Tom Smith — Copilul 44

V { TOM ROB SMITH 


P 
ai 


p2'722f02cl-79m224 


BESTSELLER 


>A 
pes 


Editura PARALELA 45 PA 


TOM ROB SMITH 


COPILUL 44 


Original: Chi/d 44 (2008) 


„Traducere: 
CASTAIAN DORU 


y 


virtual-project.eu 


Editura: PARALELA 45 
2008 


Uniunea Sovietică 
Ucraina 
Satul Cervoi 


25 ianuarie 1933 


Cum Maria hotărâse să-și pună capăt zilelor, pisica ei va 
trebui să se descurce singură. Avusese grijă de această pisică 
mult dincolo de punctul în care a o întreţine avea vreun sens. 
Șoarecii și șobolanii fuseseră de mult prinși și mâncaţi de către 
săteni. La puţin timp după aceea, dispăruseră și animalele 
domestice. Toate, cu excepţia uneia, a acestei pisici, pisica ei, 
pe care o ţinuse ascunsă. De ce o păstrase? Pisica reprezenta 
ceva pentru care să trăieşti, un suflet pe care să-l protejezi și să- 
| iubești, un suflet pentru care merita să supravieţuiești. Jurase 
că va continua să hrănească această pisică până în ziua în care 
nu se va mai putea hrăni pe sine. lar această zi sosise. Iși tăiase 
deja cizmele în fâșii subţiri pe care le fiersese împreună cu niște 
urzici și seminţe de sfeclă. Săpase deja ca să găsească râme, 
supsese deja scoarța copacilor. In dimineaţa aceasta, cuprinsă 
de o febră delirantă, roase piciorul unui scaun de bucătărie pe 
care-l mestecă încontinuu până când așchiile începură să-i sară 
dintre gingiile sângerânde. Pisica o văzu și se refugie sub pat, 
de unde refuză să se mai arate, chiar dacă Maria îngenunchease 
și încercase s-o ademenească afară. Aceasta fu clipa în care 
Maria se hotărî să-și ia viața; nu mai exista nimic de mâncat și 
nimic de iubit. 

Maria așteptă să se lase noaptea înainte să dea drumul pisicii. 
Își imagina că sub protecţia întunericului avea o șansă mai mare 
să ajungă până la pădure fără să fie văzută de cineva. Dacă 
cineva din sat ar fi văzut felina, probabil că s-ar fi apucat s-o 
vâneze. Chiar dacă nu mai avea decât doi pași până la propria 
moarte, gândul că pisica ei ar putea sfârși ucisă o întrista teribil. 
Așa că se liniști cu gândul că șansele erau totuși de partea 
pisicii. Într-o comunitate în care adulţii mestecau bulgări de 
pământ sperând să dea de furnici sau de ouă de insecte, într-o 
comunitate unde copiii răscoleau bălegarul cailor în speranţa că 
vor da de seminţe nedigerate, iar femeile se luptau pentru un 


os, Maria era sigură că nimeni nu-și imagina că ar mai putea 
exista o pisică vie. 
e 

Lui Pavel nu-i venea să-și creadă ochilor. Era neobișnuit de 
slabă, cu ochi verzi și blană pestriță. Era fără doar și poate o 
pisică. Strângea lemne pentru foc când văzu animalul zbughind- 
o din casa Mariei Antonovna, traversând ulița înzăpezită și 
îndreptându-se către pădure. Își ţinu respiraţia și privi în jur. 
Nimeni altcineva n-o văzuse. Nu mai era nimeni în jur; nicio 
fereastră nu era luminată. Câteva firicele de fum, singurul semn 
că cineva trăia acolo, se ridicau din mai puţin de jumătate dintre 
hornurile satului. Era ca și cum satul întreg fusese strivit ca un 
muc de ţigară de căderea masivă de zăpadă; orice semn de 
viață fusese șters. Zăpada era, în mare parte, neatinsă; din loc 
în loc se mai vedea câte o urmă de picior și nicio cărare nu 
fusese săpată. Zilele erau la fel de liniștite ca și nopţile. Nimeni 
nu se trezea să meargă la muncă. Niciunul dintre prietenii lui nu 
ieșea la joacă, stăteau cu toţii în case înghesuiți împreună cu 
familiile lor în paturi, scrutând cu ochii încercănaţi, cufundaţi în 
orbite, tavanele camerelor lor. Adulții începeau să semene cu 
copiii și copiii cu adulții. Mulți renunțaseră cu totul să mai caute 
de mâncare. In acest context, apariţia unei pisici părea ceva 
miraculos: reapariţia unei forme de viață considerate de mult 
dispărute. 

Pavel închise ochii și încercă să-și amintească când mâncase 
ultima oară carne. Când deschise ochii, saliva. Fire consistente 
de salivă i se prelingeau pe bărbie. Le șterse cu dosul palmei. 
Tulburat de descoperirea sa, lăsă jos braţul de lemne și o luă la 
sănătoasa spre casă. Trebuia să-i dea mamei lui, Oksana, vestea 
cea mare. 

e 

Oksana ședea învelită într-o pătură de lână privind în podea. 
Stătea perfect nemișcată, încercând să-și conserve energia și 
încercând să-și imagineze cum va reuși să-și ajute familia să 
supraviețuiască iernii, gânduri care-i bântuiau fiecare oră de 
veghe și fiecare vis din somnul ei agitat. Era una din puţinii care 
nu renunțaseră încă. Ea nu renunţa niciodată. Nu atât timp cât îi 
avea pe fiii ei. Doar hotărârea însă nu era de ajuns, trebuia să 
fie atentă: un simplu efort prost calculat putea însemna 
extenuarea, iar extenuarea însemna invariabil moartea. Cu 


4 


câteva luni în urmă, Nicolai Ivanovici, vecin și prieten, încercase 
într-un mod disperat să ia cu asalt un siloz al statului. Nu avea 
să se mai întoarcă. A doua zi pornise cu soția lui Nicolai să-l 
caute. l-au găsit cadavrul pe marginea drumului, cu burta 
umflată de la seminţele crude pe care le înghiţise cu disperare 
pe când își dădea sufletul. Nu reușise decât să moară de foame 
pe drumul spre casă, întins pe spate în zăpadă, arătând de 
parcă ar fi fost însărcinat într-o lună mare - un trup scheletic cu 
un stomac curbat, lăbărţat. În timp ce soţia lui Nicolai plângea, 
Oksana îi adună din buzunare grăunţele rămase, pe care le 
împărți frăţește. La întoarcerea în sat, soția lui Nicolai împărtăși 
vestea tuturor. În loc să fie compătimită, fu invidiată: nimeni nu 
se putea gândi la altceva decât la grânele preţioase pe care le 
avea acum. Oksana începu să se considere o proastă pentru că 
fusese atât de cinstită: acum amândouă erau în pericol. 

Gândurile îi fură întrerupte de zgomotul unui alergat. Nimeni 
nu alerga niciodată, decât în cazul în care erau noutăți 
importante. Se ridică plină de teamă. Pavel năvăli în cameră și 
spuse pe nerăsuflate: 

— Mamă, am văzut o pisică. 

Făcu un pas spre fiul ei și îl luă de mâini. Trebuia să se 
asigure că nu are vedenii: foamea putea juca feste minţii. Dar 
chipul lui nu arăta niciun semn de delir. Ochii îi erau 
pătrunzători, expresia facială foarte serioasă. Nu avea decât 
zece ani, dar era deja bărbat în toată firea. Vremurile îl făcuseră 
să renunțe la copilărie. Tatăl lui murise aproape cu siguranță și 
chiar dacă nu murise fizic, pentru ei tot mort se chema. Plecase 
spre Kiev cu speranţa că va putea aduce mâncare. Nu se 
întorsese, iar Pavel înţelesese repede că nici n-avea să se mai 
întoarcă vreodată. Acum Oksana depindea de fiul ei la fel de 
mult pe cât depindea și el de ea. Erau parteneri acum, iar Pavel 
jurase că va reuși acolo unde tatăl lui eșuase. Avea să se 
asigure că familia lui va supraviețui. 

Oksana îi atinse obrazul. 

— Poţi s-o prinzi? 

Zâmbi cu mândrie: 

— Dacă aș avea un os. 

lazul era îngheţat. Oksana căută cu mâna prin zăpadă ca să 
găsească o piatră. Gândindu-se că zgomotul ar fi putut atrage 
atenția altora, înveli piatra într-o bucată de cârpă și deschise o 


5 


mică gaură în gheaţă. Puse piatra jos. Băgă mâna în apa rece și 
întunecată, gemând din pricina răcelii apei. Cu câteva secunde 
înainte să-i amorțească mâna complet și-o retrase. Atinsese 
fundul apei și nu dăduse decât de nămol. Unde era? Panicându- 
se, își băgă mâna în apă până la umăr, mișcând-o în stânga și în 
dreapta până când n-o mai simţi. Apoi atinse o bucată de sticlă. 
Ușurată, trase sticla afară. Pielea i se învineţise de parcă fusese 
bătută. Asta însă n-o interesa, importantă era sticla sigilată cu 
ceară. O curăţă de nămol și privi în interiorul ei. Înăuntru era o 
colecție de oscioare. 

Pavel întreţinuse focul cât fusese mama plecată, iar ea se 
apucă să încălzească sigiliul deasupra flăcării,  bulgări 
consistenţi și lipicioși de ceară scurgându-se în cenușa fierbinte. 
Văzându-i pielea albăstrie, se apucă să-i frece braţul, încercând 
s-o încălzească, s-o facă să simtă din nou. Odată ce se topi 
ceara cu totul, femeia întoarse sticla cu gâtul în jos și începu s-o 
scuture. Câteva oase se adunară în gâtul sticlei. Le trase afară și 
i le oferi fiului. Pavel le studie cu atenţie, le pipăi, le mirosi unul 
câte unul. Alesese. Era pe cale s-o șteargă, când mama îl opri: 

— la-l cu tine și pe fratele tău. 

După Pavel, aceasta era o greșeală. Frăţiorul lui era lent și 
neîndemânatic și oricum pisica era a lui. El o văzuse, el avea s-o 
prindă. Momentul acesta de glorie trebuia să-i aparţină. Mama îi 
vâri un al doilea os în palmă: 

— la-l și pe Andrei. 

e 

Andrei avea aproape opt ani și își iubea din suflet fratele mai 
mare. leșea rareori și își petrecea cea mai mare parte a timpului 
în camera mică, unde dormeau toți trei, jucându-se cu un 
pachet de cărți făcute din coli de hârtie, tăiate dreptunghiular și 
puse la un loc. Tatăl lui le făcuse și le dăruise copiilor ca pe un 
cadou de despărțire înainte să plece la Kiev. Spre deosebire de 
ceilalți, Andrei încă își aștepta tatăl să se întoarcă acasă. Nimeni 
nu-l contrazisese, deși copilul observase că nimeni nu mai 
vorbea despre tatăl lui. Ori de câte ori i se făcea dor de el, ceea 
ce se întâmpla des, împrăștia cărţile de joc pe podea, sortându- 
le după formă și soi. Era sigur că dacă ar fi terminat de aranjat 
cărțile, tatăl lui s-ar fi întors. Nu din acest motiv îi dăduse cărțile 
înainte de a pleca? Desigur, lui Andrei i-ar fi plăcut să se joace 
cu fratele său, dar Pavel nu prea mai avea chef de joacă în 


6 


ultimul timp. Era mai mereu ocupat să-și ajute mama și 
singurele momente în care mai apucau să se joace împreună 
erau noaptea, înainte să se culce. 

e 

Pavel intră în cameră. Andrei zâmbi, gândindu-se că fratele 
său era dispus să joace o mână, dar Pavel se aplecă și strânse 
cărţile de joc. 

— Pune astea deoparte. Avem treabă. Unde-ţi sunt papucii? 

— Sub pat. 

— la-i. 

Andrei se ghemui ascultător și își trase de sub pat încălțările: 
două fâșii de cauciuc luate dintr-un pneu de tractor și două 
șomoioage care, legate la un loc cu sârmă, puteau fi folosite 
drept cizme. Pavel îl ajută să le lege strâns pe picior, 
explicându-i că în seara asta aveau șansa de a mânca carne, cu 
condiţia să facă exact ce i se spune. 

— Se întoarce tati? Ne aduce mâncare? 

— Tata nu se mai întoarce. 

— A dispărut? 

— Da, a dispărut. 

— Și atunci cine ne aduce carne? 

— O să ne-o procurăm singuri. 

Andrei știa că fratele său este un vânător iscusit. Prinsese mai 
mulți șobolani decât oricine din sat. Era pentru prima dată când 
îi cerea să-l însoțească. 

Afară, în zăpadă, își dădu toată silința să nu cadă. Deseori se 
împiedica și apoi mergea cu pași ușori pentru că o ceaţă densă 
îi acoperea ochii. Nu putea vedea cu claritate decât lucrurile pe 
care le ţinea foarte aproape de ochi. Toţi îl credeau stângaci. El 
credea însă că fiecare om vedea lumea exact în același fel cum 
o vedea el. Dacă alţii reușeau să vadă la distanţă - în timp ce el 
vedea doar o ceaţă punea asta pe seama inteligenţei sau a 
experienţei ori a vreunui alt atribut pe care el urma să-l 
dobândească doar cu timpul. Dar în seara asta n-avea de gând 
să cadă și să se facă de râs. Avea să-și facă fratele mândru de el 
și asta era mai important chiar decât perspectiva de a mânca în 
cele din urmă carne. 

Pavel se opri la marginea pădurii, aplecându-se pentru a găsi 
urmele pisicii în zăpadă. Andrei își considera fratele tare 
priceput la treaba asta. Pătruns de acest sentiment, se aplecă și 


7 


el privind cum fratele său atinge urmele lăbuțelor. Andrei nu știa 
nimic despre cititul urmelor sau despre vânătoare. 

— Pe aici a trecut pisica? 

Pavel dădu din cap, apoi privi spre pădure. 

— Urmele sunt puţin adânci. 

Imitându-și fratele, Andrei trase cu degetul un contur în jurul 
urmei: 

— Ce înseamnă asta? 

— Pisica nu-i foarte grea, ceea ce înseamnă că o să avem mai 
puţină carne. Pe de altă parte, dacă-i flămândă, va mușca mai 
ușor momeala noastră. 

Andrei încercă să absoarbă această informaţie, dar mintea i-o 
luă razna, așa cum se întâmpla adesea. 

— Frăţioare, dacă ai putea fi o carte de joc, ce carte ai vrea să 
fii? 

— Ce spui? 

— Ai fi un as, un popă, un valet sau o damă? 

— Asta-i o întrebare copilărească. Vreau să te concentrezi. 

jignit, Andrei lăsă capul în jos. Pavel îl privi, văzu că fusese 
rănit de răspunsul primit și că lacrimi i se formau în colţul 
ochilor. 

— Dacă îţi răspund, promiţi că taci? 

— Promit. 

— N-o să prindem niciodată pisica asta dacă tot vorbești și o 
sperii. 

— Promit că tac. 

Pavel se gândi o clipă: 

— AȘ fi un călăreț, un cavaler din ăla cu spadă. Ai promis. De 
acum, niciun cuvânt. 

Andrei dădu din cap. Pavel se ridică. Intrară în pădure. 

e 

Părea că merg de mult timp - de mai multe ore -, deși simțul 
intern al timpului pe care îl avea Andrei nu era chiar o sursă pe 
care să te bazezi. Ajutat de lumina lunii și de strălucirea zăpezii, 
fratele lui mai mare nu părea a avea probleme în a se ţine după 
urmele care se tot adânceau în pădure, mai departe decât 
Andrei îndrăznise vreodată să meargă. Deseori trebuia să alerge 
ca să poată ţine pasul, îl dureau picioarele, îl durea stomacul. li 
era frig, îi era foame, dar atât timp cât încă n-aveau nimic de 
mâncare acasă, labele picioarelor n-aveau să-l doară. Sârmele 


8 


care legau talpa de fâșiile de cauciuc se dezlegaseră și putea 
simți cum zăpada îi ajunge la tălpi. Nu îndrăznea să-i ceară 
fratelui său să se oprească pentru a le putea lega din nou. 
Făcuse o promisiune: niciun cuvânt, tăcere absolută. Curând, 
zăpada avea să se topească, iar cârpele care-i atârnau din 
sandale aveau să se ude și picioarele aveau să-i amorțească. Ca 
să nu se mai gândească la perspectiva asta neplăcută, smulse o 
nuia dintr-un tufiș și începu să mestece scoarța, transformând-o 
într-o pastă zgrunţuroasă care îi strepezea limba și dinţii. 
Oamenii îi spuseseră că mestecatul scoarței taie senzaţia de 
foame. Îi credea; era un lucru pe care era util să-l crezi. 

Deodată, Pavel îi făcu semn să se oprească. Andrei rămase cu 
un picior în aer, cu dinţii maronii de la scoarța mestecată. Pavel 
se ghemui. Andrei făcu la fel, scrutând pădurea pentru a 
descoperi și el ce văzuse fratele său. Își făcu ochii mici, 
încercând să-și focalizeze privirea asupra copacilor. 

Pavel se uita fix la pisică, iar pisica părea să se holbeze la 
rândul ei la Pavel cu ochișorii ei verzi. Oare la ce se gândea 
animalul? De ce nu fugea? Trăind ascunsă și izolată în casa 
Mariei, probabil nu știa până acum că trebuie să se ferească de 
oameni. Pavel își scoase cuțitul, crestându-și cu atenţie buricul 
degetului și mânjind cu sânge osul de pui pe care mama i-l 
dăduse. Făcu la fel cu momeala lui Andrei - un craniu de 
șobolan, spart - folosind propriul lui sânge, întrucât nu avea 
încredere că fratele lui nu va începe să scâncească și va speria 
pisica. Fără un cuvânt, cei doi fraţi se despărţiră, luând-o în 
direcţii opuse. Acasă Pavel îi dăduse fratelui său instrucțiuni 
precise, așa că nu era nevoie să vorbească acum. După câţiva 
pași, fiecare dintre ei așeză cu grijă osul în zăpadă. Pavel îi 
aruncă frăţiorului său o privire rapidă ca să se asigure că făcea 
ce trebuie. 

Făcând exact ce i se spusese, Andrei trase din buzunar o 
sfoară. Pavel făcuse un mic laț la unul dintre capete. Tot ceea ce 
trebuia să facă Andrei era să poziționeze laţul în jurul craniului 
de șobolan. Făcu întocmai, apoi se trase înapoi atât cât îi 
permitea frânghia, culcându-se pe burtă, strivind zăpada de sub 
el. Stătea în așteptare. Abia acum, întins, își dădu seama că abia 
își putea zări momeala. O ceaţă i se pusese pe ochi. | se făcu 
deodată frică și speră ca pisica s-o ia spre capcana fratelui său. 
Pavel n-avea să facă nici cea mai mică greșeală, aveau să 


9 


prindă pisica, să meargă acasă și să mănânce. Era nervos, îi era 
frig, iar mâinile începură să-i tremure. Incercă să-și stăpânească 
tremurul. Putea vedea ceva, conturul unei forme întunecate 
venind spre el. Probabil că pisica simţise mirosul sângelui. 

Respirația lui Andrei începu să topească zăpada din faţa lui; 
firicele de apă începură să curgă spre el și să-i intre în haine. 
Voia ca pisica s-o ia în cealaltă parte, către capcana pusă de 
fratele său, dar pe măsură ce pata aceea neagră și ceţoasă se 
apropia, nu mai încăpea nicio îndoială că pisica îl alesese pe el. 
Desigur, dacă prindea pisica, Pavel avea să-l iubească, să joace 
cărţi cu el și n-avea să se mai supere niciodată pe el. 
Perspectiva îi făcu plăcere, iar groaza i se preschimbă în 
entuziasm. Da, el avea să fie cel care va prinde pisica asta. El o 
va ucide. Va arăta cine este el. Ce-i spusese fratele lui? Il 
avertizase că nu trebuie să tragă sfoara prea devreme. Dacă 
pisica se speria, totul era pierdut. Din acest motiv și pentru că 
nu putea repera foarte exact locul unde se afla pisica, Andrei 
decise să aștepte, ca să fie sigur. Aproape că putea distinge 
acum blana neagră și cele patru piciorușe ale animalului. Avea 
să mai aștepte puţin, încă puţin... Auzi vorba șuierată a fratelui 
său: 

— Acum! 

Andrei se panică. Auzise tonul acesta de atâtea ori până 
atunci. Trebuie că greșise ceva. Se strădui să vadă cât mai bine 
și văzu că pisica stătea exact în mijlocul lațului. Trase de funie. 
Prea târziu. Pisica se speriase și o zbughise. Laţul se strânse în 
gol. Pisica era liberă. Chiar și așa, Andrei trase spre el lațul într- 
un mod jalnic, sperând ca prin minune la capătul lui să se afle o 
pisică. Când laţul gol ajunse în mâinile lui, simţi cum faţa i se 
îmbujorează de rușine. Plin de mânie, era gata să se ridice, să 
fugărească pisica aia, s-o stranguleze, să-i sfărâme craniul. Dar 
nu se mișcă din loc; văzu că fratele său rămăsese întins. Invățat 
să-și asculte și să-și urmeze întotdeauna fratele, Andrei făcu 
același lucru. Își micșoră ochii străduindu-se să vadă mai bine și 
descoperi că acum pisica se îndrepta către capcana fratelui său. 

În sufletul lui Pavel furia faţă de stângăcia frăţiorului său fu 
înlocuită de bucuria stârnită de imprudenţa pisicii. Mușchii 
spinării i se încordară. Fără îndoială, pisica gustase sângele, iar 
foamea era mai puternică decât precauţia. Privi cum pisica se 
opri la jumătatea drumului, ţinând o lăbuţă în aer, privindu-l 


10 


direct în ochi. Își ţinu respiraţia: degetele i se încleștară pe 
frânghie și aşteptă, îndemnând în tăcere pisica către laţ. 


Te rog. Te rog. Te rog. 


Pisica făcu un salt înainte, deschise gura și înșfăcă osul. Exact 
la momentul oportun, Pavel trase sfoara. Laţul se strânse în jurul 
lăbuţei animalului, imobilizându-i unul dintre picioarele din față. 
Pavel se ridică, trase de funie, făcând laţul să se strângă și mai 
puternic. Pisica încercă să fugă, dar funia o ţinea bine. Trânti 
animalul la pământ. Un scheunat îngrozitor făcu pădurea să 
vuiască: era atât de puternic și de teribil, de parcă o creatură cu 
mult mai mare s-ar fi luptat din răsputeri să supraviețuiască. 
Pisica se zvârcolea în zăpadă, arcuindu-și trupușorul, arătându- 
și colții. Pavel se temu că nodul ar fi putut ceda. Funia era 
subțire și roasă. Cu cât încerca să se apropie, pisica se retrăgea, 
rămânând la o distanţă suficientă pentru a nu putea fi ajunsă. 
Striga catre frăţiorul lui: 

— Omoar-o! 

Andrei nu se mișcă, încercând să nu mai facă vreo altă 
greșeală. Dar acum i se dădeau instrucţiuni clare. Sări în 
picioare și o luă la fugă, dar imediat se împiedică și căzu cu fața 
în zăpadă. Când își ridică nasul din omăt văzu pisica scheunând, 
scuipând și contorsionându-se. Dacă sfoara avea să se rupă, 
animalul va scăpa, iar fratele lui mai mare îl va uri pentru 
totdeauna. Pavel răcni cu o voce dogită, paroxistic: 

— Omoar-o! Omoar-o! Omoar-o! 

Andrei ezită o clipă și fără să știe exact ce făcea, se aruncă 
peste trupul zbuciumat al animalului. Poate că spera ca impactul 
să fie suficient pentru a o ucide. Dar acum, în timp ce stătea 
deasupra pisicii, simţi că era vie și că i se zvârcolea sub 
abdomen, înfigându-și ghearele în zdrenţele pe care le cususe 
pentru a obţine o haină. Rămânând nemișcat pentru a nu lăsa 
pisica să-i scape, Andrei privi peste umăr, aproape implorându- 
și fratele din priviri să vină și să ia frâiele în mâini. 

— Trăiește încă! 

Pavel alergă spre el, căzu în genunchi și băgă mâna sub 
trupul frăţiorului său, unde întâlni botul clănțănitor al pisicii. Fu 
mușcat. Își retrase rapid mâna. Fără a lua în seamă sângerarea, 
se ridică și merse în partea opusă, vâri mâna din nou, de data 


11 


asta întâlnind coada animalului. Degetele lui începură să caute 
spinarea pisicii. Atacat din acest unghi, animalul nu avea nicio 
modalitate de apărare și simțind asta începu să muște din tot ce 
apuca - din haină, din zăpadă - înnebunit de spaimă și furie. 

Andrei rămase nemișcat, simțind teribila luptă ce se desfășura 
sub pântecul său, simțind mâinile fratelui apropiindu-se de capul 
pisicii din ce în ce mai aproape. Surescitat, strigă: 

— Ai prins-o! 

Imitându-și fratele, continuă: 

— Omoar-o! Omoar-o! Omoar-o! 

a 

Pavel rupse gâtul pisicii. Își odihni capul pe spatele frăţiorului 
său și pentru câteva clipe nu spuseră nimic, respirând adânc. În 
cele din urmă, își retrase mâinile de sub trupul lui Andrei și se 
ridică. Andrei rămase întins în zăpadă, neîndrăznind să se miște: 

— E moartă. Te poţi ridica acum. 

Andrei își dădea seama că fratele lui era fericit. Nu-l 
dezamăgise. Nu-i înșelase așteptările. Se ridică, apucându-și 
fratele de mână. Pavel n-ar fi putut prinde pisica fără el. Sfoara 
s-ar fi rupt. Animalul ar fi scăpat. Andrei zâmbi, apoi râse de-a 
binelea, bătând din palme și începând să danseze. Se simțea 
euforic. Erau o echipă. Fratele mai mare îl îmbrățișă și începură 
amândoi să-și privească prada: un cadavru costeliv de pisică 
îngropat pe jumătate în zăpadă. 

Acum era necesar să-și transporte prada în sat fără să fie 
văzuţi. Sătenii ar fi luptat pe viaţă și pe moarte pentru o 
asemenea pradă, ar fi ucis pentru ea, iar scheunatul pisicii era 
posibil să fi atras atenţia cuiva. Pavel nu voia să lase nimic la 
voia întâmplării. Nu aduseseră nimic în care să fi putut 
transporta pisica. După ce se gândi puţin, începu să adune 
lemne de foc. Plănuia să ascundă pisica într-un vraf de nuiele. 
Dacă aveau să întâlnească pe cineva în drum spre casă, ar fi 
părut că ieșiseră doar să adune lemne de foc și n-aveau să fie 
întrebaţi nimic. O ridică din zăpadă și o luă în braţe. 

— O voi căra sub un braţ de nuiele ca să n-o vadă nimeni. 
Dar, dacă într-adevăr am venit după lemne de foc, atunci 
trebuie să cari și tu. 

Andrei fu impresionat de logica fratelui său. El nu s-ar fi 
gândit niciodată la asta. Se apucă să strângă lemne de foc. Cum 
totul era acoperit cu zăpadă, era greu să găsești vreascuri 


12 


rătăcite și era nevoit să caute pe sub zăpadă, să râcâie 
pământul cu mâinile goale. De fiecare dată trebuia să-și frece 
degetele și să sufle asupra lor. Începu să-i curgă nasul, mucii i 
se adunară pe buza superioară. Nu se supără însă, nu, nu în 
seara asta după succesul pe care-l avuseseră. incepu să 
fredoneze ceva, un cântec vechi de-al tatălui lor, băgându-și din 
nou mâinile în zăpadă. 

Găsind lemne la fel de greu, Pavel se îndepărtase de fratele 
lui. Trebuiră să se despartă. Puțin mai departe văzu un copac 
căzut cu crengile împrăștiate peste tot. O zbughi într-acolo, 
lăsând pisica în zăpadă ca să poată aduna cât mai multe lemne. 
Erau suficiente lemne aici și pentru el și pentru fratele lui, așa 
că se uită după Andrei. Fu pe cale să-l strige, dar se opri brusc. 
Auzise un zgomot. Se întoarse rapid și se uită în urmă. Pădurea 
era deasă, întunecată. Închise ochii, concentrându-se asupra 
sunetului. Era un zgomot sacadat, un scârţâit de pași în zăpadă. 
Pașii se auziră din ce în ce mai tare, mai aproape. Un val de 
adrenalină îi inundă trupul. Deschise ochii. Din întuneric se iţi 
forma unui om, alergând. Avea o bâtă sănătoasă. Pașii îi erau 
mari. Alerga direct spre Pavel. Auzise probabil cum omorâseră 
pisica, iar acum voia să le fure prada. Dar n-avea să-l lase. N- 
avea să permită ca mama lor să flămânzească iar. N-avea să 
eșueze, așa cum eșuase tatăl său. Incepu să arunce zăpadă 
peste pisică, încercând să o acopere. 

— Strângem... 

Vocea lui Pavel amuţi când bărbatul ieși dintre copaci cu bâta 
ridicată deasupra capului. Abia acum, văzându-i figura cu 
trăsături brute și privirea rătăcită, Pavel realiză că omul ăsta nu 
voia pisica. Îl voia pe el. Pavel deschise gura pe jumătate chiar 
când bărbatul ridicase bucata de lemn și-l lovi în moalele 
capului. Nu simţi nimic, dar își dădu seama că nu mai era în 
picioare. Stătea într-un genunchi. Se uită în sus, cu capul într-o 
parte, cu sânge într-unul dintre ochi, cum bărbatul ridică parul 
pentru o a doua lovitură. 

e 

Andrei se opri din fredonat. ÎI strigase Pavel? Nu strânsese 
încă suficiente lemne, în orice caz nu pentru ce aveau ei nevoie, 
și nu voia să i se ia sarcina asta după ce se descurcase atât de 
bine. Se ridică, își scoase mâinile din zăpadă și încercă să 


13 


scruteze pădurea, dar dincolo de primul copac nu vedea nimic 
altceva decât o ceaţă. 

— Pavel? 

Nu răspunse. Strigă din nou. Ce era asta? Un joc? Nu, Pavel 
nu se juca, cel puţin nu de la o vreme încoace. 

O luă înspre locul unde îl văzuse ultima oară, dar nu văzu 
nimic. Ce tâmpenie! Nu el era cel care trebuia să-l găsească pe 
Pavel, ci invers. Ceva nu era în regulă. Îl strigă din nou, de data 
asta mai tare. De ce nu răspundea fratele lui? Andrei își șterse 
nasul cu mâneca și se întrebă dacă nu cumva era un test. Ce ar 
fi făcut fratele lui în această situaţie? Ar fi mers după urmele din 
zăpadă. Andrei lăsă jos lemnele, se lasă în genunchi și începu să 
caute urmele prin zăpadă. Îşi găsi propriile urme și merse după 
ele până la locul unde își lăsase fratele. 

Mândru de el, se apucă să meargă după urmele fratelui său. 
Dacă stătea în picioare, nu putea vedea nimic. Dacă însă se 
ghemuia până îi ajungea nasul la o palmă de pământ, reușea să 
le deslușească și continua să le urmeze, adulmecând ca un 
câine. 

Ajunse la copacul căzut. Peste tot erau lemne împrăștiate, 
urme de pași, unele mari și adânci. Zăpada era roșie. Andrei luă 
un pumn și o strânse văzând cum din ea se scurge sânge. 

— Pavel! 

Urlă și nu se opri decât când gâtul i se uscă și își pierdu 
glasul. 

Începu să scâncească. Voia să-i spună fratelui său că putea 
lua și partea lui de pisică. îl voia înapoi. Nimic mai mult. Dar în 
zadar. Fratele lui îl părăsise. Era singur. 

e 

Oksana ascunsese un mic săculeț cu tulpini de porumb pisate, 
talpa gâștei și coji de cartofi mărunţite în spatele cărămizilor de 
la cuptor. În timpul inspecțiilor ţinea mereu focul aprins. 
Colectorii veniţi să vadă dacă oamenii ascundeau grâne nu se 
uitau niciodată în spatele flăcărilor. Nu aveau încredere în ea - 
cum de era sănătoasă când toţi ceilalți erau bolnavi? Se 
întrebau asta de parcă ar fi fost o crimă. Dar nu găsiseră 
mâncare la ea acasă, n-o puteau cataloga drept kulak, o ţărancă 
bogată. A 

În loc s-o execute pe loc, o lăsaseră să moară. Invățase deja 
că acești oameni nu puteau fi învinși cu forţa. In urmă cu câţiva 


14 


ani, organizase rezistența locală când venise un ins să le ia 
clopotul bisericii. Voiau să-l topească, împreună cu alte patru 
femei se închisese în turla bisericii și începuse să tragă clopotul 
iar și iar, refuzând să-l predea. Oksana spusese răspicat că 
acest clopot îi aparţinea lui Dumnezeu. Putea fi împușcată în 
acea zi, dar responsabilul acestei operaţiuni decisese s-o ierte. 
După ce spărsese ușa, spusese că el avea ordin doar să ia 
clopotul care era necesar revoluţiei industriale. 

Ca răspuns, Oksana scuipase pe jos. Când autorităţile 
începuseră să ia mâncarea sătenilor, spunând că aparține 
statului și nu lor, Oksana își învățase deja lecţia. Nu se mai 
opusese, mimase obedienţa, se cufundase într-o rezistenţă 
tăcută. 

In seara asta vor avea o fiestă. Topise bulgări de zăpadă și 
amestecase tulpinile pisate de porumb. Adăugase și oasele care 
rămăseseră în sticlă. Odată pregătite toate, dădu oscioarele prin 
făină. Desigur, anticipa puţin. Pavel nu prinsese încă pisica. Dar 
era sigură că o va prinde. Dumnezeu îi dăduse multe greutăţi, 
dar îi dăduse și un fiu care să o ajute. Și dacă nu va prinde 
pisica, tot nu se va supăra pe el. Pădurile erau mari, pisica era 
mică și oricum să te enervezi însemna să-ţi irosești aiurea 
energia. Deși încerca să se pregătească să înfrunte și o 
dezamăgire, nu putea decât să se bucure gândindu-se la 
perspectiva de a mânca niște carne și un borş de cartofi. 

Andrei stătea în ușă, cu tăieturi pe față, cu zăpadă pe haină, 
cu muci și sânge curgându-i din nas. Sandalele improvizate i se 
rupseseră și degetele de la picioare i se vedeau. Oksana alergă 
spre el. 

— Unde e fratele tău? 

— M-a părăsit. 

Andrei începu să plângă. Nu știa unde este fratele lui. Nu 
înţelesese ce s-a întâmplat. Nu putea explica. Știa că mama lui 
avea să-l urască, știa că avea să fie făcut vinovat pentru toate 
astea, deși făcuse totul cum trebuie, deși Pavel fusese cel care-l 
părăsise. 

Oksana rămase fără respiraţie. Îl dădu la o parte pe Andrei și 
ieși din casă în fugă, privind spre pădure. Pavel nu se vedea 
nicăieri. Poate căzuse pe undeva și se rănise. Poate că avea 
nevoie de ajutor. Fugi înapoi în casă pentru a obţine niște 


15 


răspunsuri de la fiul ei și-l văzu pe Andrei stând lângă oală cu o 
lingură de borș în mână. 

Prins cu mâţa în sac, se uită tâmp la mama lui, cu o dâră de 
borş scurgându-i-se în colțul gurii. Copleșită de furie - furia de a- 
și fi pierdut soţul, de a-și fi pierdut fiul -, Oksana se năpusti 
asupra lui Andrei, îl trânti la pământ și îi îndesă pe gât lingura 
de lemn. 

— Când am să-ţi scot lingura asta din gură, îmi vei spune ce s- 
a întâmplat sau te omor. 

Dar, când îi scoase lingura din gură, nu putu face altceva 
decât să tușească. Furioasă, mama îi vâri din nou lingura pe gât. 

— Copil tâmpit, prostovan și netrebnic. Unde e fiul meu? Unde 
e? 

Scoase din nou lingura, dar copilul plângea și se îneca. Nu 
putea vorbi. Continua să plângă și să tușească, așa că ea îl lovi 
în continuare, apăsându-i cu mâna pieptul micut. Doar când 
borșul fu pe cale să dea în foc se opri. Se ridică și mută oala de 
pe sobă. îl privi apoi pe Andrei care scâncea pe podea, simțind 
cum mânia îi dispare. Era atât de mic! Își iubea fratele mai mare 
atât de mult! Se aplecă, îl luă de jos și îl așeză pe un scaun. Il 
înveli într-o pătură și îi turnă o porție de borş mai mare decât 
orice altă porție primită până acum. Incercă să-i dea ea cu 
lingura, însă băiatul nu vru să deschidă gura. Nu mai avea 
încredere în ea. Oksana îi dădu lui lingura. O luă și începu să 
mănânce. Termină borșul. Mama îi umplu din nou bolul, îi spuse 
să mănânce încet. O ignoră și termină și al doilea bol. Cu o voce 
foarte scăzută îl întrebă ce se întâmplase și ascultă cum băiatul 
îi povesti despre sângele din zăpadă, lemnele împrăștiate, 
dispariția lui Pavel și urmele mari din zăpadă. Femeia închise 
ochii. 

— Bărbatul acela l-a furat pe fratele tău ca să-l mănânce. 
Înţelegi? E mort acum. Și îl va mânca. L-a furat pentru că era 
mort de foame. Așa cum voi aţi vânat pisica, așa v-a vânat el pe 
voi. Pricepi? 

Andrei amuţi, privind lacrimile mamei sale. Într-adevăr, nu 
înţelegea. Îşi privi mama cum adună de pe jos pisica și iese din 
casă. Stătea așteptând, nervos. Când auzi vocea mamei, se 
năpusti spre ușă. 

Oksana îngenunchease în zăpadă, cu mâinile ridicate spre 
cer: 


16 


— Te rog, Doamne, dă-mi fiul înapoi. 

Doar Dumnezeu l-ar mai fi putut aduce acum acasă. Nu era 
chiar o rugăminte imposibilă. La urma urmei, la un moment dat 
ea își riscase viața pentru a salva clopotul bisericii. Oare 
Dumnezeu uita atât de repede? Își riscase viaţa ca să-i salveze 
clopotul. Nu-și dorea decât fiul, singura ei rațiune de a trăi. 

In pragul ușii apărură câţiva vecini, cei care mai aveau încă 
putere să stea în picioare. Se holbau la Oksana. Pisica moartă 
era ceva neobișnuit. Dar nu era nimic neobișnuit în imaginea 
unui om care suferă, așa că spectacolul nu-i reţinu pentru foarte 
mult timp. 


17 


Douăzeci de ani mai târziu 
Moscova 


11 februarie 1953 


Bulgărele de zăpadă îl lovi pe Jora în ceafă. Fusese luat prin 
surprindere, iar zăpada i se împrăștie pe urechi. Undeva în spate 
își putea auzi frățiorul mai mic râzând, râzând chiar tare - 
mândru de el însuși, de isprava lui, deși nu fusese decât o 
lovitură norocoasă. Jora scutură zăpada de pe gulerul jachetei, 
dar fire de nea apucaseră deja să-i intre pe sub haină, 
prelingându-i-se pe spate. Se topeau, îi alunecau pe piele, 
lăsând dâre lungi de apă îngheţată. Işi scoase cămașa din 
pantaloni, ridică mâinile cât de sus putu, încercând să scape de 
gheaţă. 

Nevenindu-i să creadă că fratele lui rămăsese atât de calm 
(preocupat de cămașă, în loc să se ia de el), Arkadi nu se grăbi 
și se apucă să adune zăpadă, să facă un bulgăre cât de mare 
putu. Fusese însă prea mare, iar bulgărele se dovedi un proiectil 
jalnic: greu de aruncat, încet și ușor de evitat. Făcea greșeala 
asta de mult timp, îi făcea prea mari. În loc să aibă un impact 
mai mare, puteau fi cu ușurință interceptaţi în aer și de cele mai 
multe ori se dezintegrau singuri, împrăștiindu-se înainte de a 
ajunge la fratele său. Petrecea mult timp jucându-se cu Jora în 
zăpadă. Uneori veneau și alţi copii, dar de cele mai multe ori 
erau doar ei. Arkadi nu câștiga niciodată, în măsura în care 
putea fi vorba despre vreun câștig. Viteza și forța loviturilor 
fratelui său îl copleșeau de fiecare dată. Jocul se încheia mai 
mereu la fel: se preda, devenea frustrat, se enerva sau, și mai 
rău, începea să plângă și făcea crize de nervi. Ura faptul că 
pierdea întotdeauna și că mai de fiecare dată punea la inimă. 
Continua să joace doar din convingerea că într-o bună zi 
lucrurile vor sta altfel, că va câștiga. Și azi se pare că ziua aceea 
sosise. Acum șansa îi surâdea. Se apropie, dar nu foarte mult: 
voia ca lovitura să se pună. Loviturile directe nu se puneau. 

Jora văzu îndreptându-se spre el o minge albă, de astă dată 
nici prea mare, nici prea mică. Nu mai avu ce face. Avea mâinile 
la spate. Trebuia să recunoască, frăţiorul lui învăţa repede. 


18 


Bulgărele de zăpadă îi lovi în vârful nasului, iar zăpada i se 
împrăștie în ochi, prelingându-i-se pe nas și pe gură. Se dădu 
înapoi, cu fața albă din pricina zăpezii. Fusese o lovitură 
perfectă, ăsta era sfârșitul jocului. Fusese învins de fratele său, 
un băiețel care n-avea încă nici măcar cinci ani. Abia acum, 
când pierduse pentru prima oară, înţelese ce important era să 
câștigi. Fratele lui râdea din nou, făcea un adevărat tărăboi, ca 
și cum un bulgăre de zăpadă primit direct în figură era cel mai 
amuzant lucru din lume. Cel puţin, el nu se bucurase atât de 
zgomotos, așa cum făcea acum Arkadi; nu râsese atât și nici nu 
simţise o satisfacţie ca aceasta când câștigase. Frate-său nu știa 
să piardă și cu atât mai puţin să câștige. Băiețelul avea nevoie 
de o lecție. Trebuia pus la punct. Câștigase o partidă, atâta tot: 
o partidă norocoasă, lipsită de însemnătate, un joc dintr-o sută: 
nu - unul dintr-o mie. Nu cumva acum pretindea că ar fi chit 
sau, mai rău, că ar fi mai bun decât el? Jora se aplecă și începu 
să caute prin zăpadă, scormonind până ajunse la stratul de 
gheață de dedesubt, umplându-și pumnul cu noroi îngheţat, cu 
pietre și prundiș. 

Văzând că fratele lui face un alt bulgăre de zăpadă, Arkadi se 
întoarse și fugi. Ințelese că fratele lui se pregătea să se răzbune: 
adunase zăpada cu foarte multă grijă și avea să se folosească 
de toată forța și măiestria sa. N-avea de gând să primească un 
astfel de bulgăre. Dacă fugea, avea să scape. Bulgărele, oricât 
de bine ar fi fost făcut, cu oricâtă precizie ar fi fost aruncat, nu 
putea călători prin aer decât o anumită distanţă înainte de a-și 
pierde forma și de a nu-l mai putea răni. Și chiar dacă l-ar fi 
atins, după o anumită distanţă parcursă nu mai putea face 
niciun rău, aproape că fusese aruncat degeaba. Dacă fugea, 
putea termina partida pe cai mari. Nu voia ca victoria lui să fie 
pusă la îndoială, estompată de o serie de lovituri rapide și 
precise ale fratelui său. Nu. Fugi și învinge! Termină jocul acum! 
Cel puţin până avea să simtă gustul victoriei, până mâine când 
avea să piardă din nou. Dar asta va fi mâine. Astăzi câștigase. 

Își auzi fratele strigându-l pe nume. Privi înapoi fără a se opri 
din alergat, zâmbind, rânjind de fapt, sigur că nu mai putea fi 
ajuns de bulgărele fratelui. 

Impactul avu violenţa unui pumn în figură. Capul i se balansă 
necontrolat, picioarele i se desprinseră de pământ și pentru o 
clipă pluti în aer. Când atinse din nou solul, picioarele i se 


19 


strânseră dedesubt și căzu grămadă - prea amețit pentru a se 
apăra cu mâinile -, strivind zăpada. Pentru o clipă șezu acolo 
incapabil să înţeleagă ce i se întâmplase. Simţea între dinți 
pietriș, noroi și sânge. Instinctiv, își vâri unul dintre degetele 
înmănușate între buze. Dinţii i se strepeziseră de parcă fusese 
obligat să mestece nisip. Simţi o gaură. Unul dintre dinţi căzuse. 
incepu să plângă și scuipă în zăpadă, începând să 
scormonească pentru a-și găsi dintele. Dumnezeu știe de ce, 
numai la asta se putea gândi acum, era singurul lucru de care-i 
păsa. Trebuia să-și găsească dintele. Unde îi era dintele? Dar 
nu-l putu găsi, în niciun caz în albul zăpezii. Dispăruse. Și nu-l 
supăra atât durerea (deși îl durea), cât furia, indignarea în faţa 
injustiţiei comise. Chiar nu putuse să câștige și el un joc? Il 
câștigase corect. Chiar nu putuse fratele lui să-i îngăduie atâta 
lucru? Nu i se permitea o singură victorie? 

Jora alergă spre fratele lui. Işi regretase fapta chiar din clipa în 
care boţul de noroi, pietriș, gheaţă și piatră îi zburase din mână. 
Işi strigase fratele pe nume, dorindu-și să-l fi făcut să se 
ghemuiască, să evite lovitura. Și nu făcuse decât să-și facă 
fratele să se întoarcă cu faţa spre bulgăre. In loc să-l ajute, nu 
săvârșise decât un act de sadism. Apropiindu-se, văzu sânge pe 
zăpadă și simţi că i se face rău. El făcuse asta. Transformase 
joaca lor din ceva plăcut de care se bucura, așa cum se bucura 
aproape de orice, în ceva monstruos. De ce nu putuse pur și 
simplu să-și lase frățiorul să câștige? Oricum avea să câștige a 
doua zi și în ziua următoare. Avea să se mai joace vreodată 
fratele lui cu el? Era puţin probabil. Se simţea vinovat. 

Jora se aplecă și îi puse frăţiorului mâna pe umăr. Arkadi i-o 
respinse, uitându-se la el cu ochii înroșiţi de lacrimi și cu gura 
plină de sânge. Arăta ca un animal sălbatic. Nu spuse nimic. 
Faţa îi era congestionată de mânie. Se ridică în picioare, 
clătinându-se ușor. 

— Arkadi? 

Copilul deschise gura și ţipă, schelălăind ca un câine. Jora nu 
putu vedea decât niște dinţi murdari. Arkadi se întoarse și o luă 
la fugă. 

— Arkadi, așteaptă! 

Dar Arkadi nu aşteptă - nu se opri, nu vru să asculte scuzele 
fratelui său. Fugea cât putea de repede, pipăindu-și cu limba 


20 


locul gol unde fusese dintele. Găsindu-l, pipăindu-și gingia cu 
limba, speră să nu-și mai vadă niciodată fratele. 


21 


14 februarie 


Leo privea blocul nr. 18, o clădire scundă, înghesuită, din 
beton gri. O zi întreagă fusese pierdută cu o sarcină pe cât de 
neplăcută, pe atât de inutilă. Conform raportului întocmit de 
miliţie, un băiețel în vârstă de patru ani și zece luni fusese găsit 
mort pe liniile de cale ferată. Băieţelul se juca pe șine și fusese 
surprins de un tren personal și tăiat în bucăţi. Șoferul cursei de 
ora 9 spre Khabarovsk comunicase în prima staţie că i se păruse 
că zărise ceva pe linie la puţin timp după ce plecase din staţia 
laroslavski Vokzal. Dacă trenul chiar îl lovise pe băiețel nu 
fusese încă stabilit. Poate mecanicul nu voia să recunoască asta. 
Dar nu era cazul să fie forțate lucrurile. Un accident tragic, nu se 
punea problema să fi fost vina cuiva. ` 

Chestiunea ar fi trebuit deja închisă. In mod normal, Leo 
Stepanovici Demidov - unul dintre membrii importanţi și plini de 
perspective ai MGB, serviciul de securitate a statului - n-ar fi 
intrat niciodată într-un incident de acest tip. Ce-ar fi putut face 
el într-un astfel de caz? Pierderea unui fiu era devastatoare 
pentru familie, pentru rude. Dar, punând problema într-un mod 
brutal, era lipsită de implicaţii la nivel naţional. Copiii 
nesupravegheaţi nu erau o chestiune de securitate naţională. Cu 
toate astea, situaţia de faţă devenise extrem de complicată. 
Durerea părinţilor îmbrăcase o formă ciudată. Se părea că erau 
incapabili să accepte că fiul lor (Leo se uitase în raport, 
memorând numele lui Arkadi Feodorovici Andreev) fusese 
singurul vinovat de propria moarte. Spuneau în stânga și în 
dreapta că fiul lor fusese ucis. De cine? Nu aveau idee. De ce? 
Nu știau nici atât. Cum fusese posibil așa ceva? Încă o dată, n-ar 
fi știut să spună. Cu toate astea, în absenţa oricărui argument 
plauzibil, reușiseră să trezească o imensă simpatie și 
compasiune. Exista posibilitatea reală ca ei să reușească să 
convingă pe toată lumea: vecini, prieteni și străini - pe oricine 
era dispus să asculte. 

Parcă pentru a se complica situaţia, tatăl băiatului, Feodor 
Andreev, era el însuși un membru de rang inferior al MGB și unul 
dintre subalternii lui Leo. În afară de faptul că ar fi trebuit să știe 
mai bine că aduce organizaţiei o reputaţie proastă folosindu-se 


22 


de greutatea autorităţii sale pentru a face credibilă aserţiunea 
inteligibilă din punct de vedere emoţional, dar imposibil de 
susținut din punct de vedere logic. Depășise o limită. Lăsase 
sentimentele să-i întunece judecata. Dacă lucrurile nu aveau să 
se liniștească, Leo ar fi trebuit să recurgă inclusiv la arestarea 
bărbatului. Era o încurcătură de primă mână. lar Leo fusese 
forțat să întrerupă pentru moment o misiune extrem de delicată 
pentru a îndrepta situația. 

Nefiind deloc încântat de confruntarea cu Feodor care avea să 
urmeze, Leo nu se grăbi să urce scările, gândindu-se cum 
ajunsese cariera lui în acest punct în care trebuia să 
supravegheze pornirile unuia și ale altuia. Nu intenţionase 
niciodată să intre în securitatea statului; se pomenise făcând 
asta imediat după terminarea serviciului militar. In timpul 
marelui război pentru apărarea patriei, fusese recrutat într-o 
brigadă specială - BMIIS - Brigada Motorizată Independentă 
pentru Intervenţii Speciale. Batalioanele trei și patru ale acestei 
divizii fuseseră selectate de la Institutul Central de Educaţie 
Fizică unde fusese student. Aleșii pentru curajul și forţa lor fizică 
fuseseră duși într-o tabără de antrenament de la Mitișchi, în 
nordul Moscovei, unde fuseseră învăţaţi lupta corp la corp, să 
folosească armele, să sară cu parașuta de la mică înălţime și să 
folosească explozibili. Tabăra aparţinea NKVD-ului, cum se 
numea pe atunci poliția secretă înainte să dispară și securitatea 
statului să devină MGB. Batalioanele lucrau sub autoritatea 
directă a NKVD, nu a armatei, și natura misiunilor lor arăta acest 
lucru.  Trimiși în spatele liniilor inamice, distrugând 
infrastructură, adunând informaţii, omorând pe unul și pe altul - 
erau soldaţi clandestini. Era riscant, dar era la fel de riscant și 
într-un tanc T-34. Leo se bucura de libertatea care i se dădea în 
timpul operaţiunilor, deși era atent să ţină pentru el acest gând. 
Îi plăcea faptul sau poate avea doar impresia că își ţine soarta în 
mâini. Înflorise. Ca rezultat, fusese decorat cu Ordinul Suvorov, 
clasa a Il-a. Hotărârea, succesul militar, norocul și, mai presus 
de toate, dragostea absolută și sinceră față de ţara lui îi 
făcuseră să devină o imagine emblematică - la propriu - pentru 
eliberarea teritoriului german ocupat. El și un grup de soldaţi 
aciuați din câteva divizii fuseseră fotografiaţi înconjurând epava 
în flăcări a unui tanc german, cu armele ridicate, cu satisfacția 
victoriei pe chip, cu cadavrele soldaţilor germani la picioare. In 


23 


spatele lor, fuioare de fum se ridicau din ruinele satelor 
incendiate. In contrast cu toată distrugerea și moartea din jurul 
lor, figurile lor erau triumfătoare - și cea mai expresivă era a 
frumușelului Leo, cu dinţii lui sănătoși și zâmbetul larg. 
Devenise o fotografie faimoasă care apăruse pe prima pagină a 
ziarului Pravda, iar Leo fusese felicitat de străini, de militari, 
civili, oameni care nu voiau decât să-i strângă mâna, să-l 
îmbrățișeze pe el, simbolul victoriei. 

După război fusese mutat direct în cadrul NKVD. Avansarea 
păruse firească. N-o ceruse el; îi fusese pur și simplu așezată la 
picioare de către alţii. Orice i-ar fi cerut ţara sa ar fi acceptat cu 
bucurie. Ar fi mers în Gulag, în regiunile arctice ale regiunii 
KolÎma dacă i s-ar fi cerut. Nu avea decât o singură dorință: să-și 
servească ţara, o ţară care învinsese fascismul, o ţară care 
oferea educaţie gratuită și servicii de sănătate, care trâmbiţase 
peste tot necesitatea de a respecta drepturile muncitorilor, care 
îl plătea pe tatăl lui, un muncitor pe o linie de asamblare a unei 
fabrici de armament, care avea un salariu comparabil cu al unui 
medic. Deși slujba asta părea uneori neplăcută, îi înţelegea 
necesitatea, pricepea nevoia de a apăra revoluţia de dușmanii 
din afara ţării și dinăuntrul ei, de toţi cei care încercau s-o 
saboteze și erau hotărâți s-o vadă eșuând. Acestui ţel Leo era 
hotărât să-și închine viața. Viaţa lui și viaţa altora. 

Nici acest eroism și nici pregătirea militară nu aveau vreo 
importanţă în seara asta. Aici nu se găsea niciun inamic. Aici se 
afla un coleg, un amic, un tată răpus de durere. Și cu toate 
acestea, era o operaţiune MGB, iar tatăl îndoliat era ţinta. Leo 
trebuia să pășească în vârful picioarelor. Nu se putea lăsa 
afectat de aceleași sentimente care-l orbiseră pe Feodor. Felul 
isteric în care se purtase îl punea pe el și întreaga lui familie în 
pericol. Dacă era lăsată la voia întâmplării, povestea, de altfel 
fără niciun temei, despre crimă putea începe să se 
răspândească, zvonurile să se înmulțească precum buruienile, 
să se împrăștie prin comunitate, neliniștind oamenii, să-i facă 
să-și pună întrebări asupra unuia dintre adevărurile pe care era 
clădită noua lor societate: 


Nu există crimă. 


24 


Puţini credeau asta fără urmă de îndoială. Existau ici și colo 
pete de culoare: era o societate în tranziţie, departe încă de 
perfecțiune. Ca ofițer MGB, era de datoria lui să studieze operele 
lui Lenin, așa cum era de fapt de datoria fiecărui cetăţean. Ştia 
că toate aceste infracţiuni aveau să dispară pe măsură ce vor fi 
dispărut sărăcia și nevoia. N-ajunseseră încă acolo. Existau încă 
furturi, bătăi ce aveau loc după câte vreo beţie, fiind comise de 
urki, bandele de infractori. Dar oamenii trebuiau să creadă că 
merg spre o viaţă mai bună; să numești infanticid ceea ce se 
întâmplase cu băieţelul lui Feodor era deja o enormă greșeală. 
Leo fusese instruit de superiorul și mentorul său, maiorul Janusz 
Kuzmin, cu privire la procesele din 1937, în care inculpaţii au 
fost acuzaţi de Stalin fără alte explicaţii că: 


Și-au pierdut credința. 


Inamicii Partidului nu erau doar detractori, spioni sau sabotori 
industriali, dar și apostaţi ai ideologiei de partid. Dacă era să 
aplici acest principiu, Feodor Andreev era un dușman. Misiunea 
lui Leo era să înăbușe în fașă orice speculaţii de acest fel, să 
aducă înapoi oile rătăcite. Trăncănitul despre crime avea în el o 
doză de dramatism, care cu siguranță aprindea imaginaţia celor 
exaltați. Dar dacă se ajungea acolo, avea să fie neîndurător: 
băiatul făcuse o greșeală pentru care plătise cu viaţa. Nu 
trebuia să mai sufere nimeni. Poate că era totuși prea 
bombastic. Nu era nevoie să meargă atât de departe. 
Chestiunea putea fi rezolvată cu tact. Erau supăraţi, asta era 
tot. Trebuia să fie răbdător cu ei. Nu mai gândeau limpede. 
Trebuia să le prezinte faptele. Nu se afla aici pentru a-i 
amenința; cel puţin, nu deocamdată: se afla aici pentru a-i ajuta. 
Pentru a-i ajuta să-și recapete credința. 

Leo bătu și Andreev deschise ușa. Leo aplecă capul: 

— Îmi pare foarte rău pentru pierderea dumneavoastră. 

Feodor se dădu înapoi, permițându-i lui Leo să pășească în 
cameră. 

Toate locurile erau ocupate. Camera era suprapopulată, de 
parcă fusese convocată o întrunire sătească. Erau acolo oameni 
în vârstă, copii - era clar că se adunase acolo întreaga familie. 
Într-o asemenea atmosferă era clar cum apăruseră astfel de 
sentimente: se încurajau unii pe alţii să creadă că era ceva 


25 


misterios legat de moartea băiețelului. Poate că așa își făceau 
suferința mai ușor de acceptat. Poate că se simțeau vinovaţi că 
nu-l învățaseră pe băiețel să stea departe de liniile de tren. Leo 
recunoscu câteva dintre fețele din jurul lui. Erau prietenii lui 
Feodor de la serviciu, care se simțeau dintr-odată jenaţi că 
fuseseră surprinși aici. Nu știau ce să facă, evitau să-i 
întâlnească privirea, voind să plece, dar fiind incapabili s-o facă. 
Leo se întoarse către Feodor: 

— Putem vorbi? 

— Da, desigur. 

— Poate că ar fi mai ușor dacă am fi doar noi doi? 

— Te rog, asta-i familia mea. Cu siguranţă vor să audă ce ai 
de spus. 

Leo se uită în jur; aproximativ douăzeci de perechi de ochi 
erau îndreptaţi către el. Păreau să știe ce avea să le spună și nu- 
| simpatizau pentru asta. Erau furioși că fiul lor murise și ăsta 
era modul lor de a-și exprima furia. Leo trebuia să accepte pur și 
simplu că devenise punctul focal al furiei lor. 

— Nu mă pot gândi la nimic mai înfiorător decât pierderea 
unui copil. Eram colegul și prietenul tău când împreună cu soţia 
ta ai sărbătorit nașterea fiului vostru. Îmi amintesc că v-am 
felicitat. lar acum vin cu durere să vă prezint condoleanţele 
mele. 

Sunase poate prea pompos, dar Leo spusese sincer aceste 
vorbe. Tăcere. Își alese cu grijă cuvintele următoare: 

— N-am simţit niciodată durerea unui părinte care își pierde 
copilul. Nu știu cum aș fi reacţionat. Probabil că aș fi simţit 
nevoia să acuz pe cineva, pe cineva pe care să-l pot după aceea 
urî. Dar, cu mintea limpede, vă asigur că nu există nicio urmă de 
îndoială cu privire la cauza morţii lui Arkadi. Am adus cu mine 
raportul pe care vi-l pot lăsa dacă vreţi. Mai mult decât atât, am 
fost trimis pentru a răspunde la orice întrebare aţi vrea să 
puneţi. 

— Arkadi a fost ucis și am dori să ne ajutaţi, dacă nu 
dumneavoastră personal, poate că MGB-ul poate face presiuni 
asupra miliției să-și facă treaba și să-i prindă pe făptași. 

Leo dădu din cap încercând să-și păstreze aerul amabil. Era 
cel mai rău început de conversaţie la care se putuse gândi. Tatăl 
era neînduplecat: atitudinea lui era intransigentă și belicoasă. 
Cerea nici mai mult, nici mai puţin decât deschiderea unui 


26 


ugolovnoie delo, a unui caz de crimă care să fie investigat de 
miliţie. Cerea imposibilul. Leo își privi colegii de serviciu. Ei 
înțelegeau, spre deosebire de ceilalți din cameră, că acest 
cuvânt - crimă - murdărea orice prezență umană. 

— Arkadi a fost surprins de un tren. Moartea lui a fost un 
accident. Un teribil accident. 

— Și atunci de ce era gol? De ce avea gura îndesată cu noroi? 

Leo încercă să digere ceea ce tocmai auzise. Băiatul era gol? 
Auzea pentru prima dată acest lucru. Deschise raportul. 


Băiatul a fost găsit îmbrăcat. 


Lui Leo i se păru o remarcă ciudată pentru un raport. Dar, 
ciudată sau nu, era acolo: băiatul era îmbrăcat. Continuă să-și 
plimbe privirea printre foi. 


Fiind târât pe sol, îi intrase noroi în gură. 


Închise raportul. Cei din cameră erau în aşteptare. 

— Băiatul dumneavoastră a fost găsit complet îmbrăcat. Da, 
avea noroi în gură, dar trupul i-a fost târât de tren; era normal 
să aibă noroi în gură. 

O femeie mai în vârstă se ridică. Avea o privire ageră, în ciuda 
vârstei înaintate. Avea o voce aspră, încărcată de autoritate. 

— Nouă nu ni s-a spus asta. 

— Este regretabil, dar aţi primit informaţii incorecte. 

Femeia se aplecă înainte. În mod evident, ea era capul 
răutăților, puterea ascunsă din spatele acestor speculații. 

— Bărbatul care a găsit cadavrul, Taras Kuprin, căuta ceva de 
mâncare. Stă la două străzi de aici. El ne-a spus că Arkadi era 
dezbrăcat. Dezbrăcat, pricepi? Fără nicio boarfă pe el. Pricepi? 
Nimeni n-a ajuns gol pentru că s-a ciocnit cu un tren. 

— Bărbatul ăsta, Kuprin, a găsit într-adevăr băiatul. Declaraţia 
lui e în raport. Spune că băiatul a fost găsit pe șine, complet 
îmbrăcat. A fost foarte clar în privinţa asta. E scris aici, negru pe 
alb. 

— Nouă de ce ne-a spus altceva? 

— Poate că se zăpăcise. Habar n-am. Dar am semnătura lui în 
declaraţie. Este aici, în raport. Mă îndoiesc că ar declara altceva 
dacă l-aș întreba acum. 


27 


— Tu ai văzut cadavrul? 

Întrebarea femeii îl luă prin surprindere. 

— Nu eu investighez cazul acesta. Nu-i treaba mea. Și oricum, 
nu cred că e ceva de investigat. E un accident teribil și de asta 
mă aflu aici; pentru a limpezi ceea ce a fost tulburat în mod 
inutil. Dacă vreţi, pot citi cu voce tare întregul raport. 

Femeia în vârstă vorbi din nou: 

— Raportul acela minte. 

Tensiunea creștea. Leo păstră tăcerea, încercând să rămână 
calm. Trebuia ca ei să înțeleagă că aici nu era loc de 
compromisuri. Trebuia ca până la urmă să fie de acord, să se 
consoleze cu gândul că moartea băiețelului lor fusese un 
accident nefericit. Leo se afla aici pentru propriul lor bine. Se 
întoarse spre Feodor, așteptând de la el s-o corecteze pe 
bătrână. 

Feodor începu să vorbească. 

— Leo, avem noi dovezi, dovezi pe care le-am găsit azi. O 
femeie al cărei apartament dă spre linia ferată spune că l-a 
văzut pe Arkadi cu un bărbat. Nu ştim mai mult de atât. Femeia 
asta nu ne este prietenă. Nu ne-am mai văzut niciodată. A auzit 
de crimă și... 

— Feodor... 

— A auzit despre moartea fiului meu. Și dacă ceea ce ne-a 
spus este adevărat, atunci îl poate descrie pe acest om. Il va 
putea recunoaște. 

— Unde este femeia asta? 

— O așteptăm chiar acum. 

— Vine aici? Aș vrea să aud ce are de spus. 

| se oferi un scaun, însă îl refuză. Avea să stea în picioare. 

Nimeni nu vorbea, toată lumea aștepta bătaia din ușă. Leo 
începu să regrete că nu a luat scaunul. Trecu aproape o oră, în 
liniște, înainte să se audă o bătaie slabă în ușă. Feodor deschise 
ușa, se prezentă și o conduse pe femeie înăuntru. Avea probabil 
în jur de treizeci de ani: o figură blândă, ochi mari, neliniștiți. 
Femeia deveni și mai nervoasă când văzu câtă lume se afla în 
cameră. Feodor o liniști. 

— Prietenii și familia mea. Nu are de ce să-ţi fie teamă. 

Dar femeia nu asculta. Se uita fix la Leo. 

— Mă numesc Leo Stepanovici. Sunt ofițer MGB. Eu conduc 
operaţiunea asta. Dumneata cum te numești? 


28 


Leo luă un carneţel, căutând o pagină goală. Femeia nu-i 
răspunse. Leo o privi. Dădu să repete întrebarea, când, în cele 
din urmă, femeia răspunse: 

— Galina Șaporina. 

Aproape că șoptea. 

— Ce ai văzut? 

— Am văzut... 

Se uită prin cameră, apoi în podea, apoi la Leo, fără să mai 
scoată o vorbă. Feodor îi dădu ghes. Vocea lui era fără îndoială 
aceea a unui om nervos. 

— Ai văzut un bărbat? 

— Da, un bărbat. 

Feodor stătea lângă ea. Privirea lui părea s-o ţintuiască de 
perete. Respiră ușurat. Femeia continuă: 

— Un bărbat, probabil un lucrător la calea ferată. L-am văzut 
pe fereastră. Era foarte întuneric. 

Leo bătea cu creionul în carneţel. 

— L-ai văzut cu un băieţel? 

— Nu, nu era niciun băieţel. 

Pe figura lui Feodor se putea citi stupoarea. Spuse pe 
nerăsuflate. 

— Dar nouă ne-ai spus că mergea de mână cu un băiețel. 

— Nu, nu, nu - nu era niciun băieţel. Ducea în mână ceva, 
probabil o geantă cu scule. Da, asta era. Lucra ceva la șine. 
Repara ceva la ele. N-am văzut mare lucru. N-ar trebui să mă 
aflu aici. Imi pare foarte rău că fiul vostru a murit. 

Leo închise carnețelul. 

— Mulţumesc. 

— Mai aveţi întrebări? 

Înainte ca Leo să poată răspunde, Feodor o apucă de braţ. 

— Ai văzut un bărbat. 

Femeia își trase braţul. Privi în camera din care mai multe 
perechi de ochi o urmăreau cu atenție. Se întoarse spre Leo. 

— Veţi veni altă dată să-mi mai puneţi întrebări? 

— Nu. Poţi pleca. 

Galina se îndreptă spre ieșire cu capul în pământ. Înainte să 
ajungă la ușă, femeia mai în vârstă strigă după ea: 

— Te pierzi atât de repede? 

Feodor se repezi către femeia vârstnică. 

— Te rog, ia loc! 


29 


Femeia dădu din cap, dar gestul ei nu părea să însemne nici 
dezgust, nici aprobare. 

— Arkadi era fiul tău. 

— Da. 

Leo nu putea vedea ochii lui Feodor. Se întreba prin ce 
mijloace stranii comunicau acești oameni. Oricare ar fi fost 
acelea, femeia se așeză. Intre timp, Galina plecase. 

Leo era multumit că Feodor intervenise. Insemna poate că 
ajunseseră într-un punct de cotitură. Nici bârfa, nici vorbăria 
goală nu ajutau pe nimeni. Feodor veni lângă Leo. 

— lart-o pe mama, e foarte supărată. 

— De aceea mă aflu aici. Ca să putem discuta toate astea în 
intimitatea camerei voastre. Ceea ce nu se poate întâmpla, ceea 
ce nu trebuie să se întâmple este ca odată ce eu părăsesc 
această cameră, voi sa continuaţi să susţineți aceleași lucruri. 
Dacă vă mai întreabă cineva ce s-a întâmplat cu fiul vostru, nu 
puteţi continua să pretindeți că a fost crimă. Nu pentru că vă 
ordon eu, ci pentru că pur și simplu nu-i adevărat. 

— Înțelegem. 

— Feodor, mâine aș vrea să-ţi iei liber. Ti s-a dat voie. Dacă te 
mai pot ajuta cu ceva... 

— Mulţumesc. 

La ușă Feodor îi strânse mâna lui Leo: 

— Suntem cu toții atât de supăraţi! Te rog să ne ierți ieșirile. 

— Vor trece neobservate. Dar, după cum te-am rugat, nicio 
vorbă în plus. 

Fața lui Feodor se împietri. Dădu din cap. Se strădui să-și 
scuipe cuvintele de parcă ar fi fost o înghiţitură amară. 

— Moartea fiului meu a fost doar un cumplit accident. 

Leo cobori treptele respirând adânc. Atmosfera din camera 
aceea fusese sufocantă. Era fericit că isprăvise, că-și realizase 
misiunea. Feodor era un om bun. Pe măsură ce va trece timpul, 
îi va veni tot mai ușor să accepte adevărul. 

Se opri. În urma lui se auzeau pași. Leo se întoarse. Era un 
băieţel, care n-avea mai mult de 7 sau 8 ani: 

— Domnule, sunt Jora. Sunt fratele lui Arkadi. Pot vorbi cu 
dumneavoastră? 

— Da, desigur. 

— E vina mea. 

— În ce privinţă? 


30 


— Moartea fratelui meu. Am aruncat cu un bulgăre de zăpadă 
după el. Am băgat în el pietre, noroi și zgură. Arkadi a fost rănit, 
l-am lovit în cap. A luat-o la fugă. Poate că asta l-a zăpăcit, 
poate de aia n-a văzut trenul. Noroiul pe care i l-au găsit în gură. 
A fost din vina mea; eu l-am aruncat. 

— Moartea fratelui tău a fost un accident. N-a fost vina 
nimănui. Nu e cazul să te simţi vinovat. Dar ai făcut foarte bine 
că mi-ai spus. Acum întoarce-te la părinţii tăi. 

— Nu le-am spus despre bulgărele plin de pietriș. 

— Poate că nici nu trebuie. 

— l-ar supăra atât de mult. Atunci a fost ultima oară când l- 
am văzut pe fratele meu. Domnule, noi ne jucam frumos cea 
mai mare parte a timpului și am fi continuat să ne jucăm 
frumos, ne-am fi împăcat, am fi fost din nou prieteni. Sunt sigur 
de asta. Și acum n-aş mai putea niciodată să mă revanșez față 
de el, n-aș mai putea niciodată să-i spun cât de rău îmi pare. 

Leo asculta cu atenţie confesiunea băiatului. Copilul avea 
nevoie să fie iertat. Începu să plângă. Jenat, începu să-l mângâie 
pe cap, bolborosind pe un ton tânguios, de parcă ar fi intonat un 
cântec de leagăn: 

— N-a fost vina nimănui. 


31 


Satul Kimov 
O sută șaizeci de kilometri nord de Moscova 


Aceeași zi 


Anatoli Brodski nu mai dormise de trei zile. Era atât de obosit, 
încât și cele mai elementare lucruri îl solicitau la maximum. Ușa 
hambarului din fața sa era încuiată. Știa că va trebui s-o forțeze 
ca s-o deschidă. Chiar și așa, ideea părea cu totul deplasată. Pur 
și simplu nu avea puterea s-o facă. Zăpada începuse să cadă. 
Privi în sus către cerul nopţii; mintea începea să i-o ia razna și 
când în cele din urmă își dădu seama unde era și ce avea de 
făcut acolo, zăpada i se așezase deja într-un strat consistent pe 
obraji, își linse fulgii de pe buze și realiză că dacă nu avea să 
intre în casă cât mai repede urma să moară. Concentrându-se, 
izbi ușa. Țâţânile se zgâlțâiră, dar ușa rămase închisă. O izbi din 
nou. Lemnul trosni. Încurajat de sunet, își strânse ultimii stropi 
de energie și se opinti pentru a o lovi a treia oară. Lemnul cedă 
definitiv și ușa se deschise. Rămase în prag, încercând să-și 
obișnuiască privirea cu întunericul. Într-o parte a hambarului se 
aflau două vaci. De cealaltă parte se aflau tot felul de unelte, 
fân. Împrăștie câţiva dintre saci pe noroiul înghețat al podelei, 
își încheie haina, se așeză pe jos și închise ochii. 

e 

De la fereastra dormitorului său Mihail Zinoviev putu vedea că 
ușa hambarului era deschisă. Se mișca în derivă, iar zăpada 
intra în hambar. Se întoarse. Soţia lui se afla în pat, dormea. 
Hotări să n-o trezească, așa că își puse în liniște haina, cizmele 
și ieși din cameră. 

Vântul bătea, adunând zăpada risipită pe jos și aruncându-i-o 
în faţă. Își ridică mâna, încercând să-și protejeze ochii. Pe 
măsură ce se apropia de hambar putu vedea printre degete că 
ușa fusese forțată, încuietoarea distrusă. Se uită înăuntru și, în 
absenţa luminii lunii, ghici în întuneric silueta unui om care 
dormea pe jos, sprijinit de un balot de fân. Fără să-și dea seama 
exact ce are de făcut, intră în hambar și apucă un vătrai, se 
apropie, îl ridică deasupra abdomenului intrusului, gata să-l 
lovească. 


32 


Anatoli deschise ochii și văzu carâmbul unei cizme acoperite 
de zăpadă la numai câţiva centimetri de nasul lui. Se rostogoli 
pe spate și îl privi pe bărbatul aplecat deasupra. Dinţii vătraiului 
erau chiar deasupra stomacului său, vibrând în așteptare. 
Niciunul dintre ei nu se mișca. Respirația lor forma norișori de 
abur care apăreau și dispăreau cu repeziciune. Anatoli nu 
încercă să apuce vătraiul. Nu încercă nici să se ferească. 

Rămaseră așa, încremeniţi ca într-o fotografie, până când 
rușinea îl cuprinse violent pe Mihail. Se retrase de parcă tocmai 
primise un pumn în stomac și aruncând vătraiul, îngenunche: 

— Te rog, iartă-mă. 

Anatoli se ridică. Adrenalina îl trezise, dar întreg corpul îl 
durea. Cât dormise? Nu foarte mult. Nu suficient de mult. Avea 
vocea dogită, gâtul uscat. 

— Înţeleg. Nu trebuia să vin aici. Nu trebuia să-ţi cer ajutorul. 
Tu ai familia ta la care să te gândești. Eu v-am pus pe toţi în 
pericol. Eu sunt cel care ar trebui să-și ceară iertare. 

Mihail dădu din cap: 

— M-am speriat. M-am panicat. lartă-mă. 

Anatoli privi zăpada și întunericul de afară. Nu putea pleca 
acum. N-ar fi supravieţuit. Desigur, nu-și putea permite să 
doarmă, dar avea nevoie de un adăpost. Mihail aștepta încă un 
răspuns, aștepta iertarea lui. 

— N-am ce să iert. Nu ești vinovat cu nimic. Și eu aș fi 
procedat probabil la fel. 

— Dar tu ești prietenul meu. 

— Încă sunt prietenul tău și întotdeauna voi fi prietenul tău. 
Ascultă-mă: vreau să uiţi cu totul seara asta. Să uiţi că am fost 
vreodată aici. Să uiţi că ţi-am cerut ajutorul și să-ţi amintești de 
noi doi așa cum eram. Să-ţi amintești că eram cei mai buni 
prieteni. Fă asta pentru mine și am să fac același lucru pentru 
tine. Până în zori am să plec. Promit. Tu te vei trezi și îţi vei 
continua viața ca și până acum. Te asigur că nimeni nu va afla 
vreodată că am fost aici. 

Mihail plecă fruntea; începu să plângă. Până în seara asta 
credea că ar fi făcut orice pentru prietenul lui. Era o minciună. 
Loialitatea, curajul, prietenia lui se dovediseră a avea picioare 
scurte: se năruiseră la primul test mai serios. 

Când Anatoli apăruse neanunțat în seara aceea, Mihail păruse 
surprins. Anatoli venise în sat fără să anunţe pe nimeni. Fusese 


33 


primit bine, i se oferise mâncare și un pat în care să doarmă. 
Abia când auziră că încearcă să ajungă în nord, spre graniţa 
finlandeză, înţeleseră motivul vizitei lui neașteptate. Nu spusese 
niciodată că era vânat de securitatea statului, de MGB. Nici nu 
trebuia.  Ințeleseseră singuri. Era un fugar. Imediat ce 
realizaseră asta, bunăvoința le dispăruse. Pedeapsa pentru 
adăpostirea și ascunderea unui fugar era execuția. Și el știa 
asta, dar spera că prietenul lui își va asuma riscul. Mai mult 
decât atât, spera să-l urmeze în călătoria către nord. MGB-ul nu 
căuta doi oameni și, mai mult decât atât, Mihail avea cunoștințe 
în toate orașele până la Leningrad, incluzând Tver și Gorki. E 
adevărat că-i cerea enorm, dar Anatoli îi salvase odată viaţa lui 
Mihail și până atunci nu se gândise niciodată la asta ca la o 
datorie, nici nu avusese vreodată nevoie s-o facă. 

Discutând, deveni oarecum evident că Mihail nu era pregătit 
să-și asume un asemenea risc. De fapt, nu era pregătit să-și 
asume niciun fel de risc. In timpul discuţiei, fuseseră frecvent 
întrerupţi de soţia lui Mihail, care voise să vorbească cu soțul ei 
între patru ochi. In fiecare moment de tăcere îl privea pe Anatoli 
plină de venin. Brodski își dădea seama că trebuie să fie atent în 
fiece clipă. Şi nu încăpea nicio îndoială că prezenţa lui era 
periculoasă pentru familia prietenului său, o familie pe care o 
iubea. Reducându-și dintr-odată pretenţiile, îi spuse lui Mihail că 
nu dorea decât să doarmă o noapte în hambarul său. Avea să 
plece până a doua zi. Avea să meargă prin câmp până la prima 
gară pe același drum pe care sosise. In plus, fusese ideea lui să 
spargă încuietoarea hambarului. Deși era improbabil, dacă ar fi 
fost prins, ar fi putut pretinde că nu știe nimic și putea invoca 
ipoteza unui intrus. Spera ca toate aceste precauţii să le mai 
liniștească pe gazdele sale. 

Neputând să-și privească prietenul plângând, Anatoli se 
apropie de el: 

— N-ai de ce să te simţi vinovat. Încercăm cu toţii să 
supravieţuim. 

Mihail se opri din plâns. Își ridică privirea, ștergându-și 
lacrimile. Dându-și seama că era ultima dată când aveau să se 
vadă, cei doi prieteni se îmbrăţișară. 

Mihail se trase înapoi: 

— Întotdeauna ai fost un om bun, un om mai bun decât mine. 
Noroc, îl meriţi! 


34 


Se ridică, ieși din hambar și închise ușa, proptind-o cu un 
morman de zăpadă. Cu spatele la vânt, începu să se târască 
spre casă. Să-l ucidă pe Anatoli și să pretindă că a fost un intrus 
ar fi însemnat ca familia sa să fie în siguranță. Acum însă 
trebuia să stea la mâna sorții. Simţea nevoia să se roage. Nu se 
considera un laş și nici în timpul războiului, când propria lui viaţă 
fusese în joc, nu se comportase ca un laș. Unii spuneau chiar că 
fusese curajos. Dar acum, că avea o familie, devenise fricos. 
Acum putea să-și imagineze lucruri mai rele decât propria lui 
moarte. 

Ajungând în casă, își scoase cizmele, haina și merse în 
dormitor. Intrând în cameră, fu uluit văzând pe cineva la 
fereastră. Soţia lui se trezise și privea acum spre hambar. Când 
îl auzi intrând, se întoarse. Fizicul ei firav nu te făcea să te 
gândești la un om care putea să care, să ridice, să taie, să 
muncească douăsprezece ore pe zi pentru a-și întreţine familia. 
Nu-i păsa că Anatoli îi salvase odată viața soţului ei. Nu-i păsa 
de trecutul lor comun, de prietenia lor, de noţiuni precum cele 
de loialitate sau datorie. Acestea erau abstracțiuni. Până una- 
alta, Anatoli era o ameninţare la adresa siguranţei familiei ei. 
Asta era real. Îl voia plecat cât mai departe și în acest moment îl 
ura - pe acest prieten blând și bun pe care altădată îl iubea - 
mai mult decât orice pe lume. 

Mihail își sărută soţia. Obrazul îi era rece. O apucă de mână. 
Ea îl privi și observă că soţul ei plânsese: 

— Ce făceai afară? 

Privirea îi era neliniștită. Mihail îi înţelegea neliniștea. Femeia 
spera că soțul ei făcuse ceea ce trebuia să facă. Spera că-și 
pusese familia pe primul loc și că îl ucisese pe bărbatul acela. 
Acesta era cel mai bun lucru pe care-l putea face. 

— Lăsase deschisă ușa hambarului. Oricine l-ar fi putut vedea. 
Am închis-o. 

Simţi dezamăgirea soţiei sale. Îl credea slab. Și avea dreptate. 
N-avusese puterea nici de a-și ucide prietenul, nici de a-l ajuta. 
Încercă să găsească câteva vorbe pentru a o linişti: 

— N-ai de ce să-ţi faci griji. Nimeni nu știe că-i aici. 


35 


Moscova 


Aceeași zi 


Masa fusese distrusă, patul întors cu fundul în sus, somiera 
făcută bucăţi, pernele răsturnate și parchetul distrus și cu toate 
acestea cercetarea apartamentului lui Anatoli Brodski nu părea 
să dea niciun indiciu despre locul unde s-ar fi putut afla. Leo 
Demidov se aplecă pentru a cerceta șemineul. Mai multe topuri 
de hârtie fuseseră arse. Existau încă grămezi de cenușă în locul 
unde scrisorile fuseseră strânse și aprinse. Folosind ţeava 
pistolului, cercetă grămăjoarele sperând să găsească una sau 
mai multe bucăţi care nu fuseseră atinse de flăcări. Cenușa se 
împrăștie; totul era ars, complet distrus. Trădătorul scăpase și 
Leo era singurul vinovat. Il lăsase pe acest străin să profite de 
dubiile lui. Presupusese că era nevinovat; o greșeală de novice. 


Mai bine lași zece nevinovați să sufere 
decât un singur spion să scape. 


Principiul era fundamental, iar el îl nesocotise; crezuse că 
poate proceda într-un alt fel. 

In ciuda faptului că își asuma întreaga răspundere, Leo nu se 
putea abţine să nu se întrebe: dacă n-ar fi fost povestea cu 
moartea accidentală a băiețelului acela, ar mai fi scăpat 
Brodski? Întâlnirea cu toate rudele, dezamorsarea zvonurilor 
lansate de capetele lor înfierbântate - aceasta nu era munca 
unui ofițer superior din cadrul MGB. In loc să conducă personal o 
operaţiune de supraveghere, fusese de acord să se înjosească, 
ocupându-se de ceea ce nu era mai mult decât o afacere de 
familie. N-ar fi trebuit să accepte niciodată. Devenise orb la 
pericolul pe care îl reprezenta acest om - prima lui eroare de 
când intrase în serviciul securităţii statului. Era conștient că 
posibilitatea de a face o a doua greșeală era rezervată unui 
număr foarte mic de ofiţeri. 

Nu se gândise foarte mult la cazul acesta: Brodski era un tip 
educat, cu ceva cunoștințe de engleză, având frecvent de-a face 
cu străinii. Asta deja era un motiv de suspiciune, dar așa cum 
remarcase Leo, omul era un veterinar respectat într-un oraș cu 


36 


foarte puţini veterinari. Diplomaţii trebuiau să-și ducă undeva 
câinii și pisicile, la cineva - acel cineva se întâmpla să fie 
Brodski. Mai mult decât atât, omul servise în Armata Roșie drept 
medic combatant. Avea un trecut ireproșabil. Conform dosarului 
său, se oferise voluntar și în ciuda faptului că nu era complet 
calificat, domeniul său de expertiză fiind animalele, servise 
drept medic pe câmpul de luptă și prin urmare primise două 
medalii. Deși nu avea acces la date oficiale, Leo estimase că 
doctorul salvase viețile a cel puţin câteva sute de soldați. 
Maiorul Kuzmin înțelesese rapid motivele pentru care 
protejatul său avea rezerve. În timpul carierei sale militare, Leo 
fusese tratat de mulţi asemenea medici de tot felul de 
beteșuguri și cu siguranţă încerca un oarecare sentiment de 
camaraderie. Kuzmin îi reaminti lui Leo că sentimentalismul te 
putea împiedica să vezi adevărul. Cei care păreau cei mai demni 
de încredere trebuiau priviţi cu cea mai mare suspiciune. Leo 
recunoscu aici o parafrază a celebrului aforism al lui Stalin: 


Crede și cercetează! 
Cuvintele lui Stalin fuseseră interpretate în felul următor: 
Cercetează-i în mod deosebit pe cei în care ai încredere! 


Cum cei de încredere erau cercetaţi la fel de amănunţit ca cei 
în care nu puteai avea încredere, exista măcar un fel de 
egalitate. Datoria unui anchetator era să dea la o parte 
nevinovăția până când rămânea la lumină doar vina. Dacă nu 
descopereau niciun sâmbure de vinovăţie, atunci probabil că nu 
săpaseră suficient de adânc. În cazul lui Brodski, întrebarea nu 
era dacă diplomaţii străini se întâlneau cu el pentru că era 
veterinar, ci dacă nu cumva se făcuse veterinar tocmai ca să 
întâlnească diplomați străini. De ce își luase locuinţă la doar 
câţiva pași de Ambasada Americană? Și de ce - la scurt timp 
după ce începuse să profeseze - mai mulţi oficiali americani își 
luaseră animale de companie? În fine, de ce animalele de 
companie ale diplomaților păreau să aibă mai multă nevoie de 
îngrijire decât cele ale cetățenilor obișnuiți? Kuzmin fusese 
primul care să accepte că era ceva comic în toate astea și 
tocmai de aceea cazul nu-i dădea pace. Nevinovăţia părea cea 


37 


mai bună deghizare. Părea că MGB-ul era luat peste picior. Și cu 
greu se putea imagina o crimă mai mare decât asta. 

Studiind cu grijă cazul și observaţiile mentorului său, Leo 
hotări că decât să aresteze suspectul pe loc, ar fi fost mai bine 
să-l urmărească, gândindu-se că dacă într-adevăr omul ăsta 
lucra ca spion, era o foarte bună ocazie să afle cu cine lucra și 
să-i aresteze pe toţi odată. Deși n-o recunoscuse niciodată, nu-i 
plăcea să aresteze pe cineva fără dovezi solide. Desigur, așa 
ceva trebuia ţinut doar pentru el. Făcuse o grămadă de arestări 
cunoscând doar numele și adresa celui ce urma să fie arestat, 
știind doar că undeva, cineva nu avea încredere în acel om. Vina 
unui suspect devenea cel mai real dintre lucruri încă din 
momentul în care devenea suspect. Dar acum nu mai era doar 
un lacheu care urma orbește ordinele altora și hotărâse să-și 
folosească autoritatea și să schimbe puţin lucrurile. Voia să 
investigheze (asta era slujba lui, nu?). Nu se îndoia că în cele din 
urmă avea să-l aresteze pe Anatoli Brodski. Voia doar s-o facă 
cu un temei. Voia dovezi; semne de vinovăţie și nu simple 
presupuneri. Voia să aibă conștiința împăcată când îl va aresta. 

Ca parte a operaţiunii de supraveghere, Leo luase schimbul 
de zi care presupunea urmărirea suspectului de la ora 8 
dimineaţa la ora 8 seara. Timp de trei zile nu observase nimic 
ieșit din comun. Suspectul lucra, lua prânzul în oraș și apoi 
venea acasă. Pe scurt, părea un om obișnuit, un bun cetăţean. 
Poate că aparența asta inofensivă îi adormise simţurile lui Leo. 
Când azi-dimineaţă, iritat, Kuzmin îl luase deoparte și îi 
explicase pe scurt cazul lui Feodor Andreev ordonându-i să 
rezolve situaţia imediat, nu protestase. În loc să pună piciorul în 
prag și să spună că avea lucruri mai importante de făcut, se 
supusese. După aceea își dădu seama ce ridicol părea totul. Cât 
era de frustrant să converseze cu rudele, să consoleze copiii, în 
timp ce acest suspect, acest trădător reușea să fugă și să-l ia 
peste picior.  ldiotului de agent care avea sarcina să 
supravegheze clădirea nu i se păruse nimic suspect în faptul că 
doctorul nu primise nici măcar o vizită toată ziua. Doar în zori, 
agentul deveni bănuitor și intră în clădire cu gândul de a 
pretinde că era un client. Găsi încăperile goale. O fereastră din 
spate era larg deschisă. Suspectul ar fi putut scăpa oricând, cel 
mai probabil dimineaţa, după ce ajunsese. 


38 


Brodski a dispărut. 


Când Leo auzi vestea, simţi că i se face rău; îi dădu imediat 
întâlnire lui Kuzmin la el acasă. Leo avea acum dovada pe care o 
căuta de atâta timp, dar acum nu mai avea suspectul. Spre 
surprinderea lui, mentorul său părea mulțumit. Comportamentul 
trădătorului îi confirmase teoria: meseria lor era bănuiala. Dacă 
o supoziţie conţinea fie și un singur sâmbure de adevăr, era mai 
bine s-o iei de bună decât să o respingi. Leo primi ordin să-l 
prindă pe acest trădător cu orice preţ. N-avea voie să mănânce, 
să se odihnească, să facă nimic altceva până când Brodski n- 
avea să ajungă în custodia lor, unde, accentuase Kuzmin, 
trebuia să fi fost de acum trei zile. 

Leo se frecă la ochi. Simţea un nod în stomac. În cel mai bun 
caz, părea naiv, în cel mai rău, incompetent. Subestimase un 
adversar și acum simțea dintr-odată o furie pe care n-o mai 
simţise înainte, venindu-i să lovească masa răsturnată cu susul 
în jos. Se hotărî să n-o facă. Se obișnuise să nu-și arate emoţiile. 
Un subaltern năvăli în cameră, hotărât să ajute, să-și 
demonstreze devotamentul. Leo îl trimise afară; voia să fie 
singur. Își luă un răgaz pentru a se linişti, uitându-se pe 
fereastră la zăpada care începuse să cadă peste oraș. Își aprinse 
o ţigară, suflând fumul în geamul ferestrei. Unde greșise? 
Suspectul probabil că îi reperase pe agenţii care îl urmăreau și 
atunci își planificase evadarea. Dacă ardea hârtiile, asta 
însemna că voia să distrugă dovezile fie cu privire la acțiunile 
sale de spionaj, fie cu privire la destinaţia sa. Leo era sigur că 
Brodski avea un plan de evadare, un plan pentru a părăsi ţara. 
Trebuia să găsească un fragment al acelui plan. 

Vecinii erau o familie de pensionari în jur de șaptezeci de ani 
care trăiau împreună cu fiul lor căsătorit, cu soţia sa și cu cei doi 
copii ai lor. O familie de șase persoane în două camere nu era 
ceva neobișnuit. Toţi șase stăteau în bucătărie unul lângă altul, 
iar un ofițer inferior stătea în spatele lor pentru a-i intimida. Leo 
putu vedea că cei șase înțelegeau că fuseseră implicaţi în 
această poveste fără voia lor. Le putea simţi frica. Fără a lua în 
seamă această observaţie - fusese deja înșelat o dată de 
propriul sentimentalism - înaintă către masă. 

— Anatoli Brodski e un trădător. Dacă îl ajutaţi în vreun fel, fie 
și nespunând nimic, veți fi considerați complicii lui. Trebuie să 


39 


vă dovediţi rapid loialitatea față de stat. Noi, în schimb, nu 
trebuie să ne grăbim pentru a vă dovedi vinovăția. Asta e, 
deocamdată, singurul lucru sigur. 

Bătrânul, cu siguranţă un supravieţuitor trecut prin multe, era 
gata să ofere orice informaţie ar fi avut. Folosind cuvintele lui 
Leo, bătrânul spuse că trădătorul plecase dis-de-dimineaţă 
cărând aceeași servietă de fiecare zi, îmbrăcat cu aceleași haine 
și aceeași pălărie. Nedorind să pară necooperant, bătrânul se 
apucă să ofere opinii și sugestii despre locul unde s-ar fi putut 
afla trădătorul, fiecare dintre ele, simţea Leo, nefiind decât niște 
conjecturi disperate. Bătrânul concluzionă spunând răspicat că 
toţi cei din familia lui îl priviseră cu dușmănie și neîncredere pe 
Brodski și că singura persoană care-l plăcea era Zina 
Morosovna, doamna care locuia dedesubt. 

Zina Morosovna era o femeie în jur de cincizeci de ani care 
tremura ca un copil, un fapt pe care încerca să-l ascundă 
fumând încontinuu. Leo o găsi stând lângă o reproducere ieftină 
a unui portret faimos al lui Stalin (piele fină, privire înțeleaptă) 
așezat la loc de cinste deasupra șemineului. Probabil se gândea 
că o putea proteja. Leo nu se obosi să se prezinte sau să arate 
vreo legitimaţie, ci trecu direct la subiect într-o încercare de a o 
dezorienta: 

— Cum se face că dumneata erai atât de bună prietenă cu 
Anatoli Brodski, când toți ceilalți din această clădire nu-l agreau 
și n-aveau încredere în el? 

Zina fusese prinsă cu garda jos; impulsul de a fi discretă fu 
înăbușit de indignarea în faţa unei asemenea minciuni: 

— Toţi cei care locuiesc aici îl plăceau pe Anatoli. Era un om 
bun. 

— Brodski era un spion. Și totuși tu spui că era bun. Trădarea 
e o virtute? 

Dându-și seama puţin cam târziu că a greșit, Zina încercă s-o 
dreagă: 

— Tot ce voiam să spun e că era foarte atent cu păstrarea 
liniștii. Și foarte politicos, de asemenea. 

Aceste precizări erau lipsite de sens și de relevanţă. Leo nu le 
luă în seamă. Luă un carneţel și notă cu litere de-o șchioapă 
cuvintele prost alese ale femeii: 


ERA UN OM BUN 


40 


Scrise clar, asigurându-se că ea putea vedea ce nota el; 
tocmai nota o sentinţă pentru următorii 15 ani din viaţa ei. 
Aceste cuvinte erau mai mult decât suficiente pentru a o 
condamna pe motiv de complicitate. Avea să primească o 
pedeapsă severă și ca prizonier politic, cu totul, cel mai probabil 
vreo 25 de ani de închisoare. La 50 de ani avea puţine șanse de 
a supraviețui Gulagului. Nu era nevoie să rostească tare aceste 
ameninţări. Erau lucruri cunoscute de toată lumea. 

Zina se retrase spre colţul camerei, își stinse ţigara, regretă 
imediat c-o stinsese și se apucă să bâjbâie după încă una. 

— Nu știu unde s-a dus Anatoli, dar știu sigur că nu are 
familie. Soţia lui a fost ucisă în război. Fiul lui a murit de 
tuberculoză. Arareori era vizitat de cineva. Din câte pot spune 
eu, avea puțini prieteni. 

Se opri. Anatoli îi fusese prieten. Petrecuseră multe nopți 
împreună, bând și mâncând. Uneori spera chiar că el s-ar putea 
îndrăgosti de ea, dar bărbatul nu manifestase niciun interes. Nu 
depășise niciodată moartea soţiei. Cuprinsă de amintiri, ridică 
privirea spre Leo. Acesta nu fu impresionat. 

— Vreau doar să știu unde este. Nu mă interesează de soţia 
sau de copilul lui care au murit. Povestea vieții lui nu mă 
interesează decât în măsura în care îmi poate spune unde se 
află acum. 

Viaţa ei atârna de un fir de păr - era singura cale de a 
supravieţui. Dar putea trăda un om pe care-l iubea? Spre 
surprinderea ei, decizia fu mai ușor de luat decât își imaginase: 

— Anatoli își ţinea afacerile doar pentru el. Totuși, primea și 
trimitea scrisori. Și uneori mi le lăsa mie să le trimit. Singura 
corespondenţă pe care o avea în mod regulat era cu cineva din 
satul Kimov. E undeva în nord, cred. A spus că are un prieten 
acolo. Nu-mi amintesc numele prietenului. Asta e adevărul. 
Asta-i tot ce știu. 

Vocea ei era încărcată de vină. Deși emoția ei nu era trădată 
de nicio trăsătură a feţei, instinctul îi spunea lui Leo că femeia 
trădase un mare secret. Rupse fila incriminatoare din carneţel și 
i-o înmână. Ea acceptă foaia ca o răsplată pentru trădarea ei. In 
ochi i se putea citi disprețul, dar Leo nu se lăsă tulburat de acest 
lucru. 


41 


Numele unui sătuc undeva în nordul Moscovei era un indiciu 
subţire. Dacă Brodski era spion, atunci probabil că era adăpostit 
de diverși oameni care-l ajutau. MGB-ul știa de mult că exista o 
rețea de adăposturi aflată sub control străin. Cu toate astea, un 
om care să mizeze pe prietenia cu un fermier nu-i dădea 
impresia unui spion profesionist. Și cu toate acestea, simţea că 
pista asta trebuia urmată. Lăsă nepotrivirile la o parte; treaba lui 
era să-l prindă. Era singurul indiciu pe care-l avea. lar ezitările îl 
costaseră deja prea mult. 

Se grăbi către camioneta care îl aștepta parcată afară și 
începu să recitească dosarul, încercând să găsească vreun 
detaliu care ar fi putut lega acest caz de satul Kimov. Fu 
întrerupt de sosirea interlocutorului său, Vasili Ilici Nikitin. În 
vârstă de 35 de ani, cam cu cinci ani mai mare decât Leo, Vasili 
fusese cândva unul dintre cei mai promiţători ofițeri ai MGB. 
Neîndurător, competitiv, nu cunoștea altă loialitate decât aceea 
faţă de MGB. Leo credea în sinea lui că această loialitate avea 
de-a face mai puţin cu patriotismul decât cu interesul personal. 
În primele lui zile ca anchetator, Vasili se remarcase prin aceea 
că-și denunțase propriul frate pentru că făcea remarci 
antistaliniste. Aparent, nătărăul făcuse o glumă despre 
cheltuielile pe care le făcea Stalin. Era beat, era la petrecerea 
de ziua lui. Vasili scrisese raportul, iar fratele său fusese 
condamnat la 20 de ani de muncă silnică. Arestul îi adusese 
anumite avantaje lui Vasili până când fratele său evadase trei 
ani mai târziu, ucigând câţiva gardieni și un medic. Nefiind 
niciodată prins, rușinea acestei arestări rămăsese acum să 
atârne de gâtul lui Vasili. Dacă n-ar fi ajutat cu sârguinţă în 
încercările de a-l prinde pe fugar, cariera lui s-ar fi surpat. 
Supravieţuise, dar se clătina rău. Fără alţi fraţi pe care să-i 
denunțe, Leo știa că acum ajutorul său căuta o nouă cale prin 
care să reintre în grații. 

Terminând de cercetat cabinetul veterinarului, Vasili părea 
mulțumit de treaba pe care o făcuse. li înmână lui Leo o 
scrisoare mototolită pe care, spusese el, o găsise în spatele 
biroului trădătorului. Restul corespondenţei arsese - scrisoarea 
asta scăpase însă. Leo o citi. Era de la un prieten care îi spunea 
lui Anatoli că e binevenit să locuiască la ei oricând. Adresa era 
parțial ștearsă, dar numele orașului se vedea limpede: Kiev. Leo 
împături scrisoarea și i-o dădu înapoi ajutorului său. 


42 


— Asta a fost scrisă de Brodski. Nu de un prieten. A vrut s-o 
găsim. În niciun caz nu merge spre Kiev. 

Scrisoarea fusese scrisă în mare grabă. Scrisul era tremurat și 
deghizat stângaci. Conţinutul era ridicol și singurul lui scop era 
să-l convingă pe cititor că expeditorul era un prieten la care ar fi 
putut oricând apela dacă avea nevoie. Adresa era distrusă în 
chip voit pentru a preveni o identificare rapidă a locului și a 
dovedi astfel faptul că era contrafăcută. Locul în care fusese 
găsită - scăpată în spatele biroului - părea premeditat. 

Vasili protestă la remarcile lui Leo despre autenticitatea 
scrisorii: 

— Ar fi o neglijenţă să nu investigăm pista de la Kiev. 

Deși Leo era convins că scrisoarea era un fals, se întrebă dacă 
n-ar fi fost înțelept să-l trimită pe Vasili la Kiev ca să 
investigheze pista asta, să se pună la adăpost de orice reproș 
ulterior că ar fi ignorat dovezile. Alungă acest gând; nu conta 
cum conducea această anchetă. Atât timp cât nu reușea să 
găsească suspectul, cariera lui avea să se încheie. 

Se reîntoarse la dosar. Conform acestuia, Brodski era prieten 
cu un bărbat pe nume Mihail Sviatoslavici Zinoviev. Omul fusese 
lăsat la vatră din Armata Roșie pentru că suferea de degerături 
cronice. Muribund, mai multe degete de la picioare îi fuseseră 
amputate: se însănătoșise apoi și fusese lăsat la vatră. Brodski 
fusese cel care-l operase. Degetul lui Leo aluneca pe deasupra 
paginilor căutând o adresă curentă. 


Kimov 
Leo se întoarse către oamenii lui, prinzând pentru o clipă 


expresia acră a lui Vasili. 
— Plecăm! 


43 


Treizeci de kilometri la nord de Moscova 


15 februarie 


Drumurile din afara Moscovei erau acoperite cu polei și în 
ciuda faptului că mașinile aveau cauciucuri cu lanţuri, rareori 
reușeau să depășească 70 de kilometri pe oră. Vântul bătea și 
strângea zăpada în jurul mașinii, de parcă ar fi fost ambiția lui 
personală ca Leo să nu ajungă la destinaţie. Ștergătoarele, 
atașate de tavanul cabinei, se luptau din răsputeri să curețe 
măcar parțial parbrizul. Cu o vizibilitate redusă sub zece metri, 
mașina continua să meargă. Din punctul de vedere al lui Leo, 
era nebunie curată să mergi pe o asemenea vreme, un gest 
provenit din disperare. 

Aplecat deasupra unor hărţi pe care le ţinea în poală, Leo 
stătea lângă Vasili și șofer. Toţi trei erau îmbrăcaţi bine - 
paltoane, mănuși, căciuli. Cabina era făcută din oțel, avea tavan 
și podea din oțel și era încălzită numai de căldura motorului care 
mergea. Reușea măcar să ofere ceva protecţie împotriva vremii. 
In spate, alţi nouă agenți înarmați până în gât nu călătoreau în 
condiţii la fel de confortabile. Camioanele ZiS-151 aveau un 
acoperiș de pânză prin care vântul și zăpada pătrundeau cu 
ușurință. După ce devenise clar că temperaturile puteau ajunge 
și la minus 30 de grade, toate compartimentele din spate ale 
camioanelor ZiS-151 fuseseră prevăzute cu o sobă cu lemne 
prinsă în podea. Acest artefact pântecos nu reușea să-i 
încălzească decât pe cei care se aflau la o palmă de el, 
forțându-i pe oameni să se înghesuie unul într-altul și să 
schimbe poziţiile din când în când. Leo stătuse și el acolo de 
atâtea ori: la fiecare zece minute, cei doi oameni care stăteau 
cel mai aproape de foc, se îndepărtau fără convingere și se 
așezau pe locurile cele mai îndepărtate și mai friguroase de la 
capătul banchetei, în timp ce ceilalți se târau spre sobă. 

Pentru prima oară Leo putu simţi opoziţie din partea echipei 
lui. Dar motivul nu era disconfortul sau lipsa somnului. Oamenii 
lui erau obișnuiți cu condiţii dure. Nu, era altceva. Poate era 
faptul că misiunea ar fi putut fi evitată. Poate că n-aveau 
încredere în pista Kimov. Cu toate astea, mai apelase la 
încrederea oamenilor lui și înainte și o primise fără rezerve. În 


44 


seara asta simţea o ușoară ostilitate, o rezistență. Nu era 
obișnuit să simtă asta decât uneori din partea lui Vasili. Își 
alungă gândurile acestea din minte. În acest moment cât era de 
popular era ultima lui grijă. 

Dacă teoria lui era corectă, dacă suspectul era în Kimov, 
atunci era foarte probabil să se pună în mișcare la prima rază a 
soarelui, fie singur, fie ajutat de prietenii lui. Leo își asuma un 
risc atunci când presupunea că vor ajunge în sat la timp. Se 
hotărî să nu implice miliția locală, staționată la Zagorsk, cel mai 
apropiat oraș important, pentru că în opinia lui erau amatori, 
dezorganizaţi şi insuficient antrenați. Într-o asemenea 
operațiune nici măcar diviziile locale ale MGB nu erau de 
încredere. Pus deja în gardă în privința faptului că era urmărit, 
existau puține șanse ca Brodski să se predea. S-ar fi putut să 
lupte până la moarte. lar el avea nevoie de el viu. Declarația lui 
urma să fie de o importanță crucială. Mai mult decât atât, 
evadarea lui îl ofensase pe Leo personal și el era hotărât să-i 
dea o lecție, hotărât să-l aresteze el însuși. Nu era chiar o 
chestiune de mândrie. Nici măcar faptul că de reuşita acestei 
operațiuni depindea cariera lui. Consecințele erau mult mai 
adânci. Să eşuezi într-o operațiune de contraspionaj de 
asemenea nivel putea trezi suspiciunea că Leo sabotase cu 
bună știință operațiunea. A nu prinde suspectul nu avea decât 
să-l înfunde și mai mult. Loialitatea lui ar fi fost pusă la îndoială: 


Cercetează-i în special pe cei în care ai incredere! 


Nimeni nu era exceptat de la regula aceasta, nici măcar cei 
care o puneau în aplicare. 

Dacă Brodski nu era în Kimov, dacă Leo se înșela, Vasili ar fi 
fost primul care ar fi depus o mărturie detaliată despre cum 
șeful lui ignorase pista promițătoare a Kievului. Simţindu-i 
slăbiciunea, alţi membri ai directoratului, ca niște animale de 
pradă, ar fi ieșit din vizuini pentru a-l denunța ca pe un 
conducător slab, în timp ce Vasili s-ar fi considerat pe sine drept 
succesorul său legitim. În ierarhiile securităţii statului norocul se 
putea schimba peste noapte. Pentru amândoi erau multe care 
depindeau de locul unde se afla Anatoli Brodski. 

Leo îi aruncă o privire ajutorului său - un om chipeș și 
respingător în aceeași măsură -, de parcă înfățișarea sa era o 


45 


spoială în jurul unui miez putred, un chip de erou și o inimă de 
lacheu. Avea niște riduri abia perceptibile pe feţișoara drăguță, 
pe la colţul gurii, o ușoară deformare care, dacă știai s-o 
interpretezi corect, trimitea la gândurile ascunse și întunecate 
din sufletul acestui om. Simţind probabil că este urmărit, Vasili 
se întoarse și îi aruncă un zâmbet ambiguu, abia schițat. Ceva îl 
mulțumea. Leo simţi imediat că ceva nu era în ordine. 

Privi harta. Cu o populaţie mai mică de o mie de locuitori, 
Kimov nu era decât un pumn de praf aruncat pe marea întindere 
a Uniunii Sovietice. Își avertizase șoferul să nu caute indicatoare 
rutiere. Chiar și la o viteză de cincisprezece km/h, sătucul acesta 
avea să apară și să dispară într-o clipită. În timp ce căuta cu 
degetul pe hartă, Leo începu să se teamă că rataseră intrarea în 
sat. Călătoreau încă spre nord, când acum ar fi trebuit să se 
îndrepte spre vest. Cum era practic imposibil să-ţi iei repere 
naturale (era imposibil să vezi ceva din peisajul de afară), 
calculă în kilometri unde s-ar putea afla. Erau prea în nord. 
Şoferul ratase locul de intrare în sat. 

— Întoarce! 

Leo observă că nici șoferul și nici Vasili nu părură surprinși de 
cererea lui. Șoferul murmură: 

— Dar n-am văzut ieșirea. 

— Am ratat-o. Oprește mașina. 

Şoferul încetini lent, călcând frâna scurt ca să evite deraparea 
pe gheață. Mașina se opri treptat, Leo sări din mașină și din 
mijlocul viscolului începu să dea indicaţii șoferului pentru a 
întoarce, camionul fiind aproape la fel de lat ca și drumul. 
Manevra era aproape gata, camionul era poziţionat corect, când 
șoferul începu să ignore indicaţiile lui Leo, întorcând prea larg și 
prea repede. Leo alergă și bătu în portieră, dar era prea târziu. 
Unul din cauciucurile din spate derapase. Se învârtea în gol în 
zăpadă. Mânia lui Leo fu temperată de suspiciunea pe care 
începea s-o simtă faţă de acest șofer care se dovedise 
surprinzător de stângaci. Vasili se ocupase de camion și de 
șofer. Leo deschise portiera și strigă, cu vântul în faţă: 

— leși afară! 

Şoferul ieși. Ofițerii din spate săriseră deja să vadă despre ce 
e vorba. Se uitară la Leo cu o dezaprobare abia mascată. Erau 
oare iritaţi că întârziaseră, erau iritaţi de tot ce avea legătură cu 
această misiune, de felul lui de a conduce? Nu înțelegea. 


46 


Ordonă unuia dintre oameni să apuce roata în timp ce toți 
ceilalți, inclusiv Vasili, se străduiau să împingă camionul afară 
din zăpadă. Cauciucul derapă, împroșcându-le uniformele cu 
noroi. În cele din urmă, lanţurile cauciucului prinseră asfaltul și 
camionul se urni. Leo trimise șoferul căzut în dizgrație să stea în 
spate. O astfel de greșeală era mai mult decât suficientă pentru 
a genera un raport scris și o condamnare în Gulag. Vasili trebuie 
să-i fi garantat șoferului imunitatea, o garanţie care ar fi rămas 
în picioare numai dacă Leo eșua. Leo se întrebă câți dintre 
membrii echipei sale mizau mai mult pe eșecul decât pe 
succesul său. Simţindu-se singur, izolat chiar în mijlocul 
oamenilor săi, Leo apucă roata. Avea să conducă el mașina, 
avea să răzbată, să ajungă unde trebuie. Nu putea avea 
încredere în nimeni. Vasili se așeză lângă el, hotărând în mod 
înţelept să nu spună nimic. Leo băgă mașina în viteză. 

Se aflau acum pe drumul bun, mergând spre vest, în dreptul 
ieșirii spre Kimov. Furtuna trecuse. Un soare palid, de iarnă, își 
făcuse apariţia. Leo era epuizat. Condusul prin zăpadă îl 
secătuise. Brațele și umerii îi erau înțepenite, pleoapele îi erau 
grele. Treceau prin zone rurale: câmpii, păduri. Intrând într-o 
vale lină, văzu satul Kimov: o adunătură de căsuțe turtite, din 
lemn, unele la șosea, altele mai în spate, toate având fundaţia 
pătrată și acoperișul triunghiular, o formă ce nu se schimbase 
de un secol. Aceasta era vechea Rusie: comunităţi construite în 
jurul unor fântâni și al unor mituri, unde sănătatea vitelor era 
hotărâtă de bunăvoința lui Dvorovoi, spiritul casei, comunităţi în 
care părinţii le spuneau copiilor că dacă nu vor fi cuminţi, 
duhurile îi vor transforma în copaci. Poveștile auzite în copilărie 
nu le putuseră uita complet niciodată, stând cu lunile și cosând 
haine doar pentru a le dărui nimfelor pădurii, numite rusalce, 
care, credeau ei, coborau din copaci și puteau, dacă așa doreau, 
să facă pe oricine să moară de râs. Leo crescuse în oraș și 
aceste superstiții rurale nu însemnau nimic pentru el, fiind uimit 
că revoluţia ideologică din ţara sa reușise atât de puţin în 
eradicarea acestor credințe tradiționale. 

e 

Ajunseră la prima casă. Din buzunarul jachetei scoase o fiolă 
de sticlă plină cu cristale micuţe și amorfe - metamfetamine 
pure -, un narcotic creat de japonezi și foarte agreat de naziști. 
Descoperise drogul pe frontul de est, în timp ce Armata Roșie 


47 


împingea inamicul tot mai în spate, capturând prizonieri de 
război și, odată cu ei, și câte ceva din obiceiurile lor. Existau 
operațiuni în care Leo pur și simplu nu-și permitea să se 
odihnească. Aceasta era una dintre ele. Prescris acum de 
medicii MGB, Leo folosise drogul frecvent de la război încoace, 
cam o dată pe lună în medie, ori de câte ori o operaţiune de 
mare importanță îi cerea să stea treaz toată noaptea. 
Eficacitatea lui în situaţii-limită nu putea fi subestimată. Preţul 
plătit era însă uriaș aproximativ 24 de ore mai târziu: o stare de 
epuizare completă care nu putea fi depășită decât dormind cel 
puţin 12 ore. Efectele colaterale începuseră să se manifeste și 
ele. Slăbise și nu că ar mai fi avut de unde slabi, dar faţa i se 
ascuţise. Memoria începuse să dea rateuri, nu-și putea aminti 
detalii sau nume, cazurile și arestările anterioare se înceţoșau în 
mintea lui și acum trebuia să-și noteze totul. Era imposibil de 
precizat dacă devenise mai paranoic ca efect al consumului de 
droguri, din moment ce paranoia era o chestiune esenţială, o 
calitate care trebuia cultivată și antrenată. Dacă consumul de 
droguri îi sporise starea de paranoia, asta nu putea fi decât un 
lucru bun. 

Vărsă puţin în palmă, apoi încă puţin, încercând să-și 
amintească doza corectă. Mai bine mai mult decât mai puţin. 
Satisfăcut, o stinse cu o înghiţitură de băutură. Vodca îi arse 
gâtlejul fără a reuși să facă să dispară gustul chimic al drogului 
care îl făcea să-i vină să vomite. Așteptă să dispară senzaţia, 
scrutând împrejurimile. Zăpada proaspătă acoperea totul. Leo 
era mulţumit. În afara localităţii nu prea aveai unde să te 
ascunzi. Cineva care ar fi încercat s-o facă ar fi putut fi reperat; 
pe o distanţă de câţiva kilometri urmele lui ar fi fost ușor 
reperabile. 

Nu știa care dintre aceste ferme îi aparţinea lui Mihail 
Zinoviev. Cum un camion al armatei parcat la marginea 
drumului i-ar fi răpit posibilitatea de a-i lua prin surprindere, Leo 
sări din mașină, luă o armă și porni spre cea mai apropiată casă. 
Deși amfetaminele nu începuseră încă să-și facă efectul, se simţi 
dintr-odată cu mintea trează, în timp ce creierul lui se pregătea 
pentru asaltul drogurilor. Se apropie de curte, verificându-și 
arma. 

Înainte să apuce să bată la poartă, o femeie în vârstă, cu 
pielea ca hârtia, deschise. Purta o rochie albastră cu modele și 


48 


cu mâneci albe și un batic brodat pe cap. Nu-i păsa de Leo, de 
arma și de uniforma lui sau de camionul militar. Nu-i era câtuși 
de puţin frică și nu făcea mari eforturi pentru a-și ascunde 
disprețul întipărit pe chip. 

— Îl caut pe Mihail Sviatoslavici Zinoviev. Asta e ferma lui? 
Unde se află? 

Ca și cum ar fi vorbit o limbă străină, femeia își înclină capul 
într-o parte și nu-i răspunse. Era a doua oară când o femeie în 
vârstă îi ţinea piept, îl înfrunta. Exista ceva în ființa acestor 
femei care le făcea de neatins; autoritatea lui nu însemna nimic 
pentru ele. Din fericire, momentul penibil fu întrerupt când fiul 
femeii, un bărbat solid și cu o privire aprigă, ieși grăbit din casă: 

— lertaţi-o. E bătrână. Cu ce vă pot ajuta? 

Încă o dată fiii își cereau scuze în numele mamelor. 

— Mihail Sviatoslavici. Îl caut. Unde este? Care-i ferma lui? 

Realizând că Leo nu intenţiona să-i aresteze, că pentru 
moment el și familia lui erau în siguranță, bărbatul se relaxă 
brusc. Făcu semn cu bucurie în direcția fermei prietenului său. 

Leo se întoarse la camion. Oamenii lui se adunaseră și el îi 
împărţi în trei echipe. Aveau să se apropie de casă din trei părţi: 
una din faţă, alta din spate, în timp ce a treia avea să 
încercuiască hambarul. Fiecare dintre ei era înarmat cu un 
automat APS Stechin de 9 mm fabricat special pentru MGB. In 
plus, în fiecare echipă, câte un om era dotat cu o mitralieră AK- 
47. Erau gata de o luptă pe viaţă și pe moarte dacă s-ar fi ajuns 
la asta. 

— Îl vreau pe trădător viu. Ne trebuie declaraţia lui. Nu trageţi 
decât dacă este absolut necesar. S-a înţeles? 

Leo accentuă cuvintele cu capul întors spre grupul lui Vasili. 
Uciderea lui Anatoli Brodski ar fi fost o ofensă ce ar fi fost 
pedepsită. Siguranţa lor era secundară, prinderea suspectului 
era esențială. Ca răspuns, Vasili apucă mitraliera: 

— Ca să fiu sigur. 

În încercarea de a-i limita lui Vasili posibilitatea de a sabota 
această misiune, Leo decise să dea grupului său sarcina cel mai 
puţin solicitantă: 

— Grupul tău va cerceta hambarul. 

Vasili se urni. Leo îi apucă brațul: 

— ÎI prindem viu. 


49 


La jumătatea drumului spre casă cei unsprezece bărbaţi se 
despărțiră în trei grupuri inegale care o luară în direcţii opuse. 
Grupul lui Leo păstră direcţia către partea din faţă a casei, în 
timp ce grupul lui Vasili o luă spre hambar. Al treilea grup o luă 
prin câmp către partea din spate a casei. Vecinii aruncau câte o 
privire de pe la ferestre și apoi dispăreau în case. La câţiva pași 
de intrare grupul lui Leo se opri, așteptându-i pe ceilalţi să-și 
ocupe poziţiile. Grupul lui Vasili ajunse la hambar și cel de-al 
treilea grup în spatele casei, așteptând cu toţii semnalul lui Leo. 
Afară nu era niciun semn de viață. O dâră subţire de fum ieșea 
din coș. Câteva zdrenţe stăteau la uscat în faţa ferestrei. Era 
imposibil să vezi ceva înăuntru. În afara sunetelor scoase de 
piedicile armelor, liniștea era deplină. Deodată, o tânără ieși 
dintr-o mică clădire dreptunghiulară - o toaletă de curte așezată 
în spatele corpului principal al casei. Fredona; sunetul plutea 
deasupra zăpezii. Cei trei agenţi care stăteau cel mai aproape 
de Leo se întoarseră și îndreptară armele către ea. Fetiţa se 
opri, terifiată. Leo ridică mâinile: 

— Nu trageti! 

Își tinu respiraţia, sperând să nu audă păcănitul mitralierei. 
Liniște; nimeni nu se mișcă. Și dintr-odată fetița începu să 
alerge spre casă, cât de repede putea, ţipând după mama ei. 

Leo simţi cum amfetamina își făcea efectul: oboseala 
dispăruse. O luă înainte și oamenii lui îl urmară, strângându-se 
în jurul casei ca laţul în jurul unui gât. Fetiţa deschise ușa de la 
intrare și năvăli în casă. Leo era doar la câţiva pași în urma ei, 
lovind ușa cu umărul, ridicându-și arma și intrând la rândul lui în 
casă. Se trezi în mijlocul unei bucătării micuţe și călduroase, 
înconjurat de mireasma micului dejun. Acolo se aflau două fetițe 
- cea mare avea în jur de șase ani, cealaltă poate patru - stând 
lângă foc. Mama lor, o femeie voinică, cu o privire dură, care 
părea că poate înghiţi gloanţe și apoi să le scuipe la loc, era în 
fața lor cu câte o mână pusă pe pieptul fiecăreia, încercând să le 
protejeze. Un bărbat în jur de patruzeci de ani ieși din dormitor. 
Leo se întoarse spre el: 

— Mihail Sviatoslavici? 

— Da. 

— Mă numesc Leo Stepanovici Demidov, ofițer MGB. Anatoli 
Tarasovici Brodski este un spion. Îl vrem ca să-l interogăm. 
Spune-ne unde este. 


50 


— Anatoli? 

— Prietenul tău. Unde este? Și să nu minți. 

— Anatoli trăiește în Moscova. Lucrează ca veterinar. Nu l-am 
mai văzut de ani de zile. 

— Dacă îmi spui unde este, am să uit că a trecut vreodată pe 
aici. Tu și familia ta veţi fi în siguranţă. 

Soţia lui Mihail îi aruncă soţului ei o privire scurtă; era tentată 
de ofertă. Leo simţi o uriașă ușurare. Avusese dreptate. 
Trădătorul fusese aici. Fără a mai aștepta vreun răspuns, Leo le 
făcu semn oamenilor lui să înceapă să cerceteze casa. 

— Răsturnaţi-o cu fundul în sus. 

e 

Vasili intră în hambar cu arma ridicată, cu degetul pe trăgaci. 
Se îndreptă către căpița de fân, singurul loc care putea servi 
drept ascunzătoare, fiind suficient de înaltă cât să poată 
adăposti un om. Trase în ea câteva salve scurte. Fânul se 
împrăștie. Un firicel de fum ieși de pe ţeava armei. Vacile din 
jurul lui mugiră, se împrăștiară ici și colo, lovind pământul cu 
copitele. Dar nu apăru nicio picătură de sânge. Nu era nimeni 
aici, își pierdeau timpul. leși, își puse arma pe umăr și își aprinse 
o ţigară. 

Alarmat de sunetul armei, Leo ieși din casă. Vasili îi strigă: 

— Aici nu-i nimeni. 

Animat cu totul de amfetamine, Leo se năpusti spre hambar 
cu fălcile încleștate. 

Enervat că nu era băgat în seamă, Vasili aruncă ţigara și o 
privi cum se topește în zăpadă. 

— Dacă nu s-a deghizat în vacă, nu-i aici. Poate că ar trebui 
să le împuști pentru orice eventualitate. 

Vasili privi în jur, iar oamenii zâmbiră mai mult forțat. Nu-și 
făcu însă iluzii. Nimeni nu-i aprecia cu adevărat simţul umorului. 
Dar ăsta nu era un lucru rău, ba mai mult decât atât, râsul lor 
era un semn că balanța puterii începea să se încline. Supunerea 
lor faţă de Leo începea să slăbească. De vină era poate călătoria 
epuizantă. Poate că de vină era decizia lui Leo de a-l lăsa liber 
pe Brodski când ar fi trebuit închis. Dar Vasili se întreba dacă 
avea ceva de-a face cu Feodor și cu moartea băiețelului său. 
Leo fusese trimis să clarifice lucrurile. Mulţi dintre cei de aici 
erau prieteni cu Feodor. Dacă existau sentimente în sufletele 
lor, atunci acestea puteau fi stârnite și manipulate. 


51 


Leo se aplecă și privi urmele din zăpadă. Erau urmele 
oamenilor lui, dar sub ele erau altele care se îndepărtau de 
hambar și o luau spre câmp. Se ridică și intră în hambar. Vasili 
strigă după el: 

— M-am uitat eu acolo deja! 

Ignorându-l, Leo privi încuietoarea distrusă: văzu sacii pentru 
grâne împrăștiați pe podea și ieși privind în direcţia câmpurilor: 

— Vreau ca trei oameni să mă însoţească. Cei mai iuți. Vasili, 
tu rămâi aici. Continuă să cercetezi casa. 

Işi dădu jos geaca groasă de iarnă. Fără a dori să-l umilească, 
îi dădu haina lui Vasili. Ușurat acum, capabil să alerge, o luă în 
direcția câmpului. 

Cei trei agenţi cărora li se ordonase să-l urmeze nu se 
sinchisiră să-și dea jos hainele. Șeful lor le cerea să alerge prin 
zăpadă fără jachete când el însuși nu fusese în stare nici măcar 
să examineze cadavrul fiului prietenului lor. Moartea unui copil 
fusese ignorată de parcă ar fi fost un fleac. N-aveau de gând să 
facă pneumonie, în niciun caz din supunere oarbă faţă de un om 
a cărui autoritate putea înceta oricând, un om care n-avea nici 
cea mai mică intenţie să aibă grijă de ei. Totuși, Leo era încă 
șeful lor, cel puţin pentru moment, și după ce schimbară câteva 
priviri cu Vasili, cei trei începură să alerge fără chef mimând 
supunerea, urmându-l pe bărbatul care se afla deja cu câteva 
sute de metri înaintea lor. 

Leo alerga din ce în ce mai repede; amfetaminele îl ajutau să 
se concentreze, nimic nu mai exista acum pentru el, decât 
urmele din zăpadă și cadenţa pașilor săi. Era incapabil să se 
oprească sau să alerge mai încet, incapabil să dea greș, 
incapabil să simtă frigul. Chiar dacă își dădea seama că 
suspectul avea cel puţin o oră înaintea lui, asta nu era o 
problemă, nu-i zdruncina în niciun fel încrederea. Fugarul nu știa 
că e urmărit, probabil că mergea la pas. 

Chiar înaintea lui se afla creasta unui deal nu foarte abrupt, 
iar Leo spera că din vârf îl va putea zări pe omul pe care-l 
urmărea. Ajuns în vârf, se opri și observă peisajul din jur. În 
toate direcţiile se vedeau doar câmpuri acoperite de zăpadă. In 
depărtare se putea zări liziera unei păduri dese, dar înainte de 
ea, cam la un kilometru, se vedea un om luptându-se să răzbată 
prin zăpadă. Nu era vreun fermier sau vreun lucrător. Era 
trădătorul Anatoli Brodski. Leo era sigur de asta. Mergea spre 


52 


nord, către pădure. Dacă reușea să intre în ea, s-ar fi putut 
ascunde. Leo n-avea câini de care să se ajute. Privi în urmă; cei 
trei agenţi erau încă foarte departe. Dându-și seama că ceva se 
rupsese între el și oamenii lui, înţelese că nu se putea baza pe 
ei. Trebuia să-l prindă singur pe trădător. 

Ca și cum ar fi fost avertizat de un al șaselea simţ, Anatoli se 
întoarse și văzu un bărbat care alerga după el. Era sigur că 
toate dovezile care făceau legătura între el și sătucul ăsta 
îndepărtat fuseseră distruse. Stătu o clipă locului, fără să facă 
nimic, uimit să vadă un urmăritor. Nu era posibil. Și iată că 
totuși se întâmpla. Fusese descoperit. Simţi un gol în stomac, 
simţi cum obrajii i se înroșesc, și înțelegând că acest om avea 
să-l ucidă, se întoarse și o luă la fugă spre pădure. Primii pași 
fură șovăielnici și panicaţi, împotmolindu-se în zăpadă. Inţelese 
rapid că haina era o piedică. O scoase și o aruncă. Fugea ca să- 
și salveze viața. 

Între ei mai erau acum mai puţin de 500 de metri. Anatoli nu 
mai repetă eroarea de a privi în urma sa. Se concentra doar 
asupra pădurii la care trebuia să ajungă și în ritmul ăsta avea să 
ajungă acolo înainte să fie prins de urmăritorul său. Pădurea îi 
oferea un bun adăpost, șansa de a se ascunde. Și dacă s-ar fi 
ajuns la o luptă corp la corp, șansele lui ar fi fost mai mari acolo, 
printre pietre și stânci, decât în mijlocul câmpiei. 

Leo mări viteza, trase de el de parcă s-ar fi aflat pe o pistă de 
alergare. O parte a minţii îi reamintea că acest teren era 
accidentat și să alerge nu era chiar o soluţie eficace. Dar 
amfetaminele îl făcuseră să creadă că totul era posibil, că putea 
recupera distanţa dintre el și fugar. 

Leo își pierdu echilibrul, alunecând într-o parte înainte să se 
prăbușească cu fața în jos în zăpadă. Ameţit, îngropat în zăpadă, 
se rostogoli pe spate, întrebându-se dacă s-a rănit în timp ce 
contempla cerul albastru. Nu-l durea nimic. Se ridică, dându-și la 
o parte zăpada de pe faţă și de pe brate, privind cu detaşare 
tăieturile de pe mâini. Se uită după Brodski așteptându-se să-l 
vadă dispărând dincolo de liziera pădurii. Dar, spre surprinderea 
lui, suspectul încetase și el să alerge. Stătea. Confuz, Leo o 
zbughi înainte. Nu pricepea - când evadarea devenise posibilă, 
omul acesta stătea și nu făcea nimic. Se uita la pământ, în fața 
lui. Nicio sută de metri nu-i mai despărțeau acum. Leo își scoase 
arma și încetini. Ajunse să meargă la pas. Tinti, conștient totuși 


53 


că nu putea risca un foc de la distanța asta. Inima îi bătea cu 
putere, două bătăi la fiecare pas. Incă un efect al 
metamfetaminei: cerul gurii i se uscase. Degetele aveau un 
tremur nervos, sudoarea i se prelingea pe spate. Nu mai erau 
între ei nici cincizeci de pași. Brodski se întoarse. Nu era 
înarmat. N-avea nimic în mâini; era ca și cum dintr-odată și în 
mod inexplicabil, renunţase. Leo continuă să înainteze, 
apropiindu-se tot mai mult. În cele din urmă, văzu de ce se 
oprise fugarul. Între el și pădure se afla un râușor, lat de vreo 20 
de metri, acoperit cu gheaţă subţire. Suprafaţa înghețată nu 
fusese vizibilă din vârful dealului, acoperită fiind cu zăpadă 
groasă. Leo strigă: 

— S-a terminat! 

Anatoli îl auzi și, ca răspuns, se întoarse spre pădure și păși 
pe gheaţă. Pașii îi erau nesiguri, picioarele îi alunecau pe 
suprafața fragilă. Gheaţa pocnea sub picioarele lui, abia 
rezistând sub greutatea corpului. Nu încetinea. Pas cu pas, 
gheața începuse să cedeze - linii groase apăreau acum la 
suprafață, plecând în toate direcțiile de sub picioarele lui. Cu cât 
se mișca mai mult, cu atât liniile apăreau cu o frecvență mai 
mare. Apa începu să țâșnească de sub crăpături. Anatoli 
continuă să meargă; se afla la mijlocul râului, încă zece metri și 
ar fi fost de partea cealaltă. Privi în jos la apa îngheţată și 
întunecată de sub picioarele lui. 

Leo ajunse la marginea râului, își băga arma în toc și ridică 
braţele: 

— Gheaţa n-o să reziste. N-ai să ajungi niciodată în pădure. 

Brodsky se opri, se întoarse și spuse: 

— Nu încerc să ajung în pădure. 

Își ridică piciorul drept și cu o mișcare bruscă lovi suprafaţa 
îngheţată, spărgând-o și încercând să se scufunde. Apa ţâșni, 
gheața se sparse și Brodski căzu înăuntru. 

Complet inert, în stare de șoc, se scufundă complet, privind 
lumina orbitoare a soarelui de deasupra. Apoi, simțind că apa îl 
împinge în sus, înotă departe de fanta deschisă în gheaţă. N- 
avea nicio intenţie să rămână la suprafaţă. Se îndepărtă în apele 
întunecate. Plămânii începură să-l înţepe și simţi cum trupul lui 
începe să lupte împotriva hotărârii sale de a muri. Continuă să 
înoate, îndepărtându-se tot mai mult de punctul de lumină, de 
orice șansă de supravieţuire. În cele din urmă, instinctul vital îl 


54 


făcu să se ridice la suprafaţă; în loc să dea de aer, fața întâlni un 
strat de gheaţă. Curentul lent îl târî sub pojghița dură, tot mai 
departe. 

e 

Cu siguranță Brodski n-avea de gând să iasă la suprafață. Se 
îndepărta tot mai mult de gaura deschisă în gheață, în 
încercarea de a se sinucide și de a-și proteja complicii. 

Leo se năpusti către malul râului, estimând cam pe unde s-ar 
putea afla cel pe care îl urmărea. Își desprinse cureaua grea și 
arma, le aruncă pe jos și păși pe suprafaţa lucioasă. Tălpile 
cizmelor alunecau. Aproape instantaneu, gheața începu să 
cedeze. Continuă să se miște, încercând să calce ușor, dar simţi 
cum gheața plesnește sub picioarele lui. Ajungând la mijlocul 
râului, se așeză pe vine și începu să măture zăpada cu palmele. 
Dar suspectul nu putea fi zărit niciunde - doar apă întunecată 
cât vedeai cu ochii. Leo continuă să meargă, dar crăpăturile 
păreau să-i însoțească fiecare pas, să-l înconjoare de peste tot. 
Apa ţâșni, iar liniile care brăzdau suprafața înghețată se 
adunară într-un singur punct. Se uită la cer, își umplu plămânii, 
simțind cum dedesubt gheaţa crapă cu zgomot. Apoi se sparse. 

Deși nu simţea întru totul răceala, drogat cum era, își dădu 
seama că trebuia să se miște repede. La aceste temperaturi nu 
avea la dispoziţie decât câteva secunde. Se răsuci. Existau două 
fante de lumină unde gheața se spărsese, dar sub apă era un 
întuneric dens din pricina stratului gros de zăpadă. Se îndepărtă 
de fundul râului și înotă în aval. Incapabil să vadă ceva, continuă 
să înoate dând orbește din mâini în toate părţile. Trupul lui urla 
după o gură de aer. In curând nu va mai avea decât două 
alternative: să se întoarcă sau să moară. Începu să înoate și mai 
repede, lovind din braţe cu mai multă forță, mișcându-se tot mai 
rapid. Realizând că nu va mai avea o a doua șansă, că a se 
întoarce fără suspect ar fi însemnat oricum moartea, continuă 
să înoate. 

Mâna lui simţi ceva; ceva material, solid, un crac de pantalon. 
Era Brodski, întins sub suprafaţa înghețată. Dar, ca și cum 
atingerea îl adusese din nou la viaţă, omul începu să lupte. Leo 
se băgă sub el și îl apucă de gât. Durerea din piept era acum 
acută. Trebuia să se întoarcă la suprafaţă. Cu o mână în jurul 
gâtului lui Brodski, încercă să izbească gheața, dar loviturile lui 
se opriră în scutul ei inert. 


55 


Brodski încetă să se miște, încetă să se lupte. Concentrându- 

se, contrazicând fiecare impuls din trupul lui, deschise gura și își 
umplu plămânii cu apă îngheţată, întâmpinând moartea. 
__Leo se concentră asupra licăririlor de lumină de deasupra. 
Incepu să lovească cu putere, îndreptându-și ambele brațe către 
ele. Prizonierul său era inert, inconștient. Mintea începu să i se 
golească; nu-și mai putea ţine respiraţia. Mai lovi o dată - simți 
căldura soarelui izbindu-l în faţă. Mai împinse o dată. leșiră la 
suprafață. 

Leo trase cu forță aer în piept, apoi trase din nou. Dar Brodski 
nu respira. Leo îl trase către mal, străduindu-se să răzbată 
printre bucăţile de gheață. Picioarele atinseră fundul. Se strădui 
să ajungă la mal, trăgând prizonierul după el. Pielea amândurora 
era de un albastru deschis. Nu se putea opri din tremurat. 
Dimpotrivă, Brodski rămânea nemișcat. Leo îi deschise gura, 
dând afară apa, pompându-i aer în plămâni. 

— Haide! 

Brodski începu să-și recapete cunoștința, se aplecă și vomită 
apa îngheţată din stomac. Leo nu avea însă timp să se simtă 
ușurat. Mai aveau câteva minute până să moară de frig. Se 
ridică. Îi văzu pe cei trei agenţi lângă el. 

II văzuseră pe Leo dispărând în apele râului și realizaseră că 
șeful lor avusese dreptate de la bun început. Intr-o fracțiune de 
secundă balanţa puterii se înclinase din nou către Leo. 
Resentimentele pe care le avuseseră legate de felul în care 
rezolvase problema cu Feodor nu mai însemnau nimic acum: 
arătaseră fără nicio reţinere care le erau sentimentele, 
gândindu-se că această operaţiune va eșua, iar Leo va fi demis. 
Nu mai era cazul; poziţia lui în cadrul MGB avea să fie acum mai 
puternică decât oricând. Alergau cât puteau de repede; vieţile 
lor depindeau acum de asta. 

Leo se prăbuși lângă prizonier. Ochii i se închideau - intra din 
nou în comă. Leo îl lovi peste faţă, era esenţial să rămână treaz. 
Il lovi iarăși și iarăși. Suspectul deschise ochii, dar aproape 


imediat îi închise la loc. ÎI lovi, din nou și din nou și din nou. 
Incepeau să nu mai aibă timp. Işi strigă oamenii: 
— Grăbiţi-vă! 


Vocea îi era din ce în ce mai stinsă. Simţi că încetul cu încetul 
îl prinde frigul pe măsură ce invincibilitatea lui chimică începea 
să dispară. Drogurile își făcuseră deja efectul și nu mai aveau 


56 


forța de a ţine în chingi realitatea. O oboseală enormă îi țintuia 
trupul. Ofițerii sosiră. 

— Daţi-vă jos gecile. Și aprindeţi un foc. 

Cei trei își dădură jos gecile, înfășurându-l cu una pe Leo și cu 
celelalte două pe Brodski. Totuși, asta nu era suficient. Aveau 
nevoie de un foc. Cei trei agenți începură să caute cu privirea 
lemne de foc. Ceva mai departe era o tufă și doi agenţi alergară 
către ea în timp ce al treilea începu să-și rupă în fâșii mâneca 
din cămașa grosolană de bumbac pe care o purta. Leo rămase 
atent la prizonier, o pradă prețioasă, lovindu-l din când în când 
pentru a-l ţine treaz. Dar și lui îi era foarte somn. Voia să se 
odihnească. Voia să închidă ochii. 

— Grăbiţi-vă! 

Deși intenţionase să strige, vocea abia i se auzea. 

Cei doi agenţi se întoarseră cu câteva crengi rupte din arbuștii 
din jur. Curăţiră o bucată de pământ, dând zăpada la o parte și 
așezând lemnele în locul astfel pregătit. Deasupra lemnelor 
așezară fâșiile de bumbac. Deasupra lor formară o movilă de 
așchii. Unul dintre ei își scoase bricheta și vărsă gazul deasupra 
așchiilor. Piatra brichetei scăpără și scânteia făcu bumbacul să 
se aprindă. Lemnul începu să fumege. Dar era umed și nu 
prindea flacăra. Fumul începu să urce în spirală. Leo nu simţea 
însă nicio căldură. Lemnul se usca prea greu. Rupse căptușeala 
jachetei și o aruncă pe foc. Dacă focul se stingea, aveau să 
moară amândoi. 

Nu mai aveau decât o brichetă. Agentul scoase cu grijă părţile 
componente ale brichetei și turnă cu grijă pe foc ultimele 
picături de gaz. Flăcările crescură, fiind alimentate de un cartuș 
de ţigări și de câteva pachete mototolite. Cei trei agenţi stăteau 
în genunchi, protejând flacăra. Lemnul începu să ardă. 

Anatoli deschise ochii, holbându-se la flăcările dinaintea lui. 
Lemnul trosnea în foc și în ciuda dorinţei lui de a muri, simţea 
căldura ca pe o binecuvântare în tot trupul. Pe măsură ce 
flăcările se înteţeau și jăraticul se înroșea, își dădu seama, 
încercând emoţii dintre cele mai diverse, că avea să 
supravieţuiască. 

Leo ședea cu privirea îndreptată spre foc. Din hainele lui ieșea 
abur. Doi dintre ofițeri, hotărâți să-i recâștige bunăvoința, 
adunau lemne, uscându-le înainte să întețească focul cu ele. Al 
treilea ofiţer stătea de pază. Odată ce focul nu mai fu în pericol 


57 


să se stingă, Leo ordonă unuia dintre cei care adunau surcele să 
se întoarcă la casă și să înceapă pregătirile pentru plecarea la 
Moscova. Adresându-i-se prizonierului, Leo întrebă: 

— Poţi să mergi? 

— Mergeam frecvent la pescuit cu fiul meu. Noaptea făceam 
focuri exact ca ăsta și stăteam lângă ele. Nu prea îi plăcea să 
pescuiască, dar cred că îi plăceau focurile. Dacă n-ar fi murit, ar 
fi avut aceeași vârstă ca tine acum. 

Leo nu spuse nimic. Prizonierul adăugă: 

— Dacă n-ai nimic împotrivă, mi-ar plăcea să mai stăm puţin. 

Leo mai puse niște lemne în foc. Puteau să mai stea puţin. 

e 

Pe drumul de întoarcere niciunul dintre ei nu spuse nimic. O 
distanță pe care Leo o parcursese în nici 30 de minute fu 
parcursă acum în două ore. Fiecare pas i se părea tot mai dificil 
acum că metamfetaminele încetaseră să lucreze în corpul lui. 
Doar gândul că reușise îl mai susținea acum. Avea să se 
întoarcă la Moscova triumfător, reabilitat. Ajunsese pe buza 
prăpastiei, dar reușise să nu cadă. 

Pe măsură ce se apropiau de fermă, Anatoli începu să se 
întrebe cum de-l găsiseră. Își dădu seama că îi vorbise Zinei 
despre prietenul lui, ea trebuie să-l fi trădat. Dar nu-i purta pică. 
Era prea obosit. Nu-și dorea nici ea decât să trăiască. Și nimeni 
nu-i putea refuza asta. Oricum, era irelevant. Ceea ce conta 
acum era să-și convingă călăii că Mihail era nevinovat. Se 
întoarse către Leo: 

— Când am sosit astă-noapte, mi-au spus să plec. N-aveau 
nimic de-a face cu mine. M-au ameninţat că vor chema 
autorităţile. De aceea am fost nevoit să sparg ușa hambarului. 
Credeau că am plecat. N-au făcut nimic rău. Sunt oameni buni, 
oameni harnici. 

Leo încercă să-și imagineze ce se întâmplase de fapt noaptea 
trecută. Trădătorul îi ceruse ajutorul prietenului lui, dar acest 
ajutor întârziase să apară. Nu prea arăta ca un plan de evadare. 
Nu era în niciun caz planul de evadare al unui spion profesionist. 

— Nu mă interesează prietenii tăi. 

— Mulţumesc. 

— N-ai de ce să-mi mulțumești. 

Ajunseră la fermă. Chiar în faţa lor, în genunchi, în faţa intrării 
în hambar erau Mihail Zinoviev, soția lui și cele două fiice. 


58 


Mâinile le erau legate la spate și le îngheţaseră din pricina 
zăpezii care le acoperise. Era clar că stăteau așa de ceva timp. 
Faţa lui Mihail era tumefiată; o dâră de sânge i se scurgea din 
nasul zdrobit; falca îi atârna într-o poziţie nefirească. Probabil 
era ruptă. Agenţii făcuseră un cerc nu foarte precis în jurul lor. 
Vasili stătea exact în spatele familiei. Leo se opri, fu pe cale să 
spună ceva când Vasili își mișcă brațele, scoțând arma la 
vedere. Potrivi ţeava și îi trase lui Zinoviev un glonț în ceafă. 
Sunetul fu strident. Trupul bărbatului se prăbuși în zăpadă. Soţia 
lui și fiicele rămaseră nemișcate, holbându-se la trupul din faţa 
lor. 

Doar Brodski reacţionase, scoțând un sunet care nu era de 
om parcă - nu fusese un cuvânt, doar durere și furie la un loc. 
Vasili mai făcu un pas într-o parte și puse țeava armei în ceafa 
femeii. Leo își ridică mâna: 

— Lasă arma jos! E un ordin. 

— Acești oameni sunt trădători. Trebuie să dăm un exemplu. 

Vasili apăsă trăgaciul, mâna avu un recul, se auzi o a doua 
bubuitură și trupul femeii căzu în zăpadă alături de al bărbatului 
său. Brodski încercă să se elibereze, urlând încă, dar cei doi 
agenți de lângă el îl loviră și îl făcură să cadă în genunchi. Vasili 
mai făcu un pas și poziţionă arma în ceafa fetei celei mai mari. 
Nasul copilei era roșu de la frig. Trupul îi tremura ușor. Se uita 
fix la trupul mamei. Avea să moară în zăpadă lângă părinţii ei. 
Leo își scoase arma îndreptând-o către ajutorul său. 

— Lasă arma. 

Dintr-odată, toată oboseala dispăru și nu din cauza vreunui 
narcotic. Mâna îi era fermă. Închise un ochi și ţinti spre el. De la 
distanța asta n-avea cum să rateze. Dacă trăgea acum, fata 
avea să supraviețuiască. Ambele fete aveau să supravieţuiască 
- nimeni n-avea să mai fie ucis. Fără să vrea expresia îi răsună 
în minte: 


Ucis. 


Ridică piedica armei. 

Vasili se  înșelase asupra Kievului. Fusese amăgit de 
scrisoarea lui Brodski. Îi asigurase pe ceilalţi că pierd timpul 
mergând la Kimov. Mizase pe faptul că eșecul operaţiunii 
acesteia avea să-l facă noul șef. Toate aceste erori grosolane 


59 


aveau să fie în raportul lui Leo. În acest moment Vasili putea 
simţi că ceilalți agenţi îl priveau. Autoritatea lui primise o 
lovitură umilitoare. O parte din el ar fi vrut să vadă dacă Leo 
avea curajul să-l împuște. Urmările ar fi fost severe. Totuși, nu 
era un prost. În adâncul inimii știa că e un laş la fel de sigur cum 
știa că Leo nu era. Vasili lăsă arma în jos. Prefăcându-se că e 
mulțumit, făcu un semn către cele două fete: 

— Fetele astea au învățat o lecţie foarte importantă. Poate 
vor deveni niște cetățeni mai buni decât părinţii lor. 

Leo păși spre ajutorul său, trecând de cele două cadavre, 
lăsând o urmă de cizmă în zăpada însângerată. Cu o mișcare 
rapidă îi apucă arma, lovindu-l cu pistolul în tâmplă. Vasili căzu 
pe spate, ducându-și mâna la cap. Apăru un firicel de sânge 
acolo unde pielea se spărsese. Dar înainte să se poată ridica, 
simţi arma lui Leo apăsându-l din nou în tâmplă. În afară de cele 
două fete care se uitau în jos, așteptându-și moartea, toți ceilalți 
priveau. 

Foarte încet, Vasili își ridică fruntea și privi în sus, în timp ce 
obrajii îi tremurau de umilinţă. Îi era frică de moarte acestui om 
pentru care moartea altora era atât de insignifiantă. Degetul lui 
Leo atinse trăgaciul. Dar nu putu să tragă. Nu așa, cu sânge 
rece. Asta l-ar fi transformat într-un călău. Să-l pedepsească 
statul. Să avem încredere în stat. Cobori arma. 

— Vei rămâne aici și vei aștepta miliția. Le vei explica ce s-a 
întâmplat și îi vei ajuta. La Moscova te poţi întoarce singur. 

Leo le ajută pe cele două fete să se ridice și le conduse în 
casă. 

Celor trei agenţi li se ceru să-l ducă pe Anatoli Brodski. Era 
moale de parcă toată viața se scursese din el. Mormăia ceva 
incomprehensibil, înnebunit de durere, surd la ordinele agenţilor 
care-i ordonau să tacă. Nu voiau să-i asculte plânsul tot drumul 
spre Moscova. 

e 

Înăuntru, cele două fete nu puteau rosti nimic, incapabile încă 
să înțeleagă că cele două cadavre care zăceau afară, în zăpadă 
erau ale părinţilor lor. Se așteptau ca în orice moment tatăl lor 
să le pregătească micul dejun sau mama lor să se întoarcă de la 
câmp. Nimic nu părea real. Părinţii erau lumea lor. Cum se 
putea ca lumea să existe fără ei? 


60 


Leo le întrebă dacă mai aveau și alte rude. Niciuna dintre fete 
nu spuse nimic. Îi spuse fetei mai mari să facă bagajele. 
Mergeau cu ei la Moscova. Niciuna dintre fete nu se mișcă, așa 
că merse în dormitor și începu să le facă bagajele, căutându-le 
lucrușoarele, hainele. Mâinile începuseră să-i tremure. Se opri, 
se așeză pe pat și începu să-și privească carâmbul cizmelor. Își 
lipi călcâiele și privi spre moviliţele compacte de zăpadă pătată 
de sânge care începuseră să cadă pe podea. 

e 

Vasili privea de pe marginea drumului, fumându-și ultima 
țigară, în timp ce camionul se puse în mișcare. Le zări pe cele 
două fetiţe stând în faţă, lângă Leo, unde ar fi trebuit să fie locul 
lui. Camionul întoarse și dispăru dincolo de deal. Se uită în jur. 
La ferestrele caselor apăreau chipuri de oameni. De data asta 
însă nu mai dispăreau. Era bucuros că avea încă mitraliera. O 
luă înapoi spre casă, aruncând o privire celor două cadavre 
întinse în zăpadă. Intră în bucătărie, puse niște apă la fiert și își 
făcu un ceai. Era tare și îl îndulci cu zahăr. Familia avea un mic 
borcan care probabil ar fi trebuit să le ajungă o lună întreagă. Şi- 
|I turnă aproape pe tot, făcând o băutură complet nesănătoasă. Il 
bău și dintr-odată se simţi obosit. Își dădu jos cizmele și jacheta, 
merse în dormitor, dădu la o parte păturile și se întinse. Și-ar fi 
dorit să-și poată alege visele. Ar fi ales să viseze la răzbunare. 


61 


Moscova 


16 februarie 


Deși lucra aici de cinci ani, Leo nu se simţea foarte bine la 
Liubianka, sediul direcției de afaceri civile de la MGB. Aici nu 
existau conversații nevinovate. Întotdeauna cineva asculta. Nu 
era nimic surprinzător în asta dată fiind natura muncii lor, dar 
Leo simţea că era ceva în legătură cu clădirea însăși care-i făcea 
pe oameni să nu se simtă în largul lor, ca și cum frica ar fi fost 
parte a construcţiei. Știa că teoria lui era o prostie, dat fiind că 
această clădire data de dinainte de Revoluție, când nu fusese 
nimic altceva decât un birou de asigurări înainte să fie preluat 
de bolșevici. Totuși, se întreba dacă întâmplarea fusese cea care 
îi adusese acolo. Poate că da, nu studiase niciodată problema 
foarte în amănunt. Totuși, se întreba de ce aleseseră clădirea 
aceea cu proporții atât de stranii (nici înaltă, nici scundă, nici 
încăpătoare, nici înghesuită - ceva care părea să se situeze în 
mod straniu între aceste însușiri). Fațada îţi dădea senzaţia că 
erai privit din toate părţile: rânduri și rânduri de ferestre, urcând 
tot mai mult până în dreptul unui ceas mare, alb, care părea că 
privește ameninţător orașul ca un ochi. Teoria era confirmată și 
de faptul că în jurul clădirii părea să existe o linie de demarcaţie 
invizibilă, pe care privitorii se străduiau cu scrupulozitate să n-o 
depășească, de parcă o mână înfricoșătoare avea să-i tragă 
oricând înăuntru. Să treci de linia aceea însemna fie că ești 
angajat, fie că ești condamnat. Aici n-aveai nicio șansă să fii 
găsit nevinovat. Era o mașinărie care producea vinovăţie pe 
bandă rulantă. Poate că locul acesta nu fusese construit ca să 
împrăștie frica, dar frica îl învăluise cu totul, frica făcuse din 
acest banal birou de asigurări casa ei, ambasada ei. 

Leo înmână cartea de identitate, o carte care nu însemna 
doar că putea să intre, dar însemna de asemenea că putea să 
iasă. Cei care intrau între zidurile clădirii fără asemenea cărți de 
identitate cel mai adesea nu aveau să mai fie văzuţi vreodată. 
Sistemul avea să-i ducă undeva în Gulag sau într-o clădire chiar 
în spatele acesteia, pe aleea Varsonofievski, o altă clădire a 
securității statului, cu pardoseala înclinată, cu pereți cu grinzi 
groase pentru a opri gloanțele și cu furtunuri, ca să fie șters 


62 


sângele de pe pereţi. În privința numărului de execuţii, Leo nu 
putea da cifre exacte, dar știa că sunt numeroase, câteva sute 
pe zi. La acest număr, considerentele practice (cât de bine și cât 
de repede putea fi spălat sângele) deveneau importante. 

Aici nu se schimba nicio sentinţă și nici nu aveai unde să 
contești vreo decizie. Sistemul judiciar putea fi foarte bine 
ocolit, iar în locul lui nu exista un alt sistem judiciar, ci un 
întuneric fără margini. Leo auzise despre prizonieri care zăceau 
cu săptămânile și despre doctori care n-aveau alt obiectiv decât 
să studieze durerea în toate formele sale. Işi impusese să se 
gândească că toate acestea nu se petreceau arbitrar, că ele se 
întâmplau cu un scop, în scopul unui bine superior. Existau ca să 
terifieze. Teroarea era necesară. Teroarea proteja revoluţia. 
Fără ea Lenin ar fi căzut, la fel ca și Stalin. Altfel, de ce MGB-ul 
ar fi răspândit zvonuri despre această clădire, șoptindu-le prin 
tramvaie sau autobuze cu precizia cinică a celui care împrăștie 
un virus? Frica era cultivată. Frica era în fișa postului. Și ca ea să 
fie întreținută la asemenea dimensiuni, era nevoie de un număr 
considerabil de oameni. 

Liubianka nu era singurul loc de care să te temi. Exista, de 
asemenea, închisoarea Butîrka cu turnurile ei înalte, cu aripile ei 
sordide, populate cu celule înghesuite în care deţinuţii se jucau 
cu bețe de chibrit în așteptarea deportării în taberele de muncă. 
Mai era și Lefortovo, unde criminalii aflaţi în anchetă erau 
transportaţi pentru interogatoriu și de unde strigătele de durere 
puteau fi auzite câteva străzi mai încolo. Dar Leo înțelegea că 
Liubianka ocupa un loc aparte în imaginarul oamenilor. Era locul 
unde cei acuzați de agitație antisovietică, activitate 
contrarevoluționară și spionaj erau cercetaţi. De ce exact acest 
tip de prizonier trezea groaza în sufletele celorlalți? În timp ce te 
puteai gândi că n-aveai niciodată să furi, să violezi sau să ucizi, 
nimeni nu putea fi sigur că nu va fi acuzat de agitație 
antisovietică, de activitate contrarevoluționară sau spionaj, de 
vreme ce nimeni, nici măcar Leo nu putea ști vreodată exact în 
ce constau aceste crime. În cele o sută patruzeci de articole ale 
Codului Penal, Leo avea unul singur după care se ghida, un 
alineat care definea prizonierul politic ca pe o persoană 
implicată în activităţi care urmăreau: 


Răsturnarea, subminarea sau slăbirea 


63 


Puterii Sovietelor. 


lar asta putea însemna orice, fiind o expresie echivocă ce se 
putea referi la fel de bine la membrii de rang înalt ai Partidului, 
la balerini, la muzicieni sau la cizmari pensionaţi. Nici măcar cei 
care lucrau la Liubianka, nici măcar cei care se asigurau în 
fiecare zi că această mașinărie a fricii funcţionează nu puteau fi 
siguri că într-o zi nu vor fi înghiţiţi de zidurile Liubiankăi. 

Deși acum se afla înăuntru, Leo purta încă hainele de afară. 
Tremura. Când stătea nemișcat, podelele păreau să se scuture 
din toate părţile. Vrăji stranii care durau preţ de câteva secunde 
păreau să se abată asupra lui. Nu mai mâncase de două zile 
deoarece gândul la mâncare îi provoca greață. Chiar și așa, 
refuza cu obstinaţie să se gândească că ar putea fi bolnav: era 
cu siguranță puţin răcit, poate puţin obosit, dar avea să se simtă 
bine în cele din urmă. Era în perioada de depresie de după 
amfetamine. N-avea nevoie decât de puţin somn. Dar nu-și 
putea permite în niciun chip să-și ia o zi liberă. În niciun caz azi, 
când Anatoli Brodski urma să fie interogat. 

Interogatoriile nu erau în sarcina sa. MGB avea specialiști care 
se ocupau numai cu asta, mutându-se din celulă în celulă, 
smulgând declaraţii cu o indiferenţă de profesioniști și cu 
mândrie chiar. Erau motivaţi, ca mai toți angajaţii, de lucruri 
simple cum ar fi primele salariale date pentru performanţe în 
activitate, acordate mai ales dacă suspectul semna declaraţia 
imediat, fără să se certe și fără să modifice nimic în ea. Leo nu 
știa mare lucru despre metodele lor. Și nici nu-i cunoștea 
personal. Anchetatorii formau un soi de clică, lucrau ca o echipă, 
ocupându-se deseori de aceiași suspecți, folosind metode 
diferite pentru a submina rezistenţa anchetatului. Brutali, 
hotărâți, dezarmanţi: toate aceste calități își aveau locul lor. 
Când nu erau la serviciu, bărbaţii și femeile acestea mâncau 
împreună, se plimbau, își spuneau povești și își discutau 
metodele. Deși arătau mai mult sau mai puţin ca niște oameni 
obișnuiți, Leo îi putea deosebi dintr-un motiv relativ simplu. Cele 
mai multe dintre operaţiunile lor mai dure se desfășurau la 
subsol, acolo unde puteau controla anumite detalii, cum ar fi 
fost intensitatea luminii și a căldurii. Dimpotrivă, ca ofiţer de 
investigaţii, Leo își petrecea majoritatea timpului la nivelele 
superioare ale clădirii sau în afara ei. Subsolurile erau un tărâm 


64 


în care ajungea rar, o lume în fața căreia prefera să închidă 
ochii, o lume pe care prefera să o uite sub picioarele sale. 

După câteva clipe fu chemat înăuntru. Nesigur, intră în biroul 
lui Kuzmin. Nimic în această cameră nu era întâmplător, totul 
fusese aranjat și poziţionat cu multă grijă. Pereţii erau decorați 
cu negru și fotografii albe; într-una dintre ele Stalin îi strângea 
mâna lui Kuzmin. Era o fotografie care fusese făcută la 
aniversarea de 70 de ani a Conducătorului. In jurul fotografiilor 
se aflau postere de propagandă din diferite perioade. Leo 
presupunea că perioada îndelungată în care fuseseră 
achiziționate voia să sugereze că el, Kuzmin, ocupase acest 
birou dintotdeauna, chiar și în timpul epurărilor din anii '30, care 
nu-l afectaseră, întrucât era în serviciile secrete ale armatei. Era 
o fotografie care înfățișa un iepure dolofan într-o cușcă. 
MÂNCAȚI MAI MULTĂ CARNE DE IEPURE! Erau acolo trei indivizi 
roșcovani care izbeau cu baroasele lor roșii craniile nerase ale 
altor oameni. LUPTAȚI ÎMPOTRIVA LENEȘILOR! Trei femei 
zâmbitoare intrau într-o fabrică. PĂSTRAŢI-VĂ ECONOMIILE LA 
NOI! Cuvântul „NOI” din acest îndemn nu se referea la cele trei 
femei, ci mai degrabă la fondul naţional de economii care le 
produsese acea stare de mulţumire pe care o afișau. Era de 
asemenea acolo o fotografie a unui ins dolofan cu costum și cu 
pălărie care căra două valize pline cu bani. CLOVNI CAPITALIȘTI! 
Erau, de asemenea, imagini compacte cu docuri, șantiere 
navale, muncitori zâmbitori, muncitori supăraţi și o mulţime de 
locomotive, toate în onoarea lui Lenin. CONSTRUIȚI! Aceste 
postere erau rotite periodic, iar Kuzmin ţinea cu orice preţ să 
impresioneze cu marea lui colecţie. Cu la fel de multă grijă își 
trata colecţia de cărți. Rafturile lui erau burdușite cu toate 
titlurile agreate, în timp ce exemplarul său din /storia Partidelor 
Comuniste: Scurtă Introducere, text scris de Stalin însuși, 
părăsea arareori biroul său. Chiar și coșul pentru hârtii conţinea 
numai fițuici atent selectate. Toată lumea, de la cel mai mărunt 
funcţionar până la ofițerii superiori, înţelegea că dacă voiai să 
scapi de ceva trebuia să scoţi acel ceva cu grijă dintre zidurile 
închisorii și să-l faci să dispară în drum spre casă. 

Kuzmin stătea la fereastră, privind curtea interioară. Era mic 
și îndesat și purta intenţionat o uniformă mai mică decât i s-ar fi 
potrivit. Ochelarii aveau lentile groase și îi cădeau deseori de pe 
nas din cauza greutăţii. Pe scurt, era un omuleț care arăta 


65 


ridicol și nici măcar faptul că avea putere de viaţă și de moarte 
nu adusese pe chipul lui niciun pic de gravitate. Din câte știa 
Leo, Kuzmin nu mai lua parte la interogatorii, deși se zvonea că 
în ziua aceea se comportase ca un adevărat expert, folosindu-se 
de mâinile sale mici și grăsuțe. 

Îi făcu lui Leo semn să se așeze. Se conformă, în timp ce 
Kuzmin rămase în picioare lângă fereastră. Prefera să pună 
întrebări în timp ce se uita pe fereastră. Asta se întâmpla pentru 
că el credea (și îi amintea asta frecvent lui Leo) că manifestările 
emoţionale ale unei persoane trebuie privite cu maximă 
reticenţă, în afara cazului în care persoana respectivă nu-și dă 
seama că este observată. Devenise expert în trucul acesta: 
aparent privea pe geam peisajul, dar de fapt urmărea reacţiile 
interlocutorului în sticla ferestrei. Eficienţa trucului era mult 
diminuată de faptul că toată lumea, inclusiv Leo, era conștientă 
că era privită. Și oricum, foarte puţini lăsau garda jos când se 
aflau la Liubianka. 

— Felicitări, Leo. Știu că tu l-ai prins. Experienţa asta ţi-a fost 
foarte folositoare. 

Leo dădu din cap. 

— Eşti bolnav? 

Leo tăcu. Evident arăta mai rău decât își imaginase. 

— Nu-i nimic. O răceală, va trece. 

— Eşti sigur? 

— Da. Te rog, continuă. 

— Cred că ești supărat pe mine pentru că ţi-am luat cazul 
Brodski și te-am pus să te ocupi de Feodor Andreev. Așa este? 
Crezi că e irelevant cazul lui Feodor și ar fi trebuit să te las să te 
ocupi în continuare de cazul Brodski? 

Zâmbea, ceva îl amuza. Leo se concentră, simțind pericolul: 

— Nu, tovarășe comandant. Nu sunt supărat. Ar fi trebuit să-l 
arestez pe Brodski imediat. A fost vina mea. 

— Da, dar nu l-ai arestat imediat. În aceste condiţii am greșit 
luându-ţi acest caz și punându-te să vorbeşti cu un tată 
îndurerat? Asta-i întrebarea. 

— Nu m-am gândit decât la greșeala de a nu-l fi arestat pe 
Brodski imediat. 

— Răspunsul tău e evaziv. Punctul meu de vedere e simplu: 
familia lui Feodor nu e o chestiune trivială. E o corupere în chiar 
interiorul MGB. Unul dintre oamenii tăi s-a lăsat orbit de durere 


66 


și și-a transformat prostește familia într-un dușman al statului. 
Sunt încântat că l-ai prins pe Brodski, dar în același timp 
consider afacerea cu Andreev de maximă importanţă acum. 

— Înţeleg. 

— Atunci ajungem la problema lui Vasili Nikitin. 

Era imposibil ca acțiunile lui să nu fie raportate. Vasili nu va 
ezita să încerce să le folosească împotriva lui. Leo nu putea 
conta pe ajutorul lui Kuzmin și nici nu putea presupune care 
aspect al chestiunii îl preocupa acum mai mult pe șeful lui. 

— Ai îndreptat arma spre el? Apoi l-ai lovit cu patul armei? 
Spune că ţi-ai pierdut controlul. Că iei narcotice. Drogurile te-au 
făcut irațional. Insistă să fii suspendat. Îţi imaginezi că e foarte 
supărat. 

Leo înţelegea perfect; execuțiile ad-hoc nu reprezentau o 
problemă aici. 

— Eram superiorul și i-am dat un ordin. Nikitin nu l-a 
respectat. Cum îmi pot păstra autoritatea, cum își mai poate 
vreunul dintre noi păstra autoritatea dacă ordinele nu sunt 
îndeplinite? Sistemul s-ar prăbuși. Dar poate de vină e 
pregătirea mea militară. În armată  nesupunerea și 
insubordonarea se pedepsesc cu moartea. 

Kuzmin dădu din cap. Leo își gândise bine apărarea, făcând 
apel la principiile militare. 

— Ai dreptate, desigur. Vasili e iute la mânie. Măcar atât 
admite și el. N-a respectat un ordin. Asta e adevărat. Dar era 
indignat de colaboraționismul lor. Eu nu-l scuz, înţelegi? Avem 
un sistem de pedepse pentru astfel de abateri. Trebuia să vă 
rezolvati chestiunea aici. Cât despre Vasili, a fost dojenit cum se 
cuvine. Despre droguri... 

— N-am dormit de douăzeci și patru de ore. lar pastilele îmi 
sunt prescrise de medicul de aici. 

— Până la urmă nu-i treaba mea asta. Eu ţi-am spus să faci 
tot ce trebuia făcut, ceea ce bănuiesc că înseamnă exact ceea 
ce am spus. Dar vreau să te avertizez într-o anumită privinţă. Să 
lovești un coleg ofițer este genul de faptă care te face remarcat. 
Oamenii vor uita foarte repede că motivele tale au fost 
întemeiate. În momentul în care Vasili a coborât arma trebuia să 
te oprești. Dacă voiai să-l pedepsești și mai mult, trebuia să-mi 
raportezi mie. Tu ţi-ai făcut dreptate singur. Așa ceva nu este 
acceptabil. Așa ceva nu este niciodată acceptabil. 


67 


— Îmi cer scuze. 

Kuzmin se îndepărtă de fereastră. Apropiindu-se de Leo, îi 
puse o mână pe umăr: 

— Să încheiem discuţia. Eu consider subiectul închis. Acum 
am o altă provocare pentru tine: interogarea lui Brodski. Vreau 
să te ocupi de ea personal. Poţi chema pe cine vrei tu să te 
ajute - un anchetator profesionist -, dar aș vrea să fii acolo când 
o să cedeze. E important să-l vezi pe omul ăsta care trebuie să 
fie special de vreme ce te-ai lăsat înșelat de aparenta lui 
inocență. 

Leo fu surprins. Ceea ce i se cerea nu era un lucru obișnuit. 
Kuzmin îi observă reacţia. 

— Iti dai seama de ce-ţi cer asta? 

— Da, desigur. 

— Va fi o experienţă benefică pentru tine. Te va face un ofițer 
mai bun. Omul trebuie judecat după ceea ce e în stare să facă 
singur. Nu după ceea ce pot face alţii pentru el. Ai vreo obiecţie? 

— Nu. 

Leo se ridică și își îndreptă jacheta. 

— Voi începe imediat. 

— Încă ceva. Aș vrea să lucrezi împreună cu Vasili la cazul 
ăsta. 

e 

Existau trei tipuri de celule. În primul rând, celulele în care 
erai reținut: camere pătrate, cu paie pe jos, în care trei adulți ar 
fi încăput unul lângă altul. Întotdeauna existau cel puțin cinci în 
fiecare celulă, atât de înghesuiți, încât unul dintre ei nu s-ar fi 
putut scărpina fără ca ceilalţi să se miște, un angrenaj uman 
compus din trupuri. Cum nu exista latrină, cei cinci oameni 
trebuiau să folosească un vas vechi și nu o puteau face decât 
unul în compania celuilalt. Odată ce se umplea, prizonierii 
trebuiau să ducă vasul la cea mai apropiată gheenă spunându-li- 
se că dacă vor scăpa pe jos fie și o picătură, vor fi împușcați. 
Leo ascultase cum gardienii se amuzau de figurile comice ale 
prizonierilor care se holbau concentrați la amestecul tremurător 
de urine și fecale, un amestec care hotăra dacă aveau să 
trăiască sau să moară. Era o barbarie, desigur, dar era în 
numele unui bine suprem. Işi tot repeta asta ca pe o mantră: 


Binele Suprem Binele Suprem 
68 


Era necesar să tot repete formula asta, să și-o întipărească în 
minte, s-o facă să-i traverseze gândurile ca o bandă de telegraf. 
Era singurul mod în care puteai rezista. 

Apoi, după celulele de detenţie, existau celulele de pedeapsă 
cu apă îngheţată pe jos, cu mucegai și noroi pe pereţi. Să stai 
timp de cinci zile pe jos era suficient ca să nu-ţi mai revii 
niciodată complet, să capeţi o afecţiune pulmonară cronică. 
Erau cămăruţe extrem de înguste și de înghesuite, ca niște 
sicrie de lemn în care gândacii fuseseră lăsaţi să se înmulțească 
și în care prizonierul era lăsat gol, să fie mușcat de insecte până 
când semna declaraţia. Erau cămăruțe ascunse, aliniate, în care 
prizonierii erau copti de sistemul de ventilare al clădirii până 
când sângele le ieșea din toţi porii și erau gata să semneze 
declaraţia. Erau camere cu cârlige, lanţuri și fire electrice. 
Existau pedepse pentru oricare tip de om. Imaginaţia era 
singura piedică și nici asta nu era chiar o piedică, mai ales când 
era vorba de a vărsa sângele altuia. Toate aceste orori păleau 
însă când erau comparate cu măreţia și importanţa binelui 
suprem. 


Binele Suprem Binele Suprem Binele Suprem 


Justificarea acestor pedepse era simplă și convingătoare: 
acești oameni erau dușmani, acești oameni greșiseră. Nu 
văzuse oare Leo măsuri extreme și în timpul războiului? Ba da, 
chiar mai rău decât atât. Nu-și câștigaseră libertatea în urma 
războiului? Nu era și acesta un război, e adevărat un război 
împotriva unui altfel de inamic, un inamic din interior, dar totuși 
un război? Era necesar? Da, era. Menţinerea sistemului politic 
justifica orice. Promisiunea unei vârste de aur în care niciuna 
dintre aceste brutalități nu va mai exista justifica orice. Aceste 
măsuri nu erau de dorit, nu trebuiau ridicate în slăvi, iar agenţii 
care le foloseau cu plăcere erau de neînțeles. Totuși, Leo nu era 
prost. În interiorul acestei arte șlefuite a autojustificării exista și 
un sâmbure de îndoială care stătea pitit în stomac ca o bucată 
de mâncare nedigerată. Din când în când sâmburele prindea 
viaţă. 

În fine, ultimul tip erau celulele pentru interogatorii. Leo 
ajunse la celula unde era ţinut prizonierul: o ușă compactă, de 


69 


oțel, cu vizor. Bătu, întrebându-se ce avea să găsească înăuntru. 
Îi deschise un băiat care abia părea să fi împlinit 17 ani. Celula 
era mică și pătrățoasă, cu pereţi și podea întunecate, dar atât 
de puternic luminată, încât Leo trebui să-și închidă ochii când 
intră. Cinci becuri foarte puternice atârnau în tavan. Lângă 
peretele negru, care nu cadra cu restul încăperii, se afla o 
canapea. Anatoli Brodski ședea acolo; avea mâinile și gleznele 
legate cu sfoară. Tânărul ofițer explică cu mândrie: 

— Își tot închide ochii, încearcă să doarmă. Dar eu îl lovesc 
încontinuu. N-a avut o clipă de răgaz, vă asigur. lar canapeaua e 
cel mai interesant lucru. Tot ce vrea să facă e să se întindă și să 
doarmă. E moale, e confortabilă. Am stat și eu pe ea. Dar nu-l 
voi lăsa să doarmă. E ca și cum ai așeza mâncare în faţa unui 
înfometat. 

Leo dădu din cap, iar tânărul ofiţer păru puţin dezamăgit că 
nu a primit mai multe laude în urma acestei raportări pline de 
zel. Își luă locul în colţul camerei, înarmat cu un baston negru, 
din lemn. Țeapăn, sobru, roșu în obraji, arăta ca un soldat de 
jucărie. 

Brodski stătea pe marginea canapelei, aplecat înainte, cu 
ochii pe jumătate închiși. Scaune nu existau, așa că Leo se 
așeză pe canapea lângă el. Era un aranjament absurd. 
Canapeaua era într-adevăr foarte moale și Leo se lăsă pe spate, 
cufundându-se în ea, analizând modul specific de a produce 
teroare în această cameră. Dar n-avea timp de pierdut, trebuia 
să lucreze repede. Vasili avea să sosească aici în orice moment, 
iar Leo spera că Brodski avea să fie convins să coopereze 
înainte de sosirea lui. 

Anatoli privi în sus; ochii i se măriră pentru o clipă, îi luă puţin 
până când creierul lui secătuit de nesomn să-l ajute să-l 
recunoască pe bărbatul de lângă el. Era bărbatul care-l prinsese, 
era bărbatul care-i salvase viaţa. Somnoros, spuse pe tonul 
dezlânat al unui drogat: 

— Copiii? Fiicele lui Mihail. Unde sunt acum? 

— Au fost duse într-un orfelinat. Sunt în siguranţă acum. 

Un orfelinat - asta trebuia să fie o glumă, era parte din 
pedeapsa lui? 

— Ai fost vreodată într-un orfelinat? 

— Nu. 


70 


— Fetele ar avea șanse mai mari să supravieţuiască dacă le-ai 
lăsa de capul lor. 

— Statul are acum grijă de ele. 

— Statul? 

Spre surpriza lui, prizonierul se întinse și cu încheieturile 
legate atinse fruntea lui Leo. Ofiţerul cel tânăr sări cu bastonul 
ridicat, gata să lovească prizonierul peste genunchi. Leo îi făcu 
semn să se oprească, iar tânărul se opri șovăitor. 

— Ai febră. Ar trebui să fii acasă. Voi aveţi o casă a voastră? 
Unde mâncaţi și dormiţi, unde faceți toate lucrurile pe care le 
fac oamenii obișnuiți? 

Leo îl privi cu mirare. Era medic chiar și acum. Era obraznic 
chiar și acum. Era curajos, necioplit, iar Leo nu putu decât să 
aprecieze asta. 

Leo se dădu puţin înapoi, ștergându-și fruntea plină de 
sudoare cu mâneca hainei. 

— Te poţi scuti de o suferinţă inutilă dacă vorbeşti cu mine. 
Fiecare persoană interogată până acum a sfârșit prin a regreta 
că nu a recunoscut totul de la bun început. Nici măcar una, te 
asigur. Ce-ai de câștigat dacă taci? 

— N-am nimic de câștigat. 

— Atunci ai să-mi spui adevărul? 

— Da. 

— Pentru cine lucrezi? 

— Anna Akmatova. Pisica ei orbește. Dora Andreieva. Câinele 
ei nu mănâncă. Arkadi Maslow. Câinele lui și-a rupt unul dintre 
picioarele din faţă. Matthias Rakosi. Are o colecţie de pasări 
rare. 

— Dacă ești nevinovat, de ce ai fugit? 

— Am fugit doar pentru că mă urmăreai. Nu există niciun alt 
motiv. 

— N-are nicio logică. 

— De acord, și totuși, ăsta este adevărul. Odată ce ești 
urmărit, întotdeauna sfârșești prin a fi arestat. Odată ce ești 
arestat, ești întotdeauna găsit vinovat. Aici n-a intrat niciodată 
vreun nevinovat. 

— Cu care oficiali ai Ambasadei Americane lucrezi și ce 
informaţii le-ai transmis? 

Cel puţin Anatoli începuse să înțeleagă. Acum câteva 
săptămâni, un funcţionar oarecare al Ambasadei Americane își 


71 


adusese câinele la control. Câinelui i se infectase o rană. Avea 
nevoie de antibiotice, dar cum antibioticele nu se găseau, 
dezinfectase rana cu grijă, o sterilizase și-l ţinuse sub 
observație. Nu mult după aceea, văzuse un om dând târcoale 
casei. Nu dormise în noaptea aceea, încercând să-și dea seama 
unde greșise. Dimineaţa următoare fusese urmărit și când pleca 
la serviciu, și când se întorcea. Asta durase trei zile. In 
dimineaţa celei de-a patra zile hotărâse să fugă. Acum, în 
sfârșit, afla aici detaliile crimei sale. Tratase câinele unui străin. 

— N-am niciun dubiu că în cele din urmă am să spun tot ceea 
ce vei dori tu să spun. Dar până una-alta, am să spun asta: Eu, 
Anatoli Tarasovici Brodski, sunt veterinar. În curând dosarul tău 
va spune că sunt spion. Vei avea declaraţia mea semnată. Mă 
vei forța să-ți spun niște nume. Vor avea loc alte arestări, alte 
interogatorii și se vor semna alte declaraţii. Dar, până la urmă, 
tot ce-ţi voi spune va fi o minciună pentru că eu, Anatoli 
Tarasovici Brodski, sunt veterinar. 

— Nu ești primul vinovat care afirmă că nu e vinovat. 

— Tu chiar crezi că eu sunt spion? 

— Doar pentru această conversaţie te pot oricând condamna 
pentru acte subversive. M-ai făcut să înțeleg foarte clar că-ţi 
urăști țara. 

— Eu nu urăsc ţara asta. Tu urăști țara asta. Tu urăști oamenii 
acestei ţări. Altfel de ce ai aresta atât de mulți? 

— Eu văd o diferenţă între cei care lucrează pentru ţara asta 
și cei care lucrează împotriva ei. 

— Puteţi justifica orice, nu? De câţi ani de exerciţiu e nevoie 
pentru asta? 

Leo deveni nerăbdător. 

— Ai idee ce ţi se va întâmpla dacă nu vorbești cu mine? 

— Până și copiii știu ce se întâmplă aici. 

— Și refuzi totuși să mărturisești? 

— N-am să fac lucrurile ușoare pentru tine doar ca să poți 
dormi noaptea. Dacă vreţi să vă spun că sunt un spion, va trebui 
să mă torturați mai întâi. 

— Speram să putem evita asta. 

— Crezi că te poţi comporta omenește? Crezi că poţi rămâne 
nepătat aici? Crezi că poţi face lucrurile bine? Nu mă insulta cu 
politețea ta. Mergi de-ți ia cuţitele. Instrumentele de tortură. 


72 


Când vei avea mâinile pline de sângele meu, atunci să vedem 
cât rămâne din decenţa și omenia ta. 

— Nu vreau decât o listă de nume. 

— Nimic nu e mai încăpățânat decât faptele însele. De aceea 
le urâţi atât de mult. Vă ofensează. De aceea eu vă pot supăra 
atunci când spun că eu, Anatoli Tarasovici Brodski, sunt un 
veterinar. Nevinovăţia mea vă aduce un afront pentru că voi 
vreți ca eu să fiu vinovat. Vreţi să fiu vinovat pentru că deja m- 
aţi arestat. 

Se auzi o bătaie în ușă. Vasili sosise. Leo se opri, murmurând 
printre dinți: 

— AȘ fi vrut să mă fi ascultat. 

— Poate că într-o zi vei înțelege de ce n-am putut. 

Tânărul ofițer deschise ușa. Vasili intră. Purta ostentativ un 
bandaj peste tâmplă, unde fusese lovit, un bandaj care, credea 
Leo, n-avea nicio utilitate practică în afară de a atrage atenţia și 
de a-i oferi ocazia de a povesti întâmplarea cât mai multor 
oameni cu putinţă. Vasili era însoţit de un bărbat de vârsta a 
doua, cu păr rar și îmbrăcat într-un costum boţit. Văzându-l pe 
Leo alături de Anatoli, Vasili păru să se îngrijoreze: 

— A mărturisit? 

— Nu. 

Ușurat în mod evident, Vasili ordonă agentului mai tânăr să-l 
ridice pe Brodski în picioare, în timp ce bărbatul de vârsta a 
doua îmbrăcat în costum maro făcu un pas înainte, zâmbind și 
întinzându-i mâna lui Leo: 

— Doctor Roman Hvostov. Sunt psihiatru. 

— Leo Demidov. 

— Incântat să vă cunosc. 

Își strânseră mâinile. Hvostov făcu un semn către prizonier: 

— Nu-ţi face griji în privinţa lui. 

Hvostov îi duse spre sala de operaţii, unde deschise ușa și le 
făcu semn să-l urmeze, ca și cum ar fi fost niște copii, iar 
aceasta a fi fost camera lor de joacă. Sala de operații era micuță 
și curată. Se afla acolo un scaun tapisat cu piele roșie, pe 
podeaua cu gresie albă. Folosind un set de pârghii, scaunul 
putea fi coborât și transformat în pat și apoi ridicat din nou. Pe 
pereţi se aflau dulăpioare medicale pline cu sticluțe, prafuri și 
pastile, flacoane pe care erau lipite etichete albe, scrise curat de 
mână. Deasupra dulăpiorului se afla un set de instrumente 


73 


chirurgicale metalice. Se simțea un miros de dezinfectant. 
Brodski nu se opuse când fu târât. Incheieturile, gleznele și gâtul 
îi erau prinse cu curele de piele neagră. Leo îi legă picioarele în 
timp ce Vasili îi legă mâinile. Odată terminată treaba, nu-și mai 
putea mișca nicio parte a corpului. Leo se dădu un pas înapoi. 
Hvostov își spăla mâinile la chiuvetă: 

— O vreme am lucrat într-un gulag, lângă Perm. Spitalul era 
plin de indivizi care pretindeau că sunt bolnavi psihic. Făceau 
orice ca să scape de muncă. Alergau ca animalele, zbierau 
obscenităţi, își rupeau hainele, se masturbau în public, defecau 
pe podea, făceau orice le stătea în putere ca să mă convingă că 
sunt duși cu pluta. Nu puteai avea încredere în nimic din toate 
astea. Treaba mea era să-i identific pe cei care minţeau și pe cei 
care chiar erau nebuni. Existau multe teste academice, dar 
prizonierii se prindeau repede și apoi informaţia se împrăștia 
rapid și în scurt timp cei mai mulți știau cum să se comporte 
pentru a înșela sistemul. De exemplu, un prizonier care 
pretindea că e Hitler sau un cal sau mai știu ce altă bazaconie, 
eram aproape sigur că se prefăcea. Așa că în curând au încetat 
să se mai dea drept Hitler și să devină mult mai subtili și mai 
sofisticaţi în ceea ce pretindeau. În cele din urmă rămânea o 
singură metodă pentru a afla adevărul. 

Umplu o seringă cu ulei gros, gălbui. Odată ce seringa fu 
plină, o așeză pe un platou de metal și tăie cu atenţie o parte 
din cămașa prizonierului, legând un garou de cauciuc și scoțând 
la iveală o venă albăstrie. 

— Am înţeles că ai ceva cunoștințe medicale. Sunt pe cale să- 
ţi injectez ulei camforat în venă. Ai idee ce efect va avea asta? 

— Experienţa mea medicală este limitată în a ajuta oamenii. 

— Și asta îi poate ajuta pe oameni. Îi poate ajuta pe cei care 
se amăgesc singuri. Va induce o stare de transă. Și cât ești în 
transă, nu vei fi capabil să minţi. De fapt, nu prea ai să mai poți 
face nimic. lar dacă vei putea vorbi, nu vei putea spune decât 
adevărul. 

— Atunci, dă-i drumul. Injectează uleiul și ascultă ce am de 
spus. 

Hvostov se adresă lui Leo: 

— O să folosim un căluș de cauciuc. Asta îl va împiedica să-și 
muște limba în timpul apogeului transei. După aceea, când se 
va liniști, îi vom putea scoate călușul și îl vei putea întreba orice. 


74 


Vasili luă un bisturiu și începu să-și curețe unghiile cu vârful, 
ștergând murdăria de pulpana hainei. După ce termină, puse 
bisturiul jos și băgă mâna în buzunar, de unde scoase o ţigară. 
Doctorul clătină din cap: 

— Nu aici, te rog. 

Vasili puse deoparte ţigara. Doctorul inspectă seringa; o 
picătură galbenă de ulei se afla în vârful acului. Satisfăcut, 
înfipse acul în vena lui Brodski. 

— Chestia asta trebuie făcută foarte încet. Dacă-l injectăm 
prea repede, va suferi o embolie. 

Doctorul apăsă și lichidul galben și uleios trecu încet din 
seringă în braţul lui Brodski. _ 

Efectele nu se lăsară așteptate. In scurt timp, sclipirea de 
inteligenţă din ochii lui Anatoli Brodski dispăru; ochii i se 
retraseră în orbite și trupul începu să-i tremure ca și cum 
scaunul în care se afla ar fi fost traversat de mii de volţi. Acul se 
afla încă în braţul lui. Și nu fusese injectată decât o mică porție 
de ulei. 

— Și acum să mai injectăm puţin. 

Îi mai injectă încă cinci mililitri și mici bășicuţe apărură în 
colţul gurii lui Brodski, bășicuţe albe. 

— Și acum așteptăm, așteptăm, așteptăm și apoi îi injectăm și 
restul. 

Hvostov injectă și restul de ulei, trase acul afară și tamponă 
locul înțepăturii cu o bucăţică de vată. Se trase puţin înapoi. 

Brodski nu prea mai semăna cu o ființă umană, ci mai mult cu 
o mașinărie defectă, cu un motor care fusese supraturat și acum 
cedase. Trăgea de legături într-un fel care părea să sugereze că 
există niște forțe exterioare care îl fac să se comporte așa. Era o 
criză. Un os din încheietură pocni când trase de curelele de 
piele. Hvostov se uită la rana care începuse deja să se umfle. 

— Nu e ceva neobișnuit. 

Spuse în timp ce aruncă o privire spre ceas: 

— Mai așteaptă puţin. 

Prin ambele colţuri ale gurii prizonierului ţâșniră dâre de 
salivă, scurgându-i-se pe bărbie și căzându-i pe picioare. 
Tremurul începu să se liniștească. 

— Bun. Întreabă-l ce ai de întrebat. Vezi ce spune. 

Vasili se ridică și-i dezlegă călușul. Brodski vărsă spumă și 
salivă în poală. Vasili se întoarse cu o figură neîncrezătoare: 


75 


— Ce mama naibii să ne poată spune în halul ăsta? 

— Încearcă. 

— Pentru cine lucrezi? 

Ca răspuns, prizonierul lovi cu capul în legături, începu să 
bolborosească ceva. Sângele îi ţâșni din nas. Hvostov folosi o 
cârpă ca să i-l șteargă. 

— Încearcă din nou. 

— Pentru cine lucrezi? 

Capul lui Brodski căzu într-o parte ca al unei marionete 
însuflețite, capabile de mișcare fără a fi propriu-zis vie. Deschise 
gura și își mișcă limba, apoi o închise - o imitație mecanică a 
actului vorbirii, dar niciun sunet nu se auzi: 

— Mai încearcă. 

— Cu cine lucrezi? 

— Mai încearcă. 

Vasili scutură din cap, apoi se întoarse spre Leo: 

— E o tâmpenie. Incearcă și tu. 

Leo stătea cu spatele sprijinit de zid, plasându-se 
neintenţionat în cel mai îndepărtat punct al camerei. Inaintă: 

— Cu cine lucrezi? 

Un sunet nearticulat ieși din gura lui. Era un sunet ridicol, 
comic, precum gânguritul unui copil. Hvostov își încrucișă 
braţele și se uită în ochii lui Brodski. 

— Mai încearcă. Pentru început pune-i întrebări simple ca să-l 
pornești. Întreabă-l cum îl cheamă. 

— Cum te cheamă? 

— Mai încearcă. Crede-mă. lese din transă. Mai încearcă. Te 
rog. 

Leo se apropie. Era suficient de aproape cât să întindă mâna 
să-i atingă fruntea. 

— Cum te cheamă? 

Buzele i se mișcară. 

— Anatoli. 

— Anatoli Tarasovici, pentru cine lucrezi? 

Trupul încetase să-i tremure. Ochii îi reveniseră în orbite. 

— Pentru cine lucrezi? Pentru cine lucrezi? 

Pentru moment era tăcere. Apoi vorbi slab, grăbit, ca un om 
care bolborosește prin somn: 

— Anna Akmatova. Dora Andreieva. Arkadi Maslow. Matthias 
Rakosi. 


Ș 


76 


Vasili își scoase carneţelul, începu să-și noteze numele: 

— Recunoști vreunul dintre aceste nume? 

Da, Leo recunoștea aceste nume: Anna Akmatova: pisica ei 
orbea. Dora Andreieva: câinele ei refuza să mănânce. Arkadi 
Maslow: câinele lui își rupsese piciorul. Sămânţța îndoielii care 
zăcea adormită în stomacul lui Leo se deschise larg. 

Anatoli Tarasovici Brodski era un veterinar. 

Anatoli Tarasovici Brodski nu era nimic altceva decât un 
veterinar. 


77 


17 februarie 


Medicul Zarubin își puse căciula din blană de nurcă, își luă 
geanta din piele și începu să-și facă loc cu coatele spre ieșirea 
din tramvai, scuzându-se cu jumătate de gură. Pavajul era 
acoperit de polei și coborând se ţinu cu mâna de bară. Dintr- 
odată se simţi bătrân, nesigur pe picioarele sale, temător că ar 
putea cădea. Tramvaiul plecă. Privi în jur, sperând că se afla în 
staţia corectă. Cunoștea vag staţiile din zona de est. Dar se 
dovedi a fi o sarcină simpla să-și ia repere - destinaţia lui 
acoperea întreg orizontul -, căci de cealaltă parte a străzii, 
înălțându-se sute de metri deasupra lui și deasupra tuturor, se 
aflau o serie de clădiri în formă de U, așezate perechi, fiecare 
bloc fiind poziţionat de parcă ar fi fost imaginea în oglindă a 
celuilalt. Doctorul privi cu uimire la aceste construcţii moderne 
care puteau adăposti mii de familii. Nu era doar o modalitate de 
a locui. Era o imagine a noii ere. Se duseseră vremurile când 
fiecare deţinea una sau două proprietăţi private. Vechile 
proprietăţi dispăruseră, fuseseră dărâmate, transformate în praf 
și pulbere, iar în locurile lor se ridicaseră aceste construcții 
perfecte, proiectate și deţinute de Guvern, fiecare vopsită în gri, 
înălțate cât mai mult și construite cât mai aproape una de alta. 
Nu mai văzuse niciodată același tip de clădire multiplicat de 
atâtea ori și în atâtea direcţii diferite, fiecare apartament fiind o 
copie perfectă a următorului. Stratul gros de zăpadă de pe 
acoperișul fiecăruia părea să sugereze că Dumnezeu însuși ar fi 
trasat o graniţă și ar fi spus: gata, până aici, restul cerului îmi 
aparţine. lar aceasta, se gândea el, era următoarea lor graniță: 
restul cerului. Cu siguranţă nu era al lui Dumnezeu. Într-una 
dintre clădirile acelea se afla apartamentul 124, locuinţa 
ofițerului MGB, Leo Stepanovici Demidov. 

Cu câteva ore înainte, în dimineaţa aceea, doctorul fusese 
informat pe scurt de maiorul Kuzmin despre plecarea 
neașteptată a lui Leo. Plecase la începutul unei anchete cruciale, 
pretinzând că are febră și că nu-și poate continua îndatoririle. 
Maiorul era îngrijorat de momentul luării acestui concediu. Chiar 
era Leo bolnav? Sau exista vreun alt motiv pentru dezertarea 
sa? De ce îi dăduse asigurări că poate lucra și apoi se 


78 


răzgândise imediat ce i se dăduse sarcina interogării 
suspectului? Și de ce încercase să interogheze suspectul singur? 
Doctorului i se dăduse misiunea de a cerceta autenticitatea bolii 
și apoi de a raporta rezultatele cercetării. Pe scurt, fusese trimis 
să spioneze. 

Din punct de vedere medical, doctorul presupuse chiar înainte 
de a examina pacientul că starea proastă a sănătăţii lui era 
cauzată de expunerea la apa îngheţată, probabil pneumonie 
agravată de utilizarea metamfetaminelor. Și dacă așa era, dacă 
era într-adevăr bolnav, atunci avea să se comporte ca un medic 
și să-i redea sănătatea. Dacă, totuși, dintr-un motiv sau altul, se 
refăcea, atunci avea să se poarte ca un ofiţer MGB și îi va 
administra un sedativ puternic, pretinzând că este vreun 
medicament sau vreun tonic. Leo avea să fie țintuit la pat 
pentru aproximativ 24 de ore, fiind astfel incapabil să fugă, 
dându-i timp lui Kuzmin să decidă ce era mai bine de făcut. 

Conform graficului apartamentelor afișat pe un stâlp de la 
parterul primei clădiri, apartamentul cu numărul 124 se afla la 
etajul 14 al celei de-a treia clădiri. Liftul, o cutie metalică și 
curată în care încăpeau doi oameni sau chiar patru dacă nu 
făceau mare caz de înghesuială, se târî până la etajul al 
treisprezecelea, unde se opri puţin, ca pentru a-și trage 
răsuflarea înainte să parcurgă și restul de drum. Zarubin avu 
nevoie de ambele mâini pentru a trage grilajul metalic. La 
această înălţime vântul care bătea pe culoarul expus îl făcu pe 
doctor să lăcrimeze. Privi panorama peste balustrada din 
material prost, văzând imaginea unei Moscove acoperite de 
zăpadă, înainte de a o lua spre stânga pentru a ajunge la 
apartamentul cu numărul 124. 

Ușa îi fu deschisă de o femeie tânără. Doctorul citise dosarul 
lui Leo și știa că este căsătorit cu o femeie pe nume Raisa 
Gavrilovna Demidova: avea 27 de ani și era profesoară. Dosarul 
nu menţionase însă cât era de frumoasă. Era, și acest lucru n-ar 
fi trebuit să lipsească din dosar. Toate aceste lucruri contau. ȘI 
el nu era pregătit pentru asta. Avea o slăbiciune pentru 
frumuseţe; nu pentru acel gen de frumusețe ostentativ și 
individualist. El prefera frumusețea discretă. Ea era o astfel de 
femeie: nu făcea niciun efort pentru a arăta bine, din contră, se 
străduia să pară ștearsă, să nu-și scoată în evidenţă frumusețea. 
Părul ei și hainele pe care le purta erau într-o oarecare măsură 


79 


la modă, dacă se putea vorbi de modă în cazul ei. Era evident că 
nu căuta atenţia bărbaţilor, ceea ce o făcea și mai atrăgătoare 
pentru doctor. Avea să fie o provocare pentru el. În tinerețe 
fusese cam afemeiat, era o legendă de fapt, cel puţin în anumite 
cercuri sociale. Inspirat de amintirea succeselor sale trecute, îi 
zâmbi. 

Raisa văzu un șir de dinţi galbeni, fără îndoială de la 
nenumăratele ţigări fumate în decursul anilor. Zâmbi la rândul 
ei. Se aștepta ca MGB-ul să trimită pe cineva chiar dacă nu 
fuseseră avertizaţi, așa că îl lăsă pe bărbat să se prezinte: 

— Sunt doctorul Zarubin. Am fost trimis să mă ocup de Leo. 

— Eu sunt Raisa, soţia lui Leo. Aveţi vreun act de identificare? 

Doctorul își scoase pălăria, își găsi legitimaţia și i-o arătă: 

— Te rog, spune-mi Boris. 

În apartament ardeau câteva lumânări. Raisa îi spuse că în 
acel moment n-aveau decât curent intermitent - exista continuu 
o problemă cu electricitatea la toate etajele situate mai sus de 
etajul zece. Din când în când cădea curentul, uneori putea dura 
un minut, alteori putea dura și o zi întreagă. Işi ceru scuze, nu 
știa când ar fi putut reveni curentul. Zarubin încercă să facă o 
glumă: 

— Va supravieţui. Nu-i o floare. Atât timp cât e cald. 

Îl întrebă pe doctor dacă voia ceva de băut. Ceva cald, 
probabil, din moment ce afară era atât de frig. Îi acceptă oferta 
și îi atinse mâna, în timp ce ea îi luă haina. 

Doctorul o urmă în bucătărie, mișcându-se pe lângă pereți, cu 
mâinile în buzunare, privind-o în timp ce făcea ceai. 

— Sper că apa e încă fierbinte. 

Era suficient de fierbinte. Adăugă câteva frunze într-un vas 
micuţ înainte să toarne ceaiul într-un pahar înalt. Ceaiul era 
puternic, aproape negru, și de îndată ce paharul se umplu, ea se 
întoarse către el și întrebă: 

— Cât de tare vă place să fie ceaiul? 

— Cât de tare îl puteţi face. 

— Ca acesta, atunci? 

— Poate n-ar strica puţină apă. 

În timp ce mai punea apă din samovar, ochii lui Zarubin 
alunecară în josul trupului ei, măsurându-i linia sânilor, talia. 
Avea haine ieftine: o rochie gri din bumbac, ciorapi groși și o 
vestă tricotată pe deasupra unei cămăși albe. Se întrebă de ce 


80 


Leo nu se folosea de poziția lui pentru a o îmbrăca. Chiar și 
îmbrăcămintea asta ieftină, produsă pe scară industrială, nu 
reușea s-o facă mai puţin atrăgătoare: 

— Spune-mi despre soțul tău. Care îi sunt simptomele? 

— Are febră. Zice că-i este frig când de fapt frige. Tremură. Și 
refuză să mănânce. 

— Dacă are febră, cel mai bine ar fi să nu mănânce. Totuși, 
lipsa poftei de mâncare ar putea fi cauzată și de consumul de 
metamfetamine. Știaţi de asta? 

— Dacă are legătură cu serviciul lui, atunci nu știu nimic. 

— Ai observat să se fi schimbat în ultimul timp? 

— Sare peste mese, pleacă frecvent noaptea. Dar astea au 
legătură cu munca lui. Am observat că după ce iese din ture 
lungi e cu mintea cam aiurea. 

— Uită? 

— Toţi uităm. 

li dădu doctorului paharul. 

— Vreţi zahăr? 

— Puțin gem ar fi minunat. 

Se ridică spre raftul de sus. Când se ridică, cămașa se căscă 
puţin, descoperind un petec de piele palidă, perfectă. Zarubin 
simţi că i se usucă gura. Luă un borcan de gem rubiniu, 
întunecat, scoțând capacul și îi oferi o linguriţă. Scoase puţin 
gem și îl lăsă să cadă în pahar. Cu o intensitate voită o privi în 
ochi. Conștientă că era dorită, roși. Doctorul putu observa cum o 
roșeaţă delicioasă îi învăluia gâtul. 

— Mulţumesc. 

— Poate că ați dori să vă începeţi examinarea? 

Inșurubă la loc capacul, așeză borcanul pe marginea mesei și 
o lua spre dormitor. El nu se mișcă, privind cum se dizolva 
gemul. 

— Aș vrea să-mi termin ceaiul mai întâi. Nu-i nicio grabă. 

Fu silită astfel să se întoarcă. Zarubin își țţuguie buzele și suflă 
în ceai. Ceaiul era fierbinte și dulce. Nu se grăbea deloc. Ea se 
fâstâcise, dar el găsea că e amuzant s-o facă să aștepte. 

Dormitorul fără ferestre era încins, aerul stătut. Zarubin își 
putu da seama doar după mirosul din cameră că bărbatul care 
zăcea în pat era chiar bolnav. Spre surprinderea lui, simţi o 
ușoară dezamăgire. Întrebându-se de ce simţea așa ceva, se 
așeză pe marginea patului, lângă Leo. li luă temperatura. Era 


81 


mare, dar nu cât să devină periculoasă. Îi ascultă pieptul. Nu 
putu auzi nimic ieșit din comun. N-avea tuberculoză. Nu părea 
să fie mai mult decât o răceală. Raisa stătea în picioare lângă el, 
privind. Putea simţi mirosul săpunului de pe mâinile ei. Prezența 
ei îi făcea plăcere. Luă o sticluţă maronie din geantă și măsură o 
linguriţă plină cu un lichid gros, verde: 

— Te rog, ridică-i capul. 

Își ajută soţul să se ridice și să șadă. Zarubin îi dădu să înghită 
lichidul. De îndată ce înghiţi, îl ajută să-și așeze din nou capul pe 
pernă: 

— Pentru ce-i asta? 

— E un tonic. Ca să-l ajute să doarmă. 

— N-are nevoie de ajutor pentru asta. 

Doctorul nu-i răspunse. Nu avea chef să se gândească la o 
minciună. Ceea ce-i administrase sub forma unui medicament 
era o creaţie proprie, o combinaţie de barbiturice, halucinogene 
și pentru a acoperi gustul, un sirop de zahăr vanilat. Scopul 
drogului era să pună atât mintea, cât și corpul într-o stare de 
incapacitate. Administrat oral, dura mai puţin de jumătate de 
oră până să-și facă efectul: mușchii se resimţeau primii, 
devenind atât de relaxaţi, încât și cea mai mică mișcare părea 
un efort inimaginabil. Halucinogenele intrau în scenă puţin mai 
târziu. 

O idee încolțise în mintea lui Zarubin: începuse să se 
gândească la asta în bucătărie, când Raisa roșise și apoi 
transformase totul într-un plan în momentul în care simţise 
mirosul săpunului pe mâinile ei. Dacă raporta că Leo nu era 
bolnav de-adevăratelea, că simula, cu siguranţă că omul va fi 
reținut și interogat. Cu toate celelalte semne de întrebare pe 
care le ridica comportamentul lui, suspiciunea ar fi atins cote 
uriașe. Avea să fie probabil închis. Soţia lui, frumoasa lui soţie, 
avea să sfârșească prin a fi singură și vulnerabilă. Ar fi avut 
nevoie de un aliat. Poziţia lui Zarubin în cadrul securităţii 
statului era la același nivel, dacă nu chiar o depășea pe cea alui 
Leo și era convins că-i putea oferi o alternativă acceptabilă. 
Zarubin era căsătorit, dar putea face din ea amanta lui. Era 
convins că Raisa avea un instinct de conservare foarte puternic. 
Și cu toate astea, ar fi putut să existe și o cale mai simplă dea 
obține ceea ce voia. Se ridică: 

— Putem vorbi între patru ochi? 


82 


În bucătărie Raisa își încrucișă braţele. Pe frunte îi apăruse o 
cută, un mic defect temporar pe pielea ei palidă și perfectă. 
Zarubin ar fi vrut să i-o lingă. 

— Își va reveni soțul meu? 

— Are febră. lar eu sunt pregătit să spun asta. 

— Ce sunteţi pregătit să spuneţi? 

— Sunt pregătit să spun că are într-adevăr febră. 

— Dar chiar are. Tocmai aţi spus-o dumneavoastră. 

— Dumneata înţelegi de ce sunt aici? 

— Sunteţi aici pentru că sunteţi medic, iar soțul meu este 
bolnav. 

— Am fost trimis ca să cercetez dacă soţul tău chiar este 
bolnav sau doar încearcă să evite munca. 

Raisa se gândi o clipă: 

— Dar e limpede că e bolnav. Doctor sau nu, oricine poate 
vedea asta. 

— Da, dar eu sunt aici. lar ei vor crede ce spun eu. 

— Doctore, tocmai ai spus că e bolnav. Că are febră. 

— Și am s-o spun din nou, oficial, dacă te vei culca cu mine. 

În mod surprinzător, femeia nici nu clipi. Nu avu nicio reacţie 
vizibilă. Zarubin continuă: 

— Nu se va întâmpla decât o singură dată, evident cu 
excepţia cazului în care îţi va plăcea și atunci vom putea 
continua. Putem ajunge la o oarecare înțelegere: vei fi răsplătită 
cu orice vei dori, în limite rezonabile. Și nimeni nu trebuie să 
afle vreodată. 

— Și dacă refuz? 

— Aș declara că soțul tău e un mincinos. Aș declara că 
încearcă să-și evite îndatoririle cu orice preţ din motive care îmi 
sunt necunoscute. Aș recomanda să fie cercetat. 

— Nu te vor crede. 

— Ești sigură de asta? Suspiciuni asupra lui există deja. Nu 
mai e nevoie decât de un mic impuls din partea mea. 

Luându-i tăcerea drept o acceptare, Zarubin înaintă spre ea, 
punându-i o mână pe picior, doar de probă. Femeia nu se mișcă. 
Care era planul său? Unul grosolan. Puteau face sex chiar în 
bucătărie. Nimeni nu va ști. Soţul ei n-avea să se trezească. Ea 
putea urla de plăcere, putea face cât de mult zgomot ar fi voit. 

Raisa se uită în jur. În apropiere era un cuţit. Mâna lui Zarubin 
îi alunecă pe picior. 


83 


— Nu-ţi face griji. Soţul tău doarme profund. Nu ne va 
deranja. Și nici noi nu-l vom deranja pe el. 

Îi băgă mâna sub fustă: 

— S-ar putea chiar să-ți placă. Multora le-a plăcut înaintea ta. 

Era atât de aproape că îi putea mirosi respiraţia. Se aplecă 
spre ea, își deschise buzele, iar dinţii lui îngălbeniţi se apropiară 
atât de mult de trupul ei, încât ai fi spus că Raisa era un măr din 
care el era pregătit să muște. Îl împinse. El o apucă de mână. 

— Lasă-mă. 

— Zece minute nu sunt un preț chiar atât de mare pentru 
viața soțului tău. Fă-o pentru el. 

O trase mai aproape în timp ce-i strângea mâna cu tot mai 
multă putere. 

Dintr-odată o lăsă, ridicând ambele mâini în aer. Raisa avea 
cuțitul lipit de gâtul lui. 

— Dacă nu ești sigur în privinţa diagnosticului soțului meu, te 
rog informează-l pe tovarășul Kuzmin, un bun prieten de-al 
nostru, că e necesar să trimită un alt medic. O a doua opinie ar 
fi binevenită. 

Se învârtiră unul în jurul altuia în timp ce femeia rămăsese cu 
cuțitul la gâtul lui, până când îl scoase pe Zarubin cu spatele din 
bucătărie. Ea rămase în ușă, ţinând cuțitul la nivelul șoldului. 
Doctorul își luă haina și o îmbrăcă fără grabă. Işi luă servieta din 
piele, deschise ușa de la intrare și spuse în timp ce clipea des, 
obișnuindu-și ochii cu lumina sclipitoare a iernii: 

— Doar copiii mai cred în prietenii și doar copiii proști. 

Raisa făcu doi pași, îi luă pălăria din cui și i-o azvârii la 
picioare. În timp ce el se apleca să o ridice, ea îi trânti în nas ușa 
de la intrare. 

În timp ce-l auzea îndepărtându-se, mâinile începuseră să-i 
tremure. Tinea încă în mână cuțitul. Poate că-i dăduse vreun 
motiv să creadă că se va culca cu el. incepu să deruleze în 
minte filmul întâlnirii lor: a deschis ușa, a zâmbit la gluma lui 
nesărată, i-a luat haina, i-a făcut un ceai. Scutură din cap. 
Zarubin își făcuse iluzii în ceea ce o privea. N-avea ce face în 
privinţa asta. Poate că ar fi trebuit să-i ia măcar în considerare 
propunerea, să se prefacă că e tentată. Poate că bietul moș nu 
voia decât ca ea să se arate flatată. Işi frecă fruntea. Nu se 
descurcase bine. Erau în pericol. 


84 


Intră în dormitor și se așeză lângă Leo. Buzele i se mișcau de 
parcă ar fi bolborosit o rugăciune neauzită. Se apropie de el, 
încercând să înțeleagă ce spunea. Abia se auzea, rostea cuvinte 
care nu se legau. Delira. O apucă de mână. Pielea îi era rece și 
umedă. Işi eliberă mâna dintr-a lui, îi șterse fruntea și stinse 
lumânările. 

e 

Leo stătea cu picioarele în zăpadă în fața râului îngheţat, iar 
Anatoli Brodski era de partea cealaltă a apei. Traversase râul și 
era aproape de a ajunge în pădurea care-i oferea siguranță. Leo 
păși pe calota înghețată și îi văzu sub crustă pe toți cei pe care îi 
arestase. Privi în dreapta și în stânga - toată albia râului era 
plină cu cadavre îngheţate. Dacă voia să ajungă în pădure, dacă 
voia să-l prindă, trebuia să calce peste ele. 

N-avea ce face, asta era datoria lui. Grăbi pasul. Pașii lui 
păreau însă să trezească aceste cadavre la viaţă. Gheaţa începu 
să se topească. Râul prinsese viaţă, forfotea. Picioarele i se 
scufundară și simţi cum fețele de dedesubt trosnesc sub talpa 
sa. Nu conta cât de repede alerga. Erau peste tot. Gheaţa se 
sparse, o mână îl apucă de picior, iar el o scutură. O altă mână îi 
prinse piciorul, apoi o a treia, o a patra. 

Inchise ochii, neîndrăznind să se uite, așteptând să fie tras în 
jos. 

Când îi deschise, stătea lângă Raisa, într-un birou întunecat. 
Ea purta o rochie de un roșu deschis, rochia pe care o 
împrumutase de la o prietenă în ziua căsătoriei lor, ajustată în 
grabă ca să nu pară prea mare. În păr purta o floare albă, 
culeasă din parc. El purta un costum gri care nu îi venea bine. 
Costumul nu era al lui; îl împrumutase de la un coleg. Se aflau 
într-o cameră dosită dintr-o clădire a guvernului, camera în care 
urmau să se căsătorească. Stăteau unul lângă altul în fața unei 
mese la care un ins cu un început de chelie lucra la niște hârtii. 
Raisa prezentă actele și așteptară până când hârtiile fură 
verificate, așa cum așteptau și ca să-și ia rațiile în magazine. Nu 
va fi nicio ceremonie, niciun jurământ, niciun buchet de flori. Nu 
erau nici invitaţi, nici lacrimi, nici urări de bine - erau doar ei 
doi, așteptând îmbrăcaţi cu cele mai bune haine pe care le 
putuseră găsi. Nicio petrecere, era o chestie burgheză să faci o 
petrecere. Singurul lor martor, acest funcţionar public chel și 
buhăit, băgă actele lor într-un dosar gros, bine legat. Odată ce 


85 


actele erau finalizate, li se înmâna un certificat de căsătorie. 
Erau soţ și soţie. 

Se afla acum în apartamentul cel vechi al părinţilor lui, locul 
unde își sărbătoriseră căsătoria. Se aflau acolo prieteni, vecini și 
străini, toţi deciși să profite de ospitalitatea lor. Oameni în 
vârstă pe care Leo nu-i recunoștea cântau melodii stranii. Ceva 
nu era însă în ordine cu această amintire: ceva era diferit. Işi 
dădu seama că cei din jur nu erau membrii familiei lui. Erau 
membrii familiei lui Feodor. Bătrâna, băiatul, mama, prietenii, 
vecinii, toţi se holbau la el. Muzica se opri. Ceremonia de nuntă 
devenise una funerară, iar Leo dansă. 

La fereastră se afla chipul unui om care privea din afară cu 
fața lipită de sticlă. Leo își făcu loc prin camera înţesată de 
oameni și merse spre fereastră. Șterse aburul de pe ea. Era 
Mihail Sviatoslavici Zinoviev, cu capul găurit de un glonte, cu o 
falcă zdrobită și capul învineţit de bătaie. Leo se trase înapoi și 
se întoarse. Acum camera era complet goală cu excepția a două 
fete: fiicele lui Zinoviev, îmbrăcate în niște zdrenţe. Orfane, cu 
burțile umflate, cu pielea plină de bășici. Păduchii le umpleau 
hainele, sprâncenele și părul de un negru mat. Leo închise ochii 
și scutură capul. 

Tremurând, îngheţat tot, deschise ochii. Era sub apă și se 
scufunda repede. Deasupra lui era gheaţa. Incercă să înoate 
spre suprafaţă, dar curentul îl trăgea în jos. Pe calotă, deasupra 
lui, stăteau oamenii care-l priveau. Deodată, simţi o durere 
intensă în plămâni. Incapabil să-și mai ţină respiraţia, deschise 
gura. 

e 

Leo deschise ochii. Raisa stătea lângă el, încercând să-l 
liniștească. Privi în jur, confuz, fără să-și dea seama foarte bine 
unde se află, cufundat pe jumătate în vis. Dându-și seama că se 
afla în apartament, rosti grăbit și fără să se întrerupă: 

— Îți amintești când ne-am văzut prima oară? M-ai crezut 
nepoliticos pentru că mă holbam la tine. Dar nu mă puteam 
abtine. Am coborât în altă staţie de metrou decât trebuia doar 
ca să te întreb cum te cheamă. Și tu nu mi-ai spus. lar eu n-am 
plecat până n-am aflat. Așa că m-ai minţit și mi-ai spus că 
numele tău e Lena. O săptămână întreagă n-am vorbit decât 
despre cât de frumoasă era această femeie numită Lena. 
Tuturor le-am spus cât erai de frumoasă. Când în cele din urmă 


86 


te-am văzut din nou și te-am convins să te plimbi puţin cu mine, 
ţi-am spus Lena tot timpul. La sfârșit, eu eram gata să te sărut, 
iar tu erai gata doar să-mi spui numele tău adevărat. A doua zi 
le-am spus tuturor cât era de frumoasă această femeie pe nume 
Raisa și toți au râs de mine, spunându-mi că săptămâna trecută 
era Lena și că săptămâna viitoare va fi alta. Dar n-a mai existat 
alta. Doar tu. 

Raisa își asculta soţul și se întreba de unde provenea acest 
acces de sentimentalism. Poate că orice om devine sentimental 
când e bolnav. Il întinse din nou pe spate și nu trecu mult până 
când adormi din nou. Trecuseră aproape 12 ore de când plecase 
Zarubin. Raisa nu mâncase nimic. Un om bătrân, slab și 
înfumurat era un pericol pentru ei. Ca să-și mai alunge gândurile 
negre, făcu supă, o supă consistentă de pui cu fâșii de carne, nu 
doar cu oase și legume fierte. O fiersese la foc mic, așteptând 
ca Leo să poată mânca din nou. Mestecă în supă, punându-și o 
porţie. Nici nu termină bine și se auzi o bătaie în ușă. Era târziu. 
Raisa nu mai aștepta pe nimeni. Luă un cuţit de pe bufet, îl 
ascunse la spate și se apropie de ușă: 

— Cine e? 

— Kuzmin. 

Își aranjă ţinuta. 

Maiorul stătea în faţa ușii împreună cu escorta lui, doi soldaţi 
cu figuri dure. 

— Am vorbit cu doctorul Zarubin. 

Raisa răspunse scurt: 

— Te rog, uită-te și tu la Leo. 

Kuzmin păru surprins: 

— Nu, nu-i nevoie. Nu e cazul să-l deranjez. Și apoi, am 
încredere în doctor în chestiuni medicale. Și, ca să fiu cinstit, 
sper să nu mă consideri un laș, dar mi-e teamă să nu răcesc și 
eu. Nu putem să ne luăm toţi concedii. _ 

Nu pricepea ce se întâmplase. Doctorul spusese adevărul. Işi 
mușcă buza, încercând să-și ascundă ușurarea. 

Kuzmin continuă: 

— Am vorbit la dumneata la școală. Le-am spus că îţi vei lua 
un mic concediu ca să-l ajuţi pe Leo să se refacă. Avem nevoie 
de el sănătos. Este unul dintre cei mai buni ofițeri pe care îi 
avem. 

— Are noroc să aibă asemenea colegi grijulii. 


87 


Kuzmin făcu un semn vag cu mâna. Făcu apoi un semn unuia 
dintre ofițerii de lângă el. Omul avea o pungă de hârtie. Se 
întreba cum de n-o văzuse de cum deschisese ușa. Tânărul 
înaintă și îi oferi punga: 

— Acesta este un cadou de la doctorul Zarubin. Nu trebuie să- 
mi mulţumiţi. 

Raisa încă ţinea cuțitul la spate. Ca să ia punga avea nevoie 
de ambele mâini. Își băgă lama cuţitului sub elasticul fustei. 
Odată pus acolo, luă punga: 

— Nu vreţi să intraţi? 

— Mulţumim, dar e târziu, iar eu sunt obosit. 

Kuzmin îi făcu un semn de noapte bună. 

Închise ușa, merse în bucătărie, puse punga pe masă și își 
scoase cuțitul de sub fustă. Deschise punga. Era plină cu lămâi 
și portocale, produse de lux într-un oraș care suferea de foame. 
Inchise ochii și își imagină sentimentul de satisfacție perversă 
pe care trebuie să-l fi încercat Zarubin imaginându-și 
recunoștinţa ei, nu pentru fructe, ci pentru faptul că-și făcuse 
treaba și raportase că Leo era bolnav cu adevărat. Portocalele și 
lămâile erau cu siguranță un mod prin care să-i transmită că îi 
era datoare. O singură toană de-a lui ar fi făcut ca amândoi să 
fie arestați. Goli punga într-un coș. Se holbă la culorile intense 
ale fructelor înainte să înceapă să le aleagă. Erau prea bune ca 
să le arunce. Le va mânca. Dar nu va plânge. 


88 


19 februarie 


Era pentru prima dată în ultimii patru ani când Leo își lua un 
concediu neprevăzut. Exista o întreagă categorie de prizonieri în 
Gulag condamnaţi pentru violarea normelor de etică a muncii; 
oameni care-și lăsaseră nesupravegheat postul pentru o 
perioadă de timp sau care se prezentaseră la lucru cu o 
jumătate de oră mai târziu. Era mult mai sigur să mergi la 
serviciu și să te prăbușești, efectiv să te prăbușești pe podeaua 
fabricii, decât să încerci să previi stând acasă. Hotărârea de a 
lucra sau de a nu lucra nu depindea niciodată de muncitorul 
însuși. Leo știa că e puţin probabil să fie în pericol. Fusese 
examinat de un medic (el nu și-l amintea, Raisa pomenise de 
el). Kuzmin însuși venise în vizită și îi acordase binemeritatul 
concediu. Asta însemna că neliniștea pe care o simţea trebuia 
să vină de la altceva. Cu cât se gândea mai mult, cu atât 
lucrurile îi deveneau mai clare. Nu mai voia să se întoarcă la 
muncă. 

În ultimele trei zile nu mai ieșise din apartament. Izolat de 
lume, stătea în pat, bând ceai îndulcit și cu lămâie, mâncând 
borş și jucând cărţi cu soția lui care n-avea nicio reţinere legată 
de faptul că juca cu un om bolnav și câștiga de fiecare dată. Cea 
mai mare parte a timpului dormea și, din fericire, cu excepţia 
acelei prime zile, nu mai avu coșmaruri. Locul coșmarurilor 
fusese luat de o senzaţie de pustiire interioară. Se aștepta ca 
starea aceasta să dispară odată cu timpul, imaginându-și că era 
unul din efectele întârziate ale metamfetaminelor. Dar starea lui 
se înrăutățea. Luă o doză de drog - câteva bucăţi de cristale 
murdare - și o goli în chiuvetă, dând drumul la apă peste ea. 
Gata cu arestările făcute sub influența drogurilor. Oare 
narcoticele îl făceau să se simtă așa? Sau arestările? Pe măsură 
ce se întrema, îi fu tot mai ușor să-și limpezească în minte 
evenimentele ultimelor zile. Făcuse o greșeală: Anatoli 
Tarasovici Brodski fusese o greșeală. Era un om nevinovat prins 
și strivit în măruntaiele unei mașinării de stat vitale, dar nu 
infailibile. Era pe cât de simplu, pe atât de regretabil. Un singur 
om nu putea șterge semnificația acţiunilor lor. Cum ar fi putut? 
Principiile muncii lor rămâneau la fel de valabile. Protejarea 


89 


națiunii lor era mai importantă decât o singură persoană, mai 
importantă decât o mie de persoane. Cât cântăreau toate 
fabricile, mașinile și armatele Uniunii Sovietice? În comparaţie 
cu toate astea, un individ nu însemna nimic. Era o chestiune de 
priorităţi. A înțelege asta era singurul mod de a rezista. 
Raționamentul lui era perfect rezonabil și în ceea ce-l privea 
absolut neconvingător. 

În faţa lui se afla statuia în bronz a lui Feliks Dzerjinski, în 
mijlocul pieţei Liubianka, încadrată de iarbă și înconjurată de 
trafic. Leo cunoștea povestea lui Dzerjinski pe de rost. Toţi 
agenţii îi cunoșteau povestea pe de rost. Ca prim lider al CEKA, 
poliţia politică creată de Lenin după prăbușirea regimului țarist, 
Dzerjinski fusese părintele fondator al NKVD. Fusese un exemplu 
pentru cei mai mulţi ofițeri. Manualele după care învățau erau 
pline cu citate atribuite lui. Probabil cel mai cunoscut text 
atribuit lui descria faptul că: 


Un ofițer trebuie să se educe pentru a fi crud. 


Cruzimea era înscrisă în codul lor deontologic. Cruzimea era o 
virtute. Cruzimea era necesară. Cruzimea era o aspirație. 
Cruzimea era cheia care avea să deschidă larg porţile către un 
stat perfect. Dacă a fi cekist avea ceva religios, atunci cruzimea 
era porunca numărul unu a acestei religii. 

Formarea lui Leo se învârtise în jurul activităţii fizice, a puterii 
fizice - un fapt care până acum mai mult îl ajutase decât îl 
împiedicase, dându-i aparenţa unui om în care se poate avea 
încredere în situaţii în care alţii ar fi fost priviţi cu suspiciune. 
Dar asta însemna că trebuia să-și dedice cel puţin o noapte pe 
săptămână activităţii de a scrie laborios, de mână, toate citatele 
pe care un agent ar fi trebuit să le știe pe de rost. Nu era chiar 
un pasionat al cărţilor și avea și o memorie slabă, condiţie 
agravată și de consumul de droguri. Cu toate astea, abilitatea 
de a-și aminti discursuri politice importante era esenţială. Orice 
scăpări erau considerate suspecte. Și acum, după trei zile de 
concediu, pe măsură ce se apropia de Liubianka, privind statuia 
fostului cekist tăind cerul cu sabia lui cenușie, își dădu seama că 
mintea îi era tulburată - bucăţi de cuvinte îi stăteau pe limbă, 
dar nu în ordinea corectă. Tot ce-și putea aminti exact din miile 


90 


de cuvinte din întreaga biblie cekistă, plină de axiome și 
principii, era importanţa cruzimii. 

Leo fu condus în biroul lui Kuzmin. Acesta ședea. Îi făcu semn 
lui Leo să ocupe scaunul din faţa lui. 

— Te simţi mai bine? 

— Da, mulțumesc. Soţia mea mi-a spus că m-ai vizitat. 

— Am fost îngrijorați. E prima dată când ai fost bolnav. Ti-am 
verificat dosarul. 

— Îmi cer scuze. 

— N-a fost vina ta. Ai fost foarte curajos să înoţi în râul ăla. Și 
ne bucurăm că ai reușit să-i salvezi viaţa. Ne-a furnizat niște 
informaţii de maximă importanţă. 

Kuzmin bătu cu degetele un dosar negru, subțire, așezat pe 
mijlocul biroului. 

— Cât ai lipsit, Brodski a mărturisit. Ne-au trebuit două zile. 
Au fost necesare două tratamente cu camfor. A fost incredibil de 
încăpățânat. Dar în cele din urmă a cedat. Ne-a dat numele a 
șapte simpatizanți ai anglo-americanilor. 

— Unde e acum? 

— Cine? 

— Brodski. 

— A fost executat noaptea trecută. 

Kuzmin apucă dosarul negru și i-l dădu lui Leo: 

— Înăuntru ai stenograma întregii declaraţii. 

Leo deschise dosarul. Ochii îi căzură pe primul rând: 


Eu, Anatoli Tarasovici Brodski, sunt un spion. 


Leo frunzări paginile dactilografiate. Recunoscu tiparul, care 
începea cu o cerere de iertare, cu exprimarea regretului înainte 
de a dezvălui natura crimei. Văzuse formatul ăsta de 
nenumărate ori. Variau numai detaliile: numele, locurile. 

— Vreţi să-l citesc acum? 

Kuzmin dădu din cap, înmânându-i un plic sigilat. 

— A dat numele a șase cetățeni sovietici și al unui polonez. 
Sunt colaboratori care lucrează cu guvernele străine. Am dat 
cele șase nume altor agenți. De al șaptelea te vei ocupa tu. 
Ținând cont de faptul că ești unul dintre cei mai buni agenţi ai 
mei, ţi-am dat cea mai dificilă sarcină. În plic ai cercetările 
preliminare, câteva fotografii și câteva informaţii pe care le 


91 


avem acum despre individ, ceea ce, vei vedea, nu e foarte mult. 
Treaba ta este să aduni și alte informaţii și dacă Anatoli avea 
dreptate, dacă omul acela e un trădător, va trebui să-l arestezi 
și să-l aduci aici, ca de obicei. 
e 

Leo rupse plicul și scoase câteva fotografii alb-negru de mari 
dimensiuni. Erau fotografii de supraveghere făcute de la 
distanță, de pe partea cealaltă a străzii, fotografii ale soției lui. 


92 


În aceeași zi 


Raisa se simţea ușurată că se apropia sfârșitul zilei. Petrecuse 
ultimele opt ore predând exact aceeași lecţie claselor pe care le 
avea. În mod normal, preda lecţiile politice din programă, dar 
astăzi primise noi ordine trimise școlii de Departamentul 
Educaţiei, conform cărora trebuia să urmeze un plan de lecţie 
trimis într-un plic. Se pare că aceste instrucţiuni fuseseră trimise 
fiecărei școli din Moscova și trebuiau predate imediat, lecţiile 
obișnuite putând fi recuperate a doua zi. Instrucţiunile spuneau 
că va trebui să-și petreacă ziua spunând fiecărei clase cât de 
mult iubea Stalin copiii acelei ţări. Dragostea însăși era o lecție 
politică. Nu exista nimic mai important decât dragostea 
conducătorului pentru copii și, prin urmare, nici decât dragostea 
copiilor pentru conducător. Ca dovadă a acestei iubiri, Stalin 
voia ca tuturor copiilor lui, indiferent de vârstă, să le fie 
reamintite câteva precauţii de bază care trebuiau respectate cu 
sfinţenie în viața lor cotidiană. Să nu treacă strada fără să se 
uite de două ori, să fie atenţi când merg cu metroul și, în cele 
din urmă (iar acest lucru trebuia subliniat în mod deosebit), să 
nu se joace pe liniile de cale ferată. In ultimul an avuseseră loc o 
serie de accidente tragice. Siguranța copiilor sovietici era de 
maximă importanţă. Ei erau viitorul. Fuseseră făcute câteva 
demonstrării la limita ridicolului. Fiecare oră trebuia încheiată cu 
un mic test care să demonstreze că informaţiile fuseseră 
absorbite. 


Cine vă iubește cel mai mult? 

Răspuns corect: Stalin. 

Pe cine iubiți voi cel mai mult? 

Răspuns corect: vezi mai sus (răspunsurile greșite să fie 
notate). 

Ce nu trebuie să facem niciodată? 

Răspuns corect: să ne jucăm pe liniile de tren. 


Raisa nu putea decât presupune că motivul acestui ordin era 
acela că Partidul era îngrijorat de nivelul demografic de după 
război. 


93 


Ca regulă, orele ei erau obositoare, mai obositoare decât ale 
altora. Deși nimeni nu se aștepta ca rezolvarea vreunei ecuaţii 
de matematică să fie întâmpinată cu aplauze, exista așteptarea 
ca orice remarcă ar fi făcut cu privire la generalisimul Stalin, la 
Uniunea Sovietică sau la perspectivele Revoluţiei Mondiale să fie 
aplaudată. Elevii se aflau în competiţie unii cu alţii, niciunul 
dintre ei nevoind să pară mai puţin devotat cauzei decât vecinul 
său. Din cinci în cinci minute lecţia se oprea, întrucât copiii se 
ridicau în picioare, lovind podeaua cu picioarele sau lovind 
banca cu pumnii, în timp ce Raisa avea datoria să stea în 
picioare și să participe la salutul lor. Ca să nu i se mai 
înroșească mâinile, (trebuia să facă asta de câteva ori la fiecare 
clasă) învățase să bată din palme într-un mod în care palmele 
abia i se atingeau, alunecând una deasupra celeilalte într-o 
imitație a entuziasmului. La început, suspectase că elevilor le 
plăcea acest comportament și că exploatau la maximum orice 
ocazie de a întrerupe ora. Işi dăduse apoi seama că nu era 
cazul. Le era frică. Prin urmare, disciplina nu era o problemă. 
Rareori era nevoită să ridice vocea și nu-i ameninţa niciodată. 
Incă de când aveau șase ani, copiii învățau că a nu respecta 
autoritatea, a vorbi neîntrebat, însemna să-ţi iei viaţa în propriile 
mâini. Tinereţea nu-ţi oferea nicio protecție. Vârsta la care un 
copil putea fi spânzurat pentru crimele lui sau ale tatălui era de 
doisprezece ani. Asta era lecţia cu adevărat importantă pe care 
Raisa nu avea permisiunea de a o preda. 

In ciuda claselor numeroase, care ar fi fost și mai numeroase 
dacă n-ar fi fost ravagiile demografice produse din cauza 
războiului, își propusese ca obiectiv să ţină minte numele 
fiecărui elev în parte. Intenţia ei era să arate fiecărui elev în 
parte că ţine la el. Totuși, remarcă rapid că abilitatea ei de a 
reține nume întâmpina o dificultate stranie. Era ca și cum în asta 
stătea o ameninţare ascunsă: 


Dacă îmi pot aminti numele tău, 
atunci te pot denunța. 


Copiii aceștia prinseseră deja valoarea anonimatului și Raisa 


înțelesese că i-ar fi fost recunoscători dacă ar fi acordat 
fiecăruia în parte cât mai puţină atenţie. După mai puţin de 


94 


două luni, renunţase să-i mai numească și se limita la a-i indica 
cu degetul. 

Totuși, prin comparaţie nu prea avea de ce se plânge. Școala 
în care preda, Școala Secundară Nr. 7 - o clădire pătrăţoasă cu 
fundaţia pe niște piloni de beton -, se întâmpla să fie una dintre 
școlile de elită ale educației de stat. Foarte mediatizată, fusese 
deschisă de nimeni altul decât Nikita Hrușciov, care ţinuse un 
discurs (în noul gimnaziu ale cărui podele fuseseră ceruite și 
lustruite atât de mult, că cele patru gărzi de corp mongole ale 
lui Hrușciov trebuiau să facă eforturi ca să nu alunece) despre 
educația care trebuia să răspundă nevoilor ţării. lar ţara avea 
nevoie de oameni de știință tineri și extrem de productivi, 
ingineri și sportivi care să câștige medalii de aur la Olimpiadă. 
Sala de sport de mărimea unei catedrale, adiacentă clădirii 
principale, era mai largă și mai încăpătoare decât clădirea 
principală a întregii școli, fiind dotată cu o pistă de alergare 
acoperită, saltele, inele, scări din frânghie, bârne, toate pentru a 
fi folosite conform unui orar foarte bine pus la punct, care 
prevedea o oră de mișcare pentru fiecare elev, indiferent de 
vârstă sau de posibilităţile fizice. Sensul discursului și felul în 
care arăta școala îi devenise foarte clar Raisei: ţara nu avea 
nevoie de poeţi, filosofi sau preoţi. Avea nevoie de 
productivitate care putea fi măsurată și cuantificată, un succes 
care putea fi măsurat la cronometru. Religia fusese eliminată 
din școli cu o asemenea hotărâre de ai fi putut spune că la 
Kremlin se  descoperiseră niște dovezi incontestabile că 
Dumnezeu nu exista. 

Dintre colegii ei, nu-l putea considera prieten decât pe Ivan 
Kuzmici Jukov, profesor de limbă și de literatură. Se 
împrieteniseră din întâmplare. Uneori, el se plângea de mărimea 
bibliotecii școlii - o cameră cât un dulap undeva în pivniţa școlii 
lângă cazane, plină cu pamflete, numere din ziarul naţional 
Pravda, doar texte aprobate și niciun autor străin. Auzindu-l, 
Raisa îi șopti că ar trebui să fie mai atent. Acea șoaptă fusese 
începutul unei prietenii improbabile, cel puţin din punctul ei de 
vedere, o prietenie imprudentă, ţinând cont de tendinţa lui Ivan 
de a spune ce-i trecea prin cap. In ochii multora deja părea un 
om stigmatizat. Unii profesori erau convinși că adună cărți 
interzise sub parchetul casei sale sau, ceea ce era mult mai rău, 
că scria el însuși o carte și că strecura în străinătate pagini 


95 


subversive. Era adevărat că îi împrumutase Raisei o traducere 
ilegală din Pentru cine bat clopotele?!, pe care fusese nevoită s- 
o citească prin parcuri, în timpul verii, și pe care nu îndrăznise 
niciodată s-o ducă la ea acasă. Raisa își permitea această 
prietenie doar pentru că loialitatea ei nu fusese niciodată 
examinată foarte îndeaproape. Era, la urma urmei, soţia unui 
agent al securităţii de stat, lucru știut de aproape toată lumea, 
chiar și de unii elevi. În mod normal, Ivan ar fi trebuit să se ţină 
departe. Cu siguranţă că se consola cu gândul că dacă Raisa ar 
fi vrut să-l denunțe, ar fi putut s-o facă de mult, având în vedere 
câte lucruri imprudente spusese deja și cât de ușor i-ar fi putut 
șopti numele lui soțului ei în pat, când se pregăteau de culcare. 
Astfel, ea ajunsese ca omul din personalul didactic în care avea 
cea mai mare încredere să fie omul în care nimeni altcineva nu 
avea, iar el avea încredere în femeia în care ar fi avut motive să 
se încreadă cel mai puţin. Era însurat, avea trei copii, iar ea 
bănuia că e îndrăgostit de ea. Era o idee pe care n-o agrea și 
spera sincer, pentru binele amândurora, ca nici el să n-o 
agreeze. 
e 

În faţa intrării principale a școlii, peste drum, în holul unui bloc 
scund, stătea Leo. Își schimbase uniforma și acum purta haine 
civile, haine pe care le împrumutase de la serviciu. La 
închisoarea Liubianka existau dulapuri pline cu tot felul de 
mărunţișuri: haine bărbătești, jachete, pantaloni - toate de 
diverse mărimi și diferind în ceea ce privea calitatea -, păstrate 
tocmai în acest scop. Leo nu se gândise niciodată de unde 
veneau hainele astea până nu găsise o pată de sânge pe 
manșeta unei cămăși din bumbac. Erau hainele celor executați 
în clădirea de pe bulevardul Varsonovievski. Fuseseră spălate, 
desigur, dar unele pete erau rezistente. Purta o jachetă de lână 
lungă până la glezne și o căciulă groasă de blană, trasă pe 
frunte, pe care n-ar fi recunoscut-o nici soția lui dacă ar fi privit 
întâmplător în direcţia aceea. Își mișca picioarele ca să-i rămână 
calde, își privi ceasul, un Poliot Aviator din oțel inoxidabil - un 
cadou dat de soţia lui cu ocazia zilei de naștere. Nu mai avea 
mult până să-și termine orele în ziua aceea. Aruncă o privire 
luminiţei de deasupra lui. Folosind un mop abandonat, lovi 
becurile cu coada și le sparse, cufundând holul în umbră. 


1 Roman al lui Ernest Hemingway. 
96 


Nu era prima dată când soţia lui fusese urmărită. Acum trei 
ani, Leo pusese să fie urmărită pentru motive care nu aveau 
nimic de-a face cu întrebarea dacă ea era sau nu un risc pentru 
siguranţa statului. Erau căsătoriţi de mai puţin de un an, iar ea 
devenise incredibil de distantă și de retrasă. Deși trăiau 
împreună, aveau vieţi separate, muncind mult, aruncându-și 
câte o privire dimineaţa și seara, interacționând la fel de puţin 
ca două vase care trag în fiecare seară în același port. El nu 
credea că și-a schimbat comportamentul de soţ și nu înțelegea 
de ce și-l schimbase ea pe cel de soție. De câte ori era 
întrebată, pretindea că nu se simte bine și totuși refuza să vadă 
un medic, și apoi cui îi este rău așa, luni în șir? Singura 
explicaţie la care se putea gândi era aceea că se îndrăgostise de 
un alt bărbat. 

Suspicios, recrutase un agent nou-venit, ordonându-i să o 
urmărească pe soţia sa. Agentul o urmărise în fiecare zi a 
săptămânii. Leo justificase această faptă pentru că, oricât ar fi 
fost de neplăcut, era motivat de dragoste. Totuși, era un risc și 
nu doar pentru faptul că Raisa ar fi putut afla și l-ar fi putut 
disprețui pentru asta. Dacă ar fi aflat colegii săi, ar fi interpretat 
această chestiune într-un cu totul alt mod. Dacă Leo nu-și putea 
controla soţia din punct de vedere sexual, cum ar fi putut să 
aibă încredere în ea din punct de vedere politic? Credincioasă 
sau nu, subversivă sau nu, ar fi fost cel mai bine ca ea să fie 
trimisă în Gulag. Doar ca să fie siguri. Din fericire, se dovedi că 
Raisa nu avea o aventură și nimeni nu află niciodată despre 
supraveghere. Ușurat, acceptă că va trebui să aibă răbdare, să 
fie atent și s-o sprijine pe Raisa să depășească orice dificultate 
cu care s-ar fi confruntat. In decursul a câteva luni relaţia lor se 
îmbunătăţise simţitor. Leo l-a transferat pe tânărul agent la un 
post în Leningrad, un transfer pe care-l făcuse să pară o 
promovare. 

Această misiune avea totuși ceva diferit. Ordinul de a-și 
investiga soţia venea de sus. Era o misiune oficială a securităţii 
de stat; o chestiune de siguranţă naţională. În joc nu se afla 
doar căsnicia lor, ci viaţa lor. Nu exista nicio îndoială în mintea 
lui Leo că numele Raisei fusese strecurat în declaraţia lui 
Brodski de către Vasili. Faptul că un alt agent confirmase 
detaliile declaraţiei nu avea nicio importanţă: ori era o 
conspirație, o minciună ordinară, ori Vasili plantase numele 


97 


Raisei în capul lui Brodski la un moment dat, în timpul anchetei, 
un lucru destul de simplu de făcut. Leo se învinovăţea pe sine. 
Zilele libere pe care și le luase îi dăduseră lui Vasili o ocazie pe 
care acesta o exploatase fără niciun scrupul. Leo era prins în 
capcană. Nu putea pretinde că declaraţia era o minciună - era 
un document oficial la fel de valid și de adevărat ca orice altă 
declaraţie. Singurul lucru pe care-l putea face era să-și exprime 
profunda neîncredere, sugerând că trădătorul Brodski încercase 
s-o incrimineze pe Raisa pentru a se răzbuna. Auzind această 
declarație, Kuzmin întrebă de unde ar fi putut ști Brodski despre 
el că era însurat. Disperat, Leo fu nevoit să mintă, spunând că îi 
pomenise numele în decursul conversaţiei lor. Leo nu era un bun 
mincinos. Apărându-și soţia se incrimina pe el însuși. Să iei 
apărarea cuiva însemna să te pui singur în același rând cu 
criminalii. Kuzmin decisese că un asemenea pericol trebuia 
investigat cu toată seriozitatea. Ori putea să facă chiar Leo asta, 
ori lăsa un alt agent s-o facă. Auzind acest ultimatum, acceptase 
cazul doar ca să spele numele soției lui. Așa cum în urmă cu trei 
ani reușise să demonteze suspiciunile cu privire la fidelitatea ei, 
în același fel le va dezminţi acum pe cele care priveau 
fidelitatea ei față de stat. 

Peste stradă, copiii ieșeau pe poarta școlii și se împrăștiau în 
toate direcţiile. O fetiță traversă strada în fugă și se îndreptă 
ţintă spre Leo, intrând în scara blocului în care se ascundea. În 
întuneric, strivind cu picioarele cioburile de la becurile sparte, se 
opri, întrebându-se dacă să vorbească sau nu cu acest bărbat. 
Leo se întoarse și o privi. Avea păr negru, lung, legat cu o 
bentiță roșie. Avea în jur de șapte ani. Obrajii îi erau roșii de la 
frig. Dintr-odată, o luă la fugă, pașii ei bocănind în susul scării, 
departe de acest străin, intrând în interiorul apartamentului ei 
unde era încă suficient de tânără să creadă că era în siguranţă. 

Leo se apropie de geam, privind cum ultimii elevi ieșeau din 
școală. Ştia că Raisa nu are astăzi în program nicio activitate 
extracurriculară și avea să apară în curând. lat-o stând în poarta 
școlii de vorbă cu un coleg bărbat, mai în vârstă. Avea o barbă 
sură, îngrijită. Și ochelari rotunzi. Leo observă că nu era un 
bărbat urât. Părea educat, cultivat, rafinat, cu o privire 
preocupată și cu un săculeţ plin de cărţi. Trebuie că era Ivan: 
Raisa îl menţionase, profesorul de limba rusă. Leo se aștepta, 
sau mai bine zis spera, ca cei doi să se despartă la poartă, dar în 


98 


loc să se întâmple asta, cei doi plecară împreună, mergând unul 
lângă celălalt și vorbind. Leo așteptă privindu-i, lăsându-le timp 
să se îndepărteze de locul unde se afla el. Erau obișnuiți unul cu 
celălalt, Raisa râse la una dintre glumele lui, iar Ivan păru 
multumit. El reușea s-o facă să râdă? Nu chiar, nu foarte des. Nu 
avea nimic împotrivă să se râdă de el atunci când se purta 
prostește sau era stângaci. Avea un anumit simţ al umorului în 
această privinţă, dar nu-i plăcea să spună glume. Raisa râdea 
tot timpul. Era jucăușă atât verbal, cât și intelectual. Încă de 
când se cunoscuseră, de când îl făcuse să creadă că se numește 
Lena, nu mai avea niciun dubiu că era mai deșteaptă decât el. 
Luând în considerare riscurile asociate cu agerimea minţii ei, nu 
fusese niciodată gelos - până acum, când o văzuse cu acest 
bărbat. 

Picioarele îi erau grele. Era bucuros că se putea în sfârșit 
mișca, urmărindu-și soţia de la o distanţă de aproximativ 50 de 
metri. In lumina gălbuie și întunecată a amurgului nu era foarte 
greu să-i urmărești. Foarte rar mai trecea câte cineva pe stradă. 
Asta se schimbă când se abătură pe Avtozavodskaia, bulevardul 
principal, care dădea și numele staţiei de metrou spre care se 
îndreptau. Existau șiruri de oameni aliniaţi în fata alimentarelor, 
îngrămădindu-se pe trotuar. Lui Leo i se părea greu să-și 
urmărească soţia, lucru făcut și mai dificil de îmbrăcămintea ei, 
care nu ieșea prin nimic în evidență. Nu avea altă soluție decât 
să se apropie, grăbind pasul. Se afla acum la mai puţin de 
douăzeci de metri în spatele ei. De la această distanţă exista 
pericolul să fie văzut. Raisa și Ivan o luară spre staţia 
Avtozavodskaia, dispărând. Leo începu să se grăbească, 
făcându-și loc cu mâinile prin mulţime. În mijlocul mulţimii se 
putea pierde cu ușurință. În fond, se afla în faţa celui mai mare 
și mai modern metrou din întreaga lume, așa după cum 
reamintea zilnic Pravaa. 

Ajungând la intrarea în staţie, cobori treptele de piatră către 
subsol - o cameră opulentă, ca cele pentru recepții ale 
ambasadorilor, cu stâlpi de marmură albă, balustrade de mahon 
poleit, cu o cupolă luminoasă din sticlă mată. La orele de vârf 
nici măcar un centimetru al podelei nu putea fi văzut. Mii de 
oameni înfășuraţi în haine lungi și purtând eșarfe erau înghesuiți 
la punctele de control. 


99 


Mergând împotriva mulţimii, Leo începu să privească scările, 
folosindu-se de înălțimea lui pentru a privi peste capetele 
călătorilor. Raisa și Ivan trecuseră de punctul de control și 
așteptau să se urce pe scara rulantă. Leo se alătură mulţimii, 
alunecând, împingând. Dar, imobilizat într-o masă de corpuri, nu 
avu altă șansă decât să apeleze la metode mai puţin politicoase, 
folosindu-se de mâini pentru a-i împinge. Nimeni nu îndrăzni să 
facă altceva decât să se uite urât. Nimeni nu știa cine ar fi putut 
fi Leo. 

Ajungând la punctul de control, mai avu timp doar să-și vadă 
soția dispărând. Trecu printre oameni făcându-și loc și ocupând 
prima poziţie pe scara rulantă. De-a lungul scării rulante din 
lemn se întindeau în diagonală, de sus până jos, sute de căciuli 
de iarnă. Incapabil să facă vreo deosebire între ei, întoarse capul 
la dreapta. Raisa era probabil cu vreo 15 pași mai jos. Ca să 
poată vorbi cu Ivan care stătea cu o treaptă mai sus, trebuia să 
se întoarcă cu faţa spre Leo. Era chiar în câmpul ei vizual. Se 
retrase în spatele bărbatului din faţa lui și, nevrând să riște o 
altă privire, așteptă să ajungă aproape de baza scărilor înainte 
să privească din nou. 

Pasajul se despărțea în două tunele, pentru trenurile care 
călătoreau spre nord și spre sud, fiecare dintre ele fiind plin cu 
pasageri care se îngrămădeau încercând să prindă cu privirea 
trenul următor, luptându-se pentru un loc. Nu-și putea vedea 
nicăieri soţia. 

Dacă Raisa mergea acasă, avea să meargă trei staţii pe linia 
Zamoskvoretskaia spre Teatral'naia, de unde avea să ia un alt 
mijloc de transport. Neavând altceva de făcut decât să 
presupună că asta va face, cobori pe peron, uitându-se în jur la 
chipurile aliniate, burdușite, privind toate în aceeași direcţie, 
așteptând trenul. Ajunse la jumătatea peronului. Raisa nu era 
nicăieri. Ar fi putut lua trenul într-o altă direcție? De ce s-o fi luat 
spre sud? Dintr-odată, cineva se mișcă, iar Leo văzu o geantă cu 
cărţi. Era Ivan. Raisa era lângă el, amândoi stăteau pe marginea 
peronului. Leo era atât de aproape, încât îi putea atinge obrazul. 
Dacă s-ar fi întors fie și pentru o fracțiune de secundă, ar fi dat 
nas în nas. Era cu siguranţă în câmpul ei vizual periferic; dacă 
nu-l văzuse, era pentru că pur și simplu nu se aștepta să-l vadă. 
Nu avea ce face, nu avea unde să se ascundă. Continuă să se 
plimbe pe peron, așteptându-se să fie strigat din clipă în clipă. 


100 


N-ar fi putut pretinde că era o coincidenţă. l-ar fi simţit 
minciuna, ar fi știut imediat că o urmărise. Numără douazeci de 
pași, apoi ajunse la un refugiu la marginea peronului și începu 
să privească mozaicul din faţa lui. Trei fire de transpiraţie îi 
curgeau pe față. Nu îndrăzni să le șteargă, nici să se întoarcă 
pentru a vedea dacă nu cumva ea privea în direcţia lui. Incercă 
să se concentreze la mozaic, un desen sugerând forța sovietelor 
- un tanc cu ţeava îndreptată în sus, flancată de artilerie grea și 
soldați ruși îmbrăcaţi în haine lungi și fluturând arme. Foarte 
încet, întoarse capul. Raisa vorbea cu Ivan. Nu-l văzuse. Un val 
de aer cald inundă peronul. Sosea trenul. 

Cum toată lumea se întoarse să se uite, Leo văzu privirea unui 
bărbat care se uita direct la el, în direcția opusă celei din care 
venea trenul. Fu un schimb de priviri foarte scurt, care dură o 
fracțiune de secundă. Omul avea în jur de treizeci de ani. Leo 
nu-l mai văzuse niciodată. Totuși, își dădu seama imediat că era 
un cekist, un agent al securităţii de stat. Mai exista un al doilea 
agent pe peron. Mulțimea se înghesui la uși. Agentul dispăruse; 
nu se mai afla în raza lui vizuală. Leo nu se mișcase; stătea în 
continuare cu spatele la tren, cu privirea aţintită spre locul în 
care zărise privirea aceea rece, profesionistă. Lovit din toate 
părţile de pasagerii care coborau, își reveni din starea de 
surpriză și se urcă în tren, în vagonul de lângă cel în care se 
urcase Raisa. Cine era acel agent? De ce aveau nevoie de un al 
doilea agent pe urmele soţiei sale? Nu aveau încredere în el? 
Bineînţeles că nu. Dar nu se aștepta ca asemenea măsuri 
suplimentare, extreme, să fie luate. Işi făcu loc spre fereastra de 
unde putea privi în vagonul alăturat. Putea vedea mâna Raisei 
ținându-se de bară, dar nu se zărea nicăieri al doilea agent. 
Ușile erau pe cale să se închidă. 

Agentul urcă în același vagon. Trecu pe lângă el cu o 
indiferență afișată, așezându-se câţiva metri mai încolo. Era 
bine antrenat, calm și dacă n-ar fi fost acea privire fugară, Leo 
nu l-ar fi detectat niciodată. N-o urmărea pe Raisa. Il urmărea pe 
el. Trebuia să-și dea seama de la bun început că această 
operaţiune n-avea să fie lăsată niciodată doar în mâinile lui. 
Exista posibilitatea ca el să fie compromis. Ba chiar să lucreze 
cu Raisa, dacă ea era spion. Superiorii lui trebuiau să se asigure 
că-și făcea treaba bine. Tot ceea ce raporta avea să fie 
confirmat de un alt agent. De aceea, era esenţial ca Raisa să 


101 


meargă direct acasă. Dacă ar fi mers oriunde în altă parte, într- 
un restaurant sau într-o librărie în care n-ar fi trebuit să meargă, 
în vreun apartament în care trăiau oameni nepotriviţi, s-ar fi 
expus unui mare risc. Singura ei șansă de a scăpa, și aia foarte 
mică, era să nu spună nimic, să nu facă nimic, să nu se 
întâlnească cu nimeni. Putea să muncească, să facă 
cumpărături și să doarmă. Orice altă activitate era pasibilă să fie 
interpretată greșit. 

Dacă Raisa mergea acasă, avea să rămână în acest tren 
pentru încă trei staţii și va cobori la Teatral'naia, unde va 
schimba mijlocul de transport, îndreptându-se către Arbatsko- 
Pokrovskaia și o va lua spre est. Leo aruncă o privire agentului 
care îl urmărea. Cineva se ridicase să coboare, iar cekistul îi 
luase locul pe scaun. Se uita acum pe fereastră, fără îndoială că 
îl studia cu atenţie pe Leo cu colţul ochiului. Agentul știa că 
fusese reperat. Poate chiar își dorise asta. Nimic din toate astea 
nu conta atâta timp cât Raisa mergea direct acasă. _ 

Trenul opri în cea de-a doua staţie - Novokuznetskaia. Incă o 
stație până când trebuia să schimbe. Ivan cobori. Leo se rugă în 
gând: 


Rămâi în tren. 


Raisa cobori, păși pe peron și o luă spre ieșirea staţiei de 
metrou. Nu mergea acasă. Leo nu știa unde merge. S-o 
urmărească însemna s-o expună supravegherii celui de-al doilea 
agent. Să n-o urmărească, i-ar fi pus lui viaţa în pericol. Trebuia 
să aleagă. Leo întoarse capul. Agentul nu se mișcase. Din acea 
poziţie n-ar fi avut cum s-o vadă pe Raisa coborând. Il observa 
pe Leo, nu pe Raisa, presupunând că mișcările celor doi erau 
sincronizate. 

Ușile erau pe cale să se închidă. Leo rămase unde era. 

Leo se uită într-o parte, prin fereastră, ca și cum soţia lui s-ar 
fi aflat în continuare în același vagon. Ca și cum încă o urmărea. 
Ce făcea? Fusese o decizie luată emoţional, necugetat. Planul lui 
depindea de convingerea agentului că Raisa era încă în tren; un 
plan nesigur. Leo nu mizase pe mulțime. Raisa și Ivan erau încă 
pe peron, îndreptându-se spre ieșire cu o  încetineală 
exasperantă. Cum agentul se uita pe fereastră, avea să-i vadă în 
momentul în care ar fi început să se miște mai rapid. 


102 


Raisa se apropie de ieșire, așezându-se răbdătoare la rând. 
Nu se grăbea, n-avea niciun motiv să se grăbească, 
neînțelegând că atât viața ei cât și a lui Leo depindeau de asta. 
Trenul începu să se miște, vagonul lor ajunsese acum în dreptul 
ieșirii. Agentul o va vedea sigur pe Raisa. Va ști că Leo a eșuat 
în mod intenţionat. 

Trenul prinse viteză. Era acum chiar în dreptul ieșirii. Raisa 
era perfect vizibilă. Leo simţi cum îi năvălește sângele din 
stomac. Întoarse capul încetișor pentru a vedea reacţia 
agentului. Un bărbat voinic de vârsta a doua împreună cu soţia 
lui voinică de aceeași vârstă stăteau pe culoar, blocând orice 
posibilitate de a vedea în exterior. Trenul intră în tunel. N-o 
văzuse pe Raisa coborând. Nu știa că Raisa nu se mai afla în 
tren. Abia stăpânindu-și ușurarea, Leo își reluă activitatea de a 
privi pe geam către vagonul de alături. 

La staţia Teatral'naia, Leo așteptă cât putu de mult înainte să 
coboare în stație, prefăcându-se că încă își urmărea soţia ca și 
cum ar fi mers acasă. Merse spre ieșire, iar în spate văzu că 
agentul coborâse și el, încercând să recupereze ceva din 
distanţa care-i despărțea. Leo o luă înainte. 

Pasajul dădea într-un altul care oferea acces fie la toate 
celelalte linii, fie la stradă. Trebuia să scape de urmăritor fără să 
dea senzaţia că asta face. Tunelul de la dreapta îl ducea spre 
trenurile care circulau spre linia Arbatsko-Pokrovskaia, care 
ducea acasă. Leo se întoarse la dreapta. Multe depindeau de 
sosirea următorului tren. Dacă reușea să ia un avans suficient 
de mare, atunci s-ar fi putut urca în el fără ca urmăritorul să 
realizeze că Raisa nu se afla pe peron. 

Acum, în tunelul din fața peronului avea mulțimi de oameni în 
faţă. Auzi sunetul unui tren care sosea, apropiindu-se de 
platformă. N-avea cum să ajungă la timp, nu cu toţi acești 
oameni în jurul lui. 

Căută în buzunarul hainei, își scoase legitimaţia de ofițer al 
securității statului și îl bătu pe umăr cu ea pe bărbatul din faţa 
lui. Ca arși, oamenii începură să se dea la o parte, mulţimea se 
împărţi. Având loc acum, fu capabil s-o zbughească înainte. 
Trenul era acolo, cu ușile deschise, gata să plece. Puse la loc 
legitimaţia și urcă în el. Se întoarse ca să vadă cât era de 
aproape urmăritorul. Dacă agentul reușea să-l ajungă și să se 
urce în acest tren, jocul era sfârșit. 


103 


Oamenii care îi făcuseră loc se strângeau acum iarăși într-un 
grup compact. Agentul era prins în spatele lor. Apela la metode 
mai puţin politicoase, lovindu-i și îmbrâncindu-i. Recupera 
distanța. De ce nu se închideau odată ușile? Bărbatul ajunsese 
acum pe peron, se afla la doar câţiva metri distanţă de el. Ușile 
începură să se închidă. Omul întinse mâna și o băgă între ele, 
dar mecanismul nu vru să cedeze și agentul - pe care Leo îl 
vedea acum pentru prima oară de foarte aproape - fu nevoit să 
dea drumul ușii. Păstrând un aer de aparentă indiferență, 
încercând să nu reacționeze, Leo privi cu coada ochiului cum 
bărbatul rămânea în urmă. În întunericul tunelului, Leo își dădu 
jos pălăria leoarcă de transpiraţie. 


104 


Aceeași zi 


Liftul se opri la etajul 5, cel mai de sus, ușile se deschiseră, iar 
Leo păși pe coridorul îngust. În hol se simţea miros de mâncare. 
Era șapte seara, ora la care multe familii mâncau uzhin, ultima 
masă a zilei. Trecând pe hol, pe lângă apartamente, putea auzi 
sunetul pregătirilor pentru cină prin furnirul ușilor de la intrare. 
Cu cât se apropia mai mult de apartamentul părinţilor săi, cu 
atât se simțea mai obosit. Petrecuse câteva ore străbătând 
orașul în lung și-n lat. După ce scăpase de urmăritor la staţia 
Teatral'naia, mersese acasă, la apartamentul nr. 124, aprinsese 
luminile și pornise radioul, trăsese draperia - o precauţie 
necesară chiar dacă se aflau la etajul 14. Avea să plece din nou, 
luând în mod deliberat o rută ocolitoare către metrou, înainte să 
meargă înapoi în oraș. Nu-și schimbase hainele și începea să 
regrete. Începeau să devină incomode; cămașa, plină de 
sudoare se uscase și i se lipise pe spate. Era sigur că putea, deși 
el nu simţea mirosul. Alungă gândurile astea. Părinților n-avea 
să le pese. Vor fi mult prea preocupaţi de faptul că le cerea 
sfatul; era ceva ce nu mai făcuse de o bună bucată de timp. 

Lucrurile se schimbaseră între ei: acum îi ajuta el mai mult 
decât invers. Lui Leo îi plăcea asta. Era mulțumit că le putea 
asigura o loc de muncă mai bun. Apelând doar la o cerere 
politicoasă, tatăl lui devenise șef de echipă la Fabrica de 
muniţie, luând sub comandă linia de asamblare, în timp ce 
mama lui, care-și petrecea ziua cosând parașute, obținuse o 
avansare similară. Găseau acum mâncare mult mai ușor; nu mai 
trebuia să stea la rând zile întregi pentru a-și cumpăra alimente 
de bază precum pâine sau făină; aveau acces la specialităţi pe 
care magazinele de profil nu le ofereau oricui. In magazinele cu 
acces limitat se găseau delicatese exotice cum ar fi pește 
proaspăt, șofran și chiar bucăţi de ciocolată neagră, adevărată, 
în locul celei sintetice care înlocuia cacaua cu un amestec de 
secară, orz, făină și fasole. Dacă părinţii lui aveau necazuri cu 
vreun vecin mai certăreț, vecinul nu rămânea certăreț pentru 
foarte mult timp. Nu se apela la violenţă sau la ameninţări, ci 
doar i se sugera că are de-a face cu o familie cu relaţii mai 
puternice decât a lui. 


105 


Acest apartament pe care reușise să-l obţină pentru ei se afla 
într-o zonă rezidenţială foarte plăcută din nordul orașului - o 
clădire scundă în care fiecare apartament se bucura de baie 
proprie și de un mic balconaș care dădea spre un micut spațiu 
verde și spre o străduţă liniștită. Nu-l împărțeau cu nimeni, ceea 
ce era extraordinar în acest oraș. După cincizeci de ani de 
greutăți, se bucurau în sfârșit de o viaţă liniștită, un fapt pe care 
părinţii lui îl apreciau din tot sufletul. Deveniseră dependenţi de 
confort. Și toate atârnau de cariera lui Leo. 

Leo bătu la ușă. Când mama lui, Ana, deschise ușa, păru 
surprinsă. Senzaţia de surpriză, care o făcu pe moment să nu 
poată spune nimic, dispăru repede. Păși spre el, vorbindu-i cu 
emoție: 

— De ce nu ne-ai spus că vii? Am auzit că ai fost bolnav. Am 
venit să te vizităm, dar dormeai. Raisa ne-a lăsat înăuntru. Te- 
am văzut, te-am ţinut și de mână, dar ce puteam face? Aveai 
nevoie de odihnă. Dormeai ca un copil. 

— Raisa mi-a spus că aţi venit. Mulţumesc pentru fructe, 
pentru lămăile și portocalele pe care le-aţi adus. 

— Noi n-am adus fructe. Sau am adus? Nu-mi mai amintesc. 
Îmbătrânim. 

Auzind conversaţia, tatăl, Stepan, ieși din bucătărie trecând 
cu atenţie pe lângă soţia lui. Se îngrășase puţin în ultimul timp. 
Amândoi se îngrășaseră. Arătau bine. 

Stepan își îmbrățișă fiul: 

— Te simţi mai bine? 

— Da, mult mai bine. 

— Asta-i bine. Ne-am făcut griji în privinţa ta. 

— Cum îţi mai e spatele? 

— Nu m-a mai durut de o vreme. E unul dintre beneficiile 
muncii administrative. Nu fac decât să supraveghez munca 
altora. Mă plimb de colo până colo cu un stilou și un carnețel. 

— Lasă, nu te mai simţi vinovat. Tu ţi-ai făcut datoria. 

— Poate, dar oamenii te privesc altfel când nu mai ești unul 
de-al lor. Prietenii mei nu mai sunt la fel de apropiaţi ca înainte. 
Dacă cineva întârzie, eu sunt cel care trebuie să raporteze. Din 
fericire, nimeni n-a întârziat până acum. 

Leo se gândi la vorbele acestea. 

— Dacă ar întârzia totuși, ce ai face? Ai raporta? 

— Le tot spun că orice ar face, să aibă grijă să nu întârzie. 


106 


Era felul lui de a spune că nu ar raporta pe nimeni. Probabil că 
deja trecuse cu vederea câteva cazuri. Nu era acum cazul să-i 
spună asta, dar asemenea generozitate avea toate șansele să 
fie descoperită. 

În bucătărie două verze fierbeau într-o oală în clocot. Părinţii 
lui tocmai pregăteau masa, iar Leo le spuse să continue, puteau 
vorbi și în bucătărie. Privi cum tatăl lui pregătea amestecul 
(carne proaspătă, nu din aceea uscată, probabil tot datorită 
slujbei lui Leo), morcovi proaspeţi (probabil tot datorită lui) pe 
care îi călea și orez scăzut. Mama lui ședea alături, scoțând 
frunzele lipsite de culoare din varza fiartă. Bătrânii simțeau că 
ceva nu era în ordine și așteptau, fără să precipite lucrurile, ca 
fiul lor să înceapă să le povestească. Leo era bucuros că erau 
atenţi la mâncare. 

— N-am vorbit niciodată foarte mult despre munca mea. Așa 
a fost cel mai bine. Au fost momente când slujba asta mi s-a 
părut foarte grea. Am făcut lucruri de care nu sunt mândru, dar 
care au fost întotdeauna necesare. 

Leo se opri, încercând să-și dea seama cum ar fi fost mai 
potrivit să continue. Întrebă: 

— A fost arestată vreuna dintre cunoștințele voastre? 

Întrebarea era nepotrivită, Leo își dădea seama de asta. 
Stepan și Ana își aruncară o privire fugară înainte de a se 
întoarce la mâncare; fără doar și poate erau bucuroși că aveau o 
ocupaţie. Ana dădu din umeri. 

— Toată lumea știe pe câte cineva care a fost arestat. Dar eu 
nu-mi pun întrebări. Întotdeauna îmi spun că voi, ofiţerii, aveţi 
probabil dovezi. Eu îi văd pe oameni așa cum sunt și-mi dau 
seama că e ușor să pari politicos, bine intenţionat și loial. 
Treaba voastră e să treceţi dincolo de aparențele astea. Voi știți 
ce-i mai bine pentru ţara asta. N-avem noi dreptul să judecăm. 

Leo dădu din cap. 

— Țara asta are mulţi dușmani. Sunt oameni peste tot în lume 
care urăsc Revoluţia noastră. Treaba noastră este s-o apărăm. 
Uneori trebuie s-o apărăm chiar și de noi înșine. 

Se opri. Nu venise aici ca să cânte clișeele propagandei. 
Părinţii lui se opriră, se întoarseră către fiul lor, având degetele 
uleioase de la amestecul pe care-l preparau. 


107 


— leri mi s-a ordonat s-o denunț pe Raisa. Superiorii mei cred 
că e o trădătoare. Cred că e un spion care lucrează pentru o 
agenţie străină. Mi s-a ordonat să anchetez cazul. 

O singură picătură de ulei căzu de pe degetele lui Stepan pe 
podea. O privi intens câteva clipe, apoi întrebă: 

— E trădătoare? 

— Tată, e profesoară. Lucrează, apoi vine acasă. Și iar 
lucrează și iar vine acasă. 

— Atunci, spune-le asta. Există vreo dovadă? Și de ce cred 
așa ceva? 

— Există declaraţia unui spion care a fost executat. El i-a 
rostit numele. Pretinde că a lucrat cu ea. Dar eu cred că acea 
declaraţie este o minciună. Eu știu că de fapt așa-zisul spion nu 
era altceva decât un veterinar. Am făcut o greșeală arestându-l. 
Mai cred și că declaraţia aceea e contrafăcută de un alt ofițer 
care încearcă să mă implice. Știu că soţia mea e nevinovată. 
Toată povestea asta nu e decât o răzbunare. 

Stepan își curăţă mâinile de șorțul Anei. 

— Spune-le adevărul. Fă-i să te asculte. Fă-l pe agentul acela 
să-și dea arama pe faţă. Te afli într-o poziţie de autoritate. 

— Această declaraţie, fabricată sau nu, e luată acum drept 
adevărată. Este un document oficial și numele ei este pe el. 
Dacă o apăr pe Raisa, contest validitatea unui document de 
stat. Dacă-i fac să admită că un document e contrafăcut, atunci 
ar putea la fel de bine să admită că toate sunt. Nu mai pot da 
înapoi acum. Consecințele ar fi uriașe. Ar însemna că fiecare 
declarație care există ar putea fi pusă sub semnul îndoielii. 

— Nu le poţi spune că s-au înșelat asupra acestui spion, mă 
rog, veterinar? 

— Ba da. Asta și intenţionez să le spun. Dar dacă creez vâlvă 
fără rost, atunci nu numai că o vor aresta pe ea, dar mă vor 
aresta și pe mine. Dacă ea e vinovată, iar eu pretind că nu e, 
înseamnă că și eu sunt vinovat. Și asta nu e totul. Știu cum 
merg lucrurile astea. Există posibilitatea să vă aresteze și pe 
voi. Un fragment din Codul penal incriminează inclusiv familiile 
condamnaților. Deveniţi vinovaţi prin asociere. 

— Și dacă o denunți? 

— Nu știu. 

— Ba știi. 

— Noi vom supraviețui. Ea nu. 


108 


Apa fierbea încă pe sobă. În cele din urmă, Stepan spuse: 

— Te afli aici pentru că nu știi ce să faci. Te afli aici pentru că 
ești un om bun și aștepți de la noi să-ți spunem să faci ce 
trebuie, ceea ce e bine să faci. Vrei să te sfătuim de bine. Să le 
spui că se înșală, că Raisa este nevinovată? Și să faci față 
consecinţelor ce decurg din asta? 

— Da. 

Stepan dădu din cap, uitându-se la Ana. După un moment 
adăugă: 

— Dar eu nu-ţi pot da acest sfat. Nu sunt sigur că te așteptai 
să-ţi dau sfatul ăsta. Cum aș putea? Adevărul e că vreau ca 
soţia mea să trăiască. Vreau ca fiul meu să trăiască. Și vreau ca 
eu să trăiesc. Și aș face orice ca să se întâmple asta. Așa cum 
văd eu situația, e o viaţă în schimbul a trei. Imi pare rău. Știu că 
așteptai mai mult de la mine. Dar suntem bătrâni, Leo. N-am 
supraviețui în Gulag. Acolo am fi despărțiți. Am muri singuri. 

— Și dacă ai fi fost tânăr, ce m-ai fi sfătuit atunci? 

Stepan dădu din cap. 

— Ai dreptate. Te-aș fi sfătuit același lucru. Dar nu fi supărat 
pe mine. La ce te așteptai când ai venit aici? Te așteptai să-ţi 
spunem „E bine, nu ne deranjează să murim?” Și la ce ar folosi 
morțile noastre? Ti-ar salva soţia? Aţi trăi fericiţi mai departe? 
Dacă ar fi așa, mi-aş da bucuros viaţa pentru voi doi. Dar nu se 
va întâmpla asta. Vom muri cu toții. Toţi patru, numai că tu ai 
muri având conștiința împăcată că ai făcut ceea ce trebuia. 

Leo își privi mama. Faţa ei era palidă precum frunzele de 
varză pe care le ţinea în mâini. Părea calmă. Nu-l contrazise pe 
Stepan, spunând în schimb: 

— Când trebuie să te decizi? 

— Am două zile în care să adun dovezi. Apoi trebuie să 
raportez. 

Părinţii lui continuau să prepare cina, adăugând carne tocată 
peste frunzele de varză, așezându-le într-o tavă de copt, una 
lângă alta ca un șir de degete groase, rășchirate. Nimeni nu 
scoase o vorbă până când tava nu fu plină. Stepan spuse: 

— Mănânci cu noi? 

Urmându-și mama în sufragerie, Leo observă că masa era 
deja pusă pentru trei persoane. 

— Așteptaţi pe cineva? 

— O așteptăm pe Raisa. 


109 


— Pe soţia mea? 

— Vine la cină. Când ai sunat, am crezut că e ea. 

Ana așeză o a patra farfurie pe masă, explicând. 

— Vine aproape în fiecare săptămână. Nu voia să știi cât de 
singură se simte fiindcă trebuie să mănânce doar în compania 
aparatului de radio. Ne-am atașat foarte mult de ea. 

E adevărat că Leo nu venea niciodată de la serviciu la ora 7. 
Stalin impusese o cultură a nedormitului, fiind el însuși un 
insomniac care nu avea nevoie de mai mult de patru ore de 
somn pe noapte. Leo auzise că nimeni din Biroul Politic nu pleca 
până când luminile din biroul lui Stalin nu se stingeau, asta 
întâmplându-se în mod regulat după miezul nopţii. Deși regula 
asta nu se aplica exact și la Liubianka, manifestări similare de 
devotament erau de așteptat. Doar câţiva ofițeri lucrau mai 
puţin de zece ore pe zi, chiar dacă multe ore din acestea erau 
petrecute fără să facă nimic. 

Se auzi o bătaie în ușă. Stepan deschise ușa și o primi pe 
Raisa în hol. Fu la fel de surprinsă ca și cei doi bătrâni să-l vadă 
pe Leo. Stepan explică: 

— Avea de lucru pe aici, prin împrejurimi. Măcar o dată să 
mâncăm și noi cu toții, ca o familie. ă 

Își deschise jacheta, iar Stepan i-o luă. Înaintă, apropiindu-se 
de Leo, pe care îl cercetă din cap până în picioare. 

— Ale cui sunt hainele astea? 

Leo se uită la pantaloni, la cămașă - hainele unor morți. 

— Le-am luat de la serviciu. 

— Atunci nu mai întreb nimic. 

Raisa se apropie de el și îi șopti în ureche. 

— Cămașa asta miroase. 

Leo se duse spre baie. În drum, privi spre Raisa care îi ajuta 
pe părinţii lui să pună masa. 

Leo crescuse fără apă caldă. Părinţii împărţiseră vechiul lor 
apartament cu unchiul tatălui său și familia acestuia. Nu existau 
decât două dormitoare, câte unul pentru fiecare familie. 
Apartamentul nu avea baie în interior, ocupanții clădirii trebuind 
să folosească baia de afară, unde nu curgea niciodată apă 
caldă. Dimineaţa trebuia să stea la coadă, iar iarna zăpada le 
cădea pe creștete în timp ce așteptau. O chiuvetă plină cu apă 
fierbinte ar fi fost ceva imposibil, un vis. Leo își scoase cămașa 
și începu să se spele. După ce termină, deschise ușa și îl întrebă 


110 


pe tatăl lui dacă poate lua o cămașă de la el; deși trupul tatălui 
arăta uzat de muncă - gârbovit și modelat de linia de asamblare 
în același fel în care modela și el carcasele de tancuri -, arăta la 
fel ca fiul lui, voinic, cu umeri musculoși. Cămașa îi venea 
aproape perfect. Se aplecă să mănânce. În timp ce mâncarea de 
varză se făcea în cuptor, mâncară zacuscă, murături, salată de 
ciuperci, limbă de vițel gătită cu maghiran, lăsată să facă o 
gelatină subţire și servită cu hrean. Era o masă extraordinar de 
îmbelșugată. Leo nu-și mai putea lua ochii de la bucate, 
încercând să calculeze cât costase fiecare fel de mâncare în 
parte. 

Cine murise pentru maghiranul acela? Limba de vițel fusese 
cumpărată cu preţul vieţii lui Anatoli Brodski? Simţind că i se 
face rău, remarcă: 

— Înţeleg acum de ce vii aici săptămânal. 

Raisa zâmbi. 

— Da. Mă răsfaţă. Le-am spus că niște cereale ar fi foarte 
bune, dar... 

Stepan interveni: 

— E o scuză ca să ne răsfățăm pe noi. 

Încercând să pară că pune o întrebare întâmplătoare, Leo 
spuse: 

— Ai venit aici direct de la serviciu? 

— Da. 

Minţea. Mersese cu Ivan undeva mai întâi. Dar înainte ca Leo 
să mai spună ceva, Raisa adăugă: 

— Nu-i adevărat. În mod normal, vin aici direct de la serviciu. 
Dar în seara asta am avut o programare, de asta am întârziat. 

— O programare? 

— La medic. 

Raisa începu să zâmbească. 

— Voiam să-ți spun când am fi fost doar noi, dar dacă tot a 
venit vorba... 

— Ce să spui? 

Anna se ridică. 

— Vrei să plecăm? 

Leo îi făcu semn mamei să se așeze. 

— Te rog. Suntem o familie. Fără secrete. 

— Sunt însărcinată. 


111 


20 februarie 


Leo nu putea dormi. Stătea întins, privea tavanul și asculta 
respiraţia ușoară a soției sale care stătea cu spatele lipit de 
coastele lui nu dintr-o încercare deliberată de apropiere intimă, 
ci mai degrabă prin jocul întâmplării. Dormea agitat. Era ăsta un 
motiv ca să o denunțe? Ar fi putut fi. Leo știa foarte bine cum ar 
fi apărut scris: 


Nu poate dormi liniștită, are coșmaruri, 
soția mea poartă cu siguranță povara unui secret. 


Putea transfera pe umerii unui alt agent povara acestei 
anchete. Se amăgea singur gândindu-se că ar fi putut judeca 
drept. Era prea aproape, prea implicat. Dar orice investigaţie ar 
fi dus la aceeași concluzie. Cazul fusese deschis. Nimeni în afară 
de el nu s-ar fi opus prezumţiei de vinovăție. 

Leo se dădu jos din pat și se așeză la fereastra sufrageriei, 
care nu dădea spre oraș, ci spre un alt bloc gri. Un perete plin 
de ferestre din care doar trei erau luminate, doar trei dintr-o mie 
sau mai mult, iar el își puse întrebarea ce griji îi frământau pe 
ocupanţii lor, ce-i împiedica pe locatari să doarmă? Avu un 
sentiment de camaraderie faţă de cele trei ferestre luminate 
într-un galben pal. Era patru dimineaţa, ora la care se făceau 
arestările - cel mai bun moment pentru a înșfăca pe cineva, de 
a-l înhăţa din somn. Atunci erau vulnerabili, dezorientaţi. 
Comentariile scăpate de suspecți în momentul în care agenții 
intrau în casă erau folosite apoi în anchetă. Nu era ușor să rămăi 
atent la ce spui când soţia ta este târâtă de păr prin toată casa. 
De câte ori spărsese Leo o ușă cu carâmbul cizmei? De câte ori 
văzuse soți trași afară din așternut, cu lanternele în ochi, cu 
pijamalele smulse de pe ei? De câte ori auzise râsul altor agenţi 
la vederea organelor sexuale descoperite ale suspecților? Câţi 
oameni smulsese din paturile lor? Câte apartamente întorsese 
cu fundul în sus? Câţi copii imobilizase când părinţii le erau 
luați? Nu-și amintea. Le îngropase adânc pe toate: numele și 
fețele lor. Memoria lui șchioapă îl ajuta. El o făcuse să fie așa? 


112 


Nu cumva luase metamfetamine nu ca să reziste mai mult la 
lucru, ci pentru a-și șterge din minte amintirile acelea? 

Exista o glumă celebră printre agenţi pe care o spuneau fără 
reținere. Un bărbat și soția lui fură treziţi de o bătaie puternică 
în ușă. Temându-se de ce era mai rău, se ridicară, se sărutară și 
își luară la revedere unul de la celălalt. 


Te iubesc, femeie. Te iubesc, bărbate. 


După ce și-au luat la revedere, au deschis ușa de la intrare. În 
faţa lor stătea un vecin agitat, coridorul era plin de flăcări și de 
fum. Cei doi zâmbiră ușurațţi și îi mulțumiră lui Dumnezeu. Doar 
luase foc clădirea. Leo auzise diferite variante ale acestui banc: 
dacă nu luase foc clădirea, erau tâlhari înarmaţi sau un medic 
cu vești foarte proaste. În trecut ar fi râs, fiind convins că lui nu i 
s-ar fi putut întâmpla așa ceva. 

Soţia lui era însărcinată. Schimba asta ceva? Poate atitudinea 
superiorilor lui față de Raisa. N-o plăcuseră niciodată. Erau 
convinși că nu i-ar fi putut dărui vreodată copii lui Leo. In aceste 
vremuri fiecărui cuplu i se cerea, i se pretindea să aibă copii. 
După ce milioane muriseră în război, era o datorie morală să ai 
copii. De ce Raisa nu avusese copii până atunci? Intrebarea 
aruncase suspiciuni asupra căsniciei lor. Singura concluzie era 
că ceva nu era în ordine cu ea. Tensiunea crescuse în ultimul 
timp: întrebări puse cu o frecvenţă din ce în ce mai mare. Raisa 
vizita un doctor pentru a rezolva chestiunea. Relaţiile lor 
sexuale erau pragmatice, motivate de presiuni externe. Lui Leo 
nu-i scăpa ironia faptului că exact când obţinuseră ceea ce 
voiau - pe Raisa însărcinată - aveau de gând s-o ucidă. Poate că 
ar fi trebuit să le spună că Raisa era însărcinată? Respinse 
ideea. Un trădător este un trădător, nu există circumstanţe 
atenuante. 

Leo făcu un duș. Apa era rece. Se îmbrăcă și pregăti micul 
dejun: ovăz fierbinte. N-avea niciun chef să mănânce și privi 
cum mâncarea i se întărește în farfurie. Raisa intră în bucătărie, 
se așeză și începu să se frece la ochi. El se ridică. Niciunul dintre 
ei nu spuse nimic în timp ce așteptau ca ovăzul să se 
încălzească. Îi puse o farfurie în faţă. Ea nu spuse nimic. Îi făcu 
și o ceașcă de ceai slab și îl puse pe tavă lângă borcanul cu 
gem. 


113 


— Am să încerc să ajung acasă puţin mai devreme. 

— Nu trebuie să-ţi schimbi programul din pricina mea. 

— Voi încerca, oricum. 

— Leo, nu trebuie să-ţi schimbi programul pentru mine. 

Leo închise ușa. Afară se lumina. De pe marginea drumului 
putu vedea oameni care așteptau tramvaiul câteva sute de 
metri mai jos. Ajunse la lift. Odată intrat, apăsă butonul pentru 
ultimul etaj. La etajul treisprezece, ultimul etaj, ieși luând-o spre 
pasajul care avea în fund o ușă de serviciu pe care scria 
ACCESUL INTERZIS. Încuietoarea fusese spartă cu mult timp în 
urmă. Ușa dădea spre niște scări care în cele din urmă duceau 
la acoperiș. Mai fusese aici chiar când se mutaseră. In dreapta 
se putea vedea orașul. Uitându-se în stânga, se putea vedea 
zona rurală unde Moscova se termina și începeau câmpurile 
nesfârșite acoperite cu zăpadă. Cu patru ani în urmă, admirând 
aceste peisaje, se considera unul dintre cei mai norocoși oameni 
de pe pământ. Era un erou - avea un ziar cu care s-o 
dovedească. Avea o slujbă bună, o soţie frumoasă. Increderea 
lui în stat era dincolo de orice îndoială. Pierduse senzaţia aceea 
de încredere totală, neclintită? Da, o pierduse. 

Luă liftul până la etajul 14, întorcându-se în apartamentul său. 
Raisa plecase la serviciu. Farfuria ei stătea în chiuvetă, 
nespălată. Işi dădu jos geaca și cizmele, își încălzi mâinile, gata 
să-și înceapă investigația. 

Leo organizase și  supraveghease cercetarea multor 
apartamente, case sau birouri. Circulau povești despre 
extraordinara duritate cu care lucrau ofițerii pentru a-și 
demonstra devotamentul. Distrugeau obiecte de valoare, tăiau 
din rame portrete sau opere de artă, rupeau cărţi, dărâmau 
pereţi întregi. Deși aceasta era casa sa și lucrurile sale, Leo își 
propuse să nu procedeze altfel decât de obicei. Rupse 
cuverturile de pat, lăzile pentru perne și cearșafurile, întorcând 
salteaua pe dos și pipăind fiecare centimetru cu degetele, ca un 
orb citind în alfabetul Braille. Documentele puteau fi băgate într- 
o saltea, devenind astfel inaccesibile privirii. De aceea, singurul 
mod în care puteau fi descoperite astfel de acte era să le cauţi 
cu degetele. Negăsind nimic, se mută la rafturi. Luă carte cu 
carte și se uită în ele să vadă dacă nu se află ceva ascuns. Găsi 
o sută de ruble, care valorau salariul pe aproape o săptămână. 
Se uită la bani și se miră ce ar putea să însemne asta, până 


114 


când își aminti că acea carte era a lui și că banii îi aparţineau, 
era o rezervă secretă. Un alt agent ar fi raportat cu siguranţă 
despre acei bani, folosind asta ca o dovadă că suspectul era un 
speculant. Leo puse banii înapoi. Deschise sertarul, aruncând o 
privire hainelor frumos aranjate și netezite ale Raisei. Luă 
fiecare articol de îmbrăcăminte, îl scutură și îl pipăi înainte de a- 
| arunca pe podea. Când goli sertarele le cercetă pe faţă și pe 
dos. Negăsind nimic, se întoarse să cerceteze camera. Se lipi de 
perete, pipăindu-l cu degetele ca să vadă dacă nu descoperea 
vreo gaură sau proeminenţă care să indice un seif. Dădu jos 
decupajul de ziar înrămat care arăta o fotografie a lui lângă un 
panzer german în flăcări. Era normal ca acum, în preajma morţii, 
să se gândească la acel moment ca la o rămășiță din vremuri 
mai fericite. Desprinse rama. Bucata de ziar căzu pe podea. 
Punând la loc rama și bucata de ziar, luă patul și îl răsturnă, 
lipindu-l de perete. Se lăsă în genunchi. Parchetul era bine prins 
de podea. Luă o șurubelniţă din bucătărie și începu să desprindă 
fiecare bucată. Dedesubt nu găsi nimic, doar praf și mucuri de 
țigară. 

Merse în bucătărie ca să-și spele mâinile de praf. De data asta 
era apă caldă. Petrecu o bună bucată de timp bucurându-se de 
senzația pe care i-o dădea săpunul, mângâindu-și pielea cu el 
chiar și după ce praful se dusese demult. Ce încerca de fapt să- 
și spele de pe mâini? Trădarea? Nu. Nu-l interesau metaforele. 
Işi spăla mâinile pentru că erau murdare. Işi cerceta 
apartamentul pentru că așa trebuia. Nu era cazul să analizeze 
prea mult. 

Se auzi o bătaie în ușă. Își ridică mâinile care erau complet 
acoperite cu spumă de săpun. Bătaia se auzi din nou. Cu mâinile 
șiroind de apă, ieși în hol și strigă: 

— Cine e? 

— Vasili. 

Leo închise ochii, simțind că pulsul începe să-i crească și 
încercând să-și potolească furia. Vasili ciocăni din nou. Leo 
înaintă și deschise ușa. Vasili era însoţit de doi oameni. Unul 
dintre ei era un agent tânăr pe care Leo nu-l cunoștea. Avea 
trăsături fine și o piele galbenă, ca de hârtie. Se uita la Leo cu 
niște ochi lipsiți de expresie, ca două bile de sticlă înfipte într-un 
aluat. Al doilea ofiţer era Feodor Andreev. Vasili alesese cu grijă 
acești doi oameni. Agentul era cu siguranță garda lui, un tip 


115 


puternic și cu siguranţă un ţintaș bun sau un ins iute la mânuit 
cuțitul. ÎI adusese pe Feodor doar ca să-l enerveze. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am venit să ajutăm. Kuzmin ne-a trimis. 

— Mulţumesc, dar această investigaţie se desfășoară fără 
probleme. Nu va fi nevoie. 

— Hai, măi Leo. Venim de departe. Și e și foarte frig aici. 

Leo se dădu la o parte și le permise să intre. 

Niciunul dintre ei nu-și dădu jos cizmele care erau pline de 
gheață, de pe care cădeau bucăţi, topindu-se pe covor. Leo 
închise ușa, conștient că Vasili se afla aici ca să-i întindă o 
cursă. Dorea să-l facă pe Leo să-și piardă firea, să se certe, să 
facă o remarcă nelalocul ei, orice pentru a-i face cazul mai 
dificil. 

Leo le oferi oaspeţilor săi ceai sau vodcă, după gust. Pasiunea 
lui Vasili pentru alcool era foarte cunoscută, dar era considerat 
cel mai neimportant dintre vicii, asta dacă era un viciu. Refuză 
oferta lui Leo cu o clătinare din cap și începu să privească în 
dormitor. 

— Ce ai găsit? 

Fără să mai aștepte o replică, Vasili intră în cameră și privi la 
canapeaua răsturnată. 

— Nici măcar n-ai tăiat-o. 

Se aplecă, scoase un cuţit și se pregăti să taie canapeaua. 

Leo îl apucă de mână. 

— Poţi să simţi dacă e ceva înăuntru. Nu trebuie s-o tai. 

— Așadar, ai de gând să rearanjezi locul exact cum a fost? 

— Da. 

— Tot mai crezi că soţia ta e nevinovată? 

— N-am găsit nimic care să sugereze contrariul. 

— Pot să-ţi dau un sfat? Găsește-ţi o altă soţie. Raisa e 
frumoasă. Dar mai există atâtea femei frumoase. Poate că ţi-ar 
fi mai bine cu o femeie care nu e atât de frumoasă. 

Vasili băgă mâna în buzunar și scoase niște fotografii 
împăturite. | le dădu lui Leo. Erau fotografii ale Raisei împreună 
cu Ivan, profesorul de literatură, făcute în fața școlii. 

— ÎI regulează, Leo. Te trădează pe tine și trădează și statul. 

— Astea sunt poze făcute la școală. Amândoi sunt profesori. 
Normal că îi poți fotografia la școală. Nu dovedește nimic. 

— Ştii cum îl cheamă? 


116 


— Ivan, cred. 

— Îl urmărim de ceva timp. 

— Noi urmărim mulţi oameni. 

— Poate că și tu ești prieten cu el? 

— Nu l-am întâlnit niciodată. Nu i-am vorbit niciodată. 

Văzând grămada de haine de pe podea, Vasili se aplecă și luă 
o pereche de chiloţei de-ai Raisei. li pipăi, îi mototoli și îi băgă 
sub nas fără a-și lua ochii de la Leo. In loc să se enerveze, Leo 
își privi colegul într-un fel în care nu se mai obosise niciodată să- 
| privească. Cine era exact acest om care-l ura atât de mult? O 
făcea din gelozie sau din pură ambiţie? 

Privindu-l adulmecând chiloțeii Raisei, Leo realiză că ura lui 
avea ceva personal. 

— Mă mai pot uita pe aici, prin apartament? 

Simţind că i se întinde o capcană, Leo răspunse: 

— Vin cu tine. 

— Aș prefera să fiu singur. 

Leo dădu din cap. Vasili se urni. 

Gâtuit de furie, aproape incapabil să respire, Leo se uită la 
canapeaua întoarsă cu susul în jos. Fu surprins să audă o voce 
caldă chiar lângă el. Era Feodor. 

— Trebuie să faci asta, să cauţi prin hainele nevestei, să-ți 
distrugi singur parchetul și viaţa. 

— Toţi ar trebui să fim pregătiţi pentru așa ceva. 
Generalisimul Stalin... 

— Am auzit și eu. Conducătorul nostru spune că inclusiv 
propriul lui apartament ar putea fi cercetat, dacă ar fi nevoie. 

— Nu numai că putem fi cu toţii cercetaţi, trebuie să fim cu 
toţii cercetaţi. 

— Și totuși, n-ai vrut să cercetezi moartea fiului meu. Ti-ai 
cerceta nevasta, prietenii, vecinii, dar nu vrei să arunci o privire 
la trupul lui. Nu-ţi poţi rupe o oră ca să vezi cum i-a fost tăiată 
burta și cum a murit cu gura plină de noroi? 

Feodor era calm, vocea îi era blândă, lipsită de asprime. 
Devenise de gheață. li putea vorbi astfel lui Leo, sincer, deschis 
pentru că știa că acum nu mai era o ameninţare. 

— Feodor, nici tu n-ai văzut trupul. _ 

— Am vorbit cu cel care l-a găsit. Mi-a spus ce-a văzut. In 
ochii bătrânului se putea citi groaza. Am vorbit cu martorul 
ocular. Femeia pe care ai speriat-o. Un bărbat îl ţinea de mână 


117 


pe fiul meu, ducându-l de-a lungul căii ferate. l-a văzut fața 
bărbatului. L-ar putea descrie. Dar nimeni nu vrea ca ea să 
vorbească. Și acum e speriată și ea. Fiul meu a fost ucis, Leo. 
Miliția i-a făcut pe toţi martorii să-și schimbe declaraţiile. La asta 
mă așteptam. Dar tu erai prietenul meu. Și ai venit la noi acasă 
și ai cerut familiei mele să-și țină gura. Ne-ai citit o povestioară 
și ne-ai ordonat să ne minţim pe noi înșine. In loc să-i cauţi pe 
cei care mi-au ucis băiatul, te-ai apucat să ne conduci 
funeraliile. 

— Feodor, încercam să te ajut. 

— Te cred. Ne-ai spus cum să supraviețuim. 

— Da. 

— Și într-un fel îţi sunt recunoscător. Altfel, cel care mi-a ucis 
fiul m-ar fi ucis și pe mine și familia mea. Ne-ai salvat. De aceea 
mă aflu aici. Nu ca să-ţi râd în nas, ci ca să-ţi întorc serviciul. 
Vasili are dreptate. Trebuie să-ţi sacrifici nevasta. Nu te mai 
obosi să cauţi dovezi. Denunţ-o și vei supravieţui. Raisa este 
spion, s-a hotărât asta deja. Am citit declaraţia lui Anatoli 
Brodski. E scrisă cu aceeași cerneală neagră ca și raportul 
despre fiul meu. 

Nu, Feodor se înșela. Era furios. Leo își reaminti că avea un 
obiectiv simplu. Să investigheze cazul soţiei sale și să raporteze 
ce a descoperit. Soţia lui era nevinovată. 

— Sunt convins că declaraţia trădătorului cu privire la soția 
mea era motivată doar de răzbunare și nimic mai mult. Ceea ce 
am descoperit până acum susţine ipoteza asta. 

Vasili reintră în cameră. Era imposibil de spus cât auzise din 
conversaţia lor. Răspunse: 

— Cu excepţia faptului că toţi ceilalţi au fost arestaţi. Și toţi 
au mărturisit. Informaţiile date de Brodski s-au dovedit de 
neprețuit. 

— Atunci sunt fericit că eu am fost cel care l-a prins. 

— Soţia ta a fost numită de un spion condamnat. 

— Am citit declaraţia și numele Raisei e ultimul pe listă. 

— Numele n-au fost date în ordinea importanţei. 

— Cred că l-a adăugat ca să se răzbune. Pe mine, personal. E 
puţin probabil să înșele pe cineva cu trucul acesta disperat, 
depășit. Eşti binevenit să mă ajuţi în investigația pe care tocmai 
o fac, dacă de asta ai venit. După cum vezi... 

Leo făcu un gest către parchetul distrus. 


118 


— Ai fost meticulos. 

— Renunţă la ea, Leo. Trebuie să fii realist. Pe de o parte, ai 
cariera ta, îi ai pe părinţii tăi - pe de altă parte ai o târfă și o 
trădătoare. 

Leo se uită la Feodor. Pe faţa lui nu se putea citi vreo 
mulțumire, vreo urmă de ușurare maliţioasă. Vasili continuă: 

— Ştii că e o târfă. De aia ai urmărit-o și înainte. 

În sufletul lui Leo stupefacţia luă locul furiei. Știau. Știuseră de 
la bun început. 

— Credeai că ăsta e un secret? Știam cu toții. Denunţ-o, Leo. 
Pune capăt chestiei ăsteia. Pune capăt întrebărilor supărătoare 
care îţi stau pe creier. Renunţă. Mergem după aia cu toţii să 
bem ceva. Până la sfârșitul nopţii vei avea o altă femeie. 

— Voi raporta rezultatele muncii mele până mâine dimineaţă. 
Dacă Raisa e o trădătoare, asta voi spune. Dacă nu e, asta voi 
spune. 

— Atunci îţi urez noroc, prietene. Dacă supraviețuiești 
scandalului ăstuia, atunci, într-o bună zi, vei conduce MGB-ul. 
Sunt sigur de asta. Și va fi o onoare să lucrez sub comanda ta. 

La ușă, Vasili se întoarse: 

— Nu uita ce am spus. Viaţa ta și a părinţilor tăi pentru viața 
ei. Nu e chiar așa greu de decis. 

Leo închise ușa. 

În timp ce asculta pașii îndepărtându-se, observă că mâinile îi 
tremurau. Se întoarse în dormitor și aruncă o privire peste tot 
dezastrul. Refăcu parchetul, montându-l la loc. Refăcu patul, 
adunând cu grijă cearșafurile și apoi mototolindu-le ușor ca să 
arate la fel ca atunci când începuse cercetarea. Puse la loc 
hainele Raisei, împăturindu-le, conștient că nu-și mai amintea 
ordinea exactă în care le luase. Trebuia să fie măcar pe 
aproape. 

Ridicând o cămașă de bumbac, un mic obiect căzu, îi lovi 
piciorul și se rostogoli pe podea. Leo se aplecă și îl luă. Era o 
monedă, o rublă de aramă. O aruncă pe dulăpiorul de la 
căpătâiul patului. 

Izbindu-se, moneda se sparse în două, fiecare jumătate 
zburând în câte una din părţile dulăpiorului. Perplex, se apropie 
de dulăpior. Luă cele două jumătăţi. Interiorul uneia fusese golit. 
Împreună păreau să facă o monedă obișnuită. Leo mai văzuse 
așa ceva. Era făcut pentru a ascunde microfilme în el. 


119 


120 


21 februarie 


Prezenţi la raportul lui Leo erau maiorul Kuzmin, Vasili Nikitin 
și Timur Rafaelovici - agentul care îl înlocuise pe Leo în timpul 
interogatoriului lui Anatoli Brodski. Leo îl știa doar din vedere: 
un om ambițios care vorbea puţin și pe care te puteai baza. 
Prezența lui Rafaelovici arăta că tot ce era scris în declaraţie, 
inclusiv despre Raisa, era de necontrazis. Omul acesta nu era un 
lacheu, precum Vasili. Rafaelovici nici nu-l respecta, nici nu se 
temea de el. Leo se întrebă dacă Vasili ar fi putut introduce 
numele Raisei în declaraţie. N-avea nicio putere de influență 
asupra lui Rafaelovici. Niciun mijloc de a-l manipula și, conform 
gradelor, ar fi trebuit să-i fie subordonat în timpul 
interogatoriului. În ultimele două zile, Leo lucrase mânat de 
presupunerea că avea de-a face cu o răzbunare din partea lui 
Vasili. Se înșelase. Nu Vasili se afla în spatele a toate astea. 
Singurul agent care ar fi putut pune la cale o asemenea 
înscenare, având de partea lui un martor atât de sus-pus, era 
maiorul Kuzmin. 

Era o înscenare pusă la cale de nimeni altcineva decât de 
mentorul lui, omul care îl luase sub aripa lui. Leo ignorase 
sfaturile sale în privinţa lui Brodski și acum primea o lecţie. 

Ce-i spusese Kuzmin? 


Sentimentalismul putea orbi un om. 


Acesta era un test, un exerciţiu. Singurul lucru care era testat 
aici era loialitatea lui Leo ca agent. Nu avea nimic de-a face cu 
Raisa. Nimic. 

De ce să pui un bărbat să-și urmărească soţia dacă nu din 
dorinţa de a vedea cum se conduce pe sine însuși în timpul 
cercetărilor? Nu fusese urmărit? Nu venise Vasili ca să vadă 
dacă își cerceta bine propriul apartament? Nu-l interesa ce ar fi 
putut găsi în apartament. Îl interesa doar cum se descurca Leo. 
Înţelegea acum totul. Vasili îl tot îndemnase ieri să-și denunțe 
soția, tocmai pentru că spera ca Leo să facă pe dos și să-i ia 
apărarea. Nu voia ca Leo s-o denunte. Nu voia. Voia să-l vadă 
punându-și viaţa privată înaintea intereselor Partidului. Era un 


121 


truc. Tot ce trebuia să facă era să-i arate maiorului Kuzmin că 
era gata să-și denunțe soția, să dovedească faptul că loialitatea 
lui față de MGB era necondiționată, să arate că avea o credinţă 
dincolo de orice îndoială, să arate că inima lui era 
neîndurătoare. Dacă făcea asta, aveau să fie cu toţii în afara 
pericolului: Raisa, copilul lui nenăscut, părinţii lui. Viitorul lui în 
MGB avea să fie asigurat, iar Vasili ar fi devenit un individ 
neînsemnat. 

Nu era asta totuși o presupunere? Dacă trădătorul era totuși, 
așa cum de altfel mărturisise, un trădător? Dacă într-adevăr 
chiar lucrase cu Raisa? Dacă spunea adevărul? În definitiv, de ce 
era atât de sigur că omul ăla era nevinovat? Că soţia lui era 
nevinovată? La urma urmei, de ce se împrietenise cu un 
profesor de literatură cu apucături de disident? Ce căuta 
moneda aceea în apartamentul lor? Nu fuseseră interogaţi cu 
succes ceilalţi șase de pe lista lui Brodski? Lista fusese 
confirmată până acum. Da, Raisa era un spion și în buzunarul 
hainei sale se afla moneda de cupru, dovada trădării sale. Putea 
așeza moneda pe birou și propune ca ea și Ivan Jukov să fie 
reținuți pentru cercetări. Fusese luat de prost. Vasili avusese 
dreptate. Era o trădătoare. Era însărcinată și purta copilul unui 
alt bărbat. Nu fusese el convins mereu că-i e necredincioasă? 
Nu-l iubea. De asta era sigur. De ce să riște totul pentru o 
femeie care se purta rece cu el, care în cel mai bun caz îl tolera? 
Era o ameninţare pentru munca lui, pentru tot ceea ce realizase 
pentru sine și părinţii lui. Era o ameninţare pentru ţară, o ţară 
pe care Leo luptase s-o apere. 

li era foarte clar. Dacă spunea că e vinovată, totul s-ar fi 
terminat aici pentru el și pentru părinţii lui. Era ceea ce trebuia 
să facă. Era singurul lucru sigur. Dacă era un test în privinţa 
caracterului său, atunci și Raisa va fi cruţată. Dacă era într- 
adevăr spion, atunci deja agenţii aceștia aveau dovezile și 
așteptau să vadă doar dacă Leo era și el colaborator. Dacă era 
spion, atunci trebuia s-o denunțe, merita să moară. Singurul 
lucru logic pe care îl putea face era să-și denunțe soţia. 

Maiorul Kuzmin demară procedurile. 

— Leo Stepanovici, avem motive să credem că soția ta 
lucrează în slujba unor agenţii străine. Tu, personal, nu ești 
suspectat de nicio infracţiune. Acesta este motivul pentru care 


122 


te-am rugat să cercetezi aceste presupuneri. Te rog, spune-ne 
ce-ai găsit. 

Leo avea acum confirmarea pentru toate bănuielile sale. 
Oferta lui Kuzmin era clară. Dacă-și denunța soţia, atunci s-ar fi 
bucurat în continuare de încrederea lor. Ce spusese Vasili? 


Dacă depășești acest scandal, vei ajunge să conduci 
MGB-ul într-o bună zi. Era sigur de asta. 


Promovarea era numai o chestiune de timp. 

In cameră era liniște. Maiorul se aplecă puţin înainte. 
— Leo? 

Leo se ridică, își îndreptă haina de la uniformă. 

— Soţia mea e nevinovată. 


123 


Trei săptămâni mai târziu 
Vestul Munţilor Ural 
Orașul Voualsk 


13 martie 


La Fabrica de automobile Volga s-a intrat în ultima tură. llinaia 
se opri din lucru și își frecă mâinile cu o bucată de săpun negru 
care mirosea a rânced, singurul care se găsea, dacă se găsea și 
ăla. Apa era rece, săpunul nu făcea niciun fel de spumă - pur și 
simplu se descompunea în bucăţi mici și uleioase -, dar ea nu se 
putea gândi decât la orele pe care le mai avea până să intre din 
nou în tură. Işi planificase noaptea în amănunt. Intâi avea să-și 
curețe uleiul și pilitura de sub unghii. Apoi avea să meargă 
acasă să se schimbe, să-și boiască puţin obrajii înainte să se 
îndrepte către „Basarov”, un restaurant lângă gară. 

„Basarov” era cunoscut pentru că acolo opreau cei veniţi cu 
afaceri, persoane oficiale care poposeau acolo înainte de a-și 
continua drumul spre vest sau spre est pe calea ferată 
transsiberiană. Acolo se putea mânca supă de mei, budincă de 
orz și heringi săraţi, mâncăruri care toate i se păreau 
îngrozitoare. Mai important era că serveau alcool. Cum era ilegal 
să consumi alcool fără mâncare, mesele erau o cale de a obține 
ceva, o farfurie de mâncare era un permis pentru ceva de băut. 
In realitate restaurantul era ceva mai mult decât un loc de 
agăţat. Aici legea care spunea că nimeni nu putea fi servit cu 
mai mult de o sută de grame de vodcă era ignorată. Basarov, 
cel care conducea și dădea numele restaurantului, era mai 
mereu beat și violent și dacă llinaia voia să-și rezolve treburile 
pe spatele lui, atunci voia și el o bucată. Nu putea pretinde că 
stătea acolo și bea doar pentru că îi făcea plăcere și din când în 
când să dispară cu câte un client ocazional care plătea. Nimeni 
nu bea acolo doar din plăcere, era o mulţime pestriță, aflată în 
trecere, foarte puţini localnici. Dar ăsta era un avantaj. Cu 
localnicii nu-și mai putea face treaba. Fusese bolnavă de curând 
- iritaţii, erupții, chestii de genul ăsta. Câţiva clienţi fideli, 
prezentând mai mult sau mai puţin aceleași simptome, se 
apucaseră s-o bârfească. Acum trebuia să aibă de-a face cu 
oameni care n-o cunoșteau, oameni care nu stăteau mult în oraș 


124 


și care nu constatau că au luat o boală venerică până nu 
ajungeau la Vladivostok sau Moscova, în funcţie de destinaţie. 
Nu-i făcea deloc plăcere faptul că răspândea un microb, o 
infecţie, chiar dacă nu avea de-a face chiar cu niște oameni 
decenţi. Dar în orașul ăsta să consulţi un medic cu privire la o 
boală cu transmitere sexuală era mai periculos decât boala 
însăși. Pentru o femeie nemăritată era ca și cum ai fi dat o 
declaraţie și ai fi semnat-o cu propria ta mizerie. Trebuia să 
apeleze la piaţa neagră pentru tratament. Dar asta însemna 
bani, poate chiar mulţi bani, iar acum îi strângea pentru ceva 
mult mai important: plecarea ei din acest oraș. 

Când ajunse, restaurantul era plin, geamurile aburite. Duhnea 
a mahorcă și a tutun prost. Cu câţiva pași înainte să ajungă la 
ușă, auzi râsete de oameni beţi. Presupuse că erau soldați. Și 
presupuse bine. Adesea aveau loc exerciții militare în munţii din 
împrejurimi, iar cei care aveau o permisie erau în mod normal 
trimiși aici. Basarov căuta acest fel de clientelă. Indoia vodca cu 
apă și dacă cineva se plângea, așa cum se întâmpla adesea, 
pretindea că nu făcuse decât să limiteze cu înțelepciune beţia. 
Adeseori se porneau bătăi. Chiar și așa, ea știa că în ciuda 
faptului că se plângea încontinuu de cât era viaţa de grea, 
Basarov făcea un profit frumușel, vânzând vodca nebotezată pe 
care reușea s-o ciupească de la clienţi. Era un speculant. O 
jigodie. Acum două zile urcase ca să-i plătească dijma 
săptămânală și printr-o crăpătură în ușă îl văzuse numărând 
rublă după rublă bancnote pe care le ţinea într-o cutie de 
tinichea legată cu sârmă. Privi, abia îndrăznind să respire, cum 
își învelește cutia în pânză înainte s-o ascundă în sobă. Din acel 
moment visase să fure acei bani și să fugă cu ei. Desigur, 
Basarov i-ar fi rupt gâtul dacă ar fi prins-o, dar ea conta pe 
faptul că atunci când ar fi constatat dispariţia cutiei, inima i-ar fi 
plesnit acolo, pe loc, lângă sobă. Era sigură că inima lui și cutia 
erau cam unul și același lucru. 

După estimările ei, soldaţii aveau să mai bea cel puţin două 
ore. Pentru moment se mulţumeau s-o pipăie, un privilegiu 
pentru care nu plăteau, asta dacă nu considerai vodca gratis o 
plată, ceea ce ea nu făcea. Privea și ceilalţi clienţi, convinsă că 
ar putea face un bănuţ și înainte ca soldaţii să treacă la fapte. 
Soldaţii ocupară mesele din față, trimițându-i în spate pe clienții 
rămași. Nu avea niciun motiv să mai stea cu ei. 


125 


llinaia își îndreptă rochia, își termină băutura și trecu printre 
soldaţi, ignorând ciupiturile și remarcile până ajunse la una din 
mesele din spate. Bărbatul care ședea acolo avea vreo 40 de 
ani, poate mai puţin. Nu era frumos, dar probabil că era dispus 
să plătească ceva în plus pentru asta. Cei frumușei erau 
convinși că nu au nevoie să plătească, că întâlnirea putea fi 
plăcută și pentru ea. Se așeză frecându-și piciorul de pulpa lui și 
îi spuse: 

— Mă numesc Tania. 

Momente ca acesta o ajutau să se pună în pielea altcuiva. 

Omul își aprinse o ţigară și îi puse mâna pe picior. Fără să se 
chinuie să-i cumpere o băutură, turnă jumătate din vodca lui 
într-unul dintre numeroasele pahare murdare din jur și i-l 
întinse. Ea se jucă cu paharul, așteptând ca el să spună ceva. Işi 
termină băutura fără a da vreun semn că e dornic de 
conversaţie. Incercând să nu-și dea ochii peste cap, llinaia îi 
îmbie puţin la vorbă: 

— Cum te cheamă? 

El nu răspunse, își băgă mâna în buzunar şi începu să caute 
ceva. Işi scoase mâna; avea pumnul strâns. Inţelese că era un 
joc și că aștepta de la ea să-l joace. Il bătu ușor peste degete. El 
întoarse pumnul cu faţa în sus și începu să-și întindă degetele 
unul câte unul. 

In mijlocul palmei avea o mică bucată de aur. Femeia se 
aplecă. Inainte să apuce să vadă bine, bărbatul își retrase mâna 
și o băgă la loc în buzunar. Incă nu spusese o vorbă. li studie 
chipul. Era roșu în obraji, avea ochii injectaţi și nu-l plăcea deloc. 
Dar erau mulţi cei pe care nu-i plăcea și, cu siguranţă, nu-i 
plăcea niciunul dintre cei cu care se culca. S-o facă pe 
mofturoasa însemna la fel de bine să renunţe la tot, să se 
căsătorească cu vreun localnic și să se resemneze să locuiască 
în orășelul ăsta. Singura cale de a se reîntoarce la Leningrad, 
unde locuia familia ei, unde locuise și ea toată viața, înainte să i 
se ordone să se mute aici, într-un cătun de care nici nu auzise, 
era să strângă suficient de mulţi bani ca să-i poată mitui pe 
oficiali. Fără cunoștințe sus-puse printre oficialități, fără oameni 
care să poată autoriza transferul ei, singura cale rămânea aurul. 

Işi drese glasul, spunând primul lui cuvânt. 

— Bea. 


126 


— Întâi mă plătești. Apoi îmi spui ce să fac. Asta-i regula. 
Asta-i singura regulă. 

Expresia bărbatului se schimbă, de parcă tocmai ar fi primit 
un bolovan în figură. Pentru o clipă zări în înfățișarea lui 
bonomă, de ins dolofan, ceva neplăcut, ceva ce-o făcu să-și 
dorească să întoarcă privirea. Dar aurul o făcu să continue să-l 
privească, să rămână la locul ei. El scoase aurul din buzunar și i- 
| oferi. Ea întinse mâna și, în timp ce încerca să-l apuce din 
palma lui transpirată, el strânse palma și îi prinse înăuntru 
degetele. N-o durea, dar îi prinsese degetele în palmă. Putea să- 
și lase mâna într-a lui sau să și-o retragă fără aur. Ghicind ce i 
se cerea, râse ca o fetiţă neajutorată și își lăsă mâna moale. El o 
eliberă din strânsoare. Luă bucata de aur și se uită la ea. Avea 
forma unui dinte. ÎI privi: 

— De unde o ai? 

— La vreme de necaz oamenii vând orice. 

El zâmbi. Ei i se făcu rău. Ce fel de monedă era asta? Bărbatul 
lovea cu degetele paharul de vodcă. Dintele acela era biletul ei 
de plecare. Își termină vodca. 


llinaia se opri. 

— Lucrezi la fabrica de cherestea? 

Știa că nu lucra, doar singurele case de pe aici erau ale celor 
care lucrau acolo. El nici nu se obosi să-i răspundă. 

— Alo, unde mergem? 

— Aproape am ajuns. 

Avea s-o conducă la gara de la periferia orașului. Deși gara 
era nouă, fusese construită într-una dintre cele mai vechi zone, 
fiind populată de cocioabe cu o singură cameră, cu acoperiș de 
tablă și pereți subţiri din lemn, cocioabe aliniate pe marginea 
străzilor care puțeau a canalizare. Colibele erau ale muncitorilor 
care locuiau câte șase-șapte în cameră și care nu le erau de 
niciun folos pentru ce aveau ei în minte. 

Era frig. llinaia începea să se trezească. Picioarele îi 
obosiseră. 

— A venit momentul. Cu aurul ai cumpărat o oră. Așa ne-am 
înţeles. Dacă scazi timpul de care am nevoie ca să ajung la 
restaurant, asta îţi dă douăzeci de minute din acest moment. 

— E prin spatele gării. 

— Nu-i decât pădure acolo. 


127 


— Vei vedea. 

El o luă înainte, ajungând lângă gară, arătându-i cu degetul 
ceva în întuneric. Ea își băgă mâinile în buzunarele hainei, 
atentă la el, la punctul din depărtare pe care el îl indica cu 
degetul. Vedea șinele de cale ferată dispărând în pădure și 
nimic altceva. 

— Ce ar trebui să văd? 

— Acolo. 

Arăta o mică baracă de lemn, aflată lângă șine, aproape de 
marginea gării. a 

— Sunt inginer. Lucrez la căile ferate. Ala e un punct de 
întreţinere. Nu vom fi deranjaţi acolo. 

— Sunt și alte locuri unde n-am fi deranjați. 

— Nu te pot duce unde locuiesc. 

— Știu eu niște locuri unde ne-am fi putut duce. 

— E mai bine așa. 

— Pentru mine nu este. 

— Există o singură regulă. Eu plătesc, tu faci cum spun eu. Ori 
îmi dai aurul înapoi, ori mă asculți. 

Aurul era singurul lucru bun din toată povestea asta. Bărbatul 
întinsese mâna, așteptând să i se returneze aurul. Nu părea nici 
supărat, nici dezamăgit, nici  nerăbdător. llinaia găsi 
reconfortantă starea lui de calm. O luă spre cabană. 

— Ai zece minute după ce intrăm, ne-am înțeles? 

El nu răspunse, iar ea luă tăcerea lui ca pe un răspuns 
afirmativ. 

Cocioaba era închisă, dar el avea chei și după ce o găsi pe 
cea bună, începu să se chinuie cu broasca. 

— E înghețată. 

Ea nu-i răspunse și își întoarse capul într-o parte, oftând ca 
să-și arate dezaprobarea. Discreţia era una, iar ea bănuise de la 
început că era însurat. Dar, de vreme ce nu locuia în acest oraș, 
nu putea înțelege care era problema lui. Poate că venise cu 
familia sau cu prietenii; poate că era un membru sus-pus al 
Partidului. Ei nu-i păsa. Nu voia decât ca cele zece minute să se 
termine. 

El se aplecă, cuprinse lacătul cu palmele și suflă pentru a 
încălzi broasca. Cheia intră, lacătul se deschise. Ea rămase 
afară. Dacă nu era lumină, înţelegerea lor cădea, iar ea avea să 
păstreze aurul ca despăgubire. Deja îi oferise acestui tip prea 


128 


mult din timpul ei. Dacă el voia să-l irosească făcând excursii la 
dracu'-n praznic, era treaba lui. 

Bărbatul intră și dispăru în întuneric. Se putu auzi sunetul 
unui chibrit. O lumină începu să pâlpâie într-o lampă. Omul porni 
lampa și o agăță de un cârlig atârnat în tavan. Intră și ea. 
Încăperea era plină cu bucăţi de șină, șuruburi, bolţuri, unelte și 
cherestea. Se simțea miros de smoală. Bărbatul începu să 
curețe una dintre stațiile de emisie-recepţie. 

— O să-mi intre așchii în cur. 

Spre surpriza ei, bărbatul roși. Improvizând, își întinse haina 
peste bancul de lucru. Ea intră. 

— Un domn desăvârșit... 

În mod normal, și-ar fi scos haina, s-ar fi așezat pe marginea 
patului, ar fi dat jos un ciorap, ar fi dat un mic spectacol. Dar 
fără pat și fără căldură, tot ce avea de gând să facă pentru a-l 
mulțumi era să-și ridice fusta. În rest, va rămâne îmbrăcată. 

— Sper că nu te superi dacă rămân cu jacheta pe mine? 

Închise ușa, fără să spere să se încălzească, pentru că 
înăuntru era aproape la fel de frig ca și afară. Se întoarse. 

Bărbatul era mult mai aproape decât își amintea. Dintr-odată, 
văzu ceva metalic venind spre ea, n-avu timp să-și dea seama 
ce era. Obiectul o lovi exact în obraz. Durerea se propagă 
repede de la obraz către picioare prin șira spinării. Mușchii i se 
relaxară brusc; picioarele i se înmuiară de parcă tendoanele i-ar 
fi fost tăiate. Se prăbuși pe spate peste ușă. Privirea i se 
încețoșa, faţa începu să-i ardă, simţi sânge în gură. Era pe cale 
să leșine, să-și piardă cunoștința, dar se împotrivi, se strădui să 
rămână trează, să fie atentă la vocea lui. 

— Să faci exact ce-ţi spun. 

Supunerea ei l-ar fi satisfăcut? Bucăţi de dinte sfărâmat îi 
intrară în gingii și o convinseră de contrariu. Nu-i prea venea să 
conteze pe mila lui. Dacă tot avea să moară în orășelul ăsta pe 
care îl ura, unde ajunsese din cauza unei sentințe judecătorești 
nedrepte, la o mie șapte sute de kilometri de familia ei, măcar 
avea s-o facă scoțându-i ochii nemernicului. 

O apucă de mâini, fără îndoială neașteptându-se la vreo 
rezistenţă din partea ei. Primi în ochi o scuipătură plină de 
sânge și flegmă. Trebuie că l-a surprins pentru că-i dădu drumul. 
Simţind ușa în spate, se trânti în ea; ușa se deschise și ea căzu 
pe spate, în zăpadă, cu privirea spre cer. El o apucă de picioare. 


129 


ÎI lovi frenetic, încercând să scape. O apucă de un picior și o 
trase înapoi, înăuntru. Ea se concentră, ţinti: tocul ei îi nimeri 
falca. Lovitura fu bună, capul lui se mișcă într-o parte. ÎI auzi 
ţipând. Îi dădu drumul. Se rostogoli pe burtă, se ridică și o luă la 
fugă. 

Bâjbâind, îi luă câteva secunde să realizeze că fugise direct 
din colibă, departe de oraș, departe de gară și de șinele de cale 
ferată. Instinctele îi spuseseră să plece de lângă el. Instinctele o 
dezamăgiseră. Fugea de propria siguranţă. Se uită în urmă. 
Bărbatul fugea după ea. Ori continua să alerge în direcţia asta, 
ori se întorcea către el. N-avea cum să scape de el. Incercă să 
tipe, dar gura îi era plină cu sânge. Se înecă, scuipă, își pierdu 
ritmul de alergare, iar distanța dintre ei scăzu. Bărbatul 
recupera. 

Deodată pământul începu să vibreze. Se apropia un marfar, 
îndreptându-se cu zgomot spre ei și scoțând fum din coșul de 
metal. Ridică mâinile și începu să facă semne. Dar chiar dacă 
mecanicul ar fi văzut-o, n-ar fi avut timp să oprească cu mai 
puţin de cinci sute de metri între ei. Nu mai erau decât câteva 
secunde până la impact, dar ea nu părăsi șinele, continuând să 
facă semne, apoi începând să alerge tot mai repede, 
intenţionând să se arunce sub el. Trenul nu dădu niciun semn că 
ar intenţiona să se oprească. Nu auzi scârțâit de roţi pe șine, nu 
auzi fluieratul locomotivei. Ea era atât de aproape, încât 
vibraţiile îi clătinau picioarele. 

Trenul era aproape s-o zdrobească. Se dădu la o parte, jos de 
pe șine, căzând în zăpada groasă. Trenul trecu, scuturând 
zăpada de pe copacii din apropiere. Aproape fără răsuflare, se 
uită înapoi, sperând că urmăritorul fusese spintecat de tren, 
strivit sau prins dincolo de linia ferată. Dar bărbatul își păstrase 
calmul. Sărise și el și se afla acum în zăpadă, lângă ea. Se ridică 
și o luă spre ea. 

Scuipă sângele din gură și începu să ţipe după ajutor, 
disperată. Fusese un marfar. Nu era nimeni s-o audă sau s-o 
vadă. Se ridică și o luă la fugă spre marginea pădurii, fără să se 
oprească printre crengile de la pământ. Planul ei era să se 
întoarcă, să-l ocolească și să ajungă pe liniile care o luau spre 
oraș. Aici nu se putea ascunde. El era aproape și lumina lunii 
prea puternică. Deși realiză că era mai bine să rămână 


concentrată la alergare, cedă tentaţiei. Trebuia să se uite. 
Trebuia să știe unde era. Se întoarse. 

El dispăruse. Nu-l mai putea vedea. Trenul încă trecea cu 
zgomot. Trebuie că-l pierduse când intrase în pădure. Se 
întoarse și o luă la fugă spre oraș, spre locul unde avea să fie în 
siguranţă. 

Omul ieși de după un copac și o prinse de talie. Se prăbușiră 
amândoi în zăpadă. Acum se afla deasupra ei, rupându-i hainele 
și urlând. Nu putea auzi ce spunea din pricina trenului. Nu-i 
putea vedea decât limba și dinţii. 

Apoi își aminti; se pregătise pentru momentul ăsta. Băgă 
mâna în buzunarul hainei, căutând o daltă pe care o furase de la 
serviciu. O mai folosise și înainte, dar numai pentru a amenința, 
pentru a arăta că va lupta dacă era nevoită s-o facă. Apucă 
mânerul de lemn. N-avea decât o singură șansă. Când el începu 
să-i urce cu mâna pe rochie, îl lovi într-o parte a capului. El se 
ridică brusc, apucându-se de ureche. Il lovi din nou, tăindu-i 
mâna. Ar fi trebuit să continue să-l lovească, ar fi trebuit să-l 
ucidă, dar dorinţa ei de a fugi era prea puternică. Se târî pe 
spate, folosindu-se de toate membrele, ca o insectă, continuând 
să ţină în mână unealta însângerată. 

Bărbatul căzu în patru labe, începând să se târască după ea. 
O parte din lobul urechii atârna, ţinându-se doar într-o bucată 
mică de piele. Pe chip i se citea furia. Încercă s-o apuce de 
gleznă. Reuși să se ferească, târându-se și ținându-l la distanţă 
până când se lovi cu spatele de un copac. Cum ea se oprise 
brusc, reuși s-o ajungă și s-o apuce de gleznă. Il lovi peste 
mână, înțepându-l și tăindu-l. O apucă de încheietură și o trase 
spre el. Ajunși faţă în faţă, ea se aplecă spre el, încercând să-l 
muște de nas. Cu mâna liberă, o apucă de gât și începu s-o 
strângă, ţinând-o departe de el. lcnea, încercând să se 
elibereze, dar strânsoarea era prea puternică. Se sufoca. Se 
aruncă într-o parte. Se rostogoliră în zăpadă, unul peste altul. 

În mod inexplicabil, el îi dădu drumul, încetă s-o mai strângă 
de gât. Tuși și își recăpătă suflul. Bărbatul era încă deasupra ei, 
țintuind-o la pământ, dar acum nu se mai uita spre ea. Era atent 
la altceva, ceva ce se întâmpla în lateral, își întoarse capul. 

În zăpadă, lângă ea, se afla cadavrul dezbrăcat al unei fetiţe. 
Avea o piele palidă, aproape translucidă. Avea părul blond, 
aproape alb. Avea gura deschisă și cineva îi îndesase în ea 


131 


noroi. Era o moviliţă formată chiar deasupra buzelor albăstrii. 
Fața și membrele nu păreau să fi fost rănite, fiind acoperite cu 
un strat de zăpadă ce fusese deranjat când ei se rostogoliseră 
acolo. Trunchiul îi fusese distrus. Avea trupul tăiat, cu organele 
interne la vedere, distruse, rupte. Lipsea multă piele, îi fusese 
tăiată sau jupuită, ca și cum ar fi fost atacată de o haită de lupi. 
llinaia privi la urmăritorul său. Părea că uitase de ea. Se holba 
la trupul fetiţei. li veni să vomite, se simţea rău. Fără să se 
gândească, îi puse pe umăr o mână consolatoare. Amintindu-și 
de situaţia ei, amintindu-și cine era acest om, se ridică și o luă la 
fugă. De data asta, instinctele n-o mai înșelară. leși din buza 
pădurii și o luă la fugă spre gară. N-avea idee dacă omul o mai 
urmărea. De data asta nu ţipă, nu privi înapoi, nu se opri. 


132 


Moscova 


14 martie 


Leo deschise ochii. O lanternă îl orbi. Nu trebuia să privească 
ceasul pentru a ști ce oră este. Ora la care se făceau arestările - 
patru dimineaţa. Se dădu jos din pat, inima bătându-i cu putere. 
În întuneric se clătină, dezorientat, se lovi de cineva și fu cât pe 
ce să cadă. Se împiedică, apoi se reechilibră. Se aprinse lumina. 
Obișnuindu-se cu lumina, văzu trei bărbaţi, trei agenţi tineri care 
nu păreau să aibă mult peste 18 ani. Erau înarmaţi. Leo nu-i 
recunoscu, dar știa cu ce fel de agenți are de-a face: cu grad 
inferior, ascultători, făceau orice li se ordona să facă. Ar fi folosit 
violenţa fără nicio ezitare. Oricărei urme de împotrivire i s-ar fi 
răspuns cu o forță exagerată. Miroseau ușor a tutun și a alcool. 
Leo bănui că agenţii nu ajunseseră încă acasă. Băuseră toată 
noaptea, pregătindu-se pentru misiune. Alcoolul îi făcea 
imprevizibili, capricioși. Pentru a supraviețui acestor minute, Leo 
trebuia să fie atent, docil. Spera că și Raisa înțelegea asta. 

Raisa stătea în cămașa de noapte, tremurând, dar nu de frig. 
Nu era sigură dacă era șoc, frică sau furie. Nu se putea opri din 
tremurat. Dar n-avea să-și ferească privirea. N-avea de ce să-i 
fie rușine; lasă-i pe ei să le fie rușine pentru această violare, să 
vadă ei pijamaua mototolită, părul vâlvoi. Nu, le era indiferent; 
era mereu la fel, asta era slujba lor. Nu era nicio urmă de 
sensibilitate în privirile acestor băieţi. Erau niște ochi tâmpi; 
mișcându-se dintr-o parte într-alta a capului, ca la șopârle; 
aveau ochi de reptilă. Unde găsea MGB-ul băieţii ăștia cu suflet 
de piatră? Ei îi transformau și îi făceau să fie așa, era sigură de 
asta. Se uită la Leo. Stătea cu mâinile în faţă, cu capul plecat ca 
să nu-i privească în ochi. Umilinţă, docilitate: poate că așa era 
înţelept să te porți. Dar în momentul ăsta ea nu se simţea 
înţeleaptă. În dormitorul lor erau trei mardeiași. Îl voia mânios, 
sfidător. Sigur așa era normal să se poarte? Orice om normal s- 
ar fi înfuriat. Leo era diplomat chiar și acum. 

Unul dintre bărbaţi ieși din cameră, întorcându-se aproape 
imediat cu două valijoare. 


— Asta e tot ce puteți lua. Nu puteți lua nimic altceva în afară 
de haine și de hârtiile personale. Într-o oră plecăm, indiferent că 
sunteți gata sau nu. 

Leo se uită la valijoare, două lăzi acoperite cu pânză. Era 
puţin loc în ele, cât să încapă provizii pentru o zi. Se întoarse 
către soția lui. 

— la pe tine cât de multe poți. 

Privi în spatele lui. Unul dintre agenţi îi privea, fumând: 

— Poţi aștepta afară? 

— Nu mai pierde timpul rugându-mă una și alta. Răspunsul va 
fi întotdeauna „nu”. 

Raisa se schimbă, simțind ochii de reptilă ai agentului 
plimbându-i-se pe trup. Purta cât de multe haine ar fi putut 
purta cineva fără să atragă atenţia: haină peste haină. Leo făcu 
la fel. În alte circumstanţe, ar fi fost comic așa cum stăteau 
înecați în bumbac și lână. Odată îmbrăcaţi, întrebară ce lucruri 
personale puteau lua cu ei și ce trebuia să lase acasă. Raisa se 
uită la valiză. Nu era mai lată de 90 de centimetri, avea vreo 60 
de centimetri înălțime și vreo 20 de centimetri adâncime. Toată 
viața lor trebuia ajustată pentru a încăpea în acest spațiu. 

Leo înțelegea că exista posibilitatea să li se fi spus să-și ia 
câteva lucruri cu ei numai pentru a evita melodrama pe care ar 
fi produs-o înţelegerea faptului că erau trimiși la moarte. 
Întotdeauna era mai ușor să muţi oamenii de colo până acolo 
dacă se agăţau de speranţa, oricât de mică, că aveau să 
supravieţuiască. Oricum, ce putea face? Să renunțe? Să lupte? 
Își făcu rapid în minte câteva calcule. Spaţiu preţios avea să fie 
ocupat cu Cartea propagandliștilor și Scurt tratat despre partidul 
bolșevic, cărţi care nu puteau fi abandonate fără ca acest gest 
să fie înţeles ca unul de disidenţă. În situaţia lor, o asemenea 
nesăbuinţă ar fi însemnat sinucidere curată. Luă cărțile, le puse 
în valiză, fiind primele obiecte pe care le împachetară. Tânărul 
agent îi privea, fiind atent la tot ce băgau înăuntru, la ce alegeri 
făceau. Leo atinse braţul Raisei. 

— la pantofii. Cei mai buni, câte o pereche pentru fiecare. 

Pantofii buni erau rari, puteau fi vânduți, o marfă neprețuită. 

Leo adună haine, obiecte de valoare, fotografiile lor: poze de 
la nuntă, poze cu părinţii lui, Stepan și Ana, dar niciuna cu 
familia Raisei. Părinţii ei fuseseră uciși în Marele Război pentru 
Apărarea Patriei, satul lor fusese ras de pe fața pământului. 


134 


Pierduse totul în afară de hainele de pe ea. După ce umplu 
valiza, ochii îi poposiră pe bucata de ziar înrămată de pe perete, 
o fotografie a lui, eroul de război, distrugătorul de tancuri, 
eliberatorul pământului ocupat. Trecutul lui nu însemna nimic 
pentru cei trei agenţi; atunci când se elibera un mandat de 
arestare, fiecare detaliu al vieţii lui devenea irelevant. 

Leo scoase bucata de ziar din ramă. După ani de zile în care îl 
păstrase cu sfinţenie, în care se închinase la ea ca la icoană, 
acum o împături în două și o îndesă în valiză. 

Timpul li se scursese. Leo își închise valiza. Raisa o închise pe 
a ei. Se întrebară dacă aveau să-și mai vadă vreodată 
apartamentul. Era puţin probabil. 

Conduși jos, toţi cei cinci urcară, înghesuindu-se în lift. Jos îi 
aștepta o mașină. Doi dintre agenţi se așezară în față. Celălalt 
se așeză în spate, avea o respiraţie urât mirositoare, se 
înghesuise între Leo și Raisa. 

— AŞ vrea să-mi văd părinţii. Aș vrea să-mi iau rămas-bun. 

— Fără rugăminţi, ce dracu'! 

(J 

Era cinci dimineața și peronul era deja plin. Soldați, civili, 
lucrători la gară, muncitori, roind ca furnicile în jurul expresului 
transsiberian. Locomotiva, având blindaj de pe vremea 
războiului, avea scrise într-o parte cuvintele SLAVA 
COMUNISMULUI. În timp ce pasagerii se urcau, Leo și Raisa 
aşteptau la capătul peronului, ţinându-și valijoarele, fiind 
flancați de gărzi înarmate. Ca și cum ar fi transmis cine știe ce 
boală contagioasă, erau evitaţi de toată lumea, rămânând o 
mică pată solitară în mijlocul peronului. Nu li se dăduse nicio 
explicaţie și nici Leo nu se obosise să ceară vreuna. N-aveau nici 
cea mai vagă idee nici unde mergeau, nici pe cine așteptau. 
Încă exista posibilitatea să fie trimiși în lagăre diferite, să nu se 
mai vadă niciodată unul pe altul. Totuși, acesta era fără îndoială 
un tren de pasageri, nu acele mașini, acele camionete roșii 
folosite pentru a transporta vitele. Era posibil să scape cu viață 
din povestea asta? Fără îndoială că până acum avuseseră noroc. 
Erau vii, erau încă împreună și asta era deja mai mult decât 
sperase Leo. 

După ce dăduse declaraţia fusese trimis acasă și pus sub 
arest la domiciliu până când avea să fie luată o decizie. Se 
aștepta să nu dureze mai mult de o zi. ln drum spre 


135 


apartamentul său, la etajul al paisprezecelea, conștient că avea 
încă moneda incriminatoare în buzunar, o scoase și o întoarse 
pe partea cealaltă. Poate că i-o plantase Vasili, poate nu, nu mai 
conta acum. Când Raisa se întorsese de la școală, găsise la ușă 
doi agenţi înarmaţi care o percheziționaseră și îi ordonaseră să 
rămână înăuntru. Leo îi explicase soției situaţia lor: acuzaţiile 
împotriva ei, ancheta desfășurată de el, negarea acuzațiilor. Nu 
mai trebuia să-i explice că șansele sale de supraviețuire erau 
foarte mici. În timp ce el vorbea, femeia îl asculta fără să scoată 
o vorbă, cu o figură inexpresivă. Când termină ce avea de spus, 
răspunsul ei îl luă prin surprindere: 

— A fost naiv să credem că nu ni se va întâmpla și nouă asta. 

Stăteau în apartament, așteptându-i pe cei de la MGB să 
sosească din clipă în clipă. Niciunul dintre ei nu se obosea să 
gătească, niciunuia nu-i era foame, deși cel mai înţelept lucru 
care putea fi făcut era să mănânce cât mai mult în așteptarea a 
ceea ce putea veni. Nu se dezbrăcaseră să se culce, au stat la 
masa din bucătărie. Stăteau în tăcere, așteptând. Având în 
vedere că era posibil să nu se mai vadă niciodată, Leo simțea o 
nevoie imperioasă să vorbească cu nevasta sa: să-i spună tot ce 
trebuia spus. Dar se simţea incapabil să găsească o formulare 
potrivită pentru ce avea să-i comunice. Pe măsură ce orele 
treceau, își dădu seama că nu mai petrecuseră niciodată atât 
timp împreună, faţă în față, fără să fie întrerupţi. Nu, niciodată, 
din câte își amintea el. N-avuseseră niciodată atât timp și 
niciunul dintre ei nu știa ce să facă cu el. 

Bătaia în ușă nu veni în noaptea aceea. Trecuse ora patru, nu 
fură arestaţi. A doua zi, apropiindu-se de miezul zilei, Leo 
pregăti micul dejun, întrebându-se de ce le lua atât de mult. 
Când, în cele din urmă, se auzi prima bătaie în ușă, el și Raisa se 
ridicară, respirând agitat, așteptându-se ca acesta să fie 
sfârșitul, așteptându-se să apară agenţii, să-i ia, să-i despartă și 
să-i ducă la interogatorii separate. În loc să se întâmple asta, fu 
mai degrabă ceva comun: o schimbare a gărzilor, unul dintre 
agenți avu nevoie să le folosească baia, câteva chestiuni legate 
de mâncare. Poate că nu reușeau să găsească nicio dovadă, 
poate că vor fi exoneraţi și cazul împotriva lor va fi clasat. Leo 
cochetă cu aceste gânduri foarte puţin timp: acuzaţiile nu erau 
niciodată retrase din lipsă de dovezi. Dar, o zi putea deveni 
două zile, două zile puteau deveni patru zile și așa mai departe. 


136 


La o săptămână după arestul lor, unul dintre gardieni intră în 
apartament, negru la faţă de supărare. Văzându-l, Leo fu 
convins că vremea lor sosise în cele din urmă, însă agentul se 
mulțumi să spună, cu o voce gâtuită de emoție că Stalin, 
Conducătorul lor, murise. Abia din acest moment Leo își îngădui 
să se întrebe dacă aveau sau nu vreo șansă de a supravieţui. 

Nereușind să afle decât detalii foarte vagi despre dispariţia 
Conducătorului - ziarele, ca și agenţii fuseseră în pragul isteriei 
-, Leo află doar că marele om murise liniștit în patul lui. 

Ultimele lui cuvinte fuseseră încărcate de sens, referindu-se la 
măreața lor ţară și la măreţul viitor al măreţei lor ţări. Leo nu 
crezu o iotă, fiind specialist în teoria conspirației și a paranoiei 
pentru a nu vedea hibele acestei povești. De la serviciu, Leo știa 
că recent, Stalin îi arestase pe cei mai mulți dintre medicii 
eminenţi ai regimului, medici care își petrecuseră întreaga viaţă 
având grijă ca el să rămână sănătos, ca parte a unui program de 
epurare a figurilor evreiești de elită. | se păru evident că nu era 
o coincidenţă că Stalin murise din cauze aparent naturale exact 
în momentul în care nu exista niciun profesionist care să 
identifice sursa îmbolnăvirii lui bruște. Lăsând la o parte 
aspectele morale, epurarea hotărâtă de marele conducător 
fusese o eroare de tactică. || lăsase complet descoperit. Leo nu 
avea idee dacă Stalin fusese ucis sau nu. Cu toţi medicii închiși, 
eventualii asasini ar fi avut mână liberă, ceea ce însemna pur și 
simplu să stea și să aștepte, liniștiți de gândul că toți cei care ar 
fi putut opri boala lui Stalin erau închiși. Era posibil ca Stalin să 
se fi îmbolnăvit și nimeni să nu fi îndrăznit să-l contrazică și să-i 
elibereze pe doctori. Dacă își revenea, puteau fi executaţi 
pentru nerespectarea ordinelor. 

Toată tevatura asta n-avea mare importanţă pentru Leo. Ceea 
ce era important era că omul murise. Sentimentul ordinii și al 
siguranţei era acum dizolvat. Cine va prelua puterea? Cine va 
conduce ţara? Ce decizii vor lua noii conducători? Cine va 
rămâne pe baricade și cine va cădea în dizgrație? Ceea ce era 
acceptabil sub conducerea lui Stalin putea deveni inacceptabil 
sub noua conducere. Absența unui conducător însemna paralizia 
temporară. Nimeni nu va dori să ia vreo hotărâre înainte să știe 
dacă hotărârea le va fi aprobată sau nu. Timp de decenii nimeni 
nu acţionase conform propriei conștiințe a binelui și a răului, ci 
numai în funcţie de ce credeau că va face plăcere 


137 


conducătorului. Oamenii trăiseră sau muriseră în funcţie de 
adnotările pe care le făcea el pe o listă: o liniuţă trasă în dreptul 
unui nume însemna că acel om putea trăi, absenţa ei că trebuia 
să fie ucis. Acesta era întreg sistemul judiciar - o liniuţă sau 
absenţa ei. Închizându-și ochii, Leo reuși să-și imagineze panica 
mută care inunda acum coridoarele Liubiankăi. Busola lor 
morală fusese neglijată atât de mult timp, încât nu mai aveau 
acum niciun control asupra ei: nordul era sud și estul era vest. 
Cât despre ce era bine sau rău - n-aveau nici cea mai vagă idee. 
Uitaseră cum să decidă între bine și rău. In asemenea vremuri, 
cel mai înţelept lucru era să faci cât mai puţine lucruri. 

În această situaţie, cazul lui Leo Demidov și al soţiei sale, 
Raisa Demidova, care fără îndoială se dovedise problematic, 
incendiar și neclar, era cel mai înţelept să fie dat uitării o vreme. 
De asta întârziaseră atât. Nimeni nu voise să se atingă de acest 
caz. Toată lumea era prea ocupată să se pună bine cu noile 
grupuri de putere de la Kremlin. Ca lucrurile să devină și mai 
complicate, Lavrenti Beria, sfătuitorul cel mai apropiat al lui 
Stalin - și dacă cineva îl otrăvise pe Stalin, Leo bănuia că elo 
făcuse - își asumase deja rolul de conducător și descalificase 
ideea complotului, ordonând eliberarea medicilor. Suspecţi 
eliberaţi pentru că erau nevinovați. Cine mai auzise așa ceva? In 
mod sigur Leo nu-și amintea asemenea precedente. In aceste 
condiţii, să persecuţi un veteran de război, un om care ajunsese 
pe prima pagină din Pravda, părea riscant. Așa că, pe 6 martie, 
în locul unei bătăi în ușă care să le clarifice soarta, Leo și Raisa 
primiseră permisiunea de a participa la funeraliile de stat ale 
marelui Conducător. 

Oficial încă sub arest la domiciliu, Leo, Raisa și cei doi agenţi 
care îi supravegheau s-au alăturat cu supunere mulţimii, luând-o 
împreună spre Piaţa Roșie. Mulţi oameni plângeau, unii dintre ei 
incontrolabil - bărbaţi, femei și copii -, și Leo se întrebă dacă 
exista măcar o singură persoană între sutele de mii ce plângeau 
conduși de o durere colectivă care să nu-și fi pierdut pe cineva 
din familie sau vreun prieten din pricina omului pe care aparent 
îl jeleau. Atmosfera era încărcată, plină de o tristețe 
copleșitoare, avea probabil ceva de-a face cu idolatrizarea 
acestui om. Leo auzise mulți oameni, chiar și în cele mai brutale 
dintre interogatorii, spunând că dacă Stalin ar fi știut de 
excesele MGB, ar fi intervenit. Oricare ar fi fost motivele tristeții, 


138 


funeraliile oferiseră o defulare pentru anii de suferință înăbușită, 
o ocazie de a plânge, de a-ţi îmbrăţișa compatriotul, de a 
exprima o amărăciune care n-avusese niciodată prilejul de a se 
exprima pentru că ar fi presupus o implicită critică a statului. 

Străzile principale de lângă Duma de Stat fuseseră înţesate 
de oameni - astfel încât era greu să respiri - mișcându-se greoi 
și fiind greu de controlat, ca o piatră prinsă într-o avalanșă. Leo 
nu dădu drumul mâinii Raisei și deși erau izbiți din toate părțile, 
avu grijă să nu fie despărțiți. Se despărțiseră cu repeziciune de 
gărzile lor. Pe măsură ce se apropiau de Piaţa Roșie, mulţimea 
devenea tot mai înghesuită. Simţind strânsoarea mulțimii, 
isteria crescândă, Leo hotări că era de ajuns. Din întâmplare, 
fură împinși către marginea mulțimii și ajuns la o ușă, Leo o 
ajută pe Raisa să iasă din mulţime. Se adăpostiră acolo, 
urmărind coloanele de oameni trecând. Fusese hotărârea cea 
mai bună. Un pic mai în faţă, oamenii erau striviţi, uciși. 

In haosul acela puteau încerca să fugă. Se gândiră la asta, 
luară posibilitatea în discuţie, șușotind în ușă. Cei care-i păzeau 
dispăruseră. Raisa voia să fugă. Dar fuga ar fi oferit celor de la 
MGB exact motivul de care aveau nevoie pentru a-i executa. lar 
din punct de vedere practic, nu aveau bani, nici prieteni, nici 
unde să se ascundă. Dacă se hotărau să fugă, părinţii lui Leo 
aveau să fie executaţi. Până acum avuseseră noroc. Leo le 
pusese viețile în pericol făcând-o pe curajosul. 

e 

Ultimii pasageri se urcaseră deja. Șeful gării, văzând oamenii 
în uniformă opriţi lângă locomotivă, ţinea trenul în loc pentru ei. 
Mecanicul de locomotivă scoase capul pe fereastră, încercând 
să realizeze care era problema. Pasageri curioși aruncau priviri 
fugare celor doi tineri pasageri care păreau să aibă probleme. 

Leo zări un agent în uniformă venind spre ei. Era Vasili. Leo se 
aștepta să-l vadă. N-ar fi ratat niciodată o asemenea ocazie de a 
jubila. Leo simţi că-l înăbușă furia, dar era absolut necesar să-și 
stăpânească emoţiile. Era, probabil, încă o capcană căreia 
trebuia să-i facă faţă. 

Raisa nu-l mai văzuse niciodată pe Vasili, dar îl știa din 
descrierile lui Leo. 


Un chip de erou și o inimă de lacheu. 


Chiar și după o privire fugară putu spune că ceva nu era în 
regulă cu omul acela. Era frumușel, zâmbea, dar avea un 
zâmbet care fusese parcă inventat pentru a exprima nimic 
altceva decât rea intenţie. Când în cele din urmă ajunse la ei, îi 
putu citi pe chip plăcerea pe care o încerca în fața umilirii lui Leo 
și dezamăgirea că nu simțea mai multă plăcere. 

Zâmbetul lui Vasili se lărgi. 

— Am insistat să aștepte până când voi ajunge ca să-mi iau la 
revedere. Și să vă explic ce s-a hotărât în privința voastră. 
Voiam s-o fac personal, pricepi? 

Se simţea bine. Oricâtă repulsie i-ar fi produs lui Leo, ar fi fost 
o prostie să-i enerveze acum, când supravieţuiseră atâtor 
lucruri. 

Mormăi cu o voce abia audibilă: 

— Apreciez. 

— Ai fost transferat. Era imposibil să te păstrăm în MGB cu 
atâtea chestiuni nelămurite în privinţa ta. Vei lucra în miliție. Nu 
ca syshehik, nici ca detectiv, ci în cea mai de jos funcţie, 
uchastkovyy. Vei curăța celule, vei nota declaraţiile - cel care 
face tot ce i se spune. Dacă vrei să supraviețuiești, va trebui să 
înveţi să primești ordine. 

Leo înțelese dezamăgirea lui Vasili. Pedeapsa lui - exilul plătit 
în cadrul miliției - era foarte ușoară. Dacă luai în calcul 
gravitatea acuzațiilor aduse, ar fi putut primi 25 de ani de 
muncă silnică la minele din Kolîma, unde temperaturile erau de 
minus 50 de grade, unde prizonierii aveau membrele deformate 
de degerături, iar speranţa de viaţă era de aproximativ trei luni. 
Scăpaseră nu numai cu viețile, ci și cu libertatea. Leo nu-și 
imagina că șeful lui, Kuzmin, o făcuse din pur sentimentalism. 
Adevărul e că s-ar fi făcut de râs persecutându-și propriul 
protejat. Intr-o vreme de tulburare politică era mult mai ușor, 
mult mai înțelept să-l trimită undeva departe sub forma unui 
transfer. 

Kuzmin nu voia ca hotărârile să-i fie puse sub lupă; la urma 
urmei, dacă Leo era un spion, de ce-l promovase în atâtea 
rânduri? Nu, acestea erau întrebări incomode. Era mult mai 
simplu să-l măture sub colţul unui covoraș. Înţelegând că orice 
semn de ușurare ar agrava starea lui Vasili, Leo decise să 
rămână inexpresiv. 

— Îmi voi face datoria oriunde va fi nevoie. 


140 


Vasili păși înainte și îi înmână biletele și actele. Leo le luă și 
păși înspre tren. 

Raisa se urcă în vagon. Cum urcă, Vasili spuse: 

— Probabil că ţi-a fost greu să auzi că soţul tău te-a urmarit. 
Și nu doar o dată, sunt convins că ai auzit asta. Te-a urmărit de 
două ori. A doua oară într-o misiune oficială. Nu te credea 
spioană. Te credea curvă. Trebuie să-l ierți pentru asta. Fiecare 
are dubiile lui. lar tu ești drăguță. Personal, nu cred că meriți ca 
cineva să renunţe la tot pentru tine. Bănuiesc că atunci când 
soțul tău va realiza în ce văgăună l-am trimis, va sfârși prin a te 
uri. Eu aș fi ţinut apartamentul și te-aș fi împușcat ca pe o 
trădătoare. Nu pot să presupun decât că ești bună la tăvăleală. 

Raisa se întrebă de ce avea bărbatul acesta o obsesie pentru 
soțul ei. Dar nu spuse nimic; o simplă replică i-ar fi putut costa 
viaţa. Își luă valiza și deschise ușa vagonului. 

Leo o urmă, atent să nu se întoarcă. Era posibil ca, dacă ar fi 
văzut zâmbetul lui Vasili, să nu se poată controla. 

Raisa privea spre fereastră în timp ce trenul pleca. Nu existau 
locuri libere și fură nevoiţi să stea în picioare unul într-altul. O 
vreme, niciunul nu scoase niciun cuvânt, privind cum orașul se 
pierdea în depărtare. În cele din urmă, Leo spuse: 

— Îmi pare rău. 

— Sunt sigură că minţea. Ar fi spus orice ca să te enerveze. 

— Spunea adevărul. Am pus să fii urmărită. Fără vreo legătură 
cu munca mea. Credeam... 

— Că mă culc cu altcineva? 

— Era o vreme când nu voiai să vorbeşti cu mine. Să mă 
atingi. Să dormi cu mine. Eram ca doi străini. Și nu înțelegeam 
de ce. 

— Nu te poţi aștepta să te măriţi cu un ofițer MGB și să nu fii 
urmărită. Dar, spune-mi, Leo: cum aș fi putut să-ţi fiu 
necredincioasă? Mi-aș fi riscat viaţa. Nu ne-am fi certat în 
privinţa asta. Ai fi pus doar să fiu arestată. 

— Asta crezi că s-ar fi întâmplat? 

— Ți-o amintești pe prietena mea, Zoia, ai întâlnit-o o dată, 
cred? 

— Probabil, nu-mi amintesc. 

— Da, exact - nu-ţi amintești niciodată numele oamenilor, nu- 
i așa? Mă întreb de ce. Așa reușești să dormi? Ștergându-ţi 
evenimentele din minte? 


141 


Raisa vorbea repede, calm și cu o intensitate pe care Leo n-o 
mai auzise vreodată în vocea ei. Continuă: 

— Ai întâlnit-o pe Zoia. Poate că nu s-a remarcat prin nimic. 
Nu era foarte importantă după standardele Partidului. A primit 
20 de ani de închisoare. Au arestat-o când ieșea dintr-o biserică. 
Au acuzat-o că făcea rugăciuni antistaliniste. Rugăciuni, Leo. Au 
condamnat-o pentru niște rugăciuni pe care nici nu le-au auzit. 
Au arestat-o pentru gândurile din cap. 

— De ce nu mi-ai spus? Poate că aș fi putut-o ajuta. 

Raisa scutură din cap. Leo întrebă: 

— Crezi că eu am denunţțat-o? 

— Ţi-ai fi amintit măcar? N-ai reţinut nici cine era. 

Leo fu luat prin surprindere: nu vorbise niciodată cu soţia lui 
în felul acesta, nu vorbiseră niciodată decât despre problemele 
gospodăriei lor, întotdeauna pe un ton politicos, fără să ridice 
vreodată vocea, fără să se certe vreodată. 

— Chiar dacă n-ai denunţat-o tu, Leo, cum ai fi putut s-o ajuţi 
când cei care au arestat-o erau exact ca tine, slujitori devotați ai 
statului? In seara aceea n-ai venit acasă și am realizat că 
probabil arestai pe altcineva, prietenul cuiva, părinţii cuiva, 
copiii cuiva. Spune-mi, cam câţi oameni ai arestat? Ai cea mai 
mică idee? Spune-mi un număr: cincizeci, două sute, o mie? 

— Am refuzat să te predau lor. 

— Nu pe mine mă urmăreau. Pe tine te urmăreau. Tot 
arestând oameni, ai reușit să te convingi că ar putea fi vinovaţi. 
Te puteai convinge că ceea ce făceai avea cumva un sens. Dar 
asta n-a fost de ajuns. Voiau să le arăţi că ești dispus să faci 
orice ţi s-ar fi cerut, chiar dacă știai în sufletul tău că era greșit, 
că n-avea sens. Voiau să-ţi dovedești obedienţa oarbă faţă de ei. 
Și bănuiesc că soțiile sunt un test folositor pentru asta. 

— Poate că ai dreptate, dar acum am scăpat de asta. Înţelegi 
cât suntem de norocoși să primim o a doua șansă? Vreau să 
începem o viață nouă, ca o familie. 

— Leo, lucrurile nu sunt chiar așa simple. 

Raisa se opri, studiindu-și soțul cu atenţie, de parcă atunci se 
întâlneau prima oară. 

— In seara aceea în care am mâncat la părinţii tăi v-am auzit 
vorbind prin ușă. Eram în hol. Am auzit discuţia dacă ar trebui 
sau nu să mă denunți pentru spionaj. Am fost șocată. Nu știam 
ce să fac. Voiam să mor. Așa că am coborât în stradă și m-am 


142 


plimbat o vreme, încercând să-mi adun gândurile. Mă întrebam: 
o va face? Mă va trăda? Tatăl tău ţinuse o pledoarie 
convingătoare. 

— Tata era speriat. 

— Trei vieți în schimbul uneia. E greu să te lupţi cu asemenea 
cifre. Dar trei vieți în schimbul a două? 

— Nu ești însărcinată? 

— Mi-ai fi luat apărarea dacă nu eram? 

— Și ai așteptat până acum? 

— Mi-a fost teamă că te-ai fi putut răzgândi. 

Aceasta era relaţia lor, purul adevăr. Leo se simţi nesigur. 
Trenul în care se afla, oamenii de lângă el, valizele, ferestrele, 
hainele, peisajul de afară - nimic nu mai părea real acum. Nu 
putea avea încredere în nimic, nici măcar în lucrurile pe care le 
putea vedea și atinge. Toate lucrurile în care crezuse până 
atunci erau o minciună. 

— Raisa, m-ai iubit vreodată? 

Un moment se scurse în tăcere, propagându-se în aer ca un 
miros urât, în timp ce amândoi se clătinau în ritmul trenului. În 
cele din urmă, în loc să-i răspundă, se aplecă și se legă la 
șireturi. 


143 


Voualsk 


15 martie 


Varlam Babinici stătea picior peste picior pe podeaua de 
ciment a unui dormitor foarte aglomerat, cu spatele la ușă, 
folosindu-se de spate pentru a proteja de vedere obiectele 
aranjate în faţa lui. Nu voia ca ceilalţi să intervină, mai ales că 
aveau tendinţa s-o facă dacă ceva le capta interesul. Se uită în 
jur. Cei aproximativ treizeci de băieţi din cameră nu-i dădeau 
nicio atenţie; cei mai mulţi stăteau unul lângă altul pe câte unul 
dintre paturile mizerabile pe care erau obligaţi să le împartă. li 
privi pe doi dintre ei cum se scărpinau unul pe altul pe spate, 
încercând să scape de mâncărimile produse de înţepăturile de 
insecte. Mulţumit că n-avea să fie deranjat, se întoarse la 
obiectele din faţa lui, obiecte adunate de-a lungul anilor, toate 
valoroase pentru el, incluzând și ultima achiziţie, ceva ce furase 
în dimineața asta: un bebeluș de patru luni. 

Varlam era conștient că furând bebelușul făcuse ceva rău și 
că n-avea să-i fie bine dacă era prins, că va avea de pătimit 
mult mai mult ca înainte. Era conștient de asemenea că 
bebelușul nu se simţea foarte bine. Plângea. Nu-l îngrijora în 
mod deosebit plânsetul copilului, pentru că nimeni nu avea să 
remarce plânsetul unui alt copilaș. 

Cum se întâmpla de obicei, era mai puţin interesat de copil 
decât de pătura galbenă în care era înfășurat. Mândru de noua 
lui achiziție, poziționă copilul în centrul colecţiei sale, între o 
bucată galbenă de tinichea și o cămașă galbenă, o cărămidă 
vopsită în galben și o bucată de poster cu un fundal galben, un 
creion galben și o carte cu coperţi moi din hârtie galbenă. Astă- 
vară adăugase colecţiei flori sălbatice de culoare galbenă pe 
care le culesese din pădure. Florile se ofiliseră și nimic nu-l 
putea întrista mai mult decât să vadă galbenul lor pălind, 
petalele devenind maronii și lipsite de sevă. Se tot întreba: 


Unde se duce galbenuh 


N-avea idee. Dar spera să ajungă acolo într-o zi, poate după 
ce va muri. Galbenul era mai important pentru el decât oricine și 


144 


orice. Galbenul era motivul pentru care alesese să ajungă aici, 
într-un internat din Voualsk, o instituţie de stat pentru copiii cu 
dizabilități mentale. 

Când era micuț, alerga după soare, încerca să vadă dacă 
alergând suficient de rapid l-ar fi putut ajunge, l-ar fi putut 
smulge din cer și duce acasă. Alerga câte cinci ore și când era 
prins începea să ţipe ca din gură de șarpe pentru că nu voia să 
fie tuns. Părinţii lui, care îl băteau în speranţa că-i vor îndrepta 
defectele, au trebuit să accepte în cele din urmă că metodele lor 
nu dădeau rezultate, așa că îl internaseră într-o instituţie de stat 
care folosea mai mult sau mai puţin aceleași metode. In primii 
doi ani de internat fusese legat de cadrul patului, așa cum se 
leagă un câine de un copac. Totuși, era un copil puternic, cu 
umeri laţi și o hotărâre oarbă. După câteva luni reușise să rupă 
cadrul patului, rupând lanţul și scăpând. Ajunsese la marginea 
orașului, urmărind un vagon galben al unui tren. În cele din 
urmă, fu trimis înapoi la internat, suferind de epuizare și 
deshidratare. De data asta fu închis într-un dulap. Dar asta 
fusese cu mult timp în urmă, acum personalul avea încredere în 
el, avea șaptesprezece ani și era suficient de isteț cât să 
priceapă că nu avea cum să prindă soarele sau să se caţăre 
suficient de sus ca să-l poată smulge de pe cer. In loc să facă 
asta, se concentra pe găsirea unor obiecte galbene mai aproape 
de casă, cum era acest bebeluș, pe care-l furase intrând printr-o 
fereastră deschisă. Dacă nu s-ar fi grăbit așa, ar fi putut încerca 
să desprindă pătura și să lase copilul acolo. Dar se speriase, i se 
făcuse teamă că ar fi putut fi prins, așa că le luase pe 
amândouă. Acum, uitându-se la copilașul care scâncea ușor, 
realiza că galbenul păturii făcea ca pielea copilului să pară 
gălbuie. Așa că, la urma urmei, se bucura că-i luase pe amândoi. 

e 

Afară traseră două mașini și coborâră șase membri înarmaţi ai 
miliției locale, conduși de generalul Nesterov, un ins de vârsta a 
doua, cu umeri largi și o constituţie de muncitor colhoznic. Făcu 
semn echipei să înconjoare clădirea în timp ce ajutorul lui, un 
locotenent, se apropie de intrare. Deși de obicei milițienii nu 
erau înarmaţi, astăzi Nesterov le ordonase oamenilor lui să-și ia 
armele. Aveau ordin să tragă. 

Biroul administrativ era deschis: un radio mergea încet, niște 
cărţi de joc pe o masă, un abur de alcool în aer. Nu se vedea 


145 


niciunul dintre angajaţi. Nesterov și locotenentul o luară înainte, 
intrând într-un coridor. Mirosul de alcool dispăru și locul îi fu luat 
de un miros de fecale și sulf. Sulful era folosit pentru a alunga 
gândacii. Mirosul de fecale nu mai trebuia explicat. Era rahat 
peste tot, pe pereţi și pe covor. Dormitoarele pe lângă care 
treceau erau pline de copii, poate și patruzeci în cameră, 
purtând nimic altceva decât o cămașă sau un șort murdare, dar 
niciodată și una, și alta. Erau peste tot, împrăștiați pe paturi, 
câte trei-patru deasupra câte unei saltele murdare. Cei mai 
mulți nu se mișcau, holbându-se la tavan. 

Nesterov se întreba dacă nu cumva unii dintre ei muriseră. 
Era imposibil de spus. Cei care stăteau în picioare alergau spre 
ei, încercând să le ia armele, trăgându-i de uniformă, tânjind 
disperaţi după atingerea unui adult. Erau încercuiți cu 
repeziciune de mâini cățărătoare. Deși Nesterov se pregătise să 
înfrunte condiţii aprige, nu-și putea imagina cum de lucrurile 
ajunseseră să stea atât de rău. Avea de gând să discute asta cu 
directorul unităţii. Dar asta rămânea pentru altă dată. 

După ce controlă parterul, Nesterov o luă în sus, spre etaj, în 
timp ce locotenentul său încerca să împiedice grupul de copii să- 
i urmărească, folosindu-se de priviri și gesturi aspre, ceea ce nu 
le stârnea copiilor decât râsul, de parcă ar fi luat cu toţii parte la 
un joc. 

Când îi împingea cu blândete, ei se repezeau din nou spre el, 
vrând să mai fie împinși o dată. Nerăbdător, Nesterov îi spuse: 

— Lasă-i, dă-le pace. 

N-avea ce face, trebuia să-i lase să meargă în urma lor. 

Copiii din camerele de la etaj erau mai în vârstă. Nesterov 
bănui că dormitoarele erau vag aranjate după criteriul vârstei. 
Suspectul avea în jur de 17 ani, vârsta limită până la care erau 
ţinuţi în această instituție, după care erau trimiși să ocupe cele 
mai grele și mai neatractive slujbe posibile, slujbe pe care nu le- 
ar fi vrut niciun om normal și care le dădeau o speranţă de viaţă 
de aproximativ 30 de ani. Ajunseră la capătul culoarului. Nu mai 
aveau decât un singur dormitor de inspectat. 

Cu spatele la ușă, Varlam era preocupat cu mângâiatul păturii 
bebelușului, întrebându-se de ce copilul nu mai plângea. Il 
împunse cu degetul murdar. Deodată o voce puternică traversă 
camera, făcându-l să se îndrepte din sale: 

— Varlam, ridică-te și întoarce-te foarte încet! 


146 


Varlam își tinu respiraţia și închise ochii, de parcă în felul 
acesta ar fi putut face vocea să dispară. Șmecheria nu ţinu. 

— N-am de gând să-ţi spun și a doua oară. Ridică-te și 
întoarce-te! 

Nesterov păși înainte, apropiindu-se de Varlam. Nu putea 
vedea ce ţinea în braţe băiatul, nu putea auzi plânsetul unui 
bebeluș. Toţi ceilalți băieţi din cameră stăteau în picioare, 
privind fascinaţi. Deodată Varlam se trezi la viață, ţinând ceva în 
braţe. Se întoarse. Avea copilul, care începu să plângă. Nesterov 
se simţi ușurat: copilul era încă viu. Dar nu era în afara 
pericolului. Varlam îl ţinea strâns lipit de piept, cu mâinile 
strânse în jurul gâtului. 

Nesterov se uită în spate. Ajutorul lui rămăsese în urmă 
privind curios, înconjurat de un grup de copii. Tinti capul lui 
Varlam, trase piedica, gata să-l ucidă, așteptând doar un ordin. 
Nu avea nimic în față care să-i acopere ţinta. Dar, în cel mai bun 
caz, era doar un ţintaș mediocru. La vederea armei, unii copii 
începură să ţipe, alţii să râdă sau să lovească paturile. Situaţia 
scăpa de sub control. Varlam începu să se panicheze. Nesterov 
își băgă pistolul în toc, ridică o mână în încercarea de a-l linişti 
pe Varlam și rosti, încercând să se facă auzit în toată hărmălaia: 

— Dă-mi copilul. 

— In ce necaz m-am băgat! 

— Nu, nu te-ai băgat. Am văzut că bebelușul e sănătos. Sunt 
multumit de tine. Ai făcut o treabă bună, ai avut grijă de el. Am 
venit aici ca să te felicit. 

— Am făcut o treabă bună? 

— Da, ai făcut. 

— Pot să-l păstrez? 

— Trebuie să mă uit la el ca să fiu sigur că se simte bine. Apoi 
o să discutăm. Mi-I dai să verific? 

Varlam știa că oamenii aceștia erau furioși și că aveau să-i ia 
copilul și să-l închidă într-o cameră cu foarte puţin galben. Trase 
copilul mai aproape de el, la piept, strângându-l, astfel că pătura 
galbenă începu să-i acopere gura. Se dădu înapoi spre fereastră, 
văzând pe geam mașinile de miliţie parcate afară și oamenii 
înarmaţi care se aflau jos. 

— In ce necaz m-am băgat! 

Nesterov înaintă. Nu putea sub nicio formă să-i ia copilul cu 
forța de la piept lui Varlam - putea fi strivit în încăierare. Se uită 


147 


la locotenentul său, care dădu din cap, indicând că l-a luat în 
vizor pe Varlam: era gata să tragă. Nesterov clătină din cap. 
Copilul era prea aproape de faţa lui Varlam. Riscul unei tragedii 
era prea mare. Trebuia să mai existe și o altă cale. 

— Varlam, nimeni nu vrea să te lovească sau să te rănească. 
Dă-mi copilul și apoi stăm de vorbă. Nimeni nu va fi supărat pe 
tine. Îți dau cuvântul meu. Promit. 

Nesterov mai făcu un pas spre el, punându-se în calea 
glonțului locotenentului său. Nesterov privi colecția de obiecte 
galbene de pe podea. Se mai întâlnise cu Varlam o dată, când 
furase o rochie galbenă dintr-un magazin. Nu-i scăpă nici faptul 
că bebelușul era învelit într-o pătură galbenă. 

— Dacă-mi dai copilul, am s-o întreb pe mamă dacă îţi lasă ţie 
pătura galbenă. Sunt sigur că va fi de acord. Tot ce vreau este 
bebelușul. 

Părându-i-se o afacere onestă, Varlam se linişti. Întinse 
braţele și îi dădu copilul. Nesterov se repezi spre el și îl luă. Il 
privi cu atenţie și se asigură că era nevătămat înainte de a-l da 
ajutorului său. 

— Du-l la spital! 

Locotenentul o luă la fugă. 

Ca și cum nimic nu se întâmplase, Varlam se așeză din nou cu 
spatele la ușă, începând să-și rearanjeze obiectele galbene 
pentru a umple spaţiul lăsat gol de bebelușul absent. Ceilalţi 
copii din încăpere stăteau tăcuţi. Nesterov îngenunche lângă el. 
Varlam întrebă: 

— Când îmi daţi pătura? 

— Întâi va trebui să vii cu mine. 

Varlam continuă să-și aranjeze colecţia. Nesterov văzu cartea 
galbenă. Era un manual militar, un document confidenţial. 

— De unde ai asta? 

— Am găsit-o. 

— Vreau să mă uit. Stai liniștit cât mă uit? 

— Ai degetele curate? 

Nesterov observă că degetele lui Varlam erau jegoase. 

— Da, degetele mele sunt curate. 

Nesterov luă cartea, frunzărind-o la întâmplare. În mijloc, găsi 
ceva presat. Intoarse cartea și o scutură. Din ea căzu o șuviţă de 
păr blond. O ridică și începu s-o învârtă între degete. Varlam 
roși. 


148 


— În ce necaz m-am băgat! 


149 


800 de kilometri la est de Moscova 


16 martie 


Întrebată dacă îl iubea sau nu, Raisa refuză să răspundă. 
Tocmai admisese că minţise în privinţa sarcinii și, de aceea, 
chiar dacă ar fi spus: „Da, te iubesc, mereu te-am iubit”, Leo n- 
ar fi crezut-o. Cu siguranţă n-avea de gând să-l privească în ochi 
și să-i intoneze imnuri. Oricum, care era rostul întrebării? Nu 
înțelegea. Era ca și cum avusese un fel de epifanie, o revelaţie 
că mariajul lor nu era clădit pe dragoste și afecțiune. Dacă i-ar fi 
răspuns sincer: „Nu, nu te-am iubit niciodată”, dintr-odată el ar 
fi devenit victimă, consecinţa fiind că toată căsnicia lor fusese o 
farsă pe care ea i-o jucase lui. Ea ar fi fost actrița care se jucase 
cu inima lui naivă. Dintr-odată devenise romantic. Poate că era 
șocul pierderii slujbei. Dar de când dragostea devenise parte a 
înțelegerii lor? Niciodată n-o întrebase asta înainte. Nu-i spusese 
niciodată: 


Te iubesc. 


Ea nici nu se așteptase ca el s-o facă. Îi ceruse să se mărite cu 
el, e adevărat. Ea acceptase. Işi dorise un mariaj, își dorise o 
soție, o dorise pe ea și o căpătase. Acum asta nu mai era de 
ajuns. Acum, pierzându-și autoritatea, pierzând dreptul de a 
aresta pe oricine dorea, devenise al naibii de sentimental. Și de 
ce mai degrabă decepţia ei pragmatică și nu lipsa lui profundă 
de încredere făcuse să dispară acea iluzie a mulțumirii maritale? 
De ce nu-i putea cere s-o convingă de dragostea lui? La urma 
urmei, el era cel care presupusese incorect că ea îl înșelase, 
pusese o echipă de supraveghere s-o urmărească, ceva ce ar fi 
putut duce cu ușurință la arestarea ei. El distrusese încrederea 
dintre ei cu mult timp înainte s-o facă ea. Motivația ei de a 
proceda așa fusese supraviețuirea. A lui fusese o neliniște 
stupidă de mascul. 

Inainte să-și treacă numele ca soți în registrul de stare civilă, 
ba chiar înainte de asta, de când începuseră să se vadă, ea 
fusese conștientă că, dacă l-ar fi nemulțumit, ar fi putut s-o 
ucidă oricând. Ajunsese dura realitate a vieţii ei: trebuia să-l ţină 


150 


mereu fericit. Când Zoia fusese arestată, simpla lui vedere - 
vederea uniformei lui, vorbăria despre stat - o înfuriaseră atât 
de tare, încât abia de mai putea schimba două vorbe cu el. La 
urma urmei, chestiunea era foarte simplă. Voia să 
supraviețuiască? Era o supraviețuitoare și faptul că trăise până 
acum, că era singurul membru al familiei ei care mai trăia, era 
definitoriu pentru ea. Indignarea faţă de arestarea Zoiei fusese 
un lux. Nu rezolva nimic cu asta. Așa că, până la urmă, 
continuase să se urce în același pat cu el, să se culce cu el. li 
făcea de mâncare și ura să-l audă mâncând. li spăla rufele și ura 
mirosul lor. 

În ultimele săptămâni stătuse degeaba în propriul lor 
apartament, știind foarte bine că el se întreba dacă luase 
hotărârea cea mai bună. Ar fi trebuit să-i cruțe viața? Merita ea 
acest risc? Era suficient de drăguță, de amabilă, de bună? Dacă 
ar fi fost nemulțumit de oricare gest sau privire a ei, s-ar fi aflat 
într-un pericol de moarte. Ei, acele vremuri se sfârșiseră. li 
ajunsese starea aceea de dependenţă faţă de bunăvoința lui, de 
slăbiciune. lar el acum părea să trăiască cu impresia că ea Îi 
datora ceva. Admisese ceea ce era evident: nu era un spion 
internaţional, era doar o profesoară de liceu. În schimb, voia o 
declarație de dragoste. Era jignitor. Nu mai era în poziţia de a-i 
cere ceva. Nu mai avea nicio putere asupra ei, așa cum nici ea 
nu mai avea asupra lui. Se aflau amândoi în aceeași situaţie 
dificilă: bunurile lor de o viață fuseseră reduse la câte o valiză 
de fiecare și urmau să fie exilați într-un cătun la capătul lumii. 
Erau mai egali decât fuseseră vreodată. Dacă voia să audă o 
declarație de dragoste, n-avea decât s-o facă el primul. 

Leo stătea rumegând remarcile Raisei. Se părea că ea își 
rezervase dreptul de a-l judeca, de a-l dispreţui, pretinzând că 
mâinile ei erau curate. Dar se măritase cu el știind cu ce se 
ocupa, se bucurase de avantajele slujbei lui, mâncase 
delicatesele pe care el reușea să le aducă acasă, își cumpărase 
haine de la magazinele rezervate înaltelor oficialități. Dacă 
fusese atât de oripilată de munca lui, de ce nu refuzase toate 
aceste lucruri? Toată lumea înțelegea că, pentru a supravieţui, 
trebuia să faci compromisuri. Făcuse lucruri dezgustătoare, 
inacceptabile din punct de vedere moral. O conștiință curată era 
un lux pe care foarte puţini și-l permiteau și, cu siguranţă, Raisa 
nu era una dintre cei care l-ar fi putut pretinde. Elevilor ei le 


151 


spusese ce credea cu adevărat? În mod evident, nu, ţinând cont 
de indignarea ei faţă de aparatul de stat - dar la școală probabil 
că-și exprimase adeziunea la el, își dăscălise elevii despre felul 
în care funcţionează, îl aplaudase, îi îndoctrinase, ba chiar îi 
încurajase să se denunțe unii pe alţii. Dacă n-ar fi făcut-o, cu 
siguranţă că ar fi fost ea denunţată de vreunul dintre elevi. 
Treaba ei nu era doar să facă lucrurile clare, ci să și distrugă din 
fașă raţionamentele critice ale elevilor ei. Și o va face din nou la 
noul loc de muncă. După părerea lui, nu erau decât spiţe diferite 
ale aceleiași roti. 

Trenul se opri la Mutava pentru o oră. Raisa rupse tăcerea 
îndelungată: 

— Ar trebui să mâncăm ceva. 

Prin remarca asta îi sugera că ar trebui să se limiteze la 
chestiuni pur practice. Fuseseră baza căsniciei lor de până 
acum. Ca să supraviețuiască încercărilor care aveau să vină, pe 
asta trebuiau să se bazeze, nu pe dragoste. Se dădură jos din 
vagon. O femeie pe peron căra un coș de răchită. Cumpărară 
ouă fierte tare, un pliculeţ de sare, bucăţi de pâine aspră de 
secară. Stând unul lângă altul pe o bancă, curăţară ouăle 
strângând cojile în poală, împărțind sarea și nerostind vreun 
cuvânt. 

e 

Viteza trenului scăzu când intrară în munţi, trecând prin 
pădurile de pin negru. In depărtare, peste vârfurile copacilor, 
munţii se vedeau ridicându-se ca un dinte care nu se potrivea în 
gură. 

Liniile se pierdeau într-o întindere vastă: înaintea lor se 
întrezăreau o uzină, hornuri înalte, hale legate între ele, apărute 
din senin în mijlocul pustiului. Era ca și cum Dumnezeu însuși se 
cocoţase pe Munţii Ural, lovise cu pumnul în faţa lui, aruncând 
copacii și cerând ca spaţiul nou creat să fie umplut cu hornuri și 
prese de oțel. Era prima impresie despre noul ţinut în care 
aveau să locuiască. 

Leo nu știa de acest orășel decât din hârţogăraie și din 
discursurile propagandistice. Inainte nu erau acolo decât gatere 
și colibe pentru lucrători, dar micuța așezare de 20.000 de 
oameni atrăsese atenţia lui Stalin. După studierea atentă a 
resurselor naturale și a materiilor prime, Stalin declarase că 
localitatea era insuficient exploatată. Râul Ufa trecea pe acolo, 


152 


existau combinate siderurgice la Sverdlovsk, la numai o sută 
șaizeci de kilometri spre răsărit mine de aur, și avea și beneficiul 
de a fi situat lângă linia de cale ferată - garnituri întregi treceau 
pe aici zilnic și nu erau încărcate cu nimic altceva decât cu 
lemn. Decisese că acesta ar fi fost locul ideal pentru a asambla 
un automobil, Volga GAZ-21, o mașină care se voia să 
concureze cu automobilele produse în vest, fabricată după cele 
mai înalte standarde. Volga, gândită ca un vârf al tehnologiei și 
ingineriei sovietice, trebuia să reziste condiţiilor dure. Având 
cauciucuri aderente pe terenuri muntoase, suspensii demne de 
invidiat, un motor închis într-o carcasă blindată și rezistentă la 
rugină, era mult mai mult decât visaseră vreodată americanii. 
Dacă toate astea erau adevărate sau nu, Leo nu avea cum să 
știe. Știa doar că era o mașină pe care doar o foarte mică parte 
dintre cetățenii Uniunii Sovietice și-o puteau permite deoarece 
era cu mult peste puterea de cumpărare a oamenilor obișnuiți. 

Construcţia uzinei începuse imediat după război și după 
numai 18 luni fabrica de automobile se ridica mândră în mijlocul 
pădurii de pini. Nu-și amintea exact care fusese numărul de 
prizonieri raportați morţi pe parcursul construirii întreprinderii. 
Oricum, cifrele nu erau demne de încredere. Leo nu fusese 
implicat activ decât după ce fabrica fusese terminată. Mii de 
muncitori liberi fuseseră verificaţi și trimiși prin ordine 
judecătorești să populeze noul bazin industrial: populaţia se 
mărise de cinci ori în ultimii cinci ani. Leo verificase în ascuns 
câţiva dintre muncitorii moscoviți transferați aici. Dacă treceau 
verificările, erau grupaţi și trimiși în uzină în mai puţin de o 
săptămână. Dacă nu treceau testele, erau arestați. Fusese unul 
dintre păzitorii acestui oraș. Era sigur că era unul dintre 
motivele pentru care Vasili alesese acest loc. Ironia acestui fapt 
trebuie că-l amuzase. 

Raisa pierdu prima apariţie a noii lor case. Dormea, învelită în 
haina ei, cu capul sprijinit de geam, mișcându-se ușor odată cu 
trenul. Ocupând scaunul de lângă cel al soției lui și privind în 
direcția în care mergea trenul, putu vedea că orașul era 
înghesuit într-o parte a fabricii, ca o zgardă pe gâtul unui câine. 
În primul și în primul rând, acesta era un loc pentru producţia 
industrială și abia în al doilea rând, un loc în care să trăiești. 
Luminile de la ferestrele apartamentelor emanau o nuanţă de 


153 


oranj slab care contrasta cu cenușiul cerului. Leo o înghionti pe 
Raisa. Se trezi, îl privi pe Leo și apoi privi pe fereastră. 

— Am ajuns. F 

Trenul opri în gară. Işi luară valizele și pășiră pe peron. Era 
mai rece decât la Moscova; temperatura scăzuse cu cel puțin 
două grade Celsius. Stăteau ca doi copii care ajunseseră într-o 
altă parte a ţării, uitându-se pentru prima dată la împrejurimile 
nefamiliare. Nu li se dăduse nicio indicație. Nu cunoșteau pe 
nimeni. N-aveau niciun număr de telefon. Nu-i aștepta nimeni. 

In gară nu era nimeni, cu excepţia unui ins care stătea la casa 
de bilete. Era tânăr, nu avea mai mult de 20 de ani. Îi privi 
intens pe când intrau în clădire. Raisa se apropie de el. 

— Bună seara. Trebuie să ajungem la sediul miliției. 

— Veniţi de la Moscova? 

— Exact. 

Omul deschise ușa casei de bilete, pășind în sala de 
așteptare. Arătă cu degetul ușa de sticlă care dădea spre 
stradă. 

— Vă așteaptă. 

La o sută de pași de gară era parcată o mașină a miliției. 

Trecând de un mic monument acoperit cu zăpadă în a cărui 
piatră era dăltuit profilul lui Stalin, ca o imagine fosilizată, Raisa 
și Leo o luară spre mașină, o Volga, fără îndoială una dintre 
mașinile produse în acest oraș. Pe măsură ce se apropiară, 
putură vedea doi oameni stând în faţă. Unul dintre ei cobori, un 
bărbat de vârsta a doua, cu umeri lați. 

— Leo Demidov? 

— Da. 

— Sunt generalul Nesterov, șeful miliției din Voualsk. 

Leo se întrebă de ce se deranjase să vină să-l întâlnească. 
Sigur Vasili dăduse instrucţiuni ca această primă întâlnire să fie 
făcută cât mai neplăcută cu putinţă. Dar, indiferent ce ar fi spus 
Vasili, sosirea unui fost agent MGB avea să pună în gardă miliția 
din acest orășel. N-aveau să creadă că venise aici doar ca săli 
se alăture. Desigur, bănuiau că va primi sarcini ulterioare și că 
avea să raporteze la Moscova ce aflase aici. Cu cât Vasili se 
străduise mai mult să-i convingă de contrariu, cu atât aveau să 
fie mai puţin convinși. De ce ar fi călătorit un agent sute de 
kilometri ca să se alăture unei operaţiuni de mică anvergură a 
miliției? N-avea niciun sens într-o societate fără clase în care 


154 


miliția era instituția în care acționau aproape cei mai 
neînsemnaţi oameni ai societății. 

Orice școlar era învăţat că violul, crima și tâlhăria erau 
flageluri ale societăţii capitaliste, iar rolul miliției era apreciat în 
consecinţă. Intre cetăţeni nu existau violențe și nici motive de 
invidie pentru că era egalitate. Nu era nevoie de o forță 
polițţienească într-un stat comunist. De aceea, miliția nu era 
văzută decât ca o subsecţie de rang inferior a Ministerului de 
Interne: prost plătiţi, deloc respectaţi - o subsecţie compusă din 
elevi daţi afară de la liceu, ţărani daţi afară din colhozuri, militari 
lăsaţi la vatră și oameni a căror judecată putea fi cumpărată cu 
o jumătate de sticlă de vodcă. 

Oficial, rata criminalităţii în Uniunea Sovietică era apropiată 
de zero. Ziarele atrăgeau deseori atenţia că din cauza dorinței 
lor de a avea mașini pretenţioase și polițiști în uniforme curate 
și apretate, prezenţi la fiecare colț de stradă și fără de care 
societatea lor s-ar fi prăbușit, Statele Unite ale Americii cheltuie 
sume imense de bani pentru prevenirea infracționalităţii. Cei din 
vest își angajau cei mai buni oameni în lupta împotriva 
criminalităţii, cetăţeni care și-ar fi petrecut mai bine timpul 
construind ceva. Toată această forţă bărbătească nu era irosită 
aici: treaba era lăsată în seama unui grup de scursuri, bărbaţi 
puternici și inutili care nu erau buni decât pentru a opri bătăile 
între beţivani. Aceasta era teoria. În realitate, Leo nu știa care 
erau adevăratele statistici ale criminalităţii. Nici n-avea vreun 
chef să afle pentru că probabil cei care știau erau lichidaţi 
periodic. Cifrele de producţie umpleau prima pagină a Pravaei, 
paginile din mijloc și pe cele de final. Veștile bune erau cele care 
meritau publicate: rata mare a natalității, căi ferate în vârful 
muntelui și noi canale. 

Luând toate astea în considerare, sosirea lui Leo era o 
anomalie flagrantă. Un post în MGB presupunea mai multă 
putere, mai mult respect, influenţă și beneficii materiale decât 
orice altă slujbă. Nimeni nu și-ar fi dat voluntar demisia. lar dacă 
căzuse în dizgrație, de ce nu fusese pur și simplu arestat? Deși 
dezavuat acum de MGB, purta încă aura acestei instituţii - un 
bun de preț. 

Nesterov le cără valizele la mașină fără să depună nici cel mai 
mic efort, de parcă ar fi fost goale. Le puse în portbagaj, înainte 
să le deschidă ușa din spate. lnăuntru, Leo își privi noul șef cum 


155 


urcă pe scaunul din dreapta al șoferului. Era prea masiv chiar și 
pentru acest vehicul generos. Genunchii îi ajungeau la bărbie. 
La volan se afla un ofiţer mai tânăr. Nesterov nu se obosi să-l 
prezinte. Ca și la MGB, exista câte un șofer pentru fiecare 
vehicul. Ofițerii nu primeau o mașină a lor și nici nu conduceau 
singuri mașinile. Șoferul băgă în viteză și ieși pe un drum pustiu. 
Nu se mai vedea nicio altă mașină. 

Nesterov așteptă puţin, fără îndoială nedorind să pară că-și 
interoghează noul recrut, înainte să privească în retrovizoare și 
să întrebe: 

— Ni s-a spus acum trei săptămâni că vei veni aici. E un 
transfer neobișnuit. 

— Trebuie să mergem oriunde e nevoie de noi. 

— Nimeni n-a mai fost transferat aici de o bună bucată de 
timp. lar eu cu siguranţă n-am cerut oameni în plus. 

— Producţia uzinei voastre e o prioritate naţională. Niciodată 
nu vei avea suficient de mulţi oameni pentru a asigura protecția 
acestui oraș. 

Raisa se întoarse spre soţul ei, dându-și seama că 
răspunsurile lui în doi peri erau intenţionate. Chiar căzut în 
dizgrație, chiar dat afară din MGB, făcea încă apel la frica pe 
care o inspira această instituţie. În situaţia lor delicată părea un 
lucru înțelept. Nesterov întrebă: 

— Spune-mi, vei fi un syshehik, un detectiv? N-am prea 
înţeles ordinele. Ei au spus că nu. Au spus că vei fi un 
uchastkovyy, care înseamnă o funcţie degradantă pentru un om 
cu poziţia ta. 

— Mie mi s-a ordonat să servesc sub comanda ta. Funcţia 
mea rămâne la latitudinea ta. 

Se așternu tăcerea. Raisa presupuse că generalului nu-i 
convenea că responsabilitatea pica pe umerii lui. Neconvenindu- 
i situația, adăugă pe un ton morocănos: 

— Pentru moment vei petrece ca oaspete o perioadă de 
acomodare. iți vom repartiza un apartament imediat ce vom 
găsi unul. Trebuie însă să te avertizez că lista de așteptare e al 
naibii de lungă. Și nu pot face nimic în privinţa asta. Nu există 
mari avantaje în a fi miliţian. 

Mașina opri în faţa a ceea ce părea să fie un restaurant. 
Nesterov deschise portbagajul, luă valizele și le puse pe trotuar. 
Leo și Raisa stăteau în picioare, așteptând instrucţiuni. 


156 


Adresându-se lui Leo, Nesterov spuse: 

— După ce-ţi vei duce valizele în cameră, am să te rog să te 
întorci la mașină. Nu este necesar să vină cu noi și soția ta. 

Raisa își ascunse starea de iritare provocată de faptul că se 
vorbea despre ea de parcă n-ar fi fost acolo. Il privi pe Leo care, 
imitându-l pe Nesterov, luă ambele valize. Se miră de acest act 
neașteptat de politețe, dar hotărî să nu-l pună într-o situaţie 
jenantă. Se putea chinui cu valiza ei, dacă așa voia. Mergând 
chiar în faţa lor, deschise ușa de la intrare și pătrunse în 
restaurant. 

Înăuntru era întuneric, obloanele erau trase și puţea a tutun 
stătut. Paharele murdare folosite noaptea trecută erau încă pe 
masă. Leo puse valizele jos și ciocăni în tejgheaua unsuroasă. In 
prag apăru silueta unui bărbat. 

— N-am deschis încă. 

— Mă numesc Leo Demidov. Aceasta este soţia mea, Raisa. 
Tocmai am sosit de la Moscova. 

— Danil Basarov. 

— Am înțeles de la generalul Nesterov că aveți o cameră 
pentru noi. 

— Camera de sus vreți să spuneţi? 

— Nu știu, da, bănuiesc. 

Basarov se scărpină pe burtă. 

— Să vă conduc în camera dumneavoastră. 

Camera era micuță. Două paturi simple fuseseră lipite și acum 
formau unul dublu. În mijloc era o adâncitură. Ambele canapele 
erau moi. Tapetul de pe pereţi avea zgrunţuri, așa cum pielea 
de adolescent e plină de coșuri, fiind pătat cu ceva unsuros, 
lipicios la atingere. Leo presupuse că era ulei de gătit, din 
moment ce această cameră era exact deasupra bucătăriei, care 
putea fi văzută prin crăpăturile din podea ce aduceau înăuntru 
mirosul a orice s-ar fi gătit dedesubt - măruntaie fierte, resturi și 
grăsimi animale. 

Basarov le pusese camera la dispoziţie la cererea lui 
Nesterov. Aceste camere erau folosite de oamenii lui, adică de 
femeile care se ocupau de clienţi. Chiar și așa, nu-l putuse 
refuza pe Nesterov. Clădirea nu-i aparţinea. Și avea nevoie de 
protecția miliției pentru a funcţiona. Știau că realizează profit și 
n-aveau nimic împotrivă atât timp cât primeau și ei o parte. 
Afacerea era la negru, profitul nedeclarat, un sistem închis. 


157 


Adevărul e că era puţin nervos în privința oaspeților săi, auzind 
că el era un fost agent MGB. Situaţia asta nu-i permitea să fie la 
fel de grosolan cum era în mod obișnuit. Le arătă în capătul 
holului o ușă care era ușor întredeschisă. 

— Aceea este baia. Nu e nimeni înăuntru. 

Raisa încercă să deschidă fereastra. Fusese bătută în cuie. 
Privi peisajul. Cocioabe, zăpadă murdară; era ca acasă. 

Leo se simţea obosit. Până acum se simţise în stare să îndure 
umilința, cât fusese ceva abstract, dar acum avea o formă fizică 
- această cameră - nu voia decât să doarmă, să închidă ochii și 
să nu mai știe de nimic. Trebuind să se întoarcă afară, puse 
valiza pe pat fără s-o poată privi pe Raisa, nu atât de furie, cât 
de rușine. leși fără să scoată o vorbă. 

e 

Ajunşi la postul telefonic al oraşului, lui Leo i se permise să 
intre. 

Aici era o coadă de câteva sute de persoane, așteptându-și 
convorbirea alocată, aproximativ două minute de fiecare. Cum 
cei mai mulţi dintre ei fuseseră forţaţi să-și abandoneze familiile 
pentru a lucra aici, Leo își dădea seama că aceste minute 
trebuie să fi fost extrem de preţioase. 

Nesterov nu trebui să stea la coadă, intrând direct într-una 
dintre cabine. Începu să vorbească, o conversaţie pe care Leo n- 
o putea auzi, apoi îi întinse receptorul. Leo puse receptorul la 
ureche. Așteptă. 

— Cum te-ai acomodat? 

Era Vasili. Continuă: 

— Vrei să închizi, nu? Dar nu poţi. Nici măcar asta nu poți 
face. 

— Ce vrei? 

— Să păstrăm legătura; tu să-mi spui despre viaţa de acolo, 
iar eu despre cea de aici. Ca să nu uit: apartamentul ăla drăguţ 
pe care l-ai luat pentru părinţii tăi a fost confiscat. Le-am găsit 
ceva mai potrivit cu condiţia lor. E cam frig și cam aglomerat. Și, 
evident, murdar. Stau împreună cu o familie de șapte persoane. 
Inclusiv cinci copii mici. Apropo, nu știam că taică-tău are dureri 
de spate așa mari. Ce păcat că a trebuit să se întoarcă și la 
muncă, la linia de asamblare, cu numai un an înainte de 
pensionare. Un an poate părea cât zece dacă nu-ţi place ce faci. 
Dar în curând vei afla și tu asta. 


158 


— Părinţii mei sunt oameni buni. Au muncit pe rupte toată 
viaţa lor. Nu ţi-au făcut niciun rău. 

— Dar tot am să le fac rău. 

— Ce vrei de la mine? 

— Să-ţi ceri scuze. 

— Vasili, îmi pare rău. 

— Nici măcar nu știi pentru ce trebuie să-ţi pară rău. 

— Te-am tratat rău. Și îmi pare rău. 

— Pentru ce îţi pare rău? Fii mai clar. Părinţii tăi depind de 
tine. 

— N-ar fi trebuit să te lovesc. 

— Nu te străduiești suficient de mult. Convinge-mă. 

Vocea lui Leo tremura de disperare. 

— Nu înţeleg ce vrei de la mine. Tu ai totul. Eu nu am nimic. 

— E simplu. Vreau să te aud milogindu-te. 

— Te implor, Vasili. Ascultă-mă. Te implor. Lasă-mi părinţii în 
pace. Te rog... 

Vasili închise. 


Voualsk 


17 martie 


Mersese toată noaptea, iar picioarele i se umpluseră de 
bășici, șosetele erau pline de sânge. Leo se așeză pe o bancă 
într-un parc, își luă capul în mâini și începu să plângă. 

Noaptea trecută nu dormise, nu mâncase nimic. Când Raisa 
încercase să vorbească cu el, o ignorase. Când îi adusese din 
restaurant ceva de mâncare, n-o luase în seamă. Când nu mai 
suportase să stea în camera aceea micuță și împuţită, ieșise din 
cameră, se strecurase prin mulţime și ieșise. Mersese aiurea, la 
întâmplare, prea frustrat, prea furios ca să stea undeva jos și să 
nu facă nimic, deși își dădea seama că acest lucru reprezenta 
exact situaţia în care se afla: nu putea face nimic. Incă o dată 
avea de-a face cu o nedreptate, dar de data asta nu avea cum 
să intervină. Părinţii lui n-aveau să fie împușcați în ceafă; ar fi 
fost prea ușor, ceva ce ar fi semănat prea mult cu mila. Aveau 
să fie torturați cu picătura. Își imagina infinitele posibilităţi ale 
unei minţi sadice, metodice și meschine. În fabrică aveau să fie 
înjosiţi, aveau să li se dea cele mai grele și mai împuţite lucruri 
de făcut - treburi care li s-ar fi părut grele și unor tineri. Vor fi 
necăjiţi cu povești despre exilul și umilirea lui Leo. Poate că deja 
li se spusese că băiatul lor fusese trimis într-un gulag, 
condamnat la 20 de ani de katorga - o muncă grea. Cât despre 
familia cu care erau obligaţi să împartă apartamentul, fără doar 
și poate că erau cât se putea de enervanți și de antipatici. 
Copiilor probabil li se promisese ciocolată dacă făceau cât mai 
multă gălăgie cu putinţă, părinţilor li se promisese probabil 
propriul lor apartament dacă furau din mâncarea bătrânilor, 
dacă se certau și prin orice mijloace posibile le făceau viața 
mizerabilă. Nu era nevoie să-și imagineze amănuntele. Vasili se 
va bucura să îi spună totul, detaliat, știind că Leo nu va avea 
curaj să-i închidă telefonul, știind că dacă ar fi făcut-o, greutăţile 
prin care ar fi trecut părinţii lui s-ar fi dublat în consecință. Vasili 
avea să-l distrugă de la distanţă, lovindu-l mereu în punctul în 
care era cel mai vulnerabil: familia sa. N-avea cum să se apere. 
Cu puţin efort, ar fi putut afla adresa părinţilor săi, le-ar fi putut 
scrie, însă tot ce ar fi putut face în acele scrisori, dacă n-ar fi 


160 


fost interceptate și arse, ar fi fost să-i asigure că era bine. Le 
dăruise o viață ușoară, ca apoi să le-o smulgă exact atunci când 
erau cel mai puţin pregătiţi să suporte schimbarea. 

Se ridică tremurând. Cu o oarecare dificultate, fără a avea nici 
cea mai vagă idee ce să facă în continuare, se îndreptă către 
noua lui locuinţă. 

(J 

Raisa era jos, stând la o masă. Îl așteptase toată noaptea. Ştia 
că, exact cum prezisese Vasili, soțul ei regreta acum că n-o 
denunțase. Prețul era prea mare. Dar ea ce putea face? Să se 
prefacă că el riscase totul de dragul unei iubiri perfecte? Nu era 
ceva ce putea spune la comandă. Chiar să fi vrut să se prefacă, 
nu știa cum: nu știa ce să spună, ce să facă. Poate că nu făcuse 
bine tratându-l așa dur. Adevărul era că o parte din ea se 
bucurase de decăderea lui. Nu din ciudă sau din dorinţă de 
răzbunare, ci pentru că voia ca și el să știe: 


Așa mă simt eu în fiecare zi. 


Lipsită de putere, speriată - voia ca și el să simtă asta. Voia 
să înţeleagă, să experimenteze singur. 

Epuizată, cu ochii grei de somn, îl privi pe Leo intrând în 
restaurant. Se ridică, se apropie de soțul ei, remarcându-i ochii 
injectaţi. Nu-l mai văzuse niciodată plângând. El se întoarse și își 
turnă ceva de băut. Îi puse o mână pe umăr. Dintr-odată, Leo se 
întoarse, o apucă de gât și începu să strângă. 

— Tu ai făcut asta. 

Venele i se umflară, faţa i se înroși, nu putea respira, se 
sufoca. Leo o ridică, era pe vârfurile picioarelor acum. Mâinile i 
se încleștară pe ale lui, dar el nu-i dădea drumul, iar ea nu se 
putea desprinde din strânsoarea lui. 

Întinse mâna spre tejghea, încercând să apuce un pahar în 
timp ce ochii i se înceţoșau. Reuși să atingă un pahar, 
dărâmându-l. Acum îl putea apuca. Îl luă și îl lovi pe Leo în 
tâmplă. Paharul i se sparse în mână, tăind-o. Ca și cum s-ar fi 
rupt o vrajă, îi dădu drumul. Raisa căzu pe spate, sufocându-se, 
tușind, ţinându-se de gât. Se uitară unul la altul ca doi străini, de 
parcă tot trecutul lor împreună se ștersese într-o fracțiune de 
secundă. O bucată de sticlă rămăsese înfiptă în obrazul lui Leo. 


161 


O atinse și o trase afară, studiind-o în căușul palmei. Fără să 
întoarcă spatele o luă spre scări, în grabă, părăsindu-l. 

În loc să-și urmeze soţia, Leo își turnă un pahar și apoi încă 
unul și încă unul, iar în momentul în care auzi mașina lui 
Nesterov afară, aproape terminase sticla. Nesigur pe picioare, 
neras și nespălat, beat, abrutizat și violent într-un mod nesăbuit 
- îi luase mai puţin de o zi ca să ajungă să respecte standardele 
miliției. 

În timpul drumului cu mașina Nesterov nu făcu nicio remarcă 
despre tăietura de pe obrazul lui Leo. li povestea pe scurt 
despre oraș. Leo nu-l asculta, vag conștient de peisajul de afară, 
întrebându-se ce făcuse. Tocmai încercase să-și stranguleze 
nevasta sau era o halucinație produsă de creierul lui lipsit de 
somn? Își atinse tăietura de pe obraz, văzu sângele de pe 
unghie - era adevărat, o făcuse și era capabil de multe altele. 
Încă două secunde, o uşoară înteţire a strânsorii și ar fi murit. Îl 
înfuriase faptul că renunţase la tot, la familie, la carieră, pentru 
un pretext fals, promisiunea unei familii, pentru himera unei 
legături între ei. Îl păcălise, îl făcuse să rateze șansele, îi 
influențase deciziile. Numai că odată ce ea se aflase în 
siguranţă, iar părinţii lui începuseră să sufere, admisese că 
minţise în privinţa sarcinii. Apoi mersese mai departe vorbindu-i 
despre disprețul ei pentru el. Îl manipulase sentimental și apoi îl 
scuipase în faţă. În schimbul sacrificiului său, în schimbul 
faptului că trecuse cu vederea dovezi incriminatoare în privința 
vinovăției ei, nu obținuse nimic. 

Dar Leo nu crezu nicio iotă din lucrurile pe care și le spunea 
singur. Vremea autojustificărilor trecuse. Ceea ce făcuse era de 
neiertat. lar ea avea dreptate să-l dispreţuiască. Câte mame și 
câţi tati, câţi fraţi și câte surori arestase el? Cât era de fapt de 
diferit de cel care, chipurile, era opusul lui moral, Vasili Nikitin? 
Oare diferenţa dintre ei consta doar în faptul că Vasili era de o 
cruzime nebunească, în timp ce cruzimea lui era una idealistă, 
principială, considerată raţională și necesară, iar a rivalului său 
goală și indiferentă? Dar în termeni reali, în termenii distrugerii 
provocate, diferenţa între ei era nesemnificativă. Îi lipsea oare 
lui Leo imaginaţia necesară pentru a vedea implicaţiile reale ale 
faptelor sale? Sau, mai rău decât atât, alesese să nu aibă 
această imaginaţie? Nu luase în seamă aceste gânduri, le 
ignorase. 


162 


Dincolo de îndoielile sale morale, un fapt rămânea de 
netăgăduit. Își riscase viaţa pentru Raisa doar ca să încerce s-o 
omoare. Asta era nebunie curată. În acest moment nu mai avea 
nimic, nici măcar femeia cu care se însurase. Voia să spună 
femeia pe care o iubea. Dar oare o iubea? Se căsătorise cu ea. 
Nu era același lucru? Nu, nu chiar. O luase de soție pentru că 
era frumoasă, inteligentă, pentru că era mândru s-o aibă lângă 
el, s-o facă a lui. Era încă un pas către viaţa sovietică perfectă - 
slujbă, familie, copii. În multe privinţe ea era pentru el o enigmă; 
una dintre ambițiile lui, fundalul necesar pentru o carieră 
perfectă, fundalul necesar pentru a deveni un cetățean model. 
Oare Vasili avea dreptate atunci când spunea că ar fi putut fi 
înlocuită? În tren îi ceruse să-și declare dragostea pentru el, să-l 
consoleze, să-l răsplătească cu o fantezie romantică în care el 
juca rolul eroului. Era patetic. Leo scăpă un suspin în timp ce-și 
freca fruntea. Era jucat pe degete și exact asta era pentru Vasili, 
un joc, în care jetoanele erau diversele forme ale nefericirii lui. 
În loc să-i rănească soţia, s-o lovească, Vasili îl determinase pe 
el să-i facă rău, jucând exact rolul pe care el i-l desemnase. 

Sosiră. Mașina opri. Nesterov ieșise deja din mașină și îl 
aștepta. Leo deschise portiera, fără să aibă idee de cât timp 
stătea acolo, și își urmă superiorul în sediul miliției pentru a-și 
începe prima zi de lucru. Fu prezentat colegilor, dădu din cap, 
strânse mâini, socializând, fără să fie capabil să reţină nimic; 
nume, detalii - toate îi trecuseră pe lângă ureche - și nu începu 
să se concentreze asupra prezentului decât când se pomeni în 
vestiar cu o uniformă atârnându-i în faţă. Își scoase pantofii și 
începu să-și ruleze ușor ciorapii, dezvelind degetele însângerate 
și băgându-și labele picioarelor în apă rece, urmărind cum apa 
se înroșește. Cum nu avea alți ciorapi și nici nu-și permitea să 
ceară, își puse la loc ciorapii vechi, gemând de durere când 
trase materialul peste bășicile supurânde. Se dezbrăcă, lăsându- 
și hainele civile într-o grămadă de la fundul vestiarului și 
încheindu-și noua uniformă: pantaloni grosolani cu dungă roșie 
și jachetă militară. Se privi într-o oglindă. Avea cearcăne și o 
tăietură pe obrazul stâng. Se uită la insigna de pe veston. Era un 
uchastkovyy, un nimic. 

Pereţii biroului lui Nesterov erau decorați cu diplome 
înrămate. Citindu-le pe toate, Leo observă că șeful lui câștigase 
competiţii de lupte libere pentru amatori și turnee de tir, și că 


163 


primise distincţia de Ofițerul Lunii, cu numeroase ocazii, atât 
aici, cât și la fostul loc de muncă, în Rostov. Era o paradă 
ostentativă, de înţeles în condiţiile lipsei de respect cu care era 
nevoit să se confrunte. 

Nesterov își studie noul recrut, fără să-l poată citi cum ar fi 
vrut. De ce ajunsese acest om, un fost ofițer MGB de rang înalt, 
decorat în război, într-o stare atât de deplorabilă - unghiile 
murdare, fața însângerată, părul murdar, puţind a alcool, și 
aparent fără să dea doi bani pe starea în care se afla? Poate că 
era într-adevăr exact așa cum fusese descris: extrem de 
incompetent și complet iresponsabil. Cu siguranţă, felul în care 
arăta părea să confirme descrierea. Nu-i plăcuse acest transfer 
din prima clipă în care auzise de el. Acest om avea puterea de 
a-i face un rău nebănuit atât lui, cât și oamenilor lui. Doar de un 
nenorocit de raport, doar de atât era nevoie. Nesterov decise că 
cel mai bun lucru pe care-l putea face era să-l ţină pe acest om 
sub observaţie, să-l ţină aproape. In cele din urmă, avea să-și 
dea arama pe faţă. 

Nesterov îi prezentă lui Leo un dosar. Leo se uită la el câteva 
clipe încercând să-și dea seama ce i se cerea. De ce i se dădea 
asta? Orice ar fi fost, nu-i păsa. Oftă, forțându-se să-l citească. 
înăuntru erau fotografii alb-negru ale unei fete tinere. Stătea 
întinsă pe spate, înconjurată de zăpadă întunecată. Intunecată 
pentru că era plină de sânge. În poză părea să ţipe. Dacă te uitai 
mai atent însă, gura îi era plină cu ceva. 

Nesterov explică: 

— Gura i-a fost umplută cu pământ. De aceea n-a putut striga 
după ajutor. 

Degetele lui Leo se crispară pe fotografie - toate gândurile 
despre Raisa, despre părinţii lui, despre sine însuși se evaporară 
în timp ce se concentra asupra gurii fetei. Era deschisă larg, 
plină cu noroi. Se uită la următoarea poză. Fata era goală. Pielea 
ei, acolo unde rămăsese neatinsă, era albă ca zăpada. Pieptul îi 
fusese spintecat, deschis. Trecu la următoarea poză și la 
următoarea și la următoarea, nevăzând trupul unei fetițe, ci al 
băiețelului lui Feodor, un băieţel care nu fusese dezbrăcat și nici 
nu i se tăiase stomacul, un copil căruia nu i se băgase noroi în 
gură - un copil care nu fusese ucis. Leo puse fotografiile înapoi 
pe masă. Nu spuse nimic, privind pierdut la distincţiile de pe 
pereți. 


164 


165 


Aceeași zi 


Cele două incidente nu aveau nimic de-a face unul cu altul - 
moartea băiatului lui Feodor și a fetiţei -, era imposibil. Erau 
despărțiți de sute de kilometri. Era doar o ironie sinistră, nimic 
mai mult. Dar greșise respingând acuzaţiile lui Feodor. Aici 
exista un copil ucis în felul descris de el. Așa ceva era prin 
urmare posibil. Acum nu mai exista nicio cale de a afla ce se 
întâmplase exact cu fiul lui Feodor, Arkadi, pentru că el nu se 
obosise niciodată să examineze corpul cu ochii lui. Poate că într- 
adevăr fusese un accident. Sau poate întreaga chestiune fusese 
mușamalizată. Dacă a doua variantă era cea adevărată, atunci 
Leo fusese parte în orchestrarea acestei înscenări. O făcuse fără 
să pună întrebări - o făcuse ridiculizând, intimidând și în cele din 
urmă amenințând o familie îndurerată. 

Generalul Nesterov fu foarte franc în prezentarea detaliilor 
acestei crime, numind-o exact așa - crimă - și nedând niciun 
semn că ar fi vrut s-o numească altfel decât o crimă. 
Sinceritatea lui îl îngrijoră pe Leo. Cum putuse fi atât de rece? 
Statisticile anuale ale departamentului trebuiau să fie conforme 
cu cele stabilite dinainte: rate ale criminalităţii, creșterea 
armoniei sociale. Din moment ce orașul se dezvoltase imens din 
punct de vedere demografic, un aflux de optzeci de mii de 
muncitori rupţi de familiile lor fuseseră aduși aici, crimele ar fi 
trebuit să dispară și să fie mai multă muncă, mai multă echitate, 
mai puţină exploatare. 

Victima se numea Larisa Petrova; fusese găsită acum patru 
zile în pădure, nu departe de gară. Detaliile privind descoperirea 
corpului erau vagi și când Leo se arătă dornic să cunoască 
amănunte, Nesterov păru mai degrabă să vrea să lase 
chestiunea așa cum era. Tot ce putuse afla Leo era că acel 
cadavru fusese descoperit de un cuplu care băuse prea mult și 
se retrăsese în pădure să facă sex. Se prăbușiseră peste trupul 
fetitei care stătea în zăpadă de câteva luni, perfect păstrat. Era 
elevă, avea paisprezece ani. Miliția o cunoștea pentru că avea 
deja o viață sexuală promiscuă nu numai cu băieţi de vârsta ei, 
ci și cu bărbaţi adulţi și pentru că putea fi cumpărată cu o sticlă 
de vodcă. Larisa se certase cu mama ei în ziua în care 


166 


dispăruse. Dispariţia Larisei fu trecută cu vederea; ameninţase 
de mai multe ori că va fugi și se părea că în sfârșit se ţinuse de 
cuvânt. Nimeni n-o căutase. Conform spuselor lui Nesterov, 
părinţii ei erau membri respectaţi ai comunităţii. Tatăl ei era 
contabil la Uzinele Volga. Le era rușine cu fiica lor și nu voiau să 
aibă nimic de-a face cu ancheta pe care n-o voiau 
mușamalizată, dar nici făcută publică. Părinţii hotărâră să n-o 
înmormânteze cu ceremonii, ci să pretindă în continuare că 
dispăruse. Nu era nevoie ca lumea să știe. Doar câţiva în afara 
milițienilor știau că fusese ucisă. Acelor oameni, inclusiv celor 
doi care găsiseră cadavrul, li se explicase ce consecințe ar fi 
avut dacă ar fi vorbit. Chestiunea avea să fie rezolvată rapid 
pentru că reţinuseră deja un suspect. 

Leo era conștient că miliția nu putea rezolva un caz decât 
după ce era deschis și că ei nu deschideau niciodată un caz 
decât dacă erau siguri că-l vor rezolva. Eșecul în a condamna un 
suspect era ceva grav, iar consecințele ar fi fost severe. Un caz 
ajuns la tribunal nu putea însemna decât un singur lucru: că 
suspectul era vinovat. Dacă un caz era dificil, complex, 
ambiguu, pur și simplu nu era deschis. Pentru Nesterov și 
subordonații săi, calmul acesta al inculpatului nu însemna decât 
că ei erau convinși că-și găsiseră omul. lşi făcuseră treaba. 
Investigaţiile, prezentarea de dovezi, interogatoriile și în cele din 
urmă rechizitoriul erau datoria echipei de investigaţii a statului, 
a procurorului și a echipei de avocaţi. Leo nu era rugat să-i 
ajute; i se oferea numai o demonstraţie, era invitat doar să se 
mire de eficiența lor. 

Celula era micuță și nu avea niciuna dintre modificările acelea 
ingenioase care se găseau la Liubianka. Pereţi și pardoseală de 
beton. Suspectul stătea așezat cu mâinile legate la spate. Era 
tânăr, nu avea mai mult de șaisprezece-șaptesprezece ani, avea 
constituția unui adult, dar faţă de copil. Ochii păreau să i se 
rotească de jur-împrejur fără o ţintă anume. Nu părea speriat. 
Părea calm, deși nu într-o manieră inteligentă și nu arăta niciun 
semn de abuz fizic. Desigur, existau căi de a produce leziuni 
fără a lăsa semne, dar intuiţia îi spunea că suspectul nu fusese 
ranit. Nesterov făcu un semn spre deținut: 

— El e Varlam Babinici. 

Când își auzi numele se uită la Nesterov în același fel în care 
un câine își privește stăpânul. Nesterov continuă: 


167 


— Am găsit la el o clemă de păr a Larisei. A mai necăjit-o și în 
trecut; pierdea vremea pe lângă casa ei, îi făcea propuneri în 
stradă. Mama Larisei l-a văzut în numeroase ocazii. Își amintește 
că fiica ei se plângea de el. Spunea că mereu încerca să atingă 
părul fetei. 

Nesterov se întoarse spre suspect, vorbind rar. 

— Varlam, spune-ne ce s-a întâmplat, spune-ne cum de a 
ajuns agrafa la tine. 

— Eu am ucis-o. A fost vina mea. 

— Spune-i acestui ofițer de ce ai ucis-o. 

— Imi plăcea părul ei. II voiam. Am o carte galbenă, o cămașă 
galbenă, o cană galbenă și niște păr galben. De asta am ucis-o. 
Imi pare rău. N-ar fi trebuit să fac asta. Când îmi dați pătura? 

— Vom vorbi mai târziu despre asta. 

Leo îl întrerupse: 

— Ce pătură? 

— Acum două zile a răpit un bebeluș. Era învelit într-o pătură 
galbenă. Are o obsesie legată de culoarea galben. Din fericire, 
copilul era nevătămat. Nu are niciun simţ al binelui sau al răului. 
Face orice îi trece prin cap, fără să se gândească vreun moment 
la consecinţe. 

Nesterov se apropie de suspect. 

— Când am găsit părul Larisei în cartea ta de ce ai fost 
convins că ai dat de necaz? Spune-i și omului acestuia ce mi-ai 
spus mie. 

— Nu m-a plăcut niciodată. Mereu îmi spunea să plec. Dar eu 
voiam părul ei. Îl voiam atât de mult! N-a spus nimic când i l-am 
tăiat. 

Nesterov se întoarse către Leo, oferindu-i cuvântul. 

— Ai vreo întrebare de pus? 

Ce voia de la el? Se gândi o clipă înainte să întrebe: 

— De ce i-ai băgat pământ în gură? 

Varlam nu răspunse imediat. Părea confuz. 

— Da, avea ceva în gură. Imi amintesc acum. Nu mă lovi. 

Nesterov răspunse: 

— Nu te lovește nimeni. Răspunde la întrebare. 

— Nu mai știu. Uit mereu lucruri. Da, avea pământ în gură. 

— Explică ce s-a întâmplat când ai ucis-o. 

— Am tăiat-o. 

— Ai tăiat-o pe ea sau i-ai tăiat părul? 


— Îmi pare rău, am tăiat-o. 

— Ascultă-mă cu atenţie. l-ai tăiat părul sau i-ai tăiat corpul? 

— Am găsit-o și am tăiat-o. Îmi pare rău. Ar fi trebuit să spun 
cuiva. Dar îmi era frică să nu intru în bucluc. 

Varlam începu să plângă. 

— În ce necaz am intrat! Îmi pare rău. Nu voiam decât părul 
ei. 

Nesterov înaintă. 

— Pentru moment ajunge. 

Când auzi aceste cuvinte, Varlam se opri din plâns. Era calm 
din nou. Era imposibil să spui, privindu-l, dacă acesta era un om 
capabil de crimă. 

Leo și Nesterov ieșiră. Generalul închise ușa celulei: 

— Avem dovezi că s-a aflat la locul crimei. Urmele de cizme 
din zăpadă se potrivesc exact cu ale lui. E de la internat. Un 
retardat. 

Leo înțelese acum curajul lui Nesterov de a aborda atât de 
direct crima. Suspectul lor suferea de tulburări psihice. Era în 
afara societăţii, în afara statului comunist, a politicii; era un 
fenomen explicabil. Acţiunile lui nu se reflectau asupra 
Partidului, nu distrugeau truismul despre crimă pentru că el nu 
era un sovietic adevărat. Era o anomalie. Nesterov adăugă: 

— Asta n-ar trebui să te facă să crezi că nu e capabil de 
violenţă. A recunoscut că a ucis-o pe fată. A avut un motiv. Unul 
irațional, dar l-a avut. Voia ceva ce n-a putut avea: părui ei 
blond. A mai comis infracţiuni atunci când nu a căpătat ceea ce 
și-a dorit: furt, răpire. Acum a trecut la crimă. Pentru el, s-o 
ucidă pe Larisa n-a fost cu nimic mai grav decât să fure 
bebelușul. Simţul lui moral nu e dezvoltat. Un caz trist. Trebuia 
închis cu mult timp în urmă. Acum e un caz pentru s/edovatye?. 

Leo înțelesese. Ancheta luase sfârșit. Tânărul acesta urma să 
moară. 


2 Procuror (n.r.). 


Aceeași zi 


Dormitorul era gol. Leo căzu în genunchi, lipindu-și fruntea de 
podea. Valiza ei lipsea. Se ridică și o luă la fugă pe trepte, 
ajungând în bucătăria restaurantului. 

Basarov tăia feliute de grăsime dintr-o bucată de carne 
gălbuie despre care era imposibil să spui din ce animal fusese 
luată. 

— Unde e soţia mea? 

— Îmi plăteșşti sticla și îţi spun. 

Arătă spre sticla de vodcă ieftină pe care Leo o băuse dis-de- 
dimineață: 

— Nu mă interesează dacă ai fost tu sau nevastă-ta cea care 
a băut-o. 

— Te rog, spune-mi unde este. 

— Plătește sticla. 

Leo nu avea bani la el. Era încă în uniforma de miliţie. Lăsase 
totul în vestiar. 

— Te plătesc mai târziu. Cât vrei tu. 

— Mai târziu, sigur, ai să-mi dai un milion de ruble. 

Basarov continuă să taie carnea, sugerând astfel că refuză să 
răspundă. 

Leo fugi înapoi în cameră și începu să cotrobăie prin valiză, 
aruncând totul afară. În spatele Cărţii propagandiștilor avea 
bancnote de 25 de ruble, patru asemenea bancnote, un fond 
pentru situaţii speciale. Se ridică, cobori treptele, intră din nou 
în bucătăria localului și îi îndesă una dintre bancnote în mână, o 
sumă considerabil mai mare decât valoarea unei sticle de 
vodcă. 

— Unde este? 

— A plecat acum două ore. Avea valiza cu ea. 

— Unde s-a dus? 

— Nu mi-a spus nimic. Și nici eu ei. 

— Acum cât timp? Exact, acum cât timp? 

— Două sau trei ore... 

Trei ore - asta însemna că plecase nu doar din restaurant, ci 
era posibil să fi plecat și din oraș. Leo n-avea cum să ghicească 
încotro o luase, în ce direcţie s-ar fi putut îndrepta. 


170 


Simţindu-se generos după primirea substanţialei recompense, 
îi mai oferi lui Leo o informație. 

— Probabil că nu a reușit să ajungă la timp pentru a prinde 
trenul de după-amiază. 

— La ce oră e? 

— Șapte și jumătate... 

Leo avea zece minute. 

Neluând în seamă oboseala, alergă cât putu de repede. Dar 
disperarea îl sufocă. Își pierdu răsuflarea și avea doar o idee 
vagă despre locul în care se afla gara. Alerga orbește, încercând 
să-și amintească traseul pe care venise mașina. Uniforma i se 
pătase de la mâzga îngheţată de pe jos, materialul ei ieftin 
devenind din ce în ce mai greu. Bășicile i se spărseseră și îl 
ardeau, picioarele îi erau din nou numai o rană. Pantofii i se 
umpluseră de sânge. Fiecare pas îi trimitea o durere ascuţită în 
tot piciorul. 

Dădu colțul, dar nimeri într-un punct mort, un capăt de drum 
și un șir de colibe din lemn. Era prea târziu. Se rătăcise. Soţia lui 
dispăruse; nu mai putea face nimic. Aplecat, încercând să-și 
tragă răsuflarea, își aminti de aceste colibe împrăștiate haotic, 
de putoarea dejecțţiilor. Era aproape de gară, era sigur de asta. 
In loc să se întoarcă pe unde venise, Leo continuă să alerge, 
intră într-una dintre colibe prin spate și nimeri în mijlocul unei 
familii care stătea la masă. Adunați în jurul unei sobe, îl priveau 
în liniște, speriaţi de vederea uniformei. Fără să spună vreun 
cuvânt, păși peste copii, ieșind în strada principală pe care 
veniseră la sosire. Gara deja se vedea. Încercă să alerge mai 
repede. Dar în loc de asta, încetini. Adrenalina nu mai făcea 
acum faţă epuizării. Nu mai avea nimic în el. 

Se trânti în ușa gării, deschizând-o cu umărul. Ceasul arăta 
7:45. Întârziase cincisprezece minute. Își dădea seama că Raisa 
dispăruse probabil pentru totdeauna. Leo începu să spere fără 
temei că poate ea se afla încă acolo, poate că nu urcase încă în 
tren. leşi pe peron. Nu-și văzu soția. Nu văzu trenul. Se simţea 
slab. Se aplecă înainte, cu mâinile pe genunchi, sudoarea 
curgându-i pe faţă șiroaie. Cu coada ochiului, văzu un om care 
stătea pe o bancă. De ce ar fi încă un om pe peron? Aștepta un 
tren? Leo își îndreptă spatele. 

Raisa se afla în capătul cel mai îndepărtat al peronului, 
ascunsă în penumbră. Se stăpâni cu greu să nu alerge spre ea și 


171 


să n-o apuce de mâini. Încercând să-și tragă răsuflarea, se gândi 
la ce trebuia să-i spună. Se uită puţin la sine - arăta groaznic, 
era murdar și transpirat. Dar ea nici nu se uită la el. Se uita 
peste umărul lui. Leo se întoarse. Aburi groși se ridicau peste 
vârfurile copacilor. Trenul sosea cu întârziere. 

Leo își imaginase că va avea timp să-și ceară scuze, să 
găsească vorbele potrivite. Planul acela nu mai era valabil. 
Acum, avea doar câteva secunde pentru a o convinge. Cuvintele 
îi ţâșniră pe gură: 

— Imi pare rău, nu gândeam. M-am repezit la tine, dar nu 
eram eu. Sau, cel puţin, nu eram omul care aș vrea să fiu. 

N-avea nicio șansă. Trebuia să se străduiască mai mult. 
Trebuia să se calmeze, să se liniștească - nu avea decât o 
încercare. 

— Raisa, vrei să mă părăsești. Ai dreptate să vrei asta. Ți-aș 
putea spune cât de greu îţi va fi singură. Că ai putea fi oprită pe 
stradă, luată la întrebări, arestată. Că n-ai acte. Ai fi o 
vagaboandă. Dar ăsta nu e un motiv să rămâi cu mine. Știu că 
mai degrabă ai prefera să riști. 

— Actele pot fi falsificate, Leo. Mai bine falsific acte decât o 
căsnicie. 

Asta era. Căsnicia lor era o farsă. Cuvintele îi dispăruseră cu 
totul din minte. Trenul opri lângă ei. Figura Raisei era impasibilă. 
Leo se dădu la o parte din calea ei. Ea se îndreptă spre vagon. O 
putea lăsa să plece? încercând să acopere zgomotul frânelor, 
Leo ridică glasul: 

— Motivul pentru care nu te-am denunţat n-a fost că am 
crezut că erai însărcinată și nici pentru că aș fi un om bun. 
Motivul e că familia mea e singura parte din viaţa mea de care 
nu îmi este rușine. 

Spre surprinderea lui, Raisa se întoarse. 

— De unde ai scos revelaţia asta peste noapte? E ieftină. Fără 
slujbă, fără uniformă, fără birou, trebuie acum să te pui bine cu 
mine. Asta e? Ceva ce n-a fost niciodată important pentru tine - 
căsnicia noastră - devine acum important pentru că nu mai ai 
nimic altceva? 

— Nu mă iubești, asta știu. Dar există un motiv pentru care 
ne-am căsătorit. Există ceva între noi, o legătură. Am pierdut 
legătura asta. Eu am pierdut-o. Dar o putem regăsi. 


172 


Ușile vagoanelor se deschideau; câţiva pasageri năvăliră pe 
peron. Timpul se scursese. Raisa se opri o clipă, cântărindu-și 
opțiunile. Erau jalnici. Ea nu avea prieteni, nu avea o familie 
care să o adăpostească, n-avea bani și nici cu ce se întreţine. Nu 
avea nici măcar bilet. Leo avea dreptate. Dacă pleca, probabil 
că ar fi fost reţinută de autorităţi. Obosea numai gândindu-se la 
asta. Își privi soţul. Nu se aveau decât unul pe altul, fie că se 
plăceau, fie că nu. 

Lăsă valiza pe peron. Leo zâmbi, crezând în mod evident că 
se împăcaseră. Enervată de această interpretare idioată, ridică 
mâna și îi îngheţă zâmbetul pe buze. 

— M-am măritat cu tine pentru că îmi era frică că dacă îţi voi 
refuza avansurile voi fi arestată, poate nu imediat, dar mai 
târziu, sub un pretext oarecare. Eram tânără, Leo, și tu erai 
puternic. Asta-i motivul pentru care ne-am căsătorit. Povestea 
aia pe care o tot spui tu, că ţi-am spus că mă cheamă Lena, ţi se 
pare romantică. Ți-am spus așa pentru că îmi era teamă că ai să 
mă urmărești. Ceea ce ţie ţi s-a părut un act de seducţie, mie mi 
s-a părut unul de supraveghere. Relaţia noastră a fost construită 
pe frică. Poate nu din punctul tău de vedere, tu nu aveai de ce 
să te temi de mine. Dar eu ce putere aveam? Tu mi-ai cerut să 
mă căsătoresc cu tine, iar eu am acceptat pentru că asta fac 
oamenii. Se adaptează situaţiilor; fac compromisuri ca să 
supravieţuiască. Nu m-ai bătut niciodată, nu ai strigat la mine, 
nu te-ai îmbătat niciodată. Așa că, una peste alta, am presupus 
că eram mai norocoasă decât majoritatea. Când m-ai apucat de 
gât, Leo, motivul pentru care stăteam cu tine a dispărut. 

Trenul plecă. Leo îl privi, încercând să rumege ceea ce tocmai 
auzise. Dar ea nu-i dădu niciun moment de răgaz și continuă de 
parcă aceste cuvinte așteptau de mult să-i iasă din gură. Acum 
puteau zburda libere. 

— Problema este că atunci când rămâi fără putere, așa cum 
ești tu acum, oamenii încep să-ţi spună adevărul. Nu ești 
obișnuit cu el, ai trăit până acum într-un cocon creat de teama 
pe care o inspirai. Dar dacă tot e să trăim împreună, măcar hai 
să renunţăm la povestea asta cu sedusul și abandonatul. 
Situaţia în care ne aflăm este lipiciul dintre noi. Eu te am pe 
tine, tu mă ai pe mine. Și altceva nu prea avem. Dacă tot e să 
stăm împreună de aici încolo, îţi voi spune adevărul, nu 


173 


minciunele confortabile -, suntem egali așa cum n-am mai fost 
niciodată. Ori accepţi asta, ori pot lua oricând următorul tren. 

Rămăsese fără replică. Era nepregătit pentru asta, complet 
dezarmat și lăsat fără cuvinte. 

Pe vremuri își folosea poziția pentru a obţine tot felul de 
avantaje, mâncare mai bună. Nu-și imaginase că o folosise și 
pentru a obţine o soţie. Vocea ei se înmuie puţin. 

— Sunt atâtea lucruri de care să îmi fie teamă. Tu nu trebuie 
să fii unul dintre ele. 

— Nu voi mai fi vreodată. 

— Mi-e frig, Leo. Am stat pe acest peron timp de trei ore. Mă 
întorc în camera pe care ne-au dat-o. Vii? 

Nu, nu avea chef să se întoarcă braţ la braț cu ea, ţinând cont 
de prăpastia asta căscată între ei. 

— Am să mai stau puţin aici. Ne vedem acolo. 

Cărându-și valiza, Raisa se întoarse în clădirea gării. Leo 
stătea pe o bancă, privind spre pădure. lIncerca să 
scormonească printre amintirile relaţiei lor, reexaminându-le, 
încercând să înţeleagă noua situaţie, rescriind trecutul. 

Stătu așa o vreme, nu mai știa nici el cât, când realiză că mai 
era cineva lângă el. Se uită în sus. Era omul de la casa de bilete, 
tinerelul, cel pe care-l întâlniseră în ziua sosirii. 

— Domnule, nu mai e niciun tren în seara asta. 

— Ai o ţigară? 

— Eu nu fumez. Dar pot să vă aduc una din apartamentul 
nostru. Locuim sus. 

— Nu, e în regulă. Mulţumesc, oricum. 

— Eu sunt Aleksandr. 

— Leo. Te deranjează dacă mai stau aici pentru o clipă? 

— Deloc, permite-mi să-ţi aduc o ţigară. 

Inainte ca Leo să poată răspunde, tânărul o zbughise. 

Leo se lăsă pe spate, așteptând. Văzu o colibă de lemn în 
spatele liniilor. Aici fusese găsit cadavrul fetiţei. 

Işi putea imagina marginea pădurii, locul crimei - zăpada dată 
la o parte de detectivi, fotografi, avocaţi, anchetatori -, toţi 
studiind cadavrul fetiţei care avea gura deschisă și plină de 
pământ. 

Venindu-i deodată o idee, se ridică și se repezi pe peron 
ghemuindu-se la nivelul lui, traversând șinele și îndreptându-se 
către copaci. In spatele lui se auzi o voce: 


174 


— Ce faci? 

Se întoarse și îl văzu pe Aleksandr stând pe peron, cu o ţigară 
în mână. Îi făcu semn să-l urmeze. 

Leo ajunse în zona în care zăpada fusese bătătorită. Erau 
urme de pași în toate direcţiile. Intră în pădure, merse vreo două 
minute, ajungând la locul unde presupunea că fusese găsit 
cadavrul. Se ghemui. Aleksandr îl ajunse din urmă. Leo se uită în 
sus. 

— Știi ce s-a întâmplat aici? 

— Eu am fost cel care a văzut-o pe llinaia alergând prin gară. 
Era bătută rău și tremura toată. N-a putut vorbi o vreme. Am 
chemat miliția. 

— llinaia? 

— Ea a găsit cadavrul, s-a rostogolit peste el. Ea și bărbatul cu 
care se afla. 

Un cuplu în pădure - Leo știa că ceva nu era în ordine. 

— Era bătută? 

Aleksandr deveni nervos. 

— E o prostituată. Bărbatul cu care era atunci este un 
membru important al Partidului. Te rog, nu-mi mai pune și alte 
întrebări. 

Leo înțelese. Acest oficial dorea ca numele lui să nu fie 
pomenit în hârtii. Dar nu putea fi și el un suspect în cazul fetiţei? 
Leo dădu din cap spre tânăr, încercând să-l liniștească. 

— N-am să spun nimic despre tine, promit. 

Mâinile lui trecură prin zăpada fină. 

— Gura fetitei era plină cu pământ, nisip și pietriș. 
Imaginează-ţi că eu mă lupt cu tine pe aici, pe jos, și că la un 
moment dat iau pământ de pe jos ca să-ţi acopăr gura cu el, 
pentru că mi-e frică să nu ţipi. Mi-e teamă că te-ar putea auzi 
cineva. 

Pumnul lui Leo lovi pământul. Era tare ca piatra. 

Încercă și în alt loc și în altul și apoi în altul. Pământul era 
îngheţat, nu găsea nici pietriș, nici nisip. 


175 


18 martie 


Stând în fața Spitalului 379, Leo citea raportul autopsiei, 
parcurgând observaţiile esenţiale pe care le notase cu mâna lui: 


Multiple răni prin înjunghiere 
Lama de o lungime nedeterminată 
Răni extinse ale organelor interne și ale toracelui 
Violată fie înainte, fie după ucidere 
Gura era plină de pământ, dar nu se sufocase, 
canalul nazal era curat. Pământul avusese alt scop. 
S-o facă să tacă? 


Leo încercui ultimul punct. Din moment ce pământul era 
înghețat, ucigașul trebuie că adusese pietrișul cu el. Probabil că 
planificase crima. Aici era premeditare. Dar de ce să aducă 
pietrișul până la urmă? Ar fi existat căi mult mai simple de a 
reduce pe cineva la tăcere, o cârpă, o bucată de haină sau chiar 
o mână. Fără răspunsuri, Leo hotărî să urmeze în cele din urmă 
sfatul lui Feodor. Să examineze cadavrul el însuși. Când întrebă 
unde era depus corpul, fusese îndrumat către Spitalul 379. Leo 
nu se așteptase să găsească acolo laboratoare, patologi sau 
morgă. Știa că nu există aparatură medicală care să se pună la 
dispoziția morţilor de acest tip. Cum ar fi putut fi când nu fusese 
o moarte accidentală? În spital milițienii erau obligaţi să vâneze 
câte un moment liber al doctorilor, precum o pauză de masă sau 
zece minute înainte de operaţie. Acești medici, care nu aveau 
nicio altă pregătire în afară de cea medicală, își dădeau cu 
părerea asupra a ceea ce s-ar fi putut întâmpla. Raportul de 
autopsie pe care Leo îl citise fusese scris în timpul unei 
asemenea întâlniri pe fugă cu un medic. Notele fuseseră bătute 
la mașină câteva zile mai târziu de altcineva. Cu siguranţă că 
mare parte din adevărul acelui raport se pierduse pe drum. 

„379” era unul dintre cele mai importante spitale din ţară, și 
după cum spuneau rapoartele oficiale, unul dintre cele mai 
importante din toată lumea. Situate la capătul străzii Cikalova, 
clădirile spitalului erau răspândite pe mai multe hectare, pe care 
fuseseră amenajate parcuri ce se întindeau în pădure. Leo era 


176 


impresionat. Asta nu mai era propagandă. Fuseseră folosite 
sume mari de bani pentru construcția lui și acum înţelegea de 
ce demnitari importanţi străbăteau distanţe uriașe pentru a se 
recupera în minunatul peisaj de aici. Presupunea că acest spațiu 
generos fusese iniţial asigurat pentru a ţine forța de muncă de 
la Uzinele Volga sănătoasă și productivă. 

La recepție întrebă dacă putea vorbi cu un medic, explicând 
că trebuia să examineze victima unei crime, o fetiță se afla la 
morgă. Recepţționerul nu păru foarte fericit că i se adresează o 
asemenea cerere, întrebându-l dacă nu putea reveni altădată 
când va fi mai puţin aglomerat. Leo înţelegea. Acest om nu voia 
să aibă nimic de-a face cu acest caz. 

— E urgent. 

Bărbatul se îndepărtă lipsit de convingere să vadă cine era 
disponibil. 

Leo bătu în ghișeu. Era neliniștit și privea mereu peste umăr 
spre intrare. Vizita lui era pe cont propriu, nu fusese autorizată. 
Ce spera să obțină? Treaba lui era să găsească dovezi care să 
incrimineze mai mult suspectul pe care-l aveau și nu să pună 
sub semnul întrebării vinovăția lui. Deși fusese exilat din lumea 
pretențioasă a crimelor politice în lumea meschină a crimelor 
mărunte, lucrurile stăteau în bună măsură la fel. Considerase 
moartea băiatului lui Feodor un accident nu pentru că ar fi 
descoperit ceva în acest sens, ci pentru că Partidul dăduse ordin 
ca acest caz să fie încheiat. Făcuse arestări bazându-se doar pe 
o listă cu nume ce i se dăduse, nume hotărâte în spatele ușilor 
închise. Asta fusese metoda lui. Leo nu era atât de naiv încât să 
creadă că putea schimba direcţia cercetărilor. N-avea nicio 
autoritate. Chiar dacă ar fi fost cel mai înalt în grad, tot n-ar fi 
reușit să schimbe sensul procedurilor. Cursul lucrurilor fusese 
hotărât, suspectul fusese ales. Era inevitabil ca Babinici să fie 
găsit vinovat și să moară. Sistemul nu permitea devieri și nici 
erori. Aparenta eficiență era mai importantă decât adevărul. 

Și ce legătură aveau toate astea cu el? Acesta nu era orașul 
lui. Aceștia nu erau oamenii lui. Nu le promisese părinţilor 
copilei că îl va găsi pe ucigașul fetiţei lor. N-o cunoscuse pe fată, 
nu știa nimic despre povestea ei, nu îl mișcase în niciun fel. Mai 
mult decât atât, suspectul era un pericol social, răpise un 
bebeluș. Acestea erau toate motive excelente pentru a nu face 
nimic și în afară de ele, mai era unu: 


177 


Ce-ar fi schimbat cu asta? 


Recepţionerul se întoarse împreună cu un bărbat în jur de 
patruzeci de ani, doctorul Tiapkin, care fu de acord să-l conducă 
pe Leo jos, la morgă, atâta vreme cât asta nu presupunea 
hârţogăraie și cu condiţia ca numele lui să nu apară pe niciun 
document. 

În drum spre morgă, doctorul spuse că se îndoia ca trupul 
fetiţei să se afle încă acolo. 

— Nu-i ţinem foarte mult decât dacă ni se cere asta. Noi 
aveam impresia că miliția are toate informaţiile de care a avut 
nevoie. 

— Dumneavoastră aţi condus examinarea preliminară? 

— Nu. Dar am auzit despre crimă. Credeam că l-aţi prins deja 
pe cel responsabil de data asta. 

— Da. 

— Sper să nu vă supăraţi că întreb, dar nu v-am mai văzut 
până acum. 

— Abia am sosit. 

— De unde sunteți? 

— Moscova. 

— Aţi fost transferat aici? 

— Da. 

— Și eu am fost trimis aici acum trei ani tot de la Moscova. 
Fără îndoială că sunteţi dezamăgit că aţi ajuns aici, nu? 

Leo nu răspunse. 

— Nu, nu trebuie să spuneţi nimic. La început și eu am fost 
dezamăgit. Aveam o reputație, cunoștințe, familie. Eram prieten 
bun cu profesorul Vovsi. Mi s-a părut o înjosire faptul că am 
venit aici. Evident, s-a dovedit a fi o binecuvântare. 

Leo recunoscu numele. Profesorul era unul dintre medicii 
evrei arestaţi. Arestarea lui și a colegilor lui dăduse semnul 
eliminării evreilor pornite de Stalin. Fuseseră făcute planuri. Leo 
văzuse hârtiile. Excluderea figurilor reprezentative ale 
comunității evreieşti din domenii-cheie avea să fie urmată de o 
epurare de mai mari proporții, care viza oricare cetățean evreu, 
fie că era influent sau nu, planuri care au fost întrerupte de 
moartea lui Stalin. 

Fără să știe ce gândea Leo, Tiapkin continuă pe un ton vesel: 


178 


— Am fost îngrijorat că m-au trimis într-un dispensar de ţară. 
Dar Spitalul 379 a devenit mândria regiunii. Poate doar că are 
puţin prea mult succes. Cei mai mulți dintre lucrătorii de aici 
preferă să doarmă noaptea în paturile noastre curate, cu baie și 
apă care curge tot timpul, decât să stea acasă. Ne-am dat 
seama că nu toți erau bolnavi cum pretindeau. Unii dintre ei au 
mers până acolo încât să-și taie câte o bucată de deget care să 
le garanteze o săptămână aici. Singura soluţie a fost ca ofițeri ai 
MGB-ului să-i verifice pe cei internați. Și nu pentru că nu i-am fi 
înțeles pe muncitori. Cu toţii le-am văzut casele. Dar dacă 
producţia globală ar fi scăzut din pricina bolilor, atunci am fi fost 
acuzaţi cu toţii de neglijenţă. A-i ţine pe oameni sănătoși a 
devenit o chestiune de viaţă și de moarte nu numai pentru 
pacienți, dar și pentru medici. 

— Înţeleg. 

— Ai lucrat la miliția din Moscova? 

Ar fi trebuit să admită că fusese membru MGB sau să mintă și 
să spună că fusese doar un miliţian? O minciună era mai 
indicată. N-ar fi vrut să taie cheful de vorbă al medicului. 

— Da, am lucrat. 

Morga se afla la subsol, îngropată adânc în pământ, acolo 
unde era extrem de frig toată iarna. Prin urmare, coridoarele 
erau întotdeauna foarte reci. Tiapkin îl conduse pe Leo într-o 
cameră cu pardoseală din gresie și tavan jos. Într-o parte era o 
cadă dreptunghiulară care semăna cu o piscină. În celălalt capăt 
se afla o ușă metalică, ușă care ducea către morga însăși. 

— Dacă nu au rude care să poată interveni cumva, le 
incinerăm trupurile în mai puţin de douăsprezece ore. Cei care 
au murit de TBC sunt incineraţi într-o oră cel mult. Nu avem 
nevoie să-i ținem aici. Așteaptă, revin imediat. 

Medicul deschise ușa metalică și intră în morgă. Așteptând, 
Leo se apropie de cadă, mișcându-se de-a lungul peretelui. Era 
plină cu un lichid închis la culoare, gelatinos. Nu putea zări nimic 
înăuntru în afară de propria lui reflecţie. Suprafaţa era tot 
neagră, deși putea vedea după petele de pe margine că de fapt 
era un portocaliu închis. Pe-o parte era un cârlig, o tijă lungă de 
metal cu un dinte ascuţit în vârf. Îl luă și atinse ușor suprafaţa. 
Lichidul se mișcă, apoi redeveni nemișcat, având consistenţa 
unui sirop. Leo băgă cârligul și mai adânc, de data asta simțind 
ceva mișcând, ceva greu. 


179 


Apăsă și mai tare. Un trup gol apăru la suprafaţă, rotindu-se 
ușor la o sută optzeci de grade, înainte să se scufunde din nou. 
Tiapkin ieși din morgă împingând o targă mobilă. 

— Aceste trupuri vor fi împachetate în gheaţă și trimise cu 
vasul la Sverdlovsk pentru disecție. Au o facultate de medicină 
acolo. Ti-am găsit fata. 

Larisa Petrova stătea întinsă pe spate. Avea pielea albă, plină 
de vinișoare albăstrui, fine ca firele unei pânze de păianjen. 
Avea părul blond. O mare parte din breton fusese tăiată la 
întâmplare. Partea pe care Varlam o luase. Nu mai avea gura 
îndesată cu pământ - fusese luat -, dar fălcile îi erau încă 
deschise, înțepenite în aceeași poziție. Dinţii și limba îi erau 
uscate și mai aveau încă urme maronii de la mizeriile care îi 
fuseseră băgate în gură. 

— A avut pământ în gură. 

— Da? Imi pare rău, e prima dată când văd cadavrul ăsta. 

— Gura i-a fost umplută cu pământ. 

— Probabil că medicul l-a spălat ca să-i examineze gâtul. 

— N-a fost păstrat? 

— Mă îndoiesc, e foarte improbabil. 

Ochii fetei erau deschiși. Și erau albaștri. Probabil că mama ei 
fusese transferată aici dintr-un oraș de la graniţa finlandeză, 
dintr-una din regiunile baltice. Amintindu-și superstiția conform 
căreia faţa criminalului rămânea întipărită în ochii victimei, Leo 
se apropie mai mult de faţa fetei, studiindu-i ochii albaștri, 
apoși. Simţindu-se dintr-o- dată jenat, se îndreptă. Tiapkin 
zâmbi. 

— Cu toţii facem cercetări - medicii și detectivii deopotrivă. 
Nu contează dacă mintea ne spune că nu vom găsi nimic acolo, 
tot vrem să fim siguri. Desigur, lucrurile ar fi mai simple pentru 
tine dacă superstiţia asta ar fi adevărată. 

— Dacă ar fi adevărată, atunci criminalii ar scoate 
întotdeauna ochii victimelor lor. 

Cum nu mai studiase niciodată un cadavru până acum, cel 
puţin nu în scopuri medico-legale, Leo nu era foarte sigur cum 
trebuia să procedeze. După părerea lui, mutilarea era atât de 
profundă, încât nu putuse fi făcută decât de cineva în vârstă. 
Toracele îi fusese sfâșiat. Văzuse destul. Varlam Babinici se 
potrivea profilului criminalului. Probabil că adusese pământul 
din motive numai de el cunoscute și de neînțeles pentru alții. 


180 


Leo era gata să plece, dar Tiapkin, însoţindu-l tot drumul până 
la morgă, nu părea să se grăbească. Se aplecă deasupra a ceea 
ce nu părea să fie decât un morman inform de oase și țesuturi. 
Cu vârful stiloului apăsă în mijlocul diafragmei sfâșiate, 
examinând rănile. 

— Îmi poţi spune ce a scris raportul? 

Leo își scoase notițele și citi cu voce tare. Medicul continuă să 
examineze rănile. 

— Nu se spune că stomacul lipsește. A fost tăiat, separat de 
esofag. 

— Cât de precis a fost, adică în termeni de... 

— Vrei să spui că un doctor a făcut asta? 

Medicul zâmbi și spuse: 

— E posibil, dar tăieturile sunt grosolane, nu chirurgicale. Nu 
se vede niciun fel de pricepere. Dar aș fi surprins ca asta să fie 
prima dată când a folosit un cuţit pentru a tăia carne. Nu sunt 
bine făcute tăieturile, dar sunt făcute cu o mână sigură. A știut 
ce face, n-a tăiat la întâmplare. 

— Ar putea să nu fie prima oară când ucide? 

— AȘ fi surprins să fie. 

Leo își atinse fruntea și observă că, în ciuda frigului, transpira. 
Cum ar fi putut cele două morţi - a băiatului lui Feodor și a 
fetiţei - să fie legate între ele? 

— Cam cât de mare i-ar fi fost stomacul? 

Deasupra toracelui fetei, Tiapkin desenă cu vârful stiloului 
forma unui stomac. Întrebă: 

— N-a fost găsit prin apropiere? 

— Nu. 

Ori anchetatorii de la locul crimei omiseseră acest detaliu, 
ceea ce părea puţin probabil, ori fusese luat de criminal. 

Leo tăcu o clipă, apoi întrebă: 

— A fost violată? 

Tiapkin examină vaginul fetei. 

— Nu era virgină. 

— Dar asta nu înseamnă că a fost violată. 

— A avut contacte sexuale înainte? 

— Așa mi s-a spus. 

— Nu există răni pe aparatul ei genital. N-are vânătăi, n-are 
răni. Reţine că organele ei sexuale n-au fost niciun moment 
ținta atacurilor. N-are tăieturi pe sâni sau pe faţă. Omul care a 


181 


făcut asta era interesat de o porţiune îngustă aflată mai jos de 
coaste și deasupra vaginului, de matele ei, de organele ei 
digestive. Pare o chestie sălbatică, dar de fapt e o chestie 
calculată. 

Leo se grăbise atunci când trăsese concluzia că fusese un 
atac sălbatic. Sângele și mutilarea îl făcuseră să creadă că 
atacul fusese dezordonat. Dar nu era așa; fusese ordonat, 
precis, planificat. 

— Puneţi etichete pe cadavre pentru a le identifica? 

— Nu, din câte știu eu. 

— Ce e asta? 

În jurul gleznei fetei se afla o sfoară înnodată. Nodul era 
strâns și o bucată de sfoară atârna peste marginea tărgii 
mobile. Arăta ca o șosetă de om sărac. Pielea se iritase acolo 
unde funia o frecase. 

Tiapkin îl văzu primul. Generalul Nesterov stătea în prag. Era 
imposibil de spus de cât timp stătea acolo. Leo se îndepărtă de 
trup. 

— Am venit să mă familiarizez cu procedura. 

Nesterov se adresă lui Tiapkin. 

— Ne scuzaţi puţin? 

— Da, desigur. 

Tiapkin se uită la Leo, de parcă i-ar fi urat noroc, înainte să 
plece. Nesterov se apropie. Într-o încercare patetică de a-i 
distrage atenţia, Leo începu să-i facă un sumar al observațiilor 
sale. 

— Raportul iniţial nu menţionează că stomacul i-a fost scos. 
Trebuie să-l întrebăm direct pe Varlam: de ce i-a tăiat stomacul 
și ce-a făcut cu el după aceea? 

— Ce faci tu aici, în Voualsk? _ 

Nesterov stătea faţă în faţă cu Leo. Intre ei se afla cadavrul 
fetei. 

— Am fost transferat aici. 

— De ce? 

— Nu știu. 

— Eu cred că încă faci parte din MGB. 

Leo nu răspunse. Nesterov continuă. 

— Asta nu explică însă de ce ești atât de interesat de această 
crimă. 


182 


— l-am dat drumul lui Mikoian fără să-i aducem vreo acuzație, 
așa cum am fost instruiți. 

Leo nu avea nici cea mai vagă idee cine era Mikoian. 

— Da, știu. 

— N-a avut nimic de-a face cu uciderea acestei fete. 

Mikoian probabil că era oficialul de rang înalt. Era protejat. 
Dar era omul care o bătuse pe prostituată același cu cel care o 
ucisese pe fată? Leo nu prea credea asta. Nesterov continuă: 

— Nu l-am arestat pe Varlam pentru că a spus ce nu trebuia 
sau pentru că s-a eschivat de la o manifestaţie în Piaţa Roșie. L- 
am arestat pentru că a ucis-o pe fata aia, pentru că e periculos, 
iar orașul acesta e mai sigur atât timp cât el e închis. 

— N-a făcut-o el. 

Nesterov se scărpină pe obraz. 

— Oricare ar fi motivul pentru care ai fost trimis aici, 
amintește-ţi că nu mai ești la Moscova. Aici avem o înțelegere. 
Oamenii mei să rămână în siguranţă. Niciunul dintre ei nu a fost 
și nu va fi vreodată arestat. Dacă faci ceva să-mi pui oamenii în 
pericol, raportezi ceva care să-mi submineze autoritatea, nu 
respecţi un ordin, compromiţi o anchetă, îi faci pe agenţii mei să 
pară incompetenţi sau îi denunţi, dacă faci oricare dintre aceste 
lucruri, te ucid. 


20 martie 


Raisa atinse rama ferestrei. Cuiele cu care fusese bătută ca să 
țină fereastra dormitorului închisă fuseseră scoase. Se întoarse, 
se îndreptă spre ușă și o deschise. În hol putea auzi sunetele 
care veneau dinspre restaurant, dar Basarov nu se vedea 
nicăieri. Era seară, târziu, oră de vârf. Închizând ușa și încuind-o, 
se întoarse la fereastră, o deschise și privi în jos. Chiar sub 
fereastră se afla un acoperiș înclinat, parte din bucătărie. 
Zăpada fusese deranjată acolo unde Leo se căţărase. Era 
furioasă. Căţărându-se pe marginile acelea foarte subţiri se 
jucase cu viețile amândurora. 

Astăzi fusese a doua zi a Raisei la Liceul 151. Directorul școlii, 
Vitali Kozlovici Kapler, un bărbat trecut bine de patruzeci de ani, 
fusese mai mult decât fericit de sosirea Raisei din moment ce-i 
putea prelua o bună parte din ore, permițându-i să mai 
recupereze din hârtiile pe care le avea de făcut. Dacă sosirea ei 
chiar îi permitea să muncească mai mult sau, dimpotrivă, să 
muncească mai puţin, Raisa n-ar fi putut spune. La prima 
vedere părea un om care prefera să stea să citească decât să 
predea. Dar și ea fu mai mult decât fericită să înceapă lucrul 
imediat. Din experienţa pe care o avusese cu atâtea clase la 
care predase, observase că elevii aveau o mult mai mică 
prudenţă politică faţă de studenţi. Nu se apucau să aplaude 
auzind numele conducătorilor, nu se luptau să-și arate 
dragostea pentru Partid și, în general, semănau mai mult cu 
niște copii obișnuiți. Veneau din locuri extrem de diferite, familii 
aduse din toate colțurile ţării - aveau o experiență de viaţă 
foarte diversă. Același lucru era adevărat și despre profesori. 
Aproape toţi fuseseră transferați aici din toată ţara. Pentru că 
toți trecuseră prin experiența aceasta, toată lumea se purta 
frumos cu ea. Erau suspicioși, cu siguranţă. Cine era? De ce era 
acolo? Era chiar ceea ce părea? Dar nu se supără, astea erau 
întrebări pe care fiecare le avea despre ceilalţi. Pentru prima 
dată de când ajunsese în acest oraș, Raisa se gândea că își 
putea realmente clădi o viaţă aici. 

Rămase la școală până târziu, citind, pregătindu-și lecţiile. 
Liceul 151 era cu siguranţă mai confortabil decât o cameră de 


184 


hotel deasupra unui restaurant împuţit. Condiţiile de rahat 
fuseseră gândite ca o pedeapsă cu care să-l întărâte pe Leo 
împotriva ei. În ciuda tuturor schimbărilor, ea era extrem de 
adaptabilă. Nu avea niciun atașament faţă de clădiri, de oraș 
sau de vreo proprietate, toate acestea îi fuseseră luate încă din 
ziua în care casa în care copilărise fusese distrusă. In primii ani 
ai războiului, pe când avea 17 ani, căuta hrană prin pădure, cu 
ciuperci într-un buzunar, cu mure în celălalt, când începuseră să 
cadă pietre. Nu cădeau lângă ea, ci undeva în depărtare. 
Urcându-se în cel mai înalt copac, simțind vibraţiile prin trunchi, 
se ghemui pe o creangă mai înaltă, ca o pasăre, privind la o 
depărtare de câţiva kilometri cum orașul ei natal fusese 
transformat în cenușă, cărămizi și mizerie, un oraș aruncat 
realmente în aer. Cerul nu se mai vedea din pricina unui nor 
gros de praf ce se ridica din pământul martirizat. Distrugerea 
fusese atât de metodică, de întinsă, de definitivă, încât nu mai 
simţise niciun strop de speranţă pentru familia ei. După ce s-a 
terminat bombardamentul s-a dat jos din copac și a luat-o înapoi 
prin pădure, în stare de șoc, cu sucul de mure curgându-i din 
buzunarul drept. Ochii i se umeziră. Nu erau lacrimi de tristeţe 
pentru că nu plânsese nici atunci, nici după aceea, ci mai 
degrabă o reacţie la praf. Tușind din pricina aerului înţepător, 
tot ce mai rămăsese din casa și din familia ei, observase că 
obuzele nu fuseseră aruncate dinspre liniile germane, ci chiar de 
lângă ei, direct de pe liniile de front sovietice. Mai târziu, ca 
refugiat, auzise că într-adevăr, armata rusă avusese instrucțiuni 
clare să distrugă orice sat sau oraș care ar fi putut cădea în 
mâinile inamicilor. Distrugerea completă a locului în care 
copilărise fusese doar o măsură de precautie. 

Cu aceste cuvinte se putea justifica orice crimă. Mai bine să-ţi 
ucizi propriii oameni, decât să-i lași vreunui soldat german șansa 
de a găsi o bucată de pâine. Nu erau admise certuri, scuze sau 
întrebări. A te opune acestor crime era un act de trădare. lar 
lecţia despre dragoste și afecțiune ce-i fusese predată de 
părinţii ei, lecţia pe care orice copil o învață privind și ascultând, 
trăind în preajma a doi oameni care se iubesc era acum împinsă 
în subconștient. Să ai o casă și să aparţii unui loc - numai copiii 
puteau visa la așa ceva. 

Indepărtându-se de fereastră, Raisa se strădui să rămână 
calmă. Leo o implorase să rămână, detaliindu-i riscurile pe care 


185 


le-ar fi întâlnit dacă l-ar fi părăsit. Nu fusese de acord decât 
pentru că asta era cea mai bună șansă, nu cine știe ce, dar 
singura pe care o avea. lar acum, el punea în pericol această a 
doua șansă. Dacă voiau să supraviețuiască în acest oraș, atunci 
nu era nevoie să facă nimic ieșit din comun, ci doar să rămână 
liniștiți, să nu spună nimic și să nu provoace pe nimeni. Aproape 
sigur erau puși sub supraveghere. Basarov era aproape sigur un 
informator. Vasili avea în mod sigur agenţi prin oraș care îi 
spionau, care abia așteptau să-i livreze un motiv ca să le 
schimbe pedeapsa de la exil la execuţie. 

Raisa stinse lumina. Stătea în întuneric, privind pe fereastră. 
Nu putea vedea nimic și dacă erau agenţi puși să-i 
supravegheze, atunci aproape sigur că erau jos. Poate de aceea, 
geamurile fuseseră sigilate. Trebuia să fie sigură că Leo adusese 
cuiele ca să poată fi înlocuite. Basarov îi putea verifica atunci 
când se aflau la serviciu. Işi puse haina și mănușile și se urcă pe 
fereastră, ghemuindu-se pe acoperișul înghețat, încercând să nu 
facă gălăgie. Închise ușa în spatele ei și se ghemui pe pământ. Îl 
făcuse pe Leo să jure cu privire la o singură condiţie: că vor fi 
egali, așa cum nu mai fuseseră niciodată. Și deja el nu-și mai 
ținea cuvântul. Dacă crezuse că ea va sta mereu lângă el - soția 
cuminte, ascultătoare - în timp ce el își punea viaţa în pericol 
pentru motive care îl priveau numai pe el, atunci se înșela. 


Aceeași zi 


O suprafaţă lată de aproape cinci sute de metri de la locul 
unde fusese găsită Larisa fusese cercetată ca parte a anchetei 
oficiale. Chiar fără o experienţă îndelungată în domeniul 
criminalisticii, aria îi părea mică. Nu fusese descoperit nimic în 
afară de hainele fetei, aruncate la aproximativ patruzeci de pași 
de cadavru, mai adânc în pădure. De ce erau hainele - cămașa, 
fusta, pălăria, jacheta și mănușile - abandonate, adunate într-un 
vraf, atât de departe de cadavru? Hainele nu aveau urme de 
sânge, n-aveau urme de cuţit, nu erau nici rupte, nici tăiate. 
Larisa Petrova fie fusese dezbrăcată, fie se dezbrăcase singură. 
Poate că încercase să alerge spre marginea pădurii, dar fusese 
prinsă chiar înainte să ajungă la lizieră. Dacă era așa, atunci 
alergase dezbrăcată. Ucigașul o convinsese să-l însoţească, 
probabil oferindu-i bani pentru sex. Odată ajunși în întunericul 
pădurii, odată ce ea se dezbrăcase, o atacase. Dar lui Leo îi 
venea greu să înțeleagă toate detaliile acestei crime. Unele erau 
de neînțeles - pământul, extirparea stomacului, sfoara erau 
inexplicabile pentru el și totuși nu-și putea lua gândul de la ele. 
Șansele să găsească indicii noi despre moartea Larisei erau 
foarte mici, știind că ancheta fusese începută de niște 
incompetenți și că anumite detalii fuseseră trecute cu vederea. 
Prin urmare, Leo se afla în situaţia paradoxală de a avea nevoie 
să găsească încă un cadavru. In timpul iernii pădurile acestea 
erau pustii, un leș ar fi putut zăcea acolo cu lunile, așa cum se 
întâmplase și cu trupul Larisei. Leo avea motive să creadă că 
Larisa nu era prima victimă, medicul spusese că ucigașul știa ce 
face, că avea o pricepere și o siguranţă care veneau dintr-o 
practică anterioară. Metoda sugera o rutină, rutina sugera un 
obicei. Și, evident, mai era și moartea lui Arkadi, un fapt la care 
Leo se străduia să nu se gândească acum. 

Bazându-se pe lumina slabă a lunii combinată cu folosirea 
discretă a lanternei, viaţa lui Leo depindea de a nu fi descoperit 
de nimeni. Considera amenințările generalului ca fiind foarte 
credibile. Cu toate astea, nevoia lui de discreţie primise o grea 
lovitură când băiatul care lucra în gară, Aleksandr, îl văzuse 
umblând prin pădure. Îl strigase, iar Leo, incapabil să se 


187 


gândească rapid la o minciună, fusese nevoit să spună adevărul 
și să admită că aduna dovezi în cazul fetei ucise. Apoi îl rugase 
pe băiat să nu pomenească nimic de asta, asigurându-l că dacă 
va vorbi, va perturba mersul anchetei. Aleksandr fu de acord și îi 
ură noroc, adăugând că în opinia lui ucigașul venise cu trenul. 
Altfel, de ce s-ar fi aflat trupul atât de aproape de gară? Un 
localnic ar fi cunoscut pădurea mult mai bine. Leo fu de acord că 
locul faptei putea într-adevăr spune multe, hotărându-se să-l 
studieze mai atent pe acest băiat când va avea ocazia. Deși 
părea un tip amabil, asta nu însemna nimic. Părea și nevinovat, 
dar nici asta nu avea mare importanţă. 

Folosind o hartă furată de la miliţie, Leo împărţise pădurile în 
patru arii. În prima arie, unde fusese găsit trupul victimei, nu 
găsi nimic. Cea mai mare parte a solului fusese bătătorită de 
sute de cizme. Nici măcar zăpada însângerată nu rămăsese 
acolo, mutată cu siguranţă pentru a ascunde urmele acestei 
crime. Din câte își dădea seama, celelalte trei regiuni nici nu 
fuseseră până acum cercetate: zăpada era neatinsă. li luă 
aproximativ o oră pentru a cerceta această zonă, până când 
degetele îi înghețară. Oricum, zăpada îi dădea avantajul că se 
putea mișca relativ repede, cercetând zone întinse, căutând 
urme, folosindu-se de propriii pași pentru a marca zonele 
cercetate. 

Când aproape termină de cercetat cea de-a treia regiune se 
opri. Putu auzi pași apropiindu-se, scârțâitul zăpezii. Stinse 
lanterna și se ascunse în spatele unui copac, ghemuindu-se. Dar 
nu se putea ascunde pentru că urmăritorii păreau să vină pe 
urmele lui. Ar fi trebuit să fugă? Asta părea să fi fost singura 
șansă. 

— Leo? 

Se ridică și aprinse lanterna. Era Raisa. 

Leo cobori fasciculul de lumină de pe faţa Raisei. 

— Ai fost urmărită? 

— Nu. 

— De ce ai venit? 

— Am venit să te întreb ceva. 

— Ți-am spus. O fetiță a fost ucisă. Ei au un suspect, dar eu 
nu cred că... 

Raisa îl întrerupse nerăbdătoare, hotărâtă. 

— Nu crezi că este vinovat? 


— Nu. 

— Și de când contează chestia asta pentru tine? 

— Raisa, încerc doar... 

— Leo, te rog, oprește-te pentru că n-am să înghit ce-mi spui 
tu: că te afli aici pentru a face ce trebuie, mânat de dorința de a 
face dreptate și de onoare. Hai s-o spunem pe aia dreaptă. 
Povestea asta se va încheia rău și dacă se va încheia rău pentru 
tine, se va încheia rău și pentru mine. 

— Și vrei să nu fac nimic? 

Raisa se enervă. 

— Ar trebui să cad pe spate în fața anchetei tale? Sunt atâția 
oameni nevinovaţi care suferă în ţara asta și tot ce pot face este 
să încerc să nu fiu unul dintre ei. 

— Chiar crezi că dacă vom ţine capetele plecate și nu vom 
face nimic rău vom fi în siguranță? N-ai făcut nimic rău nici 
înainte și voiau să te împuște pentru trădare. Să nu faci nimic 
nu-ți va garanta că nu vei fi arestată - lecţia asta eu am învățat- 
O. 

— Dar parcă ești un copil care are o jucărie nouă. Toată 
lumea știe că nimic nu e garantat. Este vorba de riscuri. lar 
acesta este un risc inacceptabil. Crezi că dacă ai să prinzi pe 
cineva care chiar e vinovat toţi cei pe care i-ai arestat fără motiv 
vor dispărea? Povestea asta n-o privește pe fetiţă, e vorba 
numai de tine. 

— Mă urăști când greșesc. Mă urăști și când fac ceea ce 
trebuie. 

Închise lanterna. Nu voia ca ea să-l vadă supărat. Evident, 
avea dreptate. Tot ceea ce spusese era adevărat. Destinele lor 
erau legate. Nu avea niciun drept să pornească o asemenea 
investigaţie fără aprobarea ei. Și nu avea niciun drept să 
vorbească despre moralitate. 

— Raisa, nu cred că ne vor lăsa vreodată în pace. Vor aștepta 
o lună, două, poate un an până când mă vor aresta. 

— N-ai de unde să știi asta. 

— Un singur lucru știu sigur. Nu lasă pe nimeni niciodată în 
pace. Poate că au nevoie de timp ca să facă un rechizitoriu în 
ceea ce mă privește. Poate doar au chef să mă lase să 
putrezesc aici înainte să mă termine definitiv. Nu am foarte mult 
timp. Și ăsta e modul în care vreau să-mi petrec acest timp. 
Găsindu-l pe cel care a făcut asta. Poate că am alte motive. Dar 


189 


ce importanţă are asta? Trebuie prins. Îmi dau seama că asta nu 
te ajută. Dar e un mod în care tu ai putea scăpa. Chiar înainte să 
mă aresteze, vor dubla numărul de agenţi cu care mă vor 
supraveghea. Atunci, ar trebui să te duci la ei, să le spui tot felul 
de povești despre mine, să faci să pară că m-ai denunţat. 

— Până atunci, ce ar trebui să fac? Să stau în camera aceea 
să aștept? Să mint pentru tine, să te acopăr? 

— Îmi pare rău. 

Raisa dădu din cap, se întoarse și o luă înapoi, spre oraș. 
Rămas singur, porni lanterna; se simţea greoi, mișcările îi erau 
încete - acum nu se mai gândea la caz. Oare ceea ce făcea nu 
era decât o treabă inutilă și egoistă? N-apucă să stea prea mult 
pe gânduri când auzi pașii scârțâind din nou în zăpadă. Raisa se 
întorsese. 

— Ești sigur că omul ăsta a mai ucis? 

— Da. Și daca mai gasesc un cadavru, cazul se redeschide. 
Dovezile împotriva lui Varlam Babinici se leagă strict de cazul 
ăsta. Dacă mai găsesc un cadavru, acuzațiile împotriva lui se 
prăbușesc. 

— Spuneai că băiatul ăsta, Varlam, are probleme psihice. Pare 
suspectul ideal pentru o crimă. De ce nu l-ar acuza și de a doua 
crimă? 

— Ai dreptate. E un risc. Dar e singura șansă de a redeschide 
cazul. 

— Deci, dacă vom găsi un al doilea cadavru, atunci te poţi 
ocupa de anchetă. Dacă nu, promiţi că renunţi la el? 

— OK. 

— Bun, atunci. După tine. 

Stângaci, nehotărâţi se afundară și mai adânc în pădure. 
După aproximativ treizeci de minute de mers unul lângă altul, 
Raisa arătă ceva în faţă. Pe o cărare care se intersecta cu 
drumul lor se puteau vedea două perechi de urme, urmele unui 
adult lângă cele ale unui copil. Nu arătau cu nimic ieșite din 
comun. Copilul nu fusese târât. Urmele adultului erau enorme și 
adânci. Era probabil un bărbat înalt și puternic. Urmele copilului 
erau abia vizibile. Copilul era firav, fraged. 

Raisa se întoarse către Leo. 

— Astea merg probabil către un sat. 

— Probabil. 

Ințelese. Leo avea de gând să le urmeze până la sfârșit. 


Mergeau de ceva vreme fără să observe nimic ieșit din 
comun. Începu să se întrebe dacă nu cumva Raisa avea 
dreptate. Poate că erau inutile. Deodată se opri. În faţa lor 
zăpada fusese bătătorită de parcă cineva s-ar fi întins acolo. 
Inima lui Leo începu să bată puternic. O luă înainte. Urmele 
deveniră indistincte, ca și cum acolo ar fi avut loc o luptă. 
Adultul părea că plecase de la locul luptei, urmele devenind 
dezlânate și haotice - copilul trebuie că fugise. După urmele din 
zăpadă, era clar că acolo copilul căzuse, nu se vedea decât 
urma unei singure palme. Se ridicase și o luase din nou la fugă. 
Se vedeau iarăși urme de luptă, deși era imposibil de spus cu 
cine sau din ce motiv. Apoi nu se mai vedea nimic. Orice s-ar fi 
întâmplat, copilul reușise să se ridice și să mai alerge o vreme. 
Disperarea lui rămăsese întipărită în zăpadă. Nici urmele 
adultului nu se mai zăreau nicăieri. 

Apoi, după câţiva metri în faţă reapăreau. Urme adânci de 
cizme apăreau de după copaci. Dar, altceva era ciudat acum; 
urmele apăreau în zigzag, ici-colo, parcă nereușind să se 
potrivească cu traseul copilului. Nu avea nicio logică. După ce se 
îndepărtase, bărbatul părea că se răzgândise și o luase înapoi la 
fugă, într-un fel ciudat, nebunesc. judecând după urme, se 
părea că-l ajunsese undeva dincolo de copacul următor. 

Raisa se opri privind spre locul unde pașii celor doi păreau să 
se fi reîntâlnit. Leo o atinse pe umăr. 

— Stai aici. T 

Leo o luă înainte, înconjurând copacul. Intâi văzu zăpada 
însângerată, apoi picioarele goale, apoi toracele mutilat. Era un 
băiețel care nu părea să aibă mai mult de treisprezece- 
paisprezece ani. Era micuţ, slab. Ședea pe spate, exact în 
poziția în care fusese găsită și fetița, privind cerul. Avea ceva în 
gură. Cu coada ochiului văzu ceva mișcându-se. Se întoarse și o 
văzu pe Raisa privind trupul lipsit de viaţă al băiatului. 

— Te simţi bine? 

Încet, își puse mâna la gură. Clătină din cap aproape 
imperceptibil. 

Leo îngenunche lângă băiat. În jurul gleznei avea legată o 
sfoară. Sfoara fusese tăiată. Doar o bucăţică scurtă mai era încă 
în zăpadă. Pielea se înroșise acolo unde fusese legată sfoara 
care îi tăiase carnea. Întărindu-se, Leo se aplecă spre băiat. 
Gura îi era plină cu pământ. Părea că strigă. Spre deosebire de 


191 


Larisa, nu avea un strat de zăpadă peste trup. Fusese ucis după 
ea, poate chiar în decursul ultimelor două săptămâni. Leo se 
aplecă spre trupul băiatului și luă o fărâmă de pământ din gură. 
ÎI frecă între degete. Era aspru și uscat. Nu era pământ obișnuit. 
Era format din grunzuri mari, neuniforme. Apăsate, bucăţile se 
rupseră. Nu era deloc pământ. Era scoarță de copac. 


192 


22 martie 


Deși trecuseră aproximativ 36 de ore de când el și Raisa 
găsiseră cadavrul, Leo încă nu raportase descoperirea. Raisa 
avea dreptate. În loc să redeschidă cazul, această a doua crimă 
putea să cadă tot în capul lui Varlam Babinici. Copilul nu avea 
niciun fel de simț al conservării, era deschis oricărei sugestii; era 
suficient să-i sufli ceva la ureche și probabil că ar fi repetat și el. 
Reprezenta o soluţie rapidă și convenabilă pentru rezolvarea a 
două crime. De ce să cauţi un al doilea suspect când aveai deja 
unul în custodie? Era puţin probabil ca Babinici să aibă un alibi, 
din moment ce angajaţii de la internat nu-și aminteau ce făcuse 
în ultimul timp și nici n-aveau nicio intenţie să-i ia apărarea. 
Aproape sigur, acuzaţiile vor privi două crime în loc de una. 

Leo nu putea pur și simplu raporta găsirea celui de-al doilea 
cadavru. Trebuia întâi să se asigure că Varlam Babinici nu știa 
nimic despre asta. Asta era singura cale ca să-l salveze: să 
infirme dovezile pe care miliția le avea împotriva principalului 
suspect în acest caz, a singurului suspect de altfel. In principiu, 
exact asta îi spusese Nesterov să nu facă. Ar fi însemnat 
redeschiderea unui caz fără a avea de data aceasta un suspect, 
redeschiderea unui caz împotriva unui criminal necunoscut. 
Problema devenea și mai gravă dacă te gândeai că Babinici deja 
mărturisise. Agenţii locali ai MGB ar fi intervenit cu siguranţă 
dacă ar fi auzit că un caz în care suspectul deja își recunoscuse 
crima a fost redeschis de miliţie. Declaraţiile suspecţilor erau 
piatra de temelie a întregului sistem judiciar și de aceea ele 
trebuiau apărate cu sfințenie. Dacă afla cineva de al doilea 
cadavru înainte ca Leo să poată stabili nevinovăția lui Babinici, 
atunci s-ar fi decis că era mult mai simplu și mai sigur pentru 
toată lumea să se ajusteze declaraţia și să i se intoxice mintea 
suspectului cu toate detaliile necesare - un băiat de 
treisprezece ani înjunghiat în pădure, dincolo de liniile de cale 
ferată, cu câteva săptămâni în urmă. Era o soluţie curată, 
eficientă și care nu supăra pe nimeni, nici măcar pe Babinici, din 
moment ce probabil n-ar fi înţeles ce i se întâmplă. Era o singură 
cale prin care informaţiile despre al doilea cadavru să nu fie 
folosite în felul ăsta și asta era ca Leo să-și ţină gura. 


193 


Întorcându-se în gară, nu dăduse alarma, nici nu-și sunase 
superiorii. Nu raportase nimic și nici nu aranjase în vreun fel 
locul crimei. Nu făcuse nimic. Spre surprinderea Raisei, îi ceru și 
ei să nu spună nimic pentru că nu avea cum să-l întâlnească pe 
Babinici până a doua zi, ceea ce însemna că trupul trebuia să 
mai rămână o noapte în pădure. Dacă voia ca băiatul să aibă 
vreo șansă la un proces corect, atunci el nu vedea altă cale. 

Babinici nu se mai afla acum în custodia miliției - fusese 
predat procuraturii. O echipă de s/edovatye! obținuse deja o 
mărturisire privind uciderea Larisei Petrova. Leo citise raportul. 
Erau diferențe între declaraţia de la miliţie și cea obţinută de 
ceilalți, dar ele nu contau: în mare măsură, era aceeași 
declaraţie, era prin urmare vinovat. Oricum, declaraţia de la 
miliție nu era oficială și n-ar fi fost citată la tribunal: treaba lor 
fusese să găsească un suspect credibil. În momentul în care Leo 
ceruse să-l vadă pe Babinici ancheta fusese practic finalizată. 
Erau gata să înceapă procesul. 

Leo trebuise să-și motiveze gestul, spunând că suspectul era 
posibil să mai fi comis și alte crime și prin urmare miliția și 
procurorii trebuiau să-și unească eforturile ca să vadă dacă era 
adevărat. Nesterov admise cu inima îndoită; era ceva ce ar fi 
trebuit să fi făcut deja. Insistase să ia parte la interogatorii, ceea 
ce-i convenea de minune lui Leo; cu cât mai mulţi martori, cu 
atât mai bine. Cu doi s/edovatyel și doi ofițeri de miliţie Babinici 
negă că ar mai fi săvârșit și alte crime. Fură cu toţii de acord că 
era puţin probabil ca suspectul lor să mai fi ucis înainte. Din câte 
știau, nu mai lipsea nicio altă fetiță blondă, niciun alt copil care 
să aducă cu victima. Obţinând acordul tuturor că era puţin 
probabil ca Babinici să mai fi comis și alte crime, Leo o făcu pe 
prostul, sugerând că ar mai trebui cercetată pădurea pentru 
orice eventualitate, lărgind aria de cercetări la distanţă de 30 de 
minute de oraș, în toate direcţiile. Simţind că Leo pune la cale 
ceva, Nesterov deveni și mai neliniștit. În condiţii obișnuite, 
dacă n-ar fi existat legătura între Leo și MGB, cererea lui ar fi 
fost respinsă din start. Ideea că resursele miliției chiar ar fi 
trebuit folosite activ pentru a rezolva o crimă era ridicolă. Dar, 
deși Nesterov nu avea încredere în Leo, îi era teamă să nu-i 
asculte sugestia, îi era teamă că ordinul ar fi putut veni direct de 
la Moscova. Cercetările fuseseră programate să aibă loc astăzi, 
la treizeci și șase de ore după ce Leo și Raisa găsiseră trupul. 


194 


În tot acest timp, imaginea băiatului întins în zăpadă îi 
bântuise gândurile lui Leo. Avea coșmaruri în care un băiețel 
dezbrăcat și neajutorat în mijlocul pădurii îl întreba de ce îl 
abandonase. 


De ce m-ai lăsat? 


Băiatul care îi apărea în coșmar era Arkadi, fiul lui Feodor. 
Raisa îi spusese că se concentra greu la școală știind că în 
pădure se afla trupul unui copil mort, iar ea trebuia să pretindă 
că nu se întâmplase nimic. Simţea o nevoie acută de a-i avertiza 
pe copii, de a alerta întreg orașul - părinţii lor nu știau nimic 
despre pericolul care-i pândea. Niciunul nu reclamase dispariția 
copilului propriu. In cataloagele de la școală nu existau absenţe 
nemotivate. Cine era băiatul din pădure? Voia să-i dea un nume, 
să-i găsească familia. Tot ce putuse face Leo fusese s-o roage să 
aștepte. In ciuda neliniștilor ei, fu de acord cu el că asta era 
singura cale prin care se putea elibera un om nevinovat și se 
putea începe urmărirea adevăratului criminal. Era o pledoarie 
stranie, dar plauzibilă. 

e 

Nesterov recrutase lucrători de la gatere pentru a-l ajuta în 
căutări, pe care îi împărţi în șapte grupe de câte zece. Leo fu 
arondat unui grup care avea să cerceteze pădurea lângă Spitalul 
nr. 379, exact în cealaltă parte a pădurii față de locul unde se 
afla corpul. Asta era ideal, mai ales că ar fi fost mult mai bine să 
nu fie el cel care făcea descoperirea. Apoi, exista posibilitatea să 
mai fie și alte cadavre. Avea convingerea că aceste victime nu 
erau singurele. 

Cei zece membri ai echipei lui Leo se despărţiră în două 
echipe de trei și o echipă de patru. Leo lucra cu ajutorul lui 
Nesterov, un om care primise fără îndoială ordinul de a-l ţine 
sub observaţie. Cu ei mai era și o femeie, o lucrătoare. Le luă 
întreaga zi pentru a cerceta toată zona care le fusese 
repartizată, câţiva kilometri pătraţi plini de movile de zăpadă pe 
care trebuiau să le înţepe din loc în loc cu bețe pentru a fi siguri 
că nu se afla nimic dedesubt. Nu găsiră nimic. Strângându-se cu 
toţii la spital, văzură că nici celelalte două echipe nu găsiseră 
nimic. Pădurile din zona asta erau goale. Leo ardea însă de 
nerăbdare să afle ce se întâmpla de partea cealaltă a orașului. 


195 


Nesterov stătea lângă marginea pădurii, chiar lângă baraca 
de întreţinere care devenise pentru moment sediul 
comandantului operaţiunilor. Leo se apropie, încercând să pară 
calm și indiferent. Nesterov întrebă: 

— Ce ai găsit? 

— Nimic. 

După un răstimp, Leo întrebă: 

— Dar aici? 

— Nimic, nimic. 

Aerul indiferent dispăru de pe faţa lui Leo. Dându-și seama că 
generalul îi urmărea fiecare reacție, se întoarse, încercând să-și 
dea seama ce anume nu mersese cum trebuia. Cum de nu 
găsiseră cadavrul? Era încă acolo? Urmele erau perfect vizibile. 
Era posibil ca perimetrul să nu se fi întins până la cadavru, dar 
cu siguranță acoperea aria în care se aflau urmele. Oare echipa 
de cercetare nu le urmase până la capăt? Dacă nu erau 
motivaţi, atunci probabil că se opriseră, odată ce urmele 
continuaseră dincolo de marginea sectorului desemnat pentru 
cercetare. Cea mai mare parte a echipelor se întorceau. Nu mai 
era mult înainte ca operaţiunile de căutare să se încheie, iar 
cadavrul băiatului se afla încă în pădure. 

Leo începu să-i ia la întrebări pe cei care se întorceau. Doi 
agenţi de miliţie, care nu aveau mai mult de optsprezece ani 
fiecare, fuseseră membri ai echipei care cercetase porțiunea de 
pădure cea mai apropiată de locul unde se afla cadavrul. 
Recunoscură că găsiseră niște urme, dar că acestea nu păreau 
suspecte din moment ce erau în patru rânduri, în loc de două: 
probabil o familie plecată într-o expediţie. 

Leo neglijase să se gândească la acest aspect și anume că el 
și Raisa aveau să lase încă o pereche de urme paralele cu cele 
ale criminalului și ale victimei sale. Încercând să-și ascundă 
exasperarea și uitând că nu mai avea nicio autoritate, le ordonă 
celor doi agenţi să se întoarcă în pădure și să meargă după 
urme până acolo unde se sfârșeau. Ofițerii nu fură convinși 
deloc. Urmele se puteau întinde încă pe câţiva kilometri. Și, mai 
mult decât atât, cine era Leo ca să le dea ordine? 

Leo nu avu ce face decât să meargă la Nesterov și să-i arate 
cu ajutorul hărţii că nu era niciun sat în direcţia în care se 
îndreptau urmele, argumentând că lui urmele acelea i se păreau 


196 


suspecte. Dar Nesterov fu de acord cu cei doi tineri milițieni; 
faptul că erau patru perechi de urme în loc de două făcea ca 
acestea să fie neinteresante și să nu merite să fie urmărite. Fără 
să-și poată ascunde frustrarea, Leo spuse: 

— Am să merg singur, atunci. 

Nesterov se uită la el. 

— Mergem amândoi. 

Leo își urma propriile urme tot mai adânc în pădure, fiind 
însoțit doar de Nesterov. Abia într-un târziu realiză că se afla în 
pericol mergând neînarmat, însoţit de acest om care îl voia 
mort. Dacă urma ca Nesterov să încerce să-l omoare, acesta ar 
fi fost un loc excelent. Generalul părea calm. Fuma. 

— Spune-mi, Leo, ce vom găsi la capătul acestor urme? 

— Nu știu. 

— Dar acestea sunt urmele tale? 

Nesterov arătă urmele din faţa lor și apoi pe cele pe care Leo 
tocmai le făcea. Erau identice. 

— Vom găsi cadavrul unui băieţel. 

— Pe care tu l-ai găsit deja? 

— Acum două zile. 

— Dar n-ai raportat. 

— Am vrut să stabilesc întâi că Varlam Babinici nu știa nimic 
despre această crimă. 

— Ţi-era teamă că-l vom acuza de crimă? 

— Încă mi-e teamă. 

Avea Nesterov să-și scoată arma? Leo aștepta. Nesterov își 
termină ţigara și își continuă drumul. Nu mai spuseră nimic până 
când nu ajunseră la cadavru. Băiatul stătea exact cum își 
amintea Leo, pe spate, dezbrăcat, cu gura plină de scoarță, cu 
toracele despicat. Leo rămase în spate, privind, în timp ce 
Nesterov examina trupul. Nu se grăbi. Leo putu observa că 
superiorul său era scandalizat de ceea ce vedea. Asta îl liniști 
puţin. 

În cele din urmă, Nesterov se apropie de Leo: 

— Vreau să te întorci și să cauţi ofițerul de la procuratură. Eu 
am să stau aici lângă cadavru. 

Amintindu-și de grijile lui Leo, Nesterov adăugă: 

— Este limpede că Varlam Babinici n-a avut nimic de-a face 
cu această crimă. 

— Sunt de acord. 


197 


— Sunt două cazuri separate. 

Leo privi tâmp, stupefiat de ceea ce tocmai auzise. 

— Dar acești copii au fost uciși de același om. 

— O fată a fost abuzată sexual și ucisă. Apoi, un băiat a fost 
abuzat sexual și ucis. Sunt două lucruri diferite, două crime 
diferite. 

— Dar amândoi aveau scoarță de copac în gură. 

— Greșit. Larisa avea pământ în gură. Varlam Babinici a 
recunoscut deja că i-a băgat pământ în gură. 

— Tocmai de aceea nu se poate ca el s-o fi ucis. Pământul era 
înghețat. Dacă era pământ, de unde îl luase? În gura ei se afla 
scoarță, exact ca și în gura lui. Scoarța fusese pregătită 
dinainte, nu știu de ce. 

— Babinici a recunoscut. 

— Ar recunoaște orice dacă-l întrebi de un număr suficient de 
ori. 

— De ce ești tu atât de sigur că este același criminal? Unul 
dintre copii a fost ucis lângă gară: o crimă neglijentă, distrată, 
făcută aproape în văzul lumii. Țipetele ar fi putut fi auzite de 
către pasageri. A fost crima unui idiot și exact un idiot a 
mărturisit că a făcut-o. Acest copil a fost dus însă prin pădure 
vreme de o oră. Şi-a luat toate măsurile ca să nu fie întrerupt de 
nimeni. E un alt criminal. 

— Cine știe ce s-a întâmplat cu fata. Poate că a vrut s-o ducă 
mai departe în pădure, dar ea s-a răzgândit, așa că a trebuit s-o 
ucidă acolo. De ce au amândoi sfoară în jurul gleznelor? 

— Asta este o altă crimă. 

— Spune-mi că nu ești atât de disperat să-l condamni pe 
amărâtul ăla încât să spui și să crezi orice. 

— Spune-mi tu ce fel de om răpește o fată, o violează și o 
ucide, apoi face același lucru cu un băiat? Cine ar face asta? 
Lucrez în miliţie de douăzeci de ani. N-am întâlnit niciodată un 
astfel de om, nici n-am auzit vreodată de o asemenea creatură. 
Îmi poţi da tu un exemplu? 

— Nici eu nu cunosc vreunul. 

— Pentru că nu există așa ceva. Există un motiv pentru care 
fata a fost ucisă. A fost ucisă pentru părul ei blond. A fost ucisă 
de un om bolnav. Există de asemenea un motiv pentru care a 
fost ucis acest băiat. A fost ucis de un altfel de nebun. 


23 martie 


Aleksandr închise casa de bilete, lăsând jos geamlăcul și 
lăsându-se pe spate în scaun. Deși biroul era mic, nu avea mai 
mult de doi metri pătraţi, îi plăcea foarte mult că era al lui. Nu 
trebuia să-l împartă cu nimeni și nu era supravegheat de 
nimeni. Se bucura de un fel de libertate, negrevată de cote sau 
de indicatori de productivitate. Asta era doar un avantaj al 
acestei slujbe. Toţi cei care îl cunoșteau trebuie că își imaginau 
că era nemulțumit cu întorsătura pe care viața o luase pentru el. 

Cu cinci ani în urmă fusese cel mai bun alergător la Școala 
secundară nr. 151. Oamenii credeau că e sortit să aibă succes la 
nivel naţional, poate chiar la nivel internaţional dacă Uniunea 
Sovietică avea să participe la Olimpiadă. În loc să se întâmple 
asta, se făcuse cu o slujbă sedentară la o casă de bilete, de 
unde privea oamenii cum pleacă în diverse direcţii, fără ca el să 
plece vreodată undeva. Işi petrecuse ani buni urmând sesiuni de 
pregătire istovitoare și câștigând competiţii regionale. Și pentru 
ce? Pentru a ajunge să trăiască printre orare și bilete de tren: o 
muncă ce putea fi făcută de oricine. Işi amintea exact momentul 
în care visul lui se spulberase. El și tatăl lui luaseră un tren spre 
Moscova pentru a participa la selecţia organizată de Clubul 
Central al Armatei, CSKA, care se subordona Ministerului 
Apărării. CSKA era renumit pentru că selecta cei mai buni atleți 
din toată ţara și îi antrena până deveneau sportivi de excepţie. 
Nouăzeci la sută dintre candidaţi erau respinși. Aleksandr 
alergase până i se făcuse rău și se oprise pe marginea pistei. 
Alergase cum n-o mai făcuse niciodată, depășindu-și recordul 
personal. Dar nu ajunsese niciodată la linia de sosire. Pe drumul 
de întoarcere tatăl încercase să-l facă să vadă partea bună a 
faptului că fusese respins. Infrângerea îl va motiva, se va 
antrena mai mult și va ajunge anul următor la linia de sosire, va 
deveni mai puternic pentru că fusese nevoit să lupte pentru 
visul său. Dar Aleksandr dăduse totul din el și nu fusese de 
ajuns. Nu va mai exista anul următor. Deși tatăl continuă să-l 
pistoneze, băiatul nu mai avea tragere de inimă și în curând 
dispăru și entuziasmul tatălui. Băiatul se lăsă de școală, se 


apucă de muncă, cufundându-se încetul cu încetul într-o rutină 
confortabilă. 

Când termină era opt seara. Părăsi casa de bilete, închizând- 
o. Nu avea foarte mult de mers, întrucât părinţii locuiau într-una 
din anexele de lângă gară. Tehnic vorbind, tatăl său era 
responsabilul gării. Dar tatăl nu se simţea prea bine. Nimeni de 
la spital nu-i putuse spune ce are în afara faptului că era 
supraponderal și că bea prea mult. Mama lui însă era pe 
picioare și, lăsând la o parte boala soțului ei, era o ființă fericită. 
Avea și dreptate să fie; erau o familie norocoasă. Salariul de 
lucrător al căilor ferate era destul de mic și nici nu era o slujbă 
care să îţi ofere foarte multe relaţii. Dar avantajul real stătea în 
casa în care locuiau. În loc să stea împreună cu alţii, aveau 
singuri în folosinţă un apartament cu instalaţie sanitară, apă 
caldă și intimitate. În schimbul acestui avantaj, li se cerea să fie 
disponibili douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. Exista 
o sonerie pe care se putea apăsa din gară și care era cuplată 
printr-un cablu la apartament. Dacă trebuia să treacă câte un 
tren fie noaptea târziu, fie dimineaţa foarte devreme, ei trebuiau 
să fie disponibili. Dar acestea erau inconveniente mărunte care, 
împărţite între membrii familiei, erau compensate de avantajele 
pe care le presupuneau. Aveau un apartament suficient de mare 
pentru două familii. Sora lui Aleksandr se măritase cu un 
curăţător care lucra la Uzinele Volga, unde lucra și ea, și se 
mutaseră într-un apartament nou, într-o zonă bună a orașului. 
Așteptau primul lor copil. Asta însemna că Aleksandr, la 
douăzeci și doi de ani, nu avea mai nicio grijă. Într-o bună zi va 
prelua conducerea gării și anexa va fi a lui. Ajuns în dormitor, își 
dădu jos uniforma, luă pe el haine obișnuite și se așeză să 
mănânce cu părinţii lui: supă de mazăre și budincă. Tatăl lui 
mânca și o mică porţie de ficat de vită. Deși era scump și 
extraordinar de greu de găsit, ficatul îi fusese recomandat de 
medici. Tatăl urma o dietă severă, fără niciun strop de alcool, 
ceea ce îi făcea cel mai mult rău, era convins el. In timpul cinei 
nu vorbiră. Tatăl părea că nu se simte bine. Abia dacă se atinse 
de mâncare. După ce terminară, Aleksandr ceru să fie scuzat de 
familie: mergea la cinema. Tatăl se întinse. Aleksandr îl sărută și 
îi spuse să nu-și facă griji. Avea să se trezească el și să se ocupe 
de sosirea primului tren. În Voualsk nu exista decât un singur 
cinematograf. Până acum trei ani, nu existase nici acesta. O 


200 


biserică fusese transformată într-o sală de reprezentații de șase 
sute de locuri unde rulau doar filme produse din fonduri de stat, 
cele mai multe nevizionate de locuitorii orașului. Printre titluri se 
aflau Luptătorii, Vinovat fără vină, Secretele contraspionajului și 
Întâlnire pe Elba, unele dintre cele mai de succes filme din 
ultimii zece ani, iar Aleksandr le văzuse pe toate de câteva ori. 
De când se deschisese cinematograful, aceasta devenise 
distracţia lui favorită. Datorită sportului, nu căzuse niciodată în 
patima alcoolului și nici nu era o fiinţă sociabilă în mod deosebit. 
Ajuns la sală, văzu că rula Nevitatul an 1919. Aleksandr văzuse 
pelicula cu doar două seri în urmă și de câteva ori înainte de 
asta. | se părea fascinant nu atât filmul în sine, cât ideea că un 
actor îl putea juca pe Stalin atât de bine. Se întreba dacă Stalin 
însuși luase parte la selecția actorilor și cum trebuie să fie să 
privești un alt om încercând să intre în pielea ta, să le atragi 
atenţia actorilor asupra lucrurilor făcute bine și asupra celor 
făcute mai puţin bine. Aleksandr trecu de sală. Nu se așeză la 
rând, ci o luă spre parc. 

În centrul Parcului Victoriei se afla o statuie de bronz 
înfățișând trei soldaţi cu pumnii încleștaţi spre cer și cu puștile 
pe umăr. Oficial, parcul era închis în timpul nopţii. Dar nu era 
niciun gard împrejmuitor și nimeni nu se ţinuse cu strictețe de 
regula asta. Aleksandr știa pe ce drum să meargă: o cărăruie 
departe de stradă și de priviri indiscrete, ascunsă printre copaci 
și tufișuri. Simţi cum inima începe să-i bată cu putere ca de 
fiecare dată când se plimba în această zonă. In seara asta se 
părea că era singur și după ce dădu vreo două ture se gândi să 
se întoarcă acasă. 

În faţa lui apăru un bărbat. Aleksandr se opri. Bărbatul se 
întoarse către el. Tăcerea tensionată dintre ei sugera că se aflau 
aici din același motiv. Aleksandr continuă să înainteze, iar 
celălalt bărbat rămase unde era, așteptând. Unul lângă altul, se 
uitară în toate părțile pentru a se asigura că sunt singuri, înainte 
de a se privi ochi în ochi. Era mai tânăr decât Aleksandr, avea 
probabil în jur de nouăsprezece, douăzeci de ani. judecând după 
cât părea de nesigur, probabil că era prima dată pentru el. 
Aleksandr rupse tăcerea. 

— Știu un loc unde putem merge. 

Tânărul se mai uită o dată în jur, dădu din cap și nu spuse 
nimic. Aleksandr îi spuse: 


201 


— Urmează-mă, stai mai departe. 

Merseră separat. Aleksandr o luă înainte, menţinându-se cam 
la zece pași. Se uită în urmă. Celălalt bărbat îl urma. 

Ajungând înapoi la gară, se uită să vadă dacă părinţii lui erau 
cumva la fereastră. Fără să fie văzut de nimeni, intră în clădirea 
principală, de parcă venise să aștepte un tren. Fără să aprindă 
lumina, deschise casa de bilete, intră și lăsă ușa deschisă. Dădu 
scaunul la o parte. Nu era foarte mult spaţiu, dar era destul. 
Așteptă uitându-se la ceas, întrebându-se de ce dura atât, 
amintindu-și apoi că el mersese foarte repede. In sfârșit, auzi pe 
cineva intrând în clădirea gării. Ușa de la casa de bilete era 
deschisă. Bărbatul intră și îl privi; se priviră ochi în ochi pentru 
prima dată. Aleksandr se mișcă din loc ca să închidă ușa. 
Sunetul încuietorii îl excită. Ilnsemna că se aflau acum în 
siguranţă. Aproape că se atingeau și totuși încă nu, niciunul 
dintre ei nefiind sigur cine ar fi trebuit să facă prima mișcare. Lui 
Aleksandr îi plăceau momentele acestea și așteptă cât putu 
înainte să se aplece spre el și să-l sărute. 

Cineva bătu la ușă. Aleksandr crezu la început că era tatăl său 
- probabil că-l văzuse, probabil că știuse de la bun început. Apoi 
își dădu seama că bătăile nu veneau din afară, ci din interior. 
Bărbatul care era cu el bătea, striga că voia afară. Se 
răzgândise? Cu cine vorbea? Aleksandr se zăpăcise. Putea auzi 
voci afară. Omul nu mai părea docil și excitat. Se transformase. 
Acum părea supărat și dezgustat. Il scuipă în faţă. Flegma i se 
scurse pe obraz. Aleksandr o șterse. Fără să se gândească, fără 
să-și dea seama ce face, îl lovi cu putere, trântindu-l pe podea. 

Clanţa de la ușă începu să se miște. De afară se auzi o voce 
strigând: 

— Aleksandr, sunt generalul Nesterov. Omul cu care ești este 
ofițer de miliţie. Îţi ordon să deschizi ușa, altfel am să-ţi chem 
părinţii aici ca să vadă cum te arestez. Tatăl tău e bolnav, nu? 
Cred că l-ar ucide dacă ar afla ce-ai făcut. 

Avea dreptate - chiar l-ar fi ucis. Incercă în grabă să deschidă 
ușa, dar nu reuși; camera era mică, iar trupul prăbușit bloca 
ieșirea. Trebui să-l tragă la o parte înainte să poată descuia și 
deschide ușa. De cum deschise, mai multe mâini năvăliră spre 
el, apucându-l și trăgându-l în sala de așteptare. 


Leo îl privi pe Aleksandr, primul om pe care îl întâlnise când 
venise de la Moscova, omul care îi oferise o ţigară și care îl 
ajutase să caute în pădure. Nu avea cum să-l ajute. 

Nesterov intră în casa de bilete, privindu-l pe subordonatul 
său prăbușit pe podea, încă ametit, rușinat că fusese învins. 

— Scoate-l de aici. 

Alţi doi agenţi îl ajutară să se ridice și-l duseră la o mașină 
parcată afară. Văzând ce-i făcuse unuia dintre oamenii lui, 
ajutorul lui Nesterov îl pocni peste faţă. Înainte să-l lovească din 
nou, Nesterov interveni. 

> Gata. 

Incepu să dea roată suspectului, cântărindu-i cuvintele. 

— Sunt dezamăgit că te prind făcând asta. Nu m-aș fi așteptat 
niciodată la așa ceva de la tine. 

Aleksandr scuipă sânge pe podea, dar nu răspunse. Nesterov 
replică: 

— Spune-mi de ce. 

— De ce? Nu știu de ce. 

— Ai comis o infracţiune serioasă. Orice judecător ţi-ar da cel 
puţin cinci ani și nu i-ar păsa de câte ori ai zis tu că-ţi pare rău. 

— N-am spus că-mi pare rău. 

— Ești curajos, Aleksandr, dar ai mai fi la fel de curajos dacă 
s-ar afla? Ai cădea în dizgrație, ai fi umilit. Chiar și după ce-ţi vei 
fi ispășit cei cinci ani, tot n-ai mai putea să lucrezi aici. Ai pierde 
totul. 

Leo făcu un pas înainte. 

— Intreabă-l pe el. 

— Există o cale să eviţi asta. Vrem doar o listă a tuturor 
bărbaţilor din acest oraș care fac sex cu alţi bărbaţi, bărbaţi care 
fac sex cu unii mai tineri decât ei, chiar cu băieţi. Ne vei ajuta să 
întocmim această listă. 

— Nu cunosc niciun altul. E prima dată și pentru mine... 

— Dacă nu ne ajuţi, te arestăm, te trimitem la tribunal și îi 
invităm și pe părinţii tăi la proces. La ora asta se pregătesc să 
se culce? Pot trimite pe vreunul din oamenii mei să-i aducă aici. 

— Nu. 

— Ajută-ne și poate nu va fi nevoie să le spunem nimic 
părinţilor tăi. Colaborează cu noi și poate nu va trebui nici măcar 
să ajungi la proces. Poate că rușinea asta nu va fi aflată. 

— Ce-i cu toată povestea asta? 


203 


— Este vorba despre uciderea unui băieţel. Vei îndeplini o 
datorie publică și îţi vei ispăși și pedeapsa astfel. Deci? 

Aleksandr atinse firicelul de sânge care îi curgea din gură. 

— Ce se va întâmpla cu cei de pe listă? 


204 


29 martie 


Leo stătea pe marginea patului, gândindu-se cum încercarea 
lui de a relansa ancheta degenerase într-o adevărată prigoană 
locală. În ultima săptămână miliția reţinuse o sută cincizeci de 
homosexuali. Astăzi doar Leo arestase șase oameni, în total 
douăzeci. Unii fuseseră luaţi de la locul de muncă, scoși din 
uzină în pumni, în timp ce colegii lor priveau. Alţii fuseseră luaţi 
din apartamentele lor, de lângă familiile lor - soțiile lor încercau 
să le ia apărarea, convinse că la mijloc trebuia să fie vreo 
greșeală, neputând înţelege foarte bine acuzaţiile. 

Nesterov avea toate motivele să fie fericit. Absolut din 
întâmplare descoperise încă o persoană indezirabilă, un suspect 
pe care îl putea acuza de crimă fără a contrazice teoria socială. 
Crima era o aberaţie. Acești oameni erau o aberaţie. Totul se 
potrivea perfect. Miliția putuse anunţa că desfășura acum una 
dintre cele mai ample operaţiuni de căutare a unui criminal de 
la înfiinţarea miliției din Voualsk, un anunţ care i-ar fi costat pe 
toți carierele dacă n-ar fi urmărit un subgrup social atât de 
special. Fără prea multe spaţii, micile birouri fuseseră 
transformate temporar în celule și camere de interogatoriu. 
Chiar și cu aceste improvizații, tot fuseseră nevoiți să închidă 
mai mulți bărbaţi în aceeași celulă, păziți de gardieni cărora li se 
dăduseră instrucțiuni clare să nu-i scape din ochi. 

Erau îngrijorați de posibilitatea apariţiei de comportamente 
sexuale deviante spontane. Nimeni nu știa foarte bine ce 
însemna asta, dar știau că dacă asemenea comportamente ar fi 
avut loc în sediul miliției, ar fi fost o lovitură grea dată autorităţii 
acestei instituţii. Ar fi fost un afront la adresa principiilor justiţiei. 
În plus, ca o măsură suplimentară, fiecare agent fu pus să 
lucreze ture de câte douăsprezece ore, iar cu suspecții luaţi la 
întrebări în mod constant, erau douăzeci și patru de ore pe zi. 
Leo fusese obligat să pună aceleași întrebări, încercând să 
găsească și cele mai mici inadvertențe între răspunsuri. 
Îndeplinise sarcina asta ca un robot, convins încă de când se 
făcuse prima arestare că acești oameni erau nevinovați. 

Lista lui Aleksandr fusese parcursă nume cu nume. Atunci 
când întocmise lista precizase că o poate face nu pentru că 


205 


dusese o viaţă promiscuă, în orice caz nu pentru că ar fi făcut 
sex cu mai bine de o sută de bărbați. De fapt, pe mulţi dintre cei 
de pe listă nici nu-i întâlnise vreodată. Știa numele din discuţiile 
cu cei aproximativ zece inși cu care făcuse sex. Fiecare dintre ei 
avusese la rândul lui legături cu alţii, așa că, dacă îi puneai 
împreună, reușeai să creezi o constelație sexuală în care fiecare 
își știa locul în raport cu ceilalți. Leo ascultase această explicaţie 
văzând cum o lume închisă se deschide, o nucă ermetică în 
sânul societății normale. Acum, aceste încuietori inatacabile se 
spărgeau. Aleksandr descrisese cum cei de pe listă se 
întâlniseră întâmplător în situaţii banale, la rând la pâine, 
mâncând la aceeași masă într-o cantină de fabrică. În aceste 
vremuri, sporovăiala era interzisă, cel mult o privire era 
suficientă. Aceste reguli nu fuseseră stabilite și nici decretate de 
cineva, nimeni nu trebuise să le formuleze, veneau din instinctul 
pur de conservare. 

Imediat ce avuseseră loc primele arestări, vestea se răspândi 
imediat în cercurile homosexualilor. Locurile secrete de întâlnire 
- care acum nu mai erau secrete - fură abandonate. Dar 
această măsură disperată de apărare nu fusese de niciun folos, 
odată ce lumea lor nu mai era un secret. Nesterov nu avea 
nevoie să-l prindă pe niciunul când comitea compromiţătorul act 
sexual. Văzându-și numele pe listă și realizând că fuseseră 
descoperiţi, mulţi dintre cei reținuți cedaseră presiunii acestei 
trădări. Era precum niște submarine care până acum 
rămăseseră ascunse sub apă și acum aflau că poziţiile le 
fuseseră descoperite. Forțaţi să iasă la suprafaţă li se prezenta o 
soluție, care nu era chiar o alternativă, dar era cel mai bun lucru 
care li se putea oferi: puteau respinge acuzaţiile de sodomie și 
atunci ar fi fost trimiși în judecată, găsiţi vinovaţi și închiși sau îl 
puteau găsi pe acela dintre ei care se făcea responsabil de 
această oribilă crimă - uciderea unui băieţel. 

Din câte își dădea seama Leo, Nesterov era convins că acești 
oameni sufereau de o formă de boală. În timp ce unii sufereau 
de o formă atenuată a bolii, chinuiţi de dragostea pentru alți 
bărbaţi, așa cum unii sunt chinuiţi de dureri de cap persistente, 
alții sufereau de forme grave, cum ar fi fost atracţia pentru 
băieței. Aceasta era homosexualitatea în forma ei extremă. 
Criminalul era unul dintre aceștia. 


206 


Când Leo le arătase fotografii de la locul crimei, fotografii ale 
băiatului cu matele scoase, toți suspecții reacționaseră în exact 
același fel - erau oripilaţi sau cel puţin așa păreau. Cine ar fi 
putut face așa ceva? Nu, nu era unul dintre ei, nu era niciunul 
dintre oamenii pe care îi cunoșteau. Pe niciunul dintre ei nu-l 
interesau băieţeii. Unii aveau propriii lor copii și tot așa. Păreau 
foarte hotărâți: niciunul dintre ei nu știa vreun criminal și dacă l- 
ar fi știut, nu l-ar fi ascuns. Nesterov se aștepta să aibă un 
suspect principal în aproximativ o săptămână. După o 
săptămână nu aveau niciun rezultat, cu excepţia unei liste tot 
mai lungi. Mai multe nume fuseseră adăugate, unele din pură 
razbunare. Această listă devenise o armă brutală și eficientă. 
Membri ai miliției adăugau pe ea numele dușmanilor lor, 
spunând că acele nume fuseseră pomenite în timpul anchetelor. 
Odată ce ajungeai pe listă era imposibil să pretinzi că ești 
nevinovat. Așa că lista crescuse de la o sută la o sută cincizeci 
de oameni. 

Nemulţumită de rezultatele slabe, secția locală a MGB 
sugerase că ar putea prelua investigația, ceea ce însemna 
același lucru cu aplicarea torturii. Spre disperarea lui Leo, 
Nesterov fusese de acord. În ciuda podelelor pline de sânge, 
rezultatele nu apăruseră. Nesterov nu mai avea altă variantă 
decât să-i trimită în judecată pe toţi o sută cincizeci, sperând că 
asta îl va face pe unul dintre ei să vorbească. Nu era de ajuns că 
erau umiliţi, batjocoriți și torturați: trebuia ca ei să înţeleagă că- 
și riscau vieţile. Orice judecător, dacă i s-ar fi ordonat, le-ar fi 
dat o sentinţă de douăzeci și cinci de ani de închisoare pentru 
trădare, decât să le dea cinci ani pentru sodomie. Sexualitatea 
lor era considerată o crimă împotriva materiei prime a naţiunii. 
Puși în faţa unei astfel de perspective, trei dintre ei au cedat și 
au început să arate cu degetul. Niciunul însă nu a indicat 
aceeași persoană cu ceilalţi. Refuzând să accepte că investigația 
lui era sortită eșecului, Nesterov începu să considere că se afla 
în fața unei alianţe perverse, criminale - în faţa unui simț al 
onoarei între acești monștri. 

Exasperat, Leo se apropie de ofiţerul lui superior: 

— Oamenii aceștia sunt nevinovaţi. 

Nesterov se holbă la el, confuz. 

— Toţi acești oameni sunt vinovaţi. Întrebarea este care 
dintre ei este vinovat și de crimă. 


207 


Raisa îl privi pe Leo scuturându-și tocurile cizmelor. Bucăţi 
murdare de zăpadă căzură pe podea. Se uita în jos, fără să-și 
dea seama că ea era în cameră. Dezamăgirea lui i se păru 
insuportabilă. El chiar crezuse că ancheta lui va avea o șansă. Își 
legase speranțele de un vis exaltat de mântuire: un ultim act de 
justiție. Ea râsese de această idee în noaptea aceea în pădure. 
Dar felul în care evoluaseră evenimentele fusese încă și mai 
batjocoritor. Urmărind dreptatea, pornise teroarea. În încercarea 
de a prinde un criminal, făcuse ca o sută cincizeci de oameni să- 
și piardă vieţile, dacă nu în sensul propriu, atunci în toate 
celelalte sensuri - își vor pierde căminele, familiile. Și, văzându-l 
cocoșat și tras la faţă, realiză că Leo nu făcuse niciodată niciun 
lucru fără să creadă în el. Nu era nici calculat, nici cinic. Dacă 
lucrurile stăteau așa, atunci probabil că el crezuse și în căsnicia 
lor. Crezuse că era clădită pe dragoste. Statornic în fanteziile pe 
care le crease - despre stat, despre mariajul lor - acum toate 
iluziile i se destrămaseră. Raisa era invidioasă. Chiar și acum, 
după tot ce se întâmplase, el putea încă spera. Încă avea nevoie 
să creadă în ceva. Se așeză pe pat lângă el. Într-o doară, îl 
apucă de mână. Surprins, el o privi, dar nu spuse nimic, 
acceptându-i gestul. Apoi priviră împreună cum zăpada 
începuse să se topească. 


208 


30 martie 


Orfelinatul 80 era o clădire de cărămidă cu cinci etaje, într-o 
parte fiind scris cu litere alburii: MUNCIȚI CU SÂRG! TRĂIȚI CÂT 
MAI MULT! Pe acoperiș se afla un lung șir de hornuri. Orfelinatul 
fusese cândva o mică fabrică. La ferestre se vedeau niște 
draperii împuţite, prin care era imposibil să priveşti înăuntru. 
Leo bătu la ușă. Nu răspunse nimeni. Încercă clanţa. Era încuiat. 
Se apropie de fereastră și bătu la geam. Draperiile fură trase 
pentru o clipă. Faţa unei tinere fete apăru la fereastră pentru o 
clipă, o faţă murdară, înainte ca draperiile să revină la locul lor. 
Leo era însoţit de Moiseiev, un agent despre care Leo credea că 
ar fi mai mult decât un milițian bătăuș. După un lung răgaz, ușa 
de la intrare se deschise. Un bărbat mai în vârstă, cu un 
șomoiog de chei în mână, apăru în fața lor. Văzându-le 
uniformele, expresia feţei trecu de la iritare la interes 
respectuos. Aplecă ușor capul. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

— Am venit în legătură cu băiatul ucis. 

Holul principal al orfelinatului fusese cândva parterul fabricii. 
Mașinile fuseseră mutate, iar sala transformată în sală de mese, 
nu prin aducerea de scaune și mese, pentru că nu existau, ci 
prin faptul că peste tot ședeau pe jos copii cu picioarele 
încrucișate, înghesuiți, încercând să mănânce. Fiecare copil 
strângea în braţe un bol de lemn care era plin cu ceva care 
părea să fie o zeamă chioară de varză. Se părea că doar cei mai 
în vârstă aveau linguri. Ceilalţi, fie stăteau și așteptau să 
primească o lingură, fie beau direct din bol. Odată ce unul dintre 
ei termina de mâncat, lingea lingura temeinic înainte s-o dea 
mai departe. 

Pentru Leo era prima dată când pășea într-un orfelinat de 
stat. Se apropie, studiind încăperea. Era greu de ghicit cam câţi 
copii să fi fost acolo - două sute, trei sute, cu vârste cuprinse 
între patru și paisprezece ani. Niciunul dintre copii nu-i dădea lui 
Leo vreo atenţie; erau prea preocupaţi să mănânce sau să-și 
supravegheze vecinii, așteptând o lingură. Nu putea auzi decât 
sunetul bolurilor de lemn și sorbituri. Leo se întoarse către 
bărbatul mai în vârstă. 


209 


— Dumneata ești directorul acestei instituţii? 

Biroul directorului se afla la primul etaj și dădea spre curtea 
interioară care era plina de copii, atât de mulţi de spuneai că 
sunt creaţi prin producţie de masă. In birou erau câţiva 
adolescenţi, mai în vârstă decât cei de jos. Jucau cărţi pe masa 
directorului. Acesta bătu din palme: 

— Continuaţi în cameră, vă rog. 

Băieţii se holbară la cei doi milițieni. Leo bănuia că se 
enervaseră pentru că li se spusese ce să facă. Aveau o privire 
inteligentă care trăda o mare experienţă pentru vârsta pe care o 
aveau. Fără să scoată un cuvânt, se ridicară sincron, ca o 
pereche de câini dresați, luându-și cărțile, chibriturile, pe care le 
foloseau pentru a paria și ieșiră. 

Odată ieșiți cei doi, directorul își turnă ceva de băut și le făcu 
semn lui Leo și lui Moiseiev să se așeze. Moiseiev se așeză. Leo 
rămase în picioare, studiind camera. In cameră era un singur 
dulap metalic pentru acte. Pe sertarul de jos se putea vedea 
urma unei lovituri. Sertarul de sus era parţial deschis și din el 
ieșeau documente alandala. 

— Un băiat a fost ucis în pădure. Aţi auzit de asta? 

— Au mai fost și alţi ofițeri și mi-au arătat fotografii ale 
băiatului, întrebându-mă dacă l-am văzut vreodată. Mă tem că 
nu. 

— Dar n-aţi putea ști cu siguranţă dacă nu vă lipsește vreun 
copil? 

Directorul se scărpină în ureche. 

— Suntem patru oameni care supraveghem aproximativ trei 
sute de copii. Copiii vin și pleacă. Tot timpul sosesc copii noi. 
Trebuie să ne scuzațţi erorile care mai apar prin acte. 

— În această instituţie practică vreunul dintre copii 
prostituția? 

— Cei mai în vârstă fac tot ce vor. Nu-i pot supraveghea tot 
timpul. Dacă se îmbată? Da. Dacă se prostituează? Perfect 
posibil, deși noi nu sancţionăm această practică, nu suntem 
implicați în ea și cu siguranţă nu scoatem niciun profit din ea. 
Treaba mea este să mă asigur că au ceva de mâncare și un loc 
unde să doarmă. Și, luând în seamă resursele, cred că mă 
descurc foarte bine. Nu aștept laude pentru asta. 

Directorul îi conduse la etaj, spre dormitoare. Trecând pe 
lângă o sală de dușuri, acesta spuse: 


210 


— Credeţi că mi-e indiferentă starea lor? Nu îmi este, fac ce 
pot. Mă asigur că se spală măcar o dată pe săptămână, mă 
asigur că sunt tunși și deparazitaţi o dată pe lună. Le fierb 
hainele. Nu vreau să am păduchi în orfelinatul meu. Dacă veți 
merge la orice alt orfelinat, veţi vedea că părul copiilor este plin 
cu păduchi, că din sprâncene le picură păduchii. E dezgustător. 
Aici nu se întâmplă așa. Nu că mi-ar mulţumi cineva pentru asta. 

— Am putea vorbi puţin singuri cu copiii? Ar putea fi intimidaţi 
de prezenţa dumneavoastră. 

Directorul zâmbi. 

— Nu vor fi intimidaţi de mine. Dar pentru orice 
eventualitate... 

Făcu un semn spre trepte. 

— Cei mai în vârstă locuiesc la etaj. E sectorul lor acolo. 

Camerele de sus, înghesuite sub acoperiș, nu aveau paturi, ci 
doar niște saltele subţiri pe podea. Acești copii luau masa, în 
mod evident, când doreau. Cu siguranţă că mâncaseră deja și își 
opriseră hrana cea mai bună. 

Leo intră în prima cameră de pe palier. Văzu cu coada ochiului 
o fată și o strălucire metalică. Era înarmată cu un cuţit. 
Văzându-i uniforma, ascunse cuțitul, lama dispărând între 
faldurile rochiei. 

— Credeam că sunt băieţii. N-au voie aici. 

Cam douăzeci de fete cu vârste între paisprezece și 
șaisprezece ani îl priveau pe Leo cu feţe rigide. Mintea lui Leo 
zbură la cuvintele pe care i le spusese lui Anatoli Brodski când îl 
asigurase că cele două fete erau bine într-un orfelinat din 
Moscova. Fuseseră niște vorbe prostești, vorbele unui ignorant. 
Acum Leo înţelegea. Brodski avusese dreptate. Mai în siguranță 
ar fi fost de capul lor, având grijă una de alta. 

— Unde dorm băieții? 

Băieţii mai în vârstă, inclusiv cei care fuseseră în biroul 
directorului stăteau înghesuiți în fundul camerei lor, preveniţi, 
așteptându-i. Leo intră în cameră, îngenunche și așeză niște 
fotografii în faţa lor. 

— Aș vrea să priviţi aceste fotografii și să-mi spuneţi dacă 
vreunul dintre acești bărbaţi v-au abordat vreodată, dacă v-au 
oferit bani în schimbul unor servicii sexuale. 

Niciunul dintre băieţi nu se mișcă și nici nu dădu vreun semn 
că supoziţiile lui ar fi fost corecte. 


211 


— N-aţi facut nimic rău. Avem nevoie de ajutorul vostru. 

Leo deschise albumul, dând paginile încet. Ajunsese la sfârșit. 
Adolescenţii priveau fotografiile, dar nu avură nicio reacţie. 
Răsfoi din nou albumul, de la sfârșit către început. Tot nu văzu 
nicio reacţie. Leo era aproape să închidă albumul când unul 
dintre băieţi ieși din grup, se apropie și puse degetul pe una 
dintre fotografii. 

— Bărbatul ăsta ţi-a făcut propuneri? 

— Bani. 

— Ţi-a oferit bani? 

— Nu. Tu îmi dai bani și eu îţi spun. 

Leo și Moiseiev puseră bani împreună și îi oferiră băiatului trei 
ruble. 

Băiatul începu să frunzărească albumul, se opri la una dintre 
pagini și puse degetul pe o fotografie. 

— Arăta ca bărbatul ăsta. 

— Dar nu era bărbatul ăsta? 

— Nu, dar semăna. 

— Ştii cum îl cheamă? 

— Nu. 

— Poţi să ne mai spui ceva despre el? 

— Bani. 

Moiseiev scutură din cap, refuzând să mai plătească. 

— Te-am putea aresta pentru extorcare. 

Întrerupându-l, Leo scoase și ultimii bani. 

— Asta-i tot ce am. 

— Lucrează la spital. 


Aceeași zi 


Leo își scoase arma. Se aflau la ultimul etaj al blocului nr. 7; 
apartamentul 14 se afla la capătul culoarului. Această adresă le 
fusese dată de la spital. Suspectul era bolnav și așa fusese toată 
săptămâna, o perioadă care ar fi dus, după standardele MGB, la 
cercetarea imediată a inculpatului, dacă n-ar fi fost toți ofițerii 
atât de ocupați. Se părea că îmbolnăvirea lui coincisese cu 
primul val de arestări asupra populaţiei homosexuale a orașului. 

Leo bătu la ușă. Nu răspunse nimeni. Strigă, spunându-și 
numele și gradul. Nu se auzi nimic. Moiseiev ridică cizma, gata 
să spargă încuietoarea cu piciorul. Ușa se deschise. Văzând 
arma îndreptată spre el, doctorul Tiapkin ridică mâinile. Leo abia 
îl recunoscu. Acesta era omul care-l ajutase cu examinarea 
cadavrului fetei, prestigiosul medic transferat de la Moscova. 
Părul îi era răvășit, privirea rătăcită. Slăbise mult. Hainele îi erau 
mototolite. Leo văzuse până acum mulţi oameni distruși de 
îngrijorare; văzuse cum musculatura lor devenise slabă și flască, 
ca și cum ar fi fost devoraţi de teamă. 

Leo deschise ușa cu piciorul, cercetând apartamentul din 
priviri. 

— Eşti singur? 

— Fiul meu cel mai mic este aici. Dar doarme. 

— Câţi ani are? 

— Patru luni. 

Moiseiev intră, lovindu-l în nas pe Tiapkin cu patul metalic al 
armei. Tiapkin căzu în genunchi cu sângele picurându-i din nas 
în mâinile făcute căuș. Moiseiev îi ordonă lui Leo. 

— Percheziţionează-l! 

Moiseiev se apucă să cerceteze apartamentul. Leo se aplecă, 
îl ajută pe doctor să se ridice, îl duse în bucătărie unde îl așeză 
pe un scaun. 

— Unde este soţia ta? 

— Cumpără mâncare. Se va întoarce curând. 

— Cei de la spital au spus că ești bolnav. 

— Într-un fel e adevărat. Am auzit despre arestări. Știam că e 
doar o chestiune de timp înainte să mă luați. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat. 


— Eram furios, nu există nicio altă explicaţie. Nu știam ce 
vârstă are. Era tânăr. Avea cincisprezece, poate șaisprezece ani. 
Nu voiam pe cineva care mi-ar fi vorbit sau care ar fi vorbit 
altora despre mine. Nu voiam să-i mai întâlnesc vreodată. Sau 
să-i mai văd. Sau să le mai vorbesc. Voiam anonimatul. Nu-mi 
imaginam că vreodată cineva va asculta un orfan. Cuvântul lui 
nu însemna nimic. l-aș fi dat niște bani și totul s-ar fi terminat. 
Voiam pe cineva invizibil, pricepi? 

Terminându-și cercetarea preliminară, Moiseiev intră și își 
băgă arma în toc. Îl apucă pe Tiapkin de nasul rupt, mișcându-i-l 
în stânga și în dreapta, făcându-l să urle de durere. Un bebeluș 
se trezi în camera alăturată și începu să plângă. 

— Îi fuţi pe băieţii ăștia și după aia îi omori? 

Moiseiev îi lăsă nasul. Tiapkin căzu și se făcu ghem pe podea. 
Dură ceva până când fu în stare să vorbească. 

— N-am făcut sex cu el. Cel puţin, n-am terminat. N-am putut 
să termin. l-am cerut-o, l-am plătit, dar n-am putut. Am plecat 
de acolo. 

— Ridică-te! Plecăm! 

— Trebuie să așteptăm să se întoarcă soţia mea. Nu-l putem 
lăsa pe fiul meu singur. 

— Copilul va supravieţui. Ridică-te! 

— Măcar lăsaţi-mă să-mi opresc hemoragia. 

Moiseiev făcu un semn cu capul. 

— Lasă ușa de la baie deschisă. 

Tiapkin ieși din bucătărie și se târî spre baie lăsând o urmă 
însângerată de palmă pe ușă, care rămase deschisă, așa după 
cum i se ceruse. Moiseiev începu să privească prin apartament. 
Leo putea spune că se simţea invidios. Doctorul avea o casă 
frumoasă, confortabilă. Tiapkin lăsă apa să curgă în chiuvetă, 
apăsându-și fața cu un prosop și vorbind, cu spatele întors spre 
ei. 

— Îmi pare rău pentru ce-am făcut. Dar n-am ucis pe nimeni. 
Trebuie să mă credeți. Nu pentru că reputaţia mea ar mai putea 
fi salvată. Știu că sunt ruinat. Dar altcineva l-a ucis pe băiat. 
Cineva care trebuie să fie prins. 

Moiseiev deveni nerăbdător. 

— Hai odată! 

— Vă doresc mult noroc! 


214 


Auzind aceste cuvinte, Leo alergă în baie și îl întoarse pe 
Tiapkin. În braţ avea înfiptă o seringă. Picioarele i se înmuiaseră. 
Căzu. Leo îl prinse și se prăbușiră pe podea, îi scoase seringa 
din braţ. li verifică pulsul. Tiapkin murise. Moiseiev privi 
cadavrul. 

— Asta ne face treaba mai ușoară. 

Leo privi în sus. Soţia lui Tiapkin se întorsese. Stătea în prag 
cu pungile de cumpărături în mână. 


1 aprilie 


Aleksandr închise casa de bilete. Până acum, Nesterov se 
ținuse de cuvânt. Secretul activităţilor lui sexuale fusese 
păstrat. Niciunul dintre clienţi nu se uita ciudat la el. Niciunul nu 
șușotea când îl privea. Familia lui nu-l renegase. Mama lui încă îl 
iubea. Tatăl lui încă îi mulțumea pentru hărnicia lui. Încă erau 
mândri de el. Preţul pentru această stare de lucruri fusese 
numele a peste o sută de oameni, care fuseseră reținuți, în timp 
ce el continua să vândă bilete răspunzând întrebărilor 
pasagerilor și făcându-și treaba de zi cu zi la gară. Viaţa lui se 
întorsese la normal. Rutina zilnică era aproape identică. Încă lua 
masa cu părinţii lui, încă își ducea tatăl la spital. Curăţa gara, 
citea ziarul, dar nu mai mergea la filme. De fapt, nu mai mergea 
deloc în centrul orașului. Îi era teamă de cei cu care s-ar fi putut 
întâlni; poate cu vreun milițian care să se uite la el cu 
subiînțeles. Intregul lui univers se năruise. De fapt, fusese distrus 
din momentul în care renunţase la visul lui de a deveni atlet și în 
care își spusese că se va adapta așa cum o făcuse și înainte. 

Adevărul era că-și petrecuse fiecare clipă întrebându-se dacă 
oamenii știau cine îi trădase. Probabil că li se spusese. Numărul 
mare de arestări însemna că erau probabil forţaţi să împartă 
mai mulţi o celulă. Ce aveau altceva de făcut decât speculații 
despre cel care scrisese lista? Era pentru prima dată în viaţa lor 
când nu mai aveau nimic de ascuns. Gândindu-se la acești 
oameni și-ar fi dorit să-și poată schimba libertatea pe umilinţa 
publică și pe una dintre celulele acelea. Oricum, nici acolo n-ar fi 
fost bine primit. Nu mai avea nicio lume în care să trăiască, nici 
cea de acasă, nici cea din spatele gratiilor. 


215 


Închise ușa de la casa de bilete, o încuie și privi ceasul care 
atârna deasupra sălii de așteptare. Işi puse cheile în buzunar și 
merse pe peron. Un cuplu aștepta trenul. Îi știa din vedere, nu și 
după nume. Îi făcură cu mâna, iar el le răspunse, mergând apoi 
până la capătul peronului. Trenul acesta nu avea întârziere. 
Aleksandr cobori de pe peron, se poziţionă pe linie și ridică 
privirea în sus către cerul întunecat al nopţii. Spera ca părinții lui 
să creadă cele spuse în biletul pe care îl lăsase în urmă. In bilet 
explica cum nu fusese niciodată în stare să-și revină după ce 
eșuase să devină alergător de mare distanță. Și că nu-și va ierta 
niciodată faptul că-și dezamăgise tatăl. 


Aceeași zi 


Nesterov își petrecuse ultimii ani promițând familiei lui că îi va 
găsi un loc mai bun în care să trăiască, promisiune pe care până 
cu puţin timp în urmă o făcea în mod regulat. Nu mai credea că 
vor primi o locuinţă mai bună; nu mai credea că dacă și el și 
soţia lui vor munci din greu, vor începe să câștige bani. Locuiau 
pe strada Kropotkinski, la marginea orașului, aproape de gatere. 
Casele de pe această stradă fuseseră construite la întâmplare; 
fiecare avea o altă formă și o altă mărime. Nesterov petrecea o 
bună parte din timpul lui liber făcând tot felul de îmbunătăţiri 
prin casă. Era un tâmplar priceput și înlocuise ramele 
ferestrelor, ușile. Dar, cu anii, fundaţia casei începuse să se 
scufunde și acum partea din faţă stătea ușor înclinată într-un 
unghi, încât ușa abia se mai deschidea înainte să fie îngropată. 
Cu câţiva ani în urmă, construise o anexă pe care o folosea ca 
atelier. Impreună cu soția sa, Inesa, adusese mese și scaune, 
reparase casa, făcând tot ce era necesar. N-o făcuse doar 
pentru ei, ci pentru oricare din familiile de pe acea stradă. Tot 
ce trebuia să facă cineva era să le aducă materie primă și poate, 
ca o atenţie, ceva de mâncare sau de băut. 

Oricum, oricât ar fi încercat să facă, nimic nu compensa 
lipsurile gospodăriei. Nu aveau apă curentă, iar cea mai 
apropiată fântână se afla la zece minute de mers pe jos. N- 
aveau instalaţie sanitară, exista doar o toaletă în curte. Când se 
mutaseră aici, toaleta era împuţită și se dărâma. Era prea puţin 
adâncă și nu puteai intra acolo fără să te sufoce putoarea. 
Nesterov construise una nouă, într-un alt loc, muncind și nopţile 
pentru a termina. Acum avea pereţi solizi și o gaură mult mai 
adâncă, cu un butoiaș de rumeguș din care să se arunce 
înăuntru după folosire. Chiar și așa, era conștient că familia sa 
era lipsită de binefacerile și confortul civilizaţiei, fară mari 
perspective de îmbunătățire. Avea patruzeci de ani. Salariul lui 
era mai mic decât al lucrătorilor de douăzeci și ceva de ani de la 
Uzinele Volga. Visul lui de a obţine o casă decentă se 
spulberase. 


217 


Se auzi o bătaie în ușă. Era târziu. Nesterov, îmbrăcat încă în 
uniformă, o putu auzi pe soţia sa răspunzând la ușă. Un moment 
mai târziu apăru în bucătărie. 

— Te caută cineva. E de la serviciu. Nu știu cine e. 

Nesterov merse în hol. Leo aștepta în prag. Generalul se 
întoarse către soția sa. 

— Mă ocup eu de asta. 

— Nu intră? 

— Nu, nu va dura mult. 

Inesa îl privi pe Leo și apoi ieși. Nesterov ieși pe hol și închise 
ușa. 

Leo alergase până aici. Vestea morții lui Aleksandr îl făcuse să 
piardă și ultimul dram de discreţie. Acum nu mai simţea 
dezamăgirea și melancolia care îl chinuiseră toată săptămâna. 
Se simţea pustiit, parte a unei șarade absurde și oribile, un 
simplu pion într-o farsă grotescă - un visător naiv, alergând 
după dreptate, dar lăsând în urmă doar distrugere. Speranţei lui 
că îl va prinde pe criminal i se răspunsese cu o baie de sânge. 
Raisa înţelesese de la bun început, o știuse încă din pădure, o 
știuse acum două nopţi, încercase să-l avertizeze, iar el 
continuase, precum un copil dornic de aventură. 


Ce putea realiza un singur om? 


Acum avea răspunsul: distrugerea a două sute de vieți, 
sinuciderea unui tânăr și a unui doctor. Trupul unui tânăr, tăiat 
în două de un tren: acesta era rezultatul muncii lui. Pentru asta 
își riscase viața; pentru asta riscase viaţa Raisei. Asta fusese 
mântuirea lui. 

— Aleksandr e mort. S-a sinucis, s-a aruncat sub un tren. 

Nesterov își aplecă fruntea. 

— Îmi pare rău să aud asta. l-am dat o șansă să înceapă o altă 
viaţă. Poate că nu a putut. Poate că era prea bolnav. 

— Noi suntem responsabili pentru moartea lui. 

— Nu, era bolnav. 

— Avea douăzeci și doi de ani. Avea o mamă și un tată și îi 
plăcea să meargă la cinema. Și acum e mort. Dar partea bună e 
că, dacă mai găsim vreun cadavru, putem da vina pe Aleksandr, 
putem rezolva două cazuri dintr-un foc. 

— Gata. 


— De ce faci asta? Pentru că n-o faci pentru bani sau pentru 
funcţie. 

Leo privi casa înclinată într-o parte a lui Nesterov. Generalul 
răspunse: 

— Tiapkin s-a sinucis pentru că era vinovat. 

— De cum am început să facem arestări, a știut că vom vorbi 
cu copiii aceia și că-i vom da de urmă. 

— Avea pregătirea chirurgicală necesară pentru a tăia un 
stomac. Tot ce ţi-a spus despre moartea fetei erau prostii. Voia 
să te zăpăcească. Era înșelător, pervers. 

— Mi-a spus adevărul. Stomacul fetiţei fusese tăiat. Gura îi 
fusese îndesată cu scoarță de copac, la fel cum stomacul 
băiețelului fusese tăiat și gura îi fusese îndesată cu scoarță. 
Avea funie în jurul gleznelor și la fel avea și băiatul. Crimele 
acestea au fost comise de același om. Și nu a fost nici doctorul 
Tiapkin, nici adolescentul acela, Varlam Babinici. 

— Du-te acasă. 

— Am găsit și la Moscova un cadavru. Un băiat, pe nume 
Arkadi. Nu avea nici cinci ani. Eu nu i-am văzut cadavrul, dar mi 
s-a spus că a fost tăiat, stomacul i-a fost scos, iar gura i-a fost 
umplută cu mizerie. Eu bănuiesc că era scoarță de copac. 

— Dintr-odată a avut loc o crimă în Moscova? Foarte 
convenabil, Leo. Nu te cred. 

— Nici eu n-am crezut. Am vorbit cu familia lor, cu oamenii 
aceia îndureraţi care îmi spuneau că fiul lor fusese ucis, iar eu 
nu i-am crezut. Le-am spus că nu era adevărat. Câte asemenea 
incidente au mai fost acoperite? N-avem cum să știm, n-avem 
cum să aflăm. Sistemul nostru este conceput perfect pentru a-i 
permite acestui ins să ucidă de câte ori vrea. Și va ucide mereu 
și mereu, iar noi vom continua să arestăm oamenii care nu 
trebuie, oameni nevinovaţi, oameni pe care nu-i plăcem, oameni 
cu care nu suntem de acord, iar el va ucide iarăși și iarăși. 

Nesterov n-avea încredere în omul acesta. N-avusese 
niciodată încredere în el și cu siguranţă n-avea să se lase atras 
într-o asemenea discuţie critică la adresa statului. Îi întoarse 
spatele lui Leo, îndreptându-se către ușă. Leo îl apucă de umăr 
și îl întoarse astfel încât acum se aflau din nou față în faţă. 
Intenţia lui fusese să încerce din nou, să-i aducă noi argumente 
bazate pe logică și bun-simt, dar în loc să facă asta, fără să-și 
găsească vorbele, îl lovi. Fu o lovitură bună, îndesată. 


219 


Capul lui Nesterov se lovi de zid și rămase așa, în picioare, cu 
tâmpla lipită de perete. Apoi, încet, întoarse capul ca să-și 
privească subordonatul. Leo încercă să rămână calm. 

— N-am făcut nimic cu asta. 

Lovitura lui Nesterov îl dărâmă pe Leo la pământ. Căzu pe 
spate, pe podea. Nu-l durea, cel puţin nu încă. Generalul îl 
privea de sus, masându-și falca. 

— Du-te acasă! 

Leo se ridică. 

— N-am rezolvat nimic. 

Încercă să-l mai lovească o dată. Nesterov pară și încercă să 
riposteze. Leo se ghemui. Era un bun luptător, antrenat, 
priceput. Dar Nesterov era mai mare și destul de rapid în ciuda 
staturii. Lovit în stomac, Leo se îndoi. Nesterov îl mai lovi o dată 
peste obrazul rămas descoperit, trântindu-l în genunchi și 
plesnindu-i pielea. Cu ochii înceţoșați, Leo se prăbuși în faţă. Se 
întoarse pe o parte, gemând. Nesterov se aruncă deasupra lui. 

— Du-te acasă! 

Ca răspuns, Leo îl lovi direct în testicule. Se întoarse și se 
răsuci. Leo sări în picioare. 

— N-am rezolvat... 

Înainte să poată termina, Nesterov se repezi la el, îl trânti pe 
podea și ateriză deasupra lui. Îl lovi în stomac, în faţă, din nou în 
stomac, din nou în față. Leo zăcea, încasând lovitură după 
lovitură, incapabil să se elibereze. Încheieturile lui Nesterov erau 
acum pline de sânge. Recăpătându-și răsuflarea, se opri. Leo nu 
mai mișca. Avea ochii închiși. O pungă de sânge se aduna în 
ochiul drept, alimentată și de o tăietură la sprânceană. Nesterov 
se ridică, scuturând capul. Se îndreptă spre ușă, ștergându-și 
sângele de pe pantaloni. În timp ce întindea mâna spre clanţă, 
auzi un zgomot în spatele lui. Gemând de durere, Leo se 
ridicase. Nesigur pe picioare, ridică mâinile de parcă ar fi vrut să 
continue lupta. Se lovea când de un perete când de altul, de 
parcă ar fi stat pe o barcă scuturată de valuri. Nu prea își dădea 
seama unde se afla Nesterov. Vocea abia i se auzea. 

— N-am... rezolvat... nimic. 

Nesterov îl privi pe Leo clătinându-se. Se îndreptă spre el cu 
pumnii încleștaţi. Leo încercă să mai dea o lovitură jalnică, dar 
Nesterov se dădu la o parte și îl prinse pe după subsuori, exact 
când genunchii îi cedară. 


220 


Leo stătea la masa din bucătărie. Inesa încălzise niște apă. O 
turnase într-un cazan. Nesterov muiase o cârpă în apă și îl lăsă 
pe Leo să se spele pe față. Buza i se spărsese. Sprânceana îi 
sângera. Durerea din stomac îi încetase. Apăsându-și cu un 
deget pieptul și coastele, nimic nu părea rupt. Ochiul drept era 
umflat și nu-l putea deschide. Totuși, era un preţ relativ mic 
pentru a atrage atenția lui Nesterov. Leo se întrebă dacă nu 
cumva cazul lui va suna mai convingător înăuntru decât afară și 
dacă generalul îi va respinge teoriile cu la fel de multă ușurință 
în faţa soţiei sale și a copiilor adormiţi. 

— Copiii dumneavoastră merg prin pădure la școală? 

Inesa răspunse: 

— Pe acolo mergeau. 

— Și acum nu mai merg? 

— Acum i-am obligat să meargă prin oraș. E mai mult de mers 
și ei se plâng din pricina asta. Trebuie să-i însoțesc ca să fiu 
sigură că n-o iau totuși prin pădure. La întoarcere trebuie să 
avem încredere în ei, nu avem ce face. Suntem amândoi la 
serviciu atunci. 

— Mâine îi veţi lăsa să meargă prin pădure? Acum că a fost 
prins criminalul? 

Nesterov se ridică, turnă ceai și îi puse lui Leo în față un 
pahar. 

— Vrei ceva tare de băut? 

— Dacă bei și dumneata. 

Nesterov scoase o sticlă de vodcă pe jumătate goală și turnă 
în trei pahare, unul pentru soţia lui și câte unul pentru Leo și 
pentru sine. 

Alcoolul îi făcu tăieturile din gură să usture. Poate că-i făcea 
bine. Nesterov se așeză, umplând din nou paharul lui Leo. 

— De ce ai venit în Voualsk? 

Leo băgă cârpa însângerată în apă, apoi o scoase și își apăsă 
ochiul cu ea. 

— Am venit ca să anchetez moartea acestor copii. 

— Asta e o minciună. 

Leo trebuia să-i câștige încrederea. Fără ajutorul lui nu prea 
avea ce face. 

— Ai dreptate. Dar chiar a avut loc o crimă în Moscova. Nu mi 
s-a ordonat s-o anchetez. Dimpotrivă, mi s-a ordonat s-o 


221 


mușamalizez. Și mi-am făcut treaba în privinţa asta. Ce n-am 
făcut a fost să-mi denunţ soţia pentru spionaj. Asta m-a 
compromis. Ca pedeapsă, am fost trimis aici. 

— Deci chiar ești un agent căzut în dizgrație? 

— Da. 

— Și atunci de ce faci asta? 

— Pentru că trei copii au fost uciși. 

— Nu crezi că Varlam a ucis-o pe Larisa pentru că tu nu crezi 
că ea a fost prima victimă. Am dreptate? 

— Larisa n-a fost prima victimă. Nu avea cum să fie. Omul 
ăsta a mai ucis. E posibil ca băiatul din Moscova să nu fi fost nici 
el prima victimă. 

— Larisa e primul copil care a fost ucis în orașul ăsta. Ăsta e 
adevărul. Jur! 

— Ucigașul nu locuiește în Voualsk. Crimele au avut loc lângă 
gară. Călătorește. 

— Călătorește? Și ucide copii? Ce fel de om e ăsta? 

— Nu știu. Dar există o femeie în Moscova care l-a văzut. L-a 
văzut împreună cu victima lui. Există un martor ocular care ni-l 
poate descrie. De asemenea, soţia mea cunoaște oameni care 
pot face rost de articole scrise în revistele din Vest despre cazuri 
similare. Dar avem nevoie, de asemenea, de dosarele crimelor 
similare din toate orașele mari, de la Sverdlovsk la Leningrad. 

— Nu există arhive centralizate. 

— De aceea va trebui să vizitezi fiecare dintre aceste orașe și 
să obţii dosarele cazurilor din fiecare. Va trebui să-i convingi să 
ți le dea și dacă nu vei reuși, va trebui să vorbeşti cu localnicii. 
să afli de la ei ce te interesează. 

Ideea era nebunească, stupidă. Nesterov ar fi trebuit să 
izbucnească în râs. Ar fi trebuit să-l aresteze pe Leo. În loc să 
facă unul dintre aceste lucruri, întrebă: 

— De ce aș face asta pentru tine? 

— Nu pentru mine. Ai văzut ce le face copiilor ălora. Fă-o 
pentru oamenii cu care trăiești. Pentru vecinii noștri, pentru 
vecinii de compartiment din tren, fă-o pentru copiii pe care nu-i 
cunoaștem și pe care nu-i vom întâlni niciodată. Eu nu am 
suficientă putere ca să cer dosarele acelea. Eu nu cunosc pe 
nimeni în miliție. Tu îi știi pe oamenii ăștia; și ei te știu pe tine și 
au încredere în tine. Tu poți obţine aceste dosare. Trebuie să 
cauţi date legate de copiii uciși: cazurile vor putea fi rezolvate 


222 


sau nerezolvate. Dar trebuie să existe un tipar: victimele să aibă 
gura plină cu scoarță și stomacurile scoase. Trupurile probabil 
că le-au fost găsite în locuri publice: păduri, parcuri, poate în 
apropierea gărilor. Vor avea sfoară în jurul gleznelor. 

— Și dacă nu găsesc nimic? 

— Dacă am găsit deja trei din întâmplare, atunci vom găsi și 
alţii. 

— Aş risca foarte mult. 

— Da, vei risca. Și va trebui să minţi. N-ai putea spune 
nimănui motivul real al cercetărilor tale. Nici măcar ofițerilor tăi. 
Nu vei putea avea încredere în nimeni. Și în schimb, pentru 
curajul tău, familia ta ar putea sfârși în Gulag. Și s-ar putea s-o 
sfârșești rău și tu. Asta e ce am eu de oferit. 

Leo îi întinse mâna peste masă. 

— Mă vei ajuta? 

Nesterov merse la fereastră și se opri lângă soţia lui. Ea nu îl 
privea, ci se juca cu paharul de vodcă. Avea să-și riște slujba, 
familia, toate lucrurile pentru care muncise o viață? 

— Nu. 


223 


Sud-estul raionului Rostov, la vest de Gukovo 
2 aprilie 


Petea se trezi cu noaptea-n cap. Stând pe treptele reci de 
piatră ale casei lor, aștepta cu nerăbdare răsăritul ca să le poată 
cere voie părinţilor să meargă în oraș. După câteva luni în care 
făcuse economii, avea acum suficient de mulţi bani ca să poată 
lua și ultimul timbru care i-ar fi completat ultima pagină a 
albumului. Prima colecţie de timbre o primise de la tatăl său în 
ziua în care împlinise cinci ani. El nu ceruse așa ceva, dar 
filatelia a devenit curând un hobby timid, pentru ca să se 
transforme cu timpul aproape într-o obsesie. In ultimii ani 
strânsese timbre și de la alte familii care lucrau la colhoz - 
Ferma colectivă nr. 12, unde fuseseră repartizaţi părinţii lui. 
Începuse chiar să-și facă prieteni în Gukovo, orașul cel mai 
apropiat, în speranţa că va obţine și alte timbre. După ce-i 
crescu colecţia suficient de mult, cumpără un album ieftin, din 
hârtie, în care lipi timbrele în șiruri ordonate. Își ţinea timbrele 
într-o cutie de lemn pe care tatăl lui i-o confecționase special ca 
să-și protejeze colecţia. Fusese nevoit să-i facă o astfel de cutie, 
din moment ce Petea încetase să doarmă noaptea, atent ca apa 
să nu se scurgă prin acoperiș sau ca șobolanii să nu-i roadă 
preţiosul album. Dintre toate timbrele pe care le avea, pe 
primele patru, primite de la tatăl său, le iubea cel mai mult. 

Din când în când, părinţii îi dădeau câte o copeică. Nu erau 
bani în plus. Acum era suficient de mare ca să înţeleagă că nu 
existau bani în plus. La rândul lui, avea grijă să lucreze 
suplimentar la fermă. Îi trebuise atât de mult timp să adune 
banii; lunile treceau, iar el nu putea face altceva decât să 
hotărască ce timbre avea să cumpere data viitoare. Seara 
trecută primise o altă copeică, iar mama considerase acel 
moment cel mai prost cu putinţă, nu pentru că s-ar fi opus 
pasiunii lui, ci pentru că știa că în noaptea aceea băiatul nu 
avea să închidă un ochi. Avusese dreptate. 

Când soarele răsări, Petea dădu buzna în casă. Mama insistă 
să mănânce un bol cu ovăz înainte să plece. Mâncă ce îi pusese 
cât de repede îi stătu în putinţă, fără să ia în considerare 
temerile mamei că s-ar fi putut alege cu o durere de stomac. 


224 


După ce termină, ieși din casă și o porni spre linia de cale ferată 
care trecea pe lângă sat și o lua spre oraș. Se opri din alergat și 
se mulţumi să meargă în pas alert. Dacă ajungea prea devreme, 
magazinele aveau să fie închise. Se putea însă bucura la fel de 
bine de așteptarea aceasta voluptuoasă. 

În Gukovo, chioșcul la care se vindeau timbre și ziare era încă 
închis. Petea nu avea ceas. Nu știa exact când avea să se 
deschidă chioșcul, dar așteptarea nu-l deranja. Era minunat să 
se afle în oraș știind că are suficient de mulţi bani ca să 
cumpere un timbru nou, așa că porni să hoinărească pe străzi, 
fără vreo destinaţie precisă. Se opri la gară, știind că înăuntru se 
afla un ceas. Era ora șapte cincizeci. Un tren tocmai se pregătea 
să plece. Se hotărî să rămână să-l privească. Așa că merse pe 
peron și se așeză. Mai fusese în gară și înainte. Acesta era un 
tren personal care avea să oprească în toate staţiile până în 
orașul Rostov. Deși nu călătorise niciodată mai departe de 
Rostov și numai împreună cu părinţii, câteodată se urca în tren 
împreună cu colegii lui doar de plăcere și pentru că știau că pot 
călători gratis. Biletele erau arareori verificate. 

Tocmai era pe cale să se întoarcă la chioșc ca să-și cumpere 
timbrul, când un bărbat se așeză lângă el. Bărbatul era îmbrăcat 
la patru ace și avea o servietă pe care o așeză între picioare, de 
parcă i-ar fi fost teamă să nu-i fie furată de cineva. Petea îl privi. 
Avea ochelari de vedere cu lentile groase și părul negru, aranjat 
cu atenţie. Purta costum. Petea n-ar fi putut spune ce vârstă 
avea. Nu era chiar bătrân, nu avea părul grizonat. Dar nu era 
nici foarte tânăr. Nu părea conștient de prezenţa lui Petea. 
Petea tocmai era pe cale să se ridice și să plece, când bărbatul 
se întoarse brusc spre el și spuse: 

— Unde mergi astăzi? 

— Nu merg nicăieri, domnule. Nu cu trenul. Doar stăteam aici. 

Petea fusese educat să se poarte respectuos cu cei mai în 
vârstă ca el. 

— E un loc cam aiurea ca să stai degeaba. 

— Aştept să cumpăr niște timbre, dar chioșcul nu s-a deschis 
încă. Deși poate că între timp s-a deschis. Ar trebui să merg să 
verific. 

Auzind asta, omul se întoarse cu totul spre Petea. 

— Colecţionezi timbre? 

— Da, domnule. 


— Și eu colecţionam timbre când eram de vârsta ta. 

Petea se lasă pe spate, relaxându-se. Nu mai întâlnise până 
acum un alt colecționar de timbre. 

— Dumneavoastră colecţionaţi timbre noi sau din cele 
folosite? Eu colecţionez din ambele categorii. 

— Ale mele erau toate noi. Le luam de la un chioșc. Așa cum 
faci tu. 

— Aş vrea ca și ale mele să fie toate noi. Dar majoritatea sunt 
folosite. Le tai de pe plicurile vechi. 

Petea băgă mâna în buzunar și scoase un pumn de copeici de 
aramă pe care i le arătă bărbatului. 

— A trebuit să le strâng timp de trei luni. 

Bărbatul aruncă o privire grămezii micuţe de monede. 

— Atât de mult timp pentru atât de puţin... 

Petea privi monedele. Își dădu seama că bărbatul avea 
dreptate. Nu avea foarte mulţi bani. N-avusese niciodată foarte 
mulţi bani. Entuziasmul i se mai potoli. Nu va avea niciodată o 
colecție impresionantă. Alţii vor avea întotdeauna mai mult 
decât el. Nu conta cât se străduia, n-avea niciodată să-i ajungă 
din urmă. Se întristă deodată, se ridică și dădu să plece, când 
bărbatul îl întrebă: 

— Eşti un băiat ordonat? 

— Da, domnule. 

— Ai grijă de timbrele tale? 

— Am mare grijă de ele. Le-am pus într-un album. lar tata mi- 
a făcut o cutie de lemn. Asta ca să stea albumul în siguranţă. 
Din acoperișul nostru mai picură câteodată. Și uneori sunt și 
șobolani. 

— E înțelept din partea ta să le pui într-un loc sigur. Așa am 
făcut și eu când eram ca tine. Le ţineam în sertar. 

Bărbatul părea să cântărească ceva în minte. 

— Și eu am doi copii. Două fiice și niciuna nu e interesată de 
timbre. Sunt foarte dezordonate. Cât despre mine, eu nu mai 
am timp să mă ocup de timbre. Sunt ocupat cu serviciul, 
înţelegi? Sunt sigur că și părinţii tăi sunt ocupați. 

— Tot timpul, domnule, muncesc din greu. 

— Nu au timp să adune timbre, așa-i? 

— Nu, domnule. 

— Și eu sunt în aceeași situaţie. Uite care e propunerea mea. 
Aș vrea ca toate timbrele pe care le-am strâns să ajungă pe 


226 


mâna cuiva responsabil, care să aibă grijă de ele, a unuia ca 
tine. 

Petea se gândi la imaginea unui album întreg plin cu timbre. 
Erau pe atât de vechi pe cât se întindea înapoi în timp pasiunea 
acestui om. Ar fi fost colecţia la care visase mereu. Tăcu, 
incapabil să creadă că i se oferă o asemenea șansă. 

— Ei? Te-ar interesa? 

— Da, domnule. Le-aș pune în cutia mea de lemn și acolo ar fi 
în siguranță. 

Omul nu păru convins. 

— Dar albumul meu e mare și plin de timbre. S-ar putea să nu 
încapă în cutiuța ta. 

— Atunci, tata mi-ar face alta. Îl duce capul. Și nu s-ar supăra 
deloc. Îi place să facă tot felul de lucruri. Și mai e și priceput. 

— Eşti sigur că vei avea grijă de ele? 

— Da, domnule. 

— Promite-mi. 

— Promit, domnule. 

Bărbatul zâmbi. 

— M-ai convins. Am să ţi-o dau. Stau la trei staţii de aici. Hai, 
am să-ţi cumpăr un bilet. 

Petea fu cât pe ce să spună că nu este nevoie de bilet, dar se 
abținu. Nu voia să creeze impresia că nu are respect pentru 
lege. Până când își va fi primit timbrele, trebuia să păstreze 
impresia bună pe care o crease. 

e 

Petea stătea pe scaunul de lemn al trenului, privind pe 
fereastră și balansându-și picioarele cu tălpile aproape atingând 
podeaua. Se întreba acum dacă mai era cazul să-și cheltuie 
copeicile pe un timbru nou. Acest lucru părea inutil având în 
vedere câte timbre urma să primească, așa că hotări să 
returneze banii părinţilor lui. Ar fi fost frumos să împartă acest 
noroc cu ei. Bărbatul îi întrerupse meditaţia, bătându-l ușor pe 
umăr: 

— Am ajuns. 

Trenul oprise într-o haltă în mijlocul pădurii, cu mult înainte de 
orașul Șakhti. Era un loc în care mergeau să se relaxeze cei care 
voiau să mai scape de aglomeraţia orașului. Prin lăstăriș se 
vedeau cărărui făcute de piciorul omului. Dar nu era chiar o 
perioadă propice plimbărilor. Zăpada de-abia se topise. Pădurile 


227 


erau acum întunecate și neprimitoare. Petea se uită la bărbatul 
de lângă el, la pantofii lui eleganţi și la servietă: 

— Locuiești aici? 

Bărbatul dădu din cap. 

— Aici e casa mea de vacanţă. Nu-mi pot ţine timbrele acasă. 
Mă tem că fetele mele le vor găsi și le vor atinge cu degetele lor 
murdare. Dar am de gând să vând casa asta, pricepi? Așa că nu 
voi mai avea unde să-mi ţin colecţia. 

Se dădu jos din tren. Petea îl urmă, pășind pe peron. Nu mai 
cobori nimeni altcineva. 

Bărbatul intră în pădure. Petea îl urmă. Dacă avea o casă aici, 
atunci era de înţeles. Petea nu cunoștea pe nimeni suficient de 
bogat încât să aibă o casă de vacanţă, dar știa că întotdeauna 
erau situate fie în pădure, fie pe malul lacurilor sau pe malul 
mării. În timp ce mergea, bărbatul continuă să vorbească. 

— Desigur, ar fi fost frumos ca și pe copiii mei să-i intereseze 
timbrele, dar nu este cazul. 

Petea se gândea să-i spună că poate copiii lui aveau nevoie 
de ceva timp. Lui îi luase ceva timp până când devenise un 
colecționar atent. Și era suficient de isteț ca să înțeleagă că era 
în interesul lui ca odraslele bărbatului să nu fie interesate de 
timbre. Așa că nu spuse nimic. 

Bărbatul ieși de pe cărare și o luă printre tufe cu o oarecare 
viteză. Petea se strădui să se ţină după el. Bărbatul mări pasul. 
Petea aproape că trebuia să alerge. 

— Domnule, cum vă numiţi? Va trebui să știu ca să le spun 
părinţilor mei în caz că mă întreabă de unde am timbrele. 

— Nu-ţi face griji în privinţa părinţilor tăi. Am să le scriu eu o 
scrisoare în care am să le explic exact cum ai ajuns în posesia 
albumului. Am să le dau chiar și adresa mea, în caz că vor dori 
să verifice. 

— Vă mulţumesc mult, domnule. 

— Spune-mi Andrei. 

După ceva timp, omul se opri, se aplecă și deschise servieta. 
Petea se opri și el cercetând împrejurimile în căutarea casei. N-o 
văzu nicăieri. Poate că mai aveau puţin de mers. Trăgându-și 
răsuflarea, privi în sus la crengile lipsite de frunze ale copacilor 
care întretăiau perdeaua cenușie a cerului. 


228 


Sângele curgea din ţeasta băiatului, prelingându-i-se pe 
obraz. Andrei îngenunche și puse un deget pe gâtul băiatului, 
căutându-i pulsul. incă trăia. Asta era bine. Il răsuci pe spate și 
începu să-l dezbrace de parcă ar fi fost o păpușă. li scoase 
haina, apoi cămașa și la sfârșit pantofii și ciorapii. În sfârșit, îi 
scoase pantalonii și chiloţii. Adună hainele într-o grămadă, își 
luă servieta și se îndepărtă de copil. După vreo douăzeci de pași 
se opri în dreptul unui copac căzut. Lăsă jos grămada de haine, 
o adunătură de boarfe sărăcăcioase. Puse servieta jos, o 
deschise și scoase din ea o bucată de funie grosolană. Se 
întoarse la băiat și îi legă un capăt de sfoară de una dintre 
glezne. Făcu un nod strâns pe care îl verifică trăgând piciorul 
băiatului. Tinea bine. O luă înapoi, deșirând funia foarte atent, 
de parcă tocmai manevra fitilul unei grămezi de dinamită. 
Ajunse la copacul căzut, se ascunse în spatele lui și se întinse pe 
jos. Alesese un loc bun. Poziţia copacului îi permitea să nu fie 
văzut de băiat când se va fi trezit. Urmărea cu privirea cum 
funia parcurgea distanţa dintre mâna lui și glezna băiatului. 
Avea încă suficientă sfoară să-i ajungă încă cel puţin 
cincisprezece pași. Pregătit, era atât de excitat, că-i venea să 
urineze. Temându-se să nu rateze momentul când băiatul se va 
fi trezit, se răsuci pe o parte, își deschise șlițul de la pantaloni și, 
culcat cum era, se ușură. Terminând, se îndepărtă de pământul 
ud, reluându-și ușor poziţia. Băiatul era încă inconștient. Andrei 
își scoase ochelarii, îi puse în toc, iar tocul îl băgă în buzunarul 
hainei. Acum, privind, nu putea zări decât ca prin ceaţă o linie 
indistinctă de piele roz contrastând cu pământul. Fără ochelari 
nu vedea decât niște trăsături confuze ale unui copil. Andrei se 
întinse, rupse o creangă dintr-un copac din apropiere și începu 
să mestece scoarța, dinţii devenindu-i maronii și urâţi. 

e 

Petea deschise ochii, concentrându-se la cerul cenușiu și la 
crengile fără frunze ale copacilor. Capul îi era plin de sânge 
lipicios. Il atinse, apoi își privi degetele și începu să plângă. li era 
frig. Era dezbrăcat. Ce se întâmplase? Ametțit, nu îndrăznea să 
se ridice în șezut de frică să nu-l vadă pe bărbat lângă el. Era 
sigur că se afla prin apropiere. Acum nu putea vedea decât 
cerul. Dar nu putea rămâne aici, gol, pe pământ. Nu voia decât 
să fie acasă, cu părinţii lui. Işi iubea atât de mult părinţii și era 
sigur că și ei îl iubeau. Cu buzele tremurându-i, cu întreg corpul 


229 


dârdâindu-i de frig, se ridică și începu să privească temător în 
stânga și în dreapta, abia îndrăznind să respire. Nu-l putea zări 
pe bărbat nicăieri. Privi în spate, într-o parte. Bărbatul 
dispăruse. Petea se ridică până ajunse în patru labe și începu să 
scruteze pădurea. Era singur, abandonat. Respiră adânc, ușurat. 
Nu înțelegea. Dar nici nu voia să înțeleagă. Se uită în jur după 
hainele sale. Nu mai erau. Dar nu erau importante. Sări în 
picioare și începu să alerge, să alerge cum n-o mai făcuse 
niciodată, împiedicându-se de crengile căzute, prin mocirla care 
se făcuse de la ploaie și de la zăpada topită. Tălpile, atunci când 
nu călcau pe crengi, scoteau un sunet plescăit. Nu știa dacă 
aleargă în direcţia bună. Tot ce știa era că trebuia să scape de 
acolo. Deodată, piciorul drept îi fu tras înapoi, ca și cum cineva 
l-ar fi apucat de gleznă. Fără să-și poată ţine echilibrul se duse 
înainte, căzând. Fără a avea timp să-și tragă respiraţia, se 
rostogoli pe spate și privi în urmă. Nu văzu pe nimeni. Se gândi 
că se împiedicase de ceva și era pe cale să se ridice, când 
observă funia legată în jurul piciorului drept. O urmări cu 
privirea înapoi în pădure și o văzu întinzându-se sinuos pe 
pământ, ca un fir de undiţă. Sfoara mergea până în dreptul unui 
copac căzut cam la patruzeci de pași depărtare. 

Apucă sfoara, încercând să și-o scoată de pe gleznă. Dar era 
prea strânsă, îi lăsa urme pe piele. Sfoara a fost trasă din nou, 
cu mai multă forță. Deodată fu tras prin noroi, spatele 
acoperindu-i-se cu noroi, înainte să se oprească. Privi în sus. 
lată-l, era acolo, bărbatul acela, ascuns în spatele copacului, 
trăgând de funie. Petea apucă niște crengi și niște pământ. Dar 
nu ajuta la nimic, bărbatul continua să-l aducă tot mai aproape 
de copac. Se concentră asupra nodului. Nu-l putu desface. Nu 
putea rupe sfoara. Nu avea altă șansă decât să tragă din toate 
puterile, jupuindu-și pielea de pe picior. Sfoara fu trasă iar, de 
data asta intrându-i în carne. Își strânse dinţii, refuzând să ţipe. 
Luă o mână de nămol moale și unse sfoara. Exact când bărbatul 
mai trase o dată, Petea reuși să se elibereze din laţ. Sări în 
picioare și o luă la fugă. 

Sfoara se slăbi în mâna lui Andrei. La capătul ei nu se mai afla 
nimic. Trase din nou și simţi cum faţa i se înroșește. Incercă să 
scruteze depărtarea, dar distanţa era prea mare, nu putea 
vedea nimic, întotdeauna se baza pe sfoară. Să-și pună oare 


230 


ochelarii? Nu, n-avea timp. Avea să fie lăsat în urmă aproape 
orb, singur, rătăcind prin păduri. 


Te lasă în urmă. 


Andrei sări peste copac și cu nasul în pământ începu să 
meargă după sfoară. 

Petea alergă mai repede decât alergase vreodată. Avea să 
ajungă la gară. Trenul va fi acolo. Și se va urca. Avea să plece 
înainte ca bărbatul să ajungă acolo. Avea să supravieţuiască. 


O pot face! 


Se întoarse. Bărbatul se afla în urma lui alergând cu nasul în 
pământ, de parcă ar fi căutat ceva ce pierduse. Mai mult, 
mergea în direcţie greșită. Distanţa dintre ei creștea. Petea avea 
să scape de el, avea să reușească. Ajuns la capătul sforii, la nod, 
cu inima bătându-i nebunește, Andrei se opri și încercă să 
privească în jur cât putu de atent. Ochii începură să-i lăcrimeze. 
Nu vedea copilul. Băiatul dispăruse. Era singur, abandonat. Apoi, 
dintr-odată, la dreapta, văzu mișcare - o oglindire luminoasă, 
pielea palidă, băiatul. Era el. Petea privi în urmă, sigur că 
distanța dintre el și urmaăritor crescuse și mai mult. De data asta 
îl văzu pe bărbat alergând direct spre el. Alerga cu pași mari, cu 
haina fluturându-i în ambele părți. Avea un rânjet nebunesc pe 
față. Petea putu vedea că, dintr-un motiv care-i scăpa, avea 
dinţii maro. Se simți lipsit de vlagă dintr-odată, de parcă n-ar 
mai fi avut brusc sânge în picioare. Iși ridică braţele în dreptul 
ochilor, de parcă asta l-ar fi putut proteja și închise ochii, 
imaginându-și că era în braţele protectoare ale părinţilor săi. 

Andrei se lovi atât de puternic de băiat, încât amândoi se 
prăbușiră. Andrei era deasupra, băiatul se răsucea dedesubt, 
zgâriindu-l și mușcându-i haina. Rămânând ţeapăn deasupra, 
pentru a-l împiedica să scape, bărbatul mormăi: 

— Trăiește încă! 

Își scoase cuțitul lung de vânătoare pe care îl purta la 
centură. Închizând ochii, începu să lovească cu cuțitul 
dedesubtul lui, la început cu prudenţă, doar cu vârful, auzind 
icnetele și ţipetele de sub el. Așteptă puţin, savură momentul, 
simţi prelingându-i-se în stomac vibraţiile luptei. Ce senzație! 


231 


Excitat, începu să lovească mai des, să bage lama mai mult, 
până când la un moment dat cuțitul intră în carne până în 
plasele. Acum băiatul nu mai mișca. 


Trei luni mai târziu 
Sud-estul raionului Rostov Marea Azov 


4 iulie 


Nesterov stătea cu degetele de la picioare îngropate în nisip. 
Această porţiune de plajă era celebră pentru cei care locuiau în 
orașul Rostov-pe-Don, situat cam la patruzeci de kilometri în 
nord-est. Astăzi era la fel. Plaja era plină. Ca și cum locuitorii 
orașului tocmai ieșiseră din hibernare, aveau pielea decolorată 
după îndelungata iarnă. Și-ar fi putut da seama ce slujbe aveau 
acești oameni doar după forma corpului lor? Cei grași trebuie că 
erau importanţi într-un fel sau altul. Poate că erau directori de 
fabrică sau membri importanţi de partid, nu dintre aceia care 
doborau uși cu picioarele, ci dintre aceia care semnau tot timpul 
hârtii. Nesterov făcea tot ce putea să nu-i privească în ochi. Se 
concentra asupra familiei lui. Cei doi fii ai lor se jucau în apa 
mică, soţia lui dormea alături, întoarsă pe o parte, cu ochii 
închiși și cu mâinile strânse sub cap. La o primă privire, păreau 
foarte mulțumiți: familia sovietică perfectă. Aveau toate 
motivele să fie mulțumiți - erau în vacanță, puteau folosi una 
dintre mașinile de serviciu ale miliției, aveau un voucher dat de 
stat pentru benzină ca recompensă pentru rezolvarea cu succes 
și cu discreţie a celor două cazuri separate de crimă. | se 
spusese să nu se ostenească prea mult. Astea fuseseră ordinele. 
Și le repetase în cap ca o placă, sensibil la ironia lor crudă. 

Procesul lui Varlam Babinici durase exact două zile, avocatul 
apărării invocând nebunia. Conform procedurilor, apărarea 
trebuia să folosească aceleași rapoarte ale experţilor ca și 
acuzarea. Nu aveau voie să cheme martori independenți. 
Nesterov nu era avocat, dar nici nu avea nevoie să fie ca să 
înţeleagă ce avantaj enorm oferea asta acuzării. În cazul lui 
Babinici, apărarea trebuia să invoce nebunia fără însă a putea 
chema un martor care să nu fi fost în prealabil instruit de 
acuzare. Cum la Spitalul nr. 379 nu exista un specialist 
psihiatru, un medic obișnuit fusese ales de către acuzare să 
depună mărturie. Doctorul spusese că, după părerea lui, Varlam 
Babinici putea face diferența între bine și rău și el știa că 
uciderea este ceva rău; inteligenţa inculpatului era cu siguranţă 


233 


redusă, dar suficient de dezvoltată cât să înţeleagă conceptul de 
crimă. La urma urmei chiar el spusese după ce comisese crima: 


În ce necaz am intrat! 


Apărarea nu avu ce face decât să cheme același medic și să 
încerce să argumenteze un punct de vedere opus. Varlam 
Babinici fusese găsit vinovat. Nesterov primi o scrisoare bătută 
la mașină care îi confirma că tânărul de șaptesprezece ani 
fusese executat, murind în genunchi cu un glonte în ceafă. 

Cazul doctorului Tiapkin durase mai puţin de o zi. Soţia lui 
declarase că era violent, descriindu-i fanteziile perverse și că 
singurul motiv pentru care nu-l denunţase fusese că se temuse 
pentru viaţa ei și a copiilor lor. De asemenea, îi spuse 
judecătorului că renunţase la religia ei, iudaismul. Avea să-și 
educe copiii ca să devină buni comuniști. În schimbul acestei 
mărturii fusese transferată la Șakhti, un oraș din Ucraina, în care 
își putea continua viața fără stigmatul crimei soțului asupra ei. 
Cum în afară de cei din Voualsk nu auzise nimeni de crime, nici 
măcar nu era nevoie să-și schimbe numele. Odată finalizate 
aceste cazuri, curtea trecuse la judecarea a aproape două sute 
de cetăţeni acuzaţi de comportament antisovietic. Toţi acești 
homosexuali primiseră pedepse cu muncă silnică, între cinci și 
douăzeci și cinci de ani. Pentru a putea rezolva numărul 
neobișnuit de cazuri cu ușurință, judecătorul elaborase o 
metodă de a da sentintele care depindea de dosarul 
inculpatului, de numărul de copii pe care îi avea și de numărul 
de contacte perverse pe care declarase că le-a avut. Dacă erau 
membri de Partid, asta nu le putea face decât rău, din moment 
ce aduseseră o proastă reputaţie Partidului. Asta ar fi trebuit s-o 
știe și ei. Acum, calitatea de membru le era retrasă. În ciuda 
faptului că aceste ședințe de judecată erau toate la fel, Nesterov 
asistase la fiecare dintre cele aproximativ două sute. Când și 
ultimul inculpat fu condamnat, părăsi curtea și fu felicitat de toţi 
oficialii Partidului. Se descurcase bine. Era aproape sigur că va 
primi un apartament nou în următoarele două luni, sau cel mai 
târziu până la sfârșitul anului. 

Câteva nopţi după ce sentinţele fuseseră date, neputând 
dormi, soţia lui îi spuse că era doar o chestiune de timp până 
când va fi de acord să-l ajute pe Leo să rezolve cu adevărat 


234 


cazurile. Ar trebui să-i dea drumul. Aștepta oare permisiunea ei? 
Poate că asta făcea. Nu se juca doar cu viaţa lui, ci și cu cea a 
familiei lui. Teoretic, nu făcea nimic rău cercetând și punând 
întrebări, dar va face asta de unul singur. Activităţile 
independente implicau întotdeauna un anumit risc pentru că ele 
sugerau că structurile de stat eșuaseră. Însemna că un individ 
putea obţine ceva ce statul nu putuse. In același timp, era sigur 
că putea porni o anchetă discretă, obișnuită, care să nu atragă 
atenția mai mult decât o conversaţie între colegi. Dacă 
descoperea că nu mai existau și alte cazuri, alţi copii uciși, 
atunci putea fi sigur că pedepsele brutale la care avusese o 
contribuție esențială fuseseră echitabile, juste și potrivite. Deși 
nu avea încredere în Leo și resimțea constant îndoiala pe care 
acesta i-o inspira, nu era niciun dubiu că pusese o întrebare de 
bun simţ. Avea munca lui vreo semnificaţie sau era pur și simplu 
un mijloc de a-și câștiga pâinea? Nu era nimic rușinos în a 
încerca să supraviețuiești - cu asta își ocupa timpul majoritatea 
populaţiei. Totuși, era oare în regulă să trăiască în mizeria asta 
fără niciun fel de demnitate, fără să aibă sentimentul că munca 
lui are vreun sens? 

În ultimele zece săptămâni Nesterov lucrase singur, fără să 
colaboreze în vreun fel cu Leo. Cum Leo era sigur supravegheat, 
cu cât avea mai puţin de-a face cu el, cu atât era mai bine. Nu 
făcuse decât să-i strecoare lui Leo un mic bileţel pe care scria 
doar „te voi ajuta”, dându-i instrucțiuni să-l distrugă imediat. 

Nu exista nicio cale simplă de a căpăta acces la dosarele din 
regiune. Dăduse telefoane și scrisese scrisori. De fiecare dată 
menţionase subiectul numai în trecere, lăudând eficiența 
departamentului său în rezolvarea fără probleme a celor două 
cazuri, încercând să provoace o reacţie de emulaţie. Pe măsură 
ce răspunsurile începuseră să vină, fu nevoit să meargă cu 
trenul în câteva călătorii neoficiale, ajungând în tot felul de 
orașe și întâlnindu-și colegii, bând împreună cu ei, discutând 
câte un caz relevant pentru doar o fracțiune de secundă înainte 
să treacă la subiecte benigne. Era un mod extrem de ineficient 
de a aduna informații. Trei ore de băut abia dacă aduceau două 
minute de conversaţie relevantă. În opt săptămâni nu reușise să 
dezgroape nici măcar o singură crimă nerezolvată. Acesta 
fusese momentul în care îl chemase pe Leo în biroul lui. 


Leo intră în birou, închise ușa și se așeză. Nesterov verifică de 
două ori coridorul înainte de a se întoarce, încuind ușa și luând 
ceva de pe birou. Scoase o hartă a Uniunii Sovietice și o întinse 
pe birou, fixându-i colţurile cu niște cărţi. Luă apoi o mână de 
pioneze. Infipse două în zona Voualsk, două în regiunea Molotov, 
două în Viatka, două în Gorki și două în Kazan. Pionezele formau 
un șir care urma linia de cale ferată până la Moscova. Nesterov 
nu mai fusese la Moscova, evitase în mod deliberat contactul cu 
agenţii de miliţie de acolo de care se temea că vor fi suspicioși 
în privinţa cercetărilor lui. La vest de Moscova, Nesterov nu avu 
deloc succes, dar găsi un caz posibil în Tver. Mișcându-se spre 
sud, înfipse trei pioneze în zona orașului Tuia, două în zona 
orașului Orei și două în zona orașului Belgorod. Pentru zona 
Ucrainei, luă cutia de pioneze și vărsă cel puţin douăzeci în 
palme. Continuă: trei pioneze în orașele Harcov și Gorlovka, 
patru în Zaporoje, trei în Kramatorsk și una în Kiev. În afara 
Ucrainei erau trei pioneze în Taganrog și în cele din urmă șase 
în regiunea Rostov. 

Nesterov înţelese reacţia lui Leo: tăcere și zăpăceală. În multe 
privințe, adunase această informaţie folosind același tipar. La 
început încercase să nu ţină cont de asemănări: pământul din 
gura copiilor, fie că-i spuneau pământ sau mizerie, toracele 
despicate. Asemănările însă erau izbitoare. Mai era și sfoara din 
jurul gleznelor. Victimele erau mereu dezbrăcate, hainele se 
găseau mai mereu strânse într-o mică stivă la o distanţă 
oarecare de locul crimei. Crimele aveau loc în pădure, prin 
parcuri și foarte frecvent în apropierea gării, niciodată în 
interior. Niciunul dintre orașe nu luase legătura cu vreun altul, 
deși uneori crimele se petreceau la nici cincizeci de kilometri 
distanţă. Nu fuseseră create legături care să unească pionezele. 
Crimele fuseseră soluționate învinovăţind beţivi, hoţi sau 
violatori condamnaţi, indivizi marginalizaţi, nedoriți, cărora li se 
putea aduce orice acuzaţie. 

După numărătoarea lui erau patruzeci și trei în total. Nesterov 
se întinse după cutia de pioneze, luă una și o înfipse în centrul 
Moscovei, făcând din Arkadi copilul cu numărul 44. 

e 

Nesterov se trezi cu obrazul lipit de nisip și cu gura deschisă. 
Se ridică, își scutură nisipul de pe obraz și se uită în jur. Soarele 
dispăruse după o perdea de nori. Işi căută copiii din priviri pe 


236 


porțiunea de plajă pe care se jucau copiii. Fiul său mai mare, 
Efim, care avea șapte ani, stătea lângă malul apei. Dar fiul mai 
mic, în vârstă de numai cinci ani, nu se zărea nicăieri. 

Nesterov se întoarse spre soţia lui. Tăia felii dintr-o bucată de 
pastramă, pregătind masa. 

— Unde este Vadim? 

Inesa privi în sus, găsindu-l imediat din ochi pe cel mare, dar 
nu și pe cel mic. Ținând în continuare cuțitul în mână, se ridică, 
se întoarse și privi în urmă. Nevăzându-l, scăpă cuțitul din mână. 
Amândoi o zbughiră spre Efim, îngenunchind lângă el, câte unul 
în fiecare parte. 

— Unde este fratele tău? 

— A spus că se întoarce la voi. 

— Când? 

— Nu știu. 

— Gândește-te. 

— Nu cu mult timp în urmă. Nu mai știu. 

— V-am spus să staţi împreună. 

— A spus că se întoarce la voi! 

— N-a intrat în apă? 

— A plecat încolo, spre voi. 

Nesterov se ridică din nou și privi spre apă. Vadim nu intrase 
în mare, nu voise să înoate. Era undeva pe plajă, printre sutele 
acestea de oameni. Imagini de prin dosarele cu crime începură 
să-i treacă prin minte. O fată tânără fusese ucisă chiar lângă o 
linie periferică de cale ferată. O alta fusese ucisă într-un parc, în 
spatele unei statui, la doar o sută de metri de casa ei. Se 
ghemui lângă fiul său: 

— Du-te înapoi la pătură. Stai acolo indiferent de cine îţi 
vorbește sau de ce îţi spune. Chiar dacă e cineva mai în vârstă 
și trebuie să-l respecţi, nu te miști de acolo. 

Aducându-și totuși aminte câţi copii fuseseră păcăliţi și 
ademeniţi în pădure, se răzgândi și luă mâna fiului său. 

— Hai cu mine. Îl vom căuta amândoi pe fratele tău. 

Soţia lui o luă în susul plajei, iar Nesterov o luă în jos, în 
direcția opusă, lovindu-se de oameni, înaintând cu pas energic, 
prea rapid pentru Efim, așa că își luă fiul în braţe și îl cără. La un 
moment dat, plaja se termină, iar la marginea ei apărură 
buruieni și trestie. Vadim nu se afla nicăieri. 


Efim nu știa mare lucru despre munca tatălui său. Știa despre 
cei doi copii uciși în orașul lor pentru că părinţii îi vorbiseră 
despre asta, deși îl făcuseră să jure că nu va vorbi nimănui 
despre crime. Teoretic, nimeni nu avea de ce să se îngrijoreze în 
privinţa lor. Erau perfect rezolvabile. Efim știa că frăţiorul lui se 
afla în pericol. Era un băiat prietenos, comunicativ. N-ar fi putut 
fi nepoliticos cu nimeni. Efim ar fi trebuit să-l supravegheze mai 
bine și când își dădu seama că era vina lui începu să plângă. 

La celălalt capăt al plajei, Inesa își striga fiul. Citise și ea 
documentele legate de ancheta soțului ei. Știa exact ce li se 
întâmpla copiilor dispăruţi. Panicându-se, se simţi pe deplin 
responsabilă. Ea îi spusese soțului ei să-l ajute pe Leo. Il 
încurajase, sugerându-i să-și ia măsuri de protecţie măcar 
minimale, cum ar fi să ţină această investigaţie secretă. Era un 
om direct, iar munca lui cerea multă precauție. Ea îi citea 
scrisorile înainte să le trimită, sugerându-i să insereze anumite 
fraze pentru cazul în care scrisorile ar fi fost interceptate. Când 
el îi arătase harta lui plină de pioneze, ea atinsese fiecare 
pioneză în parte. Era o cifră incredibilă, iar în noaptea aceea 
dormise împreună cu fiii ei. Transformarea unei călătorii într-o 
vacanţă fusese ideea ei. Cum cele mai multe crime avuseseră 
loc în sudul ţării, singurul mod în care Nesterov putea face o 
călătorie de durată în această zonă fără a atrage atenţia fu să 
folosească pretextul unei vacanțe cu familia. Doar acum 
înţelesese că-și pusese copiii în pericol. li dusese chiar în patria 
acestui rău misterios. Subestimase răutatea acestui criminal. 
Niciun copil nu era în siguranţă, aparent criminalul îi alegea la 
întâmplare, îi ucidea la doar câţiva metri de casele lor. lar acum 
i-l luase pe fiul cel mic. 

Respirația i se tăiase strigându-și fiul, strigându-i numele în 
faţa celor care făceau baie acolo; ochii i se umplură de lacrimi. 
Oamenii o înconjurară cu privirile lor goale, lipsite de orice 
interes. Îi imploră s-o ajute. 

— Nu are decât cinci ani. A fost răpit. Trebuie să-l găsim. 

O femeie cu o înfățișare dură încercă s-o liniștească. 

— Trebuie să fie pe aici, pe undeva. 

— Nu înțelegeți. Se află într-un pericol de moarte. 

— De ce? 

Dădu femeia la o parte și continuă să se învârtă, să-l strige. 
Deodată simţi mâna puternică a unui bărbat pe umeri. 


238 


— Băieţelul meu a fost răpit. Ajutaţi-mă să-l găsesc. 

— De ce nu vă liniștiți? 

— Nu, va fi omorât. Va fi ucis. Trebuie să mă ajutaţi să-l 
găsesc. 

Bărbatul râse. 

— Nimeni nu va fi ucis. E în siguranţă. 

incepu să se lupte, dar bărbatul nu-i dădu drumul. Înconjurată 
de priviri compătimitoare, încercă să se elibereze. 

— Lasă-mă. Trebuie să-mi găsesc fiul. 

Nesterov își făcu loc prin mulţime, încercând să ajungă la 
soţia sa. Il găsise pe fiul lor cel mic jucându-se printre buruieni și 
acum era însoţit de ambii copii. Bărbatul îi dădu drumul Inesei. 
Femeia îl îmbrăţișă pe Vadim, luându-i căpșorul cu atâta grijă de 
parcă ar fi fost de sticlă și îi era teamă să nu-l spargă. Arătau 
acum ca o familie unită, înconjurată de figuri ostile din toate 
părţile. De ce se purtaseră așa? Ce nu era în regulă cu ei? Efim 
șopti: 

— Să mergem. 

Părăsiră mulţimea, adunându-și lucrurile la repezeală și 
îndreptându-se spre mașină. Mașina era parcată la doar patru 
automobile de drum. Ceilalţi turiști veniseră cu tramvaiul. 
Nesterov porni motorul și plecă. 

e 

Pe plajă, o femeie slabă, cu părul uşor grizonat privi maşina 
îndepărtându-se. Notă numărul de pe tăblita de înmatriculare, 
considerând că această familie necesita o cercetare mai atentă. 


239 


Moscova 
5 iulie 


Până ieri, dacă Leo ar fi fost arestat, nimic n-ar fi putut s-o 
lege pe Raisa de ancheta lui neautorizată. L-ar fi putut denunța 
oricând și poate că ar fi avut o șansă să supravieţuiască. Acum, 
asta nu mai era valabil. Călătorind amândoi clandestin într-un 
tren spre Moscova, folosindu-se de acte false, vina lor era 
indivizibilă. De ce se urcase Raisa în tren, de ce-l însoţise pe 
Leo? Fapta sa contrazicea singurul principiu în care crezuse 
până acum: supraviețuirea. Acceptase un risc incomensurabil 
când avusese și alte alternative. Ar fi putut rămâne în Voualsk 
fără să facă nimic sau, pentru a fi și mai sigură, l-ar fi putut 
denunța, sperând că acest gest al ei i-ar fi putut asigura 
supraviețuirea. Era o strategie condamnabilă, neplăcută și 
ipocrită, dar până acum făcuse multe lucruri de acest fel pentru 
a supravieţui, inclusiv să se mărite cu Leo, un bărbat cu care nu 
era de acord în cele mai multe privinţe. Ce se schimbase? Nu 
era vorba de dragoste. Devenise partenera lui, nu în sensul 
marital clasic. Erau parteneri în această anchetă. El avea 
încredere în ea, o asculta ca pe un egal, nu din politețe. Erau o 
echipă, împărtășind un scop mai important decât vieţile lor. 
Energică, cu toate simţurile active, ea nu voia să se reîntoarcă 
la existenţa ei mizerabilă dinainte, în care se întreba în fiecare 
moment cât din sufletul ei trebuie să mai sacrifice ca să 
supravieţuiască. 

Trenul opri la laroslavski Vokzal. Leo înţelegea pe deplin 
semnificaţia întoarcerii în aceste locuri, a călătoriei de-a lungul 
liniei ferate unde fusese găsit trupul lui Arkadi. Se întorceau la 
Moscova pentru prima dată de la exilul lor impus cu patru luni în 
urmă. N-aveau nicio îndatorire oficială care să-i oblige să vină 
aici. Vieţile și ancheta lor s-ar fi sfârșit dacă erau descoperiţi. 
Dacă ar fi fost prinși, i-ar fi ucis. Motivul călătoriei lor era o 
femeie pe nume Galina Șaporina, femeia care îl văzuse pe 
ucigaș, un martor ocular care l-ar fi putut descrie, i-ar fi putut 
estima vârsta, atribuindu-i un dram de realitate. În acest 
moment, nici Leo, nici Raisa nu știau exact ce fel de om caută. 


240 


N-aveau idee dacă era tânăr sau bătrân, gras sau slab, ponosit 
sau bine îmbrăcat. Pe scurt, ar fi putut fi oricine. 

Raisa îi propusese ca, în afară de Galina, să vorbească și cu 
Ivan, colegul ei de la școală. Citea multe titluri occidentale 
interzise de cenzură, avea acces la publicaţii interzise, la 
articole din reviste, ziare și traduceri neautorizate. Poate că 
avea cunoștință de cazuri similare, tratate în publicaţii din 
străinătate: crime la întâmplare, crime care conţineau un soi de 
ritual și care erau multiple. Raisa auzise de asemenea asasinate 
fără să știe vreun amănunt. Auzise despre un american, Albert 
Fish, care ucidea copii și îi mânca. Auzise despre un francez, dr. 
Pettiot, care în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei 
ademenea evrei în pivniţa lui, le promitea siguranţă, apoi îi 
ucidea și le ardea trupurile. Nu-și dădea seama dacă avea de-a 
face doar cu propagandă sovietică în privinţa decadenţei 
occidentale, propagandă care se folosea de imaginea unor 
ucigași, produse ale unei societăţi perverse și decăzute. O teorie 
deterministă ar fi fost fără rost în cazul anchetei lor. Ar fi 
însemnat că suspectul lor era în mod necesar un străin, cineva 
al cărui caracter fusese modelat de viaţa într-o societate 
capitalistă. În mod evident, criminalul se mișca prin ţară cu 
multă ușurință; vorbea rusește și era priceput în ademenitul 
copiilor. Era un criminal care acţiona chiar în sânul țării sale. Tot 
ceea ce știau sau li se spusese despre acest tip de crimă era fie 
fals, fie irelevant. Trebuiau să dea uitării tot ce învăţțaseră și s-o 
ia de la capăt. lar Raisa credea că informaţiile pe care le-ar fi 
putut primi de la Ivan ar fi putut fi de mare ajutor în acest 
proces de reeducare. 

Leo aprecie că într-adevăr o astfel de experienţă le-ar fi fost 
de folos, dar era hotărât să se limiteze la un număr cât mai mic 
de contacte cu alţi oameni. Obiectivul lor prioritar era să 
vorbească cu Galina Șaporina; Ivan era pe planul doi. Leo nu era 
convins pe deplin că merita riscul. Își dădea însă seama și că 
evaluarea lui era influenţată de factori subiectivi. Era gelos pe 
relaţia lui Ivan cu soţia sa? Da, era. Dorea să împartă ancheta 
asta cu lvan? Nu, nici pentru o clipă. 

Leo se uită pe fereastră, așteptând ca toată lumea să se dea 
jos din tren. Gările erau patrulate de agenţi în uniforme și sub 
acoperire. Toate transporturile importante de călători erau 
considerate a fi posibile puncte de infiltrare. Pe șosele existau 


241 


patrule înarmate și puncte de verificare. Porturile erau atent 
controlate și păzite. Nicăieri nu exista mai multă supraveghere 
ca la Moscova. lar ei încercau să se strecoare în cel mai plin de 
miliţie oraș din ţară. Singurul lor avantaj stătea în faptul că era 
puţin probabil ca Vasili să-i considere atât de nesăbuiţi încât să 
pornească într-o asemenea aventură. Când să coboare din tren, 
Leo se întoarse spre Raisa: 

— Dacă se întâmplă să priveşti vreunul în ochi, un miliţian sau 
pe altcineva, chiar și pe unul care pare civil, nu te uita imediat 
în altă parte. Nu zâmbi și nu face nicio mișcare. Privește-l în ochi 
câteva clipe, apoi uită-te în altă parte. 

Pășiră pe peron, niciunul dintre ei neavând foarte mult bagaj. 
Bagajele voluminoase era mult mai probabil să atragă atenţia. 
Mergeau energic, dar trebuia să se abţină de la a alerga. Leo era 
mulțumit că gara era plină. În același timp, putea simţi gulerul 
cămășii cum i se umezește de la transpiraţie. Incercă să se 
liniștească, spunându-și că nu exista practic nicio posibilitate ca 
vreunul dintre agenţii de aici să-i urmărească. Fuseseră atenţi 
să scape de orice urmă de supraveghere încă de la Voualsk. 
Stabiliseră că merg într-o vacanță la munte. Trebuiseră să 
depună cereri pentru vacanţă. Din cauza situaţiei lor precare, nu 
putuseră obţine decât două zile. Sub presiunea extremă a 
timpului, intraseră în pădure, urmărind un drum forestier, 
asigurându-se că nu erau urmăriţi. Odată ce fură siguri că nu 
fuseseră urmăriţi, se întoarseră la pădurea din apropierea gării. 
Își schimbară hainele pline de noroi, le îngropară împreună cu 
echipamentul de campare și ieșiră pe peron așteptând să apară 
trenul de Moscova. Se urcară în ultima clipă. Dacă totul mergea 
conform planului, atunci ar fi reușit să ia declarația martorului 
ocular, să se întoarcă la Voualsk, să se furișeze în pădure, să-și 
ia echipamentul și să se îmbrace la loc în hainele pline de noroi. 
Aveau să se întoarcă în oraș pe unul dintre drumurile forestiere 
din nord. 

Erau aproape de ieșire, când un bărbat spuse în spatele lor: 

— Actele. 

Fără să ezite, Leo se întoarse. Nu zâmbi și nici nu încercă să 
pară relaxat. Ofițerul din faţa lor lucra pentru securitatea de 
stat. Dar Leo nu-l cunoștea. Avea noroc. li înmână actele. Raisa i 
le înmână pe ale ei. Leo studie chipul bărbatului. Era înalt și 
solid. Avea o privire leneșă, era lent în mișcări. Nu era decât o 


242 


cercetare de rutină. Oricum, rutină sau nu, actele pe care i le 
înmânaseră erau false, iar în cel mai bun caz era doar o imitație 
acceptabilă. Ca agent, Leo n-ar fi fost niciodată înșelat de un 
asemenea fals. Nesterov ajutase la procurarea lor, ajustându-le 
cu ajutorul lui Leo. Munciseră mult, dar cu cât munciseră mai 
mult, cu atât deveneau mai conștienți de mediocritatea falsului 
lor: zgârieturile de pe hârtie, punctele unde cerneala se 
întinsese, ștampilele care se dublau. Se întreba cum de putuse 
avea încredere în aceste documente, apoi își dădu seama că nu 
avusese niciun moment: pur și simplu sperase că nu vor fi 
verificate. 

Raisa privi cum agentul buchisea scrisul de pe documente și 
realiză că omul abia putea să citească. Incerca să ascundă asta 
prefăcându-se foarte atent. Dar văzuse prea mulţi copii 
întâmpinând aceeași problemă ca să nu poată citi aceste 
simptome. Buzele i se mișcau în timp ce parcurgea rândurile. 
Conștientă că dacă arăta că-i știe slăbiciunea agentul va deveni 
grosolan și dur, Raisa încerca să mimeze în continuare teama. 
Se gândea că agentul va aprecia asta: îi va atenua orice fel de 
neliniște ar fi resimţit. Foarte sigură că agentul le urmărea 
expresiile faciale, nu pentru că ar fi avut vreo bănuială în 
privinţa actelor lor, ci pentru că era îngrijorat că lor le-ar fi putut 
fi mai puţin frică de el. Mulțumit că încă le inspira teamă, 
agentul începu să cântărească documentele dintr-o palmă într- 
alta, făcând clar faptul că încă avea putere de viaţă și de moarte 
asupra lor. 

— Să văd bagajele. 

Leo și Raisa își deschiseră gentuţele. Nu aveau cu ei nimic 
altceva decât câteva haine și alte câteva mici obiecte de uz 
personal. Ofiţerul începu să se plictisească. Dădu din umeri. Ca 
răspuns, înclinară din cap reverenţios și se îndreptară spre 
ieșire, încercând să nu pară prea grăbiţi. 


243 


Aceeași zi 


După ce îl împiedicase pe Feodor să cerceteze moartea 
propriului său fiu și îi pusese pumnul în gură, Leo era acum pe 
cale să-i ceară ajutorul în exact aceeași chestiune. Avea nevoie 
ca Feodor să-l ducă la apartamentul Galinei Șaporina din 
moment ce nu-l putuse găsi singur. Intr-adevăr, era perfect 
posibil să nu-și mai amintească corect nici numele bătrânei. Nu 
fusese foarte atent la ea atunci și trecuse atât de mult timp. 
Fără Feodor erau puţine șanse să găsească singur martorul 
ocular. 

Leo era pregătit pentru ce era mai rău, pentru umilinţă; era 
demn de milă și batjocură, dar astea nu contau atâta timp cât 
obținea mărturia. Deși Feodor era agent MGB, Leo miza pe 
faptul că loialitatea lui se va îndrepta către amintirea fiului său. 
Oricât de mult l-ar fi urât Feodor pe Leo, poate că simțul 
dreptății îl va forţa să-i devină aliat. Acestea fiind spuse, 
evaluarea pe care Leo o făcuse situaţiei în urmă cu patru luni 
fusese corectă. O anchetă neautorizată a morții fiului său i-ar fi 
pus în pericol întreaga familie. Poate că Feodor înţelesese în 
sfârșit această situaţie. Poate că decisese să-i protejeze pe cei 
vii, poate că-l va denunta pe Leo și în felul ăsta se va răzbuna și 
va fi în siguranţă. Ce avea să decidă? Leo nu avea altceva de 
făcut decât să bată la ușă și să afle. 

În blocul nr. 18, la etajul patru, o femeie mai în vârstă 
deschise ușa - femeia care îl înfruntase, femeia care pronunțase 
cuvântul acela interzis: crimă. 

— Mă numesc Leo, ea este soţia mea, Raisa. 

Femeia îl privi pe Leo. Și-l amintea și încă îl ura. O privi apoi 
pe Raisa. 

— Ce vrei? 

Raisa răspunse cu voce scăzută: 

— Am venit aici în legătură cu uciderea lui Arkadi. 

Se lăsă o tăcere îndelungată, femeia studiindu-le amândurora 
chipurile, înainte să răspundă: 

— Aţi greșit adresa. Aici n-a fost ucis niciun băieţel. 

In timp ce dădea să închidă ușa, Leo puse piciorul în prag. 

— Aţi avut dreptate. 


244 


Leo se așteptase să vadă furie din partea ei. Dar, în loc să se 
întâmple asta, începu să plângă. 

Feodor, soţia sa și femeia mai în vârstă, mama lui, stăteau în 
picioare, o troică civilă - un tribunal al cetățenilor privindu-l pe 
Leo cum își scotea haina și se așeza pe scaun. Dedesubt, lipite 
de corp, se aflau dovezile legate de crimă - fotografii, descrieri, 
declaraţii, hărți care cartografiau răspândirea crimelor: cele mai 
importante dovezi pe care reușiseră să le strângă. 

— A trebuit să-mi iau niște măsuri de precauţie în privința 
acestor materiale. Aici sunt detaliile care privesc peste patruzeci 
de crime, crime împotriva unor copii, atât fete, cât și băieţi, 
comise în partea de vest a ţării. Toţi au fost uciși în același fel în 
care cred acum că a fost ucis și fiul vostru. 

Leo scoase actele din sân: cele care stătuseră pe piele erau 
umede de la transpiraţie. Feodor le luă și le răsfoi. Soţia și 
mama lui pășiră înainte. Citiră cu toţii documentele, trecându-le 
de la unul la altul. Soţia lui Feodor vorbi prima: 

— Și dacă îl vei prinde, ce se va întâmpla? 

Surprinzător, era pentru prima dată când lui Leo i se punea 
această întrebare. Până acum se întrebaseră doar dacă vor reuși 
să-l prindă. 

— ÎI voi ucide. 

Odată ce Leo le explică natura personală a investigaţiei sale, 
Feodor nu mai pierdu timpul aducându-i învinuiri sau făcându-i 
reproșuri. In mod evident nu-i trecuse prin cap să nu-i ajute, să 
se îndoiască de sinceritatea lor sau să se îngrijoreze pentru 
urmări. Se părea că asemenea gânduri nu le trecuseră prin cap 
nici celor două femei, cel puţin nu la modul serios. Feodor avea 
să-i ducă imediat la apartamentul Galinei. 

Să meargă pe cea mai scurtă cale însemna s-o ia peste linia 
ferată, unde fusese găsit Arkadi. Existau mai multe linii de cale 
ferată, mergând în paralel, un spaţiu larg populat cu arbuști 
piperniciţi și cu copaci. Luminată de amurg, această pustietate îi 
părea lui Leo fermecătoare. In inima orașului părea să fie pustiu. 
Oare băieţelul trecuse prin aceste vagoane în încercarea de a 
scăpa de criminal? In încercarea disperată de a fugi, căzuse? 
Oare în întunericul acesta, un tren trecuse peste el, indiferent? 
Leo fu bucuros să se îndepărteze de linii. 


245 


Apropiindu-se de apartament, Feodor spuse că Leo ar fi 

trebuit să rămână afară. Galina fusese o dată speriată de el; nu 
puteau risca s-o sperie din nou, asta ar fi făcut-o să nu scoată 
niciun cuvânt. Leo fu de acord. Nu aveau să intre decât Feodor 
și Raisa. 
_ Raisa îl urmă pe Feodor, urcară pe trepte și bătură la ușă. 
lnăuntru putu auzi cum niște copii se jucau. Era mulţumită. 
Desigur, nu credea că trebuia să fii neapărat mamă ca să 
înţelegi gravitatea acestor crime, însă faptul că Galina avea 
copii și că pruncii ei erau în pericol avea s-o facă mai ușor de 
convins. 

Ușa fu deschisă de o femeie sfrijită în jur de treizeci de ani. 
Era înfofolită de parcă ar fi fost în mijlocul iernii. Părea bolnavă. 
Ochii i se mișcau nervos, cercetându-i în amănunt atât pe 
Feodor, cât și pe Raisa. Feodor păru s-o recunoască. 

— Galina, îţi amintești de mine? Eu sunt Feodor, tatăl lui 
Arkadi, băieţelul acela care a fost ucis. Ea este prietena mea, 
Raisa. Locuiește în Voualsk, un oraș lângă munţii Ural. Galina, 
ne aflăm aici pentru că bărbatul care mi-a ucis copilul continuă 
să ucidă alți copii în alte orașe. De aceea, Raisa a venit la 
Moscova ca să putem lucra împreună. Avem nevoie de ajutorul 
tău. 

Vocea Galinei era slabă, aproape o șoaptă. 

— Cum aș putea ajuta? Nu știu nimic. 

Așteptându-se la un astfel de răspuns, Raisa sublinie: 

— Feodor nu se află aici în calitate de ofiţer MGB. Suntem 
doar un grup de părinţi oripilaţi de aceste crime, un grup de 
oameni obișnuiți. Numele tău nu va apărea în niciun fel de 
document. Nici nu există vreun document. Nu vei mai auzi 
niciodată de noi. Nu vrem decât să știm cum arată. Câţi ani are? 
E înalt? Ce culoare a părului are? Poartă haine ieftine sau 
scumpe? 

— Bărbatul pe care l-am văzut nu era cu un copil. V-am spus 
deja asta. 

Feodor răspunse: 

— Te rog, Galina, lasă-ne să intrăm puţin. Hai să vorbim în 
hol. 

Femeia scutură din cap. 

— Nu vă pot ajuta cu nimic. Nu știu nimic. 


246 


Feodor deveni agitat. Raisa îi puse mâna pe braţ, făcându-l să 
tacă. Trebuiau să rămână calmi, nu-și permiteau s-o sperie. 
Răbdarea era cheia. 

— Nicio problemă, Galina. N-ai văzut un om cu un copil. 
Feodor mi-a spus că ai văzut un om cu o geantă de scule. Este 
adevărat? 

— Da. 

— Ni-l poţi descrie? 

— Dar nu era niciun copil cu el. 

— Am înțeles. Nu avea cu el niciun copil. Ai spus asta 
limpede. Nu avea decât o geantă de scule. Dar cum arăta? 

Galina începu să se gândească. Raisa își ţinu respiraţia, 
simțind că femeia nu mai avea să reziste mult. N-aveau nevoie 
să scrie ce avea să spună femeia. Nu aveau nevoie de o 
declaraţie scrisă. Nu le trebuia decât de o descriere făcută în 
treacăt, pe care, la o adică, femeia o putea retracta. Treizeci de 
secunde, nu era nevoie de mai mult. 

Dintr-odată, Feodor rupse tăcerea spunând: 

— Nu-i niciun pericol dacă ne spui cum arăta bărbatul acela. 
Nimeni nu poate intra în necaz pentru că a descris un lucrător la 
calea ferată. 

Raisa îl privi pe Feodor. Făcuse o greșeală. Oamenii chiar 
puteau intra în bucluc pentru că descriseseră un lucrător la 
calea ferată. Puteau intra în încurcătură pentru mult mai puţin. 
Cel mai sigur lucru era întotdeauna să nu spui nimic. 

Galina scutură din cap, îndepărtându-se. 

— Îmi pare rău, era întuneric. Nu l-am văzut. Avea o geantă 
cu scule, asta e tot ce îmi amintesc. 

Feodor opri ușa cu mâna. 

— Nu, Galina, te rog... 

Galina scutură din cap. 

— Plecaţi. 

— Te rog, te rog... 

Cuprinsă de o panică animalică, vocea îi deveni gâtuită de 
emoție. 

— Plecaţi! 

Se lăsă tăcerea. Vocile copiilor încetară să se audă. Soţul 
Galinei apăru. 

— Ce se întâmplă? 


247 


Pe coridor, ușile apartamentelor se deschiseră, oamenii 
priveau din praguri, comentau, arătau cu degetul: o tulburau și 
mai mult pe Galina. Simţind că situaţia scapă de sub control, că- 
și pierd martorul ocular, Raisa înaintă și o cuprinse pe Galina în 
braţe, de parcă și-ar fi luat la revedere. 

— Cum arăta? Spune-mi, șoptește-mi la ureche. 

Soţul Galinei încercă să le separe. 

— Gata! 

Galina se zbătea. Dar Raisa se ţinea tare, strângând brațul 
acestei străine, rugându-se, implorând-o: 

— Cum arăta? 

Obraz lângă obraz, Raisa aștepta cu ochii închiși, sperând. 
Putea auzi respirația Galinei. Dar Galina nu răspunse. 


248 


Rostov-pe-Don 


Aceeași zi 


Pisica se ghemuise pe pervazul ferestrei, cu coada legănându- 
i-se dintr-o parte într-alta, urmărind-o pe Nadia învârtindu-se 
prin cameră cu ochii ei reci și verzi, ca și cum ar fi vrut s-o 
prindă în gheare, de parcă n-ar fi fost decât un șobolan 
supraponderal. Pisica era mai în vârstă decât ea. Fata avea șase 
ani; pisica avea nouă. Asta putea explica într-un fel de ce avea 
acest aer de superioritate. Tatăl ei spunea că în zona în care 
locuiau exista o problemă cu șobolanii și prin urmare pisicile 
erau absolut necesare. Asta era doar în parte adevărat: Nadia 
văzuse într-adevăr mulţi șobolani, șobolani mari și curajoși. Dar 
nu văzuse niciodată pisica făcând ceva în privinţa asta. Era o 
pisică leneșă, răsfăţată de tatăl ei. Cum se putea crede o pisică 
mai importantă decât ea? Nu-i dăduse niciodată voie s-o atingă. 
Odată, trecând pe lângă ea, îi mângâiase coada, gest la care 
pisica se întorsese, o scuipase înainte de a merge în colţul ei, cu 
blana zburlită de parcă suferise cea mai mare dintre ofense. Din 
acel moment, încetase să vrea să se împrietenească cu ea. 
Dacă pisica era hotărâtă s-o urască, atunci probabil că avea s-o 
urască de două ori mai mult dacă încerca asta. 

Neputând să rămână în casă, cu pisica holbându-se la ea, 
Nadia ieși, deși era târziu și restul familiei se afla în bucătărie 
preparând cina. Știind că nu i se va permite să iasă la o 
plimbare, nici nu se mai chinui să ceară voie și luându-și 
ghetele, ieși. 

Locuiau pe unul dintre malurile râului Don împreună cu 
mama, cu tata și cu sora mai mică, într-un cartier mărginaș, 
străzi pline de gropi și niște cocioabe din cărămidă. Reziduurile 
orașului și ale fabricii se vărsau undeva în susul râului, iar Nadia 
stătea uneori și privea petele de ulei, mizerie și chimicale care 
se scurgeau pe suprafața apei. Pe mal era un drum bine 
bătătorit, care mergea în ambele sensuri. Nadia se întoarse și o 
luă în josul râului. Deși nu era lumină aproape deloc, cunoștea 
drumul foarte bine. Avea un bun simț al orientării și din câte își 
amintea nu se rătăcise nici măcar o dată. Se întreba ce meserie 
i s-ar potrivi unei fete cu un bun simţ de orientare când va fi 


249 


crescut. Poate că ar putea deveni pilot de vânătoare. N-avea 
niciun rost să devină mecanic de locomotivă din moment ce ei 
nu trebuiau să gândească prea mult: un tren nu prea se putea 
rătăci. Tatăl ei îi spusese tot felul de povești despre femei care 
pilotaseră bombardiere în timpul războiului. Asta suna 
promiţător, voia să devină și ea pilot, să ajungă pe prima pagină 
a ziarelor, să primească Ordinul Lenin. Asta ar fi atras atenţia 
tatălui, l-ar fi făcut mândru de ea. l-ar fi dat mai multă atenţie 
decât idioatei ăleia de pisici. 

Mergea de ceva vreme, fredonând, bucuroasă că mai ieșise 
din casă, că nu mai vedea afurisita aia de pisică. In depărtare, 
văzu silueta unui om care venea spre ea. Era un bărbat înalt, 
dar, fiind întuneric, nu prea mai putea spune altceva despre el. 
Ducea cu el un soi de servietă. In mod normal, vederea unui 
străin n-ar fi deranjat-o câtuși de puţin. De ce ar fi deranjat-o? 
Dar, recent, mama ei făcuse un lucru neobișnuit: o luase și pe 
ea și pe sora ei, le așezase pe câte un scaun și le spusese să nu 
vorbească cu străinii. Mersese până într-acolo încât le spusese 
că mai bine deveneau nepoliticoase decât să asculte ce le cerea 
un străin. Nadia privi înapoi spre casă; nu era deloc departe; 
dacă alerga, ar fi ajuns înapoi în mai puţin de zece minute. 
Problema era însă că își dorea să ajungă la copacul ei favorit, 
puțin mai în josul râului. Îi plăcea să se cocoate în el și să viseze. 
Până când nu ajungea acolo, până nu se urca în copac, nu putea 
considera că plimbarea ei fusese o reușită. Işi imagină că asta 
era o misiune militară: să ajungă la acel copac. Nu avea voie să 
rateze acest obiectiv. Gândindu-se rapid, hotărî să nu vorbească 
cu acest bărbat; va trece exact pe lângă el și dacă i se va 
adresa, îi va spune „bună seara”, dar nu se va opri. 

Continuă să meargă pe cărare, în timp ce bărbatul se tot 
apropia de ea. Mergea cumva mai repede acest om? Așa părea. 
Era prea întuneric ca să-i poată vedea faţa. Purta un soi de 
pălărie. Se trase în marginea potecii, făcându-i loc suficient să 
treacă. Nu-i mai despărțeau decât doi metri. Nadiei i se făcu 
frică, simţi dintr-odată nevoia să treacă repede mai departe. Nu 
înţelegea de ce. O învinuia pe mama sa pentru asta. Piloţilor de 
vânătoare nu le era niciodată frică. O luă la fugă. 

Gândindu-se că astfel îl va jigni pe domnul acela, îi strigă din 
fugă: 

— Bună seara. 


Cu braţul liber, Andrei o apucă de talie și o ridică de pe 
pământ, apropiindu-i fața de a lui, privind-o în ochi. Era terifiată, 
își ţinea respiraţia, iar trupușorul îi tremura din toate 
încheieturile. 

Apoi, Nadia începu să râdă. Revenindu-și din șoc, puse braţele 
în jurul gâtului tatălui său, îl îmbrăţișă: 

— M-ai speriat. 

— De ce umbli pe afară așa târziu? 

— Voiam să mă plimb. 

— Mama ta știe că ai ieșit? 

— Da. 

— Minti. 

— Nu, nu mint. De ce vii din partea asta? Tu nu vii niciodată 
din partea asta. Unde ai fost? 

— Am muncit. Am avut ceva de lucru într-unul din satele din 
afara oraşului. N-am avut cum să mă întorc decât pe jos. N-am 
mers decât vreo două ore. 

— Probabil că ești obosit. 

— Da, sunt. 

— Pot să-ţi duc eu servieta? 

— Dar eu te car pe tine, așa că și dacă ţi-o dau, tot eu aș duce 
greutatea ei. 

— Pot merge singură și pot duce și servieta. 

— Cred că mă descurc. 

— Tată, mă bucur că ești acasă. 

Ținându-și încă fiica în braţe, deschise ușa cu fundul servietei. 
Intră în bucătărie. Fiica lui cea mică îl primise cu atâta dragoste 
când sosise. Se bucura de afecțiunea cu care era primit de 
familie. Pentru ei era un lucru de la sine înțeles că dacă el 
plecase, avea să se întoarcă. 

Nadia era atentă la pisică. Evident geloasă pe atenţia pe care 
tatăl o dădea fiicei, pisica sări de pe pervaz și se alătură 
reuniunii de familie, frecându-se de piciorul tatălui. Când Andrei 
o lăsă jos pe fetiță, unul dintre picioarele ei lovi lăbuţa pisicii, 
făcând-o să miaune și s-o ia la fugă. Inainte să simtă vreo 
picătură de satisfacție, tatăl se lăsă în jos și o apucă de 
încheietura mâinii, privind-o prin lentilele groase, cu faţa 
congestionată de furie. 

— Să n-o mai atingi niciodată! 


251 


Nadia simţi nevoia să plângă. În loc să facă asta, își mușcă 
buza. Ştia deja că plânsul nu-l impresiona pe tatăl ei. 

Andrei îi dădu drumul și își îndreptă spatele. Se simțea obosit 
și agitat. Își privi soţia. Nu făcuse niciun pas spre el, dar îi 
zâmbise. 

— Ai mâncat? 

— Trebuie să-mi pun lucrurile bine. Nu vreau nimic de 
mâncare. 

Soţia lui nu încercă nici să-l îmbrăţișeze, nici să-l sărute, cel 
puţin nu în fața copiilor. Andrei era strict în această privință. Ea 
înţelesese. 

— A mers treaba? 

— Vor să mă întorc în două zile. Nu știu pentru cât timp. 

Fără să mai aștepte vreun răspuns, simţi că are o criză de 
claustrofobie; se îndreptă către ușa care dădea spre pivniţă. 
Pisica îl urmă, bucuroasă, ţinându-și coada în sus. 

Închise ușa în urma lui, cobori scările și imediat se simţi mai 
bine că rămăsese singur. Un cuplu mai în vârstă locuise aici 
înainte, dar femeia tocmai murise, iar el se mutase în 
apartamentul fiului său. Oficiul de imobiliare nu trimisese un alt 
cuplu să le ia locul. Nu era chiar o cameră de vis: o pivniţă 
îngropată în malul unui râu. Pereţii erau mereu uzi. larna 
înghețai în camera asta. Era acolo o burzhuika, o sobă cu lemne, 
pe care bătrânii fuseseră obligaţi s-o ţină în funcţiune opt luni pe 
an. În ciuda tuturor acestor dezavantaje, exista și un mare 
avantaj în privința pivniţei: era locul lui. Într-un colţ avea un 
scaun și un pat pliant care aparținuse cuplului mai în vârstă. 
Când erau condiţii acceptabile, mai dormea pe aici. Aprinse 
lampa cu gaz înainte ca o altă pisică să intre prin spaţiul pe 
unde ieșeau ţevile de la burzhuika. 

Deschise servieta. Printre hârtii și resturile de la prânz se afla 
și un borcan de sticlă cu un capac cu filet. Deschise capacul. In 
interiorul borcanului, înfășurat într-o bucată din Pravda, mânjită 
de sânge, se afla stomacul fetiţei pe care tocmai o ucisese. 
Dădu hărtia la o parte, având grijă să nu rămână nicio bucăţică 
lipită pe carne. Puse stomacul pe un platou de tablă, îl tăie în 
felii și apoi în cuburi. După ce termină, aprinse focul în sobă. In 
momentul în care soba fu îndeajuns de încinsă pentru a putea 
găti la ea, în jurul lui se aflau cam șase pisici. Prăji carnea, 
așteptând să se rumenească înainte să o scoată pe farfurie. 


252 


Andrei se ridică, privind cum pisicile se gudurau în jurul 
piciorului său. li plăcea spectacolul animalelor înfometate; îi 
plăcea să le facă să aștepte, să le ațâțe. 

După ce le chinui așa o vreme, în cele din urmă puse jos 
farfuria. Pisicile se adunară în jurul farfuriei, în cerc, și începură 
să mănânce, torcând de plăcere. 

e 

Sus, Nadia se uita la ușa pivniţei, întrebându-se ce fel de tată 
ar prefera pisicile în locul copiilor. N-avea să stea acasă decât 
două zile. Nu, nu trebuia să fie mânioasă pe tatăl ei. Refuza să-l 
acuze, pisicile trebuiau acuzate. Deodată, prin minte îi trecu un 
gând. N-ar fi fost foarte dificil să ucidă o pisică. Partea mai grea 
ar fi fost să scape nepedepsită. 


Aceeași zi 


Pe strada Vorovski Leo și Raisa se alăturară rândului de la 
alimentară. Va trebui să treacă câteva ore până când fiecare 
persoană va alege ceea ce va dori înainte să stea la o a doua 
coadă ca să plătească. După ce se stătea la aceste două cozi, 
exista și o a treia, de unde puteai ridica lucrurile pe care le 
comandaseși. Puteau rămâne și câte patru ore la oricare dintre 
aceste rânduri, așteptându-l pe Ivan să se întoarcă acasă. 

Nereușind s-o facă pe Galina Șaporina să vorbească, se aflau 
în pericolul de a se întoarce de la Moscova fără să fi aflat nimic. 
Raisa fusese dată afară din apartament; ușa îi fusese închisă în 
nas. Stând în hol, înconjurată de vecini care îi priveau, dintre 
care unii puteau fi informatori, nici nu se punea problema să mai 
încerce o dată. Era posibil ca Galina și soţul ei să fi alertat deja 
securitatea statului. Leo nu credea așa ceva. In mod evident, 
Galina credea că cel mai sigur lucru era să nu faci niciodată 
nimic; dacă făcea un denunţ era posibil să se incrimineze pe 
sine, să atragă atenţia asupra propriei persoane. Aceasta era o 
palidă mulţumire. Până acum, singurul lucru pe care reușiseră 
să-l realizeze fusese să-i atragă pe Feodor și pe familia lui în 
această anchetă. Leo îl instrui pe Feodor să trimită orice 
informaţie ar mai fi obţinut pe adresa lui Nesterov, din moment 
ce corespondenţa lui Leo era interceptată. Chiar și așa, nu se 
aflau deloc mai aproape de identificarea criminalului. 

În aceste condiţii, Raisa insistase să-l vadă pe Ivan. Ce alte 
opțiuni aveau în afară de a pleca din oraș fără nimic? Leo fu de 
acord fără prea mult entuziasm. Raisa avea dreptate. Nu-i 
puteau transmite un mesaj lui Ivan. Nu exista nicio posibilitate 
să trimită o scrisoare sau să dea un telefon. Işi asumaseră un 
risc calculat venind aici. Știa că el pleca arareori din Moscova și 
dacă pleca n-o făcea pentru mult timp. Nu pleca în vacanțe, nu-l 
interesa viaţa la ţară. Singurul motiv pentru care ar fi putut să 
nu fie acasă, singurul pe care Raisa și-l putea imagina, ar fi fost 
arestul. Din acest punct de vedere, nu putea decât să spere că 
Ivan era bine. Deși abia aștepta să-l vadă, nu-și făcea nicio iluzie 
în privinţa acestei întâlniri - avea să fie o întâlnire stranie. Ea 
era cu Leo, un om pe care Ivan îl ura, așa cum ura toţi ofiţerii 


254 


MGB, fără excepţie. Nu exista niciunul bun. Oricum, nu 
nemulțumirile lui Ivan în privința agenţilor MGB o nelinișteau. 
Era vorba mai degrabă de afecțiunea ei pentru Ivan. Deși nu-l 
înșelase pe Leo din punct de vedere sexual, îl înșelase însă zilnic 
din toate celelalte puncte de vedere: intelectual, emoţional, 
criticându-l pe la spate. Se împrietenise cu un om care era 
contrariul a tot ce reprezenta Leo. Era ceva grotesc în a-i aduce 
pe acești doi bărbaţi împreună. Ar fi vrut să-i spună lui Ivan cât 
mai repede că Leo se schimbase, că nu mai era același om, că 
încrederea lui nezdruncinată în stat fusese distrusă. Voia să-i 
explice că se înșelase în privinţa soţului ei. Voia ca amândoi să 
înţeleagă că diferenţele dintre ei nu fuseseră niciodată mai mici 
decât acum. Dar erau puţine șanse să se întâmple asta. 

Leo nu era foarte nerăbdător să-l întâlnească pe Ivan, 
bărbatul pe care îl îndrăgea Raisa. Fusese nevoit să privească 
cum o scânteie se născuse între ei, să vadă ce fel de bărbat ar fi 
ales Raisa ca să-i fie soț, dacă ar fi putut alege. Asta îl durea mai 
tare decât pierderea funcţiei, mai tare decât exilul impus. 
Credea orbește în dragoste. Probabil că se agăța de acest 
concept ca o reacţie la natura muncii pe care o desfășura. Poate 
că în subconștient credea în dragoste ca într-un mod de a 
deveni în sfârșit uman. Asta ar fi explicat raţionamentele 
complicate pe care le crease pentru a justifica răceala ei față de 
el. Refuza să creadă că ea l-ar fi putut urî. În loc să se 
gândească la asta, închisese ochii și se felicitase pentru tot ce 
realizase. Le spusese părinţilor lui că Raisa era soţia la care 
visase întotdeauna. Avusese dreptate, asta fusese ea pentru el: 
un vis, o fantezie, parte într-o șaradă în care ea acceptase să 
joace pentru că era îngrozită în privința siguranţei ei și în tot 
acest timp ea își investise adevăratele sentimente în Ivan. 

Acest vis fusese spulberat acum câteva luni. Și totuși, de ce 
nu se vindecau rănile? De ce nu reușea să depășească acest 
moment, așa cum depășise momentul demiterii din MGB? 
Devoţiunea faţă de MGB se reorientase, devenise devotament 
faţă de ancheta pe care o desfășura. N-avea însă pe nimeni 
altcineva să iubească; nu existase niciodată altcineva. Adevărul 
era că nu se putea abţine de la a spera și a visa la un fantastic 
„poate”, la o improbabilă și târzie iubire a ei pentru el. 

Deși tindea să nu aibă încredere în ce simţea, pentru că se 
înșelase atât de amarnic înainte, avea totuși convingerea că nu 


255 


fusese niciodată mai aproape de ea decât acum. Asta se 
întâmpla oare din pricină că lucrau împreună? Era adevărat că 
nu se mai sărutau și nici nu mai făceau dragoste. Din moment 
ce Raisa îi spusese adevărul despre relaţia lor, nu părea un lucru 
firesc acum. Acceptase că toate contactele lor sexuale dinainte 
nu însemnaseră nimic pentru ea sau, mai rău decât atât, îi 
displăcuseră. Dar, în afară de situaţia care îi adusese acum 
împreună - Eu te am pe tine. Tu mă ai pe mine - Leo prefera să 
considere că mai degrabă circumstanțele fuseseră cele care îi 
despărțiseră. Leo fusese un simbol al statului și încă unul pe 
care Raisa îl dispreţuise. Dar acum nu mai era decât el însuși, 
nu mai reprezenta nimic, era lipsit de autoritate și rupt de 
sistemul în care lucrase și pe care ea îl urâse atât de mult. 

Erau aproape de intrarea în magazin când îl văzură pe Ivan 
apropiindu-se din cealaltă parte a străzii. Nu-l strigară și nu 
atraseră atenţia asupra lor, nu se mișcară din rând și îl priviră 
cum intra în bloc. Raisa fu pe cale să iasă din rând când Leoo 
atinse pe umăr, oprind-o. Aveau de-a face cu un disident; era 
foarte probabil să fie urmărit. Lui Leo îi trecu prin cap că poate 
moneda goală pe dinăuntru îi aparținea lui Ivan, poate că el era 
spionul. Ce căuta moneda între hainele Raisei? Se dezbrăcase 
ea în apartamentul lui și o luase din greșeală? Leo încercă să nu 
se mai gândească, știind că gelozia putea să-i joace feste. 

Leo privi strada. Nu putu vedea niciun agent stând în 
apropierea apartamentului. Erau câteva locuri clasice unde se 
puteau piti: foaierul cinematografului, coada de la alimentara, 
pe casa scărilor. Oricât de bine ar fi fost antrenați agenţii, să 
supraveghezi o clădire era un lucru greu din moment ce era o 
sarcină atât de nenaturală: să stai singur, nemișcat, ore în șir. 
După câteva minute, fu destul de sigur că nimeni nu-l urmărise 
pe Ivan. Fără să se străduiască să dea o explicaţie sau să se 
prefacă a fi uitat portofelul, părăsiră rândul exact în momentul 
în care erau foarte aproape să intre în magazin. Era bizar ce 
făcuseră, dar Leo miza pe faptul că oamenii așezați la rând vor fi 
suficient de isteţi ca să-și vadă de treburile lor. 

Intrară în bloc și urcară. Raisa bătu la usă. Dinăuntru se auziră 
pași. O voce nervoasă întrebă: 

— Da? 

— Ivan, sunt Raisa. 


Ivan trase zăvorul, apoi deschise ușa cu maximă precauţie. 
Văzând-o pe Raisa, suspiciunile îi dispărură și faţa i se lărgi într- 
un zâmbet. Ea îi zâmbi la rândul ei. 

Rămas cu câţiva pași în urmă, Leo le privea întâlnirea din 
întunericul holului. Ea se bucura să-l vadă, se simțeau în largul 
lor împreună. Ivan deschise ușa, înaintă, o strânse în brațe, 
ușurat că ea era încă în viaţă. 

Ivan îl văzu pe Leo în cele din urmă. Zâmbetul îi dispăru de pe 
față ca un tablou căzând de pe un perete. Îi dădu drumul Raisei, 
privind-o nelămurit, încercând să-și dea seama dacă nu cumva îl 
trădase. Simţindu-i încurcătura, Raisa spuse: 

— Avem multe de explicat. 

— De ce aţi venit aici? 

— Ar fi mai bine să discutăm înăuntru. 

Ivan nu părea convins. Raisa îi puse o mână pe braţ. 

— Te rog, ai încredere în mine. 

Apartamentul era mic, mobilat cu gust, cu parchet din lemn 
cernit. Erau cărţi peste tot. La o primă vedere, toate păreau 
texte autorizate de cenzură: Gorki, tratate politice, Marx. Ușa 
dormitorului era închisă și în sufragerie nu era niciun pat. Leo 
întrebă: 

— Suntem singuri? 

— Copiii sunt cu părinţii mei. Soţia mea e în spital. Are 
tuberculoză. 

Raisa îi atinse din nou braţul. 

— Ivan, îmi pare atât de rău. 

— Am crezut că ai fost arestată. Ne-am temut de ce era mai 
rău. 

— Am avut noroc. Am fost transferați într-un orășel în vestul 
Uralilor. Leo a refuzat să mă denunțe. 

Ivan nu-și putu ascunde mirarea, de parcă făcuse ceva 
remarcabil. Enervat, Leo se abținu să vorbească atât timp cât 
Ivan îl privi stăruitor, cântărindu-l din priviri. 

— De ce ai refuzat? 

— Nu este spion. 

— Și de când a început să conteze adevărul? 

Raisa îl întrerupse: 

— Hai să lăsăm asta pe altă dată. 

— Dar chestiunea e importantă. Ești încă în MGB? 

— Nu, am fost retrogradat în miliţie. 


257 


— Retrogradat? Ai scăpat ușor. 

Era o întrebare pusă acuzator. 

— Este un exil temporar, retrogradare. M-au îngropat. Asta-i o 
pedeapsă îndelungată, o pierdere în obscuritate. 

Încercând să-l liniștească, Raisa adăugă: 

— N-am fost urmăriţi aici. Asta e sigur. 

— Aţi venit până la Moscova. De ce? 

— Avem nevoie de ajutor. 

De data asta, surprinderea îi apăru violent pe față. 

— Cu ce Dumnezeu v-aș putea ajuta eu? 

Leo își dădu jos haina, puloverul, cămașa dând la iveală 
paginile care îi erau lipite de corp. Făcu un sumar al cazului, 
înmânându-i lui Ivan dosarul. Ivan luă paginile, dar nu le privi, 
așezându-se pe scaun și punând hârtiile pe birou, lângă el. După 
un moment se ridică, luă o pipă și o umplu cu grijă. 

— Să înţeleg că miliția nu anchetează aceste crime? 

— Toate aceste crime au fost rezolvate incorect, 
mușamalizate sau au fost găsiți ţapi ispășitori, printre bolnavii 
psihic, dușmanii politici, printre beţivi sau vagabonzi. Intre crime 
nu fusese făcută nicio legătură. 

— Și să înţeleg că acum voi doi lucraţi împreună...? 

Raisa roși. 

— Da, lucrăm împreună. 

— Ai încredere în el? 

— Da, am încredere în el. 

Leo fu nevoit să rămână tăcut în timp ce Ivan o luase la 
întrebări pe soţia sa, cercetând integritatea căsniciei lor chiar în 
faţa lui. 

— Și vreţi să rezolvaţi acest caz împreună? 

Leo răspunse: 

— Dacă statul nu-l poate rezolva, atunci oamenii trebuie s-o 
facă. 

— Ai vorbit ca un adevărat revoluţionar. Doar că tu, Leo, ţi-ai 
petrecut întreaga viaţă ucigând în numele statului - fie că era 
pace sau război, fie că ucideai germani sau ruși, sau pe oricine 
n-ar fi fost agreat de stat. Și acum ar trebui să cred că ai 
renunțat la linia oficială și ai început să gândești pentru tine 
însuţi? Asta n-o cred. Cred că e o capcană. Imi pare rău, Raisa. 
Dar cred că nu încearcă altceva decât să ajungă înapoi în MGB. 
Pe tine te-a păcălit, iar pe mine vrea să mă predea lor. 


258 


— Nu încearcă asta, Ivan. Uită-te la dovezi. Sunt reale. Nu eo 
capcană. 

— Eu nu mai am demult încredere în dovezile scrise și nici tu 
n-ar trebui să ai. 

— Am văzut unul dintre acești copii, dintre aceste cadavre, cu 
stomacul tăiat, cu gura plină de scoarță de copac. Am văzut 
cadavrul, Ivan. Am fost acolo. Cineva a făcut asta unui copil, s-a 
distrat comițând crima asta și nu se va opri. Și nici nu va fi prins 
de miliție. Ai dreptate să fii suspicios în privința noastră, dar îţi 
pot dovedi că te înșeli. lar dacă nu poţi avea încredere în mine, 
atunci voi începe să regret că am venit aici. 

Leo înaintă, gata să-și adune paginile. Ivan puse o mână pe 
ele. 

— Am să arunc o privire. Trageți jaluzelele și așezaţi-vă 
odată! Îmi creaţi o stare de nervi. 

Odată desprinși de ceea ce se întâmpla în lumea din afară, 
Leo și Raisa se așezară lângă Ivan și începură să-i povestească 
amănuntele specifice cazului, dându-i exact atâta informaţie cât 
credeau că este suficientă. Leo trase propriile lui concluzii. 

— li convinge pe acești copii să meargă cu el. De fiecare dată 
perechile de urme sunt una lângă alta. Copiii intră de bunăvoie 
cu el în pădure. Deși aceste crime par nebunești, un om care ar 
fi în mod evident dement ar rătăci la întâmplare, i-ar speria pe 
acești copii. 

Ivan dădu din cap. 

— Da, sunt de acord. 

— Din moment ce este aproape imposibil să circuli prin ţara 
asta așa, la întâmplare, probabil că acest om are o slujbă care îl 
obligă să călătorească mult. Probabil că are acte, documente, 
are tot ce-i trebuie ca să pară un membru al societăţii 
acceptabil, respectabil. Nu ne dăm seama însă... 

— De ce o face? 

— Cum îl pot prinde dacă nu înţeleg de ce? N-am niciun fel de 
reprezentare a lui. Ce fel de om este? E tânăr sau bătrân? E 
sărac sau bogat? N-avem nici cea mai vagă idee pe cine căutăm 
- în afară de aceste lucruri de bază, că lucrează și că pare 
normal. Descrierea asta i se potrivește aproape oricui. 

Ivan fuma pipa, ascultând cu atenţie tot ce spusese Leo. 

— Mi-e teamă că nu vă pot ajuta. 

Raisa se ridică. 


— Dar tu ai tot soiul de articole de pe afară despre crime de 
tipul ăsta care nu au o motivaţie convenţională! 

— Și ce vă vor spune? Poate că voi reuși să găsesc un articol 
sau două. Dar nu vă vor da un portret al acestui om. Nu veți 
reuși să creați un profil după două-trei cazuri spectaculoase de 
crime din străinătate. 

Leo se ridică. Fusese o încercare eșuată. Mai mult decât atât: 
oare nu-și propuneau o sarcină imposibilă? Nu erau echipați 
adecvat nici din punct de vedere material, nici din punct de 
vedere intelectual pentru a rezolva aceste crime. 

Ivan continuă să fumeze, urmărindu-le reacțiile. 

— Știu totuși pe cineva care ar fi în stare să vă ajute. Numele 
lui este Zauzaiez, un profesor, psihiatru, fost anchetator MGB. 
Și-a pierdut vederea. După ce-a orbit și-a schimbat părerile, a 
avut o revelaţie, exact cum ai avut și tu, Leo. Este în continuare 
destul de activ prin tot felul de cercuri neoficiale. Spuneți-i și lui 
ce mi-aţi spus mie. Poate că vă va ajuta. 

— Putem avea încredere în el? 

— La fel ca în oricine altcineva. 

— Mai exact, ce poate face? 

— Îi veţi citi aceste documente, îi veţi descrie fotografiile: 
poate că va reuși să vă creeze un profil al persoanei care face 
așa ceva: vârsta lui, educaţia, treburi de tipul ăsta. 

— Unde locuiește? 

— Nu vă va lăsa în apartamentul lui. E foarte suspicios. Dacă 
va veni, va veni numai aici. Am să încerc să-l conving, dar nu 
promit nimic. 

Raisa zâmbi. 

— Mulţumesc. 

Leo era acum mulţumit. Cu siguranţă că un specialist era mai 
de încredere decât prostiile debitate de niște jurnaliști. Ivan se 
ridică, își puse jos pipa și merse într-un colț al cabinetului, spre 
telefon. 


Telefonul. 


Omul ăsta avea un telefon în acest apartament curățel, bine 
mobilat. Leo începu să studieze detaliile legate de apartament. 
Ceva nu era în regulă. Acesta nu era apartamentul unei familii. 
Cum de trăia într-un asemenea lux? Și cum de nu fusese 


260 


arestat? După ce ei fuseseră trimiși în exil, ar fi trebuit să-l 
înhaţe. La urma urmei, MGB-ul avea dosarul lui. Vasili îi arătase 
pozele. Cum de scăpase de autorităţi? 

Apelul la această oră era o cursă. Ivan vorbea acum la 
telefon. 

— Profesore Zauzaiez, aici e Ivan Sukov. Am nevoie de 
ajutorul dumneavoastră într-o chestiune interesantă. Nu pot 
vorbi la telefon. Puteţi trece pe la apartamentul meu? Da, 
imediat dacă se poate. 

Leo se încordă. De ce-i spusese „profesor” dacă erau atât de 
apropiaţi? De ce să-i spună așa, dacă nu pentru că ar fi fost în 
avantajul lui? Nu, nu era în ordine. Nimic nu era în ordine. 

Leo sări în picioare, iar scaunul căzu în urma lui. Înainte ca 
Ivan să apuce să aibă vreo reacţie, Leo ajunse lângă el, înșfăcă 
firul telefonului și i-l strânse în jurul gâtului. Leo era acum în 
spatele lui, cu spatele la perete, strângând firul telefonului, 
sugrumându-l. Picioarele îi alunecau lui Ivan pe parchetul cernit. 
Gemea, incapabil să vorbească. Uluită, Raisa sări din scaun: 

— Leo! 

Leo ridică un deget, făcându-i semn să tacă. Cu firul încă 
înfășurat în jurul gâtului lui Ivan, ridică receptorul la ureche. 

— Domnul profesor Zauzaiez? 

Nu mai era nimeni la celălalt capăt al firului, închiseseră. Erau 
deja pe drum. 

— Leo, lasă-l în pace! 

Leo strânse cablul și mai tare. Fata lui Ivan se înroși. 

— E un agent sub acoperire. Uită-te cum trăiește. Uită-te la 
casa lui. Nu există niciun profesor Zauzaiez. Era doar contactul 
lui de la securitatea de stat. Deja vin spre noi să ne aresteze. 

— Leo, greșești. ÎI cunosc pe omul acesta. 

— E un fals disident, sub acoperire. Misiunea lui este să 
demaște personalități reale ale disidenţei, să strângă dovezi 
împotriva lor. 

— Leo, te înșeli. 

— Nu există niciun profesor. Deja sunt pe drum. Raisa, nu 
avem timp. 

Degetele lui Ivan se mișcau frenetic pe cablul telefonului. 
Raisa scutură din cap, băgându-și degetele sub fir, eliberându-i 
gâtul de sub presiune. 

— Leo, lasă-l, să vedem cum se apără. 


— Nu-i așa că toţi prietenii tăi au fost arestaţi? Toţi, mai puţin 
el? De unde crezi că a luat MGB-ul numele femeii aceleia, Zoia? 
N-au arestat-o doar pentru că se ruga la Dumnezeu. Ăsta n-a 
fost decât un pretext. 

Incapabil să se elibereze, picioarele lui Ivan alunecară cu totul 
pe podea, obligându-l pe Leo să-i susțină greutatea. Nu-l mai 
putea ţine așa mult timp. 

— Raisa, nu mi-ai vorbit niciodată despre prietenii tăi. N-ai 
avut niciodată încredere în mine. În cine ai avut încredere 
mereu? Gândește-te. 

Raisa îl privi întâi pe Leo, apoi pe Ivan. Era adevărat. Toţi 
prietenii ei fuseseră arestaţi. Toţi, cu excepţia lui. Scutură din 
cap, refuzând să creadă - era doar paranoia acestei zile, 
această paranoia creată de stat care făcuse ca orice fel de 
acuzaţie, oricât ar fi fost de deplasată, să fie suficientă pentru a 
ucide un om. Il văzu pe Ivan încercând să ajungă la sertar. Dădu 
drumul firului. 

— Leo, așteaptă! 

— N-avem timp! 

— Așteaptă! 

Raisa deschise sertarul și începu să cotrobăie prin el. Înăuntru 
era un cuţitaș pentru deschis scrisori, foarte ascuţit - asta căuta 
Ivan ca să se apere. 

Nu-l putea învinui pentru asta. În spate era Pentru cine bat 
clopotele. Cum de n-o ascunsese? Luă cartea în mână. Înăuntru 
era o listă de nume; persoane cărora le fusese împrumutată. 
Unele nume erau tăiate. Numele ei fusese tăiat cu o linie. Pe 
verso se afla o listă cu cei cărora intenţiona să le împrumute 
cartea. 

Se întoarse către Ivan, ridicând foaia în dreptul figurii lui. 
Tremura. Mai exista vreo explicaţie și pentru asta? Ştia deja că 
nu. Niciun disident nu era atât de prost încât să scrie o listă cu 
nume de felul acesta. Era clar că nu împrumuta cărţile decât 
pentru a incrimina oamenii. 

Leo se străduia să-l mai ţină pe Ivan. 

— Raisa, întoarce-te. 

Ea îl ascultă, merse în cealaltă parte a camerei, ţinând încă în 
mână cartea și auzi cum picioarele lui Ivan se loviră cu zgomot 
de mobilă. 


Aceeași zi 


Din moment ce era un agent al securităţii statului, moartea lui 
Ivan avea imediat să fie catalogată drept o crimă, un asasinat 
scandalos comis de unul dintre opozanţii regimului, de un 
element antisovietic. Criminalul trebuie să fi fost un străin, un 
apostat, iar asta legitima cercetări de proporții. Astfel, o ucidere 
de felul ăsta nu trebuia acoperită. Din fericire, Ivan avea și 
foarte mulţi dușmani. Fusese un om care-și petrecuse viaţa 
trădându-i pe ce revoltați, tentându-i cu materiale supuse 
cenzurii, ca un prădător care-și ademenește victima cu momeli 
ispititoare. Materialul cenzurat îi era pus la dispoziţie de către 
stat. Inainte de a pleca din apartament, Raisa luă și bucata de 
hârtie, o mototoli și o băgă în buzunar. Leo adunase la repezeală 
paginile dosarului. N-aveau idee cât le trebuia agenţilor să 
răspundă apelului lui Ivan. Deschiseră ușa de la intrare și o luară 
la fugă pe scări, înainte să-și domolească pasul. Ajunși la 
capătul străzii, priviră în urmă. Agenţii intrau în clădire. 

Nimeni în Moscova nu avea niciun motiv să creadă că Leo și 
Raisa se întorseseră. Nu erau într-un pericol imediat. Ofițerii 
care se ocupau de anchetă, dacă le-ar fi trecut vreodată prin 
cap să facă această legătură, ar fi sunat la secţia MGB din 
Voualsk și ar fi aflat că cei doi erau plecaţi în vacanţă. O 
asemenea scuză ar fi ţinut, cu excepţia cazului în care cineva ar 
fi putut să-i identifice ori i-ar fi văzut intrând sau ieșind din 
apartament. Dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, alibiul lor ar fi fost 
cercetat mai atent. Dar Leo știa că toate aceste amănunte erau 
de mică importanţă. Chiar dacă nu exista nicio dovadă împotriva 
lor, chiar dacă ar fi mers cu adevărat într-o vacanţă, această 
crimă putea fi folosită oricând ca un pretext pentru a-i aresta. 
Dovezile erau un amănunt irelevant. În situaţia în care se aflau, 
să încerce să-și vadă părinţii ar fi fost o neobrăzare nebunească. 
Dar nu mai era niciun tren spre Voualsk până la cinci dimineața 
și, mai mult decât atât, Leo înțelegea că probabil asta era ultima 
lui șansă de a-i vedea. Deși i se refuzaseră contactele cu ei de 
când părăsiseră Moscova și nu i se dăduseră niciodată niciun fel 
de amănunte despre locul în care ar fi putut fi, Leo făcuse rost 
de adresă cam cu trei săptămâni în urmă. Știind că 


263 


departamentele de stat tindeau să lucreze în mod autonom, 
simţise că exista o șansă ca o cercetare la Ministerul Locuinţelor 
cu privire la adresa lui Stepan și a Anei să nu fie remarcată 
imediat și semnalată MGB-ului. Ca o măsură de precauţie, 
dăduse un nume fals și pretinsese că era o cerere oficială, 
incluzând pe listă mai multe nume, inclusiv pe cel al Galinei 
Șaporina. Deși nu obținuse nicio informaţie în privinţa celorlalte 
nume, reușise să-și găsească părinţii. Vasili probabil că se 
așteptase la o astfel de încercare; poate chiar dăduse ordine ca 
adresa să-i fie deconspirată solicitantului. Știa că, atât timp cât 
se afla în exil, slăbiciunea lui Leo vor fi părinţii săi. Dacă își 
propusese să-l prindă încălcând ordinele, atunci părinţii lui erau 
capcana perfectă. Dar părea puţin probabil ca părinţii lui să se 
afle sub supraveghere permanentă pe o perioadă de patru luni. 
Mult mai logic era ca familia care locuia împreună cu bătrânii să 
fie folosită pentru a obţine informaţii. Trebuia să ajungă la 
părinţii lui fără ca acei colocatari să audă, să vadă sau să știe. 
De asta depindea atât siguranţa lui, cât și a părinţilor lui. Dacă 
erau prinși, s-ar fi făcut imediat legătura cu uciderea lui Ivan și 
ar fi fost cu toţii morţi, poate chiar înainte de sfârșitul nopţii. Leo 
era gata să-și asume acest risc. Trebuia să-și ia la revedere. 

Ajunseră pe strada Vorontsovskaia. Clădirea era o casă veche, 
dinainte de revoluție, acel tip de clădire care fusese împărțită 
într-un număr uriaș de apartamente micuțe, despărțite doar de 
niște cearșafuri murdare, legate de sârme. Nu existau utilităţi, 
nici apă curentă, nici toaletă în interior. Leo putu vedea cum pe 
fiecare fereastră ieșea câte o ţeavă care elimina fum de la 
sobele cu lemne, cea mai ieftină și mai mizerabilă cale prin care 
te puteai încălzi. Se puseră pe așteptat, supraveghind clădirea 
de la distanţă. Țânţarii aterizau pe gâturile lor, forțându-i să se 
pălmuiască încontinuu, până când se murdăreau pe mâini de 
propriul sânge. Leo știa că indiferent cât ar fi stat acolo, nu avea 
cum să-și dea seama dacă avea de-a face cu o capcană sau nu. 
Trebuia să intre. Se întoarse spre Raisa. Înainte ca el să 
vorbească, ea spuse: 

— Voi aștepta aici. 

Raisa se simţea rușinată. Avusese încredere în Ivan; părerea 
ei despre el se bazase doar pe spoiala lui culturală cu iz 
occidental, pe cărţile și ziarele lui, pe meditaţiile lui despre 
cultura occidentală, pe planurile lui de a-i ajuta pe disidenti. 


264 


Scriitori care făceau contrabandă cu cărți din vest. Toate 
fuseseră minciuni: câți scriitori și opozanți ai regimului căzuseră 
oare în capcana lui? Oare câte manuscrise arsese astfel încât se 
pierduseră pentru totdeauna? Câţi artiști și liber-cugetători 
trimisese în arestul CEKA? Se îndrăgostise de el datorită 
diferenţelor evidente dintre el și Leo. Acum, aceste diferenţe se 
dovediseră o mască. Disidentul fusese de fapt un miliţian, iar 
miliţianul era de fapt un contrarevoluționar. Disidentul o 
trădase, miliţianul o salvase. Nu știa dacă era în stare să le 
spună la revedere părinţilor lui Leo, stându-i alături ca și cum 
fusese o soție credincioasă și devotată. Leo îi luă mâna și îi 
spuse: 

— Mi-ar face plăcere să vii cu mine. 

Ușa comună era închisă. Aerul era fierbinte, stătut și aproape 

imediat începură să transpire: hainele li se lipiră de spate. Sus, 
la apartamentul 27, ușa era încuiată. Leo intrase până acum în 
foarte multe apartamente. În general, încuietorile mai vechi 
erau mai greu de spart decât cele noi și moderne. Folosindu-se 
de vârful unui briceag, scoase masca încuietorii, dându-i la 
iveală mecanismul. Băgă vârful briceagului și învârti, dar 
încuietoarea nu se deschise. Își șterse sudoarea de pe față, 
respirând o clipă, închizând ochii. Își șterse mâinile pe pantaloni, 
ignorând ţânţarii: lasă-i să-și facă plinul. Deschise ochii. 
Concentrează-te. Încuietoarea cedă. 
_ Singura lumină venea dinspre fereastra care dădea în stradă. 
In aer era un miros stătut. Rămaseră în ușă, adaptându-și ochii 
la întuneric. Puteau distinge forma a trei paturi. În două dintre 
ele se afla câte un cuplu adult, într-un al treilea pat, mai mic, 
păreau să doarmă trei copii, în bucătărie, doi copii mici dormeau 
pe covorașele de pe jos precum niște cățeluși sub masă. Leo se 
apropie de cei care dormeau. Nici urmă de părinţii săi. li fusese 
dată o adresă greșită? Asemenea incompetenţă era ceva 
obișnuit. Sau poate că i se dăduse intenţionat o adresă greșită? 

Văzu o altă ușă și se îndreptă spre ea, parchetul scârțâind sub 
fiecare pas pe care-l făcea. Raisa rămăsese în urmă, iar pasul ei 
era mult mai ușor. Cei doi din patul cel mai apropiat începură să 
se miște. Leo se opri, așteptând ca cei doi să se liniștească. 
Cuplul adormi din nou. Leo își continuă drumul, Raisa îl urmă. 
Intinse mâna și apucă clanţa. 


În odaie nu exista nicio fereastră, nicio sursă de lumină. Leo 
trebui să ţină ușa deschisă ca să poată vedea ceva. Putu vedea 
că erau două paturi, cu un spaţiu foarte mic între ele. Nici măcar 
un cearșaf murdar care să le despartă. Într-unul dintre paturi 
dormeau doi copii. În celălalt, un cuplu adult. Leo se apropie. 
Da, aceștia erau părinţii lui, dormind lipiţi unul de celălalt, într- 
un pat strâmt, de o singură persoană. Leo se ridică, se îndreptă 
spre Raisa și șopti: 

— Închide ușa. 

Forțat să se miște prin întuneric, Leo bâjbâi până când ajunse 
lângă patul părinţilor săi și se lungi lângă pat, alături de ei. li 
ascultă cum dormeau și era bucuros că era întuneric. Plângea. 
Camera în care erau acum nevoiţi să trăiască era mai mică 
decât fosta lor baie. N-aveau niciun fel de spaţiu al lor, nicio 
modalitate de a se rupe de familia cu care trăiau. Fuseseră 
trimiși aici ca să moară simțind ceea ce simţea și fiul lor căzut în 
dizgrație: umilință. Le puse mâinile pe gură. Simţi cum se 
treziră, le simți stupefacţia, tensiunea. Ca să nu ţipe le șopti 
imediat: 

— Sunt eu, Leo. Nu scoateţi niciun sunet. 

Simţi cum trupurile li se relaxează. Le eliberă gurile. 

Îi auzi ridicându-se. Simţi mâinile mamei lui atingându-i faţa. 
Fără să-l vadă, îl atingea, în întuneric. Degetele ei încetară să se 
miște când îi simţi lacrimile. Îi auzi vocea, mai mult o șoaptă: 

— Leo... 

Mâinile tatălui le urmară pe cele ale mamei. Leo le luă mâinile 
și le lipi de fața lui. Jurase să aibă grijă de ei și eșuase. Nu putu 
decât să murmure: 

— Îmi pare rău. 

Tatăl răspunse: 

— N-ai de ce să-ți ceri scuze. Am fi trăit aşa toată viața 
noastră dacă nu erai tu. 

Mama îl întrerupse, dintr-odată devenindu-i clare toate 
întrebările pe care voia să i le pună. 

— Am crezut că ai murit. Ni s-a spus că ați fost amândoi 
arestați. 

— Au mințit. Am fost trimis la Voualsk. Am fost transferați, nu 
închiși. Lucrez pentru miliție acum. V-am scris de atâtea ori, însă 
probabil că scrisorile au fost interceptate și distruse. 


266 


Copiii din paturile de alături se mișcară, făcând paturile să 
scârțâie. Toată lumea tăcu. Așteptară până când le auziră din 
nou respiraţiile sacadate, adânci. 

— Raisa e aici. 

li conduse mamei mâna până în mâna Raisei. Acum, toți patru 
se ţineau de mână. Mama întrebă: 

— Copilul? 

— Nu. 

Leo adăugă pentru a nu complica datele problemei: 

— Avort. 

Raisa vorbi din nou. În vocea ei se putea simţi emoția. 

— Îmi pare rău. 

— Nu e vina ta. 

Ana întrebă: 

— Cât staţi în Moscova? Ne putem vedea mâine? 

— Nu, nici n-ar trebui să fim aici. Dacă suntem prinși, 
ajungem cu toţii la închisoare. Inclusiv voi. Plecăm mâine 
dimineață, la prima oră. 

— Să ieșim ca să putem vorbi? 

Leo se gândi o clipă. N-aveau cum să iasă din apartament fără 
să trezească pe cineva. 

— Nu putem risca să-i trezim. Trebuie să vorbim aici. 

O vreme, niciunul nu spuse nimic. Doar patru perechi de 
mâini se strângeau în întuneric. În cele din urmă, Leo spuse: 

— Trebuie să vă găsesc un loc mai bun în care să locuiti. 

— Nu, Leo, ascultă-mă. Foarte des te-ai comportat ca și cum 
dragostea ta s-ar fi măsurat în lucrurile pe care le puteai face 
pentru noi. Chiar și când erai mic. Asta nu e adevărat. Trebuie 
să te concentrezi asupra vieților voastre. Noi suntem bătrâni. Nu 
mai contează unde trăim. Singurul lucru care ne-a ţinut în viață 
e că am așteptat vești de la tine. Trebuie să acceptăm că e 
ultima oară când ne vedem. Nu trebuie să ne mai facem planuri 
inutile. Trebuie să ne luăm la revedere cât mai putem, Leo. Te 
iubesc și sunt mândră de tine. Îmi pare rău doar că n-ai avut un 
guvern mai bun căruia să-i fii loial. 

Vocea Anei era acum calmă. 

— Vă aveţi unul pe altul. Vă iubiţi unul pe celălalt. Sunt 
convinsă că veţi avea o viaţă bună împreună. Lucrurile vor arăta 
altfel pentru voi și pentru copiii voștri. Rusia va fi altfel. Sper din 
suflet asta. 


267 


Erau vorbe goale, dar care îi produceau bucurie, așa că Leo 
nu spuse nimic ca s-o contrazică. 

Stepan luă mâna lui Leo și îi strecură un plic. 

— Asta e o scrisoare pe care ţi-am scris-o cu multe luni în 
urmă. N-am avut ocazia să ţi-o dau pentru că ai fost transferat. 
N-am vrut s-o trimit prin poștă. Promite-mi că n-o vei citi decât 
când vei fi în siguranţă în tren. Nu mai devreme. Promite-mi. 

— Ce e aici? 

— Împreună cu mama ta am cântărit foarte atent conţinutul 
acestei scrisori. Aici se află tot ce am vrut să spunem vreodată. 
Aici sunt toate lucrurile pe care ar fi trebuit să ni le spunem mai 
demult. 

— Tată... 

— la-o, Leo, pentru noi. 

Leo luă scrisoarea și cei patru se îmbrățișară în întuneric 
pentru ultima oară. 


268 


6 iulie 


Leo se apropie de tren. Raisa era lângă el. Oare se aflau pe 
peron mai mulţi agenţi decât de obicei? Era oare posibil să fie 
deja căutaţi? Raisa mergea prea repede. Leo o luă ușor de 
mână, iar ea încetini. Pusese scrisoarea de la părinţii lui la un loc 
cu foile din dosar, lipită de piept. Aproape că ajunseseră la 
vagonul lor. 

Se urcară în trenul aglomerat. Leo îi șopti Raisei: 

— Stai aici. 

Ea dădu din cap. El intră în toaleta înghesuită, lăsând capacul 
closetului pentru a mai reduce din miros. Își dădu jos haina, își 
descheie cămașa, apoi dădu jos săculeţul subţire din bumbac în 
care băgase dosarul. Era ud de la transpiraţie, iar cerneala de 
pe acte i se întipărise pe piept. 

Găsi scrisoarea și o întoarse în palmă. Pe plic nu era niciun 
nume; plicul era mototolit, murdar. Se întrebă cum reușiseră 
bătrânii să-l ţină ascuns de cealaltă familie, care în mod evident 
căuta frecvent printre lucrurile lor. Unul dintre ei probabil că 
ținuse scrisoarea asupra lui, zi și noapte. 

Trenul se puse în mișcare, părăsind Moscova. Își ţinuse 
cuvântul. Acum putea s-o citească. Așteptă până când ieși din 
staţie înainte să deschidă plicul și să despăturească scrisoarea. 
Era scrisul de mână al tatălui: 


„Leo, nici eu, nici mama ta nu avem vreun regret. 
Te iubim. Mereu am sperat că va veni o zi în care vom 
putea vorbi despre asta. Spre surprinderea noastră, 
ziua aceea n-a venit niciodată. Am crezut mereu că tu 
vei fi cel care va ridica această chestiune. Dar n-ai 
făcut-o niciodată. Te-ai comportat mereu ca și cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. Poate că așa puteai uita mai 
ușor? De asta n-am zis nimic. Credeam că e felul tău 
de a te împăca cu trecutul. Ne era teamă că poate ai 
reușit să-l ștergi din mintea ta, iar a-l aduce înapoi n-ar 
fi produs decât durere și suferință. Pe scurt, eram 
fericiți împreună și nu voiam să schimbăm asta. A fost 
o lașitate din partea noastră. O spun încă o dată. Și eu, 


269 


și mama ta te iubim foarte mult și nu avem niciun 
regret." 


Leo se opri din citit și întoarse capul. Da, își amintea ce se 
întâmplase. Ştia ce va spune scrisoarea mai departe. Și, da, își 
petrecuse întreaga viaţă încercând să uite. Împături scrisoarea 
înainte s-o rupă în mici bucățele. Se ridică, deschise geamlăâcul 
vagonului și aruncă afară bucăţelele de hârtie. Luate de vânt, 
hârtiuţele de mărimi inegale dispărură cu rapiditate din raza lui 
vizuală. 


Sud-estul raionului Rostov 
Șaisprezece kilometri nord de Rostov-pe-Don 


Aceeași zi 


Nesterov își petrecuse această ultimă zi în raion, vizitând 
orașul Gukovo. Acum se afla în tren mergând înapoi spre 
Rostov. Deși presa nu făcuse nicio referire explicită la uciderea 
copiilor, crimele intraseră în atenția publică sub forma bârfelor și 
zvonurilor. Până acum, în orășelele izolate miliția refuzase să 
vadă aceste crime altfel decât ca pe niște evenimente fără vreo 
legătură între ele. Dar cei din afara miliției, fără a purta cu ei 
povara vreunei ideologii asupra crimei, începuseră să facă 
legături între aceste ucideri. Povești neoficiale începuseră să 
circule. Nesterov auzise cum că în pădurile de lângă Șakhti 
circulă un monstru care ucide copii. Pentru fiecare loc fusese 
inventat un monstru, iar explicaţii implicând tot felul de entități 
supranaturale începuseră să fie repetate în tot raionul. Auzise o 
mamă spunând despre creatură că ar fi jumătate om, jumătate 
animal, că fusese un copil crescut de urși care acum avea o 
aversiune firească față de toţi copiii normali, hrănindu-se cu ei. 
Locuitorii dintr-un alt sat erau convinși că au de-a face cu un 
spirit răzbunător al pădurii și de aceea desfășurau ritualuri 
elaborate pentru a-l îmbuna. 

Cei care locuiau în acest raion nu aveau idee că se petreceau 
crime similare și la sute de kilometri depărtare. Credeau că ăsta 
e blestemul lor, un rău care îi bântuia în exclusivitate. Într-o 
anumită măsură, Nesterov le dădea dreptate. judecând după 
frecvența crimelor, nici el nu avea niciun dubiu că se afla în 
patria lor. Frecventa lor era mult mai mare aici decât oriunde în 
altă parte. Nu avea niciun fel de înclinaţie spre acceptarea 
explicaţiilor supranaturale, dar era în parte sedus de cea mai 
răspândită și mai convingătoare dintre teorii: aceea care spunea 
că Hitler lăsase în urmă soldaţi naziști care aveau ordin să 
comită aceste asasinate, să ucidă copiii Rusiei, într-un ultim act 
de răzbunare. Acești soldați naziști fuseseră educați și învățați 
să trăiască în felul rușilor, să se amestece printre ei și din când 
în când să comită câte o crimă după un ritual bine determinat. 
Asta ar fi explicat dimensiunile crimei, aria de răspândire 


271 


geografică, sălbăticia, dar și absenţa contactului sexual. Poate 
că nu era un singur ucigaș, ci mai mulţi, zece sau doisprezece, 
acţionând independent, călătorind dintr-un oraș într-altul și 
ucigând la întâmplare. Această teorie prinsese atât de bine, 
încât câțiva milițieni locali care în mod normal ar fi trebuit să 
susțină că toate crimele fuseseră rezolvate, se apucaseră să-i 
caute pe toți cei care știau germana. 

Nesterov se ridică și își dezmorți picioarele. Stătuse în tren 
trei ore. Trenul era lent, incomod, iar el nu era obișnuit să stea 
nemișcat atât de mult timp. Parcurse lungimea vagonului și 
deschise fereastra privind cum se apropiau luminile orașului. 
Călătorise la Gukovo după ce auzise de uciderea unui băiețel pe 
nume Petea, care locuia la una dintre fermele de acolo. li găsise 
fără prea mare osteneală pe părinţii băiatului. Deși dădu un 
nume fals, recunoscu că ancheta o serie de crime similare în 
care erau implicaţi și alți copii. 

Părinţii copilului erau susţinători fără rezerve ai teoriei 
soldaţilor naziști, sugerând chiar că era posibil ca germanii să fi 
fost ajutaţi de trădători ucraineni, care-i asistaseră în procesul 
de integrare în societate. Tatăl îi arătă lui Nesterov albumul cu 
timbre al lui Petea pe care-l ţineau sub pat într-o cutie de lemn 
în semn de omagiu adus fiului lor. Niciunul nu putea privi 
timbrele fără să plângă. Nu li se permisese să vadă cadavrul 
fiului lor. Dar auziseră ce păţise. Trupul îi fusese sfârtecat cu 
sălbăticie, gura îi fusese umplută cu mizerie parcă pentru a le 
face și mai mult în ciudă. Tatăl, care luptase în marele război 
pentru apărarea patriei era sigur că soldaţilor germani li se 
dădeau droguri pentru a-i face vicioși, cruzi și lipsiţi de orice 
principii morale. Era sigur că acești criminali erau produsul 
acestor metode naziste. Poate că erau dependenţi de sângele 
de copil, fără de care ar fi murit. Altfel, cum ar fi putut cineva să 
comită asemenea crime? Nesterov nu avu ce să-i spună ca să-l 
consoleze în afară de faptul că va face tot ce-i stă în putință 
pentru a-l prinde pe criminal. 

Trenul ajunse la Rostov. Nesterov se dădu jos fără a avea altă 
certitudine decât că a dat de centrul acestor crime. Adunase 
informaţii cu mare ușurință, dat fiind că odată fusese membru al 
miliției din Rostov, înainte de a fi transferat la Voualsk. Conform 
celor mai recente statistici, numărul copiilor uciși crescuse la 
cincizeci și șapte. Un număr mare dintre aceste crime avusese 


272 


loc aici, în raion. Era posibil să fi fost rămășițe naziste infiltrate 
în toată partea de vest a ţării? O mare parte a ţării fusese 
ocupată de Wehrmacht. El însuși luptase în Ucraina și văzuse ce 
însemnau crimele și abuzurile unei armate în retragere. 
Hotărând să nu ia de bună niciuna dintre teorii, respinse toate 
aceste explicaţii. Misiunea lui Leo la Moscova era menită să 
aducă puţin profesionalism în această anchetă care până acum 
fusese făcută după ureche. Lui Nesterov i se dăduse sarcina de 
a descoperi locaţiile crimelor. 

În timpul vacanței, familia lui stătuse în apartamentul mamei 
lui din Cartierul Nou, construit în cadrul unuia dintre programele 
de reconstrucţie de după război, cu tot ce însemna asta: 
construcții realizate mai degrabă ca să îndeplinească un plan, 
decât să poată fi efectiv locuite. Erau dărăpănate, fuseseră 
șubrede încă dinainte de a fi fost terminate. Fără apă curentă, 
fără încălzire centrală, erau similare celor din Voualsk. Hotări 
împreună cu Inesa s-o mintă pe mama lui și să-i spună că se 
mutaseră într-un apartament nou. Mama fu atât de bucuroasă 
de parcă ea însăși se mutase în acel apartament. Apropiindu-se 
de casă, Nesterov își privi ceasul. Plecase la șase dimineaţa și se 
întorcea la nouă seara. Trecuseră cincisprezece ore fără să 
poată aduna informaţii reale. Timpul se scursese. Mâine se 
întorceau acasă. 

Intră în curte. Dintr-o parte într-alta rufe atârnau la uscat. 
Văzu și hainele lui printre ele. Le atinse. Erau uscate. Făcându-și 
loc printre rufe, deschise ușa apartamentului mamei sale, 
intrând apoi în bucătărie. 

Inesa era așezată pe un scaun de lemn, cu faţa însângerată și 
cu mâinile legate. In spatele ei stătea un om pe care nu-l 
recunoștea. Fără să încerce să-și dea seama ce se întâmplase 
sau cine era acest om, Nesterov se năpusti înainte turbat de 
furie și gata să ucidă. Nu-i păsa că acel om purta o uniformă, l- 
ar fi ucis indiferent cine ar fi fost. Ridică mâna, dar nu apucă să 
lovească. O durere ascuţită îi cuprinse mâna. Privind alături, 
văzu o femeie în jur de patruzeci de ani. Ținea în mână un 
baston polițienesc negru. O mai văzuse. Işi amintea acum - pe 
plajă, cu două zile în urmă. In cealaltă mână ţinea o armă, ca din 
întâmplare, savurându-și poziţia de superioritate. Făcu un semn 
către agent. Acesta păși înainte și aruncă pe podea câteva 
pagini. In jurul gleznelor lui căzură toate documentele pe care 


273 


reușise să le adune de-a lungul ultimelor două luni: fotografii, 
descrieri, cărţi - dosarul despre copiii uciși. 
— Generale Nesterov, sunteţi arestat! 


274 


Voualsk 
7 iulie 


Leo și Raisa coborâră pe peron și prefăcându-se că-și așază 
bagajele jos, așteptară ca toţi ceilalți călători să intre în clădirea 
principală a gării. Era târziu, dar nu era încă întuneric și de 
teama de a nu fi văzuţi, coborâră de pe peron și intrară în 
pădure. Odată ajunși în locul unde își lăsaseră lucrurile, Leo se 
opri și își trase respiraţia. Privi copacii și se întrebă dacă făcuse 
bine distrugând scrisoarea. Le făcuse un deserviciu părinţilor 
săi? Înțţelegea de ce simţiseră nevoia să scrie totul: voiau să-și 
găsească liniștea. Dar Raisa avusese mare dreptate să-l întrebe: 


Așa reușești să dormi noaptea? 
Ștergându-ți evenimentele din minte? 


Avea mai multă dreptate decât își imagina. 

Raisa îi atinse braţul. 

— Te simţi bine? 

Îl întrebase ce se afla în scrisoarea aceea. Se gândise s-o 
mintă și să-i spună că se aflau informaţii despre familia lui, 
detalii personale pe care le uitase. Dar ea ar fi știut c-o minte. 
Așa că îi spuse adevărul. Că distrusese scrisoarea, c-o rupsese 
în sute de bucăți și că o aruncase pe fereastră. Nu voise s-o 
citească. Părinţii lui se puteau odihni acum, având senzaţia că 
se despovăraseră. Spre ușurarea lui, Raisa nu comentase nimic 
legat de decizia lui și nici nu mai pomenise nimic de ea. 

Folosindu-și mâinile, își dezgropară lucrurile de sub mormanul 
de frunze și pământ. Își dădură jos hainele de oraș, intenţionând 
să se îmbrace cu echipamentul de excursie - un element 
necesar al acoperirii lor. Dezbrăcaţi, singuri, se opriră. Erau goi 
și se uitau unul la altul. Poate că de vină era pericolul, poate că 
era doar situaţia, dar Leo o dorea. Nefiind sigur de ce mai 
simțea ea pentru el, nu făcu nimic, așteptând, temându-se să 
facă prima mișcare, de parcă nu mai făcuseră sex niciodată, ca 
și cum ar fi fost pentru prima dată și pentru unul, și pentru altul, 
nesiguri de graniţele dintre ei, nesiguri în privinţa a ceea ce era 
acceptabil și ce nu. Ea se întinse și-i atinse mâna. Atât fu de 


275 


ajuns. O trase spre el și începu să o sărute. Uciseseră împreună, 
înșelaseră, complotaseră și minţiseră împreună. Erau doi 
criminali, singuri împotriva întregii lumi. Era timpul să înceapă 
această nouă relaţie. O, dacă ar fi putut rămâne aici, dacă ar fi 
putut trăi această clipă la nesfârșit, ascunși în pădure, 
savurându-și aceste trăiri pentru totdeauna! 
e 

Reveniră pe potecă și o luară spre oraș. Intrară în holul 
restaurantului lui Basarov. Leo își ţinea respiraţia, așteptându-se 
să fie înșfăcat în orice moment. Dar nu era nimeni aici, niciun 
agent și niciun ofițer. Cel puţin până mâine, erau în siguranţă. 
Basarov era în bucătărie și nici măcar nu se obosi să se întoarcă 
spre ei când sosiră. Sus, descuiară camera. Sub ușă găsiră un 
bileţel. Leo așeză bagajele pe pat. Luă biletul. Era de la Nesterov 
și era datat astăzi. 


Leo, dacă te-ai întors, așa după cum plănuiai, vino 
să mă vezi la mine în birou astă-seară la ora 9. Vino 
singur. Adu cu tine toate documentele privitoare la 
chestiunea pe care am discutat-o. Leo, este foarte 
important să nu întăârzii. 


Leo își privi ceasul. Avea la dispoziţie o jumătate de oră. 


Aceeași zi 


Chiar și în sediul miliției, Leo nu voia să-și asume niciun risc. 
Ascunsese documentele în altele oficiale. La biroul lui Nesterov 
jaluzelele erau trase și era imposibil să vezi ceva înăuntru. Își 
privi ceasul; întârziase. Întârziase două minute. Neînţelegând de 
ce ar fi contat asta în mod deosebit, bătu la ușă. Aproape 
imediat ce bătu, ușa se deschise ca și cum Nesterov ar fi 
așteptat chiar în spatele ușii. Leo fu tras înăuntru cu o violenţă 
inexplicabilă, ușa trântindu-se în spatele lui. 

Nesterov se mișca cu o nerăbdare care nu-l caracteriza. Biroul 
lui era plin cu documentele privitoare la cazul lor. Il luă pe Leo 
pe după umeri și îi vorbi cu o voce grăbită și aspră. 

— Ascultă-mă foarte atent și nu mă întrerupe. Am fost arestat 
în Rostov. Am fost obligat să mărturisesc. N-am avut de ales. Imi 
luaseră familia. Așa că le-am spus totul. Am crezut că-i pot 
convinge să ne ajute, am sperat să-i conving că ar trebui să 
pornească o anchetă oficială. Au raportat la Moscova. Ne-au 
acuzat de agitaţie antisovietică. Ei cred că este o vendetă 
personală, o răzbunare a ta împotriva statului. Au spus că toate 
dovezile noastre nu sunt decât materiale de propagandă pro- 
Vest: sunt siguri că tu și soţia ta sunteți spioni. Mi-au oferit o 
alternativă: mi-au spus că mă lasă în pace pe mine și pe familia 
mea dacă te denunţ pe tine și le dau toate materialele pe care 
le-am adunat. 

Leo simţi că ameţește. Ştia că pericolul e aproape, dar nu se 
aștepta să îl încolţească atât de repede. 

— Când? 

— Chiar acum. Clădirea e înconjurată. Peste cincisprezece 
minute, aici vor intra agenţi care te vor aresta și vor lua toate 
dovezile pe care le-am adunat. Vreau să petrec aceste minute 
aflând informaţiile pe care le-ai adunat în Moscova. 

Leo se dădu un pas înapoi, privindu-și ceasul. Era nouă și cinci 
minute. 

— Leo, trebuie să mă asculţi. Există o modalitate prin care 
poți scăpa. Dar ca să meargă, te rog taci, nu mă întrerupe. Am 
născocit un plan. Mă vei lovi cu arma mea, mă vei lăsa 
inconștient. Apoi, ai să ieși de aici, ai să cobori un etaj și ai să te 


277 


ascunzi în birourile de la dreapta scărilor. Leo, mă asculți? 
Concentrează-te. Ușile nu sunt încuiate. Intră, închide ușa în 
urma ta și nu aprinde lumina. 

Leo nu-l asculta însă. Inima îi bătea cu putere. Nu se putea 
gândi decât la... 

— Raisa? 

— Este arestată chiar acum. Îmi pare rău, dar nu ai ce face în 
privința ei. Trebuie să te concentrezi, Leo, sau s-a terminat. 

— S-a terminat. S-a terminat din momentul în care le-ai spus 
totul. 

— Aveau totul, Leo. Dispuneau de tot ce am lucrat. Aveau 
dosarul meu. Tu eşti supărat pe mine, dar ce puteam face? să-i 
las să-mi ucidă familia? Oricum te-ar fi arestat. Leo, te poți 
supăra pe mine sau poţi scăpa. 

Leo se eliberă din strânsoarea lui Nesterov și începu să 
măsoare biroul cu pași mari. Incerca să-și adune gândurile. 
Raisa fusese arestată. Amândoi înţeleseseră demult că această 
clipă va veni. Dar știuseră asta doar abstract, arestarea fusese 
pentru ei un concept, o idee. Nu înțeleseseră niciodată ce 
însemna asta în realitate. Gândul că n-o va mai vedea vreodată 
îl făcu să se sufoce. 

Relaţia lor, povestea lor de iubire reluată atât de frumos cu 
doar două ceasuri în urmă, în pădure, se sfârșise. 

— Leo! 

Ce ar fi așteptat ea de la el? Raisa ar fi vrut ca el să-și 
păstreze calmul. Ar fi vrut ca el să supraviețuiască, să scape, să 
asculte. 

— Leo! 

— Bun. Care e planul tău? 

Nesterov continuă, recapitulând prima parte: 

— Mă vei lovi cu arma. Mă vei lăsa inconștient. Apoi vei cobori 
un etaj și te vei ascunde în birourile din dreapta scărilor. 
Ascunde-te acolo; așteaptă până când agenţii vor intra în 
clădire. Vor veni până aici, vor trece pe lângă tine. Odată ce au 
trecut, coboară la parter, ieși pe una dintre ferestrele din spate. 
Acolo e parcată o mașină. Aici sunt cheile pe care se presupune 
că le-ai furat de la mine. Trebuie să pleci din oraș. Nu căuta pe 
nimeni, nu te opri pentru nimic în lume, condu înainte. Vei avea 
un mic avans. Vor crede că ai plecat pe jos, că ești undeva, în 
oraș. Până când își vor da seama că ai luat o mașină, vei fi liber. 


278 


— Liber să fac ce? 

— Să rezolvi aceste crime. 

— Călătoria mea la Moscova a fost un eșec. Martorul ocular a 
refuzat să vorbească. N-am încă nicio idee cine e omul ăsta. 

Asta păru să-l surprindă pe Nesterov. 

— Leo, poţi s-o faci. O știu. Am încredere în tine. Trebuie să 
mergi la Rostov-pe-Don. Acolo e focarul acestor crime. Sunt 
convins că acolo e cheia. Există teorii despre cine ar putea să-i 
ucidă pe acești copii. Una dintre teorii se referă la niște naziști... 

Leo îl întrerupse. 

— Nu, este vorba de un singur criminal, care lucrează singur. 
Are o slujbă. Pare normal. Dacă ești sigur că focarul crimelor 
este la Rostov, atunci probabil că acolo trăieşte și muncește. 
Slujba lui e legătura între aceste locaţii. Probabil că este nevoit 
să călătorească mult. Ucide pe unde călătorește. Dacă ne-am 
putea da seama unde lucrează, atunci l-am prinde. 

Leo își privi ceasul. Nu mai erau decât câteva clipe până când 
va fi nevoit să plece. Nesterov puse două degete pe orașele în 
chestiune: 

— Ce legătură există între Rostov și Voualsk? La est de acest 
oraș nu au fost crime. Cel puţin din câte știm noi. Asta 
sugerează că aici este punctul de sosire, destinaţia lui. 

Leo fu de acord. 

— La Voualsk este Uzina Volga. Altceva semnificativ din punct 
de vedere economic nu se mai află aici, în afară de gatere. Dar 
în Rostov sunt multe fabrici. 

Nesterov cunoștea ambele locaţii mai bine decât Leo. 

— Există legături puternice între fabricile Volga și Rostelmash. 

— Ce este Rostelmash? 

— O fabrică de tractoare, cea mai mare din URSS. 

— Fac schimb de piese? 

— Este posibil. 

Ar fi putut să fie asta legătura? Crimele păreau să urmeze 
liniile de cale ferată din sud și traversau toată zona de vest. 
Părând interesat de această teorie, Leo remarcă: 

— Dacă Volga face livrări către Rostelmash, atunci fabrica 
aceea trebuie să angajeze pe cineva care să se ocupe de plan. 
Cineva călătorește aici pentru a se asigura că Volga îndeplinește 
cifrele din plan. 


— Dar aici nu au avut loc decât două crime și ele au avut loc 
recent. lar cele două fabrici lucrează împreună de ceva timp. 

— Crimele din nordul ţării au fost cele mai recente. Asta 
înseamnă că abia a primit slujba asta. Sau că a fost transferat 
pe undeva de-a lungul acestei rute. Avem nevoie de dosarele de 
angajare de la Rostelmash. Dacă ai dreptate, atunci comparând 
aceste dosare cu locaţiile crimelor de pe hartă, l-am prins pe 
omul nostru. 

Erau foarte aproape. Dacă n-ar fi fost vânaţi, dacă ar fi fost 
lăsaţi să lucreze fără să se grăbească, ar fi putut prinde 
criminalul până la sfârșitul săptămânii. Dar nu aveau la 
dispoziţie nici săptămâna, nici ajutorul statului. Mai aveau doar 
patru minute. Era ora nouă și unsprezece minute. Leo trebuia să 
plece. Luă un singur document. Lista crimelor, laolaltă cu câteva 
nume, date, locaţii. Asta era tot ce-i trebuia. După ce băgă actul 
în buzunar, se îndreptă spre ușă. Nesterov îl opri. Tinea în mână 
arma. Leo o apucă, ezitând pentru o clipă. Nesterov văzu 
ezitarea lui Leo și spuse: 

— Altfel, ai mei vor muri. 

Leo îl lovi peste faţă, făcându-i pielea să pocnească și să pice 
în genunchi. Nesterov era încă conștient. Privi în sus, spre Leo. 

— Mult noroc! Acum lovește-mă cum trebuie. 

Leo ridică arma. Nesterov închise ochii. 

Leo dădu buzna pe coridor, dar realiză imediat că uitase 
cheile de la mașină. Erau pe masă. Se întoarse, alergă pe 
coridor, reintră în birou, păși peste Nesterov și luă cheile. 
Întârziase, era deja ora nouă și un sfert, agenţii intrau în clădire. 
Leo era încă în birou, exact unde voiau ei să fie. O luă la fugă pe 
coridor, în josul scărilor. Putea auzi pași îndreptându-se chiar 
spre el. Ajungând la etajul trei, o luă la dreapta, apucând clanţa 
primului birou de care dădu. Era descuiat, exact cum îi spusese 
Nesterov. Intră și închise ușa în urma lui, exact când agenţii 
treceau pe scările alăturate. 

Leo așteptă în penumbră. Toate jaluzelele fuseseră trase, așa 
că nimeni nu putea vedea înăuntru. Putea auzi tropăiturile pe 
scări. Erau cel puţin patru agenți. Fu tentat să rămână în 
această încăpere, în întuneric, bucurându-se de o siguranţă 
temporară. Ferestrele dădeau direct în curtea principală. Privi 
afară. În fața intrării era un grup de oameni adunaţi în cerc. Se 
trase din dreptul ferestrei. Trebuia să ajungă la parter și apoi în 


280 


spatele clădirii. Deschise ușa și privi cu atenţie afară. Coridorul 
era gol. Închizând ușa în urma lui, o luă spre scări. Putea auzi 
vocea unui agent dedesubtul lui. Leo alergă către celelalte scări. 
Aici nu mai văzu și nu mai auzi pe nimeni. De cum începu să 
alerge, la etajul de sus izbucniră strigăte: îl găsiseră pe 
Nesterov. 

Un al doilea val de agenţi intră în clădire, alertaţi de strigătele 
colegilor lor. Ar fi fost mult prea riscant să mai coboare un etaj. 
Abandonând planul lui Nesterov, Leo rămase la primul etaj. 
Avea doar câteva clipe de confuzie pe care să le exploateze, 
înainte ca agenţii să se organizeze în echipe de căutare. 
Neputând să ajungă la parter, o luă la fugă de-a lungul 
coridorului, intrând într-o toaletă care dădea spre partea din 
spate a clădirii. Deschise fereastra. Era înaltă, îngustă, abia de-i 
încăpea trupul prin ea. Afară nu se vedea niciun agent. Erau 
vreo cinci metri până jos. Își trase corpul prin fereastră, 
atârnând acum deasupra pământului, ajutându-se doar de 
picioare. Nu avea de ce se agăța. Va trebui să-și dea drumul, 
protejându-și capul cu mâinile. 

Lovi solul cu mâinile, iar încheieturile i se dădură peste cap. 
Auzi un strigăt și privi în sus. Un agent stătea la una dintre 
ferestrele de la ultimul etaj. Îl văzuseră. Fără să ia în seamă 
durerea din încheieturi, Leo se ridică și o luă la fugă spre una 
dintre străzile lăturalnice unde ar fi trebuit să fie mașina. Se 
auziră focuri de armă. Glonţul îi trecu pe la ureche, lovind zidul 
și împrăștiind praf de cărămidă în jur. Se lăsă în jos, se ghemui 
fără a se opri din alergat. Se auziră și mai multe împușcături 
care loviră undeva în afara străzii. Dădu colțul. Acum era în 
afara bătăii puștii. 

Mașina era acolo, parcată. Sări în ea și învârti cheia de 
contact. Motorul se înecă și muri. Nu pornea. Incercă încă o dată 
- te rog - de data asta porni. Băgă mașina în viteză și plecă, 
având grijă să nu facă zgomot cauciucurile. Era crucial ca 
agenţii care îl urmăreau să nu vadă mașina. Ar fi fost doar una 
dintre mașinile de pe stradă. Cum era o mașină a miliției, putea 
spera că orice agent ar fi văzut-o, ar fi presupus că era una de-a 
lor și ar fi continuat căutarea pe jos. 

Nu era aproape nicio mașină pe stradă. Leo conducea prea 
repede, prea dezordonat, grăbindu-se spre ieșirea din oraș. 
Nesterov se înșelase. Nu putea conduce până la Rostov. In 


281 


primul rând, până acolo erau câteva sute de kilometri, nu avea 
nicio staţie de benzină prin apropiere și nici vreuna pe drum. 
Mai mult decât atât, când își vor fi dat seama că a luat o mașină, 
aveau să închidă drumurile. Trebuia să ajungă cât mai departe, 
să abandoneze mașina, să o ascundă și să se piardă pe coclauri, 
înainte să ia un tren. Atât timp cât n-aveau să găsească mașina 
abandonată, avea mai multe șanse să scape mergând pe jos, 
decât cu ea. 

Acceleră și intră pe singurul drum important pe care se intra 
sau se ieșea din oraș, luând-o spre vest. Privi în oglinda 
retrovizoare. Dacă aveau să organizeze o cercetare amănunţită 
a clădirilor din jur, crezându-l pe jos, atunci avea să aibă cel 
puţin o oră avans față de ei. Mări viteza, ajungând la viteza 
maximă de optzeci de kilometri pe oră. 

În depărtare, văzu mai mulţi oameni stând în mijlocul șoselei 
în jurul unei mașini. Era un cordon de miliție. Nu riscaseră nimic. 
Dacă drumul spre vest era blocat, cu siguranţă că la fel era și 
drumul spre est. Inchiseseră întregul oraș. Singura lui șansă 
acum era să treacă de cordonul de miliţie. Avea suficientă 
viteză. Va intra în mașinile poziționate de-a latul șoselei. Mașina 
lui va fi aruncată spre marginea drumului. Trebuia cumva să 
gestioneze impactul. Dacă le va avaria mașina, nu vor putea să-l 
urmărească imediat. Era o situaţie disperată. Avansul lui avea 
să se scurteze la doar câteva minute. 

Agenţii dinaintea lui începură să tragă. Gloanțele loviră 
capota. Unul găuri parbrizul. Leo se ghemui sub volan, fără a 
mai putea vedea acum șoseaua. Mașina mergea însă în direcția 
bună. Nu trebuia decât să o menţină. Gloanţele continuară să 
treacă prin parbriz. Bucăţi de sticlă îi cădeau în poală. Păstrase 
direcţia bună - era gata de impact. 

Mașina se înclină și se răsturnă pe o parte. Bine prins în 
scaunul lui, Leo încercă să păstreze controlul mașinii, dar 
aceasta făcu o mișcare violentă la stânga, scăpându-i de sub 
comandă. Cauciucurile se spărseseră. Nu mai avea ce face. 
Mașina se răsturnă, iar geamurile i se sparseră. Fu aruncat în 
portieră, la câţiva milimetri de șosea. Automobilul alunecă, 
scoțând scântei. Lovi cealaltă mașină și se roti în loc. În cele din 
urmă, ieși de pe șosea. Leo fu azvârlit din portieră pe mașină, 
unde rămase ghemuit până când, într-un final, mașina se opri. 


282 


Leo deschise ochii. Nu-și dădea seama dacă se putea mișca și 
nici nu găsi suficientă putere cât să încerce. Deasupra văzu 
cerul negru al nopţii. Gândurile i se puseră lent în mișcare. Nu 
se mai afla în mașină. Cineva trebuie că-l trăsese afară. O față 
apăru deasupra lui, acoperind priveliștea, cercetându-l. Leo se 
concentră asupra omului care îl privea. Era Vasili. 


283 


Rostov-pe-Don 
Aceeași zi 


Aron trăise cu impresia că o slujbă în cadrul miliției avea să 
fie palpitantă sau măcar mai palpitantă decât cea de colhoz. 
Știuse mereu că salariile nu erau foarte bune, dar avantajul era 
că niciodată competiţia nu fusese de speriat. Când venea vorba 
să caute o slujbă, nu-i ieșea niciodată foarte bine. Practic, nu era 
nimic în neregulă cu el. La scoală se descurcase foarte bine. Se 
născuse însă cu un defect la buza superioară. Asta îi spusese 
medicul. Era diform și n-avea ce face în privința asta. Arăta de 
parcă o porţiune din buză îi fusese tăiată, iar bucăţile rămase se 
strânseseră laolaltă în mijloc, dând la iveală dinţii. Rezultatul era 
că părea că rânjește tot timpul. Deși asta nu-i afectase 
capacitatea de a lucra, cu siguranţă îi afectase capacitatea de a 
obţine o slujbă. Miliția păruse atunci soluția perfectă. Erau 
disperaţi după noi cadre. Aveau să încerce să-l intimideze, îl vor 
vorbi pe la spate, dar era obișnuit cu asta. Le va suporta pe 
toate dacă va avea ocazia să-și folosească mintea. 

Și iată-l acum, în miezul nopţii, stând în tufișuri, mușcat de 
insecte, urmărind orice posibile activităţi suspecte într-o stație 
de autobuz. 


Activitate suspectă. 


Lui Aron nu i se spusese de ce trebuia să stea aici sau ce 
anume însemna activitate suspectă. Cum era unul dintre cei mai 
tineri membri ai departamentului, avea doar 20 de ani, se 
întrebă dacă nu cumva avea de-a face cu vreun ritual de iniţiere 
- un test de loialitate, o încercare de a vedea dacă e capabil să 
respecte ordinele. În miliţie obedienţa era preţuită mai mult 
decât orice. Până acum, în staţie nu putea vedea decât o fetiță. 
Era tânără, poate că avea paisprezece sau cincisprezece ani, 
dar încerca să pară mai în vârstă. Părea beată. Cămașa îi era 
descheiată. O privi cum își îndreaptă fusta și se joacă cu părul. 
Ce făcea oare în staţie? Până dimineață nu avea să vină niciun 
autobuz. 


284 


Un bărbat se apropie. Era înalt, purta pălărie și haină. Avea 
ochelari cu rame groase și o servietă elegantă. Stătea lângă 
orar, deslușindu-l, urmărindu-l cu degetul. Fata se ridică și 
merse spre el, de parcă ar fi fost un păianjen despuiat care 
aștepta în colţul pânzei sale. Bărbatul continuă să citească în 
timp ce fata îl înconjura, atingându-i haina, mâinile, servieta. 
Bărbatul păru să ignore o vreme avansurile ei, până când, la un 
moment dat, își luă privirea de la orarul trenurilor și începu s-o 
studieze. Începură să vorbească. Aron nu putea auzi ce-și 
spuneau. Fata părea că nu e de acord cu un anumit lucru, dădea 
din cap. Apoi se înțeleseră. La un moment dat bărbatul se 
întoarse și privi direct înspre tufele de lângă el, direct spre Aron. 
Oare îl văzuse? Părea puţin probabil. El se afla în întuneric, ei 
erau în lumină. Cei doi o luară apoi spre el, direct spre locul în 
care se ascundea. 

Aron se zăpăci și privi încă o dată locul în care se afla. Era 
complet ferit privirii. Nu avuseseră cum să-l vadă. Și chiar dacă 
l-ar fi văzut, de ce veneau direct spre el? Nu-i mai despărțeau 
decât câţiva metri. Acum îi putea auzi vorbind. Așteptă, 
cuibărindu-se mai adânc în tufe, și văzu cum cei doi trecură 
exact pe lângă el, îndreptându-se spre păduri. 

Aron se ridică. 

— Stai! 

Bărbatul se opri, spinarea i se încovoie. Se întoarse. Aron 
încercă să fie cât se putea de autoritar. 

— Ce faceţi aici? 

Fata, care nu păru deloc impresionată sau speriată, răspunse: 

— Mergem să ne plimbăm puţin. Ce-ai păţit la buză? Arată 
nasol de tot. 

Aron se înroși. Fata se uita la el cu un dezgust evident. Băiatul 
tăcu o clipă, încercând să se adune. 

— Urma să faceţi sex într-un loc public. Tu ești o prostituată. 

— Nu, mergeam doar să ne plimbăm puţin. 

Bărbatul vorbi și el. Avea o voce jalnică, abia perceptibilă: 

— Niciunul dintre noi n-a făcut nimic rău. Doar vorbeam. 

— Vreau să vă văd actele. 

Bărbatul făcu un pas înainte, căutându-și actele în buzunar. 
Fata părea de-a dreptul nonșalantă. Cu siguranţă că mai fusese 
oprită și înainte de miliţie. Nu părea deloc impresionată. Aron 


285 


cercetă actele bărbatului. Se numea Andrei. Lucra la Uzinele 
Rostelmash. Actele erau în ordine. 

— Deschide servieta. 

Andrei ezită. Transpiraţia începu să-i curgă din abundență pe 
spinare. Fusese prins. Nu-și imaginase vreodată că se va 
întâmpla asta: că planul lui ar putea eșua. Ridică servieta și 
deschise  încuietoarea. Tânărul miliţian se uită înăuntru, 
pregătindu-se să cotrobăie prin ea. Andrei privea în jos, la vârful 
pantofilor. Când privi în sus, Aron ţinea în mână cuțitul său, un 
cuțit lung cu lama zimţată. 

— Ce faci cu ăsta? 

— Călătoresc mult. De cele mai multe ori mănânc în tren. 
Folosesc cuțitul ca să tai salam. Salam foarte ieftin, uscat, dar 
soția mea refuză să cumpere altceva. 

Andrei chiar folosise cuțitul pentru a mânca. Aron găsi o 
bucată de salam. Era ieftin și tare. Marginea era foarte dură. 
Fusese tăiat cu acel cuțit. Găsi un borcan cu filet, gol. 

— Asta pentru ce e? 

— Unele dintre piesele pe care le adun sunt murdare, fragile. 
Îmi trebuie la lucru. Tovarășe miliţian, ascultați, am greșit 
mergând cu fata asta. Nu știu ce m-a apucat. Mă aflam în staţie 
citind orarul autobuzelor de mâine și ea a venit la mine. Știţi și 
dumneavoastră cum e cu nevoile. Vin peste tine. Dar, uitați-vă 
în buzunarul servietei. Veţi găsi acolo carnetul meu de membru 
de partid. 

Aron găsi carnetul. Găsi de asemenea și o fotografie cu soţia 
și cele două fiice ale lui. 

— Fiicele mele. Nu trebuie să continuăm cu povestea asta, 
nu? Fata e de vină. Dacă nu era ea, mă duceam acasă. 

Un cetățean obișnuit, dus în ispită pentru o clipă de o beţivă, 
de o tărâtură. Omul fusese și politicos: nu se holbase la buza lui, 
nici nu făcuse vreo remarcă despre ea. Il tratase ca pe un egal, 
deși era mai în vârstă decât el, avea o slujbă mai bună și era 
membru de partid. El era victima. Ea era infractoarea. 

Acum, după ce îi trecuse glonţul pe la ureche, Andrei realiză 
că era aproape liber. Fotografia familiei lui se dovedise 
nepreţuită în numeroase ocazii. Uneori o folosea pentru a-i 
convinge pe copiii bănuitori că era un om în care se putea avea 
încredere. El însuși era tată. În buzunarul pantalonilor putea 
simţi o funie grosolană. În seara asta n-avea să capete nimic; pe 


286 


viitor trebuia să înveţe să fie mai răbdător. Se părea că nu mai 
putea ucide în orașul lui. 

Aron era pe punctul de a-l lăsa în pace, de a-i înapoia 
fotografia și carnetul de partid, când, deodată, văzu ceva 
neobișnuit, o bucată de ziar împăturită. Trase afară bucata de 
hârtie și o despături. Andrei începu să tremure, neputând privi 
acest idiot cu buza lui hidoasă cum atinge ziarul cu degetele lui 
murdare. Abia se abţinu să nu-i smulgă hârtia din mâini. 

— Ne-o puteţi da înapoi, vă rog? 

Pentru prima dată, vocea bărbatului deveni agitată. De ce era 
hârtia asta așa importantă pentru el? Aron începu s-o citească. 
Era o bucată de ziar de acum câţiva ani, pe care scrisul era abia 
vizibil. Părţile scrise fuseseră tăiate cu grijă, așa că era imposibil 
să spui din ce ziar era luată bucata. Tot ce mai rămăsese era o 
fotografie făcută în timpul Marelui Război pentru Apărarea 
Patriei. Era imaginea unui panzer distrus, cuprins de flăcări. 
Soldaţi ruși îl înconjurau, victorioși, cu armele îndreptate spre 
cer, cu cadavre de naziști la picioare. Era o fotografie care 
înfățișa celebrarea victoriei, o poză de propagandă. Aron cel cu 
buză de iepure înţelese imediat de ce o astfel de fotografie 
fusese publicată într-un ziar. Soldatul rus din centrul fotografiei 
era un bărbat frumos, cu un zâmbet de învingător pe chip. 


Moscova 
10 iulie 


Faţa lui Leo era fină, plăcută la atingere. Ochiul drept îi 
rămase închis, ascuns sub falduri de piele fină. Simţea o durere 
intensă în josul pieptului, ca și cum și-ar fi rupt mai multe 
coaste. | se dăduseră îngrijiri medicale la locul accidentului, dar 
imediat ce se convinseseră că viața nu-i era în pericol, fusese 
băgat într-o dubă, păzit de milițieni înarmaţi. Pe drumul spre 
Moscova simţi fiecare groapă din drum ca pe o lovitură în 
stomac. Fără analgezice, leșină de câteva ori. Miliţienii care-l 
supravegheau îl treziră înghiontindu-l cu pistoalele în coaste, 
fiindu-le teamă să nu moară sub ochii lor. Când îi era frig, când 
ardea din cauza febrei. Işi dădea seama că aceste suferințe erau 
doar începutul. 

lronia faptului de a sfârși aici - legat într-un scaun dintr-o 
cameră de interogatoriu de la Liubianka - nu-i scăpase. Un 
milițian devenise acum prizonier, printr-o schimbare a sorții care 
nu era deloc neobișnuită. Așadar, acesta era sentimentul pe 
care îl avea un dușman al statului. 

Ușa se deschise. Leo ridică privirea. Cine era bărbatul ăsta cu 
pielea ca hârtia, cu dinţii galbeni de la tutun? Era un fost coleg, 
asta își amintea. Dar nu-și amintea numele lui. 

— Nu-ţi amintești de mine? 

— Nu. 

— Sunt dr. Zarubin. Ne-am întâlnit de câteva ori. Te-am vizitat 
acum câteva luni când erai bolnav. Îmi pare rău să te văd în 
situația asta. N-o spun ca să te critic, nici ca să îţi aduc vreo 
acuzaţie: pur și simplu așa este drept și corect. Îmi doresc să nu 
fi făcut ceea ce ai făcut. 

— Ce am făcut? 

— Ţi-ai tradat ţara. 

Medicul îi pipăi coastele. Fiecare atingere îl făcea să 
scrâșnească din dinți. 

— Coastele tale nu sunt rupte, după cum ţi-am spus. Sunt 
doar deplasate. Sigur că te dor, dar nu e nevoie de operaţie. Mi 
s-a ordonat să-ți curăț rănile și să-ţi schimb pansamentele. 


288 


— Tratamentul de dinaintea torturii, una dintre părţile 
frumoase de aici. Odată, am salvat viaţa unui om doar ca să-l 
aduc aici. Trebuia să-l fi lăsat să se înece. 

— Nu știu despre cine vorbești. 

Leo tăcu. Oricine putea să ajungă să-și regrete acțiunile, 
odată ce sorții îi deveneau potrivnici. Inţelese mai clar decât 
oricând că și ultima șansă de a se salva îi scăpase printre 
degete. Criminalul va continua să ucidă, protejat nu de 
inteligenţa sa, ci de refuzul propriei lui ţări de a admite 
existența unui astfel de om, refuz care îi asigura imunitatea 
perfectă. 

Medicul termină de pansat rănile lui Leo. Îngrijirile aveau ca 
scop asigurarea unei stări de sănătate rezonabile a acuzatului, 
stare care să-i ofere sensibilitatea perfectă pentru torturile ce 
urmau. Acuzaţii trebuiau să se simtă cât mai bine înainte de 
interogatoriu pentru a putea suferi cât mai mult. Medicul se 
aplecă și îi șopti la ureche: 

— Acum mă duc să mă dau la nevastă-ta. La frumușica aia de 
nevastă-ta. E alături. Legată. E lipsită de orice ajutor și asta din 
cauza ta. Tot ceea ce am să-i fac va fi din vina ta. Am s-o fac să 
regrete ziua în care s-a îndrăgostit de tine. Și am s-o fac s-o 
spună cu voce tare. 

Lui Leo îi trebuiră câteva clipe ca să înţeleagă ce i se spunea, 
de parcă i s-ar fi vorbit într-o limbă străină. N-avea nimic cu 
acest om. Abia de-l recunoscuse. De ce o ameninţa pe Raisa? 
Incercă să se ridice și să-l lovească pe doctor. Dar scaunul era 
lipit de podea, iar el era legat de scaun. 

Zarubin se trase înapoi ca un ins care și-a apropiat prea mult 
faţa de cușca leului. Il privi pe Leo cum se zbate între curele, 
cum i se îngroașă venele gâtului, cu fața roșie, cu ochii ieșiți în 
mod jalnic din orbite. Spectacolul avea ceva excitant - era ca și 
cum ai fi privit o muscă prinsă sub sticla unui pahar. Omul ăsta 
nu înțelegea în ce situaţie se afla. 


Era lipsit de ajutor. 


Doctorul își luă servieta și așteptă ca gardianul să-i deschidă 
ușa. Se aștepta să-l audă pe Leo strigând după el, amenințând 
că-l va ucide. Dar, măcar din acest punct de vedere, fu 
dezamăgit. 


289 


O luă pe coridorul subsolului, merse câţiva metri și ajunse la 
celula alăturată. Ușa era deschisă. Zarubin intră. Raisa era 
legată de scaun exact în același fel ca și soțul ei. Doctorul era 
de-a dreptul emoţionat la gândul că va fi recunoscut și că o va 
face să regrete că nu i-a acceptat avansurile. Dacă le-ar fi 
acceptat, ar fi fost acum în siguranţă. În mod cert, nu era o 
supraviețuitoare înnăscută, așa cum o crezuse el. Era foarte 
frumoasă și nu voise să profite de pe urma acestui fapt, alegând 
în schimb fidelitatea. Poate credea în viaţa de apoi, într-un rai 
unde avea să fie răsplătită pentru fidelitatea ei. Aici însă 
fidelitatea ei nu valora nimic. 

Convins că regretele ei îl vor stimula, doctorul se aștepta s-o 
vadă implorând: 


Ajută-mă. 


Acum avea să accepte orice condiţii. Îi va putea cere orice. O 
putea trata ca pe o târâtură, iar ea va accepta și va spune că 
mai vrea. Avea să i se supună cu totul. Doctorul deschise grilajul 
de pe perete. Deși grilajul părea să facă parte din sistemul de 
ventilaţie, era de fapt un dispozitiv menit să transmită sunetul 
de la o celulă la alta. Voia ca Leo să audă absolut tot ce urma să 
spună. 

Raisa îl privi pe Zarubin, îi urmări figura care încerca să 
mimeze regretul, compasiunea, care părea să spună: 


Dacă ai fi acceptat ce ti-am propus... 


Își puse servieta jos și începu s-o examineze, deși n-avea 
niciun fel de rană. 

— Trebuie să-ţi examinez fiecare parte a corpului. Pentru 
raport, înţelegi? 

Raisa fusese arestată foarte discret. Agenţii înconjuraseră 
restaurantul, apoi intraseră în cameră și o arestaseră. Pe când 
era scoasă din restaurant, Basarov strigase cu o răutate care 
putea fi ușor bănuită la el că merita, după părerea lui, orice 
pedeapsă ar fi primit. O aruncară în spatele unei camionete, o 
legară și nu-i dădură nicio informaţie. Nu avu idee ce se 
întâmplase cu Leo până când îl auzi pe unul dintre agenți 


290 


spunând că fusese prins. Ghici, din satisfacția pe care o simţise 
în vocea lui, că Leo încercase măcar să scape. 

Încercă să privească înainte în timp ce mâinile doctorului o 
pipăiau peste tot, să se poarte de parcă n-ar fi fost acolo. Dar nu 
se putea abţine ca din când în când să-i strecoare câte o privire 
pe furiș. Încheieturile degetelor erau păroase, unghiile tăiate cu 
grijă și foarte curate. Gardianul din spatele ei începu să râdă: un 
râs infantil. Încercă să-și imagineze că trupul ei era intangibil și 
că orice ar fi făcut doctorul, nu îi va putea atinge trupul. Era însă 
aproape imposibil să-și imagineze asta. Mâinile lui se plimbau pe 
interiorul coapselor ei cu o lentoare calculată. Simţi că îi dau 
lacrimile. Începu să clipească pentru a le face să dispară. 
Zarubin se apropie; faţa îi era acum foarte aproape de a ei. O 
sărută pe obraz și i-l supse de parcă tocmai se pregătea s-o 
muște. 

Ușa se deschise. Doctorul se ridică și se dădu înapoi. Vasili 
era nervos. 

— Nu e rănită. Dumneata n-ai ce căuta aici. 

— Voiam doar să fiu sigur. 

— Poţi pleca. 

Zarubin își luă servieta și plecă. Vasili închise grilajul. Se 
ghemui lângă Raisa. E 

— Eşti puternică. Poate îţi imaginezi că poţi rezista. Iți înțeleg 
dorința de a rămâne fidelă soțului tău. 

— Chiar înţelegi? 

— Ai dreptate. Nu înțeleg. Ideea e că ţi-ar fi mult mai bine 
dacă mi-ai spune totul imediat. Tu îţi imaginezi că sunt un 
monstru, dar știi de unde am învăţat metodele astea? De la 
soțul tău - el obișnuia să le spună asta inculpaţilor înainte să fie 
torturați. Chiar era sincer, dacă asta contează în vreun fel. 

Raisa privea trăsăturile frumoase ale acestui bărbat și se 
întreba, așa cum o făcuse și în gară acum câteva luni, de ce 
părea urât. Ochii îi erau inexpresivi, nu goi sau tâmpi, ci reci. 

— Am Să-ţi spun totul. 

— Dar va fi de ajuns? 

e 

Leo ar fi trebuit să-și conserve energia până când va fi avut o 
ocazie de a acţiona. lar acel moment încă nu sosise. Văzuse 
mulţi prizonieri irosindu-și energia bătând cu pumnii în uși, 
urlând, umblând agitaţi prin celulele lor micuţe. Pe atunci se 


291 


întreba cum de aceștia nu vedeau inutilitatea acţiunilor lor. 
Acum, că se afla în aceeași situaţie, înţelegea cum se simțeau 
oamenii aceia. Era ca și cum întreg trupul era alergic la această 
încarcerare. Nu avea nimic de-a face cu logica sau cu 
raţionamentele. Pur și simplu, nu putea sta să aștepte și să nu 
facă nimic. Se apucă să tragă de curelele cu care era legat până 
când își însângeră încheieturile. O parte din el credea sincer că 
ar fi putut rupe curelele, deși văzuse de-a lungul vremii sute de 
prizonieri încercând să desfacă aceste legături fără ca vreunul 
să reușească vreodată. Spera că ar fi putut evada, iar speranța 
aceasta, părea Leo să uite, era mai periculoasă decât orice 
formă de tortură. 

Vasili intră și îi făcu semn gardianului să așeze un scaun în 
faţa celui al lui Leo. Gardianul se conformă, așezând scaunul în 
așa fel încât Leo să nu poată ajunge la el. Vasili înaintă, luă 
scaunul și îl mută mai aproape. Genunchii aproape li se 
atingeau. Îl privi pe Leo. Remarcă trupul tensionat care se 
zbătea între curelele de piele. 

— Liniștește-te, soţia ta e nevătămată. E alături. 

Vasili făcu semn gardianului să deschidă grilajul. Acesta îl 
deschise. Vasili strigă: _ 

— Raisa, spune-i ceva soțului tău. Iși face griji pentru tine. 

Vocea Raisei se auzi ca un ecou slab, abia perceptibil: 

— Leo? _ 

Leo se lăsă pe spate în scaun, relaxându-se. Inainte să poată 
răspunde, gardianul trânti grilajul la loc. Leo îl privi pe Vasili. 

— Nu e nevoie să torturezi pe niciunul dintre noi. Tu știi câte 
sesiuni am văzut. Ştiu că n-are niciun rost să încerci să reziști. 
Întreabă-mă orice. Îţi voi răspunde. 

— Dar știu deja totul. Am citit documentele pe care le-ai 
strâns. Am vorbit cu generalul Nesterov. Era foarte hotărât ca 
odraslele lui să nu crească într-un orfelinat. Raisa mi-a confirmat 
toate informaţiile. Pentru tine nu am decât o singură întrebare. 
De ce? 

Leo nu înțelegea, dar vremea bătăliilor trecuse pentru el. 
Acum nu-și dorea decât să spună mai repede ceea ce acest om 
voia să audă. Vorbi ca un elev care se adresează profesorului. 

— Îmi pare rău. Nu vreau să te jignesc. Nu înţeleg. Mă întrebi 
de ce...? 


— De ce ai riscat puţinul pe care-l aveai, pe care noi ţi l-am 
dat, pentru această fantezie? 

— Mă întrebi despre crime? 

— Crimele au fost toate elucidate. 

Leo nu răspunse. 

— Nu crezi, așa-i? Tu crezi că unul sau mai mulţi oameni ucid 
fără niciun motiv fetițe și băieţei din Rusia. Că îi ucid la 
întâmplare, peste tot în ţară. 

— Am greșit. Am avut o teorie, dar m-am înșelat. O retrag în 
totalitate. Voi semna o declaraţie, o retractare, voi spune că 
sunt vinovat. 

— Realizezi că ești acuzat de cea mai gravă formă de agitaţie 
antisovietică? Seamănă a propagandă vestică, Leo. Asta pot 
înţelege. Dacă lucrezi pentru vest, atunci ești un trădător. Poate 
ti-au promis bani, putere, toate lucrurile pe care le-ai pierdut. 
Asta aș putea înţelege. Așa s-a întâmplat? 

— Nu. 

— Asta mă îngrijorează. Asta înseamnă că tu chiar crezi că 
aceste crime sunt legate între ele. Nu crezi că sunt opera 
perverșilor, vagabonzilor, beţivilor? Ca să fiu sincer, e curată 
nebunie. Am lucrat cu tine. Am văzut cât ești de metodic. Și 
adevărul e că te-am admirat. Asta înainte să-ţi pierzi capul după 
nevastă-ta. Așa că, atunci când am auzit de păţaniile tale, nu 
prea am înţeles mare lucru. 

— Am avut o teorie. S-a dovedit greșită. Nu știu ce altceva aș 
putea spune. 

— De ce ar vrea cineva să ucidă copiii ăştia? 

Leo îl privi pe bărbatul din faţa lui, un ins care voise să 
execute doi copii pentru că părinţii lor se împrieteniseră cu un 
veterinar. l-ar fi împușcat în ceafă fără nicio ezitare. Și totuși, 
Vasili pusese o problemă reală. 


De ce ar fi vrut cineva să-i ucidă pe copiii ăștia? 


Vasili ucisese la fel de mulţi ca bărbatul pe care îl urmărea 
Leo, poate chiar mai mulţi. Și totuși, își prinsese urechile 
confruntat cu logica acestor crime. Sau poate că nu reușea să 
înţeleagă de ce o persoană care ar fi vrut să ucidă nu intra pur și 
simplu în MGB sau în miliția Gulagului? Dacă asta voia să spună, 


293 


atunci Leo înțelegea. Erau atâtea modalităţi legale de a fi brutal. 
De ce s-o alegi pe cea nelegală? Dar nu asta voia să spună. 


Copiii aceștia. 


Vasili era zăpăcit de faptul că aceste crime păreau să se 
petreacă fără un motiv. Nu era vorba de faptul că aceste crime 
ar fi fost niște mistere insondabile, ci care era scopul? Cum 
puteau fi înţelese aceste crime? Statul nu avea nevoie ca acești 
copii să moară. Moartea lor nu servea unui bine suprem, nu 
aducea niciun beneficiu material. Asta era obiecţia lui. 

Leo repetă: 

— Am avut o teorie. M-am înșelat. 

— Poate faptul că ai fost trimis departe de Moscova, că ai fost 
dat afară dintr-o instituţie pe care ai servit-o loial atâţia ani a 
fost pentru tine un șoc mai mare decât ne-am așteptat. Ești un 
om mândru, până la urmă. Sănătatea ta mintală a avut, în mod 
evident, de suferit. De asta te voi ajuta, Leo. 

Vasili se ridică, cântărind situaţia. După moartea lui Stalin, 
securităţii de stat i se ordonase să înceteze orice act de violență 
la adresa arestaților. Fiind un maestru al supravieţuirii, Vasili se 
conformase imediat. Și iată că îl avea totuși pe Leo la mână. 
Putea oare să-i întoarcă spatele și să-l lase să-și primească 
sentința? Asta ar fi fost de ajuns? Asta l-ar fi satisfăcut? Se 
întoarse spre ușă, gândindu-se că acum impulsurile lui la adresa 
lui Leo erau pentru el un pericol la fel de mare ca și pentru Leo. 
Simţi cum prudenţa era sufocată în el de ceva personal, ceva 
care semăna cu patima. | se păru imposibil să reziste. li făcu 
semn gardianului să se apropie. 

— Adu-l pe doctorul Hvostov. 

Deși era târziu, Hvostov nu se enervă din pricina acestei 
solicitări intempestive. Era curios ce era atât de important. 
Strânse mâna lui Vasili și ascultă amănuntele furnizate de 
colegul său, observând că vorbea despre Leo ca despre un 
pacient, nu ca despre un prizonier. Inţelese că era o precauţie 
necesară, menită să-l pună la adăpost pe Vasili de acuzaţia de 
brutalitate fizică. Auzind pe scurt care erau halucinaţiile 
pacientului cu privire la un ucigaș de copii, făcu semn 
gardianului să-l conducă pe Leo în cabinetul lui. Era nerăbdător 
să determine ce se afla în mintea prizonierului. 


294 


Camera era exact cum și-o amintea Leo: micuță, cu un scaun 
tapisat cu piele roșie fixat de podeaua cu plăci de faianţă albe, 
dulapuri de sticlă pline cu medicamente, prafuri, sticluţe cu 
etichete albe, îngrijite, pe care cineva scrisese de mână, 
caligrafic, un set de instrumente chirurgicale, miros de 
dezinfectant. Fu legat de același scaun de care fusese legat și 
Brodski; încheieturile, gleznele și gâtul îi erau imobilizate cu 
exact aceleași curele. Dr. Hvostov umplu o seringă cu ulei de 
camfor. Îi rupse mâneca de la cămașă, îi găsi o venă. Nu trebuia 
să i se explice nimic. Leo mai văzuse toată această operaţiune. 
Deschise gura, așteptând să i se pună călușul de cauciuc. 

Vasili privea, tremurând de emoție, urmărind pregătirile. 
Hvostov îi injectă uleiul lui Leo. După câteva clipe, acesta dădu 
ochii peste cap. Trupul începu să-i tremure. Era momentul pe 
care Vasili îl visase, pe care îl plănuise de o mie de ori. Leo arăta 
ridicol, slab, jalnic. 

Așteptară să se liniștească, să treacă prin cele mai puternice 
reacţii fizice posibile. Hvostov dădu din cap, aprobator. 

— Vezi ce spune. 

Vasili înaintă și dezlegă călușul de cauciuc. Leo scuipă salivă 
în poală. Capul îi căzu moale. 

— Ca și înainte, trebuie să începi cu întrebări simple. 

— Cum te numești? 

Capul lui Leo se rotea dintr-o parte într-alta, saliva continua 
să-i curgă din gură. 

— Cum te numești? 

Niciun răspuns. 

— Cum te numești? 

Buzele lui Leo se mișcară. Spuse ceva, dar Vasili nu putu să 
audă. Se apropie: 

— Cum te numești? 

Privirea păru că i se concentrează, privi înainte și rosti: 

— Pavel. 


Aceeași zi 


— Cum te numesti? 
— Pavel. 


Deschizând ochii, văzu că se afla până la glezne în zăpadă, în 
mijlocul pădurii, scăldat în lumina lunii. Haina îi era făcută din 
pânză de sac, grosolană, bucăţi de pânză cusute împreună cu 
mare grijă, de parcă ar fi fost petice din cea mai fină piele. 
Ridică un picior din zăpadă, nu purta pantofi, ci în jurul labelor 
avea cârpe legate cu câte o bandă de cauciuc și sfoară. Işi privi 
mâinile. Erau mâinile unui copil. _ 

Simţi că îl trage cineva de haină și se întoarse. In spatele lui 
se afla un băieţel, îmbrăcat în haine de sac. Ca ale lui. Avea 
aceeași încălțăminte improvizată în picioare. Băieţelul îl privea 
fix. Îi curgea nasul. Cum îl chema? Era stângaci, devotat, prostuţ 
- îl chema Andrei. 

În spatele lui, o pisică prăpădită, cu blana negru cu alb, 
începu să se scarpine, să se tăvălească prin zăpadă, ca 
posedată de o forță necunoscută. Pisica era trasă în pădure. In 
jurul lăbuţei avea aţă. Cineva trăgea sfoara. Pavel începu să 
alerge în direcţia aceea. Dar pisica, care se zbătea din ce în ce 
mai tare, era trasă tot mai repede. Pavel mări pasul. Privind în 
urmă, îl văzu pe Andrei incapabil să se ţină după el, rămânând 
în urmă. 

Deodată se opri. În fața lui, ţinând în mână capătul sforii, se 
afla Stepan, tatăl lui, dar nu tânăr, ci bătrân, așa cum îl lăsase în 
Moscova. 

Stepan înșfacă pisica, îi rupse gâtul și o aruncă în sac. Pavel 
înaintă spre el. 

— Tată? 

— Nu sunt tatăl tău. 

e 

Deschizând ochii, Pavel se trezi într-un sac, cu capul năclăit 
de sânge, cu gura uscată ca cenușa. Era cărat în spate de un 
bărbat matur. Capul îl durea așa de tare, încât i se făcu greață. 
Sub el se afla ceva. Întinse mâna și dădu de pisica moartă. 
Epuizat, închise ochii. 


296 


Simţind căldura focului, se trezi. Nu se mai afla în sac. Fusese 
lăsat pe podeaua plină de noroi a unei case de ţară. Stepan - 
acum tânăr, în chipul bărbatului din pădure, solid și fioros - 
stătea lângă foc, ţinând în braţe trupul unui băieţel. Lângă el era 
Ana; și ea era acum tânără. Băieţelul din braţele lui Stepan nu 
părea în totalitate uman, era fantomatic, scheletic - pielea îi 
atârna, oasele îi ieșeau în afară, ochii îi erau bulbucați. Stepan și 
Ana plângeau. Ana mângâia părul copilului mort și, în cele din 
urmă, Stepan îi șopti numele. 

— Leo. 

Acest cadavru fusese Leo Stepanovici. 

În cele din urmă, Ana, care avea ochii roșii, se întoarse și 
întrebă: 

— Cum te cheamă? 

Nu răspunse. Nu-și știa numele. 

— Unde locuiești? 

Nici asta nu știa. 

— Cum îl cheamă pe tatăl tău? 

Mintea îi era goală. 

— Ştii să ajungi acasă? 

Nu știa unde stătea. Ana continuă: 

— înţelegi de ce te afli aici? 

Scutură din cap. _ 

— Tu trebuia să mori pentru ca el să poată trăi. Inţelegi? 

Nu înțelegea. Femeia spuse: 

— Dar fiul nostru n-a mai putut fi salvat. A murit în timp ce 
Stepan era la vânătoare. Din moment ce e mort, tu poţi pleca. 

Unde să plece? N-avea idee unde se află. Nu știa de unde 
fusese adus. Nu știa nimic despre sine. Mintea îi era goală. Ana 
se ridică, merse spre el și îi întinse mâna. Se ridică în picioare cu 
mare greutate, slăbit și ameţit. Cât timp stătuse în sac? De cât 
de departe fusese adus? | se părea că stă de zile întregi în 
starea asta. Dacă nu mânca ceva curând, avea să moară. li 
dădu o cană de apă caldă. Prima înghiţitură îi făcu rău, dar a 
doua fu mai bună. Îl duse afară din cameră și îl înveli în câteva 
pături. Epuizat, adormise pe umărul ei. Când se trezi, Stepan 
ieșise și el. 

— E gata. 

Când intrară în casă, cadavrul băieţelului dispăruse. Pe foc se 
afla o oală mare în care bolborosea fiertură. Condus de Ana, se 


297 


așeză aproape de foc luând castronul pe care Stepan îl umpluse 
până la buză. Privi la fiertura aburindă: ghinde zdrobite pluteau 
pe suprafaţa supei pe lângă câteva oscioare albe și câteva 
feliute de carne. Stepan și Ana îl priveau. Stepan spuse: 

— Tu trebuia să mori ca fiul nostru să poată trăi. Din moment 
ce el a murit, tu poți trăi. 

Ofereau din carnea și sângele lor. Li-l ofereau pe fiul lor. 
Ridică castronul până în dreptul nasului. Nu mâncase de atât de 
mult timp, încât începu să saliveze, în cele din urmă, instinctul 
își spuse cuvântul și începu să mănânce. 

Stepan explică: 

— Mâine plecăm la Moscova. Aici nu avem cum să mai 
supravieţuim. Am un unchi acolo, ne poate ajuta. Această masă 
e ultima, înainte de a pleca. Poţi veni cu noi. Sau poţi rămâne 
aici, să încerci să afli unde stai. 

Să rămână oare aici, fără niciun indiciu în privinţa identităţii 
sale, fără nicio idee despre cine era? Și dacă nu-și va aminti 
niciodată? Dacă memoria nu-i va reveni niciodată? Cine va avea 
grijă de el? Cum se va descurca? Sau ar fi trebuit să meargă cu 
acești oameni? Păreau de treabă. Aveau mâncare. Aveau un 
plan, știau o metodă ca să supraviețuiască. 

— Vreau să vin cu voi. 

— Ești sigur? 

— Da. 

— Mă numesc Stepan. Ea este Ana. Pe tine cum te cheamă? 

Nu-și amintea niciun nume. Cu excepţia celui pe care-l auzise 
mai devreme. Putea oare să rostească acel nume? Nu se vor 
supăra pe el? 

— Mă numesc Leo. 


298 


11 iulie 


Raisa fu împinsă către un șir de zece mese, la fiecare dintre 
ele fiind câte doi agenţi. Unul cerceta câte un vraf de 
documente, în timp ce celălalt percheziţiona prizonierul. Nu se 
făcea nicio deosebire între bărbaţi și femei; erau cu toţii 
percheziționaţi la grămadă, în același fel, fără menajamente. N- 
aveai de unde ști pe care dintre mese se afla dosarul tău. Raisa 
fu dusă de colo până colo, de la o masă la alta. Fusese 
anchetată atât de repede, că dosarul ei nu apucase să fie 
finalizat. Era oarecum nervoasă, fiind cărată de colo până colo 
de acest gardian. Era singurul prizonier escortat individual, în 
cazul căruia se trecea peste această fază preliminară a 
anchetei. Aceste hârtii care lipseau conţineau declaraţia făcută 
în privinţa crimei și sentința. Peste tot, prizonierii ascultau 
pierduţi sentinţele. Se făceau vinovaţi de AKA, KRRD, PSh, 
SVPsh, KRM, SOE sau SVE, coduri indescifrabile care aveau să le 
schimbe viața. Sentințele erau date cu o răceală profesională. 


Cinci ani! Zece ani! Douăzeci și cinci de ani! 


Dar indiferența acestor gardieni trebuia scuzată cumva. Erau 
copleșiți de muncă, aveau atâţia oameni de care trebuiau să se 
ocupe, cărora să le spună sentinţele. Pe măsură ce erau strigate 
sentinţele, Raisa observă aceeași reacţie pe chipul fiecărui 
prizonier: neîncredere. Era real ceva din tot ce se întâmpla? Era 
ca într-un vis, ca și cum ar fi fost smulși dintr-odată din lumea 
reală și aruncaţi într-un ţinut straniu, despre care nimeni nu știa 
pe baza căror reguli funcţionează. Ce legi erau aici în vigoare? 
Ce mâncau acești oameni? Le era permis oare să se spele? Cu 
ce se îmbrăcau? Aveau vreun drept? Erau ca niște nou-născuţi 
de care nimeni nu avea grijă, pe care nu-i învăţa nimeni cum să 
trăiască în acest loc. 

Fu condusă din camera de triere afară, pe peronul gării, ţinută 
de braţ de gardian, dar Raisa nu se urcă în tren. Privi în schimb 
cum toți ceilalţi prizonieri fură îmbarcaţi în vagoane, foste 
vagoane pentru transportul vitelor, destinate acum prizonierilor 
transportaţi în Gulag. Peronul, deși era parte a gării Kazan, 


299 


fusese construit într-o parte, ascuns privirii pasagerilor obișnuiți. 
Când Raisa fusese transportată la gară din pivnițele de la 
Liubianka, folosiseră o camionetă pe care scria FRUCTE ȘI 
LEGUME. Inţelese că asta nu era o glumă cinică din partea 
autorităţilor, ci mai degrabă o încercare de a ascunde 
dimensiunea arestărilor. Exista oare vreo persoană care să nu 
cunoască măcar pe cineva care a fost arestat? Și cu toate 
acestea, autorităţile insistau să păstreze aparenţa secretului, o 
șaradă care nu mai păcălea pe nimeni. 

La o primă estimare, existau câteva mii de prizonieri pe 
peron. Erau înghesuiți în vagoane, de parcă gardienii încercau 
să doboare niște recorduri personale; erau băgaţi cu sutele în 
spaţii în care în mod normal n-ar fi intrat mai mult de treizeci- 
patruzeci. Dar uitase oare deja? Aici nu se mai aplicau regulile 
vechii lumi, trăiau acum într-o lume nouă în care sute de 
persoane puteau încăpea într-un spaţiu atât de mic. Oamenii n- 
aveau nevoie să respire aici. In noua lume, spaţiul era o utilitate 
prețioasă care nu putea fi risipită. Logica transportului de 
prizonieri era aceeași cu cea a transportului de cereale: 
expediază-i și probabil vei pierde jumătate. 

Printre aceste persoane - oameni de toate felurile, unii 
îmbrăcaţi bine, cu haine fine, dar majoritatea în zdrenţe - soţul 
ei nu era de văzut nicăieri. Era un lucru obișnuit ca familiile să 
fie despărțite în Gulag, să fie trimise în zone opuse din ţară. 
Sistemul se mândrea cu abilitatea de a distruge atașamente și 
legături între oameni. Singura relaţie care conta era relaţia 
dintre individ și stat. Raisa îi învățase asta pe elevii ei. 
Presupunând că soțul ei va fi trimis în altă parte a Gulagului, fu 
surprinsă atunci când i se ordonă să se oprească și să aștepte. 
Fusese pusă să aștepte aici și prima dată când fuseseră trimiși 
la Voualsk. Se părea că era o caracteristică a lui Vasili aceasta, 
de a se bucura cât mai mult de umilirea lor. Nu era suficient că 
le producea suferinţă. Voia și un loc în faţă la acest spectacol. 

II văzu pe Vasili îndreptându-se spre ea, alături de un bătrân 
adus de spate. Când ajunseră la mai puţin de cinci metri, îl 
recunoscu în acest străin pe soţul ei. Slăbise, părea că 
îmbătrânise cu zece ani. Când Vasili îi dădu drumul, păru gata 
să se prăbușească. Raisa îl sprijini și îl privi în ochi. O recunoscu. 
li puse o mână pe față, simţindu-i sub palmă sprâncenele: 

— Leo? 


Îi răspunse după un efort uriaș, buzele lui străduindu-se să 
șoptească: 

— Raisa. 

Se întoarse către Vasili, care privea toată scena. Era furioasă 
că în ochi îi răsăriseră lacrimi. Asta voia și el. Le șterse. Dar 
lacrimile continuară să curgă. 

Vasili se simţea însă dezamăgit. Și nu pentru că n-ar fi obţinut 
ceea ce-și dorise întotdeauna. Obţinuse totul, cu vârf și îndesat. 
Se așteptase însă ca acest triumf să-l bucure. Adresându-i-se 
Raisei, spuse: 

— De obicei, soţii sunt despărțiți. Dar eu am vrut ca voi să 
călătoriți împreună. Un mic semn al generozităţii mele. 

Voise desigur să sune ironic și răutăcios, dar vorbele îi 
rămaseră în gât și nu simţi niciun fel de satisfacție spunându-le. 
Curios, dar începuse să realizeze că acţiunile sale erau vrednice 
de milă. Probabil din pricina lipsei oricărei opoziții. Acest om pe 
care-l vânase atâta timp era acum distrus, slab, învins. In loc să 
se simtă victorios, simţea că o parte din el fusese înfrântă. Nu 
mai spuse nimic și începu să-l privească pe Leo. Nu înţelegea ce 
era cu acest sentiment pe care îl încerca. Nu cumva începuse să 
simtă afecţiune pentru acest om? Pe dracu', îl ura. 

Raisa mai văzuse privirea asta la Vasili. Ura aceasta nu era 
ceva profesional; era o fixaţie, o obsesie personală, ca și cum o 
dragoste neîmpărtășită se transformase în ceva malefic, în ceva 
urât. Deși nu simţea niciun fel de milă pentru el, își imagină că 
odată existase ceva uman chiar și în el. li făcu un semn 
gardianului care îi conduse la tren. 

Raisa îl ajută pe Leo să se urce. Erau ultimii prizonieri care se 
îmbarcau. Ușa se închise în spatele lor. Puteau simţi cum sute 
de ochi îi privesc din întuneric. 

Vasili stătea pe peron, cu mâinile la spate. 

— S-au făcut toate aranjamentele? 

Gardianul dădu din cap. 

— Niciunul dintre ei nu va ajunge viu la destinaţie. 


301 


O sută de kilometri la est de Moscova 
12 iulie 


Raisa și Leo se ghemuiră undeva în spatele vagonului, o 
poziție pe care o ocupaseră și cu o zi înainte, de când se 
îmbarcaseră. Cum se urcaseră ultimii, fuseseră nevoiţi să ocupe 
singurul spaţiu rămas. Locurile cele mai râvnite care erau pe 
băncile tari, de lemn, prinse pe peretele vagonului la diferite 
înălțimi, fuseseră toate ocupate. Pe aceste banchete, care nu 
erau mai late de treizeci de centimetri, se așezau și câte trei 
oameni o dată, atât de înghesuiți de ai fi spus că fac sex. Dar nu 
exista nimic sexual în această intimitate a terorii. Singurul loc 
liber pe care îl găsiră Leo și Raisa fu lângă o mică fantă, cam de 
mărimea unui pumn, deschisă în podeaua vagonului: era buda 
întregului vagon. Nu era împrejmuită, izolată în niciun fel. Nu 
aveai ce face: trebuia să urinezi sau să defechezi în văzul 
tuturor. Leo și Raisa erau la niciun metru de gaură. 

La început, învăluită de întuneric și putoare, Raisa simţi o 
furie sufocantă. Situaţia lor nu era doar nedreaptă, îngrozitoare 
- era bizară, malefică. Dacă erau trimiși în lagăre de muncă de 
ce erau transportaţi ca niște condamnați la moarte? Işi impuse 
să nu mai gândească așa. Indignarea nu-i va face să 
supraviețuiască. Trebuia să se adapteze. Işi repetă în minte: 


O /ume nouă, cu reguli noi. 


Situaţia asta nu avea nimic în comun cu ce se întâmplase în 
trecut. Prizonierii nu aveau niciun drept și nu trebuia să aibă nici 
așteptări. 

Chiar și fără ceas și fără să poată privi afară, Raisa știa că era 
în jurul prânzului. Acoperișul vagonului se încingea de la soare, 
de parcă vremea ar fi fraternizat cu torționarii, pedepsindu-i 
continuu prin radierea unei călduri constante deasupra acestor 
sute de corpuri. Trenul mergea atât de lent, încât niciun fir de 
aer nu pătrundea prin micile crăpături ale peretelui de lemn al 
vagonului. Și chiar dacă ar fi intrat, orice picătură de aer era 
absorbită de prizonierii care fuseseră suficient de norocoși ca să 
prindă un loc pe bancă. 


302 


Acum, că își lăsase deoparte sentimentul de furie, căldura și 
mirosurile începuseră să devină suportabile. Să supravieţuiești 
însemna să te adaptezi. Unul dintre prizonieri nu părea să fi 
acceptat aceste noi reguli. Raisa nu-și dădea seama exact când 
decedase: un bărbat de vârsta a doua. Murise foarte discret; 
nimeni nu-l văzuse murind și dacă cineva îl observase totuși, 
nimeni nu spusese nimic. leri-seară, când trenul oprise și 
coborâseră toţi pentru a bea câte o sorbitură de apă, cineva 
strigase că un om murise. Trecând peste trupul lui, în mintea 
Raisei apăru ideea că poate acest om decisese că această lume 
nouă nu era pentru el. Renunţase, se oprise, se blocase, 
întocmai ca un motor; cauza morţii: lipsa oricărei speranțe, 
refuzul de a supravieţui, dacă astea erau motivele pentru care 
trebuia să supravieţuiești. Trupul îi fusese scos din tren, aruncat 
undeva pe o bancă, departe de ochii trecătorilor. 

Raisa se întoarse către Leo. Dormise aproape tot drumul până 
acum, sprijinindu-se de ea, ca un copil. Când se trezi părea 
calm, nici nervos, nici supărat, cu mintea în altă parte. Se 
încrunta de parcă ar fi încercat să înţeleagă ceva. Ea îi cercetase 
corpul, încercând să găsească vreun semn de tortură. Găsi o 
rană urâtă pe braţ. În jurul gleznelor și a încheieturilor se 
vedeau semne roșii de la funie. Fusese legat. N-avea idee prin 
ce trecuse, dar torturile păreau să fi fost mai degrabă de ordin 
psihologic și chimic, decât fizic. Îi masă tâmplele, îi mângâie 
mâinile, îl sărută. Erau singurele medicamente pe care le putea 
oferi. Scoase bucata lui de pâine neagră și o singură bucată de 
pește sărat și uscat, singura lor masă de până acum. Peștele, cu 
oscioarele lui albe, fusese atât de mult ţinut în sare încât unii 
prizonieri ţinuseră peștele în mână privindu-l agonizant, distruși 
de foame și întrebându-se totuși dacă ar fi trebuit să-l mănânce 
în condiţiile în care nu aveau apă. Setea era mai rea decât 
foamea. Raisa curăţă cât putu de mult din sarea de pe pește, 
înainte să i-l rupă în bucățele mici. 

Leo se ridică și pentru prima oară de la începutul călătoriei 
vorbi. Raisa se apropie de el, încercând să audă ce spunea: 

— Oksana a fost o mamă bună. Mă iubea. lar eu i-am părăsit. 
Nu m-am întors. Frăţiorul meu voia mereu să joace cărți. lar eu îi 
spuneam mereu că sunt ocupat. 

— Despre cine vorbeşti, Leo? Cine-i Oksana? Cine e frățiorul 
tău? 


303 


— Mama nu i-a lăsat să ia clopotul bisericii. 

— Ana? Vorbești despre Ana? 

— Ana nu este mama mea. 

Raisa îi legănă capul, întrebându-se dacă nu cumva 
înnebunise. Supraveghind vagonul din ochi, era conștientă că 
vulnerabilitatea făcea din soțul ei o ţintă ușoară. 

Cei mai mulţi prizonieri erau prea terifiaţi ca să reprezinte 
vreun pericol, cu excepţia a cinci indivizi cocoțați pe o bancă 
mai înaltă din colț. Spre deosebire de ceilalți prizonieri, păreau 
să nu se teamă, să se simtă în largul lor în această lume nouă. 
Raisa se gândi că erau probabil criminali condamnaţi pentru 
tâlhărie sau omucidere, crime care aduceau pedepse mult mai 
ușoare decât ale celorlalți prizonieri din jurul lor, prizonierii 
politici, profesori, asistente medicale, medici, scriitori, dansatori. 
Detenţia era starea lor naturală, probabil că se simțeau în 
închisoare ca acasă. Păreau să înțeleagă regulile acestei lumi 
mai bine decât oricare alte reguli. Această superioritate nu 
venea numai din tăria lor fizică; Raisa observă că li se permitea 
să aibă această putere și de către gardieni. Aceștia li se adresau 
ca unor egali, sau dacă nu ca unor egali, măcar ca unor fiinţe 
umane. Celorlalţi prizonieri le era teamă de ei. Le făceau loc. Ei 
își puteau părăsi băncile și merge să-și facă nevoile sau să bea 
apa fără să se teamă că-și vor pierde locurile mult râvnite. 
Nimeni nu îndrăznea să le ia locurile. Deja îi ceruseră unui 
bărbat, pe care aparent nu-l cunoșteau, să le dea pantofii lui. 
Când acesta întrebase de ce, i se explicase pe un ton foarte sec 
că își pierduse pantofii într-un pariu. Raisa fu fericită că bărbatul 
acela nu puse sub semnul întrebării logica acestei noi lumi. Le 
dădu pantofii și primi în schimb o altă pereche, din cârpă. 

Trenul se opri. Din fiecare vagon, oamenii începură să strige 
după apă. Gardienii fie îi ignorau, fie îi luau peste picior, 
imitându-le strigătele: 


Apă, apă, apă! 


Ca și cum li s-ar fi cerut ceva repugnant, gardienii se adunară 
cu toții în jurul vagonului. Ușa se deschise și prizonierilor li se 
ordonă să se dea înapoi. Paznicii îi chemară pe cei cinci bărbați. 
Săriră de pe banchete ca niște animale din junglă, își făcură loc 
prin mulţime și părăsiră vagonul. 


304 


Ceva nu era în regulă. Raisa își lăsă capul în jos și începu să 
respire repede. Nu dură mult și îi auzi pe acei indivizi 
întorcându-se. Apoi, încet, ridică privirea și se uită la cei cinci 
inși care reveniseră în vagon. Toţi cinci se uitau la ea. 


Aceeași zi 


Raisa îi luă lui Leo capul în mâini. 

— Leo. 

Îi auzi apropiindu-se de vagon. 

— Leo, ascultă-mă, avem probleme. 

El nu se mișcă, părând a nu înțelege, a nu conștientiza 
pericolul. 

— Leo, te rog, te implor! 

Vagonul era supraaglomerat, era imposibil să te mişti dintr-o 
parte într-alta fără să treci printre trupurile întinse pe podea. Nu 
era de bine. Se ridică și se întoarse pentru a-i privi în faţă pe 
bărbaţii care se apropiau. Ce-ar fi putut face altceva? Leo 
rămase în spatele ei, ghemuit pe podea. Planul ei era să reziste 
cât de mult putea. 

Șeful lor, care era cel mai înalt dintre ei, veni și o apucă de 
braţ. Așteptându-se la o astfel de mișcare, Raisa îl lovi peste 
ochi cu mâna liberă. Unghiile ei, netăiate și murdare, îi zgâriară 
pielea. Ar fi trebuit să-i scoată ochiul. Gândul acesta îi trecu prin 
minte, dar în loc să facă asta, nu putu decât să geamă. Bărbatul 
o trânti pe podea. Ateriză pe câţiva prizonieri care se grăbiră să 
se dea la o parte. Nu era lupta lor și n-aveau să o ajute în niciun 
fel. Încercând să scape de atacatori, Raisa descoperi că nu se 
putea mișca. Cineva o ţinea de gleznă. Mai multe mâini o 
apucară și o întoarseră pe spate. 

Unul dintre bărbaţi se lăsă în genunchi, ţinând-o de brate, 
ţintuind-o pe podea, în timp ce șeful bandei îi desfăcu picioarele. 
In mână ţinea o bucată de metal, brută, grosolană ca un enorm 
dinte cariat. 

— După ce te fut, am săţi-o trag și cu asta. 

Arătă spre bucata de metal pe care, înţelese cu mintea destul 
de limpede, tocmai o primise de la gardieni. Fără să-și poată 
mișca trupul, Raisa se întoarse cu faţa către soțul ei. Leo era cu 
mintea în altă parte. 

Gândurile lui se mișcau între păduri, pisică, satul natal, fratele 
lui. Soţia lui era în pericol. Încercând să realizeze ce se întâmplă, 
Leo se întrebă de ce nu era luat în seamă de nimeni. Probabil că 
acestor oameni li se spusese că era inconștient și nu reprezenta 


306 


nicio ameninţare. Din cine știe ce motiv, fu capabil să se ridice 
fără ca atacatorii să reacționeze. Șeful tâlharilor se descheia la 
pantaloni. Când realiză că Leo se ridicase, între ei nu mai era 
nicio lungime de braț. 

Mardeiașul rânji, sări într-o parte și îl pocni în obraz. Leo nu 
pară și nici nu se ghemui, căzând pe podea. Zăcând pe podea 
cu buza spartă, îi putea auzi pe cei cinci râzând. Să râdă. 
Durerea însă îi făcuse bine, îl ajutase să se concentreze. Erau 
foarte încrezători, dar neantrenaţi, puternici, dar stângaci. 
Părând neîndemânatic și șovăielnic în mod deliberat, Leo se 
ridică încet, stând cu spatele la atacatori - o adevărată ţintă. 
Auzi cum cineva se îndreaptă spre el. Unul dintre ei mușcase 
momeala. Uitându-se peste umăr, îl văzu pe capul bandei 
îndreptându-se spre el cu bucata de metal în mână, 
intenţionând să-l ucidă. 

Leo se dădu într-o parte cu o viteză care-l luă pe mardeiaș cu 
totul prin surprindere. Înainte să-și revină, Leo îl lovi cu putere în 
gât, aruncându-l într-o parte. Omul gemu. Leo îl apucă de braţ, 
i-l întoarse la spate și îi luă bucata de metal înfigându-i-o în gât. 
Lovi din nou, înfigându-i metalul în întregime în carne, 
distrugându-i tendoanele, venele și arterele. Trase bucata de 
fier din gât, iar bărbatul se prăbuși, ţinându-și mâna în dreptul 
rănii. Cel mai apropiat dintre borfași înaintă spre Leo cu braţele 
ridicate. 

Leo se lăsă apucat de gât, înfigându-i vârful fierului în stomac, 
prin cămașă, și tăindu-i pântecele dintr-o parte într-alta. 
Bărbatul se lupta să scape, dar Leo continuă să tragă bucata de 
metal prin pielea și mușchii lui. Leo îi dădu drumul, iar bărbatul 
rămase în picioare, uitându-se la tăietură, confuz, de parcă n-ar 
fi înțeles ce s-a întâmplat, înainte de a cădea în genunchi. Leo 
se întoarse către cei trei bărbaţi rămași. Nu păreau să mai aibă 
vreun chef să lupte. Oricare ar fi fost târgul care li se propusese, 
deciseseră că nu merită. Poate că nu li se promiseseră decât 
porţii de mâncare mai consistente și o muncă mai ușoară în 
lagăr. Probabil că unul dintre ei simţise această situaţie ca pe o 
posibilitate de a se afirma în cadrul grupului și de aceea 
preluase iniţiativa. 

— N-avem nimic cu tine. 

Leo nu spuse nimic. Mâinile îi erau pline de sânge, bucata de 
metal era încă în mâna lui. Bărbaţii se retraseră, lăsându-și în 


307 


urmă morții și răniții. Cei care pierd sunt abandonaţi 
întotdeauna fără regrete. 

Leo o ajută pe Raisa să se ridice, îmbrăţișând-o. 

— Îmi pare rău. 

Fură întrerupţi de unul dintre răniţi, care cerea ajutor. Cel cu 
gâtul tăiat murise deja, dar celălalt era viu, conștient, și își ţinea 
rana cu o mână. Leo îl privi, evaluând din ochi gravitatea rănii. 
Avea să moară greu și în chinuri. Nu merita niciun fel de milă. Pe 
de altă parte, ar fi fost bine pentru ceilalţi prizonieri dacă ar fi 
murit repede. Nimeni nu voia să-i asculte văicărelile. Leo se 
aplecă și îl strânse de gât, sufocându-l. 

Odată ce bărbatul fu mort, Leo se întoarse către soţia sa. Ea 
șopti: 

— Gardienii le ordonaseră să ne ucidă. 

Gândindu-se puţin, Leo răspunse: 

— Singura noastră șansă este să evadăm. 

Trenul încetinea. Când în cele din urmă se va fi oprit, paznicii 
vor deschide ușile așteptându-se să-i găsească morţi pe Leo și 
pe Raisa. Când vor descoperi că doi dintre asasinii lor fuseseră 
măcelăriți, vor întreba cine făcuse asta. Cu siguranţă, unii 
prizonieri vor ciripi, fie din teama de tortură, fie în speranţa unei 
recompense. Acesta va fi un pretext mai mult decât suficient ca 
Leo și Raisa să fie executați. 

Leo se întoarse către prizonieri. Erau acolo femei însărcinate, 
bărbaţi mai în vârstă, prea bătrâni ca să mai poată supravieţui 
Gulagului, taţi, fraţi, surori - oameni obișnuiți, care nu se 
remarcau prin nimic, acel gen de oameni dintre care și el 
arestase și îi dusese la Liubianka. Acum el era cel nevoit să le 
ceară ajutorul. 

— Numele meu nu este important. Înainte să fiu arestat, 
investigam moartea a peste patruzeci de copii. Crimele se 
întindeau de la munţii Ural până la Marea Neagră. Au fost uciși 
mai multe fetițe și băieței. Știu că aceste crime par de necrezut 
pentru cei mai mulţi dintre voi, dar am văzut cadavrele cu ochii 
mei și sunt sigur că e opera unui singur bărbat. Nu ucide acești 
copii pentru bani, sex sau pentru vreun alt motiv pe care să mi-l 
pot imagina. Va ucide iarăși, orice copil din orice oraș. Și nu se 
va opri. Eu am fost condamnat pentru delictul de a fi investigat 
aceste crime. lar în acest moment e liber să ucidă în continuare. 
Nu-l mai caută nimeni acum. Eu și soţia mea trebuie să evadăm 


308 


ca să-l oprim. Nu putem scăpa fără ajutorul vostru. Dacă 
chemaţi gardienii, suntem morți. 

Se lăsă tăcerea. Trenul era pe cale să se oprească. În câteva 
clipe ușile aveau să se deschidă, gardienii aveau să intre, 
armele aveau să fie îndreptate spre ei. l-ar fi putut învinui 
cineva pe oamenii aceștia dacă, confruntaţi cu perspectiva de a 
fi uciși, n-ar fi spus adevărul? O femeie aflată pe una dintre 
bănci spuse: 

— Eu sunt din Rostov. Am auzit de aceste crime. Copii cu 
stomacurile tăiate. Autorităţile învinuiesc un grup de agenţi 
străini, infiltraţi la noi în ţară. 

Leo replică: 

— Cred că acest criminal trăiește și lucrează la voi în oraș. 
Dar mă îndoiesc că este spion. 

O altă femeie spuse: 

— Și când îl vei găsi, îl vei ucide? 

— Da. 

Trenul se opri. Se puteau auzi pași. Leo adăugă: 

— N-am niciun motiv să aștept ajutor din partea voastră, dar 
vă rog să mă ajutaţi totuși. 

Leo și Raisa se ghemuiră printre prizonieri. Raisa îl luă în 
braţe pe Leo, acoperindu-i mâinile pline de sânge. Ușile se 
deschiseră, soarele năvăli înăuntru. 

Găsind cadavrele, gardienii cerură o explicaţie. 

— Cine i-a omorât? 

Nimeni nu spuse nimic. Leo privi peste umărul soției lui către 
gardieni. Erau tineri, indiferenți. Erau genul care ascultă ordine, 
fără a gândi vreodată cu propriul creier. Dacă nu veniseră 
personal să-i ucidă pe Leo și pe Raisa însemna doar că nu li se 
ordonase să facă asta. Lucrul acesta trebuia făcut printr-o 
viclenie, printr-un intermediar. Acești băieţi n-ar fi acționat 
niciodată fără să aibă ordine explicite într-o anumită privinţă. N- 
aveau niciun fel de iniţiativă personală. Totuși, dacă li se dădea 
ocazia, poate că ar fi reușit să o sesizeze. Totul depindea de 
bunăvoința acestor străini din vagon. Gardienii urlau, le puneau 
celor de lângă ei armele la tâmplă. Dar prizonierii nu le spuseră 
nimic. Aleseseră un cuplu mai în vârstă. Erau slabi. Aveau să 
vorbească. 

— Cine i-a omorât pe oamenii ăștia? Ce s-a întâmplat aici? 
Spuneti! 


309 


Unul dintre gardieni își ridică carâmbul oțelit al cizmei 
deasupra capului femeii. Plângea. Soţul ei cerea îndurare. Dar 
niciunul dintre ei nu-l demască. Un al doilea gardian se îndreptă 
către Leo. Dacă îl punea să se ridice, avea să-i vadă cămașa 
plină de sânge. 

Unul dintre mardeiași, cel care îi spusese lui Leo că nu are 
nimic de împărțit cu el, se dădu jos de pe banchetă și se apropie 
de gardieni. In mod sigur, va pretinde recompensa promisă. 
Bărbatul strigă: _ 

— Lasă-i în pace. Știu eu ce s-a întâmplat. |ţi spun eu. 

Gardienii se îndepărtară de bătrâni și de Leo. 

— Spune-ne! 

— S-au omorât unul pe altul de la un joc de cărți. 

Leo înţelese că în acest refuz al bandei de a-l denunța se 
ascundea o logică perversă. Erau obișnuiți să violeze și să ucidă 
pentru te miri ce. Dar nu erau deloc dispuși să ciripească, să fie 
pe post de informatori pentru acești milițieni. Era o chestiune de 
statut. Dacă ceilalţi urki, membrii acestei frăţii criminale, aflau 
că se dedau la trădări pentru mizilicuri, atunci n-aveau sub nicio 
formă să fie iertaţi. Probabil că ar fi fost uciși. 

Gardienii se priviră unul pe altul. Neștiind ce să facă, deciseră 
să nu facă nimic. Nu se grăbeau. Mergeau spre Vtoraia Rechka, 
pe coasta Pacificului. Călătoria avea să dureze săptămâni 
întregi. Vor apărea multe alte ocazii. Aveau să aștepte alte 
ordine. Aveau să inventeze altceva. Unul dintre gardieni vorbi 
către toţi cei din vagon. 

— Ca pedeapsă, nu vom lua aceste cadavre de aici. În căldura 
asta vor începe să se descompună în curând, vor puţi și unii 
dintre voi se vor îmbolnăvi. Poate atunci veți vorbi. 

Mândru de el, gardianul cobori. Celălalt îl urmă. Ușa fu 
închisă. 

După o vreme, trenul se puse în mișcare. Un bărbat cu 
ochelari îl întrebă pe Leo privindu-l prin lentilele sparte: 

— Cum veţi scăpa? 

Avea tot dreptul să știe. Toţi cei din vagon aveau acum 
dreptul să știe totul despre evadarea lor. Erau cu toţii implicați 
în asta. Ca răspuns, Leo arătă bucata de metal plină de sânge. 
Gardienii uitaseră s-o ia înapoi. 


La două sute douăzeci de kilometri est de 
Moscova 


13 iulie 


Leo stătea întins pe podea, cu mâna băgată prin găurica pe 
care prizonierii o foloseau pe post de latrină. Cu bucata de metal 
începu să zgârie cuiele cu care era fixată o placă de podeaua 
vagonului. Niciunul dintre cuie nu putea fi atins din interior; 
fuseseră bătute în partea de dedesubt a vagonului. Singurul loc 
pe unde puteai căpăta acces la cuie era prin micuța gaură, nu 
cu mult mai lată decât încheietura mâinii lui. Leo luase cămașa 
unuia dintre cei morţi și curăţase foarte bine acea zonă. Gestul 
fusese mai mult simbolic. Ca să ajungă la cuie, era oricum forţat 
să stea cu fața lipită de podeaua de lemn care putea îngrozitor a 
pișat și a rahat, venindu-i să vomeze în timp ce stătea așa 
căutând cuiele orbește, pe pipăite. În piele îi intrau așchii. Raisa 
se oferise să facă ea treaba asta din moment ce mâinile ei erau 
mai mici. Asta era adevărat, dar pe de altă parte, Leo avea un 
braţ mai lung și dacă îl întindea în totalitate era posibil să atingă 
toate cele trei cuie. 

Cu o fâșie ruptă din cămașă legată pe gură și acoperindu-i 
nasul pentru a se apăra de mirosul pestilenţial, se apucă de cel 
de-al treilea cui, scrijelindu-l, tăind bucăţi din lemn, lărgind 
gaura și încercând să creeze suficient de mult spaţiu încât să 
poată apuca cuiul și să-l scoată. 

li luase multe ore să scoată două dintre cuie din moment ce 
era întrerupt din lucru de fiecare dată când un prizonier avea 
nevoie să folosească gaura pentru a-și face nevoile. Ultimul cui 
se dovedi și cel mai greu de scos. În parte, asta era din cauza 
oboselii - era târziu, poate ora unu sau două dimineaţa -, dar 
exista și un alt motiv: Leo își putea băga degetul sub capul 
cuiului, dar nu reușea să-l slăbească. Părea îndoit ca și cum 
fusese bătut într-o parte, înfipt în lemn. N-avea să iasă. Trebuia 
să continue să-și croiască drum prin podeaua de lemn, poate 
chiar până ajungea la el. Dându-și seama că asta va însemna 
încă o oră de lucru, se simţi cuprins de epuizare. Degetele îi 
erau pline de sânge, jupuite, braţul îl durea - nu putea scăpa de 
putoarea din nări. Dintr-odată, trenul se mișcă brusc într-o 


311 


parte, Leo își pierdu echilibrul, iar bucata de metal căzu prin 
gaură, lovindu-se de șine. 

Leo își retrase mâna din gaură. Raisa era lângă el. 

— Gata? 

— Am scăpat-o. Am scăpat bucata de metal. 

Cum aruncase prostește celelalte două cuie, acum nu mai 
avea nicio unealtă de care să se ajute, iar asta îl înfuria la 
culme. Văzând degetele însângerate ale soțului ei, Raisa apucă 
de podeaua vagonului și începu să tragă. O parte a cuiului se 
ridică, dar nu suficient de mult încât să-l poată apuca, să-l poată 
scoate. Leo își frecă mâinile, uitându-se în jur după ceva ce ar fi 
putut folosi. 

— Trebuie să trec prin lemn și să ajung la baza primului cui. 

Raisa văzuse că fiecare prizonier fusese cercetat minuţios 
înainte de a se urca în tren. Se îndoia că cineva de acolo ar fi 
putut avea la el o bucată de metal. Cântărind problema, privirea 
îi căzu asupra celui mai apropiat dintre cadavre. Bărbatul stătea 
întins pe spate cu gura deschisă. Raisa se întoarse către soțul ei. 

— Cât de lung sau de ascuţit ar trebui să fie? 

— Aproape că am ajuns. Orice ar fi bun atât timp cât e mai 
tare decât buricul degetului meu. 

Raisa se ridică și se îndreptă către trupul celui care încercase 
s-o ucidă și s-o violeze. Fără vreo urmă de satisfacţie sau 
dorință de răzbunare, simțind doar dezgust, poziționă fața 
omului în așa fel încât falca să stea în sus. Își ridică talpa 
deasupra fălcii lui, ezitând, privind în jur. Toată lumea o privea. 
Cobori piciorul și îl lovi direct peste dinţii din faţă. 

Leo se aplecă și începu să caute în gura mortului, scoțând un 
dinte de care era încă atârnată o bucată însângerată de gingie, 
un incisiv. Nu era chiar dintele ideal, dar era destul de ascuţit și 
de tare încât să poată continua să erodeze lemnul. Se întoarse 
la gaură, oprindu-se în faţa ei. Cu dintele între degete, băgă 
mâna iarăși prin gaură, găsind cuiul și continuând să zgârie 
lemnul, îndepărtând așchiile. 

Cuiul rămăsese acum afară. Ținând dintele în palmă, în caz că 
ar mai fi avut nevoie de el, Leo apucă cuiul, dar pielea de pe 
buricele degetelor îi era jupuită și nu reușea să-l apuce cum 
trebuie. Își scoase braţul și își șterse sângele de pe degete. Le 
înfășură într-o bucată de pânză din cămașă, înainte să încerce 
din nou. Străduindu-se să rămână calm, mai apucă o dată cuiul 


312 


și forțându-se îl trase afară din podea. Gata, reușise! Al treilea 
cui fusese scos. Cercetă lemnul, căutând și alte cuie, dar nu mai 
erau altele, cel puţin el nu mai găsi vreunul. Se ridică, trăgându- 
și braţul afară din gaură. 

Raisa își băgă ambele mâini prin gaură, apucând podeaua 
vagonului. Leo făcu la fel. Asta era marele moment. Traseră 
împreună. Partea superioară se ridică, în timp ce cealaltă 
rămase fixă. Leo apucă partea ridicată și trase de ea cât putu de 
tare. Privind în jos, putu vedea liniile de cale ferată de sub 
vagon. Planul lor funcţionase. Făcuseră o gaură de aproximativ 
treizeci de centimetri în lăţime care abia de era suficientă 
pentru ca o persoană să se strecoare pe acolo. Abia suficientă, 
dar suficientă. 

Cu ajutorul celorlalţi prizonieri, platforma vagonului putea fi 
ruptă. Dar, gândindu-se că ar putea face prea mult zgomot și ar 
fi putut fi auziți de gardieni, renunţară. Leo se întoarse către ei. 

— Am nevoie de mai mulți oameni care să ţină platforma cât 
timp noi ne strecurăm prin gaură. 

Câţiva voluntari se oferiră imediat, ridicându-se și apucând 
bucata de tablă. Leo estimă spaţiul din ochi. După ce se vor fi 
strecurat prin gaură, aveau sa cadă direct prin podea, între șine, 
sub tren. Distanţa până la sol era puţin peste un metru, probabil 
un metru și jumătate. Trenul mergea destul de încet, dar nu atât 
de încet încât o astfel de săritură să nu reprezinte un pericol. 
Totuși, nu puteau aștepta. Trebuiau să se miște acum, cât trenul 
încă se deplasa prin noapte. Dacă așteptau oprirea de dimineaţă 
a trenului, aveau să fie văzuţi de gardieni. Raisa îl luă pe Leo de 
mână. 

— Sar eu prima. 

Leo scutură din cap. Văzuse proiectele unor astfel de trenuri 
pentru prizonieri. Mai aveau de depășit un obstacol, conceput 
exact pentru prizonierii care încercau să scape în acest fel. 

— La capătul acestui tren, sub ultimul vagon sunt niște cârlige 
mari. Dacă sărim sub tren și așteptăm, când ultimul vagon va 
trece peste noi, cârligele ne vor agăța și ne vor târî după ele. 

— Cum le putem evita? Să ne strecurăm printre ele? 

— Sunt sute, agățate de fire. N-avem cum să ne strecurăm 
printre ele. Am fi făcuţi ferfeniţă. 

— Ce putem face? Nu putem aștepta ca trenul să oprească. 


Leo privi cele două cadavre. Raisa stătea alături, fără a 
înțelege ce are în minte soțul ei. Leo explică: 

— După ce sari, am să arunc unul dintre aceste corpuri după 
tine. Cu puţin noroc, va ateriza pe undeva pe lângă tine. Va 
trebui să te târăști până la el și să te strecori sub el. Pune-l 
exact deasupra ta. Cârligele vor agăța cadavrul, dar tu vei fi 
liberă. 

Trase trupurile până lângă gaură. Întrebă: 

— Vrei ca eu să merg primul? Dacă nu funcţionează, ar trebui 
să rămâi aici. Orice moarte e mai bună decât să fii târât de 
acest tren. 

Raisa dădu din cap. 

— E un plan bun. Va funcţiona. Merg eu prima. 

Pe când era gata să sară, Leo repetă instrucţiunile: 

— Trenul nu merge foarte repede. Căzătura va fi dureroasă, 
dar nu foarte periculoasă, rostogolește-te după ce cazi. Am să 
arunc apoi unul dintre aceste cadavre. Nu ai foarte mult timp. 

— Înţeleg. 

— İl iei și te bagi sub el. Ai grijă să nu-ţi rămână nicio parte a 
corpului pe afară. E suficient ca un singur cârlig să intre în tine 
și ai putea fi târâtă de tren. 

— Leo, chiar înţeleg. 

Raisa îl sărută. Tremura. 

Se strecură în gaură. Picioarele îi atârnau deasupra șinelor. Își 
dădu drumul și căzu. Trupul îi dispăru. Leo apucă primul trup și îl 
strecură prin fanta din podea. Cadavrul căzu pe șine, dispărând 
din câmpul vizual. 

a 

Raisa căzu într-o poziție nefirească, lovindu-se la coaste și 
rostogolindu-se. Dezorientată, amețită, o clipă rămase 
nemişcată. Stătuse aşa prea mult, pierdea timp. Vagonul lui Leo 
se îndepărtase deja considerabil. Văzu corpul pe care Leo îl 
aruncase și începu să se târască spre el, în aceeași direcţie în 
care se mișca trenul. Privi în urmă. Mai erau cam trei vagoane 
până la capătul trenului. Dar nu văzu niciun fel de cârlige. Poate 
că Leo se înșelase. Nu mai erau acum decât două vagoane. 
Raisa încă nu ajunsese la cadavru. Se împiedică. Acum nu mai 
era decât un singur vagon între ea și capătul trenului. Cu doar 
câţiva metri înainte ca vagonul să treacă peste ea, văzu 
cârligele. Erau sute, prinse cu fire foarte fine, de diverse 


314 


lungimi. Erau dispuse pe întreaga lăţime a vagonului, erau 
imposibil de evitat. 

Raisa se ridică și merse pe brânci, cât de repede putu, până 
ajunse la cadavru. Era întins cu faţa în jos, cu capul lângă alei. 
Nu avea timp să-l întoarcă, așa că se întoarse ea, ridică trupul și 
se vâri sub el, punându-și capul sub al lui. Se făcu cât de mică 
putu, faţă în faţă cu atacatorul ei, holbându-se în ochii lui morți. 

Deodată, cadavrul fu smuls de deasupra ei. Văzu fire peste tot 
în jur, de fiecare dintre ele fiind prinse numeroase cârlige. 
Trupul mortului se ridică precum o păpușă, mișcându-se în toate 
direcţiile, fără a mai atinge liniile. Raisa rămase întinsă între 
linii, complet nemișcată. Deasupra putea vedea stelele. Se ridică 
încet. Nu fusese prinsă de niciun cârlig. Privi trenul 
îndepărtându-se. Reușise. Dar Leo nu se vedea nicăieri. 

e 

Fiind mai solid decât Raisa, Leo își dăduse seama că va avea 
nevoie de cel mai mare dintre cadavre, de un corp mai 
voluminos care să-l apere de cârlige. Dar acest al doilea cadavru 
nu încăpea prin gaura din podea. Il dezbrăcară, încercând să 
mai reducă din lățime, dar tot nu încăpea. N-aveau sub nicio 
formă cum să-l treacă prin gaura aceea. Deja Raisa se afla între 
şine de câteva minute. 

Disperat, Leo scoase capul prin deschizătură. La capătul 
ultimului vagon văzu un trup prins în cârlige. Era Raisa sau 
tâlharul? De la distanța aceasta era imposibil de văzut. Nu-i 
rămânea decât să spere că era trupul bărbatului. Incercând să-și 
reajusteze planul, Leo se gândi că dacă și-ar fi poziționat trupul 
corect, ar fi reușit să scape ajutându-se tot de cadavrul pe care-l 
folosise și Raisa. Acel corp trebuie să fi prins toate cârligele din 
acea secţiune. Ar fi putut trece pe sub el. Își luă la revedere de 
la ceilalți prizonieri, le mulțumi și își dădu drumul prin gaură. 

Căzând aproape de șine, se trase înapoi și privi spre coada 
trenului. Corpul prins în cârlige se apropia, înclinat pe partea 
stângă. Se așeză în consecință. Nu avea altceva de făcut decât 
să aștepte, făcându-se cât mai mic și mai plat cu putință. 
Vagonul era deasupra lui. Ridică doar o clipă capul exact cât să 
vadă că trupul suspendat deasupra lui nu era al Raisei. 
Supravieţuise. Trebuia să facă și el același lucru. Inchise ochii și 
ramase nemișcat. 


315 


Cadavrul îl lovi. Apoi simţi durere. Un cârlig rătăcit îi prinsese 
brațul stâng. Deschise ochii. Cârligul tăiase pânza cămășii și îi 
trecuse prin carne. Cu doar câteva fracțiuni de secundă înainte 
ca firul de care era prins cârligul să se întărească și să-l târască, 
Leo apucă cârligul și îl smulse din braț, desprinzând odată cu el 
și o bucată de carne. Se apucă de braț. Simţi cum îl apucă 
amețeala pe măsură ce sângele îi curgea din rană. Clătinându- 
se, o văzu pe Raisa îndreptându-se în grabă spre el. Neluând în 
seamă durerea, puse brațul în jurul ei. 

Erau liberi! 


Moscova 


Aceeași zi 


Vasili nu se simțea bine. Făcuse ceva ce nu mai făcuse 
niciodată: își luase concediu medical. Nu numai că un astfel de 
comportament era periculos, dar nici nu-i stătea în fire. Mai bine 
era bolnav la serviciu, decât acasă. Reușise să-și aranjeze 
lucrurile astfel încât cea mai mare parte a timpului putea locui 
singur. Desigur, era căsătorit. Era de neconceput ca un bărbat 
să rămână burlac. Era îndatorirea lui socială să aibă urmași. 
Astfel, își îndeplini datoria căsătorindu-se cu o femeie fără păreri 
sau pe care cel puţin nu le exprima, o femeie care își făcuse 
datoria și îi dăruise doi copii - care era o cifră acceptabilă dacă 
voiai să nu fii luat la întrebări. Ea trăia împreună cu copiii 
undeva spre periferia orașului, în timp ce el avea un apartament 
de serviciu în centru. De ochii lumii, destinația apartamentului 
erau aventurile lui extraconjugale. De fapt, se lăsa doar 
ocazional atras în astfel de aventuri. 

După exilarea lui Leo în Ural, Vasili depusese cerere pentru a 
se muta în apartamentul lui și al Raisei: apartamentul nr. 124. 
Dorinţa îi fu îndeplinită. Primele zile acolo fură plăcute. Işi 
trimisese soţia la magazinele cu acces limitat ca să cumpere 
mâncare și băutură fină. Dădu o petrecere pentru colegii de la 
serviciu, fără soţii, unde noile lui ajutoare mâncară, băură și îl 
felicitară pentru reușită. Unii dintre subalternii lui Leo erau acum 
nevoiţi să lucreze sub comanda lui Vasili. In ciuda întorsăturilor 
delicioase ale sorții, nu se simţise foarte bine. Se simţea pustiit. 
Nu mai avea pe cine să urască, nici împotriva cui să comploteze. 
Nu mai avea cum să fie deranjat de popularitatea, eficienţa sau 
de promovările pe care le primea Leo. Mai existau și alți 
competitori, dar nu era același lucru. 

Vasili se dădu jos din pat și decise că mai bine bea de unul 
singur. Își turnă niște vodcă și începu să privească paharul, 
plimbând lichidul dintr-o parte într-alta, incapabil să-l ridice la 
buze. Mirosul vodcii îi făcu greață. Lăsă paharul jos. Leo era 
mort. În curând va primi o notă oficială în care să i se spună că 
cei doi prizonieri nu ajunseseră la destinaţie. Muriseră în timpul 
drumului, așa cum mai muriseră atâţia certându-se de la 


317 


mâncare, haine sau Dumnezeu mai știe de la ce. Era 
înfrângerea finală a acestui om care-l umilise. Existenţa lui Leo 
fusese un izvor nesecat de suferinţă pentru Vasili. Și atunci de 
ce îi era dor de el? 

Se auzi o bătaie în ușă. Se aștepta ca MGB-ul să trimită niște 
oameni care să verifice autenticitatea bolii. Deschise ușa. În faţa 
lui se aflau doi agenți. 

— Tovarășe, doi prizonieri au scăpat. 

Simţi cum dispare durerea surdă din piept când pronunţă 
numele: 

— Leo? 

Agenţii confirmară scuturând din cap. Deja se simțea mai 
bine. 


La două sute de kilometri sud-est de Moscova 


Aceeași zi 


Când alergând, când la pas, dar privind fără încetare în urma 
lor, cei doi se deplasau mai repede sau mai încet, după cum 
simțeau teamă sau epuizare. Vremea părea să ţină cu ei; bătea 
un soare slab, acoperit de nori. Nu era foarte cald, cel puţin în 
comparație cu pâcla din interiorul vagonului. Știau după poziţia 
soarelui că era după-amiaza târziu, dar n-ar fi putut spune ora 
exactă. Leo nu-și amintea dacă ceasul îi fusese furat, unde și 
cum se întâmplase asta, în cazul în care îi fusese luat. Estimase 
că aveau un avans de cel mult patru ore faţă de eventualii 
urmăritori. Un calcul făcut la sânge arăta că ei se deplasau cam 
cu 8 kilometri la oră, în timp ce trenul avea o medie de 
aproximativ șaisprezece kilometri la oră. Asta însemna o 
distanță cam de optzeci de kilometri între ei. Asta era cea mai 
fericită variantă. Dar exista și posibilitatea ca gardienii să fi fost 
alertaţi cu mult mai devreme. 

leșiră din pădure direct în câmp. Fără să fie adăpostiţi de 
copaci, puteau fi văzuţi de la kilometri întregi. Dar n-aveau altă 
șansă decât să continue, chiar așa expuși cum erau. Văzură un 
râuleț la poalele unui deal, așa că măriră viteza. Era primul curs 
de apă pe care îl întâlneau de când evadaseră. Căzură în 
genunchi bând apă cu lăcomie, umplându-și căușul palmelor și 
sorbind-o. Când realizară că astfel nu reușeau să-și potolească 
setea, se scufundară. Leo glumi: 

— Cel puţin vom muri curațţi. 

Gluma lui nu fu foarte gustată. Nu era suficient să-l prindă pe 
omul acesta. Nimeni nu le-ar fi recunoscut meritele. Trebuiau să 
reușească. 

Raisa se concentră asupra rănii lui Leo. Nu părea să se 
vindece. Sângele continua să curgă. Carnea smulsă fusese prea 
multă. 

Bucata de pânză pe care o legaseră în jurul rănii era acum 
îmbibată de sânge. Leo o dezlegă: 

— Mă descurc. 

— Lasă un miros puternic. Va stârni toți câinii. 


Raisa ieși din apă și se îndreptă către cel mai apropiat copac. 
Între două crengi se întindea o pânză de păianjen. Cu grijă, 
desprinse pânza de păianjen în întregime și o așeză peste 
carnea hăcuită a lui Leo. Sângele păru să se coaguleze aproape 
imediat în contact cu firele argintii. Mai căută preţ de câteva 
minute și alte pânze de păianjen, le adună și le depuse pe rana 
lui Leo, până când o înveli în totalitate cu fire mătăsoase. Până 
când termină, sângerarea se opri. 

Leo o privi cum îi îngrijea rana. 

— Ar trebui să urmăm cursul acestui râu cât mai mult. Copacii 
ne adăpostesc, iar briza aceasta ne mai ascunde mirosul. 

Apa era puţin adâncă, nu trecea de genunchi. Nu era suficient 
de puternică, curenţii nu erau destul de repezi pentru a se lăsa 
în voia lor. Trebuiau să meargă. Epuizat, flămând, Leo știa că 
asta era singura cale de a reuși. 

Gardienilor le era indiferent dacă prizonierii trăiau sau 
mureau, dar evadarea era ceva impardonabil. Nu era numai un 
afront la adresa lor, ci la adresa întregului sistem. Nu conta cine 
erau prizonierii, dacă erau persoane importante sau nu, 
evadarea îi transforma în persoane importante. Faptul că Leo și 
Raisa fuseseră deja catalogaţți contrarevoluţionari de seamă 
făcea din prinderea lor o chestiune de importanţă naţională. 
Odată ce trenul se va fi oprit și gardienii vor vedea cadavrul 
prins în cârligele de la ultimul vagon, aveau să înceapă 
numărătoarea prizonierilor. Vor identifica vagonul evadaţilor, 
punând întrebări despre momentul evadării. Dacă nu primeau 
răspunsuri, ar fi putut chiar executa dintre prizonieri. Leo spera 
ca cineva să fie suficient de înțelept încât să le spună imediat 
totul. Colegii lor de suferinţă făcuseră deja suficient pentru a-i 
ajuta. Chiar dacă mărturiseau, nu exista nicio garanţie că 
gardienii nu vor dori să dea un exemplu executându-i pe toţi cei 
din vagon. 

Apoi avea să înceapă vânătoarea. La fiecare transport erau 
folosiți câini dresați ţinuţi în condiţii mult mai bune decât 
oamenii. Dacă era o distanță suficient de mare între locul 
evadării și zona de unde vor începe cercetarea, atunci va fi greu 
pentru câini să le identifice mirosul. Cum se aflau deja pe drum 
de aproximativ trei sferturi de zi fără vreun urmăritor în spate, 
Leo putea presupune că lucrurile stăteau într-adevăr așa. 
Moscova avea să fie anunţată, lărgindu-se aria căutărilor. Vor 


320 


folosi camionete și automobile, împărțind aria de cercetare în 
mai multe sectoare. Vor folosi avioane pentru a survola 
câmpurile. Vor informa organizaţiile locale, militare și de 
securitate, iar eforturile lor vor fi coroborate cu cele ale 
organizaţiilor de la nivel naţional. Vor fi vânaţi cu un zel care nu 
va mai fi strict profesional. Vor fi oferite cadouri și recompense. 
Vor folosi oameni și mașini câte vor fi nevoie, nu vor precupeți 
niciun efort. Leo știa. Participase și el la asemenea operaţiuni, 
iar ăsta era singurul lor atu. Leo știa cum se organizau aceste 
urmăriri. Fusese antrenat de NKVD să acţioneze nevăzut în 
spatele liniilor inamice, iar acum liniile inamice erau graniţele, 
acele hotare pe care luptase să le apere. Amploarea acestor 
operaţiuni le făcea dificil de gestionat. Erau operațiuni 
centralizate și de aceea ineficiente. Speranţa cea mai mare a lui 
Leo era că vor identifica greșit aria de căutări. În mod normal, 
Leo și Raisa ar fi trebuit să se îndrepte către cea mai apropiată 
frontieră, spre coasta Mării Baltice, către Finlanda. O barcă ar fi 
fost absolut necesară pentru a ajunge dincolo. Dar ei se 
îndreptau spre sud, către inima Rusiei, spre Rostov. În direcţia 
asta nu aveau nicio garanţie, aproape nicio șansă să scape. 

Mergând prin apă, cu pași tot mai osteniţi, se împiedicau și 
cădeau frecvent. De fiecare dată le era tot mai greu să se ridice. 
Nu-i mai putea ţine în picioare nici măcar adrenalina al cărei 
nivel le era ridicat din pricina urmăririi. Leo avea grijă să nu-i 
cadă de pe braț pânza de păianjen, ţinându-l în sus. Până acum, 
niciunul nu rosti vreun cuvânt despre situaţia în care se aflau, 
de parcă ar fi fost prea pe muchie de cuţit ca să mai facă și 
planuri. Leo își dădea seama că se aflau cam la 200 de kilometri 
est de Moscova. Stătuseră în tren patruzeci și opt de ore. Asta ar 
fi putut însemna că se aflau pe undeva pe lângă orașul Vladimir, 
iar acum călătoreau spre Riazan. Din acest punct, fie că mergeai 
cu trenul, fie cu mașina, în mod normal n-ar fi trebuit să dureze 
mai mult de douăzeci și patru de ore ca să ajungi la Rostov, 
mergând spre sud. Dar nu aveau nici bani, nici mâncare. Și erau 
îmbrăcaţi în niște zdrenţe. Erau vânaţi de toate organizaţiile de 
securitate din ţară. 

Se opriră. Râuleţul trecea prin mijlocul unui sătuc, o 
cooperativă agricolă. leșiră din apă cam la cinci sute de pași mai 
sus de șirurile de case. Se însera, lumina era din ce în ce mai 
slabă. Leo spuse: 


321 


— Unii dintre ţărani sunt încă sigur la câmp, pe pământurile 
lor. Ne putem strecura să vedem dacă vom găsi ceva de 
mâncare. 

— Vrei să furi? 

— Nu putem cumpăra nimic. Și oricum, dacă ne văd, ne vor 
preda imediat. Întotdeauna există o recompensă pe capul 
prizonierilor, cu mult mai mare decât câștigă acești oameni într- 
un an. 

— Leo, ai lucrat atât de mult la Liubianka. Oamenii ăștia nu 
iubesc statul. A 

— Nu, dar au și ei nevoie de bani ca toți ceilalţi. Incearcă să 
supravieţuiască precum toți ceilalţi. 

— Avem de traversat sute de kilometri. N-o putem face 
singuri. Nu putem, pur și simplu. Trebuie să înţelegi asta. Nu 
avem bani, nu avem nimic. Trebuie să convingem oamenii să ne 
ajute, fie ei și străini. E singura noastră scăpare. E singura 
noastră salvare. 

— Noi suntem proscriși. Dacă cineva ne va ajuta va fi 
împușcat, nu doar el, ci întregul sat. Oficialii nu se vor gândi 
prea mult înainte de a-i trimite pe toţi, femei și copii inclusiv, în 
nord, în lagăre de muncă, cu sentințe de douăzeci și cinci de ani 
fiecare. 

— Și exact ăsta e motivul pentru care ne vor ajuta. Ti-ai 
pierdut încrederea în oamenii acestei țări pentru că ai lucrat 
prea mult cu cei de sus. Statul nu pricepe ce-i cu aceste sate, nu 
le reprezintă și nu-l interesează ce se întâmplă în ele. 

— Raisa, vorbești ca un disident de la oraș. Ceea ce spui nu 
are legătură cu realitatea. Ar fi o nebunie din partea lor să ne 
ajute. 

— Ai o memorie scurtă, Leo. Cum am scăpat din tren? Le-am 
spus celor din vagon adevărul. Și ne-au ajutat. Toţi. Erau acolo 
sute, poate câţi trăiesc și în satele astea. Cei din vagon vor fi cu 
siguranţă pedepsiţi cu toţii pentru că n-au dat alarma. Pentru ce 
au făcut-o? Ce le-ai oferit tu? 

Leo păstră tăcerea. Raisa insistă. 

— Dacă vom fura de la acești oameni, vom deveni dușmani, 
când de fapt noi suntem prieteni. 

— Așa că tu te-ai gândit să intrăm în sat ca o familie și să-i 
salutăm? 

— Exact asta vom face. 


322 


Unul lângă altul, intrară în sat de parcă erau o familie care se 
întorcea de la câmp, care avea tot dreptul să fie aici. Mai mulţi 
bărbaţi și femei se adunară în jurul lor. Casele lor erau făcute 
din chirpici și lemn. Utilajele lor agricole erau depășite cu vreo 
patruzeci de ani. N-aveau altceva de făcut decât să-i predea 
autorităților și să-și încaseze recompensa. Cum ar fi putut să 
refuze? Oamenii ăștia nu aveau nimic. 

Încercuiţi de figuri ostile, Raisa vorbi. 

— Suntem prizonieri. Tocmai am evadat din trenul care ne 
ducea în regiunea Kolima, unde am fi murit. Acum suntem 
urmăriți. Și avem nevoie de ajutorul vostru. Nu vă cerem să ne 
ajutaţi doar de dragul nostru. In cele din urmă, vom fi prinși și 
executați. Am acceptat deja asta. Dar înainte de a muri, mai 
avem ceva de terminat. Lăsaţi-ne să vă spunem de ce avem 
nevoie de ajutorul vostru. Și dacă nu vă va plăcea ce auziţi, 
atunci poate că nu ar trebui să aveţi de-a face cu noi. 

Un bărbat în jur de patruzeci de ani, plin de el, păși în faţă: 

— Ca președinte al colhozului este de datoria mea să 
subliniez că ar fi în interesul nostru dacă i-am preda. 

Raisa îi privi pe ceilalţi. Să se fi înșelat oare? Să fi reușit deja 
statul să infiltreze agenţi și în aceste sate, în conducerea lor? 

Se auzi vocea unui bărbat. 

— Și cu recompensa ce-ai să faci? O dai și pe aia statului? 

Lumea începu să râdă. Președintele se înroși tot, jenat. Raisa 
respiră ușurată. Președintele nu era o autoritate reală, era o 
figură comică, un bufon. Din spatele mulţimii, vorbi o femeie 
mai în vârstă: 

— Daţi-le să mănânce. 

Dezbaterea luă astfel sfârșit brusc, ca și cum s-ar fi auzit 
vocea unui oracol. _ 

Fură conduși în cea mai mare dintre case. In camera 
principală li se dădură niște cești cu apă, în timp ce hrana era 
preparată. Fu întețit un foc, iar în tot acest timp oamenii 
continuară să sosească până când întreaga casă se umplu. 
Copiii stăteau între genunchii părinţilor, holbându-se la Leo și 
Raisa ca la grădina zoologică. Dintr-o altă casă li se aduse pâine 
proaspătă, caldă încă. In faţa focului, hainele lor umede 
începură să aburească. Unul dintre oameni își ceru scuze că nu 
le puteau oferi alte haine, iar Leo abia putu da din cap, zăpăcit 


323 


complet de generozitatea lor. Avea o poveste de spus, asta 
trebuie să fi fost. Terminându-și pâinea și apa, se ridică. 

Raisa privi la toată acea mulţime care îl asculta pe Leo. 
Începu povestea cu uciderea lui Arkadi, băieţelul din Moscova, o 
crimă pe care i se ordonase s-o mușamalizeze. Vorbi despre 
rușinea pe care o simţise, explicând familiei băiatului că fusese 
un accident, despre cum fusese dat afară din MGB și trimis la 
Voualsk. Le descrise stupefacţia pe care o simţise atunci când 
descoperise un alt copil, ucis în același fel. Ascultătorii lui 
rămaseră cu gura căscată, de parcă ar fi asistat la cine știe ce 
truc, atunci când Leo le dezvălui că aceste crime se desfășurau 
pe tot cuprinsul ţării. Leo îi avertiză asupra descrierii pe care 
urma s-o facă, așa că unii dintre părinţi își trimiseră copiii afară. 

Chiar înainte ca Leo să termine de povestit, oamenii începură 
să facă supoziţii despre posibila identitate a criminalului. Dar 
niciunuia nu-i trecu prin cap că ar putea fi un om care avea o 
familie și un loc de muncă. Cei care-l ascultau nu prea credeau 
că acest criminal n-ar fi putut prins imediat. Toţi erau siguri că 
și-ar fi dat seama că au de-a face cu un monstru doar privindu-l 
în ochi. Privind în jurul lui, Leo își dădu seama că le schimbase 
acestor oameni orice perspectivă asupra realităţii. Le ceru scuze 
că le vorbise despre acest criminal. Pentru a-i liniști, descrise 
ruta pe care o urmase criminalul și care cuprindea doar orașe 
mari. Ucidea conform unui program; un program care n-avea să- 
| aducă în sate ca acesta. 

Chiar și așa, Raisa se întreba dacă acești oameni aveau să 
mai fie vreodată atât de primitori și de încrezători. Aveau să mai 
hrănească vreodată un străin? Sau, de acum înainte, se vor 
teme că orice străin ar putea ascunde un rău nevăzut? Leo 
spusese povestea cu prețul inocenţei ascultătorilor. Nu că n-ar 
mai fi văzut moarte sau brutalităţi până acum, dar nimeni nu și- 
ar fi imaginat că cineva ar putea ucide copii din plăcere. 

Afară se întunecase, iar Leo vorbea de ceva timp. De aproape 
o oră. Era pe cale să termine povestea, când un copil intră în 
casă alergând. 

— Am văzut luminițe pe dealurile dinspre nord. Sunt 
camioane. Se îndreaptă încoace. 

Toţi se ridicară în picioare. După expresiile de pe chipurile lor, 
Leo realiză că aceste camioane n-ar fi putut aparţine decât 
autorităților. 


324 


— Cât timp avem? 

Punând această întrebare, Leo li se alătură, presupunând că 
există între ei o legătură, când de fapt nu exista niciuna. Acești 
oameni îi puteau preda oricând autorităţilor. Se părea însă că 
numai lui, din toată acea încăpere, îi treceau prin cap astfel de 
gânduri. Chiar și președintele părea să se fi supus deciziei 
colective. 

Unii dintre adulţi ieșiră din casă, parcă voind să vadă cu ochii 
lor. Cei care rămaseră înăuntru îl luară pe copil la întrebări. 

— Care deal? 

— Câte camioane sunt? 

— Cu cât timp în urmă? 

Erau trei camioane, trei perechi de faruri. Băiatul le văzuse 
din marginea fermei tatălui său. Veneau din nord și mai aveau 
câţiva kilometri până să ajungă la ei. Aveau să ajungă aici în 
câteva minute. N-aveau unde să se ascundă în casele astea. 
Sătenii nu aveau mare lucru, nici măcar vreo mobilă, iar 
căutările aveau să fie dure. Dacă exista vreo ascunzătoare, avea 
să fie găsită. Leo știa că în joc era mândria acestor gardieni. 
Raisa îi luă mâinile într-ale ei: 

— Putem fugi. Vor trebui să cerceteze satul mai întâi. Dacă 
sătenii spun că n-am fost niciodată aici, atunci poate că putem 
căpăta un avans considerabil. Poate chiar să ne ascundem, pe 
undeva prin câmp. E întuneric. 

Leo scutură din cap. Simţea un nod în stomac, iar gândurile îi 
zburară la Anatoli Brodski. Așa trebuie să se fi simţit și el când îl 
văzuse în vârful dealului, când realizase că lațul se strânsese. 
Leo își aminti cum Brodski se oprise și se uita ţintă, parcă 
incapabil să înţeleagă că fusese prins. Atunci, Brodski fugise. 
Dar ei nu aveau cum să evite autorităţile. Erau odihniţi, echipați 
- arme cu bătaie lungă, telescoape, rachete de semnalizare și 
câini care le puteau lua urma. 

Leo se întoarse către băieţelul care văzuse camioanele. 

— Am nevoie de ajutorul tău. 


Aceeași zi 


Nervos, cu mâinile tremurând, băiatul se așeză în mijlocul 
șoselei, în întuneric, după ce vărsă înaintea lui un săculeț cu 
grâu. Putea auzi camioanele apropiindu-se, cauciucurile grăbind 
prin noroi. Erau la doar câteva sute de metri și se apropiau 
rapid. Inchise ochii, sperând că va fi văzut. Era posibil să meargă 
prea repede ca să poată opri la timp? Cauciucurile frânară cu 
zgomot. Deschise ochii, întoarse capul și fu orbit de lumina 
farurilor. Băiatul ridică brațele. Camionul opri aproape 
atingându-i faţa cu bara. Se deschise ușa cabinei. Un soldat 
răcni: 

— Ce dracu” faci, mă? 

— Mi s-a vărsat sacul. 

— Dă-te din drum! 

— Mă omoară tata dacă nu adun tot grâul. 

— Te omor eu dacă nu te mişti. 

Băiatul nu era foarte sigur de ce ar trebui să facă. Continuă să 
adune boabele risipite. Auzi un declic metalic. Să fi fost sunetul 
unei piedici de armă? Nu mai văzuse niciodată o armă; habar n- 
avea care era sunetul produs de o armă. Începu să-l cuprindă 
panica, dar continuă să adune boabele și să le pună în sac. N- 
aveau să-l împuște; nu era decât un băieţel care strângea niște 
boabe de grâu pentru tatăl său. Apoi, își aminti povestea 
străinului; copii erau uciși peste tot. Poate că și oamenii aceștia 
făceau același lucru. Apucă cât de mult grâu putu, își luă sacul și 
o luă la fugă spre sat. Camioanele începură să-l urmărească, să-l 
hăituiască, să-l claxoneze, făcându-l să alerge din ce în ce mai 
repede. li putea auzi pe soldați râzând. Nu alergase atât de 
repede niciodată. 

Leo și Raisa se ascunseseră în singurul loc în care puteau 
spera că soldaţii nu vor căuta niciodată: sub camioanele lor. În 
timp ce băiatul le distrăgea atenţia, Leo se strecurase sub cel 
de-al doilea camion, Raisa sub cel de-al treilea. Cum nu știau cât 
va trebui să rămână în aceste poziţii, poate chiar mai bine de o 
oră, Leo rupsese bucăţi din cămașă și învelise mâinile 
amândurora cu ele. 


Când camioanele se opriră, Leo își puse picioarele în jurul 
osiei, stând cu faţa foarte aproape de podeaua de lemn a 
mașinii. Podeaua se mișca înspre el când soldaţii începură să 
coboare din camion prin partea din spate. Privind în jos, pe 
deasupra degetelor de la picioare îl putu vedea pe unul dintre 
soldaţi aplecându-se pentru a-și încheia șireturile de la bocanci. 
Dacă s-ar fi întors, Leo ar fi fost văzut și arestat. Soldatul se 
ridică și o luă spre una dintre case. Nu fusese văzut. Se mișcă în 
așa fel încât să poată vedea cel de-al treilea camion. Raisa nu 
era atât speriată, cât mânioasă. Planul era inteligent, asta era 
adevărat și nici ea nu reușise să vină cu unul mai bun, dar 
depindea în totalitate de abilitatea de a se cățăra. Ea nu era 
soldat. Nu-și petrecuse întreaga viaţă târându-se prin șanțuri 
sau cocoțându-se pe ziduri. Nu avea suficientă forță în torace 
pentru a face așa ceva. Deja mâinile o dureau, nu era de fapt 
doar durere, era suferință de-a dreptul. Nu credea că va reuși să 
stea mai mult de un minut, darămite un ceas întreg. Dar refuza 
să accepte că vor fi prinși din cauza ei, doar pentru că ea nu 
avea suficientă forță, nu putea să accepte ideea că vor eșua 
pentru că ea era slabă. 

Se lupta cu durerea, lacrimi de frustrare îi ţâșneau din ochi, 
dar nu reușea să se mai ţină, trebuia să se culce pe spate pe 
șosea și să-și odihnească brațele. Și, oricum, chiar dacă s-ar fi 
odihnit, n-ar mai fi rezistat mai mult de un minut-două. Va reuși 
să stea prinsă acolo din ce în ce mai puţin, până când nu va mai 
putea să stea deloc. Trebuia să se gândească. Cum să 
procedeze ca să nu fie nevoită să facă apel la forță? Bucăţile de 
pânză! Dacă nu va reuși să se mai ţină, își va lega încheieturile 
de osie cu bucăţile de pânză. Asta avea să funcţioneze cât timp 
camionul stătea. Și ar fi trebuit și să se așeze puțin cu spatele 
pe jos până când va fi reușit să se lege. Odată ce s-ar fi așezat 
pe pământ, chiar sub camion fiind, șansele de a fi văzută ar fi 
crescut dramatic. Privi în stânga și în dreapta, cercetă 
împrejurimile, încercând să-și dea seama unde erau soldații. 
Șoferul sau un alt soldat rămăsese să păzească mașina, îi putea 
vedea cizmele și putea simţi mirosul ţigării lui. Prezenţa lui o 
mulțumea însă pe Raisa. Asta însemna că era puţin probabil să 
suspecteze că cineva s-ar putea afla dedesubt. Încet, cu atenţie, 
Raisa își lăsă picioarele pe pământ încercând să nu facă vreun 
zgomot. Cel mai mic zgomot i-ar fi alertat pe soldaţi. Desprinse 


327 


bucăţile de pânză și își legă strâns încheietura mâinii stângi, 
înainte s-o lege parţial pe cea dreaptă. Trebuia să strângă nodul 
cu mâna deja legată. După ce strânse nodul, mulţumită de sine, 
dădu să-și ridice la loc picioarele, când auzi un mărâit. Se uită 
alături și văzu un câine privind-o. 

Leo putea vedea câinii care erau ţinuţi lângă cel de-al treilea 
camion. Bărbatul care rămăsese la camion n-o descoperise încă 
pe Raisa. Dar câinii o descoperiseră. Le putea vedea colții. De la 
înălţimea lor o vedeau perfect. Fără să poată face ceva, Leo 
întoarse capul și îl văzu pe băiatul care-i ajutase pe șosea. Fără 
îndoială că, fascinat de evenimente, nu se putea mișca de la 
fereastra de unde privea acum. Leo se lasă puţin mai jos pentru 
a putea vedea mai bine. Soldatul care păzise până acum 
camioanele era pe cale să plece, însă unul dintre câini se zbătea 
în lesă. Cu siguranţă că o văzuse pe Raisa. Leo se întoarse către 
băieţel. Avea iarăși nevoie de ajutorul lui. Făcu semn spre câini. 
Băiatul ieși din casă în mare grabă. Leo observă, impresionat de 
sângele rece al puștiului, cum se îndreaptă spre dulăi. Aproape 
instantaneu, câinii se întoarseră către copil și începură să latre. 
Soldatul îi spuse: 

— Stai în casă. 

Băiatul se prefăcu că-l lovește pe unul dintre câini. Soldatul 
râse: 

— Vezi că-ţi va smulge mâna. 

Băiatul se trase înapoi. Soldatul goni câinii și îi repetă copilului 
să intre în casă. Leo se trase înapoi, lipindu-se de podeaua 
camionului. Îi datorau acestui copil vieţile lor. 

Raisa n-avea idee de cât timp stătea legată sub camion. 
Părea că stătea de o veșnicie; ascultase cum soldaţii cotrobăiau 
peste tot: răsturnau mobila, dărâmau vesela, spărgeau tot ce le 
ieșea în cale. Auzea câinii lătrând și vedea exploziile de lumină 
provocate de rachetele de semnalizare. Soldaţii se întorceau la 
camioane. Puteau fi auzite ordine strigate de superiori. Câinii 
fură urcați în spatele camionetei. Erau pe cale să plece. 
Emoţionată, își dădu seama că planul lor funcţionase. Apoi, 
porni motorul. Osia trepidă. În câteva secunde avea să înceapă 
să se învârtă. lar Raisa era încă legată de ea. Trebuia să se 
elibereze. Dar încheieturile îi erau legate și era greu să desfacă 
nodurile, mâinile îi erau moi, degetele inerte. Începu să se 
zbată. Ultimii soldaţi urcau în camion. Sătenii începură să se 


328 


adune în jurul camioanelor. Raisa nu se eliberase încă. Se îndoi 
din mijloc și apucă nodul cu dinţii. Nodul se desfăcu și căzu pe 
pământ cu o bufnitură, sunetul fiind acoperit de zgomotul 
motoarelor. Camionul plecă. Zăcea în mijlocul drumului. Avea să 
fie văzută de către soldaţii din spatele camionului. Nu avea ce 
face. 

Sătenii se strânseră deodată în jurul ei. Camionul se îndepărta 
și chiar înainte să fie lăsată complet descoperită, în mijlocul 
drumului, grupul de săteni o ascunse privirilor soldaţilor. Privind 
în urmă, soldaţii nu văzură nimic neobișnuit. Raisa se ascundea 
printre picioarele ţăranilor. 

Raisa așteptă, ghemuită încă pe stradă. În cele din urmă, un 
bărbat îi oferi mâna. Era în siguranţă. Leo nu era încă aici. El nu 
riscase și avea să-și dea drumul doar când camionul va fi ajuns 
în întuneric. Raisa știa că Leo se temea să nu fie văzut de 
șoferul celui de-al treilea camion. Poate că avea să aștepte până 
când camionul va fi luat o curbă. Nu-și făcea griji din pricina lui. 
Avea să se descurce. Acum, așteptau cu toţii în tăcere. Raisa îl 
apucă de mână pe băieţelul care îi ajutase. Și nu după mult 
timp, auziră un bărbat alergând spre ei. 


Moscova 


Aceeași zi 


Deși erau acum sute de soldaţi și de agenţi care îi căutau pe 
evadați, Vasili era convins că nu vor reuși să-i prindă. Deși sorții 
păreau să fie covârșitor de partea urmăritorilor, nu trebuia uitat 
că aveau de-a face cu un om care fusese antrenat să nu fie 
detectat și să supravieţuiască în teritoriu inamic. Unii credeau 
că Leo și Raisa fuseseră ajutaţi, fie de gardieni trădători, fie de 
alte persoane care le organizaseră evadarea și care îi 
așteptaseră pe linia ferată într-un anume loc. Această opinie era 
contrazisă de declaraţiile celor care călătoriseră cu ei în vagon. 
Aceștia spuseseră, sub tortură, că prizonierii nu fuseseră ajutaţi 
de nimeni. Gardienii nu voiau însă să audă așa ceva. Îi puneau 
într-o postură proastă. Până acum, căutările se limitaseră la 
toate drumurile care ar fi putut face legătura cu granița 
scandinavă, pe coasta nordică a Mării Baltice. Erau siguri că Leo 
va încerca să treacă graniţa, să intre într-un alt stat, probabil 
folosind o barcă de pescuit. Odată ajuns în vest, va lua legătura 
cu figuri importante ale guvernelor de acolo; aceștia îi vor oferi 
bucuroși adăpost și protecţie în schimbul informaţiilor. Din acest 
motiv, prinderea lui era o chestiune de maximă importanţă. Leo 
putea face mult rău Rusiei Sovietice. Vasili scoase din calcul 
ideea că Leo fusese ajutat să evadeze. Asta pentru că pur și 
simplu, nimeni nu avea de unde să știe în care tren aveau să fie 
cei doi prizonieri. Trimiterea lor în Gulag fusese grăbită, 
improvizată, definitivată în ultimul moment. Grăbise procedurile 
și finalizarea actelor. Singura persoană care i-ar fi putut ajuta să 
evadeze era el. Asta însemna că exista o șansă, oricât ar fi 
sunat de ridicol, să fie învinuit. Și mai însemna că, până la urmă, 
Leo avea posibilitatea de a-l distruge. 

Niciuna dintre echipele de căutare nu dăduse de vreo urmă a 
lor. Nici Leo, nici Raisa nu aveau vreo rudă în acea zonă a țării - 
probabil că erau singuri, zdrenţăroși și lefteri. Ultima oară când 
vorbise cu Leo, acesta nu mai știa nici cum îl cheamă. În mod 
clar, își revenise. Vasili trebuia să-și dea seama încotro se 
îndrepta: asta era cea mai sigură cale de a-i prinde, nu să caute 
la întâmplare prin ţară. Nu reușise să-și prindă fratele pe care 


330 


tot el îl denunțase. Trebuia însă să-l prindă pe Leo. N-ar fi 
suportat încă un eșec. 

Vasili nu credea că Leo e interesat să fugă în vest. Mai bine ar 
fi murit decât să trădeze. Avea oare să ajungă la Moscova? 
Părinţii lui locuiau aici. Dar părinţii lui nu-l puteau ajuta cu nimic 
și ar fi fost executaţi dacă apărea în pragul lor. Acum erau sub 
supraveghere armată. Poate că voia răzbunare. Poate că voia să 
se întoarcă să-l ucidă? Cântări o vreme ideea asta, simțindu-se 
flatat de ea, înainte s-o respingă. Nu simţise niciodată că Leo ar 
fi avut ceva personal cu el. Cu siguranţă că nu va risca niciodată 
viaţa soţiei lui ca să se răzbune. Leo avea o destinaţie precisă și 
cu siguranţă că era încifrată pe undeva prin paginile dosarului 
său. 

Vasili studiase toate documentele pe care Leo le adunase în 
ultimul timp împreună cu ofițerul de miliţie pe care îl convinsese 
să-l ajute. Existau fotografii ale copiilor uciși, declaraţii ale 
martorilor. Existau decizii de condamnare ale curților. In timpul 
anchetei, Leo raportase această muncă. Vasili știa însă că nu 
era sincer. Credea în această teorie fantasmagorică. Dar ce 
credea mai exact? Un singur criminal era responsabil pentru 
toate aceste crime fără noimă - crime răspândite pe multe sute 
de kilometri în treizeci de locaţii diferite? Pe lângă caracterul 
bizar al acestei teorii, ea mai presupunea și faptul că acest 
criminal se putea duce oriunde. Vasili putea alege oricare dintre 
aceste locaţii și aștepta. Frustrat, reexamină harta cu fiecare 
dintre locaţii, dispuse în ordine cronologică. 


44. 


Vasili ridică receptorul și formă un număr. 

— Trimiteţi-l pe agentul Feodor Andreev. 

După ce fusese promovat, Vasili primise un birou personal - 
un spaţiu mic, era adevărat, dar de care era foarte mândru, de 
parcă fiecare metru pătrat fusese cucerit cu arma în mână. Se 
auzi o bătaie în usă; intră Feodor care era acum unul dintre 
subordonații lui Vasili: un om tânăr, loial, harnic și nu extrem de 
deștept, calităţi de neprețuit la un subordonat. Părea nervos. 
Vasili zâmbi și îi făcu semn să ia loc. 

— Mulţumesc că ai venit. Am nevoie de ajutorul tău. 

— Desigur, tovarășe. 


— Ai auzit că Leo Demidov a evadat? 

— Da, desigur, am auzit. 

— Ce știi despre motivele pentru care a fost arestat Leo? 

— Nimic. 

— Noi credeam că lucrează pentru guverne din vest, că adună 
informaţii, că spionează. Dar iată că asta se dovedește a nu fi 
adevărat. Ne-am înșelat. Leo nu ne-a spus nimic în timpul 
anchetei. Abia acum, târziu, am aflat că lucra la asta. 

Feodor se ridică și privi dosarul de pe birou. Mai văzuse o dată 
documentele acestea. Fuseseră lipite de pieptul lui Leo. Feodor 
începu să transpire. Se aplecă de parcă le vedea pentru prima 
oară, încercând să nu lase să se vadă că tremura. Cu coada 
ochiului văzu că Vasili se ridicase și că acum stătea lângă el, 
examinând paginile ca și cum ar fi fost parteneri, ar fi lucrat 
împreună. Degetul lui Vasili alunecă ușor pe hartă până ajunse 
în dreptul Moscovei. Incepu să bată cu degetul în hartă: 


44. 


Feodor simți că i se face rău. Se întoarse și văzu chipul lui 
Vasili foarte aproape de al lui. 

— Feodor, Leo a venit la Moscova recent. Acum știm amândoi 
că nu a venit să spioneze, ci mai degrabă ca să-și completeze 
investigația. Vezi tu, el crede că aici a avut loc o crimă. Fiul tău 
a fost ucis, nu-i așa? 

— Nu, tovarășe. Fiul meu a murit într-un accident. A fost tăiat 
de un tren. 

— Leo a fost trimis să se ocupe de caz? 

— Da, dar... 

— lar atunci tu credeai că băiatul a fost ucis, așa-i? 

— Atunci eram supărat, a fost foarte greu... 

— Deci, când Leo s-a întors la Moscova, nu pentru băiatul tău 
s-a întors, nu? 

— Nu, tovarășe. 

— De unde știi? 

— Poftiti? 

— De unde știi că nu pentru asta a venit Leo? 

Vasili se așeză privindu-și unghiile, prefăcându-se că-l dor. 

— Feodor, după cât se vede mă crezi foarte prost. 

— Asta nu e adevărat. 


— Trebuie să înţelegi că dacă Leo are dreptate, dacă există 
un criminal, atunci trebuie prins. Vreau să-l ajut pe Leo. Feodor, 
și eu am copii. E de datoria mea, ca tată și ca ofiţer să opresc 
aceste crime teribile. Chestiunea asta e deasupra oricăror 
animozități între Leo și mine. Dacă voiam ca Leo să moară, pur 
și simplu n-aș fi făcut nimic. În momentul acesta, toată lumea îi 
consideră, pe el și pe soţia lui, spioni. Vor fi uciși cât ai clipi și 
mi-e teamă că investigația lor se va risipi. Alţi copii vor fi uciși. 
Dacă aș avea toate informaţiile, s-ar putea să-mi pot convinge 
superiorii să înceteze căutările. Dacă nu-i conving, ce șanse ar 
putea avea Leo și Raisa? 

— Niciuna. 

Vasili dădu din cap, mulțumit de ce auzise. Așadar, era 
adevărat. Leo era convins că exista un singur responsabil pentru 
toate aceste crime. Continuă: 

— Exact asta vreau să spun și eu. Nu au niciun ban, sunt la 
sute de kilometri de destinaţie. 

— Unde au evadat? 

Astfel, Feodor făcu a doua greșeală, arătând că și el credea că 
intenţia lui Leo era să prindă acest criminal. Acum, Vasili nu mai 
avea nevoie decât să afle destinaţia lui. Indică calea ferată, la 
est de Moscova, și văzu cum privirea lui Feodor se mută în 
partea de sud a hărţii. Leo se îndrepta spre sud. Dar Vasili avea 
nevoie de un nume. Obţinând ceea ce-și dorise, adăugă: 

— Majoritatea acestor crime au avut loc în sud. 

— Doar uitându-te la această hartă... 

Feodor se opri. lată că era posibil să-i vândă un pont lui Vasili 
fără a se incrimina. Puteau astfel să le ceară împreună 
superiorilor lor să reconsidere cazul lui Leo și al Raisei. Feodor 
căutase o cale de a-l ajuta pe Leo. Șiiată că o găsise: avea să-i 
transforme din niște ticăloși în niște eroi. Când se întâlniseră în 
Moscova, Leo îi spusese că un ofițer de miliţie mersese la Rostov 
pentru a confirma că aceasta era cea mai probabilă locaţie a 
criminalului. Feodor se prefăcea că se uită în hârtii. 

— judecând după aria de concentrare a crimelor, aș spune 
Rostov-pe-Don. Toate crimele de la început au avut loc aici. 
Ceea ce înseamnă că într-adevăr criminalul trăiește fie acolo, fie 
undeva prin împrejurimi. 

— Rostov? 


333 


— Și care crezi că ar fi cea mai bună cale să ne convingem 
superiorii? 

— Trebuie să înțeleg totul. Ne vom asuma un mare risc în 
chestiunea asta, ne vom pune pielea la bătaie. Trebuie să fiu 
sigur. Mai spune-mi o dată. De ce crezi că acest om locuiește în 
sud? 

Vasili se ridică, înconjură biroul, se apropie de Feodor care 
stătea îngropat în hârtii, își scoase arma și ţinti spre inima lui. 


Sud-estul raionului Oblast 
14 iulie 


Leo și Raisa se aflau într-un container, nu mai înalt de un 
metru și nu mai lat de doi: o încărcătură umană, de 
contrabandă, transportată spre sud. După ce soldații 
terminaseră de căutat prin colhoz, ţăranii îi duseseră pe Leo și 
pe Raisa cu o camionetă în cea mai apropiată localitate, Riazan, 
unde le făcuseră cunoștință cu prietenii și familiile lor. Într-un 
apartament încins și plin cu fum de ţigări ieftine, în fața unei 
adunări de aproximativ treizeci de oameni, Leo spuse povestea 
investigaţiei lor. Toată lumea păru convinsă că nu mai era timp 
de pierdut și că miliția nu putuse face nimic în acest caz. Nici ei 
nu apelaseră vreodată la miliție pentru a le face dreptate și își 
rezolvaseră conflictele între ei. Aceasta era o situaţie similară, 
cu excepția faptului că acum erau în joc vieţile a numeroși copii. 

Hotărâră împreună să-i transporte pe cei doi spre sud. Unul 
dintre cei prezenţi era șofer și transporta marfă între Moscova și 
orașe precum Samara sau Harcov. Harcov se afla la doar trei 
sute de kilometri nord de Rostov, la o jumătate de zi de mers cu 
mașina. Deciseseră că era prea riscant ca șoferul să-i ducă 
direct la Rostov, din moment ce nu avea nicio treabă acolo. li 
putea duce însă la Șakhti, care se afla în apropiere. Putea scăpa 
basma curată pretinzând că-și vizita familia. Familie care, mai 
mult ca sigur, va accepta să-i ajute să ajungă în oraș, după ce 
va fi auzit povestea lui. 

Nu aveau să petreacă mai mult de o zi și jumătate închiși în 
container, în întuneric. Şoferul transporta banane, bunuri de lux 
destinate magazinelor cu acces limitat. Magazine accesibile 
doar înalţilor oficiali de partid, magazine din care odată se 
aprovizionau și Leo cu Raisa. Containerul lor se afla în spatele 
camionetei între alte două containere pline cu preţiosul fruct. 
Aerul era cald și înăbușitor, iar călătoria lor numai plăcută nu se 
putea numi. Opreau cam o dată la trei-patru ore, când șoferul 
dădea la o parte containerele de deasupra lor și îi lăsa să-și 
întindă picioarele și să se ușureze la marginea drumului. 

Stăteau în întuneric, în colţuri diferite, cu picioarele 
încârligate. Raisa întrebă: 


— Ai încredere în el? 

— În cine? 

— În șofer. 

— Tu nu ai? 

— Nu știu. 

— Ai vreun motiv ca să întrebi? 

— Dintre toţi cei care ascultau, numai el nu a avut nimic de 
întrebat. Părea absent. Povestea nu l-a emoţionat ca pe ceilalţi. 
Mie mi s-a părut indiferent și rece. 

— Putea să nu se ofere să ne ajute. lar dacă ne va trăda, nu 
se va putea întoarce la prietenii și la familia lui. 

— Ar putea inventa. A întâlnit un cordon de miliţie. Am fost 
prinși. A încercat să ne ajute, dar nu a reușit. 

— Ce sugerezi? 

— La următoarea oprire, l-ai putea imobiliza, și ai putea 
conduce tu. 

— Vorbești serios? 

— Singurul mod în care putem fi absolut siguri este să-i luăm 
camioneta. Avem actele lui. Ne-am lua iarăși viața în propriile 
noastre mâini. Așa cum suntem acum, suntem complet 
neajutoraţi. Habar n-avem unde ne duce. 

— Tu m-ai învăţat să am încredere în bunătatea străinilor. 

— Omul ăsta nu pare la fel ca ceilalţi. Pare ambițios. Slujba lui 
e să transporte produse de lux. Probabil că se gândește: vreau 
asta, vreau hainele astea fine, vreau mâncărurile astea rare. 
Ințelege ce valoare avem noi. Ştie pe cât ne poate vinde. Și în 
același timp, e conștient cât l-ar costa dacă ar fi prins împreună 
cu noi. 

— E ciudat să spun eu asta, Raisa, dar cred că vorbești despre 
un om nevinovat, un om care își riscă viața pentru a ne salva pe 
noi. 

— Eu vorbesc despre cum putem fi siguri că vom ajunge la 
Rostov. 

— Nu așa se petrec lucrurile de obicei? Găsești ceva în care 
să crezi, o cauză pentru care merită să te jertfești. Curând, 
devine cauză pentru care să ucizi. Pentru care să ucizi oameni 
nevinovați. 

— Nu ar fi cazul să-l ucidem. 

— Ba da, pentru că nu-l vom putea lăsa legat, la marginea 
drumului. Asta ar fi un risc mult mai mare. Fie îl omorâm, fie 


336 


avem încredere în el. Raisa, așa se duc dracului toate. Oamenii 
ăștia ne-au dat de mâncare, ne-au adăpostit și ne-au ajutat să 
fugim. Dacă acum le întoarcem spatele, dacă le voi ucide un 
prieten doar din motive de precauţie, aș fi același om pe care îl 
disprețuiai în Moscova. 

Deși n-o putea vedea, era sigur că soţia sa zâmbea. 

— Mă testezi? 

— Schimbam și eu o vorbă. 

— Am trecut testul? 

— Asta depinde dacă ajungem la Șakhti sau nu. 

După ce tăcu o vreme, Raisa întrebă: 

— Ce se va întâmpla când toate astea se vor sfârși? 

— Nu știu. 

— Cei din Vest te vor dori, Leo. Te vor proteja. 

— Nu voi pleca niciodată din ţara asta. 

— Chiar dacă ţara asta te va ucide? 

— Dacă vei dori să pleci, voi face tot ce îmi va sta în putinţă 
ca să te ajut. 

— Și tu ce vei face? Te vei ascunde în munţi? 

— Odată ce-l voi fi omorât pe individul acela și tu vei fi ieșit în 
siguranţă din ţară, mă voi preda. Nu vreau să trăiesc în exil, 
printre oameni care vor dori informaţii de la mine, dar mă vor 
urî. Nu vreau să fiu un emigrant. Nu pot. Ar însemna că tot ceea 
ce s-a spus despre mine la Moscova ar fi adevărat. 

— Și ăsta-i lucrul cel mai important? 

Raisa părea afectată. Leo îi puse o mână pe braţ. 

— Raisa, nu înţeleg. 

— E chiar așa complicat? Vreau să rămân cu tine. 

Leo nu spuse nimic o vreme. În cele din urmă replică: 

— Nu voi trăi ca un trădător. Pur și simplu, nu pot. 

— În regulă. Ceea ce înseamnă că mai avem cam douăzeci și 
patru de ore împreună? 

— Îmi pare rău. 

— Ar trebui să profităm cât mai mult de acest timp care ne-a 
rămas. 

— Adică ce să facem? 

— Să ne spunem unul altuia adevărul. 

— Adevărul? 

— Secrete. Probabil că avem și unul, și altul secrete. Eu am 
câteva. Lucruri pe care nu ni le-am împărtășit niciodată. 


337 


— Da. 

— Am să încep eu. Îţi scuipam în ceai. După ce am aflat de 
arestarea Zoiei, am fost convinsă că tu o denunţaseși. Așa că 
vreo săptămână ţi-am scuipat în ceai. 

— Mi-ai scuipat în ceai? 

— Timp de o săptămână. 

— De ce te-ai oprit? 

— Nu părea să-ți pese. 

— N-am observat. 

— Exact. E rândul tău. 

— Să fiu sincer? 

— Asta-i rostul acestui joc. 

— Nu cred că te-ai măritat cu mine pentru că îţi era frică. Ci 
pentru a mă ţine sub observaţie. Ai făcut să pară că-ți e frică. 
Mi-ai dat un nume fals și eu m-am ţinut după tine. Dar cred că 
eu am fost adevărata ţintă. 

— Sunt un agent străin? 

— S-ar putea să cunoști oameni care lucrează pentru 
Occident. Poate că tu îi ajuţi. Poate că asta ai avut în cap când 
te-ai măritat cu mine. 

— Asta nu e un secret. E o speculație. Acum trebuie să ne 
împărtășim secrete. Lucruri adevărate și dure. 

— Am găsit o copeică între hainele tale. Copeica putea fi 
deschisă. În interior se afla un spaţiu pentru depozitat 
microfilme. Doar agenţii folosesc așa ceva. Nimeni altcineva n- 
ar putea avea un asemenea dispozitiv. 

— De ce nu m-ai denunțat? 

— N-am putut. Pur și simplu, n-am putut. 

— Leo, nu m-am măritat cu tine ca să capăt acces la MGB. Ți- 
am spus adevărul în privinţa asta. Îmi era frică. 

— lar moneda? 

— Moneda era a mea... 

Vocea îi deveni mai înceată, de parcă se întreba dacă să mai 
continue sau nu. 

— N-o foloseam pentru microfilme. O foloseam pentru pasta 
de cianură când eram refugiată. 

Raisa nu vorbise niciodată despre perioada de după ce casa ei 
fusese distrusă, perioada petrecută pe drumuri - despre acea 
parte întunecată a vieţii ei. 

Leo aștepta. Devenise dintr-odată nervos. 


338 


— Cred că îţi imaginezi ce li se întâmpla femeilor ca mine. 
Soldaţii au și ei nevoile lor. La urma urmei, își riscă viaţa pentru 
patrie. Trebuie recompensaţi, iar noi eram recompensa. Odată, 
după ce m-au violat - și s-a întâmplat de câteva ori - am jurat că 
dacă va fi să mi se mai întâmple vreodată, am să-l dau pe 
nemernic cu pastă de cianură pe boașe. După aceea, probabil 
că m-ar fi chinuit, că m-ar fi ucis, dar s-ar fi gândit de două ori 
înainte să mai facă asta vreunei femei. A devenit moneda mea 
norocoasă. După ce am început s-o ţin la mine, n-am mai avut 
niciodată probleme. Poate că bărbaţii pot simţi când o femeie 
are cianură în buzunar. Desigur, nu m-a ajutat și pe mine să mă 
vindec. Pentru rănile mele nu există tratament. Asta-i motivul 
pentru care nu pot rămâne însărcinată, Leo. 

Leo stătea în întuneric, uitându-se la locul unde presupunea 
că ar trebui să fie soţia lui. În timpul războiului, femeile fuseseră 
violate de către ocupanţi și apoi de către eliberatori. Ca fost 
soldat, știa că statul accepta aceste practici, că le considera o 
recompensă  binemeritată pentru un soldat viteaz. Multe 
folosiseră cianura pentru a se sinucide, incapabile să facă faţă 
ororilor. Bănuia că soldaţii le căutau pe femei de arme sau lame, 
dar o monedă le-a fi scăpat. Îi mângâie palma. Ce altceva ar fi 
putut face? Să-și ceară scuze? Să spună că o înţelegea? Până 
acum, nu făcuse decât să înrămeze și să agaţe pe perete bucata 
aceea de ziar, fără să știe ce însemna războiul pentru ea. 

— Leo, mai am un secret: m-am îndrăgostit de tine. 

— Eu te-am iubit întotdeauna. 

— Ăsta nu e un secret, Leo. Îmi ești deja dator cu trei secrete. 

Leo o sărută: 

— Am un frate. 


339 


Rostov-pe-Don 
15 iulie 


Nadia era singură acasă. Mama și sora ei plecaseră în vizită. 
Deși iniţial mersese cu ele, în apropiere de blocul bunicii se 
prefăcu că o doare burta și o rugă pe mama ei s-o lase să se 
întoarcă. Mama fusese de acord, iar Nadia o zbughise acasă. 
Planul ei era foarte simplu. Avea să deschidă pivniţa și să afle de 
ce petrecea tatăl ei atâta timp în ceea ce părea să fie o cameră 
friguroasă și întunecată. Nu intrase niciodată acolo. Dădea roată 
clădirii, atingând cărămizile umede și întrebându-se ce s-ar 
putea afla dincolo de aceste ziduri. Nu existau ferestre, doar o 
gaură de ventilaţie. Să intri aici era strict interzis, o regulă peste 
care nu se putea trece, o regulă de aura acestei case. 

Tatăl era plecat acum cu serviciul. Dar avea să se întoarcă 
repede, poate chiar mâine și îl auzise vorbind despre niște 
reparații la casă, inclusiv o ușă nouă pentru pivniţă. Nu ușa din 
faţă pe care o foloseau toţi și care ţinea căldura înăuntru. 
Prioritatea lui era ușa de la pivniţă. Să zicem că era prea subţire, 
dar chiar așa, de ce era atât de importantă? Peste două zile, 
tatăl va apărea cu o ușă nouă pe care ea nu va mai fi în stare să 
o deschidă. Dacă voia să intre acolo, dacă dorea să afle ce 
secrete se ascundeau acolo, trebuia să acţioneze acum. 
Încuietoarea era un model simplu. Nadia încercă să vadă dacă 
nu putea strecura un cuţit între ușă și toc ca să vadă dacă nu 
putea ridica zăvorul. Putu. 

Zăvorul se ridică, Nadia împinse ușa. Emoţionată, temătoare, 
făcu primul pas. Dădu drumul ușii care se închise. O rază de 
lumină intră pe sub ușă în spatele ei și se răsfrânse în încăpere. 
Nu mai exista nicio altă sursă de lumină în afară de gaura de 
ventilaţie de la subsol. Își obișnui ochii cu întunericul și cobori 
treptele, scrutând camera secretă a tatălui său, 

Un pat, o sobă, o măsuță și un dulap - nu era nimic misterios 
în camera aceasta. Dezamăgită, privi în jur. O lampă veche 
atârna de un perete, iar lângă ea erau prinse câteva bucăţi de 
ziar. Se apropie și văzu prinsă pe perete o fotografie în mai 
multe exemplare: un soldat sovietic stând lângă un tanc în 
flăcări. Unele fotografii fuseseră tăiate astfel încât din ele nu se 


340 


mai vedea decât soldatul. Era chipeș. Nu știa cine este. Uimită 
de ce văzuse, luă de pe jos o farfurie de tinichea care fusese 
lăsată acolo cu siguranţă pentru pisici. Privirea îi fu atrasă de 
ladă. Incercă să-i ridice capacul doar pentru a vedea dacă se 
deschide. Capacul era greu, dar lada nu era închisă. Ce era oare 
înăuntru? Mai ridică puţin capacul. Auzi un alt zgomot: ușa de la 
intrare. 

Se auziră pași, prea apăsaţi pentru a fi ai mamei sale. 
Probabil că tatăl ei se întorsese mai devreme. Ușa pivniţei se 
deschise, încăperea fu inundată de lumină. De ce se întorsese 
așa devreme? Speriată, Nadia lăsă capacul lăzii în jos, ușor, 
atentă să nu facă vreun zgomot. După ce lăsă capacul, se băgă 
sub pat, ghemuindu-se într-un spaţiu mic de unde putea vedea 
ultima treaptă a scării. Era tatăl său - îi vedea cizmele negre, 
îndreptându-se spre ea. 

Nadia închise ochii, așteptându-se ca atunci când îi va fi 
deschis să vadă figura furioasă a tatălui ei foarte aproape. In loc 
să se întâmple asta, auzi cum patul scârţțâie și se lasă spre ea. 
Se așezase pe el. Deschise ochii și se dădu mai în spate. Spațiul 
dintre pat și podea devenea din ce în ce mai mic. Il privi pe tatăl 
ei cum începe să-și dezlege bocancii. Nu știa că ea e aici. 
Incuietoarea se închisese probabil după ce ușa se trântise. Nu 
fusese încă prinsă. Ce să facă? Tatăl ei putea petrece și ore 
întregi aici. Mama avea să vină acasă și să se îngrijoreze dacă n- 
o găsea. Poate se vor gândi că a dispărut și vor porni să o caute. 
Dacă s-ar fi întâmplat așa, ar fi reușit probabil să se strecoare 
înapoi și să toarne vreo gogoașă despre locul în care fusese. 
Asta era singura ei speranţă. Până atunci, trebuia să rămână 
unde era și să păstreze tăcerea. 

Tatăl își scoase șosetele și își întinse picioarele. Apoi se ridică, 
făcând și canapeaua să se ridice la rândul ei, și aprinse lampa 
care dădu o lumină slabă. Se îndreptă spre ladă. Nadia putu 
vedea cum tatăl său deschide capacul și ia ceva de acolo, fără a 
putea spune ce. Probabil că lăsase capacul ridicat pentru că nu-l 
auzi închizându-se. Ce făcea tatăl ei? Acum, se așezase pe un 
scaun, legându-și ceva în jurul piciorului. Era un elastic. Părea că 
face un fel de încălţăminte folosindu-se de niște zdrenţe și de 
sfoară. 

Dându-și seama că se afla ceva în spatele ei, Nadia întoarse 
capul și văzu în spatele ei pisica. Și pisica o văzuse pe ea, avea 


341 


spinarea arcuită și blana zbârlită. Ea n-ar fi trebuit să fie aici. 
Până și pisica înțelegea asta. Se întoarse să vadă dacă tatăl său 
îi remarcase prezenţa. Tatăl se lăsă în genunchi și se uită sub 
pat. Nu știa ce să spună, nu îndrăznea să se miște. Nu spuse 
nimic, se ridică în picioare și răsturnă patul găsind-o încovrigată 
într-un colț. 

— Ridică-te. 

Nu-și putea mișca bratele, picioarele - corpul părea să n-o mai 
asculte. 

— Nadia. 

Auzindu-și numele, se ridică. 

— Pleacă de lângă perete. 

Se supuse: o luă spre el, cu capul plecat, privindu-i când 
piciorul gol, când piciorul înfășurat în cârpe. Tatăl așeză patul la 
loc cum fusese. 

— De ce ai venit aici? 

— Voiam să știu ce faci aici. 

— De ce? 

— Vreau să stau mai mult cu tine. A 

Andrei simţi impulsul acela din nou: se aflau singuri în casă. li 
spusese doar să nu vină aici; pentru propriul ei bine. Devenise 
altcineva. Nu mai era tatăl ei. Se îndepărtă de ea până când se 
atinse cu spatele de perete, atât de departe cât îi permitea 
camera. 

— Tată? 

Andrei duse degetul la buze. 


Controlează-te! 


Dar nu putu. Își scoase ochelarii, închizându-i și punându-i în 
toc. Când o privi, nu mai era decât un contur nedefinit, nu mai 
era fiica lui. Era doar un copil. Indistinctă, ceţoasă, forma aceea 
putea aparţine oricărui copil. 

— Tată? 

Nadia se ridică, se îndreptă către tatăl ei și îl luă de mână. 

— Ție nu-ţi place să petreci timp cu mine? 

Fata se apropiase prea mult, chiar dacă el continua să nu 
poarte ochelarii. Îi putea vedea faţa, părul. Se șterse pe frunte, 
își puse ochelarii la loc. 


342 


— Nadia, ai o soră mai mică. De ce nu te joci cu ea? Când 
eram de vârsta ta, tot timpul mi-l petreceam cu fratele meu. 

— Ai un frate? 

— Da. 

— Unde e? 

Andrei arătă spre pozele de pe perete ale soldatului sovietic. 

— Cum îl cheamă? 

— Pavel. 

— De ce nu ne vizitează niciodată? 

— Ne va vizita. 


343 


Raionul Rostov 
Optzeci de kilometri la est de Rostov-pe-Don 


16 iulie 


Se aflau în tren, îndreptându-se către periferia orașului, tot 
mai aproape de destinaţia lor - centrul orașului Rostov-pe-Don. 
Şoferul camionului nu-i trădase. Îi trecuse prin mai multe puncte 
de control și în cele din urmă îi lăsase la Șakhti unde 
petrecuseră o noapte cu soacra lui, o femeie pe nume Sara 
Karlovna, și cu familia ei. 

Sara, o femeie trecută de cincizeci de ani, locuia împreună cu 
câţiva dintre copiii ei, printre care și o fiică ce avea la rândul ei 
trei copii. Părinţii Sarei locuiau tot aici; în total, o familie de 
unsprezece persoane în trei dormitoare; câte o generaţie în 
fiecare dormitor. Pentru a treia oară, Leo spuse povestea 
anchetei sale. Spre deosebire de cei din orașele din nord, cei de 
aici auziseră despre crimele asupra copiilor. După spusele Sarei, 
nu mai erau decât foarte puţini în acest raion care nu auziseră 
despre crime. Chiar și așa, nu aveau date concrete. Când aflară 
care era numărul real al crimelor, tăcură cu toții. 

Nu se pusese niciun moment problema dacă vor să-l ajute sau 
nu: această familie extinsă se apucă imediat să facă planuri. Leo 
și Raisa hotărâră să aștepte seara pentru a merge în oraș 
deoarece atunci erau mai puţini lucrători la fabrică. Exista, de 
asemenea, o șansă mai mare ca ucigașul să fie acasă. Deciseră 
că ar fi fost mai bine să nu meargă singuri. Din acest motiv, 
acum erau însoţiţi de trei copilași și de doi bătrâni plini de 
energie. Leo și Raisa jucau rolul părinţilor acestor copilași, în 
timp ce adevărații lor părinţi rămăseseră în Șakhti. Această 
asemănare cu o familie era o măsură de precauţie. Dacă în cele 
din urmă aveau să fie căutați de agenţi la Rostov, dacă 
autorităţile își vor da seama că n-aveau să părăsească ţara, ci 
că îl vor căuta pe criminal, atunci aveau să caute la rândul lor 
un bărbat și o femeie care călătoreau împreună. Niciunul dintre 
ei nu reușise să-și schimbe înfățișarea într-un mod semnificativ. 
Se tunseseră, își schimbaseră hainele. Chiar și așa, fără să fi fost 
însoţiţi de această familie de împrumut, ar fi fost cu ușurință 
reperaţi. Raisa nu fusese de acord cu ideea folosirii copiilor, se 


344 


gândise că astfel îi puteau pune în pericol. Hotărâseră ca, în 
cazul în care ar fi fost prinși, să susțină cu toţii că Leo îi 
ameninţase și că îl ajutaseră pentru că se temuseră pentru 
vieţile lor. 

Trenul se opri. Leo privi pe fereastră. Pe peron existau câţiva 
milițieni care patrulau. Se dădură toţi șapte jos din tren. Raisa 
ducea în braţe copilul cel mai mic, un băieţel. Copiilor li se 
ceruse să facă cât mai mult zgomot. Băieţii mai mari 
înţeleseseră farsa pe care o puseseră la cale și își jucau bine 
rolul, cel mic însă părea zăpăcit și nu făcea decât să se holbeze 
la Raisa, ţuguindu-și buzele, simțind pericolul și dorindu-și cu 
siguranţă să fi fost acasă. Doar niște agenţi foarte vigilenţi ar fi 
putut bănui această familie de înșelăciune. 

Și pe peron și în sala de așteptare se aflau gardieni, prea 
mulţi pentru o zi obișnuită. Căutau cu siguranţă pe cineva. Deși 
Leo încercă să se liniștească spunându-și că erau mulți vânați și 
arestaţi, intuiţia îi spunea că pe ei îi căutau. leșirea era la 
cincizeci de pași. Trebuia să se concentreze asupra acestui 
lucru. Aproape că reușiseră. 

Doi agenţi înarmaţi se postară în faţa lor. 

— De unde veniţi și încotro mergeţi? 

Pentru o clipă, Raisa nu putu spune nimic, de parcă toate 
cuvintele se evaporaseră. Ca să nu se vadă asta, mută copilul 
de pe un braț pe altul și spuse: 

— Se fac așa grei! 

Leo spuse. 

— Tocmai am vizitat-o pe sora ei. Locuiește în Șakhti. Și se 
mărită. 

Bunica adăugă: 

— Cu un beţiv. Eu una, nu sunt de acord. l-am spus să nu se 
mărite cu el. 

Leo zâmbi, privind-o. 

— N-ai vrea cumva să se mărite cu unul care bea numai apă? 

— N-ar fi rău. 

Tatăl clătină din cap și adăugă: 

— Din partea mea, poa’ să bea, dar de ce trebuie să fie așa 
urât? 

Bunicii izbucniră în râs. Agenţii însă nu. Unul dintre ei se 
întoarse către băiatul cel mai mic. 

— Cum îl cheamă? 


345 


Întrebarea îi fusese adresată direct Raisei. Încă o dată, mintea 
i se goli. Nu-și amintea. Nu-și amintea nimic. 

Alese un nume la întâmplare. 

— Aleksandr. 

Băiatul scutură din cap. 

— Mă cheamă Ivan. 

Raisa râse. 

— Imi place să-l necăjesc. Mereu le amestec numele și asta îl 
enervează la culme. El este Ivan. lar cel de acolo este Mihail. 

Acesta era într-adevăr numele băiatului mijlociu. Își amintea 
acum că pe cel mai în vârstă îl chema Aleksei. Dar trebuia să-i 
spună Aleksandr, pentru ca minciuna ei să funcţioneze. 

— Băiatul cel mai în vârstă este Aleksandr. 

Băiatul dădu s-o contrazică, dar bunicul îi tăie vorba 
mângâindu-l pe cap. 

— Nu mai face așa. Nu mai sunt copil. 

Raisa încercă din răsputeri să nu arate cât de ușurată era. 
Agenţii îi lăsară să treacă, iar ei ieșiră cu toţii, ca o familie, din 
gară. Odată ieșiţi din perimetrul gării, își luară la revedere de la 
copii și bătrâni și se despărțiră. Leo și Raisa le dăduseră toate 
informaţiile care priveau ancheta lor. Dacă s-ar fi întâmplat ca 
dintr-un motiv sau altul să fie prinși, prietenii lor ar fi moștenit 
misiunea de a continua această investigaţie. Organizau 
asemenea grupuri pregătite să investigheze șirul de crime, 
astfel încât dacă vreunul eșua, să existe mereu un altul pregătit 
să continue cercetările. Criminalului nu trebuia să i se permită 
să trăiască. Leo își dădea seama că va fi pur și simplu o 
execuţie. Nu va exista niciun proces. Vor ucide un om bazându- 
se doar pe o suspiciune și pe niște dovezi circumstanţiale. Își 
dădu seama că deși nu voiau decât să facă dreptate, erau forțați 
să folosească exact metodele sistemului împotriva căruia lucrau. 

Stând pe bancheta din spate a unei mașini Volga, aproape 
sigur produsă la Voualsk, nici Leo, nici Raisa nu scoaseră vreun 
cuvânt. Nici nu trebuia. Știau exact ce aveau de făcut. Leo 
plănuia să intre în Uzinele Rostelmash și să se uite prin dosarele 
angajaţilor. Încă nu avea idee cum va face asta, va trebui să 
improvizeze. Raisa avea să rămână în taxi. Sarcina ei era să-l 
convingă pe șofer că totul era în ordine, dacă devenea 
suspicios. Fusese plătit dinainte și n-avea nimic altceva de făcut 
decât să fie obedient și răbdător. Trebuia să-i ducă la criminal 


346 


acasă, după ce Leo va fi aflat cum se numește și unde locuiește. 
Dacă nu-l vor găsi acasă, vor încerca să afle când se va 
întoarce. Se vor întoarce la Șakhti, vor locui cu familia Sarei și 
vor aștepta. 

Taxiul opri. Raisa atinse mâna lui Leo. Era nervos, vocea abia i 
se putea desluși. 

— Dacă nu mă întorc într-o oră... 

— Știu. 

Leo cobori și închise portiera. 

La poarta principală erau niște milițieni, dar nu păreau extrem 
de atenţi. judecând după măsurile de securitate ce fuseseră 
luate, Leo era sigur că nimeni din MGB nu ghicise că destinaţia 
lui era această fabrică de tractoare. Exista desigur și 
posibilitatea ca numărul gardienilor de la intrare să fi fost redus 
tocmai ca să îl atragă înăuntru, dar se îndoia de asta. Poate că 
își dăduseră seama că destinaţia lui era Rostov, dar nu credea 
că ar fi știut exact unde avea să meargă. Dând roată clădirii, 
găsi un loc în care gardul de sârmă era ascuns vederii de fațada 
unei clădiri din cărămidă. Se căţără peste gardul de sârmă și 
sări în curte. Intrase. 

Fabrica avea o linie de producţie care mergea douăzeci și 
patru de ore din douăzeci și patru. Erau câţiva lucrători din 
schimburi, dar nu foarte mulţi. Curtea întreprinderii era imensă. 
Probabil că aici lucrau câteva mii de oameni, cam zece mii 
estimase Leo - se ocupau de hârțogăraie, curățenie, 
echipamente și de producție. Ținând cont de schimbul 
intermediar dintre tura de noapte și cea de zi, se îndoia că avea 
să pară cuiva suspect. O luă la picior, calm, atent, de parcă ar fi 
lucrat acolo, îndreptându-se spre cea mai mare dintre clădiri. 
Doi bărbaţi care fumau ieșiră pe poartă și se îndreptară către 
intrarea principală. Probabil că terminaseră tura de noapte. Il 
văzură și se opriră. Neputând să nu-i ia în seamă, Leo le făcu cu 
mâna și se îndreptă spre ei. 

— Sunt to/kach, raportor al Uzinei Volga din Voualsk. Trebuia 
să ajung mult mai devreme, dar trenul meu a avut întârziere. 
Unde e clădirea administrativă? 

— Nu există o clădire separată. Biroul principal e înăuntru, 
sus. Te duc eu acolo. 

— Sunt sigur că mă descurc. 

— Nu mă grăbesc să ajung acasă. Te duc eu. 


347 


Leo zâmbi. Nu-l putea refuza. Cei doi își luară la revedere, iar 
Leo îl însoţi pe acest ins săritor, de care s-ar fi lipsit cu plăcere, 
către corpul principal al fabricii. 

Intrând, Leo avu sentimentul că se pierde - dimensiunea 
halei, acoperișul înalt, zgomotul făcut de mașini - toate creau o 
atmosferă sacră, rezervată de obicei bisericilor. Dar, desigur, 
aceasta era noua biserică, catedrala oamenilor muncii, iar 
cutremurarea sacră în faţa ei era aproape la fel de importantă 
ca mașinile pe care le produceau. Leo mergea alături de gazda 
sa, vorbind despre una și despre alta. 

Leo începu deodată să se bucure că acest om îl însoțea. Asta 
însemna că nu vor atrage privirile nimănui. În același timp se 
gândea cum să facă pentru a scăpa de el. O luară pe scări către 
etajele unde se afla departamentul administrativ. Bărbatul 
spuse: 

— Nu știu pe cine ai să găsești acolo. De obicei, nu lucrează în 
tura de noapte. 

Leo nu avea încă o idee clară asupra a ceea ce urma să facă 
în continuare. Putea să meargă mai departe cu această 
cacealma? Părea puţin probabil, ţinând cont de natura 
informaţiilor care îi trebuiau. Nu se putea aștepta ca aceste 
informaţii să-i fie pur și simplu puse la dispoziţie, indiferent ce ar 
fi invocat. Dacă ar mai fi avut legitimaţia de membru al MGB, i- 
ar fi fost ușor. 

Dădură colţul. De pe coridorul care ducea la biroul 
administrativ puteau vedea parterul clădirii. Leo nu putea face 
mare lucru pentru că ar fi fost vizibil de jos. Bărbatul bătu la 
ușă. Totul depindea acum de câţi oameni se aflau înăuntru. Ușa 
fu deschisă de un bărbat în vârstă, un contabil probabil, 
îmbrăcat în costum, cu o față palidă și o privire tristă. 

— Ce doriți? 

Leo privi peste umărul contabilului. Nu mai era nimeni în 
birou. 

Leo se întoarse și îl pocni în stomac pe însoțitorul lui, făcându- 
| să se încovoaie. Înainte ca bătrânul să aibă timp să 
reacționeze, Leo îl apucă strâns de gât. 

— Fă cum spun eu și vei supraviețui, clar? 

Bărbatul dădu din cap. Leo îi dădu drumul încet. 

— Trage storurile. Și dă-ţi jos cravata. 


348 


Leo îl trase pe cel mai tânăr, care încă gemea, înăuntru, 
închise ușa și o încuie. Contabilul își scoase cravata și apoi se 
îndreptă spre fereastră și trase jaluzelele, făcând astfel imposibil 
ca cineva să privească de afară. Folosindu-se de cravată, Leo 
legă mâinile celui mai tânăr la spate, stând tot timpul cu ochii 
pe contabil. Se îndoia că aici s-ar fi putut găsi vreo armă sau 
vreo alarmă. Nu era nimic de furat. După ce trase 
transperantele, bătrânul se întoarse spre Leo: 

— Ce vrei? 

— Dosarele angajaţilor. 

Zăpăcit, dar ascultător, deschise fișetul. Leo stătea lângă el. 

— Stai aici, nu te mișca și ţine mâinile pe dulap. 

Erau acolo mii și mii de pagini, dosare nu numai ale 
angajaţilor, ci și ale celor care se pensionaseră. Tolkach nu 
aveau dosare din moment ce simpla lor existenţă însemna că 
existau nereguli în distribuţie și în producţie. Era puţin probabil 
să se fi aflat dosare cu această funcţie. 

— Unde sunt dosarele to/kach? 

Bătrânul deschise un dulap și luă din el un dosar gros. Peel 
era scris CERCETARE. Din câte își putea da seama Leo, în acest 
moment existau cel puţin cinci raportori plătiţi. Nervos - 
întreaga lor cercetare se baza pe ce va afla din aceste dosare -, 
se apucă să le parcurgă. Era acolo întreaga istorie a acestor 
angajaţi. Unde și când fuseseră trimiși? Dacă aceste date 
corespundeau cu cele ale crimelor, atunci însemna că-și găsise 
criminalul, cel puţin că-l avea în minte. Dacă va găsi suficiente 
asemănări, avea să meargă la el acasă. Era convins că, pus faţă 
în față cu propriile crime, ucigașul va claca. Se uită pe listă și 
compară datele și locurile de acolo cu cele din memoria sa. 
Prima listă nu corespundea. Leo se opri o clipă și se întrebă cât 
de fidelă îi mai era memoria. Cele trei crime din Voualsk și cea 
din Moscova nu avea însă cum să le uite. Acest raportor nu 
fusese niciodată în aceste locuri și în nicio altă locaţie de-a 
lungul căii ferate transsiberiene. Leo deschise al doilea dosar, 
sărind peste datele personale și trecând direct la informaţiile de 
serviciu. Raportorul lucra aici doar de o lună. Deschise cel de-al 
treilea dosar. Nu se potrivea. Mai rămăseseră două. IlI deschise 
pe al patrulea. 

Voualsk, Molotov, Viatka, Gorki - un șir de orașe de-a lungul 
căii ferate vestice spre Moscova. La sud de Moscova erau 


349 


orașele Tuia și Orei. În Ucraina, Leo găsi Harcov și Gorlovka, 
Zaporoje și Cramatorsk. In toate aceste orașe avuseseră loc 
crime. Închise dosarul. Înainte să treacă la informaţiile 
personale, cercetă și cel de-al cincilea dosar. Abia putând să se 
concentreze, urmări lista deplasărilor. Existau niște potriviri, dar 
aproximative. Leo se întoarse la cel de-al patrulea dosar. ÎI 
deschise la prima filă și privi fotografia alb-negru a unui bărbat 
care purta ochelari. Se numea Andrei. 


Aceeași zi 


Vasili stătea pe patul lui de hotel, fumând, dând scrumul pe 
covor și bând direct din sticlă. Nu-și făcea nicio iluzie: dacă n- 
avea să-i predea pe Leo și pe Raisa superiorilor lui, atunci 
aceștia ar fi cercetat moartea lui Feodor Andreev fără să-l 
menajeze. Aceasta fusese înțelegerea înainte de a părăsi 
Moscova. Aveau să creadă povestea lui cum că Feodor era 
complicele lui Leo, aveau să creadă că, atunci când îl 
confruntase cu faptele, Feodor îl atacase, doar cu condiţia să-l 
predea pe Leo. MGB-ul părea jenat de neputinţa de a-i prinde pe 
acești doi oameni, neînarmaţi, fără un ban în buzunar care 
păreau să se fi topit. Dacă Vasili îi prindea, erau gata să-i ierte 
orice păcat. Autorităţile de la Moscova erau pregătite să accepte 
faptul că Leo se afla deja în vest sub protecţia diplomaților de 
acolo. Işi contactaseră deja propriii lor agenţi. Fotografii ale lui 
Leo și ale Raisei fuseseră deja trimise ambasadelor din întreaga 
lume. Se creau planuri pentru a-i asasina. Dacă Vasili i-ar fi 
putut scuti de povara unei urmăriri îndelungate cu consecințe 
grave politice și diplomatice, atunci erau gata să-i lase cazierul 
curat. 

Aruncă mucul ţigării pe covor și îl privi cum arde câteva clipe 
înainte de a-l strivi. Contactase securitatea din Rostov, o 
adunătură de scursuri. Le trimisese fotografii. Le spusese să nu 
uite că Leo și-ar fi putut lăsa barbă sau s-ar fi putut tunde. Poate 
că nici nu călătoreau împreună, ci merseseră pe drumuri 
diferite. Poate că unul dintre ei murise. Poate că se aflau într-un 
grup. Agenţii nu trebuiau să fie atenţi la acte, pe care Leo le 
putea falsifica cu ușurință. Trebuia să reţină pe oricine ar fi 
părut suspect și în cea mai mică măsură. Vasili urma să decidă 
dacă avea să-i reţină sau nu. Avea la dispoziţie treizeci de 
oameni, așa că organizase câteva puncte de control și 
percheziţii sporadice. Dăduse dispoziţie să fie semnalate orice 
incidente, oricât de minore, cu intenţia de a le cerceta personal. 
Aceste rapoarte îi erau prezentate fără oprire, zi și noapte. Până 
acum nu descoperise nimic. Era asta oare o altă ocazie pentru 
Leo de a-l umili? Poate că idiotul de Feodor se înșelase. Poate că 


351 


Leo se îndrepta într-o cu totul altă direcție. Dacă așa stăteau 
lucrurile, atunci el, Vasili Nikitin, ar fi fost mort. 

Se auzi o bătaie în usă. 

— Intră. 

In prag se afla un agent care ţinea în mână o bucată de 
hârtie. l-o dădu lui Vasili. 


Fabrica Rostelmash. Sectia administrativă. 
Doi oameni fuseseră atacați și se furaseră 
dosarele a câțiva angajați. 


Vasili se ridică. 
— E aici. 


Aceeași zi 


Stăteau unii lângă alţii, la cincizeci de pași de ușa de la 
intrare. Leo își privi soţia. Ea nu-și dădea seama de nebunia care 
se abătuse asupra lui. Era ameţit, de parcă tocmai înghiţise un 
narcotic. Se aștepta doar pe jumătate ca acest sentiment să 
dispară și să revină la normalitate, spera să existe o altă 
explicaţie, iar aceasta să nu fie casa fratelui său. 


Andrei Trofimovici Sidorov. 
Dar acesta era numele fratelui său mai mic: 
Pavel Trofimovici Sidorov. 


Acesta fusese numele lui până când se lepădase de 
identitatea lui așa cum o șopârlă își leapădă pielea. Micuța 
fotografie de pe dosarul de angajare era într-adevăr a lui Andrei. 
Avea aceleași trăsături: o expresie pierdută. Ochelarii erau noi. 
Din acest motiv era atât de neîndemânatic. Nu vedea bine. 
Frăţiorul lui ciudat, timid ucisese cel puţin patruzeci și patru de 
copii. N-avea nicio logică și în același timp avea toată logica din 
lume: sfoara, scoarţa, hăituirea. Nevoit să rememoreze lucrurile 
pe care și le ștersese din minte, Leo își aminti cum îl învățase pe 
frăţiorul său să facă un nod, să roadă din scoarța de copac 
pentru a-și potoli foamea. Aceste învățături deveniseră oare 
tiparul unei fantezii criminale? De ce nu făcuse oare aceste 
legături înainte? Nu, era ridicol să-și ceară așa ceva. Mulţi copii 
fuseseră învăţaţi să facă asta și li se arătase cum să vâneze. 
După ce văzuse victimele, aceste detalii nu i se întipăriseră în 
minte. Sau dimpotrivă? Oare el alesese acest drum sau drumul îl 
alesese pe el? Oare acesta fusese motivul pentru care se 
ocupase cu obstinaţie de această investigaţie când avea toate 
motivele să n-o facă? La un nivel subconștient al minţii lui, 
fusese atras în această investigaţie precum un fluture de lumina 
unui bec. Aceasta fusese o imersiune în propriul lui trecut, 
crimele acestea îl împinseseră la o confruntare cu propriul său 
frate. 


Când văzuse negru pe alb numele fratelui său în dosar, 
simţise nevoia să se așeze, să verifice fiecare informaţie, la 
nesfârșit. Fusese șocat, nu mai luă în seamă pericolele din jur. 
Nu-și reveni până când nu-l văzu pe contabil încercând să se 
furișeze spre telefon. Il legă de scaun, închise biroul și le puse 
amândurora câte un căluș în gură. Trebuia să iasă de acolo. 
Trebuia să se adune. Dar pe coridor nu fu capabil nici măcar să 
meargă drept, lovindu-se încontinuu de ziduri. Se simţea ameţit. 
Ajunse afară, cu gândurile vraiște, confuz, o luă automat spre 
poarta principală, fără să-și dea seama că ar fi fost mult mai 
sigur să sară gardul prin același loc pe unde intrase. Nu mai 
putea însă schimba direcția de mers; gardienii îl văzuseră deja 
apropiindu-se. Trebuia să treacă chiar pe lângă ei. începu să 
transpire. || lăsară să treacă fără să-i pună întrebări. Odată ajuns 
în taxi, îi dădu șoferului adresa și îi spuse să se grăbească. Îi 
tremurau membrele, tremura tot, nu se putea opri. Privea cum 
Raisa studia dosarul lui Andrei. Știa acum toată povestea despre 
fratele său: îi știa prenumele, dar nu și numele de familie. Îi 
urmări reacţiile. Era clar că nu făcuse legătura. Nu-și dăduse 
seama. Cum ar fi putut? Nu-i putuse spune. 


Omul acela este fratele meu. 


Nu avea cum să știe câți oameni ar fi putut locui în casa 
fratelui său. Ceilalţi locatari constituiau cu siguranţă o problemă 
- nu realizau cu cine locuiau, care era natura acestui om, 
acestui criminal - acesta era cu siguranţă motivul pentru care 
ucidea departe de casă. Fratele lui dezvoltase o personalitate 
dublă, era unul acasă și cu totul altcineva când ucidea, la fel 
cum și el dezvoltase o personalitate dublă: băieţelul care fusese 
și cel care era acum. 

Leo scutură din cap; trebuia să rămână concentrat. Venise 
aici ca să-l ucidă pe acest om. Problema era ce avea de făcut cu 
ceilalți locatari. Nici el, nici Raisa nu aveau o armă. Raisa îi simţi 
ezitarea și întrebă: 

— Ce te preocupă? 

— Ceilalţi locatari. 

— l-ai văzut faţa. l-ai văzut poza. Te poţi strecura și îl poți 
ucide în somn. 

— Nu pot face asta. 


354 


— Leo, asta merită. 

— Trebuie să fiu sigur. Trebuie să vorbesc cu el. 

— Va nega. Cu cât discuţi mai mult cu el, cu atât va fi mai 
greu. 

— Asta poate fi adevărat, dar nu-l pot ucide în somn. 

Aveau un cuţit de la Sara. Leo i-l dădu Raisei. 

— Mie nu-mi trebuie. 

Raisa refuză să-l ia. 

— Leo, omul ăsta a ucis peste patruzeci de copii. 

— Il voi ucide pentru asta. 

— Dacă se va apăra? Are sigur un cuţit. Poate și o armă. 
Poate e puternic. 

— Nu e un luptător. E timid, stângaci. 

— Leo, de unde știi asta? la cuțitul. Cum să-l ucizi cu mâinile 
goale? 

Leo îi dădu cuțitul, punându-i-l în palmă. 

— Uiţi că am fost antrenat pentru asta. Ai încredere în mine. 

Era pentru prima dată când îi cerea să aibă încredere în el. 

— Am. 

Pentru ei nu exista niciun viitor, nicio speranţă, nicio șansă să 
rămână împreună după noaptea aceasta. Raisa își dădu seama 
că o parte din ea își dorea ca omul acesta să nu fie acasă, să fie 
plecat pe undeva pentru ca astfel să poată rămâne împreună cu 
Leo măcar încă două zile, înainte să revină și să-și termine 
treaba. | se făcu rușine de acest gând și îl respinse. Câţi oameni 
își riscaseră oare viaţa ca ei să se afle aici în acest moment? ÎI 
sărută pe Leo, dorindu-și să reușească, dorindu-și să-l ucidă pe 
omul acela. 

Leo se îndreptă spre casă, lăsând-o pe Raisa în adăpostul ei, 
unde era ferită de orice privire. Planul fusese deja făcut. Ea 
urma să rămână afară, veghind și așteptând. Dacă ucigașul ar fi 
încercat să scape, ea l-ar fi oprit. Dacă ceva nu mergea bine, 
dacă Leo eșua dintr-un motiv sau altul, atunci era datoria ei să 
încerce să-i ia viața. 

Ajunse la ușă. Inăuntru era o lumină slabă. Oare era cineva 
acolo? Încercă ușa care se deschise. Intră într-o bucătărie. În 
fata lui se afla o măsuţă, o sobă. Lumina venea de la o lampă cu 
ulei; o flăcăruie ardea în micul bulb de sticlă. Leo ieși din 
bucătărie și intră în camera de alături. Spre surprinderea lui, nu 
existau decât două paturi. Într-unul dintre ele dormeau două 


355 


fetițe. În celălalt pat dormea mama lor. Nu era nici urmă de 
Andrei. Să fi fost asta familia fratelui său? Și dacă da, nu era și 
familia lui? Aceasta era cumnata lui? Erau acestea nepoatele 
lui? Nu, trebuie că mai locuia o familie mai jos. Se întoarse. O 
pisică îl urmărea cu ochii ei verzi și reci. Avea blana alb cu 
negru. Deși era mai bine hrănită decât pisica din pădure, cea pe 
care o uciseseră, era de aceeași rasă și avea aceleași culori. Leo 
se simţea ca într-un vis, răvășit de fragmente din trecut. Pisica 
se strecură pe o a doua ușă și fugi jos. Leo o urmă. 

Scara îngustă ducea către o pivniţă slab luminată. Pisica 
cobori treptele și dispăru din câmpul lui vizual. Din capătul 
scărilor nu putea vedea nimic în cameră decât marginea unui alt 
pat. Era gol. Era posibil ca Andrei să nu fi fost acasă? Cobori 
treptele, străduindu-se să nu facă nici cel mai mic zgomot. 

Ajunse jos și privi după colţ. Un om stătea la o masă. Avea 
ochelari de vedere cu lentile groase și o cămașă albă, curată. 
Juca cărţi. Ridică privirea. Nu păru surprins. Se ridică. De unde 
stătea, putea vedea peretele din spatele fratelui său, vedea un 
colaj parcă ieșind din capul acestuia, un colaj făcut din bucăţi de 
ziar identice, toate înfățișând la nesfârșit aceeași imagine: Leo, 
stând triumfător lângă epava fumegândă a unui tanc german, 
el, eroul Uniunii Sovietice, imaginea emblematică a victoriei. 

— Pavel, de ce ţi-a luat atât de mult? 

Fratele mai mic îi făcu semn să se așeze pe scaunul din fața 
lui. 

Leo se simţi neputincios dintr-odată, nu putu să facă altceva 
decât să-l asculte, conștient că nu mai controla acum situaţia. 
Departe de a fi alarmat sau prins cu garda jos, departe de a 
încerca să fugă sau să scape, Andrei părea pregătit pentru 
această confruntare. În schimb, Leo se simţea confuz și 
dezorientat. Era greu să nu-și asculte fratele. 

Leo se așeză. Andrei făcu același lucru. Cei doi fraţi, faţă în 
față, după mai bine de douăzeci de ani. Andrei întrebă: 

— Ştiai că eu sunt de la bun început? 

— De la bun început? 

— De la primul cadavru pe care l-ai găsit? 

— Nu. 

— Care a fost primul cadavru? 

— Larisa Petrova, Voualsk. 

— O fetiţă. Mi-o amintesc. 


— Și Arkadi, la Moscova? 

— Au fost mai mulţi în Moscova. 

Mai mulţi. Vorbea cu atâta lejeritate! Dacă fuseseră mai mulţi, 
atunci cadavrele fuseseră bine ascunse. 

— Arkadi a fost ucis în februarie, anul acesta, pe linia ferată. 

— Un băieţel? 

— Avea patru ani. 

— Mi-l amintesc și pe el. Sunt victime recente. După ce mi-am 
perfecționat metoda. Și totuși, nu ţi-ai dat seama că era vorba 
de mine? Primele crime n-au fost atât de clare. Eram tulburat. 
Vezi tu, nu puteam să fac lucrurile atât de limpezi. Trebuia să fie 
ceva ce numai tu ai fi recunoscut. Nu le puteam pur și simplu 
semna. Comunicam cu tine, doar cu tine. 

— Despre ce vorbești? 

— Frăţioare, niciodată n-am crezut că ai murit. Am știut 
mereu că ești viu. Și n-am avut niciodată decât un singur vis, o 
singură dorinţă: să te recapăt. 

Furia din vocea lui însemna oare afecțiune, erau emoţii sau 
ambele? Dorise oare să-l recapete sau să se răzbune? Andrei 
zâmbi - era un zâmbet cald, larg și cinstit - de parcă tocmai 
câștigase la cărți. 

— Tâmpitul și mototolul ăsta de frate al tău a avut dreptate 
măcar într-o singură privință: în privinţa ta. Am încercat să-i 
spun mamei că erai în viaţă, dar nu m-a luat în seamă. Era 
sigură că cineva te prinsese și te omorâse. l-am spus că nu era 
adevărat. l-am spus că ai fugit cu prada noastră. l-am promis că 
te voi găsi și când o voi face nu voi fi mânios, te voi ierta. N-a 
vrut să mă asculte. A luat-o razna. A început să pretindă că eu 
eram tu. Îmi spunea Pavel și mă ruga să o ajut așa cum o ajutai 
tu. Pretindeam că sunt tu din moment ce era mai ușor așa, o 
făcea fericită, însă cum făceam ceva greșit își dădea seama că 
nu erai tu. Se înfuria și mă lovea până când îi dispărea furia. 
Apoi, începea iar să te jelească. N-a încetat nicio clipă să te 
plângă. Fiecare dintre noi are ceva pentru care să trăiască. Tu 
erai raţiunea ei de a trăi. Dar și a mea. Singura diferenţă dintre 
noi era că eu eram sigur că trăiești. 

Leo asculta ca un copil fascinat în faţa unui adult care îi 
explică rostul lumii. Nu-și mai putea mișca mâinile, nu se mai 
putea ridica, nu mai putea face nimic din ce l-ar fi putut 
întrerupe pe fratele său. Andrei continuă: 


357 


— În timp ce mama s-a lăsat răpusă, eu am avut grijă de 
mine. Din fericire pentru mine, iarna era pe sfârșite și vremea a 
început ușor să se îmbunătățească. Doar zece oameni au 
supravieţuit din satul nostru. Unsprezece cu tine. Ceilalţi au 
murit. Când a venit primăvara și zăpada a început să se 
topească, întregul sat puţea îngrozitor, peste tot erau numai 
cadavre putrezite și oameni bolnavi. Nu te puteai apropia de ei. 
Dar iarna era liniște și pace. Și în tot acest timp am mers la 
vânătoare prin pădure, noapte de noapte, singur. Am mers după 
urme. Te-am strigat, dar nu te-ai întors. 

Ca și cum creierul lui digera încet fiecare cuvânt, 
fărâmiţându-l, Leo întrebă cu o voce ezitantă: 

— Deci ai ucis toţi acei copii pentru că tu credeai că te-am 
părăsit? 

— l-am ucis pentru ca tu să mă poţi găsi, ca să te fac să te 
întorci acasă. Am făcut asta ca să pot comunica cu tine. Cine 
altcineva ar fi înţeles toate indiciile acelea legate de copilăria 
noastră? Știam că vei merge pe aceste urme, la fel cum mergeai 
după urmele din zăpadă când eram mici. Tu ești un vânător, 
Pavel, cel mai bun vânător din lume. Nu știam dacă ești în 
miliţie sau nu. Când ţi-am văzut fotografia în ziar, am vorbit cu 
cei de la Pravda. Am cerut să-mi spună numele tău. Le-am spus 
că eu credeam că am fost despărțiți și că numele tău era 
probabil Pavel. Mi-au spus doar că nu te numeai Pavel și că orice 
alte date despre tine sunt strict secrete. l-am implorat să-mi 
spună în ce divizie ai luptat. Au refuzat să-mi răspundă chiar și 
la întrebarea asta. Și eu am fost soldat. Nu ca tine, n-am fost un 
erou, n-am făcut parte din elită. Dar am înţeles măcar atât: că ai 
făcut probabil parte dintr-una din echipele de elită. Din faptul că 
numele tău era ţinut secret am dedus că erai fie membru al 
armatei, fie în securitatea statului ori într-un departament 
guvernamental. Erai o persoană importantă, nici nu aveai cum 
să fii altceva. Aveai acces la informații cu privire la aceste crime. 
Desigur, nu era obligatoriu să te și intereseze. Dacă ucideam 
destui copii în destul de multe locuri eram sigur că, oriunde te-ai 
fi aflat, ar fi început să te intereseze munca mea. Eram sigur că- 
ţi vei da seama că eram eu. 

Leo se aplecă spre el. Fratele lui părea atât de blând, 
gândirea lui era atât de logică. Leo întrebă: 

— Frate, ce s-a întâmplat cu tine? 


— După ce am plecat din sat? Ce s-a întâmplat cu toată 
lumea. Am fost înrolat în armată. Mi-am pierdut ochelarii într-o 
confruntare cu niște nemți. Am fost prins. M-am predat. Când m- 
am întors în Rusia, pentru că fusesem prizonier de război, am 
fost arestat, bătut, interogat. M-au amenințat că mă trimit la 
pușcărie. l-am întrebat cum aș fi putut fi un trădător când eu 
abia vedeam. Timp de șase luni am stat fără ochelari. Lumea 
era o ceaţă deasă pentru mine și fiecare copil pe care-l vedeam 
erai tu. Ar fi trebuit să fiu executat. Gardienii râdeau de mine 
când mă vedeau cum mă tot ciocnesc de tot ce-mi iese în cale. 
Mă împiedicam de tot felul de lucruri și cădeam, exact așa cum 
făceam și când eram mic. Am supravieţuit. Eram prea mototol și 
prost ca să fiu spion german. M-au poreclit în tot felul, m-au 
bătut și apoi mi-au dat drumul. Am revenit aici. Și aici am fost 
primit rău, numit trădător. Dar nu m-a deranjat nimic din toate 
astea. Te aveam pe tine. Viața mea se concentrase toată asupra 
unui singur lucru: să te fac să te întorci la mine. 

— Așa că ai început să ucizi? 

— Am început să ucid în zona asta mai întâi. Apoi, am început 
să-mi dau seama că te-ai putea afla oriunde în ţară. De aceea, 
mi-am luat slujba asta de to/kach, ca să pot călători. Trebuia să 
las indicii peste tot în ţară, să-ţi las semne pe care să le poți 
urma. 

— Semne? Erau copii. Fiii și fiicele unor oameni. 

— Întâi am ucis animale, în același fel în care am ucis noi 
pisica aceea. Dar n-a mers. Nimeni nu mi-a dat nicio atenţie. 
Nimănui nu-i păsa. Nimeni nu remarcase nimic. Într-o zi, m-am 
întâlnit cu un băiețel în pădure. M-a întrebat ce fac. l-am 
răspuns că pun momeli. Băiatul avea exact vârsta pe care o 
aveai tu când m-ai părăsit și m-am gândit că el ar fi o momeală 
mult mai bună. Oamenii aveau să observe un copil mort. Pe tine 
te-ar fi interesat. De ce crezi că am omorât atât de mulţi în 
lunile de iarnă? Ca să îmi poţi lua urma prin zăpadă. Nu te-ai 
luat tu după urmele mele până în inima pădurii exact cum am 
făcut cu pisica atunci? 

Leo asculta vocea blândă a fratelui său de parcă ar fi ascultat 
o limbă străină pe care n-o înțelegea. 

— Andrei, tu ai o familie. Ți-am văzut copiii sus. Copii exact ca 
aceia pe care i-ai ucis. Ai două fete frumoase. Chiar nu înţelegi 
că ai făcut un lucru rău? 


359 


— Era necesar. 

— Nu. 

Andrei izbi cu pumnii în masă. Era furios. 

— Nu folosi tonul ăsta cu mine. N-ai niciun drept să fii 
supărat! Nu te-ai chinuit niciodată să mă găsești! Nu te-ai 
întors! Știai că trăiesc, dar nu ţi-a păsat. Lasă-l dracu’ pe 
tembelul ăla de Andrei! El nu-i niciun rahat pentru tine! M-ai 
lăsat singur cu o mamă nebună și într-un sat plin de cadavre 
care putrezeau! N-ai niciun drept să judeci. 

Leo privi la faţa fratelui său, transformată de ură dintr-odată. 
Asta era oare ceea ce vedeau copiii? Prin ce trecuse oare fratele 
său? Oare ce orori îndurase? Dar vremea milei și a îndurărilor 
trecuse de mult. Andrei își șterse fruntea de sudoare. 

— Era singura cale prin care să te fac să mă cauti, singurul 
mod în care îți puteam atrage atenţia. Ai fi putut să mă cauţi, 
dar nu ai făcut-o. M-ai dat afară din viața ta. M-ai șters din 
mintea ta. Cel mai fericit moment din viața mea a fost atunci 
când am prins pisica aceea, noi doi, ca o echipă. Cât stăteam 
împreună n-am simţit niciodată că lumea ar fi nedreaptă, oricât 
de foame ne-ar fi fost, oricât de mult frig am fi îndurat. Dar tu ai 
plecat. 

— Andrei, nu te-am părăsit. Am fost răpit. Am fost lovit în cap 
de omul acela în pădure. Am fost pus într-un sac și dus. Eu nu 
te-aș fi părăsit niciodată. 

Andrei scutură din cap. 

— Asta a spus și mama. Dar e o minciună. M-ai trădat. 

— Aproape că am murit. Omul care m-a luat voia să mă ucidă. 
Voiau să mă dea de mâncare fiului lor. Dar, când am ajuns, fiul 
lor deja murise. Am fost foarte confuz. Nu-mi puteam aminti nici 
măcar numele meu. Mi-a luat săptămâni ca să mă recuperez. 
Până mi-am revenit, ne mutaserăm deja în Moscova. Nu ne-am 
mai întors la ţară. Trebuia să găsim hrană. Mi-am amintit de 
tine. Mi-am amintit de mama, de viaţa noastră împreună. 
Desigur că mi-am amintit. Dar ce puteam face? N-aveam de 
ales. A trebuit să merg mai departe. Imi pare rău. 

Leo își cerea scuze. 

Andrei luă pachetul de cărţi și începu să le amestece. 

— Ai fi putut să mă cauţi după ce ai crescut. Puteai depune și 
tu un mic efort. Nu mi-am schimbat numele. N-ar fi fost greu să 
mă găsești, mai ales că aveai putere. 


360 


Asta era adevărat, Leo și-ar fi putut găsi fratele, l-ar fi putut 
repera. Incercase să uite trecutul. Și acum fratele său își 
construise drumul de întoarcere în viața sa pavându-l cu 
cadavre. 

— Andrei, toată viața mea am încercat să-mi uit trecutul. Am 
crescut fiindu-mi teamă să mă confrunt în vreun fel cu părinţii 
mei adoptivi. Imi era teamă să le reamintesc trecutul ca să nu-și 
amintească și că au vrut să mă ucidă. Mă trezeam noaptea - 
transpirat, îngrozit - gândindu-mă că poate se răzgândiseră și 
acum voiau să mă ucidă din nou. Am făcut tot ce am putut ca 
să-i fac să mă iubească. Era o chestiune de supraviețuire. 

— Întotdeauna ai vrut să faci totul fără mine. Să mă lași în 
urmă, Pavel. 

— Ştii de ce am venit aici? 

— Ai venit să mă ucizi. La ce altceva s-ar fi putut gândi un 
vânător? După ce mă vei ucide, oamenii mă vor uri, iar pe tine 
te vor iubi. Așa cum s-a întâmplat mereu. 

— Frăţioare, sunt considerat un trădător pentru că încerc să 
te opresc. 

Andrei păru surprins de-a binelea. 

— De ce? 

— Au condamnat niște nevinovaţi pentru crimele tale. Mulţi 
astfel de oameni au murit sau au avut de suferit de pe urma 
faptelor tale. Pricepi? Vinovăţia ta e un motiv de jenă pentru 
stat. 

Figura lui Andrei rămase împietrită. În cele din urmă spuse: 

— Voi da o declaraţie scrisă. 

Incă o declaraţie. Și ce vei spune? 


Eu, Andrei Sidorov, sunt un criminal. 


Fratele lui nu înţelegea. Nu avea nimeni nevoie de 
confesiunea lui, nimeni nu voia ca el să fie vinovat. 

— Andrei, eu n-am venit să-ţi iau o declaraţie. Sunt aici ca să 
mă asigur că nu vei mai ucide și alţi copii. 

— Eu nu te voi opri. Am obţinut deja ceea ce voiam. Am avut 
dreptate. Ai ajuns să regreți că nu m-ai căutat mai devreme. 
Dacă ai fi făcut-o, gândește-te câte vieți ar fi fost salvate. 

— Ești nebun. 


— Înainte să mă ucizi, aş vrea să jucăm o mână de cărti. Te 
rog, frăţioare, măcar atât poţi face pentru mine. 

Andrei făcu cărţile. Leo le privi. 

— Te rog, frăţioare, o singură mână. Dacă joci, te voi lăsa să 
mă ucizi. 

Leo luă pachetul de cărţi, nu din pricina promisiunii făcute de 
fratele său, ci pentru că avea nevoie de timp ca să-și 
limpezească gândurile. Avea nevoie să-și imagineze că Andrei 
era un străin. Începură jocul. Așa cum stătea, concentrat, Andrei 
părea perfect calm. Dintr-odată se auzi un zgomot dintr-o parte. 
Alarmat, Leo se întoarse. La baza scării stătea o fetiță drăguță, 
cu părul despletit. Rămăsese pe ultima treaptă, în mare parte 
ascunsă, precum un voyeur de ocazie. 

Andrei se ridică. 

— Nadia, el e fratele meu, Pavel. 

— Cel despre care mi-ai spus? Despre care ai spus că va veni 
în vizită? 

— Da. 

Nadia se întoarse către Leo. 

— Ti-e foame? Vii de departe? 

Leo nu știu ce să răspundă. Andrei răspunse în locul lui. 

— Du-te înapoi în pat. 

— De-acum m-am trezit. N-am să mai pot adormi. Am să stau 
doar să trag cu urechea la ce vorbiţi voi. Pot sta cu voi? Și eu 
vreau să-l cunosc pe fratele tău. N-am mai întâlnit pe nimeni din 
familia ta. Mi-ar plăcea foarte mult. Te rog, tată, te rog. 

— Pavel a venit de foarte departe ca să mă vadă. Avem multe 
lucruri despre care să vorbim. 

Leo trebuia să scape de fetiţă. Exista pericolul să se lase prins 
de această atmosferă de familie, să se piardă printre pahare de 
vodcă, friptură rece și întrebări despre trecutul lui. lar el venise 
aici ca să ucidă. 

— Poate ne poţi aduce niște ceai dacă mai este? 

— Da, mai este. Eu știu să fac ceai. S-o trezesc pe mama? 

Andrei răspunse: 

— Nu. Las-o să doarmă. 

— Atunci, pot să-l fac eu? 

— Da, fă-l tu. 

Fetița zâmbi și fugi înapoi pe scări. 


Emoţionată, Nadia urcă treptele. Fratele tatălui ei era drăguţ 
și putea jura că are o grămadă de povești interesante de spus. 
Era un soldat, un erou. Și sigur o putea învăța cum să ajungă 
pilot de vânătoare. Poate că era însurat cu o femeie-pilot. 
Deschise ușa sufrageriei și oftă. In bucătărie era o femeie 
frumoasă. Stătea perfect nemișcată, cu o mână la spate, de 
parcă o mână de gigant intrase pe fereastră și o pusese acolo - 
o păpușă într-o casă de păpuși. 

Raisa ţinea cuțitul la spate, cu mâna apăsată pe rochie. 
Așteptase afară un timp care i se păruse extraordinar de lung. 
Ceva nu mersese bine, Trebuia ca ea să termine treaba asta. De 
cum intrase pe ușă constatase, spre marea ei ușurare, că în 
casă erau foarte puţini oameni. Erau două paturi, o mamă și o 
fiică. Cine era atunci fetiţa din faţa ei? De unde venea? Părea 
fericită și emoționată. Nu exista teamă sau panică pe chipul ei. 
Nu murise nimeni încă. 

— Mă cheamă Raisa. Soţul meu este aici? 


— Pavel? 
Pavel - de ce-și spunea Pavel? De ce folosea numele vechi? 
— Da... 


— Mă numesc Nadia. Îmi pare foarte bine să te cunosc. N-am 
mai cunoscut pe nimeni din familia tatălui meu până acum. 

Raisa ţinu în continuare cuțitul lipit de spate. Familie - despre 
ce vorbea fata asta? 

— Unde e soţul meu? 

— Jos. 

— Vreau doar să-i spun că sunt aici. 

Raisa o luă spre scări, ţinând cuțitul în faţă ca Nadia să nu-l 
poată vedea. Deschise ușa. Mergând foarte încet, ascultând 
murmurul liniștit al conversaţiei, coborî. Tremura, ţinea întinsă 
mâna în care avea cuțitul. Își tot spunea că îi va fi cu atât mai 
greu să-l ucidă pe acest om, cu cât va aștepta mai mult. 
Ajungând jos, îl văzu pe soțul ei jucând cărți. 

e 

Vasili le ordonă oamenilor lui să împresoare casa. Nu avea 
nimeni cum să scape. Era însoţit de încă cincisprezece agenţi. 
Mulţi dintre ei erau localnici și nu avea nicio legătură cu ei. Cum 
nu avea încredere că aceștia vor proceda ca la carte, că-i vor 
aresta pe Leo și pe soţia lui, luase frâiele operaţiunii. Avea să 
termine totul aici, va distruge orice dovadă care ar fi putut fi în 


363 


favoarea lor. O luă spre casă, cu arma pregătită. Doi agenți îl 
urmară. Le făcu semn să rămână pe loc. 

— Daţi-mi cinci minute. Dacă nu vă chem, nu intraţi. Dacă nu 
am ieșit în cinci minute, trageţi foc de voie. Ucideţi pe toată 
lumea. 

e 

Mâna Raisei tremura, strângând cuțitul. N-o putea face. Nu-l 
putea ucide pe omul ăsta. Juca cărți cu soţul ei. Leo veni înspre 
ea. 

— O voi face. 

— De ce joci cărți cu omul ăsta? 

— Pentru că e fratele meu. 

Sus se auziră ţipete. Fetiţa răcnea din toţi rărunchii. Se auzi 
vocea unui bărbat care ţipa de asemenea. Inainte ca vreunul 
dintre ei să aibă vreo reacţie, Vasili apăru în capul scărilor cu 
arma ridicată. Privi în încăpere. Nici el nu părea să înţeleagă ce 
era cu cărțile de joc de pe masă. 

— Ai umblat atât ca să joci cărți? Credeam că urmărești un 
așa-zis ucigaș de copii. Sau face și asta parte din metodele tale 
moderne de cercetare? 

Leo amânase prea mult ce avea de făcut. Acum nu mai avea 
cum să-l ucidă pe Andrei. Dacă făcea chiar și cea mai mică 
mișcare greșită, avea să fie împușcat, iar Andrei va rămâne 
liber. Chiar dacă motivul pentru care ucisese până acum fratele 
său - să-l facă să se întoarcă - nu mai exista, el nu credea că se 
va putea opri vreodată. Eșuase. Vorbise în loc să acţioneze. 
Pierduse din vedere faptul că mult mai mulţi oameni îl voiau 
mort pe el decât pe fratele său. 

— Vasili, te rog ascultă-mă. 

— În genunchi! 

— Te rog... 

Vasili trase piedica armei. Leo se așeză în genunchi. Tot ce 
putea face era să se supună, să implore, să explice, însă avea în 
faţă singurul om care nu era dispus să asculte, căruia nu-i păsa 
decât de vendeta lui personală. 

— Vasili, e foarte important. 

Vasili îi puse pistolul la tâmplă. 

— Raisa, treci lângă soțul tău. În genunchi! Acum! 

Se alătură soțului ei. Stătea în genunchi, lângă el. Arătau 
amândoi precum soții aceia pe care Vasili îi executase demult, 


364 


în faţa hambarului. Îi puse pistolul în ceafă. Raisa îl luă de mână 
pe Leo și închise ochii. Leo strigă: 

— Nu! 

Ca răspuns, Vasili începu să lovească ușor cu butoiașul 
pistolului tâmpla femeii, tachinându-l. 

— Leo... 

Dintr-odată vocea lui Vasili deveni sugrumată. Raisa îl strânse 
pe Leo mai tare de mână. Secundele treceau, nimic nu se 
întâmpla. Foarte încet, Leo se întoarse. 

Lama zimţată intrase prin spatele lui Vasili și îi ieșise prin 
stomac. Andrei stătea lângă Vasili, cu cuțitul în mână. și salvase 
fratele. Ridicase cuțitul cu foarte mult calm - nu se împiedicase, 
nu căzuse - și îl înjunghiase pe Vasili fără ezitare, rece, 
profesionist. Andrei era fericit, la fel de fericit ca atunci când 
vânaseră împreună pisica, mai fericit decât avea să mai fie 
vreodată în viața lui. 

Leo se ridică, luându-i lui Vasili arma din mână. Un firicel de 
sânge i se scurgea din colţul gurii. Era încă viu, dar ochii nu mai 
aveau sclipirea aceea vicleană, creierul nu mai ţesea planuri 
diabolice. Ridică o mână și o puse pe umărul lui Leo, de parcă și- 
ar fi luat la revedere de la un prieten bun înainte de a se 
prăbuși. Omul acesta care trăise bântuit de fantasma 
persecutării lui Leo era acum mort. Dar Leo nu simţi nici 
ușurare, nici satisfacţie. Nu se putea gândi decât la treaba care-i 
rămăsese de făcut. 

Raisa se ridică și ea, venind lângă Leo. Andrei rămase unde 
era. Nimeni nu mai mișca. Încet, Leo ridică arma, ţinti, luându-și 
ca punct de reper partea superioară a ochelarilor lui Andrei. In 
camera asta micuță era mai puţin de un pas între armă și capul 
fratelui său. 

Se auzi un țipăt: 

— Ce faci? 

Leo se întoarse. Nadia stătea la baza scării. Raisa șopti: 

— Leo, nu avem prea mult timp. 

Dar n-o putu face. Andrei îi spuse: 

— Frăţioare, vreau s-o faci. 

Raisa își puse mâna pe cea a lui Leo. Apăsară împreună pe 
trăgaci. Se auzi un sunet ca de tunet, arma avu un recul 
puternic. Capul lui Andrei avu o mișcare violentă, corpul îi căzu 
greu pe podea. 


365 


La auzul împușcăturii, agenţii năvăliră în casă și coborâră 
treptele. Cei doi aruncară arma. Șeful echipei de intervenţie 
privea cadavrul lui Vasili. Leo vorbi primul - mâinile îi tremurau. 
Arăta spre cadavrul lui Andrei - frăţiorul lui. 

— Omul ăsta era un criminal. Superiorul tău a murit încercând 
să-l prindă. 

Leo ridică servieta neagră. Fără să aibă idee dacă intuise 
corect sau nu, o deschise. lnăuntru găsi un borcan de sticlă, 
acoperit cu hârtie. Desprinse hârtia și vărsă conţinutul pe masă, 
peste cărţile de joc. Era stomacul ultimei sale victime, învelit 
într-o bucată din Pravda. Leo adăugă cu o voce abia 
perceptibilă: 

— Vasili a murit ca un erou. 

Agenţii  înconjurară masa pentru a cerceta macabra 
descoperire. Leo începu să se retragă încet. Nadia îl fixa din 
priviri, cu aceeași furie pe care o văzuse mai devreme în ochii 
tatălui ei. 


366 


Moscova 
18 iulie 


Leo stătea în fata maiorului Gracev în același birou în care 
refuzase să-și denunțe soţia. Leo nu-l cunoștea pe maior. Nu 
auzise de el, dar nu era surprins că acum altcineva conducea 
departamentul. Nimeni nu rezista foarte mult timp în funcţii de 
conducere și trecuseră deja patru luni de când fusese ultima 
oară aici. De data asta nu mai exista nicio șansă să fie trimiși în 
exil sau în Gulag. Aveau să fie executați pe loc. 

Maiorul spuse: 

— Fostul tău șef a fost Kuzmin, unul dintre protejaţii lui Beria. 
Amândoi au fost arestaţi. Cazul tău e acum în mâinile mele. 

In faţa lui se afla dosarul confiscat în Voualsk. Gracev frunzări 
paginile, declaraţiile, fotografiile, deciziile tribunalului. 

— În pivniţă am mai găsit rămășițele a încă trei stomacuri, 
dintre care două fuseseră gătite. Fuseseră prelevate de la copii, 
deși încă încercăm să ne dăm seama cine sunt victimele. Ai avut 
dreptate. Andrei Sidorov era un criminal. l-am cercetat trecutul. 
Se pare că este un fost colaborator al Germaniei naziste care a 
scăpat în mod nefericit înapoi, în societate, în loc să ne fi ocupat 
de el în mod corect. Asta a fost o greșeală impardonabilă din 
partea noastră. A fost agent nazist, fiind trimis aici cu misiunea 
clară de a se răzbuna pe noi pentru că i-am învins. Această 
răzbunare a luat forma grotescă a atacurilor asupra copiilor 
noștri; ţinteau direct viitorul comunismului. În plus, era o 
chestiune de propagandă. Voiau ca oamenii să creadă că 
societatea noastră putea produce asemenea monștri, când, de 
fapt, el fusese educat de către vestici, transformat cât a fost 
prizonier și trimis înapoi, acasă, cu un suflet corupt. Am 
remarcat că niciuna dintre crime nu a avut loc înainte de 
războiul pentru apărarea patriei. 

Se opri, uitându-se la Leo. 

— Nu așa te gândeai și tu? 

— Exact așa mă gândeam și eu, tovarășe. 

Gracev îi întinse mâna. 

— Serviciile pe care le-ai făcut ţării tale sunt absolut 
remarcabile. Mi s-a ordonat să-ţi ofer o promovare, un post bun 


367 


în securitatea de stat, o cale sigură către o carieră politică, dacă 
te interesează. Trăim timpuri noi, Leo. Conducătorul nostru, 
Hrușciov, crede că dificultăţile pe care le-ai întâmpinat în 
investigația ta sunt din cauza exceselor stalinismului. Soţia ta a 
fost eliberată. Din moment ce te-a ajutat să-l prinzi pe spionul 
ăsta, nu mai există dubii în privinţa loialității ei. Dosarele 
voastre vor fi curățate. Părinţii tăi își vor primi înapoi vechiul 
apartament. Dacă ăla nu mai e liber, vor primi unul mai bun. 

Leo nu spuse nimic. 

— Nu ai nimic de spus? 

— Este o ofertă foarte generoasă. Sunt onorat. Realizaţi că 
am acţionat fără să mă gândesc la promovări sau la putere. Nu 
știam decât că acest om trebuia oprit. 

— Înţeleg. 

— Vă cer permisiunea de a refuza totuși această ofertă. Aș 
vrea în schimb să vă rog eu ceva. 

— Te rog. 

— Aș vrea să conduc un departament de omucideri în 
Moscova. Dacă un astfel de departament nu există, mi-ar plăcea 
să-l creez eu. 

— De ce e nevoie de un astfel de departament? 

— După cum spuneaţi și dumneavoastră, crima va deveni o 
armă împotriva societății noastre. Dacă nu-și pot răspândi ideile 
prin mijloace corecte, o vor face prin mijloace incorecte. Eu cred 
că sectorul criminalităţii va deveni unul din fronturile de luptă 
împotriva Occidentului. Se vor folosi de crimă pentru a mina 
armonia societăţii noastre. Și atunci când vor încerca, eu vreau 
să-i opresc. 

— Continuă. 

— Aş vrea ca generalul Nesterov să fie transferat la Moscova. 
Mi-ar plăcea să lucreze cu mine în acest departament. 

Gracev cântărea cererile lui Leo, dând din cap solemn. 

— AȘ fi bucuros să înaintez mai departe propunerea ta. 

e 

Raisa aștepta afară, uitându-se la statuia lui Dzerjinski. 

Leo ieși din clădire și o luă de mână, o dovadă nerușinată de 
afecţiune, fără îndoială surprinsă de cei care îi urmăreau de la 
ferestrele Liubiankăi. Nu-i păsa. În prezent, erau în siguranţă, iar 
asta era deja mai mult decât suficient. Era exact ce putea să 


368 


spere. Privi statuia lui Dzerjinski și își dădu seama că nu-și 
amintea nimic din ce spusese vreodată omul ăla. 


369 


O săptămână mai târziu 
Moscova 


25 iulie 


Leo și Raisa stăteau în biroul directorului Orfelinatului nr. 12, 
care era situat nu foarte departe de grădina zoologică. Leo își 
privi soţia: 

— De ce durează atât? 

— Nu știu. 

— Ceva nu e în regulă. 

Raisa clătină din cap: 

— Nu cred. 

— Directorul nu ne-a plăcut foarte mult. 

— Mie mi s-a părut în regulă. 

— Dar ce a crezut despre noi? 

— Nu știu. 

— Crezi că ne-a plăcut? 

— Nu prea contează ce crede el. Contează ce cred ele. 

Leo se ridică. Era agitat. Spuse: 

— Trebuie să semneze. 

— Va semna. Nu asta e problema. 

Leo se așeză din nou, dând din cap. 

— Ai dreptate. Sunt nervos. 

— Și eu. 

— Cum arăt? 

— Bine. 

— Nu-s prea la patru ace? 

— Relaxează-te, Leo. 

Ușa se deschise. Directorul, un bărbat în jur de patruzeci de 
ani, intră. 

— Le-am găsit. 

Leo se întrebă dacă era doar un mod de exprimare sau chiar 
trebuiseră să scotocească toată clădirea. Bărbatul se dădu într-o 
parte. În spatele lui se aflau Zoia și Elena, cele două fiice ale lui 
Mihail Zinoviev. Trecuseră câteva luni de când asistaseră în 
zăpadă la execuţia părinţilor lor. În acest timp, transformarea lor 
fizică fusese șocantă. Slăbiseră, erau palide. Fata cea mică, 
Elena, care avea doar patru ani, era rasă în cap. Fata cea mare, 


370 


Zoia, care avea zece, avea părul tuns scurt. Aproape sigur 
aveau păduchi. 

Leo se ridică, Raisa de asemenea. Leo se întoarse către 
director. 

— Putem discuta puţin doar cu ele? 

Directorului nu-i plăcu această cerere. Dar se conformă și ieși, 
închizând ușa. Fetele se lipiră cu spatele de ușă, stând cât de 
departe puteau de ei. 

— Zoia, Elena, eu mă numesc Leo. Vă amintiţi de mine? 

Nu răspunseră, nicio schimbare în mimica lor. Ochii le erau 
atenţi, pândind pericolele. Zoia își luă surioara de mână. 

— Ea este soția mea, Raisa. Este profesoară. 

— Bună, Zoia. Bună, Elena. De ce nu staţi jos? E mai 
confortabil să staţi jos. 

Leo luă două scaune și le așeză lângă fete. Deși plecară cu 
greu de lângă ușă, în cele din urmă se așezară, tot speriate și 
tot fără să spună nimic. 

Leo și Raisa se lăsară pe vine, ca să poată sta la nivelul 
copilelor, păstrând totuși distanţa faţă de ele. Unghiile fetelor 
erau negre - linii perfecte de negru sub unghii -, dar altfel 
mâinile le erau curate. Era clar că fuseseră spălate pentru 
această întâlnire. Leo începu: 

— Eu și cu soția mea vrem să vă oferim o casă. Casa noastră. 

— Leo mi-a explicat de ce sunteţi aici. Îmi pare rău dacă vă 
supără să vorbim despre asta, dar este important să lămurim 
lucrurile acum. 

— Deși am încercat să-l împiedic pe omul acela să-i ucidă pe 
părinţii voştri, nu am reușit. Poate că mă vedeţi la fel ca și pe el, 
dar vă asigur că sunt altfel. 

Leo se dezechilibră. Îi trebuiră câteva clipe să-și recapete 
echilibrul. 

— Poate simţiţi că dacă veţi locui cu noi îi veţi trăda pe 
părinţii voștri. Dar noi credem că ei ar fi vrut pentru voi tot ce e 
mai bun. lar aici, în orfelinat, nu găsiţi nimic bun. Sunt sigur că 
v-aţi dat seama de asta în cele câteva luni cât ați stat aici. 

Raisa continuă: 

— Vă cerem un lucru greu. Sunteţi amândouă foarte mici. Din 
nefericire, trăim niște vremuri în care copiii trebuie să ia hotărări 
de oameni mari. Dacă rămâneţi aici, viața voastră va fi grea și 
nici nu va deveni mai bună cu timpul. 


371 


— Noi vrem să vă dăm înapoi copilăria. Să vă redăm șansa de 
a fi mici din nou. Nu-i putem înlocui pe părinţii voștri. Nimeni nu 
poate. Vom fi îngerii voștri păzitori. Vom avea grijă de voi, vă 
vom hrăni, vă vom oferi un cămin. 

Raisa zâmbi și adăugă: 

— Nu așteptăm nimic în schimb. Nu trebuie să ne iubiţi. În 
fond, nu trebuie nici să vă placă de noi, deși sperăm că în cele 
din urmă vă va plăcea. Ne puteți folosi ca să scăpaţi de aici. 

Presupunând că fetele se pregăteau să refuze, Leo spuse: 

— Dacă ne refuzaţi, vom încerca să vă găsim o altă familie 
adoptivă, o familie care să nu aibă nicio legătură cu trecutul 
vostru. Dacă așa v-ar fi mai ușor, vă rog frumos să ne spuneţi. 
Adevărul e că nu pot schimba ce a fost. Totuși, vă putem oferi 
un viitor mai bun fără să așteptăm ceva în schimb. Vă veţi avea 
una pe cealaltă, veţi avea camera voastră, dar întotdeauna vă 
veți gândi la mine ca la omul acela care a venit la ferma 
voastră, care a venit să vă aresteze tatăl. Cu timpul, amintirea 
asta probabil se va estompa, dar ea nu va dispărea niciodată din 
memoria voastră. Asta va face să ne înțelegem mai greu, dar vă 
spun din experiența mea că ne putem descurca. 

Fetele stăteau tăcute, uitându-se când la unul, când la altul. 
Nu se mișcaseră, nu avuseseră nicio reacție. Stăteau în 
continuare pe scaune și se țineau de mână. Raisa spuse: 

— Puteţi spune da sau nu. Ne puteţi cere să vă găsim o altă 
familie. Depinde doar de voi. 

Leo se ridică. 

— Voi merge împreună cu soţia mea la o scurtă plimbare. Vă 
lăsăm să vă gândiţi, să discutaţi între voi, să vă hotărâți. Puteţi 
rămâne aici. Hotărâţi ce vreţi voi. N-aveţi niciun motiv să vă 
temeți. 

Leo trecu pe lângă ele și deschise ușa. Raisa se ridică și ieși în 
hol. Leo o urmă. Închiseră ușa în urma lor. Împreună o luară de- 
a lungul coridorului, mai emoţionaţi decât fuseseră vreodată în 
toată viaţa lor. 


În birou, Zoia își îmbrăţișă surioara. 


372 


Mulţumiri 


Am fost suficient de norocos să am sprijinul unui agent literar 
minunat, St. John Donald de la PFD, care m-a îndemnat să duc la 
bun sfârșit această carte. Pentru acest îndemn - și pentru multe 
altele -, îi sunt extrem de recunoscător. Le mulțumesc, de 
asemenea, Georginei Lewis și Alicei Dunne pentru ajutorul pe 
care mi l-au acordat. De-a lungul diverselor forme ale cărții am 
avut feedbackul lui Sarah Ballard, combinaţia perfectă de critică 
și încurajare, în cele din urmă - și e clar că datorez enorm 
agenţiei PFD -, aș vrea să-i mulțumesc lui James Gill, care a luat 
această carte, odată terminată, doar ca să-mi spună că, de fapt, 
nu era deloc terminată și să mă facă s-o rescriu. Am apreciat și 
prețuit în mod deosebit entuziasmul de care a dat dovadă în 
acel moment. 

Editorii mei, Suzanne Baboneau de la Simon & Schuster UK și 
Mitch Hoffman de la Grand Central Publishing au fost uimitori. 
Am lucrat extraordinar cu amândoi. Le aduc, de asemenea, 
multumiri Jessicăi Craig, lui Jim Rutman și Natalinei Sanina. 
Natalina a fost atât de amabilă încât să-mi atragă atenţia asupra 
unor erori pe care le-am făcut în privinţa numelor rusești și a 
vieții din Rusia în general. 

Mulţumiri speciale lui Bob Bookman de la CAA pentru toate 
sfaturile acordate și pentru că m-a pus în legătură cu Robert 
Towne. Un idol de-al meu într-ale scrisului, Robert și-a făcut 
timp să discute cu mine una dintre ultimele versiuni ale cărții. 
Nu mai e nevoie să spun că aceste discuţii au reprezentat o 
inspiraţie pentru mine. 

Dincolo de oamenii din sfera profesională, am avut și câţiva 
cititori de excepţie. Zoe Trodd m-a ajutat enorm. Alexandra 
Arlango și mama ei, Elizabeth, au citit numeroase versiuni ale 
cărţii și au avut mereu comentarii de nepreţuit. Nu le pot 
mulțumi îndeajuns. De fapt, Alexandra, prin Qwerty Films - 
împreună cu Michael Kuhn, Emmeline Yang și Colleen Woodcock 
-, mi-a oferit și prima șansă de a scrie. În timpul documentării 
pentru un scenariu pe care-l scriam pentru ei am dat peste cazul 
real al lui Andrei Chikatilo. 


Mulți au asistat la nașterea acestei cărţi, dar nimeni mai mult 
decât Ben Stephenson. N-am fost niciodată mai fericit ca în 
acești ultimi ani. 


374 


Lecturi suplimentare 


N-aș fi putut scrie niciodată această carte dacă n-aș fi citit în 
prealabil memoriile, jurnalele și povestirile câtorva autori. M-am 
simţit la fel de bine documentându-mă pentru această carte ca 
atunci când am scris-o. Calitatea operelor care ating subiecte 
adiacente cărţii mele este încântătoare. Dau mai jos câteva 
dintre titlurile importante. Trebuie să remarc că orice abatere de 
la adevărul istoric este opera imaginaţiei mele. 

Cartea de memorii a lui Janusz Bardach, Man is Wolf to Man 
(scrisă în colaborare cu Kathleen Gleeson, Scribner, 2003), oferă 
o imagine sugestivă a luptei pentru supravieţuire în gulagul 
sovietic. Despre același subiect, cartea lui Anne Applebaum, 
Gulag (Penguin, 2004), și cea a lui Aleksandr Soljeniţin, 
Arhipelagul Gulag (Harvil, 2003), au fost pentru mine lecturi 
fundamentale. Pentru creionarea fundalului istoric, am folosit 
următoarele titluri: Robert Conquest - The Harvest of Sorrow 
(Pimlico, 2002), Simon Sebag Montefiore - Stalin (Phoenix, 
2004) și Shelia Fitzpatrick - Everyday Stalinism (Oxford 
University Press, 1999) care s-au dovedit extrem de folositoare. 

Cu privire la metodele miliției sovietice, am folosit Anthony 
Olcott, Russian Pulp (Rowman & Littlefield, 2001) care nu mi-a 
furnizat doar detalii cu privire la sistemul judiciar sovietic, ci și o 
reprezentare literară a acestui sistem. Cartea lui Boris Levitschi, 
The Uses of Terror (Coward, McCann & Geoghergan Inc., 1972) 
s-a dovedit de nepreţuit în încercarea de a înţelege metodele de 
lucru ale MGB. In cele din urmă, lucrarea lui Robert Cullen, The 
Killer Department (Orion, 1993) mi-a oferit informaţiile de care 
aveam nevoie legate de cazul real al lui Andrei Chikatilo. 

Nu pot decât să recomand cu căldură toate aceste titluri. 


virtual-project.eu 


Fy 


i 


a 


atio 


375