Stephen King & Peter Staub — Casa Intunericului

Stephen King & Peter Staub 


CASA ÎNTUNERICULUI 


„Ad duci uride nu merg riciodatcă, 
Îni trimit sărutări din aur făurite, 
ÎN vei pune-o coroană pe coste, 
S-a sii cu tot pe Regina Lara! 


The Jayhawls 


Partea întăi — Bun venit în tinutul Coulee 


Stephen King & Peter 
Staub 


CASA ÎNTUNERICULUI 


„Mă duci unde nu merg niciodată, 
Imi trimiţi sărutări din aur făurite, 
Iți voi pune-o coroană pe cosiţe, 

S-o slăvim cu toți pe Regina Lumii!” 


The Jayhawks 


Partea întâi - Bun venit în ţinutul 
Coulee 


1 


Chiar aici şi acum, după cum obişnuia să spună un vechi 
prieten, ne aflăm în prezentul fluid, unde clarviziunea nu 
garantează niciodată o vedere perfectă. Aici: cam la şaizeci 
de metri, înălţimea la care un vultur planează deasupra 
marginii vest-îndepărtate a Wisconsinului, unde meandrele 
fluviului Mississippi trasează o graniţă naturală. Acum: o 
dimineaţă de vineri la mijlocul lui iunie la câţiva ani după 
trecerea deopotrivă într-un nou secol şi într-un nou mileniu, 
cu mersul lor nestatornic atât de ascuns, încât un orb are 
şanse mai mari de-a vedea ce ne aşteaptă decât noi toţi 
laolaltă. Chiar aici şi-acum, ora e cu puţin trecută de şase 
dimineaţa şi soarele e jos pe cerul dinspre răsărit fără pată 
de nor, o minge grasă, galben-albicioasă şi încrezătoare, 
înaintând mereu ca prima dată spre viitor şi lăsând în urma 
sa trecutul tot mai dens, care se-ntunecă pe măsură ce se- 
ndepărtează, lăsându-ne pe toţi fără vedere. 

Jos, soarele de abia răsărit oferă valurilor largi şi moi ale 
fluviului o strălucire plumburie. Lumina lui scânteiază pe 
şinele Căilor Ferate Burlington Northern Santa Fe ce trec 
între malul fluviului şi dosul caselor dărăpănate cu etaj 
dispuse de-a lungul County Road Oo, cunoscut şi ca 
Nailhouse Row, punctul cel mai jos al orăşelului cu aspect 
tihnit care se întinde pe deal în sus şi-nspre est, sub noi. În 
clipa aceasta, în ţinutul Coulee viaţa pare să-şi ţină 
răsuflarea. Aerul nemişcat din jurul nostru e de-o puritate şi 
dulceaţă atât de uluitoare, încât ai crede că un om ar putea 
simţi mirosul unei ridichi smulse din pământ de la distanţă 
de-un kilometru. 


Mişcându-ne către soare, planăm în direcţia opusă 
fluviului, peste şinele strălucitoare, peste curţile din spatele 
caselor şi acoperişurile de pe Nailhouse Row, apoi peste un 
şir de motociclete Harley-Davidson înclinate pe proptele. 


Aceste căsuțe dizgraţioase au fost construite la începutul 
secolului de curând încheiat pentru turnătorii, matriţerii şi 
macaragiii angajaţi de fabrica Pederson Nail. Bazându-se 
pe faptul că e puţin probabil ca nişte muncitori simpli să se 
plângă de defectele locuinţelor oferite gratis, au fost 
construite cât mai ieftin posibil. (Pederson Nail, care 
suferise multiple hemoragii în cursul anilor cincizeci, 
sângerase în cele din urmă până la moartea survenită în 
1963.) Harley-urile în aşteptare sugerează că forţa de 
muncă din fabrică a fost înlocuită de-o gaşcă de motociclişti. 
Aspectul uniform feroce al proprietarilor acelor Harley-uri, 
bărbaţi cu păr zburlit, bărbi stufoase, burţi lăsate, purtând 
cercei, geci de piele neagră şi afişând danturi nu tocmai 
complete, ar părea să susţină această presupunere. Ca 
majoritatea presupunerilor, aceasta conţine o jumătate de 
adevăr instabilă. 

Actualii rezidenţi de pe Nailhouse Row, pe care localnicii 
bănuitori i-au numit Ihunder Five la scurt timp după ce au 
preluat casele de-a lungul fluviului, nu pot fi catalogaţi atât 
de uşor. Au slujbe calificate în cadrul Fabricii de Bere 
Kingsland, aflată chiar la ieşirea din oraş dinspre sud şi cu o 
stradă mai la est de Mississippi. Dacă ne uităm în dreapta 
noastră, vedem „cel mai mare bax de şase sticle din lume”, 
rezervoare de depozitare pe care s-a scris cu litere uriaşe 
„Kingsland Old-Ilime Lager”. Bărbaţii care locuiesc pe 
Nailhouse Row se întâlnesc în campusul Urbana- 
Champaign al Universităţii din Illinois, unde majoritatea, cu 
excepţia unuia, au fost studenţi, urmând cursurile 
facultăţilor de engleză şi filosofie. (Excepţia era un chirurg 
rezident la spitalul universitar UI-UC.) Simt o plăcere 
ironică în a fi numiţi Thunder Five: numele li se pare că are 
o dulce sonoritate de desen animat. Ei îşi spun „Drojdia 
Hegeliană”. Aceşti domni alcătuiesc o echipă interesantă, şi 
vom face cunoştinţă cu ei mai târziu. Pentru moment, avem 
timp doar să observăm afişele pictate de mână lipite pe 
fațadele mai multor case, pe două felinare şi pe câteva 


clădiri abandonate. Pe acestea scrie: PESCARULE, „MAI 
BINE TE-Al RUGA DUMNEZEULUI TAU DE RAHAT SA NU 
TE PRINDEM NOI PRIMII! AMINTEŞTE-ŢI DE AMY! 


De la Nailhouse Row, Chase Street urcă abrupt pe deal 
printre clădiri aliniate la milimetru cu faţade scorojite, 
nevopsite, de culoarea negurii: vechiul hotel Nelson, unde 
dormitează câţiva rezidenţi aduşi la sapă de lemn, o tavernă 
cu faţadă neagră, un magazin obosit de pantofi afişând 
cizme Red Wing în spatele vitrinei semiopace, alte câteva 
clădiri întunecoase fără niciun semn care să le identifice 
funcţia şi care par ciudat de onirice şi vaporoase. 
Structurile acestea au aerul unei reînvieri eşuate, părând 
să fi fost salvate din întunecatul teritoriu al apusului deşi 
erau încă moarte. Într-un fel, exact asta li s-a întâmplat. O 
dungă orizontală maronie, la trei metri deasupra 
trotuarului pe faţada hotelului Nelson şi la jumătate de 
metru deasupra terenului elevat pe fațadele cenuşii ale 
ultimelor două clădirii din partea opusă, reprezintă nivelul 
maxim la care a ajuns apa la viitura din 1965, când 
Mississippi s-a revărsat, a înghiţit şinele de cale ferată şi tot 
Nailhouse Row şi a urcat aproape până în capătul Chase 
Street. 

Acolo unde Chase se ridică deasupra cotei de inundație şi 
terenul se îndreaptă, se lărgeşte şi se transformă în strada 
principală din French Landing, oraşul de sub noi. 
Cinematograful Agincourt, barul şi restaurantul Taproom, 
First Farmer State Bank, studioul fotografic Samuel Stutz 
(care scoate bani constant din poze de absolvire, poze de 
nuntă şi portrete cu copii) şi magazine, nu relicve 
fantomatice de magazine, îi mărginesc trotuarele 
grunjoase: farmacia Benton's Rexall, Reliable Hardware, 
Saturday Night Video, Regal Clothing, Schmitt's Allsorts 
Emporium, magazine care vând echipamente electronice, 
reviste şi felicitări, jucării şi haine sport purtând siglele 
echipelor Brewers, Twins, Packers, Vikings şi-a Universităţii 


din Wisconsin. După câteva cvartale, numele străzii se 
schimbă în Lyall Road, iar clădirile se separă şi se 
micşorează: structuri de lemn pe un singur nivel în faţa 
cărora sunt anunţuri care fac reclamă la birouri de 
asigurare şi agenţii de turism; după asta, strada devine 
autostrada care porneşte spre vest pe lângă un 7-Eleven, 
sala Reinhold 1.  Grauer-hammer VEW, o mare 
reprezentanţă de unelte agricole cunoscută prin părţile 
acestea drept Goltz's şi străbate un peisaj compus din 
câmpii plate, neîntrerupte. Dacă ne mai ridicăm treizeci de 
metri în văzduhul imaculat şi facem o radiografie a ceea ce 
se-ntinde dedesubtul şi înaintea noastră, vedem morene 
sporadice, râpe, dealuri teşite acoperite de pini, văi bogate 
în argilă invizibile de la nivelul solului până când ajungi 
lângă ele, râuri şerpuitoare, câmpii peticite care se întind 
pe kilometri întregi şi orăşele - unul dintre ele, Centralia, 
nefiind altceva decât o mână de clădiri risipite în jurul 
intersecţiei a două autostrăzi înguste, 35 şi 93. 

Direct sub noi, French Landing arată ca şi când ar fi fost 
evacuat la miezul nopţii. Trotuarele sunt pustii şi nimeni nu 
se apleacă să introducă o cheie în una dintre încuietorile 
magazinelor de pe Chase Street. Spațiile în pantă din faţa 
magazinelor sunt goale, lipsind maşinile şi camionetele ce 
vor începe să apară, mai întâi câte una sau câte două, apoi 
într-un flux mic şi ordonat, peste o oră sau două. Nici-o 
lumină nu arde în spatele geamurilor clădirilor comerciale 
sau ale caselor nepretenţioase ce mărginesc străzile din jur. 
Cu un cvartal la nord de Chase, pe Sumner Street, patru 
clădiri identice din cărămidă roşie cu câte-un etaj fiecare 
adăpostesc, în ordine de la stânga la dreapta, biblioteca 
publică French Landing, birourile lui Patrick J]. Skarda, 
doctor în medicină, medicul generalist local, şi Bell & 
Holland, o firmă de avocatură compusă din doi oameni şi 
condusă acum de Garland Bell şi Julius Holland, fiii 
fondatorilor ei; casa de pompe funebre Heartfield & Fiul, 


deţinută acum de-un vast imperiu funerar cu sediul în St 
Louis, şi oficiul poştal French Landing. 

Separată de acestea de-o alee lată ce duce spre parcarea 
destul de mare din spate, clădirea de la capătul cvartalului, 
acolo unde Sumner se intersectează cu Third Street, e şi ea 
din cărămidă roşie şi cu etaj, dar mai lungă decât vecinele 
ei din imediata apropiere. Bare de fier nevopsite blochează 
geamurile din spate de la etaj, şi două dintre cele patru 
vehicule din parcare sunt maşini de patrulă cu girofaruri pe 
capotă şi cu literele DPFL inscripţionate pe portiere. 
Prezenţa maşinilor de poliţie şi-a geamurilor zăbrelite pare 
nelalocul ei în această fortăreață rurală - ce fel de crime ar 
putea fi comise aici? Nimic grav, desigur: nimic mai grav 
decât nişte furturi din magazine, conducere în stare de 
ebrietate şi, din când în când, câte-o bătaie la bar. 

Ca pentru a depune mărturie în favoarea caracterului 
paşnic şi-a monotoniei vieţii de oraş de provincie, o dubă 
roşie cu cuvintele LA RIVIERE HERALD pe panourile 
laterale rulează încet pe Third Street în jos, oprindu-se la 
aproape toate cutiile poştale pentru ca şoferul să poată 
introduce ziarele din acea zi, înfăşurate într-o pungă de 
plastic albastru, în cilindri de metal cenuşiu purtând 
aceleaşi cuvinte. Când duba coteşte pe Sumner, unde 
clădirile au fante pentru corespondenţă în loc de cutii 
poştale, distribuitorul aruncă pur şi simplu în pragul caselor 
ziarele trase în plastic. Colete albastre izbesc uşile secţiei 
de poliţie, casei de pompe funebre şi-ale clădirilor cu 
birouri. Oficiul poştal nu este abonat la ziar. 

Ca să vezi, lumina arde în spatele geamurilor din faţă de 
la parter ale secţiei de poliţie. Uşa se deschide. Un tânăr 
înalt, cu păr negru, într-o cămaşă de uniformă albastru-pal 
cu mâneci scurte, centură Sam Browne şi pantaloni 
bleumarin, păşeşte afară. Centura lată şi insigna aurie de 
pe pieptul lui Bobby Dulac scânteiază în lumina proaspătă a 
soarelui, şi tot ceea ce are pe el, inclusiv pistolul de 9 mm 
prins la şold, par la fel de nou-făcute ca şi Dulac însuşi. 


Urmăreşte duba roşie cum coteşte la stânga pe Second 
Street şi se încruntă la ziarul făcut sul. Îl atinge cu vârful 
pantofului său negru, lustruit cu sârg, aplecându-se doar 
atât cât să sugereze că încearcă să citească titlurile prin 
plastic. Evident, tehnica asta nu funcţionează aşa de bine. 
Încă încruntându-se, Bobby se apleacă şi ridică ziarul cu o 
delicateţe neaşteptată, aşa cum o pisică-mamă îşi ridică 
puiul atunci când vrea să-l ducă undeva. [inându-l la 
distanţă de corp, aruncă o privire iute de-a lungul Sumner 
Street, face stânga-mprejur prompt şi reintră în secţie. Noi, 
care, în curiozitatea noastră, am coborât constant către 
spectacolul interesant reprezentat de ofiţerul Dulac, intrăm 
după el. 

Un coridor cenuşiu duce pe lângă o uşă fără inscripţii şi- 
un afişier aproape gol până la două rânduri de scări 
metalice, una coborând spre un mic vestiar, cabine de duş 
şi-un poligon de tragere, cealaltă urcând spre camera de 
interogare şi două şiruri de celule dispuse faţă-n faţă, 
niciuna ocupată în acest moment. Undeva în apropiere, un 
talk-show radiofonic e-n desfăşurare la un nivel sonor prea 
ridicat pentru o dimineaţă atât de liniştită. 

Bobby Dulac deschide uşa fără inscripţii şi, cu noi călcând 
pe urmele pantofilor săi strălucitori, intră în camera de 
odihnă din care tocmai a plecat. Un rând de fişete se întind 
pe peretele din dreapta noastră, lângă ele aflându-se o 
masă de lemn ros pe care sunt aşezate vrafuri de hârtii 
îndosariate şi-un radio cu tranzistori, sursa zgomotului 
discordant. Din studioul postului KDCU-AM aflat în 
apropiere, Vocea Voastră Vorbitoare din ţinutul Coulee, 
George Rathbun cel distractiv de înverşunat şi-a început 
deja Tirada bursucului, populara sa emisiune matinală. 
Bunul şi bătrânul George pare să vorbească prea tare 
pentru acest moment indiferent cât ai reduce volumul; 
individul este de-a dreptul zgomotos - dar asta face parte 
din farmecul lui. 


În mijlocul peretelui, chiar în faţa noastră se află o uşă 
închisă cu un gemuleţ din sticlă jivrată pe care a fost scris 
cu vopsea: DALE GILBERTSON, ŞEFUL POLIŢIEI. Dale nu- 
şi va face apariţia decât peste aproximativ o jumătate de 
oră. 

Două birouri metalice sunt aşezate în unghi drept unul 
faţă de celălalt în colţul din stânga noastră, şi de la cel 
dispus cu faţa la noi, Iom Lund, ofiţerul cu păr blond cam 
de vârsta partenerului său, dar fără strălucirea acestuia de 
monedă tocmai ieşită din monetărie, priveşte punga ţinută 
cu două degete în mâna dreaptă a lui Bobby Dulac. 

— Super, zice Lund. Perfect. Numărul de azi. 

— Credeai că poate Thunder Five or să ne mai facă o 
vizită de curtoazie? Poftim. Nu vreau să citesc blestemăţia 
asta. 

Neînjosindu-se să se uite la ziar, Bobby aruncă ultimul 
număr al La Riviere Herald într-un arc plat şi rapid la peste 
trei metri de duşumea cu o smucitură atletică din 
încheietura mâinii, se roteşte spre dreapta, face câţiva paşi 
mari şi se aşază în faţa mesei de lemn cu o clipă înainte ca 
Tom Lund să prindă ziarul. Bobby aruncă o privire chiorâşă 
la cele două nume şi numeroasele detalii mâzgălite pe tabla 
lungă atârnată pe peretele din spatele mesei. El, unul, nu e 
mulţumit, nu el, Bobby Dulac; pare cât pe ce să explodeze 
din uniformă numai datorită forţei furiei sale. 

Gras şi fericit în studioul KDCU, George Rathbun ţipă: 

— Domnu' meu, mai lasă-mă, rogu-te, şi du-te să-ţi 
prescrie doctorul alt tratament! Vorbim aici despre acelaşi 
meci? Domnu' meu... 

— Poate că lui Wendell i-au intrat minţile-n cap şi s-a 
hotărât s-o lase baltă, zice Tom Lund. 

— Wendell, spune Bobby. Deoarece Lund poate vedea 
doar spatele neted şi tuciuriu al capului său, rânjetul mic 
care-i strâmbă buzele e-un efort inutil, dar oricum rânjeşte. 

— Domnu' meu, dă-mi voie să-ţi pun o întrebare şi, cu 
toată sinceritatea, vreau să fii sincer cu mine. Chiar ai văzut 


meciul de aseară? 

— Nu ştiam că Wendell ţi-e prieten la cataramă, zice 
Bobby. Nu ştiam c-ai ajuns aşa departe la sud de La Riviere. 
Credeam că ideea ta a unei extraordinare seri în oraş 
înseamnă o halbă de bere şi să-ncerci să înscrii o sută de 
puncte la Arden Bowl-A-Drome, iar acum aflu că stai la 
taclale cu reporteri în oraşe universitare. Probabil că te-ai 
jucat cu puţa-n ţărână şi cu şobolanul de Wisconsin, 
individul ăla de la KWLA. Agăţi multe puicuţe zbuciumate-n 
felul ăsta? 

Domnul de la telefon zice că a ratat prima repriză pentru 
c-a trebuit să se ducă după puştiul său la terminarea unei 
şedinţe speciale de consiliere ţinute la Mount Hebron, dar 
c-a văzut, sigur că da, totul de-atunci încolo. 

— Am zis eu că Wendell Green mi-e prieten? întreabă 
Tom Lund. 

Peste umărul stâng al lui Bobby reuşeşte să vadă primul 
dintre numele de pe tablă. Privirea i se aţinteşte fără 
nădejde asupra lui. Doar că ne-am întâlnit după cazul 
Kinderling şi tipul n-a părut aşa nasol. De fapt, mi-a cam 
plăcut de el. De fapt, am ajuns să-mi pară rău pentru el. 
Voia să facă un interviu cu Hollywood, iar Hollywood l-a 
refuzat verde-n faţă. 

Păi, sigur c-a văzut reprizele de prelungire, zice 
nefericitul domn de la telefon, de-aia ştie că Pokey Reese n- 
a păţit nimic. 

— Cât despre şobolanul de Wisconsin, nu l-aş recunoaşte 
dacă l-aş vedea, şi cred că aşa-numita muzică pe care-o 
pune el sună ca cele mai groaznice porcării pe care l-am 
auzit în viaţa mea. Totuşi, cum de-a reuşit ciudăţenia aia 
sfrijită şi cleioasă să aibă o emisiune radiofonică? La postul 
colegiului? Ce-ţi spune asta despre minunata noastră UW- 
La Riviere, Bobby? Ce-ţi spune despre întreaga noastră 
societate? O, am uitat, ţie-ţi place rahatul ăla. 

— Nu, mie-mi plac 311 şi Korn, iar tu eşti aşa habarnist 
că n-ai putea să faci diferenţa dintre Jonathan Davis şi Dee 


Dee Ramone, dar să lăsăm asta, bine? 

Încet, Bobby Dulac se întoarce şi-i zâmbeşte partenerului 
său. 

— Nu mai trage mâţa de coadă. Zâmbetul lui nu e prea 
plăcut. 

— Eu trag mâţa de coadă? 

Tom Lund cască ochii într-o parodie a inocenţei rănite. 

— Mamă, eu am fost cel care-a aruncat cu ziarul dintr-o 
parte în cealaltă a camerei? Nu, nu prea cred. 

— Dacă n-ai dat niciodată ochii cu şobolanul de 
Wisconsin, de unde ştii cum arată? 

— La fel cum ştiu că are păr vopsit în culori ciudate şi 
cercel în nas. La fel cum ştiu că poartă o geacă de piele 
neagră ca vai de ea zi şi noapte, fie ploaie, fie soare. 

Bobby aşteaptă. 

— După cum sună. Vocile oamenilor sunt pline de 
informații. 

Când un tip zice: Se pare c-o să fie o zi frumoasă, tipul îţi 
spune toată povestea vieţii sale. Mai vrei să ştii ceva despre 
şobolănaş? N-a fost la dentist de şase, şapte ani. Dinţii îi 
arată ca dracu'. 

Din urâta clădire din blocuri de ciment amplasată vizavi 
de berăria de pe Peninsula Drive, prin intermediul radioului 
pe care Dale Gilbertson l-a donat secţiei cu mult înainte ca 
Tom Lund ori Bobby Dulac să fi îmbrăcat prima oară 
uniforma de poliţist, răzbate vechiul strigăt patentat de 
scandalizare genială al vrednicului George Rathbun, un 
răcnet pasional, atotcuprinzător, care, pe-o rază de o sută 
cincizeci de kilometri, îi face pe fermierii care-şi iau micul 
dejun să le zâmbească peste mese soțiilor lor şi pe 
camionagiii aflaţi în trecere să râdă zgomotos: 

— Jur, domnu' meu, şi asta-i valabil şi pentru penultimul 
domn ce-a sunat şi pentru fiecare dintre voi, care ascultați 
asta, vă iubesc nespus, ăsta-i adevărul gol-goluţ, vă iubesc 
cum mama şi-a iubit stratul de napi, dar uneori MĂ 
SCOATEŢI DIN MINŢI! O, măiculiţă! Sfârșitul reprizei a 


unşpea, două auturi! Şase-şapte, Reds! Jucători la a doua 
şi-a treia bază. Lovitorul aruncă la jumătatea terenului, 
Reese porneşte de la a treia bază, o aruncare bună către 
bază, lovitură nulă, lovitură nulă. PÂNĂ ŞI UN ORB S-AR FI 
DESCURCAT MAI BINE! 

— Hei, mie mi s-a părut o lovitură valabilă, şi n-am 
urmărit partida decât la radio, zice Tom Lund. 

Amândoi trag mâţa de coadă, şi-o ştiu bine. 

— De fapt, strigă de departe cea mai populară Voce 
Vorbitoare din ţinutul Coulee, daţi-mi voie să fac o 
paranteză aici, băieţi şi fete, daţi-mi voie să fac următoarea 
recomandare, bine? Haideţi să înlocuim toţi arbitrii de la 
Miller Park, hei, ba mai bine toţi arbitrii din Campionatul 
Naţional, cu ORBI! Ştiţi ce, prieteni? Vă garantez o 
îmbunătăţire între şaizeci şi şaptezeci la sută a exactităţii 
judecăților lor. 

DAŢI POSTUL CELOR CARE-I POT FACE FAŢĂ - ORBII! 

Voioşia scaldă faţa afabilă a lui Iom Lund. George 
Rathbun ăla, mamă-mamă, e-un mare bufon. Bobby zice: 

— Să fim serioşi, ce zici? 

Rânjind, Lund scoase ziarul împăturit din pungă şi-l 
netezeşte pe tăblia mesei sale. Trăsăturile feţei i se 
întăresc; fără să-i modifice forma, rânjetul îi împietreşte. 

— O, nu. O, la dracu'! 

— Ce-i? 

— Iisuse. Nici nu vreau să ştiu. 

Bobby îşi vâră mâinile în buzunare, apoi se ridică drept în 
picioare, îşi ridică mâna dreaptă şi şi-o lipeşte peste ochi. 

— Sunt orb, e bine aşa? Faceţi-mă arbitru - nu vreau să 
mai fiu poliţist. 

Lund nu zice nimic. 

— E-un titlu de primă pagină? Un titlu cu litere de-o 
şchioapă? Cât e de rău? 

Bobby îşi ia mâna de la ochi şi-o ţine suspendată în aer. 

— Păi, îi zice Lund, se pare că Wendell nu şi-a băgat 
totuşi minţile-n cap şi-i sigur ca bună ziua că n-a lăsat-o 


moartă. Nu-mi vine să cred c-am zis că-mi place de jigodia 
aia. 

— Trezirea, spune Bobby. Nu ţi-a zis nimeni până acum 
că ofiţerii de poliţie şi jurnaliştii nu se află de aceeaşi parte 
a baricadei? 

Torsul amplu al lui Tom Lund se înclină deasupra mesei 
sale. O cută groasă, laterală, ca o cicatrice, îi împarte 
fruntea-n două, iar obrajii greoi îi ard stacojii. Îndreaptă un 
deget spre Bobby Dulac. 

— Ăsta-i un lucru care chiar mă scoate din sărite la tine, 
Bobby. De când eşti aici? De cinci, şase luni? Dale m-a 
angajat acum patru ani şi, când el şi Hollywood i-au pus 
cătuşele domnului Thornberg Kinderling, ceea ce-a fost cel 
mai mare caz din districtul ăsta în peste treizeci de ani, nu 
pot zice că am avut şi eu vreun merit, dar măcar m-am 
făcut util. Am contribuit cu stabilirea legăturilor dintre 
indicii. 

— Ai găsit un singur indiciu, zice Bobby. 

— l-am adus aminte lui Dale de barmaniţa de la Taproom, 
iar Dale i-a spus lui Hollywood, iar Hollywood a stat de 
vorbă cu fata, iar ăsta a fost un indiciu mare de tot. l-a 
ajutat să-l prindă. Aşa că să nu mă iei pe mine cu de-astea. 

Bobby Dulac adoptă o figură de căinţă absolut ipotetică. 

— Scuze, Tom. Cred că-s încordat şi bulversat în acelaşi 
timp. 

Dar gândeşte: „Ai deci avantajul câtorva ani în faţa mea 
şi i-ai dat cândva lui Dale un indiciu de nimic, şi ce dacă, 
sunt un poliţist mai bun decât vei fi tu vreodată. Cât curaj ai 
avut aseară, dacă tot veni vorba?” 

La unsprezece şi un sfert cu o seară înainte, Armand 
„Beezer” St. Pierre şi amicii lui călători din Thunder Five 
veniseră valvârtej din Nailhouse Row ca să dea buzna în 
secţia de poliţie şi să ceară de la cei trei ocupanţi ai ei, care 
toţi făcuseră o tură de optsprezece ore, să afle detaliile 
exacte ale progresului pe care-l înregistrau în problema 
care-i interesa cel mai mult pe ei. Ce naiba se petrecea 


acolo? Cum rămâne cu a treia, hă, cum rămâne cu Ilrma 
Freneau? O găsiseră? Aveau clovnii ăştia ceva, orice, sau 
încă nu făceau decât să frece menta? Aveţi nevoie de 
ajutor? Beezer a răcnit: Atunci, numiţi-ne adjuncţi şi-o să vă 
dăm tot ajutorul nenorocit de care aveţi nevoie şi încă ceva 
pe deasupra. Un uriaş pe nume Mouse se apropiase pufnind 
de Bobby Dulac şi continuase să înainteze cu pas lejer, 
burdihan de elefant lipit de burta umflată de bere, până 
când Bobby se lipise cu spatele de-un fişet, şi-atunci uriaşul 
Mouse întrebase pe-un ton misterios, într-un nor de bere şi 
marijuana, dacă Bobby a făcut vreodată cunoştinţă cu 
opera unui domn pe nume Jacques Derrida. Când Bobby i-a 
răspuns că n-a auzit niciodată de domnul acela, Mouse a 
zis: „Fugi de-aci, Sherlock”, şi-a păşit în lături ca să arunce 
o privire încruntată la numele de pe tabla neagră. Jumătate 
de oră mai târziu, Beezer, Mouse şi tovarăşii lor au fost 
trimişi de-acolo nesatisfăcuţi, nenumiţi adjuncţi, dar liniştiţi, 
şi Dale Gilbertson a zis că trebuie să se ducă acasă şi să 
doarmă cât de cât, dar Tom ar trebui să rămână, numai în 
caz că. Ofițerii care făceau de obicei de noapte îşi găsiseră 
amândoi scuze ca să nu se prezinte la serviciu. Bobby a zis 
că va rămâne şi el, nici-o problemă, şefule, motiv pentru 
care îi găsim pe aceşti doi bărbaţi la secţie atât de devreme 
dimineaţa. 

— Dă-mi-l, zice Bobby Dulac. 

Lund ia ziarul, îl întoarce invers şi-l ţine ridicat ca să-l 
vadă Bobby: PESCARUL ÎNCĂ ÎN LIBERIATE ÎN ZONA 
FRENCH LANDING, spune titlul din capul unui articol care 
ocupă trei coloane din partea din stânga sus a primei 
pagini. Literele au fost tipărite pe un fundal de-un albastru- 
pal şi coloanele sunt separate de restul paginii printr-un 
chenar negru. Sub titlu, cu litere mai mici: Identitatea 
ucigaşului psihopat nu este cunoscută poliției. Mai jos de 
subtitlu, un rând scris cu litere şi mai mici atribuie articolul 
lui Wendell Green, cu sprijinul echipei editoriale. 


— Pescarul, zice Bobby. Încă de la-nceput, amicul tău o 
feşteleşte. 

Pescarul, Pescarul, Pescarul. Dac-ar fi să mă transform 
dintr-odată într-o maimuţă de cinşpe metri şi-aş începe să 
mă caţăr pe clădiri, mi-ai spune cumva King Kong? 

Lund coboară ziarul şi zâmbeşte. 

— Bine, recunoaşte Bobby, prost exemplu. Să zicem că 
jefuiesc două-trei bănci. Mi-ai zice cumva John Dillinger? 

— Păi, face Lund, zâmbind şi mai larg, se zice că scula lui 
Dillinger a fost aşa uriaşă, că au pus-o într-un borcan la 
Smithsonian. Aşa că... 

— Citeşte-mi prima frază, zice Bobby. 

Tom Lund coboară privirea şi citeşte: 

— "În vreme ce poliţia din French Landing nu reuşeşte să 
găsească vreo pistă pentru a-l identifica pe diabolicul dublu 
ucigaş şi molestator sexual pe care reporterul l-a numit 
«Pescarul», spectrele fricii, disperării şi suspiciunii fac 
ravagii pe străzile acestui orăşel, şi de-aici în toate fermele 
şi satele de pe tot cuprinsul districtului French, întunecând 
cu atingerea lor fiecare metru pătrat din ţinutul Coulee.” 

— Exact ce ne trebuia, zice Bobby. lisuse! 

Şi, într-o clipă, străbate încăperea şi se apleacă peste 
umărul lui Tom Lund, citind prima pagină a Herald-ului cu 
mâna sprijinită pe tocul pistolului său Glock, pregătit parcă 
să facă o gaură în articol chiar aici şi-acum. 

“Tradiţia noastră a încrederii şi bunei vecinătăţi, 
obiceiul nostru al răspândirii căldurii sufleteşti şi 
generozităţii către toată lumea, - scrie Wendell Green, 
întinzând de nebun coarda părerilor personale - se 
erodează zilnic sub atacul coroziv al acestor sentimente de 
înfiorare. 

Teama, disperarea şi suspiciunea sunt otrăvitoare pentru 
sufletul comunităţilor mari şi mici, căci întărâtă vecin contra 
vecin şi îşi bat joc de spiritul civic. 

Doi copii au fost omorâţi bestial şi rămăşiţele lor parţial 
consumate. Acum a dispărut un al treilea copil Amy St 


Pierre, în vârstă de opt ani, şi Johnny Irkenham, de şapte 
ani, au căzut victime pasiunilor unui monstru cu chip uman. 
Niciunul dintre ei nu va cunoaşte fericirea adolescenţei sau 
satisfacția vieţii de adult. Părinţii lor îndureraţi nu-şi vor 
cunoaşte niciodată nepoţii pe care i-ar fi prețuit. Părinţii lui 
Amy şi colegii de joacă ai lui Johnny îşi adăpostesc copiii în 
siguranţa caselor lor, aşa cum fac şi părinţii copiilor care nu 
i-au cunoscut pe decedați. Prin urmare, terenurile de joacă 
din timpul verii şi alte programe pentru copiii mici au fost 
anulate în aproape toate oraşele şi municipalităţile din 
districtul French. 

Cu dispariţia Irmei Freneau, în vârstă de zece ani, la zece 
zile după moartea lui Amy St Pierre şi la doar trei după 
aceea a lui Johnny lrkenham, răbdarea oamenilor s-a 
micşorat periculos de mult. După cum a mai arătat 
corespondentul nostru, Merlin Graasheimer, cincizeci şi doi 
de ani, muncitor la fermă fără loc de muncă şi fără un 
domiciliu stabil, a fost oprit şi bătut de-un grup neidentificat 
de bărbaţi pe-o stradă lăturalnică din Grainger, marţi seara 
târziu. Un alt episod asemănător s-a petrecut la primele ore 
ale dimineţii de miercuri, când Elvar Praetorious, treizeci şi 
şase de ani, un turist suedez care călătorea singur, a fost 
atacat de trei bărbaţi, rămaşi de asemenea neidentificaţi, în 
timp ce dormea în parcul Leif Eriksson din La Riviere. 
Graasheimer şi Praetorious au avut nevoie doar de îngrijiri 
medicale sumare, dar viitoarele incidente provocate de 
încercarea oamenilor de a-şi face singuri dreptate aproape 
cu siguranţă vor avea consecinţe mai grave.” 

Tom Lund coboară privirea la următorul paragraf, care 
descrie brusca dispariţie a fetiţei Freneau de pe un trotuar 
al Chase Street, şi se împinge departe de birou. 

Bobby Dulac citeşte în gând o vreme, apoi zice: 

— Tre' să auzi porcăria asta, Tom. la uite cum încheie: 

„Când va lovi din nou Pescarul? 

Şi când şeful poliţiei din French Landing, Dale Gilbertson, 
îşi va face datoria şi va salva cetăţenii acestui district de 


sălbăticia obscenă a Pescarului şi de actele fireşti de 
violenţă generate de lipsa lui de acţiune?” 

Bobby Dulac tropăie până în mijlocul camerei. Roşeaţa 
din obraji i s-a accentuat. Inspiră, apoi dă afară o cantitate 
enormă de oxigen. 

— Ce-ar fi dacă data viitoare când lovește Pescarul, zice 
Bobby, ce-ar fi dacă s-ar duce aţă la curul lălâu al lui 
Wendell Green? 

— 'Te susţin la asta, spune Tom Lund. Îţi vine să crezi ce 
zice papagalul ăla? „Acte fireşti de violenţă”? Le spune 
oamenilor că e-n regulă să-i ia la cotonogit pe toţi cei care 
par suspecți! 

Bobby îndreaptă un arătător spre Lund. 

— O să pun personal mâna pe tipu' ăsta. [i-o promit. O 
să-l prind eu, viu sau mort. 

În caz că Lund n-a prins esenţialul, repetă: 

— Personal. 

Alegând cu înţelepciune să nu dea glas primelor cuvinte 
care-i vin în minte, Tom Lund încuviinţează din cap. Degetul 
e încă îndreptat spre el. Zice: 

— Dacă vrei nişte ajutor la asta, poate ar trebui să 
vorbeşti cu Hollywood. Dale n-a avut pic de noroc, da' s-ar 
putea ca tu să te descurci mai bine. 

Bobby alungă ideea asta cu o fluturare de mână. 

— Nu-i nevoie. Eu şi cu Dale... Şi cu tine, desigur, ne 
descurcăm noi. Dar o să pun personal mâna pe tipu' ăsta. Îţi 
garantez asta. 

Face pauză preţ de-o secundă. 

— Pe deasupra, Hollywood a ieşit la pensie când s-a 
mutat aici, sau ai uitat cumva? 

— Hollywood e prea tânăr ca să iasă la pensie, zice Lund. 
Chiar şi după speranţa de viaţă a unui poliţist, omul e 
practic un bebeluş. Aşa că tu trebuie să fii doar... un făt. 

Şi, însoţiţi de cârâitul corului lor de râsete, ne luăm 
zborul şi ieşim din camera de odihnă şi ne înălţăm din nou 


în văzduh, unde planăm cu un cvartal mai la nord, pe Queen 
Street. 


Deplasându-ne cu câteva străzi mai la est găsim, sub noi, 
o structură scundă, lăbărţată, ramificându-se de la o clădire 
centrală care ocupă, cu întinderea ei largă şi elevată de 
peluză punctată ici-colo de stejari şi arţari înalţi, un întreg 
cvartal mărginit de garduri vii ce au nevoie să fie tunse. 
Evident un soi de instituţie, structura seamănă la prima 
vedere cu o şcoală primară avangardistă ale cărei 
numeroase sectoare reprezintă săli de curs fără pereţi, iar 
clădirea centrală, sala de mese şi birourile administrative. 
Continuând să plutim, auzim strigătul jovial al lui George 
Rathbun înălțându-se spre noi de la mai multe geamuri. Uşa 
mare din sticlă de la intrare se deschide şi-n lumina 
puternică a dimineţii iese o femeie cochetă cu ochelari ochi- 
de-pisică, ţinând un afiş într-o mână şi-o rolă de scoci în 
cealaltă. Se întoarce imediat cu spatele şi, cu gesturi iuți şi 
eficiente, lipeşte afişul pe uşă. Soarele se reflectă într-o 
piatră prețioasă fumurie de mărimea unei alune de pe 
inelarul mâinii sale drepte. 

Cât zăboveşte o clipă să-şi admire opera, noi putem trage 
cu ochiul peste umărul ei sever şi să vedem că afişul 
anunţă, într-o răbufnire veselă de balonaşe desenate de 
mână, că ASTĂZI E SĂRBĂTOAREA CĂPŞUNELOR!!!; când 
femeia intră din nou în clădire, observăm, în spaţiul de la 
intrare vizibil chiar sub afişul jucăuş, prezenţa a două sau 
trei scaune cu rotile pliate. Dincolo de acestea, femeia, al 
cărei păr castaniu a fost prins la spate într-o spirală 
arhitecturală, păşeşte sigură pe pantofiorii ei cu toc cui 
printr-un antreu scaune din lemn gălbui şi mese asortate pe 
care sunt aruncate voit alandala reviste, mărşăluieşte pe 
lângă un soi de post de pază fără însemne distinctive sau un 
birou de recepţie din faţa unui frumos perete din piatră de 
câmpie, şi dispare, cu o uşoară săritură, pe o uşă lăcuită pe 
care scria WILLIAM MAXTON, DIRECTOR. 


Ce fel de şcoală mai e şi asta? De ce e deschisă, de ce 
organizează sărbători, în mijloc de iulie? 

I-am putea spune şcoală de specializare, căci cei care 
locuiesc aici s-au specializat în toate etapele existenţei lor 
mai puţin în ultima, pe care şi-o trăiesc, zi după zi, sub 
nepăsătoarea supraveghere a domnului William „Chipper” 
Maxton, director. Aceasta este casa de bătrâni Maxton, 
odinioară - în timpuri mai inocente şi înaintea revoluțiilor 
cosmetice ce-au avut loc la mijlocul anilor optzeci - 
cunoscută drept sanatoriul Maxton, care era deţinut şi 
condus de fondatorul său, Herbert Maxton, tatăl lui 
Chipper. Herbert, chiar dacă era un pămpălău, era un om 
cumsecade, care, o putem spune cu mâna pe inimă, ar fi 
îngrozit de unele dintre lucrurile de care e în stare unicul 
său vlăstar. Chipper nu şi-a dorit niciodată să preia 
„grădiniţa familiei”, cum îi zice el, cu încărcătura ei de 
„legume”, „zombi”, „pişorcoşi” şi „băloşi”, şi, după ce şi-a 
luat diploma în contabilitate la UW-La Riviere (cu calificări 
secundare greu dobândite în promiscuitate, jocuri de noroc 
şi băut bere), băiatul nostru a acceptat un post la biroul din 
Madison, Wisconsin, al Serviciului de Fisc Intern, în 
principal cu scopul de-a învăţa cum să fure de la stat fără a 
fi prins. Cinci ani petrecuţi la fisc l-au învăţat cam tot ce era 
folositor, dar când cariera sa de liber-profesionist care a 
urmat n-a reuşit să se ridice la înălţimea ambițiilor sale, 
cedase tot mai firavelor rugăminţi ale tatălui său şi se 
aruncase în mijlocul băloşilor şi-al celor pe jumătate morţi. 
Cu o oarecare satisfacţie poftă sumbră, Chipper a constatat 
că, în pofida unei triste lipse a strălucirii, afacerea tatălui 
său avea să-i ofere măcar ocazia de-a fura deopotrivă de la 
clienţi şi de la stat. 

Haideţi să zburăm înăuntru pe uşile mari de sticlă, să 
traversăm antreul frumuşel (simțind, în drumul nostru, 
izurile amestecate de odorizant şi amoniac ce umplu până şi 
zonele publice ale tuturor instituţiilor de felul acesta), să 


trecem prin uşa pe care este scris numele lui Chipper şi să 
aflăm ce caută aici atât de devreme femeia aceea dichisită. 

Dincolo de uşa lui Chipper se află o cămăruţă fără 
geamuri dotată cu o masă de scris, un cuier şi-un corp mic 
de bibliotecă doldora de imprimate, pamflete şi fluturase. O 
uşă stă deschisă lângă masă. Prin deschizătură vedem un 
birou mult mai mare, lambrisat cu acelaşi lemn lăcuit ca şi 
uşa directorului şi conţinând fotolii de piele, o măsuţă 
pentru cafea cu tăblie de sticlă şi-o canapea de culoarea 
ovăzului. În partea opusă uşii tronează un birou uriaş plin 
de vrafuri de hârtii şi atât de bine lustruită că pare aproape 
să radieze lumină. 

Tânăra noastră femeie, al cărei nume este Rebecca Vilas, 
stă cocoţată pe marginea acestui birou, cu picioarele 
încrucişate într-un chip deosebit de artistic. Un genunchi 
stă îndoit peste celălalt, iar gambele formează două linii 
frumos modelate şi aproape paralele care duc în jos până la 
vârfurile triunghiulare ale pantofiorilor ei negri cu toc cui, 
dintre care unul stă îndreptat spre ora patru şi celălalt spre 
şase. Rebecca Vilas, înţelegem noi, s-a aranjat pentru a fi 
văzută, deşi fără-ndoială nu de noi. În spatele ochelarilor 
ochi-de-pisică, ochii ei par sceptici şi amuzaţi, dar nu putem 
vedea ce a stârnit sentimentele acestea. Bănuim că ea este 
secretara lui Chipper, dar şi bănuiala aceasta exprimă doar 
o jumătate din adevăr: după cum sugerează nestinghereala 
şi ironia atitudinii sale, îndatoririle domnişoarei Vilas le-au 
depăşit de mult pe acelea ale unei simple secretare. (Am 
putea specula cu privire la sursa inelului acela frumuşel pe 
care-l poartă; atâta vreme cât ne zboară mintea la prostii, 
am nimeri-o la fix.) 

Plutim prin uşa deschisă, urmărim direcţia privirii tot mai 
nerăbdătoare a Rebeccăi şi ne trezim holbându-ne la crupa 
zdravănă şi îmbrăcată în kaki a angajatorului ei aflat în 
genunchi, care şi-a vârât capul şi umerii într-un seif 
măricel, în care observăm vrafuri de registre contabile şi 
câteva plicuri oficiale aparent pline-vârf cu bani. Câteva 


bancnote cad din plicurile acestea atunci când Chipper le 
scoate din seif. 

— Ai lipit anunţul, afişul ăla? întreabă el fără să se 
întoarcă. 

— Mda, mda, face Rebecca Vilas. Şi-o s-avem pe d'asupra 
o zi splendidă pentru ocazia asta, aşa cum trăbă şi se 
cuvine. 

Accentul ei irlandez e surprinzător de bun, chiar dacă 
puţin cam generic. Cel mai exotic loc în care a fost vreodată 
este Atlantic City, unde Chipper a dus-o pentru cinci zile 
fermecătoare cu doi ani în urmă, folosind cecurile de 
călătorie oferite gratis clienţilor fideli ai companiei aeriene. 
A deprins accentul din filmele vechi. 

— Urăsc Sărbătoarea Căpşunelor, zice Chipper, pescuind 
ultimele plicuri din seif. Soţiile şi copiile „zombilor” se fâţâie 
pe-aici toată după-amiaza, agitându-i ca apoi noi să 
trebuiască să-i sedăm aproape de comă numai ca să avem 
puţină linişte. Şi dacă vrei să ştii adevărul, urăsc baloanele. 

Aruncă banii pe covor şi începe să sorteze bancnotele în 
teancuri de diferite valori. 

— Numa' că io, cu mintea mea simplă de ţărancă, zice 
Rebecca, mă-ntreb cum de-a trebuit să vin aci în zorii zilei 
marii sărbătorii. 

— Ştii ce mai urăsc? Urăsc toată treaba cu muzica. Zombi 
cântători şi digeiul ăia prostănac. Simfonic Stan cu discurile 
alea ale lui cu muzică zgomotoasă, maică soare, halal 
distracţie, ce să zic. 

— Presupun, zice Rebecca, renunțând la accentul 
irlandez de scenă, presupun că vrei să fac ceva cu banii âia 
înainte să înceapă acţiunea. 

— E timpul pentru înc-un drum la Miller. 

Un cont înregistrat sub un nume fictiv la State Provident 
Bank din Miller, la distanţă de şaizeci şi cinci de kilometri, 
primeşte depuneri regulate de bani peşin extorcaţi din 
fondurile pacienţilor destinate cumpărării bunurilor şi 
serviciilor suplimentare. Chipper se întoarce în genunchi cu 


mâinile pline de bani şi ridică privirea spre Rebecca. Se lasă 
înapoi cu fundul pe călcâie şi coboară mâinile în poală. 

— Maică soare, da' ştiu că ai picioare superbe. Cu aşa 
picioare, ar trebui să fii faimoasă. 

— Credeam că n-o să observi niciodată, zice Rebecca. 

Chipper Maxton are patruzeci şi doi de ani. Are dinţi 
sănătoşi, nici-o urmă de chelie, o faţă lată şi sinceră, şi ochi 
maronii înguşti care par mereu puţin umezi. Mai are şi doi 
copii, Trey, nouă ani, şi Ashley, şapte ani şi recent 
diagnosticată cu deficit de atenţie, lucru despre care 
Chipper crede că-l va costa poate două mii pe an numai pe 
pastile. Şi sigur că are o soţie, partenerul lui de viaţă, 
Marion, în vârstă de treizeci şi nouă de ani, un metru 
şaizeci şi doi şi undeva în vecinătatea a optzeci şi şapte de 
kilograme. Pe lângă aceste binecuvântări, de ieri-seară 
Chipper îi datorează agentului său de pariuri treisprezece 
mii de dolari, urmarea unei nechibzuite investiţii în partida 
Brewers despre care George Rathbun încă mai behăie. A 
observat, o, sigur că da, Chipper a observat splendidele 
picioare zvelte ale domnişoarei Vilas. 

— Înainte să te duci acolo, zice el, mă gândeam că ne-am 
putea întinde o ţâră pe canapea şi să ne facem de cap. 

SI 

— A, face Rebecca. Cum să ne facem de cap, mai exact? 

— Miam, miam, miam, face Chipper, rânjind ca un satir. 

— Ce romantic din partea ta, zice Rebecca, remarcă ce-i 
scapă angajatorului ei. Chipper chiar crede că este 
romantic. 

Ea alunecă elegant de pe birou şi Chipper se opinteşte 
neelegant în picioare şi închide uşiţa seifului cu piciorul. Cu 
ochii strălucindu-i umezi, face doi paşi tărăgănaţi şi târşâiţi 
pe covor, înfăşoară un braţ pe după talia suplă a Rebeccăi 
Vilas şi cu cealaltă aruncă pe birou grăsanele plicuri 
oficiale. Începe să tragă de curea încă înainte să-nceapă s-o 
tragă pe Rebecca spre canapea. 


— Deci pot să-l văd? zice isteaţa Rebecca Vilas, care ştie 
perfect cum să-i facă creierul mămăligă amantului ei... 


„„Şi-nainte ca Chipper să-i facă pe plac, noi facem 
singurul lucru decent şi plutim afară în antreu, care e şi 
acum pustiu. Un coridor din stânga biroului de recepţie ne 
duce la două uşi mari, gălbui, cu panouri de sticlă, marcate 
DAISY şi BLUEBELL, numele sectoarelor de clădire la care 
oferă acces. Departe, de-a lungul cenuşiului Bluebell, un 
bărbat în salopetă lălâie scutură scrum de ţigară pe dalele 
de gresie peste care plimbă, cu o lentoare desăvârşită, un 
mop mizerabil. Noi intrăm în Daisy. 

Părţile funcţionale din Maxton's sunt de departe mai 
puţin atractive decât spaţiile publice. Uşi numerotate 
mărginesc coridorul pe ambele laturi. Cartonaşe scrise de 
mână şi puse în învelitori din plastic sub numere oferă 
numele rezidenţilor. La distanţă de patru uşi, o masă la care 
un îngrijitor corpolent într-un costum de uniformă alb- 
murdar sade moţăind drept de spate cu faţa spre intrările 
la toaleta bărbaţilor şi cea a femeilor - la Maxton's, numai 
cele mai costisitoare camere, cele din cealaltă parte a 
antreului, din sectorul Asphodel, oferă de toate cu excepţia 
unei chiuvete. Fire murdare rupte din mop se întăresc şi se 
usca dintr-un capăt în celălalt al podelei gresiate, care se 
întinde în faţa noastră pe-o distanţă incertă. Şi aici pereţii şi 
aerul par să aibă acelaşi ton de cenuşiu. Dacă ne uităm mai 
atenţi la marginile holului, la îmbinarea pereţilor cu 
tavanul, vedem pânze de păianjen, pete vechi, acumulări de 
jeg. Pine-Sol, amoniac, urină şi lucruri şi mai rele 
„înmiresmează” aerul. După cum îi place să spună unei 
doamne bătrâne din sectorul Bluebell, când trăieşti alături 
de-o adunătură de oameni definiţi de bătrâneţe şi 
incontinenţă, nu scapi niciodată cu adevărat de izul de caca. 

Încăperile în sine variază în funcţie de condiţiile şi 
capacităţile ocupanților lor. Dat fiind că aproape toţi dorm, 
putem arunca o privire în câteva dintre aceste camere. Aici, 


în D10, o cameră single cu două uşi mai încolo de 
îngrijitorul adormit, bătrâna Alice Weathers zace (sforăind 
încet, visând că dansează într-un sincron perfect cu Fred 
Astaire pe-o podea de marmură albă) înconjurată de atâtea 
dovezi ale fostei sale vieţi încât trebuie să-şi croiască drum 
pe lângă scaune şi măsuţe de sufragerie pentru a ajunge de 
la uşă la pat. Alice încă deţine mai mult control asupra 
propriei sale minţi decât asupra vechilor sale obiecte de 
mobilier, şi-şi curăţă singură camera, bec şi lună. Alături, în 
D12, doi fermieri bătrâni pe nume Thorvaldson şi 
Jesperson, care nu şi-au mai vorbit de ani întregi, dorm, 
despărțiți de-o draperie subţire, într-o îngrămădire senină 
de fotografii de familie şi desene ale nepoților. 

Mai departe pe hol, D18 prezintă un spectacol aflat la 
extrema opusă harababurii ordonate şi aglomerate din D10, 
exact aşa cum ocupantul încăperii, un bărbat cunoscut 
drept Charles Burnside, ar putea fi considerat opusul lui 
Alice Weathers. În D18, nu e nici urmă de măsuţe pentru 
sufragerie, bufete, fotolii supratapiţate, oglinzi poleite, 
veioze, covoare împletite sau draperii de catifea: încăperea 
aceasta stearpă conţine doar un pat metalic, un scaun de 
plastic şi-un scrin. Nici-o fotografie cu copii şi nepoți nu e 
aşezată pe scrin şi niciun desen în carioca înfăţişând case 
pătrăţoase şi siluete sfrijite nu-i decorează pereţii. Domnul 
Burnside nu manifestă niciun interes faţă de menaj, şi un 
strat subţire de praf acoperă podeaua, pervazul şi poliţa 
goală a scrinului. D18 e privată de trecut, golită de 
personalitate; pare la fel de brută şi de fără suflet ca o 
celulă de închisoare. Un miros puternic de excremente 
contaminează aerul. 

Cu tot spectacolul oferit de Chipper Maxton şi tot 
farmecul Alicei Weathers, pe Charles Burnside, „Burny”, am 
venit în principal să-l vedem. 


Trecutul lui Chipper îl cunoaştem. Alice a venit la 
Maxton's dintr-o casă mare de pe Gale Street, partea veche 
din Gale Street, unde le-a supravieţuit la doi soţi, a crescut 
cinci fii şi-a predat lecţii de pian la patru generaţii de copii 
din French Landing, dintre care niciunul n-a devenit pianist 
profesionist, dar care şi-o amintesc cu toţii cu plăcere şi se 
gândesc la ea cu afecţiune. Alice a venit în locul acesta cum 
vin majoritatea oamenilor, într-o maşină condusă de unul 
dintre copiii ei şi cu un amestec de tragere de inimă şi 
abandonare de sine. Devenise prea bătrână ca să mai 
trăiască singură în casa cea mare din porţiunea veche a lui 
Gale Street; avea doi fii maturi, căsătoriţi, peste poate de 
amabili, dar ea nu putea accepta să le fie o grijă în plus. 
Alice Weathers îşi petrecuse toată viaţa în French Landing 
şi nu simţea nici-o dorinţă de-a trăi altundeva; într-un fel, 
ştiuse din-totdeauna că-şi va sfârşi zilele la Maxton's, gând 
care, deşi n-o umplea de bucurie, era aproape suportabil. În 
ziua în care fiul ei Martin o adusese să arunce o privire prin 
căminul de bătrâni, Alice descoperise că-i cunoştea pe cel 
puţin jumătate dintre oamenii de acolo. 

Spre deosebire de Alice, Charles Burnside, bătrânul înalt 
şi uscăţiv care zace acoperit de-un cearşaf în faţa noastră în 
patul său de metal, nu e stăpânul absolut al minţii sale, şi 
nici nu visează la Fred Astaire. Întinderea vânoasă a capului 
său chel şi îngust se curbează-n jos spre sprâncene ca o 
încâlceală de sârme cenuşii, sub care, de-o parte şi de alta a 
clonţului cărnos al nasului său, doi ochi înguşti sclipesc spre 
fereastra ce dă spre nord şi întinderea de pădure din 
spatele stabilimentului lui Maxton. Singurul dintre toţi 
rezidenții din sectorul Daisy care nu doarme e Burny. Ochii 
lui scânteiază şi buzele îi sunt strâmbate într-un zâmbet 
bizar - dar amănuntele acestea nu înseamnă nimic, căci 
mintea lui Charles Burnside ar putea fi la fel de goală ca şi 
camera sa. Burny suferă de Alzheimer de mulţi ani, şi ceea 
ce pare a fi o formă agresivă de plăcere s-ar putea să nu fie 
altceva decât o satisfacţie fizică de-un fel foarte primar. 


Dacă n-am fi observat că el e sursa mirosului neplăcut din 
camera aceasta, petele care se lăţesc pe cearşaful care-l 
acoperă sunt grăitoare. Tocmai şi-a dat drumul, cu spor, în 
pat, şi tot ce putem spune despre reacţia lui la situaţia 
astfel apărută este că nu-l deranjează nici cât negru sub 
unghie; nu, dom'le, ruşinea nu face parte din tabloul acesta. 

Chiar dacă - spre deosebite de Alice - Burny nu-şi mai 
ţine bine caii în frâu, nu e un pacient suferind de Alzheimer 
tipic. Îşi poate petrece o zi sau două bolborosind în terciul 
de ovăz ca toţi ceilalţi zombi ai lui Chipper, apoi să-şi revină 
în simţiri şi să se realături celor vii. Când nu e un mort-viu, 
reuşeşte de obicei să ajungă la baia de la capătul holului 
când e nevoie, şi petrece ore întregi fie hoinărind de capul 
lui, fie patrulând prin împrejurimi, făcându-se nesuferit - de 
fapt, jignitor - pentru toţi, fără excepţie. leşit din stadiul de 
zombi, el e viclean, tăinuitor, necioplit, caustic, încăpățânat, 
gură spurcată, răuvoitor şi ranchiunos, cu alte cuvinte - în 
lumea văzută de Chipper - un frate de sânge al celorlalţi 
bătrâni care-şi au reşedinţa la Maxton's. Unele dintre 
infirmiere, dintre ajutoare şi unii dintre îngrijitori se 
îndoiesc de faptul că Burny ar suferi într-adevăr de 
Alzheimer. Ei cred că se preface, că fuge de realitate, că se 
lasă pradă apatiei, îngreunându-le intenţionat munca, în 
vreme ce el se odihneşte şi-şi adună forţe pentru încă un 
episod de atitudine nesuferită. Nu-i putem învinovăţi deloc 
pentru suspiciunea asta. Dacă Burny n-a fost diagnosticat 
greşit, probabil că e singurul pacient cu Alzheimer avansat 
din lume care înregistrează prelungite stări de revenire la 
normal. 

În 1996, al şaptezeci şi optulea an din viaţa sa, bărbatul 
cunoscut drept Charles Burnside a sosit la Maxton's într-o 
ambulanţă, adus de la spitalul general La Riviere, nu într-o 
maşină condusă de-o rudă ajunsă la capătul răbdaării. 
Apăruse în camera de urgenţe într-o dimineaţă, cărând 
două valize grele pline de haine murdare şi cerând 
zgomotos asistenţă medicală. Cerinţele sale nu erau 


coerente, dar erau clare. Susţinea că bătuse pe jos o 
distanţă apreciabilă ca să ajungă la spital, şi voia ca spitalul 
să aibă grijă de el. Distanţa varia de la poveste la poveste - 
cincisprezece kilometri, douăzeci şi cinci de kilometri, 
patruzeci de kilometri. Fie şi-a petrecut nopţile dormind pe 
câmpii sau pe marginea drumului, fie nu. Starea lui 
generală şi felul în care mirosea sugerau că hoinărise prin 
sălbăticii şi dormise pe sponci de, poate, o săptămână. Dacă 
avusese cândva portofel, îl pierduse de-a lungul drumului. 
Spitalul general La Riviere îl spălase, îi dăduse de mâncare, 
îi oferise un pat şi încercase să-i afle trecutul. Majoritatea 
spuselor lui se pierdeau în bălmăjeli dezlânate, dar, în 
absenţa vreunui document, cel puţin aceste fapte păreau 
credibile: Burnside fusese dulgher, fermier şi tencuitor prin 
părţile locului mulţi ani la rând, lucrând pentru el însuşi şi 
pentru contractori nespecificaţi. O mătuşă care locuia în 
orăşelul Blair îi oferise o cameră. 

A făcut, atunci, pe jos cei treizeci de kilometri de la Blair 
la La Riviere? Nu, începuse drumul de altundeva, nu-şi 
amintea de unde, dar era la distanţă de şaisprezece 
kilometri, nu, patruzeci de kilometri, într-un oraş, iar 
oamenii din oraşul acela erau nişte căcăcioşi de nimic. Cum 
o chema pe mătuşa lui? Althea Burnside. Care erau adresa 
şi numărul ei de telefon? Nici-o idee, n-a ştiut să răspundă. 
Avea mătuşa lui vreo slujbă undeva? Da, era o căcăcioasă 
cu normă întreagă. Dar îi dăduse voie să locuiască la ea 
acasă? Cine? Ce să-i dea voie? Lui Charles Burnside nu 
trebuia să-i dea nimeni voie, făcea ceea ce voiau muşchii lui. 
Îl dăduse mătuşa afară din casă? Despre cine vorbeşti, 
căcăcios împuţit? 

Doctorul care-i semnase internarea pusese iniţial 
diagnosticul de Alzheimer, în aşteptarea unui set de analize, 
iar asistentul social a dat telefon şi-a cerut adresa şi 
numărul de telefon ale unei anume Althea Burnside, cu 
domiciliul în Blair. Compania de telefonie a anunţat că nu 
există în baza de date nici-o persoană cu numele acesta în 


Blair, şi nici în Ettrick, Cochrane, Fountairi, Sparta, 
Onalaska, Arden, La Riviere ori orice alt orăşel sau oraş 
mare pe o rază de optzeci de kilometri. Lărgind aria de 
căutare, asistentul social a consultat Biroul de Evidenţă a 
Populaţiei şi departamentele de Asigurări Sociale, 
înmatriculări Auto şi Fiscul cu privire la informaţii despre 
Althea şi Charles Burnside. Dintre cele două Althea care au 
rezultat din bazele de date, una deţinea un restaurant în 
Butternut, departe în nordul statului, şi cealaltă era o 
negresă care lucra la un centru de îngrijire din Milwaukee. 
Niciuna nu avea vreo legătură cu bărbatul de la spitalul 
general din La Riviere. Niciunul dintre acei Charles 
Burnside găsiţi în bazele de date nu era Charles Burnside al 
asistentului social. Althea părea să nu existe. Charles, după 
toate aparențele, era unul dintre acei oameni discreţi care- 
şi trăiau viaţa fără să plătească vreodată taxe, să se 
înregistreze pe listele de votare, să facă cerere pentru un 
card de asigurare medicală, să deschidă un cont bancar, să 
se înroleze în armată, să obţină permis de conducere sau 
să-şi petreacă două-trei anotimpuri la „ferma” îngrijită de 
stat. 

Altă rundă de telefoane s-a concretizat prin trecerea 
discretului Charles Burnside sub tutela districtului şi 
internarea lui la casa de bătrâni Maxton, până ce i se va 
găsi un loc la spitalul de stat din Whitehall. Ambulanţa l-a 
dus pe Burnside la Maxton's pe cheltuiala generoşilor 
contribuabili, iar morocănosul Chipper l-a aruncat în 
sectorul Daisy al clădirii. Chipper a primit telefonul cu 
câteva zile după ce, odată cu corespondenţa zilei, a primit 
un cec, completat de-o anume Althea Burnside la o bancă 
din De Pere, pentru întreţinerea lui Charles Burnside la 
stabilimentul său. Adresa Altheei Burnside era o căsuţă 
poştală din De Pere. Când au sunat de la spitalul de stat, 
Chipper a anunţat că-n spiritul datoriei civice ar fi fericit să- 
i ofere şi pe viitor domnului Burnside găzduire la casa de 
bătrâni Maxton. Bătrânelul tocmai devenise pacientul său 


preferat. Fără să-l supună pe Chipper la obişnuitele 
încercări de pungăşire, Burny îşi dublase contribuţia la 
fluxul de încasări. 

În următorii şase ani, bătrânul a alunecat implacabil în 
umbrele Alzheimerului. Dacă se prefăcea, îşi juca sclipitor 
rolul. La vale-n jos mergea, trecând prin popasurile 
descendente ale inconştienţei, incoerenţei, frecventelor 
răbufniri de furie, pierderilor de memorie, pierderii 
capacităţii de-a se hrăni singur, pierderii personalităţii. A 
decăzut în infantilism, apoi în vacuitate, şi-şi petrecea zilele 
legat într-un scaun cu rotile. Chipper deplângea inevitabila 
pierdere a unui pacient deosebit de cooperativ. Apoi, în vara 
anului dinaintea evenimentelor de faţă, s-a produs 
uimitoarea revenire în simţiri. Însufleţirea a revenit pe faţa 
lăsată a lui Burny, şi-a început să scoată sunete ininteligibile 
şi vehemente. Abbalah! Gorg! Manshun! Gorg! Voia să se 
hrănească singur, voia să-şi încerce picioarele, să se plimbe 
şi să se refamiliarizeze cu împrejurimile. Într-o săptămână, 
folosea cuvinte clare pentru a insista să-şi poarte propriile 
sale haine şi să se ducă singur la baie. S-a îngrăşat, a 
dobândit forţă, a devenit din nou o pacoste. Acum, deseori 
în aceeaşi zi, pendulează între neînsufleţirea Alzheimerului 
în stadiu terminal şi-o îmbufnare precaută şi lucidă atât de 
sănătoasă la un om de optzeci şi cinci de ani că ar putea fi 
numită robustă. Burny e ca un om care s-a dus la Lourdes şi 
a fost vindecat, dar a plecat înainte ca miracolul să se 
desăvârşească. Pentru Chipper, un miracol e un miracol. 
Atâta vreme cât hodorogul ăla bătrân rămâne-n viaţă, cui îi 
pasă dacă hoinăreşte prin împrejurimi sau dacă-i curg 
balele pe chingile care-l ţin legat în scaunul cu rotile. 

Ne apropiem. Încercăm să ignorăm duhoarea. Vrem să 
vedem ce putem afla după faţa individului acestuia ciudat. 
N-a fost niciodată o faţă arătoasă, iar acum pielea e cenuşie 
şi obrajii sunt nişte gropi afundate. Vene albastre 
proeminente şerpuiesc peste scalpul cenuşiu, pătat ca un 
ou de pescărel. Nasul parcă gumos se coroiază brusc spre 


dreapta, lucru care sporeşte impresia de viclenie şi 
tăinuire. Buzele viermănoase se răsfrâng într-un zâmbet 
neliniştitor - zâmbetul unui incendiator care contemplă o 
clădire cuprinsă de flăcări - care, în definitiv, s-ar putea să 
fie doar o grimasă. 

lată-l pe adevăratul singuratic american, un hoinar 
lăuntric, o creatură destinată încăperilor soioase şi 
restaurantelor ieftine, călătoriilor fără destinaţie începute 
fără tragere de inimă, o colecţie de răni şi leziuni 
scărmănate şi rescărmâănate cu afecţiune. lată un spion fără 
o cauză mai mare ca el însuşi. Numele adevărat al lui Burny 
e Carl Bierstone, şi sub acest nume a condus, în Chicago, de 
la douăzeci şi cinci de ani şi până la vârsta de patruzeci şi 
şase, o mişcare violentă secretă, un război neoficial, în 
timpul căruia a comis fapte mizerabile de dragul plăcerilor 
pe care i le provocau. Carl Bierstone e marele secret al lui 
Burny, căci nu poate permite nimănui să ştie că această 
fostă încarnare, acest sine timpuriu, încă mai trăieşte în 
pielea sa. Îngrozitoarele plăceri ale lui Carl Bierstone, 
jucăriile sale scârboase, sunt şi ale lui Burny, şi trebuie să le 
ţină ascunse în întuneric, unde numai el le poate găsi. 

Aşadar, acesta să fie răspunsul la miracolul lui Chipper? 
Că Bierstone a găsit o cale de-a se furişa afară printr-o 
crăpătură din starea de zombi a lui Burny şi să preia 
controlul navei în curs de scufundare? Sufletul omenesc 
conţine o infinitate de camere, în definitiv, dintre care unele 
vaste, altele nu mai mari decât un dulap cu mături, unele 
încuiate, câteva scăldate într-o lumină radiantă. Ne 
aplecăm mai aproape de scalpul vânos, nasul coroiat, 
sprâncenele ca o perie de sârmă; ne aplecăm mai adânc în 
putoare ca să cercetăm ochii aceia interesanţi. Sunt ca 
nişte neoane negre; scânteiază ca lumina lunii pe malul 
îmbibat de apa unui râu. Una peste alta, par neliniştitor de 
Zglobii, dar nu foarte umani. Asta nu ne prea ajută. 

Buzele lui Burny se mişcă: încă mai zâmbeşte, dacă 
puteţi numi rictusul ăla zâmbet, dar a început să şoptească. 


Oare ce spune? 

-... tau pitiţi în glopile lor înzânjerate şi-ş acopără ochii, 
zgânşesc dă gloază, să'manii miei copchii lătăşiţi... Nu, nu, 
ata n-ajută a nimic, no? A, uită motoalele, motoalele alea-şa 
flumoaşe-flumoaşe, şe plivelijte, motoalele-alea-şa flumoaşe 
pă fundalu'rezelii, cum se-nvâlt, se-nvâlt şi ald... Văz o 
gaulă, da, da, u'te-o colo-şa, şa luminoază-n julu' majjinilo 
şa-ndoite-n spate... 

Poate că Carl Bierstone ne povesteşte ceva de la faţa 
locului, dar bolboroselile lui nu ne prea ajută. Haideţi să 
urmărim direcţia privirii înceţoşate a lui Burny, în speranţa 
că ne va oferi un indiciu cu privire la ce l-a emoţionat aşa 
tare pe bătrânel. Şi l-a şi excitat, cum observăm după forma 
de sub cearşaf. El şi Chipper par să fie pe aceeaşi lungime 
de undă, deoarece amândoi sunt gata de atac, numai că în 
loc de avantajul atenţiei experte a Rebeccăi Vilas, singura 
stimulare a lui Burny e priveliştea de la geam. 

Priveliştea cu greu se ridică la înălţimea domnişoarei 
Vilas. Cu capul uşor ridicat pe-o pernă, Charles Burnside se 
uită răpit afară, peste o întindere scurtă de peluză, spre un 
şir de arţari de la liziera unei păduri vaste. Mai departe se 
înalţă coroanele mari şi bogate în frunze ale stejarilor. 
Câteva trunchiuri de mesteceni strălucesc ca nişte lumânări 
în întunecimea dinăuntru. De la înălţimea stejarilor şi-a 
copacilor de tot felul, noi ştim că privim rămăşiţele unei 
mari păduri ce-a întunecat cândva toată această parte a 
țarii. Ca toate urmele de păduri străvechi, şi acesta, care se 
întinde la nord şi est de Maxton's, vorbeşte despre mistere 
adânci pe-o voce aproape prea profundă ca să fie auzită. 
Sub bolta ei verde, timpul şi calmul îmbrăţişează vărsarea 
de sânge şi moartea; violenţa se dezlănţuie nevăzută, 
constant, absorbită în fiecare aspect al unui peisaj tainic 
care nu stă nici-o clipă în loc, ci se mişcă neabătut cu o 
glacială lipsă de grabă. Covorul bogat de frunze acoperă 
milioane de oase risipite în strat după strat; tot ceea ce 
creşte şi prosperă aici o face pe seama putreziciunii. Lumi 


în lumi se-amestecă, şi măreţe universuri rânduite freamătă 
unul lângă altul, fiecare aducând neştiutor abundență şi 
catastrofă asupra vecinilor lui nebănuiţi. 

Oare Burny contemplă pădurea aceasta, să fie oare 
însufleţit de ceea ce vede în ea? Sau, la o adică, el de fapt 
doarme şi Carl Bierstone zburdă în spatele ochilor stranii ai 
lui Charles Burnside? 

Burny şopteşie: 

— Vupi 'n vizuini, zobolan 'n văgăuni, h'ene ulă cu 
ştomagu gol o!, a!, cât îi dăflumoş-fiumoş, pletinii miei, din 
şe-n şe mai mu't micuzii se tâlăşc tâlăşc tâlăşc, o!, pe 
pişoruşe-nzânjerate... 

Haideţi să ne cărăbăânim de-aici, bine? 

Să plecăm departe de bătrânul Burny gură spurcată - 
totul are o limită. Haideţi să căutăm aerul proaspăt şi să 
zburăm spre nord, peste pădure. Vulpile-n vizuini şi 
şobolanii-n văgăuni poate că urlă, adevărat, ăsta e mersul 
lucrurilor, dar nu vom găsi nici-o hienă moartă de foame în 
vestul Wisconsinului. Oricum, hienelor le e întotdeauna 
foame. Şi nimeni nu le plânge de milă. Ar trebui să fii un 
suflet foarte milos ca să-i plângi de milă unei creaturi care 
nu face nimic altceva decât să stea la pândă-n preajma altor 
specii până-n momentul când, rânjind şi chicotind, le poate 
fura resturile de mâncare. Ne luăm tălpăşiţa afară, direct 
prin acoperiş. 


La est de Maxton's, pădurea acoperă pământul pe 
aproximativ doi sau trei kilometri înainte ca un drum îngust 
de pământ să cotească dinspre Autostrada 35 şi să intre în 
ea, ca o cărare neglijentă făcută într-un păr bogat. Pădurea 
mai continuă cam o sută de metri, apoi face loc unui 
complex de locuinţe vechi de treizeci de ani, construite pe 
două străzi. Coşuri de baschet, leagăne în curtea din spate, 
triciclete, biciclete şi vehicule pentru copii, marca Fisher- 
Price, aglomerează aleile majorităţii caselor de pe Schubert 
şi Gale. Copiii care le pun la treabă dorm acum în pat, 


visând la vată pe băț, căţeluşi, tururi complete, excursii în 
teritorii îndepărtate şi alte încântătoare nemărginiri; de 
dormit dorm şi părinţii lor îngrijoraţi, damnaţi să devină şi 
mai îngrijoraţi după ce vor fi citit contribuţia lui Wendell 
Green la prima pagină din Herald-ul de azi. 

Ceva ne reţine atenţia - drumul acela îngust de pământ 
care face curbă în pădure din sectorul drept al Autostrăzii 
35. Mai mult o cărare decât un drum adevărat, aerul de 
intimitate pe care-l emană contrastează parcă cu aparenta 
sa inutilitate. Cărarea şerpuieşte printre copaci şi, după un 
kilometru, se sfârşeşte. Care e scopul ei, la ce serveşte? De 
la înălţimea la care ne aflăm, traseul seamănă cu o linie 
vagă trasă cu un creion cu mină subţire - chiar ai nevoie de 
ochi de vultur ca să-l zăreşti -, dar cineva s-a chinuit mult să 
traseze această linie prin pădure. Au fost tăiaţi copaci şi 
căraţi de acolo, cu rădăcinile smulse din pământ. Dacă a 
făcut-o un singur om, operaţiunea i-ar fi luat luni întregi de 
muncă grea, sudoare şi muşchi de oţel. Rezultatul acestui 
efort inuman are remarcabila calitate de-a se ascunde, de-a 
scăpa vederii, aşa încât dispare în peisaj dacă-ţi slăbeşte 
atenţia şi trebuie să-l găseşti din nou. Gândul ne-ar putea 
duce la pitici şi la minele secrete ale piticilor, la poteca ce 
duce la ascunzătoarea unde şi-a pitit aurul un balaur - o 
comoară atât de bine păzită încât accesul la ea a fost 
camuflat printr-o formulă magică. Nu, minele piticilor, 
comorile  balaurilor şi formulele magice sunt prea 
copilăreşti, dar când coborâm ca să aruncăm o privire mai 
îndeaproape, vedem că un anunţ bătut de vreme pe care 
scrie TRECEREA OPRITA se află la capătul potecii, dovadă a 
faptului că ceva este totuşi păzit, chiar dacă e vorba doar de 
intimitate. 

Cum am observat anunţul, ne uităm din nou la capătul 
potecii. În întunecimea de sub copacii de acolo, o zonă pare 
ceva mai umbrită. Chiar şi-aşa cum se micşorează în 
semiobscuritate, zona aceasta are o rigiditate nefirească ce- 
o deosebeşte de copacii din jur. Aha, oho, ne spunem în 


sinea noastră ca o reverberaţie a bolboroselii lui Burny, ce 
avem noi aici, vreun fel de zid? Pare lipsit de trăsături ca un 
zid. Când ajungem în mijlocul curbei pe care o face poteca, 
o porţiune triunghiulară de întuneric aproape complet 
obturată de vârfurile copacilor capătă brusc profilul unui 
acoperiş ţuguiat. Numai după ce-am ajuns chiar deasupra 
ei, întreaga structură prinde forma unei case de lemn cu 
două etaje, o structură ciudat de părăginită, cu o verandă 
curbată în faţă. E limpede că această casă a stat goală o 
perioadă lungă de timp şi, după ce-i zărim ciudăţeniile, 
primul lucru pe care-l observăm este lipsa ei de ospitalitate 
faţă de eventualii noi locatari. Un al doilea anunţ de 
TRECEREA OPRITĂ, sprijinit pe-o parte într-un unghi 
neverosimil de-un stâlp, nu face decât să sublinieze 
impresia lăsată chiar de clădire. 

Acoperişul ţuguiat acoperă numai secţiunea centrală. În 
stânga, o extensie cu un singur etaj se retrage printre 
copaci. În dreapta, din clădire se ivesc acareturi ca nişte 
magazii supradimensionate, mai mult ca nişte excrescenţe 
decât ca nişte adaosuri ulterioare. În ambele sensuri ale 
cuvântului, clădirea pare dezechilibrată: a proiectat-o o 
minte dezaxată, apoi i-a dat necruțătoare o formă fizică 
descentrată. Haoticul rezultat sfidează curiozitatea şi se 
opune interpretării. O stranie invulnerabilitate monolitică 
emană din cărămizi şi scânduri, în pofida stricăciunilor 
provocate de timp şi vreme. Evident construia din dorinţa 
de singurătate, dacă nu de izolare, casa încă pare să le 
ceară pe amândouă. 

Cel mai ciudat dintre toate lucrurile, de unde ne uităm 
noi, casa pare să fi fost vopsită în negru uniform - nu doar 
scândurile, ci fiecare centimetru din exterior, veranda, 
finisajele, jgheaburile de ploaie, chiar şi ferestrele. Neagră, 
de sus până jos. lar asta nu e posibil; în acest neprihănit şi 
blând colţ de lume, nici chiar cel mai nebun şi mizantrop 
constructor nu şi-ar transforma casa în propria-i umbră. 


Zburăm în jos până aproape de nivelul solului şi ne 
apropiem de-a lungul potecii înguste... 

Când ajungem destul de aproape ca să ne formăm o 
impresie solidă, ceea ce e neliniştitor de aproape, aflăm că 
mizantropia poate merge mai departe decât am presupus. 
Acum, casa nu mai e neagră, dar a fost cândva. Tonul şters 
pe care l-a căpătat acum ne face să credem că poate am 
judecat prea dur culoarea originală. Casa a ajuns de-un 
cenuşiu-închis ca plumbul, ca norii de furtună, ca mările 
zbuciumate şi carenele vaselor eşuate. Negrul ar fi mai de 
dorit decât lipsa asta completă de viaţă. 

Putem fi sigur că foarte puţini dintre adulţii care locuiesc 
în complexul din apropiere sau vreunul dintre cei din 
French Landing ori din oraşele înconjurătoare au sfidat 
avertizarea de pe 35 şi s-au aventurat de-a lungul potecii 
înguste. Aproape nimeni nici măcar nu mai observă acum 
semnul; niciunul dintre oamenii aceştia nu ştie de existenţa 
casei negre. Putem fi totuşi la fel de siguri că o parte dintre 
copiii lor au explorat poteca şi că unii dintre ei s-au 
aventurat destul de departe încât să dea peste casă. Ei 
trebuie s-o fi văzut într-un fel în care părinţii lor n-o puteau 
vedea, şi ceea ce-au văzut i-a trimis în goană înapoi spre 
autostradă. 

Casa neagră pare la fel de nelalocul ei în vestul 
Wisconsinului ca un zgârie-nori sau un castel cu şanţ de 
apărare. De fapt, casa neagră ar fi o anomalie oriunde în 
lumea noastră, mai puţin poate ca un „conac bântuit” sau 
un „castel al terorii” într-un parc de distracţie, unde 
capacitatea de a-i dezgusta pe cumpărătorii de bilete ar 
scoate-o din circuit într-o săptămână. Totuşi, într-un fel, ne- 
ar putea aduce aminte de clădirile sărăcăcioase dispuse de- 
a lungul părţii ascendente a Chase Street, partea mai 
apropiată de malul fluviului şi de Nailhouse Row. Decrepitul 
hotel Nelson, taverna infectă, magazinul de încălţăminte şi 
toate celelalte, marcate de dunga orizontală trasată de 
creionul unsuros al fluviului, împărtăşesc acelaşi aer 


sinistru, ca de vis şi aproape ireal, care impregnează casa 
neagră. 


În acest moment al înaintării noastre - şi de-a lungul 
tuturor celor care urmează - ar fi bine să ţinem minte că 
această atmosferă ireală şi onirică e caracteristică zonelor 
de frontieră. Poate fi percepută la orice limită dintre un 
teritoriu şi altul, oricât de semnificativă sau nesemnificativă 
poate fi graniţa în chestiune. Zonele de frontieră sunt altfel 
decât alte locuri; sunt frontiereşti. 

Să presupunem că întâmplarea face să treceţi pentru 
întâia oară cu maşina printr-o porţiune semirurală din 
districtul Oostler al statului vostru natal, mergând în vizită 
la un prieten de sex opus recent divorţat, care s-a hotărât 
brusc şi, credeţi voi, nechibzuit să-şi mute domiciliul în 
învecinatul district Orelost. Pe scaunul pasagerului, peste 
coşul de picnic în care sunt două sticle de Bordeaux super 
alb ţinute bine în loc de felurite bunătăţi ambalate în 
recipiente mici şi delicate se află o hartă atent împăturită în 
aşa fel încât să arate zona relevantă. Poate că nu ştiţi cu 
exactitate unde vă aflaţi, dar sunteţi pe drumul bun şi 
timpul e de partea voastră. 

Treptat, peisajul se modifică. Drumul coteşte pe după o 
bermă inexistentă, apoi începe să şerpuiască într-un fel 
inexplicabil; în stânga şi-n dreapta, copacii se gârbovesc; 
sub crengile lor răsucite, casele răsfirate devin din ce în ce 
mai mici şi mai şubrede. În faţă, un câine în trei picioare 
iese dintr-un tufiş şi şchiopătează mârâind spre roata din 
dreapta faţă a maşinii voastre. O babă cu o pălărie 
minusculă de pai pe cap şi înfăşurată în ceea ce pare afiun 
giulgiu îşi ridică ochii roşii de unde stă, pe un leagăn de pe- 
o verandă. Cu două curţi mai încolo, o fetiţă îmbrăcată în 
tifon roz murdar şi-o coroană de staniol flutură o baghetă 
magică scânteietoare, cu cap în formă de stea, pe deasupra 
unui morman de pneuri arzătoare. Apoi o pancartă 
dreptunghiulară purtând inscripţia BUN VENIT ÎN 


DISTRICTUL ORELOST îşi face apariţia. În scurt timp, 
copacii îşi recapătă statura şi drumul se îndreaptă. Scăpat 
de angoasele pe care abia le-aţi observat până ce-au 
dispărut, apăsaţi acceleraţia şi vă grăbiţi spre prietenul 
vostru aflat în necaz. 

Zonele de frontieră au un aer de dezordine şi distorsiune. 
Grotescul, imprevizibilul şi anarhicul prind rădăcini în ele şi 
prosperă. Zonele centrale de frontieră au un aer de declin, 
de alunecare. Şi, deşi ne aflăm într-un decor de-o 
incredibilă frumuseţe naturală, am traversat totodată o 
zonă naturală de frontieră, delimitată de-un râu mare şi 
definită de alte râuri mai mici, largi morene glaciare, faleze 
de calcar şi văi ce rămân invizibile, asemenea casei negre, 
până ce dai colţul potrivit şi îţi apar în faţă. 


Aţi văzut vreodată o boşorog furios în haine ponosite care 
împinge un cărucior de cumpărături gol pe străzi pustii şi 
bate câmpii despre un „hoş fuşut”? Uneori poartă o şapcă 
de baseball, alteori o pereche de ochelari de soare cu o 
lentilă crăpată. 

V-aţi oprit vreodată speriat în pragul unei uşi şi-aţi privit 
un bărbat soldăţos cu o cicatrice zigzagată ca un fulger pe- 
o parte a feţei cum se aruncă spre o ceată de beţivi şi 
descoperă zăcând întins pe pământ, cu braţele depărtate ca 
aripile unui vultur, dându-şi ultima suflare, un băiat cu 
capul zdrobit şi cu buzunarele întoarse pe dos? Aţi văzut 
vreodată furia şi mila arzând pe faţa mutilată a acelui 
bărbat? 

Acestea sunt semne ale alunecării. 

Un altul se întinde sub noi la periferia French Landing şi, 
în pofida terorii şi-a durerii sfâşietoare care înconjoară 
acest semn, nu avem ce face decât să-i fim martori. Prin 
mărturia noastră îi vom aduce onoare atât cât ne stă în 
puteri; iar semnul, fiind martorul privirii noastre mute, ne 
va răsplăti într-o măsură mult mai mare. 


Suntem din nou în văzduh şi sub noi se întinde - se 
întinde ca aripile unui vultur am putea spune - districtul 
French, desfăşurat ca o hartă topografică. Lumina 
dimineţii, acum mai puternică, străluceşte pe dreptunghiuri 
de câmpii verzi şi scapără pe paratrăsnetele înălțate pe 
acoperişurile hambarelor. Drumurile par libere. Bălţi 
plumburii de lumină sclipesc pe acoperişurile celor câtorva 
maşini care se îndreaptă alene spre oraş pe la marginea 
câmpurilor. Vacile Holstein împing cu botul porţile 
păşunilor, pregătite pentru spaţiul limitat al staulelor şi de 
întâlnirea matinală cu maşina de muls. 

La o distanţă sigură de casa neagră, care ne-a oferit deja 
un excelent exemplu de derapaj, planăm spre est, 
traversând lunga panglică dreaptă a Eleventh Street, 
începând o călătorie într-o zonă de tranzit alcătuită din case 
risipite ici-colo şi magazinaşe înainte ca Autostrada 35 să 
străbată terenul agricol propriu-zis. Magazinul 7-Eleven 
rămâne în urmă, la fel şi sala VEW, unde „mândria ţării” nu 
va fi ridicată în vârful catargului de steag decât peste alte 
patruzeci şi cinci de minute. În una dintre casele aflate mai 
departe de drum, o femeie pe nume Wanda Kinderling, 
soţia lui Thornberg Kinderling, un bărbat netrebnic şi 
prostovan care-şi ispăşeşte pedeapsa pe viaţă la o 
închisoare din California, se trezeşte, ocheşte nivelul vodcii 
din sticla de pe noptieră şi se hotărăşte să amâne micul 
dejun pentru încă o oră. Cincizeci de metri mai încolo, 
tractoare scânteietoare în şiruri cazone stau cu faţa la 
uriaşa bulă din oţel şi sticlă a reprezentanţei de unelte 
agricole a lui led Goltz, Echipamente Agricole Districtul 
French, unde un soţ şi tată cumsecade şi plin de griji pe 
nume Fred Marshall, pe care-l vom cunoaşte nu peste mult 
timp, va veni curând să-şi înceapă ziua de muncă. 

Dincolo de arătoasa bulă de sticlă şi de marea de asfalt a 
parcării lui Goltz, un kilometru de câmp înţelenit şi căzut de 
mult pradă neglijenţei degenerează într-un târziu în 
pământ gol şi buruieni. La capătul unei lungi cotituri 


năpădite de buruieni, ceea ce pare a fi o stivă de lemne 
putrede stă între o baracă veche şi-o benzinărie antică. Asta 
e destinaţia noastră. Ne apropiem încet de pământ. Stiva de 
lemne capătă forma unei structuri coşcovite şi dărăpănate, 
în praful prăbuşirii. O veche reclamă Coca-Cola din tinichea 
găurită de gloanţe stă sprijinită de faţada clădirii. Solul plin 
de ierburi e plin de cutii e bere şi de-o sumedenie de 
chiştoace vechi de ţigară. Dinăuntru vine zumzetul constant 
şi somnolent al unei legiuni de muşte. Am vrea să ne 
retragem în aerul purificator şi să plecăm. Casa neagră a 
fost destul de neplăcută; de fapt, a fost teribilă, dar asta... 
asta va fi şi mai şi. 

O definiţie secundară a alunecării este: senzaţia că 
lucrurile, în general, tocmai s-au înrăutățit sau, în foarte 
scurt timp, se vor înrăutăţi. 

Dărăpănătura sub formă de vagon de marfă din faţa 
noastră adăpostea în trecut un stabiliment comic de prost 
condus şi insalubru numit Ed's Eats & Dawgs. Din spatele 
unei tejghele veşnic mizerabile, o batoză cântărind o sută 
şaizeci de kilograme pe nume Ed Gilbertson servea cândva 
hamburgeri unsuroşi şi prea tare prâjiţi, sandviciuri cu 
maioneză şi salam de Bologna ornat cu amprente negre şi 
cornete cu îngheţată dând pe afară unei clientele restrânse 
şi nepretenţioase, în majoritate copii de-ai locului care 
veneau cu bicicletele. Mort de mult, Ed a fost unul dintre 
numeroşii unchi ai şefului poliţiei din French Landing, Dale 
Gilbertson, şi un nepriceput cu suflet bun şi tolomac de 
mare renume local. Şorţul lui de bucătar era de-o mizerie 
indescriptibilă; starea mâinilor şi unghiilor sale l-ar fi adus 
în pragul vomei pe orice inspector de sănătate publică aflat 
în vizită; ustensilele sale puteau la fel de bine să fi fost 
spălate de pisici. Imediat dincolo de tejghea, tuburi de 
îngheţată topita se coceau în căldura emanată de plita 
slinoasă. Deasupra capului, panglici mototolite de prins 
muşte atârnau invizibile sub stratul a o mie de cadavre de 
insecte. Scârbosul adevăr este că, decenii de-a rândul, Ed's 


Eats a permis unor generaţii după generaţii de microbi şi 
bacterii să se multiplice neobservate, mişunând pe unde le 
era voia, începând cu podeaua, tejgheaua şi plita - 
nedându-se înapoi nici de la a-l coloniza chiar şi pe Ed! - şi 
până la spatulă, furculiţă şi căuşul nespălat pentru 
îngheţată, de unde migrau în dezgustătoarea mâncare şi-n 
cele din urmă în gurile şi măruntaiele puştilor care o 
mâncau, ca şi în cele ale mamelor care veneau ocazional. 

Remarcabil este faptul că nimeni n-a murit vreodată după 
ce a mâncat la Ed's şi, după ce un infarct previzibil l-a lovit 
pe proprietar într-o zi când s-a urcat pe-un taburet pentru 
a lega în sfârşit o duzină de noi benzi antimuşte, nimeni nu 
s-a îndurat să-i dărâme coşmelia şi să curețe molozul. De 
douăzeci şi cinci de ani, la adăpostul întunericului, carcasa 
ei putridă a primit cu braţele deschise cupluri de 
adolescenţi înamoraţi, dar şi grupuri de băieţi şi fete ce 
aveau nevoie de un loc izolat pentru a încerca întâia oară în 
istoria scrisă, sau aşa li se părea lor, libertatea euforiei 
bahice. 

Zumzetul ameţitor al muştelor ne spune că orice am fi pe 
cale să vedem în această ruină nu va fi nici o pereche de 
tineri amorezi, nici câţiva plozi fără minte, leşinaţi de beţie. 
Vâjâitul ăla moale, lacom, inaudibil din drum, indică 
prezenţa unor lucruri extreme. Am putea spune că 
reprezintă un soi de portal. 

Intrăm. Lumina slabă a soarelui ce pătrunde prin 
spărturile din peretele estic şi din acoperişul coşcovit 
pictează fâşii strălucitoare pe podeaua nisipoasă. Pene şi 
praf se învolburează şi se mişcă peste urmele de animale şi 
peste palidele amprente lăsate de numeroşi pantofi demult 
plecaţi în altă parte. Pături rărite din surplusul armatei 
pline de pete de mucegai zac mototolite lângă peretele din 
stânga noastră; la distanţă de câţiva metri, cutii de bere 
aruncate şi chiştoace de ţigară tocite înconjoară o lampă de 
uragan cu kerosen şi abajur din sticlă crăpată. Lumina 
soarelui aruncă dungi calde peste urme proaspete de 


încălţăminte care înaintează într-o curbă largă pe după 
rămăşiţele scârboasei tejghele a lui Ed şi-n spaţiul gol 
ocupat înainte de sobă, o chiuvetă şi-un şir de rafturi pentru 
depozitare. Acolo unde odinioară era domeniul sacru al lui 
Ed, urmele dispar. O mişcare feroce a răvăşit praful şi 
nisipul, şi ceva care nu este o pătură militară veche, deşi 
ne-am dori să fi fost, zace în devălmăşie lângă peretele din 
spate, jumătate în interiorul, jumătate în exteriorul unei 
bălți neregulate de lichid vâscos închis la culoare. Muşte în 
delir planează deasupra Şi se aşază pe balta întunecată. În 
colţul îndepărtat, o corcitură roşcovană cu blană încâlcită 
îşi înfige colții în articulaţia de carne şi os ce iese din 
obiectul alb pe care-l ţine între labele din faţă. Obiectul alb 
e un pantof sport, un tenis. Un tenis New Balance, mai 
exact. Mai exact, un tenis New Balance de copil, mărimea 
treizeci şi cinci. 

Ne vine să ne folosim puterea de-a zbura şi să ne cărâm 
naibii de aici. Vrem să plutim afară prin acoperişul supus, 
să ajungem înapoi în aerul inofensiv, dar nu putem, trebuie 
să fim martori. Un câine urât ronţăie piciorul retezat al unui 
copil în vreme ce depune toate eforturile de-a scoate 
piciorul din tenisul New Balance alb. Spinarea costelivă a 
corciturii se arcuieşte în jos şi se întinde, umerii cu blană 
mătuită şi capul îngust coboară, labele osoase din faţă 
strâng vârtos prada, trage trage trage, dar şireturile 
tenisului sunt legate - ghinionul potăii. 

Cât despre acel ceva care nu este o veche pătură din 
surplusul armatei, în spatele unui vârtej de urme prăfuite şi 
făgaşe, în capătul îndepărtat al podelei, silueta ei palidă 
zace turtită şi cu faţa-n sus, cu jumătatea superioară ieşind 
din balta întunecată. Un braţ se întinde flasc peste nisip; 
celălalt stă ridicat, sprijinit de perete. Degetele de la 
ambele mâini sunt strânse-n palmă. Părul aspru, blond- 
căpşună, cade moale pe lângă faţa mică. Dacă ochii şi gura 
afişează vreo expresie recognoscibilă, aceea este de uşoară 
surpriză. Acesta e un accident al firii; nu înseamnă nimic, 


căci alcătuirea chipului acestei copile o face să pară uşor 
surprinsă chiar şi-n timp ce doarme. Vânătăi ca petele de 
cerneală şi mâzgăleli de radieră i se întind pe pomeţi, pe 
tâmple, pe gât. Un tricou alb purtând sigla celor de la 
Milwaukee Brewers şi mânjit cu noroi şi sânge uscat îi 
acoperă torsul de la gât la buric. Jumătatea de jos a 
corpului, palidă ca fumul mai puţin acolo unde e spuzită cu 
sânge, se întinde în balta întunecată, unde muştele 
înnebunite planează şi se aşază. Piciorul ei stâng, gol şi 
zvelt, cuprinde un genunchi zgâriat şi se termină cu piscul 
unui tenis New Balance mânjit cu sânge, mărimea treizeci 
şi cinci, cu şireturile legate cu nod dublu, cu vârful 
îndreptat spre tavan. Acolo unde ar trebui să fie perechea 
acestui picior e-un loc gol, căci şoldul ei drept se termină, 
brusc, într-un ciot zdrenţuit. 

Ne aflăm în prezenţa celei de-a treia victime a Pescarului, 
Irma Freneau, fetiţa în vârstă de zece ani. Undele de şoc 
stârnite de dispariţia ei în după-amiaza zilei de ieri de pe 
trotuarul din faţa magazinului video vor creşte în forţă şi 
număr după ce Dale Gilbertson îi va găsi cadavrul, de acum 
în ceva mai mult de o zi. 

Pescarul a luat-o de pe Chase Street şi-a transportat-o - 
nu ne dăm seama cum - pe Chase Street şi Lyall Road în 
sus, pe lângă 7-Eleven şi sala VFW, pe lângă casa în care 
Wanda Kinderling face spume şi bea, pe lângă sclipitoarea 
navă spaţială din sticlă a lui Goltz şi dincolo de graniţa 
dintre oraş şi zona agricolă. 

Era în viaţă atunci când Pescarul a trecut-o pragul de 
lângă reclama Coca-Cola ciuruită. Trebuie să se fi zbătut, 
trebuie să fi strigat. Pescarul a dus-o la zidul din spate şi-a 
redus-o la tăcere cu lovituri în faţă. Foarte probabil, a 
strangulat-o. I-a coborât corpul pe podea şi i-a aranjat 
membrele. Cu excepţia tenişilor New Balance albi, i-a scos 
toate hainele de la brâu în jos, chiloţii, jeangşii, şortul, orice o 
fi purtat Irma atunci când a răpit-o. După care, Pescarul i-a 
tăiat piciorul drept. Folosind un soi de cuţit lung şi cu lamă 


grea, şi fără ajutorul unui satâr sau fierăstrău, a despicat 
carnea şi osul până ce-a reuşit să detaşeze piciorul de 
restul corpului. Apoi, poate cu doar două sau trei lovituri 
vârtoase în gleznă, a retezat laba piciorului. A aruncat-o în 
lături aşa cum era, încă încălţată cu tenisul alb. Laba 
piciorului lrmei nu era importantă pentru Pescar - lui nu-i 
trebuia decât piciorul. 


Aici, prietenii mei, avem o alunecare în toată regula. 


Trupul mic şi inert al Ilrmei Freneau pare să se turtească 
de parcă ar vrea să se topească şi să curgă printre 
scândurile putrede ale duşumelei. Muştele îmbătate 
zumzăie neabătute. Câinele continuă să încerce să-şi scoată 
prada zemoasă din tenis. Dacă ar fi să-l readucem la viaţă 
pe Ed Gilbertson cel fără multă minte şi să-l punem să stea 
lângă noi, ar cădea în genunchi şi ar boci. Noi, pe de altă 
parte... 

Noi nu suntem aici să bocim. Nu cum ar face-o Ed, în 
orice caz, cuprinşi de-o ruşine îngrozită, refuzând să 
credem că aceasta este realitatea. Ceva înspăimântător s-a 
petrecut în această baracă, iar efectele şi urmele acestui 
ceva plutesc peste tot în jurul nostru. Noi am venit să 
observăm, să trecem în revistă şi să înregistrăm impresiile, 
imaginile reziduale, cele lăsate în coada de cometă a celor 
întâmplate. Acestea ne vorbesc prin toate aceste amănunte, 
prin urmare zăbovesc chiar dacă s-au consumat deja, prin 
urmare ne împresoară. O solemnitate adâncă, foarte 
adâncă, emană, din scenă, iar această solemnitate ne face 
umili. Fără ea, n-am înţelege nimic; marele mister ne-ar 
scăpa şi noi am merge mai departe surzi şi orbi, ignoranţi 
ca porcii. Hai să încercăm să nu mergem mai departe ca 
nişte porci. Trebuie să onorăm această scenă - muştele, 
câinele care roade piciorul retezat, sărmanul corp palid al 
Irmei Freneau, enormitatea celor ce i s-au întâmplat - 


recunoscându-ne nimicnicia. Prin comparaţie, nu suntem 
nimic mai mult decât nişte aburi. 

O albină grasă intră nepăsătoare pe geamul fără sticlă 
aflat la doi metri de cadavrul Ilrmei, pe peretele lateral, şi 
face un tur lent şi explorator al părţii din spate a barăcii. 
Suspendată sub aripile ei neclare, albina pare aproape prea 
grea ca să zboare, dar înaintează hotărâtă, cu uşurinţă şi 
fără grabă, mişcându-se mult deasupra podelei însângerate 
într-un cerc larg. Muştele, corcitura şi Ilrma o ignoră. 

Pentru noi însă, albina, care continuă să zboare 
satisfăcută în spatele camerei ororilor, a încetat să mai fie 
un motiv bine-venit de abatere a atenţiei şi-a fost absorbită 
de misterul care ne înconjoară. E un detaliu al scenei, şi ea 
ne cere răspicat umilinţă şi ne vorbeşte. Huruitul greoi şi 
sfredelitor al aripilor sale pare să definească centrul exact 
al undelor sonore vălurite, de intensitate înaltă, produse de 
muştele lacome: ca un cântăreţ la un microfon în faţa unui 
cor, albina controlează fundalul acustic. Sunetul se 
acumulează şi ajunge la un punct grav. Când albina intră 
într-una din dârele de lumină galbenă ce pătrund prin 
peretele dinspre est, dungile ei strălucesc în negru şi auriu, 
aripile fuzionează într-un evantai şi insecta devine o minune 
complexă, suspendată în aer. Fata măcelărită se aplatizează 
pe scândurile duşumelei. Umilinţa noastră, senzaţia noastră 
de nimicnicie, înţelegerea noastră a gravităţii profund 
întipărite în această scenă ne relevă forţele şi puterile ce ne 
depăşesc capacitatea de înţelegere, a unui fel de măreție 
întotdeauna prezentă şi activă, dar perceptibilă numai în 
momente precum acesta. 

Am fost onoraţi, însă onoarea e insuportabilă. Albina 
zumzăitoare dă ocol înapoi spre fereastra din spate şi trece 
într-o altă lume, şi, urmându-i exemplul, o luăm şi noi din 
loc, ieşind pe fereastră, în lumina soarelui, sus în văzduh. 

Miroase a căcat şi urină la căminul de bătrâni Maxton; 
senzaţia fragilă şi instabilă de alunecare de la casa 
dezaxată de la nord de Autostrada 35; bâzâitul muştelor şi 


balta de sânge de la fosta Ed's Eats. Ah! Pfui! Chiar nu 
există vreun loc în French Landing, ne-am putea întreba, 
unde să fie ceva frumos dincolo de suprafaţă? Unde ce-i în 
mână nu-i minciună, ca să zicem aşa? 

Răspunsul scurt: nu. French Landing ar trebui să poarte 
la fiecare punct de intrare indicatoare rutiere mari care să 
spună: ATENŢIE! ALUNECARE ÎN DESFĂŞURARE! 
TRECEŢI PE RISCUL VOSTRU! 

Magia care acţionează aici este Magia Pescarului. A făcut 
din „plăcut” un lucru măcar temporar perimat. Dar noi 
putem merge într-un loc mai plăcut, iar dacă putem, 
probabil că ar trebui s-o facem, fiindcă avem nevoie de-o 
pauză să ne tragem sufletul. Poate că nu vom reuşi să 
scăpăm de alunecare, însă cel puţin putem vizita locuri 
unde nimeni nu se caca în pat sau nu sângerează pe podea 
(cel puţin nu încă). 


Aşadar, albina merge pe drumul ei, iar noi pe al nostru; 
drumul nostru ne duce spre sud, pe deasupra altor păduri 
care îşi emană mireasma de viaţă şi oxigen - un aer ca 
acesta nu mai există, cel puţin nu în lumea asta - şi apoi din 
nou în civilizaţie. 

Porțiunea aceasta de oraş se numeşte Libertyville, nume 
pe care i l-a dat Consiliul Local din French Landing în 1976. 
N-o să vă vină să credeţi, dar Ed Gilbertson cel pântecos, 
Regele Hotdogilor în persoană, a fost membru al acelui 
grup bicentenar de părinţi ai oraşului; acelea au fost zile 
ciudate, maica mea, zile într-adevăr ciudate. Nu la fel de 
ciudate ca acestea, totuşi; în French Landing, acestea sunt 
Zilele Pescarului, nestatornicele zile ale alunecării. 

Străzile din Libertyville au nume pe care adulţii le găsesc 
colorate, iar copiii, dureroase. Unii dintre cei din urmă se 
ştie că numesc zona aceasta de oraş Popoville. Haideţi să 
coborâm acum prin dulcele aer al dimineţii (deja se 
încălzeşte; va fi cu siguranţa o zi demnă de Sărbătoarea 
Căpşunelor). Trecem încet şi fără zgomot pe deasupra 


Cawelot Street, lăsăm în urmă intersecţia Camelot cu 
Avalon şi-o luăm de-a lungul Avalon spre Calea Domniței 
Marian. De pe Domnița Marian înaintăm spre - să fie de 
mirare? - Aleea Robin Hood. 

Aici, la numărul 16, o drăgălaşă căscioară în stil Cape 
Cod care pare perfectă pentru  Cuviincioasa-Familie- 
Muncitoare-În-Drum-Spre-Mai-Bine, găsim un geam de la 
bucătărie deschis. Se simte miros de cafea şi pâine prăjită, 
o minunată combinaţie de miresme care sfidează 
alunecarea (măcar de n-am şti cum stau de fapt lucrurile; 
măcar de n-am fi văzut câinele făcându-şi mendrele, 
mâncând un picior dintr-un tenis aşa cum un copil ar mânca 
un hotdog direct din chiflă) şi urmăm aroma înăuntru. E 
plăcut să fii invizibil, nu-i aşa? Să observi în tăcerea noastră 
divină. Măcar de-ar fi puţin mai al naibii de neliniştitor ce 
ne-au văzut ochii divini! Dar asta-i o divagaţie. Acum 
suntem prinşi în horă, la bine şi la rău, şi-am face bine să ne 
vedem mai departe de treabă. E păcat să iroseşti lumina 
zilei, cum zic oamenii în partea asta de lume. 

Aici, în bucătăria de la numărul 16, este Fred Marshall, a 
cărui fotografie onorează în prezent afişul cu Vânzătorul 
Lunii din sala de prezentare de la Echipamente Agricole 
Districtul French. Fred a mai fost numit şi Angajatul Anului 
în trei din ultimii patru ani (acum doi ani, led Goltz i-a dat 
premiul lui Otto Eisman, doar ca să scape de monotonie), 
iar când el îşi face meseria nimeni nu radiază mai mult 
farmec, personalitate sau totală cumsecădenie. Voiaţi ceva 
plăcut? Doamnelor şi domnilor, vi-l prezentăm pe Fred 
Marshall! 

Numai că acum zâmbetul său încrezător nu se vede, iar 
părul său, întotdeauna bine pieptănat la serviciu, n-a văzut 
încă pieptenul. Poartă un şort Nike şi-un tricou cu mâneci 
tăiate în locul obişnuitei sale uniforme kaki perfect călcate 
şi-al cămăşii sport. Pe poliţa mobilei de bucătărie se află 
exemplarul familiei Marshall al ziarului La Riviere Herald, 
deschis la o pagină interioară. 


Fred are în ultima vreme destule probleme pe cap - sau, 
mai degrabă, soţia lui, Judy, are probleme, iar ce-i aleie şi 
al lui, aşa a spus preotul când i-a unit în sfânta taină a 
cununiei -, iar ceea ce citeşte nu-l ajută deloc să se simtă 
mai bine. Nici pe departe. E continuarea articolului de pe 
prima pagină şi, desigur, autorul e mult iubitul scormonitor 
în rahat Wendell „PESCARUL ÎNCĂ ÎN LIBERTATE” Green. 

Continuarea e-o recapitulare ca la carte a primelor două 
crime (Oribil şi Tot Mai Oribil, aşa se gândeşte Fred la ele) 
şi, în timp ce citeşte, Fred îşi îndoaie mai întâi piciorul stâng 
sub el şi-apoi pe cel drept, întinzându-şi muşchii aceia atât 
de importanţi ai coapselor şi pregătindu-se pentru 
alergarea de dimineaţă. Ce-ar putea fi mai anti-alunecare 
decât o alergare de dimineaţă? Ce-ar putea fi mai plăcut? 
Ce-ar putea strica un început aşa minunat al unei zile aşa 
frumoase în Wisconsin? 

Păi, ce ziceţi de asta: 

Visurile lui Johnny lrkenham erau destul de simple, 
potrivit tatălui său îndurerat. [Tată îndurerat, îşi zice Fred, 
întinzându-se şi închipuindu-şi-l pe fiul său dormind la etaj. 
Doamne Dumnezeule, ajută-mă să nu ajung niciodată un 
tată îndurerat. Neştiind, desigur, că în scurt timp va trebui 
să-şi asume acest rol.] Johnny voia să se facă astronaut”, a 
zis George Irkenham, un zâmbet luminându-i pentru puţin 
timp chipul epuizat, “ista, fireşte, atunci când nu avea să 
stingă incendii ca membru al detaşamentului de pompieri 
din French Landing sau să lupte cu criminalitatea ca 
membru al Asociaţiei Americane a Dreptăţii. ” 

Aceste visuri neprihănite s-au sfârşit într-un coşmar pe 
care nu ni-l putem închipui. [Dar sunt sigur c-o să încerci, 
îşi zice Fred, începând acum să facă exerciţii de ridicare pe 
vârfuri.] La inceputul acestei săptămâni, corpul lui 
dezmembrat a fost descoperit de către Spencer Hovdahl 
din Centralia. Hovdahl, un fost ofițer de credite la First 
Farmer State Bank, examina o fermă abandonată din 
French Landing deţinută de John Ellison, care locuieşte 


într-un district vecin, în intenţia de-a iniția procedurile de 
repunere în posesie. „De la început nu voiam să mă aflu 
acolo”, i-a spus Hovdahl reporterului nostru. „Dacă urăsc 
ceva, urăsc chestiile astea de repunere în posesie. [Aşa cum 
îl cunoaşte Pe Spencer Hovdahl, Fred are foarte mari 
îndoieli că „chestii” a fost cuvântul pe care l-a folosit.] Mi- 
am dorit şi mai puţin să mă aflu acolo după ce am intrat în 
cotețul găinilor. E şubred şi gata să se dărâme, şi n-aş fi 
intrat dacă nu auzeam zumzetul albinelor. Am crezut c-ar 
putea fi un stup acolo. Albinele sunt o pasiune de-a mea şi 
eram curios. Domnul să m-ajute, cât eram de curios. Sper 
să nu mai fiu curios niciodată.” 

În coteţul găinilor a găsit corpul lui John Wesley 
Irkenham, în vârstă de șapte ani. Cadavrul fusese 
dezmembrat şi bucăţile de carne atârnate în lanţuri prinse 
de grinzile putrede ale cotețului. Chiar dacă şeful poliției 
Dale Gilbertson n-a vrut nici să confirme, nici să infirme, 
surse de încredere din cadrul poliţiei din La Riviere spun că 
torsul, coapsele şi fesele fuseseră muşcate... 

Bun, asta-i ajunge lui Fred, toată lumea la duşuri. Închide 
ziarul dintr-o mişcare sigură şi-l azvârle cât e poliţa de 
lungă, până la cafetiera Mr. Coffee. Pentru Dumnezeu, 
niciodată nu tipăreau chestii din astea în ziar când el era 
copil. Şi de ce Pescarul, pentru numele lui Dumnezeu? De 
ce trebuiau să-i dea fiecărui monstru o poreclă cu şpil, să 
transforme un tip de teapa celui care a făcut asta în 
Celebritatea Descreierată a Lunii? 

Evident, nimic de genul ăsta nu s-a întâmplat vreodată 
când el avea vârsta lui Tyler, dar principiul... blestematul 
principiu al problemei... 

Fred îşi termină exerciţiile de ridicat pe vârfuri, 
amintindu-şi să poarte o discuţie cu Tyler. Îi va veni mai 
greu decât discuţia scurtă pe care au avut-o despre de cei 
se întăreşte uneori trebuşoara, dar trebuie s-o facă fără 
doar şi poate. Sistemul amicilor îi va spune Fred. Acum va 


trebui să rămâi alături de amicii tăi, Iy. Să nu mai umbli 
haihui de capul tâu o vreme, bine? 

Şi totuşi, gândul că 'Ty chiar ar putea fi ucis i se pare 
îndepărtat lui Fred; e-un subiect de documentare 
dramatice la televizor sau poate a unui film de Wes Craven. 
Să-i spunem Scream 4: Pescarul. De fapt, nu s-a făcut oare 
un film cam în ideea asta? Un tip îmbrăcat în impermeabil 
de pescar umblând de colo-colo şi omorând adolescenţi cu 
un cârlig? Poate, dar nu copii mici, nu copilaşi ca Amy St 
Pierre şi Johnny Irkenham. lisuse, lumea se ducea de râpă 
chiar sub ochii săi. 

Părţi ale corpului agăţate de lanţuri într-un coteţ de găini 
părăginit, asta-i partea care-l urmăreşte. Oare poate fi 
adevărat aşa ceva? 

Poate fi aici, chiar aici şi-acum în ţara lui Iom Sawyer- 
Becky Thatcher? 

Ei, nu te mai gândi. E timpul să-ţi începi alergarea. 

Dar poate că ziarul s-a pierdut cumva în dimineaţa asta, 
gândeşte Fred, luându-l de pe poliţă şi împăturindu-l până 
când seamănă cu o carte groasă în ediţie de masă (Însă o 
parte din titlul de primă pagină îl acuză chiar şi aşa: 
PESCARUL ÎNCĂ ÎN LI). Poate că ziarul, cumva, pur şi 
simplu, ştiu eu, a ajuns de bună-voie drept în bătrânul 
tomberon de lângă casă. 

Da, bună idee. Pentru că Judy s-a comportat ciudat în 
ultima vreme, iar poveştile vibrante ale lui Wendell Green 
despre Pescar nu ajută cu nimic (1orsul şi coapsele 
muşcate, îşi spuse Fred în vreme ce străbate încet casa 
cufundată în tăcerea primelor ore ale dimineţii spre uşă, şi 
dacă tot te-ai apucat, domnule chelner cere-le să-mi taie o 
halcă sănătoasă şi frumoasă de cur). Ea citeşte obsesiv 
relatările din presă, fără a face vreun comentariu, însă lui 
Fred nu-i place felul smucit în care îşi mişcă ochii sau 
celelalte ticuri pe care le-a dezvoltat: atingerea neîncetată 
a buzei de sus cu limba, de pildă... Şi uneori, asta în 
ultimele două sau trei zile, i-a văzut limba ajungând până 


sus de tot şi atingându-i despicătura chiar de sub nas, o 
ispravă care i s-ar fi părut imposibilă dacă n-ar fi revăzut-o 
aseară, în timpul ştirilor locale. Se duce la culcare din ce în 
ce mai devreme şi uneori vorbeşte în somn - cuvinte stranii, 
îngălate, care nu par să aparţină limbii engleze. Uneori, 
când i se adresează, ea nu-i răspunde, se uită doar în gol, 
cu ochii căscaţi, mişcând mărunt din buze, frământându-şi 
palmele (pe dosul lor au început să apară crestături şi 
zgârieturi, chiar dacă îşi taie regulat foarte scurt unghiile). 

Ty a observat şi el ciudăţeniile exagerate ale mamei sale. 
Sâmbătă, în timp ce tatăl şi fiul prânzeau împreună - Judy 
era la etaj, unde fugea un lung pui de somn, unul dintre 
multele, altă nouă abatere de la normalitate - băiatul a 
întrebat brusc, din senin: 

— Care-i problema cu mama? 

— Ty, nu e nici-o problemă cu... 

— Ba este! Tommy Erbter zice că-n ultimele zile îi mai 
lipseşte o cola ca să fie un Happy Meal complet. 

Şi oare nu lipsise decât puţin să se întindă peste supa de 
roşii şi sandviciurile cu brânză prăjită şi să-i tragă o 
scatoalcă fiului său? Singurului său fiu? Bunului şi 
bătrânului Ty, care nu era decât îngrijorat? Domnul să-l 
apere, ba bine câ nu. 

În faţa uşii, în capătul potecii de ciment care duce la 
stradă, Fred începe să alerge încet pe loc, inspirând adânc 
de câteva ori, făcându-şi rezerva de oxigen pe care o va 
folosi în curând. De obicei, aceasta e cea mai bună parte din 
zi (dacă se face abstracţie, desigur, de momentele când el şi 
Judy fac dragoste, iar în ultima vreme asta s-a întâmplat 
dureros de rar). Îi place senzaţia - ştiinţa - faptului că 
poteca aceasta ar putea fi începutul drumului spre oriunde, 
că ar putea porni de-aici, din cartierul Libertyville al French 
Landingului, şi să ajungă în New York... În San Francisco... 
În Bombay... În trecătorile din munţii Nepalului. Fiecare pas 
făcut dincolo de uşa cuiva face o invitaţie lumii (poate chiar 
universului), iar ăsta e un lucru pe care Fred Marshall îl 


înţelege intuitiv. El vinde tractoare John Deere şi 
cultivatoare Case, da, s-a înțeles asta, însă imaginaţia nu-i 
lipseşte cu desăvârşire. Când el şi Judy erau studenţi la UW- 
Madison, primele lor întâlniri aveau loc la cafeneaua din 
apropierea campusului, un refugiu cu jazz, espresso şi 
poezie numit Chocolate Watchband. N-ar fi complet 
deplasat să spunem că se îndrăgostiseră pe fondul sonor al 
beţivilor furioşi declamând operele lui Allen Ginsberg şi 
Gary Snyder în difuzoarele ieftine, dar delicios de 
zgomotoase din Chocolate Watchband. 

Fred mai inspiră o dată adânc şi îşi începe alergarea. Pe 
Aleea Robin Hood în jos spre Calea Domniței Marian, unde-i 
face cu mâna lui Deke Purvis. Deke, în halat şi şlapi, tocmai 
culege de pe jos, din veranda sa, porţia zilnică de mefienţă 
a lui Wendell Green. Apoi intră pe Avalon Street, grăbind 
acum puţin pasul, arătându-şi călcâiele dimineţii. 

Totuşi, nu-şi poate alunga grijile. 

Judy, Judy, Judy, gândeşte cu vocea lui Cary Grant (0 
glumită care şi-a pierdut de mult hazul pentru iubirea vieţii 
sale). 

Sunt bolboroselile de când doarme. E felul în care îşi 
roteşte ochii. Şi să nu uităm momentul (doar acum trei zile) 
când a urmărit-o până în bucătărie şi ea nu era acolo - se 
dovedise că era în spatele lui, coborând scările, iar cum a 
făcut asta i se pare mai puţin important decât de ce a făcut- 
O, să se furişeze sus pe scările din spate şi-apoi să coboare 
bocăânind pe cele din faţă (pentru că asta trebuie să fi făcut; 
e singura modalitate la care se poate gândi). Mai sunt 
atingerile şi mângâierile constante pe care le face cu limba. 
Fred ştie unde duc toate acestea: Judy se comportă ca o 
femeie înspăimântată. Asta se întâmplă încă de dinainte ca 
Amy St Pierre să fie omorâtă, aşa că nu poate fi din cauza 
Pescarului, sau nu intru totul din cauza Pescarului. 

Dar mai e o problemă şi mai mare. Până acum două 
săptămâni, Fred v-ar fi spus că soţia lui n-are nici măcar un 
singur oscior de teamă în corp. Poate că are doar un metru 


cincizeci şi cinci („Hei, ajungi până la genunchiul unui 
purice”, zisese bunica lui Fred când făcuse cunoştinţă cu 
logodnica nepotului său), însă Judy are o inimă de leu, are 
inima unui războinic viking. Asta nu-i o gogomănie, nici o 
exagerare, nici o licenţă poetică: este purul adevăr aşa cum 
îl vede Fred, şi tocmai contrastul dintre ceea ce ştia înainte 
şi ceea ce vede acum e lucrul care-l sperie cel mai tare. 

De pe Avalon intră în goană pe Camelot, traversând 
intersecţia fără să se uite după maşini, alergând mai repede 
ca de obicei, aproape sprintând în loc să facă jogging. Îşi 
aminteşte ceva ce s-a întâmplat cam cu o lună după ce au 
început să iasă împreună. 


Ca de obicei, se duseseră la Chocolate Watchband, numai 
că acum după-amiaza, ca să asculte un cvartet de jazz care 
chiar se descurcase binişor. Nu că ar fi ascultat ei cine ştie 
cât, după cum îşi dă seama acum Fred; mai mult îi vorbise 
lui Judy despre cât de puţin îi plăcea să urmeze cursurile 
Colegiului de Agricultură şi Zootehnie (Mu-U, ziceau 
îngâmfaţii de la Litere şi ştiinţe) şi cât de puţin îi plăcea 
Prostita părere a familiei sale cum că, după absolvire, se va 
întoarce acasă şi-l va ajuta pe Phil să aibă grijă de ferma 
familiei din French Landing. Ideea de a-şi petrece viaţa în 
jug cu Phil îi provoca lui Fred o mare tristeţe. 

Ce-ţi doreşti, atunci? întrebase Judy. [inându-i mâna pe 
masă, o lumânare arzând într-un borcan de jeleu, formaţia 
de jazz de pe scenă cântând o improvizație suavă numită I'1] 
Be There for You. 

Nu ştiu, spusese el, dar îţi zic un lucru, Jude, ar fi trebuit 
să mă fi înscris la Administrarea Afacerilor, nu la Mu-U. Mă 
pricep mult mai bine la vânzare decăt la plantare. 

Atunci, de ce nu te transferi? 

Pentru că familia mea crede... 

Nu familia ta îţi va trăi viaţa, Fred, ci tu. 

E uşor să vorbeşti, îşi aminteşte că şi-a zis, dar apoi s-a 
întâmplat ceva pe drumul de întoarcere în campus, ceva 


atât de uimitor şi dincolo de puterea sa de înţelegere a 
modului în care trebuie să meargă lucrurile în viaţă, încât îl 
umple de mirare chiar şi acum, după aproape treisprezece 
ani. 

Continuând să vorbească despre viitorul lui şi despre 
viitorul lor împreună. (Aş putea fi o soție de fermier zisese 
Judy, dar numai dacă soțul meu vrea într-adevăr să fie 
fermier) Adânciţi în asta. Lăsându-şi picioarele să-i poarte 
fără a le păsa cine ştie cât unde se aflau. Şi-apoi, la 
intersecţia lui State Street cu Gorham, un scrâşnet de frâne 
şi un bang metalic asurzitor le întrerupseseră conversaţia. 
Fred şi Judy întorseseră privirea şi văzuseră o camionetă 
Dodge care tocmai tamponase o furgonetă Ford cu ani buni 
la activ. 

Din furgonetă care intrase cât se poate de clar în 
indicatorul de oprire de la capătul lui Gorham Street 
cobora un bărbat de vârstă mijlocie îmbrăcat într-un 
costum maroniu de om ajuns la vârsta mijlocie. Părea în 
egală măsură speriat şi zdruncinat, iar Fred credea că pe 
bună dreptate; bărbatul care se apropia de el dinspre 
camionetă era tânăr, corpolent (Fred îşi amintea în mod 
special pântecele care i se răsfrângea peste betelia 
jeanşilor) şi ţinea în mână un levier. Cretin fără minte ce 
eşti! strigă tânărul corpolent. Uite ce mi-ai făcut cu 
camioneta! Asta-i maşina lu” tata, cretin afurisit! 

Costum-de-Vârstă-Mijlocie s-a dat îndărăt, cu ochii 
căscaţi, cu mâinile ridicate, Fred urmărind fascinat scena 
din faţa magazinului Rickman's Hardware, spunându-şi: O, 
nu, domnule, proastă idee. Nu dai înapoi când ai de-a face 
cu un tip ca ăsta, mergi către el, chiar şi-aşa nebun cum e. 
Îl provoci - nu vezi că-l provoci? Atât de fascinat că nu şi-a 
dat seama că mâna lui Judy nu mai era într-a sa, ascultând 
cu un soi de preştiinţă bolnăvicioasă cum domnul Costum- 
de-Vârstă-Mijlocie, continuând să dea înapoi, bolborosea 
cum că-i pare râu... că-i numai şi numai vina lui, nu s-a uitat, 


nu s-a gândit... hârtii de asigurări... Banca Rurală... să 
deseneze o schiţă... să cheme un poliţist ca să ia declaraţii... 

Şi în tot acest timp, tânărul corpolent înainta, lovind cu 
capătul levierului în palmă, fără să-l asculte. Acolo nu era 
vorba de asigurare sau despăgubire; acolo era vorba 
despre cum domnul Costum-de-Vârstă-Mijlocie îl speriase 
ca toţi dracii în vreme ce nu făcea decât să-şi vadă liniştit de 
drum şi de treburile sale şi să-l asculte pe Johnny Paycheck 
cântând Take This Job and Shove It. Tânărul corpolent avea 
de gând să încaseze şi el un mic cec de răzbunare!" pentru 
c-a fost speriat ca toţi dracii şi zdruncinat la volan de i-a 
sunat apa-n cap... trebuia să încaseze ceva, cât de puţin, 
pentru că mirosul celuilalt bărbat îl aţâţa, mirosul ăla 
galben ca pişatu' de teamă şi lipsă înnăscută de apărare. 
Era o situaţie ca-n bancul cu iepurele şi câinele de la fermă 
şi, cat ai clipi, iepurele a rămas fără niciun pic de loc unde 
să mai bată în retragere; domnul Costum-de-Vârstă-Mijlocie 
era lipit de furgoneta sa şi, într-o clipă, levierul avea să 
înceapă să fluture în aer şi sângele avea să-nceapă să se- 
mprăştie. 

Numai că n-a fost pic de sânge şi nici măcar o singură 
fluturare prin aer, pentru că, pe nepusă masă, Judy DelLoius 
s-a aflat acolo, mare cat să ajungă la genunchiul unui 
purice, dar stând între ei, uitându-se netemătoare în sus la 
faţa roşie a tânărului corpolent. 

Fred a clipit, întrebându-se cum, pentru numele lui 
Dumnezeu, ajunsese ea acolo atât de repede. (Mult mai 
târziu, va simţi exact acelaşi lucru când o va urma până în 
bucătărie doar ca să audă bocânitul egal al paşilor ei 
coborând pe scările din faţă.) Şi apoi? Apoi Judy l-a plesnit 
pe tânărul corpolent peste braţ! Pleosc! L-a plesnit drept 
peste bicepsul cărnos, lăsându-şi amprenta albă a palmei pe 
carnea pistruiată şi arsă de soare sub mâneca tricoului 
albastru rupt al individului. Fred a văzut-o, dar nu i-a venit 
să-şi creadă ochilor. 


Termină cu asta! a strigat Judy în sus spre faţa surprinsă 
şi începând-să-fie-zăpăcită a lui tânărului corpolent. Pune-l 
jos şi termină odată! Nu fi prost! Vrei să ajungi la 
închisoare pentru o reparaţie care valorează doar şapte 
sute de dolari? Pune-l jos! Revino-ţi în fire, uriaşule! Pune... 
Chestia... aia... JOS! 

A urmat o secundă în care Fred a fost cât se poate de 
convins că tânărul corpolent va lăsa oricum levierul jos, dar 
drept în căpşorul frumuşel al iubitei sale. Însă Judy nici n-a 
clipit, ochii ei nu s-au dezlipit nici-o clipă de ochii tânărului 
cu levierul, care o domina cu cel puţin treizeci de centimetri 
şi probabil c-o depăşea în greutate cu vreo nouăzeci de 
kilograme. Cu siguranţă, în ziua aceea Judy n-a emanat 
niciun miros galben de urină de teamă; limba ei n-a atins 
deloc agitată buza superioară şi despicătura de sub nas; 
ochii ei scăpărători erau neabătuţi. 

Şi, după încă un moment, tânărul corpolent a lăsat 
levierul jos. 

Fred nu-şi dăduse seama că în jur se adunaseră o 
mulţime de gură-cască până când nu auzise ropotul 
spontan de aplauze al celor, poate, treizeci de privitori. S-a 
alăturat şi el, niciodată mai mândru de ea ca în clipa aceea. 
Şi, pentru prima dată, Judy a părut înfiorată. A rămas însă 
locului, înfiorată sau nu. l-a adus pe cei doi laolaltă, 
trăgându-l pe domnul Costum-de-Vârstă-Mijlocie în faţă de 
un braţ şi silindu-i pur şi simplu să-şi dea mâna. Când au 
sosit poliţiştii, tânărul corpolent şi domnul Costum-de- 
Vârstă-Mijlocie şedeau umăr la umăr pe bordură, studiindu- 
şi reciproc hârtiile de asigurare. Caz închis. 

Fred şi Judy şi-au continuat drumul spre campus, 
ţinându-se iar de mână. Cale de două cvartale, Fred n-a 
scos o vorbă. Era oare copleşit de admiraţie pentru ea? 
Bănuia acum că da. În cele din urmă, a zis: A fost incredibil. 

Ea i-a aruncat o privire scurtă şi stânjenită, un zâmbet 
scurt şi la fel de stânjenit. Ba n-a fost, a zis. Dacă vrei să-i 
spui cumva, spune-i spirit de bun cetăţean. L-am văzut pe 


tipu' ăla pregătindu-se să se-arunce singur în puşcărie. Nu 
voiam să se întâmple asta. Sau să păţească ceva celălalt. 

Şi totuşi, această ultimă remarcă a făcut-o aproape ca pe- 
un ultim gând, iar Fred i-a simţit pentru întâia oară nu doar 
curajul, ci şi sufletul ei neabătut de viking. Trecuse de 
partea tânărului corpolent pentru că... păi, pentru că 
celălalt individ se temea. 

Dar nu ţi-a fost teamă? a întrebat-o el. Încă era atât de 
uluit de cele văzute, încât nu-i trecuse prin minte - 
deocamdată - că ar trebui să-i fie puţin ruşine; în definitiv, 
cea care luase atitudine în locul lui fusese tocmai iubita sa, 
iar asta nu era deloc conform Evangheliei după Hollywood. 
Nu ţi-a fost teamă că, în focul momentului, tipul cu levierul 
iţi va trage una? 

În ochii lui Judy apăruseră nedumerirea. Mei nu mi-a 
trecut prin cap, a zis. 


Camelot se lărgeşte într-un târziu în Chase Street, unde 
se vede o frântură mică şi plăcută din Mississippi în zile 
senine ca aceasta, însă Fred nu merge atât de departe. Se 
întoarce din punctul cel mai înalt al Liberty Hights şi 
porneşte înapoi pe unde a venit, cu tricoul acum leoarcă de 
sudoare. De obicei, alergarea îl face să se simtă mai bine: 
nu însă şi azi, cel puţin nu încă. Neînfricata Judy din după- 
amiaza aceea de la intersecţia lui State cu Gorham 
seamănă atât de puţin cu Judy cea cu privire rătăcită şi 
uneori detaşată de orice care locuieşte acum în casa sa - 
Judy cea care trage pui de somn după pui de somn şi care-şi 
frământă mâinile -, încât Fred chiar a discutat cu Pat 
Skarda despre asta. Ieri se întâmplase asta, - când doctorul 
a venit la Goltz's să se uite la maşinile de tuns iarba cu şa. 

Fred îi arătase vreo două, o Deere şi o Honda, s-a 
interesat ce-i mai face familia, apoi a întrebat (nepăsător, a 
sperat): Hei, doctore, spune-mi ceva: crezi că e posibil ca o 
persoană să înnebunească aşa, pur şi simplu? Fără niciun 
semn, adică? 


Skarda îi aruncase o privire tăioasă care lui Fred chiar îi 
plăcuse. E vorba de un adult sau de un adolescent, Fred? 

Păi, nu e vorba de nimeni, de fapt. Un râset mare, din tot 
sufletul -  neconvingător pentru propriile-i urechi şi, 
judecând după privirea lui Skarda, nu prea convingător nici 
pentru el. De nimeni real, în orice caz. Dar ipotetic 
vorbind, să zicem un adult. 

Skarda căzuse pe gânduri, apoi clătinase din cap. Sunt 
puține lucruri general valabile în medicină şi existaşi mai 
puține în psihiatrie. Astea fiind zise, trebuie să-ţi spun că 
mi se pare foarte puţin probabil ca o persoană să 
„innebunească aşa, pur şi simplu „. S-ar putea să fie o 
trecere foarte rapidă, însă e vorba totuşi de-o trecere. 
Auzim cum se spune „lui cutare sau cutare i-a sărit o 
doagă”, însă asta se-ntâmplă rareori. Disfuncţia mentală - 
comportamentul nevrotic sau psihotic - cere timp pentru a 
se dezvolta şi, de obicei, există semne prevestitoare. Cum 
se mai simte mama ta în ultima vreme, Fred? 

Mama? O, hei, ea se simte bine. O duce pe roze. 

Și Judy? 

Îi luase o clipă ca să afişeze un zâmbet, dar imediat ce 
reuşi, afişă unul mare de tot. Mare şi sincer. Judy? Și ea o 
duce pe roze, doctore. Sigur că da. Pe zi ce trece. 

Cum să nu? Pe zi ce trece. Doar că manifestă câteva 
semne, atâta tot. 

Poate or să treacă, îşi zice el. Endorfinele alea straşnice 
în sfârşit îşi fac treaba şi, cât ai zice peşte, lucrul ăsta pare 
plauzibil. Optimismul e-o stare mult mai normală pentru 
Fred, care nu crede în alunecare, şi un zâmbet firav îi 
înfloreşte pe buze - primul din ziua aceasta. Poate că 
semnele or să treacă. Poate că orice-ar fi în neregulă cu ea 
o să dispară la fel de repede cum a apărut. Poate că-i Chiar 
înţelegi, o chestie legată de ciclu. Ca  sindromu 
premenstrual. 

Doamne, dacă asta ar fi totul, ce ușurare! Până una-alta, 
trebuie să se gândească la Ty. Trebuie să poarte o discuţie 


[i 


cu Iyler despre sistemul amicilor, pentru că, deşi Fred nu 
crede în ceea ce Wendell 

Green aparent încearcă să insinueze, că fantoma unui 
celebru canibal de la finele secolului şi tăntălău absolut pe 
nume Albert Fishi2* a apărut, din cine ştie ce motiv, aici în 
ţinutul Coulee, că cineva este fără doar şi poate acolo şi că 
acest cineva a ucis doi copilaşi şi-a făcut lucruri de 
nedescris (cel puţin dacă nu eşti Wendell Green, se pare) 
cadavrelor. 

Torsul, coapsele şi fesele muşcate, îşi zice Fred şi aleargă 
mai repede, deşi acum simte o înţepătură între coaste. Şi 
totuşi, asta merită a fi repetat: nu crede că aceste orori 
chiar îl pot atinge pe fiul său, şi nu vede nici cum ar fi putut 
provoca starea lui Judy, dat fiind că ciudăţeniile ei au 
început pe când Amy St Pierre era încă în viaţă, la fel şi 
Johnny Irkenham, amândoi probabil jucându-se fericiţi 
fiecare în curtea din spatele casei lui. 

Poate una, poate alta... dar ajunge cu Fred şi îngrijorările 
lui, bine? Haideţi să ne ridicăm din preajma minţii sale pline 
de griji şi să ajungem înaintea lui înapoi la Aleea Robin 
Hood nr. 16 - haideţi să mergem direct la sursa 
problemelor sale. 


Fereastra dormitorului conjugal de la etaj e deschisă, iar 
draperia nu reprezintă, desigur, o oprelişte; ne strecurăm 
drept prin ea, intrând odată cu briza şi primele sunete ale 
zilei ce se trezeşte la viaţă. 

Sunetele French Landingului trezindu-se la viaţă n-o 
trezesc pe Judy Marshall. Nu, ea stă cu ochii căscaţi încă de 
la ora trei, scrutând umbrele după nici ea nu ştie ce, fugind 
de vise prea oribile ca să şi le aducă aminte. Şi totuşi, îşi 
aduce aminte unele lucruri, oricât de puţin şi-ar dori asta. 

— Am văzut iar ochiul, rosteşte ea în camera goală. 
Limba îi iese din gură şi, fără ca Fred să fie prin preajmă ca 
s-o vadă (ea ştie că o urmăreşte; o fi ea îngrozită, însă nu e 
proastă), nu mângâie doar despicătura de sub nas, ci o 


acoperă cu o mişcare amplă, ca un câine care-şi linge 
chioampele după un bol de resturi. E-un ochi roşu. Ochiul 
lui. Ochiul Regelui. 

Ridică privirea la umbrele copacilor de afară. Dănţuiesc 
pe tavan, alcătuind siluete şi feţe, siluete şi feţe. 

— Ochiul Regelui, repetă, iar acum începe trucul cu 
mâinile: se frământă şi se răsucesc şi se strâng şi apasă. 
Abbalah! Vulpile-n vizuini! Abbalah-dun, Regele Purpuriu! 
Şobolanii-n văgăuni! Abbalah Munşun! Regele e-n Turnul 
lui, mănâncă pâine şi miere! Spărgătorii-s în subsol, fac 
bani bătând fiere! 

Clatină capul dintr-o parte în cealaltă. O, vocile astea, din 
întuneric ies ele, şi uneori se trezeşte cu o imagine arzând 
în spatele ochilor, imaginea unui necuprins turn stratificat 
înălțându-se în mijlocul unui câmp de trandafiri. Un câmp 
de sânge. Apoi încep vorbele, vorbirea în limbi, declarativ, 
cuvinte pe care nu le înţelege, darămite să le controleze, un 
flux amestecat de engleză şi păsărească. 

— Târâş, târâş, târâş, zice ea. Micuţii se târăsc pe 
picioruşele-nsângerate... o, pentru numele lui Hristos, n-o 
să înceteze asta niciodată? 

Limba îi ţâşneşte afară din gură şi-o linge pe vârful 
nasului; pentru o clipă, nările îi sunt înfundate de propria-i 
salivă, iar capul îi bubuie 

„„Abbalah, Abbalah-dun, Can-tah Abbalah... 

de cuvintele alea străine şi teribile, de imaginile alea 
teribile şi îngemănate ale Turnului şi-ale peşterilor 
arzătoare de dedesubt, peşteri prin care micuţii se târăsc 
cu picioare însângerate. Mintea stă să-i plesnească de câte 
sunt şi numai un singur lucru le va face să se oprească, 
există o singură cale de-a avea pace. 

Judy Marshall se ridică în capul oaselor. Pe măsuţa de 
lângă ea e-o veioză, un exemplar al celui mai recent roman 
de John Grisham, un carneţel (cadou de ziua ei din partea 
lui Ty, fiecare pagină purtând antetul IATĂ ÎNCĂ O IDEE 


MINUNATĂ DE-A MEA!) şi un pix pe care e imprimat LA 
REVIERE SHERATON. 

Judy apucă pixul şi mâzgăleşte în carneţel. 

Niciun Abbalah niciun Abbalah-dun niciun Turn niciun 
Spărgător niciun Rege Purpuriu doar vise astea-s doar 
visele mele. 

E suficient, însă obiectele de scris sunt de asemenea 
drumuri spre oriunde şi, înainte să poată dezlipi vârful 
acestuia din carneţelul aniversar, mai scrie un rând: 

Casa întunericului e intrarea în Abbalah intrarea în iad, 
şeol Munşun toată lumile şi spiritele astea 

Ajunge! Bunule şi milostivule Dumnezeu, ajunge! Şi ce-i 
mai rău: Dar dacă totul începe să aibă sens? 

Aruncă pixul înapoi pe masă, unde se rostogoleşte până 
la piciorul veiozei şi rămâne nemişcat. Apoi rupe pagina din 
carneţel, o mototoleşte şi-o vâră în gură. Mestecă frenetic, 
nerupând-o, dar cel puţin morfolind-o până se îmbibă cu 
salivă, apoi o înghite. Preţ de-o clipă îngrozitoare îi rămâne 
blocată în gât, dar apoi se desprinde din loc. Cuvintele şi 
lumile dau înapoi, şi Judy cade din nou pe perne, epuizată. 
E palidă la faţă şi transpirată, are ochii umflaţi de lacrimi 
nevărsate, însă umbrele mişcătoare de pe tavan nu i se mai 
pare că seamănă cu nişte feţe - feţele copiilor care se 
târăsc, ale şobolanilor în văgăuni, vulpi în vizuini, ochiul 
Regelui, Abbalah-Abbalah-dun! Acum sunt din nou,doar 
umbrele copacilor. Ea este Judy DeLois Marshall, soţia lui 
Fred, mama lui 'Iy. Acesta e Libertyville, acesta e French 
Landing, acesta e districtul French, acesta e Wisconsin, 
aceasta e America, aceasta e emisfera nordică, aceasta e 
lumea, şi altă lume în afară de aceasta nu există. Fă să fie 
aşa. 

Ah, fă să fie aşa. 

Ochii i se închid şi, când recade complet în somn, noi 
străbatem camera spre uşă, dar, cu puţin înainte să 
ajungem acolo, Judy Marshall mai spune un lucru - îl spune 
pe când trece graniţa somnului. 


— Burnside nu-i numele tău. Unde-i văgăuna ta? 

Uşa dormitorului e închisă, aşa că noi folosim gaura cheii, 
trecând prin ea ca o şoaptă. Mergem de-a lungul holului, 
trecând pe lângă poze cu familia lui Judy şi cu a lui Fred, 
inclusiv o fotografie cu ferma familiei Marshall unde Fred şi 
Judy au petrecut o îngrozitoare, dar în fericire scurtă 
perioadă nu cu mult după ce s-au căsătorit. Vreţi Un stat 
bun? Să nu-i vorbiţi lui Judy Marshall despre fratele lui 
Fred, Phil. Numai să nu-i daţi apă la moară, cum ar spune 
fără doar şi poate George Rathbun. 

Camera de la capătul holului nu are gaură de cheie, aşa 
că ne strecurăm pe sub ea ca o telegramă şi intrăm într-o 
cameră pe care o recunoaştem imediat ca fiind a unui băiat: 
ne dăm seama după mirosurile amestecate de şosete sport 
murdare şi unguent pentru picioare. E-o cameră mică 
aceasta, însă pare mai mare decât a lui Fred şi Judy din 
cealaltă parte a holului, foarte probabil pentru că lipseşte 
izul de anxietate. Pe pereţi sunt postere cu Shaquille 
O'Neal, Jeremy Burnitz, echipa Milwaukee Bucks de anul 
trecut... Şi idolul lui Tyler Marshall, Mark McGwire. Mark 
McGwire joacă la Cards, iar Cards sunt duşmanul, dar, la 
naiba, nu-i ca şi când Milwaukee Brewers chiar ar 
reprezenta o provocare pentru cineva. Echipele Brew au 
fost vecine în liga americană şi sunt tot vecine în naţională. 
lar McGwire... păi, el e un erou, nu? E puternic, e modest şi 
poate arunca o minge de baseball cât vezi cu ochii. Până şi 
tatăl lui Tyler, care ţine doar cu echipe din Wisconsin, crede 
că McGwire e un tip straşnic. „Cel mai bun lovitor din 
istoria jocului”, l-a numit după sezonul în care a strâns 
şaptezeci de tururi complete, iar Tyler, deşi în anul acela 
legendar nu era decât un ţânc, n-a uitat-o niciodată. 

Tot pe peretele acestui băieţel care va fi în curând a 
patra victimă a Pescarului (da, a existat deja o a treia, după 
cum am văzut), la loc de cinste, chiar deasupra patului său, 
se află un poster care înfăţişează un castel mare şi 
întunecat la capătul unei pajişti lungi şi înnegurate. În 


partea de jos a posterului, pe care el l-a prins pe perete cu 
scotch (mama lui îi interzice categoric să folosească 
piuneze), stă scris REVENIŢI LA AULD SOD cu litere mari, 
verzi. Ty se gândeşte să-l ia de pe perete doar cât să 
decupeze partea asta. Nu-i place posterul pentru că ar 
manifesta vreun interes pentru Irlanda; lui, imaginea îi 
şopteşte despre alt loc, un Ioc aflat cu Totul Altundeva. E ca 
fotografia unui splendid regat legendar unde în păduri s-ar 
putea afla inorogi şi-n peşteri balauri. Nici vorbă de 
Irlanda; nici vorbă măcar de Harry Potter. Hogwarts e-un 
loc destul de plăcut pentru după-amiezile de vară, însă 
acesta e un castel din Regatul de cu Totul Altundeva. E 
primul lucru pe care-l vede Tyler Marshall dimineaţa, 
ultimul lucru pe care-l vede seara şi exact aşa îi place să fie. 

Stă ghemuit pe-o pane în chiloţi, o virgulă umană cu păr 
blond închis ciufulit şi-un deget mare aproape de gură, mai 
lipsind de fapt doar unu sau doi centimetri să fie supt. 
Visează - îi vedem pupilele cum se mişcă de la stânga la 
dreapta în spatele pleoapelor închise. I se mişcă şi buzele... 
Şopteşte ceva... Abbalah? Oare şopteşte cuvântul mamei 
sale? Cu siguranţă nu, dar... 

Ne aplecăm mai aproape ca să ascultăm, dar înainte să 
putem auzi cât de cât ceva, un circuit din ceasul-radio roşu- 
strident al lui Tyler se încinge şi, pe nepregătite, vocea lui 
George Rathbun umple încăperea, rechemându-l astfel pe 
Tyler din oricare ar fi fost visele care i se derulau sub chica 
aceea ciufulită. 

— Oameni buni, tre' să m-ascultaţi acu', de câte ori v-am 
zis asta? 

Dacă nu ştiţi de Mobilierul Fraţilor Henreid din French 
Landing şi Centralia, nu ştiţi ce înseamnă mobila adevărată. 
Exact, vorbesc despre Fraţii Henreid, căminul Extazului 
Colonial. Seturi de living seturi de sufragerie seturi de 
dormitor, mărci celebre pe care le cunoaşteţi şi în care aveţi 
încredere precum La-Z-Boy, Breton Wood şi Moosehead, 


PÂNĂ ŞI UN ORB VEDE CLAR CĂ FRAŢII HENREID 
ÎNSEAMNĂ CALITATE! 

Ty Marshall râde încă dinainte să fi deschis complet ambii 
ochi. Îl adoră pe George Rathbun; George e sigur marfă. 

lar acum, fără a schimba măcar viteza de la reclama 
publicitară: 

— Oameni buni, sunteţi pregătiţi pentru Gala Berarilor, 
n-aşa? 

Mi-aţi trimis ilustratele-alea cu numele, adresa şi e/ 
telefono vostru pe ele? Sper că da, pen' că la miezul nopţii 
se închide concursul. Dacă aţi uitat... pa şi pusi! 

Ty închide ochii la loc şi rosteşte pe muteşte acelaşi 
cuvânt de trei ori: Căcat, căcat, căcat. El a uitat să se 
înscrie, iar acum nu poate decât să spere că tatăl lui (care 
ştie cât de uituc îi poate fi fiul) a ţinut minte şi l-a înscris el 
în concurs. 

— Marele premiu? zice George. NUMAI ocazia ca tu sau 
persoana Pre-fe-ra-tă din câte cunoaşteţi să fie băiatul sau 
fata de mingi a Echipei Brew în tot campionatul Cincinnati. 
NUMAI ocazia să câştigaţi o crosă de baseball auto-gra-fi-a- 
ta de Richie  Sexson, CHERESIEGIUL care ţine 
FULGERUL! Ca să nu mai pomenesc de cincizeci de locuri 
gratis de partea primei baze alături de mine, George 
Rathbun, Colegiul Ambulant al Cunoştinţelor despre 
Baseball din ţinutul Coulee. DA' DE CE Vă ZIC EU ASIA? 
Dacă a-ţi ratat înscrierea, e prea târziu pentru voi. Caz 
închis, joc terminat, trage-ţi fermoarul! O, ştiu de ce-am 
adus vorba de asta - ca să fiu sigur c-o să fiţi pe recepţie 
vinerea viitoare ca să vedeţi dacă rostesc NUMELE 
VOSTRU la radio! 

Ty oftează. Nu sunt decât două şanse ca George să 
rostească la radio numele lui: una slabă şi niciuna. Nu că i- 
ar păsa cine ştie cât să fie băiat de mingi, îmbrăcat într-o 
uniformă Brewers lălâie şi să alerge prin faţa atâtor oameni 
în Miller Park, dar să aibă propria crosă a lui Richie Sexson, 
cherestegiul cu fulgerul... ce mişto ar fi asta! 


Tyler se rostogoleşte din pat, miroase subsuorile tricoului 
de ieri, îl azvârle cât colo şi scoate altul din sertar. Tata îl 
întrebă uneori de ce-şi reglează alarma de deşteptare aşa 
devreme - în definitiv, e-n vacanţa de vară - şi Tyler nu pare 
să izbutească să-l facă să priceapă că fiecare zi e 
importantă, mai ales cele pline de căldură şi soare şi nici-o 
responsabilitate clară. E ca şi când ar exista o voce mică în 
el care-l avertizează să nu irosească niciun minut, nici 
măcar unul singur, pentru că timpul nu aşteaptă. 

Ceea ce George Rathbun spune mai departe alungă 
ultimele fuioare ale somnului din creierul lui Tyler - e ca un 
val de apă rece. 

— Ce zici, Coulee, vrei să vorbim despre Pescar? 

Tyler rămâne nemişcat, pe spinare trecându-i un fior 
rece şi-apoi coborându-i pe braţe. Pescarul. Un dezaxat 
care omoară copii... Şi îi mănâncă? Păi, a auzit şi el zvonul, 
în principal de la copiii mai mari de la terenul de baseball 
sau de la centrul de recreere French Landing, dar cine ar 
face ceva atât de scârbos? Canibalism, pfui! 

Vocea lui George scade în intensitate. 

— Acu' o să vă zic un mic secret, aşa că plecaţi urechea la 
unchiul vostru George. 

Tyler sade pe pat, ţinându-şi tenişii de şireturi şi plecând 
urechea la unchiul său George, aşa cum i s-a cerut să facă. 
Pare ciudat să-l audă pe George Rathbun vorbind despre un 
subiect atât de... atât de nesportiv însă Tyler are încredere 
în el. Nu George Rathbun a prezis că Badgers vor ajunge 
cel puţin în primii opt acum doi ani, când toată lumea zicea 
că vor fi scoşi din competiţie în prima rundă a Marelui 
Dans? Ba da. Caz închis, joc terminat, trage-ţi fermoarul. 

Vocea lui George scade şi mai mult în intensitate, până la 
ceva ce aproape că e o şoaptă confidențială. 

— Pescarul original, băieţi şi fete, Albert Fish, e mort şi 
plecat dintre noi de şaizeci şi şapte de ani şi, din câte ştiu 
eu, n-a ajuns niciodată foarte departe la vest de New Jersey. 


Mai mult, probabil a fost un FAN AFURISIT AL YANKEE! 
AŞA CĂ FII PE PACE, COULEE! CAAALMEAZA-TE! 

Tyler se relaxează, zâmbind, şi începe să-şi încalţe tenişii. 
Calmează-te, bine zis. E încă o zi, şi mda, bine, mama lui a 
fost puţin cam dusă în ultima vreme, dar o să-şi revină ea. 

Haideţi să plecăm pe nota asta optimistă - să facem ca 
maioneza şi s-o tăiem, cum ar spune vajnicul George 
Rathbun. Şi, că tot veni vorba de George, acea voce ubicuă 
a dimineţilor din ţinutul Coulee, n-ar trebui oare să-i facem 
o vizită? Nu-i o idee rea. Haideţi s-o facem chiar acum. 


3 


leşim pe geamul lui Iyler, plecăm din Libertyville, 
zburând spre sud, în diagonală, nemaizăbovind acum, ci 
bătând zdravăn din aripile astea bătrâne, zburând cu un ţel 
în gând. Ne îndreptăm spre carnea heliografică a soarelui 
de dimineaţă devreme pe Părintele Apelor, ar Şi spre cea 
mai mare cutie de şase sticle din lume. Între ea şi County 
Road Oo (i-am putea spune Nailhouse Row dacă am vrea; 
de-acum suntem deja cetăţeni de onoare ai French 
Landingului) se află un turn radio, cu becul de semnalizare 
din vârf acum invizibil în lumina puternică a acestei nou- 
născute zile de iulie. Simţim miros de iarbă şi copaci şi 
pământ care se încălzeşte şi, pe măsură ce ne apropiem de 
turn, mai simţim şi aroma spumoasă şi dospită a berii. 

Lângă turnul radio, în parcul industrial de pe partea 
estică a Peninsula Drive, se află o clădire mică de cărămidă 
arsă cu o parcare suficient de mare pentru şase maşini şi 
duba de patrulă a districtului, un Ford Econoline decrepit 
vopsit într-un roz-candel de măr. Pe măsură ce ziua se 
scurge şi după-amiaza face loc serii, umbrele cilindrice ale 
cutiei de şase sticle vor cădea mai întâi peste indicatorul de 
pe peluza cheală din faţa drumului de acces, apoi peste 
clădire, apoi peste parcare. KDCU-AM, anunţă indicatorul, 
vocea voastră VORBITOARE ÎN ŢINUTUL COULEE. Peste 


asta, cu vopsea spray de-un roz aproape identic cu cel al 
dubei de patrulă, e scrisă o declaraţie ardentă: TROY 
IUBĂŞTE PĂ MARYANN! DA! Mai târziu, Howie Soule, 
mecanicul de la U-Crew, va curăța asta (probabil în timpul 
emisiunii Rush Limbaugh, care e transmisă prin satelit 
complet automatizată), dar pentru moment rămâne, 
spunându-ne ce trebuie să ştim despre „iubărea” de 
provincie în centrul Americii. Se pare că, totuşi, am găsit 
ceva plăcut. 

Când ajungem, pe uşa laterală a staţiei iese un bărbat 
subţirel îmbrăcat în pantaloni Dockers kaki, o cămaşă albă 
fără cravată din bumbac egiptean încheiată până la gât şi 
bretele maronii (sunt la fel de subţiri ca şi el, bretelele 
astea, şi mult prea şmecheroase ca să fie numite 
suspensoare; suspensoarele sunt nişte lucruri vulgare pe 
care le poartă doar creaturi precum Chipper Maxton şi 
Sonny Heartfield, de la casa de pompe funebre). Individul 
acesta cu păr cărunt mai poartă şi o pălărie fedora foarte 
rigidă, antică, dar foarte bine întreţinută. Bentiţa ei 
maronie se potriveşte cu bretelele. Poartă ochelari de 
aviator. Ocupă un loc pe iarba din stânga uşii, sub un 
difuzor ca vai de el din care se aude transmisia de acum: 
ştirile locale. După asta vor veni informaţiile agricole din 
Chicago, ceea ce înseamnă că are la dispoziţie zece minute 
înainte să se aşeze din nou în faţa microfonului. 

Privim cu o nedumerire crescândă cum scoate un pachet 
de ţigări American Spirit din buzunarul cămăşii şi aprinde 
una cu o brichetă de aur. Cu siguranţă, individul acesta 
elegant cu bretele, pantaloni Dockers şi pantofi Bass Veejun 
nu poate fi George Rathbun. În minte, ne-am creat deja o 
imagine a lui George şi este a unui tip foarte diferit de 
acesta. Cu ochiul minţii vedem un individ cu o burtă uriaşă 
atârnând peste betelia albă a pantalonilor ecosez (din cauza 
cârnă-ciorilor ălora de la stadion), un ten roşu ca praful de 
cărămidă (din cauza berilor ălora de la stadion, fără a mai 
pomeni de toate urletele alea la antrenorii mişei) şi un gât 


scurt şi gros (perfect pentru găzduirea corzilor ălora vocale 
de azbest). George Rathburn cel din imaginaţia noastră - şi 
a întregului ţinut Coulee, se înţelege de la sine - e un om cu 
ochi bulbucaţi, lat în cur, cu părul zburlit, cu plămâni 
încăpători, înghiţitor de tablete Rolaids antiaciditate, şofer 
de Chevy, votant al republicanilor, un infarct ambulant şi-o 
vistierie de  picanterii sportive, înflăcărări nebuneşti, 
prejudecăţi smintite şi colesterol la cote înalte. 

Individul de aici nu e individul din imaginaţie. Individul 
acesta are mişcări de dansator. Individul acesta e-un ceai cu 
gheaţă într-o zi toridă. E fercheş ca regele de pică. 

Dar chiar asta-i partea comică, nu? ăhă. Gluma cu digeiul 
gras cu voce subţire, numai că întoarsă pe dos. Într-un sens 
absolut real, George Rathbun nici nu există. E un hobby în 
acţiune, o ficţiune în carne şi oase şi doar una dintre 
numeroasele personalităţi ale bărbatului costeliv. Cei de la 
KDCU îi cunosc numele adevărat şi cred că înţeleg gluma 
(replica de încheiere fiind, desigur, marca lui George, 
chestia cu „până şi un orb”), dar nu pricep nici jumătate din 
ea. Pricep exact o treime din ea, pentru că bărbatul în 
pantaloni Dockers şi pălărie fedora de pai este, de fapt, 
patru oameni într-unui singur. 

În orice caz, George Rathbun a fost salvarea postului 
KDCU, ultima staţie de radio AM care a supravieţuit pe 
piaţa sălbatică a posturilor FM. Vreme de cinci dimineţi pe 
săptămână, săptămână de săptămână, el a fost un El 
Dorado al perioadei când majoritatea oamenilor pleacă la 
serviciu. Echipa-U (cum îşi spun ei) îl iubesc de-a dreptul la 
nebunie. 

Deasupra lui, difuzorul continuă să pârâie: 

— „încă niciun indiciu, potrivit şefului poliţiei Dale 
Gilbertson, care a spus că reporterul Wendell Green de la 
Herald este „un răspandac al groazei rupt de realitatea 
locului, pe care-l interesează mai mult să vândă ziarul decât 
modul în care facem noi lucrurile în French Landing”. 


Între timp, în Arden, un incendiu a luat viaţa unui fermier 
în vârstă şi a soţiei sale. Horst P Lepplemier şi soţia sa, 
Gertrude, amândoi în vârstă de optzeci şi doi de ani... 

— Horst P Lepplemier, zice sfrijitul, trăgând din ţigară cu 
ceea ce pare a fi o mare satisfacţie. Încearcă să repeţi asta 
de zece ori, dobitocule. 

La dreapta, în spatele lui, uşa se deschide din nou şi, 
chiar dacă fumătorul încă se mai află direct sub difuzor, 
aude perfect uşa. Ochii din spatele ochelarilor de aviator 
sunt morţi de când se ştie, însă auzul îi e extrem de ascuţit. 

Nou-venitul e palid la faţă şi iese în soarele de dimineaţă 
clipind ca un pui de cârtiţă tocmai scos din vizuină de lama 
unui plug. Capul i-a fost ras, cu excepţia unei creste de 
indian ce-i străbate mijlocul craniului şi-a unei codițe care 
porneşte chiar de deasupra cefei şi-i atârnă până la 
omoplaţi. Creasta a fost vopsită într-un roşu-aprins; codiţa e 
de-un albastru-electric. De lobul unei urechi i se leagănă un 
cercel sub formă de fulger care seamănă suspect de mult 
cu însemnul ofiţerilor SS. Poartă un tricou negru rupt, cu 
un logo care spune SNIVELLING SHITS '97: TURNEUL NI 
SE SCOALĂ PENTRU IISUS. În mâna dreaptă, flăcăul 
acesta ieşit din comun are o carcasă de CD. 

— Bună, Morris, zice bărbatul slab cu pălărie fedora, fără 
să se întoarcă. 

Morris îşi reprimă un icnet scurt şi, aşa surprins cum e, 
seamănă perfect cu simpaticul bâieţandru evreu care şi 
este. Morris Rosen e rezidentul de vară al Echipei-U, venit 
de la filiala din Oshkosh a UW. „Mamă, ador forţa asta de 
muncă neplătită!” a fost auzit zicând Tom Wiggins, 
directorul postului, de obicei în vreme ce-şi freca 
machiavelic palmele. Niciodată un carnet de cecuri n-a fost 
păzit atât de straşnic cum păzeşte Wiggeri:* carnetul de 
cecuri al KDCU. Este ca Dragonul Smaug sprijinindu-se de 
mormanele sale de aur (nu c-ar fi mormane de orice în 
conturile KDCU; merită să repetăm că, în calitate de 


emitent în AM, postul e norocos şi numai fiindcă rămâne pe 
linia de plutire). 

Expresia de surprindere a lui Morris - ar fi corect să-i 
spunem expresie crispată de surprindere - se dizolvă într- 
un surâs. 

— Oau, domnu' Leyden! Ai nimerit-o la fix! Ce urechi 
bune ai! 

Apoi se încruntă. Chiar dacă domnul Leyden - care stă 
chiar sub difuzorul de afară, nu trebuia uitat asta - a auzit 
că cineva a ieşit pe uşă, pentru Dumnezeu, de unde-a ştiut 
care cineva era? 

— De unde ai ştiut că sunt eu? întreabă el. 

— Numai doi oameni de pe-aici miros dimineaţa a 
marijuana, zice Henry Leyden. Unul dintre ei, după ce 
fumează, face gargară cu apă de gură Scope; celălalt - care 
eşti tu, Morris - lasă ca mirosul să se împrăştie în toate cele 
patru vânturi. 

— Oau, face Morris plin de respect. Asta-i absolut 
fenofantastic. 

— Eu sunt absolut fenofantastic, e de acord Henry. 
Vorbeşte cumpătat şi domol. E-o treabă grea, da' cineva 
trebuie s-o facă. În legătură cu rendez-vous-ul tău de 
dimineaţă cu incontestabil apetisanta puicuţă thailandeză, 
îţi pot oferi un aforism apalaş? 

— Zi-i, moşule. 

Aceasta e prima discuţie adevărată a lui Morris cu Henry 
Leyden, care e, în toate cele, marele deştept la care i s-a 
spus lui Morris să se aştepte. În toate cele şi încă ceva pe 
deasupra. Nu mai e aşa greu de crezut că ar putea avea o 
altă identitate... o identitate secretă, ca Bruce Wayne. Dar 
totuşi... e-o chestie ce-ţi dă fiori. 

— Ceea ce facem în copilărie se transformă în obicei, zice 
Henry pe aceeaşi voce domoală, absolut necaracteristică lui 
George Rathbun. Asta-i sfatul meu pentru tine, Morris. 

— Mda, categoric, zice Morris. N-are nici cea mai mică 
idee despre ce vorbeşte domnul Leyden. Dar, încet, timid, 


întinde mâna cu carcasa de CD. Pentru un moment, când 
Henry nu schiţează niciun gest de a o lua, Morris se simte 
strivit dintr-odată, ca şi când ar avea din nou şapte ani şi-ar 
încerca să-şi uimească tatăl mereu prea ocupat cu un desen 
pe care l-a desenat toată ziua în camera sa. Apoi îşi zice: £ 
orb, tolomacule. Poate că reuşeşte să-ți simtă mirosul de 
iarbă în respiraţie şi poate că are urechi de liliac, dar de 
unde să ştie că-i întinzi un CD futut? 

Ezitant, puţin înspăimântat de propria-i temeritate, 
Morris îl apucă pe Henry de încheietura mâinii. Simte că 
bărbatul tresare puţin, dar apoi Leyden îşi lasă mâna 
condusă la carcasa subţire. 

— A, un CD, face el. Şi ce conţine, rogu-te să-mi spui? 

— Tre' să pui a şaptea piesă deseară la emisiune, zice 
Morris. Ie rog. 

Pentru prima dată, Henry pare alarmat. Trage un fum din 
ţigară, apoi o aruncă (fără ca măcar să se uite - desigur, ha- 
ha) în găleata de plastic cu nisip de lângă uşă. 

— Oare la ce emisiune te-ai putea referi? întreabă el. 

În loc să răspundă direct, Morris scoate un pleoscăit 
scurt şi rapid din buze, sunetul unui carnivor mic şi vorace 
mâncând ceva gustos. Şi, ca să agraveze şi mai mult 
lucrurile, îl urmează cu replica şobolanului de Wisconsin, la 
fel de bine cunoscută celor din grupa de vârstă a lui Morris 
cum e strigătul răguşit „Până şi un orb” al lui George 
Rathbun pentru cei mai în vârstă: „Mestec-o, înghite-o, ud-o 
bine, că oricum toooaaată iese prin acelaşi loc!” 

Nu-i iese prea bine, dar nu încape îndoială pe cine imită: 
pe unicul şi inimitabilul şobolan de Wisconsin, a cărui 
emisiune de seara or la KWLA-FM e faimoasă în ţinutul 
Coulee (numai că termenul pe care probabil îl căutăm este 
„infam”). KWLA este minusculul post radio FM de colegiu 
din La Riviere, doar o pată pe tapetul radio din Wisconsin, 
însă audiența şobolanului e uriaşă. 

lar dacă ar afla cineva că George Rathbun cel care ţine 
cu echipa Brew, votează cu republicanii şi transmite în AM 


este în acelaşi timp şobolanul - care, odată, şi-a istorisit pe- 
un CD cu Backstreet Boys colorata poveste a evacuării 
intestinelor - s-ar putea ivi probleme. Destul de grave, 
probabil, răsunând cu mult dincolo de bine închegata 
comunitate mică a radioului. 

— Pentru Dumnezeu, Morris, ce te face să crezi că sunt 
şobolanul de Wisconsin? întreabă Henry. Abia dacă ştiu 
despre cine vorbeşti. Cine ţi-a băgat în cap o idee aşa 
ciudată? 

— O sursă bine informată, zice Morris cu şiretenie. 

Nu l-ar da de gol pe Howie Soule nici dacă i-ar smulge 
cineva unghiile cu cleşti înroşiţi în foc. Pe deasupra, Howie 
a aflat doar din întâmplare: s-a dus într-o zi la căcătoarea 
postului după ce-a plecat Henry şi-a văzut că, în timp ce 
stătea pe tron, lui Henry îi căzuse portmoneul din 
buzunarul de la spate. Ai fi crezut că un individ ale cărui 
celelalte simţuri sunt, evident, atât de ascuţite ar fi simţit 
lipsa lui, însă probabil că lui Henry îi stătea mintea la alte 
lucruri - era clar un tip profund care fără-ndoială îşi 
petrecea zilele măcinând gânduri profunde. În orice caz, în 
portmoneul lui Henry (prin care Howie aruncase o privire 
„În spiritul curiozităţii amicale”, cum s-a exprimat el) era un 
card de identitate de la KWLA, iar pe linia pentru NUME, 
cineva ştampilase un desen mic cu un şobolan. Caz închis, 
joc terminat, trage-ţi fermoarul. 

— Niciodată în viaţă n-am trecut măcar pragul de la 
KWLA, zice Henry, iar ăsta e adevărul gol-goluţ. 

Înregistrează casetele cu şobolanul de Wisconsin (printre 
altele) în studioul său de acasă, apoi le trimite la postul de 
radio de la Mail Boxes Etc. din centru, unde are o căsuţă 
poştală închiriată sub numele e Joe Strummer. Cardul cu 
şobolanul ştampilat era mai mult o invitaţie din partea 
personalului de la KWLA decât altceva, o invitaţie care n-a 
onorat-o niciodată... dar a păstrat cardul. 

— Ai devenit şi tu, Morris, sursa bine informată a cuiva? 

— Hăâ? 


— Ai mai spus cuiva că bănuieşti că sunt şobolanul de 
Wisconsin? 

— Nu! Sigur că nu! 

Ceea ce, cum ştim cu toţii, este exact ce spun oamenii. 
Din fericire pentru Henry, în cazul de faţă se întâmplă să fie 
adevărat. Până acum, cel puţin, dar ziua e încă la început. 

— Şi n-o s-o faci, nu? Pentru că zvonurile au tendinţa să 
prindă rădăcină. Exact ca anumite obiceiuri rele. 

Henry mimează pufăitul, trasul fumului în piept. 

— Ştiu cum să-mi ţin gura, declară Morris, cu o mândrie 
poate nelalocul ei. 

— Sper să fie aşa. Pentru că, dacă ai bate toba despre 
asta, ar trebui să te ucid. 

Bate toba, îşi zice Morris. O, mamă soare, tipu' ăsta-i 
marfă. 

— Mă omori, da, zice Morris, râzând. 

— Şi să te mănânc, continuă Henry. EI nu râde; nici 
măcar nu zâmbeşte. 

— Mda, aşa-i. 

Morris râde din nou, dar de data asta râsetul i se pare 
ciudat şi forţat până şi lui. 

— De parcă ai fi Hannibal Lecter. 

— Nu, de parcă aş fi Pescarul, zice Henry. Întoarce încet 
ochelarii de aviator spre Morris. Soarele se reflectă în ei, 
transformându-i pentru o clipă în ochi arămii de foc. Morris 
face un pas în spate fără să-şi dea măcar seama că a făcut- 
0. Lui Albert Fish îi plăcea să înceapă cu curu', ştiai asta? 

—N... 

— Da, chiar aşa. Zicea că o bucată ţapănă de cur tânăr e 
la fel de dulce ca un cotlet de vițel. Exact astea-s cuvintele 
lui. Scrise într-o scrisoare către mama uneia dintre 
victimele sale. 

— Era dus cu pluta, zice Morris. Vocea i se pare palidă şi 
lui însuşi, vocea unui porcuşor grăsuliu care refuză să-i dea 
voie lupului mare şi rău să intre în casă. Dar nu-mi fac prea 
multe, ştii, griji că ai fi Pescarul. 


— Nu? De ce? 

— Omule, tu eşti orb, unu la mână! 

Henry nu zice nimic, se uită doar ţintă la un Morris acum 
profund neliniştit cu ochii săi învăpăiaţi de sticlă. Şi Morris 
gândeşte: Dar chiar este orb? Se învârte destul de bine 
pentru un tip orb... Şi felu' cum m-a ginit imediat ce-am 
ieşit, ce zici de asta, nu-i ciudat? 

— O să-mi ţin ciocu', promite el. Jur pe Dumnezeu. 

— Altceva nu vreau, spune Henry cu blândeţe. Acum c- 
am lămurit asta, ce mi-ai adus, mai exact? 

Ridică CD-ul - dar nu ca şi când s-ar uita la el, observă 
Morris cu uşurare. 

— E-o formaţie, ăă, din Racine. Dirtysperm? Şi-au un 
cover la piesa aia, Where Did Our Love Go? Piesa aia veche 
de la Supremes. Numa' că ei o cântă cam cu o sută cincizeci 
de bătăi pe minut. E-al dracu' de comic. Adică, face praf 
cantecelu' ăla pop, omule, îl dă de pământ! 

— Dirtysperm, repetă Henry. Nu se numeau înainte Jane 
Wyatt's Clit?14+ 

Morris se uită la Henry cu o venerație care ar putea 
deveni uşor iubire. 

— Chitaristul solo din Dirtysperm a fondat, cum ar fi, 
JWC, omule. Apoi el şi tipu' de la bas s-au certat pe-o 
chestie politică, ceva în legătură cu Dean Kissinger şi Henry 
Acheson, şi Ucky Ducky - ăsta-i chitaristu' - şi-a făcut singur 
formaţie, adică Dirtysperm. 

— Where Did Our Love Go? zice Henry căzut pe gânduri, 
după care îi dă CD-ul înapoi. Şi, ca şi când ar vedea cum îi 
cade faţa lui Morris: Nu pot fi văzut cu aşa ceva - gândeşte 
puţin. Bagă-mi-l în dulapul din vestiar. 

Tristeţea lui Morris dispare şi băiatul declanşează un 
zâmbet solar. 

— Mda, bine! S-a făcut, domnu' Leyden! 

— Şi să nu te vadă nimeni când o faci. Mai ales Howie 
Soule. Howie e puţin cam băgăcios. Ai face bine să nu-l 
imiţi. 


— Nici vorbă, moşule! 

Încă zâmbind, încântat de cum au decurs lucrurile, 
Morris întinde mâna după clanţă. 

— Şi, Morris? 

— Mda? 

— Dacă tot îmi cunoşti secretul, poate ar fi mai bine să-mi 
spui Henry. 

— Henry? Mda! 

Nu-i aşa că asta e cea mai bună dimineaţă de vară pentru 
Morris Rosen? Ba bine că nu. 

— Şi încă ceva. 

— Mda? Henry? 

Morris îndrăzneşte să-şi imagineze o zi când vor 
progresa la Hank şi Morrie. 

— Să-ţi ţii gura despre şobolan. 

— 'Ţi-am zis deja că... 

— Da, şi te cred. Dar ispita vine târâş, Morris; ispita vine 
târâş ca un hoţ noaptea, sau ca un ucigaş în căutare de 
pradă. Dacă cedezi ispitei, o să ştiu. O să ţi-o miros pe piele 
ca pe-o apă de colonie proastă. Mă crezi? 

— AG... mda. 

Şi chiar îl crede. Mai târziu, când va avea timp să se lase 
pe spate şi să se relaxeze, Morris îşi va spune că asta-i o 
idee absolut ridicolă, dar da, în momentul acela, chiar crede 
în ea. Crede în el. E ca şi când ai fi hipnotizat. 

— Prea bine. Acum du-te. Am nevoie de reclamele la Ace 
Hardware, Zaglat Chevy şi Mr. Tastee Ribs puse deoparte 
pentru primul segment de emisiune. 

— Clar. 

— De asemenea, meciul de aseară... 

— Wickman care a lovit de pe margine într-a opta 
repriză? A fost o chestie nasoală. Absolut, cum ar veni, 
necaracteristică pentru Brewers. 

— Nu, cred că ne trebuie turul complet al lui Mark 
Loretta dintr-a noua repriză. Loretta nu loveşte de multe 
ori, iar fanii îl plac. Nu-mi dau seama de ce. Până şi un orb 


vede că n-are amploare, mai ales de la dracu-n praznic 
unde stă. Du-te, fiule. Pune CD-ul în dulap şi, dacă-l văd pe 
şobolan, o să i-l dau. Sunt sigur c-o să facă o încercare. 

— Piesa a... 

— Șaptea, şaptea, rimează cu haplea. N-o să uit şi n-o să 
uite nici el. Acum, du-te. 

Morris îi mai aruncă o ultimă privire recunoscătoare şi se 
întoarce înăuntru. Henry Leyden, alias George Rathbun, 
alias şobolanul de Wisconsin, dar şi alias Henry Shake (o să 
ajungem şi la asta, dar nu acum; ceasul înaintează repejor), 
îşi mai aprinde o ţigară şi trage adânc în piept. Nu va avea 
timp s-o termine; informaţiile agricole sunt deja în toi 
(porcii de tăiat se îngraşă, grâul e în creştere, iar porumbul 
ajunge până la ochiul unui elefant), dar mai simte nevoia 
câtorva fumuri pentru a-şi recăpăta echilibrul interior. O zi 
lungă, lungă se întinde în faţa lui, sfârşindu-se cu 
Sărbătoarea Căpşunelor de la casa de bătrâni Maxton, casa 
aceea a ororilor antice. Dumnezeu să-l apere de ghearele 
lui William „Chipper” Masxton, şi-a spus de multe ori. Dacă 
ar trebui să aleagă să-şi trăiască ultimele zile la CBM şi să- 
şi ardă faţa cu o lampă de sudură, ar alege oricând lampa 
de sudură. Mai târziu, dacă nu va fi complet epuizat, poate 
că prietenul lui de mai încolo pe drum îi va face o vizită şi 
vor putea începe îndelung promisa lectură a Casei 
umbrelor. Asta ar fi o desfătare. 

Cat de mult, se întreabă el, va reuşi Morris Rose să 
păstreze secretul acela monumental? Păi, Henry bănuieşte 
că va afla singur. Îi place prea mult de şobolan ca să 
renunţe la el cu una, cu două; ăsta-i un lucru de netăgăduit. 

— Dean Kissinger, murmură el. Henry Acheson. Ucky 
Ducky. 

Doamne, apără-ne. 

Mai trage un fum din ţigară, apoi o aruncă în găleata cu 
Nisip. 

E timpul să se întoarcă înăuntru, e timpul să retransmită 
turul complet al lui Mark Loretta din seara precedentă, e 


timpul să mai ia câteva telefoane din partea înflăcăraţilor 
fani sportivi din ţinutul Coulee. 

Şi e timpul ca noi să ne luăm tălpăşiţa. Clopotnița bisericii 
luterane a bătut de ora şapte. 

În French Landing, lucrurile încep să prindă viteză. 
Nimeni nu zace mult în pat prin partea asta de lume, iar noi 
trebuie să ne grăbim să punem capăt turului nostru. 
Curând, lucrurile au să se pună în mişcare şi s-ar putea să 
se deruleze cu repeziciune. Totuşi, ne-am descurcat bine şi 
nu mai avem de făcut decât o singură oprire până să 
ajungem la destinaţia noastră finală. 

Ne ridicăm pe curenţii calzi de aer ai verii şi planâăm 
pentru o clipă lângă turnul KDCU (ne aflăm destul de 
aproape ca să auzim tic-tic-ticul semnalizatorului şi 
zumzetul jos şi destul de sinistru al electricităţii), uitându- 
ne spre nord şi pregătindu-ne de drum. La treisprezece 
kilometri în amonte se află oraşul Great Bluff, numit după 
dealul de calcar ce se înalţă acolo. Dealul are reputaţia de-a 
fi bântuit, pentru că în 1688 un şef al tribului indian Fox 
(Ochi Ageri îl chema) şi-a adunat toţi luptătorii, şamanii, 
femeile şi copiii şi le-a spus să sară în gol, ca să scape de 
oribila Soartă pe care o zărise el în vise. Supuşii lui Ochi 
Ageri, ca şi ai lui Jim Jonest5*, au făcut ce li s-a cerut. 

Nu vom merge totuşi atât de mult în amonte; avem 
destule fantome cu care să dăm piept aici, în French 
Landing. Haideţi în schimb să mai zburăm o dată peste 
Nailhouse Row (motocicletele Harley au dispărut; Beezer St 
Pierre a plecat în fruntea trupei Thunder Five la serviciu, la 
berărie), peste Queen Street şi azilul Maxton (acolo se află 
Burny, care şi acum se uită pe fereastră - pfui), către Bluft 
Street. Aici mai că suntem din nou în câmp deschis. Chiar şi 
acum, în secolul XXI, oraşele din ţinutul Coulee fac repede 
loc pădurilor şi câmpiilor. 

Herman Street e la o curbă la stânga de Bluff Street, 
într-o zonă care nu-i tocmai orăşel de provincie şi nici 
tocmai oraş mare. Aici, într-o casă masivă de cărămidă 


aflată la capătul unei pajişti de un kilometru încă 
nedescoperită de constructori (până şi aici sunt câţiva 
constructori, agenţi neştiutori ai alunecării), locuieşte Dale 
Gilbertson cu soţia sa, Sarah, şi fiul lor David, în vârstă de 
şase ani. 

Nu putem zăbovi mult, dar haideţi să intrăm măcar 
pentru o clipă pe geamul de la bucătărie. E deschis, în 
definitiv, şi avem loc să ne cocoţăm chiar aici pe tejghea, 
între cafetiera Silex şi prăjitorul de pâine. La masă, citind 
ziarul şi îndesându-şi în gură cereale Special K cărora nici 
nu le simte gustul (a uitat şi de zahăr, şi de feliile de babană 
în supărarea care l-a cuprins când a văzut încă un articol 
semnat de Wendell Green pe prima pagină a Herald), stă 
însuşi şeful poliţiei, Gilbertson. În dimineaţa aceasta este, 
fără-ndoială, cel mai nefericit om din French Landing. Vom 
face curând cunoştinţă cu singurul său coechipier în acest 
concurs cu premii-surpriză, dar, pentru moment, să ne 
limităm la Dale. 

Pescarul, îşi spune el cu tristeţe, gândurile sale pe 
marginea acestui subiect fiind foarte asemănătoare cu 
acelea ale lui Bobby Dulac şi Iom Lund. De ce nu i-ai dat un 
nume puţin mai de inceput de secol, cretin scribălău şi- 
ncurcă lume? Ceva puţin mai local? Dahmerboy, poate, asta 
ar fi fost bine. 

A, dar Dale ştie de ce. Asemănările dintre Albert Fish, 
care a acţionat în New York, şi băiatul lor de-aici din French 
Landing sunt pur şi simplu prea bune - prea gustoase - 
pentru a le ignora. Fish îşi strangula victimele, aşa cum şi 
Amy St Pierre şi Johnny Irkenham au fost amândoi aparent 
strangulaţi; Fish îşi mânca victimele, aşa cum şi fata şi 
băiatul au fost amândoi aparent mâncaţi; atât Fish, cât Şi 
individul de acum demonstrau un apetit deosebit pentru... 
ei bine, pentru porțiunile posterioare ale corpului. 

Dale se uită la cereale, apoi aruncă lingura în ele şi dă 
bolul deoparte cu dosul palmei. 

Şi scrisorile. Nu poţi uita de scrisori. 


Dale aruncă o privire jos spre servieta sa, aflată de-o 
parte a scaunului ca un câine credincios. Dosarul e în ea, şi- 
l atrage aşa cum un dinte cariat şi dureros atrage limba. 
Poate că reuşeşte să-şi ţină mâinile departe de el, cel puţin 
când e acasă, unde se joacă de-a prinselea cu fiul său şi 
unde face dragoste cu soţia, dar să-şi ţină mintea departe 
de el... ăsta-i o cu totu' altă ciorbă de burtă, cum se spune 
deseori prin părţile astea. 

Albert Fish i-a trimis o scrisoare lungă şi detaliată mamei 
lui Grace Budd, victima care i-a adus în cele din urmă 
bătrânului canibal o excursie pe scaunul electric. („Ce fior o 
să fie electrocutarea!” umblă vorba că le-a spus Fish 
temnicerilor săi. „Singurul pe care nu l-am încercat!”) 
Criminalul de acum a scris şi el scrisori asemănătoare, una 
adresată lui Helen lrkenham, cealaltă tatălui lui Amy, 
grozavul (dar sincer îndureratul, după câte şi-a dat seama 
Dale) Armand „Beezer” St Pierre. Ar fi bine dacă Dale ar 
putea crede că scrisorile acestea au fost scrise de cine ştie 
ce încurcă lume care, altfel, n-are nici-o legătură cu 
crimele, dar amândouă conţineau informaţii care au fost 
ascunse de ochii presei, informaţii pe care e de presupus că 
numai criminalul le putea deţine. 

În cele din urmă, Dale cedează ispitei (cât de bine ar 
înţelege asta Henry Leyden) şi înşfacă servieta. O deschide 
şi pune un dosar gros acolo unde s-a aflat înainte bolul cu 
cereale. Pune servieta înapoi lângă scaun, după care 
deschide dosarul (poartă titlul ST PIERRE/IRKENHAM, nu 
pescarul). Trece peste fotografiile făcute la şcoală care-ţi 
sfâşie sufletul a doi copii zâmbitori, cu câţiva dinţi lipsă, 
peste rapoartele medicului legist al statului, rapoarte prea 
îngrozitoare să fie citite, şi peste fotografiile de la locul 
faptei prea îngrozitoare să fie privire (a, dar el trebuie să se 
uite la ele, din nou şi din nou, trebuie să se uite la ele - 
lanţurile mânjite cu sânge, muştele, ochii deschişi). Mai 
sunt şi diverse transcrieri, cea mai lungă fiind a unui 
interogatoriu luat lui Spencer Hovdahl, cel care l-a găsit pe 


băiatul familiei Irkenham şi care a fost considerat, pentru 
foarte scurt timp, suspect. 

Urmează xerocopii a trei scrisori. Una le-a fost trimisă lui 
George şi Helen Irkenham (adresată doar lui Helen, dacă 
asta avea vreo importanţă). Una a ajuns la Armand 
„Beezer” St Pierre (adresata) pe deasupra, exact în felul 
ăsta, cu tot cu poreclă). A treia îi fusese trimisă lui Grace 
Budd, din New York City, după uciderea fiicei sale la 
sfârşitul toamnei lui 1928. 

Dale le aşază pe toate trei una lângă cealaltă. 

Grace mi-a stat în poală şi m-a sărutat. M-am hotărât s-o 
mănânc. Aşa îi scrisese Fish doamnei Budd. 

Amy mi-a stat în poală şi m-a îmbrăţişat. M-am hotărât s- 
o mănânc.  Aşa-i scrisese lui Beezer St Pierre 
corespondentul său, şi să mai mire pe cineva că bărbatul 
ameninţase să ardă din temelii secţia de poliţie din French 
Landing? Lui Dale nu-i place de nemernicul ăla, dar trebuie 
să recunoască că s-ar simţi la fel în locul lui. 

M-am dus la etaj şi mi-am dat jos toate hainele. Ştiam că 
dacă n-o fac o să mi le mânjesc cu sângele ei. Fish către 
doamna Budd. 

M-am dus în spatele coteţului şi m-am dat jos tăte 
hainele. Ştiam că de n-o fac o să mi le mânjesc cu sânjele 
lui. Anonimul câtre Helen Irkenham. Şi aici apărea o 
întrebare: Cum poate o mamă să primească o asemenea 
scrisoare şi să-şi păstreze sănătatea mintală? Era oare 
posibil? Dale credea că nu. Helen a răspuns coerent la 
întrebări, îi oferise chiar şi ceai ultima dată când s-a dus la 
ea, însă avea o privire sticloasă, cernită, care sugera că mai 
funcţiona doar din inerție. 

Trei scrisori, două noi, una veche de aproape şaptezeci şi 
cinci de ani. Şi totuşi toate trei se aseamănă. Scrisoarea 
primită de St Pierre şi cea primită de Irkenham fuseseră 
scrise de mâna unui stângaci, potrivit experţilor de la 
centru. Hârtia era o Hammermill albă, simplă, uşor de 


cumpărat de la orice papetărie din America. Pixul folosit 
fusese probabil un Bic - ei, iată un indiciu. 

Fish către doamna Budd, în anul de graţie '22: Nu am 
futut-o dăşi aş fi putut de-aş fi vrut. A murit virgină. 

Anonimul către Beezer St Pierre: NU am futut-o dăşi aş fi 
putut de-aş fi vrut. A murit VIRGINĂ. 

Anonimul către Helen Irkenham: Asta te-ar putea linişti: 
NU l-am futut dăşi aş fi putut de-aş fi vrut. A murit VIRGIN 

La asta, Dale rămâne fără cuvinte, şi-o ştie bine, dar 
speră că nu nebun de legat. Făptaşul ăsta, deşi n-a semnat 
scrisorile cu numele bătrânului canibal, e clar că voia să se 
facă legătura. Făcuse tot posibilul să fie aşa; mai lipsise să 
lase câţiva păstrăvi morţi lângă cadavre. Suspinând cu 
amărăciune, Dale pune scrisorile înapoi în dosar şi dosarul 
înapoi în servietă. 

— Dale? Scumpule? 

Vocea adormită a lui Sarah, din capul scărilor. Dale 
tresare vinovat ca unul care aproape că a fost surprins 
făcând ceva necuviincios şi-şi închide servieta. 

— Sunt în bucătărie, strigă el. 

Nu e nevoie să-şi facă griji că-l va trezi pe Davey; biatul 
doarme buştean până cel puţin la şapte treizeci în fiecare 
dimineaţă. 

— Mergi mai târziu la slujbă? 

— Înâ. 

Merge deseori mai târziu, apoi îşi scoate pârleala lucrând 
până la şapte sau opt sau chiar nouă seara. Wendell Green 
n-a făcut mare tam-tam pe seama acestui lucru... cel puţin 
nu până acum, dar să nu vorbim înainte de vreme. Fiecare 
cu canibalul lui! 

— Udă florile înainte să pleci, bine? N-a mai plouat de 
mult. 

— Sigur că da. 

Să ude florile lui Sarah e-un lucru care-i place lui Dale. 
Când ţine în mână furtunul de grădină gândeşte cel mai 
bine. 


De la etaj nu vine niciun răspuns... Însă Dale nu i-a auzit 
şlapii târşâindu-se înapoi spre dormitor. Aşteaptă. Şi, într- 
un târziu: 

— "Te simţi bine, dragul meu? 

— Foarte bine, îi răspunde el, umplându-şi vocea cu ceea 
ce speră să fie nivelul corect de sinceritate. 

— Pentru că încă te foiai în pat când am adormit. 

— Nu, mă simt bine. 

— Ştii ce m-a întrebat Davey aseară când îl spălam pe 
păr? 

Dale îşi dă ochii peste cap. Urăşte discuţiile astea la 
distanţă. Sarah pare să le adore. Se ridică şi îşi mai toarnă 
o cană de cafea. 

— Nu, ce? 

— A întrebat: „O să-şi piardă taţi serviciul?” 

Dale se opreşte cu cana la jumătatea distanţei către 
buze. 

— Şi tu ce ai spus? 

— Am spus nu. Desigur. 

— Atunci, ai spus ce trebuia. 

Aşteaptă, dar nu asta e tot. După ce l-a injectat cu încă un 
dram de grijă otrăvitoare - psihicul fragil al lui David, la fel 
ca şi lucrurile pe care i le-ar face cineva anume băiatului, 
dacă David ar fi atât de nenorocos să dea nas în nas cu el -, 
Sarah îşi târşâieşte picioarele înapoi în dormitor şi, 
probabil, sub duşul din baia alăturată. 

Dale se întoarce la masă, soarbe din cafea, apoi îşi 
acoperă fruntea cu mâna şi închide ochii. În clipa aceasta 
vedem exact cât e de speriat şi de trist. Dale nu are decât 
patruzeci şi doi de ani şi obiceiuri cumpătate, dar în lumina 
crudă a dimineţii care pătrunde pe geamul prin care am 
intrat noi, arată, preţ de-un moment, cel puţin; ca un om 
bolnav de şaizeci de ani. 

Îşi face griji pentru slujba sa, ştie că dacă individul care i- 
a ucis pe Amy şi Johnny menţine ritmul, aproape sigur va fi 
înlăturat din post anul viitor. Îşi mai face griji şi pentru 


Davey... deşi Davey nu e principala sa grijă, căci, precum 
Fred Marshall, nu poate concepe ca Pescarul să-i ia 
singurul fiu. Nu, cele mai multe griji şi le face pentru ceilalți 
copii din French Landing, probabil şi copiii din Centralia şi 
Arden. 

Principala sa grijă e că pur şi simplu nu e suficient de bun 
să-l prindă de nemernic. Că acesta va face şi o a treia, a 
patra, poate chiar o a unsprezecea şi douăsprezecea 
victimă. 

Dumnezeu îi e martor că a cerut ajutor. Şi că l-a primit... 
oarecum. De caz se ocupă şi doi detectivi de la poliţia 
statală, iar tipul de la biroul FBI din Madison mai vine din 
când în când (În chip informal, însă; FBI nu face parte 
oficial din anchetă). Până şi ajutorul primit din exterior are 
o tentă suprarealistă pentru Dale, una provocată în pane de 
strania coincidenţă a numelor lor. Tipul de la FBI este 
agentul John P. Redding. Detectivii de la centru sunt Perry 
Brown şi Jeffrey Black. Aşa că-i are în echipă pe Brown, 
Black şi Reddingis:. 

Potera Culorilor, aşa le zice Sarah. Toţi trei fac tot 
posibilul să se înţeleagă că ei acţionează doar ca sprijin, cel 
puţin pentru moment. Fac tot posibilul să se înţeleagă că 
Dale Gilbertson se află în mijlocul evenimentelor. 

Hristoase, cât imi doresc ca Jack să accepte să-mi dea o 
mână de ajutor la asta, gândeşte Dale. L-aş face ajutor de 
şerif într-o clipă, exact ca-ntr-un film din-ăla western vechi 
şi răsuflat. 

Da, chiar aşa. Într-o clipă. 

Când a venit Jack în French Landing, acum aproape 
patru ani, Dale n-a ştiut care-i treaba cu cel pe care ofiţerii 
săi l-au poreclit numaidecât Hollywood. Când au reuşit 
amândoi să-l prindă pe Thornberg Kinderling - da, micuțul 
şi inofensivul Thornberg Kinderling, greu de crezut, dar 
absolut adevărat - ştia exact care e treaba cu el. Omul era 
cel mai bun detectiv cu calităţi native pe care Dale îl 
întâlnise în viaţa sa. 


Singurul detectiv cu calităţi native, asta vrei să zici. 

Da, bine. Singurul. Şi, chiar dacă munciseră brânci la 
brânci (la insistenţele exclusive ale nou-venitului din L.A.), 
munca de detectiv a lui Jack fusese cea care dăduse roade. 
Aproape că semăna cu unul dintre detectivii ăia din cărţi... 
Hercule Poirot, Ellery Queen, unul de calibrul lor. Numai că 
Jack nu făcea tocmai deducţii, şi nici nu se lovea întruna la 
tâmplă cu degetul, vorbind fără astâmpăr despre „micile 
celule cenuşii”. El... 

— EI ascultă, murmură Dale, şi se ridică în picioare. Se 
îndreaptă spre uşa din spate, apoi se întoarce după 
servietă. O va pune pe bancheta din spate a patrulei sale 
înainte să ude rondurile cu flori. Nu vrea să ştie fotografiile 
alea îngrozitoare în casă mai mult decât e strict necesar. 

EI ascultă. 

Aşa cum o ascultase pe Janna Massengale, barmaniţa de 
la Taproom. Dale n-a avut nici-o idee de ce-şi petrecea Jack 
atât timp cu guraliva aia micuță; îi trecuse prin gând chiar 
că domnul Los Angeles Pantaloni de Pânză încearcă s-o 
îmbârlige, pentru ca, întorcându-se acasă, să le poată 
povesti prietenilor săi de pe Rodeo Drive că s-a înfruptat cu 
o bucăţică de brânzică în Wisconsin, acolo unde aerul era 
curat şi picioarele lungi şi vânjoase. Dar nici vorbă de asta. 
El asculta şi, în cele din urmă, fătuca îi spusese ce aştepta 
el să audă. 

Mdea, siguuur oamenii au ticuri ciudate când beau, 
zisese Janna. FE-un tip care începe să facă aşa după vreo 
două halbe. Îşi strânsese nările cu buricele degetelor... 
numai că ţinând palma întoarsă în exterior. 

Jack, continuând să zâmbească firesc, continuând să 
soarbă dintr-un pahar cu apă minerală: întotdeauna cu 
palma în exterior? Aşa? Şi imitase gestul. 

Janna,  surâzând, pe jumătate înamorată:  Iegzact, 
păpuşă... prinzi repede. 

Jack: Uneori, am impresia. Cum il cheamă pe tipu' ăsta, 
Scumpo? 


Janna: Kinderling. Thornberg Kinderling. A  chicotit. 
Numa' că dup-o băutură sau doo - imediat ce-a început cu 
treaba aia cu ciupeala - vrea ca taţi să-i zică Thorny'. 

Jack, tot cu zâmbetul pe buze: şi bea cumva gin Bombay, 
scumpo? Un cub de gheaţă, o picătură de bitter? 

Zâmbetul Jannei a început să se ofilească, fătuca uitându- 
se acum la el de parcă ar fi fost cine ştie ce vrăjitor: Da' dă 
unde ştii asta? 

Dar nu conta de unde o ştia, pentru că asta a pus de fapt 
capac cutiei şi-a legat-o cu o fundă frumoasă-frumoasă. Caz 
închis, joc terminat, trage-ţi fermoarul. 

În cele din urmă, Jack se întorsese cu avionul la Los 
Angeles cu Thornberg Kinderling în custodie - Thornberg 
Kinderling, un simplu vânzător de asigurări agricole 
inofensiv şi ochelarist din Centralia, care n-ar spune marş 
unui câine, care n-ar spune căcat nici dacă ar avea gura 
plină de el, care n-ar îndrăzni să-i ceară mamei tale o gură 
de apă într-o zi caniculară, dar care omorâse două 
prostituate în Oraşul îngerilor. Thorny nu-şi strangulase 
victimele; îşi tăcuse treaba cu un cuţit de vânătoare Buck, 
pe care Dale însuşi aflase că-l cumpărase de la Lapham 
Sporting Goods, magazinaşul ăla scârbos cu o uşă mai jos 
de Sand Bar, cel mai soios refugiu al beţivilor din Centralia. 

Pe-atunci, testul ADN îl ţintuise pe Kinderling de nu-i mai 
mişca niciun fir de păr, însă Jack fusese oricum bucuros să 
cunoască şi locul de provenienţă a armei. Îl sunase personal 
pe Dale să-i mulţumească, iar Dale, care nu ajunsese 
niciodată în viaţă mai la vest de Denver, fusese emoţionat 
aproape într-un chip absurd de acest gest de politeţe. Jack 
spusese de mai multe ori în cursul anchetei că niciodată 
dovezile nu-s prea multe atunci când făptaşul e un tip rău 
din născare, iar Thorny Kinderling se dovedise a fi mai rău 
decât te puteai aştepta. Adoptase tactica nebuniei, desigur, 
şi Dale - care sperase în sinea sa să fie chemat pentru a 
depune mărturie - a fost încântat când juriul a refuzat 


argumentul şi i-a dat câte o pedeapsă pe viaţă pentru 
fiecare crimă. 

Şi ce-a făcut toate astea posibile? Care fusese primul 
pas? Păi, un om care ascultase. Atâta tot. Ascultase o 
barmaniţă obişnuită ca sânii să-i fie priviţi cu poftă în vreme 
ce, de cele mai multe ori, cuvintele pe care le rostea intrau 
pe-o ureche a bărbatului care privea pofticios şi ieşeau pe 
cealaltă. Şi pe cine mai ascultase Hollywood Jack înainte s-o 
asculte pe Janna Massengale? Pe-o prostituată de pe Sunset 
Strip, se părea... sau mai degrabă un grup de prostituate. 
(Cum spui la asta, totuşi? se întreabă Dale ducându-se la 
garaj după vrednicul său furtun. Un cârd de otrepe? O haită 
de curve?) Niciuna dintre ele nu l-ar fi putut recunoaşte pe 
Thornberg Kinderling din mai mulţi, pentru că acel 
Thornberg care venise în L.A. mai mult ca sigur că nu 
semănase cu acel Thornberg care trecea pe la companiile 
de produse agricole din Coulee sau mai încolo, în 
Minnesota. Thorny cel din L.A. purtase perucă, lentile de 
contact în locul ochelarilor şi-o mustăcioară falsă. 

— Cel mai bine gândit lucru a fost fondul de ten, zisese 
Jack. Numai puţin, numai atât cât să-l facă să semene cu un 
nativ. 

— Cursuri de actorie în toţi cei patru ani de la liceul din 
French Landing, răspunsese Dale cu îndârjire. Am verificat. 
Nemernicul ăla mic l-a jucat pe Don Juan în primul an de 
liceu, îţi vine să crezi? 

O mulţime de schimbări mici şi viclene (prea multe, se 
pare, ca un juriu să înghită varianta cu nebunia), însă 
Thorny uitase de acel micuţ semn distinctiv revelator, trucul 
acela cu ciupitul nărilor cu palma întoarsă spre exterior. O 
prostituată îşi amintise însă asta şi când o adusese în 
discuţie - doar în trecere, Dale nu se îndoia câtuşi de puţin, 
exact cum făcuse şi Janna Massengale - Jack o auzise. 

Pentru că el asculta. 

A sunat să-mi mulțumească fiindcă am aflat proveniența 
cuțitului şi-a mai sunat 0 dată ca să-mi spună reacția 


juriului, gândeşte Dale, dar atunci, a doua oară, a mai vrut 
ceva. Şi eu am ştiut ce era. Am ştiut încă dinainte să 
deschidă gura. 

Pentru că, deşi nu e-un detectiv de geniu ca prietenul său 
din Statul Auriu, Dale nu ratase să observe neaşteptata şi 
imediata reacţie a bărbatului mai tânăr în faţa peisajului din 
vestul Wisconsinului. Jack se îndrăgostise de ţinutul Coulee, 
iar Dale ar fi pus la bătaie o sumă frumuşică pe faptul că 
fusese dragoste la prima vedere. Era imposibil să confunzi 
expresia feţei sale când au mers de la French Landing la 
Centralia, de la Centralia la Arden, de la Arden la Miller: 
mirare, plăcere, aproape un fel de extaz. Lui Dale, Jack i se 
păruse că arăta ca un om care vine într-un loc unde n-a mai 
fost niciodată şi descoperă că s-a întors acasă. 

— Măiculiţă, nu mă mai satur de asta, îi spusese lui Dale. 
Se aflau amândoi în vechea patrulă Caprice a lui Dale, aia 
care se încăpăţâna să nu meargă în linie dreaptă (şi uneorii 
se bloca claxonul, lucru ce putea fi stânjenitor). Îţi dai 
seama ce norocos eşti că trăieşti aici, Dale? Trebuie că e 
unul dintre cele mai frumoase locuri din lume. 

Dale, care trăise în Coulee de când se născuse, nu-l 
contrazisese. 

Spre sfârşitul ultimei lor discuţii despre Thornberg 
Kinderling, Jack îi amintise că îl rugase (nu tocmai în glumă, 
dar nici tocmai în serios) să-i dea de ştire dacă se scotea la 
vânzare vreo căsuţă în partea sa de lume, ceva afară din 
oraş. Şi Dale ştiuse pe dată după tonul lui Jack - scăderea 
aproape anxioasă a vocii sale - că vremea glumelor trecuse. 

— Aşa că-mi eşti dator, murmură Dale, punându-şi 
furtunul pe umăr. Îmi eşti dator nemernicule. 

Sigur că i-a cerut lui Jack să-i dea neoficial o mână de 
ajutor la ancheta Pescarului, dar Jack refuzase... aproape cu 
un fel de teamă. Am ieşit la pensie, zisese brusc. Dacă nu 
ştii ce înseamnă cuvântul ăsta, Dale, îl putem căuta în 
dicționar împreună. 


Dar e ridicol, nu-i aşa? Sigur că da. Cum poate să fie 
pensionat un om ce n-a împlinit încă nici treizeci şi cinci de 
ani? Mai ales unul care e-atât de al naibii de priceput la 
ceea ce face? 

— Îmi eşti dator iubitei, repetă el, mergând acum pe 
lângă marginea casei către robinet. Nu e niciun nor pe cer; 
peluza bine udată e verde; nu e nici urmă de alunecare, nu 
aici pe Herman Street. Şi totuşi, poate că e şi poate că noi îl 
simţim. Ca un zumzet nearmonios, ca sunetul tuturor acelor 
volţi mortali ce treceau prin cablurile turnului KDCU. 

Dar am zăbovit aici prea mult timp. Trebuie să ne ridicăm 
iar în zbor şi să ne îndreptăm spre ultima noastră destinaţie 
din această dimineaţă. Nu ştim încă totul, dar ştim trei 
lucruri importante: primul, că French Landing e-un oraş 
cuprins de-o nelinişte înfiorătoare; al doilea, că o mână de 
oameni (Judy Marshall, pentru început; apoi Charles 
Burnside) înţeleg foarte bine că necazurile oraşului 
depăşesc cu mult cruntele fapte ale unui singur criminal- 
pedofil nebun; al treilea, că nu am întâlnit pe nimeni în 
stare să recunoască la nivel conştient forţa - alunecarea - 
care a cuprins acum orăşelul acesta liniştit de pe malul 
fluviului lui Tom şi Hucki8*. "Toţi oamenii pe care i-am 
întâlnit sunt, fiecare în felul lui, la fel de orbi ca Henry 
Leyden. Acelaşi lucrul e valabil şi pentru cei pe care încă nu 
i-am întâlnit - Beezer St Pierre, Wendell Green, Potera 
Culorilor. 

Sufletele noastre tânjesc după un erou. Şi chiar dacă s-ar 
putea să nu găsim unul (în definitiv, ne aflăm în secolul XXI, 
nu în zilele lui d'Artagnan şi Jack Aubrey, ci ale lui George 
W. Bush şi Dirtysperm), poate vom găsi totuşi un om care a 
fost erou într-o vreme îndepărtată. Haideţi, deci, să pornim 
în căutarea unui vechi prieten, unul pe care l-am zărit 
ultima dată la distanţă de o mie şase sute de kilometri sau 
chiar mai mulţi de-aici, pe malul Atlanticului neclintit. Au 
trecut ani buni care, într-un anumit fel, l-au împuţinat pe 
băiatul care a fost; a uitat multe şi mare parte din viaţa de 


adult şi-a petrecut-o întreţinând starea aceea de amnezie. 
Însă el e singura speranţă a French Landingului, aşa că să 
ne ridicăm în aer şi să zburăm aproape drept spre est, 
înapoi peste păduri şi câmpii şi dealuri line. 

Cel mai mult, vedem kilometri de teren agricol 
neîntrerupt: lanuri ordonate de porumb, fânețe luxuriante, 
bucăţi galbene şi mănoase de lucerna. Drumuri înguste şi 
prăfuite duc la case albe de fermă şi la acareturile lor 
constând din hambare înalte, grânare, silozuri cilindrice din 
blocuri de ciment şi lungi magazii metalice cu utilaje. 
Bărbaţi în jachete de blugi se mişcă de-a lungul potecilor 
bine bătute dintre case şi hambare. Simţim deja mirosul 
luminii solare. Izul său, bogat înţesat de unt, drojdie, 
pământ, creştere şi putrefacție, se va intensifica pe măsură 
ce soarele se va înălța pe cer şi lumina sa fi mai puternică. 

Sub noi, Autostrada 93 se intersectează cu Autostrada 35 
în centrul micuţei localităţi Centralia. Parcarea goală din 
spatele Sand Bar aşteaptă zgomotoasa sosire a trupei 
Thunder Five, care de obicei îşi petrec după-amiezile, serile 
şi nopţile de sâmbătă acolo, în compania meselor de biliard, 
a hamburgerilor şi-a halbelor cu acea ambrozie pentru a 
cărei fabricare şi-au devotat vieţile excentrice, cel mai de 
seamă produs al fabricii de bere Kingsland, Kingsland Ale, o 
bere care-şi poate păstra mândria înspumată în tovărăşia 
oricărei ale băuturi de acest soi fabricate într-o 
microberărie particulară sau o mănăstire din Belgia. Dacă 
Beezer Si Pierre, Mouse şi compania spun că este cea mai 
bună bere din lume, de ce să le punem vorbele la îndoială? 
Nu doar că ştiu mai multe despre bere decât noi, dar au 
făcut, pe deasupra, apel la toate cunoştinţele, priceperea, 
experienţa şi inspiraţia pură pe care le aveau la dispoziţie 
pentru a face din Kingsland Ale un reper de seamă al artei 
berăritului. De fapt, ei s-au mutat în French Landing pentru 
că berăria, pe care au ales-o după o atentă deliberare, era 
dispusă să lucreze cu ei. 


Să invocăm Kingsland Ale înseamnă să ne dorim o duşcă 
sănătoasă din această băutură, dar lăsăm ispita deoparte; 
şapte şi jumătate dimineaţa e mult prea devreme pentru 
orice băutură în afară de suc de portocale, cafea şi lapte 
(mai puţin pentru alde Wanda Kinderling, iar Wanda 
consideră berea, până şi pe cea Kingsland Ale, un supliment 
dietetic pentru votca Aristocrat); şi ne aflăm în căutarea 
vechiului nostru prieten şi cel mai apropiat de profilul unui 
erou pe care-l puteam găsi, cel pe care l-am văzut ultima 
oară în copilărie pe ţărmul Oceanului Atlantic. Nu avem de 
gând să pierdem timpul; suntem în mişcare, chiar aici şi- 
acum. Kilometrii trec iute pe sub noi şi, de-a lungul 
Autostrăzii 93, câmpiile se îngustează pe măsură ce 
dealurile se înalţă de-o parte şi de cealaltă. 

Cu toată graba noastră, trebuie să pricepem totul bine, 
trebuie să vedem unde ne situăm. 


4 


În urmă cu trei ani, vechiul nostru prieten a călătorit pe 
acest sector din 93 în scaunul pasagerului bătrânei Caprice 
a lui Dale Gilbertson, cu inima bubuindu-i nebună în piept, 
cu gâtul contractându-i-se şi cu gura uscată, în vreme ce 
prietenosul Dale (pe-atunci doar un poliţist de provincie pe 
care îl impresionase dincolo de orice limită raţională doar 
făcându-şi meseria mai mult sau mai puţin bine, atât cât i-a 
stat lui în puteri) îl ducea spre o fermă şi cinci acri de 
pământ rămase lui Dale de la tatăl său plecat în lumea 
drepţilor. „Locşorul ăsta frumuşel” putea fi cumpărat la un 
preţ de nimic, dat fiind că verii lui Dale nu-l voiau în mod 
special şi nu avea vreo valoare pentru oricine altcineva. 
Dale păstrase proprietatea din motive sentimentale, însă 
nici el nu avea vreun interes legat de ea. Abia dacă ştia ce 
folos avea să ţină o a doua casă; ştia doar că-i răpea destul 
de mult timp ca s-o întreţină, un lucru care i se părea ciudat 
de plăcut, dar ne care cu dragă inimă l-ar fi dat altcuiva. ŞIi- 
n acel punct al relaţiei lor, Dale simţea un respect atât de 
mare pentru prietenul nostru, încât, departe de a-l deranja 
ideea ca Jack să locuiască în bătrâna casă a tatălui său, o 
considera drept o onoare. 

Cât despre cel din scaunul pasagerului, era prea copleşit 
de reacţia sa la peisaj - prea copleşit de peisaj - ca să mai 
fie stânjenit de respectul lui Dale. În împrejurări obişnuite, 
prietenul nostru l-ar fi dus pe admiratorul său într-un bar 
liniştit, i-ar fi făcut cinste cu o bere şi i-ar fi spus: „Uite, ştiu 
că ai fost impresionat de ce am făcut, dar în definitiv, Dale, 
nu sunt decât un simplu poliţist, exact ca tine. Atâta tot. Şi 
cu toată sinceritatea, sunt mult mai norocos decât merit să 
fiu.” (Şi ăsta ar fi purul adevăr: de când nu l-am mai văzut, 
prietenul nostru a fost binecuvântat, dacă asta e o 
binecuvântare, cu un noroc atât de mare încât nu mai 
îndrăzneşte să joace cărţi sau să parieze la evenimentele 


sportive. Când câştigi aproape de fiecare dată, câştigul are 
gust de grepfrut stricat.) Însă acestea nu erau împrejurări 
obişnuite şi, în coconul de sentimente care ameninţase să-l 
facă praf încă de când părăsiseră Centralia pe acest sector 
plat al Autostrăzii 93, adulaţia lui Dale abia dacă era 
perceptibilă. Drumul acesta scurt spre un loc pe care nu-l 
mai văzuse niciodată i se părea o mult amânată călătorie 
spre casă: tot ce vedea părea încărcat de-un sens cunoscut, 
o parte din el, în definitiv. Totul părea sacru. Ştia că va 
cumpăra locşorul acela frumugşel, indiferent cum arăta şi 
cât costa, nu că preţul ar fi putut fi în vreun fel un 
impediment. Îl va cumpăra, şi cu asta basta. Veneraţia lui 
Dale îl afecta doar atât cât să-şi dea seama că va fi nevoit 
să-l forţeze pe admiratorul său să nu-i ceară un preţ mult 
prea mic. Până una-alta, se lupta cu lacrimile care voiau să-i 
umple ochii. 

De sus, vedem văile glaciale ce separă peisajul la dreapta 
de 93 ca urmele degetelor unui uriaş. El a văzut doar 
neaşteptatele drumuri înguste care se desprindeau din 
autostradă şi se furişau în amestecul e lumină şi întuneric. 
Fiecare drum spunea: merg puţin şi ajungem. Autostrada 
spunea: Asta e calea. Coborând privirea, vedem o zonă de 
parcare pe marginea drumului, două pompe de benzină şi 
un acoperiş lung, cenuşiu, purtând înscrisul spălăcit 
MAGAZINUL LUI ROY; când el s-a uitat în dreapta şi-a 
văzut, dincolo de pompele de benzină, scările de lemn ce 
urcau la o verandă largă şi ospitalieră şi la intrarea în 
magazin, a avut impresia că deja a urcat de o sută de ori 
scările acelea şi-a intrat să-şi cumpere pâine, lapte, bere, 
carne rece gătită, mănuşi de lucru, o şurubelniţă, o pungă 
de cuie de 7,6 cm şi orice altceva îi mai trebuia din 
abundența de obiecte de uz curent îngrămădite pe rafturi, 
aşa cum o va face din ziua aceea încolo, de o sută de ori şi 
chiar mai mult. 

Cu cincizeci de metri mai în jos de autostradă, panglica 
albastru-cenuşie a pârâului 'Tamarack intră şerpuind în 


valea Norway. Când maşina lui Dale a trecut podeţul de 
metal ruginit, podeţul a zis: Asta e!, iar bărbatul îmbrăcat în 
haine normale, dar scumpe din scaunul pasagerului, care 
arăta ca şi când toate cunoştinţele sale despre ţinutul rural 
le acumulase prin hublourile locurilor de lângă prima clasă 
ale avioanelor transcontinentale şi, de fapt, nu ştia să facă 
diferenţa dintre grâu şi fân, a simţit că-i tresaltă inima. De 
cealaltă parte a podului, un indicator spunea DRUMUL VĂII 
NORWAY. 

— Asta e, a zis Dale, şi-a cotit la dreapta în vale. Prietenul 
nostru şi-a acoperit gura cu mâna, înăbuşind orice sunet pe 
care inima sa surescitată l-ar fi făcut să scoată. 

Ici şi colo, flori sălbatice înfloreau şi se clătinau pe 
marginea drumului, unele curajoase şi luminoase, altele pe 
jumătate ascunse într-o pătură de verde vibrant. 

— Când străbat drumul ăsta, întotdeauna mă simt bine, a 
zis Dale. 

— Nu-i de mirare, a izbutit să rostească prietenul nostru. 

Majoritatea celor spuse de Dale n-au reuşit să străpungă 
vârtejul de emoţii care făcea ravagii prin mintea şi corpul 
pasagerului său. Aia-i vechea fermă a familiei Lund - verii 
mamei mele. Şcoala cu o singură încăpere în care preda 
stră-străbunica era chiar acolo, numai că au dărâmat-o 
acum mult timp. Asta de aici e casa lui Duane Updahl, care 
nu mi-e rudă, slavă Domnului. Bâz ceaţă bolboroseală. 
Ceaţă bolboroseală bâz. Au mai trecut o dată peste pârâul 
Tamarack, apa lui albastru-cenuşie scăpărătoare râzând şi 
strigând: Uite c-am ajuns! Au mai făcut o curbă şi o bogăţie 
de flori sălbatice luxuriante s-au aplecat vesele spre maşină. 
În mijlocul lor, feţele oarbe şi atente ale gurii-leului s-au 
înclinat să întâlnească faţa prietenului nostru. O undă de 
emoție deosebită de vârtejul deja existent, mai tăcută, dar 
la fel de puternică, i-a adus un film de lacrimi în ochi. 

Gura-leului, de ce? Gura-leului nu însemna nimic pentru 
el? S-a prefăcut că-i vine să caşte şi-a profitat de moment ca 
să-şi şteargă ochii, sperând că Dale n-a observat. 


— Uite c-am ajuns, a zis Dale, că observase sau nu, şi-a 
cotit pe o alee lungă şi năpădită de verdeață, mărginită de 
flori sălbatice şi ierburi înalte, care părea să nu ducă 
nicăieri altundeva decât la o pajişte întinsă şi printre 
grupuri de flori înalte până la şold. Dincolo de pajişte, 
câmpii dungate urcau în pantă sire versantul împădurit al 
dealului. Într-o clipă o să vezi vechea casă a lui tătâne-meu. 
Pajiştea aparţine casei, iar câmpia le aparţine verişorilor 
mei Randy şi Kent. 

Prietenul nostru n-a văzut casa albă cu etaj care stă la 
capătul ultimei curbe a aleii până în clipa când Dale 
Gilbertson a ajuns la mijlocul cotului, şi n-a scos o vorbă 
până când Dale a parcat în faţa casei, a oprit motorul şi au 
coborât amândoi din maşină. lată aici „locşorul ăla 
frumuşel”, o casă solidă, proaspăt vopsită, minunat 
întreţinută, modestă, dar totuşi frumos proporţionată, 
izolată de drum, izolată de lume, la marginea urni pajişti 
verzi şi galbene inundate de flori. 

— Dumnezeule, Dale, a zis el, e perfecțiunea 
întruchipată. 

Aici îl vom găsi pe fostul nostru tovarăş de drum, care în 
copilărie a cunoscut un băiat pe nume Richard Sbat şi, 
odată, pentru prea scurt timp, a mai cunoscut unul al cărui 
nume era, simplu, Wolf'%. În această casă albă solidă, 
atrăgătoare şi izolată ne vom găsi vechiul prieten, care, 
odată, în copilărie, a călătorit de la un capăt la celălalt al 
ţării, de la un ocean la celălalt, în căutarea unui lucru 
fundamental, a unui obiect necesar, un mare talisman, îi 
care, în pofida groaznicelor piedici şi-a înspăimântătoarelor 
percale, a izbutit să găsească obiectul mult căutat şi l-a 
folosit cu chibzuinţă şi aşa cum trebuie. Care, am putea 
spune, a înfăptuit, eroic, o serie de miracole. Şi care nu-şi 
aminteşte nimic din toate acestea. Aici, pregătindu-şi singur 
micul dejun în bucătărie în vreme ce-l ascultă pe George 
Rathbun la KDCU, îl găsim în cele din urmă pe fostul 


locotenent de poliţie din Divizia Omucideri a districtului Los 
Angeles, Jack Sawyer. 


Jack al nostru, Jacky-băiete, cum obişnuia să-i spună 
mama sa, răposata Lily Cavanaugh Sawyer. 


Îl urmase pe Dale prin casa goală, la etaj şi jos, în subsol, 
admirând cum se cuvine noul cazan şi boilerul pe care 
Gilbertson le instalase cu un an înainte să moară tatăl său, 
calitatea reparațiilor pe care le făcuse de atunci încoace, 
strălucirea  duşumelelor, grosimea  izolaţiei din pod, 
soliditatea ferestrelor, numeroasele finisaje meşteşugite 
care-i cădeau sub ochi. 

— Mda, am muncit mult la locşorul ăsta, i-a zis Dale. Era 
destul de bine întreţinut încă de la început, dar îmi place să 
depun muncă fizică. După o vreme a devenit un soi de 
hobby. Ori de câte ori aveam două ore libere, în weekend 
sau altcândva, mi-a format obiceiul să vin aici şi să 
trebăluiesc. Ştiu eu, poate m-a ajutat să simt că păstrez 
legătura cu tata. A fost un om foarte bun, tata. Voia să fiu 
fermier, dar când i-am spus că mă gândesc să intru în 
poliţie, m-a susţinut până la capăt. Ştii ce-a zis? „Dacă te 
apuci de agricultură cu sufletul îndoit, te iau la şuturi în cur 
de dimineaţa până seara. O s-ajungi să te simţi ca un catâr. 
Mama ta şi cu mine nu te-am adus pe lumea asta ca să devii 
un catâr.” 

— Ea ce părere a avut? a întrebat Jack. 

— Mama provenea dintr-un şir lung de fermieri, i-a 
răspuns Dale. Era de părere că-mi voi da seama că a fi un 
catâr, în definitiv, nu e atât de rău. Când a plecat dintre noi, 
adică înainte cu patru ani de tata, se obişnuise cu gândul că 
sunt poliţist. Hai să ieşim pe uşa din bucătărie şi să 
aruncăm o privire la pajişte, bine? 

În vreme ce stăteau afară şi aruncau privirea aceea, Jack 
îl întrebase ne Dale cât voia pentru casă. Dale, care 
aşteptase întrebarea, scăzuse cinci mii din minimum cât el 


şi Sarah crezuseră vreodată că ar obţine pe ea. Pe cine 
păcălea? Dale voia ca Jack Sawyer să cumpere casa în care 
crescuse - voia ca Jack să locuiască aproape de el măcar 
două săptămâni pe an. Şi dacă Jack nu o cumpăra, nu avea 
s-o cumpere nimeni. 

— Vorbeşti serios? întrebase Jack. 

Mai îngrozit decât ar fi recunoscut, Dale zisese: 

— Mie mi se pare un târg cinstit. 

— Nu e cinstit pentru tine, ripostase Jack. N-o să te las să 
dai casa asta pe nimic numai pentru că-ţi place de mine. 
Ridică preţul, sau plec. 

— Da' ştiu că voi, mahării de la oraş, vă pricepeţi la 
negociat. Bine, să fie cu trei mii mai mult. 

— Cinci, a zis Jack. Sau am spălat putina. 

— S-a făcut. Dar îmi frângi inima. 

— Sper ca asta să fie ultima dată când cumpăr ceva de la 
voi, norvegieni zgârie-brânză ce sunteţi, a zis Jack. 

Făcuse tranzacţia de la distanţă, trimițând plata de la 
L.A., făcând schimb de semnături prin fax, fără ipotecă, cu 
banii jos, ochii la uşă. Oricare ar fi fost trecutul lui Jack 
Sawyer, îşi spusese Dale, era mult mai avut decât oricare alt 
ofiţer de poliţie. După câteva săptămâni, Jack reapăruse în 
mijlocul unei tornade autocreate, aranjând să fie cuplat 
telefonul şi abonamentul la curent trecut pe numele lui, 
luând cu el, după toate aparențele, jumătate din magazinul 
lui Roy, tulind-o la Arden şi La Riviere să-şi cumpere un nou 
pat, lenjerie, tacâmuri Şi veselă, oale şi cratiţe din fier 
turnat şi-un set de cuțite French, un cuptor cu microunde 
compact şi-un televizor uriaş, şi-un echipament audio turn 
aşa de lucios, negru şi superb că Dale, care fusese invitat a 
un pahar, aşa ca între prieteni, îşi făcuse socoteala că 
trebuia să fi costat mai mult decât salariul său anual. Pe 
lângă astea, Jack mai fusese multe alte lucruri, dintre care 
unele Dale fusese surprins să e ca puteau fi cumpărate din 
French Landing, Wisconsin. La ce i-ar trebui cuiva un 
tirbuşon numit WineMaster în valoare de şaizeci şi cinci de 


dolari? Cine era omul ăsta şi din ce fel de familie provenea? 
Observase o pungă purtând o siglă necunoscută lui plină cu 
compact-discuri - la preţul de cincisprezece-şaisprezece 
dolari bucata, el avea sub ochi CD-uri în valoare de vreo 
două sute de dolari. Orice altceva ar fi fost adevărat despre 
Jack Sawyer, bărbatul era cu siguranţă un mare 
consumator de muzică. Curios, Dale s-a aplecat, a scos două 
carcase şi-a privit imagini cu oameni în general negri, în 
general cu instrumente lipite de buze sau vârâte în gură. 
Clifford Brown, Lester Young, lommy Flanagan, Paul 
Desmond. 

— N-am auzit niciodată de oamenii ăştia, a zis. Ce-i asta, 
jazz, nu? 

— Ai nimerit-o, a răspuns Jack. Te-aş putea ruga să mă 
ajuţi să mut mobila prin casă şi să agăţ tablouri, lucruri de 
felul ăsta, cam într-o lună sau două? O să trimit încoace o 
mulţime de lucruri. 

— Oricând. 

O idee minunată înflorise în mintea lui Dale. 

— Hei, trebuie să-ţi fac cunoştinţă cu unchiul meu Henry! 
ţi-e chiar vecin, locuieşte cam la cinci sute de metri mai 
încolo pe drum. 

A fost căsătorit cu mătuşa mea Rhoda, sora tatei, care a 
murit acum trei ani. Henry e-un soi de enciclopedie a 
muzicii bizare. 

Jack n-a prins aluzia cum că jazzul ar fi bizar. Poate că 
era. În orice caz, probabil că lui Dale îi suna bizar. 

— Nu credeam că fermierii au destul timp să asculte 
muzică. Dale a deschis gura şi-a scos un ropot de râs. 

— Henry nu-i fermier. Henry e... 

Rânjind, Dale a ridicat mâinile cu palmele în sus şi 
degetele răşchirate, şi s-a uitat în gol, căutând cuvântul 
potrivit. 

— E într-un fel inversul unui fermier. Când te întorci, o 
să-ţi fac cunoştinţă cu el. O să-ţi placă la nebunie. 


Şase săptămâni mai târziu, Jack s-a întors să întâmpine 
furgoneta celor de la mutări şi să le spună oamenilor unde 
să pună mobila şi celelalte lucruri pe care le trimisese; 
peste alte câteva zile, după ce îşi despachetase majoritatea 
cutiilor, i-a dat telefon lui Dale şi '„a întrebat dacă mai vrea 
să-i dea o mână de ajutor. Era ora cinci într-o zi atât de 
lentă că Tom Land adormise la birou, iar Dale a venit fără a 
se obosi măcar să-şi schimbe uniforma. 

Prima lui reacţie, după ce Jack i-a strâns mâna şi l-a 
invitat înăuntru, a fost de şoc pur. După ce-a făcut doar un 
singur pas dincolo de prag, a încremenit, incapabil să mai 
facă vreo mişcare. Au trecut două sau trei secunde până ce 
şi-a dat seama că era un şoc bun, un şoc de plăcere. Vechea 
lui casă fusese transformată: era ca şi când Jack Sawyer îl 
păcălise şi deschisese familiara uşă de intrare spre 
interiorul unei cu totul alte case. Spaţiul din living şi până în 
bucătărie nu semăna deloc nici cu spaţiul pe care şi-l 
amintea din copilărie, nici cu cel curat şi sterp din trecutul 
recent. Jack decorase casa dintr-o fluturare de baghetă, aşa 
i se părea, transformând-o astfel în ceva ce abia dacă ştia 
cum să-i spună - o vilă pe Coasta de Azur, sun apartament 
din Park Avenue. (Dale nu fusese niciodată la New York sau 
în sudul Franţei.) Apoi îl uimise că, în loc să transforme 
vechea casă în ceva ce nu era, Jack pur şi simplu văzuse în 
ea mai mult decât reuşise Dale vreodată să vadă. 
Canapelele şi fotoliile de piele, covoarele strălucitoare, 
mesele late şi lămpile discrete veniseră dintr-o altă lume, 
dar se potriveau perfect, de parcă ar fi fost făcute special 
pentru casa aceasta. Tot ce vedea îl ademenea înăuntru şi-a 
descoperit că se poate mişca din nou. 

— Oau, a făcut. Da' chiar c-am vândut casa cui trebuia. 

— Mă bucur că-ţi place, a zis Jack. Trebuie să recunosc că 
şi mie îmi place. Arată şi mai bine decât mă aşteptam. 

— Eu ce trebuie să fac? Deja toate sunt la locul lor. 

— O să agăţăm nişte tablouri, a zis Jack. Apoi or să fie 
toate la locul lor. 


Dale bănuia că se referea la portrete de familie. Nu 
înţelegea de ce î-ar trebui cuiva ajutor să agate câteva poze 
înrămate, dar dacă Jack avea nevoie de asistenţa sa, i-o va 
da. Pe deasupra, fotografiile aveau să-i spună destul de 
multe despre familia lui Jack, care încă reprezenta un 
subiect de mare interes pentru el. Totuşi, când Jack „a 
condus la un teanc de lăzi din lemn sprijinite de poliţa din 
bucătărie, Dale a avut din nou senzaţia că rămâne fără 
cuvinte, că a intrat într-o lume necunoscută. Lăzile fuseseră 
făcute manual; erau obiecte serioase construite să ofere 
protecţie puternică, industrială. Unele erau înalte de un 
metru jumătate-doi metri şi aproape la fel de late. Monştrii 
aceia nu conţineau fotografi cu mami şi taţi. Înainte să le 
poată deschide, el şi cu Jack au trebuit să forţeze colţurile şi 
să desprindă cuiele de pe margini. A fost nevoie de-un efort 
considerabil să ridice capacele. Dale a regretat că n-a 
trecut pe acasă doar cât să-şi dea jos uniforma, care era 
leoarcă de sudoare pe când el şi Jack au scos din coconi 
cinci obiecte dreptunghiulare grele, învelite în straturi 
groase de stofă. Şi mai erau încă multe lăzi de desfăcut. 

O oră mai târziu, au dus lăzile goale în beci şi s-au întors 
să bea o bere. Apoi au tăiat straturile de pânză, scoțând la 
iveală tablouri şi desene într-o varietate de rame, inclusiv 
câteva care arătau ca şi când artistul le-ar fi bătut singur în 
cuie din scânduri de şopron. Tablourile lui Jack reprezentau 
o categorie pe care Dale o considera în termeni vagi drept 
„artă modernă”. Nu pricepea ce semnificaţie aveau unele 
dintre lucrurile acelea, deşi chiar îi plăceau aproape toate, 
mai ales vreo două peisaje. Ştia că nu auzise niciodată de 
artişti, dar numele lor, credea, ar fi fost recunoscute de 
genul de oameni care locuiau în oraşele mari şi frecventau 
muzeele şi galeriile. Toată acea artă - toate imaginile acelea 
mari şi mici aliniate acum pe podeaua bucătăriei - îl uluiau, 
nu toate în chip plăcut. Intrase într-adevăr într-o altă lume, 
şi nu recunoştea niciun reper din ea. Apoi şi-a amintit că el 
şi Jack Sawyer vor agăța imaginile acelea pe pereţii vechii 


sale case părinteşti. Imediat, o căldură neaşteptată a 
inundat această noţiune şi-a umplut-o până la refuz. De ce 
să nu se îmbine din când în când lumile învecinate? Şi 
această altă lume nu era oare lumea lui Jack? 

— Bine, bine, a zis el. Mi-ar plăcea ca Henry, unchiul de 
care-ţi povesteam? Care locuieşte puţin mai încolo pe 
drum? Mi-ar plăcea să vadă şi el chestiile astea. Henry, el ar 
şti să le aprecieze la adevărata lor valoare. 

— Dar de ce n-ar putea să le vada? O să-l invit la mine. 

— Nu ţi-am spus? a întrebat Dale. Henry e orb. 

Tablourile au fost agăţate pe pereţii din living, pe cel de 
lângă scări, de jos până sus, în dormitoare. Jack a pus două 
imagini mici în baia de la etaj şi-n micuța baie de serviciu de 
la parter. Pe Dale au început să-l doară braţele de la ţinutul 
ramelor cât timp Jack însemna locurile unde trebuiau 
bătute cuiele. După primele trei tablouri, îşi dăduse jos 
cravata şi-şi sumeţise mânecile, şi simţea transpiraţia cum îi 
şiroia din păr şi-i curgea pe faţă. Gulerul descheiat se 
făcuse leoarcă. Jack Sawyer muncise la fel de greu sau mai 
greu ca el, dar arăta ca şi când n-ar fi făcut nimic mai 
istovitor decât să se gândească la cină. 

— Eşti un fel de colecţionar de artă, nu? a întrebat Dale. 
Ţi-a trebuit mult timp să strângi toate tablourile astea? 

— Nu ştiu destule ca să fiu colecţionar, a zis Jack. Tata a 
strâns mare parte din toate astea în anii cincizeci sau 
şaizeci. Şi mama a cumpărat câteva, atunci când vedea ceva 
ce-i stârnea interesul. Cum ar fi acel micuţ Fairfield Porter 
de acolo, cu veranda şi peluza şi florile. 

Micuţul Fairfield Porter, nume care Dale bănuia că-i 
aparţinea pictorului, îi reţinuse atenţia de-ndată ce el şi 
Jack îl scoseseră din ladă. Un tablou ca acela chiar că-l 
puteai agăța în living. Aproape că puteai păşi într-un tablou 
ca acela. Ciudat era, gândea Dale, că, dacă-l agăţai în living, 
majoritatea celor care ar intra nici nu l-ar observa. 

Jack spusese ceva despre cum că e bucuros să scoată 
tablourile de la naftalină. 


— Deci, a zis Dale, pe astea ți le-au dat părinţii? 

— Le-am moştenit după ce a murit mama, a răspuns Jack. 
Tata a murit când eram mic. 

— O, fir-ar, scuze, s-a pleoştit Dale, ieşind brusc din lumea 
în care îi invitase domnul Fairfield Porter. Probabil că ţi-a 
fost greu să-ţi pierzi tatăl aşa de tânăr. 

Credea că Jack îi oferise explicaţia aurei de distanţă şi 
izolare care Părea să-l învăluie mereu. Cu o secundă înainte 
ca Jack să apuce să răspundă, Dale şi-a spus că asta era 
aiurea. Habar n-avea cum putea cineva să ajungă precum 
Jack Sawyer. 

— Mda, a recunoscut Jack. Din fericire, mama era şi mai 
rezistentă. 

Dale a apucat ocazia asta cu ambele mâini. 

— Cu ce se ocupau ai tăi? Ai crescut în California? 

— M-am născut şi am crescut în Los Angeles, s-a confesat 
Jack. Părinţii mei lucrau în industria de divertisment, dar să 
nu-i judeci aspru pentru asta. Au fost nişte oameni 
deosebiți. 

Jack nu l-a invitat să rămână la cină - asta l-a uimit pe 
Dale. Într-o oră şi jumătate, cât le-a mai luat să agate restul 
tablourilor, Jack Sawyer şi-a păstrat aerul de prietenie şi 
bună dispoziţie, însă Dale, care nu era degeaba poliţist, a 
simţit ceva evaziv şi implacabil în afabilitatea prietenului 
său: o uşă se întredeschisese puţin, apoi se trântise. 
Expresia „oameni deosebiți” îi plasase pe părinţii lui Jack în 
afara discuţiei. Când au mai făcut pauză de-o bere, Dale a 
observat lângă cuptorul cu microunde două plase de la o 
băcănie din Centralia. Pe atunci era aproape ora opt, cu cel 
puţin două ore trecut de vremea cinei în districtul French. 
Jack ar fi putut bănui pe bună dreptate că Dale mâncase, 
dacă uniforma de pe el n-ar fi fost dovada clară a 
contrariului. 

I-a aruncat lui Jack într-o doară o întrebare despre cel 
mai greu caz pe care l-a rezolvat vreodată şi s-a dus la 
tejghea. Vârfurile roşii ca de marmură a două fleici de 


muşchi de vacă ieşeau din punga cea mai apropiată. 
Stomacul său a emis un vaier reverberant. Jack a ignorat 
zgomotul şi-a zis: 

— Cazul lui Thornberg Kinderling a fost din toate 
privinţele ca orice alt caz din L.A. Mi-a prins cu adevărat 
bine ajutorul tău. 

Dale a priceput imediat. Încă o uşă încuiată. Aceasta 
refuzase să se deschidă şi numai cât să vâri un fir de păr. 
Aici nu avea să afle nimic din trecut; trecutul fusese bătut în 
scânduri. 

Şi-au terminat berile şi-au agăţat ultimele tablouri. În 
următoarele câteva ore, au discutat despre o sută de 
lucruri, dar mereu între limitele pe care le stabilise Jack 
Sawyer. Dale era convins că întrebarea sa despre părinţii 
lui Jack scurtase durata serii, dar de ce să fi fost aşa? Ce 
ascundea omul? Şi de cine se ascundea? După ce şi-au 
terminat treaba, Jack i-a mulţumit cu căldură şi l-a condus 
afară la maşină, retezând astfel orice speranţă a unei 
răzgândiri de ultim moment, 

Caz închis, joc terminat, trage-ţi fermoarul, folosind 
cuvintele nemuritorului George Rathbun. În vreme ce 
stăteau în întunericul înmiresmat sub milioanele de stele 
spuzite pe cer, Jack a suspinat de plăcere şi-a zis: 

— Sper că ştii cât îţi sunt de recunoscător. Sincer, îmi 
pare rău că trebuie să mă întorc la L.A. Uită-te cât de 
frumos e totul! 

Întorcându-se în French Landing, ale lui fiind singurele 
faruri cât e de lungă Autostrada 93, Dale s-a întrebat dacă 
părinţii lui Jack fuseseră implicaţi în cine ştie ce parte a 
lumii divertismentului care-l stânjenea pe fiul lor, cum ar fi 
pornografia. Poate că tata regiza pelicule sexy, iar mama 
juca în ele. Oamenii care făceau filme porcoase probabil că 
întorceau banii cu lopata, mai ales dacă făceau totul în 
familie. Înainte ca ceasul de kilometraj să mai bifeze o sută 
de metri parcurşi, amintirea micuţului Fairfield Porter îi 
făcu satisfacția pulbere. Nici-o femeie care-şi câştiga 


existenţa făcând sex în faţa camerei de luat vederi cu străini 
n-ar da atâţia bani pe-un tablou ca acela. 


Haideţi să intrăm în bucătăria lui Jack Sawyer. Herald-ul 
de dimineaţă zace desfăcut pe masă; o tigaie neagră 
stropită recent cu ulei Pam stă deasupra unui cerc de 
flăcări albastre iscate din ochiul stâng din faţă al 
aragazului. Un bărbat înalt, zvelt, cu aer distrat, îmbrăcat 
într-un tricou USC, jeanşi şi şlapi italieneşti de culoarea 
melasei bate cu telul câteva ouă crude într-un bol de oţel 
inoxidabil. 

Uitându-ne la el cum se încruntă în gol cu ochii aţintiţi 
mult deasupra bolului strălucitor, observăm că frumugşelul 
băiat de doisprezece ani pe care l-am văzut ultima dată 
într-o cameră de la etajul al treilea al unui hotel părăsit din 
New Hampshire a devenit un bărbat ale cărui trăsături 
frumoase contribuie doar foarte puţin a ceea ce-l face 
interesant. Căci faptul că Jack Sawyer este interesant se 
vede din prima clipă. Până şi când cine ştie ce grijă 
lăuntrică îl face frustrat, cine ştie ce enigmă, am putea 
spune văzând acea încruntare contemplativă, Jack Sawyer 
nu poate să nu radieze o autoritate persuasivă. Numai 
uitându-te la el, ştii că e una dintre acele persoane la care 
ceilalţi apelează atunci când se simt  nedreptăţiţi, 
ameninţaţi sau zădărniciţi de soartă. Inteligența, tăria de 
caracter şi demnitatea i-au modelat atât de profund profilul 
trăsăturilor, încât farmecul lor este irelevant pentru 
semnificaţia pe care o poartă. Omul acesta nu stă niciodată 
să se admire în oglinda - vanitatea nu joacă niciun rol în 
caracterul său. Este absolut logic că a fost un agent în plină 
ascensiune în cadrul departamentului de poliţie din Los 
Angeles, că dosarul îi dădea pe dinafară de recomandări şi 
că a fost ales pentru mai multe programe şi cursuri de 
instruire sponsorizate de FBI şi menite să ajute la 
perfecţionarea agenţilor cu potenţial. (Câţiva dintre colegii 
şi superiorii lui Jack au ajuns în secret la concluzia că, în 


jurul vârstei de patruzeci de ani, va ajunge inspector 
general într-un oraş precum San Diego sau Seattle, iar 
după alţi zece-cincisprezece ani, dacă totul mergea bine, va 
face pasul următor spre San Francisco sau New York.) Mai 
izbitor este faptul că vârsta lui Jack nu pare a fi mai 
relevantă ca farmecul său personal: are aerul cuiva care a 
trăit multe alte vieţi înainte de aceasta, că a trecut prin 
locuri şi că a văzut lucruri ce depăşesc orizontul majorităţii 
celorlalţi oameni. Nu-i de mirare că Dale Gilbertson îl 
admiră; nu-i de mirare că Dale îşi doreşte cu ardoare 
asistenţa lui Jack. În locul lui, şi el şi-ar dori-o, însă nici noi 
n-am avea mai mult noroc ca el. Omul acesta s-a pensionat, 
a ieşit din joc, scuze, mare păcat şi toate alea, dar omu' 
trebe să bată ouăle atunci când vrea să mănânce omletă, 
după cum i-a spus John Wayne lui Dean Martin în Rio Bravo. 

— Ş-aşa cum zisu-mi-a mămuca, rosteşte Jack cu voce 
tare pentru propriile-i urechi, mi-a zis: „Sonny băiete”, a 
zis, „cân' Ducele vorbea, tată lumea asculta, chiar ş-atunci 
când le zicea de-ngheţau apele”, da, tocm-aşa, aieste-s 
cuvintele iei iegzacte, iegzact cum mi le-o zis ea mie. 

După o jumătate de secundă, adaugă: 

— În dimineaţa aia frumoasă în Beverly Hills. 

Şi-n cele din urmă se concentrează la ceea ce face. 

Ce-avem aici e-un om impresionant de singur. 
Singurătatea i-e tovarăşă lui Jack Sawyer de atât de mult 
timp încât o ia de-a gata> însă ceea ce nu reuşeşti să repari 
în cele din urmă se transformă-o tapet, ne-am înţeles? O 
grămadă de lucruri, cum ar fi paralizia cerebrală şi boala 
Lou Gehrig, ca să amintim doar două, sunt mai rele ca 
singurătatea. Singurătatea face doar parte din program, 
atâta tot. Până şi Dale a observat aspectul acesta al 
caracterului prietenului său şi în pofida numeroaselor sale 
calităţi, şeful nostru de poliţie nu poate trece drept o fiinţă 
umană deosebit de pătrunzătoare. 

Jack aruncă o privire la ceasul de deasupra aragazului şi 
vede că mai are patruzeci şi cinci de minute înainte să 


trebuiască să meargă în French Landing şi să-l ia pe Henry 
Leyden la terminarea turei sale. 

Asta-i bine; are timp berechet, nu se pierde cu firea, 
gând al cărui subtext este: 7otu-i în ordine şi eu n-am nici-o 
problemă, mulțumesc foarte mult de interes. 

Dimineaţă, când s-a trezit, o voce mică i-a răsunat în cap 
anunțând: Sunt un ţopilist. Ba nici vorbă, a gândit şi i-a 
spus vocii să-l lase în pace. Vocea micuță se putea duce la 
dracu'. El renunţase la meseria aia, nu voia să mai audă de 
crime... 

„„„Juminile unui carusel reflectate pe tigva cheală a unui 
negru care zace mort pe cheiul Santa Monica... 

Nu. Nu începe cu asta. Nu... pur şi simplu n-o face, şi cu 
asta basta. 


Jack oricum n-ar fi trebuit să se afle în Santa Monica. 
Santa Monica avea ţopiliştii ei. Din câte ştia el, erau o 
adunătură bunicică de băieţi, deşi poate nu se ridicau la 
înălţimea standardului stabilit de geniul acela, de asul ăla 
care era cel mai tânăr locotenent din cadrul Diviziei 
Omucideri din Los Angeles, adică el însuşi. Singurul motiv 
pentru care geniul şi asul se aflase prin părţile lor era 
recenta despărţire de extrem de simpatica, sau cel puţin 
relativ simpatica, domnişoară Brooke Greer din Malibu, o 
scenaristă bine cotată în genul pe care-l practica, adică al 
comediei romantice/de aventură, dar şi o Persoană de-o 
isteţime, perspicacitate şi farmec fizic remarcabile, şi, în 
vreme ce gonea spre casă de-a lungul frumoasei porţiuni a 
Autostrăzii Pacific Coast de dinaintea ieşirii spre canionul 
Malibu, a căzut Pradă unui necaracteristic moment de 
tristeţe. 

La câteva secunde după ce-a cotit pe California încline 
către Santa Monica, a văzut inelul strălucitor al roții Ferris 
învârtindu-se deasupra şiragurilor de lumini şi-a mulţimii 
pline de viaţă de pe chei. Scena aceea i-a generat o emoție 
uşoară, sau o slăbiciune emoţionantă. Sub imperiul 


momentului, a parcat maşina şi-a mers pe jos spre marea 
de lumini care străluceau puternic în întuneric. Ultima oară 
când vizitase cheiul din Santa Monica, fusese un băieţel de 
şase ani agitat care o trăgea de mână pe Lily Cavanaugh 
Sawyer ca un câine care se zbate în lesă. 


Ce s-a întâmplat a fost un accident. A fost prea lipsit de 
sens ca să se cheme coincidenţă. Coincidenţa aduce laolaltă 
două elemente până atunci fără legătură între ele ale unei 
poveşti mai mari. Aici nu se lega nimic şi nu exista nici-o 
poveste mai mare. 


Ajunse la intrarea împodobită a cheiului şi observă că, 
totuşi, roata Ferris nu se învârtea. Deasupra gondolelor 
goale atârna un cerc de lumini statice. Preţ de-o clipă, 
uriaşa maşinărie semăna cu un invadator extraterestru, 
inteligent deghizat şi aşteptându-şi timpul să poată face 
maximum de pagube. Jack aproape că-l auzea cum toarce. 
Aşa-i, gândi, o roată Ferris malefică - revino-ţi în fire. Eşti 
mai afectat decât ai vrea să recunoşti. Apoi cobori privirea 
înapoi la scena dinaintea sa şi observă în sfârşit că fantezia 
sa cu cheiul ascunsese un rău real, devenit mult prea 
familiar din cauza profesiei sale. Dăduse peste o anchetă 
criminalistică aflată în primele faze. 

Unele dintre luminile strălucitoare pe care le văzuse erau 
emise nu de roata Ferris, ci de girofarurile maşinilor de 
patrulă ale Poliţiei Santa Monica. Mai departe pe chei, 
patru ofiţeri în uniformă împiedicau o mulţime de civili să 
treacă de cercul de siguranţă marcat cu bandă galbenă în 
jurul unui carusel puternic luminat. Jack îşi spuse să lase 
totul baltă. Nu avea ce căuta acolo. Pe deasupra, caruselul îi 
trezea un sentiment nedesluşit, o gamă întreagă de 
sentimente deloc bine-venite. Caruselul era mai înfiorător 
decât roata Ferris oprită. Caruselele îl speriaseră 
întotdeauna, nu-i aşa? Cai pitici vopsiți încremeniţi locului 


cu dinţii dezgoliţi şi cu stâlpi de oţel înfipţi în măruntaie - 
kitsch sadic. 

Întoarce spatele, îşi zise. Te-a părăsit iubita şi ai o 
dispoziţie deplorabilă. 

Cât despre carusele... 

Coborârea bruscă a unei cortine mentale de plumb puse 
capăt discuţiei despre  carusele. Simţindu-se parcă 
îndemnat dinlăuntru, Jack păşi pe chei şi începu să 
înainteze prin mulţime. Era pe jumătate conştient că făcea 
cel mai neprofesional lucru din cariera sa. 

Când ajunse în faţa oamenilor adunaţi acolo, trecu pe sub 
banda galbenă aplecându-se de spate şi îşi arătă insigna 
unui poliţist cu faţă de ţânc care încercă să-l trimită în 
spate. Undeva în apropiere, un chitarist începu să cânte o 
piesă blues pe care Jack aproape c-o recunoscu; titlul ei îşi 
croi drum la suprafaţa minţii sale, după care ieşi afară din 
raza conştiinţei sale. Polițistul copil îi aruncă o privire 
nedumerită şi se duse să se consulte cu unul dintre 
detectivii care stăteau lângă o siluetă lungă la care Jack nu 
se prea simţea capabil să se uite atunci. Muzica îl supăra. Îl 
supăra foarte tare. De fapt, îl scotea din minţi. Iritarea sa 
era mult prea mare în comparaţie cu cauza ei, dar ce idiot 
credea că agenţii de la omucideri aveau nevoie de 
acompaniament muzical? 

Un cal vopsit ridicat pe picioarele din faţă, împietrit în 
lumina crudă. 

Lui Jack i se crispa stomacul şi, adânc în piept, ceva 
crâncen şi insistent, ceva ce cu niciun preţ nu trebuia 
numit, se flexionă şi aruncă braţele în lături. Sau îşi întinse 
aripile. Acel ceva teribil îşi dorea să iasă la lumină şi să se 
facă ştiut. Pentru scurt timp, Jack se temu că va trebui să 
vomite. Când trecu această senzaţie, avu parte de un 
moment de-o claritate supărătoare. 

De bună voie şi nesilit de nimeni, păşise pe teritoriul 
nebuniei, iar acum era nebun. Altfel nu se putea spune. 
Spre el mărşăluia, cu o expresie minunat combinată de 


neîncredere şi furie, un detectiv pe nume Angelo Leone, 
înaintea transferului său fulger la Santa Monica un coleg 
de-al lui Jack cunoscut pentru apetitul său neostoit, 
înclinată spre violenţă şi corupţie, dispreţ faţă de civili 
indiferent de culoare, rasă, credinţă sau statut social, şi, să 
fim sinceri, curajul şi extrema sa loialitate faţă de toţi 
ofiţerii de poliţie care respectau regulile jocului şi lucrau în 
branşa lui, ceea ce însemna că se dedau la orice nu-i putea 
înfunda. Dispreţul lui Angelo Leone faţă de Jack Sawyer, 
care nu respectase regulile jocului, îi egalase invidia pentru 
succesul acestuia din urmă. În câteva secunde, trogloditul 
ăsta avea să-i sufle-n nas. În loc să-ncerce să găsească o 
cale de-a se explica trogloditului, el abera despre carusele 
şi chitarişti, punând în ordine amănuntele înnebunirii. Nu 
avea cum să se explice. Explicaţia era imposibilă. Nevoia 
lăuntrică ce-l împinsese în postura aceasta continua să se 
facă simțită, însă Jack nici că i-ar fi putut vorbi lui Angelo 
Leone despre nevoi lăuntrice. Şi nici nu i-ar fi putut oferi o 
explicaţie raţională căpitanului, în caz că Leone depunea 
plângere. 

Păi, vezi tu, a fost ca şi când m-ar fi împins cineva de la 
spate, de parcă s-ar fi aflat altă persoană la cârmă... 

Primele cuvinte care ieşiră pe gura spurcată a lui Angelo 
Leone îl salvară de la dezastru. 

„Nu-mi spune c-ai venit aici cu bună ştiinţă, puţoi 
ambițios ce eşti.” 

O carieră piraterească precum a lui Leone îl expunea 
inevitabil pe pirat la pericolul unei anchete oficiale. Un salt 
strategic la un departament dintr-un oraş vecin nu te ferea 
prea mult de săpăturile arheologice sub acoperire pe care 
poliţia le făcea în dosare şi reputaţii atunci când presa nu-ţi 
dădea de ales. O dată la zece sau douăzeci de ani, bine- 
intenţionaţii, contestatorii, pârâcioşii, turnătorii, civilii iritaţi 
şi poliţiştii prea proşti să accepte regulile bine trasate ale 
jocului îşi uneau forţele, vârau o bombă în curul presei şi 
porneau o orgie cu băi de sânge. Paranoia radicală a lui 


Leone, alimentată de sentimentul său de vinovăţie, îi 
sugerase imediat ideea că geniul de la omucideri din L.A. ar 
vrea să-şi adjudece merite suplimentare. 

Aşa cum prevăzuse Jack, suspiciunile lui Leone sporiră 
când u spuse că fusese atras acolo ca o insectă de lumina 
becului. 

De-acord, s-a întâmplat să dai peste ancheta mea. Bine. 
Acum ascultă-mă. Dacă în următoarele şase luni, ba nu, 
dacă vreodată se-ntâmplă să-ţi aud numele într-un context 
care nu-mi place, o să te pişi printr-un tub tot restul vieţii 
tale. Acum cară-te dracului de aici şi lasă-mă să-mi fac 
meseria.” 

„Am şters-o, Angelo.” 

Partenerul lui Leone porni din cealaltă parte a cheiului 
strălucind de lumină. Leone făcu o grimasă şi-i făcu semn să 
se ducă înapoi. Fără intenţie, fără să se gândească la asta, 
Jack îşi lăsă ochii să alunece pe lângă detectiv şi-n jos la 
cadavrul din faţa caruselului. Mult mai cu putere decât 
prima dată, creatura feroce din mijlocul pieptului său se 
flexionă, se desfăşură şi-şi întinse aripile, braţele, ghearele, 
orice ar fi fost, şi cu ajutorul unei grozave opintiri încercă 
să rupă hăţurile. 

Aripile, braţele, ghearele zdrobiră plămânii lui Jack. 
Cleşti hidoşi i se împrăştiară în stomac. 

Există o faptă pe care un detectiv de omucideri, mai ales 
un locotenent de omucideri, nu trebuie s-o comită niciodată, 
iar aceea este următoarea: pus în faţa unui corp 
neînsufleţit, nu trebuie să vomite. Jack se luptă să rămână 
de partea respectabilă a Interzisului. Bila îi arse gătlejul şi 
el închise ochii. O constelație de puncte sclipitoare îi apăru 
fulgurant în dosul pleoapelor. Creatura, înflăcărată şi 
respingătoare, se zbătu în zăgazuri. 

Lumini reflectate pe scalpul unui om negru şi chel care 
zace mort lângă un carusel... 

Nu tu. Nu, nu tu. Bate cât vrei, dar nu poţi să intri. 


Aripile, braţele, ghearele se retraseră; creatura se 
micşoră, devenind o fărâmă inactivă. Reuşind să evite Fapta 
Interzisă, Jack descoperi că poate deschide ochii. Habar nu 
avea cât timp trecuse. Fruntea zbârcită a lui Angelo Leone, 
ochii săi întunecoşi şi gura carnivoră apărură în câmpul 
vizual şi, de la o distanţă de cincisprezece centimetri, 
ocupau tot spaţiul disponibil. 

„Ce facem aici? Ne revizuim situaţia?” 

»Mi-aş dori ca idiotul ăla să-şi pună chitara înapoi în 
cutie.” 

Şi-aceea a fost una dintre cele mai ciudate turnuri ale 
serii. 

„Chitară? N-aud nici-o chitară.” 

Nici eu, îşi dădu seama Jack. 


O persoană întreagă la mine n-ar încerca oare să-şi 
scoată din cap un asemenea episod? Să arunce gunoiul ăsta 
peste bord? Nu puteai face nimic cu el, nu-l puteai folosi, şi- 
atunci de ce să-l mai ţii? Incidentul de pe chei nu însemna 
nimic. Nu se lega cu nimic altceva decât cu sine însuşi şi nu 
ducea nicăieri. Era de-a dreptul irelevant, că nu avusese 
nici-o relevanţă. După ce iubita-i dăduse papucii, Jack se 
pierduse cu firea, suferise o aberaţie momentană şi căâlcase 
nejustificat pe locul crimei ce aparţinea unei alte jurisdicții. 
Nu era altceva decât o greşeală ruşinoasă. 

Peste cincizeci şi şase de zile şi unsprezece ore, geniul s-a 
strecurat în biroul căpitanului, şi-a pus pe masă insigna şi 
pistolul şi şi-a anunţat, spre totala surprindere a acestuia, 
imediata ieşire la pensie. Neştiind absolut nimic despre 
confruntarea cu detectivul Leone pe cheiul Santa Monica, 
căpitanul n-a întrebat dacă există vreo legătură între 
decizia locotenentului său şi un negru mort lângă un 
carusel oprit; dacă ar fi făcut-o, Jack i-ar fi spus că e ridicol. 


Nu începe cu asta, se sfătuieşte el, şi se descurcă de 
minune să nu înceapă cu asta. Primeşte câteva scăpărări 


involuntare, nimic mai mult, instantanee ca de stroboscop 
ale unui ponei de lemn dând din copite, ale mutrei 
indispuse a lui Angelo Leone, dar şi ale unui alt lucru, 
obiectul care ocupa centrul oricărei scene, cel care trebuie 
evitat mai presus ca orice... În clipa când apar aceste 
fulgere imagistice, le trimite înapoi. Pare un exerciţiu de 
magie. El face exerciţii de magie, magie bună. Ştie foarte 
bine că aceste isprăvi cu gonitul imaginilor reprezintă o 
formă de autoprotecţie, iar dacă motivele din spatele nevoii 
sale pentru această, magie protectoare rămân neclare, 
nevoia e-un motiv suficient. Când tre' să-ţi faci omletă, tre' 
să baţi ouăle, ca să cităm acea autoritate supremă, Ducele 
Wayne. 

Jack Sawyer are mai multe pe cap decât irelevanţele 
sugerate de-o voce care a rostit în somn cuvântul „poliţist” 
în forma lui copilărească. 

Şi pe aceste probleme îşi doreşte să le poată trimite 
înapoi prin executarea unui truc de magie, însă afurisitele 
probleme refuză să dispară; îi dau târcoale ca un trib de 
viespi. 

Una peste alta, nu se descurcă atât de bine, Jack al 
nostru. Măsoară timpul şi se holbează la ouă, care nu-i mai 
par tocmai în regulă, deşi n-ar putea spune de ce. Ouăle se 
opun interpretării. Ouăle sunt cele mai puţin importante. La 
periferia câmpului său vizual, titlul de pe prima pagină din 
La Riviere Herald pare să se ridice de pe foaia tipărită şi să 
plutească spre el. PESCARUL ÎNCĂ ÎN LIBERTATE ÎN... Nu, 
ajunge; se întoarce complet cu spatele, convins de 
îngrozitoarea idee că el însuşi a provocat toată treaba asta 
cu Pescarul. Cum ar fi să fie ÎN STATEN ISLAND sau ÎN 
BROOKLYN, unde adevăratul Albert Fish, un dezaxat 
chinuit cum altul nu s-a mai văzut, şi-a găsit două dintre 
victime? 

Treburile astea îl îngreţoşează. Doi copii morţi, fata 
familiei Freneau dată dispărută şi probabil moartă, părţi ale 
corpului mâncate, un lunatic care-l copiază pe Albert Fish... 


Dale a insistat să-l atace cu informaţii. Amănuntele i-au 
intrat în minte ca o infecţie. Cu cât află mai multe - şi 
pentru un om care vrea să rămână neatins de evenimente, 
Jack a aflat uimitor de multe lucruri -, cu atât mai multe 
otrăvuri îi plutesc prin sânge, distorsionându-i simţurile. 
Venise în valea Norway fugind de-o lume care se devenise 
brusc nestatornică şi elastică, parcă lichefiindu-se sub 
presiunea termică. În ultima sa lună la Los Angeles, 
presiunea termică devenise insuportabila. Potenţiale lucruri 
groteşti pândeau în spatele geamurilor întunecate şi-n 
spaţiile dintre clădiri, amenințând să prindă formă. În zilele 
libere, senzaţia că zoaiele apei de spălat vase îi ung 
plămânii îl făcea să icnească după aer şi să se lupte cu 
greaţa, aşa că lucra fără oprire, rezolvând astfel mai multe 
cazuri ca niciodată. (Diagnosticul pe care şi-l pusese singur 
era că-l afecta munca pe care o făcea, însă nu putem 
nicicum da vina pe căpitan că a fost uluit aflând de demisia 
geniului.) 

Evadase în ungherul ăsta neştiut din inima ţării, acest 
adăpost, acest rai la marginea unei pajişti galbene, izolat de 
lumea amenințării şi-a nebuniei, izolat la distanţă de mai 
bine de treizeci de kilometri de French Landing, izolat la o 
distanţă bunicică până şi de drumul văii Norway. Totuşi, 
straturile de izolare nu reuşiseră să-şi îndeplinească 
menirea. Lucrurile de care încearcă să scape colcăie din 
nou în jurul său, aici în fortăreaţa sa. Dacă s-ar lăsa pradă 
fanteziilor egocentrice, ar trebui să tragă concluzia că 
lucrurilor de care a fugit le-au trebuit trei ani să-i ia urma şi 
că, în cele din urmă, îl găsiseră. 

În California, rigorile meseriei îl copleşiseră; acum, 
tulburările Wisconsinului de Vest trebuie ţinute la respect. 
Uneori, noaptea târziu, se trezeşte cu ecoul micuţei voci 
otrăvite care se vaită: Gata cu țopilia, nu mai vreau, prea 
aproape, prea aproape. Ce era prea aproape, la asta Jack 
Sawyer refuză să caute răspuns; ecoul dovedeşte că trebuie 
neapărat să evite orice altă contaminare. 


Veşti rele pentru Dale, o ştie bine, şi regretă deopotrivă 
neputinţa sa de-a ajuta la anchetă şi de a-şi explica refuzul 
prietenului său. Fundul lui Dale e la bătaie, nu încape 
îndoială în privinţa asta. E-un şef de poliţie bun, mult prea 
bun pentru French Landing, însă a judecat greşit mişcările 
politice şi i-a lăsat pe cei de la centru să-i întindă o cursă. 
Cu toată aparenţa lor de respect pentru autoritatea locală, 
detectivii Brown şi Black se dăduseră la fund, făcuseră un 
pas în lateral şi-i dăduseră voie lui Dale Gilbertson, care 
credea că aceştia îi fac un favor, să-şi pună laţul de gât. 
Păcat, dar Dale tocmai a aflat că stă pe-un eşafod cu un sac 
negru tras peste cap. Dacă Pescarul mai omoară un singur 
copil... Ei bine, Jack Sawyer îşi trimite regretele sale cele 
mai profunde. Acum nu poate face un miracol, scuze. Jack 
are pe cap probleme mai presante. 

Penele roşii, de pildă. Din-acelea mici. Penele micuţe şi 
roşii îl preocupă mult mai mult pe Jack, şi l-au preocupat, în 
pofida încercărilor sale de-a le alunga prin magie, cu o lună 
înainte să înceapă crimele. Într-o dimineaţă, pe când ieşea 
din dormitor şi pornea pe scări în jos să-şi pregătească 
micul dejun, o singură pană roşie, una mai mică decât 
degeţelul unui bebeluş, a părut să plutească din tavanul 
înclinat din capul scărilor. În urma ei, au mai venit spre el 
alte două sau trei. O bucată ovală de tencuială lată de cinci 
centimetri a părut să clipească şi să se deschidă ca un ochi, 
iar ochiul a eliberat o jerbă densă şi groasă de pene care s- 
au desprins din tavan ca aruncate printr-un pai. O explozie 
de pene, un uragan de pene, i-a căzut peste piept, peste 
braţele ridicate, peste cap. 

Dar asta... 

Asta nu s-a întâmplat niciodată. 

S-a întâmplat altceva, şi-i luase un minut sau două să 
priceapă ce. Un neuron năbădăios a dat un rateu. Un 
receptor mental a înghiţit substanţa chimică nepotrivită sau 
a înghiţit prea mult din substanţa care trebuia. 
Comutatoarele care activau noaptea conductoarele de 


imagine au reacţionat la un semnal fals şi-au produs un vis 
în stare de veche. Visul acesta a părut o halucinație, însă 
halucinaţii aveau beţivii cu creierul îmbibat de alcool, 
dependenţii de droguri şi nebunii, mai ales schizofrenicii 
paranoici, cu care Jack avusese de-a face de multe ori în 
cursul vieţii sale de ţopilist. El nu se încadra în niciuna 
dintre categoriile acestea, nici măcar în ultima. Ştia sigur 
că nu era schizofren-paranoic sau orice alt soi de nebun. 
Dacă credeai că Jack Sawyer era nebun, nebunul erai tu. El 
are sută la sută încredere (sau cel puţin nouăzeci şi nouă la 
sută) în sănătatea sa mentală. 

Deoarece nu suferă de halucinaţii, penele trebuie să-i fi 
căzut în cap într-un vis cu ochii deschişi. Singura altă 
explicaţie implică realitate, iar penele n-au avut nici-o 
legătură cu realitatea. Ce fel de lume ar fi asta dacă ni s-ar 
putea întâmpla asemenea lucruri? 

Pe nepusă masă, George Rathbun urlă: 

— Mă doare să spun asta, sincer mă doare, căci iubesc 
buna noastră echipă Brew, ştiţi bine c-o iubesc, dar vin 
vremuri când iubirea trebuie să strângă din dinţi şi să 
accepte o realitate dureroasa - să luăm ca exemplu starea 
deplorabilă a aruncătorilor noştri. Bud Selig, o, aici 
Houston. Poţi, rogu-te, să te întorci imediat pe pământ? Şi 
un orb ar putea arunca mai multe mingi valabile decât 
adunătura aia de TOLOMACI, RATAŢI ŞI AIURIŢI! 

Bunul şi bătrânul Henry. Henry îl joacă atât de bine pe 
George Rathbun încât chiar îi vezi petele de sudoare de la 
subsuori. Însă cea ai bună născocire a lui Henry - după 
părerea lui Jack - trebuie să e întruchiparea aia în ton cu 
vremurile, degajată şi influentă a lui Henry Shake („şeicul, 
şarmul, şocul Arabiei”), care poate, dacă are dispoziţia 
necesară, să-ţi spună ce culoare aveau şosetele lui Lester 
Young în ziua când a înregistrat Shoe Shine Boy şi Lady Be 
Good şi să descrie interiorul a două duzini de cluburi de 
jazz faimoase, dar majoritatea demult sucombate. 


„„Și înainte să ne cufundăm în foarte răcoroasa, foarte 
frumoasa, foarte simpatica muzică şoptită într-o duminică 
la Village Vanguard de Bill Evans Trio, ar trebui să aducem 
un prinos de respect celui de-al treilea ochi, ochiul lăuntric. 
Haideţi să onorăm ochiul lăuntric, ochiul imaginaţiei. E 
târziu într-o după-amiază încinsă de iulie în Greenwich 
Village, New York City, Pe Seventh Avenue South inundată 
de soare, intrăm la umbra marchizei de la Vanguard, 
deschidem o uşă albă şi înaintăm de-a lungul unor scări 
lungi şi înguste spre o peşteră subterană încăpătoare. 
Muzicanţii urcă pe scenă. Bill Evans se aşază pe banca 
pianului şi înclină din cap spre public. Scott LafFaro işi 
îmbrăţişează basul. Paul Motian îşi ridică periuţele. Evans 
lasă capul jos, jos de tot, şi pune mâinile pe clape. Pentru 
cei care au privilegiul să se afle acolo, nimic nu va mai fi ca 
înainte. 

My Foolish Heart de Bill] Evans Trio, live la Village 
Vanguard, pe 25 iunie 1961. Eu sunt gazda dumneavoastră, 
Henry Shake - şeicul, şarmul, şocul Arabiei. 

Zâmbind, Jack toarnă ouăle bătute în tigaie, le amestecă 
de două ori cu furculiţa şi reduce puţin flacăra aragazului. 
Îi trece prin gând că a uitat să pună de cafea. Ducă-se. 
Cafeaua e ultimul lucru de care are nevoie; poate bea suc 
de portocale. O privire spre prăjitorul de pâine îi spune că a 
uitat şi să prăjească pâinea de dimineaţă. Chiar are nevoie 
de pâine prăjită, să fie absolut necesară pâinea prăjită. 
Gândeşte-te la unt, gândeşte-te la bucăţile de colesterol 
care aşteaptă să-ţi înfunde arterele. Omleta e-un risc destul 
de mare; de fapt, are senzaţia că a spart mult prea multe 
ouă. Acum Jack nu-şi mai amin-teste nici de ce-a vrut să 
mănânce omletă. Rareori mănâncă omletă. De fapt, înclină 
să cumpere ouă dintr-un simţ al datoriei trezit o cele două 
şiruri de adâncituri pentru ouă din partea de sus a uşii de la 
frigider. Dacă oamenii n-ar trebui să cumpere ouă, de ce 
erau dotate frigiderele cu suport pentru ouă? 


Strecoară o spatulă pe sub marginile omletei tot mai 
tare, dar încă lichidă, înclină tigaia să o trimită într-o parte, 
toarnă ciupercile şi arpagicul, după care rulează amestecul 
rezultat. Bun. Arată bine. Patruzeci de minune voluptuoase 
de libertate se întind înaintea sa. În ciuda tuturor lucrurilor, 
pare să funcţioneze destul de bine. Controlul nu reprezintă 
o problemă în cazul de faţă. 

Desfăcut pe masa din bucătărie, La Riviere Herald îi 
reţine privirea. A uitat de ziar. Ziarul însă n-a uitat de el şi- 
şi cere porţia cuvenită de atenţie. PESCARUL ÎNCĂ ÎN 
LIBERTATE ÎN şi aşa mai departe. CERCUL ARCTIC ar fi 
frumos, dar nu, se apropie de masă şi vede că Pescarul 
rămâne cu încăpățânare o problemă locală. De sub titlu, 
numele lui Wendell Green sare şi-i rămâne în ochi ca o 
pietricică. Wendell Green e-un parazit inteligent şi 
omniprezent, o sursă neîntreruptă de iritare. După ce 
citeşte primele două paragrafe din articolul lui Green, Jack 
mormăie şi se loveşte cu mâna peste ochi. 

Sunt orb, faceţi-mă arbitru! 

Wendell Green are încrederea de sine a unui atlet-erou 
de provincie care n-a plecat niciodată de acasă. Înalt, 
expansiv, cu un ciuf de păr roş-blond cârlionţat şi-un 
pântece senatorial, Green se plimbă ţanţoş prin barurile, 
sălile de judecată şi tribunele publice din La Riviere şi 
comunităţile învecinate, împărțind din şarmul său spoit. 
Wendell Green e-un reporter care ştie să se poarte ca 
atare, un jurnalist de modă veche, marea podoabă a 
ziarului Herald. 

Cu ocazia primei lor întâlniri, marea podoabă i-a făcut lui 
Jack impresia unui făţarnic de mâna a treia şi, de atunci 
încoace, n-a găsit nici un motiv să-şi revizuiască impresia. 
Wendell Green nu-i inspiră încredere. După părerea lui 
Jack, faţada sociabilă a reporterului ascunde o capacitate 
limitată de înşelătorie. Green e-un lăudăros pozând în faţa 
unei oglinzi, însă un lăudăros şiret, iar creaturile de genul 
ăsta ar face orice ca să-şi atingă scopul. 


După arestarea lui Thornberg Kinderling, Green i-a 
solicitat un interviu. Jack l-a refuzat, aşa cum a refuzat şi 
cele trei invitaţii care au urmat mutării sale pe drumul văii 
Norway. Refuzurile sale nu l-au împiedicat pe reporter să 
însceneze ocazionale întâlniri „accidentale”. 

În ziua de după descoperirea corpului lui Amy St Pierre, 
Jack a ieşit dintr-o curăţătorie de pe Chase Street cu o cutie 
de cămăşi proaspăt spălate la subsuoară, a dat să se 
îndrepte spre maşină şi-a simţit o mână strângându-i cotul. 
A întors capul şi-a zărit, contorsionată într-un rânjet de 
falsă încântare, rumena mască publică a lui Wendell Green. 

„Hei, hei, Holly.” Un surâs afectat de ştrengar. „ Vreau să 
Zic, locotenente Sawyer. Mă bucur c-am dat peste tine. Aici 
îşi aduci cămăşile la spălat? Lucrează bine?” 

„Dacă nu te deranjează nasturii rupţi.” 

„Bună poantă. Eşti un tip comic, locotenente. Lasă-mă să- 
ţi vând un pont. Spălătoria De încredere, pe Third Street în 
La Riviere? Sunt la înălţimea numelui. Nema rupt, nema 
stricat. Dacă vrei să ai cămăşile spălate ca la carte, du-te 
întotdeauna la un gălbejit. Sam Lee, încearcă la el, 
locotenente.” 

„Nu mai sunt locotenent, Wendell. Spune-mi Jack sau 
domnul Sawyer. Spune-mi şi Hollywood, nu-mi pasă. lar 
acum...” 

S-a dus spre maşină şi Wendell Green l-a însoţit. 

„Putem schimba câteva cuvinte, locotenente? Scuze, 
Jack? Şefu' Gilbertson ţi-e prieten apropiat, ştiu, dar cazul 
ăsta tragic... o fetiţă, din câte se pare mutilată, oribile 
lucruri... nu ne-ai putea ajuta cu experienţa ta, să te implici, 
să ne oferi privilegiul gândurilor tale?” 

„Vrei să ştii care sunt gândurile mele?” 

„Orice-mi poţi spune, amice.” 

O răutate pură şi iresponsabilă l-a împins pe Jack să-şi 
petreacă braţul pe după umerii lui Green şi să zică: 

„Wendell, bătrâne, vezi ce poţi să afli despre un tip pe 
nume Albert Fish. S-a petrecut în anii douăzeci.” 


„Fish?” 

„F-i-s-h. Dintr-o veche familie protestantă din New York. 
Un caz stupefiant. Vezi ce poţi să afli.” 

Până în clipa aceea, Jack abia dacă conştientizase că-şi 
amintea atrocitățile comise de bizarul domn Albert Fish. 
Măcelari mai recenți - led Bundy, John Wayne Gacy şi 
Jeffrey Dahmer - îl eclipsaseră pe Albert Fish, fără a mai 
pomeni de exoticul Edmund Emil Kemper al III-lea, care, 
după ce comisese opt crime, îşi decapitase mama, îi aşezase 
capul pe poliţa şemineului şi-l folosise ca ţintă de dans. (În 
chip de explicaţie, Edmund al III-lea a zis: „Mi s-a părut un 
lucru potrivit.”) şi totuşi, numele lui Albert Fish, un 
exemplar obscur din trecut, ieşise la suprafaţa minţii sale şi, 
când îl rostise, ajunsese la urechea avidă a lui Wendell 
Green. 

Ce să-l fi apucat? Păi, asta era întrebarea, nu? 

Hopa, omleta. Jack înşfacă o farfurie din dulap, tacâmuri 
dintr-un sertar, sare la aragaz, opreşte gazul şi răstoarnă 
amestecul amorf în farfurie. Se aşază şi deschide Herald-ul 
la pagina 5, unde citeşte despre Milly Kuby care aproape 
câştigase locul al treilea la marea fază statală a concursului 
de ortografie. Greşise să scrie un singur cuvânt: opopanax. 
Exact genul de ştire pe care te aştepţi s-o citeşti în ziarul 
local. Dar, în orice caz, cum te poţi aştepta de la un copil să 
ştie cum se scrie opopanax? 

Jack ia două sau trei guri din omletă înainte ca straniul 
gust din gură să-i distragă atenţia de la monstruoasa 
nedreptate de care avusese parte Milly Kuby. Gustul ciudat 
seamănă cu cel al gunoiului pe jumătate ars. Scuipă 
mâncarea şi vede un gogoloi de terci cenuşiu şi legume 
crude, pe jumătate mestecate. Partea nemâncată a micului 
său dejun nu arată nici ea mai apetisant. Ce să-şi prăjească 
omleta; a distrus-o de-a dreptul. 

Lasă capul în pământ şi bombăne. Ici şi colo prin corp e 
străbătut de-un tremur ca un fir de electricitate desfăcut, 
care scoate scântei ce-i ard gâtul, plămânii, organele ce-au 


început brusc să-i pulseze. Opopanax, şi spune. Mă duc de 
râpă. Chiar aici şi-acum. Nu, uită c-am zis asta. Sălbaticul 
opopanax m-a prins în gheare, m-a scuturat cu temutul 
opopanax al labelor sale de opopanax şi are de gând să mă 
arunce în turbulentul Râu Opopanax, unde o să-mi 
întâlnesc opopanaxul. 

— Ce mi se întâmplă? zice cu voce tare. Sunetul acut al 
vocii sale îl sperie. 

Lacrimi de opopanax îi înţeapă ochii de opopanax şi el se 
ridică mormăind de la opopanax, aruncă lăturile la gunoi, 
clăteşte farfuria şi se hotărăşte că a cam sosit vremea să 
pună lucrurile la punct pe aici. Gata cu opopanaxii. Ioată 
lumea greşeşte. Examinează uşa frigiderului, încercând să- 
şi amintească dacă mai are un ou sau două pe-acolo. Sigur 
că are: sunt cu grămada, în jur de nouă sau zece, aproape 
suficiente să umple un rând al locaşurilor speciale din 
partea de sus a uşii. N-ar fi putut să le strice pe toate; n-o 
luase atât de mult pe arătură. 

Strânge uşa frigiderului. Absolut nepoftită, viziunea 
luminilor reflectate pe ţeasta pleşuvă a negrului. 

Nu tu. 

Persoana căreia i se adresează nu e acolo; persoana 
căreia i se adresează aproape că nici nu e o persoană în 
carne şi oase. 

Nu, nu, nu tu. 

Uşa se deschide sub presiunea degetelor sale; becul din 
frigider luminează rafturile pline. Jack Sawyer priveşte 
suportul pentru ouă. Pare să fie gol. O privire mai atentă 
scoate la iveală, adăpostit în ultima scobitură de la capătul 
primului rând, prezenţa unui obiect mic sub formă de ou, 
colorat într-o nuanţă palidă şi delicată de albastru: un 
albastru nostalgic, blând, aproape întru totul posibil 
albastrul unui cer de vară aşa cum l-a văzut într-o după- 
amiază devreme un băieţel care stătea întins cu faţa în sus 
pe iarba din spatele unei frumoase proprietăţi rezidenţiale 
de pe Roxbury Drive în Beverly Hills, California. Oricine 


deţine această proprietate rezidenţială, băieţaş, poţi paria 
tot ce ai pe-un singur lucru: lucrează în domeniul 
divertismentului. 

Jack ştie cum se numeşte nuanţa asta de albastru 
datorită unei atente cercetări a mostrelor de culoare făcută 
în tovărăşia lui Claire Evinrude, doctor în medicină, oncolog 
simpatic şi eficient, în perioada când plănuiau să 
revopsească bungalow-ul pe care-l împărțeau pe-atunci în 
Hollywood Hills. Claire, doctoriţa Evinrude, alesese această 
culoare pentru dormitorul principal; el, recent întors de la 
un superimportant şi absurd de selectiv curs de instruire 
pentru forţele speciale de poliţie la Quantico, Virginia, şi 
proaspăt promovat la gradul de locotenent, o refuzase ca 
fiind, hm, ei bine, poate puţin prea rece. 

Jack, ai văzut vreodată un ou de măcăleandru? întrebase 
doctoriţa Evinrude. Ai idee cât sunt de frumoase? Ochii 
cenuşii ai doctoriţei Evinrude s-au mărit în vreme ce se 
întindea după bisturiul său mental. 

Jack introduce două degete în scobitura pentru ou şi ia 
dinăuntru obiectul mic, sub formă de ou, de culoarea oului 
de măcăleandru. Ca să vezi, e chiar un ou de măcăleandru. 
Unul „de-adevăratelea”, folosind exprimarea doctoriţei 
Claire Evinrude, un ou de măcăleandru scos din corpul unui 
măcăleandru, numit uneori şi prihor cu pieptul roşu. Aşază 
oul în palma mâinii stângi. Acolo rămâne, ovalul ăsta 
albastru-pal de mărimea unui pecan. Capacitatea de 
gândire pare să-l fi părăsit. Ce dracu' a făcut, a cumpărat 
un ou de măcăleandru? Îmi pare rău, nu, relaţia asta nu 
merge, s-a zis cu opopanaxul, la magazinul lui Roy nu se 
vând ouă de măcăleandru, am uşchit-o de aici. 

Încet, rigid, sacadat ca un zombi, Jack traversează 
bucătăria şi ajunge la chiuvetă. Întinde mâna stângă 
deasupra scurgerii din mijlocul chiuvetei şi dă drumul oului 
de măcăleandru, care cade direct în dispozitivul de măcinat 
resturile alimentare, irecuperabil. Mâna dreaptă pune 
aparatul în mişcare, cu zgomotele obişnuite. Măr, scrâş, har, 


un monstru se bucură de-o gustărică bună. Brr. Cablul 
electric viu se cutremură în el, răspândind scântei în vreme 
ce se zbate, însă el a devenit zombi şi abia dacă bagă de 
seamă şocurile lăuntrice. Una peste alta, luând totul în 
considerare, ceea ce Jack Sawyer are cel mai mare chef să 
facă acum... 

When the red, red...:1: 

Din cine ştie ce motiv, nu şi-a sunat mama de mult, mult 
timp. Nu-şi dă seama de ce n-a făcut-o şi a cam sosit vremea 
s-o facă. Nu mă mai măcăi cu măcălendri tăi. Vocea lui Lily 
Cavanaugh Sawyer, regina filmelor de categorie B, cândva 
singurul său tovarăş într-o cameră de hotel din New 
Hampshire, o cameră plină de farmece, transcendent şi 
riguros dată uitării, e exact vocea pe care Jack simte nevoia 
s-o audă acum. Lily Cavanaugh e singura persoană din lume 
căreia îi poate vorbi despre ridicola confuzie de care se 
vede învăluit. În pofida vagii şi nedoritei conştientizări a 
trecerii dincolo de graniţele raţiunii pure şi, prin urmare, 
aducând şi mai mult în discuţie nesigura sa sănătate 
mentală, se duce la capătul tejghelei, îşi ia telefonul mobil şi 
formează numărul frumoasei proprietăţi rezidenţiale de pe 
Roxbury Drive, Beverly Hills, California. 

Telefonul din vechea sa casă sună de cinci ori, de şase ori, 
de şapte. Ridică un bărbat şi, ai o voce furioasă, uşor 
ameţită, distorsionată de somn, zice: 

— Kimberley... despre orice ar fi vorba... pentru binele 
tău... sper să fie foarte, foarte important. 

Jack apasă butonul roşu şi închide telefonul. O, Doamne, 
0, la naiba, o, fir-ar să fie. E doar cinci noaptea în Beverly 
Hills, sau Westwood, sau Hancock Park, sau oriunde 
corespunde acum numărul acela. A uitat că mama lui e 
moartă. O, la naiba, o, fir-ar să fie, o, Doamne, îţi vine să 
crezi? 

Durerea sa, care se tot ascuţise în străfundul fiinţei sale, 
se ridică din nou să-l înjunghie, ca pentru întâia oară, bang, 
fix în inimă. În acelaşi timp, ideea că până şi preţ de-o 


secundă a putut uita că mama lui e moarta i se pare, 
Dumnezeu ştie de ce, irezistibil şi extrem de comică. Cât de 
ridicol poţi fi? Joarda l-a lovit peste ceafă şi, fără să ştie 
dacă va izbucni în hohote de plâns sau în strigăte sau în râs, 
Jack simte un val scurt de ameţeală şi se sprijină greu de 
tejghea. 

Orătanie beată de cap, îşi aminteşte cum spunea mama 
lui. Lily vorbea despre recent decedatul partener al 
răposatului ei soț în zilele de după ce contabilii bănuitori 
descoperiseră că partenerul, Morgan Sloat, îşi vârâse în 
propriile buzunare trei pătrimi din venitul realizat de 
numeroasele proprietăţi imobiliare ale firmei Sawyer & 
Sloat. În fiecare an de la moartea lui Phil Sawyer într-un 
aşa-numit accident de vânătoare, Sloat furase milioane de 
dolari, multe milioane, de la familia răposatului său 
partener. Lily a direcționat scurgerile înapoi pe canalele 
potrivite şi-a vândut jumătate din companie noilor ei 
parteneri, garantându-i în acelaşi timp fiului său o colosală 
rezervă financiară, fără a mai pomeni de depunerea anuală 
care produce dobânda pe care fundaţia privată a lui Jack o 
direcţionează spre cauze nobile. Lily îl făcuse pe Sloat în 
feluri şi mai rele decât orătanie beată de cap, însă aceasta e 
sintagma pe care vocea ei i-o rosteşte în urechea lăuntrică. 

Demult, în mai, îşi spuse Jack, probabil că a dat peste oul 
ăla de măcăleandru într-o plimbare pe pajişte, când nu se 
gândea la nimic în mod special, şi-l pusese în frigider ca să 
nu se strice. Ca să-l păstreze în siguranţă. Pentru că, în 
definitiv, avea o nuanţă delicată de albastru, un albastru 
frumos, ca s-o cităm pe doctoriţa Evinrude. Îl păstrase în 
siguranţă atât de mult, că uitase complet de el. Motiv 
pentru care, îşi dă el seama recunoscător, visul acela cu 
ochii deschişi îi arătase viziunea unei explozii de pene roşii! 

Totul se întâmplă cu un temei, oricât de ascuns ar fi 
acela; detensionează-te şi relaxează-te destul cât să nu mai 
fii o orătanie beată de cap, şi temeiul s-ar putea să iasă din 
ascunzătoare. 


Jack se apleacă deasupra chiuvetei şi, de dragul unei 
împrospătări lăuntrice şi exterioare, îşi scufundă faţa în 
două căuşe pline de apă rece. Pentru moment, şocul 
eliberator alungă micul dejun ruinat, telefonul ridicol şi 
flash-urile de imagini corozive. E timpul să-şi lege şireturile 
şi s-o ia din loc. În douăzeci şi cinci de minute, cel mai bun 
prieten şi singurul sfătuitor al lui Jack va ieşi, înconjurat de 
obişnuita-i aură a percepţiei multidirecţională, pe uşa din 
faţă a clădirii KDCU-AM din cărămidă arsă şi, ducând 
flacăra brichetei sale de aur la capătul unei ţigări, va 
înainta uşor pe trotuar spre Peninsula Drive. Dacă 
Percepția sa multidirecţională îi va da de veste că-l aşteaptă 
camioneta lui Jack Sawyer, Henry Leyden va găsi fără greş 
mânerul şi va urca aceasta demonstraţie a calmului unui 
orb e prea uluitoare ca s-o rateze. 

Şi nici n-o ratează, căci, în pofida dificultăţilor de 
dimineaţă, care, de la înălţimea perspectivei mature şi 
echilibrate oferite de drumul pe care-l parcurge prin 
încântătoarea natură sălbatică, par la urma urmei triviale, 
camioneta lui Jack opreşte la capătul Peninsula Drive, lângă 
trotuarul din faţa clădirii KDCU-AM, la şapte cincizeci şi 
cinci, cu cinci minute bune înainte ca prietenul său să iasă 
în lumina soarelui păşind tacticos. Henry îi va prinde bine: 
numai să-l vadă pe Henry va fi ca o doză de fortifiant 
sufletesc. Cu siguranţă, Jack nu poate fi primul bărbat (sau 
femeie) în istoria lumii care să-şi fi pierdut pe moment firea 
într-o situaţie stresantă şi să fi uitat oarecum că mama lui 
(sau a ei) a ieşit de pe scena celor vii şi-a plecat spre o sferă 
mai înaltă. Muritorii stresaţi se întorc în chip firesc spre 
mamele lor când au nevoie de confort şi mângâiere. 
Impulsul este implantat codificat în ADN. Când va auzi 
povestea, Henry va chicoti şi-l va sfătui să-şi tragă mai bine 
peruca pe cap. 

Dacă se gândeşte mai bine, de ce să înnoreze cerul lui 
Henry cu o poveste atât de absurdă? Acelaşi lucru e valabil 
şi pentru oul de măcăleandru, mai cu seamă fiindcă nu i-a 


vorbit lui Henry despre visul său cu ochii deschişi în care 
erupeau pene, şi nu se simte în stare să se apuce acum să 
reia, inutil, povestea de la începutul începutului. Trăieşte în 
prezent; lasă trecutul să se întindă în mormântul lui; ţine 
bărbia sus şi ocoleşte bălțile de noroi. Nu-ţi transforma 
prietenii în psihoterapeuţi. 

Deschide radioul şi apasă butonul pentru KWLA-FM, 
postul UW-La Riviere, care-l găzduieşte deopotrivă pe 
şobolanul de Wisconsin şi pe Henry şeicul, şarmul, şocul. 
Ceea ce răsună din difuzoarele ascunse ale cabinei îi face 
pielea de găină: Glenn Gould, ochiul lăuntric luminos 
deschis, făcând o demonstraţie de virtuozitate cu ceva 
compus de Bach, nu-şi dădea seama exact ce. Dar Glenn 
Gould, dar Bach, cu siguranţă. Una dintre Partite, poate. 

Cu o carcasă de CD într-o mână, Henry Leyden iese cu 
pas ţanţoş pe uşa umilă dintr-o parte a clădirii postului de 
radio, intră în lumina soarelui şi, fără ezitare, începe alene 
drumul de-a lungul trotuarului din lespezi de piatră, tălpile 
de cauciuc ale tenişilor săi din velur maro-ciocolată lovind 
mijlocul fiecărei lespezi, una după alta. 

Henry... Henry este o viziune. 

Astăzi, observă Jack, Henry e îmbrăcat într-un costum 
complet de proprietar de pădure malaisiană de tec, o 
cămaşă arătoasă fără guler, bretele scânteietoare şi-o 
pălărie fedora de pai cu borul îndoit a rămas-bun. Dacă Jack 
n-ar fi fost aşa bine-venit în viaţa lui Henry, n-ar fi ştiut că 
priceperea prietenului său de-a asorta fără cusur hainele 
depindea de extrema organizare a uriaşului său dulap- 
cameră stabilită cu mult timp în urmă de Rhoda Gilbertson 
Leyden, soţia defunctă a lui Henry: Rhoda aranjase fiecare 
articol al garderobei soţului său pe sezon, stil şi culoare. 
Piesă cu piesă, Henry memorase întregul sistem. Deşi orb 
din naştere, şi prin urmare incapabil să facă distincţia 
dintre nuanțele care se asortează şi cele care nu, Henry nu 
greşeşte niciodată. 


Henry scoate din buzunarul cămăşii o brichetă de aur şi- 
un pachet galben de ţigări American Spirit, aprinde una, 
scoate un nor radiant luminat de soare în culoarea laptelui 
şi îşi continuă înaintarea neabătută de-a lungul lespezilor 
de piatră. 

Majusculele roz şi înclinate pe spate ale TROY IUBĂŞTE 
PA MARYANN! DA! scrise cu sprayul peste anunţul instalat 
pe peluza goală sugerează că 1) Troy petrece mult timp 
ascultând KDCU-AM, şi 2) că Maryann îl iubeşte şi ea. Bravo 
lui Troy, bravo lui Maryann. Jack aplaudă declaraţiile de 
amor, chiar şi pe cele scrise cu sprayul roz, şi le doreşte 
iubiţilor fericire şi noroc. Îi trece prin gând că, dacă în 
etapa vieţii în care se află s-ar putea spune că iubeşte pe 
cineva, persoana aceea ar trebui să fie Henry Leyden. Nu în 
sensul în care Troy iubăşte pă Maryann, sau viceversa, însă 
îl iubăşte cu adevărat, un lucru care n-a fost niciodată atât 
de clar aşa cum este în clipa de faţă. 

Henry păşeşte peste ultimele lespezi şi se apropie de 
bordură. Un singur pas mare îl aduce lângă portiera 
camionetei; strânge mâna pe tija metalică îngropată în 
caroserie; deschide portiera, puse piciorul sus pe prag şi se 
strecoară înăuntru. Înclină din cap, ciulind urechea dreaptă 
la muzică. Lentilele întunecate ale ochelarilor săi de aviator 
sclipesc. 

— Cum poţi face asta? întreabă Jack. De data asta te-a 
ajutat muzica, dar n-ai nevoie de muzică. 

— O pot face pentru că sunt absolut fenofantastic, zice 
Henry. Am învăţat cuvântul ăsta minunat de la internistul 
nostru fumător de marijuana, Morris Rosen, care mi l-a 
atribuit din tot sufletul. Morris mă crede Dumnezeu, dar 
trebuie că are ceva la mansardă, pentru că şi-a dat seama 
că George Rathbun şi şobolanul de Wisconsin sunt una şi 
aceeaşi persoană. Sper să-şi ţină ciocu' puştiul. 

— Şi eu sper, zice Jack, dar n-o să-ţi permit să schimbi 
subiectul. Cum reuşeşti întotdeauna să deschizi portiera din 
prima? Cum de găseşti mânerul fără să dibui după el? 


Henry suspină. 

— Mânerul singur îmi spune unde este. Evident. Eu nu 
trebuie decât să-l ascult. 

— Mânerul portierei scoate un sunet? 

— Nu ca radioul ăla tău ultraperformant sau ca 
Variaţiunile Goldberg, nici vorbă. Mai mult ca o vibraţie. 
Sunetul unui sunet. Sunetul dinăuntrul unui sunet. Nu-i aşa 
că Daniel Barenboim e-un excelent pianist? Mamă, ascultă 
aici - fiecare notă are-o altă culoare. Te face să-ţi vină să-i 
săruţi capacul Steinwayului, copchilaş. Închipuie-ţi ce 
muşchi are la mâini. 

— Ăsta-i Barenboim? 

— Păi, cine altcineva ar putea fi? 

Încet, Henry întoarce capul spre Jack. Un zâmbet iritant 
îi ridica buzele la colţuri. 

— Aa! înţeleg, da. Din câte te cunosc, sărman ignorant, 
înţeleg că-ţi imaginai că-l asculţi pe Glenn Gould. 

— Ba nu, ripostează Jack. 

— Lasă gluma. 

— Poate că un minut m-am întrebat dacă nu-i Gould, 
dar... 

— Nu, nu, nu. Nici măcar nu încerca. Te trădează vocea. 
Fiecare cuvânt are o întorsătură plângăcioasă; e-aşa 
patetic. Ne întoarcem în valea Norway, sau ai de gând să 
stai aici şi să continui să mă minţi? Vreau să-ţi spun ceva în 
drum spre casă. Ridică CD-ul. 

— Hai să-ţi curmăm chinurile. Domnul marijuana mi-a dat 
asta - Dirtysperm cântă o piesă veche de-a celor de la 
Supreme. Eu, unul, dispreţțuiesc genul ăsta de lucru, dar s- 
ar putea să fie perfect pentru şobolanul de Wisconsin. Pune 
direct piesa a şaptea. 

Pianistul nu mai seamănă nici de departe cu Glenn Gould, 
iar muzica pare să-şi fi redus ritmul la jumătate. Jack îşi 
curmă chinurile şi introduce CD-ul în fanta de sub radio. 
Apasă un buton, apoi încă unu. Cu un tempo aiuritor de 
rapid,  scrâşnetele unor nebuni supuşi la torturi 


inimaginabile răbufnesc din difuzoare. Jack sări în spătarul 
scaunului, speriat. 

— Dumnezeule, Henry, zice şi se întinde spre butonul de 
volum. 

— Să nu-ndrăzneşti să atingi butonul ăla, îl opreşte 
Henry. Dacă porcăria asta nu-ţi face urechile să sângereze, 
nu-şi atinge ţinta. 


În limbajul jazz-ului, „urechi”, Jack ştie, reprezintă 
capacitatea de-a auzi ce se întâmplă în muzică în vreme ce 
aceasta umple aerul. Un muzician cu urechi bune 
memorează piesele şi aranjamentele pe care i se cere să le 
cânte, recunoaşte sau ştie deja mişcarea armonică ce 
subliniază tema, şi urmează transformările şi înlocuirile 
aduse acelui tipar de către colegii săi muzicieni. Că ştie sau 
nu să citească notele scrise pe-un portativ, un muzician cu 
urechi excelente învaţă melodii şi aranjamente din prima 
clipă când le aude, prinde complexităţile armonice cu 
ajutorul unei intuiţii fără cusur şi identifică imediat notele şi 
cheile specifice înregistrate de claxoanele  taxiurilor, 
clopoţelele lifturilor şi mieunaturile pisicilor. Oamenii de 
felul acesta locuiesc într-o lume definită de particularităţile 
fiecărui sunet în parte, iar Henry Leyden se numără printre 
ei. În ceea ce-l priveşte pe Jack, urechile lui Henry sunt 
olimpiene, reprezintă o categorie proprie. Urechile lui 
Henry au fost cele care i-au oferit acces la marele său 
secret, rolul pe care mama lui, Lily Cavanaugh Sawyer, „Lily 
Cavanaugh”, l-a ocupat în viaţă, şi el e singura persoană 
care l-a aflat vreodată. La scurt timp după ce Dale le-a făcut 
cunoştinţă, Jack şi Henry Leyden au început o prietenie 
firească, surprinzătoare pentru amândoi. Fiecare răspunsul 
la singurătatea celuilalt, au petrecut două sau trei seri pe 
săptămână luând cina împreună, ascultând muzică şi 
discutând despre orice le venea în minţile bine dotate. Fie 
Jack venea cu maşina la casa excentrică a lui Henry, fie îl 
lua pe Henry şi-l ducea la el. După aproximativ şase sau 


şapte luni, Jack a întrebat dacă prietenului său nu i-ar face 
plăcere să-l asculte o oră sau aşa ceva cum citeşte cu voce 
tare din cărţi agreate de amândoi. Henry a răspuns: 
Hodoronc-tronc, prietene, ce idee minunată. Ce zici dacă 
începem cu niște romane polițiste sărite de pe fix? Au 
început cu Chester Himes şi Charles Willeford, au schimbat 
viteza cu o porţie de romane contemporane, au trecut 
razant prin S.]. Perelman şi James TIhurber, şi s-au 
aventurat plini de curaj în conace ficționale ridicate Ford 
Madox Ford şi Vladimir Nabokov. (Marcel Proust e undeva 
mai încolo, ştiu bine, dar Proust poate să aştepte; în 
momentul de faţă sunt pe cale să urce la bordul Casei 
umbrelor). 

Într-o seară, după ce Jack a terminat de citit porţia pe 
ziua aceea din Soldatul cel bun de Ford, Henry şi-a dres 
glasul şi-a zis: 

„Am aflat de la Dale că i-ai spus că părinţii tăi au lucrat în 
industria de divertisment. În show-business.” 

„Aşa-i.” 

„Nu vreau să fiu indiscret, dar te deranjează dacă-ţi pun 
câteva întrebări? Dacă ai chef să răspunzi, spune doar da 
sau nu." 

Deja alarmat, Jack a zis: 

„Despre ce-i vorba, Henry?” 

„Vreau să văd dacă am dreptate asupra unui lucru.” 

„Bine. Întreabă.” 

„Mulţumesc. Părinţii tăi au lucrat în zone diferite ale 
industriei? 

„Hă?” 

„A lucrat unul în partea administrativă şi celălalt în aia 
creativă?” 

„Hă?” 

„Mama ta a fost actriţă?” 

„A ie 

O actriţă celebră, într-un fel. N-a primit niciodată 
respectul pe care-l merita, dar a turnat o grămadă de filme 


în anii cincizeci şi până la mijlocul anilor şaizeci, iar la 
sfârşitul carierei a câştigat un Oscar pentru Cea mai bună 
actriţă în rol secundar.” 

„Henry”, a zis Jack. „De unde ai...” 

„Ține-ţi clapa. Vreau să profit de momentul ăsta. Mama ta 
a fost Lily Cavanaugh. Asta-i minunat. Lily Cavanaugh a fost 
mereu mult mai talentată decât au ştiut s-o recunoască 
majoritatea oamenilor. De fiecare dată, ridica la un nou 
nivel rolurile pe care le juca, fetele alea, chelneriţele alea 
mărunţele şi dure şi femeile fatale cu pistoale în poşetă. 
Frumoasă, deşteaptă, îndrăzneață, nepretenţioasă, intra 
doar în rol şi-l juca până la capăt. A fost cam de o sută de 
ori mai bună decât toţi cei care o înconjurau.” 

„Henry...” 

„Unele dintre filmele alea aveau şi coloană sonoră 
reuşită. Vara pierdută, Johnny Mandel? Sclipitor.” 

„Henry, de unde ai...” 

„Mi-ai spus tu; de unde altundeva să ştiu? Faci nişte 
chestii mici cu vocea, de-acolo ştiu. Aplatizezi sfârşitul r- 
urilor şi loveşti restul consoanelor într-un soi de cadență, 
iar cadenţa asta se imprimă şi propoziţiilor.” 

„Cadenţă?” 

„Ba bine că nu, junior. Un ritm subiacent, ca un toboşar 
personal. De la un capăt al altul al Soldatului cel bun am 
încercat să-mi amintesc unde am mai auzit asta. Apărea şi- 
apoi dispărea din nou. Acum vreo două zile, m-am prins. 
Lily Cavanaugh. Nu mă poţi învinui că am vrut să văd dacă 
am dreptate, nu?” 

„Să te învinuiesc?” a zis Jack. „Sunt prea buimăcit ca să 
învinuiesc Pe cineva, dar lasă-mi câteva minute.” 

„Secretul tău e-n siguranţă. Când te văd oamenii, nu vrei 
ca primul lor gând să fie: Hei, uite-l pe fiul lui Lily 
Cavanaugh. Mi se pare întru totul firesc.” 

Henry Leyden are nişte urechi extraordinare, sigur că da. 

În vreme ce camioneta rulează prin French Landing, 
zarva care umple cabina face imposibilă orice conversaţie. 


Dirtysperm trage un găuroi prin miezul de marţipan al 
piesei Where Did Our Love Go şi, în acelaşi timp, comite 
atrocități îngrozitoare pişpireilor simpatici de la Supreme. 
Henry, care susţine că dispreţuieşte genul ăsta de lucru, stă 
tolănit în scaun, cu genunchii înfipţi în bord, cu mâinile 
strânse turn sub bărbie, rânjind de plăcere. Magazinele de 
pe Chase Street s-au deschis şi vreo şase maşini stau de-a 
curmezişul în locurile de parcare. 

Patru băieţi călare pe biciclete sar de pe trotuar în faţa 
magazinului cu de toate al lui Schmitt şi intră pe drum cu 
douăzeci de metri în faţa camionetei aflate în mişcare. Jack 
apasă brusc frâna; băieţii se opresc într-o clipă şi se aliniază 
unul lângă altul, aşteptându-l să treacă. Jack porneşte 
poticnit mai departe. Henry se îndreaptă în scaun, îşi 
verifică misterioşii senzori şi se lasă înapoi în vechea 
poziţie. 'Totu-i în ordine pentru Henry. Băieţii însă nu ştiu ce 
să înţeleagă din tămbălăul care, pe măsură ce se apropie 
camioneta, se aude tot mai tare. Se holbează la parbrizul lui 
Jack cu expresii de buimăcire amestecată cu dezgust, aşa 
cum s-au uitat odinioară stră-străbunicii lor la gemenii 
siamezi şi la omul-aligator, la spectacolul cu monştri din 
spatele bâlciului. 'Ioată lumea ştie că şoferii de camionete 
ascultă doar două genuri de muzică, heavy metal şi country, 
aşa că ce-i cu ciudatul âsta? 

Când Jack trece pe lângă băieţi, primul, un gabarit 
depăşit încruntat cu faţa aprinsă a unui şcolar bătăuş, arată 
un deget mijlociu ridicat. Următorii doi continuă imitaţiile 
stră-străbunicilor lor într-o seară caniculară din 1921 şi se 
holbează tâmpi, gură-cască. Al patrulea băiat, ale cărui păr 
blond-închis sub o şapcă Brewers, ochi luminoşi şi aerul 
general de inocenţă fac din el cel mai arătos din grup, se 
uită ţintă la faţa lui Jack şi-i oferă un zâmbet dulce, reţinut. 
Acesta este Tyler Marshall, ieşit la o tură cu bicicleta - deşi 
nu ştie câtuşi de puţin asta - în tărâmul nimănui. 

Băieţii rămân în spate şi Jack aruncă o privire în oglinda 
retrovizoare ca să-i vadă pedalând furios pe stradă în sus, 


cu Dolofanul în faţă, cel mai mic şi mai chipeş rămânând 
deja în urmă. 

— O comisie de experţi şi-a exprimat părerea despre 
Dirtysperm, zice Jack. Patru puşti pe biciclete. 

Fiindcă abia dacă-şi aude propriile cuvinte, crede că 
Henry nu le va desluşi deloc. 

Henry, se pare, l-a auzit perfect şi răspunde cu o 
întrebare care se pierde în vacarm. Având o idee destul de 
vagă despre ce trebuie să fi fost, Jack totuşi răspunde. 

— Un vot clar negativ, două reţineri înclinând spre 
negaţie şi unul precaut pozitiv. 

Henry clatină din cap. 

Violenta distrugere de marţipan ajunge bubuind şi 
huruind la final pe Eleventh Street. Ca şi când o ceaţă s-ar 
fi spulberat din cabină, ca şi când parbrizul ar fi fost 
proaspăt spălat, aerul pare mai transparent, culorile mai 
vibrante. 

— Interesant, zice Henry. Întinde mâna imediat spre 
butonul EJECT, scoate discul din aparat şi-l vâră în carcasă. 
A fost foarte revelator, nu crezi? Ura crudă şi egocentrică n- 
ar trebui niciodată negată din principiu. Morris Rosen avea 
dreptate. E perfect pentru şobolanul de Wisconsin. 

— Hei, cred că ai putea fi mai mare ca Glenn Miller. 

— Apropo de asta, zice Henry. N-o să ghiceşti niciodată 
ce-o să iac mai târziu. O să ţin o cântare! Chipper Maxton, 
de fapt mâna sa dreaptă, o anume Rebecca Vilas, care sunt 
sigur că e la fel de splendidă precum vorbeşte, m-a angajat 
să pun nişte discuri la fulminantul punct culminant al marii 
Sărbători a Căpşunelor de la Maxton's. Ei, nu pe mine... ci 
pe-un vechi şi îndelung neglijat alter-ego de-al meu, 
Simfonic Stan, Omul Big-Band. 

— Ai nevoie să te duc cu maşina? 

— Nu. Minunata domnişoară Vilas s-a îngrijit de toate, 
adică îmi trimite o maşină cu o banchetă confortabilă 
pentru platanul meu şi-un portbagaj destul de spaţios 


pentru difuzoare şi cutiile cu discuri. Dar mulţumesc 
oricum. 

— Simfonic Stan? întreabă Jack. 

— O întruchipare aiurită şi scălâmbăiată din era big- 
band'1!+ şi, pe deasupra, un domn fermecător şi mieros în 
costum de scenă în genul anilor patruzeci. Pentru rezidenții 
de la Maxton's, va fi o evocare a zilelor lor de glorie şi-o 
bucurie pentru ochi. 

— Chiar ai un costum de scenă în stilul anilor patruzeci? 

De-o inexpresivitate cutremurătoare, faţa lui Henry se 
întoarse spre el. 

— Scuze. Nu ştiu ce m-a apucat. Schimbând subiectul, 
ce-ai spus tu, adică ce-a spus George Rathbun, despre 
Pescar în dimineaţa asta probabil că a făcut mult bine. M- 
am bucurat s-o aud. 

Henry deschide gura şi-l aduce la viaţă pe George 
Rathbun în toată gloria sa bonomă. 

— Pescarul original, băieți şi fete, Albert Fish, e mort şi 
plecat dintre noi de şaizeci şi şapte de ani. 

E nefiresc să auzi vocea acelui grăsun umflat cu pompa 
ieşind din gâtul zvelt al lui Henry Leyden. Pe propria-i voce, 
Henry zice: 

— Sper că a ajutat la ceva. După ce am citit dimineaţă în 
ziar aiurelile amicului tău Wendell Green, m-am gândit că 
George trebuie să spună ceva. 

Henry Leyden adoră să folosească termeni precum am 
citit, citeam, am văzut, mă uitam la. Ştie că vorbele acestea 
îi deconcertează auditorii. Şi i-a spus lui Wendell Green 
„amicul tău” pentru că Henry e singura persoană faţă de 
care Jack a recunoscut că l-a pus în gardă pe reporter cu 
privire la crimele lui Albert Fish. Acum Jack îşi doreşte să 
nu se fi confesat nimănui. Prietenosul Wendell Green nu 
este amicul său. 

— Dacă tot ai dat o mână de ajutor presei, zice Henry, n- 
ar fi deplasată ideea să faci acelaşi lucru pentru băieţii 
noştri în albastru. lartă-mă, Jack, dar tu ai deschis 


subiectul, şi n-o s-o spun decât o dată. În definitiv, Dale e 
nepotul meu. 

— Nu-mi vine să cred că-mi faci asta, spune Jack. 

— Ce-ţi fac, spun ce gândesc? Dale este nepotul meu, ţi- 
aminteşti? I-ar prinde bine experienţa ta şi e cam de părere 
că-i datorezi o favoare. Nu ţi-a trecut prin gând că l-ai 
putea ajuta să-şi păstreze postul? Sau că dacă iubeşti 
French Landingul şi valea Norway atât de mult precum 
spui, le datorezi oamenilor de aici puţin din timpul şi 
talentul tău? 

— ie nu ţi-a trecut prin gând, Henry, că am ieşit la 
pensie? întreabă Jack printre dinţi. Că ultimul lucru, repet, 
ultimul lucru din lume pe care vreau să-l fac e să anchetez 
crime? 

— Sigur că mi-a trecut, recunoaşte Henry. Dar - şi sper 
din nou să mă ierţi, Jack - uită-te aici, persoana care ştiu că 
eşti, cu îndemânările pe care le ai, care le depăşesc cu mult 
pe ale lui Dale şi probabil pe ale tuturor celorlalţi de prin 
părţile astea, şi nu mă pot opri să nu mă întreb care naiba e 
problema ta. 

— Nu am nici-o problemă, zice Jack. Sunt civil. 

— Cum zici tu. Mai bine să ascultăm cât a mai rămas din 
Barenboim. 

Henry plimbă degetele peste consolă şi apasă butonul 
radioului. 


În următoarele cincisprezece minute, singura voce care 
se aude în cabina camionetei este a pianului Steinway 
mare, de concert, meditând pe marginea Variaţiunilor 
Goldberg în Teatro Colon din Buenos Aires. Şi ce voce 
splendidă este, îşi spuse Jack, şi-ar trebui să fii un ignorant 
ca s-o confuzi cu Glenn Gould. O persoană capabilă să 
comită greşeala asta probabil că nu poate să audă sunetul 
lăuntric, ca o vibraţie, produs de-un mâner de portieră 
General Motors. 


Când ies de pe Autostrada 93, virând la dreapta pe 
drumul văii Norway, Henry spune: 

— Nu mai sta bosumflat. Nu trebuia să te fac ignorant. Şi 
nu trema să te acuz că ai o problemă, pentru că eu sunt cel 
care are o Problemă. 

— Tu? 

Jack se uită la el, zăpăcit. Îndelungata-i experienţă i-a 
sugerat imediat că Henry e pe cale să-i ceară puţin ajutor 
investigativ neoficial. Henry stă cu faţa spre parbriz şi nu 
trădează nimic. 

— Ce fel de problemă poţi să ai tu? ţi s-au amestecat 
şosetele în dulap? 0... ai probleme cu vreunul dintre 
posturile de radio? 

— Cu asta m-aş putea descurca. 

Henry face o pauză, care se lungeşte şi devine o tăcere 
lunguţă. 

— Ce aveam de gând să spun e că simt că-mi pierd 
minţile. Cred că o cam iau razna. 

— Fii serios. 

Jack ridică puţin piciorul de pe pedala de acceleraţie şi 
reduce viteza la jumătate. Să fi asistat şi Henry la o explozie 
de pene? Sigur că nu; Henry nu vede nimic. lar explozia sa 
de pene n-a fost decât un vis cu ochii deschişi. 

Henry tremură ca un diapazon. Stă în continuare cu faţa 
la parbriz. 

— Spune-mi ce se întâmplă, îl îndeamnă Jack. Încep să-mi 
fac griji pentru tine. 

Henry deschide gura doar atât cât să-i poţi introduce 
înăuntru o bucată de ostie, apoi o închide la loc. Îl mai 
străbate un tremur. 

— Hm, face el. E mai greu decât am crezut. 

Surprinzător, vocea sa uscată şi măsurată, adevărata 
voce a lui Henry Leyden, răsună cu un vibrato larg, 
imposibil de stăpânit. 

Jack încetineşte camioneta aproape de tot, dă să spună 
ceva, dar se hotărăşte să aştepte. 


— O aud pe soţia mea, zice Henry. Noaptea, când stau în 
pat. Cam pe la trei, patru dimineaţa. Paşii Rhodei se mişcă 
prin bucătărie, urcă scările. Probabil că-mi pierd minţile. 

— Cât de des se întâmplă asta? 

— De câte ori? Nu ştiu exact. De trei sau de patru. 

— 'Te ridici s-o cauţi? O strigi pe nume? 

Vocea lui Henry urcă şi coboară din nou pe trambulina 
vibrato-ului. 

— Le-am făcut pe amândouă. Pentru că sunt sigur că am 
auzit-o. Pașii ei, mersul ei, felul în care călca. Rhoda nu mai 
e printre noi deja de şase ani. Comic, nu? Şi mie mi s-a 
părea comic dacă n-aş crede c-o iau pe arătură. 

— O strigi pe nume, repetă Jack. Şi te ridici din pat şi te 
duci la parter. 

— Ca un lunatic, ca un nebun. „Rhoda? Tu eşti?” Azi- 
noapte am făcut un tur al casei. „Rhoda? Rhoda”?” Ai crede 
că mă aşteptam să-mi răspundă. 

Henry nu acordă deloc atenţie lacrimilor care i se scurg 
de sub ochelarii de aviator şi-i alunecă pe obraji în jos. 

— Şi chiar mă aşteptam, asta-i problema. 

— Nu mai era nimeni în casă, zice Jack. Nici-o urmă de 
dezordine. Nimic nelalocul lui ori lipsă, sau altceva de felul 
ăsta. 

— Nu, din câte mi-am dat seama. Totul era acolo unde 
trebuia să fie. Exact unde le-am lăsat eu. 

Ridică o mână şi se şterge la faţă. 

Intrarea pe aleea şerpuită a lui Jack trece prin partea 
dreaptă a cabinei. 

— Să-ţi spun ce cred eu, se oferă Jack, imaginându-şi-l pe 
Henry bântuind prin casa întunecată. Acum şase ani, ai 
trecut prin toate fazele durerii de care ai parte atunci când 
cineva iubit moare şi te lasă singur: negarea, târguirea, 
furia, durerea, ştiu eu, acceptarea, toată gama asta de 
emoţii, dar, după aceea, tot ţi-a mai fost dor de Rhoda. 

Nimeni nu spune că nu încetezi niciodată să le duci dorul 
celor pe care i-ai iubit şi au murit, dar aşa e. 


— Ei, ce profund eşti, zice Henry. Şi liniştitor, pe 
deasupra. 

— Nu mă întrerupe. Chiar se întâmplă lucruri stranii. 
Crede-mă, 

Ştiu despre ce vorbesc. Mintea ţi se revoltă. 
Distorsionează dovezile, oferă mărturii false. Cine ştie de 
ce? Aşa e, şi basta. 

— Cu alte cuvinte, o iei razna, zice Henry. Cred că la faza 
asta ai intrat tu în scenă. 

— Ce vreau să zic, se explică Jack, e că oamenii pot avea 
vise cu ochii deschişi. Asta ţi se întâmplă ţie. N-ai de ce să-ţi 
faci griji. Bine, uite-ţi aleea, ai ajuns acasă. 

Intră pe drumeagul năpădit de iarbă şi se apropie încet 
de casa albă în care Henry şi Rhoda Leyden şi-au trăit cei 
cincisprezece ani de fericire dintre căsătoria lor şi 
descoperirea cancerului la ficat al Rhodei. Vreme de 
aproape doi ani după moartea ei, Henry s-a plimbat prin 
casă seară de seară, aprinzând luminile. 

— Vise cu ochii deschişi? De unde ai mai scos-o şi pe 
asta? 

— Visele cu ochii deschişi nu sunt ceva neobişnuit, zice 
Jack. Mai ales la oamenii care nu dorm niciodată destul, ca 
tine. 

Sau ca mine, adaugă în sinea sa. 

— Nu născocesc eu asta, Henry. Am avut şi eu unu sau 
două. Unu, în orice caz. 

— Vise cu ochii deschişi, rosteşte Henry pe-un alt ton, 
meditativ. Hodoronc-tronc. 

— Gândegşte-te. Trăim într-o lume raţională. Oamenii nu 
se întorc din morţi. Totul se întâmplă cu un temei, iar 
temeiurile sunt întotdeauna raţionale. E ceva ce ţine de 
reacţii chimice şi coincidenţe. Dacă n-ar fi raţionale, n-am 
pricepe niciodată nimic şi n-am şti niciodată ce se petrece. 

— Până şi un orb vede asta, zice Henry. Mersi. Cuvinte 
după care să te călăuzeşti în viaţă. 


Coboară din cabină şi închide portiera. Se îndepărtează, 
face un pas înapoi şi se apleacă înăuntru pe geam. 

— Vrei să începem Casa umbrelor deseară? Ar trebui să 
ajung acasă cam pe la opt treizeci, ceva de genul ăsta. 

— O să-mi fac apariţia pe la nouă. 

În semn de despărţire, Henry face: 

— Ding-dong. 

Se întoarce, se duce până la prag şi dispare în casă, care 
e, desigur descuiată. Prin părţile astea, numai părinţii 
încuie uşile, şi până Şi ăsta e-un lucru de dată recentă. 

Jack dă în marşarier, străbate înapoi aleea şi iese pe 
drumul văii Norway. Simte că a făcut o faptă bună cu efect 
dublu, căci, ajutându-l pe Henry, s-a ajutat şi pe sine. 
Interesant cum evoluează uneori lucrurile. 

Când intră pe propria sa alee, un zăngănit ciudat se aude 
din scrumiera de sub bord. Îl aude încă o dată la ultima 
curbă, chiar înainte să-i apară casa în câmpul vizual. 
Zgomotul nu-i atât un zăngănit, cât un dangăt înfundat, 
scurt. Un nasture, o monedă - ceva de genul ăsta. Opreşte 
din inerție pe-o parte a casei, învârte cheia în contact şi 
deschide portiera. Ca un gând de pe urmă, întinde mâna şi 
scoate scrumiera. 

Ceea ce găseşte în adânciturile de pe fundul scrumierei 
glisante, un ouşor de măcăleandru, un ou de măcăleandru 
de mărimea unei migdale M&M, îi scoate tot aerul din corp. 

Ouşorul e atât de albastru că până şi un orb l-ar vedea. 

Degetele sale tremurânde scot oul din scrumieră. 
Uitându-se ţintă la el, iese din cabină şi închide portiera. 
Continuând să privească fix oul, îşi aminteşte într-un târziu 
să respire. Mâna i se învârte de la încheietură şi eliberează 
oul, care cade în linie dreaptă pe iarbă. Cu bună ştiinţă, 
ridică piciorul şi-l coboară cu forţă peste dezgustătoarea 
fărâmă albastră. Fără să întoarcă privirea, îşi vâră cheile în 
buzunar şi porneşte spre siguranţa îndoielnică a casei sale. 


Partea a doua - Răpirea lui Iyler 


Marshall 


5 


În turul-fulger pe care l-am făcut dis-de-dimineaţă la casa 
de bătrâni Maxton am zărit un om de serviciu - vă mai 
amintiţi de el? Salopetă lălâie? Puțin cam gros în jurul 
mijlocului? ţigara din colţul gurii în pofida anunţurilor 
FUMATUL interzis! aici se RESPIRA CU plămânii! care au 
fost agăţate din douăzeci în douăzeci de metri, sau cam aşa 
ceva, de-a lungul coridoarelor? Un mop care seamănă cu un 
ghemotoc de păianjeni morţi? Nu? Nu vă cereţi scuze. E 
destul de uşor să-l treci cu vederea pe Pete Wexler, 
odinioară un tânăr cu nimic ieşit din comun (media 
generală la terminarea liceului French Landing: 79) care a 
trecut printr-o primă tinereţe cu nimic ieşită din comun şi a 
ajuns acum în pragul a ceea ce se aşteaptă să fie o vârstă 
de mijloc cu nimic ieşită din comun. Singurul lui hobby e să 
administreze din când în când ciupituri furtive şi crude 
bătrânilor decrepiţi care-i umplu zilele cu bolboroselile, 
întrebările aiuristice şi mirosurile lor de pârţuri Şi pişat. Se 
ştie că are obiceiul să-şi mai stingă ţigara pe spinările şi 
lesele lor sfrijite. Îi plac strigătele lor gâtuite atunci când îi 
ajunge căldura şi durerea se face simțită. Această mică şi 
urâtă tortură are efect dublu: pe ei îi trezeşte puţin la 
realitate, iar lui îi satisface o nevoie lăuntrică. Îi luminează 
zilele, într-un fel. Împrospătează vechea perspectivă. Şi, pe 
deasupra, cui ar putea să-l pârască? 

Şi, o, Doamne, iată-l pe cel mai rău dintre toţi; acum se 
târşâieşte încet de-a lungul coridorului Daisy. Gura lui 
Charles Burnside e căscată, la fel ca şi turul pantalonilor săi 


de pijama. Pete vede mai bine decât şi-ar fi dorit vreodată 
fesele scofâlcite şi mânjite de căcat ale lui Burnside. 
Dumnezeule, petele ciocolatii îi coboară până în spatele 
genunchilor. Se duce la baie, numai c-a întârziat puţintel. 
Un anumit cal maro - să-i spunem TIunetul Dimineţii - a 
ţâşnit deja din grajd şi fără-ndoială a galopat peste 
cearşafurile lui Burny. 

Slavă Domnului că nu-i treaba mea să-i curăţ, gândeşte 
Pete şi surâde afectat pe după ţigară. Butch, ai legătura. 

Însă la biroul de lângă toaletele băieţeilor şi fetiţelor nu 
este pentru moment nimeni. Butch Yerxa va rata 
încântătoarea privelişte a fundului murdar al lui Burny 
trecând alene pe-acolo. Se pare că Butch a ieşit puţin la o 
țigară, deşi Pete i-a spus idiotului de-o sută de ori că toate 
anunţurile alea cu FUMATUL INTERZIS nu înseamnă nimic 
- lui Chipper Maxton puţin în pasă de cine unde fumează 
(sau unde sunt stinse ţigările, la o adică). Anunţurile sunt 
puse pe pereţi doar pentru ca bătrânul Conac al Băloşilor 
să respecte anumite legi sâcâitoare emise de stat. 

Rânjetul afectat al lui Pete se lărgeşte şi, în clipa aceea, 
seamănă mult cu fiul său Ebbie, prietenul lui Tyler Marshall 
(de fapt, Ebbie Wexler a fost cel care le-a arătat degetul 
mijlociu lui Jack şi Henry). Pete se gândeşte dacă n-ar 
trebui să meargă afară şi să-i spună lui Butch că are de 
făcut puţină curăţenie în D18 - plus ocupantul lui D18, 
desigur - sau dacă n-ar fi mai bine să-l lase pe Butch să 
descopere singur cea mai recentă porcărie comisă de 
Burny. Poate că Burny se va întoarce în cameră şi va picta 
puţin cu degetele, va împrăştia din bucuria sa, cum ar veni. 
Asta ar fi plăcut, dar ar mai fi plăcut şi să vadă cum îi cade 
faţa lui Butch atunci când îi va spune că... 

— Pete. 

O, nu. A fost prins cu mâţa-n sac de târfă. E-o târfă 
arătoasă, însă târfa tot târfă e. Pete rămâne locului o clipă, 
spunându-şi că, poate, dacă o ignoră, ea va pleca. 

Deşartă speranţă. 


— Pete. 

Se întoarce. Iat-o pe Rebecca Vilas, pasiunea de-acum a 
marelui mahăr. Azi poartă o rochie roşie lejeră, poate în 
cinstea Sărbătorii Căpşunelor, şi pantofi negri cu toc cui, 
probabil în cinstea bulanelor ei delicioase. Pete îşi 
imaginează pentru o fracțiune de secundă acele bulane 
înfăşurate în jurul său, pantofii ăia negri cu toc cui 
încrucişaţi la baza spatelui lui, apoi vede cutia de carton pe 
care femeia o ţine în braţe. De lucru pentru el, fără-ndoială. 
Pete mai observă şi inelul scânteietor de pe degetul ei, un 
soi de nestemată de mărimea unui afurisit ou de 
măcăleandru, deşi considerabil mai palid. Se întreabă, nu 
pentru întâia oară, ce face mai exact o femeie ca să 
primească un asemenea inel. 

Ea stă acolo, bătând din picior, lăsându-l s-o soarbă din 
priviri, în spatele lui, Charles Burnside îşi continuă lenta şi 
bălăbănită înaintare spre toaleta bărbaţilor. Ai crede, 
uitându-te la epava aia bătrână cu picioare sfrijite şi păr de 
lăptucă plecat în vacanţă, că a lăsat de mult în urmă zilele 
când alerga ca vântul şi ca gândul. Dar ai greşi. Ai greşi 
amarnic. 

— Donşoară Vilas? zice Pete într-un târziu. 

— În sala de zi, Pete. În doi timpi şi trei mişcări. Şi de 
câte ori ţi-am spus să nu fumezi în sectorul pacienţilor? 

Înainte să poată răspunde, ea se întoarce cu o fluturare 
scurtă şi sexy a fustei şi porneşte spre sale de zi Maxton, 
unde se va ţine în după-amiaza aceasta Sărbătoarea 
Căpşunelor. 

Suspinând, Pete îşi propteşte mopul de perete şi o 
urmează. 


Charles Burnside este singur în capătul coridorului Daisy. 
Goliciunea îi dispare din ochii şi e înlocuită de-o sclipire 
puternică şi sălbatică de inteligenţă. Dintr-odată, pare mai 
tânăr. Dintr-odată, Burny, maşina umană de căcare, a 


dispărut. În locul lui este Carl Bierstone, care l-a violat pe 
tânărul din Chicago cu o eficienţă atât de sălbatică. 

Carl... Şi încă cineva. Cineva neuman. 

El - ea, arătarea - rânjeşte. 

Pe biroul la care nu se află nimeni e un teanc de hârtii 
ţinute să nu zboare de o piatră rotundă de mărimea unei 
câni de cafea. Pe piatră scrie cu litere mici, groase, PIATRA 
DE COMPANIE A LUI BUICH. 

Burny ia piatra de companie a lui Butch Yerxa şi, 
continuând să rânjească, porneşte cu pas vioi spre toaleta 
bărbaţilor. 


În sala de zi, mesele au fost puse de-a lungul pereţilor şi 
acoperite cu muşamale roşii. Mai târziu, Pete va adăuga 
beculeţe roşii (alimentate de la baterie; băloşii n-au voie cu 
lumânări, - Doamne, nu). Pe pereţi, căpşune mari din 
carton au fost lipite peste tot, unele arătând cam terfelite - 
au fost folosite în fiecare iulie încă de când Herbert Maxton 
a deschis stabilimentul acesta la sfârşitul destrăbălaţilor ani 
şaizeci. Podeaua de linoleum e liberă. 

În după-amiaza asta şi-n primele ore ale serii, bătrânii 
decrepiţi care încă mai pot umbla singuri şi îi ţine mintea s- 
o facă se vor bălăbăni pe-acolo pe sunetele ample ale 
muzicii din anii treizeci şi patruzeci, agăţându-se unii de 
alţii în timpul pieselor lente şi probabil umezindu-şi 
scutecele de surescitare la finalul pieselor alerte. (Acum 
trei ani, un boşorog decrepit pe nume Irvine Christie a 
făcut un infarct minor după ce-a executat o zbânţuială 
deosebit de solicitantă pe Dont Sit Under the Apple Tree 
with Anyone Else but Me.) O, da, ţopăiala de Sărbătoarea 
Căpşunelor e întotdeauna emoţionantă. 

Rebecca a unit de una singură trei platforme de lemn şi 
le-a acoperit cu pânză albă, creând astfel podiumul lui 
Simfonic Stan. În colţ se află un strălucitor microfon cromat 
cu cap mare şi rotund, o antichitate veritabilă din anii 
treizeci care-a fost folosit la Cotton Club. Este unul dintre 


obiectele mult preţuite ale lui Henry Leyden. Lângă el este 
cutia înaltă şi îngustă în care a fost adus ieri. Pe podium, 
sub o bârnă decorată cu crep roşu şi alb şi alte căpşune de 
carton, este o scară mobilă. Văzând-o, Pete simte o clipă de 
gelozie posesivă. Rebecca Vilas a fost în debara. Târfă 
băgăreaţă! Dacă i-a furat ceva din iarbă, Domnul s-o 
apere... 

Rebecca pune cutia pe podium cu un icnet audibil, apoi 
se îndreaptă de spate. Îndepărtează o şuviţă de păr 
castaniu mătăsos de pe-un obraz înflăcărat. Nu e decât 
mijlocul dimineţii, însă va fi o z* caniculară tipică pentru 
ținutul Coulee. Puneţi-vă aer condiţionat la chiloţi şi daţi-vă 
de două ori cu deodorant, oameni buni, după cum mai 
spune uneori George Rathbun. 

— Credeam că n-o să mai vii, bunu' mieu domn, zice 
Rebecca. 

— Păi, aicea mi-s, răspunde Pete posomorât. Se pare că 
te descurci bine şi fără mine. Face pauză, apoi adaugă: Făâr' 
de moi. 

Pentru Pete, asta-i o adevărată remarcă spirituală. 
Înaintează şi trage cu ochiul în cutie, care, asemenea celei 
de lângă microfon, poartă ştampila PROPRIETATEA LUI 
HENRY LEYDEN. În cutie se află un reflector mic, cu 
cordonul înfăşurat în jurul lui, şi o bucată circulară de folie 
transparentă roz care are menirea de-a face ca lumina să 
aibă culoarea acadelelor şi-a căpşunelor candel. 

— Ce-i porcăria asta? întreabă Pete. 

Rebecca îi oferă un zâmbet radios, periculos. Până şi 
pentru un tip relativ încet la minte precum Pete, mesajul 
acelui zâmbet este clar: eşti pe marginea bălții cu aligatori, 
amice; câţi paşi vrei să mai faci? 

— Reflector, zice ea. R-E-F-L-E-C-T-O-R. Vine agăţat acolo 
sus, în cârlig. C-Â-R-L-I-G. Digeiul insistă pentru asta. Zice 
că-i dă dispoziţia corectă. D-I-S-P.. 

— Ce s-a întâmplat cu Weenie Erickson? bodogăne Pete. 
Lui Weenie nu-i trebuiau căcaturi d-astea. Punea discurile 


alea blestemate vreme de două ore, trăgea de câteva ori la 
măsea din sticloanţa lui, apoi punea punct. 

— S-a murat, răspunde Rebecca indiferentă. În Racine, 
cred. 

— Păi... Pete se uită-n sus, studiind bârna cu ciucureii ei 
împletiţi din crep roşu şi alb. Nu văz niciun cârlig, donşoară 
Vilas. 

— Maică soare, zice ea şi urcă pe scara mobilă. Uite. Eşti 
orb? 

Pete, categoric deloc orb, a fost rareori mai recunoscător 
pentru poziţia în care se află. De unde stă sub ea, are câmp 
liber spre coapsele femeii, spre spuma de danteluţă roşie a 
chiloţeilor ei şi spre curburile îngemănate ale feselor, 
frumos încordate cum stă aşa pe prima treaptă a scării. 

Ea se uită în jos la el, îi vede expresia prostrată a feţei, 
observă direcţia privirii sale. Expresia lui se înmoaie puţin. 
Cum a remarcat odată scumpa ei mamă, unii bărbaţi, 
nătărăii, îşi pierd de-a dreptul mintea când văd o bucăţică 
dintr-un chilot. 

— Pete. Pământul către Pete. 

— Hăâ? 

Ridică ochii spre ea, cu gura căscată, cu o boabă de salivă 
pe buza de jos. 

— Pe chiloţii mei nu-i niciun fel de cârlig, îs mai sigură de 
asta ca de puţine alte lucruri în viaţă. Dar dacă-ţi ridici 
puţin privirea... Şi te uiţi la mâna, nu la curul meu... 

El ridică privirea, cu o mină încă zăpăcită, şi vede un cui 
cu vârful roşu (Rebecca are astăzi o obsesie cum scrie la 
carte pentru roşu-căpşună, nu-ncape îndoială în privinţa 
asta) susţinând un cârlig care scânteiază slab printre hârtia 
creponată, ca un cârlig de pescar scăpărând criminal din 
momeala viu colorată. 

— Cârlig, zice ea. Lipeşte folia colorată pe reflector, agaţă 
reflectorul în cârlig. Lumina capătă o nuanţă caldă de roz, 
potrivit instrucţiunilor clare ale digeiului. Te-ai prins, kemo 
sabei12.? 


— În... mda... 

— Atunci, dacă pot să zic aşa, vrei, te rog, să scoţi mâna 
din cur şi să treci la treabă? 

Coboară de pe scară, hotărându-se că Pete Wexler s-a 
ales cu cel mai mare spectacol gratis la care se poate 
aştepta pentru o trebuşoară de toată jena. Iar Pete, care a 
ajuns deja la o erecţie, scoate din cutie reflectorul roz al lui 
Simfonic Stan şi se pregăteşte să mai ajungă la una. Când 
urcă pe scară, prohabul îi trece pe lângă faţa Rebeccăi. Ea 
observă umflătura de acolo şi se muşcă de interiorul unui 
obraz pentru a-şi stăpâni un zâmbet. Bărbaţii sunt nătărăi, 
sigur că da. Nătărăi adorabili, unii dintre ei, dar nătărăi. 
Totul e că unii nătărăi îşi permit inele şi excursii şi cine în 
miez de noapte în localuri de noapte din Milwaukee, iar alţii 
nu. 

Pe cei mai mulţi nătărăi nu-i poţi pune să facă altceva 
decât să monteze un amărât de reflector. 


— Aşteptaţi, băieţi! strigă Iy Marshall. Ebbie! Ronnie! 
T.].! Aşteptaţi! 

Peste umăr, Ebbie Wexler (care într-adevăr seamănă cu 
iubitul nu prea treaz la minte al lui Nancy, Dolofanul) strigă 
îndărăt: 

— Prinde-ne, împiedicatule! 

— Da! ţipă şi Ronnie Metzger. Prinde-ne, împ'edi'atule! 
Ronnie, un puşti pe care-l mai aşteaptă încă multe ore de 
logopedie, se uită peste umăr, aproape că intră cu bicicleta 
într-un taxator de parcare şi reuşeşte în ultima clipă să-l 
ocolească. Apoi o rup la fugă, umplând toţi trei trotuarul cu 
bicicletele (Dumnezeu să-l ajute pe cel care se îndreaptă în 
cealaltă direcţie), urmăriţi îndeaproape de umbrele lor. 

Tyler se gândeşte să facă un ultim sprint, apoi decide că 
i-au obosit prea tare picioarele. Mama şi tatăl lui spun că-i 
va prinde din urmă, cu timpul, că e pur şi simplu mic pentru 
vârsta sa, dar, frăţioare, Ty se cam îndoieşte. Şi s-a îndoit 
tot mai mult cu privire la Ebbie, Ronnie şi 1.]. Chiar merită 


să ţină pasul cu ei? (Dacă Judy Marshall ar şti de aceste 
îndoieli, s-ar ridica în picioare şi ar aplauda - în ultimii doi 
ani s-a tot întrebat când fiul ei sclipitor şi inteligent se va 
sătura în sfârşit să-şi piardă vremea cu o asemenea 
adunătură de rataţi... ceea ce ea numeşte „pierde-vară”.) 

— Luaţi d-aci, zice Iy neconsolat - a preluat această 
obscenitate inofensivă dintr-o reluare de pe Sci-Fi Channel 
a unui miniserial intitulat The 10th Kingdom - şi se dă jos 
de pe bicicletă. Oricum, n-are niciun rost să gonească după 
ei; ştie unde să-i găsească, în parcarea de la 7-Eleven, bând 
Slurpee şi făcând schimb de cartonaşe Magic. 

Asta e altă problemă pe care Tyler o are cu prietenii lui. 
În zilele vestea, lui i-ar plăcea mai mult să facă schimb cu 
cartonaşe de baseball. Lui Ebbie, Ronnie şi [.]. nici nu le 
pasă de Cardinals, Indians, Red Sox şi echipa Brew. Ebbie a 
ajuns chiar să spună că baseballul e pentru fătălăi, 
comentariu pe care Ty îl consideră stupid (aproape jalnic), 
mai mult decât scandalos. 

Merge încet pe lângă bicicletă pe trotuar, recăpătându-şi 
suflul. lată intersecţia străzilor Chase şi Queen. Straăzii 
Queen, Ebbie îi zice strada Queeri:::. Sigur că da. Nu-i de 
mirare. Şi nu cumva asta-i o mare parte din problemă? 
Tyler e un băiat căruia îi plac surprizele; Ebbie Wexler este 
un băiat căruia nu-i plac. Motiv pentru care şi reacţiile lor 
opuse la muzica ce se auzea din camionetă, puţin mai 
devreme în această dimineaţă, au fost perfect previzibile. 

Tyler se opreşte la colţ, uitându-se de-a lungul Queen 
Street. Pe ambele părţi sunt tufişuri neîngrijite. Deasupra 
acestora, pe dreapta, se înalţă câteva acoperişuri roşii unite 
între ele. Casa de bătrâni. Lângă poarta principală, a fost 
aşezat un fel de anunţ. Curios, Tyler urcă înapoi pe bicicletă 
şi porneşte încet pe trotuar ca să arunce o privire mai 
îndeaproape. Ramurile cele mai lungi ale tufişului de lângă 
el şoptesc, lovindu-se de ghidonul bicicletei sale. 

Anunţul se dovedeşte a fi o căpşună uriaşă. ASTĂZI E 
SĂRBĂTOAREA CĂPŞUNELORI!!! stă scris sub ea. Ce, se 


întreabă Ty Marshall, o mai fi şi Sărbătoarea Căpşunelor? O 
petrecere, ceva exclusiv pentru bătrâni? E-o întrebare, însă 
nu una foarte interesantă. După ce se gândeşte câteva 
secunde, întoarce bicicleta şi se pregăteşte să pornească 
înapoi pe Chase Street. 


Charles Burnside intră în toaleta bărbaţilor din capătul 
coridorului Daisy, continuând să rânjească şi strângând în 
mână piatra de companie a lui Butch. În dreapta sa se află 
un şir de chiuvete cu câte o oglindă deasupra fiecăreia - 
sunt genul acela de oglinzi metalice pe care le găseşti în 
toaletele barurilor şi localurilor de joasă speţă. Într-una 
dintre acestea, Burny îşi vede reflexia rânjitoare. În alta, 
cea mai apropiată de fereastră, vede un băieţel într-un 
tricou Milwaukee Brewers. Băiatul stă lângă bicicleta sa, 
chiar în faţa porţii, şi citeşte anunţul cu Sărbătoarea 
Căpşunelor. 

Burny începe să saliveze. Şi nici nu se fereşte s-o facă. 
Burny salivează ca un lup dintr-un basm, fuioare albe de 
salivă înspumată curgându-i de la colţurile gurii şi 
rostogolindu-se peste bordura flască şi maronie a buzei sale 
inferioare. Saliva i se prelinge pe bărbie într-un pârâu de 
zoaie. Se şterge absent cu dosul mâinii sale noduroase şi dă 
cu ea de podea, fără a-şi dezlipi ochii de la oglindă. Băiatul 
de acolo nu este unul dintre sărmanii copilaşi rătăciţi ai 
acestei creaturi - Ty Marshall a trăit în French Landing de 
când s-a născut şi ştie exact unde se află - dar ar putea fi. S- 
ar putea rătăci foarte uşor şi să ajungă într-o anumită 
cameră. O anumită celulă. Sau să-şi târşâiască picioruşele 
însângerate spre un orizont straniu. 

Mai ales dacă Burny îşi face pe plac. Va trebui să se mişte 
cu iuţeală, dar, după cum am observat deja, Charles 
Burnside, dacă e îndeajuns de motivat, se poate mişca 
foarte repede. 

— Gorg, zice el spre oglindă. Rosteşte cuvântul fără sens 
cu un accent din Midwest perfect clar, perfect plat. Vino, 


Gorg. 

Şi, fără să aştepte ce urmează - ştie ce urmează - Burny 
se întoarce şi porneşte spre şirul de patru separeuri. Intră 
în al doilea din stânga şi închide uşa. 


Tyler tocmai a urcat înapoi în şaua bicicletei, când tufişul 
foşneşte la nici zece metri de anunţul Sărbătorii 
Căpşunelor. Un corb mare şi negru îşi croieşte drum afară 
din frunziş, apărând pe trotuarul Queen Street. Se uită la 
băiat cu un ochi viu, inteligent. Stă cu picioruşele negre 
depărtate, deschide ciocul şi rosteşte: 

— Gorg! 

Tyler se uită la el, începând să zâmbească, neştiind sigur 
dacă a auzit bine, dar pregătit să fie încântat (la zece ani, e 
întotdeauna pregătit să fie încântat, întotdeauna gata să 
creadă incredibilul). 

— Poftim? Ai spus ceva? 

Corbul flutură din aripile-i lucioase şi înclină capul în aşa 
fel încât uratul devine aproape fermecător. 

— Gorg! Iy! 

Băiatul râde. I-a rostit numele! Corbul i-a rostit numele! 

Coboară de pe bicicletă, o sprijină pe proptea şi face doi 
paşi către corb. Gândul la Amy St Pierre şi Johnny 
Irkenham e - din păcate - cel mai îndepărtat din mintea sa. 

Crede că, fără-ndoială, corbul îşi va lua zborul când se va 
apropia de el, însă acesta nu face decât să bată puţin din 
aripi şi să facă un pas lateral către întunecimea înfrunzită a 
gardului viu. 

— Mi-ai rostit numele? 

— Gorg! Iy! Abbalah! 

Pentru o clipă, zâmbetul lui Ty şovăie. Acest ultim cuvânt 
îi e aproape cunoscut, iar asocierile pe care le produce, deşi 
vagi, nu sunt tocmai plăcute. Din cine ştie ce motiv, îl duce 
cu gândul la mama sa. Apoi corbul îi rosteşte iar numele; 
fără doar şi poate că spune 1y 


Tyler mai face un pas spre pasărea neagră, 
îndepărtându-se de Queen Street. Corbul face şi el un pas, 
apropiindu-se şi mai mult de tufişul des. Nu e nici ţipenie pe 
stradă; partea aceasta din French Landing visează sub 
soarele de dimineaţă. Iy mai face un pas spre soarta-i 
crudă şi toate lumile se cutremură. 


Ebbie, Ronnie şi '[.]. ies cu paşi ţanţoşi din magazinul 7- 
Eleven, unde tolomacul din spatele tejghelei tocmai i-a 
servit cu Slurpee de afine (tolomac e doar unul dintre 
numeroasele cuvinte peiorative pe care Ebbie le-a învăţat 
de la taică-său). Mai au şi pachete noi de cartonaşe Magic, 
câte două pachete de căciulă. 

Ebbie, cu buzele deja albăstrite, se întoarce spre T.]. 

— Du-te înapoi pe unde am venit şi adu-l pe împiedicam' 
ăla. 

T.]. pare jignit. 

— De ce eu? 

— Pentru că Ronnie a cumpărat cartonaşele, cap sec. Du- 
te repede. 

— De ce avem nevoie de el, Ebbie? întreabă Ronnie. Se 
sprijină de stativul pentru biciclete, înfulecând din bucăţile 
reci şi dulci de gheaţă. 

— Pentru că aşa zic eu, răspunde Ebbie cu trufie. Ideea e 
că Tyler Marshall, de obicei, are bani vinerea. De fapt, Tyler 
are bani aproape în fiecare zi. Părinţii lui sunt putrezi de 
bogaţi. 

Ebbie, care e crescut (dacă se poate spune aşa) doar de 
tatăl care ocupă un post de om de serviciu de toată jena, a 
nutrit deja o ură vagă faţă de Tyler din această pricină; 
primele acte de umilinţă nu sunt aşa departe, iar primele 
bătăi vor urma în scurt timp. Dar acum nu-i trebuie decât 
alte cartonaje Magic, un al treilea pachet pentru fiecare 
dintre ei. Faptul că lui Tyler nici nu-i plac aşa mult 
cartonaşele Magic nu va face decât să-i sporească 
încântarea de a-l vedea decartând. 


Dar mai întâi trebuie să-l aducă aici pe împiedicatul ăla 
mic. Sau pe micuțul împ'edi'at, cum îi zice Ronnie gură- 
bleagă. Lui Ebbie îi place asta şi crede că va începe şi el să-i 
spună aşa. Împ'edi'at. Bun cuvânt. Îi ia peste picior pe Ty şi 
Ronnie în acelaşi timp. Doi la preţ de unu. 

— Du-te, [.]. Numa' dacă nu vrei o urzică. 

T.]. nu vrea. Urzicile lui Ebbie Wexler dor ca dracu. 
Suspină teatral, îşi scoate bicicleta din stativ, urcă pe ea şi 
coboară panta uşoară, ţinând ghidonul cu o mână şi 
îngheţata Slurpee cu cealaltă. Se aşteaptă să-l vadă pe Ty 
imediat, probabil mergând pe lângă bicicletă pentru că e 
aşa de... oooboo-siiit, însă Ty nu pare să fie pe Chase Street 
- ce să însemne şi asta? 

T.]. începe să pedaleze puţin mai repede. 


În toaleta bărbaţilor, ne uităm acum la şirul de separeuri. 
Uşa celui de-al doilea din stânga e închisă. Celelalte stau 
întredeschise pe balamalele lor cromate. Pe sub uşa închisă, 
vedem două glezne noduroase şi vânoase ieşind dintr-o 
pereche de şlapi mizerabili. 

O voce ţipă cu o forţă surprinzătoare. E vocea unui tânăr, 
aspră, înfometată şi furioasă. Reverberează plat între 
pereţii faianţaţi: 

— Ab-balah!'Abbalah-dun! Munşun gorg! 

Brusc, apa se trage la toate toaletele. Nu doar la cea din 
separeul închis, ci la toate. Se trage apa şi la toate pisoarele 
din încăpere, mânerele lor cromate coborând cu o 
sincronizare perfectă. Apa se scurge Pe suprafeţele lor 
curbate de porțelan. 

Când întoarcem privirea de la pisoare la toalete, vedem 
că şlapii mizerabili - şi picioarele care erau în ei - au 
dispărut. Şi, pentru întâia oară, chiar am auzit sunetul 
produs de alunecare, genul de sunet pe care-l auzi ieşindu- 
ţi din plămâni când te trezeşti dintr-un coşmar la două 
noaptea. 


Doamnelor şi domnilor, Charles Burnside a părăsit 
clădirea. 


Corbul a ajuns acum înapoi lângă tufiş. Îl priveşte în 
continuare pe Tyler cu ochii lui luminoşi, siniştri. Tyler 
păşeşte spre el, simțindu-se hipnotizat. 

— Rosteşte-mi iar numele, şopteşte el. Rosteşte-mi iar 
numele şi poţi pleca. 

— Ty! croncăne corbul, făcându-i pe plac, apoi scutură 
scurt din aripi şi se strecoară în tufiş. 

Pentru o clipă, Tyler încă îl mai poate vedea, un amestec 
de negru lucios în verdele lucios, după care dispare. 

— Sfinte corbule! zice Tyler. Îşi dă seama ce-a spus şi 
scoate un râset scurt, tremurat. Chiar a fost aievea? A fost, 
nu-i aşa? 

Se apleacă mai mult spre locul pe unde corbul a reintrat 
în tufiş, spunându-şi că, dacă a pierdut cumva o pană, o va 
lua ca suvenir, iar când o face, un braţ alb şi slăbănog 
ţâşneşte din verdeață şi-l prinde de gât cu precizie. Tyler 
are timp să scoată un singur cârâit îngrozit, după care e 
tras în tufiş. Un tenis îi este scos din picior de ramurile 
scurte şi rigide. Din cealaltă parte se aude un singur strigăt 
gutural, lacom - s-ar putea să fie Băiete! - şi apoi un bufnet, 
zgomotul unei pietre de companie lovind capul unui băieţel, 
poate. Apoi nu mai e nimic, decât huruitul îndepărtat al 
unei maşini de tuns iarba şi zumzetul mai apropiat al unei 
albine. 

Albina îşi face de lucru pe lângă florile aflate de cealaltă 
parte a tufişului, partea aparţinând azilului Maxton. Acolo 
nu mai e nimic de văzut decât iarbă verde şi, mai aproape 
de clădire, mesele la care locatarii vârstnici vor sta la 
prânz, la picnicul de Sărbătoarea Căpşunelor. 

Tyler Marshall a dispărut. 


T.]. Renniker opreşte la colţul lui Chase cu Queen. Din 
îngheţată îi curge un suc albastru-nchis peste încheietura 


mâinii, dar el observă asta în treacăt. La jumătatea Queen 
Street vede bicicleta lui Ty, înclinată regulamentar pe 
proptea, nu însă şi pe Iy. 

Mişcându-se încet - cumva, are un presentiment rău în 
privinţa asta - [.]. se duce la bicicletă. Cumva, devine 
conştient că ceea ce-a fost o îngheţată Slurpee s-a topit şi a 
devenit acum un cornet moale plin cu mucilagii. Îl aruncă în 
rigolă. 

E bicicleta lui Ty, asta-i clar. N-ai cum să confunzi 
Schwinnul ăla roşu de cincizeci de centimetri, cu ghidon 
curbat şi abţibildul Milwaukee Bucks verde pe lateral. 
Bicicleta şi... 

Lângă ea, lângă tufişul care trasează o graniţă între 
lumea bătrânilor şi cea a oamenilor normali, a oamenilor 
reali, T.]. vede un tenis Reebok. În jurul lui sunt împrăştiate 
câteva frunze verzi, lucioase. Din tenis se iţeşte o pană. 

Băiatul se holbează la tenis. N-o fi [.]. la fel de deştept ca 
Tyler, însă e puţin mai răsărit decât Ebbie Wexler, şi nu-i e 
greu să şi-l imagineze pe Tyler târât în tufiş, lăsându-şi 
bicicleta în urmă... un tenis... un singur tenis răsturnat... 

— Ty? strigă el. Te ţii de glume? Pentru că dacă-i aşa, ai 
face bine să încetezi. O să-i zic lui Ebbie să-ţi dea cea mai 
mare urzică pe care ai avut-o vreodată. 

Niciun răspuns. Iy nu se ţine de glume. Cumva, [.]. Ştie 
asta. 

Brusc, în mintea lui răsar gânduri legate de Amy St 
Pierre şi Johnny Irkenham. Aude (sau îşi închipuie că aude) 
paşi furişaţi în spatele tufişului: Pescarul, după ce şi-a 
asigurat cina, s-a întors după desert! 

T.]. încearcă să strige şi nu reuşeşte. Gâtul i s-a uscat. În 
loc să strige, se apleacă peste ghidonul bicicletei sale şi 
începe să pedaleze, doboară de pe trotuar şi continuă pe 
stradă, vrând să scape de silueta întunecată a tufişului 
aceluia cât mai repede posibil. Când coboară de pe 
bordură, roata din faţă a bicicletei sale Huffy calcă resturile 
îngheţatei sale Slurpee. Pedalând spre Chase Street, 


aplecat peste ghidon ca un pilot de Grand Prix, lasă o dâră 
întunecată şi lucioasă pe Pavaj. Seamănă cu sângele. 
Undeva în apropiere, un corb croncăne. Seamănă cu un 
râset. 

Aleea Robin Hood nr. 16: am mai fost pe-aci, cum i-a spus 
corista arhiepiscopului. Dacă tragem cu ochiul prin geamul 
de la bucătărie, o vedem pe Judy Marshall dormind în 
balansoarul din colţ. Are o carte în poală, romanul lui John 
Grisham pe care, ultima dată, l-am văzut pe noptiera ei. Pe 
podea, lângă ea, e o cană cu cafea rece. Înainte să 
aţipească, Judy a reuşit să citească zece pagini. Nu trebuie 
să dăm vina pe priceperea scriitoricească a domnului 
Grisham; Judy a avut o noapte grea, şi nu e prima. Au trecut 
peste două luni de când n-a mai reuşit să doarmă mai mult 
de două ore o dată. Fred ştie că soţia lui are o problemă, 
însă nu are habar cât de gravă este. Dacă ar şti, ar fi mult 
mai înspăimântat. Curând, Domnul fie cu el, îşi va forma o 
idee mai clară a stării ei mentale. 

Acum, ea începe să geamă răguşit şi să mişte capul dintr- 
o parte în alta. Cuvintele acelea aiuristice încep să-i iasă iar 
pe gură. Majoritatea sunt prea afectate de somn ca să fie 
inteligibile, dar recunoaştem abbalah şi gorg. 

Deschide brusc ochii. În lumina dimineţii care umple 
bucătăria cu auriul prăfuit al verii, aceştia sunt de-un 
albastru luminos, regal. 

— Ty! icneşte ea, şi picioarele îi zvâcnesc. Se uită la 
ceasul de deasupra aragazului. Au trecut douăsprezece 
minute după nouă şi totul pare contorsionat, aşa cum pare 
deseori când dormim profund, dar nu bine sau pentru mult 
timp. A tras după ea un vis chinuitor, nu tocmai un coşmar, 
asemenea unor fuioare mucilaginoase după naştere: 
bărbaţi cu pălării fedora trase pe frunte ca să le umbrească 
feţele, umblând pe picioroange ca ale personajelor din 
desenele lui R. Crumb şi terminate în pantofi mari, cu 
bombeu rotund, ca aceia ai aceloraşi personaje, siluete 
sinistre care se mişcau cu iuţeală pe fundalul unui oraş - 


Milwaukee? Chicago? - şi în faţa unui ameninţător cer 
portocaliu. Coloana sonoră a visului a fost piesa King Porter 
Stomp interpretară de formaţia lui Benny Goodman, cea pe 
care o asculta întotdeauna tatăl ei atunci când o lua puţin 
pe ulei, iar senzaţia din vis fusese un îngrozitor amestec de 
spaimă şi durere: lucruri înfiorătoare se întâmplaseră, însă 
răul cel mai mare aştepta să se întâmple. 

Nu e niciun dram din uşurarea pe care oamenii o simt de 
obicei când se trezesc din vise rele - uşurarea pe care ea 
însăşi o simţise când era tânără şi... Şi... 

— Întreagă la minte, zice ea pe-o voce croncănită, abia 
trezită. King Porter Stomp. Ca să vezi. 

Ei i se păruse întotdeauna că era genul de muzică pe 
care-l auzi în vechile desene animate, cele în care şoareci 
cu mănuşi albe alergau înăuntru şi afară din găuri în pereţi 
cu o viteză ameţitoare. Odată, când tata o luase la dans pe 
piesa asta, simţise că o înţeapă ceva tare. Ceva din 
pantalonii lui. După aceea, când el punea muzica lui de 
dans, ea încerca să fie în altă parte. 

— Termină, zice pe aceeaşi voce croncănită. E vocea unui 
corb, şi-i trece prin gând că a văzut un corb în vis. Sigur, 
sută la sută. Corbul Gorg. 

— Gorg înseamnă moarte, spune, şi-şi linge buza 
superioară uscată fără să-şi dea seama. Limba îi iese mai 
mult ca de obicei şi, la întoarcere, vârful ei îi linge nările, 
caldă şi umedă şi cumva reconfortantă. Acolo, gorg 
înseamnă moarte. Acolo... 

Departe e cuvântul pe care nu-l rosteşte. Înainte să o 
facă, vede ceva pe masa din bucătărie care nu s-a aflat 
acolo înainte. E-o cutie de nuiele. Din ea iese un sunet, un 
sunet slab, adormit. 

Angoasa îi cuprinde pântecele, făcându-i viscerele să 
pară desprinse şi apoase. Ştie cum se numeşte o asemenea 
cutie: coş. E-un coş de pescar. 

În zilele acestea, în French Landing este un pescar. Un 
pescar rău. 


— Ty? strigă ea, dar sigur că nu primeşte răspuns. 

În afară de ea, nu mai e nimeni în casă. Dale e la serviciu, 
iar 1y trebuie că e la joacă afară - mai mult ca sigur. E 
mijlocul lui iulie, mijlocul vacanței de vară, şi Iy precis 
umblă hai-hui prin oraş, făcând toate lucrurile gen Ray 
Bradbury-August Derleth pe care le fac băieţii când au la 
dispoziţie o întreagă, nesfârşită zi de vară. Dar nu e singur; 
Dale a discutat cu el şi i-a spus să rămână alături de amici 
până ce e prins Pescarul, măcar până atunci, şi i-a spus-o şi 
ea. Judy nu-l agreează cine ştie cât pe puştiul familiei 
Wexler (şi nici pe ai familiilor Metzger şi Renniker), dar 
unitatea dă putere. Ty probabil că n-o să se înalțe 
intelectual vara asta, dar cel puţin... 

— Cel puţin e în siguranţă, rosteşte ea cu vocea cârâită a 
Corbului Gorg. 

Şi totuşi, cutia care a apărut pe masa din bucătărie în 
timpul scurtului ei somn pare să nege asta, să nege întregul 
concept de siguranţă. De unde să fi apărut? Şi ce-i chestia 
aia albă de deasupra ei? 

— Un bilet, zice ea şi se ridică. Străbate porţiunea scurtă 
de podea dintre balansoar şi masă aidoma cuiva care se află 
încă într-un vis. 

Biletul e o bucată de hârtie împăturită. Pe jumătatea pe 
care o poate vedea scrie Dulce Judy ochi albaştri. La 
colegiu, înainte să-l cunoască pe Dale, a avut un iubit care-i 
spunea aşa. l-a cerut să n-o mai facă - era supărător, 
siropos - şi, când ela tot uitat (intenţionat, bănuia ea), l-a 
abandonat ca pe-o cârpă veche. lar acum, iat-o din nou, 
porecla aia idioată, luând-o în derâdere. 

Judy deschide robinetul fără să-şi dezlipească ochii de la 
bilet, îşi umple căuşul palmei cu apă rece şi bea. Câteva 
picături cad pe Dulce Judy ochi albaştri şi cerneala se 
întinde imediat. E scris cu stiloul? Ce demodat! Cine mai 
scrie cu stiloul în zilele astea? 

Întinde mâna după bilet, apoi o trage înapoi. Zgomotul 
dinăuntrul cutiei e mai puternic acum. E-un zumzet. E... 


— Sunt muşte, zice ea. Gâtul şi-a revenit de la apă şi nu 
mai are vocea croncănită, dar în urechi încă mai îi răsună 
vocea Corbului Gorg. Ştii cum fac muştele. 

Ia biletul. 

Nu vreau. 

Da, dar ai NEVOIE sa-l iei! Acum, ia-l! Unde ţi-e 
CURAJUL, fricoasă mică ce eşti? 

Bună întrebare. A dracu' de bună întrebare. Scoate 
limba, o trece iute peste buză şi despicătura de sub nas. 
Apoi ia biletul şi-l despătureşte. 


Scuze că n-a mai rămas decât un singur rinichi. Pe 
celălalt l-am prăjit şi l-am mâncat. A fost foarte bun! 
Pescarul 


Nervii din degetele, palmele, încheieturile şi antebraţele 
lui Judy Marshall se blochează brusc. Culoarea i se scurge 
atât de tare din fată că-i devin vizibile venele albastre din 
obraji. E-un adevărat miracol că nu leşină. Biletul îi cade 
dintre degete şi pluteşte în zigzag nană pe podea. Strigând 
numele fiului ei iar şi iar, aruncă în lături capacul coşului de 
pescar. 

Înăuntru sunt colaci roşii, sclipitori, de intestin, 
viermuind de muşte. Sunt săculeţii boţiţi ai plămânilor şi 
pompa cât un pumn care a fost inima unui copil. E pernuţa 
purpurie, groasă, a ficatului... Şi un rinichi. Amestecul 
acesta de viscere viermuieşte de muşte şi toată lumea e 
org, Jorg, gorg. 

În nemişcarea însorită a bucătăriei sale, Judy Marshall 
începe acum să urle, şi e sunetul nebuniei în sfârşit 
eliberate din cuşca-i şubredă, nebunia dezlânţuită. 


Butch Yerxa a avut de gând să intre după prima ţigară - 
ai întotdeauna multe de făcut în zilele de Sărbătoarea 
Căpşunelor (deşi Butch cel bun la suflet nu urăşte micuța 
sărbătoare artificială aşa cum o urăşte Pete Wexler). Apoi 


Petra English, o femeie de serviciu de la Asphodel, a trecut 
pe-acolo şi-au început să discute despre motociclete şi, 
înainte să-şi dea seama, trecuseră douăzeci de minute. 

EI îi spune Petrei că trebuie să plece, ea îi spune lui să nu 
uite că orice tristeţe aduce o bucurie, iar Butch se 
strecoară înapoi pe uşă şi dă de-o surpriză neplăcută. Acolo 
e Charles Burnside, gol-puşcă, stand lângă birou cu mâna 
pe piatra pe care Butch o foloseşte ca prespapier. (Fiul lui a 
făcut-o în tabără anul trecut - a vopsit cuvintele de pe ea, 
cel puţin - şi Butch crede că-i simpatică foc.) Butch n-are 
nimic cu rezidenții - cu siguranţă l-ar lua la trei păzeşte pe 
Pete Wexler dacă ar şti de chestia cu ţigările, nici vorbă 
numai să-l denunțe -, dar nu-i place ca ei să-i atingă 
obiectele personale. Mai ales individul asta, care e scârbos 
până la Dumnezeu atunci când are cât de cât minţile în cap. 
Aşa cum e acum. Butch i-o vede în ochi. Adevăratul Charles 
Burnside a ieşit la suprafaţă după aer, poate în cinstea 
Sărbătorii Căpşunelor. 

Şi că tot veni vorba de căpşune, Burny se pare c-a dat 
deja iama în ele. Are urme de roşu pe buzele şi în cutele 
adânci de la colţurile gurii. 

Butch însă abia dacă se uită la asta. Pe Burny sunt alte 
pete. Pete maronii. 

— Vrei să iei mâna de pe aia, Charles? întreabă el. 

— De pe ce? ripostează Burny, apoi adaugă: Cap pătrat. 
Butch nu vrea să spună „de pe piatra mea de companie”, 
pentru că asta sună aiurea. 

— De pe prespapierul meu. 

Burny coboară privirea spre piatra pe care tocmai a pus- 
o la loc (au fost câteva urme de sânge şi păr pe ea cânda 
ieşit din separeul toaletei, însă chiuvetele de acolo pentru 
curăţat sunt făcute, nu?), îşi lasă mâna să cadă de pe ea, 
dar rămâne acolo. 

— Curăţă-mă, bufonule. M-am căcat pe mine. 

— Văd. Dar mai întâi spune-mi dacă te-ai dus să-ţi 
împrăştii căcatul şi prin bucătărie. Şi ştiu ca-i fost acolo, aşa 


că să nu minţi. 

— M-am spălat pe mâini mai întâi, zice Burny şi le arată. 
Sunt noduroase, dar, cu toate acestea, roz şi curate. Până şi 
unghiile sunt curate. Le-a spălat fără doar şi poate. Apoi 
adaugă: Labagiule. 

— Vino la baie cu mine, zice Butch. Labagiul cap pătrat te 
va curăța lună. 

Burny pufneşte, dar îl însoţeşte destul de ascultător. 

— Eşti pregătit pentru dansul de după-amiază? îl 
întreabă Butch, doar ca să spună ceva. Ţi-ai lustruit pantofii 
de dans, uriaşule? 

Burny, care te poate surprinde uneori când e într-adevăr 
în toate minţile, zâmbeşte, arătând câţiva dinţi îngălbeniţi. 
Ca şi buzele, pe ei sunt pete roşii. 

— Da', dom'le, îs gata să mă destrăbălez, zice. 


Deşi nu i se citeşte pe faţă, Ebbie ascultă cu o nelinişte 
crescândă povestea lui 1]. despre bicicleta şi tenisul lui 
Tyler Marshall. Pe faţa lui Ronnie, pe de altă parte, se 
citeşte destulă nelinişte. 

— Ce-o să facem, Ebbie? întreabă T]. când termină. În 
sfârşit şi recapătă suflul după rapida cursă pe deal în sus. 

— Cum adică, ce-o să facem? zice Ebbie. Aia ce oricum 
voiam să facem, să mergem la capătul străzii, să vedem ce 
sticle reciclabile găsim. Să mergem în parc şi să schimbăm 
cartonaşe Magic. 

— Dar... dar dacă... 

— Tacă-ţi clonţu', se răsteşte Ebbie. Ştie care sunt cele 
două cuvinte pe care 1.]. e pe cale să le rostească, şi nu vrea 
să le audă. Iatăl lui spune că aduce ghinion să arunci o 
pălărie pe pat, iar Ebbie nu face niciodată asta. Dacă aia 
aduce ghinion, să pomeneşti numele unui ucigaş psihopat 
aduce de două ori mai mult ghinion. 

Atunci, pe idiotul ăla de Ronnie Metzger îl ia gura pe 
dinainte şi-o spune... oarecum. 

— Dar Ebbie, dacă-i Peşcalu? Dacă Ty a fo' plins de... 


— Taci dracului din gură! sare Ebbie şi trage pumnul în 
spate ca pentru a-l pocni pe gură-stricată ăla. 

În clipa aceea, vânzătorul tolomac se iţeşte din magazinul 
7-Eleven ca un spiriduş cu turban sărind dintr-o cutie- 
surpriză. 

— N-o să tolerez un asemenea limbaj aici! strigă el. 
Duceţi-vă acum, vorbiţi ca derbedeii altundeva! Altfel sun la 
poliţie! 

Ebbie începe să pedaleze încet, pornind pe-o direcţie 
care-l va duce mai departe de Queen Street (În barbă, 
bâiguie lunatic băşinos, alt termen fermecător pe care l-a 
învăţat de la tatăl său), şi ceilalţi doi băieţi îl urmează. După 
ce au ajuns la distanţă de-un cvartal de 7-Eleven, Ebbie se 
opreşte şi se întoarce spre ceilalţi doi, cu burta Şi bărbia 
deopotrivă scoase în faţă. 

— S-a dus de capul lui acum o juma' de oră, zice. 

— Hă? face 1]. 

— Cine ce-a făcut? întreabă Ronnie. 

— Ty Marshall. Dacă întreabă cineva, s-a dus de capul lui 
acu' juma' de oră. Când noi eram... mm... 

Ebbie încearcă să-şi amintească, lucru care-i vine greu, 
pentru că a avut pane de foarte puţin antrenament. În 
împrejurări obişnuite, prezentul e tot ce-i trebuie lui Ebbie 
Wexler. 

— Când ne uitam în vitrină la magazinul lui Schmitt? 
întreabă .]. cu fereală, sperând că asta nu-i va aduce una 
dintre fioroasele urzici ale lui Ebbie. 

Ebbie se uită la el cu ochi goi pentru o clipă, apoi 
zâmbeşte. 1]. se relaxează. Ronnie Metzger nu face decât 
să pară zăpăcit. Cu o crosă de baseball în mâini sau o 
pereche de patine de hochei în picioare, Ronnie e stăpânul 
tuturor. În restul timpului, pluteşte cel mai adesea în derivă. 

— Exact, face Ebbie. Mda! Ne uitam în vitrină la Schmitt, 
apoi a trecut camioneta aia, aia din care se auzea muzică 
punk în toţi dracii, după care Tya zis că tre! s-o şteargă. 

— Unde-a trebuit să se ducă? întreabă TI]. 


Ebbie nu e isteţ, însă deţine ceea ce s-ar putea numi 
„viclenie elementară”. Ştie instinctiv că cea mai bună 
poveste e o poveste scurtă - cu cât sunt mai puţine 
amănunte, cu atât sunt mai mici şansele să te prindă cineva 
cu cioara vopsită. 

— Nu ne-a zis asta. A zis numa' că tre' s-o şteargă. 

— Da' nu s-a dus nicăieri, intervine Ronnie. A rămas doar 
în urmă pentru că-i un... Face o pauză, aranjându-şi 
cuvântul în minte, şi de data asta îl rosteşte cum trebuie... 
împiedicat. 

— Lasă asta, zice Ebbie. Dacă... dacă tipu' âla L-a prins, 
prostovanilor? Vreţi să zică oamenii c-a fost pen'că nu s-a 
putut ţine după noi? C-a fost ucis sau mai ştiu eu ce pen'că 
l-am lăsat în urmă? Vreţi să zică oamenii c-a fost vina 
noastră? 

— Mamă! face Ronnie. Doar nu crezi că Peşcalu - 
Pescarul - l-a prins pe Ty, nu? 

— Nu ştiu şi nu-mi pasă, răspunde Ebbie, dar nu mă 
deranjează c-a dispărut. Începea să mă calce pe bătături. 

— Oh. 

Ronnie reuşeşte să pară deopotrivă nepăsător şi 
satisfăcut. Ce prostovan mai e, se minunează Ronnie. Ce 
prostovan de nota zece. lar daca nu credeţi asta, gândiţi-vă 
doar la Ronnie, care-i tare ca un cal, cum îi permite lui 
Ebbie să-i facă urzică după urzică. Probabil că va veni ziua 
în care Ronnie îşi va da seama că nu mai trebuie să suporte 
asta, iar în ziua aceea s-ar putea să dea cu Ebbie de pământ 
ca şi c-un piron de cort, însă Ebbie nu-şi face griji despre 
asemenea lucruri; se descurcă chiar mai rău să-şi 
proiecteze mintea în viitor decât se descurcă s-o proiecteze 
în trecut. 

— Ronnie, zice Ebbie. 

— Ce-i? 

— Unde eram când a tulit-o Tyler? 

— Hmm... La magazinul cu de toate al lui Schmitt? 

— Aşa-i. Şi unde s-a dus el? 


— N-a zis. 

Ebbie vede că pentru Ronnie ăsta începe să fie adevărul 
şi e satisfăcut. Se întoarce spre 1]. 

— Ai priceput? 

— Am priceput. 

— Atunci să plecăm. 

Pornesc pe biciclete. Înaintând de-a lungul străzii 
mărginite de copaci, prostovanul o ia puţin înaintea lui 
Ebbie şi a lui T[.]. Şi Ebbie nu se împotriveşte. Se apropie 
puţin mai mult de 1[.]. Şi zice: 

— Ai mai văzut ceva acolo? Pe cineva? Pe vreun tip? 1. 
clatină din cap. 

— Numa' bicicleta şi tenisul lui. 

Face o pauză, încercând să-şi amintească cât mai multe. 

— Erau câteva frunte împrăştiate în jur. De la tufiş. Şi 
cred că s-ar putea să fi fost şi o pană. Care semăna cu o 
pană de corb? 

Ebbie nu ia asta în seamă. El se luptă cu întrebarea dacă 
Pescarul chiar s-a apropiat sau nu de el în dimineaţa asta, 
dacă s-a apropiat destul cât să-i înşface unul dintre amici. 
Unei părţi însetate de sânge din el îi place ideea asta, 
savurează gândul că un monstru întunecat, iară chip, l-a 
ucis pe tot mai sâcâitorul Ty Marshall şi că-l va mânca la 
prânz. Mai e însă o parte copilăroasă din el care e îngrozită 
de Omul Negru (partea aceasta se va afla la conducere la 
noapte, când - va sta treaz în camera sa, uitându-se la 
umbrele care par să alcătuiască forme şi să i se strângă tot 
mai aproape în jurul patului). Şi mai e partea „mai mare 
decât vârsta sa”, care a luat măsuri instinctive şi imediate 
de-a evita ochiul autorităţii, dacă se va întâmpla ca 
dispariţia lui Tyler să se transforme în ceea ce tatăl lui 
numeşte „futelniţă”. 

Dar în cea mai mare parte, aşa cum se întâmplă cu Dale 
Gilbertson şi cu tatăl lui Ty, Fred, înlăuntrul lui Ebbie 
Wexler există un continent întreg de neîncredere esenţială. 
Pur şi simplu nu poate să creadă că lui Tyler i s-a întâmplat 


ceva, orice, fatal. Nici chiar după cele întâmplate cu Amy St 
Pierre şi Johnny Irkenham, care a fost tăiat bucăţi şi agăţat 
într-un coteţ vechi. Aceştia sunt copii despre care Ebbie a 
auzit la ştirile de seară, ficțiuni din ţara Televizorului. Nu a 
cunoscut-o pe Amy şi nici pe Johnny nu-l ştia, aşa că puteau 
să moară, exact aşa cum oamenii inventaţi mureau mereu 
în filme. Ty e diferit. Ty tocmai a fost aici. A vorbit cu Ebbie, 
Ebbie a vorbit cu el. În mintea lui Ebbie, asta înseamnă 
nemurire. Sau ar trebui să însemne. Dacă Ty putea fi prins 
de Pescar, orice copil putea fi prins. Inclusiv el. Prin urmare, 
asemenea lui Dale şi Fred, el pur şi simplu nu crede. În 
adâncul fiinţei sale, partea aceea din el care asigură 
celelalte părţi că totul e în ordine pe Planeta Ebbie, neagă 
existenţa Pescarului şi-a faptelor sale. T.]. zice: 

— Ebbie, crezi că... 

— Nu, sare el. O să apară. Haide să mergem în parc. 
Putem căuta conserve şi sticle mai târziu. 


Ț 


Fred Marshall şi-a lăsat sacoul sport şi cravata în birou, 
şi-a sumeţit mânecile şi-l ajută pe Rod Tisbury să 
despacheteze o nouă săpătoare motorizată Hiler. Este 
prima din noua linie Hiler şi e-o frumuseţe. 

— Aştept o maşină ca asta de douăzeci de ani sau mai 
mult, zice, 

Rod. Introduce expert capătul lat al răngii sub capacul 
cutiei uriaşe şi un perete de lemn cade pe podeaua din 
ciment a garajului care serveşte drept service cu un pocnet 
sec. Rod este mecanicul-şef de la Goltz şi aici, în service, el 
e regele. O să fie bună pentru micul fermier; o să fie bună şi 
pentru grădinarul obişnuit. Dacă nu vinzi o duzină până la 
toamnă, nu ştii să-ţi faci treaba. 

— O să vând douăzeci până la sfârşitul lui august, spune 
Fred cu o încredere absolută. 


Toate grijile i-au fost alungate temporar de această 
splendidă maşinuţă verde, care poate face mult mai mult 
decât doar să sape; e prevăzută cu câteva aparate 
secundare sexy care intră şi ies din corpul ei la fel de uşor 
ca o căptuşeală la o jachetă de toamnă. Vrea s-o pornească, 
s-o audă cum funcţionează. Motorul ăla cu doi cilindri arată 
al naibii de bine. 

— Fred? 

Întoarce privirea nerăbdător. E Ina Gaitskill, secretara lui 
Ted Goltz şi recepţionera reprezentanţei. 

— Ce e? 

— Ai un telefon pe linia unu. 

Arată cu degetul de cealaltă parte a garajului - plin de 
maşinării  zăngănitoare şi  bâzâitul zgomotos al 
şurubelniţelor pneumatice care strâng şuruburile unui 
vechi tractor Case - către telefonul de pe perete, pe care 
clipesc mai multe beculeţe. 

— Nu poţi să preiei tu mesajul, Ina? Voiam să-l ajut pe 
Rod să pună bateria pe chestiuţa asta frumoasă şi-apoi... 

— Cred că ar trebui să răspunzi. E-o femeie pe nume 
Enid Purvis. O vecină de-a ta? 

Pentru o clipă, Fred nu pricepe nimic, apoi mintea sa de 
vânzător, care înmagazinează nume automat, îi vine în 
ajutor. Enid Purvis. Soţia lui Deke. Colţul lui Robin Hood cu 
Domnița Marian. L-a văzut pe Deke de dimineaţă. Şi-au 
făcut cu mâna. 

În acelaşi timp, devine conştient că ochii Inei sunt prea 
mari şi ca gura ei de obicei generoasă e mult prea mică. 
Pare îngrijorată. 

— Care-i problema? întreabă Fred. Ina, care-i treaba? 

— Nu ştiu. Apoi, ezitând: Ceva despre soţia ta. 

— Mai bine ai răspunde, amice, zice Rod, dar Fred 
traversează deja cimentul pătat cu ulei către telefon. 

Ajunge acasă la zece minute după ce a plecat de la 
Goltz's, ieşind valvartej din parcarea angajaţilor şi alergând 
ca un adolescent. Partea cea mai rea fusese felul calm şi 


grijuliu cu care-l abordase Enid Purvis, cât de tare 
încercase să nu pară speriată. 

O plimba pe Potsie pe lângă casa Marshall, a zis ea, când 
a auzit-o pe Judy strigând. Nu o dată, ci de două ori. 
Desigur, Enid făcuse ceea ce-ar fi făcut orice vecin bun, 
Dumnezeu s-o aibă în pază: se dusese la uşă, bătuse, apoi 
împinsese clapeta fantei de poştă şi strigase prin ea. Dacă 
n-ar fi primit niciun răspuns, i-a spus lui Fred, probabil că 
ar fi sunat la poliţie. Nici măcar nu s-ar fi întors acasă s-o 
facă; ar fi traversat strada spre casa Plotsky şi-ar fi sunat de 
acolo. Dar... 

— Sunt bine, îi strigase Judy, apoi râsese. Râsetul era 
ascuţit, transformându-se într-un icnet hlizit. Enid găsise 
râsetul acesta cumva şi mai neliniştitor decât strigătele. 
Totul era un vis. Până şi Iy a fost un vis. 

— Te-ai tăiat, scumpo? strigase Enid prin fanta din uşă. Ai 
căzut? 

— N-a fost niciun coş, strigase Judy ca răspuns. E posibil 
să fi spus borş, însă Enid era cât se poate de sigură că 
spusese coş. Şi pe ăsta l-am visat. Apoi, i-a spus Enid lui 
Fred cu fereală, Judy Marshall începuse să plângă. Fusese 
foarte tulburător să audă sunetul acela venind prin fanta de 
poştă. Îl făcuse până şi pe câine să scâncească. 

Enid mai strigase o dată, întrebând dacă putea intra să 
se asigure că Judy n-a păţit nimic. 

— Pleacă! îi strigase Judy. În toiul plânsetului, râsese din 
nou - un râset furios, tulburat. Şi tu eşti un vis. Toată lumea 
asta-i un vis. Apoi se auzise un zgomot de sticlă spartă, de 
parcă ar fi dat de podea cu o cană de cafea sau cu o carafă 
de apă. Sau ar fi azvârlit-o în perete. 

— N-am sunat la poliţie, pentru că părea să nu fi păţit 
nimic, i-a spus Enid lui Fred (Fred stând cu telefonul lipit 
de-o ureche şi cu mâna acoperindu-şi-o pe cealaltă ca să nu 
audă larma năucitoare a maşinilor agricole, care de obicei îi 
plăcea şi care-n momentul acela părea să-i intre în cap ca 
nişte ţepuşe cromate). Că n-a păţit nimic fizic, cel puţin. Dar 


Fred... Cred c-ar trebui să te duci acasă şi să vezi ce s-a 
întâmplat. 

Toate ciudăţeniile recente ale lui Judy i-au trecut prin 
minte într-un vârtej. La fel şi vorbele lui Pat Skarda: 
Disfuncţie mentală. Auzim cum se spune „lui cutare sau 
cutare i-a sărit o doagă”, dar, de obicei, există semne 
prevestitoare... 

lar el a văzut semnele, nu-i aşa? 

Le-a văzut şi n-a făcut nimic. 


Fred îşi parchează maşina, un Ford Explorer cuminte, pe 
alee şi se grăbeşte pe scări în sus, strigând deja numele 
soţiei sale. Nu primeşte niciun răspuns. Nu primeşte 
niciunul nici când a trecut pragul (împingând uşa în lături 
atât de tare încât fanta de alamă pentru poştă scoate un 
clămpănit scurt şi idiot). În interiorul casei prevăzute cu aer 
condiţionat e prea frig şi el îşi dă seama că transpiră. 

— Judy? Jude? 

Tot niciun răspuns. Aleargă pe hol spre bucătărie, unde 
sunt cele mai multe şanse s-o găsească dacă se întoarce 
acasă după ceva la mijlocul zilei. 

Bucătăria e scăldată în lumina soarelui şi goală. Masa şi 
tejgheaua sunt curate; aparatele scânteiază; două căni de 
cafea au fost puse în uscătorul de vase, soarele reflectându- 
se pe suprafeţele lor proaspăt spălate. Soarele se mai 
reflectă şi într-o grămăjoară de sticlă spartă. Fred vede pe- 
un ciob desenul unei flori şi-şi dă seama că aceea a fost vaza 
de pe pervaz. 

— Judy? strigă din nou. Simte sângele cum îi bubuie în 
gât şi la tâmple. 

Ea nu-i răspunde, însă el o aude la etaj, începând să 
cânte. 

— Leagănă-te, copilaş... pe vârtul copacului... când 
vântul suflă... 

Fred recunoaşte piesa şi, în loc să se simtă uşurat la 
auzul vocii ei pielea i se răceşte şi mai tare. Judy obişnuia să 


i-o cânte lui Tyler când fiul lor era mic. Cântecul de leagăn 
al lui Ty. Fred n-a mai auzit-o fredonând cântecelul ăla de 
câţiva ani. 

Străbate holul înapoi spre scări, văzând acum ce-a trecut 
cu vederea înainte. Stampa Andrew Wyeth, Lumea 
Christinei, a fost luată de pe perete şi sprijinită de calorifer. 
Tapetul de sub tablou a fost smuls în mai multe locuri, 
scoțând la iveală tencuiala de dedesubt. Fred, mai 
înfrigurat ca niciodată, ştie că Judy a făcut asta. Nu-i vorba 
de intuiţie, nu tocmai; şi nici de deducție. Să-i spunem 
telepatia celor cu mulţi ani de căsnicie în spate. 

De la etaj, frumos şi melodios, dar, în acelaşi timp, absolut 
golit de viaţă, se aude: 

— „leagănul se va legăna. Când creanga se rupe, 
leagănul se va legâna... 

Fred urcă scările câte două o dată, strigându-i numele. 

Holul de la etaj e un dezastru înspăimântător. Aici e locul 
unde şi-au agăţat ei galeria trecutului lor: Fred şi Judy în 
faţă la Madison Shoes, un club de blues la care mergeau 
uneori când nu se întâmpla nimic interesant la Chocolate 
Watchband; Fred şi Judy dansând dansul miresei la 
petrecerea lor de nuntă în vreme ce oaspeţii îi priveau 
fericiţi; Judy într-un pat de spital, epuizată, dar zâmbitoare, 
ţinând în braţe ghemotocul înfăşurat care era Ty; fotografia 
cu ferma familiei Marshall la care ea strâmbase întotdeauna 
din nas şi multe altele. 

Majoritatea acestor fotografii înrămate au fost date jos. 
Unele, cum ar fi cea cu ferma, au fost aruncate jos. Sticla 
spartă şi împrăştiată a format în hol grămăjoare 
scânteietoare. Şi Judy a sfâşiat tapetul din spatele a o 
duzină de poze. În locul unde se aflase poza lui Judy şi a lui 
Ty în spital, tapetul a fost aproape complet smuls, iar el 
vede unde ea a zgâriat placajul zidului de dedesubt. Unele 
zgârieturi sunt mânjite cu sânge aproape uscat. 


— Judy! Judy! 


Uşa camerei lui Iyler e deschisă. Fred sprintează pe 
toată lungimea holului de la etaj, sticla scrâşnindu-i sub 
tălpi. 

-...ți 1yler va cădea, cu leagăn cu tot. 

— Judy! Ju... 

Rămâne în prag, pe moment fără cuvinte. 

Camera lui Iy arată ca după o percheziţie violentă dintr- 
un film poliţist. Sertarele au fost trase din birou şi sunt 
împrăştiate care pe unde, majoritatea cu faţa în jos. Biroul 
însuşi a fost tras de lângă perete. Hainele de vară sunt 
aruncate claie peste grămadă - jeanşi şi tricouri şi chiloţi şi 
şosete sport albe. Uşa dulapului e deschisă şi alte haine au 
fost smulse de pe umeraşe; aceeaşi telepatie izvorâtă dintr- 
o căsnicie îndelungă îi spune că ea tras de pantalonii şi 
cămăşile cu nasturi ale lui Ty pentru a se asigura că nu era 
nimic în spatele lor. Sacoul singurului costum al lui Tyler 
atârnă strâmb pe clanţa uşii dulapului. Posterele lui au fost 
smulse de pe pereţi; Mark McGwire a fost rupt în două. Cu 
o singură excepţie, ea a lăsat în pace tapetul din spatele 
posterelor, însă acea excepţie e-o frumuseţe. Acolo unde 
era agăţat posterul cu castelul (reveniţi la auld SOD), 
tapetul a fost rupt aproape complet. Pe scândurile de 
dedesubt sunt alte dâre de sânge. 

Judy Marshall stă pe salteaua patului fiului său. 
Cearşafurile sunt îngrămădite într-un colţ, împreună cu 
perna. Patul a fost tras de lângă perete. Judy ţine capul în 
pământ. El nu-i vede faţa - i-o ascunde părul -, însă femeia 
poartă pantaloni scurţi şi el vede pete şi dâre de sânge pe 
coapsele ei bronzate. Judy îşi ţine mâinile împreunate sub 
genunchi, unde nu se văd, şi Fred e recunoscător pentru 
asta. Nu vreau să vadă cât de grav s-a rănit până când nu 
va fi absolut nevoie s-o facă. Inima îi bubuie în piept, 
sistemul său nervos vuieşte de adrenalină în exces şi-n gură 
are gust de siguranţă arsă. 

Ea reîncepe să cânte refrenul cântecului de leagăn al lui 
Ty şi el nu mai suportă. 


— Judy, nu, zice, ducându-se la ea prin câmpul minat care 
a fost, nu mai departe de aseară când a venit să-i dea lui Ty 
sărutul de noapte bună, camera destul de ordonată a unui 
băieţel. Încetează, iubire, e-n ordine. 

Ca prin minune, ea chiar încetează. Ridică fruntea, iar 
când el îi vede privirea îngrozită, rămâne şi fără puţina 
răsuflare care i-a mai rămas. E mai mult decât groază. E 
goliciune, ca şi când ceva dinlăuntrul ei ar fi alunecat în 
lături şi-ar fi lăsat în loc o gaură neagră. 

— Ty a dispărut, zice ea simplu. M-am uitat în spatele 
tuturor Pozelor la care am ajuns... Eram convinsă că va fi în 
spatele ăleia, aci e undeva, în spatele ăleia ar trebui să fie... 

Arată cu degetul spre locul unde s-a aflat posterul turistic 
înfăţişând un colţ al Irlandei, iar el vede că patru unghii de 
la mâna sa stângă au fost rupte parţial sau complet. 
Stomacul îi face un flic-flac. Degetele ei arată ca şi când ar 
fi fost muiate în cerneală roşie. Măcar de-ar fi vorba de 
cerneală, îşi spune Fred. Măcar de-ar fi asta. 

— „dar sigur că nu-i decât o poză. Toate nu-s decât poze. 
Acum înţeleg asta. Face o pauză, apoi strigă: Abbalah! 
Munşun! Abbalahgorg, Abbalah-dun! Limba îi iese din gură 
- iese pe-o lungime imposibilă, de desen animat - şi loveşte 
umedă peste nas. Fred o vede, dar nu-i vine să creadă. E ca 
şi când ai intra la un film horror la jumătatea lui, 
descoperind că e real şi neştiind ce să faci. Ce ar trebui să 
facă? Când descoperi că femeia pe care o iubeşti a 
înnebunit - a suferit o despărţire de realitate, cel puţin - ce 
ar trebui să faci? Cum naiba te descurci în situaţia asta? 

Dar o iubeşte şi a iubit-o din prima săptămână în care a 
cunoscut-o, irecuperabil şi complet şi fără cel mai mic 
regret niciodată după aceea, iar acum iubirea îl călăuzeşte. 
Se aşază lângă ea pe pat, îşi petrece braţul pe după umerii 
ei şi-o ţine aşa. Simte cum tremură dinăuntru spre afară. 
Trupul ei vibrează ca o coardă. 

— Te iubesc, zice, surprins de propria-i voce. E uimitor că 
o părere de calm poate ieşi dintr-un asemenea amalgam 


aiuritor de confuzie şi teamă. Te iubesc şi totul va fi bine. 

Ea se uită la el şi-i revine ceva în ochi. Fred nu-i poate 
spune sănătate mentală (oricât de mult i-ar plăcea asta), 
însă e cel puţin un fel de conştiinţă periferică. Judy ştie 
unde se află şi cine e alături de ea. Pentru un moment, el 
vede gratitudine în ochii ei. Apoi faţa 1 se schimonoseşte 
într-o nouă agonie de inimă rea şi începe să plângă. E-un 
sunet epuizat, rătăcit, care-l întoarce pe dos. Nervii, inima 
şi mintea, toate i se întorc pe dos. 

— Ty nu mai e, spune ea. Gorg l-a fascinat şi Abbalah i-a 
luat. Abbalah-dun! 

Lacrimile îi şiroiesc pe obraji. Când duce mâinile să le 
şteargă-degetele lasă dâre înfiorătoare de sânge. 

Chiar dacă ştie că Tyler e bine, sănătos (cu siguranţă 
Fred n-a avut nici-o premoniţie astăzi, doar dacă nu punem 
la socoteală predicția sa cu privire la vânzările-record ale 
noii motosăpătoare Hiler), simte că-l trece un fior la 
vederea acelor dâre, şi nu starea lui Judy e cea care i-l 
stârneşte, ci un lucru pe care tocmai l-a spus: Ty nu mai e. 
Ty e cu prietenii lui; i-a spus lui Fred tocmai aseară că el, 
Ronnie, TI. Şi mai puţin decât agreabilul băiat Wexler au 
de gând să-şi petreacă ziua „făcându-şi de cap”. Dacă 
ceilalţi băieţi se duc undeva unde Ty nu vrea să meargă, i-a 
promis că va veni direct acasă. Toate lucrurile par în ordine, 
şi totuşi... oare nu există ceva numit intuiţie maternă? Păi, 
îşi spune el, poate pe Fox Network. 

O ridică pe Judy în braţe şi e îngrozit din nou, de data 
asta de cât de uşoară este. A pierdut poate zece kilograme 
de ultima dată când am ridicat-o aşa, îşi spune. Cel puţin 
cinci. Cum e posibil să nu fi observat? Dar ştie cum. În 
parte a fost grija muncii; restul era refuzul încăpățânat de-a 
renunţa la ideea că lucrurile erau, în esenţa lor, aşa cum 
trebuie să fie. Fi bine, îşi spune, ducând-o afară din cameră 
(braţele ei s-au furişat ostenite în sus şi i s-au agăţat pe 
după gât), am depăşit această mică neînțelegere. Şi chiar 


crede asta, în ciuda neabătutei lui încrederi oarbe în 
siguranţa fiului său. 

În accesul ei de furie, Judy n-a răvăşit dormitorul, iar lui 
Fred acesta i se pare o oază răcoroasă de echilibru logic. 
Aparent, şi Judy e de aceeaşi părere. Scoate un suspin 
obosit şi braţele i se desprind de după gâtul soţului ei. 
Limba iese din gură, dar de data asta nu face decât să lingă 
uşor buza superioară. Fred se apleacă şi-o aşază pe pat. Ea 
ridică braţele, se uită la ele. 

— M-am tăiat... m-am zgâriat... 

— Da, zice el. Mă duc să aduc ceva să le îngrijim. 

— Cum?... 

Se aşază lângă ea pentru o clipă. Capul i s-a afundat în 
moliciunea roasă a celor două perne ale ei şi pleoapele i se 
închid, grele. El crede că dincolo de nedumerirea din ochii 
ei, încă mai poate vedea acea goliciune înspăimântătoare. 
Speră să se înşele. 

— Nu-ţi aduci aminte? o întreabă cu blândeţe. 

— Nu... Am căzut? 

Fred alege să nu răspundă. Începe din nou să gândească. 
Nu mult, nu e în stare de mult acum, dar puţin. 

— Draga mea, ce-i un gorg? Ce-i un abbalah? E-o 
persoană? 


— Nu... Ştiu... Ivy... 
— Ty e bine, zice el. 
„Nu- 


— Ba da insistă el. Poate că insistă pentru amândouă 
persoanele din dormitorul acesta frumos, decorat cu gust. 
Dulceaţa mea, sta: acolo liniştită. Mă duc să aduc câteva 
lucruri. 

Ei i se închid ochii. El crede că va adormi, însă pleoapele 
se străduiesc să se ridice înapoi în berna. 

— Stai liniştită acolo, repetă el. Să nu te ridici şi să umbli 
aiurea. 

Ajunge câte ai făcut deja. Ai speriat-o pe sărmana Enid 
Purvis cat pentru un an întreg. Promiţi? 


— Promit... 

Pleoapele i se închid la loc. 

Fred intră în baia alăturată, cu urechile ciulite să prindă 
orice mişcare în urma sa. N-a mai văzut niciodată până 
acum pe cineva care să arate mai apatic decât arată Judy 
acum, însă oamenii nebuni sunt deştepţi şi, în pofida 
prodigioasei sale capacităţi de negare în unele privinţe, 
Fred nu se mai poate păcăli cu privire la starea mentală de 
acum a soţiei sale. Nebună? Chiar nebună de legat? 
Probabil nu. Dar sărită de pe fix, cu siguranţă. Temporar 
sărită de pe fix, completează el când deschide dulăpiorul cu 
medicamente. 

la flaconul cu Mercurocrom, apoi îşi plimbă privirea 
peste flacoanele de pe raftul de deasupra. Sunt multe la 
număr. Îl ia pe cel din extrema stângă. Sonata, Farmacia 
French Landing, o capsula înainte de culcare, a nu se folosi 
mai mult de patru seri la rând, medic emitent al reţetei: 
Patrick ]. Skarda. 

În oglinda dulăpiorului cu medicamente, Fred nu poate 
tot patul, însă-i vede partea de la picioare... Şi, de 
asemenea, un pi al lui Judy. lot pe pat. Bun, bun. Scoate o 
capsulă de Sonata, apoi aruncă periuţele de dinţi din pahar 
- nu are de gând să se ducă până i parter după un pahar 
curat, nu vrea s-o lase singură atâta timp. 

Umple paharul, după care se înapoiază în dormitor cu 
apa, pastila şi sticla de Mercurocrom. Ea stă cu ochii închişi. 
Respiră atât de încet, că el trebuie să-şi lipească urechea de 
pieptul ei ca să se asigure că totuşi o face. 

Se uită la pastila de somnifer, cumpăneşte, apoi o scutură 
uşor pe soţia sa. 

— Judy! Jude! Trezeşte-te puţin, draga mea. Numai cât să 
iei o pastilă, bine? 

Ea nici măcar nu bolboroseşte, şi Fred lasă Sonata 
deoparte. N-o să fie nevoie de asta, totuşi. Simte o urmă 
vagă de optimism văzând cât de repede şi de adânc a 
adormit. E ca şi când s-ar fi spart cine ştie ce pungă infectă, 


şi-ar fi eliberat otrava, lăsând-o slăbită şi obosită, dar 
categoric din nou într-o stare bună. E posibil aşa ceva? 
Fred nu ştie, dar e convins că ea nu se preface doar că 
doarme. Toate chinurile actuale ale lui Judy au început cu 
insomnia, iar insomnia a fost o constantă de la un capăt la 
celălalt. Deşi n-a manifestat simptome neliniştitoare decât 
de vreo două luni - vorbea singură şi făcea treaba aia 
ciudată şi destul de dezgustătoare cu limba, ca să pomenim 
doar două - n-a mai dormit bine din ianuarie. De unde şi 
prezenţa pastilelor de Sonata. Acum pare că în sfârşit a 
capitulat. Şi e oare prea mult să spere că, atunci când se va 
trezi dintr-un somn normal, va fi din nou cea care a fost 
dintotdeauna? Că grijile pe care şi le-a făcut cu privire la 
siguranţa fiului ei în vara Pescarului au împins-o dincolo de 
limita rezistenţei? Poate da, poate nu... dar, cel puţin, i-a 
oferit lui Fred câtva timp să se gândească la ce-ar trebui să 
facă mai departe Şi-ar fi bine să-l folosească din plin. Un 
lucru i se pare absolut clar: dacă Ty va fi aici când mama lui 
se trezeşte, Ty va avea o mamă mult mai fericită. Întrebarea 
imediată e cum să-l găsească pe Tyler în cel mai scurt timp 
posibil. 

Primul său gând e să sune acasă la prietenii lui Ty. Ar fi 
uşor; umerele acelea sunt lipite pe frigider, scrise de mâna 
lui Judy, cu e aplecate, lângă numerele de la pompieri, 
poliţie (inclusiv numărul personal al lui Dale Gilbertson, 
vechiul său prieten) şi Salvarea French Landing. Dar lui 
Fred îi trebuie numai un moment ca să-şi dea seama cât de 
proastă e ideea asta. Mama lui Ebbie e moartă şi tatăl lui e- 
un şomer cretin - Fred s-a întâlnit o dată cu el şi o dată e 
mai mult decât suficient. Lui Fred nu-i place faptul că soţia 
sa îi numeşte pe unii „pierde-vară” (Tu ce crezi celeşti, o 
întrebase el odată, Regina tuturor care mişcă?), dar, în 
cazul lui Pete Wexler, asta se potriveşte ca o mănuşă. El n-o 
să ştie unde s-au dus băieţii azi şi nici nu-i va păsa de asta. 

Doamnelor Metzger şi Ellen Renniker le-ar păsa, dar, 
fiindcă a fost el însuşi odinioară un băiat aflat în vacanţa de 


vară - cu lumea întreagă întinzându-i-se la picioare şi cel 
puţin două mii de locuri unde să se ducă -, se îndoieşte că 
ar şti ceva. S-ar putea ca băieţii să ia prânzul (nu mai e 
mult până la ora aceea) acasă la Metzger sau Renniker, dar 
merită ca, în numele acestei posibilităţi infime, să le sperie 
de moarte pe cele două femei? Pentru că primul lucru la 
care le-ar zbura gândul ar fi la ucigaş, asta-i sigur aşa cum 
sigur e că Dumnezeu a creat peştii âi mici... Şi pescarii care 
să-i prindă. 

Aşezându-se din nou pe pat lângă soţia sa, Fred simte 
primul puseu adevărat de teamă pentru fiul lui, şi-l alungă 
imediat. Acum nu e momentul să cadă pradă tremuricilor. 
Trebuie să ţină minte că problemele psihice ale soţiei sale şi 
siguranţa fiului său nu sunt legate între ele - decât în 
mintea lui. Datoria lui e să-l prezinte pe Ty, din faţă şi în 
plină lumină, dovedindu-i astfel că temerile ei sunt 
neîntemeiate. 

Se uită la ceasul de pe partea sa de pat şi vede că e 
unsprezece şi un sfert. Cum zboară timpul când te distrezi, 
îşi spune. Lângă el, Judy scoate un singur sforăit icnit. E-un 
sunet firav, foarte feminin, însă Fred tot tresare. Cum l-a 
speriat când a văzut-o în camera lui Ty. Încă mai e speriat. 

Ty şi prietenii lui ar putea veni aici la prânz. Judy spune 
că fac deseori asta pentru că familia Metzger nu prea are 
mare lucru de mâncare şi doamna Renniker le dă de obicei 
ceea ce băieţii numesc „lături”, un meniu misterios 
constând din tăiţei şi nişte carne cenuşie. Jeny le face supă 
Campbell şi sandviciuri cu şuncă, lucruri de felul asta. Dar 
Ty are destui bani să le facă tuturor cinste la McDonald's-ul 
de lângă mall-ul din partea de nord sau să meargă la 
Sonny's Cruisin' Restaurant, o bodegă ieftină cu decor 
încărcat în genul anilor cincizeci. lar 'Ty nu se dă înapoi de 
la a face cinste. E-un băiat generos. 

— O să aştept până la prânz, murmură el, fără să-şi dea 
seama că da glas gândurilor sale. Şi cu siguranţă că n-o 
deranjează pe Judy: ea doarme buştean. Apoi... 


Apoi ce? Nu ştie exact. 

Coboară la parter, porneşte cafetiera Mr. Coffee şi sună 
la serviciu, îi cere Inei să-i spună lui Ted Goltz că-şi ia liber 
restul zilei - Judy e bolnavă. Are gripă, îi spune. Vomită şi 
toate cele. Face o listă a celor cu care trebuia să se 
întâlnească în ziua aceea şi-o roagă să-i spună lui Otto 
Eisman să se ocupe de ei. Otto o va face fără să comenteze. 

Cât discută cu ea, îi vine o idee, iar când încheie 
conversaţia, sună totuşi la Metzger şi Renniker. La Metzger 
îi răspunde robotul şi închide fără să lase vreun mesaj. 
Ellen Renniker, însă, ridică din prima. Vorbind normal şi 
vesel - îi vine de la sine, e-un vânzător dat naibii - îi cere să- 
i spună lui Ty să sune acasă dacă băieţii apar acolo la prânz. 
Fred zice că are ceva de discutat cu fiul său, făcând să pară 
că ar fi vorba despre ceva îmbucurător. Ellen zice c-o va 
face, dar adaugă că T.]. avea patru sau cinci dolari în 
buzunar când a plecat de acasă dimineaţă şi că nu crede că 
o să-l mai vadă până la ora cinei. 

Fred urcă din nou la etaj şi o priveşte pe Judy. Nu s-a 
mişcat nici un milimetru, iar el bănuieşte că asta-i de bine. 

Nu. Nu-i nimic de bine în toată povestea asta. 

În loc să-i scadă, acum că situaţia s-a stabilizat - oarecum 
-, teama ui pare să crească. Să-şi spună că 1y e cu prietenii 
lui nu mai pare sa fie de ajutor. Casa însorită şi tăcută îi dă 
fiori. Îşi dă seama că nu-l mai vrea pe Ty din faţă şi-n plină 
lumină doar spre binele soţiei sale. Unde s-ar putea duce 
băieţii? Există oare un loc?... 

Sigur că există. Acolo de unde-şi pot cumpăra cartonaşe 
Magic. Jocul ăla prostesc şi de neînțeles pe care-ljoacă ei. 

Fred Marshall coboară în grabă înapoi la parter, ia cartea 
de telefon, frunzăreşte Paginile Aurii şi sună la magazinul 7- 
Eleven. Ca majoritatea locuitorilor din French Landing, 
Fred merge la 7-Eleven de patru sau cinci ori pe săptămână 
- o sticlă de apă minerală o dată, o cutie de suc de portocale 
altă dată - şi recunoaşte accentul cadenţat al vocii 
indianului care e de serviciu în timpul zilei. Îşi aminteşte 


imediat numele lui: Rajan Patel. Asta din cauza acelui vechi 
truc al vânzătorilor de-a ţine cât mai multe nume posibil în 
dosarul de lucru. Fără-ndoială, asta îi e de ajutor în cazul de 
faţă. Când Fred îi spune omului domnul Patel, vânzătorul 
din tura de zi devine imediat prietenos, întru totul dispus 
să-l ajute. Din păcate, nu-l poate ajuta cine ştie cât. Vin o 
grămadă de băieţi. Cumpără cartonaşe Magic, dar şi 
Pokemon şi de baseball. Unii fac schimb cu ele în faţa 
magazinului, îşi aminteşte totuşi de trei care au venit 
dimineaţă cu bicicletele, zice el. Au cumpărat, pe lângă 
cartonaşe, îngheţată Slurpee şi-apoi s-au certat din cine ştie 
ce motiv afară. (Rajan Patel nu pomeneşte de înjurături, 
deşi ăsta-i principalul motiv pentru care-şi aminteşte de 
băieţii aceia.) După o vreme, zice el, s-au dus în legea lor. 

Fred bea cafea fără să-şi amintească măcar când şi-a 
turnat-o. Fire noi de nelinişte ţes pânze mătăsoase de 
păianjen în capul său. Trei băieţi. Trei. 

Nu înseamnă nimic, ştii asta, nu? îşi spune. O ştie şi, în 
acelaşi, nu o ştie. Nici nu-i vine să creadă că s-a molipsit 
puţin de sperieciunea lui Judy, ca de-un virus al răcelii. Asta- 
i doar... ei bine... sperieciune de dragul sperieciunii. 

Îi cere lui Patel să-i descrie pe copii şi nu e foarte 
surprins când Patel n-o poate face. Crede că unul dintre ei 
era grăsuliu, dar nu e prea sigur de asta. 

— Scuze, dar văd aşa de mulţi, zice. 

Fred îi spune că-l înţelege. Şi chiar o face, numai că nici 
toata înţelegerea din lume nu l-ar putea linişti. 

Trei băieţi. Nu patru, ci trei. 

A sosit ora prânzului, însă lui Fred nu i-e foame deloc. 
Înfiorătoarea şi însorita tăcere se menţine. Pânzele de 
păianjen continuă să-se ţeasă. 

Nu patru, ci trei. 

Dacă domnul Patel a văzut într-adevăr grupul lui Ty, 
grăsunelul era cu siguranţă Ebbie Wexler. Întrebarea e cine 
erau ceilalţi doi. Şi care dintre ei lipsea? Care fusese aşa de 
prost să se despartă de grup? 


Ty nu mai e. Gorg l-a fascinat şi abbalah I-a luat. 

Aiureli, fără-ndoială.... dar Fred simte că i se face pielea 
de găină, pune jos cana de cafea, zgomotos. O să adune 
cioburile de sticlă, asta o să facă. Asta-i următorul pas, nu 
încape discuţie. 

Adevăratul pas următor, logicul pas următor, îşi şopteşte 
în gând în timp ce urcă scările, dar el alungă imediat ideea. 
E sigur că poliţiştii sunt în ultima vreme copleşiţi de cereri 
din partea părinţilor isterici care au pierdut urma copiilor 
preţ de-o oră sau aşa ceva. Ultima dată când l-a văzut pe 
Dale Gilbertson, sărmanul om părea ros de griji şi 
posomorât. Fred nu vrea să fie identificat cu o parte din 
problemă. Vrea să fie o parte din soluţie. Şi totuşi... 

Nu patru, ci trei. 

Scoate făraşul şi mătura din debaraua de lângă 
spălătorie şi începe să strângă cioburile. După ce termină, 
se duce la Judy, vede că încă doarme (mai adânc ca 
niciodată, după cum arată) şi se duce în camera lui 1y. Dacă 
Ty ar vedea-o cum arată, s-ar supăra. Ar crede că mamei lui 
îi lipseşte mai mult de-o cola ca să fie un Happy Meal 
complet. 

Nu trebuie să-ţi faci griji pentru asta, îi şopteşte mintea. 
N-o să-şi vadă camera. Nici în seara asta, nici altă dată. 
Gorg I-a fascinat şi abbalah I-a luat. 

— Încetează, îşi spune Fred. Încetează să te comporţi ca 
o babă. 

Însă casa e prea goală, prea tăcută, iar lui Fred Marshall 

îi e teamă. 


Să pună în ordine camera lui Tyler îi ia mai mult decât s- 
ar fi aşteptat; soţia lui a trecut prin ea ca un vârtej. Cum 
poate o femeie atât de mică să aibă atâta forţă în ea? Să fie 
forţa nebunilor? Poate, dar Judy nu are nevoie de forţa 
nebunilor. Când îşi pune ceva în gând e-un motor de 
neoprit. 


Când a terminat de curăţat, au trecut aproape două ore 
şi singura cicatrice vizibilă e dreptunghiul zgâriat al 
tapetului acolo unde se afla posterul irlandez. Aşezându-se 
pe patul aranjat al lui Ty, Fred descoperă că, cu cât se uită 
mai mult la locul acela, cu atât poate suporta mai puţin 
scândurile albe ale peretelui, iţindu-se alarmante ca nişte 
oase frânte prin pielea crăpată. A spălat dărele de sânge, 
dar nu poate face nimic în privinţa zgârieturilor pe care 
Judy le-a făcut cu unghiile. 

Ba pot, îşi spune. Ba sigur capot. 

Dulapul lui Ty e din mahon, o piesă de mobilier care le-a 
parvenit din moştenirea unei rude îndepărtate din partea 
lui Judy. Să-l mişte din loc nu prea e-o treabă de-un singur 
om şi, date fiind împrejurările, asta e chiar pe placul lui 
Fred. Strecoară sub el o bucată de covor ca să nu lase urme 
pe podea, apoi îl trage prin cameră. Odată aşezat lângă 
peretele din cealaltă parte, acesta acoperă mare parte din 
suprafaţa zgăriată. Odată acel loc gol ascuns vederii, Fred 
se simte mai bine. Mai sănătos la minte. Ty nu s-a întors 
acasă la prânz, dar Fred nu se aştepta s-o facă. Se va 
înapoia până la patru, cel mai târziu. Va fi acasă la cină. Pe 
asta poţi pune pariu. 

Fred se duce alene înapoi în dormitor, masându-şi şalele 
din mers. Judy tot nu s-a mişcat şi, încă o dată, el îi aşază 
neliniştit mâna pe piept. Respirația îi e uşoară, dar 
regulată. Asta e bine. Se întinde lângă ea pe pat, dă să-şi 
slăbească nodul la cravată şi râde când simte gulerul 
desfăcut. Sacoul şi cravata, amândouă sunt la Goltz's. Ei 
bine, a fost o zi nebunească. Pentru moment, e bine să stea 
întins aici în răcoarea aerului condiţionat şi să-şi odihnească 
spatele care-l doare. A fost un chin să mute dulapul, dar e 
bucuros că a făcut-o. Fără-ndoială, nu va adormi nici mort, e 
mult prea neliniştit. Pe deasupra, să tragă un pui de somn la 
mijlocul zilei e un lucru pe care nu l-a făcut niciodată. 

Gândind astfel, Fred adoarme. 


Lângă el, dormind şi ea, Judy începe să şoptească. Gorg... 
abbalah... Regele Purpuriu. Şi numele unei femei. 
Numele e Sophie. 


6 


În camera de odihnă a departamentului de poliţie din 
French Landing, telefonul de pe birou sună. Bobby Dulac 
fora după aur în nas. Acum îşi lipeşte ultima comoară pe 
talpa pantofului şi ridică receptorul. 

— ALO, departamentul de poliţie, ofiţerul Dulac la telefon, 
cu ce vă pot ajuta? 

— Salut, Bobby. Sunt Danny Icheda. 

Bobby simte o strângere de inimă. Danny Icheda - 
numele de familie se pronunţă Cita - este unul dintre cei 
paisprezece poliţişti PMR cu normă întreagă din French 
Landing. El e acum în exerciţiul funcţiunii, iar procedura 
standard spune că ofiţerii de serviciu trebuie să ţină 
legătura prin staţia radio - asta şi înseamnă R-ul din PMR, 
în definitiv. Singura excepţie de la regulă are legătură cu 
Pescarul. Dale a cerut ca ofiţerii de patrule mobile să sune 
pe-un fir direct dacă cred că au informaţii legate de 
criminal. Prea mulţi oameni ţin urechile ciulite la 
transmisiile radio pe frecvenţa poliţiei, fără-ndoială printre 
aceştia numărându-se şi Wendell „Cap sec” Green. 

— Danny, care-i treaba? 

— Poate nimic, poate ceva nu prea vesel. Am o bicicletă 
şi-un tenis în portbagaj. Le-am găsit pe Queen Street. 
Lângă casa de bătrâni Maxton. 

Bobby trage spre el un carneţel şi începe să ia notițe. 
Strângerea de inimă a devenit acum un sentiment 
angoasant. 

— Nu-i nimic în neregulă cu bicicleta, continuă Danny, 
stătea doar sprijinită pe proptea, dar pusă laolaltă cu 
tenisul... 


— Mada, mda, înţeleg ce zici, Danny, dar nu trebuia să te 
atingi de ceva ce-ar putea fi dovada unei crime. 

Te rog, Doamne, fă să nu fie dovada unei crime, îşi spune 
Bobby Dulac. Te rog, Doamne, nu lăsa să fie încă una. 

Mama lrmei Freneau tocmai a trecut pe acolo să discute 
cu Dale si deşi n-au fost deloc strigăte şi ţipete, a ieşit 
plângând şi arătând ca dracu'. Încă nu pot fi siguri dacă 
fetiţa a fost a treia victimă a Pescarului, dar... 

— Bobby, trebuia s-o fac, zice Danny. Sunt de serviciu 
singur, nu voiam să anunţ asta prin radio şi trebuia să 
găsesc un telefon. Dacă lăsam bicicleta acolo, s-ar fi prins 
altcineva de ea. La naiba, ar fi furat-o. E-o bicicletă de 
calitate, o Schwinn cu trei viteze. Mai bună ca aia pe care-o 
are pustiu' meu, sincer să fiu. 

— Care-i poziţia ta? 

— Magazinul 7-Eleven, sus pe deal, la 35. Ce-am făcut a 
fo' să marchez locul în care erau bicicleta şi tenisul c-un X 
de cretă pe trotuar. Am folosit mănuşi şi-am pus tenisul într- 
o pungă de dovezi. 

Danny pare din ce în ce mai anxios. Bobby ştie cum 
trebuie să se simtă, înţelege hotărârile pe care a trebuit să 
le ia Danny. Să fii singur de serviciu e-o pacoste, dar French 
Landing are şi aşa mai mulţi poliţişti - cu normă întreagă şi 
cu jumătate de normă - decât poate suporta bugetul. Doar 
dacă, desigur, treaba asta cu Pescarul nu scapă complet de 
sub control; caz în care părinţii oraşului vor descoperi fără- 
ndoială că bugetul e puţin mai elastic. 

Poate că a scăpat deja de sub control, gândeşte Bobby. 

— Bine, Danny. Bine. Înţeleg ce zici. 

Dac-o să înţeleagă şi Dale e-o cu totu' altă problemă, îşi 
spuse Bobby. Danny coboară vocea: 

— Nu tre' să ştie nimeni că am rupt lanţul dovezilor, nu? 
Adică, dacă s-ar aduce vreodată vorba de asta. În sala de 
judecată sau mai ştiu eu. 

— Cred că asta hotărăşte Dale. 


O, Doamne, îşi spune Bobby. Tocmai şi-a dat seama că are 
o altă problemă. Ioate apelurile care vin pe telefonul acesta 
sunt înregistrate automat. Bobby ajunge la concluzia că 
aparatul de înregistrare va avea o defecţiune, survenită în 
jurul orei două după-amiaza. 

— Şi vrei să mai ştii un lucru? întreabă Danny Ăla 
important. 

N+am vrut s-o vadă oamenii. Cu o bicicletă abandonată 
în felul ăla, nu tre' să fii ditamai Sherlock Holmes ca să tragi 
o anumită concluzie. lar oamenii mai au puţin să dea-n 
panică, mai ales după articolu' ala iresponsabil din ziarul de 
dimineaţă. N-am vrut să sun de la Maxton's din acelaşi 
motiv. 

__O să te pun pe aşteptare. Ar fi mai bine să discuţi cu 
Dale. 

Pe-o voce deloc fericită, Danny zice: 

__O, mamă! 

Ț 


În biroul lui Dale Gilbertson e un avizier pe care se află 
fotografii mărite cu Amy St. Pierre şi Johnny Irkenham. În 
curând va mai fi adăugată una, se teme el - aceea a Irmei 
Freneau. Sub cele două poze de acum, Dale stă la masa de 
lucru şi fumează Marlboro 100. A pornit ventilatorul. 
Acesta, sper să el, va da fumul afară. Sarah l-ar ucide dacă 
ar afla că s-a apucat din nou de fumat, dar, lisuse Hristoase, 
are nevoie de ceva. 

Discuţia sa cu Tansy Freneau fusese scurtă şi un adevărat 
purgatoriu. lansy e-o sugativă, a clientă fidelă a Sand Bar, 
şi-n timpul discuţiei lor mirosul de cafea cu brandy fusese 
atât de puternic, încât aproape că părea să iasă din porii 
femeii (altă scuză pentru a porni ventilatorul). Era pe 
jumătate beată şi Dale fusese bucuros de asta. Îi menţinuse 
calmul, cel puţin. Nu-i adusese nici-o scânteiere în ochii 
morţi, cafeaua cu brandy nu ajuta la asta, dar fusese calmă. 


Cât se poate de hidos, spusese chiar şi „Mulţumesc de 
ajutor, domnule” înainte să plece. 


Fostul soţ al lui Tansy - tată Irmei - locuieşte în cealaltă 
parte a statului, în Green Bay („Green Bay e oraşul 
diavolului”, obişnuia să spună tatăl lui Dale, Dumnezeu ştie 
de ce), unde lucrează la un service auto şi, după spusele lui 
Tansy, frecventează mai multe baruri cu nume precum Zona 
Finală şi Linia de 45 de metri. Până azi, a existat un motiv 
de-a crede - cel puţin de-a spera - că Richard „Cubby” 
Freneau şi-a răpit fiica. Un e-mail primit de la 
departamentul de la departamentul de Poliţie din Green 
Bay a infirmat această supoziţie. Cubby Freneau trtrăieşte 
cu o femeie care are doi copii şi-a fost la închisoare - 
conducere în stare de ebrietate - în ziua dispariţiei Irmei. 
Totuşi, încă nu există un cadavru, şi Tansy n-a primit vreo 
scrisoare de la Pescar, dar... 

Uşa se deschide. Bobby Dulac îşi vâră capul înăuntru. 
Dale stinge ţigara pe marginea interioară a coşului de 
gunoi, arzându-şi dosul palmei cu scânteile rezultate. 

— Bat-o s-o bată, Bobby, da' nu ştii să ciocâneşti? 

— Scuze, şefu'. 

Bobby se uită la fuioarele de fum care se ridică din coşul 
de gunoi nici cu surprindere, nici cu interes. 

— Danny Tcheda e la telefon. Cred c-ar trebui să vorbeşti 
tu. 

— Despre ce-i vorba? 

Dar ştie. Din ce alt motiv să fi folosit telefonul? 

Bobby nu face decât să repede, nu fără o urmă de 
compasiune: 

— Cred c-ar trebui să vorbeşti tu. 


T 


Maşina trimisă de Rebecca Vilas îl aduce pe Henry la casa 
de bătrâni Maxton la trei treizeci, cu nouăzeci de minute 


înaintea orei programate pentru începerea dansului de 
Sărbătoarea  Căpşunelor. ldeea e ca bătrânii să-şi 
stârnească pofta de mâncare pe ring, apoi să meargă 
încolonaţi în sala de mese - potrivit decorată pentru această 
ocazie - pentru o scandalos de târzie (şapte treizeci este 
cam târziu pentru Maxton's) cină. Cu vin, pentru cei cărora 
le place. 

Un Pete Wexler antipatic a fost ales de Rebecca Vilas să 
aducă înăuntru catrafusele digeiului (În sinea lui, Pete îi 
spune lui Henry „orbul zgârie-discuri”). Catrafuse care 
constau din două boxe (foarte mari), un platan (uşor, dar 
greu ca dracu' de purtat pe braţe), un preamplificator 
(foarte greu), cabluri de tot soiul (toate făcute ghem, dar 
asta-i problema orbului zgârie-discuri) şi patru cutii cu 
discuri de vinilin veritabile, care au ieşit din modă cam 
acum o sută de am-Pete crede că orbul zgărie-discuri n-a 
auzit niciodată în viaţă de CD-uri. 

Ultimul obiect e-un costum tras în ţiplă cu umeraş cu tot. 
Pete tras cu ochiul înăuntru şi s-a asigurat că acesta este 
într-adevăr alb. 

— Agaţă-l acolo înăuntru, te rog, zice Henry, arătând cu 
precizie spre debaraua cu unelte care i-a fost oferită în chip 
de garderobă. 

— Bine, face Pete. Ce-i, mai exact, dacă nu te deranjează 
întrebarea? 

Henry zâmbeşte. Ştie foarte bine că Pete a tras deja cu 
ochiul. 

A auzit ţipla foşnind şi fermoarul zăngănind într-un duet 
care se produce doar atunci când cineva trage de plastic 
lângă umeraş. 

— În ţipla aia, prietene, Simfonic Stan, Omul Big-Band, 
abia aşteaptă să-l îmbrac şi să-l aduc la viaţă. 

— O, îhî, face Pete, neştiind dacă a primit sau nu 
răspunsul. Tot ce-i foarte sigur pentru el e că discurile alea 
erau aproape la fel de grele ca şi preamplificatorul. Cineva 


chiar ar trebui să-i vândă orbului zgârie-discuri pontul cu 
CD-urile, următorul mare pas înainte. 

— Tu m-ai întrebat ceva; pot să-ţi pun şi eu o întrebare? 

— Cum pofteşti, zice Pete. 

— Se pare c-a fost poliţia pe la casa de bătrâni Maxton în 
această după-amiază, zice orbul zgârie-discuri. Acum s-au 
dus, dar aici au fost când am venit. Despre ce-i vorba? Sper 
că n-a avut loc vreun jaf sau vreo bătaie între bătrâni! 

Pete se opreşte sub o uriaşă căpşună de carton, ţinând 
costumul în ţiplă şi uitându-se la orbul zgârie-discuri cu o 
uluire pe care Henry aproape c-o poate atinge. 

— De unde-ai ştiut c-au fost poliţiştii aici? 

Henry îşi atinge o nară cu degetul şi înclină capul pe-o 
parte. Răspunde într-o şoaptă aspră, conspirativă. 

— Am simţit miros de ceva albastru. 

Pete pare nedumerit, se gândeşte dacă să mai întrebe 
sau nu ceva,?' se hotărăşte să n-o facă. Reluându-şi marşul 
către debaraua-garderobă, zice: 

— Fac pe secretoşii, dar cred că mai caută un copil 
dispărut. Expresia de curiozitate amuzată dispare de pe 
faţa lui Henry. 

— Hristoase, zice el. 

— Au venit şi au plecat în grabă. Aici nu-s copii, 
domnule... ăă, Lexden? 

— Leyden, confirmă Henry. 

— Un copil în locul ăsta ar ieşi-n evidenţă ca un trandafir 
într-o mare de urzici, dacă înţelegi ce vreau să zic. 

Henry nu-i consideră deloc pe bătrâni ca fiind asemenea 
urzicilor, însă pricepe într-adevăr încotro bate domnul 
Wexler. 

— Ce i-a făcut să creadă câ?... 

— Cineva a dat peste ceva pe trotuar, zice Pete. 

Arată cu degetul pe geam afară, apoi îşi dă seama că 
orbul nu-l poate vedea încotro arată. Dhă! cum ar zice 
Ebbie. Lasă mâna jos. 


— Dac-a fo' răpit v'un copil, probabil c-a venit cineva c-o 
maşină şi l-a luat. Aici nu-s răpitori, atâta lucru-ţi pot zice. 

Pete râde numai la ideea unui boşorog decrepit de la 
Maxton răpind un copil destul de mare să meargă pe 
bicicletă. Puştiul probabil că l-ar rupe pe bătrân peste 
genunchi ca pe-un bâţ uscat. 

— Nu, zice Henry serios, asta pare puţin probabil, nu-i 
aşa? 

— Da' ere' că poliţaii tre' să pună punctu' pe fiecare t şi 
să tragă linie pe fiecare îi. 

Face o pauză. 

— Asta-i o glumită de-a mea. 

Henry zâmbeşte politicos, spunându-şi că-n privinţa 
anumitor oameni, Alzheimer ar putea fi de fapt un 
reviriment. 

— Când îmi pui costumul în garderobă, domnule Wexler, 
ai fi aşa bun să-l scuturi puţin? Doar ca să scape de orice 
cută incipientă. 

— Bine. Vrei să-l scot şi din pungă? 

— Mersi, dar nu e nevoie. 

Pete intră în debaraua de unelte, agaţă costumul şi-l 
scutură uşor. Încipient, ce dracu' mai înseamnă şi asta? La 
Maxton's există o bibliotecă rudimentară; poate c-o să-l 
caute în dicţionar. Merită oricând să-şi sporeşti bagajul de 
cuvinte, cum se zice-n Reader's Digest, deşi Pete se 
îndoieşte că meritul se va răsfrânge şi asupra serviciului 
său. 

Când se duce înapoi în sala de zi, orbul zgâărie-discuri - 
domnul Leyden, Simfonic Stan, oricine-ar mai fi - a început 
deja să descâlcească firele şi să le mufeze cu o viteză şi 
acuratețe pe care Pete le găseşte puţin cam neliniştitoare. 


Sărmanul Fred Marshall are un vis îngrozitor. Faptul că 
ştie că este un vis ar trebui să-l facă mai puţin oribil, dar, 
cine ştie de ce, nu e aşa. Se află într-o barcă, pe un lac, 
împreună cu Judy. Judy stă în partea din faţă. Pescuiesc. Cel 


puţin, el pescuieşte; Judy ţine doar de undiţă. Pe faţă are o 
expresie goală. Pielea i-e albă ca varul. Are o privire 
pierdută, incredulă. El se luptă tot mai disperat să intre în 
contact cu ea, încercând un gambit conversaţional după 
altul. Nici-unul nu merge. Ca să folosim ceea ce, date fiind 
împrejurările, este o metaforă destul de potrivită, ea nu 
muşcă nici-o momeală. El vede că ochii ei goi par să se fi 
fixat asupra coşului dintre ei, pe fundul bărcii. Printre 
nuielele împletite sângele se scurge în fâşii roşii, groase. 

Nu-i nimic, doar sânge de peşte, încearcă el s-o 
liniştească, dar ea nu răspunde. De fapt, nici Fred nu e atât 
de sigur. Se gândeşte că ar trebui să arunce o privire în coş, 
doar ca să se asigure, când undiţa sa se scutură puternic - 
de n-ar fi avut reflexe iuți, ar fi pierdut-o în apă. A înţepat 
unul mare! 

Fred mulinează, peştele de la celălalt capăt al firului 
luptându-se cu el fără-ncetare. Apoi, când în sfârşit îl aduce 
lângă barcă, îşi dă seama că nu are minciog. La naiba cu el 
îşi spune, încearcă-ţi norocul fără el. Trage de undiţă în 
spate, punând Ja încercare rezistenţa vergelei, şi peştele - 
cel mai mare păstrăv de lac pe care ai spera vreodată să 
vezi - sare din apă şi zboară prin aer într-un arc 
scânteietor, lovind din înotătoare. Aterizează pe fundul 
bărcii (lângă coşul înroşit, de fapt) şi începe să se zbată. 
Mai începe şi să scoată oribile sunete gâtuite. Fred n-a auzit 
niciodată un peşte scoțând asemenea sunete. Se apleacă în 
iată şi e îngrozit să vadă că păstrăvul are chipul lui Tyler. 
Fiul lui a devenit cumva un „păstrăv de lună plină”, iar 
acum moare pe fundul bărcii. Sufocându-se. 

Fred îl apucă, vrând să-i scoată cârligul din gură şi să-l 
arunce apoi în apă cât încă mai este timp, însă arătarea aia 
teribilă îi tot lunecă printre degete, lăsând în urmă doar o 
pastă sclipitoare de solzi. Ar fi greu să-i scoată cârligul, în 
orice caz. Ty-peştele l-a înghiţit cu totul, iar vârful crestat îi 
iese de-a dreptul printr-o branhie, cu puţin mai jos de 


punctul unde dispare chipul uman. Gâjâitul lui Ty devine 
mai puternic, mai aspru, infinit mai oribil... 


Fred se ridică în şezut cu un țipăt slab, simțindu-se ca şi 
când s-ar sufoca şi el. Pentru o clipă, nu-şi dă seama unde 
se află şi cât e ceasul - e pierdut în alunecare, am putea 
spune -, după care realizează că e-n propriul dormitor, 
şezând în fund pe partea lui de pat, patul pe care-l împarte 
cu Judy. 

Observă că lumina aici e mult mai scăzută, pentru că 
soarele s-a mutat în partea cealaltă a casei. Dumnezeule, îşi 
spune, cât am dormit? Cum am putut să... 

O, dar iată încă un lucru: gâjâitul ăla hidos l-a urmat din 
vis, E mai puternic ca niciodată. O s-o trezească pe Judy, o s- 
o sperie... Judy însă nu mai e în pat. 

— Jude? Judy? 

Ea sade în colţ. Are ochii larg căscaţi şi goi, exact cum 
erau în visul său. Din gură îi iese o hârtie mototolită. 
Gâtlejul îi e grotesc de umflat, lui Fred i se pare că seamănă 
cu un caltaboş ţinut pe grătar până ce maţul stă să 
plesnească. 

Tot hârtie, îşi spune. Hristoase, se sufocă. Se 
rostogoleşte de cealaltă parte a patului, se prăvăleşte şi 
aterizează în genunchi ca un gimnast care execută un truc. 
Întinde mâinile spre ea. Ea nu schiţează niciun gest de-a se 
feri din calea lui. Măcar atât. Şi, deşi se sufocă, el tot nu 
vede nici-o expresie în ochii ei. Sunt două zerouri prăfoase. 

Fred îi smulge hârtia din gură. Mai e încă una. Fred îi 
vâră degetele între dinţi, apucă al doilea cocoloş de hârtie 
între arătător şi degetul mare de la mâna sa dreaptă 
(spunându-şi: Te rog să nu mă muşti, Judy, te rog să n-o 
faci) şi-l scoate şi pe acesta. În spatele lui mai e un cocoloş 
de hârtie, adânc în fundul gâtului. Îl apucă şi pe acesta şi-l 
extrage. Deşi e mototolită, el vede cuvintele imprimate - 
IDEE MINUNATA - şi ştie ce-a înghiţit: foi din carneţelul pe 
care 1y i l-a făcut cadou de ziua ei. 


Încă se sufocă. Pielea îi devine cenuşie. 

Fred o prinde de partea superioară a braţelor şi-o trage 
în picioare. Ea se ridică uşor, dar, când el îşi slăbeşte priza, 
genunchii ei se îndoaie şi începe să alunece. S-a 
transformat în Ann păpuşa de cârpe. Gâjâitul continuă. 
Gâtul ei ca un caltaboş... 

— Ajută-mă, Judy! Ajută-mă, nenorocito! 

Nu-şi dă seama ce spune. O smuceşte de mână - la fel de 
tare cum a smucit undiţa în vis - şi-o învârte ca pe-o 
balerină ridicată pe poante. După care o apucă într-o 
strânsoare de urs, încheieturile sale atingându-i sânii, 
fundul ei lipindu-se tare de prohabul său, genul de poziţie 
pe care ar găsi-o extrem de sexy dacă soţia sa nu s-ar 
întâmpla să se sufoce de moarte. 

Îşi înfige degetul mare între sânii ei, ca un autostopist, 
apoi rosteşte cuvântul magic în vreme ce trage brusc în sus 
şi-n spate. Cuvântul magic este Heimlich, şi dă roade. Alte 
două cocoloaşe de hârtie zboară din gura lui Judy, 
propulsate de-un jet de vomă care-i aproape în întregime 
bilă - în ultimele douăsprezece ore, tot ce-a îngurgitat ea se 
rezumă la trei câni de cafea şi-o brioşă cu afine. 

Ea icneşte o dată, tuşeşte de două ori, apoi începe să 
respire aproape normal. 

El o aşază pe pat... o aruncă pe pat. Şalele îi sunt 
cuprinse de spasme violente, şi nu-i de mirare; mai întâi 
dulapul lui Ty, acum asta. 

— Ei, ce credeai că faci? o întreabă tare. Pentru numele 
lui Dumnezeu, ce credeai că faci? 

Îşi dă seama că a ridicat o mână deasupra feţei cu ochii în 
tavan a lui Judy, ca pentru a o plesni. O parte din el vrea s-o 
plesnească. O iubeşte, dar în momentul ăsta o şi urăşte. Şi-a 
imaginat o sumedenie de lucruri rele de-a lungul anilor cât 
au fost căsătoriţi - Judy îmbolnăvindu-se de cancer, Judy 
paralizată într-un accident, Judy găsindu-şi mai întâi un 
amant şi apoi cerând divorţul -, dar nu şi-a imaginat 


niciodată că Judy va ceda într-un chip atât de laş, şi oare nu 
la asta se reduc toate cele petrecute acum? 

— Ce credeai ca faci? 

Ea se uită la el fără teamă... dar şi fără orice altceva. 
Ochii ei sunt morţi. Soţul ei coboară mâna, gândind: Mai 
bine mi-aş tăia-o decât să te lovesc. Oi fi nervos pe tine, 
sunt nervos pe tine, dar mai bine mi-o tai decât să fac asta. 

Judy se rostogoleşte cu faţa în jos pe cuvertură, cu părul 
răspândit în jurul capului ca o aură. 

— Judy? 

Nimic. Zace doar acolo. 

Fred o priveşte preţ de-o clipă, apoi despătureşte unul 
dintre cocoloaşele lipicioase de hârtie cu care ea a încercat 
să se sufoce. Foaia e acoperită cu un talmeş-balmeş de 
cuvinte mâzgălite. Gorg, abbalah, ilili, munşun, bas, lum, 
opopanax: astea n-au nici-o însemnătate pentru el. Altele - 
târâş, căcănar, negru, roşu, Chicago şi Ty - sunt cuvinte 
adevărate, dar nu apar în niciun context. În partea de susa 
foii, într-o parte, Stă scris: DACĂ-ŢI MERGE FRIGIDERUL, 
DE CE NU FUGI DUPĂ EL SĂ-L PRINZI? În cealaltă parte a 
foii, sus, scrie: CASA NEAGRĂ REGELE PURPURIU CASA 
NEAGRĂ REGELE PURPURIU CASA 

Dacă-ţi pierzi vremea căutând logică în asta, eşti la fel de 
nebun ca ea, îşi spune Fred. Nu poți pierde timpul... 

Timp. 

Se uită la ceasul de pe partea sa de pat şi nu-i vine să-şi 
creadă ochilor: patru şi şaptesprezece minute după-amiaza. 
E posibil? Se uită la ceasul de la încheietura mâinii şi vede 
că e. 

Ştiind că-i o prostie, ştiind că l-ar fi auzit pe fiul său 
venind chiar şi dacă dormea profund, Fred se grăbeşte spre 
uşă cu paşi mari, fără a-şi simţi picioarele. 

— Ty! strigă. Hei, 1y! TYLER! 

Aşteptând un răspuns care nu va veni, Fred îşi dă seama 
că totul s-a schimbat în viaţa sa, s-a schimbat probabil 
pentru totdeauna. Ti se spune că asta se poate întâmpla - 


cât ai clipi, zic oamenii, înainte să-ți dai seama, spun ei - 
dar tu nu crezi. Apoi vine o pală de vânt 

Să mă duc în camera lui 1y? Să verific? Să fiu sigur? 

Ty nu e acolo - Fred ştie asta - dar tot se duce. Camera e 
goală, aşa cum ştia că va fi. Şi pare ciudat de distorsionată, 
aproape sinistră, cu dulapul aşezat acum pe celălalt perete. 

Judy. Ai lăsat-o singură, idiotule. Acum probabil că iar 
ronţăie hârtie, oamenii nebuni sunt deştepţi... 

Fred dă fuga înapoi în dormitorul principal şi scoate un 
suspin de uşurare când o vede pe Judy zăcând aşa cum a 
lăsat-o, cu faţa în jos, cu părul răvăşit în jurul capului. 
Descoperă că grijile sale faţă de soţia sa nebună sunt acum 
secundare grijilor sale faţă de fiul său dispărut. 

Se va înapoia până la patru, cel mai târziu.... Pe asta poți 
pune pariu. Aşa-şi spusese. Dar patru a venit şi-a trecut. Un 
vânt puternic s-a iscat şi-a făcut inutil orice pariu. Se duce 
de partea sa a patului şi se aşază lângă picioarele depărtate 
ale soţiei sale. Ridică receptorul şi formează un număr. E-un 
număr uşor, din doar trei cifre. 

— ALO, departamentul de poliţie, ofiţerul Dulac la telefon. 
Aţi format 911, aveţi o urgenţă? 

— Domnule ofiţer Dulac, aici Fred Marshall. Vreau să 
vorbesc cu Dale, dacă mai e acolo. 

Fred e aproape sigur că Dale mai e acolo. Lucrează până 
târziu în majoritatea serilor, mai ales de când... 

Alungă restul, dar în mintea sa vântul suflă şi mai tare. 
Mai zgomotos. 

— Ah, domnule Marshall, e aici, dar e-ntr-o şedinţă şi nu 
cred că pot să... 

— Chemaţi-l. 

— Domnule Marshall, n-aţi auzit ce-am zis? E într-o 
şedinţă cu doi tipi de la poliţia statului Wisconsin şi unul de 
la FBI. Dacă mi-aţi putea spune... 

Fred închide ochii. E interesant, nu-i aşa? E ceva 
interesant aici. A sunat pe linia de 911, dar idiotul de la 
celălalt capăt al firului pare sa fi uitat asta. De ce? Pentru că 


e cineva cunoscut. E bunul şi bătrânul Fred Marshall, a 
cumpărat un tractor Deere de la el acum doi ani. 

Probabil c-a format 911 pentru c-a fost mai uşor decât să 
caute numărul direct. Pentru că niciunul dintre cunoscuții 
lui Bobby nu poate avea într-adevăr o urgenţă. 

Fred îşi aminteşte că a avut el însuşi o idee asemănătoare 
dimineaţă - un alt Fred Marshall, unul care credea că 
Pescarul nu-i va putea atinge niciodată fiul. Nu pe fiul lui. 

Ty nu mai e. Gorg l-a fascinat şi abbalah I-a luat. 

— Alo? Domnule Marshall? Fred? Mai eşti... 

— Ascultaţi-mă, zice Fred, cu ochii tot închişi. La Goltz's, 
acum i-ar spune pe numele mic bărbatului cu care vorbeşte, 
dar Goltz's n-a părut niciodată mai departe; Goltz's se află- 
n sistemul stelar Opopanax, pe planeta Abbalah. Ascultaţi- 
mă cu atenţie. Luaţi notițe, dacă e nevoie. Soţia mea a 
înnebunit şi fiul meu a dispărut. Pricepeţi lucrurile astea? 
Soţia nebună. Fiul dispărut. Acum faceți-mi legătura cu 
şeful! 

Dar Bobby Dulac n-o face, nu imediat. A făcut o deducție. 
Un ofiţer de poliţie mai diplomat (Jack Sawyer, aşa cum a 
fost în zilele sale de început, de pildă) ar fi ţinut pentru el 
deducţia cu pricina, însă Bobby nu poate face asta. Bobby a 
prins o captură babană. 

— Domnule Marshall? Fred? Fiul tău nu are o Schwinn, 
nu-i aşa? 

O Schwinn roşie, cu trei viteze? Are o plăcuţă de 
înmatriculare haioasă pe care scrie... ăă... BIG MAC? 

Fred nu poate să răspundă. Preţ de câteva clipe lungi şi 
îngrozitoare nici măcar nu poate să respire. Între urechile 
lui, vântul suflă deopotrivă mai tare şi mai zgomotos. Acum 
e un uragan. 

Gorg l-a fascinat... abbalah l-a luat. 

În cele din urmă, exact când pare că se va sufoca, pieptul 
i se deblochează şi trage o gură de aer mare, sfâşietoare. 

—  FĂ-MI IMEDIAT LEGĂTURA CU ŞEFUL 
GILBERTSON! FĂ-O ACUM, NENOROCITULE! 


Deşi ţipă astea cât îl ţin rărunchii, femeia care zace cu 
faţa în jos pe cuvertură lângă el nu se mişcă deloc. Se aude 
un declic. E pus pe aşteptare. Nu pentru mult timp, dar e 
destul de mult ca el să vadă locul zgâriat şi gol de pe zidul 
camerei fiului său dispărut, stâlpul umflat al gâtului soţiei 
sale nebune şi sângele strecurându-se prin coşul de nuiele 
din vis. Spatele i se contractă fioros şi el întâmpină durerea 
cu braţele deschise. E ca şi când ar primi o telegramă din 
lumea reală. 

Apoi Dale vine la telefon, Dale îl întreabă care-i problema, 
iar pred Marshall izbucneşte în plâns. 


7 


Poate că Dumnezeu ştie unde a găsit Henry Leyden 
costumul acela uluitor, dar noi cu siguranţă nu ştim. La un 
magazin de costume? Nu, e prea elegant să fie un costum; 
asta-i o treabă veritabilă, nu o imitație. Dar ce fel de treabă 
veritabilă e? Reverele late se întind în jos până la doi 
centimetri sub brâu, iar pliurile duble ale cozii de rândunică 
ajung aproape până la gleznele pantalonilor bufanţi, plisaţi, 
care par, sub întinderea albă ca zăpada a vestei la doi 
piepţi, să urce aproape până la nivelul sternului. În 
picioarele lui Henry, ghetre albe, cu nasturi până sus, 
împodobesc pantofii albi din piele naturală; în jurul gâtului, 
un guler înalt, rigid, îşi întoarce vârfurile ascuţite peste un 
papion larg, curgător, din satin alb, perfect înnodat. Efectul 
general este de rafinament diplomatic de modă veche 
armonios îmbinat cu un costum extravagant în stilul anilor 
patruzeci: destrăbălarea costumaţiei îi contrabalansează 
formalitatea, însă demnitatea fracului şi-a jiletcii oferă 
întregului o calitate regală de-un fel aparte, regalitatea 
deseori văzută la comedianţii şi muzicienii afro-americani. 

Însoţindu-l pe Henry în sala de zi în vreme de posacul 
Pete Wexler îi urmează, împingând un cărucior plin de cutii 
cu discuri, Rebecca Vilas îşi aminteşte vag că l-a văzut pe 


Duke Ellington purtând un sacou alb ca acesta într-o 
secvenţă dintr-un film vechi... sau să fi fost Cab Calloway? 
Îşi aminteşte o sprânceană ridicată, un zâmbet scânteietor, 
un chip seducător, o siluetă dreaptă de spate aşezată în faţa 
unei formaţii, şi cam atât. (Dacă ar trăi, domnul Ellington şi 
domnul Calloway deopotrivă ar putea-o informa pe Rebecca 
asupra faptului vestimentația lui Henry, inclusiv pantalonii 
„evazaţi” cu „plisaje ascuţite”, termeni care nu se află în 
vocabularul ei, a fost fără-ndoiala confecţionată de unul 
dintre cei patru croitori aflaţi în cartierele cu negri din New 
York, Washington, D.C., Philadelphia sau Los Angeles, 
maeştri ai meseriei lor în anii treizeci şi patruzeci, croitori 
underground, oameni acum la fel de morţi ca şi clienţii lor 
celebri. Henry Leydes ştie foarte bine cine i-a croit 
costumul, de unde provine şi ce senzaţie încearcă atunci 
când îl atinge, dar când vine vorba de persoane precum 
Rebecca Vilas, Henry nu împărtăşeşte mai multe informaţii 
decât e posibil să se ştie deja.) În coridorul care duce spre 
sala de zi, fracul alb pare să strălucească dinăuntru, 
impresie sporită doar de ochelarii întunecaţi ai lui Henry: 
uriaşi, cu rame de bambus, pe care ceea ce ar putea fi nişte 
safire mititele scânteiază la colţul lentilelor. 

Să existe oare vreun magazin unde să se vândă haine 
folosite de marii conducători de formaţii din anii treizeci? 
Oare moşteneşte vreun muzeu lucrurile astea şi-apoi le 
scoate la licitaţie? Rebecca nu-şi mai poate înfrâna 
curiozitatea nici măcar o clipă. 

— Domnule Leyden, de unde aţi luat costumaţia asta 
frumoasă? 

Din spate şi având grijă să pară că vorbeşte pentru sine, 
Pete Wexler opinează că pentru a obţine o atare 
vestimentaţie probabil că e nevoie să alergi după o 
persoană a cărei etnie începe cu litera n cale de cel puţin 
trei kilometri. 

Henry îl ignoră pe Pete şi surâde. 

— 'Totu-i să ştii unde să te uiţi. 


— Pun pariu că n-aţi auzit niciodată de CD-uri, zice Pete. 
Sunt o mare revoluţie. 

— Tacă-ţi fleanca şi cară, pretinu' mieu, zice domnişoara 
Vilas. Aproape am ajuns. 

— Rebecca, draga mea, dacă-mi dai voie, intervine Henry, 
domnul Wexler are tot dreptul să se plângă. În definitiv, nu 
are de unde să ştie că deţin în jur de trei mii de CD-uri, nu-i 
aşa? lar dacă omul care a deţinut primul aceste haine poate 
fi numit negrotei, aş fi mândru să pot fi numit şi eu aşa. Ar fi 
o onoare incredibilă. Mi-ar plăcea sa mă pot făli cu ea. 

Henry s-a oprit. Fiecare, într-un fel diferit, şocat de faptul 
că el rostise cuvântul interzis, Pete şi Rebecca trebuie să se 
oprească şi ei. 

— Şi, zice Henry, le datorăm respect celor care ne ajută 
să ne îndeplinim datoria. L-am rugat pe domnul Wexler să- 
mi scuture costumul înainte să-l agate în garderobă, iar ela 
făcut-o cu mare bunăvoință. 

— Mda, face Pete. În plus, v-ara mai instalat şi reflectorul 
şi platanul şi difuzoarele şi tot calabalâcu' exact unde-aţi 
vrut să fie puse. 

— Mulţumesc foarte mult, domnule Wexler, zice Henry. Îţi 
apreciez eforturile faţă de mine. 

— Păi, mama dracului, zice Pete, nu-mi făceam decât 
meseria, nu? Da' o să v-ajut la orice vreţi după ce terminaţi. 

Fără a i se oferi şansa de-a zări în treacăt o frântură de 
chiloţei sau o bucăţică de fund, Pete Wexler a fost complet 
dezarmat. Rebecca găseşte că asta-i uimitor. Una peste 
alta, cu sau fără văz, Henry Leyden, îşi dă ea seama, este de 
departe cea mai mişto fiinţă umană pe care a avut 
privilegiul s-o întâlnească în ai săi douăzeci şi şase de ani pe 
faţa pământului. Lasă naibii hainele - de unde veneau tipii 
ca el? 

— Chiar crezi că un băieţel a dispărut de pe trotuarul de- 
aici din faţă în după-amiaza asta? întreabă Henry. 

— Poftim? zice Rebecca. 

— Mie aşa mi se pare, răspunde Pete. 


— Poftim? întreabă Rebecca din nou, de data asta 
adresându-se lui Pete Wexler, nu lui Henry. Ce tot spui? 

— Păi, el m-a-ntrebat, aşa că i-am zis, răspunde Pete. 
Atâta tot. 

Înfierbântându-se periculos de tare, Rebecca face un pas 
mare spre el. 

— Asta s-a întâmplat pe trotuarul nostru? Încă un copil, 
în faţa clădirii noastre? Şi tu nu ne-ai spus nimic mie sau 
domnului Maxton? 

— N-am avut ce să zic, aruncă Pete în apărarea sa. 

— Poate ne-ai putea spune ce s-a întâmplat de fapt, zice 
Henry. 

— Sigur. Ce s-a-ntâmplat a fo' c-am ieşit să trag o ţigară, 
înţelegi? 

Asta nu-i tocmai adevărul adevărat. Având de ales să 
meargă zece metri pană la toaleta de pe coridorul Daisy ca 
să-şi arunce ţigara într-un vas de veceu sau să meargă trei 
metri până la intrarea în clădire şi s-o arunce în parcare, 
Pete alesese categoric a doua variantă. 

— Aşa c-ajung afară şi uite ce-mi văd ochii. O maşină de 
poliţie, parcată chiar acolo. Aşa că m-am dus pân' la gardu' 
viu şi-acolo era un poliţai, unu' tânăr, cred că-l cheamă Cita, 
sau aşa ceva, şi punea o bicicletă, una de copil, în portbagaj. 
Şi mai era ceva, numa că n-am putut să văd decât că era 
ceva mic. Şi după ce-a făcut asta, a scos o bucată de cretă 
din torpedou şi s-a-ntors şi-a făcut nişte X-uri pe trotuar. 

— Ai stat de vorbă cu el? întreabă Rebecca. L-ai întrebat 
ce face? 

— Donşoară Vilas, nu vorbesc cu poliţaii decât dacă n-am 
de ales, 'ţelegi ce vreau să zic? Cita ăla nici nu m-a văzut. Şi 
tipu' oricum n-ar fi zis nimic. Avea o expresie pe faţă - era 
ceva de genu', lisuse, sper s-ajung la căcăstoare înainte să- 
mi mânjesc pantalonii, genu' ăla de expresie. 

— Apoi a plecat pur şi simplu? 

— Pur şi simplu. După douăzeci de minute, au apărut alţi 
doi copoi. 


Rebecca ridică mâinile, închide ochii şi-şi apasă fruntea 
cu buricele degetelor, oferindu-i lui Pete Wexler o ocazie 
excelentă, de care el nu ezită să profite la maximum, de a-i 
admira forma sânilor sub bluză. N-o fi la fel de minunată ca 
priveliştea de la baza scării, dar nu-i de lepădat, sigur că 
nu, nu-i deloc de lepădat. În ceea ce-l priveşte pe tatăl lui 
Ebbie, priveliştea balcoanelor Rebeccăi Vilas forțând pânza 
hainei e ca un foc bun într-o noapte răcoroasă. Sunt mai 
mari decât te-ai aştepta de la o fiinţă micuță şi zveltă ca ea, 
şi ştii ce? Când ridică braţele, şi balcoanele se ridică! Hei, 
dac-ar fi ştiut că va oferi un asemenea spectacol, i-ar fi spus 
de Cita şi de bicicletă imediat ce se petrecuseră faptele. 

— Bine, bine, face ea, încă apăsându-şi fruntea cu 
buricele degetelor. 

Ridică bărbia, mai înalţă braţele câţiva centimetri şi se 
încruntă de concentrare, pentru o clipă semănând cu o 
efigie pe-un soclu de coloană. 

Ura şi aleluia, gândeşte Pete. Totu' are o latură bună. 
Dacă o mai fi iînşfăcat vreun mucos mic de pe trotuar mâine 
dimineaţă, pentru mine n-o să fie prea curând. 

Rebecca zice: 

— Bine, bine, bine. 

Apoi deschide ochii şi lasă braţele jos. 

Pete Wexler se holbează neabătut la un punct deasupra 
umărului ei, cu faţa animată de-o inocenţă falsă pe care ea 
o înţelege imediat. Dumnezeule mare, ce troglodit. 

— Nu-i aşa rău cum am crezut. În definitiv, tot ce-ai văzut 
a fost un poliţist care lua o bicicletă. Poate că era furată. 
Poate că alt puşti a împrumutat-o, a abandonat-o şi-a fugit. 
Poate că polițistul o căuta. 

Sau puştiul a cărui era bicicleta a fost lovit de-o maşină 
sau altceva. 

Şi chiar dacă s-a întâmplat ce-i mai rău, nu văd cum ne-ar 
putea afecta pe noi. Maxton's nu e răspunzător de cele ce 
se petrec în afara perimetrului său. 


Se întoarce spre Henry, care arată ca şi când şi-ar dori să 
fie la o sută de kilometri depărtare. 

— Scuze, ştiu că asta a sunat îngrozitor de rece. Sunt la 
fel de mâhnită de treaba asta cu Pescarul ca toată lumea, cu 
ăia doi copii sărmani şi fetiţa dispărută. Suntem toţi aşa 
tulburaţi că abia mai gândim cum trebuie. Dar nu mi-ar 
plăcea să ne văd târâţi în mizeria asta, vedeţi unde bat? 

— Văd perfect, zice Henry. Fiind unul dintre orbii aceia 
despre care tot urlă George Rathbun. 

— Ha! latră Pete Wexler. 

— Şi sunteţi de acord cu mine, nu? 

— Sunt un gentleman, aşa că sunt de-acord cu toată 
lumea, zice Henry. Sunt de-acord cu Pete că s-ar putea ca 
un alt copil să fi fost răpit de monstrul nostru. Ofiţerul Cita, 
sau cum l-o chema, părea Prea îngrijorat ca să recupereze 
doar o bicicletă pierdută. Şi sunt de acord cu tine că 
Maxton's nu poate fi învinuit pentru nimic din ce s-a 
întâmplat. 

— Bun, zice Rebecca. 

— Doar dacă, desigur, nu e implicat cineva de aici în 
uciderea acestor copii. 

— Dar asta-i imposibil! sare Rebecca. Majoritatea 
clienţilor noştri bărbaţi nu-şi amintesc nici măcar cum îi 
cheamă. 

— Şi o fată de zece ani ar putea veni de hac celor mai 
mulţi dintre scorojiţii ăştia, zice Pete. Până şi ăia care nu 
suferă de boala bătrânilor se fâţâie plini de propriile lor... 
Ştiţi ce. 

— Uiţi de personal, zice Henry. 

— O, nu, răspunde Rebecca, rămânând pentru moment 
aproape fără cuvinte. Să fim serioşi. Ăsta... ăsta-i un lucru 
absolut iresponsabil de zis. 

— Adevărat. Este. Dar dacă mai continuă aşa, nimeni nu 
va fi dincolo de orice bănuială. Asta-i ideea mea. 

Pete Wexler simte brusc un fior - dacă clovnii oraşului 
încep să-i ia la puricat pe rezidenții de la Maxton, distracţia 


lui secretă ar putea fi descoperită, iar Wendell Green nu-i 
aşa că s-ar folosi cu mare plăcere de treaba asta? Îi vine o 
sclipitoare idee nouă şi-i dă glas, sperând s-o impresioneze 
pe donşoara Vilas: 

— Ştiţi ce? Poliţaii ar trebui să discute cu tipu' ăla din 
California, detectivu' ăla barosan care l-a prins pe găozu' 
ăla de Kinderling acu' doi-trei ani. Locuieşte aici pe undeva, 
nu? Cineva de felul' lui, de-un aşa om avem nevoie acum. 
Poliţaii de-aci-s depăşiţi complet de situaţie. Tipu' ăla, ăla-i 
ca 0... cum naiba-i zice, o resursă. 

— Ciudat că spui asta, intervine Henry. Sunt absolut de- 
acord cu tine. E şi timpul ca Jack Sawyer să treacă la fapte. 
O să-l mai presez puţin. 

— Îl cunoaşteţi? întreabă Rebecca. 

— O, da, zice Henry. Îl cunosc. Dar nu e timpul să trec şi 
eu la fapte? 

— Curând. Toţi sunt încă afară. 

Rebecca îl conduce pe porţiunea rămasă din coridor şi în 
sala de zi, unde toţi trei traversează spre platforma. 
Microfonul lui Henry se afla lângă o masă pe care sunt 
aşezate difuzoarele şi platanul. Cu o precizie uluitoare, 
Henry zice: 

— E mult loc aici. 

— Vă puteţi da seama de asta? întreabă ea. 

— Floare la ureche, zice Henry. Probabil că acum suntem 
aproape. 

— E chiar în faţa dumneavoastră. Aveţi nevoie de ajutor? 

Henry întinde un picior şi loveşte marginea podiumului. 
Plimbă mâna pe muchia mesei, găseşte stativul microfonului 
şi zice: 

— Acum nu, scumpo. 

Şi urcă fără greş pe platformă. Pe pipăite, se duce în 
spatele mesei şi localizează platanul. 

— Totu-i în bună regulă, zice. Pete, vrei să pui cutiile cu 
discuri pe masă? Cea de deasupra vine aici, iar cealaltă 
chiar lângă ea. 


— Cum e prietenul dumneavoastră Jack? întreabă 
Rebecca. 

— Un orfan al sorții. Un pisoiaş, dar un pisoiaş extrem de 
dificil. Trebuie să mărturisesc că poate fi o adevărată 
pacoste. 

Rumoare de mulţime, un murmur de discuţii întrepătruns 
cu voci de copii şi cântece cântate la un pian vechi şi trainic 
s-au auzit prin geamuri până să intre în cameră, iar după ce 
Pete a aşezat cutiile cu discuri pe masă, zice: 

— Mai bine mă duc afară, pen' că Chipper probabil că mă 
caută. 

O să fie-o groază de curăţat după ce vin înăuntru. 

Pete se duce cu paşi târşâiţi afară, împingând căruciorul 
înaintea sa. Rebecca întreabă dacă Henry nu mai vrea să-l 
ajute cu ceva. 

— Becurile din tavan sunt aprinse, nu? Ie rog să le stingi 
şi să aştepţi să vină înăuntru primul val. Apoi aprinde 
reflectorul roz şi pregăteşte-te să dănţuieşti de să-ţi sară 
inima din piept. 

— Vreţi să sting becurile? 

— O să vezi tu. 

Rebecca se duce înapoi spre uşă, stinge becurile din 
tavan şi vede într-adevăr exact ce i-a promis Henry. Dinspre 
şirul de geamuri Pluteşte în aer o lumină moale, difuză, 
înlocuind fosta strălucire cu o ceaţă suavă, vagă, de parcă 
încăperea s-ar afla în spatele unei cortine e pânză aspră. 
Reflectorul acela roz o să arate foarte bine aici, îşi spune 
Rebecca. 

Afară, pe peluză, sărbătoarea de dinaintea dansului se 
apropie de sfârşit. O mulţime de bătrâni şi bătrâne îşi 
înfulecă prăjiturelele cu căpşune şi sucurile gazoase la 
mesele de picnic, iar pianistul cu pălărie de pai şi bretele 
roşii ajunge la capătul piesei Heart and Soul, ba bum ba 
bum ba ba bum bum bum, nici urmă de rafinament, dar 
volum cu ghiotura, închide capacul pianului şi se ridică într- 
un ropot firav de aplauze. Nepoţii care până acum se 


plângeau că trebuie să vină la marea sărbătoare fac slalom 
printre mese şi scaune cu rotile, scăpând de privirile 
părinţilor şi sperând să mai şterpelească un ultim balon de 
la doamna cu baloane în costum de clovn şi perucă roşie, 
zburlită, o, bucuria bucuriilor. 

Alice Weathers aplaudă pianistul cât poate ea mai bine: 
acum patruzeci de ani, a învăţat de la ea principiile de bază 
ale cântatului la pian doar atât cât să mai strângă nişte bani 
la astfel de ocazii, atunci când nu e nevoit să-şi 
îndeplinească funcţia de zi cu zi, aceea de-a vinde tricouri şi 
şepci de baseball pe Chase Street. Charles Burnside, care, 
după ce-a fost curăţat lună de Butch Yerxa cel bun la suflet, 
s-a îmbrăcat într-o veche cămaşă albă şi-o pereche de 
pantaloni largi, mizerabili, stă puţin mai departe ţă de 
mulţimea de la umbra stejarului masiv, neaplaudând, dar 
surâzând batjocoritor. Gulerul descheiat al cămăşii îi atârnă 
în jurul gâtului scurs. Din când în când, se şterge la gură 
sau se scobeşte între dinţi cu o unghie zimţată, dar cel mai 
adesea nu se mişcă deloc. Arată ca şi când cineva l-ar fi 
abandonat pe. marginea unui drum şi-ar fi plecat. Ori de 
câte ori nepoţii zbuciumaţi aleargă pe lângă Burny, fac pe 
dată cale-ntoarsă, parcă respinşi de-un câmp de forţă. 

Între Alice şi Burny, trei sferturi dintre rezidenții de la 
Maxton's s;e îngrămădesc la mese, şontâcăiesc cu cadrele 
metalice, şed sub copaci, stau în scaune cu rotile, 
şchiopătează ici-colo - trăncănesc, moţăie, chicotesc, se 
băşesc, scarmănă petele de culoarea căpşunelor proaspete 
de pe haine, se holbează la rudele lor, se holbează la 
mâinile care le tremură, se holbează în gol. O jumătate de 
duzină dintre cei mai inexpresivi poartă pălării conice de 
petrecere în tonuri de roşu şi albastru tare şi otova, 
nuanțele veseliei obligatorii. Femeile de la bucătărie au 
început să circule printre mese cu pungi mari şi negre de 
gunoi, căci în scurt timp vor trebui să se retragă în 
împărăţia lor ca să pregătească marele meniu sărbătoresc 
alcătuit din salată de cartofi, cartofi piure, fasole coaptă, 


salată de jeleu, salată de bezele şi salată de frişca, plus, 
desigur, şi mai multă prăjitură cu căpşune! 

Necontestatul şi  moştenitorul suveran al acestui 
domeniu, Chipper Maxton, a cărui dispoziţie seamănă de 
obicei cu aceea a unui sconcs blocat într-o groapă cu noroi, 
şi-a petrecut ultimele nouăzeci de minute preumblându-se 
zâmbitor şi strângând mâini, şi i-a ajuns până peste cap. 

— Pete, mârâie el, ce dracu' ţi-a luat atât de mult? Pune- 
te şi adună scaunele pliante, bine? Şi ajută la mutarea 
oamenilor ăstora în sala de zi. Să văd naibii puţină mişcare 
pe-aici. La treabă. 

Pete o ia din loc, iar Chipper bate de două ori din palme, 
puternic, apoi ridica braţele. 

— Hei, oameni buni, urlă el, vă vine să credeţi ce zi 
splendidă ne-a dat bunul Dumnezeu pentru sărbătoarea 
asta minunată? Nu-i aşa că-i deosebit? 

Vreo şase voci firave se înalţă aprobator. 

— Haideţi, oameni buni, puteţi mai mult de-atât! Vreau să 
vă aud uralele pentru ziua asta minunată, pentru cât de 
bine ne simţim cu toţii şi pentru minunatul ajutor şi 
asistenţă pe care ni l-au oferit voluntarii şi personalul 
nostru! 

Eforturile îi sunt răsplătite de urale ceva mai exuberante. 

— Aşa da! Hei, ştiţi ce? Cum ar spune George Rathbun, 
până şi-un orb poate vedea ce bine ne simţim cu toţii. Eu 
ştiu că mă simt bine, 

Şi încă n-am pus punct! Îl avem pe cel mai bun digei pe 
care l-aţi auzit vreodată, un ins pe nume Simfonic Stan, 
Omul Big-Band, care aşteaptă să facă un spectacol de zile 
mari în sala de zi, muzică şi dans pană târziu la cina de 
Sărbătoarea Căpşunelor, şi l-am adus şi pe bani puţini - dar 
să nu-i spuneţi c-am zis asta! Aşadar, prieteni şi membri ai 
familiei, e timpul să vă luaţi rămas-bun şi să-i lăsaţi pe cei 
dragi sa se zbânţuie pe piese nemuritoare, exact ca ei, ha- 
ha! Nemuritori pană la ultimul, asta suntem cu toţii cei de 
la Maxton's. Nici eu nu mai sunt atât de tânăr cum eram, 


ha-ha, aşa că s-ar putea să iau la dans pe-o doamnă 
norocoasă. 

Serios, oameni buni, e timpul să trecem la dans. Vă rog 
să-i sărutaţi de rămas-bun pe mama sau tata, bunica ori 
bunicul, şi, în drum spre ieşire, poate doriţi să lăsaţi o 
donaţie în coşul de pe pianul lui Willie Distracţie-garantată 
de-acolo, zece dolari, cinci dolari, oricât vă prisoseşte ne va 
ajuta să acoperim costurile pentru a-i oferi mamei sau 
tatălui vostru zile pline, pline de soare. Noi o facem din 
dragoste, dar jumătate din dragostea asta e dragostea 
voastră. 

Şi în ceea ce nouă ni s-ar putea părea un timp 
surprinzător de scurt, nu însă şi lui Chipper Maxton, care 
înţelege că foarte puţini oameni îşi doresc să zăbovească în 
casele de bătrâni mai mult decât trebuie s-o facă, rudele 
acordă ultimele îmbrăţişări şi sărutări, strâng copiii epuizați 
şi se încolonează pe poteci în jos şi peste iarbă spre 
parcare, în drum destul de mulţi depunând bancnote în 
coşul de pe pianul lui Willie Distracţie-garantată. 

Nici nu începe bine acest exod, că Peter Wexler şi 
Chipper Maxton trec să-i convingă pe bătrâni, cu toată 
dibăcia de care pot da dovadă, să intre din nou în clădire. 
Chipper zice lucruri precum: „Ei, nu ştiţi cât de mult vrem 
cu toţii să vă vedem dansând de să vă sfârâie călcâiele, 
doamnă Syverson?” în vreme ce Pete adoptă o abordare 
mai directă: „Mişcă, amice, e timpu' să-ţi pui cioatele-n 
mişcare”, însă amândoi fac apel la tehnicile subtilelor şi nu 
chiar atât de subtilelor ghionturi, îmbrânceli, apucarea 
cotului şi împingerea scaunului cu rotile, pentru a-şi duce 
bătrânii tremurători dincolo de pragul uşii. 

La locul ei, Rebecca Vilas îi priveşte pe rezidenţi cum 
intră în sala de zi obscură, unii dintre ei mergând într-un 
ritm prea iute pentru propriul lor bine. Henry Leyden stă 
nemişcat în spatele cutiilor sale cu discuri. Costumul lui 
licăreşte; capul său nu e decât o siluetă întunecată în faţa 
geamurilor. De data aceasta prea ocupat ca să se mai 


binocleze la pieptul Rebeccăi, Pete Wexler trece pe lângă ea 
cu o mână pe cotul lui Elmer Jesperson, îl depune doi metri 
dincolo de uşă şi se roteşte ca să-l localizeze pe Thorvald 
Thorvaldson, cel mai aprig duşman şi colegul de cameră în 
D12 al lui Elmer. Alice Weathers intră alene de una singură 
şi-şi împleteşte mâinile sub bărbie, aşteptând să înceapă 
muzica. Înalt, deşirat, cu obraji scobiţi, în mijlocul unui 
spaţiu gol care-i aparţine doar lui, Charles Burnside se 
strecoară pe uşă şi se mişcă iute pe-o distanţă bună într-o 
parte. Când ochii lui morţi îi întâlnesc indiferenți pe-ai ei, 
Rebecca se cutremură. Următoarea pereche de ochi care-i 
întâlnesc pe ai săi sunt ai lui Chipper, care împinge scaunul 
cu rotile al Florei Flostad de parcă ar ţine o ladă cu 
portocale şi-i aruncă o privire nerăbdătoare absolut în 
contrast cu zâmbetul degajat de pe faţa sa. Timpul 
înseamnă bani, poţi fi sigur, dar şi banii înseamnă bani, hai 
să punem spectacolul ăsta pe roate, pronto. Primul val, i-a 
spus Henry - asta să fie ceea ce au aici, primul val? Aruncă 
o privire prin cameră, întrebându-se cum să întrebe, şi vede 
că întrebarea a primit deja răspuns, căci, de-ndată ce ridică 
privirea, Henry îi face semnul de undă verde. 

Rebecca apasă comutatorul care acţionează reflectorul 
roz şi aproape toţi cei prezenţi în încăpere, inclusiv câţiva 
boşorogi care de mult par să nu mai reacționeze la nimic, 
scot un aaa! moale. Cu costumul, cămaşa şi ghetrele 
scânteind în conul de lumină, Henry Leyden se apropie de 
microfon în vreme ce un disc apărut parcă prin magie i se 
roteşte pe podul palmei drepte. Dinţii îi strălucesc; părul 
neted îi luceşte; safirele trag cu ochiul de la colţul 
ochelarilor săi uriaşi. 

Henry pare că aproape dansează şi el, cu mişcările lui 
line, atente în lateral... doar că el nu mai este Henry 
Leyden; nici poveste, Renee, cum îi place lui George 
Rathbun să strige. Costumul, ghetrele, părul netezit pe 
spate, ochelarii de soare, chiar şi reflectorul roz care 
creează un efect minunat nu sunt decât simple obiecte de 


decor. Adevărata magie de-aici e Henry, creatura aceea 
deosebit de maleabilă. Când este George Rathbun, este tot 
numai George. La fel şi cu şobolanul Wisconsin; la fel şi cu 
Henry Shake. Au trecut optsprezece luni e când l-a scos pe 
Simfonic Stan din dulap şi i-a intrat în piele ca ana într-o 
măânuşă pentru a uimi mulţimea la o reuniune a veteranilor 
de război din Madison, însă hainele încă i se mai potrivesc, 
O, da, i se potrivesc, iar el se potriveşte în el, un dandy 
renăscut dintr-un trecut pe care el, personal, nu l-a trăit 
niciodată. 

Pe palma sa întinsă, discul care se roteşte seamănă cu o 
minge de plajă neagră, nemişcată, solidă. 

Ori de câte ori Simfonic Stan ţine o petrecere, de fiecare 
dată începe cu în the Mood. Chiar dacă nu-l detestă pe 
Glenn Miller aşa cum fac unii pasionaţi de jazz, de-a lungul 
anilor s-a cam săturat de piesa asta. Dar întotdeauna îşi 
îndeplineşte menirea. Chiar dacă petrecăreţii n-au de ales 
decât să danseze cu un picior în mormânt şi cu celălalt pe 
proverbiala coajă de banană, ei dansează. Pe deasupra, el 
ştie că, după ce a fost chemat la arme, Miller i-a spus 
aranjorului Billy May că are de gând „să vină din războiul 
ăsta ca erou”, şi, la naiba, se ţinuse de cuvânt, nu-i aşa? 

Henry ajunge la microfon şi pune discul pe platan cu un 
gest nepăsător din mâna dreaptă. Mulțimea îl aplaudă cu 
un 000! de uimire. 

— Bun venit, bun venit, prieteni şi prietene ale jazz-ului, 
zice Henry. Cuvintele ies din difuzoare înfăşurate în vocea 
suavă, uşor detaşată a unui adevărat prezentator de radio 
din anii 1938 sau 1939, unul dintre cei care transmiteau 
live departe de sălile de dans şi cluburile de noapte aflate 
între Boston şi Cătălina. Din gâtlejul lor curgea miere, acele 
muze ale nopţii, şi nu ratau niciodată nici-o bătaie. Spuneţi- 
mi un lucru, flăcăi şi fetişcane, vă puteţi imagina un mod 
mai bun de-a scutura praful de pe călcâie decât cu Glenn 
Miller? Haideţi, fraţi şi surori, spuneţi-mi că daaoaa. 


Dinspre rezidenții de la Maxton's - dintre care unii deja 
au ieşit de pe ring, iar alţii sunt blocaţi în scaune cu rotile 
pe margine în varii stadii de confuzie sau absenţă - vine un 
răspuns şoptit, mai mult un foşnet de vânt tomnatic prin 
crengi desfrunzite decât un strigăt de petrecere. Simfonic 
Stan rânjeşte ca un rechin şi ridică mâinile ca pentru a 
potoli o mulţime înflăcărată, apoi se roteşte pe călcâie ca un 
dansator de la Savoy inspirat de Chuck Webb. Poalele 
sacoului i se deschid ca nişte aripi, picioarele scânteietoare 
i se ridică-n aer şi calcă şi se ridică iar. Momentul se stinge 
şi două mingi de plajă negre apar pe palmele digeiului, una 
dintre ele intrând în rotire înapoi în plic, cealaltă coborând 
spre întâlnirea cu acul platanului. 

— Bine, bine, bine, scumpii mei iepuraşi şi iepuraşe, iată 
că vine sentimentalul prin excelenţă, domnul lommy 
Dorsey, aşa că daţi-vă drumul cât timp vocalistul Dick 
Haymes, mândria Buenos  Airesului, Argentina, vă 
adresează întrebarea muzicală How Am ÎI to Know You? 
Frank Sinatra n-a intrat încă în clădire, fraţi şi surori, dar 
viaţa încă ne surâde. 

Rebeccăi Vilas nu-i vine să creadă ce vede. Tipul ăsta îi 
face aproape pe toţi să vină pe ring, până şi pe unii dintre 
cei în scaun cu rotile, care se înclină şi se învârt alături de 
cei mai zdraveni. Înveşmântat în costumul lui exotic şi 
uimitor, Simfonic Stan - Henry Leyden, îşi aminteşte ea - e 
răsuflat şi extraordinar, absurd şi convingător, toate 
deodată. E ca un... ca un fel de capsulă a timpului, prizonier 
deopotrivă al rolului său şi al muzicii pe care bătrânii 
aceştia vor s-o audă. I-a fermecat şi i-a readus la viaţă, le-a 
redat bruma de tinereţe care le-a mai rămas. Incredibil! 
Niciun alt cuvânt nu s-ar potrivit. Oameni pe care ea-i 
trecuse la categoria legumicolă se scălâmbăie chiar în faţa 
ei. Cât despre Simfonic Stan, el îşi vede de treabă ca un 
derviş elegant, ducând-o cu gândul la cuvinte precum suav, 
lustruit, urban, destrăbălat, sexy, grațios, cuvinte care n-au 


legătură între ele decât în cazul său. Iar chestia aia pe care 
o face cu discurile! Cum e posibil aşa ceva? 

Nu-şi dă seama că bate din picior şi că se leagănă în 
ritmul muzicii pană când Henry nu pune Begin to Beguine, 
piesa lui Artie Shaw, când începe la propriu să danseze 
beguine de una singură. Swingul smucit al lui Henry, 
vederea atât de multor oameni cu păr alb, albastru sau fără 
păr deloc legănându-se pe ringul de dans, Alice Weathers 
radiind de fericire în braţele nimeni altului decât ale 
posacului de Thorvald Thorvaldson, Ada Meyerhoff şi „Iom 
Tom” Boettcher învârtindu-se unul în jurul celuilalt în 
scaunele lor cu rotile, ritmul cuceritor al muzicii 
acaparându-i pe toţi cu strălucirea lichidă a clarinetului lui 
Artie Shaw, toate aceste lucruri se coagulează brusc si 
magic într-o viziune a frumuseţii pământene care-i aduce 
lacrimi înţepătoare în ochi. Zâmbind, ridică braţele, se 
roteşte şi se trezeşte cât ai clipi în braţele fratelui geamăn 
al lui Tom Tom, Hermie Boettcher, în vârstă de optzeci şi 
şase de ani, profesorul de geografie pensionar din A17 
considerat până acum o acritură, care, fără niciun cuvânt, o 
aduce în ritm de fox-trot până în mijlocul ringului. 

— Îi păcat să vezi o aşa fată faină că dansează singură 
singurică, zice Hermie. 

— Hermie, te-aş urma oriunde, îi zice ea. 

— Hai să ne apropiem mai mult de scenă, spune el. Vreau 
să-l văd mai bine pe barosanul în costum fistichiu. Se zice 
că-i orb ca un liliac, da' io nu cred. 

Cu mâna lipită ferm de baza spatelui ei, cu şoldurile 
legănându-se în ritmul lui Artie Shaw, Hermie o ghidează 
până la mai puţin de-un metru de platformă, unde 
Simfonicul îşi face deja trucul cu un nou disc în vreme ce 
aşteaptă să se isprăvească ultima piesă de pe cel de-acum. 
Rebecca ar putea jura ca Stan/Henry nu-i simte doar 
prezenţa în faţa lui, ci că-i şi trage cu ochiul! Însă asta-i 
chiar imposibil... nu-i aşa? 


Simfonicul vâră discul cu Shaw în plic, îl pune pe cel nou 
pe platan şi zice: 

— Puteţi spune „chef”? Puteţi spune „extraordinar”? 
Acum că ne-am dezmorţit cu toţii, hai să ne facem de cap cu 
Woody Herman şi Wild Root. Piesa asta e dedicată tuturor 
doamnelor frumoase de aici, mai ales doamnei care miroase 
a Calyx. 

Rebecca râde şi spune: 

— O, mamă. 

Reuşeşte să-i simtă mirosul parfumului; l-a recunoscut! 

Nedescurajat de tempoul alert al Wild Root, Hermie 
Boettcher face un pas în spate, întinde braţul şi-o roteşte pe 
Rebecca. La prima bătaie a piesei următoare, o prinde în 
braţe şi schimbă direcţia, învârtindu-se odată cu ea către 
celălalt capăt al platformei, unde Alice Weathers stă lângă 
de domnul Thorvaldson, uitându-se răpită în sus la Simfonic 
Stan. 

— Doamna specială trebuie că eşti tu, zice Hermie. 
Pentru că parfumul ăla al tău merită orice dedicație. 

Rebecca întreabă: 

— Unde ai învăţat să dansezi aşa? 

— Eu şi fratele meu am crescut la oraş. Am învăţat să 
dansăm în faţa tonomatului de la Alouette's, în Arden. 

Rebecca ştie de Alouette's, pe strada principală din 
Arden, însă ceea ce-a fost odinioară un dozator de suc este 
acum o tejghea de servire a mâncării, iar tonomatul a 
dispărut cam pe când Johnny Mathis a ieşit din topurile 
muzicale. 

— Dacă vrei un dansator bun, găseşte-ţi un orăşean. Iom 
Tom, el a fost mereu cel mai priceput dansator din părţile 
alea, şi-l poţi proţăpi-n scaunul ăla, dar nu-i poţi răpi simţul 
ritmului. 

— Domnule Stan, iu-hu, domnule Stan? 

Alice Weathers a înclinat capul şi şi-a făcut mâinile căuş 
la gură. 

— Primiţi cereri? 


O voce la fel de plată şi de dură ca sunetul produs de 
două pietre care se freacă între ele: 

— Eu am fost primul aici, babo. 

Grosolănia asta necruțătoare o face pe Rebecca să se 
oprească. Piciorul drept al lui Hermie coboară încet peste 
piciorul ei stâng, apoi se îndepărtează uşor, fără a o răni 
mai mult ar fi rănit-o cu o sărutare. Dominând-o pe Alice, 
Charles Burnside îi aruncă săgeți din ochi lui Thorvald 
Thorvaldson. Acesta face un pas în spate şi-o trage pe Alice 
de mână. 

— Sigur, draga mea, zice Stan, aplecându-se în faţă. 
Spune-mi cum te cheamă şi ce ai vrea să asculţi. 

— Mă numesc Alice Weathers şi... 

— Eu am fost primul aici, repetă tare Burny. 

Rebecca se uită ţintă la Hermie, care clatină din cap şi 
face o faţă acră. Orăşean sau nu, e la fel de intimidat ca şi 
domnul Thorvaldson. 

— Moonglow, vă rog. De Benny Goodman. 

— E rândul meu, tăntălăule. Vreau piesa aia a lu' Woody 
Herman, Lady Magowan's Nightmare'1*!. Asta-i una bună. 

Hermie se apleacă spre urechea Rebeccăi. 

— Nimeni nu-l place pe tipul ăla, dar obţine ceea ce vrea. 

— Nu şi acum, zice Rebecca. Domnule Burnside, vreau 
să... Simfonic Stan o reduce la tăcere cu o fluturare de 
mână. Se întoarce cu faţa spre deţinătorul deosebit de 
neplăcutei voci. 

— Nu pot face nimic, domnule. Cântecul se cheamă Lady 
Magowan's Dream, şi în după-amiaza asta n-am adus 
discul ăla energic cu mine, scuze. 

— Bine, amice, da' ce zici de 1 Can't Get Started, aia a lu' 
Bunny Berigan? 

— O, o ador pe aia, zice Alice. Da, puneţi I Cant Get 
Started. 

— Cu mare plăcere, răspunde Stan pe vocea normală a 
lui Henry Leyden. 


Fără a se sinchisi să facă o rotire sau să învârtă discurile 
pe palme, schimbă doar discul de pe platan cu unul din 
prima cutie. Pare ciudat de abătut când se apropie de 
microfon şi spune: 

— Am zburat în jurul lumii cu avionul, am potolit revoluţii 
în  Spania*:. Cant Get Started. Dedicaţie pentru 
încântătoarea Alice Rochie-albastră şi Celui care hoinăreşte 
noaptea. 

— Nu eşti cu nimic mai bun decât o maimuţă beată, zice 
Burny. 

Muzica începe. Rebecca îl loveşte uşor pe Hermie peste 
braţ şi se duce lângă Charles Burnside, faţă de care n-a 
simţit niciodată altceva decât o uşoară repulsie. Acum că-l 
are în faţa ochilor, furia şi dezgustul o fac să spună: 

— Domnule Burnside, o să-ţi ceri scuze de la Alice şi de la 
oaspetele nostru aici de faţă. Eşti un bădăran necioplit şi 
necuviincios, şi după ce-ţi ceri scuze, vreau să te întorci în 
camera ta, acolo unde ţi-e locul. 

Cuvintele ei nu au niciun efect. Burnside a lăsat umerii 
jos. Pe faţă are un rânjet larg, ştrengăresc şi se uită cu ochi 
goi la nimic în mod special. Pare prea pierdut ca să-şi mai 
amintească propriul nume darămite al lui Bunny Berigan. 
În orice caz, Alice Weathers s-a îndepărtat dansând, iar 
Simfonic Stan, din nou în celălalt capăt al platformei şi 
afară din raza rozalie a reflectorului, pare cufundat adânc 
în gânduri. Cuplurile de bătrâni se clatină înainte şi-napoi 
pe ringul de dans. Pe margine, Hermie Boettcher mimează 
dansul şi-o strânge cu o privire. 

— Îmi pare rău pentru asta, îi zice ea lui Stan/Henry. 

— Nu-i nevoie să-ţi ceri scuze. I] Can't Get Started a fost 
discul preferat al soţiei mele. În ultimele câteva zile m-am 
gândit des la ea. M-a cam luat prin surprindere. 

Îşi trece mâna prin părul neted şi îşi scutură braţele, 
reintrându-şi vizibil în rol. 

Rebecca se hotărăşte să-l lase în pace. De fapt, vrea să-i 
lase pe toţi în pace pentru scurtă vreme. Făcându-i lui 


Hermie un semn de regret c-o cheamă datoria, îşi croieşte 
drum prin mulţime şi iese din sala de zi. Cine ştie cum, 
bătrânul Burny a ajuns înaintea ei pe coridor. Îşi târşâieşte 
absent paşii spre sectorul Daisy, cu bărbia în piept, 
trăgându-şi picioarele după el. 

— Domnule Burnside, zice ea, prefăcătoria ta poate că-i 
păcăleşte pe ceilalţi, dar vreau să ştii că pe mine mă lasă 
rece. 

Mişcându-se fragmentat, bătrânul se roteşte. Mai întâi se 
întoarce un picior, apoi un genunchi, mijlocul betegit, al 
doilea picior, în sfârşit trunchiul cadaveric. Corola urâtă a 
capului lui Burny stă aplecată pe lujeru-i subţire, oferindu-i 
Rebeccăi o privelişte a scalpului său pătat. Nasul lung iese 
în relief ca o cârmă încovoiată. Cu aceea lentoare 
înfiorătoare, capul i se ridică pentru a scoate la iveală ochi 
lăptoşi şi-o gură flască. O scăpărare răzbunătoare urcă în 
ochii opaci, iar buzele moarte tremură. 

Speriată, Rebecca face instinctiv un pas în spate. Gura lui 
Burny s-a lărgit până la capăt într-o rânjet oribil. Rebecca 
vrea să fugă, dar furia că a fost umilită de canalia asta 
mizerabilă o face să rămână pe Poziţie. 

— Doamna Magowan a avut un coşmar urât, urât, o 
informează Burny. Vorbeşte ca un drogat sau ca unul pe 
jumătate adormit. Şi doamna Sophie a avut un coşmar. 
Numai că al ei a fost mai rău. Chicoteşte. Regele era în 
vistierie, numărându-şi avuţia. Asta a văzut Sophie când a 
adormit. Chicotelile sale se ascut, şi spune ceva ce ar putea 
fi „Domnul Bunşun”. Buzele i se răsfrâng, dându-i la iveală 
dinţii galbeni, neregulaţi, iar faţa-i scobită suferă o 
schimbare subtilă. Un nou soi de inteligenţă pare să-i 
ascută trăsăturile. Tu-l ştii pe domnul Munşun? Domnul 
Munşun şi pretinaşu' lui Gorg? Ştii ce s-a-ntâmplat în 
Chicago? 

— Termină imediat cu asta, domnule Burnside. 

— Jtii dă Fridz Haarman, ăl' de iera aşa fuuumos? îi 
zişau, îi zişau, îi zişau Vampu', Vampu', Vampu' din Hanover, 


da, da, aja, aja, aja. Ilătă lume', tătă lume, tătă-tătă lume! 
are cojmaruri tăt timpu', timpu', timpu', ha-ha, ho-ho. 

— Nu mai vorbi aşa! strigă Rebecca. Nu mă păcăleşti! 

O clipă, inteligenţa scapără în ochii pâcloşi ai lui Burny. 
Dar dispare imediat. Bărbatul se linge pe buze şi zice: 

— Tetejde-te, Burn-Burn. 

— Cum vrei tu, zice Rebecca. Cina e jos la şapte, dac-o 
vrei. Du-te şi trage-un pui de somn sau ceva, bine? 

Burny îi aruncă o privire iritată, sumbră, şi loveşte cu 
piciorul în podea, începându-şi anevoiosul proces care-l va 
întoarce din nou. 

— Ai putea nota. Fritz Haarman. În Hanover. 

Gura i se  contorsionează într-un zâmbet de-o 
neliniştitoare viclenie. 

— Când va veni regele aici, poate că vom dansa 
împreună. 

— Nu, mulţumesc. 

Rebecca întoarce spatele bătrânei orori şi porneşte de-a 
lungul coridorului, pocnind din tocurile cui, neplăcut 
conştientă de ochii lui care-o urmăresc. 


Simpatica poşetuţă Coach a Rebeccăi zace turtită pe 
masa ei de lucru din vestibulul fără geamuri al biroului lui 
Chipper. Înainte să intre, zăboveşte cât să rupă o foaie din 
carneţel, să scrie Fritz Harmann (2), Hanover (?), şi să 
strecoare hârtia în compartimentul din mijloc al poşetei. 
Poate că nu e nimic - probabil că nu e -, dar cine ştie? E 
furioasă că l-a lăsat pe Burnside s-o sperie şi, dacă poate 
găsi o cale de a-i folosi aiurelile împotriva lui, va face tot ce-i 
stă în puteri ca să-l dea afară de la Maxton's. 

— Puştoaico, tu eşti? strigă Chipper. 

— Nu, sunt doamna Magowan şi coşmaru' ei futut. 

Intră în biroul lui Chipper cu paşi grei şi-l găseşte în 
spatele mesei, numărând fericit bancnotele strânse în după- 
amiaza aceea de la fiii şi fiicele clienţilor săi. 


— Micuța mea Becky pare o ţâră şifonată, zice el. Ce s-a 
întâmplat, te-a călcat pe bătături vreunul dintre zombii 
noştri? 

— Nu-mi spune Becky. 

— Hei, hei, înveseleşte-te. N-o să-ţi vină să crezi cât a 
reuşit iubitul tău cu gură de aur să stoarcă azi de la rude. O 
sută douăzeci şi şase de biştari! Bani neimpozabili! Bine, ce 
n-a mers bine, totuşi? 

— M-a înfricoşat Charles Burnside, asta n-a mers. Locul 
lui ar trebui să fie la un sanatoriu de nebuni. 

— Glumeşti? Zombiul ăla face cât greutatea lui în aur. 
Atâta vreme cât Charles Burnside îşi trage suflul, va avea 
mereu un loc în sufletul meu. 

Rânjind, flutură un pumn de bancnote. 

— lar dacă ai un loc în sufletul meu, dulceaţa mea, vei 
avea întotdeauna un loc la Maxton's. 

Amintirea lui Burnside spunând: Regele era în vistierie, 
numărându-şi avuţia o face să se simtă necurată. Dacă 
Chipper n-ar rânji în felul ăla exaltat, cu toată gura, 
Rebecca bănuieşte că nu i-ar aminti atât de neplăcut de 
rezidentul lui preferat. Tată lume' are cojmaruri tat timpu”, 
timpu”, timpu” asta nu era o descriere rea a French 
Landingului Pescarului. Comic, n-ai fi crezut că Moş Burny 
bagă în seamă crimele alea mai mult ca Chipper. Rebecca 
nu l-a auzit niciodată Pomenind de crimele Pescarului, cu 
excepţia acelei daţi când se plânsese că nu va putea spune 
nimănui că se duce la pescuit până când Dale Gilbertson 
nu-şi mişca în sfârşit curul ăla dolofan, şi ce porcărie mai e 
şi asta? 


8 


Două apeluri telefonice şi o altă problemă, una privată, 
una pe care se străduieşte din răsputeri s-o nege, au 
conspirat să-l scoată pe Jack Sawyer din coconul său din 
valea Norway şi să-l trimită pe drum spre French Landing, 


Sumner Street şi secţia de poliţie. Primul apel a fost din 
partea lui Henry, iar Henry, sunând din bufetul de la Maxton 
în timpul uneia dintre pauzele Simfonicului, insistase să-şi 
spună păsul. Aparent, mai devreme în ziua aceea, un copil 
fusese răpit de pe trotuarul din faţa casei de bătrâni 
Maxton's. Oricare ar fi motivele pentru care Jack nu se 
implică în caz, pe care, apropo, nu le explicase niciodată, 
acestea nu mai aveau nici-o greutate, scuze. Cu acestia, 
numărul copiilor răpiți de Pescar se ridica la patru, pentru 
că Jack - nu credea cu adevărat că Ilrma Freneau se va mai 
întoarce vreodată acasă, nu-i aşa? Patru copii! 

„Nu”, a zis Henry, „n-am auzit-o la radio. S-a întâmplat în 
dimineaţa asta.” 

„De la un îngrijitor de la Mazxton's”, a zis Henry. „A văzut 
un poliţist cu o faţă îngrijorată ridicând o bicicletă şi 
punând-o în portbagajul său.” 

„Bine”, a zis Henry, „poate că nu știu sută la sută sigur, 
însă eu sunt sigur. Până deseară, Dale va afla identitatea 
sărmanului copil, iar mâine numele lui va apărea peste tot 
în ziar. Și-atunci, tot districtul va începe să fiarbă. Nu 
pricepi? Numai aflând că eşti implicat, oamenii vor reuşi să- 
şi păstreze calmul. Nu te mai poţi bucura de luxul 
pensionării, Jack. Trebuie să-ţi joci rolul.” 

Jack i-a spus că a tras prea repede concluziile şi că vor 
discuta mai târziu despre asta. 

Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, Dale Gilbertson 
sunase pentru a-i spune că un băiat pe nume Tyler Marshall 
a dispărut din faţa azilului Maxton's cândva în cursul acelei 
dimineţii, iar că tatăl lui Tyler, Fred Marshall, era acolo în 
clipa aceea, la secţie, cerând să-l vadă pe Jack Sawyer. Fred 
era un tip nemaipomenit, un om dintr-o bucată şi adevărat 
familist, un cetăţean de nădejde, un prieten de-al lui Dale, s- 
ar putea spune, dar în clipa aceea era la capătul răbdărilor. 
Aparent, Judy, soţia lui, a avut unele probleme mentale 
chiar dinainte să înceapă necazul, iar dispariţia lui Tyler o 


făcuse să-şi piardă minţile. Vorbea în păsărească, se 
automutila, distrugea totul în jur. 

„Şi-o cunosc destul de bine pe Judy Marshall”, a zis Dale. 
„Frumoasă, frumoasă femeie, o făptură pirpirie, dar cu o 
fire tare, cu picioarele pe pământ, o persoană minunată, o 
persoană extraordinară, un om care ai crede că niciodată 
nu şi-ar putea pierde minţile, orice ar fi. Şi se pare că a 
crezut, a ştiut, habar n-am cum, că Tyler a fost răpit încă 
dinainte să fie găsită bicicleta. Mai târziu în după-amiaza 
asta, starea ei s-a agravat aşa de tare că Fred a trebuit să-l 
sune pe doctorul Skarda şi s-o ducă la spitalul luteran al 
districtului French în Arden, unde au consultat-o rapid şi-au 
pus-o în Secţia D, secţia bolnavilor mentali. Aşa că-ţi dai 
seama în ce stare e Fred. Insistă să discute cu tine. N-am 
pic de încredere în tine, mi-a spus.” 

„Păâi”, a mai zis Dale, „dacă nu vii aici, va veni Fred 
Marshall la tine, chiar aşa. Nu-l pot ţine pe om în lesă şi n-o 
să-l închid doar ca să-l ţin departe de tine. Pe lângă toate 
astea, avem nevoie de tine, Jack.” 

„Bine”, a încheiat Dale. „Ştiu că nu promiţi nimic. Dar ştii 
ce-ar trebui să faci.” 

Ar fi ajuns aceste discuţii ca să-l facă să urce în 
camionetă şi să plece spre Sumner Street? Foarte probabil, 
crede Jack, ceea ce face ca al treilea factor, cel secret, abia 
conştientizat, să fie lipsit de importanţă. Nu înseamnă 
nimic. Un caraghios atac de nervozitate, o anxietate sporită, 
absolut normală date fiind împrejurările. Genul de lucru 
care s-ar putea întâmpla oricui. Avea chef să iasă din casă, 
si ce dacă? Nu-l putea acuza nimeni că evadează. Călătorea 
spre, nu fugea de, ceea ce-şi dorea cel mai mult să scape - 
atracţia întunecată a crimelor Pescarului. Şi nici nu se 
dedica vreunei datorii serioase. Un prieten de-al lui Dale şi 
tatăl unui copil care aparent a dispărut, cest Fred Marshall 
insista să discute cu el; bine, să discute. Dacă jumătate de 
oră petrecută împreună cu un detectiv ieşit la pensie îl 
putea ajuta pe Fred Marshall să-şi recapete controlul 


asupra problemelor sale, detectivul ieşit la pensie era 
dispus să-i acorde acest timp. 

Toate celelalte nu erau decât lucruri personale. Visele cu 
ochii deschişi şi ouăle de măcăleandru îşi făceau de cap cu 
mintea ta, însă astea erau doar nişte lucruri personale. 
Puteau fi depăşite, rezolvate. Nici-o persoană sănătoasă la 
cap n-ar lua aşa ceva în serios: ca o furtună de vară, veneau 
şi treceau. Acum, în vreme ce depăşea semaforul verde din 
Centralia şi observa, cu perspicacitatea reflexă a unui 
poliţist, şirul de motociclete Harley aliniate în parcarea de 
la Sand Bar, simţea că intră în ritm cu dificultăţile după- 
amiezii. Era absolut logic că nu reuşise - ei bine, să zicem 
că nu dorise - să deschidă uşa frigiderului. Surprizele 
neplăcute te făceau să gândeşti de două ori. Un bec din 
living se arsese şi, când se dusese la sertarul în care ţinea 
vreo şase becuri cu halogen noi, nu se putuse convinge să-l 
deschidă. De fapt, nu se putuse convinge să deschidă niciun 
alt sertar, dulap sau debara din casă, lucru care-l 
împiedicase să-şi facă o cană de ceai, să-şi schimbe hainele, 
să-şi pregătească prânzul sau orice altceva în afară de-a 
frunzări fără tragere de inimă cărţi şi de-a se uita la 
televizor. Când clapeta cutiei poştale ameninţase să 
ascundă o piramidă de ouşoare albastre, se hotărâse să 
amâne ridicarea corespondenţei până-n ziua următoare. 
Oricum, tot ce primea erau formulare de declaraţii de venit, 
reviste şi poştă nesolicitată. 

Să nu facem să pară mai rău decât a fost, îşi spune Jack. 
Aş fi putut deschide fiecare uşă, sertar şi dulap din casă, 
dar n-am vrut s-o fac. Nu îmi era teamă că ouăle de 
măcăleandru se vor revărsa pe uşa frigiderului sau a 
dulapului - doar că nu voiam să-mi asum riscul de-a găsi 
una dintre blestemăţiile alea. Arată-mi un psihiatru care 
spune că ăsta-i un comportament de nevrotic şi-ţi voi arăta 
un cretin care nu ştie cu ce se mănâncă psihologia. Toţi 
veteranii îmi spuneau că munca la omucideri iţi dă mintea 


peste cap. La naiba, ăsta-i primul motiv pentru care am 
ieşit la pensie! 

Ce trebuia să fac, să rămân în poliţie până ce aveam să- 
mi vâr pistoli în gură? Eşti un tip deştept, Henry Leyden, şi 
te preţuiesc, dar sunt unele lucruri pe care nu le PRICEPI! 

Bine, se ducea pe Sumner Street. Toţi îi strigau să facă 
ceva, şi asta şi făcea. Îl va saluta pe Dale, îi va saluta pe 
băieţi, va sta de vorbă cu Fred Marshall, cetăţeanul de 
nădejde al cărui fiu a dispărut, şi-i va spune balivernele 
obişnuite cu se face tot ce e omeneşte posibil, bla-bla, FBI- 
ul munceşte umăr la umăr cu noi la cazul ăsta, iar Biroul 
are cei mai buni anchetatori din lume. Balivernele astea. În 
ceea ce-l privea pe Jack, principala sa datorie era să-l 
calmeze pe Fred Marshall, aşa cum ai linişti o pisică rănită; 
după ce Fred se va fi calmat, presupusa obligaţie a lui Jack 
faţă de comunitate - o obligaţie ce exista doar în minţile 
celorlalţi - avea să fie îndeplinită, oferindu-i libertatea de-a 
se întoarce în intimitatea pe care şi-o câştigase. Dacă lui 
Dale nu-i plăcea asta, putea să se-arunce bombă în 
Mississippi; dacă lui Henry nu-i plăcea, Jack va refuza să 
citească din Casa întunericului şi-l va forţa să asculte în 
schimb Lawrence Welk, Vaughn Monroe sau ceva la fel de 
chinuitor. Bad Dixieland. Cu ani în urmă, cineva îi dăduse lui 
Jack un CD intitulat Fats Manassas & His Muskrat All Stars 
Stompin' the hRhamble. Treizeci de secunde de Fats 
Manassas, şi Henry va cere îndurare. 

Imaginea asta îl face pe Jack să se simtă suficient de 
liniştit cât să demonstreze că ezitarea sa în faţa dulapurilor 
şi-a sertarelor nu fusese decât o dovadă temporară de 
nesupunere, nu o neputinţă fobică. Chiar şi-n timp ce era cu 
atenţia în altă parte, cum se întâmpla cel mai des, 
scrumiera de sub bord l-a ademenit încă de când a urcat în 
camionetă. Un soi de sugestionare sinistră, o aură de 
răutate latentă împresoară micuțul panou plat al 
scrumierei. 


Se teme el că un ouşor albastru aşteaptă în spatele 
micului panou? 

Sigur că nu. Acolo nu e altceva decât aer şi plastic negru. 

În cazul ăsta, o poate trage afară. 

Clădirile de la periferia French Landingului trec pe lângă 
geamurile camionetei. Jack a ajuns aproape în punctul unde 
Henry a oprit CD-ul cu Dirtysperm. Evident, poate să 
deschidă scrumiera. Nimic nu poate fi mai simplu. Îţi vâri 
doar degetele acolo dedesubt şi tragi. Cel mai uşor lucru 
din lume. Întinde o mână. Înainte ca degetele să atingă 
panoul, îşi trage mâna înapoi. Broboane de sudoare i se 
rostogolesc pe frunte şi se opresc în sprâncene. 

— Nu-i mare brânză, zice cu voce tare. Ai vreo problemă 
cu asta Jacky-băiete? 

Din nou, întinde mâna spre scrumieră. Brusc conştient că 
acordă mai multă atenţie părţii de jos a bordului decât 
drumului, ridică privirea şi reduce viteza la jumătate. 
Refuză să apese frâna. Nu e decât o scrumieră, pentru 
numele lui Dumnezeu. Degetele ating panoul, apoi se 
încovoiază sub buza lui. Jack mai aruncă o privire la drum. 
Apoi, cu viclenia unei infirmiere care smulge o fâşie de 
leucoplast de pe abdomenul păros al unui pacient, trage 
scrumiera glisantă. Bricheta ataşată, pe care o desprinsese 
fără să ştie pe alee în dimineaţa aceea, sare opt centimetri 
prin aer, semănând mult, pentru ochii îngroziţi ai lui Jack, 
cu un ou negru cu argintiu zburător. 

lese de pe drum, sare peste marginea plină de buruieni şi 
se îndreaptă spre stâlpul înalt de telefon. Bricheta sare 
înapoi în scrumieră cu un dangăt puternic, metalic, pe care 
niciun ou din lume nu l-ar putea produce. Stâlpul de telefon 
se apropie şi mai mult şi umple aproape complet parbrizul. 
Jack calcă frâna şi opreşte brusc maşina, provocând un 
florilegiu de păcănituri şi zăngăneli dinspre scrumieră. 
Dacă n-ar fi redus viteza înainte să tragă scrumiera, ar fi 
intrat direct în stâlp, care se afla acum cam la un metru de 


capota camionetei. „Rahat pe băț.” Fixează ataşamentul în 
receptacul şi se prăbuşeşte pe spătarul scaunului. 

— Nu-i de mirare că se zice că fumatul poate să ucidă, 
rosteşte el. 

Gluma e prea palidă ca să-l amuze şi, pentru câteva 
secunde, nu face altceva decât să stea flasc în scaun şi să 
privească traficul rarefiat de pe Lyall Road. Când pulsul îi 
revine la normal, îşi aminteşte că, totuşi, a tras scrumiera. 


Tom Lund cel blond şi ciufulit a fost evident pus în gardă 
cu privire la sosirea lui, căci atunci când Jack trece pe lângă 
cele trei biciclete aliniate lângă uşă şi intră în secţie, 
tânărul ofiţer sare de după biroul său şi se avântă în faţă, 
şoptindu-i că Dale şi Fred Marshall îl aşteaptă în biroul lui 
Dale, şi că-l va conduce el înăuntru. Se vor bucura să-l vadă, 
asta-i sigur. 

— Şi eu sunt bucuros, locotenent Sawyer, adaugă Lund. 
Mamă, tre! s-o spun. Aveţi, cred, ceea ce ne trebuie. 

— Spune-mi Jack. Nu mai sunt locotenent. Nu mai sunt 
nici măcar poliţist. 

Jack îl întâlnise pe Tom Lund în timpul anchetei 
Kinderling şi-i plăcuseră zelul şi dedicarea tânărului bărbat. 
Îndrăgostit de meseria sa, de uniformă şi de insignă, 
manifestând respect faţă de şef şi uimit peste poate de Jack, 
Lund petrecuse fără să se plângă sute de ore vorbind la 
telefon, în arhive şi-n maşina sa, verificând şi reverificând 
deseori contradictoriile amănunte iscate de coliziunea 
dintre un vânzător de asigurări agricole din Wisconsin şi 
două fete de pe Sunset Strip. În tot acest timp, Tom Lund îşi 
păstrase vioiciunea energică a unui fundaş de liceu care 
aleargă pe teren în primul său meci. 

Acum nu mai arată aşa, observă Jack. Sub ochi îi atârnă 
umbre întunecate şi oasele feţei sunt mai proeminente. În 
spatele aspectului lui Lund se ascunde mai mult decât lipsa 
somnului şi epuizarea: ochii lui poartă expresia neputincios 


speriată a celor care au suferit un mare şoc moral. Pescarul 
a răpit o bună parte din tinereţea lui lom Lund. 

— Dar o să văd ce pot face, zice Jack, oferind promisiunea 
unei angajări mai mari decât are de gând să dea. 

— Ne prinde fără-ndoială bine orice ajutor ne poţi oferi, 
răspunde Lund. Cuvintele lui exprimă prea mult servilism 
şi, când 'Tom se întoarce cu spatele şi-l conduce în birou, 
Jack îşi spune: N-am venit aici să fiu salvatorul vostru. 

Gândul îl face imediat să se simtă vinovat. 

Lund ciocăneşte, deschide uşa pentru a-l anunţa pe Jack, 
îi face semn să intre şi dispare ca o fantomă, neobservat de 
cei coi bărbaţi care se ridică din scaune şi-şi pironesc ochii 
la faţa vizitatorului, unul cu o gratitudine vizibilă, celălalt cu 
un grad uriaş din acelaşi sentiment amestecat cu nevoie 
pură, ceea ce-l face pe Jack să se simtă şi mai incomod. 

Suprapunându-se introducerii bâiguite a lui Dale, Fred 
Marshall spune: 

— Mulţumesc că aţi fost de acord să veniţi, mulţumesc 
mult de tot. Mai mult nu pot să... 

Braţul său drept sare în faţă ca o manetă de pompă. 
Când Jack îi ia mâna, o cantitate şi mai mare de sentiment 
inundă faţa lui Fred Marshall. Mâna lui o strânge tare pe-a 
lui Jack şi pare aproape s-o reclame, aşa cum un animal îşi 
reclamă prada. Strânge, strânge tare, strânge de-un număr 
considerabil de ori. Ochii i se umezesc. 

— Nu pot să... 

Marshall îşi trage mâna înapoi şi-şi şterge lacrimile de pe 
faţă. Acum, ochii lui par cruzi şi foarte vulnerabili. 

— Mamă, mamă, zice el. Sunt foarte bucuros că sunteţi 
aici, domnule Sawyer. Sau ar trebui să spun locotenent? 

— Jack e bine. Ce-ar fi să-mi spuneţi amândoi ce s-a 
întâmplat azi? 

Dale indică un scaun liber; cei trei iau loc; dureroasa, dar 
în principal simpla poveste a lui Fred, Judy şi Tyler Marshall 
începe. Fred vorbeşte primul, destul de mult timp. În 
versiunea sa a poveştii, o femeie curajoasă şi cu inimă de 


leu, o soţie devotată şi mamă cade pradă unor năucitoare şi 
multifaţetate transformări şi dezordini, şi dezvoltă 
simptome misterioase trecute cu vederea de ignorantul, 
stupidul, egocentricul ei soţ. Bălmăjeşte cuvinte fără sens; 
scrie lucruri nebuneşti pe foi de carneţel, îndeasă hârtiile în 
gură şi încearcă să le înghită. Vede tragedia dinainte şase 
întâmple şi asta îi rupe zăgazurile. Pare nebunie, dar soţul 
egocentric crede că ăsta e adevărul. Adică, el crede că 
crede că e adevărul, pentru că s-a gândit la asta de când a 
vorbit prima oară cu Dale şi, chiar dacă pare o nebunie, are 
sens într-un fel. Pentru că ce altă explicaţie ar putea exista? 
Aşa că asta crede el că crede - că soţia lui a început să-şi 
piardă minţile pentru că a ştiut că Pescarul era pe drum. 
Astfel de lucruri sunt posibile, bănuieşte el. De exemplu, 
curajoasa soţie degenerată a ştiut că minunatul fiu frumos a 
dispărut încă dinainte ca stupidul soţ egoist, care s-a dus la 
serviciu ca şi când ar fi fost o zi normală, i-a spus despre 
bicicletă. Asta dovedea în linii mari lucrurile despre care 
vorbea ei. 

Băieţelul frumos s-a dus împreună cu cei trei prieteni ai 
lui, dar numai cei trei prieteni s-au întors, iar ofiţerul Danny 
Tcheda a găsit bicicleta Schwinn şi unul dintre tenişii fiului 
pe trotuar în faţă la Maxton's. 

— Danny Cita? întreabă Jack, care, ca şi Fred Marshall, 
începe să creadă că crede o serie de lucruri alarmante. 

— 'Tcheda, îl corectează Dale şi silabiseşte numele. Dale 
spune propria sa versiune, mult mai scurtă, a poveştii. 

În povestea lui Dale Gilbertson, un băiat iese la o 
plimbare cu bicicleta şi dispare, poate ca rezultat al unei 
răpiri, de pe trotuarul din faţa azilului Maxton. Mai mult 
Dale nu ştie din poveste şi speră că Jack Sawyer va reuşi să 
completeze mult din spaţiile rămase goale. 

Jack Sawyer, la care amândoi bărbaţii din cameră se uită 
ţintă, îşi ia timp să se adapteze celor trei gânduri pe care 
crede că le crede. Primul nu e atât un gând, cât un răspuns 
care dă glas unui gând ascuns: din clipa în care Fred 


Marshall i-a strâns mâna şi-a spus „Mamă, mamă”, Jack a 
descoperit că-l place pe om, o turnură neaşteptată a 
evenimentelor serii. Fred Marshall i se pare că seamănă cu 
o efigie a vieţii de provincie. Dacă i-ai pune poza pe 
panourile care fac reclamă la proprietăţile imobiliare din 
districtul French, ai putea vinde o mulţime de locuinţe celor 
din Milwaukee şi Chicago. Chipul prietenos şi arătos al lui 
Marshall, corpul lui zvelt de alergător sunt ca un fel de 
mărturii ale  responsabilităţii, bunei-cuviinţe, bunelor 
maniere şi bunei vecinătăţi, modestiei şi sufletului generos. 
Cu cât Fred Marshall se acuză singur de egoism şi 
stupiditate, cu atât Jack îi place mai mult. Şi cu cât îl place 
mai mult, cu atât empatizează mai mult cu teribilul său 
chin, cu atât îşi doreşte mai mult să-l ajute. Jack venise la 
secţie aşteptându-se să-i răspundă prietenului lui Dale ca 
un poliţist, însă reflexele sale de poliţist au ruginit din lipsă 
de folosinţă. Reacționează ca un concetăţean. Poliţiştii, 
după cum Jack Ştie bine, îi văd rareori pe civilii prinşi în 
trena unei crime ca pe nişte concetăţeni şi cu siguranţă 
niciodată în primele faze ale unei anchete. (Gândul ascuns 
în miezul reacției lui Jack la bărbatul din faţa lui este că 
Fred Marshall, fiind ceea ce este, nu poate bănui pe nimeni 
cu care se află în termeni buni.) 

Al doilea gând al lui Jack este acela deopotrivă al unui 
poliţist şi-al unui concetăţean, şi, în vreme ce continuă să se 
adapteze celui de-al treilea, care este în întregime produsul 
ruginitelor şi totuşi preciselor reflexe de poliţist, îl face 
cunoscut. 

—  Bicicletele pe care le-am văzut afară sunt ale 
prietenilor lui Tyler? îi chestionează cineva acum? 

— Bobby Dulac, răspunde Dale. Am vorbit cu ei când au 
venit, dar n-am ajuns nicăieri. După spusele lor, erau toţi 
împreună pe Chase Street, şi Tyler a plecat singur. Susţin 
că ei n-au văzut nimic. Poate că aşa este. 

— Dar tu crezi că asta nu-i tot. 


— Sincer să fiu, da. Dar nu ştiu ce naiba mai poate fi şi 
trebuie să-i trimitem acasă înainte să se burzuluiască 
părinţii lor. 

— Cine sunt, cum îi cheamă? 

Fred Marshall strânge degetele parcă în jurul unei bâte 
de baseball invizibile. 

— Ebbie Wexler, T.]. Renniker şi Ronnie Metzger. Sunt 
băieţii cu care Iy s-a jucat vara asta. 

Deasupra acestei ultime propoziţii planează o sentinţă 
nerostită. 

— Am impresia că nu-i consideri cea mai bună companie 
posibilă pentru fiul tău. 

— Păi, nu, admite Fred, prins între dorinţa de-a spune 
adevărul şi înclinația înnăscută de-a evita aparenţa 
nedreptăţii. Nu dacă spui aşa. Ebbie pare genul unui 
bătăuş, iar ceilalţi doi sunt poate puţin cam... săraci la 
mansardă? Sper... sau speram... că Ty îşi va da seama că 
merită mai mult şi-şi va petrece timpul cu copii care sunt 
puţin mai, ştii... 

— Puțin mai la nivelul lui. 

— Aşa-i. Problema-i că fiul meu e cam scund pentru 
vârsta lui, iar Ebbie Wexler e... ăă... 

— Grăsuliu şi înalt pentru vârsta lui, completează Jack. 
Starea perfectă pentru un bătăuş. 

— Vrei să spui că îl cunoşti pe Ebbie Wexler? 

— Nu, dar l-am văzut dimineaţă. Era împreună cu ceilalţi 
doi băieţi si cu fiul tău. 

Dale sare ca ars în scaun şi Fred Marshall lasă jos bâta 
invizibilă. 

— Când a fost asta? vrea să afle Dale. 

În acelaşi timp, Fred Marshall întreabă: 

— Unde? 

— Pe Chase Street, în jur de opt şi zece. Am venit să-l ia 
pe Henry Leyden şi să-l duc acasă. Când mă îndreptam spre 
ieşirea din oraş, băieţii au ieşit cu bicicletele chiar în faţa 


noastră. Am apucat să-l văd bine pe fiul tău, domnule 
Marshall. Pare un puşti nemaipomenit. 

Ochii căscaţi ai lui Fred Marshall par să indice că un soi 
de speranţă, o urmă de promisiune, prinde formă în spatele 
lor; Dale se relaxează. 

— Asta se cam potriveşte cu povestea lor. Trebuie să fi 
fost chiar înainte ca Ty să plece singur. Dacă asta a făcut. 

— Sau au luat-o ei înainte şi l-au lăsat în urmă, zice tatăl 
lui Ty. Erau mai rapizi pe biciclete ca Ty şi uneori, ştii... Îl 
luau peste picior. 

— Gonind înainte şi lăsându-l singur, zice Jack. 

Încuviinţarea sumbră a lui Fred Marshall vorbeşte 
despre umilinţe din copilărie împărtăşite cu acest tată 
înţelegător. Jack îşi aminteşte faţa buhăită şi ostilă şi 
degetul ridicat al lui Ebbie Wexler şi se întreabă dacă şi 
cum s-ar putea proteja băiatul. Dale a zis că a simţit mirosul 
prezenţei falsităţii în povestea băiatului, dar de ce să mintă? 
Orice motiv ar avea, minciuna aproape cu siguranţă a 
început cu Ebbie Wexler. Ceilalţi doi i-au urmat ordinele. 

Lăsând deocamdată deoparte al treilea gând, Jack spune: 

— Vreau să stau de vorbă cu băieţii înainte să-i trimiţi 
acasă. Unde sunt? 

— În camera de interogatoriu, în capul scărilor. Dale 
îndreaptă un deget spre tavan. 

— O să te ducă Tom. 

Cu pereţii ei cenuşii ca ai unei nave de luptă, masa de 
metal cenuşiu şi singura fereastră îngustă ca o fantă într-un 
zid de castel, camera din capul scărilor pare proiectată 
pentru a obţine mărturisiri prin plictiseală şi disperare, iar 
când Tom Lund îl conduce pe Jack peste prag, cei patru din 
camera de interogatoriu par să fi cedat atmosferei ei 
apăsătoare. Bobby Dulac se uită într-o parte, se opreşte din 
bătut darabana cu pixul în tăblia mesei şi spune: 

— Ei, salutări cordiale lui Hollywood. A zis Dale c-o să vii. 
Până şi Bobby pare mai puţin bătător la ochi în întunecimea 
asta. 


— Vrei să-i interoghezi pe golanii ăştia, locotenente? 

— Poate într-un minut. 

Doi dintre cei trei golani aflaţi de cealaltă parte a mesei îl 
urmăresc pe Jack cum vine lângă Bobby Dulac ca şi când s- 
ar teme că-i va arunca într-o celulă. Cuvintele „interoghezi” 
şi „locotenente” au avut efectul combinat al unui vânt 
îngheţat din Canada. Ebbie Wexler se uită printre gene la 
Jack, încercând să pară dur, iar băiatul de lângă el, Ronnie 
Metzger, se foieşte în scaun, cu ochii cât farfuriile de cină. 
Al treilea băiat, [.]. Renniker, şi-a lăsat capul peste braţele 
încrucişate şi pare că doarme. 

— Trezeşte-l, zice Jack. Am ceva de spus şi vreau să auziţi 
toţi. 

De fapt, nu are nimic de spus, dar vrea ca băieţii să-i 
acorde atenţie. 

Ştie deja că Dale a avut dreptate. Dacă nu mint, ascund 
totuşi ceva. Din cauza asta i-a speriat brusca lui apariţie pe 
scena lor amorţită. Dacă Jack ar fi fost la conducere, i-ar fi 
despărţit pe băieţi şi i-ai fi chestionat separat, dar acum 
trebuie să accepte greşeala lui Bobby Dulac. Trebuie să-i 
trateze laolaltă, pentru început, şi trebuie să le alimenteze 
teama. Nu vrea să-i terorizeze, ci doar să le facă inimile să 
bată puţin mai repede; după aceea, îi poate despărţi. Veriga 
cea mai slabă şi vinovată s-a făcut deja cunoscută. Jack nu 
are nici-o reţinere să spună minciuni pentru a obţine 
informaţii. 

Ronnie Metzger îl loveşte pe T1.]. peste umăr şi spune: 

— Trezeşte-te, tâmi'itule... tâmpitule. 

Băiatul adormit geme, ridică fruntea de pe masă, dă să se 
întindă. Ochii i se opresc asupra lui Jack şi, clipind şi 
înghițind în sec, sare în poziţie de drepţi. 

— Bun venit înapoi, zice Jack. Vreau să mă prezint şi să 
vă explic ce caut aici. Mă numesc Jack Sawyer şi sunt 
locotenent la Divizia Omucideri din cadrul Departamentului 
de Poliţie Los Angeles. Am un palmares excelent şi-o 
cameră plină de diplome şi medalii. Când pornesc pe 


urmele unui om rău, de obicei reuşesc să-l arestez. În urmă 
cu trei ani, am venit aici cu ocazia unui caz început în Los 
Angeles. După două săptămâni, un om pe nume Thornberg 
Kinderling a fost trimis înapoi în L.A. În lanţuri. Pentru că 
ştiu zona asta şi-am lucrat cu ofiţerii care apără legea de 
aici, LAPD mi-a cerut să ofer ajutor forţelor locale de poliţie 
la ancheta privitoare la crimele Pescarului. Coboară ochii 
pentru a vedea dacă Bobby Dulac surâde la aceste aiureli, 
însă Bobby se uită peste masă cu chipul împietrit. 

— Prietenul vostru Tyler Marshall a fost împreună cu voi 
înainte să dispară în dimineaţa asta. L-a prins oare 
Pescarul? Nu-mi place s-o spun, dar cred că da. Poate că 
vom reuşi să-l aducem înapoi pe 

Tyler, sau poate că nu vom reuşi, dar, ca să-l opresc pe 
Pescar, vreau să-mi spuneţi exact ce s-a întâmplat, până la 
ultimul amănunt. Trebuie să fiţi absolut sinceri cu mine, 
pentru că dacă minţiţi sau păstraţi vreun secret, vă veţi face 
vinovaţi de  obstrucţionarea justiţiei. Obstrucţionarea 
justiţiei este o crimă extrem de serioasă. Ofiţere Dulac, care 
e pedeapsa minimă pentru crima asta în statul Wisconsin? 

— Cinci ani, sunt cât se poate de sigur, răspunde Bobby 
Dulac. 

Ebbie Wexler se muşcă de interiorul obrazului, Ronnie 
Metzger îşi fereşte privirea şi se încruntă către masă, T.]. 
Renniker contemplă inexpresiv fereastra îngustă. Jack se 
aşează lângă Bobby Dulac. 

— Din întâmplate, eu am fost tipul din camioneta spre 
care unul dintre voi a ridicat degetul mijlociu în dimineaţa 
asta. Nu pot spune că mă dă pe spate să vă revăd. 

Două capete se rotesc spre Ebbie, care se încruntă 
feroce, încercând să rezolve această problemă nou-apărută. 

— N-am făcut-o, zice el, abordând calea negării făţişe. 
Poate că aşa a părut, dar n-am făcut-o. 

— Minţi, şi încă nici n-am început să vorbim despre Tyler 
Marshall. Îţi mai acord o şansă. Spune-mi adevărul. 

Ebbie surâde superior. 


— Eu nu fac semne d-astea oamenilor pe care nu-i 
cunosc. 

— În picioare! zice Jack. 

Ebbie se uită în dreapta şi în stânga, dar prietenii lui nu 
sunt în stare să-i întâlnească privirea. Îşi împinge scaunul în 
spate şi, nesigur, se ridică. 

— Ofiţere Dulac, zice Jack, du-l pe băiatul ăsta afară şi 
ţine-l acolo. 

Bobby Dulac îşi joacă foarte bine rolul. Se desprinde din 
scaunul său şi, ducându-se spre băiat, nu-l slăbeşte din ochi. 
Seamănă cu o panteră care se îndreaptă spre o masă 
copioasă. Ebbie Wexler sare în spate şi încearcă să-l 
oprească pe Bobby cu o palmă ridicată. 

— Nu, nu... îmi retrag cuvintele... am făcut-o, e bine? 

— Prea târziu, zice Jack. Priveşte cum Bobby îl apucă pe 
băiat de cot şi-l trage către uşă. Roşu la faţă şi transpirând, 
Ebbie îşi înfige picioarele în podea, dar presiunea aplicată 
asupra braţului său îl face să se aplece peste umflătura 
stomacului. Se împleticeşte în faţă, scâncind şi smiorcăindu- 
se. Bobby Dulac deschide uşa şi-l împinge în coridorul 
sumbru de la etaj. Uşa se trânteşte şi retează un strigăt de 
teamă. 

Cei doi băieţi rămaşi au căpătat culoarea laptelui 
smântânit şi par incapabili să se mişte. 

— Nu vă faceţi griji pentru el, zice Jack. O să fie bine. În 
cincisprezece, douăzeci de minute, o să fiţi liberi să mergeţi 
acasă. Nu cred că avea vreun rost să discut cu cineva care 
minte de la bun început, asta-i tot. Ţineţi minte: până şi 
poliţiştii nepricepuţi ştiu când sunt minţiţi, iar eu sunt un 
poliţist extraordinar. Aşa că iată ce-o să facem acum. O să 
discutăm despre ceea ce s-a întâmplat în dimineaţa asta, 
despre ce făcea Tyler, cum v-aţi despărţit de el, unde eraţi, 
ce aţi făcut după aceea, pe cine aţi văzut, genul ăsta de 
lucruri. 

Se lasă pe spate şi îşi puse mâinile pe masă. 

— Daţi-i drumul, spuneţi-mi ce s-a întâmplat, 


Ronnie şi 1.]. se uită unul la celălalt. T.]. bagă arătătorul 
de la mâna dreaptă în gură şi începe să-şi roadă unghia. 

— Ebbie v-a făcut semnul cu degetul, zice Ronnie. 

— Nu zău! Mai departe. 

— Ăă, Ty a zis că tre' să plece undeva. 

— Trebuia să plece undeva, repetă 1]. 

— Unde eraţi atunci? 

— Ăă... În faţă la Allsort Pomorium. 

— Emporium, îl corectează T[.]. Nu-i „pomorium”, cap-sec, 
îi emporiu-um. 

— Şi? 

— Şi Tyler a zis... 

Ronnie îi aruncă o privire lui T.. 

— Tya ziscă tre' să plece undeva. 

— În ce direcţie a plecat, est sau vest? 

Băieţii tratează întrebarea aceasta ca şi când ar fi într-o 
limbă străină, cugetând nehotărâţi la ea, fără să sufle o 
vorbă. 

— Spre râu sau în direcţia opusă râului? 

Se consultă din nou. Întrebarea a fost adresată în 
engleză, dar nu există niciun răspuns potrivit. În cele din 
urmă, Ronnie zice: 

— Nu ştiu. 

— Dar tu, [].? Tu ştii? 

T.]. scutură din cap. 

— Bine. Sunteţi sinceri. Nu ştiţi pentru că nu l-aţi văzut 
plecând, aşa-i? Şi n-a spus de fapt că trebuie să plece 
undeva, aşa-i? Pun pariu că Ebbie a inventat asta. 

T.]. se foieşte şi Ronnie se uită la Jack cu o mirare 
întrebătoare. Tocmai s-a dovedit a fi Sherlock Holmes. 

— Mai ţineţi minte când am trecut cu camioneta? Ei 
încuviinţează la unison. 

— Tyler era cu voi. Încuviinţează din nou. 

— Plecaserăţi deja de pe trotuarul din faţa lui Allsorts 
Emporium, si vă îndreptaţi spre est pe Chase Street - în 
direcţia opusă râului. V-am văzut în oglinda retrovizoare. 


Ebbie pedala foarte repede. Voi doi abia puteţi ţine ritmul 
cu el. Tyler este mai pirpiriu ca voi ceilalţi, si a rămas în 
urmă. Aşa că ştiu că nu a plecat singur. N-a putut ţine 
pasul. 

Ronnie Metzger strigă tânguitor: 

— Şi-a rămas mult, mult în urmă, şi Pişcalu a venit l-a 
luat. 

Izbucneşte brusc în lacrimi. 

Jack se apleacă înainte. 

— Ai văzut când s-a întâmplat? A văzut vreunul dintre 
voi? 

— Nuuu, suspină Ronnie. [.]. clatină încet din cap. 

— N-aţi văzut pe nimeni discutând cu Ty, sau o maşină 
oprind, sau pe el intrând într-un magazin, sau ceva de felul 
ăsta? 

Băieţii scot o bolboroseală incoerentă, suprapusă, vrând 
să spună că n-au văzut nimic. 

— Când v-aţi dat seama că a dispărut? 

T.]. deschide gura, apoi o închide. Ronnie spune: 

— Când mâncam îngheţatele Slurpee. 

Cu faţa pungită de tensiune, T.]. Încuviinţează din cap. 

Alte două întrebări scot la iveală că băieţii şi-au consumat 
îngheţatele la magazinul 7-Eleven, de unde au cumpărat şi 
cartonaşele Magic, şi că probabil le luase nu mai mult de 
două minte să observe absenţa lui Tyler Marshall. 

— Ebbie a zis că Iy o să ne mai cumpere nişte cartonaşe, 
adaugă Ronnie, dornic să ajute. 

Au ajuns la momentul pe care-l aştepta Jack. Oricare ar fi 
secretul, se întâmplase la scurt timp după ce băieţii au ieşit 
din 7-Eleven şi au văzut că Tyler nu-i ajunsese încă din 
urmă. lar secretul este numai al lui [.]. Puştiul transpiră de- 
a dreptul sânge, în vreme ce amintirea îngheţatelor şi-a 
cartonaşelor Magic a pus stăpânire pe prietenul său într-o 
măsură remarcabilă. Mai vrea să le adreseze celor doi 
numai o singură întrebare. 


— Aşadar Ebbie a vrut să-l găsească pe Iyler. V-aţi urcat 
toţi pe biciclete şi l-aţi căutat, sau Ebbie l-a trimis doar pe 
unul dintre voi. 

— Hă? face Ronnie. 

TJ]. lasă bărbia în piept şi-şi încrucişează braţele 
deasupra capului ca pentru a se feri de-o lovitură. 

— Tyler s-a dus undeva, zice Ronnie. Nu l-am căutat, ne- 
am dus în parc. Să facem schimb de cartonaşe Magic. 

— Înţeleg, spune Jack. Ronnie, mulţumesc. Ai fost de 
mare ajutor. Vreau să te duci afară şi să stai cu Ebbie şi 
ofiţerul Dulac cât timp eu port o discuţie scurtă cu T.]. N-o 
să dureze mai mult de cinci minute, poate nici atât. 

— Pot să plec? 

La încuviințarea lui Jack, Ronnie se ridică cu fereală din 
scaun. Când ajunge la uşă, T.]. scoate un scâncet. Apoi 
Ronnie a plecat, iar 1]. sare în spate în scaun şi încearcă să 
se facă mic-mic, uitându-se în acelaşi timp la Jack cu ochi 
care au devenit sclipitori, plaţi şi perfect rotunzi. 

— T.]., spune Jack, n-ai de ce să-ţi faci griji, îţi promit asta. 

Acum, că e singur cu băiatul care şi-a declarat vinovăția 
adormind în camera de interogatoriu, Jack Sawyer vrea mai 
presus de orice să-l absolve de acea vină. Cunoaşte secretul 
lui T.]., iar secretul e nimic: e inutil. 

— Orice mi-ai spune, n-am să te arestez. Şi asta ţi-o 
promit. Nu ai dat de niciun bucluc, fiule. De fapt, mă bucur 
că tu şi prietenii tăi aţi putut veni încoace ca să se ajutaţi să 
lămurim lucrurile. 

Continuă pe pista aceasta încă trei sau patru minute, în 
cursul cărora T.]J. Renniker, înainte condamnat la moarte 
prin împuşcare, înţelege treptat că a fost amnistiat şi că 
scăparea de ceea ce amicul său Ronnie ar numi incurcerare 
este iminentă. Îi revine puţină culoare în obraji. Se întoarce 
la fosta sa dimensiune şi ochii lui pierd luciul acela indus de 
groază. 

— Spune-mi ce-a zis Ebbie, îl îndeamnă Jack. Rămâne 
între noi. N-o să-i spun nimic. Sincer. N-o să te pârăsc. 


— Voia ca Iy să mai cumpere cartonaşe Magic, zice T.]., 
croindu-şi calea pe-un teritoriu necunoscut. Dacă Iy era 
acolo, ar fi făcut-o. Ebbie poate fi destul de rău. Aşa că... aşa 
că mi-a zis: du-te înapoi şi adu-l pe împiedicat, altfel îţi dau 
o urzică. 

— “Te-ai urcat pe bicicletă şi-ai mers înapoi pe Chase 
Street. 

— Îhî. Am căutat, da' nu l-am văzut pe Ty nicăieri. 
Credeam c-o să-l găsesc, ştiţi? Pentru că unde altundeva 
putea să fie? 

— Şi?... 

Răsucind mâna în aer, Jack ademeneşte răspunsul care 
ştie că stă să vină. 

— Şi tot nu l-am văzut. Şi-am ajuns pe Queen Street, 
acolo unde-i casa aia de bătrâni, cu gardu' ăla mare-n faţă, 
de tufiş. Şi, ăă, acolo i-am văzut bicicleta. Pe trotuar în faţa 
gardului-tufiş. Tot acolo era şi tenisul. Şi câteva frunze din 
gard. 

lată-l, secretul inutil. Poate că nu întru totul inutil: le 
oferă o informaţie destul de precisă asupra momentului 
dispariţiei băiatului: opt şi un sfert, să zicem, sau opt şi 
douăzeci. Bicicleta a zăcut pe trotuar lângă tenis preţ de 
aproximativ patru ore până când le-a observat Danny 
Tcheda. Maxton's ocupă aproape tot terenul din acea 
secţiune a Queen Street şi n-a venit nimeni la Sărbătoarea 
Căpşunelor până la prânz. 

T.]. spune că i-a fost frică - dacă Pescarul l-a tras pe Ty în 
tufişul acela, poate că se va întoarce să mai ia pe cineva! Ca 
răspuns la ultima întrebare a lui Jack, băiatul spune: 

— Ebbie ne-a zis să zicem că Ty a plecat de capu' lui din 
faţă de la Allsorts, pentru ca oamenii, ştiţi, să nu de vina pe 
noi. În caz că a fost omorât. Ty n-a fost omorât de fapt, nu? 
Copiii ca Ty nu sunt omorâţi. 

— Sper că nu, răspunde Jack. 

— Şi eu. 

T.]. îşi suflă nasul şi se şterge cu mâna. 


— Hai să te trimitem acasă, spune Jack, ridicându-se de 
pe scaun. [.]. se ridică şi el şi începe să se mişte de-a lungul 
mesei. 

— O! Tocmai mi-am amintit! 

— Ce? 

— Am văzut pene pe trotuar. 

Podeaua de sub picioarele lui Jack pare să se încline spre 
stânga, apoi spre dreapta, ca puntea unei nave. Îşi 
păstrează echilibrul apucându-se de spătarul scaunului. 

— Aşa deci. 

Ezită puţin, atât cât să-şi recapete stăpânirea, înainte să 
se întoarcă spre băiat. 

— Cum adică, pene? 

— Din-acela negre. Mari. Parcă i-ar fi căzut unui corb. 
Una era lângă bicicletă şi cealaltă era în tenis. 

— Ce ciudat, zice Jack, trăgând de timp ca să-şi revină în 
urma neaşteptatei apariţii a penelor în discuţia sa cu TI]. 
Renniker. Faptul că a reacţionat în vreun fel e ridicol; faptul 
că a simţit, fie şi pentru o secundă, că îi vine să leşine e 
grotesc. Penele lui [.]. erau pene adevărate de corb pe-un 
trotuar real. Ale lui erau pene din vis, pene provenite de la 
măcălendri ireali, iluzorii ca toate lucrurile dintr-un vis. 
Jack îşi spune o serie de lucruri ajutătoare ca acestea şi, 
curând, se simte din nou normal, dar noi ar trebui să fim 
conştienţi că, pentru tot restul nopţii şi mare parte din ziua 
următoare, cuvântul pene pluteşte, înconjurat de-o aură la 
fel de încărcată ca o furtună electrică, dedesubt şi prin 
toate gândurile sale, ici-colo ieşind la suprafaţă cu sfârâitul 
unui fulger. 

— Este ciudat, recunoaşte .]. Adică, cum a ajuns o pană 
în tenisul lui? 

— Poate că a adus-o vântul acolo, propune Jack, ignorând 
convenabil faptul că în ziua aceea nu bătuse vântul. 
Reasigurat de stabilitatea podelei, îi face semn lui T.]. să 
iasă pe hol, apoi îl urmează. 


Ebbie Wexler se împinge de lângă perete şi vine 
numaidecât alături de Bobby Dulac. Încă jucându-şi rolul, 
Bobby ar putea fi cioplit dintr-un bloc de marmură. Ronnie 
Metzger se depărtează. 

— Îi putem trimite acasă pe băieţi, spune Jack. Şi-au făcut 
datoria. 

— T.]., ce ai spus? întreabă Ebbie, săgetându-l din priviri. 

— A spus clar că nu ştiţi nimic despre dispariţia 
prietenului vostru, zice Jack. 

Ebbie se relaxează, nu însă fără a împărţi încruntături de 
jur împrejur. Ultima şi cea mai înflăcărată încruntătură este 
pentru Jack, care ridică din sprâncene. 

— Nu am plâns, zice Ebbie. Eram speriat, dar nu am 
plâns. 

— Ai fost speriat, sigur că da, admite Jack. Data viitoare, 
să nu mă minţi. Ai avut ocazia să ajuţi poliţia şi ai dat cu 
băţul în baltă. 

Ebbie se luptă cu această noţiune şi izbuteşte, măcar 
parţial, s-o absoarbă. 

— Bine, da' nu v-am arătat dumneavoastră degetul 
mijlociu. Ci muzicii ăleia idioate. 

— Nici mie nu mi-a plăcut. Tipul care era cu mine a 
insistat s-o asculte. Ştii cine era? 

În faţa încruntăturii suspicioase a lui Ebbie, Jack spune: 

— George Rathbun. 

E ca şi când ai spune „Superman” sau „Arnold 
Schwarzenegger”; suspiciunea lui Ebbie se evaporă şi 
chipul i se transformă. O mirare inocentă îi umple ochii 
mici, apropiaţi. 

— Îl cunoaşteţi pe George Rathbun? 

— E unul dintre prietenii mei cei mai buni, recunoaşte 
Jack, neadăugând că majoritatea celorlalţi prieteni buni ai 
săi, într-un fel, sunt tot George Rathbun. 

— Mişto, zice Ebbie. 

În fundal, T.]. şi Ronnie ţin isonul: 

— Mişto. 


— George este un tip mişto, întăreşte Jack. O să-i spun că 
aţi zis asta. Hai să mergem la parter şi să vă luaţi 
bicicletele. 

Încă învăluiţi în gloria de a-l fi zărit pe marele, pe 
extraordinarul George Rathbun, băieţii urcă pe biciclete, 
pedalează pe Sumner Street şi virează pe Second. Bobby 
Dulac zice: 

— A fost o şmecherie bună, ce-ai spus despre George 
Rathbun. I-ai trimis de-aici fericiţi. 

— N-a fost o şmecherie. 

Aşa uluit că se împleticeşte înapoi în secţie umăr la umăr 
cu Jack, Bobby spune: 

— George Rathbun ţi-e prieten? 

— Mda, răspunde Jack. Şi, uneori, poate fi o adevărată 
pacoste. 

Când Jack intră în birou, Dale şi Fred Marshall ridică 
privirea, Dale cu o nerăbdare precaută, Fred Marshall cu 
ceea ce Jack vede, sfâşiindu-i inima, ca fiind speranţă. 

— Ei bine? face Dale. 

(pene) 

— Ai avut dreptate, ascundeau ceva, dar nu-i cine ştie ce. 

Fred Marshall se prăbuşeşte pe spătarul scaunului, 
lăsând o parte din credinţa sa într-o speranţă viitoare să 
iasă din el ca aerul dintr-un pneu găurit. 

— Nu la mult timp după ce au ajuns la 7-Eleven, băiatul 
Wexler l-a trimis pe T.]. înapoi să-l caute pe fiul tău, zice 
Jack. Când 1.]. a ajuns pe Queen Street, a văzut bicicleta şi 
tenisul zăcând pe trotuar. Sigur, toţi s-au gândit la Pescar. 
Ebbie Wexler s-a gândit că vor fi învinuiți că l-au lăsat în 
urmă, şi-a născocit povestea pe care aţi auzit-o - că Tyler i-a 
părăsit, şi nu invers. 

— Dacă i-ai văzut pe toţi patru băieţii la opt, asta 
înseamnă că Tyler a dispărut doar după câteva minute. Ce 
face individul ăsta, stă la pândă în boschete? 

— Poate că tocmai asta face, zice Jack. Ai pus oamenii să 
verifice gardul viu? 


(pene) 

— Cei de la centru au trecut peste el, prin el şi pe sub el. 
Frunze şi pământ, asta-i tot ce au găsit. 

Ca şi când ar înfige o ţepuşă cu mâna, Fred Marshall 
loveşte cu pumnul în masă. 

— Fiul meu a lipsit vreme de patru ore înainte să-i 
observe cineva bicicleta. Acum e aproape şapte treizeci! E 
dispărut de peste jumate de zi! N-ar trebui să stau aici, ar 
trebui să umblu prin jur, să-l caut. 

— Toţi îl caută pe fiul tău, Fred, zice Dale. Oamenii mei, 
cei de la centru, chiar şi FBl-ul. 

— N-am deloc încredere în ei, spune Fred. N-au găsit-o 
pe Irma Freneau, nu? De ce l-ar găsi pe fiul meu? Din câte- 
mi dau seama, aici am o singură şansă. 

Când se uită la Jack, emoția îi transformă ochii în doi 
bulgări mari. 

— Şansa eşti tu, locotenente. Vrei să mă ajuţi? 

Al treilea şi cel mai neliniştitor gând al lui Jack, reţinut 
până acum şi întru totul acela al unui poliţist cu experienţă, 
îl face să spună: 

— Aş vrea să stau de vorbă cu soţia ta. Dacă ai de gând să 
mergi mâine în vizită la ea, te-ar deranja dacă te-aş însoţi? 

Dale clipeşte şi spune: 

— Poate ar trebui să discutăm despre asta. 

— Crezi că ar ajuta la ceva? 

— S-ar putea, răspunde Jack. 

— Să te vadă ar ajuta-o pe ea, în orice caz, completează 
Fred. Nu cumva locuieşti în valea Norway? Asta-i în drum 
spre Arden. Pot să te iau pe la nouă. 

— Jack, zice Dale. 

— Ne vedem la nouă, spune Jack, ignorând semnalele de 
nelinişte şi nervozitate pe care le emite prietenul său, dar şi 
vocea firavă care şopteşte 

(pene). 


—  Uimitor, zice Henry Leyden. Nu ştiu dacă să-ţi 
mulţumesc sau să te felicit. Amândouă, presupun. E prea 
târziu să fii un „fenofantastic”, ca mine, dar cred că ai putea 
încerca să fii un „tolomac”. 

— Nu te întrece cu măsura. Singurul motiv pentru care 
m-am dus acolo a fost ca tatăl băiatului să nu vină la mine 
acasă. 

— Nu ăsta a fost singurul motiv. 

— Ai dreptate. Mă simţeam cam tensionat şi închistat. 
Simţeam nevoia să ies din casă, să schimb decorul. 

— Dar a mai existat un motiv. 

— Henry, eşti îngropat până la brâu în balegă de porc, ştii 
asta. Vrei să crezi că am acţionat dintr-un simţ de datorie 
civică, sau din onoare, sau compasiune, sau altruism, sau 
mai ştiu eu ce, dar n-a rost aşa. Nu-mi place să spun asta, 
dar nu sunt atât de inimos şi de responsabil cum crezi tu că 
sunt. 

— ”Îngropat până la brâu în balegă de porc”? Mamă, ce- 
ai mai nimerit-o. Am fost îngropat până la brâu în balegă de 
porc, fără a mai pomeni de până la piept şi chiar până la 
bărbie, mare parte din viaţă. 

— Frumos din partea ta s-o recunoşti. 

— Oricum, nu m-ai înţeles. Ai dreptate, cred într-adevăr 
că eşti o persoană bună şi cuviincioasă. Nu cred asta, o ştiu. 
Eşti modest, eşti milos, eşti cinstit, eşti responsabil - orice ai 
crede despre tine în clipa asta. Dar nu despre asta 
vorbeam. 

— Dar despre ce vorbeai, atunci? 

— Celălalt motiv pentru care te-ai hotărât să mergi la 
secţia de poliţie e legat de problema, de grija, de ce-o fi ea, 
care te-a sâcâit în ultimele două săptămâni. E ca şi când ai 
fi umblat sub o umbră. 

— Hm, face Jack. 

— Problema asta, secretul ăsta al tău, îţi răpeşte 
jumătate din atenţie, aşa încât nu eşti prezent decât pe 
jumătate; cealaltă parte din tine e altundeva. Scumpule, 


crezi că nu-mi dau seama când eşti îngrijorat şi preocupat? 
Oi fi eu orb, dar să ştii că văd. 

— Bine. Să presupunem că m-a preocupat ceva în ultima 
vreme. Ce legătură ar fi putut avea asta cu mersul la secţie? 

— Există două posibilităţi. Fie te duceai să-ţi înfrunţi 
problema, fie fugeai de ea. 

Jack nu spune nimic. 

— Ceea ce sugerează că problema asta are de-a face cu 
viaţa ta de poliţist. Ar putea fi vreun caz vechi care s-a 
întors şi te bântuie. Poate vreun criminal psihopat pe care L- 
ai trimis la pârnaie a fost eliberat Şi te ameninţă cu 
moartea. Sau, la naiba, vorbesc numai aiureli şi ai aflat că ai 
cancer hepatic şi că mai ai de trăit trei luni. 

— Nu am cancer, cel puţin din câte ştiu acum, şi niciun 
fost condamnat nu vrea să mă omoare. Toate vechile mele 
cazuri, majoritatea, cel puţin, sunt depozitate-n siguranţă în 
arhiva LAPD. Desigur, m-a Preocupat ceva în ultima vreme, 
şi trebuia să mă aştept să-ţi dai seama e asta. Dar n-am 
vrut, ştii, să te împovărez cu ea până ce nu aveam mi dau 
singur seama ce şi cum. 

— Spune-mi un singur lucru, dacă vrei. Mergeai în 
întâmpinarea ei sau fugeai de ea? 

— Nu există răspuns la întrebarea asta. 

— O să vedem. N-o fi gata mâncarea? Sunt lihnit, de-a 
dreptul lihnit. Găteşti prea încet. Eu aş fi terminat deja de 
zece minute. 

— Nu te ambala, zice Jack. Vine acum. Problema-i 
bucătăria asta aiurită a ta. 

— Cea mai raţională bucătărie din America. Poate din 
toată lumea. 

După ce se furişase afară din secţia de poliţie destul de 
repede ca să evite o inutilă discuţie cu Dale, Jack cedase 
impulsul şi-l sunase pe Henry cu oferta de-a pregăti cina 
pentru amândoi. Două fripturi bune, o sticlă frumoasă de 
vin, ciuperci prăjite, o salată mare. Putea cumpăra toate 
cele de trebuinţă în French Landing. Jack mai gătise pentru 


Henry în alte trei sau patru ocazii, iar Henry pregătise o 
cină copleşitor de bizară pentru Jack. (Femeia de serviciu 
luase toate ierburile şi mirodeniile de pe stativ ca să le 
spele şi pusese totul înapoi alandala.) Ce căuta el în French 
Landing? îi va explica asta la sosire. La opt treizeci oprise în 
faţa spaţioasei case albe de fermă a lui Henry, îl salutase şi 
dusese cumpărăturile şi exemplarul său din Casa umbrelor 
în bucătărie. Aruncase cartea de cealaltă parte a mesei, 
destupase vinul, turnase un pahar pentru gazda sa şi unul 
pentru el, şi începuse să gătească. Îi trebuiseră câteva 
minute ca să se  refamiliarizeze cu  excentricităţile 
bucătăriei lui Henry, în care obiectele nu erau aranjate 
după fel - tigăile cu tigăile, cuţitele cu cuţitele, oalele cu 
oalele -, ci în funcţie de genul de mâncare la care foloseau. 
Dacă Henry voia să amestece nişte păstrăv la grătar cu 
câţiva cartofi noi, trebuia doar să deschidă dulăpiorul 
potrivit ca să găsească toate ustensilele necesare. Acestea 
erau aranjate în trei grupuri fundamentale (carne, peşte, 
pasăre şi legume), cu multe subgrupuri şi subsubgrupuri în 
fiecare categorie. Sistemul de aranjare îl nedumerea pe 
Jack, care deseori trebuia să se uite bine în mai multe locuri 
haotice înainte să dea peste tigaia sau spatula pe care o 
căuta. În vreme ce Jack mărunţise, căutase pe rafturi şi 
gătise, Henry pusese pe masa din bucătărie farfurii Şi 
argintărie şi se aşezase ca să-şi chestioneze prietenul aflat 
la ananghie. 

Acum, fripturile, în sânge, sunt transportate la farfurii, 
ciupercile aranjate în jurul lor şi uriaşul bol de lemn pentru 
salată instalat în mijlocul mesei. Henry anunţă că mâncarea 
e delicioasă, ia o gură de vin şi zice: 

— Dacă tot nu vrei să vorbeşti despre problema ta, 
oricare ar fi ea, spune-mi mai bine ce s-a întâmplat la secţie. 
Presupun că e aproape sigur că a mai fost răpit un copil. 

— Aşa este, îmi pare rău s-o spun. E vorba de un băiat pe 
nume Tyler Marshall. Pe tatăl lui îl cheamă Fred Marshall, şi 
lucrează la Goltz's. Îl cunoşti? 


— A trecut mult timp de când n-am mai cumpărat o 
combină, zice Henry. 

— Primul lucru care m-a frapat a fost că Fred Marshall 
este un tip foarte simpatic, zice Jack şi continuă să 
povestească, în amănunt şi fără să lase nimic deoparte, 
evenimentele şi revelaţiile serii, cu excepţia unui singur 
lucru, respectiv al treilea, cel nerostit, gând al său. 

— Chiar ai cerut s-o vizitezi pe soţia lui Marshall? În 
secţia de psihiatrie de la spitalul luteran al districtului 
French? 

— Da, zice Jack. Mă duc acolo mâine. 

— Nu înţeleg. 

Henry mănâncă vânându-şi mâncarea cu cuțitul, înfigând 
furculiţa în ea şi tăind o fâşie îngustă de friptură. 

— De ce vreo s-o vezi pe mamă? 

— Pentru că, într-un fel sau altul, cred că e implicată, 
spune Jack. 

— O, fii serios. Chiar mama băiatului? 

— Nu spun că ea e Pescarul, pentru că sigur că nu e. Dar, 
după spusele soţului ei, comportamentul lui Judy Marshall a 
început să se schimbe înainte de dispariţia lui Amy St 
Pierre. Lucrurile s-au agravat pe măsură ce au continuat 
crimele, iar în ziua dispariţiei fiului sau, şi-a pierdut cu totul 
controlul. Soţul ei a fost nevoit s-o interneze. 

— Nu crezi că a avut un motiv excelent să clacheze? 

— A clacat înainte să-i spună cineva despre fiul ei. Soţul 
crede că re capacităţi extrasenzoriale! Zice că ea a văzut 
crimele înainte, că ştia ca Pescarul e pe drum. Şi-a ştiut de 
dispariţia fiului ei înainte să fie găsită bicicleta - când Fred 
Marshall s-a întors acasă, a găsit-o zgâriind pereţii şi 
vorbind aiurea. Cu totul scăpată de sub control. 

— Auzi de multe cazuri când o mamă devine brusc 
conştientă de mai ştiu eu ce ameninţare sau rănire adusă 
copilului ei. O legătură psihică. Par baliverne, dar bănuiesc 
că se întâmplă. 


— Eu nu cred în percepţie extrasenzorială şi nu cred nici 
în coincidenţe. 

— Şi-atunci, ce spui? 

— Judy Marshall știe ceva şi, orice ar şti, e vorba de ceva 
cu adevărat şocant. Fred nu vede asta - e mult prea 
aproape - şi nici Dale. Trebuia să-l auzi cum vorbea despre 
ea. 

— Şi ce s-ar presupune că ştie? 

— Cred că e posibil să ştie cine e făptaşul. Cred că 
trebuie să fie cineva apropiat de ea. Oricine ar fi, ea îi 
cunoaşte numele şi asta o scoate din minţi. 

Henry se încruntă şi-şi foloseşte tehnica să mai apuce o 
bucată de friptură. 

— Aşa c-o să te duci la spital ca s-o descoşi, spune el în 
cele din urmă. 

— Da. În principiu. 

Această declaraţie e urmată de-o tăcere misterioasă. 
Henry taie încet din carne, mestecă şi-şi spală gâtul cu 
cabernet Jordan. 

— Cum ţi-a ieşit spectacolul de digei? A fost bine? 

— A fost ceva frumos. Toţi adorabilii ăia de dansatori 
bătrâni şi-au dat drumul pe ringul de dans, până şi cei în 
scaun cu rotile. Unul m-a cam călcat pe bătături. A fost 
necioplit cu o femeie pe nume Alice, şi mi-a cerut să pun 
Lady Magowan's Nightmare, care nu există, cum probabil 
că ştii... 

— E Lady Magowan's Dream. Woody Herman. 

— Bravo ţie. Ideea e că avea o voce cumplită. Părea ceva 
venit drept din iad! În orice caz, nu aveam discul cu Woody 
Herman, şi mi-a cerut Bunny Berigan cu 1 Cant Get 
Started. Care se întâmpla să ne discul preferat al Rhodei. 
Cu toate halucinaţiile mele auditive şi alte alea, m-a 
zdruncinat. Nu ştiu de ce. 

Preţ de câteva minute, se concentrează amândoi asupra 
farfuriilor. Jack spune: 

— Tu ce crezi, Henry? 


Henry înclină din cap, dând ascultare unei voci lăuntrice. 
Încruntându-se, lasă furculiţa jos. Vocea lăuntrică îi cere în 
continuare atenţia. Îşi potriveşte ochelari fumurii pe nas şi 
îşi îndreaptă faţa spre Jack. 

— Orice ai spune tu, încă mai gândeşti ca un poliţist. Jack 
tace, bănuind că Henry nu-i face un compliment. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Poliţiştii văd altfel lucrurile decât cei care nu sunt 
poliţişti. Când un poliţist se uită la cineva, se întreabă de ce 
s-a făcut vinovată persoana aceea. Posibilitatea nevinovăţiei 
nici nu-i trece prin gând. 

Pentru un poliţist cu vechime, un tip care a lucrat zece 
sau mai mulţi ani în branşă, toţi cei care nu sunt poliţişti 
sunt vinovaţi. Numai că majoritatea n-au fost încă prinşi. 

Henry a descris gândirea a zeci de oameni cu care Jack a 
lucrat odinioară. 

— Henry, de unde ştii asta? 

— Le-o citesc în ochi, zice Henry. Asta-i modul în care 
poliţiştii abordează lumea. Tu eşti poliţist. 

Jack izbucneşte: 

— Sunt un ţopilist. 

Îngrozit, se înroşeşte. 

— Scuze, cuvintele astea idioate mi se tot învârt în minte, 
şi-au ieşit pe nepusă masă. 

— Ce-ar fi strângem vesela şi să începem Casa umbrelor? 

După ce cele câteva farfurii au fost stivuite lângă 
Cchiuvetă, Jack ia cartea din cealaltă parte a mesei şi-l 
urmează pe Henry spre living, oprindu-se pe drum ca să 
arunce o privire, aşa cum face întotdeauna, ia studioul 
prietenului său. O uşă cu un panou mare de sticlă se 
deschide într-o încăpere mică şi izolată fonic, scânteind de 
aparate electronice: microfonul şi platanul aduse înapoi de 
la Maxton's şi reinstalate in faţa scaunului rotativ, bine 
căptuşit, al lui Henry; un schimbător de discuri şi un 
convertor digital-analog asortat stau, la îndemână, lângă un 
panou de mixaj şi-un casetofon masiv alături de cealaltă, 


mai mare, fereastră, care dă spre bucătărie. Când Henry 
făcea planul studioului, Rhoda a cerut instalarea 
geamurilor, pentru că, spunea ea, voia să-l poată vedea 
când lucrează. Nu se vede niciun cablu. Întregul studio are 
ordonarea disciplinată a cabinei comandantului unei nave. 

— Se pare că ai de gând să lucrezi la noapte, spune Jack. 

— Vreau să mai pregătesc de expediere două emisiuni cu 
Henry Shakes, şi lucrez la ceva pentru un salut de 
aniversare pentru Lester Young şi Charlie Parker. 

— S-au născut în aceeaşi zi? 

— Aproape. 27 şi 29 august. Ştii, nu-mi dau seama dacă 
vrei să fie luminile aprinse sau nu. 

— Hai să le aprindem, spune Jack. 

Aşa că Henry Leyden aprinde cele două veioze de lângă 
fereastră, şi Jack Sawyer se duce la fotoliul capitonat de 
lângă şemineu, aprinde veioza înaltă de lângă unul dintre 
braţele lui rotunjite şi-şi priveşte prietenul cum înaintează 
direct spre becul de după uşa din faţă şi spre veioza 
decorată de lângă locul său preferat de odihnă, o sofa în stil 
colonial, aprinzându-l mai întâi pe primul, apoi pe celălalt, 
şi-apoi se aşază cu un picior întins pe toată lungimea 
sofalei. O lumină egală şi joasă se răspândeşte în încăperea 
lungă şi capătă mai multă putere în jurul fotoliului lui Jack. 

— Casa umbrelor de Charles Dickens, spune el. Îşi drege 
glasul. 

— Bun, Henry, am pornit la drum. 

— "Londra. Sesiunea de toamnă pe terminate”, citeşte el 
şi intră într-o lume alcătuită din funingine şi noroi. Câini 
înnoroiaţi, cai înnoroiaţi, oameni înnoroiaţi, o zi fără lumină. 
În scurt timp, ajunge la al doilea paragraf: „Ceaţă 
pretutindeni. Ceaţă în susul Tamisei, ce se strecoară printre 
ostroave şi pajişti verzi; ceaţă în josul Tamisei ce se 
rostogoleşte întinată de navele rânduite în şiruri şi de 
scârnăviile unei metropole mari, dar murdare, aruncate pe 
malurile apei. Ceaţa pe mlaştinile Essexului, ceaţă pe 
culmile Kentului. Ceaţă târându-se în cabinele vapoarelor 


de cărbuni, ceaţă aşezându-se de-a lungul şantierelor, ceaţă 
plutind peste odgoanele marilor corăbii; ceaţă lăsându-se 
peste bordurile bărcilor şi ale luntrilor.”117+ 

Vocea i se împiedică şi mintea îi zboară pentru moment în 
altă parte. Ceea ce citeşte îi aminteşte din nefericire de 
French Landing, de Sumner Street şi Chase Street, de 
lumina din geamul de la Oak Tree Inn, de Thunder Five 
făcându-şi veacul în Nailhouse Row şi de cenuşiul povârniş 
dinspre râu, de Queen Street şi gardurile vii de la Maxton's, 
căsuţele împrăştiindu-se în reţele, toate sufocate de ceața 
nevăzută - care înghite un anunţ bătut de vreme eu 
TRECEREA INTERZISĂ pe autostradă şi Sand Bar, şi 
pluteşte hămesită şi căutătoare de-a lungul văilor. 

— Scuze, zice el. Mă gândeam doar la... 

— Şi eu, îl întrerupe Henry. Continuă, te rog. 

Cu excepţia acelei scurte imagini a unui vechi anunţ cu 
TRECEREA INTERZISĂ absolut nepăsător faţă de casa 
neagră în care el va trebui să intre într-o bună zi, Jack se 
concentrează din nou asupra paginii şi continuă lectura din 
Casa umbrelor. Geamurile se întunecă pe măsură ce 
veiozele se încing. Cazul Jarndyce şi Jarndyce străbate 
curţile de judecată, ajutat sau împiedicat de avocaţii 
Chizzle, Mizzle şi Drizzle; lady Dedlock îl lasă pe sir 
Leicester Dedlock singur la întinsul lor domeniu cu capela 
lui plină de mucegai, râul stătător şi «Promenada 
fantomei”; Esther Summerson începe să sporovăiască la 
persoana întâi. Prietenii noştri hotărăsc că apariţia lui 
Esther cere o mică libaţie, dacă e să mai îndure multă 
sporovăială. Henry se ridică de pe sofa, se duce alene în 
bucătărie şi se întoarce cu două pahare scunde şi grase 
pline de-un sfert cu whisky Balvenie Doublewood curat, dar 
şi cu un pahar de apă plată pentru cititor. Două sorbituri, 
câteva murmure de apreciere, şi Jack îşi reia lectura. 
Esther, Esther, Esther, dar dincolo de tortura cu picătura 
chinezească a voioşiei sale neobosite povestea adună forţă 


şi-i poartă deopotrivă pe cititor şi ascultător de-a lungul 
firului ei. 

Când ajunge la un moment bun pentru a se opri, Jack 
închide cartea şi cască. Henry se ridică în picioare şi se 
întinde. Se duc la uşă, şi Henry îl urmează pe Jack afară sub 
necuprinsul cer al nopţii scânteietor spuzit cu stele. 

— Spune-mi un lucru, zice Henry. 

— Ascult. 

— Când ai fost la secţie, te-ai simţit cu adevărat ca un 
poliţist? Sau te-ai simţit ca şi când te-ai preface că eşti 
unul? 

— De fapt, a fost cumva cam surprinzător, mărturiseşte 
Jack. Cât ai zice peşte, m-am simţit din nou ca un poliţist. 

— Bine. 

— De ce-i bine asta? 

— Pentru că înseamnă că fugeai către acel misterios 
secret, nu departe de el. 

Clătinând din cap şi zâmbind, nedându-i intenţionat lui 
Henry satisfacția unui răspuns, Jack urcă în maşina sa şi-şi 
ia rămas-bun din poziţia uşor, dar evident înaltă a scaunului 
şoferului. Motorul tuşeşte şi porneşte, farurile se aprind şi 
Jack o ia spre casă. 


9 


După câteva ore, Jack se vede umblând pe aleea 
principală a unui parc de distracţii pustiu sub un cer 
cenuşiu de toamnă. De-o parte şi de alta sunt dughene 
oblonite: standul cu hotdogi Fenway Franks, galeria de tir 
Annie Oakley, jocurile mecanice. A plouat şi încă va mai 
ploua; aerul e tăios, umed. Nu departe, aude tunetul 
singuratic al valurilor avântându-se spre pietrişul plajei 
pustii. De mai aproape vine sunetul piţigăiat al unei chitare 
ciupite. Ar trebui să fie un sunet vesel, dar pentru Jack este 
întruchiparea muzicală a spaimei. N-ar trebui să se afle aici. 
Ăsta-i un loc vechi, un loc periculos. Trece pe lângă un 
carusel oblonit şi el. Un anunţ din faţa lui spune: SPEEDY 
OPOPANAX SE VA REDESCHIDE DE ZIUA EROILOR 1982 - 
NE VEDEM ATUNCI! 

Opopanax, îşi spune Jack, doar că nu mai este Jack; acum 
este Jacky. E Jacky-băiete, iar el şi mama lui sunt pe fugă. 
De cine fug? De Sloat, desigur. De arţăgosul şi nervosul 
unchi Morgan. 

Speedy, gândeşte Jack şi, ca şi când ar fi transmis un 
semnal telepatic, o voce caldă, uşor îngălată, începe să 
cânte: When the red red robin comes bob bob bobbin' 
along, / There!ll be no more sobbin' when he starts 
throbbin' his old sweet song... 

Nu, îşi spune Jack. Nu vreau să te văd. Nu vreau să-ți aud 
cântecul vechi şi dulce. Oricum, nu poți fi aici, pentru că 
eşti mort. Ai murit pe cheiul Santa Monica. Un negru 
bătrân şi mort în umbra unui cal de carusel încremenit. 

O, dar nu. Când vechea logică de poliţist se întoarce, 
preia controlul ca o tumoare, chiar şi în vise, şi nu e nevoie 
de multă ca să-ţi dai seama că locul acesta nu e Santa 
Monica - e prea frig şi prea vechi. Acesta e tărâmul lui de 
demult, când Jacky şi Regina filmelor de serie B au fugit din 
California asemenea fugarilor care deveniseră. Şi nu s-au 


oprit din fugă până ce n-au ajuns la cealaltă coastă, locul 
unde Lily Cavanaugh Sawyer... 

Nu, nu mă gândesc la asta, niciodată nu mă gândesc la 
asta 

„„„.Venise ca să moară. 

— Trezeşte-te, somnorosule! 

Vocea vechiului său prieten. 

Prieten, pe dracu! El e cel care m-a trimis pe drumul 
încercărilor cel care a intervenit între mine şi Richard, 
adevăratul meu prieten. El e cel din pricina căruia a fost 
cât pe ce să fiu omorât, cât pe ce să înnebunesc. 

— Trezeşte-te, trezeşte-te, dă-te jos din pat! 

T'ezejdă-te, te'zejdă-te, te'zejdă-te. E timpu' să dai piept 
cu temutu' opopanax. E timpu' să te-ntorci în nu atât de 
dulcele tău trecut. 

— Nu, şopteşte Jacky, şi-atunci se sfârşeşte cărarea 
mediană. În fata e caruselul, cam ca acela de pe cheiul 
Santa Monica şi cam ca cela pe care şi-l aminteşte de... păi, 
de demult. E un hibrid, cu alte cuvinte, o specialitate a 
visului, nici aici, nici acolo. Dar nu ai cum să-l confunzi pe 
omul care stă, cu chitara pe genunchi, sub unul dintre caii 
încremeniţi. Jacky-băiete ar recunoaşte acel chip oriunde, şi 
toată vechea iubire i se înalţă în suflet. I se opune, însă e-o 
încercare din care puţini ies câştigători, mai ales nu cei 
care au fost întorşi înapoi la vârsta de doisprezece ani. 

— Speedy! strigă el. 

Bătrânul se uită la el şi faţa lui maronie se deschide într- 
un zâmbet. 

— Jack Călătorul zice el. Ce dor mi-a fost de tine, fiule. 

— Şi mie mi-a fost dor de tine, răspunde el. Dar nu mai 
călătoresc. M-am stabilit în Wisconsin. Ăsta... 

Face un gest spre trupul său redevenit prin magie de 
băiat, îmbrăcat în jeanşi şi tricou. 

— Ăsta nu-i decât un vis. 

— Poate că da, poate că nu. În orice caz, mai aio ţâră de 
călătorit, Jack. Îţi zic asta deja de ceva vreme. 


— Cum adică? 

Zâmbetul lui Speedy e viclean la mijloc, exasperat la 
colţuri. 

— Nu face pe prostul cu mine, Jacky. Ţi-am trimis pene, 
nu-i aşa? ţi-am trimis un ou de măcăleandru, nu-i aşa? ţi-am 
trimis mai mult de unul. 

— De ce oamenii nu mă pot lăsa în pace? întreabă Jack. 
Vocea lui e suspicios de-aproape de o tânguială. Deloc un 
sunet plăcut. 

— Tu... Henry... Dale... 

— Termină odată, zice Speedy, înverşunându-se. Nu mai 
am vreme să te rog frumos. Jocul s-a întețit. Nu-i aşa? 

— Speedy... 

— Tu ai datoria ta şi eu o am pe-a mea. Şi e-aceeaşi 
datorie. Să nu mi te tânguieşti, Jack, şi nu mă mai face să te 
urmăresc. Eşti un ţopilist, ca-ntotdeauna. 

— Sunt pensionar... 

— Mă cac pe pensionarea ta! Copiii pe care i-a omorât, 
asta-i cat se poate de rău. Copiii pe care i-ar mai putea 
omori dacă e lăsat să continue, asta-i şi mai rău. Da' ăl' de l- 
a prins... 

Speedy se înclină în faţă, cu ochii întunecaţi scăpărându-i 
pe faţa întunecată. 

— Băiatul trebuie adus înapoi, şi încă repede. Dacă nu-l 
poţi aduce înapoi, tre' să-l omori cu mâna ta, oricât demult 
mi-ar displăcea asta. Pentru că el e-un Spărgător. Unu' 
puternic. Încă unul s-ar putea să fie tot ce-i mai trebe ca să- 
l doboare. 

— Cui să-i trebuiască? întreabă Jack. 

— Regelui Purpuriu. 

— Şi ce vrea Regele ăsta Purpuriu să doboare? 

Speedy se uită la el un moment, apoi, în loc să răspundă, 
începe să cânte piesa aia săltăreaţă. 

— There']l be no more sobbin' when he starts throbbin' 
his old sweet song... 

— Speedy, nu pot! 


Piesa se încheie într-o încâlceală discordantă de coarde. 
Speedy se uită la Jack Sawyer cel de doisprezece ani cu o 
răceală care-i îngheaţă măruntaiele băiatului până la 
sufletul ascuns al bărbatului care este. Iar când vorbeşte 
din nou, vagul accent sudist al lui Speedy Parker e mai 
Pronunţat. S-a umplut de-un dispreţ aproape lichid. 

— Treci la treabă acum, m-auzi? O să termini cu jelitu' şi 
plânsu' şi smiorcăitu'. O să-ţi aduni curaju' de unde l-ai lăsat 
şi-o să treci la treabă! 

Jack dă înapoi. O mână grea îi cade pe umăr şi el îşi 
spune: E unchiul Morgan. El sau poate Sunlight Gardener. 
E anul 1981 şi trebuie s-o iau de la capăt... 

Însă acesta e gândul unui băiat, iar acesta e visul unui 
bărbat. Jack Sawyer aşa cum e acum alungă disperarea 
copilului. Nu, deloc. Neg asta. Am pus deoparte fețele şi 
locurile alea. A fost greu şi n-o să accept sa se destrame 
totul din cauza câtorva pene-fantomă, a câtorva 0uă- 
fantoma şi-a unui singur vis urât. Găseşte-ţi alt băiat, 
Speedy. Acesta a crescut. 

Se întoarce, pregătit de luptă, dar nu e nimeni acolo. În 
spatele lui, pe promenadă, pe-o parte ca un ponei mort, 
zace o bicicletă de băiat. În spate are o plăcuţă de 
înmatriculare pe care scrie BIG MAC. 

În jurul ei sunt împrăştiate pene strălucitoare de corb. 
lar acum Jack aude altă voce, rece şi spartă, urâtă şi 
indubitabil malefică. Ştie că e vocea arătării care l-a atins. 

— Aşa-i, găozule. Nu te amesteca. Dacă te pui cu mine, îţi 
împrăştii maţele de la Racine până la La Riviere. 

Chiar în faţa bicicletei, în lemnul promenadei se cască o 
gaură învârtejită. E largă ca un ochi speriat. Continuă să se 
lărgească, şi Jack sare către ea. E drumul de întoarcere. 
Calea de ieşire. Vocea amenințătoare îl urmează. 

— Aşa-i, muistule, zice ea. Fugi! Fugi de abbalah! Fugi de 
Rege! 

Fugi să-ţi salvezi viaţa mizerabilă şi futută! 


Vocea se dizolvă în râset, şi sunetul nebunesc al acelui 
râset este cel care-l urmăreşte pe Jack Sawyer în 
întunecimea dintre lumi. 


După alte câteva ore, Jack stă gol la fereastra 
dormitorului său, scărpinându-se absent în fund şi 
urmărind cerul cum se luminează înspre răsărit. E treaz 
încă de la patru. Nu-şi aminteşte mare lucru din vis (poate 
că sistemele sale de apărare se îndoaie, dar nici chiar acum 
nu s-au rupt de tot), şi totuşi destul din el încă zăboveşte 
pentru ca el să fie sigur de un lucru: cadavrul de pe cheiul 
Santa Monica l-a tulburat atât de tare, încât şi-a prezentat 
demisia pentru că-i amintea de cineva pe care-l cunoscuse 
odinioară. 

— Nimic din toate astea nu s-a întâmplat, spune el zorilor 
pe-o voce fals cumpănită. Am avut un fel de cedare 
nervoasă preadolescentină, provocată de stres. Mama 
credea că are cancer, m-a luat pe sus şi am fugit până pe 
Coasta de Est. Până în New Hampshire. Credea că se duce 
înapoi în Marele Loc al Fericirii ca să moară. S-a dovedit că, 
în mare parte, nu sunt decât iluzii, blestemata criză de la 
mijlocul vieţii a unei actriţe, dar ce ştie un copil? Eram 
stresat. Aveam vise. 

Jack suspină. 

— Am visat că am salvat viaţa mamei mele. 

Telefonul începe să sune, un ţiuit ascuţit şi spart în 
încăperea umbrită. 

Jack Sawyer ţipă. 

— Te-am trezit, spune Fred Marshall, şi Jack ştie imediat 
că omul acesta a stat treaz toată noaptea, şezând în casa 
din care-i lipseau soţia şi fiul. Uitându-se la albumele cu 
poze, poate, în vreme ce televizorul mergea. Ştiind că pune 
sare pe rană, dar neputându-se opri s-o facă. 

— Nu, zice Jack, de fapt eram... 

Se opreşte. Telefonul e lângă pat şi lângă telefon e un 
carneţel, în carneţel e scris un mesaj. Trebuie să-l fi scris el, 


deoarece el e singurul de acolo - elementar, futu-i, dragul 
meu Watson - însă nu e caligrafia lui. La un moment dat, în 
vis, a scris mesajul acesta cu caligrafia mamei sale moarte. 


Tumul. Grinzile. Daca Grinzile sunt rupte, Jacky-băiete, 
dacă Grinzile sunt rupte şi Turnul se prâăbuşeşte. 


Asta e tot. Nu e decât sărmanul Fred Marshall, care a 
descoperit cât de repede se pot înrăutăţi lucrurile în cea 
mai însorită viaţă din Midwest. Gura lui Jack a încercat să 
spună câteva lucruri în vreme ce mintea sa e ocupată cu 
această plastografie a subconştientului său, probabil nu 
nişte lucruri foarte sensibile, dar asta nu-l deranjează pe 
Fred; el pur şi simplu continuă să turuie fără opririle şi 
inflexiunile pe care oamenii le folosesc de obicei pentru a 
indica sfârşitul de propoziţie sau schimbarea ideii. Fred nu 
face decât să debiteze totul, să se descarce, şi până şi-n 
starea sa de tulburare Jack îşi dă seama că Fred Marshall 
de pe Aleea Robin Hood nr. 16, căsuţa aceea dulce în stil 
Cape Cod, a ajuns aproape la capătul puterilor. Dacă 
lucrurile nu se vor întoarce curând în favoarea sa, nu va 
mai trebui s-o viziteze pe soţia lui în Secţia D de la spitalul 
luteran al districtului French; vor fi colegi de cameră. 

Şi tocmai despre plănuita lor vizită la Judy vorbeşte Fred, 
îşi dă seama Jack. Renunţă la încercarea de a-l mai 
întrerupe şi-l ascultă pur şi simplu, încruntându-se în 
acelaşi timp la biletul pe care şi l-a scris singur. Turnul si 
Grinzile. Ce fel de grinzi? Dulgheri, înălţaţi grinda 
acoperişului?18+ 

— „„ştiu că am spus că te iau la nouă, dar doctorul 
Spiegleman care-i doctorul ei de-acolo Spiegleman aşa-l 
cheamă el a spus că a avut o noapte foarte grea cu multe 
ţipete şi strigăte şi-apoi a încercat să desprindă tapetul de 
pe pereţi şi să-l mănânce şi poate un fel de atac de 
apoplexie aşa că încearcă să-i aplice un nou tratament 
poate că a spus cu Pamizene sau Patizone n-am notat 


Spiegleman m-a sunat acum cincisprezece minute mă-ntreb 
dacă oamenii ăştia dorm vreodată şi-a spus că o vom putea 
vizita cam pe la patru crede că pe la patru starea ei va fi 
mult mai stabilă şi-atunci o vom putea vedea aşa că pot să 
vin după tine pe la trei sau poate ai altceva de... 

— La trei e bine, zice Jack încet. 

— „făcut alte planuri aş înţelege asta dar aş putea veni 
dacă nu ai nimic totul e că nu vreau să mă duc singur... 

— O să te aştept, spune Jack. O să mergem cu camioneta 
mea. 

— .„.„.„am crezut că poate o să aflu ceva de la Ty sau de la 
oricine l-o fi răpit cum ar fi o cerere de recompensă dar n-a 
sunat nimeni numai Spiegleman care-i doctorul soţiei mele 
de-acolo de la... 

— Fred, o să-ţi găsesc băiatul. 

Jack e îngrozit de această curajoasă asigurare, de 
încrederea sinucigaşă pe care o aude în propria sa voce, 
însă reuşeşte cel puţin un lucru: opreşte năvala de cuvinte 
moarte a lui Fred. De la celălalt capăt al firului urmează o 
binecuvântată tăcere. 

În cele din urmă, Fred vorbeşte într-o şoaptă 
tremurătoare. 

— O, domnule. Dacă aş putea măcar să cred asta. 

— Vreau să încerci, spune Jack. Şi, dacă tot ne ocupăm de 
asta, poate reuşim să găsim şi minţile soţiei tale. 

Poate că amândouă sunt în acelaşi loc, gândeşte, dar nu 
spune asta cu voce tare. 

Sunete lichide vin de la celălalt capăt al firului. Fred a 
început să plângă. 

— Fred. 

— Da? 

— Vino să mă iei la trei. 

— Da. 

Un suspin zdravăn; un strigăt chinuit aproape complet 
reţinut. Jack înţelege oarecum cât de goală trebuie că pare 


casa lui Fred Marshall acum, şi numai această slabă 
înţelegere e destul de rea. 

— Locuiesc în valea Norway. Treci de magazinul lui Roy, 
traversezi pârâul 'Tamarack... 

— Ştiu unde e. 

În vocea lui Fred şi-a făcut loc o urmă vagă de nelinişte. 
Jack e foarte bucuros s-o audă. 

— Bine. Ne vedem atunci. 

— Sigur. 

Jack aude o fantomă a voioşiei de vânzător a lui Fred, şi 
asta-i strânge inima. 

— La ce oră? 

— Ttrei? 

Apoi, cu o certitudine marginală: 

— La trei. 

— Aşa e. O să luăm camioneta mea. Poate mâncăm ceva 
la Gertie's Kitchen la întoarcere. La revedere, Fred. 

— La revedere, domnule. Şi mulţumesc. 

Jack pune receptorul în furcă. Se mai uită o clipă la 
reproducerea din memorie a caligrafiei mamei sale şi se 
întreabă cum s-ar numi aşa ceva în limbaj polițienesc. 
Autoplastografie? Pufneşte, apoi mototoleşte biletul şi 
începe să se îmbrace. Va bea un pahar de suc, apoi va ieşi 
să se plimbe o oră sau aşa ceva. Să-şi alunge din cap toate 
visele urâte. Şi să alunge, dacă tot se ocupă de asta, sunetul 
îngrozitor de tărăgănatei voci a lui Fred Marshall. Apoi, 
după un duş, s-ar putea sau nu să-l sune pe Dale Gilbertson 
şi să-l întrebe dacă ancheta a progresat. Dacă se va implica 
într-adevăr în asta, va avea de recuperat multe, de citit 
multe hârţoage... va vrea să-i reinterogheze pe părinţi... să 
arunce o privire la căminul de bătrâni aflat în apropierea 
locului de unde a dispărut băiatul familiei Marshall... 

Cu mintea plină de asemenea gânduri (gânduri plăcute, 
de fapt, deşi dacă i s-ar fi sugerat asta, ar fi negat-o cu 
tărie), Jack aproape că se împiedică de cutia aşezată pe 
covoraşul din faţa uşii de la intrare. 


Acela e locul unde Buck Evitz, poştaşul, lasă pachetele 
atunci când are pachete de lăsat, însă n-a trecut încă de 
şase treizeci, iar Buck nu va pleca la drum în mica lui 
camionetă albastră decât peste alte trei ore, Jack se apleacă 
şi ridică precaut pachetul. Are dimensiunea unei cutii de 
pantofi, e împachetat în hârtie maro tăiată strâmb şi lipită 
nu cu bandă adezivă, ci cu bucăţi mari de ceară de sigiliu. 
Pe lângă asta, e înfăşurat complicat în frânghie albă legată 
cu o fundă supradimensionată făcută parcă de un copil. În 
colţul de sus se văd mai multe timbre, zece sau o duzină, pe 
care apar păsări de tot felul. (Nu măcălendri, totuşi; Jack 
observă asta cu o uşurare firească.) Ceva nu e în regulă cu 
timbrele astea, dar la început Jack nu-şi dă seama ce. E 
prea concentrat asupra adresei, care este spectaculos 
greşită. Nu e niciun număr de cutie poştală, niciun oficiu 
poştal, niciun cod poştal. Niciun nume, nu cu adevărat. 
Adresa constă dintr-un singur cuvânt, mâzgălit în majuscule 
uriaşe: 


JACKY 


Uitându-se la literele acela alungite, Jack îşi imaginează o 
mână strânsă în pumn ţinând tare un marker Sharpie; ochi 
îngustaţi; o limbă ieşită pe la colţul gurii unui lunatic. Inima 
a început să-i bată de două ori mai repede. 

— Nu-mi place asta, suspină el. Nu-mi place deloc asta. 

Şi sigur că are motive foarte bune, motive de ţopilist, să 
nu-i placă. Este o cutie de pantofi; simte marginea 
capacului prin hârtia maro, iar descreieraţii se ştie că pun 
bombele în cutii de pantofi. Ar fi o dovadă de nebunie din 
partea lui s-o deschidă, însă îşi dă seama că o va deschide, 
totuşi. Dacă-l va arunca până-n înaltul cerului, cel puţin va 
putea să se retragă din ancheta cu privire la Pescar. 

Ridică pachetul să asculte dacă nu se aude vreun ticăit, 
conştient că bombele care ticăie sunt la fel de demodate ca 
desenele animate cu Betty Boop. Nu aude nimic, dar vede 


ce nu e-n regulă cu timbrele, care nu sunt deloc timbre. 
Cineva a tăiat cu grijă partea din faţă a unei duzini de 
pliculeţe cu zahăr de la bufet şi le-a lipit pe cutia asta de 
pantofi împachetată. Un icnet de râset lipsit de umor îi 
scapă lui Jack. Un dus cu pluta i-a trimis asta, sigur că da. 
Un dus cu pluta dintr-o unitate încuiată, cu acces mai uşor 
la pliculeţe cu zahăr decât la timbre. Dar cum a ajuns aici? 
Cine l-a lăsat (cu timbrele false neatinse) în vreme ce el îşi 
visa visul confuz? Şi cine, în partea asta de lume, ar putea 
să-l cunoască drept Jacky? Zilele când a fost Jacky s-au dus 
demult. 

Ba nu s-au dus, Jack Călătorule, şopteşte o voce. Nici pe 
departe. E timpu' să termini cu smiorcăitu' şi să te-apuci de 
treabă, băiete. Începe prin a vedea ce-i în cutia aia. 

Ignorându-şi cu hotărâre propria voce mentală, care-i 
spune că e periculos de prost, Jack rupe frânghia şi 
foloseşte unghia de la degetul mare ca să taie petele amorfe 
de ceară roşie. Cine mai foloseşte, totuşi, ceară de sigiliu 
astăzi? Pune hârtia de împachetat deoparte, încă ceva 
pentru băieţii de la judiciar, poate. 

Nu e-o cutie de pantofi, ci una de tenişi. O cutie de tenişi 
New Balance, ca să fim exacţi. Mărimea treizeci şi cinci. 
Mărimea unui copil. Iar la asta, inima lui Jack îşi măreşte de 
trei ori bătăile. Simte broboane de sudoare rece apărându-i 
pe frunte. Stomacul şi sfincterul se strâng. Şi asta-i este 
familiar. E modul în care ţopiliştii se pregătesc să se uite la 
ceva îngrozitor. lar asta va fi îngrozitor. Jack nu se îndoieşte 
de asta şi nu se îndoieşte nici din partea cui e pachetul. 

Asta-i ultima mea şansă de-a da înapoi, îşi spune. După 
asta, nu mai există cale de-ntoarcere şi drumul duce... 
oriunde. 

Dar până şi asta-i o minciună, îşi dă el seama. Pe la prânz, 
Dale îi va căuta la secţia de poliţie de pe Sumner Street. 
Fred Marshall vine la el acasă pe la trei şi se vor duce s-o 
viziteze pe Nevasta Nebună de pe Aleea Robin Hood. 
Punctul de întoarcere a venit deja şi-a plecat. Jack încă nu e 


sigur cum s-a întâmplat, dar se pare că şi-a reintrat în rol. 
lar dacă Henry Leyden va avea curajul să-l felicite Pentru 
asta, îşi spune Jack, probabil că-i va trage lui Henry un şut 
în curul ăla al lui de orb. 

O voce din visul său şopteşte de sub podeaua 
conştientului ca o adiere de aer putrid - O să-ți împrăştii 
mațele de la Racine până la La Riviere - dar asta-l 
deranjează mai puţin decât nebunia reflectată de timbrele 
făcute din pliculeţe de zahăr şi de literele laborios 
imprimate ale vechiului său nume de alint. A mai avut de-a 
face cu nebunia înainte. Fără a mai pomeni de ameninţări. 

Se aşază pe scări cu cutia de tenişi pe coapse. În faţa lui, 
pe câmpia de nord, totul e nemişcat şi cenuşiu. Bunny 
Boettcher, fiul lui Tom 'Tom, a venit şi-a tăiat iarbă pentru a 
doua oară doar acum o săptămână, iar acum o ceaţă fină 
pluteşte peste ţepii înalţi până la glezne. Deasupra lor, cerul 
tocmai a început să se lumineze. Nici măcar un nor nu-i 
pătează încă non-culoarea calmă. Undeva, o pasăre cântă. 
Jack respiră adânc şi-şi spune: Dacă ăsta-i locul unde-o s-o 
sfeclesc, se putea şi mai rău. Mult mai rău. 

Apoi, foarte precaut, scoate capacul cutiei şi-l pune 
deoparte. Nu explodează nimic. Dar pare că cineva a 
umplut cutia de tenişi New Balance cu noapte. După care el 
îşi dă seama că a fost burduşită cu strălucitoare pene negre 
de corb, şi se-nfioară. 

Duce mâna spre ele, apoi ezită. Vrea să atingă penele 
acelea cam la fel de mult cum şi-ar dori să atingă cadavrul 
pe jumătate putrezit al unei victime a ciumei, dar e ceva 
sub ele. O vede bine. Ar trebui să-şi pună nişte mănuşi? 
Sunt nişte mănuşi în debaraua din holul din faţă... 

— La dracu' cu mănuşile, zice el, şi aruncă cutia pe hârtia 
maro de împachetat de lângă el, în verandă. Urmează un 
potop de pene, care se învârt puţin în aerul total nemişcat 
al dimineţii. Apoi o bufnitură când obiectul în jurul cărora 
au fost îndesate penele aterizează în veranda lui Jack. 


Mirosul îi loveşte nasul o clipă mai târziu, o odoare ca de 
salam putred. 

Cineva a trimis tenisul pătat de sânge al unui copil la 
reşedinţa Sawyer de pe drumul văii Norway. Cineva l-a 
ronţăit destul de bine, şi-a ronţăit şi mai bine ceea ce e-nel. 
Vede tivul unui bucăţi de bumbac alb, însângerat - asta 
trebuie să fie o şosetă. lar în şosetă, piele zdrenţuită. 
Acesta-i unul din tenişii New Balance ai unui copil cu 
piciorul copilului în el, unul care a fost grav ros de cine ştie 
ce animal. 

FI l-a trimis, îşi spune Jack. Pescarul. 

Să-l întărâte. Să-i spună: Dacă vrei să intri, intră. Apa-i 
bună, Jacky băiete, apa-i bună. 

Jack se ridică în picioare. Inima îi bubuie în piept, cu 
bătăi prea apropiate ca să mai poată fi numărate. 
Broboanele de sudoare de pe frunte s-au umflat şi s-au 
desprins şi i s-au scurs pe faţă-n jos ca lacrimile, buzele şi 
mâinile şi picioarele sunt amorţite... Şi totuşi, el îşi spune că 
este calm. Că a văzut lucruri şi mai rele, mult mai rele, 
îngrămădite lângă terasamentele podurilor şi pasajelor 
subterane ale autostrăzilor din L.A. Şi aceasta nu este nici 
prima parte de corp retezată pe care o vede. Odată, în 
1997, el şi partenerul lui Kirby lessier au găsit un testicul 
aşezat pe capacul unui rezervor de toaletă în biblioteca 
publică din Culver City ca un străvechi ou fiert moale. Aşa 
că-şi spune că este calm. 

Se ridică şi coboară scările verandei. Trece pe lângă 
capota Dodge Ram-ului său roşu ca vinul de Bungurdia în 
care se află sistemul de sonorizare de ultimă generaţie; 
trece pe lângă cuşca de păsări pe care el şi Dale au instalat- 
o la marginea terenului de nord cu o lună sau două după ce 
Jack s-a mutat în această, cea mai perfectă casă din univers. 
Îşi spune că este calm. Îşi spune că e o dovadă, nimic mai 
mult. Doar un nou ochi de frânghie în laţul de spânzurat pe 
care Pescarul şi-l va pune în cele din urmă în jurul 
propriului gât. Îşi spune să nu se gândească la ea ca la o 


parte dintr-un copil, o parte dintr-o fetiţă pe nume Irma, ci 
ca la proba A. Simte cum rouă îi udă gleznele goale şi 
manşetele pantalonilor, ştie că orice fel de plimbare 
îndelungă prin fânul mic va distruge o pereche de cinci sute 
de dolari de pantofi Gucci. Şi ce dacă? E suficient de bogat 
ca să depăşească punctul vulgarităţii; poate avea la fel de 
mulţi pantofi ca Imelda Marcos, dacă vrea. Important este 
calmul său. Cineva i-a adus o cutie de pantofi cu un picior 
uman în ea, i-a aşezat-o în verandă la adăpostul 
întunericului nopţii, însă el e calm. E-o dovadă, atâta tot. lar 
el? El e un ţopilist. Dovezile sunt specialitatea sa. Trebuie 
doar să ia puţin aer, trebuie să-şi curețe nasul de mirosul 
acela de salam putred care a ieşit din cutie... 

Jack scoate un sunet gâtuit, sec, şi începe să păşească 
puţin mai repede. În mintea sa (mintea mea calmă, îşi 
spune el) creşte sentimentul apropierii unui punct culminat. 
Cineva se pregăteşte să fugă... sau să se preschimbe... sau 
să se preschimbe înapoi. 

Ideea aceasta, în special, este alarmantă şi Jack începe să 
alerge peste câmp, ridicând genunchii mai mult, pompând 
din braţe. Trecerea lui trasează o linie prin ierburi, o 
diagonală care începe la aleea din faţa casei şi s-ar putea 
sfârşi oriunde. În Canada, poate. Sau la Polul Nord. Fluturi 
albi, treziţi din moţăiala lor îngreunată de rouă dimineţii, se 
ridică fâlfâind din aripi în spirale complicate şi-apoi se 
prăbuşesc înapoi în iarba tăiată. 

Aleargă mai repede, departe de tenisul ronţăit şi 
însângerat care zace în veranda casei perfecte, departe de 
propria sa oroare. Însă senzaţia aceea de apropiere a 
punctului culminant nu-l părăseşte. În mintea sa încep să se 
ridice feţe, fiecare cu propria-i frântură însoţitoare de 
coloană sonoră. Feţe şi voci pe care le-a ignorat vreme de 
douăzeci de ani sau mai mult. Când feţele acestea se înălţau 
sau când vocile acestea bolboroseau, el şi-a spus până acum 
vechea minciună, că odată a existat un băiat speriat care s- 
a molipsit de teroarea nevrotică a mamei sale ca de-o 


răceală şi-a inventat o poveste, o mare fantezie în mijlocul 
căreia se afla bătrânul şi bunul Jack Sawyer care-şi salva 
mama. Nimic din toate alea n-a fost real, şi-au fost toate 
date uitării până la vârsta de şaisprezece ani. Pe-atunci era 
calm. Aşa cum e calm şi acum, alergând peste câmpul său 
dinspre nord ca un lunatic, lăsând în spate acea dâră 
întunecată şi acei nori de fluturi speriaţi, dar făcând-o cu 
calm. 

Faţă îngustă, ochi înguşti sub o şapcă de hârtie albă, 
înclinată: Dacă. poți să-mi aduci un butoi când am nevoie, a 
ta e slujba. Smokey Updike, din Oatley, New York, unde au 
băut bere şi-apoi au mâncat paharul. Oatley, unde au fost 
undeva în tunelul din afara oraşului şi unde Smokey îl 
ţinuse prizonier. Până când... 

Ochi iscoditori, zâmbet fals, costum alb scânteietor: Te 
ştiu de undeva, Jack... de unde? Spune-mi. Mărturiseşte. 
Sunlight Gardener, un predicator din Indiana al cărui nume 
a fost întotdeauna Osmond. Osmond într-o altă lume. 

Faţa lată şi păroasă şi ochii speriaţi ai unui băiat care nu 
mai era deloc băiat: ăsta-i un loc râu, Jacky, Wolf ştie. Şi 
era, era un loc foarte rău. L-au pus într-o cutie, l-au pus pe 
bunul şi bătrânul Wolf într-o cutie, şi-n cele din urmă l-au 
omorât. Wolf a murit de-o boală numită America. 

— Wolf! icneşte alergătorul din câmp. Wolf, a, Doamne, 
îmi pare rău! 

Feţe şi voci, toate acele feţe şi voci înălțându-se în faţa 
ochilor săi, sfredelindu-i urechile, cerând să fie văzute şi 
auzite, umplându-l de acel sentiment al punctului 
culminant, fiecare sistem de apărare pe punctul de-a fi 
spulberat în faţa unui val uriaş. 

Ameţeala face ravagii prin el şi înclină lumea. Scoate iar 
acel sunet gâjâit, şi de data aceasta îi umple fundul gâtului 
cu un gust pe care şi-l aminteşte: gustul vinului ieftin şi 
aspru. Şi, brusc, e din nou în New Hampshire, din nou în 
Arcadia Funworld. El şi Speedy stau din nou lângă carusel, 
toţi caii ăia încremeniţi („Ioţi caii de carusel au un nume, nu 


ştiai, Jack?”), şi Speedy întinde o sticlă de vin şi-i spune că e 
suc magic, o singură sorbitură şi se va duce dincolo, va sări 
dincolo... 

— Nu! strigă Jack, ştiind că e deja prea târziu. Nu vreau 
să merg dincolo! 

Lumea se înclină în cealaltă parte şi el cade în iarbă pe 
mâini şi genunchi cu ochii strâns închişi. Nu e nevoie să-i 
deschidă; mirosurile mai bogate, mai profunde care-i umplu 
imediat nările îi spun tot ce are nevoie să ştie. Asta, şi 
senzaţia de întoarcere acasă după atât de mulţi ani 
întunecaţi în care aproape fiecare mişcare şi decizie lucidă 
au fost într-un fel dedicate anulării (sau cel puţin amânării) 
sosirii chiar acestui moment. 

Acesta este Jack Sawyer, doamnelor şi domnilor, în 
genunchi intr-un câmp întins de iarbă dulce sub un cer de 
dimineaţă nepătat de nici o particulă de poluare. Plânge. 
Ştie ce s-a întâmplat, şi plânge. Inima îi explodează de 
teamă şi bucurie. 

Acesta e Jack Sawyer după douăzeci de ani, devenit 
bărbat în toată firea, şi în sfârşit întors în Teritorii. 


Vocea vechiului său prieten Richard - cunoscut uneori şi 
ca Richard Raţionalu - e cea care-l salvează. Richard aşa 
cum e acum, preşedintele propriei sale firme de avocatură 
(Sloat & Asociaţii, Ldt.), nu Richard aşa cum a fost când 
Jack poate că l-a cunoscut cel mai bine, în timpul lungilor 
zile de vacanţă pe insula Seabrook, în sudul Californiei. 
Richard cel din insula Seabrook a fost imaginativ, slobod la 
gură, iute de picior, repezit, uscăţiv ca o umbră de 
dimineaţă. Richard cel de acum, Richard Avocatul 
Corporatist, e subţirel sus, gros la mijloc şi-i place mult să 
şadă şi să bea whisky Bushmills. De asemenea, şi-a distrus 
imaginaţia, atât de jucăuş sclipitoare în acele zile de pe 
insula Seabrook, ca pe-o muscă sâcâitoare. Viaţa lui Richard 
Sloat a fost una a reducerii, şi-a spus uneori Jack, însă un 
lucru i-a fost adăugat (probabil la facultatea de drept): 


sunetul pompos şi laş al ezitării, enervant în special la 
telefon, care este acum semnătura vocală a lui Richard. 
Sunetul acesta începe cu buzele strânse, apoi se deschide 
când buzele lui Richard se depărtează mult, făcându-l să 
arate ca o absurdă combinaţie dintre un corist vienez şi 
lordul Hau-Hau'1%. 

Acum, stând îngenuncheat cu ochii închişi în întinderea 
nemărginită şi verde a ceea ce obişnuia să fie propriul său 
câmp nordic, simțind mirosul noilor, profundelor mirosuri 
pe care şi le aminteşte atât de bine şi după care a tânjit atât 
de mult fără să-şi dea măcar seama, Jack îl aude pe Richard 
Sloat cum începe să vorbească în miezul minţii sale. Ce 
uşurare sunt cuvintele acestea! Ştie că nu e decât mintea sa 
care imită vocea lui Richard, dar tot e minunat. Dacă 
Richard ar fi aici, Jack crede că şi-ar îmbrăţişa vechiul 
prieten şi ar spune: Fie să trăieşti o veşnicie, Richie-băiete. 
Cu tot cu fereala ta. 

Richard Raţionalu spune: Îţi dai seama că visezi, Jack, 
nu-i aşa?... ba-haaaa... stresul provocat de deschiderea 
pachetului ăluia fără-ndoială... ba-haaaa... fără-ndoială că 
te-a făcut să leşini, iar asta, la rândul ei, a provocat... ba- 
HAAAA!... visul pe care-l ai acum. 

Jos în genunchi, cu ochii încă închişi şi părul atârnându-i 
peste faţă, Jack spune: 

— Cu alte cuvinte, e ceea ce noi numeam... 

Corect! Ceea ce noi numeam... ba-haaaa... „poveşti din 
insula Seabrook“. Dar insula Seabrook a fost acum mult 
timp, Jack, aşa că-ţi propun să deschizi ochii, să te ridici în 
picioare şi să-şi reaminteşti că dacă ar fi să vezi ceva ieşit 
din comun... b'haa!... Înseamnă că nu e de fapt acolo. 

— Nu e de fapt acolo, murmură Jack. 

Se ridică în picioare şi deschide ochii. 

Ştie de la prima privire că este într-adevăr aici, însă 
păstrează vocea infatuată de „arăt de treizeci şi cinci de 
ani, dar am de fapt şaizeci” a lui Richard în minte, 
apărându-se cu ea. Astfel reuşeşte să menţină un echilibru 


precar în loc să leşine de-adevăratelea, sau - poate - să-şi 
piardă cu totul minţile. 

Deasupra lui, cerul senin este de-un albastru infinit. În 
jurul lui, fânul şi lucerna sunt înalte până la coaste, nu doar 
până la glezne; în această parte a creaţiei n-a fost niciun 
Bunny Boettcher care să le taie. De fapt, de unde vine el nu 
există nici-o casă, numai un hambar vechi şi pitoresc cu o 
moară de vânt într-o parte. 

Unde sunt oamenii zburători? îşi spune Jack, ridicând 
ochii spre tării, apoi scutură energic din cap. Niciun om 
zburător; niciun papagal cu două capete; niciun lup de lună 
plină. 'Ioate acelea erau poveşti din insula Seabrook, o 
nevroză pe care a luat-o de la mama lui şi pe care i-a dat-o 
chiar şi lui Richard pentru o vreme. Totul nu era nimic 
altceva decât... ba-haaa... bazaconii. 

Acceptă asta, ştiind în acelaşi timp că o bazaconie 
adevărată ar fi să nu creadă ce-i în jurul său. Mirosul de 
iarbă, acum atât de puternic e dulce, amestecat cu 
mireasma şi mai înflorată a trifoiului şi mai profundul, 
grosul miros al pământului negru. Sunetul nesfârşit al 
greierilor în iarba aceasta, trăindu-şi neştiutele lor vieţi de 
greieri, Fluturi albi de câmpie care bat din aripi. Obrazul 
nepătat al cerului, nemarcat de niciun fir de telefon sau 
cablu electric sau dâră de avion cu reacţie. 

Ce-l izbeşte mai tare pe Jack, însă, este perfecțiunea 
câmpului din jurul său. Acolo unde a căzut în genunchi e un 
cerc încâlcit, iarba grea fiind culcată la pământ. Însă nu e 
nici-o cărare care să ducă la acel cerc, niciun semn al 
trecerii prin iarba udă şi plăpândă. Parcă ar fi căzut din cer. 
Asta e imposibil, desigur, o altă poveste din insula 
Seabrook, dar... 

— Am căzut într-adevăr parcă din cer, însă, zice Jack pe-o 
voce remarcabil de stăpânită. Am venit aici din Wisconsin. 
Am sărit aici. 

Vocea lui Richard se opune vehement acestei idei, 
explodând într-o serie de hrrumfuri şi ba-haaa-uri, însă 


Jack abia dacă observă. Nu e decât bunul şi bătrânul 
Richard Raţionalu, făcând în mintea sa ceea ce Richard 
Raţionalu face de obicei. Richard mai supravieţuise unor 
asemenea lucruri şi ajunsese la capăt cu mintea mai mult 
sau mai puţin intactă... Însă avusese doisprezece ani. 
Amândoi avuseseră doisprezece ani în toamna aceea, iar 
când ai doisprezece ani, mintea şi corpul sunt mult mai 
elastice. 

Jack s-a învârtit încet în cerc, nevăzând nimic altceva 
decât câmpuri deschise (ceața de peste ele împrăştiindu-se 
acum într-o pâclă rară în căldura tot mai mare a zilei) şi, 
dincolo de ele, păduri albastru-cenuşii. Către sud-vest, cam 
la un kilometru şi jumătate, e un drum de pământ. Dincolo 
de el, la orizont sau poate puţin dincolo, cerul perfect de 
vară e puţin pătat de fum. 

Nu de la sobe, gândeşte Jack, nu în iulie, ci poate de la 
fabrici mici. Și... 

Aude un fluierat - trei ţârâituri lungi înfundate din cauza 
distanţei. Inima pare să-i crească în piept, iar colţurile gurii 
i se ridică într-un soi de rânjet neputincios. 

— Dumnezeule, într-acolo e Mississippi, spune, şi-n jurul 
său fluturii de câmpie par să danseze în semn de aprobare, 
dantelăria dimineţii. Ăla-i Mississippi, sau cum l-or fi 
numind aici. lar fluieratul, prieteni şi vecini... 

Alte două ţârâituri se rostogolesc prin ziua de început de 
vară. Sunt slabe din cauza depărtării, da, dar de aproape ar 
fi asurzitoare. Jack ştie asta. 

— E-un vas fluvial. Unul al naibii de mare. Poate unul cu 
elice. 

Jack porneşte către drum, spunându-şi că totul e doar un 
vis, necrezând nimic din asta, dar folosindu-se de ea aşa 
cum un acrobat se foloseşte de prăjină pentru echilibru. 
După ce-a făcut o sută de metri sau aşa ceva, se întoarce şi 
se uită înapoi. O dâră întunecată brăzdează lucerna, 
începând din locul unde a aterizat el şi venind drept spre 
locul unde se află acum. Aceasta e urma trecerii. Singura 


urmă. Departe în stânga (de fapt, aproape în spatele lui, 
acum) se află hambarul şi moara de vânt. Alea-s casa şi 
garajul meu, îşi spune. Cel puţin, asta sunt ele în lumea 
Chevroleturilor războiului din Orientul Mijlociu şi-a 
emisiunii lui Oprah Winfrey. 

Merge mai departe şi aproape a ajuns la drum, când îşi 
dă seama că, la sud-vest, e mai mult decât fum. E şi un fel 
de vibraţie. Îi bate în cap ca începutul unei migrene. Şi e 
ciudat de variabilă. Dacă stă cu faţa îndreptată fix spre sud, 
pulsaţia aceea neplăcută e mai slabă. Dacă se întoarce spre 
est, dispare. Spre nord, şi aproape dispare. Apoi, 
continuând să se rotească, îşi recapătă toată forţa. Mai 
sâcâitor acum că a observat-o, aşa cum zumzetul unei 
muşte sau pocnetul unui calorifer într-o cameră de hotel e 
mai sâcâitor după ce începi cu adevărat să-l remarci. 

Jack se mai întoarce într-un cerc lent, complet. Sud, şi 
vibrația scade. Est, dispare. Nord, începe să revină. Vest, 
vine cu toată puterea. Sud-vest, şi e blocat ca butonul de 
căutare al unui radio de maşină. Bum, bum, bum. O vibraţie 
neagră şi dezgustătoare ca o migrenă, un miros ca de fum 
străvechi... 

— Nu, nu, nu, nu fum, spune el. Stă aproape până la 
piept în iarba văratică, cu pantalonii uzi leoarcă, cu fluturi 
albi fâlfâindu-i în jurul capului ca un halo distorsionat, cu 
ochii larg căscaţi, palid din nou obraji. În clipa aceasta, 
arată iar de doisprezece ani. E înfiorător cum şi-a regăsit 
şinele mai tânăr (şi poate mai bun). Nu e fum, miroase a... 

Din nou, scoate pe nepregătite gâjâitul acela. Pentru că 
mirosul - nu în nări, ci în miezul minţii - este de salam 
putred. Mirosul piciorului retezat şi pe jumătate putrezit al 
Irmei Freneau. 

— Simt mirosul lui, şopteşte Jack, ştiind că nu la miros se 
referă. 

Poate face pulsaţia aceea să fie orice doreşte el... inclusiv, 
îşi dă seama, să dispară. Simt mirosul Pescarului. Fie al lui, 
fie... nu ştiu. 


Porneşte la pas şi, peste o sută de metri, se opreşte iar. 
Pulsaţia din cap a dispărut, într-adevăr. S-a stins aşa cum se 
stinge transmisia radio când ziua se încălzeşte şi 
temperatura se îngroaşă. E-o uşurare. 

Aproape că a ajuns la drum, care fără-ndoială duce într-o 
direcţie la o versiune anume a Ardenului şi în cealaltă la 
versiuni ale Centralia şi French Landing, când aude un 
ropot neregulat. Îl şi simte, urcându-i pe picioare ca un ritm 
întreţinut la tobe de Gene Krupa. 

Se întoarce la stânga, apoi strigă într-un amestec de 
surprindere şi încântare. Trei uriaşe creaturi maronii cu 
urechi lungi şi fâlfâitoare trec în salturi pe lângă el, 
ridicându-se deasupra ierbii, scufundându-se înapoi în ea, 
apoi ridicându-se din nou deasupra. Seamănă cu nişte 
iepuri corciţi cu nişte canguri. Ochii lor negri proeminenţi 
se uită cu o groază comică. Traversează drumul, picioarele 
lor plate (cu blană albă şi nu maronie) ridicând praful. 

— Hristoase! zice Jack, jumătate râzând şi jumătate 
plângând. Se plesneşte în mijlocul frunţii cu podul palmei. 
Ce-a fost asta, Richie băiete? Ai ceva de comentat Ja asta? 

Richie sigur că nu are. Îi spune lui-Jack că tocmai a 
suferit o extrem de vie... ba-haaa!... halucinație. 

— Sigur că da, spune Jack. lepuraşi uriaşi. Du-mă la cea 
mai apropiată întâlnire a Alcoolicilor Anonimi. 

Apoi, când păşeşte pe drum, se uită iar spre orizontul 
sud-vestic Şi spre pâcla de fum de acolo. Un sat. Şi oare 
localnicii se tem cano umbrele serii se apropie? Se tem de 
venirea nopţii? Se tem de creatura care le răpeşte copiii? 
Au ei nevoie de-un ţopilist? Sigur că da. Sigur că... 

Ceva stă aruncat pe drum. Jack se apleacă şi ridică o 
şapcă de baseball Milwaukee Brewers, cu totul nelalocul ei 
în această lume a iepurilor uriaşi, dar indiscutabil reală. 
Judecând după banda plastică de potrivire a mărimii din 
spate, e şapca unui copil. Jack se uită înăuntru, ştiind ce va 
găsi, şi iat-o acolo, atent imprimantă pe cozoroc: 1Y 
MARSHALL. Şapca nu e aşa udă ca pantalonii săi, care sunt 


îmbibaţi de rouă dimineţii, însă nu e nici uscată. S-a aflat 
acolo, pe marginea drumului, crede el, încă de ieri. 
Presupunerea logică ar fi că răpitorul lui Iy l-a adus pe 
băiat pe aici, însă Jack nu crede asta. Poate că vibrația 
remanentă este cea care face să apară un alt gând, o altă 
imagine: Pescarul, după ce l-a ascuns bine pe Ty, umblând 
pe acest drum de ţară. La subsuoară e-o cutie de pantofi 
împachetată şi decorată cu timbre false. Pe cap are şapca 
de baseball a lui Ty, stând mai mult în echilibru, pentru că e 
prea mică pentru Pescar. Totuşi, el nu vrea să schimbe 
banda de potrivire. Nu vrea ca Jack s-o confunde cu şapca 
unui om în toată firea, nici măcar pentru o secundă. Pentru 
că-l aţâţă pe Jack, îl invită pe Jack să intre în joc. 

— L-a luat pe băiat în lumea noastră, bâiguie Jack. A fugit 
cu el în lumea asta. L-a ascuns undeva la loc sigur, ca un 
păianjen care pune o muscă deoparte. Viu? Mort? Viu, cred. 
Apoi s-a dus acolo unde-a ascuns-o pe lrma, oriunde ar fi 
asta. I-a luat piciorul şi mi l-a adus mie. L-a adus prin lumea 
asta, apoi a sărit înapoi în lumea mea ca să-l lase în 
verandă. A pierdut şapca pe drum, poate? l-a căzut de pe 
cap? 

Nu prea crede. Crede că futangiul ăsta, lepădătura asta, 
jegosul ăla ţopăitor dintr-o lume în alta, a lăsat basca 
intenţionat. Ştia că, dacă Jack se va nimeri pe drumul 
acesta, o va găsi. 

Ţinând şapca la piept ca un fan al lui Miller Parker 
demonstrând respect pentru steag în timpul imnului 
naţional, Jack închide ochii?i se concentrează. E mai uşor 
decât s-ar fi aşteptat, dar bănuieşte că unele lucruri nu le 
uiţi niciodată - cum să decojeşti o portocală, cum să mergi 
pe bicicletă, cum să sari dintr-o lume în alta. 

La un băiat ca tine-şa oricum nu-i trăb-un vin ieftin, îl 
aude pe vechiul său prieten Speedy Parker şi-n vocea lui 
Speedy e-o notă de ironie. În acelaşi timp, senzaţia aceea 
de vertij se răsuceşte din nou prin Jack. După o clipă, aude 
sunetul alarmant al unei maşini care se apropie. 


Păşeşte în spate şi, în acelaşi timp, deschide ochii. 
Zăreşte o frântură dintr-un drum asfaltat - drumul văii 
Norway, dar... 

Un claxon tună şi-un Ford vechi şi prăfuit trece în trombă 
pe lângă el, oglinda laterală din partea pasagerului ţâşnind 
la mai puţin de douăzeci de centimetri de nasul lui Jack 
Sawyer. Aer cald, din nou plin de vagul, dar înţepătorul iz al 
hidrocarburilor, îi scaldă obrajii şi fruntea, dimpreună cu 
vocea indignată a unui copil de fermier: 

— „dracului din drum, găoază... 

— Nu-mi place să fiu făcut găoază de-un absolvent de la 
coada vacii, zice Jack pe cea mai bună imitație a sa a vocii 
lui Richard Raţionalu şi, chiar dacă, pentru a fi sigur, 
adaugă un Ba-haaa! bombastic, inima îi bubuie puternic. 
Mamă, aproape c-a sărit înapoi chiar în faţa timpului! 

Te rog, Jack, scuteşte-mă, zice Richard. Ai visat toata 
tărăşenia. 

Jack ştie mai bine. Chiar dacă se uită de jur împrejur 
absolut uluit, miezul sufletului său nu e deloc uluit, nu, nici 
cât negru sub unghie, încă are şapca, pentru început - 
şapca Brewers a lui Ty Marshall. Şi-apoi, podul de peste 
pârâul Tamarack e imediat după culmea următoare. În 
cealaltă lume, cea în care iepuri uriaşi ţopăiau pe lângă 
tine, a mers pe jos poate un kilometru şi jumătate. În 
aceasta, a parcurs cel puţin şase jumate. 

Aşa a fost înainte, îşi spune, aşa a fost atunci când Jacky 
avea şase ani. Când toată lumea trăia în California şi 
nimeni nu trăia altundeva. 

Dar asta nu-i bine. Cumva, nu e bine. 

Jack stă pe marginea drumului care era de pământ cu 
câteva secunde în urmă şi care acum e de asfalt, stă şi se 
uită în jos la şapca de baseball a lui 'Ty Marshall şi încearcă 
să-şi dea seama ce mai exact nu e bine şi cum nu e bine, 
ştiind că probabil nu-i va reuşi şmecheria. Toate acestea au 
fost cu mult timp în urmă şi, pe deasupra, s-a străduit mult 
să-şi îngroape evident bizarele amintiri din copilărie încă de 


când avea treisprezece ani. Mai mult de jumătate din viaţa 
sa, cu alte cuvinte. O persoană nu-şi poate dedica aşa mult 
timp uitării, apoi să pocnească brusc din degete şi să se 
aştepte... 

Jack pocneşte din degete. Spune dimineţii călduroase de 
vară: 

— Ce s-a întâmplat când Jacky avea şase ani? Şi-şi 
răspunde singur la întrebare. 

— Când Jacky avea şase ani, taţi cânta la saxofon. Dar ce 
înseamnă asta] 

— Nu taţi, zice imediat Jack. Nu taţi al meu. Dexter 
Gordon. Piesa se numea Daddy Played the Horn, taţi cânta 
la saxofon. Sau poate albumul. 

Stă acolo, clatină din cap, apoi încuviinţează. 

— Cântă. Taţi cântă. Taţi cântă la saxofon. 

Şi aşa, pur şi simplu, totu-i revine în amintire. Dexter 
Gordon cântând la combina stereo. Jacky Sawyer în spatele 
canapelei, jucându-se cu taxiul său londonez de jucărie, aşa 
de mulţumitor datorită greutăţii lui, care-l făcea cumva să 
pară mai real decât o jucărie. Tatăl lui şi tatăl lui Richard 
discutând. Phil Sawyer şi Morgan Sloat. 

Închipuie-ţi ce-ar fi tipul ăsta dincolo, spusese unchiul 
Morgan, iar aceea fusese prima aluzie pe care Jack Sawyer 
o prinsese despre Teritorii. Când Jacky avea şase ani, Jacky 
a prins de veste. ŞI... 

— Când Jacky a avut doisprezece ani, Jacky chiar s-a dus 
acolo, spune el. 

Ridicol! trâmbiţează fiul lui Morgan. De-a dreptul... ba- 
haaa!... ridicol! Urmează să-mi spui că într-adevăr au fost 
oameni în cer! 

Dar înainte ca Jack să-i poată spune versiunii mentale a 
vechiului său amic asta sau orice altceva, soseşte o altă 
maşină. Aceasta opreşte lângă el. Uitându-se bănuitor pe 
geamul şoferului (expresia e una obişnuită, a aflat Jack, şi 
nu înseamnă nimic în sine) este Elvena Morton, menajera 
lui Henry Leyden. 


— Ce mama tuturor sfinţilor cauţi pe-acilea, Jack Sawyer? 
îl întreabă ea. 

El îi oferă un zâmbet. 

— N-am dormit prea bine, doamnă Morton. M-am gândit 
să fac o plimbărică şi să-mi limpezesc gândurile. 

— Şi-ntotdeauna când vrei să-ţi limpezeşti gândurile te 
plimbi prin rouă? întreabă ea, coborând privirea la jeanşii 
lui, care sunt uzi până la genunchi şi chiar puţin mai sus. 
Te-ajută asta? 

— Se pare că m-am pierdut în propriile-mi gânduri, se 
explică el. 

— Aşa se pare, zice ea. Urcă şi-o să te duc eu aproape 
până acasă. Doar dacă, desigur, nu mai ai nişte gânduri de 
limpezit. 

Jack simte nevoia să surâdă. A fost o poantă bună. i 
aminteşte de răposata lui mamă, de fapt. (Când o întreba 
fiul ei nerăbdător ce aveau la cină şi când va fi servită, Lily 
Cavanaugh răspundea uneori: „Băşini prăjite cu ceapă, 
budincă de vânt şi sos de aer la desert, vino şi serveşte-le la 
o murătură jumate.”) 

— Cred că mai bine de-atât nu o să-mi limpezesc azi 
gândurile, zice el şi dă ocol bătrânei Toyota maro a doamnei 
Morton. Pe scaunul pasagerului e-o pungă maronie din care 
ies lucruri înfrunzite. Jack o împinge în mijloc, apoi se 
aşază. 

— Nu ştiu dacă cine se trezeşte de dimineaţă departe 
ajunge, spune ea, pornind maşina, dar cumpărătorul care 
se trezeşte devreme ia cele mai bune verdeţuri de la Roy's, 
asta ţi-o pot zice. Pe deasupra, îmi place s-ajung acolo 
înaintea tândăloşilor. 

— Tândăloşi, doamnă Morton? 

Ea îi aruncă cea mai bună privire suspicioasă, cu ochii 
oţeliţi la colţuri, cu colţul drept al gurii lăsat în jos de parcă 
ar fi gustat ceva acru. 

— Ocupă locul de la tejghea şi discută despre Pescar 
încoace şi Pescar încolo. Cine ar putea fi, ce ar putea să fie - 


un suedez sau un polonez sau un irlandez - şi desigur ce-i 
vor face ei când va fi prins, lucru care s-ar fi întâmplat deja 
de mult dacă la cârma situaţiei s-ar fi aflat oricine, numai 
cap-pătrat ăla de Dale Gilbertson nu. Aşa zic ei. E-uşor să 
vorbeşti când stai cu curu' la căldurică pe tabureţii lu' Rob 
Soderholm, c-o cană de cafea într-o mână şi-o gogoaşă-n 
cealaltă. Io aşa cred. Sigur, juma' dintre ei au în buzunaru' 
de la spate cecul de şomaj, da' despre asta nu vor să 
vorbească. Tata obişnuia să zică: 

„Arată-mi un om care-i prea bun să strângă fânu-n iulie 
şi-o să-ţi arăt unu' care n-o să mişte-un deget nici tot restu' 
anului.” 

Jack se aşază în scaunul pasagerului, cu genunchii 
proptiţi de bord, şi priveşte drumul cum le rămâne în urmă. 
Vor ajunge înapoi cât ai clipi. Pantalonii lui încep să se 
usuce şi el se simte ciudat de liniştit. Lucrul plăcut la Elvena 
Morton este că nu trebuie să participi la discuţie, pentru că 
ea-i bucuroasă să vorbească singură. Îi mai trece prin cam 
încă un lilysm. Despre o persoană foarte gureşă (unchiul 
Morgan, de pildă), era înclinată să spună că limba lui cutare 
este „prinsă la mijloc şi bate din ambele capete”. 

El rânjeşte slab şi ridică nepăsător mâna ca să-şi ascundă 
gura de doamna M. L-ar întreba ce e aşa comic, şi el ce i-ar 
putea răspunde? Că tocmai s-a gândit că limba ei e prinsă 
de la mijloc? însă mai e comic şi felul în care gândurile şi 
amintirile se revarsă înapoi. Nu ieri a încercat s-o sune pe 
mama lui, uitând că e moartă? Asta i se pare acum un lucru 
pe care l-ar fi făcut într-o altă viaţă. Poate că era o altă 
viaţă. Dumnezeu ştie că nu mai pare acelaşi om care a 
coborât dimineaţă din pat, temător şi dominat de-un 
sentiment cel mai bine descris ca fiind „osânditor”. Se simte 
cu adevărat în viaţă pentru întâia oară de când... ei bine, de 
când Dale Gilbertson l-a adus tocmai pe drumul acesta, 
presupune el, şi i-a arătat căsuţa frumoasă care-i 
aparținuse odinioară tatălui lui Dale. 

Între timp, Elvena Morton turuie mai departe. 


— Deşi recunosc şi că profit de orice scuză pentru a ieşi 
din casă atunci când începe cu Mongoloidul Nebun, zice ea. 

Mongoloidul Nebun e termenul cu care doamna Morton 
se referă la personajul şobolanul din Wisconsin al lui Henry. 
Jack încuviinţează înţelegător din cap, neştiind că peste 
puţine ore va întâlni un individ a cărui poreclă este Ungurul 
Nebun. Micile coincidenţe ale vieţii. 

— Întotdeauna dimineaţa devreme îşi pune-n cap să-l 
facă pe Mongoloidul Nebun, şi i-am spus: „Henry, dacă tre' 
să strigi aşa şi să spui lucruri îngrozitoare şi-apoi să pui 
muzica aia îngrozitoare cântată de puşti care n-ar fi trebui 
niciodată lăsaţi să se apropie de o tubă, darămite de-o 
chitara electrică, de ce-o faci dimineaţa, când ştii că-ţi strică 
tot restul zilei?” Şi aşa e, se alege c-o migrenă de patru ori 
din cinci când se preface că este Mongoloidul Nebun şi, 
până dup-amiază, stă întins în dormitor cu o pungă de 
gheaţă pe sărmana lui frunte şi, pe deasupra, în zilele alea 
nu îmbucă nimic la prânz. Când verific a doua zi, uneori 
masa de seară nu mai e - o las întotdeauna în acelaşi loc în 
frigider, decât dacă nu-mi spune el că vrea să gătească 
singur -, dar de cele mai multe ori e încă acolo şi chiar şi 
când nu mai e cred că uneori o aruncă doar la gunoi. 

Jack mormăie. Mai mult nu trebuie să facă. Cuvintele ei îl 
învăluie şi el se gândeşte la cum va pune tenisul într-o 
pungă pentru dovezi, îl va mânui cu cleştii pentru foc, iar 
când o să-l ducă la secţia de poliţie, lanţul dovezilor va 
începe. Se gândeşte la cum trebuie să se asigure că nu mai 
e nimic în cutia de tenişi, şi să arunce o privire la hârtia de 
împachetat. Mai vrea să verifice şi pliculeţele alea de zahăr. 
Poate că e numele vreunui restaurant imprimat sub pozele 
cu păsări. Şansele sunt mici, dar... 

— Iar el zice: „Doamnă M., nu mă pot abţine. În unele zile 
mă trezesc pur şi simplu în pielea şobolanului. Şi, chiar 
dacă plătesc pentru asta mai târziu, am parte de atâta 
bucurie cât timp mă ţine pasa. O bucurie aşa mare!” Şiiol- 
am întrebat, i-am zis: „Unde-i bucuria într-o muzică despre 


copii care vor să-şi omoare părinţii şi să mănânce fetuşi şi 
să facă sex cu animale” - despre asta era vorba într-unu' 
dintre cântecele alea, Jack, am auzit limpede ca bună ziua - 
"şi toate alea?” l-am întrebat, şi el a zis... Hopa, uite c-am 
ajuns. 

Au ajuns într-adevăr la aleea care oferă acces spre casa 
lui Henry. Mai departe cu cinci sute de metri se vede 
acoperişul locuinţei lui Jack. Camioneta sa Ram scânteiază 
senină în faţa casei. Nu-şi vede veranda, cu siguranţă nu 
poate vedea oroarea care zace pe scândurile ei, aşteptând 
să fie curățată de cineva. Să fie curățată în numele 
decenţei. 

— Te-aş putea duce chiar până acasă, zice ea. Chiar, ce-ar 
fi să te duc? 

Jack, gândindu-se la tenisul şi la mirosul de salam putred 
din jurul lui, zâmbeşte, clatină din cap şi deschide iute 
portiera pasagerului. 

— Se pare că totuşi mai am nişte gânduri de limpezit, 
spune. 

Femeia se uită la el cu acea expresie de suspiciune 
nemulțumită care de fapt este, suspectează Jack, iubire. Ea 
ştie că Jack a luminat viaţa lui Henry Leyden şi, fie şi numai 
pentru asta, el crede că ea îl iubeşte. Îi place să spere asta, 
în orice caz. Îi trece prin gând că femeia n-a spus nimic 
despre şapca de baseball pe care o are în mână, dar de ce 
s-o facă? În această parte de lume, oricine are cel puţin 
patru asemenea şepci. 

Porneşte de-a lungul drumului, cu părul fluturând (zilele 
când îşi făcea frizuri fistichii la Chez-Chet pe Rodeo Drive 
au trecut demult - aici suntem în ţinutul Coulee şi, când îşi 
aminteşte totuşi de păr, se lasă tuns de bătrânul Herb 
Roeper de pe Chase Street, de lângă Amyvets), cu pas lung 
şi nepăsător ca de băiat. Doamna Morton se apleacă pe 
geam şi strigă după el: 

— Schimbă-ţi jeanşii ăia, Jack! Imediat ce intri în casă! 
Nu-i lăsa să se uşte pe tine! Aşa începe artrita! 


El ridică o mână fără să se întoarcă şi strigă înapoi: 

— Aşa-i! 

Cinci minute mai târziu, merge din nou pe propria sa alee 
din faţa casei. Cel puţin o vreme, teama şi depresia l-au 
părăsit. La fel şi surescitarea, ceea ce-i o uşurare. Ultimul 
lucru de care are nevoie un ţopilist e să intre valvârtej într- 
o anchetă în stare de surescitare. 

Când zăreşte cutia din verandă - şi hârtia de ambalaj, şi 
penele, şi tenisul de copil, să nu uităm de asta - Jack se 
întoarce cu gândul la doamna Morton citându-l pe acel 
mare înţelept Henry Leyden. 

Nu mă pot abţine. În unele zile mă trezesc pur şi simplu 
în pielea şobolanului. Şi, chiar dacă plătesc pentru asta mai 
târziu, am parte de atâta bucurie cât timp mă ţine pasa. O 
bucurie atât de mare! 

O bucurie atât de mare. Jack a simţit şi el asta din când în 
când în calitate de detectiv, uneori în timp ce ancheta scena 
unei crime, cel mai adesea în vreme ce chestiona un martor 
care ştia mai mult decât el sau ea spunea... iar asta e ceva 
ce Jack Sawyer ştie aproape întotdeauna, ceva ce 
adulmecă. Presupune că şi dulgherii simt bucuria aceea 
când lucrează deosebit de bine, arhitecţii când liniile sunt 
trasate Pe plan exact cum trebuie. Singura problemă e că 
cineva din French Landing (poate din unul dintre oraşele 
dimprejur, dar Jack pariază pe French Landing) încearcă 
bucuria aceea ucigând copii şi mâncând părţi din 
corpuşoarele lor. 

Cineva din French Landing, din ce în ce mai des, se 
trezeşte în pielea Pescarului. 


Jack intră în casă pe uşa din spate. Se opreşte în 
bucătărie să ia o cutie cu punguţe de mari dimensiuni, două 
pungi pentru gunoi, un făraş şi mătura de paie. Deschide 
compartimentul pentru făcut gheaţă al frigiderului şi umple 
una dintre pungile menajere cu jumătate dintre cuburi - în 


ceea ce-l priveşte pe Jack Sawyer, sărmanul picior al lrmei 
Freneau era aproape putrezii. 

Dă fuga în studioul său, de unde ia un carneţel cu foi 
galbene, un marker negru şi-un pix. În living, ia perechea 
mai scurtă de cleşti pentru foc. Şi, când se întoarce în 
verandă, şi-a lăsat în linii mari identitatea secretă de Jack 
Sawyer deoparte. 

Sunt un ŞOPILIST îşi spune, zâmbind. Apărător al 
modului de viaţă american, prieten al ciungilor, ologilor şi 
morților. 

Apoi, uitându-se în jos la tenisul înconjurat de 
dezgustătorul lui norişor de putoare, zâmbetul i se şterge 
de pe faţă. Simte o doză din necuprinsul mister pe care l- 
am simţit şi noi atunci când am dat peste lIrma în 
restaurantul abandonat dărâmat. Va face tot ce va putea să 
onoreze această rămăşiţă, exact cum am făcut şi noi tot ce 
am putut ca să onorăm copilul. Se gândeşte la autopsiile la 
care a asistat, la adevărata solemnitate care se ascunde în 
spatele glumelor şi cruzimilor de măcelărie. 

— Irma, tu eşti? întreabă cu voce joasă. Dacă eşti tu, 
ajută-mă acum. Vorbeşte-mi. E timpul ca morţii să-i ajute pe 
cei vii. 

Fără să se gândească la ce face, Jack îşi sărută degetele 
şi aruncă sărutul în jos, spre tenis. Îşi spune: Mi-ar plăcea 
să-l omor pe omul - sau ființa - care a făcut asta. Să-l 
spânzur de mâini, viu şi urlând, în vreme ce-şi umple 
pantalonii. Să-l trimit pe cealaltă lume în putoarea propriei 
sale dejecții. 

Dar astfel de gânduri nu sunt onorabile, şi el le alungă. 

Prima punguţă e pentru tenisul cu rămăşiţa de picior 
înăuntru. Foloseşte cleştii. Sigilează punguţa. Scrie data pe 
ea cu markerul. Notează felul dovezii în carneţel cu pixul. 
Pune-l în punga menajeră în care se află gheaţa. 

A doua e pentru şapcă. Nu e nevoie de cleşti la asta; a 
atins deja obiectul. Îl pune în punguţă. O sigilează. Scrie 
data, notează felul dovezii în carneţel. 


A treia punguţă e pentru hârtia maro de împachetat. O 
ţine o clipă în lumină cu cleştii, examinând timbrele false. 
Sub fiecare imagine scrie PRODUS DE domino, nimic mai 
mult. Niciun nume de restaurant, nimic de felul ăsta. În 
punguţă cu ea. Sigileaz-o. Scrie data. Notează felul dovezii. 

Adună penele cu mătura şi făraşul şi le pune în a patra 
punguţă. În cutie mai sunt câteva pene. Ia cutia cu cleştii, 
aruncă penele dinăuntru în făraş, după care inima îi face un 
salt mare în piept, părând să se lovească de cutia toracică 
precum un pumn. E ceva scris pe fundul cutiei. A fost folosit 
acelaşi marker Sharpie pentru a alcătui aceleaşi litere 
nesigure. Şi oricine le-ar fi scris ştie cui se adresa. Nu lui 
Jack Sawyer cel din exterior; dacă ar fi fost aşa, el - 
Pescarul - i s-ar fi adresat fără-ndoială cu Hollywood. 

Mesajul acesta este adresat omului dinlăuntru şi copilului 
care a existat înainte ca Jack „Hollywood” Sawyer să fi fost 
măcar conceput ca idee. 


ÎNCEARCĂ LA ED'S EATS AND DOGS, ŢOPILISIULE. 
NEPRETINU' TAU, 
PESCARUL. 


— Neprieten, murmură Jack. Da. 

Folosindu-se de cleşti, ridică de jos cutia şi-o pune în a 
doua pungă menajeră; nu are punguţe pentru dovezi 
suficient de mari pentru ea. Apoi strânge toate dovezile 
lângă el într-o grămăjoară ordonată. 

Treaba asta arată întotdeauna la fel, deopotrivă sinistră 
şi prozaică, fotografiile acelea pe care le vedeai în revistele 
despre crime adevărate. 

Se duce înăuntru şi formează numărul lui Henry. Se teme 
că-i va răspunde doamna Morton, însă cel care ridică 
receptorul e chiar Henry, slavă cerului. Pasa lui de-acum de 
şobolanism aparent i-a trecut, deşi nu întru totul; chiar şi la 
telefon, Jack aude bubuitul şi zăngănitul slab al „chitarelor 
electrice”. 


Cunoaşte bine Ed's Eats, spune Henry, dar de ce l-ar 
interesa pe Jack un loc ca acela? 

— Nu-i decât o dărâmătură acum; Ed Gilbertson a murit 
destul de demult şi unii oameni din French Landing ar 
spune că asta-i o binecuvântare, Jack. Locul ăla era un fief 
al ptomainei. O durere de stomac în aşteptare. Te-ai fi 
aşteptat să-l închidă comisia de sănătate publică, dar Ed 
avea relaţii. Pe Dale Gilbertson, de exemplu. 

— Erau rude? întreabă Jack şi, când Henry răspunde cu 
un: „Futu-i, sigur că da”, un lucru pe care prietenul lui nu l- 
ar spune niciodată în mod normal, Jack înţelege că, deşi 
Henry s-ar putea să fi scăpat de data asta de migrenă, 
şobolanul acela încă-i mai aleargă prin minte. Jack a mai 
auzit frânturi asemănătoare din George Rathbun ivindu-se 
din când în când, neaşteptate exultări rubiconde ieşite din 
gâtlejul slab al lui Henry, şi mai e şi felul în care Henry îşi ia 
deseori rămas-bun, aruncând câte-un Ding-dong sau 
Hodoronc-tronc peste umăr: acela nu-i decât şeicul, şarmul, 
şocul ieşind la suprafaţă pentru o gură de aer. 

— Unde se află, mai exact? întreabă el. 

— E greu de spus, răspunde Henry. 

Acum pare puţin iritat. 

— Pe lângă magazinul ăla cu unelte agricole... Goltz's? 
Din cate îmi amintesc, aleea e aşa lungă că ai putea-o numi 
de fapt drum de acces. lar dac-o existat vreodată un 
indicator, a dispărut demult. Când Ed Gilbertson şi-a vândut 
ultimul chili-dog plin de microbi, Jack, tu probabil că era în 
clasa întâi. Despre ce-i vorba? 

Jack ştie că ceea ce se gândeşte să facă este ridicol 
judecat după standardele investigatorii normale - nu poţi 
să-l inviţi pe un civil la o scenă a crimei, mai ales nu la scena 
unui omor - însă aceasta nu-i o investigaţie normală. Are o 
dovadă pusă bine la păstrare pe care a recuperat-o dintr-o 
altă lume, cât de anormal e asta? Sigur că poate găsi 
demult sucombatul local Ed's Eats; cineva de la Goltz's îi va 
arăta fără-ndoială în ce direcţie s-o ia. Dar... 


— Pescarul tocmai mi-a trimis unul dintre tenişii Irmei 
Freneau, spune Jack. Cu piciorul Irmei încă-n el. 

Prima reacţie a lui Henry este o inspiraţie profundă, 
tăioasă. 

— Henry? Te simţi bine? 

— Da. 

Vocea bărbatului e afectată de şoc, dar stăpânită. 

— Ce îngrozitor pentru fată şi mama ei. Face o pauză. 

— Şi pentru tine. Pentru Dale. Altă pauză. 

— Pentru oraşul ăsta. 

— Da. 

— Jack, vrei să te duc eu la Ed's? 

Henry poate face asta, Jack ştie. Simplu ca bună ziua. 
Hodoronc-tronc. Şi să fim serioşi - de ce l-a sunat pe 
Henry? 

— Da, răspunde el. 

— Ai sunat la poliţie? 

— Nu. 

O să mă întrebe de ce nu, iar eu ce-o să-i spun? Că nu 
vreau ca Bobby Dulac, Tom Lund şi toţi ceilalţi să se fâţăâie 
pe-acolo, să-şi amestece mirosurile cu cel al fâăptaşului, 
până să am ocazia să-l miros eu însumi? Că nu am 
încredere că vreunul dintre ei nu va da totul peste cap, şi 
aici mă refer inclusiv la Dale? 

Dar Henry nu-l întreabă. 

— O să aştept la capătul aleii, spune el. Spune-mi doar 
când. 

Jack îşi calculează lucrurile pe care le mai are de făcut cu 
dovezile, lucruri care vor sfârşi prin dosirea tuturor în cutia 
căruciorului de Pe platforma camionetei sale. Îşi aminteşte 
să ia cu el mobilul, care de obicei nu face decât să stea pe 
suportul de încărcare din birou. O să trebuiască să anunţe 
despre cele întâmplate imediat ce va fi văzut rămăşiţele 
lrmei la faţa locului şi va fi terminat acea vitală primă 
cercetare a scenei. Apoi, Dale şi băieţii lui n-au decât să 
vină. Să aducă şi fanfara liceului cu ei, dacă o să vrea. 


Aruncă o privire la ceasul de la încheietura mâinii şi vede că 
e aproape opt. Cum de s-a făcut atât de târziu aşa 
devreme? Distanţele sunt mai scurte în celălalt loc, asta-şi 
aminteşte, dar oare şi timpul se scurge mai repede? Sau, 
pur şi simplu, să fi pierdut el simţul trecerii lui? 

— Vin la opt şi un sfert, spune. Iar când ajungem la Ed's 
Eats, tu o să rămâi în camioneta mea ca un băiat cuminte 
până ce-o să-ţi spun că poţi să cobori. 

— Am înţeles, mon capitaine. 

— Ding-dong. 

Jack pune receptorul în furcă şi se întoarce în verandă. 


Lucrurile nu vor merge aşa cum speră Jack. Nu va avea 
parte de acea primă privire clară şi nu va simţi mirosul. De 
fapt, până-n după-amiaza aceasta, situaţia în French 
Landing, deja volatilă, va fi pe punctul de-a scăpa de sub 
control. Deşi sunt mulţi factori care acţionează aici, 
principala cauză a acestei ultime escaladări va fi Ungurul 
Nebun. 

În această poreclă se regăseşte o doză bună de umor 
provincial, cum ar fi să-i spui funcţionarului costeliv de la 
bancă Joe Uriaşul sau proprietarului de librărie purtător de 
ochelari trifocali Ochi de Vultur. Arnold Hrabowski, la 
înălţimea sa de un metru şaptezeci şi la cele şaizeci şi opt 
de kilograme, este cel mai pirpiriu bărbat de pe statul de 
plată al lui Dale Gilbertson. De fapt, este cea mai pirpirie 
persoană de pe statul de plată al lui Dale, căci şi Debbie 
Anderson, şi Pam Stevens îl depăşesc în greutate şi în 
înălţime (la un metru optzeci şi cinci, Debbi ar putea mânca 
papară de pe capul lui Arnold Hrabowski). Ungurul Nebun 
este de asemenea un tip aproape inofensiv, genul de individ 
care-şi tot cere iertare că dă amenzi indiferent de câte ori 
Dale i-a spus că asta-i o politică foarte găunoasă, şi care se 
ştie că îşi începe interogatoriile cu expresii nefericite 
precum: Scuzaţi-mă, dar mă întrebam... Prin urmare, Dale 
îl ţine la birou cat mai mult posibil, sau în centru, unde-l 


cunoaşte toată lumea şi majoritatea îl tratează cu un 
respect absent. Face turul gimnaziilor din district în pielea 
Ofiţerului Prietenos. Micuţii, neştiind că primesc primele lor 
lecţii despre efectele nocive ale drogurilor de la Ungurul 
Nebun, îl adoră. Când ţine discursuri mai grave despre 
droguri, băutură şi conducere imprudentă la liceu, puştii 
moţăie sau şi trimit bileţele, deşi cred că maşina pe care o 
conduce, cumpărată din banii programului DARE de 
instruire cetăţenească în şcoli - un Pontiac jos, lucios, pe 
portierele căruia scrie SPUNEŢI NU - este foarte mişto. 
Una peste alta, ofiţerul Hrabowski este cam la fel de 
captivant ca un sandvici cu ton, fără maioneză. 

Dar în anii şaptezeci, vedeţi voi, a fost un aruncător- 
minune la echipa St Louis şi-apoi la Kansas City Royals, un 
individ foarte înfiorător, nimic de zis, şi numele lui era Al 
Hrabosky. În loc să intre de pe tuşă cum fac toţi jucătorii, el 
intra cu paşi ţanţoşi, şi, înainte să înceapă jocul (de obicei în 
repriza a noua, când bazele sunt pline-ochi şi jocul e la 
apogeu), Al Hrabosky se întorcea cu spatele la adversar, 
lăsa privirea în pământ, strângea pumnii şi lovea o dată, 
foarte tare, în aer cu ei, ridicându-şi moralul. Apoi se 
întorcea cu faţa şi începea să arunce mingi cu adevărat 
rapide, dintre care multe la câţiva centimetri de bărbiile 
celor cu bâta în mână. Era desigur numit Ungurul Nebun, şi 
până şi un orb vedea că era cel mai bun aruncător din liga 
profesionistă. Şi desigur că Arnold Hrabowski e cunoscut 
acum, trebuie să fie cunoscut, drept Ungurul Nebun. În 
urmă cu câţiva ani, a încercat chiar şi să-şi lase o mustață a 
la Fu Manchu, aşa cum avea faimosul aruncător. Dar în 
vreme ce mustaţa lui Al Hrabosky era la fel de înfiorătoare 
ca însemnele de război Zulu, a lui Arnold provoca doar 
chicoteli - o asemenea mustață să apară pe chipul acela 
blajin de contabil, numai imaginaţi-vă! -, aşa că şi-a ras-o. 

Ungurul Nebun din French Landing nu e-un tip rău; face 
atât cat in stă în puteri şi, în împrejurări normale, asta 
înseamnă atât cât trebuie. Însă acestea nu sunt zile 


normale în French Landing, acestea sunt alunecoasele zile 
ale alunecării, zilele abbalah-opopanax, şi el este exact 
genul de ofiţer de care se teme Jack. Iar în această 
dimineaţă, el chiar dacă fără să vrea, va face dintr-o situaţie 
rea una mult mai rea. 

Apelul de la Pescar vine pe telefonul de urgenţe 911 la 
opt şi zece dimineaţa, în timp ce Jack termină de luat notițe 
în carneţelul său cu foi galbene şi Henry merge încet spre 
capătul aleii sale, mirosind dimineaţa de vară cu mare 
plăcere în pofida umbrei pe care veştile lui Jack a aruncat-o 
peste mintea sa. Spre deosebire de unii dintre ofiţeri 
(Bobby Dulac, de pildă), Ungurul Nebun citeşte textul de 
lângă telefonul de urgenţe cuvânt cu cuvânt. 


ARNOLD HRABOWSKI: Bună, aici Departamentul de 
Poliţie French Landing, ofiţerul Hrabowski la telefon. Aţi 
format 911. Aveţi o urgenţă? 

[Sunet ininteligibil... dres de voce?] 

A.H.: Alo? Aici ofiţerul Hrabowski, pe linia 911. Aveţi... 

APELANT: Salut, cur belit. 

A.H.: Cine vorbeşte? Aveţi o urgenţă? 

A.: Voi aveţi o urgenţă. Nu eu. Voi. 

A.H.: Cu cine vorbesc, vă rog? 

A.: Cu cel mai groaznic coşmar al tău. 

A.H.: Domnule, vă pot cere să vă declinaţi identitatea? 

A.: Abbalah. Abbalah-dun. /Transcriere fonetică. ] 

A.H.: Domnule, nu... 

A.: Sunt Pescarul. 

[Tăcere.] 

A.: Care-i problema? Eşti speriat? Aşa şi trebuie. 

A.H.: Domnule. A, domnule. Există pedepse pentru false... 

A.: Există bice-n iad şi lanţuri în şaiol. /Apelantul s-ar 
putea să. spună Seol“”.] 

A.H.: Domnule, dacă mi-aţi putea spune numele... 

A.: Numele meu este legiune. Numărul meu este mult. 
Sunt un şobolan sub podeaua universului. Robert Frost a 


spus asta. [Apelantul râde.] 

A.H.: Domnule, dacă rămâneţi la aparat, vi-l pot da pe 
şeful meu. 

A.: Taci şi cască urechile, cur belit. Se înregistrează ce 
zic? Sper că da. Aş putea beşteli /Apelantul s-ar putea să 
spună „bruia”, dar cuvântul e indistinct.] dacă aş vrea, dar 
nu vreau asta. 

A.H.: Domnule, eu... 

A.: Linge-mi scrotu', maimuţă. Am lăsat una şi m-am 
săturat să aştept s-o găsiţi. Încercaţi la Ed's Eats and Dogs. 
S-ar putea să fie puţin putridă acu', da' când era nouă, era 
foarte  [Apelantul prelungeşte litera r, transformând 
cuvântul în „foarrrte”] gustoasă. 

A.H.: Unde sunteţi? Cine vorbeşte? E cumva o glumă... 

A.: Spune-i ţopilistului că-l salut. 


Când a început apelul, pulsul Ungurului Nebun îşi vedea 
perfect liniştit de cele şaizeci şi opt de bătăi normale pe 
minut. Când se încheie la opt şi douăsprezece minute, 
ceasornicul lui Arnold Hrabowski a lua-o razna. E palid. La 
jumătatea apelului, s-a uitat la afişajul cu identitatea 
apelantului şi a notat numărul de acolo cu o mână care îi 
tremura atât de tare, încât cifrele s-au lăbărţat în sus şi-n 
jos pe trei rânduri în carneţel. Când Pescarul închide şi el 
aude sunetul liniei libere, Hrabowski e atât de tulburat, că 
încearcă să sune înapoi de pe telefonul roşu, uitând că 911 
permite doar primirea de apeluri. Degetele sale lovesc 
carcasa de plastic neted a telefonului şi aruncă receptorul 
în furcă, înjurând speriat. Se uită la el de parcă l-ar fi 
muşcat. 

Hrabowski apucă receptorul telefonului negru de lângă 
cel pentru 911, dă să formeze numărul de la care a fost 
sunat, însă degetele îl trădează şi nimeresc două cifre 
deodată. Bărbatul înjură din nou, şi Iom Lund, trecând pe- 
acolo cu o cană de cafea, spune: 

— Care-i problema, Arnie? 


— Cheamă-l pe Dale! strigă Ungurul Nebun, speriindu-l 
pe Tom atât de tare, că-şi varsă cafea peste degete. Spune-i 
să vină aici acuma! 

— Ce dracu' te-a apu... 

— ACUMA, fir-ar să fie! 

Tom se mai uită o clipă la Hrabowski, cu ochi mari, cu 
sprâncenele ridicate, apoi se duce să-i spună lui Dale că 
Ungurul Nebun Pare să fi înnebunit de-adevăratelea. 

Când încearcă a doua oară, Hrabowski reuşeşte să 
formeze numărul. Sună. Şi mai sună de câteva ori. 

Dale Gilbertson apare, ţinând şi el în mână o cană de 
cafea. Sub ochi are umbre întunecate, iar liniile de la 
colţurile gurii sale sunt mult mai pronunţate ca de obicei. 

— Arnie? Care-i... 

— Ascultă ultima convorbire telefonică, zice Arnold 
Hrabowski. Cred că era... alo! 

Acest din urmă cuvânt iese lătrat. Bărbatul se apleacă în 
faţă în spatele mesei de dispecerat şi împrăştie hârtiile care 
încotro. 

— Alo, cu cine vorbesc? 

Ascultă. 

— E poliţia, uite cine e. Ofiţerul Hrabowski, FLPD. Acuma 
spune-mi tu. Cine eşti? 

Dale, între timp, şi-a pus căştile pe cap şi ascultă, cu 
groază crescândă, cel mai recent apel venit pe firul de 911 
al French L.andingului. Dumnezeule mare, îşi spune. Primul 
său impuls - primul absolut - este să-l sune pe Jack Sawyer 
şi să-i ceară ajutorul. Să-l ceară în gura mare, ca un copilaş 
cu mâna prinsă la uşă. Apoi îşi spune să-şi vină în fire, că 
asta e datoria lui, că-i place sau nu, şi-ar fi bine să-şi vină în 
fire şi să-ncerce s-o facă. Pe deasupra, Jack s-a dus la Arden 
cu Fred Marshall s-o viziteze pe soţia nebună a lui Fred. Cel 
puţin, ăsta era planul. 

Până una-alta, poliţiştii se adună în jurul biroului de 
recepţie: Lund, Icheda, Stevens. Ce vede Dale când se uită 
la ei e doar ochi mari şi feţe palide, uluite. lar cei de pe 


teren? Cei aflaţi acum în afara serviciului? Deloc mai bine. 
Cu excepţia lui Bobby Dulac, deloc mai bine. Simte 
disperare şi, totodată, oroare. O, ăsta-i un coşmar. Un 
camion fără frâne rulând pe deal în jos către curtea 
aglomerată a unei şcoli. 

Îşi dă jos căştile, făcându-şi o tăietură mică lângă ureche 
fără să simtă. 

— De unde a venit? îl întreabă pe Hrabowski. 

Ungurul Nebun a închis telefonul şi acum nu face decât 
să şadă acolo, înmărmurit. Dale îl prinde de umeri şi-l 
scutură. De unde a venit? 

— De la 7-Eleven, răspunde Ungurul Nebun, şi Dale îl 
aude pe Danny Icheda cum icneşte. Nu foarte departe de 
locul unde a dispărut bicicleta băiatului familiei Marshall, 
cu alte cuvinte. Tocmai am discutat cu domnul Rajan Patel, 
vânzătorul din tura de zi. Spune că numărul corespunde cu 
telefonul public din faţa magazinului. 

— A văzut cine a l-a folosit? 

— Nu. Era în spate, prelua o livrare de bere. 

— Eşti sigur că Patel însuşi nu a... 

— Mda. Omul are accent indian. Pronunţat. Tipul de la 
911... Dale, l-ai auzit şi tu. Părea să fie oricine. 

— Ce se întâmplă? întreabă Pam Stevens. Însă are o 
bănuială; cu toţii au. Totul e o chestiune de detalii. Ce s-a 
întâmplat? 

Pentru că e cea mai rapidă cale de a-i informa, Dale pune 
din nou înregistrarea convorbirii telefonice, de data asta pe 
difuzor. În tăcerea împietrită care urmează, Dale spune: 

— Mă duc la Ed's Eats. Tom, tu vii cu mine. 

— Da, domule! zice Tom Lund. Pare aproape bolnav de 
încântare. 

— Să mai vină după mine alte patru patrule. 

Mare parte din mintea lui Dale e îngheţată; treburile 
acestea procedurale patinează ameţitor pe gheaţă. Mă 
descurc bine cu procedura şi organizarea, îşi spune. Am 


puține probleme numai cu prinderea blestematului ăluia de 
ucigaş psihopat. 

— "Toate perechile. Danny, tu şi Pam în prima. Plecaţi la 
cinci minute după mine şi Tom. Cinci minute numărate la 
secundă, şi fără girofar sau sirenă. O să păstrăm tăcerea 
atât cât putem. 

Danny Icheda şi Pam Stevens se uită unul la celălalt, 
încuviinţează, apoi îl privesc din nou pe Dale. Dale se uită la 
Arnold  „Ungurul Nebun” Hrabowski. Mai alege trei 
perechi, încheind cu Dit Jesperson si Bobby Dulac. Bobby e 
singurul de care într-adevăr e nevoie să fie acolo; ceilalţi 
sunt doar ca o asigurare şi - să dea Domnul să nu fie 
necesar - pentru controlul mulţimii. Toţi vor trebui să 
pornească la intervale de cinci minute. 

— Lasă-mă şi pe mine să vin, se roagă Arnie Hrabowski. 
Haide, şefu', ce spui? 

Dale deschide gura să spună că vrea ca Arnie să rămână 
pe poziţie, dar apoi vede privirea plină de speranţă din ochii 
aceia cafenii, apoşi. Până şi-n profunda sa nelinişte, Dale nu 
se poate opri să nu reacționeze la asta, măcar puţin. Pentru 
Arnie, viaţa de poliţist înseamnă prea des să stea pe trotuar 
atunci când parada trece pe stradă. 

Halal paradă, îşi spune el. 

— Să-ţi zic cum facem, Am, spune el. Când termini cu 
telefoanele, sun-o pe Debbi. Dacă o convingi să stea în locul 
tău la secţie, poţi veni la Ed's. 

Arnold clatină bucuros din cap şi Dale aproape că 
zâmbeşte. Ungurul Nebun o va aduce pe Debbi la secţie 
până la nouă şi jumătate, bănuieşte el, chiar dacă va trebui 
s-o târască de păr ca Alley Oop, personajul de benzi 
desenate. 

— Cu cine fac pereche, Dale? 

— Vino singur, zice Dale. Cu maşina programului DARE, 
ce zici? Dar, Arnie, dacă părăseşti biroul ăsta fără să-ţi ţină 
cineva locul din clipa când ai plecat, de mâine poţi să-ţi 
cauţi alt serviciu. 


— O, nu-ţi face griji, zice Hrabowski şi, ungur sau nu, cu 
toată surescitarea lui vorbeşte ca un zve-dez. Şi nici nu-i 
surprinzător lucrul ăsta, dat fiind că Centralia, unde a 
crescut, a fost cunoscut odinioară ca Swede Town, Oraşul 
Suedez. 

— Haide, Tom, zice Dale. O să luăm trusa de dovezi în... 

— Ăă... Şefu'? 

— Ce-i, Arnie? 

Vrând să spună, desigur: Ce mai e acum? 

— Să-i sun pe tipii ăia de la poliţia statală, Brown şi 
Black? 

Danny Icheda şi Pam Stevens pufnesc. Tom zâmbeşte. 
Dale nu face nici una, nici alta. Inima sa, deşi micită, se 
micşorează şi mai mult. Suntem în casa piticilor doamnelor 
şi domnilor - speranțele false sunt la stânga, cauzele 
pierdute la dreapta. Ultima oprire, toată lumea afară. 

Perry Brown şi Jeff Black. A uitat de ei, ce ciudat. Brown 
şi Black, care acum aproape cu siguranţă că-i vor lua cazul. 

— Sunt încă la Paradise Motel, continuă Ungurul Nebun, 
deşi cred că tipul de la FBI s-a întors în Milwaukee. 

— Eu... 

— Şi districtul, o ţine Ungurul una şi bună. Să nu uităm 
de ei. Vrei să sun mai întâi la medicina legală sau după 
furgoneta de prelevare a dovezilor? 

Furgoneta de prelevare a dovezilor e un Ford Econoline 
albastru, echipat cu de toate, de la ghips cu uscare rapidă 
pentru prelevarea amprentelor de roţi şi până la un studio 
video ambulant. Lucruri la care Poliţia French Landing nu 
va avea niciodată acces. 

Dale rămâne locului, cu capul în pământ, uitându-se 
deprimat la podea. Îi vor lua cazul. Asta e limpede cu 
fiecare cuvânt pe care-l rosteşte Hrabowski. Şi, brusc, îşi 
doreşte să fie numai şi numai al lui. Oricât de mult îl urăşte 
şi oricât de tare îl sperie, vrea cazul din toată inima. 
Pescarul e un monstru, însă nu e un monstru al districtului, 
un monstru al statului sau un monstru al Biroului Federal 


de Investigaţii. Pescarul e un monstru al French 
Landingului, monstrul lui Dale Gilbertson, şi el vrea să 
păstreze cazul din motive ce n-au nici-o legătură cu 
prestigiul personal şi nici chiar cu problema practică a 
păstrării slujbei. Îl vrea pentru că Pescarul e o ofensă adusă 
tuturor lucrurilor pe care Dale le vrea şi de care are nevoie 
şi în care crede. E vorba de lucruri pe care nu le poţi spune 
cu voce tare fără să sune dulceag şi stupid, dar, cu toate 
acestea, sunt lucruri adevărate. Simte o bruscă, prostească 
furie pe Jack. Dacă Jack ar fi venit la bord mai devreme, 
poate ca... 

lar dacă dorinţele ar fi cai, pomanagiii ar fi călăreţi. 
Trebuie să anunţe districtul, fie şi numai pentru a-l aduce 
pe medicul legist la locul faptei, şi trebuie să anunţe şi 
poliţia statală, prin reprezentanţii ei, detectivii Brown şi 
Black. Nu însă înainte să arunce o privire la ce este acolo, 
pe câmpul din spatele magazinului lui Goltz. La ce a lăsat 
Pescarul. Pentru Dumnezeu, nu înainte de asta. Şi poate 
mai are o ultimă şansă împotriva bastardului. 

— Trimite-i pe băieţi la drum la intervale de cinci minute 
- îl îndeamnă el -, aşa cum ţi-am spus. Apoi adu-o pe Debbi 
la dispecerat. 

Pune-o pe ea să sune la stat şi district. 

Chipul nedumerit al lui Arnold Hrabowski îl face pe Dale 
să-i vină să urle, dar, cumva, îşi păstrează calmul. 

— Vreau să am un avans. 

— O, face Arnie, după care, când chiar pricepe ideea: 0o!/ 

— Şi să nu spui nimănui altcuiva în afară de oamenii 
noştri despre apel sau despre reacţia noastră. Nimănui. Nu 
trebuie să provocăm panică. Ai înţeles? 

— Absolut, şefu', zice Ungurul. 

Dale aruncă o privire la ceas: opt şi douăzeci şi şase de 
minute. 

— Haide, Tom, zice. Să ne punem în mişcare. Tempus 
fugit. 


Ungurul Nebun n-a fost niciodată mai eficient, iar 
lucrurile intră pe făgaşul lor ca într-un vis. Până şi Debbi 
Anderson nu obiectează când e chemată la dispecerat. Şi 
totuşi, în tot acest timp, vocea de la telefon nu-i mai iese din 
cap. Aspră, răguşită, cu o urmă vagă de accent - de genul 
celui pe care oricine locuieşte în partea asta de lume îl are. 
Nimic ieşit din comun cu asta. Şi totuşi nu-i dă pace. Nu 
faptul că tipul i-a spus cur belit - i s-au spus lucruri mult 
mai rele, lucruri venite din partea beţivilor de sâmbătă 
seară -, ci unelte dintre celelalte treburi. Există bice-n iad 
şi lanţuri în şaiol. Numele meu este legiune. Treburi de 
felul ăsta. Şi abbalah. Ce să fie un „abbalah”? Arnold 
Hrabowski nu ştie. Ştie doar că numai felul cum îi răsună în 
minte îl face să-i fie rău şi-l sperie. E ca un cuvânt dintr-o 
carte tainică, de genul acelora pe care le foloseşti pentru a 
invoca un demon. 

Când îl apucă tremuricii, numai o singură persoană poate 
să-l scape de ei, iar aceea este soţia sa. Ştie că Dale l-a 
avertizat să nu spună nimănui despre cele ce se întâmplau, 
şi el înţelege de ce, dar cu siguranţă şeful nu se referea la 
Paula. Sunt căsătoriţi de douăzeci de ani, şi ca Paula nu 
există alt om pe lume. Ea e completarea lui. Aşa că (mai 
mult ca să risipească gravul caz de tremurici decât ca să 
bârfească; să-i oferim lui Arnold măcar atâta credit) 
Ungurul Nebun face crunta greşeală de-a se încrede în 
discreţia soţiei sale. O sună pe Paula şi-i spune că a vorbit 
cu Pescarul în urmă cu nici o jumătate de oră. Da, într- 
adevăr, cu Pescarul! îi spune despre cadavrul care se crede 
că-i aşteaptă pe Dale şi Iom Lund la Ed's Eats. Ea îl 
întreabă dacă se simte bine. Vocea îi tremură de uluire şi 
surescitare, iar Ungurul Nebun găseşte că ăsta e un lucru 
cât se poate de satisfăcător, dat fiind că şi el se simte 
surescitat şi uluit. Mai vorbesc o vreme, iar când Arnold 
închide, se simte mai bine. Teroarea provocată de vocea 
aceea hârşâită şi ciudat ştiutoare de la telefon a mai 
dispărut. 


Paula Hrabowski este discreţia întruchipată, sufletul 
însuşi al discreţiei. Le spune doar celor mai bune două 
prietene ale ei despre telefonul pe care Arnie l-a primit de 
la Pescar şi despre cadavrul de la Ed's Eats, şi le cere să 
jure că vor păstra secretul. Amândouă spun că nu vor sufla 
niciodată o vorbă nimănui, şi acesta e motivul pentru care, 
o oră mai târziu, chiar înainte ca poliţia statală şi tipii de la 
departamentul de medicină legală al districtului să fi fost 
sunaţi, toată lumea ştie că poliţia a găsit un măcel la Ed's 
Eats. Şase copii omorâţi. 

Poate mai mulţi. 


10 


În timp ce patrula la volanul căreia se află Tom Lund 
avansează de-a lungul Third Street către Chase - cu 
girofarurile adormite, cu sirena amuţită -, Dale îşi scoate 
portmoneul şi începe să scotocească prin amalgamul de 
acolo: cărţi de vizită primite de la tot soiul de oameni, 
câteva fotografii cu urechi de măgar, fâşiuţe împăturite de 
hârtie. Pe una dintre acestea din urmă găseşte ce-l 
interesează. 

— Ce faci, şefu'? întreabă Tom. 

— Nu e problema ta. Tu condu acolo. 

Dale ia telefonul din stativul lui de pe consola de bord, 
face o grimasă şi şterge urmele de zahăr pudră căzut de pe 
gogoaşa cuiva, apoi, fără mari speranţe, formează numărul 
de mobil al lui Jack Sawyer. Când, la al treilea târâit, i se 
răspunde, începe să zâmbească, însă zâmbetul i se 
metamorfozează într-o încruntare de nedumerire. Cunoaşte 
vocea aceea şi-ar trebui s-o recunoască, dar... 

— Alo? zice persoana care se pare că a răspuns la mobilul 
lui Jack. 

Vorbeşte acum, oricine ai fi, ori pe veci să păstrezi 
tăcerea. 


Apoi Dale ştie. Ar fi ştiut imediat dacă s-ar fi aflat acasă 
sau la birou, însă în împrejurările de acum... 

— Henry? zice el, ştiind că sună aiurea, dar neputându-se 
înfrâna. Unchiule Henry, tu eşti? 


Jack îşi conduce camioneta peste podul Tamarack, când 
mobilul din buzunarul pantalonilor îşi începe ţiuitul lui 
sâcâitor. Îl scoate şi loveşte cu el dosul palmei lui Henry. 

— Ocupă-te tu de asta, zice. Telefoanele mobile îţi dau 
cancer la creier. 

— Lucru care-i în ordine pentru mine, dar nu şi pentru 
tine. 

— Mai mult sau mai puţin, mda. 

— Asta-mi place mie la tine, Jack, zice Henry, şi deschide 
telefonul cu o mişcare nonşalantă din încheietură. Alo? Şi, 
după o pauză: Vorbeşte acum, oricine ai fi, ori pe veci să 
păstrezi tăcerea. 

Jack îi aruncă o privire, apoi întoarce ochii la drum. Se 
apropie de magazinul lui Roy, locul de unde cumpărătorul 
care se trezeşte de dimineaţă ia cele mai bune verdeţuri. 

— Da, Dale. Sunt într-adevăr stimatul tău... 

Henry ascultă, încruntându-se puţin şi zâmbind puţin. 

— Sunt în maşina lui Jack, cu Jack, zice. George Rathbun 
nu lucrează în dimineaţa asta pentru că KDCU transmite 
Maratonul de Vară din La Riv... 

Mai ascultă o vreme, apoi spune: 

— Dacă-i un Nokia - şi aşa mi se pare, după cum se aude 
-, atunci e mai degrabă digital, nu analog. Aşteaptă. 

Se uită la Jack. 

— Mobilul tău, zice. E-un Nokia? 

— Da, dar de ce... 

— Pentru că telefoanele digitale se presupune că sunt 
mai greu de interceptat, spune Henry, şi se întoarce la 
aparat. E digital, şi-o să ţi-l dau pe el. Sunt sigur că Jack 
poate explica totul. 


Îi dă telefonul, îşi împreunează cuminte mâinile în poală 
şi se uită pe geam exact cum ar face-o dacă ar admira 
peisajul. Şi poate că asta face, gândeşte Jack. Poate că, în 
cine ştie ce fel ciudat, chiar asta face. 

Trage pe marginea Autostrăzii 93. Nu-i plac telefoanele 
mobile din principiu - brățări ale sclaviei de secol XXI, aşa 
le consideră -, însă dispreţuieşte de-a dreptul să conducă şi, 
în acelaşi timp, să vorbească la unul. Pe deasupra, Ilrma 
Freneau nu pleacă nicăieri în dimineaţa asta. 

— Dale? zice el. 

— Unde eşti? întreabă polițistul, şi Jack ştie imediat că 
Pescarul şi-a mai făcut de lucru pe undeva. Sper numai să 
nu fie vorba de încă un copil mort, gândeşte el. Nu asta, nu 
deja, te rog. Cum de eşti cu Henry? E şi Fred Marshall cu 
voi? 

Jack îi spune despre schimbarea de plan şi e pe cale să 
meargă mai departe, când Dale îl întrerupe. 

— Orice faci acum, vreau să-ţi mişti curu' la un loc pe 
nume Ed's 

FEats and Dawgs, lângă Goltz's. Te poate ajuta Henry să-l 
găseşti. 

Pescarul a sunat la secţie, Jack. A sunat la 911. Ne-a spus 
că trupul Irmei Freneau e acolo. Ei, nu în atâtea cuvinte, 
dar a folosit totuşi genul feminin. 

Dale nu se bâlbâie, nu tocmai, dar nici departe nu e. Jack 
observă asta aşa cum orice bun clinician ar observa 
simptomele unui pacient. 

— Am nevoie de tine, Jack. Chiar am... 

— Într-acolo ne îndreptam şi noi, spune Jack încet, deşi în 
acest moment nu se îndreaptă spre nicăieri, ci stau doar pe 
marginea drumului în vreme ce, din când în când, mai trece 
câte-o maşină pe lângă ei. 

— Cum? 

Sperând că Dale şi Henry au dreptate cu privire la 
virtuțile tehnicii digitale, Jack îi spune şefului poliţiei din 
French Landing despre ce primise în acea dimineaţă, 


conştient că Henry, deşi încă se uită pe geam, stă cu 
urechile ciulite. Îi spune lui Dale că şapca lui Ty Marshall 
era deasupra cutiei în care se aflau penele şi piciorul Irmei. 

—  Drăcia... zice Dale, cu răsuflarea tăiată. Drăcia 
dracului! 

— Spune-mi ce ai făcut tu, îl îndeamnă Jack, şi Dale îi 
spune. Sună destul de bine - până acum, cel puţin -, dar lui 
Jack nu-i place partea cu Arnold Hrabowski. Ungurul 
Nebun i-a lăsat impresia genului de individ care nu va reuşi 
niciodată să se comporte ca un poliţist adevărat, oricât de 
mult s-ar strădui s-o facă. În Los Angeles, obişnuiau să-i 
numească pe cei ca Arnie Hrabowski gogoşi necoapte. 

— Dale, ce ştii despre telefonul de la magazinul 7-Eleven? 

— E-un telefon public, zice Dale, adresându-se parcă 
unui copil. 

— Da, dar ar putea exista amprente, spune Jack. Adică, 
vor fi catralioane de amprente, însă cei de la laborator le 
pot depista pe cele mai proaspete. Fără bătăi de cap. S-ar 
putea să fi purtat mănuşi, dar poate că n-a făcut-o. Dacă, pe 
lângă că le scrie părinţilor, mai lasă şi mesaje şi cărţi de 
vizită, a trecut la Nivelul Doi. Nu-i mai ajunge doar să ucidă. 
Acum vrea să vă joace pe degete. Să se joace cu voi. Poate 
că vrea chiar să fie prins şi oprit, ca Fiul lui Sami!2.. 

— Telefonul. Amprente proaspete pe telefon. 

Dale pare grav umilit, iar asta îi face inima lui Jack să se 
strângă. 

— Jack, nu mă descurc. Sunt pierdut. 

Acesta-i un lucru care la Jack alege să nu răspundă. În 
schimb, spune: 

— Pe cine ai care se poate ocupa de telefon? 

— Dit Jesperson şi Bobby Dulac, cred. 

Bobby, îşi spune Jack, e prea bun ca să-l ţină prea mult 
timp ocupat la magazinul 7-Eleven din afara oraşului. 

— Pune-i doar să împrejmuiască telefonul cu panglică 
galbenă şi să discute cu tipul de serviciu. După aia pot veni 
şi ei la locul faptei. 


— Bine. 

Dale ezită, apoi pune o întrebare. Înfrângerea care se 
simte în ea, senzaţia de aproape completă anulare a 

— Altceva? 

— Ai sunat la poliţia statală? La district? Tipul ăla de la 
FBI ştie? Ăla care crede că seamănă cu Tommy Lee Jones? 

Dale pufneşte. 

— Ăă... de fapt, am hotărât să nu anunţ pe nimeni o 
vreme. 

— Bun aşa, zice Jack, şi satisfacția primară din vocea lui îl 
face pe Henry să abandoneze oarba sa contemplare a 
priveliştii şi să se întoarcă spre prietenul său, cu 
sprâncenele ridicate. 


Să ne înălţăm din nou - pe aripi ca de vultur, cum ar 
spune reverendul Lance Hovdahl, pastorul luteran din 
French Landing - şi să zburăm de-a lungul panglicii negre a 
Autostrăzii 93, înapoi spre oraş. Ajungem la Route 35 şi 
cotim la dreapta. Aproape, pe partea dreaptă, se află 
poteca năpădită de ierburi care nu duce la aurul ascuns al 
unui balaur sau la minele secrete ale piticilor, ci la acea 
deosebit de neplăcută casă neagră. Puțin mai departe 
vedem domul futurist al clădirii Goltz (ei bine... futurist, cel 
puţin, a părut în anii şaptezeci). Toate reperele noastre sunt 
la locul lor, inclusiv poteca năpădită de buruieni care se 
deschide brusc, la stânga, din drumul principal. Acesta e 
drumeagul care duce la ruinele demult defunctului palat al 
plăcerilor vinovate al lui Ed Gilbertson. 

Să ne aşezăm pe firul de telefon de cealaltă parte a 
potecii. Bârfele ie gădilă picioruşele de pasăre: Myrtle 
Harrington, prietena Paulei Hrabowski, dă vestea despre 
cadavrul (sau cadavrele) de la Ed's lui Richie Bumstead, 
care, la rândul lui, i-o va da lui Beezer St Pierre, îndureratul 
tată şi conducătorul spiritual al Thunder Five. Aceste voci 
călătoare prin fir probabil că n-ar trebui să ne bucure, dar 


ne bucură. Bârfa e fără-ndoială o treabă urâtă, însă chiar 
înviorează spiritul uman. 

Acum, dinspre vest vine patrula cu Tom Lund la volan şi 
Dale Gilbertson în scaunul pasagerului. Iar dinspre est vine 
camioneta Ram de culoarea vinului de Burgundia a lui Jack. 
Ajung în acelaşi timp la ieşirea de pe autostradă care duce 
la Ed's. Jack îi face semn lui Dale s-o ia înainte, apoi îl 
urmează. Noi ne ridicăm în aer, zburăm deasupra şi apoi 
înaintea lor. Ne aşezăm pe ruginita pompă de benzină Esso 
ca să urmărim desfăşurarea evenimentelor. 


Jack înaintează încet de-a lungul aleii către clădirea pe 
jumătate prăbuşită care se înalţă într-un crâng de ierburi 
înalte şi splinuţă. Caută un semn al trecerii cuiva şi nu vede 
decât urmele proaspete lăsate de maşina de poliţie a lui 
Dale şi Tom. 

— Suntem singuri aici, îl informează pe Henry. 

— Da, dar pentru cât timp? 

Nu pentru mult, ar fi fost răspunsul lui Jack, dacă s-ar fi 
obosit să dea unul. În schimb, opreşte lângă maşina lui Dale 
şi se dă jos. Henry coboară geamul, dar rămâne pe poziţie, 
aşa cum i s-a ordonat. 

Ed's a fost odată o clădire simplă din lemn cam de 
lungimea unui vagon de marfă al Burlington Northern şi cu 
acoperişul plat al unui asemenea vagon. Din capătul sudic 
puteai cumpăra îngheţată de la una dintre cele trei 
ferestruici. Din cel nordic puteai lua un hotdog scârbos sau 
o şi mai scârboasă porţie de peşte şi cartofi prăjiţi la pachet. 
În mijloc era un mic restaurant cu o tejghea şi scaune fără 
spătar, cu şezutul roşu. Acum, capătul sudic e complet 
prăbuşit, probabil sub greutatea zăpezii. Toate geamurile 
au fost sparte. Sunt câteva graffitiuri - cutare sau cutare 
suge puia, am futut-o pe Patty Jarvis pân-a urlat, TROY 
IUBĂŞTE PÂ MARYANN - dar nu atât de multe cât s-ar fi 
aşteptat Jack. Toate scaunele, mai puţin unul, au fost furate. 
Greierii sporovăiesc în iarbă. Sunt zgomotoşi, însă nu la fel 


de zgomotoşi ca muştele dinăuntrul restaurantului ruinat. 
Acolo sunt o mulţime de muşte, un adevărat congres al 
muştelor în plină desfăşurare. Şi... 

— Simţi mirosul? îl întreabă Dale. 

Jack încuviinţează. L-a mai simţit o dată azi, dar acum e 
mai rău. Pentru că aici e mai mult din lrma care să 
împrăştie putoare. Mult mai mult decât ar încăpea într-o 
cutie de pantofi. 

Tom Lund a scos o batistă şi îşi şterge faţa lată, 
contorsionată. E cald, dar nu destul de cald pentru ca asta 
să fie cauza transpiraţiei care-i şiroieşte de pe faţă şi frunte. 
lar pielea i-e lăptoasă. 

— Ofiţere Lund, zice Jack. 

— Hă? sare Tom şi întoarcă capul spre Jack cu o privire 
cam zăpăcită. 

— S-ar putea să trebuiască să vomiţi. Dacă simţi că e 
absolut necesar, fă-o acolo. 

Jack arată spre o cărare plină de buruieni, mai veche şi 
nedefinită ca aceea care venea dinspre drumul principal. 
Aceasta pare să şerpuiască spre Goltz's. 

— O să fiu bine, zice Tom. 

— Ştiu c-o să fii. Da' dacă trebuie să dai la boboci, n-o 
face peste ceea ce s-ar putea dovedi că sunt probe. 

— Vreau să începi să întinzi panglică galbenă în jurul 
întregii clădiri, îi spune Dale ofițerului său. Jack? O vorbă? 

Dale pune mâna pe antebraţul lui Jack şi porneşte înapoi 
spre camionetă. Deşi are multe lucruri în gând, Jack 
observă cât de puternică e acea mână. Şi nu tremură câtuşi 
de puţin. Nu încă, în orice caz. 

— Ce este? întreabă Jack nerăbdător când ajung lângă 
geamul pasagerului. Vrem să aruncăm o privire înainte să 
ajungă toată lumea aici, nu-i aşa? Nu asta era ideea, sau 
mă... 

— Trebuie să aduci piciorul, Jack, zice Dale. Şi-apoi: 
Bună, unchiule Henry, arăţi de milioane. 

— Mersi, răspunde Henry. 


— Despre ce vorbeşti? întreabă Jack. Piciorul ăla-i o 
dovadă. 

Dale încuviinţează. 

— Cred însă c-ar trebui să fie o dovadă găsită aici. Doar 
dacă, desigur, nu te tentează ideea de-a petrece douăzeci şi 
patru de ore sau aşa ceva răspunzând la întrebări în 
Madison. 

Jack deschide gura să-i spună lui Dale să nu piardă 
puţinul timp pe care-l au cu prostii mărunte, apoi o închide 
la loc. Brusc înţelege cum li se va părea unor deştepţi de 
categoria a doua precum detectivii Brown şi Black faptul că 
piciorul se află în posesia lui. Poate chiar şi unui deştept de 
categoria întâia precum John Redding de la FBI. Un poliţist 
strălucitor se pensionează la o vârstă imposibil de fragedă 
şi într-un oraş imposibil de bucolic precum French Landing, 
Wisconsin. Are destui gologani, însă sursa de venit e 
neclară, ca să fim blânzi în exprimare. Şi ia uită-te aici, cât 
ai clipi prin apropiere operează un ucigaş în serie. 

Poate că poliţistului strălucitor îi lipseşte o doagă. Poate 
că e ca pompierii ăia cărora la plac flăcările jucăuşe atât de 
mult, încât intră ei înşişi în jocul incendierii cu intenţie. Cu 
siguranţă, Potera Culorilor a lui Dale se va întreba de ce 
Pescarul i-ar trimite unui pensionar tânăr ca Jack o parte 
din cadavrul unei victime. Și şapca, gândeşte Jack. Să nu 
uităm de şapca de baseball a lui Ty. 

Imediat ştie cum s-a simţit Dale atunci când eli-a spus că 
telefonul de la 7-Eleven trebuie izolat. Tocmai. 

— O, mamă! face el. Ai dreptate. 

Se uită la Tom Lund, care desfăşoară atent panglică 
galbenă cu înscrisul POLIŢIA NU TRECEŢI în vreme ce 
fluturii îi dănţuiesc pe lângă umeri şi muştele îşi continuă 
zumzetul ameţit în umbrele din Ed's Eats. 

— Şi el? 

— Tom o să-şi ţină fleanca, zice Dale, iar Jack se hotărăşte 
să-l creadă pe cuvânt. Dacă ar fi fost vorba de Ungur, nu l- 
ar fi crezut. 


— Îţi rămân dator, zice Jack. 

— Mda, aprobă Henry din scaunul pasagerului. Până şi 
un orb vede că-i rămâi dator. 

— Taci, unchiule Henry, se răsteşte Dale. 

— Da, mon capitaine. 

— Şi cu şapca ce facem? întreabă Jack. 

— Dacă mai găsim ceva ce să-i aparţină lui Iy Marshall... 
Dale se opreşte, apoi înghite. 

— „sau chiar pe Ty, o lăsăm. Dacă nu, păstreaz-o pentru 
moment. 

— Cred că m-ai scutit de multe neplăceri, zice Jack, 
conducându-l pe Dale în partea din spate a camionetei. 
Deschide cutia de oţel inoxidabil din spatele cabinei, pe 
care nu s-a deranjat s-o încuie, şi scoate una dintre pungile 
menajere. Din ea se aud clipocit de apă şi clinchetul celor 
câtorva cuburi de gheaţă rămase. Data următoare când 
simţi c-ai pierdut trenul, ai face bine să-ţi aminteşti asta. 

Dale ignoră asta complet. 

— Oh, Doamne, zice el, rostind totul într-un singur 
cuvânt. Se uită la punguţa care tocmai a fost scoasă din 
punga menajeră. Pe laturile transparente sunt lipite 
picături de apă. 

— Ce miros emană! zice Henry cu o neplăcere 
inconfundabilă. O, sărmanul copil! 

— Simţi mirosul chiar şi prin plastic? întreabă Jack. 

— Da. Şi de-acolo. 

Henry arată spre restaurantul ruinat, după care îşi 
scoate ţigările. 

— Dacă ştiam, aduceam un borcan de Vicks şi un El 
Producto. 

În orice caz, nu e nevoie să ducă punguţa cu oribilul 
artefact înăuntru pe lângă Iom Lund, care acum a dispărut 
în spatele ruinelor cu rola sa de panglică galbenă. 

— Du-te înăuntru, îl îndrumă Dale pe Jack încet. Du-te şi 
aruncă o privire şi ocupă-te de chestia aia din punguţă 


dacă... Ştii tu... dacă o găseşti pe fată. Eu vreau să vorbesc 
cu Iom. 

Jack trece prin cadrul deformat al uşii şi pătrunde în 
putoarea deasă. De afară îl aude pe Dale cum îl instruieşte 
pe Tom să-i trimită pe Pam Stevens şi Danny Tcheda înapoi 
la capătul drumului de acces de-ndată ce vor sosi, unde vor 
avea grijă să nu lase pe oricine să intre. 

Până după-amiază, probabil că interiorul lui Ed's Eats va 
fi mai luminos, dar acum e umbros, luminat în mare parte 
de aiuritoare raze încrucişate de soare. Galaxii de praf se 
învârtejesc leneşe prin ele. Jack păşeşte cu băgare de 
seamă, dorindu-şi să fi avut o lanternă, nedorindu-şi să se 
întoarcă şi să ia una din maşina de patrulă până ce se va fi 
ocupat de picior. (Se gândeşte la operaţiunea aceasta ca la 
O „repunere în drepturi”.) Prin praf se văd urme lăsate de 
oameni, gunoaie şi valuri de pene cenuşii vechi. Urmele 
sunt mari cât ale unui bărbat. Şi sunt străbătute de urmele 
unor labe de câine. În stânga, Jack zăreşte un morman de 
excremente. Păşeşte pe după rămăşiţele ruginite ale unui 
grătar cu gaz răsturnat şi urmează ambele seturi de urme 
după tejgheaua mizerabilă. Afară, a doua patrulă a poliţiei 
din French Landing se apropie. Aici înăuntru, în această 
lume întunecoasă, zgomotul muştelor a devenit un vâjâit 
moale, iar putoarea... putoarea... 

Când merge după urme în bucătărie, Jack scoate o 
batistă din buzunar şi-o pune peste nas. Aici, urmele de 
labe se înmulţesc şi cele lăsate de picioarele unui om dispar 
complet. Jack se gândeşte dureros la cercul de iarbă 
culcată la pământ pe care l-a făcut în câmpul din cealaltă 
lume, un cerc fără nici-o potecă de iarbă culcată la pământ 
care să ducă la el. 

Lângă peretele din capăt, lângă o baltă de sânge uscat, 
se află ceea ce-a mai rămas din lrma Freneau. Chica de păr 
blond-căpşună murdar îi ascunde nemilos faţa. Deasupra ei, 
pe-o bucată ruginită de tablă care probabil c-a servit 
odinioară ca scut împotriva căldurii pentru cuvele cu ulei 


încins, două cuvinte au fost scrise cu ceea ce Jack e convins 
că era un marker Sharpie negru: 


SALUTARE BĂIEŢI 


— A, futu-i, zice Dale Gilbertson aproape chiar din 
spatele lui, şi Jack abia îşi reţine un strigăt. 


Afară, haosul se dezlănţuie aproape imediat. 

La jumătatea drumului de acces, Danny şi Pam (deloc 
dezamăgiţi că au fost însărcinaţi cu paza odată ce-au văzut 
ruina povârnită a lui Ed's şi-au simţit duhoarea care ieşea 
dinăuntru) aproape că se ciocnesc frontal cu o veche 
camionetă International Harvester care se avântă spre Ed's 
cu o viteză de şaizeci şi cinci de kilometri la oră. Din 
fericire, Pam virează la dreapta şi şoferul camionetei - 
Teddy Runkleman - o ia la stânga. Vehiculele trec unul pe 
lângă celălalt la câţiva centimetri şi ajung în iarbă, de-o 
parte şi de cealaltă a drumului aceluia jalnic. Bara de 
protecţie ruginită a camionetei se loveşte de-un mesteacăn 
Mic. 

Pam şi Danny coboară din maşină, cu inima bubuindu-le 
în piept, cu adrenalina la maximum. Patru bărbaţi ies 
valvârtej din cabina camionetei ca nişte clovni dintr-o 
maşinuţă de circ. Doamna Mor-ton i-ar recunoaşte pe toţi 
ca fiind clienţi fideli ai magazinului lui Roy. Tândăloşi, aşa i- 
ar numi ea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce faceţi? răcneşte 
Danny Icheda. 

Duce mâna la tocul pistolului şi-apoi se dă în spate puţin 
fără să vrea. 

Începe să-l doară capul. 

Bărbaţii (Runkleman e singurul pe care ofiţerii îl cunosc 
pe nume, deşi amândoi recunosc feţele celorlalţi trei) au 
ochii holbaţi de nervi. 

— Câţ' aţi găsit? scuipă unul dintre ei. 


Pam vede saliva sărind de-a dreptul în aerul dimineţii, o 
privelişte de care s-ar fi putut lipsi. 

— Câţ' a omorât nemernicu'? 

Pam şi Danny schimbă o privire disperată. Şi înainte să 
apuce să răspundă, Dumnezeule mare, uite că apare un 
vechi Chevrolet Bel Air cu alţi patru sau cinci bărbaţi 
înăuntru. Nu, una dintre ei e femeie. Opresc motorul şi se 
revarsă afară, tot ca nişte clovni dintr-o maşinuţă. 

Dar noi suntem adevărații clovni, îşi spune Pam. Noi. 

Pam şi Danny sunt înconjurați de opt bărbaţi semiisterici 
şi de-o femeie semiisterică, toţi aruncând cu întrebări. 

— La dracu', mă duc acolo să văd cu ochii mei! strigă 
Teddy Runkleman, aproape jubilând, şi Danny îşi dă seama 
că situaţia e pe punctul de-a scăpa de sub control. Dacă 
nebunii ăştia parcurg drumul de acces pană la capăt, Dale îi 
va perfora mai întâi înc-o gaură a curului şi-apoi va pune 
sare. 

— RĂMÂNEŢI PE LOC TOŢI! latră el şi chiar scoate 
pistolul. 

Asta-i o premieră pentru el, şi urăşte greutatea armei în 
mâna sa - aceştia sunt oameni obişnuiţi, în definitiv, nu nişte 
răufăcători -, însă le reţine atenţia. 

— Asta-i o scenă a crimei, zice Pam, reuşind în sfârşit să 
vorbească pe-un ton normal. Ceilalţi bodogănesc şi se uită 
unul la celălalt, cu cele mai groaznice temeri confirmate. 
Poliţista se apropie de şoferul Chevroletului. Cine sunteţi, 
domnule? Un Saknessum? Arătaţi ca un Saknessum. 

— Freddy, recunoaşte el. 

— Ei, treci înapoi în vehicul, Freddy Saknessum, şi voi, 
ceilalţi care aţi venit cu el, treceţi şi voi înăuntru, şi plecaţi 
naibii de aici în marşarier. Nu vă deranjaţi să întoarceţi, c-o 
să vă împotmoliţi. 

— Dar..., începe femeia. 

Pam crede că e o Sânger, un clan de nătărăi, dacă a 
existat vreodată aşa ceva. 

— Pofta-n cui şi valea, îi spune Pam. 


— Şi tu imediat după el, îi spune Danny lui Teddy 
Runkleman. 

Speră doar pe ce-are mai sfânt să nu mai vină şi alţii, sau 
vor ajunge să pună-n practică o paradă în marşarier. Nu 
ştie cum s-a răspândit vestea şi, în clipa aceasta, nu-şi 
permite să-i pese. 

— Asta dacă nu vrei o citaţie pentru amestec în treburile 
poliţiei. Asta-ţi poate aduce cinci ani. 

Habar nu are dacă există o asemenea pedeapsă, dar îi 
pune pe oameni în mişcare chiar mai bine ca pistolul scos la 
vedere. 

Chevroletul dă în marşarier, spatele lui clătinându-se 
dintr-o parte în alta precum coada unui câine. Camioneta 
lui Runkleman îi urmează, cu doi dintre bărbaţi stând în 
picioare în spate şi uitându-se cu ochii mijiţi pe deasupra 
cabinei, încercând să zărească măcar acoperişul vechiului 
restaurant. Patrula de poliţie vine ultima, mânând maşina 
veche şi camioneta şi mai veche ca un corgi irlandez 
mânând oile, cu girofarurile acum aprinse. Pam e nevoită să 
calce mai mult pe frână şi, în vreme ce conduce, scoate un 
şuvoi tăios de cuvinte pe care cu siguranţă nu le-a învăţat 
de la mama ei. 

— Cu gura aia îţi săruţi copiii de culcare? întreabă Danny, 
nu fără admiraţie. 

— Tacă-ţi meliţa, zice ea. Apoi: Ai vreo aspirină? 

— Asta voiam să te întreb şi eu, zice Danny. 

Ajung la drumul principal chiar la timp. Alte trei vehicule 
vin din direcţia French Landingului, două dinspre Centralia 
şi Arden. O sirenă se înalţă în aerul tot mai cald. O altă 
patrulă, a treia în ceea ce trebuia să fie un şir nebătător la 
ochi, se apropie şi ea, trecând pe lângă curioşii din oraş. 

— O, mamă! 

Danny pare gata să plângă. 

— O, mamă, 0, mamă, o, mamă. O să fie-un carnaval, şi 
pun pariu că cei de la poliţia statală încă nu ştiu. O să-i 
apuce pandaliile. Pe Dale o să-l apuce pandaliile. 


— O să fie bine, spune Pam. Calmează-te. O să tragem de- 
a curmezişul drumului şi-o să parcăm. Şi pune-ţi dracului 
pistolul înapoi în toc. 

— Da, mămică. 

Îşi pune arma la loc în vreme ce Pam virează de-a latul 
drumului de acces, trăgând în spate ca să lase a treia 
patrulă să treacă, apoi trăgând iar în faţă ca să blocheze 
calea. 

— Mda, poate c-am reuşit să-i punem capac la timp. 

— Sigur că am reuşit. 

Se relaxează puţin. Amândoi au uitat vechiul drum care 
uneşte Ed's de Goltz's, însă în oraş sunt o sumedenie de 
oameni care ştiu de existenţa lui. Oameni cum ar fi Beezer 
St Pierre şi băieţii lui, de pildă. Şi deşi Wendell Green nu 
ştie, cei de teapa lui par a fi întotdeauna în stare să 
găsească drumul lăturalnic. Au un instinct pentru asta. 


11 


Călătoria lui Beezer a început cu Myrtle Harrington, soţia 
iubitoare a lui Michael Harrington, care-i şuşotea la telefon 
lui Richie Bumstead, după care e-n limbă aşa cum scrie la 
carte în ciuda faptului că acesta a fost căsătorit cu prietena 
ei cea mai bună de-a doua, Glad, care a căzut lată, murind 
în bucătărie la uimitoarea vârstă de treizeci şi unu de ani. 
În ceea ce-l priveşte, Richie Bumstead a mâncat destule 
caserole de macaroane cu ton şi-a auzit destule şoapte la 
telefon din partea lui Myrtle încât să-i ajungă încă două 
vieţi, însă acestea sunt nişte şoapte care-l bucură, ba chiar 
îi oferă şi-o senzaţie stranie de uşurare, pentru că el e şofer 
la fabrica de bere Kingsland şi-a ajuns să-l cunoască pe 
Beezer St Pierre şi pe restul băieţilor măcar puţin-puţin. 

La început, Richie a crezut că Thunder Five sunt o gaşcă 
de mardeiaşi, tipii ăia masivi cu păr soios lung până la 
umeri şi bărbi încâlcite care duduie prin oraş călare pe 
motociclete Harley, însă într-o vineri s-a nimerit să stea 


lângă unul pe nume Mouse la rând la contabilitate, şi Mouse 
s-a uitat în jos la el şi-a spus ceva comic despre cum munca 
din plăcere n-a făcut niciodată cecul de salariu să pară mai 
mare, şi-au legat o discuţie care lui Richie Bumstead i-a 
făcut capul să se învârtă. Două seri mai târziu i-a văzut pe 
Beezer St Pierre şi pe cel numit Doc arzând gazul în curte 
pe când el ieşea din tură şi, după ce şi-a parcat maşina, s-a 
dus la ei şi-a mai legat o discuţie care l-a făcut să se simtă 
ca şi când ar fi intrat într-o combinaţie de bar mizerabil cu 
muzici blues şi-o campionat de Cine ştie câştigă! Indivizii 
ăştia - Beezer, Mouse, Doc, Sonny şi Kaiser Bill - păreau 
întruchiparea zbuciumată, turbată şi cu ochi roşii a 
violenţei, însă erau deştepţi. Beezer, se dovedise, era şeful 
secţiei de proiecte speciale de la Kingsland Ale, iar ceilalţi 
erau subalternii lui imediaţi. Făcuseră cu toţii colegiul. Îi 
interesa să facă bere de calitate şi să se distreze, iar Richie 
îşi dorea într-un fel să-şi cumpere şi el o motocicletă şi să 
renunţe la toate grijile ca ei, însă o după-amiază şi seară 
lungi de sâmbătă la Sand Bar au dovedit că linia dintre o 
distracţie de pomină şi abandonul complet era prea subţire 
pentru el. Nu avea rezistenţa necesară să dea pe gât două 
halbe de Kingsland, să joace o duzină de meciuri de biliard, 
să mai bea două halbe şi să discute în acelaşi timp despre 
influenţele lui Sherwood Anderson şi Gertrude Stein asupra 
tânărului Hemingway, să participe la o serioasă dezbatere 
filosofică, să mai dea pe gât două halbe, să iasă cu capul 
suficient de limpede ca să meargă la o tură cu motocicleta 
pe drumuri de ţară, să agate vreo două fete din Madison, să 
fumeze o grămadă de căcaturi euforice şi să petreacă până- 
n zori. Trebuie să-i respecţi pe oamenii care pot face asta şi 
să-şi mai păstreze şi slujbele bune pe care le au. 

În ceea ce-l priveşte pe Richie, are datoria să-i spună lui 
Beezer că poliţia a aflat în sfârşit ceva despre locul unde se 
află cadavrul Irmei Freneau. Băgăreaţa aia de Myrtle a 
spus că ăsta era un secret pe care Richie trebuie să-l 
păstreze pentru el, însă e aproape sigur că imediat după ce 


Myrtle i-a dat vestea, a sunat alţi patru sau cinci oameni. 
Aceştia îşi vor suna prietenii cei mai buni şi, cât ai clipi, 
jumătate din French Landing se va îndrepta într-acolo pe 
35 ca să participe la acţiune. Beezer are dreptul să se afle 
acolo mai mult ca majoritatea dintre ei, nu-i aşa? 

La mai puţin de treizeci de secunde după ce-a scăpat de 
Myrtle Harrington, Richard Bumstead îl caută pe Beezer St 
Pierre în cartea de telefon şi-i formează numărul. 

— Richie, sper să nu mă iei peste picior, zice Beezer. 

— A sunat el, da? Beezer vrea ca Richie să repete. 
Căcatul ăla nevolnic cu maşina DARE, Ungurul Nebun?... Şi 
unde a spus că e fata? 

— Futu-i, tot oraşul o să fie acolo, zice Beezer. Dar mersi, 
amice, mersi mult. Îţi rămân dator. 

În clipa dinainte ca receptorul să se trântească, Richie 
crede că-l aude pe Beezer începând să spună altceva, care 
se pierde într-o răbufnire răvăşitoare de emoţii. 

Şi în căsuţa de pe Nailhouse Row, Beezer St Pierre îşi 
şterge lacrimile din barbă, împinge uşor telefonul cu câţiva 
centimetri mai încolo pe masă şi se întoarce cu faţa la Bear 
Girl, soţia lui, doamna lui bătrână, mama lui Amy, al cărei 
nume adevărat este Susan Osgood Şi care se uită în sus la 
el de după bretonul blond şi des, ţinând semn cu un deget 
într-o carte. 

— E fata Freneau, spune el. Tre' să plec. 

— Du-te, îi zice Bear Girl. la mobilul şi sună-mă imediat 
ce poţi. 

— Mda, face el, scoțând mobilul din încărcător şi 
îndesându-l în buzunarul din faţă al jeanşilor. În loc să se 
îndrepte spre uşă, trece o mână prin încâlceala brun- 
roşcată a bărbii sale mari şi-o piaptănă absent cu degetele. 
Picioarele i-au prins rădăcini în podea; ochii văd în ceaţă. 
Pescarul a sunat la 911, spune el. Îţi vine să crezi căcatul 
ăsta? Singuri n-au putut-o găsi pe fata Freneau, au avut 
nevoie să le spună el unde i se află corpul. 


— Ascultă la mine, zice Bear Girl, care se ridică în 
picioare şi străbate spaţiul care-i desparte mult mai repede 
decât pare că o face. Îşi lipeşte corpuşorul compact de 
trupul lui masiv, şi Beezer îşi umple plămânii de mireasma 
ei curată şi liniştitoare, o combinaţie de săpun şi pâine 
proaspătă. Când tu şi băieţii veţi ajunge acolo, de tine va 
depinde să-i ţii în frâu. Aşa că trebuie să te ţii pe tine în 
frâu, Beezer. Oricât ai fi de furios, n-o poţi lua razna şi să- 
ncepi să cotonogeşti oamenii. Mai ales pe poliţist. 

— Bănuiesc că crezi că n-ar trebui să mă duc. 

— Trebuie să te duci. Doar că nu vreau să ajungi la 
răcoare. 

— Hei, face el, sunt fabricant de bere, nu de necazuri. 

— Să nu uiţi asta, zice ea şi-l mângâie pe spate. O să-i 
chemi? 

— Îi chem din stradă. 

Beezer se duce la uşă, se aplecă să-şi ia casca, după care 
iese în trombă. Transpiraţia i se rostogoleşte pe frunte şi i 
se strecoară prin barbă. Din doi paşi mari ajunge la 
motocicletă. Pune o mână pe şa, se şterge la frunte, apoi 
urlă: 

— PESCARUL ĂLA FUTUT I-A SPUS POLIŢISTULUI ĂLA 
FUTANGIU DE UNGUR UNDE SĂ CAUTE CADAVRUL 
IRMEI. CINE VINE CU MINE? 

Pe ambele părţi ale Nailhouse Row, capete bărboase se 
ivesc la geamuri şi voci puternice strigă „Aşteaptă!”, 
„Drăcia dracului!” şi „Yo!”. Patru bărbaţi solizi în jachete de 
piele, jeanşi şi bocanci ies valvârtej pe patru uşi. Beezer 
aproape că zâmbeşte - îi iubeşte pe tipii ăştia, dar uneori îi 
amintesc de nişte personaje de desen animat, înainte să 
ajungă la el, Beezer începe să le vorbească despre Richie 
Bumstead şi apelul de la 911 şi, când termină, Mouse, Doc, 
Sonny şi Kaiser Bill sunt călare pe motociclete şi aşteaptă 
semnalul. 

— Dar uitaţi care-i treaba, zice Beezer. Două lucruri. 
Mergem acolo pentru Amy şi lrma Freneau şi Johnny 


Irkenham, nu pentru noi înşine. Vrem să ne asigurăm că 
totul se face aşa cum trebuie şi nu vom sparge nimănui 
capul, asta dacă nu şi-o caută cu lumânarea. Aţi priceput? 

Ceilalţi se foşnesc, bodogănesc şi mormăie, aparent în 
semn de aprobare. Patru bărbi încâlcite flutură sus şi jos. 

— Şi numărul doi, când vom sparge capul cuiva, acela va 
fi al Pescarului. Pentru că am îndurat destul căcat pe-aici şi 
acum sunt destul de-al dracu' de sigur că e rândul nostru 
să-l vânăm pe cretinu' ăla futut care mi-a omorât fetiţa... 

Beezer rămâne fără glas şi, înainte să continue, ridică 
pumnul în aer. 

— Şi care a aruncat-o pe astalaltă fetiţă în dărăpănătura 
aia futută de lângă 35. Pentru c-o să pun mâinile pe labagiu' 
ăla futut şi, când o s-o fac, o să-i dau CEAIUL! 

Băieţii lui, echipa lui, potera lui scutură pumnii în aer şi 
strigă. Cinci motociclete prind zgomotos viaţă. 

— O să aruncăm o privire la locul ăla din autostradă şi-o 
să ne întoarcem spre drumul din spatele lui Goltz's, strigă 
Beezer, şi porneşte în trombă pe drum, în susul dealului, pe 
Chase Street, ceilalţi urmându-l îndeaproape. 

Trec prin centrul oraşului, Beezer în frunte, Mouse şi 
Sonny de-a dreptul în ţeava lui de eşapament, Doc şi Kaiser 
imediat după, cu bărbile fluturând în vânt. Tunetul 
motocicletelor lor face să se zguduie geamurile de la 
Schmitt's  Allsorts şi sperie graurii de pe marchiza 
cinematografului Agincourt. Aplecat peste ghidonul Harley- 
ului său, Beezer seamănă puţin cu King Kong pregătindu-se 
să facă praf o sală de forţă în junglă. Odată trecuţi de 7- 
Eleven, Kaiser şi Doc vin lângă Sonny şi Mouse şi ocupă 
toată lăţimea autostrăzii. Cei care merg spre vest pe 35 se 
uită la figurile care se apropie furtunos de ei şi trag pe 
margine; şoferii care-i văd în oglinzile retrovizoare se lipesc 
de terasamentul drumului, scot braţele pe geamuri şi le fac 
semn să treacă. 

Pe când se apropie de Cent ralia, Beezer trece pe lângă 
cam de două ori mai multe maşini decât ar trebui să se afle 


de fapt pe-o autostradă de provincie într-o dimineaţă de 
weekend. Situaţia e şi mai gravă decât a crezut el că va fi: 
Dale Gilbertson va pune doi poliţişti să blocheze traficul 
dinspre 35, dar doi poliţişti nu pot face faţă la mai mult de 
zece sau doisprezece curioşi hotărâți să vadă, chiar să 
vadă, opera Pescarului. French Landing nu are destui 
poliţişti să-i ţină la distanţă pe toţi băgăreţii care se- 
ndreaptă spre Ed's Eats. Beezer înjură, văzându-se cu 
ochiul minţii cum îşi pierde controlul, transformând o ceată 
de admiratori săriţi de pe fix ai Pescarului în piroane de 
cort. Să-şi piardă controlul este exact lucrul pe care nu-şi 
poate permite să-l facă, nu dacă se aşteaptă la vreo 
colaborare din partea lui Dale Gilbertson şi-a lacheilor săi. 

Beezer îşi conduce tovarăşii pe după o veche şi rablagită 
Toyota roşie şi are o idee atât de bună, încât uită să bage o 
teroare năucitoare în şoferul maşinii uitându-i-se în ochi şi 
mârâindu-i: „Eu fac Kingsland Ale, cea mai bună bere din 
lume, jigodie fără creier.” În dimineaţa asta, le-a făcut-o la 
doi şoferi şi niciunul nu l-a dezamăgit. Oamenii care-şi 
câştigă acest tratament fie din cauza unui şofat îngrozitor 
de prost, fie a maşinii lor cu adevărat urâte, îşi închipuie că- 
i ameninţă cu cine ştie ce formă grotescă de atac sexual, şi 
încremenesc ca iepurii, împietresc pe dată. O distracţie pe 
cinste, cum cântau cetăţenii Oraşului de Smarald în 
Vrăjitorul din Oz. Ideea care l-a distras pe Beezer de la 
aceste inofensive plăceri are simplitatea majorităţii 
inspiraţiilor vii. Cea mai bună cale de-a obține cooperarea 
este să o oferi. Ştie exact cum să-l înmoaie pe Dale 
Gilbertson: răspunsul îşi pune o şapcă de baseball, îşi ia 
cheile de la maşină şi iese pe uşă - răspunsul e pretutindeni 
în jurul său. 


O parte infimă din acest răspuns stă la volanul unei 
Toyota roşu pe care Beezer şi echipa sa veselă tocmai o 
depăşeşte. Wendell Green şi-a câştigat falsa dojana pe care 
n-a reuşit s-o primească pe seama ambelor motive 


convenţionale. Maşinuţa lui poate că n-a fost urata la 
început, dar acum e atât de mutilată de multiple îndoituri şi 
zgârieturi, încât seamănă cu un rânjet batjocoritor; iar 
Green conduce cu o aroganță fermă pe care el o consideră 
„nimicitoare”. Trece ca fulgerul pe lumina galbenă a 
semaforului, schimbă necugetat benzile şi, cu scopul de-a 
intimida, stă foarte aproape de maşina din faţă. Sigur că 
mai şi claxonează la cea mai uşoară provocare. Wendell e-o 
ameninţare. Felul în care-şi manevrează maşina îi defineşte 
perfect caracterul, care e nepăsător, egoist şi tot numai 
infatuare. În clipa de faţă, conduce şi mai prost ca de obicei, 
pentru că, în vreme ce încearcă să depăşească tot al doilea 
vehicul de pe drum, mare parte din concentrarea sa e 
aţintită asupra reportofonului de buzunar pe care-l ţine la 
gură şi-a cuvintelor poleite cu aur pe care gura sa la fel de 
poleită cu aur le revarsă în preţiosul aparat. (Wendell 
deseori regretă obtuzitatea posturilor locale de radio care 
dedică atât de mult spaţiu de emisie unor nebuni ca George 
Rathbun şi Henry Shake, când ar putea trece la un alt nivel 
doar lăsându-l pe el să ofere zilnic, preţ de o oră sau aşa 
ceva, un comentariu asupra ştirilor.) A, delicioasa 
combinaţie dintre cuvintele lui Wendell şi vocea lui Wendell 
- Edward R. Murrowi2!+ la apogeul carierei n-ar fi fost 
niciodată atât de elocvent, atât de sonor. 

lată ce spune el: 

În dimineaţa asta m-am alăturat unei caravane virtuale a 
celor şocaţi, îndureraţi şi-a celor pur şi simplu curioşi 
porniţi intr-un pelerina] funest ce se-ntindea spre est de-a 
lungul bucolicei Autostrăzi 35. Nu pentru prima dată, 
jurnalistul de faţă a fost izbit, şi izbit profund, de imensul 
contrast dintre duioşia şi pacea peisajului din ţinutul 
Coulee şi urâţenia şi sălbăticia pe care o singură fiinţă 
umană dezechilibrată le-a făcut să inflorească fără ştirea sa 
la sân. Paragraf nou. 

Vestea se răspândise ca focul de pădure. Un vecin l-a 
sunat pe alt vecin, un prieten l-a sunat pe alt prieten. 


Potrivit unui apel primit dimineaţă la 911, la secţia de 
poliţie din French Landing, corpul mutilat al micuţei Irma 
Freneau zace în ruinele unei foste gelaterii şi cafenele pe 
nume Ed's FEats and Dawgs. Şi cine a sunat? Cu certitudine 
un cetățean de bine. Nici pe departe, doamnelor şi 
domnilor nici pe departe... 

Doamnelor şi domnilor, acesta e-un reportaj de primă 
pagină, acestea sunt ştirile care se scriu în vreme ce se 
întâmplă, un concept care nu poate decât să-i murmure 
„Premiul Pulitzer” unui jurnalist fără experienţă. Wendell 
Green aflase vestea de la frizerul său, Roy Royal, care o 
auzise de la soţia sa, Tillie Royal, care fusese pusă la curent 
chiar de Myrtle Harrington, iar Wendell Green şi-a făcut 
datoria faţă de cititorii săi: şi-a înşfăcat reportofonul şi 
aparatul foto şi-a dat fuga la maşinuţa sa infectă fără să se 
oprească să-şi sune editorii de la Herald. Nu are nevoie de- 
un fotograf; poate face el toate pozele de trebuinţă cu acel 
vechi şi vrednic Nikon F2A de pe scaunul pasagerului. O 
împletire fără cusur de cuvinte şi imagini - o examinare 
pătrunzătoare a celei mai hidoase crime a noului secol - o 
explorare serioasă a naturii răului - un portret înţelegător 
al suferinţei unei comunităţi - un expozeu nemilos al 
inepţiei unui departament de poliţie... 

Cu toate acestea învârtindu-i-se în minte în vreme ce 
cuvintele-i mieroase picură unul câte unul în microfonul 
reportofonului ţinut sus, e de mirare că Wendell Green nu 
aude zgomotul motocicletelor, sau că nu observă prezenţa 
Thunder Five din nici-o direcţie, până când se întâmplă să 
se uite de la stânga la dreapta în căutarea frazei perfecte? 
Se uită de la stânga la dreapta, într-adevăr, şi observă cu un 
ghimpe de panică, la nu mai mult de un metrii în stânga sa, 
pe Beezer St Pierre călare pe Harley-ul duduitor, aparent 
cântând, judecând după mişcarea buzelor 

cântând 

hă? 


Nu se poate, nu. Din propria experienţă, Wendell ştie că 
Beezer St Pierre e mult mai probabil să înjure ca un birjar. 
Când, după moartea lui Amy St Pierre, Wendell, care nu 
făcea decât să urmeze străvechile reguli ale meseriei sale, 
şi-a făcut apariţia pe Nailhouse Row la numărul 1 şi l-a 
întrebat pe tatăl suferind cum e să ştie că fiica lui a fost 
măcelărită ca un porc şi parţial mâncată de un monstru cu 
chip uman, Beezer îl apucase de gât pe inocentul vânător 
de ştiri, dezlănţuise un torent de obscenităţi şi încheiase 
urlând că dacă-l va mai vedea vreodată pe domnul Green, îi 
va rupe capul de pe umeri şi va folosi ciotul ca orificiu 
sexual. 

Amenințarea aceasta e cea care-i provoacă lui Wendell un 
moment de panică. Aruncă o privire în oglinda retrovizoare 
şi vede cohorta lui Beezer întinsă pe toată lăţimea drumului 
ca o armată invadatoare de gothi. În închipuirea sa, aceştia 
agită cranii pe frânghii făcute din piele umană şi strigă în 
gura mare ce vor face cu gâtul lui după ce-i vor smulge 
capul de pe umeri. Orice ar fi fost ceea ce avea de gând să 
dicteze în nepreţuitul aparat se evaporă pe dată, 
dimpreună cu visele cu ochii deschişi de-a câştiga Premiul 
Pulitzer. Stomacul i se strânge şi transpiraţia îi iese prin toţi 
porii de pe faţa lui lată, rumenă. Mâna stângă îi tremură pe 
volan, dreapta scutură reportofonul ca pe-o castanietă. 
Wendell ridică piciorul de pe acceleraţie şi se lasă jos în 
scaun, întorcând capul spre dreapta cât de mult 
îndrăzneşte. Dorinţa sa primară e să se încovrige în spaţiul 
de sub bord şi să pretindă că este un fetus. Huruitul uriaş 
din spatele său creşte în intensitate şi inima îi sare în piept 
ca un peşte. „Wendell scânceşte. Un set de tamburine bat 
aerul dincolo de pielea fragilă a portierei. 

Apoi motocicletele îl depăşesc în trombă şi gonesc mai 
departe pe autostradă. Wendell Green îşi şterge faţa. Încet, 
îşi convinge corpul să stea drept. Inima îşi încetează 
încercările de-a ieşi din piept. Lumea de cealaltă parte a 
parbrizului, care se contractase la mărimea unei muşte 


domestice, se extinde înapoi la dimensiunea ei normală. Lui 
Wendell îi trece prin gând că n-a fost mai speriat decât ar fi 
fost orice fiinţă umană normală, date fiind circumstanţele. 
Încrederea se sine îi umple aşa cum heliul umple un balon. 
Majoritatea bărbaţilor pe care-i cunoaşte ar fi ieşit cu 
maşina de pe drum, crede el; majoritatea s-ar fi căcat în 
pantaloni. Ce-a făcut Wendell Green? A încetinit puţin, atâta 
tot. S-a comportat ca un gentleman şi i-a lăsat pe găozarii 
din Thunder Five să-l depăşească. Când vine vorba de 
Beezer şi de maimuţele lui, crede Wendell, să fii gentleman 
e dovada supremă de curaj. Accelerează, urmărind 
motocicliştii cum gonesc în faţă. 

În mâna sa, reportofonul încă funcţionează. Wendell îl 
duce la gură, îşi linge buzele şi descoperă că a uitat ce voia 
să spună. Bandă goală se-nvârte de pe-o bobină pe alta. 

— Fir-ar să fie, zice el, şi apasă butonul de oprire. 

O frază inspirată, o cadență melodioasă, a dispărut în 
eter, poate pe veci. Dar situaţia este mult mai frustrantă. 
Lui Wendell i se pare că o întreagă serie de conexiuni logice 
au dispărut odată cu fraza pierdută: îşi aminteşte că a văzut 
forma unui mare subiect pentru cel puţin şase articole 
pătrunzătoare care ar fi depăşit problema Pescarului şi ar fi 
dus la... la ce? La câştigarea Pulitzerului, cu siguranţă, dar 
cum? Zona din mintea sa care îi oferise imensul crochiu al 
subiectului încă-şi mai păstrează forma, însă forma e goală. 
Beezer St Pierre şi haidamacii lui au ucis ceea ce acum 
pare a fi cea mai mare idee pe care Wendell Green a avut-o 
vreodată, iar Wendell nu are nici-o certitudine c-o va mai 
putea aduce vreodată la viaţă. 

Totuşi, ce caută aici motocicliştii ăştia blestemaţi? 

Întrebarea îşi răspunde singură: cine ştie ce tâmpit cu 
intenţii bune a crezut că Beezer ar trebui să ştie despre 
apelul la 911 al Pescarului, iar acum motocicliştii blestemaţi 
se îndreaptă spre ruinele lui Ed's, exact ca el. Din fericire, 
atât de mulţi alţi oameni se duc în acelaşi loc, încât Wendell 
işi face socoteala că-şi va putea ocoli duşmanul. 


Neasumându-şi niciun risc, rămâne cu două maşini în 
spatele moto-cicliştilor. 

Traficul se îndeseşte şi încetineşte; în faţă, motocicliştii 
alcătuiesc un şir şi trec în goană pe lângă coloana care se 
târăşte spre vechea şi prăfoasa alee care duce la Ed's. De la 
şaptezeci sau optzeci de metri în spate, Wendell poate 
vedea doi poliţişti, un bărbat şi o femeie, încercând să-i 
îndepărteze pe curioşi. De fiecare dată când o nouă maşină 
opreşte în faţa lor, ei trebuie să execute aceeaşi pantomimă 
a întoarcerii ocupanților ei din drum şi îndemnându-i să 
meargă mai departe pe şosea. Pentru a sublinia mesajul, o 
maşină de poliţie e parcată de-a curmezişul pe alee, 
blocând pe oricine ar vrea să încerce să facă pe şmecherul. 
Spectacolul acesta nu-l îngrijorează deloc pe Wendell, căci 
presa are acces automat la astfel de scene. Jurnaliştii sunt 
mediul, apertura, prin care locuri şi întâmplări altfel 
interzise ajung la marele public. Wendell Green e 
reprezentantul oamenilor aici şi, pe deasupra, e cel mai de 
seamă jurnalist din vestul Wisconsinului. 

După ce-a mai înaintat şontâc-şontâc alţi zece metri, vede 
că sticleţii care dirijează traficul sunt Danny Icheda şi Pam 
Stevens, şi satisfacția sa scade. Cu două zile în urmă, 
Tcheda şi Stevens răspunseseră amândoi cererii sale de 
informaţii spunându-i să se ducă dracului. Pam Stevens, 
oricum, e-o târfă ştie-tot, o acritură cu acte în regulă. Din ce 
alt motiv şi-ar dori o madamă rezonabil de arătoasă să se 
facă polițistă? Stevens nu l-ar lăsa să ajungă la scena faptei 
doar de-al dracului - ar bucura-o asta! Probabil, îşi dă 
seama Wendell, probabil că va trebui să se furişeze cumva 
înăuntru. Se imaginează târându-se pe burtă printre 
ierburi şi dezgustul îl face să se cutremure. 

Cel puţin va avea plăcerea de-a vedea cum poliţiştii le 
arată degetul mijlociu lui Beezer şi cetei sale. Motocicliştii 
depăşesc huruind alte şase maşini fără să încetinească, aşa 
că Wendell presupune că plănuiesc să facă o spectaculoasă 
întoarcere prin alunecare, trecând drept pe lângă tăntălăii 


ăia doi în albastru, şi lăsând în urmă maşina de patrulă ca şi 
când nici n-ar exista. Ce-ar face atunci poliţiştii, se întreabă 
Wendell - ar scoate pistoalele şi-ar încerca să pară fioroşi? 
Ar trage focuri de avertizare şi s-ar nimeri unul pe celălalt 
în picior? 

Uimitor, Beezer şi coloana lui de motociclişti nu acordă 
nici-o atenţie maşinilor care încearcă să se mişte pe banda 
de mers, lui Icheda şi Stevens sau oricărui alt lucru de 
acolo. Nici măcar nu întorc capul să se holbeze la ruina 
barăcii, la maşina şefului poliţiei, la camionetă - pe care 
Wendell o recunoaşte imediat - şi la oamenii care stau pe 
iarba călcată în picioare, dintre care doi sunt Dale Gilbert- 
son şi proprietarul camionetei, Hollywood Jack Sawyer, 
înţepatul ăla din Los Angeles. (Al treilea individ, care poartă 
o pălărie ca de îngheţată, ochelari de soare şi-o vestă 
miţoasă, nu are absolut nici-o logică, cel puţin nu pentru 
Wendell. Pare că a aterizat dintr-un vechi hlm cu Humphrey 
Bogart.) Nu, trec valvârtej pe lângă toată acea scenă 
dezordonată cu căştile întoarse drept în faţă, ca şi când nu 
s-ar gândi decât să intre în Centralia şi să spargă becurile 
din Sand Bar. Îşi văd mai departe de drum, toţi cei cinci 
nemernici, indiferenți ca o haită de câini sălbatici. De-ndată 
ce ajung din nou la drum deschis, ceilalţi patru trec în 
formaţie paralelă în spatele lui Beezer şi se întind pe toată 
autostrada. Apoi, în acelaşi timp, virează la stânga, ridică în 
aer cinci nori mari de praf şi pietriş, şi execută cinci 
întoarceri sub formă de U. Fără să-şi piardă ritmul - fără a 
părea măcar că încetinesc - se despart în aranjamentul lor 
de unu-doi-doi şi vin aţă înapoi către vest, către scena 
crimei şi French Landing. 

Blestemat să fie, îşi zice Wendell. Beezer a întors spatele 
şi-a renunţat. Ce papă-lapte. Ceata de motociclişti creşte 
din ce în ce mai mult în timp ce se apropie de el şi, curând, 
Wendell Green cel uluit desluşeşte faţa sumbră a lui Beezer 
St Pierre, care, sub cască, creşte şi ea tot mai mult în timp 
ce se apropie. 


— Nu te-am crezut niciodată unul care renunţă uşor, zice 
Wendell, privindu-l pe Beezer care se tot apropie. Vântul i-a 
despicat barba în două bucăţi egale care îi flutură în spate 
de-o parte şi de alta a capului. În spatele ochelarilor de 
protecţie, ochii lui Beezer arată ca şi când el s-ar uita de-a 
lungul ţevii unei arme. Gândul că Beezer ar putea întoarce 
ochii aceia de vânător asupra lui face viscerele lui Wendell 
să pară periculos de dezlegate. Ratatule, zice el, nu foarte 
tare. Cu un huruit asurzitor, Beezer ţâşneşte pe lângă 
Toyota îndoită. Ceilalţi din Thunder Five lovesc aerul, apoi 
se întind mai departe la drum. 

Dovada aceasta a laşităţii lui Beezer îi saltă lui Wendell 
inima în timp ce-i urmăreşte pe motociclişti cum se 
micşorează în oglinda retrovizoare, însă un gând pe care 
nu-l poate ignora începe să-şi croiască drum în sus prin 
sinapsele creierului său. Poate că Wendell nu este un 
Edward R. Murrow al prezentului, însă e reporter de 
aproape treizeci de ani şi şi-a dezvoltat câteva instincte. 
Gândul care  şerpuieşte pe canalele sale mentale 
declanşează o serie de alarme unduitoare care, în cele din 
urmă, îl împing în conştient. Wendell îl primeşte - şi vede 
planul ascuns; înţelege ce se petrece. 

— Ei, fir-aş ce n-aş fi, zice el şi, cu un rânjet larg, apasă 
claxonul, trage volanul spre stânga şi execută o întoarcere 
care se concretizează doar cu o minimă avariere a aripii 
sale de protecţie şi a aceleia a maşinii din faţă. Nemernic 
viclean, spune, aproape chicotind de încântare. Toyota iese 
din coloana de vehicule care se îndreaptă spre est şi se 
încadrează pe contrasens. Zăngănind şi pârţâind, ţâşneşte 
în urmărirea motocicliştilor şireţi. 

Wendell Green nu va avea parte de mers târâş prin 
lanurile de porumb: nemernicul ăla viclean de Beezer St 
Pierre cunoaşte o cale dosnică spre Ed's Eats! Iot ce are de 
făcut reporterul nostru vedetă e să rămână destul de în 
spate pentru a nu fi observat şi se va alege cu intrarea 
gratuită pe scenă. Frumos. A, ce ironie: Beezer dă o mână 


de ajutor presei - multe mulţumiri, huidumă arogantă. 
Wendell nici nu se aşteaptă ca Dale Gilbertson să-i ofere un 
tur al locului, însă va fi mai greu să-l alunge de acolo decât 
să-l întoarcă din drum. În timpul pe care-l are, poate pune 
câteva întrebări de încercare, poate face câteva poze 
sugestive şi - mai presus de toate! - poate absorbi destul 
din atmosfera locului pentru a produce unul dintre 
legendarele sale articole „colorate”. 

Cu sufletul înviorat, Wendell străbate autostrada cu 
optzeci de kilometri la oră, lăsând motocicliştii să gonească 
înaintea lui fără însă a-i scăpa din vedere. Numărul de 
maşini care vin spre el se micşorează până la grupuri 
extrem de rare de câte două sau trei, apoi la câte o maşină 
din când în când, apoi la niciuna. Ca şi când ar fi aşteptat să 
nu fie observați, Beezer şi prietenii lui traversează 
autostrada şi pornesc în plină viteză pe drumul de acces ce 
duce la domul de eră spaţială de la Goltz's. 

Wendell simte o furnicătură neplăcută de îndoială de 
sine, însă nu vrea să presupună că Beezer şi mocofanii lui 
au o bruscă nevoie de tractoare şi maşini de tuns iarba. 
Goneşte mai departe, întrebându-se dacă nu cumva l-au 
observat şi încearcă de fapt să-l atragă pe-o pistă greşită. 
Din câte ştie el, pe culmea aceea nu există altceva decât 
salonul de prezentate, garajul care ţine loc de service şi 
parcarea. Locul ăla afurisit pare pustiu. Dincolo de 
parcare... ce? Pe-o parte, îşi aminteşte un teren desţelenit 
întinzându-se spre orizont, iar pe cealaltă un pâlc de copaci, 
ca o pădurice, numai că nu atât de deasă. De unde se află 
acum, reuşeşte să vadă copacii, care urcă pe deal ca un 
paravânt. 

Fără să se sinchisească să semnalizeze, goneşte peste 
benzile de contrasens şi intră pe aleea care duce la Goltz's. 
Sunetul produs de motociclete e încă audibil, dar se stinge 
încet, şi Wendell simte un fulger de teamă la gândul că ei l- 
au păcălit cumva şi acum pleacă, râzând pe seama lui! în 
culmea ridicăturii, merge în faţa salonului de prezentare şi 


intră în parcarea mare. Două uriaşe tractoare galbene stau 
în faţa garajului de utilaje, dar maşina lui e singura de 
acolo. În celălalt capăt al parcării goale, un zid scund de 
ciment se ridică la înălţimea barei de protecţie între asfalt 
şi pajiştea mărginită de copaci. De cealaltă parte a liniei de 
pomi, zidul se sfârşeşte la cotul aleii asfaltate care vine din 
spatele salonului de prezentare. 

Wendell trage de volan şi goneşte spre celălalt capăt al 
zidului, încă mai aude motocicletele, dar sunetul lor e ca un 
zumzet îndepărtat de albine. Probabil că sunt la distanţă de 
un kilometru, îşi spune el, şi sare din Toyota. Îndeasă 
reportofonul într-un buzunar al jachetei, îşi petrece 
panglica aparatului Nikon pe după gât şi dă fuga pe după 
zidul scund, pe pajişte. Chiar înainte să ajungă la linia 
copacilor, vede rămăşiţele unui vechi drum de macadam, 
spart şi năpădit de ierburi, care o taie drept pe deal în jos, 
printre copaci. 

Wendell îşi imaginează, supraestimând, că vechiul local 
Ed's e la distanţă cam de un kilometru şi jumătate şi se 
întreabă dacă maşina lui ar putea străbate acea distanţă pe 
suprafaţa aceea desfundată, sălbatică. În unele locuri, 
macadamul s-a fisurat în plăci tectonice; în altele, s-a 
fărâmiţat, transformându-se în grohotiş negru. Afundături 
şi pârâiaşe ierboase radiază de la rădăcinile groase şi 
şerpuite ale copacilor. Un motociclist ar putea sări peste 
dezastrul ăsta fără prea mari probleme, dar Wendell vede 
că picioarele îl vor purta mai bine decât Toyota pe acest 
drum, aşa că porneşte pe vechiul traseu printre copaci. Din 
câte a aflat când era pe autostradă, încă mai are timp 
berechet până să apară medicul legist şi furgoneta de 
prelevare a dovezilor. Chiar şi cu ajutorul faimosului 
Hollywood Sawyer, sticleţii locali bâjbâie prin ceaţă. 

Zgomotul motocicletelor creşte în intensitate pe măsură 
ce Wendell îşi croieşte drum, ca şi când băieţii s-ar fi oprit 
pentru a purta o discuţie atunci când au ajuns la capătul 
vechiului drum lăturalnic. Asta-i perfect. Wendell speră că 


vor continua să pălăvrăgească până ce-i va fi prins din 
urmă; sper să strige unul la celălalt şi să agite pumnii în 
aer. Vrea să-i vadă puşi pe jar de furie şi adrenalină, plus că 
Dumnezeu ştie ce altceva mai au sălbaticii ăia în desagi. Lui 
Wendell i-ar plăcea la nebunie să facă o fotografie cu 
Beezer St Pierre spărgându-i lui Dale Gilbertson dinţii din 
faţă cu o dreaptă bine ţintită sau să-l strângă pe gât pe 
amicul lui, Sawyer. Fotografia pe care Wendell şi-o doreşte 
cel mai mult, însă, şi de dragul căreia e pregătit să mitu- 
iască orice poliţist, funcţionar districtual, oficial statal sau 
trecător nevinovat capabil să ţină mâna întinsă, e o imagine 
bună, clară, dramatică a cadavrului dezgolit al Irmei 
Freneau. De preferinţă una care nu lasă urmă de îndoială 
cu privire la mutilările făcute de Pescar, oricare ar fi 
acestea. Două ar fi ideale - una cu faţa ei pentru inimoşi, 
cealaltă un instantaneu cu tot corpul pentru perverşi - dar 
s-ar mulţumi cu instantaneul cu tot corpul, dacă e nevoie. O 
astfel de imagine ar face înconjurul lumii, strângând 
milioane de dolari pe drum. Numai National Enquirer ar 
decarta, cât - două sute de mii, trei? - pentru o fotografie cu 
sărmana de Ilrma cea mică răşchirată în moarte, cu 
mutilările perfect vizibile. Asta da mină de aur, ăsta da corn 
al abundenței! 

Când Wendell a parcurs vreo două sute de metri din 
vechiul şi mizerabilul drum, concentrarea i se împarte între 
contemplarea ideii tuturor banilor pe care micuța Ilrma i-i 
va vâri în buzunare şi teama de-a nu cădea şi a-şi scrânti 
glezna, tunetul provocat de  Harley-urile membrilor 
Thunder Five încetează brusc. Tăcerea care se lasă pare 
imensă, apoi imediat se umple cu alte sunete, mai slabe. 
Wendell îşi aude respiraţia cum intră şi iese anevoie, dar şi 
alte zgomote, o combinaţie de zăngănit şi bufnet, venind din 
spatele său. Se întoarce şi vede, departe pe drumul distrus, 
o camionetă străveche avântându-se spre el. 

E aproape comic felul în care camioneta se clatină de pe- 
o parte pe alta în timp ce o roată, apoi alta, se afundă într-o 


depresiune invizibilă sau urcă pe-o porţiune înclinată a 
suprafeţei drumului. Adică, ar fi comic dacă oamenii aceştia 
n-ar da buzna pe ruta sa privată de acces la trupul Ilrmei 
Freneau. Ori de câte ori camioneta urcă pe-o bucată de 
rădăcină, cele patru capete întunecate din cabină tresaltă 
ca marionetele. Wendell face un pas în faţă, intenţionând 
să-i trimită pe ţărănoii ăştia înapoi de unde au venit. 
Suspensia camionetei se freacă de-o piatră plată şi de sub 
maşină sar scântei. Hardughia aia trebuie să aibă cel puţin 
treizeci de ani, îşi spune Wendell - este unul dintre puţinele 
vehicule de pe drum care arată şi mai rău ca maşina sa. 
Când camioneta se apropie, el vede că este o International 
Harvester. Ruginita bară de protecţie e decorată cu 
buruieni şi rămurele. I.H. mai fabrică oare camionete? 
Wendell ridică mâna ca un jurat care depune jurământul, şi 
camioneta se zdruncină şi se mai clatină cale de câţiva 
metri desfundaţi înainte să se oprească. Partea ei stângă stă 
evident mai sus decât cea dreaptă. În întunecimea aruncată 
de copaci, Wendell nu reuşeşte să desluşească chipurile 
care se uită la el prin parbriz, însă are senzaţia că cel puţin 
două dintre ele îi sunt familiare. 

Bărbatul de la volan scoate capul pe geamul şoferului şi 
zice: 

— Sal'tare, domnu' reporter barosan. Şi dumitale ţ-au 
trântit uşa-n nas? 

Acesta e Teddy Runkleman, peste care Wendell dă 
frecvent în timp ce trece în revistă rapoartele zilnice ale 
poliţiei. Ceilalţi trei pasageri din cabină strigă ca măgarii la 
remarca haioasă a lui Teddy. Wendell îi cunoaşte pe doi 
dintre ei - Freddy Saknessum, membru al unui clan de 
zgârie-brânză care se scurge în şi din tot soiul de barăci 
părăginite de-a lungul râului, şi Toots Billinger, un puşti 
sfrijit care se întreţine cumva strângând de la gunoi metal 
în La Riviere şi French Landing. Ca şi Runkleman, Toots a 
fost arestat pentru o serie de crime de gradul trei, însă n-a 
fost niciodată condamnat pentru ceva. 


Femeia soioasă şi ponosită dintre Freddy şi Toots îi 
trezeşte o amintire prea vagă pentru a fi identificată. 

— Salut, Teddy, zice Wendell. Şi vouă, Freddy şi Toots. 
Nu, după ce-am aruncat o privire la mizeria din faţă, m-am 
hotărât să intru prin spate. 

— Hei, Wendell, nu-ţ aminteşti dă mine? zice femeia, 
puţin cam afectată. Doodles Sanger, în caz că ţi s-a dus 
memoria dracului. Am pornit c-o ceată-ntreagă de băieţi în 
Bel Air-ul lui Freddy, iar Teddy era c-o altă ceată-ntreagă, 
da' după ce-am fost trimişi la plimbare de Miss Curvă, 
ceilalţi or vrut să se-ntoarcă la bar. 

Sigur că-şi aminteşte de ea, deşi chipul înăsprit din faţa 
lui seamănă acum doar vag cu acela al fetişcanei 
petrecăreţe şi insolente pe nume Doodles Sânger, care 
servea băuturi la Nelson Hotel acum un deceniu. Wendell 
crede că ea a fost concediată mai mult pentru că bea în 
timpul serviciului decât pentru că fura, dar Dumnezeu ştie 
ci le făcea pe amândouă. Pe-atunci, Wendell arunca o 
grămadă de bani la barul hotelului Nelson. Încearcă să-şi 
amintească dacă s-a dat vreodată în bărci cu Doodles. 

Joacă pe cartea siguranţei şi spune: 

— Fir-ar, Doodles, cum naiba să uit o mititică frumuşică 
aşa ca tine? 

Băieţii se dau de ceasul morţii la dulcegăria asta. Doodles 
trage un cot în coastele vaporoase ale lui Toots Billinger, îi 
oferă lui Wendell un zâmbet mic şi ţuguiat, şi spune: 

— Ei, mulţam frumos, bunule domn. 

Mda, a tras-o pe sfoară, sigur că da. 

Acesta ar fi momentul perfect să le ordone dobitocilor 
ăstora să se-ntoarcă în vizuinile lor, dar Wendell e vizitat de- 
o inspiraţie de primă clasă. 

— Nu v-ar plăcea, oameni fermecători, să daţi o mână de 
ajutor unui gentleman din presă şi să câştigaţi în acelaşi 
timp cincizeci ie gologani? 

— Cincizeci de căciulă sau toţi laolaltă? întreabă Teddy 
Runkleman. 


— Haideţi, toţi laolaltă, zice Wendell. 

Doodles se apleacă în faţă şi spune: 

— Douăzeci de căciulă, e-n ordine, barosane? Dacă 
suntem de-acord să facem ce vrei tu. 

— A, îmi sfâşii inima, zice Wendell şi scoate portmoneul 
din buzunarul de la spate, după care scoate patru bancnote 
de douăzeci de dolari, lăsându-şi numai una de zece şi trei 
de un dolar pentru tot restul zilei. Ei îşi acceptă plata şi, cât 
ai clipi, îi pun la loc sigur. Ei, uite ce vreau să faceţi, spune 
Wendell, şi se apleacă spre geam şi cele patru feţe ca nişte 
bostani de Halloween din cabină. 


12 


Câteva minute mai târziu, camioneta se opreşte cu un 
legănat între ultimii copaci, acolo unde macadamul dispare 
în buruieni şi iarbă înaltă. Motocicletele celor din Thunder 
Five stau înclinate într-un şir ordinat cu câţiva metri în faţă 
şi la stânga. Wendell, care i-a luat locul lui Freddy 
Saknessum pe scaun, coboară şi face câţiva paşi înainte, 
sperând ca nimic din mirosul de transpiraţie uscată, carne 
nespălată şi bere răsuflată care emană din colegii săi 
pasageri nu i-a intrat în haine. În spatele lui, îl aude pe 
Freddy cum sare din spatele camionetei în vreme ce ceilalţi 
coboară şi închid portierele fără a face mai mult de două ori 
zgomotul necesar. 'Tot ce poate vedea Wendell din poziţia sa 
este peretele incolor şi putred al Ed's Eats ridicându-se 
dintr-un amestec des de morcov sălbatic şi gura-leului. Voci 
joase, una dintre ele aparţinându-i lui Beezer St Pierre, 
ajung până la el. Wendell face o scurtă inspecţie Nikonului, 
scoate capacul obiectivului şi vâră la locul ei o rolă nouă de 
film, şi-abia apoi înaintează cu paşi înceţi, fără să facă 
zgomot, pe lângă motociclete, de-a lungul structurii ruinate. 

Curând, poate să vadă drumul de acces plin de buruieni 
şi patrula aşezată de-a curmezişul lui ca o barieră. Aproape 
de autostradă, Danny Icheda şi Pam Stevens se luptă cu 


jumătate de duzină de bărbaţi şi femei care şi-au lăsat 
maşinile alandala, ca nişte jucării în spatele lor. Asta n-o să 
mai meargă mult timp: dacă Icheda şi Stevens s-ar 
presupune că sunt un dig, digul e pe cale să sufere nişte 
spărturi serioase. Veşti bune pentru Wendell: o confuzie 
maximă i-ar oferi o posibilitate mai mare de acces şi-ar crea 
premisele unui articol mult mai colorat. Îşi doreşte să poată 
murmura în reportofon chiar acum. 

Lipsa de experienţă a forțelor şefului Gilbertson a fost 
evidentă în încercările futile ale ofițerilor Tcheda şi Stevens 
de-a întoarce din drum cetăţenii dornici să vadă cu ochii lor 
cea mai recentă dovadă a nebuniei Pescarului... A, ceva, 
ceva, apoi: insă jurnalistul de faţă a reuşit să ajungă în 
mijlocul scenei, unde s-a simţit mândru şi umil să fie ochii 
şi urechile cititorilor săi... 

Wendell urăşte să rateze un material atât de splendid, 
dar nu poate fi sigur că şi-l va aminti şi nu îndrăzneşte să-şi 
asume riscul de-a fi auzit. Se apropie mai mult de partea 
din faţă a Ed's Eats. 

Umilele urechi ale publicului îi aud pe Beezer St Pierre şi 
pe Dale Gilbertson purtând o discuţie surprinzător de 
amiabilă chiar în faţa clădirii; umilii ochi ai publicului îl 
observă pe Jack Sawyer cum apare în câmpul vizual, cu o 
pungă goală de plastic şi-o şapcă de baseball legănându-se 
de degetele mâinii sale drepte. Umilul nas al publicului 
simte o miasmă cu adevărat îngrozitoare care garantează 
prezenţa unui corp în descompunere în mica şi părăginita 
structură din dreapta. Jack se mişcă puţin mai repede ca de 
obicei şi, deşi e clar că se duce doar până la camioneta sa, 
se uită întruna în stânga şi în dreapta. 

Ce se petrece aici? Băiatul de Aur pare mai mult decât 
circumspect. Se comportă ca un hoţ din magazine care-şi 
îndeasă lucrurile furate sub haină, iar băieţii de aur n-ar 
trebui să aibă un asemenea comportament. Wendell ridică 
aparatul foto şi focalizează asupra țintei. lată-te, Jack 
băietane, bătrâne, amice, foşnitor ca o bancnotă nouă şi de 


două ori mai tăios. Stai frumos la poză, acum, şi lasă-ne să 
vedem ce ai în mână, bine? Wendell face o fotografie şi se 
uită prin obiectiv în vreme ce Jack se apropie de camionetă. 
Băiatul de Aur va dosi lucrurile alea în torpedou, crede 
Wendell, şi nu vrea să-l vadă nimeni când o face. Păcat, 
pustiu', eşti la Camera ascunsă. Şi păcat pentru mândrii şi 
totuşi umilii ochi şi urechi ai districtului French, pentru că, 
atunci când Jack Sawyer ajunge la camioneta sa, nu urcă în 
cabină, ci se apleacă peste margine şi-şi face de lucru cu 
ceva, arătându-i nobilului nostru jurnalist o imagine 
frumoasă a spatelui său şi nimic altceva. Nobilul jurnalist 
face totuşi o poză, pentru a stabili un lanţ al consecutivităţii 
cu următoarea fotografie, în care Jack Sawyer se întoarce 
cu spatele la camionetă, cu mâinile goale şi nemaipărând 
circumspect. Şi-a dosit comorile mizerabile acolo în spate şi 
le-a ascuns de văzul lumii, dar ce le făcea să fie comori? 
Apoi un fulger îl loveşte pe Wendell Green. Scalpul îi 
palpită, şi părul încreţit ameninţă să se îndrepte. O poveste 
minunată tocmai a devenit incredibil de minunată. Ucigaş 
diabolic, Copil mort şi mutilat şi Decăderea unui erou! Jack 
Sawyer iese din ruină aducând o pungă de plastic şi o şapcă 
Brewers, încearcă să fie sigur că nu e observat şi ascunde 
lucrurile în camioneta sa. A găsit lucrurile acelea în Ed's 
Eats, şi le-a pus la păstrare chiar sub nasul prietenului şi 
admiratorului său Dale Gilbertson. Băiatul de Aur a sustras 
dovezi de la locul unei crime! lar Wendell are dovada pe 
film, Wendell îl are la mână pe marele şi babanul Jack 
Sawyer, Wendell va da cu el de pământ de să se cutremure 
şi cerul. Mamă-mamă, lui Wendell îi vine să danseze, da, 
chiar aşa, şi nu se poate opri să nu execute un salt stângaci 
cu minunatul aparat foto în mână şi-un rânjet oblic pe faţă. 
Se simte atât de bine, triumfător, încât aproape că se 
hotărăşte să uite de cei patru idioţi care-i aşteaptă semnalul 
şi să se cărăbănească. Dar, hei, să nu punem carul înaintea 
boilor. Tabloidele de super-market icnesc după o frumoasă 


şi revoltătoare fotografie cu cadavrul Irmei Freneau, iar 
Wendell Green e omul care le-o va da. 

Wendell mai face un pas precaut câtre partea din faţă a 
clădim ruinate şi vede ceva care-l face să încremenească. 
Patru dintre motociclişti s-au dus la capătul aleii acoperite 
de iarbă, unde par să-i ajute pe Icheda şi Stevens să-i 
întoarcă din drum pe cei care vor să arunce o privire la 
cadavre. Teddy Runkleman a auzit că Pescarul a pitit în 
dărăpănătura aia cel puţin şase, poate opt copii pe jumătate 
mâncaţi: vestea devenea din ce în ce mai senzaţională pe 
măsură ce se cernea prin comunitate. Aşa că sticleţilor le 
prinde bine ajutorul suplimentar, dar Wendell îşi doreşte ca 
Beezer şi echipa să fi turnat gaz peste foc, nu să fi dat 
ajutor la menţinerea lui în limite rezonabile. Ajunge la 
capătul clădirii şi aruncă o privire pe după colţ ca să vadă 
tot ce se petrece. Dacă e să obţină ce-şi doreşte, va trebui 
să aştepte momentul potrivit. 

O a doua maşină a poliţiei din French Landing se apropie 
încet printre vehiculele care merg la ralanti pe 35 şi trece 
pe lângă maşina lui Icheda pentru a intra între buruienile şi 
mizeriile din faţa vechiului magazin. Doi poliţişti mai tineri, 
cu jumătate de normă, pe nume Holtz şi Nestler, coboară 
din ea şi vin alene spre Dale Gilbertson, încercând din 
răsputeri să nu reacționeze la putoarea care devine mai 
ameţitoare cu fiecare pas pe care-l fac. Wendell vede că 
flăcăii aceştia întâmpină probleme şi mai mari în a-şi 
ascunde spaima şi uluirea la vederea şefului lor angajat 
într-o conversaţie aparent amiabilă cu Beezer St Pierre, pe 
care ei probabil că-l suspectează de-o sumedenie de crime 
fără nume. Ei sunt băieţi de la fermă, studenţi la UW-River 
Falls care au renunţat la studii, care împart un singur 
salariu şi încearcă atât de tare să-şi dea examenul ca ofiţeri 
de poliţie, încât au tendinţa să vadă lucrurile într-un alb- 
negru rigid. Dale îi calmează, iar Beezer, care i-ar putea 
ridica pe fiecare cu câte-o mână şi să le zdrobească ţestele 
ca pe nişte ouă moi, zâmbeşte afabil. Ca răspuns la ceea ce 


trebuie să fi fost ordinele lui Dale, băieţii se-ntorc repede şi 
cu paşi mărunți la autostradă, aruncând în drum priviri 
extrem de admirative la Jack Sawyer, sărmanii tonţi. 

Jack se apropie de Dale pentru o scurtă discuţie. Păcat că 
Dale nu ştie că amicul lui ascunde dovezi, ha! Sau, îşi spune 
Wendell, ştie - e implicat şi el în asta? Un lucru e sigur: 
totul va ieşi la lumină odată ce Herald va publica pozele 
edificatoare. 

Între timp, tipul cu pălărie de pai şi ochelari de soare stă 
acolo cu braţele încrucişate la piept, părând senin şi 
încrezător, ca şi când ar avea totul sub control, aşa încât 
nici mirosul nu-l poate atinge. 

Individul ăsta e evident un jucător-cheie, îşi spune 
Wendell. El ia deciziile. Băiatul de Aur şi Dale vor să nu-i 
calce cuvântul; se vede asta din limbajul lor corporal. O 
urmă de respect, de deferentă. Dacă muşamalizează ceva, o 
fac pentru el. Dar de ce? Şi cine naiba e? Individul e de 
vârstă mijlocie, undeva la cincizeci de ani, cu o generaţie 
mai mare ca Jack şi Dale; e prea fercheş ca să locuiască la 
ţară, aşa că e din Madison, poate, sau Milwaukee. E clar că 
nu e poliţist, şi nu seamănă nici cu un om de afaceri. Ăsta e- 
un tătuc sigur de sine; lucrul ăsta se vede de la o poştă. 

Apoi încă o maşină de poliţie pătrunde prin bariera de pe 
35 şi vine lângă patrula celor cu jumătate de normă. Băiatul 
de Aur şi Gilbertson se duc la ea şi-i întâmpină pe Bobby 
Dulac şi pe celălalt, grăsanul, Dit Jesperson, însă tipul cu 
pălărie nici măcar nu se uită în direcţia aceea. Ei, asta-i 
tare. Stă acolo, singur singurel, ca un general care-şi 
supraveghează soldaţii. Wendell îl priveşte pe omul 
misterios cum scoate o ţigară, o aprinde şi scoate un nor de 
fum alb. Jack şi Dale îi conduc pe ultimii sosiți în vechiul 
magazin, iar păsăruica asta continuă să-şi fumeze ţigara, 
sublim detaşat de tot ce-l înconjoară. Prin peretele putred, 
Wendell reuşeşte să-i audă pe Dulac şi Jesperson cum se 
plâng de miros; apoi unul dintre noi mormăie în! când vede 
cadavrul. 


— Hei, băieţi? zice Dulac. E de-adevăratelea căcatul ăsta? 
Hei, băieţi? 

Vocile îi dau lui Wendell o idee bună asupra locului în 
care se află cadavrul, în spate lângă zidul îndepărtat. 

Înainte ca cei trei poliţişti şi Sawyer să înceapă să se- 
apropie încet de partea din faţă a magazinului, Wendell se 
apleacă în afară, îndreaptă Nikonul şi face o fotografie cu 
omul misterios. Spre groaza sa, Pisica din Pălărie se uită 
imediat în direcţia lui şi spune: 

— Cine m-a fotografiat? 

Wendell se trage înapoi la adăpostul peretelui, dar ştie că 
tipul trebuie să-l fi văzut. Ochelarii ăia de oase erau 
îndreptaţi drept spre el! Tipul are urechi de liliac - a auzit 
sunetul obturatorului. 

— leşi la vedere, îl aude Wendell că spune. N-are rost să 
te ascunzi; ştiu că eşti acolo. 

Din locul său de observare cu siguranţă redusă, Wendell 
tocmai reuşeşte să vadă o maşină a poliţiei statale, urmată 
de Pontiacul DARE din French Landing, apropiindu-se 
dinspre hărmălaia de la capătul aleii. Lucrurile par să fi 
ajuns la punctul de fierbere pe-acolo. Dacă Wendell nu se 
înşală, i se pare că-l zăreşte pe unul dintre motociclişti 
trăgând un bărbat pe geamul unui Olds verde, frumos. 

E timpul să cheme cavaleria, sigur că da. Wendell păşeşte 
în spate din faţa clădirii şi face semn din mână soldaţilor. 
Teddy Runkleman ţipă: 

— Huu, mamă! 

Doodles chirăie ca o pisică în călduri şi cei patru asistenţi 
ai lui Wendell o iau la goană pe lângă el, făcând zarva pe 
care le-a cerut-o. 


13 


Danny 'Icheda şi Pam Stevens sunt deja ocupați până 
peste cap cu cei care forţau intrarea, când aud zgomotul 
motocicletelor care gonesc spre ei, şi sosirea celor din 


Thunder Five e tot ce le trebuie pentru ca ziua să le fie cu 
adevărat plină. Să scape de Teddy Runkleman şi Freddy 
Saknessum a fost destul de uşor, dar după nici cinci minute 
benzile de mers spre est ale Autostrăzii 35 s-au umplut de 
oameni care credeau că au tot dreptul să se binocleze la 
toate micile cadavre care se presupunea că sunt stivuite în 
epava lui Ed's Eats. În locul fiecărei maşini pe care reuşesc 
în sfârşit s-o trimită înapoi apar alte două. Toată lumea cere 
o explicaţie detaliată a motivului pentru care ei, în calitate 
de contribuabili şi cetăţeni îngrijoraţi, n-au voie să intre la 
scena crimei, mai ales când e vorba de o crimă aşa tragică, 
aşa sfâşietoare, aşa... ei bine, aşa tulburătoare. Majoritatea 
refuză să creadă că singurul cadavru din clădirea aceea 
dărăpănată e al Ilrmei Freneau; trei oameni, unul după 
celălalt, îl acuză pe Danny că se face complice la o 
muşamalizare şi unul dintre ei chiar foloseşte cuvântul 
„Fishergate”. Pfui. Într-un fel ciudat, mulţi dintre aceşti 
vânători de cadavre aproape cred că forţele poliţiei locale îl 
protejează pe Pescar! 

Unii dintre ei arată rozarii în vreme ce-l toacă mărunt. O 
doamnă îi flutură un crucifix în faţă şi-i spune că are un 
suflet murdar şi că îl aşteaptă iadul. Cel puţin jumătate 
dintre oamenii pe care-i întoarce din drum au cu ei aparate 
de fotografiat. Ce fel de persoană pleacă de acasă într-o 
dimineaţă de sâmbătă ca să facă poze cu copii morţi? Ce-l 
nedumereşte pe Danny e următorul lucru: cu toţii se cred 
perfect normali. Cine-i nemernicul? £!/ este. 

Soţul bătrân al unei femei bătrâne de pe Calea Domniței 
Marian spune: 

— Tinere, se pare că tu eşti singura persoană din 
districtul ăsta care nu înţelege că istoria se petrece de jur 
împrejurul nostru. Eu şi Madge credem că avem dreptul la 
un suvenir. 

Un suvenir? 

Asudat, bulversat şi sătul până peste cap, Danny îşi 
pierde cumpătul. 


— Amice, sunt absolut de-acord cu tine, zice el. Dacă ar fi 
după mine, tu şi încântătoarea ta soţie aţi putea pleca 
înapoi acasă cu tricoul pătat de sânge, poate chiar şi c-un 
deget retezat sau două, în portbagaj. Dar ce pot să spun? 
Şeful e-un tip inflexibil. 

Cei de pe Calea Domniței Marian dispar, prea şocaţi ca să 
mai spună ceva. Următorul din rând începe să ţipe din 
momentul în care Danny se apleacă pe geam afară. Arată 
exact aşa cum Danny şi-l imaginează pe George Rathbun, 
însă vocea lui e mai aspră şi puţin mai piţigăiată. 

— Să nu crezi că nu ştiu ce faci, amice! 

Danny spune bine, pentru că încearcă să protejeze locul 
unei crime, iar tipul care seamănă cu George Rathbun, care 
conduce o veche Dodge Caravan albastră căreia-i lipseşte 
bara de protecţie din faţă şi oglinda retrovizoare laterală 
din dreapta, ţipă: 

— Stau p-aci de douăzeci de minute cât tu şi dama aia ați 
frecat menta! Sper că n-o să fii surprins când o să vezi 
aplicată un pic de JUSTIŢIE PROPRIE pe-aci! 

Aceasta e clipa de tandreţe în care Danny aude 
inconfundabilul huruit al celor din Thunder Five gonind 
spre el pe autostradă. Nu s-a simţit bine încă de când a 
găsit bicicleta lui Tyler Marshall în faţa căminului de 
bătrâni, iar gândul de-a se lua la harţă cu Beezer St Pierre 
îi umple creierul cu un fum negru uleios şi scântei roşii 
învârtejite. Coboară privirea şi se uită direct în ochii sosiei 
rumene la faţă a lui George Rathbun. Vocea îi iese într-un 
şuvoi monoton lipsit de vlagă. 

— Domnule, dacă-ţi vei continua drumul, îţi voi pune 
cătuşele, te voi aşeza pe bancheta din spate a maşinii mele 
până ce voi putea părăsi locul şi-apoi te voi duce la secţie şi 
te voi acuza de orice-mi va veni în gând. Asta ţi-o promit. 
Acum, fă-ţi singur un serviciu şi cară-te naibii de aici. 

Gura bărbatului se deschide şi se închide, ca a unui peşte 
auriu. Pete de-un roşu şi mai aprins îi apar pe faţa veselă, 
deja rumenă. Danny nu-l slăbeşte din ochi, aproape sperând 


să-i furnizeze un motiv de a-l arunca în cătuşe şi de a-lpune 
la frăgezit pe bancheta din spate a maşinii sale. Tipul îşi 
analizează opţiunile şi precauţia iese învingătoare. Coboară 
ochii, mută schimbătorul în marşarier şi aproape că intră în 
Miata din spatele său. 

— Nu-mi vine să cred ce se întâmplă, spune Pam. Ce 
tâmpit o fi scăpat porumbelul pe gură? 

Ca şi Danny, şi ea îi urmăreşte pe Beezer şi pe prietenii 
lui cum se apropie huruind de ei, trecând pe lângă coloana 
de maşini în aşteptare. 

— Nu ştiu, dar mi-ar plăcea să-i vâr pulanul pe gât în jos. 
Şi după el o să vină rândul lui Wendell Green. 

— N-o să fie nevoie să-l cauţi prea departe. E-n coloană, 
cam cu Şase maşini mai în spate. 

Pam arată cu degetul spre rânjetul pasager al lui 
Wendell. 

— Dumnezeule mare, zice Danny. De fapt, într-un fel mă 
bucur să-l văd pe trombonistul ăla mizerabil. Acum îi pot 
spune exact ce cred despre el. 

Zâmbind, se apleacă să-i vorbească adolescentului de la 
volanul Miatei. Băiatul pleacă, şi Danny îi face semn 
şoferului din spatele lui să plece şi el, urmărindu-i în acelaşi 
timp pe cei din Thunder Five cum se apropie din ce în ce 
mai mult. Îi spune lui Pam: 

— În clipa asta, dacă Beezer vine-n faţa mea şi numai 
pare că ar vrea să ne măsurăm puterile, scot pistolul, pe 
cuvânt de onoare. 

— Hârţoage, hârţoage, zice Pam. 

— Mă doare chiar în cot. 

— Ei, uite că-i dăm drumul, spune ea, zicându-i că dacă 
scoate arma, ea îi va acoperi spatele. 

Până şi şoferii care încearcă să intre pe alee prin forţa 
vorbelor dure se opresc o clipă pentru a-i urmări pe Beezer 
şi pe băieţii lui. În mişcare, cu părul şi bărbile în vânt, cu 
feţele severe, par gata să comită un dezastru cât mai mare 


posibil. Inima lui Danny Tcheda începe s-o ia la goană, şi îşi 
simte sfincterul cum se strânge. 

Însă motocicliştii din Thunder Five trec în trombă pe 
lângă el fără să întoarcă măcar capetele, unul după altul. 
Beezer, Mouse, Doc, Sonny şi Kaiser îşi văd mai departe de 
drum, părăsind scena. 

— Ei, fir-ar zice Danny, neputându-se hotărî dacă se 
simte uşurat sau dezamăgit. Puseul brusc de spaimă pe 
care-l încearcă atunci când motocicliştii, după treizeci de 
metri, fac o întoarcere strânsă în U, care ridică pietrişul în 
aer, îi spune că ceea ce-a simţit a fost uşurare. 

— O, te rog, nu, zice Pam. 

În automobilele oprite, toate capetele se-ntorc când 
motocicliştii trec ca fulgerul din nou pe lângă «i, 
întorcându-se pe unde au venit. Preţ de câteva secunde, 
singurul sunet care se aude este huruitul în scădere a cinci 
motociclete Harley-Davidson. Danny Icheda îşi dă jos 
pălăria şi îşi şterge fruntea. Pam Stevens îşi arcuieşte 
spatele şi expiră. Apoi cineva claxonează, şi alte două 
claxoane se fac auzite, şi un tip cu o mustață căruntă de 
morsă şi-o cămaşă de dril ridică o insignă măricică într-o 
învelitoare de piele şi spune că e vărul unui judecător 
districtual şi membru de onoare al forţelor de poliţie din La 
Riviere, ceea ce, în principiu, înseamnă că nu primeşte 
niciodată amenzi de parcare sau pentru depăşirea vitezei 
legale şi se poate duce unde vor muşchii lui. Mustaţa se 
lăţeşte într-un rânjet mare. 

— Aşa că lasă-mă doar să trec şi te poţi întoarce la treaba 
ta, ofiţere. 

Să nu-l lase să treacă este treaba lui, zice Danny, şi e 
nevoit să repete acest mesaj de mai multe ori înainte să 
poată trece la următorul caz. După ce trimite înapoi alţi 
câţiva cetăţeni nemulţumiţi, se uită să vadă cât mai are de 
aşteptat până să-i poată spune lui Wendell Green s-o 
şteargă de acolo. Cu siguranţă, reporterul nu poate fi la mai 
mult de două sau trei maşini în spate. De-ndată ce Danny 


ridică privirea, claxoanele sună şi oamenii încep să strige la 
el. Lasă-ne să intrăm! Hei, amice, eu iți plătesc salariul, ţii 
minte? Vreau să vorbesc cu Dale, vreau să vorbesc cu Dale! 

Câţiva bărbaţi au coborât din maşini. Arată cu degetul 
spre Danny, dau din gură, însă el nu reuşeşte să 
desluşească ce ţipă acolo. O dâră de durere îl străbate ca 
un drug de fier înroşit în foc din spatele ochiului stâng până 
în mijlocul creierului. Ceva nu e bine; nu vede urâta maşină 
roşie a lui Green. Unde naiba e? La dracu', la dracu' şi de 
două ori la dracu', Green trebuie să se fi strecurat din 
coloană şi să fi intrat pe câmpul de lângă Ed's. Danny se- 
nvârte pe loc şi inspectează câmpul. Voci furioase şi 
claxoane i se împletesc în spate. Nici-o Toyota roşie 
rablagită, niciun Wendell Green. Ca să vezi, a renunţat 
gură-spurcată! 

După câteva minute, traficul se subţiază, iar Danny şi 
Pam cred că treaba lor s-a cam terminat. Ioate cele patru 
benzi ale Autostrăzii 35 sunt goale, aşa cum sunt de obicei 
într-o dimineaţă de sâmbătă. Singurul camion care rulează 
pe ea nu se opreşte, continuându-şi drumul spre Centralia. 

— Cred c-ar trebui să ne ducem acolo, spune Pam, dând 
din cap spre rămăşiţele magazinului. 

— Poate peste câteva minute. 

Danny nu e prea dornic să se apropie de mirosul acela. 
Ar fi întru totul fericit să rămână acolo până la venirea 
medicului legist şi-a echipei tehnice. Ce-i apucă pe oameni, 
totuşi? El ar renunţa cu bucurie la plata pe două zile ca să 
nu fie nevoit să vadă corpul neînsufleţit al sărmanei Ilrma 
Freneau. 

Apoi el şi Pam aud două sunete distincte, şi niciunul nu-i 
face să se simtă în largul lor. Primul este al unui val nou de 
vehicule care gonesc pe autostradă către ei; al doilea, 
duduitul motocicletelor care se apropie de scena crimei de 
undeva din spatele vechiului magazin. 

— Există vreun drum care să ducă în spatele locului 
ăstuia? întreabă el incredul. 


Pam ridică din umeri. 

— Ala se pare. Dar uite ce-i... o să trebuiască să se ocupe 
Dale de haidamacii lui Beezer, pentru că noi o să fim 
ocupați până peste cap aici. 

— Ah, mamă, Dumnezeule, zice Danny. 

În jur de treizeci de maşini şi camionete converg la 
capătul scurtei alei, şi atât el, cât şi Pam îşi dau seama că 
oamenii aceştia sunt mai nervoşi şi mai hotărâți decât cei 
din prima tură. În faţa mulţimii, câţiva bărbaţi şi femei îşi 
lasă maşinile pe marginea drumului şi se îndreaptă pe jos 
spre cei doi ofiţeri. Şoferii din fruntea cetei agită pumnii în 
aer şi strigă încă dinainte să-ncerce să intre pe alee. 
Incredibil, o femeie şi doi adolescenţi ţin ridicat un banner 
lung pe care scrie ÎL VREM PE PESCAR! Un bărbat într-un 
Caddy vechi şi prăfuit scoate braţul pe geam şi afişează o 
pancartă făcută manual: GILBERISON TREBUIE DAT 
AFARĂ. 

Danny se uită peste umăr şi vede că membrii Thunder 
Five trebuie să fi găsit un drum dosnic, pentru că patru 
dintre ei stau în faţă la Ed's, semănând ciudat de tare cu 
nişte agenţi de la serviciile secrete, în vreme ce Beezer St 
Pierre e adânc cufundat într-o discuţie cu şeful. Iar ei doi, îi 
trece lui Danny prin gând, seamănă cu doi şefi de stat care 
negociază un tratat comercial. Asta n-are absolut nici-o 
logică, şi Danny se întoarce înapoi la maşini, la lunaticii cu 
pancarte şi bărbaţii şi femeile care se apropie pe jos de el şi 
de Pam. 

Un bărbat de şaptezeci de ani, cu pieptul cât o butie şi cu 
o bărbiţă albă, Hoover Dalrymple, se înfiinţează în faţa lui 
Pam şi începe să-şi ceară drepturile inalienabile. Danny îşi 
aminteşte numele lui pentru că Dalrymple a provocat o 
încăierare în barul hotelului Nelson cam cu şase luni în 
urmă, iar acum iată-l din nou, căutându-şi revanşa. 

— Nu o să discut cu partenerul tău, ţipă el, şi nu o să 
ascult nimic din ce spune el, pentru că partenerul tău nu 


are nici-o consideraţie pentru drepturile oamenilor din 
comunitatea aceasta. 

Danny trimite înapoi un Subaru portocaliu condus de-un 
adolescent posac cu un tricou Black Sabbath, apoi un 
Corvette negru cu plăcuţe de înmatriculare de La Riviere şi- 
o doamnă tânără izbitor de frumoasă şi cu o gură izbitor de 
spurcată la volan. De unde vin toţi oamenii ăştia? El nu 
recunoaşte pe nimeni cu excepţia lui Hoover Dalrymple. 
Majoritatea celor din faţa lui, presupune Danny, s-au strâns 
din afara oraşului. 

Se îndrepta s-o ajute pe Pam, când o mână îl prinde de 
umăr, iar el întoarce privirea şi-l vede pe Dale Gilbertson 
alături de Beezer St Pierre. Ceilalţi patru motociclişti 
aşteaptă la distanţă de câţiva metri. Cel pe nume Mouse, 
care e desigur cam de mărimea unei căpiţe de fân, prinde 
privirea lui Dale şi rânjeşte. 

— Ce faci? întreabă Danny. 

— Calmează-te, zice Dale. Prietenii domnului St Pierre s- 
au oferit voluntari să ne ajute la controlarea mulţimii şi cred 
că ne prinde bine tot ajutorul pe care ni-l pot da. 

Cu colţul ochiului, Danny îi zăreşte pe gemenii Neary 
ieşind în faţa mulţimii, şi ridică o mână pentru a-i opri. 

— Şi cu ce se aleg în schimb? 

— Doar informaţii, răspunde şeful. Bine, băieţi, treceţi la 
treabă. Prietenii lui Beezer se despart şi se apropie de 
mulţime. Şeful vine lângă Pam, care mai întâi se uită la el 
amuzată, apoi încuviinţează. Mouse mârâie la Hoover 
Dalrymple şi zice: 

— În numele puterii cu care am fost învestit, îţi ordon să 
te cari dracului de-aici, Hoover. 

Bătrânul dispare atât de repede, de parcă s-ar fi 
dematerializat. 

Ceilalţi motociclişti au acelaşi efect asupra curioşilor 
furioşi. Danny speră să-şi poată menţine calmul în faţa 
abuzului constant: un bărbat de o sută patruzeci de 
kilograme care seamănă cu un membru al Hells Angels aflat 


pe muchie de cuţit între autocontrol şi-o furie crescândă 
face minuni asupra unei mulţimi de oameni răsculați. 
Motociclistul cel mai apropiat de Danny îi trimite de acolo 
pe Floyd şi Frank Neary doar ridicând pumnul la ei. Când 
aceştia dispar înapoi în maşina lor, motociclistul îi face cu 
ochiul lui Danny şi se prezintă drept Kaiser Bill. Amicului lui 
Beezer îi place să controleze mulţimea, şi un rânjet imens 
ameninţă să-i răzbată prin mina încruntată, deşi o furie 
lichidă fierbe dedesubt. 

— Cine-s ceilalţi tipi? întreabă Danny. 

Kaiser Bill i-i arată pe Doc şi Sonny, care împrăştie 
mulţimea la dreapta lui Danny. 

— De ce faceţi asta? 

Kaiser coboară capul astfel încât faţa lui să se afle la cinci 
centimetri de cea a lui Danny. E ca şi când ai da ochii cu un 
taur. Căldură şi furie se revarsă din trăsăturile late şi din 
pielea hirsută. Danny aproape se aşteaptă să vadă cum iese 
fum din nările laţe ale bărbatului. Una dintre pupile e mai 
mică decât cealaltă; prin albul ochilor se încâlcesc fire roşii, 
radiante. 

— De ce? O facem pentru Amy Nu ţi-e limpede asta, 
ofiţere Icheda? 

— Scuze, bâiguie Danny. 

Sigur că da. Speră ca Dale să poată să-i ţină sub control 
pe monştrii ăştia. Urmărindu-l pe Kaiser Bill cum zdruncină 
un Mustang străvechi aparţinând unui puşti prost care n-a 
reuşit să se dea la timp în spate, e extrem de fericit că 
motocicliştii nu au asupra lor niciun instrument bont. 

Prin locul gol ocupat înainte de Mustangul puştiului, o 
maşină de poliţie rulează spre Danny şi Kaiser. În timp ce-şi 
croieşte drum prin mulţime, o femeie îmbrăcată într-un 
tricou fără mâneci şi pantaloni Capri se loveşte cu capul de 
geamurile pasagerului. Când maşina ajunge lângă Danny, 
cei doi poliţişti cu jumătate de normă, Bob Holtz şi Paul 
Nestler, sar afară, se holbează la Kaiser şi întreabă dacă el 
şi Pam au nevoie de ajutor. 


— Duceţi-vă şi discutaţi şi şefu', îi instruieşte Danny, deşi 
n-ar fi fost nevoie s-o facă. Holtz şi Nestler sunt tipi de 
treabă, însă au multe de învăţat despre scara ierarhică, la 
fel ca şi despre toate celelalte lucruri. 

Cam după un minut şi jumătate, Bobby Dulac şi Dit 
Jesperson îşi fac apariţia. Danny şi Pam le fac semn să 
treacă, în vreme ce motocicliştii se avântă în gloata 
revoltată şi trag cetăţeni vocali de pe marginea şi capotele 
vehiculelor lor. Zgomote de luptă ajung la Danny peste 
strigăte mânioase provenind dinspre ceata din faţa sa. 1 se 
pare că se află acolo de ore întregi. Alungând oamenii din 
calea cu lovituri puternice din braţe, Sonny iese la iveală şi 
se opreşte lângă Pam, care face tot ce-i stă în puteri. Mouse 
şi Doc ies la lumină. Cu o dâră de sânge curgându-i din nas, 
cu o pată roşie întunecându-i barba la colţul gurii, Kaiser 
vine în pas alergător lângă Danny. 

Tocmai când mulţimea începe să scandeze: „NOI DE- 
AICEA NU PLECĂM, NU PLECĂM ACASĂ!”, Holtz şi 
Nestler se întorc să întărească rândurile. Noi de-aicea nu 
plecăm, nu plecam acasă? se întreabă Danny. Asta nu se 
referea cumva la Vietnam? 

Doar vag conştient de sunetul unei sirene de poliţie, 
Danny îl vede pe Mouse intrând în mulţime şi pocnindu-i pe 
primii trei oameni la care ajunge. Doc pune mâinile pe 
geamul deschis al unui Oldsmobile mult prea familiar şi-l 
întreabă pe micuțul şi cheliosul şofer ce naiba crede că 
face. 

— Doc, lasă-l în pace, zice Danny, dar sirena ţipă iar şi-i 
acoperă vorbele. 

Cu toate că omul mic de la volanul Olds-ului arată ca un 
profesor ineficient de matematică sau un funcţionar public 
de nivel inferior, e animat de hotărârea unui gladiator. 
Acesta e reverendul Lance Hovdahl, vechiul profesor de 
şcoală duminicală al lui Danny. 

— Mă gândeam că aş putea fi de folos, zice reverendul. 


— Cu tot tămbălăul ăsta, nu te aud prea bine. Hai să te 
ajut să ajungi mai aproape, zice Doc. 

Întinde mâinile pe geam în vreme ce sirena ţipă iar şi-o 
maşină a poliţiei statale trece încet pe cealaltă parte a 
drumului. 

— Stai aşa, Doc, OPREŞTE-TE! strigă Danny, văzându-i 
pe cei doi bărbaţi din maşina oficială, Brown şi Black, 
lungindu-şi gâturile ca să se uite la spectacolul oferit de-un 
bărbos cu constituţia unui urs grizzly care trage un preot 
luteran pe geamul maşinii sale. În spatele lor, altă surpriză, 
Arnold Hrabowski, Ungurul Nebun, se apropie încet, 
uitându-se cu ochii mari prin parbrizul DAREmobilului, 
parcă îngrozit de haosul din jurul lui. 

Capătul benzii de circulaţie e acum ca o zonă de război. 
Danny păşeşte hotărât în mijlocul mulţimii zgomotoase şi 
împinge câţiva oameni în lături, îndreptându-se spre Doc şi 
fostul său profesor de şcoală duminicală, care pare 
zdruncinat, însă întru totul teafăr şi nevătămat. 

— Ei, Danny, Doamne Dumnezeule, zice preotul. Mă 
bucur mult să te văd aici. 

Doc se uită încruntat la cei doi. 

— Vă cunoaşteţi? 

— Domnule reverend Hovdahl, acesta e Doc, zice Danny. 
Doc, acesta e domnul reverend Hovdahl, pastorul de la 
biserica luterană Muntele Hebron. 

— Maică precistă, sare Doc, şi începe imediat să 
netezească reverele bărbatului mic şi să tragă de tivul 
jachetei lui, încercând parcă să-i redea forma iniţială. 
Scuze, domnule reverend, sper că nu te-am rănit. 

Poliţiştii de la centru şi Ungurul Nebun reuşesc în cele 
din urmă să se strecoare prin mulţime. Nivelul de sunet 
scade şi devine un uruit slab - într-un fel sau altul, prietenii 
lui Doc i-au redus la tăcere pe cei mai zgomotoşi membri ai 
opoziţiei. 

— Din fericire, geamul e mai mare ca mine, zice 
reverendul. 


— Ce mă gândeam, poate că într-o zi aş putea veni să 
discutăm ceva, zice Doc. În ultimul timp am citit mult 
despre creştinismul din primul secol. Ştiţi, Geza Vermes, 
John Dominic Crossan, Paula Fredriksen, chestii de genul 
ăsta. Aş vrea să văd ce părere aveţi despre unele lucruri. 

Orice ar intenţiona să spună reverendul Hovdahl e 
acoperit complet de brusca explozie de sunete venind din 
celălalt capăt al benzii de circulaţie. Vocea unei femei se 
înalţă ca a unei banshee, într-un şuierat inuman care-i 
scoală părul pe ceafă lui Danny. I se pare că sună ca şi când 
nişte lunatici evadați de o mie de ori mai periculoşi decât 
membrii Thunder Five îşi fac de cap prin zonă. Ce dracu' s- 
o fi putut întâmpla acolo? 


— "Salutare băieţi”? 

Neputându-şi stăpâni indignarea, Bobby Dulac se 
întoarce şi se uită ţintă mai întâi la Dale, apoi la Jack. Vocea 
i se ridică, se oţeleşte. 

— E de-adevăratelea tot căcatu' ăsta? „Salutare băieţi”? 
Dale tuşeşte în pumn şi ridică din umeri. 

— Avvrut s-o găsim. 

— Păi, sigur că da, spune Jack. El ne-a spus să venim aici. 

— Dar de ce să facă asta? întreabă Bobby. 

— E mândru de opera sa. 

De la o răspântie neclară din memoria lui Jack, o voce 
urâtă spune: Nu te amesteca. Dacă te pui cu mine, iţi 
împrăştii maţele de la Racine până la La Riviere. A cui 
fusese vocea aia? Fără a avea alte dovezi decât convingerea 
sa, Jack înţelege că, dacă ar reuşi să identifice acea voce, ar 
putea afla numele Pescarului. Dar nu poate; tot ce Jack 
Sawyer poate să facă în clipa aceasta e să-şi amintească o 
putoare mai rea decât norul pestilenţial care umple 
clădirea asta părăginită - un miros hidos care provenea din 
sud-vestul unei alte lumi. Şi acolo fusese mâna Pescarului, 
sau a orice-ar fi fost Pescarul în lumea aia. 


Un gând pe măsura fostei vedete în ascensiune a Diviziei 
Omucideri din cadrul Departamentului de Poliţie din Los 
Angeles i se iveşte în gând, şi el spune: 

— Dale, cred că ar trebui să-l laşi pe Henry să asculte 
înregistrarea aia de la 911. 

— Nu înţeleg. De ce? 

— Henry aude lucruri pe care nici liliecii nu le pot auzi. 
Chiar dacă nu va recunoaşte vocea, va afla de o sută de ori 
mai multe lucruri decât ştim noi acum. 

— Păi, unchiul Henry nu uită niciodată o voce, asta-i 
adevărat. Bine, hai să plecăm de-aici. Medicul legist şi cei 
de la tehnic ar trebui să apară în câteva minute. 

Mergând în urma celorlalţi doi bărbaţi, Jack se gândeşte 
la şapca Brewers a lui Tyler Marshall şi la locul unde a 
găsit-o - la lumea aceea în care şi-a petrecut mai mult de 
jumătate din viaţă s-o nege, şi la întoarcerea sa în ea, de 
dimineaţă, care continuă să-i trimită şocuri prin tot corpul. 
Pescarul a lăsat şapca pentru el în Teritorii, tărâmul de care 
a auzit prima oară când avea şase ani - când Jack avea şase 
ani, şi taţi cânta la saxofon. Îşi aminteşte totul, acea imensă 
aventură, nu pentru că şi-ar dori-o, ci pentru că trebuie să 
şi-o amintească: forţe străine de persoana lui îl ridică de 
ceafă şi-l poartă înainte. Înainte în propriul său trecut! 
Pescarul e mândru de lucrătura lui, da, Pescarul îi joacă 
intenţionat pe degete - un adevăr atât de evident, încât 
niciunul dintre cei trei bărbaţi nu trebuia să-l rostească - 
însă, de fapt, Pescarul îl momeşte doar pe Jack Sawyer, 
singurul care a văzut 'Ieritoriile. lar dacă asta-i adevărat, 
aşa cum trebuie să fie, atunci... 

„atunci Teritoriile şi tot ce conţin ele sunt implicate 
cumva în crimele astea oribile, iar el a fost aruncat într-o 
dramă cu urmări enorme pe care, acum, nu reuşeşte să le 
pătrundă. Turnul. Grinda. A văzut asta în caligrafia mamei 
sale, ceva despre căderea Turnului şi ruperea Grinzilor: 
lucrurile astea fac parte din puzzle, orice ar însemna, la fel 
ca şi convingerea lui Jack că Tyler Marshall este încă în 


viaţă, ascuns în cine ştie ce colţ al celeilalte lumi. Conştiinţa 
faptului că nu poate vorbi nimănui despre toate astea, nici 
măcar lui Henry Leyden, îl face să se simtă extrem de 
singur. 

Gândurile lui Jack se risipesc în haosul zgomotos care 
erupe pe partea laterală şi în faţa barăcii. Sună ca un atac 
indian într-un film cu cowboy, strigăte de luptă şi ţipete şi 
zgomot de alergătură. O femeie scoate un țipăt ascuţit care 
seamănă straniu cu uiu-uiu-ul sirenei de poliţie pe care n-a 
observat-o decât pe jumătate cu câteva momente în urmă. 
Dale mormăie: „lisuse”, şi-o rupe la fugă, urmat de Bobby şi 
Jack. 


Afară, ceea ce pare să fie un grup de şase oameni nebuni 
aleargă care-ncotro pe pietrişul buruienos din faţa vechiului 
restaurant. Dit Jesperson şi Beezer, încă prea uluiţi ca să 
reacționeze, îi privesc cum saltă de colo-colo. Nebunii fac o 
gălăgie de nedescris. Un bărbat ţipă: „OMORÂŢI-L PE 
PESCAR! OMORÂŢI-L PE NEMERNICUL ALA ÎMPUŢIT!” 
Altul strigă: „LEGE ŞI ORDINE ŞI BERE GRATIS!” Un 
personaj deşirat în salopetă preia: „BERE GRATIS! VREM 
BERE GRATIS!” O zgripţuroaică prea bătrână pentru bluza 
mulată şi jeanşii albaştri pe care-i poartă se-nvârte 
bezmetică fluturând din braţe şi chirăind din toţi bojocii. 
Rânjetele de pe feţele lor indică faptul că aceşti oameni pun 
în scenă o farsă de joasă speţă. Se distrează cât pentru 
toată viaţa. 

Din capătul aleii se apropie o maşină a poliţiei statale, 
urmată imediat de Pontiacul DARE al Ungurului Nebun. În 
mijlocul haosului, Henry Leyden înclină capul şi zâmbeşte în 
barbă. 

Când îşi vede şeful c-o ia la goană după unul dintre 
bărbaţi, grăsanul Dit Jesperson se avântă în acţiune şi-o 
observă pe Doodles Sânger, împotriva căreia are un dinte 
încă de când l-a refuzat târziu într-o noapte în hotelul 
Nelson. Dit îl recunoaşte pe Teddy Runkleman, vlăjganul cu 


nasul spart după care fuge Dale; şi-l ştie pe Freddy 
Saknessum, însă Freddy este fără-ndoială prea rapid 
pentru el şi, pe deasupra, Dit are senzaţia că, dacă ar fi să 
pună mâna pe Freddy Saknessum, cam peste opt ore 
probabil că se va îmbolnăvi de ceva foarte neplăcut. Bobby 
Dulac se ocupă de tipul deşirat, aşa că Doodles e ţinta lui 
Dit, şi el abia aşteaptă s-o tragă jos în iarbă şi s-o facă să 
plătească pentru că i-a spus cum i-a spus, acum şase ani în 
infectul bar de la Nelson. (În faţa a poate o duzină dintre 
cele mai ordinare personaje din French Landing, Doodles 1- 
a comparat cu pe-atunci bătrâna şi puturoasa corcitură a 
şefului poliţiei, Tubby.) 

Dit o priveşte drept în ochi şi, preţ de o secundă, femeia 
se opreşte din ţopăit şi rămâne cu picioarele înfipte în 
pământ, făcându-i un vag gest de vino-ncoace cu degetele 
de la ambele mâini. El se avântă spre ea, dar când ajunge la 
locul unde s-a aflat, femeia e cu doi metri la dreapta, sărind 
de pe-un picior pe celălalt ca un jucător de baschet. 

— Tubby-Tubby, zice ea. Vino şi ia-o, Tub-Tub. 

Furios, Dit se întinde, ratează şi aproape-şi pierde 
echilibrul. Doodles pleacă ţopăind ţanţoş, râzând, şi 
rosteşte odioasa expresie. Dit nu pricepe - de ce Doodles n- 
o ia pur şi simplu la sănătoasa. E ca şi când aproape că vrea 
să fie prinsă, dar că mai întâi trebuie să tragă de timp. 

După încă un plonjon serios care-şi ratează ţinta cu doar 
unul sau doi centimetri, Dit Jesperson îşi şterge faţa de 
sudoare şi priveşte scena. Bobby Dulac îi pune cătuşele 
tipului deşirat, însă Dale şi Hollywood Sawyer se descurcă 
doar puţin mai bine ca el. leddy Runkleman şi Freddy 
Saknessum se eschivează şi scapă de urmăritori, amândoi 
spărgându-se de râs ca nişte idioţi şi strigând sloganuri 
inepte. De ce troglodiţii de speța asta joasă sunt 
întotdeauna atât de agili? Dit bănuieşte că prădătoarele ca 
Runkleman şi Saknessum au parte de mai mult exerciţiu 
fizic decât oamenii normali. 


Goneşte după Doodles, care se strecoară pe lângă el şi 
izbucneşte într-un râs înfundat, gâlgâitor. Peste umărul ei, 
Dit îl vede pe Hollywood care-l fentează în sfârşit pe 
Saknessum, înfăşoară un braţ pe după mijlocul lui şi-l 
trânteşte la pământ. 

— Nu era nevoie să te urci aşa pe mine, zice Saknessum. 
Îşi mută privirea şi înclină scurt din cap, aprobator. Hei, 
Runks. 

Teddy Runkleman întoarce ochii spre el, scurt, apoi îşi 
mută şi el privirea. Nu se mai mişcă. Şeful poliţiei spune: 

— Ce-i, aţi rămas fără vlagă? 

— Petrecerea-i gata, zice Runkleman. Hei, nu făceam 
decât să ne distrăm, să ştii. 

— O0o, Runksie, eu vreau să mă mai joc puţin, zice 
Doodles, mişcând provocator din şolduri de câteva ori. 

Într-o străfulgerare, Beezer St Pierre îşi aruncă trupul 
mătăhălos între ea şi Dit. El păşeşte în faţă, huruind ca un 
camion care urcă o pantă abruptă. Doodles încearcă să 
danseze în spate, dar Beezer o cuprinde şi-o duce la şeful 
poliţiei. 

— Beezer, tu nu mă mai iubeşti? întreabă Doodles. 

Beezer mormăie dezgustat şi-o aşază în faţa şefului. Cei 
doi poliţişti statali, Perry Brown şi Jeff Black, stau în spate, 
părând şi mai dezgustaţi decât motociclistul. Dacă 
procesele mentale ale lui Dit ar fi să fie transcrise din 
stenograma lor în limba vorbită curent, rezultatul ar fi 
următorul: Tre!' să aibă ceva la mansardă dacă el face berea 
aia Kingsland Ale, pentru că-i o bere tare bună. Şi uită-te la 
şefu'! E-aşa pregătit să facă măcel, că nici măcar nu vede 
că suntem pe cale să pierdem cazul. 

— Vă DISTRAŢI? rage şeful. Care-i PROBLEMA cu voi, 
idioţilor? 

Nu aveţi pic de respect pentru fata aia sărmană de- 
acolo? 

Când poliţiştii statali păşesc în faţă să preia conducerea, 
Dit îl vede pe Beezer cum se-mbăţoşează şocat pentru o 


clipă, apoi se îndepărtează cât mai ferit posibil de grup. 
Nimeni în afară de Dit Jesperson nu-i dă atenţie - uriaşul 
motociclist şi-a făcut datoria şi acum rolul său s-a încheiat. 
Arnold Hrabowski, care a fost mai mult sau mai puţin 
ascuns în spatele lui Brown şi Black, îşi vâră mâinile în 
buzunare, strânge umerii şi-i aruncă lui Dit o privire de 
scuză patetică. Dit nu-i pricepe sensul: De ce să se simtă 
Ungurul Nebun atât de vinovat? La naiba, de-abia a ajuns 
aici. Dit se uită înapoi la Beezer, care înaintează greoi către 
lateralul barăcii şi - surpriză, surpriză! - amicul cel mai bun 
şi reporterul favorit al tuturor, domnul Wendell Green, 
apare acum puţin alarmant. Se pare c-a ieşit la suprafaţă 
mai mult decât un singur fel de jigodii, gândeşte Dit. 


Lui Beezer îi plac femeile deştepte şi cu capul pe umeri, 
ca Bear Girl; bulendrele fără creier ca Doodles îl scot din 
ţâţâni. Întinde mâinile, apucă doi pumni de carne păstoasă, 
acoperită cu vâscoză, Şi-o aburcă pe Doodles cea 
zvârcolitoare la subsuoară. 

Doodles spune: 

— Beezer, tu nu mă mai iubeşti? 

O repune jos pe potaia tolomacă în faţa lui Dale 
Gilbertson. Când Dale răbufneşte în cele din urmă la aceşti 
patru delincvenţi în toată firea, Beezer îşi aminteşte 
semnalul pe care Freddy i l-a dat lui Runskie, şi se uită 
peste umărul şefului spre partea din faţă a vechiului 
restaurant. În stânga intrării putrezite, Wendell Green 
îndreaptă aparatul foto spre grupul din faţa lui, căutându-şi 
liniştit poziţia, aplecându-se şi înclinându-se, păşind într-o 
parte şi-n cealaltă în vreme ce face poze. Când vede prin 
obiectiv că Beezer se uită la el, îşi îndreaptă poziţia şi lasă 
aparatul jos. Are pe faţă un zâmbet mic, stângaci. 

Green trebuie să se fi furişat prin spate, îşi spune Beezer, 
pentru că în niciun caz poliţiştii din faţă nu l-ar fi lăsat să 
treacă. Dacă se gândeşte bine, Doodles şi fraţii Dodo 
trebuie să fi bătut acelaşi drum. Speră să nu fi aflat toţi de 


drumul lăturalnic urmându-l pe el, dar e şi asta o 
posibilitate. 

Reporterul îşi lasă camera foto să atârne de curea şi, 
privindu-l pe Beezer, se îndepărtează de bătrâna cocioabă. 
Felul vinovat, speriat în care se mişcă îi aminteşte lui 
Beezer de furişarea unei hiene spre un stârv. Wendell 
Green se teme într-adevăr de Beezer, iar Beezer nu-l poate 
învinui. Green e norocos că Beezer nu i-a smuls capul de pe 
umeri, în loc doar să-l amenințe cu asta. Şi totuşi... mersul 
ferit ca de hienă al lui Green i se pare cam ciudat lui 
Beezer, date fiind împrejurările. Doar nu se teme că va fi 
bătut în faţa atâtor poliţişti, nu? 

Neliniştea lui Green face o legătură în mintea lui Beezer 
cu vorbele nerostite pe care văzuse că le schimbaseră 
Runkleman şi Freddy. Când s-au privit, când s-au uitat în 
altă parte, se uitau de fapt la reporter! EI a pregătit totul 
dinainte. Green se folosea de fraţii Dodo ca distragere a 
atenţiei de la orice-ar fi fost ceea ce făcea el cu aparatul 
foto, desigur. O aşa viclenie, o aşa urâţenie morală îl înfurie 
pe Beezer. Pus de jar de scârbă, se îndepărtează repede de 
Dale şi de ceilalţi poliţişti şi se aproprie de Wendell Green, 
ţinându-şi ochii aţintiţi asupra reporterului. 

Îl vede pe Wendell cum se gândeşte să dea bir cu fugiţii, 
apoi cum respinge ideea, cel mai probabil pentru că nu are 
şanse să scape. 

Când Beezer ajunge la câţiva metri de el, Green spune: 

— Nu vreau să am probleme, domnule St Pierre. Îmi fac 
doar meseria. Sunt sigur că puteţi înţelege asta. 

— Înţeleg multe lucruri, zice Beezer. Cu cât i-ai plătit pe 
clovnii ăia? 

— Pe cine? Ce clovni? 

Wendell se prefacă să-i observe pe Doodles şi pe ceilalţi 
pentru întâia oară. 

— O, pe ei? Eu sunt cei care făceau tot tămbălăul ăsta? 

— Şi de ce-ar face ei o aşa poznă? 

— Pentru că sunt animale, cred. 


Expresia feţei lui Wendell comunică o mare dorinţă de-a 
se alia cu Beezer de partea fiinţelor umane, în opoziţie faţă 
de animalele precum Runkleman şi Saknessum. 

Având grijă să fixeze ochii lui Green, şi nu aparatul lui 
foto, cu propriii lui ochi, Beezer se apropie şi mai mult şi 
spune: 

— Wendy, eşti un tip dat dracului, ştii asta? Wendell ridică 
mâinile ca să se păzească de Beezer. 

— Hei, poate că am avut noi nişte daraveri în trecut, dar... 
Continuând să-l privească în ochi, Beezer strânge mâna 
dreaptă pe camera foto şi-o înfige pe stânga în pieptul lui 
Wendell Green. Smuceşte mâna dreaptă în spate şi cu 
stânga îi dă lui Green un brânci zdravăn. Unul din două se 
va rupe, fie gâtul lui Green sau cureaua care ţine camera, şi 
lui nu-i pasă cine ştie cât care va fi. 

Cu un zgomot ca pocnetul unui bici, reporterul se 
împleticeşte în spate, abia reuşind să rămână în picioare. 
Beezer trage camera foto din husa de care se bălângănesc 
două fâşii de piele ruptă. Aruncă husa şi învârte aparatul în 
mâinile sale mari. 

— Hei, nu face asta! zice Wendell, pe-o voce mai 
puternică decât vorbirea normală, dar mai slabă ca un 
țipăt. 

— Ce-i ăsta, un F2A model vechi? 

— Dacă ştii asta, ştii că-i un clasic. Dă-mi-l înapoi. 

— N-o să-i fac nimic, ci doar o să-l golesc. 

Beezer desface capacul din spatele aparatului, vâră un 
deget gros sub bucata de film expusă şi smulge toată rola. Îi 
zâmbeşte reporterului şi aruncă filmul în iarbă. 

— Vezi ce bine e fără toate căcaturile alea înăuntru? E-un 
aparat mic şi frumos... n-ar trebui să-l umpli cu gunoaie. 

Wendell nu îndrăzneşte să arate cât e de furios. 
Frecându-şi locul dureros de la ceafă, mârâie: 

— Acel aşa-numit gunoi e modalitatea mea de trai, 
bădăranule, cretinule. Acum, dă-mi aparatul înapoi. 

Beezer i-l întinde nepăsător. 


— N-am înţeles tot ce-ai spus. Despre ce vorbeai? 
Wendell smulge aparatul din mâna lui Beezer, singurul lui 
răspuns fiind o privire sumbră. 


Când cei doi poliţişti statali păşesc în sfârşit înainte, Jack 
simte un amestec de dezamăgire şi uşurare. Ceea ce vor 
face ei este evident, aşa că lasă-i s-o facă. Perry Brown şi 
Jeff Black vor lua cazul Pescarului de la Dale şi vor derula 
propria investigaţie. De acum înainte, Dale va fi norocos să 
primească firimituri de la masa celor de la poliţia statală. 
Cel mai mare regret al lui Jack e că Brown şi Black au 
trebuit să intre în casa asta de nebuni, în circul ăsta. Şi-au 
aşteptat de la început clipa de graţie - într-un fel, au 
aşteptat ca localnicul să-şi dovedească incompetenţa - dar 
ceea ce se întâmplă acum este o umilinţă publică pentru 
Dale, iar Jack îşi doreşte să nu se fi întâmplat. Nu şi-ar fi 
putut imagina că poate simţi recunoştinţă pentru sosirea 
unei găşti de motociclişti la scena unei crime, însă uite cât 
de rea e situaţia. Beezer St Pierre şi tovarăşii lui ţin 
mulţimea la distanţă mai eficient decât ofiţerii lui Dale. 
Întrebarea e cum de-au aflat toţi oamenii ăştia? 

Pe lângă daunele aduse reputației şi încrederii de sine a 
lui Dale, însă, Jack simte puţine regrete pentru faptul că 
acest caz trece sub o altă jurisdicție. Lasă-i pe Brown şi 
Black să scotocească toate beciurile din districtul French: 
Jack are senzaţia că nu vor ajunge mai departe decât le va 
permite Pescarul. Ca să mergi mai departe, crede el, ar 
trebui să călătoreşti în direcţii pe care Brown şi Black nu le- 
ar înţelege niciodată, să vizitezi locuri despre care ei sunt 
convinşi că nu există. Să mergi mai departe înseamnă să te 
împrieteneşti cu opopanax, iar oamenii de teapa lui Brown 
şi Black n-au încredere în nimic ce miroase măcar a 
opopanax. Ceea ce înseamnă că, în ciuda tuturor lucrurilor 
pe care Jack şi le-a spus de la uciderea lui Amy St Pierre 
încoace, el însuşi va trebui să-l prindă pe Pescar. Sau poate 
că nu chiar numai el. Dale va avea mult mai mult timp liber 


la dispoziţie, în definitiv, şi orice i-ar face poliţia statală, 
Dale e prea implicat în cazul ăsta ca să-l abandoneze 
complet. 

— Şefule Gilbertson, zice Perry Brown. Cred că am văzut 
destule aici. Asta numeşti tu asigurarea perimetrului? 

Dale îl lasă-n pace pe Teddy Runkleman şi se întoarce 
frustrat spre poliţiştii statali, care stau umăr lângă umăr, ca 
nişte soldaţi ai miliției naziste. Pe faţa sa, Jack citeşte că el 
ştie perfect ce se va întâmpla, şi că speră să nu fie umilitor 
de brutal. 

— Am făcut tot ce-mi stătea în puteri ca să asigur 
perimetrul aici, zice Dale. După apelul la 911, am vorbit cu 
oamenii mei faţă în faţă şi le-am ordonat să vină aici câte 
doi la intervale rezonabile, ca să prevenim trezirea vreunei 
curiozităţi. 

— Şefule, trebuie c-ai folosit radioul, zice Jeff Black. 
Pentru că sigur cineva a primit un pont. 

— Nu am folosit radioul, replică Dale. Şi oamenii mei au 
ştiut că nu-i cazul să răspândească vestea. Dar ştii ce, 
ofiţere Black? Dacă Pescarul ne-a sunat pe noi la 911, poate 
că a mai dat câteva apeluri anonime la diverşi cetăţeni. 

Teddy Runkleman a participat la discuţia aceasta ca un 
spectator la o finală de tenis. Perry Brown spune: 

— Să ne ocupăm mai întâi de priorităţi. Ce ai de gând să 
faci cu omul ăsta şi cu prietenii lui? Ai de gând să-i pui sub 
acuzare? Mă calcă pe nervi să-i văd faţa. 

Dale se gândeşte o secundă, apoi spune: 

— N-o să-i pun sub acuzare. Dispari de aici, Runkleman. 
Teddy se dă în spate, şi Dale zice: 

— Stai aşa o clipă. Cum ai ajuns aici? 

— Pe drumul din spate, răspunde Teddy. Vine drept pe 
după Goltz's. Thunder Five au venit pe-acolo. La fel ca şi 
reporteru' ăla baban, domnul Green. 

— Wendell Green e aici? 

Teddy arată cu degetul spre partea laterală a ruinei. Dale 
aruncă o privire peste umăr, şi Jack se uită în aceeaşi 


direcţie şi-l vede pe Beezer St Pierre cum smulge filmul din 
camera foto în vreme ce Wendell Green priveşte uluit. 

— Încă o întrebare, spune Dale. Cum ai aflat că aici e 
cadavrul fetei Freneau? 

— Îs cinci sau şase cadavre la Ed's, io aşa am auzit. 
Frate-mio Erland m-a sunat şi mi-a zis. El a auzit-o de la 
iubita lui. 

— Hai, şterge-o de aici, spune Dale, şi Teddy Runkleman 
se îndepărtează cu pas ţanţoş de parcă ar fi primit o 
medalie de cetăţean model. 

— Prea bine, spune Perry Brown. Şefule Gilbertson, ai 
ajuns la capătul lesei. Din momentul de faţă, investigația 
aceasta va fi condusă de locotenentul Black şi de mine. 
Vreau copii ale înregistrării apelului de la 911 şi ale 
însemnărilor şi declaraţiilor luate de tine şi de ofiţerii tăi. 
Activitatea va fi întru totul subordonată anchetei statale, şi 
va trebui să cooperezi fără reţineri arunci când ţi se va 
solicita asta. Vei primi informări după cum vom dispune 
locotenentul Black şi eu. 

Dacă mă întrebi pe mine, şefule Gilbertson, primeşti mult 
mai mult decât meriţi. N-am văzut niciodată o scenă a 
crimei mai dezorganizată. Ai încălcat siguranţa acestui loc 
într-o măsură incredibila. Câţi dintre voi aţi intrat în... 
structură? 

— Trei, răspunde Dale. Eu, ofiţerul Dulac şi locotenentul 
Sawyer. 

— Locotenentul Sawyer zice Brown. Scuză-mă, dar 
ofiţerul Sawyer a fost reîncadrat în LAPD? A devenit oficial 
membru al departamentului tău? Şi dacă nu, de ce i-ai 
oferit acces la structura aceea? De fapt, ce caută totuşi aici 
domnul Sawyer? 

— A elucidat mai multe cazuri de omucidere decât o vom 
face vreodată tu şi cu mine, oricât de mult am mai avea de 
trăit. 

Brown îi aruncă lui Jack o căutătură cruntă, iar Jeff Black 
priveşte înainte. În spatele celor doi poliţişti statali, Arnold 


Hrabowski se uită şi el la Jack Sawyer, dar nu atât de 
hotărât ca Perry Brown. Expresia lui Arnold este aceea a 
unui om care-şi doreşte profund să fie invizibil, iar când 
vede că privirea lui Jack e aţintită asupra lui, îşi fereşte 
repede ochii şi-şi schimbă greutatea de pe-un picior pe 
celălalt. 

Oh, îşi zice Jack. Sigur că da, Ungurul Nebun Nebun 
Nebun Nebun Nebun, iată cine eşti. 

Perry Brown îl întreabă pe Dale ce caută domnul St 
Pierre şi prietenii lui la locul faptei, iar Dale răspunde că-i 
ajută la controlul mulţimii. Dale l-a informat pe domnul St 
Pierre că, în schimbul acestui serviciu, va fi ţinut la curent 
cu derularea anchetei. Aşa ceva, da. 

Jack păşeşte în spate şi porneşte în lateral într-un arc 
uşor care-l va aduce la Arnold Hrabowski. 

— Incredibil, pufneşte Brown. Spune-mi,  şefule 
Gilbertson, tu ai hotărât să amâni puţin momentul de-a ne 
informa despre cele întâmplate pe mine şi pe locotenentul 
Black? 

— Am făcut totul conform procedurii, spune Dale. 

Ca răspuns la următoarea întrebare, el spune că da, a 
chemat medicul legist şi pe cei de la tehnic, pe care, 
apropo, îi vede chiar acum că se apropie pe alee. 

Încercările Ungurului Nebun de-a se controla reuşesc 
doar să-l facă să arate ca şi când ar avea o nevoie presantă 
de-a urina. Când Jack îi aşază o mână pe umăr, bărbatul 
înţepeneşte ca un indian dintr-un butic cu trabucuri. 

— Calmează-te, Arnold, spune Jack, apoi ridică vocea. 
Locotenente Black, dacă preluaţi cazul asta, sunt unele 
informaţii pe care ar trebui să le aflaţi. 

Brown şi Black îşi întorc privirea spre el. 

— Bărbatul care a sunat la 911 a folosit telefonul public 
de la magazinul 7-Eleven de pe Autostrada 35 din French 
Landing. Dale a pus să se sigileze telefonul, iar proprietarul 
ştie că nu are voie să lase pe nimeni să se atingă de el. S-ar 


putea să obţineţi nişte amprente folositoare de pe telefonul 
acela. 

Black notează ceva în carneţel şi Brown spune: 

— Domnilor, cred că rolul vostru s-a sfârşit aici. Şefule, 
pune-ţi oamenii să-i împrăştie pe indivizii ăia de la capătul 
aleii. Când eu şi medicul legist vom ieşi din structura aceea, 
nu vreau să mai văd nici ţipenie de om pe-aici, inclusiv pe 
tine şi pe ofiţerii tăi. Vei primi un telefon mai spre sfârşitul 
săptămânii, dacă voi avea informaţii noi. Fără nici-o vorbă, 
Dale se întoarce şi arată cu degetul spre Bobby Dulac la 
capătul aleii, unde mulţimea s-a redus la câteva suflete 
încăpăţânate care se sprijină de maşinile lor. Brown şi Black 
dau mâna cu medicul legist şi se sfătuiesc cu specialiştii 
care se ocupă de prelevarea probelor. 

— Ei, Arnold, spune Jack, îţi place să fii poliţist, nu-i aşa? 

— Mie? Ador să fiu poliţist. 

Arnold nu prea reuşeşte să se forţeze să-l privească în 
ochi pe Jack. 

— Şi-aş putea fi unul bun, ştiu că aş putea, dar şeful nu 
are suficientă încredere în mine. 

Îşi vâră mâinile tremurătoare în buzunarele pantalonilor. 

Jack e frământat de sentimentele contrare de milă pentru 
acest făţarnic patetic şi impulsul de a-l lua la şuturi până la 
capătul aleii. Un poliţist bun? Arnold n-ar putea fi nici 
măcar un şef bun de cercetaşi. Graţie lui, Dale Gilbertson s- 
a ales cu un perdaf public care probabil l-a făcut să se simtă 
ca şi pus la zidul infamiei. 

— Dar nu ai ascultat ordinele, nu-i aşa, Arnold? Arnold 
tremură ca un copac lovit de fulger. 

— Poftim? N-am făcut nimic. 

— Ai spus cuiva. Poate ai spus mai multor oameni. 

— Nu! Arnold scutură violent din cap. Mi-am sunat doar 
soţia, asta-i tot. Se uită implorator la Jack. Pescarul a vorbit 
cu mine, mi-a spus mie unde a pus corpul fetei, şi voiam să 
ştie şi Paula asta. Sincer, Holl... locotenente Sawyer, nu 
credeam c-o să mai sune pe cineva, voiam doar să-i spun ei. 


— Proastă mişcare, Arnold, zice Jack. O să-i spui şefului 
ce ai făcut, şi o s-o faci chiar în clipa asta. Pentru că Dale 
merită să ştie ce n-a mers bine şi n-ar trebui să se 
învinovăţească singur. Îl placi pe Dale, nu-i aşa? 

— Şeful? 

Vocea lui Arnold palpită de respect pentru şeful său. 

— Sigur că da. El e, el e... e minunat. Dar n-o să mă dea 
afară? 

— Asta hotărăşte el, Arnold, spune Jack. Dacă-mi ceri 
părerea, o meriţi, dar poate c-o să ai noroc. 

Ungurul Nebun se împleticeşte spre Dale. Jack le 
urmăreşte din priviri conversaţia preţ de o clipă, apoi trece 
pe lângă ei către lateralul vechiului restaurant, unde 
Beezer St Pierre şi Wendell Green stau faţă în faţă 
înfăşuraţi într-o tăcere nefericită. 

— Salut, domnule St Pierre, spune el. Şi salut şi ţie, 
Wendell. 

— Depun o plângere, zice Green. Mă documentam pentru 
cel mai important articol din viaţa mea şi mocofanu' ăsta îmi 
strică o rolă întreagă de film. Nu te poţi comporta aşa cu 
presa; avem dreptul să fotografiem ce naiba vrem. 

— Presupun c-ai fi spus că ai dreptul să fotografiezi şi 
cadavrul fiicei mele. 

Beezer se uită încruntat la Jack. 

— Căcatul ăsta cu ochi i-a plătit pe Teddy şi pe ceilalţi 
zevzeci să facă tărăboi astfel încât nimeni să nu-l observe 
cum se furişează acolo înăuntru. A făcut poze cu fata. 

Wendell îndreaptă un deget spre pieptul lui Jack. 

— Nu are nici-o dovadă în privinţa asta. Dar să-ţi spun 
ceva, Sawyer. Am făcut într-adevăr nişte poze. Ascundeai 
dovezi în camioneta ta şi eu te-am prins asupra faptei. Aşa 
că gândeşte-te de două ori înainte să-ncerci să te pui cu 
mine, pentru c-o să dai socoteală în faţa tuturor. 

O periculoasă ceaţă roşie pare să-i umple capul lui Jack. 

— Aveai de gând să vinzi fotografii cu cadavrul fetei 
ăleia? 


— Ce te-a apucat? 

Un rânjet urât lăţeşte gura lui Wendell Green. 

— Nici tu nu eşti tocmai imaculat, nu-i aşa? Poate ne-am 
putea face reciproc un bine, hă? 

Ceaţa roşie se întunecă la culoare şi-i umple lui Jack 
ochii. 

— Ne putem face reciproc un bine? 

Stând lângă Jack, Beezer St Pierre îşi încleştează şi 
descleştează pumnii enormi. Beezer, Jack ştie bine, îi 
pricepe bine tonul, însă imaginea dolarilor a pus stăpânire 
pe Wendell Green atât de puternic, încât aude ameninţarea 
lui Jack ca pe-o simplă întrebare. 

— Mă laşi să pun iar film în aparat şi să fac pozele de 
care am nevoie, iar eu păstrez tăcerea despre tine. 

Beezer priveşte în pământ şi strânge iar pumnii. 

— Să-ţi zic cum facem. Sunt un tip generos - poate că ţi- 
aş putea chiar da o parte din mălai, să zicem zece la sută 
din total. 

Lui Jack i-ar plăcea să-i spargă nasul, dar se mulţumeşte 
cu un pumn zdravăn în stomacul reporterului. Green se 
prinde de pântece şi se încovoiază, apoi cade la pământ. La 
faţă a căpătat o nuanţă de rozaliu febril şi se luptă să-şi 
tragă răsuflarea. În ochii i se citesc şoc şi nedumerire. 

— Vezi, şi eu sunt un tip generos, Wendell. Probabil că te- 
am scutit de-o lucrare dentară în valoare de mii de dolari, 
plus un maxilar rupt. 

— Nu uita de chirurgia plastică, intervine Beezer, 
frecându-şi pumnul în palma celeilalte mâini. Arată ca şi 
când cineva i-ar fi furat desertul preferat de la masa de 
seară. 

Faţa lui Wendell a devenit de-o nuanţă roşiatică de 
purpuriu. 

— Pentru ştiinţa ta, Wendell, orice crezi că ai văzut, nu 
ascund dovezi. Dimpotrivă, le scot la iveală, deşi nu mă 
aştept să înţelegi asta. 


Green reuşeşte să tragă şuierător în piept un centimetru 
cub de aer. 

— Când o să-ncepi să-ţi recapeţi răsuflarea, cară-te de 
aici. Târăşte-te, dacă va trebui. Du-te înapoi la maşină şi 
pleacă. Şi, pentru numele lui Dumnezeu, grăbeşte-te, altfel 
prietenul nostru aici de faţă s-ar putea să te bage într-un 
scaun cu rotile pentru tot restul vieţii tale. 

Încet, Wendell Green se ridică în genunchi, mai trage o 
gură zgomotoasă de oxigen şi se opinteşte într-o poziţie pe 
jumătate dreaptă. Flutură o mână deschisă spre ei, însă nu 
e clar ce vrea să transmită. Ar putea să le spună lui Beezer 
şi Jack să nu se apropie de el sau că nu le va mai crea 
probleme, sau amândouă. Cu trunchiul aplecat peste curea, 
cu mâinile apăsându-şi stomacul, Green se împleticeşte 
după colţul clădirii. 

— Cred că ar trebui să-ţi mulţumesc, spune Beezer. M-ai 
ajutat să-mi ţin promisiunea făcută doamnei mele. Dar tre' 
să spun că Wendell Green e-un tip pe care chiar mi-ar 
plăcea să-l fac bucăţi. 

— Amice, zice Jack, nu eram sigur dac-o să mă pot abţine 
mai mult ca tine. 

—  E-adevărat că începeam să-mi pierd răbdarea. 
Amândoi bărbaţii zâmbesc. 

— Beezer St Pierre, zice Beezer, şi întinde mâna. 

— Jack Sawyer. 

Jack îi ia mâna şi nu simte decât o secundă de durere. 

— Ai de gând să-i laşi pe tipii de la poliţia statală să facă 
toată munca sau o să continui pe cont propriu? 

— Tu ce crezi? întreabă Jack. 

— Dac-o să ai vreodată nevoie de ajutor, sau dacă îţi vor 
trebui întăriri, nu trebuie decât să ceri. Pentru că vreau 
într-adevăr să punem mâna pe nemernicul ăsta, şi-mi fac 
socoteala că tu ai şanse mai mari ca oricine să-l găseşti. 


Pe drumul de întoarcere în valea Norway, Henry spune: 


— O, Wendell a făcut o poză cu cadavrul, sigur că da. 
Când ai ieşit din clădire şi te-ai dus la camionetă, am auzit 
pe cineva că face două poze, dar am crezut că e vorba de 
Dale. Apoi am auzit din nou declicul aparatului când tu şi 
Dale eraţi înăuntru cu Bobby Dulac, şi mi-am dat seama că 
cineva îmi face mie poze! Fi bine, ca să vezi, mi-am spus, 
ăsta trebuie să fie domnul Wendell Green, şi i-am spus să 
iasă de după perete. Acela a fost momentul când oamenii 
ăia au venit în fugă, ţipând şi făcând ca toţi dracii. Imediat 
ce s-a întâmplat asta, l-am auzit pe domnul Green păşind 
greoi din lateralul clădirii, intrând şi făcând câteva poze. 
Apoi s-a furişat afară şi-a rămas lângă clădire, adică în locul 
unde prietenul tău Beezer l-a surprins şi a rezolvat 
problema. Beezer e-un tip remarcabil, nu crezi? 

— Henry, aveai de gând să-mi spui de asta? 

— Desigur, dar alergai de colo-colo, şi-am ştiut că 
Wendell Green nu va pleca până ce nu va fi făcut să plece. 
N-o să mai citesc niciun cuvânt din ce scrie. Niciodată. 

— Nici eu, spune Jack. 

— Dar n-o să renunţi la treaba asta cu Pescarul, nu? În 
pofida a ceea ce-a spus infatuatul ăla de poliţist statal. 

— Nu pot să renunţ acum. Sincer să fiu, cred că visele 
alea cu ochii deschişi de care ţi-am vorbit ieri au avut 
legătură cu cazul ăsta. 

— Hodoronc-tronc. Ei, hai să revenim la Beezer. Am auzit 
bine că a spus că vrea să-l „facă bucăţi” pe Wendell? 

— Da, aşa cred. 

— "Trebuie să fie un om fascinant. Am înţeles de la 
nepotul meu că Thunder Five îşi petrec după-amiezile şi 
serile de sâmbătă la Sand Bar. Săptămâna viitoare, poate c- 
o să pornesc bătrâna maşină a Rhondei şi-o să merg în 
Centralia, să beau câteva beri şi să port o discuţie frumoasă 
cu domnul St Pierre. Sunt sigur că are gusturi muzicale 
interesante. 

— Vrei să mergi la Centralia cu maşina? 


Jack se uită ţintă la Henry, a cărui singură repliere în faţa 
absurdităţii acestei sugestii este un zâmbet firav. 

— Orbii pot să conducă foarte bine, spune el. Probabil că 
pot să conducă mai bine ca majoritatea văzătorilor. Ray 
Charles poate, în orice caz. 

— Fii serios, Henry. De unde ţi-a venit că Ray Charles 
poate să conducă o maşină? 

— Mai întrebi? Pentru că într-o seară în Seattle, era 
acum, 0, patruzeci de ani, pe când aveam un spectacol la 
KIRO, Ray m-a luat la o raită cu maşina. A mers ca uns. 
Absolut nici-o problemă. Am străbătut doar drumurile 
lăturalnice, desigur, dar Ray a atins pană la nouăzeci la oră, 
sunt aproape sigur de asta. 

— Presupunând că asta a avut într-adevăr loc, n-ai fost 
speriat? 

— Speriat? Sigur că nu. Eu îi eram copilot. În mod sigur 
nu cred că aş avea probleme să ajung la Centralia pe 
bucata asta adormită de autostradă de provincie. Singurul 
motiv pentru care orbii nu conduc este că ceilalţi oameni nu 
vor să-i lase s-o facă. E-o problemă de putere. Vor să ne 
menţinem statutul marginal. Beezer St Pierre ar înţelege 
perfect. 

— Şi când mă gândesc că-n după-amiaza asta urmează să 
fac o vizită la casa de nebuni, zice Jack. 


14 


În vârful dealului abrupt dintre valea Norway şi Arden, 
şerpuielile zigzagate ale Autostrăzii 93, acum îngustată la 
două benzi, se îndreaptă pe-o lungă bucată care coboară ca 
o pârtie de schi în oraş, iar în partea de est a autostrăzii, 
culmea dealului se lăţeşte şi devine un platou ierbos. Două 
mese de picnic roşi, bătute de vreme, îi aşteaptă pe cei care 
aleg să se oprească preţ de câteva minute şi să aprecieze 
spectaculoasa privelişte. Un amestec pestriţ de ferme se 
întinde pe-o distanţă de peste douăzeci şi cinci de kilometri 
de peisaj blând, nu tocmai plat, presărat cu pâraie şi 
drumuri de ţară. Un şir solid de dealuri cu hârtoape, de-un 
verde-albăstrui, alcătuiesc linia orizontului. Pe cerul 
necuprins, nori albi spălaţi de soare atârnă ca nişte rufe 
proaspăt puse la uscat. 

Fred Marshall trage Ford Explorerul pe pietrişul de pe 
marginea drumului, opreşte şi spune: 

— Hai să-ţi arăt ceva. 

Când a urcat în Explorer acasă la el, Jack avea o servietă 
de piele neagră uşor roasă, care acum îi stă turtită pe 
genunchi. Iniţialele tatălui său, PS.S., de la Philip Stevenson 
Sawyer, sunt înscrise cu auriu lângă mânerul din partea de 
sus a servietei. Fred a aruncat de câteva ori priviri curioase 
spre servietă, dar nu a întrebat ce e cu ea, iar Jack nu s-a 
oferit să-i spună din proprie iniţiativă. Va veni ea vremea 
dezvăluirilor, gândeşte Jack, după ce va sta de vorbă cu 
Judy Marshall. Fred coboară din maşină şi Jack pune vechea 
servietă a tatălui său ui spatele picioarelor şi o sprijină de 
scaun, înainte să-l urmeze pe celălalt prin iarba moale. 
Când ajung la prima masă de picnic, Fred face semn spre 
peisaj. 

— Nu avem pe-aici multe aşa-zis atracţii turistice, da' 
asta arată binişor, nu? 


— E foarte frumos, spune Jack. Însă mie totul de aici mi 
se pare frumos. 

— Lui Judy îi place mult priveliştea asta. De fiecare dată 
când mergem în Arden într-o zi suficient de bună, ea ţine să 
oprim aici şi coboară din maşină pentru a se relaxa şi a se 
uita puţin în jur. Ştii, să se încarce de lucrurile cu adevărat 
importante înainte să revină la monotonia cotidiană, aşa 
ceva. Cât despre mine, uneori devin nerăbdător şi-mi spun: 
Haide, ai văzut priveliştea asta de o mie de ori, trebuie să 
mă întorc la muncă, dar eu sunt bărbat, nu? Aşa că de 
fiecare dată când oprim aici şi stăm locului câteva minute, 
îmi dau seama că soţia mea ştie mai multe decât mine şi că 
ar trebui să-i dau pur şi simplu ascultare. 

Jack zâmbeşte şi se aşază pe bancă, în aşteptarea 
continuării. De când a venit după el, Fred Marshall a rostit 
doar două sau trei propoziţii de recunoştinţă, însă e clar că 
a ales acest loc să-şi ia unele lucruri de pe suflet. 

— În dimineaţa asta m-am dus la spital şi ea... ei bine, e 
altfel. Ca să te uiţi la ea, ca să-i vorbeşti, ai spune că e într-o 
stare mult mai bună decât ieri. Chiar dacă e bolnavă de 
îngrijorare pentru Tyler, e altfel. Crezi că asta s-ar putea 
datora tratamentului? Nici măcar nu ştiu ce-i dau. 

— Poţi purta o discuţie normală cu ea? 

— Din când în când, da. De pildă, în dimineaţa asta mi-a 
vorbit despre un articol din ziarul de ieri despre o fetiţă din 
La Riviere care aproape a ocupat locul trei la concursul de 
silabisire, faza statală, numai că n-a reuşit să silabisească 
un cuvânt aiuritor de care n-a auzit nimeni. Popoplax sau 
ceva de felul ăsta. 

— Opopanax, zice Jack. Vorbeşte ca şi când ar avea un os 
de peşte înţepenit în gât. 

— Ai văzut şi tu articolul? Interesant că aţi reţinut 
amândoi cuvântul ăla. l-a dat un impuls, într-un fel. Le-a 
cerut infirmierelor să afle ce înseamnă şi una dintre ele l-a 
căutat în câteva dicţionare. 

Nu l-a găsit. 


Jack găsise cuvântul în Concise Oxford Dictionary; sensul 
lui literar nu avea importanţă. 

— Probabil că tocmai asta e definiţia opopanaxului, spune 
Jack. 1. Un cuvânt care nu se află în dicţionar. 2. Un mister 
crâncen. 

— Hă! 

Până acum, Fred Marshall s-a mişcat agitat prin zona de 
recreere şi acum se opreşte lângă Jack, a cărui privire 
îndreptată în sus îl observă pe celălalt bărbat cum 
examinează lunga panoramă. 

— Poate că asta înseamnă. 

Ochii lui Fred rămân aţintiţi asupra peisajului. Încă nu e 
pe deplin pregătit, însă face progrese. 

— Mi-a plăcut mult s-o văd interesată de aşa ceva, de-un 
articolaş apărut în Herald... 

Îşi şterge lacrimile şi face un pas spre orizont. Când se 
întoarce, se uită direct la Jack. 

— Ăă, înainte să o întâlneşti pe Judy, vreau să-ţi spun 
câteva lucruri despre ea. Problema e că nu ştiu cum ţi se 
vor părea. Până şi mie mi se par... nu ştiu. 

— Fă o încercare, spune Jack. 

Fred zice: „Bine”, îşi împleteşte degetele şi lasă capul în 
pământ. Apoi ridică iar privirea şi ochii îi sunt la fel de 
vulnerabili ca ai unui copilaş. 

— Aâă... nu ştiu cum s-o spun. Bine, o s-o spun pe şleau. 
Cu o parte din creier, cred că Judy ştie ceva. În orice caz, 
vreau să cred asta. Pe de altă parte, nu vreau să mă 
păcălesc şi să cred că, doar pentru că ea pare să se simtă 
mai bine, a scăpat de nebunie. Dar chiar îmi doresc să cred 
asta. Mamă-mamă, cât îmi doresc. 

— Crezi că ştie ceva. 

Strania senzaţie stârnită de opopanax se diminuează 
înainte de această legitimare a teoriei sale. 

— Ceva ce nu-i e limpede nici măcar ei, zice Fred. Dar 
mai ţii minte? A ştiut că Ty a dispărut încă dinainte să-i fi 
spus eu. 


Întoarce spre Jack o privire chinuită şi se îndepărtează. 
Îşi loveşte pumnii unul de altul şi se uită ţintă în pământ. 
Încă o barieră mentală cade în faţa nevoii sale de a-şi 
explica dilema. 

— Bine, uite ce e. Uite ce trebuie să înţelegi despre Judy. 
E-o persoană specială. Sigur, mulţi bărbaţi ar spune despre 
soțiile lor că sunt speciale, dar Judy e specială într-un fel 
special. Întâi de toate, e de-o frumuseţe răpitoare, dar nu 
despre asta vreau să vorbesc. E foarte curajoasă, dar nici 
ăsta nu-i subiectul discuţiei. E ca şi când ar avea legături cu 
ceva pe care noi, ceilalţi, nici nu putem încerca să 
înţelegem. Dar poate asta să fie real? Cât de mare e 
nebunia? Poate că atunci când o iei razna, la început te opui 
cu toate forţele şi faci istericale, dar apoi eşti prea nebun ca 
să te mai împotriveşti şi devii calm şi resemnat. Trebuie să 
discut cu doctorul ei, pentru că asta mă sfâşie. 

— Ce fel de lucruri spune? Explică de ce e atât de calmă? 

Ochii lui Fred Marshall îi sfredelesc pe-ai lui Jack. 

— Păi, pentru început, Judy pare să creadă că Ty e încă în 
viaţă şi că tu eşti singura persoană care-l poate găsi. 

— Bine, zice Jack, nevrând să spună mai multe până ce 
nu va fi vorbit cu Judy. A pomenit Judy vreodată de cineva 
pe care l-a cunoscut odată - sau vreun văr de-al ei, sau un 
vechi iubit - despre care ea crede că e posibil să-l fi răpit? 

Teoria sa pare mai puţin convingătoare decât a sunat în 
bucătăria ultraraţională şi extrem de bizară a lui Henry 
Leyden; răspunsul lui Fred Marshall o şubrezeşte şi mai 
tare. 

— Numai dacă numele lui e Regele Purpuriu, sau Gorg, 
sau Abbalah. Tot ce-ţi pot spune e că Judy crede că vede 
ceva şi, chiar dacă nu are niciun sens, îmi doresc mai mult 
decât orice pe lume să existe cu adevărat. 

O bruscă viziune a lumii în care a găsit şapca Brewers a 
unui băiat îl străpunge pe Jack Sawyer ca o lance cu vârf de 
oţel. 

— Şi acolo se află Tyler. 


— Dacă o parte din mine nu ar crede că asta s-ar putea 
să fie adevărat, mi-aş lua câmpii chiar aici şi-acum, spune 
Fred. Doar dacă nu m-am dus deja pe copcă. 

— Hai să mergem să vorbim cu soţia ta, propune Jack. 


Pe dinafară, spitalul luteran al districtului French aduce 
cu o casă de nebuni din secolul al XIX-lea din nordul Angliei: 
ziduri din cărămidă roşie murdare cu contraforturi 
înnegrite şi arcade ascuţite, un acoperiş ţuguiat cu vârfuri 
prevăzute cu ornamente sub formă de frunză, turnuri 
bombate, geamuri meschine şi toată faţada cănită de-o 
mizerie ancestrală. Aşezată pe-un teren împrejmuit de 
ziduri, plin de stejari, la graniţa vestică a Ardenului, uriaşa 
clădire, gotică fără grandoarea specifică acestui stil 
arhitectonic, pare punitivă, lipsită de milă. Jack aproape că 
se aşteaptă să audă muzica şfichiuitoare de orgă dintr-un 
film cu Vincent Price. 

Trec printr-o uşă îngustă şi ţuguiată de lemn şi intră într- 
un antreu liniştitor familiar. Un bărbat plictisit, îmbrăcat în 
uniformă, postat la o masă centrală, îi dirijează pe vizitatori 
către lifturi; animale împăiate şi buchete de flori umplu 
vitrina magazinului cu daruri; pacienţi îmbrăcaţi în halate şi 
legaţi de perfuzoare ocupă mese aşezate haotic alături de 
familiile lor, iar alţii stau cocoţaţi pe scaunele aliniate de-a 
lungul pereţilor; doi doctori în costume albe discută într-un 
colţ. Mult deasupra, două candelabre prăfuite, ornate, 
împrăştie o lumină ocru blândă care pare pentru moment 
să poleiască măciuliile luxuriante ale lalelelor puse în vazele 
înalte de lângă intrarea în magazinul de daruri. 

— Oau, chiar că arată mai bine pe dinăuntru, spune Jack. 

— În cea mai mare parte, da, completează Fred. 

Se apropie de bărbatul din spatele biroului şi Fred 
spune: 

— Secţia D. 

Cu o slabă scăpărare de interes, bărbatul le dă două 
ecusoane dreptunghiulare pe care scrie VIZITATOR şi le 


face semn să treacă. Două lifturi coboară zornăitor şi-i 
primeşte într-un spaţiu lambrisat de mărimea unei debarale 
pentru mături. Fred Marshall apasă butonul pe care e 
stanţată cifra 4 şi liftul începe să urce hurducându-se. 
Aceeaşi lumină moale, aurie, stăpâneşte interiorul comic de 
mic. Acum zece ani, un lift remarcabil de asemănător cu 
acesta, deşi situat într-un mare hotel parizian, îi ţinuse pe 
Jack şi pe o absolventă de istoria artei la UCLA pe nume 
Iliana Tedesco captivi vreme de două ore şi jumătate, în 
cursul cărora domnişoara ledesco anunţase că relaţia lor 
ajunsese la destinaţia finală, mulţumesc, în pofida 
recunoştinţei ei pentru ceea ce fusese măcar până în clipa 
aceea o călătorie comună plină de satisfacţii. După ce 
cumpăneşte la asta, Jack se hotărăşte să nu-l tulbure pe 
Fred Marshall cu această informaţie. 

Cu un comportament mai bun decât ruda sa franceză, 
liftul se opreşte cu un tremur şi, cu doar o uşoară 
manifestare de împotrivire, uşile i se deschid, iar Jack 
Sawyer şi Fred Marshall sunt eliberaţi la etajul al patrulea, 
unde frumoasa lumină pare cu puţin mai întunecată decât 
în lift şi antreu. 

— Din păcate, e taman în celălalt capăt, îi zice Fred lui 
Jack. 

Un coridor aparent nesfârşit se cască precum un 
exerciţiu de perspectivă în stânga lor, şi Fred indică direcţia 
cu degetul. 

Trec prin două seturi de uşi mari, duble, pe lângă 
coridorul către Secţia B, pe lângă două camere mari 
mărginite de separeuri cu draperii, o iau iar la stânga la 
intrarea închisă în secţia de gerontologie, străbat un hol 
foarte lung tapetat cu afişiere, trec de deschiderea spre 
Secţia C, apoi virează brusc la dreapta în faţa toaletelor 
pentru bărbaţi şi femei, trec de oftalmologia ambulatorie şi 
anexa arhivei şi, în sfârşit, ajung la un coridor marcat Secţia 
D. Înaintând, lumina pare să scadă progresiv, pereţii să se 
contracte, geamurile să se restrângă. În coridorul Secţiei D 


pândesc umbrele şi pe podea scânteiază o baltă mică de 
apă. 

— Acum suntem în cea mai veche parte a clădirii, zice 
Fred. 

— Probabil că vrei s-o scoţi pe Judy de aici cât mai repede 
posibil. 

— Ei, sigur, imediat ce Pat Skarda crede că e pregătită. 
Dar o să fii surprins; lui Judy îi cam place aici. Cred că o 
ajută. Mi-a spus că se simte complet în siguranţă, iar cei 
care pot să vorbească... unu dintre ei sunt extrem de 
interesanţi. E ca şi când ai fi într-o croazieră, aşa zice ea. 

Jack râde surprins şi neîncrezător, şi Fred Marshall îl 
atinge pe umăr şi spune: 

— Asta înseamnă că se simte mult mai bine sau mult mai 
râu? 

La capătul coridorului, intră direct într-o încăpere 
măricică care pare să fi rămas neatinsă vreme de o sută de 
ani. Lambriuri de-un maro-închis se înalţă un metru şi 
jumătate de la podeaua de lemn maro-închis. Sus, în 
peretele cenuşiu din dreapta lor, două geamuri înalte şi 
înguste înrămate ca nişte tablouri lasă să intre o lumină 
cenuşie. Un bărbat aşezat în spatele unei tejghele de lemn 
lustruit apasă un buton care descuie o uşă metalică lată 
prevăzută cu o inscripţie SECŢIA D şi un gemuleţ de sticlă 
securizată. 

— Dumneavoastră puteţi intra, domnule Marshall, dar 
dânsul cine este? 

— Numele lui e Jack Sawyer. A venit cu mine. 

— E rudă sau medic? 

— Nu, dar soţia mea vrea să discute cu el. 

— Aşteptaţi aici o clipă. 

Îngrijitorul dispare pe uşa metalică şi-o încuie în urma lui 
cu un dangăt ca de închisoare. Un minut mai târziu, 
îngrijitorul reapare însoţit de-o infirmieră ale cărei faţă 
grea, ridată, braţe şi mâini mari şi picioare groase o fac să 
arate ca un bărbat în travesti. Se prezintă drept Jane Bond, 


infirmiera-şefă a Secţiei D, o combinaţie de cuvinte şi 
împrejurări care sugerează irezistibil cel puţin două 
porecle. Înainte să dispară din nou în spatele masivei uşi, 
infirmiera îi supune pe Fred şi Jack, apoi numai pe Jack, 
unui baraj de întrebări. 

— Secţia Bond, zice Jack, neputându-se înfrâna. 

— Noi îi spunem lemnicerul Bond, mărturiseşte 
îngrijitorul. E dură, dar, pe de altă parte, e nedreaptă. 

Tuşeşte şi-şi îndreaptă privirea spre geamurile de sus. 

— Avem un om de serviciu care-i zice 007. 

Câteva minute mai târziu, Infirmiera-şefă Temnicerul 
Bond, Agentul 007, trage de uşa metalică şi spune: 

— Acum puteţi intra, dar aveţi grijă ce spuneţi. 

La început, secţia seamănă cu un uriaş hangar de 
aeroport împărţit într-o secţiune cu un şir de bănci 
capitonate, o secţiune cu mese rotunde şi scaune de plastic 
şi-o a treia unde două mese lungi sunt stivuite cu hârtie de 
desen, cutii de creioane colorate şi seturi de acuarele. În 
acel spaţiu vast, aceste obiecte de mobilier seamănă cu 
mobilele dintr-o casă pentru păpuşi. Ici şi colo, pe podeaua 
de ciment, vopsită într-o nuanţă netedă şi anodină de 
cenuşiu, zac covoraşe dreptunghiulare matlasate; la şase 
metri de podea, geamuri mici şi zăbrelite străpung zidul 
opus de cărămidă vopsită de mult cu câteva straturi de 
vopsea albă. Într-o gheretă de sticlă aflată în stânga uşii, o 
infirmieră aşezată la o masă ridică privirea dintr-o carte. 
Departe în dreapta, cu mult dincolo de mesele cu unelte 
pentru desen, trei uşi metalice încuiate dau spre lumi 
proprii. Senzaţia că te afli într-un hangar face treptat loc 
senzaţiei unei benigne, dar inflexibile încarcerări. 

Un zumzet slab de voci vine dinspre cei între douăzeci şi 
treizeci de bărbaţi şi femei risipiţi prin încăperea enormă. 
Numai câţiva dintre aceştia vorbesc cu oameni vizibili. Se 
plimbă în cerc, stau încremeniţi locului, zac încovrigaţi ca 
bebeluşii pe covoraşe; numără pe degete şi mâzgălesc în 
carneţele; tresar, cască, scâncesc, se uită în gol şi-n şinele 


lor. Unii dintre ei poartă halate verzi de spital, alţii haine 
civile de toate soiurile: tricouri şi pantaloni scurți, 
treninguri, cămăşi şi pantaloni largi, jerseuri şi pantaloni 
simpli. Nimeni nu poartă curea şi niciun pantof nu are 
şireturi. Doi bărbaţi musculoşi, cu păr tuns foarte scurt şi 
tricouri albe stau la una dintre mesele rotunde având aerul 
unor câini de pază răbdători. Jack încearcă s-o repereze pe 
Judy Marshall, dar nu o vede nicăieri. 

— V-am captat atenţia, domnule Sawyer. 

— Scuze, zice Jack. Nu mă aşteptam să fie atât de mare. 

— Şi e bine că e mare, domnule Sawyer. Deservim o 
populaţie în creştere. 

Femeia aşteaptă un semn de acceptare a spuselor sale, şi 
Jack încuviinţează. 

— Prea bine. O să vă spun câteva reguli de bază. Dacă 
veţi da ascultare vorbelor mele, vizita dumneavoastră aici 
va fi cât mai plăcută posibil pentru noi toţi. Nu vă uitaţi fix 
la pacienţi şi nu vă arătaţi alarmat de ceea ce spun ei. Nu 
vă comportaţi ca şi când aţi găsi neobişnuit sau neliniştitor 
ceva din ceea ce fac sau spun ei. Fiţi doar politicos şi, în 
mod normal, ei vă vor lăsa în pace. Dacă vă cer ceva, faceţi 
cum poftiţi, fără motiv. Dar vă rog să nu le daţi bani, obiecte 
ascuţite sau lucruri comestibile, fără să vă fi consultat în 
prealabil cu unul dintre doctori - unele medicamente au 
efecte adverse în combinaţie cu anumite alimente. La un 
moment dat, o femeie bătrână pe nume Estelle Packard 
probabil că vă va aborda şi vă va întreba dacă sunteţi tatăl 
ei. Răspundeţi cum poftiţi, dar dacă spuneţi nu, o veţi 
dezamăgi, iar dacă spuneţi da, o veţi face fericită. Aveţi vreo 
întrebare, domnule Sawyer? 

— Unde este Judy Marshall? 

— E pe partea asta, cu spatele la noi, pe ultima bancă. O 
vedeţi, domnule Marshall? 

— Am văzut-o din prima, spune Fred. Au avut loc 
schimbări de dimineaţă? 


— Din câte ştiu, nu. Doctorul care a internat-o, doctorul 
Spiegleman, va veni cam într-o jumătate de oră şi s-ar 
putea să vă poată oferi dânsul unele informaţii. Vreţi să vă 
duc pe amândoi la soţia dumneavoastră sau preferaţi să 
mergeţi singuri? 

— Ne descurcăm, spune Fred Marshall. Cât putem 
rămâne? 

— Vă dau cincisprezece minute, douăzeci, cel mult. Judy 
încă se află în stare de evaluare şi vreau ca nivelul ei de 
stres să se menţină la cote minime. Acum pare destul de 
liniştită, însă e profund deconectată de lume şi, sinceră să 
fiu, aiurează. Nu m-ar surprinde încă un acces de isterie, şi 
nu vrem să-i prelungim perioada de evaluare introducând 
în acest moment noi medicamente, nu? Aşa că, vă rog, 
domnule Marshall, discuţia să nu provoace deloc stres, să 
fie lejeră Şi pozitivă. 

— Credeţi că aiurează? 

Infirmiera Bond zâmbeşte compătimitor. 

— După toate probabilitățile, domnule Marshall, soţia 
dumneavoastră se află în această stare de ani întregi. O, a 
reuşit să se ascundă bine, însă un mod de gândire ca al 
dânsei nu apare peste noapte, nu, nu. Lucrurilor de felul 
ăsta le ia ani mulţi să se formeze şi-n tot acel timp persoana 
poate părea să funcţioneze normal ca fiinţă umană. Apoi 
ceva declanşează psihoza şi-o scoate complet la suprafaţă. 
În acest caz, de exemplu, a fost vorba de dispariţia fiului 
dumneavoastră. Apropo, vreau să vă transmit compasiunea 
mea. Ce s-a întâmplat a fost un lucru îngrozitor. 

— Da, a fost, zice Fred Marshall. Dar Judy a început să se 
comporte ciudat încă dinainte să... 

— Mă tem că asta nu contează. Simţea nevoia să fie 
mângâiată, iar închipuirile ei - lumea ei închipuită - a ieşit 
complet la suprafaţă, pentru că lumea aceea i-a oferit exact 
mângâierea de care avea nevoie. Probabil că aţi auzit ceva 
în sensul ăsta dimineaţă, domnule Marshall. Soţia 


dumneavoastră n-a vorbit cumva despre trecerea în alte 
lumi? 

— Trecerea în alte lumi? întreabă Jack, uimit. 

— O iluzie schizofrenică destul de tipică, spune infirmiera 
Bond. Mai bine de jumătate dintre oamenii din secţia asta 
întreţin fantezii asemănătoare. 

— Credeţi că soţia mea suferă de schizofrenie? 

Infirmiera Bond se uită pe după Fred ca să facă un 
inventar complet al pacienţilor din stăpânirea sa. 

— Eu nu sunt doctor, domnule Marshall, dar am o 
experienţă de douăzeci de ani lungi în îngrijirea bolnavilor 
mental. Pe baza acestei experienţe, trebuie să vă spun că, 
după părerea mea, soţia dumneavoastră manifestă 
simptome clasice de schizofrenie paranoică. Mi-ar plăcea să 
am veşti mai bine. 

Aruncă o privire înapoi la Fred Marshall. 

— Desigur, domnul doctor Spiegleman va pune 
diagnosticul final şi vă va putea răspunde la toate 
întrebările, vă va explica opţiunile de tratament şi aşa mai 
departe. 

Zâmbetul pe care i-l întoarce lui Jack pare să îngheţe din 
clipa când apare. 

— Întotdeauna le spun noilor vizitatori că e mai greu 
pentru familie decât e pentru pacient. Unii dintre aceşti 
oameni n-au nici-o grijă pe lume. De fapt, aproape că-ţi vine 
să-i invidiezi. 

— Sigur, zice Jack. Cine nu i-ar invidia? 

— Duceţi-vă, atunci, spune ea cu o urmă de irascibilitate. 
Să aveţi o vizită placută. 

Câteva capete se întorc când ei străbat încet podeaua 
prăfuită de lemn spre primul şir de bănci; multe perechi de 
ochi le urmăresc înaintarea. Curiozitate, indiferenţă, 
confuzie, suspiciune, plăcere şi o mânie impersonală se 
citesc pe feţele palide. Lui Jack i se pare că fiecare pacient 
din secţie se apropie de ei. 


Un bărbat durduliu între două vârste îmbrăcat într-un 
halat de baie a început să umble printre mese, arătând ca şi 
când s-ar teme că pierde autobuzul spre serviciu. La 
capătul băncii celei mai apropiate, o bătrână uscăţivă cu 
păr alb se ridică în picioare şi-l imploră pe Jack din priviri. 
Mâinile ei încleştate, ridicate în aer, tremură violent. Jack se 
străduieşte să nu-i întâlnească ochii. Când trece de ea, 
femeia pe jumătate fredonează, pe jumătate şopteşte: 

— Răţuşca mea era-n spatele uşii, da' io n-am ştiut-o, şi- 
acolo era ea, în toată, apa aia. 

— Hm, face Fred. Judy mi-a spus că băieţelul i s-a înecat 
în baie. 

Cu colţul ochiului, Jack l-a urmărit pe bărbatul cu păr 
zbârlit în halat de baie cum se grăbeşte spre ei, cu gura 
deschisă. Când el şi Fred ajung în spatele băncii lui Judy 
Marshall, bărbatul ridică un deget, ca pentru a face semn 
autobuzului să-l aştepte, şi grăbeşte pasul. Jack îl priveşte 
cum se apropie; ducă-se dracului sfatul Temnicerei Bond. 
N-o să-i dea voie lunaticului ăstuia să se uite la el, nici gând. 
Degetul ridicat ajunge la treizeci de centimetri de nasul lui 
Jack şi ochii nămoloşi ai bărbatului îi scrutează faţa. Ochii 
se retrag; gura se închide brusc. Brusc, bărbatul se roteşte 
pe călcâie şi-o rupe la fugă, cu halatul fluturând, cu degetul 
încă în căutarea unei ţinte. 

Ce-a fost asta? se întreabă Jack. A greşit autobuzul? 

Judy Marshall nu s-a mişcat. Trebuie să-l fi auzit pe 
bărbat trecând în goană pe lângă ea, respiraţia lui rapidă 
când s-a oprit, apoi întoarcerea lui fâlfâită, însă spatele ei e 
încă drept în halatul verde şi larg, încă stă cu capul întors în 
faţă, în acelaşi unghi ascendent. Pare detaşată de tot ce o 
înconjoară. Dacă părul i-ar fi spălat şi periat, dacă ar fi 
îmbrăcată normal şi dacă ar avea o valiză alături, ar arăta 
exact ca o femeie aşezată pe o bancă într-o gară, aşteptând 
ora plecării. 


Aşadar, încă dinainte ca Jack să vadă faţa lui Judy 
Marshall, înainte ca ea să rostească un singur cuvânt, în 
jurul ei pluteşte senzaţia plecării, a călătoriilor începute şi 
reîncepute - o sugestie a drumului întins, o aluzie a unui 
posibil altundeva. 


— Îi spun că am venit, şopteşte Fred şi dă ocol băncii ca 
să îngenuncheze în faţa soţiei sale. Ea lasă capul pe spate, 
peste coloana dreaptă, ca pentru a răspunde combinației 
amorfe de suferinţă sufletească, iubire şi anxietate care 
arde pe chipul frumos al soţului ei. Părul de-un blond-închis 
înspicat cu auriu curge plat pe curbura juvenilă a capului 
lui Judy Marshall. În spatele urechii ei, zeci de şuviţe 
multicolore stau strânse într-un ghem ca o pânză de 
păianjen. 

— Cum te simţi, iubire? o întreabă Fred încet. 

— Reuşesc să mă distrez, zice ea. Ştii, dragul meu, ar 
trebui să rămân aici măcar puţin timp. Infirmiera-şefă e 
convinsă că sunt dusă de tot cu pluta. Nu-i aşa că-i 
convenabil? 

— E şi Jack Sawyer aici. Vrei să discuţi cu el? 

Judy întinde mâna şi-i mângâie genunchiul ridicat. 

— Spune-i domnului Sawyer să vină în faţă, iar tu aşază- 
te aici lângă mine, Fred. 

Jack vine deja în faţă, cu ochii aţintiţi la capul iarăşi 
ridicat al lui Judy Marshall, care nu se întoarce. 
Îngenunchind, Fred i-a luat mâna întinsă în ambele sale 
mâini, ca şi când ar avea de gând să i-o sărute. Arată ca un 
cavaler părăsit în dragoste în faţa unei regine. Când îşi 
apasă mâna ei pe obraz, Jack vede pansamentul alb 
înfăşurat în jurul vârfurilor degetelor ei. Obrazul lui Judy 
intră în câmpul lui vizual, apoi lateralul gurii sale grave, 
nezâmbitoare; după care ii e vizibil întregul profil, luminos 
ca pojghiţa de gheaţă în prima zi de primăvară. Este 
profilul regal, idealizat de pe un medalion sau o monedă: 
curbura uşor ridicată a buzelor, povârnişul brusc şi precis 


al nasului, rotunjimea maxilarului, fiecare unghi într-o 
armonie perfectă, blândă, straniu familiară cu întregul. 

Această neaşteptată frumuseţe îi taie răsuflarea; pentru 
o fracțiune de secundă îl nedumereşte cu profunda 
nostalgie a fragmentarei sale evocări a unui al chip. Grace 
Kelly? Catherine Deneuve? Nu, niciuna dintre acestea; îşi 
dă seama că profilul lui Judy îi aminteşte de o persoană pe 
care încă n-a întâlnit-o. 

Apoi, secunda de nedumerire trece: Fred Marshall se 
ridică în picioare, chipul lui Judy întors pe trei sferturi din 
profil îşi pierde calitatea regală când îşi priveşte soţul cum 
se aşază lângă ea pe bancă, şi Jack respinge ceea ce tocmai 
i-a venit în gând, considerând-o o absurditate. 

Ea nu ridică ochii până când el nu se află înaintea sa. Are 
părul mat şi încâlcit; pe sub haina de spital poartă o veche 
cămaşă de noapte albastră, cu margini brodate, care, când 
a fost nouă, era complet lipsită de gust. În ciuda acestor 
dezavantaje, Judy Marshall îl trage de partea sa din clipa 
când îi întâlneşte ochii. 

Un curent electric care porneşte din nervii săi optici pare 
să-i pulseze prin corp în jos şi trage neputincios concluzia 
că Judy trebuie să fie cea mai năucitor de frumoasă femeie 
pe care a văzut-o vreodată. Se teme că forţa reacției sale la 
persoana ei îl va dobori din picioare, apoi - şi mai rău! - că 
ea va înţelege ce se întâmplă şi-l va considera un prost. 
Vrea cu disperare să nu-i lase impresia unui prost. Brooke 
Greer, Claire Evinrude, Iliana 'ledesco, oricât de splendide 
ar fi fost fiecare dintre acestea în felul lor, lângă ea ar arăta 
ca nişte fetişcane în costume de Halloween. Judy Marshall 
le face de râs pe toate fostele sale iubite; le demască drept 
făţarnice şi mărunte, lipsite de personalitate şi animate de-o 
sută de sentimente şchioape, nesigure. Frumuseţea lui Judy 
nu e aparentă, ca pusă în faţa unei oglinzi, ci creşte, cu o 
simplitate care-ţi taie răsuflarea, drept din fiinţa sa cea mai 
lăuntrică: ceea ce vezi e doar mica, vizibila porţiune a unei 


mai mari, nai cuprinzătoare, radiante şi explicite calităţi 
lăuntrice. 

Lui Jack cu greu îi vine să creadă că Fred Marshall cel 
agreabil şi bun la suflet chiar a avut fantasticul noroc de-a 
se căsători cu această femeie. Ştie el oare cât de minunată, 
cât de literalmente fermecătoare este ea? Jack s-ar însura 
cu ea într-o clipă, dacă ar fi necăsătorită. 1 se pare că s-a 
îndrăgostit de ea de îndată ce i-a văzut capul din spate. 

Dar nu poate să fie îndrăgostit de ea. Ea e soţia lui Fred 
Marshall şi mama fiului lor, şi el va trebui pur şi simplu să 
trăiască fără ea. 

Judy rosteşte o propoziţie scurtă care trece prin el într- 
un val vibrant de sunet. Jack se apleacă în faţă bâiguind o 
scuză, şi Judy, zâmbind, îi oferă o fluturare din mână care îl 
invită să ia loc. El se lasă la podea şi îşi încrucişează 
gleznele în faţa sa, încă reverberând de şocul de-a o vedea. 

Chipul ei se umple minunat de sentimente. A văzut exact 
ceea ce tocmai i s-a întâmplat lui, şi totul e în regulă. Nu-l 
desconsideră din cauza asta. Jack deschide gura să pună o 
întrebare. Deşi nu ştie ce întrebare va fi, trebuie s-o 
rostească. Natura întrebării e neimportantă. Cea mai 
cretină întrebare va fi bună; nu poate sta aici şi să se 
holbeze la acel chip fermecător. 

Înainte să vorbească, o versiune a realităţii se pocneşte 
zgomotos în alta şi, fără ezitare, Judy Marshall devine o 
femeie obosită, la treizeci şi cinci de ani, cu păr încâlcit şi 
cearcăne, care-l priveşte pieziş de pe-o bancă dintr-o secţie 
încuiată pentru bolnavii mental. Asta ar trebui să pară ca o 
revenire la luciditate, însă pare ca un soi de truc, ca şi când 
Judy Marshall ar mai fi făcut ea însăşi asta, pentru a-i uşura 
lui întâlnirea dintre ei. 

Cuvintele care-i scapă sunt la fel de banale cum s-a temut 
că vor fi. Jack se aude cum spune că-i pare bine să o 
cunoască. 

— Şi mie-mi pare bine să vă cunosc, domnule Sawyer. Am 
auzit aşa multe lucruri minunate despre dumneavoastră. 


El caută un semn care să-i dea de veste că ea e 
conştientă de dimensiunea momentului care tocmai s-a 
scurs, dar nu vede decât căldura zâmbetului ei. Date fiind 
împrejurările, asta i se pare un semn suficient de bun al 
conştientizării. 

— Cum vă descurcaţi aici? întreabă el, şi echilibrul se 
deplasează şi mai mult în direcţia sa. 

— Îţi ia puţin să te obişnuieşti cu colegii, însă oamenii de 
aici s-au rătăcit şi n-au mai putut găsi calea de întoarcere, 
atâta tot. Unii dintre ei sunt foarte inteligenţi. Am purtat 
discuţii aici care au fost mult mai interesante decât cele 
avute la grupul de la biserică sau la şedinţele cu părinţii. 
Poate ar fi trebuit să vin mai repede în Secţia D! Şederea 
aici m-a ajutat să învăţ unele lucruri. 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi că sunt multe feluri în care te poţi rătăci, de 
exemplu, şi că e mai uşor să te rătăceşti decât ar 
recunoaşte cineva vreodată. Oamenii de aici nu-şi pot 
ascunde sentimentele şi majoritatea dintre ei n-au învăţat 
niciodată cum să-şi înfrângă teama. 

— Şi cum ar trebui s-o înfrângi? 

— Păi, o înfrângi înfruntând-o, cum altfel? Nu spui doar: 
Sunt pierdut şi nu ştiu să mă întorc - continui să mergi. Pui 
un picior înaintea celuilalt până când te pierzi şi mai mult. 
Toată lumea ar trebui să ştie asta. Mai ales tu, Jack Sawyer. 

— Mai ales... 

Înainte să poată încheia întrebarea, o femeie în vârstă cu 
o faţă ridată şi blândă apare lângă el şi-l atinge pe umăr. 

— Iertaţi-mă. 

Îşi înfige bărbia în piept cu sfiala unui copil. 

— Vreau să vă pun o întrebare. Sunteţi tatăl meu? 

Jack îi zâmbegşte. 

— Întâi, daţi-mi voie să vă pun şi eu o întrebare. Vă 
numiţi cumva Estelle Packard? 

Cu ochii sclipind, bătrâna încuviinţează. 

— Atunci da, sunt tatăl dumitale. 


Estelle Packard bate din palme în faţa gurii, face o 
plecăciune din cap şi pleacă şontâcăind, radiind de fericire. 
Când a ajuns la trei sau patru meri, îi face lui Jack un semn 
de rămas-bun dintr-o mână, si întorcându-se pe călcâie, 
pleacă. 

Când Jack se uită din nou la Judy Marshall, e ca şi când 
femeia şi-ar fi dat la o parte vălul aparenţei destul cât să 
scoată la iveală o porţiune mică a sufletului său uriaş. 

— Eşti un om foarte amabil, nu-i aşa, Jack Sawyer? N-aş fi 
spus asta de la prima privire. Şi eşti un tip foarte bine. 
Sigur, eşti şi fermecător, însă farmecul şi amabilitatea nu 
merg mereu mână în mână. Să-ţi mai spun câteva lucruri 
despre tine? 

Jack ridică privirea spre Fred, care o ţine de mână pe 
soţia sa şi radiază. 

— Vreau să spui orice simţi nevoia să spui. 

— Sunt lucruri pe care nu le pot spune, indiferent ce aş 
simţi, dar tu s-ar putea să le auzi chiar şi aşa. Pot spune 
totuşi asta: frumuseţea nu te-a făcut să te umfli în pene. Nu 
eşti superficial, şi asta s-ar putea să fie o parte din 
explicaţie. În principal, însă, ai avut şansa să fii crescut 
bine. Aş spune că ai avut o mamă minunată. Am dreptate, 
nu-i aşa? 

Jack râde, mişcat de această neaşteptată analiză de 
caracter. 

— Nu ştiam că se vede. 

— Ştii de unde se vede? Se vede din felul în care te 
comporţi cu oamenii. Sunt aproape sigură că ai un trecut 
pe care cei din jur îl cunosc doar din filme, dar nu ţi s-a 
urcat la cap. Ne vezi ca pe nişte oameni normali, nu ca pe 
nişte ţărănoi, şi datorită faptului ăstuia pot avea încredere 
în tine. E evident că mama ta a făcut o treabă bună. Şi eu 
am fost o mamă bună, sau cel puţin am încercat să fiu, şi 
ştiu despre ce vorbesc. Îmi dau seama. 

— Spui că ai fost o mamă bună? De ce foloseşti... 

— Timpul trecut? Pentru că vorbeam despre înainte. 


Zâmbetul lui Fred se topeşte într-o expresie de 
îngrijorare prost ascunsă. 

— Cum adică, „înainte”? 

— Domnul Sawyer s-ar putea să ştie, zice ea, oferindu-i 
lui Jack ceea ce el crede că este o privire de încurajare. 

— Scuze, nu cred că ştiu, spune el. 

— Vreau să spun înainte să ajung aici şi în sfârşit să încep 
să gândesc puţin. Înainte ca lucrurile care mi se întâmplau 
să înceteze să mă sperie de moarte - înainte să-mi dau 
seama că-mi pot scruta propria fiinţă şi să examinez 
sentimentele pe care le-am avut de când mă ştiu. Înainte să 
am timp să călătoresc. Cred că încă sunt o mamă bună, însă 
nu sunt tocmai aceeași mamă. 

— Draga mea, te rog, spune Fred. Eşti aceeaşi, doar că ai 
avut un fel de cădere. Ar trebui să discutăm despre Tyler. 

— Dar discutam despre Tyler. Domnule Sawyer, ştii locul 
acela de oprire de pe Autostrada 93, chiar unde ajunge 
culmea dealului înalt, cam la un kilometru şi jumătate sud 
de Arden? 

— L-am văzut astăzi, zice Jack. Mi l-a arătat Fred. 

— Ai văzut fermele alea care continuă să dăinuiască? Şi 
dealurile din depărtare? 

— Da. Fred mi-a spus că adori priveliştea de acolo. 

— Întotdeauna vreau să oprim şi să cobor din maşină. Îmi 
place totul la priveliştea aia. Vezi la kilometri depărtare, şi- 
apoi - hopa! - se termină, şi mai departe nu poţi vedea. Dar 
cerul merge mai departe, nu? Cerul demonstrează că există 
o lume de cealaltă parte a dealurilor ălora. Dacă porneşti la 
drum, poţi ajunge acolo. 

— Da, poţi. 

Dintr-odată, lui Jack i se face pielea de găină, iar ceafa îl 
gâdilă. 

— Eu? Eu nu pot să călătoresc decât cu mintea, domnule 
Sawyer, şi mi-am amintit cum să fac asta doar pentru că am 
aterizat în casa veselilor. Dar mi-a venit ideea că tu poţi 
ajunge acolo - de cealaltă parte a dealurilor. 


Are gura uscată. Observă neliniştea tot mai pronunţată a 
lui Fred Marshall fără să fie capabil să o domolească. Vrând 
să-i adreseze lui Judy o mie de întrebări, începe cu cea mai 
simplă: 

— Cum ţi-a venit ideea asta? Ce vrei să spui cu asta? 

Judy Marshall îşi trage mâna din cea a soţului ei şi i-o 
întinde lui Jack, iar el o ia în ambele sale mâini. Dacă a 
arătat vreodată ca o femeie obişnuită, acum e acel moment. 
Arde ca un far, ca un foc in aer liber pe-o faleză 
îndepărtată. 

— Să spunem că... noaptea târziu, sau dacă eram singură 
mult timp, cineva îmi şoptea. Nu era ceva foarte concret, 
dar să spunem că era ca şi când o persoană mi-ar fi şoptit 
din cealaltă parte a unui zid gros. O fata ca mine, o fată de 
vârsta mea. Şi dacă adormeam atunci, aproape întotdeauna 
visam locul în care trăia fetiţa aia. Eu îi spuneam Lumea de 
Departe, şi semăna cu lumea asta, cu ţinutul Coulee, numai 
că era mai luminoasă şi mai curată şi mai magică. În Lumea 
de Departe, oamenii mergeau cu caleştile şi trăiau în 
corturi mari şi albe. În Lumea de Departe, erau oameni 
care puteau să zboare. 

— Ai dreptate, spune el. Fred îşi mută privirea de la soţia 
sa la Jack cu o nesiguranţă dureroasă, şi Jack zice: Sună 
aiurea, dar are dreptate. 

— Pe când lucrurile astea rele au început să se întâmple 
în French Landing, uitasem aproape complet de Lumea de 
Departe. Nu mă mai gândisem la ea de când aveam 
doisprezece sau treisprezece ani. Dar cu cât se apropiau 
mai mult lucrurile rele, de mine şi de Fred şi de Ty, vreau să 
spun, cu atât erau mai urâte visele mele, şi cu atât mai 
puţin reală mi se părea viaţa. Scriam cuvinte fără să ştiu că 
o fac, spuneam lucruri nebuneşti, mă destrămam. Nu 
înţelegeam că Lumea de Departe încerca să-mi spună ceva. 
Fata îmi şoptea din nou de cealaltă parte a zidului, numai că 
acum crescuse şi era speriată aproape de moarte. 

— Ce te-a făcut să crezi că aş putea fi de ajutor? 


— A fost doar un sentiment pe care l-am avut atunci când 
l-ai arestat pe Kinderling ăla şi ţi-a apărut poza în ziar. 
Primul lucru pe care mi l-am spus când m-am uitat la poza 
ta a fost: EI] ştie de Lumea de Departe. Nu m-am întrebat 
cum sau cum mi-am putut da seama uitându-mă la o poză; 
am înţeles pur şi simplu că ştii. Şi-apoi, când a dispărut Ty şi 
eu mi-am pierdut minţile şi m-am trezit în locul ăsta, mi-am 
spus că dacă poţi vedea în minţile oamenilor ăstora, Secţia 
D nu va fi chiar aşa diferită de Lumea de Departe, şi mi-am 
amintit că ţi-am văzut poza. Şi atunci am început să înţeleg 
cum stă treaba cu călătoritul. Toată dimineaţa asta, m-am 
plimbat prin Lumea de Departe cu mintea. Am văzut-o, am 
atins-o. Am simţit mirosul aerului ăluia incredibil. Ştiai, 
domnule Sawyer, că acolo sunt iepuri de mărimea 
cangurilor? 'Te pufneşte râsul numai uitându-te la ei. 

Jack afişează un surâs larg şi se apleacă pentru a-i săruta 
mâna, într-un gest cam ca şi al soţului ei. 

Cu blândeţe, ea îşi trage mâna din strânsoarea lui. 

— Când Fred mi-a spus că te-a întâlnit, şi că dai o mână 
de ajutor poliţiei, am ştiut că eşti aici dintr-un motiv bine 
întemeiat. 

Ceea ce a făcut femeia aceasta îl uimeşte pe Jack. În cel 
mai cumplit moment al vieţii ei, când fiul i-a dispărut şi 
minţile i se năruie, s-a folosit de-un monumental efort de 
memorie ca să-şi strângă toate puterile şi, de fapt, să 
înfăptuiască un miracol. A găsit în sinea ei puterea de-a 
călători. Dintr-o secţie încuiată, a străbătut jumătate din 
lumea aceasta şi-a intrat într-o alta, pe care o cunoştea 
doar din visele din copilărie. Nimic altceva decât imensul 
curaj pe care-l descrisese soţul ei nu i-ar fi putut permite să 
facă acest pas misterios. 

— Ai făcut ceva odată, nu-i aşa? îl întreabă Judy. Ai fost 
acolo, în Lumea de Departe, şi ai făcut ceva - ceva 
extraordinar. Nu trebuie să spui da, pentru că o văd în tine; 
e limpede ca lumina zilei. Dar trebuie să spui da, ca săo 
aud eu, aşa că spune-o, spune da. 


— Da. 

— Ce ai făcut? întreabă Fred. În ţara asta de vis? Cum 
poţi să spui da? 

— Aşteaptă, îi zice Jack, am ceva să-ţi arăt mai târziu, şi 
se întoarce la extraordinara femeie care stă în faţa sa. Judy 
Marshall e plină de cunoştinţe, curaj şi credinţă, şi, chiar 
dacă-i este interzisă lui, acum pare să fie singura femeie din 
lumea asta sau oricare alta pe care ar putea-o iubi pentru 
tot restul vieţii sale. 

— Ai fost ca mine, spune ea. Ai uitat complet de lumea 
aceea. Şi ţi-ai văzut de drum şi ai devenit poliţist, ai devenit 
detectiv. De fapt, ai devenit unul dintre cei mai buni 
detectivi care au existat vreodată. Ştii de ce ai făcut asta? 

— Cred că m-a atras meseria. 

— Ce te-a atras în mod special? 

— Să-i ajut pe oameni. Să-i protejez pe nevinovaţi. Să-i 
prind pe cei răi. Era o treabă interesantă. 

— Şi ai crezut că nu va înceta niciodată să fie interesantă. 
Pentru că întotdeauna vei avea o problemă nouă de 
rezolvat, o nouă întrebare care necesită un răspuns. 

A nimerit drept într-o ţintă care, până în acest moment, 
el nu a ştiut că există. 

— Aşa-i. 

— Ai fost un foarte bun detectiv pentru că, deşi nu o ştiai, 
exista ceva - ceva vital - pe care trebuia să-l găseşti. 

Sunt un ţopilist, îşi aminteşte Jack. Propria sa voce firavă 
din noapte, vorbindu-i de cealaltă parte a unui zid foarte 
gros. 

— Ceva ce trebuia să găseşti, pentru binele propriului tău 
suflet. 

— Da, spune Jack. Cuvintele ei au pătruns drept în miezul 
fiinţei sale, şi lacrimile îi izvorăsc în ochi. Întotdeauna am 
vrut să găsesc ceea ce s-a pierdut. Întreaga mea viaţă a fost 
dedicată căutării unei explicaţii secrete. 

Într-o amintire la fel de vie ca o peliculă de film, el vede 
un mare pavilion de cort, o cameră albă cu o frumoasă şi 


irosită regină zăcând pe patul de moarte, şi o fetiţă cu doi 
sau trei ani mai tânără decât şinele său de doisprezece ani 
numărându-se printre cei de faţă. 

— Şi tu i-ai spus Lumea de Departe? întreabă Judy. 

— Eu i-am spus Teritoriile. 

Să rostească aceste cuvinte cu voce tare i se pare că 
seamănă cu deschiderea unui cufăr plin cu o comoară pe 
care în sfârşit o poate împărtăşi. 

— E-un nume bun. Fred nu va înţelege asta, dar pe când 
îmi făceam lunga plimbare în dimineaţa asta, am simţit că 
fiul meu se află undeva în Lumea de Departe - în Teritoriile 
tale. Undeva într-un loc nevăzut, ascuns. În mare pericol, 
dar încă în viaţă şi nevătămat. Într-o celulă. Dormind pe 
podea. Dar viu. Nevătămat. Crezi că asta ar putea fi 
adevărat, domnule Sawyer? 

— Stai o clipă, spune Fred. Ştiu că tu eşti convinsă de 
asta, şi vreau să cred şi eu ce spui, însă noi vorbim acum 
despre lumea reală. 

— Eu cred că sunt multe lumi reale, spune Jack. Şi da, 
cred că Tyler este undeva în Lumea de Departe. 

— Îl poţi salva, domnule Sawyer? Îl poţi aduce înapoi? 

— E aşa cum ai spus înainte, doamnă Marshall, răspunde 
Jack. Trebuie că mă aflu aici dintr-un motiv bine întemeiat. 

— Sawyer, sper că orice ar fi ceea ce-mi vei arăta va avea 
mai multă logică decât aveţi voi doi acum, zice Fred. În 
orice caz, am terminat pentru moment. Uite că vine 
temnicera. 


leşind din parcarea spitalului, Fred Marshall aruncă o 
privire la servieta care zace turtită în poala lui Jack, dar nu 
spune nimic. Păstrează tăcerea până când reintră pe 93, 
când spune: 

— Mă bucur că ai venit cu mine. 

— Mulţumesc, zice Jack. Şi eu mă bucur. 

— Mă simt puţin pe dinafară, ştii, dar aş vrea să-ţi aflu 
impresiile despre cele petrecute. Crezi că a mers binişor? 


— Cred că a mers foarte bine. Soţia ta este... nici nu ştiu 
cum s-o descriu. Nu am cuvintele necesare pentru a-ţi 
spune cât de minunată cred că este. 

Fred încuviinţează şi aruncă pe furiş o privire la Jack. 

— Aşadar se pare că nu crezi că ar fi dusă cu pluta. 

— Dacă ea e nebună, vreau să fiu şi eu nebun ca ea. 

Autostrada cu două benzi care se întinde înaintea lor 
urcă pe panta abruptă a dealului şi, în vârful lui, pare să se 
extindă în albastrul fără dimensiune al cerului necuprins. 

Încă o privire precaută din partea lui Fred. 

— Şi tu spui că ai văzut treaba aia, locul ăla pe care ea-l 
numeşte Lumea de Departe. 

— Da, l-am văzut. Oricât ar fi de greu de crezut. 

— Fugi de-aici. Mă iei peste picior. Jură pe mormântul 
mamei tale. 

— Jur pe mormântul mamei mele. 

— Ai fost acolo. Şi nu doar într-un vis, ci chiar ai fost 
acolo. 

— În vara anului când aveam doisprezece ani. 

— Aş putea merge şi eu acolo? 

— Probabil că nu, spune Jack. 

Nu e adevărat, deoarece Fred s-ar putea duce în Teritorii 
dacă l-ar duce Jack, însă Jack vrea să închidă această uşă 
cât mai ferm posibil. Îşi poate imagina cum ar fi s-o ducă pe 
Judy Marshall în cealaltă lume; Fred e altă mâncare de 
peşte. Judy şi-a dobândit cu vârf şi îndesat meritul de-a face 
o călătorie în Teritorii; Fred în schimb este încă incapabil să 
creadă în existenţa lor. Judy s-ar simţi acasă acolo, dar soţul 
ei ar fi ca o ancoră pe care Jack ar trebui s-o tragă după el, 
ca Richard Sloat. 

— Nici nu mă gândeam altfel, zice Fred. Dacă nu te 
deranjează, aş vrea să opresc din nou când ajungem în vârf. 

— Mi-ar plăcea şi mie, spune Jack. 

Fred ajunge pe creasta dealului şi traversează 
autostrada îngustă pentru a opri pe pietrişul spaţiului de 


popas. În loc să coboare din maşină, arată cu degetul spre 
servieta care stă turtită pe genunchii lui Jack. 

— Ceea ce vrei să-mi arăţi se află acolo înăuntru? 

— Da, zice Jack. Aveam de gând să-ţi arăt mai devreme, 
dar după ce ne-am oprit aici prima dată, am vrut să aştept 
să aud ce avea de spus Judy. Şi mă bucur că am făcut-o. S- 
ar putea să ţi se pară mai logic, acum că ai auzit cel puţin o 
parte din explicaţia modului în care am găsit-o. 

Jack deschide servieta, ridică partea de sus şi din 
interiorul ei căptuşit cu piele deschisă la culoare scoate 
şapca Brewers pe care a găsit-o dimineaţă. 


— Uită-te bine, zice, şi i-o dă lui Fred. 

— Doamne-dumnezeule, zice Fred Marshall uimit, într-un 
singur flux de cuvinte. Asta €... este?... 

Se uită în interiorul şepcii şi expiră puternic la vederea 
numelui fiului său. Ochii îi sar la ai lui Jack. 

— E a lui Tyler. Dumnezeule mare, e a lui Iyler. O, 
Doamne! 

Strânge şapca la piept şi inspiră profund de două ori, 
nedezlipindu-şi ochii de la cei ai lui Jack. 

— Unde ai găsit-o? Când ai găsit-o? 

— Am găsit-o dimineaţă pe drum, zice Jack. În locul pe 
care soţia ta îl numeşte Lumea de Departe. 

Cu un geamăn prelung, Fred Marshall deschide portiera 
şi sare din maşină. Când Jack îl ajunge din urmă, el se află 
în celălalt capăt al zonei de odihnă, ţinând şapca la piept şi 
uitându-se ţintă la dealurile de-un verde-albăstrui de 
dincolo de pătura lungă a terenului agricol. Se întoarce şi 
se uită drept la Jack. 

— Crezi că mai e în viaţă? 

— Cred că mai e în viaţă, spune Jack. 

— În lumea aia. 

Fred arată spre dealuri. Lacrimile îi sar din ochi şi gura i 
se înmoaie. 

— Lumea care-i acolo undeva, cum spune Judy. 


— În lumea aia. 

— Atunci, du-te acolo şi găseşte-l! strigă Fred. 

Cu faţa strălucindu-i de lacrimi, gesticulează sălbatic 
spre orizont cu şapca de baseball. 

— Du-te acolo şi adu-l înapoi, fir-ar să fie! Fu nu pot s-o 
fac, aşa că trebuie s-o faci tu. 

Păşeşte înainte ca pentru a-i da un pumn, apoi îl cuprinde 
pe Jack Sawyer în braţe şi plânge cu suspine. 

Când umerii lui Fred se opresc din tremurat şi îşi 
recapătă treptat respiraţia, Jack spune: 

— O să fac tot ceea ce pot. 

— Ştiu că o să faci. 

Se îndepărtează şi îşi şterge faţa. 

— Îmi pare rău că am strigat aşa la tine. Ştiu că o să ne 
ajuţi. 

Cei doi bărbaţi se întorc şi se pornesc înapoi spre maşină. 
Departe înspre vest, o mânjeală miţoasă de-un cenuşiu- 
palid acoperă terenul de lângă râu. 

— Ce-i aia? întreabă Jack. Ploaie? 

— Nu, ceaţă, spune Fred. Se ridică de pe Mississippi. 


Partea a treia - [armul nopții 


15 


Până spre seară, temperatura a scăzut cu zece grade din 
cauza unui minor front de aer rece care trece prin micuța 
noastră porţiune din ţinutul Coulee. Nu se înregistrează 
nici-o furtună cu tunete, însă în vreme ce văzduhul se 
colorează spre violet, ceața se ridică. S-a născut din fluviu şi 
urcă pe panta Chase Street, ascunzând vederii mai întâi 
rigolele, apoi trotuarele, apoi înceţoşând clădirile. Nu le 
poate ascunde cu totul, aşa cum fac uneori ceţurile de 
primăvară şi iarnă, însă înceţoşarea e cumva mai rea: fură 
culorile şi înmoaie siluetele. Ceaţa face normalul să pară 
anormal. Şi mai e mirosul, străvechea odoare de pescăruş 
care-ţi intră adânc în nări şi-ţi trezeşte partea din spate a 
creierului, partea care e perfect capabilă să creadă în 
monştri atunci când linia vederii se scurtează şi inima e 
neliniştită. 

Pe Sumner Street, Debbi Anderson încă lucrează la 
dispecerat. Arnold „Ungurul Nebun” Hrabowski a fost 
trimis acasă fără insignă - de fapt, a fost suspendat - şi 
simte că trebuie neapărat să-i pună soţiei sale câteva 
întrebări punctuale (convingerea sa că ştie deja 
răspunsurile îi frânge şi mai mult inima). Debbi stă acum la 
geam, încruntată, cu o cană de cafea în mână. 

— Nu-mi place asta, îi zice ea lui Bobby Dulac, care, 
posac şi tăcut, scrie rapoarte. Îmi aminteşte de filmele 
studiourilor Hammer pe care le urmăream la televizor când 
eram la gimnaziu. 

— Filmele studiourilor Hammer? întreabă Bobby, 
ridicând privirea. 


— Filme de groază, zice ea, uitându-se afară în ceața tot 
mai deasă. Multe dintre ele erau despre Dracula. Dar şi 
despre Jack Spintecătorul. 

— Nici nu vreau să aud de Jack Spintecătorul, spune 
Bobby. Ascultă ce-ţi zic, Debster. 

Şi reîncepe să scrie. 

În parcarea magazinului 7-Eleven, domnul Rajan Patel 
stă lângă telefon (încă înconjurat de panglica galbenă a 
poliţiei, şi când va putea fi din nou folosit, domnul Patel nu 
ne-ar putea spune). Se uită spre centrul oraşului, care 
acum pare să se ridice dintr-un mare bol cu frişca. Clădirile 
de pe Chase Street coboară în acest bol. Cele din punctul 
cel mai jos al Chase sunt vizibile doar de la primul nivel în 
sus. 

— Dacă e acolo undeva, zice încet domnul Patel, şi nu se 
adresează nimănui altcuiva decât propriei sale persoane, 
astă-noapte va face tot ce-i vrea sufletul. 

Îşi încrucişează braţele pe piept şi se cutremură. 

Dale Gilbertson e acasă, ce minune! Plănuieşte să aibă o 
cină ca lumea alături de soţia şi copilul său chiar de-ar fi ca 
lumea să se sfârşească din cauza asta. Iese din birouaşul 
său (unde a petrecut douăzeci de minute vorbind cu ofiţerul 
Jeff Black de la poliţia statului Washington, o conversaţie în 
cadrul căreia a trebuit să-şi exerseze toată disciplina de 
care e capabil ca să se abţină să strige) şi-şi vede soţia 
stând la geam şi uitându-se afară. Poziţia ei e aproape exact 
aceeaşi ca a lui Debbi Anderson, numai că ea, în loc de-o 
cană de cafea, ţine un pahar de vin în mână. Încruntarea 
este identică. 

— Ceaţă de pe fluviu, zice Sarah pe-un ton sumbru. Ce 
convenabil. 

Dacă el e-acolo undeva... 

Dale ridică degetul spre ea. 

— N-o spune. Nici să n-o gândeşti. 

Dar el ştie că niciunul dintre ei nu se poate abţine să nu 
se gândească la asta. Străzile din French Landing - străzile 


înceţoşate din French Landing - sunt pustii în clipa aceasta: 
nimeni nu face cumpărături în magazine, nimeni nu se 
plimbă alene pe trotuare, nimeni nu e în parcuri. Mai ales 
niciun copil. Părinţii îi ţin în casă. Chiar şi pe Nailhouse 
Row, unde părinţii grijulii sunt excepţia mai degrabă decât 
regula, toată lumea îşi ţine copiii în casă. 

— N-o s-o spun, acceptă ea. Măcar atâta pot să fac. 

— Ce avem la cină? 

— Cum ţi se pare plăcinta cu pui şi legume? 

În mod normal, un asemenea meniu cald într-o seară de 
iulie i s-ar părea o alegere groaznică, dar în seara asta, cu 
ceața care se apropie, e extraordinar. Vine în spatele ei, o 
strânge scurt în braţe şi spune: 

— Minunat. Şi-ar fi mai bine dacă am mânca mai 
devreme. Ea se întoarce, dezamăgită. 

— 'Te întorci la secţie? 

— N-ar trebui să mă duc, nu când Brown şi Black au 
furculiţa şi cuțitul... 

— Nemernicii ăia, zice ea. Niciodată nu mi-a plăcut de ei. 

Dale zâmbeşte. Ştie că fostei Sarah Asbury nu i-a păsat 
niciodată cine ştie cât de felul în care el îşi câştigă 
existenţa, iar asta face ca loialitatea ei furioasă să fie cu atât 
mai mişcătoare. Şi-n seara asta pare de asemenea vitală. A 
fost cea mai chinuitoare zi a carierei sale în cadrul forţelor 
de apărare a legii, care s-a terminat cu suspendarea lui 
Arnold Hrabowski. Arnie, Dale ştie, cred că se va întoarce la 
serviciu nu peste mult timp. lar adevărul neplăcut e că 
Arnie s-ar putea să aibă dreptate. Dat fiind felul în care 
merg lucrurile, Dale s-ar putea să aibă nevoie chiar şi de un 
asemenea exemplu cras de inepţie ca Ungurul Nebun. 

— Oricum, n-ar trebui să mă duc la secţie, dar... 

— Ai o presimţire. 

— Am. 

— Bună sau rea? 

Sarah a ajuns să respecte intuiţiile soţului ei, nu în 
ultimul rând datorită dorinţei intense a lui Dale de a-l vedea 


pe Jack Sawyer aşezat suficient de aproape încât să-l poată 
suna formând un număr alcătuit nu din unsprezece cifre, ci 
din şapte. Astă-seară, asta i se pare ei că a fost o decizie 
foarte bună. 

— Amândouă, spune Dale, după care, fără să se explice 
sau să-i ofere lui Sarah ocazia de-a mai pune vreo 
întrebare: Unde-i Dave? 

— La masa din bucătărie, cu creioanele colorate. 

La vârsta de şase ani, tânărul David Gilbertson se bucură 
de-o violentă poveste de iubire cu creioanele colorate, a 
consumat două cutii de când a venit vacanţa. Puternica 
speranţă întreţinută de Dale şi Sarah, pe care şi-au 
mărturisit-o unul altuia numai noaptea, este că s-ar putea 
să crească un adevărat artist. Următorul Norman Rockwell, 
a spus Sarah odată. Dale - care l-a ajutat pe Jack Sawyer 
să-şi agate straniile şi minunatele tablouri - are speranţe 
mai mari pentru băiat. Prea mari pentru a fi exprimate, de 
fapt, până şi în patul conjugal după ce s-au stins luminile. 

Cu propriul pahar de vin în mână, Dale se duce cu paşi 
calmi spre bucătărie. 

— Ce desenezi, Dave? Ce... 

Se opreşte. Creioanele au fost abandonate. Imaginea - un 
desen pe jumătate terminat a ceea ce ar putea fi fie o 
farfurie zburătoare, fie poate doar o măsuţă rotundă pentru 
cafea - a fost abandonată şi ea. 

Uşa din spate e deschisă. 

Uitându-se afară la albeaţa care ascunde vederii leagănul 
şi celelalte jucării ale lui David, Dale simte cum o teamă 
teribilă îi urcă în gât, sufocându-l. Dintr-odată, simte din 
nou mirosul Irmei Freneau, mirosul acela îngrozitor de 
carne crudă stricată. Senzaţia că familia sa trăieşte într-un 
magic cerc protejat - li se poate întâmpla altora, dar 
niciodată, niciodată nu ni se poate întâmpla nouă - a 
dispărut acum. Ceea ce-a înlocuit-o este o convingere pură: 
David a dispărut. Pescarul l-a ademenit afară din casă şi l-a 
tras în ceaţă. Dale poate vedea rânjetul de pe faţa 


Pescarului. Poate vedea mâna înmănuşată - e galbenă - 
acoperind gura fiului său, nu însă şi ochii căscaţi, îngroziţi 
ai copilului. 

În ceaţă şi afară din lumea cunoscută. 

David. 

Străbate bucătăria pe picioare care i se par lipsite de 
oase şi, totodată, de nervi. Îşi pune paharul de vin pe masă, 
piciorul lui aterizând pe-un creion, neobservând când se 
varsă şi acoperă desenul pe jumătate terminat al lui David 
cu ceva care seamănă oribil de mult cu sângele arterial. A 
ieşit pe uşă şi, chiar dacă vrea să ţipe, nu scoate decât un 
suspin slab aproape fără forţă: 

— David?... David? 

Pentru un moment care pare să dureze o mie de ani, nu 
se aude nimic. Apoi aude bufnetul surd de picioare care 
aleargă pe iarba umedă. Jeanşi albaştri şi tricou de rugbi cu 
dungi roşii se materializează din supa tot mai groasă. O 
clipă mai târziu vede faţa scumpă şi zâmbitoare a fiului său 
şi claia lui de păr blond. 

— Tată! Taţi! Mă dădeam în leagăn în ceaţă! Parcă aş fi 
fost într-un nor! 

Dale îl ridică de la pământ. Simte un impuls orb, rău, să-l 
pălmuiască pe băiat peste faţă, să-l rănească fiindcă şi-a 
speriat atât de tare tatăl. În schimb, îl sărută. 

— Ştiu, zice el. Probabil că a fost distractiv, dar acum e 
timpul să intrăm în casă. 

— De ce, taţi? 

— Pentru că, uneori, băieţeii se pierd în ceaţă, spune el, 
privind spre curtea albă. Mai poate să vadă masa de 
grădină, însă e doar o umbră: nu şi-ar da seama la ce se 
uită dacă n-ar fi văzut-o de o mie de ori. Îşi sărută iar fiul. 
Uneori, băieţeii se pierd, repetă el. 


O, am putea face o vizită unei mulţimi de prieteni, 
deopotrivă vechi şi noi. Jack şi Fred Marshall s-au întors de 
la Arden (niciunul nu a propus să se oprească la Gertie's 


Kitchen în Centralia atunci când au trecut pe acolo) şi 
amândoi sunt acum în casele lor altfel pustii. Tot restul 
drumului spre French Landing, Fred n-a dat drumul nici-o 
clipă şepcii de baseball a fiului său, şi ţine o mână pe ea 
chiar şi acum, când mănâncă o cină din semipreparate în 
livingul său prea gol şi urmăreşte ştirile de pe Channel Five. 

Ştirile din seara asta o privesc în mare parte pe Irma 
Freneau, desigur. Fred ia telecomanda atunci când se face 
trecerea de la o filmare tremurată din elicopter înfăţişând 
localul Ed's Eats la un reportaj înregistrat în parcul de case 
mobile Holiday. Cameramanul a focalizat pe o anumită 
rulotă dărăpănată. Câteva flori, curajoase, dar damnate, ce 
cresc în praful de lângă verandă, trei scânduri aşezate pe 
două blocuri de ciment. 

— Aici, la periferia French Landingului, mama îndurerată 
a lrmei Freneau locuieşte singură, zice corespondentul de 
la faţa locului. Nu putem decât să ne închipuim ce simte 
astă-seară această mamă. 

Reporterul e mai chipeş decât Wendell Green, dar 
împrăştie cam aceeaşi aură de surescitare scăpărătoare, 
nesănătoasă. Fred apasă butonul OFF al telecomenzii şi 
mârâie: 

— De ce n-o puteţi lăsa în pace pe sărmana femeie? 

Coboară privirea la carnea tocată de vită de pe felia de 
pâine prăjită, dar şi-a pierdut pofta de mâncare. 

Încet, ridică şapca lui Tyler şi şi-o pune pe cap. Nu i se 
potriveşte şi, pentru o clipă, se gândeşte să slăbească 
banda de plastic din spate. Ideea îl şochează. Dacă numai 
de atât e nevoie ca fiul său să moară? Această simplă, 
mortală modificare? Ideea i se pare deopotrivă ridicolă şi 
categoric verosimilă. Presupune că dacă lucrurile nu se vor 
schimba pe viitor, curând va fi la fel de nebun ca soţia sa... 
sau ca Sawyer. Să aibă încredere în Sawyer e ceva la fel de 
nebunesc ca şi ideea că, schimbând mărimea şepcii fiului 
său, l-ar putea omori... Şi totuşi crede în ambele lucruri. 
Ridică furculiţa şi reîncepe să mănânce, şapca Brewers a lui 


Ty stându-i pe cap ca boneta lui Spanky în unul din vechile 
filme din seria Our Gang. 

Beezer St Pierre stă pe sofa în chiloţi, cu o carte deschisă 
în poală (este vorba, de fapt, despre o carte cu poezii de 
William Blake), fără să citească însă. Bear Girl doarme în 
cealaltă cameră şi el se opune pornirii de-a da o fugă la 
Sand Bar ca să tragă nişte metamfetamină, vechiul său 
viciu, la care a renunţat acum cinci ani. De când a murit 
Amy, se luptă cu această pornire zi de zi şi, în ultimul timp, 
iese învingător doar reamintindu-şi că nu va reuşi să-l 
găsească pe Pescar - şi să-l pedepsească aşa cum merită să 
fie pedepsit - dacă „praful diavolului” i-ar lua minţile. 

Henry Leyden e în studioul său cu o pereche uriaşă de 
căşti Akai pe urechi, ascultând cum Warren Vache, John 
Bunch şi Phil Flanigan îşi cârmesc nava viselor în / 
Remember April. Simte mirosul cetii chiar şi prin pereţi şi, 
pentru el, miroase ca aerul de la Ed's Eats. Ca o moarte 
crâncenă, cu alte cuvinte. Se întreabă cum s-a descurcat 
Jack la Secţia D a spitalului luteran al districtului French. Şi 
se gândeşte la soţia sa, care în ultimul timp (mai ales de 
când cu spectacolul pe care l-a dat la Maxton's, deşi nu 
înţelege asta la nivel conştient) pare mai aproape ca 
niciodată. Şi neliniştită. 

Da, într-adevăr, tot soiul de prieteni sunt pregătiţi să ne 
primească vizita, dar cel puţin unul pare să fi dispărut din 
vedere. Charles Burnside nu e în sala de zi de la Maxton's 
(unde, în acest moment, rulează un vechi episod din Family 
Ties la străvechiul televizor color prins în şuruburi pe 
perete), nici în sala de mese, unde se servesc gustări la 
primele ore ale serii, nici în camera lui, unde aşternuturile 
sunt acum curate (dar unde aerul încă miroase vag a căcat 
vechi). Dar în baie? Nici. Thorvald Thorvaldson a trecut pe 
acolo să-şi golească vezica şi să se spele pe mâini, însă, 
altfel, locul e gol. O ciudăţenie: într-unui dintre separeuri se 
află un papuc de casă miţos, întors pe-o parte. Cu dungile 
lui negre şi galbene, seamănă cu cadavrul unui bondar 


uriaş. Şi da, e al doilea separeu din stânga. Preferatul lui 
Burny. 

Ar trebui să-l căutăm? Poate că da. Poate că ne 
nelinişteşte să nu ştim exact unde se află pungaşul ăla. 
Haideţi să ne strecurăm prin ceaţă, apoi, pe tăcute ca un 
vis, să coborâm la capătul Chase Street. Iată hotelul Nelson, 
cu parterul scufundat acum în ceața fluviului, dunga 
maronie care marchează nivelul maxim al apei la acea 
viitură de demult nefiind altceva decât o şoaptă de culoare 
în lumina vesperală. Într-o parte a lui se află Wisconsin 
Shoe, deja închis. În cealaltă e Lucky's Tavern, unde o 
femeie bătrână cu picioare crăcănate (numele ei e Bertha 
Van Dusen, dacă vreţi să ştiţi) stă acum aplecată, cu 
palmele înfipte în genunchii uriaşi, vărsând în rigolă toată 
berea Kingsland Old-lime Lager care i-a încăput în 
pântece. Scoate sunete ca un şofer nepriceput care hârâie 
transmisia manuală. În poarta hotelului Nelson stă o 
corcitură bătrână, răbdătoare, care va aştepta până când 
Bertha se va fi întors în tavernă, apoi se va furişa într-acolo 
pentru a mânca fursecurile pe jumătate digerate care 
plutesc în bere. Din Lucky's se aude vocea obosită şi nazală 
a răposatului Dick Curless, bătrânul cântăreţ de country cu 
un singur ochi, care cântă despre pădurile Hainesville, 
unde e câte-o lespede funerară la fiecare kilometru. 

Câinele mârâie o singură dată neinteresat când trecem 
pe lângă el şi ne strecurăm în antreul de la Nelson, unde 
capete mâncate de molii - un lupt, un urs, un elan şi un 
antic bizon pe jumătate chel, cu un singur ochi de sticlă - se 
uită la sofalele goale, scaunele goale, liftul care n-a mai 
funcţionat din 1994 sau aşa ceva şi la masa de recepţie 
goală. (Morty Fine, recepţionerul, e în birou cu picioarele 
sprijinite sus pe sertarul unui fişet gol, citind revista People 
şi scobindu-se în nas.) Antreul hotelului Nelson miroase 
întotdeauna de la fluviu - e impregnat în porii clădirii - însă 
în seara asta mirosul e mai greu ca de obicei. E-un miros 
care ne duce cu gândul la idei proaste, investiţii ratate, 


cecuri falsificate, sănătate şubrezită, rechizite furate, 
pensie alimentară neplătită, promisiuni goale, tumori de 
piele, ambiţii pierdute, valize cu mostre abandonate, pline 
cu nimicuri ieftine, speranţe deşarte, piele moartă şi arcade 
prăbuşite. Acesta e genul de loc în care nu vii decât dacă ai 
mai fost acolo înainte şi toate celelalte opţiuni îţi sunt în linii 
mari închise. E-un loc în care bărbaţii care şi-au părăsit 
familiile de douăzeci de ani zac acum în paturi înguste cu 
saltele pătate de urină, tuşind şi fumând. Salonul vechi şi 
soios (unde bătrânul şi soiosul Hoover Dalrymple se 
întreținea odinioară şi se încaieră aproape în fiecare vineri 
şi sâmbătă seara) a fost închis prin vot unanim de consiliul 
orăşenesc la începutul lui iunie, când Dale Gilbertson a 
scandalizat elita politicii locale arătând o înregistrare video 
cu trei stripteuze ambulante care se autointitulaseră 
Tricoul Universităţii Anale, executând un număr de „sincron 
la castravete” pe micuța scenă (cameramanul poliţiei locale: 
ofiţerul Tom Lund, să-l aplaudăm), însă rezidenții de la 
Nelson nu trebuie decât să se ducă vizavi ca să bea o bere; 
e convenabil. La Nelson plăteşti cu săptămâna. Poţi ţine o 
plită în cameră, dar numai cu permisiunea conducerii şi 
după ce i-a fost inspectat cablul de alimentare. La Nelson 
poţi muri cu venit fix, şi ultimul sunet pe care-l auzi s-ar 
putea foarte bine să fie scârţâitul arcurilor patului din 
camera de deasupra, în vreme ce un alt ratat bătrân şi-o ia 
la labă. 

Haideţi să urcă primul rând de scări, să trecem de 
vechiul furtun de pânză al hidrantului în cutia lui de sticlă. 
Cotim la dreapta pe palierul primului etaj (după telefonul 
public cu galbenul însemn DEFECT pe el) şi continuăm să 
urcăm. Când ajungem la etajul al doilea, mirosului cetii de 
pe fluviu i se alătură cel al supei de pui care se încălzeşte 
pe plita cuiva (cu cablul de alimentare atent inspectat de 
Morty Fine sau George Smith, managerul din tura de zi). 

Mirosul provine din camera 307. Dacă ne-am strecura 
prin gaura cheii (n-au existat niciodată cârduri pentru 


deschiderea uşilor la Nelson şi nu vor exista niciodată), ne- 
am afla în prezenţa lui Andrew Railsback, şaptezeci de ani, 
chilug,  deşirat, vesel. Odinioară vindea aspiratoare 
Electrolux şi aparate de uz casnic Sylvania, însă acele zile 
au rămas acum în urmă. Aceştia sunt anii săi de aur. 

Un candidat pentru Maxton's, am putea crede, dar Andy 
Railsback cunoaşte locul acela, şi locuri de felul lui. Nu e 
pentru el, mulţumesc. E destul de sociabil, dar nu-i place 
să-i spună cineva când să se culce, când să se trezească şi 
când poate trage o duşcă de whisky Early Times. Are 
prieteni la Maxton's, îi vizitează des şi, din când în când, s-a 
întâlnit şi cu Chipper, amicul nostru agitat, încet la minte, 
cu ochi de prădător. Şi-a spus nu o singură dată într-o 
asemenea ocazie că domnul Maxton pare genul de individ 
care ar transforma cadavrele „absolvenţilor” săi în săpun 
dacă ar crede că ar scoate vreun ban din asta. 

Nu, pentru Andy Railsback, etajul al doilea de la hotelul 
Nelson este suficient de bun. Are plita sa; are sticla sa de 
poşircă; are patru pachete de cărţi de joc Bicycle şi joacă 
solitaire în nopţile când Moş Ene rătăceşte drumul. 

În seara aceasta şi-a făcut trei boluri de supă Lipton, 
gândindu-se să-l invite pe Irving Throneberry la un bol şi-o 
vorbă. Poate după aceea se vor duce alături la Lucky's ca să 
bea o bere. Verifică supa, vede că a început să fiarbă 
binişor, trage pe nări aburul aromat şi încuviinţează. Are şi 
săratele, care merg bine cu supă. lese din cameră ca să 
urce la etaj şi să bată la uşa lui Irv, însă ceea ce vede în hol 
îl face să încremenească. 

E-un bătrân într-un halat albastru amorf, care se 
îndepărtează de el cu o iuţeală suspectă. Sub tivul halatului, 
picioarele  străinului sunt albe ca burta unui crap, 
însemnate cu şerpişorii albaştri ai varicelor. În piciorul 
stâng are un papuc de casă miţos cu dungi negre şi 
galbene. În dreptul nu are nimic. Deşi noul nostru prieten 
nu-şi dă seama bine - nu când individul stă cu spatele la el - 
nu seamănă cu niciunul dintre cunoscuţii săi. 


De asemenea, în vreme ce înaintează grăbit pe holul 
principat de la etajul al doilea, bărbatul încearcă clanţele. O 
scutură zdravăn pe fiecare în parte. Ca un temnicer. Sau un 
hoţ. Un hoţ afurisit. 

Mda. Deşi vârsta bărbatul e evident înaintată - e mai 
bătrân decât Andy, se pare - şi îmbrăcat ca pentru culcare, 
ideea că ar putea fi un hoţ rezonează în mintea lui Andy cu 
o certitudine stranie. Până şi faptul că nu are decât un 
singur papuc, mărturie a faptului că probabil individul nu a 
venit din stradă, nu are nici-o putere asupra acestei 
puternice intuiţii. 

Andy deschide gura să strige - ceva de genul Vă pot ajuta 
cu ceva? sau Căutaţi pe cineva? -, după care se 
răzgândeşte. Omul nu-i provoacă o senzaţie foarte plăcută. 
Asta are legătură cu felul furişat în care străinul aleargă şi 
în acelaşi timp încearcă clanţele, însă asta nu e tot. Nue 
nici pe departe tot. E-o senzaţie care aminteşte de întuneric 
şi pericol. Halatul moşului are buzunare, Andy le vede bine, 
şi în unul dintre ele s-ar putea ascunde o armă. Hoţii nu au 
întotdeauna arme, dar... 

Bătrânul dă colţul şi dispare. Andy rămâne pe loc, 
gânditor. Dacă ar avea telefon în cameră, ar putea suna la 
parter ca să-l alerteze pe Morty Fine, dar nu are. Aşadar, ce 
să facă? 

După o scurtă deliberare interioară, merge pe vârfuri 
până la colţ şi trage cu ochiul. Coridorul se înfundă acolo. 
Sunt trei uşi: camerele 312, 313 şi, chiar în capăt, 314, 
singura cameră din acea mică aripă care acum este 
ocupată. Bărbatul din 314 se află acolo din primăvară, dar 
aproape tot ceea ce ştie Andy despre el e numele: George 
Potter. Andy i-a întrebat deopotrivă pe Irv şi Hoover 
Dalrymple despre Potter, dar Hoover nu ştie nici cât negru 
sub unghie, iar Irv a aflat doar puţine lucruri. 

— Trebuie să ştii, a obiectat Andy - discuţia aceasta a 
avut loc la sfârşitul lui mai sau începutul lui iunie, cam pe 


când s-a închis Salonul Buckhead de la parter. Te-am văzut 
în Lucky's cu el, bând o bere. 

Irv ridicase o sprânceană stufoasă în felul acela critic al 
său. 

— M-ai văzut bând o bere cu el. Cine te crezi? s-a răstit 
el. Afurisita de nevastă-mea? 

— Spun doar. Dacă bei o bere cu un om, porţi o scurtă 
discuţie... 

— De obicei, poate. Nu şi cu el. M-am aşezat, am cerut o 
halbă şi-n mare parte am avut îndoielnica plăcere de a-mi 
asculta propriile gânduri. Am zis: „Ce crezi despre Brewers 
anu' ăsta?” Şi el a răspuns: „Or să fie de căcat, ca şi anu' 
trecut. Seara-i prind pe Cubs la rha-dio...” 

— Aşa a zis el? Rha-dio? 

— Păi, io nu zic aşa, nu? M-ai auzit vreodată zicând rha- 
dio? Eu zic radio, ca orice om normal. Vrei s-auzi asta sau 
nu? 

— Nu mi se pare că am cine ştie ce de auzit. 

— Poţi fi sigur de asta, amice. Ela zis: „Seara-i prind pe 
Cubs la rha-dio, şi asta-mi ajunge. Când eram copil, 
mergeam mereu la stadionu' Wrigley cu tata.” Aşa am aflat 
că-i din Chicago, da' altfel... nemet. 

Când l-a zărit pe hoţul ăla futut pe coridorul de la etajul 
doi, lui Andy i-a fugit prima dată gândul la Potter, dar 
domnul George „Pustnicul” Potter e-un lungan deşirat, 
probabil de unu nouăzeci şi cinci înălţime, cu scalpul plin 
încă de suficient păr grizonant. Domnul Picior-Desculţ era 
mai scund şi gârbovit ca o broască râioasă. (O broasca 
râioasă otrăvitoare, pe deasupra, e gândul care-i vine 
imediat în minte lui Andy.) 

E acolo înăuntru, gândeşte Andy. Scârba aia de hoț e-n 
camera lui Potter poate că răscoleşte prin sertarele lui 
Potter îi caută rezerva de bani. Cincizeci sau şaizeci de 
dolari făcuți sul în vârful unei şosete, aşa cum îi țineam şi 
eu. Sau îi fură radioul. Rha-dioul lui futut. 


Ei, şi ce-i păsa lui de asta? Treceai pe coridor pe lângă 
Potter, îi dădeai un bună dimineaţa sau bună ziua civilizat şi 
te alegeai în schimb cu o mormăială necivilizată. Nema, cu 
alte cuvinte. Îl vedeai la Lucky's, bea singur, cât mai 
departe de tonomat. Andy bănuia că te-ai putea aşeza lângă 
el şi el ar împărţi o halbă cu tine - scurta întrevedere a lui 
Irv cu el dovedise măcar atâta lucru -, dar la ce-ţi servea 
asta fără o mică flecăreală? De ce-ar trebui el, Andrew 
Railsback, să rişte să atragă asupra sa mânia unei broaşte 
râioase şi otrăvitoare în halat de baie doar de dragul unui 
posac bătrân care nu-ţi dă nici măcar bună ziua? 

Ei bine... 

Pentru că asta-i casa lui, oricât ar părea de siropos, de 
asta. Pentru că, atunci când vezi o jigodie bătrână şi 
nebună, încălţată doar cu un papuc de casă, pornită în 
căutarea unor bani prost ascunşi sau a unui rha-dio uşor de 
şterpelit, nu întorci pur şi simplu spatele şi îţi vezi mai 
departe de drum. Pentru că senzaţia neplăcută pe care i-a 
lăsat-o gnomul ăla scofâlcit (vibrația negativă, ar fi spus 
nepoţii lui) probabil că nu însemna altceva decât un caz de 
„caca-n nădragi”. Pentru că... 

Brusc, Andy Railsback are o intuiţie care, deşi nu e-o 
lovitură drept la ţintă, nimereşte cel puţin aproape de 
adevăr. Şi dacă este un individ de pe stradă? Şi dacă este 
unul dintre bătrânii de la azilul Maxton? Instituţia nu e 
foarte departe şi el ştie sigur că, din când în când, câte unui 
bătrâior (sau bătrâioare) i-o iau minţile razna şi se 
îndepărtează de rezervaţie. În împrejurări obişnuite, 
persoana în cauză ar fi observată şi îndrumată înapoi 
înainte să ajungă aşa departe în centru - e cam greu să n-o 
observi pe stradă în halat şi cu un picior desculţ -, însă în 
seara asta s-a lăsat ceața şi străzile sunt aproape complet 
pustii. 

Uită-te la tine, se apostrofează Andy. Faci pe tine de frică 
din cauza unui ins care probabil are cu zece ani mai mult 
ca tine şi-n loc de creier are melasă. A ajuns până aici 


trecând pe lângă masa goală de la recepție - slabe şanse ca 
Fine să fie acolo; probabil că-i în spate, unde citeşte o 
revistă sau o carte porno - şi-acuma-şi caută camera de la 
Maxton 's, încercând fiecare clanţță de pe coridoru' ăsta 
afurisit, neştiind unde se află mai mult decât o veveriţă pe 
banda de avarie a unei autostrăzi. Potter probabil că bea o 
bere alături (asta, cel puţin, este adevărat) şi şi-a lăsat uşa 
neîncuiată (asta, putem sta liniştiţi, nu este). 

Şi, deşi îi este încă frică, Andy dă complet colţul şi se 
apropie încet de uşa deschisă. Inima îi bate tare, pentru că 
jumătate din mintea sa e încă sigură că bătrânul poate fi 
periculos. A existat, totuşi, acea senzaţie neplăcută pe care 
a avut-o uitându-se la spatele străinului... 

Dar se duce. Domnul fie cu el, se duce. 

— Domnule? strigă, când ajunge la uşa deschisă. Hei, 
domnule, cred că ai greşit camera. Asta-i camera domnului 
Potter. Să nu... 

Se opreşte. Nu are rost să vorbească, fiindcă încăperea e 
goală. Cum e posibil aşa ceva? 

Andy se dă înapoi şi încearcă clanţele de la 312 şi 313. 
Amândouă încuiate bine, aşa cum ştia că vor fi. Odată 
asigurat de asta, intră în camera lui George Potter şi face o 
inspecţie temeinică - curiozitatea a omorât pisica, dar 
satisfacția a înviat-o din morţi. Spaţiul de locuit al lui Potter 
e puţin mai mare ca al său, dar altfel nu diferă cu cine ştie 
ce: e-o cutie cu tavan înalt (mai demult făceau camere în 
care omul să poată sta în picioare, măcar asta era sigur). 
Patul pentru o singură persoană e în mijloc, dar atent 
aranjat. Pe noptieră e-un flacon cu pastile (acestea sunt 
nişte antidepresive numite Zoloft) şi-o singură poză 
înrămată cu o femeie despre care Andy crede că a primit o 
lovitură serioasă cu un ciomag, însă Potter probabil că n-o 
vede aşa. În definitiv, el a pus poza într-un loc în care e 
primul lucru pe care-l vede dimineaţa şi ultimul pe care-l 
vede seara. 

— Potter? întreabă Andy. E cineva? Hei! 


E imediat copleşit de senzaţia că cineva stă în spatele 
său, şi se întoarce, cu buzele trase peste dantură într-un 
rânjet datorat pe jumătate fricii. Ridică o mână ca să-şi 
apere faţa de lovitura care e convins că va veni... numai că 
nu e nimeni acolo. Oare stă la pândă după colţul de la 
capătul acestui scurt afluent al coridorului principal? Nu. 
Andy L-a văzut pe străin dând acel colţ în pas alergător. Nici 
vorbă să fi ajuns din nou în spatele lui... doar dacă nu s-a 
târât pe tavan ca cine ştie ce muscă... 

Andy ridică ochii într-acolo, ştiind că e absurd, lăsându-se 
pradă fricii în stil mare, însă nu e nimeni aici care să-l vadă, 
aşa că ce naiba? Şi nici nu are ce să vadă acolo sus. Doar un 
tavan normal de tablă, acum îngălbenit de trecerea vremii 
şi de ani la rând de fum de ţigară şi trabuc. 

Radioul - o, mii de scuze, rha-dioul - stă pe pervazul 
geamului, neatins. Şi e-unul al naibii de frumos, un Bose, 
genul acelora despre care Paul Harvey vorbeşte întruna la 
emisiunea lui de prânz. 

Dincolo de el, de cealaltă parte a sticlei murdare, se află 
ieşirea în caz de incendiu. 

A-ha! îşi spune Andy, şi dă fuga la geam. O singură privire 
la maneta închisă şi expresia triumfătoare îi dispare de pe 
chip. Aruncă totuşi un ochi afară şi vede o bucată scurtă de 
fier negru şi ud coborând în ceaţă. Niciun halat albastru, 
nici-o scăfârlie cheală, solzoasă. Sigur că nu. Scuturătorul 
de clanţe n-a ieşit pe acolo decât dacă a ştiut vreun truc 
magic care să închidă maneta aflată pe interiorul geamului 
odată ce s-a văzut pe scările de incendiu. 

Andy se întoarce, rămâne locului pentru o clipă, 
gândindu-se, apoi se lasă în genunchi şi se uită sub pat. 
Ceea ce vede este o veche scrumieră mică, cu un pachet 
nedesfăcut de Pali Mall şi-o brichetă Kingsland Old-Time 
Lager de unică folosinţă în ea. Nimic altceva în afara 
rotocoalelor de praf. Înainte să se ridice, pune mâna pe 
cuvertură şi ochii i se aţintesc asupra uşii de la dulap. E 
întredeschisă. 


— Acolo, şopteşte Andy, aproape prea încet pentru ca el 
însuşi să se audă. 

Se ridică şi se duce la uşa dulapului. Ceaţa s-ar putea sau 
nu să vină pe picioruşe de pisicuţă, după cum a spus Carl 
Sandburg, însă exact aşa se mişcă Andy Railsback prin 
camera lui George Potter. Inima îi bate iarăşi tare, destul de 
tare ca să-i facă vena proeminentă din mijlocul frunţii să 
pulseze. Bărbatul pe care l-a văzut este în dulap. Aşa spune 
logica. Asta strigă intuiţia. lar dacă scuturătorul de clanţe 
nu e decât un bătrân suflet nedumerit care a intrat din 
greşeală în hotelul Nelson, venind din ceaţă, de ce nu i-a 
vorbit lui Andy? De ce s-a ascuns? Pentru că o fi el bătrân, 
însă nu e confuz, din cauza asta. Nu mai confuz decât este 
Andy însuşi. Scuturătorul de clanţe e-un hoţ afurisit, şi se 
află în dulap. Probabil că ţine în mână un cuţit pe care l-a 
scos din buzunarul vechiului şi răpciugosului halat. Poate 
un umeraş pe care l-a îndreptat şi l-a transformat în armă. 
Poate că stă doar acolo în întuneric, cu ochii căscaţi, cu 
degetele strânse ca nişte gheare. Lui Andy nu-i mai pasă. Îl 
poţi speria, sigur că da - e-un agent de vânzări ieşit la 
pensie, nu Superman -, dar, dacă pui suficientă tensiune 
peste frică, o transformi în furie, la fel cum suficientă 
presiune aplicată asupra cărbunelui îl transformă în 
diamant. Iar în clipa aceasta Andy e mai mult enervat decât 
speriat. Strânge degetele pe clanţa rece de sticlă a uşii de 
la dulap. O strânge tare. Respiră o dată... de două ori... 
Întărindu-se, pregătindu-se... Întărâtându-se, cum ar spune 
nepoţii... încă o respiraţie, doar ca să-i aducă noroc, şi... 

Cu un sunet jos, plin de tensiune - jumătate mârâit şi 
jumătate urlet - Andy trage uşa dulapului, iscând o zarvă de 
umeraşe. Se repliază, cu pumnii ridicaţi, semănând cu un 
vetust luptător de la sala de gimnastică a celor uitaţi de 
timp. 

— leşi de-acolo, futangiu... 

Nu e nimeni acolo. Patru cămăşi, o jachetă, două cravate 
şi trei perechi de pantaloni atârnă ca nişte piei moarte. O 


valiză veche şi scâlciată care arată ca şi când ar fi fost 
purtată prin toate autogările Greyhound din America de 
Nord. Nimic altceva. Niciun afurisit de ho... 

Dar este. Este ceva pe jos, sub cămăşi. Mai multe ceva- 
uri. Aproape şase ceva-uri. La început, Andy Railsback fie 
nu înţelege ceea ce vede, fie nu vrea să înţeleagă. Apoi îşi 
dă seama, i se imprimă pe creier şi-n memorie ca o 
amprentă de copită, şi încearcă să strige. Nu poate. 
Încearcă din nou şi nu scoate nimic decât un şuierat ruginit 
din plămânii care nu i se par mai mari decât nişte prune 
uscate, încearcă să se întoarcă şi nu reuşeşte să facă nici 
asta. E sigur că George Potter va veni, iar dacă Potter îl 
găseşte acolo, viaţa lui Andy se va sfârşi. A văzut ceva 
despre care George Potter nu-l poate lăsa niciodată să 
vorbească. Dar nu se poate întoarce. Nu poate să strige. 
Nu-şi poate dezlipi ochii de secretul din dulapul lui George 
Potter. Nu se poate mişca. 


Din pricina cetii, întunericul aproape total a sosit în 
French Landing neobişnuit de devreme; e doar şase 
treizeci. Neclarele lumini galbene de la casa de bătrâni 
Maxton seamănă cu luminile unui vas de croazieră plutind 
pe-o mare liniştită. În sectorul Daisy, căminul minunatei 
Alice Weathers şi mult mai puţin minunatului Charles 
Burnside, Pete Wexler şi Butch Yerxa au aplecat amândoi 
acasă. O femeie lată în umeri, oxigenată, pe nume Vera 
Hutchinson, ocupă acum biroul. În faţa ei e-o carte 
intitulată Rebusuri uşurele. În clipa aceasta se gândeşte 
intens la 6 orizontal: Garfield, de exemplu. Şase litere, 
prima e F a doua e L,a şaseae A. Urăşte cuvintele astea 
dificile. 

Se aude vâjâitul unei uşi de la baie deschizându-se. 
Ridică ochii şi-l vede pe Charles Burnside ieşind împleticit 
din toaleta bărbaţilor, în halatul său albastru şi-o pereche 
de papuci de casă cu dungi galbene şi negre care seamănă 
cu nişte uriaşi bondari miţoşi. Îi recunoaşte imediat. 


— Charlie? întreabă ea, punând creionul în cartea cu 
rebusuri şi închizând-o. 

Charlie se împleticeşte mai departe, cu maxilarul 
atârnându-i, cu o dâră lungă de salivă atârnându-i şi ea. 
Însă are pe faţă un semirânjet neplăcut care n-o 
impresionează pe Vera. Poate că bătrânul ăsta şi-a pierdut 
mare parte din minţi, dar puţinele care i-au mai rămas sunt 
minţi răuvoitoare. Uneori ea ştie că Charlie Burnside n-o 
aude cu adevărat atunci când îi vorbeşte (sau nu o 
înţelege), însă e convinsă că alteori doar se preface că nu 
înţelege. Are o bănuială că aceasta e o situaţie care se 
încadrează la a doua categorie. 

— Charlie, ce cauţi cu papucii de casă ai lui Elmer? Ştii că 
i-a primit în dar de la strănepoata lui. 

Bătrânul - Burny pentru noi, Charlie pentru Vera - îşi 
vede mai departe de drum, într-o direcţie care-l va duce în 
cele din urmă înapoi în D18. Presupunând că nu va devia de 
la traseu, desigur. 

— Charlie, opreşte-te. 

Charlie se opreşte. Rămâne în capătul coridorului din 
sectorul Daisy ca un aparat care a fost scos din priză. 
Maxilarul îi atârnă. Dâra de salivă se desprinde şi, cât ai 
clipi, pe linoleum, lângă unul dintre papuceii ăia absurzi, 
dar comici, apare o pată mică şi udă. 

Vera se ridică, se duce la el, îngenunchează în faţa lui. 
Dacă ar şti ceea ce ştim noi, probabil că ar fi mult mai puţin 
dispusă să-şi apropie gâtul alb şi neapărat la o distanţă de 
la care să poată fi apucat de mâinile acelea inerte, 
contorsionate de artrită, dar încă puternice. Însă, fireşte, ea 
nu ştie. 

Apucă de papucul sub formă de albină stâng. 

— Ridică, zice. 

Charles Burnside ridică piciorul drept. 

— O, nu mai face pe glumeţul, spune ea. Celălalt. 

Burny ridică piciorul stâng puţin, doar atât cât femeia să- 
i dea jos papucul. 


— Acum pe cel drept. 

Nevăzut de Vera, care se uită la picioarele lui, Burny îşi 
scoate penisul prin prohabul pantalonilor lălâi de pijama şi 
se preface că urinează pe creştetul aplecat al Verei. 
Rânjetul lui se lăţeşte. În acelaşi timp, ridică piciorul drept 
şi femeia îi scoate celălalt papuc. Când ea ridică privirea, 
sculamentul bătrân şi încreţit al lui Burny e înapoi la locul 
lui. S-a gândit s-o boteze, chiar s-a gândit la asta, însă a 
făcut aproape destule neplăceri pentru o singură seară. 
Încă o trebuşoară şi va pleca spre tărâmul viselor vesele. 
Acum e-un monstru bătrân. Are nevoie de odihnă. 

— Bine, spune Vera. Vrei să-mi spui de ce unul e mai 
murdar decât celălalt? 

Niciun răspuns. Nici nu se aşteptase să primească unul. 

— Bun, minunat. Înapoi în camera ta sau jos în sala de zi, 
dacă vrei. În seara asta cred că avem popcorn la microunde 
şi jeleu. La televizor e Sunetul muzicii. O să am eu grijă ca 
papucii ăştia să se întoarcă la locul lor, iar faptul că i-ai luat 
va fi micul nostru secret. 

Dar dacă-i mai iei o dată, va trebui să te spun. Capisce? 

Burny stă acolo, nemişcat... dar cu rânjetul acela scârbos 
ridicându-i colţurile ridate ale gurii. Şi cu lumina aceea în 
ochi. El capisce, sigur că da. 

— Du-te, spune Vera. Şi-ar fi bine să nu fi făcut caca pe 
jos, pezevenchi bătrân ce eşti. 

Nici acum nu se aşteaptă la un răspuns, dar de data asta 
primeşte unul. Vocea lui Burny e scăzută, dar perfect clară. 

— Vorbeşte civilizat, curvă grasă, sau o să-ţi mănânc 
limba din gură. 

Femeia tresare de parcă ar fi fost pălmuită. Burny stă 
acolo cu mâinile inerte pe lângă corp şi cu rânjetul acela 
mic pe faţă. 

— Cară-te de aici, spune ea. Sau chiar o să te spun. 

Şi asta ar ajuta într-adevăr la multe. Charlie e una dintre 
vacile de muls bani ale lui Maxton, şi Vera o ştie. 


Charlie îşi reia mersul lent (Pete Wexler a numit 
deambularea asta împleticitul Hârcilor Bătrâne), acum cu 
picioarele goale. Apoi se întoarce. Felinarele lăptoase ale 
ochilor săi o privesc. 

— Cuvântul pe care-l cauţi e felină. Garfield i-o felină. Ai 
reţinut? 

Vacă proastă. 

Cu asta, îşi continuă drumul de-a lungul coridorului. Vera 
rămâne pe loc, uitându-se la el cu maxilarul, la rândul ei, 
lăsat în jos. A uitat complet de rebus. 


În camera lui, Burny se întinde pe pat şi-şi vâră mâinile la 
şale. Acolo îl doare de nu mai ştie de el. Mai târziu o va 
chema pe curva aia grasă şi bătrână şi-i va cere să-i aducă 
un antiinflamator. Pentru moment însă, trebuie să-şi 
păstreze luciditatea. Mai are de făcut o trebuşoară. 

— Te-am găsit, Potter, murmură el. Bunul şi... bătrânul... 
Potsie. 

Burny nu scutura clanţele (nu că Andy Railsback va şti 
asta vreodată). Încerca să-l simtă pe individul care-i furase 
o mică afacere imobiliară în Chicago la sfârşitul anilor 
şaptezeci. South Side, leagănul echipei White Sox. Oraşul 
negrilor, cu alte cuvinte. O grămadă de fonduri federale în 
partea aia şi, pe deasupra, câteva baniţe de „mălai” din 
Illinois. Suficienţi gologani să-i ajungă ani întregi, mai multe 
oportunităţi ca într-un magazin cu reduceri, însă George 
„Du-te-n Mă-ta” Potter ajunsese acolo primul, banii 
trecuseră dintr-o mână în alta pe sub proverbiala tejghea, 
iar Charles Burnside (sau poate că pe-atunci încă era Carl 
Bierstone; e greu să-ţi aduci aminte) rămăsese afară în frig. 

Dar Burny a urmărit paşii hoţului în toţi aceşti mulţi ani. 
(Ei bine, de fapt nu Burny însuşi, dar, aşa cum trebuie să ne 
fi dat seama pe-acum, acesta e-un om cu prieteni puternici.) 
Moş Potsie - cum îi spuneau prietenii în zilele când încă 
avea puţini - a intrat în faliment în La Riviere, în anii 
nouăzeci, şi-a pierdut mare parte din ceea ce-şi pusese 


deoparte în timpul avântului informatic. Dar asta nu-i 
ajunge lui Burny. Potsie mai trebuie pedepsit, iar 
întâmplarea ca jigodia aia să ajungă în oraşul ăsta de căcat 
e mult prea bună ca să nu profite de ea. Principalul motiv al 
lui Burny - o dorinţă scelerată de-a continua să amestece în 
oala de pe foc, de-a se asigura că totul merge din rău în mai 
rău - nu s-a schimbat, însă şi asta îi va sluji acelui scop. 

Aşa că a călătorit la hotelul Nelson, făcând-o într-un fel 
pe care Jack îl înţelege şi pe care Judy Marshall l-a intuit, 
aterizând în camera lui Potsie ca un liliac bătrân. lar când |- 
a simţit pe Andy Railsback în spatele său, a fost bine-nţeles 
încântat. Railsback îl va scuti să mai dea un telefon anonim, 
iar Burny, sincer să fie, s-a cam săturat să facă toată treaba 
în locul lor. 

Acum, înapoi în camera lui, aşezat comod (cu excepţia 
artritei, desigur), îşi întoarce gândurile de la George Potter 
şi începe să Învoce. 

Uitându-se sus în întuneric, ochii lui Charles Burnside 
încep să strălucească într-un fel deosebit de tulburător. 

— Gorg, sune el. Gorg t'ili. Dinit a abbalah. Asesse Tansy. 
Asesse a moma u Irma. Dinnit a abbalah, Gorg. Dinnit a 
Ram Abbalah. 

Gorg. Gorg, vino. Slujeşte pe abbalah. Găseşte-o pe 
Tansy. Găseşte-o pe mama Irmei. Slujeşte pe abbalah, Gorg. 

Slujeşte-l pe Regele Purpuriu. 

Ochii lui Burny se închid. Adoarme cu zâmbetul pe buze. 
Şi sub pleoapele ridate, ochii continuă să-i strălucească 
precum nişte felinare acoperite. 


Morty Fine, managerul din tura de noapte de la hotelul 
Nelson, e pe jumătate adormit peste revistă atunci când 
Andy Railsback dă buzna înăuntru, speriindu-l atât de tare 
că Morty aproape că se rostogoleşte din scaun. Revista 
cade la podea cu un pocnet plat. 

— lisuse Hristoase, Andy, era să-mi provoci un atac de 
cord! strigă Morty. Nu ştii să baţi la uşă sau, cel puţin, să-ţi 


dregi blestemata aia de voce? 

Andy nu-l bagă în seamă şi Morty îşi dă seama că 
bătrânul e alb ca varul. Poate că el e cel care va face un 
atac de cord. N-ar fi prima oară când asta s-ar întâmpla la 
Nelson. 

— Tre' să suni la poliţie, zice Andy. Sunt oribile. Lisuse 
Hristoase, 

Morty, îs cele mai oribile poze pe care le-am văzut 
vreodată... Polaroiduri... Şi, mamă, am crezut c-o să se 
întoarcă în... c-o să se întoarcă în orice clipă... da' la început 
am fost încremenit şi am... am... 

— Încetişor, zice Morty, îngrijorat. Despre ce vorbeşti? 
Andy inspiră adânc şi face un efort vizibil de-a se controla. 

— L-ai văzut pe Potter? întreabă. Tipu' din 314? 

— Nu, zice Morty, dar în majoritatea serilor e la Lucky's 
la ora asta, unde bea câteva beri şi, poate, mănâncă un 
hamburger. Deşi habar n-am de ce-ar mânca cineva ceva în 
localul ăla. 

Apoi, poate asociind un palat al ptomainei cu altul: 

— Hei, ai auzit ce-au găsit poliţiştii la Ed's Eats? Trevor 
Gordon a trecut pe-aici şi-a spus că... 

— Nu contează. 

Andy se aşază în scaunul aflat de cealaltă parte a mesei şi 
se uită fix la Morty cu ochi umezi, îngroziţi. 

— Sună la poliţie. Fă-o chiar acum. Spune-le că Pescarul 
e-un om pe nume George Potter şi că locuieşte la etajul al 
doilea de la hotelul Nelson. 

Faţa lui Andy se încordează într-o grimasă, apoi se 
relaxează din nou. 

— La capătul coridorului pe care stă şi subsemnatul. 

— Potter? Visezi, Andy. Tipu' nu-i decât un constructor 
ieşit la pensie. N-ar face rău niciunei muşte. 

— Nu ştiu despre muşte, dar le-a făcut un rău al naibii de 
mare unor copilaşi. Am văzut polaroidele pe care le-a făcut. 
Sunt în dulapul lui. Lucruri mai urâte n-ai văzut în viaţa ta. 


Apoi Andy face ceva care-l uimeşte pe Morty şi-l convinge 
că nu e vorba despre o glumă şi, probabil, nici despre o 
greşeală: Andy Railsback începe să plângă. 


Tansy Freneau, alias mama îndurerată a Irmei Freneau, 
de fapt nu este încă îndurerată. Ştie că ar trebui să fie, dar 
durerea a fost amânată. În momentul de faţă se simte ca şi 
când ar pluti pe-un nor de lână luminoasă şi calmă. 
Doctorul (asociata lui Pat Skarda, Norma Whitestone) i-a 
administrat cinci miligrame de lorazepam acum patru sau 
cinci ore, dar ăsta nu-i decât începutul. Parcul de case 
mobile Holiday, unde Tansy şi Irma au locuit de când Cubby 
Freneau şi-a luat tălpăşiţa din Green Bay în '98, e aproape 
de Sand Bar, iar ea are o „tărăşenie” cu jumătate de normă 
cu Lester Moon, unul dintre barmani. Membrii Thunder 
Five l-au poreclit pe Lester Moon „Brânză Puturoasă” dintr- 
un motiv bine întemeiat, dar Tansy îi spune întotdeauna 
Lester, lucru pe care el îl apreciază aproape la fel de mult 
ca ocazionala tăvăleală bahică în dormitorul lui Tansy sau în 
spatele barului, unde este o saltea (şi-un bec vopsit în 
negru) în camera de depozitare. În jurul orei cinci astă- 
seară, Lester a dat o fugă la ea cu un sfert de brandy cu 
cafea şi patru sute de miligrame de OxyContin, gata zdrobit 
şi pregătit pentru tras pe nas. Tansy a rezolvat deja şase 
linii şi e în derivă. Se uită la poze vechi cu Irma şi pur şi 
simplu... Ştiţi voi... pluteşte în derivă. 

Ce copilaş frumos a fost, îşi spune ea, neştiind că, nu 
foarte departe, un îngrozit funcţionar de hotel se uită la o 
fotografie foarte diferită a copilaşului ei frumos, un polaroid 
de coşmar pe care nu va reuşi niciodată să-l uite. Este o 
poză pe care Tansy, nu va trebui s-o vadă niciodată, lucru 
care sugerează că poate există un Dumnezeu în ceruri. 

Întoarce o pagină (AMINTIRI DE AUR a fost imprimat pe 
coperta clasorului ei) şi iată-le pe Tansy şi Irma în toiul 
picnicului organizat de Mississippi Electrix, pe-atunci pe 
când Irma avea patru ani şi Mississippi Electrix mai avea un 


an până la faliment şi totul era mai mult sau mai puţin în 
ordine. În fotografie, Irma stă împreună cu alţi câţiva ţânci, 
şi are faţa surâzătoare mânjită cu îngheţată de ciocolată. 

Uitându-se fix la instantaneu, Tansy întinde mâna după 
paharul de brandy cu cafea şi soarbe puţin. Şi brusc, de 
nicăieri (sau din locul din care toate gândurile noastre mai 
rău prevestitoare şi irelevante ne ies în lumina atenţiei), se 
trezeşte că-şi aminteşte poezia aia idioată a lui Edgar Allan 
Poe pe care au trebuit s-o memoreze în clasa a noua. Nu s-a 
gândit la ea de ani întregi şi n-are niciun motiv s-o facă 
acum, însă cuvintele primei strofe îi revin fără efort şi 
perfect clare în minte. Uitându-se la Irma, le recită cu voce 
tare fără inflexiuni, fără pauze, care fără-ndoială că ar fi 
făcut-o pe doamna Normandie să se apuce de părul ei alb şi 
câlţos şi să mormăie. Felul în care Tansy recită nu are 
acelaşi efect asupra noastră; în schimb, ne face să ne 
înfiorăm adânc şi persistent. E ca şi când ai asculta un 
cadavru citind o poezie. 

— "Odată, într-un îndepărtat miez de noapte, pe când 
ascultam truditele şoapte ale unor tomuri vechi şi uitate, ce- 
mi spuneau că totul e trecător, pe când picoteam aproape 
adormind, deodată mă îndreptai auzind o foarte înceată 
bătaie lovind în uşa camerei mele uşor...”122+ 

În exact acest moment se aude o bătaie uşoară în uşa 
ieftină din placaj a rulotei Airstream a lui Tansy Freneau. Ea 
ridică privirea, cu ochii plutind în lacrimi, cu buzele 
țuguiate şi umezite de brandy cu cafea. 

— Les'ser? Iu eşti? 

Ar putea fi, presupune. Nu oamenii de la televiziune, cel 
puţin aşa speră ea. N-a vrut să stea de vorbă cu oamenii de 
la televiziune, i-a trimis cu coada între picioare. Ştie într-o 
parte adâncă şi trist vicleană a minţii ei că aceştia ar 
încerca să-i aline durerea numai ca s-o facă să arate prost 
în lumina reflectoarelor lor, aşa cum oamenii ăia de la Jerry 
Springer Show ajung întotdeauna să arate prost. 

Niciun răspuns... Şi-apoi se aude din nou. Cioc. Cioc-cioc. 


— "«E vreun călător», zice, ridicându-se în picioare. E ca 
şi când s-ar ridica în picioare într-un vis. „«E vreun călător,» 
zisei bombănind, «poate că el se trezi ciocănind în uşa 
camerei mele uşor. E numai atât, un călător.» (2% 

Cioc. Cioc-cioc. 

Nu e ca şi când ar bate cineva cu încheieturile degetelor. 
E-un sunet mai subţire ca acela. Un sunet ca de-o singură 
unghie. 

Sau un cioc. 

Traversează camera în ceața ei de droguri şi brandy, 
picioarele-i goale şoptind pe covorul care a fost odinioară 
miţos şi care acum e aproape chel: fosta mamă. Deschide 
uşa serii ceţoase de vară şi nu vede nimic, pentru că se uită 
prea sus. Apoi ceva de pe covoraşul de la intrare foşneşte. 

Ceva, un ceva negru, se uită în sus la ea cu ochi luminoşi, 
iscoditori. E-un corb, o doamne-dumnezeule, e corbul lui 
Poe, venit să-i facă o vizită. 

— Iisuse, îmi pierd minţile, zice Tansy şi-şi trece degetele 
prin părul slab. 

— lisuse! repetă corbul de pe covoraşul de la intrare. Şi- 
apoi, mai ascuţit ca un piţigoi: Gorg! 

Dacă ar fi întrebat-o cineva, Tansy ar fi spus că era prea 
drogată ca să fie speriată, însă lucrul ăsta se pare că nu e 
adevărat, căci ea scoate un strigăt scurt de descumpănire şi 
face un pas în spate. 

Corbul ţopăie vesel peste prag şi păşeşte ţanţoş pe 
covorul purpuriu spălăcit, continuând să se uite în sus la ea 
cu ochii lui luminoşi. 

Pe pene îi scânteiază picături de apă condensate din 
ceaţă. Ţopăie pe lângă ea, apoi se opreşte să-şi ciugulească 
penele şi să şi le umfle. Se uită în jur ca pentru a întreba: 
Cum mă descurc, iubire? 

— Pleacă, zice Tansy. Nu ştiu cine dracu' eşti sau dacă 
eşti măcar aici, dar... 

— Gorg! insistă corbul, apoi deschide aripile şi zboară 
prin livingul rulotei, un fulg de cenuşă desprins din 


spinarea nopţii. Tansy ţipă şi se crispează, apărându-şi 
instinctiv faţa, însă Gorg nici nu s-a apropiat de ea. Pasărea 
aterizează pe masă lângă sticla ei, nefiind niciun bust cu 
Pallas la îndemână. 

Tansy îşi spune: şi-a pierdut direcția în ceaţă, atâta tot. 
Ar putea să aibă chiar şi rabie ori să aibă boala aia Laim!4. 
sau cum îi zice. Ar trebui să mă duc în bucătărie şi să iau 
mătura. Să-l dau afară înainte să se cace peste tot... 

Dar bucătăria e prea departe. În starea în care se află, 
bucătăria pare la sute de kilometri depărtare, undeva în 
apropiere de Colorado Springs. Şi probabil că aici nu există 
niciun corb. Faptul că s-a gândit la poezia aia blestemată a 
făcut-o să aibă halucinaţii, asta e tot... asta şi faptul că şi-a 
pierdut fiica. 

Pentru întâia oară, durerea străbate prin păclă şi Tansy 
se crispează din cauza căldurii ei crude şi aspre. Îşi 
aminteşte mânuţele care uneori îi apăsau atât de delicat 
gâtul. Strigătele din noapte, trezind-o din somn. Mirosul ei, 
proaspăt îmbăiată. 

— Numele ei era Irma! strigă brusc la născocirea care 
stă atât de îndrăzneață lângă sticla de brandy. Irma, nu 
Lenore, futu-i, ce nume tâmpit mai e şi Lenore? Hai să te 
aud curii spui Irma! 

— Irma! croncăneşte ascultător vizitatorul, reducând-o la 
tăcere de uimire. 

Şi ochii lui. A! Ochii lui scânteietori o atrag, ca ochii 
bătrânului marinar în celălalt poem pe care ar fi trebuit să-l 
înveţe, dar nu l-a învăţat niciodată. 

— Irma-lrma-lrma-lrma... 

— Termină! 

Nu vrea să-i audă numele. A greşit. Numele fiicei ei 
ieşind din gâtul acela străin este respingător, insuportabil. 
Vrea să-şi acopere urechile cu mâinile şi nu poate. Sunt 
prea grele. Mâinile ei s-au dus, ca aragazul şi frigiderul (un 
aparat nenorocit, pe jumătate stricat), în Colorado Springs. 


Tot ce poate face este să se uite în ochii aceia negri, 
scăpărători. 

Îşi ciuguleşte penele negre ca abanosul şi netede ca 
satinul, umflându-le. Scot un foşnet scurt şi neplăcut, şi ea 
îşi spune: „Profetule! strigai, vestitor posac, totuşi, profet, 
de eşti pasare sau drac!” 

Fără doar şi poate, îi umple inima ca o apă rece. 

— Ce ştii tu? întreabă ea. De ce ai venit? 

— Ştiu! croncăneşte Corbul Gorg, plecându-şi şi ridicând 
iute ciocul. Venit! 

Şi-i trage oare cu ochiul? Dumnezeule mare, îi trage oare 
cu ochiul? 

— Cine a omorât-o? şopteşte Tansy Freneau. Cine mi-a 
omorât copilaşul? 

Ochii corbului sunt aţintiţi asupra ei, transformând-o într- 
o gâză de insectar. Încet, simțindu-se într-un vis mai mult ca 
niciodată (însă asta este aievea, la un anumit nivel ea 
înţelege asta perfect), se apropie de masă. Corbul n-o 
slăbeşte din ochi, corbul o atrage în continuare pe Ţărmul 
Noptii, crede ea. 

Ţărmul fututei de Nopți. 

— Cine? Spune-mi ce ştii! 

Corbul îşi ridică spre ea ochii negri strălucitori. Ciocul se 
deschide şi se închide, arătându-şi interiorul roşu şi ud în 
fulgerări scurte. 

— Tansy! croncăneşte el. Vino! 

Picioarele i se moaie şi Tansy se prăbuşeşte în genunchi, 
muşcându-şi limba şi făcând-o să sângereze. Stropi purpurii 
îi pătează tricoul. Acum, ochii ei sunt la nivelul capului 
păsării. Vede o aripă frecându-se sus-jos, senzual, de sticla 
cu brandy de cafea. Gorg miroase a praf şi Cormane de 
muşte moarte şi urne străvechi cu mirodenii îngropate. 

Ochii lui sunt găvane negre, strălucitoare, dând în cine 
ştie ce altă lume. În Iad, poate. Sau în şeol. 

— Cine? şopteşte ea. 


Gorg îşi întinde spatele şi gâtul foşnitor până când ciocul 
negru îi intră de-a dreptul în pavilionul urechii. Începe să 
şoptească şi, în cele din urmă, Tansy Freneau începe să 
încuviinţeze. Lumina sănătăţii mintale i-a părăsit ochii. Şi 
oare când se va întoarce? O, cred că ştim cu toţii răspunsul. 

Puteţi spune „niciodată”? 


16 


Şase patruzeci şi cinci după-amiaza. French Landing e 
acoperit de ceaţă, complet acoperit de ceaţă, şi sufletul lui 
nu-şi află odihna, însă e tăcut. Tăcerea nu va dura. Odată ce 
a început, alunecarea nu se opreşte niciodată mult timp. 

La Maxton's, Chipper a rămas peste program şi, luând în 
considerare tacticoasa (şi cu adevărat senzaţionala) felaţie 
pe care i-o face Rebecca Vilas în vreme ce el stă tolănit în 
scaunul biroului său, hotărârea lui de-a face câteva ore 
suplimentare nu e chiar atât de surprinzătoare. 

În sala de zi, bătrânii stau înmărmuriţi de Julie Andrews 
şi Sunetul muzicii. Alice Weathers chiar plânge de fericire - 
Muzica e filmul ei preferat. Cântând în ploaie e pe locul doi, 
însă locul doi tot locul doi e, orice ai face. Dintre aceşti 
încarceraţi pe viaţă, numai Burny lipseşte... doar că niciunul 
de aici nu-i simte câtuşi de puţin lipsa. Burny doarme 
adânc. Spiritul care-l controlează acum - demonul, am 
putea foarte bine să-i spunem - are propria misiune în 
French Landing, şi s-a folosit mult de Burny în aceste ultime 
câteva săptămâni (nu că Burny s-ar plânge; el este un 
complice foarte docil). 

Pe drumul văii Norway, Jack Sawyer intră cu Dodge Ram- 
ul său pe aleea din faţa casei lui Henry Leyden. Ceaţa e mai 
rară aici, însă tot transformă farurile camionetei în halouri 
blânde. Astă-seara va reîncepe lectura Casei umbrelor de la 
capitolul 7 (Drumul Stafiei) şi speră să ajungă la finalul 
capitolului 8 (Ascunzând o grămadă de păcate). Dar înainte 
de Dickens, a acceptat să asculte ultimul candidat al 


şobolanului de Wisconsin pentru promovare intensă, o piesă 
numită Gimme Back My Dog de Slobberbone. 

— Odată cam la cinci ani, din tumultul rock'n'roll iese 
câte-un cântec minunat, i-a spus Henry la telefon, şi Jack s-a 
întrebat dacă nu cumva îl aude pe şobolan strigând cu tonul 
vocii prietenului său, făcând vocalize acolo, la marginea 
întunericului. Ăsta-i un cântec rock'n'roll minunat. 

— Dacă spui tu, răspunde Jack cu îndoială. Ceea ce 
consideră el a fi un cântec rock'n'roll minunat e Runaround 
Sue de Dion. 

Pe Aleea Robin Hood la numărul 16 (în căsuţa aia 
simpatică în stil Cape Cod), Fred Marshall e la pământ în 
mâini şi genunchi, cu o pereche de mănuşi verzi de cauciuc 
trase peste mâini, şi spală podeaua, încă mai are şapca de 
baseball a lui Tyler în echilibru pe cap şi plânge înfundat. 

În parcul de case mobile Holiday, Corbul Gorg picură 
otravă în urechile lui Tansy Freneau. 

În casa robustă de cărămidă de pe Herman Street, unde 
locuieşte împreună cu frumoasa Sarah şi la fel de frumosul 
David, Dale Gilbertson tocmai se pregăteşte să se întoarcă 
la birou, mişcările sale fiind puţin mai lente din cauza celor 
două porţii de plăcintă cu carne de pui şi-a farfuriei cu 
budincă de pâine pe care le-a mâncat. Când sună telefonul, 
nu e foarte surprins. În definitiv, a avut senzaţia aceea. Cea 
care-l sună e Debbi Anderson şi, de la primul cuvânt pe 
care-l rosteşte, el ştie că a apărut ceva nou. 

Ascultă, încuviinţează, pune o întrebare retorică. Soţia lui 
stă în uşa de la bucătărie, urmărindu-l cu ochi îngrijoraţi. 
Dale se apleacă Şi notează ceva în carneţelul de lângă 
telefon. Sarah se apropie de el S1 citeşte două nume: Andy 
Railsback şi M. Fine. 

— Îl mai ai pe Railsback pe fir? întreabă el. 

— Da, stai aşa... 

— Fă-mi legătura cu el. 

— Dale, nu ştiu dacă ştiu cum se face asta. 


Debbi pare neobişnuit de agitată. Dale închise ochii o 
clipă, îşi reaminteşte că asta nu-i sarcina ei de zi cu zi. 

— N-a venit încă Ernie? 

— Nu. 

— Cine a venit? 

— Bobby Dulac... cred că Dit e la duş... 

— Dă-mi-l pe Bobby, zice Dale şi e uşurat când Bobby 
reuşeşte să-i facă repede şi fără probleme legătura cu Andy 
Railsback în biroul lui Morty Fine. Cei doi bărbaţi au fost 
sus în camera 314 şi o singură privire la polaroidurile 
risipite pe podeaua dulapului lui George Potter i-a fost de- 
ajuns lui Morty. Acum e palid ca şi Andy. Poate şi mai palid. 

În faţa secţiei de poliţie, Ernie Therriault şi Reginald 
„Doc” Amberson se întâlnesc în parcare. Doc tocmai a venit 
cu bătrânul (dar perfect întreţinutul) său Harley Fat Boy. 
Fac schimb amiabil de salutări în ceaţă. Ernie Therriault e şi 
el poliţist - oarecum - dar relaxaţi-vă: el e ultimul pe care 
va trebui să-l întâlnim (ei, mai este un agent FBI care-şi 
face veacul pe-aici, dar să nu ne gândim deocamdată la el; e 
în Madison şi e-un cretin). 

Ernie e-un bărbat suplu, de şaizeci şi cinci de ani, 
pensionat din rândul forţelor de poliţie de aproape 
doisprezece ani şi, totuşi, e-un poliţist de patru ori mai bun 
decât va fi vreodată Arnold Hrabowski. Îşi suplimentează 
pensia ocupând postul de dispecer pe timp de noapte 
pentru Poliţia French Landing (nu mai doarme aşa bine în 
ultima vreme, din cauza unei prostate capricioase) şi făcând 
pe agentul de pază la First Bank of Wisconsin vinerea, când 
cei din Wells Fargo vin la două şi cei din Brinks la patru. 

Doc seamănă leit cu un Hells Angel, cu barba lui lungă, 
înspicată (pe care uneori o împleteşte cu panglici în stilul 
piratului Edward Teach) şi îşi câştigă existenţa făcând bere, 
însă cei doi se înţeleg de minune. Pentru început, îşi 
recunosc reciproc inteligenţa. Ernie nu ştie dacă Doc chiar 
este doctor, dar ar putea fi. Poate că odinioară a fost. 

— S-a schimbat ceva? întreabă Doc. 


— Nu, din câte ştiu eu, prietene, zice Ernie. 

Unul din gaşca Thunder Five trece pe aici în fiecare 
seară, cu rândul, ca să verifice. În seara asta s-a nimerit să 
fie Doc. 

— Pot să intru cu tine? 

— Mda, zice Ernie. Atât timp cât respecţi regula. 

Doc încuviinţează. Pe unii dintre ceilalţi membri ai găştii 
îi enervează regula (mai ales pe Sonny, pe care-l enervează 
multe lucruri), însă Doc ţine seama de ea: o ceaşcă de cafea 
sau cinci minute, oricare e prima, apoi ţi-ai luat tălpăşiţa. 
Ernie, care a văzut mulţi Hells Angels adevărați pe când era 
poliţist în Phoenix prin anii şaptezeci, apreciază răbdarea 
de care au dat dovadă Beezer St Pierre şi echipa lui. Dar, 
sigur că da, ei nu sunt Hells Angels, sau Pagans, sau Beasts 
on Bikes, sau orice altă idioţenie d-asta. Ernie nu ştie cu 
exactitate ce sunt ei, dar ştie că-l ascultă pe Beezer, şi 
bănuieşte că răbdarea lui Beezer începe să scadă. Ernie 
ştie că a lui asta ar face acum. 

— Bine, atunci, intră, zice Ernie, lovindu-l pe uriaş peste 
umăr. 

Să vedem ce se mai întâmplă. 

Destul de multe, după cum dovedeşte. 


Dale descoperă că nu poate gândi repede şi limpede. 
Teama de dinainte l-a părăsit, în parte pentru că dezastrul a 
avut deja loc şi cazul - cazul oficial, cel puţin - i-a fost luat. 
În mare parte pentru că ştie că acum îl poate suna pe Jack 
dacă are nevoie şi Jack îi va răspunde. Jack e plasa lui de 
siguranţă. 

Ascultă descrierea făcută de Railsback polaroidelor - 
lăsându-l în principal pe bătrân să golească sacul şi să se 
liniştească puţin - şi apoi pune o singură întrebare cu 
privire la cele două fotografii cu băiatul. 

— Galben, răspunde Railsback fără ezitare. Cămaşa era 
galbenă. 

Puteam citi Kiwanis pe ea. Nimic altceva. Sâ... sângele... 


Dale zice că înţelege şi îi spune lui Railsback că, în scurt 
timp, va veni un ofiţer acolo. 

Se aude zgomotul produs de receptor când trece dintr-o 
mână în alta, după care Fine îi vorbeşte în ureche - un 
individ pe care Dale îl cunoaşte şi faţă de care nu are cine 
ştie ce consideraţie. 

— Şi dacă se întoarce, şefule? Dacă Potter se întoarce aici 
la hotel? 

— Vezi holul de unde te afli? 

— Nu. 

Irascibil. 

— Suntem în birou. Ţi-am spus-o deja. 

— Atunci, du-te la intrare. Prefă-te ocupat. Dacă intră... 

— Nu vreau să fac asta. Dacă ai vedea pozele alea, nici tu 
n-ai vrea s-o faci. 

— Nu trebuie să-i sari în spate, zice Dale. Numai să suni 
dacă trece pe acolo. 

— Dar... 

— Închide, domnule, telefonul. Am multe de făcut. 

Sarah a pus mâna pe umărul soţului ei. Dale pune mâna 
sa liberă peste a ei. Aude un clic suficient de puternic să 
exprime supărare. 

— Bobby, eşti pe fir? 

— Chiar aici, şefule. Sunt şi Debbi, şi Dit. O, şi Ernie 
tocmai a intrat. 

Coboară vocea: 

— E împreună cu unul dintre motocicliştii ăia. Ăla care-şi 
spune Doc. 

Dale gândeşte intens. Ernie, Debbi, Dit şi Bobby: toţi în 
uniformă. Nu e bine pentru ce vrea el. la o hotărâre pe 
moment şi spune: 

— Dă-mi-l pe motociclist la telefon. 

— Poftim? 

— Ai auzit bine. 

O clipă mai târziu, discută cu Doc Amberson. 


— Vrei să ne ajuţi să-l înşfăcăm pe căcatul care a omorât- 
o pe fetiţa lui Armand St Pierre? 

— La naiba, da. Fără urmă de ezitare. 

— Prea bine: nu pune întrebări şi nu mă face să repet. 

— Ascult, zice Doc dintr-o suflare. 

— Spune-i ofițerului Dulac să-ţi dea mobilul albastru din 
camera dovezilor, ăla pe care l-am luat de la drogatul care a 
scăpat. O să ştie despre care vorbesc. 

Dacă cineva va încerca să depisteze semnalul emis de 
telefonul acela, Dale ştie, nu vor reuşi să-l identifice cu 
secţia lui de poliţie, şi asta-i foarte bine. În definitiv, s-ar 
presupune că el nu se mai ocupă de caz. 

— Mobilul albastru. 

— Apoi du-te pe jos la Lucky's Tavern, lângă hotelul 
Nelson. 

— Am venit cu motocicleta... 

— Nu. Mergi pe jos. Du-te înăuntru. Cumpără un bilet de 
loterie. Fii atent la un bărbat înalt, costeliv, păr grizonant, 
în vârstă cam de şaptezeci de ani, cu pantaloni kaki, poate 
şi cu o cămaşă kaki. Cel mai probabil singur. Locul lui 
preferat este între tonomat şi holul scurt care duce la 
toalete. Dacă-i acolo, sună la secţie. Apasă doar 911. Ai 
priceput? 

— Mda. 

— Du-te. Să-ţi sfârâie călcâiele, doctore. 

Doc nici măcar nu se sinchiseşte să-şi ia râămas-bun. O 
clipă mai târziu, Bobby e înapoi la aparat. 

— Ce-o să facem, Dale? 

— Dacă omul e acolo, o să-l umflam pe nemernic, zice 
Dale. 

Încă îşi păstrează controlul, însă simte cum bătăile inimii 
i se accelerează, cum încep de-adevăratelea să bage gaz. 
Lumea din faţa ochilor lui e de-o strălucire cum n-a mai 
avut de la prima crimă încoace. Pe umăr, simte fiecare 
deget al mâinii soţiei sale. Îi simte mirosul fardurilor şi-al 
fixativului. 


— Ia-l pe Iom Lund. Şi scoate trei veste antiglonţ. Se 
gândeşte la asta, apoi spune: 

— Scoate mai bine patru. 

— O să-l suni pe Hollywood? 

— Da, zice el, dar n-o să-l aşteptăm. 

Cu asta, închide. Pentru că vrea s-o zbughească, se 
forţează să rămână locului pentru o clipă. Trage adânc aer 
în piept. Îi dă drumul, mai trage o dată. 

Sarah îl prinde de mâini. 

— Ai grijă. 

— O, da, face Dale. De asta poţi fi sigură. Porneşte spre 
uşă. 

— Cum rămâne cu Jack? strigă ea. 

— O să-l sun din maşină, răspunde el fără să încetinească 
pasul. 

Dacă Dumnezeu ţine cu noi, tipu' o să fie la răcoare 
înainte ca el să ajungă la jumătatea drumului spre secţie. 


Cinci minute mai târziu, Doc stă la bar în Lucky's, îl 
ascultă pe Trace Adkins cum cântă / Left Something Turned 
On at Home şi răzuieşte un bilet de loterie cu câştig instant. 
Chiar este unul câştigător - zece dolari - însă atenţia lui 
Doc e îndreptată spre tonomat. Clatină încet din capul 
hirsut, ca şi când s-ar da într-adevăr în vânt după piesa asta 
de rahat superior. 

La masa din colţ, cu o farfurie de spaghete în faţă (sosul e 
la fel de roşu ca sângele care-ţi curge din nas) şi-o halbă de 
bere la îndemână stă bărbatul pe care-l caută: înalt chiar şi 
aşezat, costeliv, cu riduri care-i marchează faţa bronzată de 
ogar, păr grizonant pieptănat atent pe spate. Doc nu-i vede 
bine cămaşa, pentru că tipul şi-a prins un şervet la guler, 
însă piciorul lung care iese de sub masă e îmbrăcat în kaki. 

Dacă Doc ar fi absolut sigur că ăsta era ucigaşul ăla borât 
de copii care i-a luat viaţa lui Amy, l-ar aresta chiar acum în 
numele cetăţenilor oraşului - şi ar fi o arestare extrem de 
dură. Ducă-se dracului poliţişti şi căcatul ăla cu cititul 


drepturilor. Dar poate că tipul nu e decât un martor, sau un 
complice, sau altceva. 

Îşi ia câştigul de la barman, respinge propunerea de-a 
rămâne pentru o bere şi iese din nou în ceaţă. După zece 
paşi pe deal în sus, scoate mobilul albastru din buzunar şi 
formează 911. De data aceasta îi răspunde Debbi. 

— E acolo, zice Doc. Ce fac acum? 

— Adu telefonul înapoi, spune ea şi închide. 

— Ei, mulţumesc din părţi, zice Doc cu reţinere. Dar va fi 
băiat bun. Va juca după regulile lor. Numai că mai întâi... 

Formează alt număr pe mobilul albastru (care mai are de 
îndeplinit o trebuşoară înainte să iasă pentru totdeauna din 
povestea noastră) şi Bear Girl răspunde. 

— Dă-mi-l la telefon, dulceaţă, zice el, sperând să nu-i 
spună că Beezer s-a dus la Sand Bar. Dacă Beez se duce 
vreodată singur acolo, înseamnă că urmăreşte un singur 
lucru. Un lucru rău. 

Dar, o clipă după aceea, vocea lui Beezer îi răsună în 
ureche - aspră, ca şi când bărbatul ar fi plâns. 

— Mda? Ce-i? 

— Strânge-i pe toţi şi mişcă-ţi curu' ăla grăsan în 
parcarea secţiei de poliţie, îi spune Doc. Nu-s sută la sută 
sigur, da' cred că se pregătesc să-l salte pe labagiu' care-a 
făcut-o. S-ar putea chiar să fi văzut... 

Beezer s-a pus în mişcare încă dinainte ca Doc să poată 
lua telefonul de la ureche şi să apese butonul OFF. Stă în 
ceaţă, uitându-se la luminile neclare ale secţiei poliţiei din 
French Landing, întrebându-se de ce nu i-a spus lui Beezer 
să vină cu băieţii în faţă la Lucky's. Bănuieşte că ştie 
răspunsul. Dacă Beezer ajunge la bătrânul ăla înaintea 
poliţiştilor, spaghetele s-ar putea să fie ultima masă a 
boşorogului. 

Mai bine să aştepte, poate. 

Să aştepte şi să vadă. 


Pe Herman Street nu e altceva decât o negură fină, însă 
pasta se îngroaşă aproape imediat ce Dale virează spre 
centrul oraşului. Porneşte farurile de întâmpinare, dar nu 
sunt de ajuns. Aprinde şi farurile de ceaţă, apoi îl sună pe 
Jack. Aude începutul mesajului preînregistrat, întrerupe 
apelul şi formează numărul unchiului Henry. Şi unchiul 
Henry răspunde. În fundal, Dale aude ţipătul unei chitare 
ciudat acordate şi pe cineva mormâind Gimme back ma 
dog! iar şi iar. 

— Da, tocmai a ajuns, recunoaşte Henry. Acum ne aflăm 
în faţa degustării muzicale a serii. Urmează literatura. Am 
ajuns la o răscruce importantă în Casa umbrelor - Chesney 
Wold, Drumul Stafiei, doamna Rouncewell, toate alea - aşa 
că dacă nevoia ta nu este cu adevărat urgentă... 

— Este. Dă-mi-l la telefon acum, unchiule. Henry suspină. 

— Oui, mon capitaine. 

După un moment, vorbeşte deja cu Jack, care sigur că e 
de acord să vină imediat. Asta-i bine, dar şeful poliţiei din 
French Landing găseşte că unele dintre reacţiile 
prietenului său sunt puţin cam neliniştitoare. Nu, Jack nu 
vrea ca Dale să aştepte cu arestarea până la venirea lui. 
Foarte frumos din partea sa că întreabă, aşa cum frumos e 
şi că Dale i-a păstrat o vestă antiglonţ (parte din belşugul cu 
care Poliţia French Landing şi mii de alte departamente de 
poliţie mici au fost procopsite în timpul lui Reagan), dar 
Jack crede că Dale şi oamenii lui îl pot sălta pe George 
Potter fără mari probleme. 

Adevărul e că Jack Sawyer pare doar puţin interesat de 
George Potter. La fel şi de oribilele fotografii, deşi în mod 
sigur trebuie că sunt autentice; Railsback a identificat 
cămaşa galbenă cu însemnele Ligii de Juniori Kiwanis a lui 
Johnny Irkenham, un detaliu ce n-a fost încă furnizat presei. 
Nici măcar josnicul Wendell Green n-a aflat încă lucrul 
acesta. 

Jack întreabă însă - nu o dată, ci de mai multe ori - de 
tipul pe care Andy Railsback l-a văzut în hol. 


— Halat albastru, un papuc de casă şi asta-i tot ce ştiu! se 
vede Dale în cele din urmă obligat să recunoască. Lisuse, 
Jack, ce importanţă aste? Ascultă, trebuie să închid. 

— Ding-dong, răspunde Jack, destul de nepăsător, şi 
închide. 

Dale intră în parcarea înceţoşată. Îi vede pe Ernie 
Therriault şi pe motociclist-berarul numit Doc stând în faţa 
uşii din spate, discutând. Nu sunt altceva decât nişte umbre 
în ceața purtată de vânt. 

Discuţia pe care a purtat-o cu Jack l-a făcut să se simtă 
neliniştit, ca şi când ar exista indicii şi indicatori foarte 
importanţi pe care el (aşa prostănac cum e el) nu i-a văzut. 
Dar ce indicii? Pentru numele lui Dumnezeu, ce indicatori? 
lar acum o urmă de resentiment ii pigmentează neliniştea. 
Poate că un tip sagace a la Lucas Davenporti!2* precum 
Jack Sawyer pur şi simplu nu poate să creadă în ceea ce 
este evident. Poate că oamenii de felul lui sunt mereu mai 
interesaţi de câinele care nu latră. 

Sunetele se transmit mai bine prin ceaţă şi, la jumătatea 
drumului până în spatele secţiei, Dale aude motoare de 
motociclete prinzând zgomotos viaţă jos lângă fluviu. Jos pe 
Nailhouse Row. 

— Dale, zice Ernie. Înclină din cap în semn de salut, ca şi 
când asta ar fi o seară ca oricare alta. 

— Salut, şefule, sare şi Doc. Fumează o ţigară fără filtru, 
lui Dale i se pare că e o Pali Mall sau Chesterfield. Halal 
doctor gândeşte Dale. Dacă mi se permite să-l parafrazez 
intenţionat greşit pe MisteRogersi2%, continuă Doc, e-o 
seară frumoasă în cartier. Nu eşti de aceeaşi părere? 

— I-ai chemat tu, zice Dale, smucind din mână în direcţia 
motocicletelor care-şi ambalează motoarele. Două perechi 
de faruri apar în parcare. Dale îl vede pe Iom Lund la 
volanul primei maşini. Al doilea vehicul este aproape cu 
siguranţă maşina personală a lui Danny Icheda. Soldaţii se 
adună din nou. Să sperăm că de data asta vor putea evita o 


catastrofă de proporţii cosmice. Ar face bine. De data asta 
s-ar putea să joace pe cea mai mare miză. 

— Păi, nu pot răspunde direct la asta, zice Doc, dar aş 
putea întreba: dacă ar fi prietenii tăi, tu ce ai face? 

— Exact acelaşi lucru, recunoaşte Dale şi intră în secţia 
de poliţie. 


Henry Leyden stă din nou fercheş în scaunul din dreapta 
al camionetei Ram. Astă-seară e îmbrăcat într-o cămaşă 
albă descheiată la guler şi o pereche de pantaloni albaştri 
călcaţi la dungă. Slab ca un fotomodel masculin, cu părul 
argintiu pieptănat pe spate. Oare Sydney Carton arăta mai 
bine când mergea la ghilotină? Măcar în mintea lui Charles 
Dickens? Jack se îndoieşte. 

— Henry... 

— Ştiu, zice Henry. Să stau aici în camionetă ca un băieţel 
cuminte până sunt chemat. 

— Cu portierele încuiate. Şi să nu spui: Oui, mon 
capitaine. Asta-i deja fumată. 

— Afirmativ e bine? 

— E grozav. 

Pe măsură ce se apropie de oraş, ceața se îndeseşte, şi 
Jack aprinde farurile de ceaţă - farurile normale nu-l ajută 
la nimic în porcăria asta. Se uită la ceasul de bord. Şapte şi 
trei minute. Lucrurile încep să prindă viteză. Asta îl bucură. 
Mai multă acţiune, mai puţină gândire, asta-i reţeta lui Jack 
Sawyer pentru o bună întreţinere a sănătăţii mentale. 

— O să-ţi fac semn să intri imediat ce l-au săltat pe Potter. 

— Crezi că vor avea ceva de obiectat la asta? 

— Nu, zice Jack, apoi schimbă subiectul. Să ştii că m-ai 
surprins cu discul ăla al Slobberbone. Nu poate să-i spună 
de-a dreptul cântec, nu când solistul vocal n-a făcut decât 
să ţipe versurile cât îl ţineau bojocii. A fost bun. 

— Chitaristul solo dă valoarea discului, zice Henry, 
preluând felul precaut în care Jack a folosit cuvântul. E 


surprinzător de sofisticat. De obicei, te poţi aştepta cel mult 
să ţină ritmul. 

Coboară geamul, scoate capul ca un câine, apoi îl trage 
înapoi. Vorbind pe acelaşi ton degajat, spune: 

— "Tot oraşul pute. 

— E din cauza cetii. Scoate la suprafaţă esenţa puturoasă 
a fluviului. 

— Nu, răspunde Henry tăios, e din cauza morţii. Îi simt 
mirosul şi cred că-l simţi şi tu. Numai că poate nu cu nasul. 

— Îi simt mirosul, recunoaşte Jack. 

— Potter nu e omul nostru. 

— Aşa cred şi eu. 

— Omul pe care l-a văzut Railsback a fost un ţap ispăşitor. 

— Omul pe care l-a văzut Railsback a fost aproape cu 
certitudine Pescarul. 

Merg în tăcere o vreme. 

— Henry? 

— Afirmativ. 

— Care-i cel mai bun disc? Cel mai bun disc şi cel mai bun 
cântec? Henry cade pe gânduri. 

— Îţi dai seama că întrebarea asta-i îngrozitor de 
personală? 

— Da. 

Henry se mai gândeşte puţin, apoi spune: 

— Stardust, poate. Hoagy Carmichael. Pentru tine? 

Bărbatul de la volan se duce cu gândul înapoi, înapoi 
taman când Jacky avea şase ani. Tatăl lui şi unchiul Morgan 
fuseseră pasionaţi de jazz; mama lui avea gusturi mai 
simple. Îşi aminteşte cum cânta ea acelaşi cântec iar şi iar 
într-o nesfârşită vară în L.A., stând şi uitându-se pe 
fereastră şi fumând. Cine-i doamna aia, mami? întreabă 
Jacky, iar mama lui zice: Patsy Cline. A murit într-un 
accident de avion. 

— Crazy Arms, spune Jack. Versiunea lui Patsy Cline. 
Scrisă de Ralph Mooney şi Chuck Seals. Ăla-i cel mai bun 
disc. Ăla-i cel mai bun cântec. 


Henry nu mai spune nimic tot restul drumului. Jack 
plânge. 
Henry îi simte mirosul lacrimilor. 


Să privim acum mai în ansamblu, după cum fără-ndoială 
ar spune un politician sau altul. Aproape că suntem nevoiţi 
s-o facem, pentru că lucrurile au început să se suprapună. 
În vreme ce Beezer şi restul găştii Thunder Five sosesc în 
parcarea Poliţiei French Landing, venind de pe Sumner 
Street, Dale şi Tom Lund şi Bobby Dulac - durdulii în vestele 
alea antiglonţ - parchează în faţa bodegii Lucky's. 
Parchează în stradă pentru că Dale vrea să aibă loc 
berechet ca să deschidă larg portiera maşinii de patrulă, 
aşa încât Potter să poată fi azvârlit înăuntru cât mai repede 
posibil. Alături, Dit Jesperson şi Danny Icheda sunt la 
hotelul Nelson, unde vor împrejmui camera 314 cu panglică 
galbenă. Odată făcut asta, au ordine să-i aducă pe 

Andy Railsback şi Morty Fine la secţie. La secţie, Ernie 
Therriault îi sună pe ofiţerii Brown şi Black, care vor sosi 
curând după aceea... şi dacă vor fi enervaţi de faptul ăsta, 
foarte bine. La Sand Bar, Iansy Freneau cea cu ochii morţi 
tocmai a scos tonomatul din priză, reducându-i la tăcere pe 
cei de la Wallflowers. 

— Ascultaţi cu toţii la mine! strigă ea pe-o voce care nu-i 
aparţine. Au pus mâna pe el! L-au prins pe ucigaşu' ăla de 
copii futut! Numele lui e Potter! Până la miezul nopții or să- 
] ducă la Madison şi, dacă n-o să facem ceva, un avocat 
isteţ îl va elibera până lunea viitoare! CINE VREA SĂ MĂ 
AJUTE SĂ FAC CEVA ÎN PRIVINŢA ASTA? 

Urmează o clipă de tăcere... apoi un vacarm. Clienţii 
obişnuiţi ai Sand Bar, pe jumătate drogaţi, pe jumătate beţi, 
ştiu exact ce vor să facă în privinţa asta. Jack şi Henry, între 
timp, fără să-i încetinească ceața înainte să ajungă în oraş, 
intră în parcarea secţiei de poliţie chiar în spatele Thunder 
Five, care parchează în linie în jurul Fat Boy-ului lui Doc. 
Parcarea se umple cu rapiditate, în mare parte cu maşinile 


personale ale poliţiştilor. Vestea iminentei arestări s-a 
răspândit ca focul într-o păşune cu iarbă uscată. Înăuntru, 
unul din echipa lui Dale - nu e nevoie să ne deranjăm să-i 
dăm numele exact - zăreşte mobilul albastru pe care Doc l- 
a folosit în faţa bodegii Lucky's. Polițistul în cauză îl apucă şi 
dă fuga în camera cât o debara purtând însemnul DEPOZIT 
DOVEZI. 

La Oak Tree Inn, unde s-a cazat pe durata cazului 
Pescarului, Wendell Green se îmbată cu amărăciune. În 
pofida a trei whisky-uri duble, încă îl doare gâtul de la cum 
imbecilul ăla de motociclist a tras de camera sa foto, iar 
pântecele încă-l doare de la pumnul pe care i l-a dat 
imbecilul ăla de Hollywood. Ce-l dor însă mai mult sunt 
mândria şi buzunarul. Sawyer a ascuns dovezi, asta-i sigur 
aşa cum sigur e că rahatul se prinde de orice. Wendell mai 
are puţin să se convingă de faptul că Sawyer însuși este 
Pescarul... dar cum să dovedească asta când nu mai are 
filmul? Când barmanul spune că-l caută cineva la telefon, 
Wendell aproape că-i zice să-şi vâre telefonu-n cur. Însă el 
e-un profesionist, fir-ar să fie, un vânător profesionist de 
ştiri, aşa că se duce la bar şi răspunde la telefon. 

— Green, mormăie el. 

— Salut, tembelule, zice polițistul cu mobilul albastru. 
Wendell încă nu ştie că apelantul e poliţist, ci doar că e cine 
ştie ce pezevenchi care-i răpeşte din valorosul său timp 
alocat băuturii. Vrei să publici o ştire bună? 

— Ştirile bune nu fac vânzare, amice. 

— Asta o să facă. L-am prins pe fâptaş. 

— Cum? 

În ciuda celor trei whisky-uri duble, Wendell Green e pe 
dată cel mai lucid om de pe pământ. 

— M-am bâlbâit cumva? 

E clar că apelatul se umflă în pene, însă lui Wendell 
Green nu-i mai pasă. 

— L-am prins pe Pescar. Nu ăia de la centru, nu federalii, 
ci noi. 


Îl cheamă George Potter. Şaptezeci şi ceva de ani. 
Constructor pensionat. Avea fotografii cu toţi cei trei copii 
morţi. Dacă te grăbeşti, poate că ajungi aici la timp să faci 
nişte poze când Dale îl aduce la secţie. 

Ideea asta - această eventualitate sclipitoare - 
explodează în mintea lui Wendell Green ca nişte focuri de 
artificii. O asemenea fotografie ar putea valora de cinci ori 
mai mult decât una cu cadavrul micuţei Irma, şi asta pentru 
că ar dori-o reviste de prestigiu. Şi televiziunile! De 
asemenea, gândeşte-te la asta: Dacă l-ar împuşca cineva pe 
nemernic în timp ce şeriful Dillon!2”+ îl aduce la secţie? Dată 
fiind starea de spirit a locuitorilor, asta nu-i nici pe departe 
imposibil. În memoria lui Wendell apare pentru un scurt şi 
fulgerător moment imaginea lui Lee Harvey Oswald 
strângându-şi stomacul, cu gura deschisă într-un ultim 
icnet. 

— Cu cine vorbesc? bâiguie el. 

— Ofiţerul Prieten La Nevoie, zice vocea de la celălalt 
capăt al firului şi închide. 

În Lucky's Tavern, Patty Loveless îi informează pe cei 
adunaţi acolo (mai în vârstă decât cei din mulţimea de la 
Sand Bar şi mult mai puţin interesaţi de băuturile fără 
alcool) că n-are pic de satisfacţiune şi că tractorul ei n-are 
pic de tracţiune. George Potter şi-a terminat spaghetele, şi- 
a împăturit frumos şervetul (care, în cele din urmă, a avut 
de prins doar un singur strop de sos roşu) şi s-a întors 
serios spre bere. Aşezat atât de aproape de tonomat, nu a 
observat că în încăpere s-a lăsat tăcerea odată cu intrarea a 
trei oameni, dintre care numai unul îmbrăcat în uniformă, 
dar toţi trei înarmaţi şi purtând ceea ce seamănă prea mult 
cu nişte veste antiglonţ ca să fie altceva. 

— George Potter? zice cineva şi George ridică privirea. 
Cu paharul într-o mână şi cu halba de bere în cealaltă, e-o 
ţintă uşoară. 

— Mda, şi ce-i cu asta? întreabă el, după care e apucat de 
braţe şi umeri şi ridicat de pe scaun. Loveşte cu genunchii 


tăblia mesei, răsturnând-o. Farfuria de spaghete şi halba 
cad pe jos. Farfuria se face ţăndări. Halba, fabricată din 
ceva mai rezistent, nu păţeşte nimic. O femeie strigă. Un 
bărbat face: „lou!” pe-o voce joasă şi plină de respect. 

Potter mai ţine o clipă paharul parţial umplut, apoi Iom 
Lund îi ia potenţiala armă din mână. O secundă după aceea, 
Dale Gilbertson îi pune cătuşele şi Dale are timp să-şi spună 
că acesta e cel mai satisfăcător sunet pe care l-a auzit în 
viaţa sa. Tractorul lui în sfârşit a început să aibă ceva 
tracţiune, pentru Dumnezeu. 

Tărăşenia asta e la ani-lumină de dezastrul de la Ed's; 
asta-i o treabă curată şi ordonată. La mai puţin de zece 
secunde după ce Dale pune acea singură întrebare - 
„George Potter?” -, suspectul e scos pe uşă, afară în ceaţă. 
Tom îl ţine de un cot, Bobby de celălalt. Dale încă mai turuie 
lista cu drepturile, semănând cu un vânzător la licitaţie care 
a luat amfetamine, şi picioarele lui George Potter nici nu 
ating trotuarul. 


Jack Sawyer trăieşte din plin pentru prima dată de când 
a avut doisprezece ani şi se întorcea din California într-un 
Cadillac Eldorado condus de-un lup de lună plină. Are 
bănuiala că, mai târziu, va plăti un preţ mare pentru 
recâştigarea acestei însufleţiri, dar speră că, în acel 
moment, îşi va pune doar pofta în cui şi se va abandona. 
Pentru că restul vieţii sale de adult pare acum atât de 
cenuşie... 

Stă lângă camionetă, uitându-se prin geam la Henry. 
Aerul e umed şi deja încărcat de surescitare. Aude becurile 
alb-albastre din parcare cum sfârâie, ca o mâncare ce se 
prăjeşte în sucuri încinse. 

— Henry. 

— Afirmativ. 

— Cunoşti imnul Amazing Grace? 

— Sigur că da. Toată lumea ştie Amazing Grace. Jack 
spune: 


— "Am fost orb, dar acum văd.” Acum înţeleg asta. 

Henry întoarce faţa sa oarbă, înfiorător de inteligentă, 
către Jack. Zâmbeşte. Este al doilea cel mai dulce zâmbet 
pe care Jack l-a văzut vreodată. Premiul cel mare însă îi 
revine lui Wolf, acel scump prieten din rătăcitoarea sa a 
douăsprezecea toamnă. Bunul şi bătrânul Wolf, căruia îi 
plăcea ca totul să fie chiar aici şi-acum. 

— Te-ai întors, nu-i aşa? 

Stând în parcare, vechiul nostru prieten surâde. 

— Jack s-a întors, afirmativ. 

— Atunci, du-te să faci ceea ce te-ai întors să faci, spune 
Henry. 

— Vreau să ridici geamurile. 

— Şi să nu aud? Nu prea cred, îi zice Henry, fără mare 
arţag. Vin tot mai mulţi poliţişti şi, de data aceasta, 
girofarurile maşinii din capul coloanei pâlpâie şi sirena 
şuieră. Jack distinge un ton sărbătoresc în şuierăturile 
acelea palide şi hotărăşte că n-are timp să stea aici şi să se 
certe cu Henry în legătură cu geamurile Ram-ului. 

Porneşte spre intrarea din spate a secţiei de poliţie şi 
două dintre becurile alb-albăstrui îi proiectează umbra 
dublă în ceaţă, una la nord Şi una la sud. 


Ofițerii cu jumătate de normă Holtz şi Nestler opresc în 
spatele maşinii care-i aduce pe Gilbertson, Lund, Dulac şi 
Potter. Nu ne interesează cine ştie cât Holtz şi Nestler. 
Următorii la rând sunt Jesperson şi Icheda, cu Railsback şi 
Morton Fine pe bancheta din spate (Morty se plânge că nu 
are loc pentru genunchi). Railsback ne interesează, dar 
poate să aştepte. Următorul care intră în parcare - o, asta-i 
interesant, dacă nu cu totul neaşteptat: loyota roşie, 
rablagită, a lui Wendell Green, cu Wendell însuşi la volan. 
La gât îi atârnă aparatul foto de rezervă, o Minolta care va 
face poze atâta vreme când Wendell va ţine apăsat butonul. 
Nu vine nimeni de la Sand Bar - nu încă - însă mai este o 
maşină care aşteaptă să intre în parcarea deja aglomerată. 


E-un Saab de-un verde discret, pe al cărui flaps stâng e lipit 
un abţibild cu PUTEREA POLIŢIEI şi pe cel drept unul pe 
care scrie PUPĂTURI NU DROGURI. La volanul Saabului, 
părând uluit, dar hotărât să facă ceea ce trebuie (orice ar 
însemna asta), este Arnold „Ungurul Nebun” Hrabowski. 


În şir, sprijiniți de zidul de cărămidă al secţiei de poliţie, 
stau membrii Thunder Five. Poartă veste de dril identice, cu 
câte o cifră 5 aurie pe reverul stâng. Cinci perechi de braţe 
cărnoase sunt încrucişate pe cinci piepturi late. Doc, Kaiser 
Bill şi Sonny au părul prins în coadă. Al lui Mouse, în seara 
asta, e împletit. Iar al lui Beezer se revarsă peste umeri, 
făcându-l să i se pară lui Jack că seamănă cu Bob Seger în 
floarea vârstei. Cerceii licăresc. Tatuajele se umflă pe 
bicepşii uriaşi. 

— Armand St. Pierre, îi zice Jack celui aflat mai aproape 
de uşă. 

Jack Sawyer. De la Ed's. 

Întinde mâna şi nu e tocmai surprins când Beezer nu face 
decât să se uite la ea. Jack zâmbegşte afabil. 

— Ai fost de mare ajutor acolo. Mersi. 

Nimic din partea lui Beez. 

— Crezi că vor fi probleme cu aducerea prizonierului? 
întreabă Jack. 


La fel de bine putea să întrebe dacă Beezer crede c-o să 
plouă după miezul nopţii. 

Beezer se uită peste umărul lui Jack cum Dale, Bobby şi 
Tom îl ajută pe George Potter să coboare de pe bancheta 
din spate a maşinii de patrulă şi se îndreaptă cu paşi repezi 
spre uşa din spate. Wendell Green ridică aparatul foto, apoi 
e aproape doborât din picioare de Danny Icheda, care nu 
are nici măcar plăcerea să vadă peste ce nemernic a dat. 

— Ai grijă pe unde mergi, boule, urlă Wendell. 

Beezer, între timp, îi oferă lui Jack - dacă ăsta e cuvântul 
potrivit - o scurtă privire glacială. 


— Ei bine, zice el. Trebuie să vedem cum evoluează 
lucrurile, nu? 

— Chiar aşa, e de acord Jack. 

Pare aproape fericit. Se împinge între Mouse şi Kaiser 
Bill, făcându-şi loc: Thunder Five Plus Unu. Şi poate pentru 
că simt că nu se teme de ei, cei doi malaci îi fac loc. Jack îşi 
încrucişează şi el braţele peste piept. Dacă ar avea o vestă, 
un cercel şi un tatuaj, chiar s-ar potrivi în decor. 

Prizonierul şi paznicii săi se apropie repede de clădire. 
Cu puţin înainte să ajungă la ea, Beezer St Pierre, liderul 
spiritual al Thunder Five şi tatăl lui Amy, ale cărei ficat şi 
limbă au fost mâncare, păşeşte în faţa uşii. Încă stă cu 
braţele încrucişate. În bătaia luminii necruțătoare a 
becurilor din parcare, bicepşii săi masivi sunt albaştri. 

Bobby şi Iom arată brusc ca nişte oameni care suferă de- 
o gripă în faza de mijloc. Dale pare de piatră. lar Jack 
continuă să zâmbească blând, cu braţele placid încrucişate, 
părând să se uite în toate părţile şi, totodată, nicăieri 
anume. 

— Fereşte-te, Beezer, zice Dale. Vreau să-l închid pe omul 
ăsta. 

Despre George Potter ce putem spune? E înmărmurit? 
Resemnat? Şi una, şi alta? E greu de spus. Dar când ochii 
albaştri, injectaţi, ai lui Beezer îi întâlnesc pe cei maronii ai 
lui Potter, acesta din urmă nu-şi fereşte privirea. În spatele 
lui, spectatorii din parcare rămân tăcuţi. Stând între Danny 
Tcheda şi Dit Jesperson, Andy Railsback Şi Morty Fine se 
holbează. Wendell Green ridică aparatul şi-apoi îşi tine 
răsuflarea ca un lunetist care l-a prins în cătare pe general 
şi are la dispoziţie o singură încercare - doar una. 

— Tu mi-ai omorât fiica? întreabă Beezer. 

Felul blând în care a pus întrebarea e, cumva, mai 
îngrozitor decât orice țipăt bezmetic, şi lumea întreagă 
pare să-şi ţină răsuflarea. Dale nu se clinteşte din loc. În 
momentul acela pare la fel de încremenit ca toţi ceilalţi. 


Lumea aşteaptă şi singurul sunet e uruitul jos, tânguitor al 
cine ştie cărui vas cu aburi de pe fluviu. 

— Domnule, n-am omorât niciodată pe nimeni, zice 
Potter. 

Vorbeşte cu blândeţe şi fără apăsare. Deşi nu s-ar fi 
aşteptat la nimic altceva, cuvintele tot îl lovesc pe Jack 
drept în inimă. Se simte în ele o neaşteptată şi dureroasă 
demnitate. E ca şi când George Potter ar vorbi în numele 
tuturor oamenilor buni care s-au pierdut pe lumea asta. 

— Dă-te la o parte, Beezer, zice Jack încet. Nu vrei să-i 
faci rău omului ăsta. 

Şi Beezer, părând dintr-odată nesigur, se dă într-adevăr 
la o parte. 

Înainte ca Dale să-şi poată pune prizonierul din nou în 
mişcare, o voce înfiorător de veselă - nu-i poate aparţine 
decât lui Wendell - ţipă: 

— Hei! Hei, Pescarule! Zâmbeşte la aparat! 

Întorc cu toţii privirea, nu doar Potter. Sunt nevoiţi s-o 
facă; strigătul acela e la fel de insistent ca nişte unghii care 
zgârie o tablă de şcoală. O lumină albă fulgeră în parcarea 
înceţoşată - unu! doi! trei! patru! - şi Dale mormăie: 

— O, să-mi fut una! Haideţi, băieţi! Jack! Jack, pe tine te 
vreau! Din spatele lui, unul dintre ceilalţi poliţişti strigă: 

— Dale! Vrei să pun mâna pe jigodia asta? 

— Lasă-l în pace! răspunde Dale tot cu un strigăt şi-şi 
croieşte drum înăuntru cu umerii. Doar după ce uşa e 
închisă în urma lui şi se află pe coridor cu Jack, Tom şi 
Bobby, Dale îşi dă seama cât de sigur a fost că Beezer i-l va 
lua pur şi simplu pe bătrân din faţă. Şi că apoi ii va frânge 
gâtul ca pe-un os de pui. 

— Dale? strigă Debbi Anderson nesigură de la jumătatea 
scărilor. E totul în ordine? 

Dale se uită la Jack, care încă îşi ţine braţele încrucişate 
la piept şi încă zâmbeşte subţire ca înainte. 

— Cred că da, zice Dale. Pentru moment. 


Douăzeci de minute mai târziu, Jack şi Henry (cel din 
urmă gentleman recuperat din camionetă şi încă la patru 
ace) stau în biroul lui Dale. În spatele uşii închise, camera 
de recreere vuieşte de discuţii şi râsete: acolo se află 
aproape toţi poliţiştii forţelor locale şi fac un zgomot de 
parcă ar fi o petrecere afurisită de Revelion. Se aud 
ocazional strigăte şi plesnituri care nu pot proveni decât de 
la băieţii (şi fetele) cu sufletul uşor, îmbrăcaţi în albastru, 
care se felicită reciproc. În scurt timp, Dale va pune capăt 
sarabandei, dar pentru moment se mulţumeşte să-i lase să- 
şi facă de cap. Înţelege ce simt ei, chiar dacă el, unul, nu 
mai simte asta. 

Lui George Potter i s-au luat amprentele şi-a fost băgat 
într-o celulă la etaj să regândească bine la cele întâmplate. 
Brown şi Black de la poliţia statală sunt pe drum. Pe 
moment, asta e de-ajuns. Cât despre victorie... ei bine, ceva 
din zâmbetul şi privirea distantă ale prietenului său a 
alungat gândul victoriei. 

— Nu credeam c-o să-i dai voie lui Beezer să i se 
adreseze, zice Jack. Ai făcut un lucru bun. Ar fi putut 
apărea probleme chiar aici, în oraş, dacă ai fi încercat să-i 
ţii piept. 

— Presupun că, în seara asta, înţeleg mai bine ce simte, 
răspunde Dale. În seara asta mi-am scăpat şi eu copilul din 
ochi şi asta m-a speriat de moarte. 

— David? strigă Henry, aplecându-se în faţă. David e 
bine? 

— Da, unchiule Henry, David e bine. 

Dale întoarce privirea spre omul care acum locuieşte în 
casa tatălui său. Îşi aminteşte de prima dată când Jack a dat 
cu ochii de Thornberg Kinderling. În acel moment, Dale îl 
cunoştea pe Jack doar de nouă zile - suficient de mult timp 
ca să-şi formeze o părere favorabilă, dar nu destul ca să-şi 
dea seama ce extraordinar era de fapt Jack Sawyer. Aceea a 
fost ziua în care Janna Massengale de la Taproom i-a spus 
lui Jack despre trucul pe care îl făcea Kinderling atunci 


când se afuma, şmecheria aceea cu ciupitul nărilor, cu 
palma întoarsă în afară. 

Tocmai se întorseseră la secţia de poliţie după ce o 
chestionaseră pe Janna, Dale conducând atunci maşina de 
patrulă, şi-l atinsese pe Jack pe umăr exact când acesta se 
pregătea să coboare din maşină. 

— Dacă rosteşti un nume, până la cină vezi faţa celui 
căruia îi aparţine, asta obişnuia mama să spună. 

A arătat cu degetul de-a lungul Second Street, unde un 
chelios lat în umeri tocmai ieşea din News'n Nations, cu un 
ziar la subsuoară şi-un pachet nedesfăcut de ţigări în mână. 

— Ăla-i Thornberg Kinderling, el şi nimeni altul. 

Jack se aplecase în faţă fără să spună nimic, uitându-se 
cu cei mai pâtrunzători (şi poate cei mai necruţători) ochi 
pe care Dale îi văzuse vreodată în viaţă. 

— Vrei să-l abordăm? întrebase Dale. 

— Nu. Linişte. 

Şi Jack rămăsese pur şi simplu cu un picior în maşina lui 
Dale şi unul pe trotuar, nemişcat, cu ochii îngustaţi. Din 
câte îşi dădea Dale seama, nici măcar nu respira. Jack l-a 
urmărit pe Kinderling cum îşi desface pachetul de ţigări, 
cum scutură una, cum o pune în gură şi cum o aprinde. L-a 
urmărit pe Kinderling cum aruncă o privire la titlurile de pe 
prima pagină a ziarului Herald şi cum, după aceea, se 
apropie alene de propria lui maşină, un Subaru cu tracţiune 
integrală. L-a urmărit cum urcă la volan. L-a urmărit cum 
pleacă. Şi pe-atunci, Dale şi-a dat seama că îşi ţine 
răsuflarea. 

— Ei? întrebase el după ce maşina lui Kinderling plecase. 
Ce crezi? lar Jack spusese: 

— Cred că el e omul nostru. 

Numai că Dale ştiuse mai mult de atât. Chiar şi atunci 
ştiuse mai mult de atât. Jack spunea „cred” numai pentru că 
el şi şeful poliţiei, Dale Gilbertson din French Landing, 
Wisconsin, încă se aflau la începutul relaţiei, încă încercau 
să se cunoască reciproc, încă se obişnuiau unul cu celălalt. 


Ceea ce voise să spună de fapt era „ştiu”. Şi chiar dacă asta 
era imposibil, Dale aproape că-l crezuse. 

Acum, stând în biroul său cu Jack în faţa mesei sale de 
lucru - adjunctul său fără voie, dar înfricoşător de dotat - 
Dale întreabă: 

— Ce crezi? El e fâptaşul? 

— Fii serios, Dale, de unde să... 

— Nu-mi irosi timpul, Jack, pentru că nemernicii ăia de la 
centru or să ajungă aici dintr-un minut în altul şi-or să-l 
ducă pe Potter peste mări şi ţări. Ai ştiut că Kinderling e 
făptaşul din clipa în care l-ai văzut, şi-ai fost la jumătate de 
cvartal de el. Când l-am adus pe Potter la secţie, ai fost 
destul de aproape de el încât să-i numeri firele de păr din 
nas. Aşadar, ce crezi? 

Jack e iute, măcar atât; îl scuteşte de suspans şi loveşte 
direct şi din plin. 

— Nu, zice el. Nu Potter. Potter nu e Pescarul. 

Dale a ştiut că Jack crede asta - i-a citit-o pe chip afară - 
dar s-o audă rostită este, totuşi, o lovitură nefericită. Se lasă 
pe spate, dezamăgit. 

— E-o deducere sau intuiţie? întreabă Henry. 

— Ambele, spune Jack. Şi nu te mai uita de parcă ţi-aş fi 
regulat mama, Dale. S-ar putea ca încă să deţii cheia 
poveştii ăsteia. 

— Railsback? 

Jack face un gest zigzagat cu mâna - poate că da, poate 
că nu, spune gestul. 

— Railsback probabil a văzut ceea ce Pescarul a vrut ca el 
să vadă... deşi papucul acela de casă te pune pe gânduri, şi 
vreau să-l întreb pe Railsback despre el. Dar dacă domnul 
Picior-Gol era Pescarul, de ce l-ar conduce pe Railsback - şi 
pe noi - la Potter? 

— Ca să ne scoată de pe pistă, zice Dale. 

— O, dar am fost oare vreodată pe ea? întreabă Jack 
politicos şi, când niciunul dintre ei nu răspunde: Dar să 
spunem că el crede că suntem pe pista corectă. Aproape că- 


mi vine să cred asta, mai ales dacă el tocmai şi-a amintit de- 
o greşeală pe care poate a comis-o. 

— N-am primit niciun rezultat în legătură cu telefonul de 
la magazinul 7-Eleven, dacă la asta te gândeşti, îi spune 
Dale. 

Jack pare să ignore asta. Ochii lui privesc în gol. 
Zâmbetul acela firav i s-a întors pe buze. Dale se uită la 
Henry şi vede că Henry se uită la Jack. Zâmbetul unchiului 
său e mai uşor de citit: uşurare şi încântare. Ca să vezi, îşi 
zice Dale. Face ceea ce-a fost menit să facă. Pentru 
Dumnezeu, până şi un orb vede asta. 

— De ce Potter? repetă într-un târziu Jack. De ce nu unul 
dintre Thunder Five sau indianul de la 7-Eleven, sau Ardis 
Walker de la magazinul de pescuit? De ce nu reverendul 
Hovdahl? Ce motiv iese de obicei la iveală atunci când 
dovedeşti o înscenare? 

Dale se gândeşte la cele auzite. 

— Răzbunare, zice în cele din urmă. Răzbunare. 

În sala de recreere, telefonul sună. 

— Linişte, linişte! urlă Ernie la ceilalţi. Hai să-ncercăm să 
ne comportăm ca nişte profesionişti pentru treizeci de 
secunde sau aşa ceva! 

Jack, între timp, încuviinţează spre Dale. 

— Cred că e imperios necesar să-l chestionez pe Potter, şi 
asta cât mai atent posibil. 

Dale pare alarmat. 

— Atunci, ar fi bine să începi imediat, înainte ca Brown şi 
Black... 

Se opreşte brusc, încruntat, cu capul înclinat. Atenţia i-a 
fost reţinută de-un huruit. E scăzut, dar creşte în 
intensitate. 

— Unchiule Henry, ce se aude? 

— Motoare, zice prompt Henry. Multe motoare. Sunt la 
est, dar vin încoace. De la marginea oraşului. Şi nu ştiu 
dacă ai observat, dar petrecerea de vizavi pare să se fi 
sfârşit, amice. 


Ca şi când asta ar fi o invitaţie, strigătul de năduf al lui 
Ernie Therriault se aude prin uşă. 

— Oooo, căcat. 

Dit Jesperson: 

— Ce-i... Ernie: 

— Cheamă-l pe şef. Ah, lasă, o să... 

Se aude un singur ciocănit slab, după care Ernie dă ochii 
cu strategii. E la fel de stăpân de sine şi de cazon ca 
întotdeauna, însă obrajii i-au pălit considerabil sub bronzul 
văratic şi o venă îi pulsează în mijlocul frunţii. 

— Şefule, tocmai am primit un apel la 911, venit de la 
Sand Bar? 

— Spelunca aia, bâiguie Dale. 

— Cel care a sunat era barmanul. Zice că între cincizeci 
şi şaptezeci de oameni se îndreaptă încoace. 

Acum, sunetul motoarelor care se apropie e foarte 
puternic. Lui Henry i se pare că e ca la pista de raliu Indy 
500 cu puţin înainte ca maşina de deschidere s-o ia la 
goană şi ca steagul în pătrăţele să fie coborât. 

— Nu-mi spune, zice Dale. Ce-mi trebuie ca ziua asta să 
fie memorabilă? Stai să mă gândesc. Vin să-mi ia 
prizonierul. 

— Hmm, da, domnule, aşa a spus barmanul, confirmă 
Ernie. 

În spatele lui, ceilalţi poliţişti păstrează tăcerea. În acel 
moment, lui Dale nu i se pare că arată deloc ca nişte 
poliţişti. Nu arată decât ca nişte feţe îngrozite desenate 
stângaci pe-o duzină sau aşa ceva de baloane (printre care 
şi două negre - să nu uităm de Pat Stevens şi Bob Holtz). 
Zgomotul produs de motoare continuă să crească. 

— Ar mai trebui să ştii un lucru pe care l-a spus 
barmanul. 

— Hristoase, ce? 

— Aziscă...ă... 

Ernie caută un alt cuvânt, care să nu fie ceată. 


— Grupul de protestatari e condus de mama fetiţei ăleia, 
Freneau? 

— 0... Hristoase, zice Dale. 

Îi aruncă lui Jack o privire de panică bolnăvicioasă şi de 
frustrare extremă - privirea unuia care ştie că visează, dar 
nu reuşeşte să se trezească, oricât de mult ar încerca. 

— Dacă-l pierd pe Potter, Jack, French Landing va fi 
ştirea de primă oră la CNN mâine dimineaţă. 

Jack deschide gura să răspundă, dar mobilul din 
buzunarul său alege acest moment ca să-şi înceapă chiţăitul 
lui sâcâitor. 

Henry Leyden îşi încrucişează imediat braţele şi-şi vâră 
palmele la subsuori. 

— Nu mi-l da mie, zice el. Mobilele te îmbolnăvesc de 
cancer. Am căzut de acord asupra lucrului ăstuia. 

Dale, între timp, a părăsit încăperea. În timp ce Jack 
dibuie după telefon (spunându-şi că cineva şi-a ales un 
moment dat naibii să-l întrebe ce reţele de televiziune 
preferă), Henry merge după nepotul său, păşind iute cu 
mâinile uşor depărtate, fluturând blând din degete în aer, 
părând să pipăie curenţii în căutarea obstacolelor. Jack îl 
aude pe Dale spunând că, dacă vede o singură armă scoasă, 
persoana care o va scoate i se va alătura lui Arnie 
Hrabowski pe lista de suspendare. Jack îşi spune un singur 
lucru: nimeni nu-l va duce pe Potter nicăieri până când Jack 
Sawyer nu va avea timp să-i pună câteva întrebări 
punctuale. Altfel nu se poate. 

Deschide mobilul şi zice: 

— Nu acum, oricine ai fi. Avem... 

— Sal'tare, Jack Călatoru, zice vocea din telefon, şi 
pentru Jack Sawyer anii se deşiră iar. 

— Speedy? 

— Întocmai, zice Speedy. După care accentul dispare. 
Vocea devine precisă şi oficială. Şi, vorbind ca de la un 
ţopilist la altul, fiule, cred că ar trebui să faci o vizită în baia 
şerifului Gilbertson. Chiar în clipa asta. 


Afară, sosesc destule vehicule încât să zguduie clădirea. 
Jack are un presentiment rău în privinţa asta; l-a avut de 
când l-a auzit pe Ernie spunând cine conducea parada 
zevzecilor. 

— Speedy, nu prea am timp să merg acum la toaletă şi... 

— Nu ai timp să mergi nicăieri altundeva, răspunde 
Speedy cu răceală. Numai că acum e celălalt. Băiatul 
muncit pe nume Parkus. Ce-o să găseşti acolo poţi folosi de 
două ori. Dar dacă n-o foloseşti cât poţi de repede prima 
dată, n-o să-ţi mai trebuiască a doua oară. Pentru că omu' 
ăla o să fie sus pe-un felinar. 

Şi apoi, din senin, Speedy nu mai e. 


Când Tansy îi conduce pe clienţii docili în parcarea Sand 
Bar, nu e nici urmă din zarva carnavalescă, nota dominantă 
a tămbălăului de la Ed's Eats & Dawgs. Deşi majoritatea 
celor pe care i-am întâlnit la Ed's şi-au petrecut seara la 
Bar, afumându-se de la moderat la serios, sunt tăcuţi, chiar 
funeşti, pe când o urmează pe Tansy afară şi-şi pornesc 
maşinile. Însă caracterul acesta funest este de-o natură 
sălbatică. Femeia a preluat ceva de la Gorg - o otravă 
extrem de puternică - şi le-a transmis-o şi lor. 

La centura pantalonilor ei largi e o singură pană de corb. 

Doodles Sânger o ia de braţ şi o conduce grijulie la 
camioneta International Harvester a lui Teddy Runkleman. 
Când 'Iansy dă să se îndrepte spre platforma camionetei 
(care ţine deja doi bărbaţi şi o femeie mătăhăloasă în 
uniformă albă, din mătase artificială, de chelneriţă), 
Doodles o împinge spre cabină. 

— Nu, draga mea, zice Doodles, tu stai acolo sus. Să fii 
comodă. 

Doodles vrea acel ultim loc pe platforma camionetei. A 
zărit ceva şi ştie exact cum să-l folosească. Doodles e 
îndemânatică şi iute, întotdeauna a fost. 

Aşa departe de fluviu, ceața nu e deasă, dar după ce două 
duzini de maşini au ieşit din parcarea neasfaltată a Sand 


Bar, mergând în urma camionetei îndoite şi cu un stop arsa 
lui Teddy Runkleman, abia dacă mai poţi vedea taverna. 
Înăuntru mai sunt doar vreo şase persoane - acestea, cine 
ştie cum, au rămas imune la vocea straniu de puternică a lui 
Tansy. Una dintre ele e Brânză Puturoasă, barmanul. 
Puturosul are o mulţime de băuturi de protejat acolo şi nu 
se duce nicăieri. Când va suna la 911 şi va vorbi cu Ernie 
Therriault, o va face în mare parte în spiritul impacienţei. 
Dacă nu-şi poate părăsi postul ca să se distreze, pentru 
Dumnezeu, poate doar ca să strice distracţia celorlalţi 
idioţi. 

Douăzeci de vehicule pleacă de la Sand Bar. În timp ce 
convoiul trece de Ed's Eats (aleea care duce într-acolo e 
barată cu panglică galbenă) şi indicatorul cu TRECEREA 
INTERZISĂ de la marginea aleii năpădite de buruieni care 
duce la acea stranie casă uitată (nebarată în niciun fel; la o 
adică, nu e nici măcar observată), şirul a ajuns să he format 
din treizeci de vehicule. Pe ambele benzi ale Autostrăzii 35, 
când mulţimea ajunge la Goltz's, rulează cincizeci de 
maşini, iar când trece de 7-Eleven, trebuie că sunt optzeci 
de vehicule sau mai mult, şi poate două sute cincizeci de 
oameni. Meritul acestei neobişnuit de rapide creşteri în 
număr aparţine  ubicuelor telefoane mobile. Teddy 
Runkleman, cufundat într-o tăcere suspectă (de fapt, îi este 
teamă de femeia palidă care stă lângă el - de gura ei rânjită 
şi mare, de ochii ei care nu clipesc), opreşte bătrâna sa 
camionetă în faţa intrării în parcarea Poliţiei French 
Landing. Sumner Street e abruptă aici şi leddy trage frâna 
de mână. Celelalte vehicule se opresc în spatele lui, 
umplând strada de pe-o parte pe cealaltă, cu tobele ruginite 
huruind şi cu ţevile de eşapament sparte bubuind. Faruri 
prost aliniate străpung ceața ca nişte reflectoare la 
premiera unui film. Mirosului jilav, ca de peşte ud, al nopţiii 
s-au suprapus izurile de benzină arsă, ulei de motor fiert şi 
ambreiaje forjate. După un moment, portierele încep să se 
deschidă şi apoi se trântesc zgomotos. Dar nu se aude nici-o 


voce. Nimeni nu strigă. Nimeni nu urlă grosolanul iii-ha. Nu 
în seara asta. Nou-veniţii stau în grupuri în jurul vehiculelor 
care i-au adus, urmărind cum cei de pe platforma 
camionetei lui Teddy fie sar peste margini, fie coboară pe la 
trapă, urmărind cum leddy dă ocol spre portiera 
pasagerului, în acest moment galant ca un tinerel care 
ajunge cu partenera sa la balul de absolvire a gimnaziului, 
urmărind cum o ajută să coboare pe tânăra femeie care şi-a 
pierdut fiica. Cumva, ceața pare să-i pună în evidenţă 
silueta şi-i oferă o bizară aură electrică, de-un albastru 
identic cu cel proiectat de becurile cu sodiu pe bicepşii lui 
Beezer. Când o văd, toţi scot un suspin colectiv (şi straniu 
de senzual). Ea e legătura dintre ei. Toată viaţa sa, lansy 
Freneau a fost cea dată uitării - până şi Cubby Freneau a 
uitat într-un final de ea, fugind la Green Bay şi lăsând-o aici 
să lucreze te miri ce şi să încaseze alocaţia pentru copil. 
Numai lrma îşi amintea de ea, numai Ilrmei îi păsa, iar acum 
Irma e moartă. Nu e aici să vadă (doar dacă nu se uită din 
rai, îşi spune Tansy într-o parte îndepărtată şi care continuă 
să se îndepărteze a minţii sale) cum mama ei e brusc 
idolatrizată. Tansy Freneau a devenit în seara asta cel mai 
fierbinte subiect în French Landing. Asta la nivel vizual şi 
emoţional. Nu însă şi la cel cognitiv, pentru că mintea 
colectivă a oraşului lipseşte temporar (poate că a plecat în 
căutarea conştiinţei proprii), dar la nivel vizual şi emoţional 
cu siguranţă da. lar acum, delicat ca fata care a fost 
odinioară, Doodles Sânger se apropie de această femeie a 
orei. Ceea ce Doodles a observat pe podeaua platformei 
camionetei lui Teddy este o bucată veche de frânghie, 
mizerabilă şi uleioasă, însă destul de groasă pentru ce-i 
trebuie ei. Sub pumnul mititel al lui Doodles atârnă laţul pe 
care mâinile ei dibace l-au făcut în drum spre oraş. I-l 
întinde lui Tansy, care-l ridică la vedere în lumina ceţoasă. 

Mulțimea scoate încă un suspin. 

Cu laţul ridicat, semănând cu un Diogene-femeie în 
căutarea cinstei omeneşti mai mult decât cu un canibal care 


încearcă să linşeze pe cineva, Tansy intră - delicat şi ea, în 
jeanşii şi tricoul ei pătat cu sânge - în parcare. Teddy, 
Doodles şi Freddy Saknessum merg în urma ei şi după 
aceştia vin ceilalţi. Se apropie de secţia de poliţie ca un val. 


Membrii Thunder Five stau încă sprijiniți cu spatele de 
zidul de cărămidă şi cu braţele împreunate. 

— Ce dracu' facem? întreabă Mouse. 

— Nu ştiu ce faceţi voi, zice Beezer, dar eu o să stau aici 
până ce-or să mă prindă, lucru pe care probabil că-l vor 
face. 

Se uită la femeia care ţine laţul ridicat în aer. E băiat 
mare şi s-a aflat de multe ori la ananghie, însă puicuţa asta 
îl sperie cu ochi ei goi, largi, ca ai unei statui. Şi are ceva 
îndesat la centură. Ceva negru. Să fie oare un cuţit? Vreun 
fel de pumnal? 

— Şi n-am să mă lupt, pentru că n-o să meargă. 

— Or să încuie uşa, aşa-i? întreabă Doc nervos. Adică, 
poliţaii or să încuie uşa. 

— Aşa-mi închipui, zice Beezer, neluându-şi ochii de la 
Tansy Freneau. Dar dacă oamenii ăştia îl vor pe Potter, or 
să-l aibă pe tavă. Uită-te la ei, pentru Dumnezeu. Sunt vreo 
două sute. 

Tansy se opreşte, ţinând în continuare laţul în aer. 

— Aduceţi-l afară, zice ea. 

Vocea ei e mai puternică decât ar trebui să fie, ca şi când 
cine ştie ce doctor i-a ascuns cu viclenie un dispozitiv de 
amplificare în gât. 

— Aduceţi-l afară. Daţi-ne ucigaşul! Doodles scandează şi 
ea. 

— Aduceţi-l afară! Şi Teddy: 

— Daţi-ne ucigaşul! 

Şi Freddy: 

— Aduceţi-l afară! Daţi-ne ucigaşul! 

Şi-apoi ceilalţi. Ar putea foarte bine să fie coloana sonoră 
a emisiunii Tirada bursucului a lui George Rathbun, numai 


LIA 


că în loc de „Blochează şutul ăla sau  „Arată-le, 
Wisconsin!”, aceştia strigă: „ADUCEŢI-L AFARĂ! DAŢI-NE 
UCIGAŞUL!” 

— Or să pună mâna pe el, murmură Beezer. Se întoarce 
spre oamenii lui, cu ochii deopotrivă crânceni şi speriaţi. Pe 
frunte are broboane mari, perfecte de sudoare. După ce-o 
să-i întărâte bine de tot, femeia o să vină şi ei or s-o urmeze 
fără să ezite. Să nu fugiţi, nici măcar să nu lăsaţi braţele jos. 
lar dacă vă apucă, să nu vă opuneţi. 

Dacă vreţi să vedeţi lumina zilei de mâine, nu vă opuneți. 

Mulțimea stă cufundată până la genunchi într-o ceaţă 
deasă ca laptele covăsit, scandând: 

— ADUCEŢI-L AFARĂ! DAŢI-NE UCIGAŞUL! 

Wendell Green scandează alături de ei, dar asta nu-l 
împiedică să facă în continuare poze. 

Pentru că la dracu', un subiect ca ăsta se iveşte o dată-n 
viaţă. 


Dinspre uşa din spatele lui Beezer se aude un clic. Maa, 
au încuiat-o, îşi spune el. Mersi, potăilor. 

Dar e ivărul, nu încuietoarea. Uşa se deschide. Jack 
Sawyer păşeşte afară. Trece pe lângă Beezer fără să se uite 
sau să reacționeze când acesta mormăie: 

— Hei, amice, eu nu m-aş apropia de ea. 

Jack înaintează încet, dar fără să ezite în tărâmul nimănui 
dintre clădire şi ceata în fruntea căreia stă femeia aceea, 
Doamna Libertate, ţinând în mâna ridicată un ştreang şi nu 
o torţă. În cămaşa lui simplă, gri, fără guler, şi pantaloni 
închişi la culoare, Jack seamănă cu un cavaler dintr-o veche 
poveste romantică înaintând pentru a face o cerere în 
căsătorie. Florile pe care le ţine în mână sporesc această 
impresie. Boboceii aceştia albi sunt ceea ce Speedy i-a lăsat 
lângă chiuveta din baia lui Dale, un buchet de flori albe 
imposibil de frumos mirositoare. 

Sunt lalele şi provin din Teritorii. Speedy nu i-a lăsat nici- 
o explicaţie despre modul în care să le folosească, însă lui 


Jack nici nu-i trebuie vreuna. 


lumea pe care Gorg a fabricat-o pentru ea, continuă să 
scandeze: Aduceţi-l afară! Daţi-ne ucigaşul!'Nu se opreşte 
până când Jack nu a ajuns chiar în faţa ei, iar el nu se 
amăgeşte singur crezând că chipul lui arătos sau figura sa 
neînfricată este cea care pune capăt acelor sloganuri prea 
puternic repetate. Mirosul florilor face asta, mirosul lor 
dulce şi vibrant, exact opusul putorii cărnoase care plana 
deasupra Ed's Eats. 

Ochii ei se curăţă... puţin, măcar. 

— Adu-l afară, îi spune lui Jack. Aproape o întrebare. 

— Nu, răspunde el, şi cuvântul e plin de-o tandreţe care- 
ţi sfâşie inima. Nu, draga mea. 

În spatele lor, Doodles Sânger se gândeşte brusc la tatăl 
ei pentru prima dată în, poate, douăzeci de ani şi începe să 
plângă. 

— Adu-l afară, imploră Tansy. Acum i se umplu şi ei ochii 
de lacrimi. Adu afară monstrul care mi-a omorât copilaşul. 

— Dacă l-aş avea, poate că aş face-o, zice Jack. Poate că 
atunci aş face-o. - Deşi ştie că nu e aşa. - Dar omul pe care-l 
avem nu e cel pe care-l vrei. Nu ele făptaşul. 

— Dar Gorg a spus... 

lată un cuvânt pe el îl ştie. Unul dintre cuvintele pe care 
Judy Marshall a încercat să le reprime. Jack, nu în Teritorii, 
dar nici cu totul în lumea asta, acum, întinde mâna şi scoate 
pana de la centura ei. 

— Gorg ţi-a dat asta? 

— Da... 

Jack o aruncă pe jos, apoi o calcă în picioare. Pentru o 
clipă, are impresia - ştie - că o simte cum zumzăie furioasă 
sub talpa pantofului lui, ca o viespe pe jumătate zdrobită. 
Apoi rămâne nemişcată. 

— Gorg minte, Tansy. Orice ar fi Gorg, minte. Omul 
dinăuntru nu e făptaşul. 


Tansy scoate un vaier prelung şi aruncă frânghia. În 
spatele ei, mulţimea suspină. 

Jack o cuprinde cu braţul şi se gândeşte din nou la 
demnitatea îndurerară a lui George Potter; se gândeşte la 
toţi cei rătăciţi, luptându-se să înainteze fără ca măcar o 
singură dată zorii clari ai Teritoriilor să le lumineze calea. O 
strânge în braţe, simțind miros de transpiraţie şi durere şi 
nebunie şi brandy cu cafea. 

Jack îi şopteşte la ureche: 

— O să-l prind eu pentru tine, Tansy. Ea se îndreaptă de 
spate. 

— Tu... 

— Da. 

— Tu... promiţi? 

— Da. 

— Nu ele făptaşul? 

— Nu, draga mea. 

— Juri? 

Jack îi dă lalelele şi spune: 

— Pe numele mamei mele. 

Femeia îşi apropie faţa de flori şi inspiră profund. Când 
ridică din nou capul, Jack vede că senzaţia de pericol a 
părăsit-o, nu însă şi nebunia. Ea se numără acum printre 
cei rătăciţi. Ceva i-a venit de hac. Poate dacă e prins 
Pescarul, acest ceva o va lăsa în pace. Lui Jack i-ar plăcea să 
creadă asta. 

— Cineva trebuie s-o ducă pe doamna acasă, zice Jack. 
Vorbeşte cu o voce blândă, colocvială, însă tot ajunge la 
mulţime. 

— E foarte obosită şi tristă până peste cap. 

— O duc eu, zice Doodles. Obrajii ei sclipesc de lacrimi. O 
duc cu camioneta lui Teddy, iar dacă el n-o să-mi dea cheile, 
o să-i dau una de-o să se ducă de-a berbeleacul. O să... 

Şi-acela e momentul în care scandarea reîncepe, de data 
asta din spatele mulţimii: 


— Aduceţi-l afară! Daţi-ne ucigaşul! Daţi-ni-l pe Pescar! 
Aduceţi-l afară pe Pescar! 

La început, se aude o singură voce, dar apoi alte câteva 
glasuri ezitante se alătură, creând o armonie. 

Stând tot cu spatele lipit de cărămizi, Beezer St Pierre 
zice: 

— A, căcat. Uite c-o luăm de la capăt. 


Jack i-a interzis lui Dale să vină în parcare cu el, spunând 
că la vederea uniformei lui mulţimea ar putea s-o ia razna. 
N-a pomenit de bucheţelul cu flori pe care-l primise, şi Dale 
nici nu l-a observat; era prea îngrozit de ideea că-l va 
pierde pe Potter în primul linşaj din Wisconsin din noul 
mileniu. L-a urmat pe Jack la parter, totuşi, şi a pus 
stăpânire pe vizorul uşii, având în faţa celorlalţi avantajul 
vârstei. 

Ceilalţi membri ai Poliţiei French Landing sunt încă la 
etaj, uitându-se afară pe geamurile sălii de recreere. Henry 
i-a cerut lui Bobby Dulac să-i comenteze evenimentele pe 
măsura desfăşurării lor. Chiar şi aşa îngrijorat cum este 
pentru Jack (Henry crede că sunt cel puţin 40% şanse ca 
mulţimea fie să-l calce în picioare, fie să-l sfâşie de viu), 
Henry e amuzat şi flatat să vadă că Bobby îl imită pe 
George Rathbun fără să-şi dea seama. 

— Bine, Hollywood e-acolo afară... se apropie de femeie... 
niciun semn de teamă... restul păstrează tăcerea... Jack şi 
femeia par să vorbească... Şi Doamne Dumnezeule, Jack îi 
dă un buchet de flori! Ce tactică! 

„Iactică” e unul dintre termenii sportivi preferaţi ai lui 
George Kathbun, cum ar fi în: „Iactica echipei Brew de-a 
lovi şi-a fugi a dat „în nou greş ieri-seară în Miller Park.” 

— Femeia se întoarce din drum! ţipă Bobby, jubilând. Îl 
apucă pe Henry de umăr şi-l scutură. Fir-ar să fie, cred că s- 
a terminat! Cred că Jack i-a potolit! 

— Până şi un orb ar vedea că pe ea a potolit-o, zice Henry. 


— Şi tocmai la timp, completează Bobby. Uite-i pe cei de 
la Channel Five şi mai e un furgon cu un stâlp din-ăla 
portocaliu mare pe el... Fox-Milwaukee, cred... şi... 

— Aduceţi-l afară!'începe să strige o voce din mulţime. 
Pare înşelată şi indignată. Daţi-ne ucigașul! Daţi-ni-l pe 
Pescar! 

— O, nuuu! face Bobby, semănând chiar şi acum cu 
George Rathbun, spunându-le ascultătorilor de dimineaţă 
târziu cum încă un miting „bursucesc” a început să se 
fâsâie. Nu acuuuum, nu când ăştia de la TV sunt aici! Asta- 
la 

— Aduceţi-l afară pe Pescar! 

Henry ştie deja cine strigă. Chiar şi prin două straturi de 
sticlă ranforsată, ţipătul ăla ascuţit, piţigăiat, e imposibil de 
confundat. 


Wendell Green îşi înţelege meseria - nu face nici măcar 
greşeala de-a se gândi că nu o înţelege. Meseria lui e să 
raporteze ştirile, să analizeze ştirile, uneori să fotografieze 
ştirile. Meseria lui nu este să facă ştirile. Dar în seara asta 
nu se poate abţine. E pentru a doua oară în ultimele 
douăsprezece ore când o ştire care poate da tonul unei 
cariere strălucite i-a fost întinsă sub nasul vorace numai ca 
să fie trasă înapoi în ultima secundă. 

— Aduceţi-l afară! urlă Wendell. 

Forţa crudă a vocii sale îl surprinde, apoi îl înfiorează. 

— Daţi-ne ucigaşul! Daţi-ni-l pe Pescar! 

Sunetul altor voci care se alătură alei sale îi oferă un flux 
incredibil de adrenalină. Este, cum ar fi zis vechiul lui coleg 
de cameră, o adevărată buşeală la boaşe. Wendell face un 
pas în faţă, umflându-şi pieptul, înroşindu-se, încrederea 
crescând în el. E vag conştient că furgonul Action News 
Five încă rulează încet spre el prin mulţime. Curând, prin 
ceaţă vor străluci reflectoare puternice; curând, la lumina 
lor aspră aparatele de filmat vor filma. Şi ce dacă? Dacă 
femeia în tricou mânjit de sânge se dovedeşte în cele din 


urmă prea fricoasă ca să-şi apere propriul copil, o va face 
Wendell în locul ei! Wendell Green, un exemplu strălucit al 
responsabilităţii civice! Wendell Green, conducător al 
oamenilor! 

Începe să ridice şi să coboare aparatul foto. E surescitat. 
Ca şi când ar fi din nou în colegiu! La un concert Skynyrd! 
Drogat! E ca şi când... 

În faţa ochilor lui se produce o străfulgerare puternică. 
Apoi luminile se sting. Toate. 


— L-A LOVIT ARNIE CU LANTERNA! strigă Bobby. 

Îl apucă pe unchiul orb al lui Dale de umeri şi-l roteşte 
într-un cerc ameţitor. O aromă grea de Aqua Velva coboară 
spre Henry, care ştie că Bobby îl va săruta pe ambii obraji, 
în stil franțuzesc, cu o secundă înainte ca Bobby chiar să o 
facă. lar când Bobby reîncepe să comenteze evenimentele, 
pare la fel de euforic ca şi George Rathbun în acele rare 
ocazii când echipa locală înfruntă soarta şi pune mâna pe 
aur. 

— Îţi vine să crezi, Ungurul Nebun l-a lovit cu scumpa lui 
lanternă şi... GREENE LA PĂMÂNT! UNGURU' ALA 
TICĂLOS L-A PUS LA PODEA PE CEL MAI CRETIN 
REPORTER! BRAVO ŢIE, HRABOWSKI! 

De jur împrejurul lor, poliţiştii ovaţionează cât îi ţin 
plămânii. Debbi Anderson începe să scandeze We Are the 
Champions şi alte voci îi vin imediat în ajutor. 

Astea sunt zile ciudate în French Landing, gândeşte 
Henry. Stă cu mâinile în buzunare, zâmbind, ascultând 
tărăboiul. Zâmbetul e absolut sincer; Henry e fericit. Dar, în 
suflet, mai e şi neliniştit. Se teme pentru Jack. 

Se teme, de fapt, pentru ei toţi. 


— Bine lucrat, omule, îi zice Beezer lui Jack. Adică, jos 
pălăria. Jack încuviinţează. 
— Mersi. 


— N-o să te mai întreb o dată dacă ăla e făptaşul. Dacă tu 
spui că nu-i, atunci nu-i. Dar orice am putea face ca să te 
ajutăm să-l găseşti pe adevăratul făptaş, doar spune-ne. 

Ceilalţi membri ai Thunder Five mormăie în semn de 
aprobare; Kaiser Bill îl loveşte pe Jack prieteneşte peste 
umăr. Probabil că locul se va învineţi. 

— Mersi, zice Jack din nou. 

Înainte să apuce să bată la uşă, aceasta se deschide. Dale 
îl apucă şi-i oferă o îmbrăţişare zdrobitoare. Când piepturile 
li se ating, Jack simte inima lui Dale cum bate tare. 

— M-ai scăpat de belea, îi zice Dale la ureche. Orice pot 
să fac pentru tine... 

— Poţi să faci ceva, da, zice Jack, trăgându-l înăuntru. Am 
văzut încă o maşină de poliţie în spatele microbuzului TV. 
Nu sunt sigur, dar cred că era albastră. 

— O-ho, face Dale. 

— O-ho, chiar aşa. Îmi trebuie cel puţin douăzeci de 
minute cu Potter. S-ar putea să nu ne alegem cu nimic, dar 
s-ar putea să ne alegem cu multe. Îi poţi reţine pe Brown şi 
Black douăzeci de minute? 

Dale îi oferă prietenului său un zâmbet mic şi sumbru. 

— O să mă asigur că ai o jumătate de oră. Minimum. 

— Minunat. Şi mai ai înregistrarea apelului dat de Pescar 
la 911? 

— S-a dus cu restul dovezilor pe care le aveam după ce 
Brown şi Black au preluat cazul. A luat-o un ofiţer în 
dimineaţa asta. 

— Dale, nu! 

— Uşurel, băiete. Am o copie pe casetă; e-n siguranţă în 
biroul meu. 

Jack îşi mângâie pieptul. 

— Să nu mă mai sperii aşa. 

— Scuze, zice Dale, gândind: După ce te-am văzut acolo 
afară, n-aş fi spus că te poţi teme de ceva. 

La jumătatea scărilor, Jack îşi aminteşte că Speedy i-a 
spus că se poate folosi ceea ce-i fusese lăsat în baie de două 


ori... Însă i-a dat florile lui Tansy Freneau. Căcat. Apoi îşi 
face mâinile căuş la nas, inspiră şi miroase. 
Poate că, totuşi, le mai are. 


17 


George Potter stă pe prici în a treia celulă de arest de pe 
coridorul scurt care miroase a urină şi dezinfectant. Se uită 
pe geam în parcarea care a fost în ultimul timp scena atât 
de multor dovezi de surescitare şi care este încă plină de 
oameni debusolaţi. Nu se întoarce când aude paşii lui Jack 
apropiindu-se. 

Mergând într-acolo, Jack trece pe lângă două pancarte. 
UN APEL ÎNSEAMNĂ UN APEL, spune prima. 
ÎNTÂLNIREA A.A. LUNI LA 7. PM, ÎNTÂLNIREA N.A. 
MARŢI LA 8 PM., spune a doua. Mai sunt o ţâşnitoare 
prăfuită şi-un stingător de incendii antic, pe care un glumeţ 
l-a etichetat cu GAZ ILARIANTI. 

Jack ajunge la zăbrelele celulei şi loveşte în una cu cheia 
sa de la casă. Potter se întoarce în sfârşit cu spatele la 
geam. Jack, încă în starea de hiperconştientizare pe care 
acum o recunoaşte ca fiind un soi de reziduu Teritorial, ştie 
adevărul esenţial al omului dintr-o singură privire. 1 se 
citeşte în ochii afundaţi şi-n cearcănele negre de sub ei; i se 
citeşte în obrajii supţi şi-n tâmplele uşor scobite cu ale lor 
delicate cuibuşoare de vene; i se citeşte în proeminenţa 
ascuţită a nasului. 

— Salut, domnule Potter, zice el. Vreau să stăm de vorbă 
şi trebuie să ne grăbim. 

— Mă vor, remarcă Potter. 

— Da. 

— Poate-ar fi trebuit să-i laşi să mă ia. Încă trei-patru luni 
şi oricum ies din cursă. 

În buzunarul de la piept are cartela magnetică pe care i-a 
dat-o Dale şi Jack se foloseşte de ea ca să deschidă uşa 
celulei. Se aude un scrâşnet aspru atunci când aceasta se 


mişca pe şinele ei scurte. Când Jack scoate cartela, 
scrâşnetul încetează. Jos, în sala de recreere, un beculeţ 
chihlimbariu marcat CA. 3 se aprinde. 

Jack intră şi se aşază pe capătul priciului. A pus inelul cu 
chei în buzunar, nedorindu-şi ca izul metalic să afecteze 
parfumul lalelelor. 

— La ce-l ai? 

Fără să întrebe de unde ştie Jack, Potter ridică o mână 
mare şi noduroasă - mână de tâmplar - şi se atinge la plex. 
Apoi o lasă să cadă. 

— A început în burtă. Asta era acum cinci ani. Am luat 
pastilele şi am făcut injecţiile ca un băiat cuminte. La 
Riviere, acolo eram. Chestiile alea... omule, vomitam prin 
tot locul. În colţuri şi cam peste tot. O dată am vomitat în 
pat şi nici nu mi-am dat seama. M-am trezit a doua zi 
dimineaţă cu vomă uscată pe piept. Ştii ceva despre asta, 
fiule? 

— Mama a avut cancer, zice Jack încet. Când eu avem 
doisprezece ani. Apoi a dispărut. 

— A mai trăit cinci ani? 

— Mai mult. 

— Ce noroc, zice Potter. Dar, în cele din urmă, a răpus-o, 
nu? 

Jack încuviinţează. 

Potter încuviinţează şi el. Nu sunt ei încă buni prieteni, 
dar într-acolo se îndreaptă. Aşa operează Jack, aşa a operat 
mereu. 

— Căcatul ăla îţi intră-n corp şi aşteaptă, îi spune Potter. 
Teoria mea e că niciodată nu pleacă, nu cu adevărat. În 
orice caz, am terminat-o cu injecţiile. Am terminat-o şi cu 
pastilele. Mai puţin una care-mi ia durerea. Am venit aici 
pentru final. 

— De ce? 

Ăsta nu e-un lucru pe care Jack are nevoie să-l ştie şi 
timpul e scurt, însă asta e tehnica lui şi nu va renunţa la 
ceea ce dă roade doar pentru că sunt două capete pătrate 


de la poliţia statală la parter, aşteptând să-i ia materialul de 
lucru. Dale va trebui să-i ţină la respect, atâta tot. 

— Pare un orăşel frumugşel. Şi-mi place fluviul. Mă duc 
acolo în fiecare zi. Îmi place să privesc soarele în apă. 
Uneori mă gândesc la toate muncile pe care le-am făcut - 
Wisconsin, Minnesota, Illinois -, alteori nu mă gândesc la 
nimic. Alteori stau doar pe mal şi mă simt liniştit. 

— În ce domeniu ai lucrat, domnule Potter? 

— Am început ca dulgher, exact ca lisus. Am avansat la 
constructor, apoi m-am îngrăşat de nu mă mai încăpeau 
sacii. Când i se întâmplă asta unui constructor, de obicei 
începe să se prezinte drept contractor. Am făcut trei-patru 
milioane de dolari, aveam un Cadillac, aveam o femeie 
tânără care mă ducea în cârcă acasă în serile de vineri. O 
femeiuşcă frumuşică. Nu aveam probleme. Apoi am pierdut 
totul. Cel mai mult am simţit lipsa Cadillacului. Îmi 
producea plăcere mai repede ca femeia. După aia am primit 
vestea proastă şi am venit aici. Se uită la Jack. 

— Ştii ce cred uneori? Că French Landing e aproape de-o 
lume mai bună, una în care lucrurile arată şi miros mai 
bine. Unde oamenii poate că se comportă mai bine. Nu mă 
învârt în jur cu oamenii - nu-s genul de persoană 
prietenoasă -, dar asta nu înseamnă că nu simt unele 
lucruri. Mi-a intrat în cap ideea că nu e prea târziu să fiu 
cumsecade. Crezi că-s nebun? 

— Nu, îi spune Jack. În linii mari, pentru asta am venit şi 
eu aici. Să-ţi spun cum stau lucrurile cu mine. Ştii cum, 
atunci când pui o pătură subţire într-un geam, soarele încă 
mai trece prin ea? 

George Potter se uită la el cu ochi care, brusc, au prins 
viaţă. Jack nici măcar nu trebuie să-şi termine ideea, ceea 
ce-i bine. A găsit lungimea de undă - aproape întotdeauna o 
găseşte, ăsta-i darul lui - şi acum e timpul să treacă la 
treabă. 

— Tu chiar ştii, zice Potter simplu. Jack încuviinţează. 

— Ştii de ce eşti aici? 


— Ei cred că am omorât copilul doamnei ăleia. Potter 
înclină din cap către geam. 

— Aia de-afară care ţinea ştreangul în aer. Nu am făcut-o. 
Asta-i ceea ce ştiu. 

— Bine, e-un început. Acum, ascultă-mă. 

Foarte încet, Jack prezintă înşiruirea de întâmplări care 
au făcut ca Potter să ajungă în această celulă. Fruntea lui 
Potter se încruntă în timp ce Jack vorbeşte şi mâinile sale 
mari se frâng. 

— Railsback! zice el într-un final. Trebuia să ştiu! Bătrân 
băgăreţ, care-ntotdeauna pune întrebări, te întreabă dacă 
nu vrei să joci cărţi sau poate nişte biliard sau, ştiu eu, 
Parcheesi:2 pentru numele lui Dumnezeu! Nu ştie decât să 
pună întrebări. Băgăreţ afurisit... 

Mai are de spus multe în sensul ăsta, şi Jack îl lasă să 
continue o vreme. Cu sau fără cancer, bătrânului acestuia i 
s-a întrerupt rutina zilnică fără prea multă milă şi are 
nevoie să-şi verse puţin năduful. Dacă Jack îl întrerupe 
pentru a câştiga timp, îl va pierde ca aliat. E greu să fii 
răbdător (cum îi reţine Dale pe nemernicii ăia doi? Jack nici 
măcar nu vrea să ştie), însă răbdarea e necesară. Când 
Potter începe să-şi lărgească ţinta atacului, însă (Morty Fine 
e vinovat de abuz, la fel ca şi Irv Throneberry, amicul lui 
Andy Railsback), Jack intervine. 

— Ideea, domnul Potter, e că Railsback a urmărit pe 
cineva în camera ta. Nu, nu aşa trebuie spus. Railsback a 
fost condus în camera ta. 

Potter nu răspunde. Stă doar acolo şi îşi priveşte mâinile. 
Dar încuviinţează. E bătrân, e bolnav şi boala i se 
agravează, dar nu e nici pe departe prost. 

— Persoana care l-a condus pe Railsback este aproape cu 
certitudine aceeaşi persoană care a pus pozele cu copiii 
morţi în dulapul tău. 

— Mda, pare logic. lar dacă avea poze cu copiii morţi, 
probabil că ele ăl' de i-a omorât. 

— Aşa-i. Aşa că trebuie să-ntreb... 


Potter flutură nerăbdător mâna. 

— Cre' că ştiu ce tre' să-ntrebi. Cui de prin părţile astea i- 
ar plăcea să-l vadă pe Chicago Potsie atârnat de gât în 
ştreang. Sau de boaşe. 

— Exact. 

— Nu vreau să-ţi bag bătu' la roată, băiete, dar nu mă pot 
gândi la nimeni. 

— Nu? Jack ridică sprâncenele. N-ai făcut niciodată 
afaceri pe-aici, n-ai construit o casă sau un teren de golf? 

Potter ridică fruntea şi-i oferă lui Jack un rânjet. 

— Sigur că am făcut. De unde crezi că ştiam cât de 
frumos e-aici? Mai ales vara? Ştii partea aia din oraş pe 
care-o numesc Libertyville? Aia cu toate străzile alea vechi 
cu nume cum ar fi Camelot şi Avalon? 

Jack încuviinţează. 

— Eu am construit jumate din alea. Prin anii şaptezeci. 
Pe-atunci era un tip pe-aici... un păcălici pe care-l ştiam din 
Chicago... sau credeam că-l ştiu... Era şi el în branşă? 

Această ultimă întrebare pare să şi-o fi adresat sieşi. În 
orice caz, scutură scurt din cap. 

— Nu-mi amintesc. Oricum, nu contează. Cum să 
conteze? 

Tipului îi mergea bine pe-atunci; probabil că acum e 
mort. A fost cu mult timp în urmă. 

Dar Jack, care interoghează aşa cum Jerry Lee Lewis 
cânta odinioară la pian, crede că, din contră, contează. În 
porţiunea de obicei slab luminată a minţii sale, unde intuiţia 
şi-a făcut cartier general, becurile prind viaţă. Nu multe 
încă, dar nici puţine. 

— Un păcălici, zice el, ca şi când n-ar mai fi auzit 
niciodată cuvântul. Ce-i asta? 

Potter îi aruncă o privire scurtă, iritată. 

— Un cetăţean care... păi, nu tocmai un cetățean. Cineva 
care cunoaşte oameni cu legături. Sau poate pe care, 
uneori, oamenii cu legături îl sună. Poate că-şi fac reciproc 
favoruri. Un păcălici. Nu-i cea mai bună poziţie din lume. 


Nu, îşi spune Jack, dar păcălicind te alegi c-un Cadillac 
care-ţi aduce plăceri imediate. 

— Şi tu erai un păcălici, George? 

Acum trebuie să se apropie mai mult. Aceasta nu-i o 
întrebare pe care Jack să o poată adresa „domnului” Potter. 

— Poate, zice Potter după o pauză de gândire intensă. 
Poate că eram. Pe când mă aflam în Chicago. În Chicago, 
trebuia să te faci luntre şi punte dacă voiai să pui mâna pe 
marile contracte. Nu ştiu cum merg acum lucrurile acolo, 
dar pe-atunci un contractor nepătat era un contractor 
sărac. Înţelegi? 

Jack încuviinţează. 

— Cea mai mare afacere pe care am dus-o la bun sfârşit a 
fost un cartier rezidenţial în partea de sud a Chicagoului. 
Exact ca-n cântecul ăla despre Leroy Brown cel rău, rău. 

Potter chicoteşte aspru. Pentru o clipă, nu se gândeşte la 
cancer sau la acuzaţii false sau la faptul că mai lipsise puţin 
să fie linşat. Trăieşte în trecut şi, deşi s-ar putea să fie puţin 
cam neîngrijit, trecutul este totuşi mai bun decât prezentul 
- priciul prins cu lanţuri de zid, toaleta de fier, cancerul 
care i se răspândeşte prin maţe. 

— Mamă, aia a fost mare, nu te aburesc. O grămadă de 
bani federali, dar mahării locului hotărau unde să se ducă 
mălaiul. Iar eu şi tipu' ăstălalt, păcăliciul, noi eram prinşi în 
horă... 

Se opreşte, uitându-se la Jack cu ochii larg deschişi. 

— Căcat împrăştiat, ce-i cu tine, eşti magician? 

— Nu ştiu la ce te referi. Nu fac decât să stau aici. 

— Tipu' ăla a fost tipu' care-a apărut aici. Ăla a fost 
păcăliciul! 

— Te-am pierdut, George. 

Dar Jack crede că nu e chiar aşa. Şi, deşi începe să se 
simtă emoţionat, nu lasă să se vadă mai mult decât a lăsat-o 
să se vadă atunci când barmaniţa i-a spus despre trucuşorul 
cu ciupitul nasului al lui Kinderling. 


— Probabil că nu-i nimic, zice Potter. Omu' avea destule 
motive să nu-i placă de mine, da' tre' că-i mort acum. Ar 
avea optzeci şi ceva de ani, pentru numele lui Dumnezeu. 

— Vorbeşte-mi despre el, zice Jack. 

— Era un păcălici, repetă Potter, ca şi când asta ar 
explica totul. Şi probabil că a dat de belea în Chicago sau 
undeva pe lângă Chicago, pentru că, atunci când a venit 
aici, sunt aproape sigur că folosea un alt nume. 

— Când i-ai suflat afacerea cu locuinţele, George? 

Potter zâmbeşte, şi ceva în privinţa mărimii dinţilor săi şi- 
a felului în care par să-i iasă din gingii îi permite lui Jack să 
vadă cât de repede moartea aleargă spre acest om. Simte 
un uşor fior, însă îi răspunde cat mai degajat la zâmbet. Şi 
asta face parte din modul în care operează el. 

— Dac-o să vorbim despre păcăleli şi suflări, mai bine 
spune-mi Potsie. 

— Bine, Potsie. Când ai dat peste tipu' ăsta în Chicago? 

— Asta-i uşor, zice Potter. Când s-a ţinut licitaţia era vară, 
dar mahării încă mai vociferau despre cum hipioţii au venit 
în oraş cu un an înainte şi le-au învineţit ochii poliţiştilor şi 
primarului. Aşa că aş zice 1969. Ce s-a întâmplat a fo' că îi 
făcusem licitantului un mare favor şi-i mai făcusem unul şi 
bătrânei care trăgea la cântat în Comisia pentru Apărarea 
Egalităţii de şanse pe care o înființase primarul Daley. Aşa 
că, atunci când a început licitaţia, oferta mea a avut parte 
de tratament special. Tipu' ăstălalt - păcăliciul - n-am nici-o 
îndoială că oferta lui a fost mai proastă. Ştia cum să se- 
nvârtă şi probabil că avea propriile lui contacte, dar de data 
asta eu eram privilegiatul. 

Zâmbeşte. Dinţii aceia oribili apar, apoi dispar din nou. 

— Oferta păcăliciului? S-a pierdut cumva. A ajuns prea 
târziu. 

Ghinion. Chicago Potsie primeşte contractul. Apoi, după 
patru ani, păcăliciul îşi face iar apariţia, ofertând pentru 
contractul Libertyville. 


Numai că atunci când l-am înfrânt, totul a fost la vedere. 
N-am tras nici-o sfoară. L-am întâlnit în barul hotelului 
Nelson în seara de după atribuirea contractului, din pură 
întâmplate. Şi-mi zice: „Iu eşti ăla din Chicago.” Şi eu zic: 
„Sunt mulţi oameni în Chicago.” Ei, tipu' ăsta era un 
păcălici, da' era un păcălici înfricoşător. Emana un miros 
urât. Mai bine de atât nu ştiu să spun. Oricum, în zilele alea 
eram mare şi puternic, puteam să fiu rău, dar de data aia 
am fost destul de paşnic. 

„Mda”, zice el, „Îs mulţi oameni în Chicago, da' numa' 
unu' care m-a păcălit. Încă mă resimt de pe urma faptei 
ăleia, Potsie, şi am o memorie lungă.” 

Oricând altcândva, oricine altcineva ar fi fost, l-aş fi 
întrebat cât de bună i-ar fi rămas memoria după ce era dat 
cu capul de podea, da' cu el... doar am înghiţit-o. N-am mai 
schimbat niciun cuvânt. El a ieşit din bar. Nu cred că l-am 
mai văzut vreodată, dar am auzit despre el din când în când 
cât am lucrat la contractul Libertyville. 

Cel mai adesea de la subordonații mei. Se pare că 
păcăliciul îşi construia şi el o casă în French Landing. 
Pentru pensie. Nu c-ar fi fost aproape de pensionare pe- 
atunci, da' nici în floarea vârstei nu mai era. Cincizeci, aş 
zice... Şi asta se-ntâmpla în '72. 

— Construia o casă aici, în oraş, zice Jack meditativ. 

— Mda. Ş-avea şi un nume, ca una dintre casele alea 
englezeşti. The Birches, Lake House, Beardsley Manor, aşa 
ceva. 

— Ce nume? 

— La naiba, nu-mi amintesc nici măcar numele 
păcăliciului, cum te-aştepţi să-mi amintesc numele casei pe 
care-a construit-o? Da' un lucru îmi amintesc: niciunuia 
dintre subalternii mei nu-i plăcea. Avea o reputaţie... 

— Proastă? 

— Cea mai proastă. Au avut loc accidente. Un tip şi-a 
retezat mâna la un fierăstrău electric, aproape că a murit 
de hemoragie înainte să-l ducă la spital. Un altul a căzut de 


pe-o schelă şi-a paralizat... e ceea ce ei numesc 
cvadriplegic. Ştii ce-i asta? 

Jack încuviinţează. 

— Singura casă despre care i-am auzit pe oameni zicând 
că-i bântuită încă dinainte să fie construită de tot. Am 
impresia c-a trebuit să termine mare parte din ea el însuşi. 

— Ce se mai spune despre casa asta? 

Jack pune întrebarea într-o doară, ca şi când nu i-ar păsa 
cine ştie cât, însă-i pasă mult de tot. N-a auzit până acum 
de-o aşa-numită casă bântuită în French Landing. Ştie că nu 
locuieşte aici de destul timp să audă toate poveştile şi 
legendele, dar ceva de felul ăsta... ai crede că ceva de felul 
ăsta ar ieşi printre primele la iveală. 

— A, omule, nu-mi amintesc. Doar că... 

Face o pauză, cu ochii uitându-se departe. În faţa clădirii, 
mulţimea începe în sfârşit să se risipească. Jack se întreabă 
cum se descurcă Dale cu Brown şi Black. Timpul pare să 
gonească şi el încă n-a obţinut ceea ce-i trebuie de la Potter. 
Ce are până acum abia ajunge să-i stârnească dorinţele. 

— Un individ mi-a spus că soarele nu străluceşte 
niciodată acolo nici chiar atunci când străluceşte, zice 
Potter dintr-o suflare. A zis că se află la scurtă distanţă de 
drum, într-un luminiş, şi că ar trebui să aibă soare cel puţin 
cinci ore pe zi vara, dar, cine ştie cum... nu are. Zicea că 
oamenii îşi pierdeau umbrele, exact ca într-un basm, şi că 
nu le plăcea. Şi uneori auzeau un câine mârâind în pădure. 
Părea a fi unul mare. Unul rău. Dar nu l-au văzut niciodată. 
Ştii cum e, cred. Poveştile încep să circule şi-apoi se 
alimentează cumva cu propria lor substanţă... 

Umerii lui Potter se prăbuşesc brusc. Lasă capul în 
pământ. 

— Hei, asta-i tot ce-mi amintesc. 

— Cum îl chema pe păcălici pe când era în Chicago? 

— Nu-mi aduc aminte. 

Jack îşi bagă într-o clipă palmele desfăcute sub nasul lui 
Potter. Cu capul în pământ, Potter nu le vede până ce nu 


sunt acolo şi se trage în spate, icnind. Trage tare pe nas 
mirosul evanescent de pe pielea lui Jack. 

— Ce?... lisuse, ce-i asta? 

Potter apucă una din mâinile lui Jack şi miroase din nou, 
lacom. 

— Mamă, ce bine miroase. Ce-i? 

— Lalele, zice Jack, dar nu asta şi gândeşte. Ceea ce 
gândeşte este: Memoria mamei mele. Cum îl chema pe 
păcălici pe când era în Chicago? 

— E... ceva care sună ca un nume nemţesc. Beerstein. 
Nu-i tocmai ăsta, dar nici pe departe. Mai mult nu ştiu. 

— Beerstein, zice Jack. Şi cum îl chema când a ajuns în 
French Landing trei ani mai târziu? 

Imediat, pe scări se aud voce puternice, înflăcărate. 

— Nu-mi pasă! strigă cineva. 

Jack crede că e Black, cel mai oficios. 

— E cazul nostru, e prizonierul nostru şi-l luăm de aici! 
Acum! 

Dale: 

— Nu mă împotrivesc. Spun doar că hârtiile... 

Brown: 

— A, mă fut pe hârtii. Îl luăm cu noi. 

— Cum îl chema în French Landing, Potsie? 

— Nu pot să... 

Potsie ia din nou mâinile lui Jack. Mâinile lui Potsie sunt 
uscate şi reci. Miroase palmele lui Jack, cu ochii închişi. 
Când expiră prelung, zice: 

— Burnside. Grăsuliul Burnside. Nu c-ar fi fost grăsuliu. 
Porecla era o glumă. Cred că adevăratul lui prenume e 
posibil să fi fost Charlie. 

Jack îşi trage mâinile. Charles „Grăsuliul” Burnside. 
Cunoscut odinioară drept Beer Stein. Sau ceva ca Beer 
Stein. 

— Şi casa? Cum îi zicea casei? 

Brown şi Black se apropie acum pe coridor, Dale 
urmându-i grăbit. Nu mai e timp, îşi spune Jack. Fir-ar să, 


fie, dacă aş mai fi avut măcar cinci minute... 

Si atunci Potsie zice: 

— Casa întunericului. Nu ştiu dacă aşa a botezat-o el sau 
dacă aşa au început s-o numească muncitorii, dar ăsta era 
numele, da-da. 

Ochii lui Jack se măresc. Imaginea livingului comod al lui 
Henry Leyden îi trece prin minte: stând cu un pahar lângă 
cot şi citind despre Jarndyce şi Jarndyce. 

— Ai spus cumva Casa umbrelor? 

— A întunericului, repetă Potsie cu iuţeală. Pentru că într- 
adevăr așa era. Era... 

— O, Hristoase, fiu ceresc, zice unul dintre poliţiştii statali 
cu o voce ţâfnoasă de „uite ce-a adus pisica-n casă” care-l 
face pe Jack să-i vină să-i rearanjeze faţa. E vorba de 
Brown, dar când Jack ridică privirea, ochii săi dau de 
partenerul lui Brown. Coincidenţa numelui celuilalt ofiţer îl 
face pe Jack să zâmbească!29.. 

— Salut, băieţi, zice Jack, ridicându-se de pe prici. 

— Ce cauţi aici, Hollywood? zice Black. 

— Ardeam doar gazul şi vă aşteptam, spune Jack, şi 
surâde scânteietor. Presupun că-l vreţi pe omul ăsta. 

— Mare dreptate ai, mârâie Brown. lar dacă ne-ai stricat 
cazul... 

— Doamne, nu cred, zice Jack. 

E-o luptă, dar reuşeşte să atingă un ton de amabilitate. 
Apoi, lui Potsie: 

— O să fiţi mai în siguranţă cu ei decât aici în French 
Landing, domnule. 

George Potter pare din nou pierdut. Resemnat. 

— Nu-mi pasă cine ştie cât, spune el, apoi zâmbeşte când 
îi vine un gând. Dacă bătrânul Grăsuliu e încă-n viaţă şi-o să 
dai peste el, poate-l întrebi dacă se mai resimte de pe urma 
păcălelii pe care i-am tras-o în '69. Şi transmite-i că Chicago 
Potsie îl salută. 

— Despre ce  dracu' vorbeşti? întreabă Brown, 
încruntându-se. A scos cătuşele şi e clar că abia aşteaptă să 


le pună la încheieturile lui George Potter. 

— Despre vremuri demult apuse, zice Jack. 

Îşi îndeasă mâinile plăcut mirositoare în buzunare şi iese 
din celulă. Le zâmbeşte lui Brown şi Black. 

— Nu merită să vă ocupați mintea cu asta, băieţi. 

Ofiţerul Black se întoarce spre Dale. 

— Ai terminat-o cu cazul ăsta, zice el. Cuvintele astea-s 
destul de clare. Mai simplu nu ştiu cum să-ţi explic. Aşa că 
spune-mi o dată pentru totdeauna, şerifule: Ai înţeles? 

— Sigur că da, zice Dale. Luaţi cazul şi spălaţi-vă cu el pe 
cap. Dar nu mai face pe ăla pe cal alb, bine? Dacă te aştepţi 
să stau pur şi simplu deoparte şi să las o mulţime de beţivi 
de la Sand Bar să-l scoată pe omul ăsta din Lucky's şi să-l 
linşeze... 

— Nu te pune într-o lumină mai proastă decât aia în care 
te afli deja, ripostează Brown. l-au aflat numele de pe 
frecvenţa radio a poliţiei. 

— Mă îndoiesc de asta, zice Dale încet, gândindu-se la 
mobilul drogatului luat cu împrumut din magazia cu dovezi. 

Black îl apucă pe Potter de umărul îngust, îl răsuceşte 
violent, apoi îi împinge atât de tare spre uşa de la capătul 
coridorului, că omul aproape cade la pământ. Potter îşi 
recapătă echilibrul, cu faţa ridată plină de durere şi 
demnitate. 

— Ofiţeri, zice Jack. 

Nu vorbeşte tare sau cu furie, însă amândoi ofiţerii se 
întorc. 

— O singură dată să-l mai bruscaţi pe prizonier şi, din 
clipa când aţi plecat, o să sun la Madison şi credeţi-mă, 
ofiţeri, baştanii de-acolo or să mă asculte. Aveţi o atitudine 
arogantă, coercitivă şi contraproductivă pentru rezolvarea 
acestui caz. Abilităţile voastre de cooperare 
interdepartamentală sunt inexistente. Aveţi un 
comportament lipsit de profesionalism, care aruncă o 
lumină foarte rea asupra statului Wisconsin. Aveţi două 
variante: fie o să vă comportaţi frumos, fie de vinerea 


viitoare o să căutaţi să vă angajaţi ca agenţi de pază pe 
undeva. 

Chiar dacă vocea lui rămâne egală de la început până la 
sfârşit, Black şi Brown par să se micşoreze pe măsură ce 
cuvintele îi ies pe gură. Când termină, statalii arată ca doi 
copii pedepsiţi. Dale îl priveşte pe Jack cu admiraţie. Numai 
Potter pare neafectat; el se uită la mâinile sale încătuşate 
cu ochi ce ar putea fi la distanţă de o mie de kilometri. 

— Acum, plecaţi, zice Jack. Luaţi-vă prizonierul, luaţi 
dosarele cazului şi câraţi-vă. 

Black deschide gura să vorbească, apoi o închide la loc. 
Pleacă. Când uşa se închide în urma lor, Dale se uită la Jack 
şi zice foarte încet: 

— Oau! 

— Ce? 

— Dacă nu ştii, spune Dale, eu n-o să-ţi spun. 

Jack ridică din umeri. 

— Potter îi va ţine ocupați, ceea ce nouă ne va da ocazia 
să facem puţină muncă adevărată. Dacă seara de-acum are 
o parte bună, asta este. 

— Ce ai aflat de la el? Ai aflat ceva? 

— Un nume. S-ar putea să însemne ceva. Charles 
Burnside. Poreclit Grăsuliul. Ai auzit de el? 

Dale scoate în afară buza de jos şi se trage gânditor de 
ea. Apoi îi dă drumul şi scutură din cap. 

— Numele în sine mi se pare vag cunoscut, dar asta s-ar 
putea să fie doar pentru că e aşa comun. Porecla, nu. 

— Era constructor, contractor în Chicago acum mai bine 
de treizeci de ani. După ce spune Potsie, cel puţin. 

— Potsie, zice Dale. 

Banda adezivă se desprinde pe la un colţ al afişului cu 
UN APEL ÎNSEAMNĂ UN APEL şi Dale o netezeşte cu aerul 
unuia care nu ştie prea bine ce face. 

— V-aţi împrietenit binişor, nu? 

— Nu, zice Jack. Burnside e Grăsuliul. lar ofiţerul Black 
nu e stăpânul Casei întunericului. 


— Ţi-ai pierdut minţile. Ce casă a întunericului? 

— Întâi de toate, e-un nume propriu. Casă, cu C mare. 
Casa întunericului. Ai auzit vreodată de-o casă numită aşa 
prin apropiere? 

Dale râde. 

— Doamne, nu. 

Jack îi întoarce zâmbetul, dar pe dată e vorba de 
zâmbetul pe care-l foloseşte la interogatorii, nu acela care 
spune „discut ceva cu prietenul meu”. Asta pentru că acum 
e-un ţopilist. Şi-a văzut o scânteiere ciudată în ochii lui Dale 
Gilbertson. 

— Eşti sigur? Nu te grăbi. Gândeşte-te bine. 

— Ţi-am spus că nu. Prin părţile astea, oamenii nu dau 
nume caselor. O, mi se pare că bătrâna doamnă Graham şi 
doamna Pentle îi spun locuinţei lor de cealaltă parte a 
bibliotecii orăşeneşti Caprifoi, din pricina tufelor de caprifoi 
care împânzesc gardul din faţă, dar asta-i singura de prin 
părţile astea de care am auzit să aibă un nume. 

Din nou, Jack vede acea scânteiere. Potter e cel care va fi 
acuzat de crimă de către Poliţia Statului Wisconsin, însă 
Jack n-a văzut acea scăpărare profundă în ochii lui Potter 
nici măcar o singură dată în timpul discuţiei lor. Asta pentru 
că Potter fusese sincer cu el. 

Dale nu este sincer. 

Dar trebuie să fiu blând cu el, îşi spune Jack. Pentru că el 
nu Ştie că nu e sincer. Cum e posibil aşa ceva? 

Ca un răspuns, aude vocea lui Chicago Potsie: Un individ 
mi-a Spus că soarele nu străluceşte niciodată acolo nici 
Chiar atunci când străluceşte... Zicea că oamenii îşi 
pierdeau umbrele, exact ca într-un basm. 

Memoria e o umbră; orice poliţist care încearcă să 
reconstituie o crimă sau un accident pe baza relatărilor 
contradictorii ale martorilor oculari ştie asta foarte bine. 
Oare aşa să fie Casa întunericului a lui Potsie? Ceva ce nu 
aruncă nici-o umbră? Răspunsul lui Dale (s-a întors acum 
drept cu faţa la posterul care se desprinde şi lucrează la el 


la fel de serios cum ar lucra cu o victimă a unui atac de cord 
în stradă, făcându-i respiraţie gură la gură aşa cum scrie la 
carte, până la sosirea ambulanţei) îi sugerează lui Jack că s- 
ar putea să fie ceva exact aşa. Acum trei zile nu şi-ar fi 
permis să ia în calcul o asemenea idee, dar în urmă cu trei 
zile nu se întorsese în Teritorii. 

— După spusele lui Potsie, locul ăsta şi-a dobândit 
reputaţia de casă bântuită încă dinainte să fie complet 
construit, spune Jack, forțând puţin nota. 

— Nu. 

Dale trece la afişul despre întâlnirile Alcoolicilor Anonimi 
şi Drogaţilor Anonimi. Examinează grav banda adezivă, fără 
să-l privească pe Jack. 

— Nu-mi sună deloc cunoscut. 

— Sigur? Un om aproape că a murit din cauza 
hemoragiei. Altul a căzut şi a paralizat. Oamenii s-au plâns - 
ascultă asta, Dale, că-i bună - aşa spune Potsie, oamenii s- 
au plâns că şi-au pierdut umbrele. Nu le vedeau nici la 
miezul zilei, când soarele strălucea cu putere maximă. Nu-i 
aşa că-i ciudat? 

— Ba cum să nu, dar eu nu-mi amintesc să fi auzit 
asemenea poveşti. 

Când Jack se apropie de Dale, acesta se îndepărtează. 
Aproape că spală putina, deşi şeriful Gilbertson nu e de 
obicei omul care să spele putina. E puţin comic, puţin trist, 
puţin oribil. Nu ştie că o face, Jack e sigur de asta. Există o 
umbră. Jack o vede şi, la un anumit nivel, Dale ştie asta. 
Dacă Jack l-ar forţa prea tare, Dale va trebui să o vadă şi 
el... Şi Dale nu vrea asta. Pentru că e o umbră rea. E oare 
mai rău decât un monstru care ucide copii şi apoi mănâncă 
anumite părţi din corpurile lor? Aparent, o parte din Dale 
aşa crede. 

L-aş putea face să vadă umbra aia, îşi spune Jack cu 
răceală. Să-i pun mâinile sub nas - mâinile mele mirosind a 
lalele - şi să-l fac să o vadă. O parte din el chiar vrea să O 
vadă. Partea de ţopilist. 


Apoi o altă parte a minţii lui Jack se face auzită pe vocea 
tărăgănată a lui Speedy Parker pe care acum şi-o aminteşte 
din copilărie. L-ai putea face să aibă o cădere nervoasă, 
Jack. Dumnezeu ştie că e aproape de una, după toate prin 
câte a trecut de cân' a fo' răpit băiatu' Irkenham. Vrei să 
rişti asta? Și pentru ce? N-a ştiut numele, în privința asta a 
fost sincer. 

— Dale? 

Dale îi aruncă lui Jack o privire iute şi luminoasă, apoi îşi 
fereşte ochii. Acea scurtă privire îi frânge inima lui Jack. 

— Ce-i? 

— Hai să mergem să bem o cafea. 

La această schimbare de subiect, pe faţa lui Dale se vede 
o veselă uşurare. Îl loveşte pe Jack peste umăr. 

— Bună idee! 

A naibii de bună idee, chiar aici şi-acum, îşi zice Jack, 
apoi zâmbeşte. Sunt mai multe feluri de-a beli o pisică şi 
mai multe feluri de-a găsi o Casă a întunericului. A fost o zi 
lungă. E mai bine, poate, să lase asta deoparte. Cel puţin 
pentru seara asta. 

— Cum rămâne cu Railsback? întreabă Dale în vreme ce 
coboară scările. Mai vrei să vorbeşti cu el? 

— Absolut, răspunde Jack, cât poate de însufleţit, dar are 
puţine speranţe în legătură cu Andy Railsback, un martor 
ales care a văzut exact ceea ce Pescarul a vrut ca el să 
vadă. Cu o singură mică excepţie... poate. Papucul de casă. 
Jack nu ştie dacă asta va duce la ceva, dar e posibil. În sala 
de judecată, de pildă... ca legătură identificatoare... 

Asta n-o să ajungă niciodată în instanţă şi-o ştii bine. S-ar 
putea chiar sa nu se termine săptămâna as... 

Gândurile îi sunt întrerupte de un val de sunet vesel când 
păşesc în combinaţia de cameră de recreere şi centru de 
dispecerat. Membrii Departamentului de Poliţie French 
Landing stau în picioare şi aplaudă. Henry Leyden stă şi el 
în picioare şi aplaudă. Dale se alătură curentului dominant. 


— lisuse, băieţi, încetaţi, zice Jack, râzând şi înroşindu-se 
în acelaşi timp. Dar n-o să încerce să se mintă, să-şi spună 
că nu-i face plăcere acel ropot de aplauze. Le simte căldura, 
simte lumina privirii lor. Lucrurile astea nu-s importante. 
Dar te fac să te simţi ca acasă, şi asta e important. 


Când Jack şi Henry ies din secţia de poliţie după o oră sau 
aşa ceva, Beezer, Mouse şi Kaiser Bill sunt încă acolo. 
Ceilalţi doi s-au întors pe Row să le pună la curent pe 
bătrânele doamne de acolo cu privire la evenimentele serii. 

— Sawyer, zice Beezer. 

— Da, răspunde Jack. 

— Orice putem face, omule. Pricepi asta? Orice. 

Jack se uită intens la motociclist, întrebându-se care o fi 
povestea lui... alta în afară de durere, adică. Durerea unui 
tată. Ochii lui Beezer rămân aţintiţi asupra ochilor săi. Puţin 
într-o parte, Henry Leyden stă cu capul ridicat pentru a 
mirosi ceața de fluviu, murmurând din adâncul gâtului. 

— O să trec să văd ce face mama Irmei mâine pe la 
unsprezece, zice Jack. Crezi că tu şi prietenii tăi mă puteţi 
aştepta la Sand Bar în jurul prânzului? Femeia locuieşte 
prin apropiere, am înţeles. O să vă fac cinste cu un rând de 
limonada. 

Beezer nu zâmbeşte, dar ochii i se încălzesc uşor. 

— Acolo o să fim. 

— Bine, zice Jack. 

— Vrei să-mi spui de ce? 

— Trebuie să găsim un loc. 

— Are legătură cu ucigaşul lui Amy şi al celorlalţi copii? 

— Poate. 

Beezer încuviinţează. 

— Mă mulţumesc cu „poate”. 


Jack conduce înapoi spre valea Norway încet, dar nu doar 
din cauza cetii. Deşi e încă seara devreme, e obosit ca un 
câine şi are o bănuială că Henry e şi el obosit. Nu pentru că 


e tăcut; Jack s-a obişnuit că ocazionalele perioade de 
latenţă ale lui Henry. Nu, e vorba de tăcerea din maşină. În 
împrejurări normale, Henry e-un neobosit ascultător de 
radio, reglând aparatul, pe rând, pe toate posturile din La 
Riviere, verificând KDCU de-aici din oraş, apoi extinzând 
aria, căutând prin Milwaukee, Chicago, poate chiar Omaha, 
Denver şi St Louis, dacă o permit condiţiile meteorologice. 
Un aperitiv bop aici, o salată gospel acolo, poate o frântură 
de Perry Como taman la capătul scalei de reglaj: hot- 
diggity, dog-diggity, boom what-ya-do-to-me. Nu şi-n seara 
asta, însă. În seara asta, Henry stă doar tăcut pe partea lui 
de maşină, cu mâinile împreunate în poală. În cele din 
urmă, când nu mai au mai mult de trei kilometri până la 
aleea casei sale, Henry spune: 

— În seara asta îl lăsăm pe Dickens, Jack. Mă duc direct 
la culcare. 

Oboseala din vocea lui Henry îl uimeşte pe Jack, îl 
nelinişteşte. 

Henry nu pare în apele lui sau în ale vreunui alt personaj 
radiofonic de-al său; în momentul acesta pare doar bătrân 
şi obosit, aproape ajuns la capătul puterilor. 

— Asta am să fac şi eu, zice Jack, încercând să nu-şi lase 
îngrijorarea să i se citească în voce. Henry sesizează fiecare 
nuanţă a glasului. Asta-i ciudăţenia lui. 

— Pot să întreb ce ai de gând să faci cu Thunder Five? 

— Nu-s tocmai sigur, zice Jack şi, poate pentru că e 
obosit, Henry înghite minciuna. Are de gând să-i pună pe 
Beezer şi amicii lui să caute locul despre care i-a spus 
Potsie, locul unde umbrele au obiceiul de-a dispărea. Asta 
cel puţin în anii şaptezeci. A mai avut de gând Şi să-l 
întrebe pe Henry dacă a auzit vreodată de o locuinţă din 
French Landing numită Casa întunericului. Dar nu acum. 
Nu după ce-a auzit ce frânt pare Henry. Mâine, poate. 
Aproape sigur, de fapt, pentru că Henry e-o resursă prea 
bună ca să n-o folosească. Însă e mai bine să-l lase să-şi 
încarce mai întâi bateriile. 


— Ai caseta, nu? 

Henry scoate puţin din buzunarul de la piept caseta cu 
înregistrarea apelului Pescarului la 911, apoi o vâră la loc. 

— Da, mamă. Dar nu cred că în seara asta pot asculta ce 
spune un ucigaş de copilaşi, Jack. Nici dacă intri şi asculţi 
împreună cu mine. 

— Mâine va fi bine, spune Jack, sperând că, zicând asta, 
nu condamnă la moarte alţi copii din French Landing. 

— Nu eşti prea sigur. 

— Nu, recunoaşte Jack, dar să asculţi caseta cu urechi 
obosite ar putea face mai mult rău decât bine. Sunt sigur de 
asta. 

— Mâine la prima oră. Promit. 

Casa lui Henry e deja în faţă. Pare singură doar cu un bec 
aprins deasupra garajului, însă, sigur, Henry nu are nevoie 
de lumini înăuntru ca să-şi găsească drumul. 

— Henry, o să fii bine? 

— Da, zice Henry, însă lui Jack nu i se pare întru totul 
sigur. 

— Să-l laşi pe şobolan în seara asta, îi zice Jack cu 
fermitate. 

— Da. 

— La fel şi pe şeicul, şarmul, şocul. 

Buzele lui Henry se ridică într-un zâmbet uşor. 

— Nici măcar un promo făcut de George Rathbun pentru 
French Landing Chevrolet, unde preţul e rege şi tu nu 
plăteşti niciun ban dobândă în primele şase luni de la 
aprobarea creditului. Direct în pat. 

— Şi eu, zice Jack. 


Dar după o oră după ce s-a întins şi-a stins veioza de pe 
noptieră, Jack încă nu reuşeşte să adoarmă. Feţe şi voci i se 
rotesc în minte ca nişte minutare nebune de ceas. Sau ca 
un carusel într-un bâlci pustiu. 

Tansy Freneau: Adu afară monstrul care mi-a omorât 
copilaşul Beezer St Pierre: Trebuie să vedem cu evoluează 


lucrurile, nu? 

George Potter: Căcatul ăia îţi intră-n corp şi aşteaptă. 
Teoria mea e că niciodată nu pleacă, nu cu adevărat. 

Speedy, o voce din trecutul îndepărtat la genul de telefon 
care era de domeniul SF-ului atunci când Jack l-a întâlnit 
pentru întâia oară: Sal'tare, Jack Călătoru.... vorbind ca de 
la un ţopilist la altul, fiule, cred că ar trebui să faci o vizită 
în baia şerifului Gilbertson. Chiar în clipa asta. 

Ca de la un ţopilist la altul, aşa-i. 

Şi mai mult ca orice, iar şi iar, Judy Marshall: Nu spui 
doar: Sunt pierdut şi nu ştiu să mă întorc - continui să 
mergi... 

Da, dar încotro continui să mergi? Încotro? 

Până la urmă, se ridică şi iese pe verandă cu perna la 
subsuoară. Noaptea e călduţă; în valea Norway, unde ceața 
a fost rară încă de la început, ultimele rămăşiţe ale ei au 
dispărut acum, purtate de-un blând vânt dinspre est. Jack 
ezită, apoi coboară scările, doar în chiloţi. Veranda nu e 
bună, însă. E locul unde a găsit cutia aia diavolescă cu 
timbre decupate din pliculeţe de zahăr. 

Merge pe lângă camionetă, pe lângă cuşca păsărilor şi 
intră pe terenul dinspre nord. Deasupra lui sunt un miliard 
de stele. Greierii zumzăie moale în iarbă. Poteca pe care a 
croit-o prin fân şi timoftică a dispărut sau poate că acum el 
intră pe teren printr-un alt loc. 

Puţin mai încolo, se întinde pe spate, îşi pune perna sub 
cap şi se uită în sus la stele. Dar pentru puțin timp, îşi 
spune. Doar până când vocile alea fantomă imi pleacă din 
cap. Doar pentru puţin timp. 

Gândind asta, începe să moţăie. 

Gândind asta, trece dincolo. 

Deasupra sa, tiparul stelelor se schimbă. El vede cum se 
formează noile constelații. Ce-i aia, acolo unde cu o clipă 
înainte s-a aflat Carul Mare? Să fie oare Sacrul Opopanax? 
Poate că este. Aude un scârţâit jos, plăcut, şi ştie că e moara 
de vânt pe care a văzut-o când a trecut în dimineaţa asta, în 


urmă cu o mie de ani. Nu e nevoie să se uite « ea ca să fie 
sigur, cum nu e nevoie să se uite nici unde s-a aflat casa lui 
pentru a vedea că a devenit din nou un hambar. 

Scârţ... scârţ... scârț: mari vane de lemn rotindu-se în 
acelaşi vânt dinspre est. Numai că acum vântul e infinit mai 
dulce, infinit mai pur. Jack îşi atinge chiloţii şi simte o 
țesătură dură. În lumea asta nu există boxeri Jockey. Şi 
perna s-a schimbat. Buretele s-a transformat în pene de 
gâscă, însă tot comodă e. Mai comodă ca niciodată, de fapt. 
Dulce sub cap. 

— O să-l prind, Speedy, şopteşte Jack Sawyer în sus spre 
noile forme ale noilor stele. Cel puţin, o să încerc. 

Adoarme. 

Când se trezeşte, e dimineaţă devreme. Briza a dispărut. 
În direcţia din care a venit, la orizont e o luminoasă linie 
portocalie - soarele e pe drum. E înţepenit şi-l doare fundul 
şi e ud de la rouă, însă e odihnit. Scârţâitul egal, ritmic, nu 
se mai aude, dar asta nu-l surprinde. A ştiut din momentul 
când a deschis ochii că se află iar în Wisconsin. Şi mai ştie 
ceva: se poate duce înapoi. Oricând pofteşte. Adevăratul 
ţinut Coulee, profundul ţinut Coulee, este la distanţă de 
doar o dorinţă şi-o mişcare. Asta îl umple în egală măsură 
de bucurie şi spaimă. 

Jack se ridică şi se întoarce spre casă în picioarele goale, 
cu perna la subsuoară. Estimează e că cam cinci dimineaţa. 
Încă trei ore de somn îl vor pregăti pentru orice. Pe scările 
verandei, atinge bumbacul boxerilor săi Jockey. Deşi are 
pielea umedă, boxerii sunt aproape uscați. Sigur că sunt. 
Mare parte din orele pe care le-a petrecut dormind în 
natură (aşa cum a petrecut multe nopţi în toamna aceea 
când avea doisprezece ani), aceştia nici măcar nu erau pe 
el. Erau în altă parte. 

— În ţara Opopanaxului, zice Jack şi intră în casă. 

Trei minute mai târziu, doarme din nou, în propriul său 
pat. Când se trezeşte la opt, cu soarele sensibil 


strecurându-se înăuntru pe geam, aproape că-i vine să 
creadă că ultima sa călătorie a fost un vis. 
Dar, în străfundul inimii, ştie că nu este aşa. 


18 


Vă mai amintiţi microbuzele alea de la ştiri care au intrat 
în parcarea din spatele secţiei de poliţie? Şi contribuţia lui 
Wendell Green la tărăboi, înainte ca uriaşa lanternă a 
ofițerului Hrabowski să-l trimită în ţara lui Nod? Odată ce 
echipele din microbuze au observat aparent inevitabila 
revoltă populară, putem fi siguri că s-au ridicat la înălţimea 
situaţiei, căci a doua zi dimineaţă filmările realizate de ele 
domină ecranele televizoarelor din tot statul. Până la ora 
nouă, locuitorii din Racine şi Milwaukee, cei din Madison şi 
Delafield şi oamenii care locuiesc atât de departe în nordul 
statului, încât au nevoie de antene parabolice pentru a 
recepționa o brumă de semnal, ridică privirile de la clătite, 
bolurile cu cereale Special K, ouăle prăjite sau brioşele 
englezeşti cu unt, pentru a urmări un poliţist scund cu aer 
nervos punând capăt înfloritoarei cariere de demagog a 
unui masiv reporter când îl pocneşte în cap cu un 
instrument bont. Şi-am putea fi de asemenea siguri de încă 
un lucru: că nicăieri reportajul nu este mai urmărit ca în 
French Landing şi-n comunităţile învecinate, Centralia şi 
Arden. 

Gândindu-se la mai multe lucruri deodată, Jack Sawyer 
urmăreşte totul la un mic televizor portabil aşezat pe poliţa 
din bucătărie. Speră ca Dale Gilbertson să nu-i retragă 
suspendarea lui Arnold Hrabowski, deşi bănuieşte că în 
scurt timp Ungurul Nebun va îmbrăca din nou uniforma. 
Dale numai crede că-l vrea definitiv afară din forţele de 
poliţie: e prea bun la suflet să asculte rugile lui Arnie - şi 
după seara trecută, până şi un orb vede că Arnie o să se 
roage - fără să cedeze. Jack mai speră că îngrozitorul 
Wendell Green va fi concediat sau va pleca, în sfârşit căzut 
în dizgrație. Reporterii nu trebuie să se arunce în mijlocul 
evenimentelor despre care scriu şi uite-l pe bunul şi 
bătrânul Wendell gură spurcată, cerând sânge ca un lup pe 


lună plină. Totuşi, Jack are deprimanta senzaţie că Wendell 
Green va scăpa din problema aceasta cu ajutorul vorbelor 
mieroase (adică, va minți ca să scape) şi va continua să fie 
un junghi puternic. lar Jack se gândeşte la descrierea pe 
care Andy Railsback a făcut-o bătrânului înfiorător care 
apăsa pe clanţele de la etajul doi al hotelului Nelson. 

lată-l, Pescarul, în sfârşit prinzând formă. Un bătrân în 
halat albastru şi-un papuc de casă, cu dungi negre şi 
galbene, ca un bondar. Andy Railsback se întrebase dacă 
individul ăsta bătrân şi dizgraţios nu se rătăcise cumva de 
la casa de bătrâni Maxton. Asta era o chestie interesantă, 
credea Jack. Dacă „Grăsuliul” Burnside este omul care a 
pus fotografiile în camera lui George Potter, Maxton's ar fi o 
ascunzătoare perfectă pentru el. 

Wendell Green se uită la ştiri la televizorul Sony din 
camera sa de hotel. Nu-şi poate dezlipi ochii de la ecran, 
deşi ceea ce vede îl bombardează cu o sumedenie de 
sentimente - furie, ruşine şi umilinţă - care-i fac stomacul 
să fiarbă. Cucuiul de la cap îi pulsează şi, de fiecare dată 
când vede acea jalnică scuză de poliţist furişându-se în 
spatele lui cu lanterna ridicată, împinge cu degetele în 
părul des şi buclat de la ceafă şi îl palpează blând. 
Afurisenia aia pare să aibă mărimea unei roşii coapte şi 
pare să fie la fel de pregătită să explodeze. E norocos că nu 
a făcut o comoţie. Pişorcosul ăla putea să-l omoare. 

Bine, poate că a depăşit puţin măsura, poate că a trecut 
cu un pas peste graniţa profesionalismului, dar nu a 
susţinut niciodată că este perfect. Tipii de la ştirile locale îl 
calcă pe bătături cu atâta gargară despre Jack Sawyer. 
Cine-i reporterul principal care urmăreşte zilnic povestea 
Pescarului? Cine s-a ocupat de ea de la început, spunându- 
le cetăţenilor ceea ce trebuiau să ştie? Cine îşi pune curul la 
bătaie zi după nenorocită de zi? Cine i-a dat fâptaşului 
nume? Nu capetele alea seci de Bucky şi Stacey, reporterii 
ăia şi prezentatorii de ştiri aspiranţi care zâmbesc în 
obiectiv ca să-şi arate dinţii plombaţi, asta-i sigur. Wendell 


Green e-o legendă prin părţile astea, o vedetă, singurul 
gigant - aproape - al jurnalismul care a trăit vreodată în 
vestul Wisconsinului. Până şi în Madison, numele Wendell 
Green ţine loc de... ei bine, de excelenţă neîndoielnică. Iar 
dacă numele Wendell Green e ca un stindard de aur acum, 
aşteptaţi să-l vedeţi călărind pe umerii pătaţi de sânge ai 
Pescarului hăt, până la un Premiu Pulitzer. 

Aşa că luni dimineaţă trebuie să se ducă la birou şi să-şi 
calmeze editorul. Mare scofală. Nu e prima dată şi nu va fi 
nici ultima. Reporterii buni fac valuri; nimeni nu recunoaşte 
asta, dar aşa stau lucrurile, asta e legea scrisă cu litere 
mărunte pe care nimeni n-o citeşte decât după ce e prea 
târziu. Când va intra pe uşa editorului, ştie ce va spune: 
Cea mai mare ştire a zilei, şi-ai mai văzut vreun alt reporter 
acolo? Iar când editorul îi va mânca iar din palmă, lucru 
pentru care va trebui să muncească în jur de zece minute, 
are de gând să treacă pe la un vânzător de la Goltz's pe 
nume Fred Marshall. Una dintre cele mai valoroase surse 
ale lui Wendell a sugerat că domnul Marshall deţine nişte 
informaţii interesante despre copilaşul lui special foc, şi 
anume cazul Pescarului. 

Arnold Hrabowski, acum un erou în ochii scumpei sale 
soţii, Paula, urmăreşte ştirile într-o aură postcoitală şi îşi 
spune că ea are dreptate: chiar ar trebui să-l sune pe 
şeriful Gilbertson şi să-i ceară să-i retragă suspendarea. 

Întrebându-se cu jumătate de minte unde l-ar putea 
căuta pe vechiul competitor al lui George Potter, Dale 
Gilbertson îi urmăreşte pe Bucky şi Stacey prezentând din 
nou imagini de la spectacolul oferit de Ungurul Nebun când 
s-a ocupat de Wendell Green şi se gândeşte că ar trebui să-l 
readucă pe micuţ la serviciu. Uită-te ce lovitură frumoasă a 
aplicat Arnie! Dale nu se poate abţine - pălitura aia chiar îi 
luminează ziua. E ca şi cum l-ai vedea pe Mark McGwire, ca 
şi cum l-ai vedea pe Tiger Woods. 

Singură în căsuţa întunecată de lângă autostradă, Wanda 
Kinderling, la care ne-am referit în trecere din când în 


când, ascultă radioul. De ce ascultă ea radioul? În urmă cu 
câteva luni, a trebui să hotărască dacă să plătească factura 
la cablu sau să mai cumpere o jumătate de galon de votcă 
Aristocrat, şi scuze, Bucky şi Stacey, dar Wanda şi-a urmat 
impulsul de moment, şi-a ascultat inima. Fără cablu, 
televizorul ei nu arată mare lucru în afară de-o mulţime de 
purici şi-o dungă neagră groasă care urcă pe ecran într-un 
circuit continuu. Wanda oricum i-a urât întotdeauna pe 
Bucky şi Stacey, dimpreună cu aproape toţi ceilalţi care 
apar la televizor, mai ales dacă arată satisfăcuţi Şi bine 
îngrijiţi. (Nutreşte un dispreţ special pentru gazdele 
programelor de ştiri matinale şi pentru prezentatorii 
marilor reţele de televiziune.) Wanda n-a fost satisfăcută 
sau bine îngrijită de când soţul ei, Thorny, a fost acuzat de 
crimele acelea teribile pe care nici în ruptul capului nu le-ar 
fi putut comite, a fost acuzat de către fanfaronul ăla de Jack 
Sawyer. Jack Sawyer i-a distrus viaţa, şi Wanda nu e 
înclinată să ierte şi să uite. 

Omul ăla i-a prins bărbatul în cursă. l-a înscenat totul. A 
mânjit numele inocent al lui Thorny şi l-a trimis la pârnaie 
doar ca să apară el într-o lumină bună. Wanda speră să nu-l 
prindă niciodată pe Pescar, pentru că Pescarul este exact 
ceea ce merită ei, nemernicii ăia murdari. Dacă joci murdar, 
eşti murdar, iar oamenii de felul ăsta pot ajunge drept în 
cele mai adânci hrube ale iadului - asta crede Wanda 
Kinderling. Pescarul e-un semn de răzbunare - asta crede 
Wanda. N-are decât să omoare o sută de plozi, n-are decât 
să omoare o mie şi, după aia, n-are decât să înceapă cu 
părinţii lor. Thorny n-ar fi putut omori târfele alea în Los 
Angeles. Alea au fost crime de natură sexuală, iar pe Thorny 
nu-l interesa deloc sexul, slavă Domnului. Restul din el 
creştea, însă partea lui bărbătească niciodată; trebuşoara 
lui era cam de mărimea degetului lui mic. Îi era imposibil 
să-l intereseze femeile dezmăţate şi chestiile legate de sex. 
Însă Jack Sawyer locuia în Los Angeles, nu-i aşa? Aşadar, de 


ce să nu fi putut el să le omoare pe târfele alea, pe curvele 
alea, şi să dea vina pe Thorny? 

Prezentatorul de ştiri descrie acţiunile fostului locotenent 
Sawyer din seara precedentă, şi Wanda Kinderling îşi 
scuipă bila, apucă paharul de pe noptieră şi-şi stinge focul 
din pântece cu cinci centimetri de votcă. 

Gorg, care ar părea drept un vizitator natural celor de 
seama Wandei, nu acordă deloc atenţie ştirilor, căci el e 
departe în Lumea de Departe. 

În patul său de la Maxton's, Charles Burnside se bucură 
de vise care nu-i aparţin tocmai lui, căci ele emană dinspre 
o altă fiinţă, de altundeva, şi descriu o lume pe care elnu a 
văzut-o niciodată cu ochii lui. Copii zdrenţuiţi, înrobiţi, 
umblă pe picioruşele lor însângerate pe lângă flăcări 
săltătoare, rostogolind roţi uriaşe care întorc roţi şi mai 
mare oho aha puterea flumoaşele motoale ale distrugerii 
urcând urcând spre cerul negru şi roşu. Marea Combinaţie! 
O putoare râncedă de carne putredă şi ceva cu adevărat 
scârbos, ceva ca urina de balaur, parfumează aerul, la fel ca 
şi izul greu al disperării. 

Deruoni-şopârlă cu cozi groase îi biciuiesc pe copii să 
înainteze. O larmă de zăngănituri şi bubuituri, de zdrobituri 
şi bufnituri enorme chinuieşte urechile. Acestea sunt visele 
celui mai bun prieten şi stăpân iubit al lui Burny, domnul 
Munşun, o fiinţă de-o nesfârşită şi perversă desfătare. 

Dincolo de capătul sectorului Daisy, de cealaltă parte a 
antreului fercheş şi după ce treci de separeul mic al 
Rebeccăi Vilas, Chipper Maxton e preocupat de probleme 
considerabil mai lumeşti. Micuţul televizor de pe raftul de 
deasupra seifului difuzează minunata imagine a Ungurului 
Nebun Hrabowski zvântându-l pe Wendell Green cu o 
frumoasă, precisă lovitură cu lanterna sa din dotare, însă 
Chipper abia dacă observă splendidul moment. El trebuie 
să scoată de undeva cei treisprezece mii de dolari pe care-i 
datorează agentului său de pariuri şi nu are decât 
aproximativ jumătate din sumă. Ieri, încântătoarea Rebecca 


s-a dus la Miller să retragă mare parte din ceea ce 
depozitase el acolo, şi poate folosi cam două mii de dolari 
din contul său propriu, atâta vreme cât îi pune la loc înainte 
de sfârşitul lunii. Aşa că mai rămân în jur de şase miare, o 
sumă care va necesita o şmecherie contabilă al naibii de 
creativă. Din fericire, contabilitatea creativă e-o specialitate 
a lui Chipper, şi când începe să-şi analizeze opţiunile, 
consideră dificultatea de acum o oportunitate. 

În definitiv, a intrat în afacere în primul rând ca să fure 
cât mai mulţi bani posibil, nu-i aşa? Pe lângă farmecele 
domnişoarei Vilas, furtul e cam singura activitate care-l face 
cu adevărat fericit. Suma e aproape irelevantă: după cum 
am văzut, Chipper găseşte la fel de multă plăcere în 
stoarcerea de bani de la rudele venite în vizită după 
Sărbătoarea Căpşunelor ca şi din fentarea guvernului cu 
zece sau cincisprezece mii de dolari. Fiorul apare atunci 
când scapă basma curata. Aşa că are nevoie de şase mii; de 
ce să nu ia zece mii? În felul asta, îşi poate lăsa contul 
propriu neatins şi să rămână cu două mii ui plus cu care să 
jongleze. În computer are două rânduri de registre 
contabile şi poate cu uşurinţă să extragă banii din contul 
bancar al companiei fără să declanşeze clopoței în timpul 
următoarei inspecții contabile din partea statului, care e 
programată peste aproximativ o lună. Doar dacă inspectorii 
nu vor cere extrasele bancare, dar chiar şi atunci sunt vreo 
două trucuri pe care le poate folosi. Păcat de treaba cu 
inspecția, însă - lui Chipper i-ar plăcea să mai aibă puţin 
timp să acopere găurile cu hârtii. Problema nu a fost că a 
pierdut cei treisprezece mii de dolari, crede el. Problema a 
fost că i-a pierdut într-un moment nepotrivit. 

Pentru ca totul să-i fie limpede în minte, Chipper trage 
tastatura spre el şi-i cere computerului să printeze 
declaraţiile complete ale ambelor seturi de registre 
contabile din ultima lună. Când vor apărea inspectorii, 
drăguță, paginile alea vor fi fost introduse în aparatul de 
distrus documente şi vor fi ieşit sub formă de macaroane. 


Haideţi să trecem de la o formă de nebunie la alta. După 
ce proprietarul parcului de case mobile Holiday a întins un 
arătător tremurând ca să-i indice reşedinţa Freneau, Jack 
conduce spre ea pe poteca prăfuită cu îndoieli tot mai mari. 
Rulota Airstream a lui Tansy este ultima şi cea mai prost 
întreţinută dintr-un şir de patru. Două dintre celelalte au 
flori care alcătuiesc o graniţă luminoasă în jurul lor, iar a 
treia a fost festonată cu umbrare verzi dungate care o fac 
să semene mai mult cu o casă. A patra rulotă nu arată 
niciun semn de decorare sau îmbunătăţire. Flori uscate şi 
buruieni calice se luptă în pământul bătătorit din jurul ei. 
Draperiile sunt trase. Un aer de mister şi paragină 
planează deasupra ei, împreună cu o calitate pe care Jack 
ar defini-o, dacă ar sta să se gândească, drept alunecare. În 
niciun fel evident, rulota nu pare în regulă. Nefericirea a 
schimonosit-o, aşa cum poate schimonosi o persoană, şi 
când Jack coboară din camioneta sa şi se-ndreaptă spre 
blocurile de zgură aflate la intrare, îndoielile sale sporesc. 
Nu mai poate fi sigur de ce a venit aici. Îi trece prin minte 
că nu poate să-i dea lui Tansy Freneau decât mila sa, iar 
gândul ăsta îl nelinişteşte. 


Apoi îi trece prin gând că aceste îndoieli ascund 
adevăratele sale sentimente, care au legătură cu 
disconfortul pe care rulota îl trezeşte în el. Nu vrea să intre 
acolo. Tot restul ţine de raţionalizare; nu are de ales decât 
să înainteze. Ochii săi găsesc covoraşul de la uşă, o 
liniştitoare tuşă a lumii normale pe care el o simte deja că 
dispare din jurul lui. Păşeşte pe scândura de sus şi bate la 
uşă. Nu se întâmplă nimic. Poate că femeia într-adevăr mai 
doarme şi ar prefera să continue s-o facă. Dacă ar fi în locul 
lui Tansy, ar rămâne în pat cât mai mult posibil. Dacă ar fi în 
locul lui 'Tansy, ar rămâne în pat săptămâni întregi. 
Alungându-şi încă o dată reținerea, Jack bate iarăşi la uşă şi 
întreabă: 


— Tansy? Eşti sus? 

O voce slabă dinăuntru spune: 

— Sus unde? 

Oho, gândeşte Jack, şi zice: 

— Sus în picioare. Te-ai trezit? Sunt Jack Sawyer, Tansy. 
Ne-am întâlnit aseară. Ajut poliţia şi ţi-am spus c-o să vin 
astăzi.. 

Aude paşi apropiindu-se de uşă. 

— Tu eşti cel care mi-a dat florile? A fost un om drăguţ. 

— Eu sunt acela. 

O încuietoare păcăneşte şi butonul clanţei se roteşte. Uşa 
se întredeschide. O frântură de faţă vag măslinie şi-un ochi 
strălucesc în întunericul dinăuntru. 

— Tu eşti. Intră repede. Repede. 

Femeia se dă înapoi, deschizând uşa doar atât cât să 
treacă el. De-ndată ce Jack e înăuntru, ea o trânteşte şi-o 
încuie din nou. 

Lumina lichidă care arde la marginile perdelelor şi 
draperiilor întunecă interiorul lung al rulotei. O veioză 
palidă e aprinsă deasupra chiuvetei şi o alta, la fel de slabă, 
iluminează o măsuţă altfel ocupată de-o sticlă de brandy cu 
cafea, un pahar mânjit decorat cu poza unui personaj de 
desen animat şi un clasor. Cercul de lumină aruncat de 
veioză se extinde pentru a cuprinde jumătate din scaunul 
scund, acoperit cu pânză, de lângă masă. Tansy Freneau se 
împinge de lângă uşi şi face doi paşi uşori, delicaţi, spre el. 
Înclină capul şi îşi împreunează mâinile sub bărbie. 
Expresia nerăbdătoare, uşor scăpărătoare a ochilor ei îl 
îngrozeşte pe Jack. După cea mai largă, cea mai 
cuprinzătoare definiţie a sănătăţii mentale, femeia aceasta 
nu e sănătoasă. Nu ştie ce să-i spună. 

— Nu vrei să... stai jos? 

Cu o fluturare de mână, ea indică un scaun de lemn cu 
spătar înalt. 

— Dacă nu ai nimic împotrivă. 


— Ce să am împotrivă? Eu o să stau jos în scaunul meu, 
tu de ce să nu stai jos în ăla? 

— Mulţumesc, spune Jack şi se aşază, privind-o cum se 
întoarce încet la uşă ca să verifice dacă a încuiat-o. 
Satisfăcută, Tansy îi oferă un zâmbet luminos şi se întoarce 
la scaun, mişcându-se aproape cu graţia săltată a unei 
balerine. Când se lasă în scaun, el zice: Te temi că ar putea 
intra cineva, Tansy? Vrei să ţii pe cineva încuiat afară? 

— 0, da, zice ea şi se apleacă în faţă, unindu-şi 
sprâncenele într-o mină exagerată de seriozitate infantilă. 
Însă nu e cineva, e ceva. Şi n-am să-l mai las niciodată, 
niciodată să-mi intre în casă. Dar pe tine o să te las, pentru 
că tu eşti un om foarte drăguţ şi mi-ai dat florile alea 
frumoase. Şi eşti şi foarte chipeş. 

— Gorg e lucrul pe care vrei să-l ţii afară, Tansy? Le temi 
de Gorg? 

— Da, zice ea, cu afectare. Vrei o ceaşcă de ceai? 

— Nu, mulţumesc. 

— Ei, eu o să beau o ceaşcă. E-un ceai foarte, foarte bun. 
Are gust cam ca de cafea. 

Ridică din sprâncene şi-i aruncă o privire luminoasă, 
întrebătoare. El scutură din cap. Fără să se mişte din scaun, 
Tansy toarnă două degete de brandy în pahar şi pune sticla 
înapoi pe masă. Personajul de pe pahar, vede Jack, este 
Scooby-Doo. Tansy soarbe din pahar. 

— Miam. Ai o iubită? Aş putea fi iubita ta, ştii, mai ales 
dacă mi-ai mai da nişte flori din-alea încântătoare. Le-am 
pus într-o vază. 

Pronunţă cuvântul ca o parodie la adresa unei matroane 
bostoneze: wazzz. 

— Vezi? 

Pe tejgheaua din bucătărie, lalelele se veştejesc într-un 
borcan umplut pe jumătate cu apă. Scoase din Teritorii, nu 
mai au mult de trăit. Lumea asta, bănuieşte Jack, le 
otrăveşte mai repede decât pot face faţă. Fiecare fărâmă de 
bunătate pe care o răspândesc împrejur le slăbeşte esenţa. 


Tansy, îşi dă el seama, a fost ţinută pe linia de plutire de 
reziduurile Teritoriilor din lalele - când acestea vor muri, 
fiinţa ei protectoare de fetiţă se va nărui în praf, iar nebunia 
s-ar putea să o sufoce. Acea nebunie venită de la Gorg; şi-ar 
pune viaţa la bătaie pentru asta. 

— Eu am un iubit, dar asta nu contează. Numele lui e 
Lester Moon. Beezer şi prietenii lui îi spun Brânză 
Puturoasă, dar nu ştiu de ce. Lester nu-i deloc aşa puturos, 
cel puţin nu când e lucid. 

— Vorbeşte-mi despre Gorg, zice Jack. 

Depărtându-şi degetul mic de paharul cu Scooby-Doo, 
Tansy mai ia o gură de brandy cu cafea. Se încruntă. 

— O, ăsta-i un lucru cam scârbos despre care să vorbim. 

— Vreau să ştiu ce-i cu el, Iansy. Dacă mă ajuţi, pot avea 
grijă să nu te mai deranjeze niciodată. 

— Adevărat? 

— Iar tu mei vei ajuta astfel să-l găsesc pe cel care ţi-a 
ucis fiica. 

— Nu pot vorbi despre asta acum. E prea tulburător. 

Tansy flutură mâna liberă deasupra poalei ca pentru a 
îndepărta o firimitură. Faţa i se contractă şi-n ochi îi apare o 
nouă expresie. Pentru o secundă, disperata, neprotejata 
Tansy se ridică la suprafaţă, amenințând să explodeze într-o 
nebunie de durere şi furie. 

— Gorg arată ca o persoană sau are altă înfăţişare? 

Tansy scutură încet din cap dintr-o parte în cealaltă. Se 
reculege din nou, reconstruieşte o personalitate care să-i 
poată ignora adevăratele sentimente. 

— Gorg nu arată ca o persoană. Deloc aşa. 

— Ai spus că el ţi-a dat pana pe care o purtai. Arată 
cumva ca o pasăre? 

— Gorg nu arată ca o pasăre, el este o pasăre. Şi ştii ce 
fel de pasăre? 

Se apleacă în faţă şi chipul ei adoptă expresia unei fetiţe 
de şase ani care e pe cale să spună cel mai urât lucru pe 
care-l ştie. 


— Un corb. Asta-i el, un corb mare şi bătrân. Tot negru. 
Dar nu negru strălucitor. 

Ochii i se măresc datorită seriozităţii celor pe care le are 
de spus. 

— A venit de pe ţărmul Nopţii. Asta-i dintr-un poem pe 
care doamna Normandie ni l-a predat în clasa a şasea. 
Corbul, de Edgar Allan Poe. 

Tansy se îndreaptă de spate, acum că a spus această 
perlă de istorie literară. Jack băânuieşte că doamna 
Normandie avea probabil aceeaşi expresie satisfăcut- 
pedagogică care se vede acum pe faţa lui Tansy, însă fără 
sclipirea luminoasă, nesănătoasă din ochii lui Tansy. 

— 'Ţărmul Nopţii nu face parte din lumea asta, continuă 
Tansy. 

Ştiai asta? E alături de lumea asta şi în afara ei. Trebuie 
să găseşti o uşă, dacă vrei să mergi acolo. 

E ca şi când ar vorbi cu Judy Marshall, îşi dă brusc seama 
Jack, însă cu o Judy fără profunzimea sufletului şi 
incredibilul curaj care au salvat-o de la nebunie. Din clipa în 
care Judy Marshall i-a venit în minte, vrea s-o revadă, vrea 
atât de mult, încât Judy pare a fi singura cheie, cea 
esenţială, a puzzle-ului din jurul său. lar dacă ea este cheia, 
ea este şi uşa pe care o deschide cheia. Jack vrea să iasă din 
atmosfera întunecoasă şi apăsătoare a rulotei Airstream a 
lui Tansy; vrea să amâne întâlnirea cu Thunder Five şi să 
gonească pe autostradă şi peste deal la Arden şi în sumbrul 
spital unde radianta Judy Marshall şi-a găsit libertatea într- 
un sector încuiat pentru bolnavii mental. 

— Dar nici măcar nu vreau să găsesc uşa aia, pentru că 
nu vreau să merg acolo, zice Tansy pe-o voce melodioasă. 
Ţărmul Nopţii e-o lume rea. Totul e în flăcări acolo. 

— De unde ştii asta? 

— Mi-a spus Gorg, şopteşte ea. 

Privirea lui Tansy fuge de la el şi se fixează asupra 
paharului cu Scooby-Doo. 


— Lui Gorg îi place focul. Dar nu pentru că îl încălzeşte. 
Pentru că arde totul, iar asta îl face fericit. Gorg a spus... 

Scutură din cap şi duce paharul la gură. În loc să bea din 
el, înclină lichidul spre buza paharului şi îl loveşte cu limba 
ca un căţel. Ridică ochii pentru a se uita din nou la el. 

— Cred că ceaiul meu e magic. 

Pun pariu pe asta, îşi spune Jack şi aproape că i se frânge 
inima pentru delicat pierduta Tansy. 

— Nu poţi să plângi aici, îi spune ea. Mi s-a părut că-ţi 
vine să plângi, dar nu poţi. Doamna Normandie n-o permite. 
Dar mă poţi săruta. Vrei să mă săruţi? 

— Sigur că vreau, spune el. Dar doamna Normandie nu 
permite nici asta. 

— O, asta e. 

Tansy lipăie din nou din lapte. 

— O putem face mai târziu, când ea va pleca din cameră. 
Şi mă poţi lua în braţe, ca Lester Moon. Şi orice mai face 
Lester poţi face şi tu. Cu mine. 

— Mulţumesc, zice Jack. Tansy, îmi poţi spune ce ţi-a mai 
zis Gorg? 

Ea lasă capul într-o parte şi împinge buzele înăuntru şi 
afară. 

— A zis că a venit aici printr-o gaură făcută de foc. Cu 
margini răsfrânte înapoi. Şi-a spus că sunt mamă şi că 
trebuie să-mi ajut fiica. În poemul ăla, numele ei e Lenore, 
dar numele ei adevărat e Ilrma. Şi-a spus... a spus că un om 
bătrân şi rău i-a mâncat piciorul, dar că sunt lucruri şi mai 
rele care i s-ar fi putut întâmpla Irmei mele. 

Câteva secunde, Tansy pare să se cufunde în sine, să 
dispară dincolo de suprafaţa ei imobilă. Gura îi rămâne pe 
jumătate deschisă; nici măcar nu clipeşte. Când se întoarce 
din locul în care s-a dus, e ca şi cum ai vedea o statuie care 
prinde încet viaţă. Vocea e aproape prea slabă ca să o auzi. 

— Trebuia să-l rezolv pe bătrânul ăla, să-l rezolv pentru 
totdeauna. Numai că tu mi-ai dat lalelele alea frumoasă şi el 
nu era făptaşul, nu-i aşa? 


Lui Jack îi vine să strige. 

— A spus că sunt lucruri mai rele, zice Tansy într-o şoaptă 
de neîncredere. Dar n-a spus ce anume. Mi-a arătat, în 
schimb. lar când am văzut, am crezut că mi-au ars ochii. 
Chiar dacă încă mai puteam să văd. 

— Ce ai văzut? 

— Un loc mare, mare, făcut tot numai din foc, zice Tansy. 
Urcând mult, mult. 

Se afundă în tăcere şi un cutremur lăuntric o străbate, 
începând cu faţa, coborând şi ieşindu-i prin degete. 

— Irma nu e acolo. Nu, nu e. A murit şi un om bătrân şi 
rău i-a mâncat piciorul. Mi-a trimis o scrisoare, dar n-am 
primit-o încă. Aşa că mi-a citit-o Gorg. Nu vreau să mă 
gândesc la scrisoarea aia. 

Pare o fetiţă care descrie ceva ce a auzit de la prietena 
unei prietene, sau ceva ce a inventat. O cortină groasă se 
află între 'Tansy şi ceea ce a văzut şi auzit, iar cortina aceea 
îi permite să funcţioneze. Jack se întreabă din nou ce se va 
întâmpla cu ea când vor muri lalelele. 

— Şi acum, spune ea, dacă nu ai de gând să mă săruţi, e 
timpul să pleci. Vreau să fiu singură o vreme. 

Surprins de fermitatea ei, Jack se ridică şi dă să spună 
ceva politicos şi lipsit de sens. Tansy îi face semn să plece. 


Afară, aerul pare îngreunat de izuri neplăcute şi 
Chimicale nevăzute. Lalelele din Teritorii păstrează mai 
multă putere decât şi-a închipuit Jack, destulă să 
îndulcească şi să purifice aerul lui Tansy. Pământul de sub 
picioarele lui Jack a fost uscat ca iasca şi în aer pluteşte o 
acreală înfierbântată. Jack, în vreme ce se îndreaptă spre 
camionetă, trebuie aproape să se forţeze să respire şi, cu 
cât respiră mai mult, cu atât se va reobişnui mai repede cu 
lumea normală. Cu lumea lui, deşi acum aceasta pare 
otrăvită. Vrea să mai facă un singur lucru: să o ia pe 
Autostrada 93 spre punctul de observare al lui Judy 
Marshall şi să meargă mai departe, să străbată Ardenul şi 


să intre în parcare, apoi să treacă de uşile spitalului, de 
barierele doctorului Spiegleman şi Temnicerului Jane Bond, 
până ce se va afla încă o dată în prezenţa dătătoare de viaţă 
a lui Judy Marshall însăşi. 

Aproape îşi spune că o iubeşte pe Judy Marshall. Poate că 
o iubeşte cu adevărat. Ştie că are nevoie de ea: Judy e uşa 
şi cheia lui. 

Uşa lui, cheia lui. Orice ar însemna asta, e adevărat. Bine, 
femeia de care are nevoie e căsătorită cu extrem de 
simpaticul Fred Marshall, însă el nu vrea să o ia de soaţă; 
de fapt, nu vrea nici măcar să se culce cu ea, nu tocmai - 
vrea doar să stea în faţa ei şi să vadă ce se întâmplă. Ceva 
se va întâmpla, asta-i sigur, însă când încearcă să-şi 
imagineze ce, tot ceea ce vede e o explozie de pene mici şi 
roşii, nici pe departe imaginea pe care o spera. 

Simţindu-se nesigur, Jack se sprijină de cabina 
camionetei cu o mână în vreme ce cu cealaltă apucă de 
mânerul portierei. Ambele suprafeţe îi ard mâinile şi el le 
flutură scurt în aer. Când urcă în cabină, şi scaunul e încins. 
Lasă geamul jos şi, cu o undă de regret, observă că lumea i 
se pare din nou normală. Miroase bine. Miroase a vară. 
Unde se va duce? Asta-i o întrebare interesantă, îşi spune, 
dar după ce ajunge înapoi pe drum şi parcurge nu mai mult 
de o sută de metri, silueta joasă de lemn cenuşiu a Sand 
Bar apare la stânga lui şi, fără ezitare, virează în absurd de 
întinsa parcare, ca şi când ar fi ştiut din capul locului unde 
se ducea. Căutând din priviri un loc umbrit, Jack rulează 
încet spre spatele clădirii şi vede singura aluzie de 
amenajare peisagistică a clădirii, un arțar mare care se 
înalţă din asfalt în capătul îndepărtat al parcării. Parchează 
Ram-ul la umbra arţarului şi coboară, lăsând geamul 
întredeschis. Valuri de căldură se ridică tremurat dinspre 
singurele două maşini care mai sunt în parcare. 

Este ora unsprezece douăzeci dimineaţa. 1 se face şi lui 
foame, dat fiind că la micul dejun a băut doar o cană de 
cafea şi a mâncat doar o felie de pâine prăjită mânjită cu 


marmeladă, iar asta se întâmpla acum trei ore. Jack are 
senzaţia că după-amiaza va fi una lungă. Mai bine să 
mănânce ceva cât timp îi aşteaptă pe motociclişti. 

Uşa din spate a Sand Bar se deschide într-un alcov îngust 
care duce într-un spaţiu lung, dreptunghiular, cu un bar 
luminos într-o Parte şi un şir de separeuri din lemn în 
cealaltă. Două mese mari de biliard ocupă mijlocul încăperii 
şi un tonomat se află lângă perete, intre ele. În faţa 
camerei, un ecran mare de televizor atârnă astfel încât să 
poată fi văzut de toată lumea, suspendat la doi metri şi 
Jumătate deasupra podelei curate de lemn. Sunetul a fost 
redus la minim în timpul unui spot publicitar care nu 
dezvăluie nici-o clipă întrebuinţarea produsului pe care-l 
promovează. După lumina puternică din parcare, localul 
pare liniştitor de întunecat şi, în timp ce ochii lui Jack se 
adaptează, puţinele lămpi joase par să emane raze ceţoase 
de lumină. 

Barmanul, pe care Jack îl ia drept faimosul Lester 
„Brânză Puturoasă” Moon, ridică privirea imediat ce Jack 
intră, apoi se întoarce la exemplarul din Herald deschis pe 
bar. Când Jack ocupă un taburet la câţiva metri în dreapta 
sa, ridică din nou privirea. Brânză Puturoasă nu e atât de 
îngrozitor cum s-a aşteptat Jack. Poartă o cămaşă curată 
doar cu câteva tonuri mai albă decât faţa sa rotundă, cu 
trăsături  neconturate şi  ţeasta rasă. Moon are 
inconfundabilul aer, jumătate profesionist, jumătate 
indignat, a cuiva care a preluat afacerea familiei şi 
bănuieşte că s-ar fi descurcat mai bine în altă parte. Intuiţia 
îi spune lui Jack că această senzaţie de frustrare istovitoare 
este sursa poreclei sale printre motociclişti, pentru că-i 
oferă aerul unuia care se aşteaptă să dea din clipă-n clipă 
peste un miros pestilenţial. 

— Pot lua ceva de mâncare? îl întreabă Jack. 

— Meniul e scris pe tablă. 

Barmanul se întoarce din profil şi arată tabla albă şi 
literele mobile care alcătuiesc meniul. Hamburger, 


cheesburger, hotdog, bratwurst, kielbasa, sandviciuri, 
cartofi prăjiţi, rondele de ceapă. Gestul bărbatului e menit 
să-l facă pe Jack să se simtă aiurit, şi reuşeşte. 

— Scuze, nu am văzut anunţul. Barmanul ridică din 
umeri. 

— Un cheesburger mediu, cu cartofi prăâjiţi, te rog. 

— Prânzul nu se serveşte decât după unşpe treizeci, aşa 
cum scrie şi pe tablă. Vezi? 

Un alt gest aproape batjocoritor spre anunţ. 

— Dar mama se pregăteşte în spate. l-aş putea da 
comanda acum şi-o să se apuce de ea când e gata. 

Jack îi mulţumeşte şi barmanul ridică ochii spre ecranul 
televizorului, se duce la capătul barului şi dispare după colţ. 
Câteva secunde mai târziu, se întoarce, ridică ochii spre 
ecran şi-l întreabă pe Jack ce-ar vrea de băut. 

— Suc de ghimbir, zice Jack. 

Uitându-se la ecran, Lester Moon toarnă suc de ghimbir 
dintr-un robinet într-un pahar de bere şi împinge paharul 
spre Jack. Apoi întinde mâna pe tejghea pentru a lua 
telecomanda şi spune: 

— Sper că nu te superi, dar mă uitam la filmul ăsta vechi. 
E comic, într-un fel. 

Apasă un buton de pe telecomandă şi, de deasupra 
umărului său drept, Jack aude vocea mamei sale spunând: 
Se pare că Smoky vine mai târziu azi. Ce mi-ar plăcea ca. 
prăpăditul ăla să înveţe să ţină băutura sub control! 

Înainte să se poată întoarce cu faţa la ecran, Lester Moon 
îl întreabă dacă o ţine minte pe Lily Cavanaugh. 

— O, da. 

— Mi-a plăcut mult în copilărie. 

— Şi mie, spune Jack. 

După cum a ştiut imediat, filmul este The Terror of 
Deadwood Gulch, un western comic din 1950 în care pe 
atunci celebrul şi încă adoratul Bill Towns, un fel de Bob 
Hope al săracilor, juca rolul unui cartofor laş care ajunge în 
micuța comunitate potemkin din Deadwood Gulch, Arizona, 


şi e curând confundat cu un notoriu pistolar. În calitate de 
frumoasă proprietară cu mintea brici a unui saloon numit 
Lazy 8, centrul vieţii sociale, Lily Cavanaugh e foarte 
apreciază de mulţimea de văcari, pierde-vară, fermieri, 
neguţători, avocaţi şi terchea-berchea care-i umplu localul 
în fiecare seară. Îşi pune clienţii să-şi lase revolverele la 
intrare şi să aibă grijă la maniere, care au o înclinaţie spre 
opopanax. În scena de acum, care se desfăşoară cam la 
jumătate de oră după începutul filmului, Lily e singură în 
saloon, încercând să scape de-o albină insistentă. 

O albină pentru Regina filmelor de categorie B, îşi spune 
Jack şi zâmbeşte!2:. 

Lily loveşte în pacostea aia zumzăitoare cu o cârpă, un 
plici, un mop, o mătură, o curea de pistol. Albina scapă de 
fiecare dată, ţâşnind de ici-colo, de pe bar la masa de jucat 
cărţi, pe capacul unei sticle de whisky, pe capacele altor trei 
sticle aşezate în rând, pe un pian, deseori aşteptând cât 
adversarul ei se furişează uşor pe ocolite, apoi luându-şi 
zborul o secundă înainte ca ultima armă să lovească. E-o 
secvenţă încântătoare aflată la graniţa bufoneriei şi, când 
Jack avea şase, şase, şase sau poate şapte ani, pe jumătate 
înnebunit de râs la vederea mamei sale dibace ratând în 
repetate rânduri să alunge insecta aia sâcâitoare şi pe dată 
curios cum reuşiseră cei care turnau filmul să convingă 
albina să facă toate treburile alea, mama lui îi explicase că 
nu era o albină adevărată, ci una falsă, fabricată de 
departamentul care se ocupa cu efectele speciale. 

Lester Moon spune: 

— Nu mi-am dat seama niciodată cum au convins albina 
să meargă acolo unde voiau ei. Adică, ce-au făcut, au 
dresat-o? 

— Mai întâi au filmat-o pe ea singură în platou, zice Jack, 
ajungând la concluzia că, în definitiv, Brânză Puturoasă e-un 
om cumsecade cu gusturi bune la actriţe. Albina a fost 
adăugată mai apoi prin efecte speciale. Nu-i o albină 


adevărată, e-un desen - o animaţie. Chiar nu-ţi dai seama, 
aşa-i? 

— Nici vorbă. Eşti sigur? Totuşi, de unde ştii asta? 

— Am citit-o într-o carte undeva, zice Jack, folosindu-şi 
răspunsul bun la toate întrebările de genul ăsta. 

Strălucind în straie dichisite de cartofor, Bill lowns intră 
şăgalnic pe uşile batante şi priveşte pofticios la proprietara 
saloon-ului fără să observe că ea se apropie acum de albina 
aşezată din nou pe barul sclipitor. Mintea îi stă la chestii 
romantice şi, când păşeşte, se clatină falnic. 

Văd că te-ai întors, viteazule, zice Lily. Înseamnă că-ți 
place locul Iubire, ăsta-i cel mai fain local de la vest de 
Missouri. Mi-aminteşte de locul unde l-am bătut pe Black 
Jack McGurk la mustață. Sărmanul Black Jack. N-a ştiut 
niciodată când să dubleze miza. 

Cu un sunet ca huruitul unui B-52, albina fermecată, o 
creatură fictivă înăuntrul unei ficțiuni, se avântă asupra 
tigvei acoperite cu pălărie a lui Billy lowns. Faţa 
comediantului se scurge de-o teroare comică. Flutură din 
braţe, saltă de pe-un picior pe altul, chirăâie. Albina 
fermecată execută cascadorii aeronautice în jurul 
pseudopistolarului panicat. Splendida pălărie a lui lowns 
cade; părul i se răvăşeşte. Se apropie încet de masa şi, cu o 
ultima fluturare de mână, sare sub ea şi cere ajutor. 

Cu ochii aţintiţi asupra albinei care merge agale, Lily se 
duce la bar şi ia un pahar şi un ziar împăturit. Se apropie 
de masă, privind albina cum se plimbă în cerc. Sare în faţă 
şi lasă paharul jos, prinzând insecta în capcană. Aceasta 
zboară în sus şi se loveşte de fundul paharului. Lily înclină 
paharul, strecoară ziarul împăturit sub el şi ridică mâinile, 
ţinând ziarul peste gura paharului. 

Obiectivul se trage în spate şi-l vedem pe cartoforul 
poltron trăgând cu ochiul de sub masă în vreme ce Lily 
împinge uşile şi dă drumul albinei. 

În spatele lui, Lester Moon zice: 

— E gata cheesburgerul, domnule. 


În următoarea oră şi jumătate, Jack îşi mănâncă burgerul 
şi încearcă să se piardă în film. Burgerul e minunat, de 
calitate superioară, cu gustul acela zemos pe care-l obţii 
doar de la un grătar bine uns, iar cartofii prâjiţi sunt 
perfecţi, aurii şi crocanţi pe dinafară, dar nu reuşeşte să fie 
atent la The Terror of Deadwood Gulch. Problema nu este 
că a văzut filmul de poate o duzină de ori; problema e Tansy 
Freneau. Anumite lucruri pe care le-a spus îl tulbură. Cu 
cât se gândeşte mai mult la ele, cu atât mai puţin înţelege 
ce se întâmplă. 

După spusese lui Tansy, cioara - corbul - numit Gorg a 
venit dintr-o lume aflată alături şi în afara celei pe care o 
ştim. Probabil că vorbea despre Teritorii. Folosind o 
sintagmă din Corbul lui Poe, ea a numit această altă lume 
„țărmul Nopţii”, ceea ce era binişor pentru cineva ca Tansy, 
însă nu părea în niciun fel să se aplice magicelor teritorii. 
Gorg i-a spus lui Tansy că totul în acea lume este în flăcări 
şi nici măcar ţinuturile Spulberate nu se potrivesc acestei 
descrieri. 

Jack îşi aminteşte de ţinuturile Spulberate şi de straniul 
tren care-i purtase pe el şi pe Richard Raţionalu, atunci un 
Richard Raţionalu bolnav şi istovit, peste întinsul deşert 
roşu. Creaturii stranii trăiau acolo, oameni-aligator şi păsări 
cu feţe de maimuțe cu barbă, însă în mod cert nu fuseseră 
în flăcări. inuturile Spulberate erau produsul unui 
dezastru din trecut, nu locul unei conflagrații prezente. Ce 
spusese Tansy? Un loc mare, mare, făcut tot numai din 
foc... urcând mult, mult. Oare ce văzuse ea, spre ce peisaj îi 
deschisese oare Gorg ochii? Părea a fi un mare turn arzător 
sau o înaltă clădire consumată de foc. Un turn arzător, o 
clădire arzătoare într-o lume arzătoare - cum ar putea 
lumea aceea să fie Teritoriile? 

Jack a fost în Teritorii de două ori în ultimele patruzeci şi 
opt de ore şi ceea ce a văzut a fost frumos. Mai mult decât 
frumos - purificator. Cel mai profund adevăr pe care Jack îl 
ştie despre 'eritorii este că acestea conţin un soi de magie 


sacră: magia pe care a văzut-o la Judy Marshall. Datorită 
acelei  magii,  leritoriile pot conferi o minunată 
binecuvântare fiinţelor umane. Viaţa acelei extraordinar de 
puternice femei care îl ia peste picior pe Bill 'lowns pe 
ecranul cel mare din faţa lui a fost salvată de un obiect din 
Teritorii. Pentru că Jack a fost în Teritorii - şi poate pentru 
că a ţinut Talismanul în mână - aproape fiecare cal pe care 
pariază iese primul, fiecare acţiune pe care o cumpără îşi 
triplează valoarea, fiecare mână de pocher pe care o joacă 
câştigă potul cel mare. 

Aşadar, despre ce lume vorbeşte Tansy? Şi ce-i toată 
treaba asta cu Gorg care vine printr-o gaură făcură de foc? 

Când Jack sărise dincolo ieri, simţise ceva nefericit, ceva 
nesănătos, departe înspre sud-vest, şi bănuise că acolo era 
locul în care-l va găsi pe îngemănând Pescarului. Ucide 
Pescarul, ucide îngemănarul; pe care l-ar rezolva întâi, 
puterile celuilalt ar slăbi. Dar... 

Tot nu avea sens. Când călătoreşti între lumi, pur şi 
simplu sari - nu pui foc la marginea lumii şi alergi prin el în 
altă lume. 

Câteva minute mai târziu, huruitul de motociclete 
acoperă vocile de pe ecran. 

— În, domnule, poate că ai vrea să pleci, zice Moon. Ăştia- 
Sita 

— Thunder Five, zice Jack. Ştiu. 

— Bine. Doar că-i sperie de moarte pe unii dintre clienţii 
mei. Da' atâta vreme cât te comporţi bine cu ei, îs de 
treabă. 

— Ştiu. Nu ai de ce să-ţi faci griji. 

— Adică, dacă le cumperi bere sau ceva, or să creadă că 
eşti în regulă. 

Jack coboară de pe scaun şi se întoarce spre barman. 

— Lester, n-ai de ce să fii agitat. Vin aici să se întâlnească 
cu mine. 

Lester clipeşte. Pentru întâia dată, Jack observă că 
sprâncenele lui sunt două fuioare subţiri şi curbate, ca 


acelea ale unei vampe din anii douăzeci. 

— Mai bine să-ncep să torn o halbă de Kingsland. 

Ia o halbă de sub bar, o pune sub robinetul de Kingsland 
Ale şi deschide valva. Un şuvoi gros de lichid chihlimbariu 
năvăleşte în halbă şi se transformă în spumă. 

Sunetul motocicletelor creşte şi devine un vuiet în faţa 
clădirii, apoi se opreşte. Beezer St Pierre tropăie pe uşă 
înăuntru, urmat îndeaproape de Doc, Mouse, Sonny şi 
Kaiser Bill. Seamănă cu nişte vikingi şi Jack e foarte 
bucuros să-i vadă. 

—  Puturosule, închide dracului televizorul ăla, rage 
Beezer. Şi n-am venit aici să bem, aşa că goleşte halba aia 
în chiuvetă. Aşa cum o torni tu, oricum e toată răsuflată. lar 
după ce-ai terminat, du-te înapoi în bucătărie la maică-ta. 
Treaba noastră cu omu' ăsta n-are nici-o legătură cu tine. 

— Bine, Beezer, zice Moon cu o voce tremurată. Nu-mi 
trebuie decât o secundă. 

— Atunci atâta o să şi primeşti, zice Beezer. 

Beezer şi ceilalţi se aliniază în faţa barului, unii dintre ei 
uitându-se la Brânză Puturoasă, alţii, mai blânzi, la Jack. 
Mouse încă mai are părul împletit, ca un jucător de fotbal 
american. Kaiser Bill şi Sonny şi-au strâns laţele în coadă. 
Bere şi spumă curg din halbă şi se scurg în chiuvetă. 

— Bine, băieţi, spune Moon. 

Paşii lui se retrag în spatele barului. O uşă se închide. 

Membrii Thunder Five se despart şi se răspândesc în faţa 
lui Jack. Majoritatea şi-au încrucişat braţele la piept şi 
muşchii le ies în evidenţă. 

Jack îşi împinge farfuria mai încolo pe tejghea, se ridică şi 
spune: 

— Înainte de aseară, a auzit careva dintre voi de George 
Potter? 


Stând pe marginea mesei de biliard aflate cel mai 
aproape de uşa din faţă, Jack stă cu faţa la Beezer şi Doc, 
care se apleacă înainte pe scaunele lor de la bar. Kaiser Bill, 


cu un deget lipit de buze şi cu capul aplecat, stă lângă 
Beezer. Mouse e întins pe a doua masă de biliard, 
sprijinindu-şi capul cu o mână. Lovind cu pumnii unul de 
altul şi încruntându-se, Sonny păşeşte de colo-colo între bar 
şi tonomat. 

— Eşti sigur că n-a spus Casa umbrelor, ca romanul lui 
Dickens? zice Mouse. 

— Sunt sigur, răspunde Jack, amintindu-şi că n-ar trebui 
să fie surprins de fiecare dată când unul dintre indivizii 
ăştia demonstrează că a urmat colegiul. A spus Casa 
întunericului. 

— lisuse, aproape cred că... Mouse clatină din cap. 

— Cum îl chema pe constructor? întreabă Beezer. 

—  Burnside. Numele mic probabil că era Charles, 
cunoscut uneori ca „Grăsuliul”. Cu mult timp în urmă, şi l-a 
schimbat din ceva de genul „Beer Stein”. 

— Beerstein? Bernstein? 

— Aşa ceva, zice Jack. 

— Şi tu crezi că el e Pescarul. 

Jack încuviinţează. Beezer se uită drept la el, ca şi când 
ar încerca să-i vadă ceafa. 

— Cât eşti de sigur? 

— Nouăzeci şi nouă la sută. El a pus pozele alea în 
camera lui Potter. 

— Fir-ar să fie. 

Beezer se împinge de pe scaun şi se duce în spatele 
tejghelei. 

— Vreau să mă asigur că nimeni nu uită ceea cee 
evident. 

Se apleacă şi se ridică ţinând într-o mână o carte de 
telefon. 

— Ştii la ce mă refer? 

Beezer deschide cartea pe bar, întoarce câteva pagini, le 
dă înapoi şi trece degetul său gros în josul unei coloane de 
nume. 

— Niciun Burnside. Păcat. 


— Bună idee, însă, zice Jack. În dimineaţa asta, am 
încercat şi eu acelaşi lucru. 

Sonny se opreşte locului pe când se îndepărtează de 
tonomat şi arată cu degetul spre Jack. 

— Cu cât timp în urmă a fost construită casa asta 
afurisită? 

— Cu aproape treizeci de ani. În anii şaptezeci. 

— La naiba, pe-atunci eram toţi copii, în Illinois. De unde 
să ştim noi de casa asta? 

— Voi vă plimbaţi prin preajmă. Credeam că sunt şanse 
bune s-o fi văzut. Iar locul e înfiorător. Oamenii au tendinţa 
să vorbească despre casele de felul ăsta. 

Aşa se întâmplă în cazurile normale, cel puţin, îşi spune 
Jack. În cazurile normale, casele înfiorătoare ajungeau aşa 
pentru că au stat goale câţiva ani sau pentru că în ele s-a 
întâmplat ceva groaznic. În cazul de faţă, credea el, casa în 
sine era groaznică, iar oamenii care altfel ar fi vorbit despre 
ea abia îşi amintesc că au văzut-o. Judecând după 
descrierea lui Dale, Casa întunericului a dispărut în 
propria-i umbră inexistentă. 

Zice: 

— Gândiţi-vă la asta. Încercaţi să vă aduceţi aminte. De 
când locuiţi în French Landing, aţi auzit vreodată de o casă 
care părea să fie blestemată? Casa întunericului a provocat 
rănirea oamenilor care au lucrat la ea. Muncitorii o urau; se 
temeau de ea. Spuneau că nu-ţi poţi vedea umbra când te 
apropiai de ea. Susţineau că era bântuită în vreme ce 
lucrau la ea! În cele din urmă, au renunţat cu toţii şi 
Burnside a trebuit s-o termine singur. 

— E izolată, zice Doc. Evident, casa asta nu-i undeva la 
vedere. Nu-i într-un cartier rezidenţial ca Libertyville. N-o 
s-o găseşti pe Aleea Robin Hood. 

— Aşa-i, spune Jack. Trebuia să menţionez asta înainte. 
Potter mi-a spus că a fost construită puţin mai încolo de 
ceea ce ela numit „drum”, într-un soi de luminiş. Aşa că-i în 
pădure, Doc, ai dreptate. E izolată. 


— Hei, hei, hei, face Mouse, legănându-şi picioarele peste 
marginea mesei de biliard şi ridicându-se anevoie în şezut. 

Îşi ţine ochii bine închişi şi se loveşte cu o mână cărnoasă 
peste frunte. 

— Dacă mi-aş putea aduce aminte... 

Scoate un strigăt de frustrare. 

— Ce? 

Vocea lui Beezer are de două ori volumul ei normal şi 
cuvântul sună ca o piatră de pavaj lovindu-se de un trotuar 
de ciment. 

— Știu că am văzut casa aia futută, spune el. Imediat ce 
ai început să vorbeşti despre ea, am avut sentimentul că 
totul pare cumva familiar. Mi-a tot stat gândul la asta, dar n- 
am găsit nimic concret. Când am încercat să mă concentrez 
la asta - ştii, să încerc să-mi amintesc - am văzut doar 
lumini scânteietoare. Când Jack a spus că e-n pădure, am 
ştiut despre ce vorbeşte. Am văzut o imagine clară a 
clădirii. Înconjurată de toate luminile alea scânteietoare. 

— Nu prea sună a Casă a întunericului, zice Jack. 

— Ba cum să nu! Luminile nu erau cu adevărat acolo, 
doar că le-am văzut. 

Mouse spune asta ca şi când ar fi fost ceva absolut 
raţional. Sonny începe să râdă şi Beezer clatină din cap, 
spunând: 

— Căcat. 

— Nu pricep, zice Jack. 

Beezer se uită la el, ridică un deget şi-l întreabă pe 
Mouse: 

— Vorbim cumva de iulie, august, acum doi ani? 

— Desigur, răspunde Mouse. Vara Super Acidului. 

Se uită la Jack şi zâmbeşte. 

— Acum doi ani, am pus mâna pe-un acid extraordinar. O 
doză mică şi vreme de cinci sau şase ore aveai pare de-o 
călătorie incredibila. Nimeni n-a avut vreodată o experienţă 
negativă cu treaba aia. Era o pură plăcere, ştii ce zic? 

— Îmi pot imagina, zice Jack. 


— Puteai şi să lucrezi cât îl aveai la bord. Fără-ndoială 
puteai să conduci, amice. Săreai în maşină şi te duceai unde 
voiai. Era floare la ureche să faci orice lucru normal. Nu 
erai dat peste cap, ci funcţionai cu mult peste limitele tale 
maxime. 

— Timothy Leary'2!: nu s-a înşelat complet, zice Doc. 

— Doamne, aia era treabă de calitate, zice Mouse. Am 
luat-o până când n-am mai avut, şi-apoi totul s-a terminat. 
Toată treaba cu acidul. Dacă nu puteai lua treaba aia, nu 
avea rost să iei nimic altceva. N-am ştiut niciodată de unde 
provenea. 

— N-ai vrea să ştii de unde provenea, zice Beezer. Crede- 
mă. 

— Aşadar, erai sub efectul acidului ăstuia când ai văzut 
Casa întunericului, zice Jack. 

— Sigur. Din cauza asta am văzut luminile. Foarte încet, 
Beezer întreabă: 

— Unde-i casa, Mouse? 

— Nu ştiu cu precizie. Dar stai aşa, Beezer, lasă-mă să 
vorbesc. Aia a fost vara în care eram cu Mititica Nancy 
Hale, ţi-aminteşti? 

— Sigur, spune Beezer. Mare păcat. Aruncă o privire la 
Jack. Micuța Nancy a murit la sfârşitul verii ăleia. 

— Asta m-a dat peste cap, zice Mouse. Parcă ar fi devenit 
alergică la aer şi lumina soarelui, cât ai clipi. Îi era rău tot 
timpul. Avea iritaţii pe tot corpul. Nu suporta să stea afară, 
pentru că lumina îi rănea ochii. Doc nu şi-a putut da seama 
care era problema cu ea, aşa că ara dus-o la spitalul cel 
mare din La Riviere, dar nici ei n-au putut afla ce nu era în 
regulă cu ea. Am vorbit cu doi indivizi de la Mayo, dar n-au 
fost de niciun ajutor. A murit greu, omule. Ţi se rupea inima 
să vezi cum se stingea. Pe-a mea a rupt-o, asta-i sigur. 

Rămâne tăcut un moment îndelungat, în care se uită ţintă 
în jos la pântecele şi genunchii săi şi nimeni altcineva nu 
mai spune un cuvânt. 


— Bine, rosteşte într-un târziu Mouse, ridicând capul. 
Uite ce-mi amintesc eu. În sâmbăta aia, Micuța Nancy şi cu 
mine aveam acid la bord şi ne plimbam fără ţintă, doar să 
vedem nişte locuri care ne plăceau. Ne-am dus în parcul de 
lângă râu, în La Riviere, ne-am dus la Dog Island şi Lookout 
Point. Ne-am întors în direcţia asta şi-am urcat pe faleză - 
frumos, omule. După aia, n-am prea avut chef să ne 
întoarcem acasă, aşa că am hoinărit aiurea. Micuţa Nancy a 
observat un indicator cu TRECEREA INTERZISĂ pe lângă 
care probabil că trecusem de o mie de ori fără să-l văd. 

Se uită la Jack Sawyer. 

— Nu ştiu sigur, dar cred că era pe 35. 

Jack încuviinţează. 

— Dacă n-am fi luat acid, cred că nici ea n-ar fi văzut 
indicatorul. 

O, mamă, mi-amintesc totul acum. „Ce-i aia?” zice ea şi 
jur c-a trebuit să mă uit de două sau trei ori înainte să văd 
indicatorul ăla - era tot zgâriat şi îndoit, cu vreo două găuri 
ruginite de gloanţe în el. Stătea pe-o rână între copaci, cam 
aşa ceva. „Cineva vrea să nu intrăm pe drumul ăla”, zice 
Micuţa Nancy. „Ce a ascuns oare acolo?” Ceva de felul ăsta. 
„Ce drum?” întreb eu, apoi îl văd. Nici măcar nu-i un drum 
adevărat. E lat doar cât să încapă o singură maşină, iar asta 
numai dacă ai una mică şi compactă. Copaci groşi pe 
ambele părţi. La naiba, n-am crezut că acolo se ascunde 
ceva interesant, doar dacă nu era o baracă veche. Pe 
deasupra, nu-mi plăcea cum arăta. 

Aruncă o privire la Beezer. 

— Cum adică, nu-ţi plăcea cum arăta? întreabă Beezer. 
Te-am văzut intrând în locuri care ştiai al naibii de bine că 
nu-s bune. Sau începi să faci pe misticul cu mine, Mouse? 

— Spune-i cum dracului vrei, eu îţi zic cum era. Era aşa 
cum zicea indicatorul ăla PĂSTREAZĂ DISTANŢA DACĂ 
ŞTII CE-I BINE PENTRU TINE. Mi-a lăsat o impresie rea. 

— Şi asta pentru că era un loc malefic, intervine Sonny. 
Am văzut eu locuri malefice. Nu te vor acolo şi îţi spun asta. 


Beezer îi aruncă o privire echilibrată şi zice: 

— Nu-mi pasă cât de malefic e locul ăsta rău; dacă acolo 
locuieşte pescarul, acolo mă duc. 

— Şi eu mă duc cu tine, zice Mouse, dar ascultă odată. 
Voiam s-o şterg de acolo şi să iau nişte pui prâjit sau ceva, 
care combinat cu acid ar fi fost ca şi când ai mânca hrana 
Paradisului, ori cum naiba a spus Coleridge, dar Micuța 
Nancy voia să mergem pe acolo pentru că avea şi ea 
impresia pe care o aveam eu. Era o muiere de acţiune, 
omule. Şi căpoasă, pe deasupra. Aşa că am intrat pe drum, 
iar Micuța Nancy îmi stă pe cap şi zice: „Nu fi aşa un 
fătălău, Mouse, dă-i pedală”, aşa că-i dau puţin pedală şi 
totu' pare ciudat ca naiba, dar tot ce văd e poteca aia care 
şerpuieşte printre copaci şi căcatul care știu că nu-i acolo. 

— Cum ar fi? întreabă Sonny, în ceea ce pare a fi spiritul 
interesului ştiinţific. 

— Nişte siluete întunecate venind la marginea drumului 
şi uitându-se printre copaci. Două au fugit spre mine, dar 
am trecut drept prin ele ca prin fum. Nu ştiu, poate că erau 
fum. 

— La dracu' cu asta, acidul era de vină, zice Beezer. 

— Poate, dar nu aşa aveam impresia. Pe deasupra, acidul 
nu te afecta niciodată în felul ăsta, ţii minte? Nu făcea să te 
cuprindă întunericul. În orice caz, chiar înainte ca totul s-o 
ia razna, dintr-odată m-am gândit la Kiz Martin. Mi- 
amintesc asta foarte bine. Era ca şi când o puteam vedea 
de-a dreptul, chiar în faţa mea - aşa cum arăta când au 
urcat-o în ambulanţă. 

— Kiz Martin, repetă Beezer. 

Mouse se întoarce spre Jack. 

— Kiz era o fată cu care am ieşit pe când eram cu toţii la 
universitate. Ne implora s-o lăsăm să vină cu noi pe 
motociclete şi, într-o zi, Kaiser a zis, bine, putea să 
împrumute motorul lui. Kiz s-a bucurat la culme, omule, a 
fost foarte fericită. Şi-apoi a dat peste-o crenguţă afurisită, 
cred... 


— Era mai mare ca o crenguţă, zice Doc. Era mai mult o 
ramură, cu diametru poate cam de cinci centimetri. 

— Exact cât trebuie ca să-ţi pună echilibrul la încercare, 
mai ales dacă nu eşti obişnuit cu motoarele mari, zice 
Mouse. A dat peste ramura aia şi motocicleta s-a dat peste 
cap, iar Kiz a zburat şi-a căzut pe şosea. Aproape că mi-a 
stat inima în piept, omule. 

— Am ştiut că s-a dus din secunda în care m-am apropiat 
destul cât să văd unghiul în care-i stătea capul, zice Doc. 
Nici nu mai avea rost să încerc manevre de resuscitare. Am 
acoperit-o cu jachetele noastre şi eu m-am dus să chem o 
ambulanţă. Zece minute mai târziu o urcau în maşină. Unul 
dintre băieţi m-a recunoscut de la orele de practică la 
Urgenţe, altfel ne-ar fi făcut probleme. 

— Chiar mă întrebam dacă eşti cu adevărat doctor, zice 
Jack. 

— Mi-am făcut rezidenţiatul în chirurgie la Universitatea 
din Illinois, apoi am renunţat la tot. 

Doc îi zâmbeşte. 

— Să stau cu băieţii ăştia şi să mă dedic producerii de 
bere mi s-a părut mai distractiv decât să-mi petrec toată 
ziua tăind oameni. 

— Mouse, zice Beezer. 

— Mda. Tocmai ajungeam la curba drumeagului şi Kiz 
parcă stătea drept în faţa mea, aşa era de viu totul. Cu ochii 
închişi şi capul atârnând ca o frunză gata să cadă. O, mama, 
mi-am zis, în clipa asta numai aşa ceva nu vreau să văd. Am 
simţit totul din nou - aşa cum m-am simţit când Kiz a căzut 
în drum. O spaimă bolnăvicioasă. Asta-i ce-am simţit: o 
spaimă bolnăvicioasă. 

Şi am luat curba şi-am auzit un câine mârâind undeva în 
pădure. Nu doar mârâind, mârâind. Ca douăzeci de câini 
mari şi toţi nebuni ca dracu'. Am început să-mi simt capul 
ca şi cum era gata să explodeze. Şi m-am uitat înainte ca să 
văd că o haită de lupi sau ceva fuge spre noi şi mi-a luat o 


vreme să-mi dau seama că treaba aia ciudată, umbroasă, pe 
care-o văd înainte e-o casă. O casă neagră, întunecată. 

Micuța Nancy m-a lovit peste spate şi cap, strigând să 
opresc. Crede-mă, ştiu ce-i bine pentru mine, pentru că 
ultimul lucru pe care-l voiam era să mă apropii mai tare de 
casa aia. Am oprit motocicleta şi Micuţa Nancy a sărit jos şi- 
a vomitat pe marginea drumeagului. S-a ţinut de cap şi a 
mai vomitat o dată. Eu simţeam că picioarele mi s-au făcut 
de gumă, aveam impresia că ceva greu mă apăsa pe piept. 
Treaba aia, orice ar fi, încă-şi făcea de cap în pădure şi se 
apropia tot mai mult. M-am mai uitat o dată spre capătul 
drumului şi casa aia urâtă se întindea în spate în pădure, ca 
şi când s-ar fi târât în ea, numai că stătea nemişcată. Cu cât 
mă uitam mai mult, cu atât mai mare părea! Apoi am văzut 
luminile  scânteietoare plutind în jurul ei şi păreau 
periculoase - Păstrează distanța, îmi spuneau, dispari de 
aici, Mouse. De verandă mai era sprijinit un anunţ cu 
TRECEREA INTERZISĂ, iar anunţul ăla, omule... anunţul 
ăla parcă a scăpărat, ca şi când ar fi spus DE DAIA ASIA 
VORBESC SERIOS, AMICE. 

Simţeam că-mi crapă capul în două, dar am urcat-o pe 
Micuța Nancy pe motor şi ea s-a lăsat pe mine, ca şi când ar 
fi fost moartă, numai că nu era, şi-am pornit motorul şi-am 
întors şi am tulit-o. Când am ajuns înapoi la mine acasă, ea 
s-a dus în pat şi-a rămas acolo trei zile. Mie mi s-a părut că 
abia-mi amintesc ce s-a întâmplat. Toată tărăşenia s-a cam 
întunecat, cumva. În mintea mea. Oricum, abia am avut 
timp să mă gândesc la ea, pentru că Micuţa Nancy s-a 
îmbolnăvit şi-a trebuit să am grijă de ea ori de câte ori nu 
eram la serviciu. Doc i-a dat ceva ca să-i scadă temperatura 
şi s-a simţit mai bine, dar n-a mai fost cu adevărat aceeaşi 
niciodată. La sfârşitul lui august, starea ei a reînceput să se 
agraveze şi a trebuit să o internez în spital. În a doua 
săptămână din septembrie, în ciuda îndârjirii ei, Micuţa 
Nancy a plecat dintre noi. 


— Cât de mare era Micuța Nancy? întreabă Jack, 
imaginându-şi o femeie cam de mărimea lui Mouse. 

— Micuța Nancy Hale era cam de mărimea şi constituţia 
lui Tansy Freneau, zice Mouse, părând surprins de 
întrebare. Dacă-mi stătea pe palmă, o puteam ridica doar 
cu o mână. 

— Şi n-ai vorbit niciodată cu cineva despre asta, zice 
Jack. 

— Cum să vorbesc? întreabă Mouse. Întâi de toate, eram 
înnebunit de griji pentru Micuța Nancy, după care mi s-a 
şters complet din minte. Aşa fac chestiile ciudate, omule. În 
loc să-ţi rămână în minte, se Şterg singure. 

— Ştiu exact ce vrei să spui, întăreşte Jack. 

— Cred că şi eu ştiu, zice Beezer, dar aş zice că acidul ăla 
ţi-a dat o vreme peste cap simţul realităţii. Dar ai văzut casa 
aia... Casa întunericului. 

— Absolut, zice Mouse. Beezer se concentrează la Jack. 

— Şi spui că Pescarul, jigodia asta de Burnside, a 
construit-o. Jack încuviinţează. 

— Deci poate că locuieşte acolo şi-a pregătit o grămadă 
de dispozitive ca să-i sperie pe oameni ca să nu se apropie. 

— S-ar putea. 

— Numai că mă gândesc să-l las pe Mouse să ne ducă pe 
Autostrada 35 şi să vedem dacă reuşeşte să găsească 
drumeagul despre care vorbea. Vii cu noi? 

— Nu pot, zice Jack. Trebuie să mă întâlnesc întâi cu 
cineva în Arden, cineva care cred că ne poate ajuta. La ea 
se află altă piesă a puzzle-ului, dar nu vă pot explica nimic 
până ce n-o văd. 

— Femeia asta ştie ceva? 

— O, da, zice Jack. Ştie ceva. 

— Bine, spune Beezer şi se ridică din scaun. Tu alegi. Dar 
o să vrem să discutăm cu tine după aceea. 

— Beezer, vreau să fiu lângă tine când vei intra în Casa 
întunericului. Orice va trebui să facem acolo, orice o să 
vedem... 


Jack face o pauză, încercând să-şi găsească vorbele 
potrivite. Beezer se leagănă pe călcâie, de-a dreptul 
ieşindu-şi din piele de nerăbdare să dibuiască bârlogul 
Pescarului. 

— O să vrei să fiu acolo cu tine. În treaba asta sunt mai 
multe lucruri implicate decât îţi poţi imagina, Beezer. O să 
ştii despre ce vorbesc în scurtă vreme şi-o să te poţi bizui 
pe asta - cred că voi toţi o să puteţi face asta - dar dacă aş 
încerca să vă descriu acum situaţia, nu m-aţi crede. Când va 
veni timpul, vei avea nevoie de mine ca să te călăuzesc, 
dacă voi răzbi până la capăt. O să fii bucuros că am fost 
acolo. Ne aflăm într-un punct periculos aici şi niciunul 
dintre noi nu vrea să stricăm totul. 

— Ce te face să crezi că o să stric totul? întreabă Beezer 
cu o blândeţe amăgitoare. 

— Oricine ar strica totul dacă n-ar avea ultima piesă a 
puzzle-ului. Du-te acolo. Vezi dacă Mouse poate găsi casa pe 
care a văzut-o acum doi ani. Inspecteaz-o. Nu intra - pentru 
asta ai nevoie de mine. După ce o inspectezi, întoarce-te aici 
şi-o să vin şi eu cât de repede pot. Ar trebui să mă întorc 
înainte de două treizeci, trei, cel târziu. 

— Unde te duci în Arden? Poate c-o să vreau să te sun. 

— Spitalul luteran al districtului French. Secţia D. Dacă 
nu dai de mine, lasă un mesaj la doctorul Spiegleman. 

— Secţia D, hă? zice Beezer. Bine, bănuiesc că toţi sunt 
nebuni în ziua de azi. Şi bănuiesc că m-aş putea mulţumi 
doar cu o privire aruncată casei alea, atâta vreme cât ştiu 
că la un moment dat în după-amiaza asta mă pot bizui pe 
tine că vei explica toate bucăţile astea pe care sunt prea 
prost să le înţeleg singur. 

— Nu mai e mult, Beezer. Suntem aproape. Şi prost e 
ultimul calificativ pe care ţi l-aş da. 

— Bănuiesc că ai fost un poliţist dat naibii, zice Beezer. 
Chiar dacă cred că jumătate din lucrurile pe care le spui 
sunt prostii, nu pot decât să le cred. 

Se întoarce şi loveşte cu pumnii în bar. 


— Brânză Puturoasă! Acum e sigur. Scoate-ţi curul ăla 
palid din bucătărie. 


19 


Jack iese din parcare pe urmele Thunder Five şi, pentru 
moment, îl lăsăm să se ducă singur la nord pe Autostrada 
93 către locul de popas al lui Judy Marshall şi, mai departe, 
spre secţia ei încuiată. Asemenea lui Jack, motocicliştii se 
îndreaptă spre necunoscut, însă necunoscutul lor se află la 
vest de Autostrada 35, în tărâmul trecutului care se adună 
fără încetare, şi vrem să aflăm ce vor găsi acolo. Oamenii 
aceştia nu par să fie agitaţi; încă mai emană enorma 
încredere cu care au dat buzna în Sand Bar. De fapt, ei nu 
afişează niciodată semne de agitaţie, căci situaţiile care pe 
alţii i-ar îngrijora sau le-ar da o stare de nerăbdare de 
obicei pe ei îi întărâtă. Şi teama îi afectează altfel decât pe 
ceilalţi oameni: în rarele momente când au simţit teamă, au 
fost înclinați pe de-a-ntregul să se bucure de ea. În ochii lor, 
teama reprezintă o ocazie divină de-a se concentra. 
Datorită remarcabilei lor solidarităţi, concentrarea aceasta 
este formidabilă. Pentru aceia dintre noi care nu sunt 
membrii unei găşti de motociclişti sau nu fac parte din 
Marina Militară, solidaritatea nu înseamnă mai mult decât 
impulsul de milostenie care ne face să alinăm suferinţa unui 
prieten; pentru Beezer şi vesela lui gaşcă, solidaritatea 
înseamnă să te asiguri că cineva îţi acoperă întotdeauna 
spatele. Viaţa unuia e în mâinile celorlalţi şi o ştiu bine. 
Pentru Thunder Five, siguranţa ţine într-adevăr de 
strângerea rândurilor. 

Şi totuşi, întâlnirea spre care zboară ca vântul şi ca 
gândul nu are niciun precedent sau termen de comparaţie 
în experienţa lor de până acum. Casa întunericului e ceva 
nou şi noutatea ei - absoluta ciudățenie a poveştii lui Mouse 
- le provoacă cârcei în pântece, tuturor, fără excepţie. 


La treisprezece kilometri vest de Centralia, unde terenul 
plat din jurul cartierului rezidenţial vechi de treizeci de ani 
al lui Potsie face loc unei bucăţi întinse de pădure care 
ajunge chiar până la Maxton's, Mouse şi Beezer merg unul 
lângă altul în faţa celorlalţi. Beezer se uită din când în când 
la prietenul său, punând o întrebare mută. A treia oare 
când Mouse clatină din cap, completează gestul cu o 
fluturare de mână care spune Nu mă mai sâcâi, o să-ți spun 
când ajungem acolo. Beezer rămâne în urmă; Sonny, Kaiser 
Bill şi Doc presupun imediat că Beezer le dă un semnal şi se 
întind pe un singur şir. 

În fruntea coloanei, Mouse îşi ia încontinuu ochii de la 
autostradă pentru a inspecta partea dreaptă a drumului. 
Drumeagul e greu de observat, Mouse ştie, şi acum va fi şi 
mai mult acoperit de ierburi decât în urmă cu doi ani. 
Încearcă să zărească albul rablagitului anunţ cu 
TRECEREA INTERZISĂ. Şi acesta s-ar putea să fie parţial 
ascuns de buruieni noi. Încetineşte până la cincizeci şi cinci 
de kilometri la oră. Cei patru din urma lui îşi potrivesc 
viteza după el cu îndemânarea dată de-o practică 
îndelungată. 

Singurul din Thunder Five, Mouse a văzut deja destinaţia 
lor şi, în cele mai ascunse unghere ale sufletului său, abia îi 
vine să creadă că se duce acolo din nou. La început, 
uşurinţa şi iuţeala cu care amintirile s-au revărsat din 
hruba lor întunecată l-au surprins plăcut; acum, în loc să 
simtă că şi-a redobândit fără efort o parte pierdută a vieţii 
sale, simte că este la mila acelei după-amiezi pierdute. Un 
mare pericol atunci - şi nu se îndoieşte că o uriaşă şi 
periculoasă forţă l-a atins cu o mână prevenitoare - este un 
pericol sporit acum. Amintirea i-a redat o chinuitoare 
concluzie de care se scăpase cu mult timp în urmă: că 
hidoasa structură pe care Jack Sawyer o numea Casa 
întunericului o omorâse pe Micuţa Nancy Hale la fel de 
sigur ca şi când grinzile ei i-ar fi căzut în cap. Morală mai 
mult decât fizică, urâţenia Casei întunericului împrăştie 


aburi toxici. Micuța Nancy fusese ucisă de otrăvurile 
invizibile aduse de mâna aceea prevenitoare; acum Mouse 
trebuie să contemple aceste fapte fără să cârtească. Simte 
mâinile ei pe umeri şi oasele lor subţiri sunt acoperite de 
carne putredă. 

Dacă aş fi avut un metru şaizeci şi patruzeci şi şapte de 
kilograme în loc de unu nouăzeci şi o sută treizeci de 
kilograme, acum mi-ar putrezi şi mie oasele, îşi spune el. 

S-o fi uitând Mouse după drumeag şi anunţul de lângă el 
cu ochii unui pilot de luptă, dar altcineva trebuie să le vadă, 
pentru că el n-o va face niciodată. Subconştientul său a 
supus la vot şi decizia a fost unanimă. 

Fiecare dintre ceilalţi, Sonny, Doc, Kaiser şi până şi 
Beezer, a făcut legătura dintre moartea Micuţei Nancy şi 
Casa întunericului Şi prin gând i-au trecut aceleaşi 
speculaţii cu privire la diferenţa de greutate şi înălţime. 
Totuşi, Sonny Cantinaro, Doc Amberson, Kaiser Bill 
Strassner şi în special Beezer St Pierre presupun că orice 
otravă ar înconjura Casa întunericului a fost inventată într- 
un laborator de către nişte fiinţe umane care ştiau ce fac. 
Aceşti patru oameni îşi extrag vechea şi primitiva încredere 
de sine din compania celorlalţi, de care s-au bucurat încă 
din colegiu; dacă ceva îi face să se simtă cât de cât 
neliniştiţi, acesta e faptul că Mouse Baumann, nu Beezer, se 
află în fruntea coloanei. Chiar dacă Beezer i-a permis lui 
Mouse să-l trimită în spate, poziţia acestuia din urmă 
conţine o fărâmă de insurecție, de răzvrătire: universul a 
fost uşor distorsionat. 

La douăzeci de metri de spatele proprietăţii Maxton, 
Sonny hotărăşte să pună capăt acestei farse, accelerează 
motocicleta sa Softail, trece în trombă pe lângă prietenii săi 
şi se poziţionează paralel cu Mouse. Acesta se uită la elcu o 
urmă de îngrijorare şi Sonny face semn spre marginea 
drumului. 

Când au tras toţi pe dreapta, Mouse zice: 

— Care-i problema cu tine, Sonny? 


— Tu eşti problema, zice Sonny. Fie ai trecut de drumeag, 
fie toată povestea ta-i o cacealma. 

— Am spus că nu-s sigur unde se află. 

Observă cu o aproape incomensurabilă uşurare că 
mâinile moarte ale Micuţei Nancy nu-l mai strâng de umeri. 

— Sigur că nu. Pluteai pe aburi de acid! 

— Acid bun. 

— Ei, nu e niciun drumeag în faţă, atâta ştiu şi eu. Nu-s 
decât copaci tot drumul până la căminul ăla de babalăci. 

Mouse scrutează bucata de drum din faţă ca şi când 
drumeagul ar putea, în definitiv, să fie acolo, deşi ştie că nu 
este. 

— La dracu', Mouse, aproape c-am ajuns în oraş. Văd 
Queen Street de aici. 

— Mda, zice Mouse. Bine. 

Dacă reuşeşte să ajungă pe Queen Street, îşi spune, 
mâinile alea nu-l vor mai prinde niciodată. 

Beezer îşi împinge Electra Glide-ul până la ei şi spune: 

— Bine ce, Mouse? Eşti de acord că e mai în spate sau 
drumeagul se află altundeva? 

Încruntându-se, Mouse întoarce capul pentru a se uita 
înapoi de-a lungul autostrăzii. 

— Fir-ar să fie. Cred că-i aici pe undeva, doar dacă în ziua 
aia n-am feştelit-o râu de tot. 

— Doamne, cum s-o fi făcut? zice Sonny ironic. Am 
cercetat fiecare centimetru de pământ pe lângă care am 
trecut şi-s sigur ca naiba că n-am văzut un drumeag. lu ai 
văzut, Beezer? Dar un anunţ cu IRECEREA INTERZISĂ, ai 
văzut cumva aşa ceva? 

— Nu pricepi, zice Mouse. Rahatu' ăsta nu vrea să fie 
văzut. 

— Poate-ar fi trebuit să te duci la Secţia D cu Sawyer, zice 
Sonny. Oamenilor de-acolo le plac mult vizionarii. 

— Ciocu' mic, Sonny, sare Beezer. 

— Eu am fost acolo înainte, nu tu, zice Mouse. Care 
dintre noi ştie despre ce vorbeşte? 


— V-am ascultat destul, intervine Beezer. Mai crezi că e 
aici pe undeva, Mouse? 

— Din câte-mi pot aduce aminte, mda. 

— Atunci am trecut pe lângă el. O să ne întoarcem şi-o să 
verificăm din nou, iar dacă nu-l vom putea găsi, o să căutăm 
în altă parte. Dacă nu-i aici, e între două dintre văile de-a 
lungul Autostrăzii 93 sau în pădurea de pe dealul care duce 
la locul de observare. Avem timp berechet. 

— Ce te face să fii atât de sigur? întreabă Sonny. 

Uşoara nelinişte cu privire la ceea ce ar putea întâlni îl 
face să scoată colții. Mai degrabă s-ar întoarce la Sand Bar 
şi ar da pe gât o halbă de Kingsland în vreme ce s-ar lua de 
Puturosul decât să-şi piardă timpul pe autostrăzi. 

Beezer se uită la el şi ochii îi scapără. 

— Ştii cumva unde altundeva mai sunt destui copaci ca să 
poţi spune că-i o pădure? 

Sonny dă imediat înapoi. Beezer nu va renunţa niciodată 
şi nu se va întoarce la Sand Bar. Beezer a investit în asta 
trup şi suflet. În principal, asta se datorează lui Amy, însă i 
se datorează şi lui Jack Sawyer. Sawyer l-a impresionat 
foarte tare pe Beezer în seara precedentă, asta s-a 
întâmplat, iar acum Beezer ia de-a gata tot ce spune tipul. 
Pentru Sonny, asta n-are niciun sens, însă Beezer e cel care 
ia hotărârile, aşa că acum, bănuieşte Sonny, vor alerga toţi 
în cerc o vreme, ca nişte soldăţeii începători. Dacă 
programul ăsta de „poliţist la domiciliu” continuă mai mult 
de două zile, Sonny plănuieşte să poarte o scurtă discuţie 
cu Mouse şi cu Kaiser. Doc va fi întotdeauna de partea lui 
Beezer, orice-ar fi, însă ceilalţi doi sunt capabili să plece 
urechea la vocea raţiunii. 

— Bine, atunci, zice Beezer. Nu-i nimic de aici şi până la 
Queen Street. Știm că nu-i niciun drumeag afurisit pe 
bucata asta de drum. O să ne întoarcem pe unde am venit, o 
să mai facem o încercare. Mergem în coloană tot drumul. 
Mouse, treci din nou în faţă. 


Mouse încuviinţează şi se pregăteşte să simtă din nou 
mâinile acelea pe umeri. Turând motorul Fat Boy-ului său, o 
ia în faţă şi-şi ocupă locul în fruntea coloanei. Beezer se 
aşază după el, iar Sonny după Beezer. Doc şi Kaiser ocupă 
ultimele două poziţii. 

Cinci perechi de ochi, gândeşte Sonny. Dacă nu-l vedem 
de data asta, n-o să-l vedem niciodată,. Şi n-o să-l vedem, 
pentru că autostrada asta afurisită străbate jumătate din 
stat. Când Mouse şi femeia lui s-au drogat cu acid, poate că 
au făcut sute de kilometri crezând că au dat o raită prin 
cartier. 

Toată lumea scrutează partea opusă a drumului şi liziera 
pădurii. Cinci perechi de ochi, cum a spus Sonny, zăresc un 
şir neîntrerupt de stejari şi pini. Mouse a stabilit o viteză de 
parcurs undeva între o plimbare iute şi-o alergare medie, şi 
copacii trec încet pe lângă ei. La această viteză, observă şi 
muşchii care parazitează trunchiurile stejarilor şi petele de 
lumină solară pe podeaua pădurii, care e de-un cenuşiu- 
maroniu şi seamănă cu un strat de fetru şifonat. O lume 
ascunsă de copaci semeţi, trâmbe de lumină şi uscăciuni se 
întinde dincolo de primul rând de apărare. În acea lume, 
poteci ce nu sunt poteci şerpuiesc ca într-un labirint printre 
trunchiurile groase şi duc spre luminişuri misterioase. 
Sonny devine brusc conştient de-un trib de veveriţe care 
execută gimnastică veveriţească pe harta de crengi care se 
întrepătrund într-o boltă intermitentă. Şi, odată cu 
veveriţele, la vedere apar o sumedenie de păsări. 

Toate astea îi amintesc de adâncile păduri din 
Pennsylvania pe care le cercetase în copilărie, înainte ca 
părinţii lui să vândă casa şi să se mute în Illinois. Pădurile 
acelea avuseseră o vrajă pe care n-o mai găsise nicăieri 
altundeva. Convingerea lui Sonny că Mouse nu are reperele 
potrivite şi că ei caută în locul greşit câştigă o şi mai mare 
densitate lăuntrică. Mai devreme, Sonny a vorbit despre 
locuri malefice, dintre care a văzut măcar unul de natura 
căruia era absolut convins. Judecând după experienţa sa, 


locurile malefice, cele care-ţi dădeau de veste că nu eşti 
bine-venit, aveau tendinţa să se afle la sau aproape de 
graniţe. 

În vara de după absolvirea liceului, el şi cei mai buni doi 
prieteni ai săi, toţi pasionaţi de motociclete, îşi luaseră 
motoarele şi merseseră la Rice Lake, Wisconsin, unde el 
avea două verişoare destul de frumuşele ca să le arate 
prietenilor. Sal şi Harry au fost încântați de fete, iar fetele 
erau de părere că motocicliştii erau sexy şi exotici. După 
vreo două zile petrecute ca o literală a cincea roată (sau a 
cincea şi a şasea roată, în funcţie de ce luai la socoteală), 
Sonny a propus saşi lungească excursia cu o săptămână şi, 
în scopul de a-şi extinde cunoştinţele, să ia calea 
Chicagoului şi să cheltuiască restul banilor pe bere şi 
prostituate până când trebuiau să se întoarcă acasă. Lui Sal 
şi Harry le-a plăcut ideea la nebunie şi, în a treia seară la 
Rice Lake, şi-au făcut bagajele şi-au tulit-o spre sud, făcând 
cât mai multă gălăgie posibil. Până la zece seara, reuşiseră 
să se piardă complet. 

De vină poate că a fost berea, poate că a fost neatenţia, 
dar, oricare ar fi fost, ieşiseră de pe autostradă şi, în negrul 
adânc al unei nopţi la ţară, se treziseră la marginea unui 
oraş aproape inexistent pe nume Harko. Harko nu era de 
găsit pe harta lor rutieră cumpărată de la benzinărie, însă 
trebuia să fie aproape de graniţa cu Illinois, de-o parte sau 
de alta. Harko părea să constea dintr-un motel abandonat, 
un magazin general în curs de prăbuşire şi-o moară de 
cereale goală. Când băieţii au ajuns la moară, Sal şi Harry 
au bombănit că sunt epuizați şi înfometați şi că vor să se 
întoarcă pentru a rămâne peste noapte la motel. 

Sonny, care nu era nici el mai puţin istovit, i-a însoţit; de- 
ndată ce au intrat în curtea din faţa motelului, a avut un 
presentiment râu în privinţa locului. Aerul părea mai greu, 
întunericul mai întunecat decât ar fi trebuit să fie. Lui 
Sonny i se părea că locul era bântuit de prezenţe maligne, 
invizibile. Aproape că le desluşea cum fâlfâiau printre 


cabane. Sal şi Harry au râs de reţinerile lui: era un laş, un 
papă-lapte, o fată. Ei doi au spart o uşă şi şi-au desfăcut 
sacii de dormit într-o cameră dreptunghiulară goală şi plină 
de praf. El s-a dus de cealaltă parte a străzii şi a dormit pe 
câmp. 

L-au trezit zorii şi avea faţa udă de rouă. A sărit în 
picioare, a urinat în iarba înaltă şi-a aruncat o privire spre 
motocicletele de peste drum. Acolo erau toate trei, înclinate 
pe proptele în faţa unei uşi sparte. Pe firma arsă de neon de 
la intrarea în curte scria: ALCOVUL PROASPEŢILOR 
ÎNSURĂŢEI. A traversat drumul îngust şi-a dat cu mâna 
peste umezeala care strălucea neagră pe  şeile 
motocicletelor. Un sunet straniu a ieşit din camera în care 
dormeau prietenii lui. Simţind deja un puseu de spaimă, 
Sonny a împins uşa spartă. Dacă n-ar fi refuzat la început să 
considere logic ceea ce se afla în faţa lui, ce-a văzut în 
camera aia l-ar fi făcut să leşine. 

Cu faţa şiroind de sânge şi lacrimi, Sal Turso şedea pe 
podea. Capul retezat al lui Harry Reilley i se odihnea în 
poală şi un ocean de sânge îmbiba podeaua şi pereţii, 
corpul lui Harry zăcea lălâu peste sacul lui de dormit plin 
de sânge. Trupul era gol; Sal purta doar un tricou roşu de 
sânge. Sal a ridicat ambele mâini - cea în care ţinea cuțitul 
său cu lamă lungă şi cea în care ţinea doar un pumn de 
sânge - şi-a înălţat chipul contorsionat spre privirea 
încremenită a lui Sonny. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Vocea lui 
era ascuţită şi şuierătoare, nu a sa. Nu-mi amintesc să fi 
făcut asta, cum să o pot face! 'Ajută-mă, Sonny Nu ştiu ce s- 
a întâmplat. 

Neputând să vorbească, Sonny ieşise din cameră cu 
spatele şi fugise cu motocicleta. Habar nu avea unde se 
ducea, ştia doar că trebuia să iasă din Harko. După trei 
kilometri parcurşi, a ajuns într-un un orăşel, unul adevărat, 
locuit de oameni, şi cineva l-a dus într-un sfârşit la biroul 
şerifului. 


Harko: ăla a fost un loc malefic. Într-un fel, amândoi 
prietenii săi din liceu muriseră acolo, pentru că Sal Turso s- 
a spânzurat la şase luni după ce a fost închis pe viaţă într- 
un penitenciar statal sub acuzaţia de omor de gradul doi. În 
Harko, nu vedea nici ţipenie de mierle sau ciocănitori. Până 
şi vrăbiile ocoleau Harko. 

Bucata asta mică din Autostrada 35? Nimic altceva decât 
o frumoasă zonă împădurită. Daţi-mi voie să vă spun, 
domnule senator, Sonny Cantinaro a văzut Harko, iar asta 
nu seamănă deloc cu Harko. Asta nu e nici pe departe ca 
Harko. La fel de bine ar putea fi într-o altă lume. Ceea ce 
reţine ochiul vigilent şi spiritul tot mai neliniştit al lui Sonny 
se află cam la doi kilometri de minunat peisaj forestier. I-ai 
putea spune minipădure. Crede că ar fi fain să vină aici 
singur într-o zi, să ascundă Harlevul şi doar să se plimbe 
printre impunătorii stejari şi pini, călcând pe covorul ăla 
mare de pâslă, observând păsările şi veveriţele nebune. 

Sonny se uită la şi prin copacii santinelă de pe partea 
îndepărtată a drumului, bucurându-se de sentimentul de 
anticipare a plăcerii ce va să vie şi, din întunericul de lângă 
un stejar uriaş, ceva alb scapără spre el. Prins în viziunea 
unei plimbări solitare pe sub bolta aceea verde, aproape că 
o alungă drept un truc al luminii, o scurtă iluzie. Apoi îşi 
aminteşte ce ar trebui să caute şi încetineşte. Se apleacă 
într-o parte şi vede, ieşind din încâlceala de ierburi de la 
baza stejarului, o gaură ruginită de glonţ şi o mare şi 
neagră literă 1. lrage de cealaltă parte a drumului şi T 
devine TR. Nu-i vine să creadă, dar uite-l acolo, afurisitul 
ăla de indicator al lui Mouse. Mai face jumătate de metru şi 
tot avertismentul apare la vedere. 

Sonny scoate motocicleta din viteză şi pune un picior pe 
pământ, întunericul de lângă stejar se întinde ca o plasă la 
copacul următor de pe marginea drumului, care este tot un 
stejar, deşi nu la fel de masiv. În spatele lui, Doc şi Kaiser 
traversează drumul şi se opresc, ii ignoră şi se uită la 


Beezer şi Mouse, care sunt deja cu zece metri mai în faţă, 
scrutând cu atenţie copacii. 

— Hei, strigă el. Beezer şi Mouse nu-l aud. Hei! Staţi! 

— L-ai găsit? strigă Doc. 

— Du-te la zevzecii ăia şi adu-i înapoi, zice Sonny. 

— E aici? întreabă Doc, uitându-se printre copaci. 

— Ce, crezi că am găsit un cadavru? Sigur că-i aici. 

Doc vine iute, se opreşte chiar în spatele lui Sonny şi se 
holbează la pădure. 

— Doc, tu-l vezi? strigă Kaiser Bill şi vine şi el repede. 

— Nu, face Doc. 

— Nu-l vezi de acolo, îi spune Sonny. Vrei, te rog, să-ţi pui 
fundu-n mişcare şi să-i spui lui Beezer să vină aici? 

— Da' de ce n-o faci tu? zice Doc. 

— Pentru că, dacă plec din locul ăsta, s-ar putea să nu 
mai reuşesc să-l găsesc dracului, zice Sonny. 

Mouse şi Beezer, acum cam cu douăzeci de metri mai în 
faţă pe drum, îşi văd nestingheriţi de căutare. 

— Ei, eu tot nu-l văd, zice Doc. Sonny suspină. 

— Vino lângă mine. 

Doc îşi împinge Fat Boy-ul paralel cu motocicleta lui 
Sonny, apoi face câţiva centimetri în faţă. 

— Acolo, zice Sonny, arătând spre indicator. 

Doc strânge ochii şi se apleacă în faţă, cu capul deasupra 
ghidonului lui Sonny. 

— Unde? O, acum îl văd. E îndoit ca vai de el. 

Jumătatea de sus a indicatorului e îndoită în faţă şi 
umbreşte partea de jos. Cine ştie ce puşti cu porniri 
antisociale a trecut pe acolo şi i-a tras indicatorului o 
lovitură de bâtă. Fraţii lui mai mari, mai iniţiaţi în problema 
criminalităţii, încercaseră deja să-l omoare folosind puşti de 
calibru 22, iar el nu făcea decât să-i aplice lovitura de 
graţie. 

— Şi unde ar trebui să fie drumeagul? întreabă Doc. 

Sonny, pe care-l nedumereşte puţin problema asta, arată 
dâra plată de întuneric din dreapta indicatorului, care se 


întinde la următorul stejar, mai mic. Uitându-se la el, 
întunericul îşi pierde cele două dimensiuni şi se afundă ca o 
peşteră sau ca o gaură neagră perforată prin aer. Peştera, 
gaura neagră, se topeşte şi se lărgeşte devenind drumeagul 
de pământ, lat cam de un metru şi jumătate, care trebuie că 
a fost încă de la început. 

— ĂI a-i cum te văd şi cum mă vezi, zice Kaiser Bill. Nu 
ştiu cum de am trecut toţi pe lângă el prima dată. 

Sonny şi Doc aruncă o privire unul spre celălalt, dându-şi 
seama că Kaiser a venit prea târziu ca să vadă drumul 
părând să se materializeze dintr-un zid negru de grosimea 
unei foi de hârtie. 

— E cam aiurea, zice Sonny. 

— Trebuie să ţi se adapteze ochii, spune Doc. 

— Bine, zice şi Kaiser Bill, dar dacă voi doi vreţi să vă 
certaţi despre cine le zice lui Mouse şi Beeze, daţi-mi voie 
să vă scutesc de chinuri. 

Ambalează motocicleta şi-o taie din loc ca un mesager din 
Primul Război Mondial cu un răvaş ultraimportant de pe 
front. Acum cu mult în faţă pe drum, Mouse şi Beezer se 
opresc şi întorc privirea, auzind zgomotul motocicletei sale. 

— Cred că asta-i, zice Sonny, privindu-l înfrigurat pe Doc. 
Trebuia să ni se adapteze ochii. 

— Altceva nu poate să fie. 

Mai puţin convinşi decât le-ar plăcea, amândoi 
abandonează subiectul şi-l privesc pe Kaiser Bill cum 
discută cu Beezer şi Mouse. Kaiser arată cu degetul spre 
Sonny şi Doc, arată şi Beezer. Apoi Mouse arată spre ei şi 
Kaiser arată din nou. Pare a fi o discuţie într-o versiune 
extrem de rudimentară de limbaj al semnelor. Când toată 
lumea a prins ideea, Kaiser Bill învârte motocicleta şi se 
întoarce huruind, urmat îndeaproape de Beezer şi Mouse. 

Planează în continuare senzaţia aceea de dezordine, de 
neorânduială, când Beezer nu se află în faţă. 

Kaiser se opreşte pe marginea drumeagului. Beezer şi 
Mouse se opresc lângă el, iar Mouse ajunge să pună frână 


chiar în faţa deschiderii dintre copaci. 

A - Nu trebuia să fie așa greu de văzut, zice Beezer. Dar 
uite-l, totuşi, începeam să am îndoieli, Mouse. 

— Înî, face Mouse. 

Atitudinea sa obişnuită, aceea a unui ţărănoi intelectual 
cu vederi ludice asupra lumii, şi-a pierdut tot optimismul. 
Sub tenul lui bronzat de motociclist, pielea îi pare palidă şi 
încreţită. 

— Vreau să vă spun adevărul, băieţi, zice Beezer. Dacă 
Sawyer are dreptate în legătură cu locul ăsta, jigodia care L- 
a construit ar fi putut instala capcane şi tot soiul de 
surprize. Asta a fost acum mult timp, dar dacă el este într- 
adevăr Pescarul, are mai multe motive ca niciodată să-i ţină 
pe oameni departe de bârlogul lui. Aşa că tre' să ne păzim 
spatele. Cel mai bun mod de-a face asta e să intrăm 
valvârtej şi să fim pregătiţi. Puneţi-vă armele undeva de 
unde să le puteţi scoate repede, bine? 

Beezer deschide o desagă şi scoate un pistol Colt de 9 
milimetri, cu mâner de ivoriu şi ţeava din oţel albastru. 
Bagă un glonţ pe ţeava şi coboară siguranţa. Sub privirea 
lui, Sonny scoate masivul său Magnum 357 din geantă, Doc 
un Colt identic cu al lui Beezer, iar Kaiser Bill o veche S&W 
38 Special pe care o are de la sfârşitul anilor şaptezeci. Pun 
armele (care, până în acest moment, au văzut lumina doar 
în poligoanele de tir) în buzunarele jachetelor lor de piele. 
Mouse, care nu are armă, atinge cuţitele pe care le-a dosit 
la spate, la şold şi în buzunarele din faţă ale jeanşilor şi, 
puse-n teci, în bocanci. 

— Bun, zice Beezer. Oricine ar fi acolo înăuntru o să ne 
audă orice am face, şi poate că deja ne-a auzit, aşa că n-are 
rost să mergem furişându-ne. Vreau o intrare rapidă şi 
agresivă - exact genul de lucru la care vă pricepeţi, băieţi. 
Putem folosi viteza în avantajul nostru. 

În funcţie de ce se întâmplă, ne apropiem de casă cât mai 
mult posibil. 


— Şi dacă nu se întâmplă nimic? întreabă Kaiser. Cum ar 
fi, dacă ne ducem într-acolo şi continuăm pur şi simplu să 
mergem până ce ajungem la casă? Adică, nu văd vreun 
motiv clar să fim speriaţi. Bine, ceva rău i s-a întâmplat lui 
Mouse, dar... ştiţi voi. Asta nu-nseamnă c-o să se întâmple 
din nou. 

— Atunci o să ne bucurăm de călătorie, zice Beezer. 

— Nu vrei să arunci o privire înăuntru? întreabă Kaiser. 
S-ar putea să aibă copii acolo. 

— EI s-ar putea să fie acolo, îi zice Beezer. Dacă este, 
orice i-aş fi spus lui Sawyer, îl scoatem la lumină. Viu ar fi 
mai bine decât mort, dar nu m-ar deranja să-l cotonogim de 
să nu se vadă. 

Primeşte un murmur de aprobare. Mouse nu contribuie 
la această încuviinţare mută, dar altfel universală; el îşi lasă 
capul în pământ şi strânge mai tare ghidonul motocicletei. 

— Pentru că Mouse a mai fost aici, el va deschide drumul. 
Eu şi cu Doc venim după el, iar Sonny şi Kaiser ne apără 
cururile. 

Beezer se uită la ei şi zice: 

— Staţii la doi-trei metri mai în spate, bine? 

Nu-l pune pe Mouse să deschidă coloana; tu trebuie să 
mergi primul, spune Sonny în gând, dar cu voce tare zice: 

— Bine, Beeze. 

— Alinierea, comandă Beezer. 

Îşi aşază motocicletele în poziţiile specificate de Beezer. 
Oricine ar conduce cu viteză pe Autostrada 35 va trebui să 
frâneze ca să evite să dea peste cel puţin doi bărbaţi solizi 
pe motociclete, însă drumul rămâne gol. Toţi, inclusiv 
Mouse, turează motoarele şi se pregătesc să pornească. 
Sonny loveşte cu pumnul peste pumnul lui Kaiser şi se uită 
în spate la acel tunel întunecat prin pădure. 

Un corb mare se aşază pe-o creangă ce atârnă jos, înclină 
capul şi pare să-l privească pe Sonny. Corbul probabil că se 
uită la ei toţi, Sonny ştie asta, dar nu poate alunga iluzia că 
pasărea se uită drept la el şi că ochii ei negri nesătui sunt 


plini de răutate. Incomoda senzaţie că pasărea e amuzată 
de vederea lui aplecat peste motocicletă îi face pe Sonny să 
se gândească la Magnumul său. 

Te fac terci de pene cu sânge, scumpo. 

Fără să-şi strângă aripile, corbul ţopăie în spate şi 
dispare între frunzele stejarului. 

— STARI! strigă Beezer. 


Din momentul în care Mouse accelerează, mâinile 
putrede ale Micuţei Nancy îi cad peste umeri. Oasele ei 
subţiri apasă pielea destul de tare ca să-i lase vânătăi pe 
piele. Deşi ştie că asta e imposibil - nu te poţi descotorosi 
de ceva ce nu există - brusca fulgerară de durere îl face să 
încerce să se scuture de mâinile ei. Smuceşte din umeri şi 
trage de ghidon, iar motocicleta se poticneşte. Când 
motocicleta se hurducă, Micuța Nancy îl strânge şi mai tare. 
Când Mouse se îndreaptă, ea se apleacă în faţă, îşi 
înfăşoară braţele ei osoase în jurul pieptului său şi-şi lipeşte 
corpul de spatele lui. Craniul ei se freacă de ceafa lui; dinţii 
ei îl muşcă de piele. 

Asta e prea mult. Mouse a ştiut că va reapărea, dar nu şi 
că-l va strânge la menghină. Şi, în pofida vitezei cu care 
merge, are senzaţia că trece printr-o substanţă mai grea şi 
mai vâscoasă decât aerul, un soi de sirop care-l încetineşte, 
îl ţine în spate. Atât el, cât şi motocicleta par nenatural de 
denşi, ca şi când gravitația ar exercita o atracţie mai 
puternică pe drumeagul acela decât oriunde altundeva. 
Capul îi bubuie şi aude deja câinele acela cum mârâie în 
pădure, în dreapta lui. Ar putea suporta toate astea, 
bănuieşte, dacă n-ar fi ceea ce l-a oprit ultima dată când a 
străbătut cărarea asta: o femeie moartă. Atunci era Kiz 
Martin; acum femeia moartă este Micuța Nancy, şi-l 
călăreşte ca un derviş, lovindu-l cu palmele peste cap, 
trăgându-i pumni în coaste, plesnindu-i urechile. Îi simte 
dinţii cum se desprind de gât şi se afundă în umărul stâng 
al jachetei. Un braţ al ei îi sare în faţă şi, când îşi dă seama 


că acest braţ e vizibil, Mouse intră într-un stadiu mai 
profund de şoc şi oroare. Fâşii de piele flutură peste oase 
lungi; observă viermi albi care se zvârcolesc în cele câteva 
urme de carne rămase. 

O mână care pare deopotrivă spongioasă şi osoasă îl 
loveşte peste obraz şi i se urcă pe faţă. Mouse nu se mai 
poate stăpâni: mintea i se umple de-o panică albă şi pierde 
controlul motocicletei. Când intră în curba care duce la 
Casa întunericului, roţile se înclină deja periculos, iar 
brusca mişcare laterală a lui Mouse, generată de repulsie, îi 
împinge pe-o rână fără nici-o şansă de a se mai redresa. 

Când motocicleta se prăvăleşte la pământ, el aude 
câinele mârâind de la doar câţiva metri depărtare. Harley- 
ul îi aterizează peste piciorul stâng, apoi alunecă în faţă şi 
el şi înfiorătorul lui pasager îl urmează. Când Mouse vede 
Casa întunericului desprinzându-se din ungherul ei de 
beznă dintre copaci, o mână putredă i se lipeşte peste ochi. 
Strigătul lui e-un fir luminos, subţire împotriva furiei 
câinelui. 


La câteva secunde după ce intră în pădure, Beezer simte 
cum aerul se îngroaşă în jurul său. Mişto truc, îşi spune, o 
iluzie produsă de toxinele psihedelice ale Pescarului. 
Sperând că ceilalţi nu se vor lăsa păcăliţi de această iluzie, 
ridică privirea şi se uită peste spatele lat şi capul cu păr 
împletit al lui Mouse ca să vadă drumul făcând o curbă la 
stânga cam peste cincisprezece metri. Aerul gros pare să îi 
apese braţele şi umerii, şi simte începutul unei migrene 
date naibii, o durere surdă, insistentă care începe sub 
forma unui junghi ascuţit în spatele ochilor şi-i avansează 
tot mai mult în creier. Beezer îi acordă lui Doc o jumătate 
de secundă de atenţie şi, din ceea ce vede, Doc se descurcă 
foarte bine. O privire spre vitezometru îi spune că merge cu 
cincizeci şi cinci de kilometri la oră şi încă accelerează, aşa 
că ar trebui să aibă nouăzeci şi cinci când vor ajunge în 
curbă. 


La stânga lui, un câine mârâie. Beezer scoate pistolul din 
buzunar şi ascultă cum mârâitul ţine pasul cu ei în vreme ce 
gonesc spre curbă. Chinga de durere din cap se lăţeşte şi se 
intensifică; pare să-i împingă ochii în afară, făcându-i să se 
bulbuce în orbite. Câinele cel mare - trebuie să fie un câine, 
ce altceva ar putea fi? - se apropie, iar furia zgomotelor pe 
care le scoate îl face pe Beezer să vadă un cap gigantic, 
agitat, cu ochi roşii scăpărători şi funii de bale atârnând 
dintr-o gură deschisă, plină de dinţi de rechin. 

Două lucruri distincte îi captează atenţia: primul este că-l 
vede pe Mouse dându-se pe spate şi-n faţă pe motocicletă în 
vreme ce se intră în curbă, de parcă ar încerca să se 
scarpine pe spate frecându-se de aerul dens; al doilea este 
că prezenţa din spatele ochilor săi îşi triplează forţa şi, 
imediat după ce-l vede pe Mouse făcând primele mişcări ale 
ceea ce e cu siguranţă o cădere, vasele din sânge din ochi i 
se sparg. De la un roşu-aprins, vederea i se schimbă repede 
în negru absolut. O voce urâtă se face auzită în minte, 
spunând: Amy a jezut în puoala mea ji m-a îmbrăzijat. M- 
am hotălât ş-o mănââânc. Cat s-a mai jbătut ş-a zzzgâr'at. 
Am zugrumat-o ş-a mulit... 

— Nu! strigă Beezer, şi vocea care-i împinge ochii 
izbucneşte într-un chicot aspru. Pentru mai puţin de-o 
secundă, vede imaginea unei creaturi înalte, umbroase şi-a 
unui singur ochi, scăpărarea unui dinte sub o pălărie sau o 
glugă... 

„„Şi lumea începe brusc să se învârtă în jurul lui, şi el 
sfârşeşte întins pe spate, cu motocicleta apăsându-i pieptul. 
Tot ceea ce vede are-un ton roşu întunecat, clocotit. Mouse 
ţipă, şi când Beezer întoarce capul în direcţia ţipetelor, 
vede un Mouse roşu zăcând pe-un drum roşu şi un uriaş 
câine roşu năpustindu-se asupra lui. Beezer nu-i găseşte 
pistolul; a zburat în pădure. ipete, strigăte şi huruit de 
motociclete, toate îi umplu urechile. Se târăşte de sub 
motocicletă ţipând nici el nu ştie ce. Un Doc roşu trece 
valvârtej pe lângă el pe motocicleta lui roşie şi aproape că-l 


trânteşte din nou la pământ. Aude o împuşcătură, apoi încă 
una. 


Doc îl vede pe Beezer că ridică privirea spre el şi 
încearcă să nu arate cât de rău se simte. În stomac îi fierb 
zoaie şi maţele i se revoltă. 

I se pare că merge cu zece kilometri la oră, atât e aerul 
de gros şi de dezgustător. Din cine ştie ce cauză, capul îi 
cântăreşte cincisprezece sau douăzeci de kilograme, 
blestemâăţia dracului; ar fi aproape interesant dacă ar putea 
pune capăt dezastrului dinăuntrul său. Aerul pare să se 
concentreze, să se solidifice, şi-apoi bum, capul i se 
transformă într-o bilă de biliard de categorie supergrea pe 
care el vrea s-o lase pe piept. Un mârâit puternic se aude 
lângă el, din pădure, şi Doc aproape îmbrăţişează impulsul 
de-a vomita. E vag conştient că Beezer îşi scoate pistolul şi 
bănuieşte că asta ar trebui să facă şi el, însă o parte a 
problemei sale e că amintirea unei copile pe nume Daisy 
Temperly i-a venit în gând, iar această amintire îi 
paralizează voinţa. 

Ca medic chirurg rezident la spitalul universitar din 
Urbana, Doc efectuase, sub supraveghere, aproape o sută 
de operaţii de toate felurile şi ajutase la tot atâtea. Până 
când Daisy Tlemperly a fost adusă în sala de operaţie, toate 
decurseseră bine. Complicat, dar nu deosebit de dificil sau 
periculos pentru viaţa ei, cazul fetiţei implica unele grefe de 
os şi alte operaţii reparatorii. Daisy era reconstruită după 
un grav accident rutier şi suferise deja alte două intervenţii 
chirurgicale. La două ore după începutul operaţiei, şeful 
departamentului, supervizorul lui Doc, a fost chemat pentru 
o intervenţie de urgenţă şi Doc a rămas să conducă 
intervenţia. În parte pentru că nu mai dormise de patruzeci 
şi opt de ore, în parte pentru că, în oboseala lui, se 
imaginase hoinărind pe autostradă cu Beezer, Mouse şi 
ceilalţi noi prieteni ai săi, a făcut o greşeală - nu în timpul 
operaţiei, ci după aceea, în timp ce scria o reţetă, a calculat 


greşit doza şi, două ore mai târziu, Daisy Ilemperly era 
moartă. Şi-ar fi putut salva cariera, dar nu a făcut nimic 
pentru asta. I s-a permis să-şi încheie rezidenţiatul, după 
care a renunţat la medicină. În discuţia cu Jack Sawyer 
simplificase mult motivele. 

Revolta din mijlocul corpului său nu mai poate fi 
stăpânită. Doc întoarce capul şi vomită în vreme ce goneşte 
mai departe. Nu e prima dată când vomită pe motocicletă 
din mers, însă e cea mai mizerabilă şi dureroasă dată. 
Greutatea capului său ca o bilă de popice nu-i permite să 
întindă gândul, aşa că voma îi împroaşcă umărul şi braţul 
drept; iar ceea ce iese în valuri din el pare însufleţit şi dotat 
cu dinţi şi gheare. Nu e surprins să vadă sânge amestecat 
cu voma care-i erupe pe gură. Stomacul i se chirceşte de 
durere. 

Fără să vrea, Doc a încetinit şi, când accelerează şi se 
uită iar în faţă, îl vede pe Mouse căzând pe-o rână şi 
alunecând în spatele motocicletei sale în curba dinainte. 
Urechile lui aud un vuiet, ca acela al unei cascade 
îndepărtate. Vag, Mouse ţipă; la fel de vag, Beezer strigă 
„Nu!” Imediat după aceea, Beeze intră de-a dreptul într-o 
stâncă mare sau cine ştie ce alt obstacol, căci Electra Glide- 
ul lui se desprinde de sol, face o rotaţie completă în aerul 
compact şi cade peste el. Lui Doc îi trece prin gând că 
misiunea asta a luat-o complet razna. Lumea întreagă s-a 
dus pe copcă şi, acum, ei sunt în rahat până la gât. Face 
singurul lucru logic: scoate pistolul de 9 milimetri din 
buzunar şi încearcă să-şi dea seama în ce să tragă mai întâi. 

I se desfundă urechile şi sunetele din jur prind viaţă. 
Mouse încă mai chirăie. Doc nu reuşeşte să înţeleagă cum 
de n-a auzit înainte câinele, pentru că şi cu huruitul 
motoarelor şi strigătele lui Mouse, mârâitul ăla în mişcare e 
cel mai puternic sunet din pădure. Afurisitul Câine din 
Baskervilles aleargă pe urmele lor, şi în acelaşi timp Mouse 
şi Beezer sunt scoşi din funcţiune. După zgomotul pe care-l 
face, animalul trebuie să fie de mărimea unui urs. Doc 


îndreaptă pistolul în faţă şi conduce cu o mână. Trece pe 
lângă Beezer, care se târăşte de sub motocicletă. Sunetul 
acela necuprins - Doc îşi imaginează un câine cât un urs 
deschizând fălcile să poată apuca scăfârlia lui Mouse, dar 
alungă imediat imaginea. Lucrurile se întâmplă prea repede 
şi, dacă nu e atent, fălcile alea au să-lprindă pe el. 

Are timp doar cât să-şi spună: âla nu-i un câine obişnuit, 
nici măcar unul uriaş... 

„„când ceva enorm şi negru ţâşneşte din pădure în 
dreapta sa şi aleargă pe diagonală spre Mouse. Doc apasă 
pe trăgaci, şi la auzul împuşcăturii, animalul se întoarce pe 
jumătate şi mârâie la el. Tot ce Doc poate vedea clar sunt 
doi ochi roşii şi o gură roşie deschisă, cu o limbă lungă şi-o 
mulţime de dinţi câineşti ascuţiţi. Tot restul e ceţos şi 
indistinct, lipsindu-i definiţia ca şi când ar fi fost înfăşurat 
într-o pelerină umflată de vânt. Un fulger de teroare pură 
cu gust la fel de clar şi de tăios ca al votcii ieftine îl străbate 
pe Doc din gâtlej şi până în testicule, şi roata din spate a 
motocicletei sale derapează şi înţepeneşte - a oprit-o doar 
din reflex. Brusc, pare că e miezul nopţii. Sigur că nu-l 
poate vedea - cum să vezi un câine negru în crucea nopţii? 

Creatura se întoarce înapoi şi o zbugheşte către Mouse. 

Nu vrea să mă atace din cauza armei şi pentru că ceilalţi 
doi sunt chiar în spatele meu, îşi spune Doc. Capul şi 
braţele par să mai fi dobândit fiecare câte douăzeci de 
kilograme, însă el se luptă cu greutatea muşchilor, 
îndreaptă braţele şi trage din nou. De data asta știe că 
nimereşte arătarea, dar singura ei reacţie e să se clatine o 
clipă. Capul mare şi neclar se întoarce spre Doc. Mârâitul e 
şi mai puternic, şi fuioare lungi, argintii de bale îi ţâşnesc 
din gura deschisă. Ceva ce aduce cu o coadă loveşte dintr-o 
parte în alta. 

Când Doc se uită în gura aia roşie deschisă, hotărârea îi 
slăbeşte, braţele i se îngreunează şi abia dacă-şi mai poate 
ţine capul drept. Are impresia că pică în gâtlejul ăla roşu; 
pistolul îi tremură în mana vlăguită. Într-o clipă suspendată 


în eternitate, aceeaşi mână scrie o reţetă postoperatorie 
pentru Daisy lemperly. Creatura se furişează spre Mouse. 
Doc aude vocea lui Sonny, înjurând cu furie. O explozie 
zgomotoasă în dreapta sa îi astupă ambele urechi, şi lumea 
cade într-o tăcere perfectă. Ca să vezi, îşi spune Doc. 
Întuneric la prânz. 


Pentru Sonny, întunericul cade deodată cu durerea 
pârjolitoare din cap şi stomac. O singură undă agonică îi 
sfâşie corpul în două, un fenomen atât de nemaiintâlnit şi 
de extrem, încât el bănuieşte că asta a şters şi lumina zilei. 
El şi Kaiser Bill sunt la doi metri în spatele lui Beezer şi 
Doc, şi cam la patru de la intrarea pe drumeagul de 
pământ. Kaiser lasă ghidonul şi se prinde cu mâinile de cap. 
Sonny înţelege perfect ce simte: o bucată de ţeava încinsă, 
lungă de un metru, i-a fost înfiptă prin creştetul capului şi 
împinsă înspre măruntaie, arzând tot ce atinge în cale. 

— Hei, omule, zice el, în chinul său observând că aerul a 
devenit mâlos, ca şi când atomii de oxigen şi dioxid de 
carbon ar fi suficient de gumoşi încât să i se lipească de 
piele. Apoi Sonny observă că ochii lui Kaiser se dau peste 
cap şi înţelege că omul leşină chiar aici, lângă el. Aşa rău 
cum îi este, trebuie să facă ceva pentru a-l proteja pe 
Kaiser. Sonny întinde mâna după motocicleta lui, urmărind 
cât de bine poate dispariţia irişilor lui Kaiser sub pleoape. 
Din nări îi ţâăşneşte sânge şi corpul i se prăvăleşte în spate şi 
se rostogoleşte pe-o parte. Pentru câteva secunde, e târât 
de-un bocanc prins la desagi, însă bocancul îi iese din picior 
şi motocicleta se opreşte uşor. 

Drugul de fier înroşit pare să-i spargă stomacul şi Sonny 
nu are de ales; lasă cealaltă motocicletă să cadă şi scoate 
un vaier şi se apleacă într-o parte şi vomită parcă toată 
mâncarea pe care a mâncat-o vreodată. Când n-a mai 
rămas nimic în el, se simte mai bine la stomac, însă John 
Henry s-a hotărât să-i înfigă uriaşe traverse de cale ferată 
in craniu. Braţele şi picioare îi sunt făcute din cauciuc. 


Sonny se concentrează asupra motocicletei. Aceasta pare 
să stea în loc. Nu înţelege cum poate să meargă mai 
departe, însă urmăreşte o mână plină de sânge cum 
turează motorul şi reuşeşte să stea drept în şa atunci când 
vehiculul o ia din loc. Ala-i sângele meu? se întreabă şi-şi 
aminteşte de cele două fuioare lungi şi roşii care-au ieşit din 
nările lui Kaiser. 

Un zgomot care acumula forţă în fundal se transformă în 
sunetul unui Boeing 747 apropiindu-se de pista de 
aterizare. Sonny îşi spune că ultimul lucru pe care vrea să-l 
facă astăzi e să vadă animalul capabil să scoată un 
asemenea sunet. Mouse avea perfectă dreptate: ăsta-i un 
loc malefic, se poate lua de mână cu fermecătorul oraş 
Harko, Illinois. Sonny nu-şi mai doreşte să întâlnească alte 
asemenea locuri, bine? Unul i-a fost de ajuns. Aşadar, de ce 
se duce înainte în loc să întoarcă şi să alerge spre pacea 
însorită a Autostrăzii 35? De ce scoate pistolul ăla masiv din 
buzunar? E simplu. Nu are de gând să-l lase pe câinele-ăla- 
avion-cu-reacţie să-i facă tovarăşii terci, indiferent cât de 
tare l-ar durea capul. 

John Henry continuă să înfigă traversele alea de doi bani 
în vreme ce Sonny prinde viteză şi priveşte cu ochii mijiţi la 
drumul din faţa lui, încercând să-şi dea seama ce se 
întâmplă. Cineva strigă, nu-şi dă seama cine. Printre 
mârâituri, aude inconfundabilul sunet al unei motociclete 
aterizând la pământ după o rotire prin aer şi inima îi 
tresare. Beezer ar trebui să stea mereu în fruntea noastră, 
îşi spune, altfel ne-o căutăm cu lumânarea. O armă se 
declanşează într-o explozie puternică. Sonny se forţează să 
înainteze prin atomii lipicioşi din aer şi, după alte cinci sau 
şase secunde, îl zăreşte pe Beezer, care se chinuie să se 
ridice în picioare, răscolit de dureri, lângă motocicleta 
răsturnată. La câţiva metri în spatele lui Beezer, silueta 
mătăhăloasă a lui Doc prinde formă, şezând călare pe 
motocicletă şi îndreptând pistolul spre ceva de pe drum, în 
faţa lui. Doc trage şi flăcări roşii ţâşnesc din ţeava pistolului. 


Simţindu-se mai frânt şi neputincios ca niciodată în viaţă, 
Sonny sare de pe motocicleta în mişcare şi aleargă spre 
Doc, încercând să se uite pe lângă el. Primul lucru pe care-l 
vede este o fulgerare de lumină reflectată de motocicleta lui 
Mouse, care apare în câmpul vizual culcată pe-o parte cam 
la şase metri mai încolo pe drum, chiar in curbă. Apoi îl 
găseşte pe Mouse, în fund şi târându-se în spate, apărându- 
se de-un animal pe care Sonny abia dacă-l poate desluşi, cu 
excepţia ochilor şi-a dinţilor. Fără să conştientizeze şuvoiul 
de obscenităţi care i se revarsă din gură, Sonny ridică 
pistolul spre creatură şi trage tocmai când aleargă pe lângă 
Doc. 

Doc rămâne locului; Doc a luat-o pe câmpii. Ciudatul 
animal de pe drumeag strânge maxilarele pe piciorul lui 
Mouse. Va rupe o bucată de muşchi cât să faci un 
hamburger din ea, însă Sonny îl loveşte cu un afurisit de 
proiectil cu vârf scobit pornit din Magnumul său, o mişcare 
puţin cam exagerată pentru trasul la ţintă, dar, în situaţia 
de faţă, nicicum altcumva decât prevăzătoare, mulţumesc 
foarte mult. În pofida tuturor aşteptărilor şi-a legilor fizicii, 
minunatul glonţ fermecat al lui Sonny nu face o gaură de 
mărimea unei mingi de fotbal în blana creaturii. Glonţul 
fermecat împinge animalul într-o parte şi-i distrage atenţia 
de la piciorul lui Mouse; nici măcar nu-l doboară pe-o rână. 
Mouse scoate un urlet de durere. 

Câinele se întoarce brusc şi-l ţintuieşte pe Sonny cu doi 
ochi roşii, mari cât nişte mingi de baseball. Deschide gura 
dezvelind dinţi albi, zimţaţi, şi muşcă în aer. Funii de bale 
țâşnesc din ea. Creatura se lasă la pământ şi păşeşte 
înainte. Uimitor, mârâitul creşte în volum şi ferocitate. 
Sonny e avertizat: dacă nu face cale-ntoarsă şi nu fuge, el 
urmează în meniu. 

— Să te fut, zice Sonny şi trage drept spre gura 
animalului. Tot capul ar trebui să-i zboare într-o ploaie de 
sânge şi oase, dar pentru o secundă după ce Magnumul se 
declanşează, nu se întâmplă nimic. 


O, căcat, gândeşte Sonny. 

Ochii arătării-câine scapără, iar capul ei ascuţit, fioros, 
pare să se adune din întunericul înconjurător şi să iasă la 
vedere. Ca şi când o mantie glacială ar fi fost parţial trasă 
de-o parte, Sonny poate vedea un gât gros coborând spre 
umeri cărnoşi şi labe posterioare vânjoase. Poate că se 
schimbă roata, poate că monstrul ăsta va dovedi că este 
totuşi vulnerabil. Sonny se prinde de încheietura mâinii 
drepte cu mana stângă, ţinteşte spre pieptul arătării-câine 
şi mai trage un glonţ. Explozia pare să-i umple urechile cu 
vată. Toate traversele de cale arată din cap se încălzesc ca 
nişte electrozi şi o durere luminoasă îi vibrează între 
tâmple. 

Din pieptul creaturii ţâşneşte sânge negru. În miezul 
fiinţei lui Sonny Cantinaro, un sentiment pur şi primitiv de 
triumf prinde viaţă. Monstrul iese şi mai mult la vedere; 
acum e clar un spate lat şi sunt aproape clare labele din 
spate. Neaparţinând niciunei rase anume şi înalt de un 
metru şi jumătate, arătarea-câine are aproximativ 
dimensiunile unui lup uriaş. Când se îndreaptă spre el, 
Sonny trage din nou. Ca un ecou, sunetul armei sale se 
repetă undeva aproape în spate; un glonţ ca o viespe super- 
rapidă şuieră pe lângă pieptul său. 

Creatura se împleticeşte în spate, şontâcăind pe un picior 
rănit. Ochii ei înfuriaşi îi sfredelesc pe ai lui Sonny. El riscă 
o privire peste umăr şi-l vede pe Beezer ghemuit în mijlocul 
drumeagului. 

— Nu te uita la mine, trage! ţipă Beezer. 

Vocea lui pare să-l aducă la viaţă pe Doc, care ridică 
braţul şi ocheşte. Apoi toţi trei apasă pe trăgaci şi 
drumeagul sună ca un poligon de tir într-o zi aglomerată. 
Arătarea-câine (ogarul iadului, îi spune Sonny) şchioapătă 
un pas în spate şi deschide larg gura ei teribilă ca să urle de 
furie şi frustrare. Înainte să se sfârşească urletul, creatura 
îşi strânge labele din spate sub corp, ţâşneşte peste drum şi 
dispare în pădure. 


Sonny se opune impulsului de-a se prăbuşi sub valul de 
uşurare şi istovire care-l năpădeşte. Doc se întoarce şi trage 
mai departe în întunericul din spatele copacilor, până când 
Beezer pune o mână pe braţul său şi-i cere să înceteze. În 
aer miroase a cordită şi-a animal, un iz de mosc, deosebit 
de dulce. Fum de-un cenuşiu palid tremură aproape alb în 
vreme ce urcă în aerul întunecat. 

Beezer se întoarce spre Sonny cu o faţă răvăşită şi albul 
ochilor săi e stacojiu. 

— Ai nimerit animalul ăla futut, nu? 

Prin dopurile de vată din urechile sale, vocea lui Beezer 
pare firavă. 

— Da, fir-ar să fie. Cel puţin de două ori, probabil de trei. 

— Şi eu şi Doc l-am nimerit fiecare câte o dată. Ce dracu-i 
arătarea aia? 

— "Ce dracu',, bine zis, completează Sonny. 

Plângând de durere, Mouse repetă a treia oară strigătul 
de „Ajutor!” şi ceilalţi, în sfârşit, îl aud. Mişcându-se încet şi 
apăsându-şi cu mâinile părţile corpului care-i dor mai tare, 
ţopăie în susul drumului şi îngenunchează în faţa lui Mouse. 
Cracul drept al jeanşilor lui e sfâşiat şi îmbibat cu sânge, iar 
faţa îi e schimonosită. 

— Sunteţi surzi, cretinilor? 

— Aproape, zice Doc. Spune-mi că n-ai încasat un glonţ în 
picior. 

— Nu, dar probabil doar prin minune. 

Se crispează şi inspiră tare. Aerul îi şuieră printre dinţi. 

— După cum trăgeaţi voi... Păcat că n-aţi putut trage 
niciun pârţ înainte să mă muşte de picior. 

— Eu am tras, zice Sonny. Din cauza asta încă mai ai 
piciorul. Mouse se uită atent la el, apoi scutură din cap. 

— Ce s-a întâmplat cu Kaiser? 

— A pierdut cam un litru de sânge pe nas şi-a leşinat, îi 
spune Sonny. 

Mouse suspină parcă la gândul fragilităţii speciei umane. 


— Cred că ar trebui să încercăm să plecăm din locul ăsta 
de căcat. 

— 'Ţi-e bine piciorul? întreabă Beezer. 

— Nu e rupt, dacă asta vrei să ştii. Dar nu-i nici bine. 

— Ce-i? întreabă Doc. 

— Nu-mi dau seama, îi zice Mouse. N-am răspuns 
niciodată întrebărilor unui doctor plin de vomă. 

— Poţi să conduci motocicleta? 

— Cum dracu' nu, Beezer? Spune-mi tu când n-am putut 
eu să merg pe motor. 

Beezer şi Sonny se aşază de-o parte şi de alta a lui şi, cu 
un efort chinuitor, îl ridică pe Mouse în picioare. Când îi dau 
drumul la braţe, Mouse se împleticeşte în lateral câţiva 
paşi. 

— Asta nu-i bine, zice el. 

— Excelent, spune Beezer. 

— Beeze, bătrâne, ştii că ochii ţi-s cam roşii? Arăţi ca 
afurisitul de Dracula. 

Se grăbesc atât cât le stă în puteri. Doc vrea să 
inspecteze piciorul lui Mouse; Beezer vrea să se asigure că 
Kaiser Bill e încă în viaţă; şi toţi vor să plece din locul ăsta 
înapoi unde aerul e normal şi soarele străluceşte. Capetele 
le bubuie şi muşchii îi dor de efort. Niciunul nu e sigur că 
arătarea-câine nu se pregăteşte de un alt atac. 

Cât au vorbit, Sonny a ridicat Fat Boy-ul lui Mouse şi l-a 
adus lângă al său. Mouse apucă ghidonul şi îşi împinge 
motorul înainte,  crispându-se. Beezer şi Doc îşi 
recuperează motocicletele şi, doi metri mai în faţă, Sonny 
şi-o ridică pe a sa dintr-o încâlceală de buruieni. 

Beezer îşi dă seama că, atunci când s-a aflat în curbă, nu 
s-a uitat la Casa întunericului. Îşi aminteşte că Mouse a 
spus: Căcatul ăsta nu vrea să fie văzut, şi e de părere că 
Mouse a nimerit-o la fix: Pescarul nu-i vrea acolo şi Pescarul 
nu vrea să-i fie văzută casa. Tot restul i se învârte în cap aşa 
cum Electra Glide-ul s-a rotit în aer după ce vocea aceea 
urâtă a prins viaţă în mintea sa. Beezer e convins de un 


lucru, totuşi; Jack Sawyer nu va mai face pe secretosul cu 
el. 

Apoi un gând teribil îl loveşte şi întreabă: 

— Vi s-a întâmplat ceva ciudat - ceva cu adevărat bizar 
înainte să iasă din pădure câinele iadului? în afară de 
chestiile fizice, vreau să zic. 

Se uită la Doc, şi Doc roşeşte. Ca să vezi! îşi spune 
Beezer. Mouse zice: 

— Du-te-n mă-ta. N-o să vorbesc despre asta. 

— Sunt de acord cu Mouse, zice Sonny. 

— Se pare că răspunsul e da, spune Beezer. 

Kaiser Bill zace pe marginea drumului cu ochii închişi şi 
cu partea din faţă a corpului, de la gură până la brâu, plină 
de sânge. Aerul e încă cenuşiu şi lipicios; corpurile lor par 
să cântărească cinci sute de kilograme, iar motocicletele 
par că merg pe roţi de plumb. Sonny ocoleşte motocicleta şi 
se apropie de corpul culcat pe spate al lui Kaiser şi-l loveşte 
cu piciorul, nu tocmai blând, în coaste. 

Kaiser deschide ochii şi mormăie. 

— Putu-i, Sonny, zice el. M-ai lovit. 

Clipeşte, ridică fruntea şi observă sângele care-i îmbibă 
hainele. 

— Ce s-a întâmplat? Sunt împuşcat? 

— Te-ai comportat ca un erou, spune Sonny. Cum te 
simţi? 

— Jalnic. Unde am fost lovit? 

— De unde să ştiu eu? zice Sonny. Haide, plecăm de-aici. 
Ceilalţi trec pe lângă în şir indian. Kaiser Bill izbuteşte să se 
ridice în picioare şi, după încă o sforţare de proporţii 
biblice, îşi ridică motocicleta lângă el. O împinge pe drum 
după ceilalţi, minunându-se de durerea pe care o simte în 
cap şi de cantitatea de sânge care-i mânjeşte corpul. Când 
iese de după ultimii copaci şi se alătură prietenilor săi pe 
Autostrada 35, neaşteptata lumină îi înţeapă ochii, îşi simte 
corpul destul de uşor ca să fie luat de vânt şi aproape că 
leşină din nou. 


— Nu cred că am fost împuşcat, spune. 

Nimeni nu-i acordă atenţie. Doc îl întreabă pe Mouse 
dacă vrea să meargă la spital. 

— Să nu aud de spital, omule. Aia de la spital te omoară. 

— Măcar lasă-mă să mă uit la picior. 

— Bine, uită-te. 

Doc îngenunchează pe marginea drumului şi ridică 
jeanşii lui Mouse până sub genunchi. Apasă cu degete 
surprinzător de delicate şi Mouse se crispează. 

— Mouse, zice el, n-am mai văzut niciodată o muşcătură 
de câine ca asta. 

— Nici eu n-am mai văzut niciodată un câine ca ăla. 
Kaiser zice: 

— Ce câine? 

— Ceva nu-i în regulă cu rana asta, spune Doc. Îţi trebuie 
antibiotice şi îţi trebuie chiar acum. 

— Tu nu ai antibiotice? 

— Sigur că am. 

— Atunci, hai să ne întoarcem acasă la Beezer şi te las să 
mă-mpungi cu câte ace vrei. 

— Cum zici tu, acceptă Doc. 


20 


Cam pe când Mouse şi Beezer trec pentru prima dată pe 
lângă drumeag şi indicatorul cu TRECEREA INTERZISA de 
lângă el fără să le vadă, Jack Sawyer răspunde la sâcâitorul 
semnal al mobilului, sperând ca persoana care-l apelează să 
fie Henry Leyden cu informaţii despre vocea de pe caseta 
cu înregistrarea apelului efectuat la 911. Deşi ar fi minunat 
să o identifice, nu se aşteaptă la asta din partea lui Henry; 
Pescarul-Burnside e de vârsta lui Potsie, şi Jack nu crede că 
bătrânul răufăcător are cine ştie ce viaţă socială, aici sau în 
Teritorii. Ceea ce Henry poate să facă, totuşi, e să asculte cu 
urechile-i bine acordate nuanțele vocii lui Burnside şi să 
descrie ce aude. Dacă nu am şti că încrederea lui Jack în 


capacitatea prietenului său de a percepe tipare sonore 
inaudibile altora este justificată, încrederea aceasta ar 
părea la fel de iraţională ca şi credinţa în magie: Jack e 
convins că un Henry Leyden împrospătat şi înviorat va 
sesiza cel puţin unul sau două detalii cruciale de caracter 
sau trecut care va restrânge aria căutării. Orice ar depista 
Henry va fi folositor pentru Jack. 

Dacă-l sună altcineva, are de gând să scape repede de el 
sau de ea. 

Vocea care-i răspunde la salut îl face să-şi schimbe 
planurile. Fred Marshall vrea să discute cu el, iar Fred e 
atât de surescitat şi de incoerent, încât Jack trebuie să-i 
ceară s-o lase mai moale şi să o ia de la capăt. 

— Judy o ia din nou razna, zice Fred. Doar... bolboroseşte 
şi aiurează, şi face pe nebuna ca înainte, încearcă să treacă 
prin pereţi, rupându-i - o, Doamne, au băgat-o în cămaşă de 
forţă şi ea urăşte asta, vrea să-l ajute pe Ty, totu-i din cauza 
casetei ăleia. Hristoase, lucrurile încep să se înrăutăţească 
prea mult, Jack, domnule Sawyer adică, şi ştiu că-mi merge 
gura ca o moară stricată, dar sunt cu adevărat îngrijorat. 

— Nu-mi spune că i-a trimis cineva caseta cu apelul de la 
911, zice Jack. 

— Nu, nu... ce casetă, ce apel de la 911? Vorbesc despre 
aia care a fost adusă la spital astăzi. Adresată lui Judy. Îţi 
vine să crezi că au lăsat-o să o asculte? Îmi vine să-i strâng 
de gât pe doctorul Spiegleman şi pe infirmiera aia, Jane 
Bond. Ce-i cu oamenii ăştia? A venit caseta, zic ei, o, ce 
bine, uite ce casetă frumoasă ai să asculţi, doamnă 
Marshall, stai aşa, mă întorc imediat cu casetofonul. În 
secţia de boli mentale? Nici nu se sinchisesc să o asculte 
înainte? Uite, orice ai face acum, ţi-aş fi recunoscător pe 
veci dacă ai fi de acord să vin după tine şi să te duc acolo. Ai 
putea să discuţi cu ea. Eşti singura persoană care o poate 
calma. 

— Nu e nevoie să vii după mine, pentru că sunt deja pe 
drum într-acolo. Ce era pe casetă? 


— Nu pricep. 

Fred Marshall a devenit considerabil mai lucid. 

— De ce te duci acolo fără mine? 

După o secundă de gândire, Jack îi spune o minciună 
sfruntată: 

— Mă gândeam că te voi găsi acolo. Păcat nu eşti. 

— Eu aş fi avut prezenţa de spirit să verific caseta înainte 
să o las pe ea să o asculte. Ştii ce era pe ea? 

— Pescarul, spune Jack. 

— De unde ştii? 

— E-un om slobod la gură, zice Jack. Cât de grav e? 

— Spune-mi tu asta, şi-atunci o să ştim amândoi. Eu pun 
lucrurile cap la cap din ce am înţeles de la Judy şi din ce mi- 
a spus doctorul Spiegleman mai târziu. 

Vocea lui Fred Marshall începe să tremure. 

— Pescarul o necăjeşte. Îţi vine să crezi? A spus: Băieţelul 
tău se simte foarte singur. Apoi a zis ceva de genul: S-a tot 
rugat să sune acasă fi să-şi salute mămica. Numai că Judy 
zice că avea un ciudat accent străin, sau o problemă de 
vorbire, sau ceva, aşa că nu era uşor să-l înţelegi din prima. 
Apoi a zis: Salut-o pe mămica ta, Tyler şi Tyler... 

Vocea lui Fred se frânge şi Jack îl aude înăbuşindu-şi 
agonia înainte să reînceapă. 

— Tyler... Tyler se pare că era prea disperat şi n-a reuşit 
decât să strige după ajutor. 

O lungă, nesigură inspiraţie se aude la telefon. 

— Şi a plâns, Jack, a plâns. 

Nemaiputându-şi ţine sentimentele în frâu, Fred plânge 
fără să se mai ascundă. Respirația îi hârâie în gât; Jack 
ascultă toate sunetele ude, lipsite de demnitate, 
neputincioase pe care la scot oamenii când durerea 
anulează toate celelalte sentimente, şi sufletul îi plânge 
pentru Fred Marshall. 

Suspinele se potolesc. 

— Scuze. Uneori cred că ar trebui să mă bage pe mine în 
cămaşa de forţă. 


— Aşa se sfârşeşte caseta? 

— A reînceput el să vorbească. 

Fred respiră zgomotos pentru o clipă, limpezindu-şi 
gândurile. 

— Se lăuda cu ce voia să facă. Orr ză hie şiii mai muuulte 
crrrime, Juuu-dii, o ză ne diztrrrăm ajaa bine - Spiegleman 
mi-a reprodus gunoiul ăsta! Copiii din French Landing vor fi 
strânşi ca grâul. Zdrrrrânşi ca grrâu. Cine vorbeşte aşa? Ce 
fel de persoană e asta? 

— Aş vrea şi eu să ştiu, zice Jack. Poate că vorbea cu 
accent ca să pară mai înfricoşător. Sau ca să-şi mascheze 
vocea. 

Nu şi-ar masca niciodată vocea, gândeşte Jack, e prea 
plin de sine ca să se ascundă în spatele unui accent. 

— O să trebuiască să iau caseta de la spital şi s-o ascult şi 
eu. Şi-o să te sun imediat ce am informaţii. 

— Mai e ceva, zice Marshall. Probabil că am făcut o 
greşeală. Wendell Green a trecut pe la mine acum o oră. 

— Orice are legătură cu Wendell Green e automat o 
greşeală. Ce s-a întâmplat? 

— Parcă ar fi ştiut totul despre Tyler şi avea nevoie doar 
de confirmarea mea. Am crezut că a auzit de la Dale sau de 
la cei din poliţia statală. Însă Dale nu a făcut încă publică 
povestea noastră, nu? 

— Wendell are o reţea de nevăstuici care-i livrează 
informaţii. Dacă ştie ceva, aşa a aflat. Tu ce i-ai spus? 

— Mai mult sau mai puţin totul, recunoaşte Marshall. 
Inclusiv despre casetă. O, Doamne, sunt un idiot! Dar am 
crezut că e-n ordine... am crezut că oricum o să se afle. 

— Fred, i-ai spus ceva despre mine? 

— Numai că Judy are încredere în tine şi că îţi suntem 
amândoi recunoscători pentru ajutor. Şi cred că am spus că 
probabil o să mergi să-i faci o vizită în dup-amiaza asta. 

— Ai pomenit de şapca lui Ty? 

— Crezi că-s nebun? în ce mă priveşte, treaba asta-i între 
tine şi Judy. Dacă eu n-o pricep, n-am de gând să vorbesc 


despre ea cu Wendell Green. Cel puţin l-am făcut să-mi 
promită că nu se va apropia de Judy. Are o bună reputaţie, 
dar am impresia că nu se ridică deloc la înălţimea ei. 

— Ai spus prea multe, zice Jack. Ţinem legătura. 

Când Fred Marshall închide, Jack formează numărul lui 
Henry. 

— S-ar putea să întârzii puţin, Henry. Sunt în drum spre 
spitalul districtului French. Judy Marshall a primit o casetă 
de la Pescar şi, dacă mi-o vor da, o să ţi-o aduc. Se întâmplă 
ceva ciudat - pe caseta lui Judy se pare că are un accent 
străin, ceva. 

Henry îi spune lui Jack că nu e nici-o grabă. Încă nu a 
ascultat prima casetă şi acum va aştepta până se va 
întoarce el cu a doua. S-ar putea să audă ceva folositor 
dacă le ascultă una după cealaltă. Cel puţin, i-ar putea 
spune dacă vocea îi aparţine aceleiaşi persoane. 

— Şi nu-ţi face griji pentru mine, Jack. În scurt timp, 
doamna Morton o să treacă pe aici ca să mă ducă la KDCU. 
George Rathbun îmi ţine azi companie - şase sau şapte 
reclame radiofonice. „Până şi-un orb ştie că vrei să-ţi tratezi 
scumpetea, dulceaţa, frumuseţea de soţie, cel mai bun 
prieten la bine şi la rău, cu o mm-mmm delicioasă cină 
deseară, şi nu-i loc mai bun să-ţi arăţi aprecierea faţă de 
cine ţine frâiele decât s-o duci la Cousin Buddy's Rib Crib 
de pe South Wabash Street în frumosul centru al La 
Riviere!” 

— "Cine ţine frâiele”? 

— Când plăteşti pentru George Rathbun, te alegi cu 
George Rathbun, cu toate defectele lui. 

Râzând, Jack îi spune lui Henry că se vor întâlni mai 
târziu şi accelerează până la o sută zece kilometri. Ce-o să-i 
facă Dale, o să-i dea amendă pentru depăşirea vitezei? 

În loc să meargă în parcarea din spate, parchează în faţa 
spitalului şi străbate cimentul cu gândul doar la Teritorii şi 
Judy Marshall. Lucrurile se precipită, se accelerează, şi Jack 
are senzaţia că totul converge spre Judy - nu, spre Judy şi 


el. Pescarul i-a ales mai conştient decât şi-a ales primele 
trei victime: Amy St Pierre, Johnny lrkenham şi Ilrma 
Freneau aveau pur şi simplu vârsta potrivită - oricare alţi 
trei copii ar fi fost buni -, însă Tyler era fiul lui Judy 
Marshall, şi asta-l făcea special. Judy a văzut crâmpeie din 
Teritorii, Jack a călătorit prin ele, iar Pescarul trăieşte acolo 
aşa cum o celulă canceroasă trăieşte într-un organism 
sănătos. Pescarul i-a trimis lui Judy o casetă şi lui Jack un 
cadou oribil. La Tansy Freneau acasă, i-o trimisese pe Judy 
în chip de cheie a sa şi uşa pe care o deschidea, şi unde 
dădea uşa aceea dacă nu în Lumea de Departe a lui Judy? 

Lumea de Departe. Doamne, ce frumos e. Splendid, de 
fapt. 

Aaa... cuvintele astea evocă faţa lui Judy Marshall, iar 
când el vede acel chip, o uşă în mintea sa, o uşă care-i 
aparţine lui şi numai lui, se deschide şi, pentru un moment, 
Jack Sawyer rămâne complet nemişcat şi, cuprins de şoc, 
spaimă şi veselă nerăbdare, încremeneşte pe ciment la doi 
metri de intrarea în spital. 

Prin uşa din mintea sa curge un şuvoi de imagini 
disparate: o roată Ferris împietrită, poliţişti din Santa 
Monica agitându-se în spatele unei benzi galbene de izolare 
a perimetrului, lumină reflectată pe tigva chilugă a unui 
negru. Da, capul negru al unui chelios, ceea ce cu toată 
fiinţa şi hotărârea, de fapt cu toată disperarea, îşi dorise să 
nu vadă, aşa că uită-te bine, puştiule, iată-l din nou. Mai 
fusese şi o chitară, însă chitara era altundeva; chitara îi 
aparţinea magnificului exigentului încurajatorului 
neconsolatului Speedy Parker, Dumnezeu să-l 
binecuvânteze Dumnezeu să-i afurisească ochii Dumnezeu 
să-l iubească pe Speedy, care atingea corzile şi cânta 


Jack Călătoru, moş Jack Călătoru 
Cale lungă are de făcut, uite-aşa, 
Şi mai lungă cale spre a se-napoia. 


Lumi se învârt în jurul său, lumi în lumi şi alte lumi pe 
lângă ele, separate de-o membrană subţire compusă dintr-o 
mie de mii de uşi, numai să ştii cum să le găseşti. O mie de 
mii de pene roşii, mititele, pene de la un măcăleandru, sute 
de măcălendri au zburat prin una dintre acele uşi, a lui 
Speedy. Măcăleandru, cum ar veni albastru ca oul de 
măcăleandru, mulţumesc, Speedy, şi un cântec care spunea: 
Scoală-te, scoală-te, adormitule. 

Sau: Scoală-te, scoală-te, NĂTĂRĂULE! 

Cât se poate de nebunesc, Jack aude acum nu chiar atât 
de genialul strigăt al lui George Rathbun: Până şi-un ORB 
ar fi prevăzut-o pe ASTA, CAP SEC! 

— O, mda? zice Jack cu voce tare. 

Bine că infirmiera-şefă Jane Bond, lemnicera Bond, 
Agenta 00 Zero, nu-l aude. E-o femeie dură, dar, pe de altă 
parte, e incorectă, iar dacă ar fi să apară lângă el acum, 
probabil că l-ar lega fedeleş, l-ar seda şi l-ar tări înapoi pe 
domeniul ei. 

— Ei bine, eu ştiu ceva ce tu nu ştii, bătrâne: Judy 
Marshall are un îngemănar, iar îngemănarul ei şopteşte 
prin zid deja de foarte mult timp. Nu-i de mirare că ea în 
sfârşit a început să strige. 

Un adolescent roşcovan într-un tricou ARDEN S.B. 
BASEBALL deschide brusc uşa palpabilă aflată la doi metri 
de Jack şi-i aruncă o privire circumspectă. Mamă, ciudați 
mai sunt oamenii mari, spune privirea; cât mă bucur că-s 
copiii Deoarece e-un elev de liceu şi nu un specialist în 
sănătate mentală, nu-l leagă fedeleş pe eroul nostru şi nu-l 
trage sedat în camera capitonată. Are doar grijă să-l 
ocolească mult pe nebun şi îşi vede mai departe de drum, 
chiar dacă în pas i se intuieşte o uşoară rigiditate conştientă 
de sine. 

Totul se reduce la îngemănări, desigur. Mustrându-se 
pentru stupiditatea de care a dat dovadă, Jack se loveşte în 
tâmplă cu încheieturile degetelor. Trebuia să fi înţeles mai 
repede; trebuia să fi înţeles imediat. Dacă are vreo scuză, 


aceasta e că la început a refuzat să ia cazul în calcul în 
pofida încercărilor lui Speedy de a-l trezi, apoi a rost atât 
de prins să se concentreze la Pescar, încât, până în 
dimineaţa asta, când şi-a văzut mama la televizorul cel 
mare din Sand Bar, neglijase să ia în considerare 
îngemănarul monstrului. În copilăria lui Judy Marshall, 
îngemănarul ei îi vorbise prin acea membrană dintre cele 
două lumi; devenind din ce în ce mai alarmat în ultima lună, 
îngemănarul aproape că-şi trecuse mâinile prin membrană 
şi-o zgâlţâise pe Judy. Pentru că Jack are o singură natură şi 
îi lipseşte îngemănarul, această sarcină a căzut în seama lui 
Speedy. Acum că totul pare să aibă un sens, lui Jack nu-i 
vine să creadă că i-a luat atât de mult să vadă tiparul. 

Şi ăsta e motivul pentru care l-a enervat tot ce-l 
împiedica să stea faţă în faţă cu Judy Marshall: Judy este 
uşa către îngemănarul ei, către Tyler şi către distrugerea 
deopotrivă a Pescarului şi-a corespondentului său în 
Teritorii, constructorul satanicei, înflăcăratei construcţii pe 
care un corb pe nume Gorg i-a arătat-o lui Iansy Freneau. 
Orice s-ar întâmpla astăzi în Secţia D, va afecta într-un fel 
lumea. 

Cu inima trepidându-i de anticipare, Jack trece din 
lumina intensă a soarelui în vastul spaţiu ocru al holului. 
Aceiaşi pacienţi în halate de baie par să ocupe numeroasele 
scaune; într-un colţ îndepărtat, aceiaşi doctori discută un 
caz îngrijorător sau, cine ştie, acea dificilă a zecea gaură de 
la terenul de golf Arden Country Club; aceleaşi lalele aurii 
îşi ridică luxuriantele, atentele capete din magazinul cu 
cadouri. Această repetiţie îl reasigură pe Jack, îi grăbeşte 
pasul, căci asta înconjoară şi protejează întâmplările 
imprevizibile care-l aşteaptă la etajul patru. 

Acelaşi funcţionar plictisit răspunde la rostirea aceleiaşi 
parole cu un identic, chiar dacă nu acelaşi, ecuson verde pe 
care e imprimat cuvântul VIZITATOR. Liftul surprinzător de 
asemănător cu cel de la Ritz Hotel din Place Vendome se 
cutremură ascultător în sus, dincolo de primul, al doilea şi 


al treilea etaj, oprindu-şi mersul tărăgănat pentru a lăsa 
înăuntru un tânăr doctor deşirat care-i aminteşte de 
Roderick Usher, apoi îl lasă pe Jack să coboare la patru, 
unde frumoasa lumină ocru pare cu un ton sau două mai 
întunecată decât jos, în holul uriaş. De la lift, Jack reface 
paşii pe care i-a parcurs împreună că Fred Marshall, ghidul 
său, de-a lungul coridorului, trecând prin cele două uşi 
duble şi cabinetele de geriatrie şi oftalmologie ambulatorie 
şi anexa arhivei, apropiindu-se tot mai mult de 
imprevizibilul imprevizibil în timp ce coridoarele devin tot 
mai înguste şi mai întunecate, şi ajunge ca şi data trecută în 
camera veche de-un secol, cu geamuri înalte şi subţiri, şi-o 
mulţime de lemn de culoarea nucului. 

Şi-acolo vraja se spulberă, căci îngrijitorul care stă la 
tejgheaua lustruită, persoana care slujeşte acum drept 
gardian al acestui domeniu, e mai înalt, mai tânăr şi 
considerabil mai ursuz decât omologul lui din ziua 
precedentă. Când Jack cere s-o vadă pe doamna Marshall, 
tânăra persoană aruncă o privire dispreţuitoare la ecusonul 
de VIZITATOR şi întreabă dacă e cumva rudă sau - încă o 
privire la ecuson - medic. Nici una, nici alta, recunoaşte 
Jack, dar dacă tânăra persoană s-ar putea deranja s-o 
informeze pe Infirmiera Bond că domnul Sawyer doreşte să 
discute cu doamna Marshall, Infirmiera Bond e aproape 
sută la sută sigur că va deschide ameninţătoarele uşi 
metalice şi-i va face semn să intre, deoarece asta e ceea ce, 
mai mult sau mai puţin, a făcut ieri. 

Asta-i bine mersi, dacă se-ntâmplă să fie adevărat, 
concede tânăra persoana, însă Infirmiera Bond nu va 
deschide nici-o uşă şi nu va face niciun semn astăzi, căci 
astăzi Infirmiera Bond are zi liberă. E oare posibil ca 
domnul Sawyer, când a venit ieri s-o vadă pe doamna 
Marshall, să fi fost însoţit de un membru al familiei, să 
zicem de domnul Marshall? 

Da. lar dacă domnul Marshall ar fi întrebat, să zicem la 
telefon, ar îndemna tânăra persoană care discută acum 


problema, într-un mod lăudabil de responsabil, cu domnul 
Sawyer să permită numaidecât accesul domnului. 

S-ar putea să fie aşa, acceptă tânăra persoană, dar 
regulile spitalului cer ca personalul nemedical aflat în 
poziţii precum aceea a tinerei persoane să obţină 
autorizaţie pentru orice apel telefonic cu exteriorul. 

Şi din partea cui, doreşte să ştie Jack, ar trebui obţinută 
această autorizaţie? 

Din partea infirmierei-şefe de serviciu, Infirmiera Rack. 

Jack, căruia începe să-i cam sară, cum se spune, 
muştarul, sugerează în cazul acesta ca tânăra persoană s-o 
caute pe excelenta Infirmieră Rack şi să obţină autorizaţia 
necesară, aşa încât lucrurile să decurgă în maniera pe care 
domnul Marshall, soţul pacientei, ar dori-o. 

Nu, tânăra persoană nu vede niciun motiv de-a acţiona în 
felul acesta, motivul fiind că a face asta ar însemna o mare 
risipă de timp şi efort. Domnul Sawyer nu este membru al 
familiei doamnei Marshall; prin urmare, excelenta 
Infirmieră Rack nu i-ar oferi sub nici-o formă autorizaţia. 

— Bine, zice Jack, dorindu-şi să-l poată strânge de gât pe 
pricăjitul ăsta nesuferit, hai să urcăm cu o treaptă scara 
administrativă, ce zici? E doctorul Spiegleman undeva prin 
apropiere? 

— S-ar putea, zice tânăra persoană. De unde să ştiu eu? 
Doctorul Spiegleman nu-mi spune ce face. 

Jack arată spre telefonul de la capătul tejghelei. 

— Nu mă aştept să ştii, mă aştept să afli. Treci la 
telefonul ăla acum. 

Tânărul bărbat se întinde pe tejghea după telefon, îşi dă 
ochii peste cap, formează două numere şi se sprijină de 
tejghea cu spatele la cameră. Jack îl aude cum murmură 
ceva despre Spiegleman, suspină, apoi spune: 

— Bine, fă-mi legătura, cum o fi. 

Odată făcută legătura, bolboroseşte ceva care include 
numele lui Jack. Orice aude ca răspuns îl face să sară drept 
şi să arunce o privire furişă peste umăr la Jack. 


— Da, domnule. E-aici acum, da. Îi spun. Pune receptorul 
în furcă. 

— Doctorul Spiegleman va veni imediat. 

Băiatul - nu are mai mult de douăzeci de ani - păşeşte în 
spate şi-şi vâră mâinile în buzunare. 

— Tu eşti polițistul ăla, hăâ? 

— Ce poliţist? întreabă Jack, încă iritat. 

— Ăla din California care a venit aici şi l-a arestat pe 
domnul Kinderling. 

— Da, eu sunt. 

— Eu sunt din French Landing şi, mamă, ce şoc a fost ăla 
pentru tot oraşul. Nimeni n-ar fi bănuit. Domnul 
Kinderling? Glumeşti? N-ai fi crezut niciodată că cineva ca 
el ar... Ştii tu, ar omori oameni. 

— L-ai cunoscut? 

— Păi, într-un oraş ca French Landing, toţi se cam ştiu 
între ei, dar eu nu l-am cunoscut cu adevărat pe domnul 
Kinderling, numa' că ne salutam. Eu o ştiam pe soţia lui. Îmi 
era profesoară la şcoala duminicală la biserica luterană 
Muntele Hebron. 

Jack nu se poate abţine; râde de absurditatea situaţiei în 
care soţia ucigaşului predă cursuri de şcoală duminicală. 
Amintirea unei Wanda Kinderling radiind ură spre el în 
timpul condamnării soţului ei îl opreşte din râs, însă e prea 
târziu. Vede că l-a ofensat pe tânăr. 

— Cum era ea? întreabă. Ca profesoară. 

— Doar o profesoară, răspunde băiatul. Vocea lui e lipsită 
de inflexiuni, indignată. 

— Ne-a pus să memorăm toate evangheliile din Biblie. 

Se întoarce şi murmură: 

— Unii cred că nu el e făptaşul. 

— Ce ai spus? 

Băiatul se întoarce din profil spre Jack, însă se uită la 
peretele maroniu din faţa lui. 

— Am spus că unii cred că nu el e făptaşul. Domnul 
Kinderling. Cred că a fost trimis la pârnaie pentru că era un 


locuitor dintr-o orăşel de provincie care nu avea nici-o 
cunoştinţă în oraşul cel mare. 

— Mare păcat, zice Jack. Vrei să ştii motivul adevărat 
pentru care domnul Kinderling a mers la închisoare? 

Băiatul se întoarce complet spre Jack şi se uită la el. 

— Pentru că era vinovat de crimă şi a mărturisit-o. Asta e, 
asta-i tot. Doi martori l-au recunoscut de la locul faptei şi 
alţi doi oameni l-au văzut într-un avion spre L.A., când el le- 
a spus tuturor că pleacă la Denver. După aia, a spus: bine, 
eu am făcut-o. Întotdeauna am vrut să ştiu cum e să omori o 
fată şi, într-o zi, n-am mai răbdat, aşa că m-am dus şi am 
omorât două târfe. Avocatul a încercat să-l scape invocând 
nebunia, însă juriul, la audiere, l-a găsit sănătos, aşa că a 
ajuns la închisoare. 

Băiatul lasă capul în pământ şi mormăie ceva. 

— Nu te-am auzit, zice Jack. 

— Sunt multe feluri să-l faci pe un om să mărturisească. 
Băiatul repetă propoziţia atât de tare cât să fie auzit. 

Apoi zgomot de paşi răsună pe hol şi un bărbat durduliu, 
îmbrăcat în alb, cu ochelari cu ramă de oţel şi barbişon, se 
apropie de Jack cu paşi mari şi mâna întinsă. Băiatul se 
întoarce în altă parte. Ocazia de a-l convinge pe îngrijitor că 
n-a obţinut mărturisirea lui Thornberg Kinderling cu bătaia 
i-a scăpat. Bărbatul zâmbitor cu jachetă albă şi barbişon 
prinde mâna lui Jack, se prezintă drept doctorul 
Spiegleman şi declară că e o plăcere să întâlnească un 
personaj atât de celebru. (Personaj, persiflaj, gândeşte 
Jack.) De la un pas în spatele doctorului, un om neobservat 
până în clipa aceasta păşeşte în faţă şi spune: 

— Hei, doctore, ştii ce-ar fi perfect? Dacă domnul 
Celebritate şi cu mine am intervieva-o astăzi pe doamnă. De 
două ori mai multe informaţii în jumătate din timpul stabilit 
- perfect. 

Lui Jack i se strânge stomacul. Wendell Green a intrat în 
joc. 


După ce-l salută pe doctor, Jack se întoarce spre reporter. 

— Ce cauţi aici, Wendell? I-ai promis lui Fred Marshall că 
o s-o laşi în pace pe soţia lui. 

Wendell Green ridică mâinile şi dansează în spate pe 
bombeuri. 

— Suntem mai calmi astăzi, locotenente Sawyer? Nu 
suntem înclinați să dăm cu pumnul în presa muncitoare, 
nu? Trebuie să spun, încep să mă cam satur să fiu atacat de 
poliţie. 

Doctorul Spiegleman se încruntă la el. 

— Ce tot vorbiţi, domnule Green? 

— Ieri, înainte ca polițistul ăla să-mi tragă una cu 
lanterna, locotenentul Sawyer aici de faţă m-a lovit cu 
pumnul în stomac fără niciun motiv. Bine că sunt un om 
rezonabil, altfel i-aş fi dat deja în judecată. Dar, doctore, ştii 
ce? Eu nu aşa procedez. Eu cred că totul iese mai bine 
atunci când cooperăm. 

La jumătatea acestui discurs egolatru, Jack îşi spune: O, 
căcat, şi aruncă o privire la tânărul îngrijitor. Ochii băiatului 
ard de dispreţ. O cauză pierdută: acum, Jack nu-l va mai 
convinge niciodată pe băiat că nu i-a forţat mâna lui 
Kinderling. Pe când Wendell Green termină să se felicite 
singur, Jack e sătul până peste cap de linguşelile lui 
ipocrite. 

— Domnul Green mi-a oferit un procent din câştigul său 
dacă-l las să vândă fotografii cu cadavrul Irmei Freneau, îi 
spune el doctorului. Ceea ce cere acum este la fel de 
incalificabil. Domnul Marshall m-a îndemnat să vin aici şi să 
mă întâlnesc cu soţia sa, iar pe domnul Green l-a făcut să 
promită că nu va veni. 

— Teoretic, asta s-ar putea să fie adevărat, zice Green. În 
calitate de jurnalist cu experienţă, ştiu că oamenii spun 
deseori lucruri pe care nu le cred şi pe care mai târziu le 
regretă. Fred Marshall înţelege că povestea soţiei sale va 
ieşi la iveală mai devreme sau mai târziu. 

— Chiar aşa? 


— Mai cu seamă în lumina celei mai recente comunicări 
din partea Pescarului, spune Green. Caseta asta dovedeşte 
că Tyler Marshall este cea de-a patra victimă a sa şi că, 
minune, este încă în viaţă. Cât de mult crezi că lucrul ăsta 
va putea fi ascuns de public? Şi nu eşti de acord că mama 
băiatului ar trebui să aibă ocazia să explice situaţia cu 
propriile-i cuvinte? 

— Refuz să fiu hărțuit în felul ăsta. 

Doctorul se încruntă la Green şi-i aruncă lui Jack o privire 
de avertizare. 

— Domnule Green, mai am puţin şi-o să pun să fiţi dat 
afară din spital. Am de discutat câteva lucruri cu 
locotenentul Sawyer, în particular. Dacă dumneata şi 
locotenentul puteţi cădea la vreo înţelegere, asta-i treaba 
voastră. Eu cu siguranţă n-am să permit un dublu interviu 
cu pacienta mea. Nu sunt deloc sigur nici dacă ar fi bine ca 
ea să discute cu locotenentul Sawyer. E mai calmă decât 
dimineaţă, dar e încă fragilă. 

— Cea mai bună metodă de-a rezolva problema ei este să 
o lăsăm sa-şi spună părerea, zice Green. 

— Dumneata să taci acum, domnule Green, zice doctorul 
Spiegleman. Bărbia dublă care i se pliază sub barbişon 
devine de-un roz cald. 

Se uită grav la Jack. Mai exact, ce ceri, locotenente? 

— Ai un birou în spitalul ăsta, doctore? 

— Da. 

— Ar fi perfect dacă aş putea discuta în jur de o jumătate 
de oră, poate mai puţin, cu doamna Marshall într-un mediu 
sigur, liniştit, unde conversaţia noastră ar putea fi absolut 
confidențială. Biroul dumitale ar fi, probabil, perfect. În 
secţie sunt prea mulţi oameni şi nu poţi vorbi fără să fii 
întrerupt sau ca alţi pacienţi să tragă cu urechea. 

— Biroul meu, zice Spiegleman. 

— Dacă nu ai nimic împotrivă. 

— Vino cu mine, zice doctorul. Domnule Green, dumneata 
o să rămâi în spate lângă tejghea cât timp eu şi locotenentul 


Sawyer ieşim pe hol. 

— Cum spuneţi dumneavoastră. 

Green execută o plecăciune exagerată şi se apropie încet, 
cu mişcări aluzive de dans, de tejghea. 

— În lipsa domniilor voastre sunt sigur că tânărul acesta 
chipeş şi cu mine vom găsi ceva despre care să schimbăm o 
vorbă. 

Zâmbind, Wendell Green se sprijină cu cotul pe tejghea 
şi-i urmăreşte pe Jack şi pe doctorul Spiegleman cum ies 
din cameră. Paşii lor se aud pe dalele de gresie până când 
sunetul anunţă că au ajuns la jumătatea coridorului. Apoi se 
lasă tăcerea. Încă zâmbind, Wendell face stânga-mprejur şi- 
l vede pe îngrijitor holbându-se fără fereală la el. 

— Vă citesc întotdeauna, zice băiatul. Scrieţi foarte bine. 

Zâmbetul lui Wendell de lărgeşte. 

— Chipeş şi inteligent. Ce combinaţie uluitoare. Spune-mi 
cum te cheamă. 

— Ethan Evans. 

— Ethan, nu avem mult timp la dispoziţie, aşa că trebuie 
să fim rapizi. Crezi că reprezentanţii responsabili ai presei 
ar trebui să aibă acces la informaţii de care publicul este 
interesat? 

— Ba bine că nu. 

— Şi nu eşti de acord că o presă informată este una 
dintre armele noastre cele mai bune împotriva monştrilor 
precum Pescarul? 

O singură cută verticală apare între sprâncenele lui 
Ethan Evans. 

— Arme? 

— Să-ţi explic altfel. Nu e adevărat că, cu cât ştim mai 
multe despre Pescar, cu atât avem mai multe şanse să-l 
oprim? 

Băiatul încuviinţează şi cuta dispare. 

— Spune-mi, crezi că doctorul o să-l lase pe Sawyer să-i 
folosească biroul? 


— Probabil da, zice Evans. Da' nu-mi place cum lucrează 
Sawyer ăsta. E-un poliţist brutal. Ca ăia care lovesc oamenii 
ca să-i facă să mărturisească. Asta-i brutal. 

— Mai am o întrebare pentru tine. Două întrebări, de 
fapt. Există vreo debara lângă biroul doctorului 
Spiegleman? Şi ai cum să mă duci acolo fără să trecem prin 
coridor? 

— 0! 

Ochii şterşi ai lui Evans strălucesc o clipă de lumina 
înţelegerii. 

— Vreţi să ascultați. 

— Să ascult şi să înregistrez. 

Wendell Green loveşte uşor buzunarul în care are 
reportofonul. 

— Pentru binele marelui public, Dumnezeu să-i 
binecuvânteze pe toţi laolaltă şi pe fiecare-n parte. 

— Păi, poate că da, zice băiatul. Dar doctorul 
Spiegleman... 

O bancnotă de douăzeci de dolari împăturită a apărut ca 
prin magie pe degetul mijlociu al mâinii drepte a lui 
Wendell Green. 

— Mişcă-te repede şi doctorul Spiegleman n-o să ştie 
nimic. Aşa-i, Ethan? 

Ethan Evans înşfacă bancnota din mâna lui Wendell şi 
face semn spre spatele tejghelei, unde deschide o uşă şi 
spune: 

— Haideţi repede. 

Becuri slabe ard la ambele capete ale coridorului 
întunecos. Doctorul Spiegleman spune: 

— Să înţeleg că soţul pacientei mele ţi-a vorbit despre 
caseta pe care a primit-o în dimineaţa asta. 

— Da. Ştii cumva cum a ajuns aici? 

— Crede-mă, locotenente, după ce am văzut efectele pe 
care caseta aia le-a avut asupra doamnei Marshall şi după 
ce am ascultat-o şi eu, am încercat să aflu cum a ajuns la 
pacienta mea. loată corespondenţa noastră trece prin sala 


de poştă a spitalului înainte să fie livrată, toată, la pacienţi, 
personalul medical sau în birourile administrative. De acolo, 
doi voluntari o trimit la destinatari. Am înţeles că pachetul 
care conţinea caseta se afla în camera de poştă a spitalului 
când un voluntar s-a uitat acolo dimineaţă. Pentru că pe 
pachet scria doar numele pacientei mele, voluntarul s-a dus 
la biroul nostru de informaţii generale. Una dintre fete l-a 
adus sus. 

— Nu trebuia să se consulte cineva cu tine înainte să-i 
dea caseta şi un casetofon lui Judy? 

— Sigur că da. Infirmiera Bond ar fi făcut asta imediat, 
însă ea are liber astăzi. Infirmiera Rack, care e de serviciu, 
a presupus că adresa se referea la o poreclă din copilărie şi- 
a crezut că unul dintre vechii prieteni ai doamnei Marshall 
i-a trimis nişte muzică pentru a o înveseli. În sala 
infirmierelor este un casetofon, aşa că doamna Rack a pus 
caseta în el şi i l-a dat doamnei Marshall. 

În întunecimea din coridor, ochii doctorului capătă o 
scânteiere sardonică. 

— Atunci, aşa cum îţi poţi imagina, s-a dezlănţuit iadul pe 
pământ. 

Doamna Marshall a recăzut în starea pe care o avea la 
internare, care se manifestă printr-o gamă întreagă de 
comportamente alarmante. 

Din fericire, s-a întâmplat să fiu în spital şi, când am auzit 
ce s-a întâmplat, am cerut să fie sedată şi pusă într-o 
cameră sigură. O cameră sigură, locotenente, are pereţii 
capitonaţi - doamna Marshall şi-a redeschis rănile cu 
degetele şi nu voiam să-şi mai provoace şi altele. 

Odată ce sedativul şi-a făcut efectul, m-am dus şi am 
discutat cu ea. 

Am ascultat caseta. Poate că ar fi trebuit să chem imediat 
poliţia, dar prima mea responsabilitate este faţă de pacienţi 
aşa că l-am sunat în schimb pe domnul Marshall. 

— De unde? 


— Din camera sigură, de pe mobil. Domnul Marshall, 
desigur, a insistat să discute cu soţia sa, iar ea voia să 
discute cu el. În timpul discuţiei, ea a devenit foarte agitată 
şi a trebuit să-i mai administrez un sedativ uşor. Când s-a 
calmat, am ieşit din cameră şi l-am sunat din nou pe domnul 
Marshall, ca să-i descriu mai în amănunt conţinutul casetei. 
Vrei să o asculţi? 

— Nu acum, doctore, mulţumesc. Dar vreau să te întreb 
cu privire la un aspect legat de ea. 

— Atunci, întreabă. 

— Fred Marshall a încercat să imite felul în care ai 
reprodus accentul omului care a înregistrat caseta. Ţi s-a 
părut că e un accent recognoscibil? German, poate? 

— M-am gândit şi eu la asta. Era un fel de pronunție 
germanică a englezei, dar nu până la capăt. Dacă suna a 
ceva recognoscibil, atunci era engleza vorbită de un francez 
care încerca să imite accentul unui neamţ, dacă asta are 
sens pentru tine. Dar, sincer, n-am auzit niciodată aşa ceva. 

De la începutul discuţiei, doctorul Spiegleman l-a 
măsurat pe Jack, comparându-l cu standarde pe care Jack 
nici măcar nu le poate ghici. Expresia lui rămâne la fel de 
neutră şi impersonală ca aceea a unui poliţist de la 
circulaţie. 

— Domnul Marshall mi-a spus că are de gând să te sune. 
Se pare că dumneata şi doamna Marshall aţi stabilit o 
legătură de-a dreptul extraordinară. Ea îţi respectă 
priceperea în meserie, lucru de aşteptat, dar pare de 
asemenea să aibă încredere în tine. Domnul Marshall a 
cerut să ţi se dea voie să discuţi cu soţia lui, iar soţia lui mi- 
a sus că trebuie neapărat să vorbească cu dumneata. 

— Atunci, n-ar trebui să fie probleme să mă laşi să stau 
de vorbă cu ea între patru ochi o jumătate de oră. 

Zâmbetul doctorului Spiegleman dispare de îndată ce 
apare. 

— Pacienta mea şi soţul ei şi-au demonstrat încrederea 
pe care o au în dumneata, locotenente Sawyer, dar nu asta 


e problema. Problema e dacă eu pot sau nu să am încredere 
în dumneata. 

— Să ai încredere în mine în ce sens? 

— În mai multe sensuri. În primul rând, că acţionezi strict 
în interesul pacientei mele. Că te fereşti s-o îndurerezi 
inutil, dar şi să-i dai speranţe false. Pacienta mea a 
dezvoltat o serie de iluzii concentrate asupra existenţei unei 
alte lumi cumva alăturate alei noastre. Crede că fiul ei e 
ţinut captiv în această lume separată. Trebuie să-ţi spun, 
locotenente, că deopotrivă pacienta mea şi soţul ei cred că 
dumneata nu eşti străin de această lume fantastică - adică, 
pacienta mea acceptă această idee pe de-a-ntregul, iar 
soţul ei doar temporar, spunându-şi că asta o linişteşte pe 
soţia sa. 

— Nu înţeleg. 

Jack nu-i poate spune doctorului acum decât un singur 
lucru şi îl spune: 

— Iar ceea ce ar trebui să înţelegi este că în toate 
discuţiile pe care le-am purtat cu soţii Marshall, am acţionat 
în numele funcţiei mele neoficiale de consultant pentru 
Departamentul de Poliţie French Landing pentru şetul 
acestei instituţii, Dale Gilbertson. 

— Funcţia ta neoficială. 

—  Seriful Gilbertson mi-a tot cerut să-l asist la 
anchetarea cazului Pescarului şi, acum două zile, după 
dispariţia lui Tyler Marshall, am acceptat în cele din urmă 
să mă implic. Nu am un statut oficial. Îi ajut doar pe şerif şi 
pe ofiţerii săi punându-le la dispoziţie experienţa mea. 

— Stai să văd dacă am priceput bine, locotenente. I-ai 
păcălit pe soţii Marshall cu privire la familiaritatea ta cu 
lumea fantastică a lui Judy? 

— Îţi pot răspunde în felul următor, doctore. Ştim 
datorită casetei că Pescarul îl ţine într-adevăr captiv pe 
Tyler Marshall. Am putea spune că el nu se mai află în 
lumea aceasta, ci în a Pescarului. 

Doctorul Spiegleman ridică sprâncenele. 


— Crezi că monstrul ăsta e de găsit în acelaşi univers cu 
noi? întreabă Jack. Eu nu, şi nici tu. Pescarul trăieşte într-o 
lume proprie, una condusă după nişte reguli fantastic de 
amănunțite pe care el le-a născocit sau le-a inventat în 
decursul anilor. Cu tot respectul cuvenit, dar experienţa m- 
a făcut să fiu mult mai familiar cu structuri de felul ăsta 
decât soţii Marshall, poliţia şi, doar dacă nu ai lucrat mult 
cu criminali psihopaţi, chiar decât tine. Scuze dacă par 
arogant, fiindcă nu vreau să fiu. 

— Vorbeşti despre stabilirea profilului ucigaşilor? Ceva 
de genul ăsta? 

— Cu ani în urmă, am fost invitat într-o unitate specială a 
FBI de stabilire a profilului ucigaşilor şi am învăţat multe 
acolo, dar ceea ce spun acum depăşeşte cu mult stabilirea 
profilului psihologic al ucigaşilor. 

Iar asta-i declaraţia anului, îşi spune Jack. Acum mingea-i 
în terenul tău, doctore. 

Spiegleman  încuviinţează cu mişcări lente din cap. 
Lumina îndepărtată scapără în lentilele ochelarilor săi. 

— Cred că înţeleg, da. 

Cade pe gânduri. Suspină, îşi încrucişează braţele la 
piept şi mai cugetă o vreme. Apoi ridică ochii spre Jack. 

— Bine. Te las să o vezi. Singur. În biroul meu. Treizeci de 
minute. Nu vreau să împiedic o avansată procedură 
investigativă. 

— Mulţumesc, spune Jack. O să ne fie extrem de folositor, 
te asigur. 

— Sunt medic de prea mult timp ca să mai cred în 
asemenea asigurări, locotenente Sawyer, dar sper să reuşiţi 
să-l salvaţi pe Tyler Marshall. Să te duc la biroul meu. Poţi 
aştepta acolo până îmi aduc pacienta pe un alt hol. E ceva 
mai repede aşa. 

Doctorul Spiegleman se îndreaptă cu paşi iuți spre 
capătul coridorului şi o ia la stânga, apoi iar la stânga, 
scoate din buzunar o legătură groasă de chei şi deschide o 
uşă fără însemne. Jack îl urmează într-o cameră care arată 


ca şi când ar fi fost creată prin alipirea a două birouri mici. 
Jumătate e ocupată de-o masă lungă de lemn, un scaun, o 
măsuţă pentru cafea cu tăblie de sticlă, doldora de reviste 
medicale, de fişete; cealaltă jumătate e dominată de o 
canapea şi un fotoliu din Piele aşezat la capătul ei. Pereţii 
sunt decoraţi cu postere care reproduc tablouri de Georgia 
O'Keeffe. În spatele mesei e o uşă care Jack presupune că 
dă într-o debara mică; uşa opusă ei, în spatele fotoliului şi 
aflată chiar în mijlocul jumătăţilor de birou, pare că ar da 
într-o cameră alăturată. 

— După cum vezi, explică doctorul Spiegleman, folosesc 
spaţiul acesta deopotrivă ca birou şi cameră suplimentară 
de consultaţie. 

Majoritatea pacienţilor mei intră din sala de aşteptare şi 
pe acolo o voi aduce şi pe doamna Marshall. Dă-mi două sau 
trei minute. 

Jack îi mulţumeşte şi doctorul iese degrabă pe uşa care 
duce în sala de aşteptare. 


În micuța debara, Wendell Green scoate reportofonul din 
buzunarul jachetei şi-l lipeşte, împreună cu urechea sa, de 
uşă. Degetul mare i se odihneşte pe butonul RECORD şi 
inima îi goneşte. Din nou, cel mai distins jurnalist din vestul 
Wisconsinului îşi face datoria faţă de cetăţeanul obişnuit. 
Păcat că-n debara e-un întuneric ca-n nucă, însă a fi 
înghesuit într-o gaură neagră nu e primul sacrificiu pe care 
l-a făcut el în numele chemării sale sacre; pe deasupra, tot 
ce are cu adevărat nevoie să vadă e beculeţul roşu al 
reportofonului. 

Apoi, o surpriză: deşi doctorul Spiegleman a părăsit 
încăperea, iată-i vocea, întrebând de locotenentul Sawyer. 
Cum a reuşit şarlatanul ăla freudian să se întoarcă fără să 
deschidă sau să închidă o uşă, şi ce s-a întâmplat cu Judy 
Marshall? 

Locotenente Sawyer trebuie să vorbesc cu dumneata. 
Ridică receptorul. Ai un apel şi pare a fi urgent. 


Sigur că da - vorbeşte la interfon. Gine l-ar putea suna pe 
Jack Sawyer şi de unde urgenţa asta? Wendell speră că 
Băiatul de Aur va apăsa butonul SPEAKER al telefonului, 
dar, iată, Băiatul de Aur n-o face, şi Wendell trebuie să se 
mulţumească să audă doar o parte din conversaţie. 

— Un apel? întreabă Jack. De la cine? 

— Refuză să se identifice, zice doctorul. Cineva căruia i-ai 
spus că vei fi la Secţia D. Beezer, cu veşti despre Casa 
întunericului. 

— Cum fac să preiau apelul? 

— Apasă butonul care pâlpâie, îl instruieşte doctorul. 
Linia unu. 

O s-o aduc în cabinet pe doamna Marshall când văd că ai 
închis telefonul. 

Jack apasă butonul şi spune: 

— Jack Sawyer. 

— Slavă Domnului, face Beezer St Pierre cu vocea lui 
tabagică. Hei, omule, tre' să vii aci la mine-acasă, cu cât mai 
repede cu atât mai bine. Totu' a luat-o razna. 

— Aţi găsit-o? 

— O, da, am găsit Casa întunericului, sigur că da. Nu ne-a 
primit tocmai cu braţele deschise. Locul ăla vrea să rămână 
ascuns şi îţi spune asta. Câţiva dintre băieţi au avut de 
suferit. Majoritatea o să fim bine, dar Mouse... nu ştiu. A 
luat ceva groaznic de la o muşcătură de câine, dacă a fost 
într-adevăr câine, lucru de care mă îndoiesc. Doc a făcut tot 
ce a putut, dar la naiba, tipu' şi-a ieşit din minţi şi nu vrea 
să ne lase să-l ducem la spital. 

— Beezer, de ce nu-l duceţi oricum, dacă de asta are 
nevoie? 

— Noi nu acţionăm aşa. Mouse n-a mai călcat într-un 
spital de când babacul lui a crăpat într-unui. E de două mai 
speriat de spitale decât de ceea ce i se întâmplă cu piciorul. 
Dacă l-am duce la La Riviere General, probabil că ar muri 
pe loc la Urgenţe. 

— Iar dacă nu-l duceţi, nu v-ar ierta niciodată. 


— Ai prins ideea. Cât de repede poţi ajunge aici? 

— Încă mai trebuie să vorbesc cu femeia despre care v- 
am povestit. Poate într-o oră, nu mai mult, oricum. 

— Ai auzit ce am spus? Mouse ne moare în braţe. Avem o 
grămadă de lucruri să ne spunem unul altuia. 

— De-acord, spune Jack. Ajută-mă cu treaba asta, Beez. 

Închide telefonul, se întoarce spre uşa de lângă fotoliul 
de consultaţii şi aşteaptă să i se schimbe lumea. 


Ce dracu a fost asta? se întreabă Wendell. A irosit două 
minute de bandă pe-o conversaţie între Jack Sawyer şi 
netrebnicul idiot care 'a stricat filmul cu care şi-ar fi putut 
cumpăra o maşină frumoasă şi o casă cochetă pe-o faleză de 
lângă râu, şi nu s-a ales decât cu un rahat inutil. Wendell 
merită maşina frumoasă şi casa cochetă, le-a muncit de trei 
ori mai mult, şi senzaţia de privare îl face să fiarbă de 
ranchiună. Băieţii de Aur primesc de toate pe tăvi bătute în 
diamante, oamenii dau buzna peste ei să le ofere lucruri de 
care nici măcar nu au nevoie, însă pentru un altruist 
muncitor în breasla presei precum Wendell Green cum stau 
lucrurile? Pe Wendell Green îl costă douăzeci şi dolari să se 
ascundă într-o debara mică, înghesuită şi întunecată, doar 
ca să-şi facă meseria! 

Urechile îi ţiuie când aude uşa deschizându-se. Beculeţul 
roşu e aprins, vrednicul reportofon trece banda de pe-un 
mosor pe celălalt şi orice se întâmplă acum va schimba 
totul: pântecele lui Wendell, acel infailibil organ, cel mai 
bun prieten al său, se încinge, încredinţat că, în curând, 
dreptatea va fi de partea sa. 

Vocea doctorului Spiegleman e filtrată prin uşa debaralei 
şi se înregistrează pe banda magnetică: „Vă las singuri 
acum.” 

Băiatul de Aur: „Mulţumesc, doctore. Îţi sunt foarte 
recunoscător.” 

Doctorul Spiegleman: „Ireizeci de minute, bine? Asta 
înseamnă c-o să mă întorc la... hm... două şi zece.” 


Băiatul de Aur: „Bine.” 

Uşoară închidere a uşii, declicul ivărului. Apoi lungi 
secunde de tăcere. De ce nu discută între ei? Dar sigur că 
da... întrebarea e retorică. Așteaptă ca grăsanul de 
Spiegleman să fie destul de departe, încât să nu-i mai poată 
auzi. 

O, asta-i chiar delicios, exact aşa e! Şoapta paşilor 
Băiatului de Aur mişcându-se spre uşă aproape confirmă 
intuiţia reporterului veritabil. O, instinct al lui Wendell 
Green, o, Instrument Minunat şi Loial, aduci încă o dată 
bunătăţile jurnalistice! Wendell aude, aparatul 
înregistrează, inevitabilul sunet următor:  declicul 
încuietorii. 

Judy Marshall: „Nu uita de uşa din spatele tău.” 

Băiatul de Aur: „Cum te simţi?” 

Judy Marshall: „Mult, mult mai bine, acum că eşti aici. 
Uşa, Jack. 

Încă o tură de paşi, încă o inconfundabilă glisare în tocul 
uşii a unei limbi de încuietoare. 

Băiatul În-Curând-Ruinat: „M-am gândit la tine toată 
ziua. M-am gândit la asta. ”' 

Otreapă, Târfa, Curva: „Ajunge o jumătate de oră?” 

El, Cel Cu Piciorul în Capcana de Urs: „Dacă nu ajunge, 
va trebui să bată cu pumnii în uşi.” 

Wendell abia se înfrânează să nu cârâie de încântare. 
Oamenii ăştia doi chiar or să facă sex, or să-şi sfâşie hainele 
şi-o să şi-o pună ca animalele. Mamă, asta da răzbunare! 
Când Wendell Green o să termine cu el, reputaţia lui Jack 
Sawyer o să fie mai proastă ca a Pescarului. 


Ochii lui Judy par obosiţi, părul îi e lipsit de viaţă şi 
buricele degetelor poartă uimitorul alb al pansamentului 
proaspăt, însă chipul, pe lângă că-i exprimă profunzimea 
sentimentelor, radiază de frumuseţea clară, greu 
dobândită, a forţei imaginative la care a apelat pentru a 
vedea ceea ce a văzut. Pentru Jack, Judy Marshall arată ca o 


regină întemniţată pe nedrept. În loc să ascundă înnăscuta 
nobleţe spirituală, halatul de spital şi cămaşa de noapte 
spălăcită o scot şi mai mult în evidenţă. Jack îşi desprinde 
ochii de la ea atât cât să încuie a doua uşă, apoi face un pas 
spre Judy. 

Înţelege că nu-i poate spune nimic ce să nu ştie deja. Judy 
completează mişcarea începută de el; vine spre el şi întinde 
mâinile ca să-i fie prinse. 

— M-am gândit la tine toată ziua, zice el, luându-i 
mâinile. M-am gândit la asta. 

Răspunsul ei însumează tot ce a venit să vadă, tot ceea ce 
ei trebuie să facă împreună. 

— Ajunge o jumătate de oră? 

— Dacă nu ajunge, va trebui să bată cu pumnii în uşi. 
Zâmbesc; ea creşte presiunea asupra mâinilor lui. 

— Atunci n-are decât să bată. 

Cu o mişcare slabă, îl trage în faţă şi inima lui Jack 
bubuie, tunată de aşteptarea unei îmbrăţişări. 

Ceea ce face ea e de departe mai extraordinar decât o 
simplă îmbrăţişare: îşi pleacă fruntea şi cu două atingeri 
uşoare, uscate, ale buzelor, îi sărută mâinile. Apoi apasă 
dosul mâinii lui drepte de obrazul său şi păşeşte în spate. 
Ochii îi scapără. 

— Ştii de casetă. 

EI încuviinţează. 

— Am înnebunit când am auzit-o, dar a fost o greşeală să 
mi-o trimită. M-a împins prea tare. Pentru că am redevenit 
copilul acela care ascultă alt copil cum şopteşte printr-un 
zid. Am luat-o razna şi-am încercat să sfâşii zidul. Mi-am 
auzit fiul strigând după ajutor. Şi era acolo... de cealaltă 
parte a zidului. Unde trebuie să te duci tu. 

— Unde trebuie să ne ducem noi. 

— Unde trebuie să ne ducem noi. Da. Dar eu nu pottrece 
de zid, dar tu poţi. Aşa că ai o misiune, cea mai importantă 
misiune care poate exista. Trebuie să-l găseşti pe 1y şi 
trebuie să-l opreşti pe abbalah. Nu ştii ce-i asta, exact, dar 


să-l opreşti e de datoria ta. O spun cum trebuie: eşti un 
țopilist? 

— O spui cum trebuie, zice Jack. Sunt un ţopilist. De asta- 
i de datoria mea s-o fac. 

— Atunci şi asta-i cum trebuie. Trebuie să scapi de Gorg 
şi de stăpânul lui, domnul Munşun. Nu ăsta-i numele lui 
adevărat, dar aşa sună: domnul Munşun. Când am 
înnebunit şi am încercat să ies sfâşiind din lume, ea mi-a 
spus, iar ea-mi putea şopti direct în ureche. Am fost atât de 
aproape! 


Ce pricepe Wendell Green, cu urechea şi reportofonul 
pornit lipite de uşă, din conversaţia asta? Nu-i nici pe 
departe ceea ce se aştepta să audă: gâfâieli şi gemete 
animalice de dorinţe degrabă satisfăcute. Wendell Green 
scrâşneşte din dinţi, îşi schimonoseşte faţa într-o grimasă 
de frustrare. 


— Îmi place la nebunie că ţi-ai îngăduit să vezi, zice Jack. 
Eşti o fiinţă umană uimitoare. Nici într-o mie de oameni nu 
găseşti pe cineva care măcar să. Înţeleagă ce înseamnă 
asta, darămite s-o facă. 

— Vorbeşti prea mult, spune Judy. 

— Vreau să zic că te iubesc. 

— În felul tău, mă iubeşti. Dar ştii ce? Doar venind aici, ai 
făcut din mine mai mult decât eram. Din tine iese un fel de 
rază. Şi eu n-am făcut decât s-o captez. Jack, tu ai trăit 
acolo, iar eu n-am putut decât să trag cu ochiul puţin timp. 
Dar asta e destul. Sunt mulţumită. Tu şi Secţia D, voi mă 
lăsaţi să călătoresc. 

— Ceea ce ai înăuntru te lasă să călătoreşti. 

— Bine, de trei ori ura pentru un bine-examinat acces de 
nebunie. Acum e timpul. Trebuie să fii ţopilist. Nu poţi 
ajunge decât până la jumătatea drumului, dar o să ai nevoie 
de toate forţele. 

— Cred că o să te surprindă ce forţe ai. 


— Ia-mă de mâini şi fă-o, Jack. Treci pragul. Ea aşteaptă 
şi trebuie să te predau ei. Ştii cum o cheamă, nu-i aşa? 

Jack deschide gura, dar nu reuşeşte să vorbească. O forţă 
care pare să vină din mijlocul pământului îi urcă prin corp, 
pulsându-i electricitate prin fluxul sangvin, strângându-i 
scalpul, lipindu-i degetele tremurătoare de ale lui Judy 
Marshall, care tremură şi ele. Un sentiment de colosală 
uşurătate şi mobilitate se strânge în toate spaţiile goale ale 
corpului său; în acelaşi timp, niciodată n-a mai fost atât de 
conştient de rigiditatea corpului său, de rezistenţa lui la 
zbor. Când vor pleca, îşi spune, va fi ca o lansare de 
rachetă. Podeaua pare să-i vibreze sub picioare. 

Reuşeşte să se uite de-a lungul braţelor la Judy Marshall, 
care stă înclinată pe spate cu capul paralel cu podeaua care 
se zdruncină, cu ochii închişi, zâmbind într-o transă a 
împlinirii. O bandă de lumină albă pâlpâitoare o înconjoară. 
Frumoşii ei genunchi, picioarele ei strălucind sub vechiul 
halat albastru, labele picioarelor ei lipite de podea. Lumina 
aceea pâlpâie şi în jurul lui. Toate astea vin de la ea, îşi 
spune Jack, și de la... 

Un vâjâit umple aerul şi imitaţiile după Georgia O'Keeffle 
zboară de pe pereţi. Canapeaua joasă se depărtează de 
perete cu mişcări parcă de dans; hârtii se ridică într-un 
turbion de pe masa cuprinsă de trepidaţii. O mică veioză cu 
halogen se zdrobeşte de podea. În tot spitalul, la fiecare 
etaj, în fiecare cameră şi secţie, paturile vibrează, 
televizoarele se întunecă, instrumentele zăngănesc în 
tăviţele lor zdrăngănitoare, luminile pâlpâie. Jucăriile cad 
de pe rafturile magazinului de cadouri şi lalelele înalte 
alunecă pe marmura pardoselii în vazele lor. La etajul al 
patrulea, becurile explodează într-o ploaie de scântei aurii. 

Zgomotul de uragan creşte, creşte şi, cu un puternic 
şuierat, devine o perdea lată şi albă de lumină, care se 
strânge imediat într-un vârf de ac şi dispare. Dispare odată 
cu ea şi Jack Sawyer; şi dispare din debara şi Wendell 
Green. 


Absorbit în 'Teritorii, expulzat dintr-o lume şi absorbit în 
alta, împins şi tras, mamă, suntem cu o sută de niveluri mai 
sus de simplul, bine cunoscutul salt. Jack zace jos, uitându- 
se în sus la perdeaua albă ruptă care flutură ca o velă 
sfâşiată. În urmă cu un sfert de secundă, a văzut o altă 
perdea albă, una făcută din lumină pură şi nu palpabilă, ca 
aceasta. Moalele, aromatul aer îl binecuvântează. La 
început, e conştient doar că e ţinut de mâna dreaptă, apoi 
că o femeie răpitoare zace lângă el. Judy Marshall. Nu, nu 
Judy Marshall, pe care o iubeşte cu adevărat, în felul lui, ci 
o altă femeie răpitoare, care i-a şoptit cândva lui Judy 
printr-un zid de noapte şi care în ultima vreme s-a apropiat 
extrem de mult. Era pe cale să-i rostească numele, când... 

În câmpul său vizual apare o faţă încântătoare deopotrivă 
asemănătoare şi deosebită de a lui Judy. A fost făurită la 
acelaşi strung, coaptă în acelaşi cuptor, cioplită de acelaşi 
sculptor genial, însă cu mai multă delicateţe, cu o atingere 
mai uşoară, mai mângâietoare. Fermecat, Jack nu se poate 
mişca. Abia dacă poate respira. Femeia aceasta al cărei chip 
se află acum deasupra lui, zâmbindu-i cu o nerăbdare 
blândă, n-a adus niciodată pe lume un copil, n-a călătorit 
niciodată dincolo de eritoriile ei natale, n-a zburat 
niciodată cu avionul, n-a condus o maşină, n-a deschis un 
televizor, n-a luat îngheţată din frigider şi nici n-a folosit 
cuptorul cu microunde: şi radiază de spirit şi graţie 
lăuntrică. Ea este, vede el, luminată dinlăuntru. 

Voioşia, blândeţea, compasiunea, inteligenţa, forţa îi 
strălucesc în ochi şi vorbesc de la comisura gurii ei, din 
chiar trăsăturile chipului ei. Jack îi cunoaşte numele şi 
numele i se potriveşte perfect. I se pare că s-a îndrăgostit 
de femeia aceasta într-o clipă, că s-a alăturat cauzei ei 
imediat şi, în cele din urmă, descoperă că-i poate rosti 
perfectul nume: Sophie. 


21 


— Sophie. 

Ţinând-o în continuare de mână, se ridică de la pământ. 
Odată cu el, o ridică şi pe ea. Îi tremură picioarele. Îşi simte 
ochii încinşi şi prea mari pentru orbitele în care stau. E 
îngrozit şi exaltat în egală măsură, perfect egală. Inima îi 
bubuie, dar, o!, ce plăcute sunt bătăile ei. A doua oară când 
încearcă, reuşeşte să-i rostească numele puţin mai tare, dar 
tot nu are cine ştie ce voce, iar buzele îi sunt aşa de 
amorţite, încât parcă au fost frecate cu gheaţă. Vorbeşte ca 
un om care tocmai îşi revine după o lovitură puternică în 
plex. 

— Da. 

— Sophie. 

— Da. 

— Sophie. 

— Da. 

Ceva e ciudat de familiar în toată treaba asta, el care 
rosteşte numele iar şi iar şi ea care răspunde cu acea 
simplă afirmaţie. Familiar şi comic. Şi îşi dă seama: este o 
scenă aproape identică acesteia în The Tenor of Deadwood 
Gultch, după ce unul dintre clienţii saloon-ului Lazy 8 l-a 
lovit pe Bill 'Towns cu o sticlă de whisky de a leşinat. Lily, în 
rolul adorabilei Nancy O'Neal, îi aruncă o găleată cu apă în 
faţă, iar când el se ridică în şezut, ei... 

— Ce ciudat e, zice Jack. E-o bucată bună. Ar trebui să 
râdem. 

Cu un zâmbet foarte firav, Sophie zice: 

— Da. 

— Să râdem de să ne plesnească burţile. 

— Da. 

— Să ne plesnească afurisitele de burţi. 

— Da. 

— Nu mai vorbesc engleza, nu-i aşa? 


— Nu. 

Vede două lucruri în ochii ei albaştri. Primul e că ea nu 
cunoaşte cuvântul engleză. Al doilea e că ştie cu precizie ce 
vrea să spună el. 

— Sophie. 

— Da. 

— Sophie-Sophie-Sophie. 


Încearcă să-i simtă realitatea. Încearcă să-l ţintuiască 
precum un cui. 

Un surâs luminează faţa femeii şi-i înfrumuseţează gura. 
Jack se gândeşte la cum ar fi să sărute gura aceea şi îşi 
simte genunchii moi. Dintr-odată, are din nou paisprezece 
ani şi se întreabă dacă are curaj să-i dea fetei un sărut mic 
de noapte bună după ce o conduce acasă. 

— Da-da-da, spune ea, zâmbetul mărindu-se. Şi-apoi: Ai 
priceput? 

Înţelegi că eşti aici şi cum ai ajuns aici? 

Deasupra şi în jurul lui, falduri de pânză albă diafană 
fâlfâie şi suspină ca o răsuflare vie. O jumătate de duzină de 
adieri contrare îi ating blând faţa şi-l fac conştient că a adus 
o peliculă de sudoare din cealaltă lume, şi că miroase urât. 
Îşi şterge fruntea şi obrajii cu braţul, cu gesturi iuți, 
nedorind să o piardă din vedere mai mult de o clipă. 

Se află într-un fel de cort. E uriaş - cu multe încăperi - şi 
Jack se gândeşte pentru scurt timp la pavilionul în care 
Regina Teritoriilor, îngemănarul mamei lui, zăcea pe patul 
de moarte. Locul acela fusese bogat în culori, plin de 
camere, radiind miasme şi durere (căci moartea Reginei 
păruse inevitabilă, sigură - doar o problemă de timp). 
Acesta este şubred şi zdrenţuit. Pereţii şi tavanul sunt plini 
de găuri, iar acolo unde materialul alb e intact, e atât de 
subţire că Jack poate chiar să vadă înclinația terenului de 
afară şi copacii care îl acoperă. Când suflă vântul, de la 
marginile unora dintre găuri flutură franjuri. Chiar 


deasupra capului său vede o umbroasă formă maronie. Un 
soi de cruce. 

— Jack, înţelegi cum ai... 

— Da. Am sărit. 

Deşi nu acesta este cuvântul care-i iese pe gură. Sensul 
literal al cuvântului pe care îl rosteşte pare să fie drum la 
orizont. 

— Şi se pare că am tras după mine câteva din accesoriile 
lui Spiegleman. 

Se apleacă şi ridică o piatră plată în care e cioplită o 
floare. 

— Cred că în lumea mea, asta era o reproducere George 
O'Keeffle. Şi că... 

Arată spre o torţă înnegrită, stinsă, care stă sprijinită de 
unul dintre fragilii pereţi ai pavilionului. 

— Şi cred că aia era o... 

Dar nu există cuvinte pentru ea în lumea aceasta, iar 
ceea ce-i iese pe gură sună la fel de urât ca o înjurătură în 
germană: 

— ...o lampă cu halogen. Ea se încruntă. 

— Limpă? Lempă... cu hal-do-jen? 

Jack îşi simte buzele amorţite cum se ridică într-un surâs 
uşor. 

— Nu contează. 

— Dar tu eşti bine. 

Înţelege că ea are nevoie ca el să fie bine, aşa că va 
spune că este, dar nu e aşa. Se simte rău şi asta îl bucură. 
E-un căţelandru amorezat, şi altfel nici că vrea să fie. Dacă 
nu pui la socoteală ce a simţit pentru mama lui - o iubire 
de-o cu totul altă natură, în ciuda a ce-ar putea crede 
freudienii - asta e prima oară pentru el. O, sigur că a crezut 
că a mai fost îndrăgostit şi că i-a trecut, dar asta se 
întâmpla înainte de ziua de azi. Înaintea ochilor ei de-un 
albastru răcoros, a zâmbetului ei şi chiar a felului în care 
umbrele aruncate de cortul şubrezit i se mişcă pe faţă ca un 
banc de peşti. În clipa aceasta, dacă i-ar cere, ar încerca să 


se arunce de pe un munte pentru ea, sau să treacă printr- 
un incendiu de pădure, sau să-i aducă gheaţă polară ca să-i 
răcească ceaiul, iar lucrurile asta nu înseamnă că este bine. 

Însă ea are nevoie ca el să fie. 

Tyler are nevoie de asta. 

Sunt un ţopilist, îşi spune. La început, conceptul pare 
lipsit de substanţă în comparaţie cu frumuseţea ei - cu 
simpla ei realitate - dar apoi începe să câştige teren. Aşa 
cum face mereu. Ce altceva l-a adus aici, în definitiv? L-a 
adus împotriva voinţei şi-a intenţiilor sale cele mai bune? 

— Jack? 

— Da, sunt bine. Am mai sărit înainte. 

Dar niciodată în prezența unei asemenea frumuseți, 
gândeşte el. Asta-i problema. Tu eşti problema, doamna 
mea. 

— Da. Să vii şi să pleci e talentul tău. Unul dintre 
talentele tale. Aşa mi s-a spus. 

— De către cine? 

— Ai răbdare, zice ea. Ai râbdare. Sunt multe de făcut şi, 
totuşi, cred că-mi trebuie o clipă. Tu... îmi cam tai 
răsuflarea. 

Jack e grozav de mulţumit să afle asta. Vede că încă o mai 
ţine de mână, şi o sărută, aşa cum Judy i-a sărutat lui 
mâinile în lumea de cealaltă parte a zidului, iar când o face, 
vede cea mai fină faşă pe buricele a trei dintre degetele ei. 
Îşi doreşte să aibă îndrăzneala de-a o lua în braţe, însă ea îl 
intimidează: frumuseţea şi prezenţa ei. E puţin mai înaltă 
decât Judy - cu vreo cinci centimetri, nu mai mult - şi are 
părul mai deschis la culoare, nuanţa aurie a mierii 
nerafinate revărsându-se de sub un pieptene rupt. Poartă o 
rochie simplă de bumbac, albă împodobită cu un albastru 
care se asortează cu ochii ei. Gulerul în formă de Vii 
încadrează gâtul. Tivul ajunge chiar sub genunchi. E 
desculţă, însă la glezna unui picior poartă o brățară de 
argint, atât de subţire că abia e vizibilă. Are sâni mai plini 
decât ai lui Judy, şolduri puţin mai late. Surori, ai fi tentat să 


crezi, numai că au aceeaşi puzderie de pistrui pe nas şi 
aceeaşi cicatrice pe dosul palmei stângi. Cicatricea a fost 
cauzată de întâmplări diferite, Jack nu se îndoieşte, însă nu 
se îndoieşte nici că întâmplările acelea au avut loc la 
aceeaşi oră din aceeaşi zi. 

— Tu eşti îngemănară ei. Îngemănară lui Judy Marshall. 

Numai că vorba care-i iese din gură nu este îngemănară; 
incredibil, aiuritor, pare să fie harpă. Mai târziu, el se va 
gândi la cât de apropiate sunt corzile unei harpe, la 
distanţă de-o mişcare de deget, şi va ajunge la concluzia că, 
în definitiv, cuvântul nu e aşa aiurea. 

Ea coboară privirea, cu gura întredeschisă, apoi ridică 
din nou capul şi încearcă să zâmbească. 

— Judy, De cealaltă parte a zidului. Când eram copile, 
Jack, vorbeam deseori împreună. Chiar şi după ce am 
crescut, deşi atunci ne vorbeam reciproc în vise. 

Jack e alarmat să vadă cum i se formează lacrimi în ochi 
şi apoi cum i se scurg pe obraji. 

— Am făcut-o să înnebunească? Am împins-o în nebunie? 
Te rog, spune că nu-i aşa. 

— Nu, zice Jack. Umblă pe-un fir de aţă, dar n-a căzut 
încă de pe el. E-o femeie călită. 

— Trebuie să i-l duci pe Tyler înapoi, îi spune Sophie. 
Pentru amândouă. Eu n-am avut niciodată un copil. Eu nu 
pot să am copii. Am fost... maltratată, înţelegi? în tinereţe. 
Maltratată de cineva pe care-l cunoşti bine. 

O certitudine teribilă prinde formă în mintea lui Jack. În 
jurul lor, pavilionul distrus se zbate şi suspină în minunat de 
aromata briză. 

— Morgan a făcut-o? Morgan de Orris? 

Ea lasă capul în pământ şi poate că-i mai bine aşa. Faţa 
lui Jack este, în clipa aceea, schimonosită într-o grimasă 
urâtă. În clipa aceea îşi doreşte să-l poată omori din nou pe 
îngemănarul lui Morgan Sloat. Dă să o întrebe cum a fost 
maltratată, apoi înţelege că nu e nevoie. 

— Câţi ani aveai? 


— Doisprezece, spune ea... aşa cum Jack ştiuse că va 
spune. 

S-a întâmplat în exact acelaşi an, anul în care Jack avea 
doisprezece am şi a venit aici să-şi salveze mama. Sau oare 
a venit aici? Să fie acestea într-adevăr Teritoriile? Cumva, 
nu par la fel. Aproape... dar nu tocmai. 

Nu-l surprinde că Morgan e în stare să violeze o copilă de 
doisprezece ani şi s-o facă într-un fel care să o împiedice să 
facă vreodată copii. Absolut deloc. Morgan Sloat, cunoscut 
uneori drept Morgan de Orris, voia să domine nu doar o 
lume sau două, ci întreg universul. Ce înseamnă câţiva copii 
violaţi pentru un om care nutreşte asemenea ambiţii? 

Ea îşi trece blând degetele mari peste pielea de sub ochii 
lui. Parcă l-ar atinge nişte pene. Sophie se uită la el cu un 
soi de mirare. 

— De ce lăcrimezi, Jack? 

— Trecutul, zice el. Nu el ne aduce întotdeauna lacrimi în 
ochi? Şi se gândeşte la mama sa, şezând la fereastră, 
fumând o ţigară şi ascultând cum la radio cântă Crazy 
Arms. Da, întotdeauna trecutul e de vină. Acolo se află toată 
suferinţa, toate lucrurile peste care nu poţi trece. 

— Poate că da, acceptă ea. Dar astăzi nu e timp să ne 
gândim la trecut. Astăzi trebuie să ne gândim la viitor. 

— Da, dar dacă aş putea pune doar câteva întrebări?... 

— Bine, dar nu multe. 

Jack deschide gura, încearcă să vorbească şi, când nu 
iese nimic, adoptă o mică şi comică expresie tâmpă. Apoi 
râde. 

— Şi tu îmi tai răsuflarea, îi spune el. Nu pot să te mint în 
privinţa asta. 

O urmă vagă de culoare urcă în obrajii Sophiei, şi ea lasă 
privirea-n jos. Desface buzele pentru a spune ceva... apoi le 
strânge. Jack îşi doreşte să fi spus ce voia să spună şi, în 
acelaşi timp, e bucuros că nu a făcut-o. O strânge uşor de 
mâini şi, cu ochii albaştri larg deschişi, ea ridică privirea 
spre el. 


— Ne-am cunoscut cumva? Când aveai doisprezece ani? 
Ea scutură din cap. 

— Dar te-am văzut. 

— Poate. În marele pavilion. Mama a fost una dintre 
slujnicele Reginei celei Bune. Şi eu la fel... cea mai tânără. 
Poate că m-ai văzut atunci. Chiar cred că m-ai văzut. 

Jack pregetă o clipă pentru a cugeta la această 
minunăţie, apoi continuă. Timpul e scurt. O ştiu amândoi. 
Aproape că-l simte cum zboară. 

— Tu şi Judy sunteţi îngemănări, dar niciuna dintre voi nu 
călătoreşte - ea n-a fost niciodată în capul tău aici şi tu n-ai 
fost niciodată în capul ei, acolo. Voi... discutaţi printr-un zid. 

— Da. 

— Când ea a scris lucrurile alea, tu ai fost, de fapt, i-ai 
şoptit prin zid. 

— Da. Ştiam cât de tare o forţam, dar trebuia s-o fac. 
Trebuia neapărat s-o fac! Nu e doar o chestiune de a-i 
aduce înapoi copilul, oricât ar fi asta de important. Sunt 
probleme mult mai mari. 

— Cum ar fi? 

Ea clatină din cap. 

— Nu eu trebuie să-ţi spun asta. Cel care trebuie s-o facă 
e mult mai mare ca mine. 

Jack studiază bandajele mici care acoperă buricele 
degetelor ei şi se gândeşte la cât de mult au încercat 
Sophie şi Judy să treacă de zidul acela una la cealaltă. 
Morgan Sloat se pare că putea deveni Morgan de Orris 
când poftea. La doisprezece ani, Jack întâlnise şi alţii cu 
acest talent. Nu şi el; el avea o singură natură şi fusese 
întotdeauna Jack în ambele lumi. Judy şi Sophie, pe de altă 
parte, se dovediseră incapabile să sară dintr-un loc în altul. 
N-au fost înzestrate cu ceva şi nu pot decât să-şi şoptească 
prin zidul dintre lumi. Probabil că există lucruri şi mai 
triste, însă în clipa aceasta nu se poate gândi la niciunul. 

Jack se uită în jur la cortul distrus, care pare să respire 
de lumină solară şi umbre. Pânza ruptă fâlfâie. În camera 


alăturată, printr-o gaură în peretele de material diafan, 
vede câteva paturi răsturnate. 

— Ce-i locul ăsta? întreabă el. Ea zâmbeşte. 

— Pentru unii spital. 

— Hă? 

El ridică privirea şi mai observă o dată crucea. Maronie 
acum, dar fără-ndoială odinioară roşie. O cruce roșie, 
prostule, îşi spune. 

— O! Dar nu e puţin cam... ei bine... bătrân? 

Zâmbetul Sophiei se lăţeşte şi Jack îşi dă seama că e 
ironic. Orice soi de spital ar fi aceasta, sau ar fi fost, aduce 
puţin sau chiar deloc cu cele din Spitalul general sau 
Spitalul de urgenţe. 

— Da, Jack. Foarte bătrân. Cândva erau zece sau mai 
multe corturi de felul ăsta în Teritorii, în Lumea de Sus şi 
Lumea de Mijloc; acum nu mai sunt decât câteva. S-ar 
putea să fie doar ăsta. Astăzi e aici. 

Mâine... 

Sophie ridică mâinile, apoi la lasă jos. 

— Oriunde! Poate chiar de partea lui Judy a zidului. 

— E un fel de clinică ambulantă. 

Asta ar trebui să fie o glumă şi e uimit când ea, mai întâi, 
încuviinţează din cap, apoi râde şi bate din palme. 

— Da! Da, chiar aşa! Deşi nu ţi-ai dori să fii tratat aici. 

Mai exact, ce încearcă ea să spună? 

— Presupun că nu, se arată el de acord, uitându-se la 
pereţii putrezi, la panourile franjurate ale tavanului şi la 
străvechii stâlpi de susţinere. 

Nu prea arată a fi steril! 

Cu seriozitate (deşi ochii îi scapără), Sophie zice: 

— Şi totuşi, dacă ai fi pacient, l-ai crede foarte frumos. Şi 
ai crede că infirmierele tale, Surioarele, sunt cele mai 
frumoase pe care le-a avut vreodată vreun pacient. 

Jack se uită în jur. 

— Ce sunt ele? 


— Surioarele nu ies la iveală când străluceşte soarele. Iar 
dacă vrem să ne continuăm vieţile în bună pace, Jack, o să 
ne vedem fiecare de drumul lui cu mult înainte de lăsarea 
întunericului. 

Îl doare să o audă vorbind despre căi separate, chiar 
dacă ştie că asta e inevitabil. Durerea nu-i satisface 
curiozitatea, totuşi; dacă ai fost ţopilist, se pare, rămâi 
ţopilist până la moarte. 

— De ce? 

— Pentru că Surioarele sunt vampiri, iar pacienţii lor nu 
se întremează niciodată. 

Uluit, tulburat, Jack se uită în jur după semne care să le 
vestească. Nici nu-i trece prin gând să nu creadă asta - o 
lume care poate naşte lupi de lună plină poate naşte orice, 
presupune. 

Ea îl atinge pe încheietura mâinii. Îl străbate un mic 
tremur de dorinţă. 

— Nu te teme, Jack - şi ele slujesc Grinda. Toate lucrurile 
slujesc Grinda. 

— Ce grindă? 

— Nu contează. 

Mâna de pe încheietura sa strânge mai tare. 

— Cel care-ţi poate răspunde la întrebări va ajunge în 
scurt timp, dacă n-a ajuns deja. 

Îi aruncă o privire piezişă, care conţine sâmburele unui 
zâmbet. 

— După ce-l vei asculta, vei putea pune mai bine întrebări 
cu importanţă. 

Jack îşi dă seama că a fost aproape mustrat, dar, venind 
din partea ei, nu-l doare. Se lasă dus dintr-o cameră în alta 
a marelui şi străvechiului spital. Pe drum, începe să 
priceapă cât de mare e de fapt locul ăsta. Mai pricepe şi că, 
în ciuda palelor de aer proaspăt, simte un vag şi neplăcut 
miros, ceva care ar putea fi un amestec de vin fermentat şi 
carne stricată. Cât despre ce fel de carne e vorba, Jack se 


teme că poate ghici destul de bine. După ce a vizitat peste o 
sută de locuri ale unor crime, ar trebui s-o poate face. 


Ar fi fost o dovadă de impoliteţe să plecăm în timp ce Jack 
îşi întâlnea iubirea vieţii (fără a mai pomeni de-o tehnică 
narativă deficitară), aşa că n-am făcut-o. Acum, însă, haideţi 
să trecem prin pereţii subţiri ai cortului-spital. Afară e un 
peisaj arid, dar nu neplăcut, de pietre roşii, salvie, flori de 
deşert care seamănă puţin cu gura-leului, Pini pitici şi 
câţiva cactuşi bondoci. Undeva nu departe se aude susurul 
răcoros şi egal al unui râu. Pavilionul spitalului foşneşte şi 
fâlfâie la tel de molcom ca velele unui vas care pluteşte 
împins de-un vânt dulce. În timp ce planăm în felul nostru 
uşor şi straniu de plăcut de-a lungul părţii estice a marelui 
cort distrus, observăm câteva lucruri împrăştiate de-a 
valma. Sunt multe pietre pe care sunt gravate desene este 
un trandafir de cupru minunat lucrat, dar care a fost 
contorsionat parcă de-o căldură uriaşă, e o bucată mică de 
covor ros care pare să fi fost tăiată în două cu un satâr. Mai 
sunt şi alte lucruri, lucruri care s-au opus oricărei schimbări 
în ciclonica lor trecere dintr-o lume în alta. Vedem carcasa 
înnegrită a unui televizor zăcând într-o mare de cioburi de 
sticlă, mai multe baterii AA Duracell, un pieptene şi - poate 
cel mai ciudat lucru - o pereche de chiloţei din nailon cu 
Duminica scris pe-o parte într-o caligrafie timidă, roz. A 
avut loc o ciocnire de lumi; aici, de-a lungul părţii estice a 
pavilionului de spital, se află un amalgam de reziduuri care 
atestă forţa acelei coliziuni. 

La capătul acestui nor de eşapare - în capul cometei, am 
putea spune - stă un om pe care-l recunoaştem. Nu suntem 
obişnuiţi să-l vedem într-un halat maro atât de urât (şi e 
clar că nici el nu ştie cum să poarte un asemenea veşmânt, 
pentru că, dacă ne uităm la el dintr-un unghi greşit, putem 
vedea mult mai mult decât vrem) sau purtând sandale în loc 
de pantofi de gală, sau cu părul prins la spate într-o coadă 
neglijentă strânsă cu o fâşie de piele, însă acesta este fără 


îndoială Wendell Green. Bolboroseşte în barbă. Pe la 
colţurile gurii îi curg bale. Se uită fix la ghemotocul 
mototolit de hârtii din mâna sa dreaptă. Ignoră toate 
schimbările cataclismice care s-au petrecut în jurul său şi se 
concentrează doar asupra acesteia. Dacă reuşeşte să 
priceapă cum reportofonul său Panasonic s-a transformat 
într-o grămăjoară de hârtie veche, poate că va trece la alte 
lucruri. Nu înainte de asta. 

Wendell (vom continua să-i spunem Wendell, bine, şi nu 
ne vom încurca cu vreun alt nume pe care l-ar putea avea în 
colţişorul acesta al existenţei, dat fiind că nici el nu-l ştie şi 
nici nu vrea să-l ştie) zăreşte bateriile AA Duracell. Se 
târăşte până la ele, le ia şi începe să-ncerce să le vâre în 
cocoloşul de hârtii. Nu reuşeşte, desigur, dar asta nu-l 
împiedică să-şi continue încercările. După cum ar spune 
George Rathbun: „Dacă-i dai băiatului ăstuia un plici, o să- 
ncerce să-şi prindă cina cu el.” 

— Tre, zice cel mai apreciat reporter de investigaţii din 
ţinutul Coulee, lovind în mod repetat cu bateriile în hârtii. 
Tre... nauntru. Tre... nauntru! Fir s hie, tre nauntru... 

Un sunet - un clinchet de ceea ce nu pot fi, Dumnezeu să 
ne apere, decât pinteni - întrerupe concentrarea lui 
Wendell, şi bărbatul ridică ochii larg căscaţi, holbaţi. Poate 
că nu şi-a pierdut sănătatea mentală pe vecie, însă cu 
siguranţă aceasta a plecat cu căţel, cu purcel la Disney 
World. lar ceea ce vede în faţa ochilor n-o va convinge să 
se-ntoarcă în viitorul apropiat. 

Cândva, în lumea noastră trăia un bun actor de culoare 
pe nume Woody Strode. (Lily l-a cunoscut; a jucat cu el, de 
fapt, într-o  maimuţăreală produsă de American 
International la sfârşitul anilor şaizeci numită Execution 
Express.) Omul care se apropie acum de locul unde Wendell 
Green stă ghemuit cu bateriile într-o mână şi cu hârtiile în 
cealaltă seamănă surprinzător de mult cu acel actor. Poartă 
jeanşi spălăciţi, o cămaşă ecosez albastră, o eşarfă şi un 
revolver masiv la o cingătoare lată de piele în care scapără 


patru duzini, sau aşa ceva, de cartuşe. E chel şi are ochii 
înfundaţi în orbite. Peste un umăr, de-o curea cu model 
complicat, îi atârnă o chitară. Pe celălalt umăr stă ceea ce 
pare să fie un papagal. Papagalul are două capete. 

— Nu, nu, zice Wendell pe-o voce uşor aspră. Nu. Nu văd. 
Nu văd. Asta. 

Lasă capul jos şi-şi reîncepe încercările de-a îndesa 
bateriile în pumnul de hârtii. 

Umbra nou-sositului cade peste Wendell, care refuză cu 
încăpățânare să ridice privirea. 

— Bună să-ţi fie inima, străine, zice nou-venitul. 

Wendell continuă să stea cu ochii plecaţi. 

— Numele meu este Parkus. Eu reprezint legea prin 
părţile astea. 

Pe tine cum te cheamă? 

Wendell refuză să răspundă, doar dacă nu putem numi 
răspuns Mormăiturile acelea surde care-i ies printre buzele 
pline de bale. - Am întrebat care ţi-e numele. 

— Wen, zice vechea noastră cunoştinţă (nu prea putem 
să-l numim prieten) fără să ridice fruntea. Wen. Dell. Gree... 
Green. Eu... eu...eu... 

— Nu te pripi, zice Parkus (nu fără compasiune). Pot să 
aştept pân' ţi se-ncinge morişca. 

— Eu... vânător de ştiri! 

— 0? Asta eşti? 

Parkus se lasă pe vine; Wendell se trage în spate lângă 
peretele fragil al pavilionului. 

— Ei, asta le-ntrece pe toate! Sincer să fiu, am văzut 
vânători de căprioare, şi-am văzut vânători de fazani, şi-am 
văzut vânători de potârnichi, da' tu eşti primu' vânător de 
ştiri pe care-l întâlnesc. 

Wendell ridică privirea, clipind repede. 

Pe umărul stâng al lui Parkus, un cap al papagalului 
spune: 

— Dumnezeu e dragoste. 

— Du-te-n pizda mă-ctii, replică celălalt cap. 


— Toţi trebuie să caute râul vieţii, spune primul cap. 

— Suge-mi cariciu', zice al doilea. 

— Ne înălţăm spre Dumnezeu, răspunde primul. 

— Pişă-te contra vântului, îl invită al doilea. 

Deşi ambele capete vorbesc cu calm - chiar pe tonurile 
unui discurs raţional - Wendell se trage şi mai mult în spate, 
apoi coboară privirea şi îşi reîncepe furios munca inutilă cu 
bateriile şi mâna de hârtii, care dispar acum în tubul mânjit 
de sudoare al pumnului său. 

— Nu-i lua în seamă, spune Parkus. Fu sigur n-o fac. Abia 
dacă-i mai aud, şi ăsta-i adevărul adevărat. Gura, băieţi. 

Papagalul tace. 

— Un cap e Sacru, celălalt Profan, zice Parkus. Îi ţin cu 
mine numa' ca să-mi aducă aminte că... 

E întrerupt de sunetul unor paşi care se apropie şi se 
ridică în picioare dintr-o singură mişcare sprintenă şi 
uşoară. Jack şi Sophie se apropie, ţinându-se de mână cu 
perfecta inconştienţă a copiilor care se întorc de la şcoală. 

— Speedy! strigă Jack, numai un zâmbet. 

— Ei, Jack Călătoru! zice Parkus, zâmbind şi el. Bine te- 
am găsit! Uită-te la tine, dom'le... te-ai făcut mare. 

Jack dă fuga şi-l prinde în braţe pe Parkus, care-l 
îmbrăţişează la rândul său, şi încă din tot sufletul. După un 
moment, Jack îl ţine pe Parkus la distanţă cu braţele întinse 
şi-l studiază. 

— Erai mai bătrân... mie îmi păreai mai bătrân, cel puţin. 
În ambele lumi. 

Încă zâmbind, Parkus clatină din cap. Iar când vorbeşte 
din nou, foloseşte accentul tărăgănat al lui Speedy Parker. 

— Cre' că arătam d-adevăratelea mai bătrân, Jack. Nu 
erai decât un copil, ţine minte. 

— Dar... 

Parkus flutură o mână prin aer. 

— Uneori arăt mai bătrân, alteori nu aşa bătrân. 'Totu' 
depinde de... 


— Vârsta ţine de înţelepciune, spune pios un cap al 
papagalului, la care celălalt răspunde: Futangiu bătrân şi 
senil. 

— „depinde de loc şi de împrejurări, încheie Parkus, apoi 
spune: şi v-am zis, băieţi, să vă ţineţi pliscu'. De mai 
continuaţi, o să vă sucesc gâtu' ăla cât un pai. 

Îşi întoarce atenţia spre Sophie, care se uită la el cu ochii 
măriţi de mirare, timidă ca o căprioară. 

— Sophie, zice el. Tare mă bucur să te văd, scumpo. Nu 
ţi-am zis c-o să vină? Şi uite-l aici. l-a luat puţin mai mult 
decât mă aşteptam, atâta tot. 

Ea face o scurtă reverență în faţa lui, o plecăciune până 
la genunchi, cu bărbia în piept. 

— Mulţumescu-ţi, sai, zice ea. Vino-n pace, pistolarule, şi 
du-te mai departe de-a lungul Grinzii însoţit de iubirea mea. 

La aceasta, Jack simte un fior ciudat şi profund, ca şi 
când multe lumi ar fi vorbit pe-un ton armonic, jos, dar 
răsunător. 

Speedy - aşa continuă Jack să se gândească la el - o ia de 
mână si o îndeamnă să se ridice în picioare. 

— Ridică-te, fată, şi uită-te în ochii mei. Eu nu-s pistolar 
nici aici, nici în zonele de frontieră, chiar dacă, din când în 
când, mai port cu mine pistolul cel vechi. În orice caz, avem 
multe de discutat. Nu-i timp pentru solemnităţi. Veniţi 
amândoi cu mine dincolo de deal. Avem ceva de sporovăit, 
cum zic pistolarii. Sau cum spuneau, înainte ca lumea să se 
mişte din loc. Am vânat câteva potârnichi bune şi ere' c-or 
să se frigă tare fain. 

— Dar cu... 

Jack face un gest spre mormanul mormăitor, ghemuit, 
care e Wendell Green. 

— Păi, el pare cam ocupat, zice Parkus. Mi-a zis că-i 
vânător de ştiri. 

— Cred că s-a cam umflat în pene, replică Jack. Bătrânul 
Wendell aici de faţă-i doar un vânătoraș de ştiri. 


Wendell întoarce puţin capul. Refuză să ridice ochii, însă 
buza i se răsuceşte într-un rânjet care-ar putea fi mai mult 
reflexiv decât real. 

— Auzit. Asta. 

Se opinteşte. Buza i se răsuceşte din nou şi, de data 
aceasta, rânjetul pare mai puţin reflexiv. Este, de fapt, un 
mârâit. 

— Aur. Aur. Băiatule de aur. Holly. Wood. 

— A reuşit să-şi păstreze măcar o parte din şarmul şi 
bucuria lui de viaţă, zice Jack. O să fie-n siguranţă aici? 

— Nimeni c-o fărâmă de creier nu-ndrăzneşte să se 
apropie de cortul Surioarelor, zice Parkus. O să se 
descurce. lar dac-o să simtă-n aer ceva gustos şi-o să vină s- 
arunce o ocheadă, păi, cre' că-i putem da ceva de mâncare. 

Se întoarce spre Wendell. 

— Nu mergem departe. Dacă vrei să ne vii în vizită, n-ai 
decât. S-a-nţeles, domnule Vânător de ştiri? 

— Wen. Dell. Green. 

— Wendell Green, da, dom'le. Parkus se uită la ceilalţi. 

— Haideţi. Sâ-mbucăm ceva. 

— Să nu uităm de el, murmură Sophie, aruncând o 
privire în spate. 

În câteva ore se lasă întunericul. 

— Nu, acceptă Parkus când ajung în creasta dealului. Nu- 
| putem lăsa lângă cortul ăla după venirea întunericului. 
Chiar nu-l putem lăsa. 


Versantul opus al deluşorului e plin de verdeață - şi e 
până şi un pârâiaş care probabil se varsă în râul pe care 
Jack îl aude în depărtare - însă tot seamănă mai mult cu 
nordul Nevadei decât cu vestul Wisconsinului. Şi totuşi, 
într-un fel, crede Jack, asta nu e chiar lipsit de logică. 
Ultima sa săritură nu a fost una obişnuită. Se simte ca o 
piatră care a fost aruncată peste suprafaţa unui lac, cât 
despre sărmanul Wendell... 


La poalele deluşorului, în dreapta, un cal a fost priponit la 
umbra a ceea ce Jack crede că este o yucca. Douăzeci de 
metri mai încolo e un cerc de pietre erodate, înăuntrul 
căruia au fost pregătite cele necesare pentru aprinderea 
unui foc. Lui Jack nu-i place prea mult locul acesta - pietrele 
îi amintesc de nişte dinţi străvechi. Şi nu e singurul care 
simte asta. Sophie se opreşte, strângându-l mai puternic de 
mână. 

— Parkus, chiar trebuie să mergem acolo? Spune-mi că 
nu, te rog. 

Parkus se întoarce spre ea cu un zâmbet blând pe care 
Jack îl cunoaşte bine: e-un zâmbet tipic pentru Speedy 
Parker. 

— Diavolul Vorbitor s-a dus de aici din timpuri 
imemoriale, scumpo, zice el. Şi ştii că alea toate-s numai 
legende. 

— Dar... 

— Nu e momentul să cazi pradă tremuriciului, îi spune 
Parkus. 

Vorbeşte cu o urmă de nerăbdare, iar „tremurici” nu e 
tocmai cuvântul pe care-l foloseşte, ci doar acela în care-l 
traduce mintea lui Jack. 

— În definitiv, tu l-ai aşteptat în cortul Surioarelor... 

— Numai pentru că ea era de cealaltă parte a... 

— „iar acum vreau să vii cu noi. 

Pe dată, lui Jack i se pare că e mai înalt. Ochii îi scapără. 
Jack îşi spune: Un pistolar. Da, cred că ar putea ţi un 
pistolar. Ca în unul dintre vechile filme ale mamei, numai 
că de-adevăratelea. 

— Bine, zice Sophie, încet. Dacă e necesar. Apoi se uită la 
Jack: 

Nu vrei să mă cuprinzi cu braţul? 

Jack, putem fi siguri, e fericit să se supună. 

Când păşesc între două dintre pietre, lui Jack i se pare că 
aude o rumoare de voci şoptite. Între ele, o voce e pe 
moment clară, părând să lase o dâră de mâl în urma ei când 


îi intră în ureche: Tâlâş tâlâş tâlâș, ol, pe pişoruşe- 
nzânjerate, imădiat o ză vină, bunu mieu pretin Munşun, ji 
ce cadou am pen tu iei, o, 0... 

Jack se uită la vechiul său prieten Parkus, care se lasă pe 
vine lângă un sac şi-i desface nojiţele de la gură. 

— E aproape, nu-i aşa? Pescarul. Şi Casa întunericului, şi 
ea e aproape. 

— Mda, face Parkus şi, din sac, răstoarnă corpurile 
eviscerate ale unei duzini de păsări durdulii. 


La vederea potârnichilor, gândurile lui Jack se întorc la 
Irma Freneau şi crede că nu va fi în stare să mănânce. Nu-l 
ajută nici să-i vadă pe Parkus şi pe Sophie cum înfig bețe 
verzi în păsări. Dar, după ce e aprins focul şi păsările încep 
să capete o nuanţă maronie, stomacul îşi intră în drepturi, 
insistând că potârnichile miros minunat şi că gustul 
probabil că va fi şi mai bun. Aici, îşi aminteşte el, totul e aşa 
întotdeauna. 

— Uită-ne aici, în cercul vorbelor, zice Parkus. 

A renunţat deocamdată la zâmbete. Se uită cu o gravitate 
sobră la Jack şi Sophie, care stau unul lângă altul şi încă se 
ţin de mână. Şi-a proptit chitara de o piatră din apropiere. 
Alături de ea, Sacru şi Profan doarme cu cele două capete 
ale lui pitite sub pene, visându-şi visele fără-ndoială 
bifurcate. 

— Demonul o fi plecat demult, însă legendele spun că 
lucrurile de felul ăsta lasă urme care pot să dezlege limba. 

— Aşa cum sărutând faimoasa Piatră din Blarney, în 
Irlanda, primeşti darul elocvenţei, sugerează Jack. 

Parkus scutură din cap. 

— Azi nu e nici-o piatră din Blarney. 

Jack spune: 

— Măcar dacă am avea de-a face cu un criminal de rând. 
Cu asta m-aş descurca. 

Sophie se uită nedumerită la el. 


— Se referă la un recidivist, îi spune Parkus. La un 
criminal greu de prins. 

Se uită la Jack: 

— Şi, într-un fel, cu asta ai de-a face. Carl Bierstone nu-i 
cine ştie ce... e-un monstru de rând, să spunem. Ceea ce nu 
înseamnă că nu-i place să ucidă. Cât despre cele care se 
petrec în French Landing, el a fost folosit. A fost posedat, ai 
spune în lumea ta, Jack. A fost luat de spirite, am spune noi 
în Teritorii... 

— Sau tras în jos de porci, adaugă Sophie. 

— Da. Parkus încuviinţează din cap. În lumea de dincolo 
de zona asta de graniţă - Lumea de Mijloc - s-ar spune că a 
fost infestat de un demon. Însă de un demon cu mult mai 
mare decât sărmanul spirit care a trăit cândva în cercul 
ăsta de pietre. 

Jack abia îi aude. Ochii îi strălucesc. Ceva care sună ca un 
nume nemţesc. Beerstein, i-a spus George Potter cu o seară 
în urmă, acum o mie de ani. Nu-i tocmai ăsta, dar nici 
departe. 

— Carl Bierstone, zice el. Ridică un pumn, apoi îl scutură 
în semn de triumf. Ăsta era numele lui în Chicago. Burnside 
aici, în French Landing. Caz închis, joc terminat, trage-ţi 
fermoarul. Unde-i, Speedy? Ajută-mă să economisesc nişte 
ti... 

— Taci... din gură, zice Parkus. 

Tonul e jos şi aproape feroce. Jack o simte pe Sophie 
crispându-se lângă el. Se crispează puţin şi el. Ăsta nu e 
tonul pe care vorbeşte vechiul său prieten, nici pe departe. 
Trebuie să incetezi să-l mai identifici cu Speedy, îşi spune 
Jack. Nu e el şi nici n-a fost vreodată. Nu era decât un 
personaj pe care-l juca, cineva care putea deopotrivă să 
calmeze H să farmece un puşti speriat aflat pe fugă 
împreună cu mama lui. 

Parkus întoarce păsările, care acum au căpătat un 
maroniu frumos pe-o parte şi scuipă grăsime în foc. 


— Îmi pare rău să te reped, Jack, dar trebuie să înţelegi 
că Pescarul tău este un peşte destul de mic în comparaţie 
cu ceea ce se întâmplă de fapt. 

Ce-ar fi să-i spui lui lansy Freneau că-i un peşte mic? Ce- 
ar fi să-i spui lui Beezer St Pierre? 

Jack gândeşte aceste lucruri, dar nu le rosteşte cu voce 
tare. Lumina pe care a văzut-o în ochii lui Parkus l-a speriat. 

— Şi nu e o chestiune care să ţină nici de îngemănări, 
zice Parkus. Trebuie să-ţi scoţi ideea asta din cap. Asta-i 
ceva ce ţine doar de lumea ta şi de lumea Teritoriilor - o 
legătură. Nu poţi să omori un criminal aici şi să închei 
cariera canibalului tău acolo. lar dacă-l omori acolo, în 
Wisconsin, lucrul care e în el nu va face decât să sară într- 
un alt organism-gazdă. 

— Lucrul?... 

— Când era în Albert Fish, el îi spunea Omul Luni. Tipu' 
pe care-l cauţi tu îi spune domnul Munşun. Ambele nume 
reprezintă doar o încercare de-a exprima ceva ce nu se 
poate pronunţa în nici-o limbă pământeană, în nici-o lume 
pământeană. 

— Câte lumi există, Speedy? 

— Multe, zice Parkus, uitându-se în flăcări. lar povestea 
asta le implică pe toate. Dacă n-ar fi aşa, de ce crezi că te-aş 
fi căutat cu atâta obstinaţie? Trimiţându-ţi pene, 
trimiţându-ţi ouă de măcăleandru, făcând tot posibilul să te 
trezesc. 

Jack se gândeşte la Judy, zgâriind pereţii până când 
vârfurile degetelor ei sângerau, şi se simte ruşinat. Din câte 
se pare, Speedy a făcut acelaşi lucru. 

— Scoală-te, scoală-te, nătărăule, spune el. 

Parkus pare prins între reproş şi surâs. 

— Cu siguranţă trebuie să mă fi văzut în cazul care te-a 
făcut să fugi din L.A. 

— A, omule... de ce crezi că am fugit? 

— Ai fugit ca Iona când Dumnezeu i-a spus să se ducă să 
predice împotriva ticăloşiei din Ninive. Mă temeam c-o să 


trebuiască să trimit o balenă care să te înghită. 

— Mă simt înghiţit, îi spune Jack. 

Cu o voce firavă, Sophie zice: 

— Şi eu- 

— Cu toţii am fost înghiţiţi, spune omul cu pistol la şold. 
Suntem în pântecele bestiei, fie că ne place, fie că nu. 
Acesta e ka, adică destinul şi soarta. Pescarul tău, Jack, este 
acum ka-ul tău. Ka-ul nostru. 

E. ceva ce depăşeşte cu mult crimele. 

Şi Jack vede ceva care-l sperie de moarte. Lester Parker, 
alias Speedy, alias Parkus, este la rândul lui speriat de 
moarte. 

— Treaba asta priveşte Turnul întunecat, spune. 

Lângă Jack, Sophie scoate un strigă jos şi disperat de 
groază şi coboară ochii în pământ. În acelaşi timp, ridică o 
mână şi face semnul de deochi spre Parkus, iar şi iar. 

Pe acesta nu pare să-l deranjeze. Îşi reia doar datoria de- 
a roti păsările în frigărui. 

— Acum ascultaţi-mă, zice el. Ascultaţi şi puneţi cât mai 
puţine întrebări posibile. Încă mai avem şansa să-l 
recuperăm pe fiul lui Judy Marshall, dar timpul ne scapă 
printre degete. 

— Vorbeşte, îl îndeamnă Jack. 


Parkus vorbeşte. Într-un anumit punct al poveştii, 
consideră că păsările sunt prăjite şi le serveşte pe pietre 
plate. Carnea e fragedă, aproape desprinsă de pe oasele 
mici. Jack mănâncă înfometat, bând multă apă dulce din 
plosca lui Parkus de fiecare dată când aceasta ajunge la el. 
Nu-şi mai iroseşte timpul comparând copiii morţi cu 
potârnichile moarte. Burdihanul trebuie pus la cale şi el îl 
pune cu conştiinciozitate. La fel face şi Sophie, care 
mănâncă folosindu-şi degetele şi lingându-le fără cea mai 
mică urmă de reţinere sau stânjeneală. La fel face, în cele 
din urmă, şi Wendell Green, chiar dacă el refuză să intre în 
cercul de pietre vechi. Când Parkus îi aruncă o potârniche 


brun-aurie, însă, Wendell o prinde cu o abilitate 
remarcabilă şi-şi îngroapă faţa în carnea ei moale. 

— Ai întrebat câte lumi există, începe Parkus. Răspunsul, 
în Limba 'naltă, este da/an: lumi fără număr. 

Cu un băț înnegrit desenează un opt întors pe-o rână, pe 
care Jack îl recunoaşte ca fiind simbolul grecesc pentru 
infinit. 

— Există un Turn care le leagă şi le ţine în loc. Gândeşte- 
te la el ca la un ax pe care se învârt multe roţi, dacă vrei. Şi 
există o entitate care vrea să dărâme acest Turn. Ram 
Abbalah. 

La aceste cuvinte, flăcările par să se întunece o clipă, 
apoi încep să ardă mai roşii ca niciodată. Jack îşi doreşte să 
creadă că acesta nu e decât un joc al minţii sale ostenite, 
dar nu poate. 

— Regele Purpuriu, zice el. 

— Da. Entitatea lui fizică e închisă într-o celulă din vârful 
Turnului, însă mai are o formă de manifestare, la fel de 
reală, şi aceasta trăieşte în Can-tah Abbalah - Curtea 
Regelui Purpuriu. 

— În două locuri deodată. 

Datorită călătoriilor sale între lumea Americii şi lumea 
Teritoriilor, lui Jack nu-i vine greu să creadă această idee. 

— Da. 

— Dar dărâmarea Turnului nu ar însemna şi distrugerea 
lui fizică? 

— Dimpotrivă: va fi liber să hoinărească prin ceea ce 
atunci va fi haos... din-tah... gheena. Unele părţi din Lumea 
de Mijloc au căzut deja în gheena asta. 

— Cât din asta e neapărat nevoie să ştiu? întreabă Jack, 
conştient că timpul zboară şi de partea sa a zidului. 

— E greu de spus ce trebuie să ştii şi ce nu, zice Parkus. 
Dacă voi lăsa deoparte o informaţie esenţială, poate că 
stelele se vor stinge. Nu doar aici, ci într-o mie de mii de 
universuri. Asta-i partea îngrozitoare. Ascultă, Jack... 
Regele a încercat să distrugă Turnul şi să se elibereze din 


vremuri imemoriale. Poate dintotdeauna. E-o muncă lentă, 
pentru că Turnul e ţinut în loc de grinzi încrucişate care 
acţionează asupra lui ca nişte sârme de ancorare. Grinzile 
au rezistat milenii la rând şi ar trebui să mai reziste alte 
milenii, dar în ultimele două secole... asta ţinând cont de 
modul în care masori timpul tu, Jack; pentru tine, Sophie, ar 
fi aproape cinci sute de Pământuri Pline. 

— Aşa mult? zice ea aproape într-un suspin. E foarte 
mult. 

— În marea schemă a lucrurilor, e la fel de puţin ca 
scăpăratul unui chibrit într-o cameră întunecată. Dar, deşi 
lucrurilor bune le ia mult timp să se dezvolte, răul are un 
mod de-a apărea gata crescut şi bun de trimis în lume, ca o 
jucărie cu arcuri care sare din cutie. Ka e prietenul răului, 
dar şi al binelui. Le îmbrăţişează pe amândouă. Tu, Jack, 
zice Parkus întorcându-se spre el, tu sigur ai auzit de Epoca 
Fierului şi de cea a Bronzului, nu? 

Jack încuviinţează. 

— La nivelurile superioare ale Turnului, sunt cei care 
numesc ultimele două sute de ani ai lumii noastre Epoca 
Gândirii Otrăvitoare. Asta înseamnă... 

— Nu trebuie să-mi explici, zice Jack. Îl cunosc pe 
Morgan Sloat, ţi-aminteşti? Ştiu ce planuri avea pentru 
lumea lui Sophie. 

Da, chiar aşa. Planul de bază fusese să transforme cele 
mai dulci locuri ale universului la început în locuri de 
vacanţă pentru cei bogaţi, apoi într-un izvor de muncă 
necalificată şi, în cele din urmă, într-o groapă de gunoi, 
probabil gunoi radioactiv. Dacă ăsta nu e un exemplu de 
gândire otrăvitoare, Jack nu ştie ce altceva e. 

Parkus spune: 

— Printre fiinţele raţionale s-au numărat întotdeauna 
creaturi dotate cu calităţi telepatice; lucrul ăsta e adevărat 
în toate lumile. Dar creaturile acestea sunt de obicei rare. 
Miracole, ai putea spune. Însă, de când a început Epoca 
Gândirii Otrăvitoare în lumea ta, Jack - de când a infestat-o 


ca un demon - aceste fiinţe au devenit din ce în ce mai 
obişnuite. Nu la fel de comune ca şi mutanţii înceţi din 
ţinuturile Spulberate, dar comune, da. 

— Vorbeşti despre cititorii de gânduri, zice Sophie, 
dorind parcă să fie sigură. 

— Da, confirmă Parkus, dar nu doar despre cititorii de 
gânduri. Clarvăzători. Fiinţe capabile să se teleporteze - 
persoane care sar dintr-o lume în alta, ca al nostru Jack 
Călătoru, cu alte cuvinte - şi fiinţe care stăpânesc 
telekinezia. Cititorii de gânduri sunt cei mai comuni, iar 
telekineticii cei mai rari... şi cei mai valoroşi. 

— Pentru el, vrei să spui, completează Jack. Pentru 
Regele Purpuriu. 

— Da. În ultimii două sute de ani, sau aşa ceva, abbalah 
şi-a petrecut mare parte din timp strângând o echipă de 
sclavi telepaţi. Mulţi dintre ei provin de pe Pământ şi din 
Teritorii. Toţi telekineticii vin de pe Pământ. Adunătura 
aceasta de sclavi - acest gulag - este realizarea lui de vârf. 
Noi le spunem Spărgători. Ei... 

Lasă propoziţia neterminată, căzând pe gânduri. Apoi: 

— Ştiţi cum înaintează o galeră? 

Sophie încuviinţează, dar Jack, la început, nu are nici-o 
idee despre ce vorbeşte Parkus. Are o scurtă, nebunească 
viziune a unei bucătării complet utilate rulând de-a lungul 
lui Route 66. 

— Cu ajutorul multor vâslaşi, zice Sophie, apoi face o 
mişcare ca de vâslire care-i scoate în relief minunaţii sâni. 

Parkus dă afirmativ din cap. 

— Care, de obicei, sunt slavi înlănţuiţi. Ei... Din afara 
cercului, Wendell îşi vâră brusc coada. 

— Spart. Cus. 

Face o pauză, încruntându-se, apoi mai încearcă o dată. 

— Spart-a-cus. 

— Despre ce aiurează? întreabă Parkus, încruntându-se. 
Ai idee, Jack? 


— Despre un film numit Spartacus, explică Jack, şi te 
înşeli ca de fiecare dată, Wendell. Cred că vrei să spui Ben- 
Hur. 

Îmbufnat, Wendell întinde mâinile sale murdare de 
grăsime. 

— Mai multă. Carne. 

Parkus scoate ultima potârniche de pe băţul sfârâitor şi-o 
aruncă între două pietre, acolo unde stă Wendell, faţa-i 
palidă, mânjită cu grăsime, iţindu-i-se dintre genunchi. 

— Pradă proaspătă pentru vânătorul de ştiri, zice el. Şi- 
acum, fă-ne o favoare şi taci din gură. 

— Altfel. Ce-mi. Faci. 

Vechea scânteiere sfidătoare răsare în ochii lui Wendell. 

Parkus îşi scoate pe jumătate pistolul din toc. Mânerul, 
făcut din lemn de santal, este ros, însă ţeava luceşte 
criminal. Altceva nu mai trebuie să spună; ţinându-şi a doua 
pasăre într-o mână, Wendell Green îşi ridică halatul şi se 
avântă în spate peste deal. Jack se simte extrem de uşurat 
să-l vadă plecat. Spartacus, într-adevăr îşi spune el, şi 
pufneşte. 

— Aşadar, Regele Purpuriu vrea să-i folosească pe 
Spărgătorii ăştia ca să distrugă Grinzile, zice el. Asta-i 
schema, nu? ăsta-i planul lui. 

— Parcă ai vorbi despre viitor, răspunde Parkus blajin. 
Asta se întâmplă acum, Jack. Dacă vrei să vezi continua 
dezintegrare, uită-te doar la lumea din care vii. Dintre cele 
şase Grinzi, doar una mai stă încă în picioare. Alte două 
asigură în continuare ceva putere de susţinere. Celelalte 
trei sunt moarte. Una dintre ele s-a stins cu mii de ani în 
urmă, în cursul normal al lucrurilor. Celelalte... au fost ucise 
de Spărgători. Toate în două secole sau chiar mai puţin. 

— Hristoase, zice Jack. 

Începe să înţeleagă cum Speedy a putut să spună despre 
Pescar că-i un peşte mic. 

— Datoria de-a proteja Turnul şi Grinzile i-a revenit 
întotdeauna străvechii ghilde războinice de Gilead, numiţi 


pistolari în lumea asta şi-n multe altele. Aceştia generează 
de asemenea o puternică forţă psihică, Jack, una întru totul 
capabilă să le ţină piept Spărgătorilor Regelui Purpuriu, 
dar... 

— Pistolarii au dispărut cu toţii, mai puţin unul, zice 
Sophie, uitându-se la pistolul mare de la şoldul lui Parkus. 
Şi, cu o speranţă slabă: Doar dacă nu eşti şi tu unul, Parkus. 

— Eu nu, scumpo, zice el, însă există mai mult de unul. 

— Credeam că Roland e ultimul. Aşa spun poveştile. 

— Ela mai făcut cel puţin trei, îi spune Parkus. Habar n- 
am cum poate fi posibil aşa ceva, dar cred că este adevărat. 
Dacă Roland ar fi tot singur, Spărgătorii ar fi dărâmat de 
mult Turnul. Însă cu forţa acestora adăugată forţei lui... 

— N-am nici cea mai vagă idee despre ce vorbeşti, zice 
Jack. Am avut, oarecum, dar m-ai pierdut de câteva fraze 
încoace. 

— Nu e nevoie să înţelegi totul ca să-ţi poţi face treaba, îl 
informează Parkus. 

— Mulţumesc Domnului pentru asta. 

— Cât despre ce trebuie să înţelegi, lasă galerele şi 
vâslaşii şi gândeşte în termenii filmelor western pe care le 
turna mama ta. Pentru început, închipuie-ţi un fort în 
deşert. 

— Turnul ăsta întunecat despre care tot vorbeşti. Ăla-i 
fortul. 

— Da. Şi-n jurul fortului, în locul indienilor sălbatici... 

— Spărgătorii. Conduşi de Marea Căpetenie Abbalah. 

Sophie murmură: 

— Regele e-n Turnul lui, mănâncă pâine şi miere. 
Spărgătorii-s în subsol, fac bani bătând fiere. 

Jack simte un uşor, dar deosebit de neplăcut fior 
străbătându-i şira spinării: se gândeşte la labe de şobolani 
alergând pe cioburi de sticlă. 

— Cum? De ce spui asta? 

Sophie se uită la el, se înroşeşte, coboară privirea. 

— Asta spune ea uneori. Judy. Aşa o aud eu uneori. 


Parkus apucă unul dintre beţele înnegrite şi desenează în 
pragul pietros lângă simbolul infinitului. 

— Fortul e aici. Indienii puşi pe jaf sunt aici, conduşi ce 
căpetenia lor nemiloasă, malefică - şi cel mai probabil 
nebună. Dar aici... 

În stânga, desenează o săgeată. Indică formele 
rudimentare care reprezintă fortul şi indienii asediatori. 

— Ce soseşte mereu în ultimul moment în toate 
westernurile bune cu Lily Cavanaugh? 

— Cavaleria, zice Jack. Ăştia suntem noi, presupun. 

— Nu, spune Parkus. Are un ton răbdător, însă Jack 
bănuieşte că-l obţine cu preţul unui mare efort. Cavaleria 
sunt Roland de Gilead şi noii lui pistolari. Sau aşa 
îndrăznesc să spere aceia dintre noi care vor ca Turnul să 
rămână în picioare - sau să cadă la timpul lui. Regele 
Purpuriu speră să-i pună piedici lui Roland şi să termine cu 
distrugerea Turnului cât timp el şi ai lui sunt încă la 
depărtare. Asta înseamnă să adune toţi Spărgătorii pe care- 
i poate aduna, mai ales pe telekinetici. 

— Tyler Marshall este... 

— Nu mă mai întrerupe. Şi aşa e destul de dificil. 

— Erai mult mai vesel, Speedy, zice Jack pe-un ton de 
reproş. Pentru un moment, crede că vechiul său prieten îi 
va trage încă un perdaf - sau poate îşi va pierde complet 
cumpătul şi-l va transforma într-o broască - însă Parkus se 
relaxează puţin şi râde. 

Sophie ridică privirea, uşurată, şi-l strânge pe Jack de 
mână. 

— O, poate ai dreptate să mă tragi puţin de mânecă, zice 
Parkus. 

Nu ajută la nimic să ne ambalăm, nu-i aşa? 

Atinge pistolul de la şold. 

— Nu m-ar surprinde dacă treaba asta nu mi-a dat câteva 
puseuri de grandoare. 

— E-un pas sau doi mai sus de funcţia de îngrijitor al unui 
parc de distracţii, admite Jack. 


— Atât în Biblie - în lumea ta, Jack -, cât şi în Cartea 
Bunului Fermier - în a ta, scumpă Sophie - este o scriptură 
în care se spune ceva de genul: „Căci în regatul meu multe 
locaşuri sunt.” Ei bine, la Curtea Regelui Purpuriu mulţi 
monştri sunt. 

Jack aude un râset scurt şi aspru ieşindu-i pe gură. 
Vechiul său prieten a făcut o tipică glumă nesărată de 
poliţist, se pare. 

— Ei sunt curtenii Regelui... cavalerii lui rătăcitori. Au tot 
soiul de misiuni, îmi închipui, dar în ultimii ani principala lor 
datorie a fost să găsească Spărgători talentaţi. Cu cât sunt 
Spărgătorii mai talentaţi, cu atât e recompensa mai mare. 

— Sunt vânători de capete, murmură Jack şi nu-şi dă 
seama ce rezonanţă are termenul până ce nu-i iese pe gură. 
El l-a folosit în sensul lui comun, dar sigur că mai are unul, 
mult mai propriu. Vânătorii de capete sunt canibali. 

— Da, e de acord Parker. Şi au angajaţi din rândul 
muritorilor, care lucrează din... nu-mi place să spun că din 
pură plăcere, dar cum altfel am putea să-i spunem? 

Jack are atunci o viziune de coşmar: un Albert Fish de 
desen animat stând pe un trotuar newyorkez cu o pancartă 
pe care scrie LUCREZ PENTRU MÂNCARE. Strânge braţul 
mai tare în jurul lui Sophie. Ochii ei albaştri se întorc spre 
el şi el se uită bucuros în ei. Îl calmează. 

— Câţi Spărgători i-a trimis Albert Fish amicului său, 
domnul Luni? vrea Jack să ştie. Doi? Patru? O duzină? Şiei 
Mor, în cele din urmă, aşa încât abbalah trebuie să-i 
înlocuiască, nu-i aşa? 

— Nu mor, răspunde Parkus cu gravitate. Sunt ţinuţi într- 
un loc - un subsol, da, sau o peşteră - unde timpul nu 
există. 

— În purgatoriu. Hristoase! 

— Şi nu contează. Albert Fish e mort demult. Domnul 
Luni e acum domnul Munşun. Târgul pe care domnul 
Munşun l-a încheiat cu criminalul tău e unul simplu: 
Burnside ăsta poate să omoare şi să mănânce câţi copii 


vrea, atâta vreme cât sunt copii netalentaţi. Dacă ar fi să 
găsească vreunul care este talentat - vreun Spărgător - 
trebuie predat numaidecât domnului Munşun. 

— Care-i va duce lui abbalah, murmură Sophie. 

— Aşa e, zice Parkus. 

Jack simte că s-a întors pe un teren relativ stabil şi e 
extrem de bucuros că e acolo. 

— Deoarece Tyler nu a fost omorât, înseamnă că e 
talentat. 

— ”Talentat” nu e nici pe departe cuvântul potrivit. Tyler 
Marshall este, poate fi, unul dintre doi cei mai puternici 
Spărgători din întreaga istorie a tuturor lumilor. Dacă mă 
pot întoarce scurt la analogia fortului înconjurat de indieni, 
atunci am putea spune că Spărgătorii sunt ca nişte săgeți 
aprinse trase peste ziduri... un nou fel de armă de luptă. 
Însă Tyler Marshall nu-i o banală săgeată aprinsă. E o 
rachetă teleghidată. 

— Sau o armă nucleară. Sophie zice: 

— Nu ştiu ce-i asta. 

— Nici nu vrei să ştii, răspunse Jack. Crede-mă. 

Se uită-n jos la desenele mâzgălite în praf. E oare 
surprins că Tyler poate fi atât de puternic? Nu, nu cu 
adevărat. Nu după ce a simţit aura de forţă care o 
înconjoară pe mama băiatului. Nu după ce a întâlnit-o pe 
îngemănară lui Judy, ale cărei veşminte simple şi purtare nu 
pot ascunde un caracter care lui i se pare a fi aproape 
regal. E frumoasă, însă el simte că frumuseţea este una 
dintre calităţile ei cel mai puţin importante. 

— Jack? îl întreabă Parkus. 'Te simţi bine? 

Nu avem timp să te simţi altfel, sugerează tonul lui. 

— Dă-mi un minut, zice Jack. 

— Nu avem mult t... 

— Am înţeles asta foarte bine, spune Jack, retezând 
cuvintele, şi o simte pe Sophie cum tresare surprinsă de 
tonul vocii sale. Acum, dă-mi un minut. Lasă-mă să-mi fac 
treaba. 


De sub un şomoiog de pene verzi, unul dintre capetele 
papagalului bombăne: 

— Dumnezeu iubeşte muncitorul sărman. Celălalt 
răspunde: 

— Din cauza asta a făcut dracului atât de mulţi? 

— Bine, Jack, zice Parkus şi ridică ochii către cer. 

Bun, care sunt datele problemei? gândeşte Jack. Avem un 
băiețel valoros, iar Pescarul ştie că e valoros. Dar domnul 
Munşun nu-l are încă în mână, altfel Speedy n-ar fi aici. Ce 
deducem? 

Sophie îl priveşte cu anxietate. Parkus încă se uită înspre 
neprihănitul cer albastru de deasupra terenului de graniţă 
dintre Teritorii - ceea ce Judy Marshall numeşte Lumea de 
Departe - şi Ceea Ce Vine După. Mintea lui Jack lucrează 
mai repede acum, acumulând viteză ca un tren express 
care pleacă din gară. E conştient că negrul cel chel 
Scrutează cerul în căutarea unui anumit corb malefic. E 
conştient că femeia cu piele albă de lângă el îl contemplă cu 
genul acela de fascinaţie care, cu timpul şi în lumea 
potrivită, ar putea deveni iubire. Cel mai mult, însă, e 
pierdut în propriile gânduri. Acestea sunt gândurile unui 
țopilist. 

Acum Bierstone e Burnside şi e bătrân. Bătrân şi, în 
zilele astea, nu se descurcă aşa bine la departamentul 
cognitiv. Cred că e posibil să se fi prins între ceea ce-şi 
doreşte, adică să-l păstreze pentru el pe Tyler şi ceea ce i-a 
promis lui Munşun ăsta. Mintea lui ameţită, prăfuită şi 
periculoasă încearcă să se decidă. Dacă se hotărăşte să-l 
omoare pe Tyler şi să-l vâre în oala de supă ca vrăjitoarea 
din Hansel şi Gretel, pentru Judy şi Fred nu e deloc bine. 
Fără a mai pomeni de Tyler, care s-ar putea să fi, văzut deja 
lucruri care l-ar înnebuni până şi pe-un veteran din marina 
americană. Dacă Pescarul i-l predă pe băiat domnului 
Munşun, e de rău pentru toți din univers. Nu-i de mirare că 
Speedy a spus că timpul ne scapă printre degete. 


— Ştiaţi amândoi c-o să se întâmple asta, nu? întreabă el. 
Trebuie să fi ştiut. Pentru că Judy a ştiut. Dă semne de 
dezechilibru de multe luni, cu mult înainte să fi început 
crimele. 

Parkus îşi schimbă poziţia şi îşi fereşte privirea, 
incomodat. 

— Ştiam că o să se întâmple ceva, da - au avut loc mari 
schimbări de partea asta - dar eram ocupat cu altceva. lar 
Sophie nu poate trece în cealaltă lume. A venit aici cu 
oamenii zburători şi la fel se va întoarce când vom fi 
terminat de sporovăit. 

Jack se întoarce spre ea. 

— Eşti cine a fost cândva mama, sunt sigur de asta. 
Bănuieşte că nu s-a exprimat foarte clar, dar mai bine nu 
poate; mintea lui încearcă să meargă în prea multe direcţii 
deodată. 

— Eşti succesoarea Laurei DelLoessian. Regina lumii 
ăsteia. 

Acum Sophie e cea care pare incomodată. 

— Nu eram nimeni în marea schemă a lucrurilor, chiar nu 
eram, şi asta îmi plăcea. Cel mai adesea, scriam scrisori de 
laudă şi le mulţumeam oamenilor că au venit să mă vadă... 
numai că, ocupând o funcţie oficială, trebuia să spun 
întotdeauna „noi”. Îmi plăcea să mă plimb şi să desenez flori 
şi să le cataloghez. Îmi plăcea să merg la vânătoare. Apoi 
soarta potrivnică, vremurile grele şi acţiunile rele au făcut 
în aşa fel încât să mă trezesc ultima din stirpea regală. 
Regină a ăstei lumi, cum spui tu. M-am căsătorit cu un 
bărbat bun şi simplu, însă al meu Fred Marshall a murit şi 
m-a lăsat singură. Sophie cea Stearpă. 

— Nu, te rog, zice Jack. E surprins cât de mult îl doare să 
o audă vorbind despre ea în felul acesta aspru, glumeţ. 

— Dacă nu ai avea o singură natură, Jack, îngemănarul 
tău ar fi vărul meu. 

Îşi întoarce degetele subţiri aşa încât acum ea îl strânge 
pe el, şi nu invers. Când vorbeşte din nou, vocea ei e joasă şi 


pasională. 

— Să lăsăm deoparte toate marile probleme. Tot ce ştiu 
eu e că Tyler Marshall este copilul lui Judy, că o iubesc pe 
femeia aceea şi că n-aş suporta să o văd suferind pentru 
toată lumile din lume. El e copilul pe care nu-l voi avea 
niciodată. Pe lângă asta, mai ştiu doar un lucru: că tu eşti 
singurul care-l poate salva. 

— De ce? 

Deşi a intuit deja acest adevăr - altfel de ce Dumnezeu s- 
ar afla aici? - asta îl lasă totuşi perplex. 

— De ce eu? 

— Pentru că tu atins Ialismanul. Şi, deşi o parte din 
puterile lui s-au scurs din tine de-a lungul anilor, multe au 
rămas. 

Jack se gândeşte la lalelele pe care Speedy i le-a lăsat în 
baia lui Dale. La parfumul care i-a rămas pe mâini chiar şi 
după ce-i dăduse buchetul lui Tansy. Şi îşi aminteşte cum a 
arătat Talismanul în întunericul şoptitor din Pavilionul 
Reginei, ridicându-se luminos, schimbând totul înainte să 
dispară. 

Gândeşte: încă mai schimbă totul. 

— Parkus. 

E pentru prima dată când îl strigă pe acel bărbat - pe 
celălalt ţopilist - pe numele acesta? Nu ştie sigur, dar crede 
că e posibil. 

— Da, Jack. 

— Ce-a rămas din Talisman e suficient? O să-mi ajungă 
pentru a-l înfrunta pe Regele ăsta Purpuriu? 

Oricât ar încerca să se ascundă, Parkus pare şocat. 

— Nici în ruptul capului, Jack. Nici în ruptul a orice. 
Abbalah te-ar stinge ca pe-o lumânare. Dar s-ar putea să-ţi 
ajungă pentru a-l înfrunta pe domnul Munşun - ca să te 
duci în tărâmurile de foc şi să-l scoţi pe Tyler de acolo. 

— Sunt maşinării, zice Sophie. Pare prizonieră într-un vis 
întunecat şi nefericit. Maşinării roşii şi maşinării negre, 
toate pierdute-n fum. 


Sunt curele mari şi copii fără număr peste ele. Se târăsc 
şi se târăsc, învârtind curelele care pun maşinăriile în 
mişcare. Jos în vizuini. Jos în văgăuni, unde soarele nu 
răzbate niciodată. Jos în marile peşteri unde sunt 
tărâmurile de foc. 

Jack e zdruncinat până în străfundul minţii şi spiritului 
său. Se trezeşte că gândul îi zboară la Dickens - nu la Casa 
umbrelor ci la Oliver Twist. Şi sigur că se gândeşte la 
discuţia purtată cu Tansy Freneau. Măcar Irma nu e acolo, 
îşi spune. Nu e în tărâmurile de foc, nu ea. Fa a murit, iar 
un bătrân rău i-a mâncat piciorul. Tyler însă... Tyler... 

— Se târăsc până ce picioarele le sângerează, murmură 
el. Şi intrarea acolo?... 

— Cred că o ştii, zice Parkus. Când vei găsi Casa 
întunericului, vei găsi calea de intrare în tărâmurile de foc... 
la maşinării... la domnul Munşun... şi la Tyler. 

— Băiatul e în viaţă. Sunteţi siguri de asta. 

— Da. 

Parkus şi Sophie vorbesc deodată. 

— Şi unde e Burnside acum? Informaţia asta ar putea 
grăbi lucrurile. 

— Nu ştiu, răspunde Parkus. 

— Hristoase, dacă ştii cine a fost... 

— Aia a fost datorită amprentelor, spune Parkus. 
Amprentele de pe telefon. Prima ta idee din cazul ăsta. 
Poliţia Statală Wisconsin a primit numele lui Bierstone din 
baza de date a FBI. Ai numele lui Burnside. Ar trebui să-ţi 
fie de-ajuns. 

Poliţia Statală Wisconsin, FBI, bază de date: termenii 
aceştia ies într-o engleză americană inteligibilă, dar în locul 
acesta sună neplăcut şi străini în urechile lui Jack. 

— De unde ştii toate astea? 

— Am sursele mele în lumea ta; ţin urechea ciulită. După 
cum ştii din experienţă personală. Şi cu certitudine trecutul 
tău de poliţist te va ajuta să descoperi restul. 


— Judy cred că ai un prieten care te poate ajuta, zice 
Sophie pe neaşteptate. 

— Dale? Dale Gilbertson? 

Lui Jack îi vine cam greu să creadă asta, dar presupune 
că Dale ar putea să fi descoperit ceva. 

— Nu-i ştiu numele. Judy cred că e ca mulţi de aici din 
Lumea de Departe. Un om care vede multe pentru că nu 
vede nimic. 

Nu Dale, la urma urmei. Sophie vorbeşte despre Henry. 

Parkus se ridică în picioare. Capetele papagalului ies la 
iveală, arătând patru ochi luminoşi. Sacru şi Profan zboară 
şi i se aşază pe umăr. 

— Cred că sporovăială noastră a luat sfârşit, spune 
Parkus. Trebuie să ia sfârşit. Eşti pregătit să te duci înapoi, 
prietene? 

— Da. Şi presupun c-ar fi mai bine să-l iau şi pe Green, 
oricât de puţin aş vrea s-o fac. Nu cred că ar rezista mult 
aici. 

— Cum vrei. 

Jack şi Sophie, ţinându-se în continuare de mână, sunt la 
jumătatea versantului, când Jack îşi dă seama că Parkus 
încă mai stă în cercul vorbelor cu papagalul pe umăr. 

— Nu vii? 

Parkus clatină din cap. 

— Acum drumurile noastre se despart, Jack. S-ar putea 
să ne revedem. 

Dacă supraviețuiesc, gândeşte Jack. Dacă vreunul dintre 
noi Supravieţuieşte. 

— Între timp, fă ceea ce trebuie să faci. Şi nu te abate din 
drum. Sophie mai face o reverență adâncă. 

— Sai. 

Parkus îşi pleacă atunci capul spre ea, iar lui Jack Sawyer 
îi face un semn scurt de salut. Jack se întoarce şi-o conduce 
pe Sophie înapoi la cortul ruinat de spital, întrebându-se 
dacă-l va mai vedea vreodată pe Speedy Parker. 


Wendell Green - reporter de top, investigator netemător, 
interpretul binelui şi răului pentru masele ignorante - şede 
în fostul său loc, ţinând teancul de hârtie mototolită într-o 
mână şi bateriile în cealaltă. Şi-a reluat bolboroseala şi nici 
nu ridică privirea când Sophie şi Jack se apropie. 

— O să faci tot ce-ţi stă în puteri, nu-i aşa? întreabă 
Sophie. Pentru ea. 

— Şi pentru tine, zice Jack. Ascultă-mă bine. Dacă toată 
povestea asta se va sfârşi fără ca noi să păţim nimic grav... 
şi dacă ar fi să mă întorc aici... 

Descoperă că mai mult nu poate spune. E îngrozit de 
cutezanţa sa. Aceasta e o regină, în definitiv. O regină. Iar 
el... ce? El încearcă să-i ceară o întâlnire? 

— Poate, spune ea, uitându-se la el cu ochii ei albaştri, 
neabătuţi. 

Poate. 

— Un poate e ceea ce vrei? întreabă el încet. 

— Da. 

Jack se apleacă şi-i atinge buzele cu buzele sale. E-un 
sărut scurt, ceva ce cu greu poate trece drept sărut. Şi 
totuşi este cel mai bun sărut din viaţa lui. 

— Îmi vine să leşin, îi spune ea, când el se îndreaptă 
înapoi de spate. 

— Nu glumi cu mine, Sophie. 

Ea îi ia mâna şi o apasă de umflătura sânului său stâng. 
E îi simte bătăile inimii. 

— E asta o glumă? Dacă ar fi să gonească mai repede, s- 
ar împiedica în propriile picioare şi ar cădea. 

Sophie îi dă drumul, însă el rămâne cu mâna acolo încă 
un moment, cu palma curbată pe acea rotunjime caldă. 

— Aş veni cu tine dacă aş putea, zice ea. 

— Ştiu. 

Se uită la ea, ştiind că dacă nu se pune în mişcare acum, 
imediat, n-o va mai face niciodată. Nu vrea să se desprindă 
de lângă ea, însă asta nu e tot. Adevărul e că niciodată în 
viaţă n-a fost mai speriat. Caută ceva concret care să-l 


aducă pe pământ, care să încetinească bătăile furibunde ale 
propriei sale inimi - şi găseşte obiectul perfect în creatura 
bolborositoare care este Wendell Green. Se lasă într-un 
genunchi. 

— Eşti gata, uriaşule? Vrei să faci o călătorie pe măreţul 
Mississippi? 

— Nu. Mă. Atinge. 

Şi-apoi, într-un şuvoi aproape poetic: 

— Hollywood, găozar futut! 

— Crede-mă, dacă n-ar fi nevoie, n-aş face-o. Şi am de 
gând să mă spăl pe mâini imediat ce am ocazia. 

Ridică privirea spre Sophie şi o vede în ea pe Judy. Toată 
frumusețea ei. 

— 'Te iubesc, spune el. 

Înainte ca ea să poată răspunde, Jack apucă mâna lui 
Wendell, închide ochii şi sare în cealaltă lume. 


22 


De data aceasta percepe ceva ce nu e tocmai tăcere: un 
încântător vâjâit alb pe care l-a mai auzit înainte. În vara lui 
1997, Jack s-a dus hăt în nord la Vacaville cu un club de 
paraşutişti din cadrul Departamentului de Poliţie din Los 
Angeles numit PE. Flyers. Era un fel de încercare a 
curajului, una dintr-acelea în care te implici după o seară în 
care ai băut prea multe beri şi din care nu mai poţi să ieşi. 
Nu într-un mod decent. În fine, nu fără să fii considerat 
laşul pământului. Se aştepta să-i fie frică; în schimb, fusese 
exaltat. Şi totuşi, n-o mai făcuse niciodată după aceea, iar 
acum ştie de ce: fusese prea aproape să-şi aducă aminte şi 
o parte înspăimântată din el trebuie că o ştiuse. De vină era 
sunetul de dinainte să tragi de şnur - vâjâitul acela alb, 
singuratic, al vântului în urechi. Nu auzeai altceva decât 
bătăile rapide şi moi ale inimii şi - poate - pocnetul din 
urechi atunci când înghiţeai saliva aflată în cădere liberă, 
exact ca tot restul corpului tău. 


Trage de şnur Jack, îşi spune. E timpul să tragi de şnur 
altfel aterizarea o să fie a naibii de dură. 

Acum se aude un sunet nou, slab la început, devenind 
curând un scrâşnet care-ţi dă dureri de dinţi. Alarma 
antiincendiu, îşi spune, dar apoi: Nu, e o simfonie de alarme 
antiincendiu. În aceeaşi clipă, mâna lui Wendell Green îi 
scapă din prinsoare. Aude un strigăt vag, cârâit, când 
colegul său de salt e tras de lângă el, după care se simte un 
Miros... 

Caprifoi... 

Nu, e părul ei... 

„Şi Jack inspiră, luptându-se cu o presiune pe piept şi 
diafragmă, cu senzaţia că a fost lovit în plex şi a rămas fără 
aer. Pe corpul lui sunt mâini, una pe umăr, cealaltă pe spate. 
Păr care-i gâdilă obrazul. Sunet de alarme. Sunet de 
oameni care ţipă nedesluşit. Paşi care aleargă, precişi şi 
reverberanţi. 

— Jack jack jack te simţi bine 

— Ceri întâlnire unei regine şi te trezeşti la mijlocul 
săptămânii viitoare, murmură el. 

De ce-i aşa întuneric? A fost cumva orbit? E oare pregătit 
pentru funcţia aia intelectual satisfăcătoare şi financiar 
profitabilă de arbitru la Miller Park? 

— Jack! 

O palmă îi plesneşte, obrazul. Tare. 

Nu, nu e orb. Doar că are ochii închişi. Îi deschide brusc 
şi-o vede pe Judy aplecată deasupra lui, cu faţa la câţiva 
centimetri de a sa. Fără să se gândească, strânge mâna 
stângă în părul de la ceafa ei, îi coboară faţa şi o sărută. Ea 
îi exală în gură - un surprinzător icnet inversat care-i umflă 
plămânii cu electricitatea ei - după care îi răspunde la 
sărut. Jack n-a fost niciodată în viaţă sărutat cu atâta 
intensitate. Duce mâna la sânul femeii, sub cămaşa de 
noapte, şi simte galopul nebunesc al inimii - Dacă ar fi să 
gonească mai repede, s-ar împiedica în propriile picioare şi 
ar cădea, gândeşte Jack - sub ridicătura lui fermă. În 


acelaşi timp, mâna ei i se strecoară sub cămaşă, căreia, cine 
ştie cum, i s-au desfăcut nasturii, şi-i răsuceşte sfârcul. Îl 
răsuceşte tare, dureros ca şi palma. Limba ei îi intră brusc 
în gură, o mişcare rapidă, intrat şi ieşit, ca o albină într-o 
floare. El strânge mai tare mâna pe ceafa ei şi Dumnezeu 
ştie ce s-ar fi întâmplat mai departe, dacă în clipa aceea n-ai 
fi căzut ceva în coridor cu un bufnet puternic de sticlă şi 
cineva n-ar fi strigat. Vocea e ascuţită şi aproape asexuată 
din pricina panicii, însă Jack cred că-i aparţine lui Ethan 
Evans, posacul domn tânăr din hol. 

— Întoarce-te aici! Nu mai alerga, afurisenia naibii! 

Sigur că este Ethan; numai un absolvent al şcolii 
duminicale de pe lângă biserica luterană Muntele Hebron 
ar folosi cuvântul afurisenie, chiar şi în situaţii de forţă 
majoră. 

Jack se desprinde de lângă Judy. Ea se desprinde de 
lângă el. Sunt pe podea. Cămagşa ei de noapte e ridicată în 
jurul mijlocului, expunând o pereche de chiloţi albi, simpli, 
din nailon. Cămaşa lui Jack e descheiată, la fel şi pantalonii. 
Încă mai are pantofii în picioare, dar, după cum îi simte, 
sunt luaţi invers. Măsuţa pentru cafea cu tăblie de sticlă e 
răsturnată şi revistele care se aflau pe ea sunt împrăştiate 
peste tot. Unele par să fi fost de-a dreptul rupte dintre 
coperte. 

Se aud noi strigăte din coridor, plus câteva chicoteli şi 
uguituri nebuneşti. Ethan Evans continuă să ţipe la 
pacienţii care au luat-o la fugă şi, acum, ţipă şi o femeie - 
infirmiera-şefă Rack, poate. Alarmele ţiuie neîntrerupt. 

Dintr-odată, o uşă se deschide şi Wendell Green intră 
valvârtej în cameră. În spatele lui e o debara în care hainele 
sunt împrăştiate peste tot. Garderoba de schimb a 
doctorului Spiegleman e un dezastru. Într-o mână, Wendell 
ţine un reportofon Panasonic. În cealaltă are mai multe 
obiecte tubulare lucioase. Jack e dispus să facă pariu că 
sunt baterii AA Duraceill. 


Hainele lui Jack au fost descheiate (sau poate desfăcute 
de vânt), însă Wendell a avut şi mai mult de suferit. Cămaşa 
lui e toată franjuri. 

Burta îi atârnă peste o pereche de boxeri albi, pătaţi de 
urină în faţă. Târâie de-un crac pantalonii săi maronii de 
gabardină. Aceştia alunecă pe covor ca o piele năpârlită de 
şarpe. Şi chiar dacă are şosetele în picioare, cea stângă 
pare să fi fost întoarsă pe dos. 

— Ce ai făcut? tună Wendell. O, Hollywood, fiu de curvă, 
CE MI-AI FĂCUT? 

Se opreşte. Rămâne cu gura căscată. Holbează ochii. Jack 
observă că părul reporterului pare să stea ridicat ca ţepii 
unui porc spinos. 

Wendell, între timp, îi observă pe Jack Sawyer şi Judy 
Marshall, îmbrăţişaţi pe podeaua plină de sticlă şi hârtii, cu 
hainele răvăşite. Nu sunt tocmai în flagrant delict, dar dacă 
Wendell a văzut vreodată doi oameni cât pe ce s-o facă, 
ăştia d-aci-s ăia. Mintea i se învârte, plină de amintiri 
imposibile, echilibrul îi este periclitat, stomacul îi chiorăie 
ca o maşină de spălat supraîncărcată cu haine şi zoaie; are 
nevoie disperată de-un reper stabil. Are nevoie de ştiri. Şi 
mai mult, are nevoie de scandal. Iar aici, zăcând pe podea 
în faţa lui, le găseşte pe amândouă. 

— VIOL! urlă Wendell din toţi rărunchii. Un rânjet 
nebunesc, de fericire, îi curbează colţurile gurii. SAWYER 
M-A BĂTUT ŞI-ACUM VIOLEAZĂ O PACIENTĂ! 

Sincer să fie, lui Wendell nu i se pare că asta arată a viol, 
dar cine a strigat vreodată SFX CONSIMȚIT! cât îl ţineau 
bojocii şi-a atras atenţia cuiva? 

— Fă-l să tacă pe idiotul ăla, spune Judy. Îşi trage în jos 
cămaşa de noapte şi se pregăteşte să se ridice. 

— Ai grijă, zice Jack. Sunt cioburi peste tot. 

— N-are nimic, ripostează ea. Apoi, întorcându-se spre 
Wendell cu acea perfectă temeritate pe care Fred o 
cunoştea atât de bine: „Iaci din gură! Nu ştiu cine eşti, dar 
termină cu urletele alea! Nu e nimeni...” 


Wendell se fereşte de Hollywood Sawyer, trăgându-şi 
pantalonii după el. De ce nu vine cineva? se întreabă. De ce 
nu vine cineva înainte să mă împuşte sau ceva? Cuprins de 
frenezie şi aproape isteric, Wendell fie n-a observat 
alarmele şi zarva generală, fie crede că acestea se 
desfăşoară în mintea sa, doar încă o falsă informaţie care să 
se alăture „amintirilor” sale absurde legate de-un pistolar 
negru, o frumoasă femeie îmbrăcată în rochie şi Wendell 
Green însuşi ghemuit în praf şi mâncând o pasăre pe 
jumătate prăjită, ca un om al cavernelor. 

— Nu te apropia de mine, Sawyer, zice el, dând înapoi cu 
mâinile întinse în faţă. Am un avocat extrem de înfometat. 
Hămesit ca un lup, cretinul; atinge-mă numai cu un deget şi 
el şi cu mine o să te despuiem de tot ce... AU! AU/ 

Wendell a călcat într-un ciob de sticlă, vede Jack - 
probabil de la unul dintre tablourile care decorau înainte 
pereţii şi care acum decorează podeaua. Mai face un pas 
dezechilibrat în spate şi de data asta calcă pe propriii 
pantaloni şi se prăbuşeşte în fotoliul de piele în care 
doctorul Spiegleman probabil stă când îşi chestionează 
pacienţii cu privire la copilăriile lor dificile. 

Cel dintâi căutător de scandaluri din La Riviere se uită 
ţintă la neanderthalul care se apropie, se uită cu ochi mari, 
îngroziţi, apoi aruncă în el cu reportofonul. Jack vede că 
aparatul e plin de zgârieturi. Se fereşte de el. 

— VIOL! guiţă Wendell. VIOLEAZĂ O LUNATICĂ! VIO... 

Jack îl păleşte în vârful bărbiei, retrăgând pumnul puţin 
în ultimul moment, lovindu-l cu o forţă aproape ştiinţific 
calculată. Wendell tresare în fotoliul doctorului Spiegleman, 
dându-şi ochii peste cap, smucind din picioare parcă într-un 
ritm pe care numai cei semiconştienţi îl pot aprecia cu 
adevărat. 

— Ungurul Nebun nu s-ar fi putut descurca mai bine, 
murmură Jack. Îi trece prin gând că Wendell ar trebui să-şi 
facă un control neurologic complet în viitorul nu foarte 


îndepărtat. Capul lui a încasat câteva lovituri serioase în 
ultimele câteva zile. 

Uşa dinspre hol se deschide violent. Jack păşeşte în faţa 
fotoliului pentru a-l ascunde pe Wendell, îndesându-şi 
cămaşa în pantaloni (la un moment dat şi-a ridicat 
fermoarul, slavă Domnului). O voluntară a spitalului îşi vâră 
capul pufos în biroul doctorului Spiegleman. Deşi are 
probabil optsprezece ani, panica ce o stăpâneşte o face să 
arate cam de doisprezece. 

— Cine urlă aici? întreabă ea. Cine e rănit? 

Jack habar nu are ce să spună, dar Judy se descurcă de 
minune. 

— A fost un pacient, zice ea. Domnul Lackley, cred. A 
intrat, a ţipat c-o să fim violaţi cu toţii, apoi a dat fuga înapoi 
afară. 

— Trebuie să plecaţi imediat, le spune voluntara. Nu-l 
ascultați pe idiotul ăla de Ethan. Şi nu folosiţi liftul. Credem 
că a fost un cutremur. 

— Numaidecât, spune Jack dintr-o suflare şi, chiar dacă 
nu se mişcă, pentru voluntară e de-ajuns; îşi trage capul 
înapoi. Judy merge cu paşi iuți la uşă. Aceasta se închide, 
dar nu vrea să se încuie. Rama a fost uşor strâmbată. 

Pe perete era un ceas. Jack se uită spre el, însă a căzut cu 
faţa în jos pe podea. Se duce la Judy şi-o ia de braţe. 

— Cât timp am fost plecat? 

— Nu mult, răspunde ea, dar ce mai ieşire ţi-ai făcut! Ca- 
bum! Ai aflat ceva? 

Ochii ei îl imploră. 

— Destul ca să ştiu că trebuie să mă întorc în French 
Landing imediat, îi spune el. 

Destul ca să ştiu că te iubesc - că te voi iubi mereu, în 
lumea asta sau în oricare alta. 

— Tyler... e încă în viaţă? 

Acum ea îl strânge de braţe. Sophie a făcut exact acelaşi 
lucru în Lumea de Departe, îşi aminteşte Jack. 

— E-n viaţă fiul meu? 


— Da. Şi am să ţi-l aduc înapoi. 

Ochii îi cad peste masa lui Spiegleman, care a avansat cu 
mişcări ritmice spre mijlocul camerei şi stă cu toate 
sertarele deschise. Vede ceva interesant în unul dintre ele şi 
se grăbeşte într-acolo, cioburile de sticlă scrâşnindu-i sub 
picioare şi lovind un tablou cu bombeul. 

În sertarul din stânga sus aflat în spaţiul pentru genunchi 
se află un reportofon, considerabil mai mare decât 
vrednicul Panasonic ai lui Wendell Green, şi-o bucată ruptă 
de hârtie maro de ambalaj. Jack înşfacă întâi hârtia. Pe ea, 
cu litere alungite pe care le-a văzut deopotrivă la Ed's Eats 
şi în propria verandă, scrie următoarele: 


De livrat lui JUDY MARSHALL 
cunoscută şi ca SOPHIE 


În colţul de sus al paginii rupte se văd ceea ce par să fie 
timbre. Nu e nevoie ca Jack să le cerceteze mai 
îndeaproape ca să ştie că sunt de fapt decupate din 
pliculeţe de zahăr şi că au fost lipite de-un bătrân periculos 
pe nume Charles Burnside. Însă identitatea Pescarului nu 
mai are cine ştie ce importanţă, iar Speedy a ştiut-o. Aşa 
cum nu mai contează nici locul unde se află, căci Jack 
bănuieşte că Grăsuliul Burnside poate sări dintr-unul în 
altul cam după cum îl taie capul. 

Dar nu poate lua cu el adevărata poartă. Poarta de 
intrare în tărâmurile de foc, spre domnul Munşun, spre Ty. 
Dacă Beezer şi amicii lui au găsit-o... 

Jack aruncă hârtia de ambalaj înapoi în sertar, apasă 
butonul EJECT al reportofonului şi scoate caseta din el. O 
vâră în buzunar şi porneşte către uşă, 

— Jack. 

Se întoarce spre ea. Dincolo de ei, alarmele antiincendiu 
urlă, lunatici ţipă şi râd, personalul aleargă care-ncotro. 
Privirile li se întâlnesc. În ochii de-un albastru clar ai lui 


Judy, Jack aproape că poate atinge cealaltă lume, cu 
mirosurile ei dulci şi constelații ciudate. 

— E frumos acolo? La fel de frumos ca în visele mele? 

— E foarte frumos, îi spune el. Şi tu eşti frumoasă. 
Rezistă, bine? 


La jumătatea holului, Jack dă peste o privelişte urâtă: 
Ethan Evans, tânărul căruia Wanda Kinderling i-a fost 
cândva profesoară la şcoala duminicală, a apucat o bătrână 
dezorientată de partea superioară a braţelor grase şi-o 
scutură încoace şi-ncolo. Părul rar îi zboară femeii în jurul 
capului ca puful de păpădie. 

— Tacă-ţi gura! strigă la ea tânărul domn Evans. Tacă-ți 
gura, vacă bătrână şi nebună ce eşti! Nu te duci nicăieri, ci 
te intorci imediat în camera ta de nebună! 

Ceva în privinţa rânjetului său spune clar că până şi 
acum, când lumea s-a întors cu susul în jos, tânărul domn 
Evans simte mare plăcere deopotrivă în puterea de-a 
comanda şi-n datoria sa de creştin de-a brutaliza. Astea 
ajung să-l enerveze pe Jack. Ceea ce-l înfurie, însă, este 
expresia de neînțelegere îngrozită de pe faţa bătrânei. ÎL 
duce cu gândul la băieţii cu care a locuit el cu mult timp în 
urmă, într-un loc numit Sunlight Home. 

Îl duce cu gândul la Wolf. 

Fără să se oprească sau măcar să schimbe ritmul (au 
intrat acum în faza finală a festivităților şi, cumva, el o ştie), 
Jack loveşte cu pumnul în tâmpla tânărului domn Evans. 
Sufletul acela nobil dă drumul victimei sale durdulii şi 
urlătoare, se izbeşte de perete, apoi se prelinge pe el, cu 
ochii căscaţi şi aiuriţi. 

— Sunt două explicaţii: fie nu ai fost atent la lecţiile de 
catehism, fie soţia lui Kinderling nu te-a învăţat ce trebuie, 
zice Jack. 

— M-ai... lovit, şopteşte tânărul domn Evans. Îşi încheie 
scurta alunecare cu picioarele depărtate pe podeaua 


holului la jumătatea distanţei dintre anexa arhivei şi 
aftalmologie ambulatorie. 

— Dacă mai maltratezi un pacient - pe aceasta, pe cea cu 
care tocmai discutam, pe oricare dintre ei - o să-ţi fac mai 
mult de-atât, îi promite Jack tânărului domn Evans. Apoi 
coboară scările câte două o dată, neobservând un grup de 
pacienţi îmbrăcaţi în pijamale care se holbează la el cu 
expresii nedumerite, de mirare amestecată cu teama. Se 
uită la el ca la un spectru care trece pe lângă ei înfăşurat 
într-un nimb de lumină, o minune strălucitoare şi, totodată, 
misterioasă. 


Zece minute mai târziu (cu mult după ce Judy Marshall a 
intrat calmă înapoi în camera ei fără ajutorul vreunei 
infirmiere), alarmele se opresc. O voce amplificată - poate 
nici chiar mama doctorului Spiegleman nu ar fi recunoscut- 
o ca aparţinându-i fiului ei - începe să tune din difuzoarele 
suspendate de tavan. La aceste neaşteptate răcnete, 
pacienţii care s-au calmat cât de cât reîncep să ţipe şi să 
plângă' Bătrâna a cărei maltratare l-a înfuriat atât de tare 
pe Jack stă ghemuită sub tejgheaua de la internări, cu 
mâinile deasupra capului, bâiguind ceva despre ruşi şi 
apărarea civilă. 

— STAREA DE URGENŢA A LUAT SFÂRŞIT! îşi asigură 
Spiegleman personalul şi pacienţii. NU E NICIUN 
INCENDIU! PACIENŢII SUNT RUGAŢI SĂ SE PREZINTE 
ÎN SALA DE ZI DE LA FIECARE ETAJ! VĂ VORBEŞIE 
DOCTORUL SPIEGLEMAN ŞI REPET CĂ STAREA DE 
URGENŢĂ A LUAT SFÂRŞIT! 

lată-l pe Wendell Green cum îşi croieşte legănat drum 
spre scări şi, în acelaşi timp, îşi masează încet falca. Îl vede 
pe tânărul domn Evans şi-i dă o mână de ajutor. Pentru o 
clipă, se pare că Wendell va fi tras peste el, dar apoi tânărul 
domn Evans îşi lipeşte fesele de perete şi izbuteşte să-şi 
înfigă picioarele în pământ. 


— STAREA DE URGENŢĂ A LUAT SFÂRŞIT! REPET, 
STAREA DE URGENŢĂ A LUAT SFÂRȘIT! INFIRMIERE, 
ÎNGRIJITORI ŞI DOCTORI, VĂ ROG ESCORTAŢI TOŢI 
PACIENŢII ÎN SĂLILE DE ZI DE LA FLECARE ETAJ! 

Tânărul domn Evans zăreşte vânătaia care prinde formă 
pe bărbia lui Wendeill. 

Wendell zăreşte vânătaia de la tâmpla tânărului domn 
Evans. 

— Sawyer? întreabă tânărul domn Evans. 

— Sawyer, confirmă Wendell. 

— Nemernicul m-a lovit din senin, mărturiseşte tânărul 
domn Evans. 

— Cretinul m-a atacat pe la spate, zice Wendell. Femeia 
aia, Marshall. O ţinea jos. 

Coboară vocea: 

— Se pregătea să o violeze. 

Întreaga atitudine a tânărului domn Evans spune că-i 
pare rău, dar că nu e surprins. 

— Trebuie făcut ceva, zice Wendell. 

— Ba bine că nu. 

— Oamenii trebuie să afle. 

Treptat, vechea flacără se întoarce în ochii lui Wendell. 
Oamenii ar afla. De la el! Pentru că asta e meseria lui, 
pentru Dumnezeu! El informează oamenii! 

— Mda, face tânărul domn Evans. Lui nu-i pasă la fel de 
mult ca lui Wendell - îi lipseşte angajamentul arzător al lui 
Wendell - însă unei persoane îi va spune şi el. O persoană 
care merită să fie consolată în orele ei de singurătate, care 
a fost abandonată pe-un munte al Măslinilor numai al ei. O 
persoană care va sorbi fărădelegea lui Jack Sawyer ca pe- 
un elixir al vieţii. 

— Genul ăsta de comportament nu poate fi pur şi simplu 
ascuns sub covor, spune Wendell. 

— Nici vorbă, e de acord tânărul domn Evans. Nici nu 
încape vorbă. 


Jack abia a ieşi pe poarta spitalului luteran al districtului 
French, când telefonul său mobil târâie. Se gândeşte să 
tragă pe dreapta şi să răspundă, aude sunetul maşinilor de 
pompieri şi se hotărăşte ca măcar de data asta să vorbească 
la telefon în timp ce conduce. Vrea să iasă din zonă înainte 
ca brigada locală de pompieri să-şi facă apariţia şi să-l 
încetinească. 

Deschide micuțul Nokia. 

— Sawyer. 

— Unde dracu' eşti? urlă Beezer St Pierre. Omule, am 
apăsat pe butonul de reformare a numărului atât de tare, 
că aproape l-am făcut să sară din telefon! 

— Am fost... 

Dar nu are cum să termine fraza şi să păstreze în acelaşi 
timp distanţa faţă de adevăr. Sau poate că are. 

— Cred că am intrat în una dintre zonele alea moarte 
unde telefoanele mobile pur şi simplu nu au... 

— Lasă lecţia de ştiinţă, bătrâne. Mişcă-ţi curu' aici chiar 
acum. Adresa exactă e Nailhouse Row 1 - pe County Road 
Oo, la sud de Chase. E casa căcănie cu etaj de pe colţ. 

— O găsesc eu, zice Jack şi apasă puţin mai tare pedala 
Ram-ului. Acum vin încolo. 

— Unde eşti, omule? 

— “Tot în Arden, dar sunt pe drum. Ajung într-o jumătate 
de oră, poate. 

— Futu-i! 

La urechea lui Jack ajunge un alarmant zăngănit când, 
undeva pe Nailhouse Row, Beezer loveşte cu pumnul în 
ceva. Probabil în peretele de lângă telefon. 

— Ce dracu-i cu tine, omule? Mouse se stinge şi încă 
repede. Facem tot ce putem - ăia dintre noi care încă-s aici 
- dar se stinge. 

Beezer gâfâie şi Jack crede că încearcă să nu plângă. 
Gândul că Armand St Pierre s-ar putea afla în starea 
aceasta e alarmant. Jack se uită la vitezometrul camionetei, 
vede că indică o sută zece şi încetineşte puţin. N-o să ajute 


nimănui dac-o mierleşte într-un accident de maşină între 
Arden şi Centralia. 

— Ce vrei să spui cu „ăia dintre noi care încă-s aici”? 

— N-are importanţă, numa' mişcă-ţi curu' aici, dacă vrei 
să discuţi cu Mouse. lar el îs sigur că vrea să discute cu 
tine, pentru că-ţi tot repetă numele. 

Beezer coboară vocea. 

— Asta când nu aiurează de nu-l pricepe nici dracu'. Doc 
face tot posibilul - la fel şi eu şi Bear Girl - da' ne luptăm cu 
morile de vânt. 

— Spune-i să reziste, zice Jack. 

— Pe dracu', omule... asta să i-o spuitu. 

La urechea lui Jack mai ajunge un zăngănit, apoi un 
murmur slab de voci. Apoi o altă voce, una care abia dacă 
mai pare omenească: 

— Grăbeşte-te... tre' să ajungi aici, omule. Treaba... m-a 
muşcat. O simt înăuntru. Ca un acid. 

— Rezistă, Mouse, îi spune Jack. Degetele lui sunt de-un 
alb cadaveric pe telefon. Se miră cum de carcasa lui nu îi 
crapă în pumn. Vin cât pot de repede. 

— Ar fi bine. Ceilalţi... au uitat deja. Nu şi eu. 

Mouse  chicoteşte. Sunetul întrece cu mult orice 
închipuire, o pală de aer ieşită direct dintr-un mormânt 
deschis. 

— Eu am... serul memoriei, ştii? Mă mănâncă pe 
dinăuntru... mă mănâncă de viu... dar îl am. 

Se aude foşnetul receptorului trecând din nou în altă 
mână, apoi o nouă voce. O voce de femeie. Jack bănuieşte 
că este Bear Girl. 

— Tu i-ai pus să meargă acolo, zice ea. Tu i-ai adus în 
starea asta. 

Nu lăsa să fie degeaba. 

Aude un clic. Aruncă mobilul pe scaun şi se hotărăşte că, 
poate o sută zece nu este prea mult, totuşi. 


Câteva minute mai târziu (lui Jack i se par a fi minute 
foarte lungi), strânge ochii în strălucirea puternică a 
soarelui în pârâul 'Tamarack. De aici aproape că-şi poate 
vedea casa. Şi-o poate vedea şi pe a lui Henry. 

Henry. 

Loveşte cu degetul mare în buzunarul de la piept şi aude 
zăngănitul casetei pe care a luat-o din aparatul din biroul 
lui Spiegleman. Acum nu prea mai are rost să i-o dea lui 
Henry; după ce i-a spus Potter aseară şi ce aşteaptă Mouse 
să-i spună astăzi, caseta asta şi înregistrarea de la 911 au 
devenit aproape redundante. Pe deasupra, trebuie să se 
grăbească pe Nailhouse Row. Un tren se pregăteşte să 
plece din gară şi e foarte posibil că Mouse Baumann va fi la 
bordul lui. 

Şi totuşi... 

— Îmi fac griji pentru el, zice Jack încet. Până şi un orb 
vede că-mi fac griji pentru Henry. 

Strălucitorul soare de vară, coborând acum spre apus, se 
reflectă în apa pârâului şi trimite valuri tremurătoare de 
lumină care-i dansează pe faţă. De fiecare dată când lumina 
îi trece peste ochi, aceştia par să ardă. 

Henry nu e singurul pentru care Jack îşi face griji. Are un 
presentiment rău referitor la toţi noii săi prieteni şi la toate 
cunoştinţele din French Landing, de la Dale Gilbertson şi 
Fred Marshall până la jucători de categorie uşoară precum 
Steamy McKay, un domn vârstnic care-şi duce traiul 
lustruind pantofi în faţa bibliotecii publice, şi Ardis Walker, 
care conduce dărăpănatul magazin pescăresc de lângă 
fluviu. În închipuirea sa, toţi oamenii aceştia par acum 
făcuţi din sticlă. Dacă Pescarul s-ar hotări să scoată un 
sunet acut, toţi ar vibra şi s-ar face praf. Doar că acum nu 
de Pescar îşi face el griji. 

Asta e un caz, îşi reaminteşte. Chiar şi cu componenta 
extraordinară a 1eritoriilor, e vorba tot de un caz, şi nu este 
primul la care lucrezi când, brusc, totul începe să pară prea 
mare. Când toate umbrele par să fie prea lungi. 


Adevărat, dar de obicei senzaţia aceea de falsă 
perspectivă se risipeşte odată ce începe să stăpânească 
lucrurile. De data asta e mai rău, mult mai râu. Şi ştie de ce. 
Lunga umbră a Pescarului este un lucru numit domnul 
Munşun, un căutător nemuritor de talente dintr-un alt plan 
al existenţei. lar ăsta nici nu e sfârşitul, căci domnul 
Munşun aruncă şi el o umbră. Una roşie. 

— Abbalah, murmură Jack. Abbalah-doon şi domnul 
Munşun şi Corbul Gorg, doar trei vechi prieteni care se 
plimbă împreună pe ţărmul Nopţii. 

Din cine ştie ce motiv, asta îl duce cu gândul la Morsa şi la 
Tâmplarul din Alice. Ce luau ei la plimbare sub clar de 
lună? Moluşte? Midii? Afurisit să fie dacă-şi aminteşte, deşi 
o replică anume iese la suprafaţă şi îi rezonează în minte, 
rostită pe vocea mamei sale: „/l sosit clipa”, zise Morsa, „să 
vorbim despre multe lucruri.” 

E de presupus că abbalah îşi petrece vremea la curtea sa 
(partea din el care nu e întemniţată în Turnul întunecat 
despre care vorbea Speedy, adică), dar Pescarul şi domnul 
Munşun ar putea fi oriunde. Oare ştiu ei că Jack Sawyer şi-a 
vârât nasul? Sigur că ştiu. De-acum ăsta e-un lucru unanim 
cunoscut. Vor încerca ei să-i pună bețe în roate făcându-i 
ceva neplăcut unuia dintre prietenii lui? Unui anumit 
comentator sportiv şi disc-jochei orb, de pildă? 

Da, chiar aşa. lar acum, poate pentru că a fost 
sensibilizat în privinţa asta, simte din nou pulsaţia aceea 
sâcâitoare venind dinspre sud-vest, cea pe care a simţit-o 
când a trecut pragul prima oară în viaţa de adult. Când 
drumul coteşte spre sud-est, aproape că-l pierde. Apoi, 
când Ram-ul îşi reîndreaptă botul către sud-vest, zvâcnetul 
otrăvitor îşi recapătă forţele, bubuindu-i în cap ca începutul 
unei migrene. 

Aia pe care o simţi e Casa întunericului, numai că nu e o 
casă, nu cu adevărat. E o gaură de vierme în mărul 
existenței, ducând taman pană în tărâmurile de foc. E o 
uşă. Poate că până acum stătea doar întredeschisă, până 


când Beezer şi amicii lui şi-au făcut apariţia acolo, dar 
acum e larg deschisă şi lasă să intre un curent de aer dat 
naibii. Ty trebuie adus înapoi, dar... dar şi uşa aceea trebuie 
închisă. Înainte ca Dumnezeu ştie ce lucruri oribile să 
treacă prin ea. 

Jack virează brusc camioneta pe Tlamarack Road. 
Pneurile scrâşnesc. Centura de siguranţă se blochează şi un 
moment îşi spune că maşina s-ar putea răsturna. Rămâne 
însă pe poziţie şi el continuă în trombă spre drumul văii 
Norway. Mouse va trebui să mai reziste puţin; nu are de 
gând să-l lase pe Henry singur aici. Amicul lui n-o ştie, dar îl 
aşteaptă o scurtă călătorie pe Nailhouse Row. Până când 
situaţia se va stabiliza, lui Jack i se pare că cel mai bine e ca 
prietenii să rămână uniţi. 


Ceea ce ar fi fost bine şi frumos, dacă Henry ar fi fost 
acasă, însă nu e. Elvena Morton, cu pămătuful de praf în 
mână, vine să răspundă la bătăile repetate ale lui Jack în 
uşă. 

— E plecat la KDCU să facă nişte reclame, spune Elvena. 
L-am dus eu însămi. Nu ştiu de ce nu le face direct aici, în 
studioul lui. Ceva legat de efectele sonore, cred că a spus. 
Mă surprinde că nu te-a anunţat şi pe tine. 

Culmea e că Henry l-a anunţat. Cousin Buddy's Rib Crib. 
Vechea treabă cu ţinutul frâielor. Frumosul centru al La 
Riviere. Toate astea. I-a spus chiar şi că Elvena Morton o să- 
| ducă acolo. Lui Jack i s-au întâmplat câteva lucruri de la 
discuţia aceea încoace - şi-a reîntâlnit vechiul prieten din 
copilărie, s-a îndrăgostit cu îngemănară lui Judy Marshall şi 
aşa, din întâmplare, a aflat Secretul cel Mare - însă nimic 
din toate astea nu-l opreşte să strângă pumnul stâng şi să 
se lovească drept între ochi cu el. Dată fiind viteza cu care 
se derulează lucrurile, ocolul acesta inutil i se pare o 
greşeală aproape impardonabilă. 

Doamna Morton îl priveşte cu ochii larg deschişi de 
panică. 


— "Te duci dumneata să-l aduci, doamnă Morton? 

— Nu, se duce la un pahar cu cineva de la ESPN. Henry a 
zis că-l va aduce tipul acela. 

Femeia coboară vocea până la tonul confidenţial pe care, 
cine ştie cum, secretele sunt cel mai bine comunicate. 

— Henry n-a spus-o pe şleau, dar cred că pe George 
Rathbun îl aşteaptă lucruri măreţe. Lucruri foarte măreţe. 

Tirada bursucului se va transmite la scară naţională? 
Jack n-ar fi întru totul surprins, dar nu are timp să se 
bucure acum pentru Henry. Îi dă doamnei Morton caseta, 
mai mult ca să nu simtă că ăsta a fost un drum complet de 
pomană. 

— Lasă-i asta unde... 

Se opreşte. Doamna Morton se uită la el cu un 
amuzament ştiutor. Unde s-o vadă fără greş, aproape că a 
spus Jack. Încă o greşeală mentală. Detectiv de metropolă, 
într-adevăr. 

— O las lângă tabloul de sunet din studio, spune el. Acolo 
O s-o găsească. Jack, poate că nu-i treaba mea, dar nu arâţi 
bine. Eşti foarte palid şi bag mâna în foc că ai pierdut cinci 
kilograme de săptămâna trecută. Pe deasupra... 

Pare puţin stânjenită. 

— "Ţi-ai pus pantofii invers. 

Într-adevăr. Face schimbul necesar, stând mai întâi într- 
un picior şi apoi în celălalt. 

— Au fost două zile grele, dar nu mă dau bătut, doamnă 
M. 

— E vorba de Pescarul ăla, nu? El încuviinţează. 

— Şi trebuie să plec. Uleiul, cum se spune, dă în foc. Dă 
să plece, se răzgândeşte, se întoarce. 

— Lasă-i un mesaj pe casetofonul din bucătărie, bine? 
Spune-i să mă sune pe mobil. Imediat ce ajunge acasă. 

Apoi, de la un gând la altul, arată spre caseta fără nimic 
scris pe ea din mâna ei. 

— Să nu asculţi aia, bine? 

Doamna Morton pare şocată. 


— N-aş face niciodată una ca asta! Ar fi ca şi când aş 
deschide corespondenţa altcuiva! 

Jack clatină afirmativ din cap şi-i oferă un zâmbet firav. 

— Bine. 

— Este cumva... el pe casetă? Pescarul? 

— Da, zice Jack. El este. 

Şi ne aşteaptă lucruri şi mai rele, gândeşte, dar nu spune 
nimic. Lucruri mult mai rele. 

Se îndreaptă repede spre maşină, dar nu chiar în pas 
alergător. 


Douăzeci de minute mai târziu, Jack parchează în faţa 
clădirii căcănii cu etaj de pe Nailhouse Row nr. 1. Nailhouse 
Row şi reţeaua de străzi murdare din jurul ei i se par 
neobişnuit de tăcute sub soarele acestei călduroase după- 
amiezi de vară. Un căţel corcit (este, de fapt, căţelandrul pe 
care l-am văzut aseară la intrarea în hotelul Nelson) 
traversează şchiopătând intersecţia lui Ames cu Country 
Road Oo, dar cam ăsta e tot traficul din zonă. Jack are o 
neplăcută viziune cu Morsa şi Tâmplarul şontâcăind pe 
malul estic al Mississippiului urmaţi îndeaproape de 
rezidenții hipnotizaţi de pe Nailhouse Row. Şontâcăind 
către foc. Şi spre oala de gătit. 

Respiră de două sau de trei ori adânc, încercând să-şi 
revină. Nu la mult timp după ce a ieşit din oraş - aproape 
de drumul care duce la Ed's Eats, de fapt - zumzetul ăla 
urât din cap a atins tonalitatea maximă, transformându-se 
în ceva ca un strigăt întunecat. Preţ de câteva momente, a 
fost atât de puternic, încât Jack s-a întrebat dacă n-o să iasă 
cu maşina de pe drum şi-a redus viteza la şaizeci şi cinci. 
Apoi, din fericire, a început să i se retragă din partea din 
faţă a creierului şi să se estompeze. N-a văzut indicatorul 
cu TRECEREA INTERZISĂ care marchează drumeagul plin 
de ierburi ce duce la Casa întunericului, nici nu s-a uitat 
după el, dar a ştiut că este acolo, întrebarea este dacă va 


reuşi sau nu să se apropie de ea la momentul oportun fără 
să explodeze pur şi simplu. 

— Haide, îşi spune. Nu-i timp pentru porcăriile astea. 

Coboară din camionetă şi porneşte pe trotuarul de 
ciment crăpat. 

Pe el se întrevede desenul şters al unui şotron şi Jack îl 
ocoleşte fără să se gândească măcar la asta, ştiind că este 
unul dintre puţinele artefacte rămase care stau mărturie că 
o fetiţă pe nume Amy St Pierre a făcut cândva pentru scurt 
timp umbră pământului. Scările verandei sunt uscate şi 
aspre. Îi e extraordinar de sete şi-şi spune: Mamă, aş ucide 
pentru un pahar de apă sau pentru o bună... 

Uşa se deschide brusc, izbindu-se de perete ca un pistol 
declanşat în tăcerea însorită a zilei, şi Beezer iese alergând. 

— Hristoase atotputernice, credeam că n-o să mai ajungi 
niciodată! 

Uitându-se în ochii alarmaţi şi agonici ai lui Beezer, Jack 
înţelege că nu-i va spune niciodată omului acestuia că s-ar 
putea să dea de Casa întunericului fără ajutorul lui Mouse, 
că graţie timpului petrecut în Teritorii are un fel de 
telemetru în cap. Nu, nici dacă ar continua tot restul vieţii 
să fie prieteni apropiaţi, de genul care de obicei îşi spun 
totul. Beez a suferit ca lov şi nu are nevoie să afle că 
suferinţa prietenului său s-ar putea să nu fi avut niciun rost. 

— Mai e în viaţă, Beezer? 

— Se ţine de-un fir de pai. Poate de un fir şi jumătate. Am 
mai rămas doar eu, Doc şi Bear Girl. Sonny şi Kaiser Bill s- 
au speriat şi-au fugit ca doi câini bătuţi. Vino-năuntru, mare 
om. 

Nu că Beezer i-ar da lui Jack de ales; îl apucă de umeri şi- 
| împinge în micuța locuinţă cu etaj de pe Nailhouse Row ca 
şi când ar fi o valiză. 


23 


— Încă una! zice tipul de la ESPN. 


Pare mai degrabă un ordin decât o cerere şi, chiar dacă 
Henry nu-l vede pe individ, ştie că mămosul ăsta n-a 
practicat niciodată vreun sport, la nivel profesionist sau nu. 
Emană aroma unsuroasă, uşor uleioasă a cuiva care a fost 
supraponderal aproape de când a venit pe lume. Sporturile 
sunt poate o compensare care are puterea de-a bloca 
amintirea hainelor cumpărate de la raionul pentru obezi al 
Sears şi-a tuturor umilinţelor din copilărie, când era strigat 
„Grasu' Contrabasu',,. 

Numele lui este Penniman. 

— Exact ca Little Richard! i-a spus lui Henry când au dat 
mâna la studioul radio. Faimosul star al rock'n'roll-ului din 
anii cincizeci? Poate vi-l aduceţi aminte. 

— Vag, a zis Henry, ca şi când n-ar fi deţinut la un 
moment dat toate single-urile pe care Little Richard le-a 
lansat vreodată. Cred că a fost unul dintre părinţii 
fondatori. 

Penniman a râs zgomotos şi în râsetul acela Henry a 
surprins un posibil viitor pentru el. Însă era oare un viitor 
pe care şi-l dorea? Oamenii râdeau şi de Howard Sterni!:2:, 
iar Howard Stern era un tâmpit. 

— Încă o băutură! repetă Penniman acum. 

Se află în barul lui Oak Tree Inn, unde Penniman i-a dat 
barmanului bacşiş cinci dolari să mute canalul de pe ABC, 
unde se transmitea un meci de popice, pe ESPN, chiar dacă 
ei nu transmit nimic la ora asta din zi cu excepţia unor 
ponturi cu privire la golf şi la pescuitul de bibani. 

— Încă o băutură, ca să pecetluim afacerea! 

Însă ei nu au o afacere şi Henry nu e sigur că vrea să 
încheie una. Să transmită la nivel naţional în persoana lui 
George Rathbun ca parte dintr-un pachet radio al ESPN ar 
trebui să fie atractiv şi el nu are nici-o problemă serioasă să 
schimbe numele emisiunii din Tirada bursucului în Tirada 
sporturilor ESPN - s-ar concentra cu precădere tot asupra 
zonelor centrale şi nordice ale ținutului - dar... 

Dar ce? 


Înainte să apuce să se gândească măcar la un răspuns, 
simte din nou mirosul: My Sin, parfumul cu care se dădea 
soţia lui în unele seri, când voia să transmită un semnal 
anume. Ciocârlie obişnuia el să-i spună în acele seri, când 
era întuneric în cameră şi amândoi erau orbi pentru orice, 
mai puţin pentru mirosuri şi texturi şi unul pentru celălalt. 

Ciocârlie. 

— Ştiţi, cred că o să zic pas la băutură, se hotărăşte 
Henry. Am ceva de lucru acasă. Dar am să mă gândesc la 
oferta pe care mi-aţi făcut-o. Mă voi gândi foarte serios. 

— A-a-a, face Penniman, şi Henry îşi dă seama după 
anumite mişcări imperceptibile ale aerului că omul scutură 
un deget pe sub nas. Henry se întreabă cum ar reacţiona 
Penniman dacă şi-ar azvârli brusc capul înainte şi i-ar 
muşca primele două falange ale degetului ofensator. Dacă 
Henry i-ar arăta puţină ospitalitate locală în stilul 
Pescarului. Cât de tare ar urla Penniman? La fel de tare ca 
Little Richard înaintea secţiunii instrumentale din Tutti 
Frutti, poate? Sau nu chiar atât de tare? 

— Nu puteţi pleca până ce eu nu sunt pregătit să vă duc, 
îi spune domnul Sunt-Gras-Dar-Asta-Nu-Mai-Contează. Eu 
sunt şoferul, mai ştiţi? 

E la al patrulea pahar de băutură şi cuvintele-i sunt puţin 
bâlbâite. Prietene, gândeşte Henry, decât să urc într-o 
maşină care te are la volan mai bine-mi vâr un dihor în cur. 

— De fapt, pot, zice Henry afabil. 

Nick Avery, barmanul, are o după-amiază excepţională: 
grăsanul i-a strecurat cinci dolari ca să schimbe canalul la 
televizor, iar orbul i-a strecurat cinci ca să sune la Skeeter's 
Taxi în timp ce grăsanul era la baie, unde se uşura. 

— Hă? 

— Am spus: „De fapt, pot.” Barman? 

— E afară, domnule, îi zice Avery. A ajuns acum două 
minute. 

Se aude un pârâit zdravăn când Penniman se roteşte pe 
scaunul de la bar. Henry nu vede încruntarea bărbatului 


când zăreşte taxiul care merge acum la ralanti în faţa 
hotelului, dar o simte. 

— Ascultă, Henry, spune Penniman. Cred că nu pricepi 
prea bine în ce situaţie te afli în prezent. Există stele pe 
firmamentul radioului sportiv, poţi fi al dracu' de sigur că 
există - oameni precum Fabulous Sports Babe şi Iony 
Kornheiser câştigă sume din şase cifre pe an din comentarii 
sportive, şase cifre ca ochiul - da' tu n-ai ajuns încă acolo. 
Uşa asta ţi-e închisă pentru moment. Însă eu, prietene, sunt 
un portar dat dracului. Chestia-i că dacă spun c-ar trebui să 
mai bem una mică, atunci... 

— Barman, zice Henry încet, apoi scutură din cap. Nu pot 
să te strig doar cu „barman”; o fi mergând pentru 
Humphrey Bogart, însă nu şi pentru mine. Cum te cheamă? 

— Nick Avery, domnule. 

Ultimul cuvânt iese automat, dar Avery nu l-ar fi folosit 
niciodată adresându-se celuilalt, nici într-un milion de ani. 
Amândoi indivizii i-au dat bacşiş câte cinci dolari, însă cel cu 
ochelari fumurii este de calitate. Asta n-are legătură cu 
faptul că e orb; pur şi simplu aşa este. 

— Nick, cine mai este la bar? 

Avery se uită în jur. În unul dintre separeurile din spate, 
doi bărbaţi beau bere. În hol, un angajat al hotelului 
vorbeşte la telefon. Chiar la bar, nimeni în afară de cei doi 
indivizi - unul suplu, degajat şi orb, celălalt gras, asudat şi 
începând să se-nfurie. 

— Nimeni, domnule. 

— Nu e cumva 0... doamnă? 

Ciocârlie, aproape că a spus. Nu e cumva o ciocârlie? 

— Nu. 

— Ascultă la mine, zice Penniman, iar Henry îşi spune că 
n-a auzit niciodată pe cineva aşa de deosebit de „Little 
Richard” Penniman în toată viaţa sa. Tipul ăsta e mai alb 
decât Moby Dick... şi probabil de aceeaşi talie. Mai avem 
multe de discutat. (Mu'te dă 'is'utat, se aude.) 


Numai dacă (Uma acăâ) nu vrei să-mi spui că nu te 
interesează. 

Nici într-un milion de ani, spune vocea lui Penniman 
urechilor educate ale lui Henry. Aici e vorba să-ți punem un 
aparat de făcut bani în sufragerie, scumpule, un bancomat 
numai al tău, şi nici în ruptul capului n-ai cum sa refuzi 
asta. 

— Nick, nu simţi miros de parfum? Ceva foarte uşor şi de 
modă veche? My Sin, poate? 

O mână durdulie cade pe umărul lui Henry ca o sticlă cu 
apă caldă. 

— Păcat, amice, ar fi să refuzi încă un pahar cu mine. 
Până şi un orb vede că... 

— Îţi sugerez să iei mâna de pe el, zice Avery şi poate că 
urechile lui Penniman nu sunt complet surde la nuanţe, căci 
mâna se ridică numaidecât de pe umărul lui Henry. 

Apoi o altă mână îi ia locul, mai sus. Atinge ceafa lui 
Henry într-o mângâiere rece pe care o simte şi-apoi 
dispare. Henry trage aer în piept. Mirosul de parfum 
pluteşte pe el. De obicei, miresmele se risipesc după o 
perioadă de expunere, pe când receptorii care le-au simţit 
amuţesc o vreme. Nu însă şi de data asta. Nu mirosul ăsta. 

— Niciun parfum? 

Henry aproape că imploră. Atingerea mâinii ei pe gât o 
poate considera o halucinație tactilă. Însă nasul nu-l înşală 
niciodată. Niciodată până acum, în orice caz. 

— Îmi pare rău, spune Avery. Simt miros de bere... 
alune... ginul bărbatului ăstuia şi aftershave-ul cu care s-a 
dat... 

Henry clatină din cap. Când coboară grațios de pe scaun, 
luminile de deasupra rafturilor cu sticle mângâie lentilele 
întunecate ale ochelarilor săi. 

— Eu cred că-ţi mai trebuie un pahar, prietene, zice 
Penniman pe-un ton care fără-ndoială e încredinţat că 
transmite o politicoasă ameninţare. Încă un pahar, doar ca 
să sărbătorim, apoi o să te duc acasă cu Lexus-ul meu. 


Henry simte parfumul soţiei sale. E convins de asta. Şi 
pare să simtă atingerea mâinii sale pe ceafă. Şi totuşi, la 
pirpiriul şi costelivul de Morris Rosen i se întoarce gândul - 
Morris, care l-a rugat să asculte Where Did Our Love Go, 
versiunea cântată de Dirtysperm. Şi, desigur, ca Henry, în 
pielea şobolanului de Wisconsin, s-o transmită la radio. 
Morris Rosen, care are mai multă integritate într-o singură 
unghie roasă de la degetul mic decât are măscăriciul ăsta în 
tot corpul. 

Pune o mână pe antebraţul lui Penniman. Zâmbeşte la 
faţa nevăzută a lui Penniman şi simte muşchii de sub palmă 
relaxându-se. Penniman e convins că i se va face vrerea. Din 
nou. 

— Ia băutura mea, zice Henry pe-un ton prietenos, pune- 
o peste băutura ta şi-apoi vâră-ţi-le pe amândouă în curul 
ăla gras şi plin de coşuri. Dacă-ţi trebuie ceva care să le 
împiedice să iasă, ei, îţi poţi îndesa slujba imediat după ele. 

Henry se întoarce şi merge cu pas iute către uşă, 
orientându-se cu obişnuita sa precizie şi ţinând o mână 
întinsă înainte, în caz de nevoie. Nick Avery a izbucnit în 
aplauze spontane, dar Henry abia dacă aude asta, iar pe 
Penniman şi l-a alungat deja din minte. Ceea ce-l preocupă 
e mirosul de parfum My Sin. Se risipeşte puţin când păşeşte 
afară în căldura după-amiezii... dar nu e oare un suspin de 
amor ceea ce aude lângă urechea stângă? Genul de suspin 
pe care-l scotea uneori soţia lui cu puţin înainte să adoarmă 
după ce făceau dragoste? Rhoda a lui? Ciocârlia lui? 

— Hei, taxi! strigă el de pe trotuar, de sub marchiză. 

— Îs aici, amice... ce-i, eşti orb? 

— Ca un liliac, recunoaşte Henry şi se apropie de sunetul 
vocii. Se va duce acasă, îşi va pune picioarele pe masă, va 
bea un pahar de ceai şi-apoi va asculta afurisita aia de 
înregistrare de la 911. Acea îndatorire încă nedusă la bun 
sfârşit s-ar putea să fie cauza încordării sale de-acum, 
faptul că va trebui să stea în întuneric şi să asculte vocea 
unui canibal ucigaş de copii. Cu siguranţă asta trebuie să 


fie, pentru că n-are niciun motiv să se teamă de Ciocârlia 
sa, nu? Dacă ar fi să se întoarcă - să se întoarcă şi să-l 
bântuie - cu certitudine l-ar bântui cu dragoste. 

Nu-i aşa? 

Da, îşi spune şi se lasă pe bancheta din spate a taxiului. 

— Încotro, amice? 

— Pe drumul văii Norway, zice Henry. E-o casă albă cu 
bordură albastră, puţin mai în spate faţă de drum. O s-o 
vezi nu cu mult după ce-o să trecem pârâul. 

Henry se lasă pe spătarul banchetei şi îşi întoarce chipul 
chinuit spre geamul deschis. French Landing i se pare 
ciudat astăzi... îngreunat. Ca un obiect care a alunecat şi-a 
alunecat până ce, acum, e pe punctul de-a cădea pur şi 
simplu de pe masă şi de-a se face fărâme pe podea. 

Să spunem că ea s-a întors. Să spunem că e aşa. Dacă a 
venit mânată de dragoste, de ce mirosul parfumului ei mă 
agită atât de tare? De ce aproape mă revoltă? Şi de ce 
atingerea ei (atingerea ei închipuită, se linişteşte el) a fost 
atât de neplăcută? 

De ce-a fost atingerea ei atât de rece? 


După lumina puternică de afară, camera zi a bârlogului 
lui Beezer a atât de întunecată, încât, la început, Jack nu 
reuşeşte să distingă nimic. Apoi, când ochii i se adaptează 
puţin, înţelege de ce: pături -din-acelea duble, după cum 
arată - au fost atârnate la ambele geamuri din camera de 
zi, iar uşa de la cealaltă încăpere de la parter, aproape cu 
siguranţă bucătăria, a fost închisă. 

— Nu suportă lumina, spune Beezer. Vorbeşte pe-un ton 
scăzut, astfel încât să nu fie auzit din cealaltă parte a 
camerei, unde silueta unui om zace pe-o canapea. Cineva 
stă îngenuncheat lângă el. 

— Poate câinele care l-a muşcat era turbat, sugerează 
Jack, deşi nici el n-o crede. 

Beezer scutură hotărât din cap. 


— Nu-i o reacţie fobică. Doc zice că-i fiziologică. Acolo 
unde-l atinge lumina, pielea începe să i se topească. Ai auzit 
vreodată de aşa ceva? 

— Nu. 

Jack n-a simţit niciodată ceva asemănător cu putoarea 
din camera asta. Se aud zumzăind nu unul, ci două 
ventilatoare de masă, iar el simte curenţii încrucişaţi, însă 
putoarea aceea e prea lipicioasă ca să poată fi alungată. E 
izul de carne stricată - de cangrenă în plagă deschisă - însă 
Jack a mai simţit asta înainte. Celălalt miros e cel care-l 
sâcâie, ceva ca de sânge şi flori funerare şi fecale 
amestecate. Scoate un horcăit sec, nu se poate abţine, şi 
Beezer îl priveşte cu o anumită compasiune trecătoare. 

— 'Teribil, da, ştiu. Dar e ca şi cu cuşca maimuţelor de la 
zoo, omule... după o vreme, te obişnuieşti. 

Uşa batantă de la cealaltă cameră se deschide şi apare o 
femeie îngrijită, scundă, cu păr blond până la umeri. Aduce 
un bol. Când lumina cade peste figura întinsă pe canapea, 
Mouse strigă. E-un sunet gros, oribil, ca şi când plămânii 
omului ar fi început să se lichefieze. Ceva - poate fum, 
poate aburi - începe să se ridice de pe fruntea sa. 

— Nu te lăsa, Mouse, spune bărbatul îngenuncheat. E 
Doc. 

Înainte ca uşa de la bucătărie să se închidă complet, Jack 
reuşeşte să vadă ce scrie pe geanta lui neagră. Într-o altă 
parte a Americii poate că mai există un medic pe a cărui 
geantă cu ustensile să fie lipit un abţibild care să spună 
STEPPENWOLEF SUNT TARI, dar probabil nu în Wisconsin. 

Femeia îngenunchează lângă Doc, care ia o cârpă din 
lighean, o stoarce şi o pune pe fruntea lui Mouse. Acesta 
scoate un geamăt sacadat şi reîncepe să tremure. Apa îi 
curge pe obraji şi-i ajunge în barbă. Barba pare să-i cadă pe 
bucăţi ca de scabie. 

Jack păşeşte în faţă, spunându-şi că se va obişnui cu 
mirosul, sigur că da. Poate că asta-i chiar adevărat. Între 
timp, îşi doreşte să aibă puţină soluţie mentolată Vicks 


VapoRub pe care majoritatea detectivilor de la omucideri 
din LA o au în torpedou pentru orice eventualitate. Câte-un 
pic sub fiecare nară ar fi ceva bine-venit în clipa asta. 

În camera de zi se află un sistem hi-fi (neîngrijit) şi două 
difuzoare în colţuri (uriaşe), însă niciun televizor. Lăzi de 
lemn aşezate una peste alta şi umplute cu cărţi sunt aliniate 
de-a lungul fiecărui perete care nu e prevăzut cu uşă sau 
geam, făcând spaţiul să pară şi mai mic decât este, aproape 
ca o criptă. Jack suferă puţin de claustrofobie, iar acum 
circuitul care o declanşează se încinge, sporindu-i 
disconfortul. Majoritatea cărţilor par să trateze teme 
religioase şi filozofice - vede Descartes, C.S. Lewis, 
Bhagavad-Gita, cartea lui Steven Avery Tenets of Existence 
- însă mai sunt şi multe de ficţiune, cărţi despre fabricarea 
berii şi (deasupra unui difuzor gigantic) cărţoiul lui Albert 
Goldman despre Elvis Presley. Pe cealaltă boxă este 
fotografia unei fetiţe cu un surâs splendid, cu pistrui şi 
oceane de păr blond-roşcat. Văzând-o pe fata care a 
desenat şotronul din faţa casei, Jack Sawyer se simte 
copleşit de furie şi durere. Poate că există fiinţe şi cauze 
dintr-o altă lume, însă există şi un descreierat bătrân care 
umblă-n voie şi care trebuie oprit. Ar face bine să ţină minte 
asta. 

Bear Girl îi face loc lui Jack în faţa canapelei, mişcându-se 
cu graţie chiar dacă stă în genunchi şi încă ţine bolul în 
mână. Jack vede că în el sunt alte două cârpe ude şi câteva 
cuburi de gheaţă. Văzându-le, se simte mai însetat ca 
niciodată. la un cub şi-l azvârle în gură. Apoi îşi întoarce 
atenţia spre Mouse. 

O pătură simplă i-a fost trasă până la gât. Fruntea şi 
pomeţii - locurile neacoperite de barba aceea decrepită - 
sunt de-un alb bolnăvicios. "Ţine ochii închişi. Buzele îi sunt 
trase în spate, lăsând la vedere dinţii de-un alb uluitor. 

— Este... 

— Începe Jack, şi-apoi ochii lui Mouse se deschid. Orice 
ar fi intenţionat Jack să întrebe îi fuge complet din minte. În 


jurul irişilor castanii, ochii lui Mouse au căpătat un purpuriu 
schimbător, neliniştitor. E ca şi când omul s-ar uita la un 
teribil apus radioactiv. De la colţurile interioare ale ochilor 
se scurge un soi de mâzgă neagră. 

— Cartea transformărilor filozofice vorbeşte despre mare 
parte dintre dialecticile actuale, spune Mouse, vorbind 
molcom şi lucid, dar şi Machiavelli se ocupă de chestiuni 
asemănătoare. 

Jack aproape şi-l închipuie într-o sală de curs. Asta, adică, 
până când dinţii nu-i încep să clănţănească. 

— Mouse, sunt Jack Sawyer. 

Nici-o urmă de recunoaştere în acei ciudaţi ochi roşu- 
castanii. Mâzga neagră de la colţurile lor pare să se mişte, 
însă, ca şi când ar avea un soi de conştiinţă. Ca şi când l-ar 
asculta. 

— E Hollywood, murmură Beezer. Polițistul. Ţi-aminteşti? 

O mână a lui Mouse zace pe pătura în carouri. Jack o ia 
şi-şi înăbuşă un strigăt de surprindere când aceasta îl 
strânge cu o forţă uimitoare. Şi e şi caldă. La fel de caldă ca 
un biscuit tocmai scos din cuptor. Mouse scoate un suspin 
prelung, vlăguit, şi-un miros fetid - carne stricată, flori 
ofilite. Putrezeşte, gândeşte Jack. Putrezeşte dinăuntru în 
afară. O, Hristoase, ajută-mă să trec prin asta. 

Hristos poate că nu-l va ajuta, însă amintirea Sophiei da. 
Jack încearcă să-şi fixeze ochii ei în memorie, privirea aceea 
încântătoare, semeaţă şi clară. 

— Ascultă, zice Mouse. 

— Te ascult. 

Mouse pare să-şi adune forţele. Sub pătură, corpul lui se 
cutremură într-un fel dezordonat care Jack crede că-i 
aproape un atac de apoplexie. Undeva, un câine latră. O 
barcă îşi sună sirena pe Mississippi. În afară de aceste 
sunete, totul e tăcere. Jack îşi aminteşte doar de o singură 
alte asemenea suspendare a activităţii lumii în toată viaţa 
sa, iar asta era pe când se afla într-un spital din Beverly 
Hills, aşteptând ca mama lui să-şi termine îndelungata 


călătorie spre moarte. Undeva, 1y Marshall aşteaptă să fie 
salvat. Speră să fie salvat, cel puţin. Undeva, Spărgătorii 
lucrează din greu, încearcă să distrugă axul pe care se 
învârte întreaga existenţă. Aici nu e decât o cameră 
imuabilă cu ventilatoare slabe şi miasme pestilenţiale. 

Ochii lui Mouse se închid, apoi se redeschid. Se aţintesc 
asupra noului-venit şi Jack e pe dată convins că un mare 
adevăr va fi rostit. Cubul de gheaţă i-a dispărut din gură; 
Jack bănuieşte că l-a sfărâmat şi l-a înghiţit fără să-şi dea 
seama, dar nu îndrăzneşte să mai ia unul. 

— Dă-i drumul, prietene, îl îndeamnă Doc. Spune tot şi- 
apoi o să-ţi mai bag ceva în venă. Treabă de calitate. Poate 
c-o să dormi. 

Mouse nu-lia în seamă. Ochii lui schimbători îi fixează pe- 
ai lui Jack. Mâna lui o ţine pe-a lui Jack, strângând-o şi mai 
tare. Jack aproape că-şi simte oasele degetelor sfărâmându- 
se unul de celălalt. 

— Nu... te duce să cumperi echipament de ultimă 
generaţie, zice Mouse şi mai scoate, cu un suspin, o gură de 
aer cumplit de urât mirositoare din plămânii putrezi. 

— Nu?... 

— Majoritatea oamenilor renunţă la fermentare după... 
un an sau doi. Până şi cei dedicați... trup şi suflet. Să faci 
bere nu este... nu este pentru fătălăi. 

Jack întoarce ochii la Beezer, care îl priveşte impasibil. 

— Delirează cu intermitențe. Ai răbdare. Aşteaptă. 

Strângerea lui Mouse devine şi mai puternică, apoi 
slăbeşte tocmai când Jack îşi spune că nu mai poate 
suporta. 

— la o oală mare, îl sfătuieşte Mouse. Ochii îi ies din 
orbite. Umbrele roşietice vin şi dispar, vin şi dispar, 
alergând peste suprafaţa curbată a corneelor lui, şi Jack îşi 
spune: Asta e umbra lui. Umbra Regelui Purpuriu. Mouse a 
pus deja un picior în curtea lui. Douăzeci de litri... cel puţin. 
Pe cele mai bune le găseşti în... magazinele cu fructe de 
mare. Cât despre un vas de fermentație... carafele alea de 


plastic sunt bune... sunt mai uşoare decât sticla şi... ard. 
Hristoase, Beez, ard! 

— Ducă-se naibii, o să-i fac injecţia, zice Doc şi deschide 
geanta. Beezer îl apucă de braţ. 

— Nu încă. 

Din ochii lui Mouse încep să curgă lacrimi de sânge. 
Mâăzga neagră pare să ia forma unor firişoare, care se scurg 
lacome ca şi când ar vrea să prindă umezeala şi s-o bea. 

— Filtrul de fermentare, şopteşte Mouse. Thomas Merton 
e de căcat, să nu-i crezi pe cei care spun altceva. Îi lipseşte 
profunzimea intelectuală. Trebuie să laşi gazele de iasă fără 
să laşi să intre praful. 

Jerry Garcia nu era Dumnezeu. Kurt Cobain nu era 
Dumnezeu. 

Parfumul pe care-l simte nu este al defunctei sale soţii. 
Regele a pus ochii pe el. Gorg-ten-abbalah, ii-lii-lii. 
Opopanaxul e mort, viaţă lungă opopanaxului. 

Jack se apleacă mai mult spre Mouse. 

— Cine simte miros de parfum? Cine a atras atenţia 
Regelui? 

— Regele nebun, Regele rău, Regele trist. Să-l aclamăm 
cu toţii pe Rege. 

— Mouse, cine a atras atenţia Regelui? Doc zice: 

— Credeam că vrei să afli despre... 

— Cine? 

Jack n-are idee de ce asta i se pare aşa important, dar 
aşa este. Să fie oare din cauza a ceva ce i-a spus cineva 
recent? Dale, oare? Tansy? Să fie, Dumnezeu să ne aibă-n 
pază, Wendell Green? 

— După fermentare şi maturare trebuie s-o filtrezi, zice 
Mouse încrezător. Asta trebuie să faci! Şi nu poţi pune bere 
în sticle cu capac cu filet! Trebuie... 

Mouse îşi fereşte capul, îl aşază în scobitura umărului, 
deschide gura şi vomită. Bear Girl ţipă. Voma e galbenă ca 
puroiul şi conţine fragmente negre asemănătoare cu mâzga 
de la colţurile ochilor. Se mişcă, are viaţă. 


Beezer părăseşte degrabă încăperea, nu tocmai în pas 
alergător, iar Jack îl apără cât poate mai bine pe Mouse de 
scurta scăpărare de lumină venită din bucătărie. Mâna 
care-l ţine slăbeşte puţin strânsoarea. 

Jack se întoarce spre Doc. 

— Crezi că se stinge? Doc clatină din cap. 

— Iar a leşinat. Sărmanul Mouse, nu scapă el aşa uşor. îi 
aruncă lui Jack o privire sumbră, chinuită. 

— Sper doar să merite, domnule poliţist. Fiin'că, dacă nu- 
i aşa, îţi arăt eu ţie. 

Beezer se întoarce cu un morman mare de cârpe. Şi-a 
pus o pereche de mănuşi verzi de bucătărie. Fără o vorbă, 
strânge balta de vomă dintre umărul lui Mouse şi spătarul 
canapelei. Fragmentele negre au încetat să se mişte şi asta- 
i bine. Să nu le vadă mişcându-se de la început ar fi fost şi 
mai bine. Voma, observă Jack uluit, a ars pânza roasă a 
canapelei ca acidul. 

— O să trag pătura în jos o secundă sau două, spune Doc, 
şi Bear Girl se ridică imediat în picioare, ţinând în 
continuare bolul cu gheaţă aproape topită. Se duce la un 
raft al bibliotecii şi stă acolo întoarsă cu spatele, tremurând. 

— Doc, chiar trebuie să văd asta? 

— Cred că da. Nu cred că ştii despre ce-i vorba nici 
măcar acum. 

Doc apucă pătura şi-o trage încet de sub mâna moale a 
lui Mouse. 

Jack vede că treaba aia neagră a început să se scurgă şi 
de sub unghiile muribundului. 

— Ţine minte că asta s-a întâmplat doar acum câteva ore, 
domnule poliţist. 

Trage pătura în jos. Cu spatele la ei, Susan „Bear Girl” 
Osgood se uită la marile opere ale filozofiei occidentale şi 
începe să plângă în tăcere. Jack încearcă să-şi oprească 
strigătul şi nu poate. 


Henry plăteşte cursa, intră în casă, trage adânc în piept o 
gură liniştitoare de aer răcoros, condiţionat. Se simte o 
aromă vagă - dulce - şi îşi spune că e de la florile proaspăt 
tăiate, una dintre specialităţile doamnei Morton. Ştie că nu 
e aşa, dar acum nu vrea să mai aibă de-a face cu fantomele. 
Chiar se simte mai bine şi presupune că ştie motivul: faptul 
că i-a spus tipului de la ESPN să-şi ia slujba şi să şi-o bage 
undeva. Nimic nu poate însenina mai bine ziua cuiva, mai 
ales când tipul despre care vorbim are o slujbă bănoasă, 
deţine două cărţi de credit cu limită mare de împrumut şi 
are în frigider o carafă cu ceai. 

Henry o ia acum spre bucătărie, înaintând pe coridor cu 
o mână întinsă în faţă, căutând prin aer obstacole sau 
lucruri aflate nelalocul lor. Nu se aude niciun sunet în afară 
de şoapta aerului condiţionat, zumzetul frigiderului, 
pocănitul tocurilor sale pe scândurile podelei... 

„„.Şi un suspin. 

Un suspin de iubire. 

Henry rămâne locului o clipă, apoi se întoarce precaut. E 
oare aroma dulce puţin mai puternică acum, îndeosebi cum 
stă întors cu faţa spre camera de zi şi uşa de la intrare? 
Crede că da. Şi nu e miros de flori; nu are rost să se 
păcălească în felul ăsta. Ca întotdeauna, nasul ştie. E aroma 
parfumului My Sin. 

— Rhoda? spune, apoi mai încet: Ciocârlie? 

Niciun răspuns. Sigur că nu. Are doar nişte tremurici, 
atâta tot; e speriat din cale-afară, şi de ce nu? 

— Pentru că eu sunt şeicul, iubire, zice Henry. Şeicul, 
şarmul, şocul. 

Niciun miros. Niciun suspin sexy. Şi totuşi e obsedat de 
ideea că soţia sa se află din nou în camera de zi, că a stat 
acolo înfăşurată în linţoliul parfumat cu care a fost 
înmormântată, privindu-l în tăcere cum a intrat în casă şi-a 
trecut orbeşte prin faţa ei. Ciocârlia lui, întoarsă de la 
Noggin Mound Cemetery pentru o scurtă vizită. Poate să 
asculte ultimul CD al Slobberbone. 


— Termină, zice el încet. Termină, tăntălăule. 

Intră în bucătăria mare şi bine organizată. Când trece 
pragul, apasă un buton de pe panoul de acolo fără să-şi dea 
seama. Vocea doamnei Morton se aude din difuzoarele din 
tavan, care sunt atât de performante, încât pare că ea s-ar 
afla în cameră. 

„A trecut Jack Sawyer pe aici şi v-a mai lăsat o casetă pe 
care vrea s-o ascultați. A spus că este... ştiţi, omul ăla. Omul 
ăla rău.” 

— Om rău, chiar aşa, murmură Henry, deschizând 
frigiderul şi bucurându-se de pala de aer rece. Duce mâna 
fără greş la cele trei cutii de Kingsland Lager de pe uşă. 
Ceaiul să rămână pentru altă dată. 

„Ambele casete sunt în studioul dumneavoastră, lungă 
tabloul de sunet. De asemenea, Jack vrea să-l sunaţi pe 
mobil.” Vocea doamnei Morton adoptă un vag ton dojenitor. 
„Dacă veţi vorbi cu el, sper să-i spuneţi să fie cu băgare de 
seamă. Şi fiţi şi dumneavoastră cu băgare de seamă.” O 
pauză. „De asemenea, nu uitaţi să mâncaţi de cina. E totul 
pregătit. Al doilea raft din frigider, în stânga.” 

— Bla, bla, bla, face Henry, dar zâmbeşte când deschide 
berea. 

Se duce la telefon şi formează numărul lui Jack. 


Pe scaunul Dodge Ram-ului parcat în faţa casei de la 
Nailhotise Row nr. 1, telefonul mobil al lui Jack prinde viaţă. 
De data asta nu e nimeni în cabină să fie sâcâit de firavul, 
dar pătrunzătorul lui ţârâit. 


— Abonatul nostru pe care încercaţi să-l contactaţi nu 
răspunde. Vă rugăm să reveniţi. 

Henry închide, se întoarce la uşă şi mai apasă un buton 
de pe panou. Vocile care anunţă ora şi temperatura sunt 
toate versiuni ale propriei sale voci, însă el le-a programat 
în sistem aleatoriu, aşa încât niciodată nu ştie care-i va 
vorbi. De data aceasta e şobolanul de Wisconsin, care ţipă 


ca nebunul în tăcerea însorită şi aer-condiţionată a casei, 
care nicicând n-a părut mai departe de oraş ca astăzi: 

— Ora patru douăzeci şi doi după-amiaza! Afară e-o 
temperatură de douăzeci şi opt de grade! Ce naiba-ţi pasă? 
Ce naiba-i pasă oricui? Mestec-o, înghite-o, ud-o bine, că 
oricuuum... 

„„toată iese prin acelaşi loc. Corect. Henry apasă din nou 
butonul, întrerupând strigătul care l-a făcut celebru pe 
şobolan. Cum de s-a făcut atât de târziu aşa repede? 
Doamne, nu mai înainte era la prânz? în aceeaşi ordine de 
idei, nu mai-nainte era tânăr, avea douăzeci de ani şi era 
aşa plin de viaţă că-i ieşea efectiv pe urechi? Cum... 

Suspinul acela se aude din nou, deviindu-l de la 
autoironicul flux al gândurilor. Un suspin? Adevărat? Mai 
degrabă  compresorul aparatului de aer condiţionat, 
decuplându-se. Asta îşi poate spune lui, în orice caz. 

Asta îşi poate spune lui dacă vrea. 

— E cineva aici? întreabă. 

În voce i se simte un tremur pe care-l urăşte, nesiguranța 
decrepită a unui bătrân. 

— E cineva în casă cu mine? 

Preţ de-o secundă îngrozitoare, e aproape convins că 
cineva îi va răspunde. Asta nu se întâmplă - sigur că nu se 
întâmplă - şi termină jumătate de cutie de bere din trei 
înghiţituri lungi. Se hotărăşte să se ducă înapoi în camera 
de zi şi să citească o vreme. Poate c-o să sune Jack. Poate că 
o să-şi recapete puţin controlul odată ce va avea puţin 
alcool în organism. 

Și poate că lumea se va sfârşi în următoarele cinci 
minute, îşi spune. În felul ăsta, nu va trebui niciodată să 
asculţi vocea de pe casetele alea afurisite care te aşteaptă 
în studio. Casetele alea afurisite care zac acolo pe tabloul 
de sunet ca nişte bombe neexplodate. 

Henry străbate încet holul înapoi spre camera de zi cu o 
mână întinsă în faţă, spunându-şi că nu-i e frică, nu-i este 
câtuşi de puţin frică să atingă faţa moartă a soţiei sale. 


Jack Sawyer a văzut multe la viaţa lui, a călătorit în locuri 
de unde nu poţi închiria maşini de la Avis şi unde apa are 
gust de vin, dar n-a dat niciodată peste ceva care să semene 
cu piciorul lui Mouse Baumann. Sau, mai degrabă, cu 
pestilenţialul, apocalipticul spectacol horror care a fost 
piciorul lui Mouse Baumann. Primul impuls al lui Jack odată 
ce şi-a recăpătat iluzia unui control este să-l ia la rost pe 
Doc fiindcă i-a dat lui Mouse pantalonii jos. Lui Jack, gândul 
îi zboară încontinuu la cârnaţi şi la cum maţul îi forţează să- 
şi păstreze forma chiar şi după ce tigaia sfârâie pe-un 
arzător roşu de căldură. Asta-i o comparaţie fără-ndoială 
prostească, extrem de prostească, însă mintea omenească 
aflată sub presiune face glume tare ciudate. 

Se mai vede forma unui picior - oarecum -, însă carnea s- 
a desprins de pe os. Pielea a dispărut aproape cu 
desăvârşire, topindu-se într-o substanţă vâscoasă care 
seamănă cu un amestec de lapte şi untură. Reţeaua de 
muşchi de sub ceea ce-a mai rămas din piele e lărgită şi 
suferă aceeaşi metamorfoză cataclismică. Piciorul infectat 
se află într-un soi de mişcare haotică în vreme ce solidul 
devine lichid şi lichidul sfârâie fără încetare arzând 
canapeaua pe care Mouse stă întins. Pe lângă aproape 
insuportabila odoare de putreziciune, Jack simte şi-un miros 
de haine pârlite şi de stofă topită. 

La capătul acestei mase în descompunere e o labă care, 
surprinzător, pare neafectată. Dacă aş vrea, aş putea-o 
smulge de acolo... exact ca un dovlecel de pe lujer. Gândul 
acesta îl loveşte şi mai puternic decât vederea piciorului şi, 
pentru un moment, Jack nu poate decât să lase capul în 
pământ, icnind şi încercând să nu vomite pe pieptul cămăşii. 

Ceea ce probabil că-l salvează este o mână care i se 
aşază pe spate. E Beezer, care încearcă să-i dea tot 
confortul de care e în stare. Şi-a pierdut complet obişnuita 
roşeaţă din obraji. Arată ca un motociclist întors din 
mormânt în cine ştie ce legendă urbană. 


— Vezi? întreabă Doc şi vocea lui pare să vină de la mare 
depărtare. Asta nu-i varicelă, prietene, deşi la început aşa a 
arătat. Au început deja să-i apară pete roşii pe piciorul 
stâng... pe burtă... şi boaşe. Cam aşa arăta pielea în jurul 
muşcăturii când l-am adus aici, doar puţin înroşită şi 
umflată. Mi-am zis: „Căcat, nu-i mare brânză. Îl dau cu nişte 
Zithromax şi până deseară o să-şi revină.” Ei, uite la ce-a 
ajutat Zithro-ul ăla. Uite la ce-a ajutat orice am încercat. 
Arde canapeaua şi cred că, după ce termină cu ea, o să 
ardă şi podeaua. Porcăria asta-i înfometată. Deci a meritat, 
Hollywood? Se pare că numai tu şi Mouse ştiţi răspunsul la 
întrebarea asta. 

— EI încă mai ştie unde e casa, zice Beezer. Eu, unul, n- 
am nici-o idee, deşi tocmai am venit de acolo. Tucţi 
aminteşti, Doc? 

Doc clatină din cap. 

— Dar Mouse... el ştie. 

— Susie, iubito, i se adresează Doc lui Bear Girl. Mai adu 
o pătură, bine? Asta-i aproape complet arsă. 

Bear Girl se execută fără să cârtească. Jack se ridică în 
picioare, îşi simte picioarele moi, dar reuşeşte totuşi să se 
ţină pe ele. 

— Protejează-l de lumină, îi spune lui Doc. Mă duc în 
bucătărie. Dacă nu beau ceva, crap. 


Jack bea direct de la robinet, înghițind până când o 
săgeată i se instalează în mijlocul frunţii şi el râgâie ca un 
porc. Apoi rămâne acolo, uitându-se afară în curtea din 
spatele casei lui Beezer şi Bear Girl. În spaţiul acela năpădit 
de buruieni a fost instalat un leagăn. Deşi îl doare imaginea 
aceea, Jack nu-şi fereşte privirea. După oroarea 
nebunească a piciorului lui Mouse, pare important să-şi 
aducă aminte că a venit aici dintr-un motiv bine întemeiat. 
Dacă asta-l doare, cu atât mai bine. 

Soarele, devenind acum auriu în vreme ce coboară încet 
spre Mississippi, îi străluceşte în ochi. Timpul se pare că n-a 


stat în loc. Nu în afara acestei case, cel puţin. Dimpotrivă, 
pe Nailhouse Row timpul pare să-şi fi grăbit curgerea. E 
bântuit de ideea că venirea sa aici a fost la fel de inutilă ca 
şi ocolul pe la casa lui Henry; e chinuit de gândul că domnul 
Munşun şi şeful lui, abbalah, îl fac să se învârtă aiurea ca o 
jucărie cu cheiţă cât timp ei îşi văd de treabă. Ar putea 
urmări semnalul care, în capul său, îi indică drumul către 
Casa întunericului şi-atunci de ce nu urcă pur şi simplu în 
maşină şi a-o face? 

Parfumul pe care-l simte nu este al defunctei sale soții. 

Ce înseamnă asta? De ce ideea că cineva simte miros de 
parfum îl agită aşa tare şi-l sperie? 

Beezer bate în uşa de la bucătărie, făcându-l să tresară. 
Ochii lui Jack cad peste un peretar pus deasupra mesei. În 
loc de DUMNEZEU SĂ NE BINECUVÂNIEZE CASA, pe 
acesta scrie HEAVY MEIAL THUNDER. Cu un HARLEY- 
DAVIDSON grijuliu brodat dedesubt. 

— Vino înapoi, omule, zice Beez. Şi-a revenit. 


Henry se află pe o potecă în pădure - sau poate e-un 
drumeag - şi ceva e în spatele lui. De fiecare dată când se 
întoarce să vadă - în visul acesta are vedere, însă asta nu e- 
o binecuvântare - acel ceva creşte şi prinde formă. Pare să 
fie un bărbat în haine de seară, însă bărbatul este alungit 
înfiorător, cu dinţi ascuţiţi care se iţesc peste buza de jos, 
roşie şi zâmbitoare. Şi pare - e oare posibil? - să aibă un 
singur ochi. 

Prima dată când Henry se uită înapoi, silueta nu e decât o 
pâclă lăptoasă printre copaci. Data următoare desluşeşte 
faldurile negre ale hainei sale şi-o pată roşie plutitoare care 
ar putea fi o cravată sau o lavalieră. În faţă se află bârlogul 
arătării, o gaură puturoasă care doar întâmplător arată ca 
o casă. Prezenţa ei face capul lui Henry să zumzăie. În loc 
de pin, pădurea care-l înconjoară miroase puternic a 
parfum dulce: My Sin. 


Mă mână, îşi spune cu spaimă. Orice ar fi arătarea aia 
din spate, mă mână ca pe-un mânz spre abator. 

Se gândeşte să părăsească drumeagul în stânga sau în 
dreapta, să se folosească de miraculoasa redobândire a 
vederii pentru a fugi prin pădure. Numai că şi acolo sunt 
unele lucruri. Contururi întunecate şi plutitoare ca nişte 
fuioare de funingine. Aproape c-o vede pe cea mai 
apropiată. E-un soi de câine gigantic cu o limbă lungă şi 
roşie aidoma cravatei şi ochilor holbaţi ai apariţiei. 

Nu-lpot lăsa să mă ducă la casă, îşi spune. Trebuie să 
scap înainte să mă ducă acolo... dar cum? Cum? 

Soluţia i se arată în toată simplitatea ei. Tot ce trebuie să 
facă e să se trezească. Pentru că ăsta e un vis. Ăsta e doar... 

— E-un vis! strigă vocea şi sare înainte. Nu umblă, ci stă, 
stă în propriu-i fotoliu şi nu peste mult timp o să-şi ude 
pantalonii pentru că a adormit cu o cutie de Kingsland 
Lager aşezată în echilibru între picioare şi... 

Dar nu se varsă nimic, pentru că nu există nici-o cutie de 
bere. Pipăie precaut în dreapta şi mda, acolo e, pe masă 
lângă carte, o ediţie în Braille a Răsfrângerilor într-un ochi 
de aurt:+. Probabil că a pus-o acolo înainte să adoarmă şi 
să aibă coşmarul acela oribil. 

Numai că Henry e cât se poate de sigur că nu a făcut un 
asemenea lucru. Ţinea cartea, iar berea era aşezată între 
picioare, aşa încât să aibă mâinile libere pentru a atinge 
punctuleţele care alcătuiau povestea. Ceva foarte 
prevăzător luase deopotrivă cartea şi cutia după ce el 
capitulase şi le pusese pe masă. Ceva care mirosea a 
parfum My Sin. Aerul e impregnat de parfum. Henry inspiră 
lung şi încet cu nările ridicate şi gura uşor închisă. 

— Nu, spune el, vorbind foarte clar. Simt miros de flori... 
şi şampon pentru covor... şi ceapa prăjită de aseară. Foarte 
vag, dar încă prezent. Nasul ştie. 

Adevărat. Pentru că mirosul fusese prezent. Acum a 
dispărut pentru că a dispărut ea, dar se va întoarce. Şi, 
brusc, el îşi doreşte să se întoarcă. Dacă e speriat, în mod 


cert e speriat de necunoscut, nu? Doar de asta şi de nimic 
altceva. Nu vrea să fie singur aici, să nu-i ţină companie 
decât amintirea visului ăluia revoltător. 

Şi casetele. 

Trebuie să asculte casetele. I-a promis lui Jack. 

Se ridică pe picioarele nesigure şi se duce la panoul de 
control din camera de zi. De data aceasta e întâmpinat de 
vocea lui Henry Shake, un individ placid cum nu s-a mai 
văzut pe lume. 

— Sal'tare vouă, pisoiaşi şi pisoiaşe, la semnalul următor 
va fi ora şapte şi paisprezece după-amiaza, după cum ne 
informează un ceas Bulova. Afară se înregistrează o 
temperatură răcoroasă de douăzeci şi patru de grade, iar 
aici în Sala de Bal închipuită sunt exact douăzeci şi unu de 
grade. Aşa că ce-ar fi să laşi totul baltă, să-ţi iei iubita şi să 
daţi naştere unui strop de magie? 

Şapte şi paisprezece? Când s-a întâmplat ultima dată să 
doarmă în timpul zilei aproape trei ore? Şi, mai mult, când a 
avut ultima dată un vis în care să poată vedea? Răspunsul la 
cea de-a două întrebare, din câte-şi aduce el aminte, e 
niciodată. 

Unde era drumeagul acela? 

Ce era arătarea din spatele lui? 

Ce era locul dinaintea lui? 

— Nu contează, rosteşte Henry în camera goală - dacă 
este într-adevăr goală. A fost un vis, atâta tot. Casetele, pe 
de altă parte... 

Nu vrea să le asculte, niciodată în viaţă n-a vrut mai puţin 
să asculte ceva (poate doar cu excepţia celor de la Chicago 
cântând Does Anybody Really Know What Time It is?), dar 
trebuie s-o facă. Dacă asta ar putea salva viaţa lui Iy 
Marshall sau măcar a unui alt copil, trebuie s-o facă. 

Încet, atent la fiecare pas, Henry Leyden se îndreaptă 
orbeşte spre studio, unde două casete îl aşteaptă pe tabloul 
de sunet. 


— În Rai nu există bere, fredonează Mouse pe-o voce 
tărăgănată, atonă. 

Obrajii lui sunt acoperiţi acum de pete roşii urâte, iar 
nasul pare să i se lase într-o parte pe faţă, ca un atol după 
un cutremur submarin. 

— Din cauza asta o bem aici. lar când... vom pleca... de 
aici... prietenii noştri vor bea toată berea. 

O ţine aşa deja de câteva ore: perle de filozofie, 
instrucţiuni pentru începătorii într-ale fermentării berii, 
frânturi de cântece. Lumina care pătrunde prin păturile 
care acoperă geamurile a scăzut apreciabil. 

Mouse face o pauză, cu ochii închişi. Apoi mai începe un 
cântecel. 

— O sută de sticle de bere sau mai bine, o sută de sticle 
de bere... dacă una dintre ele-ar fi s-ajungă la mine... 

— Trebuie să plec, spune Jack. 

A rămas acolo cât de mult a putut, convins că Mouse îi va 
oferi vreo informaţie, dar acum nu mai poate aştepta. 
Undeva, Ty Marshall îl aşteaptă pe el. 

— Stai aşa, zice Doc. 

Scormoneşte în geanta sa şi scoate o seringă cu ac 
hipodermic. O ridică în semiîntuneric şi loveşte sticla ei cu 
unghia. 

— Ce-i aia? 

Doc le oferă lui Jack şi Beezer un zâmbet scurt, sumbru. 

— Amfetamina, zice el şi-o injectează în braţul lui Mouse. 

Pentru un minut nu se întâmplă nimic. Apoi, când Jack 
deschide gura să le spună că trebuie să plece, ochii lui 
Mouse se deschid brusc, larg. Acum sunt în întregime roşii - 
un roşu-intens, sângeriu. Şi totuşi, când ei se întorc în 
direcţia lui, Jack ştie că Mouse îl vede. Poate că-l vede cu 
adevărat pentru prima dată de când a ajuns el acolo. 

Bear Girl fuge din cameră, lăsând în urmă o dâră de 
cuvinte evanescente: 

— Nu mai vreau nu mai vreau nu mai vreau... 


— Futu-i, zice Mouse pe-o voce răguşită. Futu-i, îs futut. 
Nu-i aşa? Beezer atinge scurt, dar cu blândeţe creştetul 
prietenului său. 

— Da, omule. Cred că eşti. Ne poţi ajuta? 

— M-a muşcat o dată. Doar o dată şi acum... acum... 
Hidoasa lui privire roşie se întoarce spre Doc. 

— Abia te văd. Ochii ăştia futuţi se duc pe copcă. 

— O să te stingi, spune Doc. N-am de gând să te mint, 
omule. 

— Nu încă, zice Mouse. Dă-mi ceva pe care să scriu. Pe 
care să desenez o hartă. Repede. Nu ştiu ce injecție mi-ai 
făcut, Doc, da' chestia aia pe care am luat-o de la câine e 
mai puternică. N-o să rămân mult timp lucid. Repede! 

Beezer dibuie la piciorul canapelei şi găseşte un roman în 
ediţie de masă cu coperte mari. Dată viind seriozitatea 
cărţilor din bibliotecă, lui Jack aproape că-i vine să râdă - 
cartea se numeşte Cele 7 obiceiuri ale oamenilor foarte 
eficienți. Beezer rupe coperta din spate şi i-o dă lui Mouse 
cu partea albă în sus. 

— Creion, cârâie Mouse. Repede. Am totul în minte, 
omule. Am totul... aici sus. 

Îşi atinge fruntea. O bucată de piele cât un bănuţ se 
scurge la atingerea sa. Mouse o şterge de pătură ca şi când 
ar fi un muc scos din nas. 

Din buzunarul vestei sale, Beezer scoate un ciot de 
creion ronţăit. Mouse îl ia şi face o încercare jalnică de-a 
zâmbi. Măâzga neagră care i se scurge de la colţurile ochilor 
a continuat să se adune şi acum îi stă pe obraji ca nişte pete 
de jeleu întărit. Tot mâzgă îi iese şi prin porii de pe frunte, 
în punctuleţe care-i amintesc lui Jack de cărţile în Braille 
ale lui Henry. Când Mouse, concentrat, se muşcă de buza de 
jos, carnea fragedă se despică imediat. Sângele începe săi 
se scurgă în barbă. Jack bănuieşte că mirosul de carne 
stricată e încă prezent, însă Beezer avusese dreptate: s-a 
obişnuit cu el. 


Mouse întoarce coperta de-a lungul, apoi desenează o 
serie de bucle rapide. 

— Uite-aci, îi zice lui Jack. Ăsta-i Mississippi, da? 

— Da, spune Jack. 

Când se apleacă, începe să simtă din nou mirosul. De- 
aproape nu e nici măcar o putoare; e-o miasmă care 
încearcă să i se furişeze pe gât în jos. Însă Jack nu se 
îndepărtează. Ştie ce greu îi este lui Mouse. Cel mai 
neînsemnat lucru pe care-l poate face este să-şi joace rolul. 

— Ăsta-i centrul oraşului: hotelul Nelson, Lucky's Tavern, 
cinematograful Agincourt, Taproom... aici Chase Street 
intră în Lyall Road, apoi Autostrada 35... aici e Libertyville... 
VEW... Goltz's... a, Hristoase... 

Mouse începe să se zvârcolească pe canapea. Băşicile de 
pe faţă şi partea superioară a corpului se sparg şi 
conţinutul lor începe să curgă. El strigă de durere. Mâna în 
care nu ţine creionul se duce la faţă şi-o loveşte zadarnic. 

Atunci, ceva se face auzit în Jack - vorbeşte pe-o voce 
sclipitoare, imperativă pe care şi-o aminteşte din vremea în 
care călătorea, cu atâţia ani în urmă. Presupune că este 
vocea Talismanului ori a cat mai rămăsese din el în mintea 
şi în sufletul său. 

Nu vrea ca el să vorbească, încearcă să-l omoare înainte 
să apuce să vorbească, e-n mâzga neagră, poate că este 
mâzga neagră, trebuie să scapi de ea... 

Unele lucruri nu pot fi făcute fără amestecul ipocrit al 
minţii; când treaba e murdară, instinctul e deseori mai de 
nădejde. Aşadar, fără să gândească întinde Jack mâna, 
apucă între degete mucilagiile negre care se scurg din ochii 
lui Mouse şi trage. Lia început, materia doar se întinde, de 
parcă ar fi fost făcută din cauciuc. În acelaşi timp, Tack o 
simte cum i se răsuceşte în strânsoare, încercând poate să-l 
ciupească sau să-l muşte. Apoi cedează cu un zbârnâit. Cu 
un strigăt, Jack aruncă la podea materia neagră, 
fremătătoare. 


Mâăzga încearcă să alunece sub canapea - Jack vede asta 
chiar în vreme ce-şi şterge mâinile pe cămaşă, scos din 
minţi de scârbă. Doc îşi aruncă geanta pe o bucată din 
materia aceea şi Beezer o striveşte pe cealaltă cu tocul unui 
bocanc de motociclist. Se aude un ţiuit. 

— Ce dracu-i căcatu' ăla? întreabă Doc. Vocea lui, de 
obicei hârşâită, a crescut la un ton aproape de falsetto. Ce 
dracu... 

— Nu e din lumea noastră, zice Jack, şi nu are 
importanţă. Uitaţi-vă la el! Uitaţi-vă la Mouse! 

Roşeaţa din ochii lui Mouse a dispărut; pentru moment 
arată aproape normal. Cu certitudine îi vede pe ei, şi pare 
să nu mai aibă durere. 

— Mersi, zice, scoțând aerul din plămâni. Mi-aş dori să-l 
poţi elimina complet, dar simt deja cum se reformează. Fii 
atent. 

— Sunt numai urechi, zice Jack. 

— Ai face bine, replică Mouse. Crezi că ştii. Crezi că poţi 
găsi locul din nou, chiar dacă ei doi nu pot, şi poate că aşa 
este, dar poate că nu ştii atât de multe câte crezi că... a, 
futu-i. 

De undeva de sub pătură se aude o explozie slabă când 
ceva cedează. Pe faţa lui Mouse şiroieşte sudoarea, 
amestecându-se cu otrava neagră care-i iese prin pori, 
dându-i bărbii sale un ton cenuşiu umed şi murdar. Ridică 
ochii spre Jack, iar Jack vede cum roşeaţa reîncepe să-i 
acopere. 

— Asta-i de căcat, gâfâie Mouse. Nu m-am gândit 
niciodată că o s-o sfârşesc aşa. Uite-aci, Hollywood... 

Muribundul desenează un dreptunghi mic pe harta 
sumar schiţată. 

— Ăsta... 

— Ed's Eats, unde am găsit-o pe Irma, zice Jack. Ştiu. 

— Bine, şopteşte Mouse. Bun. Acum uite... pe cealaltă 
parte... partea cu Schubert şi Gale... şi spre vest... 


Mouse trasează o linie care, de la Autostrada 35, o ia 
spre nord. Face cerculeţe de-o parte şi de alta a ei. Jack le 
interpretează ca fiind copaci. Apoi, la începutul liniei, ca o 
poartă: TRECEREA INTERZISĂ. 

— Mda, intervine Doc. Acolo era, sigur. Casa 
întunericului. 

Mouse nu bagă de seamă. Privirea sa tot slabă e aţintită 
doar spre Jack. 

— Ascultă-mă, poliţistule. Mă asculţi? 

— Da. 

— Hristoase, ar fi bine să fie aşa, îi spune Mouse. 


Cum se întâmplă mereu, munca îl acaparează pe Henry, îl 
absoarbe, îl duce departe. Plictiseala şi durerea n-au reuşit 
niciodată să se opună acestei vechi pasiuni pentru sunet şi 
rumori. Din câte se pare, nici teama n-o poate învinge. 
Momentul cel mai greu nu e să asculte casetele, ci să-şi 
adune curajul pentru a o pune pe prima în aparatul TEAC 
uriaş. În acea clipă de ezitare e convins că simte parfumul 
soţiei sale până şi-n spaţiul izolat fonic şi cu aer filtrat al 
studioului. În acel moment de ezitare e absolut convins că 
nu este singur, că cineva (sau ceva) stă chiar în faţa uşii 
studioului, uitându-se la el prin panoul de sticlă din 
jumătatea ei de sus. Şi acesta este, de fapt, adevărul 
adevărat. Binecuvântaţi cu darul vederii cum suntem, noi 
putem vedea ceea ce Henry nu poate. Am vrea să-i spunem 
ce se află acolo, să încuie uşa studioului, pentru numele lui 
Dumnezeu, s-o încuie acum, dar nu putem decât să privim. 

Henry întinde mâna după butonul PLAY. Apoi degetul său 
îşi schimbă traseul şi apasă în schimb butonul interfonului. 

— Hei, e cineva acolo? 

Silueta care stă în camera lui de zi şi se uită la el aşa cum 
s-ar uita cineva la singurul peşte dintr-un acvariu, nu scoate 
niciun sunet. Cat a mai rămas din strălucirea soarelui e 
acum în cealaltă parte a casei şi camera de zi este acum 
destul de întunecată, Henry având fireasca înclinaţie de-a 


uita să aprindă becurile. Amuzanţii papuci de casă sub 
formă de albină ai lui Elmer Jesperson (nu că ne-ar amuza 
cine ştie cât în împrejurările de faţă) sunt cam singurele 
lucruri deschise la culoare de acolo. 

— Hei! E cineva? 

Silueta care se uită prin sticla uşii de la studio rânjeşte. 
Într-o mână ţine foarfecă de tuns gardul viu pe care a luat-o 
din garajul lui Henry. 

— Ultima şansă, zice Henry şi când tot nu primeşte un 
răspuns, devine şobolanul de Wisconsin, ţipând în interfon, 
încercând să îndemne persoana care se află acolo să se dea 
de gol: Haide-acu', scumpule, haide-acu', cretinu' dracului, 
vorbeşte cu şobo! 

Silueta care se uită la Henry dă înapoi - aşa cum dă 
înapoi un şarpe când prada lui simulează un atac -, dar nu 
scoate niciun sunet. Dintre dinţii rânjiţi iese o limbă bătrână 
şi uscată, fluturând în batjocură. Creatura s-a jucat cu 
parfumul pe care doamna Morton nu s-a îndurat încă să-l ia 
din masa de toaletă a Rhodei Leyden şi acum emană un 
puternic iz de My Sin. 

Henry decide că e doar rodul imaginaţiei sale - ai, ce 
greşeală, i-ar spune Morris Rosen dacă ar fi aici - şi apasă 
PLAY cu vârful degetului. 

Aude o tuse ca de dregere a vocii, apoi Arnold Hrabowski 
se prezintă. Pescarul îl întrerupe: Salut, cur belit. 

Henry derulează banda înapoi, ascultă din nou: Salut, cur 
belit. Derulează şi ascultă încă o dată: Salut, cur belit. Da, a 
mai auzit vocea asta. E sigur. Dar unde? Răspunsul va veni, 
răspunsurile de genul ăsta vin întotdeauna - într-un târziu - 
şi jumătate din plăcere e să ajungă la ele. Henry ascultă, 
răpit. Degetele sale dansează înainte şi înapoi peste 
butoanele casetofonului precum cele ale unui pianist peste 
clapele unui Steinway. Senzaţia că este privit îl părăseşte, 
cu toate că silueta de după uşa studioului - arătarea cu 
pantofi-albină şi cu foarfecă de grădinărit în mână - nici nu 
se clinteşte. Zâmbetul i-a dispărut intru câtva. Pe faţa-i 


îmbătrânită i-a apărut o expresie mohorâtă, în care se 
citeşte şi confuzie şi, poate, prima urmă vagă de teamă. 
Bătrânului monstru nu-i place că peştele orb din acvariu a 
pus stăpânire pe vocea lui. Sigur că asta nu are importanţă; 
poate că e chiar distractiv, dar dacă e aşa, cel care se 
distrează este domnul Munşun, nu el. Voi aveți o urgență. 
Nu eu. Voi. 

— Nu eu, voi, spune Henry. 

Imitaţia e atât de reuşită că e de speriat. 

— Pun puţină sauerkraut în salată, mein prieten, ja? 

Cel mai groaznic coşmar al tău... cel mai groaznic 
coşmar. 

Abbalah. 

Sunt Pescarul. 

Henry ascultă, concentrat la maximum. Lasă caseta să 
meargă o vreme, apoi ascultă aceeaşi bucată de patru ori: 
Linge-mi scrotu', maimuţă... linge-mi scrotu', maimuţă... 
maimuţă... maimuţă... 

Nu, nu maimuţă. Vocea spune de fapt maimucă. MAI- 
mucă. 

— Nu ştiu unde eşti acum, dar ai crescut în Chicago, 
murmură 

Henry. South Side. Şi... 

Căldură pe faţă. Dintr-odată îşi aminteşte căldură pe faţă. 
De ce oare, prieteni şi vecini? De ce oare, o, marilor 
înţelepţi? Nu ești cu nimic mai bun decât o maimuţă beată. 
Maimuţă beată. Maimuţă... 

— Maimuţă, zice Henry. Acum îşi masează tâmplele cu 
buricele degetelor. Maimuţă beată. MAl-mucă bii-ată. Cine- 
a spus asta? 

Ascultă caseta: Linge-mi scrotu', maimuţă. 

Ascultă amintirea: Nu eşti cu nimic mai bun decât o 
maimuţă beată. 

Căldură pe faţă. 

Căldură? Lumină? 

Amândouă? 


Henry scoate caseta cu apelul la 911 şi-o pune în loc pe 
cea adusă de Jack astăzi. 

Salut, Judy. Astăzi eşti judy sau eşti Sophie? Abbalah îţi 
trimită calde salutări şi Gorg zice „Cra-cra-cra!” [Râset 
aspru, flegmatic] şi 1y te salută. Băieţelul tău se simte 
foarte singur... 

Când vocea îngrozită şi plânsă a lui Tyler Marshall răsună 
în difuzoare, Henry se crispează şi derulează înainte. 

Orr ză hie şiii mai muuulte crrrime. 

Accentul nemţesc e mult mai pronunţat acum, o parodie, 
o glumă, şniţi ist zergut, dar, cumva, din aceasta pricină e şi 
mai grăitor. Copiii or ză vie... zdrrrrânsi ca grrâu. Ca grrâu. 
Zdrrrânşi ca... 

— Strânşi ca o maimuţă beată, zice Henry. MAl-mucă. 
ZDR-ânşi. 

Cine eşti, nemernic ordinar? 

Înapoi la înregistrarea 911. 

Există bice-n iad şi lanţuri în şeol. Dar aproape că-i vice- 
n iad, aproape că-i lanzuri în şaiol. 

Vice. Lanzuri. MAl-mucă beată. Bii-ată. 

— Nu eşti cu nimic mai bun decât... începe Henry, apoi, 
dintr-odată, îşi aminteşte încă o replică. 

Lady Magowan's Nightmare. Asta-i una buna. 

Ce coşmar? Vice în iad? Lanzuri în şaiol? Mai-muci bete? 

— Dumnezeule, zice Henry încet. 0... Dumnezeule. Balul. 
Era la bal. 

Acum începe totul să se ordoneze. Ce proşti au fost! Au 
fost de o prostie criminală! Bicicleta băiatului... fusese chiar 
acolo. Chiar acolo, pentru numele lui Hristos! Au fost cu 
toţii orbi, să fie făcuţi arbitri. 

— Dar era aşa bătrân, şopteşte Henry. Şi senil! Cum să 
ghicim că un asemenea om poate fi Pescarul? 

Întrebarea aceasta e urmată de altele. Dacă Pescarul e 
rezident la casa de bătrâni Maxton, unde Dumnezeu să-l fi 
putut ascunde pe Ty Marshall? Şi cum face nemernicul de 


se plimbă nestingherit prin French Landing? Are o maşină 
pe undeva? 

— Nu contează, murmură el. Nu acum, în orice caz. Cine 
este şi unde este? Iată lucrurile care contează. 

Căldura de pe faţa lui - prima încercare a minţii sale de-a 
localiza vocea Pescarului în timp şi spaţiu - fusese 
reflectorul, desigur, reflectorul lui Simfonic Stan, de rozul 
căpşunelor pârguite. Şi-o femeie, o bătrânică simpatică... 

Domnule Stan, iu-hu, domnule Stan? 

„Îl întrebase dacă ia cereri. Numai că, înainte ca Stan să 
apuce să răspundă, o voce la fel de plată şi de dură ca două 
pietre frecate una de cealaltă... 

Eu am fost primul aici, babo. 

„Îl întrerupsese. Plată... Şi dură... Şi cu acea vagă 
asprime germanică care amintea de South Side din 
Chicago, probabil a doua sau chiar a treia generaţie. Nu 
vost primul aici, însă acel v grăitor stătuse pitit după colţ, 
nu-i aşa? A, da. 

—  Mai-mucă, zice Henry, uitându-se drept în faţă. 
Uitându-se drept la Charles Burnside, dacă ar şti-o măcar. 
Biiată. Zdrrrrmşi. Hasta la vista... baby. 

La asta se reduce toată povestea? Un bătrân maniac care 
vorbea puţin ca Arnold Schwarzenegger? 

Cine era femeia? Dacă reuşeşte să-şi amintească numele 
ei, îl poate suna pe Jack... sau pe Dale, dacă Jack tot nu 
răspunde la telefon... şi să pună capăt urâtului vis al French 
Landingului. 

Lady Magowan's Nightmare. Asta-i una bună. 

— "Nightmare”, spune Henry, după care îşi modifică 
vocea: „Nahht-mare.” 

Din nou, imitaţia e izbutită. Fără-ndoială, prea izbutită 
pentru gustul boşorogului care stă în faţa uşii de la studio. 
Acum se încruntă urât şi face foarfecă de grădinărit să 
scrâşnească în faţa sticlei. Cum poate orbul de acolo să-l 
imite atât bine? Nu-i a bună; e complet aiurea. Bătrânul 


monstru tânjeşte să-i taie lui Henry corzile vocale. Curând, 
îşi promite, curând o va face. 

Şi le va mânca. 

Şezând în scaunul rotativ, bătând agitat darabana cu 
degetele pe stejarul lucios din faţa lui, Henry îşi aduce 
aminte scurta întâlnire de la podium. Asta fusese nu la mult 
timp după începerea Sărbătorii Căpşunelor. 

Spune-mi cum te cheamă şi ce ai vrea să asculți. 

Mă numesc Alice Weathers şi... Moonglow, vă rog. De 
Benny Goodman. 

— Alice Weathers, zice Henry. Asta era numele ei, iar 
dacă ea nu ştie numele tâu, prietenul meu asasin, atunci eu 
sunt o maimuţă beată. 

Dă să se ridice şi-n clipa aceea cineva - ceva - începe să 
bată, foarte încet, în geamul de sticlă al uşii. 


Bear Girl s-a apropiat, aproape fără să vrea, şi acum ea, 
Jack, Doc şi Beez sunt strânşi în jurul sofalei. Mouse s-a 
afundat pe jumătate în ea. Arată ca o persoană care moare 
în chinuri groaznice în nisipuri mişcătoare. 

Fi bine, gândeşte Jack, nu-i nici urmă de nisipuri 
mişcătoare, însă el moare în chinuri groaznice. Nu încape 
îndoială în privinţa asta. 

—  Ascultaţi, le spune Mouse. Mucilagiile negre au 
reînceput să i se formeze la colţurile ochilor. Mai rău, îi 
curg şi de la colţurile gurii. 

Mirosul de putreziciune e mai puternic ca niciodată, căci 
organele lui Mouse au început să renunţe la luptă. Jack e 
sincer uimit că au rezistat atât de mult. 

— Tu vorbeşte, spune Beezer. Noi ascultăm. 

Mouse se uită la Doc. 

— Când termin, dă-mi ce ai mai puternic. Drogul de 
calitate superioară. Înţeles? 

— Vrei să iei faţa a ceea ce s-a înstăpânit pe tine. 

Mouse încuviinţează din cap. 


— N-am nimic împotrivă, acceptă Doc. O să te stingi cu 
zâmbetul pe buze. 

— Mă-ndoiesc de asta, frate, dar o să-mi dau silinţa. 

Mouse îşi mută ochii înroşiţi spre Beezer. 

— După ce-o să fie gata, înfăşoară-mă într-un cort din-ăla 
de nailon de care ai în garaj. Pune-mă în cadă. Pun pariu că 
până la miezul nopţii o să-mi poţi da drumul pe scurgere-n 
jos ca... ca spuma de bere. Numai să ai grijă. Să nu atingi... 
ce rămâne din mine. 

Bear Girl izbucneşte în lacrimi. 

— Nu plânge, scumpo, zice Mouse. O să-i iau faţa. Mi-a 
promis Doc. Beez? 

— Sunt aici, amice. 

— O să-mi ţii o scurtă ceremonie funerară. Bine? Citeşte 
o poezie... aia a lui Auden... aia care-ţi făcea întotdeauna 
coaiele să îngheţe... 

"Să nu citiţi Biblia adliteram”!3%, zice Beezer, 
plângând. S-a făcut, Mouse. 

— Pune să cânte ceva de Grateful Dead... Ripple, poate... 
şi ai grijă să ai destulă Kingsland în tine ca să-mi poţi 
binecuvânta trecerea în cealaltă lume. Îmi închipui că n-o să 
fie un mormânt pe care să te pişi, dar... descurcă-te cum 
poţi mai bine. 

La asta, Jack râde. Nu se poate abţine. Şi de data asta e 
rândul lui să primească întreaga forţă a ochilor purpurii ai 
lui Mouse. 

— Promite-mi c-o să aştepţi până mâine să te duci acolo, 
poliţistule. 

— Mouse, nu-s sigur că pot face asta. 

— Trebe s-o faci. Dacă te duci în seara asta, nu de câinele 
ăla blestemat o să trebuiască să-ţi faci griji... celelalte fiinţe 
din pădurea care împrejmuieşte casa... celelalte fiinţe... 

Ochii lui roşii se dau oribil peste cap. Măzga neagră îi 
curge în barbă ca smoala. Apoi se forţează cumva să 
continue. 


— Celelalte fiinţe din pădure or să te mănânce ca pe-o 
bomboană. 

— Cred că riscul ăsta trebuie să mi-l asum, zice Jack, 
încruntându-se. E un băieţel undeva... 

— La loc sigur, şopteşte Mouse. 

Jack ridică din sprâncene, desigur dacă l-a auzit bine pe 
Mouse. Şi dacă ar fi aşa, poate avea încredere în ce a auzit? 
Mouse are în el o otravă puternică, malefică. Până acum i s- 
a putut opune, a putut să comunice în ciuda ei, dar... 

— E-n siguranţă pentru puţin timp, spune Mouse. Nu de 
orice lucru... sunt lucruri care-l pot distruge, presupun... 
dar pentru moment e ferit de domnul Muson. Ăsta e numele 
lui? Muson? 

— Munşun, cred. De unde ştii? 

Mouse îi oferă lui Jack un zâmbet neînchipuit de sinistru. 
E zâmbetul unei sibile muribunde. Reuşeşte încă o dată să- 
şi atingă fruntea şi Jack observă cu groază că degetele 
omului se topesc acum unul în celălalt şi se înnegresc de la 
unghii în jos. 

— Am totul aici, omule. Ţi-am spus. Şi ascultă: e mai bine 
ca pe puşti să-l mănânce cine ştie ce gândac uriaş sau crab 
de piatră acolo... unde este... decât să mori tu încercând să-l 
salvezi. Dacă ţi se întâmplă asta, copilul va ajunge sigur în 
mâinile lui abbalah. Aşa spune... prietenul tău. 

— Ce prieten? întreabă Doc bănuitor. 

— Nu contează, răspunde Mouse. Hollywood ştie. Nu-i 
aşa, Hollywood? 

Jack încuviinţează fără tragere de inimă. E vorba de 
Speedy, desigur. Sau Parkus, dacă preferaţi. 

— Aşteaptă până mâine, zice Mouse. La prânz, când 
soarele luminează cel mai tare în ambele lumi. Promite. 

La început, Jack nu poate spune nimic. E răvăşit, cuprins 
de ceva care pare a fi agonie. 

— Oricum, când o să ajungi înapoi pe Autostrada 35 o să 
fie întuneric aproape complet, zice Bear Girl încet. 


— Şi-s porcării nasoale în pădurea aia, de-acord, zice 
Doc. Fac ca Blair Witch Project să pară o joacă de copii. Nu 
cred că vrei să-ţi încerci norocul pe întuneric. Asta doar 
dacă nu-ţi doreşti moartea. 

— Când terminaţi... şopteşte Mouse. Când terminaţi... 
dacă a mai rămas vreunul dintre voi în viaţă... ardeţi casa 
aia din temelii. Văgăuna aia. Mormântul ăla. Ardeţi-l din 
temelii, mă auziţi? închideţi ușa. 

— Mda, zice Beezer. Am auzit şi-am înţeles, amice. 

— Un ultim lucru, spune Mouse. Acum i se adresează 
direct lui Jack: Poate că vei reuşi să o găseşti... dar cred că 
eu am ceva de care mai ai nevoie. E-un cuvânt. E puternic 
pentru tine datorită unui lucru pe care... l-ai atins. Cândva, 
cu mult timp în urmă. Nu înţeleg partea asta, dar... 

— Nu face nimic, îi spune Jack. Eu o înţeleg. Care-i 
cuvântul, Mouse? 

Pentru o clipă, crede că Mouse, în cele din urmă, nu va 
apuca să i-l spună. Ceva e clar că se luptă să-l împiedice să 
rostească acel cuvânt, dar în lupta aceasta Mouse iese 
învingător. Este foarte probabil ultima sa victorie, crede 
Jack. 

— Dyamba, răspunde Mouse. Acuma tu, Hollywood. 
Spune-l. 

— D'yamba, repetă Jack şi, la piciorul canapelei, un rând 
de cărţi grele ies de pe unul dintre rafturile încropite. 
Plutesc în lumina difuză... plutesc... plutesc... şi-apoi cad 
zgomotos la podea. 

Bear Girl scoate un țipăt scurt. 

— Să nu-l uiţi, zice Mouse. O să ai nevoie de el. 

— Cum? Cum o să am nevoie de el? Mouse clatină obosit 
din cap. 

— Nu... Ştiu. 

Beezer se întinde peste umărul lui Jack şi ia harta 
desenată de Mouse. 

— O să ne întâlnim cu toţii mâine dimineaţă la Sand Bar, 
îi spune lui Jack. Vino acolo pe la unsprezece şi jumătate şi- 


o să pornim pe drumeagul ăla în jurul prânzului. Până 
atunci, o să ţin eu asta. O poliţă de asigurare ca să fiu sigur 
că vom proceda cum zice Mouse. 

— Bine, spune Jack. 

Nu are nevoie de hartă pentru a găsi Casa întunericului a 
Grăsuliului Burnside, însă Mouse are perfectă dreptate: nu 
e genul de loc de care să te apropii noaptea. Urăşte să-l 
lase pe 'Iy Marshall în tărâmurile de foc - i se pare greşit 
într-un fel aproape de păcat - ar trebui să ţină minte că la 
mijloc sunt mai multe decât un băieţel pierdut. 

— Beezer, eşti sigur că vrei să te întorci acolo? 

— Nu, sigur că nu vreau asta, zice Beezer, aproape cu 
indignare. Dar ceva mi-a ucis fiica - fiica mea! - şi-a venit 
aici de acolo! Vrei să-mi spui că nu ştii dacă asta-i adevărat? 

Jack nu răspunde. Sigur că e adevărat. Şi sigur că vrea 
ca Doc şi Beez să fie cu el când va porni pe drumeagul spre 
Casa întunericului. Asta dacă se îndură să vină. 

D'yamba, îşi spune. D'yamba. Nu uita. 

Se întoarce spre canapea. 

— Mouse, vrei să... 

— Nu, zice Doc. Se pare că, totuşi, nu-i mai trebuie niciun 
drog. 

— Hă? 

Jack se uită năuc la uriaşul motociclist fabricant de bere. 
Se simte năuc. Năuc şi epuizat. 

— Nu-i mai bate decât ceasul de la mână, zice Doc, apoi 
începe să cânte. După o clipă, încep şi Beezer şi Bear Girl. 
Jack se îndepărtează de canapea, spunându-şi ceva straniu 
de asemănător cu ce şi-a spus Henry: Cum de s-a făcut atât 
de târziu atât de devreme? Cum naiba s-a întâmplat asta? 

— În Rai, nu există bere... din cauza asta o bem aici.... iar 
când... vom pleca... de aici... 

Jack străbate camera pe vârfuri. În cealaltă parte este un 
ceas de bar cu lumini Kingsland Premium Golden Pale Ale. 
Vechiul nostru prieten - care în sfârşit îşi arată anii până la 
ultimul şi şi-a pierdut mult din noroc - se uită la el cu 


neîncredere, neacceptând ceea ce spune până când nu-l 
compară cu ceasul său de la mână. Aproape opt. E aici de 
ore întregi. 

E aproape întuneric şi Pescarul e tot în libertate. Fără a 
mai pomeni de colegii lui de joacă din cealaltă lume. 

D'yamba, îşi spune din nou când deschide uşa. Şi, păşind 
în verandă şi închizând uşa în urma sa, vorbeşte cu voce 
tare şi cu totală sinceritate, întors spre cerul care 
întunecat: 

— Speedy, îmi vine să-ţi sucesc gâtul. 


24 


D'yamba e-un cuvânt magic puternic şi luminos; 
ramificaţiile sale alcătuiesc o reţea care se întinde la infinit. 
Când Jack Sawyer îndepărtează otrava vie de la ochii lui 
Mouse, d'vyamba străluceşte prima oară în mintea 
muribundului şi mintea lui se deschide spre cunoaştere; de- 
a lungul firelor reţelei curge parte din forţa lui luminoasă şi, 
curând, o fărâmă de d'vyamba ajunge la Henry Leyden. Pe 
drum, d'yamba o atinge pe Tansy Freneau, care, stând într- 
un colţ la geam în Sand Bar, observă o tânără femeie 
frumoasă şi neclară prinzând formă în lumina din celălalt 
capăt al parcării şi-şi dă seama, cu o clipă înainte ca tânăra 
femeie să dispară, că i s-a oferit o scurtă viziune a 
persoanei care ar fi devenit Irma ei; şi-l atinge pe Dale 
Gilbertson, care, întorcându-se acasă de la secţie, simte o 
profundă şi bruscă nevoie de prezenţa lui Jack Sawyer, o 
nevoie ca o durere de inimă, şi jură să rezolve cazul 
Pescarului împreună cu el, indiferent ce piedici ar apărea; 
d'yamba întinde un filament spre Judy Marshall şi deschide 
o fereastră spre Lumea de Departe, unde Ty doarme într-o 
celulă de culoarea fierului, aşteptând salvarea şi încă în 
viață; înlăuntrul lui Charles Burnside, îl atinge pe 
adevăratul Pescar, domnul Munşun, cunoscut cândva ca 
Omul Luni, exact când încheieturile degetelor lui Burny 
lovesc în sticla uşii. Domnul Munşun simte un vag curent de 
aer rece intrându-i în piept ca un avertisment şi, la această 
violare, încremeneşte de furie şi ură; Charles Burnside, 
care nu ştie nimic despre d'yamba şi nu poate s-o urască, 
preia sentimentele stăpânului său şi-şi aminteşte data când, 
în Chicago, un băiat pe care-l crezuse mort se târâse afară 
dintr-un sac de pânză şi-i mânjise bancheta din spate cu 
sânge. O urmă incriminantă de sânge, o substanţă care 
continuase să-l sâcâie mult după ce-i spălase urmele 
vizibile. Dar Henry Leyden, cu care am început acest lanţ 


de evenimente, nu simte nici uşurare şi nici furie; ceea ce-l 
atinge pe Henry este un fel de iluminare. 

Vizitele Rhodei, înţelege el, au fost toate produsul 
singurătăţii sale. Singurul lucru pe care l-a auzit când urca 
scările era nesfârşitul dor după soţia sa. lar fiinţa din 
cealaltă parte a uşii studioului este oribilul om de la 
Maxton's, care are de gând să-i facă lui Henry acelaşi lucru 
pe care l-a făcut celor trei copii. Cine altcineva ar apărea la 
ora asta şi ar bate la geamul studioului? Nu Dale, nici Jack 
şi, cu siguranţă, nu Elvena Morton. Oricine altcineva ar 
rămâne afară şi-ar suna la sonerie. 

Lui Henry nu-i ia mai mult de câteva secunde să-şi 
analizeze opţiunile şi să întocmească un plan schematic. Se 
crede deopotrivă mai rapid şi mai puternic decât Pescarul, 
care părea a fi om între optzeci şi cinci şi nouăzeci de ani, 
iar Pescarul nu ştie că dorita lui victimă îi cunoaşte 
identitatea. Pentru a profita de această situaţie, Henry 
trebuie să pară nedumerit, dar degajat, ca şi când ar fi doar 
curios cine este vizitatorul său. Şi odată ce va deschide uşa 
studioului, pe care din păcate a lăsat-o descuiată, va trebui 
să acţioneze cu iuţeală şi hotărâre. 

Suntem oare în stare de asta? se întreabă Henry şi îşi 
răspunde: Am face bine să fim. 

Sunt aprinse becurile? Nu; pentru că se aştepta să fie 
singur, nu s-a deranjat cu şarada de-a le aprinde. 
Întrebarea devine, atunci: Cât de întuneric este afară? 
Poate că nu complet întuneric, îşi imaginează Henry - peste 
o oră, se va putea mişca prin casă absolut nevăzut şi să 
scape pe uşa din spate. Acum, şansele lui probabil că nu 
sunt mai bune de jumi-juma, dar soarele apune în spatele 
casei şi fiecare secundă pe care o poate amâna îi mai aduce 
o fărâmă de întuneric în camera de zi şi bucătărie. 

Au trecut poate două secunde de când silueta pitită a 
lovit cu degetele în geam şi Henry, care şi-a păstrat perfect 
stăpânirea unuia care n-a auzit sunetul făcut de vizitatorul 
său, nu mai poate trage de timp. Prefăcându-se rătăcit în 


gânduri, cu o mână prinde postamentul unui premiu greu 
de Excelenţă în Transmisii Radio primit in absentia de 
George Rathbun cu câţiva ani în urmă şi cu cealaltă ia dintr- 
o tavă puţin adâncă din faţa lui un briceag pe care un 
admirator i l-a lăsat odată la postul radio de la universitate 
ca tribut pentru şobolanul de Wisconsin. Henry foloseşte 
cuțitul ca să desfacă celofanul de pe carcasele de CD-uri şi, 
nu cu mult timp în urmă, căutând ceva de făcut cu mâinile, 
a învăţat cum să-l ascută. Cu lama ascunsă, cuțitul seamănă 
cu un ciudat stilou plat. Două arme sunt de două ori mai 
bune decât una singură, crede el, mai ales dacă adversarul 
tău îşi imaginează că a doua armă e inofensivă. 

Acum s-au scurs patru secunde de când s-au auzit bătăile 
în uşa din stânga sa şi, fiecare în felul lui, deopotrivă Burny 
şi domnul Munşun au devenit considerabil mai neliniştiţi. 
Domnul Munşun se crispează la ideea de dyamba care, cine 
ştie cum, a contaminat această altfel încântătoare scenă. 
Apariţia ei nu poate însemna decât un singur lucru, că o 
persoană pe care orbul o cunoaşte a reuşit să se apropie 
destul de mult de Casa întunericului încât să experimenteze 
otrăvurile ferocelui ei gardian. lar asta, la rândul «ei, 
înseamnă că acum odiosul Jack Sawyer ştie fără-ndoială de 
existenţa Casei întunericului şi are de gând să-i spargă 
sistemele de apărare. A sosit timpul să-l distrugă pe orb şi 
să se întoarcă acasă. 

Burny simte doar un amestec incipient de ură şi-un 
sentiment surprinzător de asemănător cu teama radiind din 
stăpânul său. Burny e înfuriat de faptul că Henry Leyden s-a 
înstăpânit pe vocea lui, căci ştie că asta reprezintă o 
ameninţare; chiar mai mult decât acest impuls de 
autoconservare, simte o dorinţă arzătoare pentru simpla, 
dar profunda plăcere a vărsării de sânge. După ce Henry va 
fi măcelărit, Charles Burnside îşi doreşte să mai pretindă o 
singură victimă înainte să zboare spre Casa întunericului şi 
să intre într-un tărâm pe care el îl numeşte şeol. 


Încheieturile mari şi deformate ale degetelor sale lovesc 
din nou în sticla uşii. 

Henry întoarce capul spre geam într-o perfectă imitație a 
surprinderii uşoare. 

— Mi s-apărut mie că e cineva acolo. Cine e?... Haide, 
vorbeşte. 

Apasă un buton şi vorbeşte în microfon: 

— Dacă spui ceva, să ştii că nu te aud. Dă-mi o secundă 
sau două ca să mă organizez aici şi ies imediat. 

Se întoarce din nou în faţă şi se apleacă deasupra mesei. 
Mâna sa stângă pare să atingă neatentă frumosul premiu; 
mâna dreaptă e ascunsă. Henry pare profund concentrat. 
De fapt, ascultă cu urechile mai ciulite ca niciodată. 

Aude mânerul uşii de la studio cum se roteşte în direcţia 
acelor de ceasornic cu o lentoare încântătoare. Uşa se 
deschide cu o şoaptă cale de doi centimetri, patru, şase. 
Aroma florală de My Sin invadează studioul, părând să 
aştearnă un strat chimic subţire peste microfon, cutiile 
benzilor, toate butoanele şi ceafa voit expusă a lui Henry. 

Talpa a ceea ce par a fi papuci de casă foşneşte pe podea. 
Henry strânge mai tare mâinile pe arme şi aşteaptă acel 
sunet tare, grăitor, semnalul său. Mai aude un pas aproape 
surd, apoi încă unul, şi ştie că Pescarul a trecut în spatele 
lui. Are şi el o armă, ceva care străpunge negura de parfum 
cu mirosul unsuros al peluzelor şi netezimea uleiului de 
motor. Henry nu reuşeşte să-şi dea seama despre ce este 
vorba, însă mişcările aerului îi spun că e mai greu decât un 
cuţit. Până şi un orb vede asta. Stânjeneala cu care Pescarul 
face următorul pas îi sugerează lui Henry că bătrânul ţine 
arma cu ambele mâini. 

O imagine s-a format în mintea lui Henry, aceea a 
adversarului stând în spatele lui gata să lovească, iar 
acestei imagini îi adaugă acum mâini întinse, ridicate. 
Mâinile ţin un instrument care aduce cu foarfecă de 
grădinărit. Henry are armele lui, cea mai bună dintre 
acestea fiind elementul-surpriză, însă surpriza trebuie să fie 


bine sincronizată pentru a fi eficientă. De fapt, dacă Henry 
vrea să evite o moarte rapidă şi mizerabilă, sincronizarea sa 
trebuie să fie perfectă. Întinde şi mai mult gâtul peste masă 
şi aşteaptă semnalul. Calmul de care dă dovadă îl 
surprinde. 

Un om care stă neobservat în spatele unei victime 
aşezate în scaun şi ţine în mâini un obiect asemănător cu 
foarfecă de grădinărit sau o pereche grea de foarfeci 
normale, înainte să lovească, va pierde o secundă lungă 
pentru a-şi arcui spatele şi a ridica mâinile, pentru a obţine 
forţa maximă. Când va ridica braţele şi-şi va arcui spatele, 
hainele i se vor mişca pe corp. Pânza se va freca de piele; 
un fel de material s-ar putea freca de un alt fel de material; 
o curea ar putea să pârâie. S-ar auzi şi o inspiraţie. O 
persoană normală ar auzi puţin sau nimic din aceste lucruri 
grăitoare, însă Henry Leyden le poate auzi pe toate. 

Apoi, în sfârşit le aude. Hainele se freacă de piele şi 
foşnesc una de cealaltă; aerul fâşâie în nările lui Burny. Pe 
dată, Henry îşi aruncă scaunul în spate şi, din aceeaşi 
mişcare, se roteşte şi, în vreme ce se ridică în picioare, 
aruncă trofeul spre atacator. Funcţionează! Simte forţa 
loviturii scurgându-i-se pe braţ în jos şi aude un icnet de şoc 
şi durere. Mirosul de My Sin îi umple nările. Scaunul îl 
loveşte în genunchi. Henry apasă butonul briceagului, simte 
lama lungă cum iese şi-o îndreaptă înainte. Cuţitul se înfige 
în carne. De la douăzeci de centimetri de faţa sa se aude un 
strigăt de furie. Din nou, Henry loveşte cu trofeul în 
atacator, apoi smulge cuțitul şi-l înfige încă o dată. Braţe 
uscăţive, se  încolăcesc în jurul gâtului şi umerilor, 
umplându-l de scârbă, şi-o respiraţie urât mirositoare îi 
năpădeşte faţa. 

Henry devine conştient că a fost rănit, căci o durere 
tăioasă la suprafaţă şi surdă în profunzime se face simțită în 
partea stângă a spatelui. Afurisita aia de foarfecă de 
grădinărit, îşi spune şi înfige din nou cuțitul. De data asta, 
înjunghie doar aerul. O mână aspră i se strânge pe cot şi o 


alta îl prinde de umăr. Mâinile îl trag în faţă şi, pentru a 
rămâne în picioare, el îşi sprijină genunchiul pe şezutul 
scaunului. Un nas lung îl loveşte peste puntea nasului şi-i 
strâmbă ochelarii. Ceea ce urmează îl umple de dezgust: 
două şiruri de dinţi ca nişte cochilii rupte de moluşte îl 
apucă de obrazul stâng şi-i pătrund prin piele. Sângele i se 
revarsă pe faţă în jos. Şirurile de dinţi se întâlnesc şi rup o 
bucată ovală din pielea lui Henry şi, dincolo de fulgerul alb 
de durere, care e incredibil, cu mult mai rea decât durerea 
de la spate, el îşi aude sângele împroşcând faţa monstrului 
bătrân. Teama şi repulsia, împreună cu o cantitate 
uimitoare de adrenalină, îi dau forţa să lovească în lături cu 
cuțitul în vreme ce se roteşte şi scapă din strânsoarea 
celuilalt. Lama ia contact cu o parte din corpul Pescarului - 
cu un braţ, credeel. 

Înainte să apuce să simte ceva (satisfacţie, poate), aude 
şuieratul foarfecii de grădinărit care taie aerul înainte să-l 
prindă de mâna în care ţine cuțitul. Se întâmplă aproape 
înainte ca el să priceapă ceva: lamele foarfecii îi pătrund 
prin piele, îi taie oasele şi-i retează ultimele două degete de 
la mâna dreaptă. 

După care, ca şi când foarfecă ar fi fost ultimul contact al 
Pescarului cu el, e liber. Găseşte cu piciorul marginea uşii, o 
dă în lături şi-şi împinge corpul prin spaţiul deschis. 
Aterizează pe-o podea atât de lipicioasă, încât picioarele îi 
alunecă atunci când încearcă să se ridice. E oare posibil ca 
tot acel sânge să fie al lui? 

Vocea pe care a studiat-o într-o altă epocă, într-o altă eră, 
răsună din uşa studioului. 

— M-ai înjunghiat, cur belit ce eşti. 

Henry nu stă să asculte; Henry e-n mişcare, dorindu-şi să 
nu simtă că lasă în urmă o dâră clară şi lată de sânge. 
Cumva, pare îmbibat până la piele de sânge; cămaşa şi 
dosul pantalonilor îi sunt ude leoarcă. Sângele continuă să i 
se reverse pe faţă şi, în ciuda adrenalinei, Henry simte că-i 


scade energia. Cât timp mai are până să sângereze de 
moarte - douăzeci de minute? 

Se furişează pe hol şi dă buzna în camera de zi. 

N-o să scap cu viaţă din treaba asta, îşi spune el. Am 
pierdut prea mult sânge. Dar măcar pot ajunge până la uşă 
şi să mor afară, unde aerul e proaspăt. 

Vocea Pescarului ajunge la el din hol. 

— 'Ţi-am mâncat o bucată din obraz şi acum o să-ţi 
mănânc degetele. Mă asculţi, cretin împuţit? 

Henry ajunge la uşă. Mâna îi alunecă şi-i alunecă pe 
clanţă; clanţa i se opune. Pipăie după butonul ivărului, care 
a fost ridicat. 

— Am spus, mă asculți? 

Pescarul se apropie şi vocea lui e plină de furie. 

Tot ce trebuie să facă Henry este să apese butonul care 
descuie uşa şi să rotească clanţa. Ar putea fi afară din casă 
într-o secundă, însă degetele care i-au mai rămas nu vor să 
se supună ordinelor. Bine, o să mor îşi spune. O s-o urmez 
pe Rhoda, o să-mi urmez Ciocârlia, frumoasa mea Ciocărlie. 

Un sunet de ronţăit, cu tot cu plescăit de buze şi trosnete 
de ros. 

— Ai un gust de căcat. Îţi mănânc degetele şi au gust de 
căcat. Ştii ce-mi place? Ştii care-i mâncarea mea preferată? 
Fesele unui copilaş fraged. Şi lui Albert Fish i-a plăcut asta, 
o, da, aşa-i. Mmm-mmm! CUR DE COPIL! Asta da 
MÂNCARE BUNĂ! 

Henry îşi dă seama că, cine ştie cum, a alunecat până la 
baza uşii închise şi că acum stă, respirând mult prea greu, 
în mâini şi genunchi. Se împinge în faţă şi se târăşte în 
spatele sofalei în stil colonial, din moliciunea căreia l-a 
ascultat pe Jack Sawyer citind o mulţime de cuvinte 
meşteşugite scrise de Charles Dickens. Printre lucrurile pe 
care acum nu le va mai putea face niciodată, îşi dă seama, 
se numără şi să afle ce se întâmplă până la urmă în Casa 
umbrelor. Altul e să-l revadă pe prietenul său Jack. 

Paşii Pescarului intră în camera de zi şi se opresc. 


— Aşa, unde dracu' eşti, căcănarule? Nu te poţi ascunde 
de mine. 

Lamele foarfecii de grădinărit fac hrșt-hryşt. 

Fie Pescarul a devenit la fel de orb ca şi Henry, fie e prea 
întuneric în cameră pentru a vedea. O fărâmă de speranţă, 
o scăpărare de chibrit, se aprinde în sufletul lui Henry. 
Poate că adversarul său nu va vedea comutatoarele. 

— Căcănarule! (Canana-rhule.) Fir-ar să fie, unde te 
ascunzi? (Fiurharh ză vie, unde te-azgunzi ?) 

Ce fascinant, îşi spune Henry. Cu cât e mai nervos şi 
frustrat Pescarul, cu atât i se topeşte accentul mai mult în 
non-germana aia ciudată. Acum nu mai aminteşte de South 
Side din Chicago, însă nu mai aminteşte nici de altceva. Cu 
certitudine nu este vorba de germană, nu tocmai. Dacă 
Henry ar fi auzit cum descrisese doctorul Spiegleman acest 
accent, ca al unui francez care încearcă să vorbească 
engleza ca un neamţ, ar fi încuviinţat cu zâmbetul pe buze. 
E-un accent nemţesc din spațiul extraterestru, ceva care s- 
a preschimbat în germană fără s-o fi auzit vreodată vorbită. 

— M-ai rănit, porc împuţit! 

Mh-ai lănit, polc împuzit! 

Pescarul sare spre fotoliu şi-l aruncă într-o parte. Pe 
vocea lui de Chicago, spune: 

— O să te găsesc, amice, şi-atunci o să-ţi tai capu' de pe 
umeri. 

O veioză cade la pământ. Paşii târşâiţi se mişcă greoi spre 
partea dreaptă a camerei. 

— Orbul se ascunde în întuneric, hă? O, frumos, foarte 
frumos. 

Să-ţi zic io ceva. N-am mai mâncat de mult o limbă, da' 
cre! c-o s-o încerc pe-a ta. 

O măsuţă şi veioza de pe ea pocnesc şi se zdrobesc de 
podea. 

— Am o informaţie pentru tine. Limbile-s ciudate. A unui 
bătrân nu prea diferă la gust de a unuia tânăr - deşi, sigur, 


limba unui copil e de două ori mai bună ca amândouă. Cân' 
ieram Fridz Mahhmun am mângat mu'te limbi, ha-ha. 

Ciudat: versiunea extraterestră a accentului german se 
desprinde din accentul Pescarului ca o a doua voce. Un 
pumn loveşte în perete şi paşii bocănesc mai aproape. 
Folosindu-şi coatele, Henry se târăşte pe după capătul 
sofalei şi se furişează spre adăpostul unei mese lungi şi 
joase. Paşii pleoscăie în sânge şi, când Henry îşi aşază capul 
pe mâini, sânge cald îi ţâşneşte în faţă. Crâncena agonie din 
degete aproape că înghite durerea din obraji şi spate. 

— Nu te poţi ascunde la infinit, zice Pescarul. Imediat, 
trece la accentul acela ciudat şi răspunde: Gata ku azta, 
Burn-Burn. Awem lugruri mhai imbordande dă văgut. 

— Hei, tu eşti ăla care l-a făcut găgănar. Şi el m-a rănit pe 
mine! 

— Vu'pi 'n vizuini, oho, zobolan 'n văgăuni, zi ei îş lăniţi. 
Zălmanii miei gobilaşi îş lăniţi, aha, mai tale tale tale ca 
noi. 

— Şi cu el ce facem? 

— Zânjelează dă moalte, zânjeleazâ dă moalte, aha. Lază- 
I ză moală. 

În întuneric, abia dacă desluşim ce se întâmplă. Charles 
Burnside pare să execute o stranie imitație a celor două 
capete ale papagalului lui Parkus, Sacru şi Profan. Când 
vorbeşte pe vocea sa, întoarce capul către stânga; când 
vorbeşte cu accentul unui extraterestru, se uită în dreapta. 
Urmărindu-i capul cum se mişcă dintr-o parte în alta, avem 
impresia că vedem un actor de comedie ca Jim Carrey sau 
Steve Martin prefăcându-se că are dublă personalitate - 
numai că omul ăsta nu e comic. Ambele personalităţi ale 
sale sunt îngrozitoare, iar vocile lor ne rănesc auzul. Cea 
mai mare diferenţă dintre ele este acel cap stâng, 
extraterestrul gutural, care e la conducere: mâinile lui ţin 
volanul maşinii celuilalt, iar capul drept - Burny al nostru - 
este de fapt un sclav. Deoarece diferenţa dintre ei a devenit 
atât de clară, începem să ne formăm impresia că nu va 


trece mult până când domnul Munşun se va descotorosi de 
Charles Burnside ca de-o şosetă purtată. 

— Dar VREAU să-l omor! scrâşneşte Burny. 

— Deza e molt, molt, molt. Lu' Ciack Zawyer oză i se 
vlângă inima. Ciack Zawyer n-o ză mai plijeapă nimic. Ză 
melgem a Maxdon 's ză-l omolâm pe Chipper da? Viei ză-l 
omoli pă Chipper ni? 

Burny chicoteşte. 

— Mda. Vleau să-l omor pe Chipper. Vleau să-i fac felii pe 
cretinul ăla şi să-i ronţăi oasele. lar dacă târfa aia a lui e- 
acolo, vreau să-i tai capul şi să-i înghit limba suculentă. 

Lui Henry Leyden, această discuţie i se pare o dovadă de 
nebunie, de posedare demonică sau de amândouă la un loc. 
Sângele continuă să-i şiroiască din spate şi de la capetele 
degetelor mutilate, iar el nu poate face nimic să oprească 
şuvoiul. Mirosul sângelui din jurul său îl îngreţoşează, însă 
greaţa e ultima lui problemă. O senzaţie de plutire, de 
amorţeală plăcută - asta-i adevărata lui problemă, iar cea 
mai bună armă de-a o combate este propria durere. 
Trebuie să-şi păstreze cunoştinţa. Cumva, trebuie să-i lase 
un mesaj lui Jack. 

— Aja gă ză melem, Burn-Burn, ji ză ne diztlăm cu 
Chipper da? Apoi... oho, apoi, poi, poi, melem la vlumoaza 
Caza întunelicului, Burn-Burn, şi-n Caza-ntunelicului ne 
plegătim pentru Legele Pulpuliu! 

— Vreau să-l întâlnesc pe Regele Purpuriu, zice Burny. 
Un fir gros de salivă îi atârnă de la gură şi, pentru o clipă, 
ochii îi scânteiază în întuneric. O să i-l dau Regelui Purpuriu 
pe puştiul ăla Marshall, iar Regele Purpuriu o să mă 
iubească, pentru că n-o să mănânc decât un obrăjor mic din 
dos, o mânuţă, ceva de felul ăsta. 

— O ză te iubeazcă de dlagu mieu, Burn-Burn, pen' gă 
Legele mă iubăjde muuult, pă mine, mine mine, domnu' 
Munjun! J-apoi, Legele e mai male păste tăţ, vu'pile-n 
vizuini pâng ji pâng, zdrigd, zdrigd, zdrigd din tăţ lălunghi, 
pen' că tuji io, io, io, noi o ză mâ'căm mâ'căm mâ'căm 


mâ'căm mâ'căm, mâ'căm, mâ'căm pân' când lumile dă tăte 
părzle nu-z aljeva degăt coji d-alune goale! 

— Coji de alune goale, chicoteşte Burny şi îşi trage 
zgomotos nasul. Avem al naibii de mult de mâncat. 

Din clipă-n clipă, îşi spune Henry, oribilul moş Burn-Burn 
o să tragă un scuipat cât o ploaie torențială. 

— Aide. 

— Vin, zice Burnside. Mai întâi vreau să las un mesaj. 

Tăcere. 

Următorul lucru pe care-l aude Henry e-un vâjâit straniu 
şi un lipa-lipa făcut de papucii uzi când se desprind de 
podeaua lipicioasă. Uşa debaralei de sub scări se deschide 
zgomotos; uşa studioului se închide zgomotos. Un miros de 
ozon vine şi pleacă. Au dispărut; Henry nu ştie ce s-a 
întâmplat, dar e convins că a rămas singur. Cui îi pasă cum 
s-a întâmplat? Are lucruri mai importante la care să se 
gândească. 

— Lugruri mhai imbordande, spune el cu voce tare. Tipu' 
ăla-i neamţ cât sunt eu o găină pestriță. 

lese târâş de sub masa lungă şi se foloseşte de ea pentru 
a se opinti în picioare. Când se îndreaptă de spate, mintea i 
se înceţoşează şi, pentru a rămâne în picioare, se prinde de 
piciorul unei lămpi. 

— Să nu leşini, spune. Nu ai voie să leşini, nu. 

Henry poate să meargă pe jos, e sigur de asta. În 
definitiv, a mers pe jos mare parte din viaţă. Dacă tot veni 
vorba, poate şi să conducă o maşină; să conducă e chiar mai 
uşor decât să meargă pe jos, numai că nimeni n-a avut 
vreodată curajul să-l lase să-şi demonstreze talentele la 
volan. La naiba, dacă Ray Charles putea să conducă - şi 
putea, poate, Ray Charles probabil că iese la stânga de pe 
autostradă chiar în clipa asta -, de ce nu şi Henry Leyden? 
Păi, Henry se întâmplă să nu aibă un automobil la dispoziţie 
acum, aşa că Henry va trebui să se mulţumească cu o 
plimbare sprintenă. Ei, cât de sprintenă posibil, în orice caz. 


Şi oare unde vrea Henry să ajungă cu această 
fermecătoare plimbărică prin livingul plin de sânge? 

— Păi, îşi spune el, răspunsul e evident. Mă duc în studio. 
Am chef să fac o plimbărică în frumosul meu studio. 

Mintea i se înnegurează din nou, iar asta trebuie evitat. 
Avem un antidot pentru senzaţia aceasta, nu-i aşa? Da, aşa 
e: antidotul e-o porţie bună de durere. Henry loveşte cu 
mâna teafără peste cioatele degetelor retezate - o, mamă, 
într-adevăr, parcă i-a luat foc tot braţul. Un braţ în flăcări, 
asta e bine. Scânteile care sar albite de căldură din 
degetele arzătoare ne vor ajuta să ajungem în studio. 

Lasă lacrimile să curgă. Oamenii morţi nu plâng. 

— Mirosul sângelui e ca râsul, zice Henry. Cine a spus 
asta? Cineva. E-ntr-o carte. „Mirosul sângelui era ca râsul.” 
Frumoasă propoziţie. 

Acum, pune un picior în faţa celuilalt. 

Când ajunge la micul hol care duce la studio, se sprijină 
de perete o clipă. Un val mare de oboseală începe în 
mijlocul pieptului şi-i cuprinde tot corpul. Ridică brusc 
capul, sângele din obrazul rupt împroşcând peretele. 

— Continuă să vorbeşti, zevzecule. Nu-i dovadă de 
nebunie să vorbeşti cu tine însuţi. E-un lucru minunat. Şi 
ghici ce? Din asta îţi câştigi traiul - vorbeşti cu tine însuţi 
cât e ziulica de lungă! 

Se împinge de la perete, păşeşte în faţă şi George 
Rathbun preia controlul corzilor sale vocale. 

— Prieteni, şi voi SUNTEȚI prietenii mei, daţi-mi voie să o 
spun pe şleau, noi cei de aici, de la KDCU-AM, avem nişte 
probleme tehnice. 

Nivelul de energie scade şi s-au înregistrat căderi bruşte 
de tensiune, da, chiar aşa. Dar nu vă temeţi, dragii mei. Nu 
vă temeţi! Chiar în timp ce vorbesc, ne aflăm la patru paşi 
jalnici de uşa studioului şi, cât ai zice peşte, o să fim din nou 
pe cai, da-da. Niciun canibal zbârcit, cu tot cu amicul lui 
extraterestru, nu poate scoate din undă postul acesta, na- 
na, nu înainte să facem o ultimă transmisie. 


E ca şi când George Rathbun i-ar da viaţă lui Henry 
Leyden, şi nu invers. Spatele îi e mai drept şi îşi ţine capul 
semeţ. Doi paşi îl aduc la uşa închisă a studioului. 

— E-o mişcare grea, prieteni, iar dacă Pokey Reese are 
de gând să prindă mingea, mănuşa lui ar fi bine să fie 
curată ca becul. Ce caută el aici, oameni buni? Ne vine să 
ne credem ochilor? E posibil să-şi vâre o mână în buzunarul 
de la pantaloni? Scoate oare ceva? Mamă-mamă, ne pune 
mintea în mişcare... Pokey foloseşte VECHIUL ŞIRETLIC CU 
BATISTA! Exact! Îşi ŞTERGE mănuşa, îşi ŞTERGE mâna cu 
care aruncă, ARUNCĂ batista, APUCA mânerul... Şi uşa e 
DESCHISĂ! 

Pokey Reese a reuşit din nou, este ÎN STUDIO! 

Henry înfăşoară batista în jurul degetelor ciuntite şi 
dibuie după scaun. 

— Şi Rafael Furcal pare pierdut, omul DIBUIE după 
minte... Staţi, staţi, a găsit-o? A prins de-o margine? DA! A 
prins BRAŢUL mingii, a prins SPĂTARUL mingii, şi o 
RIDICĂ, doamnelor şi domnilor, mingea e ÎN PICIOARE! 
Furcal se aşază, se trage spre consolă. Avem în faţă mult 
sânge, dar baseballul e-un joc sângeros atunci când eşti 
atacat CU O FOARFECĂ. 

Cu degetele de la mâna stângă, de pe care aproape tot 
sângele a fost curăţat, Henry apasă butonul ON al 
casetofonului şi trage microfonul mai aproape. Stă în 
întuneric, ascultă fâsâitul benzii care trece de pe-o bobină 
pe alta şi se simte ciudat de satisfăcut că se află aici, făcând 
ceea ce-a făcut noapte de noapte vreme de mii de nopţi. O 
osteneală de catifea îi cuprinde corpul şi mintea, 
întunecând tot ce atinge. E prea uşor să-i cedeze. Se va 
preda curând, dar mai întâi trebuie să-şi facă meseria. 
Trebuie să-i vorbească lui Jack Sawyer vorbind cu el însuşi, 
iar pentru a face asta invocă spiritele familiare care-i dau 
voce. 

George Rathbun: 


— Finalul reprizei a noua şi echipa gazdă se îndreaptă 
spre duşuri, amice. Dar jocul nu se TERMINĂ până când şi 
ultimul ORB este MORI! 

Henry Shake: 

— Cu tine vorbesc, Jack Sawyer, şi nu vreau să-mi sari în 
cap sau mai ştiu eu ce. Stai calm şi ascultă-l pe vechiul tău 
prieten Henry şeicul, şarmul, şocul, bine? Pescarul mi-a 
făcut o vizită şi, când a plecat, s-a dus la Maxton's. Vrea să-l 
omoare pe Chipper, proprietarul. Sună la poliţie, salvează-l 
dacă poţi. Pescarul locuieşte la Maxton's, ştiai asta? E-un 
bătrân posedat de-un demon. Voia să mă oprească să-ţi 
spun că i-am recunoscut vocea. Voia să te dea peste cap - 
crede că te poate bulversa ucigându-mă. Nu-i da satisfacția 
asta, bine? 

Şobolanul de Wisconsin? 

— PENTRU CĂ ASTA AR FI CU ADEVĂRAT AIUREA! 
PEŞTE-ÎMPUŢIT O SĂ TE AŞTEPTE ÎNTR-UN LOC NUMIT 
CASA ÎNTUNERICULUI ŞI TREBUIE SĂ FII PREGĂTIT 
PENTRU BASTARD! SMULGE-I BOAȘELE! 

Vocea nazală a şobolanului se pierde într-un acces de 
tuse. Henry Shake, respirând greu: 

— Prietenul nostru şobolanul a fost chemat pe 
neaşteptate. Băiatul are tendinţa să se emoţioneze excesiv. 

George Rathbun: 

— FIULE, încerci să-mi spui MIE că... 

Henry Shake: 

— Calmează-te. Da, are dreptul să fie emoţionat. Dar Jack 
nu vrea să ne audă cum strigăm la el. Jack vrea informaţii. 

George Rathbun: 

— Atunci, cred că ar trebui să te grăbeşti şi să i le dai. 

Henry Shake: 

— Uite cum stau lucrurile, Jack. Pescarul nu e foarte isteţ 
şi nici demonul ăla al lui, aşa-numitul domn Muson, nu e. Pe 
deasupra, e incredibil de înfumurat. 

Henry Leyden se lasă pe spătarul scaunului şi se uită în 
gol o secundă sau două. Nu simte nimic de la mijloc în jos şi 


sângele scurs din mâna dreaptă s-a strâns baltă în jurul 
microfonului. Cioturile degetelor  pulsează ritmic, 
evanescent. 

George Rathbun: 

— Nu acum, Hazliule! 

Henry Leyden scutură capul şi spune: 

— Înfumurat şi prost; pe ăsta-l poţi face şah-mat, 
prietene. Eu trebuie să mă retrag acum. Jack, să nu-ţi faci 
probleme din pricina mea. Am avut o viaţă fantastică şi 
acum o să fiu alături de scumpa mea Rhoda. 

Zâmbeşte în întuneric; zâmbetul i se lăţeşte. 

— A, Ciocârlie. Te salut. 

Uneori, e posibil ca mirosul sângelui să fie ca râsul. 


Ce-i aia de la capătul Nailhouse Row? O hoardă, un roi de 
fiinţe grase, bâzâitoare care se învârt în jurul lui Jack 
Sawyer, în lumina slabă părând aproape iluminate, ca 
paginile radiante ale unui text sacru. Prea mici să fie colibri, 
par să aibă propria lumină lăuntrică. Dacă sunt viespi, Jack 
o să aibă mari probleme. Şi totuşi, nu înţeapă; corpurile lor 
rotunde îi ating faţa şi mâinile, frecându-se încet de corpul 
său aşa cum se freacă o pisică de piciorul stăpânului, 
deopotrivă dând şi primind mângâiere. 

Acum, mai multă mângâiere oferă decât primesc, şi nici 
măcar Jack nu-şi poate explica asta. Creaturile care îl 
înconjoară nu sunt viespi, colibri sau pisici, ci sunt albine, 
albine de miere, şi-n mod normal s-ar speria dacă ar fi prins 
într-un roi de albine. Mai ales dacă păreau a fi membrii unui 
grup superior de albine, mai mari decât orice alte albine a 
văzut el vreodată, cu părţile aurii mai aurii, cu părţile negre 
de-un negru mai vibrant. Şi totuşi, Jack nu e speriat. Dacă 
aveau de gând să-l înţepe, l-ar fi înţepat deja. Şi din prima 
clipă a înţeles că nu-i voiau răul. Atingerea corpurilor lor e 
surprinzător de netedă şi moale; zumzetul lor colectiv este 
jos şi armonios, la fel de liniştitor ca un imn protestant. 


După primele câteva secunde, Jack se lasă pur şi simplu în 
voia lucrurilor. 

Albinele se apropie şi mai mult şi zgomotul lor jos îi 
pulsează în urechi. Sună ca un limbaj sau ca un cântec. O 
clipă, tot ce vede este o reţea deasă de albine mişcându-se 
de colo-colo; apoi albinele i se aşază pe tot corpul, mai puţin 
pe ovalul feţei. Îi acoperă capul ca o cască. Îi înfăşoară 
braţele, corpul, spatele, picioarele. Aterizează pe pantofi şi-i 
ascund vederii. În ciuda numărului lor, sunt aproape 
imponderabile. Părţile expuse ale copului lui Jack, mâinile şi 
gâtul, par ca înfăşurate în caşmir. Un dens costum de albine 
scânteiază negru şi auriu pe Jack Sawyer. El ridică braţele 
şi albinele se mişcă odată cu el. 

Jack a văzut poze cu apicultori plini de albine, însă 
aceasta nu e-o poză, iar el nu e un apicultor. E uimit; mai 
mult, e fericit de această neaşteptată vizită. Atâta vreme cât 
albinele se ţin agăţate de el, uită teribila moarte a lui Mouse 
şi misiunea îngrozitoare de mâine. Nu uită în schimb de 
Sophie; îşi doreşte ca Beezer şi Doc să iasă din casă, aşa 
încât să vadă ce se întâmplă, dar mai mult decât atât, îşi 
doreşte ca Sophie să vadă. Poate, graţie lui d'yamba, ea 
vede. Cineva îl mângâie pe Jack Sawyer, cineva îi vrea 
binele. O iubitoare, invizibilă prezenţă îi oferă sprijin. Pare o 
binecuvântare, acest sprijin. Înveşmântat în gloriosul 
costum negru-galben de albine, lui Jack îi vine ideea că, 
dacă ar fi să păşească spre cer, ar putea călca pe aer. 
Albinele l-ar purta peste vâi. L-ar purta peste dealuri 
încreţite. Ca oamenii înaripaţi din 'Teritorii care au purtat-o 
pe Sophie, va zbura şi el. În loc de două, însă, el ar avea 
două mii de aripi care să-l ţină în văzduh. 

În lumea noastră, îşi aminteşte Jack, albinele se întorc în 
stupi înainte de lăsatul serii. Ca şi când li s-ar aduce aminte 
rutina zilnică, albinele se ridică de pe capul lui Jack, de pe 
trunchiul, braţele şi picioarele lui, nu toate o dată, ca un 
covor viu, ci fiecare în parte şi în grupuri de câte cinci şi 
şase, se îndepărtează puţin de el, apoi se învârt, ţâşnesc ca 


nişte gloanţe către est, peste casele de pe Nailhouse Row, şi 
dispar până la ultima în acelaşi întuneric infinit. Jack devine 
conştient de sunetul pe care-l scoteau numai când acesta 
dispare odată cu ele. 

În secundele de dinainte ca el să se poată mişca din nou 
către camionetă, are senzaţia că cineva îl păzeşte de sus. A 
fost... ce? Când întoarce cheia în contactul Ram-ului şi 
apasă acceleraţia, îşi dă seama: a fost luat în braţe. 

Jack n-are idee cât de mult îi va trebui căldura acelei 
îmbrăţişări şi nici în ce chip o va primi din nou în cursul 
nopţii care stă să vină. 


Întâi de toate, e epuizat. A avut genul acela de zi care ar 
trebui să se încheie cu o întâmplare ireală cum ar fi 
îmbrăţişarea unui roi de albine: Sophie, Wendell Green, 
Judy Marshall, Parkus - cataclismul acela, potopul ăla! - şi 
ciudata moarte a lui Mouse Baumann, toate lucrurile astea 
l-au sleit de puteri, i-au întins nervii la maximum. Corpul 
său tânjeşte după odihnă. Când iese din French Landing şi 
intră în întinsa şi întunecata regiune rurală, e tentat să 
tragă pe dreapta şi să doarmă o jumătate de oră. Noaptea 
tot mai adâncă promite un somn revigoram, dar tocmai asta 
e problema: ar putea să doarmă toată noaptea în maşină, 
ceea ce l-ar face să se simtă confuz şi înţepenit într-o zi în 
care trebuie să fie în cea mai bună formă posibilă. 

În clipa de faţă, nu e în cea mai bună formă posibilă - nici 
pe departe, cum obişnuia să spună tată lui, Phil Sawyer. În 
clipa de faţă funcţionează la cota de avarie, o altă expresie 
preferată de Phil Sawyer, dar crede că poate rămâne treaz 
destul cât să-i facă o vizită lui Henry Leyden. Poate că 
Henry a bătut palma cu tipul de la ESPN - poate că Henry 
se va adresa unei audienţe mai mari şi va face mult mai 
mulţi bani. Lui Henry nu-i trebuie mai mulţi bani decât are, 
căci viaţa lui Henry pare perfectă, însă lui Jack îi place 
ideea că bunul său prieten Henry se va trezi brusc îngropat 
în bani. Un Henry cu bani pe care să-i poată arunca în 


stânga şi-n dreapta este un Henry pe care lui Jack i-ar 
plăcea să-l vadă. Să vezi ce haine minunate şi-ar permite! 
Jack îşi imaginează cum ar fi să meargă la New York cu el, 
să stea la un hotel frumos, cum ar fi Carlyle sau St Regis, 
să-l plimbe prin mai multe magazine mari pentru bărbaţi, 
să-l ajute să-şi aleagă ce-i trebuie. 

Aproape orice îi stă bine lui Henry. Pare să ridice în rang 
toate hainele pe care le poartă, indiferent de felul lor, însă 
are gusturi foarte alese. Lui Henry îi place un anumit stil 
clasic, chiar demodat. Se îmbracă deseori în dungi, stofă 
ecosez, tweed cu model în zigzag. Îi plac bumbacul, olanda 
şi lâna. Poartă uneori cravate, lavaliere şi batistuţe care-i 
ies ca nişte flori din buzunarul de la piept. În picioare, 
încalţă pantofi de gală de toate soiurile, făcuţi neapărat din 
piele de calitate. Nu poartă niciodată tenişi sau jeanşi, şi 
Jack nu l-a văzut niciodată într-un tricou cu ceva scris pe el. 
Întrebarea era cum face un orb din naştere să dezvolte 
gusturi atât de clare în ce priveşte vestimentația. 

O, înţelege Jack, mama lui trebuie să fi fost. Sigur. A 
moştenit gusturile de la mama lui. 

Din cine ştie ce motiv, conştientizarea acestui fapt 
ameninţă să-l facă să plângă. Când sunt obosit devin prea 
emotiv, îşi spune. Ai grijă să nu  exagerezi. Însă 
diagnosticarea unei probleme nu înseamnă şi rezolvarea ei 
şi nu-şi poate urma propriul sfat. Faptul că Henry Leyden a 
ţinut toată viaţa seama de ideile mamei lui cu privire la 
îmbrăcăminte i se pare un lucru frumos şi emoţionant. 
Implică un gen de loialitate pe care el o admiră - o loialitate 
tacită. Henry probabil că a moştenit multe de la mama lui: 
mintea ageră, dragostea pentru muzică, cumpătarea, faptul 
că nu se plânge. Ultimele două calităţi sunt o combinaţie 
minunată, crede Jack; definesc în foarte mare măsură ideea 
de curaj. 

Căci Henry este curajos, îşi reaminteşte Jack. Henry este 
de-a dreptul neînfricat. Ciudat cum spune el că poate să 
conducă o maşină, dar Jack e convins că, dacă i s-ar 


permite, prietenul lui ar sări fără ezitare la volanul celui 
mai apropiat Chrysler, ar porni motorul şi-ar demara spre 
autostradă. N-ar exulta şi nici nu s-ar făli, un atare 
comportament fiind străin firii sale; Henry ar înclina din cap 
spre parbriz şi-ar spune lucruri precum: „Se pare că 
porumbul e înalt şi frumos pentru perioada asta” şi „Mă 
bucur că Duane a reuşit în sfârşit să-şi vopsească pereţii 
casei.” Iar porumbul ar fi înalt şi Duane Updahl cu 
siguranţă şi-ar fi vopsit casa, informaţii pe care Henry le-ar 
fi primit graţie misterioaselor lui sisteme senzoriale. 

Jack se hotărăşte că, dacă va fi să iasă viu din Casa 
întunericului, îi va da lui Henry ocazia să iasă cu Ram-ul la o 
tură. Poate că vor ajunge într-un şanţ, însă expresia de pe 
faţa lui Henry va face toţi banii. Într-o după-amiază de 
sâmbătă, o să-l scoată pe Henry pe Autostrada 93 şi-o să-l 
lase să conducă până la Sand Bar. Dacă Beezer şi Doc nu 
vor fi sfâşiaţi de câinii de lună plină şi supraviețuiesc 
călătoriei la Casa întunericului, ar fi posibil să aibă ocazia să 
se bucure de vorbele lui Henry, care, oricât ar părea de 
ciudat, sunt exact pe măsura vorbelor lor. Dacă Beezer şi 
Doc ar fi să-l cunoască pe Henry Leyden, l-ar îndrăgi pe 
dată. După vreo două săptămâni, îl vor urca pe-o Harley şi-l 
vor pune să gonească din Centralia spre valea Norway. 

Măcar dacă Henry ar putea veni cu ei în Casa 
întunericului. Acest gând îl străpunge pe Jack cu tristeţea 
unei idei inspirate care nu poate fi niciodată pusă în 
practică. Henry ar fi curajos şi neşovăitor, Jack ştie, însă ce-i 
place mai mult la idee este că el şi Henry vor putea discuta 
despre ce au făcut oricând după aceea. Discuţiile lor - stând 
amândoi într-un living, al său sau al lui Henry, cu zăpada 
adunându-se pe acoperiş - ar fi minunate, însă Jack nu-l 
poate pune pe Henry în pericol în felul acesta. 

— Ce gând prostesc! spune Jack cu voce tare şi-şi dă 
seama că regretă că nu a fost complet deschis cu Henry - 
din asta vine stupida sa îngrijorare, din tăcerea lui 
încăpăţânată. Nu e vorba despre ceea ce nu va putea spune 


în viitor; este vorba despre ceea ce n-a spus în trecut. Ar fi 
trebuit să fie sincer cu Henry de la bun început. Trebuia să-i 
fi spus de penele roşii şi de ouăle de măcăleandru şi de 
neliniştea lui tot mai mare. Henry l-ar fi ajutat să-şi 
deschidă ochii; l-ar fi ajutat să-şi depăşească propria orbire, 
care era mai dăunătoare decât a lui Henry. 

Toate astea sunt de domeniul trecutului, decide Jack. 
Gata cu secretele. Pentru că are norocul să fie prietenul lui 
Henry, îi va demonstra că pune preţ pe prietenia lor. De 
acum înainte, îi va spune totul lui Henry, inclusiv lucruri din 
trecut: Teritorii, Speedy Parker, mortul de pe cheiul Santa 
Monica, şapca de baseball a lui Tyler Marshall. Judy 
Marshall. Sophie. Da, trebuie să-i spună lui Henry de 
Sophie - cum de n-a făcut-o încă? Henry se va bucura 
alături de el şi Jack abia aşteaptă să-l vadă făcând-o. 
Bucuria lui Henry nu va semăna cu bucuria nimănui; Henry 
îşi va exprima încântarea într-un mod ingenios, sporind prin 
asta încântarea lui Jack. Ce prieten incredibil, de-a dreptul 
incredibil! Dacă ar fi să-l descrii pe Henry cuiva care nu l-a 
întâlnit niciodată, ar părea de necrezut. Cineva de felul 
ăsta, care să trăiască în mijlocul sălbăticiei? Dar uite-l, 
singur-cuc în complet obscura zonă a văii Norway, districtul 
French, Wisconsin, aşteptând următoarea porţie de Casa 
umbrelor. Acum, aşteptându-l pe Jack, trebuie să fi aprins 
becurile în bucătărie şi camera de zi, aşa cum făcuse ani la 
rând în cinstea mult iubitei sale soţii decedate. 

Jack îşi spune: Trebuie că nu-s aşa de rău, dacă am un 
asemenea prieten. 

Şi-şi mai spune: îl ador cu adevărat pe Henry. 

Acum, chiar şi în întuneric, totul i se pare frumos. Sand 
Bar, luminat de neoane în parcarea lui necuprinsă; copacii 
fusiformi, intermitenţi, scoţi la lumină de farurile lui după 
ce iese pe Autostrada 93; câmpiile lungi şi invizibile; 
becurile aprinse care atârnă ca nişte decoraţiuni de 
Crăciun în veranda magazinului lui Roy. Răpăitul care se 
aude când traversează primul pod şi curba bruscă ce-l 


îndreaptă spre vale. Pe partea stângă a drumului, mai în 
spate, primele case scânteiază în întuneric, luminile de la 
geamurile lor arzând ca nişte lumânări votive. Totul pare 
atins de-un sens mai înalt, totul pare să vorbească. El 
călătoreşte, la o şoaptă distanţă de-o tăcere sacră, printr-un 
crâng sacru. Jack îşi aminteşte când Dale l-a adus prima 
oară în valea aceasta, şi amintirea aceea este şi ea sacră. 

Jack nu o ştie, dar îi curg lacrimi pe obraji. Sângele îi 
cântă în vene. Casele palide strălucesc pe jumătate ascunse 
de întuneric şi din acel întuneric iese bancul de gura-leului 
care l-a întâmpinat prima dată când a coborât în vale. 
Florile de gura-leului scapără în bătaia farurilor sale, apoi 
rămân murmurând în urmă. Vorbirea lor pierdută se 
alătură vorbirii roţilor care se învârt neobosite, încet, în 
drum spre casa călduroasă a lui Henry Leyden. Mâine s-ar 
putea să moară, Jack o ştie, iar asta ar putea fi ultima 
noapte care o va mai vedea vreodată. Faptul că trebuie să 
câştige nu înseamnă că va câştiga; imperii mândre şi epoci 
nobile s-au năruit înfrânte, iar Regele Purpuriu ar putea să 
scape din Turn şi să facă ravagii dintr-o lume în alta, 
răspândind haosul. 

Ar putea să moară cu toţii în Casa întunericului: el, 
Beezer şi Doc. Dacă va fi aşa, Tyler Marshall va fi nu doar 
un Spărgător, un sclav înlănţuit de o vâslă într-un 
Purgatoriu atemporal, ci un super-Spărgător, un Spărgător 
care funcţionează pe bază de energie nucleară pe care 
abbalah îl va folosi să transforme toate lumile în gheene 
pline de cadavre arzătoare. Numai peste cadavrul meu, îşi 
spune Jack şi râde puţin nebunesc - e-o expresie atât de 
literală! 

Ce moment extraordinar; râde în timp ce-şi şterge 
lacrimile de pe faţă. Paradoxul îl face imediat să se simtă ca 
şi când ar fi rupt pe din două. Frumuseţe şi teroare, 
frumuseţe şi durere - nu ai cum să ieşi din dilema asta. 
Epuizat, Jack nu se poate abţine să nu conştientizeze 
esenţiala fragilitate a lumii, constanta, neoprita apropiere 


de moarte sau şi mai profunda conştientizare a faptului că 
în acea apropiere rezidă sursa întregului ei sens. Vezi toată 
această frumuseţe copleşitoare? Uită-te bine, pentru că 
într-o clipă inima ţi se va opri. 

În următoarea secundă, îşi aminteşte roiul de albine aurii 
care s-a pogorât asupra lui: de toate acestea l-au apărat 
ele, l-au mângâiat, exact de astea, îşi spune «el. 
Binecuvântarea binecuvântărilor care dispar. Ceea ce 
iubeşti trebuie să iubeşti cu atât mai tare, pentru că într-o 
zi va dispărea. E adevărat, însă nu ăsta e tot adevărul. 

Pe fundalul infinit al nopţii, vede uriaşul contur al Regelui 
Purpuriu care ţine un copil, care va fi folosit ca torţă pentru 
a da foc tuturor lumilor. Parkus avusese dreptate: nu va 
putea distruge uriaşul, dar poate va reuşi să salveze copilul. 

Albinele au spus: Salvează-l pe 1y Marshall. 

Albinele au spus: lubeşte-l pe Henry Leyden. 

Albinele au spus: Ilubeşte-o pe Sophie. 

Jack e de acord cu toate astea. Pentru albine, toate astea 
au fost una şi aceeaşi propoziţie. Presupune că albinele e 
posibil să mai fi spus şi: Fă-ţi datoria, țopilistule, iar 
propoziţia aceasta nu era decât cu puţin diferită. Ei bine, îşi 
va face datoria, sigur. După ce i s-a oferit un asemenea 
miracol, altceva nu poate face. 

Când intră pe aleea lui Henry, inima i se încălzeşte. Ce 
era Henry dacă nu un alt fel de miracol? 

În seara asta, concluzionează Jack cu bucurie, îi va da lui 
Henry Leyden nişte fiori pe care nu-i va uita niciodată. În 
seara asta, îi va spune lui Henry toată povestea, toată lunga 
sa poveste a călătoriei pe care a făcut-o în al doisprezecelea 
an al vieţii lui: ţinuturile Spulberate, Richard Raţionalu, 
Agincourt şi Talismanul. Nu va uita Crâşma Oatley şi 
Sunlight Home, căci aceste episoade îl vor stârni mult pe 
Henry. Şi Wolf! Henry o să fie pe spate când o să audă de 
Wolf; Wolf o să-i gâdile interesul până în tălpile papucilor lui 
de velur maro-ciocolată. În vreme ce va vorbi, fiecare 


cuvânt pe care-l va rosti va fi o scuză pentru că păstrase 
tăcerea atât de mult timp. 

Iar când va fi terminat de spus întreaga poveste, după ce 
o va fi spus cât de bine se va pricepe, lumea, lumea aceasta, 
se va fi transformat, căci o persoană din ea, în afară de el, 
va şti tot ce s-a întâmplat. Jack abia îşi poate imagina cum 
va fi să distrugă în felul acesta barajul singurătăţii sale, însă 
numai gândul la asta îl umple de bucuria uşurării care va 
veni. 

Ei, asta-i ciudat... Henry nu a aprins luminile, şi casa lui 
pare întunecată şi goală. Probabil că a adormit. 

Zâmbind, Jack opreşte motorul şi coboară din cabina 
camionetei. Din experienţă ştie că nu va face mai mult de 
trei paşi în living înainte ca Henry să se ridice şi să pretindă 
că a fost treaz tot timpul. Odată, când Jack l-a găsit aşa în 
întuneric, a spus: 

— Îmi odihneam doar ochii. 

Aşadar, ce scuză va avea în seara asta? Că pregătea o 
emisiune în cinstea lui Lester Young şi Charlie Parker şi că a 
preferat să se concentreze în felul ăsta? Se gândea se 
prăjească nişte peşte şi voia să vadă dacă mâncarea are alt 
gust când e pregătită pe întuneric? Orice ar fi, va fi 
distractiv. Şi poate că vor sărbători noul contract cu cei de 
la ESPN! 

— Henry? 

Jack bate la uşă, apoi o deschide şi se apleacă înăuntru. 

— Henry, prefăcutule, dormi? 

Henry nu răspunde şi întrebarea lui Jack cade într-un vid 
surd. Nu vede nimic. Camera e-un plan bidimensional de 
întunecime. 

— Hei, Henry, sunt aici. Şi, mamă, ce poveste am să-ţi 
spun! 

Din nou tăcere mormântală. 

— Hă, face Jack, şi păşeşte înăuntru. Imediat, instinctele 
sale strigă că ar trebui să iasă, să spele putina, să-şi ia 
picioarele la spinare. Dar de ce să simtă asta? Nu e decât 


casa lui Henry, şi atât; a fost în ea de o sută de ori şi ştie că 
Henry fie a adormit pe sofa, fie ş-a dus acasă la el, ceea ce, 
dacă se gândeşte mai bine, este exact lucrul pe care l-a 
făcut. Henry a primit o ofertă senzaţională din partea 
reprezentatului ESPN şi, în culmea euforiei - căci până şi 
Henry poate fi euforic, doar că trebuie să fii puţin mai atent 
ca s-o observi -, s-a hotărât să-i facă o surpriză venind la el 
acasă. Când Jack nu a ajuns până la cinci sau şase, s-a 
hotărât să-l aştepte. Iar în clipa asta, probabil că doarme 
tun nu pe propria lui sofa, ci pe a lui Jack. 

Toate acestea sunt plauzibile, însă nu schimbă cu nimic 
mesajul pe care-l transmit la intensitate maximă 
terminaţiile nervoase ale lui Jack. Du-te! Pleacă! Nu e bine 
să fii aici! 

Îl mai strigă o dată pe Henry şi-i răspunde, cum s-a 
aşteptat, tăcerea. 

Starea visătoare care l-a însoţit pe drum a dispărut deja, 
însă el nici nu i-a observat lipsa, ci doar că e-un lucru care 
aparţine trecutului. Dacă ar mai fi detectiv de omucideri, 
acesta e momentul în care şi-ar scoate pistolul din toc. Jack 
intră pe tăcute în camera de zi. Două izuri puternice îl 
atacă. Primul este cel de parfum, iar celălalt... 

Ştie care este celălalt. Prezenţa lui aici înseamnă că 
Henry este mort. Partea din el care nu e poliţist susţine că 
mirosul de sânge nu înseamnă aşa ceva. Poate că Henry a 
fost rănit într-o luptă şi Pescarul e posibil să-l fi dus în 
cealaltă lume, aşa cum a făcut cu Tyler Marshall. Henry ar 
putea fi aruncat într-un ungher al Teritoriilor, pus la sărat 
pentru a fi folosit ca bun de schimb sau ca momeală. El şi Ty 
s-ar putea să se afle unul lângă celălalt, aşteptând să fie 
salvaţi. 

Jack ştie că nimic din toate astea nu e adevărat. Henry e 
mort, ucis de Pescar. E de datoria lui acum să-i găsească 
trupul neînsufleţit. E-un ţopilist; trebuie să se comporte în 
consecinţă. Faptul că ultimul lucru pe care vrea să-l facă 
este să caute cadavrul lui Henry nu schimbă cu nimic 


natura sarcinii sale. Durerea îmbracă multe forme, însă 
genul de durere care s-a acumulat în el pare făcută din 
granit. Îi încetineşte pasul şi-i încleştează maxilarul. Când 
se mişcă în stânga şi întinde mâna după comutator, durerea 
aceasta de piatră îi îndrumă mâna spre locul corect de pe 
perete la fel de sigur ca şi când el ar fi Henry. 

Pentru că, atunci când se aprinde lumina, el se uită la 
perete, surprinde restul încăperii doar cu vederea 
periferică, şi dezastrul nu pare la fel de cuprinzător cât s-a 
temut. O veioză a fost răsturnată, un scaun doborât. Dar 
când întoarce capul, două lucruri din livingul lui Henry i se 
lipesc de retină. Primul este un slogan scris cu roşu de pe 
peretele opus, alb ca laptele; al doilea, cantitatea mare de 
sânge de pe podea. Petele de sânge sunt ca o hartă a 
intrării şi ieşirii lui Henry din cameră. Urme de sânge ca 
acelea lăsate de-un animal rănit încep în antreu şi duc, 
însoţite de multe bucle şi bălți mici, în spatele sofalei 
coloniale, unde sângele a format o baltă mare. O altă baltă 
mare acoperă podeaua de lemn de sub masa lungă şi joasă, 
unde Henry obişnuia uneori să-şi pună CD-player-ul 
portabil şi teancul de CD-uri pe care voia să le asculte într-o 
seară anume. De la masă, o altă serie de pete mici şi mari 
duc înapoi în antreu. Lui Jack i se pare că Henry trebuie să 
fi avut foarte puţin sânge în organism atunci când se simţise 
destul de în siguranţă să se târască afară de sub masă. 
Dacă aşa se derulaseră evenimentele. 

În vreme ce Henry zăcea mort sau în agonie, Pescarul 
luase ceva făcut din pânză - cămaşa lui? batista lui? - şi-o 
folosise ca pe-o pensulă groasă, greu de mânuit. O muiase 
în sângele din spatele sofalei, o ridicase picurând spre 
perete şi mâzgălise câteva litere. Apoi repetase şi repetase 
acţiunea până când desenase şi ultima literă a mesajului pe 
perete. 


SALUT HOLLYWOOD VIN-O DUPÂ MIINE 
RPRPRPRP 


Însă nu Regele Purpuriu scrisese inițialele acelea 
batjocoritoare, şi nici Charles Burnside n-o făcuse. Fuseseră 
mâzgălite pe perete de către stăpânul Pescarului, al cărui 
nume, în urechile noastre, sună ca domnul Munşun. 

Nici-o grijă, o să vin după tine nu peste mult timp, 
gândeşte Jack. 

În acest moment, nu putem să-l criticăm pentru că se 
duce afară, unde aerul nu duhneşte a sânge şi parfum, şi 
pentru că-şi foloseşte mobilul ca să sune pe Sumner Street. 
Poate că Bobby Dulac e de serviciu. S-ar putea să-l 
găsească la secţie chiar pe Dale. Pentru a-şi îndeplini toate 
obligaţiile cetăţeneşti, nu trebuie să rostească decât opt sau 
nouă cuvinte. După aceea, poate pune mobilul în buzunar şi 
să stea pe scările din faţa casei lui Henry până când 
apărătorii legii şi ordinii vor veni de-a lungul aleii lungi. Vor 
fi mulţi la număr, cel puţin patru maşini, poate cinci. Dale va 
trebui să sune la poliţia statală, iar Brown şi Black poate că 
se vor simţi obligaţi să anunţe FBI. În aproximativ patruzeci 
şi cinci de minute, livingul lui Henry va fi plin de oameni 
care fac măsurători, scriu în carneţele, etichetează probele 
şi fotografiază petele de sânge. Vor fi prezenţi medicul 
legist şi cei de la tehnic. lar când prima etapă a datoriei 
fiecăruia în parte va lua sfârşit, doi oameni în haine albe vor 
ieşi cu o targa pe uşa din faţă şi-o vor urca în maşina pe 
care o conduc. 

Jack nu se gândeşte la asta pentru mai mult de câteva 
secunde. Vrea să vadă ce i-au făcut Pescarul şi domnul 
Munşun lui Henry - trebuie să vadă, nu are de ales. I-o cere 
durerea apăsătoare pe care o simte, iar dacă nu se supune 
comenzilor acestei dureri, nu se va mai simţi niciodată 
întreg. 

Durerea lui, care închide ca într-un seif de oţel iubirea sa 
pentru Henry Leyden, îl face să înainteze şi mai adânc în 
cameră. Se mişcă încet, păşind aşa cum păşeşte de pe-o 
piatră pe alta un om care traversează un râu. Caută locurile 


goale unde să poată pune piciorul. Din cealaltă parte a 
camerei, litere roşii scurse, mari de douăzeci de centimetri, 
râd de progresul său. 


SALUT HOLLYWOOD 


Pare să pâlpâie ca o firmă cu neon. SALUT HOLLYWOOD 
SALUT HOLLYWOOD. 


VIN-O DUPĂ MIINE 
VIN-O DUPĂ MIINE 


Îi vine să înjure, dar povara durerii sale nu-l lasă să 
rostească cuvintele care-i plutesc în minte. La capătul 
coridorului care duce la studio şi bucătărie, păşeşte peste o 
pată mare de sânge şi se întoarce cu spatele la living şi la 
îndepărtatele pâlpâiri de neon. Lumina pătrunde doar cale 
de un metru în hol. Bucătăria e-un bloc solid şi amorf de 
întuneric. Uşa studioului stă pe jumătate deschisă şi în 
geamul ei de sticlă se reflectă slab lumina. 

Sângele e împrăştiat pe toată podeaua holului. Nu se mai 
poate feri să calce în el, ci înaintează cu ochii aţintiţi la uşa 
întredeschisă a studioului. Henry Leyden nu lăsa niciodată 
uşa dinspre coridor deschisă; o ţinea închisă. Henry era 
ordonat. Trebuia să fie: dacă lăsa uşa studioului deschisă, 
dădea drept în ea data următoare când se ducea în 
bucătărie. Dezastrul, dezordinea rămasă în urma asasinării 
lui Henry îl tulbură pe Jack mai mult decât ar recunoaşte, 
poate chiar mai mult decât îşi dă seama. Această 
brambureală reprezintă o adevărată violare şi, în numele 
prietenului său, Jack se simte ofensat până la cer şi înapoi. 

Ajunge la uşă, o atinge, o deschide până la capăt. În aer 
pluteşte un miros puternic de parfum şi sânge. Aproape la 
fel de întunecat ca bucătăria, studioul îi dezvăluie lui Jack 
doar silueta vagă a consolei şi dreptunghiurile neclare ale 
difuzoarelor prinse în perete. Geamul care dă în bucătărie 


planează ca o pânză neagră, invizibilă. Cu mâna încă pe 
uşă, Jack se apropie şi vede, sau crede că vede, spătarul 
unui scaun înalt şi-o siluetă întinsă peste masa din faţa 
consolei. Numai atunci aude vup-vup-vup-ul benzii ajunse la 
capătul rolei. 

— Odumnezeulemare, zice el, totul într-un singur cuvânt, 
ca şi când până acum nu s-ar fi aşteptat deloc la ceea ce se 
află acum în faţa lui. Cu o teribilă, insistentă certitudine, 
sunetul benzii întăreşte convingerea că Henry e mort. 
Durerea lui Jack depăşeşte dorinţa sa laşă de-a ieşi de acolo 
şi de-a chema toţi poliţiştii din statul Wisconsin, şi-l împinge 
să dibuie după comutator. Nu poate să plece; trebuie să 
vadă totul, aşa cum a făcut cu cadavrul lrmei Freneau. 

Degetele sale ating comutatorul de plastic şi rămân acolo. 
În fundul gâtului îi urcă un gust metalic, acid. Apasă 
butonul şi lumina inundă studioul. 

Corpul lui Henry, în scaunul înalt de piele, stă aplecat 
peste masă, cu mâinile de-o parte şi de cealaltă a 
preţuitului său microfon, cu faţa lipită de tăblia mesei în 
stânga lui. Poartă în continuare ochelarii fumurii, însă una 
dintre arcadele subţiri de metal e îndoită. La început, totul 
pare să fi fost vopsit în roşu, căci aproape uniformul strat 
de sânge care acoperă masa i-a picurat în poală lui Henry 
de ceva vreme, şi tot echipamentul a fost stropit cu roşu. O 
parte din obrazul lui Henry a fost muşcată, smulsă. Îi lipsesc 
două degete de la mâna dreaptă. În ochii lui Jack, care au 
făcut inventarul tuturor lucrurilor din cameră, mare parte 
din sânge s-a scurs din Henry printr-o rană la spate. Rana e 
ascunsă vederii de hainele îmbibate cu sânge, dar la fel de 
mult sânge stă adunat în bălți, picurând, lângă speteaza 
scaunului, ca şi pe masă. Aproape tot sângele de pe podea 
s-a scurs de pe scaun. Pescarul trebuie că a atins un organ 
intern sau a retezat o arteră. 

Foarte puţin sânge, pe lângă o spuzeală rară peste 
comenzi, a atins magnetofonul. Jack abia îşi mai aminteşte 
cum funcţionează aparatele de felul acela, însă l-a văzut 


deseori pe Henry schimbând rolele, aşa încât ştie cât de cât 
ce e de făcut. Închide magnetofonul şi prinde capătul benzii 
în rola goală. Apoi deschide aparatul şi apasă REWIND. 
Banda trece lin peste capetele de înregistrare, derulându- 
se de pe o rolă pe alta. 

— Ai făcut o înregistrare pentru mine, Henry? întreabă 
el. Pun pariu că ai făcut, dar sper că nu ai murit spunându- 
mi ceea ce ştiu deja. 

Banda se opreşte. Jack apasă PLAY şi îşi ţine răsuflarea. 
În toată gloria lui rumenă-n obraji, George Rathbun tună 
din difuzoare. 

— Finalul reprizei a noua şi echipa gazdă se îndreaptă 
spre duşuri, amice. Dar jocul nu se TERMINĂ până când şi 
ultimul ORB este MORI! 

Jack se sprijină de perete. 

Henry Shake intră în scenă şi-i spune să sune la 
Maxton's. Şobolanul de Wisconsin îşi iţeşte şi el capul şi 
strigă în gura mare despre Casa întunericului. Şeicul, 
şarmul, şocul şi George Rathbun poartă o scurtă discuţie în 
contradictoriu, pe care o câştigă şarmul. E prea mult 
pentru Jack; nu-şi poate opri lacrimile şi nici nu se 
străduieşte să încerce. Le lasă să curgă. Ultima 
reprezentaţie a lui Henry îl emoţionează incredibil de mult. 
Este atât de frumoasă, atât de pură - atât de caracteristică 
lui Henry. Henry Leyden a rămas în viaţă apelând la 
personajele pe care le-a creat şi acestea au vorbit în locul 
său. Formau o echipă unită, George şi şarmul şi şobolanul, 
şi s-au dus la fund odată cu vasul, nu că ar fi avut de ales. 
Henry Leyden reapare, pe o voce care se stinge cu fiecare 
nouă frază, spune că Jack poate înfrânge îngâmfarea şi 
prostia. Vocea muribundă a lui Henry spune că a avut o 
viaţă minunată. Vocea lui devine o şoaptă şi rosteşte trei 
cuvinte pline-ochi de-o surpriză încântătoare: A, Ciocârlie. 
Bună. Jack aude zâmbetul din acele cuvinte. 

Plângând, Jack părăseşte studioul împleticindu-se. Vrea 
să se prăbuşească într-un scaun şi să plângă până ce-i vor 


seca lacrimile, dar nu poate greşi atât de mult nici faţă de el 
însuşi, nici faţă de Henry. Înaintează pe coridor, îşi şterge 
lacrimile şi aşteaptă ca durerea de piatră să-l ajute să facă 
faţă chinului sufletesc. Îl va ajuta să facă faţă şi Casei 
întunericului. Durerea nu trebuie împiedicată sau abătută; 
e ca o tijă de oţel care-i susţine coloana vertebrală. 

Fantoma vocii lui Henry Shake şopteşte: Jack, durerea 
asta nu te va părăsi niciodată. Te-ai consolat cu asta? 

Altfel nici nu-mi doresc s-o simt. 

Ajunge că o ştii. Oriunde ai merge, orice ai face. Trecând 
orice prag. Cu orice femeie. Dacă vei avea copii, cu fiii tăi. 
O s-o auzi în orice muzică ai asculta, O s-o vezi în orice 
carte ai citi. Va fi parte din mâncarea pe care o mănânci. 
Alături de tine pentru totdeauna. În toate lumile. În Casa 
umbrelor. 

Eu sunt durerea şi durerea sunt eu. 

Şoapta lui George Rathbun e de două ori mai puternică 
decât a şeicului: Fi, fir-ar să fie, fiule, vrei să spui 
D'YAMBA? 

D'yamba. 

Presupun că ştii de ce te-au imbrăţişat albinele. Nu ai de 
dat un telefon? 

Ba da, are. Dar nu mai suportă să stea în casa asta 
îmbibată de sânge; simte nevoia să fie afară, în călduroasa 
noapte de vară. Păşind la voia întâmplării, Jack străbate 
livingul distrus şi calcă pragul. Durerea umblă împreună cu 
el, căci el e ea şi ea e el. Cerul necuprins stă deasupra lui, 
înţesat de stele. Scoate fidelul telefon mobil. 

Şi cine răspunde la telefonul secţiei de poliţie din French 
Landing? Arnold „Lanternă” Hrabowski, desigur, repus în 
funcţie şi cu o nouă poreclă. Cele spuse de Jack îl aruncă pe 
„Lanternă” Hrabowski într-o stare de agitaţie extremă. Ce? 
Doamne! O, nu. O, cine-ar fi crezut? Mamă. Da, dom'le. Mă 
ocup imediat de asta, sigur că da. 

Aşadar, în timp ce fostul Ungur Nebun încearcă să-şi 
împiedice deopotrivă mâinile şi vocea să nu tremure cât 


formează numărul de acasă al şefului şi transmite mesajul 
lui Jack, Jack se îndepărtează de casă, de alee şi de 
camioneta sa, se îndepărtează de orice-i aduce aminte de 
fiinţele umane şi intră pe-o pajişte plină de ierburi înalte, 
galben-verzi. Durerea îl călăuzeşte, căci durerea ştie mai 
bine decât el ce are nevoie. 

Mai presus de orice, are nevoie de odihnă. De somn, dacă 
e posibil. Un loc moale pe teren drept, departe de 
girofarurile roşii şi sirenele şi poliţiştii furioşi şi hiperactivi 
care se apropie. Departe de toată disperarea aceea. Un loc 
unde un om îşi poate odihni capul şi să vadă cum trebuie 
cerul. După aproape un kilometru, Jack ajunge la un 
asemenea loc între un lan de porumb şi începuturile 
stâncoase ale dealurilor împădurite. Mintea sa îndurerată îi 
spune corpului său îndurerat, epuizat, să se întindă pe jos şi 
să stea comod, iar corpul se supune. Deasupra, stelele par 
să vibreze şi să devină neclare, deşi, desigur, stelele de pe 
familiarul cer adevărat nu fac asta, aşadar trebuie să fie o 
iluzie optică. Corpul lui Jack se întinde, iar stratul de iarbă 
şi pământ de sub el pare să se muleze după forma sa, deşi şi 
asta trebuie că este o iluzie, căci toată lumea ştie că, în 
lumea reală, pământul are tendinţa să fie rigid, inflexibil şi 
pietros. Mintea îndurerată a lui Jack Sawyer îi spune 
corpului său îndurerat să adoarmă şi, oricât ar părea de 
imposibil, exact asta şi face. 

În câteva minute, corpul adormit al lui Jack Sawyer 
suferă o vagă transformare. Unghiurile lui par să se 
înmoaie, culorile lui - părul lui auriu, jacheta deschisă la 
culoare, pantofii maronii - devin mai palide. O stranie 
transparenţă, o înceţoşare sau înnorare, intervine în acest 
proces. E ca şi când ne-am putea uita prin masa noroasă, 
indistinctă, a corpului său care respiră uşor pentru a vedea 
frunzele moi şi zdrobite ale ierbii care alcătuiesc salteaua 
pe care stă aşezat. Cu cat ne uităm mai mult, cu atât vedem 
mai clar iarba de sub el, căci corpul lui devine din ce în ce 
mai vag. În cele din urmă, nu mai e decât o licărire 


deasupra ierbii şi, pe când covorul de verdeață care '-a 
susţinut începe să se îndrepte, corpul care i-a dat formă a 
dispărut de mult. 


25 


A, s-o lăsăm baltă. Ştim unde s-a dus Jack Sawyer când a 
dispărut de la marginea lanului de porumb şi ştim pe cine e 
posibil să întâlnească atunci când va ajunge acolo. Gata cu 
asta. Vrem distracţie, vrem emoţii puternice! Spre norocul 
nostru, bătrânul acela fermecător de Charles Burnside, pe 
care ne putem baza oricând să pună gumă de mestecat pe 
scaunul cuiva, să ungă clanţa cu cremă de dinţi, să se 
băşească în biserică, iese în clipa aceasta dintr-un vas de 
toaletă în secţiunea Daisy de la Maxton's. Observăm că moş 
Burny, Burn-Burn al nostru, strânge la pieptul scobit 
foarfecă de grădinărit a lui Henry Leyden, legănând-o, ca şi 
când ar ţine un copilaş. Pe ososul lui braţ drept, sângele 
iese dintr-o rană urâtă şi curge către cot. Când pune un 
picior - încălţat în papucii-albină ai altui rezident - pe buza 
vasului, se împinge în sus şi păşeşte afară, clătinându-se 
puţin. Are gura răsucită într-un rictus şi ochii îi seamănă cu 
nişte găuri de gloanţe, însă nu putem bănui că şi el poartă 
povara unei dureri grele. Partea de jos a pantalonilor şi 
pieptul cămăşii sunt îmbibate cu sânge, aceasta din urmă 
fiind înnegrită de sângele scurs dintr-o rană de cuţit în 
abdomen. 

Crispându-se, Burny deschide uşa separeului şi păşeşte 
în toaleta goală. Neoanele din tavan se reflectă în oglinda 
lungă de deasupra şirului de chiuvete; mulţumită lui Butch 
Yerxa, care face un schimb dublu pentru că cel care trebuie 
să lucreze de noapte a sunat şi-a spus că e beat, dalele albe 
de gresie strălucesc. În toată această albeaţă scânteietoare, 
sângele de pe hainele şi corpul lui Charles Burnside pare a 
fi de-un roşu radiant. Îşi dă jos cămaşa şi-o aruncă într-o 
chiuvetă, după care se împleticeşte în celălalt capăt al băii 


spre un dulăpior marcat cu o bucată de bandă adezivă pe 
care cineva a scris BANDAJE. Bătrânii au tendinţa să cadă 
în baie şi tatăl lui Chipper, precaut, a instalat dulăpiorul 
acolo unde a crezut că va fi de folos. Picături de sânge 
mânjesc dalele albe de gresie. 

Burny rupe un pumn de prosoape de hârtie dintr-un 
distribuitor, le umezeşte cu apă rece şi le pune pe marginea 
celei mai apropiate chiuvete. Apoi deschide dulăpiorul cu 
bandaje, scoate o rolă mare de leucoplast şi un teanc de 
bandaje din tifon. Rupe o bucată de cincisprezece 
centimetri de leucoplast. Şterge sângele de pe pielea din 
jurul rănii de pe abdomen şi apasă prosoapele de hârtie udă 
peste deschizătură. la prosoapele şi apasă pe tăietură un 
tampon de pansament. Cu stângăcie, lipeşte leucoplastul 
peste pansament. În acelaşi fel îşi doftoriceşte şi rana de 
cuţit de la braţ. 

Acum, cârcei şi cheaguri de sânge acoperă gresia albă. 

Se întoarce pe lângă chiuvete şi dă drumul la apă peste 
cămaşă. Apa se înroşeşte în vasul chiuvetei. Burny continuă 
să frece vechea cămaşă sub jetul de apă rece până ce 
aceasta devine de-un trandafiriu palid cu doar câteva 
nuanţe mai deschis ca pielea sa. Satisfăcut, stoarce cămaşa, 
o scutură o dată sau de două ori şi-o îmbracă la loc. Faptul 
că i se lipeşte de corp nu-l deranjează câtuşi de puţin. Ţelul 
său e-o versiune foarte rudimentară a decenţei, nu a 
eleganţei: pe cât posibil, vrea să treacă neobservat. 
Manşetele îi sunt îmbibate cu sânge şi papucii lui Elmer 
Jesperson sunt de-un roşu-închis şi uzi, însă crede că 
majoritatea oamenilor nu se gândi să se uite la picioarele 
sale. 

Înlăuntrul său, o voce aspră continuă să spună: Mhai 
rrepedi, Burn-Burn, mhai rrepedi! 

Singura greşeală a lui Burny este că, în timp ce închide 
nasturii cămăşii umede, se uită în oglindă. Ceea ce vede îl 
face să înmărmurească de şoc. În pofida urâţeniei, Charles 
Burnside a fost întotdeauna mulţumit de imaginea pe care i- 


o arătau oglinzile. După părerea sa, arată ca un tip care ştie 
cum stau lucrurile - viclean, imprevizibil şi isteţ. Bărbatul 
care se holbează la el din cealaltă parte a oglinzii nu 
seamănă defel cu bătrânul şiret pe care şi-l aminteşte 
Burny. Bărbatul care-l priveşte pare slab la minte, epuizat şi 
grav bolnav. Ochi afundaţi în orbite şi înroşiţi, obraji ca nişte 
cratere, vene care i se târăsc pe tigva cheală... până şi nasul 
îi pare mai osos şi mai răsucit ca altă dată. E genul de 
bătrân care-i sperie pe copii. 

Da! tre' ză-i zberii, Burn-Bunr. E timbu' z-o iei la pişor. 

Nu e posibil să arate aşa râu, nu? Dacă ar fi aşa, ar fi 
observat cu mult timp înainte. Nee, nu aşa dădea Charles 
Burnside ochii cu lumea. Baia-i prea a naibii de albă, asta-i 
tot. lar un alb ca ăsta te face să pari spălăcit. Te face să pari 
jupuit, ca un iepure. Oroarea bătrână şi muribundă din 
oglindă se apropie şi petele decolorate de pe piele par să se 
întunece. Imaginea dinţilor săi îl face să închidă gura. 

Apoi stăpânul lui e ca un cârlig de pescuit în mintea sa: îl 
trage către uşă şi bâiguie: timbu, timbu. 

Burny ştie de ce e timbu: domnul Munşun vrea să ajungă 
înapoi la Casa întunericului. Domnul Munşun vine dintr-un 
loc aflat la o distanţă incredibilă de French Landing şi 
anumite părţi din Casa întunericului, pe care le-au construit 
împreună, lasă impresia lumii din care vine - părţile cele 
mai adânci, pe care Charles Burnside le vizitează rareori, şi 
care-l fac să se simtă hipnotizat, slăbit de jinduire şi cu 
dureri de stomac atunci când le calcă pragul. Când încearcă 
să-şi imagineze lumea care i-a dat naştere domnului 
Munşun, vede un peisaj întunecat, stâncos, plin de cranii. Pe 
pantele şi piscurile sterpe stau case ca nişte castele care-şi 
modifică dimensiunea, sau dispar, atunci când clipeşti. Din 
trecătorile pâlpâitoare vine o larmă industrială amestecată 
cu strigătele unor copii torturați. 

Burnside abia aşteaptă şi el să se întoarcă la Casa 
întunericului, dar pentru plăcerile mai simple oferite de 
primul set de camere, unde se poate odihni, poate mânca 


hrană conservată şi să citească clasoare cu tăieturi din 
ziare. Îi place în mod deosebit mirosul din acele camere, o 
duhoare de putreziciune, transpiraţie, sânge uscat, must, 
canalizare. Dacă ar putea distila acea mireasmă, s-ar da cu 
ea ca şi cu o apă de colonie. De asemenea, o îmbucătură 
mică şi dulce pe nume Tyler Marshall stă încuiat într-o 
încăpere localizată într-un alt strat al Casei întunericului - 
şi într-o altă lume -, iar Burny abia aşteaptă să-l chinuiască 
pe micuțul Tyler, să-şi plimbe mâinile zbârcite peste pielea 
frumoasă a băiatului. Tyler Marshall îi dă fiori lui Burny. 

Însă există plăceri ce mai trebuie culese din lumea asta şi 
este timbu să se ocupe de ele. Burny se uită printr-o 
crăpătură a uşii de la baie şi vede că Butch Yerxa s-a lăsat 
pradă oboselii şi-a fripturii de la bufet. Stă pe scaun ca o 
păpuşă supradimensionată, cu braţele pe masă şi cu bărbia 
grasă sprijinită în ceea ce, la o persoană normală, ar fi 
gâtul. 

Acea folositoare piatră vopsită se află la câţiva centimetri 
de mâna dreaptă a lui Butch, însă lui Burny nu-i trebuie 
piatra, căci s-a ales cu un instrument mult mai ofertant. Îşi 
doreşte să fi descoperit potenţialul foarfecii de grădinărit 
cu mult timp în urmă. În loc de-o singură lamă, aveai două. 
Una sus, una jos, clanc-clanc! Şi ascuţite! Nu avusese de 
gând să-i taie orbului degetele. Pe-atunci considera foarfecă 
drept un soi de cuţit mare şi primitiv, dar când a fost 
înjunghiat în braţ, a smucit foarfecă către orb şi aceasta, 
mai mult sau mai puţin, i-a retezat singură degetele, şi a 
făcut-o la fel de uşor şi de iute cum măcelarii din Chicago 
feliau mai demult şunca. 

Cu Chipper Maxton o să se distreze de minune. Omul 
merită ce-o să primească. Burny crede că Chipper e 
răspunzător pentru felul în care s-a deteriorat el. Oglinda i- 
a spus că are cam cu zece kilograme mai puţin decât ar 
trebui, poate chiar cu cincisprezece, şi nu-i de mirare: uită- 
te ce lături le dau la bufet. Chipper şterpeleşte din 
mâncare, crede Burny, la fel cum şterpeleşte din toate 


celelalte lucruri. De la stat, de la guvern, de la Sănătate; 
Chipper fură de la toţi. De vreo două ori când credea că 
Charles Burnside e prea dus cu pluta ca să ştie ce se 
întâmplă, Maxton îl pusese să semneze formulare care 
spuneau că a suferit o operaţie, o intervenţie la prostată, 
una la plămâni. După cum vede Burny lucrurile, jumătate 
din banii de la Sănătate care achitau operaţii neefectuate 
trebuiau să fie ai lui. Doar pe formular apărea numele lui, 
nu? 

Burnside se strecoară pe coridor şi şontâcăieşte către 
antreu, lăsând amprente sângerii cu papucii umezi. Pentru 
că va trebui să treacă pe lângă sala infirmierelor, vâră 
foarfecă după betelia pantalonilor şi o acoperă cu cămaşa. 
Burnside vede peste tejgheaua sălii infirmierelor obrajii 
flasci, ochelarii cu rame aurii şi părul de culoarea levănţicii 
ai unei hoaşte inutile pe nume Georgette Porter. Se putea şi 
mai rău, îşi spune. De când femeia a intrat în D18 şi l-a 
surprins gol-puşcă, încercând să se masturbeze în mijlocul 
camerei, Georgette Porter e îngrozită de el. 

Se uită în direcţia lui, pare să-şi reprime un fior şi 
coboară privirea înapoi la orice-ar fi ceea ce face cu 
mâinile. Croşetează, probabil, sau citeşte genul de roman 
poliţist în care o pisică rezolvă misterul. Burny se apropie şi 
mai tare şi se gândeşte să-i taie faţa lui Georgette cu 
foarfecă, dar hotărăşte că n-are rost să-şi irosească forţele. 
Când ajunge la tejghea, se uită peste ea şi vede că femeia 
ţine în mâini o carte în ediţie de masă, exact cum şi-a 
imaginat el. Cu o profundă suspiciune, ea ridică ochii spre 
el. 

— Da' ştiu că arăţi delicios în noaptea asta, Georgie. 

Femeia se uită de-a lungul holului, apoi la antreu şi îşi dă 
seama că trebuie să-i ţină piept singură. 

— Ar trebui să fii în camera dumitale, domnule Burnside. 
E târziu. 

— Vezi-ţi de treaba ta, Georgie. Am dreptul să fac o 
plimbare. 


— Domnului Maxton nu-i place ca rezidenții să intre în 
celelalte secţii, aşa că te rog să rămâi în Daisy. 

— E pe-aici şefu' ăl mare? 

— Aşa cred, da. 

— Bun. 

Se întoarce cu spatele şi merge mai departe spre antreu. 
Infirmiera îl strigă: 

— Stai! 

El întoarce capul. Femeia stă în picioare, semn sigur de 
mare îngrijorare. 

— Doar nu ai de gând să-l deranjezi pe domnul Maxton, 
nu? 

— Dacă mai spui ceva, te deranjez pe tine. 

Femeia duce mâna la gât şi în sfârşit observă podeaua. 
Lasă bărbia în piept şi ridică brusc sprâncenele. 

— Domnule Burnside, ce ai pe papuci? Şi pe manşetele 
pantalonilor? Laşi urme peste tot! 

— Chiar nu poţi să-ţi ţii fleanca? 

Încruntat, se împleticeşte înapoi la camera infirmierelor. 
Georgette Porter se lipeşte eu spatele de perete şi, când 
înţelege că ar fi putut încerca să scape, Burny e deja în faţa 
ei. la mâna de la gât şi-o ţine în faţă în semn de oprire. 

— Curvă proastă. 

Burnside scoate foarfecă de la betelia pantalonilor, o 
apucă şi-i retează degetele la fel de uşor ca şi când ar fi 
nişte rămurele. 

— Cretino. 

Georgette a intrat într-o stare de neîncredere şocată 
care-o paralizează. Se holbează la sângele care-i ţâşneşte 
din ce-i mai rămăsese din degete. 

— Tâmpită afurisită. 

Desface foarfecă şi-i înfige o lamă în gât. Georgette 
scoate un sunet gâlgâit, gâtuit. Încearcă să prindă foarfecă, 
dar Burny o trage şi o ridică la nivelul capului ei. Mâinile 
femeii se zbat, împrăştiind sânge. Expresia de pe faţa lui 
Burny este cea a unui om care recunoaşte în sfârşit că 


trebuie să schimbe nisipul la pisică. Îndreaptă lama udă în 
faţa ochiului ei drept şi-o înfige, iar Georgette e moartă 
înainte ca trupul ei să se prelingă pe lângă perete şi să se 
adune grămadă la podea. 

La zece metri mai încolo, Butch Yerxa mormăie în somn. 

— Nu ascultă niciodată, bâiguie Burny în barbă. Încerci şi 
iar încerci, dar întotdeauna şi-o cer până la urmă. Se pare 
că o vor... ca şi căcaţii âia proşti din Chicago. 

Smulge lama foarfecii din capul Georgettei şi-o şterge de 
umărul bluzei ei. Amintirea căcaţilor ălora din Chicago îi 
face mădularul să-l furnice, şi membrul începe să i se scoale 
în pantalonii largi şi vechi. Sa-lut! A... magia blândelor 
amintiri. Deşi, aşa cum am văzut, Charles Burnside se 
bucură din când în când de erecţii în timpul somnului, în 
stare de veghe acestea sunt atât de rare, încât sunt 
aproape inexistente, şi el se simte tentat să-şi dea jos 
pantalonii şi să vadă ce-i iese. Dar dacă se trezeşte Yerxa? 
Ar presupune că Georgette Porter, sau măcar cadavrul ei, a 
stârnit poftele trupeşti îndelung reprimate ale lui Burny. 
Asta n-ar fi bine - n-ar fi bine deloc. Până şi un monstru are 
o mândrie de apărat. Mai bine să-şi continue drumul spre 
biroul lui Chipper Maxton şi să spere că ciocanul nu se va 
muia înainte să vină vremea să bată cuiul. 

Burny pune foarfecă la spatele pantalonilor şi trage de 
cămaşa udă, îndepărtând-o de corp. Se împleticeşte de-a 
lungul coridorului secţiei Daisy, străbătând antreul gol şi 
îndreptându-se spre uşa şlefuită cu tăbliță de aramă pe 
care scrie WILLIAM MAXTION, DIRECTOR. Pe aceasta o 
deschide cu reverență, chemând în minte imaginea unui 
băiat de zece ori mort cu mult timp în urmă pe nume 
Herman Flagler, cunoscut şi ca „Poochie”, una dintre 
primele sale cuceriri. Poochie! Fragedul Poochie! Ce 
lacrimi, ce suspine de durere şi bucurie amestecate, ce 
abandon în braţele neputinței extreme: stratul subţire de 
praf de peste genunchii zgâriaţi şi antebraţele suple ale lui 


Poochie. Lacrimi încinse; un jet de urină din bobocelul lui 
îngrozit. 

Chipper nu-i va provoca o asemenea plăcere divină, dar 
putem fi sigur că-i va provoca ceva. În orice caz, Tyler 
Marshall e legat şi aşteaptă în Casa întunericului mai 
neajutorat decât de neajutorat poate să fie. 

Charles Burnside îşi târâie picioarele prin cămăruţa fără 
geamuri a Rebeccăi Vilas, cu funduleţul palid şi plin de 
gropiţe al lui Poochie Flagler luminându-i mintea. Pune 
mâna pe următoarea clanţă, zăboveşte o clipă pentru a se 
calma şi o răsuceşte fără zgomot. Uşa se deschide doar atât 
cât să-l arate pe Chipper Maxton, singur monarh al acestui 
tărâm, aplecat peste masa de lucru, cu capul sprijinit în 
pumn şi folosind un creion galben pentru a nota ceva pe 
două seturi de hârtii. Umbra unui zâmbet îi înmoaie buzele 
strânse; ochii lui umezi trădează sugestia unei sclipiri; 
creionul neostenit sare de la un teanc de hârtii la celălalt, 
făcând semne mititele. Atât de absorbit e Chipper în muncă, 
încât nu observă că nu mai este singur până când 
vizitatorul său nu păşeşte înăuntru şi nu loveşte uşa cu 
piciorul. 

Când uşa se închide zgomotos, Chipper ridică ochii cu o 
surprindere iritată şi se uită printre gene la silueta din faţa 
sa. Atitudinea sa se transformă aproape imediat într-o 
bonomie vicleană, neplăcută, pe care el o crede 
dezarmantă. 

— De unde vii dumneata, domnule Burnside, nu se bate 
la uşă? Daţi pur şi simplu buzna, nu? 

— Dăm pur şi simplu buzna, zice vizitatorul său. 

— Nu contează. Adevărul e că voiam să-ţi vorbesc. 

— Să-mi vorbiţi? 

— Da. Intră, te rog. la loc. Mă tem că avem o mică 
problemă şi vreau să discutăm câteva variante de rezolvare 
a el. 

— O, face Burny. O problemă. 


Îşi îndepărtează cămaşa de piept şi se împleticeşte mai 
aproape, lăsând în spate urme tot mai slabe de paşi, pe care 
Maxton nu le observă. 

— Stai jos, zice Chipper, făcând semn cu mâna spre 
scaunul din faţa mesei lui. Trage-ţi un bolard şi odihneşte-ţi 
oasele. 

Expresia aceasta a luat-o de la Franky Shellbarger, 
agentul de împrumuturi de la First Farmer Bank, care o 
folosea mereu la întâlnirile locale ale clubului Rotary şi, deşi 
Chipper Maxton habar nu are ce ar putea fi un bolard, e de 
părere că sună al naibii de fain. 

— Bătrâne, noi doi trebuie să purtăm o discuţie cu 
sufletul deschis. 

— A, face Burny şi se aşază, cu spatele drept şi rigid, din 
cauza foarfecii. Cu zuvletu' dezghiz. 

— Mda, asta-i ideea. Hei, ţi-e udă cămaşa? Este! Nu 
putem permite asta, bătrâne - s-ar putea să răceşti şi să 
mori, şi niciunuia dintre noi nu i-ar plăcea asta, nu? îţi 
trebuie o cămaşă uscată. Stai să văd cu ce te pot ajuta. 

— Nu te obosi, maimuţă futută. 

Chipper Masxton e deja în picioare şi-şi îndreaptă cămaşa, 
şi cuvintele bătrânului îl descumpănesc o clipă. Îşi revine 
fără probleme, rânjeşte şi spune: 

— Să nu te mişti de acolo, Chicago. 

Deşi pomenirea oraşului său natal îi trimite un fior pe şira 
spinării, Burnside nu schiţează niciun gest când Maxton dă 
ocol mesei şi străbate biroul. Îl urmăreşte pe director cum 
iese din cameră. Chicago. Unde Poochie Flagler şi Sammy 
Hooten şi Ferd Brogan şi toţi ceilalţi au trăit şi au murit, 
Dumnezeu să-i aibă în pază. Grăunţe de praf, fire de iarbă, 
aşa murdar aşa frumos aşa ispititor. Cu zâmbetele lor şi cu 
strigătele lor. Ca toţi copiii caucazieni de mahala, de-un alb 
pur de ivoriu sub crusta de mizerie, albul ca burta unui 
peşte al săracilor din oraş, al celor ce curând se vor pierde. 
Oasele zvelte ale omoplaţilor lor, ieşind în relief parcă să 
străpungă stratul subţire de carne. 


Organul bătrân al lui Burny se mişcă şi se întăreşte ca şi 
când el şi-ar aminti şotiile de mai an. Tyler Marshall, îngână 
în sinea sa, frumosul şi mititelul de Ty o să ne distrăm bine 
înainte să te predăm şefului, da o să ne distrăm da chiar 
așa da da. 

Uşa se trânteşte în spatele lui, smulgându-l din această 
reverie erotică. Dar mădularul lui bătrân, mătărânga lui 
bătrână rămâne trează şi pe poziţie, mai zdravănă decât în 
zilele ei de glorie. 

— Nu-i nimeni în antreu, se plânge Maxton. Hoaşca aia 
bătrână, cum o cheamă, Porter, Georgette Porter, pun pariu 
că-i în bucătărie şi se-ndoapă ca o gâscă, iar Butch Yerxa 
doarme tun în scaun. Ce să fac eu, să scotocesc prin camere 
ca să găsesc o cămaşă uscată? 

Trece cu paşi mari pe lângă Burnside, ridică mâinile şi se 
trânteşte în scaun. Totu-i o fanfaronadă, dar Burny a asistat 
la unele mai reuşite. Chipper nu-l poate intimida pe Burny, 
nici chiar dacă ştie câteva lucruri despre Chicago. 

— Nu-mi trebuie o cămaşă nouă, zice el. Cur belit. 

Chipper se lasă pe spate în scaun şi îşi prinde mâinile la 
ceafă. Rânjeşte - pacientul ăsta îl amuză, e dat naibii. 

— Ei, ei. Nu-i nevoie să ne vorbim urât. Nu mă mai 
păcăleşti, moşule. Nu cred în jocul tău de-a Alzheimerul. De 
fapt, nu cred nimic din ce faci. 

E bine-mersi relaxat şi radiază încrederea de sine a unui 
cartofor cu patru aşi în mână. Burny crede că i se 
înscenează cine ştie ce mârşăvie sau şantaj, ceea ce face ca 
momentul să fie cu atât mai delicios. 

— Dar tre' să-ţi recunosc meritele, continuă Chipper. I-ai 
păcălit pe toţi, inclusiv pe mine. Probabil că e nevoie de-o 
disciplină incredibilă ca să imiţi ultima fază de Alzheimer. 
Să stai atâta vreme pleoştit în scaun, să ţi se dea hrană de 
nou-născut, să te căci în pantaloni. Să te prefaci că nu 
înţelegi ce spun oamenii. 

— Nu m-am prefăcut, tâmpitule. 


— Aşa că nu-i de mirare că ai imitat o revenire - când a 
fost asta, acum un an? Şi eu aş fi făcut la fel. Adică, una e să 
acţionezi sub acoperire şi alta e s-o faci ca legumă. Aşa că 
ne alegem cu un miracol minor, nu? Alzheimerul îşi revine 
treptat, vine şi se duce, ca o răceală de rând. Una peste 
alta, e-o afacere bună. Apuci să te plimbi şi să te comporți 
ca un rahat, şi personalul are mai puţin de muncit. Încă eşti 
unul dintre pacienţii mei preferaţi, Charlie. Sau ar trebui 
să-ţi spun Carl? 

— Mă doare în cur cum îmi spui. 

— Dar Carl e numele tău adevărat, nu? 

Burny nici măcar nu ridică din umeri. Speră ca Chipper 
să ajungă la subiect înainte să se trezească Butch Yerxa, să 
observe urmele de sânge şi să descopere corpul Georgettei 
Porter, pentru că, deşi îl interesează povestea lui Maxton, 
vrea să ajungă la Casa întunericului fară prea multe 
probleme. lar Butcii Yerxa probabil că ar reprezenta o 
piedică mare. 

Stăpânit de iluzia că joacă un joc de-a şoarecele şi pisica 
în care el este pisica, Chipper îi zâmbeşte bătrânului în 
cămaşă roz udă şi-şi continuă tirada. 

— Astăzi m-a sunat un ofiţer de la poliţia statală. A spus 
că a primit de la FBI identificarea unei amprente locale. 
Aparţinea unui om foarte rău pe nume Carl Bierstone, care 
e căutat de aproape patruzeci de ani. În 1964 a fost 
condamnat la moarte pentru că a ucis câţiva copii pe care i- 
a molestat, numai că a scăpat din maşina care îl ducea la 
închisoare - a omorât doi paznici cu mâinile goale. De 
atunci nu se mai ştie nimic despre el. Acum ar avea optzeci 
şi cinci de ani, iar detectivul era de părere că Bierstone s-ar 
putea să se numere printre rezidenții noştri. Ce ai de spus, 
Charles? 

Nimic, evident. 

— Charles Burnside e destul de asemănător ca nume cu 
Carl 


Bierstone, nu-i aşa? Şi nu avem absolut nici-o informaţie 
despre trecutul tău. Asta face ca tu să fii un rezident unic 
aici. Căci toţi ceilalţi avem aproape un arbore genealogic, 
însă tu vii cam de nicăieri. Singura informaţie pe care o 
avem despre tine e vârsta. Când ai apărut la spitalul 
general din La Riviere în 1996, susţineai că ai şaptezeci şi 
opt. Asta face să ai aceeaşi vârstă cu fugarul ăla. 

Burnside îi oferă un zâmbet cu adevărat neliniştitor. 

— Presupun că, atunci, trebuie că sunt şi Pescarul. 

— Ai optzeci şi cinci de ani. Nu cred că eşti în stare să 
târăşti nişte copii cale de jumătate din district. Cred însă că 
eşti Carl Bierstone ăsta, iar poliţiştii sunt încă nerăbdători 
să pună mâna pe tine. Lucru care mă aduce la o scrisoare 
pe care am primit-o acum câteva zile. 

Am avut de gând s-o discut cu tine, dar ştii cât de multe 
lucruri se petrec pe-aici. 

Deschide sertarul biroului şi scoate o foaie de hârtie 
ruptă dintr-un carneţel galben. Poartă un mesaj scurt, 
îngrijit scris la maşină. 

— "De Pere, Wisconsin”, spune. Fără dată. „Celor 
interesaţi”, aşa începe. „Regret să vă informez că nu mai 
pot continua să achit suma lunară pentru întreţinerea 
nepotului meu, Charles Burnside.” Asta-i tot. În loc să se 
semneze, şi-a scris numele. „Althea Burnside.” 

Chipper pune hârtia galbenă în faţa lui şi-şi împreunează 
mâinile deasupra ei. 

— Care-i treaba, Charles? Nu există nici-o Althea 
Burnside în De Pere, asta ştiu. Şi nu-ţi poate fi mătuşă. Câţi 
ani ar trebui să aibă? Cel puţin o sută. Mai degrabă o sută 
zece. Nu cred asta. Însă cecurile au venit cu regularitate de 
ceasornic încă din prima ta lună aici, la Max-ton's. Vreun 
vechi amic, vreun vechi partener de-al tău, a vegheat 
asupra ta, prietene. Şi vrem să continue s-o facă, nu-i aşa? 

— Mi-e totuna, cur belit. 

Asta nu-i tocmai adevărat. Tot ce ştie Burny despre plata 
întreţinerii lui e că domnul Munşun a rezolvat-o cu mult 


timp în urmă, iar dacă aceasta ar fi să se oprească, ei bine... 
ce altceva se va mai sfârşi? El şi domnul Munşun sunt 
implicaţi împreună în povestea asta, nu-i aşa? 

— Haide, şmechere, zice Chipper. Eşti în stare de mai 
mult. Mă interesează puţină cooperare. Sunt sigur că nu 
vrei să treci prin toate neplăcerile arestării, amprentării, 
plus cine ştie ce vine după aia. lar eu, vorbind în nume 
personal, eu nu vreau să te văd trecând prin toate astea. 
Pentru că adevăratul şobolan în cazul ăsta e prietenul tău. 

Oricine ar fi el, sunt sigur că a uitat că probabil îl ai la 
mână cu ceva din trecut, corect? Şi-şi spune că nu mai 
trebuie să aibă grijă ca tu să ai tot confortul necesar. Numai 
că asta-i o greşeală. Pun pariu că l-ai putea pune la punct, 
că l-ai putea face să înţeleagă situaţia. 

Mădularul lui Burny, mătărânga lui, s-a înmuiat şi s-a 
chircit ca un balon înţepat, lucru care-i sporeşte 
amărăciunea. De când a intrat în biroul escrocului ăsta uns 
cu toate alifiile, a pierdut ceva vital: un sentiment al 
scopului, o senzaţie de imunitate, un zvâc. Vrea să se 
întoarcă la Casa întunericului. Casa întunericului îl va 
readuce la normal, căci Casa întunericului înseamnă magie, 
magie neagră. Ce-a avut el mai amar în suflet s-a consumat 
în construirea ei; întunecimea inimii lui s-a infiltrat în 
fiecare bârnă şi-n fiecare grindă. 

Domnul Munşun l-a ajutat pe Burny să vadă posibilităţile 
Casei întunericului şi a contribuit cu foarte multe idei 
personale. Există porţiuni din Casa întunericului pe care 
Charles Burnside nu le-a înţeles niciodată cu adevărat, iar 
asta l-a speriat, l-a speriat tare: o aripă subpământeană 
pare să conţină cariera sa secretă în Chicago şi, când s-a 
apropiat de partea aceea a casei, a auzit scâncetele 
imploratoare şi strigătele pătrunzătoare ale o sută de băieţi 
damnaţi, împreună cu propriile lui ordine aspre, icnetele lui 
de extaz. Din cine ştie ce motiv, apropierea reuşitelor sale 
de mai devreme îl face să se simtă mic şi chinuit, un 
proscris în loc de-un lord. Domnul Munşun îl ajutase să-şi 


amintească dimensiunea înfăptuirii lui, însă domnul Munşun 
nu-i fusese de niciun ajutor cu o altă porţiune a Casei 
întunericului, una mică, cel mult o cameră, mai degrabă o 
criptă, care adăposteşte întreaga lui copilărie şi pe care el 
n-a vizitat-o niciodată. Simplul gând la acea cameră îl face 
pe Burny să se simtă ca un bebeluş lăsat afară să moară de 
frig. 

Vestea retragerii din joc a fictivei Althea Burnside are o 
versiune mai slabă a aceluiaşi efect. E intolerabil, iar el nu 
trebuie şi, de fapt, nu poate să îndure asta. 

— Mda, face el. Hai să punem puţin lucrurile la punct. 
Hai să înţelegem situaţia. 

Se ridică din scaun şi, odată cu el, se ridică un sunet care 
pare să provină din mijlocul French Landingului. Este 
vuietul sirenelor de poliţie, cel puţin două, poate trei. Burny 
nu ştie sigur, dar bănuieşte că Jack Sawyer a descoperit 
cadavrul prietenului său Henry, numai că Henry era doar în 
agonie şi-a reuşit să spună că a recunoscut vocea 
criminalului. Aşa că Jack a sunat la poliţie şi uite-i că vin. 

Următorul pas îl aduce în faţa mesei de scris. Aruncă o 
privire la hârtiile de pe ea şi pricepe imediat despre ce este 
vorba. 

— Măsluieşti registrele contabile, hă? Nu eşti doar un cur 
belit, mai eşti şi un escroc jigărit. 

Într-un număr extrem de mic de secunde, faţa lui 
Chipper Maxton reflectă o gamă uimitoare de stări 
sufleteşti. Iritare, surprindere, confuzie, mândrie rănită, 
furie şi incredulitate se succed pe peisajul trăsăturilor sale 
când Burnside duce mâna la spate şi scoate foarfecă de 
grădinărit. În birou, aceasta pare mai mare şi mai agresivă 
decât în camera de zi a lui Henry Leyden. 

Lui Chipper, lamele i se par lungi cât două coase. Iar 
când îşi smulge ochii de la ele şi-i ridică la bătrânul care stă 
în faţa lui, vede o faţă mai mult demonică decât umană. 
Ochii lui Burnside ard roşii şi buzele se răsucesc de pe dinţii 


înfiorători, scânteietori, asemănători cu nişte cioburi de 
oglindă. 

— Stai pe loc, amice, cârâie Chipper. Poliţia va ajunge aici 
dintr-o clipă în alta. 

— Nu-s surd. 

Burny vâră o lamă în gura lui Chipper şi strânge foarfecă 
pe obrazul lui asudat. Sângele ţâşneşte peste masă şi ochii 
lui Chipper se măresc. Burny smuceşte foarfecă şi mai mulţi 
dinţi şi o bucată din limba lui Chipper zboară din rana 
căscată. Chipper se opinteşte în picioare şi se apleacă în 
faţă ca să apuce lamele. Burnside face un pas în spate şi-i 
retează jumătate din mâna dreaptă. 

— Fir-ar să fie, da' ascuţite mai îs, zice el. 

Apoi Maxton se împleticeşte pe după birou, împroşcând 
sânge peste tot şi urlând ca un elan. Burny se fereşte, 
fandează şi împinge lamele în umflătura cămăşii albastre cu 
nasturi de peste burta lui Chipper. Când le smulge, Chipper 
se încovoiază, icneşte, cade în genunchi. Sângele curge din 
el ca dintr-o sticlă întoarsă cu gura în jos. Cade în faţă pe 
coate. N-a mai rămas nimic comic în Chipper 

Maxton; scutură din cap şi mormăie ceva ca o rugă de-a fi 
lăsat în pace. Un ochi sângeriu, ca de taur, se întoarce spre 
Charles Burnside şi exprimă pe tăcute o ciudat de 
impersonală cerere de îndurare. 

— Maică a Domnului, zice Burny, ăsta să fie sfârşitul lui 
Rico? 

Ce comic - nu s-a mai gândit la filmul ăla de ani buni 
Chicotind de propria-i remarcă spirituală, se apleacă, aşază 
lamele de-o parte şi de alta a gâtului lui Chipper şi aproape 
reuşeşte să-i taie capul. 

Sirenele intră urlând pe Queen Street. Curând, poliţiştii 
vor alerga pe trotuar; curând, vor da buzna în antreu. 
Burnside aruncă foarfecă pe spatele lat al lui Chipper şi 
regretă că nu are timp să urineze pe cadavru sau să se 
uşureze pe cap, dar domnul Munşun bodogăneşte despre 
timb, timb, timb. 


— Nu-s prost, nu trebuie să-mi spui, zice Burny. 

lese din birou şi trece prin cămăruţa domnişoarei Vilas. 
Când ajunge în hol, vede girofarurile pornite a două maşini 
de poliţie mişcându-se de cealaltă parte a gardului viu. Se 
opresc nu departe de locul unde el l-a prins pe Tyler 
Marshall de gâtul lui zvelt de băiat. Se furişează puţin mai 
departe. Când ajunge în capul coridorului Daisy, doi poliţişti 
cu faţă de copii intră valvârtej prin deschizătura din gard. 

La capătul holului, Butch Yerxa se ridică şi-şi freacă faţa. 
Se holbează la Burnside şi spune: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Du-te acolo, se răsteşte Burny. Du-i la birou. Maxton e 
rănit. 

— Rănit? 

Incapabil să se mişte, Butch se uită prostit la hainele 
însângerate şi la mâinile lui Burnside de pe care picură 
sânge. 

— Du-te! 

Butch se împleticeşte în faţă şi cei doi poliţişti tineri intră 
în grabă pe uşa mare de sticlă, de pe care posterul 
Rebeccăi Vilas a fost îndepărtat. 

— În birou! ţipă Butch, arătând cu degetul în dreapta. 
Şeful e rănit! 

În vreme ce Yerxa indică uşa biroului fluturând cu mâna 
spre perete, Charles Burnside se furişează pe lângă el. O 
clipă mai târziu, intră în toaleta bărbaţilor din sectorul 
Daisy şi fuge mâncând pământul spre un separeu. 


Cum mai stau lucrurile cu Jack Sawyer? Ştim deja. Adică, 
ştim că a adormit într-un loc primitor dintre marginea unui 
lan de porumb şi un deal din partea de vest a vâii Norway. 
Ştim că trupul i-a devenit mai uşor, mai puţin substanţial, 
ceţos. Că a devenit vag şi translucid. Putem presupune că, 
înainte ca trupul lui să dobândească transparenţă, Jack a 
intrat într-un anumit vis grăitor. Iar în acel vis, am putea 
presupune, un cer albastru ca oul de măcăleandru 


sugerează o infinitate a spaţiului locuitorilor unei frumoase 
proprietăţi rezidenţiale de pe Roxbury Drive, Beverly Hills, 
unde Jacky are şase, şase, şase ani sau doisprezece, 
doisprezece, doisprezece, sau poate ambele vârste în 
acelaşi timp, iar taţi cânta la saxofon, saxofon, saxofon. 
(Darn That Dreami:, ar putea spune Henry Shake, este 
ultimul cântec de pe Daddy Plays the Horn, de Dexter 
Gordon - un album dat naibii.) în visul acela, toată lumea 
pleca în călătorie şi nimeni nu pleca altundeva, iar un băiat 
călător prindea un premiu cât se poate de minunat, şi Lily 
Cavanaugh Sawyer prindea un bondar într-o sticlă. 
Zâmbind, l-a dus la uşile batante şi l-a eliberat în aer. Aşa că 
bondarul a călătorit departe, departe de Lumea de 
Departe, şi-n călătoria lui lumi după lumi tremurau şi se 
clătinau, şi Jack a călătorit şi el urmând misteriosul său 
traseu în albastrul infinit ca oul de măcăleandru şi, pe 
urmele insectei, s-a întors în Teritorii, unde a rămas adormit 
pe-un câmp tăcut. Aşa că în acelaşi vis afurisit, Jack Sawyer, 
o persoană mai tânără de doisprezece ani şi mai bătrână de 
treizeci, înmărmurit deopotrivă de durere şi iubire, e vizitat 
în somn de-o femeie cu privire blândă. Şi ea se întinde 
lângă el pe patul lui de iarbă dulce şi-l ia în braţe şi corpul 
lui recunoscător cunoaşte beatitudinea atingerii ei, 
sărutului ei, binecuvântării ei profunde. Ceea ce fac ei, 
departe în Teritoriile îndepărtate, nu e treaba noastră, dar 
ne alăturăm binecuvântarea celei a Sophiei şi-i lăsăm să-şi 
vadă de ceea ce este, în definitiv, cu cea mai mare urgenţă 
posibilă, treaba lor care binecuvântează acest băiat şi 
această fată, acest bărbat şi această femeie, acest scump 
cuplu, cum nimic n-o poate face, fără-ndoială nu noi. 


Întoarcerea are loc aşa cum trebuie, cu mirosuri curate şi 
bogate de pământ şi porumb, şi cu cântecul vestitor al unui 
cocoş de la ferma verilor Gilbertson. O pânză de păianjen 
strălucind de rouă leagă pantoful din piciorul stâng al lui 
Jack de-o piatră plină de muşchi. O furnică ce se căzneşte 


să înainteze pe încheietura mâinii lui drepte poartă un fir 
de iarbă care, în V-ul pliului din mijloc, adăposteşte o 
picătură luminoasă şi tremurătoare de apă proaspăt creată. 
Simţindu-se la fel de minunat împrospătat ca şi când şi el ar 
fi fost proaspăt creat, Jack dă la o parte truditoarea furnică 
de pe încheietura mâinii, îşi desprinde pantoful de pânza 
păianjenului şi se ridică în picioare. Rouă îi scânteiază în 
păr şi sprâncene. Cam la un kilometru distanţă, se vede 
peluza casei lui Henry. În briza răcoroasă a dimineţii 
tremură florile de gura-leului. 

Florile de gura-leului tremură... 

Când vede capota camionetei sale iţindu-se de după casă, 
totul îi revine în minte. Mouse şi cuvântul pe care i l-a spus 
el. Casa lui Henry, studioul lui Henry, mesajul lui lăsat cu 
gură de moarte. Acum, toţi poliţiştii şi anchetatorii trebuie 
să fi plecat şi casa ar trebui să fie goală, plină de ecourile 
petelor de sânge. Dale Gilbertson - şi probabil ofiţerii 
Brown şi Black - îl caută, cel mai sigur. Pe Jack nu-l 
interesează deloc ofiţerii, însă cu Dale vrea să discute. E 
timpul să-i destăinuiască lui Dale câteva lucruri uimitoare. 
Ceea ce are să-i spună îl va descumpăni pe Dale, însă 
trebuie să ne amintim ce i-a spus Ducele lui Dean Martin 
despre bătutul ouălor şi pregătitul omletei. Folosind 
cuvintele lui Lily Cavanaugh, cân' Ducele vorbea, tată 
lumea asculta, şi aşa trebuie să facă şi Dale Gilbertson, căci 
Jack vrea să aibă credincioasa şi neabătuta sa tovărăşie în 
timpul călătoriei prin Casa întunericului. 

Trecând pe lângă casa lui Henry, Jack duce vârfurile 
degetelor la buze şi apoi atinge lemnul, trimițând sărutul. 
Henry. Pentru toate lumile, pentru Tyler Marshall, pentru 
Judy, pentru Sophie şi pentru tine, Henry Leyden. 

Telefonul mobil din cabina Ram-ului spune că are trei 
mesaje salvate, toate din partea lui Dale, pe care el de 
şterge fără să le asculte. Acasă, beculeţul roşu al robotului 
telefonic  pâlpâie  4-4-4, repetându-se cu  nemiloasa 
insistenţă a unui nou-născut înfometat. Jack apasă 


PLAYBACK. De patru ori, un Dale Gilbertson tot mai 
nefericit imploră să afle unde este prietenul său Jack 
Sawyer şi îşi comunică marea dorinţă de-a discuta cu 
domnul în cauză, în principal în legătură cu uciderea 
unchiului său şi-a prietenului lor, Henry, dar n-ar fi rău să 
vorbească despre afurisitul de măcel de la Maxton's, nu-i 
aşa? lar numele de Charles Burnside îi sună cunoscut? 

Jack se uită la ceasul de la mână şi, spunându-şi că nu 
poate merge bine, ridică ochii la ceasul din bucătărie. Al 
său avea totuşi dreptate. Este cinci patruzeci şi doi 
dimineaţa şi cocoşul încă mai cântă în spatele hambarului 
lui Randy şi Kent Gilbertson. Oboseala îl năpădeşte brusc, 
mai grea decât gravitația. Cineva fără-ndoială stă lângă 
telefonul de pe Sumner Street, dar Dale cu siguranţă 
doarme, iar Jack vrea să discute doar cu Dale. Cască tare, 
ca o pisică. Ziarul nici nu i-a fost încă adus! 

Îşi dă jos jacheta şi-o aruncă pe un scaun, apoi cască din 
nou, mai tare ca înainte. Poate că lanul ăla de porumb nu a 
fost, totuşi, aşa comod: simte că-l înţeapă gâtul şi-l doare 
spatele. Se luptă cu scările, îşi azvârle hainele pe-un 
taburet din dormitor şi se trânteşte în pat. Pe perete, 
deasupra taburetului, atârnă însoritul lui tablou de Fairfield 
Porter şi îşi aminteşte cum a reacţionat Dale la vederea lui, 
în seara când au scos din cutii şi au agăţat toate tablourile. 
Îi plăcuse din clipa în care dăduse cu ochii de el - probabil 
că fusese o noutate pentru Dale să găsească o asemenea 
satisfacţie într-un tablou. Bine, îşi spune Jack, dacă reuşim 
să ieşim din Casa întunericului în viaţă, o să i-l dăruiesc. Şi- 
o să-l conving să-l accepte: o să ameninţ că-l fac bucăţi şi-l 
ard în sobă dacă nu-l ia. O să-i spun că i-l dau lui Wendell 
Green! 

Deja i se închid ochii; se afundă în hainele de pat şi 
dispare, deşi de data asta nu la propriu, din lumea noastră. 
Visează. 

Merge de-a lungul unei anevoioase poteci povârnite de 
pădure către o clădire în flăcări. Bestii şi monştri se 


zvârcolesc şi urlă de ambele părţi, în mare parte a timpului 
nevăzute, dar când şi când iţind câte o mână noduroasă, o 
coadă ţepoasă, o aripă neagră, scheletică. Pe acestea, el le 
retează cu o sabie grea. Îl dor braţele şi îşi simte tot corpul 
istovit. Sângerează pe undeva, dar nu vede şi nici nu simte 
rana, ci doar lenta mişcare a sângelui care-i curge pe 
picioare. Oamenii care au fost cu el la începutul călătoriei 
sunt toţi morţi, iar el este - ar putea să fie - pe moarte. Îşi 
doreşte să nu fie atât de singur, căci e îngrozit. 

Clădirea în flăcări devine din ce în ce mai înaltă pe 
măsură ce se apropie de ea. Strigăte şi planşete se aud din 
ea şi, în jurul ei, se întinde un perimetru grotesc al morţii, 
copaci înnegriţi şi cenuşă fumegândă. Perimetrul se lăţeşte 
cu fiecare secundă, ca şi când clădirea devorează întreaga 
natură, câte un pas o dată. Totul e pierdut, iar clădirea în 
flăcări şi creatura fără suflet care-i este deopotrivă stăpân 
şi prizonier vor triumfa, spulberând în vecii vecilor, amin. 
Din-tah, marea gheenă, înghițind tot ce-i iese în cale. 

Copacii de pe partea dreaptă se apleacă şi îşi 
contorsionează crengile chinuite, şi o mişcare amplă are loc 
între frunzele negre, bine ascuţite. Pârâind, trunchiurile 
uriaşe se îndoaie şi crengile se împletesc ca şerpii între ele, 
făcând să apară un perete solid de frunze cenuşii, ascuţite. 
Din acel perete iese, cu o lentoare teribilă, mulajul unei feţe 
supte, osoase. Înaltă de un metru şi jumătate din creştet 
până-n barbă, faţa presează stratul de frunze, mişcându-se 
dintr-o parte în alta în căutarea lui Jack. 

Aceasta reprezintă tot ce l-a îngrozit, rănit, i-a dorit răul, 
fie în lumea aceasta, fie în Teritorii. Uriaşa faţă seamănă 
vag cu un monstru uman pe nume Elroy, care a încercat 
cândva să-l violeze pe Jack într-un loc infect numit Crâşma 
Oatley, apoi aminteşte de Morgan de Orris, apoi de Sunlight 
Gardener, apoi de Charles Burnside, dar în vreme ce-şi 
continuă căutarea oarbă dintr-o parte în alta, aminteşte de 
toate aceste feţe maligne suprapuse şi topindu-se într-una 
singură. O teamă extremă îl împietreşte pe Jack. 


Faţa alcătuită din frunze cercetează poteca povârnită, 
apoi se retrage şi îşi încetează mişcare constantă. E 
îndreptată drept spre el. Ochii orbi îl văd, nasul fără nări îl 
miroase. Un tremur de plăcere străbate frunzele şi faţa se 
profilează în faţă, devenind din ce în ce mai mare. 
Neputându-se mişca, Jack se uită în spate peste umăr 
pentru a vedea un om putred ridicându-se pe coate într-un 
pat îngust. Omul deschide gura şi strigă: „D'YAMBA! ” 

Cu inima zbătându-i-se în piept, cu un strigăt murind 
înainte să-i iasă pe gură, Jack sare din pat şi aterizează în 
picioare înainte să-şi dea bine seama că s-a trezit din vis. 
Tot corpul lui pare să tremure. Transpiraţia îi curge pe 
frunte şi-i umezeşte pieptul. Treptat, pe măsură ce înţelege 
lumea înconjurătoare, tremurul încetează: nu e vorba de-o 
faţă uriaşă profilându-se dintr-un perete urât de frunte, ci 
de propriul lui dormitor. Pe peretele opus atârnă un tablou 
pe care are de gând să i-l dăruiască lui Dale Gilbertson. Se 
şterge pe faţă, se calmează. Simte nevoia să facă un duş. 
Ceasul îi spune că acum este nouă patruzeci şi şapte 
dimineaţa. A dormit patru ore şi e timpul să pună lucrurile 
cap la cap. 

Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, curat, îmbrăcat şi 
cu burta pusă la cale, Jack sună la secţia de poliţie şi cere să 
vorbească cu şeriful Gilbertson. La unsprezece şi douăzeci 
şi cinci, el şi cu un Dale neîncrezător, tocmai pus la curent - 
un Dale care vrea cu toată fiinţa să vadă nişte dovezi ale 
aiuritoarei poveşti a prietenului său - lasă maşina şerifului 
parcată sub singurul copac din parcarea de la Sand Bar şi 
străbat asfaltul încins, trecând pe lângă două Harley-uri 
înclinate pe proptele şi îndreptându-se spre intrarea din 
spate. 


Partea a patra - Casa întunericului și 


dincolo de ea 


26 


Am purtat deja o discuţie scurtă despre alunecare şi e 
prea târziu să mai elaborăm mult pe marginea subiectului, 
dar nu-i aşa că majoritatea caselor sunt o încercare de 
împiedicare a alunecării? Gândiţi-vă la Libertyville, cu 
străzile lui cu nume siropoase, dar afectuoase - Camelot şi 
Avalon şi Calea Domniței Marian. Şi gândiţi-vă la căsuţa 
aceea simpatică din Libertyville în care Fred, Judy şi Tyler 
Marshall locuiau cândva împreună. Ce altfel aţi spune că 
este casa de pe Aleea Robin Hood nr. 16 dacă nu o odă 
închinată cotidianului, un imn al prozaicului? Am putea 
spune acelaşi lucru despre casa lui Dale Gilbertson, sau a 
lui Jack, sau a lui Henry, nu-i aşa? Despre majoritatea 
caselor din apropierea French Landingului, de fapt. 
Uraganul distructiv care a suflat prin oraş nu schimbă 
faptul că locuinţele stau ca nişte curajoase stavile în calea 
alunecării, nobile în aceeaşi măsură în care sunt umile. 
Sunt locuri ale sănătăţii mentale. 

Casa întunericului - ca şi Casa dintre dealuri a lui Shirley 
Jackson, ca şi monstruozitatea fin de siecle din Seattle 
numită Rose Red - nu este sănătoasă. Nu aparţine în 
întregime acestei lumi. E greu s-o priveşti de afară - ochii îţi 
joacă încontinuu feste - dar dacă cineva poate privi drept 
câteva secunde, vede o locuinţă cu două etaje de-o mărime 
perfect normală. Culoarea e neobişnuită, da - exteriorul 
acela negru ca smoala, până şi geamurile vopsite în negru - 
şi are un aspect povârnit, înclinat, care ar trezi neliniştea cu 
privire la integritatea ei structurală, dar dacă cineva o 


poate aprecia făcând abstracţie de magoria celorlalte lumi, 
ar părea aproape la fel de normală ca şi casa lui Fred şi 
Judy... chiar dacă nu la fel de bine întreţinută. 

Înăuntru, însă, altfel stau lucrurile. 

Înăuntru, Casa întunericului este mare. 

Casa întunericului este, de fapt, aproape infinită. 

Cu certitudine, nu este un loc unde să te pierzi, deşi din 
când în când oamenii au făcut-o - boschetari şi câte-un 
nefericit copil fugit de acasă, dar şi victimele lui Charles 
Burnside/Carl Bierstone - şi relicvele presărate ici-colo le 
marchează trecerea: bucăţi de haine, jalnice zgârieturi pe 
pereţii camerelor gigantice cu forme ciudate, câte un 
morman de oase. Ici şi colo, vizitatorul s-ar putea să vadă o 
tigvă asemănătoare cu cele scoase la mal de apele râului 
Hanover în timpul dominaţiei de teroare a lui Fritz 
Haarman la începutul anilor douăzeci. 

Acesta nu este un loc unde să vrei să te pierzi. 


Haideţi să trecem prin camere şi unghere şi coridoare şi 
firide, simțindu-se siguri căci ştim că ne putem întoarce în 
lumea de afară, în sănătoasa lume antialunecare, oricând 
poftim (şi totuşi suntem neliniştiţi când coborâm scări ce 
par nesfârşite şi străbatem coridoare care se pierd în zare). 
Auzim un etern zumzet grav şi zăngănitul ciudat al unor 
maşinării ciudate. Auzim fluieratul idiot al unui vânt ce bate 
neîncetat fie afară, fie la etajele de sus şi de sub noi. Uneori 
auzim un lătrat slab, viguros, care-i aparţine fără îndoială 
câinelui diavolesc al abbalahului, cel care i-a curmat viaţa 
sărmanului Mouse. Uneori auzim croncănitul sardonic al 
unui corb şi înţelegem că şi Gorg e aici - undeva. 

Trecem prin camere ruinate şi camere încă mobilate cu o 
grandoare palidă şi decăzută. Multe dintre acestea sunt cu 
siguranţă mai mari decât întreaga casă în care se ascund. 
Şi-n cele din urmă ajungem la un salonaş umil, mobilat cu o 
sofa bătrână din păr de cal şi fotolii de catifea roşie 
spălăcită. În aer pluteşte mirosul unei  mâncări 


vătămătoare. (Undeva în apropiere se află o bucătărie pe 
care nu trebuie s-o vizităm niciodată... asta, desigur, dacă 
dorim să mai dormim vreodată fără coşmaruri.) Prizele de 
aici sunt vechi de cel puţin şaptezeci de ani. Cum e posibil 
aşa ceva, ne întrebăm, dacă edificiul, Casa întunericului, a 
fost construită în anii şaptezeci? Răspunsul e simplu: mare 
parte din Casa întunericului se află aici de mult mai mult 
timp.  Draperiile din camera aceasta sunt grele şi 
decolorate. Cu excepţia tăieturilor din ziare îngălbenite 
care au fost lipite pe tapetul urât şi verde, este o cameră ce 
n-ar fi nelalocul ei la parterul hotelului Nelson. E un loc 
deopotrivă sinistru şi ciudat de banal, o oglindă pe măsura 
imaginaţiei bătrânului monstru care s-a refugiat aici, care 
doarme pe sofaua din păr de cal cu pieptul cămăşii 
căpătând un roşu sinistru. Casa întunericului nu este a lui, 
chiar dacă în grandoarea lui patologică crede că aşa este 
(iar domnul Munşun nu l-a contrazis în această privinţă). 
Camera asta, însă, îi aparţine. 

Tăieturile din ziare ne spun tot ce trebuie să ştim despre 
fascinaţiile mortale ale lui Charles „Grăsuliul” Burnside. 


DA, AM MÂNCAT-O, DECLARĂ FISH: New York Herald 
Tribune 


AVERS, PRIETENUL DE JOACĂ AL LUI BILLY GAFENEY: 
„UN OM CENUŞIU L-A LUAT PE BILLY, UN BAUBAU”: 
World Telegram din New York 


OROAREA LUI GRACE BUDD CONTINUĂ: FISH 
MARTURISEŞTE!: Long Island Star 


FISH RECUNOAŞTE CĂ L-A „PRĂŢIT ŞI MÂNCAT” PE 
WM GAFFNEY: New York American 


FRITZ HAARMAN, AŞA-NUMITUL „MĂCELAR DIN 
HANOVRA”, EXECUTAT PENTRU 24 DE CRIME: World din 


New York 


LUPUL DE LUNĂ PLINĂ DECLARĂ: „MĂ ÎMPINGEA 
IUBIREA, NU POFTA TRUPEASCĂ.” HAARMAN MOARE 
FĂRĂ REMUȘCĂRI: The Guardian 


ULTIMĂ SCRISOARE A CANIBALULUI DIN HANOVRA: 
„NU MA PUTEŢI OMORI, O SA FIU PRINTRE VOI PANA LA 
CAPATUL ZILELOR”: World din New York 


Wendell Green s-ar da în vânt după treburile astea, nu-i 
aşa? Şi mai sunt şi altele. Dumnezeu să ne ajute, sunt atât 
de multe. Până şi Jeffrey Dahmer e aici, declarând VREAU 
ZOMBIE. Silueta de pe canapea începe să mormăie şi să se 
mişte. 

— Tezejdă-de, Burny! 

Asta pare să se audă din eter, nu din gura lui... deşi 
buzele i se mişcă, aidoma celor ale unui ventriloc de mâna a 
doua. Burny mormăie. Întoarce capul spre stânga. 

— Nu... nevoie să dorm. Totul... doare. ' 

Capul se întoarce spre dreapta într-un gest de negare şi 
domnul Munşun vorbeşte din nou: 

— T'ezejdă-de, or za vină. Thre' ză muzi băiadu '. 

Capul se mişcă în cealaltă parte. Dormind, Burny crede 
că domnul Munşun este încă la loc sigur, în capul său. A 
uitat că altfel stau lucrurile aici, în Casa întunericului. 
Nesăbuitul Burny, apropiindu-se acum de capătul misiunii 
sale! Dar mai are puţin. 

— Lasă-mă...-n pace... mă doare stomacu'... orbul... orbu' 
ăla futut m-o rănit la stomac... 

Dar capul se întoarce în cealaltă parte şi vocea vorbeşte 
din nou din aerul de lângă urechea lui dreaptă. Burny i se 
opune, nevrând să se trezească şi să înfrunte ferocele 
impact al durerii. Orbul l-a rănit mult mai rău decât a 
crezut atunci, în focul momentului. Burny insistă în faţa 
vocii sâcâitoare că băiatul e în siguranţă, că nu-l vor găsi 


niciodată chiar dacă reuşesc să intre în Casa întunericului, 
că se vor pierde în profunzimea ei necunoscută de camere 
şi coridoare şi vor rătăci până când, mai întâi, vor înnebuni 
şi apoi vor muri. Domnul Munşun, însă, ştie că unul dintre ei 
e diferit de toţi ceilalţi care au intrat în acest loc. Jack 
Sawyer e obişnuit cu infinitul, iar asta este o problemă. 
Băiatul trebuie dus prin spate în Lumea din Capăt, chiar în 
umbra Din-tah-ului, marea gheenă. Domnul Munşun îi 
spune lui Burny că s-ar putea să mai primească o parte din 
băiat înainte să-l predea abbalahului, dar nu aici. E prea 
periculos. Scuze. 

Burny continuă să se opună, însă aceasta e o luptă pe 
care nu o va câştiga, şi noi o ştim. Deja, aerul stătut, de 
carne gătită, din cameră a început să se mişte odată cu 
sosirea proprietarului vocii. Vedem la început un vârtej 
negru, apoi o pată roşie - o lavalieră - şi apoi începutul unei 
imposibil de lungi feţe albe, dominată de un singur ochi 
negru de rechin. Acesta este adevăratul domn Munşun, 
creatura care nu poate trăi decât în mintea lui Burny în 
afara Casei întunericului şi-a împrejurimilor ei fermecate. 
Curând, va fi întru totul aici, îl va trezi pe Burny (îl va trezi 
chiar torturându-l, dacă va fi nevoie) şi-l va pune la lucru 
cât bărbatul mai este încă în stare de asta. Căci domnul 
Munşun nu-l poate muta pe Ty din celula lui din Casa 
întunericului. 

Odată ajuns în Lumea din Capăt - şeolul lui Burny - 
lucrurile vor sta altfel. 

Într-un târziu, ochii lui Burny se deschid. Mâinile lui 
noduroase, care au vărsat atât de mult sânge, se duc acum 
jos pentru a atinge umezeala propriului său sânge care se 
scurge prin cămaşă. Se uită, vede ce a înflorit acolo şi 
scoate un strigăt de groază şi laşitate. Nu i se pare corect 
ca, după ce a ucis atâţia copii, să fie rănit mortal de-un orb; 
i se pare hidos, nedrept. 

Pentru prima dată, e vizitat de-o idee extrem de 
neplăcută: şi dacă are de plătit mai mult pentru lucrurile pe 


care le-a făcut de-a lungul vieţii sale? A văzut Lumea din 
Capăt; a văzut Conger Road, care o străbate şerpuit până în 
Din-tah. Peisajul spulberat, arzător, care înconjoară Conger 
Road e ca iadul, şi cu siguranţă Antak, Marea Combinaţie, 
este iadul însuşi. Dacă un asemenea loc îl aşteaptă? Dacă... 

Simte o durere oribilă, paralizantă, în pântece. Domnul 
Munşun, acum aproape complet materializat, s-a întins şi a 
răsucit o mână de fum, nu tocmai transparentă, în rana pe 
care Henry a făcut-o cu briceagul. 

Burny urlă. Lacrimile se revarsă pe obrajii bătrâni ai 
ucigaşului de copii. 

— Nu-mi face rău! 

— Adunci vă cum îzi zic. 

— Nu pot, se smiorcăie Burny. Sunt pe moarte. Uite cât 
sânge! Crezi că pot trece peste aşa ceva? Am optzeci şi 
cinci de ani, futu-i mama ei! 

— Ghin'on, Burn-Burn... da' îz unii de parhtea ailaltă 
carhe îzi pot vindeca rhănile. 

Domnul Munşun, ca însăşi Casa întunericului, e greu de 
privit. Imaginea lui se focalizează şi apoi se înceţoşează. 
Uneori, faţa aceea hidos de lungă (îi ascunde mare parte 
din corp, ca şi capul umflat al unei caricaturi de pe pagina 
cu opinii a unui ziar) are doi ochi, alteori doar unul. Uneori, 
din craniul lui încreţit par să iasă smocuri răzlețe de păr 
portocaliu, iar alteori domnul Munşun pare la fel de chel ca 
şi Yul Brynner. Numai buzele roşii şi dinţii ascuţiţi ca nişte 
colţi care stau la pândă în spatele lor rămân destul de clari. 

Burny se uită la complicele său cu o urmă de speranţă. 
Mâinile lui, între timp, continuă să exploreze stomacul, care 
acum este tare şi umflat de gâlme. Bănuieşte că gâlmele 
sunt cheaguri. O, să-l rănească cineva aşa de tare! Asta nu 
trebuia să se întâmple! Asta niciodată nu trebuia să se 
întâmple! Trebuia să fie protejat! Trebuia să fie... 

— Nu-i grheu de crhezut, zice domnul Munşun, nişi că 
anii zi-ar pudea vi împuzinazi. 


— Să fiu din nou tânăr, spune Burny şi scoate un suspin 
jos, aspru. Respirația îi miroase a sânge şi putreziciune. Da, 
asta mi-ar plăcea. 

— Zigur că da! Ji-s pozibile lugruri d-aztea, zice domnul 
Munşun, clătinând din faţa sa grotesc de instabilă. Dharuri 
d-aztea faşe abbalah. Da' nu-z bromize, Charles, migu mieu 
mângător de copchii. Da' io-zi pot faceş o promiziune. 

Creatura în costum de seară negru şi lavalieră roşie sare 
în faţă cu o agilitate înfiorătoare. Mâna lui cu degete lungi 
se avântă din nou în cămaşa Grăsuliului Burnside, de data 
asta strânsă în pumn, şi produce o durere care depăşeşte 
orice a visat vreodată bătrânul monstru... deşi el, unul, a 
provocat-o altora. 

Chipul urât mirositor al domnului Munşun se apropie de 
al lui Burny. Ochiul scânteiază. 

— Zimţi azta, Burny? Zimţi, grhămadă mizerhabilă de 
căcat ji durhere? Hp-ho, ha-ha, zigur că zimţi! Ce-am în 
mână-z indezdinele tale! Iarh dacă nu de mijdi acu, 
schweinhund, o ză ţi le zmulg din corp, ho-ho, ha-ha, ji-o ză 
ţi le învăjor în juru gâdului! O ză mori jdiind că te zugrumă 
propriile-zi mazel E-un truc pe carhe l-am învăzat de la 
Fritz însuji, Friz Haarman, care iera aja dânăr şi vrumujel! 
Ei! Je zbui? O ză-l aduci sau oză te zgrumi? 

— O să-l aduc! strigă Burny. O să-l aduc, numai opreşte- 
te, opreşte-te, că mă faci bucăți! 

— Adă-l la stazie, La stazie, Burn-Burn. Nu aia pendru 
văgăunile de jobolani, pendru vizuinile de vulpi - nu aia 
pendru Com-bin-wez-zie. Fărhă pişoruşe-nzânjerate pendru 
Dyler; iei lugrează pendru abbalah cu azta. 

Un deget lung prevăzut cu o unghie neagră, brutală, se 
duce la fruntea uriaşă şi loveşte deasupra ochilor (pentru 
moment, Henry vede doi, apoi al doilea dispare din nou). 

— Za-nţelez? 

— Da! Da! 

Măruntaiele îi ard. lar mâna din cămaşa sa continuă să se 
răsucească. Teribila faţă a domnului Munşun atârnă în faţa 


lui. 

— La zdaţie - acolo unde i-ai aduz p-ăilalţ spejali. 

— DA! 

Domnul Munşun îi dă drumul. El păşeşte în spate. Din 
fericire pentru Burny, monstrul reîncepe să devină 
transparent, acorporal. Tăieturile îngălbenite din ziare îşi 
fac apariţia nu în spatele lui, ci prin el. Şi totuşi, ochiul 
continuă să plutească deasupra petei palide a lavalierei. 

— Ai griză ză poarhde şapca. Azta-n zbejal tre ză poarde 
şapcă. 

Burnside încuviinţează prompt. Încă miroase vag a 
parfum My Sin. 

— Şapca, da, am şapca. 

— Ai grrhijă, Burny. Ejdi bădrhân ji rhănit. Băiadu e 
dânăr ji dizberat. lude de pijor. Dacă-l laji ză-ţi zgape... 

În pofida durerii, Burny zâmbeşte. Să scape de el unul 
dintre copii! Chiar unul dintre cei speciali! Ce idee! 

— Nici-o grijă, zice. Numai că... dacă vorbeşti cu el... cu 
Abbalahdoon... spune-i că n-am terminat încă. Dacă mă 
face mai bine, n-o să regrete. lar dacă mă face tânăr din 
nou, O să-i aduc o mie de tineri. O mie de Spărgători. 

Tot mai translucid. Acum, domnul Munşun este din nou 
doar o strălucire, un vertij lăptos în aerul salonaşului lui 
Burny adânc în casa pe care a abandonat-o doar când şi-a 
dat seama că, de fapt, are nevoie să-i poarte cineva de grijă 
în ultimii ani de viaţă. 

— Adu-i-l doar pe aista, Burn-Burn. Adu-i-l doarh pe 
aista, ji-o ză fii recompenzat. 

Domnul Munşun a dispărut. Burny se ridică şi se apleacă 
peste sofaua din păr de cal. Asta face să i se strângă 
stomacul şi durerea rezultată îl face să-i vină să strige, dar 
nu se opreşte. Întinde mâna în întuneric şi scoate un sac de 
piele neagră, roasă. lese din cameră, şchiopătând şi 
apăsându-şi burta însângerată, umflată. 


Ce se mai întâmplă cu Tyler Marshall, care a existat de-a 
lungul atât de multor pagini doar sub forma unui zvon? Cât 
de grav a fost rănit? Cât de speriat este? A reuşit să-şi 
păstreze sănătatea minţii? 

Cât despre starea lui fizică, are o contuzie, însă deja i se 
vindecă. În rest, Pescarul nu i-a făcut altceva decât să-i 
mângâie braţul şi fesele (o atingere înfiorătoare care l-a dus 
pe Tyler cu gândul la vrăjitoarea din Hansel şi Gretel). Din 
punct de vedere mental... aţi fi şocaţi să auziţi că, în vreme 
ce domnul Munşun îl îmboldeşte pe Burny să ducă treaba la 
capăt, băiatul lui Fred şi Judy este fericit? 

Este. Este fericit. Şi de ce n-ar fi? Se află la stadionul 
Miller Park. 

Anul ăsta, Milwaukee Brewers i-a uimit pe toţi ştiutorii, 
pe toţi mefienţii care au proclamat eşecul echipei până în 4 
iulie. Ei, e încă relativ devreme, dar 4 iulie a venit şi-a 
plecat şi echipa Brew s-a întors la Miller în luptă pentru 
primul loc cu Cincinnati. Sunt pe cai mari, în principal 
datorită lui Richie Sexson, jucătorul cumpărat de la 
Cleveland Indians, dar în ultima vreme „a făcut scântei”, ca 
să folosim terminologia lui George Rathbun. 

Sunt pe cai mari, iar Iy asistă la meci! EXCELENI! Nu 
doar că e acolo, dar are şi loc în primul rând. Lângă el - 
mare, asudat, rumen la faţă, cu o bere Kingsland într-o 
mână şi cu încă una pitită sub scaun în caz de urgenţă - se 
află Magnificul George în persoană, care urlă ca un 
descreierat. Jeromy Burnitz de la Brewers a fost ales să 
lovească primul şi, chiar dacă nu încape îndoială că 
jucătorul dintre a doua şi a treia bază al celor de la 
Cincinnati s-a descurcat bine cu mingea şi-a scăpat repede 
de ea, nu încape îndoială (cel puţin în mintea lui George 
Rathbun) nici că Burnitz e liber! Se ridică în crepuscul, 
tigva lui cheală şi transpirată strălucind sub cerul dulce de 
culoarea levănţicii, cu un fir de bere înspumată urcându-i 
pe-un braţ ridicat în aer, cu ochii lui albaştri scânteind (îţi 
dai seama că vede multe cu ochii ăia, aproape totul) şi 1y 


aşteaptă, cu toţii aşteaptă, şi uite-l, acel avatar o verii în 
ţinutul Coulee, acel minunat fluier care înseamnă că totul e 
în ordine, că teroarea a fost alungată şi că alunecarea a fost 
anulată. 

— HAIDE, ARBITRE, LASĂ-NE! MAI LASĂ-NE NAIBII ÎN 
PACE! PÂNĂ ŞI UN ORB A VĂZUT CĂ ERA LIBER! 

Mulțimea de pe partea primei baze o ia razna la acel 
sunet de fluier, însă nu la fel de tare ca şi cei paisprezece 
sau aşa ceva de oameni care stau în spatele pancartei pe 
care scrie MILLER PARK îl SALUTĂ PE GEORGE RATHBUN 
ŞI PE CÂŞTIGĂTORII GALH BREWER KDCU DE ANUL 
ACESTA. Ty ţopăie de fericire, râde, îşi flutură în aer şapca 
Brewers. Ceea ce face ca asta să fie de două ori mai mişto e 
faptul că a crezut că a uitat să se înscrie la concursul din 
anul acesta. Bănuieşte că tatăl lui (sau poate mama) l-a 
înscris... şi a câştigat! Nu marele premiu, care consta din 
ocuparea postului de îngrijitor al echipamentului în toată 
stagiunea, însă ceea ce a primit (în afara excelentului loc 
alături de ceilalţi câştigători, desigur) este, după părerea 
lui, şi mai bine. Sigur că Richie Sexson nu este Mark 
McGwire - nimeni nu face zgura să iasă dintr-o minge aşa 
cum face Big Mac -, dar, anul ăsta, Sexson a făcut miracole 
pentru Brewers, de-a dreptul miracole, şi Tyler Marshall a 
câştigat... 

Cineva îl scutură de picior. 

Ty încearcă să se ferească, nedorind să-şi piardă visul 
(acest excelent refugiu de oroarea care i s-a întâmplat), dar 
mâna nu se opreşte. Scutură şi tot scutură. 

— T'ezeştă-te, mârâie o voce, şi visul începe să se 
întunece. 

George Rathbun se întoarce spre el şi băiatul vede un 
lucru uimitor: ochii care erau de-un albastru atât de clar şi 
de tăios cu doar câteva secunde în urmă s-au opacizat, 
devenind lăptoşi. Mamă soare, e orb, îşi spune Ty. George 
Rathbun e de fapt un... 


— T'ezeştă-te, spune vocea mârâită. Acum e mai aproape. 
Într-un moment, visul se va stinge complet. 

Înainte de asta, George îi vorbeşte. Vocea e înceată, 
complet diferită de obişnuitul urlet aspru al comentatorului 
sportiv. 

— Vin ajutoare, zice el. Aşa că stai liniştit, pisoiaş. Fii... 

— T'ezeştă-TE, căcat cu ochi! 

Mâna care-l strânge de gleznă e zdrobitoare, paralizantă. 
Cu un strigăt de protest, Ty deschide ochii. Aşa revine el în 
lume şi-n povestea noastră. 


Îşi aminteşte imediat unde se află. E-o celulă cu drugi de 
fier roş-cenuşii la jumătatea unui coridor de piatră luminat 
cu becuri electrice înfăşurate în pânze de păianjen. Într-un 
colţ e un vas cu un soi de tocană. În celălalt e-o găleată în 
care ar trebui să urineze (sau să se defecheze, dacă simte 
nevoia - până acum nu a simţit-o, slavă Cerului). Singurul 
alt lucru din cameră e salteaua veche de pe care tocmai l-a 
târât Burny. 

— Bine, zice bătrânul. În sfârşit te-ai trezit. Asta-i bine. 
Acuma ridică-te. În picioare, cur belit. N-am timp de pierdut 
cu tine. 

Tyler se ridică. Un val de ameţeală îl străbate şi pune 
mâna pe creştetul capului. Acolo e un loc buretos, acoperit 
cu crustă. Atingerea lui îi trimite un fulger de durere până 
în maxilare, care se încleştează. Dar, în acelaşi timp, îi 
înlătură ameţeala. Se uită la mână. În palmă are fulgi de 
crustă şi sânge uscat. Acolo m-a lovit cu piatra aia afurisita. 
Un pic mai tare să mă fi lovit şi acum cântam la harpă. 

Dar şi bătrânul, cine ştie cum, a fost rănit. Cămaşa lui e 
plină de sânge; faţa lui ridată de căpcăun este albă ca varul. 
În spatele lui, uşa celulei e deschisă. Ty măsoară din priviri 
distanţa până în coridor, sperând să nu se observe că o 
face. Dar Burny joacă jocul acesta de mult timp. Mai mult 
de un migutz a-njergat ză fugă pe-a lui piţo-ruşe-ntânjerate, 
o, da. 


Bagă mâna în sac şi scoate un dispozitiv negru cu mâner 
de pistol şi duză din oţel inoxidabil în vârf. 

— Ştii ce-i asta, Tyler? întreabă Burny. 

— Un taseri!27+, zice Ty. Nu-i aşa? 

Burny rânjeşte, scoțând la vedere cioturile dinţilor. 

— Isteţ băiat! Te uiţi mult la televizor, să-nţeleg. Da, e-un 
taser. 

Dar e-un model special - aruncă o vacă la treizeci de 
metri. Ai înţeles? 

Dacă încerci să fugi, băiete, te dărâm ca pe-o tonă de 
cărămizi. Vino aici. 

Ty iese din celulă. Nu are idee unde vrea să-l ducă 
bătrânul ăsta oribil, dar simte o anumită uşurare numai să 
se vadă ieşit din celulă. Salteaua era cea mai rea parte. 
Ştie, cumva, că nu a fost singurul copil care a adormit 
plângând pe ea cu sufletul sfâşiat şi cu o durere crâncenă 
de cap, dar nici al zecelea. 

Nu, probabil, al cincizecilea. 

— La stânga. 

Ty se supune. Acum, bătrânul e în spatele lui. După o 
clipă, simte degetele osoase prinzându-l de fesa dreaptă. 
Nu e prima dată când bătrânul face asta (de fiecare dată 
când se întâmplă îşi aminteşte de vrăjitoarea din Hănsel şi 
Gretel, cerându-le copiilor să scoată braţele printre 
zăbrelele cuştii), dar de data asta atingerea lui e diferită. 
Slabă. 

Mori repede, gândeşte Ty şi gândul - stăpânirea lui rece 
- este foarte, foarte specific lui Judy. Mori repede, moşule, 
ca, sii nu mor eu. 

— Asta-i a mea, spune bătrânul... dar pare fără vlagă, ca 
şi când n-ar mai fi aşa sigur pe el. Jumătate o s-o coc şi 
jumătate o să prăjesc. Cu şuncă. - Nu cred că o să poţi 
mânca prea mult, zise Ty, surprins de calmul din vocea sa. 
Se pare că cineva ţi-a făcut o gaură de aerisire în stomac... 

Se aude un pârâit, însoţit de-o hidoasă, neaşteptată 
senzaţie de ars în umărul său stâng. Iy strigă şi se 


împleticeşte lângă peretele din cealaltă parte a coridorului, 
departe de celula lui, încercând să se ţină de locul rănit, 
încercând să nu plângă, încercând să mai păstreze măcar 
puţin din visul că este la meci împreună cu George Rathbun 
şi ceilalţi câştigători ai Galei Brewers KDCU. Ştie că, de 
fapt, a uitat să se înscrie anul acesta, dar în vise asemenea 
lucruri nu au importanţă. Asta le face atât de frumoase. 

O, dar îl doare atât de râu. Şi, în ciuda tuturor eforturilor 
sale, în ciuda tuturor lucrurilor pe care le-a moştenit de la 
Judy Marshall, lacrimile încep să curgă. 

— Mai vrei o dată? icneşte bătrânul. Pare deopotrivă 
bolnav şi isteric şi chiar şi un copil de vârsta lui Ty ştie că 
asta-i o combinaţie periculoasă. Mai vrei o dată, aşa, să-ţi 
aducă noroc? 

— Nu, spune 1y fără suflu. Te rog să nu mă mai curentezi. 

— Atunci începe să umbli! Şi gata cu remarcile deştepte! 

Ty începe să umble. Undeva aude picurat de apă. 
Undeva, foarte slab, aude cârâitul ca un râset al unui corb - 
probabil acelaşi care l-a păcălit, şi ce mult i-ar plăcea să 
aibă pistolul de calibru 22 al lui Ebbie şi să-i spulbere 
penele alea negre, strălucitoare şi malefice. Dar George 
Rathbun i-a spus că ajutorul e pe drum şi, uneori, lucrurile 
pe care le auzi în vis se împlinesc. Chiar mama lui i-a spus 
asta odată, i-a spus cu mult înainte s-o ia complet pe 
arătură. 

Ajung la o scară care pare să şerpuiască în jos la infinit. 
Din adâncimi vin un miros de sulf şi-o căldură ca de cuptor. 
Vag, aude ceea ce ar putea fi strigăte şi gemete. Zăngănitul 
maşinăriilor e mai puternic. Se aud scârţâieli rău 
prevestitoare care ar putea proveni de la curele sau lanţuri. 

Ty se opreşte, spunându-şi că bătrânul nu-l va curenta 
din nou decât dacă va fi absolut nevoit s-o facă. Pentru că Ty 
ar putea cădea pe scările astea lungi în spirală. S-ar putea 
lovi la locul din cap pe care bătrânul l-a frăgezit deja cu 
piatra sau ar putea să-şi rupă gâtul. lar bătrânul vrea să 


rămână în viaţă, cel puţin pentru moment. Ty nu ştie de ce, 
dar ştie că aşa e. 

— Unde mergem, domnule? 

— O să vezi, zice Burny pe-o voce frântă, fără suflu. Iar 
dacă crezi că n-o să te curentez cât suntem pe scări, te 
înşeli amarnic. Acum, mişcă-te. 

Tyler Marshall porneşte pe scări în jos, coborând pe 
lângă vaste galerii şi balcoane, ocolind şi coborând, ocolind 
şi coborând. Uneori aerul miroase a varză putredă. Alteori 
miroase a lumânări aprinse. Uneori a mucegai ud. Numără 
o sută cincizeci de trepte, apoi renunţă. Îl ard coapsele. În 
spatele lui, bătrânul gâfâie şi de două ori se împiedică, 
înjurând şi ţinându-se de balustrada străveche. 

Cazi, moşule, spune Ty în gând. Cazi şi mori, cazi şi mori. 

Dar, într-un târziu, ajung la capătul scării. Ajung într-o 
încăpere circulară cu tavan murdar de sticlă. Deasupra lor, 
cerul cenuşiu atârnă ca o geantă soioasă. Din ghivece 
sparte se revarsă plante, trimițând tentacule lacome pe 
podeaua de cărămizi portocalii crăpate. În faţa lor, două uşi 
- glasvanduri, crede Iy că se numesc - sunt deschise. 
Dincolo de ele e un patio distrus împrejmuit de copaci 
antici. Unii sunt palmieri. Alţii - cei cu lujeri pleoştiţi, ca 
nişte frânghii - ar putea fi copaci banyan:38*. Ceilalţi nu ştie 
cine sunt. De un lucru este sigur: nu se mai află în 
Wisconsin. 

Pe patio stă un obiect pe care-l cunoaşte foarte bine. 
Ceva din lumea lui. Ochii lui Tyler Marshall se umplu din 
nou de lacrimi la vederea lui, care este aproape ca şi 
vederea unei feţe de acasă într-o loc străin. 

— Opreşte-te, maimuţică. Bătrânul de-abia mai respiră. 

— Întoarce-te. 

Când Ty se întoarce, e bucuros să vadă că pata de pe 
cămaşa bătrânului s-a mărit. Degete de sânge i se întind 
acum până la umeri, iar betelia jeanşilor lui lălâi a devenit 
de-un negru mâlos. Dar mâna în care ţine taserul e fermă. 


Blestemat să fii, gândeşte Tyler. Blestemat să fii până-n 
viața de apoi. 

Bătrânul şi-a pus sacul pe-o măsuţă. Rămâne pur şi 
simplu pe loc pentru un moment, încercând să-şi recapete 
suflul. Apoi scotoceşte în sac (ceva de acolo scoate un slab 
clinchet metalic) şi scoate o şapcă maronie. E de felul celor 
pe care tipii ca Sean Connery le poartă uneori în filme. 
Bătrânul i-o întinde. 

— Pune-o pe cap. lar dac-o să încerci să mă prinzi de 
mână, o să te curentez. 

Tyler ia şapca. Degetele sale, aşteptând să simtă textura 
velurului, sunt surprinse de ceva metalic, aproape ca 
staniolul. Simte un zumzet neplăcut în mână, ca o versiune 
uşoară a electroşocului dat de taser. Se uită rugător la 
bătrân. 

— Chiar trebuie? 

Burny ridică taserul şi-şi dezgoleşte dinţii într-un rânjet 
tăcut. 

Fără tragere de inimă, Iy pune şapca pe cap. 

De data aceasta, zumzetul îi umple capul. Pentru o clipă, 
nu poate gândi... şi-apoi senzaţia trece, lăsându-i un straniu 
sentiment de slăbiciune a muşchilor şi o pulsaţie la tâmple. 

— Băieţii speciali au nevoie de jucării speciale, zice Burny 
şi cuvintele se aud: băiezii speceali, jugării speceale. Ca 
întotdeauna, accentul ridicol al domnului Munşun s-a 
imprimat puţin, întărind vorbirea specifică sudului din 
Chicago pe care Henry a detectat-o pe înregistrarea de la 
911. Acum putem ieşi. 

Pentru că sunt în siguranţă cu şapca pe cap, gândeşte Ty, 
dar ideea se spulberă aproape imediat ce vine. Încearcă să 
se gândească la al doilea său nume şi-şi dă seama că nu 
poate. Încearcă să se gândească la numele corbului cel rău 
şi nici asta nu-i reuşeşte - să fi fost oare Corgi? Nu, ăsta-i 
un fel de câine. Şapca îl dă peste cap, înţelege el, şi exact 
asta trebuie să facă ea. 


Acum trec prin uşile deschise şi ies în patio. Aerul e 
înmiresmat puternic de copacii şi arbuştii care înconjoară 
partea din spate a Casei întunericului, un miros greu şi 
dens. Cărnos, cumva. Cerul cenuşiu pare aproape destul de 
jos să-l poţi atinge. Ty simte miros de sulf şi ceva amar şi 
electric şi suculent. Zgomotul maşinăriilor este mult mai 
puternic aici, afară. 

Lucrul care stă pe cărămizile crăpate şi pe care Ty îl 
recunoaşte este o maşinuţă de golf E-Z-Go. Modelul Tiger 
Woods. 

— Tata vinde din-alea, zice 1y. La Goltz's, acolo unde 
lucrează. 

— Şi de unde crezi că-i asta, cur belit? Urcă. La volan. 

Ty se uită la el, uimit. Ochii lui albaştri, poate şi datorită 
efectului şepcii, s-au înroşit şi-au devenit destul de confuzi. 

— Nu am vârsta legală pentru a conduce. 

— O, n-are importanţă. Şi un bebeluş ar putea conduce 
chestia asta. La volan cu tine. 

Ty se supune. De fapt, a condus o maşinuţă ca asta în 
parcarea de la Goltz's, cu tatăl lui stând atent în scaunul de 
alături. Acum, bătrânul hidos se strecoară în acelaşi scaun, 
icnind şi ţinându-şi pântecele perforat. Taserul e însă în 
cealaltă mână şi vârful lui de oţel rămâne îndreptat spre Ty. 

Cheia e în contact. Iy o răsuceşte. Se aude un clic 
dinspre bateria de sub ei. Lumina de bord care spune 
ÎNCĂRCARE străluceşte într-un verde puternic. Acum, tot 
ce are de făcut e să calce pedala de acceleraţie. Şi să 
manevreze volanul, desigur. 

— Până acum e bine, spune bătrânul. Îşi ia mâna dreaptă 
de la burtă şi arată cu un deget pătat de sânge. Ty vede o 
potecă de pietriş decolorat - cândva, înainte ca pomii şi 
arboretul să pună stăpânire pe teren, probabil că era o alee 
de acces - îndepărtându-se de casă. 

Acum, du-te. Şi du-te încet. Accelerează şi te curentez. 
Încearcă să ne accidentezi şi-o să-ţi rup încheietura mâinii. 
Apoi o să poţi conduce cu o singură mână. 


Ty apasă pedala de acceleraţie. Maşinuţă de golf sare 
înainte. Bătrânul se smuceşte, înjură şi flutură taserul 
ameninţător. 

— Ar fi mai uşor dacă mi-aş da jos şapca, spune Ty. Le 
TOg, sunt sigur că dacă m-ai lăsa să... 

— Nu! Şapca rămâne! Condu! 

Ty apasă uşor acceleraţia. Maşinuţă rulează peste patio, 
cauciucurile ei nou-nouţe scrâşnind pe bucăţile de 
cărămidă spartă. Când ies de pe pavaj şi pornesc, pe 
drumul de acces e un dâmb. Ramuri grele - par umede, 
transpirate - mângâie braţele lui 'Iyler. Se crispează. 
Maşinuţa de golf se clatină. Burny, încruntat, loveşte cu 
taserul prin aer câtre băiat. 

— Data viitoare primeşti curent! [i-o promit! 

În faţă, un şarpe trece printre ierburile crescute prin 
pietriş şi Ty, cu dinţii încleştaţi, scoate un strigăt scurt. Nu-i 
plac şerpii, n-a vrut să atingă nici măcar inofensivul 
şerpişor cu corn pe care doamna Locher l-a adus la şcoală, 
iar acesta e mare cât un piton, cu ochi rubinii şi colţi care-i 
ţin gura deschisă într-un rânjet continuu. 

— Dă-i drumul! Condu! 

Îi flutură taserul în faţă. Şapca face să simtă un bâzâit 
slab în urechi. În spatele urechilor. 

Aleea coteşte la stânga. Un fel de copac împovărat cu 
ceea ce par a fi tentacule se apleacă asupra lor. Vârfurile 
tentaculelor ating umerii şi ceafa înfiorată a lui Ivy. 

Băiatu nost..... 

Aude asta în cap în pofida şepcii. E slab, e îndepărtat, dar 
e prezent. 

Băiatu nostr'... daaaa... al nost... 

Burny rânjeşte. 

— l-auzi, nu? le plac. La fel şi eu. Aici suntem toţi 
prieteni, înţelegi? 

Rânjetul devine o grimasă. Bătrânul îşi apasă din nou 
abdomenul însângerat. 

— Orb cretin şi blestemat! icneşte el. 


Apoi, brusc, copacii dispar. Maşinuţa de golf intră pe o 
câmpie stearpă, desfundată. Tufişurile se răresc şi Ty vede 
că mai departe fac complet loc unui taluz pietros: copacii se 
înalţă şi coboară sub cerul acela posac. Câteva păsări de 
dimensiuni uriaşe se învârt leneşe. O creatură păroasă, 
gârbovită, se împleticeşte într-un defileu îngust şi dispare 
din raza vizuală înainte ca Iy să priceapă despre ce anume 
este vorba... nu că ar fi vrut să ştie asta. Bufnetul şi bubuitul 
maşinăriilor este mai puternic. Zguduie pământul. 
Bocănitul ritmic al unor sonete; zăngănitul unor angrenaje 
străvechi; scrâşnetul unor roţi dinţate. Tyler simte cum 
volanul maşinuţei de golf îi vibrează în mâini. În faţa lor, 
aleea se sfârşeşte într-un drum larg de pământ tasat. De 
cealaltă parte a lui se află un zid de pietre albe, rotunde. 

— Ceea ce auzi e sunetul centralei Regelui Purpuriu, 
explică Burny. 

Vorbeşte cu mândrie, însă dincolo de asta se simte frică, 
şi nu puţină. 

Marea Combinaţie. Un milion de copii au murit în 
curelele ei de transmisie şi alte miliarde vor veni, din câte 
ştiu eu. Dar locul tău nu e acolo, Tyler. Tu s-ar putea să ai 
totuşi un viitor. Însă, înainte de asta, o să gust o bucăţică 
din tine. A, da. 

Mâna lui mânjită de sânge îl mângâie pe Ty pe-o fesă. 

— Un agent bun are dreptul la zece procente. Până şi un 
bătrân sărman ca mine ştie asta. 

Mâna se retrage. Bine face. Ty a fost pe punctul să strige 
şi l-a reţinut doar gândul la Miller Park alături de bătrânul 
George Rathbun. Dacă m-aş fi înscris la Gala Brewer îşi 
spune, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. 

Dar crede că asta s-ar putea să nu fie tocmai adevărat. 
Unele lucruri sunt menite să se întâmple, atâta tot. Sunt 
menite. 

Speră doar ca printre ele să nu se numere şi ceea ce vrea 
creatura asta bătrână şi oribilă. 


— La stânga, mârâie Burny, lăsându-se pe spate. Cinci 
kilometri. 

Mai mult sau mai puţin. 

Şi, când Tyler ia curba, îşi dă seama că fuioarele de ceaţă 
care se ridică din pământ nu sunt deloc de ceaţă. Sunt 
fuioare de fum. 

— Şeol, zice Burny, parcă citindu-i gândurile. lar ăsta, 
Conger Road, e singurul drum care-l traversează. Dacă ieşi 
de pe el, nimeregşti în ghearele unor lucruri care te sfâşie în 
bucăţi doar ca să te audă cum ţipi. Prietenul meu mi-a spus 
unde să te duc, dar planul ar putea suferi o mică 
schimbare. 

Faţa lui schimonosită de durere adoptă o mină 
posomorâtă. Ty crede că-l face să pară extraordinar de 
prost. 

— M-a rănit. M-a tras de maţe. Nu am încredere în el. 

Şi, într-o tărăgăneală oribilă ca de copil: 

— Carl Bierstone nu are încredere în domnul Munşun! 
Nu mai are! Nu maiare! 

Ty nu spune nimic. Se concentrează la menţinerea 
maşinuţei de golf pe mijlocul Conger Road. Riscă o privire 
în urmă, dar casa, cu toată verdeaţa tropicală care o 
înconjura, a dispărut, ascunsă vederii de primul deal 
erodat. 

— O să primească ce-i al lui, dar eu o să primesc ce-i al 
meu. Mă auzi, băiete? 

Pentru că Ty nu spune nimic, Burny scoate la înaintare 
taserul. 

— Mă auzi, maimuţă cu curul belit? 

— Mda, zice Ty. Mda, sigur. 

De ce nu mori? Dumnezeule, dacă exişti, de ce nu pui 
degetul pe inima lui putredă şi n-o opreşti? 

Când Burny vorbeşte din nou, vocea lui e vicleană. 

— Te-ai uitat la zidul din partea ailaltă, da' nu cred că te- 
ai uitat destul de atent. Mai bine aruncă încă o privire. 


Tyler se uită pe după bătrânul năruit. Pentru un moment 
nu înţelege... dar apoi totul e clar. Pietrele mari şi albe care 
se întind la infinit de cealaltă parte a Conger Road nu sunt 
în niciun caz pietre. Sunt cranii. 

Ce-i locul ăsta? O, Doamne, ce dor i-e de mama! Ce mult 
îşi doreşte să meargă acasă! 

Reîncepând să plângă, cu creierul amorţit şi zumzăind 
sub şapca ce pare făcută din pânză, dar nu e aşa, Iy 
conduce maşinuţa de golf tot mai departe în pământurile de 
foc. În şeol. 

Ajutorul - de orice fel - nu i s-a părut niciodată atât de 
îndepărtat. 


27 


Când Jack şi Dale păşesc în răcoarea menţinută de 
aparatele de aer condiţionat, Sand Bar este gol cu excepţia 
a trei oameni. Beezer şi Doc stau la bar, cu băuturi 
răcoritoare în faţă - un semn al Timpurilor din Urmă mai 
bun ca oricare altul, îşi spune Jack. Departe în umbre (puţin 
mai departe şi s-ar afla în bucătăria primitivă a localului) se 
vede Brânză Puturoasă. Dinspre cei doi motociclişti se simte 
o vibraţie, una negativă, şi Puturosul nu vrea să se 
amestece. Pentru început, nu i-a văzut niciodată pe Beezer 
şi Doc fără Mouse, Sonny şi Kaiser Bill. Apoi... o, Doamne, 
uite-l pe detectivul din California şi pe afurisitul ăla de şef al 
poliţiei. 

Tonomatul nu are luminile aprinse, e mort, însă 
televizorul e deschis şi Jack nu e tocmai surprins să vadă că, 
la AMC, în filmul de matineu al zilei de astăzi joacă mama 
lui şi Woody Strode. Încearcă să-şi amintească numele 
filmului şi, după un moment, reuşeşte: Execution Express. 

„Nu te implica în treaba asta, Bea”, spune Woody - în 
filmul acesta, Lily joacă rolul unei moştenitoare bostoneze 
pe nume Beatrice Lodge, care pleacă în Vest şi devine 


bandită, în principal ca să-i facă în ciudă tatălui prea sever. 
„Aş zice că asta e ultima faptă de curaj a bandei.” 

„Bun”, zice Lily. Are voce dură, iar ochii îi sunt şi mai 
duri. Filmul e-o porcărie, dar, ca întotdeauna, interpretarea 
ei e impecabilă. Jack nu izbuteşte să-şi reţină un surâs. 

— Ce-i? îl întreabă Dale. Toată lumea a luat-o razna, aşa 
că ce găseşti de râs? 

La televizor, Woody Strode spune: „Ce vrei să spui cu 
bun? Toată lumea asta afurisită a luat-o razna.” Jack Sawyer 
spune foarte încet: 

— O să doborâm cât de mulţi putem. O să le dăm de veste 
că am fost aici. 

Pe ecran, Lily îi spune acelaşi lucru lui Woody. Amândoi 
sunt pe cale să facă un carnaj şi multe capete vor cădea... 
bunii, răii şi urâţii. Dale se uită descumpănit la prietenul 
său. 

— Îi ştiu cam toate replicile, spune Jack aproape ca o 
scuză. A fost mama mea, înţelegi? 

Înainte ca Dale să poată răspunde (presupunând că i-ar fi 
venit vreun răspuns în minte), Jack se alătură lui Beezer şi 
Doc la bar. 

Ridică privirea spre ceasul Kingsland Ale de lângă 
televizor: unsprezece patruzeci. Ar trebui să fie în toiul 
amiezii - în astfel de situaţii, întotdeauna se presupune că 
este în toiul amiezii, nu-i aşa? 

— Jack, zice Beezer şi înclină din cap spre el. Ce mai faci, 
amice? 

— Nu prea rău. Sunteţi înarmaţi, băieţi? Doc îşi ridică 
vesta, arătând patul unui pistol. 

— E-un Colt 9. Beez are şi el unul la fel. Arme de calitate 
şi înregistrate aşa cum trebuie. Aruncă o privire spre Dale. 
Vii cu noi, nu? 

— E oraşul meu, spune Dale, şi Pescarul tocmai mi-a ucis 
unchiul. Nu înţeleg prea mult din ce mi-a spus Jack, dar 
asta o înţeleg. lar dacă el spune că avem o şansă de a-l 
aduce înapoi pe băiatul lui Judy Marshall, cred că ar fi bine 


să n-o ratăm. Îl priveşte pe Jack. Ţi-am adus un revolver de 
la secţie. Un Ruger automatic. E în maşină. 

Jack încuviinţează absent. Nu-i pasă cine ştie cât de 
arme, pentru că, odată ajunşi de cealaltă parte, aproape cu 
siguranţă se vor transforma în altceva. Săbii, probabil 
sulițe. Poate chiar praştii. Va fi o reglare de conturi - ultima 
faptă de curaj a bandei Sawyer - dar se îndoieşte că va 
semăna prea mult cu aceea din filmul turnat de mama lui în 
anii şaizeci. Dar va lua Rugerul. l-ar putea fi de folos în 
lumea asta. Nu se ştie niciodată, nu? 

— Suntem gata de drum? îl întreabă Beezer pe Jack. 
Ochii lui sunt afundaţi în orbite, bântuiţi. Jack bănuieşte că 
Beez n-a prea avut parte de somn azi-noapte. Ridică iar 
privirea spre ceas şi hotărăşte - din niciun alt motiv în afară 
de-o pură superstiție - că, totuşi, nu vrea încă să pornească 
spre Casa întunericului. Vor pleca din Sand Bar când ceasul 
Kingsland vor indica ora doisprezece, nu mai devreme. Ora 
vrăjitoarelor lui Gary Cooper. 

— Aproape, spune el. Ai harta, Beez? 

— O am, dar mai am şi-o bănuială că nu-ţi serveşte la 
mare lucru, nu-i aşa? 

— Poate că nu, recunoaşte Jack, dar paza bună trece 
primejdia rea. 

Beezer încuviinţează. 

— De-acord cu tine. Eu mi-am trimis nevasta la maică-sa 
în Idaho. 

După ce s-a întâmplat cu săracul de Mousie, n-a fost 
nevoie de prea multă muncă de convingere. N-am mai 
trimis-o niciodată până acuma, omule. Nici chiar atunci 
când am avut marea încleştare cu motocicliştii de la Pagans. 
Dar am un presentiment îngrozitor cu privire la asta. Ezită, 
apoi o spune verde-n faţă: Am senzaţia că nici-unul dintre 
noi n-o să se mai întoarcă acasă. 

Jack pune mâna pe antebraţul cărnos al lui Beezer. 

— Nu e târziu să te retragi. N-o să te desconsider pentru 
asta. 


Beezer reflectează, apoi scutură din cap. 

— Uneori, Amy mă vizitează în vis. Stăm de vorbă. Cum o 
să-i mai vorbesc dacă nu fac acuma ceva pentru ea? Nu, 
omule, vin. 

Jack se uită la Doc. 

— Sunt de-acord cu Beez, zice Doc. Uneori trebuie pur şi 
simplu să rămâi pe poziţie. Pe deasupra, după ce i s-a 
întâmplat lui Mouse... 

Ridică din umeri. Dumnezeu ştie de ce ne-am molipsit de 
la el. Sau din preajma casei ăleia futute. S-ar putea ca, 
indiferent ce facem, viitorul să ne fie scurt. 

— Cum a mers cu Mouse? întreabă Jack. 

Doc scoate un râset scurt. 

— Exact cum a spus el. Pe la trei dimineaţa, am spălat 
pur şi simplu vana de rămăşiţele lui. N-au mai rămas decât 
spumă şi păr. 

Face o grimasă ca şi când stomacul ar încerca să i se 
revolte, apoi îşi goleşte repede paharul de cola. 

— Dacă vrem să facem ceva, sare Dale, atunci hai s-o 
facem şi gata. Jack ridică ochii spre ceas. E unsprezece 
cincizeci. 

— În curând. 

— Mie nu mi-e frică de moarte, spune Beezer pe nepusă 
masă. Nu mi-e frică nici chiar de câinele ăla malefic. Poate fi 
rănit dacă scuipi în el destule gloanţe, măcar asta am aflat. 
Mai rău e felul în care casa aia te face să te simţi. Aerul se 
îngroaşă. Te doare capul şi muşchii îţi slăbesc. 

Şi-apoi, cu un accent britanic surprinzător de bun: 

— Şi nu-i ca o mahmureală, bătrânii mei. 

— Stomacul era cel mai râu, zice Doc. Asta şi... 

Dar tace. Nu vrea să vorbească despre Daisy lemperly, 
fata pe care a ucis-o cu mâzgăleală de cerneală greşit 
aplicată pe-o reţetă, dar o vede acum mai clar decât pe 
cowboy-ii falşi de la televizorul din Sand Bar. Era blondă. 
Cu ochi căprui. Uneori, el o făcea să zâmbească (în pofida 


durerii) cântându-i cântecul acela, cântecul lui Van 
Morrison despre fata cu ochi căprui. 

— Eu mă duc pentru Mouse, zice Doc. Trebuie s-o fac. 
Dar locul ăla... e-un loc bolnăvicios. Nu ştiu, omule. Poate 
crezi că înţelegi, dar nu-i aşa. 

— Înţeleg mai mult decât crezi, spune Jack. Acum e 
rândul lui să se oprească şi să reflecteze. Oare Beezer şi 
Doc îşi mai amintesc cuvântul pe care Mouse l-a rostit 
înainte să moară? Îşi mai amintesc de d'yamba? Ar trebui, 
erau chiar acolo, au văzut cărţile cum au ieşit de pe raft şi 
au plutit în aer când Jack a spus cuvântul acela cu voce 
tare... dar Jack e aproape sigur că, dacă i-ar întreba în clipa 
asta, îi vor arunca priviri fie nedumerite, fie de-a dreptul 
goale. În parte pentru că d'wyamba e greu de reţinut, ca 
locul precis al drumeagului care duce de la antialunecarea 
„sănătoasă” a Autostrăzii 35 la Casa întunericului. În cea 
mai mare parte, însă, deoarece cuvântul îi fusese menit lui, 
Jack Sawyer, fiul lui Phil şi Lily. El e căpetenia bandei 
Sawyer pentru că el e diferit. El a călătorit, iar călătoria îţi 
deschide orizonturile. 

Cât din toate acestea ar trebui să le spună şi lor? Nimic, 
probabil. Dar ei trebuie să creadă, iar pentru asta el trebuie 
să folosească cuvântul lui Mouse. Ştie în străfundul 
sufletului că va trebui să-l folosească cu băgare de seamă - 
d'yamba e ca o armă; ai un număr fix de cartuşe - şi urăşte 
să-l folosească aici, atât de departe de Casa întunericului, 
dar o va face. Pentru că ei trebuie să creadă. Dacă nu, 
curajoasa lor întreprindere de salvare a lui Ty are şanse să 
se încheie cu ei toţi îngenuncheaţi în curtea Casei 
întunericului, cu nasurile însângerate, cu ochii însângeraţi, 
vomitând şi scuipându-şi dinţii în aerul otrăvit. Jack le poate 
spune că mare parte din otravă provine din propriile lor 
minţi, dar asta n-ar prea ajuta. EI trebuie să creadă. 

În plus, nu e decât unsprezece cincizeci şi trei. 

— Lester, spune el. 


Barmanul a stat, uitat, lângă uşa batantă a bucătăriei. Nu 
trăgea cu urechea - e prea departe pentru asta -, însă nu 
voia să se mişte şi să atragă atenţia. Acum se pare că, 
totuşi, a atras-o. 

— Ai miere? întreabă Jack. 

— M-miere? 

— D-aia făcută de albine, Lester. Bancherii fac bani şi 
albinele fac miere. 

În ochii lui Lester pare o urmă de înţelegere. 

— Mda, sigur. O folosesc la plăcinte. Dar şi... 

— Pune-o pe bar, îi spune Jack. Dale se fâţâie. Nu-şi 
găseşte locul. 

— Dacă timpul e atât de scurt cum crezi, Jack... 

— E-un lucru important. 

Îl urmăreşte pe Lester Moon cum pune pe bar un flacon 
mic de plastic cu miere şi gândul îl duce la Henry. Ce mult i- 
ar fi plăcut lui Henry micul miracol pe care e pe cale să-l 
înfăptuiască! Dar, desigur, pentru Henry nu ar fi fost nevoie 
să înfăptuiască un asemenea miracol. N-ar fi trebuit să 
irosească o parte din prețioasă putere a cuvântului. Pentru 
că Henry ar fi crezut pe dată, exact cum crezuse că poate 
conduce de la Trempealeau până la French Landing - la 
naiba, până la lună - dacă cineva ar îndrăzni să-i ofere 
şansa şi cheile de la maşină. 

— Vi-l aduc acolo, zice Lester curajos. Nu mi-e frică. 

— Lasă-l doar la capătul barului, îi spune Jack. E bine aşa. 
Barmanul se conformează. Flaconul are formă de urs. Stă 
acolo în bătaia unei raze de soare, a soarelui care mai are 
şase minute până la zenit. La televizor, schimbul de focuri a 
început. Jack îl ignoră. Ignoră totul, concentrându-şi mintea 
la fel de puternic ca un punct de lumină printr-o lupă. 
Pentru un moment, lasă ca acea intensă concentrare să 
rămână goală, după care o umple cu un singur cuvânt: 

(DYAMBA) 

Pe dată, aude un zumzet jos. Devine un bâzâit. Beezer, 
Doc şi Dale se uită în jur. Pentru un moment, nu se întâmplă 


nimic, după care intrarea însorită se întunecă. E aproape ca 
şi când un nor foarte mic de ploaie ar fi intrat în Sand Bar... 

Brânză Puturoasă scoate un scâncet strangulat şi se 
împleticeşte în spate. 

— Viespi! strigă el. Sunt viespi! Feriți-vă! 

Dar nu sunt viespi. Doc şi Lester Moon ar putea să nu ştie 
asta, dar Beezer şi Dale Gilbertson s-au născut amândoi la 
ţară. Ei ştiu să recunoască nişte albine atunci când le văd. 
Jack, între timp, se uită doar la roi. Fruntea îi era plină de 
broboane de sudoare. Se concentrează cu toată puterea 
asupra a ceea ce vrea el să facă albinele. 

Insectele se adună în jurul flaconului de miere într-un 
strat atât de gros, că acesta aproape dispare. Apoi zumzetul 
lor se îngroaşă şi sticla începe să se ridice, clătinându-se 
dintr-o parte în alta ca o rachetă mică prevăzută cu un 
sistem de ghidare neperformant. Apoi, încet, îşi croieşte 
drum către banda Sawyer. Flaconul pluteşte pe-o pernă de 
albine la cincisprezece centimetri deasupra barului. 

Jack întinde mâna, cu palma desfăcută. Flaconul i se 
aşază în ea şi Jack strânge degetele. Andocare încheiată. 

O clipă, albinele i se ridică în jurul mâinii, zumzetul lor 
concurând cu Lily, care strigă: „Lasă-mi-l mie la lungan! Ela 
violat-o pe Stella!” 

După aceea ies pe uşă şi duse sunt. 

Ceasul Kingsland Ale indică unsprezece cincizeci şi şapte. 

— Maică Precistă, şopteşte Beezer. Are ochii larg căscaţi, 
aproape să-i iasă din orbite. 

— Mi se pare că ai fost cam modest în privinţa 
numeroaselor tale talente, spune Dale cu o voce nesigură. 

De la capătul barului se aude o bufnitură înfundată. 
Lester „Brânză Puturoasă” Moon, pentru prima oară în 
viaţa lui, a leşinat. 

— Acum putem pleca, zice Jack. Beez, tu şi Doc 
deschideţi drumul. 

Noi vă urmăm îndeaproape, cu maşina lui Dale. Când 
ajungeţi la drumeagul cu indicatorul TRECEREA OPRITĂ, 


nu intraţi. Parcaţi-vă motocicletele şi aşteptaţi. Restul 
drumului îl facem cu maşina, dar mai întâi o să ne dăm cu 
puţină din-asta sub nas. 

Ridică flaconul în aer. E-o versiune de plastic a 
Ursuleţului Winnie, murdar la mijloc, acolo unde Lester îl 
apucă şi-l strânge de obicei. 

— Am putea chiar să ne vârâm puţin în nări. E cam 
lipicios, dar e mai bine decât să vomităm convulsiv. 

În ochii lui Dale se conturează ideea confirmării şi-a 
aprobarii. 

— Aşa cum te dai sub nas cu loţiune mentolată Vicks când 
te afli la locul unei crime, zice el. 

Nu e deloc aşa, dar Jack încuviinţează. Pentru că, aici, 
ideea e să crezi. 

— O să meargă? întreabă Doc cu îndoială. 

— Da, răspunde Jack. Tot o să simţiţi o stare de 
disconfort, nu mă îndoiesc deloc de asta, dar o să fie uşor. 
Apoi o să trecem în... ei bine, într-un alt loc. După aceea, 
totul e posibil. 

— Credeam că puştiul se află în casă, zice Beez. 

— Cred că a fost mutat. lar casa... e-un fel de gaură de 
vierme. Se deschide spre o altă... 

Lume este primul cuvânt care-i vine în minte, dar, cumva, 
nu crede că este o lume, nu aşa cum sunt Leritoriile. 

— Spre un alt loc. 

La televizor, Lily tocmai a încasat primul din cele 
aproximativ şase gloanţe. În filmul acesta moare şi, în 
copilărie, Jack l-a urât mereu, dar măcar îşi dă duhul 
apăsând pe trăgaci. la destul de mulţi nemernici cu ea, 
inclusiv pe lunganul care i-a violat prietena, iar asta-i bine. 
Jack speră să poată face acelaşi lucru. Mai mult ca orice, 
însă, speră să-l poată aduce pe Tyler Marshall înapoi la 
mama şi tatăl lui. 

Lângă televizor, acele ceasului trec de la unsprezece 
cincizeci şi nouă la doisprezece. 

— Haideţi, băieţi, spune Jack Sawyer. Pe cai şi la drum. 


Beezer şi Doc urcă pe caii lor de fier. Jack şi Dale se duc 
cu paşi lenți către maşina şefului poliţiei, dar se opresc 
când un Ford Explorer intră valvârtej în parcarea Sand Bar, 
derapând pe pietriş şi grăbindu-se spre ei, ridicând în aerul 
de vară o trâmbă de praf. 

— O, Hristoase, murmură Dale. 

Jack îşi dă seama după şapca de baseball prea mică de pe 
capul şoferului că acesta este Fred Marshall. Dar dacă tatăl 
lui Ty crede că va lua parte la misiunea de salvare, ar face 
bine să se mai gândească o dată. 

— Slavă Cerului că v-am prins! strigă Fred când aproape 
se prăvăleşte din camionetă. Slavă Cerului! 

— Cine urmează? întreabă Dale încet. Wendell Green? 
Tom Cruise? George W. Bush, la braţ cu Miss Univers, futu- 
i? 

Jack abia îl aude. Fred se căzneşte să dea jos un pachet 
mare de pe platforma camionetei şi, dintr-odată, Jack e 
interesat. În pachetul acela ar putea fi o puşcă, dar, cine 
ştie de ce, nu crede că asta este. Jack se simte brusc ca un 
flacon ridicat de albine; simte că, în loc să facă el acţiunea, 
acţiunea este făcută asupra lui. Porneşte înainte. 

— Hei, să-i dăm bice! ţipă Beezer. Sub el, Harley-ul 
prinde viaţă cu o explozie. Hai să... 

Apoi Beezer urlă. La fel face şi Doc, care tresare aşa tare 
că aproape scapă motocicleta care merge la ralanti între 
coapsele sale. Jack simte ceva asemănător unui fulger 
trecându-i prin cap şi se avântă asupra lui Fred, care ţipă şi 
el incoerent. Pentru un moment, amândoi par fie să danseze 
cu obiectul lung, împachetat, pe care Fred li l-a adus, fie să 
se lupte pentru el. 

Numai Dale Gilbertson - care nu a fost în Teritorii, n-a 
fost aproape de Casa întunericului şi nu este tatăl lui Ty 
Marshall - nu e afectat. Şi totuşi, până şi el simte că i se 
ridică ceva în cap, ceva ca un țipăt lăuntric. Lumea se 


cutremură. Dintr-odată, totul pare mai strălucitor, mai 
profund. 

— Ce-a fost asta? strigă el. E bine sau rău? E bine sau 
rău? Ce naiba se întâmplă aici? 

Un moment, niciunul nu-i răspunde. Sunt prea uluiţi 
pentru asta. 

În timp ce un roi de albine poartă pe sus un flacon de 
miere de-a lungul unui bar într-o altă lume, Burny îi spune 
lui Ty Marshall să se întoarcă cu faţa la perete, blestemăţie, 
să se-ntoarcă odată cu faţa la perete. 

Se află într-o cocioabă mică şi urât mirositoare. 
Zgomotele metalice de maşinării sunt mult mai aproape. 1y 
aude şi strigăte şi suspine şi ţipete aspre şi ceea ce pot fi 
numai şuierături şi pocnete de bice. Acum sunt foarte 
aproape de Marea Combinaţie. Iy a văzut-o, un mare 
amalgam zigzagat de metal înălțându-se în nori dintr-o 
groapă fumegândă aflată cam la un kilometru spre est. Pare 
a fi ideea de zgârie-nori a unui nebun, o adunătură a la 
Rube Goldberg! de jgheaburi şi cabluri şi curele şi 
platforme, totul pus în mişcare de copii ce aleargă împleticit 
ca să învârtă curele şi să tragă de manivele uriaşe. Un fum 
roşiatic se ridică din ea în fuioare pestilenţiale. 

De două ori în timp ce maşinuţa de golf rula încet, cu Ty 
la volan şi Burny stând strâmb în scaunul pasagerului cu 
taserul îndreptat spre el, pe lângă ei au trecut grupuri de 
înfiorători oameni verzi. Trăsăturile lor erau răvăşite; pielea 
era solzoasă, reptiliană. Purtau tunici de piele semi- 
tăbăcită, pe care, ici-colo, încă se mai vedeau smocuri de 
blană. Majoritatea aveau săbii; destul de mulţi aveau bice. 

Supraveghetorii, i-a explicat Burny. Eu țin în mişcare 
roţile progresului. A început să râdă, dar râsetul s-a 
transformat într-un geamăt şi geamătul într-un strigăt 
aspru şi fără suflu de durere. 

Bun, şi-a spus Ty cu sânge rece. Şi-apoi, folosind pentru 
prima dată un cuvânt preferat de-a lui Ebbie Wexler: Mori 
repede, futangiu cretin. 


Cam la trei kilometri de Casa întunericului, au ajuns la o 
uriaşă platformă de lemn, aflată în stânga lor. Pe ea era 
instalată un soi de schelă, din vârful căreia se întindea 
aproape până la drum un stâlp lung. De stâlp atârnau mai 
multe frânghii roase, care se legănau în briza caldă şi 
sulfuroasă. Sub platformă, pe terenul pe care lumina 
soarelui nu cădea niciodată, erau mormane străvechi de 
oase şi de pulbere albă. Într-o parte era o movilă mare de 
încălțări. De ce să ia hainele şi să lase încălţările era un 
mister pe care 1y probabil că nu l-ar fi rezolvat nici dacă nu 
ar fi purtat şapca (jugării speceale bendru băiezi speceali), 
dar o expresie neaşteptată i-a apărut în minte: obiceiul 
pământului. Avea o bănuială că asta era ceva ce tatăl lui 
spunea uneori, dar nu era sigur. Nu-şi putea aminti nici 
măcar chipul tatălui său, nu cu claritate. 

Spânzurătoarea era înconjurată de corbi. Se loveau unul 
de celălalt şi s-au întors să urmărească înaintarea 
maşinuţei. Niciunul nu era corbul cel special, cel cu nume 
pe care Iy nu şi-l mai amintea, dar ştia de ce sunt acolo. 
Aşteptau carne proaspătă de ciugulit, asta făceau. Aşteptau 
ochi morţi de curând pe care să-i înfulece. Fără a mai 
pomeni de torsurile goale ale morţilor desculți. 

Dincolo de mormanul de încălțări putrede, o cale ferată 
defectă ducea înspre nord, traversând un deal fumegător. 

— Station House Road, a zis Burny. 

Atunci părea să vorbească mai mult pentru sine decât 
pentru 'Iy. Probabil că intra uşor-uşor în delir. Şi totuşi, 
taserul rămânea îndreptat spre gâtul lui Ty, neabătut. 

— Acolo ar trebui să-l duc pe băiatul special. (Dug be 
băiadu sbejal.) 

Acolo ajung cei speciali. Domnul Munşun s-a dus după 
mono. Monoul Lumii din Capăt. Cândva erau doi. Patricia... 
şi Blaine. S-au dus. 

Au înnebunit. S-au sinucis. 

Ty a condus maşinuţa şi-a păstrat tăcerea, dar era de 
părere că bătrânul Burn-Burn era cel care înnebunise 


(înnebunise și mai mult, îşi reaminti). Ştia de existenţa 
monoraiurilor, chiar se plimbase cu unul la Disney World 
din Orlando, dar monoraiuri pe nume Blaine şi Patricia? 
Asta era aiurea. 

Station House Road a rămas în urma lor. În faţă, roşul- 
ruginiu şi cenuşiul de fier al Marii Combinații se apropia tot 
mai mult. 1y vedea furnici care se mişcau pe curele 
înclinate într-un unghi crud. Copii. Unii din alte lumi, poate 
- lumi alăturate acesteia - dar mulţi dintr-a lui. Copii ale 
căror feţe apăreau pentru o vreme pe cutiile de lapte şi 
apoi dispăreau pentru totdeauna. Mai rămâneau puţin în 
sufletele părinţilor, desigur, dar în cele din urmă praful se 
aşternea chiar şi acolo, transformându-i din amintiri vii în 
fotografii vechi. 

Copii presupuşi morţi, îngropaţi undeva în morminte 
superficiale de perverşi care-i folosiseră şi apoi scăpaseră 
de ei. În schimb, ei erau aici. Unii dintre ei, în orice caz. 
Mulţi dintre ei. Luptându-se să tragă de manete şi să 
întoarcă roţile şi să mişte curelele în vreme ce 
supraveghetorii cu ochi galbeni şi piele verde pocneau din 
bice. 

În timp ce Ty privea, una dintre furnicuţe a căzut de pe-o 
latură a clădirii întortocheate, înfăşurate în aburi. 1 s-a 
părut că aude un strigăt slab. Sau poate că a fost un țipăt 
de uşurare? 

— Ce zi frumoasă, a zis Burny încet. O să-mi placă şi mai 
mult după ce-o să îmbuc ceva. Întotdeauna... mă înveselesc 
după ce îmbuc ceva. 

Ochii lui bătrâni îl studiază pe Ty, strângându-se puţin pe 
la colţuri de-o căldură bruscă. 

— Fundul de copilaş e cea mai bună mâncare, dar nici al 
tău n-o să fie râu. Mnu, n-o să fie deloc rău. El mi-a spus să 
te duc la staţie, dar nu-s sigur că mi-ar da porţia care mi se 
cuvine. Comisionul meu. 

Poate e cinstit... poate că încă-mi e prieten... dar mă 
gândesc să-mi iau mai întâi porţia, aşa, ca să fiu sigur. 


Majoritatea agenţilor îşi primesc cele zece procente din 
capul locului. 

Întinde mâna şi-l împunge pe Ty puţin sub mijloc. Chiar şi 
prin jeanşi, băiatul simţi muchia dură şi boantă a unghiei 
bătrânului. 

— Eu mă gândesc să-mi iau porţia din fundul locului. 

Un râset şuierat, dureros, şi T1y n-a fost tocmai neplăcut 
surprins să vadă o bulă luminoasă de sânge apărând între 
buzele crăpate ale bătrânului. 

— Din fundul locului, pricepi? 

Unghia împunse din nou lateralul fesei lui Ty. 

— Pricep, a zis Iy. 

— O să poţi trage pârţuri la fel de uşor, a zis Burny. Doar 
că atunci o să trebuiască să faci şmecheria cu strânsul 
dintr-o bucă de fiecare dată! 

Tot un râset şuierat. Da, părea să delireze, sigur că da - 
să delireze sau pe punctul de-a o face - şi totuşi, vârful 
taserului rămânea nemişcat. 

— Mergi mai departe, băiete. Încă un kilometru pe 
Conger Road. 

O să vezi o cocioabă cu acoperiş de tinichea, jos într-o 
viroagă. E pe dreapta. E-un loc special. Special pentru 
mine. Intră acolo. 

Ty, neavând de ales, s-a supus. lar acum... 

— Fă ce-ţi spun! Stai cu faţa la peretele ăla afurisit! 
Ridică mâinile şi bagă-le în inelele alea! 

Ty nu poate defini cuvântul eufemism pe loc, dar ştie că a 
le spune cerculeţelor acelora de metal „inele” e-o 
subapreciere. De peretele din spate atârnă, de fapt, cătuşe 
de tortură. 

Panica îi fâlfâie în creier ca un stol de păsări mici, 
amenințând să-i ascundă gândurile. Se luptă să reziste - se 
luptă cu o intensitate feroce. Dacă cedează panicii, dacă 
începe să strige ca din gură de şarpe, va fi terminat. Fie 
bătrânul îl va omori în timp ce-l ciopleşte, fie prietenul 
bătrânului îl va duce într-un loc oribil pe care Burny îl 


numeşte Din-tah. În orice caz, Ty nu-şi va revedea niciodată 
părinţii. Sau French Landingul. Dar dacă îşi poate păstra 
cumpătul... dacă poate aştepta ocazia potrivită... 

A, dar e greu. Şapca pe care o poartă chiar îl ajută puţin 
la asta - are un efect de amorţire care îl ajută să ţină panica 
în frâu - însă tot greu este. Pentru că el nu este primul copil 
pe care bătrânul l-a adus aici, aşa cum n-a fost primul care 
a stat lungi şi lente ore în celula aceea din casa bătrânului. 
În colţul din stânga barăcii, sub o gaură pentru ieşirea 
fumului acoperită cu tinichea, se află un set de barbecue 
înnegrit şi mânjit de grăsime întărită. Grătarul e legat la 
două sticle cu combustibil pe care scrie LA RIVIERE 
PROPAN. Pe perete sunt agăţate mănuşi de bucătărie, 
spatule, cleşti, perii de sârmă şi furculiţe pentru grătare. 
Sunt foarfeci şi ciocane pentru carne şi cel puţin patru 
cuțite de măcelărie cu lame bine ascuţite. Unul dintre 
acestea din urmă pare aproape la fel de lung cât o sabie de 
paradă. 

Lângă acesta este atârnat un şorţ mizerabil pe care e 
imprimat mesajul PUTEŢI PUPA BUCĂTARUL. 

Mirosul din aer îi aminteşte lui Ty de picnicul VFW:4: la 
care l-au dus mama şi tata cu ocazia ultimei Zile a Muncii. 
Maui Wowie, aşa i se spunea, şi asta pentru că oamenii care 
mergeau acolo trebuiau să se simtă ca şi când s-ar fi aflat în 
Hawaii. În mijlocul parcului La Follette, lângă râu, era o 
groapă mare pentru barbecue, îngrijită de femei în fuste 
verzi şi bărbaţi în cămăşi ţipătoare pline de păsări şi copaci 
tropicali. Porci întregi se perpeleau deasupra unei găuri 
scăpărătoare din pământ şi mirosul se asemăna cu acesta 
din baracă. Numai că mirosul de aici este stătut... şi vechi... 
şi... Şi nu tocmai de porc, îşi spune Ty. Este... 

— Trebuie să stau aici şi să mă holbez toată ziua la tine, 
păduche? 

Taserul scoate un sfârâit electric. O durere gâdilitoare îi 
paralizează gâtul lui 'y. Vezica îi cedează şi îşi udă 
pantalonii. Nu se poate abţine. De fapt, abia dacă îşi dă 


seama. Undeva (într-o galaxie foarte îndepărtată), o mână 
care tremură, dar care încă mai deţine o forţă teribilă îl 
aruncă pe 'Iy spre peretele din spate şi spre cătuşele ce-au 
fost sudate de plăcile de oţel dispuse la înălţime de un 
metru şaizeci de sol. 

— Poftim! strigă Burny şi scoate un al treilea râset obosit, 
isteric. 

Ştiam c-o să te alegi până la urmă cu una care să-ţi aducă 
noroc! Te crezi deştept, n-aşa? Un mic geniu! Acuma, vâră 
mâinile prin inelele alea şi hai să terminăm cu prostiile! 

Ty a întins braţele pentru a nu se lovi cu faţa de peretele 
din spate al barăcii. Are ochii la mai puţin de treizeci de 
centimetri de lemn şi are ocazia să vadă bine straturile 
vechi de sânge care-l acoperă. Care-l îmbracă. Sângele 
emană o duhoare metalică străveche. Sub picioare, solul 
pare spongios. Ca jeleul. Scârbos. S-ar putea ca asta să fie o 
iluzie de ordin fizic, dar Ty ştie că ceea ce simte este, cu 
toate acestea, destul de real. Acesta e un loc al morţii. 
Bătrânul s-ar putea să nu-şi pregătească aici teribilele mese 
de fiecare dată - s-ar putea să nu-şi permită acest lux - dar 
ăsta e locul care-i place. Cum a spus: e special pentru el. 

Dacă-l las să-mi prindă mâinile în cătuşele alea, gândeşte 
Ty, s-a zis cu mine. O să mă facă bucăţi. Şi, odată ce-o să 
înceapă să taie, s-ar putea să nu reuşească să se mai 
oprească - nici pentru domnul Muson ăsta, nici pentru 
nimeni. Aşa că pregăteşte-te. 

Acesta din urmă nu seamănă deloc cu unul dintre 
gândurile sale. E ca şi cum ar auzi vocea mamei lui în 
minte. Mama lui sau cineva ca ea. Iy îşi recapătă echilibrul. 
Stolul de păsări ale panicii dispare brusc şi are capul 
limpede atât cât îi permite şapca. Ştie ce trebuie să facă. 
Sau să încerce să facă. 

Simte vârful taserului alunecându-i între picioare şi se 
gândeşte la şarpele care a străbătut aleea năpădită de 
ierburi, şarpele acela cu gura plină de colţi. 


— Vâră-ţi mâinile prin inelele alea chiar acum, altfel o să- 
ţi prăjesc boaşele ca pe nişte stridii. 

Zdridii, aşa sună. 

— Bine, zice Iy. 

Vorbeşte pe-o voce piţigăiată, plângăreaţă. Speră să pară 
speriat de moarte. Dumnezeu ştie că n-ar trebui să fie greu 
de lăsat impresia asta. 

— Bine, bine, numa' nu mă răni, o fac acuma, vezi? Vezi? 
Îşi vâră mâinile prin inele. Acestea sunt mari şi lăbărţate. 

— Mai sus! 

Vocea mârâită încă-i răsună în ureche, dar taserul măcar 
i-a dispărut dintre picioare. 

— Vâră-le cât poţi de departe! 

Ty face cum i s-a poruncit. Cătuşele alunecă până mai sus 
de încheieturile mâinilor sale, mâini care, în semiîntuneric, 
seamănă cu nişte stele de mare. În spatele lui aude din nou 
clincul acela moale când Burny scotoceşte prin sac. Ty 
înţelege. Şapca îi bruiază puţin gândurile, dar asta e prea 
evident ca s-o rateze. Bătrânul are acolo cătuşe adevărate. 
Cătuşe care au fost folosite de multe, multe ori. Le va 
prinde la încheieturile lui Ty deasupra cătuşelor de tortură 
şi acolo va sta Ty - sau va atârna, dacă va leşina - câtă 
vreme bătrânul monstru îl va ciopârţi. 

— Acum ascultă, zice Burny. 

Pare cu răsuflarea tăiată, dar mai pare şi din nou 
însufleţit. Gândul la masă i-a redat forţele, i-a adus un plus 
de vitalitate. 

— Îndrept spre tine treaba asta cu o singură mână. Cu 
cealaltă o să-ţi pun o cătuşă la încheietură. Dacă te mişti... 
şi numai dacă tresari, băiete... primeşti curent. Înţeles? 

Ty încuviinţează spre peretele pătat de sânge. 

— N-o să mă mişc, bâiguie el. Sincer o spun. 

— Mai întâi o mână, apoi cealaltă. Aşa procedăm. 

În vocea lui se simte o satisfacţie revoltătoare. Taserul îl 
apasă pe Ty între omoplaţi destul de tare ca să-l doară. 
Icnind de efort, bătrânul i se apleacă peste umărul stâng. 


Ty simte miros de transpiraţie şi sânge şi bătrâneţe. Chiar 
este ca în Hansel şi Gretel, îşi spune, numai că el nu are un 
cuptor în care să-şi împingă torţionarul. 

Ştii ce să faci, îi spune Judy cu răceală. S-ar putea să nu- 
ți ofere el ocazia, iar dacă aşa va fi, aşa să fie. Dar dac-o va 
face... 

O cătuşă i se strecoară la încheietura mâinii stângi. 
Burny îi geme încet, revoltător, în ureche. Bătrânul întinde 
mâna... taserul se mişcă... dar nu destul de departe. Ty stă 
nemişcat cât timp Burny închide o cătuşă şi-o strânge bine. 
Acum, mâna lui stângă e legată de peretele barăcii. De la 
încheietura acelei mâini, la capătul lanţului de oţel, atârnă 
cătuşa pe care Burny are de gând să i-o pună la încheietura 
mâinii drepte. 

Bătrânul, încă gâfâind de efort, se duce în dreapta. Se 
întinde prin faţa lui Ty, dibuind după cătuşa liberă. Taserul îl 
apasă din nou tare în spate. Dacă bătrânul prinde cătuşa, 
soarta lui Ty probabil că e pecetluită (şi nu doar într-un 
singur fel). Şi aproape că o prinde. Dar cătuşa îi scapă din 
mână şi, în loc să aştepte să-i penduleze înapoi în palmă, 
Burny se apleacă după ea. Latura osoasă a feţei lui e lipită 
de umărul drept al lui 1y. 

lar când se apleacă să prindă cătuşa care se leagănă, Ty 
simte cum atingerea taserului mai întâi slăbeşte, apoi 
dispare. 

Acum! strigă Judy în mintea lui. Sau poate că e Sophie. 
Sau poate că sunt amândouă laolaltă. Acum, Ty! Asta e 
ocazia pe care o aşteptai, alta nu va mai fi! 

Ty trage braţul drept în jos, eliberându-se din cătuşa de 
tortură. Nu-l va ajuta la nimic să încerce să-l împingă pe 
Burny de lângă el - bătrânul monstru îl depăşeşte în 
greutate cu treizeci de kilograme sau mai mult - şi Iy nici 
nu încearcă. Se trage în schimb în stânga, exercitând o 
presiune chinuitoare asupra umărului şi-a încheieturii de la 
mâna stângă, care s-a blocat în cătuşa care o ţine captivă. 


— Ce... începe Burny, iar apoi mâna dreaptă a lui 1y 
prinde ceea ce urmărea să prindă: săculeţul moale, 
bălăbănit al boaşelor bătrânului. Strânge cu toată forţa 
corpului său. Simte testiculele monstrului cum se strivesc 
unul de celălalt; simte cum unul se sparge şi se dezumflă. 
Ty strigă, un sunet de disperare şi oroare şi triumf sălbatic, 
toate amestecate. 

Burny, luat cu totul prin surprindere, ţipă. Încearcă să se 
tragă în spate, dar Ty l-a apucat zdravăn. Mâna lui - atât de 
mică, atât de incapabilă (sau aşa ai fi tentat să crezi) de 
orice apărare serioasă - s-a transformat într-o gheară. Dacă 
există un moment când trebuie să folosească taserul, acesta 
este... dar în uimirea sa, mâna lui Burny s-a relaxat. Taserul 
zace pe pământul străvechi şi impregnat de sânge al 
podelei barăcii. 

— Dă-mi drumul! Mă DOARE! Mă, doarrr.. 

Înainte să termine, Ty trage în faţă de săculeţul spongios 
şi dezumflat din pantalonii de bumbac ai bătrânului; trage 
cu toată forţa generată de panică şi ceva de-acolo se rupe. 
Cuvintele lui Burny se dizolvă într-un urlet lichid de agonie. 
E-o durere mai mare decât şi-a închipuit el vreodată că 
există... cu siguranţă nu în ceea ce-l priveşte pe el. 

Dar nu este suficient. Vocea lui Judy spune că nu este şi 
Ty s-ar putea s-o ştie oricum şi el. L-a rănit pe bătrân -i-a 
dat ceea ce Ebbie Wexler ar numi fără-ndoială „o ruptură 
futută” - dar nu este suficient. 

Îi dă drumul şi se întoarce la stânga, pivotând pe mâna 
încătuşată. Îl vede pe bătrân cum se clatină înaintea lui în 
umbre. În spatele lui, maşinuţa de golf stă în uşa deschisă, 
profilată pe un cer plin de nori şi fum. Ochii bătrânului 
monstru sunt uriaşi şi increduli, umflaţi de lacrimi. Se 
holbează la băieţelul care i-a făcut asta. 

Curând îşi va reveni în simţiri. Când asta se va întâmpla, 
Burny va apuca unul dintre cuţitele de pe perete - sau 
poate una dintre furculiţele pentru grătare - şi-şi va omori 
prin înjunghiere prizonierul înlănţuit, strigându-i înjurături 


în timp ce-o va face, spunându-i maimuţă, bastard, cur belit 
nenorocit. Orice gând referitor la marele talent al lui Ty va 
fi dispărut. Orice teamă de ce i s-ar putea întâmpla lui 
Burny însuşi dacă domnului Munşun - şi abbalahului - ar fi 
privat de premiul lui va fi dispărut şi ea. De fapt, Burny nu e 
decât un animal psihopat şi, într-o clipă, adevărata lui fire 
va fi eliberată şi-l va face să se năpustească asupra copilului 
încătuşat. 

Tyler Marshall, fiul lui Fred şi-al formidabilei Judy, nu-i dă 
lui Burny şansa asta. În ultima parte a drumului încoace s-a 
gândit în repetate rânduri la cele spuse de bătrân despre 
domnul Munşun - m-a rănit, m-a tras de maţe - şi-a sperat 
să aibă şi el ocazia să tragă de ceva. Acum ocazia a venit. 
Atârnând de cătuşă cu mâna stângă trasă crud în sus, 
avântă mâna dreaptă în faţă. Prin gaura din cămaşa lui 
Burny. Prin gaura pe care a făcut-o Henry cu briceagul. 
Brusc, Ty prinde de ceva umed, asemănător cu o frânghie. 
Apucă bine şi trage prin spărtura din cămaşă o bucată din 
intestinele lui Charles Burnside. 

Capul lui Burny se ridică spre tavanul cocioabei. Clânţăne 
convulsiv din maxilar, muşchii gâtului său ridat ies în relief 
şi scoate un răcnet puternic, agonic. Încearcă să se 
îndepărteze, lucru care s-ar putea să fie cel mai rău pe 
care-l poate face cineva care e ţinut de măruntaie. O bucată 
albastru-cenuşie de maţ, moale ca un cârnat şi probabil 
încă încercând să digere ultima masă luată de Burny la 
cantina de la Maxton, iese cu pocnetul audibil al unui dop 
de şampanie sărind din gâtul sticlei. 

Ultimele cuvinte ale lui Charles „Grăsuliul” Burnside: 

— DĂ-MI DRUMU', POR C MIIIC CE EŞTI! 

Tyler nu-i dă drumul. În schimb, smuceşte furios de 
intestin într-o parte şi-n alta ca un terier cu un şobolan 
între dinţi. Sânge şi lichid gălbui ţâşnesc din gaura din 
burta lui Burny. 

— Mori! se aude Tyler cum strigă. Mori, jigodie bătrâna, 
MORI ODATĂ! 


Burny mai face un pas împleticit în spate. Gura i se cască 
involuntar şi o parte din proteza dentară superioară cade la 
pământ. Se uită cu ochi mari la doi colaci din propriile sale 
viscere, care se întind ca nişte cartilaje de la gaura roş- 
neagră a cămăşii sale şi până la mâna dreaptă a copilului 
ăluia infect. Şi vede un alt lucru şi mai teribil: un soi de 
strălucire albă l-a înconjurat pe băiat. Îi dă mai multă 
putere decât ar fi avut altfel. Îi dă puterea de-a trage 
măruntaiele lui Burny din corpul lui însufleţit şi ce tare 
doare, ce tare doare, cât de tala tale tale doaleeee... 

— Mori! strigă băiatul pe-o voce ascuţită şi spână. O, te 
rog, NU VREI SĂ MORI ODA TA? 

Şi-n cele din urmă - după mult, mult timp - Burny se 
prăbuşeşte în genunchi. Privirea lui slabă se fixează asupra 
taserului şi întinde o mână tremurândă spre el. Înainte să 
ajungă prea departe, lumina conştiinţei îi părăseşte ochii. 
N-a îndurat destulă durere pentru a egala măcar a o suta 
parte din suferinţa pe care a provocat-o, însă mai mult nu 
suportă corpul său bătrân. Scoate un muget aspru din gât, 
apoi se prăvăleşte pe spate, mişcare care face să-i iasă şi 
mai multe intestine din abdomen. E inconştient de asta sau 
de orice altceva. 

Carl Bierstone, cunoscut şi drept Charles Burnside, 
cunoscut şi drept „Grăsuliul” Burnside, este mort. 

Pentru mai bine de treizeci de secunde, nimic nu se 
mişcă. Tyler Marshall este în viaţă, dar la început atârnă 
doar de axul braţului său stâng încătuşat, strângând în 
continuare un colac din intestinele lui Burny în mâna 
dreaptă. Strângându-l cu toată forţa. Într-un târziu, un fel 
de însufleţire îi animă trăsăturile. Îşi trage picioarele sub el 
şi se ridică împleticit, îndepărtând aproape intolerabila 
presiune exercitată asupra umărului stâng. Devine imediat 
conştient că braţul drept e împroşcat cu sânge până la 
biceps şi că pumnul i-e plin de măruntaiele unui mort. Le dă 
drumul şi ţâşneşte către uşă, neamintindu-şi că e încă legat 


de perete decât când e tras în spate, umărul urlându-i din 
nou de durere. 

Te-ai descurcat bine, şopteşte vocea lui Judy-Sophie. Dar 
trebuie să ieşi cât mai repede de aici. 

Lacrimile reîncep să-i curgă pe faţa murdară şi palidă. 
Cât îl ţine vocea, începe să strige: 

— Ajutor! Să mă ajute cineva! Sunt în baracă! SUNT ÎN 
BARACĂ! 

În faţa Sand Bar, Doc stă pe loc, cu motocicleta huruindu- 
i între picioare, însă Beezer o opreşte pe-a sa, coboară 
propteaua cu călcâiul bocancului şi se duce la Jack, Dale şi 
Fred. Jack a pus stăpânire pe obiectul împachetat adus de 
tatăl lui Ty. Fred, între timp, a pus stăpânire pe cămaşa lui 
Jack. Dale încearcă să-l imobilizeze, dar, în ceea ce-l 
priveşte pe Fred Marshall, doar două persoane există pe 
lume: el şi Hollywood Jack Sawyer. 

— El a fost, nu-i aşa? A fost Ty. A fost băiatul meu, l-am 
auzit! 

— Da, zice Jack. Cu siguranţă el a fost şi cu siguranţă l-ai 
auzit. Şi-a cam pierdut culoarea feţei, vede Beezer, dar 
altfel e calm. Nu-l deranjează absolut deloc că tatăl 
băiatului dispărut i-a smuls cămaşa din pantaloni. Nu, 
întreaga atenţie a lui Jack e îndreptată asupra pachetului. 

— Pentru Dumnezeu, ce se petrece aici? întreabă Dale 
tânguitor. Se uită la Beezer. Tu ştii? 

— Puştiul e într-o baracă undeva, spune Beezer. Am 
dreptate? 

— Da, răspunde Jack. 

Fred dă brusc drumul cămăşii lui Jack şi se împleticeşte 
în spate, suspinând. Jack nu-i acordă nici-o atenţie şi nu 
face niciun efort de-a îndesa în pantaloni poalele cămăşii 
sale şifonate. Încă se uită la pachet. Aproape că se aşteaptă 
să vadă timbre rupte din pliculeţe de zahăr, dar nu, acesta e 
un colet clasic. Orice ar fi, a fost trimis cu poşta rapidă 
domnului Tyler Marshall, Aleea Robin Hood nr. 16, French 
Landing. Adresa expeditorului a fost scrisă cu roşu: domnul 


George Rathbun, KDCU, Peninsula Drive nr. 4, French 
Landing. Sub asta, cu litere negre, mari: 


PÂNĂ ŞI UN ORB VEDE CĂ ŢINUTUL COULEE IUBEŞTE 
GALA BREWERI! 


— Henry, nu te dai niciodată bătut, aşa-i? murmură Jack. 
Lacrimile îi înţeapă ochii. Ideea unei vieţi fără vechiul său 
prieten îl loveşte din nou, făcându-l să se simte neputincios 
şi pierdut şi nesăbuit şi rănit. 

— Ce-i cu unchiul Henry? întreabă Dale. Jack, unchiul 
Henry e mort. 

Cine ştie cum, Jack nu mai e atât de sigur de asta. 

— Să mergem, spune Beezer. Trebuie să-l aducem pe 
băiat. E-n viaţă, dar nu e-n siguranţă. Ştiu asta limpede ca 
lumina zilei. Să pornim la drum. Putem lămuri restul mai 
târziu. 

Dar Jack - care n-a făcut doar să audă strigătul lui Tyler, 
ci, pentru nu moment, chiar a văzut prin ochii lui - nu are 
cine ştie ce de lămurit. De fapt, înţelegerea se reduce acum 
la un singur lucru. Ignorându-i pe Beezer şi Dale, se 
apropie de tatăl înlăcrimat al lui Ty. 

— Fred. 

Fred continuă să plângă. 

— Fred, dacă vrei să-ţi revezi băiatul, revino-ţi în fire 
chiar acum şi ascultă-mă. 

Fred ridică privirea, cu ochii roşii şiroind. Are încă pe cap 
şapca de baseball ridicol de mică. 

— Ce-i asta, Fred? 

— Trebuie să fie un premiu la concursul pe care George 
Rathbun îl organizează în fiecare vară - Gala Brewer. Dar 
nu ştiu cum de-a putut Iy câştiga ceva. Acum vreo două 
săptămâni se smiorcăia că a uitat să se înscrie. M-a întrebat 
chiar dacă nu l-am înscris eu şi eu m-am cam... ei bine, m- 
am răstit la el. 


La această amintire, noi lacrimi încep să curgă pe obrajii 
ţepoşi ai lui Fred. 

— Asta se întâmpla cam pe când Judy începea să se 
comporte... 

ciudat... îmi făceam griji pentru ea şi pur şi simplu... m- 
am răstit la el. Ştii? 

Pieptul lui Fred tresaltă. Scoate un sunet apos ca de 
sughiţ şi mărul lui Adam i se mişcă în sus şi-n jos. Se şterge 
cu braţul la ochi. 

— lar Iy... tot ce-a spus ela fost: „Nu face nimic, tati.” Nu 
s-a supărat pe mine, nu s-a bosumflat sau altceva. Pentru că 
genul ăsta de băiat era. Este. 

— De unde ai ştiut să-l aduci la mine? 

— M-a sunat prietenul tău, zice Fred. Mi-a spus că 
poştaşul a adus ceva şi că eu trebuie să-l aduc aici 
numaidecât. Înainte să pleci. S-a referit la tine ca la... 

— S-a referit la mine ca la Jack Călătoru. Fred Marshall 
se uită la el întrebător. 

— Exact. 

— Bine, spune Jack blând, aproape absent. Acum o să 
mergem să-ţi aducem băiatul. 

— Vin şi eu. Am puşca de vânat căprioare în maşină... 

— Şi acolo o să şi rămână. Du-te acasă. Pregăteşte casa 
pentru el. Pregăteşte casa pentru soţia ta. Şi lasă-ne pe noi 
să facem ce avem de făcut. 

Jack se uită mai întâi la Dale, apoi la Beezer. 

— Haideţi, spune. Să pornim la drum. 


Cinci minute mai târziu, maşina şefului poliţiei din French 
Landing goneşte spre vest pe Autostrada 35. Direct în faţă, 
ca o gardă de onoare, Beezer şi Doc merg unul lângă 
celălalt, soarele strălucind pe ornamentele cromate ale 
motocicletelor lor. Copacii înfrunziţi se  îngrămădesc 
aproape de drum pe ambele părţi. 

Jack simte zumzetul care e semnul distinctiv al Casei 
întunericului cum începe să-i răsune în cap. A descoperit că 


poate bloca acel sunet dacă e nevoit s-o facă, să-l împiedice 
să se răspândească şi să-i acopere întregul proces 
intelectual cu bruiaj static, însă tot e al naibii de neplăcut. 
Dale i-a dat unul dintre Rugerele 357 - armele de serviciu 
ale departamentului de poliţie - acum o are îndesată la 
betelia jeanşilor. A fost surprins de cât de mult i-a plăcut 
greutatea lui în mână, aproape ca o întoarcere acasă. 
Armele s-ar putea să nu fie cine ştie de ce mare ajutor în 
lumea din spatele Casei întunericului, însă trebuie să 
ajungă mai întâi acolo, nu? Şi, după spusele lui Beezer şi 
Doc, calea de acces nu este tocmai neapărată. 

— Dale, ai un cuţit de buzunar? 

— Uită-te în torpedou, zice Dale. Aruncă o privire la 
pachetul lung din poala lui Jack. Presupun că vrei să desfaci 
aia. 

— Presupui corect. 

— Îmi poţi explica nişte lucruri între timp? Cum ar fi 
dacă, odată intraţi în Casa întunericului, ne putem aştepta 
ca Charles Burnside să sară de după o uşă secretă cu 
toporul în mână şi să înceapă să... 

— Zilele Grăsuliului Burnside de-a sări la oameni s-au 
terminat, zice Jack. E mort. Iy Marshall l-a ucis. Asta ne-a 
izbit în faţa Sand Bar. 

Maşina şerifului virează aşa tare - până pe partea stângă 
a drumului - încât Beezer se uită în spate pentru un 
moment, uimit de ceea ce tocmai a văzut în oglinda 
retrovizoare. Jack îi face iute şi scurt cu mâna - Du-te, nu te 
gândi la noi - şi Beez se întoarce înapoi în faţă. 

— Ce-i? icneşte Dale. 

— Bătrânul nemernic era rănit, dar am o bănuială că Ty 
tot a făcut o treabă a naibii de curajoasă. Curajoasă şi 
îndemânatică, totodată. 

Jack se gândeşte că Henry l-a început pe Burnside şi că 
Ty l-a terminat. Ceea ce George Rathbun ar fi numit fără- 
ndoială un minunat joc dublu. 

— Cum... 


— L-a eviscerat. Cu mâinile goale. Cu mâna. Sunt sigur că 
cealaltă e înlănţuită sus, cumva. 

Dale rămână tăcut o clipă, urmărindu-i pe motocicliştii 
din faţă cum se înclină într-o curbă cu părul fluturându-le în 
spate de sub căştile regulamentare în Wisconsin. Jack, între 
timp, desface ambalajul de hârtie maro şi scoate la iveală o 
cutie lungă şi albă. Ceva se rostogoleşte înainte şi-napoi în 
ea. 

— Vrei să-mi spui că un băiat de zece ani a eviscerat un 
ucigaş în serie? Un canibal în serie. Că ştii cumva lucrul 
ăsta. 

— Da. 

— Asta mi se pare extrem de greu de crezut. 

— Gândindu-mă la tatăl lui, înţeleg asta. Fred e... 

Un pămpălău, asta-i vine în gând, însă asta e deopotrivă 
nedrept şi neadevărat. 

— Fred e milos, zice Jack. Judy, însă... 

— E tare pe poziţie, zice Dale. Aşa am auzit. 

Jack îi oferă prietenului său un surâs lipsit de umor. A 
reuşit să limiteze zumzetul la o porţiune mică din creier, 
însă în acea bucăţică urlă ca o alarmă de pompieri. Aproape 
au ajuns la destinaţie. 

— Întocmai, fără doar şi poate, îi spune lui Dale. Şi la fel 
şi băiatul. El e... curajos. 

Ceea ce Jack aproape că a spus este: E] e un prinț. 

— Și e în viaţă. 

— Da. 

— Înlănţuit într-o baracă undeva. 

— Corect. 

— În spatele casei lui Burnside. 

— Înâ. 

— Dacă mi-e clară geografia în cap, asta înseamnă că e 
undeva în pădure lângă Schubert şi Gale. 

Jack zâmbeşte şi nu spune nimic. 

— Bine, zice Dale apăsat. Cu ce am greşit? 


— Nu contează. Ceea ce-i bine, pentru că-i imposibil de 
explicat. 

Jack speră doar ca mintea lui Dale să fie bine înfiptă în 
loc, pentru că în următoarea oră sau aşa ceva o să încaseze 
câteva lovituri date naibii. 

Taie cu unghia banda adezivă cu care e lipită cutia. O 
deschide. Dedesubt e o folie cu bule de aer. Jack o scoate, o 
aruncă pe jos şi se uită la premiul Galei Brewer al lui Ty 
Marshall - un premiu pe care l-a câştigat chiar dacă, se 
pare, nici nu s-a înscris în concurs. 

Jack scoate un suspin slab de uimire. A mai rămas în el 
destul din copilul care a fost odată pentru a reacţiona la 
obiectul pe care-l vede, chiar dacă n-a mai jucat niciodată 
după ce-a fost prea mare pentru Liga de Juniori. Pentru că 
o bâtă de baseball are ceva aparte, nu-i aşa? Ceva care 
stârneşte credinţele noastre primitive cu privire la 
puritatea luptei şi-a puterii echipei din care facem parte. 
Echipa gazdă. Cu privire la ce e drept şi ce e alb. Cu 
certitudine, Bernand Malamud ştia asta; Jack a citit The 
National de mai multe ori, de fiecare dată sperând că se va 
sfârşi altfel (iar când versiunea cinematografică i-a oferit alt 
final, nu i-a plăcut de nici-o culoare), de fiecare dată 
plăcându-i faptul că Roy Hobbs şi-a numit bâta Wonderboy. 
Cine să-i bage în seamă pe critici, cu toată vorbăria lor 
despre legenda arthuriană şi simbolurile falice? Uneori, un 
trabuc e doar un trabuc şi uneori o bâtă e doar o bâtă. Un 
băț mare. Ceva cu care să marchezi un tur complet. 

— Maică soare, zice Dale, aruncând o privire într-acolo. 
Până şi el pare mai tânăr. Ca un băiat. Cu ochii larg căscaţi. 
Aşadar, Jack nu e singurul, se pare. A cui e bâta? 

Jack o ridică încet din cutie. Pe mâner, scris cu un magic 
marker negru, se află mesajul: 


PENTRU TYLER MARSHALL NU TE DA BĂTUT! AMICUL 
TAU, RICHIE SEXSON 


— A lui Richie Sexson, zice Jack. Cine e Richie Sexson? 

— Cel mai tare jucător de la Brewers, îi explică Dale. 

— E la fel de bun ca şi Roy Hobbs? 

— Roy... Apoi Dale surâde. O, din filmul ăla! Cu Robert 
Redford, aşa-i? Nu, nu cred... Hei, ce faci? 

Ţinând în continuare bâta în mână (de fapt, aproape că-l 
loveşte pe Dale în obrazul drept cu capătul ei), Jack se 
întinde şi apasă claxonul. 

— Trage pe dreapta, zice el. Aici e. Aiuriţii ăia au fost aici 
doar ieri şi uite cum trec pe lângă. 

Dale trage pe marginea drumului, făcând maşina să se 
oprească brusc, şi scoate schimbătorul de viteze la liber. 
Când întoarce privirea spre Jack, faţa i s-a albit uimitor de 
tare. 

— O, Jack... Nu mă simt prea bine. Poate din cauza 
micului dejun. Hristoase, sper să nu încep să vomit. 

— "Tot de la micul dejun se trage şi zumzetul pe care-l 
auzi în cap? întreabă Jack. 

Ochii lui Dale se măresc. 

— De unde... 

— Pentru că şi eu îl aud. Şi-l simt în stomac. Nu-i din vina 
micului dejun. E din vina Casei întunericului. 

Jack ridică flaconul cu miere. 

— Dă-i drumul. Mai dă-ţi puţină în jurul nărilor. Bagă 
ceva şi înăuntru. O să te simţi mai bine. 

Afişează o siguranţă absolută. Pentru că aici nu e vorba 
de arme secrete sau de formule mistice; şi cu siguranţă nu 
e vorba de miere. E vorba de credință. Au părăsit tărâmul 
raţionalului şi au intrat în tărâmul alunecării. Jack ştie asta 
sută la sută de-ndată ce deschide portiera maşinii. 

Înainte, motocicliştii virează şi fac cale întoarsă. Beezer, 
cu o expresie nerăbdătoare pe faţă, scutură din cap: Nu, 
NU, NU aici. 

Dale vine lângă Jack în faţa maşinii. E tot palid la faţă, 
însă pielea din jurul şi de sub nas străluceşte de miere, şi 
pare că se ţine destul de bine pe picioare. 


— Mersi, Jack. E mult mai bine. Nu ştiu cum nişte miere 
aplicată în jurul nasului mi-ar putea afecta auzul, dar 
zumzetul e mai slab. Nu mai e decât un bâzâit surd. 

— Ai greşit locul! strigă Beezer oprind Harley-ul în faţa 
maşinii de patrulă. 

— Mnu, zice Jack calm, uitându-se la pădurea deasă. 
Lumina soarelui căzând pe frunzele verzi contrastează cu 
nebuneşti zigzaguri negre de umbră. Totul tremură şi e 
instabil: joacă feste perspectivei. Ba aici e. Ascunzătoarea 
domnului Munşun şi-a Bandei Casei întunericului, după cum 
n-a spus niciodată Ducele. 

Acum, când motocicleta lui Doc se opreşte lângă a lui 
Beezer, larma creşte. 

— Beez are dreptate! De-abia ieri am fost aici! Doar nu 
crezi că am şi uitat locul? 

— Aici nu e decât pădure, pe ambele părţi ale drumului, 
intervine şi Dale. Arată cu degetul dincolo de şosea, unde, 
cam la cincizeci de metri sud-est de locul unde stau ei, 
bandă galbenă de poliţie fâlfâie legată de câţiva copaci. Ăla- 
i drumul care duce la Ed's Eats. Pe noi ne interesează un 
loc care probabil e dincolo de el... 

Cu toate astea, ştii că aici este, gândeşte Jack. Se 
minunează, de fapt. Altfel de ce te-ai fi mânjit cu miere ca 
ursulețul Pooh într-o zi norocoasă? 

Îşi mută privirea la Beezer şi Doc, care nici ei nu arată 
prea bine. Jack deschide gura să le vorbească... şi ceva 
fâlfâie în partea de sus a câmpului său vizual. Îşi înfrânează 
impulsul natural de-a ridica privirea şi de-a identifica sursa 
acelei mişcări. Ceva - probabil vechea parte Jack Călătoru 
din el - crede că ar fi o idee foarte proastă să facă asta. 
Ceva îi priveşte deja. E mai bine să nu ştie că a fost 
observat. 

Lasă jos bâta lui Richie Sexson, sprijinind-o de maşina 
pornită la ralanti. la mierea de la Dale şi i-o întinde lui Beez. 

— Poftim, zice, unge-te bine. 


— Nu are niciun rost, nătărău fără minte! strigă Beezer 
exasperat. Nu... Asta este... locul! 

— Îţi sângerează nasul, spune Jack cu blândeţe. Doar 
puţin. Şi ţie, Doc. 

Doc dă cu un deget pe sub nas şi se uită uimit la pata 
roşie. Începe: 

— Dar ştiu că nu ăsta-i... 

Din nou fâlfâitul acela în partea de sus a câmpului vizual 
al lui Jack. Îl ignoră şi arată cu degetul înainte. Beezer, Doc 
şi Dale se uită în acea direcţie şi Dale e primul care-l vede. 

— Fir-aş să fiu, zice el încet. Un indicator cu TRECEREA 
INTERZISĂ. Acolo a fost până acum? 

— Mda, spune Jack. E acolo de treizeci de ani sau mai 
bine, cred. 

— Futu-i, sare Beez şi începe să se dea cu miere în jurul 
nasului, îndeasă cantităţi generoase şi în nări; picături 
răşinoase îi scânteiază în barba roş-brună de viking. Am fi 
mers liniştiţi mai departe, Doctore. Taman până în oraş. La 
naiba, poate taman până în Rapid City, Dakota de Sud. 

Îi dă mierea lui Doc şi face o grimasă spre Jack. 

— Îmi pare rău, omule. Trebuia să ştim. Nu avem scuze. 

— Unde-i drumeagul? întreabă Dale, apoi: O! Uite-l] acolo. 
Puteam şi. jur... 

— Că nu era nimic acolo. Ştiu, spune Jack. 

Zâmbeşte. Se uită la prietenii lui. La Banda Sawyer. În cel 
mai sigur mod nu se uită la zdrenţele negre care fâlfâie 
neîncetat la periferia superioară a vederii sale, nici în jos la 
brâu, unde mâna sa scoate încet Rugerul 357 de la betelia 
pantalonilor. A fost întotdeauna unul dintre cei mai buni. A 
câştigat medalii doar de câteva ori la tragerea din punct fix, 
dar la concursul de viteză s-a descurcat foarte bine. Se 
situa între primii cinci, de obicei. Nu ştie dacă şi-a păstrat 
îndemânarea asta, dar crede că va afla chiar acum. 

Zâmbindu-le, privindu-l pe Doc cum îşi vâră miere în nări, 
Jack zice cu o voce degajată: 


— Ceva se uită la noi. Nu ridicaţi privirea. O să încerc să-l 
împuşc. 

— Ce este? întreabă Dale, zâmbind la rândul lui. Nu 
ridică privirea, se uită drept înainte. Acum vede cât se 
poate de clar drumeagul umbros care trebuie că duce la 
casa lui Burnside. Nu era acolo, putea să jure că nu era, dar 
acum este. 

— E-o pacoste, spune Jack şi, brusc, scoate Rugerul, 
apucându-l de mâner cu ambele mâini. Deschide focul 
aproape înainte să poată vedea cu ochii lui şi prinde corbul 
mare şi negru aşezat pe creanga de sus a unui stejar 
complet prin surprindere. Acesta scoate un singur țipăt 
puternic, şocat - „AOOOO!” - apoi e spulberat pe loc. 
Sângele zboară pe profilul cerului albastru de vară, la apus. 
Penele planează în ghemotoace la fel de întunecate ca 
umbrele nopţii. Şi un corp. Cade la marginea drumului, în 
faţă, cu un bufnet puternic. Un singur ochi negru, lucios, se 
uită la Jack Sawyer cu o expresie de surpriză. 

— Ai tras cinci sau şase gloanţe? întreabă Beezer pe-un 
ton de mirare profundă. A fost atât de rapid, că nu mi-am 
dat seama. 

— Le-am tras pe toate, spune Jack. Se pare că, totuşi, nu 
mi-am ieşit din mână. 

— Ce corb mare! zice Doc. 

— Nu-i un corb ca oricare altul, îi spune Jack. E Gorg. 
Înaintează spre corpul spulberat care zace în praf. 

— Ce mai faci, amice? Cum te mai simţi? Scuipă pe Gorg, 
o hârcă mare şi groasă. 

— Asta-i pentru că i-ai ademenit pe copii, spune el. 

Apoi, brusc, loveşte cu bocancul cadavrul corbului, care, 
într-un arc slab, cu aripile înfăşurate în jurul corpului ca un 
linţoliu, ajunge între ierburi. 

— lar asta-i pentru că ţi-ai bătut joc de mama Irmei. 

Toţi trei se uită la el la fel de uimiţi. Aproape temători. 
Sunt priviri care-l obosesc pe Jack, deşi presupune că 
trebuie să le accepte, îşi aminteşte că vechiul său prieten 


Richard Sloat s-a uitat la el în acelaşi fel, odată ce Richard 
şi-a dat seama că ceea ce el numea „poveşti din insula 
Seabrook” nu se limita doar la insula Seabrook. 

— Haideţi, zice Jack. Toată lumea în maşină. Să trecem la 
treabă. 

Da, şi trebuie să se mişte repede, pentru că un domn cu 
un singur ochi va începe în scurt timp să-l caute pe Iy. 
Domnul Munşun. Ochiul Regelui, îşi spune Jack. Ochiul 
abhalahului. La asta se referea Judy - la domnul Munşun. 
Oricine sau orice ar fi el de fapt. 

— Nu-mi place că trebuie să lăsăm motocicletele aici, pe 
marginea drumului, omule, zice Beezer. Oricine ar putea 
veni şi să le... 

— N-o să le vadă nimeni, îl linişteşte Jack. De când ne-am 
oprit, au trecut trei sau patru maşini şi nimeni nici măcar n- 
a întors capul spre noi. Şi ştii de ce. 

— Pentru că am început deja să trecem pragul, nu-i aşa? 
întreabă Doc. Asta-i marginea. Granița. 

— Opopanax, zice Jack. Cuvântul îi iese pur şi simplu pe 
gură. 

Jack ia bâta de baseball câştigată de Ty şi se urcă pe 
scaunul pasagerului. 

— Asta înseamnă să mergem, explică el. Hai să terminăm 
odată. 

Aşadar, Banda Sawyer porneşte în ultima aventură - de-a 
lungul drumeagului împădurit, otrăvit, care duce la Casa 
întunericului. Lumina puternică a  după-amiezii se 
estompează repede şi devine o strălucire mată a unei seri 
noroase de noiembrie. Printre copacii deşi de pe-o parte şi 
cealaltă a drumului, siluete întunecate se împletesc şi se 
târăsc şi uneori zboară. Nu au cine ştie ce importanţă, 
consideră Jack; nu sunt decât fantome. 

— Ai de gând să-ţi încarci „Rugelatorul” ăla? întreabă 
Beezer de pe bancheta din spate. 

— Mnu, răspunde Jack, uitându-se la Ruger fără mare 
interes. Cred că şi-a încheiat misiunea. 


— Pentru ce ar trebui să ne pregătim? întreabă Dale pe-o 
voce firavă. 

— Pentru orice, răspunde Jack. 

Îi oferă lui Dale Gilbertson un rânjet lipsit de umor. 
Înainte îi aşteaptă o casă care nu-şi păstrează forma, ci se- 
nvârte şi se unduieşte în cel mai neliniştitor fel. Uneori nu 
pare mai mare decât o umilă casă de fermă; o clipire de 
ochi, şi pare un monolit care ascunde vederii tot cerul; încă 
o clipire şi pare să fie o construcţie joasă, inegală, 
întinzându-se în spate sub bolta pădurii cale de, probabil, 
kilometri întregi. Emană un zumzet slab care seamănă cu 
nişte voci. 

— Fiţi pregătiţi pentru absolut orice. 


28 


Dar, la început, nu se întâmplă nimic. 

Toţi patru coboară şi rămân în faţa maşinii lui Dale, 
arătând până la ultimul ca nişte oameni care pozează 
pentru fotografia de grup care va ajunge în cele din urmă 
pe peretele cuiva. Numai că fotograful s-ar afla pe veranda 
Casei întunericului - într-acolo stau ei cu faţa - iar veranda 
e goală cu excepţia celui de-al doilea indicator cu 
TRECEREA INIERZISA, care stă sprijinit de un stâlp 
scorojit. Cineva a desenat pe el un craniu cu un magic 
marker sau creion chimic. Burny? Vreun adolescent 
intrepid care a venit până la casă într-o demonstraţie de 
curaj? Dale a făcut unele lucruri nebuneşti în adolescenţă, 
şi-a riscat viaţa cu un tub de vopsea sub presiune nu doar o 
singură dată, însă varianta aceasta tot i se pare greu de 
crezut. 

Atmosfera e apăsătoare şi tăcută, ca înaintea unei furtuni 
cu fulgere. Aerul miroase urât, însă mierea pare să 
acţioneze ca un filtru bun. În pădure, ceva scoate un sunet 
gros pe care Dale nu l-a mai auzit niciodată până acum. 
Gruu-uuu. 


— Ce-i aia? îl întreabă pe Jack. 

— Nu ştiu, răspunde acesta. Doc spune: 

— Am auzit cum fac aligatorii în călduri şi aşa sună. 

— Dar aici nu suntem în Everglades, zice Dale. Doc îi 
oferă un zâmbet subţire. 

— Nici în Wisconsin nu mai suntem, Toto. Sau poate nu ai 
observat. 

Dale a observat foarte bine. Pentru început, e felul în 
care casa nu vrea să-şi menţină forma - felul în care pare 
uneori enormă, ca şi când ar fi mai multe case cumva 
suprapuse. Un oraş poate de mărimea Londrei împăturit 
sub un singur acoperiş straniu. Şi-apoi mai sunt copacii: 
stejari bătrâni şi pini, mesteceni care seamănă cu nişte 
fantome uscâţive, arţari roşii - toţi specifici acestei zone - 
dar mai vede şi plante răsucite, rădăcinoase, care seamănă 
cu nişte copaci banyan mutanţi. Şi se mișcă oare aceştia? 
Hristoase, Dale speră că nu. Dar, că e aşa sau nu, aceştia 
şoptesc. E aproape sigur de asta. Le aude cuvintele cumi 
se înfiripă prin zumzetul din cap, şi nu sunt cuvinte 
încurajatoare, nu, nici pe departe. 

Ucidtine... mânctine... urăsctine... 

— Unde-i câinele? întreabă Beezer. Ţine pistolul de 9 
milimetri într-o mână. Vino, cuţu-cuţu! Am ceva bun pentru 
tine! Vino repede să-liei! 

În schimb, din pădure se aude din nou mârâitul acela 
gutural, de data asta mai aproape: GRUU-UUUU! Şi copacii 
şoptesc. Dale ridică privirea spre casă, care creşte, etaj 
după etaj, până la cerul alb şi rece, şi brusc e asaltat de 
ameţeală ca de un val vâscos de căldură. Are vaga senzaţie 
că Jack îl apucă de cot ca să-l împiedice să cadă. Asta-l ajută 
puţin, dar nu destul; şeful poliţiei din French Landing se 
întoarce spre stânga şi vomită. 

— Bun, zice Jack. Dă afară. Scapă de tot. Dar tu, Doc? 
Beez? 

Thunder Two spun că sunt în regulă. Pentru moment aşa 
este, dar Beezer nu ştie cât va putea rezista. Stomacul i se 


agită. Ei, şi ce dacă aş da la boboci? gândeşte el. După 
spusele lui Jack, Bumside e mort şi n-o să-l deranjeze. 

Jack îi conduce pe scările verandei, oprindu-se să arunce 
indicatorul cu TRECEREA INTERZISĂ cu graffitiul lui cu 
cap de mort într-un boschet care-l înghite pe dată, ca o 
gură vorace. Asta îi aminteşte lui Dale cum Jack a scuipat 
pe corb. Prietenul lui pare diferit, cumva, mai tânăr şi mai 
în putere. 

— Dar noi o să încălcăm indicaţia şi-o să trecem, spune 
Jack. O să trecem cât ne vor mușchii. 

La început, însă, pare că nu o vor face. Uşa din faţă a 
Casei întunericului nu e doar încuiată. Între uşă şi canat nu 
e nici urmă de crăpătură. De fapt, odată ajunşi sus, uşa 
pare desenată, un trompe-l'oeil. 

În spatele lor, în pădure, ceva strigă. Dale tresare. 
Strigătul se ridică până la o notă dureros de ascuţită, se 
transformă într-un acces de râs maniacal şi dispare brusc. 

— Indigenii sunt al naibii de agitaţi, comentează Doc. 

— Vrei să încercăm un geam? îl întreabă Jack pe Beezer. 

— Nu. O să intrăm prin faţă. 

Rostind acestea, Jack ridică bâta de baseball a lui Richie 
Sexson. Când termină, o lasă jos, părând nedumerit. Din 
spatele lor se aude un huruit surd, care creşte repede în 
intensitate. Iar lumina zilei, deja slabă în această ciudată 
pădure deasă, pare să se micşoreze tot mai mult. 

— Acum ce mai e? întreabă Beezer, întorcându-se înapoi 
spre drumeag şi spre maşina parcată. [ine pistolul ridicat 
lângă urechea dreaptă. Ce mamă... 

După care tace. Arma coboară. El cască gura. 

— Maică Precistă, zice Doc imediat. Dale, şi mai încet: 

— Tu ai făcut asta, Jack? Dacă da, chiar că ţi-ai ascuns 
bine talentele. Lumina a scăzut în intensitate pentru că în 
luminişul din faţa Casei întunericului a apărut acum o boltă 
de albine. Dinspre drum se revarsă altele, o auriu-maronie 
coadă de cometă. Produc un bâzâit somnoros, benefic, dar 
acoperă complet ţiuitul aspru, de alarmă antiincendiu, al 


casei. Arătarea-aligator răguşită din pădure tace şi siluetele 
pâlpâitoare dintre copaci dispar. 

Mintea lui Jack e imediat plină de gânduri şi imagini ale 
mamei sale: Lily dansând, Lily plimbându-se de colo-colo în 
spatele uneia dintre camerele de luat vederi înaintea unei 
scene importante cu o ţigară între dinţi, Lily stând în faţa 
geamului din living şi uitându-se afară în vreme ce Patsy 
Cline cântă Crazy Arms. 

Într-o altă lume, desigur, ea a fost un alt fel de regină, şi 
ce este o regină fără un cortegiu loial? 

Jack Sawyer se uită la uriaşul nor de albine - milioane, 
poate miliarde; toţi stupii din Midwest trebuie că sunt goi în 
după-amiaza aceasta - şi zâmbeşte. Asta face să i se 
schimbe forma ochilor şi lacrimile care s-au strâns acolo i se 
revarsă pe obraji. Salut, gândeşte el. Salutare, băieți. 

Zumzetul surd, plăcut, al albinelor pare să se schimbe 
uşor, parcă răspunzându-i. Sau poate că asta se întâmplă 
doar cu imaginaţia lui. 

— La ce folosesc ele, Jack? întreabă Beezer. În vocea lui 
se simte accentul de venerație. 

— Nu ştiu precis, spune Jack. Se întoarce înapoi spre uşă, 
ridică bâta şi loveşte o dată, tare, cu ea în lemn. Deschide! 
strigă el. O cer în numele reginei Laura DelLoessian! Și în 
numele mamei mele! 

Se aude un scârţâit ascuţit, atât de tare şi de 
pătrunzător, încât Dale şi Beez se trag amândoi în spate, 
crispându-se. Beezer chiar îşi acoperă urechile. În partea 
de sus a uşii apare o crăpătură, care se lungeşte apoi în 
ambele părţi. În colţul din dreapta sus al uşii, crăpătura 
coteşte şi continuă drept în jos, lărgindu-se destul cât prin 
ea să iasă un aer muced. Jack surprinde o pală de ceva 
deopotrivă acru şi familiar: mirosul morţii pe care l-au 
întâlnit prima dată la Ed's Eats. 

Întinde mâna spre clanţă şi o încearcă. Aceasta se roteşte 
fără probleme. Jack deschide uşa de la intrarea în Casa 
întunericului. 


Dar, înainte să-i poată invita pe ceilalţi înăuntru, Doc 
Amberson începe să strige. 


Cineva - poate Ebbie, poate T.]., poate pezevenchiul de 
Ronnie Metzger - îl trage pe Ty de braţ. Îl doare de nu se 
vede, dar nu asta e partea cea mai rea. Cel care-l trage 
scoate şi un zumzet ciudat care pare să vibreze adânc în 
capul lui. Se aude şi un zângănit 

(Marea Combinaţie, asta-i de la Marea Combinaţie) 

dar zumzetul ăla!... Mamă, zumzetul ăla doare. 

— Termină, bâiguie Ty. Termină, Ebbie, sau o să... 
Strigăte slabe pătrund prin zumzetul acela electric şi Ty 
Marshall deschide ochii. Nu există nici-o perioadă de graţie 
când să fie nesigur de locul unde se află şi ce i se întâmplă. 
Îşi aminteşte totul cu forţa unor imagini teribile - un 
accident de maşină cu oameni morţi întinşi peste tot, să 
spunem - care-ţi sunt puse sub ochi înainte să-ţi poţi feri 
privirea. 

Se ţinuse tare până când bătrânul murise; dăduse 
ascultare vocii mamei lui şi îşi păstrase cumpătul. Dar odată 
ce începuse să strige după ajutor, panica se întorsese şi-l 
înghiţise. Sau poate că fusese vorba despre şoc. Sau 
amândouă. În orice caz, leşinase în timp ce încă striga după 
ajutor. Cât timp a stat atârnat aici de braţul încătuşat, 
inconştient? E imposibil de spus după lumina care se 
revarsă înăuntru prin uşa  barăcii; aceasta pare 
neschimbată. La fel şi feluritele zăngănituri şi mormăituri 
ale uriaşei maşinării, şi 'Ty înţelege că aceasta nu se opreşte 
niciodată, că ţipetele copiilor şi pocnetele de bici ale 
paznicilor cumpliţi care insistă să nu înceteze munca sunt 
veşnice. Marea Combinaţie nu stă niciodată în loc. 
Funcţionează cu sânge şi teroare şi nu-şi ia nici-o zi liberă. 

Dar zumzetul acela - acel suculent zumzet electric, 
aidoma celui mai mare aparat de ras Norelco din lume -, ce 
naiba e ăla? 


Domnul Munşun s-a dus după mono. Vocea lui Burny în 
capul lui. O şoaptă abjectă. Monoul Lumii din Capăt. 

O spaimă groaznică se furişează în inima lui Iy. Nu se 
îndoieşte absolut deloc că ceea ce aude este tocmai 
monoraiul acela, trăgând chiar acum sub bolta de la capătul 
Station House Road. Domnul Munşun îşi va căuta băiatul, 
băiadu zbejial, iar când nu-l va vedea (când nu-l va vedea 
nici pe Burn-Burn), va veni oare să-l caute? 

— Sigur că da, croncăneşte 'Iy. O, mamă. Pun prinsoare 
că va veni. 

Ridică privirea spre mâna stângă. Dacă n-ar avea cătuşa, 
i-ar fi atât de uşor s-o scoată prin inelul de fier din perete. 
Trage în jos de mai multe ori, totuşi, însă cătuşa nu face 
decât să se lovească de inel. Cealaltă cătuşă, cea după care 
se întindea Burny când Ty l-a prins de boaşe, se bălăngăne, 
făcându-l pe băiat să se gândească la spânzurătoarea de la 
capătul Station House Road. 

Zumzetul acela care-i aduce lacrimi în ochi şi care-i face 
dinţii să clănţăne dispare brusc. 

EI l-a făcut să dispară. Mă caută la staţie, se asigură că 
nu sunt acolo. lar când va fi sigur, ce se va întâmpla atunci? 
Știe oare de locul ăsta? Sigur că ştie. 

Spaima lui 'Ty se transformă într-un fior rece de oroare. 
Burny ar nega-o. Burny ar spune că baraca din văgăuna 
asta este secretul lui, un loc special de-al lui. În aroganţa lui 
lunatică, nu i-a trecut niciodată prin gând cât de bine 
această idee greşită ar putea sluji scopurilor presupusului 
său prieten. 

Mama lui îi vorbeşte din nou în minte şi, de data asta, Ty 
e cât se poate de sigur că este într-adevăr mama lui. Nu te 
poți baza pe nimeni. S-ar putea să ajungă la timp, dar s-ar 
putea să nu ajungă. Trebuie să presupui că nu o vor face. 
Trebuie să ieşi singur din încurcătură. 

Dar cum? 

Ty se uită la corpul contorsionat al bătrânului, întins pe 
pământul însângerat cu capul aproape ieşit pe uşă. Gândul 


la domnul Munşun încearcă să vină nepofitit, prietenul lui 
Burny grăbindu-se chiar în clipa aceasta pe Station House 
Road (sau poate la volanul propriei sale maşinuţe de golf E- 
Z-Go), dorind să-l recupereze şi să-l ducă la abbalah. Tyler 
alungă imaginea. Îl va face să intre din nou în panică şi nu- 
şi permite asta. Nu mai are deloc timp. 

— Nu ajung la el, zice băiatul. Dacă cheia e în buzunarul 
lui, sunt terminat. Caz închis, joc terminat, trage-ţi fer... 

Ochii îi cad pe ceva de pe podea. E vorba de sacul pe 
care l-a adus bătrânul. Cel în care era şapca. Şi cătuşele. 

Dacă acolo erau cătuşele, poate că tot acolo e şi cheia. 

Ty întinde piciorul stâng, îl întinde cât de mult poate. Nu 
ajunge. Nu reuşeşte să ajungă la sac. Îl despart cel puţin 
zece centimetri. Zece centimetri şi domnul Munşun vine, 
vine. 

Ty aproape că-i simte mirosul. 


Doc urlă şi urlă, vag conştient că ceilalţi strigă la el să 
înceteze, că totul e-n ordine, că nu are de ce să fie speriat, 
vag conştient că-şi răneşte gâtul, că probabil îl face să 
sângereze. Lucrurile astea nu contează. Ceea ce contează 
este că, atunci când Hollywood a deschis uşa din faţă a 
Casei întunericului, i-a apărut o viziune înaintea ochilor. 

Viziunea este Daisy Tlemperly, iubita cu ochi căprui a lui 
Doc. Poartă o rochie roz frumoasă. Are pielea albă ca varul, 
cu excepţia părţii drepte a frunţii, unde o bucată de piele 
atârnă, expunând craniul roşu de dedesubt. 

— Intră, Doc, spune Daisy. Putem discuta despre cum m- 
ai omorât. Şi poţi să cânţi. Îmi poţi cânta. 

Fata zâmbeşte. Zâmbetul devine un rânjet. Rânjetul 
scoate la iveală o gură plină de dinţi mari de vampir. 

— Îmi poţi cânta o eternitate. 

Doc face un pas împleticit în spate, se întoarce ca să fugă 
şi acela e momentul când Jack îl apucă şi-l scutură. Doc 
Amberson e un individ bine făcut - o sută douăzeci de 
kilograme tocmai ieşit de sub duş, mai bine de o sută 


treizeci când e îmbrăcat în costumul de motociclist, cum e 
acum -, dar Jack îl scutură cu uşurinţă, făcând capul 
huidumei să sară din faţă în spate. Părul lung al lui Doc 
zboară prin aer. 

— Sunt iluzii, zice Jack. Imagini create să ţină la distanţă 
musafirii nedoriți ca noi. Nu ştiu ce ai văzut, Doc, dar nu 
există. 

Doc se uită precaut pe după umărul lui Jack. O clipă, vede 
un vârtej roz, evanescent - e ca şi venirea câinelui malefic, 
numai că invers - şi-apoi dispare. Ridică privirea spre Jack. 
Lacrimile îi curg încet pe faţa arsă de soare. 

— N-am vrut s-o omor, spune el. O iubeam. Dar eram 
obosit în noaptea aia. Foarte obosit. Ştii cum e când eşti 
obosit, Hollywood? 

— Da, recunoaşte Jack. Şi dacă scăpăm din asta, am de 
gând să dorm o săptămână întreagă. Dar pentru moment... 

Se uită de la Doc la Beezer. De la Beezer la Dale. 

— O să vedem şi alte lucruri. Casa va folosi împotriva ta 
amintirile tale cele mai rele: greşelile pe care le-ai făcut, 
oamenii pe care i-ai rănit. Una peste alta, însă, sunt 
încrezător. Cred că mare parte din otravă s-a scurs din locul 
ăsta odată cu moartea lui Burny. lot ce avem de făcut este 
să găsim calea care să ne ducă de cealaltă parte. 

— Jack, zice Dale. Stă în cadrul uşii, chiar în locul din 
care Daisy şi-a întâmpinat fostul medic curant. Are ochii 
larg deschişi. 

— Ce e? 

— Să ne găsim calea de trecere... asta s-ar putea să fie 
mai uşor de zis decât de făcut. 

Se adună toţi în jurul lui. Dincolo de uşă se află un uriaş 
foaier circular, un loc atât de mare încât pe Jack îl duce cu 
gândul în treacăt la bazilica Sfântul Petru. Pe podea e-un 
acru de covor verde-otravă ţesut cu scene de tortură şi 
blasfemie. Din această încăpere se deschid uşi spre toate 
locurile. Pe lângă asta, Jack numără patru seturi de scări 
încrucişate. Clipeşte şi acum sunt şase. Clipeşte din nou şi 


acum sunt o duzină, la fel de uluitor pentru ochi ca un 
desen de Escher. 

Aude murmurul idiot şi profund care este vocea Casei 
întunericului. Dar mai aude ceva: un râset. 

Intraţi, le spune Casa întunericului. Intraţi şi rătăciţi prin 
camerele astea pentru totdeauna. 

Jack clipeşte şi vede o mie de scări, unele mişcându-se, 
umflându-se şi dezumflându-se. Uşi stau deschise spre 
galerii cu tablouri, galerii cu sculpturi, spre vortexuri în 
mişcare, spre goliciune. 

— Ce facem acum? întreabă Dale sumbru. Ce dracu' 
facem acum? 

Ty nu l-a văzut niciodată pe prietenul lui Burny, dar cum 
atârnă de inelul de fier, descoperă că şi-l poate imagina 
destul de uşor. În lumea aceasta, domnul Munşun este o 
creatură reală... Însă nu o fiinţă umană. Ty vede o siluetă 
agitată, împleticită, într-un costum negru şi-o cravată roşie 
curgătoare grăbindu-se de-a lungul Station House Road. 
Creatura aceasta are o mare faţă albă dominată de o gură 
roşie şi-un singur ochi înceţoşat. Emisarul şi mâna dreaptă 
a abbalahului arată, în ochiul imaginaţiei lui Ty, ca un 
Humpty-Dumpty înnebunit. Poartă o vestă cu nasturi făcuţi 
din oase. 

Trebuie să ies de etici. Trebuie să ajung la sacul ăla... dar 
cum? 

Se uită iar la Burny. La hidoasa încâlceală de maţe scoase 
a lui Burny. Şi, cât ai clipi, răspunsul vine. Întinde din nou 
piciorul, dar de data asta nu către sac. În schimb, prinde cu 
vârful tenisului un colac plin de pământ de intestine. Îl 
ridică, pivotează şi-apoi loveşte încet. Colacul de intestine 
părăseşte vârful tenisului său. 

Şi se agaţă după sacul de piele. 

Până aici totul bine. Acum dacă ar reuşi să-l tragă destul 
de aproape ca să poată pune piciorul pe el. 

Încercând să nu se gândească la silueta îndesată, agitată, 
cu acea grotescă faţă lungă, Iy dibuie din nou cu piciorul. 


Reuşeşte să-l pună sub şarpele murdar de intestine şi 
începe să tragă încet şi cu o grijă infinită. 


— E imposibil, zice Beezer plat. Nimic nu poate fi atât de 
mare. 

Ştii asta, nu? 

Jack inspiră adânc, expiră, mai inspiră o dată şi rosteşte 
un singur cuvânt cu o voce fermă, joasă. 

— Di-yamber? întreabă Beez bănuitor. Ce naiba e di- 
yamber? 

Jack nu se oboseşte să-i răspundă. Din vastul nor 
întunecat al albinelor zumzăitoare care planează deasupra 
luminişului (maşina lui Dale nu mai e acum decât o movilă 
păroasă, negru-aurie, în faţa verandei), se desprinde o 
singură albină. Aceasta - ea, căci este fără-ndoială o regină 
- zboară între Dale şi Doc, se opreşte o clipă în faţa lui 
Beezer, ca pentru a-l analiza (sau analizând mierea cu care 
el s-a uns generos), după care planează în faţa lui Jack. E 
durdulie şi aerodinamică, fragilă şi absurdă, şi cumva de-a 
dreptul minunată. Jack ridică un deget ca un profesor care 
e pe cale să sublinieze o idee sau un dirijor care se 
pregăteşte să puncteze o schimbare de notă. Albina se 
aşază pe vârful lui. 

— Ea te trimite? 

Jack pune întrebarea aceasta pe-o voce joasă - prea joasă 
ca să-l audă ceilalţi, nici măcar Beezer, care stă chiar în 
dreapta lui. Jack nu ştie foarte sigur la cine se referă. La 
mama lui? La Laura DeLoessian? La Judy? La Sophie? Sau 
să mai existe oară o altă Ea, o forţă opusă Regelui 
Purpuriu? S-ar putea să fie aşa, dar presupune că nu va şti 
niciodată sigur. 

În orice caz, albina doar se uită la el cu ochii ei negri şi 
largi, bătând repede din aripi. Şi Jack înţelege că acestea 
sunt întrebări la care nu are nevoie de răspuns. Înainte a 
fost confuz, dar acum e cu totul treaz. Casa aceasta e uriaşă 
şi adâncă, un loc care geme de răutate şi plin de secrete, 


dar ce dacă? El are bâta câştigată de Ty, el are prieteni, el 
are d'yyamba, şi iat-o aici pe Regina Albinelor. Aceste lucruri 
sunt suficiente. Poate merge mai departe. Mai bine - poate 
cel mai bine - e bucuros să meargă mai departe. 

Duce vârful degetului la gură şi suflă albina încet în 
foaierul Casei întunericului. Pentru un moment, aceasta 
zboară fără ţintă în cerc, după care ţâşneşte spre stânga şi 
intră pe-o uşă cu o ciudată formă umflată, burtoasă. 

— Haideţi, zice Jack. Suntem pe cai. 

Ceilalţi trei schimbă priviri neliniştite, apoi îl urmează 
spre ceea ce e clar că le-a rezervat încă de la început 
destinul. 


E imposibil de spus cât timp petrece Banda Sawyer în 
Casa întunericului, gaura aceea prin care s-au revărsat 
lucruri alunecoase în French Landing şi-n oraşele 
dimprejur. E la fel de imposibil de spus cât de cât sigur ce 
văd ei acolo. Într-un sens foarte real, să umbli prin Casa 
întunericului e ca şi cum ai umbla prin creierul unui 
scelerat, iar într-o asemenea dispoziţie mentală nu ne 
putem aştepta să găsim vreun plan pentru viitor sau vreo 
amintire a trecutului. În creierul unui nebun există doar 
prezentul aburind, cu nesfârşitele lui nevoi presante, 
speculaţii paranoice şi presupuneri grandioase. Aşadar, nu 
e surprinzător că lucrurile pe care le văd în Casa 
întunericului le dispar din minte aproape de-ndată ce le 
trec prin faţa ochilor, lăsând în urmă doar şoapte vagi de 
nelinişte care ar putea fi strigătul îndepărtat al 
opopanaxului. Această amnezie e bine-venită. 

Regina albinelor îi conduce, iar celelalte albine îi 
urmează într-un roi care decolorează aerul cu vastitatea lui 
şi tremură prin camerele în care tăcerea a domnit secole la 
rând (căci cu siguranţă înţelegem - intuitiv, dacă nu logic - 
că locul acesta a existat cu mult înainte ca Burny să-i 
construiască cel mai recent tentacul în French Landing). La 
un moment dat, cvartetul coboară pe o scară de sticlă 


verde. În abisul de sub scări, văd păsări care zboară în cerc 
ca nişte vulturi cu feţe albe, schimonosite, de copilaşi 
rătăciţi. Într-o cameră lungă şi îngustă ca un vagon 
Pullman, desene animate în viaţă - doi iepuri, o vulpe şi o 
broască parcă de piatră cu mănuşi albe - stau în jurul unei 
mese prinzând şi mâncând ceea ce par să fie păduchi. Sunt 
într-adevăr personaje de benzi desenate, din-acelea în alb- 
negru din anii patruzeci, şi pe Jack îl dor ochii să se uite la 
ele, pentru că sunt de asemenea reale. Când Banda Sawyer 
trece pe lângă ei, iepurele îi face ştiutor din ochi, iar în 
ochiul care rămâne deschis Jack citeşte o pură intenţie 
criminală. Întâlnesc un salon gol, plin cu voci care strigă 
într-o limbă străină ce seamănă cu franceza, dar nu este. 
Mai e o cameră plină cu o junglă verde-vomă şi luminată de- 
un soare tropical dogoritor. De unul dintre copaci atârnă un 
cocon mare care pare să conţină un pui de dragon încă 
înfăşurat în propriile-i aripi, „ăla nu poate fi un dragon”, 
zice Doc Amberson cu o voce ciudat de rezonabilă. „Les fie 
din ouă, fie din dinţii altor dragoni. Poate din amândouă.” 
Merg de-a lungul unui coridor nesfârşit care se rotunjeşte 
încet, devine un tunel, după care îi aruncă pe-o pantă lungă 
şi unsuroasă în vreme ce, din difuzoare nevăzute, se aude o 
bătaie nebunească de tobe. Lui Jack i se pare că sună a 
Cozy Cole sau poate Gene Krupa. Pereţii dispar şi, pentru 
un moment, ei alunecă deasupra unei prăpăstii care pare 
de-a dreptul să nu aibă fund. „Ghidaţi-vă cu mâinile şi 
picioarele!” strigă Beezer. „Dacă nu vreţi să săriţi peste 
margine, GHIDAŢI-VĂ!” Sunt în cele din urmă aruncaţi în 
ceea ce Dale numeşte Camera Mizeriilor. Se luptă se treacă 
peste mormane de pământ puţind a gunoi sub un tavan de 
tinichea ruginită festonat cu becuri goale. Armate de 
păianjeni verzi-albicioşi se plimbă de colo-colo ca nişte 
peşti. Când ajung în cealaltă parte, gâfâie cu toţii cu 
răsuflarea tăiată, au încălţările pline de noroi şi hainele 
murdare. Sunt trei uşi acolo. Conducătorul lor zumzăie şi 
face lupinguri în faţa celei din mijloc. „Nici poveste”, zice 


Dale. „Prefer să văd ce e în spatele cortinei.” Jack îi spune 
că-l aşteaptă un viitor strălucit ca măscărici, nu încape 
îndoială în privinţa asta, după care deschide uşa pe care 
albina le-a ales-o. În spatele ei e o uriaşă spălătorie 
automată, pe care Beezer o intitulează imediat Sala 
Curăţeniei. Strânşi laolaltă, merg după albină pe-un coridor 
jilav mărginit de maşini de spălat pline de zoaie şi de 
uscătoare huruitoare, care trepidează. În aer miroase a 
pâine coaptă. Maşinile de spălat - fiecare cu câte-un ochi 
căscat de hublou - sunt stivuite pe-o distanţă de 
cincisprezece metri sau mai mult. Deasupra lor, într-un 
ocean de aer prăfos, porumbeii plutesc pe curenţi. Din când 
în când, păşesc pe lângă mormane de oase sau pe lângă 
alte semne ale trecerii (sau aducerii) pe-acolo a altor fiinţe 
umane. Într-un hol găsesc un scuter năpădit de pânze de 
păianjen. Mai departe, o pereche de patine pentru fete, 
pline de praf. Într-o necuprinsă sală de bibliotecă, cuvântul 
RÂS a fost alcătuit din oase de om pe-o masă de mahon. 
Într-un salonaş bogat mobilat (chiar dacă evident neglijat) 
prin care-i conduce albina într-o aiuritoare linie dreaptă, 
Dale şi Doc observă că obiectele de artă de pe un perete 
par să constea din feţe omeneşti tăiate de pe os, tratate şi 
apoi întinse pe bucăţi pătrate de lemn. Uriaşi ochi uimiţi au 
fost pictaţi în găvanele goale. Lui Dale i se pare că 
recunoaşte cel puţin una dintre feţe: Milton Wanderly, un 
profesor care a dispărut cu trei sau patru ani în urmă. loată 
lumea a presupus că fratele mai mic al lui Don Wanderly 
pur şi simplu plecase din oraş. Fi bine, gândeşte Dale, a 
plecat, asta-i sigur. La jumătatea unui coridor de piatră 
mărginit de celule, albina intră brusc într-o cămăruţă 
infectă şi zboară în cerc deasupra unei saltele jerpelite. La 
început, niciunul dintre ei nu spune nimic. Nu e nevoie s-o 
facă. Ty a fost acolo şi asta nu cu mult timp în urmă. 
Aproape că-i simt mirosul, îi simt teama. Apoi Beezer se 
întoarce spre Jack. Ochii albaştri de deasupra luxuriantei 
bărbi brun-roşcate sunt îngustaţi de furie. 


— Nemernicul ăla bătrân l-a ars cu ceva. Sau l-a 
curentat. 

Jack încuviinţează. Simte şi el mirosul acela, deşi dacă o 
face cu nasul sau cu mintea nu ştie şi nici nu-i pasă. 

— Burnside n-o să mai curenteze pe nimeni, zice el. 

Regina albinelor ţâşneşte între ei şi se învârte 
nerăbdătoare în coridor. La stânga, înapoi pe unde au venit, 
coridorul este negru de albine. Ei se întorc în schimb spre 
dreapta şi, curând, albina îi conduce în jos pe-o altă scară 
aparent nesfârşită. La un punct, trec printr-o scurtă burniţă 
- undeva deasupra părţii ăsteia de scări, o ţeava din 
inimaginabilul pântece al Casei întunericului probabil că a 
cedat. O jumătate de duzină de trepte sunt ude şi toţi văd 
urme acolo. Sunt prea şterse pentru o analiză lămuritoare 
(Jack şi Dale se gândesc la acelaşi lucru), dar Banda Sawyer 
se simte încurajată: se vede o pereche de urme mare şi una 
mică, iar ambele perechi sunt relativ proaspete. În sfârşit 
au o ţintă, pentru Dumnezeu! încep să se mişte mai repede 
şi, în spatele lor, albinele coboară într-un uriaş nor 
zumzăitor, ca o ciumă din Vechiul Testament. 


Timpul poate că a încetat să existe pentru Banda Sawyer, 
însă pentru Ty Marshall a devenit o prezenţă chinuitoare. 
Nu mai e sigur dacă senzaţia apropierii domnului Munşun 
ţine de imaginaţie sau de precogniţie, dar se teme foarte 
tare că este vorba despre cea din urmă. Trebuie să iasă din 
baraca asta, trebuie, însă afurisitul ăla de sac continuă să i 
se împotrivească. A reuşit să-l tragă aproape de el 
ajutându-se de colacul de intestine; ironic, aceea a fost 
partea cea mai uşoară. Partea grea este chiar să apuce 
blestemăţia aia. 

Nu ajunge la el; oricât de tare s-ar întinde şi oricât de 
mult şi-ar forţa umărul stâng şi încheietura încătuşată a 
mânii stângi, îl mai desparte încă un metru. Lacrimi de 
durere i se rostogolesc pe obraji. 


Orice lichid pierdut în felul acesta este repede înlocuit de 
sudoarea care-i curge de pe fruntea unsuroasă şi-i înţeapă 
ochii. 

— Loveşte-l cu piciorul, zice el. Exact ca la fotbal. 

Se uită la corpul desfigurat şi lăbărţat în uşă - fostul lui 
torţionar. 

— Exact ca la fotbal, nu, Burn-Burn? 

Lipeşte lateralul piciorului de sac, îl împinge la perete, 
apoi începe să-l tragă pe lemnul pătat de sânge. În acelaşi 
timp, se întinde în jos... acum mai are patruzeci de 
centimetri... acum doar treizeci... se întinde... 

„„„Şi sacul de piele îi alunecă de pe vârful tenisului şi cade 
în praf. Pleosc. 

— Stai de şase după el, nu-i aşa, Burny? gâfâie 'Ty. 
Trebuie s-o faci, pentru că eu sunt cu spatele la uşă. Iu eşti 
observatorul, corect? Tu eşti... Futu-i! 

De data aceasta, sacul i-a căzut de pe picior înainte să 
apuce să-l ridice. Loveşte cu mâna dreaptă în perete. 

De ce faci asta? întreabă o voce cu răceală. Este cea care 
pare a-i aparţine mamei lui, dar nu este a ei, nu tocmai. 1e 
ajuta cu ceva? 

— Nu, răspunde Ty oţărât, dar mă face să mă simt mai 
bine. 

O să te simţi mai bine când o să fii liber. Acum, încearcă, 
din nou. 

Ty trage din nou sacul de piele la perete. Îl apasă cu 
piciorul, pipăind după ce-ar mai putea fi în el - o cheie, de 
pildă - dar nu-şi dă seama. Nu încălţat. Reîncepe să tragă 
sacul pe perete în sus. Cu grijă... nu prea repede... ca 
împingerea mingii către poartă... 

— Nu-l lăsa să intre, Burny, gâfâie el spre omul mort din 
spatele lui. Îmi eşti dator cu asta. Nu vreau să merg cu 
monoul. Nu vreau să merg în Lumea din Capăt. Şi nu vreau 
să devin un Spărgător. Nu vreau să fiu asta, orice ar 
însemna. Eu vreau să fiu explorator... poate subacvatic, ca 


Jacques Cousteau... sau pilot în Air Force... sau poate... 
FUTU-I! 

De data asta nu simte iritare când sacul îi cade de pe 
picior, ci furie şi aproape panică. 

Domnul  Munşun,  opintindu-se şi  împleticindu-se. 
Apropiindu-se. Vrând să-l ia de acolo. Din-tah. Abbalah-dun. 
În vecii vecilor. 

— Cheia aia afurisită probabil că nici nu-i acolo. Vocea îi 
tremură, aproape un suspin. 

— Nu-i aşa, Burny? 

„Grăsuliul” Burnside nu-şi spune părerea. 

— Pun pariu că nu e nimic acolo. Poate doar... ştiu eu... 
nişte pastile antiacid sau altceva. Când mănânci oameni 
trebuie că faci indigestie. 

Cu toate acestea, Ty prinde din nou sacul cu piciorul şi 
din nou începe laborioasa încercare de a-l ridica pe perete 
atât cât degetele sale întinse să îl poată apuca. 


Dale Gilbertson a locuit în ţinutul Coulee toată viaţa şi e 
obişnuit cu verdeaţa. Pentru el, copacii şi peluzele şi 
câmpiile care se întind până la orizont sunt ceva obişnuit. 
Poate din cauza asta se uită la pământul ars şi fumegând 
care înconjoară Conger Road cu un asemenea dezgust şi 
oroare crescândă. 

— Ce este locul ăsta? îl întreabă pe Jack. Cuvintele ies în 
răbufniri scurte. Banda Sawyer nu are maşinuţă de golf şi 
trebuie să grăbească pasul. De fapt, Jack a stabilit un ritm 
puţin mai rapid decât a mers Ty cu E-Z-Go-ul. 

— Nu ştiu exact, spune Jack. Am văzut un loc asemănător 
cu mult timp în urmă. Îi spunea ţinuturile Spulberate. 
Erau... 

Un om verzui cu piele solzoasă sare brusc la el din 
spatele unui bolovan uriaş. Într-o mână ţine un bici scurt - 
ceea ce Jack crede că se numeşte de fapt cravaşa. 

— Bahhrrr! face apariţia aceasta, semănând ciudat de 
tare cu Richard Sloat atunci când râdea. 


Jack ridică bâta lui Ty şi se uită întrebător la apariţie - 
Vrei o bucată? Din câte se pare, apariţia nu vrea. Rămâne 
pe loc o clipă, apoi se întoarce şi fuge. Când dispare înapoi 
în labirintul de bolovani, Jack vede că, din ambele tendoane 
ale lui Ahile, îi cresc spini răsuciţi într-o linie zigzagată. 

— Nu le place de Wonderboy, zice Beezer, uitându-se 
apreciativ la bâtă. Încă este o bâtă, exact cum pistoalele de 
9 milimetri şi Rugerul 357 sunt încă pistoale şi ei sunt încă 
ei: Jack, Dale, Beezer, Doc. Şi Jack decide că nu e foarte 
surprins de asta. Parkus i-a spus că aici nu era vorba de 
îngemănări, i-a spus asta în timpul sporovăielii lor de lângă 
cortul-spital. Locul ăsta trebuie să fie alături de Teritorii, 
însă nu este Teritoriile. Jack a uitat asta. 

Fi bine, da... dar am mai avut câteva lucruri pe cap. 

— Nu ştiu dacă voi v-aţi uitat bine la peretele din cealaltă 
parte a acestui fermecător drum de ţară, spune Doc, dar 
pietrele alea mari şi albe par să fie de fapt cranii. 

Beezer aruncă zidului de cranii o privire fugară, apoi se 
uită din nou înainte. 

— Ce mă îngrijorează pe mine este lucrul ăla, spune el. 

Deasupra dinţilor rupţi ai orizontului se înalţă un 
amestec gigantic de oţel, sticlă şi maşinării. Dispare între 
nori. Reuşesc să vadă siluetele mici care urcă şi se luptă 
acolo, aud pocnetele de bici. De la distanţa aceasta 
seamănă cu pocnetele unor puşti de calibru 22. 

— Ce-i aia, Jack? 

Primul gând la lui Jack e că se uită la Spărgătorii Regelui 
Purpuriu, dar nu... sunt prea mulţi la număr. Clădirea de 
acolo e un soi de fabrică sau de centrală, pusă în funcţiune 
de sclavi. De copii nu destul de talentaţi să se califice la 
statutul de Spărgători. În sufletul lui se ridică o revoltă 
necuprinsă. Parcă simţind-o, zumzetul albinelor devine mai 
puternic în spatele lui. 

Vocea lui Speedy, şoptindu-i în minte: Lasă furia 
deoparte, Jack - datoria ta principală e să-l salvezi pe 
băieţel. lar timpul a devenit foarte, foarte scurt. 


— O, Hristoase, spune Dale şi arată cu degetul. Aia-i ce 
cred eu că este? 

Spânzurătoare atârnă ca un schelet deasupra drumului 
în pantă. Doc spune: 

— Dacă te gândeşti la o spânzurătoare, cred că primeşti 
setul de farfurii din oţel inoxidabil şi poţi trece la runda 
următoare. 

—  Uită-te câţi pantofi, spune Dale. De ce să adune 
pantofii într-un morman? 

— Dumnezeu ştie, zice Beezer. O fi obiceiul pământului, 
cred. 

Cât mai avem de mers, Jack? Ai cât de cât idee? 

Jack se uită la drumul din faţa lor, apoi la cel care duce în 
stânga, cel cu spânzurătoarea veche la capăt. 

— Suntem aproape, spune. Cred că suntem... 

Apoi, în faţa lor, se aud strigăte. Sunt ţipetele unui copil 
împins la graniţa nebuniei. Sau poate dincolo de ea. 


Ty Marshall aude zumzetul albinelor care se apropie, dar 
crede că e doar în mintea sa, că nu e decât sunetul neliniştii 
sale tot mai mari. Nu mai ştie de câte ori a încercat să 
ridice sacul de piele al lui Burny pe peretele barăcii; a 
pierdut socoteala. Nu-i trece prin gând că, dacă şi-ar da jos 
ciudata şapcă - cea care pare făcută din pânză şi, la 
atingere, pare de metal - coordonarea i-ar putea spori, căci 
a uitat complet de şapcă. Tot ce ştie este că e obosit şi 
transpirat şi că tremură probabil din cauza şocului şi că, 
dacă nu reuşeşte să prindă sacul la timp, probabil că va 
renunţa pur şi simplu. 

Probabil că m-aş duce cu domnul Munşun dacă mi-ar 
promite doar un pahar cu apă, gândeşte el. Însă are într- 
adevăr duritatea lui Judy în oase, la fel cum are şi stăruința 
regală a Sophiei. Şi, ignorând durerea din coapsă, începe 
din nou să tragă sacul pe perete, întinzând în acelaşi timp 
mâna dreaptă în jos. 


Douăzeci şi cinci de centimetri... douăzeci... cel mai 
aproape de până acum... 

Sacul alunecă în stânga. Îi va cădea de pe picior. Din nou. 

— Nu, zice el încet. Nu şi de data asta. 

Apasă tenisul şi mai tare în lemn, apoi începe să-l ridice 
din nou. Cincisprezece centimetri... zece centimetri... şapte 
şi sacul începe să se încline mai tare spre stânga, o să 
cadă... 

— Nu! ţipă Ty şi se apleacă în faţă cu toată forţa. Spatele 
îi pârâie. 

La fel şi chinuitul umăr stâng. Dar degetele ating sacul... 
şi-apoi îl apucă. Îl aduce spre el şi-apoi aproape că-l scapă! 

— Nici vorbă, Burny, gâfâie el, mai întâi apucând bine 
sacul de piele şi-apoi strângându-l la piept. N-o să mă 
păcăleşti cu trucul ăla bătrân, nici într-o mie de ani nu mă 
păcăleşti cu el. 

Prinde cu dinţii colţul sacului. Acesta emană o putoare 
îngrozitoare, putredă - eau de Burnside. O ignoră şi 
desface sacul. La început crede că e gol şi scoate un strigăt 
scurt, tânguit. Apoi vede un singur licăr argintiu. Plângând 
cu dinţii încleştaţi, Ty bagă mâna dreaptă în sac şi scoate 
cheia. 

Să n-o scap, îşi spune. Dacă o scap, o să-mi pierd minţile. 
Chiar o să mi le pierd. 

N-o scapă. O ridică deasupra capului, o vâră în găurica 
din lateralul cătuşei care-i ţine strânsă încheietura stângă 
şi-o învârte. Cătuşa se desface. 

Încet, încet, Ty îşi trage mâna prin inelul de fier. Cătuşa 
cade pe podeaua de pământ a barăcii. Stând acolo, o idee 
ciudat de convingătoare îi vine lui Ty: se află de fapt încă în 
Casa întunericului, doarme pe saltea cu găleata de zoaie 
într-un colţ al celulei şi cu farfuria de tocană de carne Dinty 
Moore reîncălzită în celălalt. Toate astea nu sunt decât 
exerciţiul minţii sale epuizate care-i dă puţină speranţă. O 
ultimă vacanţă înainte să ajungă el însuşi în cazanul cu 
tocană. 


De afară se aud zăngănitul Marii Combinații şi strigătele 
copiilor care mărşăluiesc, mărşăluiesc, mărşăluiesc pe 
picioruşele lor însângerate, menţinând-o în funcţiune. 
Undeva se află domnul Munşun, care vrea să-l ducă într-un 
loc şi mai rău ca acesta. 

Nu este un vis. Iy nu ştie unde o să se ducă de aici sau 
cum 0 să se întoarcă vreodată în lumea lui, dar primul pas e 
să iasă din baraca aceasta şi să plece din preajma ei. 
Mişcându-se pe picioarele-i care-i tremură, ca o victimă a 
unui accident care se dă jos din pat pentru prima dată după 
o perioadă lungă de convalescenţă, Iy Marshall păşeşte 
peste cadavrul lăbărţat al lui Burny şi iese din baracă. Ziua 
e noroasă, peisajul steril şi până şi aici acel zgârie-nori 
şubred al durerii şi caznelor domină privirea, însă Ty tot 
simte o imensă fericire doar pentru că e din nou la lumină. 
Pentru că e liber. Doar după ce a lăsat baraca în urmă îşi dă 
cu adevărat seama cât de mult s-a aşteptat să moară acolo. 
Pentru un moment, închide ochii şi întoarce faţa spre cerul 
cenuşiu. În felul acesta, nu vede deloc silueta care a stat 
într-o parte a barăcii, aşteptând prudent să se asigure că 
Ty, când va ieşi, încă mai poartă şapca. Odată convins de 
asta, Lord Malşun - acesta e numele cel mai apropiat de 
numele lui adevărat - păşeşte în faţă. Faţa lui grotescă este 
ca şi cupa unei uriaşe linguri adânci trase în piele. Singurul 
lui ochi iese oribil în evidenţă. Buzele roşii rânjesc. Când îşi 
lasă braţele în jurul băiatului, 'Ty începe să strige - nu doar 
de teamă şi surprindere, ci şi de disperare. S-a străduit aşa 
de tare să fie liber, atât de-al naibii de tare. 

— Linişte, şopteşte Lord Malşun şi, când Ty continuă să 
scoată acele strigăte sălbatice (la nivelurile de sus ale Marii 
Combinații, unii dintre copii se întorc spre acele strigăte 
până când căpcăunii troglodiţi care îi supraveghează îi 
conving cu biciul să-şi reia munca), lordul abbalahului 
vorbeşte din nou, un singur cuvânt în Vorbirea întunecată: 
Pnung. 


Ty se moaie. Dacă Lord Malşun nu l-ar fi ţinut din spate, 
ar fi căzut. Gemete guturale de protest continuă să iasă din 
gura moale a copilului, dar strigătele au încetat. Lord 
Malşun înclină faţa sa lungă, ca o lingură, spre Marea 
Combinaţie şi rânjeşte. Viaţa e bună! Apoi trage cu ochiul în 
baracă - scurt, dar cu mare interes. 

— I-ai făcut-o, zice Lord Malşun. Şi, pe deasupra, cu 
şapca pe cap. 

Uimitor băiat! Regele vrea să te cunoască în persoană 
înainte să mergi în Din-tah, să ştii. S-ar putea să-ţi dea 
prăjitură şi cafea. Imaginează-ţi, tinere Tyler! Prăjitură şi 
cafea cu abbalah! Prăjitură şi cafea cu Regele! 

— „nu vrea merg... vreau să merg acasă... la maaaa.... 

Cuvintele acestea se revarsă nearticulate şi joase, 
precum sângele dintr-o rană mortală. 

Lord Malşun pune degetul peste buzele lui Ty, care se 
strâng la atingerea lui. 

— Taci, zice din nou căutătorul de talente al abbalahului. 
Puţine lucruri în viaţă sunt mai sâcâitoare decât un tovarăş 
de călătorie gălăgios. Iar pe noi ne aşteaptă un drum lung. 
Departe de casă şi prieteni şi familie... a, dar nu plânge. 

Căci Malşun a observat lacrimile care au început să se 
reverse pe la colţul ochilor băiatului şi să se rostogolească 
pe obrajii lui netezi. 

— Nu plânge, micuţule Ty. O să-ţi faci prieteni noi. 
Spărgătorul-şef, de pildă. Toţi copiii îl plac pe Spărgătorul- 
şef. Numele lui e domnul Brautigan. Poate c-o să-ţi 
povestească despre numeroasele lui evadări.!%1+ Ce comice 
sunt! De-a dreptul hilare! lar acum trebuie să mergem! 
Prăjitură şi cafea cu Regele! Să nu uiţi asta! 

Lord Malşun e corpolent şi crăcănat (picioarele lui sunt, 
de fapt, mult mai scurte decât faţa grotesc de lungă), însă e 
puternic. Îl ia pe Ty la subsuoară ca şi când băiatul n-ar 
cântări mai mult decât două sau trei foi de hârtie prinse 
laolaltă. Se uită înapoi la Burny o ultimă dată, fără mult 


regret - e un flăcău în nordul New Yorkului care pare foarte 
promiţător, iar Burny era oricum destul de uzat. 

Lord Malşun lasă capul pe-o parte şi scoate un râset 
hidos, mut. Apoi o ia la picior, fără a neglija să dea şepcii 
băiatului un bobârnac zdravăn. Băiatul nu este doar un 
Spărgător; este poate cel mai puternic care a trăit 
vreodată. Din fericire, încă nu-şi dă seama de propriile 
puteri. Probabil că nu s-ar întâmplat nimic dacă şapca chiar 
ar cădea, însă e mai bine să nu-ţi asumi niciun risc. 

Grăbindu-se - chiar fredonând ceva în barbă - Lord 
Malşun ajunge la capătul drumului, o ia la stânga pe 
Conger Road pe-o distanţă de un kilometru spre Station 
House Road şi rămâne încremenit locului. În calea lui stau 
patru oameni din ceea ce Lord Malşun ar defini drept ler- 
tah. E-un termen argotic, şi încă nu unul măgulitor. În 
Cartea Bunului fermier, "ler este acea perioadă a 
Pământului Plin în care se realizează înmulţirea vitelor. 
Lord Malşun vede lumea de dincolo de intrarea în Casa 
întunericului ca un fel de mare caldo largo, o supă vie în 
care el poate vâri lingura când pofteşte - întotdeauna în 
numele abbalahului, desigur! 

Patru oameni din Ter? Buza lui Malşun se răsfrânge de 
mulţumire, provocând un tremur pe toată lungimea feţei 
sale. Ce caută ei aici? Oare ce speră să infăptuiască aici? 

Zâmbetul începe să ezite când vede băţul pe care-l are în 
mână unul dintre ei. Străluceşte de-o lumină schimbătoare 
cu multe culori, dar care, cine ştie cum, e întotdeauna albă 
în mijloc. O lumină orbitoare. Lord Malşun cunoaşte doar 
un lucru care a strălucit vreodată de-o asemenea lumină, 
iar acela e Globul Veşniciei, cunoscut de cel puţin un băieţel 
rătăcitor drept Talismanul. Băiatul acela l-a atins cândva şi, 
aşa cum Laura Deloessian i-ar fi putut spune - aşa cum 
Jack însuşi ştie acum -, atingerea Talismanului nu dispare 
niciodată de tot. 

Zâmbetul se şterge complet când Lord Malşun înţelege 
că bărbatul cu bâta în mână a fost acel băiat. S-a întors 


acum ca să le strice jocul, dar dacă crede că va lua înapoi 
marele premiu, se înşală amarnic. În definitiv, nu e decât în 
băț şi nu Globul însuşi; poate că puţin din puterea reziduală 
a Globului încă mai sălăşluieşte în bărbat, dar cu siguranţă 
nu mult. Cu siguranţă nu poate fi mai mult decât praf, după 
atâţia ani scurşi de atunci. 

Și praful s-ar alege de viața mea dacă-i voi lăsa să-mi ia 
băiatul, gândeşte Lord Malşun. Trebuie să... 

Singurul lui ochi e atras de norul negru de furtună care 
pluteşte în spatele oamenilor din Ter. Emană un murmur 
vast, adormitor. Albine? Albine cu ace? Albine cu ace între 
el şi Station House Road? 

Ei bine, o să le arată el. Cu timpul. Întâi trebuie să se 
ocupe de oamenii ăştia sâcâitori. 

— O zi bună, domnilor, spune Lord Malşun pe vocea sa 
cea mai afabilă. Falsul accent german a dispărut; acum 
vorbeşte ca un fals aristocrat englez într-o comedie West 
End din anii cincizeci. Sau poate ca Lord Haw-Haw, 
propagandistul nazist din al Doilea Război Mondial. Mă 
bucur enorm că aţi bătut atâta drum pentru a face o vizită, 
mă bucur nespus de mult, şi încă într-o zi atât de mohorâtă. 
Dar mă tem că majoritatea zilelor sunt mohorâte aici, Din- 
urile Lumii din Capăt au fost pur şi simplu făcute pentru 
posacii incurabili, ştiţi, şi - fir-ar să fie - nu pot rămâne cu 
domniile voastre. Mă tem că marfa pe care o am cu mine 
are un timp de livrare bine stabilit. 

Lord Malşun îl ridică pe Iy şi-l scutură. Deşi ochii 
băiatului sunt deschişi şi e evident conştient, braţele şi 
picioarele lui se bălăngăne aidoma picioarelor unei păpuşi 
de cârpă. 

— Pune-l jos, Munşun, zice cel cu bâta, şi Lord Malşun îşi 
dă seama cu o uluire crescândă că ar putea să aibă 
probleme cu acesta. Chiar ar putea. Şi totuşi, zâmbetul lui 
se lăţeşte, expunând un rând neîntrerupt de dinţi de hienă. 
Sunt ascuţiţi şi întorşi cu vârful înăuntru. Orice ar muşca s- 


ar rupe în bucăţi dacă ar încerca să-i iasă din capcana 
aceea de oase. 

— Munşun? Munşun? Nu e nimeni aici cu numele acesta. 
Sau cu cel de Domnul Luni, la o adică. Toţi au plecat, 
sal'tare, pa-pa, ciao. Cât despre să-l pun jos pe puşti, nu pot 
face asta, scumpul meu, pur şi simplu nu pot. Mi-am luat 
angajamente, să ştii. Şi sincer, oameni buni, ar trebui să vă 
consideraţi fericiţi. Domnia terorii în care aţi trăit s-a 
sfârşit! Caput! Pescarul e mort - l-a rezolvat chiar băiatul 
aici de faţă, de fapt băieţelul ăsta absolut adorabil. 

Îl mai scutură o dată pe Ty, având iarăşi grijă să-i ţină 
capul ridicat. Nu vrea să-i cadă şapca aia, nu, nici vorbă. 
Albinele îl neliniştesc. Cine a trimis albinele? 

— Mama băiatului e într-un azil de nebuni, zice bărbatul 
cu bâta. 

Bâta aceea străluceşte mai tare ca niciodată, îşi dă seama 
Lord Malşun cu o teamă tot mai mare. Acum este foarte 
speriat şi odată cu teama vine furia. E oare posibil să-l ia? 
Chiar să-l ia pe băiat? - E într-un azil şi îşi vrea fiul înapoi. 

În cazul ăsta, în schimbul eforturilor lor vor primi un 
cadavru. 

Speriat sau nu, rânjetul Lordului Malşun se lărgeşte şi 
mai tare. (Dale Gilbertson are o bruscă viziune coşmarescă: 
William F. Buckley Jr.:2:, cu un singur ochi şi-o faţă lungă 
de un metru şi jumătate.) Ridică trupul flasc al lui 1y 
aproape de gură şi muşcă de câteva ori aerul la mai puţin 
de doi centimetri de gâtul lui expus. 

— Pune-l pe soţul ei să-şi vâre puţa-n ea şi să mai facă 
unul, bătrâne - sunt sigur că-i în stare de asta. Locuiesc în 
Ter-tah, la urma urmei. 

Femeile rămân gravide în Ter-tah doar plimbându-se pe 
stradă. 

Unul dintre bărbaţii bărboşi spune: 

— Ea-lvrea pe băiatul ăsta. 

— Dar la fel şi eu, dragul meu. La fel şi eu. 


De data aceasta, Lord Malşun chiar ciupeşte pielea lui Ty 
şi sângele începe să curgă, ca de la o tăietură de ras. În 
spatele lor, Marea Combinaţie macină în continuare, dar 
strigătele au încetat. E ca şi când copiii care acţionează 
maşinăria îşi dau seama că ceva s-a schimbat sau s-ar putea 
schimba; că lumea a ajuns într-un punct de echilibru. 

Bărbatul cu băţul luminos face un pas în faţă. Lord 
Malşun se trage în spate fără voia lui. E-o greşeală să dea 
semne de slăbiciune şi teamă, ştie asta, dar nu se poate 
abţine. Pentru că acesta nu-i un tah ca oricare altul. Acesta 
e cineva aidoma vechilor pistolari, acei războinici ai 
înaltului. 

— Mai fă un pas şi-o să-i sfâşii gâtul, dragul meu. N-o să- 
mi facă plăcere, o să-mi displacă mult, dar să nu te gândeşti 
că n-o voi face. 

— Două secunde după aia vei fi tu însuţi mort, zice 
bărbatul cu băţul. Pare complet netemător, nici pentru el, 
nici pentru Ty. Asta vrei? 

De fapt, dacă are de ales între moarte şi să se întoarcă la 
Regele Purpuriu cu mâna goală, moartea este alegerea 
Lordului Malşun, da. Dar s-ar putea să nu se ajungă la asta. 
Cuvântul fermecat a avut efect asupra băiatului şi va avea 
efect asupra a cel puţin trei dintre aceştia - cei trei care 
sunt normali. Odată ce ei vor sta cu ochii căscaţi şi lipsiţi de 
simţuri în drum, Lordul Malşun se poate ocupa de al 
patrulea. E Sawyer, desigur. Acesta e numele lui. Cât 
despre albine, cu siguranţă ştie destule cuvinte de apărare 
ca să ajungă pe Station House Road până la mono. lar dacă 
va fi înţepat de câteva, ce-i cu asta? 

— Asta vrei? insistă Sawyer. 

Lord Malşun zâmbegşte. 

— Pnung! strigă el şi, în spatele lui Jack Sawyer, Dale, 
Beezer şi Doc se cufundă în tăcere. 

Zâmbetul Lordului Malşun devine un rânjet larg. 

— Acum ce-o să faci, prietenul meu băgăreţ? Ce-o să faci 
fără ca prietenii tăi să te aju... 


Arman „Beezer” St Pierre păşeşte în faţă. Primul pas 
reprezintă un efort, dar după aceea e mai uşor. Propriul său 
zâmbet mic şi rece expune dinţii de după barbă. 

— Tu eşti răspunzător pentru moartea fiicei mele, spune 
el. Poate că n-ai făcut-o cu mâna ta, dar l-ai îndemnat pe 
Burnside s-o facă. 

Nu-i aşa? Eu sunt tatăl ei, potaie. Crezi că mă poţi opri cu 
un singur cuvânt? 

Doc sare lângă prietenul lui. 

— Mi-ai distrus oraşul, mârâie Dale Gilbertson. 

Păşeşte şi el în faţă. 

Lord Malşun se uită la ei fără să-i vină să creadă. 
Vorbirea întunecată nu i-a oprit. Pe niciunul dintre ei. 
Blochează drumul! Îndrăznesc să-i aţină calea! 

— O să-l omor! mârâie el spre Jack. O să-l omor. Aşadar, 
ce spui, frumosule? Ce alegi? 


Aşadar, iată-ne ajunşi în sfârşit la înfruntarea finală. N-o 
putem urmări de sus, din păcate, căci corbul cu care am 
făcut atâtea drumuri (toate neştiute de Gorg, vă putem 
asigura) este mort, dar chiar şi stând deoparte, 
recunoaştem această scenă arhetipală din zece mii de filme 
- în cel puţin o duzină dintre ele a jucat Lily Cavanaugh. 

Jack ridică bâta, cea pe care până şi Beezer a 
recunoscut-o ca fiind Wonderboy. O ţine cu mânerul lipit de 
partea inferioară a antebraţului şi cu măciulia îndreptată 
direct spre capul Lordului Malşun. 

— Pune-l jos, spune el. Ultima ocazie, prietene. 

Lordul Malşun ridică băiatul mai mult. 

— Dă-i drumul! strigă el. Trage o salvă de energie din 
treaba aia! 

Ştiu că o poţi face! Dar o să nimereşti şi băiatul! O să 
nimereşti şi baia... 

O linie de foc pur alb sare din capătul bâtei lui Richie 
Sexson; e la fel de subţire ca mina unui creion. Loveşte 
singurul ochi al Lordului Malşun şi-l prăjeşte în orbită. 


Arătarea scoate un țipăt - n-a crezut nici-o clipă că Jack nu 
va ţine cont de jocul lui, nu o creatură din ter oricât de 
temporar elevată ar fi - şi sare în faţă, deschizând fălcile să 
muşte, chiar şi în moarte. 

Înainte să apuce, altă jerbă de lumină albă, izvorâtă din 
inelul de argint de la mâna stângă a lui Beezer St Pierre, 
ţâşneşte şi-l loveşte pe emisarul abbalahului drept în gură. 
Buzele roşii ale Lordului Malşun izbucnesc în flăcări... şi el 
tot continuă să se împleticească în drum, cu scheletul de 
zgârie-nori al Marii Combinații în spate, încercând să 
muşte, încercând să pună capăt vieţii dotatului fiu al lui 
Judy Marshall. 

Dale sare înainte, îl prinde pe băiat de mijloc şi umeri şi-l 
trage spre marginea drumului. Chipul său cinstit e palid şi 
umbrit şi hotărât. 

— Termină-l, Jack! urlă Dale. Termină-l pe nemernic! 

Jack păşeşte în faţă spre locul unde arătarea orbită, 
urlătoare, arzătoare se bălăbăne înainte şi-napoi pe Conger 
Road, cu vesta lui osoasă fumegând, cu mâinile albe şi lungi 
dibuind. Jack sprijină bâta pe umărul drept şi o apucă de la 
capătul mânerului. Astăzi nu va da greş; astăzi mânuieşte o 
bâtă care scapără de-o lumină albă şi puternică şi-ar fi 
păcat să nu dea tot ce poate. 

— Capul sus, iubire, zice el şi aplică o lovitură de care ar 
fi fost mândru şi Richie Sexson. Sau Big Mac. Se aude un 
sunet cărnos, apos, când bâta, încă în acceleraţie, intră în 
contact cu lateralul uriaşului cap al Lordului Malşun. Acesta 
se afundă ca un pepene putred şi-o ploaie purpurie 
izbucneşte. Un moment mai târziu, capul pur şi simplu 
explodează, împroşcându-i pe toţi cu substanţa oribilă din 
el. 

— Se pare că Regele va trebui să-şi găsească alt băiat, 
zice Beezer încet. Se şterge pe faţă, se uită la palma plină 
de sânge şi ţesut gelatinos, apoi şi-o şterge nepăsător de 
jeanşi. Tur complet, Jack. Până şi un orb ar vedea asta. 

Dale, strângându-l pe Tyler la piept, spune: 


— Joc terminat, caz închis, trage-ţi fermoarul. 


Şeful poliţiei din French Landing îl pune pe Ty cu grijă în 
picioare. Băiatul ridică privirea spre el, apoi spre Jack. În 
ochii lui începe să apară o lumină ceţoasă. S-ar putea să fie 
lumina uşurării; s-ar putea să fie chiar lumina înţelegerii. 

— Bâta, zice el. Vocea lui e răguşită, aproape imposibil 
pentru ei de înţeles. Îşi drege glasul şi încearcă din nou: 
Bâta. Am visat-o. 

— Chiar aşa? 

Jack îngenunchează în faţa băiatului şi întinde bâta. Ty nu 
dă niciun semn că ar vrea să ia bâta-minune a lui Richie 
Sexson, dar o atinge cu o mână. Mângâie măciulia mânjită 
de sânge a bâtei. Ochii lui îl privesc doar pe Jack. E ca şi 
când ar încerca să priceapă cine este. Să vadă cât e de 
adevărat. Să înţeleagă că, în cele din urmă, a fost salvat. 

— George, spune băiatul. George. Rathbun. Chiar este 
orb. 

— Da, confirmă Jack. Dar uneori orbirea nu te orbeşte. 
Ştii asta, Tyler? 

Băiatul încuviinţează. Jack n-a văzut niciodată în viaţa sa 
pe cineva care să arate atât de epuizat, atât de şocat şi 
pierdut, atât de uzat. 

— Vreau, zice băiatul. Se linge pe buze şi-şi drege iar 
glasul. Vreau... de băut. Apă. Vreau mama. Să văd mama. 

— Mi se pare un plan bun, zice Doc. Se uită stingherit la 
rămăşiţele creaturii pe care încă o consideră domnul 
Munşun. Să-l ducem pe tânăr înapoi în Wisconsin, înainte să 
apară mai ştiu eu ce prieten de-al Bătrânului Ochi de 
Ciclop. 

— Aşa-i, întăreşte Beezer. Să ardem din temelii Casa 
întunericului; şi asta figurează pe agenda mea. Eu arunc 
primul chibrit. Sau poate-o să reuşesc să arunc iar foc din 
inel. Mi-ar plăcea asta. Mai întâi, însă, trebuie s-o luăm la 
picior. 


— Sunt întru totul de acord, zice Dale. Oricum, nu cred 
că Iy o să poată umbla mult sau foarte repede, dar putem 
să-l ducem cu rândul în câr... 

— Nu, zice Jack. 

Se uită la el cu grade diferite de surprindere şi 
consternare. 

— Jack, zice Beezer. Vorbeşte cu o ciudată blândeţe. 
Omule, să ştii că nu e bine să abuzezi de ospitalitatea cuiva. 

— Nu am terminat, îi spune Jack. Apoi clatină din cap şi 
se corectează: 1y nu a terminat. 


Jack Sawyer îngenunchează în Conger Road şi-şi spune: 
Nu eram mult mai în vârstă decât puştiul ăsta când am 
pornit de-a latul Americii - şi Teritoriilor - ca să salvez viaţa 
mamei mele. Ştie că acesta este adevărul şi, în acelaşi timp, 
nu-i vine deloc să creadă. Nu-şi aminteşte cum e să ai 
doisprezece ani, să fii mic şi terorizat, ignorat de lume şi să 
fugi de umbrele ei. Totul ar trebui să se fi sfârşit; Ty a trecut 
prin nouă feluri de iad şi merită să ajungă acasă. 

Din păcate, nu s-a sfârşit. Mai e un lucru de făcut. 

— Ty. 

— Vreau. Acasă. 

Dacă a existat lumină în ochii băiatului, acum s-a stins. 
Are pe chip expresia şocată a refugiaților la punctele de 
trecere a frontierei şi la porţile lagărelor de concentrare. 
Are privirea goală a cuiva care a petrecut prea mult timp în 
alunecosul peisaj opopanax al alunecării. Şi este un copil, 
fir-ar să fie, doar un copil. Merită mai mult decât ceea ce 
Jack Sawyer e pe cale să-i ofere. Dar, la fel, Jack Sawyer a 
meritat odată mai mult decât ceea ce a primit şi-a 
supravieţuit. Asta nu-i o justificare, desigur, însă îi dă totuşi 
curajul de-a acţiona ca un nemernic. 

— Ty. 

Îl prinde pe băiat de umăr. 

— Apă. Mamă. Casă. 

— Nu, zice Jack. Nu încă. 


Întoarce băiatul cu faţa spre el. Petele de sânge al 
Lordului Malşun de pe chipul lui sunt foarte aprinse. Jack îi 
vede pe oamenii cu care a venit - oamenii care şi-au riscat 
viaţa şi sănătatea mentală pentru el - cum încep să se 
încrunte. Nu contează. El are o datorie de îndeplinit. El e 
un ţopilist şi o crimă încă se află în desfăşurare. 

— Ty 

Nimic. Băiatul stă pleoştit. Încearcă să se transforme 
într-o bucată de carne care nu face altceva decât să respire. 

Jack arată spre amalgamul urât de stâlpi şi curele şi 
grinzi şi coşuri fumegânde. Arată spre furnicile ajunse la 
capătul puterilor. Marea Combinaţie dispare sus între nori 
şi jos în pământul mort. Cât de departe în fiecare direcţie? 
Un kilometru? Doi? Oare sunt copii şi deasupra norilor, 
tremurând cu măştile de oxigen pe faţă în vreme ce trag de 
manete şi pun maşinăria în mişcare? Copii sub pământ care 
fierb în căldura focurilor subterane? Acolo jos în vizuinile de 
vulpe şi-n văgăunile de şobolani unde soarele nu pătrunde 
niciodată? 

— Ce-i aia? îl întreabă Jack. Cum îi spune? Cum i-a spus 
Burny? 

Nimic din partea lui Ty. 

Jack îl scutură puţin, dar nu foarte blând. 

— Cum îi spune? 

— Hei, sare Doc. Vocea lui e dezaprobatoare. Nu-i nevoie 
să faci asta. 

— Taci, ripostează Jack fără să se uite la el. Se uită la Ty. 
Încearcă să vadă altceva în ochii aceia albaştri în afară de 
golul lăsat de şoc. Are nevoie ca Iy să vadă maşinăria 
gigantică din zare. S-o vadă cu adevărat. Căci, până atunci, 
cum s-o poată detesta? Ce este aia? 

După o pauză lungă, Iy spune: 

— Mare. Marea. Marea Combinaţie. 

Cuvintele ies încet şi tărăgănate, de parcă ar vorbi în 
somn. 

— Marea Combinaţie, da, spune Jack. Acum opreşte-o. 


Beezer icneşte. Dale spune: 

— Jack, ai luat-o ra... Apoi rămâne tăcut. 

— Nu. Pot. 

Ty îi aruncă o privire rănită, ca pentru a spune că Jack ar 
trebui să ştie asta. 

— Ba poţi, insistă Jack. Poţi şi-o vei face. Ce crezi, Iy? C-o 
să le întoarcem spatele şi-o să te ducem înapoi la mama ta 
şi ea o să-ţi facă un pahar de lapte cu cacao şi toţi vor trăi 
fericiţi până la adânci bătrâneţi? 

Vocea lui se ridică şi nu încearcă deloc s-o oprească, chiar 
şi când vede că Tyler plânge. Îl scutură din nou pe băiat. 
Tyler se crispează, dar nu schiţează niciun gest de scăpare. 

— Crezi că vei avea parte de asta cât timp copiii ăia vor 
munci până la capătul puterilor şi-apoi vor fi înlocuiţi cu 
alţii? O să le vezi chipurile în somn, Tyler. O să le vezi 
chipurile şi mânuţele murdare şi picioarele însângerate în 
visele tale afurisite. 

— Încetează! zice Beezer tăios. Încetează chiar acum sau 
îţi trag una! 

Jack se întoarce şi, văzând văpaia feroce din ochii lui, 
Beezer face un pas în spate. Să-l vadă pe Jack Sawyer în 
starea asta e ca şi cum s-ar uita direct în din-tah. 

— Tyler. 

Gura lui Tyler tremură. Lacrimile i se rostogolesc pe 
obrajii murdari, însângeraţi. 

— Termină. Vreau să merg acasă! 

— Imediat ce faci Marea Combinaţie să se oprească. Apoi 
mergi acasă. Nu înainte. 

— Dar nu pot! 

— Ba da, Tyler. Poţi. 

Tyler se uită la Marea Combinaţie şi Jack simte cum 
băiatul face o încercare ezitantă. Nu se întâmplă nimic. 
Curelele continuă să se învârtă; bicele continuă să 
pocnească; din partea sudică a clădirii se revarsă (sau sar) 
țipete prelungi. 


Tyler se uită din nou la el, iar Jack urăşte golul idiot din 
ochii băiatului, îl disprețuieşte. 

— Nu pooot, se tânguieşte Tyler şi Jack se întreabă cum 
de a reuşit un copil atât de plăpând să supravieţuiască aici. 
Să-şi fi folosit toate puterile într-o singură încercare 
disperată de evadare? Asta să fie? 

Nu, Jack nu acceptă asta. Furia se ridică în el şi-l 
pălmuieşte pe Tyler. 

Tare. Dale icneşte. Capul lui Ty sare într-o parte, ochii 
căscându-se de surprindere. 

Şi şapca îi zboară de pe cap. 

Jack a stat îngenuncheat în faţa băiatului. Acum e dat pe 
spate, stând în fund în mijlocul Conger Road. Puştiul l-a... 
ce? 

M-a împins. M-a împins cu mintea. 

Da. lar Jack e brusc conştient de-o nouă forţă luminoasă 
în locul acesta mohorât, un ghem puternic de lumină care îl 
pune-n umbră pe cel care a iluminat bâta lui Richie Sexson. 

— Oau, căcat, ce s-a întâmplat? strigă Doc. 

Şi albinele o simt, o simt poate mai bine decât oamenii. 
Zumzetul lor somnoros se înalţă şi devine un țipăt strident, 
şi norul se întunecă când corpurile lor se strâng laolaltă. 
Acum arată ca un pumn uriaş sub norii grei, pântecoşi. 

— De ce m-ai lovit? strigă Ty la Jack, şi Jack e conştient 
pe dată că băiatul l-ar putea ucide dintr-o lovitură, dacă 
asta ar vrea. În Wisconsin, puterea aceasta a stat ascunsă 
(cu excepţia ochilor învăţaţi s-o vadă). Aici, însă... aici... 

— Ca să te trezesc, strigă Jack. Se opinteşte să se ridice 
în picioare. Aia a fost de vină? şi arată spre şapcă. 

Ty se uită la ea, apoi încuviinţează. Da. $apca. Dar nu ştii, 
nu poţi să ştii, cât de tare te secătuieşte şapca până ce n-o 
dai jos. Sau până când nu ţi-o dă cineva jos. Întoarce 
privirea spre Jack. Ochii îi sunt mari şi semeţi. Acum nu e 
nici urmă de şoc în ei, nici-o goliciune. Biatul nu străluceşte, 
nu tocmai, însă emană o lumină interioară pe care o simt cu 
toţii - cu o forţă care-o întrece pe-a Lordului Malşun. 


— Ce vrei să fac? întreabă el. Tyler Marshall: puiul 
leoaicei. 

Din nou, Jack arată spre Marea Combinaţie. 

— Despre tine a fost vorba în toată povestea asta, Ty. Tu 
eşti un Spărgător. 

Inspiră adânc şi-apoi şopteşte în pavilionul roz al urechii 
băiatului: 

— Sparge-o. 

Tyler Marshall întoarce capul şi se uită adânc în ochii lui 
Jack. Spune: 

— S-o sparg? 

Jack încuviinţează şi Ty se uită din nou la Marea 
Combinaţie. 

— Bine, zice el, vorbindu-i nu lui Jack, ci lui însuşi. 
Clipeşte, înfige bine picioarele în pământ şi îşi pune mâinile 
în şolduri. O cută mică îi apare între sprâncene şi colţurile 
gurii se ridică într-o iluzie de zâmbet. Bine, şopteşte Ty. 

Pentru o secundă, nu se întâmplă nimic. 

Apoi un huruit iese din pântecele Marii Combinații. 
Porțiunea superioară se unduieşte ca un miraj de căldură. 
Pilonii ezită şi strigătele de metal chinuit străpung aerul. 
Vizibil nedumeriţi, copiii munciţi ridică privirea, se uită în 
toate direcţiile. Ţipătul mecanic se intensifică, apoi se 
separă într-o sută de versiuni diferite de chin. Angrenajele 
dau îndărăt. Roţile dinţate se blochează scoțând fum; roţile 
dinţate accelerează şi-şi rup dinţii. Întreaga Mare 
Combinaţie se cutremură. În adâncul pământului, cazanele 
explodează şi trâmbe de foc şi abur ţâşnesc în sus, oprind, 
alteori rupând curele care s-au învârtit mii de ani, puse-n 
mişcare de miliarde de picioruşe însângerate. 

E ca şi când într-un uriaş ulcior de metal ar fi apărut sute 
de spărturi deodată. Jack vede copiii cum sar de la 
nivelurile inferioare şi se caţără pe exteriorul structurii în 
coloane lungi, continue. Copiii se revarsă din clădirea 
trepidantă în zeci de şuvoaie neîntrerupte. 


Înainte ca acei mânuitori de bice cu piele verde să poată 
face o încercare organizată de a-şi împiedica sclavii să 
evadeze, albinele se adună în masă în jurul masivei 
centrale. Când paznicii încep să se întoarcă împotriva 
copiilor, albinele coboară într-un val furios de aripi 
zumzăitoare şi ace înţepătoare. O parte din puterea lui Ty a 
trecut asupra lor şi înţepăturile lor sunt fatale. Paznicii îşi 
pierd echilibrul şi cad de pe curelele inerte şi angrenajele 
tremurătoare. Alţii se întorc înnebuniţi asupra semenilor 
lor, lovind din bici şi fiind loviți până când cad prin aerul 
întunecat. 

Banda Sawyer nu zăboveşte să vadă sfârşitul carnajului. 
Regina albinelor vine către ei ieşind din haosul viermuitor, 
planează deasupra feţelor lor ridicate şi-i conduce înapoi 
spre Casa întunericului. 

Într-un caleidoscop de lumi - alăturate la infinit în direcţii 
multiple - răul se chirceşte şi se împrăştie: despoţi se 
îneacă cu oase de pui; tirani cad pradă gloanţelor asasinilor, 
otrăvurilor pregătite de amantele lor trădătoare; torţionari 
mascaţi se prăbuşesc morţi pe podele de lespezi din piatră 
însângerată. Fapta lui Iy se răspândeşte prin marele lanţ 
nesfârşit de universuri, distrugând răul în calea ei. La 
distanţă de trei lumi de-a noastră şi în marele oraş cunoscut 
acolo drept Londinorium, Turner 'Topham, vreme de două 
decenii un respectat membru al Parlamentului şi vreme de 
trei un pedofil sadic, izbucneşte din senin în flăcări pe când 
se plimbă de-a lungul bulevardului aglomerat cunoscut 
drept Puck-a-Derry. Două lumi mai încolo, un tânăr şi chipeş 
sudor pe nume Freddy Garver din insula lIrse, un alt 
membru mai puţin răsărit al clanului 'lopham, întoarce 
lampa de sudură spre propria-i mână stângă şi incinerează 
toată carnea până la os. 

Sus, sus de tot, în celula lui îndepărtată, Regele Purpuriu 
simte o durere intensă în stomac şi cade într-un scaun, 
schimonosit. Ceva, ştie el, ceva fundamental s-a schimbat în 
oribilul său regat. 


Pe urmele Reginei albinelor, Tyler Marshall, cu ochii 
luminaţi şi fără nici-o urmă de teamă pe faţă, stă pe umerii 
lui Jack ca un băiat-rege. În spatele lui Jack şi-al prietenilor 
lui, sute şi sute de copii care fug din clădirea năruită a Marii 
Combinații se revarsă în Conger Road şi pe câmpiile 
pustiite de lângă el. Unii dintre aceşti copii sunt din lumea 
noastră; mulţi nu sunt. Copiii se deplasează pe câmpiile 
întunecate şi goale în armate neordonate, înaintând spre 
intrarea în propriile lor universuri. Batalioane târşâite de 
copii se împleticesc înainte asemenea unor coloane de 
furnici bete. 

Copiii care urmează Banda Sawyer nu sunt mai puţin 
jerpeliţi decât ceilalţi. Jumătate dintre ei sunt goi sau 
aproape goi. Copiii aceştia au feţe pe care le-am văzut pe 
cutiile de lapte şi pe fluturaşii cu cuvântul DISPĂRUT pe ei 
şi pe site-urile celor care-şi caută copiii, feţe din visele 
mamelor cu sufletul frânt şi-ale taţilor neconsolaţi. Unii 
dintre ei râd, alţii plâng, iar alţii le fac pe amândouă. Cei 
mai în puteri îi ajută pe cei slabi să meargă. Nu ştiu încotro 
se îndreaptă şi nici nu le pasă. Le ajunge că merg. Tot ce 
ştiu este că sunt liberi. Uriaşa maşinărie care le-a furat 
puterile şi bucuriile şi speranţele e în spatele lor şi 
deasupra lor se află o boltă mătăsoasă, protectoare, de 
albine, şi sunt liberi. 


La exact patru şi şaisprezece după-amiaza, Banda 
Sawyer iese pe uşa Casei întunericului. Tyler stă acum pe 
umerii masivi ai lui Beezer. Coboară scările şi rămân în faţa 
maşinii de patrulă a lui Dale Gilbertson (pe capotă sunt 
câteva albine moarte, la fel şi în locaşul ştergătoarelor de 
parbriz). 

— Uită-te la casă, Hollywood, murmură Doc. 

Jack se uită. Nu e decât o casă acum - o construcţie cu 
două etaje care, cândva, poate că a fost o casă respectabilă 
de fermă, dar care a căzut pradă neglijenţei de-a lungul 
anilor. Pentru a înrăutăţi şi mai mult lucrurile, cineva a 


vopsit-o în negru de sus până jos - până şi geamurile au fost 
mânjite cu acea vopsea. Efectul de ansamblu e trist şi 
excentric, dar nici pe departe sinistru. Forma ei alunecoasă 
a prins substanţă şi, cu magoria abbalahului dispărută, ceea 
ce rămâne este doar casa abandonată a unui bătrân care a 
fost cam nebun şi extrem de periculos. Un bătrân care se 
poate lua de mână cu monştrii umani ca Dahmer, Haarman 
şi Albert Fish. Răul lacom care a locuit cândva în această 
clădire s-a risipit, a fost spulberat, şi ceea ce rămâne e la fel 
de trivial ca un bătrân care bâiguie neînțeles într-o celulă 
din aripa condamnaților la moarte. Jack trebuie să facă ceva 
cu clădirea asta jalnică - ceva ce Mouse, pe patul de 
moarte, l-a pus să-i promită. 

— Doc, zice Beezer. Uite acolo. 

Un câine mare - mare, dar nu monstruos - se 
împleticeşte încet pe drumeagul care duce înapoi la 
Autostrada 35. Pare o corcitură între un boxer şi un dog 
german. O parte din cap şi una din labele din spate i-au fost 
spulberate. 

— Ăla-i câinele drăcesc, zice Beez. Doc rămâne gură- 
cască. 

— Cum, ăla? 

— Ăla, confirmă Beezer. 

Scoate pistolul, intenţionând să-i curme animalului 
suferinţa, dar înainte s-o poată face, acesta se prăbuşeşte 
pe-o rână, trage o singură gură poticnită de aer, apoi 
rămâne nemişcat. Beezer se întoarce spre Jack şi Dale. 

— "Totul e mult mai mic odată ce maşinăria a fost oprită, 
nu-i aşa? 

— Vreau s-o văd pe mama, spune Ty încet. le rog, se 
poate? 

— Da, răspunde Jack. Nu vrei să trecem pe acasă şi să-l 
luăm şi pe tatăl tău? Cred că şi el ar vrea să vină. 

Tyler afişează un zâmbet obosit. 

— Ba da, zice el. Să mergem. 

— S-a făcut, îi spune Jack. 


Dale întoarce atent maşina în curte şi tocmai ajunge la 
capătul drumeagului, când Ty strigă: 

— Uite! Uite, băieţi! Uite-le că vin! 

Dale se opreşte, se uită în oglinda retrovizoare şi 
şopteşte: 

— O, Jack. Sfântă Maică Precistă. 

Scoate schimbătorul la liber şi coboară. Coboară toţi şi se 
uită la Casa întunericului. Forma ei rămâne comună, dar se 
pare că nu şi-a pierdut totuşi toată magia. Undeva, o uşă - 
poate în pivniţă sau la un dormitor sau la o bucătărie 
murdară şi neglijată, dar altfel perfect normală - rămâne 
deschisă. De partea aceasta este ţinutul Coulee; de cealaltă 
este Conger Road, carcasa fumegândă, de curând scoasă 
din funcţiune a Marii Combinații, şi Din-tah. 

Albinele ies în veranda Casei întunericului. Albinele şi 
copiii pe care albinele îi conduc. les în cete, râzând şi 
plângând şi ţinându-se de mână. Jack Sawyer are o scurtă şi 
luminoasă viziune cu animalele care ieşeau din Arca lui Noe 
după potop. 

— Maică Sfântă! şopteşte Dale din nou. 

Curtea se umple de copii care râd, plâng, murmură. Jack 
se duce lângă Beezer, care se întoarce spre el cu un zâmbet 
luminos. 

— După ce ies toţi copiii, trebuie să închidem uşa, spune 
Jack. Pentru totdeauna. 

— Ştiu, zice Beezer. 

— Ai cumva vreo idee strălucită? 

— Păi, face Beezer, să spunem în felul următor: dacă-mi 
promiţi solemn că nu vei pune nici-o întrebare cu subinţeles 
şi că nu vei spune nimic despre asta mai târziu, înainte de 
miezul nopţii s-ar putea să reuşesc să pun mâna pe-o 
cantitate substanţială de ceva al naibii de eficient. 

— Ce? Dinamită? 

— "Te rog, spune Beezer. Am spus cumva eficient? 

— Te referi la?... 

Beezer zâmbeşte şi ochii i se îngustează. 


— Mă bucur că eşti de partea mea, spune Jack. Ne vedem 
pe drum înainte de miezul nopţii. O să trebuiască să intrăm 
pe furiş, dar nu cred c-o să avem vreo problemă. 

— Cu siguranţă n-o să avem niciuna la ieşire, 
completează Beezer. 

Doc îl bate pe Dale peste umăr. 

— Sper că aveţi vreo organizaţie de asistenţă a copiilor 
prin părţile astea, şefule. Cred c-o să vă prindă bine. 

— Maică... 

Dale se întoarce spre Jack cu o privire disperată. 

— Ce-o să mă fac? Jack rânjeşte. 

— Cred c-ar fi bine să-i suni... cum le spune Sarah? 
Potera Culorilor? O scânteiere de speranţă apare în ochii lui 
Dale Gilbertson. Sau poate că e lumina victoriei. John P 
Redding de la FBI, ofiţerii Perry Brown şi Jeffrey Black de la 
Poliţia Statului Wisconsin. Îşi imaginează acest trio de 
nătărăi puşi în faţa apariţiei unei cruciade medievale de 
copii în vestul Wisconsinului. Îşi imaginează teancurile 
dickensiene de acte pe care un asemenea eveniment fără 
precedent trebuie să le producă. Or să aibă de lucru luni 
sau ani la rând. S-ar putea să le provoace căderi nervoase. 
Cu siguranţă le va da altceva la care să se gândească în 
afară de şeriful Dale Gilbertson din French Landing. 

— Jack, spune el. Ce propui, mai exact? 

— În linii mari, zice Jack, propun să cadă toată munca în 
cârca lor şi tu să primeşti toţi laurii. Cum ţi se pare asta? 

Dale cumpăneşte o clipă. 

— Foarte corect, spune. Hai să-l ducem pe puşti la tatăl 
lui, apoi îi ducem pe amândoi la Arden să-şi vadă mama şi 
soţia? 

— Bine, spune Jack. Îmi doresc numai ca Henry să fi fost 
şi el aici. 

— Înseamnă că suntem doi, zice Dale şi urcă înapoi la 
volan. 

O clipă mai târziu, merg de-a lungul drumeagului. 


— Cum rămâne cu copiii ăia? întreabă Ty, uitându-se prin 
lunetă. O să-i lăsaţi acolo, aşa, pur şi simplu? 

— Imediat ce ajungem pe autostradă, sun la poliţia 
statală, spune Dale. Cred că trebuie să treacă imediat la 
treabă, nu-i aşa, băieţi? La fel şi federalii, desigur. 

— Corect, spune Beezer. 

— Bine zici, întăreşte Doc. 

— Excelentă decizie administrativă, zice Jack şi-l aşază pe 
Tyler în poala sa. Între timp, or să fie bine, îi spune băiatului 
la ureche. Au văzut lucruri mai rele decât Wisconsinul. 


Haideţi să ne strecurăm afară pe geamul şoferului ca o 
boare de vânt (ceea ce şi suntem) şi să-i urmărim cum 
pleacă - patru oameni curajoşi şi un copil curajos care nu va 
mai fi niciodată la fel de tânăr (sau la fel de inocent). În 
spatele lor, curtea acum inofensivă şi lipsită de magie a 
Casei întunericului e plină de copii cu feţe murdare, cu ochii 
măriţi de mirare. Engleza e-o limbă minoritară aici şi unele 
dintre limbile care se vorbesc i-ar pune în dificultate pe cei 
mai buni lingvişti din lume în anii ce vor veni. Acesta este 
începutul unei poveşti care va face senzaţie în întreaga 
lume (articolul de primă pagină al Time din următoarea 
săptămână va fi Miracolul copiilor veniţi de nicăieri) şi, aşa 
cum Dale a presupus deja, al unui coşmar birocratic. 

Totuşi, copiii sunt în siguranţă. În siguranţă sunt şi eroii 
noştri. Toţi s-au întors nevătămaţi din cealaltă parte, iar la 
asta cu siguranţă nu ne-am aşteptat; majoritatea 
încercărilor de felul acesta cer de obicei măcar un sacrificiu 
(al unui personaj relativ minor, ca Doc, de pildă). Totul e 
bine când se termină cu bine. lar acesta poate fi sfârşitul, 
dar vreţi să fie aşa; niciunul dintre scriitoraşii care v-au 
adus până aici nu v-ar nega alegerea aceasta. Dar dacă 
preferaţi să mergeţi mai departe, să nu spuneţi că nu aţi 
fost preveniţi: n-o să vă placă ce se întâmplă în continuare. 


XXXXX RAPORI OFICIAL XXXXX 


ŞEFUL POLIŢIEI DIN FRENCH LANDING REFUZĂ SĂ 
ANULEZE CONFERINŢA DE PRESĂ ŞI AFIRMĂ CĂ A 
CERUT SUPORTUL AUTORITĂŢILOR LOCALE; UNELE 
SURSE CONFIRMĂ PREZENŢA CELEBRULUI 
INVESTIGATOR DIN LOS ANGELES; FBI ŞI POLIŢIA 
STATULUI ÎŞI EXPRIMĂ PUTERNIC DEZAPROBAREA 


** Exclusiv ** 


Unul dintre ei, Tyler Marshall, este chiar din French 
Landing. Alta, Josella Rakine, este din Bating, un sătuc din 
sudul Angliei. Un al treilea e din Baghdad. În săptămâna 
scursă de la descoperirea aşa-numiţilor Copii ai Miracolului 
de-a lungul unei autostrăzi rurale (Route 35) din vestul 
Wisconsinului, au fost identificaţi şaptesprezece. 


Şi totuşi, aceştia şaptesprezece nu sunt decât vârful 
aisbergului. 


Surse apropiate echipei de cercetare alcătuite de FBI şi 
poliţia statului Wisconsin (cărora probabil li s-a alăturat 
CIA) vorbesc de cel puţin 750 de copii, un număr mult mai 
mare decât cel comunicat presei. Cine sunt aceştia? Cine i-a 
luat şi unde i-a dus? Cum au ajuns în French Landing, oraş 
care a fost victima unui criminal în serie (declarat acum 
decedat) în ultimele săptămâni? Ce rol a jucat Jack Sawyer, 
detectivul din Los Angeles care a atins celebritatea şi s-a 
pensionat la vârsta de doar treizeci şi unu de ani? Şi cine e 
răspunzător pentru uriaşa explozie care a distrus o locuinţă 
misterioasă din pădure, punct central, se pare, în cazul 
Pescarului? 


Unele dintre aceste întrebări ar putea primi răspunsuri 
mâine în parcul La Follette din French Landing, când şeful 
poliţiei locale, Dale Gilbertson, va ţine o conferinţă de 


presă. Bunul său prieten Jack Sawyer - care se spune că a 
rezolvat singur cazul Pescarului - îi va fi alături pe podium. 
Se aşteaptă să fie prezenţi şi doi adjuncţi de poliţie, Armand 
St Pierre şi Reginald Amberson, care au participat la 
misiunea de salvare de săptămâna trecută. 


Conferinţa de presă va avea loc în pofida puternicelor - 
aproape stridentelor - obiecţii ale grupului operativ 
FBI/PSW condus de agentul FBI John P Redding şi 
detectivul Jeffrey Black de la poliţia statului Wisconsin. 
„Cred că aceasta nu e decât o ultimă încercare disperată 
din partea lui Gilbertson de a-şi salva postul”, a declarat o 
sursă. „A comis o serie de grave erori, dar, din fericire, are 
un prieten foarte priceput în probleme de relaţii cu 
publicul.” 


Membrii administraţiei locale din French Landing sunt 
de-o cu totul altă părere. „Vara aceasta a fost un coşmar 
pentru locuitorii din French Landing”, afirmă trezorierul 
municipal Beth Warren. „Şeriful Gilbertson vrea să-i 
asigure pe oameni că acest coşmar a luat sfârşit. Dacă ne 
poate oferi şi unele răspunsuri despre copii, cu atât mai 
bine.” 


Interesul e concentrat asupra lui Jack „Hollywood” 
Sawyer, care a făcut cunoştinţă cu şeriful Gilbertson şi cu 
oraşul French Landing în timpul anchetării cazului lui 
Thomberg Kinderling, aşa-numitul Ucigaş de Prostituate. 
Sawyer a fost rugat de Gilbertson să-şi asume un rol activ în 
cazul Pescarului şi, din câte se pare, a reprezentat un 
element fundamental în derularea evenimentelor care au 
urmat. 


Despre ce evenimente discutăm, mai exact? Asta 
aşteaptă lumea să afle. Primele răspunsuri ar putea veni 


mâine, în parcul La Follette, pe malurile tumultuosului 
Mississippi. 
Vă vom ţine la curent cu cele ce se întâmplă. 


29 


— Sunteţi pregătiţi? întreabă Dale. 

— Ăă, nu ştiu, omule, ezită Doc. 

Aceasta nu a cincea oară când spune asta, poate nici 
măcar a cincisprezecea. E palid, aproape că a intrat în 
hiperventilaţie. Toţi patru se află într-o rulotă Winnebago - 
un soi de cameră verde pe roţi - care a fost montată la 
marginea parcului La Follette. În apropiere este podiumul 
pe care vor sta ei (presupunând, desigur, că Doc va reuşi să 
stea în picioare) şi de pe care vor oferi răspunsurile 
îndelung ticluite. Pe panta care duce-n jos spre fluviu lat 
sunt adunaţi aproape patru sute de reporteri, plus echipe 
de filmare de la şase reţele americane şi Dumnezeu ştie câţi 
corespondenţi străini. Domnii de la presă nu sunt în cea mai 
bună dispoziţie, pentru că locul din faţa podiumului a fost 
rezervat unui număr reprezentativ (tras la sorţi) de 
locuitori ai French Landingului. Aceasta a fost cerința fermă 
a lui Dale pentru susţinerea conferinţei de presă. 

Ideea conferinţei de presă în sine i-a aparţinut lui Jack 
Sawyer. 

— Calmează-te, Doc, zice Beezer. 

Pare mai mare ca niciodată în pantalonii lui cenuşii largi 
şi cămaşa albă descheiată la gât - aproape ca un urs în frac. 
A făcut chiar efortul de a-şi pieptăna hectarele de păr. 

— Iar dacă chiar crezi c-o să faci o treabă jenantă - să te 
pişi pe tine, să vomiţi sau să leşini - rămâi aici. 

— Nee, face Doc chinuit. Dacă te-ai încins în horă, trebuie 
să joci. Dacă am început cu asta, hai s-o ducem la capăt. 

Dale, radiind în uniforma sa cea bună, se uită la Jack. 
Acesta e la fel de radiant în costumul lui cenuşiu de vară şi 


cravată de mătase albastru-închis. O batistă asortată i se 
iţeşte din buzunarul de la piept al sacoului. 

— Eşti sigur că asta trebuie să facem? 

Jack e absolut sigur. Ideea nu e să evite ca Potera 
Culorilor a lui Sarah Gilbertson să-şi aroge toate meritele; 
ideea e să se asigure că vechiul său prieten se află într-o 
poziţie inatacabilă. Şi poate face asta spunând o poveste 
foarte simplă, pe care ceilalţi trei o vor susţine până la 
capăt. Iy va face şi el acelaşi lucru, Jack e convins. Povestea 
e asta: celălalt vechi prieten al lui Jack, răposatul Henry 
Leyden, a descoperit identitatea Pescarului pe baza 
înregistrării de la 911. Caseta i-a fost dată de Dale, nepotul 
său. Pescarul l-a ucis pe Henry, dar nu înainte ca eroicul 
domn Leyden să-l rănească mortal şi să-i divulge numele 
poliţiei. (Celălalt scop pe care Jack îl urmăreşte cu această 
conferinţă de presă, înţeles perfect şi susţinut complet de 
Dale, este să se asigure că Henry va primi laurii pe care-i 
merită.) O cercetare a registrelor cadastrale ale French 
Landingului a scos la iveală faptul că Charles Burnside 
deţinea o casă pe Autostrada 35, nu departe de oraş. Dale 
le-a oferit statutul de ajutor de poliţist lui Jack şi altor doi 
voluntari care se întâmpla să se afle în apropiere (aceştia ar 
fi domnii Amberson şi St Pierre) şi s-au dus împreună acolo. 

— Din acel moment, le-a spus Jack prietenilor săi în 
repetate rânduri în zilele de dinaintea conferinţei de presă, 
e vital să ţineţi minte cele trei cuvintele care duc la 
majoritatea achitărilor în procesele criminalilor. Şi care 
sunt aceste cuvinte? 

— "Nu îmi amintesc”, a zis Dale. 

Jack încuviinţă. 

— Aşa-i. Dacă nu ai o poveste pe care să ţi-o aminteşti, 
nemernicii nu te pot prinde niciodată cu ocaua mică. Era 
ceva în aer în casa aia... 

— Nu zău, a hohotit Beezer cu o grimasă pe faţă. 

— ...Şi ne-a întunecat minţile. Ceea ce ne amintim este 
că: Ty Marshall era în curtea din spate, încătuşat de 


turnichetul sârmei pentru uscat rufe. 

Înainte ca Beezer St Pierre şi Jack Sawyer să se furişeze 
pe lângă baricadele poliţiei şi să arunce în aer Casa 
întunericului folosind exploziv plastic, un reporter a ajuns 
acolo şi-a făcut numeroase fotografii. Ştim despre ce 
reporter este vorba, desigur; Wendell Green şi-a 
materializat în sfârşit visul de a deveni celebru şi bogat. 

— Iar Burnside era mort la picioarele lui, zise Beezer. 

— Aşa-i. Cu cheia de la cătuşe în buzunar. Dale, tu ai 
găsit-o şi l-ai eliberat pe băiat. În curte mai erau câţiva 
copii, însă câţi erau... 

— Nu ne amintim, zise Doc. 

— Cât despre sexele lor... 

— Câţiva băieţi, câteva fete, completă Dale. Nu ştim exact 
câţi din fiecare. 

— Cât despre Ty, cum a fost luat, ce s-a întâmplat cu el... 

— A spus că nu-şi aminteşte, zise Dale, zâmbind. 

— Am plecat. Poate le-am spus ceva celorlalţi copii... 

— Dar nu ne amintim precis... intervine Beez. 

— Aşa-i, şi în orice caz păreau destul de-n siguranţă unde 
se aflau pentru moment. Doar când l-am urcat pe Ty în 
maşină i-am văzut pe toţi ieşind încolonaţi din curte. 

— Şi-am sunat la Poliţia Statului Wisconsin după întăriri, 
zise Dale. Asta chiar mi-o amintesc. 

— Sigur că da, zise Jack binevoitor. 

— Dar habar n-avem cum de locul ăla blestemat a fost 
aruncat în aer şi nu ştim cine a făcut-o. 

— Unii oameni, zise Jack, sunt mult prea dornici să-şi facă 
singuri dreptate. 

— Norocul lor că nu s-au aruncat şi pe ei în aer, spuse 
Dale. 

— Bine, le spune Jack acum. 

Stau la uşa rulotei. Doc a scos jumătate de joint şi, după 
patru inhalări rapide şi adânci, s-a calmat vizibil. 

— 'Ţineţi doar minte de ce facem asta. Mesajul este că noi 
am ajuns acolo primii, noi l-am găsit pe Ty, noi am văzut 


doar câţiva alţi copii, am considerat că sunt în siguranţă, 
având în vedere că Charles Burnside, cunoscut şi drept Carl 
Bierstone, Monstrul din South Side, sau Pescarul, murise. 
Mesajul e că Dale s-a comportat adecvat - cu toţii ne-am 
comportat aşa - şi că apoi a predat frâiele anchetei FBI-ului 
şi poliţiei statale, cei care se ocupă acum de situaţie. 
Mesajul este că French Landing e din nou un loc sigur. În 
ultimul rând, dar nu cel mai puţin important, mesajul e că 
Henry Leyden este adevărata vedetă. Eroul orb care l-a 
identificat pe Charles Burnside şi-a rezolvat cazul 
Pescarului, rănind mortal monstrul şi, în acelaşi timp, 
pierzându-şi viaţa. 

— Amin, zice Dale. Bunul unchi Henry. 

De dincolo de uşa rulotei aude vuietul ca de valuri produs 
de sutele de oameni. Poate chiar mii. Îşi spune: Asta aud 
cântăreții rock înainte să urce pe scenă. Un nod i se ridică 
brusc în gât şi el face tot posibilul să-l înghită. Crede că 
dacă va continua să se gândească la unchiul Henry se va 
descurca bine. 

— Altceva, zice Jack, întrebările prea precise... 

— Nu ne amintim, spune Beezer. 

— Pentru că aerul era rău, e de acord Doc. Mirosea a 
eter sau cloroform sau ceva de felul ăsta. 

Jack îl priveşte pe fiecare în parte, încuviinţează, 
zâmbeşte. Una peste alta, asta va fi o ocazie fericită, crede. 
O sărbătoare a iubirii. Fără doar şi poate, ideea că ar putea 
să moară în următoarele câteva minute nu i-a trecut prin 
cap. 

— Bine, zice el, să mergem pe scenă şi să-i dăm drumul. 
În după-amiaza asta suntem politicieni, politicieni la o 
conferinţă de presă, iar politicienii care sunt aleşi sunt cei 
care se concentrează asupra mesajului. 

Deschide uşa rulotei. Vuietul mulţimii creşte în aşteptare. 


Se apropie de podium în această ordine: Beezer, Dale, 
Jack şi bunul Doctor. Se mişcă într-o strălucire de lumină 


albă caldă de bliţuri şi reflectoare de televiziune. Jack n-are 
idee la ce le trebuie aşa ceva - ziua e luminoasă şi caldă, o 
adevărată minunăţie - dar se pare că le trebuie. Se pare că 
întotdeauna le trebuie. Voci strigă: „Aici!” în mod repetat. 
Se aud şi întrebări răzlețe, pe care ei le ignoră. Vor 
răspunde - cât de bine posibil - la ele la timpul cuvenit, dar 
pentru moment sunt pur şi simplu uluiţi de mulţime. 
Rumoarea începe cu două sute sau aşa ceva de locuitori 
ai French Landingului care stau pe scaune pliante într-o 
zonă împrejmuită cu frânghie chiar în faţa podiumului. 
Aceştia se ridică în picioare, unii bătând din palme, alţii 
fluturând pumni încleştaţi în aer ca nişte boxeri câştigători. 
Presa le preia uralele şi, când cei patru prieteni ai noştri 
urcă scările podiumului, zarva devine un tunet. Noi suntem 
alături de ei, sus pe podium, şi Dumnezeule, vedem atât de 
multe feţe cunoscute care se uită la noi. Îl vedem pe Morris 
Rosen, care i-a dat lui Henry CD-ul cu Dirtysperm în prima 
noastră zi în oraş. În spatele lui e un contingent venit de la 
acum defuncta casă de bătrâni Maxton: încântătoarea Alice 
Weathers e înconjurată de Elmer Jesperson, Ada Meyerhoff 
(în scaun cu rotile), Flora Flostad şi fraţii Boettcher, Hermie 
şi Tom Tom. Iansy Freneau, părând puţin buimacă, dar nu 
complet nebună, ca înainte, stă lângă Lester Moon, care şi-a 
petrecut braţul pe după ea. Arnold „Lanternă” Hrabowski, 
Tom Lund, Bobby Dulac şi ceilalţi membri ai 
departamentului lui Dale sunt în picioare, ţopăind şi 
scandând ca nebunii. Uitaţi-vă acolo - iată-l pe Enid Purvis, 
vecina care l-a sunat pe Fred la serviciu în ziua în care Judy 
a luat-o în cele din urmă razna. Acolo e Rebecca Vilas, 
semănând cu o călugăriţă în rochia aia cu guler înalt (dar să 
nu verşi lacrimi pentru ea, Argentina; Becky şi-a pus 
deoparte o rezervă frumuşică de bani, mulţumim foarte 
mult). Butch Yerxa e lângă ea. În spatele mulţimii, 
ascunzându-se ruşinaţi, dar neputând lipsi de la victoria 
prietenilor lor, sunt William Strassner şi Hubert Cantinaro, 
cunoscuţi mai bine drept Kaiser Bill şi Sonny. Uite acolo! 


Herb Roeper, frizerul lui Jack, stă lângă Buck Evitz, 
poştaşul lui. Cunoaştem atât de mulţi şi de toţi trebuie să ne 
despărţim în împrejurări atât de fericite. În primul rând, 
Wendell Green ţopăie ca o găină în apă fiartă (Dumnezeu 
ştie cum a ajuns în zona împrejmuită, el fiind din La Riviere 
şi nu din French Landing, dar uite-l acolo) şi face poze. De 
două ori se loveşte de Elvena Morton, menajera lui Henry. 
Când o face a treia oară, ea îl pocneşte zdravăn peste cap. 
Wendell nici nu pare să observe. În timpul anchetei asupra 
cazului Pescarului a primit în cap bobârnace mult mai tari. 
Iar într-o parte vedem pe altcineva pe care s-ar putea sau 
nu să-l recunoaştem. Un domn vârstnic, cu pielea tuciurie, 
cu ochelari fumurii pe nas. Seamănă puţin cu un vechi 
cântăreţ de blues. Seamănă puţin şi cu un actor de film pe 
nume Woody Strode. 

Aplauzele bubuie şi bubuie. Oamenii ovaţionează. Pălării 
sunt aruncate în aer şi purtate de briza verii. Salutul lor 
devine un fel de miracol în sine, o afirmare, poate chiar o 
acceptare a copiilor, care se presupune că au fost supuşi 
unei ciudate perversiuni sexuale legate de Internet. (Oare 
nu toate chestiile alea ciudate sunt legate de Internet?) şi 
sigur că aplaudă pentru că s-a sfârşit coşmarul. Baubaul a 
murit în curtea lui din spate, a murit la un pas de un prozaic 
turnichet de aluminiu pentru întins rufe, acum dispărut, iar 
ei sunt din nou în siguranţă. 

O, cum sună uralele în aceste ultime momente ale vieţii 
lui Jack Sawyer pe Pământ! Păsările se înalţă speriate de pe 
malul râului şi urcă spre cer cârâind, căutând un loc mai 
liniştit. Pe râu, un cargobot răspunde la urare - sau poate li 
se alătură - sunând iar şi iar din sirenă. Alte vase prind 
ideea şi sporesc tărăboiul. 

Fără să se gândească ce face, Jack ia mâna dreaptă a lui 
Doc în mâna sa stângă şi mâna stângă a lui Dale în dreapta 
sa. Dale ia mâna lui Beezer şi Banda Sawyer ridică braţele 
împreună, cu faţa la mulţime. 


Mulţime care, desigur, o ia razna. Dacă n-ar fi ceea ce se 
va întâmpla în scurt timp, aceasta ar fi imaginea deceniului, 
poate chiar a secolului. Ei stau acolo triumfători, simboluri 
vii ale victoriei, cu mâinile unite către cer, mulţimea 
scandând,  videocamerele  rulând, aparatele Nikon 
scăpărând, şi acela e momentul în care femeia din al treilea 
rând începe să se mişte. Şi pe ea o cunoaştem, dar ne ia o 
secundă sau două ca s-o recunoaştem, pentru că ea n-a 
avut nici-o legătură cu cazul pe care l-am urmărit. Ea doar 
a... dat târcoale. Două sute de locuri din faţă au fost 
atribuite prin tragere la sorţi cetăţenilor din French 
Landing, câştigătorii fiind anunţaţi de Debbi Anderson, Pam 
Steven şi Dit Jesperson. Femeia aceasta a fost numărul 199. 
Când trece pe lângă ei, mai mulţi oameni se fac mici, deşi în 
frenezia fericirii care i-a cuprins nici nu sunt conştienţi că o 
fac; această femeie cu şuviţe de păr de culoarea paiului 
lipite de obraji miroase a transpiraţie şi-a nesomn şi-a 
vodcă. Are cu ea o poşetuţă. Poşetuţa e deschisă. Ea duce 
mâna înăuntru. lar noi, care am trăit în a doua jumătate a 
secolului XX şi, graţie miracolului reprezentat de televizor, 
am fost martorii a zeci de asasinate şi tentative de asasinat, 
ştim exact după ce duce ea mâna. Vrem să-i avertizăm 
cumva pe cei patru bărbaţi care stau cu mâinile unite spre 
cer, dar nu putem decât să privim. 

Numai negrul cu ochelari de soare vede ce se întâmplă. 
Se întoarce şi începe să umble, conştient că femeia i-a luat- 
o probabil înainte, că probabil el va ajunge prea târziu. 

Nu, gândeşte Speedy Parker. Nu se poate sfârşi aşa, nu 
se poate. 

— Jack, lasă-te jos! strigă el, dar nu-l aude nimeni din 
cauza aplauzelor, a uralelor, a strigătelor frenetice. 
Mulțimea pare să-i blocheze intenţionat calea, închizându-i 
drumul ori de câte ori încearcă o altă rută. Pentru un 
moment, Wendell Green, care continuă să ţopăie ca un 
epileptic în criză, e în calea asasinei. Apoi ea îl aruncă în 
lături cu forţa unei nebune. Şi de ce nu? Ea este nebună. 


— Oameni buni... 

Dale aproape că şi-a lipit gura de microfon şi difuzoarele 
cocoţate în copacii din apropiere ţiuie puternic. Încă mai 
ţine ridicată mâna dreaptă a lui Jack în mâna sa stângă şi 
pe-a lui Beezer în cea dreaptă. Pe faţă are un zâmbet slab, 
năuc. 

— Mulţumesc, oameni buni, apreciem sincer susţinerea 
dumneavoastră, dar dacă aţi putea să faceţi linişte... 

Acela e momentul în care Jack o vede. 

A trecut mult timp, ani întregi, dar o recunoaşte imediat. 
Aşa şi trebuie; ea l-a scuipat în faţă într-o zi când ieşea din 
tribunalul Los Angeles. L-a scuipat şi l-a făcut nemernic dus 
cu pluta. A pierdut douăzeci de kilograme de atunci, îşi 
spune Jack. Poate mai mult. Apoi vede că ţine mâna în 
poşetă şi, chiar înainte ca femeia s-o scoată, el ştie ce se 
întâmplă aici. 

Mai rău e că nu poate face nimic în privinţa asta. Doc şi 
Dale îi ţin mâinile prinse tare. Trage adânc aer în piept şi 
strigă aşa cum a fost învăţat să facă în asemenea situaţii - 
„Armă!” - iar Dale Gilbert-son încuviinţează din cap ca 
pentru a spune: Da, lumea ne aclamă. În spatele «ei, 
croindu-şi drum prin mulţimea fremătătoare, îl vede pe 
Speedy Parker, dar, dacă Speedy nu are cumva în mânecă 
un truc magic deosebit de bun... 

Nu are. Speedy Parker, cunoscut în Teritorii drept 
Parkus, tocmai se luptă să ajungă pe culoarul din mijloc, 
când femeia din faţa platformei scoate arma. E-un pistolaş 
urât, de calibru 32, cu mânerul înfăşurat în bandă adezivă 
neagră, şi Jack are exact jumătate de secundă să-şi spună 
că poate îi va exploda în mână. 

— Armă! strigă Jack din nou şi Doc Amberson e cel care-l 
aude şi o vede pe femeia rânjitoare ghemuită chiar în faţa 
lor. 

— O, futu-i, zice Doc. 

— Wanda, nu! strigă Jack. 


Doc i-a dat drumul la mână (Dale încă-i mai ţine dreapta 
ridicată în aerul văratic) şi Jack o întinse spre ea ca un 
agent de trafic. Primul glonţ al Wandei Kinderling îi trece 
drept prin palmă, se înclină uşor, începe să trepideze şi-i 
pătrunde în scobitura umărului stâng. 

Wanda îi vorbeşte. E prea mare larma ca Jack s-o audă, 
dar ştie ce-i spune: Poftim, cretin dus cu pluta - Thorny îţi 
transmite salutări. 

Goleşte restul de cinci gloanţe în pieptul şi gâtul lui Jack 
Sawyer. 


T 


Nimeni nu aude pocnetele nesemnificative scoase de 
pistolaşul Wandei, nu peste toate aplauzele şi uralele, dar 
Wendell Green şi-a ridicat aparatul foto şi, când detectivul 
sare în spate, degetul reporterului nostru preferat apasă 
butonul Nikonului din simplu reflex. Aparatul face opt 
instantanee. A treia e Poza cu „p'" mare, cea care va ajunge 
la fel de cunoscută ca fotografia puşcaşilor marini înălţând 
steagul pe Iwo Jima şi aceea cu Lee Harvey Oswald 
strângându-se de burtă în garajul secţiei de poliţie din 
Dallas. În fotografia lui Wendell, Jack Sawyer se uită calm în 
jos spre trăgător (care e doar o ceaţă în partea inferioară a 
cadrului). Expresia feţei lui ar putea fi una de iertare. 
Lumina zilei e clar vizibilă prin gaura din palma mâinii sale 
întinse. Picături de sânge roşu ca rubinul plutesc 
încremenite în aer lângă gâtul lui rănit. 

Uralele şi aplauzele încetează brusc, parcă amputate. 
Urmează un moment de îngrozitoare şi perplexă tăcere. 
Jack Sawyer, împuşcat de două ori în plămâni şi o dată în 
inimă, dar şi în mână şi în gât, rămâne locului, uitându-se 
atent la gaura de sub degetele răşchirate şi deasupra 
încheieturii. Wanda Kinderling se holbează la el cu dinţii 
înnegriţi dezgoliţi. Speedy Parker se uită la Jack cu o 
expresie de pură oroare pe care ochelarii de soare n-o pot 


ascunde. La stânga lui, urcat pe unul dintre cele patru 
turnuri de control care înconjoară platforma, un 
cameraman tânăr leşină şi cade la pământ. 

Apoi, pe nepusă masă, instantaneul pe care Wendell l-a 
prins fără să ştie se spulberă şi totul îşi reia mişcarea. 

Wanda Kinderling strigă: Ne vedem în iad, Hollywood - 
mai mulţi oameni vor confirma asta - şi-apoi îşi pune 
pistolul la tâmplă. Expresia ei de satisfacţie malefică face 
loc uneia mai tipice de neînțelegere năucă atunci când 
zvâcnetul degetului nu produce decât un declic sec. 
Pistolaşul e gol. 

Un moment mai târziu este aproape complet spulberată - 
gâtul rupt, umărul drept rupt, patru coaste rupte - când 
Doc sare de pe scenă peste ea şi-o lăţeşte la pământ. 
Papucul său stâng loveşte capul lui Wendell Green, însă de 
data aceasta Wendell nu se alege decât cu o ureche 
însângerată. Ei, mai devreme sau mai târziu trebuia să-i 
surâdă şi lui norocul, nu-i aşa? 

Pe podium, Jack Sawyer se uită incredul la Dale, încearcă 
să vorbească şi nu reuşeşte. Se împleticeşte, rămâne în 
picioare încă un moment, apoi se prăbuşeşte. 

Faţa lui Dale a trecut într-o frântură de secundă de la 
încântare la şoc extrem şi spaimă. Apucă microfonul şi 
strigă: 

— A FOST ÎMPUŞCAT! NE TREBUIE UN DOCTORI! 

Difuzoarele ţiuie şi de data asta. Niciun doctor nu se 
arată. 

Mulţi oameni din mulţime intră în panică şi o rup la fugă. 
Panica se răspândeşte. 

Beezer e în genunchi, îl întoarce pe Jack cu faţa în sus. 
Jack îl priveşte, încercând în continuare să vorbească. De la 
colţurile gurii îi curge sânge. 

— O, futu-i, e grav, Dale, e chiar grav strigă Beezer, după 
care e lăţit la pământ. 

Nimeni n-ar crede că bătrânul negru şi costeliv care a 
sărit pe scenă ar putea dobori la pământ o huidumă ca 


Beezer, însă acesta nu e-un om ca oricare altul. După cum 
ştim cu toţii. ÎI înconjoară o aură subţire, dar perfect vizibilă 
de lumină albă. Beezer o vede. Ochii i se măresc. 

Mulțimea, între timp, fuge spre cele patru zări. Panica le 
cuprinde şi pe doamnele şi domnii de la presă. Nu însă şi pe 
Wendell Green; el rămâne ferm pe poziţie ca un erou, 
făcând poze până când Nikonul îi e la fel de gol ca şi pistolul 
Wandei Kinderling. Îl surprinde în cadru pe negru când stă 
cu Jack Sawyer în braţe; îl surprinde pe Dale Gilbertson 
punând o mână pe umărul negrului; îl surprinde pe negru 
întorcându-se şi vorbindu-i lui Dale. Când Wendell îl va 
întreba mai târziu pe şeful poliţiei din French Landing ce i-a 
spus bătrânul, Dale îi zice că nu-şi aduce aminte - pe 
deasupra, în tot haosul ăla, abia dacă a desluşit vreun 
cuvânt. Aiureli, desigur, dar putem fi siguri că, dacă Jack 
Sawyer ar fi auzit răspunsul lui Dale, ar fi fost mândru. 
Când ai îndoieli, spune-le că nu-ţi aminteşti. 

Ultima poză a lui Wendell îi înfăţişează pe Dale şi Beezer 
privind cu expresii la fel de împietrite cum bătrânul urcă 
scările rulotei Winnebago cu Jack Sawyer în braţe. Wendell 
habar nu are cum de un aşa boşorog poate căra un om aşa 
de voinic - Sawyer are un metru nouăzeci şi cântăreşte 
optzeci şi şase de kilograme - însă bănuieşte că e aceeaşi 
treabă ca atunci când o mamă în suferinţă ridică maşina 
sau camioneta sub care e prins copilul ei. Şi nici nu 
contează. E-o nimica toată în comparaţie cu ce urmează. 
Pentru că atunci când un grup de oameni condus de Dale, 
Beez şi Doc dau buzna în rulotă (Wendell e în spatele 
grupului), nu găsesc altceva decât un singur scaun 
răsturnat şi mai multe pete de sânge lăsate de Jack Sawyer 
în chicineta în care le-a dat membrilor bandei sale 
restrânse ultimele instrucţiuni. Dâra de sânge duce către 
spate, unde se află un pat pliant şi-o toaletă mică. Şi acolo, 
picăturile şi petele pur şi simplu se opresc. 

Jack şi bătrânul care l-a dus în braţe aici înăuntru au 
dispărut. 


Doc şi Beezer se bâlbâie, aproape isterici. Sar de la 
întrebări despre unde s-ar fi putut duce Jack la amintirile 
chinuite ale ultimelor momente petrecute pe podium 
înainte să înceapă împuşcăturile. Nu reuşesc să accepte 
situaţia şi Dale are o bănuială că va trece destul de mult 
timp până să reuşească şi el s-o accepte. Îşi dă seama acum 
că Jack a văzut-o pe femeie venind, că încerca să-şi 
elibereze mâna dintr-a lui ca să poată reacţiona. 

Dale crede că poate e totuşi momentul să renunţe la 
slujba de şerif, să-şi găsească o altă meserie. Nu chiar 
acum, însă. Acum vrea să-i scape pe Beezer şi Doc de 
Potera Culorilor şi vrea să-i calmeze. Are să le spună ceva 
care s-ar putea să ajute la asta. 

Tom Lund şi Bobby Dulac vin lângă el şi toţi trei îi 
escortează pe Beezer şi Doc departe de rulotă, unde 
agentul special Redding şi detectivul Black de la poliţia 
statului Wisconsin stabilesc deja perimetrul. Odată ajunşi în 
spatele podiumului, Dale se uită la feţele uluite ale celor doi 
motociclişti masivi. 

— Ascultaţi-mă, spune el. 

— Trebuia să păşesc în faţa lui, zice Doc. Am văzut-o 
venind, de ce n-am păşit în faţa... 

— Taci din gură şi ascultă! 

Doc tace. Iom şi Bobby ascultă şi ei cu ochii căscaţi. 

— Negrul mi-a spus ceva. 

— Ce? întreabă Beezer. 

— A spus: „Lasă-mă să-l iau eu... s-ar putea să mai aibă o 
şansă.” 

Doc, care a tratat destule răni prin împuşcare la viaţa lui, 
scoate un chicotit incredul. 

— Şi tu l-ai crezut? 

— Nu atunci, nu în întregime, zice Dale. Dar când am 
intrat în rulotă şi rulota era goală... 

— Şi nu e prevăzută cu vreo ieşire secundată, adaugă 
Beezer. Scepticismul lui Doc s-a mai diminuat. 

— Chiar crezi că?... 


— Da, zice Dale Gilbertson şi se şterge la ochi. Trebuie să 
sper. 

lar voi, băieţi, trebuie să mă ajutaţi. 

— Bine, spune Beezer. Aşa o să facem. 

Şi credem că aici trebuie să-i părăsim cu adevărat, stând 
acolo sub cerul albastru de vară, aproape de Părintele 
Apelor, stând lângă un podium cu scândurile mânjite de 
sânge. Curând, viaţa îi va prinde din urmă şi-i va trage 
înapoi în vâltoarea ei, dar pentru câteva momente sunt 
împreună, uniţi de speranţa faţă de prietenul nostru comun. 

Haideţi să-i lăsăm aşa, bine? 

Haideţi să-i lăsăm sperând. 


A fost odată ca niciodata în 


teritorii... 


A fost odată ca niciodată (cum începeau toate vechile 
poveşti frumoase pe când trăiam cu toţii în pădure şi nimeni 
nu trăia altundeva) un Căpitan al Avangărzilor cu o 
cicatrice mare pe faţă pe nume Farren, care a condus un 
băieţel speriat pe nume Jack Sawyer prin Pavilionul 
Reginei. Băieţelul acela n-a văzut însă curtea Reginei; nu, a 
fost dus printr-un labirint de coridoare în spatele scenei, în 
locuri secrete şi rareori vizitate unde păianjenii ţeseau 
pânze în colţurile înalte şi curenţii calzi de aer miroseau 
puternic a mâncare. 

În cele din urmă, Farren a pus mâinile la subsuorile 
băiatului şi l-a ridicat. £ un panou în faţa ta acum, i-a şoptit 
el - vă amintiţi? Cred că eraţi acolo. Cred că amândoi eram, 
deşi eram mai tineri pe-atunci, nu-i aşa? Împinge-l către 
stânga. 

Jack a făcut cum i s-a spus şi s-a trezit că trage cu ochiul 
în camera Reginei, încăperea în care aproape toţi se 
aşteptau ca ea să moară... exact cum Jack se aştepta ca 
mama lui să moară în camera ei din Alhambra Inn and 
Gardens din New Hampshire. Era o cameră albă, 
luminoasă, plină de infirmiere agitate care adoptaseră o 
stare neastâmpărată pentru că nu aveau nici-o idee clară 
despre cum să-şi ajute pacienta. Băiatul s-a uitat prin vizor 
în această cameră, la o femeie care la început a crezut că 
este mama lui transportată cumva, magic, în locul acesta, 
iar noi ne-am uitat odată cu el, niciunul dintre noi bănuind 
că la mulţi ani după, devenit bărbat în toată firea, Jack 
Sawyer va zace în acelaşi pat în care a văzut-o pentru întâia 
oară pe îngemănară mamei lui. 


Parkus, care l-a adus din French Landing în Baroniile 
Interioare, stă acum la panoul prin care Jack, adus de 
Căpitanul Farren, s-a uitat odinioară. Lângă el este Sophie 
de Canna, cunoscută acum în Teritorii deopotrivă ca Tânăra 
Regină şi Sophie cea Bună. Astăzi, în camera de dormit nu 
este nici-o infirmieră; Jack zace tăcut sub un ventilator care 
se roteşte încet. Acolo unde nu e înfăşurat în bandaje, 
pielea îi e palidă. Pleoapele închise sunt spuzite cu o 
delicată pudră purpurie. Mişcarea sus-jos a cearşafului fin 
de olandă tras până sub bărbie abia dacă se observă... dar 
există. Jack respiră. 

Pentru moment, cel puţin, Jack trăieşte. 

Vorbind încet, Sophie spune: 

— Dacă n-ar fi atins Talismanul... 

— Dacă n-ar fi atins Talismanul, dacă nu l-ar fi ţinut în 
braţe, ar fi murit acolo pe podium înainte să mă pot apropia 
de el, spune Parkus. Dar, sigur, dacă n-ar fi fost Talismanul, 
nici nu s-ar fi aflat pe scena aceea. 

— Ce şanse are? 

Femeia se uită la el. Undeva, într-o altă lume, Judy 
Marshall a reînceput deja să-şi reia ritmul normal de viaţă. 
Pentru îngemănară ei, însă, o asemenea viaţă nu va exista - 
vremurile grele au venit din nou în partea asta de univers - 
şi în ochi îi scânteiază o lumină regală, imperială. 

— Spune-mi adevărul, sir, nu accept o minciună. 

— Şi nici n-am să te mint, doamna mea, îi spune el. Cred 
că, graţie protecţiei reziduale oferite de Talisman, îşi va 
reveni. Veţi sta alături de el într-o dimineaţă sau seară şi 
ochii i se vor deschide. Nu astăzi şi probabil că nici 
săptămâna asta, dar curând. 

— Şi cu întoarcerea în lumea lui? Lumea prietenilor lui? 

Parkus a adus-o în locul acesta pentru că spiritul 
băiatului care a fost Jack încă mai dăinuie, fantomatic şi cu 
dulceaţa copilăriei. Aici a fost înainte ca drumul încercărilor 
să i se deschidă în faţă şi, în unele feluri, să-l întărească. A 
fost aici când inocenţa-i era încă neatinsă. 


Ce l-a surprins la Jack ca om matur - şi l-a emoţionat într- 
un fel în care Parkus nu s-a aşteptat niciodată să mai fie 
emoţionat - este cât de mult din acea inocenţă a rămas încă 
în bărbatul care s-a născut din băiat. 

Şi aceasta, desigur, se datorează Talismanului. 

— Parkus? Rătăceşti cu mintea. 

— Nu departe, doamna mea, nu departe. Întrebi dacă se 
va putea întoarce în lumea lui după ce-a fost rănit mortal de 
trei, poate chiar de patru ori - după ce i-a fost străpunsă 
inima, de fapt. L-am adus aici pentru că toată magia care l-a 
atins şi i-a schimbat viaţa e mai puternică aici; la bine şi la 
rău, Teritoriile au fost un izvor al vieţii pentru Jack Sawyer 
încă din copilărie. Şi a funcţionat. Încă trăieşte. Dar când se 
va trezi va fi altfel. Va fi ca... 

Parkus pregetă, căzând pe gânduri. Sophie aşteaptă 
tăcută lângă el. De departe, din bucătărie, se aude urletul 
unui bucătărese care se răsteşte la un ucenic. 

— Sunt animale care trăiesc în mare şi respiră prin 
branhii, zice Parkus într-un târziu. Şi, de-a lungul timpului, 
unele dintre el îşi dezvoltă plămâni. Astfel de creaturi pot 
trăi deopotrivă sub apă şi pe uscat. Aşa-i? 

— Aşa am învăţat în copilărie, aprobă Sophie cu răbdare. 

— Dar unele dintre aceste creaturi îşi pierd branhiile şi 
nu mai pot trăi decât pe uscat. Acum, Jack Sawyer cred că e 
genul ăsta de creatură. Tu sau eu putem sări în apă şi să 
înotăm la adâncime puţin timp, iar el s-ar putea întoarce să- 
şi viziteze lumea pentru perioade scurte... cu timpul, 
desigur. Dar dacă tu sau eu ar fi să încercăm să trăim sub 
apă... 

— Ne-am îneca. 

— Întocmai. lar dacă Jack ar încerca să trăiască din nou 
în lumea lui, să se întoarcă la căsuţa lui din valea Norway, 
de pildă, rănile i-ar reapărea în câteva zile sau săptămâni. 
Poate sub altă formă - pe certificatul lui de deces ar putea 
figura un infarct, de pildă - însă, chiar şi aşa, tot glonţul 


Wandei Kinderling ar fi cauza morţii sale. Glonţul Wandei 
Kinderling care i-a străpuns inima. 

Parkus îşi dezgoleşte dinţii. 

— Odioasă femeie! Cred că abbalah nu ştia de ea cum nu 
ştiam nici eu, dar uite ce pagube a produs! 

Sophie ignoră asta. Ea se uită la bărbatul tăcut, care 
doarme în camera alăturată. 

— Condamnat să trăiască într-un tărâm plăcut ca ăsta... 

Se întoarce spre el. 

— Este un tărâm plăcut, nu-i aşa, sir? E tot un tărâm 
plăcut, în ciuda tuturor lucrurilor? 

Parkus zâmbeşte şi se închină. În jurul gâtului, un dinte 
de rechin atârnă la capătul unui colier fin de aur. 

— Întocmai. 

Ea încuviinţează rapid. 

— Aşadar, să trăiască aici s-ar putea să nu fie atât de 
îngrozitor. 

El nu spune nimic. După un moment sau două, vioiciunea 
ei conştientă dispare şi umerii îi cad. 

— Nu mi-ar plăcea deloc, zice ea pe-o voce firavă. Să fiu 
alungată din propria lume şi să-mi fie permise doar scurte 
vizite sporadice... eliberări condiţionate... să trebuiască să 
plec la prima tuse sau primul junghi în piept... nu mi-ar 
plăcea deloc. 

Parkus ridică din umeri. 

— Va trebui să accepte lucrurile aşa cum sunt. Că-i place 
sau nu, branhiile i-au dispărut. Acum e-o creatură a 
Teritoriilor. Şi Dumnezeu Dulgherul ştie că este de lucru 
pentru el aici. Povestea Turnului se apropie de punctul 
culminant. Cred că Jack Sawyer ar putea avea un rol de 
jucat în ea, deşi nu pot spune sigur care. În orice caz, când 
se va vindeca, va vrea să lucreze. E-un ţopilist şi pentru ei e 
întotdeauna de lucru. 

Sophie se uită prin despicătura din perete şi minunatu-i 
chip exprimă suferinţă. 

— Trebuie să-l ajuţi, draga mea, spune Parkus. 


— Îl iubesc, spune ea, vorbind foarte încet. 

— Şi el te iubeşte pe tine. Dar ceea ce urmează va fi 
greu. 

— De ce trebuie să fie aşa, Parkus? De ce viaţa trebuie 
întotdeauna să ceară atât de mult şi să ofere atât de puţin? 

El o ia în braţe şi ea nu se opune, lipindu-şi faţa de 
pieptul lui. 

În întunericul de dincolo de camera în care Jack Sawyer 
doarme, Parkus răspunde la întrebarea ei cu un singur 
cuvânt: 

Ka. 


Epilog 


Ea stă lângă patul lui în prima noapte a Lunii Pământului 
Plin, la zece zile după discuţia ei cu Parkus în pasajul secret. 
În faţa pavilionului, aude copiii cum cântă E ziua 
porumbului verde. În poală are o broderie mică. Este vară, 
încă este vară, şi în aer pluteşte dulce misterul verii. 

Iar în camera învolburată în care îngemănară mamei lui a 
zăcut cândva, Jack Sawyer deschide ochii. 

Sophie pune broderia deoparte, se apleacă în faţă şi duce 
buzele sale moi lângă ghiocul urechii lui. 

— Bine-ai revenit, spune ea. Sufletul meu, viaţa mea, 
iubirea mea: bine-ai revenit. 


15: Aluzie la numele cântăreţului amintit, Johnny Paycheck, unde pay-check 
inseamnă „cec de salariu" (n. tr.). 

12: „peşte", de unde şi porecla Pescarul (n. tr.). 

1%. Wigger, derivat de la Wiggins, înseamnă în argou un alb care imită 
comportamentul, vorbirea şi moda asociate de obicei cu afro-americanii din 
centrele urbane, în general membrii mişcării hip-hop (n. tr.). 

1%: Dirtysperm se traduce prin „spermă murdară", iar Jane Wyatt's Clit prin 
„Clitorisul lui Jane Wyatt" (n. tr.). 

1% James Warren Jim" Jones (1931-1978) - fondatorul grupării Templul 
Poporului, care a devenit sinonim cu sinuciderea în grup după 18 noiembrie 
1978, când toţi membrii grupării (913) s-au sinucis prin otrăvire cu cianură 
după ce Jones le-a ordonat să-l ucidă pe Leo Ryan, membru al Congresului 
SUA (n. tr.). 

1: Maro, negru şi roşu (n. tr.). 

12: Spinosul (n. tr.). 

1%. Tom Sawyer şi Huckleberry Finn, celebrele personaje ale lui Mark TVain, 
căror aventuri se desfăşurau tot pe malul fluviului Mississippi. 

1% Lup (n-tr.). 

1! Începutul piesei When the Red, Red Robin comes Bob, Bob, Bobbin' along, 
compusă Harry Woods în 1926 şi cântată de-a lungul timpului de mai mulţi 
cântăreţi celebri, printre care şi Louis Armstrong, Bing Crosby şi Clarence 
Williams (n. tr.). 

1: Formaţiile „big-band" erau alcătuite în special din numeroşi dansatori sau 
cântăreţi de jazz care se bazau mult pe improvizație (n. tr.). 

12 În dialectul Yavapai, vorbit în Arizona de către vechii indieni, „cel cu pielea 
albă" (n. tr.). 

1%: Homosexual (n. tr.) 

114: Coşmarul doamnei Magowan" (n. tr.). 

45. „Visul doamnei Magowan" (n. tr.). 

115 T've flown around the world on a plane, 1 settled revolutions in Spain - 
versuri din piesa I Can't Get Started (n. tr.). 

12: De Charles Dickens (n. tr.). 

1: Beam, în original, care înseamnă deopotrivă „grindă/bârnă,, şi „rază, (de 
soare, lumină etc.) - element central în seria Dark Tower (n. tr.). 

15: Porecla mai multor crainici din cadrul programului radio de propagandă în 
limba engleză intitulat Germany Calling, transmis de Germania nazistă în 
timpul celui Doilea Război Mondial (n. tr.). 

1%: Porecla lui David Berkowitz, criminal în serie american care a ucis şase 
oameni şi a rănit mulţi alţii în New York între anii 1976 şi 1977 (n. tr.). 

12: Edward R. Murrow (1908-1965) - jurnalist american care a ajuns celebru 
cu o sene de emisiuni radiofonice de ştiri în timpul celui de-al Doilea Război 
Mondial. 

22: Corbul, de Edgar Allan Poe, traducere de Emil Gulian, în Scrieri alese, 
Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968, p. 605 (n. tr.). 

1%: Corbul, de Edgar Allan Poe, traducere de Emil Gulian, idem (n. tr.). 

12 Boala Lyme este o boală infecțioasă produsă de o bacterie transmisă 
omului ui special prin muşcătura de căpuşă (n. tr.). 

1% Personajul principal al unei serii de romane polițiste scrise de romancierul 
american John Sandford (n. tr.). 


125: Personajul care dă titlul serialului de televiziune MisteRogers' 
Neighborhood, difuzat între anii 1968 şi 2001 (n. tr.). 

121: Seriful Mart Dillon - personaj fictiv, protagonistul serialului radiofonic şi, 
deopotrivă, televizat Gunsmoke (n. tr.). 

12%) Joc de origine indiană, care se joacă pe o tablă cu pioni roşii, galbeni, 
albaştri şi verzi (n. tr.). 

1%: Numele ofițerului este Black, iar în original Casa întunericului este Black 
House (n.tr.). 

1%! În limba engleză, „albină" se spune bee, care se pronunţă ca litera „b" (n. 
tr.). 

135 Timothy Leary (1920-1996) - scriitor american, psiholog şi adept al folosirii 
drogurilor cu efect psihedelic (n. tr.). 

1%. Howard Stern (1954), personalitate radio şi TV americană, mogul media, 
umorist, actor şi scriitor, autoproclamat „Rege al întregii mass-media" (n. tr.). 
133: Roman al scriitoarei americane Carson McCullers (1917-1967) (n. tr.). 

1% E vorba de poemul Under Which Lyre, scris de WH. Auden în 1946 (n. tr.). 
1%. E vorba de filmul Little Caesar, din 1931, în care rolul gangsterului Caesar 
Enrico »Rko" Bandello e jucat de Edward G. Robinson. „Maică a Domnului, 
ăsta să fie sfârşitul lui Rico?" este celebra replică pe care personajul, 
amintindu-şi clipele de glorie, o rosteşte pe patul de moarte (n. tr.). 

13 Visul ăla afurisit (n. tr.). 

1% Pistol care transmite electroşocuri; după numele firmei producătoare (n. 
tr.). 

1%): Specie de copaci tropicali, indieni, caracterizați prin numeroasele lor 
rădăcini aeriene care coboară dinspre ramuri şi formează alte trunchiuri (n. 
tr.). 

1%: Ruben Garret L. Goldberg (1883-1970) - caricaturist american care şi-a 
câştigat renumele graţie aşa-numitelor „maşinării Rube Goldberg", aparate 
complexe care îndeplinesc sarcini simple în feluri indirecte şi alambicate. În 
1948 a primit Premiul Pulitzer pentru caricaturile sale politice (n. tr.). 

1%) Acronim pentru Veterans of Foreign Wars (aprox. Veteranii Războaielor 
Externe) (n. tr.). 

1: Una dintre aceste poveşti poate fi citită în nuvela Low Men în Yellow Coats, 
din volumul Hearts in Atlantis publicat de King în 1999 (n. tr.). 

142: William FE. Buckler Jr. (n. 1925) - scriitor american şi comentator de factură 
conservatoare (n. tr.).