoi bărbatul în costum 
albastru. Li se alătură şi omul-câine, bătând ritmul cu laba 
în masă. 

„Acum este momentul să învârtim ţeava...” 

Derwent intră şi el în cor. Avea o ţigară atârnând trufaş în 
colţul gurii. Braţul drept era petrecut peste umerii femeii în 
sarong şi îi mângâia sânul drept cu gesturi blânde şi 
absente. În timp ce cânta, îl urmărea pe omul-câine cu un 
fel de dispreţ amuzat. 

„... pentru că tot grupul... este... aici!” 

Jack duse paharul la buze şi îl isprăvi în trei înghiţituri 
mari, alcoolul rătăcindu-i prin gât ca un vagon într-un tunel, 
explodându-i în stomac, revenind cu o săritură spre creier, 
unde îl înşfăcă cu un ultim spasm. 

Când tremuratul încetă, se simţi bine. 

— Încă o dată, te rog, spuse şi împinse spre Lloyd paharul 
gol. 

— Da, domnule, zise Lloyd luând paharul. 

Lloyd arăta din nou perfect normal. Bărbatul cu ten 
măsliniu puse revolverul înapoi în buzunar. Femeia din 
dreapta cerceta din nou cocktailul din pahar. Sânul era 
complet dezvelit acum, sprijinit de tejgheaua îmbrăcată în 
piele a barului. Din gura ei flască ieşea un fel de văicăreală 
fără sens. 

Reîncepuse şi zumzetul conversaţiei. 

Al doilea pahar îi apăru în faţă. 

— Muchas gracias, Lloyd, zise, ridicându-l. 


— Întotdeauna este o plăcere pentru mine să vă servesc, 
domnule Torrance, zâmbi Lloyd. 

— Întotdeauna ai fost cel mai bun, Lloyd. 

— Vă mulţumesc, domnule. 

Bău mai încet de data aceasta, lăsând alcoolul să i se 
prelingă în jos pe gât, luând şi câteva alune ca să-i poarte 
noroc. 

Dar, cât ai clipi din ochi, termină şi paharul acesta şi 
comandă altul. Domnule Preşedinte, am întâlnit marţienii şi 
mă bucur să vă pot raporta că sunt prietenoşi. În timp ce 
Lloyd îi pregătea altă băutură, începu să se scotocească 
prin buzunare după o monedă pe care s-o introducă în 
tonomat. Se gândi din nou la Danny, dar chipul lui Danny 
era acum estompat şi nedesluşit într-un mod plăcut. Îi 
făcuse o dată rău lui Danny, dar asta se întâmplase înainte 
de a fi învăţat cum să ţină alcoolul în frâu. Zilele acelea erau 
de mult trecute. N-o să-i mai facă niciodată rău lui Danny. 

Pentru nimic în lume. 


44. Conversaţii la petrecere 


Dansa cu o femeie frumoasă. 

Nu avea nici cea mai vagă idee cât era ceasul, cât timp 
petrecuse în Salonul Colorado sau de cât timp se află aici, în 
sala de bal. Timpul încetase să mai conteze. 

Avea amintiri destul de neclare; îl ascultase pe un bărbat 
care fusese pe vremuri un comic vestit al radioului, apoi, o 
vedetă de varietăţi din copilăria televiziunii care a povestit 
o anecdotă foarte lungă şi foarte amuzantă despre un caz 
de incest între doi gemeni siamezi; o văzuse pe femeia în 
şalvari şi sutien cu strasuri executând un număr de 
striptease, cu mişcări încete şi lascive pe muzica de la 
tonomat (i se păruse că era vorba de tema muzicală a 
filmului The Stripper compusă de David Rose); traversase 
holul într-un grup de trei persoane, ceilalţi doi bărbaţi fiind 
îmbrăcaţi în costume de seară dinaintea anilor '20, cântând 
toţi trei ceva despre petecul tare din pantalonii lui Rosie 
O'Grady. Parcă îşi amintea că s-ar fi uitat afară prin uşile 
duble şi ar fi văzut lanternele japoneze care formau curbe 
graţioase, urmând panta şoselei şi a locului de parcare: 
străluceau în culori blânde, pastelate, ca nişte bijuterii în 
penumbră. Globul uriaş de sticlă de pe terasă era aprins şi 
insectele de noapte se izbeau de el, şi atunci o parte din 
fiinţa lui, probabil ultima scânteie mică de rațiune, tot 
încerca să-i explice că de fapt era ora şase într-o dimineaţă 
de decembrie. Dar timpul fusese anulat. 

(„Argumentele împotriva nebuniei dau greş, prăbuşindu- 
se cu un sunet moale, foşnitor, strat peste strat...”) 

Cine spusese asta? Vreun poet pe care îl citise în şcoală. 
Vreun poet-student, care acum vindea maşini de spălat în 
Wausau sau poliţe de asigurare în Indianapolis. Era poate 
un gând original? Nu conta. 

(„Noaptea este întunecoasă/ stelele sunt sus/ o şarlotă de 
vanilie/ pluteşte mutilată pe cer...”) 


Chicoti împotriva voinţei sale. 

— Ce-i aşa nostim, iubitule? 

Şi iată-l din nou aici, în sala de bal. Candelabrul era 
aprins şi în jurul lor se învârteau alte perechi, cu unii din 
parteneri costumaţi, alţii nu, pe muzica languroasă a unei 
orchestre postbelice - postbelice după care război? Puteai 
oare să ştii asta cu certitudine? 

Nu, sigur că nu. Avea o singură certitudine: dansa cu o 
femeie frumoasă. 

Era înaltă, avea părul castaniu-roşcat, era îmbrăcată într- 
o rochie strâmtă din satin alb şi dansa foarte aproape de el, 
cu sânii presaţi uşor şi dulce de pieptul lui. Mâna ei albă era 
strânsă în mâna lui. Purta o mască mică şi strălucitoare cu 
ochi de pisică, iar părul îi era pieptănat într-o parte, într-o 
cascadă moale şi lucitoare care părea să se reverse în valea 
formată de umerii lor care se atingeau. Deşi rochia era 
lungă, îi putea simţi din când în când coapsele atingându-i 
picioarele şi devenise din ce în ce mai sigur că pe dedesubt 
era goală şi pudrată, 

(„ca să-ţi simt mai bine erecţia, dragul meu”) 

iar el se comporta absolut normal. Dacă o jignea 
comportamentul lui, o ascundea bine; se cuibări chiar mai 
aproape de el. 

— Nu-i nimic nostim, iubito, spuse el şi chicoti din nou. 

— Îmi placi, şopti ea, şi el se gândi că parfumul ei îi 
aminteşte de crinii de pădure, tainici şi ascunşi în şanţuri 
acoperite cu muşchi verde, locuri unde lumina soarelui 
zăboveşte puţin şi unde umbrele sunt lungi. 

— Şi tu îmi placi. 

— Am putea să urcăm, dacă vrei. Ar trebui să fiu cu 
Harry, dar el nu o să observe niciodată că am dispărut. E 
prea ocupat să-şi bată joc de bietul Roger. 

Dansul se sfârşi. Se auziră câteva aplauze răzlețe şi apoi 
orchestra începu, aproape fără să facă pauză, Mood Indigo. 

Jack privi peste umărul ei dezgolit şi-l văzu pe Derwent 
lângă bufet. Cu el era fata îmbrăcată în sarong. În 


frapierele aliniate lângă masă se afla şampanie şi Derwent 
ţinea o sticlă înspumată în mână. Câţiva oameni se şi 
strânseseră, râzând, în jurul lui. În faţa lui Derwent şi a 
fetei în sarong, Roger zburda grotesc în patru labe, 
trăgându-şi coada vlăguită după el. Lătra. 

— Vorbeşte, băiete, vorbeşte! striga Harry Derwent. 

— Ham! Ham! răspunse Roger. 

Toţi aplaudară; se auziră fluierături. 

— Acum stai în două labe. În două labe, căţeluşule! 

Roger se ridică. Botul măştii era încremenit în rânjetul 
său etern. Prin găurile din dreptul ochilor se puteau vedea 
propriii ochi ai lui Roger, rostogolindu-se cu un fel de 
amuzament frenetic, asudat. Îşi întinse braţele, 
bălăngănind labele costumului. 

— Ham! Ham! 

Derwent aplecă sticla de şampanie, care se revărsă într-o 
Niagara înspumată deasupra măştii întoarse în sus. Roger 
sorbi precipitat, zgomotos şi toţi aplaudară din nou. Unele 
femei începură să ţipe de atâta râs. 

— Nu-i aşa că Harry e nebun? îl întrebă partenera sa 
apropiindu-se din nou de el. Toţi spun aşa. Bietul Roger, a 
petrecut un sfârşit de săptămână cu Harry în Cuba mai 
demult... o, acum câteva luni. De atunci îl urmează pe 
Harry peste tot dând din codiţă. 

Chicoti. Parfumul delicat de crini se împrăştie. 

— Dar sigur că Harry nu se încurcă cu fitecine... nu în 
treburi serioase... şi Roger e atât de necivilizat. Harry i-a 
spus că dacă o să vină la bal costumat în căţel drăguţ, s-ar 
putea să se răzgândească şi Roger e atât de prost, că... 

Dansul se sfârşi. Alte aplauze. Orchestra făcu o pauză. 

— Scuză-mă, iubitule, zise ea. E cineva pe care trebuie... 
Darla! Darla! fetiță dragă, unde te-ai ascuns? 

Îşi făcu loc prin mulţimea care bea şi se ghiftuia, iar el 
rămase să privească în urma ei ca un idiot, întrebându-se 
cum de ajunseseră să danseze împreună. Nu-şi amintea. 
Incidentele păreau a se întâmpla fără nicio legătură între 


ele. Mai întâi aici, apoi acolo, apoi pretutindeni. 1 se 
învârtea capul. Simţea miros de crini şi de fructe de 
ienupăr. Mai încolo, lângă bufet, Derwent ţinea acum un 
sandviş triunghiular deasupra capului lui Roger, 
îndemnându-l, spre amuzamentul general al privitorilor, să 
facă o tumbă. Masca de câine era întoarsă în sus. Marginile 
argintii ale costumului se mişcau ca nişte foale în ritmul 
respirației. Pe neaşteptate, Roger sări, băgându-şi capul în 
piept şi încercă să se rostogolească în aer. Dar săritura a 
fost prea scurtă, iar el prea epuizat; ateriză stângaci pe 
spate, lovindu-şi puternic capul de plăcile de gresie. Un 
geamăt cavernos ieşi prin masca de câine. 

Derwent dădu tonul aplauzelor. 

— Mai încearcă o dată, căţeluşule! Mai încearcă o dată! 

Spectatorii preluară incantaţia - „mai încearcă o dată, 
mai încearcă o dată” - iar Jack se îndepărtă clătinându-se şi 
simțindu-se cam rău. 

Aproape că se prăbuşi peste căruciorul împins de un 
bărbat cu frunte îngustă, îmbrăcat într-o haină albă de 
chelner. Piciorul i se lovi de raftul interior al căruciorului 
cromat; sticlele şi sifoanele zdrăngăniră melodios. 

— Îmi pare rău, spuse Jack cu o voce dogită. 

Avu dintr-o dată senzaţia de claustrofobie; voia să iasă 
afară, la aer. Voia ca hotelul Overlook să fie aşa cum fusese 
mai înainte... fără aceşti oaspeţi nedoriți. Rolul său nu era 
tratat cu respectul şi onorurile cuvenite, ca adevărat 
deschizător al drumului; era doar unul din cei zece mii de 
spectatori entuziaşti, un căţeluş care face tumbe şi stă în 
două labe la ordin. 

— Nu face nimic, spuse bărbatul cu haină albă de 
chelner. 

Tonul politicos, cuvintele pronunţate cu un corect accent 
britanic, păreau ireale, venind din partea unui individ cu 
figura de borfaş. 

— Doriţi ceva? 

— Un martini. 


În spatele lui, altă explozie de râsete; Roger urla pe 
melodia Home on the Range. Cineva îl acompania la pianul 
Steinway. 

— Poftiţi. 

Paharul rece îi fusese pus în mână. Jack bău cu 
recunoştinţă, simțind cum alcoolul loveşte şi spulberă 
primele atacuri ale trezirii din beţie. 

— Vă simţiţi bine, domnule? 

— Minunat. 

— Mulţumesc, domnule. 

Căruciorul porni mai departe. 

Pe neaşteptate, Jack întinse mâna şi-l bătu pe umăr. 

— Da, domnule? 

— Scuză-mă, dar... cum te cheamă? 

Pe chipul celuilalt nu se citi nici cea mai mică surpriză. 

— Grady, domnule. Delbert Grady. 

— Dar tu... vreau să zic... 

Chelnerul îl privea politicos. Jack încercă din nou, deşi 
gura îi era mucegăită de alcool şi irealitate; fiecare vorbă i 
se părea voluminoasă ca un cub de gheaţă. 

— N-ai fost pe vremuri îngrijitor aici? Când... când... 

Dar nu putu să-şi termine propoziţia. Nu putea să 
rostească cuvintele. 

— Nu, domnule. Nu cred. 

— Dar soţia ta... fiicele tale... 

— Soţia mea ajută la bucătărie, domnule. Fetele dorm, 
desigur. Este prea târziu pentru ele. 

— Tu ai fost îngrijitor! Tu... o, spune-o o dată! Tu le-ai 
omorât. 

Chipul lui Grady îşi păstră mai departe expresia 
politicoasă, fără să trădeze nicio emoție. 

— Nu-mi amintesc să fi făcut aşa ceva, domnule. 

Paharul era gol. Grady îl desprinse cu uşurinţă dintre 
degetele ascultătoare ale lui Jack şi începu să-i pregătească 
altă băutură. Pe cărucior se afla şi un castron mic din 
plastic alb plin cu măsline. Fără vreun motiv anume, acestea 


îi amintiră lui Jack de nişte minuscule capete retezate. Cu 
îndemânare, Grady trecu o scobitoare printr-o măslină, o 
puse în pahar şi i-l întinse lui Jack. 

— Dartu... 

— Dumneavoastră sunteţi îngrijitorul, domnule, spuse 
Grady pe un ton amabil. Întotdeauna aţi fost îngrijitor. Ar 
trebui să ştiu asta domnule. Am lucrat întotdeauna aici. 
Acelaşi director ne-a angajat pe amândoi în acelaşi timp. În 
regulă, domnule? 

Jack bău cu lăcomie din pahar. I se învârtea capul. 

— Domnul Ullman... 

— Nu cunosc pe nimeni cu acest nume, domnule. 

— Dar el... 

— Directorul, spuse Grady. Hotelul, domnule. Cu 
siguranţă că vă daţi seama cine v-a angajat, domnule. 

— Nu, spuse el pe un ton înfundat. Nu, eu... 

— Cred ca trebuie să aveţi grijă de fiul dumneavoastră pe 
mai departe, domnule Torrance. Înţelege totul, deşi nu v-a 
luminat şi pe dumneavoastră. Asta a fost destul de 
necugetat din partea lui, dacă îmi permiteţi să fiu atât de 
îndrăzneţ, domnule. De fapt, v-a înfruntat de fiecare dată, 
nu-i aşa? Şi nu are nici şase ani. 

— Da, spuse Jack. Da, m-a înfruntat. 

Un alt val de râsete se ridică în spatele lor. 

— Este nevoie să i se aplice o corecție, nu vă supăraţi că 
îndrăznesc să v-o spun. Trebuie să stea cineva cu el şi poate 
că e nevoie chiar de ceva mai mult. Propriile mele fete, 
domnule, aveau o părere proastă despre Overlook la 
început. De fapt, una dintre ele a furat o cutie cu chibrituri 
şi a încercat să-i dea foc. Le-am aplicat o corecție. Le-am 
aplicat o corecție foarte aspră. Şi când soţia mea a încercat 
să mă împiedice să-mi fac datoria, i-am aplicat şi ei o 
corecție. 

Îi aruncă lui Jack un zâmbet amabil, lipsit de sens. 

— Este o realitate tristă faptul că femeile numai rareori 
înţeleg responsabilităţile pe care le are un tată faţă de 


copiii săi. Soții şi taţii au anumite responsabilităţi, nu-i aşa, 
domnule? 

— Da, spuse Jack. 

— Ele nu iubeau hotelul Overlook aşa cum îl iubesc eu, 
zise Grady, începând să-i pregătească altă băutură. 

Bule argintii se ridicară în sticla de gin. 

— Aşa cum nu-l iubesc nici fiul şi nici soţia 
dumneavoastră...... Nu în acest moment, în orice caz. Dar 
vor ajunge să-l iubească. Trebuie să le arătaţi că au pornit 
pe căi greşite, domnule Torrance. Sunteţi de acord? 

— Da, suni. 

Înţelegea acum. Se purtase prea îngăduitor cu ei. Soții şi 
taţii aveau, într-adevăr, anumite responsabilităţi. Tata Ştie 
Cel Mai Bine. 

Ei nu puteau să înţeleagă. Asta nu era o crimă, dar ei nu 
înțelegeau dinadins. El nu era, în mod obişnuit, un om 
aspru. Dar credea în pedeapsă. Şi dacă soţia şi fiul său s-au 
împotrivit dinadins dorințelor lui, lucrurilor despre care el 
ştia că sunt cele mai bune pentru ei, atunci, nu avea el oare 
o anumită obligaţie? 

— Un copil nerecunoscător este mai veninos decât 
dintele şarpelui, spuse Grady, înmânându-i paharul. Cred că 
directorul va putea să vă aducă fiul pe linia de plutire. Şi va 
urma, la scurt timp, şi soţia dumneavoastră. Sunteţi de 
acord, domnule? 

Dintr-o dată, se simţi cuprins de nesiguranţă. 

— Eu... dar... dacă ar pleca pur şi simplu... vreau să spun 
că, de fapt, pe mine mă vrea directorul, nu? Aşa trebuie să 
fie. Pentru că... 

Pentru că ce? Ar trebui să ştie, dar, dintr-o dată, nu mai 
ştie nimic. O, cum îi mai înota bietul creier. 

— Câine rău! spunea tare Derwent, acoperind hohotele 
de râs. Eşti un câine rău dacă faci pipi pe covor. 

— Sigur că ştiţi, zise Grady confidenţial, aplecându-se 
peste cărucior. Fiul dumneavoastră încearcă să aducă aici 
pe cineva din afară. Fiul dumneavoastră are un talent uriaş, 


talent pe care directorul l-ar putea folosi pentru a 
îmbunătăţi pe mai departe hotelul Overlook, pentru a-l 
îmbogăţi... să spunem. Numai că fiul dumneavoastră 
încearcă să-şi folosească chiar acest talent împotriva 
noastră. Este rău intenţionat, domnule lorrance. Rău 
intenţionat, domnule. 

— Cineva din afară? întrebă prosteşte Jack. 

Grady aprobă din cap. 

— Cine? 

— O cioară, spuse Grady. Un bucătar negrotei. 

— Hallorann? 

— Cred că acesta este numele lui, domnule, da. 

În urma altei explozii de râsete în spatele lor, Roger 
încercă să protesteze pe un ton scâncit. 

— Da! Da! Da! începu Derwent să scandeze. 

Cei din jur i se alăturară, dar înainte ca Jack să poată 
auzi ce voiau să-l pună pe Roger să facă, orchestra începu 
să cânte din nou: piesa era Tuxedo Junction, cu mult solo de 
saxofon melancolic, dar fără prea mult suflet. 

(„Suflet? Sufletul nici măcar nu a fost inventat încă, sau a 
fost?”) 

(„O cioară... un bucătar negrotei”.) 

Deschise gura să vorbească, fără să ştie ce cuvinte va 
rosti. lată ce spuse: 

— Mi s-a povestit că nu ai absolvit liceul. Dar nu vorbeşti 
ca o persoană fără educaţie. 

— Este adevărat că am părăsit foarte de timpuriu 
sistemul educaţional organizat, domnule. Dar directorul are 
grijă de angajaţii săi. Il se pare că prezintă avantaje. 
Educaţia prezintă întotdeauna avantaje, nu sunteţi de 
acord, domnule? 

— Ba da, spuse Jack buimăcit. 

— De exemplu, dumneavoastră arătaţi un interes 
deosebit în a afla mai multe despre hotelul Overilook. 
Aceasta este o atitudine foarte înţeleaptă din partea 
dumneavoastră, domnule. Foarte nobilă. La subsol a fost 


lăsat un anumit album anume ca să-l găsiţi 
dumneavoastră... 

— Cine l-a lăsat? întrebă Jack nerăbdător. 

— Directorul, desigur. Există şi alte materiale care vă pot 
fi puse la dispoziţie dacă doriţi. 

— Doresc. Foarte mult. 

Încercă să-şi controleze neastâmpărul din voce, dar dădu 
greş într-un mod jalnic. 

— Sunteţi un cărturar adevărat, spuse Grady. Urmăriţi 
subiectul până la sfârşit. Epuizaţi toate sursele. 

Îşi aplecă fruntea îngustă şi încercă să şteargă de pe 
poalele jachetei albe de chelner o pată de murdărie care 
era invizibilă pentru Jack. 

— Şi generozitatea directorului nu cunoaşte limite, 
continuă Grady. Absolut deloc. Priviţi-mă, un elev ratat, 
exmatriculat în clasa a zecea. Gândiţi-vă cât de sus puteţi 
avansa dumneavoastră înşivă în structura organizatorică a 
hotelului Overlook. Poate... în timp... veţi ajunge chiar în 
vârf. 

— Într-adevăr? şopti Jack. 

— Dar asta o s-o hotărască fiul dumneavoastră, nu? îl 
întrebă Grady ridicând sprâncenele. Gestul acesta delicat 
păru destul de nefiresc pentru nişte sprâncene stufoase şi 
întrucâtva sălbatice. 

— Danny? se încruntă Jack. Nu, sigur că nu. Nu voi 
permite fiului meu să ia hotărâri referitoare la cariera mea. 
În niciun caz. Drept cine mă iei? 

— Un om adevărat, spuse cu căldură Grady. Poate că m- 
am exprimat greşit, domnule. Haideţi să spunem că viitorul 
dumneavoastră aici depinde de modul în care vă hotărâți să 
trataţi temperamentul voluntar şi încăpățânat al fiului 
dumneavoastră. 

— Eu iau hotărârile, şopti Jack. 

— Dar trebuie să vă ocupați de el. 

— O voi face. 

— Cu fermitate. 


— Aşa va fi. 

— Un om care nu este în stare să-şi ţină în frâu familia 
prezintă foarte puţin interes pentru directorul nostru. De la 
un om care nu poate controla comportamentul propriei soţii 
şi al propriului fiu cu greu putem aştepta să se conducă pe 
sine însuşi, ca să nu mai vorbim de faptul că nu ar fi capabil 
să-şi asume o poziţie responsabilă într-o operaţie de 
asemenea amploare. El... 

— Am Zis că o să mă ocup de el! strigă dintr-o dată Jack, 
înfuriat. 

Tuxedo Junction tocmai se isprăvise, dar nu-i urmă nicio 
altă melodie. Strigătul său se potrivi perfect în această 
pauză şi tot zumzetul de conversaţie încetă brusc în spate. 
Îşi simţi pielea încinsă. Avea ideea fixă că toţi se holbează la 
el. Au terminat cu Roger şi acum vor începe cu el. Fă 
tumbe. Stai în două labe. Fă pe mortul. Dacă te joci cinstit 
cu noi, ne vom juca şi noi cinstit cu tine. Poziţie 
responsabilă. Voiau ca el să-şi sacrifice fiul. 

(„... De atunci îl urmează pe Harry peste tot dând din 
codiţă...”) 

(... Fă o tumbă. Fă pe mortul. Pedepseşte-ţi fiul.”) 

— Pe aici, domnule, tocmai spunea Grady. E ceva care v- 
ar putea interesa. 

Conversaţia se reluase, ridicându-se şi coborând în 
propriul său ritm, ţesându-se printre acordurile orchestrei 
care interpreta acum o variantă swing a melodiei Ticket to 
Ride a lui Lennon şi McCartney. 

(„Se aude mult mai bine de la megafoanele magazinului 
universal.”) 

Chicoti prosteşte. Îşi privi mâna stângă şi descoperi în ea 
un alt pahar, pe jumătate plin. Îl goli dintr-o înghiţitură. 

Acum se afla în faţa şemineului, iar căldura butucilor 
aprinşi în vatră îi încălzea picioarele. 

(„foc?... în august?... da... şi nu... toate timpurile s-au 
condensat într-unul singur.”) 


Era acolo un ceas sub un clopot de sticlă, străjuit de doi 
elefanţi sculptați în fildeş. Limbile arătau că mai era un 
minut până la miezul nopţii. Îl privi cu ochi împăienjeniţi. 
Asta voia Grady să-i arate? Se întoarse să-l întrebe, dar 
Grady dispăruse. 

La jumătatea melodiei, orchestra explodă într-un solo de 
baterie. 

— A sosit ceasul! declară Derwent. Miezul nopţii! 
Scoateţi măştile! Scoateţi măştile! 

Încercă să se întoarcă iar ca să vadă ce chipuri celebre se 
ascundeau sub strălucire, culori şi măşti, dar era împietrit, 
incapabil să-şi ia ochii de la ceas. Limbile se uniră, 
îndreptate spre tavan. 

— Scoateţi măştile! Scoateţi măştile! se intona mai 
departe. 

Ceasul începu să bată cu acorduri delicate. Două figurine 
avansară pe banda metalică din faţa cadranului din stânga 
şi din dreapta. Jack le urmări fascinat, uitând de măşti. 
Mecanismul zbârnâi. Rotiţele se învârtiră şi se angrenară. 
Alama străluci blând. Rotiţa balansier se legăna cu precizie 
de la stânga la dreapta. 

Una din cele două figurine reprezenta un bărbat aşezat 
pe vârfuri, ţinând în mână ceva care semăna cu o bâtă 
miniaturizată. Cealaltă era un băieţel cu o tichie de măgar 
pe cap. Cifrele de pe cadran sclipeau, fantastic de minuţios 
lucrate. Pe partea din faţă a tichiei de măgar pe care o 
purta băiatul se putea citi cuvântul NĂTĂRĂU. 

Cele două figurine alunecară pe capetele axului de oţel. 
De undeva se auzeau sunând acordurile unui vals de 
Strauss. Prin cap, în ritmul melodiei, începură să i se 
rostogolească cuvintele stupide ale unei reclame: 
„Cumpăraţi hrană pentru câine, ham-ham, ham-ham, 
Cumpăraţi hrană pentru câine...” 

Ciocanul din oţel pe care îl ţinea în mâini tăticul din 
ceasornic căzu asupra capului băiatului. Fiul din ceasornic 
se prăbuşi în genunchi. Ciocanul se ridică şi cobori, se 


ridică şi coborî. Mâinile întinse ale băiatului care încerca să 
protesteze începură să tremure. Băiatul căzu întins cu faţa 
în jos. Şi ciocanul încă se mai ridica şi cobora în ritmul cald 
şi argintiu al melodiei lui Strauss, şi parcă reuşea să vadă 
chipul bărbatului, schimonosit şi încruntat, reuşea aproape 
să vadă gura tăticului din ceasornic cum se deschidea şi se 
închidea în timp ce ocăra forma inconştientă, zdrobită, a 
fiului. 

O picătură roşie apăru pe suprafaţa interioară a 
clopotului de sticlă. 

Îi urmă o alta. Alte două se întinseră alături. 

Acum lichidul roşu era împroşcat ca stropii unei 
dezgustătoare ploi torențiale, izbindu-se de pereţii 
clopotului de sticlă şi prelingându-se pe ei, acoperind scena 
dinăuntru. Presărate prin cortina stacojie erau fragmente 
minuscule de ţesut cenuşiu, bucățele de oase şi creier. 
Totuşi, mai putea vedea ciocanul ridicându-se şi coborând, 
în timp ce mecanismul continua să funcţioneze, iar dinţii 
rotiţelor continuau să se angreneze în această maşinărie 
perfidă. 

— Scoateţi măştile! Scoateţi măştile! zbiera Derwent în 
spate şi de undeva se auzea un câine urlând în tonalități 
omeneşti. 

(„Dar ceasul nu poate să sângereze ceasul nu poate să 
sângereze”) 

Tot clopotul era acoperit cu sânge; vedea acum fire de 
păr năclăite, dar nimic altceva, mulţumită lui Dumnezeu nu 
mai putea vedea nimic altceva, dar încă avea senzaţia că i 
se va face rău, pentru că mai auzea loviturile de ciocan, le 
putea auzi prin sticlă la fel de clar cum auzea acordurile 
valsului Dunărea Albastră. Însă sunetele acestea nu mai 
erau zgomotele mecanice făcute de un ciocan mecanic care 
loveşte un cap mecanic, ci bufniturile moi şi înfundate 
făcute de un ciocan adevărat care taie aerul şi loveşte cu 
putere o ruină spongioasă, murdară. O ruină care odată 
fusese... 


— SCOATEŢI MĂŞTILE! 

(„... Moartea cea Roşie îşi rotea coasa deasupra 
tuturor!”) 

Cu un strigăt dureros, pe care nu şi l-a putut stăpâni, se 
îndepărtă de ceas, cu mâinile întinse, cu picioarele 
împleticindu-i-se ca nişte butuci, în timp ce-i implora să 
înceteze, să-l ia pe el, să-l ia pe Danny şi pe Wendy, să ia 
întreaga lume, dacă vor, numai să înceteze şi să-i lase un 
strop de judecată, o rază de lumină. 

Sala de bal era goală. 

Scaunele erau întoarse cu picioarele în sus pe mesele 
acoperite cu învelitoare din plastic. Covorul cel roşu cu 
broderie aurie era din nou întins, protejând parchetul 
lăcuit. Locul orchestrei era pustiu, cu excepţia suportului 
pentru microfon şi a unei chitări prăfuite, fără corzi, 
sprijinită de perete. Prin ferestrele înalte pătrundea încet o 
lumină de dimineaţă rece, o lumină de iarnă. 

Capul i se mai învârtea, încă se mai simţea beat, iar când 
privi spre poliţa şemineului, văzu că îi dispăruse şi paharul. 
Acolo nu mai erau decât elefanții din fildeş... şi ceasul. 

Se duse poticnindu-se înapoi, prin holul rece şi întunecat 
şi prin restaurant. Se împiedică de piciorul unei mese şi 
căzu, răsturnând şi masa cu zgomot asurzitor. Îşi lovi nasul 
de duşumea şi începu să sângereze. Se ridică, trăgând 
înapoi pe nas sângele şi ştergându-se cu dosul palmei. 
Traversă parterul spre Salonul Colorado şi izbi cu putere 
uşile batante atunci când intră, făcându-le să se lovească de 
perete. 

Locul era la fel de pustiu... Dar barul era complet 
aprovizionat. Dumnezeu fie lăudat! Sticlă şi argint, etichete 
de toate felurile sclipeau cald în semiobscuritate. 

Odată, îşi aminti, cu foarte mult timp în urmă, se înfuriase 
rău pentru că nu existau oglinzi deasupra barului. Acum îi 
părea bine. Dacă ar fi existat, ar fi văzut în ele un beţiv care 
n-a mai rezistat să stea pe uscat: nebărbierit, nas 
însângerat, cămaşă ieşită din pantaloni, păr în dezordine. 


(„Aşa se întâmplă când îţi bagi toată mâna în cuibul cu 
viespi.”) 

Dintr-odată îl cuprinse un sentiment dureros şi total de 
singurătate. Urlă, împins de această nefericire neaşteptată 
şi îşi dori sincer să moară. Soţia şi fiul său se aflau la etaj, 
cu uşa zăvorâtă de frica lui. Ceilalţi plecaseră cu toţii. 
Petrecerea se terminase. 

Se aplecă, apucându-se cu mâinile de marginea barului. 

— Lloyd, unde pizda mă-tii eşti? strigă. 

Niciun răspuns. În această 

(„celulă”) 

cameră bine capitonată, cuvintele nici măcar nu stârneau 
vreun ecou care să-i dea iluzia că nu este singur. 

— Grady! 

Niciun răspuns. Numai sticlele, dându-i onorul. 

(„Fă o tumbă. Fă pe mortul. Aport. Fă pe mortul. Stai în 
două labe. Fă pe mortul.”) 

— N-are importanţă. O s-o fac eu singur. 

Îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi înainte, lovindu-şi cu un 
sunet înăbuşit capul de podea. Se ridică, chinuit, în patru 
labe, cu pupilele mişcându-i-se dezordonat dintr-un colţ în 
celălalt al ochilor, cu bolboroseli nedesluşite ieşindu-i din 
gură. Apoi căzu la loc, într-o rână, şi începu să sforăie 
răguşit. 

Afară vântul şuiera mai tare prin cortina tot mai groasă 
de ninsoare. Era 8.36 dimineaţa. 


45. Aeroportul Stapleton, Denver 


La ora 8.31 a.m., o femeie din cursa 196 a companiei 
TWA a izbucnit în lacrimi şi a început să-şi trâmbiţeze pe 
tonuri stridente propria-i părere, care probabil că era 
împărtăşită şi de numeroşi pasageri (ba chiar şi de unii 
membri ai echipajului), părere conform căreia avionul ar fi 
urmat să se prăbuşească. 

Femeia cu figura ascuţită de lângă Hallorann îşi ridică 
ochii din carte şi dădu un scurt diagnostic: 

— 'Ţicnită. 

Şi apoi reluă lectura. Băuse două pahare cu tărie în 
timpul zborului, care nu păreau a o fi înmuiat deloc. 

— O să se prăbuşească! ţipa femeia cât o ţinea gura. Ştiu 
că aşa o să se întâmple! 

Una din stewardese se precipită în direcţia ei şi se aşeză 
pe vine lângă ea. Hallorann se gândi că numai stewardesele 
şi gospodinele foarte tinere se pot aşeza pe vine cu 
oarecare graţie; acesta era un talent rar şi minunat. Analiză 
problema în timp ce stewardesa îi vorbea cu voce scăzută şi 
mângâietoare femeii cuprinse de isterie, liniştind-o încetul 
cu încetul. 

Hallorann nu ştia cum se simțeau ceilalţi călători din 
cursa 196, dar el personal era atât de speriat, încât îl 
apucase o durere cumplită de burtă. Pe fereastră nu se 
vedea nimic altceva decât o cortină albă, învolburată. 
Avionul se legăna, provocându-i o stare puternică de 
greață, lovit de rafale de vânt, care păreau a veni din toate 
direcţiile. Motoarele se învârteau cu turație maximă, 
încercând să facă faţă furtunii şi, drept rezultat, podeaua 
vibra sub picioarele pasagerilor. Din spate, din clasa turist, 
se auzeau gemete, o friptură fusese trimisă înapoi din 
stomac într-o pungă pentru rău de aer şi un bărbat din faţa 
lui Hallorann vomitase peste ziarul pe care încerca să-l 


citească, cerându-şi apoi scuze, cu un rânjet stingherit, de 
la stewardesa care îl ajutase să curețe murdăria. 

— Nu face nimic, îi linişti ea. Asta este şi părerea mea 
despre acest ziar. 

Hallorann călătorise suficient de mult cu avionul ca să 
bănuiască ce se întâmplase. Zburaseră aproape tot drumul 
cu vânt puternic în faţă, vremea deasupra oraşului Denver 
se înrăutăţise brusc şi pe neaşteptate şi acum era prea 
târziu să se îndrepte spre alt aeroport, unde vremea era 
ceva mai bună. Picioare, nu mă abandonaţi tocmai acum. 

(„Măi băâieţaşule, ăsta e un atac blestemat de cavalerie.”) 

Se părea că stewardesa reuşise să domolească criza de 
nervi a femeii. Aceasta îşi sufla acum nasul cu zgomot într-o 
batistă din dantelă şi încetase să mai facă publice părerile 
ei despre un eventual final dramatic al zborului. 
Stewardesa o bătu uşor pe umăr şi se ridică în picioare 
chiar în clipa în care Boeingul făcu cea mai spectaculoasă 
tumbă de până atunci. Stewardesa se împiedică şi ateriză în 
braţele bărbatului care vomitase în ziar, expunând privirilor 
celor interesaţi (dacă mai exista aşa ceva) o coapsă 
desăvârşită, îmbrăcată într-un ciorap fin. Bărbatul clipi, luat 
prin surprindere, apoi o bătu cu amabilitate pe umăr. 
Stewardesa îi răspunse cu un surâs, dar lui Hallorann i se 
păru că tensiunea pe care o simțeau cu toţii începuse să 
capete forme vizibile. Avuseseră parte de o călătorie a 
dracului de proastă. 

Se auzi un clinchet şi reapăru semnul care interzicea 
fumatul. 

„Vă vorbeşte comandantul”, îi informă o voce blândă, cu 
un uşor accent sudic, „Suntem gata să începem coborârea 
pe Aeroportul Internaţional Stapleton. A fost un zbor agitat, 
pentru care ne cerem scuze. S-ar putea ca şi aterizarea să 
fie destul de dură, dar nu prevedem dificultăţi majore. Vă 
rugăm să vă prindeţi centurile de siguranţă şi să nu fumaţi 
şi sperăm că vă veţi simţi bine la Denver. Sperăm, de 
asemenea...” 


O altă rafală puternică de vânt zgudui avionul, care apoi 
cobori într-un gol de aer, dând tuturor senzaţia că se află 
într-un ascensor care se prăbuşeşte. Stomacul lui Hallorann 
începu un dans marinăresc care-i umplu gura cu salivă. 
Câţiva pasageri - nu numai femei - ţipară. 

„... că ne vom reîntâlni cât de curând în altă cursă a 
companiei IWA.” 

— Să fiu al dracului dacă îi mai calc vreodată pragul, 
spuse cineva în spate. 

— Ce prostie, remarcă femeia cu figură ascuţită de lângă 
Hallorann, punând semnul în carte şi închizând-o când 
avionul îşi începu coborârea. 

— Când cineva a văzut ororile unui război murdar... aşa 
ca dumneavoastră... sau a simţit imoralitatea degradantă a 
intervențiilor CIA în numele diplomaţiei dolarului... aşa ca 
mine... o aterizare mai dură devine nesemnificativă. Am 
dreptate, domnule Hallorann? 

— Absolută, doamnă, spuse el şi privi întunecat pe 
fereastră la ninsoarea sălbatică. 

— Şi cum reacţionează plăcuţa dumneavoastră de metal 
la toate aceste intemperii, dacă îmi permiteţi să vă întreb? 

— A, capul nu are nimic, răspunse Hallorann. Stomacul 
mi-e puţin tulburat. 

— E o ruşine. 

Îşi redeschise cartea. 

În timp ce coborau prin norii impenetrabili, burduşiţi cu 
zăpadă, Hallorann îşi aduse aminte de un accident petrecut 
cu câţiva ani în urmă pe Aeroportul Logan din Boston. 
Condiţiile meteorologice fuseseră cumva asemănătoare, 
numai că vizibilitatea fusese redusă la zero de ceaţă şi nu 
de ninsoare. Avionul îşi prinsese trenul de aterizare de 
pragul pistei. Ceea ce rămăsese din cei optzeci şi nouă de 
oameni de la bord nu se deosebea prea mult de un pachet 
de carne tocată. 

Nu i-ar fi păsat atât de mult dacă ar fi fost vorba numai 
de el. Rămăsese destul de singur, iar la înmormântarea lui 


ar fi venit mai ales foşti colegi de muncă şi ticălosul ăla 
bătrân de Masterton, care, cel puţin, ar bea în amintirea lui. 
Dar băiatul... băiatul depindea de el. Probabil că el 
reprezenta singurul sprijin pe care îl putea aştepta copilul 
şi, mai ales, nu i-a plăcut deloc felul în care fusese întrerupt 
ultimul mesaj al lui Danny. Se tot gândea la tufele în formă 
de animale care parcă se mişcaseră... 

O mână albă şi fină o acoperi pe a sa. 

Femeia cu chipul ascuţit îşi scosese ochelarii. Fără «ei, 
trăsăturile îi erau mult mai puţin aspre. 

— Totul o să fie bine, spuse ea. 

Hallorann se forţă să zâmbească şi aprobă din cap. 

Aşa cum fuseseră anunţaţi, avionul ateriză dur, luând 
contact cu solul cu atâta forţă, încât toate revistele căzură 
din stativul din faţa cabinei, iar tăvile de plastic se 
prăbuşiră într-o cascadă, ca nişte cărţi de joc 
supradimensionate. Nu ţipa nimeni, dar Hallorann auzi 
danturi care se încleştară violent cu sunet de castaniete. 

Apoi motoarele începură să urle şi mai puternic, în timp 
ce se acționau frânele şi, pe măsură ce volumul lor scădea 
în intensitate, se auzi din nou vocea blândă cu accent sudic, 
a pilotului, tremurătoare însă, de data aceasta: 

„Doamnelor şi domnilor, am aterizat pe Aeroportul 
Stapleton. Vă rog să rămâneţi la locurile dumneavoastră 
până când avionul se va opri. Vă mulţumesc.” 

Femeia de lângă Hallorann îşi închise cartea şi scoase un 
oftat prelung: 

— Vom trăi ca să mai luptăm încă o zi, domnule 
Hallorann. 

— Doamnă, încă n-am terminat-o pe asta. 

— Adevărat. Aşa e. Haideţi să bem ceva la bar. 

— Mi-ar face plăcere, dar am o întâlnire. 

— Urgentă? 

— Foarte urgentă, spuse grav Hallorann. 

— Sper că este vorba de ceva care va aduce o 
îmbunătăţire cât de mică situaţiei generale. 


— Şi eu sper, zise Hallorann şi zâmbi. 
Ea îi răspunse tot cu un zâmbet, ceea ce o făcu să 
întinerească cu zece ani. 


Pentru că nu avea decât sacul mic de voiaj, Hallorann o 
luă înaintea mulţimii la ieşire. Prin ferestrele fumurii se 
putea vedea zăpada căzând neîntrerupt. Rafalele puternice 
de vânt o spulberau în nori albi, iar oamenii din faţa 
aeroportului de-abia dacă reuşeau să-i ţină piept. Unui 
bărbat îi zbură pălăria din cap iar Hallorann îl compătimi, 
urmărind-o cum se roteşte în cercuri largi, splendide, în 
văzduh. Bărbatul privi cu jale după ea, iar Hallorann gândi: 

(„Hai, omule, asta-i situaţia. Chifteaua ta o să aterizeze 
tocmai în Arizona.”) 

Gândului acesta îi urmă un altul: 

(„Dacă vremea e atât de rea în Denver, cum o fi oare la 
vest de Boulder?”) 

Poate că era mai bine să nu se gândească la asta. 

— Cu ce vă pot ajuta, domnule? îl întrebă o fată 
îmbrăcată în uniforma galbenă a companiei Hertz. 

— Mă puteţi ajuta numai dacă aveţi o maşină, răspunse el 
cu un zâmbet larg. 

Pentru o taxă mai mare decât taxele obişnuite, a reuşit să 
obţină o maşină mai mare decât maşinile obişnuite, un 
Buick Electra, negru cu argintiu. Era mai preocupat de 
drumurile sinuoase de pe coasta muntelui decât de aspect; 
va trebui totuşi să se oprească undeva pe drum şi să-şi pună 
lanţurile. Nu va ajunge prea departe fără ele. 

— Care este situaţia? o întrebă, în timp ce fata îi înmâna 
formularul de închiriere pentru a-l semna. 

— Se spune că este cea mai rea furtună din 1969 
încoace, îi răspunse ea cu vioiciune. Mergeţi departe, 
domnule? 

— Mai departe decât mi-aş dori. 

— Dacă doriţi, domnule pot da telefon staţiei de benzină 
a firmei 'Texaco. E la intersecţia drumului naţional 270. O să 


vă pună ei lanţurile. 

— Asta ar fi o mare binecuvântare, draga mea. 

Funcţionara ridică receptorul şi luă legătura cu staţia 
Texaco. 

— Vă aşteaptă. 

— Mulţumesc din suflet. 

Părăsind biroul firmei Hertz, o văzu pe femeia cu chipul 
ascuţit stând la coada formată în faţa caruselului cu bagaje. 
Îşi citea mai departe cartea, netulburată de lumea din jur. 
Hallorann îi făcu cu ochiul când trecu pe lângă ea. Îşi ridică 
privirea din carte, îi zâmbi şi făcu semnul păcii. 

(„străluceşte”) 

Îşi ridică, surâzând, gulerul hainei şi mută sacul de voiaj 
în cealaltă mână. 

Strălucea foarte puţin, dar asta îl făcu să se simtă mai 
bine. Îi părea rău acum că îi spusese istorioara aia dubioasă 
cu plăcuţa de metal din cap. Îi dori în gând numai bine şi, în 
timp ce ieşea în vântul şi ninsoarea lugubră, îşi dădu seama 
că şi ea îi doreşte acelaşi lucru. 


Preţul plătit pentru punerea lanțurilor a fost destul de 
mic, însă Hallorann i-a strecurat mecanicului din garaj o 
bancnotă de zece dolari ca să-l ia peste rând. Aşa că la zece 
şi un sfert se afla pe şosea, cu ştergătoarele fâsâind pe 
parbriz şi cu lanţurile zornăind cu o monotonie afonă pe 
roţile mari ale Buickului! 

La bifurcaţie era nenorocire. Chiar şi cu lanţurile puse la 
roţi nu putea depăşi treizeci de mile pe oră. Erau maşini 
care ieşiseră de pe autostradă şi se împotmoliseră în 
unghiuri de-a dreptul imposibile, şi au fost porţiuni în care 
coloana de maşini s-a deplasat cu iuţeala melcului, roţile de 
vară ale maşinilor învârtindu-se în van prin pulberea 
răscolită de vânt. Era prima furtună serioasă din anotimp 
aici, în ţinuturile de jos (dacă puteai să numeşti „ţinuturi de 
jos” o regiune aflată la aproape două mii de metri deasupra 
nivelului mării), şi era o minune. Mulţi dintre automobilişti 


fuseseră prinşi nepregătiţi, lucru destul de obişnuit, dar 
Hallorann se pomeni că-i înjura în timp ce îi depăşea încet, 
holbându-se în oglinda acoperită aproape în întregime 
acum cu zăpadă, ca să se asigure că nu venea nimic 

(„Năpustindu-se prin zăpadă...”)i8+ 

pe banda din stânga, ca să-i facă terci fundul cel negru. 

Ghinionul îl aştepta şi la intrarea pe drumul naţional 36. 
Drumul acesta, cu bifurcația Denver-Boulder, se îndreaptă 
de asemenea spre Estes Park, unde se întâlneşte cu drumul 
naţional 7. Acesta, la rândul lui, cunoscut fiind sub numele 
de Şoseaua Muntoasă, trece prin Sidewinder, apoi pe lângă 
hotelul Overilook şi, în cele din urmă, coboară serpentinele 
pantei vestice şi se opreşte în Utah. 

Intrarea pe autostradă fusese blocată de un camion care 
se răsturnase. În jurul lui fuseseră puse lumini de 
semnalizare care licăreau ca luminile de pe tortul unui copil 
cretin. 

Opri maşina şi cobori fereastra. Un poliţist, cu o căciulă 
rusească de blană înfundată până la urechi, îi arătă cu 
mâna înmănuşată fluxul de automobile care se deplasau 
spre nord. 

— Nu puteţi ajunge pe aici! zbieră ameninţător spre 
Hallorann, încercând să acopere urletul vântului. Coborâţi, 
mergeţi pe drumul 91 şi faceţi legătura cu 36 la 
Broomfield! 

— Cred că pot să depăşesc prin stânga! strigă Hallorann. 
Altfel ar însemna să ocolesc douăzeci de mile, ce tot aiurezi! 

— O să-ţi trag una de-o să-ţi aiureze capul ăla tembel! 
zbieră din nou polițistul. Drumul ăsta e închis! 

Hallorann puse maşina în marşarier, aşteptă o breşă în 
coloana de vehicule şi-şi continuă drumul pe autostrada 25. 
Semnele îi aduceau la cunoştinţă că mai erau doar o sută de 
mile până la Cheyenne, Wyoming. Dacă nu era atent, s-ar fi 
putut rătăci. 

Mări puţin viteza, până ajunse la treizeci şi cinci de mile 
pe oră, dar nu îndrăzni mai mult; zăpada ameninţa deja să-i 


blocheze ştergătoarele iar modul în care se desfăşura 
traficul era, fără urmă de îndoială, de-a dreptul o nebunie. 
Ocol de douăzeci de mile. Înjură, iar sentimentul că 
rămăsese din ce în ce mai puţin timp pentru Danny, îl umplu 
până la refuz, sufocându-l aproape. În acelaşi timp mai simţi 
şi o certitudine fatalistă, care îi spunea că el personal nu se 
va mai întoarce din această călătorie. 

Deschise aparatul de radio, căută printre posturi care 
transmiteau reclame de Crăciun, până când descoperi un 
buletin meteorologic. 

„... deja 15 centimetri şi se aşteaptă un strat suplimentar 
de 35 de centimetri până la căderea nopţii în zona Denver. 
Poliţia locală şi cea naţională vă sfătuieşte să nu vă scoateţi 
maşinile din garaj decât dacă este absolut necesar şi vă 
avertizează că majoritatea trecătorilor au fost deja închise. 
Aşa că staţi acasă, frecaţi parchetul şi ascultați 
programul...” 

— Mulţumesc mult de tot, spuse Hallorann şi închise 
aparatul cu o mişcare furioasă. 


46. Wendy 


În jurul prânzului, după ce Danny intrase în baie să se 
spele puţin, Wendy luă de sub pernă cuțitul înfăşurat în 
prosop, îl puse în buzunarul halatului şi se apropie de uşa 
de la baie. 

— Danny? 

— Ce e? 

— Cobor să pregătesc ceva de mâncare pentru noi doi. 
Bine? 

— Bine. Vrei să cobor cu tine? 

— Nu, aduc mâncarea sus. Ce zici de o omletă cu brânză 
şi nişte supă? 

— Bine. Sigur. 

Ezită o clipă lângă uşa închisă. 

— Danny, eşti sigur că totul e în ordine? 

— Mda, zise el. Ai grijă. 

— Unde se află tatăl tău? Ştii? 

Vocea lui se auzi atunci, surprinzător de plată: 

— Nu. Dar e în regulă. 

Îşi înăbuşi impulsul de a-l întreba în continuare, de a 
zgândări în continuare lucrul acela. Lucrul era acolo, 
amândoi ştiau despre ce era vorba şi, dacă-l zgândărea mai 
mult, îl înspăimânta pe Danny şi mai mult... pe ea însăşi. 

Jack îşi pierduse minţile. Au stat împreună pe pătuţul lui 
Danny pe la ora opt dimineaţa, în timp ce afară zăpada 
începuse să devină tot mai furioasă, tot mai amenințătoare, 
şi-l ascultaseră cum zbiera şi se împleticea şi se poticnea de 
mobilier pe undeva pe la parter. Multe din zgomote păreau 
a veni din sala de bal. Jack care cânta fals fragmente de 
cântece, Jack care purta o discuţie cu cineva, Jack care a 
ţipat la un moment dat, împietrindu-i pe amândoi. În cele 
din urmă l-au auzit împiedicându-se prin hol şi lui Wendy i 
s-a părut că a mai auzit şi un zgomot foarte puternic, de 
parcă el s-ar fi prăbuşit, sau ar fi deschis cu violenţă o uşă. 


Cam de pe la opt şi jumătate - cu trei ore şi jumătate în 
urmă - nu s-a mai auzit nimic. 

Păşi pe holul mic, pătrunse pe coridorul principal al 
etajului întâi şi se îndreptă spre scară. Se opri lângă 
balustradă, privind holul de dedesubt. Părea a fi pustiu, însă 
ziua cenuşie de iarnă acoperea cu umbre lungi o mare 
parte din uriaşa încăpere. Poate că Danny s-a înşelat. Poate 
că Jack era ascuns în spatele unui scaun al canapelei... 
poate chiar în spatele recepţiei... aşteptând-o să coboare... 

Îşi umezi buzele: 

— Jack? 

Niciun răspuns. 

Dibui mânerul cuţitului şi începu să coboare treptele. Îşi 
reprezentase de multe ori sfârşitul căsniciei sale; divorţ, 
moartea lui Jack la locul unui accident de maşină petrecut 
într-o noapte de beţie (imagine obişnuită în întunericul de 
la ora două al dimineţilor de la Stovington), şi rareori, în 
fantasmele pe care le plăsmuia în timpul zilei, se vedea 
cunoscând un alt bărbat, un Galahad de vodevil, care ar 
lua-o pe ea şi pe Danny pe şaua armăsarului său alb şi i-ar 
duce într-un tărâm îndepărtat. Dar niciodată, niciodată nu 
şi-a închipuit că o să se furişeze pe holuri şi pe scări, ca un 
criminal nervos, cu un cuţit în mâna dreaptă pe care să-l 
folosească, la nevoie, împotriva lui Jack. 

Un val de disperare o copleşi odată cu acest gând, şi fu 
nevoită să se oprească la jumătatea scării, cu mâna 
încleştată pe balustradă, speriată că o să-i cedeze 
genunchii. 

(„Recunoaşte. Nu este vorba numai de Jack, el este o 
certitudine în toată povestea asta, de care poţi agăța 
celelalte lucruri, lucruri pe care nu le poţi crede şi, totuşi, 
pe care eşti obligată să le crezi, lucrurile acelea despre 
tufe, serpentinele şi celelalte semne din ascensor, masca.”) 

Încercă să-şi facă gândul să tacă, însă era prea târziu. 

(„şi vocile.”) 


Pentru că, din când în când, i se păruse că nu era un 
singur om acolo jos, un om singuratic şi nebun care ţipa şi 
care întreținea conversații cu fantomele din mintea lui 
sfărâmată. Din când în când, aşa, ca un semnal radio care 
apare şi se stinge, auzise - sau i se păruse că aude - şi alte 
voci şi muzică şi râsete. La un moment dat l-a auzit pe Jack 
discutând cu cineva pe nume Grady (numele îi era vag 
cunoscut, dar nu făcuse nicio legătură), făcând tot felul de 
aserţiuni şi punând întrebări tăcerii, şi cu toate acestea 
vorbind foarte tare, de parcă ar fi vrut să se facă auzit pe 
fondul unei gălăgii constante. Şi atunci, straniu, apărură 
brusc şi celelalte sunete, părând a-şi găsi locul în jocul uriaş 
şi macabru - o orchestră de dans, oameni care băteau din 
palme, un bărbat cu o voce amuzată dar autoritară, care 
încerca parcă să convingă pe altcineva să ţină un discurs. 
Aceste sunete s-au auzit cam treizeci de secunde, suficient 
de mult ca s-o facă să leşine de groază şi apoi au dispărut şi 
l-a auzit numai pe Jack, vorbind în felul acela poruncitor 
însă destul de înfundat şi nedesluşit, cu vocea pe care ea şi- 
o amintea atât de bine din zilele lui de beţie. Numai că în 
hotel nu era nimic de băut în afară de vinul de bucătărie. 
Nu era aşa? Ba da, dar dacă ea îşi putea închipui că hotelul 
era plin de voci şi muzică, nu-şi putea la fel de bine închipui 
şi Jack că era beat? 

Nu-i făcea plăcere acest gând. Absolut deloc. 

Wendy ajunse în hol şi privi în jur. Cordonul din pluş de la 
intrarea din sala de bal fusese dat la o parte. Fusese 
răsturnat braţul metalic de care era agăţat; de parcă l-ar fi 
doborât cineva în trecere, din neglijenţă. Lumina albă şi 
discretă se revărsa pe covorul din hol prin ferestrele înalte 
şi înguste ale sălii de bal, trecând apoi prin uşa deschisă. 
De-abia suportând bătăile de baros ale inimii se îndreptă 
spre sala de bal şi se uită înăuntru. Era pustie şi tăcută; nu 
se auzea decât acel ecou ciudat, aflat mai jos de percepţia 
auditivă, care pare a zăbovi în toate camerele nemobilate, 


de la catedralele cele mai mari până la cel mai mic salonaş 
al unui apartament din oraş. 

Se întoarse la recepţie, unde se opri o clipă, nehotărâtă, 
ascultând urletele vântului de afară. Era deja cea mai rea 
furtună şi părea a se înrăutăţi din ce în ce mai mult. 
Undeva, în aripa vestică, se sfărâmase zăvorul unui oblon, 
care acum se lovea de perete cu un sunet sec, aidoma celui 
dintr-un poligon de tir cu un singur practicant. 

(„Jack, ar trebui să-l repari. Înainte ca cineva să intre în 
hotel.”) 

Ce ar face dacă s-ar întâlni cu el acum, se întrebă. Dacă 
ar apărea pe nepusă masă din spatele biroului întunecat şi 
lăcuit al recepţiei, ca un fel de drăcuşor-în-cutie criminal, 
un drăcuşor-în-cutie care rânjeşte, care are un satâr într-o 
mână şi niciun strop de rațiune în priviri. Ar înlemni oare, 
cuprinsă de groază, sau sentimentele primare materne din 
ea ar îndemna-o să se lupte pentru viaţa fiului său, până 
când unul din ei doi ar muri? Nu ştia. Chiar simplul gând o 
făcea să se simtă rău, o făcea să aibă senzaţia că întreaga ei 
viaţă fusese un somn lung şi superficial, menit s-o atragă, 
neputincioasă, în acest coşmar, trăit cu ochii deschişi. Era 
un temperament slab. Dormea atunci când avea necazuri. 
Trecutul ei nu se remarcase prin nimic. Nu trecuse 
niciodată proba focului. Acum se afla în faţa testului major, 
nu de foc, ci de gheaţă, şi nu-i va fi îngăduit să doarmă. Fiul 
ei o aştepta la etaj. 

Strângând şi mai tare mânerul cuţitului, aruncă o privire 
în spatele recepţiei. 

Nu era nimic acolo. 

Răsuflarea-i uşurată semăna cu un oftat lung şi sacadat. 

Ridică grilajul şi trecu, oprindu-se o clipă pentru a 
cerceta biroul cu privirea înainte de a intra. Bâjbâi după 
comutatoarele de lângă uşa de la bucătărie, aşteptându-se 
cu inima cât un purice, ca, dintr-o clipă în alta, o altă mână 
să-i apuce degetele îngheţate. Cu un bâzâit uşor luminile 
fluorescente se aprinseră şi cuprinse cu privirea bucătăria 


domnului Hallorann - bucătăria ei acum, şi la bine şi la rău 
- cu gresie de un verde pastelat, porţelanuri curate, 
recipiente sclipitoare din inox. Îi promisese că o să păstreze 
curăţenie în bucătărie, şi aşa făcuse. Simţea că acesta era 
unul din locurile unde Danny se afla în siguranţă. Prezenţa 
lui Dick Hallorann părea să o înconjoare şi să o liniştească. 
Danny îl chemase pe domnul Hallorann şi, atunci când a 
stat alături de fiul ei în cameră, îngrozită, în timp ce soţul ei 
urla şi delira la parter, i se păruse că exista o cât de mică 
speranţă. Aici însă, în bucătăria domnului Hallorann, i se 
părea chiar posibil. Poate că el se afla deja pe drum, 
dorindu-şi din tot sufletul să ajungă la ei, în ciuda furtunii. 
Poate că aşa şi era. 

Se duse la câmară, trase zăvorul şi intră. Luă o conservă 
cu supă de roşii şi închise uşa la loc. O zăvori. Uşa era 
etanşă. Dacă o ţineai bine încuiată nu trebuia să-ţi faci griji 
că vei găsi urme de şobolan sau şoarece în orez, în făină sau 
în zahăr. 

Deschise conserva şi goli conţinutul gelatinos într-o 
crăticioară - pleosc! Scoase din frigider lapte şi ouă pentru 
omletă. Apoi se duse la camera frigorifică să ia brânza. 
Toate aceste activităţi o ajutară să se liniştească puţin, 
îndeletnicirile acestea atât de obişnuite şi care fuseseră o 
parte a existenţei ei înainte ca Hotelul Overlook să devină o 
parte mai importantă a vieţii ei. 

Topi untul în tigaie, diluă supa cu lapte şi apoi turnă ouăle 
bătute în tigaie. 

Sentimentul neaşteptat şi copleşitor că era cineva în 
spate, care întindea mâinile ca să o apuce de gât. 

Se răsuci, apucând cuțitul. Nu era nimeni acolo. 

(„Ţine-ţi firea, fetiţo!”) 

Rase brânza într-o farfurie, o adăugă la omletă şi micşoră 
focul. Supa era fierbinte. Puse vasul pe o tavă mare, 
împreună cu tacâmurile, două castronaşe, două farfurii 
întinse, sare şi piper. Când omleta deveni pufoasă, o 
răsturnă pe una din farfurii şi o acoperi cu cealaltă. 


(„Acum înapoi pe drumul pe care ai venit. Stinge luminile 
din bucătărie. Treci de grilaj. la două sute de dolari.”) 

Se opri în hol lângă recepţie şi puse tava lângă clopoţelul 
de argint de pe birou. Realitatea se întindea numai până 
aici; acum începea un joc suprarealist de-a v-aţi ascunselea. 

Se încruntă atentă la umbrele din hol. 

(„Nu te feri de fapte de data aceasta, fetiţo. Există 
anumite realităţi smintite, ca de altfel întreaga situaţie. Una 
din ele este că tu ai rămas, fără doar şi poate, singura 
persoană responsabilă în această adunătură grotescă. Ai un 
fiu de cinci spre şase ani de care trebuie să ai grijă. Şi soţul 
tău, orice i s-ar fi întâmplat şi indiferent cât de periculos 
poate să fi devenit... poate că şi el este o parte a 
responsabilităţii tale. Şi chiar dacă nu e aşa, ia gândeşte-te: 
astăzi este doi decembrie. Puteţi fi blocaţi aici încă patru 
luni dacă nu se întâmplă să treacă un pădurar prin 
apropiere. Chiar dacă încep, într-adevăr, să-mi pun în mod 
serios întrebarea de ce nu am luat până acum legătura prin 
emiţător, tot nu o să vină nimeni astăzi... sau mâine... poate 
nu o să vină încă vreo câteva săptămâni de acum înainte. Ai 
de gând să-ţi petreci o lună întreagă furişându-te pe scări 
ca să-ţi iei de mâncare, cu un cuţit în buzunar şi tresărind la 
fiecare umbră? Crezi într-adevăr că-l poţi evita pe Jack timp 
de o lună? Crezi că poţi face ceva ca să-l împiedici să intre 
în camera voastră de sus dacă ar vrea într-adevăr s-o facă? 
Are şperaclul şi poate sfărâma zăvorul cu un şut zdravăn.”) 

Lăsă tava pe pupitru şi se îndreptă încet spre restaurant. 
Privi înăuntru. O singură masă avea scaunele aşezate în 
jurul ei, masa la care încercaseră să mănânce, până când 
atmosfera din încăperea pustie începuse să-i apese. 

— Jack? vocea îi era şovăielnică, tremurătoare. 

Chiar în clipa aceea o nouă rafală de vânt împroşcă 
obloanele cu zăpadă; numai că i se păru că a mai auzit ceva. 
Ceva ca un geamăt înăbuşit. 

— Jack? 


De data aceasta nu mai auzi nimic, însă privirea i se opri 
pe un obiect aflat sub uşile batante ale Salonului Colorado, 
obiect care licărea slab în obscuritatea parterului. Bricheta 
lui Jack. 

Luându-şi inima în dinţi, se îndreptă spre uşile batante şi 
le împinse. Mirosul de gin era atât de puternic, încât i se 
opri respiraţia. Nici măcar nu puteai să spui că era un 
miros; era o duhoare cumplită. Dar rafturile erau goale. 
Pentru numele lui Dumnezeu, unde a găsit băutura? A fost o 
sticlă ascunsă în spatele barului? Unde? 

Se auzi un alt geamăt, nedesluşit şi gros, dar perceptibil 
acum. Wendy se îndreptă încet spre bar. 

— Jack? 

Niciun răspuns. 

Se uită peste tejgheaua barului şi îl văzu acolo, întins pe 
podea, încremenit. Beat criţă, după cum mirosea. Probabil 
că a încercat să se aplece şi şi-a pierdut echilibrul. Mare 
minune că nu şi-a frânt gâtul. Îşi aminti un proverb vechi: 
Dumnezeu are grijă de beţivi şi de copii. Amin. 

Şi totuşi nu era supărată pe el: privindu-l, se gândi că 
seamănă cu un băieţel epuizat, care a încercat să facă prea 
multe şi care a adormit pe jos, în mijlocul camerei. Încetase 
să mai bea, şi nu Jack era cel care hotărâse să înceapă din 
nou; nu avea băutură la îndemână... de unde apăruse? 

Din loc în loc, pe tejgheaua în formă de potcoavă a 
barului, se aflau sticle de vin, îmbrăcate în împletitură de 
răchită, cu lumânări înfipte în ele. Ar fi trebuit să dea un 
aer boem încăperii, îşi închipui Wendy. Ridică una din sticle 
şi o scutură uşor, aşteptându-se aproape să audă zgomotul 
lichid al ginului dinăuntru, 

(„vin nou în sticle vechi”) 

dar nu auzi nimic. O puse înapoi pe bar. 

Jack se mişcă. Wendy ocoli barul şi ajunse în spate, acolo 
unde zăcea el, oprindu-se numai ca să privească robinetele 
lucitoare din crom. Erau uscate dar, trecând pe lângă ele, 
simţi miros de bere, umed şi proaspăt, ca o ceaţă fină. 


Când ajunse lângă Jack, acesta se răsuci pe spate, 
deschise ochii şi se uită la ea. O clipă, privirea lui rămase 
complet lipsită de expresie, dar apoi se limpezi. 

— Wendy? întrebă el. Tu eşti? 

— Da, răspunse ea. Crezi că eşti în stare să ajungi sus? 
Dacă te sprijini de mine? Jack, de unde... 

Mâna lui Jack îi cuprinse cu brutalitate glezna. 

— Jack! Ce... 

— Te-am prins! spuse el şi începu să rânjească. 

O miasmă râncedă de măsline şi gin plutea în jurul lui şi 
aceasta îi trezi în suflet o groază mai veche, o groază cu 
mult mai cumplită decât îi inspira hotelul însuşi. Într-un colţ 
al minţii sale se născu gândul că cel mai rău lucru dintre 
toate era că se reîntorseseră de unde au plecat, ea şi soţul 
ei alcoolic. 

— Jack, vreau să te ajut.. 

— Da, sigur că da. Tu şi cu Danny nu vreţi decât să mă 
ajutați. 

Acum, aproape că-i zdrobea glezna. Se ridică cu greu în 
genunchi, sprijinindu-se încă de ea. 

— Ai vrut să ne ajuţi, sigur că da, să ne ajuţi să plecăm de 
aici. Dar acum... te-am... Prins! 

— Jack, mă doare glezna... 

— O să te doară mai multe, căâțea nenorocită. 

Cuvintele o năuciră atât de tare, încât nu făcu nicio 
încercare să fugă atunci când îi dădu drumul şi se chinui să 
se ridice în picioare. Acum se legăna, beat, în faţa ei. 

— Nu m-ai iubit niciodată, spuse el. Vrei să plecăm 
pentru că ştii că asta m-ar distruge. Te-ai gândit vreodată la 
re... res... responsabilităţile mele? Nu, în pizda mă-ctii, nu 
te-ai gândit. Nu te gândeşti decât cum să mă distrugi. Eşti 
ca maică-ta, cățea miorlăită. 

— Încetează, spuse ea plângând. Nu-ţi dai seama ce 
vorbeşti. Eşti beat. Nu ştiu cum ai reuşit, dar eşti beat. 

— O, da, ştiu. Ştiu acum. Tu şi cu el. Jigodia aia mică de 
sus. Voi doi aţi complotat împreună. Nu-i aşa? 


— Nu, nu! N-am complotat niciodată nimic! Ce vrei să... 

— Mincinoaso! zbieră el. Ştiu cum faci! Cred că acum 
ştiu! Când zic: „o să stăm aici şi eu o să-mi fac treaba”, tu 
zici: „da, dragule” şi el zice: „da, tăticule”; şi apoi începeţi 
să vă faceţi planurile. Aţi vrut să folosiţi snowmobilul. Asta 
aţi vrut. Dar am ştiut. Mi-am dat seama. Credeai că n-o să- 
mi dau seama? Credeai că sunt tâmpit? 

Îl privea cu stupoare, incapabilă să articuleze vreun 
cuvânt. O s-o omoare şi apoi o să-l omoare şi pe Danny. Şi, 
după aceea, poate hotelul va fi mulţumit şi îi va da voie să se 
sinucidă. Exact ca personajul celălalt. Întocmai ca 

(„Grady”) 

Cuprinsă de o groază cumplită, care o făcu aproape să 
leşine, îşi dădu în cele din urmă seama cu cine discutase 
Jack în sala de bal. 

— L-ai făcut pe fiul meu să mă duşmănească. Ăsta a fost 
cel mai grav lucru. 

Chipul i se înmuie într-o expresie de autocompătimire. 

— Băieţelul meu. Acum şi el mă urăşte. Ai avut tu grijă de 
asta. Asta ai urmărit tot timpul, nu? Ai fost întotdeauna 
geloasă, nu? Ca maică-ta. Nu te-ai mulţumit până n-ai luat 
toată prăjitura, nu-i aşa? Nu-i aşa? 

Nu era în stare să răspundă. 

— Ei bine, lasă că te aranjez eu, spuse el şi încercă să o 
apuce de gât. 

Wendy făcu un pas în spate, apoi încă unul, iar el se 
împiedică şi se prăbuşi peste ea. Îşi aminti de cuțitul aflat în 
buzunar şi încercă să ajungă la el, însă Jack o apucă de 
mâini, imobilizând-o. Mirosul acru de gin şi de transpiraţie 
pe care îl emana era dezgustător. 

— Trebuie să fii pedepsită, grohăia Jack. Pedepsită. 
Chinuită. Pedepsită... aspru. 

Mâna lui dreaptă îi încleşta gâtul. 

Respirația i se opri, panica o copleşi. Acum şi mâna lui 
stângă îi strângea gâtul, iar ea era liberă să apuce cuțitul, 


dar uită de el. Îşi ridică mâinile şi începu să tragă, inutil 
însă, de mâinile lui mai mari şi mai puternice. 

— Mămico! se auzi de undeva ţipătul lui Danny. Tăticule, 
opreşte-te! O doare pe mămica! 

Ţipătul era pătrunzător, un sunet înalt şi cristalin, pe care 
ea îl auzi ca de la mare depărtare. 

Steluţe roşii îi jucau în faţa ochilor ca nişte balerine într- 
un dans al morţii. Camera se întunecă. Îşi văzu fiul cum 
reuşeşte să se caţere pe bar şi se aruncă în spatele lui Jack. 
Una din mâinile care îi zdrobeau gâtul dispăru, când Jack îl 
lovi pe Danny, îndepărtându-l cu un muget furios. Băiatul se 
lovi de rafturile goale şi se prăbuşi ameţit pe podea. Mâna o 
apucă din nou de gât. Steluţele roşii reapărură. 

Danny scâncea de-abia auzit. Wendy simţea că i s-a 
aprins o torţă în piept. Jack îi zbieră în faţă: 

— O să te aranjez! Fir-ai tu a dracului, o să-ţi arăt cine-i 
şef aici! O să-ţi arăt... 

Dar toate sunetele începuseră să se piardă într-un 
coridor lung şi întunecat. Rezistenţa ei slăbi. Una din mâini 
se desprinse de ale lui, încet, atârnându-i fără vlagă acum, 
ca mâna unei femei care se îneacă. 

Atinse o sticlă, una din sticlele de vin îmbrăcate în 
împletitura de răchită, care serveau drept sfeşnice 
decorative. 

Orbeşte, cu ultimele puteri, bâjbâi după gâtul sticlei, îl 
găsi şi îl apucă strâns, simțind în palmă stropii unsuroşi de 
ceară. 

(„şi, o, Dumnezeule, dacă alunecă”) 

O ridică şi o cobori apoi, rugându-se să ţintească bine, 
ştiind că e moartă dacă îi loveşte doar umărul sau braţul. 

Dar sticla îl lovi pe Jack Torrance drept în cap, 
spărgându-se cu violenţă în îmbrăcămintea de răchită. 
Fundul sticlei era gros şi greu, iar sunetul pe care îl scoase 
în momentul ciocnirii cu capul lui Jack semăna cu cel al unei 
mingi medicale aruncate pe o pardoseală din lemn tare. Se 
legăna, cu ochii daţi peste cap. Presiunea slăbi, apoi cedă 


complet. El îşi întinse mâinile, de parcă ar fi vrut să-şi 
recapete echilibrul, şi apoi se prăbuşi pe spate. 

Wendy trase aer în piept. Respirația era lungă şi 
întretăiată de suspine. Aproape că se prăbuşi şi ea, se 
apucă strâns de marginea barului şi reuşi, în cele din urmă, 
să se ţină pe picioare. Conştiinţa îi reveni, o părăsi iar, îi 
reveni din nou. Auzea plânsul lui Danny, dar habar nu avea 
de unde. Parcă plângea într-o cameră cu ecou. Vag, reuşi să 
desluşească picături mari de sânge care se prelingeau de 
pe suprafaţa întunecată a barului - îi curgea sânge din nas, 
gândi. Îşi curăţă gâtul şi scuipă. Mişcarea îi trimise un fel de 
agonie prin gât, dar apoi agonia se transformă într-o durere 
surdă... pe care o putea suporta. 

Încetul cu încetul, reuşi să-şi recapete controlul. 

Îşi desprinse mâinile de pe marginea barului, se întoarse 
şi îl văzu pe Jack prăbuşit, întins, cât era de lung, cu sticla 
spartă lângă el. Semăna cu un uriaş doborât. Danny stătea 
ghemuit sub bar, cu ambele mâini la gură, holbându-se la 
tatăl său inconştient. 

Wendy se duse înspre el, pe picioare care erau departe 
de a fi sigure, şi-l atinse pe umăr. Danny se feri. 

— Danny, ascultă-mă... 

— Nu, nu, bolborosi copilul cu o voce răguşită de bătrân. 
Tăticul te-a lovit... tu l-ai lovit pe tati... tăticul te-a lovit... 
Vreau să mă culc. Danny vrea să doarmă. 

— Danny... 

— Să doarmă. Să doarmă. Somn uşor. 

— Nu! 

Durerea îi sfârteca din nou gâtul. Se crispă. Dar Danny îşi 
deschise ochii care o priveau acum cu prudenţă pe 
deasupra cearcănelor vineţii. 

Se forţa să vorbească calm, nedezlipindu-şi privirea de a 
lui. Vocea îi era gravă şi răguşită, aproape o şoaptă. O 
durea când vorbea. 

—  Ascultă-mă, Danny. Nu era tăticul tău cel care a 
încercat să îmi facă rău. lar eu nu am vrut să-l lovesc. 


Hotelul a intrat în el, Danny. Overlook a intrat în tăticul tău. 
Mă înţelegi? 

Un fel de recunoaştere reveni treptat în privirea lui 
Danny. 

— Lucrul Rău, şopti el. Nu era aşa ceva aici înainte, nu? 

— Nu. Hotelul l-a adus. Ho... 

Se întrerupse într-o criză de tuse şi scuipă din nou sânge. 
Îşi simţea gâtul umflat, de două ori cât dimensiunile 
obişnuite. 

— Hotelul l-a făcut să bea. I-ai auzit pe oamenii cu care a 
stat de vorbă de dimineaţă? 

— Da... oamenii din hotel. 

— Şi eu i-am auzit. Şi asta înseamnă că hotelul devine tot 
mai puternic. Vrea să ne facă rău tuturor. Dar cred... sper... 
că nu o poate face decât prin intermediul tatălui tău. Ela 
fost singurul pe care a putut să-l prindă. Mă înţelegi, 
Danny? Este teribil de important să înţelegi. 

— Hotelul l-a prins pe tati. 

Îl privi pe Jack şi gemu neputincios. 

— Ştiu că îl iubeşti pe tăticul tău. Şi eu îl iubesc. Trebuie 
să ţinem minte că hotelul încearcă să-i facă la fel de mult 
rău cât încearcă să ne facă şi nouă. 

Şi era convinsă că acesta era adevărul. Mai mult, credea 
că s-ar fi putut ca hotelul să-l vrea în realitate pe Danny, 
acesta era motivul pentru care a mers atât de departe... 
poate de aceea a fost în stare să meargă atât de departe. S- 
ar fi putut chiar, într-un mod necunoscut de nimeni, să 
capete forţă chiar din strălucirea lui Danny, aşa cum bateria 
alimentează echipamentul electric al unui automobil să 
pornească. Dacă reuşeau să scape de aici, poate că hotelul 
Overlook va reveni la vechea lui stare semi-receptivă, şi nu 
va mai fi capabil decât să înfăţişeze istorioare de groază de 
doi bani oaspeţilor mai receptivi din punct de vedere psihic. 
Fără Danny, nu ar fi fost altceva decât o casă a stafiilor 
dintr-un parc de distracţii, în care unul sau doi vizitatori ar 
putea auzi bătăi ciudate în perete sau sunetele fantomatice 


ale unei petreceri mascate, sau, din când în când, ar putea 
să vadă ceva tulburător. Dar dacă ar absorbi strălucirea lui 
Danny, sau forţa vie, sau spiritul lui... oricum îi spuneai... în 
el însuşi, ce s-ar întâmpla atunci? 

Gândul o îngheţă din cap până în picioare. 

— Aş vrea ca tăticul să se simtă bine, spuse Danny şi 
lacrimile începură să i se reverse din nou pe obraji. 

— Şi eu, zise ea, şi-l strânse tare în braţe. lubitule, de 
asta trebuie să mă ajuţi să-l ducem pe tăticul tău undeva. 
Undeva unde hotelul nu-l mai poate îndemna să ne facă 
vreun rău şi unde nu-şi poate face lui însuşi vreun rău. 
Apoi... dacă vine prietenul tău, Dick, sau un pădurar din 
parcul naţional, o să-l luăm de acolo. Şi cred că s-ar putea 
să se facă bine. S-ar putea ca toţi să ne facem bine. Cred că 
mai avem încă o şansă, dacă suntem puternici şi curajoşi, 
aşa cum ai fost tu când i-ai sărit în spate. Înţelegi? 

Îl privi rugător şi se gândi cât de ciudat părea totul; 
parcă niciodată nu semănase Danny atât de mult cu Jack. 

— Da, răspunse Danny şi dădu din cap. Cred... că dacă 
reuşim să scăpăm de aici... va fi totul ca înainte. Unde 
putem să-l ducem? 

— În cămară. Sunt alimente înăuntru şi uşa are un zăvor 
foarte solid. E cald. Şi noi putem să mâncăm ce a rămas în 
frigider şi în camera frigorifică. E o grămadă de mâncare şi 
o să rezistăm până o să vină cineva să ne ajute. 

— O facem acum? 

— Da, chiar acum. Înainte să se trezească. 

Danny ridică grilajul din spatele barului, în timp ce ea îi 
încrucişa mâinile lui Jack pe piept. Se opri o clipă să-l 
asculte. Respira încet, dar regulat. După miros, îşi dădu 
seama că băuse foarte mult... şi nu mai era obişnuit. Se 
gândi că probabil a fost doborât şi de alcool, pe lângă 
lovitura pe care o primise la cap. 

Îl apucă de picioare şi începu să-l tragă pe podea. Erau 
căsătoriţi de şapte ani şi stătuse deasupra ei de 
nenumărate ori - de mii şi mii de ori -, dar niciodată până 


acum nu-şi dăduse seama cât de greu era. Respirația îi 
şuiera dureros în gât. Şi cu toate acestea, se simţea cu mult 
mai bine decât se simţise în toate zilele trecute, trăia. 
Trecuse atât de aproape pe lângă moarte, încât acesta era 
un dar extraordinar de preţios. Şi Jack trăia. Probabil că, 
datorită mai mult unui noroc orb decât unui plan stabilit 
dinainte, găsiseră singura modalitate de a ieşi teferi din 
toate aceste încercări. 

Gâfâind puternic, se opri o clipă, ţinând picioarele lui 
Jack lipite de şolduri. Împrejurările îi aminteau de strigătul 
căpitanului din Comoara din insulă, după ce bătrânul şi 
orbul Pew îi oferise soluţia: „O să reuşim!” 

Dar apoi îşi aminti, şi fu cuprinsă de nelinişte, că bătrânul 
lup de mare murise la câteva secunde după aceea. 

— "Te simţi bine, mămico? Este... e prea greu? 

— Mă descurc. 

Începu să-l tragă din nou. Danny mergea pe lângă ei. Una 
din mâini îi căzu de pe piept şi Danny o puse uşor la loc, cu 
un gest blând, drăgăstos. 

— Eşti sigură, mămico? 

— Da. Este cel mai bun lucru, Danny. 

— E ca şi când l-am băga la închisoare. 

— Numai pentru scurt timp. 

— Atunci e bine. Eşti sigură că nu vrei să te ajut? 

Însă nu era adevărat. Danny a încercat să protejeze capul 
lui Jack când au trecut peste pragul uşii dar, când au ajuns 
în bucătărie, mâinile i-au alunecat prin părul unsuros. 
Capul i se lovi de plăcile de gresie iar Jack începu să geamă 
şi să se mişte. 

— Trebuie să foloseşti fum, mormăi el. Fugi şi adu-mi 
canistra cu benzină. 

Wendy şi Danny schimbară o privire sumbră, înfricoşată. 

— Ajută-mă, spuse ea încet. 

O clipă, Danny nu se mişcă, de parcă ar fi fost paralizat 
de spectacolul pe care îl oferea chipul tatălui său, apoi 
alergă spre ea şi o ajută să ţină piciorul stâng. Îl târâră prin 


bucătărie, cu mişcări încete, de coşmar, singurele sunete 
care se auzeau fiind bâzâitul de insecte al lămpilor 
fluorescente şi propria lor respiraţie sacadată. 

Când ajunseră la cămară, Wendy lăsă picioarele lui Jack 
şi se întoarse să tragă zăvorul. Danny privea în jos spre 
Jack, care zăcea din nou moale şi relaxat. Îi ieşise cămaşa 
din pantaloni şi Danny se întrebă dacă tăticul lui era 
suficient de beat ca să nu-i mai fie frig. | se părea că nu este 
bine să-l închidă în cămară, ca pe un animal sălbatic, însă 
văzuse ce încercase să-i facă mamei sale. Chiar atunci când 
se afla sus în cameră, ştiuse ce avea el de gând să facă. îi 
auzise cum se certau în capul său. 

(„Numai dacă am reuşi să scăpăm de aici. Sau dacă toate 
astea nu ar fi decât un vis pe care îl am în somn, acasă la 
Stovington. Dacă...”) 

Zăvorul era înţepenit. 

Wendy trase de el cu toată puterea. Dar nu se mişca 
deloc. Nu putea să tragă afurisitul ăla de zăvor. Era stupid 
şi necinstit... Îl deschisese fără nicio problemă când intrase 
să ia conserva cu supă. Acum nu voia să se mişte şi ce-i mai 
rămânea ei de făcut? Nu puteau să-l închidă în camera 
frigorifică; acolo ar muri congelat sau sufocat. Dar dacă nu-l 
închideau nicăieri şi el se trezea... 

Pe jos, Jack se mişcă din nou. 

— Am eu grijă de asta, bolborosi. Înţeleg. 

— Se trezeşte, mămico! o avertiză Danny. 

Plângând acum în hohote, ea trase de zăvor cu ambele 
mâini. 

— Danny? 

În vocea lui Jack era ceva ameninţător, chiar dacă nu 
foarte desluşit. 

— Tu eşti, amice? 

— Dormi, tăticule, spuse Danny nervos. Ştii, e timpul să 
te culci... 

Îşi ridică ochii spre mama sa, care încă se mai lupta cu 
zăvorul şi îşi dădu imediat seama care era problema. Wendy 


uitase să rotească zăvorul înainte de a încerca să-l tragă. 
Siguranţa era încă pusă. 

— Uite, spuse el în şoaptă, şi-i dădu la o parte mâinile 
tremurânde. 

Dar şi mânuţele lui tremurau la fel de tare. Scoase 
siguranţa, izbind-o cu podul palmei, şi zăvorul alunecă uşor. 

— Repede, zise. 

Privi în jos. Ochii lui Jack se deschiseseră din nou, şi de 
această dată tăticul se uita direct la el; privirea lui sticloasă 
era lipsită de expresie, şi totuşi ciudat de bănuitoare. 

— Ai copiat, îi spuse tăticul. Ştiu că ai copiat. E pe undeva 
pe aici. Şi o să-l găsesc. Îţi promit. O să-l găsesc... 

Cuvintele îi deveniră din nou nedesluşite. 

Wendy deschise uşa cămării împingând-o cu genunchiul, 
de-abia simțind aroma pătrunzătoare de fructe uscate care 
ieşi în valuri. Ridică din nou picioarele lui Jack şi îl târî 
înăuntru. Gâfâia foarte tare acum, la limita puterilor. Când 
ridică mâna să tragă de lanţul care aprindea becul din 
tavan, pleoapele lui Jack fluturară din nou şi el deschise 
ochii. 

— Ce faci? Wendy? Ce faci? 

Păşi peste el. 

Dar el a fost rapid; uimitor de rapid. Întinse brusc o mână 
şi ea fu nevoită să sară într-o parte şi aproape căzu pe 
pragul uşii, în încercarea sa disperată de a fugi de el. 
Apucase totuşi o bucată din halatul cu care era îmbrăcată şi 
se auzi un pârâit puternic când halatul se rupse. Acum, Jack 
se aşezase în patru labe, cu părul atârnându-i încâlcit în 
ochi, ca un animal uriaş. Un câine mare... Sau un leu. 

— Blestemaţi să fiţi. Amândoi. Ştiu ce vreţi. Dar n-o să 
reuşiţi. Hotelul ăsta... este al meu. Pe mine mă vor ei. Pe 
mine! Pe mine! 

— Uşa, Danny! strigă ea. Închide uşa! 

Trânti uşa grea de lemn, tocmai în clipa în care Jack sări. 
Uşa se încuie automat şi, de partea cealaltă, Jack o izbea 
inutil cu mâinile şi picioarele. 


Mânuţele lui Danny bâjbâiră după zăvor. Wendy era prea 
departe ca să-l ajute; hotărârea dacă urma să fie ţinut 
încuiat sau să fie eliberat, trebuia luată în două secunde. 
Danny scăpă zăvorul, îl apucă din nou şi ferecă uşa chiar în 
momentul în care broasca începu să salte violent, scoasă 
din şuruburi. Urmară câteva bufnituri puternice, când Jack 
izbi cu umărul în uşă. Însă zăvorul din oţel, cu diametrul de 
doi centimetri, nu dădea niciun semn de slăbiciune. Wendy, 
care îşi ţinuse respiraţia, răsuflă acum cu un oftat prelung. 

— Daţi-mi drumul! urlă Jack furibund. Daţi-mi drumul! 
Danny, nu te întrece cu gluma, eu sunt tatăl tău şi vreau să 
ies de aici! Fă ce-ţi spun! 

Automat, mâna lui Danny se ridică spre zăvor. Wendy o 
prinse şi o strânse la piept. 

— Ascultă-l pe tata, Danny! Fă ce-ţi zic! Fă ce-ţi spun, sau 
o să-ţi trag o bătaie de n-o s-o uiţi niciodată. Deschide ușa, 
sau iţi zdrobesc capul ăla afurisit de toți pereţii! 

Danny o privi, alb la faţă ca o foaie de hârtie. 

Îi puteau auzi respiraţia aspră şi convulsionată în spatele 
uşii solide de stejar. 

— Wendy, dă-mi tu drumul! Dă-mi drumul în clipa asta! 
Căţea ticăloasă cu pizda rece! Lasă-mă să ies! Nu glumesc! 
Lasă-mă să ies şi uit totul! Dacă nu-mi dai drumul o să te 
stâlcesc în bătaie! Nu glumesc! O să te bat atât de tare că 
nici maică-ta n-o să te recunoască! Deschide uşa! 

Danny gemu. Wendy se uită la el şi-şi dădu seama că 
poate leşina în orice clipă. 

— Hai, amice, spuse ea, mirată de calmul propriei sale 
voci. Adu-ţi aminte că nu tăticul tău este cel care vorbeşte. 
Este hotelul. 

— Întoarce-te şi dă-mi drumul chiar ACUM! zbieră Jack. 

Se auziră alte bufnituri şi zgârieturi când Jack încercă să 
despice lemnul uşii cu unghiile. 

— Este hotelul, zise Danny. Este hotelul, mi-aduc aminte. 

Dar se uită înapoi peste umăr şi chipul îi era boţit şi 
cumplit de înspăimântat. 


47. Danny 


Era ora trei, după-amiaza unei zile foarte, foarte lungi. 
Stăteau aşezaţi pe patul mare din cameră. Danny învârtea 
în mâini Volkswagenul violet cu şoferul cu chip de monstru 
care ieşea prin capotă. Auziseră bătăile tăticului în uşă când 
au traversat holul, izbiturile şi vocea lui, aspră şi sălbatică 
în mânia ei îngrozitoare, dar cumva neconvingătoare, 
revărsând ameninţări, revărsând înjurături, promiţându-le 
amândurora că vor trăi să regrete clipa când l-au trădat, 
după ce şi-a dat aproape duhul slugărind pentru ei atâţia 
ani în şir. Danny a crezut că nu vor mai putea să-l audă de 
sus, dar furia sa asurzitoare pătrundea cu claritate până la 
ei prin tunelul „chelnerului invizibil”. Mămica era palidă şi 
avea nişte vânătăi maronii oribile pe gât, acolo unde tăticul 
o apucase încercând să... 

Tot răsucea în mâini maşinuţa, premiul pe care i-l dăduse 
tăticul pentru că-şi învățase lecţiile de citire. 

(„... unde tăticul o apucase încercând să o îmbrăţişeze 
prea strâns.”) 

Mămica pusese un disc plin de zgârieturi, trompete şi 
flaute. Îi aruncă un surâs obosit. Încercă şi el să-i răspundă 
cu un zâmbet, dar nu reuşi. Chiar cu volumul dat la maxim, 
încă i se mai părea că-l aude pe tăticul său strigând la ei şi 
lovind în uşa de la cămară, ca un animal închis în cuşcă la 
grădina zoologică. 

Dar dacă tăticul o să aibă nevoie să meargă la baie? Ce o 
să facă atunci? 

Danny începu să plângă. 

Imediat, Wendy micşoră volumul patefonului, îl luă în 
braţe şi începu să-l legene. 

— Danny, dragostea mea, o să fie bine. O să fie bine. Dacă 
domnul Hallorann nu ţi-a primit mesajul, o să apară 
altcineva. De îndată ce se termină furtuna. Oricum, până 
atunci nu poate să ajungă nimeni până aici. Nici domnul 


Hallorann, nici altcineva. Dar când se potoleşte furtuna, 
totul o să fie iar în ordine. O să plecăm de aici. Şi ştii ce o să 
facem la primăvară? Toţi trei? 

Danny scutură din cap, ţinându-l încă strâns lipit de 
pieptul ei. Nu ştia. | se părea că primăvara nu va mai veni 
niciodată. 

— O să ne ducem la pescuit. O să închiriem o barcă şi o să 
ne ducem la pescuit, aşa cum am făcut anul trecut la lacul 
Chatterton. Tu şi cu mine şi cu tăticul tău. Şi poate că o să 
prinzi un biban pe care să-l prăjim pentru cină. Sau poate 
că nu o să prindem nimic, dar sigur că o să ne distrăm de 
minune. 

— Te iubesc, mămico, spuse el şi o îmbrăţişă. 

— O, Danny, şi eu te iubesc. 

Afară, vântul gemea şi striga din toate puterile. 

Pe la patru şi jumătate, tocmai când lumina zilei începuse 
să scadă, ţipetele au încetat. 

Căzuseră amândoi într-un somn superficial, agitat, 
Wendy ţinându-l încă pe Danny în braţe. Ea nu se trezi. Însă 
Danny da. Cumva, tăcerea părea a fi mai rea, mai 
înspăimântătoare decât strigătele şi loviturile în uşa solidă a 
cămării. 'Tăticul adormise din nou? Sau era mort? Sau ce? 

(„A reuşit să iasă?”) 

Cincisprezece minute mai târziu, tăcerea a fost 
întreruptă de un zornăit metalic. Se auzi apoi un huruit 
greoi şi, după aceea, un zumzet mecanic. Wendy se trezi cu 
un țipăt. 

Ascensorul funcţiona iarăşi. 

Îl ascultară, cu ochii larg deschişi, ţinându-se strâns în 
braţe. Urca de la un etaj la altul, grilajul zornăia, uşa de 
metal se trântea cu putere. Se auzeau hohote de râs, 
strigăte de beţivi, din când în când ţipete, sunete de sticle 
sparte. 

De jur împrejurul lor, Hotelul Overlook revenea la viaţă. 


48. Jack 


Stătea aşezat pe duşumeaua cămării, cu picioarele 
întinse, privind ţintă uşa. Între picioare ţinea o cutie cu 
biscuiţi. Mânca biscuiţii unul câte unul, fără să le simtă 
gustul; îi mânca pur şi simplu pentru că trebuia să mănânce 
ceva. Când va reuşi să iasă de aici va avea nevoie de forţă. 
Va avea nevoie de toată forţa sa. 

În acest moment se gândi că nu se simţise atât de 
nenorocit niciodată în toată viaţa lui. Mintea şi trupul îi 
alcătuiau un portret al durerii scris cu litere mari. Îl durea 
îngrozitor de tare capul, simţea pulsul dezgustător al 
mahmurelii. Şi simptomele colaterale se aflau la locul lor: 
gustul pe care îl simţea în gură îl făcu să creadă că înghiţise 
o greblă pentru strâns bălegarul, urechile îi ţiuiau, inima îi 
bătea surd, cu lovituri de tobă africană. În plus, îl dureau 
îngrozitor de tare umerii în urma izbiturilor în uşă, iar gâtul 
îi părea a fi carne vie, jupuit de zbieretele sale inutile. Îşi 
tăiase mâna dreaptă în broasca uşii. 

Însă atunci când va reuşi să iasă de aici, avea de gând să 
tragă nişte şuturi zdravene în fundurile unora. 

Ronţăia biscuiţii unul câte unul, refuzând să cedeze în 
faţa stomacului său nenorocit, care voia să vomite tot. Îşi 
aminti de pastilele de Excedrine pe care le avea în buzunar, 
dar se hotări să mai aştepte puţin până i se va linişti 
stomacul. Nu avea niciun rost să încerce să înghită un 
analgezic dacă tot îl va vărsa. Trebuie să-ţi foloseşti 
creierul. Faimosul creier al lui Jack Torrance. Nu eşti tu 
tipul ăla care a încercat pe vremuri să-şi câştige pâinea de 
pe urma inteligenţei sale? Jack Torrance, cel mai bine 
vândut scriitor. Jack Torrance, dramaturgul ovaţionat şi 
câştigător al Premiului oferit de Clubul Criticilor din New 
York! Jack Torrance, om de litere, filosof stimat, câştigător 
al Premiului Pulitzer la vârsta de şaptezeci de ani pentru 
cartea sa de amintiri, scrisă pe un ton acerb, Viaţa mea în 


secolul XX. Toate rahaturile astea se rezumă la expresia: „a 
trăi de pe urma inteligenţei tale”. 

A trăi de pe urma inteligenţei tale înseamnă să ştii 
întotdeauna unde se află viespile. 

Îşi băgă alt biscuit în gură şi-l sfărâmă între dinţi. 

Totul se rezuma, credea el, la faptul că ei nu au avut 
încredere. La faptul că nu au crezut că el ştia ce e mai bine 
şi cum se poate realiza acest bine. Soţia lui încercase să-i ia 
locul, întâi cu mijloace necinstite 

(mă rog, într-un fel) 

apoi prin mijloace murdare. În clipa când aluziile ei 
mărunte şi obiecțiile ei scâncite au fost înfrânte de 
argumentele sale, pline de bun simţ şi judecată, a încercat 
să-l monteze pe băiat împotriva lui, a încercat să-l omoare 
cu o sticlă şi după aia l-a încuiat; din toate locurile din lume, 
s-a găsit să-l încuie tocmai în afurisita asta de cămară! 

Şi totuşi, mai auzea o voce micuță care îl bătea la cap: 

(„Da, însă de unde a apărut băutura? Nu e asta problema 
principală? Ştii ce se întâmplă atunci când bei, ştii din 
propria-ţi experienţă amară. Când bei, îţi pierzi minţile.”) 

Aruncă cutia cu biscuiţi în perete. Biscuiţii se împrăştiară 
peste un raft cu conserve şi apoi se risipiră pe jos. Privi 
cutia, îşi şterse buzele cu mâna şi se uită la ceas. Era 
aproape şase şi jumătate. Stătea aici de ore întregi. 
Nevastă-sa îl încuiase aici şi el stătea aici de ore întregi. 

Se simţea în stare acum să-şi înţeleagă şi să-şi 
compătimească tatăl. 

Îşi dădu seama acum că nu se întrebase niciodată ce 
anume îl împinsese pe tatăl său să se apuce de băutură. Şi 
cinstit, acum... când ajungeai la fondul problemei... nu-i aşa 
că pricepeai că principalul vinovat era femeia aia cu care 
era însurat? O cârpă, un burete, o muiere limfatică ce îşi 
târşâia în permanenţă picioarele prin casă, tăcută, purtând 
întipărită pe chip o expresie de martiraj dictat de o soartă 
vitregă. L-a legat ea pe tatăl lui cu un lanţ cu ghiulea la 
capăt? Nu, nu un lanţ cu ghiulea. Nu a încercat niciodată în 


mod evident să-l transforme pe tatăl lui într-un prizonier, 
aşa cum încercase Wendy cu el. În cazul tatălui lui Jack, 
probabil că situaţia semăna mai mult cu destinul lui 
McTeague, dentistul din romanul lui Frank Norris: încătuşat 
de un mort în deşert. Moartă din punct de vedere mental şi 
spiritual, mama lui fusese prinsă cu cătuşe de tatăl lui prin 
căsătorie. Şi totuşi tatăl său încercase să facă bine în viaţă, 
în timp ce-i târa după sine cadavrul intrat în putrefacție. A 
încercat să crească patru copii, să-i facă să deosebească 
binele de rău, să-i facă să înţeleagă disciplina şi, mai presus 
de toate, să-i înveţe să-şi respecte tatăl. 

Ei bine, toţi au fost nişte nerecunoscători, toţi, inclusiv el 
însuşi. Şi acum plătea pentru asta; propriul său fiu se 
dovedise a fi ingrat. Dar mai era o speranţă. Va ieşi cumva 
de aici. Îi va pedepsi pe amândoi, amarnic îi va pedepsi. Îi 
va da un exemplu lui Danny, astfel că atunci când va fi mare, 
va fi o clipă când Danny va şti mai bine ce trebuie să facă 
decât a ştiut el. 

Îşi aminti de ziua aceea de duminică, la masă, când tatăl 
său a bătut-o cu bastonul pe mama sa... cât de îngroziţi au 
fost cu toţii, el şi fraţii lui. Acum înţelegea că fusese ceva 
mai mult decât necesar, că tatăl său s-a prefăcut numai că 
era beat, că toate simţurile îi fuseseră treze şi agere tot 
timpul, pândind cel mai mic semn al lipsei de respect. 

Jack se târi în patru labe după biscuiţi şi se apucă să-i 
ronţăie din nou, aşezat acum lângă uşa pe care femeia 
trădătoare şi vicleană o zăvorâse. Se întreba ce anume 
văzuse tatăl său şi cum o păcălise cu jocul lui. S-a strâmbat 
batjocoritor la el? I-a dat cu tifla? A scos limba la el? A făcut 
gesturi obscene cu degetele? Sau s-a uitat numai la el cu 
insolenţă şi aroganță, convinsă fiind că era mult prea tâmpit 
de băutură ca să o poată vedea? Orice ar fi fost, o prinsese 
şi a pedepsit-o cu asprime. Şi acum, după douăzeci de ani, 
putea în cele din urmă să aprecieze înţelepciunea tatălui 
său. 


Desigur că puteai să argumentezi că tatăl lui fusese un 
idiot când se căsătorise cu o astfel de femeie, când se 
legase de un cadavru... un cadavru lipsit de orice urmă de 
respect. Dar când tinerii se căsătoresc în pripă, au toată 
viaţa la dispoziţie să se căiască. Şi poate că şi tatăl tatălui 
său se căsătorise cu acelaşi tip de femeie, astfel încât, 
împins de subconştient, tatăl lui Jack se însurase şi el cu 
una, aşa cum făcuse şi Jack însuşi. Numai că nevasta lui, în 
loc să fie mulţumită cu rolul pasiv de a fi distrus o carieră şi 
mutilat o alta, optase pentru sarcina activă şi veninoasă de 
a încerca să-i spulbere şi cea mai bună ocazie: aceea de a 
deveni membru al personalului hotelului Overlook şi, poate, 
de a urca... cu timpul, toată ierarhia până la funcţia de 
director. Încercă să i-l ia pe Danny, şi Danny era biletul lui 
de intrare. Asta era o prostie, bineînţeles - de ce să-l vrea 
pe fiu, când îl putea avea pe tată -, dar patronii aveau 
deseori idei fistichii şi aceasta era condiţia care i se pusese. 

N-avea de gând să încerce să discute cu ea, îşi dădea 
seama acum. Încercase să discute cu ea, calm şi raţional, în 
Salonul Colorado, şi ea a refuzat să-l asculte, l-a lovit în cap 
cu o sticlă. Dar vor mai avea ocazia să stea de vorbă, şi încă 
foarte curând. O să iasă de aici. 

Dintr-odată îşi ţinu respiraţia şi ciuli urechile. Undeva, 
cineva cânta un boogie-woogie la pian şi se auzeau oameni 
care râdeau şi băteau din palme în ritmul muzicii. Sunetele 
erau înăbuşite de uşa groasă din lemn, dar pătrundeau 
totuşi destul de clare până la el. Cântecul era There/'ll Be a 
Hot Time în the Old Town Tonight. 

Încleştă pumnii neajutorat. A trebuit să se înfrâneze ca să 
nu înceapă iar să lovească în uşă. Petrecerea începuse din 
nou. Băutura curgea în valuri. Pe undeva pe acolo, dansând 
cu altcineva, era şi fata care-i înnebunise simţurile când o 
simţise goală sub rochia albă din mătase. 

— O să plătiţi pentru asta! urlă el. Fir-aţi ai dracului, o să 
plătiţi! O să vă luaţi doctoria pentru asta, vă asigur! O să... 


— Ei, ei, spuse o voce blândă chiar lângă uşă. Nu trebuie 
să ţipaţi aşa. Vă aud foarte bine. 

Jack ţâşni în picioare. 

— Grady? Tu eşti? 

— Da, domnule. Într-adevăr, eu sunt. Se pare că sunteţi 
încuiat înăuntru. 

— Scoate-mă de aici, Grady. Repede. 

— Înţeleg că nu v-aţi ocupat deloc de problema pe care 
am discutat-o. Corectarea comportamentului soţiei şi fiului 
dumneavoastră. 

— Ei m-au încuiat aici. Trage zăvorul, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

— Le-aţi permis să vă încuie în cămară? 

Vocea lui Grady înregistră o surpriză uriaşă, atenuată 
doar prin buna lui creştere. 

— Vai de mine. O femeie pe jumătate cât dumneavoastră 
şi un băieţel. Nu prea este o dovadă că aţi avea stofă de 
conducător, nu credeţi? 

În reţeaua de vene din tâmpla dreaptă a lui Jack, pulsul 
începuse să zvâcnească sălbatic. 

— Scoate-mă de aici, Grady. O să-i aranjez eu. 

— Oare aşa o să faceţi, domnule? Mă întreb. 

Surpriza manierată a fost înlocuită cu un ton de regret 
manierat. 

— Îmi pare nespus de rău, dar mă îndoiesc. Eu şi ceilalţi 
am ajuns la concluzia că nu puneţi suflet în aceste acţiuni, 
domnule. Că nu aveţi... tăria să o faceţi. 

— Ba da! strigă Jack. Ba da, jur! 

— O să ni-l aduceţi pe fiul dumneavoastră? 

— Da! Da! 

— Soţia dumneavoastră o să se opună din toate puterile, 
domnule Torrance. Şi pare că este... mai puternică decât 
ne-am închipuit noi. Este întrucâtva mai ingenioasă decât 
credeam. În orice caz, se pare că v-a întrecut. 

Grady îşi înăbuşi hohotul de râs. 


— Domnule Torrance, poate că ar fi fost mai bine să ne fi 
ocupat noi de ea de la bun început. 

— O să-l aduc, jur! spuse Jack. 

Îşi lipise obrazul de uşă. Transpiraţia îi şiroia pe faţă. 

— N-o să se opună. Jur că n-o să se opună. N-o să fie în 
stare! insistă el. 

— Mă tem că va trebui să o ucideţi, spuse Grady cu 
răceală. 

— Voi face ceea ce va trebui să fac. Dar scoate-mă de aici. 

— Vă daţi cuvântul de onoare, domnule? 

— Cuvântul, promisiunea, jurământul, orice dracu' vrei. 
Numai să... 

Se auzi un zgomot sec când zăvorul a fost tras. Uşa se 
deschise un centimetru. Jack îşi opri vorbele şi respiraţia. 
Pentru o clipă simţi că moartea însăşi aştepta în faţa uşii. 

Dar sentimentul acesta dispăru repede. 

Şopti: 

— Mulţumesc, Grady. Jur că n-o să regreţi. Jur. 

Nu primi niciun răspuns. Îşi dădu brusc seama că 
încetaseră toate sunetele, cu excepţia urletelor reci ale 
vântului de afară. 

Deschise uşa de la cămară; balamalele scârţâiră încetişor. 

Bucătăria era pustie. Grady dispăruse. Totul era nemişcat 
şi îngheţat sub privirea albă şi rece a becurilor 
fluorescente. Ochii i se opriră asupra planşetei pe care 
obişnuiau să mănânce. 

Acolo se afla un pahar, o sticlă mică, plină cu gin şi un vas 
de plastic cu măsline. 

Sprijinit de planşetă era unul din ciocanele de crichet din 
magazia cu unelte. 

Îl privi timp îndelungat. 

Şi apoi o voce, mult mai gravă şi mult mai puternică 
decât a lui Grady, se auzi de undeva, de pretutindeni... 
dinlăuntrul său: 

(„Ţineţi-vă promisiunea, domnule Torrance.”) 

— Aşa voi face, spuse el. 


Sesiză slugărnicia din propria-i voce, dar era incapabil s- 
o controleze. 

— Aşa voi face. 

Se îndreptă spre planşetă şi apucă mânerul ciocanului. 

Îl ridică. 

Îl roti. 

Ciocanul despică aerul, şuierând veninos. 

Jack 'Torrance începu să zâmbească. 


49. Hallorann urcă muntele 


Era ora două şi un sfert după-amiază şi nu mai avea nici 
trei mile până la Estes Park, când ieşi de pe şosea. 

Acolo sus, zăpada cădea mai deasă şi cu mai multă furie 
decât văzuse vreodată Hallorann (ceea ce probabil că nu 
era mare lucru, deoarece Hallorann încercase să vadă cât 
mai puţină zăpadă în tot cursul vieţii sale) iar vântul 
puternic bătea în rafale capricioase - când din vest, când 
ocolind prin nord, împroşcând nori de zăpadă pe parbriz, 
făcându-l să-şi dea seama înfiorat, pentru a nu ştiu câta 
oară, că dacă lua greşit o curbă putea să se prăbuşească în 
gol după două sute de metri. Ioată situaţia era mult 
înrăutăţită de statutul său de amator în ceea ce privea 
condusul unei maşini pe timp de iarnă. Îl speria faptul că 
linia continuă de pe şosea era îngropată sub zăpadă şi îl 
speriau rafalele sălbatice de vânt, care pur şi simplu făceau 
ca Buickul să se învârtească pe loc. Îl mai speriau şi 
semnele de pe marginea şoselei, care erau aproape toate 
acoperite cu zăpadă şi puteai la fel de bine să dai cu banul 
ca să hotărăşti dacă drumul o lua la dreapta sau la stânga 
prin acest uriaş ecran alb de cinematograf. Ei da, îi era tare 
frică. De când ieşise din Boulder i se scurgea o transpiraţie 
rece pe spate şi se purta cu pedala de acceleraţie şi cu cea 
de frână cu atât de multă grijă, de parcă ar fi fost nişte 
delicate vase de porțelan din vremea dinastiei Ming. În 
pauzele dintre melodiile rock'n'roll care se transmiteau la 
radio, crainicul îi ruga insistent pe automobilişti să nu se 
încumete pe şosele şi, mai ales, în niciun caz să nu încerce 
să urce munţii, pentru că drumurile erau blocate şi extrem 
de periculoase. Fuseseră relatate zeci de accidente minore 
şi două mai grave: un grup de schiori într-un microbuz şi o 
familie care se îndrepta spre Albuquerque prin Sangre de 
Cristo Mountains. Scorul combinat al celor două cazuri 
suna astfel: patru morţi şi cinci răniţi. „Aşa că nu ieşiţi din 


casă. Mai bine ascultați muzica pe care o transmite postul 
nostru de radio”, încheie vesel crainicul şi apoi spori 
chinurile lui Hallorann punând în undă melodia Seasons în 
the Sun. We had joy we had fun, we had... turuia fericit 
Terry Jacks, iar Hallorann închise aparatul cu un gest 
brutal, ştiind că îi va da drumul din nou peste cinci minute. 
Indiferent cât de tâmpite erau cântecele, tot era mai bine 
decât să călătorească singur prin nebunia asta albă. 

(„Recunoaşte. Negrul ăsta are un morcov vârât în fundul 
lui ca smoala.”) 

Nici măcar nu era nostim. Ar fi putut să renunţe chiar 
înainte de a ieşi din Boulder, dacă nu ar fi fost convins că 
băiatul avea necazuri foarte mari. Chiar şi acum o voce 
mică, venită de undeva din fundul capului - mai degrabă 
vocea judecății decât vocea laşităţii, gândi el - îi spunea să 
se oprească la un motel din Estes Park, să petreacă noaptea 
acolo şi să aştepte ca plugurile să înlăture măcar zăpada de 
pe mijlocul şoselei. Vocea îi amintea de aterizarea extrem 
de dură a avionului pe aeroportul din Stapleton, de 
strângerea de inimă pe care a simţit-o la gândul că o să se 
prăbuşească şi că o să-şi ducă pasagerii la porţile iadului şi 
nu la Poarta 39. Dar raţiunea nu a fost în stare să ţină piept 
convingerii că avea o obligaţie faţă de băiat. Astăzi era ziua. 
Furtuna de zăpadă era ghinionul său. Va trebui să o 
înfrunte. Şi se temea că dacă nu făcea asta, ar fi putut avea 
de înfruntat ceva mult mai rău în visele sale. 

Izbucni o altă rafală năprasnică de vânt, din nord-est de 
data aceasta, şi din nou nu mai era în stare să vadă conturul 
vag al munţilor şi nici măcar marginile şoselei. Mergea 
printr-un vid alb. 

Şi atunci luminile plugului de zăpadă apărură fantomatic, 
de nicăieri, aţintite în jos asupra lui şi, spre groaza sa, îşi 
dădu seama că, în loc să meargă pe margine, botul 
Buickului era îndreptat chiar între cele două faruri uriaşe. 
Plugul îşi putea permite să circule pe mijlocul şoselei, iar 
Hallorann se abătuse de la direcţia sa. 


Urletul cumplit scos de motorul diesel al plugului acoperi 
mugetul vântului şi apoi se auzi sunetul sirenei, dur, 
prelung, asurzitor. 

Testiculele lui Hallorann se transformară în doi săculeţi 
mototoliţi, plini cu ace de gheaţă. Intestinele îi deveniră 
gelatinoase. 

Prin albul din faţă se contura acum o formă colorată, ceva 
portocaliu, acoperit cu zăpadă. Vedea deja cabina înălţată şi 
reuşi chiar să întrezărească silueta şoferului care gesticula 
disperat în spatele parbrizului cu un singur ştergător. Mai 
vedea şi lamele plugului care împroşcau şi mai multă 
zăpadă pe parapetul din stânga drumului. 

HAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA! mugi 
indignată sirena. 

Apăsă cu putere pedala de acceleraţie, de parcă ar fi vrut 
să strivească sub talpă o insectă oribilă, şi Buickul se repezi 
înainte şi la dreapta. Acolo nu era niciun parapet; plugurile 
împingeau zăpada direct în prăpastie. 

(„Prăpastia, o, da, prăpastia...”) 

Lamele plugului, cu trei metri mai înalte decât Buickul 
său, trecură prin stânga lui Hallorann, la nici cinci 
centimetri distanţă. Hallorann a crezut că impactul era 
inevitabil. Şi atunci o rugăciune, care era pe jumătate un fel 
de scuză nedesluşită către băiat, îi flutură prin gânduri ca o 
cârpă zdrenţuită. 

Apoi plugul îl depăşi şi nu mai văzu decât luminile lui 
albastre sclipind în oglinda retrovizoare. 

Răsuci mult la stânga, însă nu se întâmplă nimic. 
Începuse să alunece, Buickul plutind acum ca într-un vis 
spre buza prăpastiei, împroşcând valuri de zăpadă de sub 
apărătoarea de noroi. 

Răsuci volanul în sens invers, în direcţia de alunecare, şi 
maşina începu să salte. 

Speriat de-a binelea acum, apăsă tare frâna şi apoi simţi 
o izbitură puternică. În faţa lui drumul dispăruse... se uita 
în hăul fără fund în care zăpada se învolbura în vârtejuri, 


iar formele vagi, verzi-cenuşii ale pinilor se întrezăreau 
mult prea departe şi mult prea jos. 

(„Mă prâbuşesc Maică Precistă mă prâbuşesc”) 

Şi în clipa aceea maşina se opri, aplecată în bot într-un 
unghi de treizeci de grade, cu roţile din spate aproape 
ridicate de pe sol. Când Hallorann încercă să treacă în 
marşarier, roţile se învârtiră în gol disperate, neajutorate. 
Inima lui execută un solo la baterie. 

Cobori din maşină - cobori din maşină cu foarte mare 
atenţie - şi ocoli Buickul. 

Se opri, privind neputincios roţile din spate, când auzi o 
voce veselă: 

— Salut, omule. Trebuie că te-ai udat tot. 

Se întoarse şi văzu plugul oprit mai jos pe drum, învăluit 
în ninsoarea albă, lăsând să se întrevadă numai ţeava de 
eşapament mare şi neagră şi luminile albastre care se 
învârteau deasupra. Şoferul stătea chiar în spatele lui, 
îmbrăcat într-o haină lungă, îmblănită, cu o manta 
impermeabilă deasupra. O şapcă cu dungi albe şi albastre îi 
stătea cocoţată în vârful capului şi Hallorann nu înţelegea 
cum de nu o dobora vântul. 

(„Clei. Sigur, mai mult ca sigur că trebuie să fie lipită cu 
clei.”) 

— Salut, spuse. Poţi să mă tractezi înapoi pe drum? 

— O, cred că da, răspunse conducătorul plugului. Ce 
dracu” faci aici, dom'le? E calea cea mai sigură să-ţi frângi 
gâtul. 

— Am o treabă urgentă. 

— Nimic nu este chiar atât de urgent, spuse şoferul încet 
şi cu blândeţe, de parcă s-ar fi adresat unui handicapat. 
Dacă ai fi avut un pic mai multă viteză, nimeni nu te-ar fi 
putut scoate la lumină până de Ziua Păcălelilor. Nu eşti de 
prin părţile astea, nu-i aşa? 

— Nu. Şi nici n-aş fi aici dacă treburile mele nu ar fi atât 
de urgente. 

— Aşa zici? 


Şoferul îşi schimbă poziţia, devenind mult mai prietenos, 
de parcă ar fi stat la taifas pe o terasă şi nu în mijlocul 
viscolului, înconjurați de hohotele şi urletele vântului, cu 
maşina lui Hallorann alături, în echilibru precar, la mai mult 
de două sute de metri deasupra vârfurilor copacilor. 

— Încotro? Estes? 

— Nu, merg la Hotelul Overlook, spuse Hallorann. E 
puţin mai sus de Sidewinder... 

Dar şoferul clătină din cap cu tristeţe. 

— Cred că ştiu destul de bine unde se află locul ăsta, zise. 
Dom'le n-o să ajungi la bătrânul Overilook. Drumurile alea 
afurisite dintre Estes Park şi Sidewinder sunt mai ceva ca-n 
iad. Zăpada se adună la loc în spatele plugurilor, indiferent 
cât de tare ne străduim s-o dăm la o parte. Sunt troiene 
acolo de vreo trei-patru metri, chiar în mijlocul şoselei. Şi 
chiar dacă, să zicem că prin cine ştie ce minune ajungi la 
Sidewinder, acolo drumul e închis până la Buckland, Utah. 
Nici vorbă. 

Clătină din nou capul. 

— N-o să reuşeşti, dom'le. N-ai cum. 

— Trebuie să încerc, spuse Hallorann apelând la ultimele 
rezerve de răbdare pe care le mai avea ca să-şi păstreze 
vocea calmă. E un băiat acolo... 

— Băiat? Da' de unde. Hotelul e închis de la sfârşitul lui 
septembrie. N-au nicio şansă să-l ţină deschis. Sunt prea 
multe furtuni nenorocite ca asta pe acolo. 

— Este fiul îngrijitorului. Are necazuri mari. 

— De unde ştii? 

Răbdarea îi explodă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ai de gând să stai aici tot 
restul zilei şi să dai din fălci la mine? Știu! Ştiu! Ai de gând 
să mă tragi înapoi pe şosea sau nu? 

— Ia uite ce supărăcios este! observă şoferul, nu din cale 
afară de impresionat. Sigur, urcă-te la loc. Am un lanţ în 
cabină. 


Hallorann se urcă la volan, tremurând acum din tot 
corpul în urma reacției întârziate. Mâinile îi erau amorţite 
aproape până la os. Uitase să-şi ia mănuşile. 

Plugul ajunse până în spatele Buickului şi îl văzu pe şofer 
coborând cu un lanţ lung. Hallorann deschise portiera şi 
strigă: 

— Ce să fac să te ajut? 

— Nu-mi sta în cale, atâta tot, răspunse şoferul. Suntem 
gata cât ai bate din palme. 

Şi aşa a fost. Caroseria Buickului fu scuturată de un 
spasm când lanţul se întinse şi, o secundă mai târziu, 
maşina se afla iar pe şosea, cu botul îndreptat spre Estes 
Park. Şoferul plugului ciocăni în parbriz. Hallorann cobori 
geamul. 

— Mulţumesc, spuse. lartă-mă că am ţipat la tine. 

— Au ţipat şi alţii înaintea ta, rânji şoferul. Cred că eşti 
cam încordat. la astea. 

Aruncă în poala lui Hallorann o pereche de mănuşi 
albastre, groase, din lână. 

— O să ai nevoie de ele. E frig acolo unde te duci. Poartă- 
le, dacă nu vrei să-ţi petreci tot restul vieţii scobindu-te în 
nas cu un cârlig. Şi trimite-mi-le înapoi. Le-a tricotat 
nevastă-mea şi ţin mult la ele. Numele şi adresa sunt cusute 
în căptuşeală. Că veni vorba, eu sunt Howard Cottrell. 
Trimite-le înapoi când nu mai ai nevoie de ele. Şi ai grijă să 
plăteşti toate taxele poştale. 

— În regulă, zise Hallorann. Mulţumesc mult de tot. 

— Ai grijă. Te-aş duce chiar eu acolo, dar sunt ocupat ca o 
pisică încurcată într-un ghem încâlcit de corzi de chitară. 

— În ordine. Mulţumesc din nou. 

Era pe punctul să ridice geamul, când Cottrell îl opri. 

— Când ajungi la Sidewinder, dacă ajungi la Sidewinder, 
du-te la garajul lui Durkin. E chiar lângă bibliotecă. N-ai 
cum să nu-l găseşti. Întreabă de Larry Durkin. Spune-i că 
te-a trimis Howie Cottrell şi că vrei să închiriezi unul din 


snowmobilele lui. Spune-i de mine şi arată-i mănuşile, şi o 
să ţi-l dea ieftin. 

— Mulţumesc, spuse Hallorann. 

Cottrell clătină din cap. 

— Ciudat. Nu există nicio posibilitate ca tu să fi ştiut că a 
dat cineva de belea la Overlook... mai mult ca sigur că 
telefonul nu funcţionează. Dar te cred. Am nişte senzaţii 
câteodată... 

Hallorann îl aprobă. 

— Şi eu am. Câteodată. 

— Mda. Ştiu că ai. Dar fii prudent. 

— O să fiu. 

Cottrell dispăru în întunericul învolburat, cu şapca 
aşezată tot ştrengăreşte pe vârful capului, după ce-i mai 
făcu un semn cu mâna. Hallorann îşi reluă drumul. În urmă, 
Howard Cottrell acţionă sirena o ultimă oară, ca pentru a-i 
ura noroc, deşi nu era nevoie; Hallorann îl simţi cum îi 
doreşte numai bine. 

Asta înseamnă două străluciri într-o zi, gândi el, şi asta ar 
trebui să fie semn bun. Numai că nu avea încredere în 
semne, fie ele bune sau rele. Şi chiar faptul că întâlnise doi 
oameni care străluceau într-o singură zi (când de obicei 
dădea peste mai mult de patru sau cinci într-un an întreg) 
s-ar fi putut să nu semnifice nimic. Sentimentul acela de 
finalitate, sentimentul 

(„că evenimentele s-au condensat”) 

pe care nu-l putea defini complet, nu-l părăsise încă. 
Era... 

Atunci Buickul şi-a manifestat dorinţa să alunece într-o 
parte, în timp ce lua o curbă, şi Hallorann îl puse din nou pe 
direcţie, abia îndrăznind să respire. Deschise din nou 
radioul. Cânta Aretha, şi Aretha era minunată. Oricând ar fi 
bucuros să-şi petreacă o noapte cu ea în Buickul închiriat 
de la compania Hertz. 

O altă rafală de vânt lovi maşina, făcând-o să se legene şi 
să se răsucească. Hallorann înjură şi se aplecă şi mai 


încordat asupra volanului. Aretha îşi terminase cântecul şi 
acum crainicul îl anunţa că a călători în ziua aceea cu 
maşina era cel mai bun mijloc de a te sinucide. 

Cu o mişcare bruscă, Hallorann închise aparatul. 


A reuşit să ajungă la Sidewinder, deşi a făcut patru ore şi 
jumătate pe drum de la Estes Park. Era deja întuneric, dar 
furtuna nu dădea niciun semn că ar slăbi din intensitate. A 
trebuit să oprească de două ori în faţa unor nămeţi înalţi 
cât maşina şi a aşteptat plugurile care să-i dea la o parte. 
La una din aceste opriri, plugul a venit pe banda lui şi iar a 
scăpat ca prin urechile acului. Şoferul plugului l-a evitat în 
ultima clipă, n-a coborât ca să-l ia la întrebări, dar i-a oferit 
unul din gesturile acelea, pe care îl recunoaşte orice 
american trecut de zece ani, şi nu era vorba de semnul 
păcii. 

Cu cât se apropia mai mult de Overlook, sentimentul că 
trebuie să se grăbească devenea tot mai acut. Îşi cerceta în 
permanenţă ceasul de la mână. Limbile de pe cadran parcă 
zburau. 

La zece minute după ce începuse să urce coasta 
muntelui, a trecut pe lângă două plăci indicatoare. Vântul 
puternic le curăţase de zăpadă şi a putut să citească ce era 
scris pe ele. SIDEWINDER 10, spunea primul. Al doilea: 
DRUM ÎNCHIS PE DISTANŢĂ DE 12 MILE PE TIMP DE 
IARNĂ. 

— Larry Durkin, mormăi Hallorann. 

Chipul său întunecat era tras şi încordat, în licărirea 
verzuie a aparatelor de pe bordul maşinii. Era şase şi zece. 

— Garajul de lângă bibliotecă. Larry... 

Atunci l-a lovit cu toată puterea mirosul de portocale şi 
forţa gândului, dur, plin de ură, ucigaş: 

(„CARĂ-TE DE AICI NEGROTEI ÎMPUŢII. CE SE 
ÎNTÂMPLĂ AICI NU E TREABA TA CIOARĂ. CARĂ-TE SAU 
TE OMORÂM, TE SPÂNZURĂM DE UN COPAC, CIOARĂ 
AFURISITĂ, ŞI DUPĂ AIA ÎŢI ARDEM CADAVRUL, ASTA 


FACEM NOI CU CIORILE, AŞA CĂ FĂ STÂNGA-MPREJUR 
CHIAR ACUM”) 

Hallorann scoase un strigăt puternic în spaţiul strâmt al 
maşinii. Mesajul nu ajunsese la el în cuvinte, ci printr-o 
serie de imagini ca dintr-o şaradă care i-au fost îndesate în 
cap cu o forţă înspăimântătoare. Îşi luă mâinile de pe volan 
ca să încerce să le gonească. 

Atunci maşina izbi în plin parapetul, reveni pe şosea, se 
răsuci 180 de grade şi se opri. Roţile din spate se învârteau 
în gol. 

Hallorann opri motorul şi îşi acoperi faţa cu mâinile. Nu a 
plâns, a hohotit numai. Pieptul i se mişca convulsiv. Era 
conştient că dacă explozia l-ar fi prins pe o porţiune de 
drum fără parapet pe margine, ar fi fost mort acum. Poate 
că ăsta fusese planul. Şi s-ar putea să-l lovească iarăşi, în 
orice clipă. Va trebui să se apere. Se înconjură cu o forţă 
roşie, o imensă putere care s-ar fi putut să fie amintirea. Se 
cufundă în instincte. 

Îşi luă mâinile de la ochi şi privi prudent în jur. Nimic. 
Dacă încerca ceva să-l sperie din nou, nu mai putea 
pătrunde. Era baricadat. 

Asta se întâmplase şi cu băiatul? Doamne, Dumnezeule, 
asta se întâmplase şi cu băiatul? 

Din toate imaginile, cea care îl neliniştea cel mai mult era 
acel sunet plat, ca un ciocan care loveşte o bucată de 
brânză. Ce voia să însemne oare? 

(„Lisuse, nu băieţelul, lisuse, te rog.”) 

Porni motorul. Roţile se învârtiră, prinseră zăpada, se 
învârtiră iar şi se mişcară de pe loc. Buickul începu să 
ruleze, farurile sale luminând slab prin furtuna de zăpadă. 
Se uită la ceas. Aproape şase şi jumătate. Şi începea să 
simtă că într-adevăr era foarte târziu. 


50. Amirc 


Wendy Torrance stătea  nehotărâtă în mijlocul 
dormitorului, privindu-şi fiul care era cufundat într-un somn 
adânc. 

Sunetele încetaseră cu o jumătate de oră în urmă. Toate 
sunetele, toate deodată. Ascensorul, petrecerea, zgomotul 
făcut de uşile camerelor care se deschideau şi se închideau. 
În loc să o liniştească, tăcerea înrăutăţi tensiunea care se 
acumulase în ea; era ca o clipă de linişte malefică înainte de 
ultima izbucnire brutală a unei furtuni. Dar Danny aţipise 
aproape imediat; mai întâi căzuse într-un somn superficial 
şi agitat care în ultimele zece minute se transformase într- 
un somn greu, ca de plumb. Chiar dacă-l privea cu atenţie, 
de-abia putea să vadă cum i se mişca pieptul micuţ în ritmul 
respirației. 

Se întreba când mai dormise Danny aşa de bine în ultima 
vreme, fără vise chinuitoare sau perioade întunecate de 
insomnie, când asculta orgiile, pe care ea începuse să le 
vadă abia în zilele din urmă, când laţul pe care hotelul 
Overlook îl pusese în jurul lor începuse să se strângă. 

(„Fenomene psihice reale sau hipnoză în grup?”) 

Nu ştia şi nici nu credea că avea vreo importanţă. 
Indiferent despre ce ar fi fost vorba, întâmplările care se 
ţineau lanţ erau la fel de îngrozitoare. Se uită la Danny şi se 
gândi 

(„Da Doamne să nu se mişte”) 

că dacă nu-l deranja nimic, ar fi putut să doarmă dus tot 
restul nopţii. Indiferent cu ce fel de talent ar fi fost 
înzestrat, era totuşi un băieţel care trebuia să se 
odihnească. 

Începuse să-şi facă griji din cauza lui Jack. 

O fulgeră o durere ascuţită, îşi luă mâna de la gură şi 
observă că îşi rupsese o unghie. Şi întotdeauna încercase 
să-şi îngrijească cât mai bine unghiile. Nu erau atât de lungi 


încât să semene cu nişte gheare, dar aveau o formă 
frumoasă şi 

(„şi ce-ţi veni să-ţi faci probleme acum din cauza 
unghiilor?”) 

încercă să râdă, dar scoase un sunet tremurat, fără urmă 
de bună dispoziţie în el. 

Mai întâi, Jack încetase să mai urle şi să lovească în uşă. 
Apoi petrecerea începuse din nou, 

(„dar se oprise vreodată? sau poate că uneori intra într- 
un unghi puţin diferit al timpului, de unde ei nu trebuiau s-o 
audă?”) 

punctată de bufhniturile şi zumzăitul ascensorului. Apoi şi 
ascensorul se oprise. În liniştea cea nouă, în timp ce Danny 
adormea, ei i se păruse că aude voci coborâte, conspirative, 
care veneau chiar de sub ei, din bucătărie. La început a 
crezut că este doar vântul, care putea să imite o mulţime de 
tonalități umane diferite, de la şoapta pergamentoasă 
scoasă pe patul de moarte, atunci când şuiera pe lângă uşi 
şi ferestre, până la strigătul puternic pe sub streşini... 
strigătul scos de o femeie care fuge de un asasin într-o 
melodramă ieftină. Şi totuşi, stând lângă Danny, începu să 
fie tot mai sigură că, de fapt, era într-adevăr vorba despre 
voci. 

Jack şi încă cineva discutau despre evadarea lui din 
cămară. 

Discutau despre asasinarea soţiei şi fiului său. 

Nu se întâmpla nimic nou între aceşti pereţi; asasinate 
avuseseră loc aici şi înainte. 

Se îndreptase spre ţeava de încălzire şi îşi lipise urechea 
de ea dar, chiar în clipa aceea, caloriferul pornise şi orice 
sunet ar fi existat s-a pierdut în valul de aer cald care urca 
de la subsol. Când caloriferul se oprise, cu cinci minute în 
urmă, liniştea era deplină, cu excepţia vântului, a 
scrâşnetului făcut de zăpada care se lovea de geamuri şi 
din când în când geamătul lemnăriei. 


Îşi privi unghia ruptă. De sub ea ţâşneau picături mici de 
sânge. 

(„Jack a ieşit.”) 

(„Nu vorbi prostii.”) 

(„Ba da, a ieşit. A luat un cuţit din bucătărie sau poate 
chiar toporul pentru tranşat carnea. Urcă acum scările spre 
noi. Calcă pe marginea treptelor, ca să nu scârţâie.”) 

(„! Eşti nebună!”) 

Îi tremurau buzele şi o fracțiune de secundă a avut 
senzaţia că rostise ultimele cuvinte cu glas tare. Dar 
tăcerea era netulburată. 

Se simţi privită. 

Se răsuci şi rămase împietrită cu ochii la fereastra 
întunecată, prin care se zgâia la ea un chip alb, hidos, cu 
găuri negre în locul ochilor, un chip care bâlbâia vorbe fără 
şir, figura unui nebun monstruos care fusese ascuns tot 
timpul în aceşti pereţi plini de gemete şi suspine... 

Era numai desenul făcut de ger pe fereastră. 

Lăsă să-i scape un oftat prelung şi susurat şi i se păru că 
aude, clar de această dată, chicoteli amuzate venind de 
undeva. 

(„Te sperii şi de umbra ta. Situaţia e destul de gravă şi 
fără asta. Până mâine dimineaţă o să fii numai bună pentru 
cămaşa de forţă.”) 

Exista un singur mod de a-şi risipi temerile. 

Ar fi trebuit să coboare şi să se asigure că Jack mai era 
încă în cămară. 

Foarte simplu. Coboară. Aruncă o privire. Urcă înapoi. 
Ah, apropo, opreşte-te o clipă şi ia tava de pe pupitrul de la 
recepţie. Probabil că omleta nu mai e bună de nimic, dar 
poţi să reincălzeşti supa pe reşoul de lângă maşina de scris 
a lui Jack. 

(„A, da, şi ai grijă să nu mori dacă el te aşteaptă acolo jos 
cu un cuţit în mână.”) 

Se îndreptă spre măsuţa de toaletă, încercând să-şi 
scuture de pe umeri mantaua de spaimă care o înfăşurase. 


Pe măsuţă zăceau împrăştiate câteva grămezi de mărunţiş, 
bonuri de benzină pentru microbuzul hotelului, cele două 
pipe pe care Jack le lua pretutindeni, dar din care fuma 
numai rareori... şi cheile lui. 

Luă cheile, le ţinu o clipă în mână şi apoi le puse la loc. îi 
venise ideea să încuie uşa de la dormitor în urma ei, dar nu- 
i plăcea. Danny dormea. Îi trecură prin minte gânduri 
destul de vagi despre un posibil incendiu. Şi mai era ceva 
care o sâcâia mai tare, dar nu-i dădu nicio importanţă. 

Wendy traversă camera, se opri nehotărâtă o secundă în 
faţa uşii, apoi scoase cuțitul din buzunarul halatului şi-i 
apucă strâns mânerul de lemn. 

Deschise brusc uşa. 

Coridorul cel scurt care ducea spre apartamentul lor era 
pustiu. Lămpile electrice din pereţi străluceau puternic, 
etalând parcă fondul albastru al covorului şi modelul lui 
negru, sinuos. 

(„Vezi? Nu-i niciun bau-bau aici.”) 

(„Nu, sigur că nu. Vor să te scoată din cameră. Vor să faci 
ceva stupid şi femeiesc şi exact asta faci acum.”) 

Şovăi din nou, zbătându-se dureros în dilema ei. Nu voia 
să-l părăsească pe Danny şi siguranţa apartamentului lor şi, 
în acelaşi timp, avea cu disperare nevoie să se asigure că 
Jack mai era... închis. 

(„Bineînţeles că este”) 

(„Dar vocile...”) 

(„N-a fost nicio voce. A fost închipuirea ta. A fost vântul.”) 

— N-a fost vântul. 

Sunetul propriei sale voci o făcu să tresară. Dar 
certitudinea înfricoşătoare din ea o făcu să înainteze. 
Cuţitul se legăna în ritmul paşilor, prinzând unghiuri 
diferite de lumină pe lama sclipitoare şi aruncându-le pe 
tapetul de mătase. Papucii ei şopteau pe lâna groasă a 
covorului. Nervii îi erau încordaţi ca firele de înaltă 
tensiune. 


Ajunse la colţul dinspre coridorul principal şi se uită în 
toate direcţiile, mintea întărindu-i-se pentru orice ar fi 
văzut acolo. 

Dar nu văzu nimic. 

După o scurtă ezitare, dădu colţul şi începu să traverseze 
coridorul. Fiecare pas care o apropia de scară îi sporea 
groaza şi o făcea să-şi dea seama că-şi părăsise copilul care 
dormea, care era singur şi lipsit de apărare. În urechi îi 
răsuna din ce în ce mai tare sunetul papucilor ei pe covor; 
de două ori a privit peste umăr ca să se convingă că nu se 
furişa nimeni în spatele ei. 

Ajunse la scară şi se sprijini de coloana din mijlocul 
balustradei. Erau nouăsprezece trepte late până jos în hol. 
Le numărase de destule ori până acum. Nouăsprezece 
trepte acoperite cu mochetă şi nici urmă de Jack care să 
stea ghemuit pe vreuna din ele. Sigur că nu. Jack era închis 
în cămară, în spatele unei uşi groase din lemn de stejar, 
prevăzută cu un zăvor zdravăn din oţel. 

Dar holul era întunecat şi oh, atât de plin de umbre. 

Îşi simţea pulsul zbătându-i-se în gât. 

În faţă, puţin la stânga, fălcile de alamă ale ascensorului 
stăteau căscate, bătându-şi parcă joc de ea, invitând-o să 
păşească înăuntru şi să facă cea mai lungă călătorie a vieţii 
sale. („Nu, mulţumesc.”) 

Cabina ascensorului fusese drapată cu spirale roz şi albe 
din hârtie creponată. Peste tot erau împrăştiate confeti. În 
colţul din stânga zăcea aruncată o sticlă de şampanie goală. 

Sesiză o mişcare, undeva deasupra, şi se întoarse brusc 
ca să se uite în sus, la celelalte nouăsprezece trepte care 
duceau la holul întunecat al etajului al doilea. Dar nu văzu 
nimic. Şi totuşi avea senzaţia neliniştitoare că văzuse cu 
coada ochiului cum lucrurile 

(„lucrurile”) 

se retrăseseră în întunericul şi mai adânc al holului de 
deasupra, chiar înainte ca privirea ei să le înregistreze. 

Se uită din nou la scara care ducea la parter. 


Palma mâinii drepte îi transpirase pe mânerul de lemn al 
cuţitului; îl mută în mâna stângă, îşi şterse palma dreaptă 
de pluşul roz al halatului şi mută cuțitul înapoi. Aproape 
fără să-şi dea seama că mintea comandase corpului să 
înainteze, începu să coboare treptele, piciorul stâng, apoi 
cel drept, piciorul stâng, apoi cel drept, ţinându-se cu mâna 
liberă de balustradă. 

(„Unde e petrecerea? Nu vă speriaţi de mine, giulgiuri 
mucegăite! Nimeni nu s-a speriat vreodată de o femeie cu 
un cuţit! Hai să punem şi nişte muzică! Hai, mai vioi!”) 

Zece trepte, o duzină, o duzină, ca la prăvălie. 

Lămpile de la etajul întâi îşi răspândeau lumina galbenă 
şi slabă până aici jos, şi-şi aminti să aprindă luminile de la 
parter, fie la intrarea în restaurant, fie din biroul 
directorului. 

Dar totuşi mai venea o rază de lumină şi de altundeva, o 
lumină albă şi mută. 

Becurile fluorescente. Sigur că da. Din bucătărie. 

Se opri pe a treisprezecea treaptă, încercând să-şi 
amintească dacă le stinsese sau le lăsase aprinse atunci 
când ea şi Danny au urcat în cameră. Pur şi simplu nu-şi 
putea aminti. 

Sub ea, în hol, scaunele cu spătar înalt păreau nişte 
matahale în bălțile lor de întuneric. Geamul uşilor de la 
intrare era acoperit cu cortina albă a zăpezii troienite. 
Bumbii metalici din tapiţeria canapelei străluceau stins, ca 
ochii de pisică. Erau o sută de locuri unde te puteai 
ascunde. 

Îşi continuă drumul cu picioarele grele ca plumbul din 
cauza spaimei. 

Acum şaptesprezece, acum optsprezece, acum 
nouăsprezece. 

(„Holul, doamnă. Aveţi grijă.”) 

Uşile sălii de bal erau date de perete şi prin ele se 
revărsa numai întunericul. Dinăuntru se auzea un ticăit 
regulat, ca o bombă cu ceas. Înlemni, apoi îşi aduse aminte 


de ceasul de pe poliţa şemineului, ceasul de sub clopotul de 
sticlă. Probabil că Jack sau Danny l-au întors... sau poate că 
s-a întors singur, ca toate lucrurile din Overlook. 

Se îndreptă spre recepţie, cu intenţia de a trece prin 
biroul directorului şi de a se duce în bucătărie. Vedea pe 
pupitru, lucind argintiu în umbră, tava cu fosta lor cină. 

În clipa aceea ceasul începu să bată, cu sunete 
melodioase, cristaline. 

Wendy împietri şi-şi muşcă limba. Apoi se relaxă. Bătea 
ora opt, atâta tot. Ora opt... cinci, şase, şapte... 

Număra bătăile. 1 se păru dintr-o dată că nu era în regulă 
să-şi continue drumul până când nu se oprea ceasul. 

„„.„0Dt... nouă... 

(„272 Nouă??”) 

„„„Zece... unsprezece... 

Şi brusc, mult prea târziu, înţelese. Se întoarse cu 
mişcări stângace spre scări, ştiind deja că a întârziat prea 
mult. Dar cum ar fi putut să se gândească la aşa ceva? 

Doisprezece. 

În sala de bal se aprinseră toate luminile. Se ridică un 
sunet strident de alămuri. Wendy ţipă, dar strigătul ei era 
nesemnificativ, se pierdea în mugetul scos de plămânii aceia 
metalici. 

— Scoateţi măştile! se auzi ecoul. Scoateți mâştile! 
Scoateți măştile! 

Apoi se stinse, de parcă ar fi pornit pe un lung coridor al 
timpului, lăsând-o din nou singură. 

Nu, nu singură. 

Se întoarse şi-l văzu cum se îndrepta spre ea. 

Era Jack, şi totuşi nu era el. În ochi avea o sclipire 
străină, ucigaşă; gura lui atât de cunoscută era deformată 
de un rânjet tremurător, lipsit de veselie. 

Ţinea ciocanul de crichet în mână. 

— Ai crezut că o să reuşeşti să mă închizi? Asta ai crezut? 

Ciocanul şuieră prin aer. Ea făcu un pas înapoi, se 
împiedică de un taburet, căzu pe covorul din hol. 


— Jack... 

— Căţea, şopti el. Ştiu ce eşti. 

Ciocanul cobori cu o iuţeală năprasnică, ucigaşă, şi se 
îngropă în abdomenul ei moale. Wendy ţipă, scufundându- 
se dintr-odată într-un ocean de durere. Cu greu reuşi să 
vadă cum ciocanul o ataca din nou. Înţelese atunci, cu o 
limpezime care aproape că-i amorţi reacţiile, că avea de 
gând s-o omoare în bătaie cu ciocanul pe care îl ţinea în 
mână. 

Încercă să strige din nou să-l implore să înceteze de 
dragul lui Danny, dar nu mai avea aer. Scoase numai un 
scâncet stins. 

— Acum. Acum, pe Dumnezeul meu, spuse el rânjind. 

Împinse taburetul cu piciorul. 

— Cred că acum o să-ţi iei doctoria. 

Ciocanul se năpusti din nou asupra ei. Wendy se rostogoli 
la stânga, poalele halatului încurcându-i-se printre picioare. 
Jack scăpă ciocanul din mână când lovi podeaua. A trebuit 
să se aplece şi să-l ridice şi, în timpul acesta, ea o luă la fugă 
spre scară. Îşi simţea întreg abdomenul ca pe o vânătaie 
cumplit de dureroasă. 

— Căţea, spuse el rânjind încă şi se luă după ea. O să 
primeşti ce meriţi. În sfârşit. 

Auzi şuieratul ciocanului prin aer şi apoi o durere 
înfiorătoare îi explodă în partea dreaptă, chiar sub sân, 
unde primise lovitura, rupându-i două coaste. Se prăbuşi şi 
o nouă durere, la fel de fioroasă, o străpunse când se lovi cu 
partea rănită de trepte. Şi totuşi, instinctul o făcu să se 
rostogolească din nou, să se rostogolească încercând să se 
îndepărteze, iar ciocanul îi vâjâi pe lângă obraz, la un 
centimetru distanţă. Lovi în mocheta groasă a scării cu o 
bufnitură înfundată. În clipa aceea văzu cuțitul care-i 
zburase din mână atunci când căzuse. Sclipea pe treapta a 
patra. 

— Căţea, repetă el. 


Ciocanul cobori. Ea se ridică repede şi lovitura o prinse 
sub rotulă. Simţi că i-a luat foc piciorul. Sângele începu să-i 
curgă pe gambă. Şi atunci ciocanul cobori din nou. Îşi smuci 
capul, ferindu-l, dar primi o lovitură puternică în locul 
dintre umăr şi gât, care-i jupui pielea din spatele urechii. 

Ciocanul cobori din nou, dar de data aceasta ea se 
rostogoli înspre el pe trepte, în arcul format de mişcarea 
lui. Îi scăpă un strigăt ascuţit când coastele rupte i se izbiră 
şi se frecară de muchia treptelor. Îl lovi chiar în fluierul 
piciorului cu întregul ei corp, iar el se dezechilibră cu un 
urlet de mânie şi surpriză. Picioarele încercară în zadar să 
menţină contactul cu treapta. Apoi se prăbuşi pe podea, 
ciocanul zburându-i din mână. O privi o clipă, şocat. 

— Te omor pentru asta, spuse. 

Se întinse după mânerul ciocanului. Wendy se chinui din 
nou să se ridice în picioare. Durerea îi urca în valuri pe 
piciorul stâng până la şold. Chipul îi era cenuşiu dar 
hotărât. Tocmai când Jack apuca mânerul ciocanului de 
crichet, ea îi sări în spate. 

— O, Doamne, Dumnezeule! strigă ea către umbrele din 
holul hotelului Overlook şi împlântă cuțitul de bucătărie 
până la plăsele în spatele lui Jack. 

El înţepeni o clipă, şi apoi scoase un urlet înfiorător. 
Wendy se gândi că nu mai auzise un sunet atât de groaznic 
în viaţa ei; era de parcă zbieraseră chiar uşile şi ferestrele 
şi lemnăria hotelului. Părea că e un urlet nesfârşit, în timp 
ce el rămase nemişcat sub ea. Parcă jucau un joc de 
societate, de-a calul şi călăreţul. Numai că pe spatele 
cămăşii sale groase, cu carouri roşii şi negre, era o pată de 
sânge care se întindea. 

Apoi el se prăbuşi cu faţa în jos, iar ea căzu pe partea 
dureroasă, gemând. 

A stat aşa câtva timp, respirând sacadat, incapabilă să se 
mişte. Întreg corpul îi era o rană vie, înfiorătoare. De 
fiecare dată când încerca să tragă aer în piept, parcă ceva o 


înjunghia cu cruzime, iar gâtul îi era ud de la sângele care îi 
curgea din urechea jupuită. 

Nu se auzeau decât sunetele pe care le scotea încercând 
să respire, vântul şi ticăitul ceasului din sala de bal. 

În cele din urmă se ridică cu multă greutate în picioare şi 
se împletici înspre scară. Când ajunse acolo se apucă strâns 
de coloana din mijlocul balustradei, cu capul aplecat, 
simțind cum o cuprinde leşinul. Când slăbiciunea îi mai 
trecu puţin, începu să urce, folosindu-şi piciorul sănătos şi 
ţinându-se strâns cu ambele mâini de balustradă. O dată îşi 
ridică privirea, aşteptându-se să-l vadă pe Danny sus, în 
capul scării, dar coridorul era pustiu. 

(„Mulţumesc Doamne că a dormit în tot timpul acesta, 
mulţumesc Doamne mulţumesc Doamne.”) 

După şase trepte a trebuit să se oprească, să se 
odihnească, cu capul în piept, cu părul blond atârnându-i 
peste balustradă. Aerul îi şuiera dureros prin gât, de parcă 
ar fi fost sârmă ghimpată. O durea toată partea dreaptă, 
transformată într-o masă de carne fierbinte, umflată, 
sângerândă. 

(„Haide Wendy hai fetiţo încuie uşa în urma ta şi apoi 
contemplă stricăciunile mai ai treisprezece trepte nu-i chiar 
aşa rău. Şi când ajungi pe coridor poţi să te târăşti. Îţi dau 
voie.”) 

Trase în piept atâta aer cât îi permiteau coastele rupte şi 
pe jumătate se ridică, pe jumătate se prăbuşi pe treapta 
următoare. Apoi pe cealaltă. 

Se afla pe a noua treaptă, aproape la jumătatea 
drumului, când vocea lui Jack, cavernoasă, se auzi din 
spate: 

— Căţea. M-ai omorât. 

O copleşi un val de teroare neagră, ca miezul de noapte. 
Privi în urmă, peste umăr, şi-l văzu pe Jack cum se ridica 
încet în picioare. 

Avea spatele aplecat şi din el îi ieşea mânerul cuţitului de 
bucătărie. Ochii parcă i se contractaseră, dispărând 


aproape cu totul în pliurile palide ale pielii pungite în jurul 
lor. Ţinea ciocanul de crichet în mâna stângă. Capătul lui 
era plin de sânge. O bucată din pluşul roz al halatului ei era 
lipită aproape în mijloc. 

— O să-ţi dau eu doctoria care-ţi trebuie, şopti el şi se 
îndreptă clătinându-se spre scară. 

Scâncind speriată, începu să urce din nou, ajutându-se cu 
braţele de balustradă. Zece trepte, o duzină, o duzină ca la 
prăvălie. Cu toate acestea, holul de la etajul întâi îi părea 
tot atât de departe ca piscul de neatins al unui munte. 
Gâfâia acum, şi întreg corpul îi protesta violent. Părul i se 
legăna sălbatic. Transpiraţia îi înţepa ochii. Ticăitul ceasului 
blestemat din sala de bal părea a-i umple auzul şi, 
contrapunctic, gemetele de durere şi gâfâielile lui Jack, 
când acesta începu să urce scara. 


51. Soseşte Hallorann 


Larry Durkin era un bărbat slab şi înalt, cu o faţă posacă 
şi cu o claie bogată de păr roşcovan. Hallorann îl prinsese 
tocmai când pleca de la garaj, cu chipul morocănos 
îngropat în gulerul unei canadiene militare. Nu mai voia să 
încheie nicio afacere în ziua aceea, indiferent de la ce 
depărtare venise Hallorann şi a fost şi mai refractar când a 
venit vorba să închirieze unul din cele două snowmobile pe 
care le avea acestui negru cu privirea rătăcită, care insista 
să urce până la bătrânul Overlook. Hotelul avea o reputaţie 
proastă printre cei care-şi petrecuseră aproape întreaga 
viaţa în orăşelul Sidewinder. Se comiseseră crime acolo, 
sus. Overlook fusese condus un timp de o bandă de escroci, 
apoi, altă perioadă, fusese în mâna unor asasini. Şi acolo se 
întâmplaseră nişte lucruri ciudate, care nu au ajuns 
niciodată în ziare, pentru că banul foloseşte un limbaj foarte 
convingător. Însă locuitorii din Sidewinder cam ştiau despre 
ce era vorba. Majoritatea cameristelor proveneau din oraş, 
şi cameristele văd o mulţime de lucruri. 

Însă când Hallorann îi pomeni numele lui Howard Cottrell 
şi îi arătă lui Durkin eticheta cusută în interiorul uneia din 
mănuşile albastre, proprietarul garajului se înmuie. 

— El te-a trimis la mine, hm? întrebă Durkin în timp ce 
descuia poarta garajului şi-l conducea pe Hallorann 
înăuntru. Mă bucur să aflu că nenorocitul ăla bătrân mai 
are ceva în cap. Credeam că s-a tâmpit de tot. 

Apăsă un comutator şi un şir de becuri fluorescente, 
foarte vechi şi foarte murdare, prinseră viaţă bâzâind 
obosit. 

— Acum, ia spune-mi, dom'le, ce naiba, Doamne iartă-mă, 
cauţi acolo sus? 

Pe Hallorann începură să-l lase nervii. Ultimele câteva 
mile până la Sidewinder fuseseră un coşmar. La un moment 
dat, o rafală puternică de vânt care probabil că avea mai 


mult de şaizeci de mile pe oră, se năpustise asupra lui, 
învârtind Buickul cu 360 de grade. Şi mai avea încă mult de 
mers, şi numai Dumnezeu ştia ce va găsi la capătul 
drumului. Era cumplit de îngrijorat din cauza băiatului. Era 
aproape şapte fără un sfert şi expediţia sa prin furtuna de 
zăpadă nu se încheiase încă. 

— Are cineva necazuri acolo, spuse Hallorann cu foarte 
mare prudenţă. Fiul îngrijitorului. 

— Cine? Băiatul lui Torrance? Ce fel de necazuri poate să 
aibă? 

— Nu ştiu, mormăi Hallorann. 

I se făcu rău, numai gândindu-se cât timp va mai pierde 
şi de data asta. Stătea de vorbă cu un om simplu, un 
provincial, şi ştia că toţi oamenii de la ţară simțeau aceeaşi 
nevoie de a aborda problemele pe ocolite, de a le adulmeca 
pe toate părţile, înainte de a ajunge la esenţă. Însă nu mai 
avea timp, pentru că acum el nu era decât o cioară speriată 
şi dacă povestea asta mai continua, s-ar fi putut hotări să 
dea bir cu fugiţii. 

— Uite ce e, zise el. Te rog. Trebuie să ajung acolo sus, şi 
ca să ajung acolo sus am nevoie de un snowmobil. Plătesc 
cât îmi ceri, dar pentru numele lui Dumnezeu, lasă-mă să- 
mi văd de treabă! 

— În regulă, spuse calm Durkin. Dacă Howard te-a trimis, 
mi-e de ajuns. Ia-l pe ăsta. „Arctic Cat”. Îţi dau o canistră cu 
zece litri de benzină. Rezervorul e plin. Cred că o să-ţi 
ajungă să te duci şi să te întorci. 

— Mulţumesc, zise Hallorann cu o voce agitată. 

— "Te costă douăzeci de dolari, inclusiv benzina. 

Cu mâini tremurătoare şi mişcări stângace, Hallorann 
scoase o hârtie de douăzeci din portofel şi i-o dădu lui 
Durkin. Acesta o îndesă într-un buzunar fără s-o 
învrednicească măcar cu o privire. 

— Cred că ar fi mai bine să facem şi schimb de haine, zise 
Durkin, scoţându-şi canadiana. Haina aia a ta nu face doi 


bani pe o vreme ca asta. Îmi dai canadiana înapoi când îmi 
aduci şi maşina. 

— Ei, stai puţin, nu pot să... 

— Nu mă bate la cap, îl întrerupse Durkin, vorbindu-i 
încă cu blândeţe. Nu-ţi dau drumul afară pe vremea asta ca 
să degeri. Eu traversez numai două străzi şi ajung acasă, la 
cină. Dă-o-ncoace. 

Uimit, Hallorann îşi schimbă haina cu canadiana 
îmblănită a lui Durkin. Deasupra, neoanele bâzâiau uşor, 
amintindu-i de becurile din bucătăria de la Overlook. 

— Băiatul lui Torrance, spuse Durkin şi clătină din cap. 
Un puşti frumuşel, nu? A fost de câteva ori pe aici cu taică- 
său înainte să vină zăpada. În microbuzul hotelului. Mi s-a 
părut că ţin atât de mult unul la celălalt cât este omeneşte 
posibil. Puştiul ăsta îşi iubeşte tatăl. Sper să nu fi păţit 
NIMIC. 

— Şi eu sper. 

Hallorann trase fermoarul canadienei şi-şi legă gluga sub 
bărbie. 

— Hai să te ajut să scoatem snowmobilul de aici, spuse 
Durkin. 

Împinseră împreună vehiculul pe cimentul pătat cu ulei, 
spre poarta garajului. 

— Ai mai condus vreodată o chestie din asta? 

— Nu. 

— Nu-i mare lucru. Instrucţiunile sunt lipite pe bord, dar 
tot ce trebuie să ştii este cum să porneşti şi cum să opreşti. 
Pedala este aici, e ca pedala de la motocicletă. Frâna e pe 
partea cealaltă. Apleacă-te cu el când iei curbele. Puişorul 
ăsta ar merge în mod normal cu şaptezeci la oră, dar pe 
zăpada asta afânată nu poate depăşi cincizeci. 

Acum se aflau în curtea înzăpezită a garajului şi Durkin 
îşi ridică vocea ca să se facă auzit peste vuietul vântului. 

— Să nu ieşi de pe drum! strigă el în urechea lui 
Hallorann. Urmăreşte plăcuţele indicatoare şi parapetul şi 


totul o să fie bine. Dacă ieşi de pe drum eşti mort. Ai 
înţeles? 

Hallorann aprobă din cap. 

— Stai puţin, îi spuse Durkin şi fugi înapoi în garaj. 

Cât el lipsi, Hallorann răsuci cheia în contact şi apăsă 
puţin pedala. Snowmobilul tuşi şi învie cu un mârâit 
impertinenit. 

Durkin se întoarse cu o mască de schi colorată în roşu şi 
negru. 

— Pune-ţi asta! strigă el. 

Hallorann îşi trase masca pe faţă. Era prea strâmtă, dar 
cel puţin nu mai simţea muşcătura vântului tăios în plină 
faţă. 

Durkin se aplecă spre el ca să se poată face înţeles. 

— Cred că şi tu afli uneori nişte lucruri aşa cum le află şi 
Howie, spuse el. Nu mă interesează, numai că locul ăla 
unde te duci are o reputaţie foarte proastă pe aici. Îţi dau o 
puşcă, dacă vrei. 

— Nu cred că mi-ar fi de vreun folos, strigă Hallorann. 

— Tu ştii mai bine. Dacă însă îl iei pe puşti de acolo, adu-l 
la numărul 16 pe Peach Lane. Nevastă-mea o să-i dea o 
supă caldă. 

— Sigur. Mulţumesc pentru tot. 

— Ai grijă! zbieră Durkin. Stai pe şosea! 

Hallorann dădu din cap şi răsuci încet pedala. 
Snowmobilul începu să înainteze, torcând ca un motan 
uriaş. Farul lui arunca un con limpede de lumină prin 
ninsoarea deasă. În oglinda retrovizoare îl văzu pe Durkin 
cu mâna ridicată şi şi-o ridică şi el, ca răspuns. Apoi coti la 
stânga şi ieşi pe strada principală, snowmobilul deplasându- 
se lin prin lumina albă a felinarelor. Vitezometrul arăta 
treizeci de mile la oră. Era şapte şi zece. La Overlook 
Wendy şi Danny dormeau, iar Jack Torrance discuta 
probleme de viaţă şi moarte cu predecesorul lui. 

Aproape de capătul străzii principale nu mai erau 
felinare. Pe încă o jumătate de milă se întindeau căsuțe 


mici, bine baricadate împotriva furtunii, şi apoi, după ce 
trecu şi de ele, Hallorann rămase numai cu întunericul prin 
care urla vântul. Din nou în beznă, fără nicio lumină decât 
fasciculul subţire al farului de pe snowmobil, simţi cum îl 
cuprinde iar groaza, o spaimă copilărească, sinistră şi 
descurajantă. Niciodată nu se simţise atât de singur. Câteva 
minute, în timp ce luminiţele oraşului se pierdeau în urmă, 
impulsul de a se întoarce i se păru aproape de neînvins. Se 
gândi că Durkin, cu toată grija manifestată faţă de băieţelul 
lui Jack Torrance, nu se oferise să ia cel de al doilea 
snowmobil şi să vină cu el. 

(„Locul ăla are o reputaţie foarte proastă pe aici.”) 

Strângând din dinţi, apăsă mai tare pedala şi urmări cum 
indicatorul vitezometrului trece de cifra patruzeci şi se 
opreşte la patruzeci şi cinci. | se părea că merge îngrozitor 
de repede şi totuşi îi era teamă că nu era destul de repede. 
Cu viteza aceasta, ar dura aproape o oră ca să ajungă la 
Overlook. Dar, dacă încerca să meargă şi mai repede, putea 
să nu mai ajungă acolo deloc. 

Îşi ţinea ochii aţintiţi asupra parapetului şi la 
reflectoarele minuscule montate deasupra, din loc în loc. 
Multe din ele erau acoperite cu zăpadă. De două ori a văzut 
periculos de târziu semnele care indicau curbele şi a simţit 
că snowmobilul se ridica pe troienele de pe margine, care 
ascundeau buza prăpastiei, înainte de a se înapoia pe locul 
unde se afla drumul în mod obişnuit în timpul verii. 
Contorul de parcurs număra milele cu o încetineală 
torturantă: cinci, zece, cincisprezece, în cele din urmă. 
Chiar şi în spatele măştii tricotate de schi, chipul începea să 
i se rigidizeze, iar picioarele şi le simţea amorţite. 

(„Aş fi în stare să dau şi o sută de dolari acum pe o 
pereche de pantaloni de schi.”) 

Cu fiecare milă parcursă, sentimentul de teroare se 
intensifica, de parcă locul acela de sus din munţi emana un 
aer otrăvitor care devenea tot mai dens şi înăbuşitor pe 
măsură ce te apropiai. La fel fusese şi înainte? Nu-i plăcuse 


niciodată hotelul Overlook şi mai existau şi alţi oameni care 
împărtăşeau acest sentiment al său, însă niciodată nu 
fusese aşa. 

Putea încă să simtă cum vocea care voise să-l distrugă 
înainte de Sidewinder, încearcă să pătrundă până la el, să 
treacă de barajul pe care şi-l ridicase în jur, să ajungă la 
miezul său vulnerabil. Dacă vocea fusese atât de puternică 
în urmă cu douăzeci şi cinci de mile, cu cât mai puternică 
putea fi ea acum? Însă nu o putea împiedica complet să 
intre. O parte a ei se strecura prin crăpăturile sistemului 
său de apărare, inundându-i creierul cu imagini sinistre. 
Din ce în ce mai des îi apărea chipul unei femei, îngrozitor 
de rănită, care se afla într-o baie şi care îşi ridicase inutil 
mâinile ca pentru a se feri de o lovitură puternică. Şi el 
devenea din ce în ce mai convins că femeia aceea era... 

(„Lisuse, ai grijă!”) 

Parapetul răsărise fantomatic în faţa lui ca un tren al 
groazei. Cu minţile aiurea, nu văzuse un indicator. Smuci cu 
putere cârma snowmobilului spre dreapta şi se răsuci, 
înclinându-se periculos. De dedesubt se auzi hârâitul aspru 
al tălpicilor pe piatră. Crezu că snowmobilul avea de gând 
să-l trântească şi, într-adevăr, se balansă o clipă pe muchia 
ca de cuţit a echilibrului înainte să se întoarcă pe suprafaţa 
mai mult sau mai puţin netedă a drumului acoperit de 
zăpadă, pe jumătate condus, pe jumătate alunecând în 
derivă. Şi atunci văzu hăul chiar în faţa lui, lumina farului 
descoperindu-i marginea abruptă a cuverturii de zăpadă şi 
întunericul de după ea. Întoarse snowmobilul în sens opus, 
cu inima bătându-i în gât dezgustător de tare. 

(„Ţine-l pe drum, Dicky, prietene.”) 

Mai apăsă puţin pedala. Acum, acul vitezometrului se 
oprise chiar înainte de cifra cincizeci. Vântul mugea şi urla. 
Farul scormonea întunericul. 

Câtva timp mai târziu, după ce a ocolit o curbă troienită, 
văzu o scânteiere de lumină undeva în faţă. Doar o clipă şi 
apoi fu acoperită de o denivelare a terenului. 


Licărirea aceea trecătoare a fost atât de scurtă, încât 
încercă să se convingă că nu fusese vorba decât de o 
manifestare iluzorie a dorinţei sale, când, după o altă curbă, 
văzu din nou luminiţa, puţin mai aproape de data aceasta. 
Nu mai exista nicio îndoială; o zărise de prea multe ori 
chiar din acest unghi. Era hotelul Overlook. Se părea că 
luminile erau aprinse la parter şi la etajul întâi. 

Parte din groaza care îl cuprinsese - acea parte care 
avea legătură cu riscul de a ieşi de pe şosea sau de a strica 
snowmobilul la o curbă neobservată - se topi imediat. 
Snowmobilul se deplasa acum cu siguranţă pe prima 
porţiune a unei curbe în formă de „S” pe care şi-o amintea 
pas cu pas şi exact în acea clipă farul său se opri asupra 

(„o Doamne Dumnezeule, ce este asta”) 

pe drum în faţa lui. Pictat în negru şi alb, lui Hallorann i 
se păru mai întâi că era vorba de un lup uriaş şi înfiorător 
care fusese gonit de viscol din pădure. Apoi, pe măsură ce 
se apropia de el, îl recunoscu şi teroarea îl sufocă. 

Nu era un lup, ciun leu. Un leu modelat în tufă. 

Trăsăturile lui erau o mască de umbră neagră pudrată cu 
zăpadă, pulpele îi erau încordate, pregătite pentru săritură. 
Şi a sărit, stârnind o mică avalanşă de cristale strălucitoare. 

Hallorann ţipă şi trase ghidonul cu putere spre dreapta, 
aplecându-se în acelaşi timp. O durere înfiorătoare îi săgetă 
faţa, gâtul, umerii. Masca de schi se sfâşie la spate. Fu 
aruncat de pe snowmobil. Ateriză în zăpadă, se rostogoli 
prin ea. 

Îl simţi cum se năpusteşte asupra lui. Simţea în nări un 
miros amar de frunze verzi şi verbină. O labă uriaşă, croită 
din tufă, îl lovi în spate şi Hallorann zbură cinci metri prin 
aer, ca o păpuşă din cârpă. Văzu cum snowmobilul, fără 
şofer acum, loveşte parapetul şi se răstoarnă, cu farul 
cercetând cerul. Apoi se prăbuşeşte pe o parte, cu o 
bufnitură puternică. 

În acea clipă leul ajunse asupra lui. Se auzi un zgomot ca 
de crengi care se frâng, ca de frunze care foşnesc. Ceva îi 


sfâşie canadiana. Putea să fie vorba de ciulini, dar 
Hallorann ştia foarte bine că erau gheare. 

— Tu nu exişti! strigă Hallorann leului care mârâia furios, 
dându-i târcoale! Nu exişti deloc! 

Se chinui să se ridice în picioare şi reuşi să străbată 
jumătate din drumul spre snowmobil, înainte ca leul să 
ţâşnească şi să-l lovească în ceafă cu laba sa cu gheare 
ascuţite. În faţa ochilor lui Hallorann explodară lumini 
silenţioase. 

— Nu eşti, spuse el din nou, dar era un mormăit stins. Îl 
lăsară genunchii şi se prăbuşi în zăpadă. Se tări spre 
snowmobil cu obrazul drept transformat într-o eşarfă 
sângerândă. Leul îl lovi din nou, rostogolindu-l pe spate, ca 
pe o broască ţestoasă. Răgea jucăuş. 

Hallorann se luptă să ajungă la snowmobil. Acolo se 
găsea obiectul de care avea nevoie. Şi în clipa aceea leul se 
năpusti iarăşi asupra lui, sfâşiind şi zgâriind. 


52. Wendy şi Jack 


Wendy îndrăzni să mai arunce o privire în spate. Jack 
tocmai urca a şasea treaptă, agăţându-se, ca şi ea, de 
balustradă, încă mai avea gura strâmbată într-un rictus şi 
prin acest rânjet sângele negru şi vâscos se scurgea încet şi 
i se prelingea pe bărbie. Buzele schimonosite îi dezveleau 
dinţii. 

— O să-ţi împrăştii creierii pe pereţi. O să ţi-i zdrobesc şi 
o să ţi-i împrăştii pe pereţi. 

Cu un efort cumplit mai urcă încă o treaptă. 

Panica o stimula şi îi mai trecu puţin durerea pe care o 
simţea în partea dreaptă. Începu să urce cât de repede era 
în stare, apucându-se convulsiv de balustradă, fără să mai 
ţină seama de suferinţa pe care i-o provoca fiecare mişcare. 
Ajunsă pe ultima treaptă, mai privi o dată în urmă. 

În loc să-şi piardă puterile, Jack părea mai degrabă că 
prinde forţe noi. Era la numai patru trepte distanţă, 
măsurând spaţiul care îl despărţea de ea cu ciocanul de 
crichet pe care îl ţinea în mâna stângă, în timp ce cu 
dreapta se sprijinea de balustradă. 

— Sunt chiar în spatele tău, gâfâi el prin rânjetul 
însângerat, de parcă i-ar fi citit gândurile. Chiar în spatele 
tău, căţea. Cu doctoria pentru tine. Cu doctoria pentru tine. 

O luă la fugă împleticindu-se pe coridorul principal. 

Uşa unei camere se deschise brusc şi îi răsări în faţă un 
bărbat cu o mască verde de vampir. 

— Minunată petrecere, nu-i aşa? îi strigă acesta în 
ureche şi aruncă asupra ei un pumn de confeti şi 
serpentine. 

Apoi, bărbatul cu mască de vampir scoase un fel de 
cotcodăcit amuzat şi intră înapoi în cameră, trântind uşa. 
Ea se prăbuşi pe covor. Simţea că partea dreaptă a corpului 
mai avea puţin şi exploda din cauza durerii atroce, şi se 
lupta disperată împotriva norilor negri ai leşinului care se 


îndreptau ameninţători spre ea. Ca prin vis, auzi cum 
ascensorul începuse iarăşi să funcţioneze şi, sub degetele ei 
chircite, i se părea că modelul covorului începuse să se 
mişte, legănându-se ca lianele într-o junglă. 

Ciocanul lovi peretele în spatele ei şi ea se aruncă 
înainte, suspinând. Privi peste umăr şi văzu cum Jack se 
împiedică, îşi pierde echilibrul şi mai loveşte o dată cu 
ciocanul, chiar înainte ca şi el să se prăbuşească, 
împroşcând covorul cu sânge. 

Capul ciocanului o lovi chiar între omoplaţi şi, timp de o 
secundă, durerea a fost atât de cumplită, că doar se 
zvârcoli, încleştând şi descleştând convulsiv pumnii. | se 
păruse că a auzit clar cum ceva dinăuntrul ei s-a rupt şi 
câteva clipe a fost cuprinsă de o detaşare ciudată, de parcă 
ar fi observat lucrurile din jurul ei printr-o perdea de nori. 

Apoi cunoştinţa îi reveni pe de-a-ntregul, aducând cu ea 
teroarea şi agonia. 

Jack încercă să se ridice în picioare ca să-şi termine 
treaba. 

Wendy încercă şi ea să se ridice şi descoperi că îi era 
imposibil. Efortul făcut parcă îi curenta coloana vertebrală. 
Începu să se târască cu mişcări laterale. Jack se târa după 
ea, folosind ciocanul ca pe o cârjă. 

Ajunse la colţul coridorului şi reuşi să-l treacă, ţinându-se 
cu mâinile de perete. Groaza care o cuprinse devenise mai 
mare: nu ar fi crezut că e posibil un asemenea lucru, şi 
totuşi era. Era de o sută de ori mai rău să nu fie în stare să-l 
vadă sau să ştie cât de mult s-a apropiat. Îşi umpluse pumnii 
cu fire din țesătura covorului, tot ajutându-se cu mâinile să 
înainteze şi ajunsese deja la jumătatea holului dinspre 
apartamentul lor, când observă că uşa era dată de perete. 

(„Danny! O lisuse!”) 

Cu un efort cumplit reuşi să se ridice în genunchi şi apoi 
în picioare, zgâriind cu unghiile tapetul de mătase de care 
se sprijinea. Ignoră durerea şi se împletici în cameră, 
tocmai când Jack apăru de după colţ şi se îndreptă cu paşi 


mari spre uşa deschisă, sprijinindu-se în ciocanul de 
crichet. 

Se prăvăli în cameră, se prinse cu mâinile de marginea 
măsuţei de toaletă, se sprijini de ea şi apoi apucă uşa. 

Jack ţipă la ea: 

— Nu închide uşa! Fir-ai a dracului, să nu îndrăzneşti s-o 
închizi! 

O trânti cu toată puterea care-i rămăsese şi puse 
siguranţa. Orbecăi înnebunită cu mâna stângă pe măsuţă, 
răsturnând mărunţişul pe duşumea, de unde monezile se 
rostogoliră în toate direcţiile. Apucă lanţul cu chei, chiar în 
momentul când ciocanul izbi în uşă, făcând-o să tremure în 
toc. La a doua încercare reuşi să vâre cheia în broască şi o 
răsuci spre dreapta. Jack scoase un urlet înfiorător. 
Ciocanul lovi uşa într-o cascadă de bufnituri ucigaşe, care o 
făcură să se cutremure şi să se dea la o parte. Cum de mai 
poate face aşa ceva când are un cuţit înfipt în spinare? De 
unde venea atâta putere? Dori că strige „De ce nu eşti 
mort?” la uşa încuiată. 

Dar se întoarse cu spatele. Ea şi cu Danny vor trebui să 
intre în baia de alături şi să încuie uşa de acolo, în caz că 
Jack va reuşi totuşi să spargă uşa de la dormitor. Îi trecu 
prin minte gândul că ar putea fugi prin puţul „chelnerului 
invizibil”, dar îl alungă imediat. Danny era destul de micuţ 
ca să încapă acolo, însă ea nu va fi în stare să dirijeze 
frânghia. S-ar putea ca el să se prăbuşească în gol. 

Aşa că singura soluţie rămânea baia. Şi dacă Jack reuşea 
să spargă uşa de acolo... 

Dar nu voia să se gândească la aşa ceva. 

— Danny, iubitule, trebuie să te trezeşti, a... 

Patul era gol. 

Când adormise, ea aruncase peste el păturile şi una din 
cuverturi. Acum erau date la o parte. 

— O să pun mâna pe tine! urlă Jack. O să pun mâna pe 
amândoi! 


Fiecare cuvânt era însoţit de câte o lovitură de ciocan, 
însă Wendy nu le mai băga în seamă. Întreaga ei atenţie era 
concentrată asupra patului gol. 

— leşi afară! Deschide uşa asta blestemată! 

— Danny? şopti ea. 

Sigur că da... când Jack o atacase. Scena i se transmisese 
lui Danny aşa cum păreau a i se transmite întotdeauna 
imaginile violente. Poate chiar văzuse totul într-un coşmar. 
Se ascundea. 

Se lăsă cu stângăcie în genunchi, simțind o altă săgeată 
dureroasă prin piciorul umflat şi plin de sânge, şi se uită 
sub pat. Acolo nu era nimic altceva decât ghemotoace de 
praf şi papucii lui Jack. 

Jack îi strigă numele şi, de data aceasta, când izbi cu 
ciocanul, o ţandără lungă de lemn se desprinse din uşă şi 
căzu pe duşumea cu un zgomot puternic. La următoarea 
lovitură, uşa se crăpă cu un sunet oribil, sunetul pe care îl 
scot surcelele uscate sub bardă. Acum, capul însângerat al 
ciocanului, la rândul lui ciuntit şi crăpat, izbea prin gaura 
formată în lemnul uşii, împroşcând camera cu schije din 
lemn. 

Ajutându-se de piciorul patului, Wendy se ridică şi se 
împletici până la dulap. Coastele rupte o înjunghiau cu mii 
de pumnale, făcând-o să geamă. 

— Danny? 

Cotrobăi înnebunită printre hainele agăţate înăuntru; 
unele din ele căzură de pe umeraşe şi planară dizgraţios pe 
podea. Danny nu era în dulap. 

Şchiopătă înspre baie şi, când ajunse la uşă, aruncă o 
privire peste umăr. Ciocanul sfărâma uşa, lărgea gaura şi 
atunci prin ea apăru o mână care începu să bâjbâie în 
căutarea siguranţei. Cu o groază de nedescris, văzu că 
lăsase cheia în broască. 

Mâna trase siguranţa, care căzu lovind lanţul de chei. 
Acestea zornăiră vesel. Mâna le apucă victorioasă. 


Cu un geamăt, intră în baie şi trânti uşa, tocmai când uşa 
de la dormitor era dată de perete şi Jack se năpustea 
înăuntru urlând. 

Wendy puse siguranţa şi răsuci yala, privind cu disperare 
în jur. Baia era pustie. Danny nu era nici aici. Şi, 
surprinzându-şi propriul chip, plin de sânge şi îngrozit, în 
oglinda de pe dulăpiorul cu medicamente, simţi ceva 
asemănător cu bucuria. Niciodată nu fusese de părere că 
copiii trebuie să fie martori ai micilor certuri dintre părinţii 
lor. Şi poate că arătarea aceasta care mugea acum prin 
dormitor, răsturnând şi sfărâmând mobilele, va crăpa în 
cele din urmă, înainte să pornească în căutarea fiului ei. 
Poate, se mai gândi Wendy, ar mai fi posibil să-i mai producă 
şi alte răni... sau poate chiar să-l ucidă de tot. 

Cercetă rapid cu privirea suprafeţele din porțelan 
industrial ale camerei de baie, căutând ceva, orice, care ar 
fi putut fi folosit drept armă. Era o bucată de săpun acolo, 
dar chiar dacă ar fi înfăşurat-o într-un prosop, nu credea că 
putea fi suficient de periculoasă. Toate celelalte obiecte 
erau prinse în şuruburi. Doamne, Dumnezeule, nu putea 
face chiar nimic? 

Din spatele uşii continuau să se audă sunetele distructive, 
bestiale, însoţite de strigăte răguşite cum că ei „îşi vor lua 
doctoria” şi „vor plăti pentru ce i-au făcut”. Elo să „le arate 
cine-i şeful”. Că ei erau doar nişte „javre nenorocite”, 
amândoi, şi ea şi Danny. 

Se auzi o bufnitură când a răsturnat patefonul, un pocnet 
sec când a sfărâmat ecranul televizorului cumpărat de 
ocazie şi un zgomot de sticlă spartă, urmat de un curent 
rece pe sub uşa de la baie. O altă bufnitură înăbuşită când a 
sfâşiat saltelele de pe paturile alăturate, unde dormiseră 
împreună, coapsă lângă coapsă. Bubuituri asurzitoare când 
Jack lovea în neştire pereţii cu ciocanul. 

Şi totuşi nimic din acele strigăte furioase, din acele 
bolboroseli fără şir nu aminteau de Jack cel adevărat. În 
vocea aceea alternau scâncete de autocompătimire cu 


urlete lugubre; îi îngheţă sângele în vine amintindu-i de 
ţipetele care răsunau uneori din saloanele de geriatrie ale 
spitalului unde lucrase vara pe vremea când era elevă de 
liceu. Demenţă senilă. Nu era Jack cel din cameră. Ea 
asculta vocea nebună şi delirantă a hotelului Overlook 
însuşi. 

Ciocanul izbi în uşa băii şi desprinse o bucată mare din 
placajul subţire. Prin despicătură se holba la ea jumătatea 
unui chip dement şi crispat. Gura, obrajii şi gâtul erau plini 
de sânge, unicul ochi pe care ea putea să-l vadă era mic şi 
plin de răutate, ca ochiul unui porc. 

— Nu mai ai unde să fugi, pizdă nenorocită, gâfâi 
creatura prin rânjetul însângerat. 

Ciocanul cobori din nou, trimițând aşchii în cada băii şi în 
oglinda de pe dulăpiorul cu medicamente... 

(„!! Dulăpiorul cu medicamente!!”) 

Un scâncet disperat îi scăpă când se răsuci spre el, 
uitând pe moment durerea atroce, şi deschise uşa cu 
oglindă cu atâta putere încât o scoase aproape din 
balamale. Începu să cotrobăie prin rafturi. În spate, vocea 
aceea, răguşită şi brutală, răcni: 

— Acum vin! Acum vin, scroafo! 

Demola uşa cu ritmul frenetic al unei maşinării 
industriale. 

Degetele ei înnebunite răsturnară sticluţe şi borcane: 
sirop de tuse, vaselină, şampon din plante, iod, perhidrol, 
aspirină se rostogoliră toate în chiuvetă, unde se sparseră 
cu zgomot. 

Apucă rezerva cu lame de ras, chiar în clipa când auzi din 
nou cum mâna creaturii bâjbâia după yală şi lanţul de 
siguranţă. 

Respirând sacadat, scoase una din lame. Oftă înăbuşit: îşi 
tăiase buricul degetului mare. Se întoarse iute şi tăie adânc 
mâna care răsucise deja yala şi acum orbecăia după 
siguranţă. 

Jack ţipă. Îşi retrase mâna cu o smucitură. 


Gâfâind, cu lama între degetul mare şi arătător, îl aştepta 
să încerce din nou să deschidă uşa. Aşa se şi întâmplă, şi îl 
tăie încă o dată. Elţipă iarăşi, încercând să-i apuce mâna, şi 
ea îl tăie din nou. Lama i se răsuci între degete, rănind-o, şi 
apoi căzu pe pardoseală, lângă toaletă. 

Wendy scoase o altă lamă din rezervă şi aşteptă. 

Mişcare în cealaltă cameră... 

(„22 pleca??”) 

Şi un sunet pătrundea prin fereastra spartă. Un zgomot 
de motor, ca bâzâitul unei insecte. 

Urletul de mânie al lui Jack şi apoi - da, da, acum era 
sigură - părăsea apartamentul rezervat îngrijitorului, 
împleticindu-se printre sfărâmături şi ieşind apoi în hol. 

(„22 Vine cineva, un pădurar, Dick Hallorann??”) 

— O, Doamne, bâlbâi ea cu o voce spartă. 

I se părea că are gura plină de cioturi şi rumeguş vechi. 

— O, Doamne, te rog. 

Trebuia să plece şi ea acum, trebuia să-şi găsească fiul, 
ca să poată înfrunta alături tot restul acestui coşmar. 
Întinse mâna şi încercă să desfacă siguranţa, cu mişcări 
neîndemânatice. Reuşi să deschidă uşa, ieşi clătinându-se în 
hol şi, dintr-o dată fu copleşită de certitudinea 
înfricoşătoare că Jack se prefăcuse numai că pleacă şi că o 
pândea de undeva. 

Privi în jur. Camera era pustie; şi pustiu era şi salonaşul. 
Pretutindeni, mobila era răsturnată, distrusă. 

Dulapul? Gol. 

Şi atunci valurile cenuşii începură să o năpădească şi se 
prăbuşi aproape leşinată pe salteaua pe care Jack o 
smulsese de pe pat. 


53. Hallorann este doborât 


Hallorann ajunse la snowmobilul răsturnat, tocmai în 
clipa în care, la o milă şi jumătate depărtare, Wendy reuşea 
să dea colţul şi se târa pe holul scurt dinspre apartamentul 
îngrijitorului. 

Nu avea nevoie de snowmobil, ci de canistra prinsă în 
curele elastice la spatele acestuia. Mâinile sale, încă 
îmbrăcate în mănuşile albastre ale lui Howard Cottrell, 
apucară cureaua de deasupra şi o dezlegară, în timp ce leul 
urla în spate, sunet care părea mai degrabă a veni din 
interiorul minţii sale decât din afara ei. O lovitură dură, ca 
de creangă de copac, peste picior, făcându-i genunchiul să 
freamete de durere când a fost forţat să se îndoaie într-un 
mod nefiresc. Un geamăt înăbuşit ţâşni printre dinţii 
încleştaţi ai lui Hallorann. Dintr-o clipă în alta se va repezi 
să-l omoare plictisit deja de atâta joacă. 

Bâjbâi bezmetic după a doua curea. O şuviţă de sânge 
lipicios îi curgea în ochi. 

(„Urlet. Lovitură.”) 

De data aceasta îi răzui fesele, făcându-l aproape să se 
rostogolească iar departe de snowmobil. Se agăţă strâns de 
acesta pentru că, fără exagerare, numai aşa îşi putea salva 
viaţa. 

Reugşi să desfacă şi a doua curea. Apucă strâns canistra 
chiar în momentul când leul atacă din nou, rostogolindu-l pe 
spate. Îl văzu din nou, numai o umbră în întunericul brăzdat 
de ninsoare, o arătare de coşmar, o fantomă îngrozitoare. 
Hallorann răsuci capacul canistrei, în timp ce umbra 
mişcătoare îi dădea târcoale, împrăştiind nori mici de 
zăpadă. Tocmai când se pregătea să se năpustească din 
nou, capacul se deschise, lăsând să se împrăştie mirosul 
pătrunzător al benzinei. 

Hallorann se ridică în genunchi şi aruncă benzina peste 
forma incredibil de rapidă care se repezea asupra lui. 


Se auzi un şuierat veninos şi umbra se retrase. 

— Benzină! striga Hallorann cu o voce stridentă şi spartă. 
O să-ţi dau foc, drăguță! le-ai prins? 

Leul îl atacă din nou, scuipând mânios. Hallorann îl 
împroşcă din nou cu benzină, dar de această dată leul nu se 
mai opri. Hallorann simţi, mai degrabă decât îi văzu, capul 
uriaş şi se aruncă într-o parte reuşind să evite într-o bună 
măsură impactul. Cu toate acestea, leul îi lovi pieziş 
toracele şi o vâlvătaie dureroasă păru că i s-a aprins acolo. 
Benzina se revărsă gâlgâitor din canistra pe care o mai 
ţinea încă încleştată, îi udă braţul şi mâna dreaptă, rece ca 
moartea. 

Zăcea întins pe spate în zăpadă, la zece paşi în dreapta 
snowmobilului. Leul era o prezenţă uriaşă la stânga lui, 
şuierând şi scuipând, pregătindu-se din nou de atac. Lui 
Hallorann i se părea că îl şi vede cum îşi mişcă coada. 

Îşi smulse cu dinţii mănuşa lui Cottrell din mâna dreaptă, 
simțind în gură gust de lână udă şi benzină. Îşi ridică 
poalele canadienei cu un gest sălbatic şi-şi băgă mâna în 
buzunarul de la pantaloni. Acolo, pe lângă mărunţiş şi chei, 
se mai afla şi o brichetă foarte veche şi uzată. O cumpărase 
în 1954 din Germania. Il se rupsese odată balamaua şi o 
trimisese înapoi la fabrică, iar cei de acolo i-o reparaseră 
gratis, exact aşa cum spunea reclama. 

Un val de gânduri hidoase îi inundă mintea într-o 
fracțiune de secundă. 

(„Dragă fabrică, bricheta mea a fost înghițită de un 
crocodil aruncat dintr-un avion pierdut în Pacific, dragă 
fabrică, dacă nenorocita asta nu se aprinde, leul ăla o să-mi 
smulgă capul”) 

Scoase bricheta. Dădu capacul la o parte. Leul se repezi 
la el, cu un urlet sfâşietor, degetul găsi rotiţa de aprindere, 
scânteie, flacără, 

(„mâna”) 

mâna lui înmuiată în benzină, arzând ca o torţă, flăcările 
cuprinzând toată mâneca, nicio durere, nicio durere încă, 


leul ferindu-se de vâlvătaia neaşteptată, sculptura hidoasă 
cu ochi şi gură, sărind în lături, dar mult prea târziu. 

Crispându-se de durere, Hallorann lovi cu braţul în 
flăcări creatura ţeapănă şi plină de spini. 

Într-o clipă, întreaga făptură îngrozitoare fu cuprinsă de 
foc, rug funerar care se zvârcolea prin zăpadă. Mugi de 
furie şi durere. Părea că încearcă să-şi prindă coada, 
vâlvătaie, în timp ce se depărta de Hallorann, fugind în 
Zigzag. 

Hallorann îşi băgă braţul adânc în zăpadă, înăbuşind 
flăcările, incapabil să-şi ia ochii de la agonia leului 
muribund. Apoi, gâfâind, se ridică în picioare. Mâneca de la 
canadiana lui Durkin era plină de funingine, însă intactă; şi 
mâna lui la fel. La treizeci de metri de locul unde se afla, 
leul din tufă se transformase într-o minge de foc. Scânteile 
se înălţau spre cer şi erau răpite cu violenţă de vânt. O clipă 
coastele şi ţeasta au părut dăltuite într-o imensă flacără 
portocalie şi apoi întregul schelet s-a năruit, s-a dezintegrat 
şi s-a împrăştiat în mici movile arzătoare. 

(„Lasă-l în pace. Grăbeşte-te.”) 

Ridică de jos canistra şi încercă să ajungă la snowmobil. 
Simţurile i se aprindeau şi apoi i se stingeau, oferindu-i 
parcă numai secvenţe dintr-un film, numai frânturi, dar nu 
şi imaginea întreagă. Într-una din aceste secvenţe şi-a dat 
seama că a pus snowmobilul înapoi pe drum şi s-a aşezat pe 
el, cu răsuflarea tăiată, şi incapabil să mai facă vreo altă 
mişcare timp de câteva clipe. În alta, fixă din nou canistra, 
încă pe jumătate plină, cu benzile elastice. Tâmplele îi 
zvâcneau îngrozitor de tare din cauza mirosului de benzină 
(şi, bănuia el, ca rezultat al confruntării cu leul) şi observă 
că vomitase în zăpadă, însă nu-şi putea aminti când anume. 

Snowmobilul, al cărui motor era încă încălzit, porni 
imediat. Apăsă spasmodic pedala şi se repezi înainte, într-o 
serie de smucituri numai bune pentru a-ţi frânge gâtul, 
care îi făcură mai atroce durerea de cap. La început, 
snowmobilul se legăna ca un om beat, dar când se ridică pe 


jumătate din şa, expunându-şi faţa vântului îngheţat şi tăios, 
reuşi să alunge o parte din letargia care îl cuprinsese. 
Apăsă mai tare pedala. 

(„Unde sunt celelalte animale din tufe?”) 

Nu ştia, dar cel puţin nu va mai fi surprins nepregătit. 

Hotelul Overilook se prefigura ameninţător în faţa lui, cu 
ferestrele luminate la etajul întâi, care aruncau 
dreptunghiuri galbene pe zăpadă. Poarta de la intrarea în 
parcare era încuiată şi Hallorann cobori după ce aruncă o 
privire prudentă în jur, rugându-se să nu-şi fi pierdut cheile 
atunci când scosese bricheta din buzunar... nu, erau acolo, 
la locul lor. Le cercetă în lumina strălucitoare împrăştiată 
de farul snowmobilului şi o găsi pe cea pe care o căuta. 
Oricum, la început nu crezu că va fi în stare să mişte 
poarta; cu mişcări frenetice, începu să dea zăpada la o 
parte, nemailuând în seamă chingile din fier care-i 
strângeau tâmplele şi nici teama că unul din ceilalţi lei i se 
putea furişa în spate. Reuşi s-o mişte atât cât să se poată 
strecura în deschizătură şi s-o împingă mai tare, făcând 
suficient loc ca snowmobilul să-şi poată croi drum pe acolo. 

Deveni conştient de o mişcare în întuneric, în faţa lui. 
Animalele decupate în tufe, toate animalele rămase, erau 
adunate la baza treptelor de la terasa hotelului, stând de 
pază, astfel încât nimeni să nu poată intra şi nimeni să nu 
poată ieşi. Leii dădeau târcoale. Câinele stătea cu labele din 
faţă pe prima treaptă. 

Hallorann apăsă cu putere pedala şi snowmobilul ţâşni 
înainte, împrăştiind nori de zăpadă în urma lui. În 
apartamentul îngrijitorului, Jack 'Torrance tresări la auzul 
zumzetului ca de viespe al motorului care se apropia şi, pe 
neaşteptate, porni cu mare greutate spre hol. Căţeaua nu-l 
mai interesa deocamdată. Căţeaua putea să aştepte. Acum 
era rândul negroteiului ăsta împuţit. Cioara asta jegoasă 
care-şi băga nasul acolo unde nu-i fierbea oala. Întâi el şi 
apoi fiul său. O să le arate el. O să le arate că... că el...căel 
avea stofă de conducător! 


Afară, snowmobilul zbura tot mai repede. Întregul hotel 
părea un val uriaş care se ridica împotriva lui. Cristale 
tăioase de zăpadă îl izbiră în obraji. Lumina farului 
descoperi chipul câinelui, ochii săi - nişte găuri lipsite de 
expresie. 

În clipa aceea se trase la o parte, lăsând un spaţiu liber. 
Hallorann smuci ghidonul snowmobilului cu toată forţa 
care-i mai rămăsese şi vehiculul se răsuci în semicerc, într- 
un nor gros de zăpadă, răsturnându-se aproape. Se lovi de 
prima treaptă şi ţâşni înainte, împins de recul. Într-o clipă, 
Hallorann fu jos şi urcă în fugă treptele. Se împiedică, căzu, 
se ridică. Câinele mârâia furios - tot în mintea lui - foarte 
aproape, în spate. Ceva sfâşie umărul canadienei şi în 
secunda următoare se şi afla pe terasă, pe poteca îngustă 
pe care Jack o săpase prin nămeţi. În siguranţă. Animalele 
erau prea mari ca să încapă în coridorul acela strâmt. 

Ajunse la uşile duble care dădeau în holul hotelului şi îşi 
căută din nou cheile. În acelaşi timp încercă şi clanţa. Uşile 
nu erau încuiate. Le împinse şi intră. 

— Danny! strigă răguşit. Danny unde eşti? 

Îi răspunse numai tăcerea. 

Ochii îi rătăciră prin holul imens până la scara 
impunătoare şi simţi că se sufocă. Covorul era pătat şi 
îmbibat cu sânge. O dâră de sânge ducea la etaj. Şi 
balustrada era mânjită. 

— O, lisuse, murmură el, apoi îşi ridică din nou vocea. 
Danny! DANNY! 

Tăcerea hotelului părea că-şi bate joc de el, jucându-se 
cu ecouri viclene, necinstite. 

(„Danny? Cine-i Danny? Îl cunoaşte cineva pe Danny? ÎL 
cunoaşte cineva pe Danny? Danny, Danny, cine-l are pe 
Danny? Cară-te de-aici, negrule. Habar n-avem cine-i 
Danny.”) 

Dumnezeule, se străduise atâta, trecuse prin ce trecuse, 
numai ca să ajungă prea târziu? Se înfăptuise deja oribila 
crimă? 


Urcă scara, sărind câte două trepte o dată şi se opri la 
etajul întâi. Dâra de sânge ducea spre apartamentul 
îngrijitorului. Groaza i se furişă în creier în timp ce se 
îndrepta spre holul scurt. Animalele din tufe fuseseră 
înfiorătoare, dar asta era şi mai rău. În inima lui ştia deja 
prea bine ce urma să găsească atunci când va ajunge în 
cameră. 

Şi nu se grăbea deloc să ajungă acolo. 

Jack stătuse ascuns în ascensor atunci când Hallorann 
urcase scara. Acum se strecură în spatele siluetei îmbrăcate 
într-o canadiană înzăpezită, fantoma mânjită cu sânge 
închegat, cu un zâmbet larg întipărit pe chip. Ciocanul de 
crichet era ridicat atât de sus cât îi permitea 

(„22 m-a înţepat căţeaua, nu-mi aduc aminte??”) 

durerea urâtă, sfâşietoare din spate. 

— Negrule, şopti el. O să te învăţ eu să-ţi mai vâri nasul 
unde nu-ţi fierbe oala. 

Hallorann auzi şuieratul şi începu să se răsucească, să 
evite lovitura şi ciocanul de crichet izbi. Gluga canadienei 
amortiză lovitura, însă nu îndeajuns. O rachetă îi explodă în 
cap, lăsând în urmă o dâră de stele... şi apoi, nimic. 

Se sprijini de tapetul din mătase şi Jack îl lovi din nou, din 
lateral de data aceasta, sfărâmându-i pometele şi aproape 
toţi dinţii de pe partea stângă a maxilarului. Se prăbuşi. 

— Aşa, şopti Jack. Aşa, pe Dumnezeul meu. 

Unde era Danny? Avea ceva de rezolvat cu fiul său, care 
păcătuise. 


Trei minute mai târziu uşa de la ascensor fu dată de 
perete în penumbra de la etajul al treilea. În el se afla 
numai Jack Torrance. Singur. De fapt, cabina se oprise între 
etaje şi a trebuit să se ridice în mâini, zvârcolindu-se de 
durere, ca o creatură schilodită. Târa după el ciocanul de 
crichet, crăpat acum. Vântul urla şi horcăia afară, pe sub 
streşini. Ochii lui Jack se învârteau frenetic în orbite. Avea 
sânge şi confeti în păr. 


Fiul lui era aici sus, pe undeva. Simţea asta. Lăsat în voia 
lui putea să facă orice: să mâăzgălească cu carioca pe 
tapetul scump din mătase, să strice mobilierul, să spargă 
geamurile. Era un mincinos şi un prefăcut şi va trebui să fie 
pedepsit... cu asprime. 

Jack Torrance se ridică cu greu în picioare. 

— Danny? strigă. Danny, vino puţin aici, vrei? Ai făcut o 
năzbâtie şi vreau să vii să-ţi iei doctoria, ca un bărbat. 
Danny? Danny?! 


54. Tony 


(„Danny...”) 

(„Danniiiii...”) 

Întuneric şi coridoare. Rătăcea prin întuneric şi coridoare 
care semănau cu cele din hotel, dar care erau totuşi 
diferite. Pereţii îmbrăcaţi în tapet de mătase erau atât de 
înalţi încât, chiar dacă îşi dădea capul pe spate, tot nu putea 
vedea tavanul. Se pierdea în beznă. Ioate uşile erau 
încuiate şi se pierdeau şi ele în beznă. Sub vizoare (care pe 
aceste uşi gigantice aveau diametrul unei ţevi de puşcă), în 
loc de numere, fuseseră ataşate pe fiecare uşă cranii micuţe 
cu câte două oase încrucişate dedesubt. 

Şi de acolo, de undeva, îl striga Tony. 

Se mai auzeau şi nişte bubuituri, pe care le cunoştea 
bine, şi strigăte răguşite, stinse din cauza depărtării. Nu 
putea desluşi fiecare cuvânt, dar ştia textul destul de bine 
acum. Îl mai auzise şi înainte, în vise şi în stare de veghe. 

Se opri, un băieţel care nu mai purta scutece abia de 
vreo trei ani, şi încercă să-şi dea seama unde se află, unde 
poate fi. Îi era frică, dar era o frică pe care o putea suporta. 
Îi era teamă deja de două luni, teamă care cuprindea toată 
gama, de la neliniştea surdă, până la teroarea completă, 
care încovoaie mintea şi amorţeşte simţurile. Şi pe acestea 
le putea suporta. Dar voia să ştie de ce venise Tony, ce 
anume făcea ca sunetul numelui său rostit pe holul acesta 
să nu pară a aparţine nici lumii reale şi nici tărâmului 
viselor, unde Tony îi arăta câteodată anumite lucruri. De ce, 
unde... 

— Danny. 

Departe, în holul uriaş, aproape la fel de micuță ca Danny 
însuşi, se vedea o siluetă întunecată. Tony. 

— Unde sunt? îl întrebă încet pe Tony. 


— Dormi, spuse Tony. Dormi în dormitorul mamei şi al 
tăticului tău. 

Tristeţea din glasul lui Tony era evidentă. 

— Danny, mai zise Tony. Mămica ta o să fie grav rănită. 
Poate chiar ucisă. Şi domnul Hallorann la fel. 

— Nu! 

Strigătul era plin de un fel de durere îndepărtată, de o 
groază care părea a fi înăbuşită de acest fundal ireal şi 
lugubru. Cu toate acestea, îl înconjurară imagini ale morţii: 
o broască strivită pe autostradă, ca un timbru hidos; ceasul 
spart al tatei într-o ladă cu gunoi care urmează să fie 
aruncat; plăci funerare cu câte un mort sub fiecare dintre 
ele; o gaiţă moartă lângă un stâlp de telegraf; resturile 
sleite de la masă, pe care mămica le curăța de pe farfurii în 
gura neagră a găleţii cu gunoi. 

Şi totuşi nu putea asimila aceste simboluri simple cu 
realitatea complexă, în permanentă schimbare, a mamei 
sale; ea reprezenta definiţia lui copilăroasă a eternității. Ea 
existase pe vremea când el nu era. Ea va continua să existe 
şi atunci când el nu va mai fi. Putea accepta eventualitatea 
propriei sale morţi, se obişnuise cu această posibilitate 
după întâlnirea din Camera 217. 

Dar nu moartea ei. 

Nu moartea tăticului. 

Niciodată. 

Începu să se zbată şi întunericul şi coridorul începură să 
se unduiască. Silueta lui Tony deveni neclară, himerică. 

— Nu face asta! strigă Tony. Nu, Danny, nu face asta! 

— Nu o să moară! Nu! 

— Atunci trebuie să o ajuţi. Danny... te afli într-un loc din 
străfundurile minţii tale. Locul unde locuiesc eu. Eu sunt o 
parte din tine Danny. 

— Tu eşti Tony, lu nu eşti eu. O vreau pe mămica mea... o 
vreau pe mămică mea... 

— Nu eu te-am adus aici, Danny. Ai venit singur. Pentru 
că ai ştiut. 


— Nu... 

— Ai ştiut mereu, continuă 'Tony şi începu să se apropie. 

Pentru prima dată, Tony începu să se apropie. 

— Eşti într-un loc în adâncul tău, unde nu poate pătrunde 
nimic. Suntem singuri aici câteva minute, Danny. Acesta 
este un Overlook unde nu poate veni nimeni niciodată. 
Ceasurile de aici nu funcţionează. Nicio cheie nu li se 
potriveşte şi nu pot fi întoarse. Uşile nu au fost niciodată 
deschise şi nimeni nu a locuit vreodată în camerele acestea. 
Însă nu poţi rămâne aici mult timp. Pentru că se apropie. 

— Se... şopti înspăimântat Danny şi atunci i se păru că 
bubuiturile neregulate se auzeau tot mai de aproape, erau 
tot mai sonore. 

Groaza lui, stăpânită şi întrucâtva îndepărtată cu câteva 
clipe în urmă, se transforma într-un sentiment mult mai 
acut. Acum cuvintele puteau fi desluşite. Răguşite, turuite; 
erau rostite de cineva care imita într-un mod vulgar vocea 
tatălui său; dar nu era tăticul. Ştia acum asta. Ştia 

(„Ai venit singur. Pentru că ai ştiut.”) 

— O, Tony e tăticul meu? strigă Danny. Tăticul meu e cel 
care vrea să mă prindă? 

Tony nu răspunse. Dar Danny nici nu avea nevoie de 
vreun răspuns. Ştia. De ani de zile aici avea loc un bal 
mascat lung şi coşmăresc. Încetul cu încetul, se acumulase 
o forţă ciudată, secretă şi mută ca dobânzile de la bancă. 
Forţă, prezenţă, formă: acestea nu erau decât nişte cuvinte 
şi nu aveau nicio importanţă. Purta multe măşti, dar era 
unul singur. Acum venea să-l prindă. Se ascundea în spatele 
chipului tăticului, imita vocea tăticului, purta hainele 
tăticului. 

Dar nu era tăticul lui. 

Nu era tăticul lui. 

— Trebuie să-l ajut! ţipa. 

Acum Tony se afla chiar în faţa lui, şi privindu-l pe Tony 
era ca şi când s-ar fi uitat într-o oglindă fermecată şi s-ar fi 
văzut pe el însuşi, peste zece ani; ochii distanţaţi şi foarte 


întunecaţi, bărbia hotărâtă, gura frumos modelată. Părul 
era blond deschis, ca al mamei sale, şi totuşi trăsăturile 
purtau amprenta tatălui său, de parcă lony - de parcă 
Daniel Anthony Torrance, cel care va fi într-o zi - era un 
amalgam între tată şi fiu, o fantomă a amândurora, o 
contopire a lor. 

— Trebuie să încerci să ajuţi, zise Tony. Însă tatăl tău... 
este acum de partea hotelului, Danny. Acolo vrea el să fie. 
Dar hotelul te vrea şi pe tine, pentru că este foarte lacom. 

Tony trecu pe lângă el, îndreptându-se spre întunericul 
din capătul holului. 

— Stai! ţipă Danny. Ce pot... 

— E aproape acum, spuse Tony, îndepărtându-se. Trebuie 
să fugi... să te ascunzi... să te fereşti de el. Fereşte-te. 

— Tony, nu pot! 

— Dar ai şi început, zise Tony. Îţi vei aminti ce a uitat tatăl 
tău. 

Dispăru. 

Şi de undeva, de aproape, se auzi vocea tatălui său, rece 
şi amăgitoare: 

— Danny? Poţi să ieşi, amice. Doar o bătăiţă, atâta tot. 
Suport-o ca un bărbat şi gata. Nu avem nevoie de ea, 
amice. Doar tu şi cu mine, nu-i bine? Când o să terminăm şi 
cu... bătăiţa asta, o să fim doar noi doi. 

Danny fugi. 

În urma lui, demenţa sparse şarada prost construită a 
normalităţii: 

— Vino-ncoace, căcăciosule! Chiar în clipa asta! 

Fugea pe un coridor lung, gâfâind şi suflând greu. După 
un colţ. Sus pe scări. Şi, pe măsură ce alerga, pereţii care 
fuseseră atât de înalţi şi îndepărtați începură să coboare; 
covorul, care fusese numai o pată nedesluşită sub picioarele 
sale, îşi recăpătă modelul cunoscut, albastru şi negru, liane 
unduioase împreunate; uşile aveau din nou numere şi în 
spatele lor continuau toate petrecerile care se contopeau 
într-una singură, în camere populate de generaţii întregi de 


oaspeţi. Aerul începuse să sclipească în jurul lui, loviturile 
ciocanului în pereţi provocau ecouri duble. Era de parcă ar 
fi ţâşnit printr-o placentă subţire din somn. 

Pe covorul din faţa Apartamentului Prezidenţial de la 
etajul al treilea; lângă el, într-o grămadă însângerată, 
zăceau două cadavre îmbrăcate în costume demodate şi cu 
cravate înguste la gât. Cei doi oameni fuseseră împuşcaţi, şi 
acum începeau să se mişte şi să se ridice în picioare. 

Trase în piept aer ca să strige, dar strigătul îi muri pe 
buze. 

(!! CHIPURI FALSE!! NU SUNT ADEVĂRATE!!) 

Păliră ca nişte fotografii vechi şi dispărură. 

De jos, însă, sunetul ciocanului care izbea pereţii se 
auzea tot mai tare, neîntrerupt, purtat prin puţul 
ascensorului şi casa scării. Forţa atotputernică a hotelului 
Overlook luase înfăţişarea tatălui său, care orbecăia pe la 
parter. 

În spatele lui, o uşă se deschise cu un scârţâit ascuţit. 

O femeie intrată deja în putrefacție, îmbrăcată cu un 
veşmânt mucegăit din mătase, ieşi din cameră. Pe degetele 
ei galbene şi descărnate avea inele acoperite cu o mâzgă 
verde-gri închegată. Viespi dolofane se târau greoi pe 
chipul ei. 

— Intră, îi şopti, rânjind cu buzele-i negre. Intră şi o să 

— Chip fals! şuieră el. Nu e adevărat! 

Se îndepărtă de el alarmată şi se topi. 

— Unde eşti? strigă cealaltă creatură, dar vocea horcăia 
numai în capul său. Încă mai auzea la parter obiectul acela 
care purta chipul lui Jack... şi încă altceva. 

Sunetul înalt, scâncit, al unui motor care se apropia. 

Lui Danny i se tăie respiraţia. Era oare vorba de altă 
întruchipare a hotelului, de altă iluzie? Sau era Dick? Dorea 
- dorea cu disperare - să creadă că era Dick, însă nu 
îndrăznea să-şi asume acest risc. 


Se retrase pe coridorul principal şi apoi pe un hol lateral, 
țesătura covorului şoptind sub picioarele lui. Uşile încuiate 
se încruntau în jos spre el, aşa cum făcuseră şi în visuri şi în 
viziuni, numai că acum se afla în lumea lucrurilor reale, 
unde jocul se juca pe viaţă şi pe moarte. 

Se întoarse spre dreapta şi se opri, cu inima bătându-i să- 
i spargă pieptul. Aer cald îi învăluia gleznele. De la 
calorifere, desigur. Probabil că astăzi era ziua în care tăticul 
încălzea aripa de vest şi 

(„îţi vei aminti ce a uitat tatăl tău”) 

Ce anume? Aproape ştia. Ceva care ar fi putut să-l 
salveze pe el şi pe mămica? Dar Iony spusese că va trebui s- 
o facă el însuşi. Ce anume? 

Se sprijini de perete, încercând cu disperare să se 
concentreze. Era atât de greu... hotelul încerca la nesfârşit 
să-i bage în cap... imaginea acelei forme întunecate şi 
cocoşate, care lovea cu ciocanul în toate părţile, sfârtecând 
tapetul... împrăştiind nori de moloz. 

— Ajută-mă, murmură el. lony, ajută-mă. 

Dintr-odată, îşi dădu seama că hotelul fusese cuprins de o 
tăcere de mormânt. Se oprise şi scâncetul motorului 

(înseamnă că nu fusese adevărat) 

şi se opriseră şi zgomotele petrecerii şi nu mai rămăsese 
decât urletul neîntrerupt al vântului. 

Pe neaşteptate, ascensorul reveni la viaţă cu un huruit 
asurzitor. 

Urca. 

Şi Danny ştia cine - ce - era în el. 

Sări în picioare, privind sălbatic în jur. Panica îi strânse 
inima în cleşti de gheaţă. De ce l-a trimis Tony la etajul al 
treilea? Era încolţit aici, prins în cursă. Toate uşile erau 
încuiate. 

Podul! 

Ştia că există un pod. Urcase aici cu tăticul lui în ziua 
când acesta a pus cursele de şoareci acolo. Nu i-a dat voie 
lui Danny să urce cu el în pod din cauza şobolanilor. Îi era 


teamă ca nu cumva să-l muşte pe Danny. Chepengul care 
ducea în pod se afla în tavanul ultimului coridor scurt al 
acestei aripi a hotelului. Era acolo şi un par sprijinit de 
perete. 'Tăticul deschisese chepengul cu parul, apoi se 
auzise un zgomot puternic de contrabalansare şi prin trapa 
deschisă fusese coborâtă o scară. Dacă ar reuşi să se urce 
în pod şi să tragă scara după el... 

Undeva, prin labirintul de coridoare din spate, ascensorul 
se oprise. Se auzi un huruit metalic când cineva deschise 
grilajul. Şi apoi o voce - nu din capul lui Danny de data 
aceasta, ci cumplit de reală - strigă: 

— Danny? Danny, vino aici o clipă, vrei? Ai făcut o 
năzbâtie şi vreau să vii şi să-ţi iei doctoria ca un bărbat. 
Danny? Danny! 

Faptul că trebuia să-şi asculte părinţii era atât de 
puternic înrădăcinat în întreaga sa fiinţă, încât chiar făcu 
automat doi paşi înspre acea voce, înainte de a se opri 
năucit. Pumnii micuţi i se încleştară. 

(„Nu eşti adevărat! Eşti un chip fals! Ştiu ce eşti! Scoate- 
ţi masca!) 

— Danny! se auzi urletul. Vino aici, jigodie! Vino aici şi 
îndură ca un bărbat adevărat! 

Apoi un bubuit răsunător, macabru, când ciocanul lovi 
peretele. Când vocea aceea îi răcni din nou numele, venea 
din altă parte. Se apropiase. 

În lumea lucrurilor adevărate începea vânătoarea. 

Danny o luă la fugă. Fără să facă vreun zgomot pe 
covorul gros, pe lângă uşile închise, pe lângă tapetul de 
mătase, pe lângă extinctorul fixat în perete. Ezită o clipă, 
apoi se năpusti pe ultimul coridor. La capătul acestuia nu 
mai era nimic altceva decât o uşă zăvorâtă şi nu mai avea 
încotro să fugă! 

Dar parul mai era încă acolo, sprijinit de perete, aşa cum 
îl lăsase tăticul lui. 

Danny îl înşfăcă. Îşi dădu capul pe spate ca să se uite la 
chepeng. Parul avea un cârlig la capăt şi trebuia doar să-l 


prinzi de inelul fixat în chepeng. Trebuia să... 

Un lacăt nou-nouţ atârna din inelul chepengului. Lacătul 
pe care îl montase Jack Torrance după ce îşi pusese cursele, 
în caz că fiului său i-ar fi intrat în cap ideea să cerceteze 
într-o bună zi podul. 

Încuiat. Groaza îl copleşi. 

În spatele lui, creatura aceea venea, poticnindu-se şi 
clătinându-se pe lângă Apartamentul Prezidenţial, rotind cu 
sălbăticie ciocanul de crichet prin aer. 

Danny se lipi cu spatele de ultima uşă zăvorâtă şi 
aşteptă. 


55. Ceea ce fusese uitat 


Wendy îşi reveni încetul cu încetul, pâcla cenuşie se risipi, 
fiind înlocuită de durere: spatele, piciorul, pieptul... credea 
că nu va mai fi în stare să se mişte. O dureau până şi 
degetele şi la început nu a ştiut din ce cauză. 

(„Lamă de ras”) 

Părul blond, acum umed şi încâlcit, îi atârna în ochi. Îl 
dădu pe spate şi atunci coastele rupte o înjunghiară, 
făcând-o să geamă. Desluşi o saltea albă cu dungi albastre, 
pătată cu sânge. Sângele ei, sau poate al lui Jack. Indiferent 
al cui ar fi fost, era încă proaspăt. Leşinul nu durase prea 
mult. Şi acesta era un lucra important deoarece... 

(„2 De ce?”) 

Deoarece... 

Mai întâi îi reveni în minte bâzâitul ca de insectă al 
motorului. Se agăţă prosteşte de această amintire şi apoi, 
într-un singur salt vertiginos şi ameţitor, gândul i se 
întoarse în timp, dezvăluindu-i totul dintr-o dată. 

Hallorann. Trebuie că a fost Hallorann. Altfel, de ce ar fi 
plecat Jack atât de repede, fără să-şi termine treaba... fără 
să-şi termine treaba cu ea? 

Pentru că nu se mai simţea în largul lui. Trebuia să-l 
găsească urgent pe Danny şi... şi să facă ce avea de făcut, 
înainte ca Hallorann să-l poată opri. 

Sau se şi întâmplase deja? 

Auzi schelălăitul ascensorului care urca. 

(„Nu, Dumnezeule, te rog, nu, sângele, sângele e încă 
proaspăt, să nu se fi întâmplat deja”) 

Fără să-şi dea seama cum, reuşi să se ridice în picioare şi 
se împletici prin cameră, împiedicându-se de ruinele 
salonaşului, până la uşa sfărâmată. O deschise şi ieşi în hol. 

— Danny! strigă, crispându-se din cauza durerii 
înfiorătoare pe care o simţea în piept. Domnule Hallorann! 
E cineva aici? E cineva? 


Ascensorul funcţiona din nou şi se opri la unul din etaje. 
Auzi zgomotul metalic al grilajului dat la o parte şi apoi i se 
păru că a auzit pe cineva vorbind. Poate că era numai 
închipuirea ei. Urletul vântului era prea puternic ca să 
poată fi sigură. 

Sprijinindu-se cu o mână de perete, reuşi să ajungă la 
colţul coridorului scurt, şi atunci strigătul îi îngheţă sângele 
în vene, plutind duşmănos de-a lungul scărilor şi prin puţul 
ascensorului: 

— Danny! Vino-ncoace, jigodie ce eşti! Vino-ncoace şi 
îndură ca un adevărat bărbat! 

Jack. La etajul al doilea sau al treilea. Îl căuta pe Danny. 

Dădu colţul, se împiedică, aproape se prăbuşi. 1 se tăie 
respiraţia. Ceva 

(cineva?) 

ghemuit lângă perete, cam la jumătatea drumului spre 
scară. Începu să meargă mai repede, strâmbându-se de 
durere de fiecare dată când îşi lăsa greutatea pe piciorul 
rănit. Observă că era un bărbat şi, pe măsură ce se apropia 
de el, înţelegea şi ce reprezentase zgomotul acela de motor. 

Era domnul Hallorann. Venise. Reuşise să ajungă. 

Se lăsă uşor în genunchi lângă el, înălţând o rugă 
incoerentă pentru viaţa lui. Îi curgea sânge din nas şi un 
cheag înfiorător de mare i se revărsase din gură. Dar 
respira, slavă Domnului. 

Privindu-l mai atent, Wendy observă cu stupoare, că o 
mânecă a canadienei pe care o purta era înnegrită şi uşor 
arsă. Canadiana fusese sfâşiată. Părul îi era năclăit de 
sânge şi avea pe ceafă o zgârietură superficială, însă foarte 
urâtă. 

(„Dumnezeule, ce i s-a întâmplat?”) 

— Danny! se auzi vocea răguşită şi înfuriată răcnind de 
undeva de deasupra lor. Vino-ncoace, fir-ai tu al dracului! 

Nu mai era vreme acum să-şi pună întrebări. Începu să-l 
scuture, strâmbându-se din cauza durerii care-i sfârteca 
pieptul pe care îl simţea fierbinte şi umflat. 


(„Dacă îmi perforează plămânul de fiecare dată când fac 
vreo mişcare?”) 

Dar nu avea ce să facă. Dacă Jack l-ar găsi pe Danny, l-ar 
omori, l-ar zdrobi cu ciocanul, aşa cum a încercat să facă şi 
cu ea. 

Aşa că îl scutură pe Hallorann şi apoi începu să-l lovească 
uşor peste obrazul nevătămat. 

— 'Treziţi-vă, spuse. Domnule Hallorann, trebuie să vă 
treziţi. Vă rog... vă rog... 

De deasupra se auzeau loviturile neliniştite ale 
ciocanului, în timp ce Jack Torrance îşi căuta fiul. 


Danny se lipise cu spatele de uşă şi privea la colţul unde 
se întâlneau coridoarele. Tot mai tare se auzeau bubuiturile 
neregulate ale ciocanului. Creatura aceea care îl urmărea, 
striga şi urla şi înjura. Visul şi realitatea se contopiseră. 

Apăru de după colţ. 

Într-un fel, Danny se simţi uşurat. Acesta nu era tatăl său. 
Chipul şi trupul îi fuseseră sfâşiate şi zdrenţuite şi 
transformate într-o glumă proastă. Acesta nu era tatăl său, 
arătarea asta dintr-un film de groază de sâmbătă seara, cu 
ochii daţi peste cap, cu umerii cocârjaţi, cu cămaşa 
înmuiată în sânge. Nu era tăticul lui. 

— Pe Dumnezeul meu, gâfâi creatura. Îşi şterse buzele cu 
o mână nesigură. O să afli acum cine-i şeful aici. O să vezi 
tu. Nu pe tine te vor. Ci pe mine. Pe mine! Pe mine! 

Ciocanul, al cărui capăt era deja deformat şi crăpat acum 
de pe urma nenumăratelor izbituri, lovi peretele, făcând o 
crestătură adâncă în tapetul de mătase. Nori mici de moloz 
se împrăştiară. Arătarea începu să rânjească. 

— Hai să vedem dacă mai ai de gând să faci vreo 
şmecherie, mormăi. Să ştii că nu m-am născut ieri. Nu-s 
venit cu pluta, aşa să ştii. Am de gând să-mi iau în serios 
obligaţiile de părinte faţă de tine, băiete. 

Danny spuse: 

— Nu eşti tăticul meu. 


Se opri. Timp de câteva secunde păru nedumerit, păru a 
nu-şi da bine seama cine sau ce era. 

Apoi începu iar să înainteze. Ciocanul şuieră, despicând 
aerul, lovi o uşă cu un sunet sec. 

— Eşti un mincinos, zise. Cine altcineva să fiu? Am cele 
două aluniţe, am buricul scobit, am până şi cuculețul, 
băiete, întreab-o pe maică-ta. 

— Eşti o mască, spuse Danny. Un chip fals. Singurul motiv 
pentru care te foloseşte hotelul este că nu eşti tot atât de 
mort ca ceilalţi. Dar când va termina cu tine, nu vei mai fi 
nimic. Nu mă înspăimânţi. 

— Ba o să te înspăimânt! urlă arătarea. 

Ciocanul şuieră furios şi izbi covorul între picioarele lui 
Danny. Danny nici măcar nu tresări. 

— Ai minţit! Te-ai înţeles cu ea! Ai complotat împotriva 
mea! Și ai trişat! Ai copiat la examenul final! 

Ochii îi scânteiară sălbatic de sub sprâncenele stufoase. 
În privirea lor se citea un soi de viclenie alienată. 

— O să-l găsesc eu. E pe undeva prin pivniţă. O să-l 
găsesc. Mi-au promis că o să-mi dea voie să cotrobăi peste 
tot. 

Ridică din nou ciocanul. 

— Da, ţi-au promis, spuse Danny, dar au minţit. 

Ciocanul şovăi. 


Hallorann începu să revină la realitate, dar Wendy 
încetase să-l mai lovească peste obraz. Cu o clipă în urmă, 
cuvintele: „Ai trişat! Ai copiat la examenul final!” 
pătrunseră până la ea prin puţul ascensorului, de-abia 
auzite în răcnetele vântului. Veneau de undeva din aripa 
vestică. Era aproape sigură că ei se aflau la etajul al treilea 
şi că Jack - ceea ce pusese stăpânire pe Jack - îl găsise pe 
Danny. Nici ea, nici Hallorann nu mai puteau face nimic 
acum. 

— O, amice, murmură ea. 

Ochii i se umplură de lacrimi. 


— Nemernicul mi-a rupt falca, mormăi Hallorann, şi 
capul... 

Încercă să se aşeze mai bine. Ochiul drept i se învineţea 
cu repeziciune şi se umfla. Cu toate acestea, o recunoscu pe 
Wendy. 

— Doamna Iorrance... 

— Sssst, spuse ea. 

— Unde este băiatul, doamna Torrance? 

— La etajul trei, răspunse. Cu tatăl său. 

— Ei mint, repetă Danny. 

Ceva îi trecu prin minte, fulgerător ca un meteorit, prea 
iute şi prea strălucitor ca să-l poată prinde şi reţine. 
Rămase numai dâra gândului. 

(„e pe undeva prin pivniţă”) 

(„îţi vei aminti ceea ce tatăl tău a uitat”) 

— Nu... nu e frumos să vorbeşti aşa cu tatăl tău, spuse 
horcăit arătarea. 

Ciocanul tremură, apoi cobori. 

— Îţi înrăutăţeşti situaţia. Pedeapsa... ta. O faci şi mai 
rea. 

Se împletici ca un om beat şi se holbă la copil cu un fel de 
autocompătimire plângăreaţă care începu să se transforme 
în ură. Ciocanul se ridică din nou. 

— Nu eşti tăticul meu, îi spuse iarăşi Danny. Şi dacă a mai 
rămas în tine vreo bucăţică din tăticul meu, atunci trebuie 
să ştii că ei te mint. Totul este o înşelătorie şi o minciună. Ca 
zarurile falsificate pe care mi le-a dat tăticul de Crăciun 
anul trecut, ca darurile puse în vitrină, şi tăticul meu spune 
că nu e nimic înăuntru, niciun cadou, că nu sunt decât nişte 
cutii goale. De decor, zice tăticul meu. Tu nu eşti tăticul 
meu. Tu eşti hotelul. Şi când o să capeţi ce vrei, nu o să-i dai 
nimic în schimb tăticului meu. Pentru că eşti egoist. Şi 
tăticul meu ştie asta. A trebuit să-l faci să bea. Lucrul Rău. 
Numai aşa ai putut să-l prinzi, chip mincinos ce eşti. 

— Minţi! Minţi! 


Cuvintele erau stridente şi piţigăiate. Ciocanul se agita 
sălbatic în aer. 

— Haide, loveşte-mă. Dar niciodată nu vei obţine ce vrei 
de la mine. 

Chipul din faţa lui se schimbă. Era greu de spus cum; 
trăsăturile nu s-au înmuiat şi nici nu s-au contopit. Trupuli 
se cutremură uşor, apoi mâinile însângerate se desfăcură ca 
nişte labe frânte. Ciocanul căzu pe covor cu un zgomot 
înăbuşit. Atâta tot. Dar, dintr-odată, tăticul lui se afla acolo, 
privindu-l cu o durere nesfârşită şi cu o tristeţe atât de 
mare, încât lui Danny i se aprinse inima în piept. Buzele 
începură să-i tremure. 

— Amice, spuse Jack Torrance. Fugi. Repede. Şi ţine 
minte ce mult te iubesc. 

— Nu, zise Danny. 

— O, Danny, pentru numele lui Dumnezeu... 

— Nu, repetă Danny. Apucă una din mâinile însângerate 
ale tatălui său şi o sărută. 

— Este aproape gata. 


Sprijinindu-se de perete, Hallorann reuşi să se ridice cu 
greu în picioare. El şi cu Wendy se priviră ca doi 
supraviețuitori dintr-un spital bombardat. 

— Trebuie să ajungem acolo, spuse el. Trebuie să-l 
ajutăm. 

De pe chipul ei livid, ochii înspăimântați îl priviră o clipă, 
o clipă care păru nesfârşită. 

— E prea târziu, spuse Wendy. Numai el singur se poate 
ajuta acum. 

Trecu un minut, apoi două. Trei. Şi auziră urletul de 
deasupra, însă nu plin de mânie sau triumf, ci cuprins de o 
groază de moarte. 

— Doamne sfinte, şopti Hallorann. Ce se întâmplă? 

— Nu ştiu, răspunse ea. 

— L-a ucis? 

— Nu ştiu. 


Ascensorul prinse viaţă şi începu să coboare, cu lucrul 
acela strigând şi delirând zăvorât în măruntaiele sale. 


Danny nu făcu nicio mişcare. Nu exista niciun loc unde să 
poată fugi şi unde hotelul Overlook să nu-l ajungă. Îşi dădu 
seama de acest adevăr brusc şi într-un mod cu totul 
nedureros. Pentru prima dată în viaţă gândise ca un adult, 
simţise ca un adult, chintesenţă a experienţei acumulate în 
acest loc nefast, o sinteză dureroasă. 

(„Mămica şi tăticul nu mă pot ajuta şi sunt singur.”) 

— Pleacă, îi spuse străinului însângerat din faţa lui. Hai, 
pleacă de aici. 

Arătarea se aplecă, expunând cuțitul înfipt până în 
plăsele. Apucă din nou ciocanul, dar, în loc să ţintească 
înspre Danny, întoarse mânerul, astfel încât partea dură a 
ciocanului de crichet fu îndreptată asupra propriului său 
chip. 

Danny înţelese totul. 

Ciocanul se ridică şi cobori, distrugând şi ce mai 
rămăsese din trăsăturile lui Jack Torrance. Arăâtarea de pe 
hol începu să danseze o polcă lugubră, ritmul ei fiind însoţit 
de sunetul sinistru făcut de ciocanul care lovea neîncetat. 
Sângele ţâşni pe tapet. Aşchii de os făcură tumbe prin aer 
ca nişte clape de pian sfărâmate. Era imposibil de spus cât 
timp a durat. Dar când creatura îşi îndreptă din nou atenţia 
asupra lui Danny, tatăl său dispăruse pentru totdeauna. 
Ceea ce rămăsese era un amestec ciudat şi schimbător, mai 
multe chipuri contopite imperfect într-unul singur. Danny 
recunoscu femeia din Camera 217; omul-câine; stafia 
flămândă a băieţelului din tunelul de beton. 

— Atunci, jos măştile, şopti. Fără alte întreruperi. 

Ciocanul se ridică pentru a da lovitura de graţie. Danny 
auzi un ticăit din ce în ce mai puternic. 

— Mai ai ceva de spus? îl întrebă. Eşti sigur că nu vrei s-o 
iei la goană? Nu vrei să ne jucăm leapşa? Avem timp 


berechet, ştii asta. O eternitate. Sau îi punem capăt acum? 
Aşa ar fi bine. Altfel, ratăm petrecerea. 

Rânjetul cu dinţii sparţi era îngrozitor de lacom. 

Şi atunci îşi aminti. Ceea ce tatăl său uitase. 

Un triumf neaşteptat îi lumină chipul; creatura observă şi 
ezită, nedumerită. 

— Cazanul! striga Danny. Nu ai mai dat drumul la 
presiune de dimineaţă! Se umflă! O să explodeze! 

Pe trăsăturile sfărâmate ale arătării din faţa lui se întipări 
o expresie de teroare grotescă şi de înţelegere a 
pericolului. Ciocanul îi scăpă din pumnii încleştaţi şi se 
rostogoli inofensiv pe covorul cu model albastru şi negru. 

— Cazanul! urlă. O, nu! Nu se poate. Nu se poate! Javră 
ticăloasă! Nu se poate! O, o, o... 

— Ba da! strigă înverşunat Danny. 

Se îndreptă cu paşi nesiguri spre arătarea zdrobită din 
faţa lui, ameninţând-o, parcă, cu pumnii micuţi. 

— În orice clipă! Ştiu! Cazanul, tăticul a uitat cazanul! Și 
l-ai uitat şi tu! 

— Nu, 0, nu, nu trebuie, nu se poate, ticălos mic şi 
împuţit. O să te fac eu să-ţi iei doctoria, o să te fac s-oiei 
picătură cu picătură, o, nu, 0, nu... 

Brusc, făcu stânga împrejur şi se îndepărtă împleticindu- 
se. Câteva clipe încă, umbra sa se legăna pe perete, mai 
mare, mai mică şi apoi dispăru, lăsând în urmă o dâră de 
strigăte, ca nişte serpentine uzate de carnaval. 

Câteva momente mai târziu porni ascensorul. 

Dintr-o dată îl învălui strălucirea 

(„mămica, domnul Hallorann, Dick, pentru prieteni, 
împreună, în viaţă, sunt în viaţă, trebuie să ieşim de aici, o 
să explodeze, o să sară în aer”) 

ca un răsărit de soare mistuitor şi o luă la fugă. Lovi cu 
piciorul ciocanul de crichet însângerat şi deformat. Nu-şi 
dădu seama. 

Plângând, alergă spre scară. 

Trebuiau să iasă de aici. 


56. Explozia 


Niciodată după aceea Hallorann nu a fost în stare să 
relateze cu precizie desfăşurarea evenimentelor. Îşi 
amintea că ascensorul coborâse, trecuse de ei fără să se 
oprească şi înăuntru era ceva. Dar nu a încercat să se uite 
pe fereastră din uşă, pentru că ceea ce era înăuntru scotea 
nişte sunete care nu erau câtuşi de puţin omeneşti. La 
început, Wendy Torrance tresări şi se strânse lângă el, iar 
apoi se năpusti cât de repede era în stare pe coridorul 
principal, împleticindu-se şi izbindu-se de pereţi. 

— Danny! Danny! O, slavă Domnului! Slavă Domnului! 

Îl cuprinse în braţe, gemând de bucurie, dar şi din cauza 
durerii. 

(„Danny”) 

Din îmbrăţişarea mamei sale, Danny îşi ridică ochii spre 
el şi Hallorann observă cât de mult se schimbase băiatul. 
Chipul său era livid şi plin de pete mici, ochii întunecaţi şi 
impenetrabili. Parcă şi slăbise. Privindu-i pe cei doi 
împreună, Hallorann se gândi că, de fapt, mama era cea 
care părea mai tânără, în ciuda loviturilor îngrozitoare 
primite. 

(„Dick - trebuie să plecăm - să fugim - locul ăsta - o să”) 

Imaginea hotelului Overlook în flăcări, flăcări uriaşe 
dansând pe acoperiş. Ploaie de cărămizi pe zăpadă. 
Sirenele maşinilor de pompieri... deşi nicio astfel de maşină 
nu ar fi fost în stare să ajungă aici până la sfârşitul lunii 
martie. Mai mult decât orice altceva, gândul lui Danny îi 
transmise o senzaţie copleşitoare de urgenţă, senzaţia că se 
putea întâmpla în orice moment. 

— În regulă, spuse Hallorann. 

Se îndreptă înspre cei doi, şi la început mişcările i-au fost 
anevoioase, de parcă ar fi încercat să înoate în apa adâncă. 
Simţul echilibrului îi era deteriorat, ochiul drept nu putea 
să focalizeze. Falca trimitea uriaşe impulsuri dureroase în 


tâmplă şi în gât, iar obrazul i se părea mare cât o varză. Dar 
caracterul imperativ din gândul băiatului îl hotărî să 
acţioneze. 

— În regulă? întrebă Wendy. 

Se uită de la Hallorann la fiul ei şi apoi iar la Hallorann. 

— Trebuie să plecăm, răspunse Hallorann. 

— Nu sunt îmbrăcată... hainele mele... 

Danny i se smulse din braţe şi se repezi înspre camerele 
lor. Îl urmări cu privirea şi, după ce dispăru după un colţ, îşi 
ridică ochii spre Hallorann. 

— Dacă se întoarce? 

— Soţul dumneavoastră? 

— Nu e Jack, murmură ea. Jack e mort. Locul ăsta l-a 
ucis. Locul ăsta blestemat. 

Lovi cu pumnul în perete şi ţipă simțind durerea ascuţită 
din degetele tăiate. 

— Cazanul, nu-i aşa? 

— Da, doamnă. Danny zice că o să explodeze. 

— Bine. 

Cuvântul a fost rostit pe un ton satisfăcut. 

— Nu ştiu dacă o să pot cobori din nou scările. Coastele... 
Mi-a rupt coastele. Şi ceva în spate. Mă doare. 

— O să reuşiţi, spuse Hallorann. O să reuşim cu toţii. 

Dintr-odată, însă, îşi aminti de animalele din tufe şi se 
întrebă ce vor face dacă încă mai stăteau de pază la ieşirea 
din hotel. 

Danny se întorcea cu cizmele, hainele şi mănuşile lui 
Wendy. Cu haina şi mănuşile lui. 

— Danny, spuse ea, ghetele tale. 

— Prea târziu, zise Danny. 

Îi privi cu un fel de nebunie disperată. Se uită fix la 
Hallorann şi dintr-o dată mintea acestuia se concentră 
asupra imaginii unui ceas sub un clopot de sticlă, ceasul din 
sala de bal care fusese donat hotelului de un diplomat 
elveţian în 1949. Limbile ceasului arătau că mai era un 
singur minut până la miezul nopţii. 


— O, Doamne, şopti Hallorann, Doamne, Dumnezeule. 

Puse un braţ în jurul lui Wendy şi o ridică. Cu celălalt îl 
apucă pe Danny! O luă la fugă spre scară. 

Wendy ţipă de durere când braţul îi strânse tocmai 
coastele rupte, când muşchii din spate îi scrâşniră în 
agonie, dar Hallorann nu-şi încetini paşii. Se năpusti în jos 
pe trepte, ţinându-i pe amândoi în braţe. Un ochi mărit şi 
disperat, celălalt umflat, rămas numai o crăpătură. Părea 
un pirat cu un singur ochi care lua ostateci pentru a cere o 
răscumpărare enormă mai târziu. 

Şi atunci strălucirea îl învălui şi înţelese ce voise Danny 
să spună când a zis că era târziu. Aproape că simţea cum se 
pregăteşte explozia să ţâşnească din pivniţă şi să sfârtece 
măruntaiele acestui loc îngrozitor. 

Alergă şi mai repede, traversând holul ca un uragan, 
înspre uşile duble. 


Traversă grăbit subsolul până în camera cazanului, 
luminată slab de un singur bec murdar. De frică, îi curgeau 
balele şi se smiorcăia neputincios. Fusese atât de aproape, 
atât de aproape de clipa când l-ar fi avut pe băiat şi puterea 
lui uluitoare. Nu putea să piardă tocmai acum. Aşa ceva nu 
trebuia să se întâmple. Va da drumul la presiunea din cazan 
şi apoi îl va pedepsi pe băiat cu foarte multă asprime. 

— Nu trebuie să se întâmple! zbieră. O, nu! Nu trebuie! 

Se împletici până la cazan, al cărui trup cilindric 
strălucea roşiatic. Gâfâia şi zornăia şi împroşca nori de abur 
într-o sută de direcţii, ca o flaşnetă monstruoasă. Acul 
indicator se afla la limita maximă al cadranului. 

— Nu, aşa ceva nu se poate! urlă directorul/îngrijitorul. 

Puse mâinile (mâinile lui Jack Torrance) pe supapă, fără 
să-i pese de mirosul de ars care se ridica de acolo şi nici de 
carnea arsă în clipa când roata incandescentă îi intră în 
palme ca într-un drum noroios. 

Roata cedă şi, cu un strigăt de triumf, creatura deschise 
larg supapa. Din măruntaiele cazanului se auzi un muget 


prelung, când un şuvoi uriaş de abur ieşi din el, ca o duzină 
de balauri care şuieră în cor. Dar, înainte ca aburul să 
acopere în întregime cadranul, s-a văzut clar cum acul 
indicator începuse să coboare. 

— AM CÂŞTIGAT! zbieră. 

Începu să ţopăie în ceața fierbinte, care devenea tot mai 
deasă, fluturându-şi mâinile cuprinse de flăcări în gesturi 
obscene. 

— NU A FOST PREA TÂRZIU! AM CÂŞTIGAT! NU A FOST 
PREA TÂRZIU! NU A FOST PREA TÂRZIU! NU... 

Cuvintele i se transformară într-un răcnet victorios, care 
fu înghiţit de un tunet asurzitor când explodă cazanul 
hotelului Overlook. 

Hallorann ţâşni afară prin uşile duble şi îi duse în braţe 
prin şanţul croit în zăpada de pe terasă. Văzu limpede 
animalele din tufe, mult mai limpede ca înainte, şi chiar în 
clipa când îşi dădu seama că temerile lui cele mai sumbre 
erau adevărate, că monştrii aceia se aflau între terasă şi 
snowmobil, blocându-i drumul, hotelul explodă. I se păru că 
totul se petrece în acelaşi timp deşi, mai târziu, a înţeles că 
nu se putea aşa ceva. 

Se auzi o explozie adâncă, un sunet grav pe o singură 
notă joasă, atotpătrunzătoare 

(HUMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMM;;; 


şi apoi în spatele lor, un curent puternic de aer, care 
părea a-i împinge cu blândeţe. Pe acest suflu cald au fost 
purtaţi toţi trei de pe terasă şi un gând incoerent 

(„cam aşa trebuie că se simte Superman”) 

îi alunecă prin minte lui Hallorann în timp ce zburau prin 
aer. Îi scăpă din braţe pe Wendy şi pe Danny şi ateriză într- 
un morman de zăpadă. Zăpada îi intră pe sub cămaşă şi îi 
intră şi în nas şi îşi dădu vag seama că îi mai alină durerea 
din obrazul rănit. 

Apoi se strădui să ajungă deasupra, fără să se gândească 
în acel moment nici la animalele din tufe, nici la Wendy 


Torrance, nici măcar la copil. Se rostogoli cu faţa în sus ca 
să poată urmări ultimele clipe din viaţa hotelului Overlook. 

Ferestrele hotelului Overlook se făcură ţăndări. În sala 
de bal, clopotul de sticlă de deasupra ceasului se crăpă; se 
sparse în două şi căzu pe covor. Ceasul îşi încetă ticăitul: se 
opriră şi rotiţele, şi angrenajele, şi roata-balansier. Se auzi 
ceva ca o şoaptă, ca un oftat, şi izbucni un val mare de praf. 
În Camera 217, cada băii se despică brusc în două, 
revărsând o apă verzuie, cu miros dezgustător. În 
Apartamentul Prezidenţial, tapetul luă foc. Uşile batante ale 
Salonului Colorado săriră din balamale şi se prăbuşiră pe 
pardoseala restaurantului. Dincolo de arcada de la subsol, 
grămezile uriaşe de hârtii vechi se aprinseră şi flăcările se 
ridicară cu un şuierat făcut parcă de un aparat de sudură. 
Asupra vâlvătăilor se revărsa apa clocotită din cazan, însă 
nu reuşi să le înăbuşe. Ca frunzele de toamnă care ard 
mocnit sub un cuib de viespi, hârtiile se ondulară şi se 
înnegriră. Cazanul explodă, sfărâmând grinzile din tavanul 
pivniţei, împrăştiindu-le ca pe nişte oase de dinozaur. Jetul 
de gaz care alimentase cazanul, rămas liber acum, se ridică 
cu un muget puternic, coloană de flăcări, prin crăpătura din 
podeaua holului. Mocheta de pe trepte se aprinse şi 
vâlvătaia alergă în sus pe scări, înspre etajul întâi, de parcă 
s-ar fi grăbit să anunţe nişte veşti teribil de bune. O rafală 
de explozii sfârtecă hotelul. Candelabrul din restaurant, 
bomba uriaşă din cristal, se prăbuşi cu un zgomot asurzitor, 
răsturnând mesele. Prin cele cinci coşuri ale hotelului 
Overlook ţâşniră flăcări uriaşe înspre norii care se 
împrăştiau. 

(„Nu! Nu trebuie! Nu trebuie! NU TREBUIE!”) 

Urla; urla, dar acum nu mai avea voce, iar panica şi 
sfârşitul şi osânda veşnică se învolburau zbierându-i doar în 
minte, dizolvându-se, pierzând gând şi voinţă, căutând, 
negăsind, ieşind, fugind, ieşind în vid, în nimic, sfărâmându- 
se. 

Petrecerea se încheiase. 


57. Plecarea 


Explozia scutură întreaga faţadă a hotelului. Ţăndări de 
sticlă se  împrăştiară pe zăpadă, unde începură să 
sclipească aidoma unui praf de diamante. Câinele-tufă, care 
tocmai se apropia de Danny şi de mama lui, se retrase 
speriat, lăsându-şi în jos urechile verzi, băgându-şi coada 
între picioare, târându-se jalnic, vrednic de dispreţ. În 
minte, Hallorann îl auzi cum scheaună cu teamă şi sunetul 
acesta se împleti cu urletul speriat şi derutat al celor două 
feline uriaşe. Se ridică cu greu în picioare ca să ajungă la 
ceilalţi doi şi să-i ajute şi atunci văzu ceva chiar mai 
înspăimântător: iepurele-tufă, încă acoperit de zăpadă, se 
izbea ca un nebun de gardul din capătul terenului de joacă 
şi plasa metalică zornăia parcă în acordurile unei muzici de 
coşmar, cântată de o ţiteră-fantomă. Chiar şi din locul unde 
se afla putea să audă cum ramurile şi crenguţele care îi 
alcătuiau scheletul pârâiau şi trosneau ca nişte oase care se 
frâng. 

— Dick! Dick! îl strigă Danny. 

Încercă să-şi sprijine mama, s-o ajute să ajungă la 
snowmobil. Hainele pe care le luase zăceau împrăştiate prin 
zăpadă, între locul unde căzuseră şi locul unde se aflau 
acum. Hallorann îşi dădu brusc seama că femeia era în 
cămaşă de noapte, iar Danny numai în tricou, şi 
temperatura era sub zero grade. 

(„dumnezeule, e în picioarele goale!”) 

Se înapoie, mergând anevoios prin zăpadă, şi culese 
haina şi cizmele ei, haina şi mănuşile desperecheate ale lui 
Danny. Apoi fugi înapoi la ei, intrând din loc în loc în zăpadă 
până la şold, croindu-şi cu greu drumul. 

Wendy era îngrozitor de palidă, pe o parte a gâtului îi 
curgea sânge, sânge care acum îngheţa. 

— Nu pot, murmură, aproape leşinată. Nu, nu... pot. Îmi 
pare rău. 


Danny îl privi pe Hallorann cu o implorare mută în ochi. 

— O să fie bine, zise Hallorann şi o luă în braţe. Haide. 

Ajunseră toţi trei la locul unde snowmobilul se răsucise şi 
se oprise. Hallorann aşeză femeia pe scaunul pasagerului şi 
îi puse haina. Îi ridică picioarele - erau foarte reci, dar nu 
degeraseră încă - şi le frecă apăsat cu jacheta lui Danny, 
înainte să-i pună cizmele. Chipul lui Wendy era alb ca varul, 
ochii buimăciţi îi erau închişi pe jumătate, însă începuse să 
tremure. Hallorann se gândi că era un semn bun. 

În spatele lor o serie de trei explozii zgudui hotelul. 
Flăcări portocalii luminară zăpada. 

Danny îşi lipi buzele de urechea lui Hallorann şi strigă 
ceva. 

— Ce? 

— Te-am întrebat dacă ai nevoie de aia? 

Băiatul arăta spre canistra roşie răsturnată în zăpadă. 

— Cred că da. 

O ridică şi o scutură. Mai era ceva benzină înăuntru, însă 
nu putea să-şi dea seama câtă. Prinse canistra în spatele 
snowmobilului, bâjbâind neîndemânatic, pentru că degetele 
începuseră să-i amorţească. Pentru prima dată îşi dădu 
seama că pierduse mănuşile lui Howard Cottrell 

(„dacă scap o s-o pun pe soră-mea să-ţi împletească zece 
perechi, Howie”) 

— Urcă-te, strigă la băiat. 

Danny se împotrivi: 

— O să îngheţăm! 

— "Trebuie să mergem la magazie! Sunt nişte lucruri 
acolo... pături... chestii din astea. Urcă-te în spatele mamei 
tale. 

Danny se urcă, iar Hallorann îşi întoarse capul ca să 
poată striga chiar în urechea lui Wendy. 

— Doamnă Torrance! Ţineţi-vă bine de mine! Înţelegeţi 
ce vă zic? Țineţi-vă bine! 

Îl înconjură cu braţele şi îşi lipi obrazul de spatele lui. 
Hallorann porni snowmobilul şi apăsă delicat pedala, ca sa 


împiedice orice spasm al vehiculului. Femeia de-abia se 
ţinea şi, dacă ar fi fost cât de puţin împinsă în spate, 
greutatea ei i-ar fi răsturnat şi pe ea şi pe copil. 

Porniră. Snowmobilul se roti în cerc şi apoi se îndreptară 
spre vest, paralel cu hotelul. Hallorann se apropie şi mai 
mult, ca să-l poată înconjura şi astfel să poată ajunge la 
magazie. 

O clipă au putut vedea limpede ce se întâmpla în holul 
mare de la parter. Flacăra de gaz care se ridica prin 
duşumeaua sfărâmată era ca o lumânare uriaşă de pe un 
tort, galbenă în mijloc şi cu pâlpâiri albastre pe margini. În 
momentul acela părea doar că luminează şi nu distruge. Au 
văzut recepţia cu clopoţelul argintat de pe pupitru, cu 
modelul vechi de casă de bani, cu scaunele cu spătar înalt, 
cu pernele brodate, cu covoarele cu model complicat. 
Danny mai văzu şi canapeaua mică de lângă şemineu unde 
stătuseră cele trei călugăriţe în ziua în care au venit - ziua 
închiderii. Însă aceasta era adevărata zi a închiderii. 

Apoi, nămeţii de pe terasă au ascuns această imagine. O 
clipă mai târziu înconjurau aripa vestică a hotelului. Era 
destul de multă lumină ca să nu fie nevoie de farul 
snowmobilului. Cele două etaje superioare erau cuprinse de 
flăcări şi limbile de foc spărgeau ferestrele. Vopseaua albă 
şi lucioasă începuse să se înnegrească şi să se jupoaie. 
Obloanele care  acoperiseră fereastra uriaşă a 
Apartamentului Prezidenţial - obloane pe care Jack le fixase 
la jumătatea lui octombrie, aşa cum fusese instruit - 
atârnau acum în vâlvătăi sălbatice, dezvăluind întunericul 
adânc şi sfărâmat dinăuntru, ca o gură fără dinţi care se 
căsca într-un ultim şi mut horcăit. 

Wendy îşi lipise faţa de spatele lui Hallorann pentru a se 
feri de vânt şi Danny îşi lipise la fel obrazul de spatele 
mamei sale, astfel încât numai Hallorann putu să vadă 
ultima imagine şi nu pomeni niciodată de ea după aceea. 
se păru că vede o formă uriaşă şi întunecoasă ieşind prin 
fereastra Apartamentului Prezidenţial, acoperind zăpada 


din spate. O clipă luă înfăţişarea unei mantii gigantice şi 
dezgustătoare şi apoi vântul o prinse, o sfâşie şi o fărâmiţă 
ca pe o coală înnegrită de hârtie foarte veche. Se rupse în 
bucăţi, se antrenă într-un vârtej năvalnic de fum şi dispăru, 
de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Însă în clipele acelea, 
când forma aceea s-a învolburat deznădăjduită, dansând ca 
particulele negative ale luminii, îi reveni în minte o amintire 
din copilărie... cu cincizeci de ani în urmă, sau poate mai 
mult. Împreună cu fratele său, descoperise un cuib uriaş de 
viespi de pământ, la nord de ferma lor. Fusese construit 
într-o groapă lângă un copac bătrân şi uscat. Fratele lui mai 
avea câteva artificii rămase din ziua de 4 iulie. Le-a dat foc 
şi le-a aruncat în cuib. Au explodat cu un pocnet răsunător 
şi un vuiet surd şi mânios - aproape ca un zbieret înfundat - 
se ridică din cuibul distrus. Au luat-o la goană de parcă ar fi 
fost urmăriţi de demoni. Şi Hallorann chiar bănuia că într- 
adevăr a fost vorba de demoni. Privind în urmă peste umăr, 
aşa cum făcea şi acum, a văzut în ziua aceea un nor uriaş şi 
negru de bărzăuni care s-au ridicat în aerul fierbinte în 
vârtejuri, despărţindu-se apoi ca să caute duşmanul care le 
atacase căminul, astfel încât ei - cu inteligenţa lor unică, de 
grup - să-l poată ucide cu înţepături veninoase. 

Apoi lucrul acela din aer dispăru şi s-ar fi putut să fi fost 
numai o părere, o trombă de fum, sau o bucată de tapet 
care flutura pe cer; şi rămase numai hotelul Overlook, torţă 
aprinsă în gâtlejul hohotitor al nopţii. 

Avea şi o cheie de la magazie prinsă în inelul său cu chei, 
însă Hallorann observă că nu era nevoie să o folosească. 
Uşa era întredeschisă, lacătul atârna descuiat în zăvor. 

— Eu nu pot să intru, şopti Danny. 

— Nu-i nimic. Stai cu mămica ta. Pe vremuri erau aici 
nişte pături vechi. Probabil că sunt deja mâncate de molii, 
dar oricum e mai bine decât să murim îngheţaţi. Doamnă 
Torrance, sunteţi încă trează? 

— Nu ştiu, răspunse o voce stinsă. Aşa cred. 

— Bine. Lipsesc numai o clipă. 


— Întoarce-te cât poţi de repede, murmură Danny. Te 
TOg. 

Hallorann dădu din cap. Îndreptase farul spre uşa 
magaziei şi acum înota prin zăpadă, aruncând o umbră 
lungă în faţă. Împinse uşa şi intră. Păturile erau în colţ, 
lângă setul de crichet. 

Alese patru - miroseau a vechi şi a mucegai şi cu 
siguranţă că moliile se ospătaseră pe gratis din ele - şi apoi 
se opri. 

Dispăruse unul din ciocanele de crichet. 

(„Cu el m-o fi lovit?”) 

De fapt, nu prea conta cu ce fusese lovit, nu? Şi totuşi, 
începu să exploreze uşor cu degetele umflătura uriaşă din 
falcă. Efort de şase sute de dolari într-un cabinet 
stomatologic, risipit cu o singură lovitură. Şi de fapt, 

(„Poate că nu m-a lovit cu aşa ceva. Poate că un ciocan s-a 
pierdut. Sau a fost furat. Sau luat ca amintire. De fapt”) 

nu avea nicio importanţă. Nimeni nu o să mai joace 
crichet aici la vară. Sau în oricare vară din viitorul apropiat. 

Nu, nu avea nicio importanţă, decât că îl fascina rastelul 
cu ciocane de crichet din care unul lipsea. Se pomeni că se 
gândeşte la sunetul înfundat pe care-l scotea capul de lemn 
al ciocanului când lovea o bilă din lemn. Un sunet plăcut, 
care-ţi aducea în nări miros de vară. Urmăreai bila 
rostogolindu-se pe 

(„os, sânge.”) 

pietriş. Evoca imagini cu 

(„os, sânge.”) 

pahare înalte cu ceai cu gheaţă, balansoare, doamne cu 
pălării albe de pai, bâzâitul ţânţarilor şi 

(„băieţei obraznici care nu respectă regulile jocului.”) 

tot felul de chestii din astea. Sigur. Un joc drăguţ. Cam 
demodat acum, dar... drăguţ. 

— Dick? 

Vocea era subţire, speriată şi, aşa i se păru lui, destul de 
neplăcută. 


— Ai păţit ceva, Dick? leşi acum. Te rog! 

(„leşi acu' cioară, te cheamă stăpânu'”) 

Mâinile îi apucară strâns mânerul unuia din ciocane, 
plăcându-i senzaţia pe care o simţea. Ochii îi deveniseră 
inexpresivi în întunericul brăzdat de scânteile incendiului. 
Chiar, le-ar face un serviciu amândurora. Ea era o epavă... 
o durea îngrozitor... şi o parte din poveste 

(„toată povestea”) 

se petrecuse din vina puştiului ăsta afurisit. Sigur că da. 
Şi-a lăsat tatăl acolo înăuntru ca să ardă de viu. Dacă te 
gândeai bine, asta aproape că era o crimă. Il se zicea 
patricid. Ceva îngrozitor şi abject. 

— Domnule Hallorann? 

Vocea ei era mai mult o şoaptă slabă, plângăreaţă. Nu-i 
plăcu prea mult. 

— Dick! 

Băiatul suspina acum, înfricoşat. 

Hallorann scoase ciocanul din stativ şi se întoarse spre 
raza albă a farului snowmobilului. Îşi târa încet picioarele 
pe duşumeaua din lemn a magaziei, ca picioarele unei 
jucării mecanice care a fost întoarsă cu cheia şi pusă în 
mişcare. 

Dintr-odată se opri, privi oarecum mirat la ciocanul pe 
care îl ţinea în mâini şi se întrebă îngrozit ce se gândea să 
facă. Crimă? Se gândise să comită o crimă? 

O clipă, întreaga-i minte păru că se umple cu sunetul din 
ce în ce mai îndepărtat al unei voci mânioase: 

(„Fă-o! Fă-o, cioară fără coaie şi cu apă la genunchi! 
Omoară-i! OMOARĂ-I PE AMÂNDOI!”) 

Atunci, cu un strigăt abia şoptit şi înfricoşat, aruncă 
ciocanul din mâini. Acesta căzu cu zgomot în colţul unde se 
afla mormanul de pături, cu unul din cele două capete 
îndreptate spre el, ca o invitaţie mută. 

Fugi. 

Danny stătea pe şaua snowmobilului şi Wendy îl ţinea în 
braţe. Avea chipul brăzdat de lacrimi şi tremura de parcă ar 


fi avut o criză de malarie. Printre dinţii care îi clănţăneau, 
reuşi să întrebe: 

— Unde ai fost? Ne-am speriat. 

— Chiar că e loc de speriat, rosti Hallorann încet. Poate 
să ardă până la temelii şi tot n-o să mă prindeţi mai aproape 
de o sută de mile de el. Haideţi, doamnă Torrance, 
înfăşuraţi-vă în păturile astea. Să vă ajut. Şi tu, Danny. 
Costumează-te în arab. 

Puse două pături în jurul lui Wendy, acoperindu-i şi capul 
de urgia îngheţată a vântului, şi îl ajută pe Danny să le 
prindă bine pe ale lui. 

— Acum, ţineţi-vă bine, zise. Ne aşteaptă un drum lung, 
dar ce-a fost mai rău a rămas în urmă. 

Înconjură magazia şi apoi îndreptă snowmobilul pe 
drumul pe care veniseră. Hotelul Overlook se transformase 
acum în întregime într-o torţă care lumina cerul. În pereţi 
apăruseră găuri mari şi înăuntru era un iad roşu care 
creştea şi se micşora. Zăpada topită curgea prin streşinile 
carbonizate în cascade fierbinţi. 

Ajunseră pe gazonul din faţă, care era luminat feeric. 
Nămeţii aveau sclipiri stacojii. 

— Uite! strigă Danny, când Hallorann încetini în faţa 
porţii. 

Arăta cu degetul spre terenul de joacă. 

Creaturile tăiate în tufe se aflau în poziţiile lor iniţiale, 
însă erau dezbrăcate de frunze, înnegrite, pârjolite. 
Crengile moarte formau o reţea rigidă în lumina văpăilor, 
frunzele mici erau împrăştiate la picioarele lor ca nişte 
petale scuturate. 

— Au murit! ţipă Danny cu un soi de isterie victorioasă. 
Moarte! Sunt moarte! 

— Ssssst, şopti Wendy. E în regulă, iubitule. E bine. 

— Ei, amice, zise Hallorann. Hai să mergem undeva unde 
e cald. Eşti gata? 

— Da, murmură Danny. Sunt gata de atât de mult timp... 


Hallorann se strecură prin deschizătura dintre poartă şi 
gard şi, o clipă mai târziu, se aflau pe drum, în direcţia 
Sidewinder. Sunetul făcut de snowmobil mai stărui câteva 
secunde în aer, până se pierdu în răcnetul necontenit al 
vântului. Sufla printre crengile dezgolite ale tufelor în 
formă de animale, cu un sunet grav, înfrânt, deznădăjduit. 
Focul creştea şi se micşora. La un moment dat, după ce se 
stinsese zgomotul motorului, acoperişul hotelului Overlook 
se surpă - mai întâi în aripa vestică, apoi în cea estică şi, 
după câteva secunde şi acoperişul central. Un uriaş şuvoi 
spiralat de scântei şi de moloz incendiat se urca spre înaltul 
nopţii sinistre de iarnă. 

Purtate de vânt, bucăţi de şindrilă în flăcări ajunseră în 
magazie prin uşa rămasă deschisă. 

După puţin timp, focul izbucni şi în magazie. 

Mai aveau încă douăzeci de mile până la Sidewinder când 
Hallorann s-a oprit ca să pună şi restul de benzină în 
rezervorul snowmobilului. Începuse să-l îngrijoreze starea 
în care se afla Wendy Torrance. Părea că se îndepărtează 
tot mai mult de ei. Şi încă mai aveau o bucată bună de 
drum. 

— Dick! strigă Danny. 

Stătea în picioare pe şa, arătând cu degetul în zare. 

— Uite, Dick! Uită-te acolo! 

Ninsoarea încetase şi o lună ca un dolar de argint se uita 
la ei printre norii care se împrăştiau. Departe, îndreptându- 
se însă spre ei, urcând şoseaua cu serpentinele sale, se 
vedea un lanţ sidefiu de lumini. Vântul se opri o clipă şi 
Hallorann putu să desluşească mormăitul îndepărtat al 
motoarelor de pe snowmobile. 

Hallorann, Danny şi Wendy s-au întâlnit cu ele 
cincisprezece minute mai târziu. Le aduseseră haine de 
schimb şi coniac şi pe doctorul Edmonds. 

Şi lunga noapte lua sfârşit. 


58. Epilog/Vara 


După ce a isprăvit de controlat salatele pe care le 
preparase ucenicul său şi aruncă o privire peste fasolea 
coaptă pe care o serveau la antreuri în săptămâna aceea, 
Hallorann îşi scoase şorţul, îl agăţă în cuier şi ieşi pe uşa din 
spate. Avea cam patruzeci şi cinci de minute la dispoziţie 
până când trebuia să se apuce de pregătirea cinei. 

Locul se numea „Red Arrow Lodge” şi era îngropat în 
munţii din vestul statului Maine, la distanţă de treizeci de 
mile de oraşul Rangley. Era o afacere bună, era de părere 
Hallorann. Munca nu era prea grea, bacşişul bun, şi până 
acum nu-i fusese trimis înapoi niciun fel de mâncare. Deloc 
rău, dacă te gândeai că sezonul era aproape pe sfârşite. 

Se furişă printre barul în aer liber şi piscină (deşi nu 
putea înţelege motivul pentru care ar fi vrut cineva să 
folosească piscina când avea lacul la îndemână), traversă 
peluza, unde câţiva oaspeţi jucau volei şi râdeau, şi urcă o 
pantă domoală. Aici creşteau pini, iar vântul susura printre 
ei, purtând parfumul de conifere şi de răşină dulce. 

Mai încolo erau aşezate discret printre copaci câteva 
căsuțe cu vedere la lac. Ultima dintre ele era şi cea mai 
confortabilă şi Hallorann o închiriase pentru două persoane 
încă din luna aprilie, când primise slujba asta. 

Femeia stătea pe verandă, într-un balansoar, cu o carte în 
mâini. Pe Hallorann îl izbi din nou schimbarea petrecută cu 
ea. Îl influenţa şi atitudinea ţeapănă, aproape convenţională 
a corpului ei, în ciuda mediului atât de puţin protocolar - 
din cauza corsetului, desigur. Avusese o vertebră sfărâmată, 
trei coaste rupte şi nişte leziuni interne. Spatele i se 
vindeca cel mai greu şi de aceea încă mai purta corsetul... 
aceasta era cauza poziţiei rigide. 

Însă schimbarea era mai mare. Părea mai matură, râsul 
dispăruse. Acum, când o urmărea cum citeşte, Hallorann 
descoperi pe chipul ei un fel de frumuseţe gravă, 


inexistentă în ziua când o văzuse pentru prima dată, cu 
aproximativ nouă luni în urmă. 

Pe vremea aceea era încă o fetişcană. Acum era femeie, o 
fiinţă omenească ce fusese târâtă în partea întunecată a 
lunii şi se întorsese, fiind încă în stare să încerce să-şi 
refacă viaţa. Însă fragmentele din viaţa ei distrusă, se gândi 
Hallorann, nu se vor mai lipi niciodată în acelaşi fel. 

Niciodată, cât va trăi. 

Îi auzi paşii şi ridică ochii închizând cartea: 

— Dick! Bună! 

Încercă să se ridice şi chipul îi fu străbătut de o mică 
grimasă de durere. 

— Nu, nu, nu te ridica, zise el. Nu suport ceremoniile 
decât dacă am cravată albă şi sunt îmbrăcat în frac. 

Ea îi surâse, iar el urcă treptele şi se aşeză alături pe 
verandă. 

— Cum merge? 

— Binişor, recunoscu el. Să guşti din mâncarea de creveţi 
diseară. O să-ţi placă. Unde-i Danny? 

— Acolo. 

Îi arătă locul şi Hallorann văzu o siluetă micuță aşezată la 
capătul pontonului. Purta blugi ridicaţi până la genunchi şi 
o cămaşă cu dungi roşii. Mai departe, în apa liniştită, se 
distingea pluta undiţei. Din când în când, Danny o trăgea 
înspre el, studia plumbul şi cârligul de dedesubt şi apoi o 
arunca din nou în apă. 

— S-a bronzat, spuse Hallorann. 

— Da. Foarte tare. 

Îl privi cu tandreţe. 

Hallorann scoase o ţigară, o bătu de dosul palmei şi o 
aprinse. Fumul se răsuci leneş în soarele după-amiezii. 

— Cum mai e cu visele pe care le are? 

— E mai bine, răspunse Wendy. N-a avut decât unul 
singur toată săptămâna asta. Înainte avea coşmaruri de 
câte două-trei ori pe noapte. Exploziile, tufele. Şi mai ales... 
Ştii tu. 


— Mda. O să fie bine, Wendy. 

ÎI privi: 

— Aşa să fie? Mă întreb şi eu. 

Hallorann dădu din cap: 

— “Tu şi cu el vă întoarceţi acum. Schimbaţi, poate, dar 
sănătoşi. Nu mai sunteţi ce aţi fost, dar asta nu e neapărat 
un lucru rău. 

Tăcură un timp, Wendy legănându-se uşor în balansoar; 
Hallorann, sprijinindu-şi picioarele de balustrada verandei 
şi fumând. O briză uşoară îşi croia drum tainic printre pini, 
dar de-abia dacă-i răsfira puţin părul lui Wendy. ŞI-I tăiase. 

— M-am hotărât să accept oferta lui Al - a domnului 
Shockley, zise ea. 

Hallorann o aprobă: 

— Pare o slujbă bună. Ceva ce te-ar putea interesa. Când 
începi? 

— În prima luni din septembrie. Când Danny şi cu mine 
vom pleca de aici, vom merge direct în Maryland ca să ne 
căutăm o locuinţă. De fapt, ştii, m-a convins broşura aceea 
editată de Camera de Comerţ. Pare un oraş bun pentru un 
copil. Şi aş vrea să încep să muncesc iarăşi, înainte de a 
intra prea mult în banii de asigurare pe care i-a lăsat Jack. 
Au mai rămas peste patruzeci de mii de dolari. Destul ca să- 
l trimit pe Danny la facultate, şi încă mai rămân destui ca 
să-l ajute să poată porni bine în viaţă, mai ales dacă sunt 
investiţi cum se cuvine. 

Hallorann dădu din cap: 

— Şi mama ta? 

Se uită la el şi zâmbi trist: 

— Cred că Maryland e destul de departe. 

— N-o să-ţi uiţi prietenii, nu-i aşa? 

— Danny nu o să-mi dea voie. Du-te şi vorbeşte cu el. Te-a 
aşteptat toată ziua. 

— Şi eu de-abia am aşteptat să-l văd. 

Se ridică şi-şi netezi uniforma albă de bucătar. 

— O să fie bine, repetă. Nu-ţi dai seama? 


Se uită în sus spre el, şi de data aceasta surâsul îi era plin 
de căldură. 

— Da, spuse ea. 

Apoi îi luă mâna şi i-o sărută. 

— Câteodată mi se pare că aşa o să fie. 

— Mâncarea de creveţi, mai zise el coborând treptele. Să 
nu uiţi. 

— N-am să uit. 

O luă de-a lungul potecii înclinate, acoperită cu pietriş, 
care ducea la ponton, şi apoi pe scândurile mâncate de 
vreme ale acestuia, până la capăt, unde Danny se bălăcea 
cu picioarele în apa limpede. Aici relieful era muntos, însă 
munţii erau vechi, gârboviţi şi umiliţi de curgerea timpului. 
Lui Hallorann îi erau dragi. 

— Ai prins ceva? îl întrebă, aşezându-se lângă el. 

Îşi scoase mai întâi un pantof, apoi şi pe celălalt. Cu un 
oftat îşi scufundă picioarele încinse în apa rece. 

— Nu. Dar a muşcat acum câtva timp. 

— leşim cu barca mâine dimineaţă. Trebuie să pescuieşti 
chiar în mijlocul lacului dacă vrei să prinzi ceva, băiete. 
Acolo în larg sunt peştii mari. 

— Cât de mari? 

Hallorann ridică din umeri: 

— 0... rechini, balene, chestii din astea. 

— Nu există nicio balenă pe-aici! 

— Nicio balenă albastră, ai dreptate. Sigur că nu. 
Balenele de-aici sunt lungi de cel mult treizeci de metri. 
Balene roz. 

— Cum au ajuns aici din ocean? 

Hallorann ciufuli părul blond-roşcat al copilului. 

— Au înotat în susul apei, băiete. Aşa au ajuns. 

— Pe bune? 

— Pe bune. 

Tăcură câteva clipe, privind oglinda nemişcată a lacului, 
Hallorann cufundat în gânduri. Când îl privi din nou pe 
Danny, văzu că ochii i se umpluseră de lacrimi. 


Cuprinzându-i cu braţul de umeri, îl întrebă: 

— Ce-i asta? 

— Nimic, şopti Danny. 

— 'Ţi-e dor de tăticul tău, nu-i aşa? 

Danny dădu din cap: 

— Ştii întotdeauna. 

O lacrimă i se desprinse din colţul ochiului drept şi se 
scurse încet pe obraz. 

— Nu pot exista secrete între noi, fu de acord Hallorann. 
Asta e situaţia, n-ai ce face. 

Privindu-şi undiţa, Danny zise: 

— Câteodată îmi doresc să fi murit eu. A fost vina mea. 
Numai eu sunt vinovat. 

Hallorann spuse: 

— Nu vrei să vorbeşti despre asta cu mama ta, nu-i aşa? 

— Nu. Ea vrea să uite tot ce s-a întâmplat. Şi eu vreau, 
însă... 

— Însă nu poţi. 

— Nu. 

— Vrei să plângi? 

Băiatul încercă să răspundă, însă cuvintele îi fură 
înghiţite de un suspin. Îşi sprijini capul de umărul lui 
Hallorann şi plânse, cu faţa scăldată în lacrimi. Hallorann îl 
strânse în braţe şi nu rosti niciun cuvânt. Ştia că puştiul va 
vărsa lacrimi de multe ori şi avea noroc că era destul de 
tânăr ca s-o poată face. Lacrimile care vindecă sunt şi 
lacrimi care pârjolesc şi sfâşie. 

Când Danny se mai linişti puţin, Hallorann îi zise: 

— O să depăşeşti momentul ăsta. Nu crezi, dar aşa o să 
se întâmple. Ai stră... 

— Îmi doresc să n-o fi avut! se înecă Danny, cu vocea încă 
plină de lacrimi. lare aş vrea să nu o fi avut! 

— Dar o ai, spuse Hallorann. La bine şi la rău. Nutu 
hotărăşti, puştiule. Însă ce-a fost mai rău s-a terminat. Poţi 
să-ţi foloseşti darul ca să stai de vorbă cu mine când ai 


necazuri. Şi dacă ai necazuri prea mari poţi să mă chemi, şi 
am să vin. 

— Chiar dacă sunt în Maryland? 

— Chiar şi acolo. 

Tăcură, urmărind cum pluta undiţei lui Danny se 
îndepărtează la vreo zece metri de ponton. Apoi Danny 
spuse abia auzit: 

— Vrei să fii prietenul meu? 

— Cât timp vei dori. 

Băiatul îl îmbrăţişă, iar Hallorann îl strânse tare la piept. 

— Danny? Ascultă-mă. Am să-ţi spun acum ceva şinu o să 
mai pomenesc niciodată de asta. Există nişte lucruri care nu 
trebuie spuse niciunui băieţel de şase ani din lumea asta, 
însă felul cum trebuie să fie şi felul în care se petrec în 
realitate lucrurile sunt două chestii diferite. Lumea este un 
loc dur, Danny. Nu-i pasă de nimeni. Nu te urăşte pe tine 
sau pe mine, dar nici nu ne iubeşte. Se întâmplă lucruri 
teribile în lumea asta, pe care nu le poate explica nimeni. 
Oamenii buni mor în chinuri şi-i lasă singuri pe cei care îi 
iubesc. Uneori ţi se pare că numai oamenii răi sunt sănătoşi 
şi bogaţi. Lumea nu te iubeşte, dar te iubeşte mămica ta şi 
te iubesc şi eu. Eşti un copil bun. Plânge-l pe tăticul tău şi 
atunci când simţi că trebuie să verşi lacrimi din cauza celor 
întâmplate, intră într-un dulap, sau ascunde-te sub plapumă 
şi plângi până când te uşurezi. Aşa trebuie să se poarte un 
fiu bun. Dar ai grijă să mergi înainte. Asta e treaba ta în 
lumea aceasta dură, să-i păstrezi dragostea neatinsă şi să 
mergi înainte, indiferent ce se întâmplă. Adună-te şi mergi 
înainte. 

— Bine, şopti Danny. O să vin în vizită iar la vară, dacă 
vrei... dacă nu te deranjează. La vară o să am şapte ani. 

— Şi eu o să am şaizeci şi doi. Şi o să te strâng atât de 
tare în braţe că o să-ţi iasă creierii prin urechi. Dar ce-ar fi 
să isprăvim vara asta înainte să ne gândim la cea viitoare? 

— Bine. 

Îl privi: 


— Dick? 

— Îmmm? 

— Nu-i aşa că n-ai să mori? 

— Nu mă prea preocupă chestia asta. Dar pe tine? 

— Nu, domnule. Eu... 

— A muşcat ceva fiule. 

Îi arătă locul. Pluta cu dungi albe şi roşii se scufundase. 
Reapăru, lucitoare, şi apoi se scufundă din nou. 

— Hei! se înecă Danny. 

Wendy coborâse poteca şi acum era lângă ei, în spatele 
lui Danny. 

— Ce este? întrebă. O ştiucă? 

— Nu doamnă, zise Hallorann. Cred că e o balenă roz. 

Vârful undiţei se încovoie. Danny o trase şi un peşte lung, 
de culoarea curcubeului, scânteie într-un arc însorit de-o 
clipă şi apoi dispăru din nou în apă. 

Danny înfăşură precipitat firul undiţei, înghițind cu 
noduri. 

Hallorann râse: 

— Te descurci de minune singur, bărbăţelule. Nu ştiu 
dacă e o balenă roz sau un păstrăv, dar merge. Merge 
foarte bine. 

Îl cuprinse pe Danny cu braţul după umeri şi băiatul 
trase încet peştele la mal. Wendy se aşezase în partea 
cealaltă. Stăteau toţi trei la capătul pontonului, în soarele 
cald al după-amiezii. 


Sfârşit 


UL Un rup de emigranţi spre California, care în iarna 1846-1847 au avut un 
tragic destin, pe când încercau să străbată o trecătoare din munţii Sierra 
Nevada în e). 


124 Thanksgivin A - sărbătoare oficială în amintirea primilor colonişti din 
Massachusetts (n ultima joi din noiembrie) (n.red.). 

(3. Preşedinte al SUA (1921-1923) (n.red.). 

14 Scriitor englez (1717-1797), autor al celebrului roman gotic „Castelul 
Otranto” (ni srocl ). 

15+ Luddites (orig.) - muncitori englezi care au încercat să împiedice folosirea 
maşinilor în industrie, spărgându-le (1811-1816) (n.red.). 

16) Parafrază la nuvela lui Joseph Conrad, „Almayer's Folly” (Nebunia lui 
Almayer sau Hanul lui Almayer) (n.red.). 

Atta - persoană care ţine registrul cu pariuri la cursele de cai 
n.red.). 


SE: Dashing through the snow... (engl.). Vers din cântecul tradiţional de 
Crăciun Jingle Bells. (n.red.).