Leigh Bardugo — [Banda celor sase ciori] 01 Banda celor sase ciori

A 


RDUGO 


SP INEW YORK TIM 


S BESTSELLER 


£ 
RA USA TODAY BESTSELLER 


DE LA AUTOAREA CELEBREI 
TRILOGII GRISHA 


d) 


“A 


Leigh Bardugo 
Banda celor șase ciori 
Primul volum al seriei 


Traducere din engleză și note de 
Laurenţiu Dulman 
TREI 
2016 


Pentru Kayte, 
armă secretă, prietenă nesperată 


servea 


iti mean 


3 ieri K 


Partea întâi. 
Afaceri întunecate 


1. Joost 


Joost avea două probleme: mustaţa și luna. 

Ar fi trebuit să patruleze în jurul vilei Hoede, dar în ultimele 
cincisprezece minute se tot plimbase pe lângă zidul dinspre sud- 
est al grădinii, încercând să meșteșugească vorbe romantice pe 
care să i le spună Anyei. 

De-ar fi avut Anya ochi albaștri ca marea sau verzi ca 
smaraldul... Dar ochii ei erau căprui - încântători, visători... 
maronii ca ciocolata topită? Maronii ca blana de iepure? 

— Spune-i că are pielea albă ca lumina lunii, îi sugerase 
prietenul său Pieter. Fetelor le place. 

O soluţie perfectă, atâta că vremea din Ketterdam nu era de 
partea lui. În ziua aceea, nu bătuse deloc briza dinspre port și o 
ceaţă lăptoasă și cenușie învăluise în umezeală canalele 
orașului și aleile cu dale sparte. Chiar și aici, între vilele de pe 
Geldstraat, aerul duhnea a pește și a apă de santină!, iar fumul 
de la rafinăriile răspândite pe insulele din jur împrăștiase pe 
cerul nopţii o pâclă cu iz de mare. Luna plină semăna nu cu o 
piatră prețioasă, ci mai degrabă cu o bătătură galbenă care 
trebuia spartă. 

Nu cumva ar fi putut să-i complimenteze râsul? Atâta că n-o 
auzise niciodată râzând, pentru că nu prea știa să spună glume. 

Și-a privit reflecția în geamul uneia dintre ușile duble care 
dădeau spre grădină. Mama lui avea dreptate. Chiar și în 
uniforma cea nouă arăta tot ca un copil. Și-a trecut un deget 
peste buza de sus. De i-ar fi crescut odată mustaţa... Oricum, 
părea mai deasă decât cu o zi înainte. 

Se angajase ca gardă în stadwtach de mai puţin de șase 
săptămâni, dar nu era nici pe departe la fel de captivant pe cât 
își închipuise. Credea că va fugări hoţi prin Butoi și că va patrula 
porturile, inspectând mărfurile descărcate pe chei. Insă după 
asasinarea ambasadorului la primărie, Consiliul Comercial 
ceruse ferm mai multă pază, așa că unde se afla Joost acum? Ei 
bine, se plimba în jurul casei unui negustor norocos. Și totuși, nu 
era un simplu negustor, căci consilierul Hoede era plasat foarte 
sus în conducerea Ketterdamului. Era genul de om care putea 
face carieră. 


1 Spaţiu pe fundul unei nave, în care se strâng apele de condensare și de 
infiltratie. 


Joost și-a aranjat tunica și pușca, apoi și-a pipăit bastonul de 
la șold. Poate că lui Hoede avea să-i placă de el. Are privirea 
ageră și mânuiește rapid bastonul, și-ar fi spus Hoede. Băiatul 
ăsta merită o promovare. 

— Sergentul Joost Van Poel, a șoptit el, desfătându-se cu 
sonoritatea cuvintelor. Căpitanul Joost Van Poel. 

— Nu te mai holba la tine. 

Joost s-a întors și s-a făcut roșu la față când i-a văzut pe Henk 
și Rutger intrând în grădină. Amândoi erau mai în vârstă, mai 
robuști și cu umeri mai laţi decât Joost, și erau gărzi private, 
servitori personali ai consilierului Hoede. Ceea ce însemna că 
purtau livreaua verde-deschis a casei Hoede, aveau puști 
frumoase din Novyi Zem și nu pierdeau nicio ocazie să-i 
amintească lui Joost că era un biet soldat din serviciul de pază al 
orașului. 

— Tuleiele n-or să-ţi crească mai repede dacă le mângăi, a zis 
Ruger, râzând zgomotos. 

— Trebuie să-mi continui rondul, a răspuns Joost, încercând 
să-și ia un aer demn. 

Rutger i-a dat un ghiont lui Henk: 

— Adică se duce să-și bage capul în atelierul Grisha, s-o vadă 
pe iubita lui. 

— Of, Anya, n-ai vrea să-ţi folosesti magia Grisha ca să-mi faci 
mustata să crească? l-a luat Henk peste picior. 

Joost s-a răsucit pe călcâie, cu obrajii stacojii, și a pornit pe 
latura de est a casei. Cei doi începuseră să-l tachineze de când 
venise acolo. Dacă n-ar fi fost Anya, probabil i-ar fi cerut 
căpitanului său să-l trimită în altă parte. Schimbase cu ea doar 
câteva vorbe în timpul rondurilor, dar de fiecare dată fusese 
partea cea mai plăcută a nopţii. 

Și, trebuia să recunoască, îi plăcea și casa lui Hoede, deși 
reușise să arunce doar câteva priviri înăuntru prin ferestre. 
Hoede avea una dintre cele mai mari vile din Geldstraat - 
podele placate cu lespezi lucioase de piatră albă și neagră, 
pereţi lambrisaţi cu lemn negru și lucios, luminaţi de candelabre 
din sticlă suflată care pluteau ca niște meduze sub tavanele 
casetate. Uneori, lui Joost îi plăcea să-și imagineze că el era 
proprietarul casei, că era un negustor bogat care ieșise la 
plimbare prin frumoasa lui grădină. 


Înainte să dea colţul, Joost a inspirat adânc. Anya, ochii tăi 
sunt maronii ca... scoarța de copac? Sigur avea să-i vină ceva în 
minte. Oricum, se descurca mai bine când era spontan. 

A fost surprins să găsească deschise ușile cu panouri de sticlă 
ale atelierului Grisha. Atelier care vădea bogăţia lui Hoede în 
mai mare măsură decât faianţa albastră, pictată manual, de pe 
pereţii bucătăriei și decât policioarele șemineurilor pline cu 
lalele în ghivece. Căci serviciile unui Grisha nu erau deloc 
ieftine, iar Hoede angajase trei. 

Insă Yuri nu era așezat la masa de lucru lungă și nici pe Anya 
n-o vedea pe nicăieri. Înăuntru nu era decât Retvenko, tolănit pe 
un fotoliu în straie albastru-închis, cu o carte deschisă pe piept 
și cu ochii închiși. 

Joost s-a oprit în prag, dregându-și glasul: 

— Ușile trebuie închise și încuiate pe timpul nopţii. 

— E cald ca-n cuptor, a răspuns tărăgănat Retvenko, cu 
accentul lui puternic și melodios de ravkan, fără să deschidă 
ochii. Spune-i lui Hoede că închid ușile când n-oi mai transpira. 

Retvenko era un Furtunos cu păr înspicat, mai în vârstă decât 
ceilalţi doi Grisha. Umbla zvonul că luptase de partea învinșilor 
în războiul civil din Ravka și că fugise în Kerch după încheierea 
luptelor. 

— O să prezint cu dragă inimă plângerile tale consilierului 
Hoede, a mințit Joost. 

Casa era întotdeauna supraîncălzită, ca și când Hoede ar fi 
avut obligaţia să ardă cât mai mult cărbune, dar nu Joost avea 
să-i atragă atenţia. 

— Până atunci..., a dat el să adauge. 

— Ştii ceva despre Yuri? l-a întrerupt Retvenko, deschizându- 
și în sfârșit ochii cu pleoape lăsate. 

Joost s-a uitat stânjenit la bolurile cu struguri roșii și la 
mormanele de catifea vișinie de pe masa de lucru. În ultima 
vreme, treaba lui Yuri fusese să extragă culoarea din struguri și 
să vopsească cu ea draperii pentru doamna Hoede, dar se 
îmbolnăvise cu câteva zile în urmă, iar de atunci Joost nu-l mai 
văzuse. Pe catifea deja se așezase praful, iar strugurii 
începuseră să se strice. 

— N-am auzit nimic de el. 

— Bineînţeles că nu auzi nimic. Eşti prea ocupat să mergi 
ţanţoș în uniforma asta caraghioasă. 


Ce era în neregulă cu uniforma lui? Și ce căuta Retvenko 
acolo? Doar era Furtunosul personal al lui Hoede și, de obicei, 
însoțea încărcăturile cele mai preţioase ale negustorului, 
asigurând vânt favorabil navelor, ca să ajungă repede și în 
siguranţă la destinaţie. Ce bine era dacă Retvenko ar fi fost pe 
mare acum. 

— Probabil Yuri e în carantină. 

— Preţioasă informaţie, i-a răspuns ironic Furtunosul. Și îţi 
întinzi gâtul de pomană, a adăugat el. Anya nu-i aici. 

Joost iarăși a simţit că s-a îmbujorat. 

— Unde e? a întrebat el, încercând să-și ia un ton autoritar. Ar 
trebui să fie aici după ce se lasă întunericul. 

— Acu’ o oră a venit Hoede s-o ia. Așa l-a luat și pe Yuri într-o 
noapte. 

— Cum adică, „l-a luat și pe Yuri“? Yuri s-a îmbolnăvit. 

— Hoede a venit după Yuri, după care Yuri s-a întors bolnav. 
Două zile mai târziu, Yuri a dispărut definitiv. lar acuma, Anya. 

Definitiv? 

— Poate a fost o urgență. O fi fost nevoie să vindece pe 
cineva... 

— Întâi Yuri, acum Anya. Eu o să fiu următorul și n-o să bage 
de seamă nimeni în afară de mititelul ofiţer Joost. Hai, pleacă 
de-aici. 

— Dacă Hoede... 

Retvenko a ridicat o mână și Joost a fost împins în spate de o 
rafală. Tânăra gardă s-a încordat să nu cadă din picioare, 
apucându-se de cadrul ușii. 

— Acum! a zis Retvenko, schițând un cerc în aer și închizând 
ușa. 

Joost a dat drumul la toc înainte ca ușa să-i strivească 
degetele și a căzut în grădină. S-a ridicat imediat în picioare, 
scuturându-și rușinat uniforma. Printr-un geam al ușii, crăpat de 
la izbitură, l-a văzut pe Furtunos rânjind. 

— O să plătești pentru asta, i-a spus Joost, arătând cu degetul 
geamul crăpat, însă era necăjit că avea o voce atât de subţire și 
de inofensivă. 

Retvenko a ridicat din nou mâna și ușile s-au zdruncinat în 
balamale. Fără să vrea, Joost a făcut un pas în spate. 

— Mergi să-ţi faci rondul, căţeluș de pază ce ești, i-a strigat 
Furtunosul. 


— Te-ai descurcat de minune, a chicotit Rutger, care stătea 
sprijinit de zidul grădinii. 

Oare de câtă vreme era acolo? 

— N-ai altceva mai bun de făcut decât să te ţii după mine? l-a 
întrebat Joost. 

— Toate gărzile sunt convocate la debarcader. Chiar și tu. Sau 
ai cumva altă treabă? Vrei să-ţi faci prieteni? 

— L-am rugat să închidă ușa. 

Rutger a clătinat din cap. 

— Nu-l rogi, îi spui. Sunt servitori. Nu oaspeţi de onoare. 

Joost a pornit în urma lui Rutger, copleșit de rușine. Partea 
cea mai rea era că Rutger avea dreptate. Retvenko n-ar fi 
trebuit să-i vorbească așa. Dar ce-ar fi trebuit Joost să facă? 
Chiar dacă ar fi avut curaj să se încaiere cu un Furtunos, ar fi 
fost ca și când s-ar fi bătut cu o vază scumpă. Grisha nu erau 
doar servitorii lui Hoede, ci și posesiunile lui de preţ. 

Și la ce se referise Retvenko când spusese că Yuri și Anya 
fuseseră luaţi? Oare încerca s-o protejeze? Angajaţii Grisha erau 
ţinuţi în casă din motive întemeiate. Dacă mergeau pe stradă 
fără protecţie, riscau să fie răpiți de un negustor de sclavi și să 
nu mai fie găsiți niciodată. Poate că s-a dus să se întâlnească cu 
cineva, a presupus Joost cu tristeţe în suflet. 

Gândurile i-au fost întrerupte de lumina și agitația de la 
debarcaderul acoperit de pe marginea canalului. Peste apă se 
vedeau alte case elegante de comercianţi, înalte și înguste, cu 
frontoane dichisite profilate pe cerul nopţii, cu grădini și 
debarcadere luminate de felinare strălucitoare. 

Cu câteva săptămâni în urmă, lui Joost i se spusese că, 
întrucât debarcaderul lui Hoede intra în reparaţii, trebuia să-l 
sară de la rondurile de noapte. Însă, când el și Rutger au intrat 
în clădirea care adăpostea ambarcaţiunile, n-a văzut nicio 
schelă și nicio urmă de vopsea. În plus, gondelele și vâslele 
fuseseră sprijinite de pereţi. Veniseră și celelalte gărzi private 
ale lui Hoede, îmbrăcate în livrelele lor verde-marin, iar Joost a 
recunoscut după uniforma violet alte două gărzi din stadwatch. 
Dar mare parte din clădire era ocupată de o cutie uriașă - un fel 
de celulă care părea făcută din oţel ranforsat, cu muchiile pline 
de nituri și cu o fereastră uriașă într-un perete lateral. Prin 
geamul vălurit, Joost a zărit așezată la o masă o fată care își 


strângea în jurul trupului veșmintele de mătase roșie. În spatele 
ei, stătea în poziţie de drepţi o gardă din stadwatch. 

Anya, a tresărit Joost, dându-și seama cine era. Avea faţa 
palidă, iar ochii ei căprui erau mari și speriaţi. Băieţelul care 
stătea la masă în faţa ei era de două ori mai speriat; avea părul 
ciufulit, ca și când tocmai ar fi fost trezit din somn, și își 
bălăngănea agitat picioarele care îi atârnau pe marginea 
scaunului. 

— De ce-au venit atâţia paznici? a întrebat Joost. 

Sigur erau mai mult de zece înghesuiți înăuntru. Venise acolo 
și consilierul Hoede, însoţit de un negustor pe care Joost nu-l 
cunoștea, amândoi îmbrăcaţi în obișnuitele haine negre ale 
comercianților. Joost s-a îndreptat de spate când a văzut că cei 
doi negustori stăteau de vorbă cu căpitanul gărzilor din 
stadwatch, sperând că reușise să-și scuture tot pământul de pe 
uniformă după căzătura din grădină. 

— Ce se întâmplă aici? a mai întrebat Joost. 

Rutger a ridicat din umeri. 

— Cui îi pasă? E o pauză de la rutina zilnică. 

Joost s-a uitat din nou prin geamul celulei. Anya se uita și ea 
spre el, cu privirea pierdută. În ziua când Joost venise la vila 
Hoede, Anya îi vindecase o vânătaie de pe obraz. Nu era mare 
lucru, doar urmele de un verde-gălbui de la o lovitură încasată 
în timpul unui antrenament, dar Hoede o văzuse și nu-i plăcea 
ca gărzile lui să arate ca niște bătăuși. Joost fusese trimis la 
atelierul Grisha, iar Anya îl așezase în dreptunghiul de lumină 
proiectat printr-o fereastră de soarele iernii târzii. Degetele ei 
reci trecuseră peste pielea lui și, cu toate că mâncărimea fusese 
îngrozitoare, doar câteva secunde mai târziu părea că vânătaia 
nici nu existase vreodată. 

Când Joost i-a mulţumit, Anya i-a zâmbit, iar el s-a pierdut cu 
firea. Ştia că nu avea nicio șansă. Chiar dacă Anya l-ar fi plăcut, 
Joost n-ar fi avut niciodată suficienţi bani cât s-o răscumpere de 
la Hoede, iar Anya nu s-ar fi putut căsători cu el decât dacă ar fi 
primit încuviințarea lui Hoede. Însă asta nu-l împiedicase să 
treacă pe la ea s-o salute și să-i ducă mici daruri. Anyei îi 
plăcuse cel mai mult harta Kerchului, un desen fantezist al 
naţiunii lor insulare, înconjurată de sirene înotând în Marea 
Adevărată și de nave împinse de vânturi înfățișate sub forma 
unor bărbaţi cu obraji umflaţi. Era un suvenir ieftin, din cele pe 


care le cumpărau turiștii pe Doaga de Est, dar părea să-i fi 
plăcut Anyei. 

Acum, văzând-o în faţa lui, Joost a îndrăznit să ridice o mână 
în chip de salut, dar Anya n-a avut nicio reacţie. 

— Nu poate să te vadă, neghiobule, a râs Rutger. Pe partea 
cealaltă geamul e reflectorizant. 

Joost s-a îmbujorat. 

— De unde era să știu? 

— Deschide ochii și fii și tu atent măcar o dată. 

Întâi Yuri, acum Anya. 

— De ce le trebuie o Vindecătoare Grisha? Cumva e rănit 
băiatul? 

— Mie mi se pare teafăr. 

Căpitanul și Hoede păreau să fi ajuns la o înţelegere. 

Joost a văzut prin geam că Hoede a intrat în celulă și s-a 
apropiat de băiat, bătându-l încurajator pe umăr. Probabil celula 
avea guri de aerisire, pentru că Joost l-a auzit pe Hoede 
spunând: 

— Fii curajos, tinere, și la sfârșit ai să primești câteva kruge. 

Apoi a apucat bărbia Anyei cu o mână presărată cu pete 
hepatice. Vindecătoarea s-a crispat, iar Joost s-a încordat și el. 
Hoede a scuturat ușor capul Anyei: 

— Fă ce ţi-am zis și totul o să se termine repede, ja? 

Vindecătoarea a zâmbit ușor. 

— Bineînţeles, Onkle. 

Hoede i-a șoptit ceva gărzii din spatele Anyei, apoi a ieșit din 
celulă. Ușa s-a închis cu un zăngănit puternic, iar consilierul a 
tras zăvorul, după care, însoţit de celălalt negustor, s-a așezat 
chiar în faţa lui Joost și Rutger. 

— Sigur e înţelept ce facem? l-a întrebat negustorul pe care 
Joost nu-l cunoștea. Fata asta e Corporalnikă. lar după ce-a păţit 
Fabrikatorul... 

— Dacă ar fi fost Retvenko, mi-aș fi făcut griji. Dar Anya are o 
fire blândă. E Vindecătoare. Nu e înclinată spre violenţă. 

— Și ai micșorat doza? 

— Da, dar să fim înţeleși, dacă rezultatul e același ca în cazul 
Fabrikatorului, Consiliul mă va despăgubi, da? Nu mi se poate 
cere să suport eu cheltuielile. 

Văzând că negustorul a încuviinţat din cap, Hoede i-a făcut 
semn căpitanului. 


— Incepeţi. 

Dacă rezultatul e același ca în cazul Fabrikatorului. Retvenko 
i-a spus că Yuri dispăruse. Oare la asta se referea? 

— Sergent, a zis căpitanul, ești pregătit? 

— Da, să trăiţi, a răspuns garda din celulă, apoi a scos un 
cuţit. 

Joost a simţit un nod în gât. 

— Primul test, a continuat căpitanul. 

Garda s-a aplecat în faţă și i-a cerut băiatului să-și suflece 
mâneca. Băiatul s-a supus și a întins mâna, vârându-și în gură 
degetul mare de la cealaltă mână, iar Joost și-a spus în sinea lui: 
E cam mare ca să mai facă asta. Dar probabil băiatul era foarte 
speriat. Joost dormise cu un ursuleţ de cârpă sub pernă până 
aproape de paisprezece ani, lucru pentru care fusese ironizat 
fără milă de fraţii lui mai mari. 

— O să te usture un pic, a spus garda. 

Băiatul a dat din cap cu ochi mari, fără să-și scoată degetul 
din gură. 

— Chiar nu-i nevoie de asta..., a spus Anya. 

— Liniște, te rog, a intervenit Hoede. 

Garda l-a bătut ușor pe spate pe băiat, apoi i-a făcut o 
tăietură pe antebraţ. Băiatul a izbucnit în plâns. 

Anya a încercat să se ridice de pe scaun, dar garda i-a puso 
mână grea pe umăr. 

— În regulă, sergent, a spus Hoede. Las-o să-l vindece. 

Anya s-a aplecat în faţă, apucând cu grijă mâna băiatului. 

— Şşş, i-a șoptit ea. Lasă-mă să te ajut. 

— O să mă doară? a scâncit băiatul. 

Vindecătoarea i-a zâmbit: _ 

— Deloc. O să simţi doar o mâncărime. Încearcă să nu te 
miști, da? 

Fără să vrea, Joost s-a aplecat în faţă. Nu văzuse niciodată 
cum vindeca Anya. 

Fata a scos o batistă din mânecă și a șters sângele, apoi 
degetele ei s-au plimbat ușor peste rana băiatului. Joost a 
urmărit uluit procesul lent prin care pielea se regenera și se 
suda. 

Câteva minute mai târziu, băiatul a zâmbit și a întins braţul. 
Era un pic roșu, dar în rest era neted și fără semne. 

— Asta a fost magie? 


Anya l-a atins cu degetul pe vârful nasului. 

— Oarecum. Aceeași magie pe care o folosește corpul tău 
când i se oferă timp și un pic de bandaj. 

Băiatul aproape că era dezamăgit. 

— Bine, bine, a zis Hoede nerăbdător. Acum să vedem parem- 
ul. 

Joost s-a încruntat. Era prima oară când auzea acest cuvânt. 

— A doua etapă, a zis căpitanul către sergent. 

— Întinde braţul, i-a cerut din nou sergentul băiatului. 

lar băiatul a clătinat din cap. 

— Partea asta nu-mi place. 

— Hai, întinde-l. 

Băiatului i-a tremurat buza de jos, dar a întins braţul. Garda l- 
a tăiat încă o dată, apoi a pus pe masă, în faţa vindecătoarei, un 
pliculeţ de hârtie cerată. 

— Înghite conţinutul pliculeţului, i-a cerut negustorul Anyei. 

— Ce-i în el? a întrebat ea cu glas tremurător. 

— Nu te privește. 

— Ce-i în el? a repetat ea. 

— N-o să te omoare. O să-ţi cerem să execuţi niște sarcini 
simple ca să vedem efectele acestui drog. Sergentul se află 
lângă tine ca să se asigure că faci numai ce ţi se cere și nimic 
mai mult, ai înţeles? 

Vindecătoarea și-a încordat maxilarele, dar a încuviinţat cu un 
semn din cap. 

— N-o să-ţi facă nimeni rău, a spus Hoede. Dar ţine minte, 
dacă îl rănești cumva pe sergent, n-o să poţi ieși din celulă. Ușa 
e încuiată pe dinafară. 

— Ce e medicamentul ăla? a întrebat Joost în șoaptă. 

— Nu știu, a răspuns Rutger. 

— Dar ce știi? a bombănit Joost. 

— Suficient de multe cât să-mi ţin gura. 

Joost s-a încruntat din nou. 

Cu mâini tremurânde, Anya a luat pliculeţul cerat și l-a 
deschis. 

— Haide, a îndemnat-o Hoede. 

Vindecătoarea a dat capul pe spate și a înghiţit praful. Câteva 
clipe, a rămas nemișcată, cu buzele strânse, așteptând efectul. 

— E jurda? a întrebat ea cu speranţă în glas. 


Joost și-a dat seama că și el nutrea aceeași speranţă. /urda nu 
era ceva de temut - un stimulent pe care toţi cei din stadwatch 
îl mestecau în timpul rondurilor de noapte, ca să rămână treji. 

— Ce gust are? a întrebat Hoede. 

— La fel ca /jurda, dar mai dulce... 

Anya a tras brusc aer în piept. S-a apucat cu mâinile de masă, 
iar pupilele i s-au dilatat atât de mult, încât ochii ei păreau 
negri. 

— Ohhh, a oftat ea, și oftatul ei a semănat cu torsul unei 
pisici. 

Garda și-a întețit strânsoarea mâinii cu care o apucase de 
umăr. 

— Cum te simţi? 

Vindecătoarea s-a uitat spre geamul reflectorizant și a zâmbit. 
Limba i s-a ivit printre dinţii albi, pătaţi ca de rugină. Lui Joost i 
s-a făcut brusc frig. 

— La fel cum s-a întâmplat și cu Fabrikatorul, a șoptit 
negustorul. 

— Vindecă băiatul, i-a poruncit Hoede. 

Anya și-a fluturat mâna, cu un gest aproape dispreţuitor, și 
tăietura de pe braţul băiatului s-a vindecat instantaneu. Sângele 
s-a ridicat o clipă de pe piele sub forma unor mici picături, apoi 
a dispărut. Pielea băiatului era acum perfect netedă, și nu se 
mai vedea nicio urmă de sânge sau de roșeaţă. 

— Asta chiar a fost magie, a spus băiatul cu o mină radioasă. 

— Chiar se simte ca și când ar fi magie, a spus Anya cu 
același zâmbet straniu. 

— Nici nu l-a atins, s-a minunat căpitanul. 

— Anya, a zis Hoede. Ascultă-mă cu atenţie. Acum o să-i 
spunem gărzii să facă următorul test. 

— Hmm, a murmurat Anya. 

— Sergent, a ordonat Hoede, taie degetul băiatului. 

Băiatul a ţipat și iarăși a izbucnit în plâns, ascunzându-și 
degetele sub coapse. 

Ar trebui să intervin, s-a gândit Joost. Ar trebui să găsesc o 
cale s-o apăr, să-i apăr pe amânaoi. Dar apoi? Era un nimeni 
angajat de curând în stadwatch și trimis de puţin timp să 
păzească vila lui Hoede. În plus, și-a dat el seama cuprins brusc 
de rușine, vreau să-mi păstrez slujba. 


Anya a zâmbit, dând capul pe spate, și s-a uitat în ochii 
sergentului. 

— Trage în geam. 

— Ce-a zis? a întrebat negustorul. 

— Sergent! a strigat căpitanul. 

— Trage în geam, a repetat Anya. 

Faţa sergentului a devenit brusc inexpresivă. Și-a înclinat 
capul într-o parte, ca și când ar fi ascultat o melodie 
îndepărtată, apoi și-a dat jos pușca de pe umăr și a îndreptat-o 
spre fereastra cuștii. 

— La podea! a strigat cineva. 

Joost s-a aruncat pe burtă, acoperindu-și capul cu palmele. 
Răpăitul rapid al puștii i-a umplut urechile, iar cioburile de sticlă 
i-au împroșcat mâinile și spatele. În capul lui s-a stârnit un 
vălmășag de gânduri înspăimântate. Mintea lui încerca să nege, 
dar știa ce văzuse cu o clipă înainte. Anya poruncise sergentului 
să tragă în geam. L-a făcut să tragă. Dar era imposibil. 
Corporalki Grisha erau specializați în corpul uman. Puteau să-ţi 
oprească inima, să-ţi încetinească respiraţia sau să-ţi frângă 
oasele. Dar nu puteau să-ţi controleze gândurile. 

Pentru câteva momente, în odaie a domnit liniștea. Apoi Joost 
s-a ridicat în picioare odată cu toată lumea, ducând mâna la 
pușcă. Hoede și căpitanul au strigat amândoi odată: 

— Puneţi mâna pe ea! 

— Impușcaţi-o! 

— Ai idee câţi bani valorează? a strigat Hoede. Să pună 
cineva mâna pe ea! N-o împușcați! 

Anya a ridicat braţele, desfăcându-și mânecile largi și roșii: 

— Aşteptaţi! 

Spaima lui Joost a dispărut. Ştia că fusese speriat cu o clipă 
înainte, dar frica lui părea acum ceva îndepărtat. Fusese 
înlocuită de nerăbdare. Nu știa ce avea să se întâmple și nici 
când, ci doar că era esenţial să fie pregătit. Putea să urmeze 
ceva bun sau ceva rău. Nu-i păsa. In sufletul lui nu sălășluia 
nicio teamă și nicio dorință. Nu voia nimic, nu tânjea după nimic, 
mintea îi era calmă și respiraţia liniștită. Nu trebuia decât să 
aștepte. 

A văzut-o pe Anya ridicându-se și luându-l în braţe pe băiat. A 
auzit-o cântându-i tandru un cântec de leagăn ravkan. 

— Deschide ușa și vino înăuntru, Hoede, a spus ea. 


Joost a auzit cuvintele, le-a înţeles și le-a uitat. 

Hoede s-a apropiat de ușă și a tras zăvorul, apoi a intrat în 
celula de oţel. 

— Fă ce-ţi spun și totul o să se termine curând, ja? i-a șoptit 
ea cu un zâmbet băiatului. 

Vindecătoarea avea ochii ca niște iazuri negre și fără fund, iar 
pielea îi era luminoasă, strălucitoare, incandescentă. Un gând a 
trecut prin mintea lui Joost: frumoasă ca luna. 

Anya l-a strâns mai tare în braţe pe băiat. 

— Să nu te uiţi, i-a șoptit ea în păr. Acuma, a spus ea, 
uitându-se la Hoede, ia cuțitul. 


2. lnej 


Kaz Brekker nu avea nevoie de un motiv. Așa se șoptea pe 
străzile din Ketterdam, în tavernele, cafenelele și pasajele 
sumbre din cartierul plăcerii cunoscut sub numele de Butoi. 
Băiatul căruia i se spunea Mâini-Murdare nu avea nevoie de un 
motiv - după cum nu avea nevoie nici de vreo permisiune - să 
rupă un picior, să suspende o alianţă sau să schimbe soarta unui 
om cu o singură carte de joc. 

Dar bineînţeles că lumea se înșela, și-a spus Inej în sinea ei, în 
timp ce traversa podul peste apa neagră din Beurskanal, 
îndreptându-se spre piața pustie din fața Bursei. Fiecare 
violenţă a lui Kaz era calculată și fiecare favoare pe care o făcea 
implica o mulţime de obligaţii. Mâini-Murdare întotdeauna avea 
motivele lui. Însă Inej nu putea fi niciodată sigură dacă erau 
motive întemeiate. Mai ales în noaptea aceea. 

Inej și-a verificat cuţitele, rostindu-le numele în gând, așa cum 
făcea de fiecare dată când se aștepta să dea de bucluc. 
Devenise un obicei practic, dar și liniștitor. Cuţitele erau 
tovarășii ei. Îi plăcea să ştie că erau pregătite pentru orice i-ar fi 
scos noaptea în cale. 

Ea, Kaz și ceilalți se strângeau lângă arcada înaltă de piatră 
de la intrarea estică a Bursei. Pe arcadă fuseseră dăltuite trei 
cuvinte: Enjent, Voorhent, Almhent. „Sârguinţă, Integritate, 
Prosperitate.“ 

Inej se ţinea aproape de vitrinele cu obloanele trase care 
mărgineau piaţa, evitând aureolele pâlpâitoare proiectate de 
lămpi pe gaz. Pe măsură ce se apropia, trecea în revistă echipa 
strânsă de Kaz: Dirix, Rotty, Muzzen și Keeg, Anika și Pim, plus 
cei doi secunzi pe care îi alesese pentru întrunirea din noaptea 
aceea, Jesper și Bolliger cel Mare. Se înghionteau și se 
îmbrânceau unul pe altul, râzând și bătând din picioare ca să 
alunge frigul care luase orașul prin surprindere în ultima 
săptămână - ultima suflare a iernii înainte ca primăvara să-și 
intre în drepturi. Cu toţii erau scandalagii și bătăuși, recrutaţi 
dintre membrii mai tineri ai Scursurilor, oamenii în care Kaz 
avea cea mai mare încredere. Inej a zărit strălucirea cuţitelor 
vârâte în centurile lor, ţevile de plumb, lanţurile cu greutăţi, 
cozile de topor presărate cu ţinte ruginite și, din loc în loc, 
scânteierea uleioasă a câte unei ţevi de pistol. S-a strecurat în 


tăcere printre ei, scrutând întunericul din jurul Bursei în 
căutarea unor spioni ai Vârfurilor Negre. 

— Trei nave! a spus Jesper. Shuhanii le-au trimis. Erau 
ancorate în Portul Unu, cu tunurile scoase, cu steagurile roșii în 
vânt, pline ochi cu aur. 

Bolliger cel Mare a fluierat ușor: 

— Mi-ar fi plăcut să le văd și eu. 

— Mie mi-ar fi plăcut să le prăduiesc, a răspuns Jesper. Se 
strânsese acolo jumătate din Consiliul Comercial, și toți se 
agitau și zbierau, încercând să-și dea seama ce să facă. 

— Păi și Consiliul nu vrea ca shuhanii să-și plătească datoriile? 
a întrebat Bolliger cel Mare. 

Kaz a clătinat din cap, cu părul negru strălucindu-i în lumina 
felinarului. Kaz era un amestec de trăsături dure și linii suple de 
haine făcute pe comandă - mandibulă proeminentă, trup zvelt, 
haină confortabilă de lână. 

— Da și nu, a zis el cu vocea lui aspră. E întotdeauna bine să 
ai o ţară care îţi e datoare. In felul ăsta negocierile sunt mai 
prietenoase. 

— Poate că shuhanii s-au săturat să fie prietenoși, a spus 
Jesper. Nu trebuia să trimită toată comoara aia odată? Crezi că 
ei l-au căsăpit pe ambasadorul comercial? 

Ochii lui Kaz au găsit-o imediat pe Inej în mulţime. În ultimele 
săptămâni, Ketterdam fusese în mare fierbere după asasinarea 
ambasadorului. Moartea lui aproape că distrusese relaţiile 
kerchiano-zemenite și iscase frământări în Consiliul Comercial. 
Zemeniţii îi învinuiau pe kerchieni, care, la rândul lor, îi bănuiau 
pe shuhani. Lui Kaz nu-i păsa cine era responsabil, dar era o 
crimă care îl fascina pentru că nu-și putea imagina cum fusese 
săvârșită. Pe unul dintre coridoarele aglomerate din Stadhall, 
sub privirile a peste zece oficialități guvernamentale, 
ambasadorul comercial zemenit plecase la toaletă. Nu mai 
intrase nimeni acolo nici înainte, nici după el, însă când 
asistentul lui ciocănise la ușa toaletei câteva minute mai târziu, 
nu primise niciun răspuns. lar când spărseseră ușa, îl găsiseră 
pe ambasador cu faţa în jos pe gresia albă, cu un cuţit în spate 
și cu apa de la chiuvetă pornită. 

In noaptea aceea, Kaz o trimisese pe Inej să facă cercetări la 
faţa locului. Toaleta avea o singură intrare și nicio fereastră sau 
vreo aerisire, și nici măcar Inej nu era în stare să se strecoare 


prin ţevile de canalizare. Și totuși, ambasadorul zemenit fusese 
ucis. Lui Kaz nu-i plăceau enigmele pe care nu le putea descifra 
și, împreună cu Inej, născocise o sută de ipoteze care ar fi putut 
explica asasinatul - niciuna satisfăcătoare. Insă acum aveau 
probleme mai arzătoare. 

Inej l-a văzut pe Kaz făcându-le semn lui Jesper și Bolliger cel 
Mare să-și lase armele deoparte. Legea străzii dicta ca, pentru o 
astfel de întrunire, fiecare locotenent să fie secondat de doi 
dintre subalternii lui și ca toţi trei să fie neînarmaţi. întrunire. Un 
cuvânt neobișnuit, surprinzător de elegant, și tocmai de aceea 
înșelător. Pentru că orice ar fi dictat legea străzii, noaptea aceea 
prevestea violenţă. 

— Haide, dă-mi armele, i-a spus Dirix lui Jesper. 

Cu un oftat prelung, Jesper și-a scos centura cu pistoale de la 
brâu. Într-adevăr, s-a gândit Inej, fără arme parcă nu mai 
semăna cu el însuși. Trăgătorul zemenit avea pielea măslinie și 
mădularele lungi și era mereu în mișcare. Și-a lipit buzele de 
mânerele de sidef ale preţioaselor sale revolvere, așternând pe 
fiecare câte o sărutare îndurerată. 

— Ai mare grijă de copiii mei, a spus Jesper, dându-i-le lui 
Dirix. Dacă găsesc pe ele vreo crestătură sau vreo zgârietură, îţi 
scriu „iartă-mă“ pe piept cu găuri de glonţ. 

— N-ai face o așa risipă de muniţie. 

— Şi oricum ar muri după doar jumate din „iartă-mă“, a 
adăugat Bolliger cel Mare, punând în mâinile întinse ale lui Rotty 
o secure, un briceag și arma lui preferată - un lanţ gros cu un 
lacăt greu la capăt. 

Jesper a dat ochii peste cap: 

— Ideea e să transmiţi un mesaj. Ce-ar însemna un mort care 
ar avea scris „iart“ pe piept? 

— Fă un compromis, i-a sugerat Kaz. Scrii doar „iertare“ și în 
felul ăsta faci economie. 

Dirix a izbucnit în râs, dar Inej a observat că ţinea cu mare 
grijă revolverele lui Jesper. 

— Şi ăsta? l-a întrebat Jesper pe Kaz, făcând semn spre 
bastonul lui. 

Kaz a râs discret, deloc amuzat: 

— Cine i-ar cere unui schilod să renunţe la baston? 

— Dacă schilodul ești tu, atunci orice om cu capul pe umeri. 


— Atunci bine că ne întâlnim cu Geels, a răspuns Kaz, scoțând 
un ceas din buzunarul vestei. E aproape miezul nopţii. 

Inej și-a întors privirea spre Bursă. Era o curte rectangulară 
simplă, înconjurată de depozite și birouri maritime. Dar, pe 
timpul zilei, devenea centrul vital al Ketterdamului, forfotind de 
negustori bogaţi care cumpărau și vindeau mărfuri de pe navele 
care treceau prin porturile orașului. Acum erau aproape 
douăsprezece ceasuri și în clădirea Bursei nu se mai aflau decât 
gărzile care patrulau incinta și acoperișul, însă cu toţii fuseseră 
mituiţi să închidă ochii la tratativele din noaptea aceea. 

Bursa era una dintre puţinele părţi ale orașului care nu 
fuseseră împărţite și disputate în nesfârșitele încăierări între 
bandele rivale din Ketterdam. Ar fi trebuit să fie un teritoriu 
neutru, dar Ilnej nu simțea că Bursa ar fi fost neutră. Semăna 
mai degrabă cu o pădure înainte ca laţul să se strângă și 
iepurele să înceapă să ţipe. Semăna cu o capcană. 

— Facem o greșeală, a spus ea. 

Bolliger cel Mare a tresărit - nu-și dăduse seama că era 
printre ei - și Inej și-a auzit porecla șoptită de celelalte Scursuri: 
Fantoma. 

— Geels sigur pune ceva la cale, a adăugat ea. 

— Bineînţeles, a răspuns Kaz, cu vocea lui hărâită și aspră, ca 
de piatră frecată pe piatră. 

Inej întotdeauna s-a întrebat dacă avusese vocea asta și când 
era copil. Dacă fusese vreodată copil. 

— Atunci de ce-am venit aici în noaptea asta? 

— Pentru că așa vrea Per Haskell. 

Om bătrân, obiceiuri bătrânești, s-a gândit Inej, însă n-a spus 
nimic, deși bănuia că și celelalte Scursuri gândeau la fel. 

— O să murim cu toţii din cauza lui, a zis ea în cele din urmă. 

Jesper și-a întins braţele lungi deasupra capului și a zâmbit, 
dezvelindu-și dinţii albi pe fundalul pielii măslinii. Încă nu-și 
dăduse jos pușca, iar silueta ei îl făcea să semene cu o pasăre 
greoaie, cu picioare lungi. 

— Statistic vorbind, din cauza lui or să moară doar câtiva 
dintre noi. 

— Nu-i un subiect de glumă, i-a răspuns ea. 

Kaz i-a aruncat o privire amuzată. lnej știa că vorbea ca o 
babă  îmbufnată și prăpăstioasă care făcea previziuni 
înfiorătoare din poarta casei sale. Nu-i plăcea să vorbească așa, 


dar ştia că avea dreptate. În plus, babele știau ele ceva, 
altminteri n-ar fi apucat să facă riduri și să strige din poartă. 

— Jesper nu glumește, Inej, a spus Kaz. Doar a calculat 
probabilitățile. 

Bolliger cel Mare și-a trosnit degetele groase. 

— Păi, pe mine mă așteaptă la Kooperom o tigaie cu ouă și 
niște bere, așa că nu pot să mor în noaptea asta. 

— Vrei să faci un pariu? a întrebat Jesper. 

— N-o să pariez pe propria mea moarte. 

Kaz și-a lovit ușor pălăria, plimbându-și degetele înmănușate 
pe borul ei, într-un salut rapid. 

— De ce nu, Bolliger? Cu toţii o facem în fiecare zi. 

Avea dreptate. Faptul că lnej avea o datorie faţă de Per 
Haskell însemna că-și risca viața de fiecare dată când primea 
câte o nouă misiune, de fiecare dată când ieșea din Stinghie. La 
fel era și în noaptea aceea. 

Clopotele din Biserica Trocului au început să bată, iar Kaz a 
lovit caldarâmul cu bastonul. Toată lumea a tăcut. Trecuse 
vremea vorbăriei. 

— Geels nu-i deștept, dar îl duce mintea suficient cât să ne 
dea de furcă, a spus Kaz. Orice aţi auzi, să nu-mi săriţi în ajutor 
decât la comanda mea. Fiţi foarte atenţi. 

Apoi i-a făcut scurt din cap lui Inej. 

— Şi ascundeţi-vă bine. 

— Fără bocitoare, a spus Jesper, aruncându-i pușca lui Rotty. 

— Fără înmormântări, au răspuns celelalte Scursuri în șoaptă. 
Era felul lor de a-și ura: „Baftă!“ 

Înainte ca Inej să se piardă în întuneric, Kaz a lovit-o ușor pe 
braţ cu bastonul lui cu cap de cioară. 

— Fii atentă la gărzile de pe acoperiș. Geels s-ar putea să le fi 
mituit. 

— Atunci..., a dat ea să spună, dar Kaz deja plecase. 

Inej și-a ridicat mâinile cu un aer nemulțumit. Avea o sută de 
întrebări, dar, ca de obicei, Kaz păstra răspunsurile numai 
pentru el. 

Inej a luat-o la fugă spre zidul Bursei care dădea spre canal. 
Doar locotenenţii și secunzii aveau voie înăuntru pe durata 
tratativelor. Dar pentru cazul în care le venea vreo idee 
Văârfurilor Negre, celelalte Scursuri aveau să aștepte lângă 
poarta dinspre răsărit, cu armele pregătite. Ştia că Geels avea și 


el o bandă bine înarmată de Vârfuri Negre la poarta dinspre 
apus. 

Inej trebuia să găsească singură o cale de acces înăuntrul 
Bursei. Regulile jocului cinstit între bande erau învechite, datând 
de pe vremea lui Per Haskell, și, în plus, Inej era Fantoma, așa 
că singura lege pe care trebuia s-o respecte era legea 
gravitaţiei, iar uneori o încălca până și pe aceasta. 

Parterul Bursei era ocupat de depozite fără ferestre, iar Inej a 
fost nevoită să găsească un burlan pe care să se caţăre. Ceva a 
făcut-o să ezite înainte să se apuce cu mâna de el. A scos din 
buzunar o lampă fosforescentă și a scuturat-o ușor, proiectând o 
lumină verzuie slabă spre burlan. Era uns cu ulei. inej a 
continuat pe lângă zid, căutând altă variantă, și în cele din urmă 
a găsit o cornișă de piatră pe care era amplasată o statuie cu 
cei trei pești zburători - simbolul Kerchului. S-a ridicat pe vârfuri 
și a pipăit marginea cornișei. Era acoperită cu cioburi de sticlă. 
Sunt așteptată, şi-a spus ea cu o plăcere răutăcioasă. 

Se alăturase Scursurilor cu mai puţin de doi ani în urmă, la 
doar câteva zile după ce împlinise cincisprezece ani. Hotărârea 
ei fusese o chestiune de supravieţuire, dar o încânta să știe că, 
într-o perioadă atât de scurtă, devenise o persoană împotriva 
căreia trebuiau luate măsuri de precauţie. Deși, dacă Vârfurile 
Negre își închipuiau că vor putea împiedica Fantoma cu astfel de 
șiretlicuri, se înșelau amarnic. 

A scos două cârlige de căţărare din buzunarele vestei sale 
matlasate și le-a înfipt pe rând între cărămizile zidului, 
scoţându-le și înfigându-le din nou pe măsură ce se căţăra, în 
timp ce picioarele ei iscoditoare găseau cele mai mici muchii ale 
pietrei. Când era mică, învățând să meargă pe sârmă, obișnuia 
să umble în picioarele goale, însă străzile din Ketterdam erau 
prea reci și prea umede ca să poată umbla fără încălțări. Așa că, 
după câteva alunecări dureroase, plătise un Fabrikator care 
lucra într-ascuns pe Wijnstraat, într-o prăvălie de gin, să-i facă o 
pereche de espadrile din piele, cu tălpi de cauciuc striate. 
Espadrilele i se mulau perfect pe picior și aderau bine la orice 
suprafaţă. 

Când a ajuns la etajul Bursei, Inej s-a agăţat de pervazul unei 
ferestre și s-a cocoţat pe muchia îngustă de piatră. 

Kaz s-a străduit din răsputeri s-o înveţe, dar Inej nu era la fel 
de bună ca el la intrarea prin efracţie, așa că a avut nevoie de 


câteva încercări ca să descuie fereastra. În cele din urmă, a 
auzit un clic satisfăcător și fereastra s-a deschis înspre un birou 
pustiu, pe ai cărui pereţi atârnau hărţi pe care erau marcate 
rute comerciale și table de scris pline cu preţuri de mărfuri și 
nume de nave. lnej s-a strecurat înăuntru și, după ce a tras 
zăvorul la loc, și-a croit drum pe lângă birourile acoperite cu 
teancuri îngrijite de ordine de plată și documente 
administrative. 

S-a apropiat de niște uși înguste și înalte și a ieșit pe un 
balcon care dădea spre curtea interioară a Bursei. Fiecare birou 
maritim avea un astfel de balcon de unde crainicii anunțau noile 
curse și sosirea mărfurilor și unde era arborat steagul negru 
care anunţa că o navă se scufundase cu tot cu încărcătură. 
Când se făceau astfel de anunţuri, în curtea interioară începea 
febra tranzacţiilor, curierii plecând să împrăștie veștile prin oraș, 
iar preţurile mărfurilor, cotaţiile și acţiunile pentru cursele care 
urmau să plece creșteau și scădeau. Dar, în noaptea aceea, 
curtea era liniștită. 

Dinspre port adia briza, aducând mirosul mării și fluturând 
firele de păr scăpate din coada răsucită și prinsă cu agrafă pe 
ceafa lui Inej. Jos se vedeau legănându-se felinarele lui Kaz și ale 
secunzilor lui, care, însoţiţi de tocănitul bastonului pe dalele de 
piatră, înaintau spre latura opusă a curţii, acolo unde Inej a zărit 
alte felinare apropiindu-se de Scursuri. Vârfurile Negre deja 
sosiseră. 

Inej și-a tras gluga pe cap. S-a urcat pe balustradă și a sărit 
fără zgomot pe balconul alăturat, apoi pe următorul, înaintând 
odată cu Kaz și secunzii lui, ţinându-se cât mai aproape de ei. 
Haina lui neagră unduia în bătaia brizei sărate, iar șchiopătatul îi 
era mai pronunţat, așa cum se întâmpla de fiecare dată când se 
răcea vremea. Inej auzea turuiala însufleţită a lui Jesper și râsul 
gros și vibrant al lui Bolliger cel Mare. 

Când s-a apropiat mai mult de cealaltă latură a curţii, Inej a 
văzut că Geels venise cu Elzinger și Oomen - exact așa cum se 
aștepta. Inej cunoștea punctele forte și slăbiciunile fiecărui 
membru din Vârfurile Negre, precum și pe ale celor din Leii de 
Duzină, Pescărușii Tăioși, Liddie, Săgeţile lui Harley și din toate 
bandele care forfoteau pe străzile Ketterdamului. Era de datoria 
ei să știe că Geels avea încredere în Elzinger pentru că urcaseră 
împreună în ierarhia Vârfurilor Negre și pentru că Elzinger avea 


constituția unui morman de bolovani - avea aproape doi metri și 
cincisprezece centimetri înălţime, era plin de mușchi, iar capul 
lat, cu faţă turtită, îi era înfipt în gâtul scurt și gros ca un pilon. 

Inej s-a bucurat dintr-odată că alături de Kaz era și Bolliger cel 
Mare. Faptul că-l alesese pe Jesper n-o surprindea deloc. Oricât 
ar fi fost de nerăbdător - cu sau fără revolverele lui -, Jesper se 
simţea cel mai bine într-o încăierare și ar fi făcut orice pentru 
Kaz. Dar Inej nu fusese la fel de convinsă când Kaz insistase să-l 
ia și pe Bolliger cel Mare. Bol cel Mare era paznic la Clubul Ciorii, 
pricepându-se de minune să-i dea afară pe beţivi și pierde-vară, 
însă era prea greoi ca să fie de mare folos într-o bătaie 
adevărată. Însă măcar era suficient de înalt cât să-l poată privi 
pe Elzinger în ochi. 

Inej nu voia să se gândească prea mult la celălalt secund al 
lui Geels. Oomen o neliniștea. Nu avea o constituţie la fel de 
intimidantă ca Elzinger. De fapt, Oomen semăna cu o 
sperietoare - nu în sensul că era uscăţiv, dar părea că, sub 
haine, trupul îi fusese îmbinat în unghiuri greșite. Umbla zvonul 
că odată strivise cuiva capul cu mâinile goale, apoi își ștersese 
palmele de cămașă și continuase să bea. 

Inej a încercat să alunge neliniștea care îi dădea târcoale și i-a 
ascultat flecărind pe Geels și Kaz, în timp ce secunzii lor se 
percheziţionau între ei, ca să se asigure că niciunul nu are arme. 

— Băiat obraznic, a zis Jesper, scoțând un cuţitaș din mâneca 
lui Elzinger și aruncându-l departe de ei. 

— Totul în regulă, a concluzionat Bolliger cel Mare după ce a 
terminat să-l percheziţioneze pe Geels și a trecut la Oomen. 

Kaz și Geels au discutat despre vreme, precum și despre 
bănuiala că la Kooperom se servea băutură îndoită cu apă 
acum, că le fusese mărită chiria - dar amândoi au evitat cu grijă 
motivul pentru care veniseră la Bursă în noaptea aceea. In 
principiu, aveau să stea la taclale, să-și ceară scuze unul faţă de 
celălalt, să fie de acord să respecte graniţa Portului Cinci, apoi 
aveau să meargă să bea ceva - cel puţin așa insistase Per 
Haskell să se desfășoare lucrurile. 

Dar ce știe Per Haskell? și-a zis Inej în sinea ei, uitându-se la 
gărzile care patrulau acoperișul, încercând să le deslușească 
siluetele în întuneric. Haskell era șeful Scursurilor, dar în ultima 
vreme prefera să rămână în camera lui încălzită, bând bere 
călduţă, construind modele de nave și povestindu-și pe îndelete 


aventurile oricui avea răbdare să-l asculte. Își închipuia că 
războaiele pentru teritoriu puteau fi tranșate ca pe vremuri: cu o 
scurtă încăierare și o strângere cordială de mână. Dar lui Inej 
toate simţurile îi spuneau că acum nu avea să se întâmple așa. 
Tatăl ei ar fi spus că, în noaptea aceea, umbrele aveau să-și 
facă lucrarea. Inej presimţea că urma să se întâmple ceva rău. 

Kaz stătea cu ambele mâini sprijinite pe capul de cioară al 
bastonului. Părea complet în largul său, faţa lui ascuţită fiind 
întunecată de borul pălăriei. Celor mai mulţi bandiți din Butoi le 
plăceau ţinutele extravagante: veste stridente, buzunare de 
ceas împodobite cu pietre false, pantaloni din stofe cu toate 
modelele și imprimeurile imaginabile. Kaz reprezenta excepţia, 
fiind întruchiparea moderaţiei, căci vestele și pantalonii lui negri 
aveau croială simplă și sobră. La început, Inej crezuse că era o 
chestiune de gust, dar mai apoi înţelesese că era o glumă pe 
seama negustorilor cinstiţi. li plăcea să arate ca ei. 

— Sunt un om de afaceri, îi spusese el odată. Nici mai mult, 
nici mai puțin. 

— Eşti un hoţ, Kaz, răspunsese ea. 

— Păi asta am zis și eu, nu? 

Acum semăna cu un fel de preot venit să predice unui grup de 
circari. Un preot tânăr, s-a gândit Inej în sinea ei, simțind iarăși 
un fior de neliniște. Kaz spusese că Geels era bătrân și depășit, 
dar în noaptea aceea nu arăta deloc așa. E drept că locotenentul 
Văârfurilor Negre avea fălcile lăsate sub favoriţi și riduri la 
colțurile ochilor, dar părea experimentat și sigur pe sine. Pe 
lângă el, Kaz părea... ei bine, părea de șaptesprezece ani. 

— Să fim cinstiţi, ja? Nu vrem decât o halcă un pic mai mare, 
a spus Geels, lovindu-și ușor nasturii lucioși de la vesta verde- 
gălbui. Nu e corect ca voi să puneţi mâna pe toţi turiștii cu dare 
de mână care vin cu vasele de croazieră în Portul Cinci. 

— Portul Cinci e al nostru, Geels, a răspuns Kaz. Scursurile 
sunt primii care își încearcă norocul cu guguștiucii care vin aici 
în căutare de distracţii. 

Geels a clătinat din cap. 

— Eşti tânăr, Brekker, a zis el, râzând indulgent. Poate nu 
înţelegi cum merg lucrurile. Porturile aparţin orașului și noi 
avem asupra lor aceleași drepturi ca toată lumea. Toţi trebuie 
să câștigăm o pâine. 


În principiu, era adevărat. Dar Portul Cinci fusese inutilizabil şi 
aproape abandonat de autorităţi până când îl preluase Kaz, care 
îl dragase și îi extinsese docurile și cheiul, lucrări pentru care 
trebuise să ipotecheze Clubul Ciorii. Per Haskell îl muștruluise 
din pricina cheltuielilor, spunându-i că era un nătărău, dar în 
cele din urmă se îmbunase. Potrivit lui Kaz, vorbele bătrânului 
fuseseră exact acestea: „la o funie și mergi de te spânzură.“ Dar 
investiția s-a amortizat în mai puţin de un an, iar acum Portul 
Cinci găzduia atât nave comerciale, cât și vase venite din toată 
lumea, pline cu turiști și soldaţi nerăbdători să viziteze 
Ketterdamul și să guste din plăcerile lui. Scursurile erau primii 
care îi abordau, ducându-i - cu tot cu portofelele lor - în 
bordeluri, în taverne și în casele de jocuri deţinute de bandă. 
Portul Cinci îl făcuseră un om foarte bogat pe bătrânul Per 
Haskell și consfinţiseră rolul de jucător important pe care îl 
aveau Scursurile în Butoi, lucru pe care nu reușise să-l facă nici 
măcar succesul obţinut de Clubul Ciorii. Dar, odată cu profitul, 
venise și atenţia nedorită. Geels și Vârfurile Negre le făcuseră 
necazuri tot anul, intrând în Portul Cinci și preluând turiști 
nătăfleţi asupra cărora nu aveau niciun drept. 

— Portul Cinci e al nostru, a repetat Kaz. Și asta nu se 
negociază. V-aţi amestecat în traficul nostru de la docuri și aţi 
interceptat un transport de juraa care ar fi trebuit să ancoreze în 
port acum două nopți. 

— Nu știu despre ce vorbești. 

— Geels, știu că te prinde, dar nu face pe prostu’ cu mine. 

Locotenentul Vârfurilor Negre a făcut un pas în faţă, iar Jesper 
și Bolliger cel Mare s-au încordat. 

— Nu-ţi mai arăta mușchii, băiete, i-a răspuns Geels. Știm cu 
toţii că bătrânul n-are stomac pentru încăierări adevărate. 

Râsul lui Kaz a fost aspru ca foșnetul frunzelor uscate: 

— Dar eu stau cu tine la masă, Geels, și n-am venit doar 
pentru un aperitiv. Dacă vrei război, o să am grijă să te saturi. 

— Şi dacă n-o să mai fii prin preajmă, Brekker? Se știe că tu 
ești coloana vertebrală a operaţiunilor lui Haskell - iar dacă se 
frânge, Scursurile se prăbușesc. 

Jesper a pufnit: 

— Stomac, coloană vertebrală... Ce urmează, splina? 

— Tacă-ţi fleanca, a mârâit Oomen. 


Potrivit regulilor unei astfel de întruniri, după ce începeau 
negocierilor, numai locotenenţii aveau voie să vorbească. Jesper 
a mormăit un „scuze“ și a mimat ostentativ că-și pecetluiește 
gura. 

— Am impresia că mă ameninţi, Geels, a spus Kaz. Spune-mi 
dacă mă înșel, ca să știu ce se fac mai departe. 

— Foarte sigur de tine, Brekker, așa-i? 

— De mine și de nimic altceva. 

Geels a izbucnit în râs și l-a înghiontit cu cotul pe Oomen: 

— l-auzi-l pe rahatu' ăsta cu ochi. Brekker, străzile astea nu-s 
ale tale. Puștii ca tine sunt ca puricii. La fiecare câţiva ani, apare 
câte o nouă generaţie care îi tot pișcă pe ăia mai vechi în 
branșă, până într-o bună zi, când un dulău hotărăște să se 
scarpine și să se descotorosească de ei. Şi să știi că m-am cam 
săturat de mâncărimi. 

Apoi Geels și-a încrucișat braţele pe piept cu o mină 
înfumurată, împrăștiind valuri de încântare: 

— Și dacă ţi-aș zice că, în clipa asta, două gărzi au puștile 
îndreptate spre tine și băieţii tăi? 

Lui Inej i s-a pus un nod în stomac. Oare la asta se referise 
Kaz când îi spusese că poate Geels mituise gărzile? 

Kaz a aruncat o privire spre acoperiș: 

— Angajezi gărzi orășenești să-ți asasineze dușmanii? Aș zice 
că e o cheltuială cam mare pentru o bandă ca Vârfurile Negre. 
Nu cred că ai suficient bănet în cufere pentru așa ceva. 

Inej s-a urcat pe balustradă și a părăsit siguranţa balconului, 
cățărându-se spre acoperiș. Dacă scăpau cu viaţă din noaptea 
aceea, avea de gând să-l omoare pe Kaz. 

Pe acoperișul Bursei întotdeauna erau postate două gărzi din 
stadwatch. Câteva kruge de la Scursuri și de la Vârfurile Negre 
garantau că nu aveau să se amestece în întrunirea lor - o 
tranzacție cât se poate de obișnuită. Dar Geels sugera cu totul 
altceva. Oare chiar mituise gărzile orășenești să fie trăgătorii lui 
în noaptea aceea? Dacă da, șansele ca Scursurile să scape cu 
viaţă erau îngrijorător de mici. 

La fel ca și cele mai multe clădiri din Ketterdam, Bursa avea 
acoperiș cu pante foarte înclinate, ca să facă față ploilor 
abundente, de aceea gărzile patrulau pe o pasarelă îngustă care 
dădea spre curtea interioară. Dar Inej nu avea de gând să urce 
pe acolo - i-ar fi fost ușor să meargă pe pasarelă, dar ar fi fost 


prea expusă. Așa că s-a căţărat până la jumătatea acoperișului 
de ţiglă alunecoasă și a pornit târâș, cu trupul înclinat într-un 
unghi periculos, mișcându-se ca un păianjen în timp ce trăgea 
cu ochiul la pasarela gărzilor și cu urechea la conversaţia din 
curte. Poate că ameninţarea lui Geels era o cacealma. Sau 
poate că, într-adevăr, două gărzi stăteau aplecate deasupra 
balustradei, luându-i la ţintă pe Kaz, Jesper sau Bolliger cel 
Mare. 

— N-a fost ușor, a recunoscut Geels. Nu avem mari venituri în 
perioada asta, iar gărzile orășenești nu-s deloc ieftine. Dar 
răsplata o să fie pe cinste. 

— Răsplata fiind eu? 

— Răsplata fiind tu. 

— Sunt măgulit. 

— Scursurile n-or să reziste nici măcar o săptămână fără tine. 

— Aș zice c-or să reziste o lună fie și numai din inerție. 

Gândul a răsunat zgomotos în capul lui Inej. Dacă moare Kaz, 
oare mai rămân? Sau fug fără să-mi achit datoria la Per Haskell? 
Oare să risc să mă urmărească locotenenții lui? Dacă nu se 
mișca mai repede, putea fi nevoită să decidă în privinţa asta în 
foarte scurtă vreme. 

— Șobolănaș încrezut ce ești! a izbucnit Geels în râs. Abia 
aştept să-ţi văd moaca împietrită. 

— Atunci fă-o, a spus Kaz. 

Inej a aruncat o privire în jos. Vocea lui se schimbase, nu mai 
avea nicio undă de umor. 

— Să le cer să te împuște în piciorul teafăr, Brekker? 

Unde sunt gărzile? s-a întrebat Inej, iuţind ritmul. Înainta în 
grabă pe panta abruptă a acoperișului, însă distanţa era prea 
mare, pentru că Bursa ocupa tot spaţiul dintre două străzi. 

— Lasă vorbăria, Geels. Spune-le să tragă. 

— Kaz..., a intervenit Jesper îngrijorat. 

— Haide. Fă-ţi curaj și dă ordinul. 

Ce joc mai era și ăsta? Oare Kaz se aștepta la o asemenea 
mișcare din partea lui Geels? Sau doar presupunea că lnej avea 
să găsească gărzile la timp? 

lnej s-a uitat încă o dată în curtea interioară. Foarte 
nerăbdător, Geels a inspirat adânc, umflându-și pieptul. Inej s-a 
împiedicat și a trebuit sa facă mari eforturi să nu alunece peste 
marginea acoperișului. O s-o facă. O să văd cum moare Kaz. 


— Foc! a strigat Geels. 

Un glonţ a spintecat aerul. Bolliger cel Mare a scos un țipăt și 
a căzut la pământ. 

— Ce dracu'! a înjurat Jesper, lăsându-se într-un genunchi 
lângă Bolliger și apăsându-i o mână pe rană, în timp ce 
tovarășul său robust gemea. Ticălosule! i-a strigat el lui Geels. 
Tocmai ai violat un teritoriu neutru. 

— N-aveţi cum să dovediţi că nu voi aţi tras primii, a răspuns 
Geels. Şi cine o să afle? Doar niciunul dintre voi n-o să plece viu 
de-aici. 

Geels vorbea prea tare. Încerca să-și păstreze calmul, însă 
Inej simţea spaima din vorbele lui, bătăile de aripi ale unei 
păsări speriate. De ce? Cu doar câteva clipe înainte făcea pe 
grozavul. 

Dar - abia atunci și-a dat lnej seama - Kaz rămăsese 
nemișcat: 

— Nu arăţi bine. 

— N-am nimic, a răspuns Geels. 

Dar nu era adevărat. Era palid și tremura. Se uita în stânga și- 
n dreapta, ca și când ar fi căutat pasarela întunecată de pe 
acoperiș. 

— Zău? a întrebat Kaz pe un ton relaxat. Lucrurile nu merg 
chiar așa cum plănuiai, nu? 

— Kaz, a spus Jesper, Bolliger sângerează rău... 

— Bine, i-a răspuns Kaz. 

— Kaz, are nevoie de un medic! 

Kaz i-a aruncat rănitului o scurtă privire: 

— Ba are nevoie să nu-l mai doară burta și să fie bucuros că 
nu l-am pus pe Holst să-l doboare cu un glonţ în cap. 

Deşi era pe acoperiș, Inej l-a văzut pe Geels tresărind. 

— Asta-i numele gărzii, nu-i așa? a întrebat Kaz. Willem Holst. 
lar pe colegul lui îl cheamă Bert Van Daal. Sunt cele două gărzi 
de serviciu în noaptea asta. Ei sunt oamenii pentru care ai golit 
cuferele Vârfurilor Negre, nu-i așa? 

Geels n-a spus nimic. 

— Lui Willem Holst, a zis Kaz cu voce tare, să se audă până pe 
acoperiș, îi plac jocurile de noroc aproape la fel de mult ca lui 
Jesper, așa că banii tăi i s-au părut foarte atrăgători. Dar Holst 
are probleme mult mai mari. Are, să zicem, anumite... înclinații, 
însă nu intru în detalii, pentru că un secret nu-i ca o monedă - 


nu-și păstrează valoarea dacă îl folosești. Trebuie să mă crezi pe 
cuvânt când îţi spun că secretul lui ţi-ar întoarce până și ţie 
stomacul pe dos. Nu-i așa, Holst? 

Răspunsul a fost o nouă împușcătură. Glonţul a nimerit 
pavajul chiar lângă picioarele lui Geels, care a scos un strigăt 
șocat și a sărit în spate. 

De data asta, lui Inej i-a fost mai ușor să identifice sursa 
împușcăturii. Glonţul pornise de undeva dinspre latura de vest a 
clădirii. Dacă Holst era acolo, însemna că cealaltă gardă - Bert 
Van Daal - era pe latura de est. Oare Kaz reușise să-l 
neutralizeze și pe el? Sau se aștepta ca de Bert să se ocupe ea? 
Inej a mărit viteza. 

— Împușcă-l, Holst! a zbierat Geels, cu disperare în glas. 
Împușcă-l în cap! 

Kaz a pufnit cu un aer scârbit: 

— Chiar crezi că secretul o să moară odată cu mine? Haide, 
Holst, a strigat el. Împușcă-mă în cap. Mesagerii or să dea fuga 
la soţia și la căpitanul tău înainte să mă prăbușesc la pământ. 

Nu s-a auzit nicio împușcătură. 

— Cum? a întrebat Geels cu necaz. Cum de-ai știut cine o să 
fie de serviciu în noaptea asta? Numai ca să aflu asta am plătit o 
avere. Nu se poate să fi plătit mai mult ca mine. 

— Să zicem că moneda mea e mai puternică. 

— Banii sunt bani. 

— Eu sunt negustor de informaţii, Geels, adică mă ocup de 
lucrurile pe care le fac oamenii când cred că nu-i vede nimeni. 
Rușinea e mai valoroasă decât orice monedă. 

Kaz - și-a dat seama Inej - lungea vorba, ca să facă rost de 
timp pentru ea. 

— Îţi faci griji din cauza celei de-a doua gărzi, bunul Bert Van 
Daal? a întrebat Kaz. Poate că acum stă acolo sus și se întreabă 
ce să facă. Să mă împuște? Să-l împuște pe Holst? Sau poate e 
și el de partea mea, Geels, și o să-ţi facă o gaură-n piept. 

Apoi s-a aplecat în faţă, ca și când i-ar fi împărtășit un secret 
lui Geels: 

— Ce-ar fi să-i ordoni lui Van Daal să tragă ca să afli cum stau 
lucrurile? 

Geels a deschis și a închis gura ca un crap, apoi a răcnit: 

— Van Daal! 


Chiar în clipa când Van Daal a depărtat buzele să răspundă, 
Inej s-a strecurat în spatele lui și i-a pus un cuţit la gât. Inej abia 
avusese timp să distingă silueta gărzii și să alunece pe ţiglele 
acoperișului. Pe toţi sfinţii, lui Kaz chiar îi plăcea să facă lucrurile 
la limită. 

— Şşş, a șoptit ea în urechea lui Van Daal, apoi l-a lovit ușor 
cu pumnul, pentru ca garda să-i simtă și al doilea cuţit, pe care 
i-l ţinea apăsat în dreptul rinichiului. 

— Te rog, a gemut el. Nu... 

— Imi place când bărbaţii imploră, i-a răspuns ea, dar nu e 
momentul potrivit. 

In curte, pieptul lui Geels se ridica și cobora în ritmul 
respirației sale precipitate. 

— Van Daal! a strigat el din nou, apoi s-a întors spre Kaz cu o 
mină plină de furie: Întotdeauna cu un pas înainte, ai? 

— Geels, când vine vorba de tine, aș zice că am câţiva pași 
buni înainte. 

Insă Geels s-a mulţumit să zâmbească - un zâmbet discret și 
satisfăcut. Zâmbetul unui învingător, și-a dat seama lInej, 
simțind că iarăși o cuprinde frica. 

— Cursa încă nu s-a terminat, a spus Geels, apoi a băgat 
mâna în buzunar și a scos un pistol mare și negru. 

— In sfârșit, a spus Kaz. Marea surpriză. Acuma Jesper n-o să 
se mai îngrijească de Bolliger ca o femeie înlăcrimată. 

Jesper a aruncat o privire uimită și furioasă spre pistolul lui 
Geels: 

— Dar l-a percheziționat Bolliger. A zis că... Of, Bol, ce prost 
eşti, a mormăit el. 

Lui Inej nu-i venea să-și creadă ochilor. Garda din brațele ei a 
scos un icnet - uluită și mânioasă, Inej își întețise fără să vrea 
strânsoarea. 

— Stai liniștit, i-a spus ea, relaxându-și mușchii braţului. 

Dar, pe toţi sfinţii, tare și-ar fi dorit să-și înfigă cuțitul în ceva. 
Geels fusese percheziţionat de Bolliger cel Mare. N-ar fi avut 
cum să-i scape pistolul. Îi trădase. 

Oare de aceea insistase Kaz să-l ia cu el pe Bolliger cel Mare, 
ca să aibă confirmarea de netăgăduit că Bolliger trecuse la 
Vârfurile Negre? De aceea îl lăsase pe Holst să-i tragă un glonţ 
în burtă. Așa, și? Acuma toată lumea știa că Bolliger cel Mare 


era un trădător. Dar pistolul încă era îndreptat spre pieptul lui 
Kaz. 

— Kaz Brekker, a rânjit Geels, specialistul în evadări. Cum o 
să ieși basma curată din povestea asta? 

— O să plec pe unde am venit, a răspuns Kaz, apoi și-a întors 
atenţia spre secundul lui prăbușit. Ştii care-i problema ta, 
Bolliger? a întrebat el, împungându-i rana din abdomen cu vârful 
bastonului. Nu-i o întrebare retorică. Ştii care-i problema ta cea 
mai mare? 

— Nuuuu..., a gemut Bolliger. 

— Ghicește, i-a zis Kaz printre dinţi. 

Bol cel Mare n-a zis nimic, doar a scâncit încă o dată. 

— Bine, o să-ţi spun eu. Eşti puturos. O știm cu toţii. Așa că a 
trebuit să mă întreb de ce paznicul meu cel mai leneș se 
trezește dis-de-dimineaţă de două ori pe săptămână și merge 
trei kilometri pe jos să ia micul dejun la Birtul Cillei, mai ales că 
ouăle sunt mult mai bune la Kooperom. Bol cel Mare începe să 
se scoale cu noaptea-n cap, iar Vârfurile Negre încep să dea 
târcoale Portului Cinci și interceptează cel mai mare transport al 
nostru de jurda. N-a fost greu să fac legătura. 

A oftat și i-a spus lui Geels: 

— Asta se întâmplă când proștii își fac planuri măreţe, ja? 

— Acuma nu prea mai contează, nu-i așa? a răspuns Geels. O 
să fie nasol, că trag de aproape. Poate că gărzile or să mă 
împuște pe mine sau pe băieţii mei, dar tu n-ai cum să scapi de 
glontul meu. 

Kaz a făcut un pas spre el, lipindu-și pieptul de ţeava 
pistolului: 

— Așa-i, Geels, chiar n-am cum să scap. 

— Crezi că n-am s-o fac? 

— Oh, ba cred c-ai face-o cu dragă inimă, și sufletul ţi-ar 
tresălta de bucurie. Dar n-ai s-o faci. Nu în noaptea asta. 

Degetul lui Geels tremura pe trăgaci. 

— Kaz, a spus Jesper. Povestea asta cu „împușcă-mă“ începe 
să mă îngrijoreze. 

De data asta, Oomen nu s-a sinchisit să obiecteze la 
intervenţia lui Jesper. Cineva era căzut la pământ. Teritoriul 
neutru fusese violat. Mirosul înţepător de praf de pușcă plutea în 
aer, împreună cu o întrebare nerostită, al cărei răspuns părea 


că-l aștepta însăși moartea: cât sânge avea să fie vărsat în 
noaptea aceea? 

În depărtare a răsunat vaietul unei sirene. 

— Burstraat, numărul nouășpe, a spus Kaz. 

În tot acest timp, Geels se legănase ușor de pe un picior pe 
altul, dar acum a împietrit. 

— Asta-i adresa iubitei tale, nu-i așa, Geels? 

— N-am iubită, a înghiţit Geels în sec. 

— Ba da, ai, a răspuns Kaz cu glas duios. Și e frumoasă. Mă 
rog, suficient de frumoasă pentru un hidos ca tine. Pare o fată 
plăcută. O iubeşti, nu-i așa? 

Deși era pe acoperiș, Inej a văzut cum străluceau broboanele 
de transpiraţie pe faţa ca de ceară a lui Geels. 

— Bineînţeles c-o iubești, a continuat Kaz. Nicio fată atât de 
drăguță n-ar fi trebuit să se uite de două ori la o lepădătură din 
Butoi ca tine, dar ea e altfel. Te găsește încântător. Un semn 
clar de nebunie, dacă mă întrebi pe mine, dar dragostea e 
ciudată. Îi place să-și sprijine căpșorul pe umărul tău? Să te 
asculte povestindu-i ce-ai făcut peste zi? 

Geels se uita la Kaz ca și când abia acum îl vedea pentru 
prima oară. Până acum, puștiul fusese înfumurat, nesăbuit, ușor 
amuzat, dar nu înspăimântător - nu tocmai. Acum, în faţa lui 
stătea un monstru cu privire de gheaţă, fără pic de teamă. Kaz 
Brekker dispăruse și își făcuse apariţia Mâini-Murdare, să se 
asigure că treaba era dusă la bun sfârșit. 

— Locuiește pe Burstraat, la numărul nouășpe, a zis Kaz cu 
vocea lui hârâită. La etajul doi. Și are mușcate la ferestre. In 
clipa asta, la ușa ei așteaptă două Scursuri, și dacă nu plec de 
aici teafăr și mulțumit, or să dea foc la parterul și la acoperișul 
clădirii. Incendiul o să se dezlănţuie în câteva secunde, și casa o 
să ardă la ambele capete, cu biata Elise prinsă la mijloc. Mai 
întâi o să i se aprindă părul blond, ca fitilul de la o lumânare. 

— E o cacialma, a spus Geels, dar mâna cu pistolul îi tremura. 

Kaz a dat capul pe spate și a tras aer în piept: 

— S-a făcut târziu. Ai auzit și tu sirena. Se simte mirosul 
portului în vânt - mare, sare și parcă... un pic de fum? a adăugat 
el, cu o undă de satisfacţie în glas. 

Of, pe toți sfinţii, Kaz! și-a spus Inej cu năduf. De ce-ai zis 
asta? 


Degetul lui Geels a tresărit din nou pe trăgaci, iar Inej s-a 
încordat. 

— Da, Geels, te-nţeleg, a zis Kaz plină de compătimire. Ai 
plănuit, ai uneltit și-ai mituit, dar nu ţi-a folosit la nimic. La asta 
ţi-e gândul acuma. Cât de rău o să te simţi când o să mergi 
acasă știind ce ai pierdut. Cât de furios o să fie șeful tău când o 
să te duci la el cu mâna goală și mult mai sărac. Cât de bine te- 
ai simţi dacă mi-ai trage un glonţ în inimă. Poţi s-o faci. Apasă 
pe trăgaci. Putem să murim împreună. Şi or să ne incinereze pe 
Barja Morţii, ca pe toţi sărăntocii. Sau poţi să încasezi o lovitură 
în mândria ta, să te întorci pe Burstraat, să-ţi așezi capul în 
poala iubitei, să adormi și să visezi la răzbunare. E alegerea ta, 
Geels. Mergem cu toţii acasă în noaptea asta? 

Geels s-a uitat în ochii lui Kaz și ce a văzut în ei l-a făcut să-și 
coboare umerii. Spre surprinderea ei, lui Inej i s-a făcut un pic 
milă de Geels - venise acolo plin de îndrăzneală, ca un 
supravieţuitor, ca un campion al Butoiului. Avea să plece ca o 
nouă victimă a lui Mâini-Murdare. 

— O să plătești pentru asta într-o bună zi, Brekker. 

— O să plătesc, a răspuns Kaz, dacă există dreptate pe lumea 
asta. Și știm cu toţii cât de dreaptă e lumea. 

Geels a coborât braţul, lăsând pistolul să-i atârne inutil lângă 
coapsă, iar Kaz a făcut un pas în spate, ștergându-și cămașa în 
locul unde îl atinsese vârful ţevii: 

— Du-te și spune-i generalului tău să nu mai trimită Vârfurile 
Negre în Portul Cinci și că ne așteptăm la o despăgubire pentru 
transportul de jurda pe care l-am pierdut, plus cinci la sută din 
sumă pentru că aţi venit cu arme pe un teritoriu neutru și alte 
cinci procente pentru că sunteţi niște idioţi fără pereche. 

Apoi bastonul lui Kaz s-a ridicat brusc, descriind un arc de 
cerc, iar Geels a scos un țipăt, simțind cum îi trosnește 
încheietura mâinii. Pistolul i-a căzut pe caldarâm. 

— Deja m-am dat bătut! a răcnit Geels, apucându-și 
încheietura cu mâna teafără. M-am dat bătut! 

— Dacă mai ridici vreodată pistolul spre mine, îţi rup 
amândouă încheieturile și o să trebuiască să angajezi pe cineva 
să te ajute să te piși, l-a ameninţat Kaz, ridicându-și borul 
pălăriei cu mânerul bastonului. Sau o poţi ruga să te ajute pe 
minunata Elise. 

Kaz s-a lăsat pe vine lângă Bolliger, care încă scâncea: 


— Uită-te la mine, Bolliger. Dacă nu mori în noaptea asta, îţi 
dau răgaz până mâine la apus să pleci din Ketterdam. Și dacă te 
mai apropii vreodată de oraș, o să am grijă ca hoitul să-ţi fie 
găsit într-un butoi la Birtul Cillei. 

Apoi s-a întors spre Geels: 

— Dacă îl ajuţi pe Bolliger sau dacă aud că s-a alăturat 
Vărfurilor Negre, să nu-ţi închipui că n-o să vin după tine. 

— Te rog, Kaz, a gemut Bolliger. 

— Aveai o casă, Bolliger, și ai ales să-i dărâmi ușa cu barosul. 
Nu te aștepta la înțelegere din partea mea. 

S-a ridicat în picioare și s-a uitat la ceasul de buzunar: 

— Nu credeam c-o să dureze așa de mult. Ar fi bine s-o iau din 
loc, nu care cumva să se încingă biata Elise. 

Geels a clătinat din cap: 

— E ceva în neregulă cu tine, Brekker. Nu-mi dau seama ce 
ești, dar mi-e clar că nu ești conceput cum trebuie. 

Kaz și-a înclinat capul într-o parte. 

— Te-ai născut în suburbii, Geels, nu-i așa? Şi ai venit la oraș 
să-ţi încerci norocul, a zis el, netezindu-și reverul cu mâna 
înmănușată. Ei bine, eu sunt genul de bastard care nu se fabrică 
decât în Butoi. 

În ciuda pistolului căzut la picioarele Vârfurilor Negre, Kaz le-a 
întors spatele și a pornit către arcada dinspre răsărit, 
șchiopătând pe caldarâm. Jesper s-a lăsat pe vine lângă Bolliger 
și l-a bătut ușor pe obraz. 

— Neghiobule, i-a spus el cu tristeţe în glas, și a pornit în 
urma lui Kaz. 

De pe acoperiș, Inej l-a văzut pe Oomen luând de jos pistolul 
lui Geels și punându-l în toc, după care Vârfurile Negre au 
schimbat câteva vorbe în șoaptă. 

— Nu plecaţi, nu mă lăsaţi aici, s-a rugat de ei Bolliger cel 
Mare, încercând să se agaţe de pantalonii lui Geels. 

Dar Geels l-a împins cu piciorul, și Vârfurile Negre l-au lăsat 
ghemuit pe o parte, cu sângele prelingându-i-se pe pavaj. 

Inej a smuls pușca din mâinile lui Van Daal înainte să-i dea 
drumul. 

— Du-te acasă, i-a spus ea gărzii. 

Van Daal a aruncat o privire îngrozită peste umăr și a luat-o la 
fugă pe pasarelă. În curte, Bol cel Mare începuse să se târască 
prin curtea Bursei. E drept că fusese suficient de prost încât să-l 


trădeze pe Kaz, dar supravieţuise până acum în Butoi, ceea ce 
presupunea voinţă. Poate că avea să scape cu viaţă. 

Ajută-l, i-a șoptit o voce dinăuntrul ei. Până cu puţin timp în 
urmă, fusese tovarășul ei de arme. Părea nedrept să-l lase 
acolo. Ar fi putut să se ducă la el, să se ofere să-i curme viaţa ca 
să-l cruţe de suferință, să-l ţină de mână în timp ce-și dădea 
duhul. Sau ar fi putut să-i cheme un medic. 

În schimb, a zis repede o rugăciune în limba sfinţilor ei și a 
coborât pe peretele exterior al Bursei. Inej îl compătimea pe 
băiatul care avea să moară singur, fără să-i ofere nimeni 
mângâiere, sau care avea să supravieţuiască și să-și petreacă 
restul vieţii în exil. Dar nu terminase treaba pe noaptea aceea și 
nu avea timp de trădători. 


3. Kaz 


Când a ieșit pe poarta dinspre răsărit, Kaz a fost întâmpinat 
cu urale, însă Jesper, care îl urma îndeaproape, părea îmbufnat. 

Rotty și ceilalți s-au repezit spre ei, strigând și chiuind, iar 
Dirix agita deasupra capului pistoalele lui Jesper. Scursurile 
rămaseră afară și abia dacă zăriseră ce se întâmplase, însă 
auziseră mare parte din discuţii. Acuma scandau cu toții: 
„Burstraat a luat foc! Şi n-avem strop de apă!“ 

— Nu-mi vine să cred c-a dat bir cu fugiţii! a râs batjocoritor 
Rotty. Avea în mână un pistol încărcat! 

— Spune-ne cu ce aveai garda la mână? s-a rugat Dirix. 

— Nu se poate să fi fost ceva obișnuit, a intervenit altcineva. 

— Am auzit de un tip din Sloken căruia îi plăcea să se ungă cu 
sirop de mere, apoi să pună două... 

— Nu vă spun, a răspuns Kaz. Holst s-ar putea dovedi util și 
pe viitor. 

Atmosfera era totuși încordată, iar râsul lor avea o asprime 
frenetică, pricinuită de vecinătatea cu dezastrul. Unii dintre ei se 
așteptau la o încăierare și încă tânjeau după ea. Insă Kaz știa că 
tensiunea lor avea și altă cauză, nescăpându-i detaliul că nimeni 
nu rostise numele lui Bolliger cel Mare. Fuseseră profund 
tulburaţi de trădarea sa, de darea lui în vileag și de felul în care 
îl pedepsise Kaz. Dincolo de râsete și chiuituri se simţea frica. E 
bine. Kaz se bizuia pe faptul că Scursurile erau cu toţii ucigași, 
hoţi și mincinoși. Tot ce trebuia să facă era să se asigure că nu- 
și făceau un obicei din a-l minţi pe el. 

Pe doi dintre ei Kaz i-a pus să stea cu ochii pe Bol cel Mare și 
să se asigure că, dacă se pune pe picioare, avea să părăsească 
orașul. Ceilalți puteau să se întoarcă la Stinghie și la Clubul 
Ciorii să bea, să uite de griji, să facă puţin scandal și să spună 
tuturor ce se întâmplase în noaptea aceea. Aveau să 
povestească ce văzuseră cu ochii lor, punând restul de la ei, și, 
cu fiecare relatare, Mâini-Murdare avea să devină mai nebun și 
mai nemilos. În schimb, Kaz nu-și terminase treburile pe 
noaptea aceea, iar prima lui oprire avea să fie în Portul Cinci. 

Jesper i-a tăiat calea și i-a șoptit furios: 

— Ar fi trebuit să mă previi în legătură cu Bolliger cel Mare. 

— Nu-mi spune ce să fac, Jes. 

— Crezi că și eu sunt mânjit. 


— Dacă aș fi crezut că ești mânjit, ţi-ai ţine măruntaiele cu 
mâinile în curtea Bursei, la fel ca Bol cel Mare, așa că tacă-ţi 
fleanca. 

Jesper a clătinat din cap, punându-și mâinile pe revolverele pe 
care le luase înapoi de la Dirix. Ori de câte ori se enerva, îi 
plăcea să pună mâna pe o armă, ca un copil care caută alinare 
luându-și în braţe păpușa preferată. 

Lui Kaz i-ar fi fost foarte simplu să-l împace. Putea să-i spună 
lui Jesper că știa că nu era mânijit, să-i aducă aminte că avusese 
suficientă încredere în el cât să-l aleagă drept singurul lui 
secund în înfruntarea din noaptea aceea, care ar fi putut să se 
termine foarte prost. In schimb, i-a spus: 

— Pleacă, Jesper. La Clubul Ciorii te așteaptă un credit 
nelimitat. Joacă până dimineaţă sau până ţi se duce norocul - 
vezi și tu care se-ntâmplă mai întâi. 

jesper s-a încruntat, dar nu și-a putut înfrâna strălucirea 
nerăbdătoare din ochi: 

— Încă o mită? 

— Sunt sclavul obiceiurilor mele. 

— Şi eu, ăsta e norocul tău, a răspuns Jesper, ezitând câteva 
clipe înainte să adauge: Nu vrei să venim cu tine? Povestea asta 
sigur i-a scos din sărite pe oamenii lui Geels. 

— N-au decât să vină după mine, a spus Kaz, apoi a pornit 
spre Nemstraat fără să mai spună nimic. 

Dacă nu puteai umbla singur pe străzile Ketterdamului după 
ce să lăsa noaptea, atunci puteai foarte bine să-ţi atârni de gât 
o pancartă pe care să scrie „pămpălău'“ și să te lași ciomăgit. 

Mergând spre pod, Kaz simţea privirile Scursurilor aţintite 
asupra lui. Nu avea nevoie să le audă șoaptele ca să știe ce-și 
spuneau. Cu toţii ar fi vrut să bea cu el, să le explice cum 
descoperise că Bolliger cel Mare se dăduse cu Vârfurile Negre, 
să-l asculte povestindu-le ce faţă făcuse Geels când coborâse 
pistolul. Insă nu aveau să afle nimic din toate astea de la Kaz, 
iar dacă nu le convenea, n-aveau decât să-și găsească altă 
echipă. 

Și totuși, orice ar fi crezut despre el, în noaptea aceea cu toţii 
aveau să pășească un pic mai mândri pe stradă. Tocmai de 
aceea rămâneau alături de el, fiindu-i loiali în măsura în care 
puteau fi loiali cuiva. Când se alăturase Scursurilor, Kaz avea 
doisprezece ani, iar banda ajunsese de râsul tuturor - o gașcă 


de copii ai străzii, vagabonzi și foști pușcăriași săraci lipiţi 
pământului care câștigau din alba-neagra, înghesuiți cu toții 
într-o casă dărăpănată din Butoi. Dar lui Kaz nici nu-i trebuia o 
bandă puternică, ci doar una pe care s-o poată face puternică - 
una care avea nevoie de el. 

Acum deţineau propriul lor teritoriu și propriul lor salon de 
jocuri, iar casa aceea dărăpănată devenise Stinghia, un loc 
uscat și încălzit unde Scursurile primeau o mâncare caldă și 
unde se puteau ascunde când erau răniţi. Acum, erau o bandă 
de temut. Şi asta mulţumită lui Kaz. Așa că nu le era dator să și 
stea la taclale cu ei. 

In plus, se putea bizui pe Jesper să-i îmbuneze. După câteva 
pahare și câteva partide de cărţi, pistolarul avea să-și recapete 
buna dispoziţie. Tinea ranchiună cam tot atât cât ţinea la 
băutură și avea darul de a face ca victoriile lui Kaz să pară 
meritul tuturor. 

În timp ce mergea de-a lungul unui canal care avea să-l ducă 
la Portul Cinci, Kaz și-a dat seama că - pe toţi sfinţii! - era plin 
de speranţă. Poate trebuia să meargă la un medic. Vârfurile 
Negre îl tot călcaseră pe coadă în ultimele săptămâni, iar acum 
îi obligase să se retragă. Și, în ciuda frigului de iarnă, piciorul 
nu-l necăjea foarte tare. Durerea era mereu acolo, dar în 
noaptea aceea o simţea doar ca pe o stânjeneală. Și totuși, o 
parte din el se întreba dacă nu cumva întrunirea fusese un fel 
de test la care îl supusese Per Haskell. Bătrânul Haskell era 
perfect capabil să se convingă pe sine că el era geniul care 
adusese prosperitatea Scursurilor, mai ales dacă lua în seamă 
ce-i susurau în ureche tovarășii lui apropiaţi. Era o idee care îl 
cam enerva, dar Kaz își putea face griji și a doua zi în legătură 
cu Per Haskell. Deocamdată, trebuia să se asigure că în port 
totul era în regulă, după care avea să meargă acasă, în Stinghie, 
să se culce, pentru că avea mare nevoie de somn. 

Ştia că Inej se ţinea după el. Nu-l scăpase din ochi după ce 
plecase de la Bursă. Dar Kaz n-a strigat-o. Inej avea să se arate 
când considera ea de cuviinţă. De obicei, lui Kaz îi plăcea 
liniștea, ba chiar ar fi cusut cu dragă inimă gura cât mai multor 
oameni. Dar când voia, Inej știa să te facă să-i simţi tăcerea. O 
tăcere care parcă te trăgea de mânecă. 

Kaz a reușit s-o îndure până dincolo de podul Zentz, ale cărui 
balustrade aveau gratiile înțesate cu bucăţi de funie legate în 


noduri elaborate - rugăciuni ale marinarilor care cereau să se 
întoarcă teferi de pe mare. Aiureli superstițioase. 

În cele din urmă, Kaz a cedat și a spus: 

— Ce vrei, Fantomă? 

— N-ai trimis pe nimeni pe Burstraat, s-a auzit vocea ei din 
întuneric. 

— De ce-aș fi făcut-o? 

— Păi dacă Geels nu ajunge acolo la timp... 

— Nu dă nimeni foc la numărul nouășpe de pe Burstraat. 

— Dar am auzit sirena... 

— O coincidenţă fericită. Profit de orice sursă de inspiraţie. 

— Deci chiar era o cacialma. Fata n-a fost nicio clipă în 
pericol. 

Kaz a ridicat din umeri, evitând să-i răspundă. lnej 
întotdeauna se străduia să smulgă de la el fie și o fărâmă de 
decenţă. 

— Când toată lumea știe că ești un monstru, a spus el, n-ai 
nevoie să pierzi timpul făcând toate lucrurile monstruoase. 

— Şi de ce ai acceptat să mergi la întâlnire dacă știai că era o 
capcană? 

Inej era undeva în dreapta lui, mergând fără să facă niciun 
zgomot. Kaz îi auzise pe câţiva membri ai bandei spunând că 
Inej se mișca precum o pisică, dar bănuiala lui era că, de fapt, 
pisicile se ţineau după ea ca să fure meserie. 

— Aș zice că noaptea asta a fost un succes. Nu crezi? 

— Era cât pe ce să mori. La fel și Jesper. 

— Geels a golit cuferele vârfurilor Negre ca să dea niște mite 
inutile. Am dat în vileag un trădător, ne-am restabilit dominaţia 
asupra Portului Cinci, iar eu n-am nicio zgârietură. A fost o 
noapte bună. 

— De câtă vreme știai de Bolliger cel Mare? 

— De câteva săptămâni. O să avem o mică problemă de 
efectiv. Apropo, să-l concediezi pe Rojakke. 

— De ce? Nu-i nimeni mai bun ca el la masa de joc. 

— Sunt multe pușlamale care știu să mânuiască un set de 
cărţi. Rojakke e niţel prea rapid. Șterpelește din profit. 

— E un crupier bun și are o familie de întreţinut. Ai putea să-i 
dai un avertisment, să-i tai un deget. 

— Dar dup-aia n-ar mai fi un crupier bun, nu? 


Când un crupier era prins sustrăgând bani dintr-un salon de 
jocuri, proprietarul sălii îi tăia unul dintre degetele mici - era una 
dintre acele pedepse ridicole care deveniseră cumva normă în 
lumea bandelor. După ce rămânea fără deget, crupierul nu mai 
avea aceeași dexteritate, fiind nevoit să înveţe mișcări noi, însă 
nu reușea să redevină la fel de îndemânatic ca înainte, ceea ce 
însemna că trebuia să se concentreze asupra lucrurilor simple, 
precum mecanica mișcărilor, în loc să-i urmărească pe jucători. 
In plus, orice nou angajator era prevenit că trebuia să stea cu 
ochii pe el. 

Kaz nu putea vedea faţa lui Inej în întuneric, dar i-a simţit 
dezaprobarea. 

— Lăcomia e zeul tău, Kaz. 

Și Kaz aproape că a izbucnit în râs: 

— Nu, Inej. Lăcomia se închină la mine. E servitoarea și 
pârghia mea. 

— Şi atunci tu la ce zeu te închini? 

— La oricare îmi aduce noroc. 

— Nu cred că așa merge treaba cu zeii. 

— Nu cred că-mi pasă. ` 

Inej a scos un oftat exasperat. In ciuda tuturor necazurilor de 
care avusese parte, Inej credea în continuare că sfinții ei Suli se 
îngrijeau de ea. Kaz știa asta și îi plăcea s-o tachineze. Şi-ar fi 
dorit să-i poată vedea expresia în clipa aceea. Întotdeauna îi 
făcea plăcere să-i vadă mica încruntătură dintre sprâncenele 
negre. 

— De unde ai știut c-o să-l găsesc la timp pe Van Daal? a 
întrebat ea. 

— Pentru că întotdeauna găsești la timp pe cine cauţi. 

— Ar fi trebuit să mă previi. 

— M-am gândit că sfinţii tăi o să aprecieze provocarea. 

O vreme, lnej n-a mai spus nimic, apoi Kaz a auzit-o de 
undeva din spatele lui: 

— Oamenii își râd de zei până în clipa în care au nevoie de ei. 

Kaz n-a auzit-o îndepărtându-se, ci doar i-a simţit absenţa și a 
clătinat iritat din cap. A spune că avea încredere în Inej ar fi fost 
o exagerare, dar putea să recunoască față de el însuși că 
ajunsese să se bizuie pe ea. Se bazase pe intuiţie când hotărâse 
s-o răscumpere de la Menajerie, decizie care costase scump 
Scursurile. Fusese nevoie să-l convingă pe Per Haskell, dar Inej 


era una dintre cele mai bune investiţii pe care le făcuse Kaz 
vreodată. Faptul că știa să se camufleze atât de bine, o făcea o 
excelentă hoaţă de secrete, cea mai bună din Butoi. Și totuşi, 
abilitatea ei de a pleca pe nesimţite îl deranja. Inej nici măcar nu 
avea miros. Toţi oamenii împrăștiau mirosuri care spuneau câte 
ceva despre ei - izul de fenol de pe degetele unei femeie sau 
mirosul de fum din părul ei, costumul de lână umed al unui 
bărbat sau miasma de praf de pușcă din mânecile lui. Însă nu și 
Inej. Reușise cumva să stăpânească invizibilitatea. Inej era o 
resursă valoroasă. Dar de ce nu putea să-și facă treaba fără să-l 
agaseze cu toanele ei? 

Dintr-odată, Kaz și-a dat seama că nu era singur. S-a oprit și a 
ascultat cu atenţie. Scurtase drumul printr-un pasaj îngust 
mărginit de un canal întunecat. Pasajul era puţin circulat și nu 
avea stâlpi de iluminat - canalul și bărcile care se legănau la 
mal, lovindu-se între ele, erau învăluite doar în strălucirea 
puternică a lunii. Kaz coborâse garda, lăsându-și mintea să 
hoinărească. 

La capătul pasajului a apărut silueta neagră a unui bărbat. 

— Care-i treaba? a întrebat Kaz. 

Silueta s-a repezit spre el, iar Kaz și-a răsucit bastonul într-un 
arc de cerc. Deși ar fi trebuit să se izbească de picioarele 
bărbatului, bastonul a nimerit în gol. Kaz s-a clătinat, 
dezechilibrat de forța loviturii. 

Apoi, spre surprinderea lui Kaz, bărbatul a reapărut chiar în 
faţa lui și i-a dat un pumn în falcă. Scuturând din cap să înlăture 
luminiţele care îi jucau în fața ochilor, Kaz s-a răsucit și a lovit 
din nou cu bastonul. Dar iarăși a nimerit în gol: capul greu al 
bastonului a șuierat prin aer și s-a izbit de perete. 

În clipa următoare, a simţit că i-l smulge din mână cineva din 
dreapta lui. Oare erau mai mulţi? 

Apoi o siluetă a ieșit din zid. Mintea lui Kaz s-a blocat, 
încercând să înțeleagă ce vedea: un nor de ceaţă 
transformându-se într-o pelerină, o pereche de cizme și pielea 
palidă a unei feţe. 

Un strigoi, și-a zis în sinea lui. S-a speriat ca un copil, însă 
ochii nu-l înșelau. Jordie venise în sfârșit să se răzbune. A venit 
vremea să-ți plătești datoriile, Kaz. Nimic nu e gratis. 

Toate astea i-au trecut prin minte însoţite de un val copleșitor 
și umilitor de spaimă, apoi strigoiul s-a repezit spre el, și Kaz a 


simţit în gât înţepătura usturătoare a unui ac. Un strigoi cu 
seringă? 

Ce neghiob sunt, și-a zis în sinea lui. Apoi s-a cufundat în 
întuneric. 

* 

Kaz s-a trezit cu un miros puternic de amoniac în nări. A dat 
brusc capul pe spate, recăpătându-şi complet conștienţa. 

Bătrânul din fața lui purta roba unui medic de la universitate. 
În mână ţinea o sticlă cu săruri pe care o agita sub nasul lui Kaz. 
Duhoarea era aproape insuportabilă. 

Medicul s-a uitat impasibil la el, apoi a pus sticluţa înapoi într- 
un săculeţ de piele. Kaz și-a îndoit degetele, dar în rest n-a mai 
putut face nicio mișcare. Fusese legat de un scaun, cu mâinile la 
spate. Era foarte ameţit de la substanţa pe care i-o injectaseră. 

Medicul s-a dat la o parte, iar Kaz a clipit de două ori, 
încercând să-și limpezească privirea și să înţeleagă ce era cu 
luxul incredibil care îl înconjura. Se așteptase să se trezească în 
ascunzătoarea Vârfurilor Negre sau a altei bande rivale. Dar 
luxul pe care îl vedea nu era cel ieftin pe care îl găseai în Butoi. 
Îţi trebuia o avere considerabilă ca să ai o încăpere atât de 
elegantă: lambriuri de mahon ornamentate cu valuri înspumate 
și pești zburători, rafturi pline cu cărţi, vitralii și un tablou care, 
și-a dat Kaz seama, era un DeKappel autentic - unul dintre 
portretele de femeie cu o carte deschisă în poală și cu un miel 
ghemuit la picioare. Bărbatul care se uita la el din spatele unui 
birou masiv avea înfățișarea prosperă a unui negustor. Dar dacă 
aceasta era casa lui, de ce era ușa păzită de gărzi din 
stadwatch? 

La dracu’, și-a spus Kaz, oi fi arestat? Dacă era așa, acest 
comerciant urma să aibă o surpriză. Mulțumită lui Inej, deţinea 
informaţii despre toţi judecătorii, executorii judecătorești și 
înalții consilieri din Kerch. Așa că avea să fie eliberat din celulă 
înainte de răsărit. Atâta că nu se afla într-o celulă, ci era 
încătușat de un scaun, deci ce naiba se întâmpla? 

Bărbatul din faţa lui era trecut de patruzeci de ani, avea o 
faţă slabă, dar frumoasă, și un început evident de chelie. Când 
Kaz i-a întâlnit privirea, bărbatul și-a dres glasul, lipindu-și 
buricele degetelor unele de altele. 

— Domnule Brekker, sper că nu vă simţiţi foarte rău. 

— Spune-i boșorogului să plece de lângă mine. Mă simt bine. 


Bărbatul i-a făcut semn cu capul medicului: 

— Poţi să pleci. Te rog să-mi trimiţi chitanţa. Și, bineînţeles, 
aș aprecia dacă ai fi discret cu privire la această chestiune. 

Medicul și-a închis geanta și a ieșit din încăpere, după care 
comerciantul s-a ridicat și a luat de pe birou un teanc de hârtii. 
Purta haine impecabil croite, tipice comercianților kerchieni - 
negre, elegante, sobre. Dar ceasul de buzunar și acul de cravată 
i-au spus lui Kaz tot ce trebuia să știe: lanţul de aur al ceasului 
era alcătuit din zale grele, în formă de frunze de laur, iar acul de 
cravată avea un rubin masiv, perfect șlefuit. 

Pentru că m-ai legat de scaun, o să-ţi smulg acul și o să ţi-l 
înfig în gâtul tău de negustor, și-a spus Kaz în sinea lui, însă cu 
voce tare n-a zis decât: 

— Van Eck. 

Bărbatul a confirmat. Nu s-a înclinat, bineînţeles. Comercianţii 
nu se înclinau în fața lepădăturilor din Butoi. 

— Deci mă știi? a întrebat Van Eck. 

Kaz cunoștea simbolurile și bijuteriile tuturor caselor 
negustorești din Kerch. Simbolul lui Van Eck era laurul roșu, așa 
că nu era nevoie să fii profesor ca să faci legătura. 

— Te știu, a răspuns Kaz. Eşti unul dintre negustorii cruciați 
care tot încearcă să facă curăţenie în Butoi. 

Van Eck a dat iarăși din cap: 

— Incerc să le ofer oamenilor slujbe cinstite. 

Kaz a izbucnit în râs: 

— Care-i diferența între pariurile de la Clubul Ciorii și 
speculaţiile din curtea Bursei? 

— Cele dintâi sunt furt, cele din urmă, comerţ. 

— Când cineva pierde bani, îi e greu să facă diferenţa între 
cele două. 

— Butoiul e un focar de murdărie, vicii și violenţă... 

— Câte din navele pe care le trimiţi din porturile 
Ketterdamului nu se mai întorc niciodată? 

— Asta nu... 

— Una din cinci, Van Eck. Una din fiecare cinci nave pe care le 
trimiţi după cafea, jurda sau mătase se scufundă, se izbește de 
stânci sau cade în mâna piraţilor. Unu din cinci echipaje moare 
în ape străine - mâncare pentru peștii de pe fundul mării. Așa că 
să nu vorbim despre violenţă. 

— N-am să discut chestiuni etice cu un mucos din Butoi. 


Kaz nici nu se aștepta s-o facă. Doar voia să câștige timp, 
încercând să-și dea seama cât de strânse îi erau cătușele de la 
mâini. Și-a plimbat cu grijă degetele pe lanţ, încă nedându-și 
seama unde se afla. Deși Kaz nu-l întâlnise niciodată pe Van 
Eck, avusese ocazia să înveţe structura casei lui atât pe 
dinăuntru, cât și pe dinafară. Oriunde s-ar fi aflat, cu siguranţă 
nu erau în vila lui Van Eck. 

— Din moment ce nu m-ai adus aici ca să filosofăm, atunci 
care-i scopul? 

Era o întrebare pusă la începutul unei întâlniri de afaceri, un 
salut din partea unui egal, nu o cerere din partea, unui prizonier. 

— Am o propunere pentru tine. Sau, mai degrabă, e o 
propunere din partea Consiliului. 

Kaz și-a ascuns surprinderea: 

— Consiliul Comercial își începe toate negocierile cu o 
ciomăgeală? 

— la-o ca pe un avertisment. Și ca pe o demonstraţie. 

Kaz și-a adus aminte de silueta din pasaj, care apăruse și 
dispăruse ca un strigoi. Jordie. 

Dar s-a mustrat imediat în sinea lui: N-a fost Jordie, nătărăule. 
Concentrează-te. Reușiseră să pună mâna pe el pentru că se 
lăsase purtat de entuziasmul victoriei și îi slăbise vigilenţa. lar 
acum îndura pedeapsa - nu avea să mai facă greșeala asta 
niciodată. Dar tot nu-mi explic ce-a fost cu strigoiul ăla. A 
hotărât să lase gândul deoparte deocamdată. 

— Cum aș putea eu să fiu de folos Consiliului Comercial? 

Van Eck a răsfoit documentele pe care le ținea în mână. 

— Ai fost arestat prima oară la zece ani, a spus el, uitându-se 
pe o foaie. 

— Nimeni nu uită cum a fost prima oară. 

— In anul acela ai mai fost arestat de două ori. lar la 
unsprezece ani de încă două ori. La paisprezece ani, ai mai fost 
săltat o dată când stadwatch a descins într-un salon de jocuri, 
dar după aceea n-ai mai ajuns la pușcărie. 

Era adevărat. În ultimii trei ani, pe Kaz nu-l mai prinseseră cu 
nimic. 

— M-am îndreptat, a răspuns el. Mi-am găsit o slujbă cinstită, 
iar acuma duc o viaţă plină de sârguinţă și rugăciuni. 

— Nu huli, i-a spus Van Eck calm, dar în ochii lui s-a aprins o 
scânteie de furie. 


Un om credincios, a observat Kaz, în timp ce mintea lui trecea 
în revistă tot ce știa despre Van Eck: prosper, evlavios, văduv de 
curând recăsătorit cu o tânără nu cu mult mai în vârstă decât 
Kaz. Și, desigur, soarta misterioasă a fiului său. 

Van Eck a continuat să răsfoiască teancul de documente: 

— Tii pariuri pentru meciuri de box ilegale, pentru curse de 
cai și pentru propriile tale jocuri de noroc. De mai bine de doi 
ani ești șeful salonului de jocuri de la Clubul Ciorii. Ești cel mai 
tânăr șef de salon și, de când l-ai preluat, i-ai dublat profiturile. 
Ești un șantajist... 

— Fac speculă cu informații. 

— Un șarlatan... 

— Creez oportunităţi. 

— Un proxenet și un criminal. 

— Nu lucrez cu târfe și nu comit o crimă decât dacă servește 
cauzei mele. 

— Ce cauză, mă rog? 

— Aceeași ca a ta, negustorule. Profitul. 

— Şi de unde îţi faci rost de informaţii, domnule Brekker? 

— Se poate spune că sunt un spărgător. 

— Trebuie să fii un spărgător foarte înzestrat. 

— Într-adevăr, a răspuns Kaz, lăsându-se ușor pe spate. Vezi 
tu, fiecare om e un seif, un cufăr cu secrete și dorinţe. Unii aleg 
calea brutală, dar eu prefer abordarea mai blândă - presiunea 
potrivită aplicată la momentul potrivit, în locul potrivit. E o 
operaţiune delicată. 

— Întotdeauna vorbești în metafore, domnule Brekker? 

Kaz a zâmbit: 

— Nu e o metaforă. 

Și s-a ridicat de pe scaun înainte să se audă zgomotul 
cătușelor căzând pe podeaua. A sărit peste birou, înhăţând de 
pe el un cuţit pentru corespondenţă, iar cu cealaltă mână l-a 
apucat pe Van Eck de gulerul cămășii, boţind materialul fin sub 
apăsarea cuțţitului. Kaz era ameţit, iar mâinile îi erau amorţite de 
la statul încătușat pe scaun, însă totul era mai luminos acum, că 
avea o armă în mână. 

In faţa lui erau gărzile lui Van Eck, cu săbiile scoase și puștile 
îndreptate spre el. Kaz simţea inima negustorului bătându-i sub 
haina de lână. 


— Nu cred că are rost să-mi pierd timpul cu ameninţări, a 
spus Kaz. Spune-mi cum să ajung la ieșire, altfel sar cu tine pe 
fereastră. 

— Cred că te pot face să te răzgândești. 

Kaz l-a înghiontit: 

— Nu-mi pasă cine ești și nici cât de mare e rubinul tău. Nu 
accept să mă salţi de pe propriile mele străzi. Şi nici să încerci 
să negociezi cu mine când sunt încătușat. 

— Mikka, a strigat Van Eck. 

Și s-a întâmplat din nou. Un băiat a intrat în cameră trecând 
prin peretele acoperit cu cărţi. Era palid ca un cadavru și purta 
veșmintele albastre cu broderii ale unui Iscă-Valuri, iar la rever 
avea o panglică colorată în auriu și roșu care indica apartenenţa 
la familia lui Van Eck. Dar nici măcar un Grisha nu putea să 
treacă prin pereţi. 

Drogat, și-a spus Kaz, încercând să nu se sperie. Am fost 
drogat. Sau era un număr de iluzionism precum cele executate 
în teatrele de pe Doaga de Est - o fată tăiată în două, porumbei 
scoși dintr-un ceainic. 

— Ce naiba e asta? a mârâit el. 

— Dă-mi drumul și o să-ţi explic. 

— Poţi să-mi explici și așa. 

Van Eck a pufnit nervos și a spus: 

— Ce vezi e efectul produs de /jurda parem. 

— Jurda e doar un stimulent. 

Florile uscate de jurda proveneau din Novyi Zem și erau 
vândute în toate magazinele din Ketterdam. La începuturile sale 
în banda Scursurilor, Kaz le mestecase ca să rămână treaz când 
stătea de pază. Îi făcea dinţii portocalii pentru câteva zile. 

— E inofensivă, a adăugat el. 

— Jurda parem e ceva complet diferit și cu siguranţă nu e 
inofensivă. 

— Deci m-ai drogat? 

— Nu pe tine, domnule Brekker. Pe Mikka. 

Kaz s-a uitat la paloarea bolnăvicioasă a tânărului Grisha. 
Avea cearcăne întunecate și trupul fragil și tremurător al unuia 
care a sărit peste mai multe mese, însă nu părea să-i pese. 

— Jurda parem e înrudită cu jurda obișnuită, a continuat Van 
Eck. Provine din aceeași plantă. Nu știm exact procedeul prin 


care e obţinut acest drog, dar Consiliul Comercial kerchian a 
primit o mostră de la un om de știință pe nume Bo Yul-Bayur. 

— Un shuhan? 

— Da. Voia să-i trădeze pe shuhani, așa că ne-a trimis o 
mostră ca să ne convingă de efectele extraordinare ale drogului. 
Te rog, domnule Brekker, stau într-o poziţie foarte incomodă. 
Dacă vrei, îţi dau un pistol, ca să putem lua loc și să discutăm 
într-un mod mai civilizat această chestiune. 

— Un pistol și bastonul meu. 

Van Eck i-a făcut semn uneia dintre gărzi, care a ieșit din 
cameră și s-a întors după câteva clipe cu bastonul. Kaz s-a 
bucurat văzând că garda n-a trecut prin pereţi, ci a folosit ușa. 

— Mai întâi pistolul, a spus Kaz. Ușurel. 

Garda și-a scos pistolul din toc și i l-a întins cu mânerul în 
față, iar Kaz, dintr-o singură mișcare, l-a apucat și i-a ridicat 
cocoșul, apoi i-a dat drumul lui Van Eck, a aruncat pe birou 
cuțitul pentru corespondență și a înhăţat bastonul din mâna 
gărzii. Pistolul era mai folositor, dar și bastonul îi dădea un 
sentiment de ușurare pe care nu avea niciun chef să-l 
cuantifice. 

Van Eck a făcut câţiva pași în spate, depărtându-se de Kaz și 
de pistolul lui încărcat. Nu părea foarte dornic să ia loc. Şi nici 
Kaz, care a rămas aproape de fereastră, pregătit să sară la 
nevoie. 

Van Eck a inspirat adânc și a încercat să-și aranjeze costumul. 

— Ai un baston pe cinste, domnule Brekker. Cumva e făcut de 
un Fabrikator? 

Într-adevăr, fusese confecţionat de un Fabrikator, fiind umplut 
cu plumb distribuit în așa fel încât să rupă oase cu ușurință. 

— Nu-i treaba ta, Van Eck. Zi ce ai de zis. 

Negustorul și-a dres glasul: 

— Atunci când Bo Yul-Bayur ne-a trimis mostra de jurda 
parem, am experimentat-o pe trei Grisha, câte unul din fiecare 
ordin. 

— Nu-mi spune că s-au oferit voluntari. 

— Nu, erau Grisha angajaţi cu contract, a recunoscut Van Eck. 
Primii doi erau un Fabrikator și o Vindecătoare angajaţi la 
consilierul Hoede. Mikka e un Iscă-Valuri, angajatul meu. Ai 
văzut ce poate face cu ajutorul drogului. 

Hoede. De ce i se părea cunoscut acest nume? 


— Nu știu ce-am văzut, a spus Kaz, uitându-se la Mikka. 

Privirea băiatului era ațintită asupra lui Van Eck, ca și când ar 
fi așteptat următoarea lui poruncă. Sau poate încă o doză. 

— Un Iscă-Valuri obișnuit poate să controleze curenţii, să 
extragă umezeală din aer sau să aducă apă dintr-o sursă aflată 
în apropiere. De asemenea, Grisha Iscă-Valuri sunt însărcinaţi cu 
controlul mareei în portul nostru. Dar când se află sub influenţa 
jurdei parem, un Iscă-Valuri își poate modifica propria starea: 
trece de la solid la lichid și gaz, apoi revine la starea iniţială. Și 
poate face același lucru și cu alte obiecte. Chiar și cu un perete. 

Kaz era tentat să nu creadă, însă nu-și putea explica altfel ce 
văzuse cu puţin înainte. 

— Cum? 

— Greu de spus. Ai auzit de amplificatoarele pe care le poartă 
unii Grisha? 

— Le-am și văzut, a răspuns Kaz. 

Solzi, dinţi și oase de animale. 

— Dar am auzit că-s greu de găsit, a adăugat el. 

— Foarte greu de găsit. Însă ele nu fac decât să sporească 
puterea unui Grisha. În schimb, jurda parem modifică percepţia 
unui Grisha. 

— Şi? 

— Grisha manipulează materia în profunzime cu ajutorul a 
ceea ce ei numesc Mica Știință. Jurda parem îi ajută s-o 
manipuleze mai repede și mai precis. In teorie, jurda parem e un 
stimulent la fel ca ruda ei comună, însă pare să ascută și să 
perfecţioneze simţurile unui Grisha. Îi permite să facă legături 
cu o viteză extraordinară. lar lucruri care ar trebui să fie 
imposibile devin posibile. 

— Ce efect are asupra unor bieţi oameni de rând ca noi? 

Pe Van Eck l-a iritat un pic ideea de a fi pus în aceeași oală cu 
Kaz, dar s-a mulţumit să spună: 

— E letală. O minte obișnuită nu poate tolera nici măcar doze 
foarte mici de parem. 

— Ai zis că ai testat-o pe trei Grisha. Ceilalţi ce-au făcut după 
ce au luat-o? 

— Uite, a spus Van Eck, ducând mâna spre un sertar al 
biroului. 

Kaz a ridicat pistolul: 

— Ușor. 


Cu o lentoare exagerată, Van Eck a vârât mâna în sertar și a 
scos un bulgăre de aur: 

— Iniţial a fost plumb. 

— Pe naiba. 

Van Eck a ridicat din umeri: 

— Nu pot decât să-ţi spun ce am văzut. Fabrikatorul a luat o 
bucată de plumb în mâini și, câteva clipe mai târziu, a 
transformat-o în ce vezi. 

— De unde știi că e aur adevărat? a întrebat Kaz. 

— Are același punct de topire ca aurul, aceeași greutate și 
maleabilitate. E posibil să nu fie identic cu aurul din toate 
punctele de vedere, dar nouă ne-au scăpat diferenţele. 
Incearcă-l și tu dacă vrei. 

Kaz a pus bastonul sub braţ, a luat bulgărele greu din mâna 
lui Van Eck și l-a pus în buzunar. Fie că era adevărat, fie că era 
doar o imitație convingătoare, cu o asemenea bucată de metal 
gălbui puteai cumpăra multe pe străzile din Butoi. 

— Ai fi putut face rost de el de oriunde, a subliniat Kaz. 

— L-aș fi adus aici pe Fabrikatorul lui Hoede să-ţi arate el 
însuși, dar nu se simte bine. 

Kaz a aruncat o privire spre faţa bolnăvicioasă și fruntea 
îmbrobonată a lui Mikka. Era limpede că cine lua jurda parem 
avea de plătit un preţ mare. 

— Să zicem că povestea asta e adevărată, că nu e un număr 
ieftin de iluzionism. Ce legătură au toate astea cu mine? 

— Probabil ai auzit că shuhanii vor să-și plătească toată 
datoria către Kerch cu o cantitate uriașă de aur? Şi că 
ambasadorul comercial din Novyi Zem a fost asasinat? Și că s- 
au furat documente dintr-o bază militară din Ravka? 

Vasăzică acesta era secretul asasinatului din baie. lar aurul 
din cele trei nave shuhane era, probabil, produs de Fabrikatori. 
Kaz nu auzise nimic de furtul documentelor ravkane, dar a făcut 
un semn aprobator. 

—  Bănuiala noastră e că în spatele tuturor acestor 
evenimente se află Grisha controlaţi de guvernul shuhan și 
drogaţi cu jurda parem, a zis Van Eck, frecându-și mandibula cu 
o mână. Domnule Brekker, vreau să te gândești o clipă la ce-ţi 
spun. Vorbim de oameni care pot trece prin pereţi, deci niciun 
seif și nicio fortăreață nu va mai fi sigură. De oameni care pot 
face aur din plumb sau din orice altceva, care pot modifica 


însăși structura materiei - se va stârni un adevărat haos pe 
pieţele financiare. Economia lumii se va prăbuși. 

— Încântător, a răspuns Kaz. Ce vrei de la mine, Van Eck? Vrei 
să fur un transport? Sau formula? 

— Nu, vreau să furi omul. 

— Să-l răpesc pe Bo Yul-Bayur? 

— Să-l salvezi. Acum o lună am primit un mesaj de la Yul- 
Bayur în care ne implora să-i oferim azil. ÎI îngrijorau planurile 
guvernului său de a folosi jurda parem, iar noi am convenit să-i 
acordăm azil. Am stabilit un punct de întâlnire, dar oamenii 
noștri au picat într-o ambuscadă. 

— Pusă la cale de shuhani? 

— Nu, de fjerdani. 

Kaz s-a încruntat. Deci fjerdanii aveau spioni adânc infiltraţi 
pe teritoriul Shu Hanului sau al Kerchului, din moment ce 
aflaseră într-un timp atât de scurt de drog și de planurile lui Bo 
Yul-Bayur. 

— Atunci trimiteţi după el niște agenţi de-ai voștri. 

— Situaţia diplomatică e destul de delicată. E esenţial ca 
guvernul nostru să nu fie asociat în niciun fel cu Yul-Bayur. 

— Trebuie să-ţi spun că probabil e deja mort. Fjerdanii îi urăsc 
pe Grisha. Și cu siguranţă n-ar permite să scape informaţii 
despre acest drog. 

— Sursele noastre spun că e în viață și că-și așteaptă 
procesul, a spus Van Eck, apoi și-a dres glasul: La Curtea de 
Gheaţă. 

Kaz s-a uitat ţintă la negustor câteva clipe îndelungate, apoi a 
izbucnit în râs: 

— Ei bine, Van Eck, mi-a făcut plăcere să mă adormi și să mă 
iei prizonier. Poţi fi sigur că ospitalitatea îţi va fi răsplătită la 
momentul cuvenit. lar acuma pune-l pe unul dintre lacheii tăi să 
mă conducă la ușă. 

— Suntem dispuși să-ţi oferim cinci milioane de kruge. 

Kaz a băgat pistolul în buzunar. Acum nu se mai temea pentru 
viaţa lui, ci doar era iritat că netrebnicul din faţa lui îi irosise 
timpul. 

— S-ar putea să te surprindă, Van Eck, dar noi, șobolanii de 
canal, ţinem la viaţa noastră la fel de mult ca și tine. 

— Zece milioane. 


— Nu văd rostul unei averi pe care n-am s-o pot cheltui pentru 
că n-am să mai fiu în viaţă. Unde mi-e pălăria? Cumva a lăsat-o 
Mikka în pasaj? 

— Douăzeci. 

Kaz a făcut o pauză. Avea impresia bizară că peștii sculptați 
pe pereţi se opriseră în mijlocul saltului ca să asculte. 

— Douăzeci de milioane de kruge? 

Van Eck a dat din cap în semn că da. Nu părea încântat. 

— Va trebui să conving o echipă să se îmbarce într-o misiune 
sinucigașă. Și asta n-o să fie deloc ieftin. 

Însă nu era întru totul adevărat, căci în Butoi trăiau mulţi care 
nu prea aveau pentru ce să trăiască. 

— Douăzeci de milioane de kruge nu-i deloc ieftin, a ripostat 
Van Eck. 

— Până acum n-a reușit nimeni să se strecoare în Curtea de 
Gheaţă. 

— De aceea avem nevoie de tine, domnule Brekker. E posibil 
ca Bo Yul-Bayur să fie deja mort sau să le fi spus fjerdanilor 
toate secretele lui, dar credem că mai avem măcar un pic de 
timp pentru a acţiona înainte ca Fjerda să înceapă să folosească 
secretul jurdei parem. 

— Dacă shuhanii au formula... 

— Yul-Bayur ne-a spus că a reușit să-i inducă în eroare pe 
superiorii lui și să le tăinuiască detaliile formulei. Credem că 
shuhanii folosesc rezerva limitată pe care Yul-Bayur a lăsat-o în 
urmă când a plecat. 

Lăcomia se închină la mine. Poate Kaz fusese cam încrezător 
când spusese asta. Acum, lăcomia era cea care dicta negocierea 
cu Van Eck. Era o pârghie care înfrângea rezistenţa lui Kaz, 
ducându-l acolo unde voia negustorul. 

Douăzeci de milioane de kruge. Ce fel de misiune avea să fie? 
Kaz nu știa nimic despre spionaj sau despre disputele 
guvernamentale, dar, oare, a-l răpi pe Yul-Bayur din Curtea de 
Gheaţă nu semăna cu a subtiliza bunuri de valoare din seiful 
unui negustor? Seiful cel mai bine păzit din lume, și-a amintit el. 
Ar fi avut nevoie de o echipă foarte specializată, o echipă 
disperată, care să nu dea înapoi la gândul că era posibil să nu se 
mai întoarcă. Și n-ar fi putut să-și aleagă oamenii doar din 
rândul Scursurilor - în banda lui nu putea găsi talentele de care 


avea nevoie. Ceea ce însemna că ar fi trebuit să-și păzească 
spatele mai mult decât de obicei. 

Dar, dacă ar fi dus misiunea la capăt, chiar și după ce i-ar fi 
dat partea cuvenită lui Per Haskell, ce i-ar fi rămas ar fi fost 
suficient cât să schimbe tot, să pună, în sfârșit, în mișcare visul 
pe care îl avusese de când se târâse afară din apa rece a 
portului, cu dorința de răzbunare mistuindu-i inima. Și-ar fi 
plătit, în sfârșit, datoria faţă de Jordie. 

Ar fi avut și alte beneficii. Consiliul kerchian avea să-i fie 
îndatorat, nemaivorbind de reputaţia pe care i-ar fi adus-o 
reușita misiunii. Să se infiltreze în impenetrabila Curte de 
Gheaţă și să sustragă un trofeu din bastionul nobilimii și armatei 
fjerdane? Cu o ispravă ca asta la cingătoare și cu atâtea parale 
la buzunar, n-ar mai fi avut nevoie de Per Haskell. Ar fi putut să- 
și întemeieze propria bandă. 

Insă nu înţelegea ceva: 

— De ce eu? De ce Scursurile? Există și echipe mai 
experimentate. 

Mikka a tușit și Kaz a văzut sânge pe mâneca lui. 

— la loc, l-a îndemnat Van Eck cu blândeţe, oferindu-i batista 
lui și ajutându-l pe tânărul Grisha să se așeze pe un scaun. Adu 
niște apă, i-a făcut el semn unei gărzi. 

— Ei bine? a insistat Kaz. 

— Câţi ani ai, domnule Brekker? 

— Șaptișpe. 

— N-ai mai fost arestat de la paisprezece ani și, întrucât știu 
că nu ești un om cinstit, cum n-ai fost nici când erai mai mic, nu 
pot decât să presupun că deţii calitatea care mi se pare 
indispensabilă la un infractor: Nu ești prins. 

Van Eck a zâmbit ușor: 

— Mai e vorba și de un DeKappel. 

— Habar n-am la ce te referi. 

— Cu șase luni în urmă, mi-a dispărut din casă un DekKappel 
care valorează aproape o sută de mii de kruge. 

— Mare pierdere. 

— Intr-adevăr, mai ales că primisem asigurări că galeria mea 
era impenetrabilă și că încuietorile erau imposibil de spart. 

— Parcă am citit ceva despre asta. 

— Da, a recunoscut Van Eck cu un mic oftat. Mândria e un 
lucru periculos. Am fost nerăbdător să mă laud cu achiziţiile 


mele și cu eforturile pe care le-am făcut ca să-mi protejez 
colecţia. Şi totuși, în ciuda tuturor măsurilor de precauţie, în 
ciuda câinilor și alarmelor, în ciuda celui mai loial personal din 
Ketterdam, tabloul meu a dispărut. 

— Condoleanţe. 

— Incă n-a apărut pe piaţa de tablouri nicăieri în lume. 

— Poate că hoţul deja avea o înţelegere cu un cumpărător. 

— E posibil, desigur. Dar înclin să cred că hoţul l-a furat dintr- 
un cu totul alt motiv. 

— Şi care ar fi acela? 

— Numai ca să arate că poate. 

— Un risc prostesc, după părerea mea. 

— Mă rog, cine poate bănui motivele hoţilor? 

— Nu eu, cu siguranţă, a răspuns Kaz. 

— Din câte știu despre Curtea de Gheaţă, îmi pot da seama 
că cine mi-a furat tabloul e exact persoana de care am nevoie. 

— Atunci mai bine îl angajezi pe el. Sau pe ea. 

— Intr-adevăr. Dar va trebui să mă mulţumesc cu tine. 

Van Eck a susţinut privirea lui Kaz câteva clipe, ca și când ar fi 
sperat ca în ochii lui să descifreze o mărturisire, iar în cele din 
urmă l-a întrebat: 

— Atunci ne-am înţeles? 

— Nu te grăbi. Şi Vindecătorul ce-a păţit? 

— Cine? a întrebat Van Eck luat prin surprindere. 

— Ai zis că ai administrat drogul câte unui Grisha din fiecare 
ordin. Mikka e un Iscă-Valuri - deci un Etheralnik. Fabrikatorul 
care a transformat plumbul în aur era un Materialnik. Dar ce s-a 
întâmplat cu Vindecătorul? Cu Corporalnikul? 

Van Eck s-a crispat ușor, dar a spus simplu: 

— Vrei să mă însoţești, domnule Brekker? 

Cu multă precauţie, uitându-se cu coada ochiului la Mikka și la 
gărzi, Kaz a pornit în urmă lui Van Eck, ieșind din bibliotecă pe 
hol. Casa vădea la fiecare pas bogăţia negustorului - pereţii 
acoperiţi cu lambriuri din lemn închis la culoare, podele în alb și 
negru, totul cu bun-gust, totul foarte sobru și impecabil 
executat. Dar lăsa impresia unui cimitir. Camerele erau pustii, 
draperiile trase, iar mobila acoperită cu cearceafuri albe, ceea 
ce făcea ca încăperile întunecate pe lângă care treceau să 
semene cu peisaje marine presărate cu aisberguri. 


Hoede. Kaz și-a amintit de unde știa numele. În săptămâna 
dinainte, la vila de pe Geldstraat a lui Hoede avusese loc un 
incident. Casa fusese împrejmuită și se umpluse cu gărzi din 
stadwatch. Kaz auzise zvonuri cum că izbucnise un focar de 
rubeolă, dar nici măcar Inej nu reușise să afle mai multe. 

— Asta e casa consilierului Hoede, a spus Kaz, simțind că i se 
face pilea de găină, căci nu voia să aibă de-a face cu nicio 
epidemie, însă negustorul și gărzile lui nu păreau deloc 
îngrijoraţi. Am crezut că vila e în carantină. 

— Ce s-a întâmplat aici nu e un pericol pentru noi. Și dacă îţi 
faci treaba, domnule Brekker, nici n-o să fie vreodată. 

Van Eck a ieșit pe o ușă care dădea într-o grădină foarte 
îngrijită, învăluită în mirosul dulceag al șofranului timpuriu. 
Mirosul l-a izbit pe Kaz ca o lovitură în falcă. Amintirea lui Jordie 
încă era prea proaspătă în mintea lui și, câteva clipe, Kaz n-a 
mai mers prin grădina de lângă canal a unui negustor bogat, ci 
prin iarbă primăvăratică înaltă până la genunchi, cu soarele 
rumenindu-i obrajii și cu vocea fratelui său chemându-l acasă. 

Kaz s-a scuturat. Am nevoie de o cană de cafea foarte tare, și- 
a spus în sinea lui. Sau poate de un pumn zdravăn în falcă. 

Van Eck îl conducea spre un debarcader de pe malul 
canalului. Lumina care se strecura printre  obloanele 
debarcaderului acoperit proiecta modele pe poteca din grădină. 
Lângă ușă stătea de veghe o singură gardă, iar Van Eck a scos o 
cheie din buzunar și a băgat-o în lacătul greu. Când s-a deschis 
ușa, Kaz și-a acoperit nasul cu mâneca, ferindu-l de duhoarea 
care a ieșit din încăperea aceea neaerisită - un amestec de 
urină și excremente. Gata cu mirosul primăvăratic de șofran. 

Debarcaderul era luminat de două felinare de sticlă atârnate 
de perete. Un grup de gărzi stătea cu faţa spre o cutie mare de 
fier, iar la picioarele lor erau împrăștiate cioburi de sticlă. Unii 
purtau uniforma violet a gărzilor din stadwatch, iar ceilalţi, 
livreaua verde-marin a casei Hoede. Prin ceea ce și-a dat seama 
că fusese un geam de observare, Kaz a văzut încă o gardă 
orășenească stând în faţa unei mese goale, cu două scaune 
răsturnate. La fel ca ceilalţi, garda stătea cu braţele lăsate pe 
lângă corp și cu faţa inexpresivă, privind în gol. Van Eck a mărit 
flacăra unuia dintre felinare și Kaz a văzut o gardă în uniformă 
violet prăbușită la podea, cu ochii închiși. 

Van Eck a oftat și s-a lăsat pe vine să-l întoarcă: 


— Am mai pierdut unul. 

Garda era un tânăr căruia abia îi ieșiseră tuleiele. 

Van Eck i-a dat poruncă gărzii care păzea debarcaderul, iar 
aceasta, cu ajutorul unui om al lui Van Eck, a ridicat cadavrul și 
l-a scos afară. Celelalte gărzi n-au avut nicio reacţie, ci au 
continuat să se uite în gol. 

Kaz l-a recunoscut pe unul dintre ei - Henrik Dahlman, 
căpitanul gărzilor din stadwatch. 

— Dahlman? a zis el, dar căpitanul nu i-a răspuns. 

Kaz și-a fluturat o mână prin faţa căpitanului, apoi i-a dat un 
bobârnac zdravăn peste ureche. Singura reacţie a fost un cilipit 
molcom și nepăsător. Kaz și-a scos pistolul, l-a îndreptat spre 
fruntea căpitanului și a tras cocoșul. Dar căpitanul n-a tresărit, 
n-a reacţionat în niciun fel. Nici măcar nu i s-au contractat 
pupilele. 

— E ca și mort, a spus Van Eck. Trage. Zboară-i creierii. N-o să 
se opună, iar ceilalţi n-or să reacționeze. 

Kaz a coborât pistolul, simțind că-l trec fiori: 

— Ce-i asta? Ce s-a întâmplat cu ei? 

— Aici a fost adusă o Corporalnikă Grisha aflată în slujba 
consilierului Hoede, care s-a gândit că putea testa jurda parem 
pe ea fără să se expună la riscuri, dat fiind că era o 
Vindecătoare, nu o Sfâșie-lnimi. 

Inţeleaptă alegere. Kaz văzuse Sfâșie-lnimi în acţiune. Puteau 
să-ţi sfârtece țesuturile, să-ţi strivească inima în piept, să-ţi taie 
suflarea sau să-ți coboare pulsul până intrai în comă, fără să te 
atingă măcar cu un deget. Dacă era adevărată măcar o parte 
din ce-i spusese Van Eck, ideea de a-i da unui Sfâșie-lnimi o 
doză de parem ar fi fost o iniţiativă riscantă. Așa că negustorii 
testaseră drogul pe o Vindecătoare. Dar părea că lucrurile nu 
merseseră conform planului. 

— l-aţi dat drogul, iar ea și-a omorât stăpânul? 

— Nu tocmai, a spus Van Eck, dregându-și glasul. Au pus-o în 
celula asta și, la câteva secunde după ce a luat parem, a preluat 
controlul asupra gărzii dinăuntru... 

— Cum? 

— Nu știm exact. Dar, orice metodă ar fi folosit, cert e că i-a 
permis să subjuge și gărzile pe care le vezi aici. 

— Nu e posibil. 


— Nu? Creierul e doar un organ, un ghem de celule și 
impulsuri. De ce n-ar putea un Grisha aflat sub influenţa jurdei 
parem să manipuleze aceste impulsuri? 

Pe faţa lui Kaz se citea probabil neîncrederea. 

— Uită-te la oamenii ăștia, a insistat Van Eck. Vindecătoarea 
le-a cerut să aștepte. Și exact asta au făcut - e tot ce au făcut 
de atunci. 

Kaz s-a uitat mai cu atenţie la grupul tăcut de gărzi. Nu aveau 
ochii goi, iar trupurile lor nu erau întru totul relaxate. Erau în 
așteptare. Kaz și-a înăbușit un tremur. De-a lungul vieţii fusese 
martor la lucruri ciudate, lucruri extraordinare, dar nimic care să 
semene cu ce văzuse în noaptea asta. 

— Ce s-a întâmplat cu Hoede? 

— Vindecătoarea i-a ordonat să deschidă ușa, iar după ce 
Hoede a intrat în celulă, i-a poruncit să-și taie degetul mare de 
la mână. Știm cum a decurs totul mulţumită unui băiat de la 
bucătărie care era și el de față. Tânăra Grisha nu s-a atins de 
băiat, care susține că Hoede și-a tăiat degetul mare cu zâmbetul 
pe buze. 

Lui Kaz nu-i plăcea ideea ca un Grisha să-i controleze 
gândurile, însă n-ar fi fost surprins să afle că Hoede meritase ce- 
i făcuse Vindecătoarea. În timpul războiul civil din Ravka, mulţi 
Grisha au fugit de luptă și și-au achitat drumul până în Kerch 
angajându-se pe bază de contract la persoane înstărite, fără să- 
și dea seama că în felul acesta se vânduseră ca sclavi. 

— Negustorul a murit? 

— Consilierul Hoede a pierdut mult sânge, iar acum e în 
aceeași stare ca gărzile de aici. A fost dus la ţară împreună cu 
familia și angajaţii lui. 

— lar Vindecătoarea s-a întors în Ravka? a întrebat Kaz. 

Van Eck l-a condus afară din debarcaderul acela ciudat și a 
încuiat ușa. 

— E posibil, a spus el, făcând cale întoarsă pe poteca din 
grădină. Știm că a făcut rost de o mică ambarcaţiune și am 
bănuit că a pornit spre Ravka, dar acum două zile cadavrul ei a 
ieșit la țărm în Portul Trei. Credem că s-a înecat încercând să se 
întoarcă în oraș. 

— De ce s-ar fi întors aici? 

— Pentru jurda parem. 


Kaz s-a gândit la pielea ca de ceară și la ochii sticloși ai lui 
Mikka: 

— Dă o așa mare dependenţă? 

— Se pare că nu e nevoie decât de o doză. După ce trece 
efectul drogului, Grisha rămâne cu trupul sleit de vlagă, iar 
dorința de a lua încă o doză e foarte intensă. E un drog 
epuizant. 

„Epuizant“ părea un eufemism. Consiliul Mareelor controla 
intrarea în porturile din Ketterdam, iar dacă Vindecătoarea 
drogată încercase să se întoarcă noaptea într-o ambarcaţiune 
mică, nu avusese mari șanse împotriva curentului. Kaz s-a 
gândit la faţa suptă a lui Mikka, la felul în care îi atârnau hainele 
pe el. Erau consecinţele drogului. Efectul jurdei parem trecuse, 
și deja își dorea o nouă doză. În plus, părea că ajunsese la 
capătul puterilor. Oare câtă vreme putea un Grisha s-o ţină așa? 

Era o întrebare interesantă, dar irelevantă pentru negocierea 
lor. Kaz și Van Eck ajunseseră la poartă. Sosise momentul să 
ajungă la o înţelegere. 

— Treizeci de milioane de kruge, a spus Kaz. 

— Era vorba de douăzeci! a pufnit Van Eck. 

— Tu ai propus douăzeci. E limpede că sunteţi disperaţi. 

A aruncat o privire în direcţia debarcaderului, unde un grup 
de oameni pur și simplu aștepta să moară: 

— Şi acum înţeleg de ce. 

— Consiliul o să mă jupoaie de viu. 

— Ba or să-ţi aducă osanale după ce o să puneţi mâna pe Bo 
Yul-Bayur și o să-l ascundeţi unde vreţi voi. 

— În Novyi Zem. 

Kaz a ridicat din umeri: 

— Din partea mea, puteţi să-l ascundeţi și într-o cafetieră. 

Van Eck l-a privit ţintă în ochi: 

— Ai văzut ce poate să facă drogul. Te asigur că e doar 
începutul. Dacă jurda parem se va răspândi în lume, războiul va 
fi inevitabil. Liniile noastre comerciale vor fi distruse, iar pieţele 
se vor prăbuși. Kerchul nu va supravieţui. Ne punem toate 
speranţele în tine, domnule Brekker. Dacă dai greș, toată lumea 
va avea de suferit. 

— Ba e chiar mai rău de atât, Van Eck. Dacă dau greș, n-o să 
fiu plătit. 


Expresia de dezgust de pe chipul negustorului ar fi meritat să 
fie imortalizată pe pânză de însuși DeKappel. 

— Nu fi așa dezamăgit, a continuat Kaz. Gândește-te cât de 
neplăcut ar fi fost să descoperi că șobolanul de canal din faţa ta 
are o vână patriotică. În cazul ăsta, ar fi trebuit să renunţi la 
grimasa scârbită și să mă tratezi cu un pic de respect. 

— Mulţumesc că m-ai cruțat de acest efort, i-a răspuns Van 
Eck dispreţuitor. 

A deschis poarta, apoi a făcut o pauză: 

— Chiar mă întreb ce soartă ar fi avut un băiat inteligent ca 
tine în alte împrejurări. 

Întreabă-l pe Jordie, şi-a spus Kaz cu amărăciune, iar lui Van 
Eck i-a răspuns, ridicând din umeri: 

— Aș fi furat de la niște pămpălăi mai bogaţi. Treizeci de 
milioane de kruge. 

Van Eck a cedat: 

— Treizeci. Ne-am înţeles. 

— Ne-am înţeles, i-a răspuns Kaz. 

Și au bătut palma. Când mâna cu manichiură impecabilă a lui 
Van Eck a strâns degetele înmănușate ale lui Kaz, negustorul a 
mijit ochii: 

— De ce porţi mănuși, domnule Brekker? 

Kaz a ridicat o sprânceană: 

— Sunt sigur c-ai auzit poveștile. 

— Una mai ridicolă decât alta. 

Le auzise și Kaz. Mâinile lui Brekker erau pătate cu sânge. 
Mâinile lui Brekker erau acoperite cu cicatrici. Brekker avea 
gheare în loc de degete, pentru că era pe jumătate demon. 
Pielea lui Brekker frigea ca pucioasa - la atingerea lui, carnea ţi 
se veștejea și murea. 

— Alege singur una, toate sunt cât se poate de adevărate, i-a 
spus Kaz, dispărând în noapte, cu mintea deja absorbită de cele 
treizeci de milioane de kruge și de echipa de care avea nevoie 
ca să pună mâna pe ele. 


4. lnej 


Inej și-a dat seama când a intrat Kaz în Stinghie. Prezenţa lui 
reverbera prin odăile strâmte și culoarele cu pereţi strâmbi, căci 
bătăușii, hoţii, contrabandiștii, șarlatanii și furnizorii de clienți 
pentru sălile de jocuri ale Scursurilor au devenit cu toţii mai 
alerţi. Locotenentul preferat al lui Per Haskell se întorsese 
acasă. 

Stinghia nu era cine știe ce, o simplă casă în cea mai rău 
famată parte a Butoiului - trei niveluri înghesuite, încununate de 
o mansardă cu acoperiș foarte povârnit. Cele mai multe clădiri 
din această parte a orașului nu aveau fundaţii, iar unele se 
înălţau pe terenuri mlăștinoase, unde canalele fuseseră săpate 
la întâmplare. Casele se sprijineau unele de altele ca niște 
prieteni chercheliţi într-o bodegă, înclinându-se în unghiuri 
precare. Inej intrase în multe dintre ele, făcând comisioane 
pentru Scursuri, și nici pe dinăuntru nu arătau mai bine - reci și 
umede, cu tencuiala scorojită și cu spărturi mari în ferestre, prin 
care intrau ploaia și zăpada. Dar Kaz cheltuise din banii lui ca să 
curețe gurile de aerisire și să izoleze pereţii casei. Era urâtă, 
strâmbă și aglomerată, dar în Stinghie nu găseai pic de 
umezeală. 

Camera lui Inej era la etajul doi, o bucăţică de spaţiu în care 
abia încăpeau un pat și un cufăr, dar cu o fereastră care dădea 
spre acoperișurile ascuţite și talmeș-balmeșul de hornuri din 
Butoi. Când bătea vântul și alunga fumul de cărbune care plutea 
deasupra orașului, putea chiar să vadă oaza albastră a unui 
port. 

Deși mai erau doar câteva ore până în zori, toată casa era 
trează. Stinghia nu era cu adevărat liniștită decât în orele 
domoale ale după-amiezii, iar în noaptea aceea toată lumea 
sporovăia despre confruntarea de la Bursă și despre soarta lui 
Big Bolliger, iar acum despre concedierea bietului Rojakke. 

După discuţia cu Kaz, Inej se dusese direct la Clubul Ciorii să-l 
caute pe crupier. Era la masa de joc, făcând cărţile pentru o 
partidă de mărăcine în trei: Jesper și doi turiști ravkani. După ce 
se terminase partida, Inej îi sugerase să vină să discute cu ea 
într-un salon privat, ca să-l scutească de rușinea de a fi 
concediat în faţa prietenilor săi, dar Rojakke refuzase. 


— Nu e drept, strigase el când Inej îi comunicase ordinul lui 
Kaz. Nu-s trișor! 

— Vorbește cu Kaz, i-a răspuns Inej calm. 

— Şi nu ridica vocea, a adăugat Jesper, uitându-se la turiștii și 
marinarii așezați la mesele alăturate. 

Incăierările erau frecvente în Butoi, dar nu și în Clubul Ciorii. 
Dacă aveai o dispută, ieșeai s-o tranșezi afară, unde nu riscai 
să-i întrerupi sfânta îndeletnicire de a despărţi guguștiucii de 
banii lor. 

— Unde e Brekker? a mârâit Rojakke. 

— Nu știu. 

— Tu întotdeauna știi tot despre orice, a rânjit Rojakke, 
aplecându-se în față și suflându-i în față un damf de bere și 
ceapă. Nu pentru asta te plătește Mâini-Murdare? 

— Nu știu unde e și nici când se întoarce. Dar ce știu e că nu 
vrei să te găsească aici când vine. 

— Dă-mi onorariul. Îmi datorează banii pe ziua asta. 

— Brekker nu-ţi datorează nimic. 

— Nu poate nici măcar să dea ochii cu mine? Trimite o fetiță 
să-mi facă vânt? Poate scutur câteva monede de la tine. 

Și a întins mâna s-o apuce de gulerul cămășii, dar Inej s-a ferit 
cu ușurință. Rojakke a mai încercat o dată s-o înhaţe. 

Cu coada ochiului Inej l-a văzut pe Jesper ridicându-se de pe 
scaun, însă i-a făcut semn să stea jos și și-a vârât degetele în 
boxul de alamă pe care îl avea în buzunarul drept, lovindu-l 
fulgerător pe Rojakke în obrazul stâng. 

Crupierul a dus mâna la faţă: 

— Hei! Nu ţi-am făcut nimic. N-au fost decât vorbe. 

Lumea deja începuse să se uite la ei, așa că Inej l-a lovit încă 
o dată. Deși încălca regulile de la Clubul Ciorii, chestiunea avea 
prioritate. Când Kaz o adusese în Stinghie, o prevenise că nu va 
putea s-o păzească și că va trebui să se apere singură, ceea ce 
și făcuse. l-ar fi fost foarte ușor să întoarcă spatele când o 
insultau sau când se strecurau lângă ea să-i ceară o îmbrăţișare, 
dar, dacă ar fi acceptat, în scurtă vreme s-ar fi trezit cu o mână 
sub bluză sau cu o înghesuială la perete. Așa că nu lăsa 
neplătită nici ocara și nici insinuările. Întotdeauna ea era cea 
care lovea prima și lovea tare. Uneori, îi și însângera un pic pe 
agresori. Era obositor, dar nimic nu era mai sfânt în Kerch decât 
comerțul, drept care se străduise din răsputeri ca riscul să fie 


mult mai mare decât eventuala recompensă, în caz că cineva ar 
fi vrut s-o ofenseze. 

Surprins și cu aerul că se simţea un pic trădat, Rojakke și-a 
pipăit vânătaia urâtă care deja începuse să i se formeze pe 
obraz. 

— Am crezut că suntem tovarăși, a protestat el. 

Partea tristă era că ei chiar erau tovarăși. Lui Inej îi plăcea de 
Rojakke. Dar în clipa aceea, crupierul nu era decât un om 
speriat care încerca să-și dea importanţă. 

— Rojakke, i-a răspuns ea, te-am văzut cum mânuiești cărțile. 
Îţi poţi găsi o slujbă în aproape orice salon. Du-te acasă și zi 
mersi că pleci de aici cu toate degetele de la mâini, ai înţeles? 

Și crupierul a plecat, împleticindu-se ușor, încă ţinând mâna la 
obraz ca un ţânc uluit, după care Jesper a venit lângă ea: 

— Să știi că are dreptate. Kaz n-ar trebui să te trimită să-i faci 
treburile murdare. 

— Toate treburile sunt murdare. 

— Dar noi tot le facem, a oftat el. 

— Pari frânt de oboseală. Ai de gând să dormi în noaptea 
asta? 

Jesper i-a făcut cu ochiul: 

— Nu câtă vreme cărţile ţin cu mine. Stai și tu să joci un pic. 
Poţi să iei bani cu împrumut de la Kaz. 

— Serios, Jesper? i-a răspuns ea, ridicându-și gluga. Dacă 
vreau să văd oameni care-și sapă singuri groapa, pot să mă duc 
într-un cimitir. 

— Haide, Inej, a strigat Jesper după ea, când Inej a ieșit pe 
ușile duble ale clubului. Imi aduci noroc! 

Pe toți sfinţii, şi-a spus ea, dacă chiar crede asta, înseamnă că 
e disperat. inej își lăsase norocul în urmă, într-o tabără suli de 
pe ţărmul Ravkăi de Vest. Și se gândea că le pierduse pentru 
totdeauna - și norocul, și Ravka de Vest. 

Acum, Inej a ieșit din camera ei din Stinghie și a pornit spre 
parter, coborând pe balustrade. Nu avea niciun motiv să-și 
camufleze mișcările aici, dar îi intrase în obicei să se miște 
silențios, iar treptele scârțâiau ca șoarecii în călduri. Când a 
ajuns pe palierul de la etajul întâi și a văzut mulţimea care 
forfotea la parter, s-a oprit. 

Kaz lipsise mai mult decât era de așteptat și imediat ce 
intrase în holul întunecat al casei, fusese asaltat de oamenii lui, 


care voiau să-l felicite pentru victoria în faţa lui Geels și să-i 
ceară noutăţi despre Vârfurile Negre. 

— Umblă zvonul că Geels deja a început să strângă lume să 
ne atace, a spus Anika. 

— N-are decât! a tunat Dirix. Pe coada uneia dintre toporiștile 
mele e scris numele lui. 

— Geels n-o să facă nicio mișcare o vreme, a spus Kaz, 
înaintând pe hol. N-are suficienţi oameni cât să dea piept cu noi 
pe străzi, iar cuferele îi sunt prea goale ca să mai angajeze pe 
cineva. Dar tu nu cumva trebuie să pleci spre Clubul Ciorii? 

Sprânceana ridicată a lui Kaz a fost suficientă ca s-o alunge 
pe Anika, urmată de Dirix. Apoi s-au apropiat și alții să-l felicite 
și să lanseze ameninţări la adresa Vârfurilor Negre. Dar nimeni 
n-a mers atât de departe încât să-l bată pe spate - ar fi fost un 
mod sigur de a-și pierde o mână. 

Inej știa că Mâini-Murdare se ducea să stea de vorbă cu Per 
Haskell, așa că, în loc să coboare la parter, a traversat holul de 
la etajul unu, apropiindu-se de o debara plină cu tot felul de 
vechituri: scaune cu spătarul rupt și prelate pătate cu vopsea. 
Inej a dat la o parte o găleată cu substanţe de curăţat pe care o 
pusese acolo anume, știind că nimeni din Stinghie nu se va 
atinge de ele. Grilajul de sub ea oferea o priveliște perfectă 
asupra biroului lui Per Haskell. Se simţea un pic vinovată că îl 
spiona pe Kaz, dar el era cel care o transformase într-o spioană. 
Nu puteai să antrenezi un șoim și apoi să te aștepți să nu 
vâneze. 

Prin grilaj l-a auzit pe Kaz ciocănind la ușa lui Per Haskell, apoi 
salutul bătrânului. 

— Ei, te-ai întors teafăr? 

L-a văzut pe Per Haskell așezat în fotoliul lui preferat, ținând 
în mână un model de navă la care lucrase o bună parte din an, 
cu o halbă de bere la îndemână, ca de obicei. 

— N-o să mai avem probleme cu Portul Cinci, a răspuns Kaz. 

Haskell a mormăit ceva și și-a întors privirea spre navă: 

— Închide ușa. 

Inej a auzit ușa închizându-se și înăbușind zgomotul de pe hol. 
Apoi a văzut creștetul lui Kaz. Părul lui negru era umed. Probabil 
începuse ploaia. 

— Ar fi trebuit să-mi ceri permisiunea ca să te ocupi de 
Bolliger, a spus Haskell. 


— Dacă mai întâi aș fi vorbit cu tine, ar fi putut afla și alţii... 

— Crezi că aș fi permis așa ceva? 

Kaz a ridicat din umeri: 

— În Ketterdam totul are fisuri. Inclusiv Stinghia. 

Inej ar fi putut să jure că, în clipa aceea, Kaz s-a uitat direct 
spre gura de aerisire. 

— Nu-mi place povestea asta, băiete. Bolliger cel Mare era 
soldatul meu, nu al tău. 

— Bineînţeles, a răspuns Kaz, deși amândoi știau că nu era 
adevărat. 

Oamenii lui Haskell erau toţi din garda veche, hoţi și șarlatani 
din alte vremuri. Bolliger făcuse parte din echipa lui Kaz - sânge 
proaspăt, tânăr și neînfricat. Poate prea neînfricat. 

— Ești deștept, Brekker, dar trebuie să înveţi să ai răbdare. 

— Da, să trăiţi. 

Bătrânul a izbucnit în râs. 

— Da, să trăiţi. Nu, să trăiţi, l-a luat el peste picior. Ştiu că 
plănuiești ceva când devii politicos. la zi, ce pui la cale? 

— O lovitură, a spus Kaz. S-ar putea să fiu plecat o vreme. 

— Bani mulţi? 

— Foarte mulți. 

— Riscuri mari? 

— Da, și asta. Dar o să-ţi primeşti procentul de douăzeci la 
sută. 

— Nu faci nicio mișcare majoră fără încuviințarea mea, ai 
înţeles? 

Probabil Kaz a dat aprobator din cap, pentru că Per Haskell s- 
a lăsat pe spetează și a luat o gură de bere: 

— O să fim foarte bogaţi? 

— Bogaţi ca sfinţii cu coroane de aur. 

Bătrânul a pufnit: 

— Numai să nu trebuiască să trăiesc ca un sfânt. 

— O să vorbesc cu Pim, a spus Kaz. Poate prelua el sarcinile 
mele cât o să fiu plecat. 

Inej s-a încruntat. Unde voia Kaz să plece? Nu-i pomenise de 
nicio lovitură de amploare. Si de ce Pim? Gândul a făcut-o să se 
rușineze un pic. Mai că i-a răsunat în minte vocea tatălui ei: 
Nerăbdătoare să ajungi Regina Hoţilor, Inej? Una era să-și facă 
bine treaba și cu totul altceva să vrea să promoveze. Nu voia să 
rămână toată viaţa în rândul Scursurilor. Voia să-și plătească 


datoria și să plece pentru totdeauna din Ketterdam, așa că de 
ce i-ar fi păsat dacă Mâini-Murdare îl alegea pe Pim să conducă 
banda în absenţa lui? Deoarece Kaz are mai mare încredere în 
mine. Și pentru că sunt mai deşteaptă decât Pim. Dar poate se 
temea că echipa n-o să dea ascultare unei fete ca ea, care 
părăsise bordelul cu doar doi ani în urmă și nici măcar nu 
împlinise șaptesprezece ani. Purta haine cu mâneci lungi, iar 
teaca cuţitului îi acoperea bună parte din cicatricea de pe 
interiorul antebraţului, unde fusese cândva tatuajul Menajeriei - 
dar cu toţii știau de cicatricea ei. 

Kaz a ieșit din camera lui Haskell, iar Inej a ieșit din debara și 
l-a așteptat pe hol să urce șchiopătând treptele. 

— Rojakke? a întrebat el, trecând pe lângă ea și urcând 
treptele spre etajul al doilea. 

— A plecat, a spus ea, pornind în urma lui. 

— A protestat? 

— M-am descurcat. 

— Nu asta te-am întrebat. 

— S-a înfuriat. S-ar putea să se întoarcă să facă scandal. 

— O să-i dăm scandal până se satură, a zis el, ajungând la 
ultimul etaj. 

Camerele de la mansardă fuseseră transformate în biroul și 
dormitorul lui Kaz. Inej știa că toate treptele alea îi chinuiau 
piciorul, dar lui Kaz îi plăcea să aibă mansarda numai pentru el. 

Kaz a intrat în birou și, fără să se întoarcă, i-a spus: 

— Închide ușa. 

Mare parte din încăpere era ocupată de un birou improvizat - 
o ușă de depozit așezată pe lăzi goale - acoperit cu teancuri de 
hârtii. Unii dintre șefii de salon începuseră să folosească mașini 
de calculat, niște drăcii ţăcănitoare pline cu butoane de alamă și 
bobine de hârtie, dar Kaz făcea în minte socotelile de la Clubul 
Ciorii. Tinea registre de evidenţă, dar numai de dragul 
bătrânului și ca să aibă ce arăta atunci când acuza pe cineva că 
trișează sau când căuta noi investitori. 

Asta era una dintre marile schimbări aduse de Kaz în banaă: 
oferise negustorilor de rând și oamenilor de afaceri cinstiți șansa 
de a cumpăra acţiuni la Clubul Ciorii. La început, fuseseră 
neîncrezători - sigur era o escrocherie la mijloc -, dar în cele din 
urmă îi convinsese să achiziţioneze pachete mici de acţiuni și 
reușise să strângă suficient capital cât să cumpere o clădire 


veche și dărăpănată, s-o renoveze și să pornească clubul. Primii 
investitorii au avut mult de câștigat din afacerea asta - sau cel 
puţin așa se zvonea. lnej nu-și dădea seama niciodată care 
povești despre Kaz erau adevărate și care erau zvonuri 
răspândite de el pentru a servi propriilor scopuri. Nu era exclus 
ca, în realitate, să fi păcălit un biet comerciant cinstit să-i dea 
economiile lui de-o viaţă ca să pună Clubul Ciorii pe picioare. 

— Am o treabă pentru tine, a spus Kaz, răsfoind evidenţa 
ultimei zilei - avea să-și întipărească în minte fiecare foaie dintr- 
o privire. Ce-ai zice de patru milioane de kruge? 

— O asemenea sumă e mai mult un blestem decât un dar. 

— Mica mea idealistă suli. Tu n-ai nevoie decât de un stomac 
plin și de un drum liber? a spus el cu ironie în glas. 

— Şi de o inimă ușoară, Kaz, a adăugat ea - asta era partea 
dificilă. 

Kaz a izbucnit în râs, intrând pe ușa mică ce dădea spre 
dormitorul lui: 

— Slabe șanse să obţii așa ceva. Eu, unul, aș alege paralele. 
Zi, vrei banii sau nu? 

— Nu ai obiceiul să faci cadouri. Despre ce lovitură e vorba? 

— Una imposibilă, aproape moarte sigură, șanse extrem de 
mici, dar dacă reușim... 

Kaz s-a oprit, cu degetele pe nasturii de la vestă și cu privirea 
pierdută, aproape visătoare. Rareori îi fusese dat lui Inej să audă 
atâta entuziasm în vocea lui răgușită. 

— Dacă reușim...? l-a îmboldit ea. 

Kaz s-a uitat la ea cu un rânjet brusc și tulburător ca un tunet, 
cu ochii de culoarea aproape neagră a cafelei fără lapte: 

— O să fim regi și regine, Inej. Regi și regine. 

— Hm, a zis ea pe un ton neutru, prefăcându-se că-și studiază 
unul dintre cuțite, hotărâtă să-i ignore rânjetul. 

Kaz nu era un băiat flușturatic care zâmbea și făcea planuri cu 
ea, ci un jucător periculos care întotdeauna avea un gând 
ascuns. Întotdeauna, şi-a amintit ea apăsat. Inej stătea în 
continuare cu privirea plecată, răsfoind absent un teanc de foi 
de pe birou, în timp ce Kaz își dădea jos vesta și cămașa. Nu știa 
dacă să se simtă flatată sau insultată de faptul că nu se 
sinchisea de prezenţa ei. 

— Cât timp o să fim plecaţi? a întrebat ea, aruncându-i o 
privire prin ușa deschisă. 


Trunchiul lui musculos era presărat cu cicatrici și doar două 
tatuaje: cioara și potirul Scursurilor pe antebraţ și un „R“ pe 
bicepsul aceleiași mâini. Nu-l întrebase niciodată ce însemna 
litera aceea. 

Inej s-a uitat la mâinile lui în clipa când Kaz și-a scos mănușile 
de piele și a muiat o cârpă într-un lighean. Işi scotea mănușile 
doar când era în camera lui și, din câte știa, doar în faţa ei. 
Oricare ar fi fost boala pe care o ascundea, lnej n-a reușit să 
vadă niciun semn al ei, ci doar degetele subţiri ale unui 
spărgător și o cicatrice lucioasă de la o încăierare de demult. 

— Câteva săptămâni, poate chiar o lună, a spus el, ștergându- 
și subsuorile și pieptul tare cu cârpa umedă, din care i se 
prelingeau picături de apă pe trunchi. _ 

Pe toți sfinții! și-a spus lnej, simțind că-i ard obrajii. Işi 
pierduse aproape toată pudoarea cât stătuse în Menajerie, dar 
zău, existau limite. Ce-ar fi zis Kaz dacă lnej s-ar fi dezbrăcat 
dintr-odată și ar fi început să se spele în faţa lui? Probabil să nu 
dau apă pe birou, și-a spus ea încruntându-se. 

— O lună? a întrebat ea. Eşti sigur că e o idee bună să pleci 
acum, după ce ai pus pe jar Vârfurile Negre? 

— E o lovitură care merită. Și, că tot veni vorba, caută-i pe 
Jesper și Muzzen. Vreau să fie aici în zori. lar mâine seara vreau 
ca Wylan să mă aștepte la Clubul Ciorii. 

— Wylan? Dacă îl chemi pentru lovitura asta de amploare... 

— Tu fă ce ţi-am zis. 

Inej și-a pus mâinile-n sân. Cu câteva clipe înainte o făcuse să 
roșească, iar acum și-ar fi dorit să-l omoare: 

— Ai de gând să-mi explici și mie ceva din toate astea? 

— Când o să ne întâlnim cu toţii, a răspuns el, punându-și pe 
el o cămașă nouă, dar s-a oprit înainte s-o încheie la guler: Inej, 
nu-i vorba de o sarcină pe care trebuie s-o execuţi. Ci de o 
lovitură pe care poţi s-o accepţi sau nu, după cum crezi de 
cuviință. E 

Inăuntrul ei a sunat un clopoțel de alarmă. Işi punea zilnic 
viața în pericol pe străzile din Butoi. Omorâse și furase pentru 
Scursuri, printre victimele ei fiind și oameni buni, și oameni răi, 
iar Kaz nu-i dăduse niciodată de înţeles că vreuna dintre 
sarcinile pe care le primise ar fi fost altceva decât ordine pe 
care trebuia să le execute. Acesta era preţul pe care se 
angajase să-l plătească atunci când Per Haskell îi achitase 


contractul și o eliberase din Menajerie. Așa că de ce era diferită 
această lovitură? 

Kaz a terminat de încheiat nasturii de la cămașă, și-a pus o 
vestă neagră și i-a aruncat ceva. Obiectul a scânteiat în aer, iar 
Inej l-a prins cu o mână. Când a deschis pumnul, a văzut un ac 
de cravată cu un rubin masiv, înconjurat de frunze de laur 
aurite. 

— Ai grijă de el, i-a spus Kaz. 

— Al cui e? 

— Acum e al nostru. 

— Al cui a fost? 

Kaz n-a spus nimic. Și-a luat haina și a curățat cu o perie 
noroiul uscat de pe ea: 

— Al cuiva care ar fi trebuit să se gândească de două ori 
înainte să pună să fiu atacat. 

— Atacat? 

— Ai auzit bine. 

— Te-a încolţit cineva? 

Kaz s-a uitat la ea și a dat o dată din cap. Pe Inej a cuprins-o 
neliniştea, făcând-o să se crispeze pe dinăuntru. Nimeni nu-l lua 
prin surprindere pe Kaz. Era cel mai periculos și mai puternic om 
care mergea pe străzile din Butoi. Inej se baza pe asta. Pe asta 
se baza și el. 

— N-o să se mai întâmple, a promis Kaz. 

Apoi și-a pus o pereche de mănuși curate, și-a înhăţat 
bastonul și a pornit spre ușă: 

— Mă întorc în câteva ore. Pune în seif DeKappel-ul pe care l- 
am furat din casa lui Van Eck. Cred că e făcut sul la mine sub 
pat. Ah, și comandă-mi o pălărie nouă. 

— Te rog. 

Kaz a scos un oftat, pregătindu-se să coboare treptele până la 
parter, s-a uitat peste umăr și a zis: 

— Te rog, draga mea lnej, comoara inimii mele, n-ai vrea tu 
să-mi faci onoarea de a-mi cumpăra o pălărie nouă? 

Inej a aruncat o privire plină de înţeles spre bastonul lui: 

— Să ai o călătorie lungă până jos. 

Apoi a sărit pe balustradă, alunecând de la un etaj la altul ca 
untul în tigaie. 


5. Kaz 


Kaz a luat-o pe Doaga de Est spre port, intrând în cartierul de 
jocuri al Butoiului. Rău famatul labirint de străzi înguste și mici 
canale cunoscut sub numele Butoi era mărginit de două canale 
mari: Doaga de Est și Doaga de Vest, fiecare deservind câte o 
clientelă diferită. Clădirile din Butoi erau diferite de toate 
celelalte din Ketterdam: mai mari, mai late și vopsite în culori 
stridente, în încercarea de a atrage atenţia trecătorilor - Cufărul 
Comorilor, Arcul de Aur, Nava lui Weddell. Cele mai bune săli de 
jocuri erau mai spre nord, în zona exclusivistă numită Capacul, 
la capătul dinspre porturi al canalului, unde trăgeau turiștii și 
marinarii. 

Nu și Clubul Ciorii, şi-a spus Kaz în sinea lui, uitându-se la 
faţada vopsită în negru și purpuriu a clubului. Fusese nevoie de 
mari eforturi ca să-i ademenească atât de departe spre sud pe 
turiștii și negustorii dornici de distracţii. Acum, erau aproape 
patru ceasuri, iar în fața clubului încă era multă lume. Kaz s-a 
uitat la valul de omeni care trecea prin fața coloanelor negre ale 
porticului, pe sub cioara de argint oxidat care își întindea aripile 
deasupra intrării. Binecuvântați fie guguștiucii, şi-a spus în sinea 
lui. Binecuvântați fiţi voi toți, oameni buni și generosi gata să vă 
goliți buzunarele în cuferele Scursurilor și să numiţi asta 
distracție. 

l-a văzut și pe crainicii clubului care strigau spre potenţialii 
clienţi, promițând băuturi, cafea fierbinte și cele mai 
avantajoase jocuri din tot Ketterdamul. l-a salutat din cap, 
continuându-și drumul spre nord. 

Un singur club de jocuri de pe Doagă mai conta pentru Kaz: 
Palatul de Smarald, mândria și bucuria lui Pekka Rollins. 
Clădirea vopsită într-un verde urât era împodobită cu copaci 
artificiali încărcaţi cu monede din imitație de aur și de argint. 
Localul fusese amenajat ca un fel de tribut adus originilor 
kaelish ale lui Rollins și ale bandei lui, Leii de Duzină. Chiar și 
fetele de la casele de jetoane și cele care serveau la mese 
purtau rochii de mătase de un verde strălucitor și aveau părul 
vopsit într-o nuanţă închisă și nenaturală de roșu, ca să semene 
cu fetele din Insula Rătăcitoare. Când a trecut pe lângă Palatul 
de Smarald, s-a uitat la monedele aurii, lăsându-se copleșit de 
furie. Avea nevoie de ea în noaptea aceea, să-i amintească ce 


pierduse și ce putea să câștige. Avea nevoie de ea ca pregătire 
pentru această misiune temerară. 

— Pas cu pas, și-a spus cu glas scăzut. 

Erau singurele cuvinte care îi ţineau furia în frâu, care îl 
împiedicau să dea buzna pe ușile ţipătoare, vopsite în verde și 
auriu, ale Palatului de Smarald, ca să ceară o întrevedere cu 
Rollins și să-i taie beregata. Pas cu pas. Era promisiunea care îl 
lăsa să doarmă noaptea, care îi călăuzea viaţa și care ţinea la 
distanţă fantoma lui Jordie. Pentru că o moarte rapidă era prea 
bună pentru Pekka Rollins. 

Kaz a urmărit fluxul de clienţi care intrau și ieșeau pe porţile 
Palatului de Smarald și i-a zărit pe oamenii lui, bărbaţi și femei, 
pe care îi tocmise să ademenească mușteriii lui Pekka spre sud 
cu promisiunea jocurilor mai bune, a câștigurilor mai mari și a 
fetelor mai drăguțe. 

— De unde vii așa îmbujorat? l-a întrebat unul dintre ei pe 
altul, vorbind mult mai tare decât era nevoie. 

— Tocmai m-am întors de la Clubul Ciorii. Am câștigat o sută 
de kruge în doar două ore. 

— Nu mai spune! 

— Zău! Am venit pe Doagă să-mi iau o bere și să mă întâlnesc 
cu un prieten. Vii și tu cu noi? Mergem împreună. 

— Clubul Ciorii! Cine s-ar fi gândit? 

— Haide, îţi iau ceva de băut. Fac cinste la toată lumea! 

Și au plecat cu toţii râzând, lăsându-i pe cei din jur să se 
întrebe dacă nu cumva ar fi fost bine să meargă un pic mai jos 
pe canal, poate chiar ar fi avut mai mult noroc acolo - servitorul 
lui Kaz, lăcomia, îi ademenea spre sud ca un flautist iscusit. 

Kaz mereu avea grijă să-i schimbe pe acești ademenitori, nu 
care cumva să se prindă de șiretlic crainicii și paznicii lui Pekka, 
și astfel, mușteriu cu mușteriu, redusese considerabil veniturile 
Palatului de Smarald. Era unul dintre nenumăratele mici tertipuri 
prin care își creștea puterea pe spinarea lui Pekka: îi intercepta 
transporturile de jurda, îi percepea taxe pentru accesul în Portul 
Cinci, micșora chiriile pentru ca proprietăţile lui Rollins să 
rămână fără chiriași, iar în felul acesta, încetul cu încetul, 
destrăma țesătura din care era alcătuită viaţa dușmanului său. 

În ciuda minciunilor pe care le împrăştiase și a lucrurilor pe 
care i le spusese lui Geels în noaptea aceea, Kaz nu era bastard. 
Nici măcar nu era din Ketterdam. Kaz avea nouă ani, iar Jordie 


treisprezece când sosiseră împreună în oraș, cu un cec obţinut 
din vânzarea fermei tatălui lor și cusut în buzunarul interior al 
hainei vechi a lui Jordie. Kaz își amintea foarte bine ziua aceea: 
mergea de-a lungul Doagei cu ochi fermecațţi, strângând mâna 
lui Jordie, nu cumva să fie luat de puhoiul de lume. Nu suporta 
gândul că fuseseră niște băieţi nătăfleţi, pradă sigură pentru 
șarlatani. Dar băieţii aceia dispăruseră de mult, și cel care 
trebuia pedepsit pentru asta era Pekka Rollins. 

Intr-o bună zi, Rollins avea să vină în genunchi la Kaz, 
rugându-l să-i dea ajutor. Dacă reușea să ducă la bun sfârșit 
misiunea de la Van Eck, ziua aceea avea să vină mult mai 
devreme decât sperase Kaz vreodată. Pas cu pas, am să te 
distrug. 

Dar ca să aibă vreo șansă să pătrundă în Curtea de Gheaţă, 
lui Kaz îi trebuia echipa potrivită, iar ora care urma avea să-l 
ducă cu un pas mai aproape de obţinerea a două piese vitale 
din puzzle. 

A cotit pe o alee care mărginea unul dintre canalele 
secundare. Turiștilor și negustorilor le plăcea să meargă pe 
drumurile principale, așa că aleea aceea era mai puţin 
aglomerată și, în plus, îl ajuta să scurteze drumul. În scurt timp, 
au apărut luminile și muzica de pe Doaga de Vest, canalul fiind 
ticsit cu bărbaţi și femei de toate clasele și naţionalităţile, aflaţi 
în căutare de distracţii. 

Muzica se revărsa din saloanele cu ușile larg deschise, iar 
bărbaţii și femeile stăteau tolăniţi pe canapele, cu haine sumare 
de mătase și podoabe stridente. Acrobaţii atârnau de funii 
deasupra canalului - trupuri mici înveșmântate în straie 
strălucitoare -, în timp ce artiștii de stradă își făceau numerele, 
sperând să capete niscaiva monede de la trecători. Vânzătorii 
ambulanți strigau spre gondelele private ale negustorilor bogaţi 
din canal și spre bărcile mari care aduceau turiști și marinari din 
Capac. 

Mulţi dintre turiști nu intrau niciodată în bordelurile de pe 
Doaga de Vest. Pur și simplu veneau să vadă mulţimea de 
oameni, care era un spectacol în sine. Mulţi preferau să viziteze 
această parte a Butoiului deghizați - cu feţele acoperite de 
văluri sau măști ori drapaţi în pelerine care nu le lăsau la vedere 
decât strălucirea ochilor. Işi cumpărau costumele în unul dintre 
magazinele specializate de pe marginea canalelor principale și 


uneori dispăreau de lângă tovarășii lor o zi, o săptămână sau cât 
îi ţineau banii. Se deghizau în Mireasa Pierdută sau în Domnul 
Purpuriu, iar uneori purtau masca grotescă, cu ochii bulbucaţi ai 
Nebunului - personaje de Komedie Brute. Mai erau și Șacalii, un 
grup de bărbaţi și băieţi gălăgioși care ţopăiau prin Butoi cu 
măștile de lac roșu ale ghicitorilor suli. 

Kaz și-a amintit clipa când lInej a văzut pentru prima oară 
măștile de șacal în vitrina unei prăvălii. Nu putuse să-și 
stăpânească disprețul: 

— Adevăraţii ghicitori suli sunt foarte rari. Sunt femei și 
bărbaţi sfinţi. Măștile astea, vândute ca podoabe de petrecere, 
sunt simboluri sacre. 

— Inej, am văzut ghicitori suli făcându-și meseria în caravane 
și pe nave de croazieră. Şi nu mi s-au părut chiar atât de sfinţi. 

— Nişte șarlatani care fac pe clovnii pentru tine și cei de 
teapa ta. 

— De teapa mea? 

Inej dăduse din mână în semn de dezgust: 

— Shevrati. Ignoranţi. Râd de voi pe sub măștile alea. 

— Nu și de mine. N-am plătit niciodată pe nimeni să-mi 
ghicească viitorul - nici șarlatan, nici sfânt. 

— Soarta are planuri pentru noi, Kaz. 

— Soarta a fost cea care te-a luat de lângă familia ta și te-a 
adus într-o casă de toleranţă din Ketterdam? Sau pur și simplu 
un mare ghinion? 

— Nu știu, îi răspunsese ea cu răceală. 

În astfel de momente, Kaz se gândea că poate îl ura. 

Acum, înainta prin mulţimea de pe marginea canalului, o 
umbră într-o mare de culoare. Fiecare dintre marile case de 
toleranţă avea câte o specialitate, unele mai evidente decât 
altele. A trecut pe lângă Irisul Albastru și Pisica Crăcănată, pe 
lângă bărboșii care se încruntau de la ferestrele Forjei, pe lângă 
Nuiaua de Salcie și Obscura, pe lângă blondele cu ochi umezi de 
la Casa Zăpezii și, bineînţeles, pe lângă Menajerie, cunoscută și 
sub numele de Casa Exotică, unde Inej fusese obligată să poarte 
mătăsuri suli contrafăcute. A zărit-o pe Tante Heleen cu penele 
ei de păun și cu faimosul ei colier cu diamante stând în salonul 
său aurit, înconjurată de admiratori. Ea conducea Menajeria, 
făcând rost de fete și având grijă să fie ascultătoare. Când l-a 
văzut pe Kaz, buzele i s-au subţiat într-o grimasă și a ridicat 


paharul, gestul ei părând mai degrabă o ameninţare decât un 
toast. Dar Kaz n-a luat-o în seamă și a mers mai departe. 

Casa Trandafirului Alb era unul dintre stabilimentele mai 
luxoase de pe Doaga de Vest. Avea propriul său doc, iar faţada 
de piatră albă te trimite cu gândul la vila unui negustor, nu la o 
casă de toleranţă. Ghivecele de la ferestre erau mereu pline cu 
trandafiri albi agăţători, al căror miros dulce și intens plutea 
deasupra acelei porțiuni de canal. 

În salonul de primire mirosul era și mai puternic. Din vazele 
uriașe de alabastru se revărsau tot trandafiri albi, iar femeile și 
bărbaţii - unii mascaţi sau cu feţele acoperite de văluri - 
așteptau pe canapelele de culoarea fildeșului, sorbind un vin 
aproape incolor și mușcând din prăjiturele cu vanilie muiate în 
lichior de migdale. 

Băiatul de la biroul de primire era îmbrăcat cu un costum de 
catifea crem, cu un trandafir alb la rever. Avea păr alb și ochi 
incolori. Cu excepţia ochilor, arăta exact ca un albinos, dar Kaz 
știa că fusese modificat să se asorteze cu decorul Casei de o 
anumită Grisha angajată cu contract. 

— Domnule Brekker, l-a întâmpinat băiatul, Nina e cu un 
client. 

Kaz a dat din cap și s-a strecurat pe un hol din spatele unui 
trandafir în ghiveci, rezistând tentaţiei de a-și acoperi nasul cu 
gulerul. Onkle Felix, proxenetul care conducea Trandafirul Alb, 
avea obiceiul să spună că fetele lui erau la fel de parfumate ca 
florile lui. Dar era o păcăleală. Pentru că acel soi de trandafir 
alb, singurul suficient de rezistent cât să supravieţuiască în 
clima umedă a Ketterdamului, nu avea niciun miros - toate 
florile erau parfumate artificial. 

Kaz și-a plimbat degetele pe lambriul din spatele ghiveciului și 
a apăsat cu degetul într-o adâncitură. S-a deschis o ușă și Kaza 
urcat o scară în spirală care nu era folosită decât de personalul 
bordelului. 

Camera Ninei era la etajul doi. Dormitorul alăturat era deschis 
și gol, iar Kaz a intrat cu grijă în el, s-a apropiat de un tablou cu 
o natură moartă și și-a lipit fruntea de perete. Toate bordelurile 
erau prevăzute cu vizoare secrete - erau un mijloc de a menţine 
angajaţii cinstiţi și teferi; în plus, ofereau senzații tari celor care 
voiau să se delecteze cu plăcerile altora. Kaz văzuse mulți 
mahalagii care căutau în unghere și în pasaje întunecate plăceri 


al căror farmec lui îi rămânea complet străin. În plus, știa că 
oricine s-ar fi uitat atunci prin vizorul din faţa lui, în speranţa că 
se va excita, ar fi fost dezamăgit amarnic. 

Un bărbat scund și chel stătea complet îmbrăcat la o masă 
rotundă acoperită cu postav de culoarea fildeșului, cu mâinile 
împreunate în faţa unei tăvi de cafea din argint. Nina Zenik 
stătea în spatele lui, drapată într-o kefta de mătase roșie care îi 
semnala statutul de Grisha Sfâșie-lnimi, ţinându-i o mână 
apăsată pe frunte și cealaltă pe ceafă. Era înaltă și avea 
constituţia unei statui de proră sculptate de o mână generoasă. 
Amândoi tăceau, ca și când ar fi fost împietriţi la masă. In 
cameră nici măcar nu era un pat, ci doar o canapea îngustă pe 
care Nina dormea ghemuită noapte de noapte. 

Când Kaz o întrebase pe Nina de ce, îi răspunsese simplu: 

— Nu vreau ca lumea să-și facă o idee greșită. 

— Un bărbat n-are nevoie de un pat ca să-și facă o idee 
greșită, Nina. 

— De unde știi tu, Kaz? întrebase Nina, fluturând din gene. 
Mai bine scoate-ţi mănușile și vedem noi ce idei îţi vin. 

Dar Kaz o fixase cu ochii lui reci până când Nina plecase 
privirea. Nu avea chef să flirteze cu Nina Zenik și știa că nici ea 
nu era deloc interesată de el. Ninei pur și simplu îi plăcea să 
flirteze cu oricine și cu orice. Odată o văzuse făcând ochi dulci 
unei perechi de pantofi dintr-o vitrină. 

Nina și bărbatul chel au rămas nemișcaţi până când ceasul a 
bătut ora fixă, după care bărbatul s-a ridicat și i-a sărutat mâna. 

— Pleacă, i-a spus ea, pe un ton solemn. Mergi în pace. 

Chelul i-a sărutat din nou mâna, cu lacrimi în ochi: 

— Mulţumesc. 

Imediat ce clientul a pășit pe hol, Kaz a ieșit din dormitorul 
alăturat și a ciocănit la ușa Ninei, care a deschis-o cu grijă, fără 
să scoată lanţul. 

— Ah, a spus ea, văzându-l pe Kaz. Tu ești. 

Nu părea foarte încântată să-l vadă. Nici nu era de mirare. 
Rareori era un lucru bun să-ţi vină Kaz Brekker la ușă. Nina a 
scos lanţul și l-a lăsat să intre, apoi și-a dat jos Kefta roșie, 
rămânând doar într-un furou de satin atât de subţire, încât cu 
greu s-ar fi putut spune că avea ceva pe ea. 

— Pe toţi sfinţii, urăsc chestia asta, a zis ea, aruncând kefta și 
scoțând un capot banal dintr-un sertar. 


— Ce nu-ţi convine la ea? a întrebat Kaz. 

— Nu-i croită cum trebuie. Și mă mănâncă. 

Kefta fusese fabricată în Kerch, nu în Ravka - deci era o 
ținută, nu o uniformă. Kaz știa că Nina n-o purta niciodată pe 
stradă, pentru că ar fi fost prea riscant pentru un Grisha. Faptul 
că făcea parte din rândul Scursurilor însemna că oricine se lua 
de ea risca răzbunarea bandei, dar asta n-ar fi ajutat-o cu nimic 
pe Nina, dacă ar fi fost răpită și îmbarcată pe o navă cu sclavi 
spre cine știe ce destinaţie. 

Nina s-a tolănit pe un fotoliu de lângă masă și și-a scos 
picioarele din papucii cu pietre preţioase, înfigându-și degetele 
în covorul alb luxos. 

— Ahhh, a zis ea satisfăcută. Mult mai bine. 

Și-a aruncat în gură una dintre prăjiturile de pe tava de cafea 
și a întrebat mestecând: 

— Ce vrei, Kaz? 

— Ai firimituri pe decolteu. 

— Nu-mi pasă, a spus ea, luând încă o gură de prăjitură. Mi-e 
foame rău. 

Kaz a clătinat din cap, amuzat și impresionat de viteza cu 
care Nina ieșise din rolul de preoteasă Grisha plină de 
înţelepciune. Își ratase adevărata vocaţie, cea de actriță. 

— Cine a ieșit de la tine, cumva negustorul Van Aakster? a 
întrebat el. 

— Da. 

— Soţia lui a murit cu o lună în urmă și de atunci nu-i mai 
merg deloc afacerile. Acuma, că a început să te viziteze, ne 
putem aștepta la o schimbare? 

Nina nu avea nevoie de pat pentru că era specializată în 
emoţii. Se ocupa de bucurie, încredere și stăpânire de sine. Cei 
mai mulţi Corporalki Grisha se concentrau asupra corpului - ca 
să omoare sau ca să vindece -, dar Nina avusese nevoie deo 
slujbă care să-i permită să rămână în Ketterdam și, în același 
timp, s-o ţină departe de pericole. Așa că, în loc să câștige bani 
buni, riscându-și viaţa ca mercenară, alesese să ușureze 
respirația, să încetinească bătăile inimii și să relaxeze mușchii. 
Ca să facă niște bani în plus, lucra și pe post de Croitoreasă, 
îngrijindu-se de ridurile și gușile kerchienilor bogaţi, însă 
principala ei sursă de venit era modificarea stărilor sufletești. 
Oamenii veneau la ea simțindu-se singuri, îndurerați sau trişti 


fără niciun motiv și plecau revigoraţi și cu neliniștile alungate. 
Efectul nu dura mult, dar uneori fie doar și iluzia fericirii era 
suficientă să-i facă pe clienţii ei să simtă că pot înfrunta o nouă 
zi. Nina susţinea că ce făcea ea avea legătură cu glandele, dar 
pe Kaz nu-l interesau detaliile câtă vreme îl servea când avea 
nevoie de ea și își plătea la timp cota pe care i-o datora lui Per 
Haskell. 

— Cred că o să se vadă o schimbare, a răspuns Nina. 

A terminat și ultima prăjitură, lingându-și degetele cu poftă, 
apoi a scos tava pe hol și a sunat după servitoare. 

— Van Aakster a început să vină aici la sfârșitul săptămânii 
trecute și de atunci a trecut pe la mine în fiecare zi. 

— Excelent! 

Kaz și-a însemnat în minte să cumpere niște acţiuni ieftine la 
compania lui Van Aakster. Dacă starea negustorului avea să se 
schimbe ca urmare a tratamentului Ninei, afacerile lui aveau să- 
și revină. Kaz a ezitat o clipă, apoi a zis: 

— ÎI faci să se simtă mai bine, îi uşurezi durerea și așa mai 
departe... dar poţi să-l determini să facă ceva? Poţi să-l faci să 
uite de nevastă-sa? 

— Să modific legăturile nervoase din mintea lui? Nu fi 
caraghios. 

— Creierul e doar un organ, a spus Kaz, citându-l pe Van Eck. 

— Da, dar unul incredibil de complex. Să controlezi sau să 
modifici gândurile cuiva... ei bine, e cu totul altceva decât să-i 
cobori pulsul sau să declanșezi descărcarea unei substanţe 
chimice care să-i modifice starea. Sunt prea multe variabile. 
Niciun Grisha nu e în stare de așa ceva. 

Ba da, a corectat-o Kaz în gând. 

— Vasăzică tratezi simptomul, nu cauza, a spus el. 

Nina a ridicat din umeri: 

— Van Aakster evită durerea, nu o tratează. Câtă vreme mă 
alege pe mine drept soluţia lui, n-o să treacă niciodată peste 
moartea soției. 

— Și ai de gând să-i spui să-și vadă de viaţă? O să-l sfătuiești 
să-și ia o nouă soţie și să nu-ţi mai calce pragul? 

Nina și-a trecut o perie prin părul castaniu-deschis și l-a 
întrebat pe Kaz, aruncând o privire în oglindă: 

— Per Haskell are cumva de gând să-mi șteargă datoria? 

— Nicidecum. 


— Atunci Van Aakster trebuie lăsat să-și trăiască doliul cum 
consideră de cuviinţă. Am un alt client programat în jumătate de 
oră, Kaz. Cu ce treabă ai venit? 

— Clientul tău o să aștepte. Ce știi despre jurda parem? 

Nina a ridicat din umeri: 

— Umblă zvonuri, dar mie mi se par niște aiureli. 

Cu excepţia celor din Consiliul Mareelor, puţinii Grisha care 
lucrau în Ketterdam se cunoșteau cu toţii între ei și își 
împărtășeau cu dragă inimă noutăţile. Cei mai mulţi fugeau de 
câte ceva și se străduiau să nu atragă atenţia negustorilor de 
sclavi sau a guvernului ravkan. 

— Nu-s doar zvonuri. 

— Furtunoși care zboară? Iscă-Valuri care se transformă în 
ceaţă? 

— Fabrikatori care fac aur din plumb, a continuat el, băgând 
mâna în buzunar și aruncându-i bulgărele auriu. E adevărat. 

— Fabrikatorii fac tot felul de ţesături. Şi prelucrează metale 
și stofe. Dar nu pot transforma un lucru în altceva, a spus ea, 
ridicând bulgărele în lumină. Ai fi putut face rost de el de 
oriunde, a adăugat, la fel cum îi spusese și el lui Van Eck cu 
câteva ore înainte. 

Fără să fie invitat, Kaz s-a așezat pe canapeaua confortabilă, 
întinzându-și piciorul bolnav. 

— Jurda parem chiar există, Nina, și dacă încă ești mica 
luptătoare Grisha care cred eu că ești, sigur o să vrei să auzi ce 
le fac aceștia oamenilor ca tine. 

Nina a răsucit bulgărele de aur în mâini, apoi și-a strâns 
halatul mai bine și s-a ghemuit la celălalt capăt al canapelei. Kaz 
iarăși s-a minunat de transformarea ei. Când era cu clienţii, juca 
rolul pe care voiau ei să-l vadă: Grisha cea puternică, înţeleaptă 
și senină. Dar acum, stând încruntată și cu picioarele strânse 
sub ea, arăta exact cum era: o fată de șaptesprezece ani, 
crescută în luxul și siguranța Micului Palat, care acum se afla 
departe de casă și care abia se descurca de la o zi la alta. 

— Povestește-mi, i-a cerut ea. 

Și Kaz i-a povestit. A păstrat pentru el detaliile propunerii lui 
Van Eck, dar i-a zis de Bo Yul-Bayur, de jurda parem și de 
proprietăţile adictive ale drogului, accentuând recentul furt de 
documente militare ravkane. 


— Dacă toate astea sunt adevărate, atunci Bo Yul-Bayur 
trebuie eliminat. 

— Nu asta e misiunea, Nina. 

— Nu-i vorba de bani, Kaz. 

Întotdeauna era vorba de bani. Însă Kaz știa că trebuia să 
folosească altă pârghie. Nina își iubea ţara și poporul. Credea în 
continuare în viitorul Ravkăi și în Armata a Doua, elita militară 
Grisha, care aproape că se dezintegrase în timpul războiului 
civil. Prietenii ei din Ravka își închipuiau că Nina fusese omorâtă 
de vânătorii de vrăjitoare fjerdani, și deocamdată ea își dorea ca 
lucrurile să rămână așa. Însă Kaz știa că tânăra Grisha spera să 
se poată întoarce într-o bună zi. 

— Nina, trebuie să-l aducem aici pe Bo Yul-Bayur și am nevoie 
de un Corporalnik pentru asta. Vreau să faci parte din echipa 
mea. 

— Oriunde s-ar ascunde, a-l lăsa în viaţă după ce-l găsești ar 
fi o iresponsabilitate înfiorătoare. Răspunsul meu e nu. 

— Nu se ascunde. Fjerdanii îl ţin închis în Curtea de Gheaţă. 

Nina a făcut o pauză: 

— Atunci e ca și mort. 

— Consiliul Comercial e de altă părere. N-ar face niciun efort 
și n-ar mai oferi o asemenea răsplată dacă ar crede că a fost 
anihilat. Se vedea limpede că Van Eck era îngrijorat. 

— E negustorul cu care ai stat de vorbă? 

— Da. Şi mi-a zis că informaţiile lor sunt sigure. Dacă se 
înșală, asta e. Dar dacă Bo Yul-Bayur e în viaţă, cineva tot o să 
încerce să-l scoată din Curtea de Gheaţă. De ce să nu fim noi? 

— Curtea de Gheaţă, a repetat Nina, iar Kaz și-a dat seama că 
tânăra Grisha deja începea să pună piesele cap la cap. N-ai 
nevoie doar de un Corporalnik, nu? 

— Nu. Am nevoie de cineva care să știe Curtea pe de rost. 

Nina a sărit în picioare, și-a pus mâinile în șolduri și a început 
să se plimbe prin cameră cu capotul fluturând: 

— Ce nenorocit ești! De câte ori am venit la tine și te-am 
rugat să-l ajuţi pe Matthias? lar acum, când ai tu nevoie de 
ceva... 

— Per Haskell nu conduce o casă de binefacere. 

— Nu da vina pe bătrân, a ripostat ea. Dacă ai fi vrut să mă 
ajuţi, știi prea bine că ai fi putut. 

— Şi de ce aș fi făcut asta? 


— Pentru că..., a spus ea, întorcându-se brusc spre el. Pentru 
că... 
— Când am făcut eu ceva fără să-mi iasă nimic? 

Nina a deschis gura, dar a închis-o la loc. 

— Ai idee câte obligaţii ar fi trebuit să-mi fac? Câţi oameni ar 
fi trebuit să mituiesc ca să-l scot pe Matthias Helvar din 
închisoare? Preţul era prea mare. 

— lar acum? a reușit ea să spună, cu ochii încă scăpărând de 
furie. 

— Acum, libertatea lui Helvar valorează ceva. 

— E... 

Dar Kaz a ridicat o mână s-o întrerupă: 

— Valorează ceva pentru mine. 

Nina și-a apăsat tâmplele cu degetele: 

— Chiar dacă ai putea să ajungi la el, Matthias n-ar accepta 
niciodată să te ajute. 

— E doar o chestiune de negociere, Nina. 

— Nu-l cunoști. 

— Nu? E un om ca oricare altul, mânat de lăcomie, mândrie și 
durere. Tu ar trebui să înţelegi asta mai bine ca oricine. 

— Helvar e mânat de onoare și numai de onoare. lar onoarea 
nu poţi nici s-o mituiești, nici s-o intimidezi. 

— Se prea poate să fi fost adevărat cândva, Nina, dar a fost 
un an foarte lung. Helvar s-a schimbat mult. 

— L-ai văzut? a întrebat ea, și în ochii ei verzi și mari se citea 
nerăbdarea. 

la te uită, și-a spus Kaz, Butoiul nu ţi-a năruit toate 
speranțele. 

— Da. 

Nina a inspirat adânc, tremurând ușor: 

— Vrea să se răzbune, Kaz. 

— Asta e ce vrea, a răspuns el, nu ce-i trebuie. Ca să 
negociezi trebuie să cunoști diferenţa dintre astea două. 


6. Nina 


Greaţa care pusese stăpânire pe stomacul Ninei nu avea nicio 
legătură cu legănatul bărcii. Încerca să respire adânc, să se 
concentreze asupra luminilor din portul Ketterdamului, care 
dispărea în urma lor, și asupra plescăitului ritmic al văslelor în 
apă. Alături de ea, Kaz își potrivea masca și pelerina, în timp ce 
Muzzen vâăslea cu putere, într-un ritm neînduplecat, ducându-i 
tot mai aproape de Terrenjel, una dintre insulițele Kerchului, mai 
aproape de Poarta ladului și de Matthias. 

Ceaţa plutea la mică distanță deasupra apei, umedă și 
șerpuitoare. Aducea cu ea izul de gudron și de mașinării 
unsuroase de la șantierele navale din împrejurimi; și încă ceva - 
duhoarea dulceagă a cadavrelor incinerate pe Barja Morţii, locul 
unde  Ketterdamul se descotorosea de morţii care nu-și 
permiteau să fie îngropaţi în cimitirele din afara orașului. 
Scârbos, și-a spus Nina, strângându-și mai bine pelerina. Nu 
înţelegea cum de-și putea dori cineva să locuiască într-un 
asemenea oraș. 

Muzzen fredona cu veselie în timp ce vâslea. Nina îl știa vag - 
era paznic și recuperator, la fel ca bietul Bolliger cel Mare. 
Tânăra Grisha evita pe cât posibil Stinghia și Clubul Ciorii, ceea 
ce îi atrăsese eticheta de snoabă din partea lui Kaz, însă puţin îi 
păsa de părerile lui. Nina s-a uitat la umerii uriași ai lui Muzzen. 
S-a întrebat dacă Mâini-Murdare îl luase cu el numai ca să 
văslească sau pentru că se aștepta la necazuri în noaptea 
aceea. 

Bineînțeles c-o să dăm de necaz. Mergeau să se infiltreze într- 
o pușcărie, nu la o petrecere. Atunci de ce suntem îmbrăcați ca 
de petrecere? 

Se întâlnise cu Kaz și Muzzen în Portul Cinci la miezul nopţii, 
iar când urcase în mica barcă cu vâsle, Kaz îi dăduse o pelerină 
de mătase albastră și un văl de aceeași culoare - veșmintele 
Miresei Pierdute, unul dintre costumele purtate de amatorii de 
plăceri care veneau să deguste excesele din Butoi. El venise cu 
o pelerină portocalie mare și cu o mască de Nebun ridicată pe 
creștetul capului; la fel era îmbrăcat și Muzzen. Nu le mai lipsea 
decât o scenă unde să joace una dintre piesele întunecate și 
sălbatice de Komedie Brute pe care kerchienii le găseau atât de 
amuzante. 


Acum, Kaz i-a dat un ghiont Ninei: 

— Coboară-ţi vălul. 

lar el și-a coborât masca pe față, nasul ei lung și ochii 
bulbucaţi părând de două ori mai monstruoși în ceață. 

Nina nu-și mai putea stăpâni curiozitatea și se pregătea să 
întrebe de ce erau necesare costumele, însă chiar atunci și-a dat 
seama că nu erau singuri. Prin ceața schimbătoare, a zărit alte 
bărci înaintând pe apă, încărcate cu alţi Nebuni și alte Mirese, 
un Domn Purpuriu și o Regină Scarabeu. Ce treabă aveau 
oamenii ăștia la Poarta ladului? 

Kaz refuzase să-i spună detaliile planului său, iar când Nina 
insistase, îi răspunsese scurt: „Urcă în barcă.“ Tipic pentru Kaz, 
care știa că nu trebuia să-i spună nimic, întrucât perspectiva 
libertăţii lui Matthias deja alungase din ea orice urmă de 
judecată sănătoasă. In ultimul an, Nina îi ceruse de multe ori lui 
Kaz să-l scoată pe Matthias din închisoare. Acum, îi putea oferi 
lui Matthias mai mult decât libertatea, însă preţul avea să fie 
mult mai mare decât se aștepta ea. 

Când s-au apropiat de ţărmul stâncos al insulei Terrenjel, au 
văzut doar câteva lumini, restul fiind învăluit de întuneric și de 
zgomotul valurilor. 

— Nu era mai simplu dacă mituiai temnicerul? a bombănit ea. 

— Nu vreau să știe că are ceva ce-mi doresc, a răspuns Kaz. 

Când barca a atins nisipul, doi bărbaţi s-au apropiat și au tras- 
o pe țărm. Celelalte bărci pe care le văzuse Nina s-au oprit în 
același golf, fiind trase pe mal de alţi bărbaţi care mormăiau și 
înjurau. Nina le distingea vag trăsăturile prin văl, însă a zărit 
tatuajul de pe antebraţele lor: o pisică sălbatică ghemuită într-o 
coroană - simbolul Leilor de Duzină. 

Când au coborât din barcă, unul dintre ei a spus: 

— Plata. 

Kaz i-a dat un teanc de kruge și, după ce și-a numărat banii, 
Leul de Duzină le-a făcut semn să-l urmeze. 

Au pornit pe o potecă denivelată, luminată de torţe, care 
ducea în partea ferită de vânt a închisorii. Nina a dat capul pe 
spate și s-a uitat la turnurile înalte și negre ale fortăreței 
cunoscute sub numele de Poarta ladului, un pumn întunecat de 
piatră înălțându-se din mare. O mai văzuse de departe, când 
plătise un pescar s-o ducă pe insulă, dar când îi ceruse să se 
apropie mai mult de țărm, o refuzase. „Rechinii sunt răi aici, îi 


explicase el. Au pântecele plin cu sânge de condamnaţi.“ Pe 
Nina au trecut-o fiorii amintindu-și vorbele lui. 

S-a deschis o ușă și un alt membru al Leilor de Duzină i-a 
condus pe Nina și ceilalți înăuntru. Au ajuns într-o bucătărie 
întunecată, surprinzător de curată, pe ai cărei pereţi erau 
atârnate vase uriașe, potrivite mai degrabă pentru spălat rufe 
decât pentru gătit. încăperea avea un miros ciudat, de oţet și de 
salvie. Ca bucătăria unui negustor, și-a spus Nina. Kerchienii 
credeau că munca era înrudită cu rugăciunea. Poate că soțiile 
negustorilor veneau acolo cu săpun și apă să frece cu propriile 
mâini podelele, pereţii și ferestrele, cinstindu-l astfel pe Ghezen, 
zeul sârguinţei și al comerțului. Puteau să frece cât le poftea 
inima, însă dincolo de mirosul acela sănătos se simţea duhoarea 
persistentă de mucegai, urină și trupuri nespălate. Poate ar fi 
fost nevoie de un miracol adevărat ca să poată scăpa de el. 

Au trecut printr-un hol umed și rece, iar Nina a crezut că vor 
merge la celule. În schimb, au ieșit pe o ușă și au pornit pe o 
alee de piatră care lega închisoarea principală de ceea ce părea 
să fie un alt turn. 

— Unde mergem? a întrebat Nina în șoaptă. 

Kaz nu i-a răspuns. Vântul s-a întețit, ridicându-i vălul și 
biciuindu-i obrajii cu umezeală sărată. 

Când au intrat în al doilea turn, din umbră a ieșit o siluetă, iar 
Nina cu greu și-a înăbușit un țipăt. 

— Inej, a spus ea cu glas tremurător. 

Tânăra suli purta coarnele și tunica cu guler înalt a 
Drăcușorului Cenușiu, dar Nina a recunoscut-o imediat. Nimeni 
nu se mișca la fel ca Inej, ca și când lumea ar fi fost făcută din 
fum, iar ea pur și simplu trecea prin ea. 

— Cum ai ajuns aici? i-a șoptit Nina. 

— Am venit mai devreme pe o barcă cu provizii. 

Nina a strâns din dinţi: 

— Lumea vine la Poarta Iadului ca la o distracţie? 

— Da, o dată pe săptămână, a încuviinţat Inej, mișcându-și 
cornițele. 

— Cum adică o dată pe... 

— Liniște, a mormăit Kaz. 

— Nu-mi zice să tac, Brekker, a șoptit Nina cu furie. Dacă se 
intră atât de ușor în Poarta Iadului... 


— Problema nu e să intri, ci să ieși. Acuma taci din gură și fii 
atentă. 

Nina și-a înghiţit furia. Trebuia să se lase pe mâna lui Kaz, 
care făcuse în așa fel încât Nina să nu aibă de ales. 

Au intrat într-un pasaj îngust. Al doilea turn era diferit de 
primul - mai vechi și cu pereţii de piatră aspră înnegriţi de torţe. 
Leul de Duzină care îi conducea a deschis o ușă de fier grea și 
le-a făcut semn să coboare după el pe o scară abruptă. Aici, 
mirosul de trupuri nespălate și de gunoi era mai puternic, 
amestecându-se cu umezeala sărată a mării. 

Au coborât cu toţii pe scara în spirală, adâncindu-se în 
pântecele stâncii. Nina se sprijinea de perete, pentru că scara 
nu avea balustradă - deși nu-i vedea capătul, nu se îndoia că o 
eventuală căzătură ar fi vătămat-o serios. N-au mers mult, dar 
când au ajuns la destinaţie, Nina tremura și avea mușchii 
încordaţi, nu de la efort, ci din pricina gândului că Matthias se 
afla undeva în acel loc îngrozitor. E aici. Undeva în turnul ăsta. 

— Unde suntem? a întrebat ea în șoaptă, în timp ce înaintau 
cu capul plecat prin tuneluri de piatră umede, trecând pe lângă 
grote întunecate cu gratii de fier. 

— Asta e temniţa veche, i-a explicat Kaz. N-au dărâmat-o 
când au construit turnul cel nou. 

S-a auzit un geamăt dintr-o celulă. 

— Încă ţin prizonieri aici? 

— Doar pe cei mai răi. 

Nina s-a uitat printre gratiile unei celule goale. De perete erau 
prinse niște cătușe pătate de rugină și poate de sânge. 

La urechile Ninei a ajuns un duduit ritmic ce răzbătea prin 
pereţi. La început s-a gândit că era oceanul, apoi și-a dat seama 
că erau voci care scandau. Au ajuns într-un tunel curbat. In 
dreapta erau alte celule vechi, iar în stânga, niște arcade 
neregulate prin care se revărsa lumină în tunel. Dincolo de ele, 
Nina a zărit o mulţime agitată și gălăgioasă. 

Leul de Duzină i-a condus până la a treia arcadă, unde era 
postat un temnicer cu uniformă colorată în albastru și cenușiu, 
cu pușca atârnată pe spate. 

— Ti-am adus încă patru, i-a strigat Leul de Duzină 
temnicerului, acoperind vacarmul mulţimii, apoi s-a întors spre 
Kaz: Dacă vreţi să plecaţi, paznicul o să vă cheme o escortă. Nu 
plecați de aici neînsoțiţi, s-a-nţeles? 


— Bineînţeles, bineînţeles, nici nu ne-ar trece prin cap, a 
răspuns Kaz din spatele măștii lui ridicole. 

— Distracţie plăcută, le-a urat Leul de Duzină cu un rânjet 
hidos, apoi temnicerul le-a făcut semn să înainteze. 

Nina a pășit sub arcadă și s-a simţit ca și când ar fi nimerit în 
mijlocul unui coșmar. Se aflau pe o lespede ieșită în afară, de pe 
care se vedea un amfiteatru puţin adânc, săpat în piatră. 
Fundaţia turnului fusese excavată pentru a construi o arenă. Nu 
mai rămăseseră decât zidurile negre ale vechii închisori, iar 
acoperișul se prăbușise demult sau fusese dărâmat, astfel încât 
mult deasupra lor se vedea cerul fără stele, plin de nori. Era ca 
și când ar fi stat în trunchiul scobit al unui copac uriaș - o 
carcasă moartă de mult, plină de ecouri. 

În jurul ei, femei și bărbaţi mascaţi sau acoperiţi cu văluri se 
înghesuiau pe lespezile cu balustrade, bătând din picioare în 
timp ce urmăreau ce se întâmpla sub ei. Pereţii care înconjurau 
arena erau luminaţi de torţe puternice, iar nisipul din ring era 
umed și roșu acolo unde se îmbibase cu sânge. 

În faţa gurii întunecate a unei peşteri, un bărbat costeliv, 
bărbos și încătușat stătea în picioare lângă o roată mare de 
lemn presărată cu ceea ce păreau să fie desene ale unor mici 
animale. Era limpede că bărbatul fusese puternic pe vremuri, 
dar acum pielea îi atârna în pliuri, iar mușchii i se lăsaseră. 
Lângă el se vedea un bărbat mai tânăr cu o pelerină soioasă 
făcută dintr-o piele de leu, al cărui cap îi încadra faţa. Intre 
urechile leului fusese prinsă o coroană aurie stridentă, iar ochii îi 
fuseseră înlocuiți cu monede strălucitoare de argint. 

— Învârte roata! a poruncit tânărul. 

Prizonierul și-a ridicat mâinile încătușate și a tras cu putere de 
roată. Un ac roșu de pe marginea ei a început să ţăcăne voios, 
apoi roata a încetinit și în cele din urmă acul s-a oprit în dreptul 
unuia dintre desene. Nina n-a reușit să vadă ce era, însă 
mulțimea a răcnit, iar umerii prizonierului au căzut atunci când 
un temnicer a venit să-i descuie cătușele. 

Bărbosul le-a aruncat în nisip și, o clipă mai târziu, Nina a 
auzit un răget care a acoperit până și urlete frenetice ale 
mulţimii. Temnicerul și bărbatul cu blană de leu s-au căţărat în 
grabă pe o scară de funie și au fost ridicaţi la adăpost, pe o 
lespede de piatră, în timp ce prizonierul a înhăţat un cuţit 


șubred dintr-o grămadă de arme însângerate care zăceau în 
nisip și s-a îndepărtat cât a putut de gura tunelului. 

Nina nu mai văzuse niciodată o creatură precum cea care a 
ieșit din tunel. Era un fel de reptilă, cu trup gros acoperit cu solzi 
cenușiu-verzui, cu cap lat și turtit, cu ochi galbeni și pupile ca de 
pisică. Se mișca lent și sinuos, alunecând leneș pe pământ. Avea 
o crustă albă în jurul gurii largi, iar când a deschis fălcile să ragă 
din nou, de pe dinţii ascuţiţi i s-a prelins un lichid alb și 
înspumat. 

— Ce-i creatura asta? a întrebat Nina. 

— Rinca moten, a spus lnej. Șopârlă de deșert. Otrava din 
gura ei e mortală. 

— Pare foarte lentă. 

— Da, așa pare. 

Prizonierul s-a năpustit spre ea cu cuțitul, dar șopârla uriașă 
s-a mișcat atât de repede, încât Nina abia a reușit s-o 
urmărească. Bărbatul s-a aplecat spre ea, dar în clipa următoare 
șopârla era în celălalt capăt al ringului. Câteva secunde mai 
târziu, s-a năpustit asupra prizonierului și l-a imobilizat la 
pământ. În timp ce bărbatul ţipa, otrava șopârlei îi picura pe 
faţă, lăsând dâre fumegând unde îi atingea pielea. 

Cu un trosnet îngrozitor, creatura și-a lăsat toată greutatea pe 
victima ei și l-a mușcat de umăr, în urletele bietului prizonier. 

Mulțimea huiduia. 

Nina și-a ferit privirea, nemaiputând să se uite: 

— Ce-i asta? 

— Bine ai venit la Spectacolul ladului, a spus Kaz. Lui Pekka 
Rollins i-a venit ideea acum câţiva ani și a găsit un membru al 
Consiliului care a plecat urechea. 

— Deci Consiliul Comercial știe? a întrebat ea. 

— Bineînţeles. Se fac bani aici. 

Nina și-a încleștat pumnii, adâncindu-și unghiile în carne. Îi 
venea să-l ia la palme pentru tonul lui superior. 

Știa bine numele lui Pekka Rollins. Era regele Butoiului, 
proprietarul a două cluburi de jocuri - unul luxos, altul pentru 
marinarii cu buzunarele mai goale - și al câtorva dintre 
bordelurile cele mai pretenţioase. Când Nina sosise în 
Ketterdam cu un an în urmă, nu avea nici prieteni, nici bani, și 
era departe de casă. Işi petrecuse prima săptămână în 
tribunalele din Kerch, din pricina acuzațiilor care i se aduceau lui 


Matthias, dar după ce își depusese mărturia, fusese lăsată fără 
nicio formalitate în Portul Unu, având în buzunar doar bani 
pentru drumul înapoi la Ravka. Oricât de mult și-ar fi dorit să se 
întoarcă în ţara ei, știa că nu-l putea lăsa pe Matthias să zacă la 
Poarta Iadului. 

Habar n-avea ce să facă, însă prin Ketterdam deja se 
împrăștiase zvonul că în oraș sosise o Coporalnikă Grisha. 
Oamenii lui Pekka Rollins o așteptaseră în port cu promisiunea 
că îi vor oferi protecţie și un acoperiș deasupra capului. O 
duseseră la Palatul de Smarald, unde Pekka însuși insistase ca 
Nina să se alăture Leilor de Duzină și se oferise să-i găsească de 
lucru la Prăvălia cu Dulciuri. Fusese la un pas să spună da, 
disperată să facă rost de bani și îngrozită de negustorii de sclavi 
care bântuiau orașul. Dar, în noaptea aceea, Inej se cățărase 
până la fereastra ei de la ultimul etaj al Palatului de Smarald, 
aducând cu ea un contract de la Kaz Brekker. 

Nina nu înţelesese niciodată cum reușise lnej să urce șase 
etaje în toiul nopţii, pe faţada de piatră alunecoasă umezită de 
ploaie, dar termenii Scursurilor erau mult mai avantajoși decât 
cei propuși de Pekka și Leii de Duzină. Era un contract pe care 
chiar îl putea achita într-un an sau doi, dacă își cheltuia banii cu 
cap. lar Kaz trimisese la ea persoana potrivită - o fată suli cu 
doar câteva luni mai tânără decât Nina, care crescuse în Ravka 
și petrecuse un an foarte urât în Menajerie. 

— Ce-mi poţi spune despre Per Haskell? o întrebase Nina în 
seara aceea. 

— Nu mare lucru, recunoscuse Ilnej. Nu-i nici mai bun, nici mai 
rău decât cei mai mulţi dintre șefii din Butoi. 

— Şi Kaz Brekker? 

— Un mincinos și un hoţ, un om complet lipsit de scrupule. 
Dar respectă contractele pe care le încheie. 

Nina a sesizat convingerea din glasul ei: 

— El te-a eliberat din Menajerie? 

— Nu există libertate în Butoi, ci doar termeni buni. Fetele lui 
Tante Heleen niciodată nu reușesc să câștige destul cât să-și 
răscumpere contractul. Are ea grijă ca niciuna să nu facă 
suficienţi bani. Femeia asta... 

Inej își pierduse calmul și Nina simţise furia intensă din 
vorbele tinerei suli. 


— Kaz l-a convins pe Per Haskell să-mi achite contractul. 
Altminteri aș fi murit în Menajerie. 

— S-ar putea să mori și în rândul Scursurilor. 

Ochii negri ai lui Inej au scânteiat: 

— S-ar putea. Dar o să mor pe picioarele mele și cu un cuţit în 
mână. 

A doua zi dimineaţă, Inej o ajutase pe Nina să se strecoare 
afară din Palatul de Smarald. S-au întâlnit cu Kaz Brekker și, în 
ciuda atitudinii lui reci și a ciudatelor lui mănuși de piele, tânăra 
Corporalnikă acceptase să se alăture Scursurilor și să lucreze la 
Trandafirul Alb. La nici două zile după aceea, la Prăvălia cu 
Dulciuri a murit o fată, strangulată în pat de un client îmbrăcat 
în Domnul Stacojiu, care n-a fost identificat niciodată. 

Nina avusese încredere în Inej și nu-i păruse niciodată rău 
pentru asta, deși acum, pe marginea amfiteatrului, era furioasă 
pe toată lumea. A urmărit un grup de Lei de Duzină împungând 
șopârla de deșert cu prăjini lungi. Părea că monstrul se săturase 
după ce înfulecase din bietul prizonier, pentru că s-a lăsat 
mânat înapoi în tunel, trupul său gros mișcându-se sinuos și 
leneș dintr-o parte în alta. 

Mulțimea a continuat să huiduiască în timp ce temnicerii au 
intrat în arenă să scoată rămășițele bărbatului, din a cărui carne 
ciopârțită încă se ridicau fuioare subţiri de fum. 

— De ce-s nemulţumiţi? a întrebat Nina cu furie. Nu pentru 
asta au venit? 

— Voiau să vadă o luptă, a lămurit-o Kaz. Se așteptau ca 
bărbosul să reziste mai mult. 

— E dezgustător. 

Kaz a ridicat din umeri: 

— Singura chestie dezgustătoare e că nu mi-a venit mie mai 
întâi ideea asta. 

— Kaz, oamenii ăștia nu-s sclavi. Sunt prizonieri. 

— Sunt criminali și violatori. 

— Şi hoţi, și șarlatani. Oamenii tí. 

— Nina, draga mea, nu-s forțați să lupte. Se oferă voluntari. 
Pot câștiga mâncare mai bună, celule private, băutură, juraa, 
întâlniri intime cu fete de pe Doaga de Vest. 

Muzzen și-a trosnit degetele: 

— Pare s-o ducă mai bine decât noi în Stinghie. 


Nina s-a uitat la lumea care urla și vocifera în jur, la crainicii 
care înregistrau pariurile. Prizonierii de la Poarta ladului își 
riscau viaţa în ring, iar Pekka Rollins era cel care făcea bani de 
pe urma lor. 

— Helvar nu... Helvar nu luptă, nu-i așa? 

— Doar n-am venit aici pentru atmosferă, i-a răspuns Kaz. 

Ar fi fost prea puţin dacă doar l-ar fi luat la palme: 

— Îţi dai seama că aș putea să te fac să-ţi uzi pantalonii doar 
mișcând din degete? 

— Ușurel, scumpă Grisha. Îmi plac pantalonii ăștia. Și dacă 
începi să-mi umbli la organele vitale, Matthias Helvar n-o să mai 
vadă niciodată lumina soarelui. 

Nina a oftat și a hotărât să se liniștească. 

— Nina..., i-a șoptit Inej. 

— Să nu mă dădăcești. 

— Totul o să meargă bine. Lasă-l să facă ce știe el mai bine. 

— E un om îngrozitor. 

— Dar eficace. Dacă te înfurii pe Kaz pentru că e nemilos e ca 
și când te-ai înfuria pe o sobă pentru că e fierbinte. Ştii bine cu 
ce se ocupă. 

Nina și-a pus mâinile în sân: 

— Sunt supărată și pe tine. 

— Pe mine? De ce? 

— Încă nu știu. Pur și simplu sunt supărată pe tine. 

Inej a strâns-o scurt de mână și, după o clipă, Nina a strâns-o 
și ea. Apoi s-a uitat năucită la următoarea luptă, și la 
următoarea. Şi-a spus că era pregătită pentru asta - să-l vadă 
din nou, să-l vadă în acest loc brutal. La urma urmelor, Nina era 
soldat Grisha în Armata a Doua. Văzuse lucruri și mai rele. 

Dar când Matthias a ieșit din peștera de la picioarele lor, și-a 
dat seama că se înșelase. Nina l-a recunoscut imediat. In ultimul 
an, adormise noapte de noapte cu chipul lui Matthias în gând. 
Nu avea cum să nu-i recunoască sprâncenele blonde și pomeţii 
puternici. Dar Kaz nu minţise: Matthias se schimbase mult. 
Tânărul care se uita la mulţime cu furie era un străin. 

Nina și-a amintit ziua când îl văzuse prima oară pe Matthias 
într-o pădure kaelish învăluită în lumina lunii. Frumuseţea lui i se 
păruse nedreaptă. Într-o altă viaţă, ar fi putut crede că venise s- 
o salveze - un salvator strălucitor cu păr blond și ochii albaștri 
ca ghețarii nordului. Dar înţelesese imediat adevărul după limba 


pe care o vorbea și după dezgustul lui din clipa când a văzut-o. 
Matthias Helvar era un drüskelle, unul dintre vânătorii de 
vrăjitoare a căror sarcină era să captureze Grisha spre a fi 
judecaţi și executaţi, deși ei i se păruse întotdeauna că semăna 
cu un sfânt războinic învăluit în lumină aurie. 

Acuma arăta exact ce era: un ucigaș. Pieptul lui gol părea 
făcut din oţel și, deși știa că era imposibil, Ninei i se părea că 
Matthias era mai mare, ca și când i s-ar fi modificat însăși 
structura corpului. Inainte, pielea lui avea culoarea mierii; acum, 
sub stratul de jeg, căpătase albeaţa burţii de pește. Înainte, 
avea un păr frumos, des și auriu, pe care îl purta lung, cum 
aveau obiceiul soldaţii fjerdani; acum, la fel ca și ceilalţi 
prizonieri, era ras în cap, probabil ca să nu facă păduchi. lar 
temnicerul care îl răsese făcuse o treabă de mântuială. Chiar și 
de la distanţa aceea, Nina îi putea distinge tăieturile și juliturile 
de pe cap, precum și fâșiile înguste de păr blond și scurt care 
scăpaseră briciului. Şi totuși, încă era frumos. 

Matthias s-a încruntat spre mulţime și a tras cu putere de 
roată, aproape smulgând-o de pe ax. 

TIC, tic, tic, tic. Şerpi. Tigru. Urs. Mistreţ. Roata a ţăcănit 
voioasă o vreme, apoi a încetinit și în cele din urmă s-a oprit. 

— Nu, a spus Nina, văzând ce indica acul. 

— Putea fi și mai rău, a comentat Muzzen. Ar fi putut să se 
oprească din nou la șopârla deșertului. 

Corporalnika l-a apucat pe Kaz de braţ prin pelerină și i-a 
simţit mușchii încordându-se: 

— Trebuie să oprești povestea asta. 

— Dă-mi drumul, Nina. 

Deși Kaz i-a vorbit încet, tânăra Grisha a simţit o ameninţare 
reală în vocea lui aspră. 

— Te rog, a spus ea, dându-i drumul la mână. Matthias... 

— Dacă Matthias Helvar scapă cu viaţă, îl scot de aici în 
noaptea asta. Dar mai întâi trebuie să lupte. 

Nina a clătinat enervată din cap: 

— Nu înţelegi. 

Temnicerul i-a desfăcut cătușele lui Matthias și, imediat ce au 
căzut în nisip, a sărit pe scara de sfoară împreună cu crainicul, 
să fie săltaţi la adăpost. Mulțimea striga și bătea din picioare. 
Dar Matthias a rămas tăcut și nemișcat chiar și când s-a deschis 
poarta, chiar și când lupii au dat buzna afară din tunel - cele trei 


fiare mârâiau și mușcau în gol, îmbulzindu-se să ajungă cât mai 
repede la el. 

Dar, în ultima clipă, Matthias s-a lăsat pe vine, culcând primul 
lup la pământ cu o lovitură, apoi s-a rostogolit spre dreapta și a 
înhăţat cuțitul însângerat pe care prizonierul dinainte îl scăpase 
în nisip. A sărit în picioare, cu cuțitul întins în faţă, dar Nina i-a 
simţit reținerea. Tinea capul înclinat într-o parte, iar privirea 
ochilor săi albaștri era rugătoare, ca și când ar fi încercat să-i 
atragă într-o negociere mută pe cei doi lupi care îi dădeau 
târcoale. Oricare ar fi fost rugămintea lui, n-a fost auzit. Lupul 
din dreapta s-a repezit spre el, iar Matthias s-a aplecat și a lovit 
cu cuțitul, înfigându-l în pântecele lupului. Animalul a scos un 
scâncet îndurerat, iar Matthias a părut tulburat la auzul lui, ceea 
ce l-a costat câteva secunde preţioase. Al treilea lup s-a năpustit 
asupra sa, culcându-l în nisip, și și-a înfipt colții în umărul lui. 
Matthias l-a înhăţat și s-a răsucit cu el. Lupul și-a strâns fălcile în 
gol, iar Matthias le-a apucat cu mâinile și le-a depărtat cu 
putere,  încordându-și muşchii braţelor cu o expresie 
necruțătoare. Nina a închis ochii. S-a auzit un trosnet înfiorător 
și mulţimea a izbucnit în urale. 

Matthias s-a aplecat deasupra lupului - avea mandibula ruptă 
și zăcea în nisip, crispându-se de durere -, apoi a întins mâna 
după o piatră și a izbit-o de craniul bietului animal. Lupul a 
împietrit, iar umerii lui Matthias s-au încovoiat. Lumea urla, 
bătând din picioare. Numai Nina știa ce era în sufletului lui, căci 
Matthias fusese cândva un drüskelle. Pentru cei din tagma lui, 
lupii erau sacri, fiind crescuţi pentru luptă, precum caii lor uriași. 
Lupii le erau prieteni și tovarăși, luptând alături de stăpânii lor 
driiskelle. 

Primul lup își revenise după lovitură și îi dădea târcoale. A; 
grijă, Matthias, şi-a spus Nina cu disperare. Matthias s-a ridicat 
în picioare, dar mișcările lui erau lente, obosite. Nu lupta cu prea 
multă convingere. Adversarii din arenă erau lupi cenușii, 
puternici și agresivi, dar se înrudeau cu lupii albi din nordul 
fjerdan. Matthias nu mai avea cuţit, ci doar piatra însângerată 
din mână, iar lupul rămas în viaţă se învârtea între el și 
grămada de arme. Animalul a plecat capul, dezvelindu-și dinţii. 

Matthias s-a aruncat spre stânga, iar lupul s-a năpustit spre 
el, înfigându-și dinţii în coastele lui. Matthias a gemut și a 
aterizat în nisip. O clipă, Nina a crezut că o să se dea bătut și va 


lăsa lupul să-i ia viaţa. Dar Matthias a întins mâna și a scormonit 
în nisip, căutând ceva. Degetele lui au dat peste cătușele cu 
care fusese legat la mâini. 

Le-a înhăţat, a trecut lanţul pe după gâtul animalului și a 
strâns cu atâta putere, că i s-au umflat venele de la gât. Şi-a 
lipit faţa însângerată de grumazul lupului și a închis ochii, 
mișcându-și buzele. Oare ce șoptea? O rugăciune driiske/le? Un 
rămas-bun? 

Picioarele din spate ale lupului scurmau nisipul. Ochii speriaţi i 
s-au dat peste cap, devenind albi pe fundalul cenușiu al blănii. 
Din piept i-a ţâșnit un scheunat strident și totul s-a terminat. 
Trupul sălbăticiunii a  împietrit. Cei doi adversari zăceau 
nemișcațţi în nisip. Matthias avea în continuare fața îngropată în 
blana lupului și ochii închiși. 

Mulțimea a izbucnit în strigăte de admiraţie. Scara de funie a 
fost aruncată în ring, iar crainicul a coborât, l-a ajutat pe 
Matthias să se scoale din nisip în picioare și i-a ridicat o mână 
deasupra capului în semn de victorie. Crainicul i-a dat un mic 
ghiont, iar Matthias a privit spre public. Ninei i s-a tăiat 
respiraţia. 

Lacrimile brăzdau praful de pe faţa lui Matthias. Furia 
dispăruse și părea că, odată cu ea, dispăruse și flacăra care îl 
animase. Ochii lui nordici erau mai reci decât îi văzuse Nina 
vreodată, lipsiţi de orice sentiment, de orice trăsătură 
omenească. În halul ăsta îl adusese Poarta Iadului. Și era numai 
vina ei. 

Temnicerii l-au înhăţat pe Matthias, au luat cătușele de la 
gâtul lupului și i le-au pus din nou la mâini. In timp ce era scos 
din ring, mulţimea își scanda nemulţumirea: 

— Mai mult! Mai mult! 

— Unde îl duc? a întrebat Nina cu glas tremurător. 

— Într-o celulă, să se odihnească după luptă, a răspuns Kaz. 

— Cine o să se îngrijească de rănile lui? 

— Au o echipă de medici. O să așteptăm să rămână singur. 

Aș putea să-l vindec eu, și-a spus Nina. Dar înăuntrul ei a 
răsunat o altă voce, sumbră și batjocoritoare: Nu fi caraghioasă, 
Nina. Niciun Vindecător nu-l poate lecui pe băiatul ăsta. Ai avut 
tu grijă de asta. 

Minutele treceau foarte greu pentru Nina, care simţea că mai 
avea puţin și exploda. Ceilalţi s-au uitat la următoarea luptă - 


Muzzen, cu nesaţ, frângându-și degetele și făcând speculaţii pe 
marginea câștigătorului; Inej, tăcută și nemișcată ca o statuie, 
iar Kaz, insondabil ca de obicei, făcându-și planuri sub masca lui 
hidoasă. Nina și-a încetinit respiraţia și și-a coborât pulsul, 
încercând să se liniștească, dar nu putea face nimic ca să 
amuţească zarva din capul ei. 

În cele din urmă, Kaz i-a dat un ghiont: 

— Ești pregătită, Nina? Mai întâi, temnicerul. 

Nina i-a aruncat o privire temnicerului de lângă arcadă. 

— Cât de jos? a întrebat ea. 

Era o expresie din Butoi: Cât de tare vrei să-l lovesc? 

— Cu ochii închiși. 

Adoarme-l, dar nu-l răni. 

L-au urmat tustrei pe Kaz pe sub arcada pe unde veniseră. Cei 
din jur nu le-au dat nicio atenţie, fiind concentrați asupra luptei. 

— Aveţi nevoie de escortă? i-a întrebat temnicerul când s-au 
apropiat. 

— Aș avea o întrebare, a spus Kaz, iar Nina a ridicat mâinile 
sub pelerină, simțind fluxul sângelui din venele temnicerului, 
precum și țesutul plămânilor săi. Cumva sunt adevărate 
zvonurile care circulă pe seama mamei tale? 

Pulsul temnicerului a crescut imediat, iar Nina a oftat: 

— Întotdeauna ai grijă să complici lucrurile, nu-i aşa, Kaz? 

Temnicerul a pășit în faţă, ridicând arma: 

— Ce-ai zis? O să... 

Dar pleoapele i s-au lăsat brusc. 

— Să nu..., a mai încercat el să spună, însă Nina i-a coborât 
pulsul și temnicerul s-a aplecat în faţă. 

Muzzen l-a înhăţat înainte să se prăbușească, iar Inej l-a 
înfășurat în pelerina pe care Kaz o avea pe umeri. Nina a fost 
doar un pic surprinsă văzând că, pe sub pelerină, Kaz era 
îmbrăcat în uniformă de temnicer. 

— Nu puteai să-l întrebi cât e ceasul sau ceva de genu’ ăsta? 
a întrebat Nina. Și de unde ai uniforma? 

Inej a pus masca Nebunului pe faţa temnicerului, iar Muzzen l- 
a cuprins cu braţul pe după mijloc, sprijinindu-l ca și când 
temnicerul ar fi fost beat. Apoi l-a așezat pe o bancă lipită de 
perete. 

Kaz și-a tras mânecile uniformei: 


— Nina, oamenilor le place să se încline în faţa celor cu haine 
frumoase. Am uniformă de stadwatch și de poliţie portuară, 
precum și livrelele tuturor caselor comerciale de pe Geldstraat. 
Să mergem. 

Au pornit cu grijă prin pasaj, dar, în loc să se întoarcă pe unde 
veniseră, au luat-o în direcţia opusă, în jurul turnului vechi, în 
timp ce în stânga lor zidul arenei era zguduit de scandări și de 
tropăitul spectatorilor. Temnicerii postați în dreptul fiecărei 
arcade abia dacă se uitau la ei, dar câţiva l-au salutat din cap pe 
Kaz, care înainta cu pas iute, cu faţa adâncită în gulerul tunicii. 

Absorbită de gânduri, Nina era cât pe ce să nu vadă mâna pe 
care a ridicat-o Kaz, făcându-le semn să încetinească. Au intrat 
pe o galerie dintre două arcade și au fost învăluiţi de întuneric. 
În faţa lor, un medic ieșea dintr-o celulă însoţit de temniceri, 
dintre care unul ducea un felinar. 

— O să doarmă toată noaptea, a zis medicul. Aveţi grijă să 
bea ceva dimineaţă și verificaţi-i pupilele. A trebuit să-i dau un 
somnifer puternic. 

După ce medicul și temnicerii au pornit în direcţia opusă, Kaz 
le-a făcut semn oamenilor lui să înainteze. Ușa prinsă în stâncă 
era din fier gros și nu avea decât o tăietură îngustă prin care i se 
dădea de mâncare prizonierului. Kaz s-a aplecat în dreptul 
încuietorii. 

— Locul ăsta e de-a dreptul primitiv, a spus Nina, uitându-se 
la ușa de fier. 

— Cei mai mulţi dintre luptătorii buni dorm în vechiul turn, i-a 
răspuns Kaz. Ca să stea departe de restul prizonierilor. 

Nina s-a uitat în stânga și în dreapta, unde se vedea lumină 
dinspre intrările în arenă. Fiecare era păzită de temniceri, 
distrași poate în clipa aceea, dar care ar fi putut întoarce 
oricând capul spre ei. Oare dacă îi prindeau acolo, s-ar fi 
sinchisit să-i dea pe mâna gărzilor din stadwatch sau pur și 
simplu i-ar fi obligat să intre în ring, să fie mâncaţi de un tigru? 
Sau poate de creaturi mai puțin nobile, și-a spus ea cu spaimă. 
De un roi de șoareci flămânzi. 

Kaz a avut nevoie doar de câteva clipe ca să spargă 
încuietoarea. Ușa s-a deschis cu un scârțâit și s-au strecurat cu 
toţii înăuntru. 

În celulă era beznă, dar, după un scurt moment, lângă Nina a 
pâlpâit lumina verzuie și rece a unei lămpi fosforescente. Inej a 


ridicat deasupra capului mica sferă de sticlă. Substanţa 
dinăuntru era făcută din pești fosforescenţi de pe fundul mării, 
uscați și mărunţiţi. Erau un instrument obișnuit în rândul 
infractorilor din Butoi care nu voiau să orbecăiască pe străzi 
întunecate, dar nici nu voiau să care felinare după ei. 

Măcar e o celulă curată, şi-a spus Nina, după ce i s-au obișnuit 
ochii cu întunericul. E goală și înghețată, dar nu-i murdară. A 
văzut o saltea făcută din pături pentru cai și, lângă un perete, 
două găleți - într-una se întrezărea o cârpă însângerată. 

Astea erau lucrurile pentru care luptau deţinuţii de la Poarta 
ladului: o celulă privată, o pătură, apă curată, o găleată pentru 
nevoi. 

Matthias dormea cu spatele la perete. Chiar și în lumina slabă 
a lămpii fosforescente se vedea că faţa începuse să i se umfle. 
Rănile îi fuseseră unse cu o alifie cu filimică? - Nina i-a 
recunoscut imediat mirosul. 

S-a apropiat de el, dar Kaz a oprit-o punându-i mâna pe braţ: 

— Las-o pe Inej să vadă cât de grav e rănit. 

— Pot să..., a dat Nina să spună. 

— Am nevoie să te ocupi de Muzzen. 

Inej i-a aruncat lui Kaz bastonul cu cap de cioară pe care 
probabil îl ţinuse ascuns sub costumul de Drăcușor Cenușiu și s- 
a lăsat pe vine lângă Matthias. Muzzen a făcut un pas în faţă, 
dându-și jos pelerina, cămașa și masca de Nebun. Avea capul 
ras și purta pantaloni de prizonier. 

Nina s-a uitat la Matthias, apoi la Muzzen, dându-și seama 
care era planul lui Kaz. Cei doi aveau cam aceeași înălțime și 
cam aceeași constituţie, însă asemănările se opreau aici. 

— Doar nu vrei ca Muzzen să-i ia locul lui Matthias, a spus ea. 

— Nu l-am luat cu noi pentru că face o conversaţie sclipitoare, 
a răspuns Kaz. Trebuie să reproduci pe corpul lui rănile lui 
Helvar. Inej, care-i inventarul? 

— Mâini învineţite, dinți ciobiţi, două coaste rupte - a treia și a 
patra pe stânga. 

— Stânga ta sau a lui? a întrebat Kaz. 

— A lui. 


2 Plantă erbacee decorativă cultivată pentru florile galbene cu miros plăcut, 
folosite în medicină. 


— N-o să meargă, a spus Nina enervată. Pot să reproduc 
rănile lui Helvar, dar nu-s o Croitoreasă suficient de bună cât să- 
| fac pe Muzzen să semene cu el. 

— Ai încredere în mine, Nina. 

— Kaz, n-aş avea încredere în tine nici să-mi legi șireturile, de 
teamă să nu mi le furi, i-a răspuns ea, apoi s-a uitat la Muzzen. 
Chiar dacă îl umflu la faţă, tot n-o să semene. 

— În noaptea asta, Matthias Helvar - adică scumpul nostru 
Muzzen - va părea că a făcut rubeolă, mai exact, varianta 
canină a bolii, transmisă atât de lupi, cât și de câini. Mâine 
dimineaţă, când temnicerii or să-l descopere atât de plin de 
bășici, încât o să fie de nerecunoscut, o să-l plaseze în carantină 
pentru o lună, ca să vadă dacă supraviețuiește febrei și ca să 
evite o epidemie. În timpul ăsta, Matthias o să fie cu noi. Ai 
înțeles? 

— Vrei să-l fac pe Muzzen să pară că are rubeolă? 

— Da, și fă-o repede, Nina, pentru că în vreo zece minute, 
lucrurile o să devină foarte palpitante. 

Nina s-a uitat ţintă la el. Ce punea Kaz la cale? 

— Orice i-aș face, n-o să dureze o lună. Nu-l pot face să aibă 
febră atâta timp. 

— Omul meu de la infirmerie va avea grijă să rămână 
suficient de bolnav. Trebuie doar să arate în așa fel încât să fie 
diagnosticat cu rubeolă. Acum pune-te pe treabă. 

Nina l-a măsurat pe Muzzen din cap până-n picioare. 

— O să te doară la fel de mult ca și când ai fi luptat tu însuți, 
l-a prevenit ea. 

Muzzen s-a încruntat, pregătindu-se să îndure durerea: 

— Mă descurc. 

Nina a dat ochii peste cap, apoi a ridicat braţele, s-a 
concentrat și, cu o lovitură puternică a mâinii drepte pe 
deasupra celei stângi, Nina l-a izbit peste coaste. 

Muzzen a icnit și s-a îndoit de spate. 

— Bravo, i-a spus Kaz. Înduri ca un campion. Rezolvă-i și 
mâinile, apoi faţa. 

Nina i-a presărat vânătăi și tăieturi pe braţe și pe mâini, 
respectând indicaţiile date de Inej. 

— N-am văzut niciodată pustule de rubeolă de aproape, a 
spus Nina. 

Nu le știa decât din cărțile de anatomie de la Micul Palat. 


— Atunci ești o norocoasă, i-a spus Kaz pe un ton sumbru. 
Grăbește-te. 

Nina a lucrat bazându-se pe memorie, umflând și crăpând 
pielea de pe faţa și pieptul lui Muzzen, acoperindu-l cu bășicuţe 
până a devenit cu adevărat de nerecunoscut. 

Muzzen gemea, iar Nina l-a întrebat în șoaptă: 

— De ce ai acceptat să faci asta? 

Fața umflată a bărbatului robust din faţa ei a tremurat ușor, 
iar tânăra Grisha s-a gândit că poate voia să zâmbească. 

— Mi-a oferit un preţ bun, a răspuns el cu glas răgușit. 

Nina a oftat. Ce alt motiv ar fi putut avea cineva din Butoi? 

— Suficient de bun cât să te lași închis la Poarta ladului? 

Kaz a bătut cu bastonul în podeaua celulei: 

— Nu face necazuri, Nina. Dacă Helvar cooperează, atât el, 
cât și Muzzen își vor recăpăta libertatea imediat după ce ducem 
misiunea la bun sfârșit. 

— Şi dacă nu reuşim? 

— Atunci Helvar e închis la loc în celula lui, iar Muzzen își 
primește banii promiși. Și o să-l duc să ia micul dejun la 
Kooperom. 

— Eu aș vrea clătite, ce zici? a îngăimat Muzzen. 

— O să mâncăm cu toţii clătite. Și o să bem whisky. Dacă nu 
reușim să dăm lovitura, nimeni n-o să vrea să fie treaz în 
preajma mea. Nina, ai terminat? 

Tânăra Grisha a încuviinţat din cap, iar Inej s-a apropiat să-l 
bandajeze pe Muzzen ca să arate ca Matthias. 

— În regulă, a spus Kaz. Ridicaţi-l în picioare pe Helvar. 

Nina s-a lăsat pe vine lângă Matthias, în timp ce Kaz ţinea 
lampa fluorescentă deasupra ei. Chiar și în somn, Matthias avea 
trăsături chinuite, iar sprâncenele blonde îi erau încruntate. Nina 
și-a plimbat mâinile pe deasupra mandibulei sale învineţite, 
rezistând tentaţiei de a-l mângâia. 

— Lasă faţa, Nina. Am nevoie să umble, nu să fie frumos. 
Vindecă-l repede și doar cât să poată merge pe picioarele lui. 
Nu-l vreau suficient de vioi cât să ne dea bătăi de cap. 

Nina a dat pătura la o parte și s-a pus pe treabă. Un trup ca 
oricare altul, s-a gândit ea. Se întâmpla deseori s-o cheme Kaz 
în toiul nopţii ca să vindece vreo Scursură pe care nu voia s-o 
ducă la un medic adevărat - fete cu răni de cuţit, băieţi cu 
picioare rupte sau gloanţe înfipte în mușchi, victime ale 


încăierărilor cu gărzile din stadwatch sau cu alte bande. Prefă-te 
că e Muzzen, și-a spus în sinea ei. Sau Bolliger cel Mare, sau 
cine știe ce alt nătărău. Nu-l cunosti pe băiatul ăsta. Şi era 
adevărat. Poate că băiatul pe care îl cunoscuse ea era 
eșafodajul, dar pe el fusese construit ceva nou. 

— Helvar, a șoptit ea, atingându-i ușor umerii, dar el nici 
măcar nu s-a clintit. Matthias. 

| s-a pus un nod în gât și a simţit că i se împăienjenesc ochii. 
L-a sărutat pe tâmplă. Ştia că ceilalţi se uitau la ea și că se 
făcea de râs, dar, după atâta vreme, în sfârșit ajunsese lângă 
Matthias, și era atât de vătămat. 

— Matthias, a repetat ea. 

— Nina? a răspuns el cu o voce răgușită, dar la fel de plăcută 
pe cât își amintea. 

— Slavă sfinţilor, Matthias! a șoptit ea. Te rog, trezește-te. 

Pleoapele lui grele s-au ridicat ușor, dându-i la iveală ochii de 
un albastru spălăcit. 

— Nina, a spus el cu glas scăzut, apoi i-a mângâiat obrazul cu 
dosul palmei și i-a cuprins sfios faţa, nevenindu-i să creadă. 
Nina? 

Ochii ei s-au umplut de lacrimi: 

— Şşş, Matthias. O să te scoatem de aici. 

Într-o clipită, Matthias a înhăţat-o de umeri și a culcat-o la 
pământ. 

— Nina, a îngăimat el. 

Apoi mâinile lui s-au strâns în jurul gâtului ei. 


Partea a doua. 
Slujitor și șantajist 


7. Matthias 


Matthias visa din nou. O visa pe ea. 

În toate visele o vâna pe ea, uneori prin pajiștile înverzite de 
primăvară, dar de obicei pe câmpuri de gheaţă, ocolind cu pași 
siguri bolovani și crevase. O vâna mereu, și mereu o prindea. În 
visele frumoase, o trântea la pământ și o sugruma, văzând cum 
i se scurge viaţa din ochi, cu inima clocotind de răzbunare - în 
sfârșit, În sfârșit. În visele urâte, o săruta. 

În acestea din urmă ea nu se opunea. Râdea ca și când 
urmărirea ar fi fost doar un joc, ca și când ar fi știut că avea s-o 
prindă, ca și când asta și-ar fi dorit și n-ar fi vrut să fie nicăieri 
altundeva decât sub trupul lui. Ea i se cuibărea în braţe, iar el o 
săruta și își adâncea faţă în curbura dulce a gâtului ei. Buclele ei 
îi mângâiau faţa și el simţea că, dacă ar fi putut s-o ţină un pic 
mai mult în braţe, toate rănile și suferinţele lui, toate necazurile 
ar fi dispărut ca prin farmec. 

— Matthias, îi șoptea Nina, numele lui atât de dulce pe buzele 
ei. 

Erau visele cele mai urâte, iar când se trezea, se ura pe sine 
aproape la fel de mult cât o ura pe ea. Să-și dea seama că ar fi 
putut să se trădeze, să-și trădeze din nou ţara, fie și în somn, 
să-și dea seama că, după tot ce-i făcuse Nina, o parte bolnavă 
din el încă tânjea după ea... era prea mult. 

În noapte aceea, avea un vis urât, foarte urât. Ea era 
îmbrăcată în veșminte de mătase albastră, mult mai luxoase 
decât cele în care o văzuse până atunci; în plus, avea părul 
acoperit cu un fel de văl străveziu, iar lumina lămpii se 
răsfrângea în el ca și când ar fi fost presărat cu picături de apă. 
Djel! Ce frumos mirosea. Încă simţea izul de mucegai, dar în aer 
plutea și o boare de parfum. Ninei îi plăcea luxul, iar parfumul 
cu care se dăduse era unul scump, cu aromă de trandafir și încă 
ceva, pe care nasul lui de om sărac nu-l putea recunoaște. Nina 
și-a lipit buzele catifelate de tâmpla lui și Matthias ar fi putut 
jura că plângea. 

— Matthias. 

— Nina, a îngăimat el. 

— Slavă Sfinţilor, Matthias! a șoptit ea. Te rog, trezește-te. 


lar când s-a trezit de-a binelea, și-a dat seama că înnebunise 
pentru că Nina era acolo, în celula lui, îngenuncheată lângă el, 
cu mâna pe pieptul lui. 

— Matthias, te rog. 

Vocea ei rugătoare. Visase asta. Uneori, cerea îndurare, 
alteori, cu totul alte lucruri. 

Matthias a ridicat mâna și i-a atins fața. Avea pielea foarte 
catifelată. Odată chiar râsese de ea din pricina asta. Niciun 
soldat adevărat nu avea o asemenea piele, îi spusese el - 
îngrijită, răsfăţată. Şi râsese de rotunjimile trupului ei, rușinat că 
se simţea atras de ele. 

Acum, i-a cuprins curbura caldă a obrazului, i-a mângâiat 
părul un pic aspru. Atât de frumoasă. Atât de reală. Nu era 
drept. Apoi și-a văzut bandajele însângerate de la mâini, iar 
când s-a trezit de-e binelea, a fost copleșit de un val de durere - 
coaste rupte, degete zdrelite. Işi spărsese un dinte. Habar n- 
avea când, dar la un moment dat își tăiase limba în el și încă 
simţea gustul metalic de sânge în gură. Lupii. Il făcuseră să 
omoare lupi. 

Nu mai avea nicio îndoială, era treaz. 

— Nina? 

Ochii ei frumoși și verzi erau înlăcrimaţi. L-a cuprins furia. Nu 
avea niciun drept să plângă, niciun drept să-l compătimească. 

— Şşş, Matthias. O să te scoatem de aici. 

Ce joc mai era și ăsta? Ce cruzime mai punea la cale? Abia 
învățase să supraviețuiască în acel loc monstruos, iar acum 
venise să-l supună la noi chinuri? 

S-a repezit spre ea, răsturnând-o pe podea, și a strâns-o de 
gât cu ambele mâini, așezându-se călare pe trunchiul ei și 
ţintuindu-i mâinile cu genunchii. Ştia prea bine că Nina era 
letală dacă o lăsa cu mâinile libere. 

— Nina, a zis el printre dinţi, iar ea încerca să ajungă cu 
degetele la mâinile lui. Vrăjitoareo! a șuierat el, aplecându-se în 
faţă. 

A văzut că ochii ei i se măresc și că faţa i se înroșește. 

— Roagă-mă, a spus el. Roagă-mă să-ţi cruţ viaţa. 

A auzit un clic și o voce aspră: 

— la mâinile de pe ea, Helvar. 

Cineva din spatele lui i-a lipit un pistol de ceafă, dar Matthias 
nu s-a sinchisit să se întoarcă: 


— N-ai decât să mă împuști. 

Apoi și-a adâncit și mai mult degetele în gâtul Ninei - nimic nu 
avea să-i răpească această satisfacţie. Nimic. 

Trădătoare, vrăjitoare, monstru. În minte i-au venit toate 
aceste cuvinte, dar și altele: frumoasă, fermecătoare. Roed 
fetla, îi spusese el cândva, „păsăruică roșie“, după culoarea 
ordinului Grisha din care făcea parte. Culoarea care Ninei îi 
plăcea foarte mult. Matthias a strâns și mai tare, reducând la 
tăcere acea voce firavă dinăuntrul lui. 

— Dacă chiar ţi-ai pierdut minţile, o să fie mult mai greu decât 
mi-am închipuit, a spus vocea aspră din spatele lui. 

A auzit șuierul unui obiect despicând aerul, apoi a simţit o 
durere înfiorătoare în umărul stâng. A avut impresia că l-a lovit 
un pumn mic și i-a amortit întreg braţul. A icnit și a căzut în faţă, 
strângând în continuare cu o mână gâtul Ninei. S-ar fi prăbușit 
direct peste ea, dacă n-ar fi fost tras în spate de gulerul cămășii. 

În faţa lui a venit un băiat cu ochi scăpărători, îmbrăcat în 
uniformă de temnicer, cu un pistol într-o mână, iar în cealaltă cu 
un baston al cărui mâner era sculptat în formă de cap de cioară, 
cu un cioc foarte ascuțit. 

— Vino-ţi în fire, Helvar. Vrem să te luăm de aici. Pot să-ţi 
amorţesc și un picior, iar apoi o să te scoatem de aici târâș. Sau 
poţi să pleci pe picioarele tale, ca un bărbat. 

— Nu se poate evada de la Poarta Iadului. 

— In seara asta se poate. 

Matthias s-a îndreptat de spate, încercând să-și recapete 
cumpătul, apucându-se de braţul paralizat. 

— Nu puteţi să mă scoateţi de aici. Or să mă recunoască 
temnicerii, a mormăit el. N-am de gând să-mi pierd privilegiile 
de luptător ca să merg cine știe unde cu voi. 

— O să porţi mască. 

— Dacă mă pun temnicerii să mi-o dau jos... 

— N-or să verifice, or să fie ocupați cu altceva, a răspuns 
băiatul cel ciudat și palid. 

Și în clipa următoare a izbucnit un val de țipăt. 

Matthias a ridicat brusc capul. Dinspre arenă s-a auzit duduit 
de pași, care se înteţea pe măsură ce un val de oameni se 
apropia de celula lui. A auzit strigătele temnicerilor, apoi răgetul 
unei feline și urletul ca de trompetă al unui elefant. 


— Ai deschis cuștile! a zis Nina cu glas tremurător, nevenindu- 
i să creadă, deși, când venea vorba de ea, nu puteai ști sigur ce 
era autentic și ce era prefăcătorie. 

Matthias a refuzat să se uite la ea. Dacă ar fi făcut-o, și-ar fi 
pierdut complet simţul realităţii, care și-așa era destul de firav 
în clipele acelea. 

— Jesper trebuia să aștepte până se făceau trei ceasuri, a 
spus băiatul palid. 

— Deja s-au făcut trei ceasuri, Kaz, a răspuns o fată scundă 
din colţ, cu păr negru și pielea arămie a sulilor, de care se 
sprijinea un bărbat plin de zgârieturi și bandaje. 

— De când e Jesper punctual? s-a plâns băiatul, aruncând o 
privire la ceas. Ridică-te în picioare, Helvar. 

l-a întins o mână înmănușată, iar Matthias s-a uitat la ea. £ un 
vis. Cel mai ciudat vis pe care l-am avut în viața mea, dar sigur 
e un vis. Sau poate că, omorând lupii, chiar își pierduse minţile. 
Omorâse niște ființe înrudite cu el și nicio rugăciune pentru 
sufletele lor sălbatice nu-i putea răscumpăra vina. 

S-a uitat la demonul palid, cu mănuși negre, din faţa lui. Kaz - 
așa îi spusese Nina. Oare avea să-l scoată pe Matthias din 
coșmarul lui sau avea să-l ducă într-un alt fel de iad? A/ege, 
Helvar. 

Matthias a apucat mâna întinsă a băiatului. Dacă ce se 
întâmpla era real, nu o simplă iluzie, atunci cu siguranţă putea 
să scape din capcana pe care i-o întindeau acești oameni. A 
auzit-o pe Nina oftând prelung. Era ușurată? Exasperată? 
Matthias a clătinat din cap. Avea să se ocupe de ea mai târziu. 
Fata cu piele arămie i-a aruncat pe umeri o pelerină și i-a pus pe 
faţă o mască urâtă, cu nasul rupt. 

Galeria spre care dădea celula era cuprinsă de haos. Femei și 
bărbaţi costumaţi treceau în fugă prin faţa ușii, ţipând și 
îmbrâncindu-se, disperaţi să se îndepărteze de arenă. 
Temnicerii aveau armele scoase și se auzeau împușcături. 
Matthias era ameţit și avea dureri puternice într-o parte, iar 
braţul stâng încă îi era paralizat. 

Kaz a făcut semn spre arcada din dreapta, dându-le de înţeles 
că trebuiau să pornească împotriva puhoiului de lume și să intre 
în arenă. Dar Matthias nu l-a luat în seamă. Putea foarte bine să 
se arunce în mulţime, să urce pe scara în spirală și să iasă din 


temniţă, apoi să se urce într-o barcă. Și dup-aia? Nu conta. Nu 
avea timp de planuri. 

A dat să pășească în puhoi, dar a fost tras imediat înapoi. 

— Băieţii ca tine n-ar trebui să gândească de capul lor, 
Helvar, i-a spus Kaz. Scara aia duce la o gâtuitură. Crezi că 
temnicerii n-o să se uite sub masca ta înainte să te lase să treci? 

Matthias s-a încruntat și, cu mâna lui Kaz pe spate, a pornit în 
urma celorlalţi, împotriva mulțimii. 

Dacă în galerie domnea haosul, în arenă au dat peste o altfel 
de nebunie. Matthias a zărit hiene sărind în balcoanele de 
piatră, una dintre ele înfruptându-se dintr-un cadavru cu 
pelerină stacojie. Un elefant s-a repezit spre zidul arenei, 
ridicând un nor de praf și urlând cu furie. A văzut un urs polar, 
apoi o felină din junglele Coloniilor de Sud ghemuită pe o 
lespede de piatră, cu dinţii dezveliți. Ştia că în cuști erau și 
șerpi. Spera ca individul ăla, Jesper, să nu fi fost atât de neghiob 
încât să le dea drumul și lor. 

Au traversat ringul cu nisip unde Matthias luptase pentru 
privilegii în ultimele șase luni, dar când s-au apropiat de tunel, 
șopârla de deșert s-a năpustit spre ei, lovind pământul cu coada 
groasă și cu balele otrăvitoare spumegându-i între fălci. Inainte 
ca Matthias să poată face vreo mișcare, fata cu piele arămie a 
sărit pe spatele creaturii și a răpus-o cu două pumnale lucioase 
înfipte sub armura ei de solzi. Şopârla a urlat și s-a prăbușit pe o 
parte. Matthias a simţit o undă de tristeţe. Era o creatură 
grotescă și nu văzuse pe nimeni care să scape cu viaţă din lupta 
cu ea, totuși era o ființă vie. Dar acuma ai văzut, și-a spus el. 
Trebuie să fiu atent la pumnalele fetei arămii. 

Presupunea că aveau să traverseze arena și să urce la loc în 
tribună, ca să evite mulţimea înghesuită în galerie, apoi să dea 
buzna pe scări, în speranţa că vor putea trece de temnicerii care 
probabil așteptau sus. În schimb, Kaz i-a condus prin galeria 
plină de cuști, foste celule în care erau ţinute animalele de care 
făcuseră rost în săptămâna aceea organizatorii Spectacolului: 
animale de circ bătrâne, sălbăticiuni prinse în păduri sau în jurul 
satelor, ba chiar și bovine bolnave, de povară. In timp ce 
treceau prin fața ușilor deschise, a zărit o pereche de ochi 
galbeni fixându-l din întuneric și a iuțit pasul. Şi-a blestemat 
braţul amorţit și lipsa unei arme. Era aproape neputincios. Unde 
ne duce Kaz ăsta? A văzut un mistreţ care se înfrupta dintr-un 


temnicer și o pisică bălțată care șuiera și scuipa spre ei, dar 
stătea pe loc. 

Apoi, peste izul de animale și duhoarea excrementelor, 
Matthias a simţit mirosul proaspăt de apă sărată. Și a auzit 
vuietul valurilor. A alunecat și a băgat de seamă că pietrele pe 
care călca erau umede. Ajunsese în tunel mai departe decât îi 
fusese permis vreodată. Probabil ducea spre mare. Orice ar fi 
avut de gând Nina și oamenii ei, chiar voiau să-l scoată din 
pântecele acelei temnițe. 

În lumina verde a globurilor purtate de Kaz și fata arămie, a 
zărit în faţă o barcă legată de țărm. Părea că în ea stătea un 
temnicer, dar silueta a ridicat o mână și le-a făcut semn să se 
apropie. 

— Te-ai grăbit, Jesper, i-a spus Kaz, îmboldindu-l pe Matthias 
spre baracă. 

— Ba am fost punctual. 

— În cazul tău asta înseamnă că te-ai grăbit. Data viitoare, să 
mă anunţi când ai de gând să mă impresionezi. 

— Am dat drumu' la animale și am făcut rost de o barcă. Așa 
că n-ar strica un mulțumesc. 

— Mulţumesc, Jesper, a spus Nina. 

— Cu multă plăcere, frumoaso. Vezi, Kaz? Așa fac oamenii 
civilizați. 

Matthias nu-i asculta cu atenţie. Simţea furnicături în 
degetele mâinii stângi, semn că începuse să se dezmorţească. 
Nu putea lupta cu toţi, nu în starea aceea și nu când erau 
înarmaţi. Dar Kaz și băiatul din barcă, Jesper, păreau să fie 
singurii cu arme. Dez/eagă barca și răpune-l pe Jesper. In felul 
acesta, ar fi pus mâna pe o armă și o barcă. /ar Nina o să-ți 
oprească inima-n loc înainte să pui mâna pe vâsle, și-a reamintit 
el. Așa că împușc-o pe ea întâi. Trage-i un glonț în inimă. Mai 
rămâi cât s-o vezi căzând și șterge-o de-aici. Putea s-o facă. Era 
sigur. Nu avea nevoie decât de un moment de neatenţie din 
partea lor. 

Fata arămie stătea în dreapta lui. Abia dacă îi ajungea până la 
umăr. Chiar și rănit, putea s-o îmbrâncească în apă fără să-și 
piardă echilibrul și fără s-o rănească. 

Azvârle fata. Dezleagă barca. Răpune-l pe ăla cu pistolul. 
Omoar-o pe Nina. Omoar-o pe Nina. Omoar-o pe Nina. A tras aer 
în piept și a incercat s-o îmbrâncească pe fata arămie. 


Dar fata s-a dat din calea lui ca și când ar fi știu ce urmează, 
punându-i calm piedică cu călcâiul. 

Helvar a căzut icnind pe pietre. 

— Matthias..., a spus Nina, pășind spre el. 

Helvar s-a tras imediat în spate, gata-gata să cadă în apă. 
Dacă mai punea o dată mâna pe el, își pierdea minţile. Nina s-a 
oprit cu o expresie de durere autentică. Dar știa că nu avea 
niciun drept să se simtă rănită. 

— E cam neîndemânatic, a zis impasibil fata arămie. 

— Adoarme-l, Nina, a poruncit Kaz. 

— Nu! a protestat Matthias, cuprins de spaimă. 

— Eşti suficient de neghiob cât să răstorni barca. 

— Stai departe de mine, vrăjitoare! a mârâit Matthias. 

Nina a încuviinţat scurt din cap: 

— Cu plăcere. 

Apoi a ridicat mâinile, iar Matthias a simţit că i se îngreunează 
pleoapele, în timp ce Nina îl adormea. 

— Te omor, a mai apucat el să îngaime. 

— Somn ușor. 

Și vocea Ninei l-a urmărit ca un lup, însoţindu-l în întuneric. 


* 


Într-o cameră fără ferestre decorată în negru și stacojiu, 
Matthias asculta în tăcere vorbele ciudate care ieșeau din gura 
acelui băiat palid și înspăimântător. Matthias se pricepea la 
monștri și îi fusese de ajuns să se uite o singură dată la Kaz 
Brekker ca să înţeleagă că acea creatură petrecuse prea mult 
timp în întuneric și adusese ceva de acolo când ieșise la lumină. 
Matthias simţea ceva sumbru în jurul lui Kaz. Ştia că lumea 
râdea de superstiţiile fjerdane, dar el avea încredere în intuiţia 
lui. Sau cel puţin avusese, până să o întâlnească pe Nina. Căci 
unul dintre cele mai grave efecte al trădării ei fusese că 
începuse să se îndoiască de el însuși. Şi din cauza acestor 
îndoieli fusese la un pas de pierzania la Poarta ladului, unde 
instinctul era totul. 

Cât stătuse în temniţă, auzise numele lui Brekker, precum și 
cuvintele prin care era descris: infractor de geniu, nemilos, fără 
scrupule. | se spunea Mâini-Murdare pentru că nu exista păcat 
pe care să nu-l săvârșească pentru un preţ bun. lar acum, 


demonul ăsta vorbea despre infiltrarea în Curtea de Gheaţă, 
propunându-i lui Matthias să comită un act de trădare. Din nou, 
a adăugat Matthias în gând. Aș comite din nou un act de 
trădare. 

Stătea cu ochii aţintiți asupra lui Brekker și simţea că Nina se 
uita la el din cealaltă parte a camerei. Parfumul ei de trandafir îi 
rămăsese în nări, ba chiar și în gură, simțind pe limbă izul 
puternic de flori, ca și când ar fi gustat din el. 

Matthias se trezise legat de un scaun într-o încăpere care 
părea să fie un salon de jocuri. Probabil că Nina îl trezise din 
toropeala în care ea însăși îl scufundase. Alături de ea era și fata 
arămie. Jesper, lunganul din barcă, stătea într-un colţ, cu 
genunchii osoși ridicaţi la piept, iar un băiat cu bucle de un 
blond roșcat stătea la o masă rotundă pentru jocuri de cărţi și 
mâzgălea ceva pe o bucată de hârtie, rozându-și din când în 
când unghia de la degetul mare. Tăblia era acoperită cu o pânză 
stacojie împodobită cu ciori, iar lângă un perete cu lambriuri 
negre era sprijinită o roată asemănătoare cu cea folosită în 
arena de la Poarta ladului. Matthias simţea că cineva - probabil 
Nina - îi îngrijise rănile cât fusese inconștient. Gândul l-a scârbit. 
Mai bine o durere curată decât denaturarea săvârșită de Grisha. 

Apoi Brekker începuse să vorbească despre un drog numit 
jurda parem, despre o recompensă incredibil de mare și despre 
ideea absurdă de a încerca o incursiune în Curtea de Gheaţă. 
Când Brekker a terminat în cele din urmă, Matthias a spus 
simplu: 

— Nu. 

— Crede-mă, Helvar, știu că a fi adormit și apoi trezit într-un 
loc ciudat nu e cel mai prietenos mod de a începe un 
parteneriat, dar nu ne-ai oferit multe opţiuni, așa că încearcă să- 
ţi deschizi mintea faţă de posibilităţile pe care ţi le prezint. 

— Răspunsul meu ar fi fost același chiar dacă ai fi venit la 
mine în genunchi. 

— ţi dai seama că în câteva ore te pot trimite înapoi la Poarta 
ladului? După ce bietul Muzzen ajunge la infirmerie, schimbul o 
să fie ușor. 

— N-ai decât. Abia aștept să-i povestesc temnicerului șef 
planurile tale ridicole. 

— Ce te face să crezi că o să te întorci acolo cu limba în gură? 

— Kaz..., a protestat Nina. 


— Fă ce vrei, a spus Matthias. 

Nu avea de gând să-și trădeze din nou ţara. 

— Ti-am zis, a intervenit Nina. 

— Nu pretinde că mă cunoști, vrăjitoare, a mărâit el, fără să-și 
ia ochii de la Brekker - refuza să se uite la ea. 

Jesper s-a ridicat din colţul lui. Acum, că ieșiseră din bezna 
care domnea la Poarta ladului, Matthias a văzut că lunganul 
avea constituția unei berze, pielea cafeniu-închis a zemeniţilor și 
ochi cenușii, care nu se potriveau deloc cu tenul. 

— Fără el, nu putem să plecăm în misiune, a spus Jesper. N- 
avem cum să ne infiltrăm în Curtea de Gheaţă. 

Curtea de Gheaţă nu era o clădire obișnuită. Era un complex, 
fortăreaţa străveche a Fjerdei, sălașul unui șir neîntrerupt de 
regi și regine, locul unde își păstrau cele mai mari comori și cele 
mai sfinte relicve. Era impenetrabilă. 

— Haide, Helvar, a spus demonul. Sigur îţi dorești și tu ceva. 
lar cauza e suficient de dreaptă pentru un fanatic ca tine. Fjerda 
își închipuie că a prins un dragon de coadă, dar n-o să-l poată 
ține. După ce Bo Yul-Bayur o să reproducă procesul de 
producţie, jurda parem o să intre pe piaţă și n-o să dureze mult 
până când vor învăţa și alții cum se fabrică. 

— Asta n-o să se întâmple niciodată. Yul-Bayur o să fie 
judecat, iar dacă e găsit vinovat, o să fie condamnat la moarte. 

— Vinovat de ce anume? a întrebat Nina calm. 

— De crime împotriva poporului. 

— Care popor? 

Matthias a simţit furia abia stăpânită din glasul ei. 

— Împotriva oamenilor simpli, a răspuns Matthias. Oameni 
care trăiesc în armonie cu legile acestei lumi, în loc să le 
pervertească pentru propriul lor câștig. 

Nina a pufnit cu un aer exasperat, iar ceilalţi s-au mulţumit să 
se amuze, zâmbind superior pe seama sărmanului și 
înapoiatului fjerdan. Brum îl prevenise pe Matthias că lumea era 
plină de mincinoși, desfrânaţi și păgâni lipsiți de orice credinţă. 
Şi părea că în încăperea aceea se adunase câte unul din fiecare. 

— Ai o perspectivă cam îngustă asupra chestiunii, Helvar, a 
spus Brekker. Yul-Bayur ar putea fi răpit de o altă echipă. Una 
din Shu Han. Sau poate din Ravka. Fiecare cu propriile sale 
scopuri. Kerchul nu e interesat de disputele teritoriale sau de 
vechi rivalități. Consiliul Comercial nu e interesat decât de 


comerţ și vrea să se asigure că jurda parem rămâne un simplu 
zvon. 

— Deci a conduce niște infractori în inima Fjerdei ca să 
răpească un prizonier de preţ e un act patriotic? a întrebat 
Matthias pe un ton dispreţuitor. 

— Presupun că n-o să te convingă nici promisiunea a patru 
milioane de kruge, nu-i așa? 

Matthias a scuipat: 

— N-ai decât să-ţi păstrezi banii. Să-ţi stea în gât! 

Apoi i-a venit o idee - una mârșavă și barbară, dar singurul 
lucru care i-ar fi permis să se întoarcă la Poarta ladului cu inima 
împăcată, chiar dacă n-ar mai fi avut limba în gură. S-a lăsat pe 
spate atât cât i-au permis legăturile, concentrându-și atenţia 
asupra lui Brekker: 

— Am să fac un târg cu tine. 

— Te ascult. 

— N-am să merg cu voi, dar o să vă fac un plan al Curţii. În 
felul ăsta o să reușiţi să treceţi măcar de primul punct de 
control. 

— Și ce m-ar costa această prețioasă informaţie? 

— N-am nevoie de banii tăi. O să-ţi dau planul gratis. 

li era rușine de acele cuvinte, dar tot le-a rostit: 

— Dacă mă lași s-o omor pe Nina Zenik. 

Fata scundă și arămie a pufnit cu dezgust, fără să-și ascundă 
disprețul faţă de el, iar băiatul de la masă s-a oprit din mâzgălit, 
rămânând cu gura căscată. Însă Kaz n-a fost deloc surprins. Ba 
chiar părea încântat. Matthias avea sentimentul neplăcut că 
demonul știuse exact cum avea să se desfășoare discuţia dintre 
ei. 

— Pot să-ţi dau ceva mai bun, a spus Kaz. 

Ce ar putea fi mai bun decât răzbunarea? 

— Nu vreau nimic altceva, a insistat Matthias. 

— Te pot face din nou druskelle. 

— Deci ești un magician? Un spirit wej care împlinește 
dorințe? Sunt superstițios, nu prost. 

— Poţi să fii și una și alta, dar nu despre asta e vorba, a 
răspuns Kaz, băgând mâna în haina lui neagră. Uite, a spus el, 
dându-i o hârtie fetei arămii. 

Alt demon. Acesta pășea fără zgomot, ca și când venise pe 
pământ de pe lumea cealaltă, dar nimeni nu avea suficientă 


minte cât s-o trimită înapoi. Fata a ridicat foaia în faţa ochilor lui 
ca s-o citească. Documentul era scris în kerchiană și în fjerdană. 
Nu știa să citească în kerchiană - învățase s-o vorbească în 
temniţă -, dar textul în fjerdană era foarte citeţ și, pe măsură ce 
ochii i se mișcau pe pagină, inima lui Matthias bătea tot mai 
tare. 

In lumina unor noi dovezi, lui Matthias Benedik Helvar i se oferă achitarea 
completă și imediată de toate acuzațiile de trafic cu sclavi. Acesta este pus în 
libertate astăzi, , și va fi transportat în patria lui sau în orice alt 
loc va dori, în cel mai scurt timp, cu scuzele sincere ale tribunalului și ale 
guvernului kerchian. 


— Ce noi dovezi? 

Kaz s-a lăsat pe spetează: 

— Se pare că Nina Zenik și-a retras acuzaţiile. Și va fi 
judecată pentru mărturie falsă. 

Matthias nu s-a mai putut abţine și s-a uitat la ea. Lăsase 
vânătăi pe gâtul ei frumos. Şi-a spus că ar trebui să fie bucuros. 

— Mărturie falsă? Cât o să stai închisă pentru asta, Zenik? 

— Două luni, a spus ea calm. 

— Două luni? 

Și a izbucnit într-un hohot de râs prelung și zgomotos, care i-a 
scuturat întreg trupul, de parcă o otravă i-ar fi făcut mușchii să 
se contracte spasmodic. 

Ceilalţi s-au uitat la el cu oarecare îngrijorare. 

— Cât de nebun e? a întrebat Jesper, bătând darabana în 
mânerele de sidef ale revolverelor sale. 

Brekker a ridicat din umeri: 

— Nu-i tocmai un om de nădejde, dar e tot ce avem. 

Două luni. Probabil într-o închisoare confortabilă, unde avea 
să farmece toți gardienii să-i aducă pâine proaspătă și să-i 
înfoaie pernele. Sau poate i-ar fi convins s-o elibereze în 
schimbul unei amenzi pe care bogatele ei cunoștințe Grisha din 
Ravka ar fi putut s-o plătească pentru ea. 

— Ştii, nu e de încredere, i-a spus el lui Brekker. Sigur o să 
divulge ravkanilor secretele pe care speri să le obţii de la Bo Yul- 
Bayur. 

— Lasă-mă pe mine să-mi fac griji din cauza asta, Helvar. Tu 
fă-ți partea ta, și secretele lui Yul-Bayur și ale jurdei parem vor 
ajunge în mâinile poporului care va ști cel mai bine cum să facă 
să rămână doar simple zvonuri. 


Două luni. Nina avea să-și ispășească pedeapsa și să se 
întoarcă în Ravka cu patru milioane de kruge mai bogată, fără 
să se mai gândească măcar o clipă la el. Dar dacă achitarea era 
reală, se putea întoarce și el acasă. 

Acasă. Își imaginase de multe ori că evadează de la Poarta 
ladului, dar nu se gândise niciodată în mod serios la un plan. Ce 
viaţă îl aștepta dincolo de zidurile temniţei, cu acuzaţia de 
negustor de sclavi atârnându-i de gât. Nu s-ar fi putut întoarce 
niciodată în Fjerda. Chiar dacă ar fi putut îndura rușinea, și-ar fi 
trăit restul zilelor fugind de autorităţile kerchiene - ar fi fost un 
om însemnat. Ştia că și-ar fi putut face o nouă viaţă în Novyi 
Zem, dar ce rost ar fi avut? 

Ce i se propunea acuma era diferit. Dacă demonul de Brekker 
spunea adevărul, Matthias putea să se întoarcă acasă. Dorul de 
patrie îi răscolea pieptul - să-și audă limba, să-și revadă 
prietenii, să mănânce semla umplută cu pastă de migdale dulci, 
să simtă mușcătura vântului de nord vuind pe deasupra gheții. 
Să se întoarcă acasă fără povara rușinii. Cu numele reabilitat, 
putea să revină la viaţa de drüskelle. lar preţul pentru asta era 
un act de trădare. 

— Şi dacă Bo Yul-Bayur e mort? l-a întrebat pe Brekker. 

— Van Eck susţine că e în viaţă. 

Dar cum ar fi putut negustorul cu care vorbise Kaz să 
înţeleagă modul de viaţă fjerdan? Dacă încă nu avusese loc 
procesul, Yul-Bayur sigur urma să fie judecat, și Matthias putea 
prezice cu ușurință rezultatul. Poporul lui n-ar fi eliberat 
niciodată un om care deţinea asemenea cunoștințe 
înspăimântătoare. 

— Și dacă totuși e mort, Brekker? 

— Chiar și așa, o să fii achitat. 

Deci dacă trofeul lor pornise deja spre lumea de dincolo, 
Matthias tot și-ar fi redobândit libertatea. Și totuși, cu ce preţ? 
Mai făcuse greșeli. Fusese suficient de neghiob cât să aibă 
încredere în Nina. Fusese slab și această rușine avea să-l apese 
tot restul vieţii. Dar plătise pentru prostia lui cu sânge și 
suferință în duhoarea de la Poarta ladului. lar fărădelegile lui 
fuseseră mărunte, fapte ale unui băiat naiv. Insă ce i se 
propunea acum era mult mai grav. Să dezvăluie secretele Curţii 
de Gheaţă, să-și revadă patria știind că fiecare pas pe care îl 
făcea acolo era un act de trădare - oare putea face așa ceva? 


Brum le-ar fi râs în nas acestor indivizi, ar fi făcut bucăţi actul 
achitării. Dar Kaz Brekker era deștept și se vedea că avea 
resurse. Dacă Matthias îl refuza și - oricât de improbabil ar fi 
fost - Brekker și echipa lui reușeau să intre în Curtea de Gheaţă 
și să-l răpească pe omul de știință shuhan? Sau dacă Brekker 
avea dreptate și o altă ţară ajungea acolo mai înainte? Părea că 
jurda parem era prea adictivă ca să fie utilă pentru Grisha, dar 
dacă formula ajungea cumva în mâinile ravkanilor și reușeau 
cumva s-o perfecţioneze? Dacă, în felul acesta, Grisha din 
Ravka, reuniți în Armata a Doua, deveneau și mai puternici? 
Dacă se alătura acestei misiuni, Matthias se putea asigura că Bo 
Yul-Bayur nu avea să iasă dintre zidurile Curţii de Gheaţă sau 
putea să însceneze un accident în timpul drumului înapoi spre 
Kerch. 

Înainte s-o cunoască pe Nina, înainte să ajungă la Poarta 
ladului, nu i-ar fi trecut niciodată prin cap așa ceva. Acum 
descoperea că putea face acest târg cu el însuși. Voia să intre în 
echipa demonului ca să obţină achitarea, iar apoi, când avea să 
redevină druskelle, Nina Zenik avea să fie prima lui ţintă. Avea 
s-o vâneze în Kerch, în Ravka, în orice gaură sau colţ al lumii 
unde și-ar fi închipuit ea că se putea adăposti. Avea s-o 
găsească pe Nina Zenik și s-o pună să plătească în toate 
modurile imaginabile. Moartea ar fi fost prea bună pentru ea. 
Avea s-o arunce în cea mai mizerabilă celulă din Curtea de 
Gheaţă, unde n-avea să-i mai fie cald niciodată. Avea să se 
joace cu ea la fel cum se jucase ea cu el. Să-i ofere izbăvire, 
apoi să i-o refuze. Să-i ofere afecţiune și atenţie, apoi să le ia 
înapoi. Avea să savureze fiecare lacrimă vărsată de ea și să 
înlocuiască parfumul dulce de flori pe care îl simţea pe limbă cu 
sarea suferințelor ei. 

Chiar și așa, a simţit un gust amar în gură când a spus: 

— Merg cu voi. 

Brekker i-a făcut cu ochiul Ninei, iar lui Matthias i-a venit să-i 
zboare dinţii din gură. După ce i-o plătesc Ninei, o să vin după 
tine. Treaba lui fusese să vâneze vrăjitoare - cât de diferit putea 
fi să nimicească un demon? 

Fata arămie a împăturit documentul și i l-a înapoiat lui 
Brekker, care și l-a strecurat în buzunarul de la piept. Matthias s- 
a simţit ca și când ar fi urmărit un prieten vechi, pe care nu 


spera să-l mai vadă, dispărând într-o mulţime, fără să-l poată 
striga. 

— O să te dezlegăm, a spus Brekker. Sper că temniţa nu ţi-a 
răpit toate manierele și dreapta judecată. 

Matthias a încuviinţat, iar fata arămie a scos un cuţit și a 
început să-i taie legăturile. 

— Cred că o cunoști pe Nina, a continuat Brekker. Fata 
adorabilă care te eliberează e Inej, hoaţa noastră de secrete - 
cea mai bună din branșă. Jesper Fahey e ţintașul nostru și e 
născut în Novyi Zem, dar încearcă să nu i-o iei în nume de rău. 
lar el e Wylan, cel mai bun expert în explozibili din tot Butoiul. 

— Raske e mai bun, a intervenit Inej. 

Wylan a ridicat privirea, buclele blond-roșcate căzându-i în 
ochi, și a vorbit pentru prima oară: 

— Nu e mai bun. E neglijent. 

— Își cunoaște meseria. 

— Și eu. 

— Nu prea, a răspuns Jesper. 

— Wylan e nou în branșă, a recunoscut Brekker. 

— Bineînţeles că e nou, pare să aibă vreo doișpe ani, a 
răspuns Matthias. 

— Am șaișpe, a zis Wylan îmbufnat. 

Matthias nu l-a crezut. Îi dădea cel mult cincisprezece. Părea 
că nici măcar nu începuse să se bărbierească. De fapt, cu cei 
optsprezece ani ai săi, Matthias bănuia că era cel mai în vârstă 
dintre ei. E drept că Brekker avea ochi de bătrân, dar nu putea 
să fie mai mare decât Matthias. 

Pentru prima oară, fostul druske/le s-a uitat atent la oamenii 
din jurul lui. Asta-i echipa pentru o misiune atât de periculoasă? 
Dacă mureau cu toţii, nu mai avea de ce să-și facă griji din 
pricina trădării. Și numai el știa cât de dificilă putea fi încercarea 
lor. 

— Ar trebui să-l luăm pe Raske, a spus Jesper. Se descurcă 
bine sub presiune. 

— Nici mie nu-mi place alegerea ta, l-a susţinut Inej. 

— Nu v-am întrebat, a răspuns Kaz. În plus, Wylan nu se 
pricepe doar la amnar și la făcut stricăciuni. E asigurarea 
noastră. 

— Asigurare pentru ce? a întrebat Nina. 


— Faceţi cunoștință cu Wylan Van Eck, a spus Kaz Brekker, și 
obrajii băiatului s-au făcut stacoijii. Fiul lui Jan Van Eck și 
garanţia noastră pentru cele treizeci de milioane de kruge. 


8. Jesper 

Jesper s-a uitat ţintă la Wylan. 

— Vasăzică așa, ești fiu de consilier, a spus el, izbucnind în 
râs. Asta explică tot. 

Știa că ar fi trebuit să fie furios pe Kaz pentru că-i tăinuise 
încă o informaţie esenţială, dar în clipa aceea pur și simplu se 
delecta urmărind mica revelaţie a identităţii lui Wylan Van Eck 
zburdând prin încăpere și ridicând praful ca un mânz nărăvaș. 

Mort de rușine, Wylan se făcuse roșu ca racul. Nina era uluită 
și enervată. Fjerdanul părea doar confuz. lar Kaz avea un aer 
foarte mulțumit de el însuși. Și bineînţeles că lnej nu părea 
deloc surprinsă. Strângea secrete pentru Kaz și le păstra cu 
strășnicie. Jesper a încercat să ignore junghiul de gelozie 
pricinuit de sentimentul că era exclus. 

Gura lui Wylan s-a deschis și s-a închis, apoi, cu glas 
sugrumat, a zis pe un ton jalnic: 

— Ştiai? 

Kaz s-a lăsat pe spetează, cu un genunchi îndoit și cu piciorul 
bolnav întins în faţă: 

— De ce credeai că te ţin pe lângă mine? 

— Pentru că mă pricep la explozibili. 

— Ca pirotehnist ești doar acceptabil. Dar ești excelent ca 
ostatic. 

Un răspuns crud, dar așa era Kaz. lar Butoiul era un profesor 
mult mai aspru decât ar fi putut fi Kaz vreodată. Măcar asta 
explica de ce îl răsfățase Kaz pe Wylan, oferindu-i misiuni. 

— Nu contează, a spus Jesper. Tot ar trebui să-l luăm pe 
Raske și să lăsăm puiul de negustor închis undeva în Ketterdam. 

— N-am încredere în Raske. 

— Şi ai încredere în Wylan Van Eck? a întrebat Jesper sceptic. 

— Wylan nu știe suficientă lume cât să ne creeze mari 
probleme. 

— N-am și eu ceva de spus în povestea asta? s-a plâns Wylan. 
Sunt și eu de faţă. 

Kaz a ridicat o sprânceană: 

— Ti s-a furat vreodată din buzunar, Wylan? 

— Aăă... din câte știu, nu. 

— Ai fost tâlhărit pe stradă? 

— Nu. 


— Ai atârnat vreodată peste balustrada unui pod, cu capul în 
canal? 

Wylan a clipit: 

— Nu, dar... 

— Ai fost bătut vreodată până n-ai mai putut să mergi? 

— Nu. 

— De ce crezi că n-ai avut parte de nimic din toate astea? 

— Păi... 

— Ai plecat din vila lui tati de pe Geldstraat de trei luni. De ce 
crezi că sejurul tău în Butoi a fost atât de binecuvântat? 

— Am avut noroc? a sugerat fără convingere Wylan. 

Jesper a pufnit: 

— Kaz e norocul tău, pui de negustor. Te-a pus sub protecţia 
Scursurilor, deși ești complet inutil, și până acuma niciunul 
dintre noi nu înţelegea de ce. 

— Era inexplicabil, a recunoscut Nina. 

— Kaz întotdeauna are motivele lui, a spus Inej cu glas scăzut. 

— De ce ai plecat din casa lui taică-tu? a întrebat Jesper. 

— Sosise timpul, a răspuns Wylan cu un nod în gât. 

— Idealist? Romantic? Revoluționar? 

— ldiot? a sugerat Nina. Nimeni nu alege să trăiască în Butoi, 
dacă are altă variantă. 

— Nu-s inutil, a răspuns Wylan. 

— Raske e un pirotehnist mai bun..., a început Inej. 

— Am fost la Curtea de Gheaţă. Cu tata. Am fost la un dineu 
diplomatic. Vă pot da o mână de ajutor să întocmiţi planurile. 

— Vedeţi? Profunzimi nebănuite, a spus Kaz, lovind cu 
degetele înmănușate capul de cioară al bastonului. Și nu vreau 
ca puştiul cu care-l avem la mână pe Van Eck să se plictisească 
în Ketterdam cât timp noi mergem în nord. Wylan vine cu noi. E 
un pirotehnist suficient de bun și, mulțumită costisitorilor săi 
profesori privaţi, are talent la desen. 

Wylan s-a înroșit și mai tare, iar Jesper a clătinat din cap: 

— Cântă și la pian? 

— La flaut, a răspuns Wylan defensiv. 

— Perfect. 

— Şi întrucât Wylan a văzut Curtea de Gheaţă cu ochii lui, a 
continuat Kaz, te poate ajuta să ne-o descrii cinstit, Helvar. 

Fjerdanul s-a încruntat furios, iar Wylan s-a chircit de frică. 

— Nu te teme, i-a spus Nina. Incruntatul nu omoară. 


Jesper a observat că umerii lui Matthias se încovoiau în față 
de fiecare dată când vorbea Nina. Habar n-avea ce poveste 
fusese între ei, dar probabil aveau să se omoare unul pe altul 
înainte să ajungă în Fjerda. 

Jesper s-a frecat la ochi. Era nedormit și frânt de oboseală 
după peripeţiile evadării din temniţă, iar acum gândurile îi roiau 
în jurul posibilităţii de a câștiga treizeci de milioane de kruge. 
Chiar și după ce Per Haskell și-ar fi luat cele douăzeci de 
procente, tot ar fi rămas câte patru milioane de fiecare. Ce-ar fi 
putut face cu ditamai mormanul de bani? Jesper nu putea decât 
să și-l închipuie pe taică-su spunând: O să te bage într-un 
morman de căcat de două ori mai mare. Pe toţi sfinţii, chiar îi 
era dor de el. 

Kaz a lovit cu bastonul în podeaua de lemn lustruit. 

— Scoate-ţi peniţa și hârtia, Wylan. Să-l punem pe Helvar la 
lucru. 

Wylan a băgat mâna în geanta de umăr pe care o așezase la 
picioare și a scos un sul subţire de hârtie și o cutie de metal cu 
un toc care părea scump și călimări de cerneală. 

— Ce frumos, a spus Jesper. Câte o peniță pentru fiecare 
ocazie. 

— Hai, vorbește, i-a spus Kaz fjerdanului. A sosit timpul să 
plătești chiria. 

Matthias și-a întors privirea furioasă spre Kaz. Fără îndoială, o 
privire puternică. Dar era aproape amuzant să vezi cum și-o 
fixează în ochii ca de rechin ai lui Kaz. 

În cele din urmă, fjerdanul a închis ochii, a inspirat adânc și a 
spus: 

— Curtea de Gheaţă se înalţă pe faleza ce dă spre portul din 
Djerholm. E construită în cercuri concentrice, ca inelele unui 
copac. 

Vorbele i se desprindeau cu greu de pe buze, ca și când 
fiecare i-a fi pricinuit o durere. 

— Mai întâi, zidul de apărare, apoi inelul exterior, care e 
împărţit în trei sectoare. Dincolo de acest inel e șanțul cu 
gheaţă, iar apoi, în centrul complexului, Insula Albă. 

Wylan a început să deseneze, iar Jesper s-a uitat peste umărul 
lui. 

— Nu seamănă cu inelele de copac, a comentat el. Aduce mai 
degrabă cu un tort. 


— Păi, chiar seamănă cu o prăjitură, s-a apărat Wylan. Tot 
complexul e construit pe o colină. 

Kaz i-a făcut semn lui Matthias să continue. 

— Stâncile falezei nu pot fi escaladate, iar drumul dinspre 
nord e singura cale de acces. Înainte să ajungeţi la zidul de 
apărare, va trebui să treceţi de un punct de control. 

— Două puncte de control, a spus Wylan. Când am fost eu 
acolo, erau două. 

— Vezi? i-a zis Kaz lui Jesper. Are calităţi preţioase. Wylan e 
cu ochii pe tine, Helvar. 

— De ce două puncte de control? a întrebat Inej. 

Matthias s-a uitat la podelele negre de nuc și a zis: 

— E mai greu să mituiești două rânduri de gărzi. Sistemul de 
securitate de la Curte are asigurări multiple. Dacă ajungeţi până 
acolo... 

— Dacă ajungem, Helvar. Dacă noi ajungem până acolo, l-a 
corectat Kaz. 

Fjerdanul a ridicat ușor din umeri: 

— Dacă ajungem până acolo, inelul exterior e împărţit în trei 
sectoare: închisoarea, cazarma drüskelle și ambasada, fiecare 
cu o poartă proprie în zidul de apărare. Poarta închisorii e 
folosită în permanenţă, însă e păzită tot timpul de gărzi 
înarmate. Celelalte două sunt folosite alternativ. 

— Ce anume hotărăște care dintre ele e folosită? a întrebat 
Jesper. 

— Programul se schimbă în fiecare săptămână, iar gărzilor nu 
li se comunică decât cu o noapte înainte. 

— Poate că e un lucru bun, a spus Jesper. Dacă ne putem da 
seama care poartă e nefolosită, o să ştim că nu e păzită... 

— Fiecare poartă e păzită de patru gărzi chiar şi când nu e 
folosită. 

— Sunt sigur că ne putem descurca cu patru gărzi. 

Matthias a clătinat din cap: 

— Porțile cântăresc mii de kilograme și nu pot fi deschise 
decât de către gărzi. Şi chiar dacă ați putea clinti una dintre ele, 
deschiderea neprogramată a unei porţi declanșează Protocolul 
Negru. Toată Curtea ar intra în stare de alertă și oricum v-aţi 
trăda poziţia. 

Incăperea a fost străbătută de o undă de neliniște. Jesper s-a 
mutat de pe un picior pe altul și, judecând după expresiile 


celorlalţi, toţi se întrebau același lucru: În ce ne băgăm? Numai 
Kaz părea netulburat. 

— Desenează tot, i-a zis Kaz lui Wylan, lovind hârtia cu 
degetul. Helvar, mă aștept ca mai încolo să-i descrii lui Wylan și 
sistemul de alarmă. 

Matthias s-a încruntat: 

— Nu prea știu cum funcţionează. E o reţea de cabluri și 
clopote. 

— Spune-i tot ce știi. Unde crezi că-l ţin închis pe Bo Yul- 
Bayur? 

Matthias s-a ridicat încet și s-a apropiat de schiţa care se 
contura sub peniţa lui Wylan. Mișcările fjerdanului erau 
precaute, ca și când Kaz i-ar fi cerut să atingă un șarpe cu 
clopoței. 

— Probabil aici, a spus Matthias, punând degetul pe foaie. În 
sectorul închisorii. Celulele de maximă securitate sunt la ultimul 
etaj. Acolo îi ţin pe criminalii cei mai periculoși: asasini, 
teroriști... 

— Şi Grisha? a întrebat Nina. 

— Exact! a răspuns el îndârjit. 

— Voi doi o să ne faceţi călătoria amuzantă, nu-i așa? a 
întrebat Jesper. De obicei, oamenii încep să se urască între ei la 
vreo săptămână după ce pleacă în misiune, dar voi doi aţi furat 
startul. 

Nina și Matthias s-au încruntat la el, iar Jesper le-a răspuns cu 
un zâmbet radios, însă atenţia lui Kaz era concentrată asupra 
schiţei. 

— Bo Yul-Bayur nu e periculos, a spus el îngândurat. Cel puţin 
nu așa cum sunt criminalii. Nu cred că-l ţin închis cu ei. 

— Eu cred că deja l-au pus într-un mormânt, a spus Matthias. 

— Porneşte de la presupunerea că nu e mort. E un prizonier 
valoros, pe care nu-l vor căzut în mâinile cui nu trebuie înainte 
de proces. Unde altundeva ar putea să-l ţină? 

Matthias s-a uitat la schiţă: 

— Clădirile din inelul exterior înconjoară șanțul cu gheaţă, 
care la rândul lui încercuiește Insula Albă, unde se află vistieria 
și Palatul Regal. Insula e cel mai sigur loc din Curte. 

— Înseamnă că acolo îl ţin pe Bo Yul-Bayur, a spus Kaz. 


Matthias a zâmbit. De fapt, nu era atât un zâmbet cât o 
dezvelire a dinţilor. A învățat rânjetul ăsta la Poarta ladului, s-a 
gândit Jesper. 

— Atunci misiunea voastră e imposibilă, a zis fjerdanul. Un 
grup de străini n-are cum să ajungă pe Insula Albă. 

— Nu fi atât de încântat, Helvar. Dacă nu ajungem acolo, nu-ţi 
primeşti achitarea. 

Matthias a ridicat din umeri: 

— Nu pot schimba adevărul. Șanțul cu gheaţă e supravegheat 
de gărzi din câteva turnuri ridicate în Insula Albă, precum și din 
Orologiul Străbunilor. Șanțul nu poate fi străbătut decât pe 
podul de sticlă, și nu se poate ajunge pe pod fără aprobare. 

— Dar se apropie Hringkălla, a spus Nina. 

— Taci din gură, a pufnit Matthias. 

— Ba te rog, vorbește, a intervenit Kaz. 

— Hringkălla e Ziua Ascultării, când noii drüskelle sunt iniţiaţi 
pe Insula Albă. 

Matthias și-a încleștat așa de tare pumnii, încât i s-au albit 
încheieturile degetelor: 

— N-ai niciun drept să vorbești despre lucrurile astea. Sunt 
sfinte. 

— Sunt fapte. Capetele încoronate fjerdane organizează o 
petrecere uriașă cu oaspeţi din întreaga lume, și mare parte din 
distracţii sunt aduse direct din Ketterdam. 

— Ce distracţii? a întrebat Kaz. 

— Actori, dansatori, o trupă de Komedie Brute și cele mai 
mari talente din casele de toleranţă de pe Doaga de Vest. 

— Am crezut că fjerdanii nu se dedau la asemenea distracţii, 
a spus Jesper. 

Inej a strâmbat din buze: 

— N-ai văzut niciodată soldați fjerdani pe Doage? 

— Vreau să spun, când sunt la ei acasă, a explicat Jesper. 

— E singura zi din an când nu mai sunt atât de jalnici și își 
permit să se distreze, i-a răspuns Nina. In plus, numai druske!/le 
trăiesc ca niște călugări. 

— Distracţia n-ar trebui să presupună vin și... carne, a pufnit 
Matthias. 

Nina s-a uitat la el, bătând din genele ei lucioase: 

— N-ai ști să recunoști o distracţie nici dacă s-ar strecura 
lângă tine și i-ar înfige o acadea în gură. 


Apoi s-a uitat din nou la schiță: 

— În ziua aia, ușa ambasadei va trebui să se deschidă. Poate 
că ne chinuim degeaba să găsim o cale să pătrundem în Curtea 
de Gheaţă. Poate ar trebui să intrăm odată cu artiștii din 
Ketterdam. 

— Nu vorbim de Spectacolul ladului. N-o să fie atât de ușor. 

— Musaăfirii sunt verificaţi cu câteva săptămâni înainte să 
sosească la Curtea de Gheaţă, a intervenit Matthias. lar înainte 
să intre în ambasadă, le sunt verificate documentele de mai 
multe ori. Fjerdanii nu-s proști. 

Nina a ridicat o sprânceană: 

— Nu toţi, oricum. 

— Nu împunge ursul, Nina, a spus Kaz. Avem nevoie să fie 
prietenos. Când are loc petrecerea asta? 

— E o petrecere sezonieră, a răspuns Nina. La echinoxul de 
primăvară. 

— Deci de azi în două săptămâni, a calculat Inej. 

Kaz a înclinat capul într-o parte, aţintindu-și privirea în gol. 

— Faţa de uneltitor, i-a șoptit Jesper lui Inej. 

— Adevărat, a încuviinţat ea. 

— Trimite și Trandafirul Alb o delegaţie? a întrebat Kaz. 

Nina a clătinat din cap: 

— N-am auzit nimic de așa ceva. 

— Chiar dacă mergem direct la Djerholm, a spus Inej, tot ne ia 
o săptămână. N-avem timp să facem rost de documente sau să 
ne construim niște identități false care să reziste la o examinare 
mai atentă. 

— N-o să intrăm pe la ambasadă, a spus Kaz. Lovește 
întotdeauna acolo unde nu se uită ţinta. 

— Ce ţintă? a întrebat Wylan. 

Jesper a izbucnit în râs: 

— Pe toţi sfinţii, chiar că nu știi nimic. Tinta, adică 
guguștiucul, nătăfleţul, fraierul pe care vrei să-l tragi în piept. 

Wylan s-a îndreptat de spate: 

— Se prea poate să n-am... educaţia ta, dar sunt sigur că știu 
și eu cuvinte pe care tu nu le știi. 

— Sunt sigur că știi și cum se împăturește corect un șerveţel 
și cum să dansează menuetul. Ah, și cânţi la flaut. Calităţi 
preţioase, pui de negustor. Calităţi preţioase. 


— În ziua de azi nu mai dansează nimeni menuet, a mormăit 
Wylan. 

Kaz s-a lăsat pe spate: 

— Cum furi cel mai simplu portofelul cuiva? 

— Îi pui un cuţit la gât? a întrebat Ingj. 

— Un pistol în șale? a spus Jesper. 

— Otravă în băutură? a sugerat Nina. 

— Sunteţi înfiorători, a spus Matthias. 

Kaz a dat ochii peste cap: 

— Când vrei să furi cuiva portofelul, cel mai simplu e să-i dai 
de înţeles că o să-i furi ceasul. Îi îndrepţi atenţia unde vrei tu. 
Hringkălla exact treaba asta o s-o facă pentru noi. Curtea de 
Gheaţă va trebui să-și folosească resursele ca să supravegheze 
musafirii și să protejeze familia regală. Nu pot să supravegheze 
totul în același timp. E ocazia perfectă să-l înhăţăm pe Bo Yul- 
Bayur. 

Kaz a făcut semn spre poarta închisorii din zidul de apărare: 

— Mai ţii minte ce ţi-am zis la Poarta ladului, Nina? 

— Mi-e greu să ţin pasul cu toată înţelepciunea ta. 

— La închisoare n-o să-i intereseze cine intră, ci doar cine 
încearcă să iasă, a spus el, mutându-și degetul înmănușat pe 
celălalt sector. La ambasadă, n-o să-i intereseze cine iese, ci or 
să fie concentrați asupra celor care intră. Așa că o să intrăm pe 
la închisoare și o să ieșim pe la ambasadă. Helvar, Orologiul 
Străbunilor funcţionează? 

Matthias a dat afirmativ din cap: 

— Bate la fiecare sfert de oră. Clopotele lui sunt folosite și 
pentru protocoalele de alarmă. 

— E precis? 

— Bineînţeles. 

— Mecanism fjerdan de bună calitate, a comentat răutăcios 
Nina. 

Kaz n-a luat-o în seamă: 

— Atunci o să folosim Orologiul Străbunilor ca să ne 
coordonăm mișcările. 

— O să intrăm deghizați în gărzi? a întrebat Wylan. 

Jesper nu și-a putut stăpâni disprețul: 

— Doar Nina și Matthias vorbesc fjerdana. 

— Şi eu vorbesc fjerdana, a protestat Wylan. 


— Fjerdană de școală, nu? Sunt sigur c-o vorbeşti la fel de 
bine pe cât vorbesc eu limba elanilor. 

— Limba elanilor e probabil limba ta maternă, a mormăit 
Wylan. 

__— intrăm așa cum suntem - ca infractori, a spus Kaz. 
Inchisoarea e poarta noastră de intrare. 

— Stai să înţeleg și eu, a spus Jesper. Deci vrei să-i lăsăm pe 
fjerdani să ne închidă în temniţă? Păi nu asta încercăm mereu să 
evităm? 

— Identităţile infractorilor sunt alunecoase. E unul dintre 
avantajele de a face parte din pătura care provoacă probleme. 
La poarta închisorii, or să ne numere ca pe vite, verificând doar 
numele și infracțiunile, fără să ne ceară pașapoarte și sigilii 
diplomatice. 

— Pentru că nimeni nu vrea să meargă la închisoare, a spus 
Jesper. 

Nina și-a frecat brațele cu palmele: 

— Nu vreau să fiu închisă într-o celulă fjerdană. 

Kaz și-a scuturat mâneca și din ea au ieșit două tije metalice 
subţiri, care i s-au strecurat printre degete, iar după o clipă au 
dispărut la loc. 

— Şperacle? a întrebat Nina. 

— De celule mă ocup eu, a spus Kaz. 

— Lovește unde nu se uită ţinta, a repetat Inej pe un ton 
meditativ. 

— Exact, a spus Kaz. lar Curtea de Gheață e la fel ca oricare 
altă ţintă, un guguștiuc mare și alb numai bun de jumulit. 

— Yul-Bayur o să vină cu noi de bunăvoie? a întrebat Inej. 

— Van Eck a zis că, atunci când Consiliul a încercat să-l scoată 
pe Yul-Bayur din Shu Han, i-au dat o parolă, ca să știe în cine să 
aibă încredere: Sesh-uyeh. Așa o să-și dea seama că suntem 
trimiși de guvernul kerchian. 

— Sesh-uyeh, a repetat Wylan, rostind silabele cu stângăcie. 
Ce înseamnă? 

Nina și-a aţintit privirea într-un punct din podea și a zis: 

— Tăruş pentru inimă. 

— Misiunea are sorți de izbândă, a spus Kaz, și noi suntem cei 
care putem s-o ducem la capăt. 

Jesper a simţit cum se schimba atmosfera în încăpere, căci 
lucrurile deja începeau să pară posibile. Era ceva subtil, dar 


învățase să-l distingă la masa de joc - momentul în care un 
jucător își dădea seama că poate avea o mână câștigătoare. Pe 
jesper îl îmboldea nerăbdarea, un amestec efervescent de 
teamă și entuziasm din pricina căruia îi era greu să stea locului. 

Poate același lucru îl simţea și Matthias, pentru că și-a 
încrucișat braţele vânjoase la piept și a spus: 

— Habar n-aveţi în ce vă băgaţi. 

— Dar tu ai habar, Helvar. Vreau să lucrezi la planul Curţii de 
Gheaţă clipă de clipă, până ne îmbarcăm. Niciun detaliu nu e 
prea mic sau prea lipsit de importanţă. O să te verific în mod 
regulat. 

Inej și-a plimbat degetul pe schița desenată de Wylan - o 
serie de cercuri concentrice. 

— Chiar seamănă cu cercurile unui copac, a spus ea. 

— Ba nu, a spus Kaz. Seamănă cu o ţintă. 


9. Kaz 


— Asta-i tot deocamdată, le-a spus Kaz. Vă dau tuturor de 
știre imediat ce găsesc o navă, dar să fiţi pregătiţi de îmbarcare 
mâine noapte. 

— Așa curând? a întrebat Inej. 

— Nu știm peste ce vreme o să dăm și ne așteaptă o călătorie 
lungă. Hringkălla e șansa noastră cea mai bună să punem mâna 
pe Bo Yul-Bayur. Nu vreau s-o pierdem. 

Kaz avea nevoie de timp să se gândească la planul care i se 
înfiripase în minte. Deja îi erau clare datele principale: pe unde 
aveau să intre și cum aveau să plece. Însă era un plan care îi 
împiedica să-și ia multe lucruri cu ei. Urmau să acţioneze fără 
resursele lor obișnuite. Ceea ce implica mai multe variabile și 
mult mai multe șanse ca lucrurile să meargă prost. 

Ținându-l pe Wylan Van Eck în preajmă, măcar putea fi sigur 
că aveau să-și primească recompensa. Dar n-avea să fie ușor. 
Nici nu plecaseră din Ketterdam, iar Wylan deja părea depășit 
de situaţie. Nu era cu mult mai tânăr decât Kaz, și totuși avea 
înfățișarea unui copil: piele catifelată și ochi mari, ca ai unui 
căţeluș cu urechi mătăsoase într-o încăpere plină de câini 
încăierați. 

— Ai grijă ca Wylan să nu intre în vreun bucluc, i-a spus Kaz 
lui Jesper. 

— De ce eu? 

— Pentru tu că ai avut ghinionul să fii în fața mea. Și pentru 
că nu vreau ca fiul și tatăl să se împace brusc înainte să ne 
îmbarcăm. 

— N-ai de ce să-ţi faci griji din cauza asta, a spus Wylan. 

— Îmi fac griji pentru orice, pui de negustor. De-aia încă sunt 
în viaţă. Și poţi să stai și tu cu ochii pe Jesper. 

— Pe mine? a întrebat Jesper indignat. 

Kaz a deschis o ușă secretă din lambriul negru și a descuiat 
seiful ascuns în spatele ei. 

— Da, pe tine. 

A numărat patru teancuri subțiri de kruge și i-a dat unul lui 
Jesper: 

— Pentru gloanțe, nu pentru pariuri. Wylan, ai grijă ca nu 
cumva, în loc să se ducă după muniție, picioarele lui să 


găsească în mod misterios calea către un salon de jocuri, ai 
înțeles? 

— N-am nevoie de dădacă, a pufnit Jesper. 

— E mai degrabă o doamnă de companie, dar dacă vrei să-ţi 
spele scutecele și să te bage noaptea în pat, treaba voastră. 

Fără să ia în seamă mina ofensată a lui Jesper, Kaz i-a dat un 
teanc de kruge lui Wylan pentru explozibili, iar Ninei, unul 
pentru cele trebuincioase în trusa ei de Croitoreasă. 

— Faceţi provizii numai pentru drum, le-a spus el. Dacă totul 
o să iasă cum cred eu, o să trebuiască să intrăm cu mâna goală 
în Curtea de Gheaţă. 

A văzut o umbră fluturând pe faţa lui Inej. Nu i-ar fi plăcut să 
se despartă de cuţitele ei, la fel cum nu i-ar fi plăcut lui să se 
despartă de bastonul cu cap de cioară. 

— Va trebui să vă faceţi rost de haine groase, i-a spus el lui 
Inej. Pe Wijnstraat e un magazin de unde se aprovizionează 
vânătorii de blănuri - poţi să începi de acolo. 

— Vrei să ne apropiem dinspre nord? a întrebat Helvar. 

Kaz a aprobat din cap: 

— Portul din Djerholm colcăie de vameși și pun pariu că 
măsurile de siguranţă or să fie sporite pe durata marii voastre 
petreceri. 

— Nu-i o petrecere. 

— Așa sună, a spus Jesper. 

— N-ar trebui să fie o petrecere, a insistat Helvar iritat. 

— Şi cu el ce facem? a întrebat Nina, ridicând bărbia spre 
Matthias. 

Vocea ei se voia nepăsătoare, dar, în afară de Helvar, n-o 
credea nimeni din încăpere - îi văzuseră cu toţii lacrimile la 
Poarta Iadului. 

— Deocamdată, rămâne aici, la Clubul Ciorii. Vreau să-ţi 
scormonești memoria după detalii, Helvar. Wylan și Jesper o să 
ţi se alăture mai târziu. O să păstrăm salonul ăsta închis. Dacă 
cineva din sala principală vrea să vină aici, să le spuneţi că e 
rezervat pentru un joc privat. 

— Trebuie să dormim aici? a întrebat Jesper. Am de rezolvat 
niște lucruri la Stinghie. 

— Te descurci tu cumva, a spus Kaz, deși știa că a-i cere lui 
Jesper să-și petreacă noaptea într-un salon de jocuri fără să-l 
lase să joace nicio mână era o formă de cruzime. 


Apoi s-a întors spre ceilalţi: 

— Nu suflați nimănui o vorbă. Nu trebuie să știe nimeni că 
plecaţi din Kerch. Lucraţi cu mine la o lovitură pe care o dăm la 
o casă de la ţară. Atât. 

— Ai de gând să ne spui ceva despre planul tău miraculos? a 
întrebat Nina. 

— Când ajungem pe vas. Cu cât știți mai puţin, cu atât puteţi 
divulga mai puţin. 

— ŞI-I lași pe Helvar fără cătușe? 

— Poţi să stai cuminte? l-a întrebat Kaz pe fjerdan. 

Matthias i-a aruncat o privire ucigașă, dar a încuviinţat din 
cap. 

— O să încuiem ușa și o să punem un om s-o păzească. 

Inej s-a uitat la fjerdanul uriaș: 

— Poate chiar doi. 

— Puneţi-i de pază pe Dirix și Rotty, dar nu le daţi prea multe 
detalii. O să meargă și ei cu noi, dar o să le spun despre ce-i 
vorba mai încolo. Și, Wylan, noi doi trebuie să stăm un pic de 
vorbă. Vreau să aflu totul despre compania comercială a lui 
taică-tu. 

Wylan a ridicat din umeri: 

— Nu știu nimic despre ea. Nu vorbește cu mine despre asta. 

— Vrei să zici că nu te-ai furișat niciodată în biroul lui? Că nu i- 
ai răsfoit documentele? 

— Nu, a răspuns Wylan, ridicând ușor bărbia. 

Kaz și-a dat seama cu surprindere că îl credea. 

— Ce ţi-am zis? a comentat Jesper voios, pornind spre ușă. E 
inutil. 

Ceilalţi au pornit în urma lui, iar Kaz a închis seiful, răsucindu-i 
roata. 

— Aș vrea să schimb câteva vorbe cu tine, Brekker, a spus 
Helvar. Între patru ochi. 

Inej i-a aruncat o privire îngrijorată lui Kaz, dar el n-a luat-o în 
seamă. Inej își închipuia că nu se putea descurca cu un morman 
de mușchi de la ţară ca Matthias Helvar? A închis ușa din 
lambriu și și-a scuturat piciorul. Îl durea din pricina prea multor 
nopţi nedormite și a timpului prea îndelungat cât se sprijinise în 
el. 

— Pleacă, Fantomă, i-a spus el. Închide ușa în urma ta. 


Imediat ce s-a închis ușa, Matthias s-a repezit la el. Kaz nu s-a 
opus. Se aștepta la asta. 

Matthias i-a astupat gura cu o mână murdară. Senzaţia de 
piele pe piele i-a stârnit lui Kaz un sentiment ameţitor de 
repulsie, dar, întrucât anticipase atacul, a reușit să controleze 
scârba care l-a copleșit. Cu cealaltă mână, fjerdanul i-a scotocit 
pe rând în buzunarele de la haină. 

— Fer esje? a mormăit el furios în fjerdană, apoi în kerchiană: 
Unde e? 

Kaz l-a lăsat pe Helvar să mai caute frenetic preţ de câteva 
clipe, apoi și-a coborât cotul și a lovit cu pumnul în sus, 
obligându-l pe fjerdan să-și slăbească strânsoarea. Kaz a scăpat 
ușor din mâinile lui Matthias și l-a lovit cu bastonul în spatele 
piciorului drept. Fjerdanul cel masiv s-a prăbușit, iar când a 
încercat să se ridice, Kaz l-a lovit cu piciorul. 

— Rămâi la podea, lichea jalnică. 

Însă Helvar a încercat din nou să se ridice. Era rapid şi 
închisoarea îl făcuse puternic. Kaz l-a izbit cu putere peste falcă, 
apoi a aplicat punctelor de presiune de pe umerii uriași ai lui 
Helvar două lovituri fulgerătoare cu vârful bastonului. Fjerdanul 
a icnit, iar braţele i-au amortit instantaneu, atârnându-i inutile 
pe lângă corp. 

Kaz a răsucit bastonul în mână și i-a lipit de gât capul de 
cioară: 

— Dacă mai faci o mișcare, te pocnesc peste falcă atât de 
tare, că toată viaţa n-o să mai poţi mânca decât supă. 

Fjerdanul a rămas neclintit, cu ochii scânteind de ură. 

— Unde-i achitarea? a zis Helvar printre dinţi. Te-am văzut că 
ai pus-o în buzunar. 

Kaz s-a lăsat pe vine lângă el și a scos documentul împăturit 
din buzunarul care păruse gol cu o clipă înainte: 

— Asta? 

Fjerdanul a încercat să-și ridice braţele amorţite, apoi a scos 
un mârâit ca de animal, iar Kaz a făcut documentul să dispară, 
însă după o clipă a reapărut între degetele sale. L-a răsucit o 
dată, arătându-i textul, apoi și-a trecut mâna peste el și i-a 
arătat lui Helvar foia aparent goală. 

— Demjin, a mormăit Helvar. 

Kaz nu știa fjerdana, dar cunoștea acel cuvânt. „Demon“. 


Nimic mai fals. Doar învățase trucuri de la trișorii și de la 
crupierii de pe Doaga de Est, exersându-le ore bune în faţa 
oglinzii înceţoșate pe care și-o cumpărase din prima simbrie. 

Kaz l-a lovit ușor cu bastonul peste falcă: 

— Pentru fiecare truc pe care l-ai văzut, mai știu încă o mie. 
Crezi că un an la Poarta ladului te-a făcut un dur? Că te-a 
învăţat cum să te baţi? Când eram copil, Poarta ladului ar fi fost 
raiul pe pământ pentru mine. Te miști ca un bivol, n-ai rezista 
mai mult de două zile pe străzile unde am crescut. E singura 
dată când îţi trec cu vederea nesăbuinţa. Să nu mă mai pui 
niciodată la încercare. Dă din cap ca să știu dacă ai înţeles. 

Helvar a strâns din buze și a dat din cap o dată. 

— Bine. Cred că o să-ţi punem cătușe la picioare în noaptea 
asta. 

Kaz s-a ridicat în picioare, și-a luat pălăria cea nouă de pe 
biroul unde o lăsase și i-a dat fjerdanului încă o lovitură peste 
rinichi, să se asigure că a înţeles. Uneori, oamenii robuști nu 
știau când să rămână la pământ. 


10. Inej 


În ziua următoare, Inej l-a văzut pe Kaz începând să pună cap 
la cap bucăţile planului său. Luase parte la toate consultările lui 
cu membrii echipei, dar știa că nu vedea decât fragmente din 
imaginea de ansamblu. Așa proceda Kaz de fiecare dată. 

Dacă Mâini-Murdare avea îndoieli cu privire la misiune, nu le 
dădea la iveală, iar Inej și-ar fi dorit să fie la fel de sigură ca și 
el. Curtea de Gheaţă fusese construită ca să reziste la asaltul 
armatelor, regimentelor de Grisha, asasinilor și spionilor. Când îi 
spusese asta lui Kaz, îi răspunsese simplu: 

— Dar n-a fost concepută ca să ne oprească pe noi. 

Încrederea lui o irita: 

— Ce te face să crezi că putem reuși? O să fie și alte echipe 
ca a noastră, soldaţi și spioni bine pregătiţi, oameni cu ani de 
experienţă în spate. 

— Nu eo misiune pentru soldaţi și spioni bine pregătiți. E 
pentru hoţi și bătăuși. Van Eck știe asta și tocmai de-aia a apelat 
la noi. 

— N-o să poţi cheltui banii de la el dacă o să fii mort. 

— O să dobândesc obiceiuri costisitoare în viaţa de apoi. 

— Există o diferenţă între încredere și aroganță. 

Dar el îi întorsese spatele și trăsese cu putere de fiecare 
mănușă, adâncindu-și mai mult mâinile în ele: 

— lar când o să vreau o predică pe tema asta, o să știu la cine 
să apelez. Dacă nu vrei să mergi cu noi, spune. 

Inej își îndreptase spinarea, mândria ei venindu-i în apărare: 

— Kaz, Matthias nu e singurul membru de neînlocuit al 
echipei. Ai nevoie de mine. 

— Am nevoie de calităţile tale, Inej. Nu e același lucru. Se 
prea poate să fii cea mai bună căţărătoare din Butoi, dar nu ești 
singura. Ai face bine să ţii minte asta dacă vrei să-ți păstrezi 
partea din recompensă. 

Inej nu-i răspunsese, nevrând să-i arate cât de tare o 
înfuriase, și ieșise din biroul lui, iar de atunci nu mai vorbise cu 
el. 

Acum, în timp ce se îndrepta spre port, se întreba ce o făcea 
să rămână alături de Scursuri. 

Putea să plece din Kerch când voia. Putea să se îmbarce pe o 
navă către Novyi Zem, apoi să se întoarcă în Ravka și să-și 


caute familia. Poate se adăpostiseră în vest când începuse 
războiul civil sau poate se refugiaseră până în Shu Han. 
Caravanele suli urmau de ani de zile aceleași drumuri, iar ea 
avea îndemânarea necesară ca să supravieţuiască din furturi 
până i-ar fi găsit. 

Asta ar fi însemnat să plece fără să-și achite datoria faţă de 
Scursuri. Per Haskell ar fi dat vina pe Kaz, care ar fi fost obligat 
să achite suma pentru care fusese răscumpărată de la 
Menajerie; în plus, ar fi devenit vulnerabil dacă Fantoma lui nu i- 
ar mai fi adunat secrete. Dar nu-i spusese că era ușor de 
înlocuit? Dacă reușeau să dea lovitura și să se întoarcă în Kerch 
cu Bo Yul-Bayur teafăr, partea ei din recompensă ar fi fost mai 
mult decât suficientă ca să-și răscumpere contractul cu 
Scursurile. Nu i-ar mai fi datorat nimic lui Kaz și n-ar mai fi avut 
niciun motiv să rămână. 

Soarele avea să răsară peste o oră, dar străzile încă erau 
aglomerate în timp ce Inej își croia drum dinspre Doaga de Est 
spre Doaga de Vest. Și-a amintit o zicătoare suli: Inima e o 
săgeată. Are nevoie de o ţintă ca să știe unde să se înfigă. 
Tatălui ei îi plăcea să i-o spună când o învăţa să meargă pe 
sârmă sau să facă acrobaţii la trapez. Fii hotărâtă, o îndemna el. 
Trebuie să știi unde vrei să mergi ca să ajungi acolo. Mama ei 
râdea când îl auzea. Nu despre asta-i vorba, spunea ea. Strici 
romantismul din toate cele. Dar nu era adevărat. Tatăl ei își 
adorase soţia. Inej își amintea că lăsa peste tot bucheţele de 
mușcate sălbatice pentru mama ei: în dulapuri, în oale, în 
mânecile costumelor. 

Vrei să-ţi spun secretul iubirii adevărate? a întrebat-o odată 
tatăl ei. Un prieten al meu obișnuia să spună că femeilor le plac 
florile. Avusese multe aventuri, dar nu și-a găsit niciodată o 
nevastă. Și știi de ce? Pentru că, într-adevăr, femeilor le plac 
florile, dar numai o anumită femeie adoră parfumul gardeniilor 
la sfârșit de vară, care îi amintește de cerdacul bunicii. Numai 
unei anumite femei îi plac florile de măr într-o ceașcă albastră. 
Numai unei anumite femei îi plac mușcatele sălbatice. 

Adică mamei! strigase Inej. 

Da, mamei tale îi plac mușcatele sălbatice pentru că nicio altă 
floare nu are aceeași culoare și, după cum spune ea, atunci 
când rupe o mușcată și o pune după ureche, întreaga lume 
miroase a vară. Mulţi băieţi o să-ți aducă flori, dar într-o bună zi 


ai să găsești unul care va afla floarea ta preferată, cântecul tău 
preferat și prăjitura ta preferată. Și chiar dacă va fi prea sărman 
ca să ţi le poată oferi, n-o să conteze, pentru că a avut răbdare 
să te cunoască așa cum nu te cunoaște nimeni altcineva. Doar 
acelui băiat merită să-i dai inima ta. 

Acum, toate astea păreau să se fi întâmplat cu sute de ani în 
urmă. Tatăl ei se înșelase. Nu cunoscuse niciun băiat care să-i 
aducă flori, ci doar bărbaţi cu teancuri de kruge și pungi pline cu 
monede. Oare avea să-și revadă tatăl? S-o asculte din nou pe 
mama ei cântând sau pe unchiul ei spunând povești 
caraghioase? Nu știu dacă mai am o inimă de dat, tati. 

Problema era că lnej nu mai știa ce voia. Când era mică, era 
simplu: voia un zâmbet de la tatăl ei, sârma ridicată încă 
jumătate de metru de la pământ, prăjituri cu portocală 
împachetate în hârtie albă. Apoi și-a dorit să scape din 
Menajeria lui Tante Heleen, iar după aceea, să supravieţuiască 
de la o zi la alta, devenind tot mai puternică. Acum, nu mai știa 
ce voia. 

In clipa asta, aș avea nevoie de niște scuze, a hotărât ea. Și n- 
am să urc pe nava aia până nu le primesc. Chiar dacă lui Kaz nu- 
i pare rău, n-are decât să se prefacă. Imi datorează măcar cea 
mai bună simulare de care e în stare. 

Dacă n-ar fi fost în întârziere, ar fi ocolit Doaga de Vest sau 
pur și simplu ar fi mers pe acoperișuri - acela era Ketterdamul 
care îi plăcea, pustiu și liniștit, mult deasupra mulțimilor, un lanţ 
muntos alcătuit din acoperișuri ascuţite și hornuri înclinate, 
învăluite în lumina lunii. Dar în noaptea aceea nu avea mult 
timp. În ultimul moment, Kaz o trimisese să umble prin prăvălii 
după doi bulgări de parafină. Nici măcar nu-i spusese pentru ce 
sau de ce erau atât de necesari. Și ochelari de zăpadă? Trebuise 
să caute la furnizori ca să găsească. Era atât de obosită că nici 
măcar nu era sigură că mai putea să se caţăre pe acoperișuri, 
nu după două nopţi de nesomn și o zi petrecută tocmindu-se 
pentru mărfurile necesare călătoriei spre Curtea de Gheaţă. 

Poate o și atrăgea provocarea de a străbate acea zonă 
neînsoţită, pentru că nu mergea niciodată singură pe Doaga de 
Vest. Cu Scursurile alături, putea să treacă prin faţa Menajeriei 
fără ca măcar să arunce vreo privire barelor aurite de la 
ferestre. Dar în noaptea aceea, când i-a zărit fațada, inima a 
început să-i bată cu putere și sângele i-a vuit în timpane. 


Menajeria fusese concepută să semene cu o cușcă cu zăbrele, 
primele două niveluri fiind lăsate deschise, protejate doar cu 
gratii aurite dispuse spaţiat. Era cunoscută și sub numele de 
Casa Exotică. Dacă aveai poftă de o fată shuhană sau de o 
uriașă fjerdană, de o roșcată din Insula Rătăcitoare sau de o 
zemenită măslinie, Menajeria era locul unde trebuia să mergi. 
Fiecare fată primea câte un nume de animal: leopardul, iapa, 
vulpea, corbul, hermina, șarpele. Clarvăzătoarele suli purtau 
masca de șacal când ghiceau viitorul unui client, dar ce bărbat 
ar fi vrut să se culce cu un șacal? Așa că fata suli - și Menajeria 
întotdeauna avea o fată suli - era botezată linxul. Clienţii nu 
veneau pentru fetele însele, ci pentru pielea arămie a sulilor, 
pentru părul roșu ca focul al tinerelor kaelish, pentru apele aurii 
din ochii de shuhan. Fetele veneau și plecau, dar animalele 
rămâneau aceleași. 

Inej a zărit niște pene de păun în salon și inima i-a stat în loc o 
clipă. Nu erau decât elemente de decor, parte dintr-un 
aranjament floral, dar spaima din sufletul ei nu ţinea cont de 
asta. Inej simţea că se sufocă. In jurul ei se îmbulzeau bărbaţi cu 
măști și femei cu văluri - sau bărbaţi cu văluri și femei cu măști, 
era imposibil să-ți dai seama. Coarnele Drăcușorului, ochii 
bulbucaţi ai Nebunului, faţa tristă, vopsită în negru și auriu, a 
Reginei Scarabeu. Artiștilor le plăcea să picteze scene de pe 
Doaga de Vest, băieţii și fetele care lucrau în bordeluri, 
căutătorii de plăceri în costumele personajelor de Komedie 
Brute. Dar nu era niciun pic de frumuseţe acolo, nicio bucurie 
autentică, ci doar tranzacţii, oameni care voiau să uite de ei, să 
evadeze într-o lume multicoloră, să se scufunde într-un vis 
decadent din care se putea trezi oricând doreau. 

Inej s-a străduit să se uite la Menajerie când a trecut pe lângă 
ea. 

E o casă ca oricare alta, și-a spus în sinea ei. Ce întrebări și-ar 
fi pus Kaz uitându-se la Menajerie? Unde sunt intrările și ieșirile? 
Cum funcţionează încuietorile? Care ferestre n-au gratii? Câţi 
paznici stau de veghe și câţi sunt cu adevărat atenţi la ce se 
întâmplă în jur? Mâini-Murdare ar fi văzut doar o casă plină cu 
broaște de descuiat, seifuri de spart și guguștiuci numai buni de 
tras pe sfoară. In plus, pasărea de pradă era acum lnej, nu 
Heleen cu penele ei de păun, nu bărbaţii care străbăteau acele 
străzi. 


Când s-a îndepărtat de Menajerie, strânsoarea din piept și 
senzaţia de sufocare s-au domolit. Reușise. Mersese singură pe 
Doaga de Vest, chiar prin faţa Casei Exotice. Indiferent ce ar fi 
așteptat-o în Fjerda, Inej avea să facă faţă. 

Însă o mână a înhăţat-o brusc de antebraţ și a smucit-o cu 
putere, făcând-o să se clatine. 

Inej și-a recăpătat repede echilibrul. S-a răsucit pe călcâie și a 
încercat s-o ia din loc, dar strânsoarea era prea puternică. 

— Bună, linxule. 

Inej a tras brusc aer în piept, eliberându-și braţul. Tante 
Heleen. Așa îi spuneau fetele lui Heleen Van Houden, altminteri 
se alegeau cu un dos de palmă. Restul Butoiului îi spunea 
Păunul, deși lui Inej i se părea că seamănă nu cu o pasăre, ci cu 
o pisică împopoţonată. Avea păr des, de un blond voluptuos, iar 
ochii ei căprui te trimiteau cu gândul la o felină. Silueta ei înaltă 
și sinuoasă era drapată în mătase strălucitoare de culoare 
albastră, decolteul ei adânc fiind accentuat de pene irizate care 
îi gâdilau colierul cu diamante cunoscut de toată lumea. 

Inej a dat s-o ia la fugă, dar calea i-a fost blocată de un 
zdrahon cu o haină de catifea albastră strânsă pe umerii săi laţi. 
Cobbet, omul de încredere al lui Heleen. 

— Ba n-ai să fugi, linxule. 

Lui Inej i s-a încețoșat privirea. M-au prins. M-au prins. M-au 
prins din nou. 

— Nu ăsta e numele meu, a reușit ea să spună. 

— Căpoasă mai ești. 

Heleen a apucat-o de tunică. 

la-o din loc, îi urla mintea ei, însă nu putea. Mușchii i se 
blocaseră, iar în cap îi răsuna un urlet de spaimă 

Heleen și-a plimbat o gheară cu manichiură impecabilă pe 
obrazul ei: 

— Linx e singurul tău nume, a croncănit Heleen. Incă ești 
suficient de drăguță cât să aduci câștiguri bune. Atâta că ai cam 
făcut cearcăne - petreci prea mult timp cu derbedeul ăla de 
Brekker. 

Din gâtul lui Inej a ţâșnit un zgomot umilitor, un fel de icnet 
sugrumat. 

— Știu ce ești, linxule. Știu exact câte parale faci. Cobbet, 
poate că acuma ar trebui s-o ducem acasă. 

Inej a văzut negru în faţa ochilor: 


— N-ai îndrăzni. Scursurile... 

— Am răbdare, linxule. O să-mi porţi din nou mătăsurile, te 
asigur, a spus ea, dându-i drumul lui Inej. Să ai o noapte 
plăcută, a încheiat ea zâmbind, apoi și-a desfăcut evantaiul 
albastru și s-a pierdut în mulţime, urmată de Cobbet. 

Inej a rămas ţintuită locului, tremurând din toate încheieturile. 
A pornit și ea prin puhoiul de lume, nerăbdătoare să-și piardă 
urma. Voia s-o ia la fugă, dar a continuat să meargă cu pas 
măsurat, apropiindu-se de port. A desfăcut închizătorile de la 
tecile de pe  antebraţe, simțind mânerele pumnalelor 
alunecându-i în palme. În dreapta, Sankt Petyr, renumit pentru 
vitejia lui, iar în stânga, pumnalul subţire cu mâner de os 
botezat cu numele Sanktei Alina. A rostit și numele celorlalte 
cuțite pe care le avea asupra ei. Sankta Marya și Sankta 
Anastasia prinse de coapse. Sankt Vladimir ascuns în cizmă, iar 
la cingătoare, Sankta Lizabeta, a cărei lamă era gravată cu flori 
de trandafiri. Păziți-mă, păziți-mă. Spera că sfinţii ei vedeau și 
înțelegeau lucrurile pe care trebuia să le facă pentru a 
supravieţui. 

Oare de ce se speriase? Doar ea era Fantoma. Nu mai avea 
niciun motiv să se teamă de Tante Heleen. Per Haskell îi 
răscumpărase contractul. O eliberase. Nu era o sclavă, ci o 
membră valoroasă a Scursurilor, o hoaţă de secrete, cea mai 
bună din Butoi. 

A trecut în grabă pe lângă muzica și luminile din Capac și, în 
sfârșit, i-au apărut în faţă porturile din Ketterdam, zgomotele 
Butoiului estompându-se pe măsură ce se apropia de apă. Aici 
nu mai erau oameni de care să se lovească, nici parfumuri 
înecăcioase și măști grotești. A inspirat adânc. Din locul unde se 
afla, zărea vârful unuia dintre turnurile construite pentru Iscă- 
Valuri, în care făcliile ardeau tot timpul. În obeliscurile groase de 
piatră neagră lucra zi și noapte un grup select de Grisha a căror 
sarcină era să controleze mareea, în așa fel încât podul de 
pământ care lega Kerchul de Shu Han să rămână mereu 
acoperit de ape. Nici măcar Kaz nu reușise să afle identitatea 
celor din Consiliul Mareelor, unde locuiau sau cum era garantată 
loialitatea lor faţă de Kerch. Aveau și sarcina de a păzi porturile, 
iar dacă primeau un semnal de la șeful unui port sau de la un 
docher, modificau curenţii în așa fel încât nicio navă să nu poată 
ieși în larg. Dar în noaptea aceea nu aveau să primească niciun 


semnal. Se dăduseră șpăgile cuvenite funcţionarilor potriviţi, iar 
nava lor ar fi trebuit să fie gata de plecare. 

Inej a luat-o la fugă, îndreptându-se spre docurile de marfă 
ale Portului Cinci. Era în mare întârziere și știa cu ce privire 
mustrătoare avea s-o întâmpine Kaz pe chei. 

Îi plăcea liniștea din port, dar încă i se părea prea tăcut după 
zarva și haosul din Butoi. În stânga și în dreapta ei, lăzile și 
containerele de marfă erau stivuite pe trei sau patru rânduri, 
făcând ca această parte a docurilor să semene cu un labirint. 
Inej simţea pe şale o transpiraţie rece. Intâlnirea cu Tante 
Heleen o înspăimântase, iar pumnalele pe care le strângea în 
mâini nu erau suficiente ca să-i liniștească nervii zdruncinaţi. 
Ştia că trebuia să se obișnuiască să poarte pistol, dar greutatea 
lui ar fi dezechilibrat-o și, în plus, armele se puteau strica sau 
bloca într-un moment nepotrivit. Linxu/e. Cuţitele ei erau demne 
de nădejde. Și o făceau să se simtă ca și când s-ar fi născut cu 
gheare. 

Din apă se ridica o ceaţă subţire, prin care Inej i-a văzut pe 
Kaz și pe ceilalţi așteptând lângă chei. Toţi erau îmbrăcaţi cu 
haine obișnuite de marinari - pantaloni de pânză aspră, ghete, 
haine groase de lână și căciuli. Până și Kaz renunţase la 
costumul lui impecabil croit în favoarea unui palton de lână. 
Claia deasă de păr negru o avea pieptănată pe spate, iar la 
tâmple era tuns scurt, ca de obicei. Semăna cu un docher sau 
cu un băiat care pleca în prima lui aventură pe mare. lnej se 
simţea aproape ca și când s-ar fi uitat printr-o lentilă și ar fi 
văzut o altă realitate, una mai plăcută. 

În spatele lor, a văzut mica goeletă? de care făcuse rost Kaz, 
cu numele Ferolind scris cu litere groase pe o latură. Nava avea 
să arboreze peștii kerchieni și steagul multicolor al Companiei 
Haanraadt. Pentru oricine din Fjerda sau de pe Marea 
Adevărată, aveau să semene cu niște vânători kerchieni porniţi 
spre nord în căutare de piei și blănuri. Inej a iuţit pasul. Dacă n- 
ar fi întârziat, probabil ar fi fost îmbarcaţi sau chiar porniţi deja 
spre ieșirea din port. 

Aveau un echipaj redus la minimum, alcătuit din foști marinari 
pe care diferite necazuri îi făcuseră să se alăture Scursurilor. 
Prin perdelele de ceaţă, Inej i-a numărat repede pe cei care 
așteptau. Erau mai puţini decât ar fi trebuit. Hotărâseră să ia 


3 Corabie ușoară cu două sau mai multe catarge. 


încă patru Scursuri care să-i ajute să manevreze goeleta, dat 
fiind că niciunul dintre ei nu se pricepea la navigaţie, însă Inej 
nu-i vedea pe nicăieri. Or fi deja la bord? Dar chiar în clipa când 
se gândea la asta, a călcat pe ceva moale și a alunecat. 

S-a uitat în jos. În lumina slabă a felinarelor cu gaz din port, l- 
a văzut pe Dirix, una dintre Scursurile care ar fi trebuit să 
meargă cu ei. Avea un cuţit înfipt în abdomen și ochii sticloși. 

— Kaz! a strigat ea. 

Dar era prea târziu. Ferolind a explodat, culcând-o la pământ 
pe Inej și împroșcând flăcări pe chei. 


11. Jesper 

Jesper întotdeauna se simţise mai bine când oamenii trăgeau 
în el. Nu că i-ar fi plăcut ideea de a muri (de fapt, acest posibil 
rezultat era un inconvenient major), dar, dacă era preocupat să 
rămână în viaţă, nu se mai gândea la nimic altceva. Zgomotul 
acela - răpăitul rapid și înspăimântător al împușcăturilor - îl 
ajuta cel mai mult să-și concentreze partea lui nerăbdătoare, 
irascibilă, aflată în permanenţă căutare. Era chiar mai bine 
decât atunci când aștepta să câștige la cărți, mai bine decât să 
stea lângă roata lui Makker, să vadă dacă iese numărul lui. 
Descoperise asta în prima lui luptă de la frontiera zemenită. 
Tatăl lui tremura și transpira, abia reușind să-și încarce pușca. 
Dar Jesper își găsise chemarea. 

Acum, și-a sprijinit braţele pe lada în spatele căreia se 
adăpostise și a tras cu ambele revolvere. Armele lui erau de 
fabricație zemenită și puteau trage șase focuri în succesiune 
rapidă, neavând pereche în tot Ketterdamul. A simţit cum i se 
încing în mâini. 

Kaz îi prevenise să se aștepte la concurenţă, alte echipe fiind 
dornice să obţină recompensa cu orice preţ, însă era prea 
devreme ca lucrurile să le meargă atât de prost. Erau 
înconjurați, pierduseră cel puţin un om, iar Ferolind ardea în 
spatele lor. Işi pierduseră mijlocul de transport spre Fjerda și, 
judecând după ploaia de gloanţe abătută asupra lor, erau într-o 
clară inferioritate numerică. S-a gândit că se putea și mai rău - 
dacă ar fi fost pe goeletă când explodase? 

Jesper s-a lăsat pe vine să-și reîncarce revolverele și nu i-a 
venit să creadă ce i-au văzut ochii. Un pic mai încolo, Wylan Van 
Eck era ghemuit pe jos, acoperindu-și capul cu mâinile lui 
catifelate de negustor. Jesper a scos un oftat prelung, a mai 
rămas ascuns preţ de câteva împușcături, apoi a ieșit din dulcea 
siguranţă oferită de lada lui, l-a înhăţat pe Wylan de gulerul 
cămâășii și l-a tras la adăpost. 

Jesper l-a scuturat ușor: 

— Vino-ţi în fire, puștiule. 

— Nu-s un puști, a mormăit Wylan, dând la o parte mâinile lui 
Jesper. 

— Bine, ești un venerabil om de stat. Ştii să tragi? 

Wylan a dat aprobator din cap: 


— Am făcut skeetf. 

Jesper a dat ochii peste cap, apoi și-a luat pușca din spate şi i- 
a aruncat-o în braţe lui Wylan: 

— Excelent. E ca și când ai împușca porumbei de argilă, 
numai că ăștia de aici scot un zgomot diferit când îi nimerești. 

Jesper a văzut o siluetă cu coada ochiului și s-a întors brusc, 
cu revolverele ridicate, însă era Kaz. 

— Porniţi spre est, spre următorul doc, la dana” douășdoi, le-a 
spus el. 

— Ce-i la douășdoi? 

— Adevărata Ferolina. 

— Dar... 

— Nava care a explodat nu era decât o momeală. 

— Ştiai ce-o să se întâmple? 

— Nu, dar mi-am luat măsuri de precauţie. Așa fac de obicei, 
Jesper. 

— Ai fi putut să ne spui că... 

— N-ar mai fi fost o momeală. Acuma luaţi-o din loc, i-a spus 
Kaz, după care i-a aruncat o privire lui Wylan, care ţinea pușca 
în braţe ca pe un bebeluș, și a adăugat: Ai grijă să ajungă întreg 
pe navă. 

jesper l-a urmărit pe Kaz dispărând din nou în beznă, cu 
bastonul într-o mână și cu pistolul în cealaltă. Deși avea doar un 
picior teafăr, era surprinzător de sprinten. 

Apoi i-a dat un ghiont lui Wylan: 

— Să mergem. 

— Să mergem? 

— N-ai auzit ce-a zis Kaz? Trebuie să ajungem la dana 
douășdoi. 

Wylan a încuviinţat buimac din cap. Avea ochii nedumeriţi și 
atât de mari că ai fi putut să bei din ei. 

— 'Ţine-te după mine și încearcă să nu mori. Pregătit? 

Wylan a clătinat din cap. 

— Atunci uită că te-am întrebat, a spus Jesper, punând mâna 
lui Wylan pe patul puștii. Haide! 

Jesper a mai tras câteva focuri în direcţii diferite, sperând că 
astfel își vor putea camufla poziţia. Cu unul dintre revolvere 
rămas fără muniţie, a ieșit din spatele lăzii și s-a năpustit în 


+ Sport care constă în împușcarea unor ţinte de argilă proiectate în aer. 
5 Loc de pe chei prevăzut cu un stâlp de care se ancorează navele. 


întuneric. Se temuse ca nu cumva Wylan să rămână pe loc, dar 
l-a auzit pe puiul de negustor în urma lui, respirând din greu cu 
plămâni șuierători, în timp ce alergau spre o stivă de butoaie. 

Jesper a tras brusc aer în piept, simțind un glonţ care i-a 
trecut pe lângă obraz suficient de aproape cât să-i lase o arsură. 

S-au aruncat amândoi în spatele butoaielor, de unde Jesper a 
văzut-o pe Nina strecurată între două stive de lăzi. Stătea cu 
braţele ridicate, însă când a apărut de după lăzi unul dintre 
atacatorii ei, și-a strâns un pumn, iar el s-a prăbușit la pământ, 
strângându-se cu mâinile de piept. Dar Nina era în dezavantaj în 
acel labirint de stive. Sfâșie-lnimi aveau nevoie să-și vadă 
victimele ca să le poată răpune. 

Helvar era lângă ea, cu spatele lipit de o ladă și cu mâinile 
legate. O precauţie rezonabilă, și totuși fjerdanul le putea fi de 
folos. Însă Jesper n-a avut mult timp la dispoziţie să se întrebe 
de ce Kaz îl lăsase într-o situaţie atât de vulnerabilă, pentru că 
în clipa următoare Nina a scos un cuţit din mânecă și i-a tăiat 
legăturile lui Helvar, apoi i-a pus un pistol în mână 

— Apără-te singur! i-a spus ea printre dinţi, apoi și-a întors 
atenţia spre inamici. 

O mișcare nu tocmai înțeleaptă, și-a spus Jesper. Să nu întorci 
spatele unui fjerdan furios. Helvar părea că într-adevăr se 
gândea dacă s-o împuște sau nu, iar Jesper a ridicat un revolver, 
pregătit să-l răpună pe uriaș. Apoi l-a văzut pe Helvar pășind 
lângă Nina și ţintind spre labirintul de lăzi din faţa lor. Şi astfel 
luptau cot la cot. Oare Kaz îl lăsase anume pe Matthias legat în 
grija Ninei? Jesper nu-și putea da niciodată seama câte din 
reușitele lui Kaz se datorau iscusinţei și planurilor lui și câte 
norocului chior. 

Jesper a fluierat cu putere, iar Nina s-a uitat peste umăr. 
Privirea ei a întâlnit-o pe a lui Jesper, care a ridicat două degete 
de două ori, iar ea a dat scurt din cap. Oare ea știuse că 
adevărata lor destinaţie era dana douăzeci și doi? Dar Inej? Kaz 
iarăși își făcea jocul obișnuit, jucându-se cu informaţiile, 
păstrând pe câte unul sau pe toţi în ceaţă, lăsându-i să 
ghicească. Jesper ura asta, dar nu putea nega că încă aveau cu 
ce să plece în Fjerda. Dacă ajungeau cu viaţă la goeletă. 

l-a făcut semn lui Wylan și, mergând cât mai aplecaţi, și-au 
continuat drumul pe lângă bărcile și corăbiile ancorate de-a 
lungul docului. 


— Acolo! a auzit o voce strigând de undeva din spatele lui. 

Fuseseră zăriţi. 

— La dracu'! a înjurat Jesper. Fugi! i-a zis el lui Wylan. 

Au alergat până la dana douăzeci și doi, unde era ancorată o 
goeletă îngrijită pe care scria tot Fero/ind. Era aproape straniu 
cât de mult semăna cu cealaltă navă. La bordul ei nu era aprins 
niciun felinar, dar când Jesper și Wylan au urcat în fugă pe 
rampă, au apărut doi marinari. 

— Sunteţi primii, a spus Rotty. 

— Să sperăm că nu suntem și ultimii. Sunteţi înarmaţi? 

Rotty a dat din cap: 

— Brekker ne-a spus să stăm ascunși până... 

— Până acuma, a spus Jesper, făcând semn cu mâna spre 
atacatorii care se năpusteau spre ei, apoi a luat pușca din 
mâinile lui Wylan: 

— Trebuie să mă urc într-un loc înalt. Ţineţi-i la distanţă cât 
de mult puteți. 

— Jesper..., a început Wylan. 

— Să nu treacă nimeni de voi. Dacă pun mâna pe goeletă, s-a 
zis cu noi. 

Pentru că cei care trăgeau în ei nu voiau doar să-i împiedice 
să plece din port, ci să-i și omoare. 

Jesper a tras în cei doi inși care conduceau şarja de pe doc. 
Unul s-a prăbușit, iar celălalt s-a aruncat în stânga, adăpostindu- 
se în spatele bompresului* unei nave de pescuit. Jesper a mai 
tras trei focuri, apoi s-a cățărat în grabă pe catarg. 

Dedesubt continua să se audă răpăitul armelor. Jesper a urcat 
trei metri, șase metri, dar i se tot agăţau ghetele în reţeaua de 
funii a catargului. Ar fi trebuit să se descalţe. Când mai avea 
doar un metru până la gabie’, a simţit străpungându-i coapsa o 
durere ca un tăiș fierbinte. l-a alunecat piciorul și, o clipă, a 
atârnat deasupra punţii ţinându-se de funii doar cu mâinile 
alunecoase. Şi-a forţat picioarele și a încercat să se sprijine cu 
vârfurile ghetelor. Piciorul rănit era aproape inutil din pricina 
împușcăturii, și a trebuit să se caţăre în gabie doar cu braţele 
tremurânde, cu sângele zvâcnindu-i în urechi. Toate simţurile îi 
erau ascuţite la maximum, ca și când ar fi fost cuprinse de 


€ Bompres: catarg înclinat, așezat la prora unei nave. 
7 Platformă orizontală fixată în vârful unui catarg, folosită ca post de 
observaţie. 


flăcări. Cu siguranţă era mai bine decât atunci când avea o 
mână câștigătoare. 

Nu s-a oprit să se odihnească. Și-a sprijinit piciorul rănit pe o 
funie de sub gabie, fără să ia durerea în seamă, a verificat 
sistemul de ochire al puștii și a început să tragă în inamici. 

Patru milioane de kruge, și-a spus el, încărcând din nou și 
găsind o alta ţintă. Vizibilitatea era redusă din pricina ceţii, dar 
tocmai mulţumită calităţilor lui de trăgător rămăsese în rândul 
Scursurilor chiar și după ce datoriile sale crescuseră și devenise 
limpede că iubea cărţile mai mult decât îl iubea norocul pe el. 
Cu patru milioane de kruge și-a fi plătit toate datoriile și ar fi dus 
o viaţă de huzur pentru o bună bucată de vreme. 

l-a zărit pe Matthias și Nina încercând să-și croiască drum 
până la chei, dar în calea lor erau cel puţin zece oameni. Kaz 
părea să meargă în direcţia opusă, iar lnej nu era de găsit pe 
nicăieri, deși asta nu însemna mare lucru când venea vorba de 
Fantomă. Era posibil să atârne de o velă la un metru de Jesper, 
fără ca el să-și dea seama. 

— Jesper! 

Strigătul a venit de jos, de pe punte, și i-a luat o clipă să-și 
dea seama că era vocea lui Wylan. A încercat să nu-l bage în 
seamă, luând un atacator la țintă. 

— Jesper! 

Il omor pe neghiobul ăsta! şi-a spus în sinea lui și a strigat în 
jos: 

— Ce vrei? 

— Închide ochii! 

— Nu mă poţi săruta de la așa distanţă, Wylan! 

— Fă ce-ţi spun! 

— Sper că nu mă-ntrerupi degeaba! 

Și Jesper a închis ochii. 

— l-ai închis? 

— Ce naiba, Wylan, da, i-am... 

Și s-a auzit un fel de urlet strident și tăios, după care o lumină 
puternică a înflorit dincolo de pleoapele închise ale lui Jesper. 
Când s-a stins, a deschis ochii. 

Sub el, a văzut oameni bâjbâind, orbiţi de grenada luminoasă 
detonată de Wylan. Dar Jesper vedea perfect. Nu-i rău pentru un 
băiat de negustor, s-a gândit în sinea lui, apoi a început să 
tragă. 


12. Inej 


Înainte ca Inej să pună piciorul pe o sârmă sau măcar pe o 
funie pentru antrenamente, tatăl ei o învățase să cadă - să-și 
protejeze capul și să reducă la minimum forţa impactului, 
încercând să nu se opună inerţiei propriului corp. În clipa când a 
dărâmat-o explozia din port, Inej s-a făcut ghem înainte să 
atingă pământul. Impactul a fost puternic, dar s-a ridicat în 
câteva secunde și s-a ascuns după o ladă, cu un ţiuit puternic în 
urechi și cu miros înțepător de explozibil în nări. 

Inej le-a aruncat o singură privire lui Kaz și celorlalţi, apoi a 
făcut ce știa mai bine - a dispărut. S-a căţărat pe lăzile cu marfă 
ca o insectă sprintenă, tălpile ei de cauciuc găsind cu ușurință 
puncte de sprijin. 

Priveliștea pe care a văzut-o din vârful stivelor era 
îngrijorătoare. Scursurile erau în inferioritate numerică, iar 
atacatorii îi asaltau din ambele flancuri. Kaz avusese dreptate să 
nu le divulge celorlalți adevăratul punct de îmbarcare. Cineva 
vorbise. Inej încercase să-i supravegheze pe membrii echipei, 
deși nu era exclus să fi fost daţi în vileag de un alt membru al 
bandei. Kaz o spusese cu gura lui: în Ketterdam totul avea fisuri, 
inclusiv Stinghia și Clubul Ciorii. 

Cineva trăgea cu pușca de pe catargul adevăratei goelete 
Ferolinad. Poate asta însemna că Jesper ajunsese la bordul ei, iar 
ea trebuia să le facă rost celorlalţi de suficient timp cât să 
ajungă și ei pe navă. 

Inej alerga fără zgomot pe șirurile de lăzi, căutând inamicii. 
Era foarte ușor, pentru că nimeni nu se aștepta ca pericolul să 
vină de sus. A coborât tiptil pe chei, în spatele a doi inși care 
trăgeau spre Nina, și a zis o rugăciune în gând, tăindu-le rapid 
gâtul amândurora. Când a căzut cel de-al doilea, s-a lăsat pe 
vine lângă el și i-a suflecat mâneca - avea un tatuaj înfățișând o 
mână cu arătătorul și mijlociul cu câte o falangă retezată. 
Vârfuri Negre. Oare era doar răzbunarea pentru felul în care îl 
înfruntase Kaz pe Geels sau ceva mai mult? Geels n-ar fi avut 
cum să adune atâţia oameni de unul singur. 

Inej a trecut la următorul șir de lăzi, urmând o hartă mentală 
a poziţiilor celorlalți atacatori. Mai întâi, a doborât o fată care 
ţinea în mână o pușcă lungă și greoaie, apoi l-a înjunghiat pe 
individul care ar fi trebuit să-i păzească flancul. Tatuajul lui 


înfățișa cinci păsări în formaţie de zbor: Pescărușii Tăioși. Câte 
bande se reuniseră împotriva lor? 

A ajuns la un colţ după care nu știa ce o aștepta. Cum ar fi 
fost mai bine: să se caţăre pe containere ca să-și dea seama 
unde se afla sau să riște să descopere chiar acum? A inspirat 
adânc, s-a lăsat pe vine și a dat colţul dintr-o săritură. In 
noaptea aceea, sfinţii ei erau îndurători - doi bărbaţi trăgeau 
spre docuri, stând cu spatele la ea. l-a răpus cu două lovituri 
rapide de cuţit. Şase cadavre, șase vieţi curmate. Avea de făcut 
multe penitenţe, dar sporise un pic sorții de izbândă ai 
Scursurilor. Acum trebuia să ajungă la goeletă. 

Și-a șters cuţitele de pantalonii de piele și le-a băgat la loc în 
teci, apoi s-a răsucit pe călcâie și a luat-o la fugă spre cel mai 
apropiat container. Când s-a apucat cu degetele de marginea 
lui, a simţit o durere ascuţită sub braţ. S-a întors la timp să vadă 
faţa hidoasă a lui Oomen căpătând o grimasă hotărâtă. Mintea i- 
a fost invadată de toate informaţiile pe care le strânsese despre 
Vârfurile Negre - Oomen, bătăușul mătăhălos al lui Geels, cel 
care putea strivi cranii cu mâinile goale. 

Oomen a tras-o jos și a apucat-o de vestă, răsucind cuțitul pe 
care i-l înfipsese în coaste, iar Inej s-a străduit să nu leșine. 

— Ghezen! s-a mirat matahala, când lui Inej i-a căzut gluga de 
pe faţă. Am pus mâna pe Fantoma lui Brekker. 

— Ar fi trebuit să lovești... mai sus, a icnit Inej. Ai ratat inima. 

— Nu te vreau moartă Fantomă. Ești trofeul cel mare. Abia 
aştept să aud toate bârfele pe care le-ai adunat pentru Mâini- 
Murdare și mai ales secretele lui. Imi plac poveștile bune. 

— Pot să-ţi spun cum se termină asta, i-a răspuns ea cu 
respiraţia tremurătoare. Dar n-o să-ţi placă. 

— Serios? 

Oomen a ridicat-o și izbit-o de o ladă, pricinuindu-i o durere 
înfiorătoare. Vârfurile espadrilelor ei abia atingeau pământul, iar 
sângele i se prelingea din rană. Antebraţul lui Oomen era 
petrecut pe după umerii ei, imobilizându-i braţele. 

— Ştii care-i secretul luptei cu un scorpion? 

Oomen a izbucnit în râs: 

— Baţi câmpii, Fantomă? Să nu mori prea repede. Trebuie să 
te peticim. 


Inej și-a încrucișat picioarele și a auzit un clic liniștitor. Pe 
genunchi avea pernuţele pentru târât și cățărat, în fiecare fiind 
ascuns câte un tăiș mic de oţel. 

— Secretul, a gâfâit ea, e să nu-ţi iei niciodată ochii de la 
coada scorpionului. 

Și a ridicat brusc genunchiul, înfigând tăișul între picioare lui. 

Oomen a ţipat și i-a dat drumul, ducându-și mâinile între 
coapsele însângerate. 

Clătinându-se pe picioare, Ilnej a pornit înapoi pe culoarul 
dintre lăzi. Auzea oameni ţipând unii la alţii și rafalele de 
împușcături. Oare cine era în avantaj? Ceilalţi urcaseră pe 
Ferolind? A cuprins-o un val de ameţeală. 

Și-a dus degetele la rană și s-a umplut de sânge. Prea mult 
sânge. Zgomot de pași. Se apropia cineva. Inej nu se mai putea 
căţăra, nu cu o astfel de rană, nu după ce sângerase atâta. Şi-a 
amintit clipa în care tatăl ei a pus-o pentru prima oară pe scara 
care ducea la sârmă. Urcă, Inej. 

In locul unde se afla, containerele de marfă erau stivuite în 
formă de piramidă. Dacă ar fi putut să se caţăre măcar pe un 
container, ar fi putut să se pitească deasupra lui. Numai unul. 
Putea să încerce sau să stea acolo și să moară. 

S-a străduit să-și limpezească mintea și a făcut un salt, 
agăţându-se cu degetele de marginea containerului. Urcă, /ngj. 
Şi a reușit să urce pe acoperișul de tablă al containerului. 

Era atât de bine să stea întinsă acolo, însă știa că lăsase o 
dâră de sânge. Încă unul, şi-a spus în sinea ei. Încă unul și o să 
fii în siguranță. S-a ridicat cu greu în genunchi și s-a apropiat de 
următorul container. 

Dar tabla de sub picioarele ei a început să se clatine și cineva 
a izbucnit în râs. 

— Vino-ncoace, Fantomă! Vino-ncoace! Avem niște secrete de 
împărtășit! 

Cuprinsă de disperare, lnej s-a întins după marginea 
următorului container, străduindu-se să îndure valul de durere 
care a copleșit-o în clipa când capacul de tablă pe care stătea i- 
a fugit de sub tălpi. A rămas cu picioarele atârnate în gol. N-au 
tras în ea, pentru că o voiau în viaţă. 

— Coboară, Fantomă! 


Inej habar n-avea de unde îi venea forţa, dar a reușit să se 
caţăre pe acoperișul containerului și s-a întins pe burtă, 
respirând cu greu. 

Încă unul. Dar nu mai avea putere. Nu-și mai putea îndoi 
genunchii, nu se mai putea întinde, nici măcar să se 
rostogolească. Durerea era prea mare. Urcă, Inej. 

— Nu pot, tati, a șoptit ea. 

Chiar și acum, nu suporta să-l dezamăgească. Miscă, s-a 
îndemnat ea. Ar fi stupid să mori aici. Şi totuși, o voce din capul 
ei îi spunea că existau locuri în care ar fi fost și mai stupid. Avea 
să moară aici, în libertate, înainte de zorii zilei. Avea să moară 
după o luptă dreaptă, nu pentru că un bărbat se plictisise de ea 
sau ceruse de la ea mai mult decât îi putea oferi. Mai bine să 
moară acolo, de propriul ei cuţit, decât cu faţa vopsită și cu 
corpul înfășurat în mătăsuri false. 

O mână a înhăţat-o de gleznă. Reușiseră să urce pe 
containere. Cum de nu îi auzise? Oare atât de amorțţită era? 
Puseseră mâna pe ea. Cineva voia s-o întoarcă pe spate. 

Inej și-a scos pumnalul din teaca prinsă la încheietura mâinii. 
În Butoi, un cuţit atât de ascuţit era cunoscut sub numele de 
„pumnal milostiv“. Pentru că pricinuia o moarte ușoară. Mai bine 
așa decât să fie torturată de Vârfurile Negre sau de Pescărușii 
Tăioși. 

Fie ca sfinții să mă primească. Şi-a lipit vârful pumnalului de 
sân, între coaste, ca pe o săgeată îndreptată spre inimă. Dar o 
mână i-a înșfăcat dureros încheietura, făcând-o să scape cuțitul. 

— Nu încă, Inej. 

Zgomot de piatră frecată de piatră. A deschis ochii. Kaz. 

Mâini-Murdare a luat-o în braţe și a sărit de pe containere, 
aterizând cu o bufnitură, cu piciorul bolnav îndoit sub povara 
trupului ei. 

Inej a scos un geamăt. 

— Am învins? 

— Sunt aici, nu? 

Kaz probabil încerca să alerge, pentru că, la fiecare pas, Inej 
se zgâlțâia dureros la pieptul lui. li era greu s-o care și se 
sprijinea în baston. 

— Nu vreau să mor. 

— O să fac tot posibilul să-ţi trasez altă sarcină. 

Inej a închis ochii. 


— Continuă să vorbeşti, Fantomă. Şi să nu-mi aluneci din 
braţe. 

— O să-mi fie greu, spionii sunt alunecoși. 

Kaz a strâns-o mai tare în braţe: 

— Trebuie să reziști până la navă. Deschide naibii ochii, Inej. 

Și Inej a încercat. Avea vederea înceţoșată, dar a reușit să 
distingă cicatricea palidă și lucioasă de pe gâtul lui Kaz, chiar 
sub mandibulă. Și-a amintit ziua când l-a văzut prima oară la 
Menajerie. A plătit-o pe Tante Heleen pentru niște informaţii - 
ponturi bursiere, bârfe politice, tot felul de lucruri pe care clienţii 
le îndrugau când erau beţi sau copleșiți de plăcere. Kaz nu vizita 
niciodată fetele lui Heleen, deși multe ar fi fost bucuroase să-l 
primească în camerele lor. Spuneau că le dădea fiori, că mâinile 
lui erau mereu pătate de sânge sub mânușile negre, dar lnej 
simţea nerăbdarea din glasurile lor și felul în care îl urmăreau cu 
privirea. 

Într-o noapte, când trecuse pe lângă ea în salonul Menajeriei, 
Inej făcuse ceva prostesc, ceva nesăbuit. 

— Pot să te ajut, îi șoptise ea. 

Kaz se uitase la ea, apoi își văzuse de drum, ca și când n-ar fi 
auzit-o. A doua zi dimineaţă, fusese chemată în salonul lui Tante 
Heleen. Era sigură că o aștepta o nouă bătaie sau ceva mai rău, 
în schimb, îl găsise acolo pe Kaz Brekker, sprijinit în bastonul lui 
cu cap de cioară, așteptând să-i schimbe viaţa. 

— Pot să te ajut, i-a spus ea acum, în braţele lui. 

— Cu ce să mă ajuţi? 

Dar lnej nu-și amintea. Ştia că trebuia să-i spună ceva, dar 
deja nu mai conta. 

— Vorbește cu mine, Fantomă. 

— Ai venit după mine. 

— Îmi protejez investiţiile. 

Investiţiile. 

— Mă bucur că-ţi umplu cămașa de sânge. 

— O trec în contul tău. 

În cele din urmă, și-a amintit. Îi datora niște scuze. 

— Spune-mi că-ţi pare rău. 

— Pentru ce? 

— Spune și gata. 

Dar nu i-a auzit răspunsul. Și lumea s-a întunecat de tot. 


13. Kaz 


— Să plecăm de-aici! strigase Kaz imediat ce urcase 
șchiopătând la bordul goeletei cu Inej în braţe. 

Pânzele erau deja coborâte și în câteva clipe au pornit spre 
ieșirea din port, deși nu atât de repede pe cât ar fi vrut Kaz. Ştia 
că ar fi trebuit să facă rost de câţiva Iscă-Valuri pentru călătorie, 
dar se găseau al naibii de greu. 

Pe punte era haos, toată lumea strigând și încercând să 
scoată nava din port cât mai iute cu putinţă. 

— Specht! a strigat el către cel pe care îl alesese drept 
căpitan al navei, un marinar priceput în mânuirea cuţitelor care 
dăduse de bucluc și ajunsese în păturile de jos ale Scursurilor. 
Pune-ţi echipajul la lucru până nu încep să crăp niște capete. 

Specht l-a salutat, dar și-a dat seama imediat că nu mai lucra 
în marină și că Mâini-Murdare nu era ofiţer. 

Kaz avea dureri înfiorătoare în picior - nu-l mai duruse atât de 
rău de când căzuse de pe acoperișul unei bănci din apropiere de 
Geldstraat. Poate că-și fracturase din nou osul, iar greutatea lui 
Inej sigur îi agrava starea, însă când Jesper i-a ieșit în cale să-l 
ajute, Kaz a trecut pe lângă el, întrebând printre dinţi: 

— Unde e Nina? 

— îngrijește răniții sub punte. De mine s-a ocupat deja, a 
răspuns Jesper, zărind sângele închegat de pe coapsa lui Kaz. Și 
Wylan a fost rănit în timpul luptei. Lasă-mă să te ajut... 

— Dă-te din calea mea, a spus Kaz, coborând pe rampa care 
ducea sub punte. 

A găsit-o pe Nina îngrijindu-l pe Wylan într-o cabină strâmtă. 
Își plimba ușor mâinile pe deasupra braţului său, sudând 
marginile rănii de glonţ - era doar o zgârietură. 

— Mișcă! i-a poruncit Kaz, iar Wylan aproape că a sărit de pe 
masă. 

— N-am terminat..., a dat Nina să spună, apoi a văzut-o pe 
Inej. Pe toţi sfinţii! Ce s-a întâmplat? 

— Rană de cuțit. 

Cabina strâmtă era luminată de felinare puternice, iar pe o 
policioară erau așezate o sticlă de camfor și un teanc de 
bandaje curate. Cu multă grijă, Kaz a întins-o pe lnej pe masa 
fixată în podea. 

— A pierdut mult sânge, a spus Nina cu glas scăzut. 


— Ajut-o. 

— Kaz, sunt Sfâșie-lnimi, nu Vindecătoare. 

— O să moară până găsim un Vindecător. Apucă-te de treabă. 

— Îmi stai în lumină. 

Kaz a ieșit pe culoar. Fantoma stătea nemișcată pe masă, 
pielea ei arămie și luminoasă pierzându-și strălucirea în lumina 
felinarelor. 

Kaz era în viaţă mulţumită lui Inej. Cu toţii îi datorau viaţa. 
Reușiseră să iasă din capcană, dar numai pentru că ea avusese 
grijă să nu fie încercuiți. Kaz știa să recunoască moartea. li 
simţea prezenţa pe navă, plutind deasupra lor, gata să-i înșface 
Fantoma. Hainele lui erau pline de sângele lui Inej. 

— Şi-așa n-ai cum să mă ajuţi, mai bine pleacă, i-a zis Nina 
fără să se uite la el. Mă intimidezi. 

Kaz a ezitat o clipă, apoi a luat-o șchiopătând înapoi pe unde 
venise, oprindu-se să ia o cămașă curată dintr-o altă cabină. N- 
ar fi trebuit să fie atât de afectat de o încăierare în port, chiar 
dacă se lăsase cu Împuşcături, și totuși era foarte tulburat. Ceva 
se frânsese în el. Avea același sentiment ca în acele prime zile 
disperate de după moartea lui Jordie. 

Spune-mi că-ţi pare rău. Fusese ultimul lucru pe care îl auzise 
de la Inej. Pentru ce ar fi vrut să-și ceară scuze? Erau multe 
posibilităţi. O mie de greșeli. O mie de ironii prostești. 

Ajuns pe punte, a inspirat adânc aerul mării, uitându-se la 
portul Ketterdamului dispărând la orizont. 

— Ce naiba s-a întâmplat? l-a întrebat Jesper, care stătea 
sprijinit de balustradă cu pușca lângă el. 

Avea părul ciufulit și pupilele dilatate. Ai fi zis că era beat sau 
că tocmai se dăduse jos din pat. Întotdeauna arăta așa după o 
luptă. Helvar vomita aplecat peste balustradă. Se vedea că nu 
era marinar. La un moment dat, trebuia să-i pună din nou cătușe 
la picioare. 

— Am picat într-o ambuscadă, a zis Wylan din teugăê. 

Avea mâneca suflecată și își plimba degetele pe deasupra 
petei roșii rămase în locul rănii vindecate de Nina. 

Jesper i-a aruncat o privire nimicitoare: 

— A avut profesori privaţi de la universitate și asta-i tot ce 
poate da pe gură puștiul ăsta? „Am picat într-o ambuscadă?“ 

Wylan s-a înroșit: 


5 Platformă amplasată la proră, deasupra punţii superioare. 


— Nu-mi mai zice puști. Doar suntem de-o seamă. 

— N-o să-ţi placă celelalte porecle pe care o să ţi le găsesc, a 
spus Jesper. Știu că am picat într-o ambuscadă. Asta nu explică 
cum de au aflat c-o să fim acolo. Poate că Bolliger cel Mare nu 
era singurul Vârf Negru care spiona dinăuntrul Scursurilor. 

— Geels n-are nici suficientă minte, nici suficiente resurse cât 
să ne muște de unul singur atât de puternic și atât de rapid, a 
spus Kaz. 

— Ești sigur? Pentru că ne-a mușcat destul de rău. 

— Hai să întrebăm, a spus Kaz, șchiopătând spre locul unde îl 
închisese Rotty pe Oomen. 

Ti-am înțepat Fantoma, chicotise Oomen când Kaz dăduse 
peste el ghemuit pe jos. Am înțepat-o zdravăn. Kaz aruncase o 
privire la sângele de pe coapsele lui Oomen și spusese: Se pare 
că nici ea nu ţi-a rămas datoare. Insă lnej nu-l lovise cum 
trebuie, altminteri Oomen n-ar mai fi putut sta de vorbă cu 
nimeni. Kaz îl ameţise cu o lovitură zdravănă și îl pusese pe 
Rotty să-l care, în timp ce el se dusese s-o caute pe Inej. 

Acum, Helvar și Jesper l-au târât pe Oomen până la 
balustradă, cu mâinile legate. 

— Ridicaţi-l în picioare. 

Helvar l-a ridicat cu mâna lui uriașă, iar Oomen a rânjit, cu 
coama lui de păr alb și aspru căzută pe frunte. 

— Ce-ar fi să-mi spui ce a făcut ca atâtea Vârfuri Negre să 
iasă la atac în noaptea asta? a spus Kaz. 

— Trebuia să ţi-o plătim. 

— Printr-un atac în văzul lumii, cu o ceată de treizeci de 
oameni înarmaţi? Nu prea cred. 

— Lui Geels nu-i place să fie învins, a nechezat Oomen. 

— Creierul lui Geels încape în vârful cizmei mele, iar Bolliger 
cel Mare era singura lui sursă din interiorul Scursurilor. 

— Poate că... 

Kaz l-a întrerupt: 

— Vreau să te gândești foarte bine, Oomen. Geels probabil își 
închipuie că ești mort, deci nu trebuie să respect regulile unui 
eventual schimb. Pot să fac ce vreau cu tine. 

Oomen l-a scuipat în față. 

Kaz a scos o batistă din buzunarul hainei și și-a șters faţa cu 
grijă. S-a gândit la Inej zăcând pe masă, la trupul ei zvelt în 
braţele sale. 


— Ţineţi-l, le-a spus el fjerdanului și lui Jesper. 

Apoi și-a scuturat mâneca, și în palmă i-a alunecat un cuţit de 
despicat stridii. Avea tot timpul cel puţin două cuțite asupra lui, 
ascunse undeva în haine. Pe cel de acum nici măcar nu-l punea 
la socoteală - un cuţitaș elegant și perfid. 

A făcut o tăietură precisă peste ochiul lui Oomen, de la frunte 
la pomete, și, înainte ca Oomen să poată trage aer în piept să 
tipe, Kaz i-a făcut încă o tăietură în direcţia opusă, un „X“ 
aproape perfect. Abia după aceea a ţipat Oomen. 

Kaz și-a curăţat cuțitul și l-a vârât înapoi în mânecă, apoi și-a 
băgat degetele înmănușate în orbita lui Oomen, care ţipa și se 
zvârcolea în timp ce Kaz îi smulgea ochiul, cu tot cu rădăcină. 
Sângele lui Oomen i-a împroșcat faţa. 

Kaz l-a auzit pe Wylan vomitând. A aruncat ochiul peste bord 
și a îndesat batista plină de scuipat în orbita rămasă goală. Apoi 
l-a apucat de maxilar, mănușile lui lăsând dâre roșii pe bărbia lui 
Oomen. Acţiunile lui erau calme și precise, ca și când ar fi 
împărţit cărţi la Clubul Ciorii sau ar fi spart o încuietoare simplă, 
dar furia lui era incandescentă, nebunească, neobișnuită. Ceva 
se descătușase înăuntrul lui. 

— Ascultă-mă, a zis el printre dinţi, cu fața la doar câţiva 
centimetri de a lui Oomen. Spune-mi ce vreau să știu și o să te 
lăsăm în primul port, cu suficienți bani în buzunar cât să te 
coasă cineva și să te întorci în Kerch. Altminteri o să-ţi scot și 
celălalt ochi și o să port discuţia asta cu un orb. 

— A fost o simplă misiunea, a bâiguit Oomen. Geels a primit 
cinci mii de kruge ca să mobilizeze de urgenţă Vârfurile Negre. 
Am luat cu noi și niște Pescăruși. 

— Atunci de ce n-aţi luat mai mulţi omeni? De ce nu v-aţi 
dublat șansele? 

— Ar fi trebuit să fiți pe navă când a explodat! Noi nu trebuia 
decât să ne ocupăm de cei care scăpau. 

— Cine v-a angajat? 

Oomen a șovăit, sugându-și buza de sus, care i se umpluse de 
muci. 

— Nu mă face să te mai întreb o dată, Oomen, a spus Kaz 
calm. Oricine a fost, nu te poate proteja acum. 

— O să mă omoare. 

— lar eu o să te fac să-ţi dorești moartea, așa că trebuie să 
cântărești bine aceste două variante. 


— Pekka Rollins, a scâncit Oomen. Pekka Rollins ne-a plătit! 

Deşi era el însuşi şocat, Kaz a observat efectul acelui nume 
asupra lui Jesper și Wylan. Neștiind despre cine era vorba, 
Helvar a rămas impasibil. 

— Pe toţi sfinții! a mormăit Jesper. Suntem în mare rahat. 

— Echipa e condusă de Rollins? l-a întrebat Kaz pe Oomen. 

— Care echipă? 

— Aia care pleacă spre Fjerda. 

— Nu știu de nicio echipă. Noi nu trebuia decât să vă 
împiedicăm să ieșiţi din port. 

— Înţeleg. 

— Am nevoie de un medic. Pot să mă duc la un medic acuma? 

— Bineînţeles, a spus Kaz. Pe aici. 

Apoi l-a înhăţat pe Oomen de revere și l-a izbit de balustradă. 

— 'Ţi-am zis ce voiai! a țipat Oomen zvârcolindu-se. Am făcut 
ce mi-ai cerut! 

În ciuda constituţiei lui osoase, Oomen era înșelător de 
puternic - avea puterea unui ţăran, la fel ca Jesper. Probabil 
crescuse într-un sat. 

Kaz s-a aplecat mult spre el, astfel încât nu l-a auzit nimeni 
când i-a zis: 

— Fantoma mea mi-ar recomanda clemenţă. Dar mulţumită 
ție, nu e aici să-ţi pledeze cauza. 

Și, fără să mai spună nimic, l-a aruncat pe Oomen în mare. 

— Nu! a strigat Wylan și s-a aplecat peste balustradă cu faţa 
palidă, urmărindu-l cu ochi uluiţi pe Oomen, care se zbătea în 
valuri. 

Chiar și după ce fața mutilată i-a dispărut în noapte, încă se 
mai auzeau rugăminţile lui disperate. 

— Ai... ai zis că dacă te ajută... 

— Vrei să te duci după el? a întrebat Kaz. 

Wylan a tras aer în piept, ca și când ar fi inspirat curaj, și a 
pufnit: 

— N-ai să mă arunci peste bord. Ai nevoie de mine. 

De ce îmi tot spune lumea chestia asta? 

— Poate, a răspuns Kaz. Dar acum nu-s tocmai rezonabil. 

Jesper a pus mâna pe umărul lui Wylan: 

— Las-o baltă. 

— Nu e drept... 


— Wylan, a spus Jesper, scuturându-l ușor. Poate că profesorii 
tăi nu ţi-au predat lecţia asta, dar nu te cerţi cu un om plin de 
sânge care are un cuţit în mânecă. 

Wylan și-a strâns buzele într-o linie subţire. Kaz nu-și putea da 
seama dacă puștiul era speriat sau furios, și nici nu-i păsa. 
Helvar stătea tăcut și nemișcat, urmărind întreaga scenă, iar pe 
sub barba blondă se vedea că era verde la faţă de la răul de 
mare. 

Kaz s-a întors spre Jesper. 

— Pune-i niște cătușe lui Helvar ca să rămână onest, i-a spus 
el, pornind pe rampa care ducea sub punte. Și adu-mi haine 
curate și apă proaspătă. 

— De când sunt valetul tău? 

— Sunt un om cu cuţit, ai uitat? i-a zis Kaz peste umăr. 

— lar eu un om cu pistol! a strigat Jesper în urma lui. 

Kaz i-a răspuns cu un gest abia schiţat care se baza în mare 
pe degetul mijlociu și a dispărut sub punte. Ar fi vrut o baie 
fierbinte și o sticlă de coniac, dar s-ar fi mulţumit și dacă ar fi 
rămas singur o vreme și ar fi scăpat de izul de sânge. 

Pekka Rollins. Numele îi răsună în minte ca niște salve de 
împușcături. Întotdeauna era vorba de Pekka Rollins, omul care 
îi luase totul. Omul care acum stătea între Kaz și cea mai mare 
lovitură pusă vreodată la cale de o echipă. Oare Rollins avea să 
trimită pe cineva în locul său sau avea să conducă el însuși 
echipa spre Curtea de Gheaţă? 

— Pas cu pas, a șoptit Kaz în cabina lui întunecată. 

A-I omori pe Pekka Rollins fusese întotdeauna o tentaţie, dar 
n-ar fi fost suficient. Kaz voia ca Rollins să ajungă foarte jos. 
Voia să sufere așa cum suferise el, așa cum suferise Jordie. lar a 
șterpeli treizeci de milioane de kruge din mâinile lacome ale lui 
Pekka Rollins era un foarte bun început. Poate că lnej avea 
dreptate. Poate că soarta chiar se preocupa de oameni ca el. 


14. Nina 


În cabina medicală înghesuită, Nina se străduia s-o vindece pe 
Inej, însă nu fusese antrenată pentru o asemenea sarcină. 

În primii doi ani de studii din capitala Ravkăi, toţi Corporalki 
Grisha învățau împreună, urmau aceleași cursuri și făceau 
aceleași autopsii. Dar apoi, formarea lor urma căi diferite. 
Vindecătorii învățau meșteșugul complicat al tămăduirii rănilor, 
în timp ce Grisha Sfâșie-lnimi deveneau soldaţi - învățau cum să 
rănească, nu cum să vindece. Erau două moduri diferite de a 
privi o putere care în esenţă era aceeași. Insă cei vii te solicitau 
mai mult decât morţii. O lovitură mortală necesita fermitate și 
intenţii clare. Vindecarea era un proces lent și migălos, care 
impunea examinarea atentă a fiecărei mici decizii. O ajutau 
vindecările pe care le făcuse pentru Kaz de-a lungul ultimului an 
și, într-un fel, îi erau de folos și modificările de stări sufletești și 
retușurile faciale pe care le făcuse la Trandafirul Alb. 

Dar, uitându-se la Inej, Nina și-ar fi dorit ca studiile ei să nu fi 
fost atât de scurte. Războiul civil ravkan izbucnise când încă era 
elevă la Micul Palat, iar ea și colegii ei fuseseră nevoiţi să se 
ascundă. După ce se terminaseră luptele și se liniștiseră apele, 
regele Nikolai se grăbise să-i strângă pe puţinii soldaţi Grisha 
rămași în viaţă și să-i trimită pe câmpul de luptă, așa că Nina 
făcuse doar șase luni de cursuri avansate înainte să fie trimisă 
în prima ei misiune. La momentul acela, fusese încântată. Acum, 
ar fi fost recunoscătoare chiar și pentru încă o săptămână de 
școală. 

Inej era suplă, numai mușchi și oase subţiri - o constituţie de 
acrobată. Cuţitul îi intrase pe sub braţul stâng. Mare noroc că 
scăpase cu viaţă. Încă puţin şi lama i-ar fi străpuns apexul inimii. 

Nina știa că dacă doar i-ar fi sudat pielea, la fel cum făcuse cu 
Wylan, Inej ar fi continuat să sângereze pe dinăuntru, așa că 
încercase mai întâi să oprească treptat sângerarea. Făcuse o 
treabă destul de bună, dar lnej pierduse mult sânge, iar Nina 
habar n-avea ce trebuia făcut. Auzise că unii Vindecători puteau 
să înlocuiască sângele pierdut cu sânge de la altcineva, însă 
dacă operaţiunea era efectuată incorect, ar fi fost ca și când ai fi 
otrăvit pacientul. Era mult peste puterile ei. 

A terminat de sudat rana, apoi a acoperit-o pe lnej cu o 
pătură subţire de lână. Deocamdată, tot ce putea face Nina era 


să-i supravegheze pulsul și respirația. Când a băgat mâinile lui 
Inej sub pătură, Nina i-a văzut pielea cicatrizată de pe interiorul 
antebraţului. Şi-a plimbat degetul mare peste muchiile 
cicatricilor. Probabil acolo fusese pana de păun, tatuajul purtat 
de fetele de la Casa Exotică, poreclită Menajeria. Cine i-l scosese 
făcuse o treabă proastă. 

Curioasă, Nina i-a suflecat și cealaltă mânecă. Pielea celeilalte 
mâini era fină și curată: Inej nu-și făcuse tatuajul cu cioara și 
potirul pe care îl aveau toţi membrii Scursurilor. Alianţele se tot 
schimbau în Butoi, dar banda era familia ta, singura protecţie 
care conta. Nina avea două tatuaje. Cel de pe antebraţul stâng 
era de la Casa Trandafirului Alb, iar cel care conta era pe mâna 
dreaptă: o cioară care încerca să bea dintr-o cupă aproape 
goală. Tatuajul spunea lumii că aparţinea Scursurilor, că dacă 
cineva se lua de ea, risca răzbunarea lor. 

Inej intrase în rândul Scursurilor de mai multă vreme decât 
Nina, dar nu avea tatuajul. Ciudat. Era unul dintre membrii cei 
mai valoroși ai bandei, iar Kaz avea încredere în ea - atât cât 
putea să aibă cineva precum Kaz. Nina și-a amintit expresia lui 
din clipa când a întins-o pe Inej pe masă. Era același Kaz - rece, 
grosolan, imposibil -, dar, dincolo de toată furia lui, Nina simţise 
că mai era ceva. Sau poate că era ea o romantică. 

A râs de ea însăși. Nu dorea nimănui să iubească. Pentru că 
iubirea era un musafir pe care îl primeai cu dragă inimă, după 
care nu mai puteai scăpa de el. 

Nina a dat la o parte părul negru și drept de pe fruntea lui 
Inej. 

— Te rog să te faci bine, i-a șoptit ea. 

Nu-i plăcea deloc tremurul din vocea ei. Nu suna deloc ca un 
soldat Grisha sau ca un membru încercat al Scursurilor. Ci ca o 
fetiță care nu știa ce face. Și exact așa se simţea. Pregătirea ei 
chiar fusese prea scurtă. Plecase prea devreme în prima ei 
misiune. Așa spusese și Zoya la momentul acela, însă Nina se 
rugase să meargă, iar Grisha acceptaseră în cele din urmă, 
pentru că aveau nevoie de ea. 

Zoya Nazyalensky - o Furtunoasă puternică, de o frumuseţe 
ireală, capabilă să facă scrum încrederea Ninei cu o singură 
ridicare de  sprânceană. Nina o venerase. Wechibzuită, 
caraghioasă, neatentă. Zoya îi aruncase toate astea în obraz, 
precum și ocări mai rele. 


— Ai avut dreptate, Zoya. Acuma ești mulțumită? 

— Eu sunt încântat, a spus Jesper din prag. 

Nina a tresărit și l-a văzut legănându-se pe călcâie. 

— Cine e Zoya? a întrebat el. 

Nina s-a tolănit pe scaun: 

— Nimeni. O membră din Triumviratul Grisha. 

— Aha. Și Triumviratul ăsta conduce Armata a Doua? 

— Ce-a mai rămas din ea. 

Soldaţii Grisha din Ravka fuseseră decimaţi în timpul 
războiului. Unii reușiseră să fugă. Cei mai mulţi fuseseră 
omorâți. 

— Ştii care-i cel mai bun mod să găsești Grisha care nu vor să 
fie găsiți? l-a întrebat Nina, frecându-și ochii obosiţi. 

Jesper s-a scărpinat la ceafă, a dus mâinile la pistoale, apoi s- 
a scărpinat din nou la ceafă - era mereu în mișcare. 

— Nu prea m-am gândit la asta, a spus el în cele din urmă. 

— Cauţi miracole și asculţi poveștile de adormit copiii. 

Trebuia să urmărești poveștile cu vrăjitoare și spiriduși, 
precum și întâmplările neexplicate. Uneori, erau simple 
superstiții. Dar deseori legendele locale aveau un sâmbure de 
adevăr, fiind vorba de oameni născuţi cu daruri pe care lumea 
nu le înţelegea. Nina devenise foarte bună la adulmecat 
asemenea povești. 

— Mă gândesc că dacă nu vor să fie găsiţi, mai bine îi lași în 
pace, a spus el. 

Nina i-a aruncat o privire sumbră: 

— Driiskelle nu-i lasă în pace. Vânează Grisha peste tot. 

— Și toţi sunt la fel de fermecători ca Matthias? 

— Unii sunt și mai și. 

— Trebuie să caut cătușele să-l leg la picioare. Kaz îmi dă mie 
toate sarcinile distractive. 

— Vrei să facem schimb? a întrebat Nina cu un aer plictisit. 

Energia frenetică din trupul deșirat al lui Jesper a dispărut 
brusc. Nu-l văzuse niciodată pe Jesper atât de nemișcat. Privirea 
lui era aţintită asupra lui Inej pentru prima oară de când intrase 
în cabina înghesuită. A evitat-o până acum, și-a dat seama Nina. 
Nu voia să se uite la ea. Pătura se mișca ușor în ritmul 
respirației lui Inej. Când a vorbit din nou, vocea lui era încordată 
precum corzile prea întinse ale unui instrument. 

— Nu poate să moară, a spus el. Nu așa. 


Nina s-a uitat nedumerită la Jesper: 

— Nu așa? 

— Nu poate să moară, a repetat el. 

Nina a simţit un val de enervare. Era scindată între dorinţa de 
a-l strânge în braţe și impulsul de a-i striga că se străduia din 
răsputeri. 

— Pe toţi sfinţii, Jesper, a spus ea în cele din urmă. Fac tot ce 
pot. 

Jesper și-a schimbat greutatea de pe un picior pe altul și 
trupul lui a părut să revină la viaţă. 

— Scuze, a răspuns el un pic sfios, bătând-o stângaci pe 
umăr. Te descurci de minune. 

Nina a oftat: 

— Nu ești convingător. Nu mai bine te duci să pui în lanţuri un 
uriaș blond? 

Jesper a salutat-o militărește și a ieșit din cabină, ferindu-și 
capul de pragul de sus. 

Oricât de enervant era Jesper, Ninei mai că-i venea să-l 
cheme înapoi. După ce a plecat, a rămas doar cu vocea Zoyei în 
cap și având convingerea că strădaniile ei nu erau suficient de 
bune. 

Pielea lui Inej era prea rece. Nina și-a pus palmele pe umerii 
ei și a încercat să-i amelioreze fluxul sanguin, ridicându-i foarte 
puţin temperatura corpului. 

Nu fusese complet sinceră cu Jesper. Pe lângă încercarea de a 
salva Grisha de vânătorii de vrăjitoare fjerdani, Triumviratul 
trimiseseră misiuni în Insula Rătăcitoare și în Novyi Zem, pentru 
că Ravka avea nevoie de soldaţi. Căutau Grisha care trăiau 
acolo într-ascuns și încercau să-i convingă să se mute în Ravka 
și să se înroleze în serviciul coroanei. 

Nina fusese prea tânără ca să lupte în războiul civil ravkan și 
își dorise din tot sufletul să contribuie la reconstrucţia Armatei a 
Doua. Darul ei pentru limbile străine - shuhană, kaelish, suli, 
fjerdană, ba chiar și un pic de zemenită - o convinsese pe Zoya 
să cedeze în cele din urmă. Fusese de acord s-o ia pe Nina 
alături de echipa sa de Examinatori Grisha într-o expediţie în 
Insula Rătăcitoare și, în ciuda reținerilor pe care le avusese 
Zoya, Nina se descurcase excelent. Deghizată în călătoare, se 
strecura în taverne și în hanuri să tragă cu urechea și să stea de 
vorbă cu localnicii, apoi se întorcea în tabără și povestea ce afla. 


Dacă mergi la Maroch Glen, ai grijă să călătorești pe timp de 
zi. Pe acolo bântuie spirite neliniștite - furtunile izbucnesc de 
nicăieri. 

Vrăjitoarea din Fells e cât se poate de adevărată. Vărul meu 
de-al doilea s-a dus la ea bolnav de tsifil și jură că de atunci e 
sănătos tun. Cum adică nu-i întreg la cap? Ba e mai întreg decât 
o să fii tu vreodată. 

Descoperiseră două familii de Grisha ascunse în peșterile din 
Istamere, care se presupunea că erau vrăjite, iar în Fenford 
salvaseră de furia gloatei o mamă, un tată și doi băieţi - cu toţii 
erau Inferni, care puteau controla focul. Ba chiar atacaseră o 
navă cu sclavi în portul Leflin și, după ce sortaseră refugiații, pe 
cei care nu deţineau puteri Grisha îi duseseră înapoi acasă, iar 
cei ale căror puteri fuseseră confirmate de un Examinator Grisha 
au primit azil în Ravka. Numai bătrâna Sfâșie-lnimi, cunoscută 
sub numele de Vrăjitoarea din Fells, a ales să rămână: 

— Dacă-mi vor sângele, n-au decât să vină după mine, 
spusese ea râzând. Or să lase și ei niște sânge aici. 

Nina vorbea kaelish ca o nativă și îi plăcea provocarea de a-și 
lua câte o identitate nouă în fiecare oraș. Dar, în ciuda tuturor 
reușitelor ei, Zoya tot nu era mulţumită de ea. 

— Nu-i suficient să știi limbi străine, a mustrat-o ea odată. 
Trebuie să înveţi să fii mai puţin... remarcabilă. Ești prea 
gălăgioasă, prea exuberantă, prea memorabilă. Îţi asumi prea 
multe riscuri. 

— Zoya, a temperat-o Examinatorul alături de care 
călătoreau. la-o mai ușor. 

Examinatorul era un amplificator viu. Mort, oasele lui ar fi 
servit la intensificarea puterii Grisha, la fel ca dinţii de rechin 
sau ghearele de urs pe care le purtau unii Grisha. Însă viu era 
de nepreţuit pentru misiunea lor, fiind antrenat să-și folosească 
darurile de amplificator pentru a simţi puterea Grisha prin 
simpla atingere. 

In cea mai mare parte a timpului, Zoya avea o atitudine 
protectoare faţă de el, dar de data asta l-a fixat cu privirea, 
mijindu-și ochii de un albastru-închis: 

— Pe mine profesorii nu m-au menajat deloc. Dacă ajunge să 
fie fugărită de o gloată de ţărani prin pădure, o să le spui tu s-o 
ia mai ușor? 


Mânată de mândrie, Nina o luase din loc, simțindu-se 
stânjenită de lacrimile care îi umeziseră ochii. Zoya strigase în 
urma ei să nu treacă de culmea dealului, dar Nina n-o luase în 
seamă, dornică să se depărteze cât mai mult de ea. Și a nimerit 
tocmai peste o tabără druskel/le: șase băieţi blonzi care vorbeau 
fjerdana, strânși pe o stâncă deasupra țărmului. Nu făcuseră 
focul și erau îmbrăcaţi ca niște ţărani kaelish, dar Nina își 
dăduse seama imediat ce erau. 

Tinerii se uitaseră îndelung la ea, învăluiţi doar în lumina 
argintie a lunii. 

— Oh, slavă Cerului, spusese ea în limba melodioasă a 
kaelishilor. Călătoresc cu familia mea și m-am rătăcit în pădure. 
Mă puteţi ajuta să găsesc drumul? 

— Cred că s-a rătăcit, a spus în fjerdană unul dintre ei, care 
înțelegea kaelish. 

Un altul, mai înalt decât ceilalţi, s-a ridicat cu un felinar în 
mână. Pe măsură ce se apropia de el, toate instinctele Ninei îi 
țipau să fugă. Habar n-au ce ești, și-a spus în sinea ei. Pentru ei, 
ești doar o fată kaelish frumoasă, care s-a pierdut în pădure. Să 
nu faci vreo prostie. Du-l departe de ceilalţi, apoi pune-l la 
pământ. 

Fjerdanul a ridicat felinarul, flacăra lui luminând feţele 
amândurora. Tânărul avea păr lung, de un blond lucios, iar ochii 
lui albastru-deschis străluceau ca gheaţa sub cerul iernii. Arată 
ca un tablou, şi-a spus ea. Ai fi zis că e un sfânt poleit cu aur de 
pe peretele unei biserici, un sfânt menit să mânuiască o sabie 
de foc. 

— Ce cauţi aici? a întrebat el în fjerdană. 

Nina s-a prefăcut nedumerită. 

— Imi pare rău, a spus ea în kaelish. Nu înţeleg. M-am rătăcit. 

Fjerdanul s-a năpustit asupra ei, iar Nina n-a stat pe gânduri, 
ci pur și simplu a reacţionat, ridicând mâinile să atace. Însă 
fjerdanul era prea rapid și, fără ezitare, a aruncat felinarul, a 
înhăţat-o de încheieturi și i-a lipit mâinile una de alta, Ninei 
fiindu-i imposibil să-și mai folosească puterea. 

— Drusje, a spus el cu satisfacţie. 

„Vrăjitoare.“ Avea un rânjet ca de lup. 

Atacul fusese un test. O fată rătăcită în pădure s-ar fi 
ghemuit, ar fi dus mâna după un cuţit sau un pistol, în niciun 


caz n-ar fi încercat să-și folosească mâinile ca să oprească inima 
fjerdanului. Nesăbuită. Impulsivă. 

De aceea nu voise Zoya s-o ia în misiune. Grisha bine 
antrenați nu făceau asemenea greșeli. Nina fusese o neghioabă, 
dar nu trebuia să fie și o trădătoare. S-a rugat de ei în kaelish, 
nu în ravkană, și nu a strigat după ajutor - nici când îi legaseră 
mâinile, nici când o ameninţaseră, nici când o azvârliseră ca pe 
un sac cu mei într-o barcă. Ar fi vrut să urle de spaimă, s-o facă 
pe Zoya să vină în fugă, să implore să fie salvată, dar nu voia să 
riște vieţile celorlalți. Druske/le au condus-o cu barca la o navă 
ancorată în largul coastei și au aruncat-o sub punte într-o cușcă 
plină cu alţi Grisha. Abia atunci o cuprinsese adevărata groază. 

Noaptea a făcut loc zilei în pântecele umed și rece al navei, 
iar Nina a văzut că mâinile prizonierilor Grisha erau legate 
strâns, ca să nu-și poată folosi puterea. Erau hrăniţi cu pâine 
uscată plină cu gândaci - doar cât să rămână în viaţă - și 
trebuia să bea apă cu măsură, pentru că nu știau niciodată când 
aveau să primească următoarea raţie. Nu aveau unde să-și facă 
nevoile, așa că duhoarea trupurilor și a excrementelor era 
aproape insuportabilă. 

Din când în când, nava era ancorată la țărm, iar drüskelle se 
întorceau cu câte un alt prizonier. Fjerdanii stăteau lângă cuștile 
lor, mâncând și bând, bătându-și joc de hainele și de duhoarea 
lor. Oricât de grea ar fi fost situaţia lor, le era mult mai teamă 
de ce avea să vină - interogatoriile de la Curtea de Gheaţă, 
tortura și inevitabila moarte. Nina visa că era arsă de vie pe rug 
și se trezea ţipând. Coșmarurile, frica și delirul pricinuit de 
foame îi tulburau mintea în așa hal, încât nu mai era sigură de 
ce era real și ce nu. 

Apoi într-o zi, drüskelle s-au înghesuit sub punte îmbrăcaţi în 
uniforme negre și argintii proaspăt călcate, cu capete de lup alb 
brodate pe mâneci. Când a intrat comandantul lor, s-au aliniat și 
au luat poziţie de drepţi. La fel ca și ceilalţi, era un fjerdan înalt, 
dar purta o barbă îngrijită, iar părul său lung și blond era 
încărunţit pe la tâmple. Comandantul a traversat cala și s-a oprit 
în faţa prizonierilor. 

— Câţi? a întrebat el. 

— Cincisprezece, a răspuns băiatul cu păr blond și lucios care 
o capturase. 

Era prima oară când Nina îl vedea sub punte. 


Comandantul și-a dres glasul și și-a împreunat mâinile la 
spate: 

— Eu sunt Jarl Brum. 

Pe Nina a trecut-o un fior de spaimă și a simţit că pe toți 
prizonierii Grisha i-a cuprins teama - era un semnal pe care 
niciunul nu putea să-l ignore. 

La școală, Nina fusese obsedată de gruske!//e. Erau creaturile 
din coșmarurile ei, cu lupii lor albi, cuţitele lor nemiloase și caii 
lor puternici, antrenați pentru luptele cu Grisha. Tocmai de 
aceea se străduise să-și perfecționeze fjerdana și să înveţe cât 
mai mult despre cultura lor. Fusese un mod de a se pregăti 
pentru întâlnirea cu ei, pentru bătăliile ce aveau să vină. Şi Jarl 
Brum era cel mai rău dintre ei. 

Devenise o legendă, monstrul care aștepta în întuneric. 
Druskelle existau de sute de ani, dar sub conducerea lui Brum, 
efectivele lor se dublaseră și deveniseră infinit mai letale. Brum 
le schimbase metodele de antrenament, dezvoltase noi tehnici 
pentru anihilarea tuturor Grisha din Fjerda, se infiltrase în Ravka 
și începuse să urmărească Grisha fugari în alte ţări, ba chiar să 
atace vase cu sclavi, „eliberând“ prizonierii Grisha numai ca să-i 
pună la loc în lanţuri și să-i trimită în Fjerda ca să fie judecaţi 
sau executaţi. Nina își imaginase că într-o bună zi avea să dea 
ochi cu Brum fie ca războinică răzbunătoare, fie ca spioană 
iscusită. Nu-și închipuise că avea să-l întâlnească stând 
înfometată într-o cușcă, legată la mâini și îmbrăcată în zdrenţe. 

Brum probabil știa efectul pe care îl avea numele lui. A 
așteptat câteva clipe înainte să spună într-o kaelish impecabilă: 

— Ce aveţi în faţă este următoarea generaţie de drüskelle, 
ordinul sacru însărcinat cu apărarea naţiunii suverane a Fjerdei, 
prin nimicirea celor de teapa voastră. Vă vor duce în Fjerda să 
fiţi judecaţi și astfel vor dobândi rangul de ofițer. Sunt cei mai 
buni și mai puternici dintre noi. 

Niste bătăuși samavolnici, şi-a spus Nina în sinea ei. 

— Când ajungem în Fjerda, veţi fi interogaţi și judecaţi pentru 
crimele voastre. 

— Vă rog, a spus unul dintre prizonieri. N-am făcut nimic. Sunt 
fermier. Nu v-am făcut niciun rău. 

— Eşti o insultă pentru Djel, i-a răspuns Brum. O nenorocire 
abătută asupra pământului. Tu ești pașnic, dar ce vor face copiii 
tăi, cărora ai putea să le transmiţi puterea ta demonică? Sau 


copiii lor? Îmi păstrez compasiunea pentru femeile și bărbaţii 
neajutoraţi seceraţi de monstruozităţile Grisha. 

Apoi s-a întors spre drüskelle. 

— Aţi făcut o treabă bună, băieţi, le-a spus el în fjerdană. 
Pornim imediat spre Djerholm. 

Druiskelle aveau piepturile bombate de mândrie. Imediat ce 
Brum a ieșit din cală, s-au bătut camaraderește pe umeri, 
râzând ușurați și satisfăcuți. 

— Într-adevăr, o treabă bună, a spus unul în fjerdană. Ducem 
la Curtea de Gheaţă cincisprezece Grisha! 

— Dacă nici acuma nu ne înaintează în grad... 

— Ştii bine c-or să ne facă ofiţeri. 

— Excelent! M-am săturat să mă bărbieresc în fiecare 
dimineaţă. 

— O să-mi las o barbă până la buric. 

Apoi unul dintre ei a băgat mâna printre gratii și a înhăţat-o 
pe Nina de păr: 

— Asta îmi place, încă e frumoasă și rotunjoară. Poate ar fi 
bine s-o scoatem din cușcă și s-o tăvălim niţel. 

Dar băiatul cu păr blond și lucios i-a tras mâna la o parte. 

— N-ai pic de minte? l-a întrebat el, deschizând gura pentru 
prima oară după ce plecase Brum, dar accesul de recunoștință 
care a cuprins-o pe Nina s-a evaporat când a adăugat: Ai fi în 
stare să te culci cu un câine? 

— Depinde cum arată. 

Ceilalţi au izbucnit în râs și au pornit pe treptele care duceau 
spre punte. Fjerdanul cu păr auriu care o comparase cu un 
animal a ieșit ultimul și chiar când era gata să iasă din cală, 
Nina l-a întrebat într-o fjerdană impecabilă: 

— De ce crime mă fac vinovată? 

Tânărul s-a oprit, iar când s-a întors să se uite la ea, ochii lui 
albaștri scânteiau de ură. Dar Nina n-a tresărit. 

— Cum de-mi vorbești limba? a întrebat el. Ai fost detașată la 
graniţa de nord a Ravkăi? 

— Sunt kaelish, a minţit ea, și vorbesc toate limbile. 

— Încă o dovadă că ești vrăjitoare. 

— Dacă prin vrăjitorie înţelegi arta ocultă a lecturii. 
Comandantul tău a spus că vom fi judecaţi pentru crimele 
noastre. Vreau să-mi spui ce crime am comis eu. 


— Vei fi judecată pentru spionaj și pentru crime împotriva 
poporului. 

— Nu suntem criminali, a spus într-o fjerdană aproximativă un 
Fabrikator care stătea pe podea - dintre toţi prizonierii, stătuse 
închis cel mai mult timp și era prea slăbit să se mai ridice în 
picioare. Suntem oameni obișnuiți: fermieri, profesori... 

Eu nu, şi-a spus Nina cu furie. Eu sunt soldat. 

— O să aveţi parte de judecată, a spus druskelle. O să fiți 
tratați mai drept decât merită cei de teapa voastră. 

— Câţi Grisha au fost găsiţi nevinovaţi până acum? a întrebat 
Nina. 

— Nu-l provoca, a mormăit Fabrikatorul. N-o să-l faci să se 
răzgândească. 

Dar Nina s-a apucat de gratii cu mâinile legate: 

— Spune-mi, câţi? Şi câţi au fost condamnaţi să ardă pe rug? 

Fjerdanul i-a întors spatele. 

— Stai! a strigat ea. 

Dar n-a luat-o în seamă. 

— Așteaptă! Te rog! Dă-mi... dă-mi măcar niște apă 
proaspătă. Așa te-ai purta cu câinii tăi? 

Fjerdanul a făcut o pauză, cu mâna pe ușă: 

— N-ar fi trebuit să spun asta. Câinii măcar știu ce-i 
loialitatea. Fidelitatea faţă de haită. E o insultă pentru câini că 
te-am numit așa. 

Am să te dau de mâncare la o haită de aulăi înfometați, s-a 
gândit Nina. 

— Apă. Te rog, a spus ea. 

Dar fjerdanul a dispărut după ușă. L-a auzit urcând pe scară și 
trapa închizându-se cu o bufnitură puternică. 

— Nu-ţi pierde vremea cu el, a sfătuit-o Fabrikatorul. N-o să 
se îndure de tine. 

Dar la scurtă vreme după aceea, tânărul drüskelle s-a întors 
cu o cană de tablă și o găleată de apă proaspătă. A pus-o în 
celulă și a încuiat la loc ușa cuștii fără să scoată o vorbă. Nina l- 
a ajuta pe Fabrikator să bea, apoi a dat și ea pe gât o cană. 
Mâinile îi tremurau atât de tare, încât a vărsat jumătate din apă 
pe bluză. Fjerdanul s-a întors cu spatele, iar Nina a observat cu 
satisfacţie că era stânjenit. 

— Aș face moarte de om pentru o baie, l-a luat ea peste 
picior. Ai putea să mă speli. 


— Nu vorbi cu mine, a mormăit el, pornind spre ușă. 

Și nu s-a mai întors, iar prizonierii au rămas fără apă 
proaspătă următoarele trei zile. Dar când a lovit furtuna, cana 
aceea de tablă i-a salvat viaţa. 


Ninei i-a căzut bărbia în piept, apoi a ridicat brusc capul. Oare 
aţipise? 

Matthias stătea în pragul cabinei. Fjerdanul umplea cadrul 
ușii, fiind mult prea solid ca să se simtă în largul său sub punte. 
Oare de câtă vreme o urmărea? Nina a verificat repede pulsul și 
respiraţia lui Inej, simțindu-se ușurată că deocamdată starea ei 
părea stabilă. 

— Am adormit? a întrebat ea. 

— Doar ai aţipit. 

Nina s-a întins, clipind ca să-și alunge oboseala: 

— Am și sforăit? 

Matthias n-a spus nimic, privind-o cu ochii lui ca de gheaţă. 

— Ţi-au dat un brici pe mână? a întrebat ea. 

Fjerdanul și-a dus mâinile încătușate la fața proaspăt 
bărbierită: 

— M-a ras Jesper. 

Probabil tot Jesper avusese grijă și de părul lui Matthias. 
Smocurile de păr blond care îi crescuseră neregulat pe scalp 
fuseseră tunse cu grijă. Era tuns prea scurt, capul fiindu-i 
acoperit doar cu un puf auriu care îi dădea la iveală tăieturile și 
vânătăile de la ultima luptă din temniţă. 

Dar probabil e bucuros că a scăpat de barbă, s-a gândit Nina. 
Până să ducă la bun sfârșit o misiune pe cont propriu și să 
primească rangul de ofiţer, un druske//e avea obligaţia să umble 
bărbierit. Dacă Matthias ar fi dus-o pe Nina la Curtea de Gheaţă 
să fie judecată, ar fi primit permisiunea de a-și lăsa barbă. Ar fi 
purtat capul de lup argintiu care era însemnul unui ofiţer 
driiskelle. Ninei i se făcea scârbă când se gândea la asta. 
Felicitări pentru că ai fost avansat în rangul de criminal cu trese. 
Așa și-a amintit cu cine avea de-a face. S-a îndreptat de spate, 
ridicându-și bărbia. 

— Hje marden, Matthias? la întrebat ea. 

— Nu începe, a spus el. 


— Preferi să vorbesc în kerchiană? 

— Nu vreau să-mi aud limba din gura ta. 

Fjerdanul a aruncat o privire spre buzele ei și, spre 
nemulțumirea ei, Nina s-a îmbujorat ușor. 

Cu o plăcere răzbunătoare, Nina i-a spus în fjerdană: 

— Dar întotdeauna ţi-a plăcut cum îţi vorbesc limba. Mi-ai 
spus că fjerdana mea e pură. 

Era adevărat. Fjerdanului îi plăcuse accentul ei - avea 
vocalele unei prințese, mulţumită profesorilor ei de la Micul 
Palat. 

— Nu întinde coarda, Nina, i-a răspuns el într-o kerchiana 
urâtă și brutală, cu accentul gutural al hoţilor și ucigașilor pe 
care îi cunoscuse în închisoare. Achitarea aia e un vis de care 
mi-e greu să mă agăţ. Mi-e mult mai ușor să-mi amintesc de 
pulsul tău scăzând sub degetele mele. 

— Pune-mă la încercare, a spus Nina, înfuriindu-se brusc, 
întrucât era sătulă de ameninţări. Acuma am mâinile libere, 
Helvar. 

Și Nina și-a curbat degetele, iar Matthias a icnit simțind că 
inima începe să-i bată nebunește. 

— Vrăjitoare, a pufnit el, ducând mâinile la piept. 

— Sunt sigur că poţi mai mult de atât. Probabil ai inventat o 
sută de porecle pentru mine până acuma. 

— O mie, a mârâit el, cu fruntea îmbrobonată de sudoare. 

Nina și-a relaxat degetele, simțindu-se brusc stânjenită. Ce 
făcea? Îl pedepsea? Se juca cu el? Matthias avea toate motivele 
s-o urască. 

— Pleacă, Matthias. Am de îngrijit o pacientă. 

Și i-a verificat temperatura lui Inej. 

— O să scape cu viață? 

— ţi pasă? 

— Normal că-mi pasă. E o fiinţă umană. 

Nina a auzit sfârșitul nerostit al frazei lui. „E o fiinţă umană - 
spre deosebire de tine.“ Fjerdanii considerau că Grisha nu erau 
oameni. Nici măcar nu erau la același nivel cu animalele, ci niște 
creaturi josnice și demonice, o nenorocire abătută asupra lumii, 
o monstruozitate. 

Nina a ridicat un umăr: 

— Chiar nu știu. Am făcut tot ce am putut, dar nu-s 
Vindecătoare. 


— Kaz a întrebat dacă Trandafirul Alb o să trimită o delegaţie 
la Hringkălla. 

— Ai auzit de Trandafirul Alb? 

— Doaga de Vest e un subiect de conversaţie preferat la 
Poarta Iadului. 

Nina a făcut o pauză. Apoi, fără să spună un cuvânt, și-a 
suflecat mâneca de la cămașă. Pe partea dinăuntru a 
antebraţului avea tatuaţi doi trandafiri împletiţi. Ar fi putut să-i 
explice cu ce se ocupa acolo, că nu își câștigase niciodată 
pâinea întinzându-se pe spate, dar nu era treaba lui ce făcea ea. 
N-avea decât să creadă ce voia. 

— Ai ales să muncești acolo? 

— Da, deși e mult spus că am ales. 

— De ce? De ce ai rămas în Kerch? 

Nina s-a frecat la ochi: 

— Nu puteam să te las la Poarta ladului. 

— Tu m-ai băgat acolo. 

— A fost o greșeală, Matthias. 

Ochii fjerdanului au scăpărat de furie, spoiala de calm 
evaporându-se dintr-odată. 

— O greșeală? Eu ţi-am salvat viaţa, iar tu m-ai acuzat că aș fi 
negustor de sclavi. 

— Da, a spus Nina. Și mi-am petrecut mare parte din ultimul 
an încercând să îndrept lucrurile. 

— 'Ţi s-a desprins vreodată de pe buze o vorbă adevărată? 

Nina s-a lăsat pe spetează cu un aer plictisit. 

— Nu te-am minţit niciodată. Și nici n-am să te mint vreodată. 

— Primele vorbe pe care mi le-ai spus au fost o minciună. 
Rostite în kaelish, dacă-mi amintesc bine. 

— Rostite chiar înainte să mă capturezi și să mă arunci într-o 
cușcă. Crezi că era momentul să-ţi spun adevărul? 

— N-ar trebui să te învinovăţesc. Nu te poţi abţine. 
Prefăcătoria face parte din firea ta. 

Apoi a aruncat o privire spre gâtul ei: 

— Ţi-au dispărut vânătăile. 

— Le-am îndepărtat. Te deranjează? 

Fjerdanul n-a spus nimic, dar Nina a zărit o undă de rușine 
fluturându-i pe față. Matthias întotdeauna se străduise să-și 
păstreze decenţa. Ca să devină un drüskelle, trebuise să 
suprime lucrurile bune din el. Dar băiatul care ar fi trebuit să 


devină rămăsese în el, și Nina începuse să-l vadă așa cum era în 
zilele pe care le petrecuseră împreună după naufragiu. Voia să 
creadă că băiatul acela încă era acolo, pus la adăpost, în ciuda 
trădării ei și a suferințelor pe care Matthias le îndurase la Poarta 
ladului. 

Dar uitându-se acum la el, nu era atât de sigură. Poate că 
aceasta era adevărata lui fire, iar imaginea de care se agăţase 
ea în ultimul an fusese doar o iluzie. 

— Trebuie să am grijă de Inej, a spus ea, dornică să scape de 
el. 

Dar Matthias n-a plecat, ci a zis: 

— Te-ai gândit la mine, Nina? Ti-am tulburat vreun pic 
somnul? 

Nina a ridicat din umeri: 

— O Corporalnikă poate să doarmă când vrea. 

Deși nu-și putea controla visele. 

— La Poarta Iadului somnul e un lux. Și un pericol. Dar când 
reușeam să adorm, te visam pe tine. 

Nina a ridicat brusc capul. 

— Da, a spus el. De fiecare dată când închideam ochii. 

— Şi ce se întâmpla în visele astea? a întrebat ea, 
nerăbdătoare să afle răspunsul și, în același timp, temându-se 
de ce avea să audă. 

— Lucruri îngrozitoare. Torturile cele mai crude. Mă înecai pe 
îndelete. Îmi pârjoleai inima în piept. Mă orbeai. 

— Eram un monstru. 

— Un monstru, o fecioară, o silfidă a gheţurilor. Mă sărutai, 
îmi șopteai povești la ureche. Îmi cântai și mă ţineai în braţe în 
timp ce dormeam. lar râsul tău mă trezea din somn. 

— Niciodată nu ţi-a plăcut râsul meu. 

— Îmi plăcea mult râsul tău, Nina. Și inima ta îndârjită de 
războinică. Aș fi putut să te iubesc. 

Ar fi putut. Cândva. Înainte să-l trădeze. Vorbele lui i-au strâns 
inima. 

Nina știa că n-ar fi trebuit să mai spună nimic, dar nu s-a 
putut abţine: 

— Şi tu ce-mi făceai, Matthias? Ce-mi făceai în vis? 

Nava s-a înclinat ușor, legănând felinarele. În ochii lui 
pâlpâiau flăcări albastre. 

— Tot, a spus el, întorcându-se să plece. Tot. 


15. Matthias 


Când a ieșit pe punte, Matthias a trebuit să meargă direct la 
balustradă. Toţi acei șobolani de canal și obișnuiți ai mahalalelor 
se împăcau ușor cu legănarea mării, fiind obișnuiți să sară din 
barcă în barcă pe canalele din Ketterdam. Numai cel mai delicat, 
Wylan, avea probleme. Se simţea la fel de rău ca Matthias. 

Era mai bine afară, unde putea să stea cu privirea aţintită 
asupra orizontului. Ca drüskelle, făcuse câteva călătorii pe 
mare, dar întotdeauna se simţise mai în largul lui pe uscat, pe 
gheaţă. Era umilitor ca acești străini să-l vadă vomitând peste 
balustradă pentru a treia oară în tot atâtea ore. 

Măcar nu era și Nina de faţă să fie martoră la această rușine. 
Matthias continua să se gândească la ea; și-o imagina în cabina 
aceea strâmtă, îngrijind-o pe fata arămie, îngrijorată și plină de 
afecțiune. Şi obosită. Părea sleită de vlagă. A fost o greșeală, 
spusese ea. Că ceruse să fie arestat drept negustor de sclavi, 
azvârlit pe o navă kerchiană și aruncat în închisoare? Spusese 
că încercase să îndrepte lucrurile. Dar, și de-ar fi fost adevărat, 
avea vreo importanţă? Cei de teapa ei erau lipsiţi de onoare. 
Nina i-o dovedise. 

Cineva făcuse cafea și Matthias a văzut echipajul bând-o din 
căni de cupru cu capace de ceramică. l-a trecut prin minte să-i 
ducă și Ninei o cană, dar a alungat imediat gândul. Nu avea 
nevoie să se îngrijească de ea sau să-i spună lui Brekker că 
Ninei i-ar fi prins bine o pauză. Şi-a încleștat pumnii, uitându-se 
la degetele julite și pline de cruste. Ea era cea care îi sădise în 
suflet o asemenea slăbiciune. 

Brekker i-a făcut semn lui Matthias să vină pe teugă, acolo 
unde el, Jesper și Wylan se strânseseră să examineze planurile 
Curţii de Gheaţă, departe de ochii și urechile echipajului. 
Vederea acelor desene era ca un cuţit în inimă pentru el. Pereţii, 
porţile, gărzile. Toate astea ar fi trebuit să-i convingă pe acești 
neghiobi să se lase păgubași, dar părea că și el era la fel de 
neghiob ca ei. 

— De ce n-ai trecut niciun nume pe hartă? a întrebat Brekker, 
făcând semn spre planuri. 

— Nu știu fjerdana, a răspuns Wylan. Şi avem nevoie să 
vedem cât mai bine detaliile. Helvar ar trebui să noteze numele 
locurilor. 


Dar s-a dat un pic în spate când a văzut expresia lui Matthias. 

— Eu doar îmi fac treaba, s-a apărat fiul negustorului. Nu te 
încrunta la mine. 

— Nu notez nimic, a mârâit Matthias. 

— Poftim, a spus Kaz, aruncându-i un disc mic și transparent 
care strălucea în soare. 

Demonul stătea așezat pe un butoi, sprijinit de catarg, cu 
piciorul beteag ridicat pe un colac de sfoară și cu bastonul acela 
blestemat în braţe. Lui Matthias îi plăcea să-și imagineze că face 
bastonul așchii și le îndeasă în gura lui Brekker una câte una. 

— Ce-i asta? a întrebat Matthias. 

— O noua invenţie a lui Raske. 

Wylan a ridicat capul: 

— Credeam că Raske e pirotehnist. 

— Face de toate, a răspuns Jesper. 

— Așezaţi-l între măsele, le-a spus Kaz, dându-le și celorlalţi 
câte un disc. Dar să nu musșc... 

Wylan a început să scuipe și să tușească, ducând mâinile la 
falcă. Buzele i-au fost acoperite de o peliculă transparentă care 
se umfla ca gușa unei broaște când Wylan încerca să respire, 
uitându-se speriat în stânga și în dreapta. 

Jesper a izbucnit în râs, iar Kaz doar a clătinat din cap: 

— Ţi-am zis să nu muști, Wylan. Respiră pe nas. 

Băiatul a inspirat adânc, fremătând din nări. 

— Ușor, i-a spus Jesper. O să leșini. 

— Ce-i asta? a întrebat Matthias, stând cu micul disc în palmă. 

Kaz și l-a băgat pe al lui în gură, ţinându-l între dinţi: 

— Baleen. Plănuiam să le păstrez pentru mai încolo, dar 
acum, după ambuscadă, cine știe peste ce o să dăm în larg. 
Dacă picaţi în mare și nu puteţi ieși la suprafaţă să luaţi aer, 
scoateţi discul dintre dinţi și îl mușcaţi. Așa o să câștigați zece 
minute de respiraţie. Dacă vă panicaţi, timpul o să fie mai scurt, 
a spus el, aruncându-i o privire plină de înţeles lui Wylan, căruia 
i-a dat încă un disc de baleen: Ai mai multă grijă de data asta. 

Apoi a lovit cu degetul planurile Curţii de Gheaţă. 

— Vreau să aud numele, Helvar. Pe toate. 

Fără nicio tragere de inimă, Matthias a luat condeiul și 
cerneala lui Wylan și a început să noteze numele clădirilor și ale 
drumurilor din jur. Faptul că le scria cu mâna lui făcea ca 
trădarea să pară și mai mare. O parte din el se întreba dacă nu 


cumva ar fi putut găsi un mijloc să se separe de grup după ce 
ajungeau acolo, să-i dea în vileag și astfel să reintre în grațiile 
guvernului fjerdan. Oare l-ar mai fi recunoscut cineva de la 
Curtea de Gheaţă? Probabil lumea credea că murise, înecat în 
naufragiul în care pieriseră prietenii lui cei mai apropiaţi și 
comandantul Brum. Matthias nu avea nicio dovadă a identității 
sale. Ar fi fost un străin care nu avea nicio treabă la Curtea de 
Gheaţă, iar până să convingă pe cineva să-i dea ascultare... 

— Ne ascunzi ceva, a spus Brekker, cu ochii lui negri ațintiţi 
asupra lui Helvar. 

Dar Matthias n-a luat în seamă fiorul care l-a străbătut. 
Uneori, avea impresia că demonul îi putea citi gândurile. 

— Ţi-am zis ce știu, a răspuns el. 

— Conștiinţa ta interferează cu memoria, Helvar. Nu uita 
termenii înţelegerii noastre. 

— Bine, a răspuns Matthias, cuprins de furie. Vrei expertiza 
mea? Atunci să știi că planul tău n-o să meargă. 

— Nici măcar nu știi care-i planul meu. 

— Să intrăm pe la închisoare, să ieşim pe la ambasadă? 

— Pentru început. 

— Nu se poate. Sectorul închisorii e complet separat de restul 
Curţii. Nu e conectat cu celelalte sectoare. Deci nu există nicio 
cale de acces de la închisoare la ambasadă. 

— Dar are acoperiș, nu? 

— Nu poţi să te urci pe acoperiș, a spus Matthias cu 
satisfacţie. Driiskelle își petrec trei luni lucrând cu prizonierii 
Grisha și cu temnicerii, ca parte a pregătirii. Am fost în 
închisoare și nu există nicio cale de acces pe acoperiș tocmai 
din acest motiv - dacă reușește cineva să scape din celula lui, 
nu vrem să se poată plimba liber prin Curtea de Gheaţă. 
Închisoarea e complet separată de celelalte două sectoare din 
inelul exterior. Dacă ai intrat în ea, acolo rămâi. 

— Întotdeauna există o cale de ieșire, a spus Kaz, luând 
planul închisorii din teancul cu schițe. Cinci niveluri, da? La 
parter e zona de triere a prizonierilor, iar cele patru etaje sunt 
ocupate de celule. Dar aici, la subsol, ce e? 

— Nimic. O spălătorie și crematoriul. 

— Crematoriul. 

— Da, acolo sunt arse hainele în care ajung condamnaţii la 
închisoare. O precauţie împotriva ciumei, dar... 


Imediat ce vorbele i s-au desprins de pe buze, Matthias a 
înţeles la ce se gândea Brekker: 

— Sfinte Djel, vrei să ne cățărăm șase niveluri pe hornul unui 
crematoriu? 

— Când e folosit crematoriul? 

— Dacă îmi aduc bine aminte, în zorii zilei, dar chiar și când 
nu se face focul, tot nu putem... 

— Nu vrea să ne căţărăm noi pe horn, a spus Nina, ieșind de 
sub punte. 

Kaz s-a îndreptat de spate: 

— Cine are grijă de Inej? 

— Rotty, a răspuns Nina. Mă întorc la ea imediat. Dar aveam 
nevoie de aer proaspăt. Și nu te preface interesat de soarta lui 
Inej, din moment ce vrei să se caţăre pe un horn cât șase 
niveluri, doar cu o funie și o rugăciune. 

— Fantoma o poate scoate la capăt. 

— Fantoma e o fată de șaișpe ani care în clipa asta zace 
inconștientă pe o masă. S-ar putea nici să nu scape cu viaţă. 

— O să supravieţuiască, a spus Kaz, în ochii lui scânteind ceva 
sălbatic. 

Lui Matthias i-a trecut prin minte că, de-ar fi fost nevoie, 
Brekker ar fi adus-o el însuși înapoi din iad. 

Jesper și-a luat pușca, lustruind-o cu o pânză moale: 

— De ce vorbim despre escaladarea hornului când avem de 
rezolvat o problemă și mai mare? 

— Care anume? a întrebat Kaz, deși Matthias bănuia că 
Brekker știa despre ce era vorba. 

— Nu are niciun rost să ne ducem după Bo Yul-Bayur dacă e 
adevărat că și Pekka Rollins s-a implicat în povestea asta. 

— Cine-i Pekka Rollins? a întrebat Matthias, răsucind în gură 
silabele acelea caraghioase - numele kerchiene nu aveau niciun 
pic de nobleţe. 

Matthias știa că individul era șeful unei bande și că își umplea 
buzunarele cu banii de la Spectacolul ladului, ceea ce era destul 
de rău, însă bănuia că mai era ceva. 

Wylan a tresărit, trăgând de pelicula ca de gumă care i se 
lipise de buze: 

— Nu-i decât cel mai mare și mai rău bandit din Ketterdam. 
Are bani și legături pe care noi nu le avem și probabil a pornit 
înaintea noastră. 


Jesper a încuviinţat din cap: 

— Pentru prima oară, Wylan a vorbit cu noimă. Dacă, prin cine 
știe ce miracol, reuşim să-l înhățăm pe Bo Yul-Bayur înaintea lui 
Rollins, când o să afle că noi i l-am suflat, o să fim toţi niște 
oameni morți. 

— Pekka Rollins e șeful unei bande din Butoi, a spus Kaz. Nici 
mai mult, nici mai puţin. Nu mai vorbiţi despre el ca și când ar fi 
un fel de nemuritor. 

Mai e ceva în povestea asta, și-a spus Matthias. Brekker 
fusese părăsit de violenţa care îl stăpânise mai devreme, când îl 
omorâse pe Oomen. Şi totuși, în vorbele lui încă se simţea 
înverșunarea. Matthias era sigur că Brekker îl ura pe Pekka 
Rollins, și nu doar pentru că le aruncase nava în aer și angajase 
oameni să-i împuște. Părea să fie vorba de o dușmănie pricinuită 
de răni vechi. 

Jesper s-a lăsat pe spate și a spus: 

— Crezi că Per Haskell o să te sprijine când o să afle că te-ai 
băgat peste Pekka Rollins? Crezi că bătrânul vrea război? 

Kaz a clătinat din cap și Matthias i-a simţit iritarea: 

— Pekka Rollins n-a venit pe lumea asta îmbrăcat în catifea și 
doldora de kruge. Încă gândești meschin. Așa cum vrea să 
gândești Per Haskell, așa cum vor oamenii ca Rollins. Dacă 
ducem misiunea la capăt și împărțim recompensa, noi o să fim 
legendele Butoiului. O să fim echipa care l-a bătut pe Pekka 
Rollins. 

— Poate ar fi bine să renunţăm la ideea de a ne apropia 
dinspre nord, a spus Wylan. Dacă echipa lui Pekka are un avans 
faţă de noi, ar trebui să pornim spre Djerholm în linie dreaptă. 

— Portul o să fie plin de gărzi, a spus Kaz. Ca să nu mai 
vorbim de agenţii vamali și oamenii legii care lucrează de obicei 
acolo. 

— S-o luăm prin sud? Prin Ravka? 

— Granița e bine păzită, a spus Nina. 

— E o graniţă lungă, a intervenit Matthias. 

— Dar nu putem ști unde e cel mai vulnerabilă, a răspuns ea. 
Sau poate deţii vreo cunoaștere magică și ne poţi spune care 
turnuri de pază și care avanposturi sunt active. In plus, dacă 
intrăm dinspre Ravka, trebuie să luptăm nu doar cu fjerdanii, ci 
și cu ravkanii. 


Avea sens ce spunea, dar tot îl enerva. În Fjerda, femeilor nu 
li se permitea o asemenea atitudine și nici amestecul în 
chestiuni militare și strategice. Însă Nina așa fusese 
întotdeauna. 

— Intrăm prin nord, cum am plănuit, a spus Kaz. 

Jesper și-a dat capul pe spate, ridicând privirea spre cer: 

— Bine. Dar dacă Pekka Rollins ne omoară pe toţi, o să-i cer 
stafiei lui Wylan s-o înveţe pe stafia mea cum să cânte la flaut, 
numai ca s-o pot scoate din minţi pe stafia ta. 

Buzele lui Brekker s-au arcuit într-un zâmbet: 

— lar eu o să angajez stafia lui Matthias să-i dea un șut în cur 
stafiei tale. 

— Stafia mea n-o să se asocieze cu a ta, a spus Matthias 
ferm, iar în clipa următoare s-a întrebat dacă nu cumva aerul de 
mare începuse să-i macine creierul. 


Partea a treia. 
Cu inima frântă 


16. Inej 


O dureau toate. Şi de ce se legăna camera? 

Inej s-a trezit greu, cu gândurile foarte încâlcite. Și-a amintit 
durerea de la cuțitul lui Oomen, cățăratul pe lăzi, lume strigând 
la picioarele ei în timp ce stătea atârnată doar de vârfurile 
degetelor. Coboară, Fantomă. Dar apoi Kaz se întorsese după 
ea, să-și salveze investiţia. Probabil reușiseră să se îmbarce pe 
Ferolind. 

A încercat să se întoarcă pe o parte, dar durerea era prea 
intensă, așa că s-a mulţumit să-și întoarcă doar capul. Nina 
moţăia pe un taburet înghesuit în colţul de lângă masă, ţinând-o 
ușor de mână pe Inej. 

— Nina, a îngăimat ea, simţindu-și gâtul ca și când ar fi fost 
căptușit cu vată. 

Nina a tresărit: 

— N-am adormit! a spus ea, uitându-se cu ochi tulburi la Inej. 
Te-ai trezit! a strigat ea, îndreptându-se de spate. Slavă sfinţilor, 
te-ai trezit! 

Și a izbucnit în plâns. 

Inej a încercat să se ridice în capul oaselor, dar abia a reușit 
să-și ridice capul. 

— Nu, nu, a spus Nina. Nu încerca să te mişti, odihnește-te. 

— Te simţi bine? 

Nina a început să râdă printre lacrimi: 

— Da, mi-e bine. Dar tu ești cea care a fost înjunghiată. Nu 
știu ce-i cu mine... E mult mai ușor să omori oameni decât să ai 
grijă de ei. 

Inej a clipit, apoi au izbucnit amândouă în râs. 

— Aaaau, a gemut Inej. Nu mă face să râd. E îngrozitor. 

Nina s-a crispat: 

— Dar tu cum te simţi? 

— Am dureri, dar nu cumplite. Și mi-e sete. 

Nina i-a oferit o cană de tablă cu apă rece: 

— E proaspătă. leri a plouat. 

Inej a băut cu grijă, lăsând-o pe Nina să-i ţină capul ridicat. 

— Câtă vreme am fost inconștientă? 

— Trei zile, aproape patru, i-a răspuns Nina. Jesper ne scoate 
pe toţi din minţi. Nu cred că l-am văzut stând locului mai mult 
de două minute. 


Apoi s-a ridicat brusc: 

— Trebuie să-i spun lui Kaz că te-ai trezit! Noi credeam... 

— Stai, a spus Inej, apucând-o de mână. Ai putea... ai putea 
să nu-i spui chiar acum? 

Nina a luat loc cu o mină nedumerită: 

— Sigur, dar... 

— Nu spune nimănui în noaptea asta, a continuat Inej, apoi a 
făcut o pauză: E noapte? 

— Da. Puțin trecut de miezul nopţii. 

— Ştim cine ne-a atacat în port? 

— Pekka Rollins. A tocmit pe Vârfurile Negre și Pescărușii 
Tăioși să ne împiedice să ieșim din Portul Cinci. 

— Cum știa de unde o să plecăm? 

— Încă n-am aflat. 

— L-am văzut pe Oomen... 

— Oomen e mort. L-a omorât Kaz. 

— Da? 

— Kaz a omorât mulţi oameni. Rotty l-a văzut lichidând 
Vârfurile Negre care puseseră mâna pe tine după ce ai fost 
înjunghiată. Dacă nu mă-nșel, vorbele lui Rotty au fost exact 
astea: „Era suficient sânge cât să vopsești în roșu un hambar 
întreg.“ 

— Atâta moarte, a spus Inej, închizând ochii. 

În Butoi, erau mereu înconjurați de moarte, dar niciodată nu 
se apropiase de ea atât de mult. 

— Îi era teamă pentru tine. 

— Lui Kaz nu-i e teamă de nimic. 

— Ar fi trebuit să-i vezi faţa când te-a adus la mine. 

— Sunt o investiţie foarte prețioasă. 

Nina a rămas cu gura deschisă: 

— Spune-mi că n-a zis asta. 

— Bineînţeles c-a zis-o. Mă rog, nu și partea cu „foarte 
prețioasă“. 

— Un idiot. 

— Și Matthias? 

— Alt idiot... Crezi că poţi să mănânci? 

Inej a clătinat din cap. Nu-i era deloc foame. 

— Încearcă, a îndemnat-o Nina. Erai slabă și înainte de atac. 

— Deocamdată nu vreau decât să mă odihnesc. 

— Desigur, i-a spus Nina. O să sting felinarul. 


Inej a pus iarăși mâna pe ea: 

— Nu. Încă nu vreau să adorm la loc. 

— Aș putea să-ţi citesc ceva, dar n-am nicio carte. La Micul 
Palat e un Sfâșie-lnimi care poate recita ore-n șir poeme epice. 
Dacă l-ai asculta, ţi-ai dori să mori. 

Inej a râs, dar s-a crispat imediat: 

— Doar stai cu mine. 

— Bine. Și dacă tot ai chef de vorbă, ce-ar fi să-mi spui cum 
se face că nu ai cioara și potirul pe braţ? 

— Începi cu întrebările ușoare? 

Nina a pus picior peste picior, sprijinindu-și bărbia în mâini: 

— Aștept. 

Inej a tăcut o vreme. 

— Mi-ai văzut cicatricile, a spus ea în cele din urmă, iar Nina a 
dat din cap. Când Kaz l-a convins pe Per Haskell să-mi 
răscumpere contractul, primul lucru pe care l-am făcut a fost să- 
mi scot tatuajul cu pana de păun. 

— Cine s-a ocupat de asta a făcut o treabă destul de proastă. 

— Nu era un Corporalnik și nici măcar un medic. 

Ci un măcelar nu tocmai priceput care își făcea meseria 
printre disperaţii din Butoi. Îi dăduse lui Inej o gură de whisky, 
apoi pur și simplu îi tăiase pielea, îndepărtând bucăţile tatuate și 
lăsându-i pe antebraţ cicatrici noduroase. Dar lui Inej nu-i 
păsase. Durerea era eliberatoare. Clienţilor de la Casa Exotică le 
plăcea să vorbească despre pielea ei. Era precum cafeaua cu 
lapte dulce. Precum caramelul topit. Precum satinul. S-a bucurat 
de fiecare tăietură de cuţit și de cicatricile cu care rămăsese. 

— Kaz mi-a zis că tot ce trebuia să fac era să devin utilă. 

Kaz o învățase să spargă un seif, să fure din buzunare, să 
mânuiască un cuţit. El îi făcuse cadou primul pumnal, cel pe 
care lnej îl botezase Sankt Petyr - nu era la fel de frumos ca 
mușcatele sălbatice, dar era mai practic. Poate am să-l folosesc 
să te tai pe tine, îi spusese ea, iar el oftase: Ce bine-ar fi de-ai fi 
așa însetată de sânge. 

Dar Inej nu-și putuse da seama dacă glumea. 

Acum s-a mișcat un pic pe masă. O durea, dar nu foarte tare. 
Ţinând cont cât de adânc intrase cuțitul, probabil mâinile Ninei 
fuseseră ghidate de sfinţii lui Inej. 


— Kaz mi-a zis că, dacă mă dovedesc destoinică, o să mă pot 
alătura Scursurilor când o să fiu pregătită. Ceea ce s-a și 
întâmplat. Dar nu mi-am făcut tatuajul. 

Nina a ridica din sprâncene: 

— N-am știut că e opţional. 

— În principiu, nici nu e. Știu că unii nu înţeleg, dar Kaz mi-a 
zis... mi-a zis că era alegerea mea, că n-o să fie el cel care o să 
mă însemneze din nou. 

Dar, în felul lui, o făcuse - în ciuda precauţiilor ei. Faptul că 
simțea ceva pentru Kaz Brekker era cea mai gravă formă de 
prostie. Ştia asta. Dar el fusese cel care o salvase, și asta 
însemna ceva - chiar dacă o făcuse din motive egoiste. Ba chiar 
o poreclise Fantoma. 

— Nu-mi place, îi spusese ea. Ce, sunt un cadavru? 

— Nu, un strigoi, o corectase el. 

— N-ai zis că o să fiu păianjenul tău? De ce nu rămânem la 
porecla asta? A 

— Pentru că sunt mulţi păianjeni în Butoi. In plus, trebuie ca 
dușmanilor tăi să le fie teamă de tine. Să nu creadă că te pot 
strivi cu vârful cizmei. 

— Dușmanii mei? 

— Dușmanii noștri. 

Kaz o ajutase să-și construiască o legendă care să-i servească 
drept armură, ceva mai mare și mai înspăimântător decât fata 
care fusese până atunci. Inej a oftat. Nu voia să se mai 
gândească la Kaz. 

— Vorbește tu, i-a cerut Ninei. 

— Ţi se închid ochii. Ar trebui să dormi. 

— Nu-mi plac navele. Îmi trezesc amintiri urâte. 

— Și mie. 

— Atunci cântă-mi ceva. 

Nina a râs: 

— Îți amintești ce ţi-am zis mai adineauri despre recitatorul de 
poeme epice? Crede-mă, nu vrei să-ţi cânt eu. 

— Nici dacă te rog? 

— Nu știu decât melodii populare ravkane și cântece de pahar 
kerchiene. 

— Un cântec de pahar. Ceva vesel. 

Nina a pufnit. 


— Doar pentru tine, Fantomă, a spus ea, apoi și-a dres glasul 
și a început: Tânăr și viteaz căpitan, pe mare neînfricat / Soldat, 
marinar, de boli neatins... 

Inej a chicotit, ducând repede mâna la coaste: 

— Ai dreptate, n-ai pic de voce. 

— Si ti-am ZIS. 

— Continuă. 

Vocea Ninei chiar era îngrozitoare, dar o ajuta pe lnej să 
rămână în clipa aceea, în nava aceea. inej nu voia să se 
gândească la ultima ei călătorie pe mare, dar amintirile erau 
greu de ţinut în frâu. 

Nici măcar nu trebuia să fie în căruţa cu coviltir în dimineaţa 
când au răpit-o negustorii de sclavi. Avea paisprezece ani, iar 
familia ei își petrecea vara pe coasta Ravkăi de Vest, 
bucurându-se de mare și făcând numere de acrobație la un 
carnaval de lângă Os Kervo. Ar fi trebuit să-l ajute pe tatăl ei să 
cârpească plasele. Dar nu avea niciun chef și își permisese să 
mai doarmă câteva minute sub pătura subţire de bumbac, 
ascultând murmurul valurilor. 

Când bărbatul apăruse în ușa caravenei, Inej nici măcar nu 
fugise, ci doar spusese: „Incă cinci minute, tati.“ 

Apoi au înșfăcat-o de picioare și au tras-o din căruţă. Inej s-a 
izbit cu capul de pământ. Erau patru bărbaţi robuști, marinari. 
Când a încercat să ţipe, i-au pus căluș. l-au legat mâinile și 
picioarele, iar unul dintre ei a aruncat-o pe umăr și au urcat cu 
toţii într-o barcă lungă pe care o legaseră în golf. 

Mai târziu, Inej avea să afle că aceea era una dintre coastele 
predilecte ale negustorilor de sclavi. Zăriseră caravana suli de 
pe nava lor și văsliseră până la mal în zorii zilei, când tabăra era 
aproape pustie. 

Inej nu-și mai amintea mare lucru din restul călătoriei. Fusese 
aruncată în cală cu un grup de alţi copii - unii mai în vârstă, alţii 
mai tineri, mai ales fete, dar și câţiva băieţi. Ea era singura suli, 
dar câţiva vorbeau ravkana și i-au povestit cum fuseseră răpiți. 
Unul fusese înhăţat de pe șantierul naval al tatălui său; o alta se 
juca în ochiurile de apă lăsate de reflux și se îndepărtase prea 
mult de prietenele ei. Una fusese vândută de fratele ei mai mare 
ca să-și achite datoriile de la jocurile de noroc. Marinarii vorbeau 
o limbă pe care Inej n-o înţelegea, dar unul dintre copii a spus 
că erau duși pe o insulă mare din arhipelagului kerchian, unde 


aveau să fie vânduți la licitație unor persoane private, sau 
caselor de toleranţă din Ketterdam și din Novyi Zem. La licitaţii 
veneau oameni din toată lumea. lnej credea că în Kerch 
comerţul cu sclavi era ilegal, dar se părea că lucrurile nu 
stăteau tocmai așa. 

Și totuși, Inej nu apucase să vadă piedestalul pe care erau 
expuși sclavii spre vânzare; când, în cele din urmă, au ancorat, 
Inej a fost condusă pe punte și arătată uneia dintre cele mai 
frumoase femei pe care le văzuse vreodată, o blondă înaltă cu 
ochi căprui și păr bogat. 

Femeia a ridicat felinarul și a examinat-o pe lnej bucată cu 
bucată - dinţii, sânii, ba chiar și picioarele. A tras-o de părul 
încâlcit și a zis: „O să trebuiască s-o radem.“ Apoi a făcut un pas 
în spate: „E drăguță. E costelivă și plată ca o tigaie, dar are 
pielea impecabilă.“ 

După care s-a întors cu spatele să se tocmească cu marinarii, 
în timp ce Inej a rămas în picioare, cu fusta suflecată în jurul 
taliei, acoperindu-și cu mâinile legate pieptul rămas dezgolit. 
Inej vedea strălucirea lunii în valurile golfului. Sari, s-a gândit 
ea. Orice te-ar aștepta pe fundul mării e mai bun decât locul 
unde te duce femeia asta. Dar nu avusese curajul. 

Fata care devenise între timp ar fi sărit fără să stea pe 
gânduri și poate ar fi luat cu ea și pe unul dintre negustorii de 
sclavi. Sau poate se amăgea. Inej îngheţase când Tante Heleen 
o acostase pe cheiul Doagei de Vest. Nu fusese nici mai 
puternică, nici mai curajoasă decât înainte, ci aceeași fată suli 
speriată care stătuse paralizată și umilită pe puntea acelei nave. 

Acum, Nina îi cânta în continuare, ceva despre un marinar 
care își părăsise iubita. 

— Învaţă-mă refrenul, i-a cerut Inej. 

— Ar trebui să te odihnești. 

— Refrenul. 

Așa că Nina a învăţat-o versurile și - poticnindu-se și falsând - 
au cântat împreună până s-au stins felinarele. 


17. Jesper 

Lui Jesper mai că-i venea să se arunce peste bord că să mai 
scape de rutină. /ncă șase zile. Incă șase zile pe nava aceea - 
dacă aveau noroc și vântul ţinea cu ei -, după care aveau să dea 
de uscat. Coasta de vest a Fjerdei era plină de stânci abrupte și 
pietre periculoase. Nu te puteai apropia de ea în siguranţă decât 
în porturile Djerholm și în Elling, dar întrucât ambele erau foarte 
bine păzite, fuseseră nevoiţi să călătorească până la porturile 
din nord, folosite de vânătorii de balene. Jesper spera în secret 
să fie atacați de pirați, dar goeleta lor era prea mică pentru a 
putea transporta vreo încărcătură prețioasă. Erau o ţintă lipsită 
de interes și străbătuseră fără probleme rutele comerciale 
aglomerate din Marea Adevărată, arborând steagul Kerchului, o 
naţiune neutră. In scurtă vreme, au ajuns în apele reci ale 
nordului, înaintând prin Isenvee. 

Jesper umbla de colo-colo pe punte, se urca pe catarg, încerca 
să joace cărți cu echipajul, își curăța armele. li era dor de uscat, 
de mâncarea gustoasă și de o bere bună. li era dor de oraș. 
Dacă și-ar fi dorit liniște și spaţii deschise, ar fi rămas la 
frontieră și ar fi devenit fermierul pe care și-l dorea taică-su. Nu 
prea avea ce să facă pe navă: studia schiţele Curţii de Gheaţă, 
asculta văicărelile lui Matthias sau îl tachina pe Wylan, care se 
străduia deseori să-și imagineze mecanismele porţilor din zidul 
de apărare. 

Kaz era impresionat de schiţe. 

— Gândești ca un spărgător, i-a spus el lui Wylan odată. 

— Banu. 

— Vreau să spun că vezi lucrurile în trei dimensiuni. 

— Nu-s un infractor, a protestat Wylan. 

Kaz i-a aruncat o privire aproape compătimitoare: 

— Nu, ești un flautist care a nimerit într-o companie proastă. 

Jesper a luat loc lângă Wylan: 

— Învață să primeşti un compliment. Kaz nu-i foarte generos 
când vine vorba de laude. 

— Nu e deloc un compliment. Nu sunt ca el. Locul meu nu e 
aici. 

— Nu te contrazic. 

— Şi nici locul tău nu-i aici. 

— Cum adică, pui de negustor? 


— Nu avem nevoie de un trăgător pentru planul lui Kaz, așa 
că singura ta treabă e să te foiești de colo-colo și să enervezi pe 
toată lumea. 

Jesper a ridicat din umeri: 

— Kaz are încredere în mine. 

Wylan a pufnit și a pus mâna pe toc: 

— Eşti sigur? 

Jesper s-a răsucit stânjenit. Bineînţeles că nu era sigur. Își 
petrecea mult prea mult timp încercând să ghicească gândurile 
lui Kaz Brekker. Și dacă într-adevăr dobândise o mică parte din 
încrederea lui Kaz, oare o merita? 

Și-a lovit revolverele cu degetele mari și a spus: 

— Când or să înceapă să zboare gloanţele, ai să vezi că sunt 
foarte util. Desenele astea frumoase n-o să te ţină în viaţă. 

— Avem nevoie de planurile astea. Și în caz c-ai uitat, am 
reușit să scăpam din portul Ketterdamului numai mulțumită 
grenadelor mele luminoase. 

— O strategie genială! a pufnit Jesper. 

— Dar a mers, nu? 

— Odată cu Vârfurile Negre, i-ai orbit și pe ai noștri. 

— A fost un risc calculat. 

— Ba ai scuipat în sân și ai sperat c-o să iasă bine. Crede-mă, 
știu diferența. 

— Da, am auzit. 

— Adică? 

— Adică toată lumea știe că nu te poţi abţine de la o luptă sau 
un pariu, oricare ar fi riscurile. 

Jesper a mijit ochii și s-a uitat la pânze: 

— Dacă nu te naști cu toate avantajele, înveţi să-ți asumi 
riscuri. 

— Eu n-am..., a început Wylan, punând tocul jos. De ce crezi 
că știi totul despre mine? 

— Știu multe, pui de negustor. 

— Ce bine de tine. Eu simt că n-o să știu niciodată suficient. 

— Despre ce? 

— Despre orice, a mormăit Wylan. 

Deși om cu capul pe umeri, Jesper s-a simţit intrigat. 

— Cum ar fi? a insistat el. 


— Păi, de exemplu, armele astea, a spus el, făcând semn spre 
revolverele lui Jesper. Au un mecanism de tragere neobișnuit, 
nu? Dacă aș putea să le demontez... 

— Nici măcar să nu te gândești. 

Wylan a ridicat din umeri. 

— Sau șanțul de gheaţă, a continuat el, lovind cu degetul 
schiţa Curţii de Gheaţă. 

Matthias le spusese că șanțul nu era plin cu gheaţă solidă, ci 
cu apă extrem de rece, acoperită cu un strat subţire de gheaţă, 
nu mai gros decât o foaie de napolitană. Insă șanțul era foarte 
expus și imposibil de traversat. 

— Ce-i cu el? 

— De unde vine apa aia? Curtea e pe un deal, așa că unde e 
pânza freatică sau apeductul care aduce apa? 

— Contează? Șanțul e traversat de un pod. Deci nu trebuie să 
trecem prin apă. 

— Dar nu ești curios? 

— Pe toţi sfinţii, nu! Găsește-mi un sistem prin care să câștig 
la mărăcine în trei sau la roata lui Makker. Asta chiar m-ar 
interesa. 

Dar Wylan deja își reluase munca, evident dezamăgit. 

Din cine știe ce motiv, și Jesper era un pic dezamăgit. 


* 


Jesper trecea s-o vadă pe Inej dimineaţa și seara. Ideea că 
Fantoma și-ar fi putut pierde viaţa după ambuscada de la docuri 
îl afectase profund. În ciuda eforturilor Ninei, fusese sigur că Inej 
nu avea să scape cu viaţă. 

Dar, într-o dimineaţă, Jesper a găsit-o pe Inej stând în capul 
oaselor, îmbrăcată cu pantaloni, o vestă matlasată și o tunică cu 
glugă. 

Nina era aplecată, străduindu-se să-i îndese picioarele în 
ciudatele ei espadrile cu tălpi de cauciuc. 

— Inej! a strigat Jesper. N-ai murit! 

— Nu mai mult ca voi, a zâmbit ea ușor. 

— Dacă deja ai început să ne împărtășești din deprimanta 
înţelepciune suli, înseamnă că te simţi mai bine. 

— Nu sta cu mâinile-n sân, a bombănit Nina. Ajută-mă să-i 
bag drăciile astea în picioare. 


— Dacă m-ai lăsa pe mine..., a început Inej. 

— Să nu te apleci, a mustrat-o Nina. Să nu sari. Să nu te mişti 
brusc. Dacă nu promiţi c-o iei ușor, îţi încetinesc inima și te ţin 
în comă până te refaci complet. 

— Nina Zenik, imediat ce o să aflu unde mi-ai pus cuţitele, o 
să avem o discuţie serioasă. 

— Și ar fi bine să începi cu: Multumesc, minunată Nina, pentru 
că ti-ai dedicat fiecare clipă a acestei călătorii nenorocite 
salvării bietei mele vieți. 

Jesper se aștepta ca Inej să râdă, dar a fost surprins când a 
văzut că a cuprins fața Ninei în palme și a spus: 

— Mulţumesc că m-ai păstrat pe lumea asta când soarta 
părea hotărâtă să mă târască în lumea de dincolo. Îţi rămân 
datoare pe viaţă. 

Nina s-a înroșit. 

— Te tachinam, Inej, a spus ea, iar după o pauză a adăugat: 
Și cred că amândouă suntem sătule de datorii. 

— E o datorie care mă bucură. 

— Bine, bine. Când ne întoarcem în Ketterdam, să mă scoţi în 
oraș și să-mi faci cinste cu gofre. 

De data asta Inej a râs. Și-a împreunat mâinile, luându-și o 
mină meditativă: 

— Un desert pentru o viață? Nu mi se pare echitabil. 

— Mă aștept să-mi iei gofre cu adevărat bune. 

— Stiu unde trebuie să mergem, a spus Jesper. E un local 
unde au un sirop de arțar... 

— Tu nu ești invitat, a spus Nina. Acuma ajută-mă s-o ridic. 

— Pot să merg și singură, a mormăit Inej, dându-se jos de pe 
masă și ridicându-se în picioare. 

— Fă-mi pe plac. 

Cu un oftat, Inej s-a sprijinit de braţul întins de Jesper și au 
pornit împreună spre punte, cu Nina în urma lor. 

— Zău că nu-i nevoie, a spus lnej. Mă descurc. 

— Da, tu te descurci, a răspuns Jesper, dar eu s-ar putea să 
mă dezechilibrez în orice clipă, așa că fii atentă. 

Când au ajuns pe punte, lnej l-a strâns de braţ să se 
oprească, apoi a dat capul pe spate și a inspirat adânc. Era o zi 
cenușie, iar marea părea o placă mohorâtă de ardezie, 
presărată cu dâre de spumă. Cerul era plin de nori groși, iar un 
vânt puternic umfla pânzele, purtând mica navă peste valuri. 


— Ce bine e să-ţi fie răcoare în felul ăsta, a spus ea cu glas 
scăzut. 

— În ce fel? 

— Să simţi vântul în păr și stropi de mare pe piele. Răcoarea 
celor vii. 

— Două ture de punte și dup-aia înapoi în pat, a avertizat-o 
Nina, apoi s-a apropiat de Wylan, care stătea la pupă. 

Lui Jesper nu i-a scăpat că Nina alesese să meargă în locul cel 
mai îndepărtat de Matthias. 

— Așa au fost tot timpul? a întrebat Inej, plimbându-și privirea 
între Nina și fjerdan. 

Jesper a încuviinţat din cap: 

— E ca și când te-ai uita la doi lincși care își dau târcoale. 

Inej a scos un ușor mârâit: 

— Şi ce crezi că au de gând să-și facă atunci când o să se 
atace? 

— Să se spintece cu ghearele până la moarte? 

Inej a dat ochii peste cap: 

— Nu-i de mirare că ești atât de slab la cărţi. 

Jesper a condus-o spre balustradă, unde puteau să facă o 
mică plimbare fără să încurce pe nimeni. 

— Te-aș ameninţa că te arunc în mare, dar se uită Kaz la noi. 

Inej a dat din cap. N-a ridicat privirea spre Kaz, care stătea 
alături de Specht, la timonă. Insă Jesper s-a uitat la el și i-a făcut 
bucuros cu mâna. Expresia lui Kaz nu s-a schimbat. 

— Ar muri dacă ar zâmbi și el din când în când? a întrebat 
Jesper. 

— Foarte probabil. 

Toți membrii echipajului au salutat-o bucuros și i-au urat 
însănătoșire grabnică, iar Jesper simţea că lnej era tot mai 
semeaţă de fiecare dată când cineva striga: „S-a întors 
Fantoma!“. Până și Matthias a făcut o plecăciune stângace în 
faţa ei și a spus: 

— Din câte am înţeles, tu ești motivul pentru care am reușit 
să scăpăm cu viaţă din port. 

— Presupun că au fost mai multe motive, a răspuns Inej. 

— Şi eu am fost un motiv, s-a oferit Jesper. 

— Chiar și așa, a spus Matthias, fără să-l ia în seamă. 
Mulţumesc. 


Apoi au mers mai departe, iar Jesper a văzut un zâmbet 
satisfăcut pe buzele lui Inej. 

— Surprinsă? a întrebat el. 

— Un pic, a recunoscut ea. Am petrecut atâta timp cu Kaz. 
Cred că... 

— E o noutate să fii apreciată. 

Inej a chicotit, dar a dus imediat o mână la coaste: 

— Incă mă doare când râd. 

— Toţi se bucură că ești în viaţă. Și eu mă bucur. 

— Sper să ai dreptate. Cred că niciodată n-am simţit că locul 
meu e printre Scursuri. 

— Păi, nicinue. 

— Mersi. 

— Da, suntem o echipă cu interese limitate, iar tu nu înjuri, nu 
joci și nici nu bei peste măsură. Dar îţi spun eu secretul 
popularității: Riscă-ţi viaţa ca să-ţi salvezi camarazii dintr-o 
ambuscadă. E un mijloc excelent de a-ţi face prieteni. 

— Câtă vreme nu trebuie să mă apuc să merg la petreceri. 

Când au ajuns la proră, Inej s-a sprijinit de balustradă și s-a 
uitat spre orizont. 

— A venit vreodată să mă vadă? 

Jesper știa că se referea la Kaz: 

— În fiecare zi. 

Inej l-a fixat cu ochii săi negri, apoi a clătinat din cap: 

— Nu doar că nu știi să citeşti oamenii, dar nu te pricepi nici 
la cacealmale. 

Jesper a oftat. Nu-i plăcea să dezamăgească pe nimeni. 

— Nu, a recunoscut el. 

Inej a dat din cap și s-a uitat din nou spre ocean. 

— Cred că nu-i place să vadă oameni zăcând la pat, a spus 
Jesper. 

— Cui Îi place? 

— Vreau să spun că i-a fost greu să te vadă aşa. În prima zi, 
când ai fost rănită... și-a cam pierdut mințile. 

Lui Jesper i-a fost greu s-o recunoască. Oare Kaz ar fi luat-o 
razna dacă cel înjunghiat ar fi fost Jesper? 

— E firesc. E o misiune care presupune șase oameni și se pare 
că are nevoie de mine ca să mă caţăr pe hornul unui 
crematoriu. Dacă mor, planul se duce de râpă. 


Jesper n-a contrazis-o. Nu putea pretinde că-l înţelegea pe Kaz 
sau care erau motivele lui. 

— Aș vrea să știu ceva, a spus el. De ce s-a certat Wylan cu 
taică-su? 

Inej i-a aruncat o privire scurtă lui Kaz, apoi s-a uitat peste 
umăr să se asigure că nu era în preajmă niciun membru al 
echipajului. Kaz îi spusese limpede că toate informaţiile legate 
fie și vag de misiune trebuiau să rămână între cei șase membri 
ai echipei. 

— Nu știu sigur, a răspuns ea. Acum trei luni, Wylan și-a făcut 
apariţia la azilul de noapte de lângă Stinghie. Folosea un nume 
de familie diferit, dar Kaz se interesează de toţi nou-veniţii din 
Butoi, așa că m-a pus să strâng niște informaţii. 

— Şi? 

Inej a ridicat din umeri: 

— Servitorii casei Van Eck sunt plătiţi atât de bine încât e 
greu să-i mituiești. Așa că n-am reușit să adun multe informaţii. 
Umblă zvonul că Wylan ar fi fost prins făcând nebunii cu unul 
dintre profesorii lui privaţi. 

— Serios? a întrebat Jesper sceptic. 

Într-adevăr, profunzimi nebănuite. 

— E doar un zvon. Mai ales că Wylan n-a fugit de acasă ca să 
se mute cu iubitul lui. 

— Atunci de ce l-a alungat de acasă tati Van Eck? 

— Nu cred că l-a alungat. Van Eck îi trimite scrisori lui Wylan 
în fiecare săptămână, dar el nici măcar nu le deschide. 

— Şi ce scrie în ele? 

Inej s-a sprijinit cu grijă de balustradă. 

— Presupui că le-am citit. 

— Și nu le-ai citit? 

— Ba bineînțeles că da, a răspuns ea, apoi s-a încruntat, 
aducându-și aminte. Van Eck spunea iar și iar aceleași lucruri: 
Dacă îmi vei citi scrisoarea, vei afla cât de mult îmi doresc să te 
întorci acasă. Sau: Mă rog să citești aceste rânduri și să te 
gândești la tot ce ai lăsat în urmă. 

Jesper s-a uitat peste umăr la Wylan, care stătea de vorbă cu 
Nina. 

— Misteriosul pui de negustor, a spus el. Mă întreb ce chestie 
gravă o fi făcut taică-su încât să-și determine fiul să se mute în 
Butoi. 


— Acuma spune-mi tu mie ceva, Jesper. Ce te-a făcut să vii în 
misiunea asta? Știi cât de periculoasă e și care sunt șansele să 
ne întoarcem în viaţă. Știu că-ţi plac provocările, dar e prea 
mult, chiar și pentru tine. 

Jesper s-a uitat la valurile cenușii ale mării, care mărșăluiau 
spre orizont într-o formaţie nesfârșită. Nu-i plăcuse niciodată 
oceanul: îl neliniștea ideea că sub el se întindea un tărâm 
necunoscut, că o creatură flămândă și plină de dinţi ar fi putut 
să-l înhaţe și să-l tragă la fund. Şi în ultima vreme se simţea așa 
tot timpul, chiar și când era pe uscat. 

— Am datorii, Inej. 

— Tu întotdeauna ai datorii. 

— Nu, de data asta e grav. Am împrumutat bani de la cine nu 
trebuia. Ştii că tata are o fermă. 

— În Novyi Zem. 

— Da, în vest. Anul ăsta a început să scoată profit. 

— Oh, Jesper, spune-mi că n-ai făcut asta. 

— Aveam nevoie de împrumut... Lui taică-meu i-am zis că am 
nevoie de bani să-mi termin studiile la universitate. 

Inej s-a uitat la el: 

— Crede că ești student? 

— De-aia am venit în Ketterdam. În prima săptămână după 
ce-am ajuns, m-am dus pe Doaga de Est cu alţi studenţi. Am pus 
câteva kruge pe o masă. A fost un capriciu. Nici măcar nu știam 
regulile de la roata lui Makker. Dar când crupierul a învârtit 
roata, am auzit cel mai plăcut sunet din lume. Am câștigat, apoi 
am continuat să câștig. A fost cea mai frumoasă noapte din 
viața mea. 

— Şi de atunci ai tot încercat s-o retrăiești. 

Jesper a dat din cap: 

— Ar fi trebuit să stau în bibliotecă. Am câștigat. Am pierdut. 
Apoi iar am pierdut. Aveam nevoie de bani, așa că am început 
să lucrez pentru bandele din Butoi. Într-o noapte, când treceam 
printr-un pasaj, m-au atacat doi tipi, dar Kaz i-a pus la pământ și 
de atunci am început să lucrăm împreună. 

— Probabil el i-a tocmit pe indivizii ăia să te atace, ca să simţi 
că îi ești dator. 

— N-are-a face..., a început Jesper, dar s-a oprit și a râs. 
Bineînţeles că ar fi în stare de așa ceva. 


Apoi și-a îndoit degetele de câteva ori, uitându-se la liniile din 
palmă: 

— Kaz e... nu știu... nu seamănă cu niciunul din oamenii pe 
care i-am cunoscut. Mă ia prin surprindere. 

— Da. La fel ca un roi de albine în șifonier. 

Jesper a izbucnit în râs: 

— Exact așa. 

— Şi ce căutăm noi aici? 

Jesper s-a întors spre ocean, simțind că i se încing obrajii: 

— Sperăm să găsim miere. Şi ne rugăm să nu ne înţepe 
albinele. 

Inej l-a înghiontit ușor cu umărul: 

— Atunci măcar suntem amândoi la fel de proști. 

— Habar n-am care-i scuza ta, Fantomă. In ce mă privește, eu 
sunt genul care nu poate să pună cărțile jos, nici când are o 
mână proastă. 

Inej și-a trecut braţul pe după al lui: 

— Asta înseamnă că ești un jucător foarte slab, Jesper. Dar 
ești un prieten nemaipomenit. 

— Ştii, ești prea bună pentru el. 

— Știu. Şi tu ești prea bun pentru el. 

— Ne mai plimbăm un pic? 

— Da, a răspuns lnej, luând-o din loc odată cu el. Și apoi o să 
am nevoie să-i distragi atenţia Ninei, ca să-mi pot căuta cuţitele. 
— Nicio problemă. E suficient să aduc vorba despre Helvar. 

Când au ajuns la proră și au pornit pe cealaltă latură a punţii, 
Jesper a aruncat o privire peste umăr spre timonă. Kaz era tot 
acolo. Se uita în continuare la ei cu o privire încruntată și cu o 
expresie la fel de indescifrabilă ca de obicei. 


18. Kaz 


După ce lnej a ieșit din cabina medicală, lui Kaz i-au trebuit 
două zile să-și facă curaj să se apropie de ea. lnej stătea 
singură, picior peste picior, sprijinită de un perete al navei, 
sorbind dintr-o ceașcă de ceai. 

Kaz s-a apropiat șchiopătând de ea: 

— Vreau să-ţi arăta ceva. 

— Mă simt bine, mersi că m-ai întrebat, a spus ea, ridicând 
privirea spre el. Tu cum te mai simţi? 

Kaz a simţit că i se ridică colţurile gurii: 

— Minunat. 

S-a așezat cu greu lângă ea și și-a pus bastonul deoparte. 

— Ce-ţi mai face piciorul? 

— E bine. Uite. 

Și a întins între ei schița lui Wylan ce înfățișa sectorul 
închisorii. Cele mai multe dintre desenele lui Wylan reprezentau 
Curtea de Gheaţă de deasupra, dar schiţa închisorii era făcută 
din profil, o secţiune în care se vedeau nivelurile clădirii. 

— Am văzut-o, a spus lnej, apoi și-a plimbat degetul în linie 
dreaptă de la subsol până la acoperiș. Şase etaje prin horn. 

— Poţi s-o faci? 

Sprâncenele ei negre s-au arcuit: 

— Există și altă variantă? 

— Nu. 

— Și dacă îţi spun că nu pot să mă caţăr, îi ceri lui Specht să 
întoarcă nava și să ne ducă înapoi în Ketterdam? 

— O să găsesc altă variantă, a răspuns Kaz. Nu știu care, dar 
nu renunţ la recompensă. 

— Ştii că pot s-o fac, Kaz, și știi că n-am să te refuz. Așa că ce 
rost are să mă întrebi? 

Pentru că de două zile tot caut o scuză să stau de vorbă cu 
tine. 

— Vreau să mă asigur că știi ce te așteaptă și că studiezi 
planurile. 

— E un test? 

— Da, a spus Kaz. Dacă dai greș, o să rămânem blocaţi cu 
toţii într-o închisoare fjerdană. 

— Aha, a spus ea, luând o gură de ceai. lar eu o să mor. 

A închis ochii, sprijinindu-și capul de perete. 


— Îmi fac griji din cauza traseului de fugă spre port. Nu-mi 
place că nu avem decât o ieșire. 

Kaz s-a sprijinit și el de perete. 

— Nici mie, a recunoscut el, întinzându-și piciorul bolnav. Dar 
tocmai de-aia și-au construit fjerdanii Curtea în felul ăsta. 

— Ai încredere în Specht? 

Kaz s-a uitat la ea cu coada ochiului: 

— Am vreun motiv să mă îndoiesc de el? 

— Nicidecum, dar dacă Fero/ind nu ne așteaptă în port... 

— Am suficientă încredere în el. 

— Îţi e dator? 

Kaz a încuviinţat din cap, apoi s-a uitat în jur și a spus: 

— A fost dat afară din marină pentru insubordonare și i-a fost 
refuzată pensia. Are de întreţinut o soră care locuiește lângă 
Belenat. l-am făcut rost de banii care i se cuveneau. 

— Frumos din partea ta. 

Kaz a mijit ochii: 

— Nu-s un personaj din poveștile pentru copii care face farse 
inofensive și fură de la bogaţi ca să dea la săraci. Din afacerea 
asta am făcut rost de bani și de informaţii. Specht cunoaște 
rutele maritime ca pe propriu-i buzunar. 

— Știu, Kaz, nu faci nimic gratis, a spus ea, fixându-l cu 
privirea. Și totuși, dacă Fero/ind e interceptată, n-o să mai avem 
cum să plecăm din Djerholm. 

— Doar știi că o să fac cumva să ieșim de acolo. 

Spune-mi că stii asta. Kaz avea nevoie ca lnej să i-o spună. 
Era o misiunea diferită de tot ce încercase până atunci. Toate 
îndoielile pe care le formulase Fantoma erau legitime și 
răspundeau propriilor lui temeri. O repezise înainte să plece din 
Ketterdam, spunându-i că putea face rost de un alt păianjen 
pentru misiune, dacă ea se îndoia de reușita planului pus la cale 
de el. Kaz ar fi vrut ca Inej să-i spună că avea încredere în el, că 
putea să-i ducă în Curtea de Gheaţă și să-i scoată de acolo teferi 
și victorioși, așa cum făcuse cu alte echipe în alte misiuni. Avea 
nevoie să știe că Fantoma credea în el. 

Dar tot ce i-a spus Inej a fost: 

— Am auzit că Pekka Rollins a pus să fim împușcați în port. 

Kaz a simţit o undă de dezamăgire: 

— Şi? 

— Să nu crezi că n-am observat că-l spionezi, Kaz. 


— Nu-i decât un șef, unul dintre gangsterii din Butoi. 

— Ba nu. Când spionezi alte bande, e vorba de afaceri. Dar cu 
Pekka Rollins e ceva personal. 

Mai târziu, nu avea să-și amintească de ce-i făcuse o 
asemenea mărturisire. N-o spusese nimănui niciodată, nu 
rostise niciodată cu glas tare acele cuvinte. Dar acum, cu 
privirea aţintită asupra pânzelor de deasupra lor, a spus: 

— Pekka Rollins mi-a omorât fratele. 

Nu trebuia să vadă faţa lui Inej ca să-i simtă șocul. 

— Ai avut un frate. 

— Am avut multe, a răspuns el cu glas scăzut. 

— Îmi pare rău. 

Oare își dorise compasiunea ei? De aceea i-o spusese? 

— Kaz..., a început ea șovăielnic. 

Ce să facă? Să pună o mână consolatoare pe braţul lui? Să-i 
spună că înţelegea? 

— O să mă rog pentru el, a zis ea în cele din urmă. Pentru 
liniștea lui în lumea de dincolo, dacă n-a avut parte de ea pe 
pământ. 

Kaz a întors capul. Stăteau unul lângă altul, cu umerii aproape 
lipiţi. Ochii ei erau atât de căprui, încât păreau negri, și avea 
părul desfăcut, ceea ce se întâmpla extrem de rar - întotdeauna 
îl purta într-un coc foarte strâns. Până și ideea de a sta atât de 
aproape de cineva ar fi trebuit să-i facă pielea de găină. In 
schimb, Kaz s-a gândit: Ce s-ar întâmpla dacă m-aș apropia și 
mai mult? 

— N-am nevoie de rugăciunile tale, a spus el. 

— Atunci ce vrei? 

Vechile răspunsuri i-au venit repede în minte. Bani. 
Răzbunare. Să nu-mi mai răsune în minte vocea lui Jordie. Dar 
înăuntrul lui s-a auzit și un răspuns nou - puternic, insistent, 
nepoftit. Pe tine, Inej. Pe tine. 

Kaz a ridicat din umeri și a întors capul: 

— Să mor îngropat sub greutatea propriilor mele mormane de 
aur. 

Inej a oftat: 

— Atunci o să mă rog să primești ce vrei. 

— Alte rugăciuni? a întrebat el. Dar tu ce vrei, Fantomă? 

— Să plec din Ketterdam și să nu mai aud niciodată de orașul 
asta. 


Bine. Ar fi trebuit să-și caute un alt păianjen, dar măcar n-ar 
mai fi fost tulburat de prezenţa ei. 

— Cu treizeci de milioane de kruge, îţi poţi îndeplini dorinţa, a 
spus el, ridicându-se în picioare. Așa că roagă-te să avem parte 
de vreme bună și gărzi proaste. Pe mine să nu mă bagi în 
rugăciunile tale. 


Kaz a pornit șchiopătând spre proră, supărat pe el însuși și 
furios pe lnej. De ce se dusese să vorbească cu ea? De ce-i 
spusese de Jordie? De câteva zile era irascibil și nu se putea 
concentra. Era obișnuit s-o aibă pe Fantomă în preajmă - dând 
de mâncare la ciorile care veneau la fereastra lui, ascuțindu-și 
cuţitele în timp ce el lucra la birou, plictisindu-l cu proverbele ei 
suli. N-o voia pe Inej. Voia doar să revină la rutina lor dinainte. 

Kaz s-a sprijinit de balustrada goeletei. Și-ar fi dorit să nu-i fi 
spus nimic despre fratele lui. Chiar și acele câteva cuvinte 
treziseră amintiri care îi distrăgeau atenţia. Ce-i spusese lui 
Geels la Bursă? Sunt genul de bastard care nu se fabrică decât 
în Butoi. Incă o minciună, încă o piesă la mitul pe care și-l 
construise. 

După ce le murise tatăl, strivit sub un plug, cu măruntaiele 
împrăștiate pe câmp ca o dâră de flori roșii și umede, Jordie 
vânduse ferma. Nu se aleseseră cu mulţi bani, pentru că aveau 
multe datorii și trebuiseră să achite ipoteca. Dar le rămăsese 
suficient cât să ajungă cu bine în Ketterdam și să trăiască destul 
de bine o bună bucată de vreme. 

Kaz avea nouă ani pe atunci, încă îi era dor de tati și se temea 
să plece din casa în care crescuse. Îl ținuse strâns de mână pe 
fratele lui cât merseseră kilometri întregi prin peisajul frumos, 
cu dealuri blânde, până ajunseseră la un râu și săriseră într-o 
barcă mare care ducea marfă la Ketterdam. 

— Ce-o să se întâmple când o să ajungem acolo? îl întrebase 
pe Jordie. 

— O să fac rost de o slujbă de curier la bursă, apoi o să mă 
angajez funcţionar. O să cumpăr acţiuni și o să devin negustor 
adevărat, după care o să fac avere. 

— Și eu? 

— Tu o să te duci la școală. 


— Dar tu de ce nu mergi la școală? 

Jordie pufnise: 

— Sunt prea mare ca să merg la școală. Şi prea deștept. 

Primele zile în oraș fuseseră așa cum promisese Jordie. Se 
plimbaseră pe lângă porturi, prin zona poreclită Capacul, apoi pe 
Doaga de Est, să vadă saloanele de jocuri. Nu se aventuraseră 
prea mult spre sud, unde fuseseră preveniţi că străzile 
deveneau periculoase. Închiriaseră camere într-o pensiune mică 
și curată nu departe de Bursă și încercaseră toate mâncărurile 
noi pe care le văzuseră, mâncând până la greață acadele de 
gutui. Lui Kaz îi plăceau micile tarabe cu omlete, unde puteai 
alege ce voiai să pui în ele. 

În fiecare dimineaţă, Jordie se ducea la Bursă să-și caute de 
lucru, spunându-i lui Kaz să rămână la el în cameră. Ketterdam 
nu era un loc sigur pentru copiii singuri. Pe străzi umblau tâlhari 
și hoţi de buzunare, ba chiar și indivizi care furau băieţi ca să-i 
vândă la licitaţie. De aceea Kaz rămânea în cameră. Împingea 
un scaun lângă lavoar și se urca pe el să vadă în oglindă în timp 
ce încerca să facă monede să dispară, cum văzuse la un 
magician din fața unui salon de jocuri. Kaz s-ar fi uitat la el ore 
în șir, dar în cele din urmă Jordie l-a luat de acolo. li plăcuseră 
trucurile cu cărţi de joc, dar cel cu dispariţia monedei îl făcuse 
să stea treaz toată noaptea. Cum făcuse magicianul? Moneda 
era în mâna lui, iar în clipa următoare dispăruse. 

Dezastrul începuse cu un câine de jucărie cu cheiţă. 

Jordie venise acasă flămând și irascibil, necăjit din cauza încă 
unei zile pierdute: 

— Cică n-au slujbe, dar ce vor să spună e că n-au slujbe 
pentru un băiat ca mine. Toţi cei care lucrează acolo sunt verii 
ori fraţii cuiva. Sau fiii prietenilor. 

Kaz nu avea chef să-l înveselească, fiind posomorât după 
atâtea ore petrecute în cameră, doar în compania monedelor și 
a cărţilor de joc. Voia să se ducă pe Doaga de Est să găsească 
magicianul. 

În anii care au urmat, Kaz s-a tot întrebat ce s-ar fi întâmplat 
dacă Jordie nu i-ar fi făcut pe plac, dacă în loc să meargă după 
magician s-ar fi dus să se uite la navele din port sau dacă pur și 
simplu ar fi mers pe cealaltă parte a canalului. Voia să creadă că 
asta ar fi putut schimba lucrurile, dar cu cât înainta în vârstă, cu 
atât se îndoia mai mult că ar fi contat. 


Au trecut de ornamentele stridente ale Palatului de Smarald 
și, imediat după, chiar în faţa Loviturii de Aur, au dat peste un 
băiat care vindea căţeluși mecanici. Jucăriile aveau cheiţă de 
bronz și mergeau pe picioare ţepene, dând din urechile de tablă. 
Kaz s-a aplecat și a învârtit toate cheiţele, încercând să 
pornească toţi cățelușii în același timp, iar băiatul care le vindea 
a început o discuţie cu Jordie. Era din Lij, ce se afla la două 
orășele distanţă de cel în care fuseseră crescuţi Kaz și Jordie, și 
știa pe cineva care voia să angajeze curieri - nu la Bursă, ci la 
un birou din apropiere. Jordie putea să vină acolo a doua zi 
dimineaţă, i-a spus băiatul, și să meargă împreună să stea de 
vorbă cu el. Şi el voia să-și găsească o slujbă de curier. 

În drum spre casă, Jordie a cumpărat două ciocolate calde, nu 
una pe care s-o bea împreună. 

— Ne-a zâmbit și nouă norocul, a spus el, în timp ce, 
strângând cănile aburinde în mâini, stăteau amândoi pe un pod 
cu picioarele atârnate deasupra apei în care se reflectau 
luminile Doagei. 

Kaz s-a uitat la reflecţia lor în suprafaţa lucioasă a canalului și 
și-a spus în gând: Acum mă simt norocos. 

Băiatul care vindea căţelușii mecanici se numea Filip, iar omul 
pe care îl cunoștea era Jakob Hertzoon, un mic negustor care 
deţinea o cafenea lângă Bursă, unde investitorii cu posibilităţi 
reduse puteau să cumpere acţiuni ale curselor maritime care 
treceau prin Kerch. 

— Mi-ar plăcea să vezi și tu cum arată, i-a zis Jordie 
entuziasmat lui Kaz când s-a întors acasă noaptea târziu. Acolo 
găsești la orice oră lume care discută și schimbă informaţii, 
cumpără și vinde acţiuni și contracte pentru mărfuri viitoare. Şi 
toți sunt oameni simpli - măcelari, brutari, docheri. Domnul 
Hertzoon zice că oricine poate să se îmbogăţească. Tot ce-i 
trebuie e un pic de noroc și prieteni potriviţi. 

Următoarea săptămână a fost ca un vis frumos. Jordie și Filip 
erau curieri pentru domnul Hertzoon, ducând mesaje la și 
dinspre docuri, din când în când plasând comenzi pentru el la 
bursă sau la alte birouri comerciale. In timp ce ei lucrau, Kaz 
avea voie să stea în cafenea. Bărbatul care pregătea băuturile în 
spatele barului îl lăsa să stea pe tejghea și să-și exerseze 
trucurile de magie, dându-i lui Kaz ciocolată caldă pe săturate. 


Au fost invitaţi să ia cina la Hertzoon, care locuia într-o vilă 
elegantă de pe Zelverstraat, cu ușa de la intrare vopsită în 
albastru și cu perdele de dantelă albă la ferestre. Domnul 
Hertzoon era un bărbat robust cu o față rumenă și prietenoasă, 
încadrată de favoriţi mari și cărunţi. Soţia lui, Margit, l-a ciupit 
pe Kaz de obraji și i-a dat să mănânce hutspot cu cârnat afumat, 
lăsându-l să se joace în bucătărie cu fiica lor, Saskia, care avea 
zece ani - lui Kaz i s-a părut că era cea mai frumoasă fată din 
câte văzuse. El și Jordie au rămas până târziu în noapte, cântând 
tot felul de cântece, acompaniaţi la pian de Margit, în timp ce 
câinele lor mare și argintiu bătea cu coada în podea, fără să ţină 
cont de ritm. Kaz nu se mai simţise atât de bine de dinainte să 
le moară tatăl. Domnul Hertzoon chiar l-a lăsat pe Jordie să 
investească o sumă foarte mică în acţiunile unei companii. 
Jordie ar fi vrut să investească mai mult, dar domnul Hertzoon 
întotdeauna recomanda prudenţă: „Pași mici, tinere. Pași mici.“ 

Situaţia a devenit și mai bună când prietenul domnului 
Hertzoon s-a întors din Novyi Zem. Era căpitanul unui vas 
comercial kerchian și, într-un port zemenit, se întâlnise cu un 
fermier care cultiva trestie de zahăr. Fermierul era cherchelit și 
se plângea că recoltele lui și ale vecinilor fuseseră inundate. În 
momentul acela, preţurile la zahar erau mici, dar când oamenii 
aveau să afle cât de greu va fi să faci rost de zahăr în 
următoarele luni, preţurile aveau să crească foarte mult. 
Prietenul domnului Hertzoon voia să cumpere cât mai mult 
zahăr înainte ca vestea să ajungă în Ketterdam. 

— Asta înseamnă să trișezi, i-a șoptit Kaz lui Jordie. 

— Ba nu, a pufnit Jordie. Inseamnă să faci afaceri bune. Şi 
cum ar putea oamenii simpli să prospere dacă n-au parte de un 
pic de ajutor? 

Domnul Hertzoon i-a pus pe Jordie și pe Filip să plaseze 
comenzi la trei birouri comerciale diferite, ca să se asigure că o 
achiziție de asemenea dimensiuni nu avea să atragă o atenţie 
nedorită. Vestea recoltelor inundate a ajuns în cele din urmă în 
oraș, iar băieţii au urmărit creșterea preţurilor pe tabla de scris, 
încercând să-și stăpânească bucuria. 

Când domnul Hertzoon a considerat că preţul a atins pragul 
de sus, i-a trimis pe Jordie și Filip să vândă stocurile și să 
încaseze banii. Când s-au întors la cafenea, domnul Hertzoon le- 
a înmânat amândurora profitul direct din seiful lui. 


— Ti-am zis eu! i-a spus Jordie lui Kaz mergând prin noaptea 
Ketterdamului. Noroc și prieteni potriviţi! 

Câteva zile mai târziu, domnul Hertzoon le-a împărtășit un alt 
pont pe care îl primise de la prietenul său căpitan, care aflase 
vești asemănătoare despre următoarea recoltă de /jurda. 

— Ploile fac ravagii peste tot anul ăsta, le-a zis domnul 
Hertzoon. Dar de data asta n-au fost distruse doar recoltele, ci și 
depozitele de pe docurile din Eames. O să iasă bani buni și am 
de gând să fac o investiţie mare. 

— Atunci o să investim și noi, a spus Filip. 

Domnul Hertzoon s-a încruntat: 

— Mă tem că afacerea asta nu e pentru voi, băieţi. Investiţia 
minimă e mult prea mare pentru voi. Dar o să mai fie și alte 
oportunităţi! 

Filip s-a înfuriat. A ţipat la domnul Hertzoon, spunându-i că nu 
era corect. l-a zis că era la fel ca negustorii de la Bursă și că 
voia să pună mâna pe toate profiturile, aruncându-i vorbe de 
ocară care l-au făcut pe Kaz să se crispeze. Când a ieșit 
valvârtej pe ușă, toată lumea din cafenea s-a uitat la faţa roșie 
și stânjenită a domnului Hertzoon, care s-a dus în biroul lui și s-a 
trântit pe fotoliu: 

— Asta e... Nu pot să schimb felul în care se fac afacerile. Cei 
care conduc operaţiunile nu vor decât investitori mari, oameni 
care își pot asuma riscuri. 

Jordie și Kaz se uitau la el, neștiind ce să facă. 

— Şi voi sunteţi supăraţi pe mine? a întrebat domnul 
Hertzoon. 

Bineînţeles că nu, l-au asigurat ei. Filip era cel care nu se 
purtase corect. 

— Înţeleg de ce e furios, a spus domnul Hertzoon. Nu apar 
des astfel de oportunităţi, dar nu se poate face nimic. 

— Eu am bani, a spus Jordie. 

Domnul Hertzoon i-a zâmbit înţelegător: 

— Jordie, ești băiat bun și sunt sigur că într-o bună zi o să fii 
regele Bursei, dar nu ai banii pe care îi pretind investitorii ăștia. 

Jordie a ridicat bărbia: 

— Ba am. Banii pe care i-am încasat pe ferma tatei. 

— Îmi închipui că sunt toate economiile din care trăiţi tu și 
Kaz. Nu poţi risca banii ăștia pe o tranzacţie, oricât de sigur ar fi 
rezultatul. Un copil de vârsta ta n-ar trebui să... 


— Nu-s un copil. Dacă e o oportunitate profitabilă, vreau să-mi 
asum riscul. 

Kaz avea să-și amintească mereu acel moment, în care 
lăcomia pusese stăpânire pe fratele lui, o mână invizibilă care îl 
mâna de la spate, o pârghie implacabilă. 

A fost nevoie de multă muncă de convingere pentru ca 
domnul Hertzoon să accepte. S-au dus cu toţii la casa de pe 
Zelverstraat și au discutat până târziu în noapte. Kaz a adormit 
cu capul pe coastele câinelui argintiu, ţinând în mână panglica 
roșie a Saskiei. 

Când l-a trezit Jordie, din lumânări mai rămăseseră doar 
cioturi și deja se crăpase de ziuă. Domnul Hertzoon îl rugase pe 
partenerul lui de afaceri să vină la el să facă un contract de 
împrumut de la Jordie. Din cauza vârstei, Jordie avea să-i 
împrumute banii domnului Hertzoon, care avea să-i investească 
pentru el. Margit i-a servit cu ceai cu lapte și clătite calde cu 
gem și smântână. Apoi s-au dus cu toţii la banca unde își ţinea 
Jordie banii și au semnat actele. 

Domnul Hertzoon a insistat să-i conducă până la pensiune și i- 
a îmbrățișat la despărţire. l-a dat contractul de împrumut lui 
Jordie și i-a cerut să-l păstreze cu grijă. 

— Jordie, a spus el, sunt șanse mici ca afacerea asta să 
meargă prost, dar nu e cu totul exclus. Dar dacă iese prost, sper 
să nu te folosești de contract ca să-mi ceri banii înapoi. Trebuie 
să ne asumăm riscul împreună. Am încredere în tine. 

Jordie a zâmbit radios: 

— Ne-am înţeles. 

— Da, ne-am înţeles, a spus domnul Hertzoon mândru. 

Și-au strâns mâna ca niște adevăraţi negustori, iar domnul 
Hertzoon i-a dat un teanc gros de kruge: 

— Ca să sărbătoriţi cu un prânz bun. Vino la cafenea peste o 
săptămână și o să urmărim împreună cum cresc preţurile. 

În săptămâna aceea, Kaz și Jordie au jucat ridderspel și spijker 
în galeriile din Capac. Au cumpărat o haină frumoasă pentru 
Jordie și o pereche de cizme din piele moale pentru Kaz. Au 
mâncat clătite și cartofi prăjiţi, iar Jordie și-a cumpărat toate 
romanele pe care și le dorea de la o librărie de pe Winjstraat. 
Când a trecut săptămâna, s-au dus ţinându-se de mână la 
cafenea. 


Au găsit-o goală. Ușa de la intrare era încuiată cu lacăt. Când 
și-au lipit fețele de ferestrele întunecate, au văzut că totul 
dispăruse - mesele, scaunele, samovarele de cupru și tabla pe 
care erau notate cu cretă tranzacţiile zilei. 

— Am nimerit greșit? a întrebat Kaz. 

Dar amândoi știau că acela era locul. Tăcuţi și neliniștiţi, s-au 
dus la casa de pe Zelverstraat. Nu le-a răspuns nimeni când au 
bătut la ușa vopsită în albastru-deschis. 

— Or fi plecaţi cu treburi, a spus Jordie. 

Au așteptat pe treptele de la intrare ore în șir, până la apus. 
Dar n-a venit și n-a plecat nimeni. Şi nu s-a aprins nicio 
lumânare înăuntru. 

În cele din urmă, Jordie și-a făcut curaj și a ciocănit la ușa unui 
vecin. 

— Da? a spus fata în casă cu bonetă albă care le-a deschis. 

— Ştii cumva unde a plecat familia care locuia alături? Familia 
Hertzoon? 

Fata s-a încruntat: 

— Cred că doar veniseră în vizită din Zierfoort. 

— Ba nu, a spus Jordie. Au locuit aici ani de zile. Familia... 

Fata a clătinat din cap: 

— Casa aia a stat goală aproape un an după ce s-au mutat 
ultimii locatari. A fost închiriată abia cu câteva săptămâni în 
urmă. 

— Dar... 

Și le-a închis ușa în nas. 

Kaz și Jordie nu și-au spus nimic unul altuia, nici pe drumul 
până la pensiune, nici când au urcat în cămăruţa lor. Au rămas 
în semiîntuneric multă vreme. Dinspre canalul de sub fereastră 
se auzeau vocile oamenilor care își vedeau de treburi. 

— Ceva s-a întâmplat cu ei, a spus Jordie în cele din urmă. Au 
păţit un accident sau au avut o urgenţă. O să ne scrie în curând. 
O să trimită pe cineva după noi. 

În noaptea aceea, Kaz a luat panglica roșie a Saskiei de sub 
pernă. A făcut-o sul și a strâns-o în palmă. S-a întins în pat șia 
încercat să se roage, dar nu se putea gândi decât la moneda 
magicianului: acum o vedeai, iar în clipa următoare dispărea. 


19. Matthias 


Era prea mult. Nu anticipase cât de greu avea să-i fie să-și 
revadă patria după atâta timp. Avusese la dispoziție mai bine de 
o săptămână la bordul goeletei să se pregătească, dar mintea îi 
fusese ocupată cu alte gânduri: calea pe care o apucase, Nina, 
cruda întorsătură a sorții care îl scosese din temniţă și îl 
aruncase pe o goeletă care înainta cu viteză spre nord, sub 
cerul nesfârșit, cu el nu doar încătușat, ci și împovărat de ce 
urma să facă. 

A zărit pentru prima oară coasta de nord într-o după-amiază 
târzie, dar Specht a hotărât să tragă la mal abia după apus, în 
speranţa că amurgul le va permite să se apropie nevăzuţi, căci 
de-a lungul coastei se înșirau satele vânătorilor de balene. Deși 
se deghizaseră în vânători de balene, Scursurile tot erau un 
grup ciudat. 

Și-au petrecut noaptea pe navă. A doua zi dimineaţă, Nina l-a 
găsit punându-și echipamentul de vreme rece pe care i-l 
aduseseră Jesper și Inej. Matthias era impresionat de rezistenţa 
lui Inej. Deși încă avea cearcăne, se mișca sprinten, iar dacă 
avea dureri, reușea să le ascundă. 

Nina ţinea în mână o cheie: 

— Kaz m-a trimis să-ţi scot cătușele. 

— O să mă puneţi iar în cătușe la noapte? 

— Depinde de Kaz. Şi de tine, cred. la loc. 

— Dă-mi cheia. 

Nina și-a dres glasul. 

— Kaz mi-a cerut să te și retușez. 

— Cum? De ce? 

Ideea ca Nina să-i schimbe înfățișarea cu vrăjile ei era 
insuportabilă pentru el. 

— Acum suntem în Fjerda și, pentru orice eventualitate, vrea 
să nu semeni atât de mult cu... tine însuţi. 

— Ai idee cât de mare e ţara asta? Şansa să... 

— Probabilitatea să fii recunoscut o să fie mult mai mare la 
Curtea de Gheaţă, iar eu nu pot să-ţi schimb înfățișarea 
deodată. 

— De ce? 


— Nu-s o Croitoreasă atât de bună. În ziua de azi, toţi 
Corporalki sunt instruiți în arta retușării, dar eu pur și simplu n- 
am afinitate pentru asta. 

Matthias a pufnit. 

— Ce-i? a întrebat ea. 

— E prima oară când te aud spunând că nu te pricepi la ceva. 

— Pentru că se întâmplă foarte rar. 

Matthias s-a îngrozit simțind că buzele i se arcuiesc într-un 
zâmbet, dar l-a suprimat imediat, gândindu-se că faţa avea să-i 
fie modificată. 

— Ce vrea Brekker să-mi faci? 

— Nimic radical. O să-ţi schimb culoarea ochilor și părul - 
atâta cât e. N-o să fie modificări permanente. 

— Nu vreau. 

Nu te vreau lângă mine. 

— N-o să dureze mult și n-o să te doară deloc, dar dacă vrei 
poţi să discuţi chestia asta cu Kaz... 

— Bine, a spus el, strângând din dinţi. 

Nu avea niciun rost să se certe cu Brekker, care sigur i-ar fi 
trecut din nou pe la nas promisiunea achitării. Matthias a luat o 
găleată, a întors-o cu gura în jos și s-a așezat pe ea: 

— Acum îmi dai cheia? 

Nina i-a întins-o, iar el și-a desfăcut cătușele, în timp ce ea 
scotocea în cutia cu care venise. Era o cutie cu mâner și câteva 
sertărașe ticsite cu flacoane cu prafuri și pigmenţi. Nina a scos 
un borcănaș plin cu ceva negru. 

— Ce-i acolo? 

— Antimoniu negru, i-a răspuns ea, apoi s-a apropiat de el și i- 
a ridicat bărbia cu vârful degetului. Descleștează fălcile, 
Matthias. O să-ţi tocești dinţii. 

Matthias și-a pus mâinile în sân, iar Nina i-a presărat un pic de 
antimoniu pe cap și a oftat zgomotos. 

— De ce nu pune carne-n gură viteazul drüskelle Matthias 
Helvar? a întrebat ea pe un ton teatral, în timp ce lucra. E o 
poveste tristă, copilul meu. Dinţii i-au fost tociți de o Grisha 
nesuferită, iar acuma nu mai poate mânca decât terci. 

— Încetează, a mârâit el. 

— Ce? Ţine bărbia ridicată. 

— Ce faci? 


— Îți înnegresc sprâncenele și genele. Cum fac fetele când 
merg la o petrecere. 

Matthias probabil a făcut o grimasă, pentru că Nina a izbucnit 
în râs: 

— Ce faţă ai! 

Nina s-a aplecat spre el, mângâindu-i obrajii cu șuviţele ei 
castanii în timp ce îi înnegrea sprâncenele cu antimoniu. l-a 
cuprins obrazul cu palma. 

— Inchide ochii, i-a spus ea cu glas scăzut. 

Degetele ei mari se plimbau pe deasupra genelor lui, iar 
Matthias și-a dat seama că-și ţinea respiraţia. 

— Nu mai miroși a trandafiri, a spus el, reîncepând să respire, 
dar în clipa următoare i-a venit să-și dea o palmă - n-ar fi trebuit 
să facă o remarcă despre mirosul ei. 

— Probabil am prins miros de navă. 

Nu, avea un miros plăcut și dulce de... 

— Caramele? a întrebat el. 

Nina a întors privirea cu un aer vinovat: 

— Kaz a zis să ne luăm cele trebuincioase pentru călătorie. 
Trebuie să mănânc și eu ceva. Vrei una? 

Da. 

— Nu. 

Nina a ridicat din umeri, aruncându-și o caramea în gură. A 
dat ochii peste cap și a scos un oftat de plăcere: 

— Atât de bună. 

Era o descoperire umilitoare, dar și-a dat seama că ar fi putut 
să se uite la ea o zi întreagă în timp ce mânca. Era unul dintre 
lucrurile care îi plăcuseră cel mai mult la Nina - savura totul, fie 
că era o caramea, apă rece dintr-un râu sau carne de ren 
uscată. 

— Acum ochii, a spus ea mestecând carameaua și a scos o 
sticluţă din cutie. Trebuie să-i ţii deschişi. 

— Asta ce-i? a întrebat el neliniștit. 

— O tinctură concepută de o Grisha pe nume Genya Safin. E 
cel mai sigur mod de a schimba culoarea ochilor. 

Și iarăși s-a aplecat deasupra lui. Nina era îmbujorată de frig, 
iar gura îi era întredeschisă. Buzele ei erau la doar câţiva 
centimetri de ale lui. Dacă Matthias s-ar fi îndreptat de spate, s- 
ar fi sărutat. 

— Trebuie să te uiţi la mine, i-a cerut ea. 


Mă uit. Şi-a fixat privirea în ochii ei. Mai ţii minte țărmul ăsta, 
Nina? ar fi vrut s-o întrebe, dar era sigur că și-l amintea. 

— Ce culoare vrei să-mi faci ochii? 

— Şşş. E dificil. 

Și-a pus câteva picături pe degete, apoi i le-a apropiat de 
ochi. 

— De ce nu le pui direct în ochi? 

— De ce nu taci din gură? Vrei să te orbesc? 

Matthias a tăcut. 

În cele din urmă, Nina s-a îndepărtat, plimbându-și privirea pe 
trăsăturile lui. 

— Maronii, i-a răspuns ea, apoi i-a făcut cu ochiul. De culoarea 
caramelei. 

— Ce ai de gând să faci cu Bo Yul-Bayur? 

Nina s-a îndreptat de spate și a făcut un pas înapoi, 
întunecându-se la faţă: 

— Ce vrei să spui? 

Lui Matthias îi părea rău că voioșia ei se evaporase, dar nu 
avea importanţă. A aruncat o privire peste umăr să se asigure 
că nu trăgea nimeni cu urechea: 

— Ştii exact ce vreau să spun. Nu cred nicio clipă că o să-i lași 
pe oamenii ăștia să-l predea pe Bo Yul-Bayur Consiliului 
Comercial din Kerch. 

Nina a pus sticluţa la loc în sertăraș. 

— O să trebuiască să repetăm procedura de cel puţin două ori 
înainte să ajungem la Curtea de Gheaţă, ca să intensific 
culoarea. Strânge-ţi lucrurile. Kaz vrea să plecăm într-o oră. 

Apoi a închis capacul cutiei, a luat cătușele și a plecat. 


* 


Când și-au luat la revedere de la echipajul navei, cerul deja își 
schimbase culoarea din roz în auriu. 

— Ne vedem în portul Djerholm, le-a strigat Specht. Fără 
bocitoare. 

— Fără înmormântări, i-au răspuns ceilalţi. 

Ce oameni ciudați. 

Brekker era enervant de secretos cu privire la modul în care 
aveau să ajungă la Bo Yul-Bayur și să iasă cu el din Curtea de 
Gheaţă, dar le spusese limpede că, după ce puneau mâna pe 


pradă, aveau să fugă cu Ferolind. Goeleta avea documente cu 
sigiliul kerchian care atestau că fuseseră făcute toate 
demersurile legale și fuseseră plătite toate taxele de către 
reprezentanţii Companiei Haanraadt pentru ca nava să 
transporte blănuri și alte mărfuri din Fjerda către Zierfoort, un 
oraș port din sudul Kerchului. 

Au coborât pe ţărmul stâncos și au început să mărșăluiască 
pe versantul abrupt. Se apropia primăvara, dar pe jos încă era 
gheaţă groasă, ceea ce le făcea căţărarea anevoioasă. Când au 
ajuns pe vârful versantului, s-au oprit să-și tragă sufletul. 
Ferolind încă se vedea la orizont, cu pânzele umflate de vântul 
care le biciuia obrajii. 

— Pe toţi sfinţii! a spus Inej. Chiar facem treaba asta. 

— Zi de zi și clipă de clipă mi-am dorit să coborâm odată de 
pe nava aia, a spus Jesper. Atunci de ce, oare, mi-e dor de ea? 

Wylan și-a scuturat bocancii: 

— Poate pentru că deja pare c-or să ne îngheţe picioarele. 

— Când o să ne luăm banii, n-ai decât să arzi kruge ca să te- 
ncălzești, a spus Kaz. Să mergem. 

Își lăsase pe Ferolind bastonul cu cap de cioară și își luase 
unul mai puţin bătător la ochi. Jesper își lăsase pe navă 
prețioasele revolvere cu mânere de sidef, înlocuindu-le cu o 
pereche de pistoale fără ornamente, și la fel făcuse și Inej cu 
extraordinarul ei set de cuțite și pumnale, luându-și unele de 
care s-ar fi îndurat să se despartă când aveau să intre în 
închisoare. Erau alegeri practice, însă Matthias știa că 
talismanele aveau propria lor putere. 

Jesper și-a consultat busola și a cotit spre sud, căutând o 
cărare care să-i ducă la drumul comercial. 

— Eu o să plătesc pe cineva să ardă kruge pentru mine, a 
spus el. 

Kaz l-a ajuns din urmă: 

— De ce să nu plătești pe cineva care să plătească pe 
altcineva să ardă kruge pentru tine? Așa fac marii jucători. 

— Vrei să-ţi spun ce fac adevărații șefi? a continuat Jesper. 
Plătesc pe cineva să plătească pe altcineva... 

Dar vorbele le-au fost luat, de vânt, iar ceilalţi au pornit în 
urmă lor. Matthias a observat că fiecare a aruncat o ultimă 
privire spre goeleta care se pierdea la orizont. Ferolind era parte 


din Kerch și pentru ei însemna o bucată de patrie care se făcea 
tot mai mică cu fiecare clipă. 

Matthias a simţit o undă de compasiune pentru ei, dar, 
văzându-i cum mărșăluiau în lumina dimineţii, trebuia să 
recunoască în sinea lui că îi plăcea să-i vadă pe acei șobolani de 
canal tremurând și chinuindu-se. Credeau că știau ce înseamnă 
frigul, dar nordul alb îi obliga pe străini să-și reevalueze 
noţiunile. Se împiedicau și se clătinau, mișcându-se cu greu în 
noii lor bocanci, încercând să afle cum se merge pe zăpada 
întărită, așa că în scurtă vreme Matthias a ajuns în frunte, 
impunând ritmul, deși Jesper era cel care stătea cu ochii pe 
busolă. 

— Puneţi-vă..., a început Matthias, dar s-a oprit și i-a făcut 
semn lui Wylan. 

Nu știa cuvântul kerchian pentru „ochelari“ și nici măcar pe 
cel pentru „zăpadă“. Nu avusese nevoie de ele în temniţă. 

—  Acoperiţi-vă ochii, altfel o să vă stricaţi ochii pentru 
totdeauna. 

Nordul Fjerdei era un tărâm unde puteai să orbești sau să-ţi 
pierzi buzele, urechile, nasul, mâinile și picioarele. Era un tărâm 
pustiu și aspru, și cei mai mulţi nu vedeau decât asta. Dar 
pentru Matthias era frumos. În gheaţă sălășluia spiritul lui Djel. 
Avea culoare și formă, ba chiar și miros dacă știai să-l cauţi. 

Matthias mergea cu pas apăsat, simțindu-se împăcat, ca și 
când Djel l-ar fi auzit și i-ar fi liniștit sufletul chinuit. Gheaţa îi 
trezea amintiri din copilărie, când mergea la vânătoare cu tatăl 
lui. Locuiau mai spre sud, în apropiere de Halmhend, dar iarna, 
acea parte a Fjerdei nu era cu mult diferită de ţinutul pe care îl 
traversau acum - un tărâm drapat în alb și cenușiu, întrerupt de 
pâlcuri de copaci cu crengi negre și de mormane de pietre care 
păreau să fi apărut de nicăieri, ca niște epave pe un fundul unui 
ocean. 

Prima zi de mers a fost ca o cură de purificare pentru Matthias 
- a purtat conversații lejere, iar pacea albă a nordului l-a 
reprimit fără să-l judece. Se aștepta la mai multe văicăreli din 
partea echipei, dar până și Wylan mergea fără să se plângă, cu 
privirea în pământ. Toţi sunt supraviețuitori, a înţeles Matthias. 
Se adaptează. Când soarele a ajuns la apus, și-au mâncat 
porțiile de vită uscată și biscuiţi, după care s-au prăbușit în 
corturi fără să scoată o vorbă. 


Dar dimineaţa celei de-e doua zile a pus capăt liniștii și 
fragilului sentiment de pace al lui Matthias. Acum, că nu mai 
erau pe navă și nu-i mai puteau auzi membrii echipajului, Kaz 
era pregătit să le dezvăluie detaliile planului. 

— Dacă facem totul cum trebuie, o să intrăm și o să ieşim din 
Curtea de Gheaţă înainte ca fjerdanii să-și dea seama că 
preţiosul om de știință a dispărut, le-a spus Kaz după ce și-au 
luat raniţele în spate și și-au reluat drumul spre sud. Când o să 
intrăm în închisoare, o să fim duși să ne așteptăm procesul în 
zona de arest de sub corpurile de detenţie pentru femei și 
pentru bărbaţi. Dacă Matthias are dreptate și procedurile nu s- 
au schimbat, patrulele trec pe la celulele de arest să facă 
numărătoarea doar de trei ori pe zi. După ce ieșim din celule, ar 
trebui să avem cel puţin șase ore să ajungem la ambasadă, să-l 
găsim pe Yul-Bayur pe Insula Albă și să-l ducem în port înainte 
ca fjerdanii să-și dea seama că a dispărut. 

— Şi ce facem cu ceilalţi prizonieri din celulele de arest? a 
întrebat Matthias. 

— Avem un plan și pentru asta. 

Matthias s-a încruntat, deși nu era tocmai surprins. După ce 
aveau să intre în celule de arest, Kaz și echipa lui aveau să fie 
cei mai vulnerabili. Tot ce trebuia să facă Matthias ca să le 
dejoace planurile era să le sufle o vorbă temnicerilor. Asta ar fi 
făcut Brum, asta ar fi ales un om de onoare. O parte din 
Matthias crezuse că, odată întors în Fjerda, avea să-și recapete 
dreapta judecată, să capete puterea de a abandona această 
misiune nebunească; în schimb, întoarcerea în ţara natală îi 
înteţise dorul de casă, dorul după viaţa pe care o dusese cândva 
printre fraţii lui druske//e. 

— După ce ieșim din celule, a continuat Kaz, Matthias și 
Jesper o să facă rost de funie de la grajduri, în timp ce Wylan și 
cu mine o să le scoatem pe Nina și Inej din celulele pentru 
femei. Punctul de întâlnire e la subsol. Acolo se află crematoriul, 
iar pe durata nopţii n-ar trebui să se afle nimeni în spălătorie. În 
timp ce Inej se caţără pe horn, Wylan și cu mine o să scotocim 
prin spălătorie după substanţe din care s-ar putea face 
explozibili. Şi în caz că fjerdanii au hotărât să-l ţină pe Bo Yul- 
Bayur în închisoare și să ne facă viața ușoară, Nina, Matthias și 
Jesper o să caute prin celulele de la etajul superior. 


— Nina și Matthias? a întrebat Jesper. Departe de mine gândul 
de a pune la îndoială profesionalismul cuiva, dar chiar e asta 
cea mai bună echipă? 

Matthias și-a stăpânit furia. Jesper avea dreptate, dar nu 
suporta să fie discutat așa. 

— Matthias cunoaște procedurile închisorii, iar Nina poate să 
răpună gărzile fără o luptă zgomotoasă. lar treaba ta e să te 
asiguri că nu se omoară între ei. 

— Pentru că eu sunt diplomatul grupului? 

— Nu există niciun diplomat în grup, a spus Kaz. Acuma 
ascultaţi-mă bine: Restul închisorii nu e ca zona de arest. 
Temnicerii din corpul de detenţie se schimbă la fiecare două ore 
și nu vrem să dea alarma cineva, așa că fiți precauţi. O să ne 
coordonăm mișcările în funcţie de Orologiul Străbunilor. O să 
ieșim din celule imediat după ce bate șase ceasuri, iar când bate 
opt ceasuri intrăm în crematoriu și urcăm pe acoperiș. Trebuie 
să fim foarte preciși. 

— Şi apoi? a întrebat Wylan. 

— Traversăm acoperișul până la sectorul ambasadei și de 
acolo coborâm la podul de sticlă. 

— Deci o să ajungem de cealaltă parte a punctelor de control, 
a spus Matthias, neputând să-și ascundă unda de admiraţie din 
glas. Gărzile de pe pod o să presupună că am intrat pe poarta 
ambasadei și că deja ne-au fost verificate actele. 

Wylan s-a încruntat: 

— În uniforme de pușcăriași? 

— Etapa a doua, a spus Jesper. Camuflarea. 

— Exact, a spus Kaz. Inej, Nina, Matthias și cu mine o să 
împrumutăm haine de la una dintre delegaţii - inclusiv pentru 
prietenul nostru, Bo Yul-Bayur, când o să dăm de el - și 
traversăm podul de sticlă. Îl găsim pe Yul-Bayur și ne întoarcem 
cu el în ambasadă. Nina, dacă e timp, o să-l retușezi cât de mult 
poţi, dar câtă vreme nu se dă alarma, nimănui n-o să-i atragă 
atenţia un shuhan între atâţia alţi musafiri shuhani. 

Asta dacă Matthias nu reușea să ajungă primul la omul de 
știință. Dacă era mort când soseau ceilalți, Kaz nu putea să-l 
învinovăţească pe Matthias. Și tot ar fi obţinut achitarea. Dar 
dacă nu reușea să se îndepărteze de grup? Chiar și așa, Yul- 
Bayur putea să păţească un accident la bordul navei în drum 
spre Kerch. 


— Vasăzică eu mă aleg cu Wylan drept partener, a spus 
Jesper. 

— Da, dacă nu cumva ai dobândit brusc o cunoaştere 
enciclopedică despre Insula Albă, abilitatea de a sparge 
încuietori, de a escalada pereți imposibil de escaladat sau de a 
obține prin flirt informații de la demnitari de rang înalt. In plus, 
vreau doi oameni care să fabrice bombe. 

Jesper s-a uitat cu regret la pistoalele lui: 

— Ce risipă de potențial. 

Nina și-a pus mâinile în sân: 

— Să zicem că totul merge conform planului. Cum scăpăm din 
ambasadă? 

— Pur și simplu plecăm, a spus Kaz. Asta e frumuseţea 
planului. Tii minte ce-am zis despre cum să ghidezi atenția 
țintei? La poarta ambasadei, toate privirile vor fi pe musafirii 
care intră în Curtea de Gheaţă. Oamenii care pleacă nu 
reprezintă o amenințare. 

— Atunci de ce ne trebuie bombe? a întrebat Wylan. 

— Ca mijloc de precauție. Sunt cincisprezece kilometri de la 
Curtea de Gheaţă până la port. Dacă bagă cineva de seamă că 
Bo Yul-Bayur a dispărut, va trebui să parcurgem distanța foarte 
repede, a spus el, desenând o linie în zăpadă cu bastonul. 
Drumul traversează un defileu. Dacă aruncăm podul în aer, nu 
ne mai urmărește nimeni. 

Matthias și-a luat capul în mâini, imaginându-și ravagiile pe 
care acești oameni josnici aveau să le pricinuiască în capitala 
ţării lui. 

— E doar un prizonier, Helvar, a spus Kaz. 

— Și un pod, a adăugat Wylan serviabil. 

— Și tot ce o să mai trebuiască să aruncăm în aer, a adăugat 
Jesper. 

— Tăceți, a mârâit Matthias. 

Jesper a ridicat din umeri. 

— Ce ţi-e și cu fjerdanii ăștia. 

— Nu-mi place nimic din toate astea, a spus Nina. 

Kaz a ridicat o sprânceană. 

— Ei bine, măcar tu și Helvar sunteţi de acord asupra unui 
lucru. 


Pe măsură ce coborau spre sud, îndepărtându-se tot mai mult 
de coastă, gheaţa era întreruptă tot mai des de petice de 
pădure, fășii de pământ negru și urme de animale, semne ale 
lumii vii, dovada că inima lui Djel bătea neîntrerupt. lar Matthias 
era asaltat neîncetat cu întrebări. 

— Câte turnuri de pază ai zis că sunt pe Insula Albă? 

— Crezi că Yul-Bayur e în palat? 

— Pe Insula Albă e și o cazarmă. Dacă îl ţin acolo? 

Jesper și Wylan discutau despre ce fel de explozibili puteau 
prepara din substanţele găsite la spălătorie și dacă ar fi putut 
pune mâna pe niște praf de pușcă în sectorul ambasadei. Nina 
încerca s-o ajute pe lnej să estimeze cam în ce ritm trebuia să 
escaladeze hornul ca să-i rămână suficient timp să lege funia pe 
care să urce și ceilalţi pe acoperiș. 

Membrii echipei se instruiau constant unii pe alţii cu privire la 
arhitectura și procedurile Curţii, asigurându-se că toţi știau 
structura celor trei porţi din zidul de apărare, care dădeau 
fiecare spre o curte interioară. 

— Primul punct de control? 

— Patru gărzi. 

— Al doilea punct de control? 

— Opt gărzi. 

— La fiecare poartă? 

— Patru gărzi când poarta nu e funcţională. 

Erau ca un cor înnebunitor de ciori care croncăneau în 
urechea lui Matthias: 7rădătorule, trădătorule, trădătorule. 

— Protocolul Galben? a întrebat Kaz. 

— Probleme înăuntrul unui sector, a răspuns Ingj. 

— Protocolul Roșu? 

— Intruși într-un sector. 

— Protocolul Negru? 

— Suntem pierduţi? a spus Jesper. 

— Cam așa, a intervenit Matthias, strângându-și gluga și 
iuţind pasul. 

Îi ceruseră până și să imite diferitele semnale ale clopotelor. 
Aveau nevoie de asta, dar se simţise ca un caraghios când 
intonase: „Bing, bong, bing, bong. Ah, ba nu: bing, bing, bong, 
bing, bing.“ 


— Când o să fiu bogat, a spus Jesper în spatele lui, osă mă 
duc unde n-o să mai văd zăpadă niciodată. Tu, Wylan? 

— Încă nu știu. 

— Cred că ar trebui să-ți cumperi un pian de aur. 

— Un flaut. 

— Şi să dai concerte pe o barcă de croazieră. Poţi s-o ancorezi 
chiar pe canalul din faţa casei lui taică-tu. 

— lar Nina o să cânte din gură, a adăugat Inej. 

— O să facem un duet, a spus Nina. Și taică-tu o să trebuiască 
să se mute. 

Nina chiar cânta îngrozitor. Lui Matthias nu-i plăcea că știa 
asta despre ea și nu și-a putut stăpâni imboldul de a se uita 
peste umăr. Ninei îi căzuse gluga, iar pletele ei bogate îi ieșiseră 
de sub guler. 

De ce tot fac chestia asta? s-a întrebat el enervat. | se 
întâmplase de mai multe ori şi la bordul navei. Îşi tot spunea s-o 
ignore, dar se trezea că ochii îi fugeau după ea. 

Era, totuși, o prostie să pretindă că nu se gândește la ea. El și 
Nina mai străbătuseră o dată împreună acel ţinut. Dacă nu-l 
înșelau calculele, după naufragiu ieșiseră la mal doar la câţiva 
kilometri de locul unde trăsese Fero/ind la țărm. Totul începuse 
cu o furtună care, într-un sens, nu se încheiase niciodată. Nina 
dăduse buzna în viaţa lui cu vânt și ploaie, răvășindu-i lumea, și 
de atunci Matthias nu-și mai recăpătase echilibrul. 


* 


Furtuna se stârnise din senin, legănând nava pe valuri ca pe o 
jucărie. Marea acceptase jocul până se săturase de el, iar apoi 
scufundase nava într-un talmeș-balmeș de funii, pânze și 
marinari înspăimântați. 

Matthias își amintea apa întunecată, frigul îngrozitor, tăcerea 
adâncurilor. Şi-a pierdut conștienţa, iar când s-a trezit, scuipa 
apă sărată, zbătându-se să tragă aer în piept. Cineva avea un 
braţ în jurul pieptului său, și amândoi erau purtaţi de valuri. 
Frigul era insuportabil, și totuși reușea cumva să-l îndure. 

— Trezește-te, namilă nenorocită. 

Vorbele fuseseră rostite într-o fjerdană limpede și curată, ca și 
când s-ar fi desprins de pe buzele unui nobil. A întors capul și a 
fost șocat să vadă că era ţinut de tânăra vrăjitoare pe care o 


capturaseră pe coasta de sud a Insulei Rătăcitoare, care 
bombănea pentru sine în ravkană. Știuse că nu era kaelish. Fata 
reușise cumva să-și desfacă legăturile și să iasă din cușcă. 
Matthias a fost cuprins de panică și, dacă ar fi fost mai puţin 
șocat sau ametit, s-ar fi luptat cu ea. 

— Mișcă-te, i-a spus ea gâfâind în fjerdană. Pe toţi sfinţii, cu 
ce vă hrănesc? Eşti greu ca un car cu fân. _ 

Fata se străduia din răsputeri, înotând pentru amândoi. li 
salvase viaţa. De ce? 

Matthias s-a răsucit în braţele ei, dând din picioare s-o ajute. 
Spre surprinderea lui, a auzit-o scâncind ușor. 

— Slavă sfinţilor! a spus fata. Inoată, neghiobule. 

— Unde suntem? a întrebat el. 

— Nu știu, i-a răspuns ea, cu groaza în glas. 

Matthias a dat din picioare, încercând să se îndepărteze de 
ea. 

— Nu! a strigat fata. Stai lângă mine! E 

Dar el s-a zbătut și s-a smuls din braţele ei. In clipa când a 
scăpat din strânsoare, l-a cuprins frigul. Durerea a fost bruscă și 
intensă, iar picioarele i-au amorţit. Fata își folosise magia 
perfidă ca să-l încălzească. Matthias a întins mâna după ea în 
întuneric. 

— Drusje? a strigat el, rușinat de frica din vocea lui. 

Era cuvântul fjerdan pentru „vrăjitoare“, căci nu știa cum o 
chema. 

— Druskelle! i-a răspuns ea, și Matthias și-a simţit degetele 
atingându-le pe ale ei în apa neagră. 

A apucat-o și a tras-o lângă el. Trupul ei nu era tocmai cald, 
dar imediat ce s-au atins, durerea din mădularele lui s-a 
domolit. Matthias a fost copleșit de recunoștință și repulsie. 

— Trebuie să dăm de uscat, a zis ea cu glas întretăiat. Nu pot 
și să înot, și să am grijă să nu ne stea inima-n loc. 

— Înot eu, a spus el. Tu... Eu o să înot. 

Și-a lipit spatele ei de piept, apucând-o cu un braţ de 
subsuori, așa cum îl ţinuse ea cu câteva clipe înainte, ca și când 
fata ar fi fost gata să se înece. Şi chiar era în pericol de înec. De 
fapt, amândoi aveau să se înece în curând, dacă nu cumva 
mureau îngheţaţi mai înainte. 

Matthias dădea din picioare în ritm constant, încercând să nu 
consume prea multă energie, dar amândoi știau că strădaniile 


lor erau probabil inutile. Când lovise furtuna erau destul de 
aproape de țărm, însă acum era întuneric beznă. Nu-și puteau 
da seama dacă se apropiau de coastă sau înaintau în larg. 

Nu se auzeau decât zgomotul respirației lor, plescăitul apei și 
murmurul valurilor. Matthias înota - deși poate că nu înaintau, ci 
doar se învârteau în cerc -, iar ea avea grijă să nu le îngheţe 
trupurile. Matthias nu știa care dintre ei avea să cedeze primul. 

— De ce m-ai salvat? a întrebat el în cele din urmă. 

— Nu mai irosi energie. Nu vorbi. 

— Spune, de ce-ai făcut-o? 

— Pentru că ești o fiinţă umană, i-a răspuns ea cu furie. 

O minciună. Dacă ar fi reușit să ajungă pe țărm, ar fi avut 
nevoie de un fjerdan s-o ajute să supravieţuiască, deși era clar 
că știa limba. Bineînţeles că o știa. Toţi Grisha erau șarlatani și 
spioni, antrenați să profite de oamenii ca el, care nu aveau 
darurile lor supranaturale. Erau adevăraţi prădători. 

Matthias continua să dea din picioare, dar mușchii îi erau tot 
mai obosiţi și începuse să-l pătrundă frigul. 

— Ce faci, vrăjitoare, te dai bătută? 

În clipa următoare, a simţit-o alungându-și oboseala, și 
sângele a reînceput să-i curgă prin degetele de la mâini și de la 
picioare. 

— Doar ţin ritmul cu tine, druskelle. Dacă murim, o fie povara 
ta în viața următoare. 

Matthias nu s-a putut abţine să zâmbească. Era limpede că 
fetei nu-i lipsea coloana vertebrală. Se văzuse asta chiar și când 
era închisă în cușcă. 

Așa și-au petrecut noaptea aceea, tachinându-se ori de câte 
ori unul dintre ei obosea. Le-au ţinut companie doar marea, 
gheaţa și câte un plescăit care putea fi un val sau o vietate 
înfometată care se apropia de ei. 

— Uite, i-a șoptit vrăjitoarea îmbujorată și bucuroasă când s- 
au ivit zorile. 

În depărtare, Matthias a zărit un promontoriu de gheaţă și o 
fâșie binecuvântată de țărm cu pietriș. Uscat. 

N-au pierdut timpul să se bucure și să răsufle ușurați. 
Vrăjitoarea și-a dat capul pe spate, sprijinindu-l pe umărul lui, în 
timp ce el înota anevoios spre țărm, fiecare val dându-i înapoi, 
ca și când marea ar fi vrut să-i păstreze în strânsoarea ei. In cele 
din urmă, au dat cu picioarele de fund și, pe jumătate înotând, 


pe jumătate târându-se, au ajuns pe mal. S-au dezlipit unul de 
celălalt, iar Matthias și-a simţit trupul copleșit de durere când s- 
a întins pe stâncile negre ale țărmului pustiu și îngheţat. 

La început, nu s-au putut ţine pe picioare. Inaintau de-a 
bușilea, cu mici salturi, tremurând de frig și încercând să-și facă 
membrele să le dea ascultare. În cele din urmă, Matthias a 
reușit să se ridice. S-a gândit să plece, să găsească adăpost de 
unul singur. Fata stătea în patru labe, cu capul plecat și cu faţa 
acoperită de părul ud și încurcat. Părea că avea să se întindă și 
n-avea să se mai ridice. 

Matthias a făcut un pas și încă unul. Apoi s-a întors. Oricare ar 
fi fost motivele ei, vrăjitoarea îi salvase viaţa în noaptea aceea, 
și nu doar odată, ci iar și iar. li datora viaţa. 

S-a dus clătinându-se lângă ea și i-a întins mâna. 

Când a ridicat privirea spre el, pe faţa ei era întipărită o 
expresie sumbră de dispreţ și oboseală. Matthias a recunoscut 
în chipul ei rușinea care vine odată cu recunoștinţa și a înţeles 
că, în clipa aceea, fata era oglinda lui. Nici ea nu voia să-i 
datoreze nimic. 

Matthias putea să ia decizia în locul ei. Măcar atât putea face 
pentru ea. S-a aplecat, a ridicat-o în picioare și au plecat 
clătinându-se de pe plajă. 

Au pornit spre vest, sau cel puţin așa spera Matthias - soarele 
îți putea juca feste în nordul îndepărtat și nu aveau busolă la ei 
să se orienteze. Era aproape întuneric și pe Matthias l-a cuprins 
spaima când, în cele din urmă, au zărit prima tabără a 
vânătorilor de balene. Era pustie - taberele nu erau active decât 
primăvara - și nu era decât un fel de colibă din oase, mușchi și 
piei de animale. Dar adăpostul îi putea ajuta să supravieţuiască 
acelei nopţi. 

Ușa nu avea încuietoare și aproape că s-au prăbușit peste ea. 

— Mulţumesc, a îngăimat ea, trântindu-se lângă vatra 
circulară. 

Matthias n-a spus nimic. Dăduseră peste tabără din 
întâmplare. Dacă ar fi ieșit pe țărm doar câţiva kilometri mai 
încolo, n-ar fi avut nicio șansă. 

Vânătorii de balene lăsaseră în vatră turbă și vreascuri 
uscate. Matthias s-a străduit să aprindă focul, încercând să 
scoată din vreascuri și altceva decât fum. Avea mișcări greoaie, 
era obosit și atât de înfometat încât și-ar fi mâncat cu dragă 


inimă pielea de la cizme. Când a auzit un foșnet în spatele lui, s- 
a întors și aproape că a scăpat din mână băţul cu ajutorul căruia 
încerca să momească flăcărulile. 

— Ce faci? a strigat el. 

Fata s-a uitat la el peste umăr - peste umărul ei gol - și a 
spus: 

— Ar trebui să fac ceva anume? 

— Îmbracă-te la loc! 

Dar ea a dat ochii peste cap: 

— N-am de gând să mor îngheţată numai ca să nu-ţi lezez 
pudoarea. 

Matthias a împuns vreascurile cu băţul, dar fata nu l-a luat în 
seamă și și-a dat jos restul hainelor - tunica, pantalonii, ba chiar 
și lenjeria intimă -, apoi s-a înfășurat într-una din pieile soioase 
de ren îngrămădite lângă ușă. 

— Pfui, în ce hal pute, a bombănit ea, apropiindu-se de vatră 
și făcându-și un culcuș din piei și pături. 

De fiecare dată când se mișca, pielea de ren se dădea lao 
parte, dezvelindu-i rotunjimea unei gambe, pielea albă sau 
adâncitura dintre sâni. O făcea anume, Matthias era sigur. 
încerca să-l ademenească. Dar trebuia să se concentreze asupra 
focului. Fusese la un pas să-și piardă viaţa și, dacă nu reușea să 
facă focul, sigur avea să moară. De n-ar fi făcut vrăjitoarea atâta 
zgomot. Beţele i se tot rupeau între degete. 

Nina a pufnit și s-a întins în cuibul ei de blănuri, sprijinindu-se 
într-un cot: 

— Pe toţi sfinţii, drüskelle, ce-i cu tine? N-am vrut decât să mă 
încălzesc. Promit să nu abuzez de tine în somn. 

— Nu mi-e teamă de tine, a spus el nervos. 

Pe buzele ei s-a așternut un zâmbet maliţios: 

— Atunci ești la fel de prost pe cât pari. 

Matthias a rămas aplecat deasupra vetrei. Își dădea seama că 
ar fi trebuit să se întindă lângă ea. Soarele apusese, iar 
temperatura scădea. Făcea eforturi să nu-i clănțăne dinţii și știa 
că aveau nevoie unul de căldura celuilalt ca să treacă de 
noaptea aceea. Nu avea de ce să se teamă, dar pur și simplu nu 
voia să stea lângă ea. Pentru că e o ucigașă, și-a spus în sinea 
lui. De-aia. O ucigașă și o vrăjitoare. 

În cele din urmă, şi-a călcat pe inimă și s-a apropiat de 
blănuri. Dar Nina a întins o mână să-l oprească. 


— Nici să nu te gândești să te apropii de mine în hainele alea. 
Ești ud leoarcă. 

— Poţi să ne ţii sângele în mișcare. 

— Sunt frântă de oboseală, a spus ea furioasă. Şi după ce o să 
adorm, n-o să ne mai ţină de cald decât focul. Se vede de aici că 
tremuri. Toţi fjerdanii sunt atât de pudici? 

Nu. Poate că nu. Nu știa. Druske/le erau un ordin sfânt. 
Trebuiau să trăiască în castitate până își găseau neveste - femei 
fjerdane cuviincioase, care nu ţipau la oameni și nu se despuiau. 

— Toţi Grisha sunt atât de indecenţi? s-a apărat el. 

— În Armata Întâi și Armata a Doua băieţii și fetele se 
antrenează laolaltă, așa că nu prea e loc de îmbujorări 
feciorești. 

— Nu e normal ca femeile să lupte. 

— Nu e normal să fie cineva la fel de neghiob pe cât e de 
înalt, dar uită-te la tine. Ai înotat atâţia kilometri numai ca să 
mori în coliba asta? 

— E un adăpost, și n-ai de unde ști că am înotat kilometri. 

Nina a pufnit exasperată și s-a ghemuit pe o parte, 
apropiindu-se mai mult de foc. 

— Sunt prea obosită să mă cert, a spus ea, închizând ochii. 
Nu-mi vine să cred că faţa ta o să fie ultimul lucru pe care-l văd 
înainte să mor. 

Matthias a simţit că-l provoca. A rămas în picioare, simţindu- 
se ca un caraghios și urând-o pentru că îl făcea să se simtă așa. 
S-a întors cu spatele la ea și și-a dat repede jos hainele ude, 
întinzându-le lângă foc. A aruncat o privire spre ea să se asigure 
că nu se uita la el, apoi s-a apropiat cu pași mari de pături și s-a 
strecurat lângă ea, încercând să nu-i atingă trupul. 

— Mai aproape, druskelle, l-a tachinat ea. 

Matthias a cuprins-o cu braţul, lipindu-și pieptul de spatele ei. 
Luată prin surprindere, fata a scos un suspin și s-a retras. 

— Nu te mai mișca, a bombănit el. 

Mai ţinuse fete în braţe - nu multe, e drept -, dar niciuna nu 
fusese ca ea. Vrăjitoarea avea rotunjimi indecent de 
voluptuoase. 

— Eşti rece și lipicios, s-a plâns ea cu un tremur. E ca și când 
aș sta lângă un calmar uriaș. 

— Tu mi-ai zis să vin lângă tine! 


— Slăbește un pic strânsoare, i-a cerut ea, după care s-a 
întors cu faţa spre el. 

— Ce faci? a întrebat el, dându-se speriat în spate. 

— Stai liniștit, drüskelle. N-am de gând să-mi fac de cap cu 
tine. 

Matthias și-a mijit ochii albaștri: 

— Nu-mi place deloc cum vorbești. 

Oare Matthias doar și-a imaginat sau chipul ei chiar își luase o 
mină rănită? Vorbele lui oricum nu păreau să aibă vreun efect 
asupra acelei vrăjitoare. 

Ca să-i confirme că doar își imaginase, fata i-a spus: 

— Crezi că-mi pasă de ce-ţi place și ce nu-ţi place ţie? 

Și-a lipit palmele de pieptul lui Matthias, concentrându-se 
asupra inimii lui. N-ar fi trebuit s-o lase să facă asta, n-ar fi 
trebuit să-i arate slăbiciunea lui, dar când sângele a început să-i 
circule mai repede prin vine și trupul i s-a încălzit, s-a simţit 
prea bine ca să i se mai poată opune. 

Împotriva voinţei lui, s-a relaxat ușor sub palmele ei, apoi fata 
s-a întors cu spatele spre el și i-a pus braţul la loc în jurul ei: 

— Cu plăcere, matahală neghioabă. 

Matthias minţise: îi plăcea cum vorbea. 


* 


Și încă îi plăcea. O auzea trăncănind cu Inej undeva în spatele 
lui, încercând s-o înveţe cuvinte fjerdane: 

— Nu, Hring-kaaalle. Trebuie să lungești un pic ultima silabă. 

— Hringalah? a încercat Inej. 

— E mai bine, dar... Ştii, kerchiana e ca o gazelă. Sare din 
cuvânt în cuvânt, i-a explicat ea, mimând niște salturi. Fjerdana 
e ca un pescăruș, plină de viraje și plonjoane. 

Mâinile Ninei s-au transformat în păsări care planau pe 
curenţii de aer, dar, în clipa următoare, a ridicat privirea și l-a 
surprins uitându-se la ea. 

Matthias și-a dres glasul. 

— Să nu mâncaţi zăpadă, le-a sfătuit el. O să vă deshidratați 
și o să vi se facă frig. 

Apoi a iuţit pasul, nerăbadător să ajungă la următoarea colină, 
să se îndepărteze de Nina. Dar când a ajuns pe vârful ei, a 
rămas țintuit locului. 


S-a întors și a ridicat braţele: 

— Opriţi-vă! Nu vreţi să... 

Dar era prea târziu. Nina și-a dus mâinile la gură, Inej a ridicat 
braţele într-un gest de apărare, Jesper a clătinat din cap, iar 
Wylan a rămas cu gura căscată. Kaz stătea nemișcat ca o stană 
de piatră, cu o expresie insondabilă. 

Rugul fusese făcut pe o stâncă abruptă. Cei care îl ridicaseră 
încercaseră să facă focul într-o adâncitură, dar flăcările tot 
fuseseră stinse de vânt. Ţepele fuseseră înfipte în pământul 
îngheţat și de ele erau legate trei cadavre arse, a căror piele 
înnegrită și crăpată încă fumega. 

— Ghezen, a înjurat Wylan. Ce-i asta? 

— Asta fac fjerdanii cu Grisha, a spus Nina, cu faţa împietrită 
și cu privirea aţintită asupra ţepelor. 

— Asta fac criminalii, a spus Matthias, cu stomacul strâns. 
Rugurile au fost scoase în afara legii în urmă cu... 

Nina s-a întors spre el și l-a izbit cu palma în piept. 

— Cum îndrăznești? i-a spus ea printre dinţi, învăluită într-o 
aureolă de furie dogoritoare. Spune-mi când a fost judecat 
ultima oară cineva pentru că a ars un Grisha pe rug. Se 
consideră măcar că e crimă? 

— Nina... 

— Sau aveţi un alt nume pentru crimă când purtaţi uniforme? 

S-a auzit un geamăt ca șuierul vântului. 

— Pe toţi sfinţii, a spus Jesper. Unul încă e în viaţă. 

Geamătul s-a auzit din nou, subţire și înfiorător, dinspre trupul 
înnegrit din dreapta. Era imposibil să-ți dai seama dacă era 
bărbat sau femeie. Părul îi arsese, iar hainele i se făcuseră una 
cu mâinile și picioarele. În unele locuri i se desprinseseră bucăți 
de piele neagră, dând la iveala carnea. 

Nina a scos un suspin. A ridicat mâinile, dar îi tremurau prea 
tare, nu le putea folosi ca să curme suferința bietului om. Și-a 
întors privirea înlăcrimată spre ceilalţi: 

— Eu... Vă rog, cineva... 

Cel care s-a mișcat primul a fost Jesper. S-au auzit două 
împușcături și gemetele au încetat. Jesper și-a băgat pistoalele 
înapoi în teacă. 

— Ce naiba, Jesper, a spus zis Kaz enervat. Tocmai ne-ai 
semnalat prezenţa pe o rază de câţiva kilometri. 

— O să creadă că suntem o echipă de vânători. 


— Trebuia s-o lași pe Inej. 

— Nu voiam s-o fac, a răspuns lnej calm. Mulţumesc, Jesper. 

Lui Kaz i-au zvâcnit mușchii mandibulei, dar n-a mai zis nimic. 

— Mulţumesc, a spus Nina cu glas sugrumat. 

Plângând și poticnindu-se, a luat-o din loc cu pași mari pe 
poteca îngheţată care șerpuia prin zăpadă. Matthias a pornit în 
urma ei. Nu erau multe repere în jur și era ușor să te rătăcești. 

— Nina, nu te depărta de grup... 

— La asta vrei să te întorci, Helvar, i-a spus ea aspru. Asta e 
țara pe care ţi-e dor s-o servești. Te mândrești cu ea? 

— N-am trimis niciun Grisha la rug. Toţi Grisha au parte de un 
proces corect... 

Nina s-a întors spre el, cu ochelarii ridicaţi, cu lacrimile 
îngheţate pe obraji. 

— Atunci cum se face că niciun Grisha n-a fost găsit nevinovat 
la sfârșitul așa-ziselor voastre procese corecte? 

— Nu... 

— Pentru că singura noastră crimă e că existăm. Crima 
noastră e că suntem ceea ce suntem. 

Matthias a tăcut, iar când a deschis gura, se simţea prins între 
rușinea pentru ce avea să spună și nevoia de a vorbi, de a rosti 
vorbele pe care le auzise de când era copil și care pentru el încă 
erau adevărate: 

— Nina, te-ai gândit vreodată că poate... n-ar fi trebuit să 
existaţi? 

Ochii verzi ai Ninei au scăpărat. A făcut un pas spre el, și 
Matthias a simţit furia pe care o degaja: 

— Poate că voi n-ar trebui să existaţi, Helvar. Sunteţi lipsiţi de 
vlagă și fricoși, aveţi vieţi scurte și prejudecăţi jalnice. Vă 
închinaţi la zâne ale pădurilor și la spirite ale gheții care nu se 
sinchisesc să se arate, dar când întâlniți puterea adevărată, abia 
așteptați s-o călcaţi în picioare. 

— Nu batjocori ce nu înţelegi. 

— Batjocura mea te ofensează? Poporul meu ar prefera râsul 
vostru în locul unei asemenea barbarii, a spus ea cu o expresie 
de supremă satisfacţie. Ravka se reclădește. La fel și Armata a 
Doua, iar când o să-și recapete puterea, sper să vă dea procesul 
corect pe care îl meritaţi. Sper să-i încătușeze pe toţi drüskelle 
și să-i pună să asculte șirul crimelor pe care le-au săvârșit, 
pentru ca lumea să știe toate relele de care vă faceţi vinovaţi. 


— Dacă ești atât de dornică să vezi Ravka recăpătându-și 
puterea, de ce nu ești acolo acum? 

— Vreau să-ți obţii achitarea, Helvar. Vreau să fii aici când 
Armata a Doua o să mărșăluiască spre nord și o să invadeze 
fiecare palmă din pustiul ăsta. Sper să vă ardă recoltele și să vă 
săreze pământurile. Și sper să-ţi ardă familia și prietenii pe rug. 

— Deja au făcut-o, Zenik. Mi-au omorât mama, tatăl și sora 
mai mică. Soldaţi Inferni, dragii și persecutaţii tăi Grisha, ne-au 
ars satul din temelii. Nu mai am nimic de pierdut. 

Nina a râs amar: 

— Poate că ai stat prea puţin la Poarta ladului, Matthias. 
Întotdeauna mai e ceva de pierdut. 


20. Nina 


Încă le simt mirosul. Nina mergea clătinându-se prin zăpadă, 
scuturându-și părul și hainele, încercând să nu vomite. Nu-și 
putea scoate din minte cele trei cadavre carbonizate, prin ale 
căror crăpături se vedea carnea roșie ca jarul. Se simţea ca și 
când ar fi fost acoperită cu cenușa lor, impregnată cu iz de 
carne arsă. Nu putea respira ca lumea. 

Stând în preajma lui Matthias, îi era ușor să uite ce era el cu 
adevărat, ce credea de fapt despre ea. Tocmai îl retușase în 
dimineaţa aceea, suportându-i bombănelile și încruntăturile. Ba 
nu, de/ectându-se cu ele, recunoscătoare că avea o scuză să fie 
lângă el, bucurându-se ca o caraghioasă de câte ori îl făcea să 
zâmbească. Pe toți sfinţii, de ce îmi pasă? De ce un zâmbet de 
la Matthias Helvar o încânta mai mult decât cincizeci din partea 
altcuiva? Inima îi bătuse mai tare când îi dăduse capul pe spate 
să-i modifice culoarea ochilor. Ba chiar îi trecuse prin minte să-l 
sărute. Își dorise să-l sărute și era sigură că și el se gândește la 
același lucru. Sau poate iar se gândea să mă sugrume. 

Nu uitase că, la bordul goeletei, Matthias o întrebase ce avea 
de gând să facă cu Bo Yul-Bayur, dacă voia să-l predea pe omul 
de știință autorităţilor kerchiene. Dacă Nina ar fi sabotat 
misiunea lui Kaz, oare ar fi pus în pericol achitarea lui Matthias? 
Nu, nu putea face una ca asta. Deși știa ce era de fapt fjerdanul, 
Nina îi era datoare să-l elibereze. 

După naufragiu, călătorise trei săptămâni împreună cu 
Matthias. Nu aveau busolă, așa că nu știau încotro se îndreptau. 
Nici măcar nu știau în ce punct al coastei de nord ieșiseră la 
țărm.  Mergeau zi lumină prin zăpadă, petreceau nopţile 
îngheţate în adăposturile rudimentare pe care reușeau să le 
încropească sau în colibele părăsite din taberele vânătorilor de 
balene, când aveau norocul să dea peste ele. Mâncau alge fripte 
sau ierburile și tuberculii găsiți pe câmpuri. A fost un adevărat 
miracol când au găsit o rezervă de carne de ren uscată pe 
fundul unei raniţe dintr-o colibă. Au mâncat-o fericiţi în tăcere, 
aproape ameţiţi de aroma ei. 

După prima noapte, au dormit în hainele și păturile uscate pe 
care le găseau, dar de o parte și de alta a focului. Dacă nu 
aveau lemne sau surcele, se ghemuiau spate în spate, abia 


atingându-se, însă dimineaţa se trezeau cu trupurile lipite în 
formă de semilună, respirând în tandem, amețiţi de somn. 

In fiecare dimineaţă, Matthias se plângea că Nina era 
imposibil de trezit. 

— E ca și când aș încerca să trezesc un mort. 

— Ei bine, mortul are nevoie de încă cinci minute, îi 
răspundea ea, îngropându-și capul în blănuri. 

lar Matthias tropăia prin adăpost, strângând puţinele lor 
lucruri cât mai zgomotos cu putință, mormăind ca pentru sine: 
„Puturoasă, caraghioasă, egoistă...“, până când Nina se trezea 
în cele din urmă și se pregătea pentru noua zi. 

— Care-i primul lucru pe care o să-l faci când o să ajungi 
acasă? l-a întrebat ea într-una din zilele nesfârșite în care 
mergeau prin zăpadă în speranţa că vor da de un semn de 
civilizaţie. 

— O să dorm, a spus el. O să fac o baie. O să mă rog pentru 
prietenii mei morți. 

— Ah, pentru ceilalţi ucigași. Chiar, cum ai ajuns să te faci 
driiskelle? 

— Prietenii tă; mi-au măcelărit familia într-un raid Grisha, i-a 
răspuns el rece. Brum m-a luat sub protecţia lui și mi-a oferit o 
cauză pentru care să lupt. 

Nina nu voia să creadă ce-i spusese, dar știa că era posibil. 
Bătăliile erau ceva obișnuit, iar uneori cădeau victime și oameni 
nevinovaţi. | se părea înfiorător că monstrul de Brum putea 
trece drept o figură paternă. 

Nu i s-a părut că era cazul să se contrazică sau să-i spună că-i 
părea rău, așa că a rostit primul lucru care i-a venit în minte. 

— Jer molle pe oonet. Enel mord je nej afva trohem verret. 

„Am fost făcut să te apăr. Numai moartea mă va împiedica 
să-mi respect jurământul.“ 

Matthias s-a uitat la ea cu un aer șocat. 

— Asta e jurământul druskelle faţă de Fjerda. De unde ÎI știi? 

— Am încercat să învăţ cât mai multe despre Fjerda. 

— De ce? 

Nina a șovăit o clipă, apoi i-a spus: 

— Ca să nu mă tem de voi. 

— Nu pare să-ţi fie frică. 

— Dar ţie îţi e frică de mine? a întrebat ea. 

— Nu, i-a răspuns el, părând aproape surprins. 


Îi mai spusese înainte că nu se temea de ea, dar de data asta 
Nina l-a crezut, spunându-și în sinea ei că ăsta nu era un lucru 
bun. 

Au mai mers o vreme, apoi Matthias a întrebat-o: 

— Tu ce o să faci mai întâi când o să ajungi acasă? 

— O să mănânc. 

— Ce? 

— Orice. Sarmale, găluște cu cartofi, prăjituri cu coacăze, 
blinele cu cremă de lămâie. Abia aştept să văd ce faţă o să facă 
Zoya când o să intre în Micul Palat. 

— Zoya Nazyalensky? 

Nina s-a oprit: 

— O cunoști? 

— Cu toţii am auzit de ea. E o vrăjitoare puternică. 

Și atunci și-a dat Nina seama: pentru druske!//e, Zoya era la fel 
ca Jarl Brum pentru Grisha - crudă și inumană, ameninţarea 
care aștepta în întuneric cu moartea în mâini. Zoya era 
căpcăunul acestui fjerdan. Gândul a tulburat-o. 

— Cum aţi ieșit din cuști? 

Nina a clipit: 

— Ce? 

— Pe navă. Eraţi legaţi și închiși în cuști. 

— Cana de apă. | s-a rupt toarta și avea marginea de jos 
zimţată. Cu ea ne-am tăiat legăturile. lar după ce ne-am eliberat 
mâinile... 

Nina s-a întrerupt stânjenită. 

Matthias s-a încruntat: 

— Aveaţi de gând să ne atacați. 

— Urma să dăm lovitura în noaptea aia. 

— Dar a izbucnit furtuna. 

— Da. 

Un Furtunos și un Fabrikator făcuseră o gaură în punte și 
săriseră în mare. Dar supravieţuise vreunul apelor îngheţate? 
Reușiseră să ajungă la țărm? Pe Nina au trecut-o fiori. Dacă n-ar 
fi avut cana, s-ar fi înecat cu toții în cuști. _ 

— Ce mănâncă drüskelle? a întrebat ea, iuţind pasul. In afară 
de copii Grisha. 

— Nu mâncăm copii! 

— Untură de delfin? Copite de ren? 


Nina i-a văzut buzele arcuindu-se și s-a întrebat dacă îi era 
greață sau dacă nu cumva își înăbușea râsul. 

— Mâncăm mult pește. Hering. Cod în saramură. Şi, da, 
inclusiv ren, dar nu copitele. 

— Dar tort? 

— Ce-i cu el? 

— Mie-mi place foarte mult tortul. Mă întreb dacă putem să ne 
găsim un punct comun. 

Matthias a ridicat din umeri. 

— Ei, haide, drüskelle, a spus ea. 

Încă nu-și spuseseră numele unul altuia, iar Nina nu era sigură 
că ar fi fost o idee bună. În cele din urmă, dacă supravieţuiau, 
urmau să ajungă într-un sat sau într-un oraș. Nu știa ce avea să 
se întâmple atunci, dar oricum, cu cât fjerdanul știa mai puţine 
despre ea, cu atât mai bine. 

— Nu-ţi cer să-mi divulgi secrete de stat. Doar vreau să știu 
de ce nu-ţi place tortul. 

— Îmi place tortul, dar nu aveam voie să mâncăm dulciuri. 

— Toţi fjerdanii au interdicţia asta sau numai druskelle? 

— Numai druskelle. Sunt considerate un exces. La fel ca 
alcoolul... 

— Şi fetele? 

Fjerdanul s-a îmbujorat și a pornit mai departe. Era atât de 
ușor să-l stânjenească. 

— Dacă nu aveţi voie nici zahăr, nici alcool, probabil vă daţi în 
vânt după pomarakon. 

Fjerdanul n-a mușcat momeala din prima, ci a continuat să 
meargă, dar în cele din urmă liniștea i-a devenit insuportabilă. 

— Ce-i pomdrakon? a întrebat el. 

— Cupa dragonului, i-a răspuns Nina cu nerăbdare. Mai întâi 
înmoi stafide în coniac, apoi stingi lumina și le dai foc. 

— De ce? 

— Ca să fie greu să le înhaţi. 

— Şi ce faci după ce pui mâna pe ele? 

— Le mănânci. 

— Și nu-ţi frig limba? 

— Ba da, dar... 

— Atunci de ce ai face...? 


— Pentru că e amuzant, prostănacule. Ştii ce-i aia distracţie? 
Există un cuvânt în fjerdană pentru așa ceva, deci probabil ești 
familiarizat cu noţiunea. 

— Am parte de multă distracţie. 

— Înţeleg. Și cum te distrezi? 

Și au continuat așa, înţepându-se reciproc, la fel ca în prima 
noapte în apă, ţinându-se în viaţă unul pe altul, refuzând să 
admită că deveneau tot mai slabi, că dacă nu ajungeau curând 
într-un orășel, nu aveau să mai reziste mult. Erau zile când 
foamea și strălucirea gheţurilor nordice îi făceau să se învârtă în 
cerc sau să se întoarcă din drum, călcând pe propriile lor urme, 
dar nu vorbeau niciodată despre asta, nu spunea niciodată 
cuvântul rătăcit, ca și când amândoi ar fi știut că asta ar fi 
însemnat să se recunoască înfrânți. 

— De ce nu le permit fjerdanii fetelor să lupte? l-a întrebat ea 
într-o noapte, în timp ce stăteau ghemuiţi într-un adăpost, 
simțind cum pătrundea frigul prin blănurile întinse pe jos. 

— Nu vor să lupte. 

— De unde știi? Ai întrebat-o pe vreuna? 

— Femeile fjerdane trebuie venerate și protejate. 

— Probabil e o politică înțeleaptă. 

Fjerdanul deja o cunoștea suficient de bine cât să fie surprins: 

— Crezi? 

— Gândește-te cât de stânjenitor ar fi pentru tine să te 
ciomăgească o fată fjerdană. 

El s-a mulțumit să pufnească. 

— Mi-ar plăcea să te văd bătut de o fată, a spus ea vesel. 

— Nu în viaţa asta. 

— Cred că n-o să apuc să văd asta. Ci o să trăiesc momentul 
când o să te pun eu în fund. 

De data asta, fjerdanul a râs - un râs adevărat, care a făcut 
spatele Ninei să vibreze. 

— Pe toţi sfinţii, fjerdane, nu știam că poţi să râzi. Ai grijă, ia-o 
uşor. 

— Îmi place aroganta ta, drüsje. 

A fost rândul ei să râdă: 

— E probabil cel mai urât compliment pe care l-am primit 
vreodată. 

— Tu nu te îndoiești niciodată de tine? 


— Ba mă îndoiesc tot timpul, i-a răspuns ea, simțind că o 
cuprinde somnul. Dar n-o arăt. 

A doua zi dimineaţă, și-au croit drum pe un câmp de gheaţă 
brăzdat de crevase zigzagate, mergând cu grijă printre 
crăpăturile acelea mortale și discutând despre somnul Ninei. 

— Cum poţi să te numești soldat? a întrebat-o el. Dacă te-aș 
lăsa, ai fi în stare să dormi până la prânz. 

— Şi ce legătură are asta? 

— Disciplină? Rutină? Îţi spun ceva chestiile astea? Djel, abia 
aștept să dorm singur într-un pat. 

— Mda, a răspuns Nina, știu cât de mult îţi displace să dormi 
lângă mine. O simt în fiecare dimineaţă. 

Matthias s-a făcut stacojiu: 

— De ce trebuie să spui lucruri din astea? 

— Pentru că-mi place când roșești. 

— E dezgustător. Nu-i nevoie să pângărești totul. 

— Dacă te-ai relaxa un pic... 

— Nu vreau să mă relaxez. 

— De ce ţi-e frică? Ce crezi c-o să se întâmple? Ţi-e teamă c-o 
să începi să mă placi? 

Fjerdanul nu i-a răspuns, iar Nina, care în ciuda oboselii 
continua să meargă cu pași mari, a zis: 

— Asta e, nu? Nu vrei să-ţi placă o Grisha. Te temi că dacă 
râzi la glumele mele sau îmi răspunzi la întrebări, s-ar putea să 
începi să crezi că și eu sunt om. Ar fi chiar atât de îngrozitor? 

— Îmi place de tine. 

— Ce-ai zis? 

— Îmi place de tine, a repetat el furios. 

Nina a zâmbit radios, simțind un val de plăcere: 

— Ei, ia zi, e chiar așa de rău? 

— Da! a strigat el. 

— De ce? 

— Pentru că ești îngrozitoare. Ești gălăgioasă, nerușinată și... 
vicleană. Brum ne-a prevenit că fetele Grisha pot fi 
fermecătoare. 

— Gata, am înţeles. Sunt o seducătoare Grisha perfidă și te- 
am ispitit cu șiretlicurile mele! 

Nina l-a împuns cu degetul în piept. 

— Încetează! 

— Nu. Te ispitesc. 


— Oprește-te. 

Dar Nina a început să danseze în zăpadă în jurul lui, 
împungându-l cu degetul în piept, în burtă, în coaste. 

— Vai de mine! Ești foarte solid. E o treabă foarte dificilă. 

lar el a izbucnit în râs. 

— Merge! a izbucnit ea. Ispitirea a început. Fjerdanul a cedat. 
Nu poţi să-mi reziști. Tu... 

Dar vocea i s-a întrerupt, pentru că gheaţa i-a crăpat sub 
picioare. Nina a întins mâinile cu disperare, încercând să se 
agaţe de ceva, de orice i-ar fi împiedicat căderea, degetele ei 
zgâriind gheaţa și pietrele. 

Druskelle a apucat-o de braţ, iar Nina a ţipat, pentru că 
aproape i l-a smuls din încheietură. 

A rămas atârnată deasupra hăului, strânsoarea degetelor lui 
fiind tot ce o despărţea de abisul de gheaţă. O clipă, uitându-se 
în ochii lui, Nina a fost sigură că o să-i dea drumul. 

— Te rog, a spus ea, cu lacrimi pe obraji. 

Fjerdanul a tras-o peste marginea crevasei, după care s-au 
târât cu grijă pe un teren mai ferm. S-au întins gâfâind pe spate. 

— Mi-a fost teamă... Mi-a fost teamă c-o să-mi dai drumul, a 
îngăimat ea. 

A urmat o pauză lungă, apoi fjerdanul i-a spus: 

— M-am gândit la asta. Doar o secundă. 

Nina a râs ușor. 

— Nu-i nimic, a spus ea în cele din urmă. Și eu m-aș fi gândit. 

Fjerdanul s-a ridicat în picioare și i-a oferit mâna: 

— Eu sunt Matthias. 

— Nina, a zis ea, luându-i mâna. Încântată de cunoștință. 


* 


Naufragiul avusese loc în urmă cu mai bine de un an, dar 
Ninei i se părea că nu trecuse niciun pic de timp de atunci. O 
parte din ea își dorea să se întoarcă în vremea dinainte ca totul 
să se strice, la zilele lungi când mergeau pe gheaţă și reușeau 
să fie Nina și Matthias, nu o Grisha și un vânător de vrăjitoare. 
Dar cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât era mai sigură că 
nu fusese nicio clipă așa. Acele trei săptămâni fuseseră o 
minciună pe care ea și Matthias o construiseră ca să 
supravieţuiască. Adevărul era rugul. 


— Nina, a strigat-o Matthias, alergând după ea. Nina, ascultă- 
mă. Trebuie să rămâi lângă grup. 

— Lasă-mă-n pace! 

Când a apucat-o de braţ, Nina s-a răsucit și a încercat să-l 
lovească, pumnul ei spintecând aerul din fața gâtului său. Un 
om obișnuit i-ar fi dat drumul, dar Matthias era un druske//e bine 
antrenat. l-a apucat celălalt braţ și i l-a lipit de corp, strângând-o 
la pieptul lui, astfel încât Nina să nu-și poată folosi mâinile. 

— Incetează, i-a spus el cu glas scăzut. 

Nina s-a zbătut în braţele lui, fixându-l cu o privire încruntată: 

— Dă-mi drumul! 

— Nu pot. Nu câtă vreme ești o ameninţare. 

— Intotdeauna o să fiu o ameninţare pentru tine, Matthias. 

Colţul gurii lui s-a ridicat într-un zâmbet trist, iar ochii îi erau 
aproape triști. 

— Știu, a spus el. 

Și i-a dat drumul încet, iar ea a făcut un pas în spate. 

— Ce o să văd când o să ajung la Curtea de Gheaţă? a 
întrebat Nina. 

— Eşti speriată. 

— Da, a spus ea, ridicând sfidător bărbia, pentru că nu avea 
niciun motiv să nege. 

— Nina... 

— Spune-mi. Trebuie să ştiu. Camere de tortură? Un rug 
arzând pe acoperiş? 

— Nu se mai înalță ruguri la Curte. 

— Atunci ce le faceți condamnaților? Îi târâți cu caii și îi 
despicaţi în patru? li împușcați cu plutonul de execuţie? Palatul 
regal are vedere spre spânzurătoare? 

— M-am săturat de judecăţile tale, Nina. Trebuie să încetezi. 

— Are dreptate, nu poţi continua așa. 

Jesper și ceilalți stăteau în zăpadă, aproape de ei. De cât timp 
erau acolo? O văzuseră atacându-l pe Matthias? 

— Nu te băga, a ripostat Nina. 

— Dacă o să continuaţi să vă certaţi, o să ne omorâţi pe toţi, 
iar eu mai am de pierdut multe partide de cărți. 

— Trebuie să găsiţi o cale să vă împăcaţi, a spus Inej. Măcar 
pentru o vreme. 

— Nu te privește, a mârâit Matthias. 

Kaz a făcut un pas în faţă, cu o mină amenințătoare. 


— Ba ne privește în mare măsură. Şi ai grijă la ton. 

Matthias a ridicat mâinile. A 

— V-a păcălit pe toţi. Așa face mereu. Iți lasă impresia că ţi-e 
prieten, iar apoi... 

Inej și-a pus mâinile în sân. 

— Apoi ce? 

— Las-o baltă, Inej. 

— Ba nu, Nina, a insistat Matthias. Spune-le. Cândva ai zis că- 
mi ești prietenă. Mai ţii minte? 

Și s-a întors spre ceilalți. 

— Am călătorit împreună trei săptămâni. l-am salvat viaţa. 
Ne-am salvat unul pe altul. Când am ajuns la Elling, am... Aș fi 
putut oricând s-o denunţ soldaţilor. Dar n-am făcut-o. 

Matthias a început să se plimbe de colo-colo, ridicând vocea, 
ca și când ar fi fost copleșit de amintiri. 

— Am împrumutat bani. Am găsit un loc unde să stăm. Eram 
dispus să trădez toate lucrurile în care credeam pentru 
siguranţa ei. Când am mers cu ea la docuri să încercăm să ne 
cumpărăm bilete, am găsit o navă comercială kerchiană gata de 
plecare. 

Nina a văzut în ochii lui că retrăia momentele acelea, că era 
din nou pe chei cu ea. 

— Întrebaţi-o ce a făcut după aceea aliata voastră demnă de 
încredere, fata care mă judecă pe mine și pe cei ca mine. 

Nimeni n-a spus nimic, dar cu toţii se uitau la ea și așteptau. 

— Spune-le, Nina, i-a cerut el. Ar trebui să știe cum îţi tratezi 
prietenii. 

Nina a înghiţit în sec, apoi s-a străduit să se uite în ochii lor. 

— Le-am spus kerchienilor că era un negustor de sclavi și că 
mă luase prizonieră. Mi-am pus soarta în mâinile lor și i-am 
implorat să mă ajute. Aveam la mine un sigiliu luat de pe o navă 
cu sclavi pe care o atacaserăm în apropierea Insulei Rătăcitoare 
și l-am folosit drept dovadă. 

Nina a plecat privirea. Kaz știa, desigur. Când îl rugase s-o 
ajute, trebuise să-i spună care erau acuzaţiile formulate de ea 
împotriva lui Matthias, pe care mai apoi încercase să le retragă. 
Dar Kaz nu fusese niciodată interesat să afle mai multe, n-o 
întrebase niciodată de ce, n-o condamnase niciodată. Într-un fel, 
mărturisirea asta îi adusese alinare Ninei. Un băiat poreclit 
Mâini-Murdare n-ar fi avut cum s-o judece. 


Dar acum toată lumea știa adevărul. În sinea lor, kerchienii 
știau că sclavii veneau și plecau din porturile Ketterdamului și că 
cei mai mulţi angajaţi cu contract erau de fapt tot niște sclavi. 
Dar în mod public, dezaprobau această practică și erau obligaţi 
să-i judece pe toţi negustorii de sclavi. Nina știuse exact ce avea 
să se întâmple când îl înfierase cu acea acuzație. 

— Nu înţelegeam ce se întâmplă, a spus Matthias. Nu știam 
kerchiană, dar Nina e clar că știa. M-au înhăţat și m-au pus în 
lanţuri. M-au aruncat în celula de la bordul navei și m-au ţinut 
acolo în întuneric câteva săptămâni, cât a durat călătoria. Am 
mai văzut lumina zilei abia când m-au dat jos de pe navă în 
Ketterdam. 

— N-am avut de ales, a spus Nina, cu glas sugrumat. Nu știi... 

— Spune-mi un lucru, a continuat el cu furie, dar Nina a auzit 
și altceva în glasul lui, un fel de rugăminte. Dacă ai putea să dai 
timpul înapoi și să-ţi repari greșeala, ai face-o? 

Nina a ridicat privirea spre toţi cei din jur. Avusese motivele 
ei, dar oare contau? Și ce drept aveau ei s-o judece? S-a 
îndreptat de spate și a ridicat bărbia. Făcea parte din banda 
Scursurilor, era angajată la Trandafirul Alb și, din când în când, 
era o fată nechibzuită, dar înainte de orice era soldat și Grisha. 

— Nu, a spus ea apăsat, glasul ei răsunând pe întinderea 
nesfârșită de gheaţă. Aș face la fel. 

Pământul s-a cutremurat dintr-odată. Nina aproape că și-a 
pierdut echilibrul și l-a văzut pe Kaz sprijinindu-se în baston. Au 
schimbat cu toţii priviri nedumerite. 

— Există falii tectonice și atât de departe în nord? a întrebat 
Wylan. 

Matthias s-a încruntat: 

— Din câte știu, nu, dar... 

Un bloc de pământ s-a înălțat sub picioarele lui Matthias, 
trântindu-l pe gheaţă, iar un altul s-a ridicat în dreapta Ninei, 
răsturnând-o pe spate. De jur împrejurul lor ţâșneau mornoliţi de 
pământ și gheaţă, ca și când pământul ar fi prins viaţă. Un vânt 
aspru le biciuia feţele, iar zăpada se ridica în vârtejuri. 

— Ce naiba e asta? a strigat Jesper. 

— Un fel de cutremur! i-a răspuns Inej. 

— Ba nu, a spus Nina, făcând semn spre un punct negru care 
părea să plutească pe cer, neafectat de vântul asurzitor. 
Suntem atacați. 


Nina s-a târât de-a bușilea, încercând să găsească un 
adăpost. O clipă s-a gândit că poate și-a pierdut minţile. Mult 
deasupra ei, era cineva care plutea în aer. Vedea pe cineva care 
zbura. 

Furtunoșii Grisha puteau controla vântul. Ba chiar îi văzuse 
azvârlindu-se unul pe altul în aer la Marele Palat, dar nivelul de 
putere și îndemânare necesar pentru a zbura era inimaginabil - 
sau cel puţin așa fusese până acum. Jurda parem. Nu-l crezuse 
pe Kaz. Poate chiar îl suspectase că o minţise când îi povestise 
ce văzuse, numai ca s-o convingă să i se alăture în această 
misiune. Dar, dacă nu cumva încasase o lovitură la cap de care 
nu-și mai amintea, ce vedea acum era real. 

Furtunosul s-a răsucit în aer, înteţind puterea furtunii și 
împroșcându-i cu bucăţi de gheaţă care le biciuiau obrajii. Nina 
abia mai vedea. A căzut pe spate în clipa în care din pământ s-a 
ridicat un alt bloc de piatră și gheaţă. Erau încercuiți și împinși 
unul în altul, ca să alcătuiască o singură ţintă. 

— Am nevoie de o diversiune! a striga Jesper de undeva din 
furtună. 

Nina a auzit un pocnet. 

— La pământ! a strigat Wylan. 

Nina s-a întins pe burtă în zăpadă. Deasupra capului ei s-a 
auzit o bubuitură și o explozie a luminat cerul chiar în dreapta 
Furtunosului. Rafalele din jurul lor s-au domolit, căci Furtunosul 
a fost aruncat într-o parte și obligat să-și folosească puterea ca 
să se redreseze. N-a durat decât o clipă, dar a fost suficient 
pentru ca Jesper să-și îndrepte pușca spre el și să tragă. 

S-a auzit o împușcătură, iar Furtunosul s-a prăbușit. Din 
pământ a ţâșnit un alt bloc de gheaţă, iar acum cu toţii erau 
prinși ca niște animale într-un ţarc, gata să fie sacrificate. Jesper 
a ţintit printre monoliţi înspre un pâlc de copaci îndepărtat, iar 
Nina și-a dat seama că mai era un Grisha acolo, un băiat cu păr 
negru. Înainte ca Jesper să poată trage, băiatul a ridicat un 
pumn și Jesper a fost doborât de o coloană de pământ. Jesper s- 
a rostogolit și a tras de jos. 

Băiatul din depărtare a scos un țipăt și a căzut într-un 
genunchi, dar încă avea braţele ridicate, iar pământul încă se 
cutremura sub ei. Jesper a tras din nou și a ratat. Nina a ridicat 
mâinile și a încercat să se concentreze asupra inimii băiatului, 
însă era mult dincolo de raza ei de acţiune. 


A văzut-o pe lnej făcându-i semn lui Kaz. Fără să scoată o 
vorbă, Kaz s-a sprijinit cu spatele de cel mai apropiat monolit, 
împreunându-și mâinile în dreptul genunchiului. Pământul se 
legăna și se unduia, însă Kaz a rămas nemișcat, iar Inej și-a 
sprijinit piciorul în palmele lui și a sărit într-un arc elegant, 
dispărând fără zgomot în spatele monolitului. O clipă mai târziu, 
pământul s-a liniștit. 

— Te poţi bizui pe Fantomă când dai de greu, a spus Jesper. 

S-au ridicat ameţiţi, învăluiţi într-o liniște care părea ciudată 
după haosul dinainte. 

— Wylan, a gâfâit Jesper, ridicându-se în picioare. Scoate-ne 
de aici. 

Wylan a dat din cap, a scos din rucsac un bulgăre de culoarea 
chitului și l-a lipit cu grijă de monolitul cel mai apropiat. 

— Toată lumea la pământ, le-a spus el. 

S-au ghemuit unul lângă altul cât mai departe de monolitul cu 
pricina, apoi Wylan a lovit explozibilul cu palma și s-a aruncat la 
pământ, înghesuindu-se lângă Matthias și Jesper. Și-au acoperit 
toţi urechile cu palmele, dar nu s-a întâmplat nimic. 

— Ce naiba? a zis Jesper. 

Bum! Şi monolitul a explodat, împroșcându-i cu gheaţă și 
bucăţi de piatră. 

Wylan era acoperit cu praf și avea o expresie ușor buimacă, 
dar era copleșit de o bucurie frenetică. Nina a izbucnit în râs: 

— Încearcă măcar să lași impresia că ştiai c-o să meargă. 

Au ieșit cu toţii împleticindu-se din ţarcul de monoliţi, iar Kaz 
i-a făcut semn lui Jesper. 

— Să aruncăm o privire. Să ne asigurăm că nu mai avem 
surprize. 

Și au pornit în direcţii diferite. 

Nina și ceilalţi au găsit-o pe Inej lângă tânărul Grisha, care 
tremura la picioarele ei. Era îmbrăcat cu haine de pânză 
măslinie și avea ochii sticloși. Din rana de glonţ din coapsă îi 
curgea sânge, iar în dreapta pieptului avea înfipt un cuţit. 
Probabil că Inej îl aruncase spre el imediat ce ieșise din ţarc. 

Nina a îngenuncheat lângă el. g 

— Mai vreau puţin, a îngăimat tânărul Grisha. Incă puţin. 

A apucat-o de mână pe Nina și abia atunci l-a recunoscut. 

— Nestor? 


Tânărul a tresărit când și-a auzit numele, dar nu părea s-o 
recunoască. 

— Nestor, sunt eu, Nina. 

Făcuse școala cu el în Micul Palat și fuseseră trimiși împreună 
la Keramzin. La încoronarea regelui Nikolai, furaseră împreună o 
sticlă de șampanie și băuseră pe malul lacului până li se făcuse 
rău. Era Fabrikator, un Durast specializat în metale, sticlă și 
fibre. Nina nu înţelegea nimic. Fabrikatorii făceau textile și 
arme. Nestor n-ar fi trebuit să fie capabil de lucrurile pe care 
tocmai le văzuseră. 

— Te rog, a implorat-o el cu faţa crispată. Mai am nevoie. 

— De parem? 

— Da, a scâncit el. Da, te rog. 

— Pot să-ţi vindec rana, Nestor, dacă stai nemișcat. 

Era foarte slăbit, dar dacă i-ar fi putut opri sângerarea... 

— N-am nevoie de ajutorul tău, a spus el furios, încercând să 
se îndepărteze de ea. 

Nina s-a străduit să-l calmeze, coborându-i pulsul, dar îi era 
teamă ca nu cumva să-i oprească inima de tot. 

— Te rog, Nestor. Te rog, nu te mai mișca. 

Tânărul a început să ţipe, încercând s-o lovească. 

— Țineţi-l, a spus ea. 

Matthias s-a apropiat s-o ajute, iar Nestor a ridicat braţele. 

Pământul s-a ridicat și s-a ondulat, aruncându-i în spate pe 
Nina și pe ceilalţi. 

— Nestor, te rog! Lasă-ne să te ajutăm. 

Tânărul s-a ridicat, clătinându-se pe piciorul rănit, și și-a scos 
cuțitul din coaste. 

— Unde sunt? a strigat el. Unde au plecat? 

— Cine? R 

— Shuhanii! s-a văitat el. Unde au plecat? Intoarceți-vă! 

A făcut un pas șovăielnic, apoi încă unul. 

— Întoarceţi-vă! a strigat el încă o dată, apoi a căzut cu faţa 
în zăpadă și a rămas nemișcat. 

Nina s-a apropiat imediat de el și l-a întors pe spate. Tânărul 
avea zăpadă în ochi și în gură. Nina și-a așezat palmele pe 
pieptul lui, încercând să-i pornească inima, dar era inutil. Dacă 
n-ar fi fost slăbit de drog, rănile nu i-ar fi curmat viaţa. Însă 
trupul lui era o epavă, cu pielea lipită de oase și atât de palidă 
încât părea transparentă. 


Nu e bine deloc, și-a spus Nina cu amărăciune. Practicarea 
Micii Științe îi făcea pe Grisha mai sănătoși, mai puternici. Era 
una dintre trăsăturile ei cele mai benefice. Dar corpul avea 
limite. Părea că drogul făcuse ca puterea lui Nestor s-o ia 
înaintea trupului. Pur și simplu îl secătuise. 

Kaz și Jesper s-au întors gâfâind. 

— Aţi văzut ceva? a întrebat Matthias. 

Jesper a dat din cap: 

— Un grup de oameni care se îndreaptă spre sud. 

— Nestor a întrebat de niște shuhani, a spus Nina. 

— Stiam că shuhanii vor trimite o echipă să-l recupereze pe 
Bo Yul-Bayur, a spus Kaz. 

Jesper s-a uitat la trupul nemișcat al tânărului: 

— Dar nu credeam că or să trimită Grisha. Sau poate sunt 
mercenari, nu? 

Kaz a ridicat o monedă cu un cal gravat pe o parte și două 
chei încrucișate pe cealaltă. 

— Am găsit-o în buzunarul Furtunosului, a spus el, aruncându- 
i moneda lui Jesper. E un wen ye shuhan. O Monedă de Trecere. 
Deci e o misiune guvernamentală. 

— Cum ne-au găsit? a întrebat Inej. 

— Poate au fost atrași de împușcăturile lui Jesper, a spus Kaz. 

Jesper s-a zbârlit și a făcut semn spre Nina și Matthias: 

— Sau poate i-au auzit pe ăștia doi urlând unul la altul. E 
posibil să ne fi urmărit de câţiva kilometri buni. 

Nina încerca să înțeleagă ce auzea. Shuhanii nu foloseau 
Grisha ca soldaţi și nici nu erau ca fjerdanii - nu vedeau în 
puterea Grisha ceva nenatural sau respingător. Erau fascinaţi de 
ea. Dar tot considerau că Grisha erau niște sub-oameni. De ani 
de zile, guvernul shuhan îi captura și experimenta pe ei, 
încercând să identifice sursa puterii lor. N-ar fi folosit niciodată 
Grisha ca mercenari. Sau cel puţin așa fusese până atunci. 
Poate că parem-ul schimbase situația. 

— Nu înţeleg, a spus Nina. Dacă au jurda parem, de ce mai 
vor să pună mâna pe Bo Yul-Bayur? 

— E posibil să aibă o rezervă de /jurda parem, dar să nu poată 
s-o producă singuri, a spus Kaz. Cel puţin așa crede Consiliul 
Comercial. Sau poate vor să se asigure că Bo Yul-Bayur nu dă 
formula altcuiva. 


— Crezi că or să folosească Grisha drogaţi ca să încerce să 
intre în Curtea de Gheaţă? a întrebat Inej. 

— Dacă mai au și alți Grisha, a spus Kaz. Eu, unul, asta aș 
face. 

Matthias a clătinat din cap: 

— Dacă ar fi avut un Sfâșie-lnimi, am fi fost morți cu toții. 

— Chiar și așa, abia am scăpat cu viaţă, a spus Ingj. 

Jesper și-a aruncat pușca pe umăr: 

— Wylan și-a făcut datoria. 

Wylan a tresărit auzindu-și numele. 

— Da? 

— Mă rog, o mică parte. 

— Să mergem, a spus Kaz. 

— Trebuie să-i îngropăm, a spus Nina. 

— Pământul e îngheţat și nici nu avem timp pentru asta. 
Echipa shuhană se îndreaptă spre Djerholm. Nu știm câţi Grisha 
mai au și e posibil ca echipa lui Pekka să fi intrat deja în Curtea 
de Gheaţă. 

— Nu-i putem lăsa aici să-i mănânce lupii, a spus ea cu vocea 
sugrumată. 

— Vrei să le faci un rug? 

— Du-te naibii, Brekker. 

— Fă-ţi treaba, Zenik, a ripostat el. Nu te-am adus în Fjerda ca 
să te ocupi de ritualuri funerare. 

Nina a ridicat mâinile: 

— Dar ce-ai zice dacă ţi-aș sparge capul ca pe un ou? 

— Dragă Nina, nu vrei să vezi ce am în cap. 

Nina a făcut un pas în faţă, dar Matthias s-a așezat în calea ei. 

— Încetează, a spus el. Te ajut eu să sapi groapa. 

Nina s-a uitat ţintă la el. Matthias a scos un mic târnăcop din 
rucsac și i l-a dat Ninei, apoi a scos încă unul din rucsacul lui 
Jesper. 

— Luaţi-o spre sud, le-a spus el celorlalți. Știu zona și o să am 
grijă să vă ajungem din urmă când se înnoptează. O să mergem 
mai repede pe cont propriu. 

Kaz l-a privit în ochi: 

— Să nu uiți de achitare, Helvar. 

— Chiar e o idee bună să-i lăsăm singuri? a întrebat Wylan, în 
timp ce coborau panta. 

— Nu, a răspuns Inej. 


— Atunci de ce i-am lăsat? 

— Va trebui să avem încredere în ei și mai încolo. 

—  Discutăm despre mica dezvăluire pe care a făcut-o 
Matthias în legătură cu loialitatea Ninei? a întrebat Jesper. 

Nina abia a distins replica lui Kaz: 

— Sunt sigur că nici despre mulţi dintre noi nu s-ar putea 
spune că suntem viteji sau loiali. 

Deși cu puţin înainte ar fi vrut să-l pocnească pe Kaz, în clipa 
aceea i-a fost recunoscătoare. 

Matthias s-a îndepărtat câţiva pași de cadavrul lui Nestor. A 
înfipt târnăcopul în pământul îngheţat, l-a smuls, apoi l-a înfipt 
din nou. 

— Aici? a întrebat Nina. 

— Vrei să-l îngropăm în altă parte? 

— Nu... nu știu, a spus ea, apoi s-a uitat în jur la câmpurile 
albe, presărate cu crânguri de mesteceni. Totul pare la fel. 

— Ai auzit de zeii noștri? 

— De unii dintre ei, a spus ea. 

— Dar de Djel sigur ai auzit. 

— Izvorul. 

Matthias a încuviinţat din cap: 

— Fjerdanii cred că toată lumea e conectată prin ape - mări, 
gheaţă, fluvii și râuri, ploi și furtuni. Toate îl hrănesc pe Djel și 
toate sunt hrănite de el. La noi, morţii i se spune fe/otobjer - 
înrădăcinare. Când murim, suntem ca rădăcinile unui frasin și ne 
adăpăm din Djel oriunde am fi îngropaţi. 

— De-aia îi ardeţi pe Grisha în loc să-i îngropaţi? 

A făcut o pauză, apoi a dat scurt din cap. 

— Dar mă ajuţi să-i înmormântez aici pe Nestor și pe 
Furtunos? 

Matthias a dat din cap încă o dată, iar Nina a pus mâna pe 
târnăcop și a încercat să lovească în ritm cu el. Dar pământul 
era tare și neînduplecat. De fiecare dată când lovea pământul 
cu târnăcopul, mâinile îi tremurau dureros. 

— Nestor n-ar fi trebuit să poată face ce-a făcut, a spus ea, cu 
mintea copleșită de gânduri. Niciun Grisha nu poate folosi 
puterea în felul ăsta. E cu totul neobișnuit. 

Matthias a tăcut o clipă, apoi a spus: 


— Acuma înţelegi mai bine ce înseamnă să te confrunţi cu o 
putere atât de stranie? Să ai de-a face cu un dușman cu o forță 
supranaturală? 

Nina a strâns târnăcopul mai tare. Sub efectul parem-ului, 
Nestor păruse o denaturare a tot ce admira ea la puterea 
Grisha. Oare la fel se uitau Matthias și ceilalți fjerdani la Grisha? 
O putere imposibil de înţeles, o încălcare a legilor naturii? 

— Poate, a fost tot ce a răspuns ea. 

— Ai zis că n-ai avut de ales în portul din Elling, a continuat el, 
fără să se uite la ea și fără să se oprească din săpat. Pentru că 
eram druskelle? Plănuiseși totul de la început? 

Nina și-a adus aminte de ultima zi pe care o petrecuseră 
singuri, de bucuria care i-a cuprins când au ajuns pe vârful unui 
deal abrupt și au văzut portul care se întindea la picioarele lor. 
Fusese uluită să-i audă pe Matthias spunând: 

— Aproape că-mi pare rău, Nina. 

— Aproape? 

— Mi-e prea foame să-mi pară rău cu adevărat. 

— În sfârșit, ai cedat influenţei mele. Dar cum o să mâncăm 
dacă nu avem bani? a întrebat ea, în timp ce coborau dealul. 
Poate o să fiu nevoită să-mi vând părul frumos la un atelier de 
peruci ca să facem rost de bani. 

— Lasă ideile astea, i-a răspuns el râzând. 

Râsul lui devenise tot mai destins pe măsură ce străbăteau 
pustiul înzăpezit, ca și când Matthias ar fi devenit fluent într-o 
limbă nouă. 

— Dacă ăsta e portul Elling, o să pot găsi un loc unde să stăm. 

Nina s-a oprit, amintindu-și cu o limpezime teribilă în ce 
situaţie se afla. Era pe teritoriul dușmanului, fără niciun alt aliat 
în afară de un drüskelle care o aruncase într-o cușcă în urmă cu 
doar câteva săptămâni. Dar înainte să poată spune ceva, 
Matthias a adăugat: 

— Îţi datorez viaţa, Nina Zenik. O să te ducem acasă în 
siguranţă. 

Pe Nina a surprins-o cât de ușor i-a fost să aibă încredere în 
el. Și Matthias avea încredere în ea. 

Acum, a izbit pământul cu târnăcopul, a simţit forţa loviturii 
zgâlţâindu-i braţele și umerii și a spus: 

— Erau Grisha la Elling. 

Matthias s-a oprit cu târnăcopul în mână: 


— Ce? 

— Erau spioni care strângeau informaţii despre activitatea 
portului. M-au văzut intrând cu tine în piaţa principală și m-au 
recunoscut de la Micul Palat. Unul dintre ei te-a recunoscut și pe 
tine, Matthias. Te ţinea minte dintr-o încăierare de la graniţă. 

Matthias stătea nemișcat. 

— M-au abordat când tu te-ai dus să vorbești cu proprietarul 
pensiunii, a continuat Nina. l-am convins că și eu lucram sub 
acoperire. Voiau să te ia prizonier, dar le-am spus că nu erai 
singur, că ar fi fost prea riscant să încerce să te captureze 
imediat. Le-am promis că aveam să te duc la ei a doua zi. 

— Și mie de ce nu mi-ai zis nimic? 

Nina a aruncat târnăcopul: 

— Să-ţi spun că erau spioni Grisha în Elling? Făcuseși pace cu 
mine, dar nu mă puteam aștepta că n-o să-i dai în vileag. 

Matthias a întors privirea, simțind cum îi zvâcnește un mușchi 
pe mandibulă. Nina avea dreptate. 

— In dimineaţa aia, a spus el, pe chei... 

— Trebuia să plecăm cât mai repede din Ellig. M-am gândit 
că, dacă aș putea găsi o navă pe care să ne putem ascunde... 
Dar probabil că Grisha au supravegheat pensiunea și ne-au 
văzut când am plecat. Când au apărut pe chei, mi-am dat 
seama că veniseră după tine, Matthias. Dacă te-ar fi capturat, ai 
fi fost dus în Ravka, interogat și poate executat. Atunci am văzut 
nava comercială kerchiană. Ştii ce legi are Kerchul împotriva 
sclaviei. 

— Bineînţeles că știu, a răspuns el cu amărăciune. 

— Te-am acuzat că ești negustor de sclavi. l-am implorat să 
mă salveze. N-am știut... Matthias, n-am știut că o să te închidă 
la Poarta ladului. 

Matthias a ţintuit-o cu o privire aspră, strângând cu putere 
mânerul târnăcopului: 

— Şi de ce n-ai vorbit cu ei? De ce nu le-ai spus adevărul când 
am ajuns în Ketterdam? 

— Am încercat. Jur! Am încercat să-mi retrag acuzaţiile. Dar 
nu m-au lăsat să stau de vorbă cu un judecător. Nu m-au lăsat 
să te văd. Nu le puteam explica de unde aveam sigiliul 
negustorului de sclavi și nici de ce ţi-am adus acuzaţiile alea 
fără să dau în vileag acţiunile de spionaj ale Ravkăi. Aș fi pus în 


pericol Grisha aflaţi în misiune. Ar fi însemnat să-i condamn la 
moarte. 

— Așa că m-ai lăsat să putrezesc la Poarta ladului. 

— Aș fi putut să mă întorc în Ravka. Pe toţi sfinţii, chiar îmi 
doream. Dar am rămas în Ketterdam. Am cheltuit banii pe care 
i-am câștigat ca să mituiesc funcţionari, am făcut o petiție la 
Curte... 

— Ai făcut orice, numai adevărul nu l-ai spus. 

Nina voia să fie afectuoasă, să-i spună că-i părea rău, că se 
gândise la el zi și noapte, dar încă avea proaspătă în minte 
imaginea rugului. 

— Am încercat să-mi protejez semenii, pe care tu te-ai 
străduit toată viaţa să-i extermini. 

Matthias a izbucnit în râs, răsucind târnăcopul în mâini: 

— Wanden olstrum end kendesorum. 

Era prima parte dintr-un proverb fjerdan: Apa aude și 
înțelege. Păreau niște vorbe blânde, dar Matthias era sigur că 
Nina știa și continuarea. 

— Isen ne bejstrum, a adăugat ea. 

Apa aude și înțelege. Gheaţa nu iartă. 

— Şi ce-o să faci acum, Nina? O să-i trădezi din nou pe cei pe 
care îi numești prieteni, de dragul semenilor tăi Grisha? 

— Ce? 

— Nu-mi spune că ai de gând să-l lași pe Bo Yul-Bayur în 
viaţă. 

Matthias o cunoștea bine. Cu fiecare lucru pe care îl afla 
despre /jurda parem, Nina era tot mai convinsă că singurul mod 
de a-i proteja pe Grisha era să-l omoare pe omul de știință. Şi-a 
amintit de Nestor care, cu ultima suflare, își implora stăpânii 
shuhani să se întoarcă. 

— Nu suport gândul ca semenii mei să fie sclavi, a recunoscut 
ea. Dar am o datorie de plătit, Matthias. Achitarea e ispășirea 
mea și n-am să fiu din nou cea care stă în calea libertăţii tale. 

— Nu vreau achitarea. 

Nina s-a uitat ţintă la el: 

— Dar... 

— Poate că Grisha vor deveni sclavi. Sau poate vor deveni o 
forță de neoprit. Dacă Yul-Bayur supraviețuiește și se află 
secretul jurdei parem, orice e posibil. 


S-au privit în ochi câteva clipe. Soarele se apropia de orizont, 
împrăștiindu-și razele aurii peste întinderea de zăpadă. Nina 
vedea blondul genelor lui Matthias pe sub antimoniul negru cu 
care i le vopsise. În scurtă vreme, trebuia să-l retușeze din nou. 

În zilele de după naufragiu, ajunseseră la un armistițiu dificil. 
Apoi se născuse între ei ceva mai puternic decât afecțiunea, 
conștiința că amândoi erau soldați, că, într-o altă viaţă, ar fi 
putut fi aliaţi, nu dușmani. Asta simţea Nina și acum. 

— Ar însemna să-i trădez pe ceilalţi, a spus ea. Dacă Bo Yul- 
Bayur moare, n-or să-și mai primească recompensa de la 
Consiliul Comercial. 

— Adevărat. 

— lar Kaz o să ne omoare pe amândoi. 

— Dacă află adevărul. 

— Ai încercat să-l minţi pe Kaz Brekker? 

Matthias a ridicat din umeri: 

— Atunci o să murim așa cum am trăit. 

Nina s-a uitat la trupul slăbit al lui Nestor: 

— Pentru o cauză. 

— Suntem de acord în privinţa asta, a spus Matthias. Bo Yul- 
Bayur n-o să plece în viaţă de la Curtea de Gheaţă. 

— Ne-am înţeles, a spus ea în kerchiană, limba 
comercianților, o limbă care nu aparţinea niciunuia dintre ei. 

— Ne-am înţeles, a răspuns el. 

Matthias a ridicat târnăcopul și a izbit pământul cu putere, ca 
și când ar fi făcut o declaraţie. Nina și-a ridicat târnăcopul și a 
făcut la fel. Fără să mai spună nimic, au continuat să facă 
groapa, săpând într-un ritm hotărât. 

Kaz avea dreptate măcar într-o privinţă: ea și Matthias 
găsiseră, în sfârșit, un lucru asupra căruia erau de acord. 


Partea a patra. 
Arta căderii 


21. inej 


Inej simţea că ea și Kaz se transformaseră în niște soldaţi 
gemeni, mărșăluind împreună, prefăcându-se că totul era bine, 
ascunzându-și rănile și vânătăile de restul echipei. 

Au mai avut nevoie de două zile ca să ajungă la stâncile care 
se înălţau deasupra Djerholmului. Drumul devenea tot mai ușor 
pe măsură ce înaintau spre sud, apropiindu-se de coastă. 
Vremea se încălzise, pământul începuse să se dezgheţe și 
apăruseră primele semne ale primăverii. Își închipuise că 
Djerholmul avea să semene cu Ketterdamul - un labirint de 
străzi negre, maro și cenușii, învăluite în ceaţă și fum de 
cărbuni, un port plin de nave, fremătând de viaţă ca orice oraș 
comercial. Și într-adevăr, portul Djerholmului era plin de nave, 
dar străzile erau curate și înaintau ordonat spre mare, iar casele 
erau vopsite în culori vii - roșu, galben, roz, albastru -, ca o 
sfidare a ținuturilor albe și a iernilor lungi din nord. Până și 
depozitele de pe chei erau vopsite în culori vesele. Djerholmul 
arăta așa cum își imagina ea orașele când era mică - totul 
ordonat și frumos colorat. 

Oare Ferolind deja aștepta în port, legată în dana ei, arborând 
drapelul kerchian și steagul distinctiv - jumătate portocaliu, 
jumătate verde - al Companiei Haanraadat? Dacă totul mergea 
cum spera Kaz, în noaptea zilei următoare aveau să coboare pe 
chei cu Bo Yul-Bayur, să urce în navă și să dispară în larg înainte 
să-și dea seama cineva din Fjerda ce se întâmplase. Dar prefera 
să nu se întrebe cum ar fi arătat noaptea următoare dacă nu le 
ieșea planul. 

Inej s-a uitat spre Curtea de Gheaţă, care se înălța ca o uriașă 
santinelă albă pe o stâncă impunătoare de deasupra portului. 
Matthias spusese că stâncile acelea erau imposibil de escaladat, 
iar lnej a trebuit să recunoască în sinea ei că ar fi fost o 
provocare chiar și pentru ea. Păreau să aibă o înălțime 
ameţitoare, iar din depărtare, versanţii lor de calcar alb păreau 
curațţi și strălucitori ca gheaţa. 

— Tunuri, a spus Jesper. 

Kaz a mijit ochii și s-a uitat la tunurile masive îndreptate spre 
golf: 

— Am spart bănci, depozite, vile, muzee, case de bani, o 
bibliotecă de cărţi rare și, odată, dormitorul unui diplomat 


kaelish invitat la Ketterdam, a cărui soţie era pasionată de 
smaralde. Dar niciodată nu s-a tras cu tunul după mine. 

— Are și noutatea avantajele ei, a comentat Jesper. 

Inej a strâns din buze: 

— Să sperăm că n-o să se ajungă la tunuri. 

— Tunurile alea sunt puse acolo să oprească armatele 
invadatoare, a spus Jesper încrezător. N-au cum să nimerească 
o goeletă micuță care taie valurile, îndreptându-se spre bogăţie 
și glorie. 

— O să te citez când o să-mi aterizeze o ghiulea în poală, a 
spus Nina. 

S-au strecurat cu ușurință în șirul de călători și comercianţi la 
răscrucea unde drumul pietros se unea cu drumul dinspre 
miazănoapte care ducea la Djerholmul de Nord - o prelungire 
dezlânată a capitalei, o îngrămădire de prăvălii, pieţe și hanuri 
ce deserveau atât gărzile și personalul de la Curtea de Gheaţă, 
cât și pe călători. Din fericire, mulţimea era atât de pestriță, 
încât încă un grup de străini nu avea să atragă atenția, iar Inej 
deja se simţea un pic mai ușurată. Işi făcuse griji că ea și Jesper 
puteau fi periculos de neobișnuiţi în marea de blonzi din capitala 
Fjerdei. Poate că echipa shuhană se bizuia și ea pe mulţimea 
aceea amestecată pentru a trece neobservată. 

Peste tot se vedeau semnele sărbătorii Hringkălla. În vitrinele 
prăvăliilor erau aranjaţi cu migală biscuiţi cu piper în formă de 
lupi, alţii erau atârnaţi ca ornamente în copacii înalţi, cu crengi 
răsucite, de pe marginea drumului, iar podul care trecea peste 
gura de vărsare a fluviului era împodobit cu panglici colorate în 
argintiul fjerdan. Era podul pe care trebuia să-l traverseze ca să 
ajungă la Curtea de Gheaţă. Oare mâine aveau să-l traverseze 
înapoi victorioși? 

— Ce sunt astea? a întrebat Wylan, oprindu-se lângă taraba 
unui vânzător ambulant plină cu ghirlande împletite din crengi 
răsucite și panglici argintii. 

— Crengi de frasin, a răspuns Matthias. Sunt închinate lui Djel. 

— Trebuie să fie un frasin și în mijlocul Insulei Albe, a spus 
Nina, ignorând privirea încruntată pe care i-a aruncat-o 
fjerdanul. Acolo se adună druske!/le pentru ceremonia numită 
Ziua Ascultării. 

Kaz a bătut cu bastonul în pământ: 

— De ce aud asta abia acuma? 


— Frasinul e hrănit de spiritul lui Djel, a spus Matthias. Acolo îi 
putem auzi vocea cel mai bine. 

Lui Kaz i-au scăpărat ochii: 

— Nu asta am întrebat. De ce nu apare în schiţele noastre? 

— Pentru că e cel mai sfânt loc din Fjerda și nu e esenţial 
pentru misiunea noastră. 

— Eu hotărăsc ce-i esenţial. Mai e vreun lucru pe care, în 
marea ta înţelepciune, ai hotărât să-l lași deoparte? 

— Curtea de Gheaţă e un ansamblu vast, a spus Matthias, 
întorcând spatele. N-am cum să-mi amintesc fiecare crăpătură și 
fiecare ungher. 

— Atunci să sperăm că nu se ascunde nimic în ungherele 
alea. 

Djerholmul de Nord nu avea un centru propriu-zis, iar 
majoritatea tavernelor, hanurilor și prăvăliilor erau îngrămădite 
în jurul colinei care ducea la Curtea de Gheaţă. Kaz i-a plimbat 
aparent la întâmplare pe străzi, până a dat peste o tavernă 
dărăpănată numită Gestinge. 

— Aici? s-a plâns Jesper, aruncând o privire în salonul rece și 
umed. 

Întreg localul puţea a usturoi și a pește. 

Kaz a aruncat în sus o privire plină de înţeles și a spus: 

— Pe terasă. 

— Oare ce-o fi însemnând gestinge? s-a întrebat Inej cu voce 
tare. 

— „Paradis“, i-a răspuns Matthias. 

Până și el avea îndoieli în legătură cu localul. 

Nina a găsit o masă pe terasa amenajată deasupra tavernei. 
Era aproape pustie, vremea fiind încă prea rece ca să atragă 
mușterii. Sau poate fuseseră speriaţi de mâncare - hering în ulei 
rânced, pâine neagră uscată și un fel de unt acoperit cu 
mucegai. 

Jesper s-a uitat în farfuria lui și a oftat: 

— Kaz, dacă vrei să mă omori, să știi că prefer glonţul, nu 
otrava. 

Nina a strâmbat din nas: 

— Când nu vreau eu să mănânc ceva, poţi să fii sigurcă eo 
problemă. 

— Am venit aici pentru priveliște, nu pentru mâncare. 


De la masa lor aveau o perspectivă limpede - deși 
îndepărtată - asupra porţii exterioare a Curţii de Gheaţă și 
asupra primului punct de control. Acesta era construit sub o 
arcadă albă alcătuită din doi lupi de piatră monumentali, ridicaţi 
pe picioarele din spate deasupra drumului care urca spre Curte. 
In timp ce ciuguleau din farfurie, Inej și ceilalţi se uitau la lumea 
care intra și ieșea pe poartă, așteptând să zărească furgoanele 
temniţei. Lui Inej îi revenise, în sfârșit, apetitul și în ultima 
vreme mâncase cât de mult putuse, să-și recapete forțele, dar 
bucata de piele care plutea în supa din faţa ei îi cam tăia pofta. 

Taverna nu avea cafea, așa că au fost nevoiţi să comande 
ceai și păhărele de brânnvin care le ardea gâtul, dar îi ajuta să 
se încălzească, mai ales că vântul se înteţise, fluturând 
panglicile argintii legate de crengile de frasin care împodobeau 
strada. 

— In curând o să devenim suspecți, a spus Nina. Nu e genul 
de local unde oamenilor le place să întârzie. 

— Poate că n-au pe nimeni de dus la închisoare, a sugerat 
Wylan. 

— Întotdeauna e cineva de dus la închisoare, a răspuns Kaz, 
făcând semn cu bărbia spre drum. la uitaţi. 

Un furgon pătrăţos s-a oprit în faţa punctului de control. Era 
tras de patru cai și avea acoperișul și laturile înalte ale 
furgonului acoperite cu prelată neagră. Ușa din spate era de fier 
și avea zăvor cu lacăt. 

Kaz a băgat mâna în buzunarul hainei. 

— Poftim, a spus el, dându-i lui Jesper o carte subţire cu o 
copertă elaborată. 

— O să ne citim unul altuia? 

— Deschide-o la sfârșit. 

Jesper a deschis-o și s-a uitat nedumerit la ultima pagină: 

— Așa, și? 

— Ridic-o, să nu fim nevoiţi să ne uităm la faţa ta urâtă. 

— Faţa mea are personalitate. In plus... Ah! 

— O lectură excelentă, nu? 

— Cine ar fi zis că mă pricep la literatură? 

Jesper i-a dat-o lui Wylan, care a luat-o cu grijă: 

— Ce scrie? 

— Uită-te singur, a spus Jesper. 

Wylan s-a încruntat și a ridicat-o, apoi a zâmbit: 


— De unde o ai? 

A venit și rândul lui Matthias, care a scos un mormăit surprins. 

— E ceea ce se numește o carte fără spate, le-a explicat Kaz. 

Inej a luat cartea de la Nina și a ridicat-o în dreptul ochilor. 
Paginile erau pline cu predici obișnuite, dar coperta din spate, 
frumos împodobită, ascundea două lentile care funcționau ca o 
lunetă. Kaz îi ceruse lui Inej ca, la Clubul Ciorii, să fie atentă la 
femeile care foloseau cărți asemănătoare, dar prevăzute cu 
oglinzi, cu ajutorul cărora puteau vedea cărţile unui jucător din 
celălalt capăt al salonului și să le facă semne partenerilor de la 
masă. 

— Ingenios, a spus Inej, uitându-se prin lentile. 

Pentru ospătăriţă și ceilalţi clienţi de pe terasă, părea că își 
dădeau o carte unul altuia, discutând un pasaj interesant. In 
realitate, uitându-se în carte, Inej vedea mărite poarta și 
furgonul oprit în faţa ei. 

Poarta dintre lupii ridicaţi pe picioarele din spate era din fier 
forjat, avea emblema frasinului sfânt și fusese înconjurată de un 
gard înalt cu ţepi, care împrejmuia tot perimetrul Curţii de 
Gheaţă. 

— Patru gărzi, a observat Inej. 

Exact cum spusese Matthias. Doi stăteau de o parte și de alta 
a gheretei din fața porţii, iar unul vorbea cu vizitiul furgonului, 
care i-a înmânat un teanc de documente. 

— Sunt prima linie de apărare, a spus Matthias. Aici se 
verifică documentele și identitatea nou-sosiţilor și se hotărăște 
dacă cineva necesită cercetări suplimentare. Mâine pe vremea 
asta, coada din faţa porţii o să se întindă până la pod și o să fie 
plină cu musafiri veniţi pentru Hringkălla. 

— Până atunci o să fim înăuntru, a spus Kaz. 

— Cât de des circulă furgoanele? a spus Jesper. 

— Depinde, a spus Matthias. De obicei, dimineaţa. Uneori, 
după-amiaza. Dar nu cred c-or să vrea ca prizonierii să vină în 
același timp cu musafirii. 

— Atunci va trebui să fim în furgonul de dimineaţă, a spus 
Kaz. 

Inej a ridicat din nou cartea cu lentile. Vizitiul purta o 
uniformă asemănătoare cu ale gărzilor de la poartă, dar nu 
aveau nici banduliere, nici trese. Vizitiul a coborât de pe capră și 
s-a dus să descuie ușa de fier a furgonului. 


— Pe toţi sfinţii, a spus Inej când s-a deschis ușa. 

Zece prizonieri erau așezați pe două bănci lungi cât furgonul, 
cu saci negri pe cap și cu cătușe la mâini și la picioare. 

Inej i-a dat cartea înapoi lui Matthias și, pe măsură ce trecea 
de la unul la altul, a simţit cum creșteau temerile în rândul 
echipei. Numai Kaz părea netulburat. 

— Cu saci în cap și încătușaţi la mâini și la picioare? a spus 
Jesper. Sigur nu putem intra ca artiști? Din câte-am auzit, Wylan 
face furori cu flautul. 

— Intrăm ca infractori. Ceea ce suntem, a spus Kaz. 

Nina s-a uitat prin lentilele cărții: 

— Fac numărătoarea. 

Matthias a dat din cap: 

— Dacă procedura nu s-a schimbat, o să facă o numărătoare 
rapidă la primul punct de control, apoi încă o numărătoare la al 
doilea, unde o să inspecteze interiorul furgonului și o să se uite 
și sub el, să vadă dacă nu cumva transportă marfă de 
contrabandă. 

Nina i-a dat cartea lui Inej. 

— Când o să deschidă ușa, a spus ea, vizitiul o să observe că 
sunt șase prizonieri în plus. 

— De parcă eu nu m-aș fi gândit la asta, a spus Kaz sec. Se 
vede că n-ai furat niciodată din buzunare. 

— lar la tine se vede că nu te-ai gândit niciodată suficient la 
frizură. 

Kaz s-a încruntat, trecându-și stânjenit o mână prin părul de 
la tâmplă: 

— Frizura mea n-are niciun defect care să nu poată fi 
îndreptat cu patru milioane de kruge. 

Jesper a înclinat capul într-o parte și ochii lui cenușii au 
scăpărat: 

— O să folosim un biscuit de fugă, nu? 

— Exact. 

— Nu știu ce-i ăla, biscuit de fugă, a spus Matthias. 

Nina i-a aruncat o privire încruntată lui Kaz: 

— Nici eu. Nu cunoaștem argoul la fel de bine ca tine, Mâini- 
Murdare. 

— Şi nici n-o să-l știți vreodată, a spus Kaz relaxat. Mai ţineţi 
minte discuţia noastră despre ţintă? 

Wylan s-a crispat. 


— Să zicem că ţinta e un turist care se plimbă prin Butoi, a 
continuat Kaz. A auzit că e o zonă unde se fură, așa că își tot 
pipăie portofelul, să se asigure că-l are în buzunar, felicitându-se 
pentru cât de atent și precaut este. Nu-l prostește nimeni pe el. 
Dar ce face, de fapt, de fiecare dată când își pipăie buzunarul de 
la spate sau pieptul hainei? Le spune tuturor hotilor de pe 
Doagă unde anume își ține mălaiul. 

— Pe toţi sfinţii, a mormăit Nina. Cred că am făcut și eu așa. 

— Toată lumea face așa, a spus Inej. 

Jesper a ridicat o sprânceană: 

— Nu toată lumea. 

— Tu nu, dar numai pentru că n-ai nimic în buzunar, a ripostat 
Nina. 

— Asta-i o răutate. 

— Ba e un fapt. 

— Faptele sunt pentru cei lipsiţi de imaginaţie, a spus Jesper, 
dând dispreţuitor din mână. 

— Ei bine, a continuat Kaz, un hoţ prost, unul lipsit de 
experienţă, se repede să-i fure portofelul și o ia la fugă. Cea mai 
sigură cale să fii înhăţat de stadwatch. Dar un hoţ adevărat - ca 
mine - șterpelește portofelul și pune altceva în locul lui. 

— Un biscuit? 

— „Biscuit de fugă“ e doar un nume. Poate să fie o piatră, un 
săpun, ba chiar și o chiflă, dacă are dimensiunea potrivită. Un 
hoţ adevărat poate să estimeze greutatea unui portofel după 
cum atârnă haina țintei. Apoi face schimbul pe nesimţite, iar 
biata ţintă continuă să-și pipăie satisfăcută buzunarul. Nu-și dă 
seama că a fost fraierit decât atunci când merge la restaurant și 
vrea să-și plătească omleta sau friptura. Moment în care hoţul e 
undeva la adăpost, numărându-i paralele. 

Wylan s-a răsucit nemulţumit în scaun: 

— A înșela oameni nevinovaţi nu-i un lucru de care să fii 
mândru. 

— Ba este, dacă o faci bine, a răspuns Kaz, apoi a făcut semn 
cu capul spre furgonul care acum înainta hodorogind pe drumul 
către Curtea de Gheaţă și al doilea punct de control. Noi o să fim 
biscuitul, a adăugat el. 

— Stai un pic, a spus Nina. Ușa se încuie pe dinafară. Cum o 
să intrăm în furgon și o să încuiem ușa la loc? 


— Asta e o problemă numai dacă n-ai la dispoziţie un hoţ 
adevărat. Lasă încuietorile în seama mea. 

Jesper și-a întins picioarele lungi: 

— Deci trebuie să descuiem furgonul, să descătușăm și să 
neutralizăm șase prizonieri, apoi să le luăm locurile și să 
încuiem furgonul la loc fără ca gărzile sau ceilalţi prizonieri să se 
prindă? 

— Exact. 

— Mai ai și alte sarcini imposibile pentru noi? 

Un zâmbet abia perceptibil a fluturat pe buzele lui Kaz: 

— O să fac o listă. 


Lăsând deoparte ce înseamnă un hoţ adevărat, lui Inej i-ar fi 
plăcut un somn adevărat într-un pat adevărat, dar cu siguranţă 
nu aveau să doarmă confortabil într-un han, dat fiind că trebuia 
să se strecoare într-un furgon de pușcărie și apoi în Curtea de 
Gheaţă înainte să înceapă Hringkâălla. Aveau prea multe de 
făcut. 

Nina a fost trimisă să stea de vorbă cu localnicii ca să 
descopere unde ar fi fost cel mai bine să atace furgonul. După 
heringul înfiorător de la Gestinge, îi ceruseră lui Kaz să meargă 
într-un loc unde puteau găsi ceva comestibil, urmând s-o 
aștepte pe Nina într-o plăcintărie aglomerată, bând cafea 
fierbinte amestecată cu ciocolată la o masă pe care erau 
împrăștiate grămăjoare unsuroase de firimituri de la plăcintele și 
prăjiturile pe care le mâncaseră. Inej a observat că Matthias nu 
se atinsese de cana lui de cafea, care se răcea încetul cu 
încetul, în timp ce el se uita pe fereastră. 

— Îmi închipui că trebuie să-ţi fie greu, i-a spus ea cu glas 
scăzut. Să fii aici, dar să nu fii cu adevărat acasă. 

Matthias s-a uitat în cană: 

— N-ai idee. 

— Ba cred că am. N-am mai fost acasă de mult. 

Kaz s-a întors și a început să vorbească cu Jesper. Părea să 
facă asta ori de câte ori Inej spunea că ar vrea să se întoarcă în 
Ravka. Bineînţeles, Inej nu putea fi sigură că avea să-și 
găsească părinţii în același loc. Suli erau nomazi. Pentru ei, 
„acasă“ era, de fapt, familia. 


— Îţi faci griji că Nina e singură pe străzi? a întrebat Inej. 

— Nu. 

— Se pricepe de minune să tragă oamenii de limbă. Eo 
actriţă înnăscută. 

— Știu, a spus el posomorât. Poate să fie orice pentru oricine. 

— Se pricepe cel mai bine să fie Nina. 

— Şi cine e Nina? 

— Cred că știi mai bine decât oricare dintre noi. 

Matthias și-a încrucișat pe piept braţele uriașe. 

— E curajoasă, a spus el fără tragere de inimă. 

— Și amuzantă. 

— Şi nesăbuită. Nu totul trebuie să fie o glumă. 

— Indrăzneaţă. 

— Zgomotoasă. 

— Atunci de ce o cauţi cu privirea prin mulţime? 

— Ba nu o caut, a protestat Matthias. 

Inej a râs de încruntătură lui feroce, iar el și-a trecut un deget 
printr-o grămăjoară de firimituri: 

— Nina e tot ce spui tu. E prea mult. 

— Hm, a răspuns Inej, luând o gură de cafea. Poate că nu ești 
tu suficient. 

Inainte ca Matthias să mai poată spune ceva, s-a auzit 
clopotul de la intrare și Nina a intrat în plăcintărie rumenă în 
obraji, cu superbul ei păr castaniu înfoiat. 

— Cineva să-mi dea imediat prăjituri! a cerut ea hotărât. 

In ciuda bombănelilor lui Matthias, Inej era sigură că expresia 
de ușurare de pe chipul lui nu era doar în mintea ei. 


* 


Ninei îi trebuise mai puțin de o oră să descopere că, în drum 
spre Curtea de Gheaţă, majoritatea furgoanelor de pușcărie 
treceau pe lângă un local numit Halta Temnicerului. Inej și 
ceilalţi a trebuit să iasă din Djerholmul de Nord și să meargă 
aproape trei kilometri ca să dea de taverna cu pricina. Era prea 
plină de fermieri și muncitori autohtoni ca să le poată fi de folos, 
așa că au mers mai departe, iar când au găsit un loc ferit, cu un 
pâlc de copaci suficient de mare pentru scopul lor, Inej a simţit 
că era gata să se prăbușească. Le-a mulţumit sfinţilor ei pentru 
energia aparent nelimitată a lui Jesper, care s-a oferit să meargă 


singur mai departe în recunoaștere. Când avea să treacă 
furgonul, urma să le facă semnal celorlalți cu un trasor și să se 
întoarcă la ei în fugă. 

Ninei i-a luat câteva minute să retușeze braţul lui Jesper, 
ascunzând tatuajul Scursurilor și lăsându-i pe piele o pată roșie. 
Avea să se ocupe de tatuajele lui Kaz și de al ei în noaptea 
aceea. Era posibil ca nimeni din închisoare să nu recunoască 
însemnele bandelor și bordelurilor din Ketterdam, dar nu aveau 
niciun motiv să-și asume riscuri. 

— Fără bocitoare, a spus Jesper și a luat-o din loc în lumina 
amurgului, înaintând repede cu picioarele lui lungi. 

— Fără înmormântări, i-au răspuns ei. 

Inej a spus și o rugăciune pentru el. Ştia că Jesper era bine 
înarmat și putea să-și poarte de grijă, dar silueta lui deșirată și 
pielea zemenită erau suficient de insolite cât să nu stea liniștită. 

Și-au făcut tabăra într-o vâlcea uscată, mărginită de un 
păienjeniș de tufișuri și, în timp ce câte unul stătea de veghe, 
ceilalți moţăiau pe pământul pietros. Deși era obosită, Inej 
credea că nu va putea dormi, dar după ce s-a întins pe jos, s-a 
mai trezit abia când soarele era mult deasupra lor - o pată 
strălucitoare pe un cer mohorât. Probabil era trecut de prânz. 
Nina era lângă ea, ţinând în mână unul dintre biscuiţii cu piper 
în formă de lup pe care îi cumpărase din Djerholmul de Nord. 
Inej a văzut că cineva făcuse un foc mic, în a cărui cenușă se 
vedeau rămășițe de parafină topită. 

— Unde sunt ceilalţi? a întrebat, uitându-se în vâlceaua goală. 

— Au ieșit la drum. Kaz a spus că ar fi bine să te lăsăm să mai 
dormi. 

Inej s-a frecat la ochi. S-a gândit că i se făcuse o concesie 
pentru că fusese rănită. Poate că nu-și ascunsese tocmai bine 
oboseala. Dintr-odată s-au auzit câteva pocnituri dinspre drum, 
care au făcut-o să sară în picioare și să-și scoată cuţitele. 

— Ușurel, i-a spus Nina. E Wylan. 

Probabil Jesper deja le dăduse semnalul. Inej a luat biscuitul 
de la Nina și s-a dus în grabă lângă Kaz și Matthias, care se 
uitau la Wylan în timp ce acesta își făcea de lucru la baza unui 
brad gros. S-a auzit încă o serie de pocnituri, iar de la baza 
trunchiului s-au ridicat câţiva norișori de fum alb. O clipă, a 
părut că n-o să se întâmple nimic, dar apoi rădăcinile i s-au 
desprins din pământ, răsucindu-se și ofilindu-se. 


— Ce-a fost asta? a întrebat Inej. 

— Concentrat de sare, a spus Nina. 

Inej a înclinat capul într-o parte: 

— Cumva Matthias... se roagă? 

— Rostește o binecuvântare. Așa fac fjerdanii când taie un 
copac. 

— De fiecare dată? 

— Binecuvântările depind de cum ai de gând să foloseşti 
lemnul. Există o binecuvântare pentru case, una pentru poduri, 
i-a explicat ea, iar după o pauză a adăugat: și una pentru 
surcele. 

Le-a luat mai puţin de un minut să doboare copacul în așa fel 
încât să blocheze drumul. Întrucât avea rădăcinile intacte, părea 
că se prăbușise singur, răpus de vreo boală. 

— Când se oprește furgonul, copacul o să ne ofere cam cinșpe 
minute, nu mai mult, a spus Kaz. Să vă mișcaţi rapid. Prizonierii 
o să aibă saci pe cap, dar tot o să audă, așa că să nu scoateţi 
niciun cuvânt. Nu trebuie să trezim suspiciuni. O să-și închipuie 
că e o oprire de rutină și vrem să rămână cu ideea asta. 

Așteptând în vâlcea împreună cu ceilalţi, Inej s-a gândit la tot 
ce ar fi putut merge prost. Prizonierii ar fi putut să nu aibă saci 
pe cap, sau poate că în furgon era și o gardă. Și dacă planul lor 
reușea? Ei bine, atunci ar fi devenit prizonieri în drum spre 
Curtea de Gheaţă - perspectivă la fel de puţin îmbucurătoare ca 
un eventual eșec. 

Tocmai când începuse să se întrebe dacă nu cumva Jesper se 
înșelase și trimisese trasorul prea devreme, lnej a văzut 
apropiindu-se un furgon de pușcărie. A trecut pe lângă ei și s-a 
oprit în fața copacului. L-a auzit pe vizitiu înjurând și vorbind cu 
colegul lui. 

Au coborât amândoi de pe capră și s-au apropiat de copac. Au 
stat și s-au uitat la el mai bine de un minut. Garda mai robustă 
și-a dat jos pălăria și s-a scărpinat pe burtă. 

— Cât de puturoși or fi? a bombănit Kaz. 

În cele din urmă, au părut să accepte că bradul n-o să se 
mute singur. S-au întors la furgon, au scos un colac greu de 
funie și au deshămat un cal să tragă copacul din drum. 

— Fiţi pregătiţi, le-a spus Kaz. 

Apoi a ieșit tiptil din vâlcea și s-a apropiat de partea din spate 
a furgonului. Și-a lăsat bastonul în vâlcea și, dacă avea dureri în 


picior, le ascundea bine. Și-a scos șperaclele din căptușeala 
hainei și a apucat lacătul cu grijă, aproape tandru. L-a descuiat 
în câteva secunde și a tras zăvorul. A aruncat o privire spre cele 
două gărzi fjerdane care legau funia de copac, apoi a deschis 
ușa. 

Inej s-a încordat, așteptând semnalul. Dar semnalul n-a venit. 
Kaz pur și simplu stătea în faţa ușii, uitându-se în furgon. 

— Ce se întâmplă? a șoptit Wylan, 

— N-or fi având saci pe cap? a răspuns Inej. 

Dar nu avea cum să vadă dintr-o parte și, întrucât nu puteau 
să se ascundă toţi odată în spatele furgonului, a zis: 

— Mă duc până acolo. 

A ieșit din vâlcea și s-a strecurat în spatele furgonului. Kaz 
încă stătea în faţa ușii, perfect nemișcat. Inej l-a atins ușor pe 
umăr, iar el a tresărit. Kaz Brekker a tresărit. Ce se întâmplase? 
Dar nu putea să-l întrebe, pentru că și-ar fi trădat prezenţa față 
de prizonieri. A aruncat și ea o privire înăuntru. 

Toţi prizonierii erau încătușaţi și aveau saci negri pe cap. Dar 
erau mult mai mulţi decât în furgonul pe care îl văzuseră la 
punctul de control și, în loc să stea jos, legaţi de bănci, stăteau 
în picioare, înghesuiți unii în alţii. Aveau cătușe la mâini și la 
picioare, iar la gât, cercuri de fier agăţate de cârnlige fixate în 
tavan. Dacă vreun prizonier se cocoșa sau se apleca prea mult 
într-o parte, risca să rămână fără aer din cauza cercului. Era cât 
se poate de incomod, însă fiind atât de înghesuiți, era puţin 
probabil ca vreunul să cadă și să se sufoce. 

Inej i-a dat încă un mic ghiont lui Kaz, care, deși era palid ca și 
ceara, măcar n-a rămas pe loc, ci s-a urcat în furgon cu mișcări 
greoaie și a început să descuie cercurile prizonierilor. 

Inej i-a făcut semn lui Matthias, care a ieșit din vâlcea și a 
venit lângă ei. 

— Ce se întâmplă? a întrebat unul dintre prizonieri în ravkană 
cu spaimă în glas. 

— Tig! l-a mustrat Matthias aspru în fjerdană. 

Prizonierii au fremătat, ca și când ar fi luat cu toții poziție de 
drepţi. Fără să vrea, Inej s-a îndreptat și ea de spate. Rostind 
acel cuvânt, atitudinea lui Matthias se schimbase dintr-odată, ca 
și când cu acel ordin apăsat intrase din nou în uniforma de 
driiskelle. Ilnej s-a uitat încordată la el. Incepuse să se simtă în 
largul ei cu Matthias, ceea ce nu era tocmai înţelept. 


Kaz a descuiat cătușele de la mâinile și picioarele a șase 
prizonieri, iar Inej și Matthias i-au dat jos unul câte unul. Nu 
aveau timp să se gândească la înălțime sau constituţie, nici să 
verifice dacă eliberaseră bărbaţi sau femei. l-au condus la 
marginea vâlcelei, stând cu ochii pe gărzile care eliberau 
drumul. 

— Ce se întâmplă? a îndrăznit să întrebe unul dintre 
prizonieri. 

Dar încă un „Tig!“ din partea lui Matthias l-a redus la tăcere. 

Nina le-a scăzut pulsul până i-a adormit, și abia apoi le-a scos 
Wylan sacii de pe cap: patru bărbaţi - dintre care unul foarte 
bătrân -, o femeie de vârstă mijlocie și un băiat shuhan. Nu era 
o selecţie ideală, dar nu le rămânea decât să spere că gărzile nu 
aveau să facă o verificare amănunţită. La urma urmelor, ce 
probleme putea să facă un grup de prizonieri încătușaţi? 

Nina le-a injectat celor șase un somnifer ca să nu se trezească 
prea repede, după care, Wylan și Matthias i-au coborât în 
vâlceaua din spatele copacilor. 

— Pur și simplu îi lăsăm acolo? i-a șoptit Wylan lui Inej când a 
ajuns în spatele furgonului, ţinând sacii în mână. 

Inej avea privirea aţintită asupra celor doi fjerdani care mutau 
copacul și nu s-a uitat la Wylan când i-a răspuns: 

— O să se trezească în scurt timp și o s-o ia la fugă. S-ar 
putea chiar să ajungă pe coastă și să-și recâștige libertatea. Le 
facem o favoare. 

— Nu pare o favoare. Pare mai degrabă că-i lăsăm în șanț. 

— Taci, i-a poruncit ea. 

Nu era nici momentul, nici locul pentru consideraţii morale. 
Dacă Wylan nu știa diferenţa dintre a fi încătușat și a fi liber, 
avea s-o afle în curând. 

Inej a dus o mână la gură, a făcut-o căuș și a imitat strigătul 
unei păsări. Mai avea patru, poate cinci minute până ce gărzile 
aveau să elibereze drumul. Din fericire, cei doi fjerdani făceau 
multă gălăgie, îndemnând calul și strigând unul la altul. 

Matthias l-a încătușat mai întâi pe Wylan, apoi pe Nina. Inej l- 
a văzut încordându-se când Nina și-a ridicat părul să-i pună 
cercul la gât. După ce i l-a prins, Nina s-a uitat la el peste umăr 
și privirea pe care au schimbat-o ar fi putut topi kilometri de 
gheaţă nordică. Matthias a întors repede capul, iar Inej mai avea 


un pic și izbucnea în râs. Deci doar de atât era nevoie ca să se 
transforme la loc dintr-un drüskelle într-un băiat. 

Apoi a venit rândul lui Jesper, care se întorsese în fugă și încă 
gâfâia. Când Inej i-a pus sacul pe cap, Jesper i-a făcut cu ochiul. 
Gărzile strigau în continuare. 

Inej i-a prins cercul lui Matthias și s-a ridicat pe vârfuri să-i 
pună sacul, iar când a dat să i-l pună și Ninei, aceasta și-a 
fluturat pleoapele, făcând semn din cap spre ușa furgonului - 
voia să vadă cum o să încuie Kaz lacătul. 

— Uită-te, i-a șoptit Inej. 

Kaz i-a făcut semn lui Inej, care a sărit jos, a închis ușa, a tras 
zăvorul și a încuiat lacătul. O clipă mai târziu, ușa s-a deschis 
din partea opusă. Kaz scosese balamalele - era un șiretlic pe 
care îl folosiseră de multe ori când o încuietoare era prea 
complicată ca s-o poată sparge repede sau când voiau să lase 
impresia că furtul fusese opera cuiva din interior. Metoda ideală 
pentru a înscena sinucideri, îi spusese Kaz cândva, iar Inej nu-și 
dăduse seama dacă vorbea serios. 

lnej a aruncat o ultimă privire la cele două gărzi, care 
dăduseră copacul la o parte. Cel mai robust și-a scuturat mâinile 
de praf și a lovit ușor crupa calului. Celălalt deja pornise spre 
furgon. lnej a apucat marginea ușii, urcându-se și ea lângă 
ceilalţi, iar Kaz s-a apucat să prindă balamalele la loc. Inej a tras 
sacul peste faţa surprinsă a Ninei, apoi s-a așezat lângă Jesper. 

Dar chiar și în lumina slabă, Inej și-a dat seama că Mâini- 
Murdare se mișca prea încet, degetele lui înmănușate fiind mai 
neîndemânatice ca niciodată. Ce era cu el? Și de ce înlemnise în 
ușa furgonului? Ceva îl făcuse să ezite, dar ce? 

S-a auzit un zâăngănit metalic - Kaz scăpase un șurub. Inej s-a 
uitat la podea și l-a împins spre el cu piciorul, încercând să nu-și 
ia în seamă bătăile puternice ale inimii. 

Kaz s-a aplecat să înșurubeze la loc a doua balama. Gâfâia. 
lnej știa că lucra în semiîntuneric, doar pe dibuite, cu 
blestematele alea de mănuși de piele pe care insista să le 
poarte tot timpul, dar știa că nu de asta era atât de agitat. A 
auzit pași în dreapta furgonului și o gardă strigând la cealaltă. 
Hai odată, Kaz. Nu avusese timp să șteargă urmele. Dacă garda 
băga de seamă? Dacă trăgea de zăvor și cădea din balamale, 
dându-l la iveală pe Kaz Brekker, fără cătușe și fără sac pe cap? 


S-a auzit încă un zăngănit metalic, iar Kaz a înjurat în șoaptă. 
Ușa s-a clătinat în clipa când garda a tras de lacăt să verifice 
dacă e încuiat. Kaz a ţinut balamaua cu mâinile, dar crăpătura 
de lumină de sub ușă s-a lăţit. Inej și-a ţinut respiraţia. 

Balamalele au rezistat. 

Incă un strigăt în fjerdană și alţi pași. Apoi plesnetul hăţurilor, 
și furgonul a luat-o din loc hurducându-se. Inej a răsuflat 
ușurată. Avea gâtlejul complet uscat. 

Kaz a venit lângă ea și i-a pus un sac pe cap. Nările i s-au 
umplut cu miros de mucegai. Kaz urma să-și pună și el sacul, 
apoi să-și prindă cătușele. Treabă foarte simplă, un șiretlic ieftin 
de magician, iar Kaz le știa pe toate. Când și-a prins cercul de 
fier la gât, braţele lui le-au apăsat pe ale ei de la umăr la cot și, 
în plus, Inej era înghiontită de trupuri din spate și din lateral. 

Deocamdată erau în siguranţă. Dar, în ciuda huruitului de la 
roţi, Inej și-a dat seama că respiraţia lui Kaz se înrăutăţise - 
pufăia ca un animal prins în cursă. Nu-și închipuise că-l va auzi 
vreodată gâfâind așa. 

Dat fiind că asculta cu atâta atenţie, Inej a sesizat imediat 
clipa în care Kaz Brekker - Mâini-Murdare, bastardul din Butoi, 
cel mai letal băiat din Ketterdam - a leșinat. 


22. Kaz 


Banii pe care Kaz și Jordie îi primiseră de la domnul Hertzoon 
s-au terminat în săptămâna următoare. Jordie a încercat să ducă 
înapoi haina, dar prăvălia n-a vrut să-i returneze banii, iar 
cizmele lui Kaz se vedea că erau folosite. 

Când s-au dus la bancă cu contractul de împrumut pe care îl 
semnaseră cu domnul Hertzoon, s-a dovedit a fi o hârtie fără 
valoare, în ciuda sigiliilor care păreau oficiale. Nimeni nu auzise 
de domnul Hertzoon sau de partenerul lui de afaceri. 

Au fost evacuaţi din pensiune două zile mai târziu și a trebuit 
să găsească un pod sub care să doarmă, însă au fost alungaţi în 
scurtă vreme de stadwatch, iar apoi au rătăcit pe străzi până 
dimineaţă. Jordie a insistat să mai meargă o dată la cafenea. Au 
stat multă vreme în parcul de peste drum, dar când s-a lăsat 
noaptea și gărzile au început să bată orașul, Kaz și Jordie au 
pornit spre sud, pe străzile din Butoi pe unde stadwatch nu se 
sinchisea să patruleze. 

Au dormit sub niște scări într-un pasaj din spatele unei 
taverne, înghesuiți între o sobă stricată și niște saci cu resturi de 
la bucătărie. Nu i-a deranjat nimeni în noaptea aceea, dar a 
doua zi au fost descoperiţi de o bandă de băieţi care le-au spus 
că se aflau pe teritoriul Pescărușilor Tăioși. Lui Jordie i-au tras o 
ciomăgeală, iar pe Kaz l-au aruncat în canal, însă nu înainte să-i 
ia cizmele. 

Jordie și-a scos fratele din apă și i-a dat haina lui uscată. 

— Mi-e foame, a spus Kaz. 

— Mie nu, a răspuns Jordie. 

Din cine știe ce motiv, lui Kaz i s-a părut amuzant și au 
început amândoi să râdă. Jordie l-a luat în braţe și i-a pus: 

— Până acuma, a câștigat orașul. Dar o să vedem noi cine 
câștigă la urmă. 

A doua zi, Jordie s-a trezit cu febră. 

În anii care au urmat, lumea avea să boteze epidemia de 
variolă care lovise orașul Molima Doamnei de Onoare, după 
nava care se credea că adusese boala în Ketterdam. Cel mai 
crunt a lovit mahalale aglomerate din Butoi. Cadavrele umpleau 
străzile, iar bărcile sanitare mergeau pe canale, trăgând morţii 
pe platformele lor cu lopeţi lungi și cârlige ca să-i incinereze pe 
Barja Morţii. 


Kaz a făcut febră la două zile după Jordie. Nu aveau bani de 
medic sau medicamente, așa că s-au aciuat într-o grămadă de 
lăzi de lemn rupte pe care au poreclit-o Cuibul. 

N-a venit nimeni să-i alunge de acolo. Toate bandele își 
reduseseră activitatea din pricina epidemiei. 

Când febra a ajuns la apogeu, Kaz a visat că se întorsese la 
fermă, iar când a bătut la ușă, Jordie din Vis și Kaz din Vis deja 
erau acolo, stând la masa din bucătărie. S-au uitat la el pe 
fereastră, dar nu l-au lăsat să intre, așa că s-a dus să se plimbe 
pe pajiște, temându-se să se întindă în iarba înaltă. 

Când s-a trezit, n-a simţit miros de trifoi sau mere, ci doar fum 
de cărbune și duhoarea de resturi vegetale a gunoiului. Jordie 
stătea întins lângă el, uitându-se la cer. „Să nu mă părăsești“, ar 
fi vrut Kaz să spună, dar era prea obosit. Așa că și-a sprijinit 
capul pe pieptul lui Jordie, care deja nu mai era ca de obicei - 
devenise tare și rece. 

A avut impresia că visează când oamenii de pe bărcile 
sanitare l-au rostogolit pe platformă. A simţit că pică și s-a trezit 
prins într-o încâlceală de trupuri. A încercat să tipe, dar era prea 
slăbit. Era înconjurat din toate părţile de picioare, braţe și 
pântece întărite, membre în putrefacție și feţe cu buze albastre, 
acoperite cu pete de rubeolă. Barca înainta în mare, iar Kaz își 
tot pierdea și își recăpăta conștienţa, neștiind ce era real și ce 
era delir pricinuit de febră. Când l-au răsturnat în apa puţin 
adâncă de pe Barja Morţii, a găsit cumva forţa să strige. 

— Sunt în viaţă! a ţipat el cât de tare a putut. 

Însă Kaz era atât de mic, iar barca deja pornise înapoi spre 
port. 

Kaz a încercat să-l scoată pe Jordie din apă. Trupul lui era 
acoperit cu micile pete roșii ale rubeolei, iar pielea îi era albă și 
presărată cu vânătăi. Kaz s-a gândit la căţelușul cu cheiţă, la 
ciocolata caldă pe care o băuseră pe pod. Și-a imaginat că raiul 
avea să arate ca bucătăria casei de pe Zelverstraat și avea să 
miroasă a hutspot gătit la cuptor de doamna Hertzoon. Incă 
avea panglica Saskiei. Ar fi putut să i-o dea înapoi. Ar fi făcut 
prăjituri cu gem de gutui. Margit ar fi cântat la pian, iar el ar fi 
adormit lângă foc. A închis ochii și a așteptat să moară. 

Kaz se aștepta să se trezească pe lumea cealaltă, în siguranţă 
și la căldură, cu burta plină și cu Jordie alături. In schimb s-a 
trezit înconjurat de cadavre. Zăcea în apa puţin adâncă din 


Barja Morţii, cu hainele ude leoarcă și cu pielea încreţită. Trupul 
lui Jordie era lângă el, de nerecunoscut, alb și umflat, plutind pe 
apă ca un pește înfiorător din adâncul mării. 

Vederea lui Kaz se limpezise și petele începuseră să dispară. 
Nu mai avea febră. Uitase de foame, dar îi era atât de sete, 
încât credea că o să înnebunească. 

Toată ziua aceea și toată noaptea următoare, a rămas în 
mormanul de cadavre, uitându-se spre port în speranţa că barca 
sanitară avea să se întoarcă. Trebuia să vină să dea foc la 
cadavre, dar când? Oare strângeau cadavrele de pe străzi în 
fiecare zi? O dată la două zile? Era slăbit și deshidratat. Ştia că 
n-o să mai reziste mult. Coasta părea foarte departe și știa că 
nu avea putere să înoate până acolo. Supravieţuise febrei, dar 
poate că avea să moară pe Barja Morţii. Îi păsa? În oraș nu-l 
așteptau decât foamea, pasajele întunecate și umezeala 
canalelor. Dar, chiar în timp ce-și spunea asta, știa că nu era 
adevărat. Îl aștepta răzbunarea. Răzbunarea pentru Jordie și 
poate pentru el însuși. Dar trebuia să meargă acolo după ea. 

Când s-a lăsat din nou noaptea și mareea și-a schimbat 
direcția, Kaz și-a adunat forţele și a tras în apă cadavrul lui 
Jordie. Era prea slăbit ca să înoate de unul singur, dar, cu 
ajutorul lui Jordie, putea să plutească. S-a ţinut bine de fratele 
lui și a dat din picioare spre luminile din Ketterdam, cadavrul 
umflat al lui Jordie servindu-i drept plută. Kaz dădea din picioare 
fără încetare, încercând să nu se gândească la fratele lui, la 
pielea lui tumefiată și tare; încerca să nu se gândească decât la 
ritmul picioarelor lui lovind apa. Auzise că erau rechini în mare, 
dar știa că nu aveau să se atingă de el. Acum, și el era un 
monstru. 

A continuat să înoate, iar când s-au ivit zorile, a ridicat 
privirea și a văzut că ajunsese în partea de răsărit a Capacului. 
Portul era aproape gol: traficul maritim încetase din cauza 
epidemiei. 

Ultima sută de metri a fost foarte grea. Mareea își schimbase 
din nou direcţia și îl împingea spre larg. Dar acum, Kaz era plin 
de speranţă, de speranţă și furie, două flăcări gemene ce 
ardeau înăuntrul său. Ele l-au călăuzit până la doc și l-au ajutat 
să urce pe scară. Când a ajuns sus, s-a prăbușit pe spate pe 
scândurile groase, apoi s-a străduit să se întoarcă. Cadavrul 
fratelui său fusese prins de curent și se lovea de pilonul docului. 


Încă avea ochii deschiși, iar Kaz a crezut pentru o clipă că Jordie 
se uita la el. Dar Jordie n-a spus nimic și n-a clipit, iar privirea lui 
nu și-a schimbat direcţia când refluxul l-a îndepărtat de pilon, 
purtându-l spre larg. 

Ar trebui să-i închid ochii, şi-a spus Kaz. Dar știa că, dacă ar fi 
coborât pe scară și ar fi intrat din nou în mare, n-ar mai fi reușit 
să se întoarcă la mal. Ar fi rămas în apă și ar fi așteptat să se 
înece. Nu putea face așa ceva. Trebuia să trăiască. Cineva 
trebuia să plătească. 


* 


În furgonul de puşcărie, Kaz a fost trezit de o lovitură 
puternică în coapsă. Era îngheţat și învăluit în întuneric. Simţea 
în jur trupuri care îl împungeau în spate și în coaste. Se îneca în 
cadavre. 

— Kaz, a șoptit cineva. 

S-a înfiorat. 

Incă o lovitură în coapsă. 

— Kaz. 

Vocea lui Inej. Kaz a reușit să inspire adânc pe nas. A simțit că 
Fantoma se îndepărtase de el. În spaţiul strâmt din furgon, Inej 
reușise cumva să-i facă un pic de loc. Inima lui Kaz bătea cu 
putere. 

— Vorbește în continuare, a spus el cu glas răgușit. 

— Ce? 

— Continuă să vorbești. 

— Acuma intrăm pe poarta închisorii. Am trecut de primele 
două puncte de control. 

Asta l-a făcut să-și revină complet. Trecuseră de două puncte 
de control. Ceea ce însemna că fuseseră numărați. Cineva 
deschisese ușa furgonului - nu o dată, ci de două ori -, poate 
chiar pusese mâna pe el, iar el nu se trezise. Ar fi putut fi jefuit 
sau chiar omorât. Își imaginase propria-i moarte într-o mie de 
feluri, dar niciodată nu se gândise că ar putea fi omorât în timp 
ce dormea. 

S-a străduit să respire adânc, în ciuda duhorii împrăștiate de 
trupurile din jur. Rămăsese cu mănușile în mâini, lucru pe care 
gărzile l-ar fi putut observa cu ușurință - fusese o concesie 


enervantă făcută slăbiciunii lui, dar, fără ea, Kaz era sigur că și- 
ar fi pierdut minţile. 

În spatele lui, îi auzea pe ceilalţi prizonieri şoptind între ei în 
diferite limbi. În ciuda fricilor pe care întunericul le stârnea în el, 
era recunoscător că nu se puteau vedea unii pe alţii. Spera că 
ceilalți membri ai echipei, cu saci pe cap și împovăraţi de 
propria lor neliniște, nu observaseră nimic ciudat în 
comportamentul lui. Avusese câteva clipe de apatie, rămăsese 
fără reacţie după ce deschisese ușa furgonului, dar asta era tot, 
și putea găsi ușor o scuză pentru asta. 

Nu suporta ideea că îl văzuse Inej așa - că îl văzuse cineva 
așa -, dar i-a venit repede în minte un alt gând: Bine c-a fost ea. 
În adâncul sufletului, știa că Inej nu va povesti nimănui ce s-a 
întâmplat, că nu va folosi niciodată asta împotriva lui. Pentru că 
Fantoma se bizuia pe reputaţia sa. Nu voia ca el să pară slab. 
Dar mai era ceva, nu? Inej nu l-ar fi trădat niciodată. Kaz o știa. 
O simţea. Deși își încredinţase viaţa în mâinile ei de nenumărate 
ori, i se părea mult mai înfricoșător să-i încredinţeze această 
rușine. 

Furgonul s-a oprit. Zăvorul a fost tras și ușile s-au deschis. 

S-au auzit voci vorbind în fjerdană, apoi un târșâit și o 
bufnitură. l-a fost desfăcut cercul de fier de la gât și a fost 
coborât pe un fel de rampă împreună cu ceilalți prizonieri. A 
auzit un scârțâit care părea să vină de la o ușă deschisă, apoi au 
fost conduși înainte, în zornăitul cătușelor de la picioare. 

Kaz a mijit ochii când sacul i-a fost smuls brusc de pe cap. Se 
aflau într-o curte interioară de mari dimensiuni. Poarta masivă 
din zidul de apărare deja începuse să coboare, iar în câteva 
clipe s-a închis, lovind pietrele pavajului cu o suită 
amenințătoare de zăngăneli și huruituri. Când Kaz a ridicat 
privirea, a văzut gărzi înșirate pe toată lungimea acoperișului, 
cu puștile îndreptate spre prizonieri. Gărzile din curte se 
plimbau printre șirurile de prizonieri, încercând să-i identifice în 
documentele aduse de vizitiu după nume sau semnalmente. 

Matthias le descrisese în detaliu structura Curţii de Gheaţă, 
dar nu le spusese mare lucru despre felul în care arăta de fapt. 
Kaz se aștepta la ceva vechi și umed - ziduri de piatră cenușii și 
posomorâte, făcute să reziste atacurilor. În schimb, era 
înconjurat de o marmură atât de albă, încât bătea în albastru. 
Se simţea ca și când ar fi ajuns într-o versiune de vis a 


tărâmurilor aspre pe care le traversaseră în nordul Fjerdei. Era 
imposibil să-ți dai seama unde era gheaţă, unde sticlă și unde 
piatră. 

— Dacă asta nu e mâna Fabrikatorilor, atunci eu sunt regina 
spiridușilor de pădure, a bombănit Nina în kerchiană. 

— Tig! a poruncit una dintre gărzi, lovind-o cu pușca în burtă. 

Nina s-a îndoit de durere, iar Matthias nu s-a uitat la ea, însă 
Kaz și-a dat seama că s-a tensionat. 

Gărzile fjerdane  gesticulau cu documentele în mână, 
încercând să stabilească numărul și identitatea prizonierilor. 
Acesta era primul moment în care se aflau cu adevărat în 
pericol, un moment asupra căruia Kaz nu avea niciun control. Ar 
fi durat prea mult și ar fi fost prea periculos dacă ar fi stat să 
aleagă prizonierii când au atacat furgonul. Era un risc asumat, 
iar acum Kaz nu putea decât să aștepte ca lenea și birocraţia să 
facă restul. 

În timp ce gărzile înaintau printre șiruri, Inej a ajutat-o pe Nina 
să se ridice. 

— Te simţi bine? a întrebat Inej, iar Kaz s-a simţit atras de 
vocea ei ca apa la vale. 

Încet, Nina s-a îndreptat de spate și a șoptit: 

— Da, n-am nimic. Dar nu cred că trebuie să ne mai facem 
griji din cauza echipei lui Pekka Rollins. 

Kaz a urmărit privirea Ninei, care era fixată asupra părţii de 
sus a zidului de apărare, mult deasupra curţii interioare, unde 
cinci bărbaţi fuseseră trași în ţeapă precum carnea în proţap, cu 
spatele îndoit și cu membrele atârnate. Kaz a trebuit să 
mijească ochii, dar l-a recunoscut pe Eroll Aerts, cel mai bun 
spărgător al lui Rollins. În lumina dimineţii, i se vedeau vânătăile 
și urmele de bici violet-închis de la bătaia primită înainte să fie 
omorât, iar Kaz a reușit să distingă și o pată neagră de pe braţul 
lui - tatuajul Leilor de Duzină. 

S-a uitat și la celelalte feţe, dar erau prea umflate și 
schimonosite ca să le poată identifica. Oare era posibil ca 
printre ei să fie și Pekka Rollins? Kaz știa că ar fi trebuit să fie 
bucuros că fusese eliminată o echipă concurentă, însă Rollins nu 
era vreun prost, iar gândul că oamenii lui nu reușiseră să treacă 
de porţile Curţii de Gheaţă era destul de neliniștitor. In plus, 
dacă Rollins își găsise sfârșitul la capătul unei ţepe fjerdane... 


Nu, Kaz nu voia să accepte această posibilitate. Pekka Rollins 
era al lui. 

Acum, gărzile se certau cu vizitiul furgonului și una dintre ele 
făcea semn spre Inej. 

— Ce se întâmplă? a întrebat-o Kaz pe Nina. 

— Spun că documentele nu sunt în regulă, că au o fată suli în 
loc de un băiat shuhan. 

— Şi vizitiul? a întrebat Inej. 

— Le tot spune că nu-i problema lui. 

— Asta-i bine, a șoptit Kaz încurajator. 

Kaz i-a urmărit plimbându-se de colo-colo. Asta era 
frumuseţea tuturor acestor măsuri de precauţie și dispozitive de 
securitate. Gărzile întotdeauna se gândeau că se puteau baza 
pe altcineva să descopere o greșeală sau să rezolve o problemă. 
Lenea nu era la fel de sigură precum lăcomia, dar tot era un 
sprijin de nădejde. Și, în fond, era vorba de prizonieri - 
încătușațţi, flancaţi din toate părţile, în drum spre celulele lor. 
Inofensivi. 

În cele din urmă, una dintre gărzi a oftat și le-a făcut semn 
colegilor săi: 

— Diveskemen. 

— Luaţi-i de aici, a tradus Nina, continuând s-o facă pe 
măsură ce straja vorbea. Duceţi-i în blocul de est, o să fie sortați 
acolo. 

Kaz și-a permis să scoată un scurt oftat de ușurare. 

După cum era de așteptat, gărzile au împărțit grupul în femei 
și bărbaţi, apoi au condus cele două șiruri, cu cătușele zornăind, 
pe sub o arcadă aproape circulară construită în forma unei guri 
de lup deschise. 

Au intrat într-o încăpere unde o bătrână cu ochii goi stătea 
așezată pe un scaun cu mâinile încătușate, flancată de gărzi. 
Când prizonierii se apropiau de ea, bătrâna îi apuca de 
încheietura mâinii. 

Un amplificator uman. Kaz știa că Nina lucrase cu 
amplificatoare umane când cutreierase Insula Rătăcitoare în 
căutare de Grisha care să se alăture Armatei a Doua. Erau 
oameni care puteau simţi puterea Grisha printr-o simplă 
atingere, și îi văzuse tocmiţi pentru jocurile de cărţi cu miză 
mare ca să se asigure că la masă nu se aflau jucători Grisha. 
Cineva care putea să modifice pulsul altui jucător sau chiar să 


ridice temperatura într-o încăpere avea un avantaj necinstit. Dar 
fjerdanii îi foloseau în alt scop - să se asigure că niciun Grisha 
nu intra în Curtea de Gheaţă fără să fie identificat. 

Kaz a urmărit-o cu privirea pe Nina, care a întins tremurând o 
mână. Bătrâna i-a cuprins încheietura cu degetele. Pleoapele i- 
au fluturat o clipă. Apoi i-a dat drumul la mână și i-a făcut semn 
să meargă mai departe. 

Oare își dăduse seama și nu-i păsase? Sau oare parafina cu 
care acoperiseră antebraţele Ninei își făcuse treaba? 

Când au fost conduși printr-o poartă din stânga, Kaz a zărit-o 
pe lnej dispărând în direcţia opusă împreună cu celelalte 
prizoniere. A simţit un junghi în piept și, tresărind îngrijorat, și-a 
dat seama că l-a cuprins spaima. Ea fusese cea care îl trezise 
din leșin în furgon. Vocea ei îl adusese înapoi din întuneric; 
fusese funia de care se agăţase ca să-și recapete într-o oarecare 
măsură stăpânirea de sine. 

Bărbaţii au fost conduși cu cătușele zornăind pe niște trepte 
întunecate până la o pasarelă de metal. In stânga lor se înălța 
zidul de apărare neted și alb. In dreapta pasarelei se vedea o 
hală din sticlă, lungă de vreo patru sute de metri și suficient de 
înaltă cât să încapă în ea un vas comercial. Era luminată de un 
felinar de fier uriaș care atârna de tavan ca un cocon strălucitor. 
Privind în jos, Kaz a văzut șiruri de furgoane blindate cu turele 
pentru puști. Aveau roți mari, unite între ele de benzi groase și 
late. Latura din faţă a fiecărui furgon, unde în mod obișnuit se 
înhămau caii, era străpunsă de ţeava groasă a unei arme cu 
calibrul între cel al unei puști și al unui tun. 

— Ce-s chestiile alea? a șoptit el. 

— Torvegen, i-a răspuns Matthias cu glas scăzut. N-au nevoie 
de cai ca să se pună în mișcare. Când am plecat eu, încă erau în 
faza de proiect. 

— Şi n-au cai? 

— Tancuri, a intervenit Jesper. Am văzut niște prototipuri când 
lucram cu un armurier din Novyi Zem. Au câteva puști în turele, 
iar ţeava aia groasă din faţă e o gură de foc foarte puternică. 

În hală erau și tunuri de mare calibru, rastele pline cu puști, 
muniții și micile bombe negre cărora ravkanii le spuneau 
grenatye. Pe pereţii halei erau prinse în aranjamente elaborate 
arme mai vechi - topoare, lănci și arcuri. Deasupra lor atârna un 
stindard colorat în alb și argintiu: STRYMAKT FJERDAN. 


Kaz i-a aruncat o privire lui Matthias, care i-a șoptit ce 
înseamnă: 

— Puterea fjerdană. _ 

Kaz s-a uitat prin sticla groasă. Intrucât se pricepea la 
fortificaţii, și-a dat seama că Nina avea dreptate: sticla aceea 
era lucrarea Fabrikatorilor, rezistentă la gloanţe și incasabilă. 
Intrând sau ieșind din închisoare, prizonierii vedeau arme, 
tunuri, mașinării de război - toate, semne ala puterii Fjerdei. 

N-aveti decât să vă arătați mușchii, și-a spus Kaz în sinea lui. 
Nu contează cât de mare e tunul dacă nu știi unde să țintești. 

De cealaltă parte a halei, a văzut o altă pasarelă pe care erau 
conduse femeile. 

Inej o să se descurce. Kaz trebuia să fie cu ochii în patru. Se 
aflau pe teritoriu inamic și pericolele pândeau la tot pasul. Era 
genul de situaţie dificilă din care nu ieșeai cu bine dacă nu-ţi 
păstrai cumpătul. Oare echipa lui Pekka ajunsese până aici 
înainte să fie descoperită? Şi unde era Pekka Rollins acum? 
Rămăsese la adăpost în Kerch sau era și el prizonierul 
fjerdanilor? 

Dar nimic din toate astea nu conta. Deocamdată, Kaz trebuia 
să-și urmeze planul și să-l găsească pe Yul-Bayur. S-a uitat la 
ceilalţi. Wylan părea că mai avea un pic și făcea pe el, Helvar 
era încruntat ca de obicei, iar Jesper doar a zâmbit și a zis: 

— Ei bine, am ajuns să fim închiși în cea mai sigură închisoare 
din lume. Suntem sau niște genii sau cele mai idioate lepădături 
care au trăit pe lumea asta. 

— O să aflăm în curând. 

Au fost conduși într-o încăpere albă care era prevăzută cu 
căzi de tablă și furtunuri. 

Temnicerul a mormăit ceva în fjerdană, iar Matthias și alţi 
câţiva au început să se dezbrace. Când i-a văzut, Kaz a înghiţit 
fierea care i s-a ridicat în gât. S-a abținut să nu vomite. 

Putea să facă asta - trebuia s-o facă. S-a gândit la Jordie. Ce- 
ar fi spus Jordie dacă fratele lui mai mic ar fi ratat șansa lor de 
a-și face dreptate numai pentru că nu putea să ţină în frâu o 
greață prostească? Dar întrebarea asta i-a amintit carnea rece a 
lui Jordie, trupul lui umflat de apă, mormanul de cadavre din 
barca sanitară. Vederea i s-a înceţoșat. 

Vino-ţi în fire, Brekker, s-a mustrat el cu asprime. Dar nu i-a 
fost de ajutor. Avea să leșine din nou și totul avea să se termine. 


Inej se oferise cândva să-l înveţe să cadă. „$mecheria e să nu fii 
doborât“, îi răspunsese el râzând. „Ba nu, Kaz, îl contrazisese 
ea, șmecheria e să te ridici în picioare.“ Încă o platitudine suli, 
dar până și amintirea vocii ei l-a ajutat. Putea să facă faţă. 
Trebuia. Nu doar pentru Jordie, ci și pentru echipa lui. El îi 
adusese acolo. El o băgase pe Inej în închisoare. Era de datoria 
lui să-i scoată de acolo. 

Smecheria e să te ridici în picioare. A păstrat în minte vocea 
lui Inej, repetând iar și iar vorbele ei, în timp ce își dădea jos 
cizmele, hainele și, la sfârșit, mănușile. 

L-a văzut pe Jesper holbându-se la mâinile lui. 

— La ce te așteptai? a mormăit el. 

— Măcar la niște gheare, a răspuns Jesper, mutându-și 
privirea la propriile lui picioare goale. Sau măcar la un deget cu 
ţepi. 

Temnicerul le-a pus hainele într-un coș care cu siguranţă avea 
să fie dus la crematoriu. Apoi s-a apropiat de Kaz, i-a împins 
capul pe spate, i-a tras mandibula în jos și l-a controlat în gură 
cu degetele sale groase. Degetele temnicerului au trecut peste 
dinţii între care își înfipsese Kaz discul de ba/een, apoi i-a ciupit 
și i-a împuns interiorul obrajilor. 

— Ondetjărn! a strigat temnicerul. Fe/lenjuret! 

Și a scos din gura lui Kaz două bucățele subţiri de metal. 
Șperaclele au căzut zăngănind pe podea. Garda a ţipat ceva în 
fjerdană și l-a pocnit zdravăn peste faţă. Kaz a căzut în 
genunchi, dar s-a străduit să se ridice. A văzut expresia 
înspăimântată a lui Wylan, dar tot ce putea să facă era să se 
lase împins în rând cu ceilalți, pentru un duș rece ca gheaţa. 

Când a ieșit de sub jet, ud și tremurând, un alt temnicer, care 
stătea lângă o grămadă de haine, i-a întins o tunică și o pereche 
de pantaloni de pușcărie fără culoare. Kaz s-a îmbrăcat și s-a 
îndreptat șchiopând spre celula de arest, împreună cu ceilalți 
prizonieri. In clipa aceea, ar fi dat jumătate din partea cuvenită 
din cele treizeci de milioane de kruge pentru greutatea familiară 
a bastonului său. 

Celulele de arest semănau mult mai mult cu ce-și închipuise 
el - nu erau din piatră albă și sticlă, ci din piatră neagră și 
umedă și gratii de fier. 

Au fost duși cu toții într-o celulă deja aglomerată. Helvar s-a 
așezat pe jos, cu spatele sprijinit de perete, uitându-se cu ochii 


mijiţi la prizonierii care se plimbau de colo-colo. Kaz s-a sprijinit 
cu mâinile de gratii, urmărindu-i cu privirea pe temnicerii care 
se îndepărtau de celulă. Simţea mișcarea trupurilor în spatele 
său. Era suficient spaţiu, dar tot i se părea că erau prea 
aproape. Încă puțin, și-a spus el. Își simţea mâinile insuportabil 
de goale. A 

Kaz a așteptat. Ştia ce urma. li măsurase din priviri pe ceilalţi 
prizonieri imediat ce intrase în celulă și știa că avea să fie atacat 
de namila kaelish cu aluniță. Era agitat și nervos și observase 
imediat șchiopătatul lui Kaz. 

— Hei, schilodule, l-a strigat matahala în fjerdană, apoi a 
încercat și într-o kerchiană cu un accent puternic. Hei, 
schilodule. 

Dar n-ar fi trebuit să se deranjeze. Kaz știa cum se zice 
„Sschilod“ în multe limbi. 

In clipa următoare, a simţit că se mișcă aerul când namila s-a 
repezit spre el, așa că a făcut un pas în stânga, iar prizonierul s- 
a prăvălit în faţă, purtat de propria-i inerție. Kaz l-a împins și el, 
apucându-i un braţ și vârându-i-l printre gratii până la umăr. 
Namila s-a izbit cu fața de gratii, scoțând un geamăt puternic. 

Kaz i-a apăsat antebraţul pe o gratie transversală, apoi s-a 
aruncat cu toată greutatea pe corpul lui și a simţit un trosnet 
satisfăcător în clipa când braţul namilei s-a dislocat din umăr. 
Când matahala a dat să deschidă gura să ţipe, Kaz i-a acoperit-o 
cu o mână și l-a strâns de nas cu cealaltă. Atingerea cărnii lui l-a 
îngreţoșat. 
ca să-l î împingă până la banca de lângă perete. 

Namila s-a trântit tremurând pe bancă, cu ochii înlăcrimați, 
fără să poată respira, întrucât Kaz încă îi ţinea astupate gura și 
nasul. 

— Vrei să-ți pun braţul la loc? a întrebat Kaz. 

Namila a scâncit. 

— Vrei? 

Namila a scâncit și mai tare, sub privirile celorlalţi prizonieri. 

— Dacă ţipi, o să am grijă să nu-l mai poţi folosi niciodată, ai 
înţeles? 

Kaz i-a destupat gura și i-a pus braţul înapoi în încheietură. 
Matahala kaelish s-a întins pe o parte și s-a ghemuit pe bancă, 
izbucnind în plâns. 


Kaz și-a șters mâinile de pantaloni și s-a întors lângă gratii. 
Simţea că ceilalţi se uitau la el, dar acum știa că avea să fie 
lăsat în pace. 

Helvar a venit lângă el: 

— Chiar era nevoie să faci asta? 

— Nu. 

Dar trebuise s-o facă, atât ca să se asigure că erau lăsaţi în 
pace, să facă ce aveau de făcut, cât și ca să-și aducă aminte că 
nu era neajutorat. 


23. Jesper 

Jesper ar fi vrut să se plimbe, dar își găsise un loc pe bancă și 
avea de gând să-l păstreze. Se simţea ca și când sub pielea lui 
s-ar fi produs mici cutremure de neliniște și nerăbdare, iar faptul 
că Wylan stătea lângă el și bătea frenetic darabana în propriile 
rotule nu-l ajuta să se liniștească. Se săturase de atâta așteptat. 
Mai întâi stătuse pe navă, apoi mersese prin zăpadă câteva zile, 
iar acum era blocat într-o celulă până când gărzile aveau să vină 
să facă numărătoarea de seară. i 

Numai tatăl lui îi înțelesese energia de nedomolit. Incercase 
să-l facă pe Jesper să și-o folosească la fermă, dar muncile 
agricole erau prea monotone. Universitatea ar fi trebuit să-i dea 
o direcţie în viaţă, dar în cele din urmă Jesper alesese o altă 
cale. Se crispa când se gândea la ce-ar fi zis tatăl său dacă ar fi 
aflat că murise într-o închisoare fjerdană. Dar cum ar fi putut 
afla vreodată? Era un gând prea deprimant ca să zăbovească 
asupra lui. 

Oare cât timp trecuse? Și dacă nici măcar nu se auzea 
Orologiul Străbunilor din celula lor? Temnicerii urmau să facă 
numărătoarea la șase ceasuri. Apoi Jesper și ceilalţi ar fi trebuit 
să-și pună planul în aplicare până la miezul nopţii. Spera să le 
iasă. Matthias lucrase doar trei luni la închisoare. Era posibil ca 
procedurile să se fi schimbat. Sau poate reţinuse greșit anumite 
lucruri. Sau poate fjerdanul a vrut să ne bage în pușcărie ca apoi 
să ne dea în vileag. 

Dar Matthias stătea tăcut în celălalt capăt al celulei, alături de 
Kaz. Jesper nu ratase mica încăierarea a lui Kaz cu namila 
kaelish. În timpul unei misiuni, Kaz era de obicei imperturbabil, 
dar acum era tensionat, iar Jesper nu înţelegea de ce. O parte 
din el ar fi vrut să-l întrebe, dar știa că era partea lui neghioabă, 
băiatul optimist de la ţară care alegea să ţină la omul cu 
caracterul cel mai îndoielnic, care căuta semne în lucruri despre 
care știa că nu însemnau nimic - că Mâini-Murdare îl alegea 
pentru anumite lovituri, de exemplu, sau că râdea la una dintre 
glumele lui. Îi venea să-și dea palme pentru naivitatea sa. În 
plus, avusese, în sfârșit, ocazia să-l vadă pe Kaz Brekker gol 
pușcă, dar nu-l putuse observa cu luare-aminte pentru că îi era 
prea teamă ca nu cumva să sfârșească înfipt într-o ţeapă. 


E drept că Jesper era neliniștit, însă Wylan părea că mai avea 
un pic și vomita. 

— Ce ne facem? a întrebat Wylan în șoaptă. La ce ne folosește 
un spărgător fără șperacle? 

— Stai liniștit. 

— Și la ce ne folosește un trăgător fără pistoale? Eşti complet 
inutil pentru misiunea asta. 

— Nueo misiune, e o lovitură. 

— Matthias îi spune misiune. 

— El e militar, tu nu. Şi deja sunt în închisoare, așa că nu mă 
tenta să comit o crimă. 

— Tu n-ai să mă omori, iar eu n-am să mă prefac că totul e în 
regulă. Suntem blocaţi aici. 

— E limpede că ești făcut pentru traiul în puf, nu pentru 
închisoare. 

— Am plecat din casa lui taică-miu. 

— Mada, ai renunţat la o viaţă de lux ca să duci o viaţă de 
lipsuri cu noi, sărântocii din Butoi. Asta nu te face interesant, 
Wylan, ci doar neghiob. 

— Habar n-ai despre ce-i vorba. 

— Atunci povestește-mi, a spus Jesper, întorcându-se spre el. 
Avem timp. Ce-l poate face pe un băiat de negustor să plece de 
acasă și să se înhăiteze cu niște infractori? 

— Vorbești ca și când te-ai fi născut în Butoi, precum Kaz, dar 
nici măcar nu ești kerchian. Şi tu ai ales viaţa asta. 

— Îmi plac orașele. 

— În Novyi Zem nu sunt orașe? 

— Niciunul precum Ketterdam. Tu ai fost pe altundeva decât 
acasă, în Butoi și la dineurile elegante de la ambasade? 

Wylan a întors privirea: 

— Da. 

— Unde? În suburbii, la cules de piersici? 

— La cursele de la Caryeva. Pe câmpurile petrolifere shuhane. 
La fermele de jurda de lângă Shriftport. În Weddle. În Elling. 

— Serios? 

— Tata mă lua cu el peste tot. 

— Până când? 

— Până când ce? 


— Tata mă lua cu el peste tot până când mi s-a făcut rău de 
mare, până când am vomitat la o nuntă regală, până când am 
încercat să-i pun piedică ambasadorului. 

— Ambasadorul ăla o căuta cu lumânarea. 

Jesper a izbucnit în râs: 

— În sfârșit, un pic de demnitate. 

— Am suficientă demnitate, a bombănit Wylan. Și uite unde 
m-a... 

Dar a fost întrerupt de vocea unei gărzi care a strigat în 
fjerdană chiar în clipa când Orologiul Străbunilor a bătut șase 
ceasuri. Cel puţin fjerdanii erau punctuali. 

Garda a vorbit din nou în shuhană, apoi în kerchiană: 

— În picioare! 

Apoi tot în fjerdană: 

— Shimkopper. 

Dar toţi s-au uitat nedumeriţi la el. 

— Hârdăul cu pișat, a încercat el în kerchiană, încercând să le 
explice prin gesturi ce voia. Unde e? Trebuie să-l golim. 

Dar n-a primit drept răspuns decât ridicări din umeri și priviri 
nedumerite. 

Expresia posacă a temnicerului le-a dat de înţeles că puţin îi 
păsa. A trântit o găleată de apă proaspătă în celulă și a închis 
ușa. 

Jesper s-a apropiat de gratii, a pus mâna pe cana prinsă de 
toarta găleţii și a băut cu sete, vărsând multă apă pe el. Când i- 
a dat cana lui Wylan, a avut grijă să-l ude bine și pe el. 

— Ce faci? a protestat Wylan. 

— Răbdare, Wylan. Și fii atent la mine. 

— Spune-mi ce faci... 

— Liniște. Trebuie să mă concentrez. 

Și era adevărat. Nu voia ca pilula ascunsă sub pielea lui să se 
deschidă înainte s-o scoată de acolo. 

A pipăit cusăturile subţiri făcute de Nina și l-a durut înfiorător 
când le-a desfăcut ca să scoată pilula. Era de mărimea unei 
boabe de strugure și era năclăită în sânge. Jesper știa că, în 
clipa aceea, și Nina își despica pielea, dar o făcea folosindu-și 
puterea Grisha. Se întreba dacă pe ea o durea mai puţin. 

— Acoperă-ţi gura cu cămașa, i-a spus el lui Wylan. 

— Ce? 

— Nu mai fi neghiob. Ești mai simpatic când ești deștept. 


Wylan s-a înroșit și s-a încruntat, dar și-a ridicat gulerul 
cămășii. 

jesper a băgat mâna sub bancă, unde ascunsese hârdăul 
pentru nevoi, și l-a scos afară. 

— Se apropie o furtună, a spus Jesper tare în kerchiană. 

l-a văzut pe Matthias și Kaz ridicându-și și ei gulerele, apoi a 
întors capul, și-a acoperit gura cu cămașa și a aruncat pilula în 
hârdău. 

S-a auzit un sfârâit și din hârdău s-a ridicat un nor de ceaţă 
care, în câteva secunde, a invadat celula, colorând aerul într-un 
verde lăptos. 

Ochii lui Wylan priveau înspăimântați în jur de deasupra 
gulerului ridicat. Jesper era tentat să mimeze că leșină, dar s-a 
mulţumit cu spectacolul prizonierilor care se prăbușeau în jurul 
lor. 

Jesper a numărat până la șaizeci, apoi și-a coborât gulerul și a 
inspirat ușor. Aerul încă era un pic dulceag și greţos și avea să-i 
ameţească o scurtă vreme, dar mare parte din vapori se 
risipiseră. La următoarea numărătoare, urma să aibă migrene 
teribile, dar nimic de povestit. Și Jesper spera ca, până atunci, el 
și ceilalți membri ai echipei să fi ieșit de mult din celulă. 

— Gaz de cloroform? a întrebat Wylan. 

— Clar, ești mai simpatic când ești deștept. Da, pilula era 
făcută din enzime și era plină cu praf de cloroform. E inofensiv 
până în clipa când dă de un pic de amoniac. Ceea ce s-a și 
întâmplat. _ 

— Ah, urina din hârdău... Dar la ce bun? Incă suntem blocaţi 
în celulă. 

— Jesper, a strigat Kaz, făcându-i semn să vină la gratii. 
Timpul trece. 

Jesper s-a apropiat de el, răsucindu-și umerii. Era o sarcină 
care de obicei necesita mult timp, mai ales că nu avusese parte 
de un antrenament adecvat. Și-a așezat mâinile de o parte și de 
alta a unei gratii și s-a concentrat să găsească cele mai pure 
particule de minereu. 

— Ce face? a întrebat Matthias. 

— Un vechi ritual zemenit, a spus Kaz. 

— Serios? 

— Nu. 

Între mâinile lui Jesper a apărut un fel de pâclă întunecată. 


— Ală e minereu de fier? a întrebat Wylan uluit. 

Jesper a dat din cap, simțind cum îi apar broboane de sudoare 
pe frunte. 

— Poţi să topești gratiile? 

— Nu fi tâmpit, a mârâit Jesper. Nu vezi ce groase sunt? 

Gratia pe care pusese mâna părea neschimbată, dar Jesper 
scosese suficient fier din ea, norișorul dintre mâinile lui 
devenind aproape negru. Jesper și-a îndoit degetele, iar 
particulele au început să se învârtă, alcătuind o spirală tot mai 
subţire și mai densă. 

Jesper a coborât mâinile, și un ac subţire a căzut pe podea cu 
un clinchet melodios. 

Wylan l-a luat de jos și l-a ridicat în dreptul ochilor, suprafaţa 
lui mată reflectând lumina slabă din celulă. 

— Eşti Fabrikator, a spus Matthias cu glas scăzut. 

— Oarecum. 

— Ori ești, ori nu ești, a spus Wylan. 

— Sunt, a răspuns Jesper, ridicând un deget spre Wylan. Dar 
n-o să scoţi o vorbă despre asta când ne întoarcem în 
Ketterdam. 

— Dar de ce te-ai ascunde? ` 

— Imi place să umblu liber pe străzi, a spus Jesper. Imi place 
să nu mă tem c-aș putea fi răpit de un negustor de sclavi sau 
omorât de vreo pușlama ca prietenul nostru Helvar. În plus, am 
alte talente care îmi aduc mai multă plăcere și profit decât ăsta. 
Multe alte talente. 

Wylan a tușit. A flirta cu el putea fi mai amuzant decât să-l 
tachineze, dar ar fi fost riscant. 

— Nina știe că ești Grisha? 

— Nu. Și nici n-o să afle. N-am nevoie să mi se ţină prelegeri 
despre înrolarea în Armata a Doua și despre glorioasa cauză 
ravkană. 

— Incă o dată, l-a întrerupt Kaz. Și grăbește-te. 

Jesper a repetat procedura cu o altă gratie. 

— Dacă ăsta era planul, de ce-ai mai încercat să intri în 
pușcărie cu șperaclele alea? a întrebat Wylan. 

Kaz și-a pus mâinile în sân: 

— Ai auzit de muribundul căruia medicul i-a spus că s-a 
vindecat în mod miraculos? De bucurie, a ieșit în stradă să 
danseze și a murit călcat în picioare de un cal. Trebuie să lași 


ţinta să creadă că a câștigat. L-au studiat gărzile cu atenţie pe 
Matthias, întrebându-se dacă nu cumva îl știu de undeva? S-au 
luat de Jesper când a intrat la dușuri cu încheieturile pline de 
parafină? Nu, pentru că erau prea ocupați să se felicite că m-au 
prins pe mine. Au crezut că au îndepărtat pericolul. 

După ce a terminat Jesper, Kaz a luat în mână cele două 
șperacle subţiri. Era ciudat să-l vadă lucrând fără mănuși, dar în 
câteva clipe, încuietoarea s-a descuiat și ușa s-a deschis. După 
ce au ieșit, Kaz a încuiat ușa la loc cu șperaclele. 

— Ştiţi ce aveţi de făcut, le-a spus el în șoaptă. Wylan și cu 
mine o să le scoatem din celulă pe Nina și Inej. Jesper, tu și 
Matthias... 

— Da știu, o să facem rost de cât mai multă funie. 

— Ne vedem la subsol când orologiul o să bată jumătate de 
ceas. 

Și s-au despărţit. Planul fusese pus în mișcare. 

Potrivit schițelor lui Wylan, grajdurile se aflau lângă curtea 
interioară, așa că trebuia să se întoarcă pe unde veniseră. In 
principiu, acest sector al închisorii era activ numai când erau 
aduși sau scoși prizonierii, dar tot trebuia să umble cu băgare de 
seamă. Era suficient să întâlnească un singur temnicer ca să le 
fie dat planul peste cap. Partea cea mai periculoasă era să 
traverseze pasarela de lângă hala de sticlă, care era lungă și 
puternic luminată, lăsându-i complet expuși. Dar au scuipat în 
sân și au traversat-o în fugă. Apoi au coborât treptele și au luat- 
o prin stânga încăperii în care îi testase biata bătrână - 
amplificatorul Grisha. Jesper și-a înăbușit tremurul. Deși parafina 
aplicată pe braţe funcţiona întotdeauna în sălile de jocuri, tot îi 
duduise inima în piept când ajunsese în fața bătrânei slabe și 
goale pe dinăuntru ca o păstaie - cu asta se alegeau Grisha care 
nimereau în locul nepotrivit la momentul nepotrivit: o 
condamnare la sclavie pe viaţă sau chiar ceva mai rău. 

Când Jesper a deschis ușa grajdurilor, a simţit că ceva în 
adâncul lui se relaxează. Mirosul de fân, tropăitul și nechezatul 
cailor în boxe i-au trezit amintiri din Novyi Zem. În Ketterdam, 
canalele făceau ca trăsurile și furgoanele să fie aproape inutile. 
Caii erau un lux, o dovadă că aveai unde să-i ţii și erai suficient 
de înstărit să-i îngrijești. Jesper nu-și dăduse seama cât de mult 
îi lipsise să stea în preajma animalelor. 


Dar nu avea timp să fie nostalgic sau să mângâie botul 
catifelat al unui cal. A trecut pe lângă boxe și a intrat în 
încăperea în care se ţineau șeile și harnașamentele. Matthias și- 
a aruncat pe fiecare umăr câte un colac greu de funie și a fost 
surprins când a văzut că și Jesper a luat doi colaci. 

— Am crescut la fermă, i-a explicat Jesper. 

— Nu se vede. 

— Da, sunt slab, a spus el, pornind spre ieșirea din grajd, dar 
avantajul e că nu mă ud foarte tare când plouă. 

— Cum așa? 

— Cad mai puţin stropi pe mine. 

— Toţi oamenii lui Kaz sunt la fel de ciudaţi ca echipa asta? a 
întrebat Matthias. 

— Ah, ar trebui să faci cunoștință cu celelalte Scursuri. Pe 
lângă ei, noi părem fjerdani. 

Au trecut prin camera dușurilor și, în loc să o ia spre zona de 
arest, au coborât pe o scară și au pornit spre culoarul lung și 
întunecat care ducea la subsol. Acum se aflau sub corpul de 
detenţie de cinci niveluri, plin cu prizonieri și gărzi. 

jesper se aștepta să găsească restul echipei căutând 
substanțe pentru explozibil în spălătorie. Dar n-a văzut decât 
căzi uriașe de tablă, mese lungi pentru împăturit haine și rufe 
lăsate la uscat peste noapte pe culmi mai înalte decât el. 

În cele din urmă, i-au găsit pe Wylan și Inej în încăperea 
pentru gunoi. Era mai mică decât spălătoria și puţea a resturi 
menajere. Două containere pe roţi pline cu haine erau lipite de 
un perete, așteptând să fie arse. Jesper a simţit căldura 
degajată de crematoriu imediat ce au intrat. 

— Avem o problemă, a spus Wylan. 

— Cât de gravă? a întrebat Jesper, aruncând colacii de funie 
pe podea. 

Inej a făcut semn spre cele două uși mari de metal fixate pe 
un horn uriaș care se înălța până la tavan: 

— Cred că au folosit crematoriul în după-amiaza asta. 

— Ai zis că-l folosesc dimineaţa, i-a spus el lui Matthias. 

— Așa făceau înainte. 

Când Jesper a pus mâna pe mânerele căptușite cu piele ale 
ușilor și le-a deschis, a fost izbit de o pală de aer dogoritor. 
Dinăuntru venea un miros înţepător de cărbune și un iz chimic, 
poate de la o substanţă pe care o adăugaseră ca să înteţească 


focul. Nu era un miros neplăcut. Aici erau aduse gunoaiele din 
toată închisoarea - resturi de la bucătărie, hârdaie cu 
excremente, hainele cu care veneau îmbrăcaţi prizonierii -, dar 
substanţa adăugată de fjerdani făcea ca focul să ardă suficient 
de tare încât să distrugă orice duhoare. Jesper s-a aplecat în 
cuptorul uriaș, simțind că deja începe să transpire. Mult sub el, a 
văzut tăciunii pulsând roșu-aprins. 

— Wylan, dă-mi o cămașă dintr-un container. 

jesper a rupt o mânecă și a aruncat-o în cuptor. Mâneca a 
căzut silențios, a luat foc în aer și s-a făcut scrum înainte să 
ajungă la tăciuni. 

Jesper a închis ușile cuptorului și a aruncat restul cămășii în 
container. 

— Ei bine, trebuie să ne luăm gândul de la explozibili, a spus 
el. Nu putem intra cu ei în cuptor. Crezi că poţi să te caţări? a 
întrebat-o pe Inej. 

— Poate. Nu știu. 

— Kaz ce spune? Dar unde e Kaz? Și unde e Nina? 

— Kaz încă nu știe în ce stare e crematoriul, a spus Inej. S-a 
dus cu Nina să se uite prin celulele de la ultimul etaj. 

Matthias s-a înnegurat precum cerul încărcat de nori înainte 
de ploaie: 

— Jesper și cu mine trebuia să mergem cu Nina. 

— Kaz n-a vrut să aștepte. 

— Dar am ajuns la timp, a zis Matthias cu furie. Ce pune la 
cale? 

Jesper s-a întrebat același lucru: 

— Chiar, o să urce și o să coboare toate treptele alea 
șchiopătând, ferindu-se de gărzi? 

— l-am atras și eu atenţia asupra acestui detaliu, a spus Inej. 
Dar, după cum știi, Kaz e întotdeauna surprinzător. 

— Ca un roi de albine. Sper că n-o să fim înţepațţi cu toţii în 
curând. 

— Inej, a strigat Wylan de lângă un container pe roţi. Astea 
sunt hainele noastre. 

Apoi a băgat mâna în el și a scos espadrilele de piele ale lui 
Inej, pe al cărei chip s-a așternut un zâmbet luminos - în sfârșit, 
un pic de noroc. Kaz nu avea bastonul. Jesper nu avea 
pistoalele. lar Inej nu avea cuţitele. Dar măcar avea acei papuci 
fermecaţi. 


— Ce zici, Fantomă? Poţi să te caţări? 

— Pot. 

Jesper a luat espadrilele de la Wylan: 

— Dacă nu m-aș teme că-s pline de microbi, i-aș săruta, apoi 
te-aș săruta pe tine. 


24. Nina 


În lumina pâlpâitoare a lămpilor cu gaz, Nina urca treptele de 
piatră în urma lui Kaz. Se uita cu atenţie la el. Mâini-Murdare 
mergea repede, dar ţeapăn. De ce insistase să urce? Nu putea fi 
vorba de timp, deci poate că așa voia să facă încă de la început. 
Poate că voise să-i ascundă lui Matthias niște detalii. Sau poate 
că nu voia să-i știe nimeni întregul plan. 

Se opreau pe fiecare palier, ascultând cu atenție, să audă 
dacă se apropia vreun temnicer. Inchisoarea era plină de 
zgomote și era greu să nu tresari la fiecare dintre ele - voci care 
coborau pe casa scării, zăngănitul ușilor care se deschideau și 
se închideau. Nina și-a amintit de haosul de la Poarta ladului: 
temniceri care luau mită, nisipul pătat cu sânge, o lume fără 
nicio legătură cu locul steril în care se aflau acum. Nu încăpea 
nicio îndoială că te puteai bizui pe fjerdani să păstreze lucrurile 
în ordine. 

Când au pornit spre etajul al patrulea, în casa scării s-au auzit 
dintr-odată voci și zgomot de cizme. Nina și Kaz s-au întors 
repede pe palierul de la etajul trei și s-au strecurat pe ușa care 
ducea la celule. Prizonierul din celula cea mai apropiată a 
început să strige, dar Nina a ridicat imediat o mână și i-a tăiat 
respiraţia. Prizonierul se uita ţintă la ea, cu ochi bulbucaţi, 
ţinându-se cu mâinile de gât. Nina i-a coborât pulsul până l-a 
adormit, apoi a slăbit presiunea pe care i-o aplicase asupra 
laringelui, permițându-i să respire. Aveau nevoie de el mut, nu 
mort. 

Zgomotele deveneau mai puternice, pe măsură ce gărzile 
coborau treptele, vorbind tare în fjerdană. Nina și-a ţinut 
respiraţia, uitându-se la ușă, cu mâinile pregătite. Kaz nu avea 
nicio armă, dar și-a luat o poziţie de luptă, așteptând să vadă 
dacă ușa avea să se dea de perete. Dar gărzile au mers mai 
departe, coborând spre următorul etaj. 

Când zgomotele s-au stins, Kaz i-a făcut semn Ninei și au ieșit 
amândoi pe ușă, închizând-o silențios în urma lor, apoi au 
continuat să urce. 

Când au ajuns la ultimul etaj Orologiul Străbunilor a sunat 
șapte ceasuri. Trecuse o oră de când adormiseră prizonierii din 
zona de arest. Aveau la dispoziţie patruzeci și cinci de minute să 
caute prin celulele de maximă securitate, să se întoarcă în casa 


scării și să coboare la subsol. Kaz i-a făcut semn Ninei s-o ia în 
stânga, iar el a luat-o în dreapta. 

Nina a deschis ușa, care a scârțâit puternic, și a intrat. Aici, 
felinarele erau dispuse la distanţe mari unul de altul, iar umbra 
dintre ele părea suficient de adâncă încât s-o camufleze. Era 
recunoscătoare pentru camuflaj, dar atmosfera de pe culoar îi 
dădea fiori. Şi celule erau diferite aici, ușile fiind din tablă de 
oţel, nu din gratii. Fiecare ușă avea o vizetă cu gratii, amplasată 
la nivelul ochilor. În fine, la nivelul ochilor unui fjerdan. Nina era 
înaltă, dar tot a trebuit să se ridice pe vârfuri ca să se uite 
înăuntru. 

Cei mai mulţi prizonieri dormeau sau se odihneau, ghemuiţi 
într-un colţ sau întinși pe spate, cu o mână peste ochi ca să 
acopere lumina slabă care se strecura prin vizete. Alţii stăteau 
sprijiniți de perete, uitându-se în gol. A dat și peste prizonieri 
care se plimbau prin celulă și, de fiecare dată, s-a îndepărtat 
repede ca să nu fie văzută. Niciunul nu era shuhan. 

— Ajor? a strigat unul după ea în fjerdană, dar Nina nu l-a luat 
în seamă și a trecut mai departe. 

Și dacă Bo Yul-Bayur chiar era într-una din acele celule? Ştia 
că era puţin probabil, și totuși... ar fi putut să-l omoare pe loc, 
să-l adoarmă și să-i oprească inima. l-a fi putut spune lui Kaz că 
nu-l găsise. Dar dacă îl găsea el pe Bo Yul-Bayur? In cazul ăsta, 
trebuia mai întâi să iasă din Curtea de Gheaţă și abia apoi se 
putea gândi la o soluţie, dar măcar știa că Matthias avea s-o 
ajute. La ce stranie înțelegere ajunseseră! 

Dar, pe măsură ce străbătea coridoarele, slaba speranţă că 
omul de știință s-ar putea afla acolo s-a stins de tot. /ncă un 
rând de celule, și-a spus ea, apoi o să cobor la subsol cu mâna 
goală. Dar când a intrat pe ultimul coridor, a văzut că era mai 
scurt decât celelalte. Unde ar fi trebuit să fie alte celule, era 
doar o ușă de oţel pe sub care ieșea lumină puternică. 

A simţit o undă de neliniște când s-a apropiat de ea, dar și-a 
făcut curaj și a deschis-o. A fost nevoită să mijească ochii din 
pricina luminii aspre - era la fel de intensă ca a soarelui, însă nu 
degaja niciun pic de căldură. N-a reușit să-și dea seama de unde 
venea. A auzit ușa închizându-se în urma ei, dar în ultima clipă 
s-a întors și a prins-o cu mâna. Ceva i-a spus că ușa aceea avea 
nevoie de o cheie ca să fie deschisă din interior. A căutat un 
obiect cu care s-o proptească, dar s-a văzut nevoită să rupă o 


bucată din pantalonii de pușcărie și s-o îndese între ușă și 
încuietoare. 

Era o încăpere ciudată. Pereţii, podeaua și tavanul erau atât 
de albe încât te dureau ochii când te uitai la ele. Jumătate dintr- 
un perete era făcut din panouri de sticlă netedă, fără nicio 
imperfecţiune. Mâna Fabrikatorilor. La fel ca hala cu tavan de 
sticlă unde erau expuse armele. Niciun meseriaș fjerdan n-ar fi 
putut să facă o asemenea sticlă, care - Nina n-avea niciun dubiu 
- fusese creată cu ajutorul puterii Grisha. Existau Grisha 
rătăcitori care nu serveau nicio ţară și care ar fi putut lua în 
calcul să se angajeze la guvernul fjerdan. Dar oare ar fi fost 
lăsaţi în viață după ce și-ar fi terminat treaba? Mai probabil era 
mâna unor sclavi Grisha. 

Nina a făcut un pas, apoi încă unul. A aruncat o privire peste 
umăr. Dacă ar fi intrat un temnicer pe coridorul din spatele ei, n- 
ar fi avut unde să se ascundă. Așa că miscă-te, Nina. 

A aruncat o privire pe prima fereastră. Celula era la fel de 
albă precum culoarul și inundată de aceeași lumină intensă. Era 
goală și nu avea niciun fel de mobilier - nici pat de lemn, nici 
lighean de tablă, nici hârdău. Albeaţa încăperii nu era întreruptă 
decât de o gură de scurgere amplasată în mijlocul podelei, 
înconjurată de câteva pete roșiatice. 

S-a apropiat de următoarea celulă. Și aceasta era goală, la fel 
ca următoarele două. Dar în ultima i-a atras atenţia ceva, o 
monedă de lângă gura de scurgere - ba nu, nu era o monedă, ci 
un nasture. Un năsturaș de argint pe care era gravată o aripă, 
simbolul furtunoșilor Grisha. Fiori reci i-au săgetat mâinile. Oare 
celule acelea fuseseră făcute de sclavi Grisha pentru prizonieri 
Grisha? Oare sticla, pereţii și podeaua fuseseră concepute 
pentru a nu putea fi modificate de Fabrikatori? În încăperi nu era 
nimic metalic. Nicio ţeavă cu apă pe care un Iscă-Valuri ar fi 
putut s-o folosească în favoarea lui. lar Nina bănuia că geamul 
prin care se uita era reflectorizant pe interior, astfel încât un 
Sfâșie-lnimi aflat în celulă să nu poată localiza o ţintă de pe 
coridor. Erau celule din care Grisha nu puteau scăpa. Din care 
ea n-ar fi putut scăpa. 

S-a răsucit pe călcâie. Bo Yul-Bayur nu era acolo și voia să 
iasă imediat din locul acela. A smuls bucata de pânză pe care o 
pusese între încuietoare și toc și a ieșit în fugă, fără să se uite în 
urmă să vadă dacă ușa s-a închis. Coridoarele presărate cu uși 


de fier erau și mai întunecate după strălucirea dinainte și s-a 
împiedicat de câteva ori în timp ce fugea pe culoarul pe care 
venise. Nina știa că era o imprudenţă, dar nu-și putea scoate 
celulele albe din minte. Gura de scurgere. Petele din jurul lor. 
Oare acolo fuseseră torturați Grisha? Acolo fuseseră făcuţi să-și 
mărturisească crimele împotriva poporului? 

Nina îi studiase pe fjerdani - limba și pe conducătorii lor -, ba 
chiar visase să intre în Curtea de Gheaţă ca spioană, exact ca 
acum, să lovească în inima acestei naţiuni pe care o ura atât de 
mult. Dar acum, că era aici, nu voia decât să plece cât mai 
repede. Se obișnuise cu Ketterdamul, cu aventurile în care 
fusese implicată de când se alăturase Scursurilor, cu viaţa ei 
ușoară de la Trandafirul Alb. Dar chiar și acolo, se simţise oare 
vreodată în siguranţă? Într-un oraș unde nu putea merge 
singură pe străzi fără să-i fie frică? Vreau să mă duc acasă. 
Dorul de casă a lovit-o dintr-odată, pricinuindu-i o durere fizică. 
Vreau să mă întorc în Ravka. 

Orologiul Străbunilor a bătut trei sferturi de ceas. Nina era în 
întârziere. Și totuși, a încetinit înainte să deschidă ușa care 
dădea spre casa scării. Nu era nimeni pe palier, nici măcar Kaz. 
A vârât capul pe ușa care dădea pe culoarul din cealaltă parte 
să vadă dacă venea și el. Nimic. Doar uși de metal și umbre 
adânci, dar nici urmă de Kaz. 

Nina aștepta, neștiind ce să facă. Stabiliseră să se întâlnească 
pe palier în trei sferturi de oră. Dacă Mâini-Murdare dăduse de 
necaz? A șovăit o clipă, apoi a luat-o la fugă pe culoarul pe care 
trebuia să-l verifice Kaz. A trecut în viteză pe lângă celulele care 
se înșirau pe culoarul cu ramificații, dar Kaz era de negăsit. 

Ajunge, și-a spus ea, după ce a ajuns la capătul celui de-al 
doilea coridor. Fie Kaz o lăsase în urmă și deja era la subsol cu 
ceilalţi, fie fusese prins și dus cine știe unde. Oricum ar fi fost, 
Nina trebuia să ajungă la crematoriu. După ce se întâlnea cu 
restul echipei, aveau să stabilească împreună ce era de făcut. 

A luat-o înapoi pe coridoare și a deschis ușa care dădea în 
casă scării. Pe palier, doi temniceri stăteau de vorbă. Pentru o 
clipă, s-au holbat la ea, cu gura deschisă. 

— Sten! a strigat unul dintre ei în fjerdană, poruncindu-i să 
rămână pe loc, în timp ce amândoi au dus mâna la arme. 

Nina a ridicat ambele mâini, cu pumnii încleștaţi, iar 
temnicerii au căzut pe spate. Unul s-a prăbușit pe palier, însă 


celălalt s-a rostogolit pe trepte. Pușca i s-a descărcat și a 
împroșcat gloanţe în pereţii de piatră, împușcăturile răsunând 
pe casa scării. Kaz avea s-o omoare. Ba ea avea să-l omoare pe 
Kaz. 

Nina a coborât în fugă pe lângă cei doi temniceri, iar când a 
ajuns la etajul al treilea, s-a deschis o ușă și o gardă s-a năpustit 
pe palier. Nina și-a răsucit mâinile în aer și gâtul gărzii s-a rupt 
cu un trosnet. Înainte ca trupul lui să se prăbușească, Nina deja 
cobora spre următorul etaj. 

Atunci s-a auzit și Orologiul Străbunilor. Dar nu bătea ora 
exactă, ci împrăștia dangăte ascuţite și pătrunzătoare - dangăte 
de alarmă. 


25. lnej 


Inej s-a uitat în susul hornului negru. Mult deasupra ei plutea 
un mic petic cenușiu din cerul serii. Șase niveluri de escaladat în 
beznă, cu mâinile alunecoase de la transpiraţie și cu focul 
iadului arzând sub ea, cu povara funiei în spate și fără plasă de 
siguranţă. Urcă, Inej. 

Cel mai bine ar fi fost să se caţăre cu mâinile goale, dar 
pereţii crematoriului erau prea fierbinţi pentru asta, așa că 
Wylan și Jesper au ajutat-o să găsească mănușile lui Kaz în 
containerele cu rufe. Inej a ezitat o clipă, dar Kaz sigur i-ar fi zis 
să și le pună în mâini și să facă tot ce trebuie ca să ajungă la 
capătul hornului. Și totuși, a simţit un ciudat sentiment de 
vinovăţie când și-a tras mănușile negre din piele moale, ca și 
când ar fi intrat în camera lui fără permisiune, i-ar fi citit 
scrisorile și s-ar fi întins în patul lui. Mănușile nu erau căptușite 
și aveau tăieturi foarte fine în vârful degetelor. Pentru 
dexteritate, şi-a dat ea seama. Să poată pipăi monedele și 
cărțile și să poată simţi mecanismul încuietorilor. Să atingă fără 
să atingă. 

Nu avea timp să se obișnuiască cu mănușile lui Kaz, care îi 
erau un pic mari, dar se cățărase de multe ori cu mâinile 
înmănușate în Ketterdam, când frigul iernii era prea tăios. Și-a 
îndoit degetele în espadrilele ei de piele, bucurându-se de 
senzaţia familiară pe care i-o dădeau, sărind pe tălpile lor de 
cauciuc cu striaţii. Era nerăbdătoare și nu se temea. Căldura din 
cuptor era o nimica toată, un simplu inconvenient. Greutatea 
celor treizeci și cinci de metri de funie înfășuraţi în jurul ei? Inej 
era Fantoma. Trecuse și prin încercări mai grele. A intrat în horn 
foarte sigură pe sine. 

Când degetele ei au atins piatra, a tras brusc aer în piept. 
Chiar și prin mănuși, simţea căldura puternică degajată de 
cărămizi. Fără mănuși, pielea i s-ar fi bășicat imediat. Dar 
trebuia să reziste. A început să se caţăre cu grijă, punând întâi 
mâna, apoi piciorul și din nou mâna, căutând următoarea 
crăpătură, următoarea ridicătură a pereţilor plini de funingine. 

Transpiraţia i se prelingea pe spate. Îi îmbibaseră hainele și 
funia cu apă, dar nu părea să-i fie de mare ajutor. Își simţea tot 
trupul încins și inundat de sânge, ca și când ar fi fost fiartă la foc 
mic în propria-i piele. 


Picioarele îi zvâcneau din cauza căldurii. Şi le simţea grele și 
stângace, ca și când ar fi fost ale altcuiva. A încercat să se 
concentreze. Avea încredere în trupul ei. Işi cunoștea forțele și 
știa exact de ce era în stare. A ridicat din nou mâna, forțându-și 
membrele să-i dea ascultare, căutând să-și impună un ritm, dar 
se tot întrerupea, căci mușchii îi tremurau la fiecare centimetru 
câștigat. A întins mâna după următorul punct de sprijin, 
înfigându-și degetele. Urcă, /nej. 

Vârful piciorului i-a alunecat, pierzând contactul cu peretele. | 
s-a pus un nod în stomac, simțind cum o trage în jos greutatea 
funiei și a propriului corp. S-a ţinut bine cu mâinile, adâncindu-și 
degetele în crăpăturile pereţilor. Vârfurile picioarelor au căutat 
un nou punct de sprijin, însă n-au făcut decât să alunece pe 
cărămizi. Apoi a simţit că-i alunecă și celălalt picior. A tras în 
piept o gură de aer fierbinte și a aruncat o privire în jos. Mult 
sub ea, a văzut strălucirea roșiatică a cărbunilor, dar ceea ce i-a 
făcut inima s-o ia înspăimântată la galop a fost ce a văzut în 
picioare - încălţările își schimbaseră forma. Tălpile de cauciuc 
ale espadrilelor - dragele și perfectele ei espadrile - se topeau. 

Nu-i nimic, şi-a spus ea. Schimbă ceva. Susţine-ţi toată 
greutatea în mâini. Cauciucul o să se răcească pe măsură ce 
urci și apoi o să ai priză mai bună. Dar simţea că-i ard picioarele. 
Văzând ce păţiseră espadrilele, i se înteţise senzaţia, ca și când 
cauciucul i s-ar fi contopit cu pielea. 

Inej a clipit ca să îndepărteze transpiraţia din ochi și s-a 
cățărat alţi câţiva centimetri. De undeva de sus, a auzit 
clopotele de la Orologiul Străbunilor. Bătea jumătate de ceas. 
Sau trei sferturi? Trebuia să se miște mai repede. Deja ar fi 
trebuit să fie pe acoperiș, să lege funia. 

A dat să urce, dar i-a alunecat piciorul pe cărămidă. A căzut, 
lovindu-și tot corpul de perete, căutând cu disperare puncte de 
sprijin. Nu avea cine s-o salveze. Kaz nu-i putea sări în ajutor, iar 
jos nu o aștepta nicio plasă de siguranţă, ci doar focul gata s-o 
mistuie. 

Inej a dat capul pe spate, căutând peticul de cer. Încă părea 
foarte departe. Oare cât mai era până sus? Zece metri? 
Cincisprezece? Părea că mai erau câţiva kilometri. Avea să 
moară acolo, încet și îngrozitor, mistuită de jar. Aveau să moară 
cu toţii - Kaz, Nina, Jesper, Matthias, Wylan - și era vina ei. 

Ba nu. Nu era vina ei. 


S-a căţărat încă jumătate de metru - Kaz ne-a adus aici -, 
apoi încă jumătate de metru. S-a străduit să găsească următorul 
punct de sprijin. Kaz și lăcomia lui. Nu se simţea vinovată. Nu-i 
părea rău. Era doar furioasă. Furioasă pe Kaz pentru că pornise 
în această misiune nebunească, furioasă pe ea însăși că 
acceptase. 

Și de ce acceptase? Ca să-și achite datoria? Sau pentru că, în 
ciuda judecății sănătoase și a bunelor ei intenţii, își permisese 
să simtă ceva pentru ticălosul din Butoi? 


* 


Cu multă vreme în urmă, când Inej intrase în salonul lui Tante 
Heleen, îl văzuse așteptând acolo pe Kaz Brekker, îmbrăcat în 
cenușiu-închis, sprijinit în bastonul cu cap de cioară. Salonul era 
decorat în auriu și verde-albăstrui, unul dintre pereţi fiind pictat 
în întregime cu pene de păun. lnej ura fiecare bucăţică din 
Menajerie - salonul de primire unde ea și celelalte fete erau 
obligate să gângurească și să fluture din gene în faţa clienţilor, 
dormitorul ei, care fusese amenajat ca o imitație grotescă a unei 
caravane suli, împodobit cu mătase roșie și îmbibată cu parfum 
-, dar salonul lui Tante Heleen îi era cel mai insuportabil. Era 
locul unde se aplicau bătăile, unde Heleen avea cele mai 
violente accese de furie. 

La scurtă vreme după ce ajunsese la Menajerie, Inej încercase 
să scape, dar, când ajunsese la două străzi de bordel, îmbrăcată 
în mătăsuri, năucită de luminile și haosul de pe Doaga de Vest, 
alergând fără direcţie, Cobbet o înșfăcase de ceafă cu mâna lui 
cărnoasă și o dusese înapoi. Heleen a dus-o în salonul ei și a 
bătut-o atât de tare, încât n-a mai putut lucra o săptămână. În 
luna care a urmat, Heleen a ţinut-o legată cu lanţuri de aur, 
nelăsând-o să meargă nici măcar în salonul de primire. Când, în 
cele din urmă, i-a desfăcut cătușele, Heleen i-a zis: „Îmi datorezi 
banii pierduţi pe o lună. Dacă mai fugi o dată, o să pun să fii 
dusă la Poarta Iadului pentru încălcarea contractului.“ 

In noaptea aceea, Inej intrase în salonul ei cu groază, iar când 
îl văzuse pe Kaz Brekker acolo, groaza i se dublase. Probabil 
Mâini-Murdare o dăduse în vileag, poate îi spusese lui Tante 
Heleen că vorbise neîntrebată, că încercase să facă necazuri. 


Dar Heleen s-a lăsat pe speteaza fotoliului ei de mătase și a 
spus: 

— Ei bine, linxule, se pare că acum ești problema altcuiva. Se 
pare că lui Per Haskell îi cam plac fetele suli. Ţi-a cumpărat 
contractul cu o sumă foarte generoasă. 

Inej a înghiţit în sec: 

— Mă mut la altă casă? 

Heleen a dat din mână: 

— Haskell are și el o casă de toleranţă - dacă i se poate zice 
așa - undeva în sudul Butoiului, dar acolo n-ar scoate niciun ban 
de pe urma ta, deși în casa aia sigur ţi-ai da seama cât de bună 
a fost Tante Heleen cu tine. Nu, Haskell te vrea numai pentru el. 

Cine era Per Haskell? Contează? a răspuns o voce dinăuntrul 
ei. E un bărbat care cumpără femei. E tot ce trebuie să știi. 

Tulburarea lui Inej era probabil evidentă, pentru că Tante 
Heleen a râs ușor: 

— Nu-ţi face griji. E bătrân, dezgustător de bătrân, și pare cât 
se poate de inofensiv. Dar, bineînţeles, nu se știe niciodată, a 
adăugat ea, ridicând un umăr. Poate o să te împartă cu domnul 
Brekker, curierul lui. 

Kaz și-a întors privirea rece spre Tante Heleen: 

— Suntem gata? 

Era prima oară când Inej îl auzea vorbind, și a fost surprinsă 
de asprimea vocii lui. 

Heleen a pufnit, aranjându-și decolteul rochiei de un albastru- 
strălucitor: 

— Da, bădăranule, suntem gata. 

A încălzit un baton de ceară albastru-închis și și-a pus sigiliul 
pe documentul din faţa ei. Apoi s-a ridicat și s-a uitat în oglinda 
de deasupra șemineului. Inej a văzut-o îndreptându-și colierul cu 
diamante strălucitoare și, în ciuda confuziei care domnea în 
capul ei, și-a spus: Seamănă cu niște stele furate. 

— La revedere, sfinxule, i-a spus Tante Heleen. Nu cred c-o să 
reziști mai mult de o lună în partea aia a Butoiului. 

După care s-a uitat la Kaz: 

— Să nu te miri dacă fuge. E mai rapidă decât pare. Dar poate 
că lui Per Haskell o să-i placă și asta. Ştii unde e ușa. 

A ieșit din cameră într-un nor de mătase și parfum dulce, 
lăsând-o pe Inej uluită în urma ei. 


Kaz a traversat încet salonul și a închis ușa. Inej s-a încordat 
și și-a încleștat pumnii, pregătindu-se pentru ce urma. 

— Per Haskell e șeful Scursurilor, a spus el. Ai auzit de banda 
asta? 

— Da, e banda din care faci și tu parte. 

— Exact, iar Haskell e șeful meu. Și al tău, dacă vrei. 

— Şi dacă nu vreau? și-a făcut ea curaj să întrebe. 

— Retrag oferta și mă întorc acasă ca un caraghios. lar tu 
rămâi aici cu monstrul de Heleen. 

Inej a dus mâinile la gură și a șoptit îngrozită: 

— Tante Heleen ne ascultă. 

— N-are decât. În Butoi trăiesc tot felul de monștri și unii 
dintre ei sunt într-adevăr foarte frumoși. O plătesc pe Heleen 
pentru informaţii - ba chiar o plătesc prea mult. Dar știu exact 
ce fel de om e. l-am cerut lui Per Haskell să-ţi achite contractul. 
Vrei să știi de ce? 

— Pentru că îţi plac fetele suli? 

— N-am cunoscut suficiente fete suli cât să-mi fac o părere, a 
spus Kaz, apoi s-a dus la birou, a luat documentul și l-a băgat în 
haină. Noaptea trecută, când ai vorbit cu mine... 

— N-am vrut să te supăr, doar... 

— Ai vrut să-mi oferi informaţii. În schimbul unui ajutor? O 
scrisoare pentru părinţi? Nişte bani în plus? 

Inej s-a crispat. Exact asta voia. Auzise detalii despre o 
tranzacţie cu mătase și voia să facă un fel de schimb. Fusese o 
prostie, o nesăbuinţă din partea ei. 

— Numele tău adevărat e Inej Ghafa? 

Din gâtlejul ei a scăpat un sunet ciudat - parte suspin, parte 
râs -, un zgomot slab și stânjenitor, dar trecuseră luni bune de 
când nu-și mai auzise propriul nume - numele de familie. 

— Da, a bâiguit ea. 

— Așa ai prefera să ţi se spună? 

— Bineînţeles, a răspuns ea, apoi a adăugat: Kaz Brekker e 
numele tău real? 

— Cât se poate de real. Noaptea trecută, când m-ai abordat, 
nu mi-am dat seama că ești lângă mine decât în clipa în care ai 
vorbit. 

Inej s-a încruntat. Voise să tacă și asta făcuse, tăcuse. Ce 
importanţă avea? 


— Ai clopoței la glezne, a spus Kaz, făcând semn spre ţinuta 
ei, dar nu te-am auzit. Mătăsuri roșii și puncte pictate pe umeri, 
dar nu te-am văzut. lar eu văd tot. 

Inej a ridicat din umeri, iar el a înclinat capul într-o parte: 

— Ai studiat dansul? 

— Nu, acrobațţia, a răspuns ea și, după o pauză, a adăugat: În 
familia mea... toți suntem acrobați. 

— Mersul pe sârmă? 

— Şi exerciţii la trapez. Jonglerii. Tumbe. 

— Ai lucrat cu plasă de siguranţă? 

— Numai când eram foarte mică. 

— Bine. In Ketterdam nu există plase. Te-ai bătut vreodată? 

A clătinat din cap. 

— Ai omorât pe cineva? 

A făcut ochii mari: 

— Nu. 

— Te-ai gândit vreodată la asta? 

A tăcut o clipă, apoi a pus mâinile în sân. 

— In fiecare noapte. 

— E un început. 

— Nu-mi doresc cu adevărat să omor oameni. 

— E o politică bună până când vrea cineva să te omoare. Și în 
branșa noastră asta se întâmplă des. 

— Branşa noastră? 

— Vreau să te alături Scursurilor. 

— Ca să fac ce? 

— Să strângi informații. Am nevoie de un păianjen care să se 
cațăre pe pereții caselor și edificiilor comerciale din Ketterdam, 
să tragă cu urechea pe la ferestre și să spioneze de pe 
acoperișuri. Am nevoie de cineva care poate să fie invizibil, care 
poate deveni o fantomă. Crezi că poţi face asta? 

Deja sunt o fantomă, și-a spus ea. Am murit în cala unei nave 
Cu Sclavi. 

— Cred că da. 

— Orașul ăsta e plin de oameni bogaţi. O să le afli obiceiurile, 
orele de plecare și de sosire, lucrurile murdare pe care le fac 
noaptea, fărădelegile pe care încearcă să le ascundă ziua, 
mărimea de la pantofi, combinaţiile de la seifuri, jucăriile 
preferate din copilărie. lar eu o să folosesc informaţiile astea ca 
să le iau banii. 


— Ce se întâmplă după ce le iei banii și devii bogat? 

Buzele lui s-au arcuit într-un ușor zâmbet: 

— Atunci o să-mi furi și mie secretele. 

— De-aia m-ai cumpărat? 

Zâmbetul a dispărut de pe chipul lui: 

— Per Haskell nu te-a cumpărat. Ţi-a achitat contractul. Asta 
înseamnă că-i datorezi lui bani. Mulţi. Dar ai un contract real cu 
el. Uite, a spus el, scoțând din haină documentul lui Heleen. 
Vreau să vezi ceva. 

— Nu știu să citesc în kerchiană. 

— Nu contează. Vezi numerele astea? Asta e suma pe care 
Heleen pretinde că ai fi împrumutat-o de la ea ca să vii din 
Ravka. Aștia sunt banii pe care i-ai câștigat cât ai lucrat pentru 
ea. lar asta e suma pe care încă i-o datorezi. 

— Dar... dar nu e posibil. Datoria e mai mare decât atunci 
când am venit aici. 

— Exact. Ţi-a pus la socoteală cheltuielile pentru cazare, 
mâncare și îngrijire. 

— M-a cumpărat, a spus lnej, simțind cum se înfurie. Nici 
măcar n-am putut citi ce-am semnat. 

— Sclavia e ilegală în Kerch. Contractele de angajare, nu. 
Știu, contractul ăsta e o escrocherie și la fel ar crede orice 
judecător cu capul pe umeri. Din nefericire, Heleen are în 
buzunar mulţi judecători cu capul pe umeri. Per Haskell îţi oferă 
un împrumut - nici mai mult, nici mai puţin. Contractul tău o să 
fie în ravkană. O să plătești dobândă, dar n-o să fie 
împovărătoare. Și câtă vreme îi plătești un mic procent în 
fiecare lună, o să poţi umbla liberă. 

Inej a clătinat din cap. Toate astea păreau imposibile. 

— Inej, un lucru trebuie să-ţi fie foarte clar. Dacă nu-ţi achiţi 
contractul, Haskell o să trimită după tine niște oameni care o s-o 
facă pe Tante Heleen să pară o bunică ramolită. lar eu n-am să-l 
opresc. Mi-am pus pielea la bătaie pentru acest mic aranjament. 
Şi nu e o situaţie care să-mi convină. 

— Dacă e adevărat, a răspuns lnej calm, atunci pot să spun 
nu. 

— Bineînţeles. Dar e limpede că ești periculoasă. Și aș prefera 
să nu devii niciodată periculoasă pentru mine. 

Periculoasă. Ar fi vrut să strângă în braţe cuvântul acela. Nu 
avea niciun dubiu că băiatul din faţa ei era un nebun sau un 


naiv incurabil, dar îi plăcea cuvântul și, dacă înţelesese bine, îi 
oferea posibilitatea de a pleca de la Menajerie chiar în noaptea 
aceea. 

— Nu e... un șiretlic, nu? 

Vocea ei era mai nesigură decât și-ar fi dorit. 

Pe chipul lui Kaz a fluturat ceva întunecat: 

— Dacă ar fi fost un șiretlic, ţi-aș fi promis siguranţă. Ti-aș fi 
oferit fericirea. Nu știu dacă există fericire în Butoi, dar cu mine 
n-o să ai parte de așa ceva. 

Din cine știe ce motiv, cuvintele acelea o liniștiseră. Erau mai 
bune adevărurile crude decât minciunile binevoitoare. 

— Bine, a spus ea. De unde începem? 

— Mai întâi să plecăm de aici și să-ţi găsim niște haine ca 
lumea. Ah, și încă ceva, Inej, i-a spus el, conducând-o afară din 
salon, să nu te mai furișezi niciodată pe lângă mine. 


* 


Adevărul era că, de atunci, încercase de multe ori să se 
furișeze pe lângă Kaz. Dar nu reușise niciodată. Părea că, odată 
ce o văzuse, Kaz înțelesese cum s-o vadă tot timpul. 

Avusese încredere în Kaz în noaptea aceea. Devenise fata 
periculoasă pe care o simţise scoțând capul din adâncul ei. Dar 
făcuse greșeala de a continua să aibă încredere în el, de a crede 
în legenda pe care o construise în jurul lui. Legenda care o 
adusese acolo, în întunericul acela dogoritor, atârnată între 
viață și moarte ca ultima frunză dintr-un copac dezgolit de 
toamnă. La urma urmelor, Kaz Brekker era doar un băiat și îl 
lăsase s-o aducă în situaţia asta. 

Și nici măcar nu putea să-l învinovăţească. Se lăsase adusă 
aici pentru că nu știa unde voia să meargă. /nima e o săgeată. 
Patru milioane de kruge, libertatea, șansa de a se întoarce 
acasă. Asta credea că-și dorea. Dar, în adâncul sufletului, nu 
suporta gândul de a se întoarce la părinţii ei. Ar fi putut să le 
spună adevărul mamei și tatălui ei? Oare ar fi înţeles tot ce 
făcuse ca să supravieţuiască, nu doar la Menajerie, ci și în tot 
timpul de după ce scăpase de acolo? Ar fi putut să-și sprijine 
capul în poala mamei și să fie iertată? Ce fel de om ar fi părut în 
ochii lor? 


Urcă, Inej. Dar unde putea să meargă? Ce viaţă o aștepta 
după toate suferințele îndurate? O durea spatele. Mâinile îi 
sângerau. Mușchii picioarelor îi tremurau imperceptibil, iar 
pielea părea gata să i se desprindă de pe trup. Fiecare gură de 
aer negru îi ardea plămânii. Nu putea inspira adânc. Nici măcar 
nu se putea concentra asupra peticului cenușiu de cer. 
Broboanele de transpiraţie i se prelingeau de pe frunte, 
înţepându-i ochii. Dacă renunţa, renunţa pentru toţi - pentru 
Jesper și Wylan, pentru Nina și fjerdan, pentru Kaz. Nu putea 
face asta. 

Nu mai depinde de tine, linxule, îi răsuna în minte vocea lui 
Tante Heleen. De câtă vreme ti-ai pierdut orice speranţă? 

Fierbinţeala cuptorului se înfășura în jurul lui Inej ca o ființă 
vie, ca un dragon de deșert în bârlogul lui, ascunzându-se de 
gheaţă, așteptând-o pe ea. Işi cunoștea limitele corpului și știa 
că nu mai avea resurse. Făcuse un pariu în pierdere - pur și 
simplu. Frunza încă se mai ţinea de creangă, dar deja era 
moartă. Singura întrebare era când avea să cadă. 

Renunţă, Inej. Tatăl ei o învățase să se caţăre, să aibă 
încredere în sârmă, în trapez și, în cele din urmă, să aibă 
încredere în îndemânarea ei, să creadă că dacă sărea, ajungea 
în partea cealaltă. Oare avea s-o aștepte acolo? S-a gândit la 
cuţitele pe care le lăsase pe Fero/ind - poate aveau să ajungă la 
o altă fată care visa să fie periculoasă. Le-a spus numele în 
șoaptă: Petyr, Marya, Anastasia, Vladimir, Lizabeta, Sankta 
Alina, martirizată înainte să împlinească optsprezece ani. 
Renunţă, Inej. Oare să sară acum sau să aștepte ca trupul ei să 
cedeze? 

Inej a simţit umezeală pe obraji. Plângea? Tocmai acum? 
După tot ce făcuse și după tot ce îndurase? 

Apoi a auzit zgomotul, o răpăială discretă, ca și când cineva 
ar fi bătut darabana fără ritm. A simţit-o pe faţă. Și a auzit 
sfârâituri pe cărbunii de sub ea. Ploaie. Rece și milostivă. Inej a 
dat capul pe spate. A auzit clopotele bătând trei sferturi de 
ceas, dar nu-i păsa. Nu asculta decât muzica ploii care o spăla 
de transpiraţie și funingine, de fumul de cărbune din Ketterdam, 
de machiajul de la Menajerie, care îmbiba funia de iută 
încolăcită în jurul ei și îi întărea tălpile de cauciuc ale 
espadrilelor. Era o adevărată binecuvântare, deși Kaz ar fi zis că 
nu era decât vreme. 


Acum trebuia să urce repede, înainte ca pietrele să devină 
alunecoase și ploaia să-i devină dușman. Și-a forțat mușchii să 
se încordeze și degetele să caute crăpături, apoi s-a ridicat 
jumătate de metru, și încă jumătate, iar și iar, șoptind rugăciuni 
de mulțumire sfinților. Căpătase ritmul pe care nu-l găsise 
înainte, întipărit în cadenţa șoptită a numelor sfinţilor. 

Dar chiar în timp ce rostea rugăciunile, știa că ploaia nu era 
de ajuns. Işi dorea o furtună - fulgere, vânt, un potop. Voia ca 
apa să izbească fără milă casele de toleranţă din Ketterdam, 
luând acoperișurile pe sus și smulgând ușile din balamale. Voia 
ca mările să se umple de valuri care să înghită toate corăbiile 
negustorilor de sclavi, să le frângă catargele și să le spargă 
carenele de ţărmuri nemiloase. Vreau să stârnesc o astfel de 
furtună, și-a spus Inej. Și patru milioane de kruge puteau fi de 
ajuns pentru asta. De ajuns cât să-și cumpere o navă - una mică 
și cumplită, plină de guri de foc. Una ca ea. Avea să-i vâneze pe 
negustorii de sclavi și pe clienţii lor. Cu toţii aveau să se teamă 
de ea și aveau să-i înveţe numele. /nima e o săgeată. Are nevoie 
de o țintă ca să știe unde să se înfigă. Se agăța de perete cu 
mâinile și picioarele, dar ce o făcea să urce era țelul pe care în 
cele din urmă îl găsise. 

Nu era un linx sau un păianjen și nici măcar Fantoma. Era Inej 
Ghafa și avea tot viitorul în față. 


26. Kaz 


Kaz trecea în grabă prin fața celulelor de la ultimul etaj, 
aruncând câte o scurtă privire prin deschizătura cu gratii a 
fiecărei uși. Bo Yul-Bayur era de negăsit. Şi Kaz nu avea mult 
timp la dispoziție. 

O parte din el era debusolată. Nu avea baston. Era în 
picioarele goale. Purta haine străine, iar mâinile îi erau palide și 
fără mănuși. Nu se simţea deloc el însuși. Ba nu, nu era tocmai 
adevărat. Se simţea ca în săptămânile de după moartea lui 
Jordie, ca un animal sălbatic care lupta să supravieţuiască. 

Kaz a zărit un prizonier shuhan în fundul unei celule. 

— Sesh-uyeh, i-a șoptit Kaz. 

Dar dacă bărbatul a recunoscut parola, n-a dat niciun semn. 

— Yul-Bayur? a întrebat Kaz. 

Nimic. Prizonierul a început să strige la el în shuhană, iar Kaz 
a luat-o la fugă, fără să se mai uite în restul celulelor, a ieșit pe 
palier și a coborât în grabă la următorul etaj. Ştia că era 
neglijent și egoist, dar nu de aceea i se spunea Mâini-Murdare? 
Nicio lovitură nu era prea periculoasă. Nicio faptă prea josnică. 
Mâini-Murdare ducea la bun sfârșit treburile cele mai dificile. 

Nu-și dădea seama ce forță îl mâna de la spate. Poate că 
Pekka Rollins nu era acolo. Poate că era mort. Dar Kaz nu 
credea asta. Aș simţi. Mi-as da seama cumva. „Moartea ta îmi 
aparţine“, a șoptit el. 


Înotul de la Barja Morţii la țărm fusese renașterea lui Kaz. 
Copilul care fusese murise de rubeolă. Febra pârjolise tot ce era 
gingaș în el. 

Supravieţuirea s-a dovedit a nu fi atât de dificilă pe cât își 
închipuise, după ce renunţase la orice urmă de decenţă. Prima 
regulă era să găsești pe cineva mai mic și mai slab căruia să-i 
iei ce avea - misiune deloc ușoară pentru Kaz, dat fiind că era 
atât de mic și de slab. A ieșit târșâind picioarele din port și, 
mergând doar pe străzi înguste, a pornit spre cartierul în care 
locuise familia Hertzoon. Când a dat peste un magazin de 
dulciuri, a așteptat afară, apoi a atacat un elev dolofan care 


rămăsese în urma prietenilor. Kaz la culcat la pământ, i-a golit 
buzunarele și i-a luat punga cu jeleuri. 

— Dă-mi pantalonii tăi, i-a cerut el. 

— Sunt prea mari pentru tine, i-a răspuns băiatul plângând. 

Kaz l-a mușcat, iar elevul i-a dat pantalonii. Kaz i-a făcut 
ghem și i-a aruncat în canal, apoi a fugit cât îl ţineau picioarele. 
Nu voia pantalonii, ci doar ca băiatul să aștepte un timp înainte 
să se ducă să cheme ajutor. Știa că elevul avea să rămână 
multă vreme ghemuit în acel pasaj, încercând să-și înfrângă 
rușinea de a alerga pe străzi îmbrăcat doar pe jumătate, ca să 
povestească acasă ce i s-a întâmplat. 

Kaz s-a oprit din alergat când a ajuns în cel mai întunecat 
pasaj pe care l-a găsit în Butoi. Și-a îndesat în gura toate 
jeleurile odată, înghiţindu-le cu dureri în gât, dar le-a vomitat 
imediat. Apoi, cu banii furaţi de la elev, și-a cumpărat o franzelă 
fierbinte. Era desculţ și murdar. Brutarul i-a dat încă una gratis 
numai ca să nu mai vină o dată. 

Când s-a simţit un pic mai întremat și i-a mai trecut teama, a 
pornit spre Doaga de Est și s-a oprit în faţa unui salon de jocuri 
dărăpănat, fără firmă la intrare, în ușa căruia era un singur 
crainic. 

— Vreau o slujbă, i-a spus el. 

— N-avem niciuna, puștiule. 

— Mă pricep la numere. 

Bărbatul a râs: 

— Ştii să cureţi hârdaiele pentru pișat? 

— Da. 

— Păcat, deja avem un băiat care le curăţă. 

Kaz a așteptat toată seara până a văzut un băiat cam de 
vârsta lui ieșind din local. S-a ţinut după el două străzi, apoi l-a 
lovit în cap cu o piatră. S-a așezat pe picioarele lui, i-a scos 
încălţările și i-a tăiat tălpile cu un ciob. Băiatul avea să-și revină, 
însă nu mai putea lucra o bună bucată de timp. Lui Kaz i se 
făcuse scârbă când îi atinsese pielea gleznelor. Işi tot amintea 
cadavrele albe de pe Barja Morţii și senzaţia pe care i-o lăsaseră 
în palme umflăturile moi de pe pielea lui Jordie. 

A doua zi, pe seară, s-a întors la sala de jocuri. 

— Vreau o slujbă, a spus el din nou. 

Și a căpătat una. 


Începând de atunci, a muncit din răsputeri și a făcut economii. 
S-a ţinut după hoţii profesioniști din Butoi și a învăţat să fure din 
buzunare și cum să taie breteaua de la poșeta unei femei. A 
ajuns la pușcărie pentru prima oară, apoi a fost închis încă o 
dată. Și-a făcut repede reputaţia de a fi dispus să accepte orice 
misiune, iar în scurtă vreme și-a căpătat și porecla: Mâini- 
Murdare. Era un bătăuș neînzestrat, dar tenace. 

— N-ai niciun pic de fineţe, îi spusese odată un cartofor de la 
Jartiera Argintie. N-ai tehnică. 

— Ba am, îi răspunsese el. Practic tehnica: „Trage-i cămașa 
peste faţă și dă cu pumnul până vezi sânge“. 

Și-a păstrat numele de botez, Kaz, dar și-a adăugat un nume 
de familie nou, Brekker, furat de pe un utilaj montat pe docuri, 
abandonându-l pe cel vechi, Rietveld, amputându-l ca pe un 
membru cangrenat. Era un nume de la ţară, ultima lui legătură 
cu Jordie, cu tatăl lui și cu băiatul care fusese. Dar nu voia ca 
Jakob Hertzoon să-l recunoască după nume. 

A aflat că escrocheria căreia îi căzuseră victimă el și Jordie era 
una obișnuită. Cafeneaua și casa lui Hertzoon de pe Zelverstraat 
fuseseră doar decoruri folosite pentru a ademeni proști de la 
ţară. Filip, băiatul cu căţelușii mecanici, fusese momeala folosită 
pentru a-l atrage pe Jordie, iar Margit, Saskia și funcţionarii de la 
biroul comercial fuseseră cu toţii actori în această farsă. Probabil 
fusese implicat și un funcţionar al băncii care îi oferea lui 
Hertzoon informaţii despre clienţi și îi semnala nou-veniţii de la 
ţară care își deschideau cont la ei. Probabil Hertzoon escrocase 
mai multe ţinte în același timp. Mica sumă a lui Jordie nu era 
suficientă pentru a justifica o scenografie atât de complexă. 

Dar cea mai crudă descoperire făcută de Kaz a fost că era 
foarte înzestrat la jocurile de cărți, talent care i-ar fi putut 
îmbogăţi pe el și pe Jordie. Când învăţa un joc nou, îi trebuiau 
doar câteva ore ca să-l stăpânească, după care nu mai putea fi 
bătut. Işi putea aminti fiecare mână jucată și fiecare miză. Tinea 
minte cărțile jucate în ultimele cinci partide. Și dacă nu-și 
amintea ceva, compensa trișând. Nu-și pierduse niciodată 
pasiunea pentru prestidigitaţie și trecuse de la trucurile cu 
monede la cele cu cărți, pahare, portofele și ceasuri. Un bun 
magician nu era cu mult diferit de un hoţ profesionist. In scurtă 
vreme, i s-a interzis accesul în toate sălile de joc de pe Doaga 
de Est. 


În fiecare loc în care mergea, în fiecare bar, azil de noapte 
sau bordel, în fiecare casă părăsită unde se aciuaseră 
vagabonzi, Kaz întreba de Jakob Hertzoon, dar dacă era cineva 
care recunoștea numele, refuza să-i spună. 

Apoi, într-o bună zi, în timp ce traversa un pod peste Doaga 
de Est, Kaz a văzut un bărbat cu obraji rumeni și favoriţi groși 
intrând într-o prăvălie de gin. Nu mai purta haine negre și sobre 
de negustor, ci pantaloni stridenţi cu dunguţe, vestă maro 
înflorată și haină de catifea verde-închis. 

Kaz și-a croit drum prin mulţime, năucit și cu inima duduindu-i 
în piept, neștiind ce avea să facă, dar când a ajuns la ușa 
prăvăliei, un bătăuș uriaș cu melon l-a oprit cu o mână 
cărnoasă. 

— E închis. 

— Ba văd că e deschis, a spus Kaz, cu o voce surprinzătoare - 
firavă, nefamiliară. 

— Va trebui să aștepți. 

— Vreau să-l văd pe Jakob Hertzoon. 

— Pe cine? 

Kaz - care simţea că plesnește de nerăbdare - a făcut semn 
cu mâna prin vitrină: 

— Pe Jakob Hertzoon, ce dracu” Vreau să vorbesc cu el. 

Bătăușul s-a uitat la Kaz ca la un ţicnit. 

— Bagă-ţi minţile-n cap, băiete, a spus el. Nu-i niciun 
Hertzoon. E Pekka Rollins. Dacă vrei să răzbești în Butoi, ar fi 
bine să-i ţii minte numele. 

Kaz știa numele lui Pekka Rollins. Toată lumea îl știa. Dar nu-l 
văzuse niciodată. 

În clipa aceea, Rollins s-a întors spre vitrină. Kaz s-a așteptat 
să vadă un semn de recunoaștere din partea lui - o grimasă, un 
rânjet, orice. Dar privirea lui Rollins a trecut indiferentă peste el. 
Kaz era doar una dintre multele lui ţinte. Una dintre victime. De 
ce l-ar fi ținut minte? 

Kaz fusese curtat de mai multe bande pentru pumnii lui și 
pentru felul în care mânuia cărţile. Dar de fiecare dată spusese 
nu. Venise în Butoi să-l găsească pe Hertzoon și să-l 
pedepsească, nu ca să se alăture unui surogat de familie. Dar, 
aflând că adevărata lui ţintă era Pekka Rollins, situaţia se 
schimbase complet. În noaptea aceea, a stat treaz pe podeaua 
casei părăsite în care se aciuase și s-a gândit la ce voia, la cum 


ar fi putut să-l răzbune pe Jordie. Pekka Rollins îi luase totul lui 
Kaz. Dacă voia ca și el să-i facă la fel lui Rollins, trebuia să 
devină egalul lui, apoi să-l depășească, dar nu putea face asta 
singur. Avea nevoie de o bandă, și nu de orice bandă, ci de una 
care să aibă nevoie de el. A doua zi s-a dus la Stinghie și l-a 
întrebat pe Per Haskell dacă avea nevoie de un soldat în plus. 
Dar știa încă de pe atunci că, deși pornea ca soldat, Scursurile 
aveau să devină armata lui. 


Oare toți acei pași îl aduseseră aici, în noaptea asta? Pe 
aceste coridoare întunecate? Nu era nici pe departe răzbunarea 
la care visase. 

Rândurile de celule se înșirau la nesfârșit, era imposibil să le 
verifice pe toate. Sigur nu avea cum să-l găsească pe Pekka 
Rollins la timp. Dar a fost o sarcină imposibilă până a devenit 
posibilă, până a văzut prin deschizătura cu gratii a unei uși de 
fier trupul lui masiv, fața lui rumenă. A fost o sarcină imposibilă 
până a ajuns în faţa celulei lui Pekka Rollins. 

Dormea întins pe o parte. Incasase o bătaie zdravănă. Kaz a 
urmărit câteva clipe cum i se ridica și îi cobora pieptul. 

Oare de câte ori îl revăzuse pe Pekka din ziua când îl zărise în 
prăvălia de gin? Niciodată Rollins nu dăduse vreun semn că ar fi 
știut cine era. Kaz nu mai era copil și Pekka nu avea cum să-l 
recunoască în trăsăturile lui de acum pe puştiul pe care îl 
escrocase pe vremuri. lar asta îl înfuria pe Kaz ori de câte ori li 
se încrucișau drumurile. Nu era drept. Faţa lui Pekka - faţa lui 
Hertzoon - rămăsese adânc întipărită în mintea lui Kaz, gravată 
cu un cuţit zimţat. 

Kaz a zăbovit câteva clipe, simțind greutatea discretă a 
șperaclelor ca pe o insectă ghemuită în palma lui. Nu asta își 
dorise? Să-l vadă pe Pekka la pământ, umilit, nenorocit și fără 
speranță, rămas fără oamenii lui cei mai buni, care sfârșiseră 
înfipţi în ţepe. Poate că asta putea fi suficient. Poate că acum nu 
mai trebuia decât ca Pekka să afle cine era de fapt Kaz și ce-i 
făcuse în copilărie. Putea pune în scenă un mic proces, să dea 
sentinţa și s-o pună în aplicare. 


Orologiul Străbunilor a bătut trei sferturi de ceas. Trebuia s-o 
ia din loc. Nu mai avea mult timp să ajungă la subsol. Îl aștepta 
Nina. Toţi îl așteptau. 

Dar avea nevoie de așa ceva. Luptase pentru asta. Nu așa își 
imaginase momentul, dar poate că nu avea nicio importanţă. 
Dacă Pekka Rollins ar fi fost omorât de un călău fjerdan anonim, 
misiunea n-ar mai fi contat deloc. Kaz ar fi pus mâna pe patru 
milioane de kruge, însă nu l-ar mai fi putut răzbuna pe Jordie. 

Kaz a desfăcut imediat încuietoarea celulei. 

Pekka a deschis ochii și a zâmbit. Nu dormea. 

— Salut, Brekker, a spus Rollins. Ai venit să-ţi desfeţi ochii? 

— Nu tocmai, i-a răspuns Kaz. 

Și a închis ușa în urma lui. 


Partea a cincea. 
Gheaţa nu iartă 


27. Jesper 

Opt ceasuri 

Unde naiba e Kaz? Jesper sărea de pe un picior pe altul în fața 
cuptorului, dangătul stins al clopotelor de alarmă răsunându-i în 
urechi și învălmășindu-i gândurile. Protocolul galben? Protocolul 
roșu? Nu-și putea aminti. Planul lor presupunea că nu aveau să 
audă niciun dangăt de alarmă. 

Inej ancorase o funie de acoperiș și le-o aruncase pe coș să se 
caţăre și ei. Jesper îi pusese pe Wylan și Matthias să ia cu ei 
restul funiei și o foarfecă pe care o găsiseră la spălătorie, 
precum și o ancoră pentru căţărat improvizată din barele 
metalice ale unei plăci de spălat. Apoi a șters stropii de ploaie 
căzuţi pe podea și s-a asigurat că n-a rămas pe jos niciun capăt 
de funie sau alt semn al trecerii lor pe acolo. Nu-i mai rămânea 
decât să aștepte - și să se sperie când a fost dată alarma. 

A auzit oameni strigând unii la alţii și ropot de bocanci prin 
tavan. In orice clipă, un temnicer isteţ ar fi putut să vină să 
verifice subsolul și, dacă l-ar fi găsit pe Jesper la gura cuptorului, 
și-ar fi dat seama imediat care era ruta lor spre acoperiș. Ar fi 
fost pierduţi cu toții. 

Haide, Kaz. Te astept. Cu toţii îl așteptau. Cu câteva minute în 
urmă, Nina se întorsese valvârtej în crematoriu. 

— Pleacă! îi strigase ea gâfâind. Ce mai aștepți? 

— Pe voi! îi răspunsese el. 

Dar când o întrebase unde era Kaz, Nina se încruntase. 

— Speram că e cu voi. 

Apoi urcase icnind pe funie, lăsându-l pe Jesper în urmă, 
paralizat de nehotărâre. Oare gărzile îl capturaseră pe Kaz? Era 
undeva în închisoare luptând să-și salveze viața? 

E Kaz Brekker. Chiar dacă l-ar fi închis, Kaz putea scăpa din 
orice celulă, din orice cătușe. Jesper putea lăsa funia atârnată 
pentru el, rugându-se ca ploaia să răcească suficient cuptorul 
cât să nu i se aprindă capătul de jos. Dar dacă rămânea țintuit 
locului, ar fi putut să le trădeze ruta de fugă, condamnându-i pe 
toţi. Nu avea de ales, trebuia să urce și el. 

jesper a pus mâna pe funie chiar în clipa când Kaz a dat 
buzna pe ușă. Avea cămașa plină de sânge și părul negru 
răvășit. 

— Grăbește-te, a spus el fără niciun preambul. 


În mintea lui Jesper se învălmășeau o mie de întrebări, dar nu 
s-a oprit să i le pună. A intrat în coș și a început să urce. Ploaia 
cădea în continuare domol și Jesper a simţit funia vibrând sub el 
când Kaz a înhăţat-o. Când s-a uitat în jos, Jesper l-a văzut pe 
Kaz împingând ușa crematoriului și închizând-o în urma lor. 

jesper punea o mână deasupra celeilalte, se ridica din nod în 
nod, simțind cum încep să-l doară braţele, cu funia tăindu-i 
palmele și sprijinindu-se la nevoie cu tălpile de perete, apoi 
îndepărtându-se de căldura cărămizilor. Oare cum reușise Inej 
să se caţăre prin coș fără funie? 

Mult deasupra, clopotele de alarmă din Orologiul Străbunilor 
încă răsunau ca niște sertare pline cu oale și tigăi furioase. Ce 
se întâmplase? De ce se despărțiseră Kaz și Nina? Şi cum aveau 
să iasă din situaţia asta? 

Jesper a clătinat din cap și a clipit ca să îndepărteze ploaia din 
ochi, încordându-și mușchii spatelui pe măsură ce urca tot mai 
sus. 

— Slavă sfinţilor! a spus el cu respiraţia întretăiată când 
Matthias și Wylan l-au apucat de subsuori și l-au scos din coș. 

Jesper s-a prăbușit pe acoperiș, ud leoarcă și tremurând ca un 
pisoi pe jumătate înecat: 

— Kaz e pe funie. 

Matthias și Wylan au înhăţat funia să-l tragă. Jesper nu-și 
dădea seama cât de mult contribuia Wylan, dar cu siguranţă își 
dădea toată silinţa. L-au scos din horn și pe Kaz, care s-a întins 
pe spate, trăgând aer în piept cu nesat. 

— Unde e Inej? a gâfâit el. Unde e Nina? 

— Deja sunt pe acoperișul ambasadei, a răspuns Matthias. 

— Funia asta lăsaţi-o aici, luaţi-o doar pe cealaltă, le-a spus 
Kaz. Să mergem. 

Matthias și Wylan au făcut grămadă funia murdară de 
funingine cu care urcaseră prin coș și au luat fiecare câte un 
colac de funie curată. Jesper a luat și el unul și s-a ridicat cu 
greu în picioare, apoi l-a urmat pe Kaz până la marginea 
acoperișului, unde lnej ancorase o funie care cobora de la 
închisoare până pe acoperișul ambasadei. Cineva făcuse un laţ 
pe funie ca să poată cobori cu ajutorul lui și cei care nu erau în 
stare să sfideze gravitația ca Fantoma. 

— Slavă sfinţilor, lui Djel și mătușii tale, Eva, a spus Jesper 
recunoscător, urmat de ceilalţi. 


Acoperișul ambasadei era curbat, probabil ca să nu se 
aștearnă zăpada, ceea ce le dădea impresia că mergeau pe 
spinarea arcuită a unei balene uriașe. Și era cu mult mai... 
permeabil decât acoperișul închisorii. Era străpuns de 
numeroase puncte de acces - guri de aerisire, hornuri, mici 
cupole de sticlă pentru iluminat. Nina și Inej erau ghemuite la 
baza cupolei celei mai mari, cu geamuri prinse în nervuri 
metalice, aflat deasupra rotondei de la intrarea în ambasadă. Nu 
le oferea adăpost de ploaia care se înteţea, dar dacă gărzile de 
pe zidul de incintă și-ar fi mutat atenţia de la drumul de acces la 
acoperișurile Curţii, cu siguranţă i-ar fi ferit de privirile lor. 

Nina ţinea în poală picioarele lui Inej. 

— Nu pot să-i desprind tot cauciucul de pe tălpi, le-a spus ea, 
când i-a văzut apropiindu-se. 

— Ajut-o, a spus Kaz. 

— Eu? a întrebat Jesper. Doar nu vrei să... 

— Ti-am zis s-o ajuţi! 

Jesper s-a apropiat târâș de ele, să vadă mai bine tălpile 
bășicate ale lui Inej, simțind cum Kaz îl urmărea cu privirea. 
Ultima oară când Inej fusese rănită, Mâini-Murdare avusese o 
reacţie mai mult decât tulburătoare, deși de data asta nu fusese 
înjunghiată - iar Kaz nu putea da vina pe Vârfurile Negre. Jesper 
s-a concentrat asupra particulelor de cauciuc, încercând să le 
extragă din carnea lui Inej la fel cum extrăsese minereul din 
gratii. 

Inej îi știa secretul, dar Nina s-a uitat la el cu gura căscată: 

— Eşti Fabrikator? 

— M-ai crede dacă aş spune nu? 

— De ce nu mi-ai zis? 

— Nu m-ai întrebat niciodată, a răspuns el neconvingător. 

— Jesper... 

— Las-o baltă, Nina. 

Și Nina și-a strâns buzele, dar Jesper ştia că avea să 
redeschidă subiectul cândva. 

— Pe toți sfinții, a spus el, concentrându-se din nou asupra 
picioarelor lui Inej. 

— E chiar atât de grav? a întrebat Fantoma cu o grimasă. 

— Nu, dar ai picioare foarte urâte. 

— Nişte picioare urâte care te-au adus pe acoperişul ăsta. 

— Dar oare suntem blocați aici? s-a întrebat Nina. 


Clopotele din Orologiul Străbunilor s-au oprit și, în liniștea 
care a urmat, Nina a închis ochii ușurată: 

— În sfârșit. 

— Ce s-a întâmplat în închisoare? s-a auzit vocea panicată a 
lui Wylan. De ce au sunat alarma? 

— Am dat peste două gărzi, a spus Nina. 

Jesper și-a ridicat privirea spre ea: 

— Şi nu i-ai adormit? 

— Ba da. Dar unul a reușit să tragă câteva focuri. Apoi a venit 
în fugă un alt temnicer și atunci au început să bată clopotele. 

— La dracu'! Deci de-aia au sunat alarma? 

— Poate, a spus Nina. Tu unde-ai fost, Kaz? N-aș fi fost în casa 
scării dacă n-aș fi stat să te aștept pe tine. De ce n-ai venit pe 
palier? 

Kaz se uita în jos prin sticla cupolei: 

— Am hotărât să mă uit și în celulele de la penultimul etaj. 

Toate privirile s-au întors spre el, iar Jesper a simţit că începe 
să-și piardă cumpătul: 

— De ce naiba ai făcut asta? Ai plecat înainte ca Matthias și 
cu mine să ne întoarcem, apoi ai hotărât de capul tău să-ţi 
extinzi căutările și s-o lași pe Nina să creadă că ești în pericol? 

— A trebuit să mă ocup de ceva. 

— Nu-i un răspuns suficient de bun. 

— Am avut o bănuială, a spus Kaz. Și am vrut s-o verific. 

Pe chipul Ninei s-a așternut o expresie uluită: 

— O bănuială? 

— Bine, am făcut o greșeală, a mormăit Kaz. Putem să trecem 
mai departe? 

— Nu, a intervenit Inej calm. Ne datorezi o explicaţie. 

După o clipă, Kaz a spus: 

— M-am dus să-l caut pe Pekka Rollins. 

Kaz și Inej au schimbat o privire pe care Jesper n-a înţeles-o; 
cei doi știau lucruri pe care lui nu i le împărtășiseră. 

— Pe toţi sfinţii, de ce? a întrebat Nina. 

— Am vrut să aflu ce Scursură i-a dat informaţii despre noi. 

Jesper a așteptat o clipă, apoi a întrebat: 

— Şi? 

— Nu l-am găsit. 

— Şi sângele de pe cămașa ta? a întrebat Matthias. 

— Am dat peste un temnicer. 


Jesper nu l-a crezut. 

Kaz și-a trecut o mână peste faţă. 

— Am făcut o greșeală. Am luat o decizie proastă și merit să 
fiu învinovăţit pentru ea. Dar asta nu ne schimbă situaţia. 

— Şi care e situaţia noastră? l-a întrebat Nina pe Matthias. Ce- 
or să facă fjerdanii acum? 

— A fost doar Protocolul Galben, adică o problemă de sector. 

Jesper și-a apăsat tâmplele. 

— Nu-mi aduc aminte ce înseamnă asta. 

— Foarte probabil își închipuie că cineva încearcă să evadeze. 
Sectorul închisorii deja e izolat de restul Curţii de Gheaţă, deci o 
să facă percheziţii și o să încerce să afle cine lipsește din celule. 

— O să găsească prizonierii pe care i-am adormit în corpul de 
arest, a spus Wylan. Trebuie să plecăm imediat de aici. Nu mai 
avem timp să-l căutăm pe Bo Yul-Bayur. 

Matthias a dat dezaprobator din mână. 

— E prea târziu. Dacă gărzile își închipui că cineva încearcă să 
evadeze, punctele de control o să fie în alertă maximă. N-o să 
lase pe nimeni să iasă fără un control amănunţit. 

— Dar am putea încerca, a spus Jesper. Îi vindecăm picioarele 
lui Inej... 

Fantoma și-a îndoit picioarele, apoi s-a ridicat, încercându-și 
tălpile goale pe pietriș. 

— Nu mă mai dor. Dar mi-au dispărut bătăturile... 

— O să-ţi dau o adresă unde poţi să trimiţi o plângere, i-a 
răspuns Nina, făcându-i cu ochiul. 

— Bine, deci Fantomă s-a pus pe picioare, a zis Jesper, 
ștergându-și fața umedă cu mâneca. 

Între timp, ploaia se pierduse într-o ceaţă ușoară. 

— Acuma, a continuat el, trebuie să găsim o cameră încălzită 
în care să dăm în cap câtorva musafiri și să o ștergem din locul 
ăsta îmbrăcaţi în hainele lor de gală. 

— Să ieşim pe poarta ambasadei și să trecem prin două 
puncte de control? a întrebat Matthias cu un aer sceptic. 

— Temnicerii n-au de unde ști dacă a evadat cineva. l-au 
văzut pe Nina și Kaz, deci știu că niște prizonieri au ieșit din 
celule, însă gărzile de la punctele de control o să caute niște 
oameni în haine de pușcărie, nu diplomaţi parfumaţi și îmbrăcaţi 
elegant. Trebuie să plecăm înainte să-și dea seama că șase 
oameni au scăpat din pușcărie. 


— Las-o baltă, a spus Nina. Am venit aici să-l găsesc pe Bo 
Yul-Bayur și nu plec fără el. 

— La ce bun? a întrebat Wylan. Chiar dacă reușim să ajungem 
pe Insula Albă și îl găsim pe Yul-Bayur, n-o să mai avem cum să 
ieşim. Jesper are dreptate: ar trebui să plecăm acum, cât încă 
mai avem o șansă. 

Nina și-a pus mâinile în sân. 

— O să merg pe Insula Albă chiar dacă o să trebuiască să mă 
duc singură. 

— Asta nu cred că e o variantă, a spus Matthias. la uitaţi-vă. 

S-au strâns cu toţii la baza cupolei de sticlă. Rotonda de sub 
ea era ticsită cu oameni care beau, râdeau și se salutau între ei 
- un fel de petrecere zgomotoasă înaintea festivităților de pe 
Insula Albă. 

În timp ce se uitau la mulţime, un grup de gărzi a intrat în 
sală, încercând să ordoneze lumea în șiruri. 

— Mai fac un punct de control, a spus Matthias. O să verifice 
din nou identitatea musafirilor înainte să le permită accesul pe 
podul de sticlă. 

— Din cauza Protocolului Galben? a spus Jesper. 

— Probabil. O măsură de precauţie. 

Era ca și când ar fi văzut scurgându-se din pahar ultima lor 
picătură de noroc. i 

— Atunci decizia e ușor de luat, a spus Jesper. Incercăm să 
plecăm acum, nu cumva să ne trezim cu pierderi mai mari. 

— Ştiu cum putem face, a spus Inej calm. 

S-au întors cu toții spre ea. Lumina galbenă care străbătea 
cupola se reflecta în ochii ei negri. 

— Putem să trecem de punctul de control și să ajungem pe 
Insula Albă. 

Le-a făcut semn spre două grupuri care au intrat în rotondă 
dinspre curtea interioară, scuturându-și picăturile de ploaie de 
pe haine. Fetele de la Casa lrisului Albastru erau ușor de 
identificat după culoarea rochiilor și după florile prinse în păr și 
la decolteu. Și nimeni nu-i putea confunda pe bărbaţii de la 
Nicovala, care aveau braţele dezgolite, expunându-și cu 
mândrie tatuajele, în ciuda vremii răcoroase. 

— Au început să vină delegaţiile de pe Doaga de Vest. Putem 
să intrăm. 

— Inej..., a spus Kaz. 


— Nina și cu mine putem să intrăm, a continuat ea. 

Stătea cu spatele drept, iar vocea îi era fermă. Semăna cu un 
condamnat care stătea în față plutonului de execuţie, spunând 
că n-are nevoie să fie legată la ochi. 

— Intrăm cu delegaţia de la Menajerie. 


28. lnej 


Opt ceasuri și jumătate 

Kaz se uita ţintă la ea, cu ochii lui de culoarea cafelei 
strălucind în lumina cupolei. 

— Ştii bine costumele alea, a spus ea. Pelerine groase cu 
glugă. E tot ce o să vadă fjerdanii. O căprioară zemenită. O iapă 
kaelish. 

A înghiţit și s-a forţat să rostească următoarele cuvinte: 

— Un linx suli. 

Nu oameni, nici măcar fete adevărate, ci doar obiecte 
încântătoare numai bune de colecţionat. /ntotdeauna mi-am 
dorit să tăvălesc o zemenită, șoptea câte un client. O roșcată 
Kaelish. O fată suli cu pielea ca de caramel. 

— E riscant, a spus Kaz. 

— Nu-s toate loviturile riscante? 

— Kaz, cum o să intraţi tu și Matthias? a întrebat Nina. S-ar 
putea să avem nevoie de tine pentru încuietori. lar dacă 
lucrurile nu merg bine pe insulă, o să ne trebuiască cineva care 
să cunoască bine Curtea de Gheaţă. Şi nu cred că puteţi trece 
drept angajaţi ai Menajeriei. 

— Asta n-ar trebui să fie o problemă, a spus Kaz. Helvar ne-a 
ascuns niște lucruri. 

— Așa-i? a întrebat Inej. 

— Nu e..., a spus Matthias, trecându-și o mână prin părul 
scurt. De unde știi lucrurile astea, djemin? a mâărâit el către Kaz. 

— E logic. Toată Curtea de Gheaţă e o capodoperă 
arhitectonică prevăzută cu nenumărate măsuri de securitate și 
sisteme de rezervă pentru situaţii de urgenţă. Podul ăla de 
gheaţă e impresionant, dar, pentru situaţii neprevăzute, trebuia 
să existe și o cale de acces secundară în Insula Albă, pe unde să 
intre întăririle și să fie scoasă familia regală. 

— Da, a spus Matthias exasperat. Mai există o cale de acces. 
Dar e foarte dificilă. 

l-a aruncat o privire Ninei. 

— Şi cu siguranţă nu se poate merge pe acolo într-un capot. 

— Staţi un pic, a intervenit Jesper. La ce ne folosește să 
mergem cu toţii pe Insula Albă? Să presupunem că Nina 
reușește să afle unde este Yul-Bayur de la vreun funcţionar 
fjerdan de rang înalt și vă întoarceţi cu el. O să fim blocaţi aici. 


La momentul ăla, temnicerii vor fi terminat căutările și vor ști că 
șase prizonieri au ieșit cumva din sectorul închisorii. Așa că n-o 
să mai avem nicio șansă să ieșim pe porţile ambasadei și să 
trecem de punctele de control. 

Kaz s-a uitat dincolo de cupolă spre curtea interioară a 
ambasadei și porţile din zidul de apărare. 

— Wylan, cât de greu ar fi să scoţi din funcţiune o poartă ca 
aia? 

— S-o deschid? 

— Nu, s-o păstrezi închisă. 

— Adică s-o stric? a ridicat Wylan din umeri. Nu cred c-ar fi 
prea dificil. N-am putut vedea mecanismul când am intrat pe 
poarta închisorii, dar după cum arată la exterior, aş zice că e un 
model standard. 

— Scripeţi, roți zimțate, şuruburi groase? 

— Păi, da, și un troliu? de mari dimensiuni. Cablurile se 
înfășoară în jurul lui ca pe un mosor uriaș, iar gărzile nu trebuie 
decât să-l învârtă cu o manivelă sau o roată. 

— Știu cum funcţionează un troliu. Poţi să strici unul? 

— Cred că da, dar sistemul de alarmă atașat de cabluri e 
complicat. Mă îndoiesc că am cum s-o fac fără să declanșez 
Protocolul Negru. 

— Bine, a spus Kaz. Atunci așa facem. 

Jesper a ridicat o mână: 

— Îmi pare rău, dar Protocolul Negru nu e chestia pe care 
vrem s-o evităm cu orice preţ? 

— Din câte îmi amintesc, declanșarea lui înseamnă că suntem 
pierduţi, a spus Nina. 

— Nu și dacă îl folosim împotriva lor. În noaptea asta, cea mai 
mare parte a forţelor de ordine de la Curte e concentrată pe 
Insula Albă și aici, la ambasadă. Când clopotele or să anunţe 
Protocolul Negru, podul de sticlă o să se închidă, iar gărzile și 
musafirii o să rămână blocaţi pe insulă. 

— Şi cealaltă cale de acces de pe insulă? a întrebat Nina. 

— Pe acolo nu poate fi adus un grup mare de oameni, a spus 
Matthias. Cel puţin nu repede. 

Kaz s-a uitat spre Insula Albă cu capul înclinat într-o parte și 
cu privirea pierdută. 


? Dispozitiv pentru ridicarea greutăților pe verticală, cu ajutorul unui cablu 
care se înfășoară pe un cilindru rotitor. 


— Faţa de uneltitor, a șoptit Inej. 

Jesper a dat din cap: 

— Categoric. 

Lui Inej avea să-i lipsească expresia aceea. 

— Trei porţi în zidul de apărare, a spus Kaz. Poarta închisorii 
deja e închisă din cauza Protocolului Galben. Poarta ambasadei 
e aglomerată cu musafiri, deci fjerdanii n-o să aducă trupe pe 
acolo. Jesper, asta înseamnă că mai rămâne doar poarta din 
sectorul druskelle, de care o să vă ocupați tu și Wylan. Vă 
folosiți de ea ca să declanșaţi Protocolul Negru, apoi o stricaţi. Şi 
o stricați atât de tare, încât gărzile care reușesc să se 
mobilizeze să nu poată ieși să ne urmărească. 

— Mi-ar plăcea grozav să-i închidem pe fjerdani în propria lor 
fortăreață, a spus Jesper. Dar cum o să ieşim noi afară? După ce 
declanșăm Protocolul Negru, voi o să fiţi blocaţi pe Insula Albă, 
iar noi o să fim blocaţi în inelul exterior. Nu avem arme și nici 
explozibili. 

Buzele lui Kaz s-au arcuit într-un rânjet: 

— Slavă Cerului că suntem hoţi profesioniști. O să facem niște 
mici cumpărături - toate pe cheltuiala fjerdanilor. Inej, a spus el, 
să începem cu ceva strălucitor. 


Lângă cupola de sticlă, Kaz le-a descris în detaliu ce avea în 
minte. Vechiul plan era riscant, dar măcar presupunea că urmau 
să acţioneze într-ascuns. În schimb, noul plan era de-a dreptul 
temerar, ba chiar nebunesc. Kaz voia nu doar să-și anunţe 
prezenţa în rândul fjerdanilor, ci s-o trâmbiţeze. Echipa avea să 
se împartă din nou și să-și sincronizeze acţiunile cu ajutorul 
Orologiului Străbunilor, dar acum avea să fie și mai puţin loc 
pentru erori. 

Inej și-a cercetat sufletul, așteptându-se să găsească în el 
prudenţă și frică. Insă se simţea pregătită. Nu era o misiune pe 
care o îndeplinea ca să-și plătească datoria faţă de Per Haskell. 
Nu o făcea pentru Kaz sau pentru Scursuri. Işi dorea să facă asta 
- voia banii cu care ar fi putut să-și îndeplinească visul. 

In timp ce Kaz le explica planul, iar Jesper tăia bucăţi de funie 
cu foarfeca luată de la spălătorie, Wylan le ajuta pe lnej și pe 
Nina să se pregătească. Ca să treacă drept angajate ale 


Menajeriei, aveau nevoie de tatuaje. Folosindu-se de șperaclele 
lui Kaz și de pirita de cupru extrasă de Jesper din tabla 
acoperișului, Wylan a desenat cât de bine a putut pana 
Menajeriei pe braţul Ninei, urmând indicaţiile lui Inej și făcând 
retușuri unde era nevoie. Apoi Nina și-a introdus singură 
cerneala sub piele - un Corporalnik nu avea nevoie de un ac de 
tatuaj. Nina a făcut tot posibilul să netezească cicatricile de pe 
antebraţul lui Inej. Rezultatul nu era perfect, însă nu aveau mult 
timp la dispoziţie, iar talentul Ninei nu era cel de Croitoreasă. 
Wylan a schiţat o pană de păun și pe pielea lui Inej. 

Nina a făcut o pauză. 

— Eşti sigură? 

Inej a tras aer în piept. 

— E un tatuaj de război, a spus ea, atât pentru Nina, cât și 
pentru ea însăși. Trebuie s-o fac. 

— Şi e temporar, i-a promis Nina. O să ţi-l şterg imediat ce 
ajungem în port. 

În port. Inej s-a gândit la goeleta lor cu stindarde colorate și a 
încercat să păstreze imaginea ei în minte în timp ce cerneala i 
se adâncea în piele, alcătuind o pană de păun. 

Tatuajele n-ar fi păcălit pe nimeni dacă ar fi fost cercetate cu 
atenţie, dar sperau că nu le va controla nimeni. 

În cele din urmă, s-au ridicat în picioare. Inej bănuia că 
delegaţia Menajeriei avea să sosească târziu - lui Tante Heleen 
îi plăcea să-și facă o intrarea triumfală -, dar tot trebuia să fie 
pe poziţii, pregătite să se alăture grupului. 

Și totuși, șovăiau. În aer plutea temerea că s-ar putea să nu 
se mai revadă niciodată, că unii dintre ei - poate chiar toţi - nu 
aveau să supravieţuiască acelei nopţi. Un cartofor, un 
condamnat, un fiu rebel, o Grisha rătăcită, o fată suli care 
devenise o ucigașă și un băiat din Butoi care devenise ceva și 
mai rău. 

Inej s-a uitat la echipa ei ciudată, cu toţii desculți și 
tremurând în uniforme de pușcărie murdare de funingine, cu 
trăsăturile estompate de ceaţă și poleite de lumina aurie a 
cupolei. 

Ce-i unea? Lăcomia? Disperarea? Sau doar certitudinea că 
dacă unul dintre ei sau chiar toţi ar fi dispărut în noaptea aceea, 
n-ar fi venit nimeni să-i caute? Părinţii lui Inej poate încă vărsau 
lacrimi pentru fiica pe care o pierduseră, dar dacă Inej ar fi murit 


în Curtea de Gheaţă, n-ar fi plâns-o nimeni pe fata care era 
acum. Nu avea nici familie, nici fraţi, ci doar oameni alături de 
care lupta. Poate că trebuia să fie recunoscătoare pentru asta. 

Jesper a fost cel care a vorbit primul. 

— Fără bocitoare, a spus el cu un zâmbet. 

— Fără înmormântări, i-au răspuns ceilalţi la unison - până și 
Matthias a șoptit cuvintele împreună cu ei. 

— Dacă scapă vreunul dintre voi, aveţi grijă să fiu 
înmormântat în coșciug fără capac, a spus Jesper, aruncându-și 
pe umăr doi colaci subţiri de funie, apoi i-a făcut semn lui Wylan 
să-l urmeze pe acoperișul ambasadei. Lumea merită să-mi mai 
vadă faţa câteva clipe în plus. 

lnej n-a fost tocmai surprinsă de intensitatea privirii 
schimbate de Matthias și Nina. Ceva se schimbase între ei după 
confruntarea cu shuhanii, deși Inej nu-și dădea seama ce 
anume. 

Matthias și-a dres glasul și a făcut o mică plecăciune stângace 
în fața Ninei. 

— Stăm un pic de vorbă? 

Nina i-a întors plecăciunea cu multă eleganţă și l-a lăsat s-o 
conducă mai încolo. Inej s-a bucurat, pentru că și ea voia să 
schimbe o vorbă cu Kaz între patru ochi. 

— Am ceva pentru tine, a spus ea, scoțând mănușile de piele 
din buzunarul tunicii de închisoare. 

Kaz s-a uitat la ele. 

— Cum...? 

— Le-am luat din containerul cu haine înainte să mă caţăr prin 
COȘ. 

— Şase niveluri în întuneric. 

Inej a dat din cap. Nu aștepta mulţumiri. Nici pentru căţărare, 
nici pentru mănuși, nici pentru altceva - niciodată. 

Kaz și-a pus mănușile pe îndelete, iar Inej s-a uitat la mâinile 
lui palide și vulnerabile dispărând sub pielea neagră. Erau mâini 
de șarlatan - degete lungi și mlădioase, numai bune de spart 
încuietori, ascuns monede și șterpelit obiecte. 

— Când ne întoarcem în Ketterdam, îmi iau partea și părăsesc 
Scursurile. 

Kaz a întors privirea. 

— Așa și trebuie. Întotdeauna ai fost prea bună pentru Butoi. 

Era timpul să plece. 


— Să ne ajute sfinţii, a răspuns Inej. 

Kaz a luat-o de mână. 

— Inej, a spus el, degetul lui mângâindu-i încheietura și vârful 
penei de păun. Dacă nu scăpăm cu viaţă, vreau să știi că... 

Inej aștepta. Simţea speranţa desfăcându-și aripile înăuntrul 
ei, gata să-și ia zborul dacă ar fi îndemnat-o Kaz cu niște cuvinte 
potrivite. Dar Inej a ţinut pasărea în loc. Cuvintele acelea nu 
aveau să vină niciodată. /nima e o săgeată. 

A ridicat mâna și a atins obrazul lui Kaz. A crezut că o să 
tresară și de data asta, ba chiar că o să-i îndepărteze mâna. In 
cei doi ani în care luptaseră umăr la umăr, în care făcuseră 
planuri în miezul nopţii, dăduseră lovituri imposibile, 
îndepliniseră misiuni clandestine și mâncaseră pe fugă cartofi 
prăjiți și hutspot, grăbindu-se dintr-un loc în altul, era prima 
oară când îi atingea pielea fără bariera mănușilor, a hainelor sau 
a mânecilor de cămașă. Inej i-a cuprins obrazul în palmă. Avea 
pielea rece și umedă. Kaz a rămas nemișcat, dar Inej a simţit că 
se înfioară, ca și când ar fi luptat cu el însuși. 

— Dacă nu scăpăm cu viaţă în noaptea asta, o să mor fără 
teamă, Kaz. Tu poţi să spui același lucru? 

Ochii lui cu pupilele dilatate erau aproape negri. Și-a dat 
seama că își folosea toată voinţa lui teribilă să rămână nemișcat 
sub atingerea ei. Și totuși, nu s-a îndepărtat. Inej știa că era tot 
ce-i putea oferi Kaz. Şi era de ajuns. 

A coborât mâna, iar el a inspirat adânc. 

Kaz îi spusese că nu avea nevoie de rugăciunile ei, așa că Inej 
nu le-a spus în gând, dar i-a urat noroc în sinea ei. Acum avea 
un ţel, inima ei își alesese o cale și, deși o durea că această cale 
îl îndepărta de el, era ceva ce putea să îndure. 


* 


Inej s-a alăturat Ninei la marginea cupolei și au aşteptat 
împreună sosirea delegației de la Menajerie. Cupola largă și 
puţin înaltă era făcută din nervuri de argint și sticlă. Podeaua 
rotondei era decorată cu un mozaic din care se vedeau petice 
printre picioarele musafirilor - doi lupi care se urmăreau unul pe 
altul, hărăziţi să se învârtă în cerc câtă vreme Curtea de Gheaţă 
avea să rămână în picioare. 


Musafirii care intrau pe poarta arcuită erau conduși în grupuri 
mici în camerele din jurul sălii ca să fie căutaţi de arme. Inej a 
văzut ieșind din acele încăperi gărzi cu grămezi de broșe, ace de 
păr făcute din ţepi de porc spinos, ba chiar și cingători care, a 
presupus lnej, conţineau metal sau sârmă. 

— Nu trebuie să faci asta, a spus Nina. Nu trebuie să te 
îmbraci din nou cu mătăsurile alea. 

— Am trecut și prin încercări mai grele. 

— Știu. Ai escaladat șase etaje de iad. 

— Nu la asta mă refer. 

Nina a făcut o pauză. 

— Știu și asta. 

A șovăit o clipă, apoi a adăugat. 

— Recompensa e chiar atât de importantă pentru tine? 

Inej a fost surprinsă să distingă în vocea ei o undă de 
vinovăţie. 

Orologiul Străbunilor a început să bată nouă ceasuri. Inej s-a 
uitat la lupii care se vânau unul pe altul pe podeaua rotondei. 

— Nu știu de ce am acceptat misiunea asta, a recunoscut ea. 
Dar știu de ce trebuie s-o duc la capăt. Știu de ce m-a adus aici 
soarta, de ce mi-a scos în cale recompensa asta. 

Era un răspuns vag, dar încă nu se simţea pregătită să 
vorbească despre visul care i se înfiripase în suflet - propriul ei 
echipaj, o navă sub comanda ei, o cruciadă. Simţea că trebuia 
să-și păstreze planul secret, ca pe o sămânță din care putea 
crește ceva extraordinar dacă nu era forțată să înflorească prea 
devreme. Nici măcar nu știa să navigheze. Și totuși, o parte din 
ea ar fi vrut să-i spună totul Ninei. Dacă Nina hotăra să nu se 
mai întoarcă în Ravka, o Grisha Sfâșie-lnimi ar fi fost cât se 
poate de binevenită în echipajul ei. 

— Au ajuns, a spus Nina. 

Pe ușile rotondei au intrat, dispuse sub forma unui triunghi, 
Fetele de la Menajerie, cu rochiile sclipind în lumina lumânărilor 
și cu feţele umbrite de glugile pelerinelor. Fiecare glugă înfățișa 
câte un animal - o căprioară zemenită cu urechi moi și pete 
albe, o iapă kaelish cu coamă roșcată, un leopard din Coloniile 
de Sud, un corb, o hermină și, bineînţeles, un linx suli. Inej a 
remarcat absenţa fetei înalte și blonde, cu blănuri argintii, care 
să joace rolul lupului fjerdan. 

Au fost întâmpinate de femei în uniformă. 


— N-o văd, a spus Nina. 

— Așteaptă. Păunul o să intre ultimul. 

Și în cele din urmă și-a făcut apariţia: Heleen Van Houden, 
strălucind în satin verde-albăstrui, cu un aranjament complicat 
de pene de păun în jurul capului blond. 

— Discretă, a spus Nina. 

— Discreţia nu e la mare preţ în Butoi. 

Inej a scos o fluierătură ascuţită, ca un tril. De undeva din 
depărtare s-a auzit fluierătura lui Jesper. Gata! și-a spus Inej. 
Impinsese bolovanul, iar acum se rostogolea la vale. Cine putea 
ști ce stricăciuni avea să facă și ce se putea construi pe 
dărâmături? 

Nina a aruncat o privire prin cupolă. 

— Cum face de nu se prăbușește sub greutatea diamantelor? 
Nu se poate să fie adevărate. 

— Ah, ba da, a răspuns Inej. 

Bijuteriile acelea fuseseră cumpărate cu sudoarea, sângele și 
suferințele unor fete ca ea. 

Gărzile au împărțit delegaţia Menajeriei în trei grupuri, iar 
Heleen a fost escortată separat. Păunul nu avea de gând să-și 
întoarcă pe dos buzunarele și să-și ridice fustele în faţa fetelor 
ei. 

— Cu ele o să intrăm, a spus lnej, făcând semn spre grupul cu 
linxul suli și iapa kaelish, care se îndrepta spre ușile din stânga 
rotondei. 

În timp ce Nina urmărea grupul cu privirea, Inej înainta pe 
acoperiș, ţinând pasul cu fetele. 

— Care ușă? 

— A doua pe dreapta, a spus Nina. 

Inej s-a dus la cea mai apropiată gură de aerisire și i-a ridicat 
grilajul. Era cam strâmt pentru Nina, dar avea să încapă. Inej s-a 
strecurat ghemuindu-se și a înaintat pe galeria dintre camere. În 
spatele ei a auzit un icnet și o bufnitură - Nina a căzut în tubul 
de aerisire ca un sac cu rufe. Inej s-a crispat, sperând ca gălăgia 
mulţimii să fi acoperit zgomotele. Sau poate că la Curtea de 
Gheaţă trăiau șobolani foarte mari. 

S-au târât prin galerie, uitându-se pe gurile de ventilaţie care 
dădeau în camere. În cele din urmă, au ajuns la un mic salon de 
întruniri, care era folosit temporar de gărzi pentru controlul 
musafirilor. 


Fetele de la Casa Exotică își dăduseră jos pelerinele și le 
puseseră pe masa ovală din mijloc. O femeie blondă 
percheziționa fetele, pipăindu-le cusăturile și tivurile ţinutelor, 
ba chiar vârându-și un deget în părul lor, în timp ce altă femeie 
în uniformă le urmărea cu mâna pe pușcă. Cea cu armă nu 
părea tocmai în largul ei. Inej știa că fjerdanii nu le permiteau 
femeilor să ia parte la lupte, deci poate că cele două gărzi 
fuseseră luate de la serviciul auxiliar al armatei. 

Inej și Nina au așteptat până ce gărzile au terminat de 
verificat fetele, pelerinele și poșetele lor împodobite cu mărgele. 

— Ven tidder, a zis una dintre gărzi, apoi au ieșit amândouă 
din încăpere să lase fetele Menajeriei să se aranjeze. 

— Cinci minute, a tradus Nina în șoaptă. 

— Dă-i drumul, i-a spus Inej. 

— Trebuie să te duci mai în faţă. 

— De ce? 

— Pentru că trebuie să le văd clar, iar în clipa asta tot ce văd 
e curul tău. 

Inej i-a dat ascultare, iar Nina s-a apropiat de gura de 
ventilaţie și, o clipă mai târziu, s-au auzit patru bufnituri ușoare, 
semn că cele patru fete de la Menajerie se prăbușiseră pe 
covorul albastru-închis. 

Apoi Inej a scos repede grilajul și a coborât pe masa lucioasă. 
Nina s-a prăvălit în urma ei, aterizând grămadă pe tăblie. 

— Scuze, a gemut ea, ridicându-se cu greu în picioare. 

Inej aproape că a izbucnit în râs. 

— Ești foarte elegantă în luptă, mai puţin când faci salturi. 

— Am chiulit la lecţia asta. 

Le-au dezbrăcat pe fata suli și pe cea kaelish, lăsându-le doar 
în lenjeria intimă, apoi le-au legat pe toate la mâini și la picioare 
cu cordoanele de la draperii și le-au astupat gura cu călușuri 
făcute din uniformele de închisoare. 

— Timpul trece, a spus Inej. 

— Scuze, i-a șoptit Nina fetei kaelish. 

Inej știa că, în mod normal, Nina ar fi folosit pigmenţi ca să-și 
schimbe culoarea părului, dar de data asta nu avea timp, așa că 
a extras roșeaţa din părul fetei adormite ca să și-l coloreze pe al 
ei. Biata fată a rămas cu o claie de păr alb, cu nuanţe ruginii pe 
alocuri, iar Nina s-a ales cu un păr care nu prea semănă cu 
roșcatul tipic femeilor kaelish. În plus, Nina avea ochi verzi, nu 


albaștri, dar era un retuș care nu putea fi făcut în grabă, așa că 
trebuia să se descurce cu ei. A luat pudră din poșeta fetei și s-a 
străduit să-și albească tenul. 

In timp ce Nina se aranja, Inej le-a cărat pe celelalte fete într- 
un dulap înalt poleit cu argint, lipit de peretele îndepărtat, 
aranjându-le în așa fel încât să fie loc și pentru fata kaelish. S-a 
simţit un pic vinovată când i-a verificat călușul fetei suli. Tante 
Heleen probabil o adusese s-o înlocuiască pe Inej; avea aceeași 
piele arămie, aceeași coamă de păr des și negru. Insă avea o 
constituţie diferită - era dolofană și plină de rotunjimi, nu slabă 
și colțuroasă. Poate venise la Tante Heleen de bunăvoie. Inej 
spera că așa se întâmplase. 

— Sfinţii să te aibă în pază, i-a șoptit Inej fetei inconștiente. 

S-a auzit un ciocănit în ușă și o voce a vorbit în fjerdană. 

— Au nevoie de cameră pentru următoarele fete, a zis Nina cu 
glas scăzut. 

Inej și Nina au dus-o pe fata kaelish în dulap și au reușit să 
închidă și să încuie ușile, apoi s-au îmbrăcat cu ţinutele 
Menajeriei. Inej s-a bucurat că nu a avut timp să zăbovească 
asupra senzaţiei neplăcut de familiare a mătăsurilor pe piele sau 
asupra clinchetelor oribile ale brăţărilor de la glezne. Și-au 
aruncat pelerinele pe umeri și s-au uitat o dată rapid în oglindă. 

Niciuneia nu-i venea bine ţinuta. Mătăsurile stacojii ale lui Inej 
erau mult prea largi, cât despre Nina... 

— Şi ce vrea să reprezinte costumaţia asta? a întrebat ea, 
privindu-se în oglindă. 

Rochia abia dacă îi acoperea sânii mari și îi venea foarte 
strâns pe fese. Partea de sus era împodobită cu solzi verde- 
albăstrui făcuţi din paiete, iar poalele erau din șifon. 

— O sirenă? a sugerat Inej. Sau poate un val? 

— Parcă trebuia să fiu o iapă. 

— Doar nu era să facă o rochie cu potcoave. 

— O să fiu foarte populară, a spus Nina, trecându-și palmele 
peste costumaţia ei ridicolă. 

— Mă întreb ce-ar zice Matthias de ţinuta asta. 

— Nu i-ar plăcea. 

— Nu-i place nimic din ce faci tu. Dar când râzi, ridică imediat 
capul, ca o lalea pusă în apă proaspătă. 

— Matthias Laleaua, a pufnit Nina. 

— O lalea galbenă, mare și îngândurată. 


— Eşti gata? a întrebat Nina, în timp ce-și trăgeau glugile pe 
cap. 

— Da, a răspuns lnej cu un aer hotărât. O să avem nevoie de 
o mică diversiune. O să observe că au intrat patru fete, dar nu 
ies decât două. 

— Mă ocup eu. Și ai grijă la tiv. 

Imediat ce au deschis ușa, gărzile le-au făcut semne 
nerăbdătoare cu mâinile. Sub pelerină, Nina a pocnit puternic 
din degete. Una dintre gărzi a scos un icnit și din nas a început 
să-i curgă sânge în șiroaie neobișnuit de puternice, pătându-i 
uniforma. Cealaltă gardă s-a dat în spate, dar în clipa următoare 
s-a apucat cu mâinile de burtă. Nina își răsucea încheietura 
mâinii, trimițând valuri de greață în corpul femeii. 

— Tivul, a repetat Nina calm. 

Inej abia a avut timp să-și ridice pelerina înainte ca garda să 
se aplece și să-și verse cina pe podeaua cu dale de marmură. 
Musafirii din jur au ţipat și s-au îmbrâncit între ei, încercând să 
se îndepărteze de mizerie. Nina și Inej au trecut pe lângă ea, 
manifestând cuvenita scârbă. 

— Poate că nasul însângerat ar fi fost de ajuns, a șoptit Inej. 

— Mai bine faci treaba temeinic. 

— Dacă nu te-aș cunoaște, aș crede că îţi place să-i faci să 
sufere pe fjerdani. 

Au mers cu capetele plecate și au intrat în mulţimea care 
umplea rotonda, ignorând căprioara zemenită care încerca să le 
îndrume spre cealaltă parte a încăperii. Era esenţial să nu se 
apropie prea mult de adevăratele fete de la Menajerie. Inej și-ar 
fi dorit ca pelerinele să nu fi fost atât de ușor de recunoscut în 
mulţime. 

— Aici, a spus lnej, trăgând-o pe Nina spre un șir de oameni 
care se afla departe de fetele de la Casa Exotică. 

Era o coadă care părea să meargă mai repede, dar când au 
ajuns în faţă, Inej s-a întrebat dacă nu cumva făcuse o alegere 
proastă. Garda care făcea verificările părea mai severă și mai 
prost dispusă decât celelalte. Fjerdanul a întins mâna după 
actele Ninei și le-a cercetat cu ochii lui albaștri și reci. 

— În acte scrie că ai pistrui, a spus el în kerchiană. 

— Am, a răspuns Nina calm, dar acuma nu se văd. Vrei să ţi-i 
arăt? 


— Nu, a răspuns rece fjerdanul. Și ești mai înaltă decât scrie 
aici. 

— De la cizme, a spus Nina. Îmi place să privesc bărbaţii în 
ochi. Ai ochi foarte frumoși. 

Garda s-a uitat din nou în acte, apoi a măsurat-o din cap 
până-n picioare: 

— Fac pariu că ai o greutate mai mare decât scrie aici. 

Nina a ridicat elegant din umeri, coborând solzii decolteului. 

— Îmi place să mănânc când am chef, a răspuns ea, ţuguindu- 
și galeș buzele. Și mereu am chef. 

Inej s-a străduit să nu zâmbească. Dacă Nina și-ar fi fluturat 
pleoapele, Inej știa că n-ar mai fi rezistat și ar fi izbucnit în râs. 
Dar fjerdanul deja îi căzuse în mreje. Poate că Nina avea un 
șarm irezistibil pentru toţi nordicii vânjoși. 

— Poţi să treci, a spus el aspru, apoi a adăugat: Poate... poate 
vin și eu la petrecere mai târziu. 

Nina și-a plimbat un deget pe braţul lui. 

— Păstrez un dans și pentru tine. 

Fjerdanul a zâmbit prostește, apoi și-a dres glasul și și-a 
recăpătat mina posacă. Pe toți sfinţii, și-a spus lnej, cred că e 
obositor să fii mereu sever. Garda s-a uitat în grabă pe actele lui 
Inej, gândindu-se cu siguranţă la cum ar fi fost s-o dezbrace pe 
Nina de straturile ei de șifon albastru-verzui. l-a făcut semn să 
treacă, dar când a dat s-o ia din loc, Inej s-a împiedicat. 

— Stai, a spus garda. 

Inej s-a oprit, iar Nina s-a uitat peste umăr. 

— Ce-i în neregulă cu pantofii tăi? 

— Sunt un pic mari, a răspuns Inej. S-au lăsat mai mult decât 
mă așteptam. 

— Arată-mi braţele, i-a cerut fjerdanul. 

— De ce? 

— Arătă-mi-le, a spus aspru garda. 

Inej și-a scos mâinile de sub pelerină și le-a întins, arătându-i 
tatuajul stângaci cu pana de păun. 

Un fjerdan cu trese de căpitan s-a apropiat de ei. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Se vede că e suli și are tatuajul Menajeriei, dar parcă nu 
arată cum trebuie. 

Inej a ridicat din umeri. 

— M-am ars când eram mică. 


Căpitanul a făcut semn către un grup de musafiri plictisiţi care 
stăteau lângă intrare, înconjurați de gărzi. 

— Toţi cei suspecți rămân la ușă. Du-o și pe ea acolo și o s-o 
ducem înapoi la punct de control să-i verificăm actele. 

— O să ratez petrecerea, a spus Inej. 

Dar garda n-a luat-o în seamă, ci a apucat-o de braţ și a tras-o 
înapoi spre ușă, în timp ce musafirii de la coadă se uitau la ea și 
șușoteau. Lui Inej a început să-i bată inima cu putere. 

Nina s-a speriat, pălind sub stratul de pudră, dar Inej nu avea 
ce să-i spună ca s-o liniștească. l-a făcut discret cu capul. Du-te, 
a spus ea în gând. Acum totul depinde de tine. 


29. Matthias 
Nouă ceasuri 


— Şi dacă spun nu, Brekker? a întrebat Matthias. 

Dar știa că nu era decât bravadă. Vremea protestelor trecuse. 
Deja alergau pe panta blândă a acoperișului ambasadei spre 
sectorul drüskelle. Wylan gâfâia, Jesper înainta cu ușurință, iar 
Kaz ţinea pasul cu ei, deși șchiopăta și nici nu avea bastonul la 
el. Însă lui Matthias nu-i plăcea cât de bine îl citea acel hoţ 
josnic. 

— Dacă nu-ţi dau ultima bucăţică din mine și din onoarea 
mea? 

— Ba ai să mi-o dai, Helvar. În clipa asta, Nina e în drum spre 
Insula Albă. Doar n-ai s-o lași de izbeliște? 

— Faci cam multe presupuneri. 

— Mie mi se pare că fac exact ce trebuie. 

— Aici sunt sălile de judecată, nu? a spus Jesper, în timp ce 
alerga pe acoperiș, zărind elegantele curţi interioare de sub ei, 
care erau presărate cu sălcii îngheţate și aveau în centru câte o 
fântână arteziană gâlgâitoare. Dacă vrei să fii condamnat la 
moarte, ăsta e un loc destul de bun. 

— Apă peste tot, a observat Wylan. Fântânile îl simbolizează 
pe Djel? 

— Simbolizează izvorul unde sunt spălate toate păcatele, a 
spus Kaz. 

— Sau unde te bagă cu capul în apă până mărturisești, a 
adăugat Wylan. 

Jesper a pufnit. 

— Wylan, gândurile tale au devenit foarte sumbre. Mă tem că 
Scursurile sunt o influenţă proastă pentru tine. 

Au folosit o funie dublă și ancora pentru căţărat ca să 
traverseze distanţa până la acoperișul sectorului drüskelle. Pe 
Wylan a trebuit să-l așeze într-o buclă de funie, dar Jesper și Kaz 
au parcurs funia ţinându-se în mâini, cu o viteză incredibilă. 
Matthias a înaintat mai cu grijă și, deși n-o arăta, nu-i plăcea 
cum trosnea și se întindea funia sub greutatea lui. 

Ceilalţi l-au tras pe acoperișul de piatră, iar când s-a ridicat în 
picioare, pe Matthias l-a luat cu ameţeală. Aici, în sectorul 
driiskelle, mai mult decât oriunde în Curtea de Gheaţă, mai mult 
decât oriunde pe lume, se simţea acasă. Dar era o casă întoarsă 


cu susul în jos și avea impresia că-și vedea viaţa dintr-un unghi 
greșit. Uitându-se în întuneric, a văzut luminatoarele mari în 
formă de piramidă care se înălţau pe acoperiș. Avea senzaţia 
tulburătoare că, dacă s-ar fi uitat prin ele, s-ar fi văzut pe el 
însuși făcând exerciţii în sala de antrenamente sau așezat la o 
masă lungă din sala de mese. 

În depărtare, Matthias a auzit lupii lătrând și schelălăind în 
cuștile lor de lângă poartă, întrebându-se unde plecaseră 
stăpânii lor pe timpul nopţii. Oare lupii l-ar fi recunoscut dacă s- 
ar fi apropiat de ei cu mâna întinsă? Dar până și lui îi era greu să 
se mai recunoască. Pe gheţurile din nord, alegerile lui fuseseră 
simple. Dar acum, gândurile îi erau înceţoșate de hoţii care îl 
însoțeau, de curajul lui Inej și de temeritatea lui Jesper - și de 
Nina, mereu Nina. Nu putea tăgădui că se simţise ușurat când o 
văzuse ieșind din coșul crematoriului, murdară și cu respiraţia 
tăiată, speriată, dar în viaţă. După ce el și Wylan o trăseseră pe 
acoperiș, i-a fost greu să-i dea drumul din braţe. 

Nu, nu avea să se uite prin luminatoare. Nu-și mai permitea 
nicio slăbiciune, mai ales în noaptea aceea. Trebuia să meargă 
înainte. 

Au ajuns la marginea acoperișului care dădea spre șanțul cu 
gheaţă. De la distanţă gheaţa părea solidă, suprafaţa ei lucioasă 
reflectând luminile din turnurile de pază de pe Insula Albă. Dar 
apa din șanț se mișca în permanenţă, fiind acoperită doar de o 
pojghiţă subţire. 

Kaz a ancorat o altă funie de marginea acoperișului și s-a 
pregătit să coboare în rapel pe malul șanțului. 

— Ştiţi ce aveţi de făcut, le-a spus el lui Jesper și Wylan. La 
unsprezece ceasuri, nu mai înainte. 

— M-am grăbit eu vreodată? a întrebat Jesper. 

Kaz a apucat funia și a coborât de pe acoperiș. Matthias a 
pornit după el, strângând funia cu putere, sprijinindu-se de 
perete cu tălpile goale. Când a ridicat privirea, i-a văzut pe 
Wylan și Jesper uitându-se după el. Dar când s-a uitat a doua 
oară, nu i-a mai văzut. 

Malul din jurul șanțului cu gheaţă nu era decât o fâșie îngustă 
și alunecoasă de piatră albă. Kaz a coborât pe ea, lipindu-se de 
perete și uitându-se încruntat la șanț. 

— Cum îl traversăm? Nu văd nimic. 

— Pentru că nu ești destoinic. 


— Dar nu-s nici miop. Chiar nu e nimic. 

Matthias a pornit cu grijă pe bordura de piatră, plimbându-și 
mâna pe zid la nivelul șoldului. 

— În ziua când se sărbătorește Hringkălla, noi, driskelle, ne 
terminăm iniţierea. Trecem de la aspirant la novice drüskelle în 
ceremonia de la frasinul sfânt. 

— În care copacul vorbeşte cu voi. 

Matthias și-a înfrânt impulsul de a-l arunca în apă. 

— În care sperăm să auzim vocea lui Djel, a continuat 
Matthias. Dar ăsta e ultimul pas. Mai întâi, trebuie să traversăm 
șanțul cu gheaţă fără să fim descoperiţi. Dacă suntem 
consideraţi destoinici, Djel ne arată calea. 

Adevărul era că druskelle mai vârstnici pur și simplu le 
transmiteau secretul traversării aspiranţilor pe care își doreau 
să-i vadă acceptaţi în ordin; era o modalitate de a-i exclude pe 
cei slabi și pe cei care pur și simplu nu se integraseră cu succes 
în grup. Dacă îţi făceai prieteni, dacă te dovedeai vrednic să fii 
primit, atunci unul dintre fraţii mai mari te lua deoparte și îţi 
spunea că, în noaptea iniţierii, trebuia să cobori pe bordura de 
piatră a șanțului cu gheaţă și să-ţi plimbi mâna pe zidul din 
sectorul drüskelle. La mijlocul zidului aveai să găsești gravată în 
piatră silueta unui lup, care indica locul unui alt pod de piatră - 
nu unul impunător și arcuit ca acela din sectorul ambasadei, ci 
unul simplu, drept și îngust. Podul se afla chiar sub suprafaţa 
îngheţată a apei, astfel încât nu-l vedeai dacă nu știai unde să-l 
cauţi. Însuși comandantul Brum fusese cel care îi spusese lui 
Matthias nu doar cum să găsească podul secret, ci și cum să-l 
traverseze neobservat. 

Matthias a trebuit să-și plimbe de două ori mâna pe zid ca să 
găsească lupul gravat în piatră. Şi-a ţinut palma lipită de el 
câteva clipe, amintindu-și tradiţiile care îl legau de ordinul 
driiskelle, la fel de vechi precum Curtea de Gheaţă. 

— Aici, a spus el. 

Kaz s-a apropiat târșâind piciorul și s-a uitat în șanț mijind 
ochii. S-a aplecat, dar Matthias l-a tras înapoi și i-a arătat 
turnurile de pază de pe zidul care înconjura Insula Albă. 

— O să te vadă, i-a spus el. Dă-te cu asta. 

Și-a frecat palma de zid până i s-a acoperit cu o pulbere albă. 
În noaptea iniţierii, Matthias își acoperise hainele și părul cu 


același praf ca de cretă. Ascuns de privirile gărzilor din turnuri, 
traversase podul îngust până la insulă, unde și-a reîntâlnit fraţii. 

Acum, el și Kaz au făcut la fel, iar Matthias a observat că 
Mâini-Murdare mai întâi și-a scos mănușile cu grijă - probabil i le 
înapoiase Inej. 

Matthias a pășit pe podul secret, apoi l-a auzit pe Kaz trăgând 
brusc aer în piept când apa îngheţată din șanț i-a acoperit 
picioarele. 

— Rece, Brekker? 

— De-am fi avut timp să facem o baie. Mergi mai departe. 

Deși îl tachinase pe Kaz, când au ajuns la jumătatea podului, 
lui Matthias îi cam amorţiseră picioarele și începuse să-și facă 
griji din pricina turnurilor de pază de deasupra șanțului. In 
noaptea aceea sigur mai trecuseră druskelle pe acolo, și nici nu 
auzise ca vreun aspirant să fi fost zărit sau împușcat pe pod, dar 
orice era posibil. 

— Toate astea numai ca să devii vânător de vrăjitoare? a spus 
Kaz în spatele lui. Scursurile au nevoie de o iniţiere mai bună. 

— Asta e doar o parte din Hringkălla. 

— Da, știu, după aia un copac îţi spune care-i strângerea de 
mână secretă. 

— Te compătimesc, Brekker. Nu există nimic sfânt în viaţa ta. 

A urmat o pauză lungă, apoi Kaz a spus: 

— Te înșeli. 

Zidul exterior al Insulei Albe se înălța deasupra lor, acoperit 
cu șiruri de solzi sculptați în piatră. Le-a luat câteva clipe să 
găsească șirul de solzi care ascundeau poarta. Cu puţin timp în 
urmă, câţiva driiskelle stătuseră în nișa din zid să întâmpine pe 
noii lor fraţi, dar acum era goală, iar grilajul de fier era încuiat cu 
lanţ. Kaz a desfăcut repede lacătul și au intrat pe un culoar 
îngust care ducea la grădina din spatele cazărmii unde era 
instalată garda regală. 

— Întotdeauna ai fost un spărgător bun? 

— Nu. 

— Cum ai învăţat? 

— Cum se învaţă toate lucrurile. Pas cu pas. 

— Şi trucurile de magie? 

Kaz a pufnit: 

— Deci nu mai crezi că sunt un demon? 

— Știu că ești un demon, dar trucurile tale sunt omenești. 


— Unii văd un truc de magie și își spun: „Imposibil!“ Bat din 
palme, lasă un ban și uită trucul în zece minute. Alţii se întreabă 
cum a făcut magicianul. Se duc acasă, se bagă în pat și se întorc 
de pe o parte pe alta, încercând să înțeleagă. Au nevoie de un 
somn bun ca să uite trucul. Și mai sunt cei care stau treji toată 
noaptea, repetându-l în minte la nesfârșit, căutând momentul de 
neatenţie, acea fisură din iluzie care le va arăta cum au fost 
păcăliţi; sunt genul de fiinţă care nu adorm până nu dezleagă 
acest mic mister. Eu sunt exact genul ăsta. 

— Îţi plac șiretlicurile. 

— Îmi plac enigmele. Șiretlicurile sunt limba mea maternă. 

— Dacă traversăm grădina, a spus Matthias, făcând semn 
spre gardul viu din faţă, putem să ajungem la sala de bal. 

Chiar în clipa când se pregăteau să iasă de pe culoar, de după 
colț au apărut două gărzi cu uniforme druskelle, negre cu 
argintiu, și cu puștile în mâini. 

— Sten! a strigat unul dintre ei surprins. Perjenger! 

„Prizonieri!“ 

— Desjente, Djel comenden! a spus Matthias, fără să stea pe 
gânduri. 

„Armele jos, în numele lui Djel.“ 

Erau cuvintele unui ofițer drüskelle și le rostise cu toată 
autoritatea de care era în stare. 

Gărzile au schimbat o privire nedumerită. Momentul de 
ezitare a fost suficient. Matthias a înhăţat pușca unuia dintre ei 
și l-a lovit zdravăn cu capul. Druske//e s-a prăbușit. 

Kaz s-a năpustit asupra celuilalt, culcându-l la pământ. Garda 
n-a scăpat pușca din mână, dar Kaz s-a strecurat în spatele său, 
petrecându-și un braţ pe după gâtul lui, și l-a strâns până ce 
soldatul a închis ochii și a plecat capul în piept, pierzându-și 
cunoștința. 

Kaz l-a dat la o parte și s-a ridicat în picioare. 

Matthias a înţeles brusc situaţia. Mâini-Murdare nu ridicase 
pușca soldatului. Kaz Brekker era neînarmat, iar el avea pușca 
în mâini. La picioarele lor zăceau doi drüskelle inconștienţi, care 
se presupunea că erau fraţii lui Matthias. Pot să-/ împușc, s-a 
gândit el. Să-i trimit la pierzanie dintr-odată pe Nina și pe toți 
ceilalți. larăși avea senzaţia ciudată că viaţa lui se întorsese cu 
susul în jos. Era îmbrăcat în haine de pușcărie, un intrus în locul 
care cândva era casa lui. Cine sunt acum? 


S-a uitat la Kaz Brekker, un băiat care lupta doar pentru el 
însuși. Și totuși, era un supravieţuitor, un soldat în felul lui. 
Respectase înţelegerea făcută cu Matthias, deși ar fi putut să 
hotărască că nu mai avea nevoie de el - după ce îi ajutase să 
facă schițele Curţii de Gheaţă, după ce ieșiseră din celulele de 
arest sau după ce îl condusese la podul secret. Și, oricât de mult 
s-ar fi schimbat, Matthias nu avea de gând să împuște un om 
neînarmat. Incă nu coborâse atât de jos. 

Matthias a coborât pușca. 

Buzele lui Kaz s-au arcuit într-un zâmbet: 

— Nu știam ce o să faci într-un astfel de moment. 

— Nici eu, a recunoscut Matthias. 

Kaz a ridicat o sprânceană și a înţeles brusc adevărul, ca și 
când ar fi încasat o lovitură. 

— A fost un test. A; ales să nu ridici pușca. 

— Trebuia să fiu sigur că ești cu adevărat de partea noastră. 

— De unde ai știut că n-o să trag? 

— Pentru că duhnești a decenţă, Matthias. 

— Ești nebun. 

— Ştii care e secretul jocurilor de noroc, Matthias? a întrebat 
Kaz, trântind piciorul teafăr pe patul puștii din faţa lui. 

Arma a sărit și, într-o clipită, Kaz a înhăţat-o și a îndreptat-o 
spre Matthias. Nu fusese nicio clipă în pericol. 

— Să trișezi, i-a explicat el. Acuma hai să ștergem urmele și 
să punem uniformele pe noi. Trebuie să ajungem la petrecere. 

— Într-o bună zi o să ţi se termine șiretlicurile, demjin. 

— Nu-ţi rămâne decât să speri că n-o să mi se termine azi. 

O să vedem ce ne rezervă noaptea asta, s-a gândit Matthias, 
aplecându-se spre unul dintre soldați. E drept că șiretlicurile nu- 
s limba mea maternă, dar s-ar putea s-o învăţ până la urmă. 


30. Jesper 

Nouă ceasuri și un sfert 

Jesper știa că ar fi trebuit să fie supărat pe Kaz - pentru că se 
dusese după Pekka Rollins, stricând planul iniţial, și pentru că îi 
pusese într-un pericol și mai mare cu planul lui cel nou. Dar, în 
timp ce se strecura cu Wylan pe acoperișului druske//e, 
apropiindu-se de poartă, era prea bucuros ca să se supere. 
Inima îi bătea cu putere, iar adrenalina îi inunda trupul în valuri 
delicioase. Semăna un pic cu o petrecere la care fusese cândva 
pe Doaga de Vest. Cineva umpluse o fântână arteziană cu 
șampanie, iar Jesper nu rezistase mai mult de două secunde 
înainte să se arunce în ea, desculţ și cu gâtlejul larg deschis. 
Acum, pericolul îi inunda nasul și gura, îmbătându-l și făcându-l 
să se simtă invincibil. Îi plăcea grozav și se ura pentru că-i 
plăcea. Ar fi trebuit să se gândească la lovitură, la bani, la cum 
să scape de datorii și la cum să-și ferească tatăl de consecinţele 
nesăbuinţelor sale. Dar când mintea lui Jesper încerca să 
abordeze aceste gânduri, întreaga lui ființă se opunea 
vehement. A încerca să nu moară era cea mai bună distracţie. 

Dar chiar și așa, acum, că se îndepărtaseră de mulţimea și 
haosul de la ambasadă, Jesper era mai conștient de zgomotele 
pe care le făceau. Noaptea aceea le era dedicată soldaţilor 
drüskelle. Hringkălla era sărbătoarea lor și erau cu toții strânși 
pe Insula Albă. Deci, pentru moment, clădirea aceea era cel mai 
sigur loc pentru el și Wylan. Dar tăcerea de acolo era 
apăsătoare, sinistră, iar în curtea interioară nu erau sălcii și 
fântâni, ca la ambasadă. Ca și pușcăria, această parte a Curţii 
de Gheaţă nu era destinată publicului. Jesper s-a trezit pipăind 
nerăbdător cu limba între dinţi, unde ţinea discul ba/een, dar s-a 
oprit imediat de teamă să nu-l spargă - gafa lui Wylan îi era 
învățătură de minte. 

Un luminator în formă de piramidă dădea spre ceea ce părea 
să fie o sală de antrenamente cu podeaua decorată cu un cap 
de lup - blazonul dďrüskelle - și cu rastele pline cu arme. Prin 
cealaltă piramidă, se vedea o sală de mese. Un perete era 
ocupat de un șemineu impozant, deasupra căruia era sculptat 
un cap de lup. Peretele opus era împodobit cu un stindard 
enorm, alcătuit din fâșii înguste de pânză - mai ales albastre și 


roșii, dar și câteva violet - care păreau dispuse la întâmplare. 
Lui Jesper i-a luat o clipă să înţeleagă ce era. 

— Pe toţi sfinţii, a spus el, ușor îngrozit. Culorile Grisha. 

Wylan a mijit ochii: 

— Te referi la stindard? 

— Roșu pentru Corporalki. Albastru pentru Etherealki. Violet 
pentru Materialki. Fâșiile alea sunt bucăţi din Kefte/e purtate de 
Grisha în luptă. Sunt trofee. 

— Sunt foarte multe. 

Sute. Mii. Dacă aș fi intrat în Armata a Doua, aș fi purtat 
violet, s-a gândit Jesper. Apoi a revenit la exaltarea ameţitoare 
care îl stăpânise până în urmă cu câteva clipe. Era dispus - ba 
chiar dornic - să riște să fie capturat și executat ca hoţ și 
mercenar. De ce ar fi fost mai înspăimântător gândul că ar 
putea fi vânat ca Grisha? 

— Să mergem, a spus el. 

La fel ca la închisoare și la ambasadă, poarta sectorului 
driiskelle dădea într-o curte interioară, astfel încât toţi cei care 
intrau puteau fi supravegheați și, la nevoie, împușcați de gărzile 
aflate pe zid. Dar întrucât poarta era scoasă din funcţiune, 
crenelurile erau la fel de pustii ca restul clădirii. Aici, pietrele 
negre și șlefuite erau gravate cu capete de lup și erau învăluite 
de o ciudată lumină albastră - singura parte din Curtea de 
Gheaţă care nu era nici albă, nici cenușie. Până și poarta era 
făcută dintr-un metal negru care părea extrem de greu. 

In curte se vedea o gardă sprijinită de arcada porţii, cu pușca 
atârnată pe umăr. 

— Doar una? a întrebat Wylan. 

— Matthias a zis că o poartă nefolosită e păzită de patru gărzi. 

— Poate că Protocolul Galben lucrează în favoarea noastră, a 
spus Wylan. Poate au fost trimiși în sectorul închisorii sau... 

— Sau poate că doisprezece fjerdani vânjoși stau undeva la 
căldură. 

Soldatul a deschis o cutie cu /jurda uscată, vârându-și în gură 
câteva flori portocalii. Părea plictisit și enervat, fiind probabil 
nemulțumit că trebuia să stea departe de festivitățile prilejuite 
de Hringkălla. 

Te înțeleg, și-a spus Jesper în sinea lui. Dar viața ta o să 
devină în curând mult mai interesantă. 


Măcar garda purta o uniformă obișnuită, nu pe cea neagră a 
soldaţilor drüskelle, a observat Jesper, căruia încă îi stăruia în 
minte stindardul din sala de mese. Mama lui era zemenită, dar 
tatăl lui avea sânge kaelish - de la el moștenise ochii cenușii - și 
nu reușise niciodată să scape de superstiţiile din Insula 
Rătăcitoare. Când puterea lui Jesper începuse să iasă la iveală, 
tatăl lui fusese extrem de abătut și îl încurajase pe Jesper s-o 
ţină ascunsă. „Mă tem pentru tine, îi spusese el. Lumea poate fi 
crudă cu cei ca tine.“ Dar Jesper se întrebase întotdeauna dacă 
nu cumva tatăl lui se temea un pic și de el. 

Dacă m-aș fi dus în Ravka, nu în Kerch? s-a gândit Jesper. 
Dacă m-aș fi înrolat în Armata a Doua? Oare pe Fabrikatori îi 
lăsau să lupte sau erau ţinuţi închiși în ateliere? Acum, Ravka 
era mai stabilă și se afla în plină reconstrucţie. Grisha nu erau 
obligaţi să se înroleze. Jesper putea merge acolo în vizită, poate 
chiar să înveţe să-și folosească mai bine puterea, să lase în 
urmă sălile de jocuri din Ketterdam. Dacă reușeau să-l ducă pe 
Bo Yul-Bayur la Consiliul Comercial, totul devenea posibil. S-a 
scuturat. Ce era în capul lui? Avea nevoie de o doză de pericol 
iminent ca să-și vină în fire. 

S-a ridicat în picioare: 

— Cobor în curte. 

— Care-i planul? a întrebat Wylan. 

— O să vezi. 

— Lasă-mă să te ajut. 

— Ajutorul de care am nevoie e să taci și te dai la o parte. 
Tine asta, i-a spus Jesper, legând funia de marginea acoperișului 
și aruncând-o în curte, în spatele lespezilor de piatră așezate în 
picioare de-a lungul aleii. Așteaptă până imobilizez gărzile, apoi 
coboară. 

— Jesper... 

Dar Jesper a pornit pe acoperiș, mergând tupilat, să nu fie 
văzut din curte, și s-a oprit pe zidul din spatele gărzii. 

Fără să facă niciun zgomot, a legat o altă funie de acoperiș și 
a coborât pe perete în rapel. Garda era sub el. Jesper nu avea 
îndemânarea Fantomei, dar dacă reușea să aterizeze silențios și 
să se strecoare în spatele gărzii, putea rezolva totul în liniște. 

S-a încordat, pregătindu-se să sară, dar chiar în clipa aceea a 
apărut încă o gardă, vorbind tare și lovindu-și palmele între ele 
să le încălzească, apoi a apărut și a treia. Jesper a înlemnit. 


Atârna complet expus de un zid, deasupra a trei soldaţi 
înarmaţi. De aceea plănuia Kaz totul în detaliu. Pe frunte i-au 
apărut broboane de sudoare. Nu putea dobori trei gărzi odată. 
Şi dacă mai erau și alţii, gata să sune alarma? 

— Stai, a spus una dintre gărzi. Ai auzit ceva? 

Nu te uita în sus. Pe toţi sfinţii, nu te uita în sus! 

Soldaţii au ridicat puștile și au luat-o din loc, mergând încet în 
cerc. Unul a dat capul pe spate, uitându-se la acoperiș. A vrut să 
se întoarcă, dar, chiar în clipa aceea, s-a auzit un sunet ciudat, 
dar melodios. 

— Skerden Fjerda, kende hjertzeeeeeng, lendten isen en de 
waaaanden. 

Jesper n-a înţeles cuvintele fjerdane care, cântate de o voce 
impecabilă de tenor, au răsunat în curte, ajungând până la 
metereze. 

Wylan. 

Soldaţii s-au întors, cu puștile îndreptate spre aleea care 
ducea la curtea interioară, căutând sursa zgomotului. 

— Olander? a strigat unul dintre ei. 

— Nilson? a zis un altul. 

Aveau armele ridicate, dar vocile lor erau mai degrabă 
amuzate și curioase decât agresive. 

Ce naiba face? 

In arcada aleii a apărut o siluetă legănându-se în stânga și în 
dreapta. 

—  Skerden Fjerda, kende hjertzeeeeeng, cânta Wylan, 
imitând surprinzător de bine un fjerdan beat, dar foarte talentat. 

Gărzile au izbucnit în râs, începând să fredoneze și ei: 

— Lendten isen... 

Jesper a sărit, l-a înhățat pe cel mai apropiat fjerdan, i-a rupt 
gâtul și i-a luat pușca. Când s-a întors a doua gardă, Jesper l-a 
izbit cu patul puștii în față, zdrobindu-i-o cu un trosnet puternic. 
A treia gardă a ridicat pușca, dar Wylan i-a înhăţat mâinile pe la 
spate imobilizându-l. Pușca a căzut din mâinile soldatului, 
zăngănind pe dalele de piatră. Înainte ca garda să poată ţipa, 
Jesper s-a repezit spre el și l-a izbit cu patul puștii în burtă, apoi 
l-a neutralizat cu două lovituri în falcă. 

S-a aplecat și i-a aruncat o pușcă lui Wylan. Stăteau gâfâind și 
cu armele ridicate lângă gărzile anihilate, așteptând să dea 
buzna spre ei și alţi soldaţi fjerdani. Dar n-a mai venit nimeni. 


Poate că a patra gardă fusese trimisă în altă parte din cauza 
Protocolului Galben. 

— Așa știi tu să taci și să stai deoparte? a șoptit Jesper, în 
timp ce trăgeau gărzile în spatele uneia dintre lespezile de 
piatră. 

— Așa știi tu să zici mulţumesc? a răspuns Wylan. 

— Ce naiba ai cântat? 

— Imnul naţional, a zis Wylan plin de sine. Fjerdana mea de 
școală, ţii minte? 

Jesper a clătinat din cap: 

— Sunt impresionat. De tine și de profesorii tăi. 

Au scos uniformele de pe doi soldaţi, lăsându-și hainele de 
pușcărie porcoi lângă ei, apoi i-au legat la mâini și la picioare pe 
cei care încă aveau puls și le-au pus călușuri. Uniforma lui Wylan 
era mult prea mare, iar mânecile și pantalonii lui Jesper erau 
caraghios de scurte, dar măcar cizmele aveau mărimi 
rezonabile. 

Wylan a făcut semn spre gărzi: 

— Crezi că e bine să-i lăsăm... mă-nţelegi... 

— In viaţă? Nu obișnuiesc să omor oameni inconștienţi. 

— Am putea să-i trezim. 

— Ce nemilos ești, pui de negustor. Ai omorât vreodată pe 
cineva? 

— Nici măcar nu văzusem un cadavru până să ajung în Butoi, 
a recunoscut Wylan. 

— Nu-i un motiv de rușine, i-a spus Jesper, fiind și el un pic 
surprins de vorbele lui. 

Dar vorbea serios. Wylan trebuia să înveţe să aibă grijă de el, 
dar ar fi fost frumos dacă ar fi putut să se descurce fără să 
recurgă la omoruri. 

— Strânge bine călușurile, a adăugat el. 

Apoi, ca o măsură de precauţie suplimentară, au legat gărzile 
de baza unei lespezi. Bieţii soldaţi aveau să rămână legaţi până 
îi descoperea cineva. 

— Să mergem, a spus Jesper. 

Au traversat curtea, iar când au ajuns în arcada porţii, au 
văzut uși în stânga și în dreapta. 

Au luat-o prin dreapta, urcând scările cu grijă. Deși Jesper nu 
credea că îi aștepta cineva, era posibil ca o gardă să fi primit 
sarcina să păzească mecanismul porţii cu orice preţ. Dar 


încăperea de deasupra arcadei era goală, luminată doar de un 
felinar așezat pe o masă scundă, pe care mai erau o carte 
deschisă și o grămăjoară de nuci - unele întregi, alte sparte. Pe 
pereţi erau rastele cu puști foarte scumpe, iar Jesper a presupus 
că în cutiile de pe policioare se găsea muniţie. Niciun pic de praf 
pe nicăieri. Foarte curaţi fjerdanii. 

Mare parte din încăpere era ocupată de un troliu lung, cu 
manivele la ambele capete și cu un lanţ gros înfășurat în jurul 
lui. Aproape de cele două manivele, capetele lanţului bine întins 
ieșeau prin orificii făcute într-unul din pereţii de piatră. 

Wylan a înclinat capul într-o parte: 

— Hopa! 

— Nu-mi place ce aud. E ceva în neregulă? 

— Mă așteptam să găsim funii sau cabluri, nu lanţuri de oţel. 
Dacă vrem să fim siguri că fjerdanii nu pot deschide poarta, 
trebuie să le tăiem. 

— Și apoi cum o să declanșăm Protocolul Negru? 

— Asta e problema. 

Orologiul Străbunilor a început să bată zece ceasuri. 

— O să slăbesc zalele, a spus Jesper. Caută o pilă sau ceva 
ascuțit. 

Wylan i-a întins foarfeca luată de la spălătorie. 

— E bună, a spus Jesper. 

Trebuia să fie. 

Avem timp, și-a spus în sinea lui, concentrându-se asupra 
lanţului. Putem să reusim. Jesper spera că ceilalţi nu avuseseră 
și ei surprize. 

Poate că Matthias nu cunoștea atât de bine Insula Albă. Poate 
că foarfeca avea să se rupă în mâinile lui Wylan. Poate că lnej 
avea să dea greș. Sau Nina. Sau Kaz. 

Sau eu. Poate dau eu greș. 

Doar șase oameni, însă o mie de feluri în care planul lor 
nebunesc putea să se ducă de râpă. 


31. Nina 


Nouă ceasuri și jumătate 

Nina a mai aruncat o privire peste umăr, uitându-se la gărzile 
care o luaseră pe lnej. E deșteaptă și periculoasă. Inej știe să-și 
poarte de grijă. 

Gândul acesta a liniștit-o prea puţin pe Nina, dar a trebuit să 
meargă mai departe. Era limpede că ea și lnej veniseră 
împreună, și voia să se îndepărteze cât mai mult înainte ca 
gardianul care o oprise pe Inej să-și extindă bănuielile și asupra 
ei. In plus, nu mai putea face nimic pentru Inej acum, nu fără să 
se dea în vileag și să strice planul. S-a strecurat prin puhoiul de 
musafiri, și-a dat jos pelerina extravagantă, cu gluga care imita 
un cap de cal, a târât-o în urma ei câteva clipe, iar în cele din 
urmă i-a dat drumul pe podea, sub picioarele mulţimii. Tinuta ei 
tot avea să atragă privirile, dar cel puţin acum nu mai avea o 
coamă mare și roșie care să-i trădeze poziţia. 

Podul de sticlă se înălța dinaintea ei într-un arc strălucitor, 
scânteind în lumina albastră a felinarelor agăţate în stâlpii de pe 
margini. În jurul ei, oamenii râdeau și se ţineau unii de alții, 
urcând tot mai mult deasupra șanțului cu gheaţă, care lucea sub 
ei ca oglinda. Efectul era ameţitor: încălţările ei prea strâmte 
păreau să plutească, iar lumea din jur părea că merge pe aer. 

Și, fără nicio plăcere, s-a gândit din nou că locul acela 
probabil fusese construit de Fabrikatori în vremuri de demult. 
Fjerdanii susțineau că era lucrarea unui zeu sau a lui Sënj 
Egmond, unul dintre sfinţii despre care credeau că avusese 
sânge fjerdan. Dar în Ravka lumea începuse să pună sub semnul 
întrebării miracolele sfinţilor. Oare fuseseră miracole adevărate 
sau opera unor Grisha talentaţi? Podul acela era un dar de la 
Djel? O construcţie străveche dusă la capăt de sclavi Grisha? 
Sau oare Curtea de Gheaţă fusese ridicată într-o perioadă când 
fjerdanii nu-i vedeau pe Grisha ca pe niște monștri? 

Când a ajuns în punctul cel mai înalt al podului, Nina a văzut 
prima oară de aproape Insula Albă și inelul interior. De la 
distanţă, își dăduse seama că Insula era protejată de un alt zid, 
dar acum, de pe pod, a văzut că zidul fusese construit în forma 
unui leviatan, un dragon de gheaţă uriaș care înconjura insula și 
își înghiţea coada. Au trecut-o fiori. Întâi lupi, apoi dragoni, oare 
ce urma? In poveștile ravkane, monștrii așteptau să fie treziţi de 


chemarea eroilor. Dar noi sigur nu suntem eroi, şi-a spus ea. Să 
sperăm că monstrul ăsta rămâne adormit. 

Coborârea pe pod a fost și mai ameţitoare, iar Nina s-a simţit 
ușurată când a pus din nou piciorul pe aleea de marmură albă, 
mărginită de cireși albi și gard viu argintiu. De partea asta a 
podului, paza părea mult mai relaxată. Gărzile stăteau în poziţie 
de drepţi și erau îmbrăcate cu elegante uniforme albe, 
împodobite cu blană argintie și broderii de argint nu tocmai 
impresionante. Dar Nina și-a amintit ce spusese Matthias: de 
fapt, pe măsură ce te apropiai de centrul Insulei Albe, măsurile 
de securitate erau și mai stricte - erau doar mai puţin vizibile. S- 
a uitat la musafirii care mergeau alături de ea pe treptele 
alunecoase, trecând prin despicătura dintre gura dragonului și 
coada lui. Câţi dintre ei erau cu adevărat musafiri, nobili sau 
artiști? Şi câţi erau soldaţi fjerdani sau drüskelle deghizați? 

Au trecut printr-o curte de piatră și, după ce au intrat pe ușile 
palatului, au ajuns într-un hol de primire boltit, care se înălța pe 
câteva etaje. Pereţii erau făcuţi din aceeași piatră albă, netedă 
și neornamentată ca zidurile Curţii de Gheaţă, și întreg palatul 
lăsa impresia că fusese sculptat dintr-un ghețar. Nina nu-și 
putea da seama dacă într-adevăr era foarte frig acolo - poate 
avea emoţii, poate doar își imagina -, însă i s-a făcut dintr-odată 
pielea de găină și, dacă nu s-ar fi stăpânit, dinţii ar fi început să-i 
clănțănească. 

A intrat într-o sală de bal vastă, de formă circulară, cu lume 
care dansa și bea sub o haită de lupi strălucitori sculptați în 
gheaţă. Erau cel puțin treizeci de sculpturi masive de fiare care 
alergau sau făceau salturi; străluceau în lumina argintie, iar din 
fălcile lor deschise, care se topeau încetul cu încetul, cădeau 
picături pe musafirii de sub ei. Muzica unei orchestre nevăzută 
abia se auzea peste rumoarea conversațiilor. 

Orologiul Străbunilor a început să bată zece ceasuri. Ninei îi 
luase prea mult timp să traverseze podul de sticlă. Avea nevoie 
de o perspectivă mai bună asupra sălii de bal. A pornit spre o 
scară de piatră în spirală și a zărit două chipuri familiare în 
umbra unui alcov. Kaz și Matthias. Reușiseră. Și purtau uniforme 
driiskelle. Nina și-a înăbușit un tremur. Văzându-l pe Matthias 
îmbrăcat așa, în oasele ei s-a strecurat un alt fel de frig. Ce-o fi 
fost în mintea lui când își pusese uniforma? S-a uitat o clipă în 
ochii lui, dar privirea lui Matthias era indescifrabilă. Şi totuși, s-a 


mai liniștit când l-a văzut pe Kaz alături de el. Nu era singură și 
lucrurile mergeau conform planului. 

N-a riscat să facă nici cel mai mic semn de recunoaștere, ci a 
urcat treptele care duceau la balconul de la primul etaj, de unde 
putea avea o perspectivă mai bună asupra mulţimii. Era un 
șiretlic pe care îl învățase la școală de la Zoya Nazyalensky: 
puteau fi identificate tipare în felul cum se deplasau oamenii, în 
felul cum se strângeau în jurul puterii. Ei își închipuiau că se 
plimbau la întâmplare, dar de fapt erau atrași de oamenii cu 
rang înalt. Deloc surprinzător, multă lume se strânsese în jurul 
reginei și suitei shangule. Ciudat, și-a spus Nina, uitându-se la 
rochiile lor albe; în Ravka, albul era culoarea servitorilor. Insă 
coroana reginei era impresionantă, fiind alcătuită din nervuri 
împletite presărate cu diamante, care semănau cu niște 
crenguţe acoperite cu zăpadă proaspătă. 

Capetele încoronate erau prea bine păzite ca să se poată 
apropia de ele, dar un pic mai încolo a văzut un alt grup de 
oameni strânși în jurul unor bărbaţi în uniforme militare. Dacă 
știa cineva unde se afla Yul-Bayur pe insulă, trebuia să fie un 
ofițer superior din armata fjerdană. 

— Frumoasă priveliște, nu-i așa? 

Nina aproape că a tresărit auzindu-l pe bărbatul care se 
strecurase lângă ea. Halal spioană: nici măcar nu-l simţise 
apropiindu-se. 

Bărbatul i-a zâmbit, lipindu-și o mână de șalele ei: 

— Ştii, avem niște camere pregătite pentru puţină distracţie. 
lar tu pari pregătită pentru multă distracţie. 

Mâna lui a alunecat mai jos. 

Nina i-a coborât pulsul, iar bărbatul a căzut ca o piatră, 
lovindu-se cu capul de balustradă. Avea să se trezească peste 
vreo zece minute cu dureri de cap și probabil cu o mică 
vânătaie. 

— Se simte bine? a întrebat un cuplu care trecea pe lângă ei. 

— A băut prea mult, a răspuns grațios Nina. 

Apoi a coborât repede în mulţime, mergând drept spre un 
grup de soldaţi cu uniforme militare albe cu argintiu care 
stăteau în jurul unui bărbat corpolent cu mustață bogată. 
judecând după constelația de medalii de pe pieptul lui, era 
general sau pe-aproape. Oare să-l abordeze direct? Avea nevoie 
de cineva cu rang suficient de înalt cât să aibă acces la 


informaţii secrete - cineva suficient de beat cât să ia decizii 
necugetate, dar nu atât de beat încât să n-o poată duce acolo 
unde voia. După cât de rumen era la faţă și după cum se legăna 
pe picioare, părea că era prea ameţit ca să poată face altceva 
decât să moţăie cu capul într-un ghiveci de flori. 

Nina simțea cum treceau minutele. Sosise momentul să 
acţioneze. A luat un pahar de șampanie și a ocolit cu grijă cercul 
de soldaţi. Când unul dintre ei s-a desprins de grup, a făcut un 
pas în spate, așezându-se în calea lui. Soldatul s-a izbit de ea, 
dar, întrucât nu mergea repede, impactul n-a fost puternic. Insă 
Nina a scos un țipăt și s-a aplecat în faţă, vărsându-și șampania. 
Câteva braţe puternice s-au întins imediat s-o prindă. 

— Nătărăule, a spus generalul. Era cât pe ce s-o dărâmi. 

Mi-a ieșit din prima, și-a spus Nina. Deci sunt o spioană 
excelentă. 

Bietul soldat s-a făcut stacojiu. 

— Îmi cer scuze, domnişoară. 

— Îmi pare rău, a spus ea în kKerchiană, limba Menajeriei, 
prefăcându-se că nu înţelege. Nu știu fjerdană. 

— Scuzele mele profunde, a spus el în kerchiană, apoi a făcut 
o încercare curajoasă în kaelish: „Imi pare tare rău“. 

— Ah, nu, a fost numai vina mea, a spus Nina. 

— Ahlgren, nu-ţi mai stâlci limba și adu-i un pahar de 
șampanie, a spus generalul, iar soldatul a făcut o plecăciune și a 
luat-o din loc. Te simţi bine? a întrebat-o el într-o kerchiană 
excelentă. Să-ţi caut un scaun? 

— Doar m-am speriat, a spus Nina zâmbind, sprijinindu-se de 
braţul lui. 

— Cred că cel mai bine ar fi să te întinzi undeva. 

Nina și-a controlat impulsul de a ridica o sprânceană. Că bine 
zici. Dar mai întâi trebuie să aflu ce vreau. 

— Şi să ratez petrecerea? a întrebat ea. 

— Eşti palidă. Un pic de odihnă într-o cameră de la etaj o să-ţi 
prindă bine. 

Pe toţi sfinţii, nu pierde nicio clipă! Dar înainte ca Nina să 
insiste că se simţea foarte bine, dar că i-ar plăcea să facă o 
plimbare pe terasă, o voce caldă a spus: 

— Zău așa, general Eklund, a-i spune unei femeie că e palidă 
nu e cel mai bun mod de a-i intra în graţii. 


Generalul s-a încruntat, zbârlindu-și mustaţa, dar a părut că ia 
poziţie de drepţi. 

— Foarte adevărat, a râs el nervos. 

Nina s-a întors și a simţit că-i fuge podeaua de sub picioare. 
Nu, şi-a spus ea, și inima i-a stat în loc de spaimă. Nu se poate. 
S-a înecat. Ar trebui să fie pe fundul oceanului. 

Dar dacă Jarl Brum murise, era un cadavru foarte plin de 
viaţă. 


32. Jesper 

Zece ceasuri și jumătate 

Hainele lui Jesper erau presărate cu mici așchii de oţel. 
Uniforma lui furată era leoarcă de transpiraţie, îl dureau braţele, 
iar nevralgia care îi apăruse la tâmpla stângă părea să se fi 
aciuat acolo pentru totdeauna. Timp de aproape jumătate de 
oră, se concentrase asupra unei singure zale din lanţul care 
ieșea prin orificiul din zid, folosindu-și puterea ca să slăbească 
metalul, în vreme ce Wylan îl pilea cu foarfeca de la spălătorie. 
La început, fuseseră precauţi, îngrijoraţi ca nu cumva să cedeze 
zaua și să strice mecanismul porţii înainte să sosească timpul să 
fie ridicată, însă oţelul era mai puternic decât își închipuiseră, 
iar progresul era enervant de lent. Când orologiul a bătut trei 
sferturi de ceas, pe Jesper l-a cuprins panica. 

— Hai să ridicăm poarta și gata, a mormăit el agasat. 
Declanșăm Protocolul Negru și apoi tragem cu puștile în troliu 
până cedează. 

Wylan și-a dat buclele de pe frunte și i-a aruncat o privire. 
Jesper a văzut că avea sânge pe mâini de la bășicile care îi 
apăruseră și i se spărseseră în timp ce pilea lanţul. 

— Chiar așa mult îţi plac armele? a întrebat Wylan. 

Jesper a ridicat din umeri. 

— Nu-mi place să omor oameni. 

— Atunci ce-ţi place la ele? 

Jesper s-a concentrat din nou asupra zalei. 

— Nu știu. Zgomotul. Felul în care se micșorează lumea până 
nu mai rămâi decât tu și ţinta. Am lucrat cu un armurier din 
Novyi Zem care știa că sunt Fabrikator. Şi am construit niște 
chestii nebunești. 

— Pentru omorât oameni. 

— Tu faci bombe, pui de negustor. Deci nu ești în măsură să 
mă judeci. 

— Numele meu e Wylan. Şi ai dreptate. N-am niciun drept să 
te critic. 

— Să nu începi să faci asta. 

— Ce anume? 

— Să fii de acord cu mine. E o cale sigură spre pierzanie. 

— Nici mie nu-mi place ideea de a omori oameni. Nici măcar 
nu-mi place chimia. 


— Dar ce-ţi place? 

— Muzica. Numerele. Ecuațiile. Nu sunt precum cuvintele. Nu 
te zăpăcesc. 

— De-ai putea vorbi cu fetele despre ecuaţii... 

A urmat o tăcere lungă, iar în cele din urmă, cu ochii aţintiţi 
pe crestătura din za, Wylan a întrebat: 

— Doar cu fetele? 

Jesper și-a stăpânit rânjetul: 

— Nu. Nu doar cu fetele. 

Ce păcat că probabil aveau să moară cu toţii în noaptea 
aceea. Apoi Orologiul Străbunilor a început să bată unsprezece 
ceasuri. Jesper s-a uitat în ochii lui Wylan. Nu mai aveau timp. 

Jesper a sărit în picioare, încercând să-și scuture așchiile de 
metal de pe faţă și de pe cămașă. Oare lanţul avea să reziste 
suficient de mult? Sau prea mult? Nu le rămânea decât să 
încerce ca să afle. 

— Pe poziţii, a spus Jesper. 

Wylan a apucat manivela din dreapta troliului, iar Jesper pe 
cea din stânga. 

— Ești pregătit să auzi sunetul pierzaniei? a întrebat Jesper. 

— Nu l-ai auzit niciodată pe tata furios. 

— Ai un simţ al umorului care se apropie tot mai mult de stilul 
din Butoi. Dacă scăpăm cu viaţă, te învăţ să înjuri, i-a promis 
Jesper. La semnalul meu, da? Să dăm de știre Curţii de Gheaţă 
că Scursurile sunt aici. 

A numărat invers începând de la trei, iar când a dat semnalul, 
au început să învârtă troliul, potrivindu-și cu grijă ritmul, cu ochii 
aţintiți asupra zalei slăbite. Jesper se aștepta la zgomote 
asurzitoare, dar, cu excepţia câtorva clinchete și pârâituri, 
mașinăria era silenţioasă. 

Încet-încet, poarta a început să se ridice. Cincisprezece 
centimetri. Douăzeci de centimetri. 

Poate că n-o să se întâmple nimic, s-a gândit Jesper. Poate că 
Matthias a minţit, sau poate că povestea asta cu Protocolul 
Negru e doar o gogoașă scornită pentru ca lumea nici măcar să 
nu încerce să deschidă porțile. 

Apoi s-au auzit dangăte din Orologiul Străbunilor, puternice și 
alarmate, stridente și imperative, un val tot mai intens de ecouri 
suprapuse, bubuind peste Insula Albă, peste șanțul cu gheaţă și 
zidul de incintă. Clopotele Protocolului Negru începuseră să 


bată. Nu mai era cale de întoarcere. Jesper și Wylan și-au luat în 
același timp mâinile de pe manivele, lăsând poarta să se 
prăbușească, dar zaua tot n-a cedat. 

— Hai odată, a spus Jesper, concentrându-se asupra metalului 
încăpățânat. 

Un Fabrikator mai bun poate ar fi terminat mai repede. lar un 
Fabrikator cu parem în sânge probabil ar fi transformat lanţul 
într-un set de cuțite de friptură și i-ar fi rămas timp și pentru o 
cafea. Dar Jesper nu era nici una, nici alta, și nu se mai putea 
concentra. Așa că s-a apucat cu mâinile de lanţ și s-a lăsat cu 
toată greutatea, ca să slăbească zaua. Wylan a făcut la fel și, 
câteva clipe, au atârnat amândoi de lanţ, trăgând de el ca două 
veveriţe disperate care nu stăpâneau arta căţăratului. Din clipă 
în clipă, gărzile aveau să dea buzna în curtea interioară, iar ei ar 
fi fost nevoiţi să lase baltă sarcina lor disperată ca să se poată 
apăra. lar poarta ar fi rămas funcţională. Ar fi dat greș. 

— Poate ar fi bine să-i cânţi, a spus Jesper disperat. 

Dar apoi, cu o ultimă tresărire de protest, zaua s-a rupt. 

Jesper și Wylan au căzut pe podea, iar lanţul le-a alunecat 
printre mâini, unul dintre capetele lui dispărând în orificiul din 
perete și celălalt punând în mișcare manivelele troliului. 

— Am reușit! a strigat Jesper peste dangătul clopotelor, 
copleșit de un amestec de bucurie și spaimă. Te acopăr eu. Tu 
ocupă-te de troliu! 

Și Jesper și-a luat pușca, s-a apropiat de o fantă din zid care 
dădea spre curte, pregătindu-se de năvala fjerdanilor. 


33. lnej 


Zece ceasuri și jumătate 

— Cât mai trebuie să așteptăm? a întrebat un bărbat îmbrăcat 
în haine de catifea vișinie, fără ca gărzile să-l ia în seamă, dar 
ceilalți musafiri înghesuiți lângă intrare alături de lnej au 
mormăit nemulţumiţi. Am cheltuit mult să ajung aici, a continuat 
el, și n-am venit doar ca să stau la ușa de la intrare. 

Garda cea mai apropiată de ei le-a spus pe un ton plictisit: 

— Colegii de la punctul de control se ocupă de alţi musafiri. 
Imediat ce termină, veţi fi scoși din incinta Curţii de Gheaţă și 
reţinuţi la punctul de control până vi se va verifica identitatea. 

— Retinuti, a spus bărbatul în catifea. Ca niște infractori! 

Inej ascultase variaţiuni ale aceluiași schimb de replici 
aproape o oră. A aruncat o privire spre curtea interioară care 
dădea spre poarta din sectorul ambasadei. Dacă voia să-i iasă 
planul, trebuia să acţioneze inteligent și să rămână calmă. 
Siguranţa și optimismul care o stăpâniseră până cu puţin timp în 
urmă aproape că se evaporaseră. Minutele se scurgeau, în timp 
ce ea se uita cu atenţie la mulţimea din jur, dar când orologiul a 
bătut trei sferturi de ceas, și-a dat seama că nu mai putea 
aștepta. Trebuia să facă ceva. 

— M-am săturat, a spus Inej apăsat. Duceţi-ne la punctul de 
control sau daţi-ne drumul. 

— Gărzile de la punctul de control... 

Inej și-a croit drum până la garda care dădea explicaţii. 

— Ne-am plictisit de discursul ăsta, a spus ea. Scoateţi-ne 
afară pe poartă și să terminăm odată. 

— Liniște! i-a poruncit garda. Sunteţi oaspeţi aici. 

Inej l-a împuns cu degetul în piept. 

— Atunci trataţi-ne ca pe niște oaspeţi, a spus ea, încercând 
s-o imite pe Nina. Vreau să fiu dusă imediat la poartă, matahală 
blondă ce ești. 

Garda a înhăţat-o de braţ: 

— Ești așa disperată să te duc la poartă? Să mergem. Dar n-o 
să mai intri aici. 

— Vreau doar... 

Dar chiar în clipa aceea a răsunat o altă voce în rotondă: 

— Stai! Hei, stai pe loc! 


Inej i-a simţit parfumul de crini - puternic, dulceag, dens, 
catifelat. Îi venea să verse. Heleen Van Houden, proprietara 
Casei Exotice - poreclită Menajeria -, unde lumea putea fi a ta 
dacă aveai bani în buzunar, își croia drum prin mulţime, 
apropiindu-se de ea. 

Nu spusese lnej că lui Tante Heleen îi plăceau intrările 
triumfale? 

Garda a tresărit și s-a oprit când Heleen s-a proţăpit în faţa 
lui. 

— Doamnă, fata dumneavoastră vă va fi înapoiată la sfârșitul 
nopţii. Documentele ei... 

— Nu e fata mea, a răspuns Heleen, mijind ochii cu răutate. 

Inej a rămas perfect nemișcată - nu putea să dispară, pentru 
că nu avea unde să se ducă. 

— Asta e Fantoma, mâna dreaptă a lui Kaz Brekker și unul 
dintre cei mai cunoscuţi infractori din Ketterdam. 

Oamenii din jur și-au îndreptat privirile spre ei. 

— Cum îndrăznești să vii aici sub auspiciile casei mele? a spus 
Heleen printre dinţi. Casa care te-a îmbrăcat și te-a hrănit. Şi 
unde e Adjala? 

Inej a deschis gura, dar panica a pus stăpânire pe ea, 
strângându-i gâtlejul și înăbușindu-i cuvintele înainte să le poată 
rosti. Își simţea limba amorţită. Se uita din nou în ochii femeii 
care o bătuse, o ameninţase, o cumpărase și apoi o vânduse iar 
și iar. 

Heleen a apucat-o pe lnej de umeri și a scuturat-o: 

— Unde e fata mea? 

Inej s-a uitat la unghiile Păunului adâncite în carnea ei. Timp 
de o secundă, și-a amintit toate grozăviile îndurate, și chiar s-a 
simţit ca o fantomă, ca un strigoi care își ia zborul dintr-un trup 
care nu-i pricinuise decât durere. Ba nu. Un trup care îi dăduse 
putere. Un trup care o purtase peste acoperișurile din 
Ketterdam, care o ajutase în luptă, care o ajutase să escaladeze 
cele șase niveluri ale coșului întunecat, plin de funingine. 

Inej a înhăţat încheietura lui Heleen și a răsucit-o cu putere 
spre dreapta. Heleen a icnit, căzând în genunchi, iar gărzile s-au 
repezit spre ele. 

— Ti-am aruncat fata în șanțul cu gheaţă, a mărâit Inej, abia 
recunoscându-și vocea, iar cu cealaltă mână a apucat-o pe 


Heleen de gât și a strâns-o cu putere. Și îi e mai bine acolo 
decât cu tine. 

În clipa următoare, pe lnej au înhăţat-o câteva braţe 
puternice, descleștându-i mâinile de pe femeia mai în vârstă și 
trăgând-o în spate. 

Inej gâfâia și inima îi bătea cu putere. Aș fi putut s-o omor, si- 
a spus ea. l-am simţit pulsul în palmă. Ar fi trebuit s-o omor. 

Heleen s-a ridicat în picioare, scâncind și tușind, în timp ce 
niște musafiri s-au apropiat s-o ajute. 

— Dacă ea e aici, sigur e și Brekker! a ţipat ea. 

În clipa aceea, ca la un semn, clopotele Protocolului Negru au 
început să bată, puternic și insistent. A urmat o secundă 
încremenită de inerție. Apoi întreaga rotondă a fost cuprinsă 
brusc de haos, gărzile dând fuga la posturi, iar comandanții 
răcnindu-le ordine. 

Una dintre gărzi - căpitanul, fără îndoială - a spus ceva în 
fjerdană. Singurul cuvânt pe care l-a recunoscut lnej a fost 
închisoare. A apucat-o de mătasea pelerinei și i-a urlat în 
kerchiană: 

— Cine mai e în echipa ta? Care vă e ţinta? 

— N-am să vorbesc, a răspuns Ingj. 

— Ba ai să cânţi dacă vrem, a pufnit căpitanul. 

S-a auzit râsul gros și satisfăcut al lui Heleen. 

— O să te văd în ștreang! Şi pe Brekker la fel! 

— Podul s-a închis, a spus cineva. Nimeni nu intră și nu pleacă 
de pe insulă în noaptea asta! 

Musafirii furioși se răsteau la oricine ar fi fost dispus să-i 
asculte, cerând explicaţii. 

În timp ce clopotele continuau să bată, gărzile au târât-o pe 
Inej prin curtea interioară, trecând pe lângă oaspeţi cu gura 
căscată, și au scos-o pe poarta din zidul de incintă. Nu se mai 
sinchiseau nici de amabilitate, nici de diplomaţie. 

— Ti-am zis că ai să-mi porți mătăsurile din nou, linxule! a 
strigat Heleen din curtea interioară, în timp ce poarta deja 
începuse să coboare, așa cum cerea Protocolul Negru. Și o să fii 
spânzurată îmbrăcată cu ele. 

Poarta s-a închis cu o duduitură, dar Inej ar fi putut jura că 
încă auzea râsul lui Heleen. 


34. Nina 


Zece ceasuri și jumătate 

Nina se ruga să nu-și trădeze spaima. Oare Brum o 
recunoscuse? Arăta exact la fel: păr lung și blond, încărunțţit la 
tâmple, mandibula dreaptă, acoperită de o barbă îngrijită, 
uniforma druskelle - neagră cu argintiu, cu capul argintiu de lup 
brodat pe mâneca dreaptă. Trecuse mai bine de un an de când îl 
văzuse, dar nu avea să-i uite niciodată faţa sau ochii albaștri și 
hotărâți. 

Nina fusese ultima oară în preajma lui Jarl Brum atunci când 
acesta coborâse în cala navei să stea de vorbă cu Matthias și 
tovarășii lui. Matthias. Oare îl văzuse pe Brum, fostul său 
mentor, în viaţă și stând de vorbă cu Nina? Oare se uita la ei 
chiar în clipa aceea? Și-a înfrânt impulsul de a se uita prin 
mulțime după el și Kaz. 

Și totuși, în ziua aceea, în cală era întuneric, iar Nina era într- 
un grup de prizonieri murdari şi speriați. În schimb, acum era 
curată și parfumată. Părul ei avea altă culoare, iar pielea îi era 
pudrată. S-a simţit brusc recunoscătoare pentru ţinuta ei 
ridicolă. La urma urmelor, Brum era și el bărbat, iar Nina spera 
ca lnej să fi avut dreptate și Brum să vadă în ea doar o roșcată 
kaelish cu un decolteu foarte generos. 

Nina a făcut o plecăciune adâncă și s-a uitat la el pe sub 
gene: 

— O plăcere. 

Brum i-a studiat chipul: 

— S-ar putea să fie. Ești de la Casa Exotică, nu-i așa? Kep ye 
nom? 

— Nomme Fianna, a răspuns ea în kaelish - oare o testa? Dar 
puteţi să-mi spuneţi cum doriţi. 

— Credeam că fetele kaelish de la Menajerie poartă pelerina 
roșie de iapă. 

Nina și-a ţuguiat buzele cu un aer bosumflat: 

— Colega zemenită a călcat pe ea și i-a rupt tivul. Cred că a 
făcut-o înadins. 

— Ce fată rea. S-o căutăm și s-o pedepsim? 

Nina s-a străduit să chicotească: 

— Şi ce i-aţi face? 


— Se zice că pedeapsa trebuie să fie pe măsura faptei, dar eu 
cred că ar trebui să fie pe măsura făptașului. Dacă ai fi 
prizoniera mea, aș avea grijă să aflu ce-ţi place și ce-ţi displace 
- Și care-ţi sunt fricile, desigur. 

— Sunt neînfricată, a spus ea, făcându-i cu ochiul. 

— Serios? Interesant. Fjerdanii preţuiesc foarte mult curajul. 
Cum ţi se pare ţara noastră? 

— E un ţinut magic, a răspuns Nina cu entuziasm. 

Dacă iţi place să vezi gheaţă și iar gheață, a adăugat ea în 
gând. Se străduia să-și păstreze cumpătul. Dacă Brum știa cu 
cine stătea de vorbă, era mai bine ca Nina să afle chiar acum. 
lar dacă nu știa, ei bine, tot trebuia să afle unde era Bo Yul- 
Bayur - și ce plăcere ar fi fost să smulgă informaţia de la însuși 
legendarul Jarl Brum. Nina s-a apropiat de el. 

— Ştiţi ce ţară mi-ar plăcea foarte mult să vizitez? 

— Mi-ar plăcea să-ţi aflu toate secretele, i-a răspuns Brum, 
imitându-i tonul conspirativ. 

— Ravka. 

Druskelle a făcut o grimasă. 

— Ravka? Ţara blasfemiei și a barbarismului. 

— Adevărat, dar să vezi un Grisha? Vă imaginaţi ce palpitant 
ar fi? 

— Te asigur că nu-i deloc palpitant. 

— Spuneţi asta numai pentru că aveţi lupul brodat pe 
mânecă. Ceea ce înseamnă că sunteţi un... drüskelle, nu-i așa? 
a întrebat ea, prefăcându-se că-i este greu să pronunţe acel 
cuvânt fjerdan. 

— Sunt comandantul lor. 

Nina a făcut ochii mari: 

— Înseamnă că aţi învins mulţi Grisha în luptă. 

— Nu e foarte onorabil să lupți cu asemenea creaturi. Aș 
prefera să înfrunt o mie de bărbaţi cinstiţi cu săbii în mâini decât 
una dintre acele vrăjitoare viclene cu puteri supranaturale. 

Dar când voi veniţi cu tancuri și cu pustile voastre cu 
repetiție, când atacați copii și sate lipsite de apărare, noi ce să 
facem, să nu folosim armele pe care le avem? s-a întrebat Nina, 
mușcându-și obrazul. 

— Sunt Grisha și în Kerch, nu-i așa? a întrebat Brum. 

— Așa am auzit, dar n-am văzut niciunul la Menajerie sau în 
Butoi. Sau cel puţin nu mi-am dat seama. 


Să riște să aducă vorba despre jurda parem? Dar unde ar fi 
putut afla o asemenea informaţie fata care pretindea ea c-ar fi? 
Se sprijini de Brum, arcuindu-și buzele într-un zâmbet complice, 
ușor vinovat, sperând să lase impresia că e dornică de senzaţii 
tari, nu de informaţii: 

— Știu că sunt respingători, dar... îmi dau fiori. Am auzit că 
puterile lor n-au limite. 

— Ei bine..., a șovăit druskelle. 

Nina și-a dat seama că Brum cântărea ceva în minte, așa că 
cel mai bine era să se retragă strategic. 

— Dar, a ridicat ea din umeri, poate că ăsta nu e domeniul 
dumneavoastră de expertiză. 

Apoi a aruncat privirea peste umăr, ademenind un tânăr nobil 
cu haine de mătase gri. 

— Vrei să vezi un Grisha în noaptea asta? 

Nina și-a întors brusc privirea spre Brum. Ca să văd un Grisha, 
nu trebuie decât să mă uit într-o oglindă. Oare Brum ţinea 
prizonieri Grisha ascunși undeva? Ce voia Nina era să afle tot 
despre Bo Yul-Bayur și jurda parem, dar acesta putea fi 
începutul. lar dacă putea rămâne singură cu Brum... 

Nina i-a atins ușor pieptul: 

— Mă amăgiți. 

— Stăpâna ta ar băga de seamă dacă ai dispărea o vreme? 

— De aceea suntem aici, nu? Să dispărem. 

Brum i-a oferit braţul: 

— Mergem? 

Nina a zâmbit, petrecându-și braţul pe după al lui, iar Brum i l- 
a bătut ușor. 

— Ce fată cuminte. 

Ninei i s-a făcut scârbă. Poate am să te las impotent, și-a spus 
ea cu îndârjire, iar comandantul a condus-o afară din sala de 
bal, apoi printr-o pădure de sculpturi în gheaţă înșirate pe 
terase: un lup care ţinea între fălci un vultur cu două capete, un 
șarpe încolăcit în jurul unui urs. 

— Sunt... feroce, a șoptit ea. 

Brum a zâmbit și a bătut-o iarăși pe braţ. 

— Suntem o naţiune de războinici. 

Ar fi chiar atât de groaznic dacă l-as omori acum? s-a întrebat 
ea în timp ce se plimbau. /ar lumea o să creadă că a făcut un 
atac de cord? Și să-l las aici, în frig? Dar îl mai putea suporta o 


vreme pe Jarl Brum trăgând cu coada ochiului la decolteul ei, 
dacă asta ar fi ajutat-o să scape lumea de jurda parem. 

In plus, dacă Bo Yul-Bayur se afla pe insula aceea înfiorătoare, 
cel care avea s-o ducă la el era Brum. Gărzile postate la ușile 
sălii de bal i-au lăsat să iasă ridicând din sprânceană și zâmbind 
discret. 

In faţă, Nina a văzut un arbore argintiu și stufos care se înălța 
în mijlocul unei curţi circulare, crengile lui răsfirându-se 
deasupra pietrelor ca un baldachin strălucitor. Frasinul/ sfânt, și- 
a dat seama Nina. Deci probabil se aflau în mijlocul insulei. De o 
parte și de alta a curții se vedea câte o colonadă cu arcade. 
Dacă schiţele lui Matthias și Wylan erau corecte, clădirea din 
spatele curții trebuia să fie vistieria. 

Dar, în loc s-o conducă prin mijlocul curţii, Brum a cotit la 
stânga pe o potecă de lângă colonadă. Nina a zărit apropiindu- 
se de arbore un grup de oameni cu pelerine negre cu glugă. 

— Cine sunt? a întrebat Nina, deși bănuia răspunsul. 

— Druskelle. 

— N-ar trebui să fiţi cu ei? 

— Asta e ceremonia în care frații mai tineri sunt primiţi de cei 
mai în vârstă, nu cea pentru căpitani și ofițeri. 

— Aţi trecut și dumneavoastră prin ea? 

— Toţi druskelle din istoria Fjerdei au fost primiţi în ordin prin 
aceeași ceremonie încă de când Djel i-a uns pe primii dintre noi. 

Nina s-a străduit să nu dea ochii peste cap. Sigur că da, un 
izvor mare și gâlgăitor a ales niște insi să vâneze și să omoare 
oameni nevinovați. Foarte verosimil. 

— Asta celebrează Hringkâlla, a continuat Brum. Şi în fiecare 
an, dacă avem inițiați vrednici, druskelle se strâng în jurul 
frasinului sfânt, unde pot auzi încă o dată Vocea Domnului. 

Djel zice că ești un fanatic îmbătat de propria-ţi putere. Vino 
și la anul. 

— Oamenii uită că asta e o noapte sfântă, a bombănit Brum. 
Vin la palat să bea, să danseze și să se împreuneze. 

Nina a trebuit să-și muște limba. Dat fiind interesul lui Brum 
pentru decolteul ei adânc, se îndoia că gândurile lui era tocmai 
sfinte. 

— Sunt chiar atât de rele lucrurile astea? 

Brum a zâmbit și a strâns-o de mână. 

— Cu moderație, nu. 


— Moderaţia nu e una dintre specialităţile mele. 

— Văd, a spus el. Îmi place să mă uit la o femeie care știe să 
se bucure de viaţă. 

M-aș bucura să te strâng de gât pe îndelete, și-a spus în sinea 
ei, plimbându-și degetele pe braţul lui. Uitându-se la Brum, știa 
că nu-l învinovăţea doar pentru lucrurile pe care le făcuse 
semenilor ei, ci și pentru ce-i făcuse lui Matthias. Luase un băiat 
curajos și nefericit și îi picurase ura în suflet. Sufocase conștiința 
lui Matthias cu prejudecăţi și promisiunea unei chemări divine 
care probabil nu era nimic altceva decât vântul foșnind printre 
crengile unui copac bătrân. 

Când au ajuns la capătul colonadei, Nina a înţeles tresărind că 
Brum ocolise în mod deliberat curtea. Poate că nu voise să ducă 
o curvă într-un loc sacru. Ce ipocrit. 

— Unde mergem? a întrebat ea. 

— La vistierie. 

— Vreţi să mă ademeniţi cu bijuterii? 

— Credeam că fetele ca tine nu trebuie ademenite. Nu asta e 
ideea? 

Nina a râs. 

— Păi, orice fată are nevoie de o mică atenţie. 

— Atunci exact de asta o să ai parte. Și de ceva palpitant, așa 
cum îţi doreai. 

Oare era posibil ca Yul-Bayur să se afle în vistierie? Kaz 
spusese că probabil era ţinut în cel mai sigur loc din Curtea de 
Gheaţă. lar locul acela putea fi vistieria, nu neapărat palatul. De 
ce nu? Vistieria era o altă clădire circulară făcută din piatră de 
un alb strălucitor, dar nu avea ferestre, nicio decoraţiune 
extravagantă, niciun solz de dragon. Semăna cu un cavou. În 
fața ușii grele, stăteau de pază nu gărzi obișnuite, ci doi 
driiskelle. 

Dintr-odată, Nina și-a dat seama cât de primejdios era ce 
făcea. Era singură cu unul dintre cei mai periculoși oameni din 
Fjerda, un om care ar fi torturat-o cu dragă inimă și ar fi omorât- 
o, dacă ar fi știut ce era Nina cu adevărat. Planul fusese să 
găsească pe cineva de la care să afle unde se afla Bo Yul-Bayur, 
nu să se dedea la intimităţi cu drüskelle cel mai înalt în rang de 
pe Insula Albă. Ochii ei studiau copacii și potecile din jur, 
precum și labirintul din gard viu aflat la răsărit de vistierie, 
sperând să vadă o umbră mișcându-se, să se asigure că era 


cineva cu ea, că nu era pe cont propriu. Kaz jurase că putea s-o 
scoată de pe insulă, dar primul lui plan se dusese de râpă - 
poate la fel avea să se întâmple și cu noul lui plan. 

Când Nina și Brum au ajuns lângă ei, soldaţii au salutat 
discret, fără să clipească. Brum a scos un lănţișor de la gât, de 
care atârna un disc ciudat. A băgat discul într-o adâncitură 
aproape invizibilă din ușă și l-a răsucit. Nina s-a uitat cu atenţie 
la încuietoare - părea că nici experimentatul Kaz Brekker n-ar fi 
putut s-o spargă. 

Au intrat într-un hol boltit, rece și gol, scăldat în aceeași 
lumină intensă ca și celulele din sectorul închisorii. Nicio 
lumânare, niciun felinar cu gaz. Niciun obiect care putea fi 
manipulat de Furtunoși sau Inferni. 

Nina a mijit ochii: 

— Unde suntem? 

— În vechea vistierie. Tezaurul a fost mutat de aici cu ani în 
urmă. Clădirea a fost transformată în laborator. 

Laborator. Pe Nina au trecut-o fiori reci: 

— De ce? 

— Mititică și curioasă. 

Sunt aproape cât tine de înaltă, și-a spus ea. 

— Vistieria deja era un loc foarte sigur și bine poziţionat pe 
Insula Albă, deci a fost alegerea logică pentru amenajarea unui 
astfel de spaţiu. 

Vorbele lui erau inofensive, dar ghemul de spaimă care îi 
apăsa pieptul s-a mărit, transformându-se într-un pumn rece. 
Nina și-a potrivit pasul cu al lui Brum pe holul înalt, trecând pe 
lângă uși albe, fiecare cu câte o ferestruică. 

— Am ajuns, a spus Brum, oprindu-se în faţa unei uși care 
părea identică cu celelalte. 

Nina s-a uitat pe ferestruică. Celule erau identice cu cele de la 
ultimul etaj al închisorii, dar fereastră de observare era în 
celălalt capăt - o oglindă mare ocupa jumătate din peretele 
opus. Înăuntru a văzut un băiat într-o Kefta zdrenţuită care se 
plimba neliniștit de colo-colo, bolborosind și scărpinându-și 
mâinile. Avea ochii goi și părul vâlvoi. Arăta la fel ca Nestor 
înainte să moară. Grisha nu se îmbolnăvesc, și-a spus în sinea 
ei. Dar era un altfel de boală. 

— Nu pare foarte ameninţător, a spus ea. 


Brum s-a așezat în spatele ei, iar Nina i-a simţit respiraţia pe 
ureche când i-a răspuns: 

— Oh, crede-mă, este. 

Nina a simţit furnicături pe piele, dar a făcut un efort și s-a 
sprijinit ușor cu spatele de el: 

— Pentru ce îl ţineţi aici? 

— Pentru viitor. 

Nina s-a întors, așezându-și palmele pe pieptul lui. 

— Mai sunt și alţii? 

Brum a oftat nerăbdător și a condus-o la următoarea ușă. 
Înăuntru, o fată stătea întinsă pe o parte, faţa fiindu-i acoperită 
de părul încâlcit. Era îmbrăcată într-o rochie murdară, iar braţele 
îi erau acoperite de vânătăi. Brum a ciocănit cu putere în geam, 
făcând-o pe Nina să tresară. 

— Haide, arată-ne ceva, a batjocorit-o el, dar fata a rămas 
nemișcată. 

Degetul lui Brum s-a apropiat de un buton de alamă aflat în 
dreptul deschizăturii. 

— Dacă vrei să vezi ceva spectaculos, pot să apăs pe buton. 

— Ce face? 

— Lucruri frumoase. Ba chiar miraculoase. 

Nina și-a închipuit că butonul i-ar fi administrat cumva fetei o 
doză de jurda parem. Pentru amuzamentul ei. L-a tras pe Brum 
deoparte: 

— Nu-i nevoie. 

— Am crezut că vrei să vezi un Grisha folosindu-și puterea. 

— Ah, vreau, dar fata asta nu pare să fie foarte distractivă. 
Mai sunt și alții? 

— Aproape treizeci. 

Nina a tresărit. Armata a Doua aproape că fusese anihilată în 
războiul civil din Ravka. Nu putea suporta ideea că acolo erau 
închiși treizeci de Grisha. 

— Şi toţi sunt în starea asta? a întrebat ea. 

Brum a ridicat din umeri și a condus-o pe un coridor: 

— Unii se simt mai bine. Alţii, mai rău. Dacă îţi găsesc unul 
mai plin de viaţă, ce recompensă o să primesc? 

— O să-mi fie mai ușor să-ţi arăt, a zis ea drăgăstos. 

Nina se săturase să vadă Grisha înfometați și speriaţi. Avea 
nevoie de Yul-Bayur. Brum sigur știa unde se află. In vistierie nu 
era nimeni. Nu văzuse nicio gardă înăuntru. Dacă îl putea duce 


pe Brum pe un coridor pustiu suficient de departe de ușa de la 
intrare, încât să nu poată fi auziți de soldaţii care o păzeau... 
Oare ar fi putut ea să tortureze un drüskelle neînduplecat? L-ar 
fi putut face să vorbească? S-a gândit că da. l-ar fi astupat nările 
și i-ar fi apăsat laringele. Câteva minute de sufocare l-ar fi putut 
face mai docil. 

— Poate găsim un colț mai liniștit, a sugerat ea. 

Brum și-a bombat pieptul. 

— Pe aici, dirre, a spus el, folosind cuvântul kaelish pentru 
„dragă“. 

A condus-o pe un hol pustiu și a descuiat o ușă cu o cheie 
circulară. 

— E un loc destul de liniștit, a spus el cu o mică plecăciune. 
Un pic de intimitate și o atmosferă plăcută. 

Nina i-a făcut cu ochiul și a intrat în încăpere, trecând pe 
lângă el. Se aștepta să fie un fel de birou sau o cameră de 
odihnă pentru gărzi. Dar înăuntru nu era niciun birou și niciun 
pat. Camera era complet goală - exceptând gura de scurgere 
din mijlocul podelei. 

Nina s-a întors la timp ca să vadă ușa trântindu-se în urma ei. 

— Nu! a striga ea, zgâriind ușa cu unghiile - ușa nu avea 
clanță. 

În deschizătura cu geam a apărut faţa lui Brum. Avea ochi reci 
și o mină arogantă: 

— Poate am exagerat spunând că atmosfera e plăcută, dar cu 
siguranţă ai parte de intimitate, Nina. 

Nina s-a dat în spate. 

— Așa te cheamă, nu-i așa? a spus el. Chiar ai crezut că n-am 
să te recunosc? Tin minte feţișoara ta încăpăţânată de pe navă 
și avem dosare pentru toţi Grisha activi din Ravka. Am grijă să-i 
rețin pe toţi - chiar și pe cei care sper că au fost înghiţiţi de 
mare. 

Nina a ridicat mâinile. 

— Haide, a spus el. Sparge-mi ochii. Strivește-mi inima. Ușa n- 
o să se deschidă, iar înainte să-mi poţi cobori pulsul, o să apăs 
pe butonul ăsta. 

Nina nu vedea butonul, dar și-a imaginat că Brum ţinea 
degetul foarte aproape de el. 


— Ştii ce face? Ai văzut ce efecte are jurda parem. Ai vrea să 
le simţi și tu? Își face efectul când e administrat sub formă de 
praf, dar e și mai puternic sub formă de gaz. 

Nina a înlemnit. 

— Fată deşteaptă. 

Rânjetul lui i-a zbârlit părul pe mâini. N-am să mă rog de el, 
și-a spus Nina în sinea ei. Dar știa că o va face. Dacă îi intra 
drogul în organism, nu avea cum să-i împiedice efectul. A tras o 
gură mare de aer. Un gest inutil, chiar copilăros, dar avea de 
gând să-l ţin în piept cât de mult putea. 

Brum a făcut o pauză. 

— Nu. Nu eu trebuie să mă răzbun pe tine. E cineva care are 
să-ţi plătească mult mai multe. 

A dispărut și în fereastră a apărut faţa lui Matthias, care a 
fixat-o cu o privire aspră. 

— De ce? a șoptit Nina, neștiind dacă o puteau auzi prin ușă. 

— Chiar ai crezut că o să-mi trădez poporul? a spus Matthias 
cu scârbă în glas. Că am să renunţ la cauza pentru care am 
luptat toată viaţa? Am venit să-l previn cât am putut de repede. 

— Dar ai spus... 

— Tara mai presus de propria viaţă, Zenik. E ceva ce n-ai 
înţeles niciodată. 

Nina a dus o mână la gură. 

— Poate n-o să mai fiu niciodată druske!/le, a spus el. Poate o 
să trăiesc toată viaţa împovărat de acuzaţia c-aș fi negustor de 
sclavi, dar am să găsesc altă cale de a-mi servi ţara. Și am să te 
văd drogată cu /jurda parem. Am să te văd omorându-ţi semenii 
și implorând să mai primești o doză. Am să te văd trădându-i pe 
cei pe care îi iubești așa cu mi-ai cerut tu să-mi trădez semenii. 

— Matthias... 

Dar Matthias a lovit geamul cu pumnul: 

— Să nu-mi rostești numele! 

Apoi a zâmbit - un zâmbet rece și necruţător precum marea 
nordului. 

— Bine-ai venit la Curtea de Gheaţă, Nina Zenik. Acuma 
suntem chit. 

De undeva de afară, s-au auzit bătând clopotele Protocolului 
Negru. 


35. Matthias 


Unsprezece ceasuri 

— E foarte frumoasă, a spus Brum. A trebuit să fii puternic să 
nu te lași sedus de ea. 

Si totuși, m-a sedus, și-a spus Matthias. Și nu doar cu 
frumusețea ei. 

— Alarma..., a spus Matthias. 

— Compatrioţii ei, fără îndoială. 

— Dar... 

— Matthias, oamenii mei deţin situaţia sub control. Insula de 
Gheaţa e în siguranţă. 

A aruncat o privire în celula Ninei. 

— Am putea apăsa butonul chiar acum. 

— N-o să devină periculoasă? 

— Am amestecat jurda parem cu un sedativ care îi face mai 
docili. Încă ne străduim să găsim proporţia corectă, dar o s-o 
găsim. În plus, de la a doua doză, dependenţa ne asigură 
controlul asupra lor. 

— Nu de la prima doză? 

— Depinde de Grisha. 

— De câte ori aţi făcut asta? 

Brum a râs: 

— N-am numărat. Dar crede-mă, o să fie atât de disperată 
după o nouă doză de jurda parem, încât n-o să îndrăznească să 
facă ceva împotriva noastră. E o transformare remarcabilă. Cred 
că o să-ţi placă. 

Lui Matthias i s-a strâns stomacul: 

— Deci aţi păstrat omul de știință în viață? 

— A făcut tot ce i-a stat în putinţă să reproducă procesul de 
fabricare a drogului, dar e complicat. Uneori funcţionează, dar 
alteori e doar un praf fără niciun efect. Câtă vreme ne poate fi 
de folos, îl ținem în viaţă. 

Brum a pus mâna pe umărul lui Matthias, îmblânzindu-și 
privirea aspră: 

— Nu-mi vine să cred că ești în viaţă, că te văd în carne și 
oase. Am crezut că ești mort. 

— La fel am crezut și eu despre dumneavoastră. 

— Când te-am văzut în sala de bal, abia te-am recunoscut, 
chiar și în uniformă. Ești atât de schimbat... 


— A trebuit s-o las pe vrăjitoare să-mi facă niște retușuri. 

Scârba lui Brum era evidentă. 

— l-ai dat voie să... 

Văzându-i dezgustul, Matthias s-a rușinat de felul cum 
reacţionase și el la început față de Nina. 

— A trebuit, a răspuns. Trebuia s-o fac să creadă că eram 
dedicat misiunii ei. 

— S-a terminat acum, Matthias. În sfârșit ești în siguranţă, 
printre semenii tăi. 

Brum s-a încruntat. 

— Ceva nu-ţi dă pace. 

Matthias s-a uitat în celula alăturată, apoi în următoarea și în 
următoarea, înaintând pe culoar, urmat de Brum. Unii dintre 
prizonierii Grisha erau agitaţi și se plimbau de colo-colo. Alţii 
stăteau cu faţa lipită de geam, iar alţii zăceau pe podea. 

— Nu se poate să fi aflat de parem de mai mult de o lună. De 
câtă vreme e amenajată închisoarea asta? 

— Am pus să fie construită cu aproape cincisprezece ani în 
urmă, cu aprobarea regelui și a consiliului său. 

Matthias s-a oprit: 

— Acum cincisprezece ani? De ce? 

— Aveam nevoie de un loc unde să-i ţinem pe Grisha după 
proces. 

— După proces? Când Grisha sunt găsiţi vinovaţi, sunt 
condamnaţi la moarte. 

Brum a ridicat din umeri: 

— Da, sunt condamnaţi la moarte, dar sentinţa e pusă în 
aplicare cu întârziere. Am descoperit cu mult timp în urmă că 
Grisha se pot dovedi niște resurse utile. 

Resurse. 

— Mi-aţi spus că trebuie eradicaţi. Că sunt o nenorocire 
abătută asupra pământului. 

— Şi chiar sunt, atunci când încearcă să treacă drept oameni. 
Nu sunt capabili de gândire dreaptă, de moralitate umană. 
Trebuie să fie controlaţi. 

— De asta aţi vrut parem? a întrebat Matthias uimit. 

— Ani de zile, am încercat propriile noastre metode, cu un 
succes limitat. 

— Dar aţi văzut ce poate face /jurda parem, ce pot face Grisha 
sub efectul ei... 


— O pușcă nu e rea în sine. Și nici o sabie. Jurda parem ne 
asigură supunerea lor. Îi transformă pe Grisha în ceea ce au fost 
dintotdeauna meniţi să fie. 

— Armata a Doua? a întrebat Matthias, cu dispreţ în glas. 

— O armată e făcută din soldaţi. Creaturile astea s-au născut 
să fie niște arme. S-au născut să-i servească pe soldaţii lui Djel, 
a spus Brum, strângându-l de umăr. Vai, Matthias, cât de mult 
mi-ai lipsit. Credinţa ta a fost întotdeauna atât de pură. Mă 
bucur că ai reţineri față de metoda asta, dar e șansa noastră să 
dăm lovitura de graţie. Ştii de ce e atât de greu să-i omori pe 
Grisha? Pentru că nu-s de pe lumea asta. Dar sunt foarte buni 
când vine vorba să se omoare între ei. E ceea ce ei numesc: 
„Asemănătorul cheamă asemănătorul“. Așteaptă să vezi ce 
rezultate am obţinut, armele pe care Fabrikatorii lor ne-au ajutat 
să le construim. 

Matthias s-a uitat în spate. 

— Nina Zenik a rămas un an în Kerch, încercând să-mi obţină 
libertatea. Nu știu dacă asta sunt acţiunile unui monstru. 

— Poate o viperă să stea nemișcată înainte să atace? Poate 
un câine sălbatic să-ţi lingă mâna înainte să ţi se repeadă la 
gât? Un Grisha e capabil de bunătate, dar asta nu-i schimbă 
natura fundamentală. 

Matthias a stat pe gânduri. În minte i-a apărut imaginea Ninei 
rămasă îngrozită în celulă când ușa s-a închis în urma ei. Işi 
dorise s-o vadă întemniţată, pedepsită așa cum fusese pedepsit 
și el. Și totuși, după toate întâmplările prin care trecuseră 
împreună, n-a fost surprins de durerea pe care a simţit-o când i 
s-a îndeplinit dorinţa. 

— Cum e omul de știință shuhan? l-a întrebat el pe Brum. 

— Încăpăţânat. Încă își plânge tatăl. 

Matthias nu știa nimic despre tatăl lui Yul-Bayur, dar avea de 
pus o întrebare mai importantă: 

— E în siguranţă? 

— Vistieria e locul cel mai sigur de pe insulă. 

— E închis aici, împreună cu Grisha? 

Brum a încuviinţat din cap: 

— Seiful principal a fost transformat într-un laborator pentru 
el. 

— Şi e sigur? 


— Cheia e la mine, a spus Brum, lovind ușor discul care îi 
atârna la gât. Și e păzit zi și noapte. Doar câţiva oameni de 
încredere știu că e aici. E târziu și trebuie să mă asigur că au 
fost luate măsurile impuse de Protocolul Negru, dar dacă vrei, te 
duc să-l vezi mâine. 

Brum l-a cuprins cu braţul pe după umeri. 

— lar mâine o să ne ocupăm de întoarcerea ta și de reintrarea 
ta în drepturi. 

— Dar încă sunt acuzat de trafic cu sclavi. 

— O să ne fie foarte ușor s-o facem pe fată să semneze o 
declaraţie prin care își retrage acuzaţiile. Crede-mă, după ce 
gustă prima oară din jurda parem, o să facă tot ce-i cerem, ba 
chiar mai mult. Va fi nevoie de o înfățișare la tribunal, dar jur că 
ai să porţi din nou culorile drüskelle, Matthias. 

Culorile druske/le. Matthias le purtase cu multă mândrie. lar 
sentimentele lui pentru Nina îi pricinuiseră multă rușine, pe care 
încă o purta în suflet, care poate că avea să-l însoţească pentru 
totdeauna - îi urâse prea mulţi ani pe Grisha pentru ca rușinea 
să dispară peste noapte. Dar acum, rușinea era doar un ecou, și 
nu simţea decât regret - pentru timpul pe care îl pierduse, 
pentru suferinţa pe care o pricinuise și da, chiar și acum, pentru 
ce urma să facă. 

S-a întors spre Brum, bărbatul care îi fusese mentor și tată. 
Când Matthias își pierduse familia, Brum fusese cel care îl 
recrutase. Matthias era tânăr, furios și complet nepregătit. Dar 
dedicase cauzei tot ce mai rămăsese din sufletul lui frânt. Unei 
cauze. Unei minciuni. Când înţelesese? Când o ajutase pe Nina 
să-l îngroape pe Nestor? Când luptase alături de ea? Sau cu 
mult înainte, când dormise prima oară în braţele lui, pe gheaţă? 
Când îl salvase din naufragiu? ă 

Nina îl nedreptăţise, dar numai ca să-și apere poporul. li 
făcuse rău, dar făcuse tot ce-i stătea în putere ca să îndrepte 
lucrurile. Îi arătase în nenumărate feluri că era cinstită, 
puternică, generoasă și cât se poate de umană, poate mai 
umană decât toţi oamenii pe care îi cunoscuse. lar dacă ea era 
așa, atunci Grisha nu erau răi din fire. Erau ca toată lumea - 
aveau puterea de a face mult bine, dar și mult rău. A nu ţine 
cont de asta ar fi făcut din Matthias un monstru. 


— M-aţi învăţat foarte multe, a spus el. M-aţi învăţat să 
preţuiesc onoarea și puterea. Mi-aţi oferit uneltele răzbunării 
când aveam cea mai mare nevoie de ele. 

— Şi cu aceste unelte o să construim un viitor măreț, 
Matthias. A sosit, în sfârșit, vremea Fjerdei. 

Matthias l-a luat și el pe după umăr pe mentorul său. 

— Nu știu dacă vă înșelaţi în ceea ce-i privește pe Grisha, a 
spus el calm. Dar știu că vă înșelaţi în privinţa ei. 

L-a strâns cu putere pe Brum, folosind o manevră învățată în 
sălile de antrenament cu ecou din fortăreaţa druske//e, săli pe 
care nu avea să le mai vadă niciodată. Brum s-a zbătut câteva 
clipe, dar Matthias l-a ţinut bine, până a simţit că trupul 
comandantului se înmoaie. 

Matthias i-a dat drumul lui Brum, care își pierduse cunoștința, 
dar pe al cărui chip încă rămăsese întipărită furia. Matthias s-a 
străduit să-și întipărească în minte expresia mentorului său. 
Trebuia să și-o amintească. În sfârșit, era un adevărat trădător, 
și trebuia să poarte această povară. 

După ce intraseră în sala de bal, Matthias și Kaz 
supravegheaseră mulţimea dintr-un colţ întunecat de lângă 
scări. O văzuseră pe Nina intrând în acea rochie stridentă, cu 
solzi strălucitori, apoi Matthias îl zărise pe Brum. După ce și-a 
revenit din șocul de a-și vedea mentorul în viaţă, și-a dat seama 
cu groază că o urmărea pe Nina. 

— Brum știe, i-a spus el lui Kaz. Trebuie s-o ajutăm. 

— Fii deștept, Helvar. Poţi s-o salvezi și, în același timp, să-l 
găsești pe Yul-Bayur. 

Matthias a dat din cap și s-a avântat în mulţime. 

— Decenţă, i-a sugerat Kaz în șoaptă. E ca o apă de colonie 
ieftină. 

L-a abordat pe Brum pe scări: 

— Domnule comandant... 

— Nu acum. 

Matthias a fost nevoit să pășească în faţa lui: 

— Domnule comandant. 

Brum s-a oprit. Pe chip i s-a citit mai întâi furia că i se tăiase 
calea, apoi nedumerirea, iar în cele din urmă, uimirea. 

— Matthias? a șoptit el. 

— Vă rog, a spus Matthias grăbit, acordaţi-mi câteva clipe să 
vă explic. În sală e o Grisha care vrea să vă asasineze unul 


dintre prizonieri. Dacă aveţi răbdare, vă pot explica planul ei și 
cum poate fi împiedicat. 

Brum i-a făcut semn altui druske/le s-o supravegheze pe Nina 
și l-a condus pe Matthias într-o nișă de sub scări. 

— Te ascult, i-a spus el în șoaptă. 

Și Matthias i-a spus adevărul - doar o parte din el: cum 
scăpase din naufragiu, deși fusese cât pe ce să se înece, 
acuzaţia falsă a Ninei cum că ar fi fost negustor de sclavi, 
întemnițarea la Poarta ladului și promisiunea că va obţine 
achitarea. A dat toată vina pe Nina, fără să sufle o vorbă despre 
Kaz și ceilalţi. Când Brum a întrebat dacă Nina era singură în 
această misiune, i-a răspuns doar că nu știa. 

— Își închipuie că o aștept s-o conduc pe podul secret. Am 
venit să vă caut imediat ce am rămas singur. 

O parte din el era scârbită de ușurința cu care minciunile i se 
dezlipeau de pe buze, dar nu voia s-o lase pe Nina la mila lui 
Brum. 

Acum, s-a uitat la mentorul lui, care zăcea inconștient, cu 
gura întredeschisă. Unul dintre lucrurile pe care le admirase cel 
mai mult la el era neînduplecarea lui, voinţa de a face lucruri 
murdare pentru binele cauzei. Dar lui Brum îi plăcea ce le făcea 
acestor Grisha, ce le-ar fi făcut fără să stea pe gânduri Ninei și 
lui Jesper. Poate că pentru Brum aceste lucruri murdare nu 
fuseseră niciodată la fel de dificile ca pentru Matthias. Poate că 
nu fuseseră o datorie sacră, dusă la îndeplinire fără tragere de 
inimă pentru binele Fjerdei, ci fuseseră o bucurie. 

Matthias a scos cheia de la gâtul lui Brum și l-a târât într-o 
celulă goală, proptindu-l în capul oaselor lângă perete. Lui 
Matthias nu-i plăcea că-l lăsa acolo, cu bărbia sprijinită în piept 
și cu picioarele rășchirate, lipsit de orice demnitate. Nu-i plăcea 
să se gândească la rușinea care avea să-l copleșească, un 
războinic trădat de cineva căruia îi oferise încrederea și 
afecțiunea lui. Cunoștea foarte bine această durere. 

Matthias și-a lipit pentru câteva clipe fruntea de a lui Brum. 
Ştia că mentorul lui nu-l putea auzi, dar tot i-a spus: 

— Viaţa pe care o trăieşti și ura pe care o nutrești sunt o 
otravă. Nu mai pot bea din ea. 

Apoi a încuiat ușa celulei și a luat-o la fugă pe coridor, spre 
Nina, spre ceva mai mult. 


36. Jesper 

Unsprezece ceasuri 

Jesper aștepta lângă fanta din zid, o ascunzătoare perfectă 
pentru un trăgător ca el. Ce-am făcut? s-a întrebat el. Dar 
sângele îi clocotea în vine, avea pușca la umăr și lumea avea 
iarăși sens. 

Dar unde erau gărzile? Jesper se aștepta să dea buzna în 
curtea interioară imediat ce el și Wylan declanșau Protocolul 
Negru. 

— Gata! a strigat Wylan din spatele lui. 

Lui Jesper nu-i plăcea ideea de a părăsi un loc ferit înainte de 
a-și dea seama ce se întâmplă, dar nu mai aveau mult timp și 
trebuia să ajungă pe acoperiș. 

— Bine, să mergem. 

Au coborât treptele în fugă, dar, chiar când se pregăteau să 
iasă de sub arcada porţii, șase gărzi au dat buzna în curte. 
Jesper s-a oprit și a ridicat pușca. 

— Întoarce-te, i-a spus el lui Wylan. 

Dar Wylan i-a făcut semn cu mâna. 

— la uite. 

Gărzile nu s-au apropiat de poartă, toată atenţia lor era 
îndreptată asupra unui bărbat în haine de stofă kaki, care stătea 
în picioare lângă una dintre lespezile de piatră. Uniforma aia... 

O femeie a ieșit din zid - o siluetă de ceaţă pâlpâitoare care s- 
a solidificat lângă străinul cu uniformă. 

— Iscă-Valuri, a spus Wylan. 

— Shuhani. 

Gărzile au deschis focul, iar cei doi Iscă-Valuri au dispărut și 
au reapărut în spatele soldaţilor, ridicând mâinile. 

Gărzile au ţipat și au scăpat armele, o ceaţă roșie formându- 
se în jurul lor. Ceaţa a devenit mai densă, iar ţipetele mai 
stridente, în timp ce carnea părea să li se strângă pe oase. 

— E sângele lor, a spus Jesper, simțind cum i se ridică fierea 
în gâtlej. Pe toţi sfinţii, îi seacă de sânge! 

Sângele alcătuia un fel de bălți plutitoare, care reproduceau 
vag forma trupurilor - umbre lucioase de culoarea rubinului care 
s-au spart de pământ în clipa în care gărzile s-au prăbușit, 
pielea fleșcăită atârnând în pliuri grotești pe trupurile lor 
deshidratate. 


— Înapoi pe scară, a șoptit Jesper. Trebuie să plecăm de aici. 

Dar era prea târziu. Femeia Iscă-Valuri dispăruse. În clipa 
următoare, a apărut pe trepte. S-a sprijinit cu mâinile de cele 
două balustrade și l-a izbit pe Wylan cu cizmele în piept, 
dărâmându-l peste Jesper. Amândoi s-au prăbușit pe lespezile 
negre din curte. 

Pușca lui Jesper a fost smulsă și azvârlită cu un zăngănit. 
Jesper a încercat să se ridice, dar Grisha l-a lovit peste ceafă. În 
clipa următoare, Jesper zăcea lângă Wylan, iar cei doi Iscă-Valuri 
stăteau în picioare lângă ei. Grisha au ridicat mâinile, iar Jesper 
a văzut formându-se deasupra lui o pâclă subţire și roșie. Avea 
să fie secat de sânge. A simţit că-l lasă puterile. S-a uitat în 
stânga, dar pușca era prea departe. 

— Jesper, a icnit Wylan. Metal. Eşti Fabrikator. 

Apoi a început să ţipe. 

Jesper a înţeles într-o clipă. Era o luptă pe care n-o putea 
câștiga cu o pușcă. Nu avea timp să gândească, nici să se 
îndoiască. 

A ignorat durerea care îi sfâșia pielea, concentrându-și toată 
atenţia asupra așchiilor și particulelor minuscule de metal care i 
se prinseseră de haine când slăbiseră zaua lanţului. Nu era un 
Fabrikator bun, dar cei doi Grisha nu se așteptau nici să fie 
Fabrikator. Jesper și-a aruncat mâinile în faţă și bucăţelele de 
metal i s-au desprins de pe uniformă sub forma unui nor 
strălucitor care a plutit în aer o fracțiune de secundă înainte să 
se năpustească asupra celor doi Iscă-Valuri. 

Femeia a ţipat când așchiile i-au străpuns carnea și a încercat 
să se transforme în ceaţă. Celălalt Iscă-Valuri a făcu la fel, 
lichefiindu-și trăsăturile, dar solidificându-se la loc, cu fața 
cenușie, presărată cu bucățele de metal. Jesper nu s-a oprit. A 
împins așchiile mai adânc în organele lor. Simţea că încercau să 
preia controlul asupra particulelor, și dacă ar fi fost vorba de un 
glonţ sau de o sabie, probabil ar fi reușit, dar bucăţelele de oţel 
erau prea multe și prea mici. Femeia s-a apucat cu mâinile de 
burtă și a căzut în genunchi. Bărbatul a ţipat, scuipând flegme 
negre de sânge amestecat cu metal. 

— Ajută-mă, a scâncit femeia. 

Contururile trupului ei tremurau, estompându-se în timp ce 
încerca să se transforme în ceaţă. 


Jesper a coborât mâinile și, împreună cu Wylan, s-a îndepărtat 
de trupurile celor doi Iscă-Valuri. 

Erau pe moarte? Oare tocmai își omorâse doi semeni? Jesper 
nu voise decât să supravieţuiască. S-a gândit din nou la 
stindardul din sala de antrenamente, la toate acele fâșii roșii, 
albastre și violet. 

Wylan l-a tras de braț. Faţa lui părea ușor transparentă și i se 
vedeau venele. 

— Jesper, trebuie să mergem. 

Jesper a încuviinţat lent din cap. 

— Acum. 

Jesper s-a forţat s-o ia din loc, să-l urmeze pe Wylan și să se 
caţăre pe funie până la acoperiș. Se simţea ametit și debusolat. 
Ştia că ceilalți se bazau pe el. Trebuia să meargă mai departe. 
Dar simţea că lăsase o parte din el în curte, ceva ce nici măcar 
nu știuse că era important pentru el, ceva impalpabil ca ceața. 


37. Nina 


Unsprezece ceasuri și un sfert 

Când Matthias a deschis ușa de la celulă, Nina a șovăit o 
clipă. Nu s-a putut abţine. Avea să ţină minte toată viața 
cruzimea de pe faţa lui Matthias când apăruse la fereastră, 
precum și îndoiala pe care i-o sădise în suflet. Văzându-l în prag, 
îndoiala a copleșit-o din nou, dar când i-a întins mâna, și-a dat 
seama că nu mai avea motive să se teamă. 

A alergat spre Matthias, care a luat-o în braţe. 

Matthias și-a adâncit faţa în părul ei. Nina i-a simţit buzele pe 
ureche când i-a spus: 

— Nu vreau să te mai văd niciodată așa. 

— Te referi la rochie sau la celulă? 

Matthias a izbucnit în râs: 

— Categoric la celulă. 

Apoi i-a cuprins faţa cu palmele: 

— Jer molle pe oonet. Enel mord je nej afva trohem verret. 

Nina a înghiţit nodul care i s-a pus în gât. Știa cuvintele 
acelea și adevărata lor semnificaţie. Am fost menit să te apăr. 
Doar moartea mă va împiedica să-mi țin jurământul. Era 
jurământul pe care îl făceau drüskelle față de Fjerda. lar acum 
era promisiunea pe care Matthias i-o făcea ei. 

Nina știa că ar fi trebuit să-i răspundă cu ceva profund, ceva 
frumos, dar în schimb i-a spus adevărul. 

— Dacă scăpăm cu viaţă de aici, o să te sărut până o să leșini. 

Pe chipul său s-a așternut un zâmbet, iar Nina abia aștepta ca 
ochii lui să-și recapete culoarea albastră. 

— Yul-Bayur e în seif, a spus el. Să mergem. 

În timp ce alerga pe hol în urma lui Matthias, în urechile Ninei 
răsunau clopotele Protocolului Negru. Dacă Brum știa de ea, 
erau mari șanse să știe și ceilalţi drüskelle. Şi în scurtă vreme 
aveau să vină după comandantul lor. 

— Te rog, spune-mi că Mâini-Murdare n-a dispărut din nou, a 
zis ea. 

— L-am lăsat în sala de bal. Urmează să ne întâlnim cu el 
lângă frasin. 

— Ultima oară când am trecut pe lângă el, era înconjurat de 
driiskelle. 

— Poate ne scapă de ei Protocolul Negru. 


— Dacă scăpăm de druskelle, n-o să scăpăm de Kaz - nu dacă 
îl omorâm pe Yul-Bayur... 

Matthias a ridicat o mână, făcându-i semn să se oprească 
înainte să dea următorul colţ. S-au apropiat cu grijă, iar când au 
ieșit de după el Nina l-a adormit imediat pe soldatul postat la 
ușa seifului. Matthias i-a luat pușca, apoi a băgat cheia circulară 
în încuietoare și ușa circulară a seifului s-a deschis. 

Nina a ridicat mâinile, pregătindu-se să atace. Au așteptat 
amândoi, cu inimile duduindu-le în piept, ca ușa să se deschidă 
de tot. 

Încăperea era la fel de albă ca și celelalte, dar nicidecum 
goală. Mesele lungi dinăuntru erau pline cu pahare de laborator 
așezate deasupra unor flăcărui albastre, cu dispozitive de 
încălzire și de răcire, cu sticluţe pline cu prafuri în diferite 
nuanţe de portocaliu. Un perete era acoperit cu o tablă de scris 
enormă acoperită cu ecuaţii scrise cu creta, iar cel din faţa lui 
era plin de cutii din sticlă cu uși metalice. În ele erau plante 
înflorite de jurda, iar Nina bănuia că erau cutii încălzite. Lângă 
cel de-al treilea perete se afla un pat cu lenjeria mototolită, 
înconjurat de hârtii și carnete. Pe pat stătea picior peste picior 
un băiat shuhan. S-a uitat ţintă la ei, cu părul căzut pe frunte și 
cu un carnet în braţe. Nu putea să aibă mai mult de 
cincisprezece ani. 

— N-am venit să-ţi facem rău, a spus Nina în shuhană. Unde e 
Bo Yul-Bayur? 

Băiatul și-a dat la o parte părul care îi acoperea ochii aurii: 

— A murit. 

Nina s-a încruntat. Oare informaţiile lui Van Eck erau greșite? 

— Atunci ce-s toate astea? 

— Aţi venit să mă omorâţi? 

Nina nu știa ce să răspundă. 

— Sesh-uyeh? a încercat ea. 

Pe fața băiatului s-a citit ușurarea: 

— Sunteţi kerchieni. 

Nina a dat din cap: 

— Am venit să-l salvăm pe Bo Yul-Bayur. 

Băiatul și-a ridicat genunchii la piept, cuprinzându-i cu 
braţele: 

— Nu mai poate fi salvat. Tata a murit când fjerdanii au 
încercat să-i împiedice pe kerchieni să ne ducă la Ahmrat Jen, le- 


a explicat el cu voce tremurătoare. A fost omorât în schimbul de 
focuri. 

Tatăl meu. Nina i-a tradus lui Matthias, încercând să înţeleagă 
ce însemnau toate astea. 

— A murit? a întrebat Matthias, umerii săi lați căzând ușor. 

Nina și-a dat seama ce era în mintea lui: înduraseră atât de 
multe și făcuseră eforturi atât de mari, iar Yul-Bayur murise 
demult. 

Însă fjerdanii aveau un motiv pentru care îl păstraseră în viaţă 
pe fiul lui. 

— Te-au pus să reproduci formula, a spus ea. 

— L-am ajutat în laborator, dar nu-mi amintesc tot, a spus el, 
apoi și-a mușcat buza: Și am și tras de timp. 

Parem-ul administrat de fjerdani prizonierilor Grisha provenea 
probabil din stocul pe care Bo Yul-Bayur îl adusese în Kerch. 

— Şi poţi? a întrebat Nina. Poţi să reproduci formula? 

Băiatul a ezitat: 

— Cred că da. 

Nina și Matthias au schimbat o privire. 

Nina a înghiţit. Mai omorâse oameni. Mai omorâse chiar în 
noaptea aceea, dar acum era diferit. Băiatul din faţa ei nu avea 
o pușcă îndreptată spre ea și nici nu încerca să-i facă rău. Dacă 
i-ar fi pus capăt vieţii, pe lângă faptul că ar fi fost o crimă, ar fi 
însemnat și să-i trădeze pe lnej, Kaz, Jesper și Wylan. Oameni 
care chiar în clipa aceea își riscau viaţa pentru o recompensă pe 
care nu aveau s-o primească niciodată. Dar apoi s-a gândit la 
Nestor zăcând mort în zăpadă, la celulele pline cu Grisha 
chinuiţi - și toate se întâmplaseră din cauza acelui drog. 

Nina a ridicat braţele. 

— Îmi pare rău. Dacă ai să reușești, ai să abaţi asupra lumii 
suferințe nesfârșite. 

Băiatul s-a uitat la ea ferm, ridicând bărbia cu o mină 
încăpăţânată, ca și când ar fi știut că acel moment ar fi putut 
veni. Era evident ce trebuia făcut. Să-l omoare pe băiat repede, 
fără dureri. Să distrugă laboratorul și tot ce era în el. Să șteargă 
de pe fața pământului secretul jurdei parem. Ca să omori un 
butuc de vie, nu e de ajuns să-i tot tai lăstarii, ci trebuie s-o 
smulgi din pământ cu tot cu rădăcini. Și totuși, îi tremurau 
mâinile. Nu așa gândeau drüskelle? Să distrugi ameninţarea, s-o 
anihilezi, chiar dacă omul din faţa ta era nevinovat. 


— Nina, i-a spus Matthias blând, e doar un copil. E unul dintre 
noi. 

Unul dintre noi. Un băiat nu cu mult mai tânăr decât ea, prins 
într-un război la care nu alesese să ia parte. Un supravieţuitor. 

— Cum te cheamă? a întrebat ea. 

— Kuwei. 

— Kuwei Yul-Bo, a început Nina. 

Oare avea să-i comunice sentința? Să-l ierte? Să-i ceară 
iertare? Când și-a recăpătat vocea, a spus doar atât: 

— Cât de repede poţi să distrugi laboratorul ăsta? 

— Repede, a spus el. 

A spintecat aerul cu o mână și flăcările de sub un pahar de 
sticlă s-au înălţat într-un arc albastru. 

Nina s-a uitat ţintă la el. 

— Eşti Grisha. Un Inferni. 

Kuwei a încuviinţat din cap: 

— Jurda parem a fost o greșeală. Tata se străduia să găsească 
un mijloc să-mi ascundă puterile. Era Fabrikator. Un Grisha, la 
fel ca mine. 

Gândurile se învălmășeau în mintea Ninei: Bo Yul-Bayur, un 
Grisha care se ascundea la vedere, chiar între graniţele Shu 
Hanului? Dar nu avea timp să reflecteze la toate astea. 

— Trebuie să distrugem cât mai mult din rezultatele muncii 
tale, a spus ea. 

— Am combustibili, a răspuns Kuwei, începând să adune hârtii 
și mostre de jurda. Pot să declanșez o explozie. 

— Trebuie distrus doar seiful. Sunt și Grisha aici. 

Și gărzi. Şi mentorul lui Matthias. Nina l-ar fi lăsat pe Brum să 
moară cu dragă inimă, dar Matthias, deși își trădase 
comandantul, sigur n-ar fi vrut să-l vadă făcut bucăţi pe bărbatul 
care îi devenise un al doilea tată. Inima ei se revolta la gândul 
că aveau să lase Grisha în urmă, dar n-ar fi avut cum să-i ducă 
pe toţi în port. 

— Să-i lăsăm pe ceilalţi, le-a spus ea lui Matthias și Kuwei. 
Trebuie s-o luăm din loc. 

Kuwei a pus câteva flacoane pline cu lichid deasupra 
arzătoarelor: 

— Eu sunt gata. 

Au aruncat o privire pe coridor și au pornit în fugă spre ieșire. 
Nina se aștepta ca după fiecare colţ să dea buzna spre ei 


driiskelle sau gărzi, însă au străbătut holurile fără nicio piedică. 
S-au oprit când au ajuns la ieșire. 

— În stânga e un labirint din gard viu, a spus Nina. 

Matthias a dat din cap: 

— O să ne ascundem în spatele lui, apoi o s-o luăm la fugă 
spre frasin. 

Când au deschis ușa, gălăgia clopotelor a devenit aproape 
insuportabilă. Nina a văzut Orologiul Străbunilor pe cea mai 
înaltă dintre turlele argintii ale palatului, cadranul lui strălucind 
ca o lună. Luminile puternice proiectate din turnurile de pază 
măturau Insula Albă, iar strigătele soldaţilor se auzeau de peste 
tot. 

Nina s-a lipit de perete, ţinându-se după Matthias, la 
adăpostul umbrei. 

— Grăbiţi-vă, a spus Kuwei, aruncând o privire îngrijorată spre 
laborator. 

— Pe aici, a spus Matthias. Labirintul... 

— Stai! a strigat cineva. 

Prea târziu. Gărzile au dat buzna spre ei dinspre labirint. Nu 
puteau decât s-o ia la fugă. Au ieși pe ușă, au trecut de 
colonadă și au ajuns în curtea circulară. Erau drüskelle peste tot 
- și în faţa, și în spatele lor. Puteau să fie doborâţi în orice clipă. 

Și atunci s-a produs explozia. Nina a simţit-o înainte s-o audă: 
un val de căldură a săltat-o și a azvârlit-o în faţă, apoi s-a auzit o 
bubuitură asurzitoare. Nina s-a izbit de lespezile albe. 

În curte se iscase haos și totul era învăluit în fum. Nina s-a 
ridicat cu greu în genunchi, cu un ţiuit puternic în urechi. O 
parte a vistieriei se dărâmase, praful și fumul înălțându-se spre 
cerul nopții. 

Matthias deja se apropia de ea împreună cu Kuwei. Nina s-a 
ridicat în picioare. 

— Sten! a strigat o gardă desprinsă dintr-un grup de druske!/le 
care se îndrepta în fugă spre vistierie. Ce faceţi aici? 

— Doar ne bucuram de petrecere! a strigat Nina, revărsând în 
glasul ei toată oboseala și groaza care o copleșiseră. Și apoi... 
apoi... 

li era stânjenitor de ușor să lăcrimeze. 

Una dintre gărzi a ridicat pușca. 

— Arătaţi-mi documentele. 

— Fără documente, Lars. 


Capul vânătorului de vrăjitoare s-a ridicat brusc, iar Matthias a 
făcut un pas în faţă: 

— Te știu de undeva? 

— M-ai știut cândva, deși acuma sunt un pic schimbat. H/e 
marden, Lars? 

— Helvar? a întrebat el. Auzisem... auzisem că ai murit. 

— Chiar am murit. 

Lars s-a uitat de la Matthias la Nina. 

— Asta e Grisha Sfâșie-lnimi pe care Brum a dus-o în vistierie. 

Apoi l-a văzut și pe Kuwei și a înţeles. 

— Trădătorule! a mârâit el spre Matthias. 

Nina a ridicat mâna să-i coboare pulsul lui Lars, dar a surprins 
o mișcare în umbra din dreapta ei. A simţit că o lovește ceva șia 
strigat. Când s-a uitat în jos, a văzut bucle de cabluri 
strângându-se în jurul ei și legându-i braţele de corp. Nu-și 
putea ridica mâinile. Nu-și putea folosi puterea. Matthias a icnit, 
iar Kuwei a strigat când cablurile au ţâșnit din întuneric, 
înfășurându-li-se în jurul trunchiurilor și imobilizându-le mâinile. 

— Noi asta facem, vrăjitoareo, a mâărâit Lars. Vânăm 
lepădături ca tine. Vă știm toate șiretlicurile. 

Apoi l-a lovit peste picioare pe Matthias, care a căzut în 
genunchi cu un geamăt înăbușit. 

— Ne-au spus că ai murit. Am ţinut doliu și am ars crengi de 
frasin pentru tine. Dar acum îmi dau seama că ne protejau de 
ceva mai grav. Matthias Helvar, un trădător care îi ajuta pe 
dușmanii noștri, care s-a aliat cu creaturile monstruoase. 

Lars l-a scuipat pe Matthias în obraz. 

— Cum ai putut să-ţi trădezi ţara și zeul? 

— Djel e zeul vieţii, nu al morții. 

— Au mai venit și alţii aici după Yul-Bayur în afară de tine și 
de creatura asta? 

— Nu, a minţit Nina. 

— Nu pe tine te-am întrebat, vrăjitoareo, a spus Lars. Dar nu 
contează. O să smulgem răspunsurile de la tine cu metodele 
noastre. 

Apoi s-a întors spre Kuwei: 

— lar tu să nu-ţi închipui că n-o să suporţi consecinţele pentru 
asta. 

A făcut un semn cu mâna și, din umbra colonadei, a apărut un 
șir de bărbaţi și băieţi: aruske!//e cu glugile ridicate peste pletele 


blonde care li se vedeau pe la gulere, îmbrăcaţi în negru și 
argintiu, ca niște creaturi născute din crevasele care despicau 
gheaţa nordului. S-au împrăștiat și i-au înconjurat pe Brekker, 
Matthias și Kuwei. 

Nina s-a gândit la celulele albe, cu scurgere în mijlocul 
podelei. Oare fusese distrusă toată rezerva de parem odată cu 
laboratorul lui Kuwei? Cât avea să-i ia să facă încă un lot și la ce 
chinuri aveau s-o supună până atunci? A aruncat o ultimă privire 
disperată în întuneric, rugându-se să-l zărească pe Kaz. Oare îl 
prinseseră și pe el? Sau îi abandonase? Nina era menită să fie 
războinică. Trebuia să se pregătească pentru ce avea să vină. 

Unul dintre drüskelle a pășit spre ei cu un fel de bici cu mâner 
lung de care erau atașate cablurile cu care erau legaţi și i l-a dat 
lui Lars. 

— Îți amintești biciul ăsta, Helvar? a întrebat el. Ar trebui. Ai 
contribuit și tu la proiectarea lui. Cabluri retractabile pentru 
controlul mai multor prizonieri. Prevăzute cu ţepi, desigur. 

Lars a apăsat pe unul dintre cabluri, iar Nina a icnit simțind 
țepii mici care i s-au înfipt în braţe și trunchi. Drüskelle a 
izbucnit în râs. 

— Las-o în pace, a mârâit Matthias cu furie în fjerdană. 

O clipă, Nina a văzut o undă de spaimă pe chipurile foștilor săi 
compatrioți. Matthias era mai robust decât toţi și fusese unul 
dintre liderii lor, poate cel mai bun dintre acești ucigași. Apoi 
Lars a lovit cu putere încă un cablu. Ţepii au ieșit, iar Matthias a 
icnit și s-a îndoit de mijloc, vădindu-și slăbiciunea. 

Pe feţele celor din jur au apărut rânjete pline de cruzime. 

Lars a agitat biciul cu putere și cablurile s-au contractat, 
forțându-i pe Nina, Matthias și Kuwei să pornească în urma lui, 
într-o paradă poticnită. 

— Încă te mai rogi la zeul tău, Helvar? a întrebat Lars când au 
trecut pe lângă arborele sfânt. Crezi că Djel ascultă sclifoselile 
celor care se lasă pângăriți de Grisha? Crezi că...? 

Apoi s-a auzi un icnet ascuţit, ca de animal rănit. Ninei și 
celorlalți le-a luat o clipă să-și dea seama că venise dinspre 
Lars. Fostul camarad al lui Matthias a deschis gura, iar sângele i 
s-a prelins pe bărbie și pe nasturii de argint ai uniformei. Mâna 
lui a scăpat biciul, iar drüskelle cu glugă de lângă el s-a repezit 
să-l înhaţe. 


De la baza arborelui sacru s-a auzit un șir de pocnituri 
stridente. Nina a recunoscut zgomotul - îl mai auzise pe drumul 
de nord înainte să atace furgonul închisorii. Când doborâseră 
copacul. Frasinul a părâit și rădăcinile lui străvechi au început să 
se desprindă din pământ. 

— Nej! a strigat unul dintre druske!//e, și toţi s-au uitat cu gura 
căscată la copacul profanat. Nej! s-a tânguit o altă voce. 

Frasinul s-a înclinat. Era prea mare ca să fie doborât doar cu 
puţin concentrat de sare, dar, după ce s-a aplecat, din gaura 
neagră de sub el s-a auzit un vuiet surd. 

Aici veneau druskelle să audă glasul zeului lor. Şi acum le 
vorbea. 

— O să vă înţepe un pic, a spus drüskelle care ţinea biciul. 

Avea o voce aspră și familiară, iar mâinile îi erau înmănușate: 

— Dar dacă scăpăm cu viaţă, mai încolo o să-mi mulţumiţi. 

Gluga i-a alunecat de pe cap și de sub ea a apărut faţa lui Kaz 
Brekker. Uluiţi, druske//e și-au ridicat puștile. 

— Nu spargeţi discurile de baleen înainte să ajungeţi la fund, 
le-a strigat Kaz. 

Apoi l-a înhăţat pe Kuwei și s-a aruncat cu el în gaura neagră 
de sub rădăcinile copacului. 

Nina a scos un țipăt când cablurile i-au smucit trupul în faţă. A 
alergat împleticit, încercând să-și păstreze echilibrul, și ultimul 
lucru pe care l-a văzut a fost trupul lui Matthias răsturnându-se 
în gaură odată cu ea. A auzit împușcături și a căzut în beznă, în 
frig, în gâtlejul lui Djel, într-un abis nesfârșit. 


38. Kaz 


Unsprezece ceasuri și trei sferturi 

Kaz s-a gândit să tragă cu urechea la discuţia lui Matthias cu 
Brum în sala de bal, dar nu voia s-o piardă din ochi pe Nina când 
erau atâţia druskelle în jur. Pariase pe sentimentele lui Matthias 
pentru Nina, pentru că întotdeauna îi plăcuse riscul. Dar 
adevăratul risc fusese încrederea că cineva atât de onest ca 
Matthias îl putea minţi convingător pe mentorul lui. În cele din 
urmă, se dovedise că fjerdanul avea talente ascunse. 

Kaz i-a urmărit pe Nina și Brum până la vistierie. Apoi se 
ascunsese în spatele unei sculpturi de gheaţă și se concentrase 
asupra sarcinii anevoioase de a regurgita pacheţelele cu 
explozibili pentru rădăcini pregătite de Wylan, pe care le 
înghiţise înainte să atace furgonul de pușcărie. Trebuise să le 
scoată din stomac - împreună cu o punguţă cu pilule de 
cloroform și un set suplimentar de șperacle - la fiecare două 
ore, ca să nu le digere. Nu fusese deloc plăcut. Invăţase trucul 
de la un magician de pe Doaga de Est care scuipase flăcări ani 
de zile, dar murise când înghiţise accidental gaz lampant. 

După ce a terminat, a inspectat perimetrul vistieriei, 
acoperișul, intrarea, dar în cele din urmă nu i-a mai rămas de 
făcut decât să rămână ascuns, să fie vigilent și să-și facă griji 
pentru toate lucrurile care ar fi putut merge prost. Și-a amintit 
de Inej: când se despărțise de ea pe acoperișul ambasadei, era 
înflăcărată de o fervoare nouă, pe care n-o înţelegea, dar a 
recunoscut-o - avea un ţel. Un ţel care îi lumina chipul. Imi iau 
partea și părăsesc Scursurile. li mai spusese și înainte că voia să 
plece din Ketterdam, dar n-o crezuse niciodată. Acum era altfel. 

Era ascuns în umbra colonadei dinspre vest când începuseră 
să răsune clopotele Protocolului Negru, dangătele din Orologiul 
Străbunilor învăluind întreaga insulă și făcând aerul să vibreze. 
Lumina din turnurile de pază s-a revărsat în șuvoaie orbitoare. 
Druiskelle din jurul frasinului și-au întrerupt ritualurile și au 
început să răcnească ordine, iar din turnuri a coborât un val de 
soldaţi care s-au împrăștiat în toată insula. Kaz a așteptat, 
numărând minutele, dar Nina și Matthias nu mai apăreau. Au 
dat de necaz, și-a spus el. Sau poate te-ai înșelat amarnic în 
privința lui Matthias și urmează să plătești pentru toate glumele 
tale pe seama copacului vorbitor. 


Ar fi vrut să intre în vistierie, însă ar fi avut nevoie de un 
camuflaj ca să poată sparge încuietoarea aceea ciudată, iar 
driiskelle mișunau peste tot. Apoi i-a văzut ieșind din vistierie pe 
Nina și Matthias, însoţiţi de cineva care trebuia să fie Bo Yul- 
Bayur. Tocmai când se pregătea să-i strige, s-a produs explozia 
și s-a stârnit haosul. 

Au aruncat laboratorul în aer, și-a spus el, în timp ce îl loveau 
sfărâmăturile vistieriei. Nu le-am cerut să-l arunce în aer. 

Restul a fost improvizație pură și Kaz n-a mai avut timp de 
explicaţii. Îi spusese lui Matthias doar că se vor întâlni lângă 
frasin când se vor auzi clopotele Protocolului Negru. S-a gândit 
că va avea timp să le explice planul înainte să se arunce cu toţii 
în întuneric. Acum, spera doar că nu se vor speria și că, undeva 
jos, avea să-i aștepte norocul. 

Căderea a părut nesfârșită. Kaz spera ca băiatul shuhan pe 
care îl luase în braţe să fi fost surprinzător de tânărul Bo Yul- 
Bayur, nu un biet prizonier pe care Nina și Matthias hotărâseră 
să-l elibereze. Când s-a aruncat în gaură, i-a băgat discul de 
baleen în gură și l-a rupt cu degetele. A lovit mânerul biciului, 
eliberând toate cablurile și i-a auzit pe ceilalţi ţipând când s-au 
descolăcit din jurul lor. Măcar nu aveau să cadă în apă legați. 
Kaz și-a mușcat în ultima clipă discul de ba/een. Când a intrat în 
apa rece ca gheaţa, s-a temut că îi va sta inima în loc. 

Nu știa la ce se așteptase, dar forţa râului era înfiorătoare, 
curgând cu viteza și puterea unei avalanșe. Vuietul era asurzitor 
chiar și sub apă, dar, pe lângă teamă, Kaz simţea și satisfacția 
de a fi avut dreptate. 

Vocea lui Djel. În toate legendele exista un sâmbure de 
adevăr. Kaz o știa foarte bine, pentru că petrecuse mult timp 
construindu-și propria legendă. Așa că se întrebase de unde 
venea apa care alimenta șanțul cu gheaţă și fântânile arteziene, 
și de ce defileul râului era atât de adânc și de lat. Imediat ce 
Nina îi descrisese ritualul de iniţiere al soldaţilor drüskelle, Kaz 
înţelesese: fortăreaţa fjerdană nu fusese construită în jurul unui 
arbore, ci în jurul unui izvor. Djel, izvorul nesecat, care alimenta 
mările și ploile, precum și rădăcinile frasinului sacru. 

Apa avea o voce. Era un lucru pe care îl știa orice șobolan de 
canal, oricine dormise sub un pod sau îndurase o furtună de 
iarnă sub o barcă răsturnată - apa putea vorbi cu vocea unui 
iubit, a unui frate de mult pierdut, ba chiar și a unui zeu. Asta 


era explicaţia și, după ce Kaz o înţelesese, fusese ca și când 
cineva i-ar fi arătat adevărate schiţe ale Curţii de Gheaţă și ale 
funcţionării acesteia. Dacă presupunerea lui era corectă, Djel 
avea să-i arunce în defileu. Presupunând că nu s-ar fi înecat. 

Ceea ce era o posibilitate reală. Discurile de baleen le 
asigurau aer pentru zece minute, poate douăsprezece dacă își 
puteau păstra calmul, lucru de care se îndoia. Inima îi duduia în 
piept și deja își simţea plămânii încorsetaţi. Trupul îi amorţise și 
îl durea de la apa rece, iar întunericul era de nepătruns. Auzea 
doar vuietul surd al apei și era copleșit de senzaţia ameţitoare 
de cădere. 

Nu-și putea da seama cam ce viteză avea apa, deși era foarte 
priceput la estimări. Numerele fuseseră întotdeauna punctul lui 
forte - probabilitățile, marjele de eroare, arta pariului. Dar acum 
trebuia să se bizuie și pe altceva. Tu la ce zeu te închini? îl 
întrebase Inej. La oricare îmi aduce noroc. Oamenii norocoși nu 
ajungeau să fie daţi de-a dura de un râu subteran pe sub un 
șanț cu gheaţă de pe un tărâm ostil. 

Oare ce avea să-i aștepte când ieșeau în defileu? Cine avea 
să-i aștepte? Jesper și Wylan reușiseră să declanșeze Protocolul 
Negru, dar reușiseră să-și îndeplinească toate sarcinile? Oare 
Inej avea să aștepte și ea de cealaltă parte? 

Supravieţuiește. Supravieţuiește.  Supravieţuiește. Aşa își 
trăise viaţa, clipă de clipă, ceas de ceas, din dimineaţa în care 
se trezise și descoperise că Jordie încă era mort, iar el încă era 
în viaţă. 

Kaz se rostogolea în întuneric. Trupul îi era mai rece decât îi 
fusese vreodată. Și-a amintit de mâna lui Inej pe obrazul lui. 
Fusese o senzaţia care îl tulburase profund, învălmășindu-i 
gândurile. Simţise groază și silă, dar - în ciuda haosului care 
pusese stăpânire pe el - simţise și o dorinţă care îi rămăsese 
întipărită în suflet, speranţa că avea să-l atingă din nou. 

Când avea paisprezece ani, Kaz strânsese o echipă ca să 
jefuiască banca cu ajutorul căreia Hertzoon îi escrocase pe el și 
Jordie. Echipa lui scăpase cu cincizeci de mii de kruge, dar el 
căzuse de pe acoperiș și își rupsese piciorul. Osul nu se sudase 
la loc cum trebuie și rămăsese șchiop pentru totdeauna. Așa că 
a căutat un Fabrikator și i-a cerut să-i facă bastonul cu cap de 
cioară. Și bastonul a devenit o declaraţie. Nu exista nicio parte 
în el care să nu fi fost frântă, care să nu se fi vindecat imperfect, 


și nu exista nicio parte în el care să nu fi devenit mai puternică 
pentru că fusese frântă. Bastonul a devenit o parte din legenda 
pe care și-o construise. Devenise Kaz Brekker, schilod și escroc, 
bastardul din Butoi. 

Mănușile erau singura concesie făcută slăbiciunii. După 
noaptea petrecută printre cadavre și după ce fusese nevoit să 
plece înot de pe Barja Morţii, nu mai fusese în stare să suporte 
senzaţia de piele pe piele. Era ceva chinuitor, respingător. Era 
singura bucată din trecutul lui pe care nu putea s-o transforme 
în ceva periculos. 

Baleen-ul începuse să i se desprindă din jurul buzelor iar apa i 
se strecura în gură. Cât de departe îi dusese râul? Cât mai 
aveau de mers? Incă îl ţinea cu o mână de guler pe Bo Yul- 
Bayur. Băiatul shuhan era mai mic decât el, iar Kaz spera să 
aibă suficient aer. 

Mintea îi era brăzdată de crâmpeie de amintiri. O ceașcă de 
ciocolată caldă în mâinile lui înmănușate, Jordie sfătuindu-l să 
aștepte să se răcească înainte să ia o gură. Cerneala uscându-se 
pe actul de înfiinţare al Clubului Ciorii. Prima oară când o văzuse 
pe Inej la Menajerie, îmbrăcată în mătăsuri stacojii și cu ochii 
conturaţi cu negru. Cuţitul cu mâner de os pe care i-l dăduse. 
Suspinele pe care le auzise de după ușa de la camera ei din 
Stinghie în noaptea în care omorâse primul om. Suspine pe care 
Kaz le ignorase. Și-a amintit-o așezată pe pervazul ferestrei lui 
de la mansardă, cândva, în primul an după ce o cooptase în 
rândul Scursurilor. Inej dădea de mâncare ciorilor strânse pe 
acoperiș. 

— N-ar trebui să te împrietenești cu ciorile, îi spusese el. 

— De ce nu? întrebase ea. 

Kaz ridicase privirea de pe birou să-i răspundă, dar orice ar fi 
avut să-i spună i-a dispărut din minte. 

Soarele ieșise în sfârșit din nori, iar Inej își întorsese faţa spre 
el. Avea ochii închiși, genele ei negre răsfirându-i-se deasupra 
pomeţilor ca niște mici evantaie. Vântul din port îi ridicase părul 
negru și, pentru o clipă, Kaz a simţit din nou că era un băiat 
convins că lumea e un loc fermecător. 

— De ce nu? repetase ea, fără să deschidă ochii. 

Și Kaz îi spusese primul lucru care îi venise în minte. 

— N-au maniere. 

— Nici tu, Kaz, râsese ea. 


Și, dacă ar fi putut, Kaz ar fi păstrat într-o sticlă râsul ei și s-ar 
fi îmbătat cu el în fiecare seară. Era un râs care îl înspăimânta. 

Kaz a tras o ultimă gură de aer înainte ca ba/een-ul să se 
dizolve și apa să înceapă să intre. A mijit ochii, sperând să 
zărească lumina zilei. Râul l-a izbit de peretele tunelului. 
Presiunea asupra pieptului s-a intensificat. Sunt mai puternic 
decât apa, şi-a spus în sinea lui. Voința mea e mai puternică. 
Dar a auzit râsul lui Jordie. Wu, frățioare. Nimeni nu e mai 
puternic. Ai trisat moartea de prea multe ori. Se prea poate ca 
lăcomia să fie slujitoarea ta, însă moartea nu se supune niciunui 
om. 

Kaz aproape că se înecase în port în noaptea aceea, dând din 
picioare cu putere în întuneric, ţinut la suprafaţă de cadavrul lui 
Jordie. Dar acum nu era nimeni și nimic de care să se agaţe. A 
încercat să se gândească la fratele lui, la răzbunare, la Pekka 
Rollins legat de un scaun în casa de pe Zelverstraat, în timp ce 
Kaz îi îndesa pe gât contracte comerciale, obligându-l să-și 
amintească numele lui Jordie. Dar nu se putea gândi decât la 
Inej. Inej trebuia să trăiască. Trebuia să fi scăpat din Curtea de 
Gheaţă. Și dacă nu scăpase, Kaz trebuia să scape cu viaţă ca s-o 
salveze. 

Durerea din plămâni era insuportabilă. Voia să-i spună lui 
Inej... ce? Că era fermecătoare și curajoasă, că era o fată prea 
bună pentru el. Că el era diform, necinstit și pervertit, dar nu 
atât de distrus încât să nu se poată pune la punct și să încerce 
să fie un bărbat pentru ea. Că, fără să vrea, începuse să se 
sprijine pe ea, s-o caute, să aibă nevoie de ea. Trebuia să-i 
mulțumească pentru pălăria cea nouă pe care i-o oferise. 

Apa îi apăsa pieptul, cerându-i să-și depărteze buzele. N-am s- 
o fac, a jurat el. Dar în cele din urmă, Kaz a deschis gura și apa 
s-a revărsat înăuntru. 


Partea a șasea. 
Hoţi adevăraţi 


39. Inej 


Inej își simţea inima lovindu-i-se de coaste. Când evoluai la 
trapeze, venea un moment în care, luând mâinile de pe unul 
dintre ele și întinzându-te după celălalt, îți dădeai seama că ai 
estimat greșit și, dintr-odată, nu te mai simţeai imponderabil, ci 
pur și simplu începeai să cazi. 

Gărzile au dus-o înapoi în sectorul închisorii. Erau mult mai 
mulţi soldaţi și mult mai multe arme îndreptate împotriva ei 
decât prima oară când intrase în curtea aceea, când coborâse 
din furgonul pușcăriei cu restul echipei. Au condus-o prin poarta 
în formă de gură de lup, apoi au urcat treptele și au târât-o pe 
pasarela de lângă hala de sticlă. Nina îi tradusese ce scria pe 
stindard : Puterea fjerdană. Inej zâmbise superior când trecuse 
prima oară pe lângă armele și tancurile din hală, aruncând o 
privire spre Kaz și restul echipei, care mergeau pe cealaltă 
pasarelă. Și se întrebase ce fel de oameni aveau nevoie să-și 
etaleze puterea în fața unor prizonieri neajutoraţi, legaţi cu 
lanţuri. 

Gărzile mergeau prea repede. lnej s-a prefăcut că se 
împiedică pentru a doua oară în noaptea aceea. 

— Mișcă, a repezit-o soldatul în kerchiană, trăgând-o după el. 

— Mergi prea repede. 

Garda a smucit-o cu putere de mână. 

— Nu mai trage de timp. 

— Nu vrei să te întâlneşti cu anchetatorii noștri? a întrebat-o 
celălalt. O să te facă să vorbești. 

— Dar n-o să mai fii la fel de drăguță când or să termine. 

Cei doi au râs, iar lui Inej i s-a pus un nod în stomac. Vorbiseră 
în kerchiană ca să fie siguri că îi înţelegea. 

S-a gândit că ar fi putut să-i pună la pământ, deși erau 
înarmaţi și nu avea cuţitele la ea. Nu era legată la mâini, iar 
gărzile credeau în continuare că aveau pe mână o prostituată. 
Heleen spusese că era criminală, dar pentru ei era doar o mică 
hoaţă în mătăsuri stacojii. 

Chiar când se pregătea să-i atace, a auzit zgomot de pași și a 
văzut siluetele altor doi bărbaţi în uniformă apropiindu-se. Oare 
putea să doboare singură patru gărzi? Nu era sigură, dar știa că, 
dacă treceau de pasarelă, totul se sfârșea pentru ea. 


S-a uitat din nou la stindardul din hala de sticlă. Acum sau 
niciodată. 

Și-a strecurat piciorul pe după glezna gărzii din stânga. 
Soldatul s-a împiedicat, iar lnej a ridicat rapid pumnul, 
spărgându-i nasul. 

Garda din dreapta a ridicat pușca: 

— O să plătești pentru asta! 

— N-ai să mă împuști. Aveţi nevoie de informaţii. 

— Pot să te împușc în picior, a mârâit el, coborându-și pușca. 

Apoi s-a prăbușit la podea, cu o foarfecă tocită înfiptă în 
spate. Soldatul din spatele lui i-a făcut bucuros cu mâna lui Inej. 

— Jesper, a răsuflat ea ușurată. In sfârșit. 

— Sunt și eu aici, a spus Wylan. 

Garda cu nasul spart a gemut de pe podea și a încercat să-și 
ridice pușca. Inej l-a lovit zdravăn cu piciorul în cap și soldatul a 
rămas nemișcat. 

— Ai reușit să pui mâna pe un diamant suficient de mare? a 
întrebat Jesper. 

Inej a dat din cap și a scos din mânecă un colier cu diamante 
masive. 

— Repede! a spus ea. Dacă Heleen n-a observat deja că i-a 
fost furat, o să observe în curând. 

Deși, întrucât era în vigoare Protocolul Negru, Păunul nu prea 
ar fi avut ce să facă. 

Jesper a înhăţat colierul din mâna lui Inej și s-a uitat la el cu 
gura căscată. 

— Kaz a spus că avem nevoie de un diamant. Nu ţi-a cerut să 
furi diamantele lui Heleen Van Houden! 

— Nu-ţi face griji. Apucă-te de treabă. 

Kaz îi dăduse lui Inej două obiective: să șterpelească un 
diamant mare pentru Jesper și să ajungă pe pasarelă după ora 
unsprezece. Erau multe alte diamante pe care ar fi putut să le 
fure și ar fi putut atrage atenţia gărzilor în alt fel, dar voise s-o 
păcălească pe Heleen. Oricât de multe secrete ar fi aflat, oricâte 
documente ar fi furat și oricâte fărădelegi săvârșise, pe Heleen 
Van Houden avea Inej nevoie s-o învingă. 

Și Păunul îi făcuse sarcina ușoară. În timpul incidentului din 
rotondă, Inej a avut grijă ca Heleen să fie atât de înspăimântată 
că se va sufoca, încât să nu-și facă griji că s-ar putea să fie 
jefuită. După aceea, fusese acaparată de satisfacția de a o 


vedea pe Inej târâtă de gărzi. Singurul regret al lui Inej era că nu 
avea să fie acolo s-o vadă pe Tante Heleen descoperind că 
prețiosul ei colier îi dispăruse de la gât. 

Jesper a aprins un felinar și s-a dus să lucreze împreună cu 
Wylan. Abia atunci și-a dat seama că amândoi erau acoperiţi cu 
funingine - intraseră în închisoare coborând pe coșul 
crematoriului. Aveau la ei și doi colaci de funie murdară. In timp 
ce lucrau, Inej s-a dus să blocheze ușile fixate în arcadele de la 
capetele pasarelei. Aveau doar câteva minute la dispoziție 
înainte să vină o altă patrulă și să descopere o ușă care n-ar fi 
trebuit să fie blocată. 

Wylan scosese un șurub lung și ceva ce părea să fie o 
manivelă de la un troliu uriaș, iar acum încerca să le îmbine ca 
să facă un sfredel urât, dar funcţional. 

Dinspre una dintre uși s-a auzit o bufnitură. 

— Grăbiţi-vă, a spus Inej. 

— Dacă îmi spui, n-o să mă faci să lucrez mai repede, s-a 
plâns Jesper, care era concentrat asupra diamantelor. Dacă le 
sparg, o să-și piardă structura moleculară. Trebuie să le tai cu 
grijă și să le asamblez într-un cap de burghiu perfect. N-am 
antrenamentul necesar... 

— Şi a cui e vina? a intervenit Wylan, fără să-și ridice privirea. 

— Nici asta nu mă ajută. 

Acum, gărzile băteau cu pumnii în ușă. Dincolo de hala de 
sticlă, Inej a văzut soldaţi dând buzna pe cealaltă pasarelă, 
strigând și făcând semne cu mâna spre ei. Dar nu puteau trage 
prin doi pereţi de sticlă rezistentă la gloanţe. 

Era sticlă făcută de Grisha. Nina și-a dat seama de asta de 
prima oară când a trecut pe lângă ea - puterea fjerdană apărată 
de abilităţile Grisha - și mai tare decât sticla Fabrikatorilor nu 
era decât diamantul. 

Ușile de la capetele pasarelei începuseră să se zgâlțâie. 

— Vin! a spus Inej. 

Wylan a prins capul burghiului pe sfredelul improvizat. L-au 
așezat cu un scârţâit pe sticlă, iar Jesper s-a apucat să învârtă 
manivela. Progresul era chinuitor de lent. 

— Merge măcar? a întrebat Inej. 

— Sticla e groasă! 

Ceva s-a izbit de ușa din dreapta. 

— Au adus un berbec, s-a văitat Wylan. 


— Nu vă opriţi, le-a cerut Inej, scoțându-și pantofii. 

Jesper a învârtit manivela mai repede și huruitul capului de 
diamant s-a întețit. A început să miște sfredelul, schițând 
începutul unui cerc, apoi o semilună. Mai repede. 

Lemnul ușii de la capătul pasarelei a început să crape. 

— Pune mâna pe manivelă, Wylan! a strigat Jesper. 

Wylan i-a luat locul, răsucind sfredelul cât de tare putea, iar 
Jesper a înhăţat puștile gărzilor căzute și le-a îndreptat spre ușă. 

— O să intre! i-a anunţat el. 

Sfredelul a închis cercul desenat pe sticlă. Acum era o lună 
plină. Discul s-a desprins și a căzut în hală. Inej s-a întors spre 
gaură înainte ca discul să fi ajuns la podea. 

— La o parte! a cerut ea. 

Și a luat-o la fugă cu mătăsurile agitându-se în jurul ei ca 
niște pene. Acum n-o mai deranjau. O păcălise pe Heleen Van 
Houden. Furase o bucăţică din ea, un simbol caraghios, dar unul 
pe care Păunul îl preţuia. Nu era suficient - nu avea să fie nimic 
suficient -, dar era un început. Avea să găsească și alte codoașe 
pe care să le tragă în piept, precum și negustori de sclavi. 
Mătăsurile ei erau pene și era liberă. 

Inej s-a concentrat asupra cercului din geam - o lună, absenţa 
unei luni, o ușă către viitor - și a sărit. Gaura abia dacă era 
suficient de mare cât să-i încapă trupul prin ea, iar Inej a auzit 
un șuier ușor în clipa când marginea tăioasă i-a spintecat 
mătăsurile. Și-a arcuit trupul și a întins mâinile. Avea o singură 
șansă să se agaţe de felinarul de fier care atârna de tavanul 
halei. Era un salt imposibil, un salt nebunesc, dar care o făcea 
din nou să se simtă fiica tatălui ei, neconstrânsă de legea 
gravitaţiei. A plutit în aer o clipă înfiorătoare, apoi mâinile ei au 
înhăţat baza felinarului. 

In spatele ei, a auzit ușa trântindu-se de perete, apoi 
împușcături. Tine-le piept, Jesper. Fă-mi rost de timp. 

S-a legănat înainte și înapoi, luându-și avânt. Un glonţ a vâjâit 
pe lângă ea. Accident? Sau oare cineva reușise să treacă de 
Wylan și Jesper și trăsese în ea prin gaură? 

Când a simţit că are suficient avânt, și-a dat drumul. S-a lovit 
cu putere de zid. Nu era deloc ușor, dar mâinile ei au reușit să 
se agaţe de marginea poliţei de piatră pe care erau expuse 
topoarele străvechi. De aici, i-a fost ușor: de pe poliţă a sărit pe 
o traversă, apoi pe o poliţă de mai jos și, în cele din urmă, 


picioarele goale i-au aterizat cu o bufnitură surdă pe acoperișul 
unui tanc masiv. S-a strecurat în turela de metal din centrul lui. 

A tras de o manetă, apoi de următoarea, încercând să 
descopere comenzile mașinăriei. În cele din urmă, una dintre 
puști s-a ridicat. A apăsat pe trăgaci și tot trupul i-a fost zgâlţâit 
pe măsură ce gloanţele răpăiau pe sticlă ca grindina, ricoșând în 
toate direcţiile. Era cel mai bun avertisment pe care îl putea 
trimite lui Jesper și Wylan. 

Inej spera din tot sufletul să descopere cum se manevra 
tunul. A coborât în cabina tancului. A rotit singura manivelă pe 
care a văzut-o, aducând vârful ţevii în direcția dorită. Maneta 
era exact acolo unde îi spusese Jesper. A tras de ea cu putere și 
s-a auzit un clic surprinzător de discret. Apoi, o clipă înfiorător 
de lungă, nu s-a întâmplat nimic. Si dacă nu e încărcat? s-a 
întrebat ea. Dacă ce-a zis Jesper despre tunul ăsta e adevărat, 
însemnă că fjerdanii sunt niște proști că lasă atâtea guri de foc 
nepăzite. 

De undeva din tanc s-a auzit o bufnitură. A urma zgomotul 
unui obiect care se rostogolea spre ea și i-a trecut prin minte 
gândul îngrozitor că poate făcuse ceva greșit. Proiectilul avea să 
coboare pe ţeava aceea lungă și să-i explodeze în poală. În 
schimb, s-a auzit un șuier și un scârţâit ca de metal frecat pe 
metal. Tunul masiv a vibrat și a urmat o bubuitură care i-a 
zdruncinat creierii lui Inej, iar din ţeavă a ieșit un norișor de fum 
cenușiu. 

Proiectilul a izbit geamul, spărgându-l în mii de cioburi 
strălucitoare. Mai frumoase decât diamantele, s-a minunat Inej, 
sperând că Wylan și Jesper avuseseră timp să se adăpostească. 

A așteptat să se așeze praful, cu un ţiuit puternic în urechi. 
Peretele de sticlă dispăruse. Totul era nemișcat. Apoi două funii 
ancorate de pasarelă au coborât în hală, urmate de Jesper și 
Wylan: Jesper ca o insectă mlădioasă, iar Wylan poticnit, 
zvârcolindu-se ca o omidă care încearcă să iasă din cocon. 

— Ajor! a strigat Inej în fjerdană. 

Nina ar fi fost mândră de ea. 

A întors tunul înspre peretele de sticlă din direcția opusă, în 
spatele căruia strigau soldaţii strânși pe pasarelă. Când au văzut 
că ţeava e îndreptată spre ei, s-au împrăștiat imediat. 


Inej a auzit zgomot de pași, apoi duduituri pe caroserie - 
Jesper și Wylan se căţăraseră pe tanc. Jesper și-a strecurat capul 
prin turelă. 

— Mă lași să conduc? 

— Dacă insiști, a răspuns ea. 

S-a dat la o parte să-i facă loc. 

— Ei, bună, draga mea, a spus el vesel. 

A tras de o altă manetă și vehiculul blindat s-a trezit la viaţă, 
vibrând în jurul lor și scuipând fum negru. Ce monstru o mai fi și 
ăsta? s-a întrebat Inej. 

— Ce zgomot! a strigat ea. 

— Ce motor! a râsel. 

Și au luat-o din loc - fără să aibă înhămat niciun cal. 

De deasupra s-au auzit împușcături - părea că Wylan 
descoperise cum să tragă cu pușca din turelă. 

— Pe toţi sfinţii, i-a spus Jesper lui Inej. Ajută-l să ţintească! 

Inej s-a strecurat în turelă alături de Wylan și a început să 
tragă cu cea de-a doua pușcă, în timp ce gărzile dădeau buzna 
în hală. 

Jesper a întors tancul și a dat mult înapoi. A tras cu tunul. 
Proiectilul a spart peretele de sticlă, a trecut pe lângă pasarelă 
și s-a izbit de zidul de incintă din spatele ei. Peste tot în jur s-au 
împrăștiat praf și așchii de piatră. Jesper a tras din nou. Al doilea 
proiectil a lovit cu și mai multă putere, făcând crăpături în zid. 
Jesper făcuse o adâncitură - una destul de mare -, dar nu o 
gaură. 

— Sunteţi gata? a strigat el. 

— Da, au răspuns lnej și Wylan la unison, ghemuindu-se sub 
turelă. 

Deși cioburile îi zgâriaseră gâtul și obraji, Wylan avea o mină 
radioasă. Inej i-a strâns ambele mâini. Intraseră în Curtea de 
Gheaţă strecurându-se ca niște șobolani. Că scăpau cu viaţă sau 
nu, aveau să iasă de acolo ca niște militari. 

Inej a auzit o bufnitură puternică și zăngănit de roţi dințate - 
Jesper schimba direcţia. Tancul duduia asurzitor, ca un tunet 
închis într-o tobă metalică, urlând să fie eliberat. Mașinăria a dat 
în spate, apoi a luat-o din loc, pornind spre zid cu viteză tot mai 
mare. În câteva clipe, au simţit o zdruncinătură - probabil 
ieșiseră din hală. 


— Țineţi-vă bine! le-a strigat Jesper înainte să se izbească 
năprasnic zidul legendar și impenetrabil al Curţii de Gheaţă. 

Inej și Wylan s-au izbit de peretele cabinei. 

Trecuseră prin zid. Înaintau vuind pe drum, focurile de pușcă 
estompându-se în urma lor. 

Inej a auzit un pufnet. S-a ridicat și s-a uitat în sus. Wylan 
râdea. Scosese capul pe nișa turelei și se uita în urmă la Curtea 
de Gheaţă. Când i s-a alăturat, Inej a văzut gaura din zidul de 
apărare - o pată neagră pe fundalul de piatră albă -, prin care 
soldaţii dădeau buzna și trăgeau inutil înspre tancul care ridica 
praful în urma sa. 

Wylan s-a apucat de burtă și, fără să se oprească din râs, a 
făcut semn în jos. De o roată a tancului se agăţase un stindard. 
Deși era ars și plin de noroi, Inej a reușit să descifreze cuvintele: 
STRYMARKT FJERDAN. Puterea fjerdană. 


40. Nina 


Au ieșit din întuneric uzi și plini de vânătăi, gâfâind în lumina 
lunii. Nina se simţea de parcă ar fi fost bătută. La colţurile gurii 
avea rămășițe lipicioase de baleen. Din rochie îi rămăseseră 
doar niște zdrenţe și, dacă n-ar fi fost copleșită de bucuria că 
era în viaţă, ar fi putut să-și facă griji că era desculţă și aproape 
goală în defileul unui râu nordic, la vreo doi kilometri și jumătate 
de port și de siguranţa goeletei. In depărtare se auzeau 
dangătele clopotelor din Curtea de Gheaţă. 

Kuwei scuipa apă, iar Matthias îl trăgea din apă pe Kaz, care 
își pierduse conștienţa. 

— Pe toţi sfinţii! Mai respiră? a întrebat Nina. 

Matthias l-a întors pe spate nu tocmai blând și a început să-i 
apese pe piept cu mai multă putere decât ar fi fost necesar, 
mormăind sacadat printre dinţi: 

— Ar - trebui - să - te - las - să - mori. 

Nina a ieșit din apă, târându-se pe pietre și s-a așezat în 
genunchi lângă ei: 

— Lasă-mă să te ajut, să nu-i rupi sternul. Are puls? a întrebat 
ea, lipindu-și degetele de gâtul lui Kaz. Are, dar e slab. Desfă-i 
cămașa. 

Matthias i-a rupt uniforma druske!//e, iar Nina a pus o mână pe 
pieptul palid al lui Kaz, concentrându-se asupra inimii lui și 
forțând-o să se contracte. Cu cealaltă mână i-a astupat nasul și 
i-a deschis gura, încercând să-i sufle aer în plămâni. Unii 
Corporalki mai experimentați ar fi putut să-i scoată apa din 
plămâni, dar Nina nu avea timp să-și facă sânge rău că era 
lipsită de antrenament. 

— O să supravieţuiască? a întrebat Kuwei. 

Nu stiu. Şi-a lipit din nou buzele de gura lui Kaz, 
sincronizându-și respiraţia cu ritmul în care îi forța inima să 
bată. Hai odată, bandit de Butoi ce ești. Ai scăpat din necazuri și 
mai mari. 

În cele din urmă, i-a simţit inima începând să bată în propriul 
ei ritm. Apoi Kaz a tușit cu spasme, scoțând apă pe gură. 

A dat-o pe Nina la o parte și a tras aer în piept. 

— Pleacă de lângă mine, a gâfâit el, ștergându-se la gură cu 
mâna înmănușată. 

Avea privirea pierdută, părând să se uite prin ea. 


— Nu mă atinge. 

— Ești în stare de șoc, demjin, a spus Matthias. Era să te îneci. 
Ar fi trebuit să te îneci. 

Kaz a tușit din nou și i s-a cutremurat tot corpul. 

— Înecat, a repetat el. 

Nina a dat ușor din cap. 

— Curtea de Gheaţă, îţi amintești? Lovitura imposibilă? 
Misiunea sinucigașă? Trei milioane de kruge care te așteaptă în 
Ketterdam? 

Kaz a clipit și ochii i s-au limpezit. 

— Patru milioane. 

— Ştiam eu că asta s-ar putea să te readucă la viaţă. 

Și-a frecat fața cu palmele, cu pieptul scuturat în continuare 
de o tuse umedă. 

— Am reușit, s-a mirat el. Djel chiar face minuni. 

— Nu meriţi minuni, s-a încruntat Matthias. Ai profanat 
frasinul sfânt. 

Kaz s-a ridicat clătinându-se ușor și a tras încă o dată aer în 
piept. 

— E doar un simbol, Helvar. Dacă zeul tău e atât de firav, 
poate ar trebui să-ţi faci rost de altul. Să plecăm de aici. 

Nina și-a aruncat mâinile în aer. 

— Cu plăcere, ticălos nerecunoscător ce ești. 

— O să-ţi mulţumesc când ajungem la bordul navei. Să 
mergem, a spus el, căţărându-se pe bolovanii care mărgineau 
defileul. Şi poţi să-mi explici pe drum de ce ilustrul om de știință 
shuhan seamănă mai degrabă cu un coleg de școală al lui 
Wylan. 

Nina a clătinat din cap, împărţită între enervare și admiraţie. 
Poate că așa trebuia să fii ca să supravieţuiești în Butoi. Nu te 
puteai opri niciodată. 

— E un prieten de-al vostru? a întrebat Kuwei sceptic în 
shuhană. 

— Ocazional. 

Matthias a ajutat-o să se ridice în picioare și au pornit cu toţii 
în urma lui Kaz, urcând cu greu pe versantul stâncos al defileului 
care avea să-i ducă la podul care îl traversa și un pic mai 
aproape de Djerholm. Nina nu fusese niciodată atât de obosită, 
dar nu-și putea permite să se odihnească. Puseseră mâna pe 
trofeu.  Ajunseseră mai departe decât orice altă echipă. 


Aruncaseră în aer o clădire din Curtea de Gheaţă. Dar nu puteau 
ajunge în port fără Inej și ceilalţi. 

Nina continua să meargă. Cealaltă opţiune ar fi fost să se 
așeze pe un bolovan și să aștepte sfârșitul. De undeva dinspre 
Curtea de Gheaţă s-a auzit un huruit. 

— Oh, să dea sfinţii să fie Jesper! s-a rugat ea, cățărându-se 
peste marginea defileului și uitându-se în urmă, la podul 
împodobit cu panglici și crengi de frasin pentru Hringkălla. 

— Orice ar fi, e mare, a spus Matthias. 

— Ce facem, Kaz? 

— Aşteptăm, a spus el, în timp ce huruitul se înteţea. 

— Ce-ar fi să zici: „Ne ascundem“?, a întrebat Nina, sărind 
agitată de pe un picior pe altul. Sau: „Sus inima, am ascuns 
douăzeci de puști chiar aici, într-un tufiș“? Dă-ne o asigurare - 
orice. 

— Ce-ai zice de câteva milioane de kruge? a răspuns Kaz. 

Un tanc a apărut pe culmea dealului, împroșcând praf și 
pietriș cu benzile late care uneau roţile între ele. Cineva le-a 
făcut semn din turelă - ba nu, erau doi: Inej și Wylan ţipau și 
dădeau frenetic din mâini. 

Nina a chiuit victorios, în timp ce Matthias se holba uluit la 
tanc. Când Nina s-a uitat la Kaz, nu i-a venit să-și creadă ochilor: 

— Pe toţi sfinţii, Kaz, chiar ești bucuros. 

— Nu fi caraghioasă, a pufnit el. 

Dar Nina avea dreptate: Kaz Brekker zâmbea ca un idiot. 

— Deci să înţeleg că îi cunoaștem? a întrebat Kuwei. 

Dar entuziasmul Ninei a pălit când la orizont și-a făcut apariţia 
răspunsul Fjerdei la problema Scursurilor. Pe vârful dealului s-a 
ivit o coloană de tancuri care a pornit la vale, ridicând praful pe 
drumul luminat de lună. Poate că Jesper nu reușise să blocheze 
poarta de la sectorul druske//le. Sau poate că fjerdanii aveau 
tancuri pregătite în afara zidului de incintă. Dată fiind puterea 
de foc adăpostită în Curtea de Gheaţă, puteau să se considere 
norocoși că nu trimiseseră decât niște tancuri. Dar nu se 
simțeau deloc norocoși. 

Abia când tancul a intrat huruind pe pod a reușit Nina să 
înţeleagă ce strigau Inej și Wylan: 

— Daţi-vă la o parte! 

S-au dat cu toţii din calea tancului, care a trecut vâjâind pe 
lângă ei și a frânat brusc, cu scrâșnete de roţi zimţate. 


— Avem un tanc, s-a minunat Nina. Kaz, geniu înspăimântător 
ce ești, planul a mers! Ne-ai făcut rost de un tanc. 

— Ei ne-au făcut rost de un tanc. 

— Noi avem unul, a spus Matthias, făcând semn spre hoarda 
de metal și fum care cobora spre ei. Ei au mult mai multe. 

— Da, dar știi ce n-au ei? a întrebat Kaz, în timp ce Jesper 
rotea tunul uriaș al tancului. N-au pod. 

Din vehiculul blindat s-a auzit un scârţâit metalic, urmat de o 
bubuitură care le-a zdruncinat oasele. Nina a auzit un șuier 
ascuţit și ceva a spintecat aerul din faţa lor, izbindu-se de pod. 
Capătul podului a explodat, împrăștiind scântei și bucăţi de 
lemn, iar când tunul enorm a tras din nou, podul s-a prăbușit de 
tot. 

Dacă fjerdanii voiau să traverseze defileul, trebuiau să 
zboare. 

— Avem un tanc și un șanț de apărare, a spus Nina. 

— Urcaţi! le-a strigat Wylan. 

S-au căţărat pe laturile tancului, ţinându-se de muchiile și 
adânciturile caroseriei, iar tancul a pornit cu toată viteza spre 
port. 

Treceau pe lângă stâlpii de iluminat și lumea ieșea din case să 
vadă ce se întâmplă. Nina și-a imaginat cam cum trebuia să fi 
arătat echipa lor ciudată în ochii lor. Oare ce vedeau acei 
fjerdani care scoteau capul pe fereastră sau ieșeau în prag? Un 
grup de puști zgomotoși agăţaţi de un tanc împodobit cu steagul 
fjerdan care gonea pe drum ca un car alegoric nebunesc, rătăcit 
de paradă: o fată în mătăsuri stacojii, un băiat cu cârlionţi 
roșcaţi în spatele puștilor din turelă și patru inși uzi leoarcă, 
ţinându-se bine de laturile caroseriei - doi druske//e zdrenţăroși, 
un băiat shuhan în haine de pușcărie și Nina, o fată pe jumătate 
goală, acoperită doar cu câteva fâșii de șifon albastru-verzui 
care striga: „Avem un șanț de apărare!“ 

Când au intrat în oraș, Matthias a strigat: 

— Wylan, spune-i lui Jesper să meargă doar pe străzile 
dinspre apus. 

Wylan s-a aplecat și tancul a cotit spre vest. 

— E cartierul cu depozite, le-a explicat Matthias. Noaptea e 
pustiu. 

Tancul se hurduca pe caldarâm, cotind când la stânga, când 
la dreapta ca să evite cei câţiva pietoni, apoi a intrat cu viteză în 


cartierul portului, trecând pe lângă taverne, prăvălii și birouri 
maritime. 

Kuwei a dat capul pe spate, cu faţa luminată de bucurie: 

— Simt miros de mare! 

Și Nina îl simţea. În zare strălucea farul. Încă două intersecţii 
și ajungeau pe chei, unde îi aștepta libertatea. Treizeci de 
milioane de kruge. Cu partea ei și a lui Matthias, puteau merge 
oriunde voiau, să trăiască orice viaţă ar fi ales. 

— Încă puţin! a strigat Wylan. 

Au virat după o clădire și Ninei i s-a pus un nod în stomac. 

— Opriţi! a strigat ea. Opriţi! 

Dar n-ar fi trebuit să se obosească. Tancul s-a oprit brusc, 
aproape aruncând-o pe Nina de pe bara ei. Cheiul se afla chiar 
în faţa lor și, dincolo de el, portul în care fluturau în bătaia brizei 
steagurile a mii de nave. Era târziu. Cheiul ar fi trebuit să fie 
pustiu. În schimb, era plin cu soldaţi în uniforme cenușii dispuși 
pe câteva șiruri. Erau cel puţin două sute și toţi aveau puștile 
aţintite asupra tancului lor. 

Nina încă auzea clopotele din Orologiul Străbunilor. S-a uitat 
peste umăr. Curtea de Gheaţă veghea deasupra portului, 
cocoţată pe vârful stâncii ca un pescăruș posomorât, cu penele 
zbârlite, cu zidurile ei albe, luminate de jos, strălucind pe cerul 
nopţii. 

— Ce-i asta? l-a întrebat Wylan pe Matthias. N-ai zis 
niciodată... 

— Probabil au schimbat procedurile de desfășurare a trupelor. 

— Dar ne-ai descris tot restul exact. 

— N-am văzut niciodată ce se întâmplă în timpul Protocolului 
Negru, a mârâit Matthias. Poate că au avut întotdeauna trupe 
staționate în port. Nu știu. 

— Liniște, a spus Inej. Incetaţi. 

Nina a sărit de pe tanc și dinspre soldaţii fjerdani s-a auzit o 
voce care a vorbit mai întâi în fjerdană, apoi în ravkană, în 
kerchiană și, în cele din urmă, în shuhană: 

— Eliberaţi prizonierul Kuwei Yul-Bo. Puneţi jos armele și 
îndepărtaţi-vă de tanc. 

— Nu pot deschide focul, a spus Matthias. Nu riscă să-l 
împuște pe Kuwei. 

— Nici nu-i nevoie de asta. la uite. 


Un prizonier slăbit era condus printre șirurile de soldați. Părul 
îi era lipit de frunte. Purta o kefta roșie zdrenţuită și se sprijinea 
de braţul unei gărzi, mișcându-și febril buzele, ca și când ar fi 
împărtășit o înţelepciune disperată. Nina și-a dat seama că 
cerșea parem. 

— Un Sfâșie-lnimi, a spus Matthias sumbru. 

— Dar e foarte departe, a protestat Wylan. 

Nina a clătinat din cap. 

— Nu contează. 

Oare îl ţineau pe bietul Grisha acolo, cu trupele staționate în 
această parte a Djerholmului? De ce nu? Era o armă mai bună 
decât orice pușcă și orice tanc. 

— Se vede Ferolind, a șoptit Inej, făcând semn spre docuri, la 
mică distanţă de ei. 

Nina a avut nevoie de câteva clipe, dar până la urmă a zărit 
drapelul kerchian și steagul vesel al companiei Haanraadt 
fluturând sub el. Erau atât de aproape. 

Jesper ar fi putut să-l împuște pe Sfâșie-lnimi. Ar fi putut să-și 
croiască drum cu tancul prin șirul de soldaţi, dar n-ar fi reușit să 
ajungă la navă. Fjerdanii ar fi preferat să riște viaţa lui Kuwei 
decât să-l lasă să cadă în mâinile altcuiva. 

— Kaz? a strigat Jesper din tanc. Ar fi un moment excelent să 
ne spui că ai prevăzut chestia asta. 

Kaz s-a uitat peste mare de soldați. 

— N-am prevăzut-o, a clătinat el din cap. Mi-ai zis că într-o 
bună zi o să rămân fără trucuri, Helvar. Se pare că ai avut 
dreptate. 

Vorbele erau pentru Matthias, dar ochii lui erau aţintiţi asupra 
lui Inej. 

— M-am săturat să fiu prizonieră, a spus ea. N-o să mă 
captureze în viaţă. 

— Nici pe mine, a spus Wylan. 

Jesper a pufnit din tanc. 

— Chiar trebuie să-i găsim niște prieteni mai potriviţi. 

— Mai bine mor luptând decât să las fjerdanii să mă înfigă 
într-o ţeapă, a spus Kaz. 

Matthias a dat din cap. 

— Atunci ne-am înţeles. Totul se termină aici. 

— Nu, a șoptit Nina, și toţi s-au întors spre ea. 

larăși s-a auzit vocea dinspre soldaţii fjerdani. 


— Faceţi ce v-am cerut. Am să număr până la zece. Repet: 
Eliberaţi prizonierul Kuwei Yul-Bo și predaţi-vă. Zece... 

Nina i-a spus repede ceva lui Kuwei în shuhană. 

— Nu înţelegi, a răspuns el. O singură doză... 

— Înţeleg, a spus ea. 

Dar ceilalți n-au înţeles. Nu înainte să-l vadă pe Kuwei 
scoțând din buzunar o punguţă de piele, pătată cu un praf 
ruginiu. 

— Nu! a strigat Matthias, întinzând mâna după parem, dar 
Nina a fost mai rapidă. 

Vocea fjerdanului continua. 

— Șapte... 

— Nina, nu fi nebună, a spus Inej. Ai văzut... 

— Unii nu devin dependenţi după prima doză. 

— Nu merită riscul. 

— Șase... 

— Kaz a rămas fără trucuri, a spus ea, deschizând punga. Eu, 
nu. 

— Nina, te rog, a implorat-o Matthias. 

Mai văzuse acea suferinţă pe chipul lui în Elling, în ziua în care 
crezuse că l-a trădat. Într-un fel, făcea același lucru acum, 
abandonându-l din nou. 

— Cinci... i 

Prima doză era cea mai puternică, nu așa se spunea? ţi 
dădea o euforie și o putere pe care nu le mai obțineai la 
următoarele doze. Avea să tânjească după drog tot restul vieții. 
Sau poate avea să fie mai puternică decât drogul. 

— Patru... 

Nina l-a atins scurt pe obraz. 

— Helvar, dacă iese rău, să găseşti o cale să-mi pui capăt 
chinului. Am încredere că o să faci ce trebuie, i-a spus ea șia 
zâmbit: Din nou. 

— Trei... 

Apoi a dat capul pe spate şi a vărsat parem-ul în gură, 
înghiţindu-l pe tot odată. Avea gustul familiar - dulceag și ușor 
ars - al florilor de jurda, dar și o aromă pe care n-o putea 
identifica. 

Nu s-a mai gândit la nimic. 

Inima a început brusc să-i bată cu putere, făcându-i sângele 
să pulseze în vene. Totul în jur s-a umplut de luminiţe. A văzut 


adevărata culoare a ochilor lui Matthias, albastrul pur de sub 
petele maro și cenușii cu care îi colorase irisurile, lumina lunii 
reflectându-i-se în fiecare fir de păr. A văzut transpiraţia de pe 
fruntea lui Kaz, înţepăturile de ac aproape invizibile ale 
tatuajului de pe mâna lui. 

S-a uitat peste șirurile de soldaţi fjerdani. Le auzea bătăile 
inimilor. Le vedea descărcările neuronilor, simţea cum li se 
formează impulsurile. Totul avea sens. Trupurile lor erau hărți 
de celule, mii de ecuaţii rezolvate la secundă, la milisecundă, iar 
Nina vedea toate rezultatele. 

— Nina? a șoptit Matthias. 

— La o parte, a spus Nina, văzându-și propria voce în aer. 

L-a simţit în mulţime pe Grisha Sfâșie-lnimi, i-a simţit 
mișcarea gâtlejului în timp ce își înghiţea doza. El avea să fie 
primul. 


41. Matthias 
— Doi... unu... 


Matthias a urmărit-o cu privirea pe Nina, care, cu pupilele 
dilatate și buzele întredeschise, a coborât de pe tanc, trecând 
pe lângă el. Aerul din jurul ei părea să trosnească și pielea îi 
strălucea, ca și când ar fi fost luminată dinăuntru de ceva 
miraculos. Ca și când ar fi dat de o vână a lui Djel și puterea 
zeului s-ar fi revărsat prin ea. 

Nina l-a atacat imediat pe Sfâșie-lnimi. Și-a smucit mâna, și 
bietului Grisha i-au explodat ochii, prăbușindu-se fără să scoată 
un sunet. 

— Eşti liber, a spus ea. 

Apoi a pornit spre soldaţi. Matthias a dat s-o protejeze, 
văzând cum se ridică puștile. 

— Staţi pe loc, a spus Nina, ridicând mâinile. 

Soldaţii au înlemnit. 

— Puneţi armele jos. 

S-au supus ca unul. 

— Dormiţi, le-a poruncit ea. 

Nina și-a răsucit mâinile într-un arc și soldaţii s-au prăbușit 
fără să protesteze, șir după șir, ca niște fire de grâu secerate de 
o coasă invizibilă. 

Totul a fost învăluit de o liniște înfiorătoare. Wylan și Inej au 
coborât ușor din tanc, urmaţi de Jesper și ceilalți. Au rămas cu 
toţii în picioare, tăcuți și uluiţi, rămași fără cuvinte după ceea ce 
văzuseră, uitându-se la câmpul de trupuri căzute. Totul se 
întâmplase atât de repede. 

Nu puteau ajunge la navă decât dacă pășeau peste soldaţi. 
Fără un cuvânt, au început să-și croiască drum printre ei, 
liniștea fiind întreruptă doar de clopotele din Orologiul 
Străbunilor. Matthias a pus mâna pe braţul Ninei. Ea a oftat 
ușor, lăsându-l s-o conducă. 

Dincolo de chei, docurile erau pustii. Ceilalţi se apropiau în 
grabă de Ferolind, Matthias și Nina rămânând în urmă. Matthias 
l-a văzut pe Rotty agăţat de catarg, speriat și cu gura căscată. 
Specht, care aștepta să dezlege parâma navei, era la fel de 
înspăimântat. 

— Matthias! 


S-a întors. Pe chei apăruse un grup de drüskelle cu uniformele 
ude și cu glugile negre ridicate. Feţele le erau acoperite cu 
măști din zale de un cenușiu mat. Dar Matthias a recunoscut 
vocea lui Jarl Brum. 

— Trădătorule, a spus Brum din spatele măștii. Ti-ai trădat 
ţara și zeul. N-ai să pleci viu din portul ăsta. N-o să scape 
niciunul dintre voi. 

Probabil oamenii lui îl scoseseră din vistierie după explozie. 
Oare îi urmăriseră pe Matthias și Nina, aruncându-se și ei în râul 
de sub frasin? Oare aveau tancuri și cai staţionaţi în partea de 
nord a orașului? 

Nina a ridicat mâinile: 

— De dragul lui Matthias, am să-ţi dau o singură șansă să ne 
lași în pace. 

— Nu ne poţi controla, vrăjitoare, a spus Brum. Glugile, 
măștile și fiecare bucăţică din hainele noastre sunt întărite cu 
oțel Grisha. Sunt făcute din pânză-tare creată de Fabrikatori 
după specificaţiile noastre și sub controlul nostru atent, special 
ca să ne apere de puterea Grisha. Nu ne poţi supune voinţei 
tale. Nu ne poţi face rău. Totul s-a terminat. 

Nina a ridicat o mână. Nu s-a întâmplat nimic, iar Matthias 
știa că ce spunea Brum era adevărat. 

— Plecaţi! le-a strigat Matthias celorlalți. Vă rog! Voi... 

Brum a ridicat pușca și a tras. Glonţul l-a izbit direct în piept. 
Durerea a fost bruscă și înfiorătoare - apoi a dispărut. Matthias 
a văzut cu ochii lui cum îi iese glonţul din piept, căzând pe chei 
cu un clinchet. Și-a desfăcut cămașa. Nicio rană. 

Nina a trecut pe lângă el. 

— Nu! a strigat Matthias. 

Druskelle au deschis focul asupra ei, și Matthias a văzut-o 
tresărind când gloanţele i se înfigeau în trup, a văzut pete roșii 
de sânge apărându-i pe sâni, pe burtă, pe coapsele goale. Dar 
Nina nu cădea. Se vindeca imediat ce gloanţele îi străpungeau 
trupul, iar proiectilele cădeau inofensiv pe chei. 

Druskelle se uitau la Nina cu gura căscată, iar ea le-a spus 
râzând: 

— V-aţi obișnuit cu Grisha captivi. Suntem foarte blânzi în 
cuștile voastre. 


— Avem și alte mijloace, a răspuns Brum, scoțând de la 
centură un bici asemănător cu cel folosit de Lars. Puterea ta nu 
ne poate atinge, vrăjitoareo, și cauza noastră e bună. 

— Nu mă pot atinge de voi, a spus Nina, ridicând mâinile. Dar 
de ei, da. 

În spatele grupului de driiske!//e, soldaţii fjerdani adormiţi de 
Nina începeau să se ridice, palizi la față. Unul a smuls biciul din 
mâna lui Brum, ceilalţi au smuls glugile și măștile de pe feţele 
uluite ale gărzilor drüskelle, făcându-i vulnerabili. 

Nina și-a îndoit degetele, iar drüskelle au aruncat armele și şi- 
au dus mâinile la cap, urlând de durere. 

— Pentru ţara mea, a spus ea. Pentru poporul meu. Pentru 
fiecare copil pe care l-aţi ars pe rug. Culege ce-ai semănat, Jarl 
Brum. 

Matthias se uita la drüskelle, care tremurau și se zvârcoleau, 
cu sângele ţâșnindu-le pe ochi și din urechi, în timp ce soldaţii 
fjerdani îi priveau netulburaţi. Ţipetele lor erau un cor sinistru. L- 
a văzut pe Claas, care băuse prea mult cu el în Avfalle. Pe Giert, 
care își antrenase lupul să-i mănânce din palmă. Erau niște 
monștri, o știa prea bine, dar erau și niște simpli băieţi, la fel ca 
el - învăţaţi să urască, să se teamă. 

— Nina, a spus el, încă ţinând o mână pe pielea netedă de pe 
piept, acolo unde ar fi trebuit să fie o rană de glonţ. Nina, te rog. 

— Ştii că ei n-ar fi îndurători cu tine, Matthias. 

— Știu, știu. Dar lasă-i să trăiască în rușine. 

Nina a șovăit. 

— Nina, m-ai învăţat să fiu mai bun. Și ei ar putea fi învăţaţi 
să fie mai buni. 

Nina și-a întors privirea spre el. Ochii ei sălbatici căpătaseră 
culoarea verde-închis a pădurilor, pupilele ei semănau cu niște 
puțuri negre. Aerul din jurul ei părea să tremure, ca și când Nina 
ar fi fost aprinsă de o flacără tainică. 

— Se tem de tine așa cum mă temeam eu de tine, a spus el. 
Așa cum te temeai tu cândva de mine. Fiecare dintre noi e 
monstrul cuiva, Nina. _ 

O clipă îndelungată, Nina s-a uitat la chipul lui. In cele din 
urmă, a coborât braţele, iar drüskelle s-au prăbușit gemând pe 
chei. l-a eliberat de sub puterea ei și pe ceilalţi soldaţi, care s-au 
prăbușit pe chei, adormind la loc, ca niște marionete cu aţele 
tăiate. Apoi a ridicat din nou o mână, iar Brum a scos un țipăt. 


Comandantul drüskelle a dus mâinile la cap, sângele ţâșnindu-i 
printre degete. 

— O să supravieţuiască? a întrebat Matthias. 

— Da, a spus ea, urcând în goeletă. Dar o să fie foarte chel. 

Specht a strigat câteva comenzi și Ferolind a pornit spre 
largul portului, cu pânzele umflate de vânt. Nimeni n-a dat fuga 
la docuri să-i oprească. Nu s-a tras în ei de pe nicio navă, nu s-a 
auzit niciun tun. Nu era nimeni ca să sune alarma, nimeni care 
să dea semnalul artileriei de pe stâncă. Clopotele din Orologiul 
Străbunilor băteau zadarnic în depărtare, iar goeleta a dispărut 
în întunericul vast și ocrotitor al mării, lăsând doar suferinţă în 
urmă. 


42. inej 


Fuseseră binecuvântaţi cu un vânt puternic. Inej și-a simţit 
părul fluturând și i-a trecut prin minte că s-ar fi putut isca o 
furtună. 

Imediat ce au urcat pe punte, Matthias s-a întors spre Kuwei: 

— Cât mai durează? 

Kuwei știa un pic de kerchiană, dar Nina a trebuit să traducă 
în unele momente. O făcea cu un aer absent, ochii ei strălucitori 
plimbându-se de jur împrejur. 

— Efectul o să mai dureze o oră, poate două. Depinde de cât 
timp are nevoie organismul ei să proceseze o doză atât de 
mare. 

— De ce nu poţi să ţi-o extragi din corp, cum ai făcut cu 
gloanţele? a întrebat-o Matthias pe Nina cu disperare. 

— N-are cum, a spus Kuwei. Chiar dacă ar putea să-și înfrângă 
nevoia de drog suficient timp cât să înceapă să-și curețe corpul, 
Nina o să-și piardă capacitatea de a-și extrage parem-ul din 
organism înainte să elimine tot drogul. Ca să scape de toată 
substanţa din corp, ar fi nevoie de un alt Corporalnik drogat cu 
parem. 

— Şi ce o să se întâmple cu ea? a întrebat Wylan. 

— Ai văzut cu ochii tăi, i-a răspuns Matthias cu amărăciune. 
Știm ce o să se întâmple. 

Kaz și-a pus mâinile pe piept: 

— Cum o să înceapă? 

— Dureri în tot corpul și frisoane, cam ca la o răceală, i-a 
explicat Kuwei. Apoi un fel de hipersensibilitate, urmată de 
tremurături, și nevoie intensă de drog. 

— Mai ai parem? a întrebat Matthias. 

— Da. 

— Suficient până ajungem în Ketterdam? 

— N-am să mai iau, a protestat Nina. 

— Am suficient cât să te mentii într-o stare confortabilă, dar 
dacă iei o a doua doză, nu mai e nicio speranţă, a explicat 
Kuwei, apoi s-a uitat la Matthias. N-are decât o șansă: e posibil 
ca trupul ei să elimine natural o cantitate de drog suficient de 
mare încât să nu se instaleze dependenţa. 

— Şi dacă se instalează? 


Kuwei a ridicat din mâini - parte neputinţă, parte scuză - și a 
spus: 

— Dacă nu mai ia parem, o să înnebunească. lar dacă îl ia în 
continuare, trupul o să i se secătuiască de vlagă. Ştiţi ce 
înseamnă cuvântul parem? Tata a ales numele ăsta pentru că 
înseamnă „fără milă“. 

Când Nina a terminat de tradus, a urmat o lungă pauză. 

— Nu mai vreau să aud despre asta, a spus ea. Nimic din ce 
discutăm n-o să schimbe ce urmează. 

Și a plecat spre proră, urmărită cu privirea de Matthias. 

— Apa aude și înţelege, a zis el în șoaptă. 

Inej l-a căutat pe Rotty și l-a apus să scoată paltoanele de 
lână pe care ea și Nina le lăsaseră pe navă când ajunseseră pe 
coasta nordică a Fjerdei și se îmbrăcaseră cu echipamentul de 
iarnă. A găsit-o pe Nina lângă proră, uitându-se la mare. 

— O oră, poate două, a spus Nina, fără să se întoarcă. 

Inej s-a oprit şocată: 

— M-ai auzit apropiindu-mă? 

Nimeni n-o putea auzi pe Fantomă, mai ales când erau pe 
mare și bătea vântul. _ 

— Nu-ţi face griji. Nu te-au trădat pașii tăi silenţioși. ţi aud 
pulsul și respiraţia. 

— Și ţi-ai dat seama că sunt eu? 

— Fiecare inimă sună diferit. Abia acum mi-am dat seama. 

Inej s-a apropiat de balustradă și i-a întins haina. Nina și-a 
pus-o pe ea, deși frigul nu părea s-o deranjeze. Deasupra lor, 
stelele străluceau printre fâșiile de nori argintii. Inej aștepta zorii 
zilei, aștepta să se încheie noaptea aceea lungă, precum și 
drumul de întoarcere. Și-a dat seama cu surprindere că îi era 
dor de Ketterdam. Voia o omletă și o cană de cafea foarte dulce. 
Voia să audă răpăitul ploii pe acoperișuri și să stea confortabil la 
căldură în cămăruţa ei din Stinghie. O așteptau alte aventuri, 
dar putea să le lase deoparte până să facă o baie fierbinte - sau 
poate mai multe. 

Nina și-a adâncit capul în gulerul de lână al hainei și a spus: 

— Mi-aș dori să poţi vedea ce văd eu. li aud pe toţi de pe 
navă, le aud sângele curgându-le prin vene. Și aud cum i se 
schimbă respiraţia lui Kaz când se uită la tine. 

— Chiar... poţi? 


— | se oprește ușor de fiecare dată, ca și când te-ar vedea 
pentru prima oară. 

— Şi Matthias? a întrebat lnej, încercând să schimbe 
subiectul. 

Nina a ridicat o sprânceană, înțelegându-i stratagema: 

— Matthias își face griji pentru mine, dar inima lui bate 
constant, orice ar simţi. Foarte fjerdan, foarte disciplinat. 

— N-am crezut c-o să-i lași în viaţă pe oamenii de pe chei. 

— Nu-s sigură că am făcut bine. O să ajung subiectul încă 
unei povești de groază cu Grisha pe care o s-o spună copiilor lor. 

— „Fiţi cuminţi, altfel o să vă vină de hac Nina Zenik“? 

Nina a stat o clipă pe gânduri. 

— Să știi că-mi place cum sună. 

Inej s-a sprijinit cu spatele de balustradă și s-a uitat la Nina. 

— Ai o faţă radioasă. 

— N-o să dureze. 

— Niciodată nu durează, a spus lnej, apoi zâmbetul i-a 
dispărut de pe buze. Ţi-e teamă? 

— Sunt îngrozită. 

— O să fim cu toţii alături de tine. 

Nina a inspirat șovăielnic și a dat din cap. 

Inej făcuse multe alianţe în Ketterdam, dar puţin prieteni. Și-a 
sprijinit capul de umărul Ninei. 

— Dacă aș fi o clarvăzătoare suli, aș putea să mă uit în viitorul 
tău și să-ţi spun că totul o să fie bine. 

— Sau că o să mor în chinuri, a răspuns Nina, lipindu-și 
obrazul de creștetul lui Inej. Dar spune-mi oricum ceva frumos. 

— O să fie bine. O să scapi cu viaţă. Și o să fii foarte, foarte 
bogată. O să cânţi noapte de noapte cântece marinărești și 
cântece de pahar într-un cabaret de pe Doaga de Est și o să 
mituiești pe toată lumea să te aplaude în picioare după fiecare 
piesă. 

Nina a râs ușor. 

— Hai să cumpărăm Menajeria. 

Inej a zâmbit, gândindu-se la viitor și la mica ei navă. 

— S-o cumpărăm și să-i dăm foc. 

S-au uitat la valuri o vreme, după care Nina i-a spus: 

— Pregătită? 


Inej s-a bucurat că n-a trebuit să i-o ceară. Și-a suflecat 
mâneca, dând la iveală tatuajul cu pană de păun și pielea 
cicatrizată de sub el. 

A fost nevoie doar de o secundă, de o ușoară atingere a 
degetelor Ninei. Mâncărimea a fost intensă, dar a dispărut 
repede. După aceea, pielea de pe antebraţul lui Inej era 
perfectă - aproape prea netedă și catifelată, ca și când n-ar fi 
fost a ei. 

Inej și-a atins pielea fină. Fusese foarte simplu. De s-ar fi 
putut vindeca toate rănile la fel de ușor. 

Nina a sărutat-o pe obraz. 

— Mă duc să vorbesc cu Matthias înainte să mi se 
înrăutăţească starea. 

Dar, în timp ce se îndepărta, Inej a văzut că avusese și un alt 
motiv să plece. Kaz stătea în umbra catargului. Avea o haină 
groasă pe el și se sprijinea în bastonul cu cap de cioară - 
aproape că redevenise vechiul Kaz. Cuţitele și celelalte lucruri 
ale lui Inej o așteptau în cală. li era dor de ghearele ei. 

Kaz i-a spus ceva Ninei cu glas scăzut, iar ea s-a dat în spate 
cu un aer surprins. Inej n-a auzit ce discutau, dar și-a dat seama 
că era un schimb de replici încordat, iar în cele din urmă Nina a 
pufnit disperată și a dispărut sub punte. 

— Ce i-ai spus Ninei? l-a întrebat Inej când Kaz a venit și el la 
balustradă. 

— Am o sarcină pentru ea. 

— Urmează să treacă printr-o încercare înfiorătoare... 

— Dar mai sunt treburi de făcut. 

Kaz cel pragmatic. De ce-ar fi lăsat empatia să-i strice planul? 
Și poate că Ninei i-ar fi prins bine să-și mai ia gândul de la 
necazul ei. 

O vreme, au stat unul lângă altul în tăcere, privind valurile. În 
cele din urmă, Kaz a spus: 

— Suntem în viață. 

— Se pare că te-ai rugat la zeul potrivit. 

— Sau că am călătorit cu oamenii potriviţi. 

Inej a ridicat din umeri. 

— Cine ne alege calea în viaţă? 

Kaz n-a spus nimic, iar ea a zâmbit. 

— N-ai nicio replică ironică? Nu râzi de proverbele mele suli? 

Și-a plimbat degetul mare înmănușat pe balustradă: 


— Nu. 

— Cum o să ne întâlnim cu cei din Consiliul Comercial? 

— Când ajungem la câţiva kilometri de țărm, Rotty și cu mine 
coborâm barca și vâslim până în port. O să găsim un curier să-i 
ducă vorbă lui Van Eck și o să facem schimbul pe Vellgeluk. 

Pe lnej au trecut-o fiori. Era o insulă frecventată de 
contrabandiști și traficanţi de sclavi. 

— Alegerea Consiliului sau a ta? 

— Van Eck a venit cu propunerea. 

Inej s-a încruntat. 

— Cum se face că un negustor știe de Vellgeluk? 

— Comerţul e comerţ. Poate că Van Eck nu e tocmai 
negustorul integru care pare. 

Au tăcut o vreme, apoi Inej a spus: 

— O să învăţ să navighez. 

Kaz s-a încruntat și i-a aruncat o privire surprinsă. 

— Serios? De ce? 

— Cu partea mea, vreau să-mi iau o navă și să angajez un 
echipaj. 

Vocea i-a tremurat de emoție când a rostit aceste cuvinte. 
Visul ei încă părea fragil. Nu voia să-i pese de părerea lui Kaz, 
dar îi păsa. 

— Vreau să vânez negustori de sclavi, i-a mărturisit ea. 

— Ti-ai ales un ţel, a spus el meditativ. Ştii că nu poţi să-i 
oprești pe toţi. 

— Dacă nu încerc, n-am să opresc niciunul. 

— Atunci aproape că-i compătimesc pe negustorii de sclavi. 
Habar n-au ce-i așteaptă. 

Inej s-a îmbujorat de plăcere. Dar nu crezuse Kaz întotdeauna 
că era periculoasă? 

Inej și-a așezat coatele pe balustradă, sprijinindu-și bărbia în 
palme: 

— Dar mai întâi o să mă duc acasă. 

— În Ravka. 

Inej a dat din cap. 

— Să-ţi cauţi familia. 

— Da, a răspuns. 

Cu doar două zile în urmă, s-ar fi oprit aici, respectând 
înțelegerea lor tacită de a nu se interesa unul de trecutul 
celuilalt, dar acum a spus: 


— Nu l-ai avut decât pe fratele tău, Kaz? Unde sunt mama și 
tatăl tău? 

— Noi, băieţii din Butoi, n-avem părinţi. Ne naștem în port și 
ne tărâm afară din canale. 

Inej a clătinat din cap. S-a uitat la marea care se unduia și 
ofta, fiecare val fiind o respirație. Abia distingea orizontul, o linie 
fină care separa cerul întunecat de marea și mai întunecată. S-a 
gândit la părinţii ei. Nu-i mai văzuse de trei ani. Oare cât se 
schimbaseră? Oare mai putea să fie fiica lor? Poate nu imediat. 
Dar voia să stea cu tatăl ei pe treptele căruţei și să mănânce 
fructe proaspăt culese. Voia s-o vadă pe mama ei scuturându-și 
pudra de cretă de pe palme înainte să pregătească masa de 
seară. Voia să vadă iarba înaltă din sud și cerul vast deasupra 
Munţilor Sikurzoi. Acolo o aștepta ceva de care avea nevoie. Dar 
Kaz de ce avea nevoie? 

— În curând, o să fii bogat, Kaz. Ce-o să faci când n-o să mai 
fie nici sânge de vărsat, nici răzbunare de înfăptuit? 

— Întotdeauna se ivește câte ceva. 

— Alţi bani, alte schilodiri, alte conturi de reglat. N-ai avut 
niciodată un alt vis? 

Kaz n-a spus nimic. Oare ce îi răpise toată speranţa din suflet? 
Poate că Inej nu avea să afle niciodată. 

A dat să se întoarcă, dar Kaz a apucat-o de încheietură, 
împiedicând-o să-și desprindă mâna de balustradă. Nu s-a uitat 
la ea. 

— Rămâi, a spus el, cu voce aspră. Rămâi în Ketterdam. 
Rămâi cu mine. 

Inej s-a uitat la mâna lui înmănușată strângând-o pe a ei. 
Totul în ea voia să spună da, însă nu voia să se mulțumească cu 
atât de puţin, nu după tot ce pătimise. 

— Ce rost ar avea? 

Kaz a inspirat adânc: 

— Vreau să rămâi. Vreau să... Te vreau pe tine. 

— Mă vrei pe mine, a spus ea, cântărind vorbele lui în minte, 
apoi l-a strâns ușor de mână. Și cum mă vrei, Kaz? 

lar el s-a uitat la ea cu ochi înverșunaţi, cu buzele strânse. Era 
expresia pe care și-o lua când lupta. 

— Cum mă vrei? a repetat ea. Complet îmbrăcat, cu mănușile 
în mâini, cu capul întors pentru ca buzele să nu ni se atingă 
niciodată? 


Kaz i-a dat drumul la mână, încovoindu-și umerii, și - rușinat, 
cu furie în ochi - și-a întors faţa spre mare. 

Poate pentru că era cu spatele la ea, Inej a reușit în cele din 
urmă să-i spună: 

— Te vreau fără armură, Kaz Brekker. Sau nu te vreau deloc. 
_ Vorbește, l-a implorat ea în gând. Dă-mi un motiv să rămân. 
In ciuda egoismului și cruzimii lui, Kaz era băiatul care o salvase. 
Voia să creadă că și el merita să fie salvat. 

Pânzele au trosnit, iar norii s-au dat la o parte din faţa lunii, 
apoi au acoperit-o din nou. 

Inej l-a lăsat pe Kaz în bătaia vântului, revărsatul zorilor fiind 
încă departe. 


43. Nina 


Durerile au început după răsărit. O oră mai târziu, simţea că 
oasele încercau să-i iasă prin piele pe la încheieturi. S-a întins pe 
aceeași masă pe care vindecase rana de cuţit a lui Inej. 
Simţurile încă îi erau suficient de ascuţite cât să simtă izul 
metalic al sângelui ei de suli dincolo de substanţa pe care o 
folosise Rotty ca să-l spele de pe tăblia de lemn. Mirosea a Inej. 

Matthias stătea lângă ea. Incercase s-o ia de mână, dar 
durerea era prea mare. Senzaţia mâinii lui pe a ei o făcea să se 
simtă ca și când ar fi avut pielea rănită. Totul părea în neregulă. 
Tot ce simţea era în neregulă. Nu se putea gândi decât la gustul 
dulceag și ars al parem-ului. Avea mâncărimi pe gâtlej și pielea 
părea să-i fie dușman. 

Când au început tremurăturile, l-a rugat pe Matthias să plece. 

— Nu vreau să mă vezi așa, a spus ea, încercând să se 
întoarcă pe o parte. 

Matthias i-a dat la o parte părul umed de pe frunte: 

— Cât de rău e? 

— Rău. 

Dar Nina știa că avea să fie și mai rău. 

— Vrei și puţină jurda? a întrebat el, întrucât Kuwei sugerase 
că dozele mici și regulate de jurda ar fi putut-o ajuta pe Nina să 
îndure chinurile mai ușor. 

Nina a clătinat din cap: 

— Vreau... vreau... pe toţi sfinţii, de ce e atât de cald aici? 

Apoi, în ciuda durerii, a încercat să se ridice: 

— Să nu-mi dai încă o doză. Orice aș spune, Matthias, oricât 
te-aș implora. Nu vreau să ajung ca Nestor, ca Grisha din celule. 

— Nina, Kuwei a zis că, fără drog, s-ar putea să mori. N-am să 
te las să mori. _ 

Kuwei. În vistierie, Matthias spusese: £ unul dintre noi. Îi 
plăcea cuvântul acela. Noi. Un cuvânt care anula graniţele și 
categoriile. Un cuvânt plin de speranţă. 

S-a întins la loc pe masă și întregul trup i s-a revoltat. Hainele 
păreau făcute din cioburi de sticlă. 

— Dacă nu erai tu, i-aș fi omorât pe drüskelle. 

— Cu toţii avem păcate, Nina. Am nevoie să trăiești ca să mi 
le pot ispăși pe ale mele. 

— Ştii că poţi să faci asta și fără mine. 


Matthias și-a îngropat capul în mâini: 

— Nu vreau. 

— Matthias, a început ea, trecându-și mâna prin părul lui tuns 
scurt. 

O durea. Lumea era dureroasă. O durea să-l atingă, dar tot o 
făcea. Poate era ultima oară când avea ocazia. 

— Nu-mi pare rău. 

Matthias i-a luat mâna și i-a sărutat ușor degetele. Nina s-a 
crispat, dar când Matthias a încercat să se retragă, l-a strâns și 
mai tare. 

— Rămâi, a spus ea cu respiraţia întretăiată și cu ochii 
înlăcrimaţi. Rămâi până la sfârșit. 

— Și după, a spus el. Pentru totdeauna. 

— Vreau să mă simt din nou în siguranţă. Vreau să mă întorc 
acasă, în Ravka. 

— Atunci am să te duc acolo. O să dăm foc la stafide sau ce 
mai faceţi voi, păgânii, ca să vă distrați. 

— Fanaticule, i-a spus ea cu glas stins. 

— Vrăjitoareo. 

— Barbarule. 

— Nina, a șoptit el, păsăruica mea roșie. Nu pleca. 


44. Jesper 

Goeleta gonea spre sud și tot echipajul părea să stea de 
veghe. Toată lumea vorbea în șoaptă, pășind cu grijă pe punte. 
Jesper era la fel de îngrijorat pentru Nina ca toţi ceilalți - cu 
excepţia lui Matthias, poate -, dar tăcerea aceea respectuoasă 
era greu de suportat. Avea nevoie de ceva în care să tragă. 

Ferolind părea o navă fantomă. Matthias stătea cu Nina și îi 
ceruse lui Wylan să-l ajute să-i dea îngrijiri. Chiar dacă lui Wylan 
nu-i plăcea chimia, știa mai multe despre tincturi și substanţe 
chimice decât oricine de pe navă, în afară de Kuwei, însă 
Matthias nu înţelegea nici jumătate din ce spunea Kuwei. Jesper 
nu-l mai văzuse pe Wylan de când fugiseră din portul 
Djerholmului și trebuia să admită că îi era dor să-l tachineze pe 
puiul de negustor. Kuwei era prietenos, dar vorbea prost 
kerchiana și nici nu prea îi plăcea să discute. Uneori, apărea 
noaptea pe punte și stătea în tăcere lângă Jesper, uitându-se la 
valuri. Era un pic enervant. Numai lnej avea chef de vorbă, și 
asta pentru că devenise dintr-odată interesată de navigaţie. Își 
petrecea mare parte din timp cu Specht și Rotty, învățând 
noduri și cum să manevreze pânze. 

Jesper știuse tot timpul că erau șanse mari să nu se mai 
întoarcă acasă, că puteau sfârși în celule din Curtea de Gheaţă 
sau trași în ţeapă. Dar și-a imaginat că, dacă îndeplineau 
misiunea imposibilă de a-l salva pe Yul-Bayur și se întorceau 
teferi pe Fero/ind, drumul înapoi spre Ketterdam avea să fie o 
petrecere. Aveau să bea băutura pe care Specht reușise s-o 
dosească pe navă, să mănânce ultimele caramele ale Ninei, să- 
și amintească pericolele prin care trecuseră și fiecare mică 
victorie. Dar n-ar fi putut să prevadă că aveau să fie încercuiți în 
port și cu siguranţă n-ar fi putut să-și imagineze ce avea să facă 
Nina ca să-i salveze. 

Jesper își făcea griji pentru Nina, dar gândul la ea îl făcea să 
se simtă vinovat. Când au urcat pe goeletă și Kuwei le-a explicat 
cum funcționa parem-ul, o voce firavă dinăuntrul lui i-a spus că 
trebuia să se ofere să ia și el drogul. Deși era un Fabrikator fără 
antrenament, poate ar fi reușit să-i extragă drogul din organism 
și s-o elibereze. Dar aceasta era vocea unui erou, iar Jesper 
încetase de mult să mai creadă că avea stofă de erou. Ce naiba, 


un erou s-ar fi oferit să ia parem în port, când le-au ieșit fjerdanii 
în față. 

Când Kerchul a apărut în cele din urmă la orizont, Jesper a 
simţit un amestec ciudat de ușurare și nerăbdare. Vieţile lor 
urmau să se schimbe într-un mod care încă părea ireal. 

Au coborât ancora, iar când s-a lăsat noaptea, Jesper l-a 
întrebat pe Kaz dacă putea să se urce în barca cu care el și 
Rotty urmau să intre în Portul Cinci. Nu aveau nevoie de el, dar 
Jesper avea disperată nevoie de o variaţie. 

Haosul din Ketterdam era neschimbat - nave care își 
descărcau mărfurile în docuri, turiști și soldaţi în permisie 
revărsându-se din bărci, râzând și strigând unii la alţii în drum 
spre Butoi. 

— E la fel ca atunci când am plecat, a spus Jesper. 

Kaz a ridicat o sprânceană. Se îmbrăcase din nou în costumul 
lui negru și cenușiu, cu cravată imaculată. 

— Şi la ce te așteptai? a întrebat el. 

— Nu știu exact, a recunoscut Jesper. 

Dar se simţea diferit, chiar dacă la șolduri îi atârna greutatea 
familiară a revolverelor sale cu mânere de sidef, iar pe spate îi 
atârna o pușcă. Se tot gândea la femeia Iscă-Valuri, care ţipa în 
curtea interioară a sectorului druske/le, cu faţa presărată cu 
pete negre. S-a uitat la mâinile lui. Oare chiar voia să fie 
Fabrikator? Să ducă viaţa unui Grisha? Nu putea nega ceea ce 
era, dar voia să-și cultive puterea sau s-o păstreze ascunsă? 

Kaz i-a lăsat pe Rotty și Jesper la doc, iar el a plecat după un 
curier care să-i ducă un mesaj lui Van Eck. Jesper voia să 
meargă cu el, dar Kaz i-a cerut să rămână pe loc. Nemulțumit, 
Jesper a profitat de ocazie să-și întindă picioarele, conștient că 
Rotty îl urmărea. Bănuia că Mâini-Murdare îi ceruse lui Rotty să-l 
ţină sub supraveghere. Oare Kaz se gândea că avea să dea fuga 
la cel mai apropiat salon de jocuri? 

S-a uitat la cerul înnorat. De ce să n-o recunoască? Era tentat. 
Abia aștepta să ţină în mână niște cărţi. Poate chiar ar fi trebuit 
să plece din Ketterdam. După ce își primea banii și își plătea 
datoriile, putea să plece oriunde în lume. Chiar și în Ravka. 
Poate că Nina avea să-și revină, iar Jesper putea să stea de 
vorbă cu ea și să facă un plan. Nu era momentul să-și ia vreun 
angajament, dar putea măcar să meargă în vizită, nu? 


Jumătate de oră mai târziu, Kaz s-a întors cu un mesaj potrivit 
căruia reprezentanţi ai Consiliului Comercial aveau să se 
întâlnească cu ei pe insula Vellgeluk a doua zi dimineaţă. 

— la uite, a spus Kaz, ridicând hârtia ca Jesper s-o poată citi. 

Sub detaliile întâlnirii, era scris: Felicitări. Tara vă e 
recunoscătoare. 

Cuvintele acestea i-au stârnit lui Jesper un fior ciudat în piept, 
dar a râs și azis: 

— Sper ca ţara să plătească cu bani gheaţă. Consiliul știe că 
omul de știință a murit? 

— Am scris tot în mesajul către Van Eck, a răspuns el. l-am 
spus că Bo Yul-Bayur a murit, dar că fiul lui e în viaţă și că lucra 
la formula jurdei parem pentru fjerdani. 

— A protestat în vreun fel? 

— Nu în bilet. Și-a exprimat „îngrijorarea profundă“, dar n-a 
zis nimic de recompensă. Ne-am făcut treaba. Vedem dacă 
încearcă să ne scadă plata când ajungem pe Vellgeluk. 

In timp ce vâsleau înapoi spre Ferol/ind, jesper a întrebat: 

— Wylan o să vină cu noi la întâlnirea cu Van Eck? 

— Nu, a spus Kaz, bătând darabana pe capul de cioară al 
bastonului. Matthias o să vină cu noi, și cineva trebuie să 
rămână cu Nina. În plus, dacă va trebui să-l folosim pe Wylan ca 
să-i forțăm mâna lui taică-su, e mai bine să nu-i arătăm asul din 
mânecă prea vreme. 

Intr-adevăr, avea sens. Şi orice dispută ar fi existat între 
Wylan și tată lui, Jesper se îndoia că Wylan ar fi vrut s-o tranșeze 
de faţă cu niște Scursuri și cu Matthias. 

Jesper s-a perpelit toată noaptea în hamac, iar când s-a sculat 
cerul era mohorât și aerul înăbușitor. Nu bătea deloc vântul, iar 
marea era netedă și lucioasă ca un iaz de moară. 

— Un cer îndărătnic, a spus Inej, mijind ochii spre Velligeluk. 

Avea dreptate. Nu se vedea niciun nor la orizont, dar aerul era 
încărcat de umezeală, ca și când o furtună ar fi refuzat să se 
dezlănţuie. 

Jesper s-a uitat pe puntea goală. Se gândea că Wylan avea să 
vină să-i conducă, dar Nina nu putea fi lăsată singură. 

— Cum se simte? l-a întrebat Jesper pe Matthias. 

— E slăbită, a răspuns fjerdanul. N-a putut să doarmă. Dar i- 
am dat niște supă și n-a vomat-o. 


Jesper știa că era egoist și prostesc din partea lui, dar o parte 
meschină din el s-a întrebat dacă nu cumva Wylan s-a ţinut 
înadins departe de el pe drumul de întoarcere. Poate că acum, 
după ce misiunea luase sfârșit și avea să-și încaseze partea din 
recompensă, Wylan se săturase să se înhăiteze cu infractori. 

— Unde e cealaltă barcă? a spus Jesper, în timp ce el, Kaz, 
Matthias, lInej, Rotty și Kuwei se îndepărtau cu barca de 
Ferolind. 

— La reparat, a spus Kaz. 

Vellgeluk era atât de plată, încât abia se vedea în zare. Insula 
avea mai puţin de un kilometru și jumătate lăţime, era o limbă 
pustie de nisip și pietre, pe care nu se vedeau decât fundaţiile 
dărâmate ale unui turn folosit pe vremuri de Consiliul Mareelor. 
Contrabandiștii o botezaseră Vellgeluk - „Norocul“ -, datorită 
picturilor care încă se mai vedeau la baza turnului în formă de 
obelisc: cercuri aurii care reprezentau monede, simbol al 
bunăvoinţei lui Ghezen, zeul sârguinţei și al comerţului. Jesper și 
Kaz mai fuseseră pe insulă să se întâlnească cu contrabandisști. 
Era departe de Ketterdam și de gărzile care patrulau apele 
porturilor, fără clădiri și fără golfuri ascunse de unde să fie 
declanșată o ambuscadă. Un loc de întâlnire ideal pentru cei 
precauți. 

De cealaltă parte a insulei era ancorată o brigantină! ale 
cărei pânze atârnau inutil de catarge. Jesper o urmărise 
înaintând lent dinspre Ketterdam în zorii zilei, un punctuleţ 
negru care s-a transformat într-o pată mare la orizont. Îi auzise 
pe marinari strigând unul la altul în timp ce vâsleau. Acum, 
echipajul a coborât în apă o barcă plină cu oameni. 

Când propria lor barcă a ajuns la țărm, Jesper și ceilalţi au 
sărit s-o tragă pe nisip. Jesper și-a verificat revolverele și a 
văzut-o pe Inej atingându-și scurt degetele de fiecare cuțit, dând 
din buze. Matthias și-a aranjat pușca pe spate și și-a rotit umerii 
uriași. Kuwei urmărea totul în tăcere. 

— In regulă, a spus Kaz. Să mergem să ne îmbogăţim. 

— Fără bocitoare, a spus Rotty, așezându-se în barcă să-i 
aștepte. 

— Fără înmormântări, i-au răspuns ei. 

Au pornit cu pași mari spre mijlocul insulei, Kuwei mergând în 
spatele lui Kaz, flancat de Jesper și Inej. După ce au străbătut o 


10 Navă cu pânze de dimensiuni mici, prevăzută cu două catarge. 


bucată drum, Jesper a văzut apropiindu-se un bărbat în haine 
negre de comerciant, însoţit de un shuhan înalt, cu părul negru 
legat în coadă, și urmat de un contingent de gărzi din stadwatch 
în paltoane violet, toţi înarmaţi cu bastoane și puști cu repetiție. 
Doi bărbaţi cărau între ei un cufăr mare, încovoindu-se ușor sub 
povara lui. 

— Deci așa arată treizeci de milioane de kruge, a spus Kaz. 

Jesper a fluierat ușor: 

— Să sperăm că n-o să ni se scufunde barca. 

— Doar tu, Van Eck? l-a întrebat Kaz pe bărbatul în negru. 
Restul Consiliului nu s-a sinchisit? 

Deci el era Jan Van Eck. Era mai slab decât Wylan și avea mai 
puţin păr decât el, dar Jesper a văzut asemănarea dintre ei. 

— Consiliul a considerat că eu sunt cel mai potrivit pentru 
sarcina asta, dat fiindcă eu am negociat cu tine la început. 

— Frumos ac de cravată, a spus Kaz, aruncând o privire spre 
rubinul înfipt în cravata lui Van Eck. Dar nu la fel de frumos ca și 
celălalt. 

— Celălalt era o bijuterie de familie, a spus Van Eck, ţuguindu- 
și ușor buzele, apoi s-a întors spre shuhanul de lângă el: Ei bine? 

— E Kuwei Yul-Bo. Nu l-am mai văzut de un an. E mai înalt 
acum, dar seamănă leit cu taică-su. 

l-a spus ceva lui Kuwei în shuhană și a făcut o mică 
plecăciune. 

Kuwei s-a uitat la Kaz, apoi s-a înclinat și el. Jesper a văzut 
câteva broboane de transpiraţie pe fruntea lui. 

Van Eck a zâmbit: 

— Mărturisesc că sunt surprins, domnule Brekker. Surprins, 
dar încântat. 

— Nu credeai că o să reușim. 

— Să zicem doar că mi se părea dificil. 

— De-aia ţi-ai asigurat pariurile? 

— Ah, deci ai vorbit cu Pekka Rollins? 

— E foarte vorbăreţ dacă îl faci să adopte perspectiva corectă, 
a spus Kaz, iar Jesper și-a amintit de sângele de pe cămașa lui 
Kaz când erau în temniţa de la Curtea de Gheaţă. Mi-a zis că i-ai 
angajat și pe el, și pe Leii de Duzină să-l captureze pe Yul-Bayur 
pentru Consiliul Comercial. 

Cu o undă de disconfort, Jesper s-a întrebat ce altceva îi mai 
spusese Lars lui Kaz. 


Van Eck a ridicat din umeri: 

— Era mai bine să fim siguri. 

— Şi de ce ti-ar fi păsat dacă o mână de șobolani de canal se 
sfârtecau între ei ca să pună mâna pe trofeu? 

— Ştiam că șansele fiecărei echipe erau mici. Ca jucător, sper 
că înţelegi. 

Dar Jesper nu se gândise niciodată la Kaz ca la un jucător. 
Pentru că jucătorii întotdeauna lăsau ceva în seama norocului. 

— Treizeci de milioane de kruge o să-mi aline sentimentele 
rănite, a spus Kaz. 

Van Eck a făcut semn spre gărzile din spatele lui. Au ridicat 
cufărul și l-au pus în faţa lui Kaz, care s-a aplecat și i-a ridicat 
capacul. Chiar de la distanţă, Helvar a reușit să vadă teancurile 
de bancnote kerchiene violet-deschis, împodobite cu trei pești 
zburători, legate cu panglici de hârtie și sigilate cu ceară. 

Inej a tras aer în piept. 

— Până și banii voştri au o culoare ciudată, a spus Matthias. 

Jesper ar fi vrut să mângâie teancurile acelea minunate. Ar fi 
vrut să se scalde în ele. 

— Cred că mi-a lăsat gura apă. 

Kaz a scos un teanc și l-a răsfoit cu degetul mare înmănușat, 
apoi s-a uitat și sub teancul următor, să se asigure că Van Eck 
nu încerca să-i tragă în piept. 

— Sunt toţi banii, a spus el. 

S-a uitat peste umăr și i-a făcut semn lui Kuwei să se apropie 
de comerciant. Băiatul a parcurs cei câţiva pași, iar Van Eck i-a 
făcut semn să vină lângă el, lovindu-l ușor pe spate. 

Kaz s-a ridicat: 

— Ei bine, Van Eck. Aș vrea să spun că a fost o plăcere, dar nu 
sunt un mincinos atât de bun. lar acum o să plecăm. 

Van Eck a pășit în faţa lui Kuwei și a spus: 

— Mă tem că nu pot permite asta, domnule Brekker. 

Kaz s-a sprijinit în baston, uitându-se ţintă la Van Eck: 

— E vreo problemă? 

— Am câteva probleme chiar în faţa mea. Nu se poate că 
vreunul dintre voi să plece de pe insula asta. 

Van Eck a scos un fluier din buzunar și a suflat în el, scoțând o 
notă stridentă. În clipa aceea, slujitorii lui și-au scos armele și s- 
a stârnit un vânt din senin - o vijelie nenaturală care se 
învolbura în jurul insuliţei, în timp ce marea se ridica. 


Marinarii de lângă barca negustorului aveau braţele ridicate, 
iar valurile se înălţau în spatele lor. 

— Iscă-Valuri, a mârâi Matthias, ducând mâna la pușcă. 

Apoi alte două siluete și-au luat zborul de pe puntea 
brigantinei. 

— Furtunoși! a strigat Jesper. Folosesc parem! 

Furtunoșii s-au rotit pe cer, înconjurați de rafale. 

— Ai păstrat o parte din rezerva pe care Yul-Bayur a trimis-o 
Consiliului, a spus Kaz, mijindu-și ochii negri. 

Furtunoșii au ridicat braţele și vântul a vuit strident, tăios. 

Jesper a dus mâna la revolvere. Nu-și dorise ceva în care să 
tragă? Până la urmă locul ăsta chiar aduce noroc, și-a spus el cu 
nerăbdare. Se pare c-o să mi se îndeplinească dorința. 


45. Kaz 


— Am avut o înţelegere, Van Eck, a spus Kaz, acoperind 
zgomotul furtunii tot mai puternice. Dacă Consiliul Comercial nu- 
și onorează promisiunea, nimeni din Butoi n-o să mai facă 
vreodată afaceri cu voi. Cuvântul vostru n-o să mai aibă nicio 
greutate. 

— Asta ar fi o problemă, domnule Brekker, dacă Consiliul ar 
ști ceva de această înţelegere. 

Kaz a înţeles brusc adevărul îngrozitor: 

— Consiliul n-a fost implicat nicio clipă. 

De ce își închipuise că Van Eck avea binecuvântarea Consiliul 
Comercial? Pentru că era un comerciant bogat și integru? Pentru 
că-și îmbrăcase propriii servitori și soldaţi în uniformele violet 
ale gărzilor din stadwatch? Kaz se întâlnise cu Van Eck în casa 
pusă în carantină a unui comerciant, nu într-o clădire 
guvernamentală, dar fusese păcălit de o mică scenografie. Se 
repetase povestea cu Hertzoon și cafeneaua lui, numai că acum 
era suficient de mare cât să-și fi dat seama. 

— Tu l-ai vrut pe Yul-Bayur. Tu ai vrut formula parem-ului. 

Van Eck a încuviinţat din cap cu un aer relaxat: 

— Neutralitatea e un lux de care Kerchul s-a bucurat prea 
mult. Membrii Consiliului cred că sunt protejaţi de bogăţiile lor, 
că pot să stea deoparte și să-și numere banii în timp ce lumea 
se războiește. 

— Dar tu știi mai bine ce-i de făcut. 

— Da, știu. Jurda parem nu e un secret care să poată fi 
păstrat, înăbușit sau ascuns într-o colibă de la frontiera 
zemenită. 

— Deci grija ta pentru rutele comerciale și teama că o să se 
prăbușească bursele... 

— Ah, o să se întâmple totul așa cum am prevăzut, domnule 
Brekker. Contez pe asta. Imediat ce Consiliul a primit mesajul lui 
Bo Yul-Bayur, am început să cumpăr plantaţii de jurda în Novyi 
Zem. Când parem-ul o să se răspândească în întreaga lume, 
toate ţările, toate guvernele vor dori să cumpere un stoc pe care 
să-l folosească. 

— Va fi haos, a spus Matthias. 

— Da, a spus Van Eck. O să se işte haos și eu o să fiu stăpânul 
haosului. Un stăpân foarte bogat. 


— Ai să pricinuiești moarte și sclavie pentru Grisha de 
pretutindeni, a spus Inej. 

Van Eck a ridicat o sprânceană și a întrebat-o: 

— Câţi ani ai? $aisprezece? Șaptesprezece? Naţiunile se ridică 
și coboară. Pieţele se fac și se desfac. Când puterea trece de la 
unii la alţii, întotdeauna suferă cineva. 

— Când profitul trece de la unii la alţii, a ripostat Jesper. 

Van Eck și-a luat o mină amuzată: 

— Nu sunt unul și același lucru? 

— Când o să afle Consiliul..., a început Inej. 

— Consiliul n-o să afle niciodată, a spus Van Eck. De ce crezi 
c-am pariat pe lepădături din Butoi? Ah, recunosc, sunteţi mai 
deștepţi și mai descurcăreţți decât orice mercenari. Dar, lucrul 
cel mai important, n-o să vă simtă nimeni lipsa. 

Van Eck a ridicat o mână și Grisha Iscă-Valuri și-au învârtit 
braţele. Kaz a auzit un țipăt, iar când s-a întors a văzut un vârtej 
de apă ridicându-se deasupra lui Rotty. Apa s-a prăbușit pe 
barcă, făcând-o ţăndări, dar Rotty a apucat să sară din ea. 

— Niciunul dintre voi n-o să plece de pe insula asta, domnule 
Brekker, a spus Van Eck. O să pieriţi cu toţii și n-o să-i pese 
nimănui. 

A ridicat din nou mâna, și Iscă-Valuri i-au dat ascultare, un val 
uriaș pornind spre Ferolind. 

— Nu! a strigat Jesper. 

— Van Eck! a strigat Kaz. Fiul tău e la bordul navei. 

Comerciantul și-a întors brusc privirea către Kaz și a suflat în 
fluier. Iscă-Valuri au rămas nemișcaţi, așteptând instrucţiuni. 
Fără tragere de inimă, Van Eck a coborât mâna și Iscă-Valuri au 
lăsat valul să se spargă inofensiv, apa lovindu-se ușor de carena 
goeletei. 

— Fiul meu? a întrebat comerciantul. 

— Wylan Van Eck. 

— Domnule Brekker, sigur știi că l-am pus pe fiul meu să-și 
facă bagajul cu luni în urmă. 

— Ştiu că i-ai scris lui Wylan în fiecare săptămână de când a 
plecat, implorându-l să se întoarcă acasă. Nu așa procedează un 
om căruia nu-i pasă de singurul său fiu și moștenitor. 

Van Eck a izbucnit în râs - un râs cald, aproape jovial, dar în el 
se simţea o undă de amărăciune. 


— Să-ţi spun ceva despre fiul meu, a spus el, scuipând 
cuvântul ca și când ar fi fost otravă pe buzele lui. Urma să 
moștenească una dintre cele mai mari averi din Kerch, un 
imperiu cu rute comerciale care ajung peste tot pe glob, un 
imperiu construit de tata și de tatăl lui. Dar fiu/ meu, băiatul 
menit să conducă acest imperiu măreț, nu poate să facă ce 
poate un copil de șapte ani. Poate să rezolve o ecuaţie. Poate să 
picteze și să cânte foarte frumos la flaut. Dar fiul meu, domnule 
Brekker, nu poate să citească. Nu poate să scrie. l-am angajat 
cei mai buni profesori din toate colţurile lumii. Am apelat la 
specialiști, tonice, bătăi și hipnoză. Dar refuză să fie învăţat. În 
cele din urmă, a trebui să accept că Ghezen a găsit de cuviinţă 
să mă blesteme cu un băiat imbecil. Wylan e un băiat care n-o 
să devină niciodată bărbat. E o rușine pentru casa mea. 

— Scrisorile..., a spus Jesper, și Kaz a văzut furia de pe fața 
lui. Nu-l rugai să se întoarcă acasă. |ţi băteai joc de el. 

Jesper avea dreptate. Dacă îmi vei citi scrisoarea, vei afla cât 
de mult îmi doresc să te întorci acasă. Fiecare scrisoare fusese o 
palmă pe obrazul lui Wylan, un fel de glumă nemiloasă. 

— E fiul tău, a spus Jesper. 

— Ba nu, e o greșeală. Una care o să fie corectată în curând. 
Soția mea tânără și frumoasă e însărcinată și, că o să fie băiat, 
fată sau o creatură cu coarne, copilul ăla o să fie moștenitorul 
meu, nu un idiot cu creierul terciuit care nu poate să citească o 
carte de imnuri, darămite un registru contabil, nu un neghiob 
care o să facă de râs numele Van Eck. 

— Tu ești neghiobul, a mârâit Jesper. E mai deștept decât cei 
mai mulţi dintre noi la un loc și merită un tată mai bun ca tine. 

— Merita, l-a corectat Van Eck, apoi a suflat în fluier de două 
ori. 

Grisha Iscă-Valuri n-au ezitat. Înainte ca Scursurile să poată 
protesta, din mare s-au ridicat doi pereţi uriași de apă, care s-au 
năpustit spre goeletă și au strivit-o cu o bubuitură răsunătoare, 
împroșcând bucăţi de lemn în aer. 

Jesper a urlat de furie și a ridicat revolverele. 

— Jesper! i-a poruncit Kaz. Potolește-te! 

— l-a omorât! a spus Jesper, cu fața schimonosită. l-a omorât 
pe Wylan și pe Nina! 

Matthias a pus o mână pe braţul lui și i-a spus calm: 

— Jesper. Stai liniștit. 


Jesper s-a uitat la valuri, la bucăţile de catarg și la fâșiile de 
vele care se legănau pe apă acolo unde cu doar câteva secunde 
înainte era o navă. 

— Nu... Nu înţeleg. 

— Mărturisesc că și eu sunt un pic șocat, domnule Brekker, a 
spus Van Eck. Nicio lacrimă? Niciun protest indignat pentru 
pierderea echipajului? Viaţa în Butoi vă face insensibili. 

— Insensibili și precauţi, a spus Kaz. 

— Nu suficient de precauţi, se pare. Bine că n-ai să trăieşti să- 
ţi regreţi greșelile. 

— Spune-mi, Van Eck. Ai să-ţi ispășești păcatul? Ghezen 
condamnă încălcarea contractelor. 

Van Eck și-a umflat nările. 

— Ce ai oferit lumii, domnule Brekker? Ai creat bogăţie? 
Prosperitate? Nu. lei de la oameni cinstiţi și îți vezi doar de 
interesul propriu. Ghezen e binevoitor cu cei care merită, cu cei 
care construiesc orașe, nu cu șobolanii care le rod fundaţiile. M- 
a binecuvântat pe mine și afacerile mele. Voi o să pieriţi, iar eu 
o să prosper. Asta e voinţa lui Ghezen. 

— Ai o singură problemă, Van Eck. O să ai nevoie de Kuwei 
Yul-Bo ca să prosperi. 

— Și cum o să-l iei de la mine? Aveţi puţine arme și sunteţi 
încercuiți. 

— N-am nevoie să-l iau de la tine. Pentru că nu l-ai avut nicio 
clipă. Asta nu e Kuwei Yul-Bo. 

— O cacialma lamentabilă. 

— Nu-mi plac cacialmalele, nu-i așa, Inej? 

— De obicei, nu. 

Buzele lui Van Eck s-au crispat: 

— De ce, mă rog? 

— Pentru că preferă să trișeze, a spus băiatul care nu era 
Kuwei Yul-Bo, într-o kerchiană perfectă, fără pic de accent. 

Van Eck a tresărit când i-a auzit vocea, iar Jesper a tresărit. 

Băiatul shuhan a întins o mână: 

— Plătește, Kaz. 

— Urăsc să pierd un pariu, a oftat Kaz. Vezi tu, Van Eck, 
Wylan a pariat cu mine că n-o să ai nicio reţinere să-i pui capăt 
vieţii. O să zici că sunt sentimental, dar n-am crezut că un tată 
poate să fie atât de crud. 


Van Eck s-a uitat la Kuwei Yul-Bo - sau la băiatul despre care 
crezuse că era Kuwei Yul-Bo. Kaz se uita cu atenţie la negustor, 
care se străduia să accepte că din gura lui Kuwei se auzea 
vocea lui Wylan. Jesper era la fel de nedumerit. Avea să 
primească o explicație după ce Kaz își primea banii. 

— Nu e posibil, a spus Van Eck. 

Și n-ar fi trebuit să fie. Nina era o Croitoreasă cel mult 
acceptabilă - dar, sub influenţa jurdei parem, ei bine, după cum 
spusese Van Eck cândva, /ucruri care ar trebui să fie imposibile 
devin posibile. În faţa lor stătea o replică perfectă a lui Kuwei 
Yul-Bo, dar avea vocea lui Wylan, gesturile lui, ba chiar și curajul 
lui surprinzător - deși Kaz distingea frica și durerea în ochii lui 
aurii. 

După înfruntarea din portul Djerholm, puiul de negustor se 
dusese la Kaz și-l prevenise că nu putea fi folosit pentru a-i forța 
mâna lui taică-su. Wylan se făcuse roșu la faţă și abia reușise 
să-i spună care era „nenorocirea“ lui. Kaz se mulțumise să dea 
din umeri. Unii oameni erau poeţi. Alţii erau fermieri. Alţii erau 
negustori bogaţi. Wylan putea să deseneze schiţe de clădiri 
excelente. Și făcuse un sfredel care tăia sticlă Grisha îmbinând 
componente de la mecanismul unei porţi și câteva diamante 
furate. Deci ce dacă nu putea citi? 

Kaz se aștepta ca băiatul să refuze ideea de a fi retușat ca să 
arate precum Kuwei. O transformare atât de radicală era peste 
puterile oricărui Grisha care nu folosea parem. 

— S-ar putea să fie o schimbare permanentă, îl prevenise Kaz. 

Dar lui Wylan nu-i păsase. 

— Vreau să știu. O dată pentru totdeauna, vreau să știu ce 
crede tata cu adevărat despre mine. 

lar acum știa. 

Van Eck se holba la Wylan, căutând trăsături de-ale fiului său. 

— Nu se poate. 

Wylan s-a așezat lângă Kaz. 

— Poate te rogi la Ghezen să te ajute să înţelegi, tată. 

Wylan era un pic mai înalt decât Kuwei și avea faţa un pic mai 
rotundă. Dar Kaz îi văzuse unul lângă altul, iar asemănarea era 
extraordinară. Retușurile făcute de Nina pe navă, înainte să-și 
piardă puterile oferite de parem, erau aproape perfecte. 

Trăsăturile lui Van Eck s-au schimonosit de furie. 


— Ticălosule, i-a zis el lui Wylan printre dinţi. Ştiam că ești 
neghiob, dar și trădător? 

— Un neghiob ar fi așteptat pe navă să fie făcut țăndări. Cât 
despre „trădător“, mi-ai aruncat vorbe mai grele chiar și în 
ultimele câteva minute. 

— Gândește-te, i-a spus Kaz negustorului. Dacă adevăratul 
Kuwei Yul-Bo ar fi fost pe nava pe care tocmai ai făcut-o 
scobitori? 

Vocea lui Van Eck era calmă, dar gâtul i s-a înroșit de furie. 

— Unde e Kuwei Yul-Bo? 

— Lasă-ne să plecăm în siguranţa de pe insulă, cu tot cu plata 
noastră, și am să-ţi spun cu dragă inimă. 

— N-ai cum să scapi, Brekker. Oamenii tăi nu se pot pune cu 
echipa mea de Grisha. 

Kaz a ridicat din umeri. 

— Omoară-ne și n-ai să-l găsești niciodată pe Kuwei. 

Van Eck a părut că stă pe gânduri, apoi a făcut un pas în 
spate. 

— Gărzi, la mine! a strigat el. Omorâţi-i pe toţi în afară de 
Brekker! 

Kaz și-a dat seama imediat că a făcut o greșeală. Ştiau cu 
toţii că se putea ajunge aici. Ar fi trebuit să aibă încredere în 
echipa lui. Ochii lui ar fi trebuit să rămână aţintiţi asupra lui Van 
Eck. In schimb, în clipa când a venit ameninţarea, când ar fi 
trebuit să se gândească doar la luptă, s-a uitat la Inej. 

lar Van Eck a văzut. Și a suflat în fluier: 

— Lăsațţi-i pe ceilalți! Luaţi banii și fata. 

Stai pe loc, i-au spus lui Kaz instinctele. Van Eck are banii. El e 
cheia. Inej se poate apăra singură. Ea e un pion, nu trofeul. Dar 
Kaz deja se întorsese, deja dăduse fuga spre ea, în timp ce 
Grisha atacau. 

Cei doi  Iscă-Valuri s-au repezit primii spre  lnej, 
transformându-se în ceață și materializându-se lângă ea. Dar 
numai un nebun putea încerca s-o învingă pe Inej în luptă corp 
la corp. Iscă-Valuri erau rapizi, dispărând și reapărând, 
încercând s-o înhaţe. Dar Inej era Fantoma, iar cuţitele ei au 
găsit cu ușurință inima, gâtul, splina. Sângele a împroșcat 
nisipul și cei doi Iscă-Valuri au căzut grămadă. 

Kaz a surprins mișcare cu coada ochiului - un Furtunos care 
se năpustea spre Inej. 


— Jesper! a țipat el. 

Jesper a tras, iar Furtunosul s-a prăbuşit. 

Următorul Furtunos a fost mai deştept. S-a apropiat de ei, 
planând la mică distanță deasupra ruinelor. Jesper și Matthias 
au deschis focul, dar le venea soarele în ochi, și nici măcar 
Jesper nu putea să nimerească fără să vadă. Furtunosul s-a 
năpustit asupra lui Inej și a zburat cu ea în braţe. 

Nu te mișca, a îndemnat-o el în gând, cu pistolul în mână. Dar 
Inej n-a stat nemișcată. S-a răsucit și a aplicat o lovitură. Din 
depărtare s-a auzit ţipătul Furtunosului, care i-a dat drumul din 
braţe. Inej a căzut spre nisipul insulei, iar Kaz a fugit spre ea, 
fără nicio logică și fără niciun plan. 

Prin faţă i-a trecut brusc o siluetă ceţoasă. Un al treilea 
Furtunos a plonjat din cer și a înhăţat-o cu doar câteva secunde 
înaintea impactului, dându-i o lovitură puternică peste cap. Kaz 
a văzut cum s-a înmuiat trupul lui Inej. 

— Doboară-l! a răcnit Matthias. 

— Nu! a strigat Kaz. Dacă-l împuști, cade și ea! 

Furtunosul s-a îndepărtat, ieșind din raza armelor, cu Inej în 
braţe. 

Tot ce puteau face era să stea pe insulă ca niște proști, 
uitându-se la trupul ei care devenea tot mai mic pe cer - o lună 
îndepărtată, o stea palidă -, până a dispărut de tot. 

Grisha și gărzile lui Van Eck au înhăţat negustorul și cufărul cu 
bani și au plecat cu ele în zbor spre brigantină. Răzbunarea lui 
Jordie, țelul eforturilor sale, îi scăpa printre degete. Nu-i păsa. 

— Ai o săptămână să mi-l aduci pe adevăratul Kuwei, a strigat 
Van Eck. Altminteri ţipetele fetei o să se audă până-n Fjerda. Și 
dacă asta nu te convinge, o să dau de știre că adăpostești cel 
mai valoros ostatic din lume. Toate bandele și guvernele, toți 
traficanţii și spionii o să vă vâneze pe tine și Scursurile tale. N-o 
să aveţi unde să vă ascundeţi. 

— Kaz, pot să-l dobor, a spus Jesper, băgând revolverele în 
teacă și punând mâna pe pușcă. Van Eck încă e aproape. 

Și totul ar fi fost pierdut - Inej, banii, totul. 

— Nu, a spus Kaz. Lasă-i să plece. 

Marea era netedă, nu bătea niciun pic de vânt, dar Furtunoșii 
care îi mai rămăseseră lui Van Eck au umflat imediat pânzele 
navei. 


Kaz a urmărit brigantina înaintând spre Ketterdam, spre 
siguranţă, spre o fortăreață construită pe impecabila reputaţie 
de negustor a lui Van Eck. Se simţea ca atunci când se uitase la 
ferestrele întunecate ale casei de pe Zelverstraat. Era iarăși 
neputincios. Se rugase la zeul greșit. 

Jesper a coborât încet pușca. 

— Van Eck o să trimită soldaţi și Grisha să-l caute pe Kuwei, a 
spus Matthias. 

— N-o să-l găsească. Şi nici pe Nina. 

Nu în Stinghie sau în vreo altă parte a Butoiului. Nicăieri în 
Ketterdam. În noaptea dinainte, Kaz îi ordonase lui Specht să 
plece de pe Fero/ind cu Nina și Kuwei, folosind a doua barcă - 
despre care îi spusese lui Jesper că era la reparat. Erau în 
siguranţă, ascunși în cuștile abandonate de sub vechea temniţă 
de la Poarta Iadului. Kaz făcuse niște investigaţii când vizitase 
portul ca să ia legătura cu Van Eck. După dezastrul de la 
Spectacolul Iadului, cuștile fuseseră inundate ca să fie curățate 
de animale și cadavre și de atunci rămăseseră goale. Lui 
Matthias nu-i plăcuse deloc ideea ca Nina să plece undeva fără 
el, mai ales în starea în care se afla, dar Kaz îl convinsese că a-i 
păstra pe ea și pe Kuwei la bordul goeletei i-ar fi pus într-o 
situaţie vulnerabilă. 

Kaz s-a minunat de propria lui prostie. Fusese mai neghiob 
decât un guguștiuc proaspăt coborât de pe navă care își 
închipuia că aveau să câștige o avere pe Doaga de Est. 
Slăbiciunea lui cea mai mare se aflase chiar lângă el - iar acum, 
Inej dispăruse. 

Jesper se uita la Wylan, la părul lui negru, la ochii lui aurii. 

— De ce? a întrebat el în cele din urmă. De ce ai făcut asta? 

Wylan a ridicat din umeri. 

— Trebuia să ne creăm un avantaj. 

— Astea-s vorbele lui Kaz. 

— Nu vă puteam lăsa să veniţi aici crezând că sunt un fel de 
asigurare. 

— Nina te-a retușat? 

— În noaptea când am plecat din Djerholm. 

— De-aia ai dispărut pe drumul de întoarcere, a spus Jesper. 
Nu-l ajutai pe Matthias s-o îngrijească pe Nina. Te-ai ascuns. 

— Nu m-am ascuns. 


— Deci tu... De câte ori ai stat noaptea pe punte lângă mine, 
când eu credeam că era Kuwei? 

— De fiecare dată. 

— E posibil ca Nina să nu te poată face cum erai înainte. Nu 
fără încă o doză de parem. S-ar putea să rămâi așa pentru 
totdeauna. 

— Şi de ce ar fi o problemă? 

— Nu știu! a spus Jesper furios. Poate că-mi plăcea faţa ta 
caraghioasă. 

Apoi s-a întors spre Matthias: 

— Tu știai. Wylan știa. Inej știa. Toată lumea, în afară de 
mine. 

— Întreabă-mă de ce, Jesper, a spus Kaz, ajuns la capătul 
răbdării. 

Jesper a trecut stânjenit de pe un picior pe altul. 

— De ce? 

— Tu ai fost cel care ne-a vândut lui Pekka Rollins, i-a răspuns 
Kaz, ridicând un deget acuzator spre Jesper. Tu ești motivul 
pentru care am fost atacați când am încercat să plecăm din 
Ketterdam. Era cât pe ce să ne omori... 

— Nu i-am spus lui Pekka Rollins. Niciodată... 

— l-ai spus unui Leu de Duzină că pleci din Kerch și că o să 
primești o sumă mare de bani, nu-i așa? 

Jesper a înghiţit în sec. 

— A trebuit. M-au ameninţat. Ferma tatei... 

— Ti-am cerut să nu zici la nimeni că plecăm din ţară. Te-am 
avertizat să-ţi ţii gura. 

— N-am avut de ales! Ai pus să fiu încuiat în Clubul Ciorii 
înainte să plecăm. Dacă m-ai fi lăsat... 

Kaz s-a întors spre el. 

— Să te las să ce? Să joci câteva mâini de mărăcine în trei? Să 
te las să te îndatorezi și mai mult la toţi șefii de sală din Butoi 
suficient de idioţi cât să-ţi extindă creditul? l-ai zis unuia din 
banda lui Pekka Rollins că o să fii putred de bogat. 

— Nu știam că o să se ducă la Pekka. Sau că Pekka știa de 
parem. Încercam doar să mai câștig niște timp. 

— Pe toţi sfinţii, Jesper, chiar n-ai învăţat nimic de când te-ai 
alăturat Scursurilor. Ai rămas un băiat prostănac de la ţară, ca în 
ziua când ai coborât de pe navă în Ketterdam. 


Jesper s-a repezit spre el, iar Kaz a fost copleșit de un val 
ameţitor de violenţă. În sfârșit, o luptă pe care o putea câștiga. 
Dar Matthias a pășit între ei, ţinându-i la distanţă unul de altul 
cu mâinile lui puternice. 

— Încetaţi! 

Dar Kaz nu voia să înceteze. Voia să-i bată pe toţi până la 
sânge și apoi să se întoarcă în Butoi și să se încaiere cu oricine i- 
ar fi ieșit în cale. 

— Matthias are dreptate, a spus Wylan. Trebuie să ne gândim 
la pasul următor. 

— Nu există pasul următor, a mârâit Kaz. 

Van Eck avea să se asigure de asta. Nu puteau să se întoarcă 
la Stinghie, nici să primească ajutor de la Per Haskell sau de la 
alte Scursuri. Van Eck avea să aștepte, pregătit să lovească. 
Avea să transforme Butoiul - casa lui Kaz, micul lui regat - în 
teritoriu ostil. 

— Jesper a făcut o greșeală, a spus Wylan. O greșeală 
prostească, dar nu și-a propus să trădeze pe nimeni. 

Kaz s-a îndepărtat, încercând să-și limpezească mintea. Ştia 
că nu prevăzuse consecințele vorbelor lui, dar știa și că nu mai 
putea avea încredere în el niciodată. Și poate că nu-i spusese de 
retușarea lui Wylan ca să-l pedepsească un pic. 

În câteva ore, văzând că nu se întorc, Specht avea să vină 
după ei cu barca. Deocamdată, erau singuri sub cerul mohorât, 
pe insula aceea pustie și jalnică. lar Inej dispăruse. Kaz voia să 
pocnească pe cineva. Sau să-l pocnească cineva. 

S-a uitat la ce mai rămăsese din echipa lui. Rotty se învârtea 
în jurul bărcii distruse. Jesper se așezase pe pământ, cu coatele 
sprijinite pe genunchi și cu capul în mâini, iar Wylan stătea 
lângă el, purtând o faţă de împrumut; Matthias era în picioare și 
se uita spre Poarta ladului ca o santinelă de piatră. Dacă șeful 
lor era Kaz, Inej fusese magnetul lor, strângându-i laolaltă când 
erau pe punctul de a se despărți. 

Înainte să intre în Curtea de Gheaţă, Nina îi acoperise tatuajul 
cu cioară și potir de pe antebraţ, dar Kaz n-o lăsase să se atingă 
de R-ul de pe bicepsul său. Acum, și-a dus degetele înmănușate 
pe mâneca hainei, chiar în dreptul literei. Fără să vrea, îl lăsase 
pe Kaz Rietveld să se întoarcă. Nu știa dacă începuse cu rana lui 
Inej sau în timpul călătoriei înfiorătoare cu furgonul pușcăriei, 
dar nu se opusese acestei întoarceri și îl costase scump. 


Dar asta nu însemna că avea să se lasă înfrânt de un 
negustor șarlatan. 

Kaz s-a uitat spre sud, spre porturile Ketterdamului. Începutul 
unui gând i-a gâdilat partea din spate a craniului - era doar o 
mâncărime, o idee vagă. Nu era un plan, dar putea fi începutul 
unuia. Vedea forma pe care avea s-o capete - un plan imposibil, 
absurd, care necesita o mulţime de bani. 

— Faţă de uneltitor, a șoptit Jesper. 

— Categoric, a încuviinţat Wylan. 

Matthias și-a pus mâinile în sân. 

— Cotrobăi în geanta cu trucuri, demjin? 

Kaz și-a îndoit degetele înmănușate. Cum supravieţuiai în 
Butoi? Când îţi era luat totul, găseai o cale să faci ceva din 
nimic. 

— O să inventez un truc nou, a spus Kaz. Unul pe care Van 
Eck n-o să-l uite niciodată. 

S-a întors spre ceilalți. Dacă s-ar fi putut duce singur după 
Inej, ar fi făcut-o, dar nici măcar el n-ar fi avut cum să ducă la 
capăt o asemenea misiune. 

— Am nevoie de o echipă bună. 

Wylan s-a ridicat în picioare. 

— Pentru Fantomă. 

Jesper s-a ridicat și el, fără să se uite în ochii lui Kaz. 

— Pentru Inej, a spus el cu glas scăzut. 

Matthias a dat scurt din cap o singură dată. 

Inej își dorea să-l vadă pe Kaz devenind altcineva, un om mai 
bun, un hoţ mai blând. Dar un astfel de băiat n-ar fi avut ce să 
caute în Butoi. Băiatul acela ajunsese să rabde de foame într-un 
gang. Murise. Băiatul acela n-ar fi putut s-o salveze. 

Mă duc să-mi iau banii, și-a promis în sinea lui. Mă duc să-mi 
iau fata. lnej nu putea fi niciodată a lui, nu cu adevărat, dar Kaz 
avea să găsească o cale să-i redea libertatea pe care i-o 
promisese cu mult timp în urmă. 

Era o sarcină dificilă, dar Mâini-Murdare avea s-o scoată la 
capăt. 


46. Pekka 


Pekka Rollins și-a vârât un smoc de jurda în gură, între dinţi și 
obraz, apoi s-a lăsat pe spetează și a cercetat cu privirea echipa 
zdrenţăroasă pe care i-o adusese Doughty în birou. Rollins 
locuia deasupra Palatului de Smarald într-un apartament 
somptuos, ai cărui pereţi erau acoperiţi cu catifea verde și foiţă 
de aur. li plăcea ca totul să fie strident - hainele, prietenii și 
femeile lui. 

Puștii care stăteau în fața lui erau opusul eleganţei. Purtau 
costume de Komedie Brute, dar își dăduseră măștile jos, întrucât 
nimeni nu intra în biroul lui fără să i se vadă faţa. l-a recunoscut 
pe unii dintre ei. La un moment dat, sperase s-o recruteze pe 
Nina Zenik, o Sfâșie-lnimi, dar acum părea că n-o să mai apuce 
sfârșitul lunii - oasele îi ieșeau prin piele, avea ochi încercănaţi 
și îi tremurau mâinile. Părea că evitase o investiție proastă. 
Stătea sprijinită de un fjerdan masiv, ras în cap și ochi albaștri și 
îndârijiţi - un uriaș, probabil un fost militar. Era bine să aibă o 
namilă la îndemână. Oare unde îi găsise Kaz Brekker pe oamenii 
ăștia? 

Băiatul de lângă ei era shuhan, însă era prea tânăr ca să fie 
omul de știință pe care toţi încercaseră cu disperare să-l 
captureze. In plus, Kaz Brekker n-ar fi adus niciodată un 
asemenea trofeu la Palatul de Smarald. Din grup făcea parte și 
Jesper Fahey, pe care Rollins îl cunoștea: trăgătorul care făcuse 
datorii uluitoare la aproape toate saloanele de jocuri de pe 
Doaga de Est. Mulțumită gurii lui slobode, Rollins aflase că 
Brekker trimitea o echipă în Fjerda. Câteva cercetări și multe 
șpăgji îl ajutaseră să afle când și de unde or să plece - informaţii 
care se dovediseră incomplete. Brekker fusese cu un pas 
înaintea lui și a Leilor de Duzină. Micul șobolan de canal reușise 
să ajungă la Curtea de Gheaţă în cele din urmă. 

Ceea ce era bine. Fără Kaz Brekker, Rollins ar fi stat și acum 
în Fjerda, într-o celulă din închisoarea aceea blestemată, 
așteptând o nouă rundă de tortură - sau poate ar fi atârnat într- 
o ţeapă de pe zidul de apărare. 

Când Brekker descuiase ușa celulei lui, Rollins nu știa dacă 
avea să fie salvat sau asasinat. Auzise multe despre Kaz Brekker 
de când devenise influent în rândul Scursurilor - adunătura 
jalnică de care Per Haskell o numea bandă - și îl văzuse de 


câteva ori prin Butoi. Băiatul venise de nicăieri și crease o 
mulţime de probleme. Dar încă era un locotenent, nu un 
general, un terier care încerca să-l muște pe Rollins de glezne. 

— Salut, Brekker, îi spusese Rollins. Ai venit să-ți desfeţi 
ochii? 

— Nu tocmai, îi răspunsese Kaz. Mă cunoști? 

Rollins ridicase din umeri. 

— Sigur, ești nenorocitul care îmi tot fură mușteriii. 

Rollins a fost uluit de expresia lui Brekker. Pe faţa lui se citea 
ura - pură, neagră, mocnită. Ce /-oi fi făcut viermelui ăstuia? Dar 
ura a dispărut în câteva secunde, iar Rollins s-a întrebat dacă nu 
cumva fusese doar în capul lui. 

— Ce vrei, Brekker? 

Băiatul rămăsese pe loc, fixându-l cu o privire sumbră și 
sălbatică. 

— Vreau să-ţi fac o favoare. 

Rollins observase că Brekker era în picioarele goale și purta 
uniformă de pușcărie, iar în mâini nu mai avea legendarele lui 
mănuși negre - caraghiosul lui semn distinctiv. 

— Nu pare că ești în situaţia de a face favoruri, puștiule. 

— Am să las ușa descuiată. Nu ești suficient de prost cât să te 
duci după Bo Yul-Bayur fără să ai o echipă care să te sprijine. 
Așa că așteaptă momentul potrivit și evadează. 

— De ce naiba ai vrea să mă ajuţi? 

— Nu ţi-e scris să mori aici. 

Vorbele lui sunaseră ca un blestem. 

— Îți rămân dator, Brekker, îi spusese Rollins, nevenindu-i să 
creadă cât de norocos era, după care băiatul pornise spre ușa 
celulei. 

— Nu-ţi face griji, Rollins, îi spusese Brekker, întorcând capul 
și fixându-l cu ochii lui negri ca niște peșteri. Ai să plătești. 

lar acum băiatul venise să-și primească răsplata. Stătea în 
mijlocul biroului luxos al lui Rollins ca o pată de cerneală neagră, 
cu fața încruntată și cu mâinile sprijinite pe un baston cu cap de 
cioară. Rollins nu era tocmai surprins să-l vadă. Se zvonea că 
schimbul dintre Brekker și Van Eck se sfârșise prost și că 
negustorul pusese să fie supravegheate Stinghia și celelalte 
locuri frecventate de Kaz Brekker. Dar Van Eck nu supraveghea 
și Palatul de Smarald. Nu avea niciun motiv. Rollins nici măcar 


nu era sigur dacă negustorul știa că și el reușise să se întoarcă 
cu viaţă din Fjerda. 

După ce Brekker i-a explicat pe scurt situaţia, Rollins a ridicat 
din umeri și a spus: 

— Ai fost tras pe sfoară. Dacă vrei sfatul meu, dă-i-l pe Kuwei 
lui Van Eck și termină povestea. 

— N-am venit aici pentru sfaturi. 

— Negustorilor le plac taxele pe care le plătim. Închid ochii 
când mai jefuim câte o bancă sau când spargem câte o casă, 
dar se așteaptă să rămânem aici, în Butoi, și să-i lăsăm să-și 
continue afacerile. Dacă pornești un război împotriva lui Van 
Eck, toate astea se schimbă. 

— Van Eck face escrocherii în numele Consiliului Comercial. 
Dacă ar afla consilierii... 

— Şi cine o să le spună? Un șobolan de canal din cel mai rău 
famat cartier al Butoiului? Nu-ţi face iluzii, Brekker. Acceptă 
înfrângerea și păstrează-ţi forțele pentru următoarea luptă. 

— Vrei să spui că tu pur și simplu ai renunţat? 

— Uite ce, dacă vrei să te împuști singur în picior - în ăla 
teafăr -, am să mă uit la tine cu dragă inimă. Dar n-am de gând 
să mă aliez cu tine. Nu împotriva unui negustor. Nimeni n-o să 
se alieze cu tine. Nu-i vorba de un mic război între bande, 
Brekker. O să lupte împotriva ta nu doar gărzile din stadwatch, 
ci și armata și flota kerchiană. O să ardă Stinghia cu tot cu Per 
Haskell și o să ia înapoi Portul Cinci. 

— Nu mă aştept să lupţi alături de mine, Rollins. 

— Atunci ce vrei? Spune-mi și te ajut. Dar să fie ceva 
rezonabil. 

— Am nevoie să trimit un mesaj în capitala ravkană. Repede. 

Rollins a ridicat din umeri. 

— Foarte simplu. 

— Și am nevoie de bani. 

— Ce surpriză. Câţi? 

— Două sute de mii de kruge. 

Rollins aproape că s-a înecat de râs. 

— Altceva, Brekker? Smaraldul Lantsovilor? Un dragon care 
scoate curcubeie pe cur? 

— Ai bani suficienţi, Rollins. Și ţi-am salvat viaţa. 


— Atunci ar fi trebuit să negociezi cu mine în celula din 
Fjerda. Nu-s bancă, Brekker. Și chiar dacă aș fi, dată fiind 
situaţia ta, mi s-ar părea un împrumut foarte riscant. 

— Nu vreau un împrumut. 

— Vrei să-ţi dau două sute de mii de kruge? Și ce primesc la 
schimb pentru gestul meu generos? 

Brekker și-a încordat fălcile și a spus: 

— Acţiunile mele de la Clubul Ciorii și Portul Cinci. 

Rollins s-a îndreptat de spate. 

— Ti-ai vinde acțiunile? 

— Da. Și pentru încă o sută de mii, îţi dau și un DekKappel 
original. 

Rollins s-a lăsat din nou pe spetează, împreunându-și 
degetele. 

— Să știi că nu e suficient. Nu pentru un război împotriva 
Consiliul Comercial. 

— Pentru echipa mea e suficient. 

— Echipa ta? a pufnit Rollins. Nu pot să cred că ai dat lovitura 
la Curtea de Gheaţă cu mâna asta de zdrenţăroși. 

— Ai face bine să crezi. 

— Van Eck o să te bage-n pământ. 

— Au mai încercat și alţii. Dar de fiecare dată am reușit să mă 
întorc din morți. _ 

— Îți respect tenacitatea, băiete. Și te înţeleg. Îţi vrei banii. 
Vrei să-ţi iei Fantoma înapoi. Vrei o bucată din pielea lui Van 
Eck... 

— Ba nu, a mârâit Brekker cu glas răgușit. Când o să pun 
mâna pe Van Eck, n-o să iau doar ce-i al meu. O să-i ruinez 
viața. O să-i şterg numele din catastife. N-o să mai rămână 
nimic din el. 

Pekka Rollins pierduse șirul amenințărilor pe care le primise, 
al oamenilor pe care îi omorâse sau pe care îi văzuse murind, 
dar privirea lui Brekker tot a reușit să-i dea fiori pe șira spinării. 
O furie greu de stăvilit dinăuntrul acelui băiat voia să iasă la 
iveală, iar Rollins nu și-ar fi dorit să fie în preajma lui când avea 
să se dezlănţuie. 

— Deschide seiful, Doughty. 

Rollins i-a dat banii lui Brekker, apoi l-a pus să semneze un 
act prin care îi ceda acţiunile lui de la Clubul Ciorii și de la mina 
de aur care era Portul Cinci. Când a întins mâna să 


consfințească tranzacţia, Brekker i-a strâns-o foarte tare, mai- 
mai să-i zdrobească oasele. 

— Chiar nu-ţi amintești deloc de mine? a întrebat băiatul. 

— Ar trebui? 

— Deocamdată nu, a răspuns Brekker, furia aceea sălbatică 
întrezărindu-i-se în ochii negri. 

— Ne-am înţeles, a spus Rollins, dornic să scape de ciudaţii 
din faţa lui. 

— Ne-am înţeles. 

După ce au plecat, Rollins s-a uitat pe fereastra mare care 
dădea spre sala de jocuri din Palatul de Smarald. 

— Totul s-a încheiat nesperat de profitabil, Doughty. 

Doughty a încuviinţat cu un mormăit, plimbându-și privirea 
peste ce se întâmpla la mesele de sub ei - zaruri, cărţi, roata lui 
Makker, sume uriașe câștigate sau pierdute, din care o felie 
delicioasă îi revenea lui Rollins. 

— Ce-i cu mănușile alea? a întrebat bătăușul. 

— Îi place să fie niţel teatral, cred. Dar cine știe? Și cui îi 
pasă? 

Rollins i-a urmărit pe Brekker și echipa lui înaintând prin sala 
aglomerată. Au deschis ușile care dădeau în stradă și, o clipă, s- 
au profilat cu toţii pe fundalul luminii de la felinare, cu pelerinele 
și măștile lor - un schilod urmat de niște copii în costume. 
Strașnică echipă! Brekker era un hoţ viclean și - presupunea 
Pekka - foarte dur, ba chiar și ingenios. Dar, spre deosebire de 
fraierii de la Curtea de Gheaţă, Van Eck avea să fie pregătit 
pentru Brekker. Pe băiat îl aștepta o bătălie adevărată. Şi nu 
avea nicio șansă. 

Rollins a dus mâna la ceas. Se apropia ora când se schimbau 
crupierii și îi plăcea să-i controleze el însuși. 

— Nenorocitu’! a strigat el după o clipă. 

— Ce-i, șefu'? 

Rollins a ridicat lanţul ceasului. De el nu mai atârna ceasul cu 
diamante, ci un nap. 

— Ce ticălos... 

Apoi i-a trecut un gând prin minte și a dus repede mâna după 
portofel. Nu-l mai avea. Nu mai avea nici acul de cravată, nici 
moneda kaelish pe care o purta ca talisman și nici cataramele 
de aur de la pantofi. Rollins s-a întrebat dacă trebuia să-și 
verifice și plombele din gură. 


— Ţi-a furat portofelul? a întrebat surprins Doughty. 

Nimeni nu-l trăgea în piept pe Pekka Rollins. Nimeni nu 
îndrăznea. Dar Brekker îndrăznise, iar Rollins s-a întrebat dacă 
era cumva doar începutul. 

— Doughty, a spus el, cred c-ar fi bine să spunem o rugăciune 
pentru Jan Van Eck. 

— Crezi că Brekker poate să-l învingă? 

— E foarte greu, dar cred că, dacă n-are grijă, negustorul s-ar 
putea să-și vâre singur capul în ștreang și să-l lase pe Brekker 
să-i strângă nodul, a oftat Rollins. Să sperăm că Van Eck 
reușește să-l omoare pe băiatul ăsta. 

— De ce? 

— Pentru că altfel o să trebuiască să-l omor cu mâna mea. 

Rollins și-a îndreptat cravata fără ac și a coborât spre sala de 
jocuri. Problema lui Kaz Brekker putea fi rezolvată în altă zi. 
Acum, avea bani de câștigat. 


Mulţumiri 


Sufăr de o boală degenerativă numită osteonecroză. Deși 
numele bolii se traduce prin „moartea osului“, ceea ce poate să 
sune gotic și romantic, adevărul e că, din cauza ei, fiecare pas 
pe care îl fac e dureros, iar uneori trebuie să merg cu o cârjă. Nu 
e o întâmplare că am ales să creez un personaj care luptă cu 
simptome asemănătoare și de multe ori am simţit că eu și Kaz 
șchiopătăm împreună pe drumul acestei cărţi. N-am fi ajuns la 
„Sfârşit“ fără o mulţime de oameni minunati. 

Toată dragostea pentru echipa mea de surghiuniţi și zurbagii: 
Michi, Rachael, Sarah, Robyn, Josh și, mai ales, Morgan, care a 
dat titlul romanului și m-a ajutat să-l termin. De asemenea, 
multe mulțumiri lui Jimmy, care m-a târât la Santa Barbara și 
mi-a alungat blocajul creativ prin simplul fapt că a fost minunat. 

Binecuvântat fie Noa Wheeler pentru că m-a ajutat să rezolv 
acest puzzle și pentru că, atunci când devin irascibilă, are 
răbdare cu mine și scoate tabla de scris. Le sunt profund 
recunoscătoare lui Jean Feiwel, Laura Godwin, Jon Yaged, Molly 
Brouillette, Elizabeth Fithian, Rich Deas, April Ward și Caitlin 
Sweeny, precum și multor oameni de la Henry Holt și de la 
departamentul pentru copii al editurii Macmillan, care m-au 
ajutat să aduc la viaţă lumea Grisha și m-au lăsat s-o explorez în 
continuare. Joanna Volpe de la New Leaf, în CV-ul tău trebuie 
neapărat să scrii: „Curajoasă și dedicată“. Pot să înfrunt orice 
dificultate știind că tu îmi păzești spatele. Mulţumiri lui Pouya 
„era un tânăr“ Shahbazian, Kathleen Ortiz, Danielle Barthel, 
Jaida Temperly și Jess Dallow. Și un mare mulţumesc Echipei 
Grisha din Marea Britanie: Fiona Kennedy, Jenny Glencross și 
echipei minunate de la Orion - mai ales Ninei Douglas, care eo 
agentă de publicitate extraordinară, o tovarășă de călătorie 
excelentă și o Gheară-de-Vulturi! înnăscută. Le mulţumesc 
cititorilor, bibliotecarilor, librarilor, celor care publică recenzii pe 
YouTube și bloggerilor literari din întreaga lume. 

Orice jaf reușit necesită câţiva specialiști talentaţi, iar eu am 
fost ajutată de cei mai buni: 

Seteven Klein mi-a oferit o expertiză de nepreţuit referitoare 
la felul în care învaţă începătorii trucuri de magie și mi-a 


11 Aluzie la una dintre cele patru Case ale Școlii de Magie și Vrăjitorie 
Hogwarts din romanul Harry Potter. 


recomandat să urmăresc trucurile lui Eric Mead și pe ale lui 
Apollo Robbins, hoţ gentilom. Angela DePace s-a străduit din 
răsputeri să mă ajute să găsesc un mijloc real prin care poate fi 
adormită o celulă cu prizonieri, dar pilula cu cloroform a sfârșit 
prin a fi pură invenţie. (Nu încercaţi acasă.) Richard Wheeler mi- 
a explicat cum sunt păzite de infractori edificiile 
guvernamentale și clădirile de maximă securitate. De la Emily 
Stein am aflat detalii despre rănile de cuţit și tot de la ea am 
aflat frumoasa sintagmă „apexul inimii“. David Peterson, regele 
limbilor fictive, a încercat să mă îmboldească în direcţia cea 
bună, dar a cedat când a văzut că ţin morţiș la straaturi. Şi, 
Hedwig Aerts, draga mea prietenă și Soberumi, mulțumesc că 
m-ai ajutat să pocesc olandeza mai cu măsură. 

Marie Lu, Amie Kaufman, Robin LaFevers, Jessica Brody și 
Gretchen McNeil au știut să mă binedispună și să mă suporte 
când m-am plâns. Le mulţumesc de asemenea lui Robin 
Wasserman, Holly Black, Sarah Rees Brennan, Kelly Link și 
Cassandrei Clare pentru sfaturile legate de intrigă și margarita, 
precum și pentru că mi-au recomandat serialul Un vârcolac 
adolescent. M-a schimbat pentru totdeauna. Anna Carey poate fi 
învinovăţită pentru sângerarea nazală a gărzii fjerdane - 
trimiteţi-i ei reclamaţiile. 

Christine, Sam, Emily și Ryan, mă simt tare norocoasă că 
sunteţi familia mea. Și, scumpa mea Lulu, ti-ai trădat orașul. 
Mulţumesc că mi-ai suportat toanele și că ţi-a păsat de mica 
mea bandă de infractori. 

Multe cărți au contribuit la crearea Ketterdamului, a Butoiului 
și a echipei mele de ciori, dar titlurile esențiale au fost Străzile 
cele mai întunecate. Viaţa și moartea unei mahalale victoriene, 
de Sarah Wise; Negustorul de cafea, de David Liss; Amsterdam. 
Istoria celui mai liberal oraș din lume, de Russell Shorto; Limba 
infractorilor. Elemente de bază din argoul interlop, de Vincent J. 
Monteleone; Marea escrocherie. Istoria șarlatanilor, de David 
Maurer, și Poveștile nespuse ale marilor furturi de artă, de 
Anthony M. Amore și Tom Mashberg. 

Incă ceva: cartea de faţă a fost revăzută pe muzica celor de la 
The Black Keys, The Clash și The Pixies, dar s-a născut într-o 
școală veche, în care trăgea curentul, doar cu albumul /n a Time 
Lapse în fundal și cu un liliac dând târcoale streșinilor. Multe 
mulțumiri compozitorului Ludovico Einaudi. Şi liliacului.