Tom Smith — Agentul 6

y TOM ROB SMITH 


AGENTUL 


TOM ROB SMITH 


AGENTUL 6 


Original: Agent 6 (2011) 


Traducere de: 
OANA CELIA GHEORGHIU 


virtual-project.eu 


2017 


VP - 


2 


MOSCOVA 


PIAȚA LUBIANKA 
LUBIANKA. SEDIUL POLIŢIEI SECRETE 
21 IANUARIE 1950 


Metoda cea mai sigură de a ţine un jurnal era să ţi-l imaginezi 
pe Stalin citindu-l cuvânt cu cuvânt. Până și la acest nivel de 
precauţie exista riscul unei fraze alunecoase, al unei ambiguități 
accidentale - vreo propoziţie înțeleasă greșit. Lauda putea fi 
luată drept batjocură, adularea sinceră - drept parodie. De 
vreme ce nici cel mai vigilent autor nu se poate asigura 
împotriva oricărei interpretări posibile, o variantă era să ascunzi 
jurnalul cu totul, o metodă preferată în acest caz de către 
suspect, o tânără pictoriță pe nume Polina Peșkova. Jurnalul ei 
fusese descoperit într-un cămin, chiar sus pe horn, de fapt, 
învelit în hârtie ceruită și strecurat între două cărămizi puţin 
desprinse. Ca să ajungă la jurnal autoarea trebuia să aștepte să 
se stingă focul complet înainte de a-și vâri mâna în sus, pe horn, 
pipăind după cotorul cărţii. In mod ironic, natura elaborată a 
acestei ascunzători i-a adus nenorocirea Polinei Peșkova. O 
singură amprentă pătată de funingine de pe biroul ei trezise 
suspiciunile anchetatorului și îl făcuse să-și redirecționeze 
cercetările - o mostră exemplară de muncă de detectiv. 

Din punctul de vedere al poliţiei secrete, ascunderea unui 
jurnal constituia o infracţiune indiferent de conţinutul acestuia. 
Era o încercare de separare a vieţii private a unui cetăţean de 
cea publică, iar o asemenea deosebire nu exista. Nu exista gând 
sau experienţă care să depășească autoritatea Partidului. De 
aceea, un jurnal ascuns era, adeseori, dovada cea mai 
incriminatoare pe care un agent putea spera să o găsească. De 
vreme ce jurnalul nu era destinat nici unui cititor, autorul scria 
liber, lăsând garda jos, producând nici mai mult, nici mai puţin 
decât o mărturisire nesolicitată. Sinceritatea din adâncul 
sufletului făcea documentul potrivit nu doar pentru judecarea 
autorului, dar și pentru cea a prietenilor sau familiei sale. Un 
jurnal putea oferi până la cincisprezece noi suspecți, 
cincisprezece noi piste, de regulă mai mult decât orice 
interogatoriu, oricât ar fi fost de intens. 


VP-3 


Agentul Lev Demidov, în vârstă de douăzeci și șapte de ani, 
era însărcinat cu această investigație: un soldat decorat recrutat 
în rândurile poliţiei secrete după Marele Război pentru Patrie. Îi 
mersese de minune la MGB! printr-un amestec de supunere 
necomplicată, credință în Poporul pe care îl servea și atenţie 
riguroasă la detalii. Zelul lui nu era susținut de ambiţie, ci de 
cea mai sinceră adoraţie pentru patria sa, ţara care învinsese 
fascismul. La fel de chipeș pe cât era de serios, avea faţa și 
spiritul potrivite pentru un afiș de propagandă, o falcă 
pătrăţoasă cu buze în unghi, gata oricând să rostească un 
slogan. 

In scurta lui carieră la MGB, Lev supraveghease examinarea 
mai multor sute de jurnale, scormonind mii de intrări în căutarea 
neobosită a celor acuzaţi de agitaţie antisovietică. Işi amintea 
de primul jurnal pe care îl cercetase ca de o primă dragoste. l-l 
dăduse mentorul lui, Nikolai Borisov, și fusese un caz dificil. Lev 
nu găsise nimic incriminator în paginile lui. Apoi, mentorul citise 
același jurnal și evidenţiase o observaţie aparent nevinovată: 


6 decembrie 1936. Azi-noapte, a fost adoptată noua 
constituție a lui Stalin. Simt ceea ce simte întreaga țară, 
ad. o încântare absolută, infinită. 


Borisov nu fusese convins că fraza exprima o senzaţie 
credibilă de încântare. Autorul era mai degrabă interesat să-și 
alinieze sentimentele la acelea pe care le trăia restul ţării. Era 
strategică și cinică, o declaraţie goală menită să ascundă 
îndoielile autorului. Ar folosi o persoană care își exprimă 
încântarea sinceră o abreviere, ad., înainte de a-și descrie 
sentimentele? Această întrebare i-a fost pusă și suspectului în 
interogatoriul care a urmat: 

ANCHETATOR BORISOV: Cum te simţi acum? 

SUSPECT: Nu am făcut nimic rău. 

ANCHETATOR BORISOV: Dar eu te-am întrebat cum te simți. 

SUSPECT: Sunt neliniștit. 

ANCHETATOR BORISOV: Sigur că ești. E absolut normal. Dar 
observă că nu ai spus: „Simt același lucru pe care l-ar simti 
oricine în situația mea, ad. neliniște”. 


1 Ministerstro Gosudarstvennoi Bezopasnosti, Ministerul pentru Securitatea Statului, 
organizație sovietică anterioară fondării KGB-ului; a funcţionat între 1946 și 1953. 


VP -4 


Bărbatul primise cincisprezece ani. Și Lev învățase o lecţie 
prețioasă - un detectiv nu se limita numai la a căuta declarații 
de revoltă. Mult mai important era să fii extra-vigilent la 
declaraţii de dragoste și loialitate care nu izbuteau să convingă. 

Bazându-se pe experiența acumulată în ultimii trei ani, Lev 
frunzărea jurnalul Polinei, remarcând că suspecta avea o 
caligrafie lipsită de eleganţă pentru o pictoriță. Apăsase peste 
tot cu un creion tocit, neascuţindu-i vârful nici măcar o dată. Işi 
trecu degetul pe dosul fiecărei pagini, de-a lungul unor propoziţii 
imprimate ca pentru scrierea în Braille. Ridică jurnalul la nivelul 
nasului. Mirosea a funingine. Paginile scoteau un foșnet sub 
degetele lui, ca frunzele uscate de toamnă. Mirosi și privi și 
cântări cartea din mâinile lui - examinând-o în toate felurile, dar 
fără s-o citească. Pentru raportul asupra conţinutului jurnalului, 
se întoarse către stagiarul care îi fusese repartizat. Ca parte a 
unei promovări recente, Lev fusese însărcinat și cu supervizarea 
noilor agenţi. Nu mai era învățăcel, ci profesor. Acești noi agenți 
îl însoțeau pe toată durata zilei de muncă și la arestările de 
noapte, căpătând experienţă și învățând de la el până când erau 
pregătiţi să se ocupe de propriile lor cazuri. 

Grigori Semiciastnii avea douăzeci și trei de ani și era al 
cincilea agent pe care îl antrena Lev. Era, probabil, cel mai 
inteligent și, cu siguranţă, cel mai puţin promiţător. Punea prea 
multe întrebări, punea la îndoială prea multe răspunsuri. 
Zâmbea când găsea ceva amuzant și se încrunta când ceva îl 
irita. Abia dacă trebuia să-i arunci o privire fugitivă ca să știi ce 
gândește. Fusese recrutat de la Universitatea din Moscova, unde 
fusese un student de excepţie, fiind dăruit cu o ascendență 
academică, spre deosebire de mentorul său. Lev nu era invidios, 
acceptând cu ușurință ideea că nu avea mintea croită pentru 
studiu serios. Capabil să-și disece propriile lipsuri de natură 
intelectuală, nu reușea să înțeleagă de ce ucenicul lui își 
căutase un post într-o profesie pentru care era complet 
nepregătit. Grigori era atât de nepotrivit pentru funcţia sa, încât 
Lev chiar luase în calcul ideea de a-l sfătui să-și aleagă o altă 
carieră. O asemenea îndepărtare l-ar pune pe om sub 
supraveghere și l-ar condamna, cel mai probabil, în ochii 
Statului. Singura soluţie viabilă era ca Grigori să se 
împleticească mai departe pe drumul lui și Lev simţea că era de 
datoria lui să-l ajute cât putea de mult. 


VP-5 


Grigori frunzărea absorbit jurnalul, întorcând paginile înainte 
și-napoi de parcă ar fi căutat ceva anume. Într-un târziu, ridică 
ochii și spuse: 

— Jurnalul nu spune nimic. 

Amintindu-și de propria-i experienţă ca novice, Lev nu fu 
complet surprins de răspuns, dar se simţi dezamăgit de eșecul 
protejatului său. Răspunse: 

— Nimic? 

Grigori încuviinţă din cap. 

— Nimic important. 

Sintagma era improbabilă. Chiar și dacă nu existau exemple 
de provocare directă, lucrurile nemenţionate într-un jurnal erau 
la fel de importante ca și cele scrise. Hotărât să-i ofere aceste 
informaţii stagiarului, Lev se ridică în picioare. 

— Hai să-ți spun o poveste. Un tânăr comenta odată în 
jurnalul său că se simţea inexplicabil de trist în ziua respectivă. 
Intrarea în jurnal era datată 23 august. Anul era 1949. Ce 
întelegi de aici? 

Grigori ridică din umeri. 

— Nu cine știe ce. 

Lev sări în sus la această afirmaţie. 

— Care este data pactului de neagresiune încheiat între 
Germania Nazistă și Rusia Sovietică? 

— August 1939. 

— 23 august 1939. Ceea ce înseamnă că omul simţea o 
tristețe inexplicabilă la cea de-a zecea aniversare a acestui 
tratat. Coroborată cu absenţa oricărei laude la adresa soldatilor 
care au înfrânt fascismul sau la adresa lui Stalin pentru 
priceperea sa în chestiuni de ordin militar, tristețea acestui 
bărbat a fost interpretată ca o critică absolut nepotrivită la 
adresa politicii noastre externe. De ce să insiști asupra greșelilor 
în loc să exprimi sentimente de mândrie? Mă-nţelegi? 

— Poate că n-a avut nimic de-a face cu tratatul. Avem cu toții 
zile în care suntem trişti sau singuri sau melancolici. Nu 
verificăm calendarul evenimentelor istorice de fiecare dată când 
avem asemenea trăiri. 

Lev se enervă. 

— Poate că n-a avut nimic de-a face cu tratatul? Poate că nici 
nu există dușmani? Poate că toată lumea iubește Statu? Poate 
că nu există oameni care să dorească să ne submineze 


VP-6 


eforturile? Treaba noastră este să demascăm vinovăția, nu să 
credem în chip naiv că ea nu există. 

Grigori reanaliză situaţia, remarcând furia lui Lev. Cu 
neobișnuită diplomaţie, își modulă răspunsul, făcându-l mai 
puţin problematic, dar rămase la concluzia sa: 

— În jurnalul Polinei se găsesc observații banale cu privire la 
rutina ei zilnică. Din ce pot constata eu, cu abilitățile mele, nu 
avem dovezi împotriva ei. Astea sunt rezultatele cercetării mele. 

Pictoriţa, despre care Lev observă că Grigori vorbea 
neprotocolar, folosindu-i prenumele, fusese angajată să 
proiecteze și să execute o serie de picturi murale publice. Din 
moment ce exista riscul ca ea - sau orice pictor, de fapt - să 
creeze ceva ușor subversiv, o operă de artă cu înţelesuri 
ascunse, MGB efectua o verificare de rutină. Logica era simplă. 
Dacă jurnalul ei nu conţinea niciun înţeles subversiv ascuns, era 
improbabil ca arta ei să conţină așa ceva. Insărcinarea era una 
minoră, potrivită unui novice. Prima zi mersese bine. Grigori 
descoperise jurnalul în timp ce Peșkova era la lucru, în atelierul 
ei. Când terminase  percheziţia, pusese proba la loc în 
ascunzătoarea ei din horn, ca să nu o alerteze pe Peșkova că se 
află sub investigaţie. Raportase acest lucru și Lev se întrebase, 
preţ de o clipă, dacă totuși nu exista vreo șansă pentru tânăr: 
utilizarea amprentei de funingine ca indiciu fusese admirabilă. In 
următoarele patru zile, Grigori menţinuse un nivel ridicat al 
supravegherii, mai multe ore decât ar fi fost necesar. Totuși, în 
ciuda efortului suplimentar, nu mai înaintase niciun raport și nu 
mai făcuse niciun fel de observaţie. Și acum susținea că jurnalul 
este inutil. 

Lev luă carnetul, simțind ezitarea lui Grigori de a lăsa paginile 
din mână. Pentru prima oară, începu să citească. La o primă 
vedere, fu de acord că nu era vorba de conţinutul provocator la 
care s-ar fi putut aștepta de la un jurnal ascuns cu atâta băgare 
de seamă lângă foc. Nedorind să fie silit să ajungă la concluzia 
că suspecta era nevinovată, sări la final, cercetând intrările cele 
mai recente, scrise în ultimele cinci zile, în timpul supravegherii 
lui Grigori. Suspecta descria prima întâlnire cu un vecin, un 
bărbat care locuia într-un bloc de apartamente de pe cealaltă 
parte a străzii. Nu-l mai văzuse niciodată, dar el o abordase și 
stătuseră de vorbă pe stradă. Observa că bărbatul era amuzant 
și spera să se mai întâlnească, adăugând cu sfială că era chipeș. 


VP -7 


Mi-a spus cum il cheamă? Nu-mi aduc aminte. 
Probabil că da. Cum pot să fiu așa de uitucă? Mă 
gândeam la altceva. Aș vrea să-mi aduc aminte cum îl 
cheamă. Acum se va simti jignit când ne vom întâlni 
din nou. Dacă ne întâlnim din nou, ceea ce sper să se 
întâmple. 


Lev dădu pagina. În ziua următoare i se împlinise dorinţa, se 
întâlnise din nou cu bărbatul respectiv. Ea se scuzase că este 
uitucă și îl rugase să-i spună din nou cum îl cheamă. El îi 
răspunsese că îl cheamă Isaac și se plimbaseră împreună, 
vorbind deschis, de parcă ar fi fost prieteni de ani de zile. Printr- 
o fericită coincidență, Isaac avea același drum. Ajungând la 
atelier, ea se întristase văzându-l că pleacă. Potrivit intrării din 
jurnal, imediat ce el dispăruse din raza ei vizuală, ea începuse 
să se gândească la următoarea întâlnire. 


Aceasta este dragostea? Nu, sigur că nu. 
Dar poate așa incepe dragostea? 


Cum începe dragostea - era sentimental, potrivit cu 
temperamentul visător al cuiva care scrie un jurnal inofensiv, 
dar îl ascunde cu atâta grijă de parcă ar conţine trădare și 
intrigi. Ce lucru stupid și periculos. Lev nu avea nevoie de 
descrierea fizică a tânărului prietenos ca să-i cunoască 
identitatea. Se uită în sus la protejatul lui și îl întrebă: 

— Isaac? 

Grigori avu o ezitare. Hotărându-se să nu mintă, recunoscu: 

— M-am gândit că o conversație poate fi utilă în evaluarea 
caracterului ei. 

— Treaba ta era să-i percheziționezi apartamentul și să-i 
observi activitățile cotidiene. Fără contact direct. Putea să-și dea 
seama că ești de la MGB. Atunci și-ar fi modificat 
comportamentul ca să te păcălească. 

Grigori clătină din cap. 

— Nu m-a bănuit de nimic. 

Lev se simţea frustrat de aceste greșeli elementare. 

— Stii asta numai după ceea ce a scris în jurnal. Și totuși e 
posibil ca ea să fi distrus jurnalul original, înlocuindu-l cu 


VP-8 


această colecție de observații anoste, conștientă fiind că se află 
sub supraveghere. 

La auzul acestor cuvinte, scurta lui tentativă de deferenţă se 
sfărâmă cum se sfărâmă o navă care se izbește de stânci. 
Grigori vorbi batjocoritor, arătând o insolenţă nemaivăzută: 

— Tot jurnalul fabricat ca să ne păcălească pe noi? Ea nu 
gândește așa. Nu gândește ca noi. E imposibil. 

Contrazis de un stagiar, de un agent care nu-și îndeplinise 
sarcina corespunzător - Lev era un om răbdător, mai tolerant 
decât alți ofițeri, dar Grigori îi punea nervii la încercare. 

— Oamenii care par nevinovați sunt, adesea, cei pe care 
trebuie să-i supraveghem cu cea mai mare atentie. 

Grigori se uită la Lev cu un soi de milă. Pentru prima oară, 
expresia de pe chipul său nu se potrivea cu răspunsul dat. 

— Aveţi dreptate. Nu trebuia să vorbesc cu ea. Dar este o 
persoană de treabă. De asta sunt sigur. Nu am găsit nimic în 
apartamentul ei, nimic în activitățile ei de zi cu zi care să indice 
că nu ar fi un cetățean loial. Jurnalul este inofensiv. Polina 
Peșkova nu trebuie adusă la interogatoriu. Trebuie lăsată să-și 
urmeze munca de artist, la care excelează. Pot să duc jurnalul 
înapoi până când își termină munca. Nu e nevoie să știe nimic 
despre această investigație. 

Lev aruncă o privire la fotografia ei agăţată de coperta 
dosarului. Era frumoasă. Grigori era ameţit de ea. Îl fermecase 
ca să scape de suspiciuni? Scrisese despre dragoste știind că el 
avea să citească acele rânduri și avea să fie convins să o 
protejeze? Lev trebuia să verifice cu atenţie această declaraţie 
de dragoste. Nu avea altă soluţie decât să citească jurnalul rând 
cu rând. Nu se mai putea încrede în vorba protejatului său. 
Dragostea îl făcuse supus greșelii. 

Intrările din jurnal acopereau mai mult de o sută de pagini. 
Polina Peșkova scria despre munca și despre viaţa ei. Caracterul 
i se putea citi cu ușurință: un stil excentric, punctat de 
digresiuni, idei răsărite din senin și exclamaţii. Intrările săreau 
de la un subiect la altul, deseori abandonând un fir și lăsându-l 
neterminat. Nu existau declaraţii de ordin politic, se concentra 
exclusiv asupra activităţilor ei zilnice și asupra desenelor. 
Terminând de citit jurnalul, Lev nu putea nega faptul că femeia 
avea ceva atrăgător. Râdea des de propriile ei greșeli, pe care le 
descria cu o sinceritate transparentă. Candoarea ei putea fi o 


VP-9 


explicaţie a faptului că-și ascunsese jurnalul cu atâta grijă. Era 
foarte improbabil să fi fost falsificat ca să înșele. Cu această 
idee în minte, Lev îi făcu semn lui Grigori să ia loc. Acesta 
rămăsese în picioare, ca un soldat de gardă, cât timp citise Lev. 
Era nervos. Grigori se așeză pe marginea scaunului. Lev îl 
întrebă: 

— Spune-mi, dacă e nevinovată, de ce și-a ascuns jurnalul? 

Simţind că atitudinea lui Lev față de ea se mai îmbunase, 
Grigori se entuziasmă. Vorbi iute, debitând pe nerăsuflate o 
posibilă explicaţie: 

— Locuiește cu mama ei și cu doi frați mai mici. Nu vrea ca ei 
să-și bage nasul prin el. Poate ar râde de ea. Nu știu. Vorbește 
de dragoste, poate îi este rușine cu asemenea gânduri. Nu e 
nimic mai mult. Trebuie să fim capabili să ne dăm seama când 
ceva nu este relevant. 

Gândurile lui Lev se abătură. ȘI-l putea imagina pe Grigori 
abordând-o pe tânăra femeie. Și totuși, îi era greu să și-o 
imagineze pe ea răspunzând afectuos la întrebarea unui străin. 
De ce nu i-a spus să o lase în pace? | se părea extraordinar de 
imprudent din partea ei să fie atât de deschisă. Se aplecă în 
față, coborând vocea, nu pentru că se temea că ar putea fi 
auzit, ci pentru a semnala că nu mai vorbea formal, ca un ofiţer 
din poliţia secretă. 

— Ce s-a întâmplat între voi doi? Te-ai dus la ea și ai început 
să vorbești? Și ea... 

Lev ezită. Nu știa cum să termine propoziţia. Într-un târziu, 
bâlbâindu-se, întrebă: 

— Și ea ti-a răspuns? 

Grigori nu părea să-și dea seama dacă întrebarea îi fusese 
adresată de un prieten sau de un ofiţer cu grad superior. Când 
înţelese că Lev era pur și simplu curios, îi răspunse: 

— Cum altfel poti să cunoști pe cineva decât mergând să te 
prezint? Am vorbit despre tablourile ei. l-am spus că i-am văzut 
o parte din lucrări - ceea ce este adevărat. De aici a pornit 
conversaţia. Era afabilă, prietenoasă. 

Lui Lev i se părea extraordinar. 

— Nu era suspicioasă? 

— Nu. 

— Ar fi trebuit să fie. 


VP - 10 


Pentru scurtă vreme discutaseră ca niște prieteni despre 
chestiuni sentimentale, acum erau din nou agenți. Grigori își 
lăsă capul în piept. 

— Da, ai dreptate. Ar fi trebuit să fie. 

Nu era supărat pe Lev. Era supărat pe sine însuși. Legătura lui 
cu pictorița era clădită pe o minciună: afecțiunea lui era fondată 
pe născociri și înșelătorie. 

Surprinzându-se și pe sine însuși, Lev îi întinse jurnalul lui 
Grigori. 

— la-l. 

Grigori nu făcu nicio mișcare, încercând să-și dea seama ce se 
întâmplă. 

— la-l. E liberă să-și continue munca de pictoriță. Nu-i nevoie 
să mergem mai departe cu cazul ăsta. 

— Esti sigur? 

— N-am găsit nimic în jurnal. 

Dându-și seama că ea era în siguranţă, Grigori zâmbi. Întinse 
mâna și smulse jurnalul din mâinile lui Lev. În timp ce paginile îi 
alunecau din mână, Lev simţi un contur imprimat pe foaie: nu 
era o literă sau vreun cuvânt, ci un fel de formă, ceva ce nu mai 
simţise până atunci. 

— Stai așa. 

Luând înapoi jurnalul, Lev îl deschise la pagina respectivă, 
examinând colțul din dreapta, sus. Nu era nimic scris. Și totuși, 
când apăsa pe partea cealaltă, simţea adânciturile. Ceva fusese 
șters cu radiera. 

Luă un creion, trecând partea cu plumb peste hârtie, până 
când dădu la iveală fantoma unei mici măzgălituri, o schiță cam 
cât degetul lui mare. Era o femeie care stătea în picioare pe un 
soclu, cu o torţă în mână, o statuie. Lev se holba fără să 
înțeleagă până când își dădu seama ce era. Era un monument 
american. Era Statuia Libertăţii. Lev îi studie fața lui Grigori. 

— E pictoriță. Face schițe tot timpul. 

— Și de ce-a fost ștearsă? 

Nu primi niciun răspuns. 

— Ai umblat la probe? 

In răspunsul lui Grigori se simţea panica. 

— Când am intrat în MGB, în prima zi, mi s-a spus o istorioară 
despre secretara lui Lenin, Fotievam. Ea susține că Lenin l-a 
întrebat pe șeful securității, Felix Dzerjinski, câți 


VP -11 


contrarevoluționari avea în arest. Dzerjinski i-a strecurat o foaie 
de hârtie cu numărul o mie cinci sute scris pe ea. Lenin i-a dat 
foaia înapoi, însemnând-o cu o cruce. Potrivit secretarei sale, 
Lenin folosea crucea ca să indice că a citit un document. 
Dzerjinski a înțeles greșit și i-a executat pe toți. De aceea a 
trebuit să o șterg. Schita ar fi putut fi interpretată greșit. 

Lev se gândi că era o referință nepotrivită. Auzise suficient. 

— Dzerjinski a fost părintele acestei agenții. E pur și simplu 
ridicol să compari situația proastă în care te afli tu cu situaţia 
lui. Nu ne permitem luxul să interpretăm. Nu suntem judecători. 
Nu hotărâm noi ce probe păstrăm și ce probe distrugem. Dacă-i 
nevinovată, așa cum sustii tu, asta se va determina în cursul 
interogatoriului. În încercarea ta nefericită de a o proteja, te-ai 
incriminat pe tine însuți. 

— Lev, este o persoană bună. 

— Te-ai îndrăgostit de ea. Judecata ta e compromisă. 

Vocea lui Lev devenise aspră și brutală. Se auzi și își mai 
înmuie tonul. 

— De vreme ce proba e neatinsă, nu văd niciun motiv să 
atrag atenția asupra greșelii tale, o greșeală care ti-ar ruina, cu 
siguranță, cariera. Scrie-ti raportul, semnalează schița ca probă 
și lasă-i pe cei mai experimentați decât noi să decidă. Apoi 
adăugă: Și, Grigori, nu mai pot să te protejez de-acum încolo. 


VP - 12 


MOSCOVA 


PODUL MOSKVOREȚKI 
TRAMVAIUL KM 
IN ACEEAȘI ZI 


Lev suflă înspre fereastră, aburind-o. Ca un copil, își apăsă 
degetul pe condens și, fără să gândească, trasă schiţa Statuii 
Libertăţii - o versiune rudimentară a schiţei pe care o văzuse 
astăzi. O șterse repede cu manșeta aspră a jachetei și trase cu 
coada ochiului în jurul lui. Schita ar fi fost de nerecunoscut 
pentru oricine în afară de el și tramvaiul era aproape gol: nu mai 
era decât un pasager, un bărbat așezat în faţă, înfofolit în atâtea 
straturi ca să se ferească de frig încât abia dacă i se vedea un 
colțișor de față. Odată asigurat că nu observase nimeni schița, 
conchise că nu avea motive de îngrijorare. Atât de atent de 
obicei, îi venea greu să creadă că putuse să facă o greșeală atât 
de periculoasă. Avea prea multe arestări în miez de noapte și, 
chiar și când nu lucra, i se părea dificil să adoarmă. 

Tramvaiele erau aglomerate, exceptând zorii zilei și noaptea 
târziu. Pictate cu o dungă groasă pe mijloc, zornăiau prin tot 
orașul ca niște bomboane fierte uriașe. Adeseori, Lev nu avea 
altă variantă decât să urce cu forța. Aveau capacitatea de 
cincizeci de locuri și, de regulă, de două ori mai mulţi oameni 
urcau în ele, cu intervalul dintre scaune plin de navetiști care se 
înghionteau pentru un loc. În seara aceasta Lev ar fi preferat 
disconfortul unui vagon plin, cu coate împungându-l în coaste și 
oameni împingându-se pe lângă el. În loc de asta, beneficia de 
luxul unui loc pe scaun, îndreptându-se spre casă, spre 
privilegiul unui apartament gol - nu era obligat să-și împartă 
locuinţa, un alt avantaj al profesiei sale. Statutul unui om 
începuse să fie determinat de spaţiul pe care îl avea în jurul lui. 
Curând, avea să fie desemnat să aibă o mașină proprie, o casă 
mai mare, poate și o dacea, o casă de vacanţă la ţară. Din ce în 
ce mai mult spaţiu, din ce în ce mai puţine legături directe cu 
oamenii pe care era însărcinat să îi supravegheze. 

Cuvintele îi veniră deodată în minte lui Lev: 


Cum Începe Dragostea. 
VP - 13 


Nu fusese îndrăgostit niciodată, nu în felul acela descris în 
jurnal - entuziasm la ideea de a revedea pe cineva și tristeţe de 
îndată ce persoana se îndepărta. Grigori își riscase viaţa pentru 
o femeie pe care abia o cunoștea. Asta trebuia cu siguranţă să 
fie un act de iubire. lubirea părea a fi caracterizată de 
nesăbuinţă. Lev își riscase viaţa pentru patrie de nenumărate 
ori. Dovedise vitejie de excepţie și dăruire. Dacă dragostea 
însemna sacrificiu, atunci singura lui dragoste fusese aceea 
pentru Stat. Și Statul îl iubise, la rândul său, ca pe un fiu 
preferat,  răsplătindu-l și oferindu-i putere. Era lipsit de 
recunoștință, condamnabil să-i treacă măcar prin gând că o 
asemenea dragoste n-ar fi fost de ajuns. 

Își strecură mâinile sub el, scotocind parcă după un pic de 
căldură. Negăsind, îl trecu un fior. Tălpile cizmelor împroșcau 
mici băltoace de zăpadă topită pe podeaua de oțel a vagonului. 
Simţea o greutate în piept de parcă ar fi suferit de gripă, fără 
alte simptome în afară de oboseală și o amorţeală a creierului. 
Își dorea să se sprijine de geam, să închidă ochii și să doarmă. 
Tramvaiul traversă podul, trecând pe străzi acoperite de zăpadă. 
Continua să cadă și mai multă, în fulgi mari care se lipeau de 
geam. 

Tramvaiul încetini și intră într-o staţie. Ușile din faţă și din 
spate se deschiseră, lăsând ninsoarea să pătrundă înăuntru. 
Vatmanul se întoarse spre ușa deschisă, strigând afară, în 
noapte: 

— Hai mai repede! Ce aștepți? 

Îi răspunse o voce: 

— Îmi scutur zăpada de pe cizme. 

— Mai degrabă arunci zăpadă înăuntru decât s-o scuturi. Urcă 
acum sau închid ușile! 

Călătorul urcă, era o femeie cu cizmele acoperite de zăpadă, 
care căra o geantă grea. Când ușile se închiseră în urma ei, îi 
spuse vatmanului: 

— Nu că aici ar fi cine știe ce căldură. 

Vatmanul făcu un semn în afară. 

— Preferi să mergi pe jos? 

Ea zâmbi, detensionând atmosfera. Cucerit de farmecul ei, 
morocănosul vatman zâmbi și el. 


VP - 14 


Femeia se întoarse, cercetând vagonul, și îi surprinse privirea 
lui Lev. O recunoscu. Locuia vizavi de el. O chema Lena. O 
vedea des. De fapt, îi surprinsese privirea tocmai pentru că se 
purta de parcă n-ar fi dorit să fie remarcată. Se îmbrăca în haine 
simple, așa cum făceau majoritatea femeilor, dar ea era departe 
de a fi banală. Dorinţa ei de anonimat se lupta cu frumuseţea ei 
și, chiar dacă meseria lui Lev nu ar fi fost să observe oamenii, cu 
siguranţă că ar fi remarcat-o. 

Cu o săptămână în urmă, se nimerise vizavi de ea în metrou. 
Erau atât de aproape unul de celălalt că ar fi fost nepoliticos să 
n-o salute. De vreme ce se mai văzuseră de câteva ori, era 
frumos măcar să recunoască acest lucru. Fusese atât de stresat, 
că avusese nevoie de minute întregi să-și adune curajul să-i 
vorbească, amânând momentul atât de mult încât ea coborâse 
din vagon și Lev, frustrat, o urmase, chiar dacă nu era staţia lui, 
un act impulsiv destul de neobișnuit pentru el. In timp ce ea se 
îndrepta spre ieșire, el întinsese mâna și o atinsese pe umăr. Ea 
se răsucise, cu ochii ei mari, căprui, alerţi, gata de orice pericol. 
O întrebase cum o cheamă. Ea îl cântărise dintr-o privire, 
uitându-se și la călătorii care treceau pe lângă ei, înainte de a-i 
spune că o cheamă Lena și de a se scuza că se grăbește. Cu 
asta, dispăruse. Nici cea mai vagă urmă de încurajare, nici cea 
mai vagă urmă de impoliteţe. Lev nu îndrăznise să se ia după 
ea. Se întorsese timid pe peron, așteptând metroul următor. 
Fusese un demers care îl costase. Ajunsese târziu la serviciu în 
dimineaţa aceea, ceea ce nu i se mai întâmplase niciodată. Era 
un fel de consolare în faptul că aflase, în sfârșit, cum o cheamă. 

Astăzi era prima oară când o vedea de la acea discuţie 
stângace. Se simţi încordat când ea se deplasă de-a lungul 
intervalului, sperând că o să se așeze lângă el. Bâțâindu-se de la 
mișcarea tramvaiului, ea trecu pe lângă el fără să scoată o 
vorbă. Poate că nu-l recunoscuse? Lev aruncă o privire îndărăt. 
Ea se așeză pe un scaun din spatele vagonului. Işi ţinea geanta 
în poală, cu ochii la ninsoarea de afară. Nu avea niciun rost să 
se mintă singur: evident că își amintea de el, își dădea seama 
de asta din modul studiat în care-l ignora. Il durea distanţa pe 
care o pusese între ei; fiecare metru era măsura antipatiei ei 
faţă de el. Dacă ar fi vrut să discute s-ar fi așezat mai aproape. 
Gândindu-se mai bine, asta ar fi fost prea direct. Era de datoria 
lui să se ducă la ea. li știa numele. Erau cunoștințe. Nu era nimic 


VP -15 


nepotrivit în a iniţia o a doua conversaţie. Cu cât aștepta mai 
mult, cu atât devenea mai dificil. Dacă discuţia eșua, nu avea 
nimic de pierdut în afară de puţină mândrie; glumi în sinea lui, 
spunându-și că n-ar fi o pierdere prea mare: poate că avea prea 
multă mândrie, oricum. 

Ridicându-se brusc, hotărât să acţioneze, se îndreptă cu pași 
mari spre Lena cu un aer fals de încredere în sine. Se așeză pe 
scaunul din fața ei, aplecându-se peste spătar. 

— Eu sunt Lev. Ne-am mai întâlnit acum câteva zile. 

Îi luă atât de mult să răspundă încât Lev se întrebă dacă avea 
de gând să-l ignore. 

— Da. Îmi aduc aminte. 

Abia acum își dădu seama că nu avea despre ce vorbi cu ea. 
Jenat, improviză în grabă: 

— V-am auzit adineauri spunând că în tramvai e la fel de frig 
ca afară. Mă gândeam la același lucru. Este foarte frig. 

Roși la stupizenia spuselor sale, regretând amarnic că nu se 
gândise mai temeinic la un subiect de conversație. Uitându-se la 
haina lui Lev, ea îi răspunse: 

— Frig? Cu așa o haină grozavă? 

Statutul de agent îi oferea lui Lev accesul la haine de calitate, 
cizme făcute manual, căciuli groase din blană. Haina echivala cu 
o afirmare a statutului său. Nedorind să recunoască faptul că 
lucra pentru poliţia secretă, alese să spună o minciună. 

— E cadou de la tata. Nu știu de unde a cumpărat-o. 

Lev schimbă subiectul. 

— Vă văd pe aici destul de des. Mă întreb dacă locuim în 
aceeași zonă. 

— Foarte probabil. 

Pe Lev îl zăpăci răspunsul. În mod clar, Lena nu era dispusă 
să-i spună unde locuia. O asemenea prudenţă nu era ceva 
neobișnuit. Nu trebuia s-o ia personal. O înțelegea mai bine 
decât oricine. De fapt, îl atrăgea. Era isteaţă și asta făcea parte 
din farmecul ei. 

Ochii îi căzură pe geanta ei, plină cu cărți, caiete, cărţi școlare 
cu exerciţii. Încercând să dea impresia de familiaritate, întinse 
mâna și luă una din cărți. 

— Sunteţi profesoară? 

Lev își aruncă ochii pe informaţia tipărită pe copertă. Lena 
păru să se îndrepte ușor. 


VP - 16 


— Exact. 

— Și ce predati? 

Vocea Lenei devenise fragilă. 

— Predau... 

Își pierduse șirul ideilor și își atingea fruntea. 

— Predau educație politică. Mă scuzati, sunt foarte obosită. 

Nu exista niciun echivoc. Voia să fie lăsată în pace. Se 
străduia, în ciuda dorinței ei, să rămână politicoasă. El îi dădu 
cartea înapoi. 

— Îmi pare rău. Vă deranjez. 

Lev se ridică în picioare, simțindu-se nesigur, de parcă 
tramvaiul ar fi mers pe un ocean în furtună. Se îndreptă spre 
scaunul lui ţinându-se de bară ca să se sprijine. Umilinţa îi 
înlocuise sângele din vene, senzaţia îi pulsa prin tot corpul - îi 
ardea fiecare bucăţică de piele. După câteva minute în care 
rămase așezat, cu fălcile strânse, privind în gol pe geam și cu 
respingerea ei elegantă răsunându-i în cap, observă că avea 
mâinile atât de încleștate încât i se imprimaseră pe palme niște 
urme curbate de unghii. 


VP - 17 


MOSCOVA 
PIAȚA LUBIANKA 


LUBIANKA. SEDIUL POLIŢIEI SECRETE 
A DOUA ZI 


Lev nu dormise noaptea trecută, întins în pat, așteptând cu 
ochii în tavan să pălească înţepătura umilinţei. După câteva ore, 
se ridicase și umblase prin apartamentul gol, trecând dintr-o 
cameră în alta ca un animal în cușcă, cuprins de ură împotriva 
spaţiului generos care îi fusese alocat. Mai bine ar dormi într-o 
baracă, un spaţiu adecvat pentru un soldat. Apartamentul lui 
era o casă de familie, spre invidia multora, numai că era gol - 
bucătăria nefolosită, iar spaţiul de locuit neatins, impersonal, 
nimic altceva decât un loc în care să se odihnească după o zi de 
muncă. 

Ajungând devreme, intră în cabinetul lui și se așeză la birou. 
Ajungea devreme de fiecare dată, mai puţin în ziua când se 
oprise să o întrebe pe Lena cum o cheamă. Nu mai era nimeni la 
birou, cel puţin nu la acest etaj. Poate erau oameni jos, în 
camerele de interogatoriu, unde ședințele ţineau și zile întregi, 
fără întrerupere. Se uită la ceas. Cam într-o oră aveau să 
înceapă să sosească și ceilalți angajaţi. 

Lev se apucă de lucru, sperând că va fi distras de asta, gonind 
astfel din minte incidentul cu Lena. Dar nu era în stare să se 
concentreze asupra documentelor din faţa lui. Izbi brusc cu 
brațul și aruncă hârtiile pe jos. Era intolerabil - cum putea o 
străină să aibă un asemenea efect asupra lui? Ea nu conta. El 
era o persoană importantă. Mai erau și alte femei, destule chiar, 
multe ar fi fost recunoscătoare să devină obiectul atenţiei lui. Se 
ridică și străbătu cabinetul așa cum făcuse în apartament, 
simțindu-se prins în cușcă. Deschise ușa și porni pe coridorul 
gol, trezindu-se într-o încăpere din apropiere, în care se ţineau 
rapoartele despre suspecți. Verifică dacă Grigori și-a depus 
dosarul, așteptându-se ca stagiarul lui să fi uitat sau să-și fi 
neglijat datoria din motive sentimentale. Dosarul fusese depus 
și zăcea la fundul unui teanc de dosare cu cazuri de mai mică 
importanţă, dintre care multe nu aveau să fie citite săptămâni la 


VP-18 


rând, pentru că menţionau incidente dintre cele mai banale cu 
putinţă. 

Lev ridică dosarul Polinei Peșkova, simțind greutatea 
jurnalului dinăuntru. Luă o decizie rapidă și îl mută în teancul cu 
dosare de cea mai mare importanţă, așezându-l chiar deasupra 
- principali suspecți, asigurându-se astfel că dosarul va fi 
verificat chiar astăzi, imediat ce apărea personalul. 

Când se întoarse în biroul său, Lev simţi că i se închid ochii, 
de parcă prin îndeplinirea acestei sarcini birocratice ar fi fost, în 
sfârșit, în stare să adoarmă. 

e 

Lev deschise ochii. Grigori îl înghiontea să se trezească. Lev 
se ridică în picioare, jenat că a fost prins dormind în timpul 
serviciului și întrebându-se cât o fi ceasul. 

— Te simţi bine? 

Adunându-și gândurile, își aminti: dosarul. 

Fără să scoată o vorbă, ieși în grabă din birou. Coridoarele 
erau pline: toată lumea venea la serviciu. Grăbind pasul și 
împingându-se printre colegi, Lev ajunse în camera în care se 
ţineau cazurile deschise pentru verificare. Fără să-i dea atenţie 
femeii care-l întreba dacă poate să-l ajute cu ceva, scotoci prin 
teancul de dosare, căutând documentele pictoriţei Polina 
Peșkova. Dosarul fusese deasupra. Il pusese acolo doar cu 
șaizeci de minute în urmă. Secretara îl întrebă din nou dacă are 
nevoie de ajutor. 

— Era un dosar aici. 

— Le-au luat. 

Cazul Peșkova era deja în curs de procesare. 


VP-19 


ÎN ACEEASI ZI 


Lev cercetă figura lui Grigori, căutând urme de ură sau 
dezgust. Bineînţeles, stagiarul lui nu știa că dosarul Polinei 
Peșkova fusese mutat. Avea să afle destul de repede, Lev 
trebuia să preîntâmpine descoperirea cu o explicaţie, o scuză - 
fusese mort de oboseală, pur și simplu aruncase un ochi asupra 
documentelor și pusese dosarul la loc în teancul greșit. De fapt, 
dacă se gândea mai bine, nici nu era nevoie să aducă vorba. 
Proba împotriva pictoriţei nu stătea-n picioare. Cazul avea să fie 
verificat și respins. L-ar fi verificat oricum până la urmă: Lev nu 
făcuse decât să grăbească procesul. In cel mai rău caz, aveau să 
o cheme la un scurt interogatoriu. Avea să fie liberă să-și 
continue munca. Grigori putea să se mai întâlnească cu ea. Lev 
înlătură chestiunea din minte și se concentră asupra noii sarcini 
- următorul caz. Grigori îl întrebă: 

— Te simţi bine? 

Lev își puse o mână pe braţul lui Grigori. 

— N-am nimic. 

e 

Luminile erau stinse. Proiectorul din spatele camerei bâzâia. 
Pe ecran apărură imagini dintr-un sătuc idilic. Casele erau făcute 
din bârne de lemn, cu acoperișuri din stuf. Mici grădinițe pline 
de ierburi văratice. Pui grași ciuguleau boabe de grâu din vase 
de lut pline-ochi. Totul era din abundență, inclusiv lumina 
soarelui și buna dispoziţie. Țăranii erau îmbrăcaţi în costume 
tradiţionale, cu șaluri în carouri și cămăși albe. Mergeau prin 
lanul de porumb, întorcându-se în sat. Soarele strălucea și cerul 
era senin. Bărbaţii erau puternici. Femeile erau puternice. Aveau 
mânecile suflecate. O muzică înălţătoare făcu loc comentariului 
oficial de la știri. 

— Astăzi acești fermieri au avut parte de o vizită surpriză. 

În mijlocul satului se aflau câţiva bărbaţi îmbrăcaţi la costum, 
nepotriviți cu mediul și stingheri. Cu zâmbete pe chipurile lor 
bucălate, bărbaţii în costum își conduceau oaspetele de onoare 
prin împrejurimile cele pitorești. Musafirul era un bărbat spre 
treizeci de ani, înalt, bine clădit și chipeș. Fie printr-un truc de 
editare, fie dintr-o trăsătură caracteristică a individului, părea că 


VP - 20 


are permanent zâmbetul pe faţă. Își ţinea mâinile pe coapse. Nu 
purta haină și avea mânecile suflecate exact ca fermierii. În 
contrast cu falsitatea pantomimei rurale care se juca în jurul lui, 
entuziasmul lui părea sincer. Știrea continuă: 

— Cântăreț de culoare de faimă mondială și comunist 
devotat, Jesse Austin a venit în vizită la țară ca parte a turneului 
său pe acest pământ minunat. Cu toate că este cetățean al 
Statelor Unite, domnul Austin s-a dovedit un prieten cât se 
poate de credincios al Uniunii Sovietice, cântând despre modul 
nostru de viață și despre credința acestei țări în libertate și 
egalitate. 

Montajul prezentă un prim-plan al domnului Austin. 
Răspunsurile lui erau dublate în rusă, iar engleza se putea încă 
auzi în pauzele din traducere. 

— Am să transmit lumii un mesaj! Această naţiune își iubește 
cetățenii! Această națiune își hrănește cetățenii! Se găsește 
mâncare aici! Chiar din belșug! Poveștile despre înfometare sunt 
minciuni. Poveștile despre greutăți și sărăcie sunt propagandă a 
marilor companii capitaliste care vor să vă facă să credeti că 
numai ele pot să vă asigure lucrurile de care aveți nevoie. Vor 
să zâmbiţi și să le multumiti când plătiți un dolar pe mâncare 
care valorează un cent! Vor ca muncitorii să fie recunoscători 
când sunt plătiți cu câțiva dolari pentru munca lor, în timp ce 
marile companii produc milioane! Nu și aici! Nu și în această 
țară! O spun lumii întregi - există și o altă cale! O mai spun o 
dată: există și o altă cale! Și am văzut-o cu ochii mei! 

Bărbaţii îmbrăcaţi la costum îl înconjurară pe Austin într-un 
cerc protector, râzând și aplaudând. Lev se întrebă câți dintre 
agricultori erau agenți ai Securităţii Statului. Probabil că toţi, 
după părerea lui. Nu poţi avea încredere că un agricultor 
adevărat ar fi în stare să susțină un asemenea spectacol. 

Reportajul se termină. Superiorul lor, maiorul Kuzmin, veni în 
față. Scund și îndesat, cu ochelari cu lentile groase, putea să 
pară comic cuiva din afară. Ofițerilor din MGB nu li se părea așa 
pentru că știau cât era de puternic și de dispus să facă uz de 
puterea sa. Acesta declară: 

— Acest reportaj a fost filmat în 1936, când domnul Austin 
avea douăzeci și șapte de ani. Entuziasmul său față de regimul 
nostru nu s-a diminuat între timp. Cum putem fi siguri că nu 


VP -21 


este spion american? Cum putem fi siguri că acest comunism al 
lui nu este o păcăleală? g 

Lev ştia câte ceva despre cântăreț. li auzise cântecele la 
radio. Citise câteva articole despre el, care nu ar fi fost publicate 
dacă autoritățile nu l-ar fi considerat pe american un bun de 
valoare. Intuind că întrebările lui Kuzmin erau retorice, nu 
răspunse, așteptând ca acesta să continue, citind dintr-un 
dosar: 

— Domnul jesse Austin s-a născut în 1907 în Braxton, 
Mississippi, mutându-se împreună cu familia la New York la 
vârsta de zece ani. Multe familii de negri s-au mutat din sud, 
unde erau persecutate. Domnul Austin descrie pe larg aceste 
experiente în transcriptul pe care vi l-am pus la dispozitie. Ura 
de rasă este o puternică sursă de nemultumire printre 
americanii de culoare și o unealtă eficientă pentru convertirea 
lor la comunism, poate cea mai eficientă unealtă de care 
dispunem. 

Lev aruncă o privire scurtă spre superiorul lui. Nu vorbea 
despre ură ca despre o crimă, nu existau acte corecte sau 
incorecte, totul era cântărit din punct de vedere politic. Nu era o 
chestiune de indignare, ci de calcul și analiză. Kuzmin îi 
surprinse privirea. 

— Vrei să spui ceva? 

Lev clătină din cap că nu. Kuzmin își termină lectura: 

— Familia domnului Austin s-a mutat în 1917, împreună cu 
multe alte familii, într-o perioadă de migrații masive dinspre sud 
spre nord. Din toată ura pe care a trăit-o domnul Austin, noi 
presupunem că ura din New York a fost cea care l-a transformat 
în comunist. Nu doar că era urât de către familiile de albi, dar s- 
a trezit că este urât și de familiile de negri din clasa de mijloc 
care se stabiliseră deja în zonă. Acestea erau îngrozite de ideea 
că negrii care migraseră din sud aveau să ocupe orașele din 
nord. A fost un moment de răscruce în viața lui să vadă cum 
oamenii care ar fi trebuit să rămână solidari cu noii-veniţi s-au 
întors împotriva lor. A trăit pe viu felul în care diferențele de 
clasă separă până și comunitățile cele mai strânse. 

Lev răsfoi dosarul. Conţinea o singură fotografie a tânărului 
domn Austin împreună cu părinţii săi. Mama și tatăl stăteau 
țepeni, de parcă s-ar fi temut de aparatul de fotografiat, iar 
tânărul Austin era în picioare între ei. Kuzmin continuă: 


VP - 22 


— În New York, tatăl său a lucrat ca liftier într-un hotel 
prăpădit numit The Skyline, care a dat faliment între timp. 
Hotelul era specializat în tot felul de acte de depravare specifice 
unui mare oraș capitalist, în special droguri și prostituție. Din 
câte știm noi, tatăl său nu a fost implicat în nicio activitate 
ilegală; cu toate că a fost arestat de nenumărate ori, a fost 
eliberat ulterior fără a fi pus sub acuzație. Mama era casnică. 
Jesse Austin susține că a avut o copilărie netulburată de violență 
sau de alcool, în schimb, familia lui a fost distrusă de sărăcie. 
Tatăl său a murit când Jesse Austin avea doisprezece ani. Se 
îmbolnăvise de tuberculoză. Cu toate că Statele Unite posedă 
unități sanitare excepționale, acestea nu sunt accesibile tuturor. 
De exemplu, Societatea de Asigurări de Viață Metropolitan din 
New York a construit unul dintre cele mai moderne sanatorii 
pentru angajatii săi. Însă tatăl domnului Austin nu era angajat al 
Societății de Asigurări de Viață Metropolitan. Nu-și permitea să 
se interneze într-un sanatoriu. Domnul Austin este convins și 
astăzi că tatăl său ar fi supravietuit dacă ar fi avut acces la 
aceste facilități. Poate că acesta reprezintă un alt moment 
important în devenirea politică a domnului Austin. Să-și vadă 
părintele murind într-o tară în care îngrijirea sănătății depinde 
de condiția ta de angajat, aceasta depinzând, la rândul ei, de 
culoarea pielii, cu care te naști. 

De data aceasta Lev ridică mâna. Kuzmin îi făcu un semn din 
cap. 

— Dacă-i așa, de ce nu devin comuniști mai multi americani? 

— Asta este o întrebare foarte serioasă la care nu am găsit 
încă răspunsul. Dacă îl găsești tu, îți cedez funcția mea. 

Kuzmin începu să râdă, un sunet ciudat, gâtuit. Când se opri 
din râs, vorbi mai departe: 

— Cu toate că domnul Austin nu are decât cuvinte de laudă la 
adresa mamei sale, aceasta a fost silită să muncească în ture 
după moartea tatălui. Fiind singur atâta timp, s-a apucat de 
cântat ca să aibă o ocupație, iar pasiunea din copilărie s-a 
transformat în carieră. Cântatul și compozițiile sale nu au fost 
nicicând separate de convingerile sale politice. Acestea 
reprezintă unul și același lucru pentru el. Spre deosebire de 
mulți cântăreţi de culoare, muzica lui Jesse Austin nu-și are 
rădăcinile în Biserică, ci în comunism. Comunismul este biserica 
lui. 


VP - 23 


Maiorul Kuzmin puse un disc și ascultară muzica domnului 
Austin. Lev nu înţelegea versurile. Dar înţelegea de ce Kuzmin, 
omul cel mai suspicios din lume, nu avea îndoieli cu privire la 
sinceritatea domnului Austin. Avea vocea cea mai sinceră pe 
care o auzise Lev vreodată, cuvinte care păreau să-i izvorască 
direct din inimă, neatenuate de prudenţă sau calcul. Kuzmin opri 
muzica. 

— Domnul Austin a devenit unul dintre propagandiștii noștri 
cei mai importanți. Pe lângă versurile sale controversate și 
succesul comercial de care se bucură, este și un vorbitor 
extraordinar, cunoscut în întreaga lume. Muzica l-a făcut 
celebru, oferind o platformă convingerilor sale politice. 

Kuzmin făcu un semn spre proiector. 

— lată o înregistrare a unui discurs pe care l-a ținut la 
Memphis în 1937. Uitaţi-vă cu atenție. Nu este tradus, dar 
urmăriți reacția publicului. 

Se schimbă rola. Proiectorul bâzâi. Noua înregistrare era dintr- 
o sală de concert plină cu mii de oameni. ă 

— Observati că toți cei din public sunt albi. In statele 
americane din sud existau legi care impuneau ca publicul să fie 
format ori numai din albi, ori numai din negri. Nu exista 
integrare. 

Domnul Austin se afla pe scenă, îmbrăcat la patru ace, 
adresându-se mulţimii uriașe. Unii dintre cei din public plecau, 
alţii strigau la el. Kuzmin arătă înspre unii dintre cei care plecau: 

— Interesant, mulți dintre albii din public îi admiră muzica. 
Stau și îl aplaudă, chiar îl ovaționează în picioare. Totuși, 
domnul Austin nu este în stare să termine un concert fără să 
țină și un discurs politic. Imediat ce începe să vorbească despre 
comunism, oamenii se ridică și pleacă sau ţipă la el. Și totuși, fiti 
atenți la expresia domnului Austin. 

Chipul lui Austin nu trăda panică în fața reacției lor. Părea să 
fie încântat de împotrivirea lor, gesturile îi deveneau mai sigure, 
discursul continua. 

Kuzmin aprinse lumina. 

— Sarcina voastră este una de o importanță crucială. Domnul 
Austin este supus unei presiuni în continuă creștere din partea 
autorităților americane pentru sprijinul necondiționat pe care îl 
acordă patriei noastre. Aceste dosare conțin articole scrise de el 
și publicate în ziare socialiste americane. Vedeti și voi cât sunt 


VP - 24 


de provocatoare pentru un mediu conservator. îndeamnă la 
schimbare și instigă la revoluție. Ne e teamă că Austin va 
rămâne fără pașaport. S-ar putea ca asta să fie ultima lui vizită. 

Lev întrebă: 

— Când vine? 

Kuzmin se opri în faţă, încrucișându-și braţele. 

— Diseară. Se va afla în oraș pentru două zile. Mâine va face 
un tur al orașului. Seara are concert. Sarcina voastră e să aveti 
grijă să nu se întâmple nimic rău. 

Lev încremeni. Le dădeau atât de puţin timp să se 
pregătească. Cu prudenţă, își canaliză îngrijorarea în întrebarea: 

— Ajunge diseară? 

— Nu sunteți singura echipă care a primit această însărcinare. 
A fost o toană de-a mea să vă cer și vouă să vă implicaţi în 
ultima clipă. Am o presimţire bună în ceea ce te privește, 
Demidov. Ar fi de înțeles din partea musafirului nostru, fiind 
cercetat cu atâta luare-aminte la el acasă, să-și pună problema 
loialității fată de națiunea noastră. Vreau să lucreze cele mai 
bune echipe la asta. 

Kuzmin îl strânse pe Lev ușor de umăr, dorind să exprime atât 
încredere în capacitatea lui, cât și importanța sarcinii primite. 

— Iubirea lui pentru tara noastră trebuie menținută cu orice 
preț. 


VP -25 


MOSCOVA 
CASA DE PE CHEI 


STRADA SERAFIMOVICI NR. 2 
A DOUA ZI 


Lev conducea una dintre cele trei echipe care lucrau 
independent ca să se asigure că itinerarul lui Austin se 
desfășura conform planului. Nu viaţa lui era în pericol, ci părerea 
bună pe care acesta o avea despre Stat. De aceea principiul 
celor trei echipe suprapuse, având toate același obiectiv, era să 
insufle operaţiunii un caracter competitiv, dar și să profite de 
redundanţă - dacă una dintre echipe dădea greș, prelua o alta 
chestiunea. Aceste precauţii extraordinare subliniau importanța 
vizitei. 

Li se pusese o mașină la dispoziţie. Nu era mult de mers de la 
Piaţa Lubianka, unde se afla sediul poliţiei secrete, până pe 
Strada Serafimovici, la complexul rezidenţial exclusivist unde 
locuia Austin. Se așteptaseră să fie cazat la Hotel Moscova, la 
etajul al cincisprezecelea, cu vedere spre Piaţa Roșie, dar el 
refuzase, exprimându-și dorinţa să locuiască într-un bloc de 
apartamente, preferabil împreună cu o altă familie, dacă aveau 
un dormitor liber. Voia să se 


cufunde până peste cap în realitate. 


Cererea provocase multe temeri pentru că rolul lor era să se 
asigure că Austin vede mai degrabă o imagine protejată a 
societății comuniste, o reprezentare a potenţialului acesteia, 
decât realitatea societăţii așa cum era în acel moment. Idealist 
principial, Lev se împăcase cu lipsa aceasta de onestitate, 
invocând motivul că Revoluţia era încă în desfășurare. Vremea 
abundenței avea să vină peste numai câţiva ani. Momentan, un 
dormitor liber era de neimaginat într-un oraș care suferea de o 
lipsă cronică de locuinţe. In ceea ce privește ideea de a locui 
împreună cu o familie de ruși - era mult prea riscantă. Lăsând la 
o parte condiţiile, care erau, în general, incomode, ei ar fi putut 
să vorbească fără rost. Să se creeze o familie idealizată în 
folosul lui Austin era prea dificil de orchestrat într-un timp atât 


VP - 26 


de scurt. Domnul Austin solicitase schimbarea când erau deja pe 
drumul dinspre aeroport. 

Improvizând, cuprinși de panică, îl cazaseră aici, pe Strada 
Serafimovici, la numărul 2. Era bizar să treacă un ansamblu 
imobiliar construit pentru nomenclaturiști la un preţ de peste 
paisprezece milioane de ruble drept un bloc obișnuit. Spre 
deosebire de aspectul majorităţii blocurilor de locuinţe, cu 
cămăruțe una lângă alta, bucătării la comun și toalete afară, 
acesta avea numai două apartamente pe nivel. Numai camera 
de zi ocupa o sută cincizeci de metri pătraţi - un spaţiu care 
servea, în mod normal, drept domiciliu pentru câteva familii. Pe 
lângă spaţiul suplimentar, apartamentele erau dotate la cele 
mai înalte standarde, fiind echipate cu mașini de gătit pe gaz, 
apă caldă, telefoane, aparate de radio. Mai erau și antichități și 
sfeșnice din argint. Pentru că musafirul era sensibil la inegalitate 
socială, pe Lev îl îngrijora proximitatea unei reţele extinse de 
servitori care asigurau locatarilor toate serviciile necesare - de 
la spălatul rufelor la gătit și curăţenie. Reușise să-i convingă pe 
ceilalți locatari să le dea liber servitorilor pe durata vizitei lui 
Austin. Fuseseră de acord pentru că, oricât de puternic sau de 
bogat era un cetățean, se temea de poliţia secretă la fel ca un 
sărăântoc, dacă nu chiar mai rău. Cu greu s-ar putea spune că 
foștii locatari fuseseră cetățeni obișnuiți ai Uniunii Sovietice, 
printre ei aflându-se teoreticianul sovietic Nikolai Buharin și 
chiar propriii copii ai lui Stalin, Vasili Stalin și Svetlana Allilueva. 
Speranţa de viaţă a locatarilor era probabil chiar mai redusă 
decât a celor care trăiau în cele mai mari lipsuri. Luxul nu 
însemna protecție în fața MGB-ului. Lev arestase personal două 
persoane din această clădire. 

Parcând mașina, Lev și Grigori se grăbiră prin zăpadă spre 
intrarea principală. Pășind înăuntru, Lev se descheie la haină, 
prezentându-și actele de identitate, care fură verificate pe o 
listă cu numele celor care aveau acces în clădire. Se îndreptară 
spre subsol, care adăpostea o echipă de agenţi ce asigurau 
supravegherea douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru cu 
ajutorul unor echipamente instalate încă dinaintea sosirii lui 
Austin. Din moment ce aceste apartamente constituiau căminul 
unora dintre cele mai importante persoane din societatea 
sovietică, era absolut necesar ca Statul să știe cum se 
comportau și despre ce vorbeau. Austin stătea cinci etaje mai 


VP - 27 


sus, într-un apartament în care se găseau dispozitive de 
ascultare în fiecare cameră. Echipa de supraveghere avea și un 
traducător - unul dintre cei trei care lucrau în ture a câte opt 
ore. Mai mult, o agentă foarte atrăgătoare fusese plasată chiar 
în apartament, într-un dormitor separat, fiind, chipurile, locatara 
imobilului. Pretindea că e văduvă și era pregătită cu o poveste 
despre cum murise soţul ei în timpul Marelui Război pentru 
Patrie. Potrivit profilului lui Austin, o asemenea poveste ar fi 
trebuit să fie deosebit de captivantă. Ura fascismul mai mult 
decât orice pe lume și afirmase de nenumărate ori că 
înfrângerea fascismului era în primul rând o victorie a Rusiei, 
obţinută prin vărsare de sânge comunist. 

Lev aruncă o privire pe transcrierea tuturor conversaţiilor pe 
care le avusese Austin de la sosire - istoricul celor zece ore 
petrecute de el în apartament. Petrecuse douăzeci de minute în 
baie și luase prânzul preţ de cincizeci și cinci de minute. 
Schimbase câteva replici despre război cu agenta. Austin vorbea 
o rusă excelentă, limbă pe care se străduise să o înveţe după 
vizita sa din 1934. După părerea lui Lev, asta era o complicaţie 
suplimentară. Agenţii nu puteau comunica direct. Austin ar fi 
priceput orice aluzie. Răsfoind manuscrisele, văzu că oaspetele 
comentase deja discrepanţa dintre apartamentul enorm și 
locatarul unic. Agenta îi răspunsese că era o răsplată pentru 
vitejia dovedită de soţul ei în război. După masă Austin îi 
telefonase soției sale. Discutaseră vreme de douăzeci de 
minute. 


AUSTIN. Aș vrea să fii aici. Mi-aș dori să poți să trăiești și tu 
ceea ce trăiesc eu și să-mi spui dacă sunt orb. Mi-e teamă că 
văd lucrurile așa cum mi-aş dori să fie, și nu cum sunt ele de 
fapt. Am nevoie de instinctul tău. 


Soția îi răspunsese că instinctul lui nu-l păcălise niciodată 
până atunci și că îl iubește foarte mult. 

Lev îi înmână transcrierea lui Grigori. 

— S-a schimbat. Nu mai e același om pe care l-am văzut în 
vizită la fermă. Trece printr-o criză de încredere. 

Grigori citi câteva pagini. 

— De acord. Nu arată prea bine. 


VP - 28 


— De-aia a așteptat până-n ultima clipă cu schimbarea 
planurilor de cazare. 

Agenta care o făcea pe văduva intră în centrul de 
supraveghere. Lev se întoarse spre ea și o întrebă: 

— E interesat de persoana ta? 

Ea clătină din cap că nu. 

— l-am făcut câteva aluzii. Ori nu le-a înțeles, ori le-a ignorat 
cu desăvârșire. M-am prefăcut că mă întristez gândindu-mă la 
moartea soțului meu. Și-a pus un braț în jurul meu, dar nu era 
nimic sexual. 

— Esti sigură? 

Grigori își încrucișă braţele. 

— Ce rost are să încercăm să-l prindem? 

Lev îi răspunse: 

— Nu-l judecăm. Trebuie să ne cunoaștem prietenii ca să-i 
putem proteja. Nu suntem singurii care-l spionează. 

Un agent dintr-un colț ridică mâna. 

— S-a trezit. 

e 

Grupul de oficialități se adunase în holul placat cu marmură - 
bărbaţi de vârstă mijlocie, gradaţi la costum, numai zâmbete, 
exact ca grupul care-l condusese pe Austin prin sat. Oricât de 
important era Austin, se hotărâseră să nu aranjeze întâlniri cu 
personalul sovietic de la vârf, în caz că pica în mâinile FBl-ului, 
ca să nu le dea șansa să-l prezinte pe Austin ca pe un prieten al 
Sovietelor interesat doar de elite, și nu ca pe un om îndrăgostit 
de sistem. 

Austin apăru în capul scărilor îmbrăcat cu o haină lungă până 
la genunchi, cizme de iarnă și cu fular la gât. Lev îi aprecie 
îmbrăcămintea elegantă. Nu era excentrică, dar era, cu 
siguranţă, de cea mai bună calitate. Jesse Austin era bogat. 
Rapoartele financiare estimau că venitul lui anual trecea de 
șaptezeci de mii de dolari. Austin îi măsură pe cei care îl 
întâmpinau. Lev simţi o urmă de neplăcere în expresia lui. Poate 
că se simţea înconjurat, înghesuit, manipulat în mod exagerat. 
Li se adresă în rusă: 

— Mă așteptați de mult cu toții? 

Rusa pe care o vorbea era fluentă, dar păstra modul american 
de exprimare și, în ciuda accentului său bun, cuvintele sunau 


VP - 29 


străin. Primul oficial făcu un pas în faţă, răspunzându-i în 
engleză. Austin i-o tăie scurt: 

— Haideţi să vorbim în rusă. Acasă nu vorbește nimeni. Unde 
să exersez și eu? 

Râsete. Oficialul zâmbi și trecu pe rusă. 

— Ați dormit bine? 

Austin îi răspunse că da, fără să știe că toată lumea cunoștea 
deja răspunsul. 

Grupul părăsi casa de pe chei, croindu-și drum prin zăpadă și 
conducându-l pe oaspete spre limuzină. Lev și Grigori se 
despărţiră de ei, îndreptându-se spre mașina lor. Aveau să-i 
urmeze pe cei din grup și să li se alăture la destinaţie. În timp ce 
deschidea portiera, Lev aruncă o privire în urmă ca să-l vadă pe 
Austin cum se uită la limuzină cu dispreț. Incepu să se roage de 
oficialități - Lev nu putea auzi ce spunea. Era un dezacord. 
Oficialii păreau să ezite. Ignorându-le protestele, Austin se 
îndepărtă rapid de lângă limuzină și ajunse lângă Lev și Grigori. 

— Nu vreau să fiu plimbat în spatele unor parbrize fumurii. 
Câţi oameni din Rusia conduc asemenea mașini? 

Unul dintre oficiali prinse ideea din zbor. 

— Domnule Austin, cu siguranţă v-ati simţi mai bine în mașina 
corpului diplomatic. Aceasta e doar o mașină de serviciu 
obișnuită, nimic mai mult. 

— O mașină de serviciu obișnuită mi se pare grozavă. 

Oficialul era consternat de această modificare neașteptată a 
planurilor puse la punct cu atâta atenţie. Se întoarse la grupul 
său, discută chestiunea, apoi reveni și dădu din cap. 

— Foarte bine. Dumneavoastră și cu mine vom călători cu 
ofițerul Demidov. Ceilalţi vor merge înainte cu limuzina. 

Lev deschise portiera, oferindu-i lui Austin locul din dreapta 
șoferului. Dar Austin clătină din nou din cap că nu. 

— Am să stau în spate. Nu vreau să-i iau locul colegului 
dumneavoastră. 

Pornind mașina, Lev privi cu coada ochiului în oglinda 
retrovizoare la Austin, la silueta lui înaltă înghesuită în mașina 
cu proporţii reduse. Oficialul se uita nesatisfăcut la interiorul 
modest. 

— Mașinile acestea sunt foarte simple. Au fost construite 
pentru muncă, nu să fie comode. Îmi închipui că nu se compară 


VP - 30 


cu majoritatea mașinilor americane pe care le aveti 
dumneavoastră. Dar noi nu avem nevoie de excese aici. 

Aceste sentimente ar fi avut mai multă greutate dacă oficialul 
n-ar fi încercat cu nici cinci minute în urmă să-și impresioneze 
oaspetele cu luxul unei limuzine. Austin îi răspunse: 

— Te duce acolo, nu-i așa? 

Oficialul zâmbi, un zâmbet menit să-i mascheze confuzia. 

— Unde să ne ducă? 

— Oriunde-am merge. 

— Da, ne duce acolo. Sper! 

Oficialul începu să râdă. Austin nu râse. Bărbatul îi era 
antipatic. Începea deja să-și dea seama de plan. 


VP - 31 


MOSCOVA 


ALIMENTARA NR. 1 
BĂCĂNIA LUI ELISEEV 
TVERSKAIA NR. 14 

ÎN ACEEAȘI ZI 


Alimentara nr. 1 era experiența cea mai exclusivistă în 
domeniul cumpărăturilor pe care o oferea orașul, disponibilă 
numai nomenclaturii. Pereţii erau ornaţi, împodobiţi cu frunze 
din aur. Avea stâlpi din marmură, cu capiteluri complicat 
decorate - dotări care s-ar fi potrivit mai degrabă într-un palat. 
Un spaţiu regesc pentru conserve cu mâncare, lustruite și 
așezate cu etichetele la vedere, fructe proaspete aranjate în 
diverse forme, spirale de mere, munţi de cartofi umflați. 
Amenajarea magazinului durase câteva zile bune. Toate rafturile 
erau pline cu marfa, depozitele fuseseră devalizate și totul 
fusese scos la vedere și expus cu meticulozitate. Rezultatul era 
ca o sală de spectacol pe care Lev o intui de îndată ca fiind 
absolut nepotrivită pentru oaspetele lor, dintr-o lipsă de 
înțelegere fundamentală a spectatorului căreia îi fusese 
destinată. Magazinul nu reprezenta un model pentru noua 
societate - întruchipa trecutul, un stop-cadru de bogăţie 
exuberantă din era ţaristă. Și totuși, gâștele din cârdul de oficiali 
rânjeau la Austin de parcă s-ar fi așteptat la aplauze. Lăsaseră 
vanitatea să intervină în procesul de identificare a ceea ce-și 
dorea cu adevărat oaspetele lor, prezentându-i opulenţa, bazaţi 
pe calculul că el va fi cu atât mai impresionat cu cât îi vor arăta 
mai multe. Teama lor profundă de a nu fi consideraţi sărăntoci și 
ponositi în comparaţie cu dușmanii lor americani îi orbise. 

Lev se opri lângă conservele de supă de mazăre așezate în 
formă de piramidă. Nu mai văzuse mâncarea aranjată așa și se 
întrebă de ce ar impresiona pe cineva un astfel de aranjament. 
Austin trecu pe lângă piramidă privind-o dispreţuitor, înconjurat 
de un cârd de oficialități care arătau cu insistenţă înspre niște 
fructe exotice a căror denumire Lev nu o cunoștea. Într-o 
încercare de a integra acest exces în ideologia comunistă, 
clienţii, agenţi MGB cu toții, fuseseră selectaţi din toate 
categoriile de vârstă, îmbrăcaţi cu haine simple și încălțaţi cu 


VP - 32 


pantofi uzați, ca să arate că Alimentara nr. 1 era pentru toată 
lumea - și pentru bunicuța în vârstă, și pentru tânăra 
muncitoare. În același timp, personalul - bărbaţi la raionul de 
carne, femei la rafturile cu fructe - fusese instruit să zâmbească 
la trecerea lui Austin și feţele lor îl urmăreau de parcă ar fi fost 
soarele, iar ei - florile care se întorc după el. Mai erau și alți 
cumpărători afară, în afara scenei, tremurând în ninsoare și 
intrând la intervale de timp aparent întâmplătoare, ca să 
menţină impresia unor oameni care vin și pleacă. 

Expresia lui Austin devenea din ce în ce mai acră. Nici nu mai 
vorbea. Avea mâinile adânc înfipte în buzunare și umerii căzuţi, 
în timp ce în jurul lui clienţii se purtau ca un stol de coţofene, 
năpustindu-se de pe un culoar dintre rafturi pe altul și apucând 
orice le sărea în ochi. Lev își aruncă privirea într-un coș și văzu 
trei mere roșii, o singură sfeclă și o conservă de șuncă, o listă de 
cumpărături foarte puţin probabilă. 

Austin se desprinse de grupul de oficialități și se apropie din 
nou de Lev. Evident, ajunsese la concluzia că acesta reprezenta 
omul obișnuit. Poate că era de la uniforma lui aspră și de la 
reticenţa lui morocănoasă - pe drumul spre alimentară, Lev nu 
spusese aproape nimic, spre deosebire de lingușitorul taca-taca 
nesfârșit al oficialului. Austin puse o mână pe umărul lui Lev. 

— Simt că pot discuta cu dumneavoastră, tovarășe Demidov. 

— Sigur, domnule Austin. 

— Toată lumea vrea să-mi arate ce are mai bun. Dar eu vreau 
să văd magazinele obișnuite, unde își fac cumpărăturile oamenii 
obișnuiți. Există ceva mai puțin ieșit din comun pe aici? Doar n-o 
să-mi spuneți că toate magazinele arată ca ăsta, serios acum. 
Asta încercați să-mi spuneți? 

Lev simţi presiunea întrebării ca o mână care i se strângea în 
jurul inimii. Răspunse: 

— Nu sunt toate la fel. Ne aflăm în centrul orașului. Magazinul 
acesta s-ar putea să aibă mai multe produse decât un magazin 
de țară. 

— Nu vorbesc de magazinele de la țară. Vorbesc de un 
magazin obişnuit. Înțelegeţi? Nu-i ăsta singurul loc din oraș, nu? 

— Mai sunt și alte magazine. 

— Prin apropiere? 

Înainte ca Lev să apuce să răspundă, oficialii se grăbiră înspre 
ei, dornici să-l întoarcă pe oaspete spre vitrine. Mai aveau încă 


VP - 33 


multe de arătat - pâine proaspătă, cele mai frumoase bucăţi de 
șuncă. Austin ridică mâna ca pentru a-i ţine la distanţă. Se 
hotărâse. 

— Prietenul meu mă duce la o plimbare. O să mergem la un 
magazin mai mic, unul care să fie un pic mai... obișnuit. 

Oficialii se uitară la Lev de parcă el ar fi venit cu ideea. 
instinctele lor de supravieţuire se ascuţiseră. Celelalte două 
echipe de agenţi făcură un pas în față în același timp, 
adresându-i-se lui Lev. 

— Nici nu se pune problema. Trebuie să ne ținem de itinerarul 
stabilit, din motive de securitate. 

Austin ridică o sprânceană și clătină din cap. 

— Securitate? Vorbiti serios? Nu sunt în pericol aici, nu-i așa? 

Erau prinși în plasă. Nu puteau să susțină că nu-l puteau 
proteja pe străzile din capitala lor. Austin zâmbi. 

— Știu că aveți reguli. Știu că aveți lucruri pe care doriți să mi 
le arătați. Dar vreau să pot explora, OK? Insist. Mă auziti? Insist. 

Începu să râdă ca să mai înmoaie tonul ordinului, dar era un 
ordin, chiar și așa. Primiseră indicaţii să facă tot ceea ce dorea 
musafirul. Din felul în care se uitau cu toţii la Lev, era clar că el 
avea să fie scos vinovat. 

Lev îi conduse afară din magazin, în calitatea lui de șef al 
expediției în căutarea obișnuitului. Austin era lângă el, tot mai 
bine dispus pe măsură ce se chinuiau să avanseze prin zăpada 
abundentă. Lev aruncă o privire în urmă ca să-i vadă pe oficiali 
antrenați într-o discuţie aprinsă lângă ușile principale ale 
magazinului, în timp ce un nou flux de cumpărători piperniciţi, 
atent îmbrăcaţi modest în haine ieftine, soseau doar ca să afle 
că spectacolul se terminase. Oficialii Partidului nu înțelegeau ce 
anume dorește Austin să vadă, dar știau clar că nu cozi lungi și 
magazine slab aprovizionate. De vreme ce aveau ordine stricte 
să-i îndeplinească lui Austin orice fantezie, nu prea puteau să 
intervină. 

Austin îi puse prietenește o mână pe spate lui Lev. 

— Spuneti-mi câte ceva despre dumneavoastră. 

Lev nu avea niciun chef să vorbească despre sine. 

— Ce-ati dori să știți? 

Apărut ca de nicăieri, unul dintre oficiali li se alătură. Era 
evident că le auzise conversaţia. 


VP - 34 


— Lev Demidov este unul dintre cei mai curajoși ofițeri ai 
noștri. S-a luptat cu eroism în timpul războiului și a primit 
numeroase decorații. Nu vă supăraţi, domnule Austin, unde ati 
dori să mergeţi? Poate doriți să beti un ceai cât facem 
aranjamentele? 

Pe Austin îl irită întreruperea, așa că ignoră ideea cu ceaiul, o 
încercare nereușită de a trage de timp, și i se adresă din nou lui 
Lev: 

— Și acum, cu ce vă ocupați, tovarășe Demidov? 

Lev credea în munca lui de agent. Comunismul era expus 
pericolului din mai multe direcţii. Trebuia apărat. Totuși, era o 
problemă mult prea complexă să înceapă să o discute acum. 
Răspunse simplu: 

— Sunt ofițer de miliție. 

Lev speră că terminase cu întrebările. Dar Austin continuă: 

— Aveţi un nivel ridicat de infracționalitate în oraș? 

— Nu infracționalitate așa cum este în America. Nu există 
asasinate sau jafuri. Eu mă ocup de infracțiuni de natură 
politică, conspirații împotriva Statului. 

Austin rămase tăcut preţ de o clipă. 

— Echitatea are mulți dușmani, am dreptate? 

— Da, aveți. 

— Pun pariu că munca dumneavoastră poate fi dificilă. 

— Uneori. 

— Merită, prietene. Merită. 

Se învârtiră pe marginea acestui subiect obscur. Lev era 
recunoscător pentru discreţia lui Austin. Concluzia conversaţiei 
păru să necesite o tăcere îndelungată, o pauză. |n cele din 
urmă, Austin rupse tăcerea, alegând un subiect mai lejer de 
conversație. 

— Gata cu întrebările serioase. Cum vă distrat? Un bărbat 
atât de chipeș ca dumneavoastră, bănuiesc că sunteți însurat. 

Jenat că i se spusese că e chipeș și că era singur, Lev roși. 

— Nu. 

— Dar de ce nu? 

— Nu Știu... 

— Dar iubiți pe cineva, nu-i așa? Sigur există cineva. Mereu 
există o poveste de dragoste, n-am dreptate? 

Întrebarea părea să implice ideea că era pur și simplu de 
neconceput ca o persoană să trăiască fără dragoste. Lev era 


VP - 35 


disperat să schimbe subiectul. O minciună i se păru calea cea 
mai ușoară. 

— Există cineva. Ne-am cunoscut recent. 

— Ea cu ce se ocupă? 

Lev ezită, aducându-și aminte de teancurile de cărți ale Lenei. 

— E profesoară. 

— S-o aduceți la concert diseară! 

Lev dădu ușor din cap, aprobator. 

— Am s-o întreb. De obicei, este foarte ocupată. Dar am s-o 
întreb. 

— Vă rog să o aduceti. 

— Încerc. 

De zece minute mergeau pe jos pe străduțe, îndepărtându-se 
de șoseaua principală. Unul dintre oficiali îl trase de mânecă pe 
Lev, zâmbind cu gura până la urechi ca să-și ascundă agitația. 

— Mergem undeva anume? 

Înainte ca Lev să apuce să răspundă, Austin văzu coada. 
Ridică mâna, arătând înspre un rând de clienţi înșiraţi în afara 
unei mici alimentare. Grigori alergă înainte, să evalueze 
magazinul. Erau cel puţin treizeci de femei și bărbați. 
Majoritatea erau în vârstă, cu hainele roase acoperite de fulgi de 
zăpadă. Grigori îi aruncă o privire alarmată lui Lev. Mulțimea se 
întorsese și se uita la improbabilii vizitatorii - un agent MGB și o 
vedetă americană bine îmbrăcată, probabil cântăreţul american 
cel mai cunoscut în URSS, unul dintre puţinii pe care canalele 
media aveau voie să-i promoveze. 

Lev se întoarse spre Austin. 

— Așteptați-mă aici. Mă duc să văd care-i problema. 

Lev se grăbi să ajungă lângă Grigori ca să-l audă șoptind: 

— N-au deschis încă. 

Lev bătu în fereastra magazinului. Responsabilul ieși în grabă 
din camera din spate și descuie ușa. Până să apuce Lev să-l 
prevină în vreun fel, Austin era deja lângă el. 

— Aici deschid puțin mai târziu? 

În ciuda frigului, cămașa lui Lev era udă de transpiraţie. 

— Așa s-ar părea. 

Când se deschise ușa, Austin se adresă responsabilului 
magazinului: 

— Bună dimineata. Ce mai faceți? Eu mă numesc Jesse Austin. 
Nu vă faceți griji în privința noastră, am venit doar să aruncăm o 


VP - 36 


privire. Vă rog să vă vedeti de treburi în mod normal și vă asigur 
că n-o să vă stăm în drum. 

Responsabilul se întoarse spre Lev cu ochii mari și cu gura 
căscată. 

— Să închid magazinul pentru dumneavoastră? 

Îi răspunse Austin, luând problema în mâini. 

— Oamenii aceia așteaptă în zăpadă! Lăsaţi-i pe toți să intre. 
Nu faceți nimic diferit! 

Cumpărătorii se strecurară înăuntru cu precauţie, uluiți de 
situaţie, și formară o nouă coadă în dreptul tejghelei. Lev îi 
explică: 

— În celălalt magazin ati văzut cumpărătorii scotocind printre 
produse. Aici, lucrurile se petrec mai disciplinat. Clienţii spun 
personalului ce doresc. Plătesc și apoi ridică produsele. 

Austin bătu din palme, încântat. 

— Am înțeles! E vorba de necesități. Cumpără numai lucrurile 
de care au nevoie, nimic altceva. 

Lev mormăi aprobator. 

— Exact. 

Citind noaptea trecută transcrierea discursurilor lui Jesse 
Austin și a interviurilor pe care le acordase în America, Lev 
descoperise câteva schimburi de replici aprinse în care Austin 
fusese acuzat că crede într-o imagine falsificată a Rusiei, 
fabricată pentru occidentali fraieri. Acuzaţiile îl răniseră. Le 
respinsese. Dar Lev nu avea nicio îndoială că Austin era sensibil 
la ideea că turul lui era prea manipulat. De aceea Lev și Grigori 
își petrecuseră seara pregătind câteva magazine mai mici 
aproape de ruta stabilită. Lev anticipase posibilitatea unei vizite 
neașteptate. Anunţaseră responsabilii și, unde se putuse, 
trimiseseră și mai multă marfă cu care să umple rafturile. Lev se 
gândea că o versiune mai șlefuită a realităţii era mai eficientă 
decât un model artificial de perfecţiune. Neavând timp să 
verifice personal fiecare magazin, își lăsase soarta în mâinile 
responsabililor. Uitându-se dintr-o parte în alta, se simţi ușurat 
să vadă că magazinul era curat și destul de bine aprovizionat. 
Aveau pâine proaspătă și cartoane de ouă. Clienţii erau reali, nu 
erau aleși unul câte unul, iar buna lor dispoziţie era sinceră, 
pentru că se minunau de norocul de a fi plecat la cumpărături 
într-o zi în care aveau de unde alege. 


VP - 37 


Femeia în vârstă care era prima la rând luă bucuroasă un 
carton de ouă. Își pierdu echilibrul din cauza entuziasmului 
produs de achiziţie și a confuziei de a se vedea supravegheată 
de agenţii MGB. Cartonul îi alunecă din mână, căzând pe podea. 
Austin sări primul să o ajute. Lev surprinse privirea 
responsabilului: i se citea frica în ochi. Ceva nu mergea bine. 
Reacţionând rapid, Lev trecu pe lângă Austin, ridicând cartonul 
și aruncând o privire înăuntru. În loc de ouă, erau șase 
pietricele. Închise capacul și îi întinse cartonul responsabilului de 
magazin. 

— S-au spart. 

Mâinile responsabilului tremurau când luă cartonul. 

Austin strigă: 

— Stati așa! 

Responsabilul se opri tremurând. Lev își imagină cele șase 
pietricele zgâlțâindu-se în carton. Austin arătă spre femeia în 
vârstă. 

— O să primească alt carton, nu-i așa? Fără plată. 

Lev își puse mâna pe umărul femeii, imaginându-și 
dezamăgirea ei când avea să ajungă acasă ca să descopere că 
este fericita posesoare a șase pietricele. 

— Sigur că da. 

Majoritatea oficialilor rămăseseră afară lipiţi de geam, prea 
speriaţi ca să se miște, încercând să păstreze distanţa între ei și 
ceea ce li se părea o calamitate în plină desfășurare. Treptat, își 
făcură curaj să intre în magazin, zâmbind încordați. Austin era 
mulțumit. 

— E minunat, cu adevărat minunat. 

Vizita la magazin era un succes. Oficialul care sugerase ceai 
mai devreme o făcu din nou. 

Austin dădu din cap că nu. 

— Ce tot aveti dumneavoastră cu ceaiul ăsta? 

Oficialităţile pufniră în râs. Austin declară: 

— Vreau să mai văd. Ce urmează? 

Următoarea pe listă era o vizită la Universitatea din Moscova. 
Înainte ca vreun oficial să apuce măcar să vină cu ideea, Austin 
se întorsese deja spre Lev. 

— Fata ta e profesoară, spuneai? 

Confuz, Lev replică ezitant: 

— Fata mea? 


VP - 38 


— Prietena ta. De care am vorbit mai devreme. Profesoara. N- 
ar fi interesant să mergem la o școală? 


VP - 39 


MOSCOVA 

SCOALA GENERALĂ NR. 7 
AVTOZAVODSKAIA 

ÎN ACEEASI ZI 


Lev își încleștase mâinile pe volan, furios că Austin nu 
înţelege pericolul la care îl expunea. Acţiunile bărbatului erau 
naive - cu adevărat acţiunile unui străin. Hotărât să 
demonstreze că detractorii de acasă se înșală, se pornise într-un 
sabotaj calculat, dându-le planurile peste cap ca într-o joacă a 
unui om care nu pricepea regimul pe care îl ridica în slăvi. 
Organizatorii acestei excursii, inclusiv Lev, erau expuși unor 
riscuri foarte serioase. Cu toate acestea, lui Austin nici nu-i 
trecea prin cap că existau consecinţe în cazul în care ceea ce 
vedea nu se potrivea cu imaginea idealizată pe care Kremlinul 
voia să o transmită prin el în Statele Unite. Aceste încercări de a 
se eschiva de la planurile prestabilite nu erau decât un joc, așa 
cum dovedea prin felul în care fluierase tot drumul spre Școala 
Generală nr. 7, unde lucra Lena. 

Lev se holba la Școala Generală nr. 7 cuprins de o teroare 
mută: o cutie recent construită de săli de clasă sprijinită pe 
picioare din beton. Din fericire, nu exista riscul ca însăși clădirea 
școlii să nu treacă de inspecţie. Oficialităţile erau ușurate că 
oaspetele alesese o instituție pe care ar fi ales-o și ei, din toată 
inima chiar. Tot riscul cădea pe umerii lui Lev. Minţise. Când 
afirmase că Lena era femeia de care era îndrăgostit, crezuse că 
minciuna avea să rămână în conversaţia aceea, un amănunt 
lipsit de importanţă uitat de îndată. O folosise ca să scape de 
jena măruntă de a recunoaște că nu exista nicio persoană pe 
care să o iubească și care să-l iubească. Acum își blestema 
amarnic prostia. De ce nu recunoscuse, pur și simplu, că era 
singur? Acum nu mai avea nicio șansă să scape din capcană. 
Austin era hotărât să viziteze o școală și voia să vadă una care 
nu avea cum să fi fost pregătită dinainte. Lev îi oferise ocazia 
perfectă. 

Coborând din mașină, încercă să gândească raţional, cu calm, 
așa cum nu mai fusese în stare s-o facă în ultimele patruzeci și 
cinci de minute. Știa că o cheamă Lena. Nu-i știa numele de 
familie. Știa că predă educaţie politică. Cel mai important, știa 
că ei nu-i plăcea de el. Își simţea picioarele slăbite, ca ale unui 


VP - 40 


om care se îndreaptă spre execuție. Luă în calcul varianta de a 
recunoaște că minţise: putea opri grupul în loc ca să le spună că 
nu o cunoștea pe Lena. Inventase o relaţie pentru că nu voia să 
pară singur. Ar fi fost o mărturisire umilitoare, demnă de milă. 
Austin ar fi râs nepăsător, poate că i-ar fi oferit și câteva cuvinte 
încurajatoare despre dragoste. Ar fi putut vizita școala fără să 
treacă pe la Lena. Oficialitățile n-ar fi spus nimic. Și totuși, nu 
era urmă de îndoială că așa s-ar fi sfârșit cariera lui. In cel mai 
fericit caz, ar fi fost degradat. Dar, mai degrabă, ar fi fost acuzat 
de subminarea deliberată a opiniei unui aliat-cheie al Uniunii 
Sovietice. Din moment ce nu avea nimic de câștigat 
recunoscându-și minciuna, era preferabil să joace pe această 
carte cât de mult se putea. 

Era ora prânzului. Copiii erau afară și se jucau în zăpadă. Lev 
îi putea folosi să mai câștige ceva timp, încurajându-l pe Austin 
să stea de vorbă cu ei în timp ce el se strecura să o caute pe 
Lena. Avea nevoie numai de câteva secunde să o pună în temă. 
Ea nu trebuia decât să zâmbească, să răspundă la întrebări și să 
se ţină de minciuna lui. Era deșteaptă, era sigur de asta. Avea 
să înţeleagă. Avea să improvizeze. 

Când intrau pe poartă, Grigori se grăbi să ajungă lângă el - 
prima lor ocazie să vorbească în particular de când Austin își 
exprimase dorinţa să viziteze școala. 

— Lev, ce se întâmplă? Cine e femeia asta? 

Lev se asigură că nu era nimeni suficient de aproape încât să- 
i audă. 

— Grigori, am minţit. 

— Ai mințit? 

Avea un ton uluit, de parcă l-ar fi considerat pe Lev un robot 
incapabil de ceva atât de uman cum era o minciună. 

— În legătură cu femeia, Lena. Nu mă iubește. Abia dacă mă 
cunoaște. 

— Lucrează aici? 

— Lucrează aici. Măcar atâta lucru e adevărat. Cel puțin, așa 
cred. N-am cum să știu Sigur. 

— De ce ai mințit? 

— Nu ştiu. Așa mi-a venit. 

— Și acum ce facem? 


VP - 41 


Grigori nu se distanţase de situaţia proastă a lui Lev. Nu avea 
instinctele unui agent MGB tipic. Erau o echipă. Lev simţi un val 
de recunoștință. 

— Mă duc să-ncerc s-o conving pe Lena să se țină de 
minciuna mea. Stai cu Austin, încetinește-l, încearcă să-mi 
câștigi cât de mult timp se poate. 

Copiii alergară în față, formând un cerc, imediat ce Austin 
intră în școală. Pe terenul de joacă se așternuse liniștea. 
Temându-se, fără îndoială, că unul dintre copii ar fi putut spune 
ceva nepotrivit, pentru că probabil că nu mai văzuseră niciodată 
un negru, un oficial începu să vorbească, zâmbind larg ca să 
ascundă ameninţarea implicită. 

— Copii, aveti un musafir foarte important astăzi. Domnul 
este Jesse Austin, vestitul cântăreț. Trebuie să-i arătăm 
musafirului nostru cât de frumos știți să vă purtați. 

Până și copiii cei mai mici înțelegeau pericolul pe care îl 
reprezentau acești bărbaţi. Austin se lăsă pe vine să-i întrebe 
ceva. Lev nu auzea ce spune. Era deja în drum spre intrare. 

Odată intrat în clădire, unde nu mai putea fi văzut, o luă la 
fugă cu cizmele grele pe podeaua de ciment lustruit. Opri o 
profesoară, o apucă de braţ, speriind-o cu ardoarea lui. 

— Unde-i cabinetul directorului? 

Profesoara rămase tablou, holbându-se la uniforma lui Lev. 
Acesta o zgâlțăi. 

— Unde? 

Ea arătă cu degetul spre capătul coridorului. 

Lev dădu buzna în cabinet, făcându-l pe directorul școlii să 
sară în picioare, pălind din ce în ce mai tare cu fiecare clipă. Lev 
înţelese că bietul om își închipuia că este arestat. Era un ins 
plăpând, trecut bine de șaizeci de ani. Buzele i se subţiaseră de 
frică. Nu avea prea mult timp la dispoziţie. 

— Sunt agentul Demidov. Vreau să știu totul despre o 
profesoară care lucrează aici. Se numește Lena. 

Vocea directorului sună ca aceea a unui copil îngrozit. 

— O profesoară? 

— O cheamă Lena. E tânără, cam de vârsta mea. 

— N-aţi venit după mine? 

Lev izbucni. 

— Nu, n-am venit. Am venit după o femeie pe nume Lena. Hai 
mai repede! 


VP - 42 


Bătrânul păru să revină la viață la auzul acestor cuvinte - 
altcineva avea belele, nu el. leși de după birou, dispus să se 
arate cât mai util cu putință. Lev aruncă o privire înspre ușă. 

— Lena, spuneatți? 

— Predă educație politică. A 

— O profesoară pe nume Lena? Imi pare rău - ați greșit 
școala. Nu este nicio profesoară pe nume Lena la noi. 

— Poftim? 

— Nu avem nicio profesoară pe nume Lena. 

Lev era șocat. 

— Dar i-am văzut cărțile. Aveau numele școlii scris pe 
copertă. 

Grigori deschise ușa, șuierând un avertisment. 

— Vezi că vin! 

Lev era sigur de școală. Unde era greșeala? Ea îi spusese cum 
o cheamă. Numele! Asta era minciuna! 

— Câte profesoare de educație politică aveți? 

— Trei. 

— Vreuna tânără? 

— Da. 

— Cum o cheamă? Aveti vreo poză de-a ei? 

— La dosar. 

— Hai mai repede! 

Directorul găsi dosarul necesar. l-I înmână lui Lev. Înainte să 
apuce să-l răsfoiască, Grigori deschise ușa din nou. Austin și 
oficialităţile intrară în cabinet. Lev se întoarse spre ei. 

— Tovarășe director, permiteți-mi să vi-l prezint pe Jesse 
Austin, oaspetele nostru. Vrea să vadă o școală sovietică înainte 
de a se întoarce în America. 

Directorul, care abia dacă-și revenise din primul șoc, îl primea 
acum și pe al doilea - un invitat celebru pe plan internaţional și 
o suită de oficialități de la vârf. Cel care vorbise afară cu copiii 
se adresă acum directorului, cu același zâmbet care să-i 
mascheze avertismentul: 

— Am dori să-i arătăm oaspetelui nostru că sistemul de 
educație sovietic este unul dintre cele mai bune din lume. 

Vocea directorului slăbise din nou. 

— Era bine dacă m-anuntati cumva. 

Austin făcu un pas în faţă. 


VP - 43 


— Fără anunturi. Fără agitație. Fără ceremonie. Fără pregătiri. 
Vreau să-mi bag nasul pe aici să văd cu ce vă ocupați. Și să văd 
cum merg lucrurile. Vreau să uitati că sunt aici. 

Se întoarse spre Lev. 

— Ce-ar fi să asistăm la o lecție? 

Lev răspunse cu viclenie. 

— Poate la o oră de științe? 

— Asta predă prietena ta? Științe? 

Auzind că o profesoară era prietena lui Lev, directorul se 
holbă la acesta din urmă, care îl ignoră și răspunse la întrebarea 
lui Austin: 

— Nu. Predă educatie politică. 

— Ei bine, tuturor ne place politica, nu-i așa? 

Toţi începură să râdă, în afară de Lev și de director. Austin 
adăugă: 

— Cum o cheamă? Mi-ai mai spus? 

Lev nu reușea să-și aducă aminte dacă rostise sau nu numele 
Lena. 

— Cum o cheamă... 

Evident, nu știa cum o cheamă. Directorul era prea speriat 
sau prea încet la minte ca să se amestece în vorbă și să-l ajute. 

— O cheamă... 

Lev scăpă intenţionat dosarul din mână - îl lăsă să-i alunece 
din mână și să-i zboare filele. Se aplecă să le strângă de pe jos, 
trăgând cu coada ochiului. 

— O cheamă Raisa. 

(J 

Directorul îi conduse la sala de clasă nr. 23 de la etajul al 
doilea, cu Austin lângă el, oficialităţile în spate, oprindu-se din 
când în când să studieze câte un afiș de pe perete sau să tragă 
cu coada ochiului în altă clasă. În timpul acestor opriri, Lev era 
silit să aștepte, incapabil să stea locului. Nu avea habar cum 
avea să reacționeze femeia care îl minţise în legătură cu numele 
ei. Ajungând la clasă în cele din urmă, Lev aruncă o privire prin 
ferestruica de la ușă. Femeia din fața clasei era femeia cu care 
se întâlnise la metrou, femeia cu care vorbise în tramvai, femeia 
care îi spusese că o cheamă Lena. li trecu prin cap târziu că s-ar 
putea să fie căsătorită. Poate că are și copii. Atâta vreme cât era 
isteaţă, erau amândoi în siguranţă. 


VP - 44 


Lev făcu un pas în față și deschise ușa. Îl urmă restul 
delegaţiei, cadrul ușii fiind plin de oficialități, cu directorul școlii 
și Jesse Austin în frunte. Elevii se ridicară în picioare uluiţi, 
privirile lor trecând rapid de la uniforma lui Lev la figura speriată 
a directorului lor și la zâmbetul larg al lui Austin. 

Raisa se întoarse spre Lev ţinând o bucăţică de cretă între 
degetele pătate de praf alb. Era singura persoană din încăpere, 
cu excepţia lui Austin, care părea liniștită. Era de un calm 
remarcabil și Lev își aminti de ce o găsea atât de atrăgătoare. 
Folosindu-i numele adevărat, de parcă nici nu ar fi auzit altul 
vreodată, Lev îi spuse: 

— Raisa, îmi pare rău că am venit pe neașteptate, dar 
musafirul nostru, Jesse Austin, a dorit să viziteze o școală 
generală și, normal, m-am gândit la tine. 

Austin făcu un pas în faţă, întinzându-i mâna. 

— Să nu fiti supărată pe el. E vina mea. Eu am vrut să fie o 
surpriză. 

Raisa dădu din cap, evaluând situaţia cu abilitate. 

— Cu siguranță, este o surpriză. 

Observă uniforma lui Lev, înainte de a i se adresa lui Austin. 

— Domnule Austin îmi place foarte mult muzica 
dumneavoastră. 

Austin zâmbi, întrebând cu sfială: 

— Ati ascultat? 

— Sunteti unul dintre puținii cântăreți occidentali... 

Ochii Raisei se abătură asupra suitei de oficialități. Se corectă 
din mers: 

— Cântăreţi occidentali pe care un rus ar dori să-i asculte 
vreodată. 

Austin se înveselise. 

— Drăgut din partea dumneavoastră. 

Raisa îi aruncă o privire lui Lev. 

— Sunt măygulită că ora mea a fost considerată demnă de 
asemenea musafiri importanți. 

— Aș putea să asist la or? 

— Poftiti scaunul meu. 

— Nu, stau în picioare. N-o să vă deranjăm deloc, pe cuvântul 
meu. Daţi-i înainte. Faceti ceea ce faceți de obicei. 

Ideea că lecţia putea decurge normal era amuzantă. Lev 
simţea că-l apucă ușor isteria și ameţțeala. Sentimentul de 


VP - 45 


recunoștință era atât de puternic încât se străduia să se 
stăpânească să nu-i ia mâinile Raisei și să i le sărute. Ea își 
predă lecţia, reușind să ignore faptul că niciunul dintre copii nu 
o asculta, fiind cu toţii fascinaţi de musafiri. 

Douăzeci de minute mai târziu, Austin îi mulțumea încântat 
Raisei. 

— Sunteti cu adevărat talentată. Cum vorbiti, ce spuneți 
despre comunism, vă mulțumesc că mi-ati permis să vă ascult. 

— Plăcerea a fost de partea mea. 

Jesse Austin era și el fermecat de ea. Era greu să nu fii. 

— Ești ocupată diseară, Raisa? Mi-ar face mare plăcere să vii 
la concertul meu. Sunt convins că ti-a spus Lev despre el. 

Ea aruncă o privire spre Lev. 

— Da. Mi-a spus. 

Minţea cu un talent desăvârșit. 

— Deci vii? Te rog! 

Ea îi zâmbi, exprimând un simţ deosebit de ascuţit de 
autoconservare. 


VP - 46 


MOSCOVA 

UZINA SERP I MOLOT: 
MAGNITOGORSK 

ÎN ACEEASI ZI 


Organizatorii evenimentului din acea seară cochetaseră cu 
ideea de a ţine concertul chiar în interiorul uzinei și de a-l filma 
pe Jesse Austin cântând înconjurat de utilaje și muncitori, pentru 
a crea senzaţia unui recital început spontan, ca și cum Austin ar 
fi început deodată să cânte în timp ce vizita incinta. Se dovedise 
nepractic. Nu era nicio bucată de podea liberă care să poată 
servi drept auditorium. Utilajele grele din metal ar fi împiedicat 
vizibilitatea, plus că se mai punea și problema dacă aceste 
utilaje erau potrivite să fie văzute de ochi internaţionali. Din 
aceste motive, concertul urma să aibă loc într-un depozit 
învecinat, golit de marfă și amenajat ca o sală de spectacole 
obișnuită. In capătul dinspre nord fusese montată temporar o 
scenă în faţa căreia se aflau o mie de scaune din lemn. Pentru a 
menţine ideea că acesta era un concert complet diferit de cele 
din Occident, muncitorii fuseseră introduși în sală direct din 
uzină, fără a li se mai da ocazia să treacă pe acasă și să se 
schimbe. Organizatorii nu-și doreau doar un public alcătuit din 
muncitori, își doreau un public care să arate ca niște muncitori, 
cu pete de ulei pe mâini, frunţi asudate și dâre de murdărie sub 
unghii. Astfel, evenimentul putea oferi un contrast desăvârșit 
față de elitismul ce caracteriza concertele din ţările capitaliste, 
cu bilete la prețuri diferite în funcţie de loc, care însemnau 
stratificarea publicului, cei mai săraci fiind plasați atât de 
departe încât abia dacă puteau vedea ceva din spectacol, în 
vreme ce adevărații nefericiţi pierdeau vremea prin spatele 
scenei și pe coridoarele de serviciu, așteptând să se termine 
concertul ca să poată mătura podelele. 

Lev supraveghea transbordarea muncitorilor din fabrică în 
depozit cu gândul la Raisa. Nu produsese cine-știe-ce impresie 
grozavă astăzi la ea la școală, disperat și lipsit de onestitate. 
Totuși, el se afla într-o poziţie de putere, iar Raisa se dovedise 
isteaţă: s-ar putea ca ea să fi cântărit invitaţia la concert în 
termeni practici, iar aceștia erau în favoarea lui. Se întrebă ce 


? Secera și ciocanul, în rusă în original. 
VP - 47 


credea ea despre meseria lui. Analizând posibilitățile, îndemna 
oamenii din jurul lui să se grăbească și să ocupe locurile 
disponibile. Nu existau bilete. Concertul era gratuit. Bărbaţii și 
femeile ocupau ascultători orice loc pe care-l găseau liber, unii 
dintre ei tremurând în timp ce se așezau. Depozitul nu era decât 
o carcasă din oțel. Acoperișul era prea înalt și suprafaţa prea 
mare ca radiatoarele pe gaz să poată încălzi toată încăperea. 
Muncitorilor așezați la jumătatea distanţei dintre radiatoare li se 
înmânau subtil mănuși și haine. Lev își freca mâinile una de 
cealaltă, cercetând mulţimea - nu mai era mult până începea 
spectacolul și Raisa încă nu ajunsese. 

Programul fusese pregătit din timp, cu toate că era dificil de 
anticipat dacă Austin nu avea de gând să schimbe și aceste 
planuri. Se propusese ca el să urce pe scenă pentru câteva 
cântece presărate cu scurte discursuri polemice. Discursurile 
aveau să fie ținute în limba rusă; cu câteva excepţii, cântecele 
aveau să fie interpretate în engleză. Lev se uita la grămada de 
oameni imaginându-și cum avea să arate scena pe filmul de 
propagandă programat să fie distribuit în Uniunea Sovietică și în 
toată Europa de Est. Se repezi la un bărbat așezat cu câteva 
rânduri mai în spate: 

— Scoate-ți căciula! 

Mănușile nu se vedeau pe înregistrarea video, căciulile, da. 
Nu voiau să se știe că în sală era îngrozitor de frig. În timp ce 
efectua ultimele verificări, căutând orice lucru care ar fi putut să 
nu fie în ordine, Lev văzu un muncitor care-și înnegrea fața cu 
unsoarea murdară de pe ghete. Lev nu avea nevoie să audă ce 
spunea, pentru că niște bărbaţi așezați în apropiere începuseră 
să râdă. Se repezi în public, ajunse la bărbatul cu pricina și îi 
șopti: 

— Tii neapărat ca asta să fie ultima glumă pe care o faci? 

Lev rămase în picioare până când bărbatul de lângă el își 
șterse unsoarea de pe faţă. Se uită la cei care râseseră. Il urau, 
dar se temeau de el mai mult. leși din rând, întorcându-se în 
faţa scenei. După treizeci de minute de foială, toate locurile 
erau ocupate. Erau și muncitori care stăteau în picioare, 
înghesuindu-se în spate. Formaţia era pe scenă. Concertul putea 
începe. 

Lev o văzu exact atunci pe Raisa, condusă în sală de către un 
ofițer. Până acum nu o văzuse decât îmbrăcată în hainele de 


VP - 48 


serviciu, practice și rigide, cu trăsăturile ascunse sub o căciulă 
călduroasă, cu părul strâns într-o coadă la spate, cu chipul palid 
și fără machiaj. Neînţelegând natura concertului, se îmbrăcase 
elegant. Purta o rochie. Cu toate că nu se putea spune că ar fi 
îmbrăcată extravagant, hainele ei păreau strălucitoare în 
comparaţie cu cele ale muncitorilor. Mergea neliniștită printre 
cămâșile murdare și pantalonii rufoși purtaţi de majoritatea 
celor aflaţi în public. Se simțea expusă, nelalocul ei și prea 
elegantă. Muncitorii o urmăreau cu privirea, și nu fără motiv. 
Astă-seară părea mai frumoasă ca oricând. Când ajunseră lângă 
el, Lev îl expedie pe celălalt ofițer. 

— Mă ocup eu de musafira noastră de aici încolo. 

Lev o duse în față, simţindu-și gâtul uscat. 

— V-am păstrat un loc, cel mai bun din toată sala. 

Raisa îi răspunse cu o urmă de furie în glas: 

— Nu mi-ati spus că spectacolul este atât de puțin protocolar. 

— Îmi pare rău. Eram foarte agitat mai devreme. Dar arătaţi 
minunat. 

Ea notă complimentul și furia i se mai risipi. 

— Vreau să vă explic de ce v-am mințit în privința numelui. 

El observă tensiunea din vocea ei și scurtă politicos 
explicațiile. 

— Nu-i nevoie de scuze. Sunt convins că bărbații vă întreabă 
adeseori cum vă numiţi. Bănuiesc că este agasant. 

Raisa tăcu. Lev adăugă, nedorind ca tăcerea să se 
prelungească prea mult: 

— În orice caz, eu sunt cel care vă datorează scuze. V-am luat 
prin surprindere azi. Austin voia să vadă o școală. V-am pus în 
lumina reflectoarelor. N-a fost corect. Ați fi putut să mă faceți de 
râs. 

Raisa întoarse capul. 

— A fost o onoare să avem un vizitator atât de important. 

Se strecurase un grad de formalitate în felul în care i se 
adresa lui Lev, nu mai era răstită sau nepăsătoare. Aruncă o 
privire prin sală. 

— Abia aștept să-l aud cântând pe domnul Austin. 

— Și eu. 

Ajunseră în faţă. 

— Aici stăm. V-am spus, cele mai bune locuri din sală. 


VP - 49 


Lev făcu un pas în spate, vag amuzat de nepotrivirea 
strălucirii ei în mijlocul muncitorilor de la uzină epuizați. 

Se stinseră luminile din depozit și se aprinseră luminile 
sclipitoare de pe scenă, inundând întreaga construcţie într-o 
strălucire aurie. Porniră și camerele de luat vederi. Lev se așeză 
pe treptele scenei, cuprinzând publicul cu privirea. Austin intră 
din partea opusă, urcând scările în salturi uriașe. Avea o energie 
ieșită din comun. Pe scenă părea chiar mai înalt și mai 
impresionant. Cu o mică fluturare din mână, ceru cu modestie 
ca aplauzele să înceteze. Când se făcu liniște, luă microfonul și 
se adresă publicului în rusă: 

— Este o onoare să mă aflu la Moscova și să fiu invitat să vă 
cânt chiar la locul dumneavoastră de muncă. Primirea pe care 
mi-o faceti este specială de fiecare dată. Nu mă simt ca un 
musafir. Drept să spun, mă simt ca acasă. Uneori mă simt mai 
degrabă ca acasă aici decât în propria mea țară. Pentru că aici, 
în Uniunea Sovietică, nu sunt iubit numai atunci când cânt, nu 
doar când sunt pe scenă ca să vă distrez. Aici sunt iubit și când 
cobor de pe scenă. Aici faptul că sunt cântăreț nu mă face diferit 
de voi, cu toate că meseriile noastre sunt cât se poate de 
diferite. Aici, indiferent de ceea ce cânt, indiferent de succesul 
pe care îl am, sunt un comunist. Sunt un tovarăș, așa cum 
sunteți cu toții. Așa cum sunteți cu totii! Ascultati aceste cuvinte 
minunate: sunt la fel ca voi toți! Și asta este cea mai mare 
onoare pentru mine... să fiu diferit și totuși tratat la fel. 

Formaţia începu să cânte. Prima alegere a lui Austin era 
Friends’ Song, scris pentru Tineretul Comunist, cu versuri care 
îndemnau la înălțarea de noi orașe și la construirea de noi străzi. 
Cântecul fusese modificat ca să poată fi cântat cu orchestră, 
transformându-se dintr-un imn de propagandă într-un adevărat 
spectacol muzical. Spre uimirea lui Lev, performanţa artistică 
depășea caracterul polemic și rigid al versurilor. Vocea lui Austin 
era puternică și caldă în același timp. Umplea spaţiul cavernos. 
Lev era convins că oricine dintre cei din public ar fi spus că i se 
pare că Austin cânta numai pentru el. Lev se întrebă cum o fi să 
ai o voce care poate face bărbaţii să izbucnească în lacrimi, o 
voce care poate alina o sală întreagă de muncitori obosiţi. Se 
uită în primul rând după Raisa. Era atentă la Austin, vrăjită de 


3 Cântec pentru prieteni. 
VP - 50 


vocea lui. Lev se întrebă dacă era posibil ca ea să se uite 
vreodată și la el cu aceeași admirație. 

Când se termină cântecul, izbucni o altercaţie în spatele 
depozitului. Cei din public se întoarseră, scrutând întunericul. 
Lev făcu un pas în faţă și miji ochii, încercând să identifice sursa 
zgomotului. Din penumbră apăru un bărbat îmbrăcat în 
uniforma MGB-ului, cu cămașa scoasă din pantalonii murdari. 
Era în ultimul hal, se împleticea nebunește dintr-o parte în alta. 
Lui Lev îi luă o clipă să-și dea seama că bărbatul era Grigori - 
protejatul lui. 

Lev se grăbi să ajungă la el, trecând pe lângă ceilalţi ofițeri. 
Își luă stagiarul de braţ. Duhnea a alcool. În ciuda pericolului în 
care se afla, Grigori nu părea să-l observe pe Lev. Il aplauda pe 
Austin cu bătăi din palme zgomotoase și răzlețe. Când Lev 
încercă să-l scoată afară din depozit, Grigori urlă ca un câine 
sălbatic: 

— Să mă lași în pace! 

Lev îl apucă pe Grigori de faţă privindu-l fix în ochi și 
vorbindu-i sincer panicat: 

— Adună-te! Ce faci? 

Grigori îi răspunse: 

— Dă-te din calea mea! 

— Ascultă-mă... 

— Să te ascult? Aș fi vrut să nu-ti fi auzit vocea vreodată! 

— Ce s-a întâmplat cu tine? 

— Cu mine! Nu, nu cu mine, cu altcineva, Lev, pictorița, 
Polina, ți-aduci aminte de ea? Femeia pe care o iubesc. Au 
arestat-o. Chiar dacă ti-am nesocotit ordinele și am rupt pagina 
cu problema... 

Grigori ridică pagina din jurnal cu mâzgăleala cu Statuia 
Libertăţii. 

— Au arestat-o cu toate că nu era nimic în jurnal, chiar dacă 
nu te-am ascultat și am rupt pagina, tot au arestat-o! 

Se repeta, bolborosind cuvintele, legând frazele una de 
cealaltă ca într-o psalmodiere. Lev încercă să-l facă să tacă: 

— O să-i dea drumul și toată afacerea o să se termine. 

— A murit! 

Strigase. O bună parte din public se întorsese acum dinspre 
Austin spre Grigori. Acesta continuă să vorbească, de data 
aceasta în șoaptă: 


VP -51 


— Au arestat-o astă-noapte. N-a supraviețuit interogatoriului. 
Inimă slabă, așa mi-au spus. Inimă slabă... inimă slabă! Asta a 
fost crima ei, Lev? Dacă asta-i o crimă, ar trebui să mă arestați 
și pe mine! Arestează-mă, Lev. Arestează-mă. Acuză-mă că am 
inima slabă. Prefer să am o inimă slabă decât una puternică. 

Lev simţea că îi vine să vomite. 

— Grigori, ești supărat, ascultă-mă... 

— Îmi tot ceri să te ascult. Dar n-am s-o fac, Lev Demidov, n- 
am să te ascult. Sunetul vocii tale mi se pare înspăimântător. 

Se apropiau alți agenţi, câţiva ridicaţi chiar din rândul 
publicului. Grigori ţâșni în faţă și o luă la fugă pe scări, pe lângă 
formaţie, către Austin. Lev alergă după el, urcă treptele, dar se 
opri la marginea scenei. Dacă încerca să-l facă pe Grigori să 
plece de acolo, s-ar fi luat la bătaie. Se filma. Se uitau mii de 
oameni. 

Grigori rămase în picioare, clipind din pricina strălucirii 
reflectoarelor. Voia să strige adevărul în gura mare. Voia să le 
spună că o femeie nevinovată fusese ucisă. Când începu să 
distingă fețele celor din primul rând, înţelese că aceștia știau 
deja - nu că murise Polina, dar știau povestea ei, o știau în mai 
multe variante. Nu aveau nevoie să o audă de la el. Nu voiau să 
o audă. Nimeni nu voia ca el să vorbească. Se temeau - nu 
pentru el, ci de el, de parcă ar fi suferit de vreo boală care risca 
să le infecteze și lor vieţile. Era un nebun, un om care s-a urcat 
pe scenă și s-a transformat într-o ţintă - un act sinucigaș. Nu era 
nimic nobil în acţiunile lui. Ce conta dacă spunea adevărul? Era 
un adevăr inutil și periculos. Se întoarse înspre omul care se afla 
pe scenă împreună cu el: celebrul Jesse Austin. Ce sperase 
Grigori? Poate că sperase că un om atât de plin de vise despre 
acest pământ ar auzi adevărul și s-ar transforma din apărător în 
critic - ar fi o lovitură dură pentru regim, o răzbunare potrivită 
pentru asasinarea Polinei. Dar, uitându-se în ochii blânzi ai lui 
Austin, își dădu seama că nici omul acesta nu dorea să afle 
adevărul. 

Austin își puse o mână pe umărul lui Grigori și se adresă 
publicului: 

— Nu ştiu dacă este un fan sau cineva care-mi spune să tac. 

Izbucniră râsete. Grigori bolborosi, beat, dar epuizat și înfrânt: 

— Tovarășe Austin. 

Grigori dădu la iveală foaia din jurnal. 


VP - 52 


— Ce înseamnă asta pentru dumneavoastră? 

Austin luă foaia și studie desenul. Se întoarse spre public. 

— Prietenul nostru mi-a arătat un desen al celui mai 
important simbol al vremurilor noastre. Este Statuia Libertății 
din New York. Acolo, în țara mea, statuia aceasta reprezintă o 
promisiune a lucrurilor ce vor veni - un viitor în libertate pentru 
fiecare bărbat și pentru fiecare femeie, indiferent de mediul din 
care provine sau de rasă. Aici libertatea voastră este reală. 

Grigori plângea, înconjurat de oameni și totuși singur. Repetă 
cuvintele lui Austin în gura mare, proiectându-le până în partea 
din spate a depozitului: 

— Aici libertatea noastră este reală! 

e 

Pe treptele dinspre scenă, un agent îl apucă de braţ pe Lev. 

— Fă ceva! Rezolvă chestia asta! 

— Ce pot să fac? Vreti să mă urc pe scenă? 

— Da! 

Lev se apropie, dar Austin clătină din cap, arătând că se 
descurcă singur. Începu un alt cântec. Era programat chiar la 
sfârșit, ca piesă de încheiere, dar Austin îl adusese în faţă, 
simțind că avea nevoie de ceva ca să atenueze întreruperea. 
Era /nternaționala - imnul comunismului. 


Sculați, voi, oropsiţi ai vieții. 
Voi, osândiți la foame, sus!“ 


Mulţi dintre cei din public se ridicară imediat. Îi urmară iute și 
ceilalți și Lev înțelese de ce Austin alesese acest cântec ca să 
acopere  perturbarea. Lumea știa versurile. Chiar dacă 
fredonatul lor fu timid la început, asta se datora numai faptului 
că nu erau siguri dacă trebuia să se alăture sau nu cântărețului. 
Cum Austin îi încurajă, deveniră din ce în ce mai zgomotoși, 
până când fiecare bărbat și femeie ajunse să cânte cât putea de 
tare, poate temându-se că loialitatea lor față de Stat putea fi 
măsurată prin volumul vocii lor, poate temându-se că dacă nu 
cântau până răgușeau aveau să ajungă la fel ca figura cea tristă 


4 Versurile sunt citate parţial din varianta românească a cântecului /nternaționala, 
publicată în anul 1907. Textul original citează o traducere literală în limba engleză a 
versiunii sovietice a cântecului, care conţine și referința la construirea lumii noi, 
absentă în varianta în limba română. 


VP - 53 


și ciudată pe care o înfățișa Grigori. Cânta și Lev, dar cu 
jumătate de gură, îngrijorat de soarta pecetluită a stagiarului 
său. Tânărul avea lacrimi în ochi, care sclipeau în reflectoarele 
puternice. Și el cânta: 


Sfârșiți odată cu trecutul negru! 
Sculați, popor de osândiţi! 

Azi nu sunteți nimic în lume. 

O lume nouă veti clădi! 


Austin opri cântecul după prima strofă. Când ecourile apelului 
la crearea lumii celei noi se stinseră, aplauze furtunoase 
izbucniră din toată sala. Pe scenă urcau agenți, aplaudând, cu 
zâmbete false pe chipuri, strângându-se în jurul lui Grigori, din 
ce în ce mai aproape, încercând să-și mascheze demersul 
criminal. Orb la ce se petrecea în jurul lui, Grigori stătea în 
picioare și făcea cu mâna undeva, înspre un punct îndepărtat, 
unor prieteni imaginari, spunând adio lumii noi. 

Lev simţi o altă bătaie pe braţ. Era Raisa. Plecase de la locul 
ei și se agăța de el. Era pentru prima oară când îl atingea. li 
șopti: 

— Lev, te rog, ajută-l pe omul acela! 

Lev văzu frica din ochii ei - pentru Grigori, cu siguranţă, dar și 
pentru ea însăși. Îi era frică. Frica o adusese lângă el. În sfârșit, 
Lev știa ce are de oferit: siguranţă și protecţie. Nu prea era 
vreun mare talent. Dar în vremurile acestea periculoase poate 
era suficient cât să-și facă un cămin, cât să mulțumească o 
nevastă, cât să facă o persoană să-l iubească. Punându-și mâna 
pe creștetul ei, îi răspunse: 

— Am să-ncerc. 


VP - 54 


DUPĂ CINCISPREZECE ANI 


MOSCOVA 

NOVIE CERIOMUSKI 
MAHALAUA LUI HRUȘCIOV 
APARTAMENTUL 1312 

24 IULIE 1965 


În timp ce urca scările, lui Lev Demidov i se udase cămașa de 
transpiraţie, lipindu-i-se de spate și de stomac. Cu fiecare 
apăsare a degetelor de la picioare, șosetele i se umpleau de 
apă. Liftul era defect, blocat la parter: ușa înţepenită, 
întredeschisă, lumina dinăuntru licărind ca ochii unui animal 
muribund. Nu se întâlni cu nimeni, cu toate că avea de urcat 
treisprezece etaje. Era straniu ca un bloc de apartamente să fie 
atât de liniștit în miezul zilei. Nici copii care să se joace pe 
holuri, nici mame venind de la cumpărături, nici uși trântite, nici 
vecini ciorovăindu-se - zarva vieţii de zi cu zi era înăbușită de 
valul de caniculă, acum în cea de-a cincea zi. În imobilele astfel 
construite, betonul atrăgea căldura cu lăcomia unui avar care 
strânge aur. Ajuns în capul scărilor, Lev se opri și trase aer în 
piept înainte de a intra în apartamentul 1312 fără să fie văzut 
de ceilalţi locatari de pe palier. 

Aruncând un ochi la îngrămădeala din jurul lui, își smulse 
cămașa de pe el ca și cum ar fi fost un grup de lipitori ce se 
ospătau din el. Traversă sufrageria până la bucătărie și își băgă 
faţa sub apă. Presiunea era scăzută, iar apa - dezamăgitor de 
călduță. Cu toate acestea, senzația era plăcută, așa că rămase 
sub jetul țârâit, cu ochii închiși, lăsând apa să-i curgă peste 
obraji, buze și pleoape. Inchise robinetul, cu apa pe faţă și 
scurgându-i-se pe gât. Deschizând ferestruica, descoperi că 
balamaua era înţepenită deși construcția nu avea decât câţiva 
ani. Afară aerul era calm, fără o boare de vânt, doar un bloc de 
căldură își făcea loc în jurul clădirii. Vizavi, turnuri de locuințe 
proiectate identic străluceau ca un miraj: liniile verticale ale 
miilor de ferestre fremătând în lumina soarelui. 

Apartamentul era unul cât se poate de banal. Avea un singur 
dormitor, de aceea sufrageria fusese împărţită rudimentar 
pentru obţinerea unui spaţiu de dormit suplimentar. Diviziunea 
improvizată era ceva obișnuit în multe cămine, o sârmă agățată 


VP-55 


dintr-un perete în altul, cu un cearșaf întins pentru a oferi un pic 
de intimitate, izola de zona bucătăriei două paturi înguste, de o 
persoană. Lev se îndreptă spre zona de graniţă dintre spaţiul 
comun de locuit și cel destinat odihnei. Bagajele erau deja 
făcute, așezate pe cele două paturi, gata de drum. Le ridică pe 
rând. Erau grele, unul semnificativ mai greu decât celălalt. De-a 
lungul anilor, cercetând sute de apartamente, dezvoltase un 
simț acut pentru orice nu se afla la locul său. Casa unei 
persoane dezvăluia secrete la fel cum un suspect își dezvăluia 
vinovăția, prin cele mai mărunte detalii. În apartamente, indicii 
puteau fi chiar praful de pe o suprafață, micile urme de 
zgârieturi de pe parchet sau o singură amprentă murdară de 
funingine pe un birou. Din cauza caniculei puternice, paturile nu 
erau acoperite cu pături, ci doar cu un cearșaf subțire, care lăsa 
să se vadă cu ușurință salteaua. Aceasta prezenta o mică 
umflătură, ca un coș încă nedezvoltat, aproape imperceptibilă, 
complet neinteresantă pentru oricine altcineva în afara unei 
persoane instruite de poliţia secretă. 

Mânat de aceste instincte, Lev intră în zona de dormit și își 
strecură mâna sub saltea. Degetele lui atinseră cotorul unei 
cărţi. O trase afară. Era un caiet cu coperte cartonate. Nu scria 
nimic pe el, niciun titlu, nicio poză. Nu era una dintre cărțuliile 
acelea subţirele folosite de școlari. Hârtia era scumpă. Cotorul 
era cusut. Îl întoarse să vadă câte pagini aveau urme de 
încrețituri. Cam jumătate de jurnal fusese umplut cu notițe, 
poate vreo două sute de pagini. II întoarse din nou cu susul în 
jos, scuturându-l. Nu căzu nimic din el. Odată terminată 
examinarea preliminară, trecu repede la prima pagină. Scrisul 
era ordonat, mărunt, precis, cu un creion al cărui vârf fusese 
ascuţit constant. Erau și câteva pete acolo unde cuvintele 
fuseseră șterse cu radiera și unde se scrisese peste ele. 
Jurnalului i se acordase timp și atenţie. El văzuse multe jurnale 
de-a lungul vieţii. Adesea, intrările erau scrise în grabă, 
mâzgălite, pline de cuvinte înșirate fără prea multă judecată. 
Reeditarea atentă era un semn promiţător că jurnalul conţinea 
informaţii valoroase. 

Prima intrare era datată cu un an în urmă, iar Lev se întrebă 
dacă aceasta reprezenta începutul volumului respectiv sau 
începutul primului jurnal al autorului. Primi răspunsul la 
întrebare din prima frază: 


VP - 56 


Pentru prima oară în viață simt nevoia să îmi notez 
undeva ideile. 


Lev închise cartea cu o pocnitură. Nu mai era agent: nu mai 
lucra pentru poliţia secretă. Nu se afla în apartamentul unui 
suspect, era la el acasă. lar jurnalul acesta îi aparținea fiicei 
sale. 

Tocmai când se pregătea să pună jurnalul la loc în neinspirata 
lui ascunzătoare, Lev auzi cheia în ușa de la intrare. Cu un val 
de panică, socoti că nu avea suficient timp să ducă înapoi cartea 
- avea să fie prins asupra faptului. În loc de asta, își duse la 
spate mâinile în care ţinea jurnalul. Făcu un pas spre ușă, 
îndepărtându-se de pat și privind în sus ca un soldat care ia 
poziția de drepți. 

Raisa, soția lui, se uita la el din pragul ușii, cu o sacoșă în 
mână. Era singură. lInchise ușa, intrând în apartament și 
dispărând în umbră. Chiar și în întuneric, Lev îi simțea privirea 
care îl judeca. Obrajii lui se înroșiră de jenă, o roșeaţă diferită de 
cea provocată de caniculă, o senzaţie ca de arsură pe sub piele. 
Raisa devenise propria lui conștiință. Nu putea să o mintă și 
numai rareori lua vreo decizie importantă fără să se gândească 
la felul cum ar fi reacţionat ea. Exercita o forță morală asupra 
emoţiilor lui, la fel de intensă ca aceea a lunii asupra mareelor. 
Pe măsură ce relaţia lui cu Raisa se dezvoltase, relația lui cu 
Statul slăbise - se întreba dacă se gândise vreodată că se va 
întâmpla asta, dacă știuse că mariajul lui cu MGB avea să se 
termine odată ce se îndrăgostise de ea. Lev lucra acum ca 
director la o mică fabrică, supervizând transporturi și verificând 
facturi, și avea printre angajaţi reputaţia de a fi scrupulos de 
corect. 

Ea făcu un pas spre el, ieșind la lumina soarelui. În ochii lui 
Lev era mai frumoasă acum decât fusese în tinereţe. Avea linii 
subţiri în jurul ochilor, iar pielea nu mai era la fel de întinsă și 
fină cum fusese odinioară. Trăsăturile i se mai înmuiaseră. Și 
totuși, Lev iubea toate aceste schimbări mai mult decât ar fi 
iubit orice ideal de frumusețe sau perfecțiune a tinereţii. Erau 
schimbări la care fusese martor, schimbări apărute cât timp el îi 
fusese alături, semne ale relaţiei lor, care îi aminteau de 


VP - 57 


schimbarea cea mai importantă dintre toate. Acum îl iubea. 
Înainte nu-l iubise. 

Sub privirea ei pătrunzătoare, Lev abandonă intenţia de a 
strecura jurnalul la loc fără ca ea să observe. In loc de asta, i-l 
întinse. Raisa nu-l luă, aruncă doar o privire la copertă. El spuse: 

— E a-l Elenei. 

Elena era fiica lor mai mică, în vârstă de șaptesprezece ani, 
pe care o adoptaseră la începutul căsătoriei lor. 

— De ce e la tine? 

— L-am văzut sub saltea... 

— Il ascunsese? 

— Da. 

Raisa se gândi o clipă, apoi întrebă: 

— L-ai citit? 

— Nu. 

— Nu? 

Ca un novice în ale interogatoriului, Lev cedă la cea mai mică 
presiune. 

— Am citit primul rând și apoi l-am închis. Aveam de gând să-l 
pun la loc. 

Raisa se duse la masă și lăsă cumpărăturile. Işi umplu un 
pahar cu apă de la bucătărie, întorcându-i spatele lui Lev pentru 
prima oară de când intrase în casă. Bău toată apa din trei 
înghiţituri lungi și așeză paharul în chiuvetă, întrebând: 

— Și dacă se întorceau fetele în locul meu? Au încredere în 
tine, Lev. Le-a luat multă vreme, dar acum au încredere. Ai risca 
lucrul ăsta? 

Încredere era un eufemism pentru iubire. Era greu să-ţi dai 
seama dacă Raisa vorbea numai despre fiicele lor adoptate sau 
dacă făcea indirect aluzie și la propriile ei sentimente. Continuă: 

— De ce să le amintești de trecut? De omul care erai? Și de 
meseria pe care o aveai Ti-a luat atâția ani să lași în urmă 
istoria asta. Nu mai face parte din familia noastră. În sfârșit, 
fetele te privesc ca pe un tată, nu ca pe un agent. 

Răspunsul ei conţinea o cruzime intenţionată în fiecare 
detaliu. Era furioasă pe el. Îl făcea să sufere. Pentru prima oară 
în decursul conversaţiei, Lev tresări, rănit de comentariile ei. 

— Am văzut ceva ascuns sub saltea. Oricine ar fi curios, nu? 
Orice tată ar fi făcut același lucru pe care l-am făcut eu, nu? 

— Doar că tu nu ești orice tată. 


VP -58 


Avea dreptate. Nu fusese niciodată un soț obișnuit. Nu fusese 
niciodată un tată obișnuit. Trebuia să se păzească de trecut la 
fel cum pe vremuri se păzise de dușmanii Poporului. În ochii 
Raisei se citea regretul. li spuse: 

— N-am vrut să sune așa. 

— Raisa, îți jur, am deschis jurnalul doar ca un tată care-și 
face griji pentru familia lui. Elena se poartă ciudat de ceva 
vreme. Sunt sigur că ai observat și tu. 

— Are emoții din cauza călătoriei. 

— Mai e și altceva. Ceva nu e-n regulă. 

Raisa clătină din cap. 

— N-o lua de la capăt. 

— Nu vreau să mergeti. Nu pot să controlez asta. Călătoria 
asta... 

Raisa îl întrerupse. 

— Am luat o hotărâre. Totul e pus la punct. Știu ce părere ai 
despre călătoria asta. Ai fost împotrivă încă de la inceput fără 
să-mi dai vreun motiv serios. Îmi pare rău că nu poti să vii. Mi-ar 
plăcea să fii și tu acolo. M-aș simti mai în largul meu cu tine 
alături. Și am depus cerere să vii și tu cu noi. Dar a fost 
imposibil. Nu mai am ce să fac. Doar să mă retrag fără niciun 
motiv, în ultima clipă, ceea ce ar fi mult mai periculos decât să 
plec, cel puțin din punctul meu de vedere. 

Raisa aruncă o privire înspre jurnal. Și pe ea o tenta. 

— Acum, te rog frumos, pune jurnalul la loc. 

Lev îl apucă strâns, nedorind să-l lase din mână. 

— Prima notă mă tulbură... 

— Lev. 

Raisa nu ridicase tonul. Nu era nevoie. 

El așeză jurnalul la loc, aranjându-l cu grijă sub saltea, cu 
cotorul înspre el, la o jumătate de braț de marginea patului - 
exact în poziţia în care îl găsise. Se lăsă pe vine, privind atent să 
vadă dacă salteaua părea deranjată în vreun fel. După ce 
termină, se îndepărtă de pat, conștient că Raisa se uitase la el 
în tot acest timp. 


VP -59 


A DOUA ZI 


Lev nu putea să doarmă. În câteva ore, Raisa avea să 
părăsească țara. Numai în situaţii excepţionale mai fuseseră 
departe unul de celălalt pentru mai mult de o zi. El luptase în 
Marele Război pentru Patrie - era un erou decorat pentru fapte 
de vitejie - și totuși perspectiva de a rămâne singur îl neliniștea. 
Se întoarse pe-o parte, ascultând sunetul respirației ei. Își 
imagină că ea respira pentru amândoi și își sincroniză respiraţia 
cu a ei. Întinse încet mâna și i-o așeză ușor pe coapsă. Încă 
adormită, ea reacţionă la atingerea lui, îi luă mâna și și-o apăsă 
pe stomac, ca pe o comoară prețioasă. După ce el strânse ușor 
mâna, respiraţia ei reveni la normal. Temerile lui în privinţa 
călătoriei izvorau, fără îndoială, din faptul că nu voia ca ea să 
plece. Era posibil să-și fi făcut griji în privinţa planurilor lor, să fi 
exprimat argumente în favoarea rămânerii lor în ţară, să fi 
expus opinii cu privire la siguranţă și securitate pur și simplu din 
motive egoiste. Renunţă la ideea de a mai fura măcar o oră de 
somn și se strecură jos din pat. 

Croindu-și drum prin beznă, picioarele lui izbiră valiza. Era 
gata, la piciorul patului, de parcă aștepta să pornească în 
călătorie. Cumpărase această valiză cu cincisprezece ani în 
urmă, pe vremea când era agent și avea acces la magazine 
exclusive. Fusese una dintre primele lui achiziţii, după ce aflase 
că îndatoririle lui presupuneau călătorii frecvente. Entuziasmat 
de perspectivă, îmbătat de importanţa ce i se acorda, își 
cheltuise salariul pe o săptămână întreagă pe această valiză 
elegantă, închipuindu-și cum avea să străbată ţara în lung și-n 
lat, servindu-și patria la chemarea datoriei. Tânărul acela 
mândru și ambițios i se părea acum un străin. Cele câteva 
articole de lux pe care le acumulase în timpul carierei se 
risipiseră aproape cu totul. Valiza aceasta, depozitată în fundul 
dulapului, să adune praful, era tot ce-i mai rămăsese de pe 
acele timpuri. Ar fi vrut s-o arunce și se așteptase ca soţia lui să 
întâmpine cu bucurie această decizie. Cu toate că nu simţea 
decât ură faţă de cariera lui anterioară, Raisa nu ar fi permis 
luxul unui asemenea gest simbolic. Nu ar fi reușit niciodată să-și 
cumpere alta cu salariile pe care le aveau acum. 

Se uită la ceas, ţinându-l în dreptul ferestrei, să prindă lumina 
lunii. Era 4 dimineaţa - peste numai câteva ore avea să-și 


VP - 60 


conducă familia la aeroport, unde avea să-și ia rămas-bun, 
rămânând la Moscova. Se îmbrăcă pe întuneric ieșind pe furiș 
din dormitor. Deschizând ușa, fu surprins să-și vadă fiica mai 
mică așezată la masa din bucătărie, în beznă. Işi ţinea braţele în 
față, cu palmele împreunate, de parcă s-ar fi rugat, adâncită în 
gânduri. În vârstă de șaptesprezece ani, Elena era un miracol 
pentru Lev: părea incapabilă de ură sau răutate, iar caracterul ei 
prezenta puţine minusuri, prin comparaţie cu Zoia, fiica mai 
mare, care era deseori repezită, morocănoasă și agresivă, cu un 
temperament care se putea aprinde la cea mai mică provocare. 

Elena ridică privirea. El simţi un fior de vinovăţie la gândul că- 
i descoperise jurnalul, până să-și amintească de faptul că îl 
pusese la loc fără să fi citit mai mult de fraza de început. Se 
așeză pe scaun lângă ea și îi șopti: 

— Nu poti să dormi? 

Ea aruncă o privire în partea cealaltă a camerei, în direcţia 
Zoiei. Ca să evite să aprindă lumina și să o trezească, Lev 
aprinse un ciot mic de lumânare, picurând ceară pe fundul unei 
căni de ceai și fixând lumânarea înăuntru. Elena rămase tăcută, 
hipnotizată de lumina refractată a flăcării. Observaţia lui de mai 
devreme, că ea se purta ciudat, era corectă. Nu prea era genul 
ei să fie tensionată și reticentă. Dacă ar fi fost un interogatoriu 
care făcea parte dintr-o investigaţie, Lev ar fi fost convins că e 
implicată în ceva. Dar Lev nu mai era agent și îl enerva ideea că 
încă își organiza raţionamentele conform metodelor care îi 
fuseseră predate. Puse mâna pe un pachet de cărţi de joc. Nu 
aveau altceva de făcut pentru următoarele câteva ceasuri. 
Amestecând cărțile, îi șopti: 

— Ai emoții? 

Elena îl privi ciudat. 

— Nu mai sunt un copil. 

— Copi? Știu asta. 

Era supărată pe el. El insistă. 

— S-a întâmplat ceva? 

Ea se gândi o vreme, privindu-și mâinile, înainte de a-i 
răspunde clătinând din cap. 

— N-am mai zburat cu avionul până acum, atâta tot. E o 
prostie, pe bune. 

— Mi-ai spune? Dacă ar fi ceva în neregulă? 

— Da, ți-aș spune. 


VP-61 


El nu o crezu. 

Lev împărţi prima mână, încercând, fără să reușească, să se 
convingă pe sine însuși că procedase bine când nu se opusese 
călătoriei. Protestase cât putuse de mult, capitulând numai 
atunci când deja părea că se opune planului numai pentru că nu 
avea voie să meargă cu ele. Decizia de a părăsi KGB-ul era o 
pată de neșters pe dosarul lui. Nu avea nicio șansă să primească 
vreodată documente de călătorie în străinătate. Nu era corect 
ca situaţia lui să le reţină și pe ele. Ocaziile de a vizita ţări 
străine apăreau extrem de rar. Era posibil chiar să nu se mai 
ivească o a doua șansă. 

Nu jucau cărţi decât de vreo treizeci de minute când Raisa 
apăru în pragul ușii. Zâmbea, un zâmbet ce se transformă în 
căscat, apoi se așeză lângă ei, făcând semn că vrea să joace și 
ea și șoptind: 

— Nu mi-a trecut prin cap că avem șanse prea mari să 
prindem o noapte întreagă de somn. 

Din partea cealaltă a camerei răsună voit un oftat puternic. 
Zoia stătea în pat în capul oaselor. Trase cuvertura care servea 
drept despărțitură și se uită la joc. Lev se grăbi să-i ceară 
iertare. 

— Te-am trezit? 

Zoia clătină din cap că nu. 

— N-am putut să dorm. 

Elena o întrebă: 

— Al ascultat ce-am vorbit? 

Îndreptându-se înspre ei, Zoia îi zâmbi surorii ei. 

— Doar ca să încerc să adorm. 

Se așeză pe locul rămas liber. Cei patru, nepieptănaţi, 
luminaţi doar de flacăra lumânării, alcătuiau o imagine comică. 
Lev împărţi cărţile fiecărui jucător. Se uită la membrii familiei 
sale cum își luau cărțile. Dacă ar fi putut, ar fi făcut timpul să se 
oprească în loc ca să împiedice sosirea zorilor, ca să împiedice 
soarele să răsară și ca să amâne pentru o veșnicie momentul în 
care avea să fie silit să-și ia rămas-bun. 


VP - 62 


MANHATTAN 


STAȚIA DE METROU SECOND AVENUE 
IN ACEEAȘI ZI 


leșind de la metrou, Osip Feinstein o luă încetișor pe jos, 
aparent la întâmplare, cu aerul unui gentleman excentric părăsit 
de noroc, un truc eficient, pentru că nici nu era prea departe de 
adevăr. Mersul domol era o măsură rudimentară menită să 
expună pe oricine l-ar fi urmărit, agenţi FBI tineri - normal - care 
erau fiziologic incapabili să pară relaxaţi, rămânând drepți și 
țepeni de parcă pielea le-ar fi fost apretată odată cu cămășile de 
pe ei. De regulă, Osip era urmărit o dată pe lună în ceea ce 
părea a fi mai degrabă hărţuire de rutină din partea FBl-ului 
decât o acţiune concentrată în vederea construirii unui caz 
împotriva lui. Totuși, în ultima lună fusese urmărit în fiecare zi. 
Intensificarea supravegherii era dramatică. Membrii Partidului 
Comunist American raportau o creștere similară a activităţii FBI- 
ului. Lui Osip îi părea rău de ei. Majoritatea nu erau spioni. Erau 
membri loiali care nutreau idei despre revoluţie, egalitate și 
echitate, susținători cu carnet ai unui partid politic legitim. Nu 
avea importanţă faptul că ideologia comunistă nu reprezenta o 
infracţiune. Opţiunea lor politică le punea vieţile sub intensă 
supraveghere. Erau acuzaţi de tot felul de fapte. Angajatorii lor 
primeau dosare care nu conţineau decât speculaţii cu privire la 
activităţile angajaţilor lor din afara orelor de program, dosare 
care se încheiau cu concluzia: 


O companie sau o firmă este judecată după 
comportamentul angajaților ei. 


Mai jos era un număr de telefon. Fiecărui angajat i se cerea să 
fie spionul statului. Până acum, numai anul acesta, trei oameni 
își pierduseră locurile de muncă. Unul dintre ei suferise o cădere 
nervoasă când familia, prietenii și cunoștințele sale fuseseră 
chemați la interogatoriu. O femeie nu-și mai putea părăsi casa, 
și cu siguranţă era și urmărită. 

Osip se opri, uitându-se îndărăt și evaluând oamenii din urma 
lui. Niciunul nu se opri, nici nu se uită înspre el. Traversă strada 


VP - 63 


brusc, apoi merse agale câteva sute de metri, după care grăbi 
pasul. Cotind pe altă stradă, apoi pe încă una, aproape că 
ajunsese înapoi de unde plecase. Îi cercetă din nou pe cei care îl 
urmăreau înainte de a-și continua drumul. 

Locul întâlnirii era o clădire urâtă cu câteva etaje, încinsă de 
soarele de vară și plină de imigranţi amărâţi, exact ca el. Poate 
nu chiar ca el, de fapt; se îndoia că mulţi dintre ei lucrau ca 
spioni, deși nu puteai fi sigur niciodată. Intrarea era aglomerată, 
oamenii pierdeau vremea pe afară, așezați pe vine pe trepte, în 
seara înmiresmată. Hainele lui Osip erau jerpelite, așa cum 
trebuia să fie, iar faţa era pământie. Nimeni nu-i dădu nicio 
atenţie, poate se amesteca bine printre ei sau poate că pur și 
simplu nu le păsa de un biet sărăntoc în vârstă de cincizeci și 
șapte de ani. Intră în bloc, cu cămașa lipicioasă din cauza 
transpiraţiei, și păși pe coridoare. Seara era umedă și aerul fetid 
și înăbușitor îl înconjura ca un giulgiu. Urcă scările gâfâind și 
icnind până la etajul șapte. Cu toate că nu avea așteptări prea 
mari, fu surprins să vadă cât de îngrozitor era locul acela. Pereţii 
erau plini de pete, de parcă întreaga clădire ar fi suferit de o 
boală cu simptome asemănătoare unei erupții de urticarie. 
Ciocâni la ușa apartamentului 63. Ușa se mișcă puţin. 

— He? 

Nu primi niciun răspuns. Deschise larg ușa. 

Rămășițele apusului, filtrate prin perdele de plasă murdare, 
aruncau umbre piezișe în toată încăperea. Un coridor strâmt 
trecea pe lângă o baie strâmtă și ducea la un dormitor strâmt. 
Acolo se găseau un pat de o persoană, o masă pliantă și un 
scaun. Din tavan atârna un bec fără lustră. Așternuturile nu 
fuseseră schimbate de luni de zile și străluceau de grăsime. 
Mirosul era insuportabil. Osip trase scaunul și se așeză. În aerul 
umed și cald, închise ochii și adormi. 

Osip se trezi din somn, vag conștient de silueta care se afla în 
cameră împreună cu el, se îndreptă și închise gura. La ușă era 
un bărbat. Soarele apusese. Lumina becului de deasupra era 
slabă. Osip nu era sigur dacă o aprinsese bărbatul acela sau 
dacă fusese aprinsă încă de la început. Bărbatul încuie ușa de la 
intrare. Avea în mână un rucsac sport din piele plină de 
crăpături. Işi aruncă ochii prin cameră și înspre așternuturile 
pătate de grăsime. După dezgustul de pe faţa lui, era evident că 
apartamentul nu era al lui. Intinse o cuvertură pe pat și se așeză 


VP - 64 


pe marginea acestuia. Avea treizeci și ceva de ani, sau poate 
puţin peste patruzeci; totul părea solid la el, braţele, picioarele, 
pieptul, chiar și trăsăturile feţei. Își așeză rucsacul pe genunchi, 
îl desfăcu și scoase un obiect mic pe care îl aruncă înspre Osip, 
care îl prinse. Ținea în palmă un pliculeţ de opiu. Printr-o 
mișcare exersată ani la rând, ascunse pliculețul într-un 
buzunăraș de la haină, care avea o spărtură ce permitea 
pacheţelului să alunece în căptușeală. Mulți agenţi sufereau de 
câte o dependenţă, unii de pariuri, alţii de alcool. Osip fuma 
aproape în fiecare noapte până leșina, zăcând pe spate și trăind 
senzaţia cea mai minunată din lume: absolut nimic. Dependenţa 
de drog mai avea un scop. Îi făcea mai puţin suspicioși pe 
superiorii lui și pe cei din Uniunea Sovietică, însărcinaţi să-i 
verifice activităţile. Dependenţa lui le permitea să simtă că îl 
controlează. Îl deţineau. Depindea de ei. Numele lui de cod era 
Brown Smoke. Cu toate că implica o doză de dispreț, lui Osip îi 
plăcea. Il făcea să sune ca un amerindian, ceea ce pentru un 
spion imigrant era ironic, după părerea lui. 

Era puțin probabil ca omul să fie agent FBI sub acoperire. Nu 
scosese o vorbă. Un agent sub acoperire ar fi spus deja cu 
nervozitate o sută de minciuni. Băgă mâna în rucsac pentru a 
doua oară. Osip se aplecă în faţă, nerăbdător să vadă ce avea 
să mai scoată de acolo. Era un aparat de fotografiat cu lentilă 
telescopică. Osip întrebă: 

— Asta-i pentru mine? 

Omul nu răspunse, așezând doar aparatul foto pe masă. Osip 
continuă: 

— Cred că trebuie să fie o greșeală. Nu sunt agent de teren. 

Vocea bărbatului răsună joasă și aspră, mai degrabă un 
mormăit decât un discurs. 

— Dacă nu ești agent de teren, ce ești? Nu ne oferi nicio 
informație utilă. Pretinzi că antrenezi spioni. Spionii ăștia nu ne 
dau nimic. 

Osip clătină din cap, prefăcându-se indignat. 

— Mi-am riscat viața... 

— Un risc calculat al unui om care nu are nimic de pierdut. 
Esti expert în a face cât se poate de puțin. A sosit timpul. Ti s-au 
plătit mii de dolari și pentru ce? 

— Voi fi bucuros să discutăm ce anume mai pot face pentru 
Uniunea Sovietică. 


VP - 65 


— Discuţiile s-au purtat deja. Am hotărât ce ai de făcut. 

— În cazul ăsta, aș recomanda ca aceste pretenţii să fie în 
concordanță cu competențele mele. 

Bărbatul se scărpină pe piept prin cămașă, apoi se uită la 
unghiile lui surprinzător de lungi și perfect curate. 

— Este pe cale să se întâmple ceva deosebit de important. 
Pentru asta, e nevoie de două lucruri. Tie ti s-a dat un aparat de 
fotografiat. Hai să-ți arăt ce mi s-a dat mie. 

Bărbatul așeză un pistol pe masă. 


VP - 66 


SPAȚIUL AERIAN DE DEASUPRA ORAȘULUI NEW YORK 
ÎN ACEEASI ZI 


Perdeaua de nori se dădu la o parte ca și cum o mână trăsese 
o cortină de teatru dezvăluind orașul New York publicului ce se 
rotea prin aer. Râul Hudson străpungea ca un diapazon insula 
îngustă a Manhattanului, pe care legendarii zgârie-nori erau atât 
de strălucitori și numeroși, că metropola părea o creaţie 
geometrică alcătuită în întregime din linii drepte. Raisa se 
așteptase ca New York-ul să fie imens, chiar și din cer, un colos 
de oțel, cu șosele cu opt benzi și mașini ca niște furnici în șiruri 
întinse pe kilometri întregi. Privind Statele Unite pentru prima 
oară, se trezi ținându-și răsuflarea, ca un aventurier care a 
ajuns, într-un târziu, la un loc de legendă, comparând mitul cu 
realitatea. Pentru ea nu era numai prima imagine a Americii, era 
și prima oară când se afla într-un avion, era primul oraș pe care 
îl vedea din cer. Momentul era de vis, cu toate că Raisa nici nu 
visase vreodată să vină aici. Visurile ei, așa modeste cum erau, 
fuseseră mereu restrânse la spaţiul dintre granițele URSS. 
Posibilitatea de a vizita America nici nu-i trecuse prin minte. 
Bineînţeles, făcuse speculaţii cu privire la națiunea denigrată de 
guvernul ei, prezentată ca inamicul lor numărul unu, o societate 
dată ca exemplu de corupţie și degenerare morală. Nu crezuse 
niciodată pe deplin în aceste aprecieri. Ocazional, ca profesoară, 
fusese nevoită să recite aceste declaraţii, temându-se că elevii 
ar putea să o denunțe dacă își tempera descrierile făcute 
Statelor Unite. Și totuși, fie că le credea, fie că nu, aceste 
minciuni o influenţaseră cu siguranţă. Acest oraș și această ţară 
reprezentau un concept, nu un loc real, o idee controlată de la 
Kremlin. Presa sovietică putea publica numai imagini cu cantine 
pentru săraci, șiruri de șomeri, juxtapuse peste imagini ale 
caselor imense ale celor avuţi, bărbaţi cu burţi revărsate peste 
tăietura costumelor lor de comandă. După ani de mister, orașul 
se întindea sub ea, complet expus, ca un pacient pe masa de 
operaţie, pregătit pentru ea fără niciun comentariu sau 
caracterizare, fără acompaniamentul vreunei naraţiuni de 
polemică propagandistică. 


VP - 67 


Brusc, temându-se că făcuse o greșeală aducându-și fetele cu 
ea în lumea aceasta nouă și ciudată, Raisa se uită la Elena, care 
stătea lângă ea și se uita prin fereastra cea mică, în timp ce 
avionul se învârtea deasupra orașului. 

— Ce părere ai? 

Elena era atât de entuziasmată, încât nu auzi întrebarea. 
Raisa o bătu pe umăr și sugeră: 

— Orașul e mai mic decât mă asteptam. 

Elena se întoarse spre ea, abia fiind în stare să spună: 

— Chiar suntem aici! 

Își îndreptă din nou atenţia spre geam, uitându-se în jos la 
oraș. Raisa se ridică în picioare, uitându-se peste spătarul 
scaunului la fiica ei mai mare, așezată pe rândul din spate. Și 
Zoia era lipită cu nasul de geam ca un copil, cu ochii avizi după 
fiecare detaliu. Raisa se așeză la loc, convinsă din nou că a 
procedat bine luându-le cu ea la New York - era o șansă 
extraordinară. 

Pilotul îi anunţă că se apropiau, explicându-le că se făceau 
pregătiri pentru sosirea lor la aeroport, fără îndoială, vreun fel 
de ceremonie de primire. La ceremonia complicată de la 
plecarea de pe aeroportul din Moscova li se spusese că pilotul 
era același om care îl dusese pe Hrușciov în Statele Unite în 
vizita sa prin întreaga ţară, în 1959, și că era exact același avion 
pe care îl folosise prim-ministrul, unul dintre puţinele avioane 
care puteau zbura pe o distanţă atât de lungă fără a fi nevoie să 
realimenteze. Preocupat de imaginea pe plan internaţional, 
Kremlinul insistase ca delegaţia să aterizeze la New York în 
avionul cel mai avansat din lume. 

Când aeronava Tupolev 114 făcu un cerc deasupra mării, 
pregătindu-se de aterizarea pe aeroportul John F. Kennedy. 

Raisa văzu o insuliţă situată puţin mai jos de limita sudică a 
Manhattanului. Își apăsă degetul pe geam, întrebând-o pe Elena: 

— Vezi aia? 

Faţa Elenei era încă lipită de geam, de parcă se temea să nu 
piardă vreo minune. 

— Da, o văd. Ce-i acolo? 

Raisa strânse mâna fiicei sale. 

— Este Statuia Libertății. 

Elena se întoarse pentru prima oară de când perdeaua de nori 
se dăduse la o parte. 


VP - 68 


— Ce-i aia? 

La aproape șaptesprezece ani, Elena nu avea nici cea mai 
vagă idee despre orașul în care se pregătea să ajungă. In timp 
ce Raisa fusese gata să-și riște viaţa citind cărţi interzise și 
reviste de import ilegale, nu și-ar fi lăsat niciodată fiicele să le 
citească, în conflictul dintre instinctele ei de profesoară și cele 
de mamă protectoare, mama câștiga de fiecare dată. și 
protejase fiicele în mod deliberat, punându-le la adăpost de 
orice informaţie care le-ar fi putut face necazuri. În loc de 
explicaţie, spuse doar atât: 

— Un simbol important al New York-ului. 

Trăgând cu coada ochiului la feţele entuziasmate ale 
studenţilor sovietici care ocupau toată cabina, Raisa nu-și putea 
nega un sentiment de mândrie amestecată cu teamă. Fusese 
implicată îndeaproape în pregătirea și desfășurarea excursiei. 
Poziția ei nu fusese obținută prin relaţii politice. De fapt, chiar 
pe dos: fusese obligată să răspundă la numeroase întrebări cu 
privire la trecutul ei. Lev era un paria în complicatul peisaj 
politic al Moscovei: reputaţia lui era ruinată din cauza refuzului 
de a mai colabora cu forţele Securităţii Statului. In ultimii zece 
ani, el rămăsese în umbră, în timp ce ea devenise o figură 
importantă în sistemul educaţional. Avansată la funcţia de 
director al școlii generale la care preda, participa în mod regulat 
la ședințe la minister, pe subiecte cum ar fi gradele de 
alfabetizare. Școala ei obținuse progrese remarcabile, pe care 
le-ar fi considerat pură propagandă dacă n-ar fi fost direct 
implicată. Era o răsturnare de situaţie extraordinară. Lev, 
odinioară puternic și cu multe relaţii, era acum izolat, oprit de la 
avansări, în timp ce ea urcase în carieră, ajungând mai aproape 
de zonele de putere. Și totuși, nu exista ideea de gelozie. El era 
mai fericit acum decât fusese vreodată de când îl cunoștea ea. 
Își iubea familia. Trăia pentru ele. Ar fi murit pentru ele: nu era 
nicio îndoială în privinţa asta. Simţi o împunsătură de tristeţe la 
gândul că nu era și el acolo, să împartă cu toții această 
experienţă. Nu era sigură că i-ar fi plăcut New York-ul, aproape 
sigur el ar fi fost cu nervii întinși la maximum, în alertă după 
uneltiri sau intrigi, dar, în ciuda acestui fapt, se bucura de 
fiecare dată să fie alături de ele. 

Având în vedere gradul de ostilitate dintre cele două ţări, 
mulţi comentaseră că excursia era o naivitate. O delegație de 


VP - 69 


elevi și studenți sovietici urma să susțină concerte la New York 
și Washington, în efortul de a îmbunătăţi relaţiile dintre cele 
două naţiuni. Părea o idee fantezistă. Avuseseră loc recent 
incidente de natură diplomatică foarte grave: criza rachetelor 
din Cuba adusese țările aproape de un război nuclear. Chiar 
dacă alte incidente păreau banale prin comparaţie, cum ar fi 
excluderea Uniunii Sovietice de la Târgul Internaţional de la New 
York, acestea contribuiau și ele la înrăutățirea sentimentelor. 
Tensiunea era la un nivel ridicat. Pe acest fundal, ideea unei 
vizite școlare câștigase simpatia guvernelor de ambele părți. De 
vreme ce nu era imaginabil ca vreuna dintre naţiuni să 
capituleze în chestiuni militare serioase, rămâneau puţine 
canale diplomatice. Chiar dacă părea un aspect neînsemnat, 
acordul pentru desfășurarea acestor concerte era una dintre 
puţinele concesii pe care cele două ţări erau pregătite să le 
facă. 

Diplomaţi din ambele ţări dezbătuseră pe larg scopul oficial al 
excursiei intitulate TURNEUL INTERNAȚIONAL STUDENȚESC 
PENTRU PACE: 


Există speranță pentru copiii din ziua de azi 
să nu cunoască decât pacea de-a lungul vieții lor. 


Elevii și studenții sovietici aveau între doisprezece și douăzeci 
și trei de ani și fuseseră selectaţi din toate regiunile ţării. Urmau 
să facă echipă cu un număr identic de elevi și studenți 
americani selectaţi din cincizeci de state. Cele două naţiuni 
aveau să stea laolaltă pe scenă, una lângă alta, mână în mână, 
cântând în faţa elitei diplomatice și jurnalistice mondiale. Era un 
exerciţiu politic rudimentar și, cu ocazia pregătirilor, ajunsese 
aproape o farsă: discuţii cu privire la greutatea și înălțimea 
fiecărui elev sau student în parte, acestea trebuind să fie 
echilibrate, ca nu cumva vreuna dintre echipe să pară mai solidă 
pe scenă. In ciuda acestor absurdităţi, Raisa considera ideea 
admirabilă. Fusese însărcinată iniţial să nominalizeze un grup de 
elevi și studenţi care ar putea reprezenta cel mai bine ţara și se 
implicase în organizare cu entuziasm. Apoi, pe neașteptate, i se 
propusese să conducă delegația. Singura ei condiţie fusese să 
nu-și lase fiicele acasă, pentru că nu s-ar fi simţit bine. Astfel, 
Elena și Zoia fuseseră incluse și ele. Chiar dacă Zoiei i se părea 


VP - 70 


problematic să-și reprezinte ţara - nu avea pic de dragoste față 
de Popor și avea un spirit rebel pe care se străduia cu greu să și- 
| controleze -, era suficient de perspicace încât să-și dea seama 
că o asemenea ocazie de a călători era aproape imposibil să se 
mai ivească vreodată. 

Mai mult, era de neimaginat să refuzi o asemenea ofertă. Ea 
dorea să devină medic chirurg la un spital de renume. Trebuia 
să pară un cetăţean model. Văzuseră cu ochii lor repercusiunile 
pe care le îndurase Lev atunci când refuzase să mai lucreze ca 
ofițer al poliţiei secrete. Spre deosebire de sora ei mai mare, 
Elena nu avea nicio neliniște cu privire la călătorie: nimic n-ar fi 
încântat-o mai mult și se rugase de Raisa să accepte postul. 
Aeronava își începu coborârea, legănatul ușor amuţind pentru 
scurtă vreme pasagerii. În grupul de elevi și studenţi, dar și 
printre unii dintre profesori se auzeau gâfâieli ici, colo. Având în 
vedere lipsa lor de experienţă în privinţa călătoriilor, fuseseră 
excepţional de calmi în timpul zborului. In timp ce treceau 
printre nori, Elena o apucă pe Raisa de mână. Oricum ar fi fost, 
ziua era una cu adevărat remarcabilă. Raisa nu doar că nu-și 
imaginase vreodată că va apuca să viziteze Statele Unite, dar 
nu-și imaginase nici măcar că va avea o familie a ei. Situaţia ei 
fusese atât de disperată pe vremea adolescenţei - refugiată în 
timpul Marelui Război pentru Patrie - încât avusese o singură 
ambiţie: să supraviețuiască. Chiar și astazi i se părea un miracol 
faptul că fusese într-atât de norocoasă încât să adopte două 
fiice pe care le admira și le iubea. 

În timpul aterizării, cei de la bord tăcuseră, încremeniţi, de 
parcă ar fi fost sceptici că vor face tranziţia de la cer la pământ. 
Acum se aflau pe pământ american. Pilotul anunţă: 

— Uitaţi-vă pe geam! Pe partea dreaptă. 

Toţi își desfăcură centurile dintr-odată, grăbindu-se spre 
ferestre și privind afară. Însoţitoarea de bord îi ordonă Raisei să- 
i trimită rapid pe elevi și studenţi la locurile lor, o recomandare 
pe care ea o ignoră, incapabilă să reziste chiar ea să arunce o 
privire pe fereastră. Afară erau mii de oameni. Erau baloane și 
steaguri, scrise în engleză și în rusă. 


BINE AȚI VENIT ÎN AMERICA! 


Raisa întrebă: 


VP -71 


— Pe cine așteaptă acești oameni? 

lar însoţitoarea de bord răspunse: 

— Pe dumneavoastră. 

Avionul se opri și se deschiseră ușile. Imediat, o fanfară 
școlară începu să cânte, zgomotul umplând bordul aeronavei. 
Complet uluiţi, pasagerii se aliniară pe coridorul dintre scaune. 
Raisa era în faţă. Formaţia școlară era chiar la baza scării de 
acces și cânta mai degrabă cu mare elan decât cu mare 
virtuozitate. Raisa fu împinsă pe scări, punând printre primii 
piciorul pe pistă. Intr-o parte se afla presa, poate vreo douăzeci 
de fotografi cu blițurile scăpărând. Raisa se întoarse, nefiind 
sigură ce trebuia să facă sau unde trebuia să meargă. Li se 
spusese să-și lase bagajele la bord ca să se poată bucura liniștiți 
de ceremonia de primire. li întâmpină un grup de persoane care 
le zâmbeau și le întindeau mâna. 

Raisa zări câţiva bărbaţi care stăteau separat de ceilalţi. 
Purtau costume și aveau mâinile în buzunare. Aveau figuri 
ostile. Știa deja, fără să vadă vreo armă sau vreo insignă, că fac 
parte din poliţia secretă americană. 

Agentul FBI Jim Yates urmărea cum delegația sovietică se 
aliniază pe trei rânduri ordonate, cei mai scunzi în faţă, cei mai 
înalţi în spate. Fanfara, baloanele, publicul, fotografii agitându-și 
aparatele de parcă puștii aceștia ar fi fost vedete de cinema, și 
niciunul dintre ei nu zâmbea, aveau expresii rigide și buzele 
strânse. Ca niște mașini, se gândi el, exact ca niște mașini. 


VP- 72 


MANHATTAN 


HOTELUL GRAND METROPOLITAN 
STRADA 44 
A DOUA ZI 


Dacă ar fi întrebat-o cineva dacă o interesează concertele, 
Zoia ar fi ridicat din umeri și ar fi afirmat că speră să meargă 
totul bine numai de dragul mamei sale. Nu se simţea implicată 
personal, nici nu avea mare încredere în valoarea 
evenimentelor. Ideea de armonie pe plan internaţional câștigată 
prin cântece i se părea comică prin naivitate. Regula ei era să 
nu se amestece în politică și ideologii. Se pregătea să devină 
chirurg. Lucra cu trupul, cu carnea, cu oasele și cu sângele, nu 
cu idei și teorii. Își căutase o profesie în care, după părerea ei, 
nu exista urmă de ambiguitate de ordin moral: avea să facă tot 
posibilul să-i ajute pe bolnavi. Avea o abordare pragmatică în 
legătură cu aceste concerte. Işi dorea să călătorească, de aceea 
se afla aici. Dorise să vadă New York-ul. O interesa să cunoască 
americani. Învăţase un pic de engleză și era dornică să o 
folosească. În plus, nu exista nicio șansă să o lase pe surioara ei 
mai mică, Elena, să călătorească fără să o supravegheze. 

Zoia stătea pe marginea patului, la mai puţin de un metru de 
televizor, absorbită de programele americane, care păreau a fi 
difuzate la orice oră. Ecranul era încastrat într-o cutie 
strălucitoare din lemn de nuc cu un difuzor în lateral și un panou 
cu mici butoane de cealaltă parte. Foaia cu instrucţiuni de pe el 
fusese tradusă în rusă. Indiferent pe ce butoane apăsa, peste tot 
era același set de programe. Erau desene animate. Era un 
program muzical intitulat The Ed Sullivan Show, prezentat de un 
bărbat în costum, Edward Sullivan, cu muzică în direct, cântată 
de formaţii de care ea nu auzise niciodată. După aceea, erau din 
nou desene animate cu câini vorbitori și mașini de curse care se 
rostogoleau de pe stânci, făcându-se praf într-o explozie de 
steluțe aurii și argintii. Engleza Zoiei se limita la câteva expresii. 
Nu conta, din moment ce în desenele animate abia dacă apărea 
câte un dialog ici și colo, iar The Ed Sullivan Show prezenta 
muzică și, chiar atunci când nu se întâmpla așa, când vorbea 
prezentatorul, deși ea nu înțelegea nimic, i se părea fascinant. 


VP-73 


La asta se uita America? Așa se îmbrăca America? Programele o 
hipnotizau. Se trezise devreme ca să se poată uita mai mult la 
televizor. Faptul că avea un televizor în dormitor, un dormitor cu 
baie proprie, era atât de incredibil că ar fi fost și păcat să-și 
petreacă prea mult timp dormind. 

Desenul animat era pe cale să se termine. Zoia se întinse în 
față, entuziasmată. Chiar mai bune decât desenele animate și 
programele muzicale erau programele care rulau între ele. 
Acestea nu ţineau mai mult de treizeci de secunde fiecare. In 
unele dintre ele erau prezentaţi bărbaţi și femei care vorbeau 
uitându-se direct la cameră. Vorbeau despre mașini, argintărie, 
unelte și accesorii. Într-unul dintre ele era un restaurant 
aglomerat în care copiii râdeau în timp ce li se serveau pahare 
mari pline cu îngheţată, sos de ciocolată și fructe. Urma altul, la 
fel de scurt, cu imagini ale unor case incredibil de mari pentru o 
singură familie, mai degrabă ca niște dace decât simple case. 
Numai că, spre deosebire de dace, care sunt la ţară, casele 
acestea erau aliniate unele lângă altele, cu gazon frumos 
aranjat în faţă și copii jucându-se. Și lângă fiecare casă era o 
mașină. Mai era un program care prezenta dispozitive de tăiat 
morcovi și cartofi și ceapă, transformându-le în supă. Erau 
creme de față pentru femei. Erau costume pentru bărbaţi. Erau 
obiecte pentru fiecare îndeletnicire, aparate pentru fiecare 
sarcină și toate erau de vânzare, propagandă nu pentru un 
regim politic, ci pentru un produs. Ea nu mai văzuse nimic 
asemănător până atunci. 

Se auzi o bătaie în ușă. Zoia reduse volumul, deschizând ușa 
ca să-l găsească în pragul ei pe Mihail Ivanov. Era cel mai tânăr 
din echipa care îi însoțea, avea treizeci și ceva de ani și era unul 
dintre experţii cu propaganda desemnaţi să facă parte din 
delegaţie. Rolul lui era să aibă grijă ca elevii și studenţii să nu 
facă de râs Poporul și, de asemenea, să se asigure că americanii 
nu-i puteau influenţa pe tineri în mod nedorit. Zoiei nu-i plăcea 
de el. Arăta bine, era înfumurat, arogant și lipsit de umor - loial 
Partidului după litera manualului. Se alăturase pregătirilor 
pentru turneu cu trei luni înainte de plecare, ţinându-le câteva 
ore pe săptămână prelegeri elevilor și studenţilor, scoțând în 
evidență problemele sociale din Statele Unite și explicându-le de 
ce comunismul era superior capitalismului. Le pusese la 
dispoziţie liste întregi de lucruri de care trebuia să se ferească. 


VP - 74 


Pe toată durata călătoriei în străinătate, erau obligaţi să aibă 
asupra lor aceste liste laminate, oriunde s-ar fi dus. Listele 
conţineau sloganuri de tipul: 


Bogăția ostentativă a celor Puţini 
Lipsurile celor Multi 


Zoia simţea nevoia să se dea înapoi ori de câte ori vorbea 
Mihail. Inţelegea principiul, acela că săracii erau la periferie, 
ascunși vederii, și că era ușor să fie impresionată de simbolurile 
bogăției din centrul Manhattanului. În același timp, însă, 
accentul neprecupețit pe care-l punea el pe dogma Partidului 
era plictisitor. Dintre multele persoane implicate în turneu, în el 
avea cea mai puţină încredere. 

Mihail păși pe lângă Zoia, până la televizor, și îl închise cu o 
fluturare nervoasă a încheieturii. 

— Ti-am spus: fără televizor. E propagandă. Și tu o înghiţi pe 
nemestecate. Te tratează ca pe o proastă și tu te comporti ca 
atare. 

La început, Zoia încercase să-l ignore cât de mult se putea. 
De vreme ce acest truc nu funcționa, se hotărâse între timp că 
era mult mai amuzant să-l enerveze. 

— Pot să mă uit la ceva fără să fiu spălată pe creier. 

— Te-ai mai uitat vreodată la televizor până acum? Crezi 
cumva că nu s-au gândit temeinic la programele pe care ti le 
prezintă tie? Asta nu e televiziunea adevărată la care se uită 
cetățenii americani - a fost creată special pentru tine, odată cu 
ceea ce se găsește în barul din cameră. 

Găsiseră în camere un frigider micuţ plin cu Coca-Cola, 
bomboane cu aromă de frişcă și căpşune și batoane de 
ciocolată. Un bileţel, tradus cu amabilitate în limba rusă, îi 
anunţa că tot ceea ce se găsea în frigider era gratuit și că erau 
invitaţi să le consume, cu complimente din partea conducerii 
hotelului. Zoia se mișcase cu viteza luminii, bând sucul înainte 
de a ascunde ce mai rămăsese din ciocolată. Când venise Mihail 
ca să confiște bunurile, nu mai rămăsese nimic. Se înfuriase și le 
percheziţionase atent camera, fără să găsească nimic, pentru că 
Zoia înșirase toate bomboanele și pachetele de ciocolată pe 
pervazul ferestrei. Lev ar fi fost mândru de ea. 


VP -75 


Mihail își găsise acum o nouă pricină de furie din cauza 
televizorului, pe care îl și scosese din priză, de parcă Zoia n-ar fi 
fost în stare să-l pună la loc. 

— Să nu subestimezi puterea programelor lor. Le folosesc ca 
să amorțească mințile cetățenilor lor. Nu e doar spectacol: este 
o armă-cheie în menținerea autorității lor. Cetăţenilor acestei 
țări li se oferă un escapism cretin pentru a-i impiedica să-și pună 
întrebări mai profunde. 

Cu toate că Zoiei îi plăcea să-l enerveze, părându-i-se 
amuzant atunci când era furios, gluma se răsuflase deja și ea se 
îndreptă înspre ușă, ca un mod de a-i grăbi și lui plecarea. El își 
aruncă privirea prin cameră. 

— Unde-i Elena? 

— La toaletă. Se cacă. O insultă la adresa americanilor, ar 
trebui să fii încântat. 

El se înroși de jenă. 

— Participi la această călătorie numai datorită mamei tale. A 
fost o greșeală să te ia cu ea. Nu ești deloc ca sora ta. Repetă-ți 
cântecele. Concertul de diseară este important. 

Cu asta, plecă. 

Zoia trânti ușa după el, furioasă de comparaţia pe care o 
făcuse între ea și Elena. Ca majoritatea oficialilor din partid, el 
guverna divizând oameni, familii și prieteni. Ea era mai 
apropiată de sora ei decât de oricine altcineva pe lume și nu ar 
fi permis nici unui agent al statului să sugereze altceva. și 
apăsă urechea pe ușa camerei, să se asigure că el plecase. Era 
genul care să rămână prin preajmă și să tragă cu urechea ca să 
afle ce gândeau ceilalţi despre el. Neauzind nimic, se lăsă pe 
vine și se uită prin despărțitura de sub ușă. Nu văzu nicio 
umbră, doar un firicel de lumină. 

Trecând pe lângă baie, o strigă pe sora ei. 

— Esti bine acolo? 

Vocea Elenei era slabă. 

— les imediat. 

Era acolo de ceva vreme. Zoia băgă cablul înapoi în priză și se 
întoarse la marginea patului, pornind din nou televizorul fără a-l 
da mult mai încet. Poate că programele americane erau făcute 
să spele publicul pe creier. Dar numai cineva cu creierul spălat 
de Kremlin ar fi putut să nu fie curios. 


VP - 76 


Chiar dacă nu mai avea nimic în stomac, Elena simțea că îi 
vine din nou să vomite. Umplu un pahar cu apă și își clăti gura. 
Deși era moartă de sete, scuipă apa, neștiind dacă mai suportă 
măcar o înghiţitură. Luă un prosop și se șterse pe față, 
încercând să-și revină. Se îngrozi când văzu cât era de palidă. 
Inspiră adânc. Nu mai putea să amâne mai mult de atât. 

Deschise ușa și ieși în hol, scotocind prin dulap, în speranţa că 
Zoia avea să rămână mai departe preocupată de televizor. Zoia 
o strigă: 

— Ce cauţi? 

— Costumul de baie. 

— Te duci la piscină? 

— Acolo se face baie, nu? 

Elena încerca să facă pe răsfățata ca să-și ascundă 
nervozitatea, dar nu era genul ei, așa că vorbele sunară 
nefiresc. Zoia nu păruse să observe. 

— Vrei să vin cu tine? 

Elena răspunse iute: 

— Nu. 

Zoia se ridică în picioare, uitându-se fix la sora ei. 

— Ce s-a întâmplat? 

Elena făcuse o greșeală fiind atât de repezită. 

— Nimic. Mă duc să înot. Ne vedem într-o oră, două. 

— Mama o să se întoarcă pentru prânz. 

— Termin până atunci. 

Elena ieși ținându-și în mână geanta de sport. 

Pe coridor, se îndepărtă în grabă de ușa camerei surorii ei, 
verificând ca nu cumva să fie urmărită. Nu se îndreptă spre lift, 
ci se opri în dreptul camerei 844, încercând ușa. Era descuiată. 
Intră și închise ușa în urma ei. Camera era în întuneric. 
Draperiile erau trase. Mihail Ivanov păși din umbră și o luă în 
braţe. Ea își lăsă capul pe pieptul lui, șoptindu-i: 

— Sunt gata. 

El o apucă de bărbie și o făcu să ridice privirea și să-l 
privească în ochi. 

— Te iubesc. 


VP - 77 


MANHATTAN 


SEDIUL ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE 
15 AVENUE ȘI EAST 42" STREET 
A DOUA ZI 


Pe Raisa nu o înfiora arhitectura - sediul Organizaţiei 
Naţiunilor Unite nu era deosebit de înalt sau de frumos ci 
simplul fapt că se afla aici. Era prima ei zi plină în New York și 
experiența vizitei în străinătate, în ţara descrisă ca Marele 
Inamic, o copleșea. Trezită din somn în toiul nopţii în camera de 
hotel, fusese dezorientată și îl căutase pe Lev prin pat. 
Negăsindu-l, trăsese draperiile și nu văzuse nimic prea 
strălucitor: o alee și un fragment de orizont urban, marginea 
unui turn de birouri - un peisaj cu ferestre și echipamente de 
aer condiționat. Și totuși, rămăsese în mută uluire de parcă în 
faţa ei s-ar fi întins munți cu crestele acoperite de zăpadă. 

Intră în holul sediului Organizaţiei Naţiunilor Unite, fiind 
singurul membru al delegaţiei sale care lua parte la aceste 
întâlniri preliminare, inspectând Sala Adunărilor Generale, unde 
avea să aibă loc concertul din seara aceea. Trebuia să discute 
despre eveniment cu diplomaţi sovietici foarte importanţi, cu 
oameni implicaţi în negocierile complexe și permanente cu 
autorităţile americane. Se aștepta la o ședință dificilă. Aveau să 
cerceteze atent fiecare detaliu al planurilor ei. Concertul din 
acea seară era în faţa unei adunări de plenipotenţiari, 
reprezentanţi din aproape toate țările, fiind evenimentul 
diplomatic cel mai important al turneului. Un alt concert era 
programat pentru mâine, destinat publicului larg. Avea să fie 
filmat și difuzat în întreaga lume. După aceea, delegaţia avea să 
meargă cu trenul la Washington DC pentru o ultimă serie de 
concerte. 

În timpul negocierilor desfășurate ca un adevărat joc de șah, 
autorităţile sovietice insistaseră ca grupul să nu facă un circuit 
turistic al orașului New York sau al Washingtonului. Oficialităţile 
moscovite doreau să evite apariţia unor fotografii ale elevilor și 
studenţilor sovietici căscând gura uluiţi la zgârie-nori sau la 
Statuia Libertăţii sau salivând în faţa tarabelor cu hotdogi și 
covrigei de parcă ar fi fost nemâncaţi și lipsiţi de orice mijloace. 


VP - 78 


Asemenea fotografii puteau fi exploatate. În ciuda scopului 
pacifist declarat, ambele părţi vânau o imagine iconică, una care 
să definească turneul în favoarea uneia dintre naţiuni - o 
imagine ce avea să fie reținută și distribuită în întreaga lume. 
Aceste temeri avuseseră ca efect numirea a doua oficialități 
care să se ocupe de apariţiile grupului în public, evaluând orice 
propunere a ghizilor americani. Pe Raisa nu o interesau aceste 
jocuri și o enerva ideea că, deși se afla la New York, în probabil 
unica vizită pe care avea să o facă vreodată metropolei, multe 
dintre obiectivele turistice îi erau interzise. Se gândea foarte 
serios la ideea de a le strecura pe Elena și pe Zoia afară din 
hotel în timpul nopţii, pentru a le plimba într-un tur neoficial. Ar 
fi fost dificil să treacă de agenţii de securitate și poate că 
instinctele ei de profesoară se manifestau prea puternic. Era 
riscant. Alungă deocamdată ideea și se concentră asupra 
întâlnirii care urma. 

Cu toate că locuia la Moscova și avea o slujbă de prestigiu, îi 
era teamă să nu pară provincială. | se acordase o sumă 
generoasă și își cumpărase o ţinută nouă. O purta pentru prima 
oară astăzi, un costum de culoarea oțelului. Nu se simțea 
confortabil în el, era de parcă ar fi îmbrăcat hainele altcuiva. Ea 
și ceilalți profesori din grup primiseră acces temporar în 
magazinele exclusiviste din Moscova, un eveniment absolut unic 
menit să-i facă prezentabili. Chiar și așa, nu avea habar de 
moda internaţională și, în timp ce personalul din magazin o 
dăscălea cu privire la ceea ce poartă directorii de la New York, 
începuse să suspecteze că habar n-aveau despre ce vorbeau. 
Diplomaţii cu care urma să se întâlnească își petrecuseră viaţa 
într-o societate alcătuită din cei mai importanţi oameni din 
lume. Se imagină pășind în încăpere și fiind caracterizată dintr-o 
privire ca o femeie cu venituri modeste care călătorea numai 
arareori în afara Moscovei. Aveau să-i zâmbească, politicoși, cu 
superioritate - convinși că fusese extrasă din obscuritate și 
împinsă pe scena afacerilor externe. lar asta aveau să deducă 
dintr-o privire scurtă aruncată pantofilor ei simpli și croielii 
taiorului. În situaţii obișnuite, nu i-ar fi păsat ce crede un străin 
despre aspectul ei. Nu era vanitoasă. Dimpotrivă, prefera să nu 
fie remarcată. Dar într-o astfel de situație trebuia să impună 
respect. Dacă nu căpătau încredere în ea, puteau fi tentaţi să se 
amestece în planurile ei. 


VP - 79 


În lift, Raisa se studie pentru ultima oară. Ghidul îi surprinse 
autoevaluarea plină de nervozitate. Tânărul, o persoană 
educată, cu părul pieptănat într-o parte și îmbrăcat într-un 
costum fără îndoială scump și cu pantofi lustruiţi, îi acordă un 
zâmbet superior, de parcă ar fi vrut să-i confirme că temerile ei 
erau perfect îndreptăţite: pantofii ei erau modești, hainele, 
sărăcăcioase, iar aspectul ei general nu se ridica la standardele 
tipice ale celor care lucrau în această clădire. Chiar mai rea era 
ideea subinţeleasă că el o trata condescendent, înțelegându-i 
limitele și acţionând în consecinţă. Raisa rămase tăcută, 
simțindu-se depășită de situaţie. Incercă să se adune, să treacă 
peste incident înainte de a intra în birourile reprezentantului 
Uniunii Sovietice la Naţiunile Unite. 

Doi bărbaţi în costume imaculate se ridicară în picioare. Pe 
unul dintre ei îl cunoștea deja, Vladimir Trofimov, un bărbat 
chipeș la vreo patruzeci de ani. Lucra la Ministerul 
Învăţământului, unde se parafaseră planurile pentru excursie. Îl 
mai întâlnise la Moscova. Ea se așteptase la un animal politic, 
complet indiferent la soarta copiilor, dar el se dovedise sociabil 
și prietenos. Petrecuse timp discutând cu studenții. Trofimov o 
prezentă pe Raisa celuilalt bărbat: 

— Raisa Demidova. 

Schimbă tonul, imitând accentul american. 

— VI-I prezint pe Evan Vass. 

Ea nu se așteptase să fie și americani la ședință. Bărbatul era 
înalt și avea în jur de șaizeci de ani. Vass se holba la ea cu 
asemenea intensitate încât, pe moment, ea se simţi 
deconcertată. Ochii lui nu-i studiau hainele, nici nu-i observau 
încălțămintea simplă. Îi întinse mâna. El o luă, lejer, ca și cum ar 
fi fost ceva groaznic. Nu i-o strânse, doar o ţinu o clipă în mâna 
lui. Ea se trezi că dorea să-și tragă mâna înapoi. El părea 
indiferent la gândul că o făcea să se simtă prost. Deși exersase, 
engleza Raisei era limitată: 

— Îmi face plăcere să vă cunosc. i 

Trofimov începu să râdă. Vass nu. li răspunse într-o rusă 
perfectă, dându-i drumul la mână: 

— Numele meu este Evgheni Vasiliev. Mi se spune Evan Vass 
ca o glumă. E o glumă, bănuiesc? Nu mi s-a părut niciodată 
amuzantă. 

Trofimov își explică gluma: 


VP - 80 


— Evan e în America de atâta timp și e atât de corupt de felul 
de a fi al americanilor, încât l-am rebotezat. 

Până și acest dialog ușurel o zăpăci pe Raisa - să susţii că o 
persoană era coruptă de felul de a fi al americanilor cu greu 
putea fi considerat o chestiune amuzantă, și totuși părea că 
remarca nu era decât o zeflemea. Oamenii aceștia trăiau într-o 
atmosferă rarefiată în care nici cele mai grave acuzaţii nu 
prezentau vreun pericol. În timp ce Trofimov îi turna un pahar cu 
apă, ea își reaminti că, oricât de toleranţi ar fi fost cei doi unul 
cu celălalt, ea nu era la nivelul lor și că regulile care nu se 
aplicau pentru ei continuau să se aplice în cazul ei. 

Lăsând în urmă introducerea deconcertantă, Raisa reluă 
planurile concertelor, scoțând în evidenţă semnificaţia 
aranjamentelor, de la selecţia cântecelor și până la poziţiile pe 
scenă. Cu o seară în urmă avusese o întâlnire în holul hotelului 
cu partea americană; mai urma una în Sala Marii Adunări. După- 
amiaza avea să aibă loc o repetiţie generală. In tot acest timp, 
Trofimov fumă, zâmbind și aprobând din cap, privind din când în 
când fumul ţigării sale cum se încolăcește în curentul de la aerul 
condiționat. Vass nu avu nicio reacţie, mulțumindu-se să o 
privească fix cu ochii lui de culoarea cărbunelui. Când ea 
termină de vorbit, Trofimov își stinse ţigara. 

— Sună excelent. Nu am nimic de adăugat. Se pare că aveti 
totul sub control. Sunt convins că spectacolele vor reprezenta 
un adevărat succes. 

Bărbatul se ridică în picioare, semn că era timpul ca ea să 
plece. Raisei nu-i venea să creadă, rămânând în picioare, 
nesigură. 

— Nu aveti nimic de comentat? 

Trofimov zâmbi. 

— De comentat? Ba da: Baftă! Abia astept concertul. Va fi un 
succes extraordinar. Un triumf, nu am nicio îndoială. Ne vedem 
diseară. 

— Nu veniţi la repetiţia generală de după-amiază? 

— Nu, nu-i nevoie. Plus că s-ar putea să ne strice experienta 
concertului. Avem încredere în dumneavoastră. Avem încredere 
deplină în dumneavoastră. 

Trofimov făcu un pas în faţă ca să o conducă pe Raisa până la 
ușă. Tânărul ghid o aștepta afară, gata să o conducă la Sala 
Marii Adunări. Trofimov îi spuse la revedere. Evan Vass îi spuse 


VP - 81 


la revedere. Raisa dădu din cap în timp ce se îndrepta spre lift, 
uluită de reacţia lor. Nu o interogaseră. Nu-și impuseseră 
autoritatea. Se purtaseră de parcă evenimentul pentru care 
munciseră atât de mult să obţină permisiunea diplomatică nu 
reprezenta absolut nicio problemă. 

Îl atinse ușor pe braţ pe ghid, întrebând în engleză: 

— Unde este toaleta? 

El schimbă direcția de mers și o duse la toaletă. Ea intră, 
verifică dacă era singură înainte de a se apleca deasupra 
chiuvetei să se uite în oglindă și să-și vadă hainele urâte și 
demodate, înregistrând în același timp și tensiunea adunată la 
nivelul umerilor. Instinctele lui Lev cu privire la această călătorie 
fuseseră corecte. 


VP - 82 


NEW JERSEY 


BERGEN COUNTY 
ORAȘUL TEANECK 
IN ACEEAȘI ZI 


Agentul FBI Jim Yates stătea în picioare lângă soţia lui 
adormită, uitându-se în jos la ea cum se uită primul poliţist ajuns 
la locul crimei la un cadavru. Era învelită cu o cuvertură groasă 
în miezul verii, într-un dormitor în care era la fel de cald ca într-o 
saună. Hipersensibilă la zgomot, avea în urechi vată care ieșea 
în spirală, ca niște fuioare de foc de tabără. O mască groasă și 
neagră pentru ochi o proteja într-un întuneric perpetuu, izolând- 
o de lume, pentru că ea disprețuia până și această minunată 
dimineaţă însorită. Se aplecă, buzele lui plutiră pe deasupra 
frunţii ei și îi șopti: 

— Te iubesc. 

Ea se întoarse pe o parte, îndepărtându-se de el și 
strâmbându-se iritată, gonindu-l cu o mișcare din sprâncene. 
Nu-și scoase masca, nici nu răspunse. In timp ce se îndrepta, 
avu o viziune în care îi scotea masca, apăsându-i pleoapele cu 
degetele și forțând-o să deschidă ochii și să se uite la el - 
repetând cu calm, cu o voce măsurată, fără a striga și fără a-și 
ieși din fire. 

Te. Iubesc. 

Ar fi repetat din ce în ce mai tare până când i-ar fi răspuns și 

ea. 
Și. Eu. Te. lubesc. 
El i-ar fi mulţumit. Ea i-ar fi zâmbit dulce. Și așa ar trebui să 
înceapă o zi normală. Când un soț îi spune soţiei sale că o 
iubește, trebuie să spună și ea că îl iubește. Nici măcar nu 
trebuie să fie adevărat, dar e o formulă de urmat. Așa 
funcționează în orice alt cămin, în orice suburbie decentă, în 
orice familie americană normală. 

Mergând la fereastră, Yates trase draperia și privi în grădină - 
era năpădită, șirurile de flori erau înecate în buruieni până la 
genunchi înnodate între ele ca părul unei vrăjitoare. Peluza se 
uscase de mult și pământul era spart în bucăţi tari ca piatra: 
fisuri și crăpături între bulgări de cocoloașe de iarbă rară și 


VP - 83 


îngălbenită, ca suprafaţa unei luni neprimitoare. Era o adevărată 
abominaţie printre grădinile îngrijite ale vecinilor. Yates 
propusese să angajeze un grădinar, dar soţia lui refuzase, 
tulburată de ideea de a avea un străin care să se plimbe încoace 
și-ncolo prin casă, făcând zgomot și vorbind cu vecinii. Yates 
sugerase că o să-l roage pe grădinar să nu vorbească, să nu 
intre în casă vreodată și să facă pe cât de puţin zgomot putea, 
orice numai să nu mai fie casa lor o asemenea imagine de 
neglijență odioasă. Soţia lui refuzase. 

Gata de plecare, trecu prin rutina dinaintea ieșirii, verificând 
ferestrele ca să se asigure că sunt închise. Se opri lângă telefon 
ca să se asigure că era deconectat. Odată terminate aceste 
verificări, cobori scările. Cu mari cheltuieli, acestea fuseseră 
mochetate cu materiale groase, de cea mai bună calitate, de 
proveniență exotică, pentru a înăbuși orice zgomot. Yates plecă 
de acasă, atârnând un bilet pe ușă: 


VĂ RUGĂM SĂ NU SUNAȚI LA SONERIE 
VĂ RUGĂM SĂ NU BATEȚI LA UȘĂ 


Inițial, încheiase mesajul cu explicaţia că nu era nimeni acasă. 
Dar acest rând fusese eliminat pentru că soţia lui se temea că 
va atrage hoţii. Când se întorcea de la muncă, scotea biletul de 
pe ușă. Ori de câte ori ieșea din casă, fie și numai pentru o oră, 
fie și numai pentru cinci minute, făcea toate verificările și lipea 
biletul. Soţia lui nu reacţiona bine la nicio formă de deranj. 

Yates se urcă în mașină, apucă volanul, dar nu porni motorul. 
Rămase acolo, privindu-și casa. lubise această casă atunci când 
o cumpărase. lubise strada amplasată în apropierea parcurilor și 
a mai multor magazine, cu frumoasele ei grădinițe din faţa 
caselor. Vara, mirosea a iarbă proaspăt cosită și părea mereu să 
fie mai răcoare decât în oraș. Oamenii îţi făceau cu mâna și te 
salutau. Nimic nu-l înfuria mai tare decât oamenii care nu 
apreciau cât sunt de norocoși să trăiască într-o asemenea ţară. 
Tulburările rasiale din New Jersey din august anul trecut erau o 
rușine, femei și bărbaţi care distrugeau locul în care trăiau. 
Aceste tulburări demonstrau că avusese dreptate să se opună 
desegregării școlilor publice din Teaneck. Mulţi oameni fuseseră 
mândri de această desfășurare a evenimentelor, pe care o 
numeau progres social. Yates nu spusese nimic în public, dar 


VP - 84 


era convins că avea să genereze un flux de nepoftiţi din afară, 
care să creeze tensiuni. Nu e nevoie de progres în paradis. 
Fotografiile din Jersey City îl șocaseră - vitrine sparte, mașini 
arzând. Poate că unele nemulțumiri în partea aceea a orașului 
erau justificate, probleme cu șomajul, mereu apăreau probleme, 
dar numai un om bolnav la cap, un orb ar fi putut să-și distrugă 
propria casă în loc să încerce să o repare. Yates s-ar fi luptat să 
împiedice posibilitatea de a se întâmpla așa ceva și aici. 

leși de pe alee, îndreptându-se spre Manhattan, care se afla la 
numai jumătate de oră depărtare. Noaptea trecută stătuse în 
oraș până târziu, vrând să se asigure că fiecare membru al 
delegaţiei sovietice care locuia la hotelul Grand Metropolitan 
fusese luat în evidenţă. Odată terminate verificările, după ce 
fusese absolut sigur că erau cu toţii în camerele lor, ar fi trebuit 
să se întoarcă acasă, la soţia lui. În schimb, se dusese la un bar 
dintr-un subsol, numit Flute, din apropierea Broadway-ului, unde 
lucra cu jumătate de normă o chelneriţă, o femeie cu care se 
întâlnea de trei luni. Cu douăzeci de ani mai tânără ca el, 
chelnerița era frumoasă și interesată de poveștile - în marea lor 
majoritate inventate - pe care el i le spunea despre FBI. Ea 
stătea întinsă pe pat, goală, cu capul în palmele lui, în timp ce el 
stătea așezat, cu cămașa desfăcută, relatându-și aventurile. 
Aproape la fel de bun ca sexul era felul în care ea sintetiza 
fiecare anecdotă spunând in cre di bil la finalul fiecărei povestiri, 
pronunţțând ca și cum ar fi rostit patru cuvinte diferite, ca și cum 
incredibil ar fi fost cel mai mare compliment pe care-l putea 
primi un bărbat. 

O soţie adevărată ar fi intrat la bănuieli. Ajungea acasă la 4 
dimineaţa și urca tăcut scările mochetate să o vadă pe soţia lui, 
Diane, ghemuită sub pături ca un animal bolnav. Zilele treceau 
și el nu o vedea niciodată în altă poziţie. Era prea cald să poată 
dormi, așa că se întindea peste cuvertură gol, păstrând încă 
mirosul Rebeccăi. Nu-și dorise niciodată să ajungă să înșele. Nu 
privea infidelitatea ca pe ceva romantic. Iși dorise să fie un soț 
bun: nu-și dorise nimic mai mult pe lume. Incerca să nu o facă 
pe Diane responsabilă pentru vinovăția pe care o simţea el zi de 
zi. Erau perioade când era atât de frustrat încât îi venea să rupă 
casa în bucăţi cu mâinile lui, să o demoleze scândură cu 
scândură și cărămidă cu cărămidă. Își dorea să-și poată lua 


VP - 85 


viaţa de la capăt - ar fi făcut aceleași lucruri, exact aceleași 
lucruri în afară de Diane. 

Părinţii lui aniversaseră anul trecut cincizeci de ani de 
căsnicie. Dăduseră o petrecere în grădina casei lor. Veniseră 
peste două sute de persoane. Oamenii călătoriseră din alte 
state. Câţiva veniseră cu avionul. Diane nu putuse să meargă. 
După ce se rugase de ea vreme de două ore, după ce își agitase 
mâinile pe deasupra mesei, spărgând sticla de vin vechi de 
douăzeci de ani pe care dorea să le-o ofere în dar, după ce 
pocnise un dulap de pahare și se tăiase, Yates fusese silit să 
meargă fără ea, ajungând târziu, cu mâinile bandajate, după ce 
băuse deja un sfert de sticlă de whisky. Luase în stăpânire 
grătarul și stătea acolo ca un servitor mut, holbându-se la 
carnea care sfârâia și arunca bule de grăsime în foc. Yates 
sfârșise în cea mai nefericită, împuţită relaţie din tot cartierul și 
toată lumea știa acest lucru. Erau zile în care umilinţa era de 
ajuns să-l facă să-și dorească moartea, să-și dorească efectiv să 
i se oprească inima și să i se usuce plămânii ca praful. 

Diane fusese la mai mulţi doctori și terapeuţi care spuseseră, 
mai mult sau mai puţin, cam același lucru. Avea probleme cu 
nervii. Suna ca un diagnostic scris cu o sută de ani în urmă, iar 
lui Yates nu-i venea să creadă că îi era servit acum. Exista vreo 
pastilă pentru asta? li dădeau pastile și ea le lua și niciuna nu 
părea să îi facă vreun bine. În efortul de a împiedica 
dezintegrarea căsniciei lor, încercaseră să facă un copil. Sarcina 
fusese pierdută. Chiar dacă Yates se rugase să aibă tăria să nu o 
învinovățească pe Diane, exact asta făcea: o considera vinovată 
pentru moartea acestui copil. O considera vinovată și pentru 
chelneriţă - o considera răspunzătoare pentru toate nenorocirile 
din viaţa lui, pentru că nenorocirea izvora de la ea. El își dorise 
visul, căsnicia perfectă, copii, casa perfectă, fusese capabil să 
asigure toate condiţiile materiale și emoţionale, fusese pregătit 
și ea stricase totul cu nebunia ei. Poate că asta și era definiția 
nebuniei - să distrugi ceva bun absolut fără niciun motiv. 

Ajunsese pe West 145 Street. Yates parcă și ridică geamul 
portierei. Mașina lui era unul dintre cele patru automobile de pe 
stradă - genul acela de stradă din Harlem unde nu ar fi observat 
nimeni că o casă a fost lăsată în paragină și că locatara eo 
femeie nebună care nu se dă jos din pat niciodată. Era genul de 
cartier unde s-ar fi potrivit Diane. Ea nu merita casa pe care o 


VP - 86 


aveau. Aici nu erau spaţii verzi, nici părculețe în care să se joace 
copiii. Aceștia alergau pe străzi, sărind în șotroane desenate cu 
creta care acopereau caldarâmul înfierbântat de parcă străzile 
ar fi fost construite pentru ei, și nu pentru mașini. Yates se bloca 
de fiecare dată când îi vedea pe acești copii. Nu aveau spaţii de 
joacă, nu aveau speranţă, nu aveau viitor - ceea ce îl scotea din 
minți erau bărbaţii care stăteau în pragul ușilor fără să facă 
nimic, când ar fi trebuit să muncească, ar fi trebuit să se 
străduiască să le ofere acestor copii o curte, o peluză în fața 
casei. Dar ei nu făceau nimic niciodată, doar stăteau la taifas de 
parcă ar fi avut chestiuni importante de dezbătut. Era o glumă 
seriozitatea cu care rataţii aceștia pălăvrăgeau în timp ce femei 
în vârstă de până la șaptezeci de ani cărau sacoșe grele cu 
cumpărături. Yates nu-i văzuse niciodată oferindu-se să le ia 
sacoșele sau să le deschidă ușa. Era convins că desconsiderau 
munca. Munca era sub nivelul lor. Aceasta era singura 
explicație. 

leșind din mașină, fu asaltat de căldură. Casele din cărămidă 
roșie absorbeau fiecare urmă de soare, dar vara nu era atât de 
plăcută ca în Teaneck, era o căldură bolnăvicioasă, ca o febră 
tropicală. Dacă străzile erau murdare, cu trotuarele era cu totul 
altceva, erau acoperite de mormane de gunoi de parcă ar fi 
așteptat o viitură să vină să le curețe. Nu era o idee chiar rea, se 
gândi Yates, o viitură, un potop atotputernic, eventual să ia și 
câţiva dintre trântorii aceia rataţi. Traversă strada simțind ochii 
tuturor aţintiţi asupra lui, sute de ochi uitându-se la el pe furiș în 
lumina soarelui. Puștii se opriră din joacă. Bărbaţii se opriră din 
discuţii, urmărindu-l cu neplăcere controlată, nu suficient de 
directă cât să le creeze necazuri, doar suficient cât să îi fie clar 
că îl urăsc. Lasă-i să-l urască! Lasă-i să creadă că părerile lui au 
ceva de-a face cu culoarea pielii lor. Dar adevărul e că nu-l 
interesa ce culoare are pielea lor: îl interesa numai ce fel de 
oameni sunt - culoarea sufletului lor. lar un bărbat muncește. 
Incearcă să-și facă ţara un loc mai bun. Ar fi vrut să le spună că 
un bărbat fără un loc de muncă nu este un bărbat adevărat, dar 
era sigur că n-ar fi înţeles. Erau la fel de străini pentru el cum 
erau comuniștii din Uniunea Sovietică. 

Yates lucra pentru COINTELPRO, serviciul de contrainformaţii 
al FBl-ului, încă de la înfiinţarea acestuia, în 1956. În ultimii nouă 
ani ajunsese unul dintre cei mai importanţi agenți ai 


VP - 87 


programului, făcându-și un renume prin împiedicarea eforturilor 
Comitetului Naţional pentru Abolirea HUAC - Comitetul pentru 
Activităţi Non-Americane. Un comitet menit să abolească alt 
comitet; dar activiștii aceștia nu erau nici măcar suficient de 
inteligenţi să vadă ce nume ridicol au, ce să mai spui de 
activitatea în sine. Erau prea ocupați să susțină drepturile 
trădătorilor, prea implicaţi în dezbateri academice abstracte 
despre modul în care drepturile individului erau mai importante 
decât binele întregii societăţi. Ai fi zis că niște comuniști ar 
trebui să înțeleagă că nevoile celor mulţi sunt mai importante 
decât necesităţile celor puţini. Nu-i interesa faptul că se puneau 
la cale adevărate comploturi menite să facă rău cu adevărat 
țării. Tratau toate aceste argumente ca fiind panicarde. 
Mulţumirea lor de sine îl dezgusta. El văzuse comploturile, 
planurile - înțelegea că modul lor de viață era urât de un 
dușman puternic și că trebuia protejat. 

Fusese avansat rapid să se ocupe de CPUSA, Partidul 
Comunist din Statele Unite ale Americii. Numărul membrilor era 
în scădere. El nu era sigur dacă nu cumva asta nu se datora 
unor ordine ca noii membri să opereze clandestin. Nu-și asumau 
niciun risc. COINTELPRO voia ca partidul să dispară. Noul 
conducător al Partidului, Gus Hall, studiase la Institutul 
Internaţional Lenin din Moscova, iar COINTELPRO nu avea de 
gând să-i permită să extindă profilul public al organizaţiei, nici 
să creeze o rețea secretă care putea evita mai ușor toate 
măsurile angrenate împotriva ei. Aveau câteva metode la 
îndemână: infiltrarea, războiul psihologic, hărţuirea legală - ca, 
de exemplu, taxele, trimiterea Fiscului să verifice fiecare 
bucăţică de hârtie, în căutarea celei mai mici greșeli. Puteau 
antrena forțele de poliţie locale și, nu în ultimul rând, puteau 
folosi și hărţuirea non-legală. El nu se amesteca în aceasta din 
urmă - era lăsată pe seama ofiterilor pensionați sau a 
persoanelor care nu aveau legătură cu FBl-ul. Nu avea nimic 
împotriva acestei metode, firește. Potrivit lui Hoover: 


Scopul acțiunilor contrainformațiilor este acela de 


a submina și nu are importanță dacă există fapte 
care să susțină acuzațiile. 


VP - 88 


Ca ofițeri COINTELPRO, datoria lor era să indice și să 
neutralizeze persoanele care puteau crea probleme înainte ca 
acestea să-și poată exercita potenţialul de violenţă. lar Yates 
era printre cei mai buni. 

Când intră în casa scărilor unei clădiri din cărămidă roșie cu 
cinci etaje, temperatura păru să sară în sus. Era atât de cald că 
Yates fu silit să se oprească, să scoată o batistă și sa-și 
tamponeze fruntea. Mirosea urât, duhori amestecate la care nu 
voia să se gândească prea mult. Urcând scările, cu alcoolul din 
noaptea trecută ieșindu-i prin toţi porii, examină tencuiala 
crăpată și plăcile de parchet rupte, ţevile murdare și ușile 
proptite cu bucăţi desperecheate de scânduri și cartoane, făcute 
praf, fără îndoială, în toiul vreunui scandal. Yates simțea 
ostilitatea oamenilor de pe coridoare, a oamenilor adunați în 
spaţiile comune, fără un loc de muncă la care să se ducă, fără 
vreo abilitate de oferit, ci doar cu un simţ adânc înrădăcinat al 
nedreptăţii. Vorbeau douăzeci și patru de ore pe zi despre cât 
erau ei de nedreptăţiţi și cât de mult îi dezamăgise propria lor 
tară. Se estima că minimum 20% dintre membrii PCUSA erau 
negri, mai mult decât proporţia negrilor raportată la întreaga 
populaţie - era soluţia lor să nu-și ia o slujbă, distrugând astfel 
întregul edificiu al naţiunii. Le zâmbi când trecu pe lângă ei, 
știind foarte clar că acest lucru îi scotea din minți. Ura radia de 
pe feţele lor ca fierbințeala din cărbunii încinși. Dacă aveau 
impresia că îl deranjează, se înșelau. li venea să-l întrebe pe 
tânărul cocoţat pe fereastră: 


Crezi că ura ta contează? 


Din toată ura din lume, a lor conta cel mai puţin. 

Ajuns în capul scărilor, Yates bătu la ușă. Mai fusese și altă 
dată în pragul acestui apartament, dar nu fusese niciodată 
invitat să intre. Ar fi putut autoriza o percheziţie a clădirii, dar 
era imposibil să faci ceva fără știrea vecinilor, toți trăiau unii 
peste alţii, în apartamente și pe lângă acestea. Pe el, personal, 
nu-l interesa dacă știau. Nu vedea de ce ar trebui să fie subtili în 
această privință. Fusese tentat să emită mandatul oricum, fără a 
se aștepta să găsească ceva, doar ca parte a războiului 
psihologic. Îl oprise chestiunea rasială. | se spusese că o 
percheziție ilegală avea să înrăutățească relaţiile dintre 


VP - 89 


comunitate și poliţie. Nu puteau nici să o facă să pară un jaf, de 
vreme ce nimeni n-ar fi jefuit vreodată o asemenea cloacă. 

Bătu din nou la ușă, de data aceasta mai tare. Știa că 
apartamentul este mic, că nu are decât o singură cameră. 
Indiferent ce-ar fi făcut cei dinăuntru, n-aveau nevoie de mai 
mult de o secundă să ajungă la ușă. Poate că recunoșteau 
bătaia lui în ușă - furioasă, nerăbdătoare -, poate că nimeni 
altcineva din clădire nu ciocănea astfel. Într-un târziu, ușa se 
deschise. Omul care se afla în fața lui primise din partea FBl-ului 
numele de cod Big Red Voice. Yates îi spuse: 

— Salutare, Jesse. 


> Marea voce roșie. 
VP - 90 


BRADHURST 


HARLEM 
WEST 145™ STREET 
IN ACEEAȘI ZI 


Agentul Yates se aplecă în cadrul ușii, plasându-se cât putea 
de aproape de interiorul apartamentului. Ca răspuns, parcă, 
soţia lui Jesse Austin făcu un pas în faţă, alăturându-i-se soțului, 
acoperind cât putea de mult din vederea asupra apartamentului 
- o baricadă umană. Gestul îl amuză pe Yates. Ştia că nu voiau 
să ascundă nimic ilegal, droguri sau bunuri furate, ca 
majoritatea familiilor din zonă. Era sfidare de dragul sfidării, 
cuplul se lupta pentru intimitatea sa - cu o fărâmă de demnitate 
-, încercând, demni de milă, să se impună în fața autorităţii lui. 

Jesse era un bărbat solid, înalt și lat în umeri. Fusese puternic 
pe vremuri, dar nu mai era, avea spinarea cocoșată, mușchii i se 
înmuiaseră - nu se transformaseră în grăsime, ci în piele care 
atârna. Prin contrast, soţia lui slăbise. Cu cincisprezece ani în 
urmă fusese o frumuseţe cu forme generoase și curburi 
elegante. Acum era slăbită de munca fizică, cu pielea de sub 
ochi căzută și riduri care îi brăzdau fruntea. În ceea ce privește 
apartamentul, nu prea aveau ce proteja la el: un dormitor care 
funcţiona și drept cameră de zi, o cameră de zi care funcţiona și 
drept bucătărie, o bucătărie care funcţiona și drept sufragerie. 
Erau numai câţiva pași de la pat până la aragaz și alți câţiva 
până la baie. Ce-i drept, era ceva mai curat și mai bine văruit 
decât unele apartamente infestate cu șobolani pe care le văzuse 
la viaţa lui. Diferenţa clară, singurul semn că acest apartament 
avea o poveste, o făceau câteva piese de mobilier scump, ca 
niște piese de muzeu salvate de pe epava unui împingător care 
se scufundă. Dulapioare de epocă nelalocul lor și măsute 
decorative căzute în mizerie plângeau după casele lor de pe 
Park Avenue. 

Yates își concentră atenţia asupra soţiei lui Jesse, Anna 
Austin. Era prea calmă și prea înţeleaptă ca să-și piardă 
controlul. O admira pe această doamnă, chiar o admira. Fusese 
frumoasă odinioară, fotografiată la evenimente de prestigiu, 
îmbrăcată în blănuri și purtând bijuterii ca de prinţesă, agăţată 


VP - 91 


de braţul soţului ei trădător. Yates ar fi putut să jure că avea 
dinţii sculptați în fildeș, un zâmbet perfect, nenatural de alb. 
Cum se prăbușise măreţia, cum decăzuse de la diamante la 
praf, de la splendoare la mizerie. În ciuda greutăților, a sărăciei 
auto-impuse, a nenorocirii inutile care i se datora lui Jesse, ea 
era încă la brațul soţului ei. Doar că acum arăta mai degrabă ca 
o decoraţiune de Crăciun spartă, un bibelou crăpat care își 
pierduse luciul și strălucirea. 

Yates îl privi pe Jesse aplecându-se să o ia pe Anna de mână. 
Era oare un mod de a-i reaminti că erau împreună în ciuda a 
ceea ce le făcuseră el și colegii lui, inclusiv zvonuri despre 
adulter și acuzaţii că ar fi molestat fetițe albe? Aceste afirmaţii 
fuseseră ușor de fabricat. Existau nenumărate fotografii ale lui 
jesse după concerte, înconjurat de admiratori, majoritatea 
femei, unele foarte tinere. Era un om căruia îi plăcea să atingă, 
își punea mereu mâinile pe umerii oamenilor și lua în braţe 
tinere frumușele. Zvonul prinsese. Destule ziare prezentaseră 
povestea, destule fete ieșiseră la lumină susţinând că se purtase 
necorespunzător. Bineînţeles că făcuseră asta numai după niște 
încurajări venite din partea oamenilor lui Yates, după vreun 
ghiont sau vreo ameninţare, de teamă să nu fie acuzate de 
simpatii comuniste. Anna nu șovăise nicio clipă, le făcuse 
mincinoase cu fiecare ocazie, căinându-le în public că nu au 
tăria morală să reziste FBl-ului. Dacă era o persoană mai slabă, 
dacă l-ar fi părăsit pe Jesse, el ar fi fost distrus cu siguranţă. Ea îi 
rămăsese credincioasă, neclintită și constantă - valori pe care 
orice femeie ar trebui să i le ofere soţului ei. Încă îndrăgostită, 
încă alături de el, încă ţinându-l de mâna lui mare, ca și cum ar 
mai fi fost în stare să o protejeze. Trebuia să se trezească la 
realitate: mâinile acelea mari și mângâietoare nu o protejaseră, 
îi făcuseră mai mult rău decât dacă ar fi plesnit-o. Jesse și Anna 
erau atât de mândri de dragostea lor, atât de mândri de relația 
lor, ca și cum le povestise cineva despre soţia inutilă și nebună 
a lui Yates. Gândind cu voce tare, Yates spuse: 

— Cui pizda mă-sii îi pasă? 

Îl priviră amândoi de parcă era la fel de ciudat pe cât era de 
înfricoșător. Lui Yates îi plăcea ideea că e înfricoșător. 

Pipăi buzunarul după ţigări. Le lăsase în mașină. Işi dădu 
seama că încă era puţin beat după noaptea trecută. 


VP - 92 


— Bătrâne Jesse, ia zi, ai vreun plan să te vezi cu prietenii tăi 
sovietici cât sunt în oraș? Au tot încercat să ia legătura cu tine. 
Scrisori, invitații... Le-am interceptat, dar există mereu riscul să 
ne fi scăpat una, două. Sau poate că au trimis pe cineva direct? 

Pe faţa lui Jesse nu se putea citi nimic. În lipsa ţigării, Yates 
scoase un chibrit și începu să se scobească în dinţi cu el. 

— Haide, fără misto, noi doi avem o istorie prea lungă. Încerci 
să-mi spui că habar n-aveai de o gașcă de puștani comuniști 
sovietici care cântă din toată inimioara lor diseară la Organizația 
Națiunilor Unite? Cântă despre pace și armonie în lume și 
despre toate lucrurile pe care știm că le adoră comuniștii. M-am 
gândit să trec pe aici să văd dacă ai de gând să-ţi faci apariția. 

Anna îi răspunse: 

— Nu știm nimic despre asta. 

Yates își apropie fața de a ei, obligând-o să facă un pas în 
spate, în apartament. 

— Nu stiti? 

Răspunse Jesse: 

— Nu, nu știm. Nu aveti dreptul să ne umblati prin 
corespondență. 

Vorbise Jesse, dar Yates nu-și luă ochii de la Anna. 

— Doamnă Austin, vă găsesc atrăgătoare, normal, când o 
faceți pe sfioasa. Poate că v-ar fi mers acum douăzeci de ani, 
când vă fâțâiați prin oraș cu genele dumneavoastră false, 
participând la gale și apărând în reviste. Poate că aș fi înghiţit-o. 
Mor după damele bine. Aș fi făcut un pact cu diavolul și v-aș fi 
futut numai ca să-l scot pe soțul dumneavoastră. Pun pariu că v- 
ar fi plăcut, dar v-ati fi spus, în timp ce mă zgâriati cu unghiile 
pe spate, că o faceți pentru el. 

Yates observă că Jesse își încleștase pumnii. Furia îl readucea 
pe bătrân la viaţă. Nu se mișcă, nu avea curaj să se apropie. 

— Dă-i drumul, Jesse. Bagă-te pentru ea. Fii bărbat. Fă-ţi de 
cap. Poate chiar o să compensezi pentru mizeria asta de 
apartament în care ai obligat-o să trăiască. 

Fața lui Jesse tremura de ură, ca o coardă de violoncel ciupită. 
Abia reuși să-și păstreze calmul, repetând ceea ce spusese 
Anna: 

— Nu mai avem niciun fel de legătură cu autoritățile sovietice. 
Nu știm nimic despre sosirea lor aici sau despre planurile lor. 

Yates dădu din cap înţelegător. 


VP - 93 


— Nici măcar nu citiți Ziarele? Probabil că nici măcar nu stiti 
unde se află Rusia, n-am dreptate? Sovietici cântâna? Ce-ar 
putea fi mai pe gustul tău, Jesse, decât un grup de comuniste 
tinerele și drăgălașe cântând? Nu-i așa că nu mă-nșel când mă 
gândesc că și tu cântai? Nu făceai ceva de genul ăsta? 

— Cântam, domnule Yates, dumneavoastră m-ati oprit. 

— N-am eu treabă cu asta. Nu e o crimă să cânti un cântec. 
Numai că se întâmplă că unele cântece au succes și altele, 
cântecele tale de dragoste pentru comunism, nu par să se mai 
bucure de public în perioada asta. Se schimbă vremurile, se 
schimbă gusturile: oamenii sunt uitati, nu crezi, Jesse? Nu ti se 
pare trist? Aş vărsa o mare de lacrimi, atât de multe nenorociri 
se întâmplă în lumea asta. Cariere nimicite, talente irosite, trist, 
trist, trist, al dracului de trist. 

Anna tresări, cu ochii la Jesse, simțind că soțul ei risca să 
spună ceva imprudent. Yates își dorea cu siguranţă acest lucru. 
Ea îl întrebă: 

— De ce ati venit aici, domnule Yates? 

— Aproape că mă simt jignit. Cred că nu mă ascultați cu prea 
mare atenție. Sovieticii v-au invitat la concertul ăsta. Noi am 
interceptat câteva încercări ale lor, dar nu se lasă cu una, cu 
două. Vor să fiti acolo. Vreau să știu de ce. E treaba mea să stau 
cu ochii pe oameni ca voi... 

Jesse îl întrerupse. 

— Și ce fel de oameni ar fi ăștia? 

Yates se săturase de jocul acesta. 

— Despre ce gen de om vorbesc? Despre unul care a fost 
înregistrat afirmând că ar refuza să lupte pentru America dacă 
ar izbucni războiul cu Uniunea Sovietică, despre un om care 
trăiește în tara asta și își exprimă lipsa de loialitate cu fiecare 
ocazie. Despre ce gen de om vorbesc? Despre un comunist, 
despre genul ăsta de om vorbesc. 

Yates se uită în jos la pantofii lui Jesse. Erau vechi, scâlciaţi, 
dar de cea mai bună calitate, poate italienești sau ceva de 
firmă, o altă relicvă din vremurile când câștiga o grămadă de 
bani, mai mulţi bani într-un an decât putea câștiga Yates într-o 
viață. Dar cine ar mai fi știut acum? Continuând să se uite la 
pantofi, îi spuse: 

— Jesse, știi ce mă enervează cu adevărat? 


VP - 94 


— Sunt convins că vă enervează o mulțime de lucruri, 
domnule Yates. 

— Asta-i drept. O grămadă de lucruri fac să mi se ridice 
sângele la cap. Dar, mai mult decât orice, mă enervează 
oamenii care s-au descurcat de minune în tara asta, oameni ca 
tine, care nu aveau nimic, care au făcut atâția bani şi au avut 
atâta succes, oameni care au schimbat tabăra și s-au dat de 
partea altui regim. Uniunea Sovietică nu ti-a dat nimic. Ei nu-și 
pot hrăni nici măcar propriul popor. Cum poti să-i iubești pe ei, 
și nu pe noi? Cum poti să cânti despre ei, și nu despre noi? Tu 
ești visul american, Jesse, nu pricepi? Ești blestematul ăla de vis 
american. Și e mare păcat. 

Yates își șterse fruntea. Inima îi bătea cu putere. Deja nu mai 
era amuzant. Trase adânc aer în piept. 

— E foarte cald aici. Mă întreb cum dormiti. Mă întreb cum 
respirați. Cred că aveti altfel de plămâni. 

Anna îi răspunse cu o voce moale: 

— Respirăm ca și dumneavoastră, domnule agent Yates. 

Yates strâmbă din buze, ca și cum nu era convins. 

— Locuinta de dinainte avea aer condiționat? Bănuiesc că vă 
lipsește. 

Nu-i răspunse niciunul din ei și Yates își pierdu interesul de a-i 
mai zgândări. 

— Uite ce e, am terminat. O să vă las în pace. Înainte de a 
pleca, mai am o ultimă întrebare, o întrebare filosofică la care să 
ne gândim cu toții. Crezi că sunt și în Uniunea Sovietică oameni 
care îşi urăsc țara? Nu crezi că lumea ar fi un loc mai simplu 
dacă oamenii ăia ar trăi aici și tu te-ai duce să trăiești acolo? 

Jesse răspunse imediat: 

— Domnule Yates, jigniți-mă cât poftiți. Dar nu puteți să-mi 
spuneți că tara asta nu este și patria mea, așa cum este și a 
dumneavoastră. Este... 

Yates îl întrerupse, întorcându-se să plece. 

— Nu doar că o să-ți spun asta, Jesse. O să te fac s-o și 
întelegi. Și ascultă-mă bine: ar fi înțelept din partea ta să stai 
departe de concertul ăla. Ar fi foarte înțelept. 


VP - 95 


MANHATTAN 
ÎN ACEEASI ZI 


Ca să-și oprească mâinile din tremurat, Elena își strânse 
degetele în pumn. Inima îi bătea cu putere în piept, într-un ritm 
de două ori mai alert. Trebuia să se liniștească. Prima parte a 
planului lor funcţionase. Se strecurase afară din hotel fără să fie 
văzută. lubitul ei, Mihail Ivanov, studiase planurile hotelului 
Grand Metropolitan, identificând o zonă vulnerabilă: piscina și 
terasa exterioară de la etajul al cincilea, monitorizată numai de 
la intrarea principală. Poliţia secretă americană presupusese în 
mod eronat că nu exista altă ieșire. 

Taxiul trecu pe lângă extremitatea Parcului Central, 
îndreptându-se spre partea de nord a orașului. Ea se gândi că ar 
fi cazul să studieze împrejurimile, parcul, clădirile de 
apartamente, oamenii de pe trotuar, dar era prea distrasă, nu 
era în stare să se concentreze, orașul îi trecea prin faţa ochilor 
ca într-o ceață. Se uită prin geamul din spate să vadă dacă nu 
urmărea nimeni taxiul. Nu mai văzuse în viața ei un asemenea 
trafic, un număr atât de incredibil de mare de mașini. Puţine 
erau oficiale - majoritatea păreau particulare. Ar fi fost încântată 
de experiența aceasta dacă nu i-ar fi fost atât de greață și nu s- 
ar fi simţit atât de amețită. Cu siguranţă era din cauza mișcării 
automobilului. Ura ideea că era din cauza neliniștii. Întreaga 
viaţă ea fusese surioara mai mică și mai slabă - tăcută și bine- 
crescută, sora care nu crease niciodată vreo problemă. Spre 
deosebire de ea, sora mai mare, Zoia, era independentă, 
hotărâtă, impresionantă. Lua hotărârile pentru amândouă. 
Autoritatea ei era incontestabilă. Elena fusese mereu 
ascultătoare, având încredere în judecata surorii sale. Relaţia lor 
urmase acest curs de când se știa. Dar Elena avea propria ei 
personalitate. Acum sosise vremea să iasă de după umbra 
surorii sale și să-și găsească identitatea. | se încredinţase o 
chestiune de maximă importanţă pentru prima oară în viaţa ei. 
Fusese nevoie de cineva din afara familiei ei să-i recunoască 
potenţialul. Mihail o alesese pe ea. O considera un adult egal în 
drepturi. Chiar înainte de a se fi îndrăgostit unul de celălalt, el 
nu-i vorbise niciodată de sus, alegând să-i împărtășească 


VP - 96 


motivul real pentru care fusese numit să ia parte la această 
călătorie. 

Mihail lucra pentru un departament secret din cadrul 
Ministerului Propagandei, numit Serviciul A. După cum îi 
explicase Elenei, rolul acestuia era să promoveze diferențele 
pozitive dintre comunism și capitalismul de peste ocean, să 
scoată în evidență  inegalităţile  instituţionalizate ale 
capitalismului, să susțină un comunism care nu depinde de 
puterea militară sau de folosirea fricii - o încercare de a reanima 
o ideologie care fusese pătată de măsurile excesive luate 
împotriva propriului popor. Aflând despre uciderea părinţilor 
naturali ai Elenei de câtre poliţia secretă sovietică, Mihail 
recunoscuse că Partidul făcuse și greșeli. Părerea lui era că 
aceste greșeli le umbreau superioritatea de natură ideologică. 
Comunismul avea legătură cu egalitatea de rasă și de gen, cu 
sfârșitul dificultăţilor economice pentru cei mulţi și luxul excesiv 
pentru cei puţini. Persecuţia și prejudiciile erau lucruri care o 
interesau pe Elena în mod deosebit. Oferindu-i-se șansa de a 
schimba lucrurile, acceptase să-și joace rolul. Pierduse prea 
mult sub guvernarea lui Stalin, inclusiv pe părinţii ei, și totuși 
considera că excesele criminale ale unui singur tiran nu trebuia 
să pună capăt visului de a trăi într-o societate egalitară. Nu avea 
să-și permită să devină cinică, așa cum devenise Lev. 

Serviciul A opera numai cu ceea ce Mihail numea protocoale 
pasive, cum ar fi finanțarea de publicaţii și subsidii oferite 
simpatizanţilor. Era o organizaţie non-violentă care stimula 
disidenţa. Recrutaseră universitari și jurnaliști americani care să 
prezinte cu onestitate neajunsurile unei societăţi capitaliste, 
fondând o editură care accepta manuscrise controversate de 
care nu s-ar fi atins niciun alt editor. Catalogul lor includea o 
carte despre felul în care Kennedy fusese asasinat de către 
extremiștii de dreapta, o cabală alcătuită din magnați ai armelor 
și ai petrolului. Editura avusese mult mai puţin succes 
comercial, în ciuda unei largi recunoașteri în mediul academic, 
cu scrierile sale feministe. Dar, analizând reacţiile faţă de aceste 
eseuri pe tema inegalităţii de gen, se dovedise că era imposibil 
să-ţi imaginezi că exista vreo șansă reală de a schimba America 
prin apel direct la femei. Ca urmare a eșecului relativ al textelor 
feministe, care se vânduseră numai într-o sută și ceva de 
exemplare, se acceptase ideea că existau șanse mici ca un 


VP - 97 


manifest legat de gen să poată reprezenta vârful de lance al 
unei revoluții, așa că Serviciul A schimbase direcţia, 
concentrându-și atenţia și resursele pe probleme rasiale. În locul 
cărţilor, se prefera împărţirea de broșuri, la colţ de stradă, 
gratuit, în orașe atent alese, ca Atlanta, Memphis, Oakland sau 
Detroit. Broșurile erau gândite să provoace, cu titluri-șoc: 


UN NEGRU OBIȘNUIT CÂȘTIGĂ 4 000 DE DOLARI! 
UN ALB OBIȘNUIT CÂȘTIGĂ 7 000 DE DOLARI! 
UN COPIL NEGRU ARE DE TREI ORI MAI MULTE ȘANSE 
SĂ MOARĂ DECÂT UNUL ALB! 
FAMILIILE DE NEGRI AU DE TREI ORI MAI MULTE ȘANSE 
SĂ TRĂIASCĂ ÎN MIZERIE! 


Elena și Mihail stăteau în pat, discutând ore-n șir despre felul 
în care comunismul își neglijase esența - însuși motivul 
existenței sale. Ea era fascinată de ardoarea lui și măgulită de 
faptul că o implicase. Spre deosebire de convingerile lui Mihail, 
niciunul dintre membrii familiei sale nu părea să aibă vreo 
ideologie. Raisa nu discuta niciodată politică, cu excepţia unor 
chestiuni care aveau efect direct asupra școlii ei. Lev era 
complet tăcut în această privință, ca și cum ar fi fost interzisă. 
Elenei îi părea rău de el: fusese obligat să lucreze în slujba unui 
tiran și idealismul lui fusese corupt. Pentru el nu mai exista cale 
de întoarcere. Nu mai credea în nimic în afară de familia lui. 
Doar pentru că el era deziluzionat, nu însemna că trebuia să fie 
și ea la fel. Mihail era un om în care credea. Sora ei mai mare îi 
împărtășise cândva experienţa îndrăgostirii. Elena nu înţelesese 
niciodată pe deplin sentimentele pe care le descria sora ei până 
când nu îl cunoscuse pe Mihail. Dragostea însemna admiraţie și 
devotament, dragostea însemna să facă orice pentru el fiindcă 
știa că și el ar face orice pentru ea. 

Taxiul trecuse de West 120" Street, apropiindu-se de 
destinaţia ei de pe West 145" Street. 


VP - 98 


BRADHURST 


HARLEM 
WEST 145™ STREET 


Când cobori scările, Yates trecu pe lângă aceiași tineri buni de 
nimic care pierdeau vremea pe coridoare. Le făcu semn din cap: 

— Ocupati, domnilor? 

Nu-i răspunseră. Yates începu să râdă. Se îndoia că vreunul 
dintre ei era în stare să numească vreun cântec de-al lui Austin. 
Big Red Voice cântase pe vremuri în fața a milioane de oameni 
și acum era uitat de negri și de albi deopotrivă, uitat și de 
bogaţi, și de săraci. Se îndoia că oamenii de pe aceste coridoare 
aveau habar măcar cine e bătrânul de la ultimul etaj. Cu 
siguranţă nicio persoană mai tânără de treizeci de ani nu-și 
amintea de succesul lui. Jesse nu mai era difuzat la radio. 
Discurile lui nu se mai găseau în magazine. Cuvintele lui nu mai 
apăreau în ziare, nici nu mai era intervievat în reviste cu coperte 
lucioase. Atât era de slăbit, încât nu mai avea nici tăria să sară 
pentru soţia sa atunci când era insultată în faţa lui. Era una să 
distrugi cariera unui om: asta era relativ simplu. Cu totul altceva 
era să-i înfrângi spiritul. Văzându-l pe Jesse cum se mișcă, 
văzându-i trupul gârbovit și prăbușit în cadrul ușii, aproape 
incapabil să riposteze, Yates era sigur că e aproape de această 
victorie. 

Ceea ce îl nedumerea pe Yates era de ce Uniunea Sovietică 
făcuse atât de multe încercări să-l contacteze pe Austin, 
implorându-l să asiste la concertul din seara aceasta. Ce 
așteptau de la el? N-ar fi putut obţine permisiunea ca el să intre 
în clădirea Naţiunilor Unite. Era convins că Austin minţea când 
spunea că nu știe nimic, iar Yates simțea că era ceva în 
neregulă - ceva ce îi scăpa, un plan pe care nu-l vedea. Muncise 
prea mult timp, depusese prea multe eforturi ca să-i permită lui 
jesse să aibă orice fel de ultimă strălucire în lumina 
reflectoarelor. 

Simţindu-se mult mai puţin mahmur, ieși din bloc căutându-se 
prin buzunare după ţigări, uitând din nou că le lăsase în mașină. 
Într-o parte mai era un grup de tineri cocoțaţi pe trepte, doi 
așezați și doi în picioare. Pentru un grup de nimeni, erau 


VP - 99 


amuzant de eleganţi, cu cămăși curate băgate în pantaloni, 
veste și jachete, doi dintre ei având chiar și cravată, de parcă ar 
fi lucrat într-o bancă. Fumau ţigări răsucite. 

— Este vreunul dintre voi atât de amabil să-mi ruleze și mie o 
tigar? 

Nu i-ar fi fost greu să și le aducă pe ale lui din mașină, dar era 
mai amuzant aşa. Bărbații schimbară priviri între ei, cântărindu-i 
cererea în tăcere. Știau că era reprezentantul legii. Îl urau. Și 
totuși, nu puteau să-l refuze. 


Repetati după mine: ura voastră nu contează. 


Era o încântare să-i privești pe tinerii aceștia duri complet 
neputincioşi, plini de fiţe și atitudine și totuși servili și obedienţi, 
târându-se în faţa lui ca ultimii nenorociţi dintre oameni. 

Cel mai tânăr dintre ei scoase tutun și îi rulă o ţigară perfectă. 
O rulă cu atenţie, asigurându-se că nu-i dădea lui Yates niciun 
motiv să se enerveze. Era isteț: înţelegea că până și cel mai mic 
semn de sfidare l-ar fi aprins pe Yates. Când termină, i-o întinse. 
Yates o luă, dar nu-și scoase chibriturile, chiar dacă le avea în 
buzunar. 

— Imi place să las puțin tutunul să ardă înainte de a-l fuma. 

Un alt bărbat aprinse un chibrit, ţinând flacăra drept în faţa lui 
Yates. Acesta apropie capătul ţigării de flacără, o aprinse și 
trase în piept, zâmbind recunoscător. 

— A trecut ceva vreme de când n-am mai pus gura pe tutun 
atât de ieftin. Mi-aduc aminte de perioada când m-am apucat de 
fumat, când eram puștan. Băieți, vă urez o zi productivă. 
Bucuraţți-vă de soare. 

Bărbatul stinse chibritul cu o mișcare nervoasă a încheieturii - 
mai mult de atât nu îndrăznea să-și exprime sentimentele. Yates 
trase adânc din ţigară, savurând momentul - un moment 
sublim, într-o frumoasă zi cu soare. 

(J 

Taxiul se opri. Elena se uită pe geam. Aici trebuia să fie - 
West 145" Street. Strada era aglomerată, dar cu totul altfel 
decât era 44" Street. Unii oameni erau ocupați, dar majoritatea 
pierdeau vremea. Işi făcea griji că o să bată la ochi, o tânără 
sovietică în vârstă de șaptesprezece ani, îmbrăcată demodat, 
care nu cunoaște deloc orașul, acest cartier sau cultura 


VP - 100 


acestuia. Nu avea prea mult timp la dispoziție, puţin mai mult 
de o oră înainte să i se remarce absenţa la hotel. Grupul trebuia 
să se reunească la prânz, înainte de repetiţia generală, când se 
întorcea Raisa din vizita ei preliminară de la sediul Naţiunilor 
Unite. Se uită la ceas. Călătoria cu taxiul durase mai bine de o 
jumătate de oră, mai mult decât calculaseră. Întârzierea 
însemna că nu mai avea mult timp să-l găsească și să discute cu 
domnul Austin. | se spusese că acesta se izolase, că nu mai 
cânta și ieșea numai rareori din apartamentul lui, fără slujbă, cu 
spiritul îngenuncheat de măsurile de opresiune luate împotriva 
lui. 

Şoferul, un alb, se întoarse, privind-o îngrijorat. 

— Esti sigură că aici vrei să ajungi? 

Elena avea o engleză bună. Dar exprimarea o zăpăci. Repetă 
adresa. 

— West 145" Street. 

Şoferul aprobă din cap. 

— Asta-i locul, cu siguranță. Nu prea-i potrivit pentru o fată ca 
tine. 

Elena nu înţelese. ÎI întrebă: 

— Cât? 

Şoferul îi indică aparatul de taxat. Ea scoase banii pe care îi 
dăduse Mihail. 

— Puteţi aștepta? 

— Cât timp? 

— Douăzeci de minute. 

Şoferul părea nesigur. Elena îi întinse cinci dolari. Observă că 
el părea mulțumit de bani. Probabil că era o sumă importantă. 

— Vă mai dau dacă mă așteptați. 

El dădu din cap, cu expresia schimbată la vederea banilor. 
Elena simţi dezgust pentru el, un om îndrăgostit de bani, al cărui 
caracter s-ar schimba la vederea unei bancnote de un dolar. 

— Te-aștept. Dar numai douăzeci de minute. Dacă întârzii, am 
plecat. 

Elena cobori din taxi și închise portiera. 

În faţa taxiului era un căruţ demodat din lemn cu un coviltir 
de pânză care să îl ferească de soare. Era plin de bucăţi de 
gheață, cu colţurile rotunjite de căldură, care se topeau rapid. 
Printre bucăţile de gheaţă erau scoici, unele în cochilii palide, 
multe ieșite în afară, gătite cu mirodenii și vândute în cornete 


VP - 101 


din hârtie de ziar. Pe toată strada prăfuită, în loc de mașini, erau 
copii care băteau mingea sau săreau sau se rugau să primească 
o bucăţică de gheaţă de la vânzătorul de scoici, care îi ameninţa 
cu pumnul, gonindu-i de acolo. La o primă vedere, Elenei îi 
plăcură casele, nu erau prea înalte și nu erau nici din beton urât, 
ca în cartierul în care locuia ea. Acestea erau dintr-o cărămidă 
frumoasă, mărginite de ieșiri de incendiu din metal. Într-una 
dintre ferestre se găsea un semn: 


Staționarea pe scări strict interzisă. 


Elena nu înțelegea chiar toate cuvintele. Dar înțelegea că li se 
cerea oamenilor să nu stea pe scările de la intrare, o cerinţă 
comică, din moment ce pe aproape fiecare scară se aflau 
grupuri întregi de bărbaţi. 

Apartamentul era puţin mai departe. Trecu pe lângă vânzător, 
pe lângă copiii care sugeau din bucățele inegale de gheaţă pe 
care probabil le șterpeliseră când vânzătorul nu era atent. Nu se 
mai simţise în viaţa ei atât de străină. Timidă, făcu eforturi să 
meargă mai departe și să nu se întoarcă în fugă la taxi. Nu mai 
avea mult. Clădirea era drept înainte. 

Pe scări se afla un bărbat, un alb înalt îmbrăcat în costum, 
care fuma. Elena fusese prevenită că domnul Austin suporta 
presiuni din partea poliţiei secrete americane. Nu știa dacă omul 
acesta era agent, dar nu se potrivea cu locul acela, asta era 
evident, aproape la fel de evident ca și faptul că nici ea nu se 
potrivea cu locul acela. Se uită în jur, căutând o ascunzătoare. 
Dar era prea târziu. O văzuse deja. Nu mai avea ce face. Mări 
pasul, prefăcându-se grăbită. In același timp, el cobori treptele 
să îi iasă în cale. Când el se apropie, Elena își aţinti privirea în 
jos, spre pământ, ţinându-și răsuflarea. 

Trecură unul pe lângă celălalt pe trotuar. Ea își continuă 
drumul, trecând de blocul domnului Austin de parcă ar fi mers în 
cu totul altă parte. După ce dădu colțul, se lipi cu spatele de zid. 
Nu mai avea cum să ajungă la apartamentul domnului Austin. Și 
nu mai avea nici cum să se întoarcă la taxi. 


VP - 102 


ÎN ACEEASI ZI 


Ca om care se considera un optimist, era ciudat pentru Jesse 
Austin să simtă cum disperarea îi dă târcoale, să o vadă din 
când în când cu coada ochiului. Chiar atunci când soţia lui 
traversa apartamentul, trupul ei exprima o profundă oboseală, 
un legănat greoi în locul ritmului ei alert odinioară, o extenuare 
ce nu însemna doar muncă grea sau griji în privința banilor, o 
extenuare ce-i ajungea până la oase, făcându-i-le grele ca de 
plumb. Era terminată. Grijile permanente îi încâlciseră părul, îi 
umbriseră ochii, storseseră tot sângele de pe buzele ei și chiar îi 
schimbaseră modul de a vorbi. Cuvintele ei își pierduseră 
voioșia, nu mai cântau cu inteligenţa lor răutăcioasă. Îi cădeau 
din gură de parcă ar fi apăsat o greutate pe fiecare silabă în 
parte, dovedind o oboseală ce n-ar fi putut fi remediată numai 
cu un somn bun sau nici măcar cu câteva zile libere. De câţiva 
ani se întreba dacă nu cumva tăria și curajul Annei nu erau mai 
degrabă un blestem decât un dar. Oricare alta l-ar fi abandonat, 
doborâtă de necazuri. Colegii și prietenii îl lăsaseră baltă. Câţiva 
chiar depuseseră mărturie împotriva lui la audierile HUAC, 
arătând înspre el și tremurând de indignare de parcă ar fi fost 
vinovat de crimă. Anna nu, nici măcar pentru o clipă, și nu 
trecea nicio zi fără ca Jesse să se simtă înduioșat de dragostea 
ei. 

Anna avusese dreptate. Ea prevestise că oamenii pe care și-i 
făcea dușmani erau răzbunători și nu uitau niciodată. Jesse 
glumea că autorităţile puteau să-i ia orice în afară de voce și că, 
atâta timp cât avea vocea, avea și cariera. Se înșelase. In anii 
'30 cânta în faţa unor asistenţe de până la douăzeci de mii de 
oameni. În turneul din 1937 avusese peste un milion de 
spectatori, în toată lumea. Astăzi nu-l mai angaja niciun local, 
nici marile săli de concerte, nici măcar barurile cele mai mici și 
mai pline de fum, locuri în care clinchetul sticlelor se auzea mai 
tare decât muzica. Nu era suficient că Jesse semnase un 
contract prin care promitea să nu se lanseze în polemici și să 
interpreteze numai cântecele verificate și declarate inofensive. 
A doua zi după spectacol, localul primea, inevitabil, vizita 
inspectorilor de la siguranţa muncii sau a polițiștilor, cu privire la 


VP - 103 


vreo presupusă abatere, o încăierare de stradă. De fiecare dată, 
localul era închis pentru câteva săptămâni. Oricât de indignaţi ar 
fi fost, ca principiu, oamenii nu-și permiteau să facă de două ori 
aceeași greșeală. Dacă o făceau, aveau să-și piardă licenţa de 
funcționare. Patronii localurilor, oameni care pe vremuri îi 
strângeau mâna lui Jesse după concerte, cu ochii plini de lacrimi 
și casa plină de dolari, nu aveau nici măcar decența să 
recunoască adevărul. Nu-i putea condamna că își vedeau de 
propriile lor interese, dar chiar era nevoie să mintă? Îi spuneau 
că e prea bătrân sau că muzica lui nu mai e la modă. Preferau 
să-l jignească decât să admită că le e frică. 

Ca o ironie amară a sorții, audierea lui Jesse în fața 
Comitetului împotriva Activităţilor ne-americane din iulie 1956 
fusese ultimul lui spectacol pe o scenă importantă. În timpul 
interogatoriului, congresmenii citaseră din declaraţiile lui în 
favoarea comunismului și le puseseră față în faţă cu alte 
declaraţii, în care criticase America. Declarase că se simţea ca 
acasă în Uniunea Sovietică, mai mult decât în Statele Unite? 
Jesse încercase să explice ce a vrut să spună: că ideea de acasă 
exprima felul în care era respectat peste hotare și abuzat la el în 
țară, unde oamenii ca el erau numiţi ciori și ţinuţi în mizerie. Se 
prezentase o înregistrare a discursului lui de la Moscova, la 
fabrica Serp i Molot, în 1950, cu o subtitrare incorectă în josul 
ecranului: 


JESSE AUSTIN: Statuia Libertății ar trebui să fie aici, 
în Moscova, nu la New York! 


Îi ascultase pe membrii Congresului icnind, ascultase 
scârțâitul penițelor jurnaliștilor în carneţele. Cheltuise sume 
imense cu avocaţii doar ca să ajungă la concluzia că împotriva 
insinuărilor nu aveai cum să te aperi. Citate scoase din context 
erau aruncate publicului. Fusese dezbătută pe larg chestiunea 
refuzului său de a semna o declaraţie de non-apartenenţă la 
comunism. Fotografii din timpul vizitelor sale la Moscova cu 
cercuri desenate în jurul unora dintre oamenii de lângă el 
treceau dintr-o parte în alta a sălii. Aceștia erau descriși ca 
agenţi KGB și defăimaţi ca monștri care uciseseră și oprimaseră 
populaţia civilă. Jesse protestase: comitetul nu avea dovezi să 
susțină asemenea acuzaţii. Ei îi strigaseră că oamenii încercuiți 


VP - 104 


erau ofițeri din poliţia secretă și că poliţia secretă era un 
instrument al terorii dovedit. Nega cumva că în URSS existau 
lagăre de muncă, gulaguri care își băteau joc de toate 
discursurile lui despre egalitate? El răspunsese că asemenea 
măsuri draconice, dacă existau cu adevărat, erau aplicate 
numai împotriva elementelor fasciste, care, lăsate să-și facă de 
cap în Germania, provocaseră moartea a milioane de oameni. 
Nu avea de gând să plângă soarta câtorva fasciști morţi. 

Cu toate că nicio instanţă nu-l găsise vinovat de vreo 
infracțiune, pașaportul îi fusese ridicat. Nu mai putea merge în 
Uniunea Sovietică, dar nu mai putea onora nici invitaţii din țări 
necomuniste ca Marea Britanie, Franţa sau Canada. Nu mai era 
angajat pentru spectacole cu public. Cariera lui discografică era 
sugrumată. Niciun post de radio nu-i mai difuza muzica. Nicio 
casă de discuri nu-i lansa piesele. Niciun magazin nu-i mai 
vindea albumele, întreaga lui discografie fusese retrasă de pe 
rafturi - toate realizările lui deveniseră invizibile. Drepturile de 
autor încetară să mai vină. Cu toate că plătise taxe de când 
avea șaisprezece ani, cu toate că adusese mii de dolari din alte 
țări, statul îi lua mijloacele de trai, tăindu-și astfel și propria 
sursă de impozite. Venitul lui ajunsese la mai puţin de patru 
sute de dolari pe an. Economiile se duseseră pe cheltuieli de 
judecată, inclusiv pe procesul intentat casei de discuri pentru 
încălcarea contractului. Nicio instanţă nu dăduse vreodată un 
verdict în favoarea lui. Durase doisprezece ani, dar era în sfârșit 
sărac lipit pământului. Obţinuseră ceea ce-și doriseră. Nu avea 
niciun chior, cum nu avusese nici la începutul carierei. Silit să-și 
vândă apartamentul de lângă Central Park, era convins că FBl-ul 
îi informase pe toţi potenţialii cumpărători de problemele lui 
financiare. Prețul vânzării însemnase jumătate din valoarea de 
piaţă și nu-i acoperise datoriile. 

Anna deschise fereastra și se aplecă peste pervaz, uitându-se 
în jos la stradă. Îi atârnau șuviţe peste față, așteptând o adiere 
care nu avea să vină prea curând. | se alătură și Jesse, punându- 
și un braţ în jurul taliei ei subţiri și lăsându-și capul pe umărul ei, 
dorind să-i spună de încă o mie de ori că-i pare rău. Cuvintele îi 
muriră în gât. 

Se întoarseră în același timp auzind o bătaie în ușă. Jesse 
simţi tensiunea în corpul Annei. Ciocănitul unui agent și 
ciocănitul cuiva care locuia în clădire se deosebeau prin liniștea 


VP - 105 


care urmă. Un prieten i-ar striga. S-ar auzi larma obișnuită de pe 
palier. Un agent putea reduce clădirea la tăcere - s-ar fi făcut 
liniște pe scări, toată lumea s-ar fi oprit și s-ar fi holbat, în 
așteptare. Jesse se îndreptă spre ușă, amintindu-și că Yates 
aștepta cea mai mică provocare. Puse mâna pe clanță, se 
pregăti și deschise ușa. 

Nu era Yates, ci Tom Fluker, un omuleț arţăgos de vreo 
șaizeci de ani care avea un mic magazin de scule la colţul 
blocului. Lângă el se afla o tânără albă cu părul lung și negru. 
Nu o recunoscu. Inainte ca Jesse să apuce să deschidă gura, 
Tom își începu tirada: 

— Am găsit-o pe fata asta încercând să se strecoare prin 
spate, pitită ca un hot. Zice că te caută pe tine. lo o-ntreb de ce 
nu folosește și ea ușa din față, ca toată lumea. Se zăpăcește, de 
parcă n-ar fi înțeles. Mai întâi cred că o face pe proasta, apoi îmi 
dau seama că nu știe engleză prea bine. Are și accent. Așa că 
ascult mai atent. E rusoaică! Ce face o rusoaică pe-aici, în 
căutarea ta? Nu ne trebuie mai multe probleme, am avut deja 
destule! 

Jesse se uită la tânăra femeie, apoi la Tom, cu faţa strâmbată 
de furie. FBl-ul se străduise să-l izoleze pe Jesse de comunitatea 
locală. Prieteni și străini, predicatori și oameni de afaceri 
dăduseră declaraţii prin care îi repudiaseră convingerile 
comuniste şi  afirmaseră că era o rușine, complet 
nereprezentativ pentru dorinţa lor de a munci din greu pentru a 
clădi o Americă mai integrată. Erau și câţiva care nu dăduseră 
declaraţii împotriva lui, dar care considerau că atenţia nedorită 
pe care o atrăgea Jesse asupra lui era o nebunie. li trăgea înapoi 
când ei se străduiau să îmbunătățească situaţia comunităţilor 
lor și să câștige drepturi pentru oamenii lor. Tom făcea parte din 
această categorie. Muncise din greu. Era patronul unui magazin. 
Jesse era un obstacol în faţa visului său de a avea succes, dea 
lăsa niște bani copiilor săi, ca să-i ajute să pornească în lume. 
Nu avea el timp de ideologii. Işi număra dolarii încasaţi la 
sfârșitul fiecărei săptămâni, iar oamenii ca Jesse îi dăunau 
afacerii. Jesse nu era în stare să gândească așa. Faptul că 
fusese supus nedreptăţilor nu-l făcuse nicio clipă să-și renege 
convingerile. O asemenea mentalitate reprezenta cea mai rea 
formă de subjugare, să-ţi fie teamă să faci ce se cuvine ca să 


VP - 106 


nu-i superi cumva pe cei care greșesc. Tom se întoarse spre 
tânără, spunându-i: 

— Esti rusoaică. Spune-i. 

Ea făcu un pas în faţă. 

— Mă numesc Elena. Domnule Austin, vă rog, am putea să 
stăm de vorbă? Nu am prea mult timp. 

Vorbea în engleză, cu toate că era evident că nu e limba ei 
maternă. 

— Multumesc, Thomas. Mă descurc eu cu ea. 

Tom nu era sigur dacă să mai spună ceva sau nu. Cu toate că 
Jesse știa că Tom era tentat să cheme FBl-ul și să se spele pe 
mâini, era convins că Tom - oricât de puţin ar fi fost de acord cu 
Jesse - nu l-ar fi turnat niciodată. Nu era genul lui. 

Tom se întoarse și cobori scările în grabă, fără a privi în urmă, 
clătinând din cap cu neîncredere, cu dezgust, și repetând cu 
glas tare, ca un vechi blestem: 

— O rusoaică în Harlem! 


VP - 107 


ÎN ACEEASI ZI 


Anna lăsă capul în jos, știind că nu se putea termina decât 
rău. ÎI minţiseră pe agentul Yates - știau de concertul din seara 
aceea de la Organizaţia Naţiunilor Unite. Membrii Partidului 
Comunist din SUA făcuseră nu mai puţin de patru încercări de a- 
| convinge pe Jesse să-și facă apariţia. Voiau ca el să vorbească 
mulțimii care avea să se adune dincolo de porți, o demonstraţie 
pro-comunism. Folosiseră o tehnică diferită pentru fiecare 
încercare: trimiseseră mai întâi un domn bătrân și înțelept, în 
stare să citeze cam tot ce scrisese Marx vreodată, apoi 
trimiseseră o tânără frumoasă care să-l flateze pe Jesse cu 
atenţia ei, apoi un tânăr activist care ceruse solidaritate pe un 
ton agresiv, apoi un cuplu între două vârste care suferiseră și ei 
de pe urma FBl-ului, sau cel puţin așa pretindeau. Dar Jesse 
ținuse deja mai multe discursuri în favoarea cauzei decât ar fi 
fost necesar. Era nevoie de altcineva, de cineva nou care să 
ducă lupta mai departe. Când îl acuzaseră că e la pământ, nu-i 
contrazisese, le făcuse semn să iasă și să nu mai deranjeze un 
om căzut la pământ. Serioasă, cu ochii mari, plină de inocenţă și 
idealism, fata era cu siguranţă ultima lor încercare de a-l 
convinge. Era o alegere mult mai înțeleaptă. Fata nu era plină 
de teorie și citate. Era luminoasă, cu speranţe și visuri; credea 
cu adevărat în ceva. Alegerea ei fusese foarte calculată și nu 
avea nimic de-a face cu sexul. Soţul ei nu avea niciun fel de 
atracţie sexuală față de fata asta. Nu e vorba că Anna ar fi fost 
oarbă și că ar fi crezut în fidelitatea soțului ei în timp ce acesta o 
înșela cu orice ocazie. Aceasta era imaginea obscenă pictată de 
FBI. În aproape patruzeci de ani de căsnicie, Jesse nu o înșelase 
niciodată și avusese nenumărate ocazii. Fusese un bărbat 
frumos cu o voce care făcea femeile să plângă de admiraţie. In 
primii săi ani de turnee, în faţa cabinei lui se făcea o coadă de 
admiratoare care și-ar fi smuls de pe ele și ultima bucăţică de 
material dacă le-ar fi aruncat măcar o privire încurajatoare. 
Mulţi spuneau despre ea că e proastă și despre el că e un 
mincinos profesionist cu limbă dulce și o voce de sirenă cu care 
putea s-o facă să creadă ce voia. Anna știa mai bine decât ei. 
Fidelitatea era problema lui, nu promiscuitatea. Era fidel până-n 


VP - 108 


pânzele albe - fidel iubirii sale, comunismul, chiar și atunci când 
îl costase existența. 

Anna nu-l învinovăţise niciodată pe Jesse pentru greutăţile pe 
care le atrăsese asupra lor cu convingerile lui. Prietenele ei o 
imploraseră să-l facă să tacă, să-și retracteze declaraţiile și să-și 
ceară scuze, chiar dacă nu credea în ele, numai ca să mai 
potolească presiunile. Ea refuzase să susţină această idee. El 
era sincer și pasional - acestea erau trăsăturile bărbatului de 
care se îndrăgostise. Muzica era o extensie a convingerilor sale 
- nu puteau fi despărțite, iar personalitatea lui nu putea fi 
domolită sau coruptă. Nu-l putea face mai pasabil sau mai puţin 
provocator. Oricât de mult s-ar fi agăţat de această idee - și se 
mai ţinea și azi -, e drept că erau momente în care amărăciunea 
se ridica în ea ca un val. Ea fusese impresara lui. Ea îi 
dezvoltase cariera: toată munca, toate realizările lor șterse ca 
un desen trasat pe plajă, în nisip. Când se gândea la tot ce 
câștigaseră și tot ce pierduseră, uneori puterea o părăsea, 
spiritul ei se năruia și își imagina cum ar fi fost viața lor fără 
comunism. În astfel de clipe ura însuși cuvântul, dispreţuia 
fiecare silabă a lui, dar nu i se întâmplase niciodată să-l 
iubească mai puţin pe Jesse. 

Anna observă viteza cu care se mișcă soţul ei când îi făcu 
semn tinerei vizitatoare să intre și închise ușa. Deznădejdea 
care îl cuprinsese după discuţia cu Yates se evaporase ca roua 
dimineţii gonită de razele soarelui. Fata era neliniștită și se 
străduia să se stăpânească; bâlbâiala și purtarea ei ciudată, 
departe de a fi convingătoare, o făceau fascinantă. Vorbea în 
engleză, încurcându-se în cuvinte: 

— Numele meu este Elena. Sunt o elevă din Uniunea 
Sovietică, în vizită în Statele Unite ca parte a unui turneu. Vom 
avea o serie de spectacole la New York și Washington DC. In 
seara aceasta vom cânta la Naţiunile Unite. 

Agentul Yates, scârbos cum era, nu era prost. Avusese 
dreptate - sovieticii nu renunţaseră. Il contactaseră. Jesse 
fusese mereu dezamăgit de Partidul Comunist din SUA, dar nu 
putuse niciodată să refuze o rugăminte din partea Uniunii 
Sovietice. Tânăra rusoaică nu părea să știe sigur cui să se 
adreseze, poate că nu se așteptase să fie și Anna acasă. 

— Domnule Austin și doamnă Austin, m-am oferit voluntar să 
vă transmit un mesaj. Engleza mea nu este foarte bună. Am fost 


VP - 109 


informată că dumneavoastră cunoaște-ți limba rusă, domnule 
Austin. Aș putea vorbi rusește? Imi pare rău, doamnă Austin. Vă 
rog să mă iertati. Dacă aș vorbi în rusă, nu aș face nicio 
greșeală. 

Jesse aruncă o privire spre Anna și îi spuse: 

— Am să traduc eu. 

Anna încuviință din cap. Tânăra trecu pe rusă. Chipul soțului 
ei se lumină la auzul acelei limbi - o limbă pe care Anna nu o 
înțelesese niciodată. 

Jesse își aminti rusa dintr-odată și fu uluit de fluenta pe care o 
avea după atâţia ani. Nu i se părea o limbă pe care o învățase, i 
se părea ca o limbă maternă. 

— Nu m-am gândit că v-aș mai putea fi de folos cu ceva. 

Nu dorise să sune patetic. Tânăra rusoaică dădu din cap că 
nu. 

— Cu numai doi ani în urmă s-a derulat un program în școli, 
să vă scriem când am aflat că aveti probleme cu autoritățile. Mii 
de elevi au compus scrisori de încurajare. Eu însămi v-am scris o 
scrisoare lungă de trei pagini. V-au fost trimise. Cu siguranță, au 
ajuns unele dintre ele? 

— Nu, nimic. 

— Ne-a fost teamă că s-ar putea să se întâmple asta. Au fost 
interceptate. Politia secretă americană vă deschide toate 
scrisorile. 

Jesse bănuia de mult că îi interceptau corespondenţa, dar 
habar n-avea că în asemenea măsură. Și-i imagină pe tinerii 
agenți FBI care primiseră sarcina să le citească pe toate, sute de 
scrisori scrise de copii, analizate și trecute prin cele mai 
sofisticate spărgătoare de coduri cifrate. Elena continuă: 

— l-am rugat și pe membrii Partidului Comunist American să 
discute cu dumneavoastră, dar nu au reușit să vă convingă să 
veniţi la concert. 

Pe Jesse îl irită menţionarea CPUSA. 

— Comuniștii americani nu fac decât să se ciorovăiască între 
ei. N-au obținut măcar un lucru care să merite menţionat. De ce 
aș face eu ceva pentru ei? 

— Am fi încercat să vă sunăm... 

Rusoaica roși, nu dorise să atragă atenţia asupra situaţiei lor 
nefericite. Nu mai aveau telefon. Continuă: 


VP - 110 


— De aceea a trebuit să vin personal. Dar acesta nu este 
singurul motiv. Am venit și să vă spun că, indiferent dacă veniți 
sau nu la concert diseară, în Rusia nu ati fost uitat așa cum ati 
fost uitat în Statele Unite. Eu am șaptesprezece ani și pentru 
mine sunteți un erou. Sunteti un erou pentru mulți ruși, de toate 
vârstele. Sunteti difuzat la radio. Popularitatea dumneavoastră 
este mai mare ca oricând. De aceea am vrut să vin astăzi aici, 
domnule Austin, pentru că am auzit că dușmanii dumneavoastră 
v-au spus atâtea minciuni. Vrem să vă spunem adevărul. Sunteti 
admirat și iubit! Nu vă vom uita niciodată și muzica 
dumneavoastră va fi ascultată mereu. 

Jesse se simţea de parcă ar fi fost scos dintr-un bloc de 
gheață, o bucurie caldă îi trecea prin tot corpul. Muzica lui nu 
era irosită. Cântecele lui erau ascultate în altă ţară, chiar dacă 
tot catalogul operelor lui fusese șters din conștiința Americii. 
Chiar dacă nu mai era ascultată la el în ţară, creaţia lui se mai 
putea auzi în străinătate. Copleșit, se îndreptă spre masă, silit 
să se așeze. Anna se duse la el și îl luă de mâini. 

— Ce e? Ce ţi-a spus? 

— Îmi mai ascultă muzica. 

Era adevărat că se simţise abandonat de națiunea și de 
partidul pentru care sacrificase atât de mult. Să afle că nu era 
așa era un balsam puternic pentru multele răni suferite de-a 
lungul anilor. 

Intorcându-se spre fată, o întrebă: 

— Cine te-a trimis? 

Elena îi răspunse în rusește: 

— Ordinele mele provin de la cel mai înalt nivel al guvernului 
sovietic. Dacă din discuția noastră nu rezultă mai mult de 
transmiterea mesajului meu de apreciere, e destul și atât. 
Totuși, noi am fi dornici să facem mai multe împreună. 
Ințelegem că nu mai puteți vorbi pe scenă sau în săli de 
spectacole pentru că acestea nu vă mai angajează. Când s-a 
întâmplat asta prima dată, am aflat că ati reacționat vorbind la 
colț de stradă, refuzând să cedati, improvizând locuri în care să 
cântați și transformând o parcare într-un auditorium. Dar 
suntem informați că nu mai vorbiti din această postură. 

Jesse lăsă capul în jos. La început, se luptase cu tacticile FBI- 
ului, ducându-și discursul în stradă, cățărându-se pe containere, 
pe lăzi de fructe, pe capotele mașinilor, strigând la oricine ar fi 


VP - 111 


vrut să-l asculte. Asta era în trecut. Nu mai ţinuse un astfel de 
discurs de mai bine de doi ani. Nu era vorba numai de 
întreruperile frecvente ale patrulelor de poliție sau de faptul că îl 
arestau pentru tulburarea liniștii publice. Publicul trecător era 
adeseori indiferent și uneori chiar violent. Oftă, răspunzând în 
engleză: 

— Asta-i pentru un om tânăr. 

Anna îl strânse de mâini. Vocea ei era neliniștită. 

— A văzut-o Yates când a venit? Întreab-o, Jesse! 

El repetă întrebarea Annei. Elena îi răspunse: 

— Yates este ofițer în poliția secretă americană? L-am văzut. 
Dar am fost foarte atentă. De aceea m-am apropiat de clădire 
prin spate. 

Jesse traduse. În loc să o liniștească pe soţia lui, o enervă și 
mai tare. _ 

— Înțelegi ce-ai făcut venind încoace? Întelegi pericoluh Ce 
mai vreti de la eh Ce mai poate să vă dea? Uită-te-n jur! Ce mai 
aveți de luat? 

Anna își pierdea rar cumpătul. Jesse se ridică și își puse 
mâinile pe braţele soției sale. Dar asta nu reuși decât s-o înfurie 
și mai tare. Îl împinse, refuzând să tacă, arătând spre un teanc 
de discuri dintr-un colț al camerei și vorbindu-i tinerei rusoaice 
de parcă ar fi reprezentat întregul regim: 

— Vezi? E singura modalitate în care-și mai poate vinde 
discurile acum. Le imprimă el, pentru că nicio casă de discuri n- 
ar semna cu el. Le vinde numai prin subscripții ale fanilor care 
nu l-au uitat. Pe vremuri, vindea milioane de albume. Acum câte 
vinzi, Jesse? Câţi abonati ai? Spune-i! 

Cu engleza ei limitată, Elena nu prinse decât foarte puţin. 
Înţelese că se vorbea de discurile din colţul camerei. Din câte 
știa de la Mihail, CPUSA îi oferise domnului Austin subsidii 
imediat ce agenţi FBI începuseră să-i submineze cariera. El 
refuzase, susținându-și poziția conform căreia nu avea de gând 
să accepte niciun ban de la guvernul sovietic - nu acceptase 
nicio mită, nicio plată, niciun dar de orice fel. Domnul Austin se 
lăsă pe vine lângă grămada de discuri, cu spatele la Anna și 
Elena. Spuse în rusă: 

— Cinci sute. Atât mi-a mai rămas. Am cinci sute de abonați. 
Cinci sute de admiratori. 


VP - 112 


Elena știa că CPUSA inventase patru sute dintre abonaţii 
particulari care cumpărau discurile lui auto-produse. Fusese 
singura cale de a-l ajuta pe domnul Austin fără ca el să știe. Se 
îndepărtă de scenariul ei pregătit cu grijă: 

— Pot să vă rog ceva? Nu mi s-a spus să vă întreb asta. E o 
întrebare pe care aș vrea eu să v-o adresez. E o întrebare 
personală. 

— Te rog, întreabă-mă ce dorești. 

Elena surprinse privirea Annei și trecu pe engleza ei 
împiedicată. 

— De ce sustineti Uniunea Sovietică? De ce ne dați atât de 
mult? 

Întrebarea avu un impact profund atât asupra domnului 
Austin, cât și a soţiei sale. Se uitară unul la altul și, într-o clipă, 
conflictul dintre ei păru să dispară. Nu-i răspunseră. Și, preţ de 
un minut, părură chiar să fi uitat că Elena se afla în cameră. 

Elena se uită la ceas: trebuia să se întoarcă la hotel. Era 
aproape ora prânzului. 

— Doamnă Austin, vă rog, nu mai am mult timp. Trebuie să 
vorbesc din nou în rusă. 

Trecu din nou pe limba ei maternă. 

— După cum știți, diseară cântăm la sediul Naţiunilor Unite. 
Toată presa mondială se va afla acolo. Cei mai importanți 
diplomați se vor afla acolo. Am încercat să obținem bilete 
oficiale pentru dumneavoastră și pentru sotia dumneavoastră, 
dar s-au opus organizatorii. Așa că sunt aici să vă rog să ne 
așteptați afară, în stradă, să tineti un discurs, dacă aveți chef de 
asta, să artati că nu ati fost redus la tăcere. După ce se 
termină concertul, câțiva elevi și studenți sovietici vor ieși pe 
ușile principale. Vă vom înconjura aclamând și aplaudând. 
Momentul acesta va fi fotografia care va defini întreaga 
călătorie. Li se va aminti tuturor membrilor Naţiunilor Unite de 
nedreptatea care vi s-a făcut. Vă rog domnule Austin, spuneti-mi 
că veniţi. E felul nostru de a face ceva pentru dumneavoastră. 

Purtată de energia rugăminţilor ei, Elena îi puse o mână pe 
braț. 


VP-113 


ÎN ACEEAȘI ZI 


Osip Feinstein se ghemui pe acoperișul blocului de vizavi de 
apartamentul lui Austin. Dacă tânăra rusoaică nu apărea, 
sarcina de a-l convinge pe Jesse cădea pe umerii lui și se îndoia 
profund că ar avea vreo șansă de reușită. Urmări ce se întâmpla 
în apartament prin obiectivul aparatului de fotografiat, făcându- 
le celor doi poze împreună: tânăra și cântăreţul, un om care ar fi 
putut locui într-un apartament de lux cu vedere la Central Park, 
și nu în ghetoul acesta. Era drogat cu un stupefiant mult mai 
toxic și mai puternic decât opiul, dependenţa de o ideologie pe 
care o considera dreaptă. Osip apăsă pe declanșator, 
fotografiind scena care se desfășura în faţa lui. Ultima fotografie 
avea să fie cea mai incriminatorie - mâna ei albă și fină pe 
brațul lui mare și negru, cu așternuturile mototolite pe fundal. 


VP - 114 


MANHATTAN 


HOTELUL GRAND METROPOLITAN 
_44™ STREET 
ÎN ACEEAȘI ZI 


Când Raisa intră în hol, douăzeci de perechi de ochi se aţintiră 
asupra ei: agenţi ai poliţiei secrete americane care pretindeau 
că sunt oaspeţi ai hotelului, zăcând pe canapele și scaune, 
sorbind cafele și urmărind-o pe deasupra ceștii sau ziarului. 
Fusese adusă înapoi la hotel de la sediul Naţiunilor Unite, fără a 
fi lăsată nesupravegheată mai mult decât îi luase să străbată 
distanța de la mașină până la ușile batante ale hotelului. Ajunsă 
la lift, aproape că se așteptă ca unul dintre ofiţeri să urce cu ea. 
Studiind securitatea din jurul hotelului, i se păru exagerată, 
atâţia ofițeri puși să păzească niște copii. Ușile liftului se 
închiseră. Raisa spuse: 

— La etajul douăzeci, vă rog. 

Liftierul dădu ușor din cap fără să se întoarcă. Era sigură că e 
tot agent, chiar dacă era îmbrăcat în livreaua hotelului. Îi analiză 
uniforma specială, roșie cu o dungă albă de-a lungul 
pantalonului. Nu prea arăta a spion și ea se întrebă dacă n-o 
luase cumva razna din cauza temerilor. Vedea spioni peste tot. 

Incercând să se concentreze pe realitate, și nu pe pericole 
imaginare, își spuse că pregătirile pentru concert merseseră 
bine. Discuţiile cu omologul său american fuseseră dificile, dar 
nu de nedepășit. Partenerul Raisei era un profesor american cu 
un păr alb, îngrijit, și cu ochelari groși cu rame ovale. Avuseseră 
multe de discutat, cu ajutorul unui interpret, nu doar din 
politețe, ci și din pură curiozitate. Raisa simţise că el e silit să-și 
ia un aer de ostilitate stăpânită ca să dovedească tuturor că nu 
este simpatizant al comuniștilor. Oficialii sovietici importanţi nu 
fuseseră de față la discuţia lor pentru că nu-și exprimaseră 
dorinţa de a participa la repetiţia generală care urma să aibă 
loc, excluzându-se singuri de la pregătirea evenimentului, în 
ciuda expunerii pe care urma să o atragă acesta. 

Ușile liftului se deschiseră. Liftierul se întoarse spre ea. 

— Etajul dumneavoastră, doamnă. 


VP - 115 


Ea dădu din cap și ieși, dorindu-și să-l fi avut pe Lev alături. 
instinctele lui erau puternice când era vorba de subterfugii. 
Singură fiind, își dădu seama cât de dependentă devenise de el. 

Pe hol, înainte ca Raisa să ajungă la camera fiicelor sale, unul 
dintre ofiţerii însărcinaţi cu propaganda se opri în faţa ei, 
blocându-i trecerea. Era Mihail Ivanov. Arogant, chipeș și 
complet inutil echipei. O întrebă: 

— Cum au decurs întâlnirile de dimineață? 

Oricât ar fi fost de tentată să nu-i dea atenţie, Raisa răspunse: 

— Foarte bine, concertul ar trebui să iasă bine. 

— Vi s-au făcut fotografii? Le-am spus să nu facă fotografii 
dacă nu sunt de față. 

— Nu, nu mi s-au făcut fotografii. Presa n-a fost prezentă. 

El ridică un deget, gata s-o corecteze. 

— Dar trebuie să aveți grijă și la cei care par fotografi 
amatori. Oricine poate pretinde că vă este prieten și să susțină 
că vrea o poză pentru albumul personal, dar ăsta-i numai un 
truc să vă facă să lăsati garda jos. 

— Nu mi-a făcut nimeni nicio fotografie. 

De ce o ţinea Mihail Ivanov din treabă cu întrebările astea 
inutile? 

Raisa se îndepărtă înainte ca el să apuce să mai spună ceva, 
ajungând la ușa fetelor sale și bătând. Zoia deschise ușa. Pe 
fundal se vedea televizorul. Raisa își aruncă ochii prin cameră. 

— Unde-i Elena? 

— S-a dus la piscină. 

Raisa privi instinctiv peste umăr ca să-l vadă acolo pe Mihail 
studiind-o cu inexplicabilă concentrare. 


VP - 116 


ÎN ACEEASI ZI 


Jim Yates intră în hol salutându-și colegii staţionaţi prin 
încăpere, inabil deghizați ca oaspeți ai hotelului. Nu-l interesa că 
sovieticii știu că sunt urmăriţi, sensibilităţile lor nu erau 
problema lui. Se apropie de recepţie și primi o listă la zi a 
tuturor mişcărilor făcute de delegația sovietică. Potrivit 
înregistrărilor lor, singura persoană care părăsise incinta era o 
femeie pe nume Raisa Demidova, o profesoară care fusese 
condusă la Naţiunile Unite. Se întorsese abia de câteva minute. 
Yates lăsă documentul la recepţie, îndreptându-se spre lift. 
Tânărul agent FBI care lucra ca liftier îi zâmbi jenat, atrăgând 
atenţia asupra uniformei sale ridicole. Yates îl întrebă: 

— Îţi amintești de o femeie tânără care să fi folosit liftul 

— Sigur că da, tocmai a fost aici. 

— Nu, tânără, la vreo optsprezece ani, ceva de genul ăsta. 

— Nu-s sigur. Nu cred. Poate a folosit liftul celălalt. 

Se deschiseră ușile. Yates ieși, frustrat de indiferența colegilor 
săi. Li se întunecaseră minţile la gândul că au de-a face cu 
copilași drăgălași, prea angelici ca să pună ceva la cale. Yates 
fusese convins încă din clipa în care se anunţase excursia că 
sovieticii vor încerca să găsească o cale de a exploata această 
ocazie. Se apropie de ușile duble, ornate ale sălii de bal. Erau 
închise, cu un anunţ care indica faptul că încăperea era în 
renovare. Îşi scoase cheia, descuind ușile grele, și intră în sala 
de bal întunecoasă. 

Peste treizeci de birouri fuseseră instalate pe toată lungimea 
camerei, cu zeci de ofițeri luând notițe cu căștile pe urechi. 
Fiecare cameră ocupată de delegaţia sovietică fusese înțesată 
de dispozitive în tavanele camerei și ale băii și în debara - 
nelăsând nicio zonă în care conversațiile puteau să se 
desfășoare în intimitate. Existaseră discuţii în privința 
televizoarelor. Yates le considera riscante, din moment ce 
ocupanții camerelor puteau folosi sonorul pentru a-și acoperi 
discuţiile. Nu înțelegea ce avantaj putea oferi expunerea elevilor 
și studenţilor la desene animate, muzică pop și reclame. Il 
ignoraseră. Programele fuseseră  măsluite, oferind un 
bombardament de imagini care proiectau un stil de viață pe 


VP - 117 


care superiorii lui Yates doreau să-l strecoare în Uniunea 
Sovietică, un mesaj al abundenței și confortului. Ca o concesie, 
Yates reușise să impună un volum fix al televizoarelor, astfel 
încât să nu poată fi date suficient de tare cât să ascundă o 
conversaţie. La fiecare cameră lucrau doi translatori, în ture de 
câte douăsprezece ore. Dialogul se înregistra, dar, pentru a 
asigura și informaţii imediate, echipa traducea și simultan, 
stenografiind. Trebuia să semnaleze imediat orice li se părea 
relevant. Altfel, traducătorii își dactilografiau notițele în 
perioadele moarte, când studenții și profesorii erau afară sau în 
timp ce aceștia dormeau. Operaţiunea avea o amploare atât de 
mare încât FBI-ul adunase cea mai mare concentrare de lingviști 
specializaţi în limba rusă din ţară. Yates puse mâna pe dosarul 
care conţinea fotografiile elevilor și studenţilor sovietici. Le mai 
studiase deja de nenumărate ori. Îi văzuse la aterizare, îi 
urmărise când intrau în hotel. Nu era sigur pe deplin dacă 
tânăra pe care o văzuse pe străzile din Harlem e printre ei. 
Agitat, nu apucase să-i vadă fața decât pentru o clipă, apoi ea 
trecuse pe lângă el înainte de a coti pe o altă stradă, aparent 
fără a lua contact cu Jesse Austin, simpatizantul comunist cel 
mai cunoscut din zonă. Era o apariţie atât de improbabilă și un 
loc atât de nepotrivit pentru o tânără albă. Yates se întorsese la 
mașină, observând taxiul care aștepta și hotărându-se să 
aștepte și el. Tânăra nu mai venise înapoi. Până la urmă, 
taximetristul plecase fără niciun pasager. Îi era imposibil să 
vadă ceva în apartamentul lui Jesse din stradă. După patruzeci 
de minute, Yates renunţase la rândul lui, nerăbdător să-și 
verifice suspiciunile la hotel. 

Frunzărind fotografiile, se opri deodată. Fotografia femeii era 
alb-negru. O chema Elena. Avea șaptesprezece ani. Împărțea 
camera cu sora ei mai mare. Yates se duse la biroul 
traducătoarei care se ocupa de camera respectivă. 

— Ce fac? 

Femeia își scoase căștile, vorbind cu un puternic accent 
rusesc. Yates își ascunse dezaprobarea: avea de-a face cu o 
imigrantă, lingviștii cel mai puţin de încredere. 

— Sora cea mare se uită la televizor. 

— Și cea mică? Elena? 

— S-a dus să înoate. 

— Când a plecat? 


VP - 118 


Traducătoarea verifică înregistrările. 

— A părăsit camera la ora zece dimineața. 

— Ati raportat acest lucru? 

— A fost urmărită până la piscină. 

— S-a întors? 

— Nu. 

— Atâtea ore la piscină? Nu vi separe ciudat că nu s-a-ntors? 

Jim luă cana de cafea goală a traducătoarei și o izbi de birou - 
un zgomot surprinzător de puternic în camera aceea de altfel 
tăcută. Se uitară cu toţii la el. 

— Vreau să știu unde se află una dintre fete, Elena, 
optsprezece ani. S-a raportat că s-ar afla în zona piscinei. 

Un agent ridică mână și spuse neliniștit: 

— Fata a fost urmărită până în zona piscinei. Avem un agent 
la ușă. 

— Și mai e acolo? 

— N-a plecat. 

— Agentul poate să o vadă? În momentul ăsta - poate să vadă 
ce face? 

Tăcere, apoi un răspuns ezitant. 

— Agentul nu este chiar la piscină. Este postat afară. Dar n-a 
trecut pe lângă el. Trebuie să fie înăuntru. 

— Ti-ai paria cariera pe chestia asta, nu-i așa? 

Încrederea omului scăzu. Începu să se bâlbâie. 

— Piscina are o singură intrare. Dacă n-a trecut pe lângă el, 
trebuie să fie încă înăuntru. 

Yates nu se mai deranjă să-i răspundă, grăbindu-se spre uși, 
trecând pe lângă lift și urcând scările spre piscină câte două 
odată. 


VP - 119 


MANHATTAN 


_ 57 AVENUE 
ÎN ACEEAȘI ZI 


Odată urcată într-un taxi, Elena se uită la ceas. Era în 
întârziere. Elevii și studenţii urmau să se adune în numai câteva 
minute. Totul durase mai mult decât se așteptase ea - mult mai 
mult ca să ajungă în Harlem, mult mai mult ca să intre în 
apartamentul domnului Austin și la fel de mult să iasă de acolo. 
De teamă să nu fie urmărită de poliţia secretă americană, 
fusese scoasă din clădire prin spate. Îi făcuse cu mâna lui Austin 
fără a ști sigur dacă vine sau nu seara. El nu-i promisese nimic. 
Ea făcuse tot ce-i stătea-n putinţă. Hotelul era drept înainte, la 
numai cinci sute de metri depărtare, dar traficul nu părea să se 
miște. Neștiind expresia potrivită în engleză, Elena spuse: 

— Plătesc acum. 

Scoase niște bani, mult prea mulţi, fără să mai aștepte restul. 
Cobort în grabă și o luă la fugă pe stradă. În loc să se îndrepte 
spre intrarea principală, coti pe aleea de serviciu. De peretele 
din spate erau agățate mai multe scări din metal care duceau 
până la terasa exterioară de la etajul cinci, o ieșire de incendiu 
pentru cei prinși afară, în cazul în care nu s-ar fi putut ajunge la 
zona principală a piscinei și la coridoare. Elena se dezbrăcă 
înainte de a se urca pe scară. Avea costumul de baie sub bluză 
și fustă. Când coborâse dimineaţa, găsise un pachet cu haine și 
pantofi ascuns cu grijă în spatele uriașelor containere de gunoi. 
Elena nu știa cine a pus hainele acolo, probabil vreun membru 
CPUSA. Aruncă hainele la gunoi înainte de se urca pe scară. 
Roșie la față și aproape fără suflare, ajunse la terasa exterioară 
de la etajul al cincilea și se uită pe furiș peste margine. Era o zi 
senină și terasa era plină de oameni. Păși pe terasă și porni 
hotărâtă spre piscină, fără să fie sigură dacă nu cumva îi 
observase cineva intrarea inedită. 

Bărbatul pe care-l văzuse în Harlem, agentul american, se afla 
pe marginea piscinei. Nu avea cum să intre fără a fi văzută. 
Dacă verificase deja terasa, apariţia ei bruscă l-ar fi făcut 
suspicios. Ar fi putut descoperi scara de incendiu. l-ar fi putut 
găsi hainele la gunoi. Singurul loc în care el n-ar fi avut cum să 


VP - 120 


intre era vestiarul femeilor, la care se putea ajunge și de la 
piscină, și de pe terasa exterioară. Elena își schimbă direcţia și 
se îndepărtă de agent. Impinse ușa și intră. 

In timp ce se îndrepta spre dulăpiorul ei, se trezi cu o mână 
pe umăr. 

Se întoarse surprinsă. Era Raisa. 

— Unde-ai fost? 

— La saună. 

Minciuna fu o scânteie de geniu în ale improvizării. Elena era 
roșie la față și transpirată. Raisa păru să analizeze explicaţia și 
Elena își dădu seama că ar fi chestionat-o mai mult pe Zoia dacă 
s-ar fi aflat ea în această situaţie. In loc de asta, Raisa dădu din 
cap, acceptând această variantă. Elena luă un prosop și se 
înfășură cu el. Raisa o întrebă: 

— Ai coborât din cameră în costum de baie? 

Elena clătină din cap că nu și își scoase hainele din dulap. 
Tocmai se pregătea să se schimbe când Raisa o opri. 

— Poţi să faci duș și să te schimbi în cameră. Hai mai repede, 
e târziu. 

Elena se enervă la gândul că i se vorbește ca unui copil și îi 
dispăru orice urmă de vinovăţie pe care ar fi putut s-o simtă din 
cauza acţiunilor ei secrete. 

leșind pe coridor, dădură nas în nas cu ofițerul american din 
poliţia secretă - bărbatul din Harlem. Avea ochii injectaţi, cu 
capilare roșii ca niște rădăcini de copac ieșindu-i din pupilele 
negre, și urme de transpiraţie pe cămașă. Elena se strădui să 
rămână calmă. Raisa îl întrebă în engleză: 

— Putem să vă ajutăm cu ceva? ` 

Yates o privi pe Elena, ignorând-o pe Raisa. Intinse mâna și o 
atinse pe Elena pe obraz, oprind o picătură de transpirație. O 
aduse aproape de ochi, ca și cum ar fi fost o probă. 

— Sunt ofiterul FBI Yates. O să vă supraveghez îndeaproape 
pe amândouă de acum încolo. 

Raisa se uită la Elena, apoi din nou la Yates. Acesta se dădu la 
o parte din calea lor. 

e 

Raisa rămase tăcută în lift. Când Elena încercă să vorbească, 
îi făcu un semn furios să nu spună nimic. Ajunse la etajul 
douăzeci, se grăbiră spre camera fetelor. Raisa vorbi numai 
după ce intrară și încuiară ușa. 


VP - 121 


— Dacă se întâmplă ceva, trebuie să-mi spui. Să nu mă minti. 

O luă pe Elena de braţ cu brutalitate. Elena era șocată. 

— Mă doare! 

— Ce se întâmplă? 

Li se alătură și Zoia. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Raisa continua să se uite la Elena. 

— Elena, ai să-mi spui chiar acum în ce te-ai băgat! 

Stânjenită sub privirea ei fixă, Elena se întoarse spre televizor. 
Pe ecran, o mașină dintr-un desen animat în culori strălucitoare 
tocmai zbura de pe un vârf de munte, explodând într-un șuvoi 
de steluțe albastre și galbene și roz. Răspunse în șoaptă: 

— În nimic, 

Raisa dădu drumul brațului fiicei sale, nevenindu-i să creadă, 
în sinea ei, ce avea să spună. 

— Nu te cred. 


VP - 122 


MOSCOVA 
NOVIE CERIOMUȘKI 


MAHALAUA LUI HRUȘCIOV 
APARTAMENTUL NR. 1312 
IN ACEEAȘI ZI 


Lev nu se aștepta să primească vreo veste de la membrii 
familiei lui pe durata călătoriei, ceea ce era valabil în cazul 
fiecărei familii care-și luase rămas-bun de la un fiu sau de lao 
fiică. Li se spusese că e mult prea complicat să se aranjeze o 
convorbire telefonică, exceptând o situaţie de urgență. 
Trecuseră două zile de când Lev văzuse, rămas pe aeroport 
între rămășițele ceremoniei de adio, cum avionul lor decolează 
spre New York. Când toţi ceilalți coborâseră de pe platformă, în 
timp ce aeronava dispărea în depărtări, Lev rămăsese acolo 
până când nu mai reușise s-o vadă. Familia lui avea să fie 
plecată pentru opt zile. Lui Lev i se părea o perioadă 
insuportabil de lungă. 

Valul de caniculă nu dădea niciun semn că s-ar potoli. Era 
aproape miezul nopţii și Lev stătea așezat la masa din 
bucătărie, îmbrăcat cu o vestă și o pereche de pantaloni scurți, 
cu un pahar de apă călduţă pe masă, cărțile înșirate în faţa lui, 
cu viaţa ca și întreruptă până când avea să i se întoarcă familia 
acasă. Cărţile de joc erau o metodă de a-i distrage gândurile, un 
anestezic care-i amorţea ușor nerăbdarea. Se concentră asupra 
jocului, adâncindu-se într-o stare meditativă din care nu rezulta 
niciun gând anume. Nopțile erau mai grele decât zilele. La 
serviciu reușea să se menţină ocupat, ajungând până și să 
curețe podelele fabricii, probabil singurul director care făcuse 
asta vreodată, în încercarea de a atinge extenuarea fizică, ca să 
reușească să doarmă. Acasă, strategia lui se limita la jocul de 
cărți până când simţea că e gata să adoarmă, până când nu-și 
mai putea ţine ochii deschiși. Noaptea trecută dormise la masă, 
îngrijorat că s-ar dezmetici dacă s-ar duce până în dormitor și și- 
ar irosi astfel șansa de a prinde măcar o oră de somn. În seara 
asta aștepta să vină din nou acel moment, clipa în care 
pleoapele aveau să-i devină grele și el ar fi putut să-și lase capul 


VP - 123 


pe masă, cu fața lipită de cărţile întoarse, ușurat că a mai trecut 
o zi. 

Tocmai când se pregătea să lase jos o carte, braţul îi îngheţă 
și strânse între degete doiarul de pică. Auzise pași pe coridor. 
Era aproape miezul nopţii, o oră puţin probabilă să se întoarcă 
acasă vreun vecin. Așteptă, urmărind sunetul pașilor. Se opriră 
în faţa ușii lui. Lăsă cartea jos, grăbindu-se spre ușă și 
deschizând-o înainte ca persoana să apuce măcar să bată. Era 
un agent îmbrăcat în uniforma KGB-ului, un tânăr cu fruntea udă 
de transpiraţie după cele treisprezece etaje urcate pe scări. Lev 
vorbi primul: 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Lev Demidov? 

— Exact. Ce s-a-ntâmplat? 

— Veniti cu mine! 

— Despre ce-i vorba? 

— Trebuie să veniți cu mine! 

— Are legătură cu familia mea? 

— Am ordine să vă aduc. Îmi pare rău. Nu știu mai mult de- 
atât. 

Avu nevoie să-și concentreze toată disciplina ca să nu-l apuce 
pe agent de umeri și să-l scuture pentru a scoate un răspuns de 
la el. Oricum, probabil că într-adevăr nu știa nimic. Stăpânindu- 
se, Lev se întoarse în apartament, grăbindu-se spre patul Elenei, 
și își strecură mâna sub saltea. Jurnalul dispăruse. 

În mașină, Lev își puse mâinile pe genunchi, rămânând tăcut 
pe tot drumul spre centrul orașului. Se gândea febril la tot ce s- 
ar fi putut întâmpla. Nu dădu nicio atenţie drumului, oprindu-se 
din formulatul de ipoteze abia când mașina se opri, în sfârșit. Se 
aflau în fața fostului lui loc de muncă, Lubianka, sediul KGB. 


VP - 124 


MANHATTAN 


HOTELUL GRAND METROPOLITAN 
44TH STREET 
IN ACEEAȘI ZI 


În timp ce elevii și studenţii luau prânzul la hotel, Raisa 
solicită o convorbire telefonică la Moscova, cu soţul ei, explicând 
că era singura ocazie de a vorbi cu el înainte de repetiţia 
generală. Abilitatea de a minţi era un talent pe care fusese silită 
să-l deprindă pe vremea când era o tânără care încerca să 
supraviețuiască regimului de teroare al lui Stalin, când se temea 
că orice respingere a unui bărbat care intra în vorbă cu ea pe 
stradă se putea transforma în acuzaţia de comportament 
antisovietic. De data aceasta susţinu că bătrânul tată al lui Lev 
era bolnav și că voia să se asigure că starea lui nu s-a înrăutățit. 
Nu întâmpină nicio rezistență din partea autorităţilor americane, 
care se dovediră mai mult decât fericite să facă aranjamentele 
necesare; în schimb, avu de îndurat presiuni din partea 
colegilor, mai exact, din partea lui Mihail Ivanov, care nu voia ca 
membrii grupului să telefoneze acasă. Raisa îi înlătură obiecțiile: 
era conducătoarea delegației, nu vreun student cuprins de dor 
de casă, iar o convorbire telefonică cu soțul ei nu era problema 
lui, mai ales că americanii nu se opuseseră. Firește, Raisa nu 
credea nici măcar pentru o clipă că va avea parte de o 
conversație privată: și americanii, și sovieticii aveau să asculte 
fiecare cuvânt. În aceste condiţii, dialogul trebuia să fie cifrat. 
Spre norocul ei, Lev avea să înţeleagă numai din simplul fapt că 
îl sunase că era ceva în neregulă și spera ca, exprimându-se cu 
mare atenţie, să-i poată comunica suficient încât el să-și poată 
forma o opinie. El avea să-și dea seama imediat dacă e cu 
adevărat vreo problemă sau dacă grijile ei sunt nefondate. 

Așteptă în camera ei de hotel, așezată pe marginea patului, 
holbându-se la telefonul de pe dulăpiorul din lateral. Dacă 
autoritățile de la Moscova aprobau convorbirea, Lev urma să fie 
transportat de la apartamentul lor până la telefon. Odată ajuns, 
avea să se facă legătura internaţională. Judecând atât poziţia 
americană, cât și pe cea sovietică, ea ghici că și unii, și alții abia 
așteptau să audă ce are de zis. Dacă făcea vreun comentariu cu 


VP - 125 


care sovieticii să nu fie de acord, convorbirea avea să se 
întrerupă brusc. 

Trecuse aproape o oră, elevii și studenţii aveau să termine în 
curând de mâncat - trebuia să înceapă repetiţia generală. Târziu 
îi trecu prin cap că nu mai vorbise niciodată cu Lev la telefon. 

Sună telefonul. Ea sări să răspundă. Auzi o voce spunând în 
rusă: 

— Avem legătura cu soțul dumneavoastră. Sunteţi gata 
pentru convorbire? 

— Da. 

Urmă o pauză, un clic - un sunet asemănător foșnetului unor 
hârtii. 

— Lev? 

Nu primi niciun răspuns. Așteptă. O cuprinse nerăbdarea. 

— Lev? 

— Raisa. 

Avea o voce distorsionată, aproape de nerecunoscut. Își 
apropie telefonul de ureche, de teamă să nu piardă vreun sunet. 
Se strădui să se abţină să nu-și reverse emoţiile: trebuia să aibă 
grijă și să nu uite minciunile pe care le spusese că să aranjeze 
convorbirea. 

— Ce face tatăl tău? Se simte mai bine? 

Urmă o pauză lungă pe care îi fu greu să o interpreteze ca 
fiind fie confuzia lui Lev, fie legătura telefonică. Într-un târziu, el 
îi răspunse: 

— Tata tot nu se simte bine. Dar starea lui nu s-a înrăutățit. 

Zâmbi: nu doar că Lev înţelesese că minciuna e un pretext, 
dar lăsase chestiunea deschisă în cazul în care ea trebuia să-l 
sune din nou. O întrebă, încercând să-și ascundă îngrijorarea: 

— Cum e excursia? 

Raisa fu nevoită să-i răspundă pe ocolite, expunându-și 
îngrijorările în treacăt: 

— Azi m-am întâlnit cu oficialitățile la Națiunile Unite, unde o 
să aibă loc primul concert, și nu m-au întrebat nimic în legătură 
cu planurile noastre. Înainte se implicau foarte activ. Azi au 
acceptat planul fără niciun comentariu. 

Urmă o nouă pauză. Raisa aşteptă, întrebându-se ce 
interpretare va da el acestei chestiuni. Într-un târziu, el o 
întrebă: 

— Fără niciun comentariu? 


VP - 126 


Avea aceeași reacție ca și ea. Era neobișnuit din partea 
oficialilor sovietici să nu-și impună autoritatea asupra planurilor, 
să nu se amestece. 

— Niciunul. 

— Bănuiesc că ești... mulțumită? 

— Surprinsă. 

Raisa nu știa cât timp mai are la dispoziţie. Era vital să aducă 
vorba de al doilea aspect care o tulbura. 

— Lev, fetele sunt neliniștite. Mai ales Elena. 

— Elena? 

— Parcă n-ar fi ea Însăși. Petrece foarte mult timp de una 
singură. 

— Ai vorbit cu ea? 

— Zice că n-are nimic. 

Telefonul scoase o pocnitură în urechea Raisei, amintindu-i de 
fragilitatea legăturii, care se putea întrerupe în orice clipă. 
Simţind deodată că-și iese din minţi, scăpă porumbelul pe gură: 

— Lev, n-o cred. Ce să fac? 

Pauza fu atât de lungă, încât ea fu convinsă că legătura 
fusese întreruptă. 

Spuse: 

— Lev? Lev! 

Vocea lui Lev răsună ferm: 

— Să n-o lași să ia parte la concert, m-auzi, Raisa? Să n-o 
lași... 

Se auzi un clic, apoi un pârâit din telefon. Legătura se 
întrerupsese. 


VP - 127 


MOSCOVA 
PIAȚA LUBIANKA 


LUBIANKA - SEDIUL POLIȚIEI SECRETE 
IN ACEEAȘI ZI 


Lev repetă numele Raisei, ridicând vocea de fiecare dată. 
Telefonul era mort. Legătura fusese întreruptă. 

Se deschise ușa biroului. Fusese lăsat singur în timpul 
convorbirii, absurdă iluzie de intimitate și un șiretlic extrem de 
cinic, fără îndoială, în speranţa că avea să lase garda jos. Era 
pur și simplu ridicol să-ţi închipui că discuţia nu fusese 
înregistrată și verificată. În birou intră o femeie care îi spuse: 

— Îmi pare rău, tovarășe Lev Demidov, legătura s-a întrerupt. 

Femeia părea a fi o secretară. Nu purta uniformă. El îi spuse: 

— N-am putea să o prindem din nou pe sotia mea? 

Femeia strânse din buze, adunându-le într-o încercare 
nereușită de zâmbet compătimitor. 

— Poate reusiti să mai vorbiti și mâine. 

— De ce nu puteți să-mi faceți legătura acum? 

— Mâine. 

Tonul ei condescendent, care sugera că ea e rezonabilă și el 
nu, îl înfurie pe Lev. 

— De ce nu acum? 

— Îmi pare rău, nu se poate. 

Scuzele femeii erau seci și nesincere. Lev încă strângea 
receptorul în mână, ţinându-l ridicat înspre femeie de parcă ar fi 
așteptat ca ea să-l readucă la viaţă. 

— Trebuie să vorbesc cu soția mea. 

— A plecat deja la repetiţia generală. O să vorbiti mâine. 

Minciuna spori neliniștea lui Lev. Dacă avea autoritatea să-l 
mintă, înseamnă că era totuși agentă. Clătină din cap. 

— N-a plecat nicăieri. Face exact ceea ce fac și eu acum, ține 
telefonul în mână, cerând să vorbească cu mine. 

— Dacă doriți să-i lăsați un mesaj, pot încerca să aranjez să îl 
primească diseară. 

— Vă rog frumos să ne faceți legătura. 

Agenta clătină din cap. 

— Îmi pare rău. 


VP - 128 


Lev refuză să lase telefonul din mână. 

— Lăsaţi-mă să vorbesc cu altcineva. 

— Cu cine doriți să vorbiti? 

— Cu șeful. 

— Care șef? 

— Ala care se ocupă de orice s-o fi întâmplând la New York. 

— Soția dumneavoastră se ocupă de excursia de la New York. 
Si acum a plecat la repetiţia generală. Puteţi discuta cu ea 
mâine să aflați cum a fost. 

Lev și-i imagină pe agenţii din birourile din apropiere: agenţi 
care îi ascultaseră convorbirea și care ascultau și conversaţia de 
acum. Își imagină ce discutau între ei. Stabiliseră un aspect de 
maximă importanţă: el nu știa ce se întâmplă la New York și nici 
nevastă-sa nu știa. Nu avea nicio șansă să mai primească 
permisiunea de a vorbi cu Raisa înainte de întoarcerea ei acasă, 
oricâte scene ar fi făcut, oricât de insistent le-ar fi cerut-o. 
Trebuia să se descurce singură. 


VP - 129 


MANHATTAN 


HOTELUL GRAND METROPOLITAN 
_44™ STREET 
ÎN ACEEAȘI ZI 


Raisa continua să ţină receptorul în mână, cerându-i lui Mihail 
Ivanov să-i facă din nou legătura cu Lev. Mihail clătină din cap 
de parcă ar fi controlat el personal legătura telefonică. Aerele lui 
de autoritate o călcau pe nervi. Pe un ton rezonabil și măsurat, 
el îi spuse: 

— Repetiția generală începe în mai puțin de o oră. Tinerii au 
terminat de mâncat. Trebuie să mergem. Vă purtați irațional. 
Sunteti aici ca să vă asiguraţi de buna desfășurare a acestui 
concert. Aceasta este prioritatea dumneavoastră. 

Pe Raisa o luă prin surprindere intensitatea urii pe care o avea 
faţă de omul acela. 

— Nu cred că un minut va conta atât de mult. 

— Dacă nu erati sigură că sunteți în stare să vă îndepliniți 
sarcinile fără sotul dumneavoastră, poate că era mai bine să-l fi 
lăsat pe el să vină. Este profund dezamăgitor să vă văd atât de 
incapabilă. 

Era un atac viclean: orice altă solicitare de a vorbi cu Lev ar fi 
o confirmare umilitoare a acuzaţiei că este slabă. Nu-i vor 
permite o a doua conversaţie. N-avea de gând să se roage de ei. 

Raisa așeză telefonul în furcă și rămase lângă bufet, 
analizând în gând sfatul lui Lev. 

— Unde-i fata mea? 

— După cum v-am spus, elevii și studenții au terminat masa. 
Sunt în camerele lor. Așteaptă să se adune la autocar. Stăm cu 
toții după dumneavoastră. 

Raisa observă că nu o întrebase care fată: știa exact că era 
vorba de Elena. De unde știa? Ascultase convorbirea sau poate 
că era și el implicat, dar implicat în ce? 

Fără a mai adăuga nimic, ieși din cameră trecând pe lângă 
Ivanov, pe deplin conștientă că el avea să se ia după ea. 

— Raisa Demidova! 

Ea ajunse în capătul coridorului și ciocăni la ușa Elenei. Ivanov 
alerga să o prindă din urmă. 


VP - 130 


— Ce aveți de gând să faceți? 

Elena deschise ușa. Raisa intră și se întoarse spre Ivanov. 

— Urcati elevii în autocar. Ajung în câteva minute. Familia 
mea nu-i problema dumitale! 

Nu așteptă niciun răspuns și-i trânti ușa-n nas. Zoia și Elena 
stăteau una lângă alta, îmbrăcate în hainele pe care urmau să le 
poarte seara, gata de plecare la repetiţia generală. Raisa spuse: 

— Elena, vreau să rămâi aici. Dacă totul merge bine, poti să 
participi la concertul de mâine. 

După o pauză de o fracțiune de secundă, uluită de veștile 
primite, Elena sări în sus, roșie de indignare. 

— Ce vrei să spui? Cum adică nu pot să particip la concert? 

— Așa am hotărât eu. Nu mai am nimic de adăugat. 

Elena se înroși și mai tare. Ochii îi luceau în lacrimi. 

— Am zburat tocmai de la Moscova să mi se spună că trebuie 
să rămân în cameră! 

— E ceva-n neregulă. 

— Ce e-n neregulă? 

— Nu ştiu. Dar am vorbit cu Lev și e şi el de acord... 

Raisa regretă îndată că menţionase numele lui Lev. Elena sări 
în sus la ideea că el era în spatele acestei interdicții. 

— Lev! A fost încă de la început împotriva acestei călătorii. Ce 
ti-a mai spus? E paranoic. Vede intrigi și înșelăciune și trădare 
peste tot. E bolnav. Pe bune, e bolnav până în adâncul 
sufletului. Nu se întâmplă nimic rău. Pe cuvântul meu. Nu e 
cazul să mă tii încuiată în cameră numai pentru că un fost agent 
înăcrit a uitat că nu totul pe lume e diform și sinistru. 

Elena se referise la Lev ca fiind un fost agent secret, nu tatăl 
ei. Raisa subminase relația lui Lev cu fetele sale. Elena începu 
să plângă. 

— Sunt singura elevă încuiată în cameră? Fără niciun motiv? 
În timp ce toti ceilalți cântă? O să rămân aici? Mama mea 
adevărată nu s-ar fi purtat niciodată așa. O mamă adevărată ar 
înțelege umilința... 

Zoia întinse mâna, atingând-o pe sora ei pe braţ, într-o 
inversare a rolurilor lor obișnuite, încercând să-i domolească 
furia. 

— Elena... 

Elena își smulse brațul de sub mâna ei, uitându-se fix la Raisa. 


VP - 131 


— Nu, n-o să-mi spuneți voi ce să simt! N-o să-mi spuneți voi 
cum să mă port! Nu mai sunt un copil! Poţi să-mi interzici să vin 
la concert. Stă în puterea ta. Dacă faci asta, n-am să-l iert 
niciodată pe Lev! 


VP - 132 


ÎN ACEEASI ZI 


Yates se chinuia să înţeleagă puternicul accent rusesc al 
traducătoarei. Trăia în ţara asta de patruzeci de ani, lucra ca 
profesor de lingvistică la o universitate din Ivy League, și totuși 
nu era în stare să vorbească englezește corect. O întrebă: 

— A cedat mama? 

— Fata va merge la concert. I s-a permis să ia parte. 

— A zis fata ceva de vreun plan? A mai zis ceva? 

— A negat că se pune la cale ceva îngrozitor. 

— Sunteti sigură? 

— Sunt sigură. 

— N-a adus vorba de niciun complot? 

— Vorbesc limba rusă de când mă știu. 

Traducătoarei nu-i plăcea de el și nu se sfia să i-o arate, 
privindu-l pe deasupra ramelor groase ale ochelarilor de parcă 
Yates nu era demn nici de disprețul ei. Fusese singurul expert 
lingvist care refuzase iniţial să ajute în cadrul operaţiunii, 
susținând că e profesor universitar, nu spion. 

— Vorbiti rusa de când vă știți? E ceva timp: poate că mai 
aveți încă sentimente față de țara dumneavoastră? Sentimente 
de nostalgie care să vă facă să omiteţi vreun amănunt? 

Faţa femeii se strânse de furie. 

— Puneti pe cineva să verifice transcrierea, pe cineva în care 
aveți incredere, dacă există o asemenea persoană. 

Yates își afundă mâinile în buzunare. 

— Ce-ar fi să-mi răspundeți pur și simplu la întrebări? 
Momentan, nu mă interesează persoana dumneavoastră. Mă 
interesează ce s-a discutat în familia aia. L-a pomenit cineva pe 
Jesse Austin? 

— Nu. 

Yates se adresă întregii încăperi, strângând în mână 
transcrierea grăbită a conversației telefonice pe care Raisa o 
purtase cu Lev. 

— Rusoaica e mai bună de detectiv decât voi toți. Stie că se- 
ntâmplă ceva. Simte până-n adâncul fiinţei ei. Sunt de-acorăd cu 
ea. Vreau să vă faceți meseria! 


VP - 133 


Luă dosarul pe care-l aveau cu privire la Raisa Demidova și 
fiicele ei. Nu conţinea decât informaţii oficiale oferite de către 
autoritățile sovietice, date personale, cum ar fi greutatea sau 
notele de la facultate. Il aruncă. 

Un alt ofiţer strigă la el: 

— Studenții se urcă-n autocar. Vreti să mergeti cu ei? 

Yates se gândi o clipă. 

— Pune-i pe agenții noștri să mențină contactul cu familia aia. 
Vreau să le supravegheze fiecare pas de la autocar până la 
clădirea Națiunilor Unite. Să nu le scăpați din ochi nicio secundă! 

In timp ce agenţii își făceau de lucru cu deplasarea studenţilor 
spre autocar, Yates se plimba pe culoarul dintre birourile 
traducătorilor, frustrat că nu putea nici măcar să ofere un 
răspuns aproximativ la întrebarea de ce sunt sovieticii atât de 
interesați să-l facă pe Austin să asiste la concert. O trimiseseră 
pe fată, riscaseră s-o scoată din hotel. Prezenţa lui Jesse Austin 
n-ar fi fost menţionată nici măcar în treacăt la știri. Strigă: 

— Vreau să știu dacă am avut vreo acțiune de orice fel în 
Harlem în ultimul timp! 

Un agent de teren se apropie de el. 

— O echipă care urmărește un presupus spion sovietic a 
raportat că acesta s-a aflat în Harlem azi-dimineaţă. În mod 
normal, reușește să ne tragă clapa și să dispară la metrou. Azi 
nu, au reușit să-l urmărească. 

— Și unde s-a dus? 

— Pe West 145" Street. 

— Și cine e? 

— Se numește Osip Feinstein. 


VP - 134 


MANHATTAN 


GLOBAL TRAVEL COMPANY 
BROADWAY 926 
ÎN ACEEAȘI ZI 


Osip Feinstein developa într-o cămăruţă din spatele biroului 
fotografiile pe care i le făcuse lui Jesse Austin dominând-o cu 
înălțimea sa pe tânăra rusoaică, cu așternuturile mototolite pe 
fundal care păreau să păstreze urmele actului lor sexual. Ar fi 
fost mai bine dacă ar fi ţinut-o Jesse pe ea de mână, și nu 
invers. Chiar și așa, implicaţiile sordide erau tulburătoare. Soţia 
lui Austin nu se vedea în fotografie - nu fusese prinsă în cadru. 
Nimeni nu avea de unde să știe că patul fusese nefăcut dinainte 
de sosirea fetei. Cei care aveau să-i judece nu aveau să-și 
piardă vremea cu analizele, cel mai probabil: reacţia imediată 
avea să fie indignarea. Rolul ticălosului și al victimei erau 
evidente. Cu toate că întâlnirea fusese absolut inocentă, 
fotografia făcută sugera vinovăţie și compromis moral - o tânără 
albă, fragilă, exploatată, luându-și un jalnic rămas-bun după o 
escapadă sordidă cu un negru bătrân și libidinos. 

Osip lăsă rușinat capul în jos, holbându-se la mâinile lui ridate 
care strângeau fotografia. Observă cu deosebit interes că mai 
era în stare să simtă rușine. Nu era complet mort pe dinăuntru, 
amortit de opiu, dar nu complet indiferent la defectele sale. Nu 
asta era viaţa pe care o căutase când venise în America, să-i 
însceneze una ca asta unui om pe care-l admira, unui om atât 
de integru. 

Pe vremuri Osip fusese și el un om integru. Cu toate că acum 
era spion, adevărul e că nu iubise niciodată Uniunea Sovietică și 
că iubea din suflet ţara pe care o trăda. Se împăcase cu această 
contradicţie, într-o oarecare măsură, fumând opiu - ceea ce era 
de mare ajutor - și gândind logic - ceea ce era oarecum de 
ajutor. 

Când ajunsese la New York, în tinereţe, era convins că avea 
succesul în el. Avusese succes, într-adevăr, dar nu de felul la 
care se gândise el. La cincizeci și nouă de ani, Osip ajunsese 
unul dintre spionii cei mai vechi ai Uniunii Sovietice care să mai 


VP-135 


lucreze încă în „principalul adversar”, porecla spionilor pentru 
Statele Unite ale Americii. 

În tinereţe, cu patruzeci de ani în urmă, Osip era un tânăr 
ucrainean ambițios de nouăsprezece ani, student la 
Universitatea din Kiev, care își dorea o carieră academică. 
Simţind gheara  prejudecăţii intrând în cariera lui abia 
îmbobocită - ușa camerei distrusă, cu steaua lui David scrijelită 
pe ea, disprețul profesorilor -, începu să înțeleagă că nu va 
primi niciodată o catedră. Așezat pe scaun în camera lui 
îngheţată, cu ochii la strada acoperită de zăpadă, nu-și mai 
imagina un viitor în Kiev pentru el. Neavând o familie apropiată 
care să-l ţină legat de oraș, luă hotărârea să plece, motivată nu 
atât de teamă, cât de voința de a-și folosi potenţialul. Iniţial 
dorise să se ducă în Franţa. Totuși, plecarea din Kiev semăna cu 
azvârlirea de pe o stâncă direct în ocean, în bătaia valurilor, fără 
a mai avea control asupra direcţiei sale. În cele din urmă, 
eșuase pe malurile consulatului american de la Riga, în Letonia, 
unde rămăsese timp de două zile într-un adăpost pentru 
imigranţi, suferind rușinea de a fi examinat și dezinfectat. Își 
lăsase întreaga avere la Sovtorgflot$, o societate specializată în 
servicii de transport pentru emigranți. 

Ținând în mână strâns documentele de călătorie și certificatul 
medical, se îmbarcase la șase luni de când luase hotărârea să 
plece din ţară. Pentru prima oară putea din nou să-și imagineze 
viitorul: acest viitor era la New York. 

Ajunse în 1934 - cea mai proastă perioadă din istoria recentă 
să-ţi cauţi ceva de lucru. Ca să fie și mai rău, nu se pricepea 
decât la chestiuni de natură intelectuală. Dar, chiar și așa, nu-și 
finalizase studiile, ceea ce însemna că singura muncă pe care 
putea s-o facă era cea necalificată, dar îi lipsea forța fizică 
necesară să concureze cu imensa și disperata forță de muncă 
neangajată. De la fereastra cămăruţei lui nenorocite, pe care o 
împărțea cu alţi cinci bărbaţi, se uita la Sindicatul Șomerilor, 
care mărșăluia pe străzi, șiruri lente de muncitori șomeri care 
ocupau toată partea de sud a Broadway-ului. Duse o existenţă 
mizerabilă și disperată vreme de câţiva ani, trăind de pe o zi pe 
alta, până când avu norocul de a da peste niște activiști 
comuniști care încercau să-i trezească la realitate pe șomeri. 
Instinctele lui de supravieţuire reapărură și, simțind o ocazie, îi 


ê Companie de navigaţie sovietică. 
VP - 136 


abordă și le spuse povestea lui. Din moment ce era evreu și 
fluent în rusă, aceștia presupuseră că avea înclinații spre 
comunism. Îi minţise cu privire la motivele pentru care părăsise 
Uniunea Sovietică, explicând că venise în SUA în timpul Marii 
Crize convins că societatea capitalistă este în declin și dorindu-și 
să pună la cale o revoluţie. Familiarizat cu jargonul, cu 
sloganurile, cu aforismele și cu teoria, își impresionă auditoriul. 
Chiar dacă membrii Partidului Comunist din SUA nu o știau pe 
atunci, se aflau la apogeul carierei lor politice. Candidatul lor la 
președinție, William Foster, și vicepreședintele lui de culoare, 
James Ford, adunaseră peste o sută de mii de voturi la alegerile 
din 1932 - susținând că sunt linia întâi a schimbării: progresiști 
din punct de vedere social și oferind o alternativă radicală la 
sistemul capitalist corupt care făcuse muncitori să se arunce pe 
fereastra biroului și familii întregi să trăiască în colibe înjghebate 
în Central Park. 

Aproape toţi cei implicați în CPUSA sperau ca Marea Criză să 
reprezinte începutul sfârșitului pentru capitalism; aproape, 
exceptându-l pe cel mai recent membru recrutat, Osip. ` 

Osip era flămând, bolnav și șomer. Nu-i păsa de partid. Il 
interesa că aveau bani. Puteau să-l plătească - CPUSA primea 
ilegal fonduri substanțiale din Uniunea Sovietică, transferate 
printr-un sistem de trimitere a banilor în plicuri. Puteau să-i dea 
de mâncare și să-l îmbrace. Mânca bine pentru prima oară de 
când ajunsese la New York, fără a-și calcula fiecare îmbucătură. 
Îi reveniră forțele. După câteva luni de împărțit fluturași și alte 
servicii minore aduse partidului, hotărâseră ca el să înfiinţeze o 
afacere legală, numită Global Travel Company, care să vândă 
pachete turistice pentru Europa de Est și Uniunea Sovietică. Sub 
această acoperire, Osip era însărcinat să importe din Uniunea 
Sovietică potenţiali spioni, profesori universitari și oameni de 
știință care să se infiltreze în operaţiuni științifice și militare 
importante din Statele Unite. Autorităţile americane aveau să-i 
primească, pentru că erau persoane mult prea inteligente ca să 
nu le ia în seamă. De atunci, se ocupa de această agenție de 
turism, care pierdea mii și mii de dolari. 

Suna clopoțelul de la intrare. Avea un client. Nu veneau decât 
foarte puţini clienţi adevărați - rareori mai mult de patru sau 
cinci pe săptămână. Osip se șterse pe mâini și intră în magazin, 
studiindu-și clientul, un bărbat la vreo patruzeci de ani. Avea un 


VP - 137 


costum boţit, cu croială modestă, și niște pantofi ieftini și 
zgâriaţi, dar își purta hainele cu o mândrie și o bravadă care 
ascundeau multe dintre defectele acestora. Era agent FBI, iar 
Osip era sigur că este bărbatul pe care-l văzuse în faţa blocului 
lui Jesse Austin. Frunzărind una dintre broșuri, agentul nu-l 
văzuse încă. Osip spuse: 

— Pot să vă ajut cu ceva? 

Agentul se întoarse, răspunzând cu politeţe prefăcută: 

— Mă întrebam cât costă un bilet dus până în Uniunea 
Sovietică. La clasa întâi, bineînțeles, vreau să văd comunismul 
numai dacă pot să călătoresc în lux. 

Trecu la modul lui de vorbire obișnuit. 

— Nu așa merge în afaceri ca asta, oameni cu o grămadă de 
bani care plătesc să-i vadă pe ăia care n-au? 

— Ideea e ca excursionistul să aibă experiența unui mod de 
viață diferit. Ce înțelege din societatea respectivă e strict 
problema lui. Noi ne ocupăm numai de aranjamentele călătoriei. 

Osip îi întinse mâna. 

— Numele meu este Osip Feinstein. Sunt patronul agentiei. 

— Agent Yates. 

Yates își scoase legitimația, dar nu-i dădu mâna lui Osip. Se 
așeză pe un scaun, tolănindu-se de parcă ar fi fost la el acasă, în 
fața televizorului. Își aprinse o ţigară, trase în piept, exhală 
fumul și nu mai adăugă nimic. Osip rămase în picioare, 
așteptând. 

— Înţeleg că nu vă aflaţi aici pentru excursie. 

— Corect. 

— Cu ce pot să vă ajut? 

— Dumneavoastră să-mi spuneți. 

— Ce să vă spun? 

— Domnule Feinstein, uite ce e, putem să ne jucăm așa toată 
ziua. Ce-ar fi să pun cărțile pe masă? Vă aflați sub supraveghere 
de ani de zile. Știm că sunteţi comunist. Sunteţi considerat un 
tip grijuliu și un agent de teren șmecher. Și totuși, astăzi 
oamenii mei au reușit să vă urmărească până în Harlem. Ati 
intrat într-un bloc în apropiere de blocul unui individ pe nume 
Jesse Austin. Ati ieșit după câteva ore și v-ati întors la birou cu 
un aparat de fotografiat atârnat de braț. Am văzut totul. Asta 
mă frământă. Nu-i stilul dumneavoastră să fiti așa de neatent. 
Dacă mă-nșel, dacă v-am jignit cu ceva, e-n ordine, o să plec 


VP - 138 


îndată, cerându-mi scuze că v-am răpit atâta timp. Sunt convins 
că sunteți extrem de ocupat să vindeti excursii din astea. 

Yates se ridică în picioare, îndreptându-se spre ușă. Osip îl 
strigă: 

— Asteptati! 

N-ar fi vrut să sune atât de jalnic. Yates se întoarse încet, cu 
un zâmbet toxic pe față. 

Osip încercă să-și dea seama rapid cu ce fel de om are de-a 
face. Sperase să vină un om de afaceri, dar agentul ăsta era mai 
degrabă mânat de sentimente și furios. 

— Sunteţi homosexual, domnule Feinstein? Din experiența 
mea, majoritatea comuniștilor sunt ori homosexuali, ori negri, 
ori evrei. Știu că sunteți evreu. Văd că nu sunteți negru. Dar la 
ghicit homosexuali nu mă pricep. Sigur, or mai fi și altfel de 
comuniști, dar ăștia care nu se jenează să se ridice și să spună 
„sunt mândru că sunt comunist” sunt totdeauna homosexuali, 
negri sau evrei. 

Yates supse ţigara și exhală fumul, suflându-l spre pieptul lui 
Osip. 

— V-am urmărit cariera cu mare interes, domnule Feinstein. 
Stim de ani de zile că agenția de turism e o acoperire. Ne 
credeati proști? Spionii ăia pe care i-ati trimis? l-am lăsat să 
intre. De ce? Pentru că eram siguri că, imediat ce pun piciorul în 
tara asta și ajung să locuiască într-o casă frumoasă și să 
conducă o mașină bună și să mănânce mâncare de calitate, o să 
uite de gaura aia comunistă îngrozitoare pe care au lăsat-o-n 
urmă. Că o să ne devină nouă loiali, pentru că viața noastră e 
mai bună ca a voastră. Și știi ceva? Am avut dreptate. Ati 
aranjat pentru câți, poate trei sute de oameni să vină încoace cu 
familia? 

Numărul exact era trei sute douăzeci și cinci. Yates surâse 
batjocoritor. 

— Câţi dintre ei v-au dat vreodată vreo informație 
confidențială? Câţi v-au dat măcar o fărâmă de informație sau o 
singură schiță? 

În ciuda îndoielilor pe care le avea cu privire la Yates, nu 
exista cale de întoarcere. Osip era nevoit să-și urmeze planul. 

— Domnule agent Yates, am fugit din Uniunea Sovietică 
pentru că mă temeam pentru viața mea. Nu am niciun pic de 
dragoste pentru regimul ăla. Am început să lucrez ca spion 


VP - 139 


pentru Uniunea Sovietică numai pentru că n-am găsit nimic 
altceva de lucru la New York. Eram flămând. Era pe vremea 
crizei. CPUSA aveau bani. Eu n-aveam un șfanț. Asta-i adevărul. 
După ce m-am alăturat lor, n-am mai avut ce să fac. Aveam 
carnet de comunist, trebuia să mă port ca un comunist. Bărbații 
și femeile pentru care am obținut vize n-au fost niciodată 
potențiali spioni. Erau oameni aflați în primejdie, oameni de 
știință și ingineri. Se temeau pentru viața lor și pentru vietile 
copiilor lor. Nu m-am așteptat vreodată să-mi ofere vreo fărâmă 
de informație, cum spuneți dumneavoastră. Am folosit resursele 
sovietice ca să-i pun la adăpost sub pretextul infiltrării lor în 
universitățile și fabricile americane sau chiar în armată. Asta-i 
adevărul. Succesul meu nu se măsoară în câți spioni am creat, 
ci în câte vieți am salvat. 

Yates își stinse ţigara în scrumieră. 

— Interesantă poveste, domnule Feinstein. Vă face să păreți 
un adevărat erou american, asta-ncercați să-mi spuneţi? Ar 
trebui să vă felicit? 

— Domnule agent Yates, nu mai vreau să lucrez ca agent 
sovietic. Vreau să lucrez pentru guvernul american. Imi pun 
viața în mare primejdie cu această declarație, așa că n-ar trebui 
să vă îndoiți de cuvântul meu. 

Yates se dădu mai aproape de Feinstein. 

— Vreti să lucrati pentru guvernul Statelor Unite? 

— Domnule agent Yates, vă rog să veniți cu mine. Pot să vă 
dovedesc sinceritatea mea. 

Osip îl conduse în camera obscură de ocazie, arătându-i 
fotografiile cu Jesse Austin. Abia atunci observă că Yates își 
scosese arma, temându-se să nu cadă într-o cursă. Ținând 
pistolul într-o parte, Yates îl întrebă: 

— De ce-ati făcut fotografiile astea? 

— Fac parte dintr-un plan pus la cale de un departament 
sovietic care se numește Serviciul A. Autoritățile sovietice au de 
gând să exploateze concertele astea în scopuri proprii. l-au 
cerut lui Jesse Austin să ţină un discurs în față la ONU diseară. 

— Incearcă de luni de zile să-l convingă să vină la concert. Și 
ce dacă? 

— A refuzat toate invitațiile, așa că au trimis o fată, o 
rusoaică, admiratoare de-a lui Jesse Austin. Vor ca el să 
vorbească mulțimii. Presa din toată lumea o să fie de față. 


VP - 140 


— Presa din toată lumea o să fie în sală, nu pe trotuar. Vreti 
să-mi spuneți că planul lor e să convingă un cântăreț expirat să 
zbiere despre frații lui comuniști în fața unei gloate de pe 
trotuar? N-are decât! Mi se fâlfăie. 

Yates pufni în râs, clătinând din cap. 

— Feinstein, pe bune că de asta m-ai chemat? 

— Domnule agent Yates, Jesse Austin o să fie mai celebru ca 
niciodată după seara de azi, mai celebru decât vă puteți 
închipui. 

Yates se opri din râs. 

— Spune-mi tot ce știi. 


VP - 141 


BRADHURST 


HARLEM 
WEST 145™ STREET 
IN ACEEAȘI ZI 


Noaptea era la fel de cald ca ziua. Zidurile din cărămidă roșie 
încinse de strălucirea soarelui trimiteau înapoi căldura, 
fierbându-i înăbușit pe locatari. Cam o oră înainte și după răsărit 
aveau un răgaz, când cărămizile erau reci, iar soarele nu 
strălucea încă: era singura perioadă umană a zilei. Jesse stătea 
sprijinit de pervaz, fără a aștepta să bată vreo boare de vânt. 
Afară nu se mai auzeau copiii jucându-se cu mingea sau 
elasticul. Terminându-și de vândut scoicile, vânzătorul împingea 
căruciorul, cu roţile lui ruginite, ca suferinde de artrită, pocnind 
în depărtare. Cerșetorii, care se așezaseră lângă el în speranța 
să prindă ceva mărunţiș, plecau și ei, împrăștiindu-se în toate 
direcţiile, căutând un loc să doarmă sau noi locuri de cerșit. 
Jucătorii de cărți își scoaseră jocul direct pe trotuar, pe măsuţe 
pliante subţirele. Cei care dormiseră toată ziua se trezeau la 
viaţă odată cu venirea nopţii. Erau droguri și băutură și râsete - 
partea mai ușoară a nopţii, prima băutură, prima ţigară, și era 
mereu plăcut. Mai târziu aveau să înceapă bătăile, certurile și 
tipetele, femeile plângând și bărbaţii plângând și ei. 

Jesse privea cum strada se afundă în beznă în timp ce 
dispăreau ultimele raze de soare. Asta era acum distracţia lui, 
pentru că nu mai aveau televizor, îl vânduseră cu ani în urmă. 
Nu le lipsea. Nu voiau să vadă programele care se difuzau 
acum, muzica de acum, suspicioși din cauza puterii care 
controla televiziunea, puterea care fusese în stare să-i interzică 
într-o clipită apariţiile. Jesse se întreba câţi bărbaţi și femei ar fi 
cunoscut și admirat dacă statui dezaprobator nu le-ar fi înăbușit 
cariera. Câţi artiști, muzicieni, scriitori, pictori se pierduseră oare 
din cauza fricii? Își dorea să poată aduna laolaltă toate aceste 
suflete pierdute, să-i adune în jurul mesei lui, să le toarne un 
pahar, să le afle poveștile, să le asculte necazurile și să se 
bucure de talentul lor. 

Anna era îmbrăcată să plece la serviciu. Lucra în tura de 
noapte la un restaurant non-stop. De la nouă seara la nouă 


VP - 142 


dimineaţa era o tură la care nu se înghesuiau nici chelnerițele 
mai tinere. Anna susținea că îi convine, spunând că bețivii 
nocturni dau mereu bacșișuri mai bune decât cei care iau masa 
în timpul zilei și nu trimit niciodată mâncarea înapoi la 
bucătărie. Stătea lângă ușă, gata de plecare. Jesse se îndepărtă 
de pervaz și o luă de mâini. Ea îl întrebă: 

— Te-ai hotărât? 

— Nu ştiu. Chiar nu știu. Să stau pe trotuar în fața Natiunilor 
Unite și să tin o cuvântare? Nu-s orgolios, Anna, dar nu-i chiar o 
invitație să cânt la Madison Square Garden. Nu-i ce-am avut eu 
în minte pentru noi. Nici nu știu ce să cred despre asta. 

— Jesse, nu pot să-mi iau liber în noaptea asta, nu așa din 
scurt, trebuie să mă duc la lucru. 

— Nu ştiu nici eu dacă mă duc, deci n-are rost să stai să 
aștepți. 

Ea se simţi stânjenită. 

— Nu vreau să crezi că am ceva împotrivă, dacă te hotărăști 
să mergi. 

— Stiu. 

— Nu ți-aș cere niciodată să renunti la ceva în care crezi dacă 
tu consideri că trebuie s-o faci. 

— Anna, ce s-a-ntâmplat? 

Ea părea gata să plângă. Nu dură decât o clipă, un freamăt de 
emoție care-i trecu peste chip, apoi își reveni. Anna nu plângea 
niciodată. 

— O să întârzii, atâta tot. 

— Atunci nu-ti mai pierde vremea făcându-ți griji din cauza 
mea. 

Anna îl sărută pe obraz, dar, în loc să se desprindă, rămase cu 
faţa aproape de a lui, șoptindu-i: 

— Te iubesc. 

Cele două cuvinte erau mai mult decât putea el să îndure în 
momentul ăsta. Jesse se uită în jos, la podea, și bolborosi: 

— Anna, Îmi pare rău. Pentru toate necazurile, pentru toate... 

Ea zâmbi. 

— Jesse Austin, să nu-ți ceri niciodată iertare de la mine, nu 
pentru ce-au făcut ei, nu pentru ceva ce n-a fost niciodată vina 
ta. 

Îl sărută din nou. 

— Spune-mi doar că mă iubesti. 


VP - 143 


— Uneori „te iubesc” nu pare îndeajuns. 

— E tot ce mi-am dorit dintotdeauna. 

Se îndepărtă de el, îndreptându-și hainele, deschise ușa și se 
grăbi în jos, pe scări, fără a privi înapoi și fără a închide ușa în 
urma ei. 

jesse aşteptă lângă fereastră. Anna apăru în stradă, 
strecurându-se printre jucătorii de cărţi pe drumul spre 
restaurant. Când aproape că dispăruse din raza lui vizuală, se 
întoarse și-i făcu cu mâna. Îi făcu și el semn, dar, până să lase 
mâna în jos, ea dispăruse deja. 

Era timpul să ia o decizie. Se uită la ceas. Mai era numai o oră 
până când trebuia să ia cuvântul în fața unor demonstranți 
necunoscuţi. Nu știa nici măcar pentru ce protestau. Existau 
toate șansele ca ei să nu-l recunoască și să fie nevoit să se 
chinuiască să se facă auzit. Concertul începea la ora nouă. Din 
câte spunea tânăra rusoaică, nu avea să dureze decât șaptezeci 
de minute. Jesse atinse cadranul frumosului său ceas, cumpărat 
în vremuri mai bune. În timp ce se gândea dacă să accepte sau 
nu invitaţia, în mintea lui se strecură amintirea altui ceas, unul 
pe care nu-l purtase niciodată. Îl primise chiar la începuturile 
carierei sale, chiar în timpul primului turneu național. 
Responsabilul sălii fusese atât de mulțumit de succesul 
neașteptat al spectacolelor, trei concerte cu casa închisă în 
orașul Monroe, Louisiana, încât îi oferise lui Jesse o cutie 
frumoasă cu un ceas frumos lucrat, cu o curea de piele și cu 
inscripţia FABRICAT ÎN MONROE gravată pe spate. Nu-și amintea 
prea bine ceasul, dar pe responsabil, da. Omul îi bătuse la ușa 
cabinei după ultimul spectacol, trăgând cu ochiul pe furiș, ca o 
amantă. Anna era și ea în cameră și îl văzuse pe responsabil 
cum îi oferă emoționat ceasul lui Jesse, în semn de recunoștință, 
și iese în grabă. Jesse râsese în hohote de manierele ciudate ale 
acelui bărbat amabil până când observase că Anna nu râdea. Ea 
îi explicase că omul dorise să-și arate recunoștinţa, doar că nu 
era în stare să o facă în public. N-ar fi putut urca pe scenă la 
sfârșitul concertului, ca să-i dea ceasul lui Jesse. N-ar fi putut să- 
i invite la masă pentru că nu voia să fie văzut împreună cu Jesse 
și cu Anna la restaurant. Putea să-l angajeze pe Jesse să cânte, 
putea fi văzut aplaudând, dar, imediat ce Jesse cobora de pe 
scenă, nu mai putea fi văzut în preajma lui. Era un ceas frumos, 
elegant, mai cu seamă pentru un tânăr care nu apucase încă să 


VP - 144 


strângă prea mulţi bani, dar Jesse nu-l păstrase, lăsându-l în 
cabină cu un bileţel: 


O masă ar fi fost mai mult decât suficientă. 


Nu mai fusese chemat niciodată să cânte acolo. 

Oricine putea iubi o persoană care cântă și dansează pe 
scenă. Jesse învățase această lecţie pe vremea când avea șapte 
ani. Locuise împreună cu familia în Braxton, Mississippi, până să 
se hotărască să se mute în nord. Toamna lui 1914, o noapte atât 
de călduroasă încât, după un mai mult de o sută de pași, 
cămașa lui Jesse era atât de udă de parcă un nor l-ar fi urmărit 
pas cu pas. Tatăl și mama lui îl puseseră să promită că avea să 
stea în casă în seara aceea, trebuia să plece amândoi la serviciu 
și să-l lase singur. Dar numai cu o săptămână înainte 
rămăseseră fără lemne și tatăl lui îl certase că nu făcea nimic 
pentru casă, iar Jesse nu voia să fie ocărât din nou, așa că se 
hotărâse să mai adune niște lemne. Strângea cu ușurință 
surcelele, care acopereau solul pădurii, uscate ca niște paie, și 
simțea scoarța aspră în mâinile lui. Crenguţele scârțâiau sub 
pașii lui, un sunet de lemn uscat, iar dintre copaci se auzeau 
zgomote. Cu toate că nu recunoscuse niciodată în fața alor săi, îi 
fusese frică întotdeauna de pădure - imaginaţia lui o lua razna, 
mintea îi juca feste. Își spunea că-i prostuţ. Uneori, și-o spunea 
chiar cu voce tare. 

— Jesse, nu te teme. Sunt gândaci și țânțari în pădurea asta, 
nimic altceva. 

Dar sunetul vocilor continuă să se audă și când tăcu. Scutură 
din cap de parcă ar fi avut apă în urechi. Vocile continuară, nu 
una, ci două sau trei. 

— N-ai făcut bine! 

— Așa! 

— Stai aici! 

— Ajută-mă cu asta! 

— Asta-i! 

— Pregătește aparatul de fotografiat! 

Se afundă mai tare în pădure și vocile începură să se audă 
mai slab. Işi schimbă direcţia, ieșind din pădure spre oraș. Vocile 
începură să se audă mai tare. Ar fi trebuit să se ducă acasă. Ar fi 


VP - 145 


trebuit să-și lase legătura de lemne și să fugă, dar merse mai 
departe după sunete. 

Ajungând la marginea pădurii, nu departe de oraș, Jesse fu 
surprins să vadă o mulţime de oameni, surprins de vreme ce 
părinţii insistaseră atât de mult ca el să rămână în casă în 
noaptea aceea, când atâţia oameni păreau să facă taman pe 
dos. Oamenii erau cu spatele la el, așezați în semicerc, poate 
vreo sută cu totul, nu atât o gloată, își dădu el seama, cât un 
public. Cei din spate și din lateral ţineau în mâini crenguțe 
aprinse, lanterne scânteietoare, iar luminile de scenă aruncau 
licăriri roșii spre cerul întunecat al nopţii. Aveau nevoie de 
lanterne pentru că lumina lunii nu era prea puternică, doar câte 
o strălucire din când în când, când norii grei se dădeau la o 
parte din calea ei. Lui Jesse i se părea că oamenii sunt bine 
îmbrăcaţi, mai ales că erau în pădure. Femeile aveau rochii 
încreţite. Fetele purtau costume asortate. Bărbaţii purtau 
cămăși băgate în pantaloni. Păreau îmbrăcaţi ca pentru biserică 
sau ca pentru teatru. Unii își făceau vânt cu pălăriile de paie, 
doamnele alungau muștele și ţânţarii cu fluturări elegante din 
degetele lor elegante, dar Jesse le vedea petele de transpiraţie 
de pe spate: nu erau, așadar, chiar atât de diferiţi de el. 

Nu-l observaseră pe micul Jesse, care stătea tăcut după un 
copac cu brațele pline de vreascuri, cu părul plin de frunze, cu 
hainele atât de murdare de parcă ar fi fost împletite din frunzișul 
căzut. Cei din public erau captivaţi de ceea ce se întâmpla în 
fața lor, dar Jesse nu-și dădea seama ce ar putea fi atât de 
distractiv în pădure. Era prea scund ca să vadă ce se petrece și 
nu îndrăznea să iasă de după copac, pentru că tot publicul era 
alcătuit din albi și nu era cuminte să te amesteci cu ei. 

Ca prin farmec, fiecare bărbat și femeie și copil din poieniţă 
se uită în sus, între copaci, exact în aceeași clipă. Se uită și 
Jesse, sperând să vadă un foc de artificii, o explozie de steluțe 
strălucitoare. In loc de asta, văzu ceea ce se adunaseră cu toţii 
să vadă - era un dans, două picioare care dansau în aer; un 
dans săltat, așa cum nu mai văzuse niciodată, un dans în care 
două picioare negre, desculțe, nu atingeau pământul, un dans 
fără ritm și fără muzică; un dans tăcut care nu ţinu decât un 
minut sau două. 

Până când picioarele acelea terminaseră cu dansul, Jesse 
sfărâmase toate crenguţele din brațe și avea pantofii acoperiţi 


VP - 146 


de scoarță de copac. Un bărbat din public ridică un aparat de 
fotografiat într-o cutie greoaie și o lumină luci pentru o secundă, 
expunând tot ceea ce ascundea noaptea. Jesse se întrebase 
până în ziua de azi de ce a așteptat omul până la sfârșit să facă 
poza. Poate că nu a dorit să piardă nicio clipă din dansul acela 
distractiv. 

Când tânăra rusoaică îl întrebase mai devreme de ce 
sacrificase atât de mult pentru comunism, când străini și 
prieteni îl întrebaseră de ce nu-și putea ţine gura în legătură cu 
politica, bucurându-se în tihnă de bani, nu spusese niciodată 
adevărul. Ce-l transformase într-un comunist? Nu era ura pe 
care o îndurase familia lui atunci când se mutaseră la New York, 
nici insultele pe care le primise vreodată. Nu era sărăcia, nici 
chinul prin care trecuseră părinţii lui doar ca să reziste. In prima 
noapte, la primul lui concert important, aflat pe scenă în fața 
unui public numeros, privindu-i pe albii bogaţi care băteau din 
palme în timp ce el dansa și cânta, își dăduse seama că nu este 
iubit decât atâta timp cât picioarele lui se mișcă în ritm și atâta 
timp cât buzele lui scot cântec, nu cuvânt. Odată spectacolul 
terminat, odată ce picioarele lui nu mai cântau, nu mai voiau să 
aibă de-a face cu el în niciun fel. 

Dar nu-i era de ajuns să fie iubit doar atâta timp cât era pe 
scenă. Cântatul nu era niciodată suficient. 


VP - 147 


MANHATTAN 


SEDIUL ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE 
SALA MARII ADUNĂRI 

157 AVENUE COLȚ CU EAST 44™ STREET 
ÎN ACEEAȘI ZI 


Publicul era alcătuit din cei mai importanţi diplomaţi ai lumii - 
fusese invitat fiecare ambasador la Organizaţia Naţiunilor Unite 
în parte. Sala Marii Adunări era plină. Concertul trebuia să 
înceapă. Ca un copil înaintea unei piese școlare, Raisa aruncă o 
privire din spatele scenei, întrebându-se dacă nu cumva emoţiile 
datorate spectacolului din această seară se transformaseră în 
paranoia. Imaginaţia ei o luase razna, inspirată din trecutul ei, 
pe vremea când fiecare cuvânt era încărcat cu pericole și intrigi. 
Nu hainele o dădeau de gol că e provincială, ci felul în care 
intrase în panică, neliniștită la gândul că i s-a dat pe mână o 
activitate atât de importantă. Îi era jenă de felul în care se 
purtase. Repetiţia generală reușită o întărise, o calmase, o 
readusese cu picioarele pe pământ și făcuse ca izbucnirea ei de 
mai devreme să pară ridicolă. 

Se uită la elevii și studenţii sovietici: se aliniaseră și erau gata 
să urce pe scenă. Treaba ei era să-i încurajeze, nu să aibă 
emoţii. Trecând pe la fiecare în parte cu câte un zâmbet și un 
cuvânt de încurajare, ajunse lângă Elena. Raisa cedase fără 
tragere de inimă, permițându-i Elenei să cânte, de teamă că 
altfel avea să dea vina pe Lev și să-l urască. Cu toate acestea, 
abia dacă schimbaseră două vorbe de la ceartă și încă exista o 
oarecare stânjeneală între ele. Raisa se chirci, șoptind: 

— Și pentru mine e ceva nou. S-a adunat prea multă presiune. 
Îmi pare rău. Ştiu că o să fii nemaipomenită. Sper că o să te poti 
bucura de seara asta. Sper că nu ti-am stricat-o, nu am avut 
niciodată o asemenea intenție. 

Elena plângea. Raisa șterse repede lacrimile fiicei sale. 

— Nu mai plânge, te rog, altfel am să-ncep și eu. 

Raisa zâmbi, încercând să ascundă faptul că era aproape în 
lacrimi, adăugând: 


VP - 148 


— E vina mea. Nu a lui Lev, nu fi supărată pe el. 
Concentrează-te asupra spectacolului. Distracţie plăcută, să te 
bucuri de seara asta! 

Raisa se pregătea să se întoarcă în fața studenţilor când 
Elena o luă de mână și îi spuse: 

— Mamă, nu m-aș amesteca niciodată în ceva care să te facă 
să nu fii mânară de mine. 

Folosise special cuvântul mamă. De teamă că nu va fi în stare 
să-și stăpânească emoţiile, Raisa răspunse scurt: 

— Știu. 

Se întoarse la locul ei, încercând să se adune, gata să-i 
conducă pe elevi și studenţi pe scenă. Inspiră adânc, hotărâtă să 
reușească. Era un eveniment remarcabil. Cu mulţi ani în urmă, 
în timpul Marelui Război pentru Patrie, pe când era refugiată, 
singurul ei ţel fusese să scape cu viaţă. Ca profesoară la 
Moscova în timpul dictaturii staliniste, avusese o singură 
ambiţie: să evite arestarea. Dacă ar fi putut să se întoarcă în 
timp și să-i arate tinerei femei îngrozite o secvență din viitorul ei 
- un public internaţional de prestigiu în această sală 
extraordinară, cu două fiice minunate alături de ea -, i-ar fi fost 
imposibil să creadă. Avea o singură dorinţă, să-l aibă pe Lev 
alături de ea, nu din cauza vreunui complot sau a vreunei 
trădări - regreta amarnic că-i băgase în cap această idee -, ci 
pentru că nimeni altcineva nu înțelegea cât de departe 
ajunsese. 

Se auzi semnalul de începere. Orchestra era pregătită. 
Publicul se potoli. Raisa își conduse studenţii, alături de 
directorul de școală american. Se auziră aplauze politicoase, pe 
care le înregistră nu fără o urmă de nesiguranţă. Nimeni nu știa 
exact cum avea să iasă acest spectacol fără precedent. 

Urcând pe scenă, Elena își spuse că nu minţise: mama ei avea 
să fie cu siguranţă mândră când avea să înțeleagă ce a încercat 
să realizeze - o etalare atât de necesară de dragoste și 
admiraţie pentru Jesse Austin, un om persecutat pe nedrept 
pentru convingerile sale, un om extraordinar distrus de forţele 
de opresiune ale statului numai pentru că crede în egalitate și 
iubire. Desigur, Raisa avea să fie furioasă la început, furioasă că 
fapta rămăsese secretă. Avea să se supere că nu i-a spus. Dar, 
imediat ce-i trecea furia, avea să înțeleagă cu siguranţă, poate 
chiar avea să admire curajul Elenei. 


VP - 149 


Privind sala, decoraţiunile, steagurile și publicul de elită, 
aristocrația politică îmbrăcată în haine elegante, Elena 
consideră că spectacolul este artificial și deconectat de la orice 
problemă sau chestiune reală. Concertul nu oferea nicio 
promisiune de schimbare sau progres social, era steril, golit de 
orice urmă de furie sau indignare, ca nu cumva să-și jignească 
gazdele. Protestele din stradă nu erau îndreptate împotriva unui 
guvern anume, aveau un caracter universal, împotriva 
intoleranței și urii, împotriva inegalităţii și a tratamentelor 
inumane. Lumea avea nevoie de o a doua Revoluţie, o revoluție 
a drepturilor civile. Comunismul era cel mai bun agent pentru o 
asemenea revoluţie. Cum putea Raisa să nu fie mândră de ceea 
ce era ea pe cale să obțină împreună cu Jesse Austin? Aplauzele 
încetară. 


VP - 150 


HARLEM 


BRADHURST 

8™ AVENUE COLȚ CU WEST 139'" STREET 
RESTAURANTUL NELSON'S 

ÎN ACEEAȘI ZI 


Cu prețuri decente și mereu plin, restaurantul purta numele 
proprietarului lui, un om foarte iubit de cei din cartier. Era corect 
cu angajaţii și știa mereu dacă era cazul să schimbe o glumă cu 
clienţii sau să le asculte problemele. Anna nu mai cunoscuse 
niciodată un om cu un simţ atât de dezvoltat în privinţa nevoilor 
celorlalţi. O ajutase când era disperată să facă rost de bani și 
căuta un loc de muncă. Nu avea nevoie să angajeze o femeie de 
vârsta ei, fără experienţă, când erau atâtea tinerele drăguţe 
gata să flirteze cu clienţii și să ajute astfel afacerea. Anna își 
plătea datoria nelăsându-l niciodată baltă, neîntârziind sau 
neplecând mai devreme. Le spusese tuturor că el riscase cu ea, 
fără a se teme de repercusiuni. Clienţii apreciau faptul că Nelson 
îi dăduse un loc de muncă și poate că era și el conștient de asta. 
Până la urmă, FBl-ul nu făcuse valuri, ca în cazul lui Jesse. Anna 
bănuia că le plăcea ideea că ea e obligată să spele vase și să 
curețe tăvi cu mâncare. Dacă aveau cumva impresia că munca 
grea e umilitoare, atunci se înșelau. 

Când intră în restaurant, pregătită să-și înceapă tura, înțelese 
dintr-odată că Jesse avea să accepte invitaţia fetei. Indiferent de 
câte motive ar fi avut să nu vorbească în fața sediului Naţiunilor 
Unite, să stea în mijlocul străzii în zarva protestatarilor era genul 
lui Jesse Austin mai mult decât orice altceva ar fi putut să-i 
treacă ei prin cap. Nu-l putea lăsa singur acolo. 

Anna se duse în grabă spre Nelson și îl apucă de braţ. 

— Stii că nu am mai făcut niciodată așa ceva și nici n-am s-o 
mai fac vreodată. Dar trebuie să mă întorc acasă. Nu pot să 
lucrez în seara asta, trebuie să fiu alături de soțul meu. 

Nelson o privi în ochi, îi văzu expresia și îi înregistră tonul, așa 
că dădu din cap. 

— S-a-ntâmplat ceva? 

— Nu, nu s-a-ntâmplat nimic. Sotul meu are ceva de făcut și 
trebuie să fiu lângă el! 


VP - 151 


— Bine, Anna, fă ceea ce trebuie să faci. Fii pe pace, o să 
servesc eu la mese dacă e nevoie. 

Anna îl sărută pe obraz pentru bunătatea lui. 

— Multumesc! 

Se întoarse, își scoase șorțul și ieși din restaurant, 
îndreptându-se cât putea de repede spre casă. Alergă tot 
drumul de-a lungul străzii, printre bărbaţii care jucau cărți, prin 
pâcla de la fumul de ţigară, până ajunse la scările blocului ei. 
Urcând câte două trepte odată, simţi privirile vecinilor. Le părea 
rău de ea, imaginându-și cât suferise din cauza lui Jesse. Se 
înșelau: era cea mai norocoasă femeie din lume pentru că-și 
trăise viaţa alături de el. 

Deschise ușa apartamentului. Jesse stătea în picioare pe pat 
și vorbea înspre fereastra deschisă ca și cum ar fi avut un public 
de zeci de mii de oameni. La picioarele lui erau pagini întregi 
scrise de mână cu toate discursurile pe care le ţinuse vreodată. 


VP - 152 


MANHATTAN 


SEDIUL ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE 
SALA MARII ADUNĂRI 

157 AVENUE COLȚ CU EAST 44™ STREET 
ÎN ACEEAȘI ZI 


Jim Yates se strecură în spatele sălii și urmări spectacolul. 
Comuniștii erau amestecați cu studenţii americani, purtând 
costume identice: băieţii în cămăși albe și pantaloni negri, fetele 
în cămăși albe și fuste negre, nimic care să distingă o naţiune 
de cealaltă. Potrivit programului, care avea pe margine o 
mulțime de steaguri din toată lumea, cântecele fuseseră 
compuse de muzicieni din diferite ţări. Nici chiar organizatorii 
liberali ai acestui eveniment nu puteau permite interpretarea 
unor cântece de propagandă comunistă, imnuri sovietice despre 
cea mai puternică naţiune a lumii, gata să-și strivească toți 
dușmanii, inclusiv Statele Unite. Comuniștii și le păstrau pentru 
acasă, pentru când aveau să coboare din avion, la Moscova. 
Cum rușii nu-și puteau cânta propriile cântece, nu puteau nici 
americanii să le cânte pe ale lor, ca să nu-și jignească oaspeţii. 
Să nu li se dea voie să-și cânte propriile cântece în propria lor 
țară! Desigur, aici nu erau în ţara lor - sediul Naţiunilor Unite nu 
intră sub autoritatea Statelor Unite, chiar dacă se află în New 
York. Fără ca măcar să se tragă un foc de armă, terenul fusese 
cedat unei organizaţii internaţionale. Yates nici măcar nu era 
agent FBI aici, era un simplu invitat. 

Când se termină cântecul și publicul începu să aplaude, Yates 
îi privi pe diplomaţi. Albii păreau în minoritate. Câţiva 
ambasadori se ridicară în picioare să aplaude. Yates nu-i vedea 
clar de unde stătea - probabil cubanezi sau sud-americani. 
Adevărul este că, în timp ce elevii și studenţii cântau pe scenă 
ținându-se de mâini, naţiunile lor plănuiau fiecare anihilarea 
celeilalte. Șarada era grotescă. El era indignat la gândul că 
existau părinţi americani care fuseseră de acord să le permită 
copiilor lor să ia parte la acest concert. Mamele și taţii aceia îi 
dădeau motive să-i investigheze. Yates se uită la ceas, bătând 
cu degetul în cadran. Spectacolul adevărat avea să aibă loc 
afară. 


VP - 153 


VP - 154 


MANHATTAN 


ÎN FAȚA SEDIULUI ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE 
1% AVENUE COLȚ CU EAST 44™ STREET 
IN ACEEAȘI ZI 


Jesse Austin căra o ladă de mere pe care o luase de la 
bucătăria restaurantului Nelson's. Mai vorbise și înainte la colț 
de stradă și nu avea nicio șansă să se facă auzit dacă nu se urca 
pe ceva, chiar dacă era un bărbat înalt și un orator 
experimentat. Orice artist are nevoie de o scenă și, chiar dacă o 
lădiţă de mere nu prea arăta a scenă, era, oricum, mai mult 
decât trotuarul. leșind de la metrou, văzu că o parte din 1% 
Avenue era închisă traficului. În loc de a liniști atmosfera, 
absenţa mașinilor întărea sentimentul că demonstraţia nu era 
una obișnuită. Studiind scena din faţa lui, cu clădirea 
Organizaţiei Naţiunilor Unite pe fundal, văzu sute de oameni 
adunaţi, mult mai mulţi decât se așteptase el. Anna îl luă de 
mâna în care nu avea nimic. Era neliniștită. 

Poliţiștii erau așezați într-o formaţie rectangulară: unii purtau 
echipamentul complet în caz de revoltă, câţiva erau călare, 
patrulând prin faţa primei linii de protestatari, în timp ce caii 
pufneau de parcă ar fi fost dezgustaţi de hărmălaie. 
Demonstranţii erau dincolo de baricade, ca niște vite, cu niște 
steaguri ţipătoare, făcute acasă, care se ridicau din mulţime: 
cearșafuri de pat întinse pe niște bețe de lemn, culori 
strălucitoare - ca o tapiterie făcută din mai multe materiale. 
Literele fuseseră tăiate una câte una, inegal, ceea ce le dădea 
un aer de naivitate copilărească. Citind sloganurile, Jesse 
deduse că demonstranţii erau o amestecătură din mai multe 
grupuri. Era ceva ce nu mai văzuse niciodată până atunci la New 
York: protestatarii împotriva războiului din Vietnam, cu chitare și 
tobe, alături de bărbaţi și femei cu cămăși apretate care strigau 
împotriva Partidului Comunist, unii dintre ei purtând pancarte 
care cereau eliberarea Ungariei de sub jugul sovietic, alţii 
folosind expresia deja clișeizată 


SINGURUL COMUNIST BUN 
ESTE COMUNISTUL MORT 


VP - 155 


Apărea de atâtea ori că Jesse se întrebă de ce nu s-or fi 
gândind să mai spună și altceva - asta-l făcu să-și dorească și 
mai mult să vorbească. Cu cât îl amenințau mai tare, cu atât 
devenea mai puternic: în asta crezuse dintotdeauna. 

Ajunsese prea târziu ca să prindă locurile cele mai importante 
și nu se putea așeza chiar lângă intrare, așa cum îi ceruse 
Elena. El și Anna aveau să fie nevoiţi să se mulţumească cu 
capătul opus, înspre zona neorganizată în care se termina 
mulțimea. Era departe de a fi satisfăcător și se înfurie pe sine 
însuși că nu a ajuns mai devreme. Când începură să străbată 
mulţimea, auzi o voce: 

— Jesse Austin! 

Întorcându-se, văzu lângă intrare un bărbat care-i făcea semn 
să se apropie. Se supuseră fără a avea nici cea mai vagă idee 
cine era. Era tânăr și avea un zâmbet plăcut. 

— Aici e locul dumneavoastră. Vi l-am păstrat eu! 

Locul era chiar lângă intrarea principală, așa cum ceruse 
Elena. 

Tânărul luă lădiţa din mâna lui Jesse și o trecu peste baricade. 
Îi verifică stabilitatea, apoi se uită la Jesse. 

— Hai, săriți! 

Jesse izbucni în râs. 

— Acum treizeci de ani, poate! 

Luând-o pe Anna de mână, porni prin mulţime, făcându-și loc 
încet printre oameni până când reuși să ajungă lângă lădiță. 
Bărbatul proteja așa-zisa scenă de ceilalţi demonstranți, pentru 
că erau câţiva care încercau să-și facă loc spre ea. Văzându-l pe 
Jesse, îi puse o mână pe umăr. 

— E momentul dumneavoastră! Daţi tot ce puteți! Nu vă 
abtineti! 

Jesse îi strânse mâna. 

— Cine ești dumneata? 

— Un prieten. Ai mai mulți decăt îti închipui. 


VP - 156 


ÎN ACEEASI ZI 


Yates părăsi incinta Organizaţiei Naţiunilor Unite înainte să se 
termine concertul. În mod normal, o demonstraţie atât de 
aproape de sediu n-ar fi primit aprobare, fiind redirecţionată 
către Ralph Bunche Park sau Dag Hammarskjöld Plaza de pe 47" 
Street colț cu 1* Avenue, o stradă mai departe de intrarea 
vizitatorilor și patru străzi mai departe de intrarea diplomaților 
la cel mai înalt nivel. Decizia de a permite demonstranţilor să 
protesteze atât de aproape de sediul Organizaţiei Naţiunilor 
Unite era una simbolică, ideea fiind că, spre deosebire de 
Uniunea Sovietică, America nu se temea de critica directă. Și 
iată-l - Jesse Austin, bucurându-se din plin de libertăţile 
garantate de această naţiune, de libertatea de expresie, o 
libertate care nu exista pentru națiunea pe care o preaslăvea el 
atât de mult. 

leșind în stradă, Yates văzu un poliţist în uniformă care se 
apropia de Jesse, întrerupându-i discursul și arătând spre lădița 
pe care era așezat acesta. Yates se grăbi să-l apuce de braţ pe 
ofițerul superior și să strige la el în zarva aceea: 

— Spune-i politistului tău să se retragă! Nu-l mișcă nimeni de 
acolo pe Jesse Austin! 

— Cine-i Jesse Austin? 

Numele nu-i spunea nimic acestui ofițer de poliţie. Yates era 
mulțumit. 

— Bărbatul ăla înalt, negrul cocoțat pe cutie. Rămâne unde e! 

— N-are voie să stea la înălțimea aia, nu atât de aproape de 
intrarea principală. 

Lui Yates îi sări ţandăra. 

— Nu mă interesează regulile voastre. Ascultă-mă! Omul ăla 
nu se mișcă de acolo. Sovieticii l-au invitat aici în speranța că o 
să-l silim să plece. Dacă o facem, o să opună rezistență și o să 
ajungem pe prima pagină a fiecărui ziar târânau-l de aici. Asta şi 
vrea! De asta-i aici! Este un celebru simpatizant al comuniștilor, 
o figură populară printre negri. Cinci ofițeri de poliție brutalizâna 
un cântăreț negru, bătrân nu e exact imaginea pe care ne-o 
dorim. Suntem în mijlocul unui război al propagandei. Nu vreau 
niciun fel de uz de forță în seara asta. Oricare ar fi provocarea, 


VP - 157 


nu mă interesează. Ne-am înțeles? Nimeni nu-l mișcă pe omul 
ăla de acolo! 


VP - 158 


ÎN ACEEASI ZI 


Lui Jesse nu-i veni a crede că polițistul dă înapoi, se 
îndepărtează și îi permite să rămână căţărat pe ladă. Aruncă o 
privire înspre Anna. Și ea era la fel de uluită, dar, cu toată presa 
aici, probabil că primiseră ordine să se abţină, să nu intervină, 
permițându-le demonstranţilor să-și facă de cap, o decizie 
tactică menită să scoată în evidenţă ideea de exprimare liberă 
americană, o decizie cinică; dar dacă i se acorda libertatea de 
expresie, fie și pentru un eveniment de o seară, avea de gând s- 
o exploateze. 

Căţărat pe lădiță, vedea întreaga demonstraţie, sute de 
chipuri, unele pictate ca niște flori, altele contorsionate de furie 
și indignare. Jesse începu să vorbească. Timid la început, nu-l 
asculta nimeni în afară de soţia lui, nici măcar cei care se aflau 
cel mai aproape de lada lui. Nu prea era un discurs, ci mai 
degrabă un bătrân nebun care vorbea singur. 

— Mă aflu aici în această seară... 

Un început împiedicat, neștiind dacă să-și citească materialul 
sau să improvizeze. Hotărându-se să citească de pe foile pe care 
le scrisese acasă, încercă să ignore faptul că nu părea să 
intereseze pe nimeni și se concentră pe un punct fix din 
mulțime, pretinzând că se află pe o scenă uriașă, cu un public 
de mii de plătitori. Totuși, era constant scos din ritm de bătutul 
nesfârșit la tobă al protestatarilor anti-război. Cuvintele i se 
amestecară: se opri în mijlocul frazei la un moment dat și începu 
o alta. Se opri din nou, întorcându-se la prima chestiune, 
întrebându-se ce importanţă mai avea dacă vorbește în engleză 
sau în rusă, de vreme ce oricum nu-l asculta nimeni. 
Deznădăjduit, o simţi pe Anna cum îl apucă de mână. Se uită la 
ea. Ea îi strânse palma și îl sfătui: 

— Spune-le doar ce simți. Vorbește cu ei cum ai vorbi cu 
mine, din inimă, de aceea te-au ascultat oamenii întotdeauna. 
Pentru că nu minti niciodată, nu te prefaci niciodată, spui numai 
lucruri în care crezi. 

Jesse reuși să ignore sunetul tobelor, pregătindu-se să 
vorbească, cu mâna ridicată. Înainte de a apuca să spună un 
cuvânt, strigă un bărbat, unul dintre protestatarii împotriva 


VP - 159 


războiului, care avea braţe slăbănoage, o barbă încâlcită și o 
chitară atârnată de gât. Avea pieptul dezgolit și pe el era pictat 
cu roșu semnul păcii. 

— Jesse Austin! 

Pe Jesse îl luă prin surprindere că fusese recunoscut și își 
pierdu ideea. Înainte de a apuca să-și revină, demonstrantul 
reușise să ajungă până la el și îi strângea mâna, spunând: 

— Ti-am admirat întotdeauna muzica. Spune-mi, Jesse, l-au 
omorât pe Malcolm X pentru că s-a opus războiului din Vietnam? 
Sunt sigur de asta. O să-i omoare pe toti cei care se opun 
războiului lor. Malcolm X a spus că fiecare bărbat sau femeie de 
culoare ar trebui să-i sprijine pe vietnamezi, nu pe soldatii 
americani, sigur de asta l-au împușcat, nu crezi? Tu pe cine 
sustii? Pe vietnamezi sau pe americani? 

Malcolm X fusese împușcat la începutul anului. Lui Jesse îi 
trecuse prin minte că asasinarea lui era mai mult decât părea. 
Era o explicaţie comodă să dai vina pe islamiști și, normal, dacă 
explicaţia era prea la îndemână, adevărul era cu siguranţă în 
altă parte. Când se pregătea să răspundă, bărbatul strigă către 
prietenii lui: 

— Hei, uitați-l pe Jesse Austin! 

Cu toate că oamenii nu reacţionaseră la vederea lui căţărat 
pe o ladă, la auzul numelui lui, oamenii se întoarseră și îi 
acordară atenţie. Dinspre mulţimea anticomunistă răsunau voci 
răgușite de dezgust: 

— Cum ai putut să spui că America nu e casa ta? 

— Ai spus că ai lupta bucuros împotriva trupelor americane! 

Bătrânul protestatar îi făcu cu ochiul lui Jesse. 

— Ai face bine să ai grijă ce spui. 

Jesse strigă și el: 

— Nu am spus niciodată așa ceva! Eu cred în pace, nu în 
război. 

Prima acuzaţie rupse zăgazul și izbucniră minciuni mai 
insidioase, din ce în ce mai extreme dinspre grupul de 
protestatari anticomuniști care îl cunoșteau pe Jesse mai bine 
decât oricine, ca pe o imagine a urii și ridicolului. 

— E adevărat că ai sedus o grămadă de fetite albe? 

— De ce nu-ți plătești taxele? 

— N-ai fost în închisoare până acum? 

— Nu-ţi mai înșeli nevasta? 


VP - 160 


— Am auzit că o și bati când ești beat! 

Jesse nu putea vedea de fiecare dată feţele acuzatorilor săi, 
vocile erau deconectate. Se strădui să-și controleze furia, spre 
deosebire de acuzatorii săi, și răspunse acuzațiilor primite: 

— Îmi plătesc taxele! N-am petrecut nici măcar o zi în 
închisoare, decât ca să-i ajut pe cei aflați în nevoie. Și nu am 
atins în viața mea o fată albă, nu în felul în care vă gândiţi voi, 
după cum n-am lovit pe nimeni în viața mea, cu atât mai puțin 
pe soția mea, femeia pe care o iubesc mai mult decât pe 
oricine. Ce spuneți voi nu-i decât calomnie! O campanie 
întreagă de ură și minciuni! 

Îi tremura glasul. Creșteau în el durerea stârnită de aceste 
minciuni, amintirea faptului că era neajutorat, văzându-și 
reputația nimicită. 

Simţind că avea dificultăţi, Anna se urcă pe lădiță lângă el, 
punându-și un braţ în jurul taliei lui ca să se sprijine. 

— Aş mai sta oare alături de soțul meu dacă toate astea ar fi 
adevărate? Aș fi rămas cu el atunci când guvernul ne-a luat 
casa? Când ne-au luat locurile de muncă? Când ne-au luat banii 
și mâncarea de pe masă? Am pierdut tot. Acum, ati ascultat cu 
mare bucurie minciunile. Lăsaţi-mă pe mine să vă prezint 
faptele. Jesse nu a rănit în viața lui o altă persoană. Nu s-a 
implicat măcar într-o bătaie într-un bar sau vreo încăierare pe 
stradă. Nu a ridicat niciodată vocea la mine! În ceea ce privește 
războiul, nici n-ar visa măcar să ridice arma împotriva altui 
suflet. Nu crede în violență. El crede în iubire! Crede în iubire 
mai mult decât orice pe lume! Crede în egalitate pentru toți 
bărbații și pentru toate femeile, indiferent unde s-au născut sau 
ce culoare are pielea lor. Puteţi să nu fiți de acord cu noi dacă 
doriți. Puteţi să ne faceți nebuni pentru ideile noastre. Dar să nu 
spuneți că nu ne iubim unul pe celălalt! 

In timp ce ea cobora de pe lădiţă, Jesse văzu că vorbele ei 
întorseseră mulţimea în favoarea lui, atrăgând și mai mult 
atenția asupra lui. Regretă că se retrăsese din discursurile 
publice. Lăsase astfel insinuările să ia locul tăcerii. Era de 
datoria lui să spună adevărul chiar acolo, din moment ce 
principalele canale erau aproape de el. Era de datoria lui să-și 
înfrunte dușmanii, oricât de mici i-ar fi fost șansele. Fusese 
înfrânt, făcut să creadă că adevărul nu avea nicio valoare. Avea: 
era mai puternic decât minciunile lor și publicul auzea asta în 


VP - 161 


vocile lor. Încurajat, încercă să treacă de la conversaţie la 
polemică. Era timpul să audă ce avea de spus. 

— Acum, dacă am terminat de demontat aceste false acuzații, 
putem vorbi despre ceea ce contează cu adevărat? Ceea ce 
contează pentru milioane de americani din această țară 
măreață? Nedreptatea, prejudecata, intoleranta și discriminarea 
instituționalizată îndreptate nu doar împotriva americanilor de 
culoare, ci impotriva tuturor americanilor săraci! 

Lăsă deoparte materialul pregătit dinainte, improvizând. La 
fel cum rusa îi revenise în valuri multumitoare de cuvinte și 
expresii, la fel îi reveniră și cuvintele indignării, desăvârșite în 
sute de discursuri, de-a lungul anilor de proteste. Publicul lui 
spori, uniţi în direcţia lui, bărbaţi și femei de diferite vârste și 
rase. Câţiva dintre demonstranţii împotriva războiului i se 
alăturară, lăsând deoparte tobele, ca să poată fi auzit. Era 
publicul cel mai mare căruia i se adresase în ultimii zece ani și 
nu se aflau acolo pentru cântecele lui, sau ca să fie distraţi, erau 
acolo ca să schimbe lumea. Și mulțimea continua să crească, 
soseau din ce în ce mai mulţi oameni, presând zona de dincolo 
de baricadele de oţel. 

O femeie furioasă strigă la el: 

— Dacă iubești atât de mult Uniunea Sovietică, de ce nu te 
duci cu ei în Rusia? 

Cu încrederea crescută, Jesse făcu plăcerea dușmanului. 

— De ce m-aș duce în altă parte de vreme ce aici e casa mea? 
Mi-am trăit aici toată viata. Părinţii mei sunt îngropați aici! 
Părinții lor sunt îngropați aici! Sunt la fel de american ca și 
dumneata, poate și mai mult, pentru că eu cred cu adevărat în 
libertatea de expresie, în egalitate, concepte la care mă 
îndoiesc că dumneata te gândești măcar. Sunteţi prea ocupați 
să fluturați steagul american ca să vă mai gândiţi măcar la ce 
simbolizează steagul ăla! 

Un grup de demonstranți anticomuniști se alătură femeii, 
bombardându-l pe rând cu întrebări pe Jesse, ţipând în mijlocul 
hărmălaiei, astfel că unele dintre comentariile lor se pierdeau, 
iar altele ajungeau până la el. 

— Trăiești în America și-ți insulti propria țară! 

— Singurii oameni pe care i-am insultat vreodată sunt cei ca 
voi, oameni care nu înțeleg că orice bărbat și orice femeie pe 
pământul ăsta trebuie să aibă în comun umanitatea. Chiar dacă 


VP - 162 


voi nu pricepeți, speranța într-o viată mai bună e înțeleasă în 
întreaga lume. Dorința de a fi tratat egal nu se schimbă după 
locul în care trăieşti sau după limba pe care o vorbesti. 

Jesse arătă cu degetul înspre sediul Naţiunilor Unite. 

— Clădirea aceasta reprezintă lumea-ntreagă sub un singur 
acoperiș. Asta-i realitatea existenței noastre. Trăim sub același 
cer. Respirăm același aer. Ne încălzim de la același soare. 
Guvernele există ca să servească și să protejeze drepturile 
fundamentale ale omului. Drepturi care n-au nicio legătură cu 
felul în care votati la alegeri, cu locul în care trăiţi, cu culoarea 
pielii voastre sau cu banii pe care îi aveti în portofel. Sunt 
drepturi inalienabile. Am să mă lupt pentru aceste drepturi atâta 
timp cât mai am aer în plămâni și sânge în inimă! 

Jesse știa că spectacolul avea să se termine în curând. 
Delegaţia sovietică avea să iasă în stradă, cu tinerii elevi și 
studenţi amestecându-se în mulţime și înconjurându-l. Putu 
numai să zâmbească la gândul acesta. 


VP - 163 


GLOBAL TRAVEL COMPANY 


BROADWAY 926 
IN ACEEAȘI ZI 


Osip Feinstein pierduse noţiunea timpului, încătușat de 
calorifer în camera din spate, încuiat pe întuneric. Acum 
transpira din cauza sevrajului. În mod normal, la ora asta ar fi 
fumat opiu, iar dorinţa de drog a organismului depăși toate 
celelalte senzaţii, inclusiv emoția pe care ar simţi-o orice 
persoană normală aflată într-o asemenea situaţie: frica. Avea 
pantalonii uzi acolo unde făcuse pe el. Îl durea încheietura, căci 
metalul îi intra în piele. Nu-și mai putea mișca degetele. 
Fotografiile lui Jesse Austin și ale tinerei rusoaice fuseseră luate, 
iar impresia iniţială a lui Osip cu privire la agentul Yates se 
dovedise corectă: omul era deosebit de periculos. 

În starea lui de confuzie, deveni conștient că era cineva afară. 
Ușa se deschise încetișor. El clipi din cauza luminii. Agentul 
sovietic de operaţiuni care îi dăduse aparatul de fotografiat 
stătea în picioare lângă el. Când ochii lui Osip se obișnuiră cu 
lumina, văzu că omul ţinea o armă în mână. 

— A fost o decizie proastă să ai încredere în FBI, un calcul 
greșit la care nu ne așteptam, având în vedere cât de viclean ai 
fost până acum. 

Osip nu mai avea energia să întâmpine rezistenţă - nu mai 
avea nici măcar energia să se lupte pentru propria-i viață. 

— De treizeci de ani fug de voi. 

— S-a terminat cu fuga, Osip. 

Bărbatul ridică o sticluţță de hidrochinonă, una dintre 
chimicalele folosite la developarea filmelor, foarte inflamabilă, și 
o turnă pe hainele și pe faţa lui Osip, împroșcându-l pe gât și pe 
ochi. Era un decolorant puternic și pe Osip începu să-l usture 
pielea ca și cum ar fi fost arsă, încă înainte ca bărbatul să-i dea 
foc. 


VP - 164 


MANHATTAN 


SEDIUL ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE 
SALA ADUNĂRII GENERALE 

157 AVENUE COLȚ CU EAST 44™ STREET 
ÎN ACEEAȘI ZI 


Concertul se terminase. Publicul aplauda. Tânărul elev 
american de lângă Zoia era atât de entuziasmat de aplauzele la 
scenă deschisă încât o strânse ușor de mână. Băiatul, care avea 
numai doisprezece sau treisprezece ani, zâmbea. Nu-l interesa 
în clipa aceea că ea e rusoaică - erau prieteni, membri ai unei 
echipe de învingători. Împărțeau succesul în mod egal. Ea își 
dădu seama cu întârziere că planurile mamei sale avuseseră în 
vedere mult mai mult decât calitatea actului artistic. Fusese 
ideea Raisei ca toți cei de pe scenă să poarte aceleași haine, și 
americanii, și rușii, și fusese tot ideea ei să comande muzică 
nouă scrisă de compozitori internaţionali. Elita diplomaţiei 
mondiale aplauda felul în care concertul evitase cu măiestrie 
multiplele capcane posibile, fără a ofensa pe nimeni și incluzând 
pe toată lumea. Raisa se strecurase printre diferitele sensibilităţi 
cu aplombul unui diplomat, iar publicul alcătuit din diplomați își 
arăta aprecierea. 

Zoia îl urmă pe băiețașul american în spatele scenei în timp 
ce aplauzele încă răsunau în Sala Adunării Generale. Ajunși pe 
coridor, tinerii rupseră rândurile, îmbrăţișându-se unii pe ceilalţi, 
încântați de succes. Raisa discuta cu directorul american și 
râdeau amândoi, spre deosebire de conversațiile reținute din 
timpul repetiţiei generale. Zoia era bucuroasă pentru mama ei. 
Merita să fie mândră de reușita ei și Zoia regretă că fusese atât 
de cinică în legătură cu întregul eveniment, dorindu-și să fi fost 
mai încurajatoare, așa cum fusese Elena. 

Aruncându-și privirea printre elevi și studenţi, Zoia nu reuși să 
o vadă pe sora ei. Fusese așezată în rând la distanţă de numai 
câteva persoane și totuși acum nu se vedea nicăieri. Porni s-o 
caute, făcându-și loc prin mulţimea în care se amestecaseră 
acum și persoane din public, care ieșeau din sală. Pe coridor se 
înghesuiau din ce în ce mai mulţi oameni, dornici să-i felicite, 
bărbaţi pe care nu-i recunoștea veniţi să-i strângă mâna. Îl zări 


VP - 165 


pe Mihail Ivanov, ofiţerul însărcinat cu propaganda, croindu-și 
drum printre studenţi, lipsit, aparent, de orice interes în privinţa 
lor, în ciuda faptului că erau fotografiaţi. 

Zoia se luă după el. 

Emoţionată de succes, Raisa încerca din răsputeri să-și 
găsească fiicele. li era dificil să le localizeze pe coridoarele 
acelea atât de aglomerate. Rămase într-un loc, întorcându-se 
încet de jur-împrejur și cercetând mulţimea. Nu le vedea 
nicăieri. O teamă sâcâitoare i se ridică din picioare până în 
stomac; nu mai dădu nicio atenţie felicitărilor primite, 
ignorându-i exact pe bărbaţii și pe femeile pe care fusese 
trimisă să-i impresioneze. Impingându-se prin grup, o văzu pe 
Zoia și se simţi ușurată. Se grăbi spre ea. 

— Unde-i Elena? 

Zoia o privi, palidă de îngrijorare. 

— Nu stiu. 

Apoi ridică mâna, arătând ceva în faţa ei. 

Raisa îl văzu pe Mihail Ivanov cu spatele la ea și la copii, 
uitându-se atent la demonstraţia din stradă prin fereastra mare 
a holului. În spatele lui, fotografii își fluturau bliţurile în faţa 
copiilor și totuși el nu se întorcea, fiind atent la ceea ce se 
petrecea afară. Se duse la el, îl apucă de braţ și îl răsuci spre ea, 
privindu-l drept în faţa lui cea frumoasă cu atâta ferocitate, încât 
el bătu în retragere, dar ea nu-i dădu drumul la braţ. 

— Unde-i Elena? 

Se pregătea să mintă: o vedea la fel de clar cum s-ar fi uitat la 
mecanismul unui ceas. 

— Să nu mă minţi, sau pe cuvântul meu că încep să tip în fata 
acestor oaspeți atât de importanți. 

El nu-i răspunse. Ea se uită înspre demonstranți și îi șopti: 

— Dacă pătește ceva, te omor. 


VP - 166 


MANHATTAN 


ÎN FAȚA SEDIULUI ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE 
1% AVENUE COLȚ CU EAST 44™ STREET 
IN ACEEAȘI ZI 


Elena ieși din sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite fără a fi 
oprită. Se făcuseră aranjamente în prealabil, ruta fusese 
pregătită, printre filtrele de securitate spre o zonă nesecurizată 
a clădirii care ducea la o ieșire pe unde reuși să treacă fără a fi 
chestionată. Imediat ce ieșise din clădire, primise o haină roșie 
cu glugă care să-i ascundă chipul. Nimic nu fusese lăsat la voia 
întâmplării. Fusese separată de grup imediat ce se terminase 
concertul. Mihail nu mergea cu ea. Era important ca el să nu 
apară în fotografie, pentru că prezenţa unui ofiţer însărcinat cu 
propaganda ar fi subminat autenticitatea. Planurile fuseseră 
schimbate în timpul repetiţiei generale. Mihail îi explicase că era 
imposibil ca un grup de elevi și studenţi să se alăture 
demonstraţiei: puteau să o strecoare afară numai pe Elena. 
Autorităţile americane aranjaseră ca un autocar să-i ia pe tineri 
direct de la ușa sediului Organizaţiei Naţiunilor Unite și să-i ducă 
până la hotel. Avea să fie condus de un agent FBI. Elena trebuia 
să se ducă singură. Operaţiunea era pe umerii ei: șansa de a 
redefini comunismul în ochii întregii lumi, de a crea o imagine 
modernă și progresistă ce avea să înfăţișeze o tânără rusoaică 
ținându-se de mână cu un american mai în vârstă, două naţiuni, 
două generaţii unite. Fotografia avea să poarte un mesaj 
puternic al ideologiei incluziunii, amintind lumii întregi de 
capacitatea Uniunii Sovietice de a aduna laolaltă rase și culturi 
de-a lungul unui spaţiu geografic imens. Nu în ultimul rând, 
Elena avea să iasă din umbra surorii ei, demonstrându-i lui 
Mihail că e demnă de încrederea și dragostea lui. 

leșirea din clădirea Organizaţiei Naţiunilor Unite era mai sus 
pe stradă, departe de zona principală a protestelor. Trebuia să 
treacă prin cordonul de polițiști ca să ajungă la Jesse. Se grăbi 
spre protestatari cu gluga trasă peste cap, îngrozită la gândul că 
ar putea să fie oprită. Își ţinea capul în jos și inima îi bătea cu 
putere. Ridică ochii să-l vadă pe Jesse căţărat pe ladă. El nu-i 
observase sosirea, pătruns de propriul lui discurs. Cea mai 


VP - 167 


simplă cale de a ajunge la el era să se urce pe baricade, dar, 
temându-se că polițiștii aveau să se năpustească asupra ei și să 
o aresteze, se strecură printre demonstranți. Înconjurată de 
oameni, inspiră adânc, dându-și gluga jos, simțindu-se mult mai 
în siguranță decât fusese mai devreme, expusă, în mijlocul 
străzii. Înaintând cu dificultate, înghiontită de protestatari, 
observă că mulţimea nu era haotică: era mai degrabă un public 
atent - se uitau cu toţii în aceeași direcţie, ascultându-l pe Jesse 
Austin, cel mai înalt dintre vorbitori și, cu siguranță, cel mai 
impunător, dominând mulţimea cu glasul său. Nu avea microfon, 
nici notite pregătite. Era cu totul altă persoană decât domnul 
liniștit și politicos pe care îl cunoscuse la el în apartament. Era 
furios și puternic în timp ce se adresa mulţimii. Elena era 
captivată de spectacolul pe care îl oferea el: protestul făcea 
parte din el, era la fel de firesc pentru el ca și respiraţia. 

Prin comparaţie cu concertul bagatelizat dinăuntru, cu 
cântecele inofensive atent selectate și curățate de orice urmă 
de provocare sau dorinţă reală de schimbare, aici totul era 
gălăgios și aspru, și era mai bine așa. Elena nu mai participase 
la nicio altă demonstraţie. Nu văzuse niciodată așa ceva la 
Moscova și nici nu-și imagina că s-ar permite un asemenea 
protest, cu miliția stând relaxată deoparte. Poliţia din New York 
era concentrată în stradă, nu pe trotuare, aparent supraveghind 
mulțimea,  patrulând, dar păstrând distanţa, ciudat de 
indiferentă. Prezenţa lor semnificativă nu părea să-l îngrijoreze 
pe Austin. Ridicată în vârful picioarelor, Elena privea cum își 
mișcă braţele în ritmul fiecărei fraze, cu mâna punctând fiecare 
expresie. Purta o cămașă albă, cu mânecile suflecate, de parcă 
discursul ar fi reprezentat un act de muncă fizică intensă. 
Comunicarea lui transcenda cuvintele - avea magie. Prin 
comparaţie cu introspecţiile morocăânoase ale lui Lev, cu 
cinismul lui, Jesse Austin era persoana cea mai vivace pe care o 
văzuse ea vreodată. 

Avansa ca și cum ar fi înotat împotriva curentului, trupul ei 
micut era aruncat dintr-o parte în alta, îmbrâncit de un public 
care nu voia să se dea la o parte. Nimeni nu voia să-și piardă 
locul din apropierea lui Jesse. Elena nu mai avea mult timp la 
dispoziție. Autorităţile aveau să-și dea seama în curând că lipsea 
și, când o găseau, aveau s-o pedepsească. Nu avea nicio 
importanță, atâta timp cât reușea să facă poza cu Jesse. Scoase 


VP - 168 


steagul sovietic din buzunar. Era șansa ei să facă ceva: felul ei 
de a-i dovedi lui Jesse cât de mult îi erau apreciate eforturile și 
că nu va fi uitat niciodată. Urma să-l îmbrăţișeze, cu steagul 
fluturând în spatele lor, obţinând fotografia pe care și-o dorea: ei 
doi, unul lângă altul. Lăsând la o parte buna creștere, Elena își 
făcu loc în faţă, dând mulţimea la o parte. Jesse o zări când 
ajunse în primul rând. Se aplecă și o luă de mână, urcând-o pe 
ladă. Era deosebit de puternic pentru un bărbat de vârsta lui. 
Elena o văzu pentru prima oară pe soţia lui. Doamna Austin 
făcea ceva ce nu mai făcuse până atunci: zâmbea. 

Văzând-o pe Elena pe ladă, mulţimea izbucni într-un cor de 
comentarii. Elena nu înțelegea ce spun, dar știa exact ce are de 
făcut. Lăsă steagul să fluture, întinzându-l cât era de lung în 
spatele ei. Jesse îl apucă. Pentru o clipă, văzu teama din ochii 
lui: înțelegea că e o provocare. Elena se întrebă dacă avea să-l 
strângă. Dar el dădu drumul steagului, lăsându-l să atârne în 
spatele lor. Mulțimea avansă brusc, ca un val izbindu-se de ladă. 
Erau nenumărate bliţuri ale aparatelor de fotografiat din 
mulțime, ziariști care puneau întrebări, protestatari furioși și 
partizani încântați. Jesse tăie aerul cu braţul ca și cum ar fi ţinut 
în mână o coasă. 

— Vreau să v-o prezint tuturor pe prietena mea. Este o tânără 
elevă din Uniunea Sovietică! 

Fu silit să ridice glasul, pentru că publicul urla, unii aprobator, 
alţii cu dezgust. Cei din public erau scandalizaţi, nevenindu-le 
să-și creadă ochilor. Elena nu se putu abţine să nu izbucnească 
în râs. Austin îi ridică mâna care încă ţinea steagul. 

— Nici că s-ar putea să existe medii mai diferite pentru noi. Și 
totuși, ne unește dorința de egalitate. Ne-am născut pe 
continente diferite și totuși credem în aceleași lucruri! Echitate! 
Dreptate! 

Aparatele de fotografiat continuau să arunce bliţuri. Elena era 
îmbătată de succes. Momentul era exact cum și-l dorise. 

Zgomotul asurzitor îl reduse la tăcere pe Jesse Austin, ca și pe 
cei din mulţimea adunată, un zgomot ca un bubuit de tun, atât 
de puternic și de brusc, de parcă întreaga insulă Manhattan s-ar 
fi crăpat în două. Lada se cutremură. Elena simţi vibrații în 
picioare. O tăcere încremenită persistă după ce se opri 
zgomotul, iar asta păru la fel de șocant și de neobișnuit ca o 
rază de soare ce străbate cerul nopţii. Liniștea nu dură mai mult 


VP - 169 


de o secundă, fiind urmată de un ţiuit dureros care părea să 
crească în intensitate, până când simţi că o dor urechile. Simţi 
fum. Simţi metal. Câţiva dintre demonstranți stăteau în picioare 
ca loviți de trăsnet, nemișcaţi și îngheţțaţi. Alţii aveau gura 
căscată. Elena își lăsă încet brațele în jos - nu mai avea steagul 
sovietic, care era întins pe trotuar, ca o pătură de picnic. Austin 
stătea în picioare lângă ea cu mâna la piept, de parcă s-ar fi 
intonat imnul naţional. Se dădu mai aproape de Elena și se 
aplecă de parcă ar fi vrut să-i spună un secret la ureche. Dar nu 
scoase nicio vorbă, căzând, prăbușindu-se peste ea ca un copac, 
ca un bătrân stejar uriaș. Căzură amândoi pe trotuar, împinși în 
direcţii diferite. Austin se izbi de barierele de oțel, în timp ce 
Elena căzu în mijlocul demonstranţilor, cu capul în pieptul cuiva, 
agăţându-se de haine ca să-și atenueze coborârea, înainte de a 
se izbi de caldarâm. 

Elena zăcea întinsă la picioarele demonstranţilor, care o 
izbeau, pe măsură ce se instala panica și mulțimea o lua la 
goană. Işi puse braţele în dreptul capului și văzu, prin marea de 
picioare, cum doamna Austin se prăbușește lângă soțul ei. 
Mulțimea rupse rândurile și se revărsă în stradă, dărâmând mai 
multe baricade. Un afiș făcut manual ateriză pe caldarâm lângă 
ea. Se ridică, dar fu trântită îndată în genunchi. Încercă din nou, 
cu urechile încă ţiuindu-i, și reuși să se pună pe picioare. Din 
direcția opusă veneau polițiștii cu  bastoanele ridicate, 
zdrobindu-i cu ele pe demonstranți. 

Elena se împletici în faţă înainte de a cădea lângă Jesse. 
Cămașa lui albă se înroșise, culoarea se întindea cu repeziciune, 
acoperind orice bucăţică albă de material. Prin ţiuitul din 
urechile ei, o auzi pe doamna Austin ţipând: 

— Ajutor! 

Poliţia formă un cerc în jurul scenei crimei. Numai câţiva 
demonstranți mai rămaseră acolo. 

Cineva o apucă pe Elena de faţă, privind-o în ochi. 

— Elena! Esti rănită? 

Femeia vorbea rusește. 

(J 

Privindu-și fiica, Raisa nu văzu sânge pe bluza Elenei, și nici 
vreun alt semn că ar fi fost rănită. Îi smulse haina roșie, o haină 
pe care Raisa nu o mai văzuse niciodată. În buzunar simţi ceva 


VP - 170 


greu. Băgă mâna și apucă un mâner rece din metal. Era un 
pistol. 

Știu imediat, fără urmă de îndoială, că era arma cu care 
fusese împușcat Jesse Austin. 


VP - 171 


MANHATTAN 


SPITALUL CENTRAL BELLEVUE 
1°" AVENUE NR. 462 
IN ACEEAȘI ZI 


Agăţată de marginea chiuvetei, Anna știa sigur că se va 
prăbuși pe podea dacă îi va da drumul. Respira repede, cu un 
ritm nenatural, întretăiat, în timp ce rostea aceleași șase 
cuvinte, incapabilă să se împace cu adevărul lor: 


Jesse a murit. 
Eu mai trăiesc. 


Ridicând nesigură mâna dreaptă de pe chiuvetă, deschise 
robinetul, lăsând să curgă apa rece. Își făcu palma căuș sub jet, 
o umplu cu apa care i se scurgea printre degete și și-o duse la 
față. Până când ajunse acolo, nu mai avea în palmă decât câţiva 
stropi, pe care și-i duse la frunte. Îi șiroiră pe faţă, adunându-se 
în zona ochilor ca niște lacrimi, dacă ar fi fost în stare să plângă. 

încercă să rostească din nou cuvintele cu voce tare, 
întrebându-se dacă asta le va face reale în mintea ei. 

— Jesse a murit. Eu mai trăiesc. 

Îi era imposibil să-și imagineze viaţa fără el, imposibil să-și 
imagineze cum avea să se trezească în dimineaţa următoare 
fără ca el să fie lângă ea, să meargă la serviciu și să se întoarcă 
în apartamentul gol. Trecuseră împreună prin necazuri și se 
bucuraseră împreună de succes. Călătoriseră împreună prin 
toată ţara și împărțiseră un spaţiu înghesuit din Harlem. Orice ar 
fi făcut vreodată, făcuseră împreună. Autorităţile avuseseră 
nevoie de aproape cincizeci de ani, dar până la urmă îl 
prinseseră. Poate că nu avea funia legată de gât, poate că nu îl 
uciseseră la marginea pădurii și, chiar dacă ucigașii nu-și puteau 
arăta chipurile și nu se puteau bate cu mândrie pe umeri unul 
pe altul, fără nicio îndoială, era tot un linșaj, completat cu 
fotografii și public. Nu avea să plângă, încă nu. Nu avea să-i 
jelească moartea ca o văduvă ce lăcrimează la mormânt. Jesse o 
învățase mai bine de atât. Jesse merita mai mult. 


VP - 172 


Simţind că trupul ei își recapătă cât de cât controlul, se 
îndreptă și închise robinetul cu apă rece. Se duse la ușa băii și o 
deschise. Pe hol, la o oarecare distanţă, îi văzu pe polițiștii care 
așteptau să-i pună întrebări. Se întoarse și o luă în direcţia 
opusă, știind exact ce are de făcut. 


MANHATTAN 
SECȚIA 17 DE POLIȚIE 


EAST 51* STREET NR. 167 
IN ACEEAȘI ZI 


Raisa prevăzuse pericolul, vorbise cu Lev, primise confirmarea 
din partea lui că teama ei era îndreptăţită și apoi încercase să 
înlăture ameninţarea. Ani la rând nu avusese încredere în nimic, 
pusese la îndoială fiecare promisiune și plecase de la 
presupunerea că orice interacțiune e bazată pe înșelăciune și 
interes personal. Se dovedise a fi o existență epuizantă și 
corozivă, dar funcţionase - supravieţuise unui regim care 
ucisese oameni cu miile. Totuși, nu era o stare de spirit sau un 
stil de viaţă pe care să și le dorească pentru fiicele sale. Nu le 
învățase să mintă atunci când le întreabă un străin cum le 
cheamă. Nu sădise în ele nevoia de precauţie și suspiciune în 
orice situaţie. Nu dorise ca ele să aibă îndoieli la fiecare semn 
de afecţiune și să pună sub semnul întrebării orice prietenie. 
Prin asta eșuase și ca mamă, și ca profesoară. Nu însemna că 
forțele întunecate nu mai există doar pentru că Lev își lăsase în 
urmă trecutul. El se schimbase. Dar ea greșise crezând că se 
schimbase și lumea odată cu el. 

Supravegheată de o polițistă, Raisa refuză să se așeze, 
rămânând în picioare într-un colţ al celulei, cu spatele sprijinit 
de zid și cu braţele încrucișate. Nu primise nicio veste legată de 
Elena. Fuseseră luate în custodia poliţiei în mașini diferite, 
despărțite în haosul de după asasinat. In cele câteva clipe cât 
putuse Raisa să-și ţină fiica de mână, Elena fusese din nou o 
fetiță, fetița pe care o adoptase cu doisprezece ani în urmă - 
pierdută și confuză, căutând protecţie de o lume pe care nu o 
înţelegea. Își îngropase faţa în umărul Raisei, cu mâinile ude de 
sângele lui Jesse Austin, și plânsese ca un copil. Raisa ar fi vrut 
să-i spună că totul va fi bine, dar nu era așa, nu și de data asta, 


VP - 173 


și nu era în stare nici măcar de o minciună liniștitoare, prea 
uluită de evenimente încât să-i spună Elenei măcar că o iubește. 
Avea să fie primul lucru pe care să i-l spună când o revedea, fie 
și numai pentru o clipă. Raisa nu cunoștea detaliile complotului 
în care fusese implicată Elena. Orice ar fi fost, n-ar fi putut fi 
sedusă decât cu promisiunea unei lumi mai bune. Cu optimismul 
ei liniștit, era exact ca Lev, o visătoare care ajunsese să aibă 
mâinile pătate de sânge. Raisei i se rupse inima la gândul că 
fata ei cea idealistă nu va mai fi niciodată aceeași, orice i s-ar fi 
spus, oricâte asigurări ar fi primit. Lev putea să o ajute. Trecuse 
prin același proces - o să știe ce să-i spună. Trebuia numai să 
ajungă acasă. 

Se deschise ușa și agentul de la hotel, Yates, intră în 
încăpere. Pentru un om aflat la conducerea unui dezastru de 
securitate, părea ciudat de satisfăcut. Exista o singură 
interpretare: fusese cumva implicat. Lângă el se afla o femeie 
mai în vârstă - nu purta uniformă. Ea vorbi prima, într-o rusă 
perfectă. 

— Trebuie să veniti cu noi. 

— Unde este fiica mea? 

Femeia îi traduse lui Yates. Acesta răspunse: 

— Este la interogatoriu. 

Raisa ieși după ei, spunând în rusă: 

— Fata mea nu a ucis pe nimeni. 

Femeia traduse, iar Yates ascultă, dar nu dădu niciun răspuns, 
conducându-le până la biroul principal - un spaţiu deschis cu 
birouri și scaune și multe persoane, majoritatea ofițeri de poliţie, 
telefoane care sunau, oameni strigând unii la alţii și 
împingându-se. 

— Unde mă duceti? 

După ce auzi traducerea, Yates răspunse: 

— Vă mutăm. 

— O mutați și pe fiica mea? 

Nu primi niciun răspuns la această întrebare. Yates era 
ocupat, discutând cu un alt bărbat. 

Așteptând, dezorientată și speriată, Raisa privi prin încăpere, 
simțind că o ia amețeala. Tocmai se pregătea să ceară un pahar 
cu apă când zări în mulţime o femeie - singura negresă din 
cameră. Era îmbrăcată cu haine civile. Lângă ea se afla un 
polițist în uniformă. Acesta vorbea cu ea, dar ea nu-i dădea nicio 


VP - 174 


atenţie. Se concentra asupra lor, îi privea cu o intensitate 
șocantă. Târziu, o observă și Yates pe femeie și reacţionă 
violent, strigând un ordin. Bărbatul în uniformă o apucă pe 
femeie de braț, încercând să o tragă de acolo. Ea se scutură și 
ridică braţul celălalt. Tinea în mână un pistol. Raisa o mai 
văzuse pe femeie și mai devreme, lângă trupul lui Jesse Austin, 
țipând în gura mare după un ajutor care nu venea de nicăieri. 
Recunoscu iubirea și durerea de pe chipul femeii, o iubire 
preschimbată în furie. Când pistolul aruncă o explozie de lumină 
albă, își dori ca ultimul lucru pe care să i-l fi spus Elenei să fi fost 
că nu o învinovăţește cu nimic și că o iubește foarte mult. 


VP - 175 


HARLEM 


BRADHURST 

8'" AVENUE COLT CU WEST 139™ STREET 
RESTAURANTUL NELSON'S 

A DOUA ZI 


Niciun angajat nu lucra, niciun client nu mânca, erau cu toţii 
întorși spre aparatul de radio, ascultând știrile. Nelson stătea în 
picioare, cu mâna pe butonul de volum, dat la maximum. 
Câteva femei plângeau. Plângeau și câţiva bărbaţi. Spre 
deosebire de ei, vocea de la radio era controlată și lipsită de 
orice emoție. 

— Aseară, cântărețul celebru odinioară Jesse Austin a fost 
asasinat, fiind împușcat în public. Suspecta este o rusoaică, o 
comunistă bănuită că ar fi fost amanta lui. Surse din cadrul 
Poliției New York ne-au dezvăluit că femeia le-a spus polițiștilor 
după comiterea crimei că l-a împușcat pe domnul Austin pentru 
că acesta nu și-a ținut promisiunea de a se căsători cu ea, 
pentru a o salva din Rusia sovietică. Domnul Austin este deja 
căsătorit. Aventura tragică nu se oprește aici. Noaptea trecută, 
soția lui, ca să se răzbune pentru această crimă, a luat un pistol 
și a pătruns în sectia de poliție, împușcând-o pe rusoaică. După 
ce a ucis-o pe suspectă, doamna Austin a întors arma către sine 
însăși... 

Nelson luă aparatul de radio de pe tejghea, smulgându-l din 
priză și ridicându-l deasupra capului. Clienţii se uitau la el. Se 
gândi mai bine și îl lăsă jos. După o clipă, se adresă celor aflaţi 
în încăpere: 

— Dacă dorește cineva să asculte minciunile astea, n-are 
decât s-o facă în altă parte. 

Intră la el în birou și se întoarse cu un borcan mare din sticlă, 
pe care îl așeză pe tejghea, lângă casa de marcat. 

— Incep o colectă. Nu pentru înmormântare, nu-i vremea 
pentru flori, iar Jesse oricum nu și le-ar fi dorit. Am să angajez 
pe cineva să afle cine i-a ucis cu adevărat pe Jesse și pe Anna. 
Avem nevoie de avocați. De detectivi particulari. Nu pot să 
vorbesc în numele vostru. Dar eu vreau să aflu. Trebuie să aflu. 

Işi scoase portofelul și îl goli în borcan. 


VP - 176 


Până la amiază, borcanul era plin, chelnerițele contribuind cu 
bacșișul primit, clienţii donând, la rândul lor. În timp ce Nelson 
număra banii strânși și trecea suma într-un registru, auzi unul 
dintre cântecele lui Jesse. leși din birou ca să-și găsească clienţii 
și chelnerițele adunați lângă o fereastră și privind în stradă, de 
unde se auzea muzica. Traversă restaurantul, deschise ușa și 
ieși în stradă. Un tânăr pe nume William, pe ai cărui părinţi 
Nelson îi cunoștea bine, stătea în picioare pe o ladă și cânta un 
cântec al lui Jesse. Nu avea note sau versuri în mână. Știa 
versurile pe de rost. Oamenii se opreau și se adunau în jurul 
lăzii, formând un public. Bărbaţii își ţineau pălăriile în mâini. 
Copiii se opriseră din jocul lor și ascultau, zgâindu-se la tânărul 
care cânta: 


Sunt doar un cântăreț din popor 
Si asta mi-ajunge pentru toate 
Sunt doar un cântăreț din popor 
Visâna la libertate. 


Privind publicul, Nelson își dădu seama că putea strânge mii 
de oameni cu puţin efort - putea să se adreseze chiar el 
mulțimii, avea destule de spus, poate nu cu vocea lui Jesse, dar 
putea să-și găsească o voce proprie. Aducându-și aminte ce 
spunea Jesse ori de câte ori era întrebat de ce a riscat atât de 
mult, Nelson ajunse, în sfârșit, să înțeleagă. Pur și simplu nu-i 
era de ajuns să conducă un restaurant, nici chiar unul de 
succes. 


VP - 177 


DUPĂ O SĂPTĂMÂNĂ 


URSS 

LA 29 DE KILOMETRI NORD-VEST DE MOSCOVA 
AEROPORTUL ȘEREMETIEVO 

4 AUGUST 1965 


Frol Panin privea ploaia violentă căzând de-a lungul pistei 
goale. Vremea se stricase, nori furioși acoperiseră cerul și 
soarele strălucitor. La marginea pistei, solul se crăpase în 
săptămânile de caniculă, iarba era îngălbenită, iar pământul era 
atât de uscat încât ploaia se scurgea pe toată suprafaţa. Când 
vremea se înrăutăţise, controlorii de trafic aerian puseseră 
problema devierii zborului care urma să aterizeze. Erau 
exagerat de precauţi, iar Panin refuzase. Se făcuseră 
nenumărate pregătiri. Dacă nu exista nicio urgenţă, aveau să 
aterizeze aici. 

Elevii și studenții care se întorceau acasă nu aveau de unde 
să știe în ce măsură asasinarea lui Jesse Austin ajunsese în 
programele de știri din Uniunea Sovietică și în alte ţări. Pe plan 
internațional, știrea era una de senzaţie. Acasă, fusese abordată 
o variantă mai puţin isterică și mai controlată, Pravda’ aruncând 
o umbră de îndoială asupra versiunii oficiale a evenimentelor, 
fără a afirma direct că era falsă. Chiar și așa, era absolut 
necesar ca tinerii și tinerele din avion să fie informați cu grijă și 
să fie ajutaţi să treacă peste șocul ultimelor zile. Aeroportul 
gemea de agenţi KGB, psihologi și ofiţeri de propagandă. Spre 
deosebire de voioasa ceremonie de la plecare, revenirea lor nu 
era sărbătorită în niciun fel, fără fanfară, fără panglici colorate, 
fără alcool și cu un numar foarte redus de ziariști. Familiilor și 
prietenilor nu li se permisese să asiste la aterizare, în ciuda 
cerințelor repetate ale acestora. Aeroportul era închis. 

La șaizeci și unu de ani, părul lui Frol Panin era de un alb- 
argintiu imperial, ca al unui vrăjitor atent frezat. Era aranjat cu 
grijă. Cutele de pe faţa lui nu erau atât riduri, cât adâncituri ale 
victoriei, săpate una după alta în numeroasele succese ale 
carierei sale. Cel mai recent fusese obținut lucrând direct cu 


7 Organul de presă al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică. 
VP - 178 


președintele Brejnev pentru înlăturarea lui Hrușciov, care 
îmbătrânea și era din ce în ce mai capricios. Până la urmă, se 
dovedise un succes prea puţin răsunător, întrucât Hrușciov 
plecase fără luptă, deprimat de înlăturare. Fostul fermier nu-și 
pierduse viața, ci se retrăsese cu înțelepciune în obscuritate, la 
țară, un sfârșit potrivit, de vreme ce acesta îi fusese și 
începutul. Panin era un om de bază la Kremlin, unul dintre cei 
care impuneau conducerea țării. Cu toate acestea, se afla aici 
cu o însărcinare aparent banală, gata să aștepte sosirea unui 
avion și a pasagerilor acestuia, implicându-se personal într-o 
operaţiune în care nu se amestecase și de care nici măcar nu 
știuse. In timp ce aștepta, se hotărî să revizuiască toate 
protocoalele Serviciului A, un departament din cadrul serviciului 
de informaţii pe care îl ignorase. În mod evident, abilitatea lor 
de a provoca fusese subestimată. 

In jurul lui gravitau agenți și oficiali, oferindu-i informaţii și 
răspunzând la cererile și întrebările lui. Până și controlorii de 
trafic aerian trecuseră pe la el, de parcă ar fi avut vreo putere 
asupra norilor. Garda sa de corp și șoferul personal apăreau din 
când în când în spatele lui, întrebându-l dacă dorea ceva și 
aducându-i căni de ceai proaspăt, în timp ce avionul întârzia din 
ce în ce mai mult. Se afla aici de dragul unui singur om - Lev 
Demidov. Lucraseră împreună pe vremuri și, cu un ciudat 
sentiment de loialitate, care putea fi numit chiar afecţiune - 
emoţii pe care le simţea numai arareori -, Panin decisese să ia 
asupra lui această însărcinare. 

Cerul era atât de întunecat și ploaia atât de puternică încât 
Panin nu văzu aeronava decât când aceasta se afla la numai 
câteva sute de metri deasupra solului. Aripile pendulară în timp 
ce-și schimbă poziţia. Aterizarea avu loc fără vreun eveniment 
deosebit. El se ridică în picioare când avionul se opri complet. 
Şoferul, un tânăr atent, îi ţinea deja umbrela deasupra capului. 

Stând sub umbrelă, Panin urmări delegaţia care cobora din 
avion. Mihail Ivanov, ofițerul de propagandă însărcinat cu 
operațiunea aceasta prost gândită, fu printre primii care puseră 
piciorul pe pământ. Un tânăr chipeș, părea nervos în timp ce 
cobora scările, așteptându-se, probabil, să fie arestat imediat ce 
va fi pus piciorul pe pistă. Il observă pe Panin și, deși nu-l 
cunoștea, se așteptă la ce era mai rău. Panin făcu un pas 
înainte. 


VP - 179 


— Mihail Ivanov? 

Dădu din cap afirmativ, cu ploaia șiroindu-i pe față. 

— Da? 

— Numele meu este Frol Panin. Ai fost transferat. Trebuie să 
părăsești orașul de îndată. Te așteaptă o mașină să te ducă la 
gară, de unde o să pleci în seara asta. Nu știu unde, o să afli în 
tren. Ti s-a aranjat un post nou. Nu ai timp să treci pe-acasă, nu 
ai timp să-ți faci bagajele. Poţi cumpăra tot ce ai nevoie când 
ajungi la destinatie. 

Mihail Ivanov era epuizat și speriat, nesigur dacă aceasta era 
o arestare mascată sau o simplă degradare. Panin îi explică: 

— Ivanov, tu nu mă cunoști pe mine. Dar eu știu ce-ai făcut și 
ÎI cunosc pe Lev Demidov, tatăl Elenei. Când o să audă ce s-a 
întâmplat, o să te caute și-o să te omoare. Sunt destul de sigur 
de asta. Trebuie să pleci imediat din oraș. E foarte important ca 
eu să nu știu unde ajungi, pentru că Demidov o să mă întrebe și- 
o să-și dea seama dacă mint. Din același motiv, dacă spui cuiva 
unde ești, chiar cuiva din familia ta, o să te găsească. Singura ta 
șansă e să faci cum îti zic eu și să dispari, fără alte discutii. 
Bineinţeles, tu hotărăști. Baftă! 

Panin îl bătu ușor pe braţ și plecă, lăsându-l împietrit în 
ploaie. 

Uitându-se la elevii și studenţii care coborau din avion, le 
compară reacţiile cu imaginile lor de la plecare, prezentate la 
știri, scăldaţi în lumina soarelui, zâmbitori, făcând cu mâna spre 
aparatele de fotografiat, entuziaști la gândul că vor zbura peste 
ocean. Acum erau obosiţi și speriaţi. Le așteptă pe fetele cu care 
trebuia să se întâlnească, fete pe care nu le mai văzuse de când 
erau foarte mici - Zoia și Elena. 

Văzându-le coborând, Panin se îndreptă spre ele, iar șoferul îl 
urmă imediat, astfel că umbrela rămase la locul ei, deasupra 
capului lui, când el le ieși în cale celor două fete. 

— Numele meu este Frol Panin. Nu mă cunoasteti. Sunt aici ca 
să vă duc acasă. Sunt prieten cu tatăl vostru. Pe mama voastră 
n-am cunoscut-o prea bine. Imi pare nespus de rău pentru 
pierderea suferită. A fost o femeie extraordinară. Este o tragedie 
îngrozitoare. Dar haideţi, grăbiţi-vă, să scăpăm de ploaia asta. 
Am mașina aproape. 

Cele două fete îl priviră fără nicio expresie. Erau adânc 
îndurerate. Cea mai mică, Elena, își aruncă privirea în lungul 


VP - 180 


pistei, în timp ce Mihail Ivanov era condus la mașina lui. El nu 
privi în urmă. Elena suferea. Pe Panin îl ului gândul că până și 
acum, după tot ce se întâmplase, ea mai era îndrăgostită de el 
și mai credea că și el o iubește. 

Ajunși în mașină, Panin le puse pe fete la curent, descriindu-le 
reacţiile la evenimentele din New York și felul în care fuseseră 
prezentate, mai mult sau mai puţin corect, evenimentele 
respective. Versiunea americanilor, tipărită în ziare de la New 
York la San Francisco și de la Londra la Tokyo, era ușor de 
vândut publicului, fiind dramatică și senzaţionalistă. Povestea o 
înfățișa pe frumoasa Raisa Demidova având o aventură cu 
afemeiatul Jesse Austin. Relaţia dura din anii 1950. Se 
întâlniseră într-unul dintre turneele lui Jesse. El făcuse o vizită la 
școala ei și o invitase la un concert care avusese loc într-un 
depozit dintr-o fabrică. Exista chiar și o înregistrare video, un 
film sovietic de propagandă, cu Raisa felicitându-l la finalul 
concertului. Ea se îndrăgostise de el și-l implorase să o scape 
din Uniunea Sovietică. Avuseseră și un contact sexual, incidental 
pentru el, dar care ei îi schimbase viața. Era obsedată de el și îi 
scrisese cu regularitate, mergând până într-acolo încât să 
organizeze o sesiune de amploare de scrisori trimise de elevi din 
școala ei, atunci când aflase că el are probleme cu autorităţile 
americane. In acest punct, Elena îl întrerupse, exclamând: 

— Nu-i adevărat! 

Panin îi făcu semn să tacă. El nu spunea decât că acesta era 
adevărul pe care-l știa o lume întreagă. In adevărul acesta, 
Raisa era o figură romantică înnebunită după Jesse Austin, 
convinsă că au o relaţie perfectă de iubire, fiind despărțiți numai 
de naţionalitate. Pentru Jesse, ea nu era decât o noapte uitată 
de satisfacţie sexuală. Când auzise de delegaţia sovietică la 
New York, ea își făcuse loc în turneu, ca să-l reîntâlnească. Visul 
ei era să ceară azil politic, să trăiască alături de el, părăsindu-și 
soțul pe care îl ura, Lev, care, din întâmplare, era agent secret. 
Atunci când îl vizitase pe Jesse în Harlem, făcuseră sex pentru a 
doua oară. Exista o fotografie a Raisei Demidova, în picioare, 
lângă un pat desfăcut, cu așternuturi mototolite, mărunţică 
lângă silueta masivă a lui Jesse Austin. Elena exclamă din nou: 

— Eu am fost acolo, nu Raisa! 

Pierzându-și răbdarea, Panin îi sugeră Elenei să priceapă 
odată că aceasta era versiunea creată de americani ca să 


VP - 181 


dezamorseze situația. Continuând să povestească, spuse că în 
timpul acestei întâlniri dintre Jesse și Raisa, acesta îi spusese că 
nu are de gând să-și părăsească soţia și îi ceruse să se întoarcă 
în Rusia, la soțul ei. Cuprinsă de gelozie și disperare, Raisa 
achiziţionase un pistol. Îl împușcase pe Jesse Austin în faţa 
sediului Naţiunilor Unite, ucigându-l. Fusese prinsă cu arma în 
mână. 

Elena nu se mai putu stăpâni. 

— E o minciună! Sunt numai minciuni! 

Panin dădu din cap - da, era o minciună. Dar aceasta era 
versiunea evenimentelor pe care americanii o prezentaseră 
presei; era versiunea pentru care solicitaseră sprijinul Uniunii 
Sovietice. Uniunea Sovietică acceptase fără comentarii. O 
trăgătoare singuratică, fără conspirații și fără implicarea marilor 
puteri - o poveste de dragoste neîmpărtășită și furia unei femei 
refuzate. Restul concertelor pentru pace fuseseră anulate. Frol 
Panin și mulți alţi oficiali de la Kremlin depuseseră mari eforturi 
pentru ca delegaţia să se întoarcă acasă fără întârziere. Într-un 
târziu, elevii și studenții fuseseră eliberați și se întorseseră 
acasă. Nu se știa când avea să fie returnat trupul Raisei 
Demidova. 

Pe bancheta din spate a limuzinei, observându-le pe fete cum 
primesc povestea țesută în jurul lor, Panin abordă o altă 
problemă: 

— Trebuie să întelegeti faptul că Lev nu mai e același. Vestea 
morții soției lui I-a... 

Panin căută un cuvânt potrivit. 

— L-a tulburat. Nu mă refer la exprimarea obișnuită a durerii. 
Reacția lui este mult mai profundă de atât. Nu mai este omul pe 
care vi-l amintiți voi. Să fiu sincer, sper că sosirea voastră ne va 
ajuta să-l repunem cu picioarele pe pământ. 

Fata mai mare, Zoia, vorbi pentru prima oară. 

— Ce putem să-i spunem noi? 

— Va dori să știe tot ce s-a-ntâmplat. E instruit să detecteze 
minciuna atunci când o aude. E convins că versiunea oficială 
este o minciună. Bineinţeles că așa și este. Nu are nicio îndoială 
că a fost o conspirație. Trebuie să hotărâți singure ce anume îi 
spuneți. Eu nu pun nicio îngrădire pe ceea ce ati putea să-i 
povestiți. Poate că tie, Elena, ti-e frică să-i spui adevărul. Dar, în 


VP - 182 


starea lui de spirit actuală, mie mi-ar fi mult mai frică să-i spun o 
minciună. 


VP - 183 


MOSCOVA 
NOVIE CERIOMUȘKI 


MAHALAUA LUI HRUȘCIOV 
APARTAMENTUL 1312 
IN ACEEAȘI ZI 


Ascensorul era în continuare defect și, silită să urce pe scări 
treisprezece etaje, Elena începu să se simtă slăbită, iar 
picioarele începură să-i tremure. Ajunsă la baza scărilor care 
duceau la ultimul etaj, văzu ușa apartamentului lor. Se opri, 
incapabilă să meargă mai departe, cuprinsă de panică la gândul 
la bărbatul din apartament. Cum se schimbase Lev? Se așeză pe 
treaptă. 

— Nu pot s-o fac. 

Lev nu le făcuse niciodată vreun rău, nu ridicase mâna la ele, 
cuprins de furie, nici măcar nu ţipase la ele. Și totuși, îi era frică. 
Dintotdeauna avusese ceva neliniștitor. Din când în când, îl 
surprindea stând singur și uitându-se la mâinile lui de parcă s-ar 
fi întrebat dacă îi aparţin. Îl găsea privind în gol pe fereastră, cu 
mintea aiurea și, chiar dacă oricui i se mai întâmpla să viseze cu 
ochii deschiși, la el nu era vorba de visare. Întunericul se aduna 
în jurul lui ca niște grămezi de praf. Dacă își dădea seama că e 
privit, se chinuia să zâmbească, dar era un surâs încordat, de 
suprafață, iar întunericul rămânea cu el. Gândul la un Lev fără 
Raisa o înfricoșă pe Elena. 

Zoia îi șopti: 

— Te iubește. Să nu uiti asta. 

— Poate că ne iubea numai datorită Raisei? 

— Nu-i adevărat. 

— Poate că și-a dorit copii numai datorită ei? Dacă tot ceea ce 
am iubit la el i se datora ei? 

— Stii bine că nu-i adevărat. 

Zoia nu părea complet convinsă. Frol Panin se ghemui lângă 
ea. 

— Sunt cu voi. N-ai de ce să-ți faci probleme. 

Ajunseră la etajul lor. Frol Panin bătu la ușă. În ciuda faptului 
că nu avea încredere în Panin și nici nu știa nimic despre el, 
Elena era bucuroasă să-l aibă alături. Era calm și calculat. Din 


VP - 184 


punct de vedere fizic, nu i-ar fi făcut faţă lui Lev; și totuși, ea nu- 
și putea închipui că vreo persoană i-ar putea ignora cu ușurință 
comenzile - le rostea cu atâta autoritate! Așteptară toţi trei. Se 
auzeau pași. Ușa se deschise. 

Omul din cadrul ușii nu avea nimic din tatăl lor. Avea ochii 
umflaţi de durere și inuman de mari. Era pământiu la faţă, cu 
obrajii supţi. Mișcările lui păreau ale unui nebun. Işi strângea 
mâinile fără motiv, ca și cum s-ar fi pregătit de rugăciune, apoi 
le desfăcea și le lăsa să cadă pe lângă corp. Când se uita într-o 
anumită direcţie, nu întorcea doar capul, se întorcea cu totul. Se 
uită peste umerii lor pe coridor și pe scări, poate crezând că 
Raisa avea să fie acolo, cu ochii lui enormi plini de speranţă, în 
ciuda a tot ceea ce i se spusese. Speranța aceasta demnă de 
milă era atât de dureroasă pentru Elena, că începu să plângă 
înainte să fi rostit măcar o vorbă. Puteau să stea acolo mult și 
bine, căci Lev părea incapabil să vorbească. Panin preluă 
inițiativa și le conduse înăuntru. 

Dezorientată de zborul lung, de diferenţa de fus orar, de 
emoţiile trăite în ultima săptămână și de această revedere, 
Elena se întrebă pentru o clipă dacă nu cumva intrase în alt 
apartament. Mobila fusese mutată de la locul ei, paturile lor 
erau așezate unul peste altul, iar scaunele fuseseră împinse în 
marginea camerei, de parcă ar fi încercat cineva să facă loc 
pentru dans. Masa din bucătărie fusese așezată în mijlocul 
camerei, direct sub lustră. Tăblia era acoperită cu tăieturi din 
ziarele sovietice cuprinzând articole despre asasinarea lui Jesse 
Austin. Mai erau și foi pline de note alambicate, scrise de mână, 
și fotografii ale lui Jesse. Erau și fotografii ale Raisei. De partea 
cealaltă a mesei fusese așezat un scaun. Decorul era 
inconfundabil. Era un spaţiu pentru interogatoriu. Vocea lui Lev 
sună scârțâit și răgușit: 

— Povestește-mi tot. 

Cu degetele din nou strânse laolaltă, Lev o ascultă cu o 
concentrare feroce pe Elena povestind evenimentele de la New 
York. Din cauza emoţiei, fata amestecă unele momente, 
confundă numele și oferi explicaţii bâlbâite. În asemenea 
momente, Lev o întrerupea, cerându-i să nu-i expună decât 
faptele, solicitând clarificări și dovedind o apetență pedantă 
pentru detaliile precise. Nu-și pierdu cumpătul, nu ţipă la ea, iar 
această absenţă a oricărei emoţii se dovedi și mai tulburătoare. 


VP - 185 


A murit ceva înăuntrul lui, se gândi Elena, ajunsă la capătul 
relatării. Lev îi spuse: 

— Te rog să-mi dai jurnalul. 

Elena ridică privirea, confuză. Lev își repetă cererea: 

— Jurnalul tău, dă-mi-l. 

Elena se uită la sora ei, apoi din nou la Lev. 

— Jurnalul meu? 

— Da, jurnalul tău, unde e? 

— Totul a fost confiscat de americani, ne-au luat hainele, 
valizele, tot. Jurnalul era acolo. 

Lev se ridică în picioare și începu să se plimbe prin cameră. 

— Ar fi trebuit să-l citesc. 

Clătină din cap, furios pe sine însuși. Elena nu înţelese. 

— Jurnalul meu? 

— L-am găsit sub saltea înainte de plecarea voastră. L-am pus 
la loc. Conţinea informații în legătură cu acest Mihail Ivanov, nu- 
i așa? Probabil că ai scris ceva despre sentimentele lui față de 
tine. Probabil că ai descris în amănunt ce ţi-a cerut să faci. Erai 
îndrăgostită. Erai oarbă. Eu aș fi putut să văd că relația era o 
înșelăciune. 

Lev se opri brusc și-și duse mâna la faţă. 

— Dacă-ți citeam jurnalul, aș fi putut să-mi dau seama de tot. 
Aș fi putut opri totul. Aș fi putut să vă împiedic să plecați. Raisa 
ar fi în viață acum. Dacă m-aș fi comportat ca un agent! Mi-am 
spus că nu e în regulă să-ți umblu prin lucruri. Dar ăsta sunt eu! 
Asta fac. E singurul meu talent. Puteam să-i salvez viața Raisei. 

Vorbea atât de repede încât i se amestecau cuvintele. 

— Îl iubeşti pe omul ăsta, pe Mihail Ivanov, care lucrează 
pentru departamentul ăsta secret? Ţi-a spus că motivația lui 
este egalitatea și dreptatea. Elena, el nu te-a iubit. Te-a 
manipulat prin dragoste. Unii oameni vor bani. Tu ai vrut 
dragoste. Asta a fost prețul tău. Ai fost cumpărată. Totul a fost 
pus la cale. Dragostea a fost o minciună, trucul cel mai simplu și 
mai evident cu putință. 

Elena își șterse lacrimile, simțind pentru prima oară un val de 
furie. 

— N-ai cum să știi asta cu siguranță. Nu știi ce s-a întâmplat. 

— Sunt convins. Am pus și eu la cale astfel de operațiuni. 
Chiar mai rău, știau că numai o persoană care nu are cunoștință 
de complot poate să-l convingă pe Jesse Austin să vină la 


VP - 186 


concert. Aveau nevoie de o persoană îndrăgostită. Aveau nevoie 
de cineva plin de dragoste și optimism. Altfel, Jesse Austin ar fi 
mirosit trucul. Ar fi simţit că îl minţi sau că nu crezi cu adevărat 
lucrurile pe care le spui. Nu ar fi venit niciodată la concert dacă 
nu i-ai fi cerut-o tu. 

Elena se ridică în picioare. 

— Știu că e vina mea! Stiu! 

Lev clătină din cap și cobori vocea. 

— Nu, pe mine mă învinovățesc. Nu v-am învățat nimic. V-am 
lăsat în lume naive și nevinovate și iată ce s-a întâmplat. Raisa 
și cu mine am vrut să vă protejăm de toate astea - minciună, 
înșelăciune, tertipuri -, dar sunt adevărurile vieților noastre. Am 
greșit față de voi. Am greșit fată de Raisa. Aveam un singur 
lucru să-i ofer, protecție, și nu am putut să-i ofer nici măcar atât. 

Lev i se adresă lui Frol Panin. 

— Unde-i Ivanov acum? 

— Știu doar că în momentul ăsta e într-un tren. Nu știu unde 
se duce trenul ăla. 

Lev se opri, simțind că spunea adevărul, dar rămase la fel de 
suspicios. 

— Cine a ucis-o pe soția mea? 

— Pentru toată lumea, răspunsul este Anna Austin. 

— Asta-i o minciună. 

— Nu știm exact ce s-a întâmplat. 

Lev se enervă. 

— Dar știm că versiunea oficială e o minciună. Măcar atâta 
lucru știm! 

Frol Panin încuviinţă. 

— Da, versiunea asta pare improbabilă. Totuși, ca să evităm o 
criză diplomatică, am fost de acord să nu contrazicem varianta 
americană. 

— Cine l-a ucis pe Jesse Austin? Noi? Sau americanii? Noi, nu-i 
așa? 

— Din câte știu eu, planul era numai să-l facem pe Jesse 
Austin să apară în fața clădirii Organizației Naţiunilor Unite. Se 
spera că va fi arestat, târât de polițiști și, dacă unul dintre 
studenții noștri era prins în mijlocul tărăboiului ăstuia, ar fi fost 
de mare ajutor din punct de vedere propagandistic. A fost un 
plan pus la cale de un departament disperat să atace 
sentimentul anticomunist care predomină în Statele Unite. Voiau 


VP - 187 


să-i repună lui Jesse Austin cariera pe picioare. Voiau să-l facă 
din nou celebru. 

Lev începu din nou să se plimbe prin cameră. 

— Am știut de la început că nu se poate să nu încercați voi 
ceva. Nu puteaţi să puneti la cale un simplu concert. Trebuia să 
mergeti voi mai departe. Trebuia să faceti voi mai mult. 

— A fost un plan greșit conceput care a mers extraordinar de 
prost. 

— Lasă-mă să mă duc la New York. Lasă-mă să investighez. 

— Lev, prietene, ascultă-mă bine: ce-mi ceri tu e imposibil. 

— Trebuie să aflu cine mi-a ucis soția. Trebuie să-i găsesc și 
să-i omor. 

— Lev, n-o să ti se permită sub nicio formă să pleci. Așa ceva 
n-o să se-ntâmple. N-ai ce să faci. 

Lev clătină din cap. 

— Pentru mine nu mai există nimic altceva. E tot ce mi-a 
rămas de făcut! Îmi dau cuvântul. O să-l găsesc pe ucigaș. O să-l 
găsesc pe cel care a fost responsabil. O să-i găsesc. 


ÎN ACEEASI ZI 


Lev nu știa exact de cât timp stă pe acoperișul blocului - cel 
puţin de câteva ore. După ce plecase Panin, el și fetele 
aranjaseră camera la loc, ca să semene cu o casă, cu cele două 
paturi alăturate. Lev se apucase să pregătească cina, dar își 
abandonase deodată treaba, lăsând mâncarea negătită. 
Acoperișul fusese singurul loc în care se gândise să se ducă. 

Uneori, aici veneau adolescenţi să se sărute și să se 
giugiulească, dacă nu aveau un alt loc. În seara aceasta, în 
ploaia care curgea șiroaie, locul era gol. Lev nu simţea frigul, 
chiar dacă avea hainele ude leoarcă. Vedea tot orașul, luminile 
Moscovei mânjite de ploaie. Se ridică, merse până la marginea 
clădirii și se uită în jos la picăturile care cădeau. Rămase acolo 
multă vreme, încercând să găsească un motiv pentru care să se 
întoarcă. Își aminti de promisiunea făcută. Îndepărtându-se de 
margine, întoarse spatele orașului, coborând spre un 
apartament pe care îl considerase odinioară căminul lui. 


VP - 188 


OPT ANI MAI TÂRZIU 


GRANIȚA SOVIETO-FINLANDEZĂ 

PUNCTUL DE CONTROL SOVIETIC 

LA 760 DE KILOMETRI NORD-VEST DE MOSCOVA 
LA 240 DE KILOMETRI NORD-EST DE HELSINKI 
ANUL NOU 1973 


Rucsacul era al unui bărbat împușcat în timp ce încerca să 
traverseze graniţa spre Finlanda. In ciuda faptului că era o iarnă 
aspră, cu zăpada până la brâu în pădure, bărbatul încercase o 
trecere riscantă a frontierei, sperând, probabil, că vremea și 
întunericul aproape permanent îl vor ajuta să treacă mai ușor 
fără a fi depistat. Traversarea acestei zone intens controlate, fie 
din greșeală, fie planificat, era considerată încercare de trecere 
la inamicul occidental, un act de trădare. Soldaţii care patrulau, 
mulţi dintre ei pe schiuri prin pădure, aveau ordin să tragă în 
plin. Ar fi fost repercusiuni pentru multă lume dacă un trădător 
reușea să se strecoare și să ceară azil politic în străinătate, 
oferind dușmanilor informaţii strict secrete despre Uniunea 
Sovietică. La nivel personal, Eli Romm, cel însărcinat cu paza 
perimetrului, ar fi fost trimis în judecată și și-ar fi pierdut cu 
siguranţă locul de muncă, dacă nu chiar și libertatea, fiind 
acuzat de neglijență în serviciu sau, chiar mai rău, de 
favorizarea unui act de sabotaj. 

Eli examină conţinutul rucsacului. Nu erau decât provizii de 
bază: apă, pâine și carne conservată. Mai erau niște haine de 
schimb, închise la culoare, o pătură groasă din lână, câteva cutii 
de chibrituri, medicamente, un cuțit ascuţit de vânătoare și o 
cană din oțel - echipamentul standard pentru călătorii, care nu 
prezenta mare interes. Eli scutură rucsacul cu gura în jos. Nu 
căzu nimic. Pipăi căptușeala, trecând cu degetele peste 
cusături, fiind convins că acolo se ascund mai multe probe. Avea 
dreptate. Tăind materialul, descoperi un portofel care conţinea 
câteva monede subţiri din aur, împachetate în plastic, dovada 
clară că avea de-a face cu o încercare foarte gravă de a solicita 
azil politic. Făcuse pregătiri minuţioase - aurul era practic 
imposibil de obţinut de către un cetăţean obișnuit, deducția 


VP - 189 


logică fiind aceea că era implicat un stat străin și că bărbatul 
era spion profesionist. 

Compartimentul secret mai conţinea și altceva în afară de 
aur. Romm descoperi două fotografii. Așteptându-se să fie 
materiale strict secrete, fu surprins să realizeze că păreau 
inutile din punctul de vedere al serviciilor de informaţii: 
fotografiile a doua femei aproape de treizeci de ani în ziua nunţii 
fiecăreia. Mai erau și câteva ziare. Le desfăcu, iar uluirea lui 
spori când își dădu seama că erau o grămadă de decupaje din 
ziare sovietice decolorate, presate cu grijă, care descriau în 
amănunt împușcarea unui om pe nume Jesse Austin, un cântăreţ 
comunist faimos pe vremuri, asasinat la New York de către 
amanta lui, o femeie numită Raisa Demidova. Asasinatul 
avusese loc cu câţiva ani în urmă, articolele datau din anul 
1965. Pe articole erau nenumărate notițe, cu un scris mărunt și 
ordonat, idei cu privire la caz, o listă de nume, oameni cu care 
bărbatul voia să discute. Era evident din notițe că ambiția lui era 
să ajungă la New York, în Statele Unite, la principalul adversar. 
Motivul aparent era atât de ciudat, încât Eli se întrebă dacă nu 
cumva ziarele alcătuiau vreun fel de cod. Trebuia să raporteze 
chestiunea direct la Moscova, autorităţilor de la cel mai înalt 
nivel. 

Arestatul se afla într-o celulă de la subsol, împușcat, dar nu 
ucis, de către un soldat aflat în patrulare. După ce trăsese de la 
mare distanță cu o pușcă cu lunetă, soldatul încercase, fără a 
reuși, să-l găsească pe rănit. Cumva, omul se chinuise să 
meargă mai departe prin zăpadă. Soldatul se întorsese la bază, 
ca să aducă întăriri care să cerceteze zona. In cele din urmă, 
înconjurat de câini, omul fusese norocos să fie prins în viață. 
Rana lui, o singură plagă cauzată de glonţ, nu era mortală, și 
primise îngrijiri minime la unitatea militară. Tenacitatea 
bărbatului, felul în care le scăpase vreme de câteva ore, în ciuda 
șanselor sale minime, și conţinutul rucsacului, organizat după 
toate regulile disciplinei, sugerau un trecut în cadrul armatei. 
Refuzase să discute cu soldații de gardă sau să le spună cum îl 
cheamă. 

Eli intră în celulă, privindu-l pe omul așezat pe scaun. Avea 
spatele bandajat: glonţul îi pătrunsese prin umărul drept. In faţa 
lui se afla o farfurie cu mâncare, de care nu se atinsese. Era 
palid la față din cauza pierderii de sânge. Peste umeri îi fusese 


VP - 190 


așezată o pătură. Eli nu era de acord cu tortura. Singura lui grijă 
era să asigure integritatea graniţei și, prin asta, și propria-i 
carieră. Se așeză în faţa bărbatului, ţinând în mână decupajele 
din ziare și fotografiile, aducând ziarele aproape de ochii omului. 
Acestea îl readuseră la viață. Eli îl întrebă: 

— Cum vă numiți? 

Bărbatul nu-i răspunse. Eli accentuă: 

— Riscaţi execuția. Este în interesul dumneavoastră să 
discutati cu noi. 

Bărbatul nu părea a-i da vreo atenţie, uitându-se fix la ziare, 
la imaginea cântărețului Jesse Austin împușcat pe străzile din 
New York. Eli făcu ziarele să foșnească. 

— Care-i relevanta ăstora? 

Prizonierul întinse mâna și apucă ziarele, strângând bucăţile 
de hârtie cu putere între degetele încleștate. Eli își dădu seama 
că bărbatul le-ar fi rupt în bucăţi dacă nu le dădea drumul din 
mână. Curios, le dădu drumul și îl privi pe bărbat cum le strânge 
laolaltă în fața lui, purtându-se cu ele cu tot atâta reverență ca 
și cu o hartă a unei comori. 


VP-191 


ȘAPTE ANI MAI TÂRZIU 


PROVINCIA KABUL 

LACUL QARGHA 

LA 9 KILOMETRI VEST DE KABUL 
22 MARTIE 1980 


Cu spatele la Kabul, Lev intră în lac complet îmbrăcat, 
scufundându-se până la genunchi și continuând să înainteze, cu 
pantalonii lui kaki scurgând inele saturniene praf de roșu în apă. 
În faţa lui, colții acoperiţi de zăpadă ai lanţului muntos Koh-e- 
Qrough mușcau din cerul albastru deschis. Soarele de primăvară 
era strălucitor, dar nu îndeajuns de puternic încât să tempereze 
râul îngheţat, cu apele umflate de zăpada topită de pe munte. 
Simţea că apa este rece când își trecea degetele peste oglinda 
verde ca smaraldul a lacului, dar, pe măsură ce nivelul apei 
creștea și îi ajungea până la șold, simţi o căldură minunată. 
Dacă s-ar fi luat după corpul său, ar fi putut să jure că se află în 
ape tropicale, la fel de plăcute ca soarele pe pielea lui crăpată și 
bronzată. Nu-și ridică brațele, lăsându-le să se afunde în apă și 
târându-le după el în timpul mersului. Curând, apa îi ajunse 
până la umeri - se afla pe o ridicătură, o porţiune nu foarte 
adâncă, iar picioarele atinseră marginea, de unde adâncimea 
creștea brusc. Incă un pas și s-ar fi scufundat cu totul, pietrele 
din buzunar l-ar fi tras în jos, ducându-l lin până la fundul apei, 
unde s-ar fi oprit, așezat pe un pat de aluviuni. Se opri și 
așteptă, cu apa ajungându-i până la buza superioară, aproape 
de nas, oglinda ei tremurând la fiecare respiraţie ușoară a lui. 

Avea mult opiu în sânge. Până când i s-ar fi risipit efectul, 
drogul îl proteja de frig și de orice altceva - dezamăgirea vieţii 
pe care o trăia și regretele pentru viaţa pe care o lăsase în 
urmă. Exact în clipa asta, nu mai avea nicio grijă, nu mai era 
conectat la lume decât printr-un fir de aţă. Nu simţea nicio altă 
emoție în afară de mulţumire sufletească, nu fericire, ci 
mulțumire sufletească pentru absenţa oricărei dureri, absența 
nemulțumirii - un vid de sentimente extraordinar. Opiul îl secase 
de tot, golindu-l de amărăciune și reproș. Faptul că jurase 
răzbunare, promisese dreptate și nu realizase nimic nu-l 


VP - 192 


deranja. Eșecurile lui fuseseră alungate de drog, un exil 
temporar, ţinute în șah, gata să revină atunci când dispăreau 
efectele opiului. 

Apa care îi atingea buzele îl îndemna să meargă mai departe. 


Încă un pas. 


De ce să te mulțumești cu o simulare a vidului de sentimente 
care depinde de narcotice când realul este atât de aproape? 
Încă un pas și s-ar afla pe fundul lacului, cu o dâră de bule de pe 
buzele lui până pe oglinda de smarald a lacului ca unică urmă a 
existenței sale. Pietrele din buzunar se alăturară corului de 
șoapte, îndemnându-l să facă și ultimul pas. 

Lev nu le urmă chemarea, rămânând nemișcat. Oricât de 
multe ori ar fi stat aici, oricât de sigur ar fi fost că aceea era ziua 
în care avea să meargă mai departe, nu se putea convinge să 
taie firul de aţă care-l lega de lume. Nu putea face pasul final. 

Efectul opiului începu să scadă. Simţurile lui se conectară din 
nou la realitate, adunându-se ca niște planete care se aliniază. 
Apa era rece. Îi era frig. Tremura în timp ce băgă mâna în 
buzunare și scoase pietrele fine, lăsându-le să cadă pe lângă el, 
simțind vibraţiile când atinseră fundul lacului. Se întoarse cu 
spatele la munte, tulburând apa, și se îndreptă încet spre mal, 
înaintând cu greu spre orașul Kabul. 


VP - 193 


PROVINCIA KABUL 


ORAȘUL KABUL 
CARTIERUL KARTA-I-SEH 
BULEVARDUL DARULAMAN 
ÎN ACEEAȘI ZI 


Când Lev ajunse la apartament, soarele apusese deja, iar 
hainele i se uscaseră, lăsând o dâră de apă în praful din urma 
lui, în timp ce pedala dinspre lac. Cu concentraţia de opiu în 
scădere, scurgându-se ca nisipul dintr-o clepsidră, sentimentele 
de eșec și melancolie începură din nou să-i circule prin sistem, 
un virus al minţii pe care nu-l suprimase decât temporar. Era 
izolat de fiicele sale, singur în oraș; singurii lui însoțitori erau 
amintirile despre soția sa, gânduri care nu existau fără ideea că 
ucigașul ei scăpase nepedepsit. Mușchii spatelui i se strânseră 
la amintirea încercării sale umilitoare de a ajunge la New York, 
cicatricea lăsată de glonț în umărul lui îl înțepă ca o rană 
deschisă, pe frunte îi apărură cute pe măsură ce detaliile cazului 
îi reveniră în minte. De ce fusese împușcat Jesse Austin și care 
era legătura soţiei sale cu această chestiune? Care era adevărul 
de dincolo de noaptea aceea? O neliniște periculoasă începu să 
freamăte în el - nu putea să lase problema deoparte și totuși era 
mai departe ca oricând de adevăr. Opiul nu fusese un răspuns, 
ci doar o cale de a înlătura aceste gânduri pentru vreo 
douăsprezece ore. 

Fără a se mai obosi să-și schimbe hainele, se prăbuși pe pat, 
o saltea subţire în mijlocul camerei. Apartamentul era neprimitor 
și funcţional. Refuzase cazarea în reședințele guvernamentale, 
acolo unde oficialităţile trăiau în siguranţă, dincolo de porți 
păzite și garduri de sârmă ghimpată, în blocuri de locuințe 
recent construite, în care fiecare apartament era dotat cu aer 
condiționat cu generator de rezervă, în cazul în care cădea 
curentul, ceea ce se întâmpla destul de des. Nu lua niciodată 
masa împreună cu ofițerii la cantinele care serveau mâncare 
rusească de import, ambalată în vid, nici nu ieșea să socializeze 
în barurile deschise pentru soldaţii sovietici cuprinși de dorul de 
casă. Exista ca o lună din depărtări, aflată pe orbită, dar rareori 
văzută, trecând din când în când suficient de aproape cât să 


VP - 194 


reamintească lumii de existenţa sa, înainte de a se răsuci în 
adâncurile spaţiului, pe o traiectorie eliptică și solitară. 

ignorând protocolul, își găsise singur această locuință, 
convenind asupra chiriei direct cu proprietarul, fără a folosi 
canalele sovietice obișnuite. Avusese un singur criteriu - trebuia 
să fie imposibil de confundat, să nu semene, nici în cea mai 
mică măsură, cu căminul pe care îl împărţise odinioară cu soția 
și fiicele lui. Din acest motiv, îi plăcea faptul că se afla lângă 
boxele din faţa unei ceainării, care amplificau chemarea 
muezinului la rugăciune, un sunet care-i umplea apartamentul, 
un sunet pe care nu-l împărtășise niciodată cu familia lui. 
Intenţiona să-și umple viața cu lucruri care să nu-i amintească 
de Raisa - să-și facă o existenţă atât de străină încât să nu mai 
apară nimic care să-i readucă în memorie viaţa pe care o 
pierduse. Ferestrele mari se deschideau spre oraș și spre munţii 
din jur, o priveliște care nu putea fi mai diferită de cea de la 
Moscova. Până și forma apartamentului era deosebită: o singură 
cameră, suficient de mare să-i servească drept dormitor, 
sufragerie și bucătărie. Era imperativ să nu existe încăperi 
separate. Ușile închise îi zdruncinau imaginaţia. Primul său 
apartament în Bala Hissar, în centrul vechi al Kabulului, fusese 
proiectat pentru o familie islamică tradiţională, cu o odaie din 
spate destinată soţiei și fiicelor. Cât locuise acolo, Lev auzise 
adesea vocea înăbușită a Raisei. Alerga la ușă și o deschidea 
înspre o cameră goală. In altă noapte auzise vocea Elenei, apoi 
pe a Zoiei, amândouă făcându-l să o ia la fugă. Oricât de 
deplasată ar fi fost ideea că familia lui ar mai fi putut fi vreodată 
împreună cu el, sunetul închipuit al vocilor lor îl făcea să verifice 
camere goale, uneori și de trei sau patru ori pe noapte. Nu era 
prea departe de nebunie. Soluţia lui temporară fusese să scoată 
ușile din balamale și să monteze oglinzi pe coridoare ca să 
poată vedea spaţiile goale în orice moment. Începuse să caute 
un apartament mai potrivit. 

Lev își găsi pipa: un tub subțire din lemn cu un mic recipient 
din oțel cam la două treimi de muștiuc. Pe cant erau scobituri 
nefinisate, iar interiorul în care ardea opiul era înnegrit. Cu toate 
că nu fusese niciodată menţionată deschis, dependenţa lui nu 
era un secret pentru superiori. Un sistem de aprobare tacită le 
permitea soldaţilor și ofițerilor toate plăcerile pe care le aveau la 
îndemână, o formă de compensație care să suplimenteze 


VP-195 


salariile ce nu puteau fi niciodată suficient de mari pentru 
pericolele din Afganistan. Pentru Lev, opiul nu avea nicio 
legătură cu plăcerea, era o urmare firească a logicii pe care o 
aplicase apartamentului, transformându-i trupul într-unul străin 
și prea puţin asemănător celui care dormise alături de Raisa 
aproape noapte de noapte timp de cincisprezece ani - o 
dependenţă, fără îndoială, dar și o strategie de a face faţă 
durerii. 

Se repezi la ascunzătoare, de unde luă, cu degete stângace, o 
cantitate cam de mărimea unui bob de mazăre, făcând opiul să 
cadă pe podea. Așezat în genunchi, îl adună, cu ochii la 
bulgărașul acoperit de praf. Suflă. Praful rămase la locul lui: 
opiul era lipicios. Nu conta. Il așeză în locașul de oțel și aprinse o 
lumânare, așteptând nerăbdător ca flacăra ei să ajungă la opiu. 
Nu ardea la fel de ușor ca tutunul și avea nevoie de o sursă 
constantă de căldură. Întins pe pat, cu faţa în jos, așeză 
recipientul de oţel deasupra lumânării, cu ochii la opiu, avid să-l 
vadă topindu-se în flacără și să simtă fumul cum urcă de-a 
lungul  pipei. Opiul începu să ardă, forma bulgărașului 
modificându-se. Inhală adânc, umplându-și plămânii, iar fumul 
începu ușor să împrăștie sentimentul de neliniște, dizolvând încă 
o dată eșecurile și frustrările. 

Sedându-și simţirile așa cum echipa unui chirurg anesteziază 
un pacient înaintea operaţiei, Lev era în stare să revină asupra 
amintirilor despre Raisa, examinându-le cu detașarea indusă de 
opiu, ca și cum ar fi aparținut altui om din lumea largă. La 
Moscova fusese înconjurat de viața pe care o avuseseră 
împreună, de la apartament la orașul în sine, parcurile, fluviul, 
chiar și sunetul tramvaielor huruind pe lângă el îl făceau să se 
întrerupă în mijlocul propoziției, cu pieptul cuprins de o durere 
fizică. lernile grele, verile toride - nu exista nimic pe care 
amintirea ei să nu fie imprimată. În lunile de după asasinarea ei, 
dorinţa de a investiga cazul arsese în mintea lui la fel de 
puternic ca suprafaţa soarelui, consumându-i orice altă 
preocupare. Nu avea alte gânduri de când se trezea până când 
se prăbușea în pat, pentru numai câteva ore de somn agitat și 
tulburat. Depusese cereri, scrisese scrisori, implorase să i se 
acorde șansa de a merge la New York, ca să primească, iar și 
iar, răspunsul că era imposibil. Trupul Raisei fusese trimis la 
Moscova. Lev solicitase o a doua autopsie. Spre marea lui 


VP - 196 


surprindere, fusese aprobată, poate în speranţa că asta îi va 
permite să plângă și să se oprească din cererile lui nesfârșite. 
Legiștii sovietici confirmaseră verdictul americanilor: fusese 
împușcată de la aproximativ zece metri, ucisă de un singur glonţ 
tras cu un pistol de mare calibru, o rană în torace, chiar sub o 
coastă. Citind raportul, insistase să i se permită să vadă trupul. 
Soţia lui fusese așezată pe o masă din metal și acoperită cu un 
cearșaf alb, subţire. El apucase cearșaful și o dezvelise până la 
brâu - o revedere dintre cele mai oribile cu putinţă. Pielea ei, 
dintotdeauna palidă, era acum de un alb apos, cu vinișoare 
albastre. Ignorase instrucţiunile de a nu o atinge și îi deschisese 
ochii. Fuseseră atât de plini de inteligență, șireţi și jucăuși în 
același timp, atenţi și puși pe șotii, și totuși acum nu mai era 
nimic în ochii aceia care priveau fix în tavan. Schimbarea îl 
șocase atât de mult, încât se întrebase, preț de o clipă, dacă era 
măcar aceeași femeie, ca și cum vitalitatea și inteligenţa ei 
fuseseră prea puternice să poată fi complet eliminate, câteva 
vestigii trebuind să rămână, cu siguranţă. 

Își revenise în simţiri și începuse o examinare rece, ca un 
ofițer de poliție. Scosese un carneţel. Luase un pix. Uitându-se la 
prima pagină a carnețelului, văzuse o linie mâzgălită, formată 
involuntar de mâna care tremurase deasupra hârtiei. Se 
îndreptase, rupsese prima pagină și notase câteva observaţii, 
verificându-le cu medicul legist de lângă el. Ea murise din cauza 
pierderii de sânge. Ca fost soldat, știa sigur, uitându-se la rană, 
că o asemenea moarte nu avea cum să survină pe loc, ci fusese 
lentă și dureroasă. Îl întrebase pe medic cam cât timp se 
scursese între momentul în care glonţul pătrunsese în trupul ei 
și deces. Se afla în Manhattan atunci când fusese împușcată, la 
numai câteva minute de cele mai bune spitale din lume. 
Doctorul nu fusese capabil să ofere o estimare, spunându-i că 
diferă enorm de la caz la caz și că nu există o formulă standard. 
Presat de Lev, estimase un interval cuprins între douăzeci și 
treizeci de minute - ceea ce însemna, în mod clar, că versiunea 
oficială era ficțională. Raisa ar fi putut fi salvată. Cu această 
informaţie, dorinţa lui sporise - trebuia să ajungă la New York, 
cu sau fără permisiunea statului. 

Cum era cu desăvârșire orb la orice altă chestiune, Zoia îl 
silise să vadă repercusiunile eforturilor sale obsedante de 
investigaţie. În lunile de după revenirea în ţară, situaţia școlară 


VP - 197 


a Elenei se înrăutăţise dramatic, slăbise, devenise izolată, 
temătoare să-și facă prieteni și suspicioasă în privinţa prietenilor 
pe care-i cunoștea de ani întregi. Simţea că e de datoria ei să 
nu-l lase pe Lev singur cu chinul lui, și totuși durerea lui era greu 
de îndurat. Zoia subliniase ideea că o astfel de viață nu se poate 
numi viață. Trebuia să meargă mai departe, ca o familie. 
Hotărârea și inteligenţa ei îi aminteau lui Lev de Raisa. Deși nu- 
și abandonase cercetările, își dădu seama că șansele de a 
descoperi ceva erau minime și fu de acord să-și canalizeze 
energia în alte direcţii, lăsând chestiunea plecării la New York pe 
plan secundar și ascunzându-și preocupările. Trăiseră împreună 
vreme de șapte ani cu acest compromis. În această perioadă, 
existaseră multe momente în care Lev fusese fericit, dar 
fericirea i se topea brusc atunci când gândurile lui se întorceau 
la Raisa, ceea ce se întâmpla de fiecare dată. Învățase să-și 
ascundă sentimentele pentru binele fiicelor sale. Invățase să 
mintă, să se prefacă. Elena își revenise. Işi terminase studiile. 
Zoia devenise medic, își găsiseră amândouă dragostea. Elena se 
căsătorise prima, la douăzeci și unu de ani, aruncându-se cu 
totul într-o poveste de dragoste, iubirea fiind, pentru ea, încă o 
dată, răspunsul. Zoia așteptase ceva mai mult până să se 
căsătorească. Cu amândouă fiicele mutate deja în propriile lor 
apartamente, Lev considerase că și-a ținut promisiunea. Era 
singur și mintea lui se întorcea la sarcina pe care nu o 
abandonase, de fapt, niciodată. 

Analizase cazul ani de-a rândul și încă nu reușea să înţeleagă. 
Nu știa ce se află în spatele planului de a-l ucide pe Jesse Austin. 
Se hotărâse ca primul său obiectiv să fie reperarea ofițerului 
însărcinat cu propaganda, Mihail Ivanov, omul care o înșelase pe 
fiica sa. Căutarea lui nu izvora din dorinţa de răzbunare, ci doar 
pentru faptul că Ivanov ar fi putut deţine informatii 
semnificative referitoare la evenimentele din acea noapte. Era 
logic să-l găsească înainte de a pleca la New York. 

Ivanov nu mai locuia la Moscova și fuseseră necesare 
nenumărate eforturi și mită ca să afle că fusese transferat în 
orașul Perm, în regiunea centrală a Rusiei. Sosit la Perm, după o 
călătorie fără autorizaţie, Lev aflase că Ivanov fusese trimis 
acolo chiar la întoarcerea de la New York și că lucrase în 
administraţia locală, având patima beţiei. În urmă cu câteva 
ierni, se îmbătase și mersese pe suprafaţa înghețată a unui lac, 


VP - 198 


care se spărsese sub greutatea lui, murind astfel de pneumonie. 
Unii spuneau că a fost un accident, alţii - că s-a sinucis. Lev 
fusese la cimitir. Întârzierea de șapte ani făcea dezvăluirea 
adevărului și mai dificilă. Probele, amintirile și martorii 
dispăreau, ca și cerneala de pe articolele de ziar pe care le 
colecționase. X 

Nu mai avea timp de pierdut. Incepuse să pună la cale o 
modalitate de a ajunge la New York, economisindu-și salariul 
modest ca să cumpere aur de pe piața neagră, aur care avea să- 
i fie necesar după ce trecea granița, și trasând cu grijă o rută 
spre Statele Unite. Toate aceste pregătiri aveau o strălucire a 
reușitei - oricât de greu i-ar fi fost să o atingă. 

e 

De Crăciun, în anul 1973, luase cina împreună cu familia, cu 
fiicele sale și cu soţii acestora. Le oferise cadouri. Le sărutase de 
adio. Nu le pomenise nimic de planurile lui. A doua zi își 
începuse călătoria, îndreptându-se spre graniţa cu Finlanda. 
Ajunsese aproape, la numai câţiva metri, când fusese împușcat 
și capturat. Eșecul încercării sale și arestarea ulterioară i-ar fi 
putut aduce execuţia. Încă o dată, Frol Panin intervenise în 
favoarea lui. Fragil și bolnav acum, bătrânul îl avertizase: 


Nu pot să te mai salvez încă o dată. 


Erau aceleași cuvinte pe care Lev i le spusese odinioară 
protejatului său. Considerând încercarea de a trece graniţa un 
efect al durerii, și nu trădare, Statul îi dăduse lui Lev un 
ultimatum - închisoarea pe viață sau o meserie atât de 
periculoasă încât nimeni nu ar fi făcut-o vreodată de bunăvoie. 


VP - 199 


PROVINCIA KABUL 


ORAȘUL KABUL 

CARTIERUL KARTA-I-SEH 
AMBASADA UNIUNII SOVIETICE 
BULEVARDUL DARULAMAN 

A DOUA ZI 


Căpitanul Anton Vașcenko se trezi la 5 dimineața, dându-se 
jos din pat de la primul sunet al ceasului deșteptător, fără a-și 
îngădui vreo clipă de amânare, scoţându-și picioarele de sub 
pături și lipindu-și tălpile de podeaua rece. Genul acesta de 
disciplină îl mulțumea; își găsi prin beznă recipientul metalic 
pentru apă, care conţinea cafea rece și tare, făcută noaptea 
trecută. Luă o înghiţitură lungă înainte de a se îmbrăca, tot pe 
întuneric, cu hainele de jogging - pantaloni de trening, hanorac, 
pantofi sport și un toc în care-și ţinea pistolul semiautomat 
Makarov aproape de umăr. Traseul lui avea aproximativ cinci 
kilometri, de-a lungul Bulevardului Darulaman, traversând râul 
Kabul în centrul orașului. | se sugerase că, dacă vrea să facă 
mișcare, poate să alerge pe pista bine păzită a aeroportului. 
Refuzase. Voia să alerge acolo unde locuia, așa cum făcuse 
dintotdeauna. La Stalingrad, unde crescuse după Marele Război 
pentru Patrie, alergase pe lângă clădiri în ruină și bombe 
neexplodate, fugind cât îl ţineau picioarele printre dărâmături - 
un dezastru care reprezentase fundalul copilăriei sale. Aici, în 
Kabul, traseul lui trecea pe lângă mahalale și ministere ciupite 
de gloanțe. Refuza să locuiască în zona izolată și protejată, în 
garnizoanele militare din afara orașului. Producând un oarecare 
disconfort, insistase să primească găzduire temporară în sediul 
ambasadei, în ciuda câtorva proteste, care susțineau că n-ar fi 
potrivit. Din punctul lui de vedere, fusese însărcinat cu 
asigurarea securităţii Kabulului, așa că nu prea avea sens să 
locuiască în afara orașului. Pierderea controlului asupra străzilor 
ar fi adus dușmanului o victorie de natură psihologică. Era 
absolut esenţial să se poarte ca și cum era orașul lor. Și, într- 
adevăr, Kabulul era orașul lor acum, fie că le convenea sau nu 
afganilor. 


VP - 200 


Căpitanul Vașcenko ieși pe porțile ambasadei, alergând înspre 
centrul orașului. În mod normal, în Rusia, la primul kilometru 
avea mușchii încă grei după somn, o senzaţie de care scăpa 
când reușea să intre în ritmul alergării și când cofeina începea 
să-și facă efectul. Dar în Kabul era în alertă de la primul pas, cu 
inima bătându-i cu putere, nu din cauza efortului sau a vitezei, 
ci pentru că exista mereu riscul să încerce cineva să-l ucidă. 

Auzi împușcături după câteva sute de metri. Işi reprimă 
instinctul de a se opri și a se pune la adăpost, de vreme ce 
zgomotul se auzise de la distanţă, dintr-un cartier îndepărtat. 
Focurile sporadice de mitralieră erau obișnuite în oraș, împreună 
cu mirosurile pestilenţiale - mâncare gătită și canale înfundate 
la numai câţiva metri distanţă. Nici chiar atunci când mâna îi 
tresălta spre pistol nu-și dorea să se afle în altă parte. Căpitanul 
înflorea în condiţii vitrege. Viaţa în Rusia, alături de soţie și 
copii, nu-l interesa foarte tare. Devenea iritabil după numai 
câteva zile de stat acasă. Nu era un tată bun și accepta ideea - 
era o calitate pe care nu avea să o stăpânească niciodată. Avea 
nevoie zi de zi să fie pus la încercare: era singurul mod de a 
simţi că trăiește. Pentru un soldat sovietic nu exista o misiune 
mai periculoasă decât Afganistanul și, numai din acest motiv, 
era singurul loc în care își dorea căpitanul să se afle. 

Membru al trupelor de elită Spetsnaz, ajunsese aici cu trei luni 
în urmă, ca avangardă a unei forțe de ocupaţie trimise să 
salveze Revoluţia Comunistă, care dura de un an, de la 
prăbușirea sub o guvernare ineficientă. In oraș se aflau deja 
consilieri sovietici, dar aceștia nu erau decât musafiri diplomatici 
într-un stat afgan independent. Căpitanul făcea parte din prima 
invazie sovietică de două decenii încoace, o operaţiune logistică 
foarte complexă pe un teritoriu extrem de vast. Succesul rapid 
se baza pe ideea că regimul comunist afgan nu va recunoaște 
că erau invadaţi de către inamici, o prezumție militară curajoasă 
pe care o îmbrăţișa și căpitanul. În Ajunul Crăciunului din anul 
1979 aterizase pe aeroportul din Kabul, în timp ce alte trupe 
Spetsnaz zburau spre baza aeriană Bagram, din nord, sub 
pretextul că reprezintă o extensie a ajutorului militar substanţial 
oferit deja regimului. 

Prima încercare apăruse încă de la aeroportul din Kabul, când 
căpitanul și oamenii lui coborâseră din avioanele care 
aterizaseră fără permisiune, violând reglementările 


VP - 201 


internaţionale, apropiindu-se de trupele guvernului afgan 
staționate acolo, trupe care nu primiseră niciun avertisment 
legat de sosirea lor. Câţiva afgani ridicaseră armele, 
îndreptându-și mitralierele sovietice spre aliaţii lor sovietici. În 
momentul acela, invazia fusese pe muchie de cutit, iar căpitanul 
reacționase cel dintâi, alergând înainte, cu braţele deschise în 
aer, ca și cum și-ar fi întâmpinat un tovarăș iubit. Se așteptase 
să primească o mulţime de gloanţe în piept. Nu se trăsese 
niciun foc, iar invazia continuase sub masca unui program de 
ajutorare militară. Diviziilor 7 și 8 afgane li se promisese muniţie 
suplimentară, tunurile lor fiind reduse la tăcere, căci proiectilele 
erau aliniate în nisip, așteptând o înlocuire care nu avea să vină 
niciodată. Unităţile de tancuri afgane fuseseră informate că vor 
primi tancuri noi și li se ordonase să colecteze benzina cu care 
erau alimentate. Cu benzina în canistre, artileria grea zăcea 
inutilă în timp ce tancurile sovietice treceau granița. 

Căpitanul privise înșelătoria cu sentimente amestecate. Exista 
o singură interpretare posibilă a evenimentelor - soldaţii afgani 
nu aveau experiență, nu erau familiarizați cu disciplina unei 
armate moderne. Erau ușor de prostit, întrucât se organizaseră 
conform unor concepte militare occidentale, îndoctrinaţi și 
învăţaţi să li se spună cum să se comporte. Nu recunoșteau un 
ordin care nu părea a fi în regulă. Aceștia erau soldaţii pe care el 
și camarazii lui ar fi trebuit să se bazeze ca să înăbușe revoltele, 
oameni moșteniţi de la fostul regim, care se tăvăliseră într-o 
teribilă dezorganizare când diviziile de puști automate intrau în 
Afganistan dinspre Turkmenistan și Uzbekistan, soldaţi care nu 
trăseseră un singur foc de armă când cincizeci de mii de militari 
străini puseseră stăpânire pe ţara lor. Nu era îngrijorat de forța 
trupelor afgane, ci de slăbiciunea acestora. Invazia avusese ca 
scop iniţial capturarea mașinăriei de război afgane, finanțată și 
construită de-a lungul anilor cu ajutorul unor subsidii enorme. 
Țelul soldaţilor sovietici ajunși în Afganistan nu era să lupte într- 
un război, ci să-l regizeze folosind forțele militare afgane. Dar, 
până să se așeze nisipul deșertului ridicat de invazie, le 
devenise deja foarte clar că nu aveau ce mașinărie de război să 
captureze. În timp ce unităţile sovietice se împrăștiaseră în 
toată ţara, cucerind principalele orașe, Herat, Farah, Kandahar și 
Jalalabad - un cerc aproape perfect de tancuri și manevre 
reușite -, forțele afgane dispăruseră. De Anul Nou, Divizia a XV- 


VP - 202 


a afgană începuse revolta în Kandahar. Când Divizia 201 
sovietică intrase în Jalalabad, Divizia a XI-a a armatei afgane 
dezertase pur și simplu, o divizie întreagă pierdută în doar 
câteva ore. Căpitanului îi era clar că războiul adevărat abia 
începea. 

Nu fusese niciodată unul dintre acei ofițeri optimiști care 
considerau rezistenţa la statul comunist primitivă, fragmentară 
și dezorganizată - o opoziţie tribală echipată cu puști 
nepotrivite, unele vechi de cincizeci de ani, condusă de facţiuni 
gălăgioase. O asemenea apreciere, deși corectă la o analiză 
materială, ignora un avantaj-cheie pe care îl deţinea inamicul. 
Aici era casa lor. Armele de calitate superioară nu garantau 
victoria în acest peisaj misterios. Fascinat de mistica acestei 
țări, căpitanul își petrecuse ore-n șir citind istoria rezistenţei în 
Afganistan, despre înfrângerea britanicilor și despre retragerea 
lor rușinoasă din Kabul. Un fapt anume îl izbise în mod special, 
acela că, de la evacuarea britanicilor, 


Afganii nu pierduseră niciodată un război. 


Ce alt oponent ar fi fost mai bun pentru a-și clădi o carieră de 
excepţie? Intrase în acest război având o poziţie de respect 
suprem față de inamici, dar și cu încrederea absolută că avea să 
devină primul soldat în faţa căruia acești măreţi războinici aveau 
să se declare înfrânți sau, dacă le convenea mai mult așa, în 
fața căruia aveau să moară cu arma-n mână. 

Ajungând la capătul cursei, apărură și primele raze de soare 
pe cer. Unele magazine erau deschise: în odăile din spate 
ardeau noi focuri aprinse cu vreascuri și rămurele uscate. 
Căpitanul se opri brusc, își scoase pistolul și se răsuci. Ţeava 
pistolului ajunse la nivelul frunţii unui copil aflat chiar în spatele 
lui, un băiețaș care îl imita ca să impresioneze un mic public 
alcătuit din prietenii săi. Văzând arma, încetară să mai râdă. 
Băiatul rămase cu gura căscată, îngrozit. Căpitanul se aplecă și 
bătu ușor cu ţeava pistolului în dinţii din faţă ai băiatului, de 
parcă ar fi ciocănit la o ușă. 

Un câine sălbatic costeliv se împletici prin mijlocul străzii, cu 
ochii strălucind în ultimele momente de întuneric, înainte de a 
fugi mai departe. Ziua căpitanului Vașcenko începuse. 


VP - 203 


PROVINCIA KABUL 


ORAȘUL KABUL 
CARTIERUL KARTA-I-SEH 
BULEVARDUL DARULAMAN 
A DOUA ZI 


Lev se trezi, dezlipindu-și fața de pernă. Tremurând, se ridică 
în picioare și aruncă o privire la forma sa imprimată pe saltea. Îl 
dureau mușchii. Avea stomacul strâns, uscat ca o piele veche. O 
tuse persistentă părea să fi pus stăpânire pe tot corpul lui. 
Hainele de pe el erau aceleași cu care intrase în lac în ziua 
precedentă. Se uscaseră și erau rigide. Își îndreptă cutele 
cămășii, șontâcăind până la intrare și încălțându-se cu o 
pereche de papuci verde-închis. Cobori treptele, cu tălpile din 
plastic plesnind la fiecare pas. Deschizând larg ușa de la intrare, 
văzu strada - de la întunericul din apartamentul lui la lumina și 
freamătul orașului, ca o trecere dintr-o lume în alta. Un kharkar 
care aduna deșeuri trecu pe lângă el cu zgomot, biciuind un 
măgar amărât ce trăgea o căruţă, cu roţile scârțâind, încărcată 
cu toate gunoaiele orașului. După ce kharkar-ul trecu mai 
departe, Lev trase adânc aer în piept, inspirând fumul și mirosul 
de motorină. Se întrebă câte ore mai erau până când avea să se 
întunece din nou. Soarele trecea prin perdeaua de smog și, 
aruncând o privire spre cer, presupuse că era amiază. Nu fuma 
niciodată până nu se întuneca. 

Fără să se schimbe, să se spele sau să mănânce, ieși, închise 
ușa, fără să o încuie, de vreme ce oricum în apartament nu 
exista nimic care să merite furat. Merse cu pași târșâiţi pe alee, 
acolo unde bicicleta lui ruginită îl aștepta ca o potaie 
credincioasă. Nici bicicleta nu era legată, fiind protejată numai 
de inutilitatea ei. Işi trecu un picior peste șa, balansându-se 
periculos, și se îndepărtă de zid, hâţânându-se pe alee, până la 
strada principală, unde se amestecă în traficul alcătuit din 
biciclete și căruțe trase de măgari. Mașinile uzate claxonau, 
ţevile de eșapament bolboroseau, ca și cum ar fi răspuns. lar 
Lev se străduia să nu cadă, legănându-se dintr-o parte în alta, 
până ce reuși să-și găsească un echilibru fragil în tot acel haos. 


VP - 204 


Era al șaptelea lui an ca atașat sovietic care asigura consiliere 
pentru regimul comunist afgan. Domeniul lui erau mașinaţiunile 
forțelor de poliţie secretă, ceea ce îl silise să accepte o slujbă pe 
care nu o dorea niciun ofiţer KGB. Meseria implica numeroase 
riscuri. Câţiva consilieri fuseseră uciși cu sălbăticie, iar birourile 
regionale fuseseră devalizate; avuseseră loc și decapitări 
publice. Avea meseria cea mai detestată într-o societate în care 
nu era urât numai ca agent, ci și ca forță de ocupaţie. Misiunea 
lui, atât acum, cât și înainte de ocupaţia militară sovietică, era 
să formeze o poliţie politică afgană capabilă să protejeze tânărul 
Partid Comunist. Comunismul nu putea fi exportat în Afganistan 
fără a exporta și forţele poliţiei politice: cele două mergeau 
mână-n mână, partidul și poliţia, ideologia și arestările. 
Abandonase această profesie în patria natală și fusese silit acum 
să se întoarcă la meseria pe care Raisa o disprețuise atât de 
mult. Dacă își părăsea postul sau nu-și îndeplinea sarcinile sau 
dacă încerca să evadeze, avea să fie executat. Se aplica 
disciplina militară. Bănuind, în mod corect, că amenințările la 
adresa propriei sale vieți nu-l speriau, i se pusese clar în vedere 
că aveau să existe repercusiuni grave pentru fiicele sale, 
reputaţia lor avea să fie târâtă în noroi și șansele nimicite, ceea 
ce-l ținea legat de acest post. Aflat în sclavia Statului, avea o 
singură șansă, aceea de a-și îndeplini obligaţiile așa cum îi 
fuseseră trasate - pe deplin conștient că superiorii lui nu se 
așteptau ca el să supraviețuiască. Și totuși, se agăţase de 
această existenţă nenorocită, iar acum era consilierul sovietic cu 
cele mai vechi state de plată din Afganistan. 

Partidul Comunist Afgan era o creaţie de dată recentă, fiind 
înființat cu numai câţiva ani înainte de aterizarea lui pe 
aeroportul din Kabul cu un șubred avion cu elice, în anul 1973. 
Numit  pretenţios Partidul Democratic al Poporului din 
Afganistan, era condus de un individ pe nume Nur Mohammad 
Taraki: agent al Uniunii Sovietice cu nume de cod NUR. De 
vreme ce partidul nu se afla la putere, nu exista nicio 
posibilitate ca Lev să poată înfiinţa ceva atât de sofisticat cum 
era o poliţie oficială și, la început, misiunea lui fusese numai să 
vegheze ca partidul să nu fie distrus de dușmanii săi din ţară și 
din străinătate. Era ca și cum ar fi fost trimis înapoi în timp, în 
primii ani ai lui Lenin: comunismul exista numai ca partid minor 
și se afla sub serioase ameninţări din toate direcţiile. Dusese o 


VP - 205 


luptă chinuitoare să dejoace toate nenumăratele comploturi 
puse la cale de CIA și să rezolve răfuielile interne. Puţini 
fuseseră mai surprinși decât Lev când, după lovitura de stat din 
aprilie 1978, Partidul Comunist ajunsese la putere. Agentul NUR 
devenise președintele Afganistanului și președinte al Consiliului 
Revoluționar. În acel moment, Lev primise o nouă misiune. 
Acum îi putea sfătui cum să instaureze o poliţie secretă cu 
uniforme și închisori, o forţă care avea un singur scop - să-i 
mențină pe comuniști la putere. 

Incercând să evite sălbăticia și brutalitatea specifice primilor 
să-i ani ca ofițer în cadrul poliţiei secrete, Lev propusese o 
variantă de poliţie moderată și reţinută. Propunerea lui fusese 
considerată naivă și respinsă. Forţa poliţienească creată de noul 
regim comunist urma îndeaproape modelul stalinist. Se ocupa 
de vendete și făcea arestări fără nicio distincţie. După ani de 
precauţii și încercări de a ajunge la conducere, președintele se 
îmbătă repede cu puterea terorii. | se prezentau zilnic cazuri de 
oameni a căror viaţă trebuia să o hotărască, liste întregi de 
nume pe care să le bifeze sau să le taie. In mod ironic, Lev era 
marginalizat chiar de succesul Partidului. Nu mai aveau nevoie 
de el. Scria rapoarte către Kremlin, informând oficialităţile cu 
privire la monstrul la a cărui creaţie contribuise și el. 

Neîngrădit de nicio lege, președintele profana moschei și 
aresta conducători religioși. Campania antireligioasă era atât de 
nechibzuită, și totuși urmată cu atâta rigurozitate, că îl făcu pe 
Lev să speculeze că Dumnezeu - conceptul de divinitate - era 
cu siguranţă iritant pentru orice proaspăt dictator, unul învestit 
cu puteri divine. Incercările președintelui de a modela 
Afganistanul peste noapte, transformându-l după model 
comunist, erau la fel de prost calculate. Prin Decretul nr. 8, 
președintele limitase dreptul de proprietate funciară la numai 
șase hectare. Restul era confiscat de stat. Reacţia fusese o 
revoltă a populaţiei. Intre popor și pământ exista un atașament 
cultural profund. Familiile trăiau acolo unde se nășteau: 
identitatea și locul de baștină erau strâns legate. Aceste 
sentimente cântăreau mult mai mult decât nemulțumirile 
lucrătorilor fără pământ care munceau câmpul primit în arendă. 
Se iscă o insurgență atunci când președintele se preocupă de 
ceea ce putea controla, nu de ideile sau credințele oamenilor, ci 
de steagul lor, redesenat, cu stema, un minbar, amvonul din 


VP - 206 


moschee, înlocuită cu o stea în cinci colţuri. În ziua în care fu 
arborat noul drapel, președintele ordonă celebrarea culorii roșii. 
Porumbeii fură mânjiţi cu vopsea roșie, locuitorilor Kabulului li se 
ordonă să-și vopsească în roșu fațadele clădirilor, studenții își 
pictară băncile și scaunele în roșu. Lev primise și el un bilet în 
care era întrebat dacă nu dorește să-și vopsească bicicleta 
roșie. Păstrase scrisorica, înregistrând-o ca probă, și o inclusese 
în raportul pe care îl scrisese în noaptea aceea pentru Kremlin, 
în care descria eșecul catastrofal al regimului lor satelit, 
prezicând căderea iminentă a guvernului. 

Singura șansă era ca Uniunea Sovietică să se implice direct, 
prin invazia ce avusese loc cu trei luni în urmă, de Crăciunul 
anului 1979. Cu noul aflux de soldaţi, Lev nu mai era un sovietic 
solitar în oraș. Tancurile rusești controlau străzile din Kabul. 
Fostul președinte fu asasinat și înlocuit cu un altul, Babrak 
Kamal, supus ordinelor sovietice. O transmisie radio denunță 
excesele fostului conducător și promise să menţină egalitatea și 
spiritul legii. Noul regim era prezentat ca unul just, nu 
banditesc, ca unul cu deschidere, nu violent și răzbunător. ȘI 
totuși, bunăvoința obținută prin înlăturarea unui conducător 
disprețuit era depășită de ura provocată de prezenţa trupelor 
străine, pe care președintele o legitimase prin cererea de 
asistență, ca și cum încă n-ar fi ajuns acolo, de fapt, folosind 
drept cadru legal Tratatul de Prietenie și Bună Vecinătate. Era o 
șaradă politică, transparent de cinică până și pentru un 
observator obișnuit. In februarie, demonstrațiile antisovietice din 
Kabul se transformaseră în revoltă. Muriseră trei sute de 
oameni. Nici aceste morți nu fuseseră de ajuns să ţină violențele 
în frâu: magazinele din Kabul fuseseră închise vreme de o 
săptămână. Se ordonase survolarea orașului cu avioane și 
elicoptere, o etalare de forțe și o ameninţare implicită că zonele 
de turbulenţe avea să fie nimicite, făcute una cu pământul, dacă 
nu se supuneau. 

Necesitatea unei poliţii secrete puternice și eficiente devenea 
tot mai presantă. Forţa fu redenumită, fiind cunoscută acum 
drept KhAD, Serviciul de Informații al Statului - echivalentul 
afgan al KGB-ului. Se făcură promisiuni false. Epoca sălbăticiilor 
trecuse. Nu aveau să mai curgă râuri de sânge. Nu aveau să mai 
existe porumbei roșii. Președintele Kamal declară ziua de 13 
ianuarie 1980 zi de doliu naţional în memoria celor uciși de 


VP - 207 


fostul președinte, iar Lev își începu chiar de a doua zi orele ca 
profesor pentru agenţii afgani proaspăt recrutaţi. 

Cu barba lui cenușie și aspră și pielea crăpată și îmbătrânită 
de verile toride din Afganistan, colegii lui sovietici glumeau 
spunând că Lev Demidov, consilier special, se transformase într- 
un localnic. Admiteau că nu poartă sha/war kameez, portul 
tradițional local, dar nici uniformă nu purta - deci nu era unul 
de-al lor. Hainele lui erau un amestec de stiluri - cămăși țesute 
local, pantaloni militari sovietici, ochelari de soare americani 
Ray-Ban și papuci de plastic fabricaţi în China. Era unul dintre 
puţinii consilieri sovietici care știau să vorbească fluent în dari, 
un dialect persan, limba clasei conducătoare din Afganistan, 
folosită mult mai rar decât paștuna. Dari era prima limbă străină 
pe care o învățase Lev și acum o folosea chiar mai des decât 
folosea rusa. În orele de răgaz, citea despre istoria și cultura 
acestui loc, descoperind că singurul lucru care putea rivaliza cu 
opiul ca formă de escapism era studiul academic. În afară de 
dogma comunistă, Lev pusese doar rareori mâna pe o carte în 
ultimii treizeci de ani; acum, abia dacă mai făcea și altceva. 

Autorităţile îi tolerau lui Lev purtarea neortodoxă și 
excentricitățile cu o îngăduinţă care ar fi fost de neimaginat în 
Uniunea Sovietică. Legile și regulile care se aplicau acasă erau 
ignorate tacit aici. Conceptul de disciplină era redefinit. Kabul 
era un oraș de graniţă, revoluţia se afla pe muchie, fiind zi de zi 
în pericol de a se sfărâma în anarhie. Mulţi dintre consilieri se 
rugau să li se permită să se întoarcă acasă, demisionând din 
posturi, invocând probleme medicale, chiar îmbolnăvindu-se de 
dizenterie. Sustineau că nu vor reuși niciodată să se adapteze 
așa cum făcuse Lev. Și totuși, chiar dacă era cel mai vechi 
consilier sovietic care lucra la Kabul, Lev nu se simțea mai afgan 
decât în prima zi în care ajunsese acolo. Afirmația că se 
transformase într-un localnic aparținea unor soldați sovietici 
speriați care abia coborâseră din avion, mulţi dintre ei, aflați la 
prima misiune peste hotare. Niciunul dintre afganii cu care 
intrase Lev în legătură nu îl considera ca fiind unul de-ai lor. 
Avea multe cunoștințe și niciun prieten. Era străin, iar străinii nu 
erau văzuţi prea grozav. Ceilalţi sovietici îl considerau diferit. 
Aparent fără nicio credinţă, nici de natură naționalistă, nici 
spirituală, nu proslăvea patria-mamă. Chiar dacă părea neliniștit 
și instabil, nu părea să ducă dorul locului în care se născuse. Nu 


VP - 208 


vorbea de vreo soţie. Nu vorbea de fiicele lui, nici nu arăta 
nimănui fotografii cu ele. Nu spunea nimic despre sine însuși. Nu 
aparţinea nici acestui pământ, nici celui pe care îl lăsase în 
urmă. Din multe puncte de vedere, soldaţii sovietici mai 
obișnuiți, îmbrăcaţi în uniforme, erau mult mai ușor de înțeles, 
cu ideologia și scopul lor, cu obiectivele, strategiile și 
planificările lor. Reprezentau ceva, chiar dacă era ceva de 
disprețuit, o forţă pe care era necesar să o înfrângă. Lev nu 
reprezenta nimic. Nihilismul era un concept chiar mai străin 
decât comunismul însuși. 
e 

Lev frână. Mai sus, un camion își prinsese un cauciuc într-o 
groapă și din el se vărsaseră mii de sticle de plastic cu apă 
potabilă. Cei implicaţi în accident ţipau. Traficul era blocat. 
Şoferii nerăbdători claxonau. Lev privi înspre acoperișuri, apoi la 
spectatorii întâmplători - văzuse destule accidente de circulaţie 
la Kabul încât să-și poată da seama când unul era înscenat, 
pregătindu-se o ambuscadă. Nu era niciun vehicul sovietic în 
trafic și nevăzând alt motiv pentru apariţia obstacolului în afară 
de starea proastă a drumului, își făcu loc printre sticlele 
împrăștiate, ignorat de participanţii la trafic furioși, înainte de a 
trece pe lângă camion. Aruncând o privire înapoi, văzu copii 
care-și umpleau cămășuţele zdrențăroase cu sticle înainte de a 
o zbughi cu prada. Trecu prin zona accidentului ca și cum nici n- 
ar fi existat. 

Luând viteză, începu să recite un poem de Sabbah, scris cu 
multe secole în urmă: 


Singur prin deșert 
Am rătăcit calea 
Drumul e lung, iar eu nu am 
Nici ajutor, nici prieten 
Și nu ştiu încotro mă-ndrept. 


Spre deosebire de vocea lirică, Lev avusese dintotdeauna o 
destinaţie clară. Chinul lui era faptul că nu avea cum să ajungă 
la ea. Știa ce vrea să obţină, dar nu putea obţine. Cu drumul 
liber, murmurând cuvintele poemului, Lev închise ochii, își luă 
mâinile de pe ghidon și le desfăcu larg, lăsând bicicleta să 
șerpuiască dintr-o parte în alta. 


VP - 209 


VP - 210 


PROVINCIA KABUL 


ORAȘUL KABUL 

SEDIUL POLIȚIEI DIN KABUL 
DIH AFGHANAN 

ÎN ACEEAȘI ZI 


Agenta stagiară Nara Mir era mulțumită că-și poate citi cărțile 
în timp ce aștepta să ajungă profesorul, tovarășul Lev Demidov. 
Intârziase deja câteva ore, ceea nu se întâmpla de obicei. 
Inconstant și ciudat, era, probabil, omul cel mai neobișnuit pe 
care-l întâlnise în viaţa ei, cu siguranţă cel mai străin, destul de 
indiferent la sensibilităţile ei. În ciuda acestui fapt, îi aștepta cu 
nerăbdare orele, chiar dacă îi era greu să-și imagineze că fusese 
pe vremuri membru al cunoscutului KGB. În vârstă de douăzeci 
și trei de ani, fata se apropia de finalul instructajului și avea să 
devină în curând agentă însărcinată cu supervizarea educaţiei 
ideologice în școli și monitorizarea și evaluarea elevilor, pentru a 
decide care dintre ei puteau fi de folos regimului și a-i nota 
pentru viitoare slujbe guvernamentale și care riscau să devină o 
problemă, dacă nu chiar o ameninţare. Ea nu considera o 
asemenea muncă spionaj: orice profesor își evalua elevii, 
indiferent dacă lucra sau nu pentru serviciile de informaţii. 
Entuziasmată de perspective, trăia primele schimbări pe plan 
social, beneficiind de o șansă care nu existase pentru femei cu 
câţiva ani în urmă. 

Recrutarea Narei era de dată recentă, parte a reformării 
poliţiei secrete afgane iniţiate cu numai trei luni în urmă. 
Organizaţia precedentă, KAM, fusese una de notorietate, o 
cabală de măcelari și sadici fără niciun scop înalt, care nu 
slujeau niciunei ideologii. N-ar fi lucrat niciodată pentru ei. Zilele 
întunecate ale domniei lor luaseră sfârșit. Noul președinte 
promisese o nouă epocă de cumpătare și cinste. Sovieticii erau 
deciși să le transforme ţara într-o naţiune măreață, la fel de 
măreață ca însăși Uniunea Sovietică. Nara voia să joace un rol în 
dezvoltarea țării. Republica Sovietică Socialistă Uzbekistan, 
statul învecinat, se putea lăuda cu o populaţie alfabetizată în 
proporţie de sută la sută. In Afganistan, numai zece la sută 
dintre bărbaţi știau să citească și numai doi la sută dintre femei. 


VP - 211 


Speranţa de viaţă era de patruzeci de ani, în comparaţie cu 
șaptezeci de ani în Uzbekistan. Aproape jumătate dintre copii 
mureau înainte de a ajunge la cinci ani. Nimeni nu putea susține 
că era o situaţie demnă de menţinut. Era nevoie de schimbări 
radicale ca să se poată atinge aceste realizări. Opoziția era 
inevitabilă. Era nevoie de oameni ca ea, care să protejeze 
regimul, pentru ca progresul să aibă vreo șansă. Era nevoie de 
vigilenţă îndreptată împotriva celor care încercau să se agațe de 
trecut. În Afganistan erau zone în care viaţa nu se schimbase de 
mii de ani, așa că împotrivirea faţă de orice reformă se 
manifestase și continua să se manifeste. Era inevitabil. Din 
nefericire, aveau să existe și pierderi de vieți omenești, ceea ce 
era regretabil. În orașul Harat avusese loc anul trecut o revoltă 
împotriva învăţământului obligatoriu pentru femei. Consilierii 
sovietici care lucrau în acel oraș fuseseră târâţi în mijlocul străzii 
și decapitaţi, apoi trupurile lor mutilate fuseseră plimbate, într-o 
paradă grotescă. Singura soluţie fusese bombardamentul și 
moartea multor civili, înainte ca răscoala să fie înăbușită. 
Violenţa era o unealtă necesară. Era convinsă că asemenea 
izbucniri sângeroase de rezistență erau orchestrate de câteva 
elemente tradiţionaliste cu influență, bărbaţi care s-ar fi bucurat 
s-o vadă ucisă cu pietre pentru faptul că avea o profesie și purta 
uniformă. Prin izolarea acestor disidenţi aveau să fie salvate mii 
de vieţi, iar vieţile a milioane de oameni aveau să se 
îmbunătăţească simţitor. 

Se uită la ceas. Nici urmă încă de tovarășul Demidov, așa că 
frunzări manualul, citind colecţia de citate. 


Ideile sunt mai puternice decât armele. 
Nu le-am permite inamicilor noștri să aibă arme, 
așa că de ce le-am permite să aibă idei? 


Insurgenţii erau analfabeți în general, majoritatea luptătorilor 
nu știau nici să scrie, nici să citească. Și totuși, erau stăpâniţi de 
o idee atotputernică - aceea că invazia era nedreaptă, că 
doctrina comunistă reprezenta o abominaţie străină și că vor 
învinge până la urmă, oricâţi soldaţi bine înarmaţi aveau să fie 
trimiși aici ca să moară. Dumnezeu era de partea lor. Istoria era 
de partea lor. Destinul era de partea lor. Ideile acestea erau 
mult mai periculoase decât armele lor depășite. Era o provocare 


VP - 212 


să reușești să-i înlături cuiva convingerea că victoria era 
inevitabilă. 

Auzind ușa, ridică privirea. Venise profesorul. Cu părul 
argintiu, barba nerasă, cenușie, și pielea mult mai închisă la 
culoare decât majoritatea colegilor lui sovietici, era unic printre 
străini, atât prin aspect, cât și prin personalitate. Nu-l văzuse 
niciodată îmbrăcat în uniformă. Nu-l văzuse niciodată preocupat 
în cea mai mică măsură de felul în care arăta. Părea distras în 
permanenţă, de parcă ar fi visat tot timpul cu ochii deschiși, 
realitatea solicitându-i atenţia numai arareori. | se părea chipeș, 
dar trecu rapid peste această observaţie, considerând-o 
irelevantă. Târziu, remarcă și el că Nara era singura cursantă 
din sală. O întrebă, cu vocea lui aspră și seacă: 

— Ceilalți unde sunt? 

Ea îi răspunse: 

— Ceilalți au plecat acasă. 

Se uită în jur la băncile goale, nici iritat, nici amuzat, cu o 
expresie goală. Ea adăugă, ca explicaţie, temându-se că ar 
putea să sune a critică: 

— Ora trebuia să înceapă la douăsprezece. _ 

Tovarășul Demidov se uită la ceasul de pe perete. Intârziase 
trei ore. Întorcându-se spre Nara, o întrebă: 

— Stai aici de trei ore? 

— Da. 

— Și cât aveai de gând să mai aștepți? 

— Mă bucur că pot recupera. Aici e mai liniște decât acasă. 

El se îndreptă spre ea, îi luă manualul și citi lista de citate. 

Ea îi explică: 

— Voiam să mă asigur că am înteles corect înțelepciunea 
partidului nostru. 

Ori de câte ori aducea vorba de partid, tovarășul Demidov se 
uita la ea cu luare-aminte, evaluându-i, fără-ndoială, loialitatea. 
Citi din cartea ei: 

— Crede, dar verifică. 

Ea îi explică, străduindu-se să-l impresioneze: 

— Oricâtă încredere ai avea în cineva, trebuie să 
supraveghezi în permanență acea persoană. Ideea e că noi, ca 
agenți, nu ne permitem luxul de a considera că oamenii sunt 
nevinovați. 

— Știi cine a spus asta? 


VP - 213 


Nara dădu din cap și declară cu mândrie: 

— Tovarășul Stalin. 

Lev își privi stagiara rostind numele lui Stalin ca și cum ar fi 
fost al vreunui bătrân al satului înţelept și adorat, prieten cu toți 
și cu nimeni tiran. Trăsăturile faciale ale Narei erau deosebit de 
fine. Abia dacă se vedea vreo linie mai aspră pe faţa ei cu obraji 
rotunzi, nas micuţ și ochi mari, de un verde pal, care ieșeau cel 
mai tare în evidență. Paloarea culorii îi făcea cu atât mai izbitori, 
de parcă numai câteva picături de culoare s-ar fi amestecat în 
apă. Dădeau senzaţia unei curiozităţi intense care, combinată cu 
seriozitatea ei, lăsa impresia că tânăra încearcă să absoarbă și 
să înţeleagă fiecare detaliu al lumii care o înconjoară. Chipul și 
purtările ei îi aminteau lui Lev de un cerb tânăr, un animal ce se 
străduia să pară măreț, paznicul pădurii, dar rămânea, totuși, 
tânăr și speriat. Era ciudat să o asocieze cu o ființă pe care ea 
nu o văzuse niciodată și de care, probabil, nici nu auzise. Numai 
după aparenţe, ar fi pariat că nu are personalitatea potrivită 
unui agent. Avea o finețe și o sinceritate care făceau să i se 
pară greu de imaginat că va lua ceea ce se numea de obicei 
măsurile necesare. Era în stare să-și aresteze compatrioții? 
Totuși, accepta că aparențele pot fi înșelătoare și se înșelase de 
prea multe ori în privinţa oamenilor ca să aibă încredere într-o 
observație atât de superficială. 

În privinţa felului în care înţelegea ea cuvintele lui Stalin, 
acestea reprezentau numai noţiuni abstracte pe care le 
memorase pentru a-și atinge aspiraţiile. Nu implementase 
niciodată aceste cuvinte, nici nu văzuse o societate întreagă 
schimbată din cauza lor, o populaţie incapabilă să aibă 
încredere în cineva, nici măcar în familie, prieteni și iubiţi. 
Pentru ea, crede, dar verifică era un aforism comunist, un lucru 
pe care să-l repete, primind laude că l-a repetat. Nu era doar 
ambițioasă, ci și idealistă, o utopistă care credea sincer în 
viziunea unei societăți perfecte, serioasă în privinţa 
promisiunilor de progres, fără urmă de cinism sau vreo îndoială 
în cuget. Din acest punct de vedere, îi amintea foarte tare de 
Elena. Poate de aceea îi și tolera loialitatea fanatică față de 
comunism, înţelegând-o în contextul unui caracter care nu 
putea trăi fără un vis sub o formă sau alta. Poate că se simţea 
apropiat de ea și pentru că, dincolo de siguranţa ei, se ghicea o 
urmă de melancolie, ca și cum optimismul ei ar fi fost pictat 


VP - 214 


peste un suflet chinuit. Nu o credea că rămăsese în clasă numai 
pentru că dorea să lucreze. Se ascundea de ceva de acasă. 
Legat de asta, siguranţa ei nu era naturală: era exersată. Uneori 
se controla și-și retrăgea câte un comentariu sau o observaţie, 
îngrijorată că s-ar putea să fi mers prea departe. Și, exact așa 
cum Raisa își considerase frumuseţea o calitate periculoasă, la 
fel considera și această femeie, care făcea eforturi voite să pară 
banală, purtând o uniformă care-i era prea mare, cu o croială 
modestă care-i ascundea silueta. Își ţinea mereu părul prins într- 
o coadă la spate. Nu avea niciodată vreo urmă de fard, nici de 
parfum. Lev o văzuse roșind când i se acorda atenţie, urând să 
fie privită, probabil chiar urându-și propria frumuseţe din același 
motiv. Frumuseţea și tristeţea ei îl izbiseră în același timp, ca și 
cum i-ar fi fost imposibil să o observe pe una fără a o remarca și 
pe cealaltă. 

De vreme ce nu mai avea și alţi cursanţi, Lev tocmai se 
pregătea să o trimită acasă când intră căpitanul Vașcenko. Pe 
Lev îl amuza faptul că ofițerul părea să considere ciocănitul la 
uși drept semn de slăbiciune și intratul brusc într-o încăpere 
drept un act de forţă, un triumf asupra etichetei. Discutaseră de 
câteva ori de la invazia de Crăciun și Lev îl considera deschis și 
ușor de discutat cu el. Lipsa de milă era adeseori mai ușor de 
înţeles decât moderaţția. Dacă avea de ales, căpitanul opta de 
fiecare dată pentru abordarea cea mai agresivă. Nu pierdea 
vremea cu ceremonia. Nu-l interesau privilegiile, nici nu era 
sedus de avantajele aflate la îndemâna unui ofițer de armată. 
Fără a fi deosebit de înalt, avea o constituţie robustă, bine 
clădită; totul părea dens și compact la el, trupul, umerii, pieptul 
și fălcile. Spre propria-i surprindere, lui Lev îi venea greu să-l 
antipatizeze - ar fi fost ca și cum ar fi antipatizat un rechin sau 
vreun alt animal de pradă. Nu exista niciun fel de întuneric 
psihologic evident, la vedere, nici sadism sau plăcerea perversă 
a violenţei - îl interesa numai promptitudinea. Pe scurt, făcea 
orice era necesar și nu dădea înapoi niciodată. 

Căpitanul i se adresă nerăbdător lui Lev în rusă: 

— Un ofițer superior din Armata a 40-a a dispărut astă- 
noapte. Nu există nicio încălcare a protocoalelor de securitate la 
sediu. Niciun fel de anomalie. Credem că e vorba de o 
dezertare. Lipsește o mașină din incintă. Oamenii mei îl caută 
deja. Avem puncte de control pe toate șoselele. N-am găsit nicio 


VP - 215 


urmă. Avem nevoie de ajutorul dumneavoastră. Nimeni nu 
cunoaște Kabulul așa de bine. 

— Nimeni în afară de afgani. 

Căpitanul nu avea timp de glumele lui Lev, așa că își continuă 
cererile. 

— O să-l găsiți dacă mai e în oraș, sunt sigur de asta. 

— Cât de important e omul ăsta? 

— E important. Dar mai important e să arătăm că nu tolerăm 
dezertarea. 

Era prima dezertare de care auzea Lev. Era convins că vor 
urma multe altele. Verile erau lungi și toride, boala era ceva 
obișnuit și se aflau departe de casă. 

Căpitanul păru să o observe pentru prima oară pe Nara Mir. 

— Studenta dumneavoastră? 

— Stagiară. 

— S-o luati și pe ea. 

— Nu e încă pregătită. 

Căpitanul înlătură obiecţia cu o fluturare a mâinii. 

— N-o să fie pregătită niciodată dacă stă aici. Vedeti cum se 
descurcă într-o investigație adevărată. Avem nevoie de agenți, 
nu de studenți. O luați și pe ea. 

Ințelegând că ea era subiectul discuţiei, Nara Mir roși. 


VP - 216 


CARTIERUL GENERAL AL ARMATEI A 40-A 


PALATUL TAPA-E-TAJBEG 
LA 10 KILOMETRI SUD DE KABUL 
IN ACEEAȘI ZI 


Palatul era cocoțat pe o coamă de munte, înălțându-se 
deasupra unei văi dominate de un lanţ muntos îndepărtat - un 
cadru pitoresc pentru a orchestra ocuparea Afganistanului. 
După standardele internaţionale, palatul era modest, mai 
degrabă un conac impunător, un avanpost colonial sau o dacea 
prezidenţială care nu avea, cu siguranţă, nimic care să rivalizeze 
cu măreţia reședinţelor ţariste. Zugrăvit în culori pale și clădit 
pe piloni, cu ferestre mari, cu arcade, fusese iniţial un pavilion 
de vară pentru un rege sătul de agitația din capitală. Panta 
dealului era atât de abruptă, încât numai palatul ocupa partea 
superioară; grădinile se întindeau dedesubt, pe terase în trepte. 
Odinioară irigate și întreţinute de un alai întreg de servitori, erau 
acum lăsate în paragină, cu buruieni crescute, în bătaia 
vânturilor, cu tufișuri uscate de trandafiri presărate cu chiștoace 
de ţigări și cartușe. 

Lev cobori din mașină, cu Nara alături, încă purtând papucii 
verzi și hainele cu care intrase și ieșise din lac. Mai fusese 
convocat la palat și înainte, ca un supus nevrednic, fiind mustrat 
că nu poartă uniforma corespunzătoare și că nu se bărbierește, 
comentarii ale unor oameni care abia ajunseseră aici și care nu 
înțeleseseră încă proporţiile misiunii lor, cramponându-se de 
niște reguli amărâte, în timp ce dezertau divizii întregi și armata 
afgană se sfărâma. Deși nu dăduse nicio atenţie criticilor și era 
îmbrăcat neglijent, se îndoia că aveau să-l dojenească încă o 
dată. Trecuseră câteva luni - suficient cât să se preocupe de 
probleme mai grave. 

Fură escortaţi în clădire și se făcură scurt prezentările, 
comandamentul sovietic fiind deosebit de jenat de dispariţia 
unuia dintre propriii săi oameni și deranjat de prezenţa lor, în 
special de sugestia că Nara ar putea fi de folos acolo unde 
eșuaseră oamenii lor. Interioarele fuseseră distruse în bătălii, 
frivolitatea regală fiind detronată de treburile războiului. 
Antichităţi decorative frumos ornate își găsiseră un nou scop, 


VP - 217 


funcţional, fiind acoperite cu emițătoare radio masive. 
Echipamentul militar era nepotrivit cu locul și urât: intenţiile 
inițiale ascunse în spatele construcţiei - plăcere, decadenţă și 
frumuseţe - nu îi interesau pe noii ocupanţi austeri. În locurile 
unde odinioară fuseseră opere de artă și portrete regale atârnau 
acum hărţi ale ţării, marcate cu formaţii de tancuri și divizii de 
infanterie. 

Fură conduși la etaj, în zona rezidenţială. Ofițerul absent 
fusese declarat dezertor, anticipând rezultatele anchetei, deși, 
ca să spună drept, Lev nu-și închipuia ce altă soartă ar fi putut 
să aibă acesta. Se numea Fiodor Mazurov și era prea tânăr 
pentru o poziţie atât de importantă - abia dacă trecuse de 
treizeci de ani. Avansase cu o rapiditate admirabilă. Citindu-i 
dosarul, Lev constată că militarul nu avea experienţă în 
străinătate și foarte puţină experienţă în luptă. Era militar de 
carieră și lui Lev nu-i fu greu să-și imagineze șocul pe care-l 
avusese la sosirea în Afganistan, atât de departe de lumea lui 
obișnuită. Nara spuse: 

— Nu înțeleg ce căutăm aici. Știm foarte clar că e la Kabul. l- 
au percheziționat deja camera și n-au găsit nimic. Ce vă 
așteptați să găsiți? 

Lev ridică din umeri. 

— Poate le-a scăpat ceva. 

Nara insistă: 

— Cum ar f? 

— O cameră poate să ne spună foarte multe despre un om. 

Faţa Narei se strânse de concentrare, încercând să-și dea 
seama cum ar putea observaţia lui să fie adevărată. Nereușind, 
comentă: 

— Poate că în Uniunea Sovietică are sens percheziționarea 
camerei unui suspect. In Afganistan, în majoritatea caselor 
există foarte puține lucruri, câteva haine, mobilierul strict 
necesar și ustensilele pentru gătit. O cameră nu spune nimic 
despre nimeni. Nu se aplică și pentru soldații sovietici? Sunt 
dotați cu echipament standard. Ce-ar putea să difere de la o 
cameră la alta? 

— Există întotdeauna diferențe, chiar și atunci când doi 
oameni detin exact aceleași obiecte, până și felul în care le 
așază se poate dovedi interesant. Și mai sunt și o grămadă de 


VP - 218 


lucruri care nu sunt standard. Ce zici de bani, țigări, sticle de 
alcool, scrisori, documente, un jurnal... 

Nara se gândi. 

— Jurna? Mulţi ruși țin jurnale? 

— Mai degrabă femeile decât bărbații, dar uneori soldaților li 
se pare util să-și noteze evenimentele zilei. 

— M-aș mira să fie mai mult de cincizeci de jurnale în tot 
Kabulul, dacă nu chiar în tot Afganistanul. Credeţi că soldatul 
ăsta ținea un jurnal? 

— O să aflăm. 

Fiodor Mazurov primise un mic dormitor la ultimul etaj. Era o 
locuință curioasă pentru un ofițer aflat la conducerea unei 
ocupaţii sângeroase. În locul patului supraetajat din fier în care 
dorm de obicei soldații, Fiodor Mazurov avusese parte de un pat 
cu baldachin, pentru simplul motiv că se afla acolo ca să fie 
folosit. Camera avea și un candelabru, făcut ţăndări, ca o 
colecție de dinţi stricaţi, și un birou de nuc, una dintre puţinele 
piese de mobilier din palat care scăpaseră de distrugere. De 
deasupra patului îi privea un portret al lui Lenin agăţat în grabă 
și prea mic pentru spaţiul pe care îl ocupa, urma de pe tapet a 
tabloului de dinainte făcându-i imaginea să pară și mai 
insignifiantă. 

Lev merse până în colţul cel mai îndepărtat al camerei și o 
cuprinse cu privirea. Locul acesta mic îi fusese dat unui bărbat 
ca să și-l transforme în spaţiu personal - era absolut sigur că 
felul lui de a fi trebuia să fi lăsat un semn. Nara rămase lângă 
ușă, temându-se să nu deranjeze procesul, ca un observator 
sceptic. Lev o întrebă: 

— Ce vezi? 

Ea își aruncă privirea prin încăpere, foarte încrezătoare, 
îndoindu-se că va vedea ceva interesant. Lev o conduse lângă 
el. 

— Stai lângă mine. 

Ea se așeză lângă el, privind camera din aceeași poziţie. 
Spuse: 

— Văd un pat. 

Lev făcu un pas și se uită sub pat. Era o pereche de bocanci 
acolo. Le examină tălpile: erau greoaie, încălțăminte standard 
din piele neagră, prea călduroase pentru Afganistan, 
abandonate pentru că nu erau practice. Se ridică și-și strecură 


VP - 219 


mâna sub saltea, pipăind. Nu era nimic acolo. Trecând la birou, 
descoperi că fusese curăţat. Nu conţinea nicio hârtie. Se uită în 
coșul de gunoi. Niciun rest nu fusese aruncat. Lev îi spuse Narei: 

— Și să nu găsești nimic poate reprezenta o descoperire utilă. 
Fuga lui nu a fost o decizie spontană sau un impuls de moment. 
S-a gândit mult la ea. Și-a făcut curățenie în cameră. Se aștepta 
să fie percheziționată. 

Lev deschise sertarul și fu surprins să-și vadă propria reflexie 
uitându-se la el. Era o oglindă decorată, mai mare decât 
portretul lui Lenin, o oglindă de perete. O ridică și se uită la ea 
cu atenţie. Era grea, o antichitate argintată, cu un model 
încrustat pe margine. Îşi aruncă ochii prin cameră. 

— Asta de unde-a răsărit? 

Nara arătă spre tabloul lui Lenin. 

— N-o fi schimbat oglinda cu Lenin? 

— Nu, e mult mai mică decât tabloul care-a fost agăţat acolo 
înainte. 

Lev se uită la suprafața oglinzii: marginile erau pline de urme 
de degete. 

— S-a umblat mult cu oglinda asta. 

Trecând pe rusă, i se adresă soldatului care stătea lângă ușă: 

— Ai idee de unde e oglinda asta? 

Soldatul clătină din cap că nu. Lev îl întrebă: 

— Unde-i baia? 

Cu oglinda sub brațul lui, Lev și Nara îl urmară pe soldat în 
baie, o încăpere întunecoasă distrusă serios de lupte: ferestrele 
erau sparte și fuseseră înlocuite temporar cu scânduri. Oglinzile 
fuseseră făcute praf. 

— Aici nu-i nicio oglindă. 

Lev i se adresă din nou soldatului: 

— Tu cum te bărbierești? 

— Nu locuiesc aici. 

Lev ieși în grabă înapoi pe coridor, studiind diferitele urme de 
pe pereţi. Găsi una care părea potrivită. Agăţă oglinda: era de 
aceeași mărime, se întorsese la locul ei. Se uită la Nara. 

— A luat de pe hol una din oglinzile nesparte și a tinut-o la el 
în cameră. 

Nara se dădu mai aproape, începând încet-încet să înţeleagă 
procesul la care asista, entuziasmată de descoperire. 

— Pe ofițer îl interesează cum arată? 


VP - 220 


— Și asta ce inseamnă? 
— Că e superficial 
— Că a cunoscut o femeie. 


VP - 221 


PROVINCIA KABUL 


CARTIERUL MURAD KHANI 
IN ACEEAȘI ZI 


Nara se dovedi nepreţuită în evaluarea listei de femei cu care 
intrase în contact ofițerul dezertor. Cunoștea majoritatea 
numelor, fie personal, fie numai după reputaţie, și le putea 
elimina cu ușurință pe cele care nu și-ar fi permis niciodată să 
se implice într-un scandal amoros. Lev nu era prea convins că 
tânăra lui protejată înţelegea că dragostea poate face până și 
caracterele cele mai demne de încredere să se poarte în mod 
neașteptat, îndoindu-se că Nara fusese vreodată îndrăgostită. 
Dar se hotărî să accepte observaţiile ei inițiale, el cunoscându-le 
mult prea puţin pe femeile de pe listă. 

Cu toate că Fiodor Mazurov petrecuse trei luni în această ţară, 
nu avusese prea multe ocazii de a avea o relaţie amoroasă. Spre 
deosebire de multe zone de conflict și capitale, în Kabul nu 
existau bordeluri, deși Lev auzise de câteva ori de la figurile 
militare importante de dorința de a înființa unul, pentru afluxul 
de soldați. Femeile ar fi trebuit aduse din alte ţări, eventual de 
la aliaţii comuniști din Est, transportate în cutii de cartușe sau 
obuziere de artilerie, iar bordelul n-ar fi fost un stabiliment 
comercial, ci parte a infrastructurii militare, ţinut secret ca nu 
cumva să ofenseze pioșenia populaţiei locale. Acest proiect, 
care purta, fără îndoială, vreun nume de cod porcos, nu fusese 
încă implementat, așa că tânărul ofițer se îndrăgostise, probabil, 
de o femeie afgană. Statutul femeilor în această ţară nu le 
permitea să vândă în magazine sau să piardă vremea prin 
ceainării, și exista o șansă foarte redusă de a le întâlni pe 
stradă. Nara era absolut convinsă că femeia face parte din înalta 
societate, singura categorie socială în cadrul căreia exista o 
oarecare integrare de gen. Studiind lista de întâlniri și sarcini ale 
ofițerului, ieșea în evidenţă o singură femeie. Avusese întâlniri 
regulate cu un ministru afgan, membru al noului guvern, care 
avea o fată de vreo douăzeci și cinci de ani, cu studii superioare, 
care vorbea fluent limba rusă și îi servea ministrului drept 
interpret. 


VP - 222 


La adresa indicată găsiră o casă construită în stil tradiţional, 
cu pereţi de lut și multe decoraţiuni, veche de câteva sute de 
ani. Multe case asemănătoare fuseseră distruse, iar acest 
meșteșug nu mai definea întregi cartiere, existând numai sub 
forma unor exemple izolate, rămășițe singuratice. Fiind 
amplasată pe o stradă veche și îngustă, colorată cu maro și roșu 
aprins, lui Lev i se părea normal ca dragostea să se fi refugiat 
într-una dintre puţinele zone cu o arhitectură frumoasă care mai 
rămăseseră în picioare. Pe vremuri un cartier bogat, pe gustul 
claselor superioare, acum era greu să mai consideri privilegiată 
vreo zonă a orașului. Nu erai în siguranţă nicăieri, nu erai 
protejat nicăieri de izbucnirile de violenţă. 

Lev nu bătu la ușă, ci apucă zăvorul greu de fier. Era un 
model vechi. Gravurile decorative erau completate de măiestria 
meșteșugarilor, făcându-l mai greu de deschis decât majoritatea 
încuietorilor moderne. Nara era îngrijorată. 

— Și dacă mă-nșel? Omul ăsta e ministru. 

Lev dădu din cap. 

— O să dăm de bucluc. Dar dacă încercăm să obținem 
mandat o să-l jignim pe ministru și o să-i dăm suspectului 
suficient timp s-o întindă. Deci șmecheria e... 

Lev își duse degetul la buze, sugerându-i Narei să tacă. Dacă 
se înșelau, aveau să se strecoare fără a lăsa vreo urmă a 
percheziției făcute. Auzind, în cele din urmă, clicul zăvorului 
antic, Lev împinse ușa. 

În cazul în care presupunerile se dovedeau corecte, părea 
improbabil ca ministrul să fi fost implicat personal sau măcar 
conștient de situația în care se află fiica lui. Riscurile erau prea 
mari pentru ministru și, judecând după dosarul lui, era un 
politician mult prea abil ca să nu realizeze dimensiunea 
repercusiunilor, nu atât din partea aliaţilor sovietici, cât a 
colegilor săi afgani. Să lucrezi cu sovieticii era una, dar era cu 
totul altceva să-ți măriți fata cu un soldat sovietic. Lev se îndoia 
că tinerii apucaseră să părăsească deja orașul, deși, la nivel 
personal, spera că exact asta făcuseră. Lev nu oscila deloc - era 
cu totul de partea tinerei perechi. Aproape sigur, fata, care se 
numea Ara, îl adăpostea pe iubitul ei, punând la cale 
următoarea mișcare, considerând că pot aștepta să treacă 
primul val de căutări și să-și înceapă călătoria imediat ce atenţia 
celor care îl căutau s-ar fi concentrat în alte direcții. 


VP - 223 


Era o casă neobișnuit de mare, iar parterul era gol. Nara și 
Lev urcară scările în liniște, ca niște tâlhari. Atât de tânără și 
lipsită de experienţă era Nara încât părea mai degrabă că joacă 
un rol, ca și cum ar fi fost un exerciţiu de spionaj, și nu un act în 
sine. Ajunseră la o ușă închisă. Lev o deschise. Ara era așezată 
la un birou, cu hârtii împrăștiate în faţă, cu spatele la ei. Îi auzi 
intrând, se ridică și se întoarse, uluită și speriată. Nu mai aveau 
ce să facă, decât să treacă la percheziţie. După ce aşteptă o 
clipă să-și recapete calmul, fata spuse în rusă: 

— Cine sunteți? Ce căutați în casa mea? 

Era deosebit de frumoasă, avea postura și semeţia pe care ţi 
le oferă de obicei privilegiile și educaţia. Șocul ei era sincer. Cu 
toate acestea, indignarea era forţată, vocea îi tremura nu de 
furie, ci de neliniște, un ton destul de diferit. Dezertorul se afla 
aici, Lev era convins de asta. 

Lev își aruncă privirea prin cameră. Nu se vedea nicio 
ascunzătoare. Îi vorbi Arei în dari: 

— Numele meu este Lev Demidov. Sunt consilier special al 
poliției secrete. Unde e? 

— Cine? 

— Ara, ascultă-mă bine: există o cale ca toate acestea să se 
termine cu bine. Fiodor Mazurov se poate întoarce la datorie, 
poate să spună că s-a îmbătat sau că l-a lovit dorul de casă sau 
că a crezut că are zi liberă. Nu contează ce scuză folosește. 
Putem să fabricăm o minciună. Nu lipsește decât de optsprezece 
ore. Are un dosar militar fără pată. Este prima lui misiune în 
străinătate. Mai mult, tatăl tău e ministru. Nimeni nu-și dorește 
o situație stânjenitoare sau un scandal, sovieticii vor ascunde 
asta bucuroși dacă pun mâna pe el. Putem rezolva problema 
dacă lucrăm împreună. Am nevoie de ajutorul tău. Unde-i? 

Deși era gata să mintă, pe Ara o tentă oferta lui. Lev făcu un 
pas în faţă, apropiindu-se de ea, încercând să-i arate că nu era o 
cursă. 

— Nu avem prea mult timp la dispoziție. Dacă mă minti și îl 
găsesc ceilalți înainte să ajungem la o înțelegere, s-ar putea să 
nu mai primesti aceeași ofertă. Și o să vă găsească, e o 
chestiune de ore. Nu suntem singurii care îl caută. Nu suntem 
singurii în stare să tragă concluziile care ne-au adus aici. 

Ara se uită la Lev, apoi la Nara, analizând situaţia. 

— Habar n-am despre ce vorbiti. 


VP - 224 


Avea o voce stinsă și abia fu în stare să termine negarea, cu 
cuvinte care se împrăștiară. Lev oftă. 

— Atunci să-i chem pe soldati să percheziționeze casa? Ajung 
aici în câteva minute. O să spargă pereții și o să vă distrugă 
toată mobila. 

Pusă în faţa acestei variante, Ara abandonă prefăcătoria și 
lăsă capul în jos. Se duse la ușă, apoi se întoarse spre Lev, 
implorându-l: 

— Pe cuvântul dumneavoastră că ne veți ajuta? 

— Pe cuvântul meu. 

Ea îi studie chipul, încercând să găsească acolo un semn că e 
un om bun. Era greu să-ţi dai seama ce concluzie a tras. Mai 
degrabă, acceptase ideea că nu avea altă șansă, așa că îi 
conduse jos, descuie o ușă și îi băgă într-o pivniţă. 

Pivniţa servea drept magazie de provizii, cu tavanul ei jos și 
curbat exploatând aerul rece în mod natural. Ara aprinse o 
lumânare, scoțându-l la iveală pe Fiodor Mazurov într-un colț, 
încremenit la vederea ei însoțită de doi agenţi ai poliţiei secrete. 
Lev îi spuse în rusă: 

— Stai liniștit. Pot să te ajut. Dar trebuie să faci întocmai ce-ti 
spun eu. 

Mazurov rămase tăcut. Lev observă că avea pumnii încleștați. 
Cu siguranţă era și înarmat și gata să moară pentru femeia 
iubită. Cu sinceră curiozitate, nu cu cinism batjocoritor, Lev îl 
întrebă: 

— Spune-mi și mie, ce aveati de gând să faceți? Să fugiți 
împreună? 

Ara își luă iubitul de mână. Era un semn de afecțiune foarte 
îndrăzneț pentru o femeie afgană și Nara reacţionă vizibil la 
acest gest. Mazurov răspunse: 

— Aveam de gând să ajungem în Pakistan. 

Vorbea fără convingere. Era o misiune nebunească. Nu doar 
că erau obligaţi să treacă de punctele de control sovietice, dar și 
de întăriturile de pe graniţă ale insurgenților. Dar Lev nu era în 
postura de a critica acţiunile hazardate. Simţind o puternică 
empatie faţă de ei, își dădu seama că nu era vorba numai de 
înţelegere sau compasiune - își dorea să plece cu ei. Planul lor îi 
aminti de propria-i încercare de a ajunge la New York, curajoasă 
și nebunească în aceeași măsură. Intrebă: 

— Și aveati de gând să trăiţi fericiți în Pakistan? 


VP - 225 


Fiodor tocmai se pregătea să contrazică această idee, dar își 
înghiţi cuvintele. Lev ghici care era adevărata lor destinaţie. 

— Voiați să cereti azil politic? La cine? La americani? Voiaţi să 
vă protejeze ei? 

Asta i-ar fi adus cu siguranţă execuţia. Era esenţial să nu 
dezvăluie nimănui această parte a planului pentru ca Lev să 
poată încheia o înțelegere și să-i salveze viaţa lui Fiodor. Trebuia 
ca ei să descrie ultimele optsprezece ore ca pe o lipsă 
temporară a încrederii, o noapte de plăcere sexuală. judecând 
după preocupările superiorilor săi pentru înfiinţarea unui bordel, 
scuza aceasta avea șanse să fie primită cu oarecare simpatie. 
Toţi așteptau ca Lev să vorbească, în timp ce el evalua situaţia. 

— Mai întâi, vreau să mă asigur că o să faceti tot ce vă spun. 
Lăsați baltă planul cu Pakistanul. Oricum e o nebunie. Dacă nu 
vă omoară sovieticii, vă omoară mujahedinii. Apoi, tu trebuie să 
te întorci la post și să juri credință armatei. Să-i convingi că așa 
ceva n-o să se mai întâmple. 

Detaliile planului pe care îl improviza fură întrerupte de un 
zgomot ce venea de deasupra. Era cineva la ușă. Lev se uită în 
susul scărilor, auzind voci, și o întrebă pe Ara: 

— Tatăl tău? 

Ara dădu din cap că nu. Erau mai mulţi pași. Dintr-odată, 
câţiva soldați sovietici dădură buzna în pivniţă. Mazurov întinse 
mâna după armă. Sovieticii ridicară armele și ţintiră și spre el și 
spre Ara. Prins în capcană, înconjurat, tânărul ofițer își aruncă 
arma pe podea, ridicând mâinile deasupra capului. 

Ara se uită la Lev cu un reproș otrăvit. 

— Ne-aţi promis! 

Lev nu înţelegea de unde au apărut. Nu-și divulgase planurile: 
nu spusese nimănui unde se duc. Se întoarse încet spre Nara. Ea 
stătea în picioare chiar în spatele lui, cu mâinile la spate. Sub 
privirea lui fixă, îi spuse: 

— Căpitanul mi-a cerut să-l informez de toate mișcările 
noastre. 

Lev făcuse o greșeală de amator. Crezuse că i-au dat-o pe 
Nara drept parteneră ca să o înveţe. l-o dăduseră drept 
parteneră ca să-l spioneze. Având în vedere dosarul lui, era 
firesc ca ofițerul să-și ia asemenea precauţii când avea de-a 
face cu un dezertor. 


VP - 226 


Fiodor Mazurov fu scos sub pază armată. Uitându-se la el, Ara 
rămase tăcută, conștientă că orice gest de afecțiune putea să-i 
provoace pe soldaţii afgani. Pe ea nu o arestară: un asemenea 
eveniment l-ar fi făcut de rușine pe ministru. Pedeapsa avea să-i 
fie hotărâtă și adusă la îndeplinire de tatăl ei. Dacă era șireată, 
putea să nege că-l iubește și să arunce toată vina pe umerii lui, 
susținând că el era înnebunit după ea. Dar era îndrăgostită, iar 
Lev se îndoia că avea să nege, chiar dacă asta avea să-i aducă 
rușinea și, cu siguranţă, multe necazuri. 

Rămas printre ultimii în pivniţă, Lev îi spuse stagiarei sale, 
Nara Mir: 

— Ai ceea ce-i trebuie unui agent excelent. 

Ea luă comentariul drept ceea ce părea a fi, nereușind să-i 
înţeleagă implicaţiile. 

Zâmbi. 

— Vă multumesc. 


VP - 227 


PROVINCIA KABUL 


ORAȘUL KABUL 
CARTIERUL MURRAD KHANI 
IN ACEEAȘI ZI 


Curentul era întrerupt în tot cartierul, așa că Nara trebuia să- 
și termine rugăciunea de seară la lumina unei lămpi cu gaz 
acoperite cu funingine. Se gândea la viața dezertorului, ofițerul 
Fiodor Mazurov, și a iubitei sale, Ara, o femeie pe care Nara o 
admirase ca pe o figură progresistă a cartierului. Educată, 
angajată și inteligentă, Ara fusese un model pentru ea. Deși se 
comportase așa cum îi cereau obligaţiile, se întrebă dacă 
procedase corect informându-l pe căpitanul Vașcenko de faptul 
că Ara era principala lor suspectă. Dacă n-ar fi făcut-o, Lev ar fi 
reușit să-i salveze pe amândoi. Și totuși, nu se putea spune că 
situaţia lor dificilă era vina Narei. Ea nu făcuse decât să 
raporteze acţiunile lor. Ei purtau toată răspunderea. Nefiind 
convinsă de propria-i judecată, rugăciunea Narei fu întreruptă 
de îndoieli. Ara avea să sufere rușinea, poate și violenţa fizică. 
Oricât de liberal ar fi fost tatăl ei ca ministru comunist, politica 
în privinţa aspectelor sexuale era diferită de politica propriu- 
zisă, iar atitudinea lui cu privire la această poveste de dragoste 
era conservatoare. Fiodor urma să fie judecat de Curtea 
Marţială. Ara avea să fie judecată și condamnată de tatăl ei. 

Respirând adânc, fără urmă de calmul și echilibrul pe care 
spera să le obţină prin rugăciune, își strânse covorașul. O femeie 
nu trebuia să se roage în public, se punea accent pe închinatul 
în intimitate. Cu toate că nu existau motive de ordin teologic 
care să o împiedice să se roage într-o moschee, condiţiile erau 
atât de stricte încât făceau rugăciunea în public o povară. 
Ultima oară fusese acuzată că s-a dat cu parfum, admițând în 
cele din urmă că se spălase pe mâini cu săpun și că s-ar putea 
ca săpunul să fi fost parfumat. După umilinţa de a fi mirosită de 
un juriu întreg alcătuit din bărbaţi, acum se ruga în intimitate. 

Uitându-se prin camera ei, la covorașul pentru rugăciune, la 
haine, dulap, scaun, lampă, se gândi la lecţia primită de la 
tovarășul Demidov. Dacă i-ar fi percheziţionat vreun agent 
camera, singurele obiecte personale care puteau oferi ceva 


VP - 228 


distinct și controversat în ceea ce-o privea erau cele primite de 
la sovietici - un caiet de exerciţii și un stilou ieftin. De obicei, 
când voia să studieze, trebuia să-și strecoare manualele în 
cameră pe furiș. Cărţile erau ascunse afară, înfășurate în plastic 
ca să le ferească de intemperii și de noroi, într-o crăpătură din 
zidăria de cărămidă plină de noroi a străzii înguste. Era dificil să 
le scoată fără a fi văzută de vecini sau de băieţii care se jucau 
pe alee, iar ea se întreba adesea dacă nu cumva este exagerat 
de precaută, dacă nu cumva instructajul nu i-a afectat judecata. 
Precauţia ca tactică avea sens: dacă părinţii ei primiseră cu 
răceală înscrierea ei la universitate, era greu să-și imagineze 
furia lor la ideea noului ei loc de muncă în poliția secretă afgană. 

Memar, tatăl Narei, era unul dintre cei mai importanţi arhitecţi 
din ţară. Numit șef al breslei, fusese ales să ţină legătura cu 
funcţionarii statului, ceea ce-l făcea una dintre cele mai 
influente voci în privinţa oricărui proiect major de construcţii la 
Kabul. Un veteran al meseriei sale, cunoscut ca maestru, ustad, 
conducea un program pentru ucenici din care făcea parte și 
fratele mai mare al Narei. Fratele ei își bătea joc de avantajele 
de care se bucura. Leneș, își petrecea majoritatea timpului 
făcând curse pe străzile din Kabul cu o motocicletă de import, 
personalizată, impresionându-și prietenii. Frumușel și popular, 
era mai interesat de socializare decât de studiu. Nara nu fusese 
întrebată niciodată dacă ar vrea să se înscrie în program, nici nu 
vizitase vreodată șantierele tatălui ei. Nu doar că îi era refuzată 
posibilitatea de a-i călca pe urme în carieră, o asemenea 
posibilitate nu era nici măcar de imaginat. El nu-și discuta 
niciodată problemele cu ea. Ca să afle ceva despre el, fusese 
nevoită să investigheze de una singură,  ascultându-i 
conversațiile private, citindu-i scrisorile - ca o prevestire a 
meseriei pe care avea să și-o aleagă. 

Reușise să afle că el se mutase de la ţară la Kabul în tinerețe, 
fiind susţinut financiar de tatăl său, care se îmbogăţise traficând 
piei de animale și lână de caracul la graniţa dintre China și 
Afganistan. Venise hotărât să-și susțină familia rămasă acasă, 
într-un sat care suferea de pe urma recoltei slabe în toiul uneia 
dintre cele mai severe perioade de secetă pe care le cunoscuse 
țara. Dornic să se integreze în pătura de mijloc, se temea să nu 
pară provincial din cauza conservatorismului religios. Bogat și 
pios, avea două forțe conducătoare în viață: religia și comerțul, 


VP - 229 


două energii care nu se aflau în armonie chiar tot timpul. 
Perspicacitatea lui când era vorba de afaceri îi permisese unele 
compromisuri. Nara fusese înscrisă la școală pentru că și fetele 
clienţilor săi erau înscrise. li tolerase decizia de a renunţa la 
chador* numai pentru că nici clienţii săi nu-și obligau fiicele să-l 
poarte. O fiică fără văl reprezenta un puternic semnal social, 
care data încă din 1959, când femeile din familii burgheze 
apăruseră fără văl la celebrarea Zilei Independenţei la Kabul. 
Dar Nara nu-și făcea iluzii că toleranța tatălui ei ar fi mai mult 
decât o simplă strategie de afaceri. In adâncul inimii, era strict și 
pios și educaţia ei îl deranja foarte tare. Obţinuse tot ceea ce-și 
propusese în afaceri. Nu și în ceea ce privește familia. Copiii lui 
erau un băiat prostănac și o fată nemăritată. 

Nara își petrecea multe ceasuri gândindu-se cu îngrijorare la 
ruptura din familia ei. Nu doar că era nemăritată, dar nici nu o 
curta nimeni, nici măcar fiii celor din elită, care pretindeau a fi 
deschiși la minte în privinţa educaţiei ei. De fapt, până și cel mai 
liberal dintre bărbaţi prefera o soţie tradiţională, cu siguranţă 
motivul din care Ara cea educată riscase să aibă o relaţie cu un 
militar sovietic. Nimeni altcineva nu s-ar fi îndrăgostit de ea. Era 
la fel de valabil și în cazul Narei. Diferenţa era că ea se 
resemnase cu soarta ei. 

Nara ar fi putut să ia decizia de a se rupe de familia ei și a se 
muta. Totuși, în ciuda felului lor dificil de a fi, își iubea părinţii și 
înţelegea că i-ar pierde complet dacă s-ar muta. Nu ar fi vizitat- 
o. Ea n-ar fi putut accepta că ei nu vor să facă acest compromis. 
Tatăl ei mai făcuse compromisuri și înainte: întreaga lui carieră 
era bazată pe ele. Compromisul era viitorul țării. Noul 
președinte afgan înţelesese și el asta. Făcuse un compromis în 
privinţa chestiunilor legate de credinţă. Mulţi dușmani ai statului 
susțineau că nu poţi să lucrezi pentru Partidul Democratic al 
Poporului din Afganistan și să rămâi, în același timp, și 
musulman. Pretindeau că a fi comunist înseamnă a bombarda 
moschei și a da foc Coranului. Noul președinte adoptase o 
atitudine conciliantă în privinţa Islamului. Chiar și în chestiunea 
arzătoare a educaţiei femeilor, argumentul în favoarea acesteia 
fusese extras din cărțile sfinte, citând paragraful din Coran care 
descria geneza bărbatului și a femeii: 


3 Mantie sau văl care acoperă tot trupul și capul, purtată de femeile musulmane în 
spaţii publice. 
VP - 230 


O singură celulă, din care a creat perechea ei, 
iar din ele a împrăștiat mulțimi de bărbați și de femei. 


Ideea de egalitate avea un fundament religios. Nara trebuia 
să comunice cumva asta și părinţilor ei. Poate credinţa ei lua 
altă formă decât aceea pe care o recunoșteau ei, dar era la fel 
de puternică. Işi considera familia un prototip, un microcosmos 
al întregii naţiuni. Dacă renunţa la familia ei, cum putea să mai 
depună eforturi pentru unificarea ţării? 

Nara se duse la culcare, prea obosită ca să mai citească sau 
să mai gândească. Voia să doarmă, fiind extenuată de 
evenimentele zilei. Tocmai se pregătea să sufle în lampă, când 
auzi un zgomot. Părinţii și fraţii ei nu erau acasă. Plecaseră în 
vizită la niște rude de la ţară, în afara Kabulului, o familie cu 
care Nara nu întreținea niciun fel de relaţii. Familia lărgită 
reprezenta partea cea mai rea a tradiţiei și n-o acceptau nici 
măcar ca oaspete. Se ghemui pe pat și deschise fereastra. 
Proprietatea era construită pe coasta unui deal. Ei locuiau la 
ultimul etaj. Se uită pe alee, spre ascunzătoarea cărţilor ei. Nu 
se vedea nimic. Auzi din nou zgomotul, un scârțâit. Venea din 
apartament. 

Se dădu jos din pat și ieși din cameră, mergând fără zgomot 
în picioarele goale spre ușa de la intrare. La apartamentul lor se 
ajungea urcând o scăriță îngustă din cărămidă. Ori de câte ori 
cineva urca scările, cadrul de lemn al ușii scârțâia. De obicei, 
Narei nu-i era frică de nimic, nici măcar când era singură. La 
baza scărilor exista o portiţă de protecţie, un grilaj din bare 
groase de oțel. Poarta era închisă cu lacătul. Niciun nepoftit nu 
avea cum să ajungă la ușa principală. Nara făcu un pas în faţă și 
își lipi urechea de șipcile ușii. Așteptă. 

Nu se știe dacă din cauza forței cu care fu sfărâmată ușa sau 
din cauza șocului, Nara căzu la pământ, văzând doi bărbați 
intrând în apartament, izbind la o parte resturile cadrului de 
lemn al ușii. Corpul Narei reacţionă mai rapid decât mintea ei - 
se ridică în picioare, împleticindu-se spre dormitor. Unul din 
bărbaţi o izbi și o trânti la pământ. Zgăriindu-l cu unghiile, reuși 
să se smulgă de sub el ca să ajungă în dormitor. Când se ridică 
în genunchi, o lovi al doilea bărbat. Durerea era diferită de tot 
ceea ce simţise până atunci, ca o detunătură în stomac. Se 


VP - 231 


prăbuși și se făcu covrig, încercând să-și recapete suflarea. 
Omul se uită fix la ea cu ochii încărcați de ură; un străin care îi 
vorbi cu atâta furie în glas de parcă ar fi cunoscut-o personal. 

— Ti-ai trădat țara! 

În acest timp, al doilea bărbat se năpusti asupra Narei, 
țintuind-o de podea. Se așeză pe pieptul ei, greutatea lui tăindu- 
i respiraţia. Luă notițele ei în mână și începu să le rupă, pagină 
cu pagină de text ordonat, citatele din Stalin, lecţiile predate de 
Lev Demidov, sfâșiate, căzându-i în jurul feței. Luă un pumn de 
hârtie și încercă să i-l bage pe gât. Ea își strânse buzele. 
Bărbatul răspunse ridicându-se de pe stomacul ei, eliberând 
presiunea, înainte de a se lăsa din nou asupra ei. Când ea icni, îi 
îndesă hârtia în gură, apăsând-o cu oasele degetelor de dinţi și 
umplându-i gura. Apoi, bărbatul de deasupra ei comentă: 

— Ti-a trebuit educație... 

Nara nu mai putea să respire. ÎI zgârie pe faţă. El îi dădu 
mâinile la o parte, îndesându-i și mai multă hârtie în gură. Era 
deja prea multă, o apăsa pe gât, făcând-o să se înece. Ea se 
zbătea, neajutorată, agățându-se de cearșafurile de pe pat și 
trăgându-le în jos. 

Incapabilă să se concentreze, cu vederea încețoșată, mâinile 
ei prinseră un obiect - stiloul cu care își lua notițe. Apucându-l 
strâns, îl înţepă pe atacator cu vârful peniţei. Acesta îi pătrunse 
în gât. Era slăbită din cauza atacului, dar reuși să-l înfigă destul 
de adânc cât să-l facă să ţipe. Mâinile lui se desfăcură. Eliberată 
din strânsoarea lui, scuipă o parte din note, trăgând puţin aer în 
piept. Putând din nou să vadă, își adună gândurile și îi reveniră 
forțele, așa că înfipse stiloul mai adânc, împingând cu toată 
puterea și simțind sângele bărbatului scurgându-i-se pe mână. 
El se rostogoli și căzu pe o parte. 

Nara se ridică în picioare, nevenindu-i să creadă că e liberă 
dintr-odată, și scuipă și restul notițelor. Sări pe pat, 
îndepărtându-se cât de mult se putea în camera cea mică. Al 
doilea bărbat era lângă partenerul său. li scoase stiloul din gât, 
făcând sângele să ţâșnească. In momentele de confuzie care 
urmară, în timp ce bărbatul se chinuia să oprească hemoragia, 
Nara calculă distanța până la ușă. Ar fi trecut prea aproape de 
atacatorii ei. Chiar dacă reușea să se strecoare, tot ar fi prins-o 
în camera de zi sau pe scări. Simţind răcoarea nopţii pe 


VP - 232 


picioarele goale, se întoarse cu fața spre fereastră. Era singura 
ei șansă să scape. Păși pe pervaz și urcă spre acoperiș. 

Pentru că nu era curent, nu venea nicio urmă de lumină 
dinspre stradă. Orașul era în beznă, pana de curent întinzându- 
se peste cartier ca o pată de petrol, împrăștiindu-se peste vale 
și în sus, spre dealurile îndepărtate, întreruptă numai de licărul 
lămpilor cu gaz și al lumânărilor. Proprietăţile mai scumpe și 
clădirile guvernamentale aveau generatoare pe motorină și 
sclipeau: ghetouri de lumină. Auzi mâna atacatorului rămas în 
picioare plesnind peste acoperiș, chiar lângă ea, și sări în partea 
cealaltă, cu picioarele goale pe ciment, îndreptându-se spre 
casa vecină, fără a reuși să distingă întunericul de pe 
acoperișuri de întunericul spaţiilor dintre ele. Când degetele de 
la picioare ajunseră la marginea acoperișului ei, sări cât putu de 
sus. Picioarele i se răsuciră în aer înainte de a ateriza pe celălalt 
acoperiș. Făcu o tumbă, se ridică și o luă din nou la goană. Simţi 
vibrații puternice când atacatorul ateriză și el după ea. Nu se 
uită înapoi, alergând cât o ţineau picioarele, cu tălpile goale pe 
cimentul aspru, iar ochii începură să i se obișnuiască cu bezna. 
Sări din nou, aterizând cu agilitate pe următorul acoperiș. Abia 
făcuse câţiva pași când simţi din nou vibraţiile - pierdea teren. 
Incapabilă să reziste tentaţiei de a se uita în urmă, văzu o formă 
întunecată la numai câţiva metri în spatele ei, cu braţele întinse 
spre ea. Disperată, se întoarse, calculând distanţa. Era prea 
departe. Nu avea cum să sară atât de mult. Dar nu avea nimic 
de pierdut. Picioarele ei părăsiră acoperișul și trupul îi săltă prin 
aer. Pentru o clipă, fu convinsă că avea să aterizeze în 
siguranţă, apoi începu să cadă, chiar pe lângă marginea 
acoperișului, lovindu-se de zidul casei. Se prăbușea la pământ. 
Se prinse cu o mână de pervazul unei ferestre. Aceasta nu-i 
putu susține greutatea, îi alunecară degetele și căzu din nou, 
aterizând cu greu. 

Zăcea întinsă, neclintită, nesigură că se poate mișca. 
Punându-și corpul la încercare, se ridică și simţi durere, dar nu 
suficientă încât să o oprească. Așteptă ţinându-și răsuflarea. El 
nu sărise - l-ar fi auzit. Se uită la cerul plin de stele al nopții și îi 
văzu silueta întunecată la marginea acoperișului. Dispăru. Căuta 
o altă cale să coboare. 

Se ridică, șchiopătând de-a lungul aleii, împiedicându-se, 
alergând și întorcându-se orbește. Pana de curent era singurul 


VP - 233 


ei avantaj, pentru că o făcea mai greu de urmărit. Ajungând la o 
stradă principală, fără a avea idee nici unde e, nici cât de mult 
alergase, văzu o femeie care intra într-o casă. Alergă spre ea, 
implorând-o: 

— Ajutaţi-mă! 

Nara era indecentă, pe jumătate goală și plină de mizerie și 
noroi. Femeia închise ușa. 

Curentul reveni dintr-odată. Felinarele stradale licăriră cu un 
zgomot deasupra ei, luminându-i poziţia. 


VP - 234 


PROVINCIA KABUL 


ORAȘUL KABUL 
CARTIERUL KARTA-I-SEH 
BULEVARDUL DARULAMAN 
ÎN ACEEAȘI ZI 


Lev fuma de câteva ore, de când se întorsese de la arestarea 
ofițerului dezertor, în încercarea de a suprima un sentiment de 
neliniște aproape insuportabil. Ascultând planurile puse la cale 
de către cei doi îndrăgostiţi care sperau să pornească într-o 
călătorie imposibilă, își amintise nu doar de ambițiile lui 
spulberate de a ajunge la New York, ci și de călătoriile pe care le 
făcuse împreună cu Raisa, prin toată Uniunea Sovietică și la 
Budapesta. Văzându-le hotărârea, așa greșită cum era, fu silit să 
se întrebe de ce abandonase visul de a rezolva asasinatul 
Raisei. Işi reaminti ce condiţii i se puseseră. Nu putea părăsi 
Afganistanul fără a aduce ruina asupra fiicelor sale acasă, la 
Moscova. Totuși, sfatul pe care-l oferise lui Fiodor și Arei era 
adevărat: ar fi întâmpinat dificultăţi insurmontabile să ajungă în 
Pakistan. Șoselele erau controlate de trupele sovietice, prin aer 
survolau avioane de luptă și elicoptere, în timp ce munții și 
cărările lor erau în stăpânirea insurgenților afgani, care ar fi ucis 
un sovietic imediat ce l-ar fi văzut, fie el dezertor sau nu. Și 
totuși, eșecul lor avea ceva nobil. Nu putea nega romantismul 
unei asemenea aventuri. Se gândi la Elena: era genul de plan în 
care s-ar fi implicat și ea dacă s-ar fi născut aici, în Kabul. 

Treptat, în mijlocul acestor gânduri, deveni conștient de un 
zgomot, de un ciocănit nerăbdător la ușa lui. Nu-și lăsă pipa jos 
și rămase întins pe pat - curios dacă zgomotul era real sau 
imaginar. N-avea nici cea mai mică intenţie să se ridice, 
mulțumindu-se să aștepte și să vadă. Urmă o a doua încercare, 
încă și mai violentă decât prima, însoţită de un țipăt. Era o voce 
de femeie. Lev trase adânc din pipă și rămase perfect nemișcat, 
ținând în plămâni fumul preţios. Nu făcu niciun gest să se ridice 
sau să deschidă ușa, rămânând pasiv și nemișcat. Vocea îl strigă 
pe nume: 

— Lev Demidov! 


VP - 235 


Suflă fumul, urmărind formele pe care le lua în aer, și se 
scărpină într-o parte a feţei sale nebărbierite, apoi decise că 
femeia era reală, nu imaginară. Strigă cam vrând-nevrânad: 

— E deschis! 

Vocea abia dacă-i era mai mult decât o șoaptă. Și ea nu-l 
auzise. Bătu din nou. Făcu un efort imens să ridice vocea: 

— E deschis! 

Ușa se deschise și o femeie plină de noroi se năpusti înăuntru. 
Închise ușa și o încuie cu cheia înainte de a cădea grămadă la 
podea, plângând în hohote. Părul îi cădea pe faţă, nepieptănat și 
în dezordine. Se uită în sus la Lev. Era Nara Mir: cea mai 
promițătoare stagiară a lui. Deși se afla la numai câţiva pași de 
el, cu corpul învineţit și plin de noroi, adresându-i-se direct - o 
figură demnă de milă care ar fi stârnit, cu siguranţă, simpatia 
oricărui om normal -, Lev se simţi deconectat de ea. Experienţa 
semăna cu o scufundare în apă, uitându-se în sus la această 
femeie. Aparțineau unor lumi diferite: a lui era caldă și calmă, în 
timp ce a ei era rece și tulburată. Senzaţia nu era niciuna de 
indiferență, nici de împietrită nepăsare. Voia să știe ce spune ea 
și era interesat să afle ce i se întâmplase. Simţind energia 
ultimului fum tras, inspiră adânc pe nas și își imagină că, dacă 
zeii chiar există, se uită la omenire așa cum el, Lev, se uita 
acum la Nara, observatori distanţi ai evenimentelor ce li se 
desfășoară înaintea ochilor. 

Lev închise ochii. 

e 

Nara tăcu. Mentorul ei, enigmaticul Lev Demidov, omul la care 
alergase la nevoie, aruncase o singură privire stării ei nenorocite 
și adormise. Nu o luase în braţe, nu o alinase cu promisiunea că 
o s-o protejeze. Profesorul o lăsase să rămână pe podea, 
învineţită și plină de sânge, fără a se oferi s-o ajute și fără a-și 
exprima, cel puţin, îngrijorarea. În mod ciudat, lipsa de atenţie 
avu un efect calmant asupra ei. Era, de departe, persoana cea 
mai competentă din încăpere. Se ridică și merse spre pat, 
privindu-și mentorul cu o pipă care-i ieșea din palma desfăcută, 
cu capul și picioarele căzute, ca ale unei marionete căreia i s-au 
tăiat sforile. Simţea mirosul de opiu. Nu știuse că e narcoman, 
dar acum i se părea evident. Era ciudat, cu mintea aiurea, 
nedemn de încredere, dar era greu, atunci când judecai străini, 


VP - 236 


să nu crezi că excentricităţile lor se datorau faptului că veneau 
de pe alte meleaguri. 

Preluând controlul, începu să-și analizeze situaţia. Era într-o 
casă, dincolo de o ușă încuiată. Dacă nu s-ar fi aprins luminile 
stradale, ar fi putut ajunge la apartament fără să fie văzută. Dar 
se aprinseseră, așa că fusese urmărită până aici, nereușind să 
scape de atacator. Se duse în grabă la fereastră și se ghemui, 
privind afară. Se așteptase să vadă un singur bărbat, dar pe 
stradă era agitaţie: cel puţin cinci, șase bărbaţi. Nu le distingea 
fețele. La baza scărilor se adunase o gloată furioasă. Fără 
îndoială, imaginea unei femei pe jumătate goale alergând spre 
apartamentul unui consilier sovietic în toiul nopţii atrăsese 
atenţia vecinilor. Atacatorul ei ajunsese la numai câteva 
secunde după ea: era deja în mijlocul mulțimii, agitând și 
stârnind oamenii. Nu voia să cedeze. Organizau un grup, o 
bandă de linșaj ca să-i ucidă pe amândoi, exact cum se 
întâmplase în Herat, unde fuseseră executaţi și consilieri 
sovietici, și femei. 

Stabilindu-și poziția în oraș în raport cu organizaţiile 
guvernamentale, Nara încercă să-și dea seama din ce direcție ar 
putea veni ajutorul. Ambasada Uniunii Sovietice se afla în 
capătul dinspre sud al Bulevardului Darulaman. Avea nevoie de 
un telefon. Se retrase de lângă fereastră, întorcându-se lângă 
pat, la Demidov. Dormea dus. Abandonându-l pe profesor, căută 
prin apartament, dar nu reuși să găsească niciun telefon. Pentru 
un om care credea că percheziţia obiectelor personale poate 
spune multe despre caracterul unei persoane, avea ciudat de 
puține lucruri. În tot apartamentul lui era mai puţină mobilă 
decât avea ea în cameră. Dacă nu cumva o orbise panica, nu 
vedea nimic folositor. Cercetă din nou apartamentul, gândindu- 
se că, în graba ei, nu a reușit să vadă telefonul. La cea de-a 
doua căutare descoperi priza din perete și se holbă la ea cu 
privirea pierdută, până să reușească să înțeleagă că nu avea 
telefon. Se potrivea cu felul lui de a fi. Nu voia să fie contactat 
sau deranjat. Şansa lor de scăpare dispăruse. Cu panica 
crescându-i în piept, se lăsă în jos lângă mentorul ei, 
scuturându-l cu violență de ceafă. Dacă telefon n-avea, poate 
avea măcar un pistol. 

— Treziți-vă! 


VP - 237 


Ochii lui se rostogoliră ca două bucăţi grele de piatră, dând la 
iveală albul pentru o clipă. Nara alergă la bucătărie, umplu cu 
apă rece un pahar murdar, se întoarse lângă pat și i-o aruncă în 
faţă. 

e 

Lev deschise ochii şi atinse picăturile de apă de pe față. 
Uitase deja evenimentele din ultimele minute și, când privi în 
sus și-și văzu cursanta cea mai promițătoare stând în picioare 
lângă patul lui, se întrebă ce căuta la el în apartament. Era cam 
agitată. De când stătea acolo și de unde apăruse? Încercă să-și 
amintească numele ei, dar nu reuși. Înfășurat într-o senzaţie de 
supremă tihnă, nu-și dorea decât să doarmă. Simţind că i se 
închid ochii, o întrebă cu o voce răgușită: 

— Ce cauti aici? 

Ea se lăsă pe vine, chiar lângă el. Observă că îi sângerau 
buzele și că avea vânătăi pe față. Fusese bătută. Avea o voce 
stridentă și sonoră și îl enervă să fie astfel deranjat. Ea îi 
răspunse: 

— Au vrut să mă omoare. Au intrat la mine în casă! 

Lev simţi că-i alunecă pipa din mână. Încercă s-o prindă, 
închizând palma, dar era prea târziu. Stagiara strigă: 

— Nu înțelegeți? Sunt afară! M-au urmărit până aici! Suntem 
în primejdie! 

Lev aprobă din cap, deși nu era prea sigur ce. Respirând 
adânc, o privi pe Nara luând o lumânare și așezând-o sub mâna 
lui întinsă. Pielea începu să ardă. Era o senzaţie pe care mintea 
lui o înregistră cu dificultate ca fiind durere. O parte a pielii 
începu să se umfle. El își smulse mâna, mișcarea cea mai rapidă 
pe care o făcuse de ore-ntregi, studiind cum se formează o 
bășică roșie pe piele. Învelișul lui fragil de opiu se crăpă puţin. 
Simţea că îi vine să vomite, un amestec de durere și mulţumire 
dată de opiu, două senzaţii care se luptau una cu cealaltă. 
Ridicându-se, nesigur pe picioarele lui, oscila între două lumi: 
existența narcotizată și lumea reală, unde erau pierderi, durere 
și jale. Se sprijini de perete și greaţa crescu. Durerea venea și 
trecea, apoi se întorcea și mai puternică decât înainte. 

Lev reuși să-și ţină senzația de greață sub control. Se întoarse 
spre cameră, uitându-se la rănile protejatei sale, deducând cu 
încetineală că evenimentele trebuie să se fi petrecut înainte de 
sosirea ei. Era îmbrăcată numai pe jumătate, așa că făcu un 


VP - 238 


semn spre cele câteva piese de îmbrăcăminte pe care le avea, 
înșirate pe podea și pe singurul scaun. 

— la-ti ce-ai nevoie. 

În timp ce ea scotocea prin colecţia lui vestimentară modestă, 
o întrebă: 

— Cine ti-a făcut asta? 

Înainte ca ea să apuce să răspundă, lumina se stinse în 
apartament. Curentul fusese întrerupt. 

Lev privi afară, spre oraș. La ușa de alături era lumină. Vecinii 
lui aveau curent. Probabil că fuseseră tăiate firele de la 
apartamentul lui. Se uită jos, în stradă. Erau cel puţin zece 
oameni acolo. 

— Cine-s ăia? 

— Nu știu. M-au atacat doi bărbați acasă. L-am rănit pe unul 
din ei. Celălalt s-a luat după mine. 

— Ti-au spus ceva? 

— Știau că lucrez pentru poliția secretă. 

El se gândi o clipă, examinându-și bășica. Nara veni lângă el, 
îmbrăcată cu pantalonii lui gri lăbărțați. 

— Aveţi vreo armă? 

El clătină din cap că nu și văzu cum pe Nara o părăsesc 
puterile, părând că e gata să cedeze. Pentru prima oară, vocea 
ei sună neajutorat: 

— Ce ne facem? 

Lev era conștient că perioada petrecută în Afganistan nu avea 
să-i ajute la nimic dacă mulţimea reușea să intre. Gloata l-ar fi 
ucis fără să stea pe gânduri, nevăzând în el nimic diferit faţă de 
soldații sosiți recent, îmbrăcați în uniforma Armatei Roșii. 

Ceva izbi ușa din scânduri. Urmă o bubuitură puternică și 
apăru o linie albă în zigzag. Aveau să intre în câteva secunde. 
Lev își ridică salteaua și o propti în ușă. La baza ei, așeză 
cearșafurile și colecţia de cărți. Rupse în bucăţi singurul scaun și 
aruncă așchiile în aceeași grămadă. Uitându-se în jur după 
altceva de ars, văzu colecţia de scrisori pe care începuse să le 
scrie fiicelor sale. Erau cel puţin cincizeci de pagini scrise pe 
jumătate, eforturi pe care le abandonase, descurajat de lipsa de 
pricepere în a se exprima - scrierile lui erau banale și lipsite de 
emoție, descriind în detaliu cum arată orașul sau cum a început 
să-i placă un fel nou de mâncare. Era incapabil să pună în 


VP - 239 


cuvinte simplul fapt că-i era dor de fetele lui și că regreta 
durerea la care le supusese prin absenţa lui. 

Nara strigă: 

— Lev! 

Atacatorii continuau să se izbească în ușă. Aproape că 
reușiseră să intre. Cu scrisorile în mână, Lev ridică lampa 
umflată, demodată, cu kerosen. O aruncă în ușă și se făcu 
bucăţi. Kerosenul se prelinse pe scândurile ușii. El luă 
lumânarea și aprinse kerosenul. Focul trecu peste podea, 
acoperind salteaua și lemnul ușii. Salteaua pocni și, în doar 
câteva secunde, cearșafurile erau în flăcări. 

Apucând rezerva de kerosen, îi făcu semn Narei să vină lângă 
el, la fereastra cea mai îndepărtată. 

— Urcă pe acoperiș. 

Acoperișul era căptușit cu scânduri și sprijinit pe o ramă de 
lemn. Nara știa că o să ia foc. Il întrebă: 

— Pe acoperiș? 

Lev dădu din cap că da. 

— Să sperăm că ne salvează cineva până nu se prăbușește. 

Atacatorii, zăpăciți de incendiu, renunţaseră să mai încerce să 
dărâme ușa. În timp ce Nara se urca pe acoperiș, Lev își luă pipa 
pentru opiu. Căţărat pe pervaz, aruncă al doilea recipient cu 
kerosen în mijlocul flăcărilor. Plasticul se topi imediat. Urcându- 
se pe acoperiș, în timp ce simţea o fierbinţeală bruscă, aruncă o 
privire în urmă să vadă salteaua cuprinsă de flăcări, din care se 
ridica un fum negru. 

Ajuns pe acoperiș, se uită cu atenţie la firul gros de fum care 
se înălța spre cerul nopţii. Exista șansa să ajungă la timp o 
patrulă. Nara stătea ghemuită în colţul cel mai îndepărtat al 
acoperișului. Lev se așeză lângă ea. Acum nu mai avea nimic pe 
lume în afară de hainele de pe el, de grămada de scrisori 
incoerente și neterminate pentru fiicele lui și de pipa pentru 
opiu din buzunar. Privi, cu picioarele încrucișate, cum focul urcă 
printr-o spărtură în acoperiș. Nu mai aveau mult timp la 
dispoziție. Pentru prima oară în noaptea aceea, se comportă ca 
un om normal și-și puse un braţ pe după umerii studentei sale 
rănite. 


VP - 240 


PROVINCIA KABUL 


ZONA SUROBI 

BARAJUL BARQI-SAROBI 

LA 50 DE KILOMETRI EST DE KABUL 
ÎN ACEEAȘI ZI 


Ciugulind dintr-un pumn plin cu migdale glazurate, Fahad 
Mohammad stătea așezat aproape de vârful dealului, privind 
spre râul Kabul. O lună strălucitoare atârna deasupra defileului, 
dar el putea să coboare panta spre râu chiar și fără lumina ei. 
Hidrocentrala de pe barajul Sarobi era încadrată de munţi, ca o 
imensă gură de beton. Asigura o cantitate semnificativă din 
necesarul de electricitate al capitalei, iar importanţa sa 
strategică pentru forțele de ocupaţie nu putea fi subestimată. 
Drumurile de acces fuseseră întărite cu puncte de control și 
bariere din sârmă ghimpată. In partea de sus a barajului 
staționau două tancuri, unul orientat spre nord, celălalt, spre 
sud, cu tunurile ridicate atât de sus de parcă s-ar fi temut că 
munţii s-ar putea ridica și zdrobi preţioasa construcție. Oricât de 
impresionante li s-ar fi părut toate aceste dispozitive de apărare 
proiectanţilor sovietici, pe Fahad nu-l interesau foarte tare. 
Niciun atac mujahedin nu avea să aibă loc vreodată la șosea. li 
plăcea să le spună oamenilor lui: 


Pe sovietici îi interesează să controleze drumurile. 
Asta nu-i o țară de drumuri. Lăsaţi-i să ia ei drumurile. 
Noi o să păstrăm restul Afganistanului. 


În total, erau cel mult cincizeci de soldaţi care păzeau 
dispozitivul, un amestec de recruți din armata afgană comandaţi 
de forţele de ocupaţie. Ideea că aceasta era o coaliţie cu 
drepturi egale era jignitoare - afganii primeau ordine, erau 
subordonați, sclavi în propria lor ţară, o abominaţie în ochii lui 
Fahad. Cu toate că numărul soldaților era semnificativ, 
dislocarea lor precaută sublinia convingerea că minele 
împrăștiate prin tot defileul ţineau la distanţă orice atac. În timp 
ce mesteca ultima migdală, Fahad văzu una dintre mine, în 
formă de bulb, la mai puţin de zece metri de el. Oricine ar fi 


VP - 241 


putut s-o confunde cu o piatră, pentru că aceste mine nu erau 
îngropate în pământ de o echipă de geniști, ci aruncate din 
avioanele inamice, împrăștiate din cer. Aripi special proiectate le 
răsuceau prin aer pentru a le atenua căderea, copiind în mod 
grotesc forma naturală a unui fruct cu seminte, pentru o 
aterizare lentă. Erau armele cu aspectul cel mai inofensiv cu 
putinţă. Copiii le luau drept jucării, de vreme ce culoarea 
învelișului de plastic varia în funcţie de locul în care erau 
aruncate, fie roșu sau galben pe solul muntos, fie verde în 
zonele acoperite de vegetaţie. Deși puteau fi observate de un 
ochi atent, erau aproape invizibile pentru detectoarele de metal, 
pentru că nu aveau decât un detonator din aluminiu. Fahad 
estimă că pe dealurile acestea erau împrăștiate câteva mii, 
niciuna dintre ele menită să ucidă. La o examinare, se putea 
observa că nu conțin suficient explozibil încât să provoace 
moartea. Erau proiectate ca să mutileze. Un mujahedin rănit 
avea mai multă valoare pentru ocupanți decât unul mort. Un 
soldat rănit putea însemna anularea unei misiuni întregi, pentru 
că supraviețuitorii îl cărau la adăpost. Morţii nu puneau 
asemenea probleme: erau lăsaţi acolo unde zăceau. 

Fahad se întoarse la oamenii săi. 

— Allahu Akbar. 

Dinspre grup se auzi un murmur, apoi se lăsă brusc liniștea. 
Fahad conducea coborârea prin defileu. Echipa lui era alcătuită 
din patru bărbați, inclusiv fratele său mai mic, Samir, un tânăr 
cu trăsături feminine și delicate. Spre deosebire de el, Fahad era 
înalt și solid. Când stătea nemișcat, părea stângaci. Dar, în 
mișcare, trupul lui era elegant și agil, era unul dintre cei mai 
rapizi soldaţi, capabil să mărșăluiască pe distanțe imense fără a 
se opri, luând numai câte o gură de apă din râurile pe lângă 
care trecea în drumul lui. Fahad își iubea cei trei fraţi, inclusiv 
pe Samir, dar avea mari rezerve cu privire la calităţile militare 
ale acestuia. 

Samir se ocupa de explozive și hotărâse să utilizeze kama 
pentru această misiune, un amestec stabil care nu putea fi 
detonat din greșeală. Putea fi acţionat numai printr-o 
încărcătură aflată în interior. Putea fi scăpat sau lovit, cel care îl 
căra putea să cadă sau să se împiedice fără a-i ucide pe cei din 
grup. Samir își petrecea timpul liber proiectând tot felul de tipuri 
noi de bombe, jucându-se cu diferite  detonatoare, 


VP - 242 


experimentând cu comanda temporizată, testând impactul 
distructiv al pachetelor cu cuie din jurul explozibilului sau acela 
al bilelor de rulment, care erau mult mai greu de obţinut. Nu 
avea niciun fel de înclinații pentru lupta corp la corp și nici 
talente de conducător. Dar priceperea lui în producerea 
bombelor era nepreţuită. Un avantaj și mai mare era că nu avea 
nicio cicatrice care să-i dea de gol activitatea, nici degete lipsă, 
nici vreun ochi scos de șrapnel. Probabil înșelaţi de faţa lui fină, 
soldaţii sovietici nu-l suspectau niciodată și putea trece cu 
ușurință prin punctele de control, în timp ce Fahad era oprit și 
percheziționat de fiecare dată, de parcă îi puteau citi în ochi 
furia și dorinţa de distrugere. Fahad dorise să-l lase acasă 
pentru această misiune. Samir argumentase că e cel mai 
experimentat cu explozibilul și că este nevoie de el la baraj ca 
să facă schimbările, să se adapteze circumstanțelor. După multe 
discuţii, Fahad cedase. Incă simţea o urmă de neliniște din 
cauza deciziei, un sentiment sâcâitor care nu voia să-i dea pace. 

Odată terminată coborârea, aveau să se apropie la un 
kilometru de baraj, în josul râului, departe de privirea patrulelor. 
Nu exista nicio posibilitate să dezamorseze minele, dar Fahad 
curățase o potecă în timpul zilei, creând o rută sigură pe care să 
o poată urma pe întuneric. Mergeau încet, unul după altul, fără a 
se putea atinge de torţe, ghidaţi numai de urmele de pași 
săpate cu grijă în pământ, ca semne. Cum pământul aluneca 
sub fiecare pas pe care-l făceau, erau siliți să se oprească și să- 
și recapete echilibrul, neputând să se întindă și să se îndrepte, 
de frică să nu atingă vreo mină. Le luă aproape o oră să ajungă 
pe fundul defileului. 

Luna apăru de după stânci, luminând râul Kabul. Inamicul își 
luase nenumărate măsuri de precauţie împotriva unui atac, dar 
ignorase chiar râul. Aveau o gândire convenţională: credinţa lor 
avea să-i ducă la pieire. Fahad intră în râu, înăbușindu-și dorința 
de a exclama în gura mare că e foarte rece. Auzea respiraţia 
întretăiată a oamenilor lui, când intrară și aceștia în apă după el. 
Nu aveau haine speciale. Renunţaseră la cămăşile largi 
tradiționale și purtau niște tricouri americane care nu atârnau 
greu în apele repezi. Nu aveau să supravieţuiască mult timp la 
temperatura aceea dacă se udau la cap sau la gât. Trebuiau să- 
și păstreze uscată partea de sus a corpului, mergând numai prin 


VP - 243 


apă mică. Singura lor șansă să scape cu viaţă era să se furișeze, 
să fixeze explozibilul pentru detonare și apoi să se retragă. 

Scopul operaţiunii nu era să arunce în aer barajul. Cu toate că 
asta ar fi fost o imagine splendidă, era o misiune imposibilă, 
chiar cu priceperea lui Samir. Incercau să provoace daune 
tunelurilor care treceau pe sub el, să producă instabilitatea 
structurii în așa măsură încât uzina să fie închisă pentru 
reparaţii. Astfel, operaţiunile de la Kabul urmau să fie paralizate. 
Regimul sovietic s-ar fi văzut silit să-și concentreze eforturile pe 
securizarea energiei electrice, ţinându-și toate resursele în 
apropierea capitalei, timp în care mișcarea de rezistenţă putea 
să se întărească. Ar fi o mare victorie psihologică: să lovească 
drept în inima sursei de energie a ocupanților în aceeași zi în 
care fratele mai în vârstă al lui Fahad, Dost Mohammad, ucidea 
o clasă întreagă de stagiari care se pregăteau să devină ofiţeri 
ai poliţiei secrete. 

La ultimul cot al râului barajul apăru drept în faţă. Vedeau clar 
camera de control, cu oamenii de serviciu la ferestre. Râul era 
cel mai puternic în acest punct, fiind strâns în partea cea mai 
îngustă, iar viteza de curgere era controlată de nivelul de 
eliberare a barajului. La o apăsare de buton, camera de control 
putea arunca suficientă apă cât să inunde albia râului, ducând la 
vale întreaga echipă. Câteva reflectoare luminară valea și râul în 
zigzag, trecând chiar prin faţa lui Fahad. Se scufundă, lăsându-și 
doar capul la suprafaţă. Lumina reflectorului trecu mai departe. 

Samir își începu treaba la câţiva pași de peretele abrupt de 
beton. Ceilalţi își ocupară poziţiile în jurul lui. Pentru că nu se 
mai mișca, pe Fahad îl cuprinse tremuratul. Nu reușea să se 
oprească, îi tremurau mâinile. Îngrijorat din cauza capacităţii de 
coordonare a fratelui său, se duse să-l ajute și îl găsi nu 
pregătind explozibilul, ci cioplind betonul. 

— Ce faci aici? 

Zgomotul apei care ieșea din baraj le acoperea conversaţia. 
Samir îi răspunse: 

— Dacă explozibilul e pus la o adâncime cât de mică în 
interiorul betonului, forța exploziei pătrunde în interiorul 
structurii. S-ar putea chiar să dărâme toată șandramaua. 

Fahad se înfurie. 


VP - 244 


— Nu ăsta a fost planul. Trebuie să producem niște daune, 
atâta tot. E prea riscant să dai găuri. Pot să ne audă! N-avem 
timp! 

— Râul face destul zgomot cât să ascundă sunetul muncii 
noastre. 

Fahad își imploră fratele: 

— Nu trebuie să faci asta ca să mă impresionezi! Fixează 
explozibilul și hai să mergem! Rămâi la planul stabilit! Nu-i 
vorba de mândria ta aici! 

Insultat, Samir se îndepărtă și începu din nou să lovească 
betonul, încercând să facă o gaură. 

Lumina unui far șerpui de-a lungul malurilor râului înspre 
peretele barajului. De data aceasta, mișcările erau deliberate și 
calculate. Auziseră ceva. Fahad le făcu oamenilor lui semn să se 
ascundă, trăgându-și fratele în jos după el. Reflectorul atinse 
apa și străluci ca lumina zilei. Fahad începu să se roage. 

Reacționă cu întârziere la primul sunet al împușcăturilor, 
sperând că nu e real și uimit de puterea negării, dorindu-și atât 
de mult să se poată întoarce în timp ca să-i ordone fratelui său 
să rămână acasă. Incă aflat sub apă, Fahad văzu cum undele din 
jurul lui se înroșesc. Se ridică. Se trăgea în plin, gloanţele 
ciupeau din zidul de beton și cădeau în apă. Unul dintre oamenii 
lui plutea la suprafaţă. Fratele lui era în viaţă, lipit de baraj, 
incapabil să se miște, paralizat de frică. Fahad întinse mâna 
după explozibil. Trebuia să îl detoneze acum, chiar dacă mureau 
și ei, să producă pagube cât mai mari. Un glonţ îl izbi pe fratele 
lui direct în faţă, iar trăsăturile lui dispărură. Scăpă rucsacul din 
mână. Explozibilul fu luat de ape. 

Cei doi bărbaţi rămași în picioare începură și ei să tragă, fără 
speranţă, golindu-și încărcătoarele în direcţia unor ţinte pe care 
nu le puteau vedea. Fahad nu trase niciun foc, scufundându-se 
în genunchi și agăţându-se de fratele lui mort. Dăduse greș. Il 
orbise dragostea pentru fratele lui. Băiatul nu era soldat. N-ar fi 
trebuit niciodată să-l lase să vină cu ei. 

Se auzi un huruit și nivelul apei crescu brusc, până dincolo de 
șold, și îi ajunse până la umeri. intreg râul începu să se umile. 
Nivelul apelor crescu. O masă de apă era eliberată din baraj. Se 
prăbușea peste el. Fahad fu despărțit de trupul fratelui său, 
prins și pierdut în nou-formatele vâltori. Aruncat în josul râului, 
nu mai avea nicio șansă. Fiind un înotător slab, se trezi sub apă, 


VP - 245 


cu trupul izbit de albie. Lovi cu putere, dar îl prinse un nou val, 
răsucindu-l de jur-împrejur. Izbit de o stâncă, își pierdu pentru o 
clipă cunoștința. Când își reveni în simţiri, se ridicase la 
suprafață. Viteza râului scăzuse, umflătura bruscă se retrăsese 
și fu în stare să reziste fără să se mai ducă la fund. 

In câteva secunde, fusese dus la câteva sute de metri mai jos 
de baraj. Sunetul mitralierelor se auzea în depărtare. Singur, se 
lăsă dus de râu. Se întrebă abătut de ce scăpase cu viață. 


VP - 246 


PROVINCIA KABUL 


ORAȘUL KABUL 

SEDIUL POLIŢIEI DIN KABUL 
DIH AFGHANAN 

A DOUA ZI 


Lev și Nara fuseseră salvaţi din incendiu cu doar câteva 
minute înainte de prăbușirea acoperișului. Câţiva dintre cei din 
gloată încercaseră să urce prin punctele unde clădirea nu era în 
flăcări. Hotărârea lor îl silise pe Lev să acţioneze, lovindu-i peste 
mâini și călcându-le în picioare fețele. Cum clădirea era cuprinsă 
de flăcări, care ajunseseră până la magazinul de sub 
apartament, gloata se hotărî să aștepte moartea celor doi. Nara 
își îngropă capul în umărul lui Lev, incapabilă să se uite la 
flăcările care se apropiau. Foliile de tablă ale acoperișului se 
contorsionau și se îndoiau, înfierbântându-se prea tare pentru 
picioarele lor goale și făcându-i să sară în sus ca niște școlari 
care se joacă. Tocmai când oscilau între ideea de a sări în foc 
sau în mijlocul gloatei de jos, sosi un detașament militar 
sovietic, ca să cerceteze tulburarea ordinii. Ajutaţi să coboare, 
fură conduși la secţia de poliţie, examinaţi de către un medic, 
hrăniţi și puși la curent. Fuseseră salvaţi de către un 
detașament militar pentru că în oraș fusese instituită legea 
marțială. Atacul asupra Narei nu era un incident izolat. Toţi 
membrii clasei de stagiari a lui Lev fuseseră transformați în ţinte 
într-o serie de atacuri coordonate. Nara era singura 
supraviețuitoare. Asasinatele avuseseră loc în decurs de patru 
ore. Marcând crimele pe o hartă a orașului, devenea evident că 
nu putuseră fi executate de un singur grup de atacatori. Erau 
cincisprezece morți: nouă studenți și șase membri ai familiilor 
lor, fie pentru că încercaseră să-i împiedice, fie pentru că 
fuseseră consideraţi complici la educaţia copiilor lor. Asasinatele 
în sine erau sălbatice. Atacatorii avuseseră două scopuri: să 
ucidă și să provoace. Unele dintre victime fuseseră descoperite 
cu gâtul tăiat și limba smulsă. Un bărbat fusese decapitat, cu 
secera comunistă scrijelită pe frunte. Erau atacuri îndreptate 
împotriva instituţiei poliției secrete și parte a unui război de 
propagandă care nu lupta cu undele radio, ci cu sânge, un 


VP - 247 


eveniment suficient de relevant și de înfiorător încât să fie 
discutat în tot orașul. Era un mesaj transmis celor cărora le 
trecea prin cap să facă o alianţă cu guvernul infidel - îi aștepta 
moartea. Pe Lev nu-l consolă cu nimic gândul că fusese 
întotdeauna cinstit cu stagiarii săi în privinţa pericolelor 
profesiei pe care și-au ales-o, prevenindu-i că vor cunoaște ura 
mai mult ca niciodată. 

Spre deosebire de ceilalţi ofițeri, căpitanul Vașcenko nu părea 
nici tulburat, nici obosit, intrând în cameră cu obișnuita-i 
eficienţă bruscă. 

— Nara Mir, bine că ai scăpat. Ne-a impresionat tăria ta. Esti 
un simbol puternic că nu putem fi înfrânți cu una, cu două. Și, ca 
unică supraviețuitoare, ești cheia spre rezolvarea acestui caz. 

Lev ridică o mână, întrerupându-l: 

— Nara abia a început să înveţe limba rusă. Poate că ar trebui 
să-i traduc. 

Căpitanul aprobă cu un gest, fără a se arăta jenat de 
presupunerea lui eronată. După ce Lev termină, căpitanul 
continuă: 

— Asasinatele sunt senzaţionale. Așa sau și vrut. Nimeni din 
oraș nu vorbește de altceva. De aceea, trebuie să rezolvăm azi 
aceste crime. Nu mi separe o coincidență că, la aceeași oră la 
care au fost uciși stagiarii, s-a încercat un atac nebunesc la 
barajul Sarobi. Dacă ar fi izbutit, ar fi lăsat tot orașul fără curent 
electric. Cele două evenimente combinate ne-ar fi subminat 
grav autoritatea și ar fi făcut imposibil de crezut că ținem 
lucrurile sub control. Din fericire, atacul de la barajul Sarobi a 
eșuat. Încercăm să identificăm cadavrele atacatorilor. 

După ce ascultă traducerea, Nara întrebă: 

— Dar bărbatul pe care l-am rănit eu? 

— Trupul lui a fost scos din casă până să ajungem noi. N-am 
găsit decât sânge, nimic altceva. Un lucru e sigur: asta nu poate 
să rămână așa. Exact cum ofițerul dezertor o să fie executat ca 
să transmitem un mesaj clar soldaților noștri, trebuie să 
trimitem și afganilor un mesaj la fel de clar că îi vom ucide pe 
cei care ne amenință operațiunea. 

Lev nu traduse. Intrebă: 

— Fiodor Mazurov o să fie executat? 

Aruncă o privire spre Nara să vadă dacă a înţeles. Șocul de pe 
chipul ei i-o confirmă. Era o lecţie care nu putea fi predată - era 


VP - 248 


obligată să trăiască singură această experienţă, 
responsabilitatea pentru moartea altei persoane. Insensibil la 
asemenea emoţii, căpitanul își continuă relatarea plin de vervă: 

— După cum spuneam, trebuie să-l dăm exemplu. Din același 
motiv, trebuie să-i transformăm și pe atacatorii ăștia într-un 
exemplu, ca viata orașului să revină la normal. Am revocat 
ordinul pentru instituirea legii marțiale. Impactul acestor 
asasinate trebuie redus, nu exagerat. Viata o să meargă mai 
departe ca și până acum. Și o să-i prindem pe ucigași. 

Se lăsă tăcerea. Nara întrebă, într-o rusă nesigură: 

— Și femeia, Ara? 

Pe căpitan începu să-l irite interesul lor faţă de niște chestiuni 
pe care el le considera încheiate. 

— E treaba lui taică-său. Ea și-a pierdut slujba. El a suferit o 
umilință. Bănuiesc că nu are o viață prea ușoară acum. Dar e 
numai vina ei. 

Lev strânse pachetul de scrisori incomplete din buzunar. Și le 
imagină pe fiicele lui ascultând această conversaţie, și-o 
imagină pe Raisa lângă el și știu exact cum ar fi reacţionat ele. 
Ar fi cerut clemenţă, indignate, l-ar fi implorat pe Vașcenko să 
arate milă faţă de Fiodor și Ara. N-ar fi înţeles că Lev nu avea ce 
să facă. N-ar fi acceptat să stea deoparte. Dar, chiar și 
imaginându-și furia lor, Lev era prea căzut la pământ, prea 
obosit ca să reacționeze la această judecată, simţindu-i 
inevitabilitatea indiferent de ce-ar fi făcut sau spus el. Era doar 
un consilier, un om de pe margine, plătit să-și dea cu părerea, 
indiferent dacă părerile îi erau sau nu luate în seamă. Încercase 
să-i salveze pe cei doi. Satisfacţia pe care ar fi putut s-o obţină 
acum din furie și indignare nu-i ajuta cu nimic. Murmură: 

— Am încercat. 

Vașcenko și Nara îl priviră. Căpitanul îl întrebă: 

— Ce-ati spus? 

Revenind la investigație, Lev punctă: 

— Cum putem rezolva crimele dacă nu avem nici măcar un 
suspect? Singur ai spus că trupul atacatorului a fost luat de 
acolo. 

— Avem o pistă. 

— Cine? 

Părând să ignore faptul că ea nu vorbea fluent limba rusă, 
căpitanul i se adresă direct Narei: 


VP - 249 


— Părinții tăi. 

Șocată, înțelegând clar ceea ce i se spusese, ea repetă într-o 
rusă stricată: 

— Părinții... mei? 

Căpitanul remarcă reacţia tulburată a Narei. Se întoarse spre 
Lev: 

— Părinţii ei au fost retinuti și sunt tinuti în arest. Vreau să-i 
interoghez și aș dori să mă ajutați. 

Îi cerea lui Lev să facă muncă de anchetator. Nara repetă, 
într-o rusă îmbunătăţită, datorată exersării: 

— Părinții mei? 


VP - 250 


PROVINCIA KABUL 


LA 8 KILOMETRI EST DE ORAȘUL KABUL 
IN ACEEAȘI ZI 


Lev conducea încet, neobișnuit să manevreze un vehicul al 
armatei, sau orice alt vehicul în afară de bicicletă. Li se pusese 
la dispoziţie un UAZ-469 sovietic, versiunea rusească a jeepului 
american cu geamuri antiglonţ și laterale blindate, în încercarea 
de a li se asigura securitatea. În spate aveau rachete de 
semnalizare a pericolului, benzină, o trusă de prim-ajutor, apă, 
provizii uscate, arme și muniţie. Chiar și așa, prefera bicicleta ca 
mijloc de deplasare. Urmele de praf ridicate în urma 
cauciucurilor formau un fir de nisip care se ridica în aer mai mult 
de douăzeci de metri, semnalizând prezența automobilului în 
toată valea. Căpitanul Vașcenko insistase să ia acest UAZ-469, 
fără să înţeleagă că a conduce un automobil atât de evident 
sovietic însemna să-și crească șansele de a fi împușcați. 
Increderea că tehnologia reprezintă o soluţie la pericolele 
insurgenţei era o greșeală. Poate că blindajul și geamurile 
antiglonţ îi protejau astăzi pe Lev și pe Nara, dar, în câteva luni, 
dușmanul avea să improvizeze noi metode de distrugere. 
Sovieticii aveau să răspundă ridicând nivelul de protecţie a 
vehiculului, întărind ușile și blindând șasiul. Dar era mult mai 
ușor să distrugi ceva decât să-l protejezi și, tocmai de aceea, 
Lev era convins că întreg edificiul ocupaţiei avea să se 
prăbușească: erau prea multe de protejat și prea mulţi oameni 
dornici să ucidă. Oricâte trupe ar fi trimis, oricâţi bani s-ar fi 
cheltuit, dezechilibrul avea să rămână. 

Așezată pe scaunul pasagerului de lângă el, Nara abia dacă 
scosese o vorbă de când primiseră ordinul să-i interogheze pe 
părinţii ei. Imediat după răsăritul soarelui, mama și tatăl ei 
fuseseră smulși din satul lor natal de o echipă Spetsnaz care-i 
scosese din casă și îi înghiontise spre elicopter. Auzind toate 
acestea, Nara întrebase dacă au fost răniţi, îngrijorată pentru 
soarta lor și convinsă că erau nevinovaţi de acuzaţiile care li se 
aduceau. Se îndrepta spre închisoare cu o singură idee în minte: 
să rezolve eliberarea lor. 


VP - 251 


Lev prefera să călătorească în tăcere, și totuși, în liniștea 
aceea, auzea gândurile Narei la fel de clar ca și cum le-ar fi 
rostit cu voce tare: încercările ei de a contrazice evidenţa și de a 
apăra purtarea părinţilor ei: 


Mă iubesc. 

Nu mi-ar face rău niciodată. 
Sunt oameni pașnici. 
Sunt oameni buni. 
Sunt fiica lor. 


Chinuindu-se să le demonstreze nevinovăția, străduindu-se să 
inventeze explicaţii pentru plecarea părinţilor ei de acasă exact 
în momentul atacurilor, Nara nu mai rezistă și încercă să testeze 
pe el tăria argumentelor ei: 

— Tatăl meu a construit în Kabul mai mult decât oricine. E un 
creator, un vizionar, nu un terorist. Poate că e de modă veche. 
Majoritatea bărbaților sunt așa. Poate că l-am dezamăgit cu 
unele lucruri. Asta nu-l face un ucigaș. 

Lev își luă ochii de la drum și o privi pe tânăra aceasta 
frumoasă, cu ochii ei mari, de un verde-deschis. Spre deosebire 
de Raisa, era naivă și onestă - era imposibil să și-o imagineze pe 
Raisa atât de credulă. Raisa fusese o supraviețuitoare și femeia 
cea mai șireată pe care o cunoscuse Lev vreodată. Nu era sigur 
dacă Nara Mir vrea sau nu ca el s-o contrazică. Fără să-i 
răspundă, Lev își întoarse privirea la drum. Prin vârtejurile de 
praf, drept înainte, se zărea conturul închisorii Pul-i-Charkhi. 

Deși proiectarea închisorii precedase Revoluţia Comunistă, 
finalizarea lucrărilor de construcţie se întâmplase să coincidă cu 
izbucnirea acesteia, ceea ce dădea impresia că una n-ar fi putut 
exista fără cealaltă: o închisoare politică infamă avea nevoie de 
o revoluţie, în aceeași măsură în care o revoluţie avea nevoie de 
o închisoare politică infamă. În mod surprinzător, era prima oară 
când Lev vizita închisoarea. Evitase Pul-i-Charkhi, refuzând orice 
misiune legată de ea. Nu avea nevoie să intre ca să știe exact 
ce fel de loc este. Condiţiile erau inumane. Degradarea și 
umilința era  instituţionalizate. Sub guvernarea fostului 
președinte, gardienii preferau sticlele de suc sparte ca 
instrument de tortură, dovedind o loialitate inexplicabilă faţă de 
un suc acidulat american care se găsea în Kabul: o băutură 


VP - 252 


dulce, gazoasă, cu aromă de portocale, care se numea Fanta. 
Existau și metode mai familiare, unele importate direct după 
modelul sovietic, incluzând electrozii, pumnii și  bâtele. 
Bestialitatea își are clișeele sale. 

Senzaţia de familiaritate nu se limita la instrumentele de 
tortură, ci se extindea și asupra replicilor pe care le rosteau 
principalii lor mânuitori. Aarif Abdullah, unul dintre foștii gardieni 
de la Pul-i-Charkhi, îi spusese odată lui Lev plin de importanţă: 


Trebuie să rămână în viață numai un milion de afgani 
- un milion de comuniști, de restul n-avem nevoie. 
O să scăpăm de toți. 


Această indiferenţă faţă de viaţa oamenilor, această infatuare 
absurdă și dură ar fi putut fi imnul autoritarismului. Asemenea 
proclamaţii grandioase erau rostite de oameni îmbătaţi de 
puterea pe care o aveau asupra vieţii și morţii, fără a-și da 
seama că se purtau cam la fel ca paznicii și directorii de 
închisori sovietici care trăiseră cu treizeci, patruzeci de ani 
înaintea lor, la mii de kilometri distanţă, înconjurați de zăpadă și 
gheaţă, nu de praf și deșert. În ciuda puterii lor absolute, nu 
aveau nicio trăsătură de individualitate sau personalitate 
proprie, de parcă puterea le-ar fi luat minţile în stăpânire, 
transformându-i pe acești așa-ziși zei în marionete. 

Când Lev opri mașina, Nara deveni mai agitată, mâinile 
începură să-i freamăte. Deschise torpedoul, unde erau un pistol 
și câteva cartușe. ÎI închise la loc. Pentru o clipă, Lev se întrebă 
dacă avea să vomite. Se uită la el, complet pierdută. 

— Dar sunt fiica lor. 

Lev își scoase ochelarii de soare și se uită la praful adunat pe 
lentile, fără a se obosi să le curețe. Ajunseseră. 


VP - 253 


PROVINCIA KABUL 


LA 10 KILOMETRI EST DE ORAȘUL KABUL 
INCHISOAREA PUL-I-CHARKHI 
IN ACEEAȘI ZI 


Ca o fortăreață tolănită în deșert, închisoarea era înconjurată 
de ziduri exterioare din cărămidă galbenă, de trei ori mai înalte 
decât statura unui om, întinzându-se inegal peste teren, unind 
turnuri joase de pază cu acoperișuri în formă de piramidă. 
Paznici slăbănogi în uniforme care nu le veneau bine umblau 
greoi prin întuneric, cu puștile vechi atârnate pe umeri. Scena n- 
ar fi părut nelalocul ei într-un film western american, cu 
avanpostul de frontieră adăpostind praf de pușcă, whisky și 
grajduri. Lev se uita spre instituţie prin lentilele murdare ale 
ochelarilor săi de aviator, privirea fiindu-i captată mai puţin de 
clădirea în sine, cât de spaţiul imens din jurul închisorii. Se afla 
în mijlocul pustietăţii, înălțându-se de pe un teren arid - 
existenţa ei nu avea niciun sens: o fortăreață care nu proteja 
nimic, niciun râu, nicio vale, nici oameni sau recolte, ca și cum 
ar fi fost clădită cu mii de ani în urmă, supraviețuind, în vreme 
ce nisipurile erodaseră motivul pentru care fusese construită. Nu 
exista nicio îndoială cu privire la simbolismul acestui loc 
îndepărtat: dincolo de lumea civilizată, atât geografic, cât și 
moral, o lume în sine. Lev auzise zvonuri că aici fuseseră 
executaţi cincisprezece mii de oameni, dar era indiferent la 
asemenea statistici, indiferent la reputaţia locului. De-a lungul 
vieții, auzise atât de multe numere, în legătură cu atât de multe 
închisori, văzuse atâtea liste, auzise de atâtea atrocități șoptite. 
Oricare ar fi fost numărul real, era sigur că acești bărbați și 
aceste femei nu avuseseră parte de o înmormântare așa cum se 
cuvine, că trupurile lor fuseseră aruncate de-a valma în 
morminte de mică adâncime săpate în afara zidurilor. Poate că 
de aceea proiectaseră închisoarea să arate ca o fortăreață, ca 
să-i apere de sufletele furioase prinse în nisip. Era o idee plină 
de fantezie, pe care Lev ar fi luat-o mai mult în serios dacă ar fi 
crezut vreodată în viața de apoi. 

Intră în închisoarea-fortăreaţă prin marea poartă, ca și cum i 
s-ar fi permis să intre într-un castel medieval. Și, asemenea unui 


VP - 254 


castel medieval, această construcţie nu era interesată decât de 
prezervarea puterii. Zidurile nu aveau nimic de-a face cu 
dreptatea. Ocupaţia sovietică recunoscuse de îndată importanţa 
închisorii și trimisese acolo un detașament de soldaţi, la fel de 
mulţi ca la centralele electrice și ministere. Aici se desfășura 
munca de jos pentru protejarea regimului, aici se procesau 
elementele de risc din cadrul populației. Obiecţiile sovieticilor cu 
privire la tehnicile adoptate pe vremea fostului președinte nu se 
datorau moralității lor, nu era nimic în neregulă cu o epurare 
sângeroasă, dar uciderile trebuiau făcute cu cap și în folosul 
Partidului, nu sub forma unor abuzuri personale. Masacrul 
general era o greșeală de ordin tactic, care submina regimul 
comunist; crima trebuia să liniștească apele, nu să agraveze 
situaţia, să facă misiunea forțelor de ocupaţie mai ușoară, nu 
mai dificilă. 

Cu toate că el nu-i cunoștea, soldaţii sovietici dădură din cap 
înspre Lev când trecu pe lângă ei, un străin salutându-l pe 
celălalt. Nu exista acest gen de camaraderie între soldaţii de 
naţionalităţi diferite: afganii și sovieticii nu se amestecau unii cu 
alţii, fiind separați nu doar de bariera lingvistică, ci și de o 
profundă lipsă de încredere reciprocă. Cu numai trei luni în 
urmă, Pul-i-Charkhi se aflase sub autoritatea directă a unui 
președinte tiranic, care fusese împușcat de sovietici. Fuseseră 
uciși și unii dintre adjuncţii săi, dar mulţi dintre paznicii închisorii 
de pe vremea lui erau încă aici, supuși unei noi conduceri. În 
numai câteva minute, Lev observă trei grupuri distincte: trupele 
sovietice, paznicii afgani noi și cei rămași din vechea gardă. 
Dacă i s-ar fi solicitat un raport, ar fi susținut că există șanse 
ridicate de revoltă. Corupţia, trădarea și informatorii inamici 
erau inevitabile. Ar fi recomandat ca forţele sovietice să preia 
complet închisoarea. Aceleași cârpeli de alianțe nedemne de 
încredere funcționau și în armată, și în poliţie. Lev cunoștea 
poziţia consilierilor militari, care considerau că singura soluţie 
era ca sovieticii să se ocupe de tot. Integrarea și cooperarea 
erau basme colportate de politicienii care nu voiau să angajeze 
mai multe trupe. 

Nara își mai revenise, temându-se să nu pară slabă în mediul 
acesta sumbru și neprietenos. Din câte putea Lev să-și dea 
seama, era singura femeie-ofițer. Sute de ochi o urmăreau cu un 
amestec de dorință și dispreţ. Erau conduși de către un 


VP - 255 


guvernator al închisorii excesiv de slugarnic, numit recent de 
regim şi dornic să mulţumească. Le povestea despre 
schimbările pe care le adusese închisorii, scoțând în evidenţă 
diferite amănunte, inclusiv bucătăriile recent îmbunătăţite și 
igienizate care ofereau mâncare simplă, dar hrănitoare. Lev 
observă: 

— Nici nu-i prea greu să îmbunătățești alimentația de vreme 
ce înainte prizonierii nici nu erau hrăniți. 

Guvernatorul păru uluit de faptul că Lev nu numai că 
înţelegea și vorbea dari, dar era în stare și să glumească în 
această limbă. Râse zgomotos. 

— Aveti dreptate, orice mâncare e mai bună decât nimic. 
Asta-i adevărat. 

Dacă nu cumva buna lui dispoziție nu ascundea un suflet 
întunecat, omul acesta nu avea nicio șansă. Lev presupuse că 
nu avea să reziste mai mult de o lună. 

Nara Mir rămăsese puţin în urmă, arătând astfel că dorea să 
vorbească fără a fi auzită. Lev așteptă ca guvernatorul să o ia 
înainte, grăbit, să descuie o ușă, și se opri, întorcându-se spre 
Nara. Vocea ei tremura de emoție. 

— Nu se poate să mă vadă așa. 

— Așa... cum? 

— În uniformă... Părinții mei... 

— Nu ştiu că lucrezi pentru poliția secretă? 

Ea clătină din cap că nu, adăugând: 

— Nu m-ati învățat să interoghez suspecți. Eu mă pregătesc 
să devin profesoară. N-ar trebui să fiu aici. N-are niciun sens. 
Sunt mulți alții mai potriviti decât mine pentru asta. 

— Ai fost în stare să faci o arestare. Poţi s-o faci și pe asta. 

— Ba nu pot. 

— Faptul că e vorba de familia ta n-ar trebui să conteze. 
Statul este familia ta. 

— Mi-e frică. 

Dacă n-ar fi fost atât de nemiloasă în cazul soldatului 
dezertor, lui Lev i-ar fi părut rău de ea. 

— Nu ești aici să pui întrebări. Te afli aici ca să-i provoci. 
Căpitanul nu te-a trimis pentru că are impresia că ești un 
anchetator priceput. Sunt deja aici persoane care să se ocupe 
de interogatoriu. Tu nu ești decât un element de decor. 

— Decor? Nu înțeleg. 


VP - 256 


— Interogatoriile astea-s ca niște piese de teatru: se aduc 
oameni pentru efect. O să fii plimbată prin fata părinților tăi. 
Asta-i tot. Nu se așteaptă nimeni să le pui tu întrebări. 

— Nu pot să fac asta. 

Guvernatorul aștepta în apropiere, încercând să-și dea seama 
care e problema. În vocea lui Lev se strecură o urmă de iritare: 

— Nara Mir, ești agent. Lucrezi pentru stat. Nu poti să spui că 
nu-ți place o misiune și să refuzi să te supui. Până la urmă, faci 
ce ti se spune. Faci ce trebuie să faci. Am eșuat ca profesor 
dacă nu am reușit să te fac să întelegi asta. 

Nara nu se mai controlă și se repezi la el, furioasă deodată. 

— Dumneavoastră v-ati interoga propriii părinti? 

Lev îi puse o mână pe umăr, un gest de simpatie nesusţinut și 
de răspunsul lui. 

— Asemenea dileme or fi noi pentru tine. Pentru mine-s vechi. 
Sunt ca o melodie pe care am auzit-o de prea multe ori. 
incearcă să întelegi că grozăvia situației în care te afli astăzi nu 
e nici remarcabilă, nici excepțională: e ceva obișnuit. 


VP - 257 


ÎN ACEEAȘI ZI 


O aripă întreagă era destinată deţinuţilor politici mai 
importanţi și interogatoriilor acestora. Podelele de piatră erau 
mai curate, paznicii erau mai atenţi și ventilatoarele de plafon 
funcționau, semn că în zonă se afla o concentrare de oficialități 
sovietice. Îi salută un bărbat, un alt consilier trimis în 
Afganistan. Domeniul lui erau discuţiile cu deţinuţii, extragerea 
de informaţii - era un anchetator profesionist. 

— Mă numesc Vladimir Borovik. 

Nu foarte solid, cu un păr care începea să încărunțească și 
mâini fine, Borovik părea la fel de oarecare ca un funcţionar 
mijlociu. Era mai tânăr decât Lev, probabil în jur de patruzeci de 
ani, și inutil de respectuos. Pe Lev îl deranja ideea că era, 
oarecum, autoritatea supremă într-un astfel de loc. Mai degrabă, 
omul părea a fi în căutarea unui prieten, a unui tovarăș sovietic 
care să-i ţină de urât prin oraș și care să-i arate cum să 
supraviețuiască următoarelor câteva luni, unde să bea, unde să 
găsească femei. Borovik o ignoră complet pe Nara Mir, cu toate 
că ea reprezenta un element crucial în interogatoriu. Vorbi rapid 
în rusă, fără a-i da timp lui Lev să traducă. 

— Am ajuns abia de vreo două săptămâni aici. Mă tin într-o 
bază militară. Nu pot să-mi spun că-mi place prea mult tara 
asta. Dar salariul e atât de mare că n-am putut să refuz. O să 
câștig de cinci ori mai mult ca acasă. Am de gând să stau șase 
luni, poate un an, dacă reușesc să rezist, și-apoi să mă-ntorc și 
să mă pensionez. Asta-i visul meu. Dar probabil că o s-ajung 
acasă și o să sparg toți banii într-o lună, două, apoi o să vin 
înapoi aici. 

În cele din urmă, Nara se văzu silită să-l întrerupă, folosindu-și 
rusa limitată: 

— Nu vă supăraţi, n-am înțeles. 

Lev îi spuse în dari: 

— N-a zis nimic care să merite tradus. 

Guvernatorul închisorii dispăruse, lăsându-i singuri, nedorind 
să se implice. In timp ce se îndreptau spre celulă, Borovik îi șopti 
lui Lev, coborând vocea în mod inexplicabil, de parcă ar fi fost în 
primejdie să-i audă cineva: 


VP - 258 


— Părinţii femeii n-au întrebat nici măcar o dată dacă ea e 
bine. 

Făcu un semn spre Nara și continuă: 

— Le-am spus că a fost atacată cu sălbăticie. N-a părut să le 
pese. N-am nicio îndoială că sunt implicaţi. Tatăl e un bărbat 
mândru. Din experiența mea, deținuții mândri sunt cel mai ușor 
de descifrat. 

Nara se uită la Lev, așteptând traducerea. Lev nu spuse 
nimic, lăsându-l pe Lev să continue: 

— Tatăl e cam plicticos. Dacă nu e tăcut și solemn, 
bodogănește și comentează cu privire la diferite chestiuni 
politice. Mama tace tot timpul, chiar și când îi adresez o 
întrebare directă. Abia aștept să văd cum o să reacționeze când 
o s-o vadă pe fie-sa. 

Se uită atent la Nara și adăugă: 

— Bună bucăţică. Vreo șansă să aibă chef de-o tăvăleală mai 
încolo? E dintre femeile alea mai relaxate de pe-aici, nu-i așa? 
Mi s-a spus că pot să-mi fac de cap cu astea-n uniformă. Dacă 
au mască pe față înseamnă că nu și-o trag, corect? 

Cuprinsă de frustrare, Nara îl imploră pe Lev: 

— Ce-a spus? 

Lev îi răspunse: 

— Părinții tăi nu doresc să coopereze. 

Ajungând în faţa celulei, Borovik le dădu instrucţiuni precise 
cu privire la ordinea intrării: 

— O să intru eu primul apoi dumneavoastră și, ultima, Nara 
Mir. E foarte important să treacă măcar un minut între intrarea 
dumneavoastră și a ei, ca părinții să poată presupune că nu mai 
vine nimeni. Apoi o să intre ea în celulă și o să-i ia prin 
surprindere. 

Celula fu descuiată în timp ce Lev îi traducea Narei. Ea se 
străduia să fie atentă. In cele din urmă, dădu ușor din cap spre 
Lev, arătând că și-a înţeles rolul în acest spectacol. 

Un paznic deschise ușa din oţel. Borovik intră, urmat de Lev. 
Părinţii ei stăteau așezați unul lângă altul, pe două scaune. 
Mama nu purta văl, avea faţa expusă. Rușinată, rămase 
aplecată, gârbovită, fără să se uite în ochii nimănui, privind fix la 
bucata de podea din piatră dintre picioarele ei. Tatăl, în schimb, 
își ţinea mâinile pe genunchi și capul ridicat. Lev nu avea nevoie 
să pună nicio întrebare. Nu exista niciun dubiu că omul acesta 


VP - 259 


fie aprobase, fie participase direct la planurile de ucidere a fiicei 
sale. Borovik avusese dreptate și în privința mândriei lui. Era 
plin de el. 

Borovik îi făcu semn interpretului afgan să iasă din celulă. Cu 
Lev acolo, nu mai era nevoie de el. Mișcarea îl surprinse pe tatăl 
Narei, dar rămase tăcut, așteptându-i să înceapă să vorbească. 
In acest moment, Nara intră în celulă, oprindu-se în prag, înainte 
de a intra de tot, cu mâinile atârnându-i nesigure pe lângă corp. 
Deși punerea în scenă era una amatoricească, se dovedi 
eficientă. Tatăl ei se uită la uniformă: ochii lui cercetau atent 
detaliile de pe hainele ei, culorile, simbolurile noului regim. 
După reacţia lui, știa deja că ea lucrează pentru guvern. Își 
controlă expresia feţei și se lăsă pe spate. 

Borovik se aplecă spre Lev. 

— Intreabă-l dacă nu-i e rușine că a ordonat un atac împotriva 
fiicei lui. 

Lev traduse întrebarea. Înainte ca tatăl ei să apuce să 
răspundă, Nara făcu un pas în faţă. 

— Tată, te rog, lasă-mă să te ajut. S-a făcut o greșeală, sunt 
aici ca să le explic că n-ati avut nimic de-a face cu atacurile. 
Dacă ești de acord să cooperezi, o să ieşim de aici în câteva ore. 

O ameninţare violentă nu l-ar fi tulburat mai tare decât 
această ofertă de ajutor. Icnind din pricina naivităţii fiicei sale, 
tatăl o întrebă: 

— Tu să mă ajuti pe mine? 

— Tată, poate că natura muncii mele te șochează. 

Continuă, amăgindu-se, depănând basmul inocenţei lui, o 
ficțiune compusă pe drumul spre închisoare. 

— Avem neînțelegerile noastre. Dar eu știu ceea ce oamenii 
ăștia nu au de unde ști. Ne iubim. Îmi amintesc cum te tineam 
de mână. Mă iubeai când eram copil. Ne-a fost mai greu când 
am crescut. Am vrut să-ți spun despre recrutare. Gândește-te 
așa: tu lucrezi pentru guvern. Construiești clădiri. Și eu lucrez 
pentru guvern. Am să predau la universitate, poate chiar într- 
una dintre clădirile pe care le-ai proiectat tu. 

Tatăl clătină din cap, stânjenit de sentimentele fiicei sale și de 
vorbele ei de iubire. | se părea umilitor, așa că îi închise gura: 

— Ti-am găsit cărțile, manifestele politice și notițele despre 
identificarea recrutilor pentru guvern și a celor care se pot 
dovedi o amenințare. Aveai de gând să ne torni și pe noi? Ai fi 


VP - 260 


făcut-o într-o zi, dacă am fi spus ceva greșit sau i-am fi criticat 
pe invadatori. 

— Nu! Niciodată! Vreau să te ajut. 

— N-ai cum să mă ajuti. M-ai ruinat. Nicio târfă n-ar fi făcut de 
rușine familia noastră mai mult decât ai făcut-o tu. 

Nara rămase cu gura căscată. Lev o văzu cum se clatină și se 
întrebă, preț de o clipă, dacă va fi nevoită să se sprijine de zid. 
Nu fu. Tatăl ei continuă, simţindu-i slăbiciunea, dorind să o 
rănească, cu dorinţa de a o face să sufere mai puternică decât 
instinctul de conservare. 

— Ti-am permis să primeşti educație și tu ai învățat să fii 
oarbă. Nu ești în stare să vezi ce se întâmplă cu patria ta. Am 
fost invadaţi. Ne-au furat tara de sub nas, și totuși tu 
sărbătorești asta. 

Încă în șoc, Nara se agăţă de unul dintre argumentele ei 
anterioare, vorbind de rolul de constructor, de creator, nu de 
terorist, al tatălui ei. 

— Și tu lucrezi pentru guvern. Ești arhitect. 

— Vrei să-ți spun ce-am învățat din istoria clădirilor ce ne- 
nconjoară? Acum câteva sute de ani, invadatorii britanici au 
distrus bazarul antic Char Chata ca să răzbune asasinarea 
ambasadorului lor. Așa cântăresc invadatorii viața unuia dintre 
ai lor în raport cu națiunea noastră. Un oraș întreg nu face cât 
un ofițer de-al lor, îl dărâmă complet. La fel se va întâmpla și cu 
sovieticii, pentru că aici nu e casa lor, nu e pământul lor. Oricât 
de mult ar distruge, pot să se întoarcă liniștiți la orașele și la 
familiile lor. Nu am lucrat niciodată pentru sovietici. Am muncit 
pentru poporul afgan, pentru oamenii din Kabul. 

Nara înaintă, ajungând la trei pași de tatăl ei. Lev se gândi că 
exista o șansă ca el s-o lovească, chiar fiind în celulă. Nu era 
legat de mâini și de glezne. Nara îl întrebă: 

— Ai știut despre atacuri? 

— Dacă am știut? Le-am desenat schița apartamentului și am 
indicat cu o cruce locul unde dormi. 

Lev nu traduse niciun cuvânt. Aruncă o privire spre Borovik. 
Anchetatorul părea să știe exact ce se întâmplă, așa că spuse: 

— Tatăl și-a recunoscut vinovăția, nu-i așa? 

Lev dădu din cap că da. Borovik continuă: 

— Asta era partea ușoară. Ne trebuie numele celor implicați. 

Lev șopti: 


VP - 261 


— Nicio şansă să ne dea numele. 

Borovik aprobă. 

— Mânaria care ne-a ajutat până acum ne e acum împotrivă. 
Aveti dreptate, tatăl n-o să ne spună numele. Cu soția lui e cu 
totul altă chestiune. 

Borovik îi făcu un semn paznicului de la ușă. Se auzi 
deschizându-se o ușă de la o celulă învecinată. Apăru un tânăr, 
legat la ochi, cu mâinile la spate. Lev nu-l recunoscu. 

Mama Narei se ridică în picioare, uitându-se în sus pentru 
prima oară, cu mâinile strânse, implorând: 

— Nu! 

Un țipăt disperat, ca al unui animal. Lev îl întrebă pe Borovik: 

— Cine-i ăsta? 

— Fratele Narei. Mama pare să țină la fiul ei. A fost de acord 
cu moartea fiică-sii. Să vedem dacă-i de acord și cu moartea 
fiului. 

Nara se întorsese spre ei, la fel de palidă ca mama ei. Borovik 
îi șopti lui Lev la ureche: 

— Pun pariu că obțin un nume în mai puțin de cinci minute. 

Borovik bătu din palme, ca un sultan care comandă 
mâncarea. 

Intră un paznic cu o tavă de inox. Pe ea era așezată o singură 
sticlă de suc de portocale acidulat, cu un lichid care strălucea în 
celula întunecoasă, cu culoarea albastru deschis a etichetei de 
Fanta. Paznicul așeză tava pe o masă. Scoase un desfăcător de 
sticle din buzunar, cu tot ceremonialul unui chelner dintr-un 
hotel de lux. Capacul de metal al sticlei de suc căzu cu un 
clinchet pe podea. Borovik făcu un pas în faţă și începu să 
soarbă direct din sticlă, cu înghiţituri lungi, lăsând să i se scurgă 
pe lângă gură un firicel portocaliu, până când o goli complet. O 
așeză pe marginea mesei și îi dădu drumul. Sticla căzu, după 
cum era de așteptat, spărgându-se în două. Borovik apucă 
bucata mai mare de gât, transformând-o într-o gheară de sticlă. 
Era o ameninţare barbară, care-ţi tăia răsuflarea cu sălbăticia ei, 
exploatând faima locului. Lev văzuse suficient. Fără a scoate o 
vorbă, trecu pe lângă silueta cuprinsă de șoc a Narei și ieși din 
celulă. Trecând pe lângă interpretul exilat, Lev îi spuse: 

— Vezi că au nevoie de tine. 

Cerând indicaţii de la un paznic, Lev părăsi aripa, dornic să 
iasă la aer, reușind în cele din urmă să ajungă pe terenul prăfuit 


VP - 262 


al unei curţi goale pentru exerciţii. Se duse până în colţul cel 
mai îndepărtat și se sprijini de perete, închizând ochii, cu 
picioarele întinse la soare și restul corpului la umbră. Era obosit 
pentru că nu dormise cu o noapte înainte, așa că adormi rapid în 
căldura plăcută. 
e 

Când se trezi Lev, poziţia umbrei se schimbase, așa că acum 
soarele îi bătea peste jumătate din corp. Se șterse la gură cu 
mâna. Abia acum observă că nu e singur. Nara era așezată nu 
departe de el, pe terenul prăfuit al curţii pentru exerciţii, cu 
spatele sprijinit de zid. Habar n-avea de când stătea acolo. 
Uitându-se la ea, își dădu seama că nu plânsese. Lev o întrebă, 
cu o voce răgușită: 

— SP? 

— Mama îl iubește pe fratele meu. Ne-a dat un nume. 

Nara se schimbase. Nu mai era aceeași persoană. Nu-i mai 
păsa. 


VP - 263 


PROVINCIA KABUL 


ORAȘUL KABUL 
SENSUL GIRATORIU SAR-E-CHOWK 
IN ACEEAȘI ZI 


Lev studie sensul giratoriu, una dintre cele mai aglomerate 
intersecții din oraș. Sar-e-Chowk era mult mai mult decât o 
simplă intersecţie - era o piață, nu doar pentru produse, ci și 
pentru schimburi de informaţii și servicii. La marginea drumului 
se înșirau căruţe cu legume și fructe. In spatele lor erau 
ceainării aglomerate, pline de bărbaţi tolăniţi pe scaune de 
plastic, cercetând activitatea din piaţă ca niște ofițeri de gardă 
prin hublourile unor vapoare. Ținând strâns paharele de ceai, cu 
țigări ieșindu-le printre degetele slăbănoage, arzând periculos 
de aproape de bărbile lor ca lâna, niciun bărbat nu păruse 
vreodată mai înțelept. Se încheiau afaceri, se discutau idei, 
oamenii stăteau de vorbă. Era un punct central - un freamăt de 
bârfe, zvonuri și tranzacţii agitând populaţia în mișcarea 
circulară a traficului, un punct central aflat complet dincolo de 
controlul regimului comunist, fără linii telefonice de ascultat sau 
scrisori de interceptat. 

Lev se plimba printre căruţe cu aer voit nonșalant, trecând 
printre sutele de oameni care se îndreptau spre casele lor la 
sfârșitul zilei. Unii mai făceau cumpărături, alţii se opriseră ca să 
stea de vorbă: câţiva vânzători începeau să-și strângă marfa, 
pentru că se întuneca. Nu dură mult să-și găsească ţinta. 
Căpitanul Vașcenko insistase să-l aresteze chiar astăzi pe 
principalul suspect. Mama Narei Mir le dăduse numele unui 
tânăr, Dost Mohammad. Potrivit mărturiei ei, el era principalul 
organizator al atacului. Îl abordase pe tatăl Narei cu informaţii 
referitoare la plan, cerându-le să plece de acasă într-o anumită 
zi. 

Prioritatea căpitanului era rapiditatea, nu prudenţa. Lev simţi 
că problema vinovăţiei era una secundară. Nu se făcuseră 
investigaţii serioase cu privire la acuzaţiile aduse. Fuseseră 
făcute verificări minime. Poliţia afgană știa foarte puţine despre 
omul acela, dincolo de câteva informaţii de bază despre 
ocupaţia lui. Nu reușiseră să găsească o fotografie a lui prin 


VP - 264 


dosarele lor. Birocraţia lor era teribil de nedezvoltată. Informaţia 
era coloana vertebrală a oricărui regim autocratic serios - un 
guvern trebuie să-și cunoască oamenii. În ciuda numeroaselor 
neajunsuri, căpitanul nu se abătu de la hotărârea lui de a face o 
arestare la mai puţin de douăzeci și patru de ore de la 
producerea atacurilor. 

Când Lev se opusese ideii de a intra în piaţă fără a ști măcar 
cum arată suspectul, căpitanul îl făcuse cu ou și cu oțet, 
subliniind că în Afganistan nu se puteau purta așa cum o făcuse 
KGB-ul pe vremea lui Lev, făcând arestări la 4 dimineaţa, când 
dormea toată lumea. Dușmanului i s-ar fi părut un subterfugiu și 
un act de înșelăciune tipic femeiesc. Dacă voiau să supună 
Afganistanul, era nevoie de vitejie, curaj și îndrăzneală. Viclenia 
și șiretenia erau vicii aici, nu virtuţi. Un act de justiţie în văzul 
lumii, în mijlocul unuia dintre cele mai aglomerate sensuri 
giratorii din oraș, avea să fie un răspuns puternic, proporţional 
cu brutalitatea asasinatelor din noaptea trecută. Căpitanul nu-și 
făcea probleme în privinţa pericolului ca mulţimea să opună 
rezistenţă. Mergea atât de departe încât să spere că dușmanii 
aveau să-și facă apariţia. Lasă-i să scoată armele. Îi omorâm. 

In lipsa unei fotografii, tot ce știau era că suspectul era 
proprietarul unei căruțe care se afla de obicei în această 
intersecție, vânzând dulciuri afgane, fructe uscate și alune 
glazurate sau învelite în miere. Era cel mai slab profil de suspect 
de care auzise Lev vreodată. După părerea unora, Dost 
Mohammad avea douăzeci și cinci de ani, după părerea altora, 
avea treizeci. De vreme ce mulţi oameni nu știau să numere, 
vârsta era adeseori un simbol al aspectului fizic. Lev trebuia să 
înceapă o conversaţie și să presupună dacă bărbatul din faţa lui 
era sau nu Dost Mohammad. Apoi trebuia să se întoarcă la 
echipa care-l aștepta în apropiere și să le dea undă verde să ia 
cu asalt piaţa și să-l aresteze pe suspect. Bănuiau că nimeni nu 
va fi bănuitor la apariţia unui bărbat cu papuci verzi și semne 
clare ale consumului de opiu pe faţă și în ochi. Lev nu era chiar 
atât de sigur. 

In timp ce căuta taraba, Lev evaluă situaţia. Nu aveau cum să 
securizeze zona: erau nenumărate ieșiri, chiar în cazul în care 
aduceau forțe suplimentare. Inamicul avea multe poziţii 
avantajoase. Probabil că avea și puncte de observaţie. 
Suspectul lucra aici de mulţi ani. Cunoștea dinamica pieţei, 


VP - 265 


fluxul și refluxul clienţilor, avea cu siguranţă instinctul care să-l 
avertizeze când ceva nu era în regulă. Lev se hotărî să cumpere 
ceva, ca să nu mai pară atât de nelalocul lui. Un bătrân vindea 
numai ouă, în cartoane stivuite unele peste altele. Părea 
remarcabil de calm, în ciuda agitaţiei frenetice din jurul lui, care 
amenința să-i trântească toată marfa la pământ, făcând-o 
fărâme. Lev cumpără rodii de la o tarabă cu fructe, primind cea 
mai subţire pungă de plastic cu putinţă, care se întindea sub 
greutatea fructelor - ultimul lot din anotimpul acela. Dăduse 
roată pieţei aproape complet. li mai rămăsese numai capătul 
dinspre nord al sensului giratoriu. 

Trecu prin aglomeraţie, ajungând în dreptul ultimelor tarabe, 
așezate în fața ceainăriilor. Acolo erau două măsuţe pliante 
acoperite cu borcănașe din metal pline cu semințe de dovleac, 
linte verde, boabe de leguminoase și grâu. Nimeni nu părea nici 
pe departe interesat de persoana lui Lev. Merse mai departe, 
oprindu-se lângă o căruţă cu bucăţi de carne. Un cap măcelărit 
de vită se holba înspre cer, cu faţa populată de muște care 
mergeau pe tendoane ca pe sârmă. Ceva dulceag se amesteca 
cu mirosul de măruntaie și, luându-se după miros, ajunse în 
dreptul unei căruţe înguste acoperite cu cutii din lemn. Cutiile 
erau ca niște sertărașe, pline cu tot felul de dulciuri, nugr-e- 
nakhud - năut glazurat, nug/-e-badam - migdale glazurate, nuql- 
e-pistah - fistic glazurat. Fără a se uita la vânzător, Lev studie 
marfa, alese ceva, înainte de a-l privi, rostind, în același timp: 

— Nugl-e-badam, tre; sute de grame. 

Bărbatul era tânăr, nu avea mai mult de treizeci de ani și 
avea o privire inteligentă. Spre deosebire de ceilalţi doi bărbaţi, 
pe el îl interesa persoana lui Lev. Expresia nu prea îl trăda, iar 
astfel îl trăda cu totul. Controlul lui era exersat, ura - reținută. 
Umplu o punguţă cu migdalele glazurate. Lev plăti, scoțându-și 
portofelul și așezând rodiile pe marginea căruței. Bărbatul luă 
banii și îl urmări pe Lev în timp ce se îndepărta. Nu putuse să-l 
întrebe cum îl cheamă fără a-i stârni suspiciunile, nici să înceapă 
o conversație cu el. Lev se gândi că erau șanse mari ca acela să 
fie suspectul. Totuși, ura faţă de forțele de ocupaţie nu se limita 
doar la insurgenți. 

La capătul drumului, la vreo cinci sute de metri de sensul 
giratoriu, Lev se întâlni cu căpitanul, arzând de nerăbdare. Nara 
stătea în picioare lângă el. Lev le spuse: 


VP - 266 


— În partea de nord a pietei e un bărbat care vinde migdale 
glazurate. 

— El e? Dost Mohammad? 

— N-am putut să-l întreb cum îl cheamă. 

— Dar ai un simt pentru chestiile astea, nu? El era? 

Lev lucrase la multe cazuri, arestase multe persoane. 

— Probabil că da. Tovarășe căpitan, trebuie să vă avertizez, 
chestia asta o să se termine rău. 

Căpitanul dădu din cap. 

— Nu şi pentru mine. 

e 

Lev stătea aşezat pe treptele unei case, uitându-se la punga 
de hârtie plină cu migdale glazurate. O muscă ateriză și se lipi 
de ele, dând din picioare, cu aripile închegate cu zahăr și sirop. 
Apărură soldații ascunși, cu armele pregătite. Căpitanul porni, 
conducându-și soldaţii, hotărât să-și facă arestarea și să 
transmită un mesaj puternic localnicilor. Lev închise ochii, 
ascultând scrâșnetul cauciucurilor și tumultul din piaţă. Se 
auzeau ţipete, strigăte, într-un amestec de rusă și dari. Se 
trăgeau focuri de armă. Lângă el era silueta Narei Mir, poate 
persoana cea mai singuratică pe care o văzuse vreodată. 

Se îndreptară împreună spre sensul giratoriu, pe lângă 
blocada soldaţilor, în zona aglomerată a pieţei, ajungând în 
același timp cu un elicopter care zbura la mică înălţime 
deasupra lor. Vântul stârnit de palele lui ajunse până la prelatele 
care acopereau tarabele, care se umflară ca niște pânze de vas. 
Câteva căzură, lăsând să se rostogolească legumele și fructele. 
Lev se uită la ouă. Erau strivite, pe jos era plin de coji și 
gălbenușuri. 

Lev și Nara trecură prin mulţimea de afgani, mulţi dintre ei în 
genunchi, cu mâinile la ceafă și cu ţevile puștilor împungându-i 
în spate. Bărbatul care-i vânduse rodii se uită în sus spre el, plin 
de ură. Odată cu această invazie, Lev nu-și mai putea păstra 
poziţia periferică, ignorat și irelevant, nevăzut, trăind o 
existenţă invizibilă. Acum nu mai era o fantomă, ci imaginea 
forțelor de ocupaţie, în aceeași măsură ca zelosul căpitan. 

Suspectul nu era mort. Soldaţii afgani și sovietici îl încolţiseră 
într-un spaţiu de lângă o tarabă cu condimente. Fusese 
împușcat în braţ, îi curgea sânge pe mână. Nara îl atinse pe Lev 


VP - 267 


și rămase în urmă, ascunsă de ochii suspectului. Lev o întrebă, 
deși știa deja răspunsul: 

— Ele cel care te-a atacat? 

Ea dădu din cap că da. 

Suspectul își ridică bluza. Avea câteva pungi de plastic lipite 
de corp - de genul celor folosite la tarabele cu sucuri. Picurau, 
din ele îi curgea un lichid pe corp, udându-i hainele. Apoi o 
scânteie îi apăru în mână, de la un chibrit scos de nicăieri. Se 
plesni peste pantaloni și materialul luă foc, flacăra se întinse și 
spre cămașă și cuprinse pungile. Într-o secundă, era complet în 
flăcări. li luă foc barba. Pielea-i fugea de pe oase. Durerea 
deveni insuportabilă și începu să alerge dintr-o parte în alta, 
dând din mâini, cu flăcările înălțându-se spre cer. Unul dintre 
soldaţi ridică arma să-l omoare. Căpitanul îi împinse ţeava în jos. 

— Lasă-l să ardă! 

Suspectul arse, căzând, în cele din urmă, în genunchi. 
Flăcările se stinseră după ce se termină benzina. El continua să 
se miște, nu ca o ființă umană, ci mai degrabă ca un cadavru 
arzând mocnit, animat de magie neagră, găsindu-și odihna sub 
una dintre mesele pline cu condimente. Masa începu să frigă, 
păstăile pocnind de la căldură. Aerul mirosea a carne arsă și 
oțetar. Ochii lui Lev urmareau fumul de o culoare neobișnuită 
înălțându-se spre cer în vârtejuri de albastru și gri. Din câte 
putea vedea, la fiecare fereastră erau chipuri de băieți și tineri, 
spectatorii pe care și-i dorise atât de mult căpitanul pentru 
arestare. 

In ceainării, bărbaţii își apucară paharele, cu ţigările strânse 
între degete, calmi ca și cum mai văzuseră toate acestea și 
înainte și erau convinși că aveau să le mai vadă într-o bună zi. 


VP - 268 


GRANIȚA DINTRE PROVINCIILE LAGHMAN ȘI 
NANGARHAR 


SATUL SOKH ROT 

LA 116 KILOMETRI EST DE KABUL 

LA 9 KILOMETRI VEST DE JALALABAD 
ÎN ACEEAȘI ZI 


Pentru că nu avea decât șapte ani, țesutul unui covor era 
considerat prea dificil pentru Zabi, așa că își petrecuse 
dimineaţa fabricând două dintre culorile folosite la vopsitul 
materialelor. Avea unghiile pătate de roșu de la pielița rodiilor 
zdrobite. Își sugea vârful degetului, intrigată că o culoare poate 
avea un gust specific: roșul avea gust de suc acru de fructe, 
chiar mai amar și mai pătrunzător decât nesuferitul chai-e-siay, 
ceaiul negru pe care tatăl ei îl bea în fiecare dimineaţă, fiert atât 
de mult încât lăsa o dâră în jurul cantului de sticlă. A doua urnă 
conţinea o vopsea maro, creată prin zdrobirea cojilor de 
castane, mult mai complicat de obținut decât vopseaua roșie. 
Trebuia să spargă castanele, apoi să le piseze cu o piatră 
netedă, adăugând puţină apă caldă și amestecând. Işi puse o 
picătură pe vârful limbii. Pasta maronie din coji avea o textură 
granulară, dar nu avea cine știe ce gust. Ea hotărî că maroul era 
mai puţin gust și mai mult textură, înainte de a ajunge la 
concluzia că șirul acesta de idei dovedea că se plictisește. 

Mama ei și khaha khanda, grupul ei de prietene apropiate, 
stăteau așezate în cerc, discutând în timp ce-și ţeseau covoarele 
cu model. Unele erau pentru uz casnic, dar majoritatea erau 
destinate vânzării. Zabi trebuia să privească și să înveţe. Fusese 
amuzant o vreme să facă vopsea, dar deja o dureau brațele de 
la spartul cojilor de castane și mama ei nu părea să se apropie 
de sfârșitul lucrului. Aveau să trudească toată ziua la covoare și 
poate și mâine și chiar și poimâine. Pe podea apăru un pătrăţel 
luminat de razele soarelui. Norii se risipiseră. Voia să iasă afară, 
dar știa că nu va fi lăsată dacă va cere voie. De frică să nu fie 
dojenită, se strecură pe podea până la ușă, luând urna din oţel 
pe care o folosise să amestece pasta. 

— Mai am nevoie de un pic de apă. 


VP - 269 


O zbughi afară fără să mai aștepte răspunsul, plină de energie 
răutăcioasă, cu picioarele goale alergând rapid de-a lungul 
cărăruii pline de noroi, fugind pe lângă case, până în afara 
satului. 

Satul ei era așezat între livezi care se întindeau în toate 
direcţiile - întreaga vale era verde și luxuriantă, plină de pomi 
plantați în așa fel încât în fiecare anotimp aveau câte o recoltă 
nouă - migdale, castane, caise, mere și prune negre. Livezile 
aveau un sistem special de irigație. Un canal adânc pavat cu 
beton aducea apa din munţi, scurgându-se cu viteză înainte de 
a se diviza într-o reţea mai mică, întinsă de-a lungul livezilor. 
Potrivit tatălui ei, datorită ingeniozităţii lor, satul Sokh Rot era 
unul dintre cele mai bogate din regiune, vestit pentru recoltele 
sale și pentru întinsa procesiune de duzi care-i întâmpinau pe 
vizitatori atunci când veneau spre centrul satului pe drumul 
principal. 

În ciuda frumuseţii zonei, Zabi era singura fată căreia îi plăcea 
să se joace pe afară. Laila și Sahar erau și ele afară uneori, dar 
ele aveau numai trei ani și nu se aventurau niciodată dincolo de 
perimetrul caselor lor, ieșind, în principal, pentru a hrăni 
caprele. Celelalte fete, care erau mai mari decât ea, își 
petreceau timpul în casă. Când ieșeau, erau îmbrăcate de 
fiecare dată formal și nu plecau decât cu treburi, niciodată ca să 
se joace. Zabi putea să stea cu ele înăuntru, cu mama ei, și să le 
asculte poveștile. Și recunoștea că uneori era amuzant și să stai 
în casă, dacă era frig sau dacă ploua, și uneori era amuzant și să 
coci, să gătești, să coși și să faci vopsea pentru covoare, dar nu 
tot timpul, nu zi de zi. 

Se opri din alergat, ajungând suficient de departe de sat cât 
să nu poată fi chemată înapoi. Încă ducea urna din oțel, așa că o 
lăsă jos, lângă cel mai mare cais din centrul celei de-a treia 
parcele de la casa ei. Nu era încălțată. Nu conta. Nici nu simţea 
frigul. Plimbându-se printre copaci, se gândi la ceva ce-i spusese 
recent mama ei: 


Acum ești aproape femeie. 


Să fie numită femeie suna ca un compliment. Chiar și așa, 
observaţia o tulburase. Femeile din sat nu se jucau niciodată pe 
afară, nu alergau niciodată prin livezi și nu se căţărau niciodată 


VP - 270 


în copaci. Dacă a fi femeie însemna să nu mai facă niciunul 
dintre aceste lucruri, atunci prefera să rămână fată. 

Apropiindu-se de capătul livezilor, se opri lângă canalul de 
irigație principal, care aducea apa din munţi. Canalul era lat și 
adânc: cursul apei era rapid. Ridică o frunză și o lăsă să cadă pe 
suprafața apei, urmărind-o cum prinde viteză. Scuza cu adusul 
apei nu avea s-o scutească de ceartă. Avea să ia bătaie. N-o 
deranja. Pedeapsa de care se temea cel mai mult era interdicţia 
de a mai ieși vreodată din casă. Se uită în sus, abătută, privind 
fix înspre munți și visând să poată vreodată să se urce până sus, 
în vârf, și să se uite de acolo la vale. 

Zabi tresări auzind o voce. 

— Hei, tu! 

Se întoarse, speriată că avea să fie certată. Printre caiși 
venea un băiat mai mare. Zabi nu-i putea distinge trăsăturile în 
lumina puternică a soarelui. O întrebă: 

— De ce ești așa de tristă? 

Zabi ridică o mână să-și ferească ochii de soare și se 
concentră asupra chipului băiatului. Era Sayed Mohammad. 
Sayed era adolescent, avea paisprezece ani și nu era deloc ca 
fraţii lui mai mari, care puteau fi doar arareori văzuţi prin sat. 
Sfioasă, Zabi îngăimă un răspuns: 

— Nu-s tristă. 

— Mincinoaso! Se vede că ești! 

Intimidată de tânărul bărbat, Zabi nu-i răspunse. Era cunoscut 
în sat pentru cântecele și poeziile lui. În ciuda tinereţii lui, stătea 
adesea de vorbă cu adulţii, sorbind din ceaiul lor amar ca și cum 
ar fi fost unul dintre ei. Îl întrebă, schimbând subiectul: 

— Ce făceai aici? 

— Compuneam un poem. 

— Poţi să faci asta în timp ce mergi? 

Sayed zâmbi. 

— Le compun în minte. 

— Inseamnă că ai o memorie foarte bună. 

El păru să se gândească foarte serios la observaţia ei. Sayed 
se gândea serios la majoritatea lucrurilor. 

— Am o tehnică prin care îmi amintesc poemele. Le cânt 
celorlalti. Pe cele care nu-s foarte bune le uit imediat. Tu nu uiti 
lucrurile care nu-ți ies prea grozav? 


VP - 271 


Zabi dădu încet din cap, încercând să pară la fel de 
gânditoare ca și el. Până să apuce să-i răspundă, el îi observă 
degetele. 

— De ce ai degetele roșii? 

— Am făcut vopsea. 

Zabi voia să-l impresioneze pe Sayed, așa că i-o trânti: 

— Stiai că roșul e amar? 

Spre surprinderea ei, el păru interesat de idee: 

— Chiar așa? 

— Am făcut vopsea toată dimineața. Am gustat de câteva ori. 

— Din ce se face? 

— Din pieliță de rodii. 

Zabi era încântată că nu spusese vreo prostie. Sayed se 
scărpină pe faţă. 

— Roșul e amar... aș putea folosi ideea asta într-un poem. 

Zabi era uluită. 

— Al putea? 

— Steagul Uniunii Sovietice e roșu, așa că a spune că roșul e 
amar reprezintă o declarație politică. 

Aruncă o privire spre Zabi. 

— Stii ce-i Uniunea Sovietică? 

— Invadatorii. 

Multumit, el dădu din cap aprobator. 

— Invadatorii! Ar putea fi titlul poemului meu. Primul vers ar 
putea fi ceva de genul... 

Se îndepărtă din nou, închizând ochii, concentrat, încercând 
diferite variante. 

— Steagul cel roșu, amar ca... 

Zabi îi sugeră: 

— Pielița de rodie? 

Sayed începu să râdă. 

— Nu-i cam amabil față de dușmanii noștri? Să sugerez că 
ideologia lor are același gust ca fructul nostru național? Nu 
putem compara un fruct care crește aici, pe pământurile 
Afganistanului, cu steagul invadatorilor. 

Cu această declaraţie solemnă, Sayed plecă mai departe, 
părând să uite de Zabi. Dorind să mai stea de vorbă și nedorind 
ca discuţia lor să ia sfârșit din cauza sugestiei ei stupide, ea îl 
ajunse din urmă. 

— Poti să-mi cânti și mie un poem? 


VP - 272 


— Nu-mi cânt poemele în fața unor fetițe. Am o reputație de 
apărat. Cânt numai în fața luptătorilor. 

Rănită, Zabi se opri. Sayed îi observă reacţia. 

— Hai. N-o lua așa de rău. 

Lui Zabi îi venea să plângă. Ura faptul că e fată. El își înmuie 
tonul și îi spuse: 

— Stii că tatăl meu îmi disprețuia poeziile? Mă plesnea și îmi 
spunea să tac. Spunea că poeziile și cântecele sunt pentru 
femei, Îmi spunea să fiu și eu la fel ca frații mei. E drept, unele 
poezii chiar sunt pentru femei, cum ar fi cântecele de leagăn 
sau nakhta, pe care le cântă femeile când bocesc moartea unui 
erou. Nakhta mi-a dat ideea să compun versuri închinate eroilor, 
nu de doliu, ci triumfătoare, când sunt victorioși Împotriva 
invadatorilor. Poezia nu trebuie să fie doar drăguță și plăcută 
urechii. Trebuie să aibă un scop. Trebuie să aibă furie. 

Sayed culese câteva frunze din copaci și continuă: 

— l-am cântat tatii poeziile cele noi. Asta l-a făcut să se 
răzgândească. Nu a mai dat în mine. A început să-mi 
povestească din ce în ce mai multe despre evenimentele care 
au loc la noi în tară, astfel încât poeziile mele să fie cât mai 
exacte. De atunci, cânt poeme despre rezistență, poeme-protest 
împotriva felului în care sunt tratați frații și surorile noastre din 
Afganistan. Tatăl meu e mândru de mine. El aduce acasă 
luptători din munti. Ei povestesc, iar eu le transform istoriile în 
poezie. Alcătuiesc o istorie în versuri a războiului nostru, mii de 
poeme diferite. Tata o să mă ia în călătorie, peste dealuri, să 
cânt în tabere. Știai că frații mei sunt luptători? 

— Nu ştiam. 

— Se bat cu sovieticii. Samir mi-a spus că o să arunce în aer 
un baraj și o să facă apa să se prăbușească peste tancurile 
sovietice. Or să se întoarcă în curând în sat și o să le transform 
victoria în cele mai reușite poeme pe care le-am compus 
vreodată. Tot satul o să se adune și o să asculte. 

Sayed se ghemui lângă Zabi și îi șopti de parcă în livadă mai 
erau și alţi oameni care puteau să-i audă: 

— Vrei să asculti un poem pentru care ai fi arestată și 
împușcată dacă l-ai cânta pe străzile din Kabul? Dacă ţi-l cânt, 
nu trebuie să spui nimănui, nimeni nu trebuie să știe asta 
vreodată. Promiți să păstrezi secretul 


VP - 273 


Zabi era emoţionată și entuziastă și dădu din cap că da, 
nedorind să pară speriată. 

— Promit. 

Sayed începu să cânte: 

— O, Kamal! 

Se opri. 

— Stii cine e Kama. 

Zabi clătină din cap. Nu cunoștea pe nimeni cu numele Kamal. 

— Kamal e președintele. Stii ce-i ăla un președinte? 

— Un bătrân înțelept? 

— Într-un fel, da, e un conducător, un stăpânitor, dar nu a fost 
ales de noi, de oamenii care locuiesc în această țară, a fost pus 
la putere de către invadatori, ca să le facă lor jocurile. 
Imaginează-ți că înțeleptul satului nostru ar fi fost ales de alt 
sat, aflat la mii de kilometri depărtare. Ar avea vreun sens? Și 
apoi imaginează-ți cum ar fi ca înțeleptul satului nici să nu se fi 
născut la noi în sat, să fi venit din afară, să vină aici, pe 
pământul nostru, și să ne spună ce putem să facem și ce nu. 

Zabi înțelese: un asemenea sistem nu avea niciun sens. 

Sayed își reluă cântecul. 

— O, Kamal! Odraslă a lui Lenin! 

Se opri din nou. 

— Stii cine-i Lenin? 

Zabi clătină din cap că nu. Numele îi suna ciudat. 

— Lenin este cel care a creat comunismul, care este numele 
religiei în care cred invadatorii. Lenin e un zeu al invadatorilor, 
sau un profet, o figură divină - îi atârnă portretul în școli și 
clădiri publice. Îi citesc vorbele și le scandează. 

Sayed începu din nou să cânte. 


O, Kamal! Oaraslă a lui Lenin 
Fără păsare de religie sau credință 
Fie ca să-ți găsești pierirea 
Și fie să cunoști nenorocirea, fiu de trădători 
O, tu, odraslă a lui Lenin! 


În ciuda explicaţiilor primite, Zabi nu înţelese pe deplin sensul 


versurilor. Cu toate acestea, îi plăcea sunetul vocii lui Sayed și-l 
aplaudă la final. 


VP - 274 


Zâmbind, Sayed se pregătea să facă o mică plecăciune când, 
deodată, se răsuci ca un animal speriat, privind fix spre cer. 
Zabi nu auzea nimic în afară de vuietul apei din canalul de 
irigaţii. Sayed nu se mișca: avea ochii fixaţi asupra 
nemărginitului cer albastru. Târziu auzi și Zabi zgomotul, un 
zgomot pe care nu-l mai auzise niciodată până atunci. 

Sayed o apucă de mijloc și o ridică înspre copacul cel mai 
apropiat. Zabi se căţără. 

— Ce vrei să fac? 

— Uită-te spre cer! Spune-mi ce vezi! 

Chiar dacă era ușoară, copacul nu era foarte bătrân și 
crengile se îndoiau sub greutatea ei. Zgomotul creștea. Simţea 
vibraţiile prin trunchiul copacului. Neputând să mai urce, își iţi 
capul deasupra coroanei. 

— Ce vezi? 

Două avioane de luptă veneau drept spre ea, zburând jos, pe 
deasupra copacilor - insecte uriașe de oțel cu aripi scurte, cu 
pale care se răsuceau prin aer, întunecând albastrul cerului de 
deasupra lor. Aveau ferestre în față, o bulă de sticlă - ochiul 
înspăimântător al unui monstru. Mașinăriile zburătoare erau atât 
de jos încât putea să-l vadă pe cel așezat înăuntru, pilotul cu 
fața ascunsă de o cască. Când trecură pe deasupra ei, părea că 
e în stare să întindă mâna și să le atingă burțile din oțel. Sayed 
striga la ea, dar nu auzea ce îi spunea, nu auzea decât zgomotul 
palelor. O rafală de vânt, o furtună stârnită de mâna omului 
trecu printre copaci. Ea strânse creanga cu putere. Copacul se 
zgâlţâia. Ignorând strigătele lui Sayed, care îi cerea să coboare 
de acolo, Zabi privi cum cele două insecte uriașe de oţel dau 
ocol satului. 

Prima explozie fu atât de puternică încât o aruncă pe Zabi din 
copac, o forţă o izbi drept în piept, făcând-o să cadă pe spate. 
Căzu, crengile se rupseră sub ea. S-ar fi prăbușit la pământ dacă 
n-ar fi prins-o Sayed. Era o căldură intensă. Un fir de fum apăru 
deasupra lor, înălțându-se spre cer, ca un spirit furios dezlănţuit. 
Livezile cele mai apropiate de sat erau în flăcări, coroanele 
copacilor ardeau. Urmă o a doua explozie, un vârtej de aer, iar 
căldura i se strecură sub gene. Sayed reacţionă, o luă la goană, 
cărând-o sub braţul lui ca pe un covoraș de rugăciune împăturit. 
In jurul lor săreau bulgări de pământ. 


VP - 275 


Privind în urmă, văzu fumul cel negru plutind deasupra 
copacilor, rostogolindu-se spre ei ca marginea unui nor malefic. 
Brusc, norul se desfăcu în două și prin fum apărură o mulţime 
de căluţi de munte. Aveau ochi imenși și coamele în flăcări, 
pielea înnegrită și arsă. Câţiva erau orbi sau orbiţi de panică, 
izbindu-se cu capetele înainte de trunchiurile subţiri ale caișilor, 
care se despicau, în timp ce poneii cădeau la pământ. Copitele 
lor sfâșiau pământul. Un căluţ continua să alerge cu toate că 
avea stomacul deschis, trecând în goană pe lângă ei, în timp ce 
altul se prăbuși la pământ chiar lângă ei, cu picioarele 
încovoiate sub el și cu limba atârnându-i în afară. 

Zgomotul înăbușit al aparatului reveni în apropiere. Una din 
mașinile zburătoare trecu prin norul negru, plutind chiar pe 
deasupra lor. Sayed alerga mai repede acum, cu ochi înnebuniţi, 
plini de aceeași panică de care erau cuprinși poneii care se 
prăbușeau lângă ei în toate părţile. Nu aveau unde să se 
ascundă. 

Zabi văzu în față canalul de irigaţii. Până să ajungă la el, se 
auzi o a treia explozie - pământul se prăbuși, cedă, fiecare 
bulgăre de pământ, fiecare frunză vibrând. Sayed o aruncă în 
faţă. Pentru o clipă, ea se trezi în aer, apoi căzu în canal, se izbi 
de apă și se scufundă sub șuvoiul rece ca gheaţa. Se rostogoli, 
privind în sus prin apă. Nu se vedea nici urmă de Sayed. Un 
ponei în flăcări îi trecu pe deasupra capului, copitele lui izbind 
peretele din beton. Cerul albastru dispăru, înlocuit de flăcări. 
Apa îngheţată începu să bolborosească și să fiarbă. 


VP - 276 


PROVINCIA KABUL 


ORAȘUL KABUL 

CARTIERUL JADA-E-MAIWAND 
COMPLEXUL DE APARTAMENTE 
TREI ZILE MAI TÂRZIU 


Apartamentul era recent dat în folosință, o locuinţă construită 
de guvern. Înăuntru mirosea a vopsea proaspătă și a adeziv. Lev 
încercă să deschidă fereastra, dar era bătută-n cuie, poate 
pentru siguranţa lui, pentru că geamul fabricat în Uniunea 
Sovietică era încasabil, importul fiecărei ferestre costând mai 
mult decât salariul pe un an al unui meșter sticlar afgan. Se 
sprijini de fereastră, privind cum lumina soarelui se refractă prin 
smogul dens din oraș, transformând straturile de mizerie și praf 
în modele de lumini roșii și portocalii. Se afla la etajul cinci, 
ultimul nivel a ceea ce ar fi fost, dacă s-ar fi aflat la periferia 
Moscovei, un bloc oarecare de apartamente din beton, care nu 
merita o a doua privire. Dar la Kabul banalitatea clădirii era 
remarcabilă, o anomalie străină, un proiect arhitectonic sovietic, 
complet diferit de clădirile tradiţionale din stuc. Construite în 
mare viteză, fără a folosi forța de muncă locală sau 
meșteșugurile tradiționale, blocurile acestea se întinseseră 
precum ciupercile de-a lungul cartierului Jada-e-Maiwand după 
invazie. Clădirea aceasta, în particular, finalizată cu numai o 
săptămână în urmă, avea un gard de incintă din sârmă 
ghimpată, cu faruri de securitate, fiind patrulată de soldați 
sovietici, nu afgani, o măsură a lipsei de încredere între cele 
două puteri. Temându-se de represalii după brutalul spectacol 
public al morții lui Dost Mohammad, personalul sovietic, inclusiv 
consilierii, fusese mutat în zonele securizate. Protestele lui Lev 
fuseseră ignorate. Nu se admiteau excepţii. In doar câteva ore, 
creaseră un ghetou al forțelor de ocupaţie, exact moștenirea de 
dezbinare și suspiciuni pe care Dost Mohammad își dorise să o 
lase în urmă. 

Imediat după mutare, Lev scosese din balamale cele patru uși 
dintre camere, așezându-le una peste alta pe podea. Cu ușile 
scoase, avea o porțiune în camera de zi de unde putea vedea 
tot apartamentul, putea avea confirmarea că încăperile sunt 


VP - 277 


goale, împiedicându-și imaginaţia să-l tortureze cu amintiri 
despre familia lui. Chiar și așa, apartamentul semăna prea mult 
cu căminul pe care-l împărţise cu Raisa și cu fiicele lor, o copie a 
unui apartament sovietic tipic, gata mobilat cu dulapuri și 
biblioteci din placaj. Lev nu avusese nimic de împachetat. Tot ce 
avea pe lume se afla pe măsuţa de cafea, pachetul cu scrisori 
neterminate către fiicele sale și pipa pentru opiu. Se hotărâse să 
nu păstreze scrisorile primite de la Elena și Zoia pentru simplul 
motiv că nu se putea abţine să nu le citească, trecea prin ele iar 
și iar, până când cuvintele și frazele se împrăștiau și își pierdeau 
sensul. Cu fiecare lectură creștea nesiguranța lui cu privire la 
adevărata lor semnificaţie, obligându-l să le recitească și creând 
astfel un cerc obsedant. Verifica scrisorile cu luare-aminte, 
întrebându-se de ce Zoia îi scrisese numai opt sute de cuvinte 
acum, când, de obicei, îi scria mai mult de-o mie, sau 
întrebându-se dacă stilul Elenei nu este mai rece, dacă ultimul ei 
rând - cu dragoste - era scris cu sinceritate sau dintr-un 
sentiment al datoriei. Era imposibil să-și dea seama de ton. Într- 
o noapte fierbinte de vară citise o scrisoare a Elenei, o singură 
pagină, cu scrisul ei mărunt și ordonat, de câteva sute de ori și 
ar mai fi citit-o de alte câteva sute de ori dacă opiul nu l-ar fi 
trimis la culcare. De atunci, se hotărâse să nu mai citească 
decât de trei ori o scrisoare înainte de a-i da foc, dar, de câteva 
luni, nu mai primise nicio scrisoare. Absența comunicării putea fi 
pusă pe seama naturii inconstante a serviciilor poștale - uneori 
putea primi și un teanc de trei, patru scrisori odată -, dar, mai 
probabil, pe seama faptului că nu le răspunsese la ultima 
scrisoare. | se părea din ce în ce mai greu să-și pună gândurile 
pe hârtie, era frustrat de încercările lui, începând de sute de ori 
și urând fiecare cuvânt pe care îl scria. 

Pășind pe covorul sintetic aspru, o aberaţie în această țară, 
întrucât covoarele se umpleau de praf și murdărie în doar 
câteva zile, Lev simţea nevoia disperată să fumeze. În timp ce-și 
pregătea stocul, auzi vag muzică venind din apartamentul 
alăturat, de la noua lui vecină, Nara Mir. 

După eșecul arestării lui Dost Mohammad, Lev își însoţise 
singura stagiară supraviețuitoare la casa părintească s-o ajute 
să-și strângă lucrurile, dintre care cele mai importante - cărțile 
marxiste - fuseseră ascunse afară, în speranța deșartă că 
părinţii ei nu aveau să le găsească. Doi soldaţi sovietici le 


VP - 278 


asigurau paza. Când se pregăteau să plece, fuseseră înconjurați 
de o gloată care se împingea până lângă automobil. Soldaţii 
traseră focuri de armă în aer să împrăștie mulțimea, în timp ce 
Lev o înghesui pe Nara în mașină. In timp ce treceau prin 
mulțime, o pungă mică de plastic se izbi de parbriz. Din ea se 
scurse acid, iar geamul se afumă și se topi. Lev le ordonă 
soldaţilor să meargă mai departe, dându-și seama că 
provocarea era preludiul unei ambuscade. Nara rămase calmă, 
disprețuită de comunitatea din care făcuse parte până atunci. 
Ca răspuns la exilul ei, începu să-și exerseze rusa. 

— Rusa mea nu e bună. Aș vrea s-o îmbunătățesc. De acum 
înainte trebuie să vorbim mai mult în rusă. 

Pe toată durata călătoriei, în timp ce parbrizul bolborosea și 
sâsâia, ea citi din cartea cu expresii rusești ca și cum n-ar fi fost 
nimic în neregulă. 

Curios la auzul muzicii, Lev găsi în el tăria să-și amâne 
fumatul și se încălţă cu papucii. leşi pe coridor și bătu la ușă. 
Nara deschise, după ce descuie câteva încuietori solide. Chiar 
dacă nu era de serviciu, era îmbrăcată în uniformă. | se 
acordase privilegiul de a primi o locuinţă la nivel sovietic mai 
mult pentru că reprezenta un puternic simbol al eșecului 
insurgenților de a-i ucide pe toţi ofițerii stagiari decât ca semn al 
egalităţii între cele două puteri. Era un talisman al forțelor de 
ocupaţie și erau hotărâți să o protejeze. Fără gardul de sârmă 
ghimpată și patrule, n-ar fi rămas în viaţă mai mult de câteva 
ore. 

Pe masa din camera de zi se afla un casetofon butucăânos. 
Nara îl întrebă în rusă: 

— Muzica e prea... mare? 

Nu reuși să găsească termenul potrivit, așa că trecu pe dari. 

— E prea tare? 

— Nu. 

Muzica era pop occidental piratat, genul care se găsea prin 
piețe, casete întinse pe cuverturi, cu coperte de album 
multiplicate la copiator, importate din alte ţări și vândute cu un 
adaos exorbitant, destinat forţelor de ocupaţie. Lev habar n- 
avea ce muzică e sau cine cântă. Versurile erau în engleză, cu 
accent american. Bărbatul avea o voce extraordinară. Nara îl 
întrebă, sincer îngrijorată: 


VP - 279 


— E o greșeală din partea unui comunist să cumpere muzica 
unui cântăreț american? 

Lev clătină din cap. 

— Nu cred că se supără nimeni. 

— Căpitanul mi-a dat o bonificație. N-am mai avut niciodată 
banii mei până acum. Am cheltuit-o. Am cheltuit-o pe toată într- 
o singură după-amiază. Am tot cumpărat lucruri de care n-am 
nevoie până am terminat toti banii. Am procedat greșit? 

— Nu. 

— Cântărețul se numește Sam Cooke. Ati auzit de el? 

— Nu sunt la curent cu muzica. 

Mai ascultară câteva momente, apoi Lev spuse: 

— Am cunoscut pe vremuri un cântăreț american. Era 
comunist și a vizitat Moscova acum mulți ani, când eram eu 
tânăr. Eu i-am asigurat securitatea. Îl chema Jesse Austin. Vocea 
lui semăna putin cu vocea ăstuia. Numai că Jesse Austin nu 
cânta muzică pop. 

Nara luă un stilou și un blocnotes de pe măsuţă și notă 
numele Jesse Austin de parcă ar fi fost un suspect pe care 
trebuia să-l verifice. 

— Am să încerc să-l găsesc mâine prin bazar. 

Lev nu se gândise niciodată să-i caute albumele. 

— Dacă-l găsești, anunță-mă și pe mine. Putem asculta 
împreună. 

Lev aruncă o privire prin apartament, la cărţile ei comuniste 
acum așezate frumos pe rafturile bibliotecii, cărţile pe care 
fusese odinioară silită să le ascundă între zidurile unei alei, 
cărțile care îi înfuriaseră pe părinţii ei și provocaseră un atentat 
la viaţa ei. In rest, nu avea prea multe, apartamentul era 
aproape la fel de gol ca al lui Lev. Se termină cântecul. Caseta 
scârțâi. Incepu un nou cântec. Nara îl întrebă: 

— Viața dumneavoastră de la Moscova era foarte diferită de 
cea de aici, nu-i așa? 

— Da. 

— Vă e dor de familie? 

Nu-l mai întrebase niciodată până acum de viaţa lui 
particulară și îl deranjă că-l întreba acum. Tocmai se pregătea 
să-i spună noapte bună și să se întoarcă la el în apartament, 
când ea adăugă: 

— O să-/ execute pe tatăl meu. 


VP - 280 


Enervarea lui Lev dispăru. Îi răspunse: 

— Da. Știu. 

— Mama va fi închisă. La fel și fratele meu. Nu am mai trăit 
niciodată fără ai mei până acum. 

— O să fie greu. 

Ea îl privi pe Lev în ochi cu un amestec jalnic de singurătate și 
hotărâre. 

— Devine mai ușor cu timpul? 

Lev clătină din cap. 

— Găsești metode să te împaci cu ideea. 

Lev nu intrase în apartament, rămăsese în prag, nedorind să-i 
stânjenească simțul de proprietate. Nici ea nu-l invitase să intre. 
Din punct de vedere cultural, nu s-ar fi cuvenit. Totuși, el simţi 
că ea nu vrea să rămână singură și că ar fi vrut să-și ceară el 
voie să intre. Ea nu putea să i-o ceară direct. Într-un târziu, Lev 
îi spuse: 

— Incearcă să dormi. 

Se întoarse să plece, silindu-se să nu se uite înapoi, să vadă 
dacă ea se uita la el. 

Ajuns la ușa de la intrare, Lev se opri. Și-o imagină stând 
singură în apartamentul acela gol, proaspăt văruit și lipsit de 
suflet. Era ridicol să se gândească să se întoarcă. Ea abia-și 
pierduse familia. Bineînţeles că voia să aibă pe cineva lângă ea. 
Poate tocmai pentru că era atât de singură își dorea să fie cu 
ea? Ei doi se aflau în aceeași situație, singuri, niște paria. Nu 
trebuia să devină stânjenitor. Care era problema dacă se 
împrieteneau? Se întoarse încet. 

Nara era la ușă. N-o închisese, dar nici nu se uita la Lev. La 
capătul coridorului apăruse căpitanul Vașcenko, venind spre ei 
cu o hartă făcută sul sub braţ. 

— Am ceva de discutat cu voi doi. Hai să vorbim în 
apartamentul lui Lev! 

Nara îl așteptă să treacă pe lângă ea înainte de a-și părăsi 
apartamentul, ascunsă în spatele căpitanului. Lev nu reușise să-i 
distingă expresia. 

Ajunși în apartament, căpitanul întinse harta pe masă, fără 
să-i dea atenţie lui Lev, care încerca să-și ascundă pipa pentru 
opiu. Căpitanul își scoase pistolul și îl folosi ca să îndrepte harta. 
Aceasta prezenta niște munţi și o vale lângă orașul Jalalabad, nu 
departe de graniţa cu Pakistanul. Căpitanul le explică: 


VP - 281 


— Am presupus că există o legătură între asasinatele de la 
Kabul și atacul cu bombă eșuat de la barajul Sarobi. Am avut 
dreptate. În spatele crimelor de la Kabul s-a aflat Dost 
Mohammad. La baraj, am descoperit trupul lui Samir 
Mohammad, un cunoscut fabricant de bombe. Cei doi sunt frați. 
Potrivit surselor noastre, sunt patru frați în total, un băiat pe 
nume Sayed și un luptător pe nume Fahad, cunoscut și temut ca 
un mare războinic. Familia asta e o unitate de insurecție. Tinta 
lor e stabilitatea Kabulului. Acum trei zile am trimis o echipă în 
satul lor natal, nu departe de Jalalabad. Elicopterele ar fi trebuit 
să asigure sprijinul echipei de la sol. Ni s-a spus că sătenii au 
deschis focul. Elicopterele au răspuns. Conflictul a escaladat. 

Se opri o clipă, aruncându-i o privire lui Lev. 

— Au murit câteva sute de oameni, inclusiv femei și copii. 
Acum avem altă problemă. S-au împrăștiat în toată regiunea 
povești despre masacru. Ne temem că îi vor inflama pe 
insurgenți, nu doar în provincia în care a avut loc incidentul, ci și 
în Kabul. Veștile despre masacru au ajuns până în capitală. 
Oamenii ne acuză că am lovit satul în semn de răzbunare. Mulţi 
dintre aliații noștri afgani sunt supăraţi. Consideră răspunsul 
disproporționat. 

Lev ghici unde voia să ajungă căpitanul. 

— Aveţi un serviciu de investigații interne al armatei. Lasă-i 
pe ei să cerceteze. Să facă dreptate, la vedere. 

— Nu-i vorba de investigații asupra oamenilor noștri. Îşi 
făceau datoria. Asta-i un exercițiu de relații publice. Avem 
nevoie de dumneavoastră să mergeti în zonă și să faceți un gest 
de conciliere. Sunteţi cel mai experimentat consilier, îi înțelegeți 
pe oamenii ăștia. Teroriștii ăștia ne fac mai multe probleme 
morți decât ne făceau când erau în viață. Vreau să încheiați un 
fel de pace, să le oferiţi vreo compensație. 

Considerând ideea absurdă, Lev se scărpină în barba nerasă. 

— Tovarășe căpitan, o să fiu direct. E o pierdere de vreme să 
mergem în satul ăsta. Nu vor nimic de la noi, nu vor decât să 
plecăm din țara lor. Nu am permisiunea să le ofer asta, nu-i așa? 

Luându-și arma, dar lăsând harta întinsă, căpitanul ignoră 
obiecțiile lui Lev și spuse: 

— Plecăm mâine dimineață la prima oră. Am nevoie de 
oameni care să negocieze, oameni în care să am încredere, de- 
aia vreau ca Nara Mir să vină cu noi. S-a dovedit un agent 


VP - 282 


promițător. Ar fi bine să avem măcar un afgan alături de noi, de 
dragul aparentelor. 

Plecând la fel de brusc cum venise, se opri lângă ușă și se uită 
la cei doi. 

— Îi traduceţi dumneavoastră tot ce-am spus, da? 

Căpitanul închise ușa, lăsându-i pe cei doi singuri, împreună. 


VP - 283 


PE DRUMUL DE LA KABUL LA JALALABAD 


LA 100 DE KILOMETRI EST DE KABUL 
LA 25 DE KILOMETRI VEST DE JALALABAD 
A DOUA ZI 


Lev stătea pe bancheta din spate a vehiculului blindat UAZ 
lângă Nara, cei doi privind în direcţii diferite, cu trupurile la 
distanță unul de celălalt. Stătuseră în această poziţie o bună 
parte a drumului lung și incomod, rămânând tăcuțţi și evitând 
contactul vizual, privind peisajul în vreme ce convoiul lor 
părăsea Kabulul pentru a porni pe unul dintre cele mai 
periculoase drumuri din lume, spre Jalalabad. Silit să facă un 
ocol în jurul munţilor, neputincios în faţa naturii din Afganistan, 
drumul trecea pe lângă canionul Surobi, unde se răsucea pe 
niște pante abrupte, lungi de câteva sute de metri fiecare, culmi 
de dealuri punctate de carcase arse de automobile lovite. Era o 
zonă de ambuscade, la fel de periculoasă ca ieșirea din 
trecătoarea Salang, unde se ascundeau insurgenții în munți, 
atacând convoaiele motorizate. Conducea un ofiţer, iar căpitanul 
era așezat pe scaunul din dreapta, lângă el. Mai era și un al 
doilea vehicul, cu încă patru soldaţi sovietici, un convoi militar 
modest dotat cu aparate de emisie-recepţie pregătite să solicite 
ajutor pe calea aerului dacă s-ar fi dovedit necesar. Din când în 
când, căpitanul se întorcea și îi spunea ceva lui Lev, cu 
trăsăturile lui unghiulare atât de impenetrabile, care nu dădeau 
niciun semn că ar ști ce s-a întâmplat noaptea trecută. Era în 
spiritul protocolului sovietic ca blocurile de apartamente recent 
construite să fie dotate cu echipamente de ascultare. 

Noaptea trecută fusese o greșeală, o greșeală impulsivă, 
înfierbântată, de adolescent. N-ar fi trebuit să se sărute. Nara ar 
fi, cu siguranţă, de acord cu el. Erau singuri, două suflete 
pierdute în apartamentele lor noi, sumbre și goale. Nu-și 
amintea exact cum ajunseseră să se sărute - stătuseră de 
vorbă, unul lângă altul, studiind harta întinsă pe masă. Ea Îi 
arătase satul de unde provenea familia ei, satul în care ea nu 
fusese niciodată binevenită. Îi arătase lui Lev drumul pe care 
bunicul ei făcea trafic cu piei din China, explicându-i câți 
traficanţi își găsiseră moartea în trecătorile munților. Ca și cum 


VP - 284 


abia atunci s-ar fi gândit la asta, îi trecuse prin cap că și bunicul 
ei știa despre complot și că fusese de acord cu el. Se întristase 
și explicase motivul. E posibil că acum s-o fi atins Lev, numai ca 
s-o aline, sau poate o mângâiase ușor pe mână, din greșeală. Nu 
era prea sigur. Chiar dacă preludiul i se amesteca în minte, 
sărutul și-l amintea perfect, dorința sexuală prea mult timp 
reprimată de opiu sau de durere, sau de amândouă. Pentru o 
clipă, trăise o senzaţie de plăcere demult pierdută, o dorinţă de 
neoprit, fiind sigur că nimic altceva nu avea sens decât să-și 
urmeze impulsul. Și totuși, când o apucase de talie, îi simţise 
trupul tremurând, copleșit de emoţii, tulburat și lipsit de 
experiență. Se trăsese înapoi. Ea se ridicase în faţa lui, cu gura 
deschisă pe jumătate, de parcă ar fi încercat să spună ceva și 
nu și-ar fi găsit cuvintele. Rămăseseră unul lângă altul pentru un 
timp care păruse a fi câteva minute. S-ar putea, totuși, să fi fost 
doar câteva secunde până când ea plecase, închizând încet ușa 
după ea. 

După plecarea Narei, Lev fumase, umplându-și plămânii cu 
opiu, înlocuitorul lui pentru contactul cu oamenii. 

Extenuat, își rezemă capul de geamul antiglont și adormi. 

e 

Lev se trezi și văzu că vehiculul se oprise. Nara nu mai era 
lângă el. Nu mai era nimeni la volan. Coborî, împingând portiera 
blindată. Pe partea lui, lângă drum, erau apele albastre-verzui 
ale unui lac. Se aflau la barajul Darwanta, nu departe de 
destinaţia lor, satul Sokh Rot, așezat în valea de pe partea 
cealaltă a muntelui. Căpitanul era cu ofițerii lui; câţiva dintre ei 
fumau. Nara stătea lângă apă și se uita la ea, departe de ceilalţi. 
Lev se duse spre ea. Ezitant și conștient că erau priviţi de 
căpitan, nu știa ce să spună. Atinse apa cu mâna, deranjându-i 
reflexia. 

— Nu trebuie să fie o problemă. 

Ea nu răspunse nimic. Lev adăugă: 

— Imi asum responsabilitatea. Tu n-ai avut nicio vină. 

Voia să tacă, dar nu se putu abţine să nu adauge o 
completare: 

— A fost o greșeală, o greșeală pe care o putem lăsa în urmă. 
Eu așa simt. 

Ea nu spuse nimic. Lev continuă: 


VP - 285 


— Cel mai bine ar fi să ne purtăm ca şi până acum. Ca și cum 
nu s-ar fi întâmplat. Trebuie să ne concentrăm asupra misiunii 
primite. Suntem aproape acum. 

Se corectă rapid: 

— Adică suntem aproape de sat, nu că am fi noi doi aproape 
unul de celălalt, din cauza a ceea ce s-a întâmplat aseară. Nu 
spun că nu putem fi apropiati, pe viitor, ca prieteni. Aș dori să 
fiu prietenul tău. Dacă vrei... 

Lui Lev i-ar fi convenit să fi primit transport cu elicopterul, 
reducând călătoria de la câteva ore la câteva minute. Dar, 
având în vedere natura situaţiei, un masacru provocat de două 
elicoptere Hind, ar fi dat dovadă de insensibilitate dacă ar fi 
pătruns în zonă pe calea aerului, sporind furia sau stârnind 
panica. Lui Lev i se părea ciudat că tânărul căpitan insistase să 
se ocupe personal de chestiunea aceasta. Informaţia potrivit 
căreia masacrul alimenta furia insurgenților la Kabul era vagă. 
La fel de vagă era și ideea că puteau să-și cumpere iertarea cu 
un proiect de dezvoltare, un centru medical, o școală, o fântână 
sau o cireadă de vite, dar și gândul că ofițerul și-ar pierde timpul 
cu un asemenea gest. Lev nu-și luase cu el decât pipa șio 
cantitate mică de opiu, presupunând că aveau să fie obligaţi să 
rămână în Jalalabad până când rezolvau problema. 

Apropiindu-se de destinaţie, căpitanul Vașcenko deveni 
neobișnuit de vorbăreţ. Comentă: 

— Vreti să știți care-a fost dezamăgirea mea cea mai mare de 
când am venit în tara asta? 

Întrebarea era retorică, așa că îi dădu-nainte fără a aștepta 
sau a dori un răspuns. 

— În timpul invaziei, am fost implicat în atacul de la palatul 
președintelui, unde e baza Armatei a 40-a. Unde locuia 
dezertorul - ati fost acolo. 

Nara înţelese suficient cât să-i spună numele. 

— La Tapa-e-Tajbeg. 

Căpitanul dădu din cap că da. 

— Planul era să-l luăm prizonier pe președinte. Ne așteptam 
ca garda personală să se predea. Spre deosebire de orice altă 
divizie afgană, s-au dovedit viteji. A trebuit să ne luptăm cu ei 
ca să intrăm. Era prima oară când mă luptam într-un palat regal. 
Pe podea era cristal scump, făcut fărâme. Din tavan cădeau 
candelabre. Picturi și opere de artă făcute praf cu gloantțele. 


VP - 286 


Căpitanul începu să râdă. 

— Imaginați-vă o bătălie într-un muzeu, cam așa era. Te 
adăpostești după antichități care valorează mai mult decât o să 
câștig eu într-o viață-ntreagă. Având în vedere că n-aveau nicio 
speranță să ne bată, gărzile alea s-au luptat cu vitejie. Bănuiesc 
că știau că o să moară orice s-ar întâmpla. Am cucerit palatul 
cameră cu cameră. Eu voiam să fiu printre cei care-l prind sau 
omoară pe președinte. Ce premiu minunat ar fi fost! Am 
presupus că se ascunde la el în dormitor. Nu se retrage toată 
lumea-n dormitor în caz de pericol? Oamenii il asociază cu ideea 
de siguranţă sau li se pare camera cea mai potrivită în care să 
mori. M-am înșelat. Un alt membru al echipei mele l-a găsit pe 
președinte la bar. Avea barul lui personal. Stătea pe scaun, cu 
spatele la ușă, și sorbea dintr-un scotch vechi de cincizeci de 
ani. L-au împușcat în spate, cu grijă să nu spargă carafa. Am 
băut scotch ca să sărbătorim. Dar eu n-aveam chef de 
sărbătorit. Incă sunt supărat că am ales camera greșit. 

Căpitanul clătină din cap a regret. 

— N-am împușcat niciodată un dictator. 

Lev comentă: 

— Ati pus altu-n locul lui. Poate o să se mai ivească o ocazie. 

Spre surprinderea lui, asta îl amuză pe căpitan. 

— Dacă sosește momentul, mă duc direct la barul lui 
personal. 

Se întoarse, un om inexpresiv care-și permitea un mic 
chicotit. 

— Ce-ar fi să-i traduceti și ei? 

Era ultimul lucru pe care-l spusese și cu o noapte în urmă, 
înainte de a-i lăsa singuri pe Nara și pe Lev. Ştia că se 
sărutaseră. Lev avusese dreptate. Camerele erau ascultate. 


VP - 287 


GRANIȚA DINTRE PROVINCIILE LAGHMAN ȘI 
NANGARHAR 


SATUL SOKH ROT 

LA 116 KILOMETRI EST DE KABUL 

LA 9 KILOMETRI VEST DE JALALABAD 
ÎN ACEEAȘI ZI 


Pe măsură ce se apropiau de locul masacrului, peisajul începu 
să se transforme. Copacii nu mai erau plini cu flori; erau 
carbonizaţi - crengi  înnegrite, trunchiuri întregi arse, 
transformate în niște siluete de cărbune, ca desenele în creion 
ale unui copil, în mijlocul dezastrului, drumul dispărea, înlocuit 
de o serie de cratere de culoarea cenușii, înconjurate de cioturi 
crestate, ca niște dinţi de căpcăun, acolo unde fuseseră înainte 
copaci. 

Căpitanul îi ordonă șoferului să oprească. Lev cobori, simțind 
de îndată mirosul puternic de chimicale care ieșea din pământ. 
Când bătea vântul, firicele fine de praf se răsuceau prin aer, iar 
în jurul lor se adunau rotocoale de negru. Sub picioare le 
scârțâia cenușa. O privi pe Nara în ochi. Ea nu văzuse niciodată 
războiul în afara Kabulului. Era șocată. Se întrebă de cât timp 
avea nevoie ca să justifice această distrugere, să ofere 
argumente în favoarea ei și să formuleze motivul pentru care 
fusese necesară. Fără îndoială că procesul începuse deja în 
mintea ei. 

Zidurile de lut ale caselor nu erau în ruine - lipseau pur și 
simplu. În câteva cazuri, pe la margine, mai erau rămășite, lut 
adunat într-o movilă, uscat și crăpat de căldură. Lev întrebă: 

— Cine a făcut asta? 

Căpitanul purta ochelari de soare și Lev se uită fix la propria-i 
reflexie distorsionată de lentile. 

— Satele astea par pașnice și liniștite, răstoace primitive 
tipice cu casele lor din bălegar de vacă și plozi fugărind caprele, 
cu oale și tigăi și pungi de orez. Aici era un adăpost terorist. 
Frații care-au venit de aici erau înarmați cu suficient explozibil 
cât să provoace o distrugere la fel de mare ca asta, dacă nu mai 
mare. Aveau de gând să arunce-n aer un baraj întreg. Aveţi idee 
câți oameni ar fi murit, nu doar soldați, ci și civili? Sătenii de-aici 


VP - 288 


au făcut asta. Și-au făcut-o cu mâna lor. Elicopterele noastre au 
fost întâmpinate cu foc puternic. 

Lev nu cunoștea exact specificaţiile tehnice secrete ale 
elicopterelor de luptă Hind, dar erau, oricum, blindate, iar elicele 
lor erau din titan. Focurile de pușcă și mitralieră n-ar fi fost 
suficiente să le doboare. 

— Cât de puternic a fost focul 

Căpitanul lovi cu piciorul în pământ. 

— Nu suntem aici să investigăm dacă piloții noștri au luat sau 
nu decizia corectă. În ceea ce mă privește, bombardarea cu 
bombe cu combustie a fost o soluție potrivită. Suntem aici să-i 
convingem pe oamenii ăștia că există opțiuni mai bune și mai 
inteligente decât să se lupte cu noi - că, dacă se luptă cu noi, 
asta o să aducă nenorocirea pentru milioane dintre ai lor. 

Agăţându-se de termenul de mai devreme, Lev întrebă, 
jargonul de specialitate fiindu-i complet necunoscut: 

— Bombe cu combustie? 

Nu mai auzise niciodată de așa ceva. Căpitanul aruncă o 
privire scurtă spre Nara. Chiar dacă-l spionase pe Lev, chiar 
dacă-i raportase pe dezertori, era tot străină și încrederea 
căpitanului se oprea aici. Vorbi în șoaptă, repede, ca să fie sigur 
că ea nu-i poate urmări cuvintele în rusă: 

— Produc o explozie de durată mai lungă, un val de presiune 
căruia i se poate supraviețui mai greu. Absorb oxigenul din aerul 
înconjurător. Explozibilele obișnuite conțin o cantitate ridicată 
de oxidant. Armele termobarice conțin mai mult combustibil. 

Ascultându-l pe căpitan, Lev înțelese de ce strategii militari 
erau atât de siguri că vor câștiga acest război. Aveau la 
dispoziție arme atât de ingenioase încât orice variantă în afară 
de victorie părea ilogică. Comentă: 

— Ca să fie sigur că nu scapă nimeni? 

— Au fost proiectate pentru peșteri. Dacă bomba nu reușește 
să distrugă întreaga peșteră, poate cel puțin să absoarbă tot 
aerul din ea, transformând o bază sigură din punct de vedere al 
structurii într-o capcană mortală. 

— Și pentru sate? 

Lev nu mai aștepta nicio explicaţie, căpitanul se îndepărta 
deja de el, dar, târziu, reuși să le înțeleagă utilitatea. Erau arme 
făcute să ucidă pe toată lumea, reducând urmele vizibile ale 
atacului fără a compromite intenţiile letale. 


VP - 289 


Nara se lăsă pe vine lângă un ceaun de oţel înnegrit, dar 
nedistrus. Curăţă o mică porțiune de pe el. 

Dincolo de fostul centru al satului se forma un lac superficial 
de cenușă. Lev trecu cu picioarele pe suprafaţa toxică. Rețeaua 
de canale de irigaţii care udau livezile fusese distrusă în timpul 
atacului. Apa cobora încă de pe munte, dar nu mai avea unde să 
se ducă. Luă puţină apă în pumni. | se scurse printre degete, 
lăsându-i o dâră pe piele. Frecă urma cu degetul mare. 
Căpitanul începea să devină nerăbdător. 

— Trebuie să mergem spre dealuri, să vorbim cu oamenii și să 
aflăm ce vor. Bineinţeles, o să le replantăm livezile, o să le 
curățăm apa și o să împărțim pământul rudelor celor uciși. 
Dumneavoastră vă ocupați de negocieri. 

Lev stătea lângă Nara. 

— Mă duc numai eu cu Nara. Ar fi mai bine dacă 
dumneavoastră și soldații ati rămâne aici. 

Căpitanul clătină din cap, fără a se gândi măcar pentru o 
clipă. 

— Ar putea fi periculos. 

— Nu mai periculos decât dacă veniţi cu noi. 

Căpitanul luă un binoclu și se uită spre satul cel mai apropiat. 

— O să primească un centru medical sau o școală. Nu-i cazul 
să ne complicăm prea tare. 

e 

Satul cel mai apropiat de locul masacrului se numea Sau. Era 
alcătuit dintr-un pâlc de case grupate pe coasta muntelui, la o 
altitudine de câteva sute de metri peste fundul văii. Probabil că, 
din poziția lor, sătenii putuseră să vadă elicopterele zburând pe 
deasupra vecinilor lor, lansând rachete și aruncând bombe, cu 
focul cuprinzând casele și copacii. Chiar dacă satul nu părea 
foarte departe, le luă o oră să traverseze pământul pârjolit și să 
urce pantele terasate, urmând canalul de irigaţii, de-a lungul 
peretelui din beton. Căpitanul nu doar că insistase să vină cu ei, 
dar luase și cinci soldaţi cu el. Pe Lev îl deruta abordarea lui. Era 
adevărat: exista un element de risc. Dar o ambuscadă era puţin 
probabilă în interiorul satului. Tactica mujahedinilor era să atace 
poziţiile sovietice fără a-i oferi inamicului nicio ţintă împotriva 
căreia să riposteze, erau forțe care dispăreau între munti. 
Scopul lor nu era să recâștige orașele, de vreme ce o astfel de 
victorie le oferea trupelor sovietice o ţintă atacabilă. Refuzând 


VP - 290 


să se angajeze într-un război convenţional, preferau să taie în 
forțele de ocupație, rănindu-le uneori mai adânc, de multe ori, 
doar superficial. li făceau pe sovietici să sângereze, în timp ce 
sovieticii lansau bombe pe praf și piatră sau, în cazul de faţă, pe 
livezi de caiși. 

Lev își șterse fruntea udă de transpiraţie, studiind satul de 
care se apropiau. Sau era mic. Dacă Sokh Rot fusese clădit între 
livezi odinioară rodnice, satul acesta nu avea nicio industrie 
vizibilă în afară de păstorit, turme de capre care se împrăștiară 
când se apropiară de ele. Pentru un sat mic, în centru era 
adunată o mulţime mare de oameni, câteva sute de bărbați, de 
multe ori mai mulţi decât puteai vedea în mod normal într-un 
sat de asemenea dimensiuni. Lev îi ajunse din urmă pe Nara și 
pe căpitan. 

— Ce înțelegeți de aici? 

Arătă spre mulţime. Veneau și mai mulţi oameni, coborând pe 
cărări de munte și de-a lungul văii. Căpitanul scrută 
împrejurimile, observând mulţimea.  Imperturbabil, declară 
solemn: 

— Vor să vadă distrugerea cu ochii lor. 

Lev clătină din cap, arătând spre partea cealaltă a văii: 

— Și de ce traversează valea? Pot să vadă dezastrul și de 
acolo. De ce vin incoace? 

Căpitanul nu-i răspunse. 

Neliniștit, Lev urcă ultimii câţiva metri, ajunse în mijlocul 
satului și se trezi complet înconjurat. 


VP - 291 


SATUL SAU 


LA 118 KILOMETRI EST DE KABUL 
LA 7 KILOMETRI VEST DE JALALABAD 
IN ACEEAȘI ZI 


La o simplă numărătoare, nu erau mai mult de patruzeci de 
case, și totuși în satul acesta mic era o mulţime de oameni atât 
de densă încât mulți dintre ei stăteau umăr la umăr: centrul era 
la fel de aglomerat ca o piață din Kabul. Erau tineri, oameni în 
floarea vârstei și bătrâni. De pe cărările munţilor mai veneau și 
alţii - atât de mulţi încât unii își ocupară locurile mai sus, 
așezându-se pe vine pe marginea unei terase, aliniaţi ca niște 
ciori pe firele de telegraf. Satul devenise un loc de pelerinaj, 
atrăgând oamenii din toate direcţiile. Unii aduceau daruri: 
urcioare cu lapte de capră și castroane cu fructe uscate, nuci și 
coacăze, de parcă ar fi mers la o sărbătoare religioasă sau la o 
nuntă. Natura festivă a adunării ar fi trebuit să-l liniștească pe 
căpitanul Vașcenko. Cu toate acestea, părea agitat. Soldaţii din 
trupele Spetsnaz își pregătiră armele, luând poziţia de apărare, 
fără să meargă niciunul dintre ei atât de departe încât să 
îndrepte armele direct spre săteni, un act de provocare de unde 
n-ar fi mai existat cale de întoarcere. 

Estimând că situaţia putea să degenereze rapid în violenţă, 
Lev preluă conducerea, ridicând braţele deasupra capului, ca să 
le arate că nu avea arme. Vorbi în dari: 

— Nu sunt înarmat. Am venit să discutăm. 

Își dădu seama că afirmaţia că nu e înarmat nu cântărea prea 
mult, din moment ce era înconjurat de forţe speciale înarmate 
până-n dinţi. Un zid de expresii impenetrabile făceau să nu-și 
poată da seama dacă l-au înţeles măcar sau nu. Accentul lui Lev 
era ușor de înţeles pentru un afgan de la oraș, dar poate că era 
mai dificil pentru cei de la țară. Se întoarse spre Nara. 

— Vorbește cu ei. Liniștește-i. 

Nara făcu și ea un pas în faţă, venind lângă Lev. 

— Atacul asupra satului Sokh Rot a fost o greșeală 
îngrozitoare. Nu reprezintă intențiile acestui regim. Dorim să 
discutăm despre cum putem reconstrui această zonă. Vrem să 
replantăm livezile și să curătăm solul. Vrem să crească din nou 


VP - 292 


fructe pe acest pământ. Suntem aici să vă ascultăm. Vrem să 
lucrăm cu voi, sub îndrumarea voastră. 

Vorbea din inimă, cu regret profund faţă de distrugere și 
dorinţă sinceră de a reconstrui comunitatea pierdută. Cu toate 
că scopul declarat al vizitei lor era exact acest apel la 
reconciliere, se vedea clar că gândurile căpitanului erau în altă 
parte. Se uita în stânga și-n dreapta, preocupat, fără a cere săi 
se traducă și fără a da indicaţii. 

În mijlocul mulţimii se iscă o conversaţie animată, o 
dezaprobare zgomotoasă. Se ridicau vocile, argumentele se 
suprapuneau. Discuţia încetă la fel de brusc cum începuse și 
mulţimea tăcu din nou. Profitând de ocazie, Lev se îndreptă spre 
locul din care izbucnise disputa. Examinând fețele diferiților 
săteni, se opri în dreptul unui bărbat mai în vârstă, cu o barbă 
uluitor de roșie. În ochi îi scăpăra disprețul, la fel de strălucitor 
ca și barba. Teribil de mândru, bărbatul voia cu ardoare să 
vorbească, dorind să facă o declaraţie. Se străduia să rămână 
tăcut. Lev bănuia că și cea mai măruntă acţiune era suficientă 
ca să-l provoace. 

— Atacul de la Sokh Rot a fost o crimă odioasă. Ajutaţi-ne! 
Sfătuiți-ne! Cum putem repara? 

După cum era de așteptat, bărbatul nu reuși să-și ţină gura. 
Arătă cu degetul spre pământul gol pe care fusese odată satul. 

— Să vă ajutăm? lată cum o să vă ajutăm: o să vă învingem. 
O să vă izgonim de pe acest pământ. Și o să ne mulțumiți 
pentru asta, pentru că nu-i locul vostru aici. Aveţi arme 
puternice. Dar nicio armă făcută de mâna omului nu se compară 
cu puterea lui Allah. Dragostea lui ne va apăra. Am primit un 
semn că ăsta-i adevărul. 

Mulțimea reacţionă violent. Mai mulți bărbaţi strigară la el să 
tacă. Lev întrebă: 

— Ce semn? 

Urmară alte strigăte, cerându-i să tacă, dar bătrânul voia să 
vorbească. 

— Un copil care a supraviețuit! Un băiat-miracol! Uitați-vă la 
toți oamenii ăștia care au venit să vadă miracolul! Uitaţi-vă cât 
de mult îi inspiră. Lăsaţi-ne satul în pace! N-avem nevoie de 
ajutorul vostru. O să ne reconstruim tara fără voi! 

Câteva voci din mulţime îi reluară strigătul: 

— Plecați! 


VP - 293 


Oamenii din mulțime se trezeau la viaţă, unii aplaudau și 
aclamau, în vreme ce alţii, mai prudențţi, se strâmbau iritaţi, 
strigând la cei impetuoși să tacă. Lev se grăbi să întrebe: 

— Un supraviețuitor? Un băiat? 

Bătrânul fu luat de lângă Lev. Când acesta încercă să se ducă 
după el, alți bărbaţi îi tăiară calea, blocându-i trecerea. 
Căpitanul Vașcenko trecu prin mulţime, dorind să afle mai 
multe. 

— Ce se întâmplă? 

Lev îi explică: 

— N-au fost uciși cu toții. Un copil a supraviețuit atacului. Ei 
spun că e un miracol. 

Căpitanul nu se arătă surprins. Lev îl întrebă: 

— Stiai de copilul ăsta? 

Căpitanul nu negă. 

— Am auzit zvonuri. Mai întâi au apărut știrile despre 
masacru, apoi povești despre un băiat. Aștia cred că băiatul e 
dovada că vor învinge comunismul. Sursele noastre de la Kabul 
ne-au informat că, în doar câteva zile, ideea unui copil-miracol a 
devenit un mijloc valoros de propagandă pentru insurgenți. Se 
cântă cântece despre băiatul aflat sub protecția divină. Ridicol. 
Dar dezertările din armata afgană au crescut cu 300% numai 
ieri. Am pierdut și cinci ofițeri de poliție: unul a întors armele 
împotriva tovarășilor lui. S-ar părea că miracolul e mai important 
decât masacrul. 

Lev începu să priceapă interesul căpitanului - un sat 
bombardat nu era demn de atenţia lui, dar un miracol, da. Nara 
veni lângă ei. Nesigură de turnura pe care aveau să o ia 
lucrurile, le spuse: 

— Ar trebui să plecăm. Sunt prea multi. N-avem cum să 
negociem. 

Mulțimea nu se liniștise. Căpitanul clătină din cap. 

— Spuneți-le că vreau să văd copilul. 

Lev rămase perplex. 

— O să refuze. Ar fi jignitor față de ei. Nara are dreptate. 
Trebuie să plecăm de îndată. Putem să revenim când se mai 
liniștesc apele. 

Căpitanul repetă, de parcă Lev n-ar fi rostit o vorbă: 

— Spuneti-le că vreau să văd copilul. Traduceți! 

Lev se ţinu tare pe poziții. 


VP - 294 


— Putem să ne întoarcem când vor fi mai puțini. 

Căpitanul se întoarse spre Nara. 

— Vreau să văd copilul. 

Ascultând ordinul, Nara se adresă mulţimii, ridicând vocea: 

— Cu permisiunea dumneavoastră, am dori să vedem și noi 
băiatul-miracol. 

Cererea ei stârni furia mulţimii. Câţiva bărbaţi ridicară armele, 
în timp ce alţii începură să strige, o sută de refuzuri în același 
timp. Cineva aruncă cu o piatră care o lovi pe Nara într-o parte a 
feţei. Ea căzu la pământ, încleștându-și pumnii. Înainte ca Lev să 
poată ajunge la ea, se trăgea deja cu mitralierele. Arma 
căpitanului era îndreptată spre cer. Soldaţii ţinteau în mulțime. 
Lev se strecură lângă căpitan. 

— Dacă plecăm acum, nu moare nimeni. Dacă mai stăm, o să 
se lase cu violențe. 7 

Căpitanul era calm. Il ignoră pe Lev și o ajută pe Nara să se 
ridice. 

— Esti bine? 

Ea dădu din cap că da. 

— Mai spune-le o dată să-mi arate băiatul. 

Nara repetă ordinul în dari. De îndată ce termină de vorbit, 
căpitanul trase o altă rafală în sus. Lăsă arma în jos, ţintind 
înspre mulţime. Unul dintre soldaţi scoase o grenadă, îi trase 
cuiul și o lăsă jos, pe pământ. În ciuda amenințărilor, nimeni din 
mulţime nu se mișcă, nici nu dădu vreo indicație cu privire la 
locul în care era băiatul. Lev spuse: 

— N-o să ţi-l arate! 

Incepând și el să creadă același lucru, căpitanul se deplasă 
înspre casa cea mai mare, examinând darurile adunate afară 
unele peste altele. Lev se luă după el. Când căpitanul intră în 
casă, le spuse soldaților: 

— Formati un perimetru. Nu intră nimeni! Rămâneți în alertă! 

Lev și Nara intrară și ei în casă. Soldaţii rămaseră afară, cu 
armele ridicate. 

In casă era întuneric: sub acoperiș se adunase un strat subţire 
de fum, un fum care se răsucea ca un nor prins în capcană. Erau 
lumânări aprinse, așezate într-un fel de semicerc, și ardea 
tămâie. Mirosul era puternic, copleșitor. În mijlocul camerei, pe 
o platformă acoperită cu un covoraș frumos țesut - ca pe o 
scenă -, era așezat băiatul. Era îmbrăcat în șaluri albe și nu 


VP - 295 


avea mai mult de paisprezece ani, cu toate că era greu să-ţi dai 
seama exact de vârsta lui, de vreme ce arăta atât de 
extraordinar. Era complet chel, fără gene sau sprâncene, 
îmbrăcat și așezat ca o figură religioasă. Nu avea semne vizibile 
de arsuri, pielea lui era neatinsă de foc și de șrapnel - părea să 
nu fi fost deloc rănit. Lângă el stăteau așezați doi bărbaţi mai în 
vârstă, dar nu pe scenă, îl încadrau, semnalându-i astfel 
importanţa: un băiat de paisprezece ani, mai sus în rang decât 
doi bătrâni. Uitându-se cu atenţie la figura băiatului, Lev văzu că 
acesta era îngrozit. 

Căpitanul se întoarse spre Nara. 

— Intreabă-i cum de-a supraviețuit atacului. 

Nara traduse întrebarea. Unul dintre bătrâni vorbi încet, 
făcând gesturi cu una din mâini, în vreme ce pe cealaltă și-o 
ținea în poală. 

— Ați aruncat bombe, ati ars copacii și câmpiile și oamenii. 
Mașinăriile voastre au plecat, lăsând în urmă mortii, unele 
cadavre negre ca cenușa, altele care păreau a mai trăi, dar care 
nu mai aveau în ele vreo suflare. Ardeau clădirile. Ardeau 
copacii. Apoi, după ce s-a risipit fumul, l-am văzut pe băiatul 
acesta. Tot părul de pe trup i-a ars. Era gol. Și totuși, nu avea 
niciun semn pe trup. A fost ocrotit, a umblat cu picioarele goale 
prin măcelul pe care l-au făcut avioanele voastre de luptă. 

După ce bătrânul termină de vorbit, Nara se uită la Lev, 
pentru că nu era în stare să traducă. Atunci căpitanul strigă: 

— Traduceți! 

Lev îl ascultă și îi făcu un rezumat rapid. Bătrânul se uită la 
căpitan, provocator, și îi spuse în dari: 

— Băiatul e motivul pentru care o să vă învingem! 

Căpitanul nu mai așteptă ca Lev să-i traducă. Ridică arma și-l 
împușcă pe băiat în cap. 


VP - 296 


ÎN ACEEASI ZI 


Lev se ridică, sperând că miracolul e real și că băiatul o să se 
ridice, neatins, să dovedească astfel că nu poate fi ucis de 
bombe sau de gloanţe și că e, cu adevărat, protejat de o putere 
divină. Băiatul zăcea nemișcat, întins pe frumosul covor, fără 
urmă de sânge pe șalurile lui strălucitor de albe. Căpitanul 
Vașcenko lăsă arma jos. Decorat pentru curaj și fapte de vitejie, 
soldatul acesta  împușcase un adolescent doar ca să 
demonstreze ceva - că nu există niciun Dumnezeu și, dacă 
există, acest Dumnezeu nu se ocupă cu intervenţiile în timpul 
războaielor. Afganii nu aveau nicio forță supranaturală de partea 
lor. Și se luptau cu o putere care avea să facă orice era necesar. 
Toate aceste idei exprimate într-un singur foc de armă. 

Lev făcu un pas în față, ajungând până la scenă, se aplecă și, 
punându-i băiatului un deget pe gât, îi luă temperatura corpului. 
Nu avea puls. Căpitanul spuse: 

— Am terminat aici. 

Lev nu-l cunoștea pe băiat. Nu știa nici cum îl cheamă, nici 
câţi ani avea. In cei șapte ani petrecuţi în Afganistan, văzuse 
multe atrocități comise de comuniștii afgani și de luptătorii din 
insurgență, de fanatici religioși și de fanatici comuniști - 
decapitări, asasinate, execuţii și plutoane de execuţie. Aveau să 
fie și mai multe morți, indiferent ce-ar fi făcut sau spus el. 
Căpitanul putea să susțină, în mod rezonabil, că băiatul era 
suficient de mare să lupte, suficient de mare să poarte un AK- 
47, să tragă într-un convoi, să poarte un dispozitiv exploziv. 
Dacă nu murea aici, putea să moară într-un raid aerian sau 
călcând pe o mină. Nu avea nimeni nevoie de indignarea lui Lev, 
cu siguranță nu afganii - ei își aveau furia lor. Era o operaţiune 
militară. Căpitanul nu-și pierduse cumpătul, nu fusese motivat 
de ură sau de vreo plăcere sadică, pur și simplu cântărise 
situaţia. Băiatul era un bun al inamicului, ca și o grămadă de 
puști. Misiunea lui era una simplă: să demonstreze că nu există 
niciun miracol. Lev fusese prea ocupat să se gândească la 
sărutul lui cu Nara ca să-și dea seama că obiectivul declarat al 
misiunii lor fusese o acoperire pentru un asasinat. Fusese orb: 
amorțit de opiu și de lipsa de somn. 


VP - 297 


Doi soldaţi aruncară o privire înăuntru, văzură cadavrul și 
verificară dacă șeful lor era teafăr. Ei cunoșteau natura misiunii 
lor. Nerăbdător, căpitanul îi împinse pe Lev și pe Nara spre ușă. 

— Plecăm, acum! 

Nimeni din mulțime n-ar fi avut cum să vadă execuţia, dar ar 
fi putut să audă împușcătura. 

Ca o statuie ce se trezește la viață, unul dintre bătrânii din 
colibă începu să bocească, un țipăt întârziat de durere. Uluit de 
zgomot, Lev se răsuci spre el, ghicind, după reacţii, că era tatăl 
băiatului. În același timp, în afara casei, soldaţii deschiseră 
focul, care ţâșni din mitraliere. Din poziţia lui, încă îngenuncheat 
pe podea cu degetul pe gâtul băiatului, Lev văzu cum mulţimea 
se desparte în două și o ia la goană și cum câţiva bărbaţi cad la 
pământ. Căpitanul se duse spre intrare, cu arma ridicată, 
trăgând din pragul ușii. 

În zăpăceala aceea, Lev îl scăpă din vedere pe bătrân. Acesta 
se ridicase nesigur în picioare și se îndrepta spre el cu un cuţit 
curbat, cu lama ieșindu-i din mână ca o gheară. ÎI ridică 
deasupra capului, gata să lovească. instinctele de luptă și 
pregătirea militară îl trădară pe Lev, lăsându-l neajutorat în faţa 
lamei cuțitului acestui bărbat. 

Braţul bătrânului se răsuci, ca și cum fusese tras în spate deo 
sfoară. Căpitanul trase din nou, lovindu-l în umăr și în stomac pe 
bătrân. Acesta scăpă cuțitul din mână. O a patra împușcătură îl 
trânti la pământ, nu departe de trupul băiatului. Lev rămase 
nemișcat, parcă așteptând și acum cuțitul să-l lovească în gât. 
Căpitanul întoarse arma spre cel de-al doilea bătrân afgan: un 
om care rămăsese tăcut, așezat pe pământ cu picioarele 
încrucișate. Căpitanul îl împușcă în piept, ucigându-l, înainte de 
a-și întoarce din nou atenţia asupra luptelor de afară. 

Lev se ridică încet în picioare, sigur că avea să cadă, 
simţindu-și-le grele ca de plumb. Simţea că îl cuprinde delirul. 
Lumânările pâlpâiau, fumul se ridica în rotocoale în aer. O 
explozie de afară îl readuse în simţiri. În ciuda faptului că, la 
venire, nu văzuse niciun afgan înarmat, era clar că făcuseră rost 
de câteva puști. Căpitanul rămase în colibă, acum așezat într-un 
genunchi, reîncărcându-și arma, apoi trăgând cu grijă din prag, 
complet netulburat de băiatul mort din spatele lui. 

Un foc de mitralieră trecu prin acoperiș și pe podeaua de lut 
căzu un snop de gloanțe. Fumul întemnițat ieși prin găuri și în 


VP - 298 


încăpere pătrunse lumina zilei. Sătenii trăgeau de pe dealul 
terasat. Căpitanul răspunse cu foc înspre terase, strigând un 
ordin spre soldaţii lui. Țâșni afară, în câmp deschis. Prin acoperiș 
veni o a doua rafală, lovind trupul unuia dintre bătrânii morți. 
Lev nu făcu niciun efort să se adăpostească. Cineva îl apucă de 
încheietură. Era Nara, care îl trăgea spre partea din spate a 
casei. 

Erau în bucătărie. Acolo era o sobă de lut și, lângă ea, patru 
femei înghesuite una în alta și o grămadă mare de lipii, 
așteptându-i pe vizitatorii veniţi să-l vadă pe băiatul-miracol. O 
lipie era pe foc, complet carbonizată. Femeile erau prea speriate 
să se miște, lăsând pâinea să se afume. În jurul lor răsunau 
mitralierele. Lev se ghemui lângă foc și dădu deoparte lipia arsă 
de pe plită, privindu-le pentru prima oară cu luare-aminte pe 
femeile afgane. Una dintre ele nu era femeie, ci o fetiță, care 
avea probabil șapte sau opt ani. Capul fetiţei era cu desăvârșire 
chel, în afară de câteva cocoloașe de păr răsucite ciudat din 
cauza căldurii. Avea pielea capului roșie și aspră. Avea urme de 
arsuri pe față și pe mâini. Incet, Lev începu să pună la îndoială 
lucrurile pe care le văzuse. Cum putea să ardă părul băiatului 
fără a-i răni pielea în niciun fel? Lăsând miracolul deoparte, 
aspectul băiatului nu avea logică. Lev întâlnise mulți bărbaţi, 
femei și copii care supravieţuiseră unor dezastre și niciunul 
dintre ei nu arăta ca băiatul - arătau ca fata asta. Își dădu 
seama că părul băiatului fusese ras. Aspectul lui fusese 
modificat. Dacă era să existe un supraviețuitor, acela nu era 
băiatul - era fetița asta. Locul ei fusese luat de un tânăr, poate 
că unii dintre săteni speraseră să-l transforme într-un războinic 
sau într-un simbol pe care să-l poarte dintr-un sat în altul. N-ar fi 
putut să facă asta cu o fată. Miracolul trebuia să fie un băiat, ca 
să poată deveni un miracol utilizabil. Lev aruncă o privire spre 
expresia Narei. Și ea ajunsese la aceeași concluzie. Îl auziră pe 
căpitan strigându-i de afară. Lev își duse degetul la buze. În 
lumina slabă a focului din sobă, Nara nu răspunse nimic, 
rămânând nemișcată, cu faţa ascunsă de fumul care se ridica 
din lipia arsă. Înţelesese cu siguranţă că ofiţerul ar fi ucis-o și pe 
fată, așa cum îl ucisese pe băiat. Sexul copilului era irelevant. 

Căpitanul strigă: 

— Plecăm! 


VP - 299 


Lev se îndreptă spre ușă, făcându-i Narei semn să-l urmeze. 
Ea nu se mișcă, strigând spre căpitan într-o rusă stricată: 
— Tovarășe căpitan Vașcenko, trebuie să vedeti ceva! 


VP - 300 


ÎN ACEEASI ZI 


Neștiind de ce a fost strigat, căpitanul intră cu precauţie în 
bucătărie, cu arma ridicată, așteptându-se la o cursă. Uluit de 
decizia Narei și convins că ea nu a înțeles consecințele faptelor 
ei, Lev încercă să-i grăbească, oferindu-i Narei o a doua șansă 
să o salveze pe fetiţă. 

— Hai să mergem! 

Lev subestimase legătura strânsă pe care Nara o avea cu 
Partidul. Ea alesese statul în locul lui, ignorându-i sfatul, 
ignorându-și propriul cod moral - unul pe care el știa sigur că îl 
are. Nu avea să-i permită să facă aceleași greșeli pe care le 
făcuse el ca agent. Făcuse deja una, când se dovedise 
nemiloasă față de cuplul de fugari. Dar de aici nu mai exista 
cale de întoarcere: avea să se schimbe, ca plasticul expus la 
căldură, incapabilă să revină la forma iniţială. Forțele aflate în 
conflict erau puternice. Era fidelă Partidului, fidelă statului. 
Statul era acum familia ei și sărutul lui Lev din noaptea trecută îi 
confirmase ceea ce știa deja. Niciun bărbat afgan nu avea să o 
ia vreodată de soţie. Avea să rămână singură, urâtă de 
comunitate, protejată numai de căpitan și de oameni ca el. Viaţa 
ei depindea de forţele de ocupație. Dacă Uniunea Sovietică 
pierdea războiul, ea ar fi murit odată cu ei. Poziţia lui Lev, nici 
sovietic, nici afgan, nu-i oferea nimic. 

Apucând-o de mână, îi spuse: 

— Nara, hai să mergem! 

Ea își eliberă mâna, arătă cu degetul și se adresă căpitanului 
în rusa ei împiedicată: 

— Copilul! 

Nerăbdarea căpitanului dispăru și își concentră atenția asupra 
fetiţei, mergând spre ea și examinând-o cu atenţie. Nu-i luă mai 
mult de câteva secunde să realizeze ce reprezintă. Lev strigă la 
el: 

— Las-o-n pace! 

Îi puse căpitanului o mână pe umăr. Acesta se îndreptă brusc, 
împingându-l pe Lev cu patul armei. 

— De ce crezi că am venit aici personal, Lev Demidov? De ce 
crezi că n-am avut încredere să las misiunea asta pe mâna 


VP - 301 


altcuiva? Sunt singurul care e gata să facă ceea ce trebuie 
făcut. Altul s-ar fi uitat la fetița asta și n-ar fi văzut ce pericol 
reprezintă. Inamicul drogat cu superstiții va continua să lupte 
chiar atunci când e sigur c-o să piardă. Fetița asta ar putea 
costa viețile a sute de soldați sovietici. l-ar putea costa viața pe 
mii de afgani. Mila ta fată de ea n-ar aduce decât și mai multă 
vărsare de sânge. 

O luă pe fetiţă și o scoase afară din casă. Nara ieși după el. 
Lev rămase în bucătărie împreună cu cele trei femei: feţele lor 
erau ascunse de umbră, iar filmul din sobă se răsucea în jurul 
lor. Trei străine așteptând să vadă ce hotărâre va lua el. Nu 
exista niciun motiv pentru ca pe Lev să-l intereseze ce gândeau. 
Nu avea să le mai vadă niciodată. Nu era raţional să-l tulbure 
ochii lor nevăzuţi. Numai că-n întuneric nu mai erau străine, se 
transformaseră în cele trei femei din viaţa lui: cele două fiice și 
soția lui, Raisa. Și pentru el nu conta nimic pe lume mai mult 
decât părerea lor. Nu conta că nu avea s-o mai ţină niciodată pe 
Raisa de mână, că nu avea s-o mai atingă sau s-o sărute 
niciodată. După toate probabilitățile, nu avea să-și mai vadă nici 
fiicele vreodată. Și totuși, ele erau aici, cu el, în această 
încăpere, judecându-l. Fumul se transformase în norul de opiu în 
care se ascunsese. Nu avea să se mai ascundă de acum. Era 
timpul să se hotărască dacă avea să-și dezamăgească familia 
într-un fel în care jurase că nu o s-o mai facă niciodată. 

Întorcându-se în odaia principală, Lev se aplecă asupra 
trupului bătrânului și îi luă cuțitul lung, cu lama curbată. 


VP - 302 


ÎN ACEEASI ZI 


Satul era în flăcări. Zeci de oameni zăceau la pământ. Câţiva 
își strângeau cu disperare rănile, ca și cum ar fi încercat să-și 
pună trupurile înapoi în ordine. Alţii se târau, demni de milă, 
lăsând dâre de sânge în praf. Lev trecu printre ei, păși peste ei, 
mișcându-se încet, cu cuțitul în mână, lipit de spate. O casă 
fusese distrusă: o grenadă aruncată înăuntru, un zid prăbușit, 
acoperișul de bârne în flăcări. Trei dintre soldaţii din trupele 
Spetsnaz erau morți. Al patrulea era împușcat, incapabil să mai 
țină arma, sprijinit de umerii singurului soldat care nu fusese 
rănit. Acesta ţinea două arme în mâini și trăgea înspre punctele 
de observaţie de deasupra lor, iar gloanţele lui loveau terasa. 
Avea o voce răgușită, aspră, strigând, furios din cauza 
întârzierii: 

— Haideti odată! 

Căpitanul o sili pe fetiță să îngenuncheze în mijlocul satului, 
strigând în direcția munţilor, spre ascunzătorile spre care 
fugiseră supraviețuitorii și luptătorii care ridicaseră armele. 

— Vitaţi-l pe copilul vostru miracol! lată-l pe copilul care nu 
poate fi ucis! 

li puse arma la cap. 

Strecurându-se în spatele căpitanului, Lev legănă cuțitul în 
aer, imitând atacul bătrânului și ţintindu-i gâtul. Nu mai era atât 
de rapid ca pe vremuri, abilităţile lui fuseseră distruse de vârstă 
și de opiu. Căpitanul îl auzi și se întoarse, ridicând un braţ să 
oprească cuțitul. Lama era ascuțită și îi intră în antebraț, tăind 
suficient de adânc încât să-l facă să scape arma din mână. Lev 
ridică cuțitul, gata să lovească din nou. Căpitanul, ignorându-și 
rana, îl lovi pe Lev cu piciorul. Lev căzu pe spate, scăpând 
cuțitul, uitându-se în sus, spre cer. 

Soldatul Spetsnaz se îndreptă spre Lev, cu arma aplecată. Lev 
se răsuci spre fetița care era încă în genunchi în ţărână și strigă 
la ea în dari: 

— Fugi! 

Ea nu se mișcă. Nu deschise nici măcar ochii. Se auzi o rafală 
de mitralieră. Dar Lev nu fusese împușcat. Nereușind să 
priceapă cum a putut să-l rateze, Lev se uită în sus. Il văzu pe 


VP - 303 


soldatul sovietic cum se rostogolește, trăgându-l după el pe 
colegul lui rănit. Exploatând momentul de derută, câţiva săteni 
înarmaţi avansară și începură să tragă. Rămas singur, căpitanul 
dădu înapoi, neînarmat și sub foc deschis. Evaluând situaţia, 
rămas fără armă și incapabil să mai ajungă la fetiță, fugi spre 
cărarea din josul dealului, urmărit de focuri de armă. Lev se uită 
la fetiță, încă avea ochii închiși. Se ridică și se târî spre ea. Îi 
atinse faţa. Ea deschise ochii, cu genele arse strânse una-n alta. 
EI îi șopti: 

— Ești în siguranță. 

Sătenii se întorceau, apropiindu-se cu armele în mână. Îi 
conducea un bărbat înalt, slab, stângaci, înarmat cu un AK-47 
de producție sovietică. Se duse către soldatul căzut, cel rănit, și- 
| împușcă în cap. Intorcându-se spre Nara, o apucă de braţ și o 
aruncă la pământ, lângă Lev. Fata-miracol fu dusă de acolo. 
Conducătorul stătea deasupra lui Lev, privindu-l cu dispreț și 
nedumerire. 

— De ce ţi-ai atacat propriii oameni? 

— Nu sunt soldat. Nu am jurat credință unora care ar ucide un 
Copil. 

— Cum te cheamă? 

— Sunt Lev Demidov, consilier special al forțelor de ocupație 
sovietice. Pe tine cum te cheamă? 

— Numele meu este Fahad Mohammad. 

Lev reuși să ascundă faptul că recunoscuse numele. Nara nu 
reuși. Era fratele bărbatului pe care-l arestaseră și omorâseră la 
Kabul, fratele fabricantului de bombe împușcat la baraj și fratele 
băiatului ucis în sat. Fahad se întoarse spre Nara. 

— Mă cunoști, trădătoareo? 

Câţiva luptători o luară la ţintă. 


VP - 304 


ÎN ACEEASI ZI 


Ajuns la o distanţă apreciabilă de sat, căpitanul Vașcenko se 
opri să-și tragă răsuflarea. Era palid și ameţit. Bandajul pe care 
îl rupsese ca să-și panseze rana era plin de sânge, care i se 
scurgea pe mână. Nu părea a-l urmări nimeni îndeaproape și era 
convins că va reuși să ajungă la jeepuri. Se întoarse și se uită la 
satul Sau. Erau toate șansele ca luptătorii să-i ucidă pe Nara Mir 
și Lev Demidov. Dar fata-miracol era încă în viaţă. Atentatul 
nereușit la viața ei susținea ideea că se află sub protecţie divină 
și dovedea o dată în plus că Uniunea Sovietică avea să piardă 
războiul. Vașcenko nu făcuse decât să înrăutățească lucrurile. 
Cinci soldaţi muriseră: trupurile lor aveau să fie aruncate ca 
niște stârvuri, uniformele lor aveau să fie transformate în trofee, 
iar armele expuse - gloanţele care nu reușiseră să ucidă o fetiţă. 

În mașină era un aparat de emisie-recepţie. Avea să solicite 
atacuri aeriene pe toată coasta muntelui. Avea să facă dealurile 
astea verzi și luxuriante negre ca smoala. Avea să pună la 
pământ fiecare casă în parte. Cu gândul acesta în minte, 
căpitanul începu să se simtă ceva mai bine. 


VP - 305 


PROVINCIA NANGARHAR 


ZONA RODAT 

LA 15 KILOMETRI SUD DE JALALABAD 
3100 METRI PESTE NIVELUL MĂRII 

A DOUA ZI 


Chiar dacă nu fusese executat, Lev era departe de a fi în 
siguranţă. Făcut covrig pe podea, Lev se ţinea cu mâinile de 
stomac. Crampele veneau în valuri. Nevoia de opiu era atât de 
disperată de parcă s-ar fi aflat sub apă, incapabil să respire - 
cum putea nega impulsul trupului de a ieși la suprafață? Pentru 
el opiul era la fel de natural ca aerul pentru plămâni. Corpul lui 
nu mai știa să funcţioneze fără drog, nici fizic, nici psihic. Uitase 
cum trăiește o persoană obișnuită, oră de oră, cum își suportă 
temerile și frustrările. Cu ajutorul narcoticelor, reușise să alunge 
durerea și să suprime jalea. De șapte veri în care fuma opiu, nu 
avusese altă necesitate decât fumul pe care-l inhala în plămâni 
la sfârșitul fiecărei zile, obţinând o stare de amorțeală, necesară 
ca să nu încerce ceva nebunesc. Işi abandonase planurile 
măreţe, călătoria în America, și lăsase deoparte ambiția de a-l 
găsi vreodată pe omul care-i ucisese soţia. Chiar dacă nu 
recunoștea, pretinzând că doar amână călătoria, adevărul e că 
abandonase investigația, trăind numai după orarul dependenţei 
sale și în rutina zilnică a uitării. În lipsa drogului, realitatea netă 
a eșecului lui reveni. Nu obținuse singurul lucru care conta - 
dreptate pentru Raisa -, singurul lucru pe care ar fi putut să i-l 
ofere. În loc de asta, era un adult care se transformase într-un 
prunc, creându-și un uter de opiu. 

Simptomele de sevraj apăruseră în timp ce Fahad Mohammad 
îi conducea prin vale, mai întâi lent, corpul amintindu-i cu 
blândeţe că era dependent. Pentru că ignorase avertismentele, 
simptomele deveniseră mult mai severe. Lev tremura în timpul 
mersului, cuprins de friguri chiar dacă se deplasau cu mare 
viteză. Ritmul lui Fahad era extraordinar, atât de rapid, avea 
picioare atât de lungi și de agile încât erau siliţi, din când în 
când, să alerge ca să ţină pasul cu el. Lev și Nara o duceau cu 
schimbul pe fata-miracol, pe care o chema Zabi. Cuprinsă de 
șoc, îngrozită, nu se plângea și nu punea nicio întrebare. Când 


VP - 306 


Fahad era prea departe să-i poată auzi, Nara voia să vorbească 
cu Lev, dar el nu era în stare să discute. Spre amurg, starea lui 
se înrăutățise dramatic. Trupul îi tremura cu fiecare pas și 
trebuia să se concentreze ca să rămână pe cărare, să pună un 
picior înaintea celuilalt, în timp ce pielea lui devenea cleioasă și 
de pe frunte i se scurgea transpiraţia. Primele atacuri aeriene 
începură la lăsarea întunericului, o strălucire incandescentă și 
un apus de foc chimic. Se opriră pentru scurtă vreme să se uite 
la focul care mătura pantele, la exploziile de lumină, la casele 
rase de pe fața pământului și la câmpiile transformate în 
cenușă, sate întregi aruncate în aer. Fahad le ordonă să alerge 
când atacurile aeriene se apropiară. Ajutaţi de întuneric, își 
continuară cursa de salvare prin noapte. Puteau să audă, să 
simtă și să miroasă bombardamentul. La un moment dat, o 
bombă fu detonată atât de aproape încât toată cărarea se 
umplu de fum. Avioanele de luptă săgetau pe cerul nopţii, 
țintind cărări pe care abia trecuseră, transmițând vibrații de-a 
lungul întregii zone, de parcă războiul s-ar fi purtat împotriva 
pământului și bolovanilor din Afganistan. 

Lev îl imploră să facă o pauză, oprindu-se lângă un râu și 
prefăcându-se că bea apă. Își scoase pacheţelul de opiu și, chiar 
dacă pipa era sfărâmată, încercă să găsească o modalitate de a 
o aprinde, dar Fahad îi luă drogul din mână, îl strivi în pumn și 
aruncă resturile în râu. Înnebunit de durere, de parcă și-ar fi 
pierdut iubirea vieţii lui, Lev se aruncă în apă, orbecăind după 
vreo urmă și plângând, demn de milă. 

Suspinând ca un copil, cufundat în apă până la mijloc, se 
întorsese și-i văzuse pe cei trei uitându-se la el. li era prea rău 
să simtă umilinţa. Fahad porni mai departe fără să spună o 
vorbă, ducând-o pe fetiță. Nara aşteptă câteva clipe, apoi se luă 
după el, lăsându-l pe Lev singur. Noroc că plecase, căci Lev 
pierdu controlul asupra propriului său corp și se ghemui în râu, 
vomitând și fiind totodată lovit de diaree. Când ieși din râu, într- 
un târziu, se împletici după ceilalţi, incapabil să-și ţină spatele 
drept, clătinându-se, sigur cu fiecare pas că avea să se 
prăbușească la pământ, fără să se mai ridice vreodată. 

Când li se permise să se odihnească, deja delira și abia dacă 
era în stare să-și dea seama de împrejurimi, fără cea mai vagă 
idee unde se află sau încotro se îndreaptă. Primiseră adăpost 
într-un sat, dar el nu dormise, vomitând la intervale regulate 


VP - 307 


până când nu-i mai rămăsese nimic în stomac, scuipând fiere și 
salivă acidă, înainte de a reveni în poziţia fetală pe salteaua de 
iută. In zori, Fahad îi zorise să ia un mic dejun cu lipie și ceai. 
Lev refuzase mâncarea, luând doar câteva înghiţituri de ceai, 
incapabil să reţină altceva în organism. 

A doua zi de mers pe jos fusese și mai rea decât prima. Nu 
doar că îi era greață, era slăbit și extenuat. Fahad nu voia să se 
oprească, nici să încetinească, ordonându-le fără încetare să se 
miște mai repede. Raidurile aeriene începură un nou atac, dar 
bombardierele sovietice erau mereu la un munte în urma lor. 
Lev mersese înainte fără niciun gând în minte în afară de 
imaginea opiului plutind la suprafaţa râului. Ajuns la un urcuș 
abrupt, pe o cărare de munte, fu gata să se prăbușească. Nu 
simţi niciun fel de bucurie când Fahad îi anunţă că au ajuns. |și 
lăsă pur și simplu picioarele moi, căzând la pământ în gura 
peșterii. 

e 

Cuprins de febră, ghemuit pe podeaua rece de piatră, Lev 
realiză cu greu că avea o mână pe umăr. Se rostogoli și văzu că 
primise o cană de oțel cu ceai negru dulce și, când o apucă, 
simțind căldura în palme, o văzu și pe femeia care i-o adusese. 
Se ridică, vărsând ceai pe degete, ignorând durerea, uluit în 
timp ce Raisa îi șterse fruntea cu o cârpă rece. Voia să o atingă, 
dar se temea că e numai o plăsmuire a imaginației și că orice 
contact direct avea să o facă să pâlpâie și să dispară. Ameţit de 
bucurie, Îi urmări buzele în timp ce ea începu să vorbească, 
fiecare cuvânt fiind un miracol. Ea îi spuse: 

— Incearcă să bei ceaiul cât e fierbinte. 

Lev se supuse, sorbind din ceaiul negru și dulce, fără a-și lua 
o clipă ochii de pe chipul ei. 

— Visam la prima oară când ne-am întâlnit. Îti mai aduci 
aminte? 

— Când ne-am întâlnit? 

— Am coborât din metrou în altă stație numai ca să te întreb 
cum te cheamă. Mi-ai spus că te cheamă Lena. O săptămână 
întreagă am spus tuturor că sunt îndrăgostit de o femeie pe 
nume Lena. Apoi te-am văzut din nou, în tramvai. Nu știu de ce 
eram atât de hotărât, când era evident că vrei să fii lăsată în 
pace. Eram sigur că, dacă aș putea numai să-ți vorbesc, ar fi 
început să-ți placă de mine și, dacă-ți plăcea de mine, poate, 


VP - 308 


într-o zi, aveai să mă iubești. Și dacă se întâmpla așa, dacă o 
persoană ca tine putea să mă iubească, cum aș fi putut să fiu un 
om îngrozitor? Când am aflat că m-ai minţit în privința numelui, 
nu mi-a păsat. Eram atât de entuziasmat că ti-am aflat numele 
adevărat. Le-am spus tuturor că m-am îndrăgostit de o femeie 
frumoasă pe nume Raisa. Au râs de mine, pentru că săptămâna 
dinainte fusese Lena și acum era Raisa. Dar tu ai fost mereu. 

Lev nu îndrăznea să clipească, forțându-și ochii să rămână 
deschiși, de parcă o fluturare a pleoapelor ar fi putut s-o șteargă 
din viața lui. Strângând cana de ceai ca să se abţină să n-o ia de 
mâini, el continuă: 

— Îmi pare rău că n-am reușit să ajung la New York. Am 
încercat. Dacă erai lângă mine, sunt sigur că am fi reușit să 
facem acea călătorie. Adevărul e că n-am făcut niciodată nici doi 
bani fără tine. Faptul că te-am iubit pe tine e singura realizare 
de care am fost vreodată mândru. De când ai murit, am fost un 
tată neatent și, cel mai rău din toate, am devenit din nou agent 
- am ajuns să fac iar munca pe care tu o dispretuiești. 

Când începu să plângă, imaginea Raisei se înceţoșă. Strigă: 

— Așteaptă! 

Își șterse lacrimile doar ca să vadă că femeia din faţa lui nu 
mai era soţia lui, ci Nara Mir. 

Nara tăcu preţ de câteva clipe, apoi îl întrebă: 

— Pe soția ta o chema Raisa? 

Lev închise ochii. Cufundat în beznă, inspiră adânc. 

— Pe soția mea o chema Raisa. 

În toţi acești ani de fumat opiu, nu-i fusese dăruită niciodată o 
imagine atât de clară a soţiei lui, nu trăise niciodată o 
halucinație, nu o văzuse niciodată lângă el, nici nu o simţise 
lângă el, nici măcar pentru o clipă. Acum, fără niciun drog, ea îi 
fusese alături. Era greșit să numești simptomele sevrajului 
retragere - exact opusul era adevărat: opiul fusese o retragere 
din faţa lumii. 

Se ridică încet. Sprijinindu-se cu o mână pe peretele peșterii, 
găsi drumul spre ieșire. Era noapte. Luna strălucea. In faţa lui, 
valea se întindea abruptă și, în depărtare, munţii se înălțau ca 
spinarea unui monstru preistoric adormit. Flăcările din sate 
licăreau ca niște stele în dizgrație, aruncate de pe cer, în vreme 
ce cele din înaltul zărilor sclipeau strălucitoare, mai multe decât 
văzuse el vreodată. leșit din amorțire, Lev simţi o bucurie 


VP - 309 


copilărească la vederea acestui peisaj. Nu terminase cu lumea 
aceasta încă. Nu numai că simţea asta, dar o și credea. 


VP - 310 


A DOUA ZI 


Nara stătea la intrarea în peșteră, uitându-se la răsăritul 
soarelui. Lumina tăiată de vârfurile crestate ale munţilor în raze 
inegale anunţa o zi perfectă. Vederea soarelui nu-i produse nicio 
plăcere, nici nu-i oferi vreun sentiment de speranță. In timp ce 
fugise, urmărită de bombele aviaţiei sovietice, nu avusese 
timpul sau energia să se gândească la faptele ei. Ajunsă în 
siguranţă, adăpostită în peșteră, nu se putea gândi decât la 
decizia ei de a-l striga pe căpitanul Vașcenko. Sunetul cuvintelor 
ei îi răsuna în minte: o voce îngrozitoare, plină de mândrie și 
autosatisfacție, de credință închipuită că face un serviciu 
valoros Statului. 


Trebuie să vedeti ceva. 


Îi făcuse semn spre o fetiţă rănită, cunoscându-i exact 
intenţiile. El avea s-o împuște așa cum îl împușcase pe băiat. Nu 
putea susține că n-a știut. Fusese gata să asiste la execuţia unei 
fetițe de șapte ani. 

Identitatea ei se schimbase și nu mai exista cale de 
întoarcere. Chiar și atunci când familia ei îi pusese la cale 
moartea, când văzuse ura din ochii tatălui ei, nu se îndoise 
niciodată de propriul ei caracter. Era o persoană bună. Fusese 
nedreptăţită și neînțeleasă. Avea intenţii nobile. Nu era ca 
bărbaţii care o atacaseră; nu era ca tatăl ei, care-i plănuise 
moartea, nici ca mama ei, care stătuse tăcută alături de el. Nu 
era caracterizată de ură și furie. Era condusă de speranţă, de 
idealism și nu se temea să-și susţină ideile. Da, din această 
cauză era singură și neiubită. Mai bine să rămână izolată decât 
să-și compromită principiile, căutând să obţină acceptarea celor 
care nu o respectau. Dragostea care depinde de aparenţe nu 
are nicio valoare. De când se știa ea, făcuse numai ceea ce se 
cuvenea să facă, indiferent cât de mult își complicase astfel 
viaţa. Dar asta nu mai era valabil acum. 

Concluzia era inevitabilă. După ce pierduse o familie, nu era 
gata să o piardă și pe a doua - statul. Era o lașă. Se punea 
întrebarea dacă valorile ei nu fuseseră nimic altceva decât 


VP - 311 


ambiţii personale reconfigurate sub forma ideologiei. După cum 
nu fusese în stare să reziste deciziei căpitanului, nu fusese în 
stare nici să susțină rezistența lui Lev, rămânând deoparte, 
incapabilă să-și susțină poziţia. Era o trădătoare în ochii statului 
comunist și o trădătoare în ochii poporului afgan. În faţa lui Lev, 
era slabă din punct de vedere moral. Muncise atât de mult 
pentru propria ei educaţie ca să ajungă să fabrice justificări 
pentru uciderea unei fetițe? De aceea citise atâtea cărți? Se 
simțea profund rușinată. Sentimentul era aproape de durere, de 
parcă i-ar fi murit chiar identitatea. Ideea că micuța Zabi avea 
să se trezească și să-i ceară micul dejun, neștiind că Nara îl 
strigase pe căpitan să o execute, îi tăie răsuflarea. Stătea 
așezată, respirând întretăiat. 

Nara se ridică, ieși din peșteră și porni pe cărare. Nu erau 
păziţi, de vreme ce orice încercare de evadare era inutilă, nici 
cu un avans de câteva ore n-ar fi avut unde să se ducă. Li s-ar fi 
dat de urmă și ar fi fost uciși. După numai câţiva pași, cărarea 
se îngusta, ducând la un perete vertical al unei prăpăstii de vreo 
treizeci și ceva de metri. Ajunsă acolo, Nara privi în jos. Fără a-și 
plânge de milă, acceptă că era singura soluţie care-i mai 
rămăsese. Nu mai știa cum să trăiască. Nu-și mai știa rostul pe 
lume. Nu se putea întoarce nici la regimul comunist, nici la 
fetiță. Inchise ochii, gata să pășească în gol și să-și găsească 
moartea. 

— Ce faci? 

Nara se întoarse, speriată. Zabi stătea în apropiere. Nara îi 
răspunse cu o voce nesigură: 

— Credeam că dormi. 

Zabi ridică braţele, arătându-i arsurile. 

— Mă doare pielea. 

Alifia folosită pentru tratarea arsurilor se ștersese. Se vedeau 
crusta fragilă și pielea distrusă. Erau și câteva zone roșii. Nara îi 
făcu semn să se întoarcă, gonind-o de acolo. 

— Du-te la peșteră. Te rog, intoarce-te! 

— Dar nu pot să dorm. 

— Du-te la peșteră! 

Auzind-o pe Nara ridicând vocea, Zabi se întoarse încet. 

Rămasă singură din nou, Nara se uită în jos, la prăpastie. 
Acum nu se mai gândea la moarte, nu se putea gândi decât să 
facă o nouă alifie. Fără ea, Zabi și-ar fi scărpinat cojile și rănile 


VP - 312 


s-ar fi infectat. Nara se pricepea puţin la proprietăţile naturale 
ale vegetației montane, pe care i le explicase bunicul ei când 
era mică. Îi plăcuseră mult acele lecţii. El cunoștea fiecare 
plantă care creștea în munţii Afganistanului; în anii lui de 
traficant fusese silit de câteva ori să supravieţuiască doar cu 
vegetaţie. În locul gândurilor de sinucidere, își aminti că boabele 
de ienupăr puteau fi folosite pentru producerea unui unguent 
calmant, mai ales dacă erau amestecate cu ulei natural, presat 
din alune sau seminţe. 

Se întoarse cu spatele la prăpastie și alergă să prindă din 
urmă silueta micuță a lui Zabi. Nara o strigă: 

— Așteaptă-mă! 

Zabi se opri. Nara se aplecă și îi examină pielea. 

— E foarte important să nu te scarpini. 

Zabi scânci. 

— Dar mă mănâncă. 

Auzind durerea din glasul fetiţei, Nara începu să plângă, 
incapabilă să se oprească. 

— O să-ți fac o alifie nouă. Și atunci n-o să te mai mănânce, îti 
promit. 

Derutată de lacrimile Narei, Zabi se opri din plâns. 

— De ce plângi? 

Nara nu-i putu răspunde. Zabi o întrebă: 

— Te doare și pe tine pielea? 

Nara își șterse lacrimile. 


VP - 313 


ÎN ACEEAȘI ZI 


După primul somn în trei zile, Lev se ridică nesigur, cu dureri 
de mușchi. Crampele erau încă dureroase. Îi tremurau mâinile 
din cauza deshidratării, a lipsei de alimentaţie și a extenuării. 
Avea buzele crăpate, cu pielea plesnită. Avea negru sub unghii 
și părul în dezordine. Începu să se curețe, chiar dacă nu avea 
oglindă. Folosi o așchie dintr-un băț de chibrit să-și curețe 
pământul de sub unghii, una câte una, pe chibrit adunându-se o 
linie groasă de murdărie, pe care o șterse de pământ. Încercă să 
se spele pe faţă cu o cană de apă rece, smulgându-și de pe buze 
pielea uscată și aranjându-și părul. 

Vocea interioară care-i cerea opiu era mai degrabă o sâcâială 
decât o poruncă asurzitoare, se mai liniștise - era mai mult o 
șoaptă îndepărtată acum. Se simţea suficient de puternic încât 
să o ignore. Reveni o altă voce, a lui de data aceasta, care îi 
cerea să se concentreze pe chestiunea imediată, evadarea, nu 
în izolarea indusă de opiu, ci evadarea din situaţia în care se 
aflau. Mai întâi, era necesar să evalueze situaţia respectivă: nu 
era sigur câţi soldaţi se află în această bază. Nu era sigur nici 
măcar unde se află. 

Când gândurile lui începură să se concentreze asupra 
evadării, apăru o întrebare: în ce direcţie și în ce scop? Viaţa lui 
fusese lipsită de orice direcție atâţia ani că îi era greu până și 
să-și amintească de perioada în care era condus de propriile-i 
visuri și dorinţe. Nu mai putea pluti la întâmplare, zile și 
săptămâni la rând, în negura fumului de opiu. Trebuia să ia niște 
decizii. Avea o familie nouă de care trebuia să aibă grijă. îi 
reveniră în minte planurile dezertorului sovietic, dorinţa lui de a 
trece graniţa spre Pakistan și de a solicita azil politic 
americanilor, cerându-le protecţie în schimbul informaţiilor pe 
care le deţinea cu privire la ocuparea Afganistanului. Ar putea 
servi două scopuri: supraviețuirea, dar și șansa de a ajunge la 
New York. Dar, în vreme ce această variantă le-ar fi protejat pe 
Nara și Zabi, dezertarea lui la inamic ar fi însemnat un risc 
foarte serios pentru fiicele sale rămase la Moscova. Mintea îi era 
mai înceată din cauza opiului și nu era obișnuită cu asemenea 
dileme. Simţind imensitatea călătoriei care îi aștepta, pe Lev îl 


VP - 314 


apucă foamea, o senzaţie pe care ieri ar fi jurat că nu avea s-o 
mai trăiască niciodată. 

Nara și Zabi stăteau așezate la intrarea în peșteră. Se duse 
lângă ele, înregistrând discret împrejurimile și numărul 
soldaților. 

Fetele mâncau sh/lombeh, lapte bătut cu lipie condimentată. 
Cu toate că se simţea mai bine, alese să nu bea laptele, rupând, 
în schimb, bucăţi din lipia caldă. Mâncă încet, mestecând cu 
grijă. Aluatul era dens și asezonat din belșug cu seminţe de 
nucșoară zdrobite. Rupse o nouă bucată, iar uleiul îi îngălbeni 
vârful degetelor. Uitându-se la el cum mănâncă, fetiţa îl întrebă: 

— Ți-e mai bine acum? 

Lev termină de mestecat, apoi îi răspunse: 

— Mult mai bine. 

— Ce era cu tine? 

— Mi-era rău. 

Nara îi spuse lui Zabi: 

— Lasă-l să mănânce. 

Dar Zabi continuă cu întrebările. 

— De ce ți-era rău? 

— Uneori, o persoană se poate îmbolnăvi din cauza renunțării. 
Nu suferă de nicio boală. Nu are un scop în viață, o direcție, 
disperarea poate îmbolnăvi un om. 

Zabi se concentră asupra spuselor lui ca și cum ar fi fost 
rostite de un bătrân înțelept. Observă: 

— Vorbești limba mea foarte bine pentru un invadator. 

Zabi era directă, vorbind fără ocolișuri, și netemătoare pentru 
o fetiță orfană, atât de departe de casă, o casă pe care o văzuse 
distrusă. Lev îi răspunse: 

— Când am venit eu în tara asta, eram musafir. Nu era 
armata sovietică aici. Nu erau garnizoane militare. Și m-am 
apucat să-ți învăţ limba. Dar ai dreptate. Acum, că tara mea v-a 
invadat, nu mai sunt musafir. 

— Len-In e zeul tău? 

Lev zâmbi la felul în care pronunţțase ea numele. Clătină încet 
din cap. 

— Nu, Lenin nu e zeul meu. De unde știi tu numele ăsta? 

Zabi luă o altă lingură de lapte bătut. 

— Mi-a spus un prieten. Se pregătea să compună un poem. 
Acum e mort. A murit în timpul atacului. Și familia mea a murit. 


VP - 315 


— Știu. 

Zabi nu mai spuse nimic altceva despre familia ei sau despre 
atacul care-i ucisese. Își mâncă laptele bătut fără a arăta vreun 
semn de durere. Dovedea un nivel ridicat de introspectție, 
neobișnuit la un copil atât de mic, poate ca o formă de 
regresiune din faţa ororilor pe care le trăise. Avea nevoie de 
ajutor. Era în șoc. În momentul acela, se comporta de parcă 
totul ar fi fost normal. Nesigur ce să-i spună, observă arsurile de 
pe mâinile, brațele și capul lui Zabi - fuseseră unse recent cu o 
alifie. O întrebă: 

— Îmi dai voie? 

Îi ridică braţul și mirosi alifia. 

— Ce-i asta? 

Zabi îi spuse: 

— Face arsurile să nu mă mai mănânce. Ca să nu mă mai 
scarpin și să se vindece, așa mi-a spus Nara. 

— De unde ați luat alifia? V-au dat-o soldatii? 

Nara răspunse: 

— Am făcut-o noi, cât ai dormit. Din ulei de migdale, boabe de 
ienupăr fierte și niște flori pe care le-am găsit pe afară. Soldatii 
ne-au dat uleiul. Restul ingredientelor le-am găsit noi. Zabi a 
insistat să punem și florile. 

Zabi adăugă: 

— Nu ştim ce fel de flori erau. Nu le-am mai văzut niciodată. 
Nu am mai ajuns niciodată atât de sus. E primul munte pe care 
mă catăr. 

Nara mângâie părul lui Zabi. 

— Am încercat să-i explic că, dacă un lucru e frumos, asta nu-l 
face neapărat inofensiv. 

Zabi răspunse: 

— Înainte să-l pun în medicament, a mâncat o floare, să vadă 
dacă nu face rău. Am văzut cum a pus-o pe limbă și a înghiţit-o. 
Avea petale albastre. 

Zabi se opri și se uită la degetele ei. 

— Stiati că roșul e amar? 

Fără niciun preambul, aparent fără motiv, izbucni în plâns, 
incapabilă să se oprească. Nara o luă în brațe, cu grijă, să nu-i 
atingă arsurile. Orice ar fi pus Lev la cale, trebuia s-o facă alături 
de ele. Aveau să vină cu el. Nici nu-i trecea prin gând să le lase 
în urmă. 


VP - 316 


VP - 317 


ÎN ACEEASI ZI 


După micul dejun, Lev căută un moment să vorbească între 
patru ochi cu Nara. Ocazia apăru când Zabi se duse să aplice din 
nou alifia. 

— Hai să ne plimbăm. 

leșiră din peșteră și porniră pe cărare, în josul muntelui, 
ajungând la prăpastie. In ciuda insistențelor lui Lev, Nara părea 
cu gândul în altă parte. li atinse braţul, încercând s-o facă să se 
concentreze, fără a ști exact cât timp au la dispoziţie. 

— Nara? 

Ea se uită în sus și spuse: 

— Ti se pare ipocrit că am grijă de Zabi ca și cum nimic nu s- 
ar fi întâmplat. Am încercat să-i aduc moartea și acum îi tratez 
rănile? Spune-mi, cum ar trebui să mă port? 

— Nara, ai făcut o greșeală îngrozitoare. Am fost și eu în 
aceeași poziție. Am făcut greșeli asemănătoare convins că 
servesc unui interes mai înalt. Totuși, oamenii cărora le-am 
greșit eu nu au supraviețuit. Tu ai o șansă. Poate că fata chiar e 
un miracol - a supraviețuit. 

— O să știu toată viata ce-am făcut, chiar dacă ea nu ştie. 

— Asta-i adevărat. Trebuie să găsești o cale să trăiești cu 
asta. Poate că o să fie dificil, dar are nevoie de cineva să aibă 
grijă de ea. E singură pe lume. Poti s-o iubesti, dacă o să te lase. 

Niciun gardian nu venise după ei, iar pe Lev îl mulțumi 
relaxarea lor. In timp ce Nara încă se gândea ce să facă, el 
schimbă subiectul, aducând vorba de evadare. 

— Ce-au de gând să ne facă soldații? Au spus ceva? 

Nara clătină din cap. 

— N-au spus prea multe. S-au purtat destul de frumos cu noi. 
Ne-au dat de mâncare. Ne-au dat uleiul de migdale pe care l-am 
folosit pentru alifie. 

— Și Fahad Mohammad? 

— E aici. Nu ne-au permis să intrăm în adâncul peșterii. Când 
am ajuns, ne-a dat o pătură și ne-a spus să nu aprindem focul. 
Le e frică să nu-l vadă cineva. 

— Și Zabi? Cum se simte? 

— E supărată... 


VP - 318 


Lev o întrerupse. 

— Vreau să spun, e în stare să fugă cu noi? 

Se uită în jos pe cărare, studiind poziţia și altitudinea la care 
se aflau. Un om conducea un căluţ de munte, urcând spre ei, 
căluţul oftând de efort, încărcat cu provizii. Pe Nara o șocă 
întrebarea lui. 

— Unde să fugim? 

— Nu putem rămâne aici. 

— Să evadăm? 

— Da. 

— Și cât de departe crezi că ajungem? Ei cunosc bine 
drumurile astea. Cunosc fiecare sat de aici până-n Pakistan. N- 
am avea nicio şansă. De ce crezi că nu s-au deranjat să ne 
păzească? Sau să ne lege? 

— Am mai făcut călătorii dificile. Dar n-am de gând să plec 
fără voi. 

— Nu știu ce-ai făcut în trecut. Aici e tara mea. Trebuie să mă 
asculti. Nu mă tem de moarte. Dar ce propui tu e imposibil. 

Înainte ca Lev să-și poată susține cauza, din peșteră ieși un 
grup de mujahedini. Silueta înaltă a lui Fahad Mohammad se 
vedea între ei. Nu părea să-i pese că au ieșit din peșteră. 

— S-a convocat un jirga. 

Jirga era un consiliu, un organism de decizie alcătuit din 
bătrâni. Lev întrebă: 

— Si vrei să apar în fata lui? 

— Toti trei o să apăreți în fața lui. Urmaţi-mă. 

Intrând pentru prima oară în străfundurile peșterii, pe Lev îl 
impresionă cât era de lungă. Pe măsură ce înaintau, erau trepte 
din bârne, o coborâre de cel puţin zece metri până la un pasaj 
inegal - un coridor îngust, construit de mâna omului, obținut 
prin dinamitare și sprijinit pe un eșafodaj. In câteva cămări de 
dimensiuni inegale aflate în lateral erau stocuri mari de alimente 
și muniţie. La capătul pasajului erau alte trepte, care duceau în 
jos, spre o sală naturală, un dom gigantic, ca o bulă masivă de 
aer care fusese prinsă în stâncă la formarea munţilor. Aveau 
apă curentă, de la un izvor de munte. Aerul era rece și umed. 
Trebuia să existe o sursă naturală de ventilaţie, pentru că erau 
la o adâncime prea mare în interiorul muntelui ca aerul să poată 
circula de la intrare. Baza era o fuziune ingenioasă de mediu 
natural și construcție făcută de mâna omului, permițând 


VP - 319 


folosirea acestei camere centrale din adâncul muntelui, cu o mie 
de metri de stânci și zăpadă deasupra, ca să-i protejeze. 

Lev numără șase bărbaţi. Ca și bătrânii din sat, nu purtau 
uniformă și aveau lângă ei arme desperecheate, unii cu pistoale 
atât de vechi încât cu greu le puteai considera altceva decât 
simboluri ale războiului, alţii - cu puști, toţi ghemuiţi într-o 
ipostază tipică, cu picioarele încrucișate sub ei, cu trupurile 
ascunse sub pattu groase, pături care îi înveleau cum o păstaie 
învelește semințele. Lumina din peșteră era electrică, ca să nu 
strice aerul cu torţe aprinse. De-a lungul podelelor trecea un 
sistem de fire care conecta baterii - era o existență întunecată, 
de liliac, iar lui Lev îi trebuiră câteva momente să se 
obișnuiască, până să reușească să le distingă feţele. Fu 
prezentat cel dintâi, în timp ce Nara și Zabi erau ţinute la 
intrarea în încăperea în formă de dom. 

Bărbatul din mijlocul consiliului, probabil conducătorul, se 
ridică în picioare. 

— Khareji au petrecut trei zile bombardând valea și 
împușcând pe oricine a trecut pe cărări. Au trimis multe sute de 
soldați să te caute. Ești valoros pentru ei. Explică. 

Khareji era denumirea dată străinilor, rostită cu dispreţ. Lev 
nu știa sigur de ce au trimis sovieticii atâtea trupe în vale, dar, 
având în vedere circumstanțele, i se păru logic să-și accentueze 
propria importanţă. Răspunse: 

— Eu nu sunt soldat. Nu am tras nici măcar un foc de armă în 
tara asta. Sunt consilier. Trăiesc de mulţi ani în Afganistan, de 
mai mulți decât oricare alt consilier. Știu mai multe decât oricine 
despre interesele Uniunii Sovietice în această țară. Am scris 
rapoarte pentru Kremlin... 

Un bărbat îl opri. 

— Și ce ai scris în rapoartele alea? 

— Am oferit sfaturi în diferite privințe, inclusiv recomandarea 
să nu invadeze țara. _ 

— Ti-au ignorat sfatul. Inseamnă că nu ești așa important. 

— Unele rapoarte au fost ascultate. Multe dintre ele au fost 
ignorate. 

Urmă o discuţie rapidă între membrii consiliului. Într-un târziu, 
conducătorul i se adresă din nou. 

— Exact cum ne-am gândit și noi. Ești un ostatic valoros. 
Fahad Mohammad a avut dreptate să te lase în viață. 


VP - 320 


Îi făcu semn lui Lev să se dea la o parte și arătă spre Zabi. 

— Am hotărât. Vom pretinde că singurul supraviețuitor al 
atacului asupra satului Sokh Hot este un băiat. Miracolul 
supraviețuirii tale ne ajută. Am fost informați că povestea a 
devenit o puternică sursă de inspirație. O să te trimitem de aici. 
O să ti se găsească o nouă familie. O să fii protejată de sovietici. 

Arătă spre Nara. 

— Și am ajuns și la femeie. E o trădătoare. E mai rea decât un 
khareji. E afgană, dar e sclava forțelor de ocupație, o ucigașă. O 
să fie executată. Sentința o să fie adusă la îndeplinire fără 
întârziere. 


VP - 321 


ÎN ACEEASI ZI 


Nu mai era nimic de comentat. Sentința fusese dată și, până 
să apuce Lev să protesteze, membrii consiliului se ridicară în 
picioare. Soldaţii o târâră pe Nara afară. Lev încercă să se ia 
după ei, dar un tânăr cu fața acoperită aproape complet se 
așeză în calea lui, blocându-i trecerea. Nara și Zabi fură scoase 
din peșteră. Disperat, Lev se uită după membrii consiliului, care 
urcau treptele. Strigă după ei: 

— Asteptati! 

ÎI ignorară, ieşind din încăpere unul după altul. Lev strigă din 
nou: 

— Se poate dovedi valoroasă pentru voi! 

Ultimul dintre membrii consiliului se opri. 

— E valoroasă pentru noi. E valoroasă moartă, ca simbol a 
ceea ce vor păți afganii care-și trădează tara. 

Membrul consiliului îi făcu semn unui soldat. 

— Adu-l și pe el. Poate să se uite. 

Soldatul așteptă să iasă toată lumea din cameră până să-i 
permită lui Lev să urce treptele. Prins la coada grupului, încercă 
să se grăbească, dar cei din faţa lui nu se lăsau zoriți. 

Ajuns ultimul la intrarea în peșteră, Lev observă ultimele 
pregătiri. Nara fusese legată de mâini și de picioare. Avea o 
funie în jurul încheieturilor, agăţată la capăt de spatele poneiului 
amărât pe care îl văzuse mai devreme. Căluțul nu căra provizii, 
cum crezuse el, fusese adus ca mijloc de execuţie. Stătea la 
intrarea în peșteră, tulburat de agitația din jurul lui, izbind cu 
copita în cărarea prăfuită și fornăind. Nara avea să fie târâtă 
până murea. 

Zabi era în primul rând, fie din întâmplare, fie planificat. 
Aveau s-o silească și pe ea să privească acest spectacol, 
împreună cu cei aproximativ cincizeci de soldaţi. Lev avansă. O 
armă fu îndreptată spre el, obligându-l să dea înapoi. Strigă în 
direcția membrilor consiliului: 

— Am o propunere. 

Conducătorul clătină din cap. 

— Ti se pare o cruzime? Comuniștii cum se poartă cu 
dușmanii lor? Îi torturează. Íi împușcă. Au murit mii de afgani. 


VP - 322 


Soldații voștri ucid familii nevinovate în speranța că vor omori 
un luptător. N-ai ce să spui în apărarea ei. E o trădătoare. N- 
avem ce înțelegere să facem. N-ai nicio propunere care să ne 
intereseze. 

Unul dintre bătrâni plesni căluţul, care o luă la goană. Nara fu 
trasă de picioare, trântită la pământ, cu faţa direct pe podeaua 
peșterii, incapabilă să ţipe, având căluș în gură. Lev strigă din 
rărunchi: 

— Câte arme vreti ca să-i răscumpăr viața? 

Căluțul alerga mai repede acum, biciuit de ceilalţi. Nara fu 
târâtă afară din peșteră, trasă pe podeaua cu pietricele aspre, și 
nasul i se umplu de pământ. Nimeni nu-l auzi pe Lev sau nu-i 
dădu vreo atenţie. Acesta strigă din nou: 

— Câte arme vreti ca să-i răscumpăr viata? 

Conducătorul consiliului râse spre Lev. 

— Dacă ne aduci zece mii de mitraliere și o mie de obuziere, 
poți s-o iei. 

Bătrânii izbucniră în râs. Lev răspunse: 

— Ne-am înțeles! Dacă oprești chestia asta! 

Bătrânii se opriră din râs, uitându-se la Lev, încercând să-și 
dea seama dacă vorbea serios. Lev adăugă: 

— Zece mii de arme, poate chiar mai multe. 

Comandantul ridică un braţ. 

— Vreau să aud ce are de spus. 

La ordinul consiliului, căluțul fu oprit. Nara fusese târâtă cel 
puţin douăzeci de metri. Nu se mai mișca. Zabi strânsese pumnii 
și își acoperise ochii cu ei. Conducătorul se îndreptă spre Lev. 
Mirosea a tutun. De aproape, Lev își dădu seama că era mult 
mai tânăr decât părea, cu pielea crăpată, cu barba sură, dar era 
mai tânăr decât Lev. 

— Nu faci decât să-i amâni moartea cu câteva secunde dacă 
ce-ai de spus nu ne interesează. 

Era ultima șansă pe care o avea Lev. 

— Ai spus că Uniunea Sovietică mă vrea mort. E adevărat. 
Recunoști că sunt un ostatic de valoare. De acord. Dar întrebați- 
vă care ar fi cel mai grav lucru care s-ar putea întâmpla, în ochii 
lor. 

Conducătorul consiliului ridică din umeri. 

— Cel mai grav lucru s-a întâmplat deja. Te-am capturat în 
viață. O să ne spui tot ce știi. 


VP - 323 


— Pot să vă spun specificațiile tehnice ale mitralierelor de pe 
elicopterele Hind. Pot să vă indic pe hartă mișcările de trupe. 
Pot să vă dau în câteva ore toate informațiile. Dar asta n-o să vă 
aducă arme sau obuze, nici muniția de care aveti nevoie. Totuși, 
gândiți-vă la asta. Cum ar fi dacă cel mai important consilier 
sovietic ar dezerta la inamic, dacă m-ati trece peste granita cu 
Pakistanul 

Bărbatul clătină din cap. 

— E un șiretlic. 

— Nu, e o propunere reală. Imaginaţi-vă ce-ar însemna să-i 
conving pe americani să vă susțină cauza. 

— Și cum ai să faci asta? 

— Spunându-le adevărul despre acest război. Explicându-le ce 
riscă Uniunea Sovietică, principalul lor adversar. 

— Ce riscă? 

— Au șansa, aici, în Afganistan, să distrugă mașina de război 
sovietică fără a provoca un război nuclear. Autoritățile militare 
sovietice știu că ăsta-i adevărul. Nimic nu-i sperie mai tare. Se 
bazează pe indiferența americanilor fată de ceea ce se întâmplă 
într-o țară aflată atât de departe de ei. Speră că experiența din 
Vietnam îi va face prea precauți ca să-și dea seama de 
potențialul acestui conflict. Am să-i fac pe americani să 
înțeleagă că e o ocazie pe care nu-și permit să o scape. 

Lev era un erou de război care-și riscase viaţa de nenumărate 
ori ca să apere Uniunea Sovietică împotriva înaintării trupelor 
fasciste. Acum trăda această patrie, punând în pericol trupele 
sovietice, dar el nu se luptase ca ţara lui să ajungă să 
bombardeze sate și să dea foc la ogoare. 

Membrii consiliului se adunară să discute propunerea, 
murmurul conversației lor răsunând în toată peștera. Ceilalți 
soldaţi, cei tineri, rămaseră tăcuţi, neutri, așa cum fuseseră și 
pe toată durata procesului, fără a-și exprima măcar o opinie. 
Lev nu putea să se uite la Nara. Era prăbușită cu fața în jos, cu 
hainele sfâșiate. Avea tăieturi pe picioare. Lev nu-și dădea 
seama dacă e conștientă. Într-un târziu, membrii consiliului își 
îndreptară din nou atenţia asupra lui Lev, încercând să-și explice 
această dezertare din punct de vedere ideologic. 

— Ni se pare greu de înțeles. De ce ai vrea să abati rușinea 
asupra ta? Ai fi un trădător. 

— Motivele mele nu vă privesc pe voi. 


VP - 324 


— Trebuie să credem că ești sincer. 

— Întrebaţi-l pe Fahad Mohammad. M-a văzut atacându-l cu 
un cuțit pe ofiterul meu superior. L-am rănit. Deja sunt un 
trădător. 

— Putea fi un vicleșug. 

— În ce scop? Întrebați-l pe omul care a văzut ce s-a 
întâmplat dacă el crede că fapta mea a fost un truc. 

Membrii consiliului se întoarseră spre Fahad Mohammad. 

— Tu ce crezi? 

— Dacă e un truc, eu, unul, nu-l înțeleg. 

Un răspuns precaut, fără a fi un gir. Lev trebuia să depună 
eforturi mai mari ca să-și convingă auditoriul. 

— Am să fac ceea ce v-am promis. Am să dezertez la inamic. 
Spuneti-mi ce părere aveti despre propunerea mea. 

— Ne interesează. 

Lev își susținu cauza mai departe. 

— Aveţi nevoie de sprijinul americanilor. Aveţi nevoie de 
armele lor, de mitraliere, nu de puști antice cu care nu se poate 
trage drept. Nu de pistoalele ruginite pe care le purtați la 
cingătoare. Aveţi nevoie de rachete. Aveţi nevoie de o 
modalitate să distrugeti elicopterele și avioanele. 

Bătrânul dădu din cap, cântărind ideea. 

— Și cum ai să obtii tu asta? Americanii nu vor avea încredere 
în tine. 

— Duceţi-ne peste graniță, în Pakistan. Știu că primiți ajutor 
din partea poliției secrete pakistaneze. Sunt sigur că ei au 
contacte cu CIA. 

— Probabil că au. 

— Asta înseamnă că aveți posibilitatea să-i contactaţi pe cei 
din CIA. Puteţi să-i folosiți pe pakistanezi să aranjeze o întâlnire. 

— Și apoi? Cum am putea să ne încredem în vorbele unui 
trădător? 

— Nu trebuie să vă încredeți în mine. CIA n-o să mă protejeze 
dacă nu mă dovedesc valoros. O să le spun totul sau o să scape 
de mine. 

Bătrânul întrebă: 

— Și ce vrei în schimb? 

— Nara Mir și fetita merg cu mine. 

Propunerea lui stârni indignare. Până să apuce să comenteze, 
Lev continuă: 


VP - 325 


— Ideea mea vă jignește concepția despre bine și rău. Si 
totuși, sunt convins că veti lua o decizie pragmatică. Multi dintre 
voi urâţi drogurile, dar le traficați pentru arme. Detestaţi ideea 
că aveți nevoie de sprijinul american ca să vă înfrângeți 
dușmanii, dar sunteti conștienți că războiul ar fi mult mai greu 
de câștigat fără ajutorul lor. Dezertarea mea nu va fi doar o 
lovitură psihologică pentru Uniunea Sovietică, o lovitură de 
propagandă pentru voi, dar am să le spun americanilor ceea ce 
trebuie să audă. E singura lor ocazie să se lupte fără a trimite 
măcar un soldat pe front. Pot să creeze mari probleme Uniunii 
Sovietice păstrându-și aparenta neutralitate. V-ar crede pe voi 
dacă le-ati spune același lucru? Voi vreţi bani și arme. M-ar 
crede pe mine? Eu nu vreau nimic. 

— Toată lumea vrea câte ceva. Tu o vrei pe ea. Străinii vin 
aici și ne iau femeile, așa funcționează, nu-i așa? O vrei de 
soție? 

— Soția mea e moartă. 

— Și vrei una nouă? O vrei pe ea? 

— E prietena mea. 

— Prietenă? 

Membrii consiliului izbucniră în râs. 

— Cu toții avem nevoie de prieteni. 

Comandantul se opri din râs, începând să se gândească 
intens. 

— Supunem la vot. 


VP - 326 


LANŢUL MUNTOS HINDU KUSH 


GRANIȚA AFGANISTANULUI CU PAKISTANUL 
TRECĂTOAREA KHYBER 

1000 DE METRI DEASUPRA NIVELULUI MĂRII 

LA 180 DE KILOMETRI SUD-EST DE KABUL 

LA 30 DE KILOMETRI NORD-VEST DE PESHAWAR 
A DOUA ZI 


Granița trebuia traversată în timpul nopţii. Fahad Mohammad 
se oferise voluntar să-i conducă în Pakistan, convins că el era 
cel care trebuia să o facă. Implicarea lui îl surprinse pe Lev. Se 
arătase foarte ostil faţă de ei - nu făcea un secret din ura pe 
care le-o purta și păruse destul de satisfăcut să o vadă pe Nara 
murind. Pierduse trei fraţi în trei zile din cauza operaţiunilor 
sovietice. Cu toate că nu era la curent cu implicarea directă pe 
care o avuseseră Lev și Nara în moartea fratelui său mai mare, 
Dost Mohammad, la Kabul, erau agenţii unei forțe de ocupaţie 
ucigașe și infidele și îi ura în aceeași măsură în care îi ura pe 
piloţii elicopterelor care-i incendiaseră satul, ucigând femei, 
copii și bătrâni. In ciuda urii sale, se oferise voluntar pentru 
această misiune imediat ce consiliul votase în favoarea 
propunerii lui Lev. Consiliul era divizat: o majoritate minimă 
considera că sprijinul american putea influența viitorul 
războiului, celorlalţi li se părea o insultă să ceară ajutor. Cu 
toate acestea, se supuseseră votului și insistaseră să trimită 
unul dintre cei mai buni soldaţi ai lor, potrivit pentru o misiune 
de o importanţă atât de mare. 

Fahad Mohammad avea să-i ducă în orașul Peshawar, din 
Pakistan, ca să discute propunerea de spionaj cu aliaţii lor cei 
mai importanţi, ISI serviciul pakistanez de informaţii, cu care 
colaborau îndeaproape, primind arme și stabilind strategii. Dacă 
pakistanezii erau de acord cu propunerea - și sprijinul lor era 
crucial aveau să-i contacteze pe agenţii CIA, cu care niciunul 
dintre membrii acestei facțiuni ultranaţionaliste de mujahedini 
nu discutase sau nu încheiase vreodată vreo înţelegere. Crearea 
unei punți de legătură între ei prin trădarea lui Lev putea să 
ducă la o conexiune vitală, iar membrii consiliului își doreau ca 
luptătorii lor să fie printre primii care să beneficieze de sprijinul 


VP - 327 


americanilor, în eventualitatea că acesta avea să sosească 
vreodată, calculând riscurile de a fi oferit unui grup rival, în 
vreme ce ei ar fi rămas cu buza umflată. Nu se concentrau 
numai pe înfrângerea sovieticilor, pe care o considerau 
inevitabilă, se luptau și între ei pentru putere, jucând un joc 
lung, care avea să se întindă multă vreme după căderea 
ocupaţiei. 

Odată ajunși la Peshawar, Lev trebuia să-i convingă să-i 
accepte trădarea. Nu avea să fie ușor. Din câte înțelegea el 
poziția americanilor, implicarea în Afganistan întâmpina o 
puternică rezistenţă pe plan intern, în special după ceea ce se 
întâmplase în Vietnam, o poziţie pe care sovieticii o exploatau, 
conștienți că poporul american nu era dispus să tolereze o altă 
campanie militară costisitoare, la mare distanţă. Președintele 
Carter emisese un ultimatum, anunțând că Statele Unite vor 
boicota Olimpiada de la Moscova dacă trupele sovietice nu se 
retrag, fixând termenul limită în luna februarie. După trecerea 
acestui termen, o declaraţie oficială confirmă că, într-adevăr, 
niciun sportiv american nu va participa la Jocurile Olimpice. 
Până și acest protest simbolic fusese extrem de controversat, iar 
dacă până și o asemenea măsură pasivă era dezaprobată de 
publicul american, era greu să-și imagineze cineva că aveau să 
susţină intervenţia armată. Afganistanul era departe din punct 
de vedere geografic, iar importanţa sa strategică era departe ca 
idee. Era posibil ca agenţii CIA să nu fie foarte interesaţi de 
dezertarea lui sau să considere acceptarea lui Lev drept o 
mișcare mult prea provocatoare în atmosfera tensionată din 
acel moment. Dacă era refuzat de CIA, Fahad avea, cu 
siguranţă, să-i ucidă, o ameninţare tăcută care plutea deasupra 
întregii misiuni. Dar avea să-și facă mai târziu probleme cu asta. 
Incă nu ajunseseră la Peshawar. Ca să iasă din Afganistan, 
trebuia să meargă pe Drumul Mătăsii, una dintre cele mai vechi 
rute comerciale din lume, disputată de mii și mii de ani. Cu 
munți înconjurându-i din toate părţile, imposibil de trecut de 
către oricine, cu excepţia alpiniștilor celor mai experimentați, 
trecătoarea Khyber era un punct de trecere strategic pentru 
armate, tâlhari, negustori și exilați. Cu o fetiță printre ei, 
trecătoarea era singura variantă, nu puteau învinge munţii. Erau 
două drumuri - unul pentru caravanele și căruțele tradiţionale, 
altul, pentru camioane. Amândouă erau în mâinile sovieticilor și 


VP - 328 


trecătoarea era întărită cu patrule și puncte de control. Planul lui 
Fahad era să meargă paralel cu drumul, conducându-i pe 
pantele laterale. In unele locuri, natura nu punea mari 
probleme, dar în altele stâncile erau foarte abrupte. Călătoria lor 
depindea de găsirea unei distanţe echilibrate între forțele 
sovietice și pericolele naturale. Cu cât se îndepărtau mai mult 
de trecătoare, cu atât mai complicat devenea urcușul. Cu cât se 
apropiau mai mult de trecătoare, cu atât sporeau șansele de a fi 
descoperiţi. 

Nu lumina nici luna, nu se zăreau nici stelele, cerul nopţii era 
întunecat de o furtună violentă care-i lovise pe neașteptate, de 
nori furioși care se răsuceau nu mult deasupra capetelor lor, 
deplasându-se în mare viteză. Fulgerele aduceau singurele clipe 
de lumină, ca niște scântei dintr-o pușcă care nu reușea să 
tragă. Vântul era rece și puternic și le venea din faţă. Mergeau 
împotriva vântului, așa că înaintau cu dificultate. Apropiindu-se 
de pozițiile sovietice, se văzură siliți să-și continue drumul la 
adăpostul întunericului. Elicopterele de luptă survolaseră 
cărările de munte toată ziua, trăgând cu mitraliera în oamenii în 
mers. Fahad susţinea că nu mai văzuse atâtea forțe sovietice la 
graniţă nici în primele zile ale invaziei. Lev se întrebă dacă nu 
cumva îi caută pe ei. Căpitanul Vașcenko i-ar fi putut ghici 
intenţiile. Cu atâta presiune militară, era esenţial să reușească 
să treacă graniţa înainte de a se lumina. 

După câteva ceasuri de mers și urcuș, târându-se în mâini și 
pe genunchi, ajunseră la un platou presărat din loc în loc de 
tufișuri subţirele. La dreapta începea adânc panta spre drumul 
controlat de sovietici, și putură vedea luminile soldaților. Din 
fericire, vântul ascundea orice zgomot ar fi făcut. Dar nu puteau 
folosi o torţă de teamă să nu fie reperaţi - chiar și flacăra unui 
chibrit ar fi fost vizibilă. Fahad era în față, părând să simtă 
instinctiv drumul, iar ei depindeau complet de experienţa lui în 
această zonă. Deodată, se opri și se uită la cerul agitat. 

— Furtuna se întețește. 

Lev îl întrebă: 

— Avem timp să ne adăpostim? 

— Nu-i niciun adăpost până în Pakistan. 

— Poate că ar trebui să ne întoarcem? 

Obișnuit cu stoicismul mujahedinilor, Lev se aștepta ca ideea 
să fie respinsă imediat. Și totuși, Fahad se gândi serios la ea. 


VP - 329 


— Am ajuns prea departe. E la fel de greu să ne întoarcem 
cum e să mergem înainte. 

— Atunci, mergem înainte. 

Tocmai când se pregătea să pornească mai departe, Lev simţi 
că-l trage cineva de mânecă. Era Zabi. Nu reușea s-o vadă în 
beznă, dar o auzi spunând: 

— Ascultati. 

El nu auzea decât furtuna. Apoi, în mijlocul vacarmului, auzi 
un sunet mecanic - motoare de avion. Cu toate că era beznă, 
Lev se uită fix spre cer în direcția avionului, sperând că fulgerele 
vor lumina poziția inamicului. Marginile trecătorii Khyber 
reprezentau o țintă evidentă pentru bombardamente: zona era 
plină la orice oră de traficanţi de arme și narcotice sau, în cazul 
lor, de refugiaţi politic. 

— Trebuie să fugim! 

Strigătul lui Lev se risipi în furtună. Nu aveau unde să fugă, nu 
aveau unde să se adăpostească pe platou. Sunetul motoarelor 
crescu în intensitate. Lev se ghemui și o acoperi pe Zabi în timp 
ce avionul le trecu chiar pe deasupra capetelor. 

Zgomotul ajunse la punctul culminant, apoi scăzu în 
intensitate, înghiţit de furtună. Nu erau bombe, nici explozii. 
Probabil că fusese un avion de transport. Ușurat, Lev se ridică, 
uitându-se la cerul întunecat. Fulgerele luminau printre nori și el 
văzu, într-o fracțiune de secundă, sute de particule negre, ca o 
furtună de zăpadă căzând spre ei. Lumina dispăru și Lev rămase 
nemișcat în întuneric, așteptând un nou fulger. Când acesta 
veni, în sfârșit, fulgii de zăpadă erau la numai câţiva metri 
deasupra lor, dovedindu-se nu zăpadă, ci obiecte de mărimea 
unui pumn, răsucindu-se prin aer înspre ei. Fahad strigă: 

— Nu vă mișcați! 

Prima mină-fluture ateriză în apropiere. Lev nu o văzu, dar o 
auzi, o bufnitură surdă, apoi alta, și alta, unele aproape, altele 
mai departe. Nu explodau, rămâneau pe platou, înconjurându-i. 
Fulgerul lumină cerul din nou și Lev văzu o mină plutind prin aer 
deasupra lui, îndreptându-se spre capul lui. Făcu un pas în 
spate, trăgând-o pe Zabi după el, în timp ce mina îi trecu prin 
fața ochilor, aproape atingându-i nasul, și se opri drept pe 
pământul dintre el și Fahad - exact în punctul în care avea el să 
pășească. 


VP - 330 


În numai câteva secunde, întreg platoul devenise de netrecut. 
Nu puteau merge înainte. Nu se puteau întoarce. 


VP - 331 


ÎN ACEEASI ZI 


Erau prinși în capcană. Chiar și pe timp de zi, înaintarea avea 
să fie lentă, fiind obligaţi să-și croiască anevoie drum printre 
minele ale căror carcase erau colorate pentru a se potrivi cu 
nuanțele de roșu și portocaliu ale solului. Nara spuse: 

— Dimineaţa o să fie destulă lumină să le ocolim. 

Lipsa de încredere din vocea ei era îngrijorătoare. Lev 
murmură: 

— Suntem la numai câțiva metri de patrulele sovietice de 
graniță. 

— S-ar putea să avem destul timp. 

— Asta-i primul loc în care or să caute dimineața. 

Fahad strigă, punând punct discuţiei: 

— Trebuie să așteptăm primele raze de lumină. N-avem altă 
șansă. Aveti grijă să nu dati din picioare, să nu adormiti, singurul 
teren sigur e cel de sub picioarele voastre. Trebuie să ne 
mișcăm foarte rapid dimineața, când se luminează. Acum 
odihniți-vă. 

Lev se lăsă pe vine răsucindu-se, atent să nu-și miște 
picioarele. O luă pe Zabi în braţe, ca să-i ţină de cald. Nara făcu 
la fel de partea cealaltă. Mâinile lor se atinseră pe spatele lui 
Zabi. Îi trecu prin cap să-și mute mâna, dar abandonă ideea și o 
luă de mână pe Nara. Așteptară, strânși unul în altul, să se 
lumineze. 

e 

Era greu să estimeze cât timp a trecut. În întuneric, epuizați, 
aproape delirând de frig, timpul devenea greu de măsurat. 
Vântul se înteţi, formând vârtejuri furioase în jurul lor, de parcă 
ar fi încercat să-i forțeze să calce peste mine. Chiar dacă se 
odihneau, îi chinuia frigul. După toate probabilitățile, aveau să 
aibă un avans de câteva minute la răsărit, înainte să apară 
elicopterele de atac, dar era la fel de probabil că avantajul 
acesta mărunt nu avea să fie suficient. Sleiţi de puteri de 
noaptea grea, erau obligaţi să se lupte ca să găsească energia și 
ritmul necesare să se pună la adăpost. 

Ceva umed îl lovi pe Lev în ceafă. Își atinse pielea și simţi 
urmă de gheaţă. Își lăsă capul pe spate, uitându-se la cer. Un alt 


VP - 332 


bulgăraș îi ateriză pe gene, altul îi ținti fruntea. Ritmul ploii se 
înteţi în întuneric: avea să fie ud leoarcă în câteva secunde. In 
timp ce se gândea că n-au cum să nu îngheţe până dimineaţă, 
ploaia se transformă în grindină, biluţele de gheaţă căzând cu 
așa o viteză că îi înțepau pielea. Lev simţi cum mâna Narei se 
strânge în jurul mâinii lui, expresie a disperării. Călătoria lor 
luase sfârșit. 

Deodată, dintr-o parte, la numai câţiva pași de ei, se auzi o 
explozie slabă, ca de grenadă. Lev strigă: 

— Ce-a fost asta? 

Fahad răspunse: 

— O mină. 

O a doua mină explodă, tot în apropiere. Lev simţi mirosul de 
fum și explozia în aer. Urmă o alta, de data aceasta la câteva 
sute de metri distanţă. Le declanșa grindina care cădea pe 
senzorii de presiune. În câteva momente, platoul se umpluse de 
viaţă, cu izbucniri de lumină și fum. Pe măsură ce grindina se 
intensifica, sporea și ritmul exploziilor, acum atât de dese de 
parcă s-ar fi aflat sub foc de obuze. Zabi începu să țipe, 
îngrozită de zgomot. 

Amintindu-și de mina din faţa lui, Lev se desprinse de Zabi și 
Nara, întorcându-se iute, silit încă o dată să-și menţină 
picioarele în același punct. Dacă mina exploda la distanţa aceea, 
avea să-i rănească pe toţi trei. Întinse mâna, încercând să 
ghicească unde e, protejând-o de grindină. Avea mâinile pline 
de gheaţă. În câteva secunde, nu și le mai simţea, amorţindu-i 
de la cot în jos. Nu putea rămâne prea multă vreme în poziţia 
aceea, protejând exact obiectul aruncat ca să-l ucidă. Grindina 
începu să se mai potolească, transformându-se din nou în 
lapoviţă. Ritmul exploziilor scăzu până când, într-un târziu, nu se 
mai auzi nicio detunătură. Incapabil să-și mai ţină braţele 
întinse, Lev le lăsă în jos. Își plesni palmele una de alta, ca pe 
două bucăţi de carne moartă, încercând să-și pună sângele în 
mișcare, dar degetele nu-i mai răspundeau. li era prea frig să se 
mai gândească la consecinţele grindinei, așa că Fahad îi strigă 
din faţă: 

— Drumul e liber acum! 

Era oare posibil să fi fost distruse toate minele sau pur și 
simplu detunăturile încetaseră odată cu grindina? Începând să-și 
miște degetele din nou, Lev strigă la Fahad: 


VP - 333 


— Cum putem ști sigur? 

Fahad îi răspunse: 

— Misiunea asta e binecuvântată. 

Deși ideea nu făcea doi bani pentru Lev, adevărul 
incontestabil era că riscau să moară dacă rămâneau aici, 
înghețaţi, să aștepte dimineaţa. Lev spuse: 

— Trebuie să riscăm. 

Nara se dovedi mai circumspectă. 

— Nu știm Sigur dacă drumul e liber. Unele mine au fost 
distruse, dar cu siguranță nu toate, poate nici măcar 
majoritatea. 

Fahad strigă furios la ea: 

— Ești o necredincioasă! N-ai cum să întelegi semnificația 
acestei întâmplări! 

Nara îi răspunse, enervată: 

— Credința nu mă face idioată! Nu mă cred invulnerabilă. 

Lev o întrerupse: 

— N-are importanță în ce crede fiecare! Nu putem rămâne 
aici! Până dimineață vom fi prea slăbiți ca să alergăm, prea 
slăbiţi să mai putem scăpa. Trebuie să mergem înainte. E un risc 
asumat. Eu o să merg în față. 

Fahad răspunse: 

— Tu ești motivul acestei misiuni. Tu ești omul pe care-l vrea 
CIA-ul. Dacă mori tu, misiunea a eșuat. Fata trebuie să meargă 
în față. 

Nara spuse: 

— De acord. Merg eu în față. 

Fahad o contrazise. 

— Nu tu. Fata, fata-miracol, ea va găsi calea. Nu e o 
coincidență că a fost alături de noi când s-au întâmplat toate 
astea. Trebuie să avem încredere în ea. 

În afară de bătaia ploii, se lăsă liniștea cât Lev încercă să 
analizeze propunerea lui Fahad. Omul era sincer în credinţa lui 
că Zabi e protejată de divinitate. Nu lașitatea îl făcea să 
propună ca fetiţa să deschidă drumul printre mine, ci credinţa. 
Lev era convins că sentimentul puternic de mândrie al lui Fahad 
l-ar fi făcut să moară decât să fie văzut ascunzându-se în 
spatele unei fete. Dar pentru Fahad orice altă decizie era o 
insultă la adresa lui Dumnezeu. Nara vorbi prima, răspunsul ei 
dovedind un puternic spirit diplomatic: 


VP - 334 


— Merg eu prima. Deschid eu drumul. Dacă asta-l va 
nemulțumi pe Allah, am să mor, dacă nu, nu mai merită să 
vorbim despre asta. Dar nu există nicio posibilitate, Fahad, 
absolut niciuna, ca Zabi să meargă prima. Nu cât sunt eu în 
viață. 

După cum era de așteptat, Fahad se simţi jignit. 

— Asta n-are nimic de-a face cu vitejia. Aș merge bucuros 
înainte... 

Nara nu-l lăsă să termine. 

— Am fi morți fără tine. Fără Lev, misiunea ar eșua. Sunt 
singura persoană pe care putem să o expunem riscului. Nu-i 
vorba nici de teologie, nici de vitejie. E o chestiune de bun-simt. 
Eu o să merg prima. Voi vă luati după mine. 

Lev protestă: 

— Nu, Nara, tu trebuie s-o duci pe Zabi. Merg eu primul. 

Nara respinse ideea. 

— Pe cei de la CIA n-o să-i intereseze persoana mea. Fără 
Fahad drept călăuză, suntem pierduţi. Trebuie să merg eu. Ar fi 
absurd să continuăm discuția. Tu trebuie s-o cari pe Zabi. 

Fără a-i mai aștepta răspunsul, Nara trecu pe lângă el, cu 
mâinile pe talia lui, până când fu gata să facă primul pas. Lev 
strigă la ea: 

— Stai! 

Își aminti de mina care aterizase drept în fața lor. Aşteptă, cu 
ploaia scurgându-i-se pe față, până când un fulger străpunse 
norii. Mina era încă acolo, neexplodată. O văzuse și Nara. Îi dădu 
drumul, păși pe lângă mină și trecu în față, luându-i locul lui 
Fahad. 

Lev o luă pe Zabi în brate. 

— Ține-te de gâtul meu! 

Slăbit de grindină, își simțea mușchii depunând eforturi, chiar 
dacă fetița era ușoară. Păși pe lângă mină cu picioarele 
tremurându-i de oboseală. Nara nu se mai zărea, pierdută în 
întuneric, acum conducând grupul. Îi auzi glasul: 

— Fahad, mergi exact pe urma pașilor mei. Pune-ţi mâinile în 
jurul taliei mele. Numai așa putem reuși! Numai așa vom putea 
supraviețui! 

Lev se întrebă dacă avea să o refuze. Fahad strigă la Lev: 

— Trebuie să faci și tu la fel! 


VP - 335 


Lev își puse o mână în jurul taliei lui Fahad, ţinând-o pe Zabi 
cu cealaltă. 

Odată format acest tren uman ciudat, porniră, avansând 
orbește, ghidaţi numai de fulgerele din ce în ce mai rare. 
Furtuna trecuse, deplasându-se spre munţii Pakistanului. Lev 
putea să audă respiraţia greoaie a lui Fahad. Își auzea pantofii 
pe pământ. Cu fiecare pas în pământul umed, creștea în el un 
sentiment de ușurare. Lev o simţi pe Zabi cum îl strânge de gât 
de frică. Niciodată nu fusese mai aproape de rugăciune. 


VP - 336 


PAKISTAN 


PROVINCIA DE LA FRONTIERA DE NORD-VEST 
PESHAWAR 

LA 43 DE KILOMETRI SUD-EST DE GRANIȚA CU 
AFGANISTANUL 

DOUĂ ZILE MAI TÂRZIU 


Camionul se zgâlţăi peste o groapă - una din multele de pe 
drumul distrus - și Lev se trezi, după ce dormise pe cel mai 
scump pat din lume, heroină în valoare de câteva miliarde de 
dolari ascunsă în saci de faină marcați cu emblema unei 
societăți de caritate din Occident. Vocea dependenței încă îi 
cerea să fumeze, dar scădea pe zi ce trece. Cu toate că a-l 
înconjura cu droguri era un test sadic al hotărârii lui, opiul nu 
fusese decât o cale de a-și suprima dorința să-și părăsească 
postul, să-și potolească neliniștea și speranţele deșarte de a 
investiga asasinarea soţiei sale. Ceea ce fusese odinioară de 
neatins îi era acum la îndemână: călătoria în America și drumul 
spre New York. Trecuseră în Pakistan la scurtă vreme de la 
curățarea câmpului de mine. Pentru că merseseră prin beznă, 
nu putuseră să-și dea seama cu certitudine dacă toate minele 
fuseseră detonate. Întrebarea dacă erau binecuvântaţi sau dacă 
avuseseră noroc, pur și simplu, rămânea fără răspuns. Lev nu 
pierdu prea multă vreme cu chestiunea. Ca soldat pe vremea 
Marelui Război pentru Patrie, își văzuse de nenumărate ori 
prietenii convinși că au scăpat cu viață printr-un miracol, cu 
gloanţe înfipte în _ tinichele religioase, dedicându-și timpul 
înțelegerii semnificației acestui fapt, doar ca să fie uciși câteva 
săptămâni mai târziu. În ciuda scepticismului său, se bucura că 
ostilitatea călăuzei lor se mai domolise. Când răsări soarele, 
gonind ultimele urme de furtună, cei patru se opriră pe coama 
unui deal din Pakistan și priviră în urmă ca să vadă în depărtare 
elicopterele de atac sovietice survolând trecătoarea Khyber. 
Dacă așteptau să se lumineze, ar fi pus mâna pe ei. Orice ar fi 
fost, părea un miracol. 

Îngheţaţi, murdari și extenuaţi, ajunseseră la Dara, un orășel 
în zona tribală de nord a Pakistanului care funcţiona drept 
capitală a unei naţiuni neoficiale. Considerată în mod eronat un 


VP - 337 


stat-tampon aflat în afara legii, regiunea era guvernată, de fapt, 
de legile supravieţuirii și ale comerțului. În timp ce Lev se 
așteptase ca un sovietic în civil, o femeie, o fetiță cu arsuri 
grave și un luptător mujahedin să atragă atenţia, se aflau într- 
un oraș complet lipsit de convenţii, dominat nu de stricteţe de 
natură religioasă sau de politica guvernamentală, ci de simple 
necesităţi materiale - un bazar pentru trei dintre cele mai 
importante bunuri din lume: drogurile, armele și informațiile. 
Nu-i interesa decât ce vrei să cumperi sau ce ai de vânzare. 
Orașul era plin de mici fabrici de heroină, răspândite ca niște 
ceainării, punguțe de opiu brut vândute pe câţiva dolari, 
pachete întregi pe spatele măgarilor. Se testau și se verificau 
arme, care erau scoase din oraș și cu care se trăgea în cioturi de 
copaci. Cutiile cu muniţie erau examinate ca niște lăzi de comori 
pline de rubine și smaralde. Se deschideau subscripţii de război 
și se furau fondurile adunate. Se cumpărau și se rupeau alianțe. 
Se făcea trafic de informaţii secrete. Se inventau victorii și se 
negau înfrângeri. Dinspre nord, venea un flux de refugiaţi 
afgani, mulţi dintre ei, grav răniţi, fugind de război. Dinspre sud, 
venea o mână de jurnaliști și turiști occidentali, unii dintre ei 
purtând tradiționalele haine largi, alţii, îmbrăcaţi în pantaloni 
kaki de firmă, cu accesorii sofisticate. judecând după numărul 
redus de jurnaliști, Lev trase concluzia că războiul nu reușise 
încă să capteze imaginaţia vesticilor. O asemenea lipsă de 
interes nu cântărea prea bine în dezertarea lui. 

Chiar dacă plecaseră din Afganistan, erau încă în pericol. 
Sovieticii erau activi în regiunea tribală, traversând des 
graniţele, cu un dispreţ vădit faţă de suveranitatea Pakistanului. 
Lev auzise discuţii legate de o serie de operaţiuni mascate 
menite să destabilizeze zona și să pună presiune pe Pakistan să 
închidă graniţele și să securizeze frontiera. Se puneau la cale 
acte de provocare extremă drept pedeapsă pentru ajutorul dat 
mujahedinilor, chiar dacă politica de stat a Pakistanului era 
neutralitatea. Acești agenţi comuniști urmau să fie afgani, poate 
chiar deghizați în refugiaţi. Unii dintre ei erau chiar mujahedini 
corupți. Lui Fahad nu i se părea plauzibilă ideea că un luptător 
mujahedin putea fi cumpărat de sovietici. Lev îi spuse că văzuse 
liste întregi de bărbaţi aflaţi pe statele de plată ale sovieticilor și 
identificați prin nume de cod, argumentând că în orice tabără 
există oameni care pot fi cumpăraţi, caractere slabe care pot fi 


VP - 338 


exploatate. Fahad clătinase din cap cu dezgust, spunându-i lui 
Lev că vorbește ca un occidental, putred de compromis și 
ambiguitate. 

Fahad nu pierduse mult timp ca să-i ia de pe străzi și să-i 
ducă într-o odaie din spatele unei chai-khana, în timp ce el 
aranja transportul spre Peshawar, capitala regiunii. Abia acolo 
puteau să intre în contact cu spionajul pakistanez sau, mai 
exact, cu ISI, Serviciul de Informaţii, cunoscut pentru apropierea 
sa ideologică de fundamentalismul islamic. Aceștia erau printre 
cei mai puternici aliaţi ai mujahedinilor. 

Imediat după plecarea lui Fahad, cei trei adormiseră, încălziţi 
de un foc mic, întinși unul lângă altul pe o saltea aspră, cu o 
singură pătură groasă cu care să se învelească. Parcă erau 
personaje dintr-un basm. Când se trezi, Lev îl văzu pe Fahad 
sorbindu-și ceaiul lângă foc, cu corpul lui înalt și greoi ascuns 
sub o pătură. Era un soldat cu adevărat remarcabil, un om care 
nu părea să se odihnească niciodată și care nu lăsa niciodată 
garda jos. Nu avea intenţia să impresioneze cu forța lui, nu 
brava - nu-l interesa părerea lui Lev despre el. Văzând că s-a 
trezit, îi oferi lui Lev ceai verde dulce. Lev acceptă și i se alătură 
lângă foc, în tăcere, aliaţi improbabili, o alianţă improbabilă ce 
avea să fie din nou necesară dacă cei din ISI erau de acord să îi 
pună în legătură cu CIA-ul. 

e 

Când ajunseră la destinaţie, se însera deja. Coborând din 
camion, Lev fu surprins de agitația din Peshawar, 
reacomodându-se cu zarva după zilele lor izolate și întunecate 
prin munţi și regiuni ale triburilor. Milioanele pe care dormiseră 
ar fi ajuns la un asemenea preţ numai pe străzile din America și 
din Europa, pe străzile acestea zgomotoase sacii nu făceau mai 
mult de câteva mii de dolari bucata. Camionul hurui mai 
departe, cu o ţeavă de eșapament șubredă scuipând fum negru. 
Lev se întrebă dacă drogurile aveau mai multe șanse decât ei să 
ajungă în America. 

II urmară pe Fahad pe străzile înguste, cu vitrine și șanțuri 
pline de confetti în culori strălucitoare, ca niște flori căzute după 
furtună. Orașul era diferit de Kabul printr-o arhitectură 
colonialistă mai vizibilă - clădiri din cărămidă roșiatic-rozalie, cu 
turnuri cu ceas flancate de șosele cu șiruri de copaci pe 
margine. Ca și la Kabul, se vedea clar contrastul dintre vechi și 


VP - 339 


nou. Moschei grandioase, vechi de secole, stăteau lângă clădiri 
moderne care păreau că se chinuiesc să mai rămână un an în 
picioare. Cabinele telefonice răsăreau de peste tot, ca 
buruienile, în unghiuri ciudate, ieșind în evidență, împrăștiind 
sute de cabluri întinse de-a lungul străzilor. Războiul din 
apropiere sporise importanţa acestui avanpost uitat de lume, 
oferindu-i o industrie nouă și profitabilă: spionajul, înșelătoria 
profesionistă. 

Fahad îi conduse la un hostel pentru clienţi occidentali, cu un 
panou din lemn agăţat pe o latură a clădirii, pe care scria în 
engleză: 


NOAPTE BUNĂ 
HOSTEL 


Pe coridorul strâmt pâlpâia intermitent un bec. Un birou de 
recepţie fără recepţioner era utilizat pentru păstrarea unor 
butoaie cu ulei de gătit. Fahad nu se deranjă să apese pe 
sonerie ca să atragă atenţia. Păși direct, pe sub un ventilator de 
plafon rupt, atârnând într-o parte, ca o insectă deshidratată, 
golită și lăsată să atârne într-o pânză de păianjen. Intrară într-un 
mic restaurant. Câteva mese pătrate erau aliniate la perete, dar 
numai pe o singură parte, de parcă ar fi așteptat să fie 
împușcate de un pluton de execuție. Erau acoperite cu feţe de 
masă din plastic, alb cu roșu, și aranjate cu șervețele de un 
galben strălucitor, tacâmuri murdare, fiecare în parte cu mai 
mult de o sută de urme de degete. Clienţii erau un amestec de 
turiști ameţiţi de drog, suflete pierdute fugite de acasă, 
aventurieri și mercenari. Se distingeau prin forța fizică sau prin 
lipsa acesteia și prin echipament, purtând fie bocanci din piele 
cu șireturi strânse până mai sus de glezne, fie papuci de plajă, 
cu unghiile de la picioare vopsite în culori intense. 
Comandamentul sovietic își făcuse griji că mujahedinii își 
întăresc rândurile cu mercenari occidentali, luptători plătiţi cu 
bani din droguri, crezând că numai occidentalii se pricep să 
lupte, când, de fapt, în această zonă, mujahedinii erau cei mai 
buni luptători din lume. Lupta lor era personală, o chestiune de 
principiu, nu de profit, și nu aveau vreme de pierdut cu 
mercenarii. Nu aveau încredere în motivele lor și, ca atare, 
considerau că nu se pot baza pe ei. Grupurile stăteau așezate la 


VP - 340 


mese, făcând planuri deasupra farfuriilor cu cartofi prăjiţi 
năclăiţi de ulei. Nu se vedea alcool și, aparent, niciun fel de 
personal. Câţiva dintre clienţi se întoarseră, curioși, privindu-i pe 
nou-veniţi, alții erau prea drogaţi ca să le pese. Când Fahad se 
strecură în bucătărie, un gândac trecu curajos pe lângă el, 
grăbindu-se de parcă ar fi fost singurul ospătar al 
stabilimentului. In câteva secunde, Fahad se întoarse cu o cheie. 

La ultimul etaj se aflau cinci camere, trei pe o parte și două 
pe cealaltă. Luară ultima cameră, cea din colţ, cu ferestre spre 
ambele străzi. Avea un pat, nu avea baie - facilităţile erau la 
comun, pe coridorul de la etajul de mai jos. Podeaua scârțâia. 
Pereţii erau plini de pete. Așternuturile nu fuseseră schimbate 
după ultimii ocupanţi ai camerei, ci doar îndreptate. Fahad 
aruncă cheia pe pat. 

— Mă duc să mă întâlnesc cu cei din ISI. Dacă refuză să ne 
ajute, misiunea a eșuat. Eu personal nu am contact cu CIA-ul. Și 
nici nu-i putem aborda fără permisiunea ISI. 

— Putem să mergem direct la ambasadă și să ne croim drum 
spre Islamabad. 

— Nu fără permisiunea pakistanezilor. Suntem la ei în țară. 
Am ordine stricte. Ei vor hotări ce-i de făcut. Dacă încerci să 
ajungi la ambasada americană fără mine, o să te găsesc și o să 
te ucid. 

Cu acest avertisment, Fahad plecă. 

Lev o ridică pe Zabi și o așeză pe pat. Ea îl întrebă: 

— O să murim? 

— Nu. 

— Dar el a spus... 

Nara o întrerupse: 

— Nu băga-n seamă ce-a spus el. 

Lev adăugă: 

— Nu am avut încă șansa să discutăm ce se întâmplă. 
Probabil că e foarte năucitor pentru tine. Întelegi de ce e 
periculos pentru tine să rămâi în Afganistan? 

Ea își mușcă unghia, fără să spună nimic. Lev continuă: 

— Sovieticii se tem foarte tare de înfrângere. 

— De ce? 

— Le e frică să nu pară slabi. Vor merge extraordinar de 
departe ca să evite să se întâmple una ca asta. Au multe arme. 


VP - 341 


Le vor folosi împotriva oricui - bărbați, femei, copii. Țara nu este 
sigură, nici pentru tine, nici pentru mine, nici pentru Nara. 

Zabi întrebă: 

— Și unde o să trăim? 

— Trebuie să găsim un alt loc. 

— Putem să trăim aici? 

— Nu cred. 

Nara se așeză pe pat lângă ea. 

— Aici sunt mulți oameni din tara noastră. Și-au pierdut 
casele și familiile, întocmai ca și tine și ca mine. Nu mai au 
nimic. Trăiesc în tabere de refugiați, dorm cu miile sub saci de 
plastic și nu au apă curată. E o viată grea. Poate fi periculos, 
poate la fel de periculos ca războiul. 

Zabi urmărea argumentele expuse cu inteligenţa ei precoce. 

— Unde altundeva putem merge? 

Lev răspunse: 

— Există o șansă să putem ajunge în America. Ai auzit de tara 
asta? 

Ea clătină din cap. 

— E foarte departe. E foarte diferită de lumea pe care o 
cunoști tu. E un loc fără războaie, cu apă curată, cu mâncare, un 
loc sigur, un loc în care avem o șansă. Aici nu există şanse 
pentru noi. Aici ne-am irosi tot timpul încercând să 
supraviețuim. 

Zabi întrebă cu viclenie: 

— În America ce probleme am avea? 

— Vor fi provocări. Nu ti se va părea familiar. Și vom fi străini. 
Vom fi diferiți. Ei vorbesc altă limbă. Va trebui să înveți un mod 
nou de viață. Dar dacă reusesti să le înveți limba și modul de 
viață, ai o șansă să te accepte ca unul de-ai lor. 

Zabi o întrebă pe Nara: 

— Sunt munţi ca aici? 

Nara se simţi jenată. Îl întrebă pe Lev: 

— Nu știu. Sunt munti în America? 

El încuviinţă. 

— E o tară foarte mare. Sunt munți. Sunt deșerturi. Sunt 
păduri. Sunt plaje. Poţi să înoți în lacuri sau în mare. 

Zabi întrebă: 

— Ce-i aia mare? 


VP - 342 


Nu numai că nu văzuse niciodată marea, nici măcar nu avea 
habar ce este. Lev se gândi preţ de o clipă, înțelegând ce 
amploare avea să aibă această călătorie pentru micuța fată. Se 
întrebă cum ar putea să-i explice mai clar. g 

— Marea este o întindere de apă mare cât o tară. In loc de 
pământ, e apă, iar apa e la fel de adâncă pe cât sunt muntii de 
înalți. E plină de animale, ca un lac, dar unele dintre animale 
sunt foarte mari, mari cât o clădire. 

Pe Zabi o uimi această idee. Exclamă: 

— Un pește mare cât o clădire! 

— Se numesc balene. Nu sunt pesti. Respiră aer, ca și noi. 

— Dacă respiră aer, de ce trăiesc în apă? 

Lev se opri, amintindu-și de conversații asemănătoare cu 
Elena, când era mică. Era fascinată de lume, cerea întruna 
informaţii. Întrebările nesfârșite, parodiate de sora ei, erau un 
semn de intimitate și încredere, în aceeași măsură în care erau 
un semn de curiozitate. Era valabil și în cazul lui Zabi - se 
deschidea spre el și, în același timp, spre această lume nouă. Și 
totuși, lumea aceasta nouă avea să fie una fără fiicele lui. Dacă 
părăsea Pakistanul ca trădător, nu avea să le mai vadă niciodată 
pe Elena și pe Zoia. Ideea i se păru inacceptabilă, la fel de 
inacceptabilă ca aceea că nu avea să rezolve niciodată 
asasinarea soţiei sale. Dar adevărul era că, dacă s-ar fi întors în 
Uniunea Sovietică, dezertor cunoscut, ar fi fost executat. Chiar 
mai tulburător, exista riscul ca fiicele lui să fie pedepsite dacă se 
afla vreodată că a fugit din ţară. Siguranţa lor depindea de 
presupunerea că Lev fusese ucis în raidurile aeriene sau că 
fusese executat de către mujahedini. Păstrarea secretului avea 
o importanţă vitală. Nu avea cum să le scrie. Nu avea să le 
poată telefona. Dacă se îmbolnăvea, avea să fie singur. Dacă se 
îmbolnăveau ele, nu avea cum să le fie alături. 

Într-o dispoziţie sumbră, nu-i răspunse lui Zabi la întrebare. Ea 
îl strânse de mână. 

— Mai povestește-mi despre mare. 

Lev clătină din cap. 

— Ajunge deocamdată. 

O mângâie pe cap. Zabi îl întrebă: 

— Tu ai fost în America? 

— Am încercat să ajung o dată, dar nu am reușit. 

— Noi o să reusim? 


VP - 343 


— Avem o oarecare șansă. 

Zabi îi auzi nesiguranța din voce. O luă de mână pe Nara. 

— Și chiar dacă nu reușim, o să rămâi cu mine? 

Nara încuviinţă. 

— N-am să te părăsesc niciodată, orice s-ar întâmpla. lti 
promit! 

În vocea ei nu se simţea nesiguranța. Nara ar fi murit pentru 
fetița aceasta. Lev speră că nu se va ajunge până acolo. 


VP - 344 


A DOUA ZI 


Lev aștepta lângă fereastră, privind în jos, spre stradă. Zabi și 
Nara dormeau în spatele lui. Cu toate că voia să le lase să 
doarmă, era profund îngrijorat. Trecuseră zece ore de când 
Fahad părăsise hostelul. În câteva ore se lumina de ziuă și nu 
aveau niciun semn de la el. Singura lor opţiune, dacă Fahad 
dăduse greș, era să încerce să ajungă singuri la ambasada 
americană, să se ducă la Islamabad și să-și susțină cauza pentru 
azil politic fără serviciile de informaţii pakistaneze ca 
intermediar. Trecând peste chestiunile de natură logistică ale 
unei asemenea călătorii, Lev nu era convins că poate încheia 
înţelegerea fără aprobarea pakistanezilor. Cealaltă opţiune care 
le mai rămânea era să fugă. 

Deschise ușa, verificând coridorul. Nu era nimeni. Bătu la ușa 
camerei de vizavi. Nu răspunse nimeni. Examinând încuietoarea, 
văzu că e atât de subțire că o lovitură de umăr făcu să 
plesnească de îndată cadrul de lemn. Percheziţionarea camerei 
nu descoperi bagaje sau lucruri personale. Verifică fereastra. 
Spre deosebire de camera lor, de aici puteai cobori în stradă, pe 
bordura unde era agăţată firma, până jos - greu, dar nu 
imposibil. Se grăbi și o trezi pe Nara. 

— Vreau să staţi în cealaltă cameră. Nu aprindeți lumina! Nu 
faceți zgomot! Dacă pățesc ceva, fugiți! Nu încerca să ajungi la 
Islamabad. Nu te duce la ambasada americană. Fugiți pur și 
simplu! 

Nara nu-l contrazise, o luă în braţe pe Zabi, care era încă pe 
jumătate adormită, și o duse de-a lungul holului. Rămase o clipă 
lângă ușă, se strecură din nou afară, sărutându-l pe Lev pe 
obraz înainte de a se retrage în cameră, închizând ușa după ea. 

Lev se întoarse în camera lui și se așeză pe marginea patului. 
Se uită în jur după vreun obiect care să poată fi folosit ca armă. 
Negăsind nimic, își văzu pentru o clipă reflexia în oglindă. Arăta 
dezordonat și zdrenţăros, nu tocmai imaginea cu care ar fi dorit 
să se prezinte dacă voia să se vândă drept o importantă sursă 
de informaţii. Își aranjă rapid părul și tocmai se pregătea să se 
îndrepte spre baia de la etajul de dedesubt, când auzi un 
ciocănit în ușă. 


VP - 345 


— Cine e? 

— Fahad. 

Deschise ușa. Fahad intră, însoţit de doi bărbaţi îmbrăcaţi la 
costum. Ofițerul de informaţii pakistanez era mai în vârstă, 
înspre șaptezeci de ani, cu părul rărit și ochi vioi. Agentul CIA 
era de vârsta lui Lev. Avea o față suptă. Albul ochilor era 
punctat cu galben. Era un bărbat înalt, slab ca un schelet. Dacă 
trupul subţire al lui Fahad sugera forță și agilitate, nu la fel se 
putea spune despre agentul CIA, al cărui aspect fizic sugera o 
viaţă de lectură, alcool și intrigi. De la un dependent la altul se 
simţi îndată o legătură, o comunicare fără cuvinte. Spre 
deosebire de Lev, agenţii erau extraordinar de curaţi și spilcuiţi, 
cu sacouri și cămăși răcoroase, chiar dacă niciunul din ei nu 
purta  cravată. In cazul agentului CIA se simţea că 
meticulozitatea în cazul îmbrăcămintei e menită să ascundă 
indicaţii subtile ale dependenţei lui. În cazul agentului din 
Pakistan, costumul lui părea a fi un indicator al puterii și 
statutului său. Agentul CIA îi strânse mâna lui Lev. 

— Numele meu este Marcus Greene. 

Vorbise într-o rusă perfectă, dar continuă, foarte fluent, în 
dari: 

— Ar trebui să vorbim în limba pe care o cunoastem cu totii. 

Agentul pakistanez îi strânse și el mâna lui Lev, adresându-i- 
se tot în dari: 

— Abdur Salaam. Nu e numele meu adevărat, dar, pentru 
scopul acestei întâlniri, e suficient. 

Greene zâmbi. 

— Marcus e numele meu adevărat. Eu nu-s așa precaut ca 
prietenul meu. 

Abdur Salaam zâmbi și el. 

— Pe tine nu încearcă să te ucidă agenții sovietici. Nu că aș 
crede că musăfirul nostru dorește să mă ucidă. Fahad 
garantează pentru sinceritatea ta. Rar se pune zălog pentru 
cineva, ca să nu mai zic de un sovietic. 

Greene se duse la fereastră și se uită în stradă, aparent fără 
niciun scop sau vreo grijă, o privire aruncată într-o doară, 
înainte de a se cățăra pe pervaz, cu picioarele întinse în faţă, 
îndreptându-și dunga de la pantaloni în timp ce întrebă: 

— Doriţi să dezertați la inamic, domnule Demidov? 


VP - 346 


Rosti întrebarea pe un ton obraznic. Se ghiceau scepticismul 
și ezitarea. Chiar mai îngrijorătoare era lipsa aproape totală de 
entuziasm. Lev răspunse cu grijă: 

— În schimbul azilului politic, nu doar pentru mine, ci... 

— Da, pentru femeie și fetiță, unde-s, apropo? 

— Sunt la adăpost. 

Greene se opri o clipă, simțind lipsa de încredere. Lev adăugă: 

— Am dori să începem o viață nouă, toți trei. 

Greene dădu scurt din cap, ca și cum auzise cererea asta de 
mii de ori și dorea să revină la detaliile de spionaj ale ofertei. 

— Nu sunteţi soldat, nu-i așa? Sunteţi angajat civil al 
guvernului afgan, consilier. Ce fel de informații detineti? 

Lev își susținu cauza: 

— Lucrez de șapte ani pentru guvernul afgan. 

— În ce calitate? 

— Le-am antrenat forțele de poliție secretă. Inainte ca Partidul 
Comunist să ajungă la putere, i-am ajutat să supraviețuiască. 
După ce au preluat puterea, am continuat să-i ajut să 
supraviețuiască, uneltele și resursele s-au schimbat, dar munca 
a rămas aceeași. 

Greene își aprinse o ţigară. 

— Ce ati făcut înainte de a veni în Afganistan, domnule 
Demidov? 

— Am lucrat la KGB. 

Greene trase adânc în piept, ţinând fumul în gură. Fahad 
deveni nerăbdător, fiind soldat, neobișnuit cu subtilităţile 
negocierilor diplomatice. Se răsti la Lev: 

— Vorbește de operațiunile sovietice în Afganistan, nu de 
KGB. Asta vrem să le spui! 

Lev înșiră în grabă punctele de interes, ca un copil emoţionat: 

— Cunosc specificatiile tehnice, detalii cu privire la 
echipamentul folosit, tancuri, elicoptere, tot ceea ce se 
utilizează deja sau urmează s se aducă. Stiu planurile 
strategice ale Armatei a 40-a. Pot să vă precizez rata mortalitătii 
estimată înainte de invazie ṣi cum a fost revăzută cifra de la 
invazie încoace. Pot să fac acelasi lucru în privinta cheltuielilor. 
Cunosc numele celor mai importanti ofiteri și știu ce părere au 
despre război. Stiu ce limite avem, câti soldati ne permitem să 
pierdem, câti bani suntem gata să cheltuim. Pot să vă ofer 
suficiente informatii cât să puteti estima cu exactitate 


VP - 347 


momentul la care Uniunea Sovietică nu va mai avea altă șansă 
decât să se retragă. 

Greene își aruncă ţigara pe covor și o văzu cum arde, înainte 
de a o stinge cu talpa pantofului. 

— Da-ți-mi voie să vă explic situația din punctul nostru de 
vedere. Noi nu ar trebui să ne implicăm în acest război. 

Salaam interveni: 

— Nici Pakistanul nu ar trebui să se implice în acest război. 

Observaţia îl făcu pe Greene să ridice din sprâncene, de parcă 
n-ar fi putut fi rostită decât cu ironie. Continuă: 

— În Statele Unite, nu există dorinta populară să ne 
amestecăm în acest conflict. Dacă vă acordăm azil politic, există 
riscul să producem o ruptură serioasă cu Uniunea Sovietică, 
stârnind o luptă politică ale cărei rezultate s-ar putea să nu fim 
capabili să le controlăm. Ei vor cere să vă trimitem înapoi. Noi 
vom refuza. Și așa mai departe: cine știe până unde s-ar putea 
ajunge? 

Lev se grăbi să corecteze presupunerile. 

— De acord. E absolut esențial ca Uniunea Sovietică să nu afle 
de trădarea mea. Și n-au niciun motiv să afle. Cu siguranță, ei 
cred că am fost ucis în raidurile aeriene. Șansele mele de a 
ajunge în Pakistan erau reduse și n-aș fi reușit, oricum, fără 
ajutorul lui Fahad. Sovieticilor nici nu le-ar da prin cap că m-ar fi 
ajutat mujahedlinii. Fahad ar putea chiar să susțină că mă tin 
ostatic și, după o anumită perioadă de timp, să anunte că m-au 
executat. 

Lev nu adusese vorba de fiicele sale de la Moscova, nedorind 
să complice și mai mult chestiunea. Greene trase din nou în 
piept, părând să aprecieze atenţia pe care Lev o acordase 
detaliilor planului. 

— E o sugestie inteligentă. Bineînţeles că n-o să-i anunțăm de 
defectarea dumneavoastră, dar ar putea să afle oricum. 

Lev aşteptă, simțind că Greene era pe cale să-și clarifice 
poziţia. 

— Sunt convins că aveți foarte multe informații de interes 
pentru noi. Vă fac o contrapropunere, putem să vă audiem aici, 
vă plătim o sumă de bani... 

— Nu merge. Avem nevoie de un cămin nou, de o țară nouă. 
Aici ne-ar găsi, ne-ar urmări și ne-ar ucide. 


VP - 348 


Abdur Salaam îi aruncă o privire lui Marcus Greene. Lucrau 
împreună ca să obţină informaţii fără a oferi nimic în schimb. 
Greene ridică din umeri. 

— Dacă guvernul Statelor Unite ar intenționa să se implice în 
conflict, chiar prin mijloace discrete, atunci, da, ati fi valoros. 
Dar Statele Unite nu au această intenție. Administratia nu e 
hotărâtă. Și, din acest motiv, mă tem că trebuie să spun că nu 
vă putem accepta. 


VP - 349 


ÎN ACEEASI ZI 


Greene și Salaam coborâră scările în grabă, dornici să termine 
mai repede întâlnirea, de vreme ce nu se putea încheia o 
înţelegere în termenii lor. Lev se luă după ei, implorându-i, cu 
negocierile pe marginea prăpastiei. 

— Trebuie să existe ceva cu care să vă conving. Vreo 
informație pe care să v-o ofer acum, pe loc, ca să vă dovedesc 
că sunt valoros. 

Greene răspunse fără să se întoarcă: 

— Ar trebui să-mi spuneți cât mai mult. 

— N-am de gând să vă dau toate informațiile ca să fiu lăsat 
baltă. 

— Atunci, suntem în impas. Am să discut cu superiorii mei 
despre dumneavoastră. E posibil ca ei să vadă lucrurile diferit. 
Ar trebui să așteptați aici. N-o să dureze decât câteva zile. 

— O să recomandati să mi se refuze cererea de azil politic? O 
să sustineti că informațiile pe care pot să le ofer nu merită 
riscul 

— Până la urmă, nu e decizia mea. 

Lev nu mai reuși să-și ascundă disperarea. 

— O să vă asculte! O să accepte orice recomandare le-ati 
face. Sunteti singura persoană care m-a cunoscut personal! 

Greene se pregătea să răspundă, dar se opri atât de brusc că 
Lev fu gata să se izbească de el. În capătul scărilor era căpitanul 
Vașcenko. 

Căpitanul stătea între doi afgani, agenţi de operaţiuni speciale 
și călăuzele lui în această regiune, de vreme ce el nu vorbea nici 
dari, nici urdu. Vașcenko se îmbrăcase ca pentru o călătorie, în 
haine occidentale. Deghizarea nu i se potrivea deloc: arăta 
ciudat în civil. În ciuda nopţii umede, purta o haină largă care 
ascundea, fără îndoială, o armă. Fahad, pe treapta din spatele 
lui Lev, întinse mâna după armă. Greene le făcu semn să 
rămână calmi, dorind să evite un schimb de focuri pe scări. 
Urmă un moment stânjenitor de tăcere, până ce căpitanul strigă 
în rusă: 

— Nu putem să vă lăsăm să-l luați! 


VP - 350 


Vașcenko presupunea că CIA l-a acceptat pe Lev cu bratele 
deschise. Greene ar fi putut să-l corecteze, declarând că nu sunt 
interesaţi de Lev, ceea ce ar fi terminat pe loc orice discuţie. In 
schimb, făcu un gest spre restaurant. 

— Ce-ar fi să stăm de vorbă? 

Ofiţerul de informaţii pakistanez nu era la fel de politicos. 
Neștiind rusește, i se adresă lui Greene în urdu. Lev nu înțelegea 
ce spun, dar le urmărea limbajul trupului. Greene dădea din cap, 
încerca să-și ţină pe loc colegul, temându-se de escaladarea 
violențelor. Îi răspunse lui Salaam în urdu, apoi adăugă în 
rusește: 

— Haideţi să discutăm. 

Lev era mai degrabă impresionat decât surprins că Vașcenko 
a reușit să-i dea de urmă. Prezenţa armată de la trecătoarea 
Khyber sugera că-i ghicise deja intenţiile lui Lev. În definitiv, 
acesta mai încercase o dată să ajungă în America. Chiar dacă n- 
ar fi știut că Lev are de gând să treacă la inamic, tot ar fi 
cercetat Peshawarul, convins că aveau să treacă prin oraș. 
Prezenţa neautorizată a căpitanului în Pakistan era o 
îndrăzneală. Descoperirea și capturarea lui ar fi dus la un 
incident diplomatic major. Lev se îndoia că are autorizaţie de la 
Kremlin să treacă granița. Soldaţii afgani puteau nega, dar nu 
aveai cum să confunzi un ofiţer din armata sovietică. Probabil că 
acţiona de capul lui, din exces de zel, hotărât să-și repare 
greșeala făcută în satul Sokh Rot. 

Se așezară la una dintre mesele ţipătoare, încă plină de 
farfurii murdare care nu fuseseră strânse. Lev, Greene și Salaam 
de o parte, căpitanul de cealaltă parte. Fahad și cei doi soldați 
rămaseră în picioare, cu mâna pe armă, ca niște gărzi războinice 
la o întâlnire a unor regi. Greene li se adresă celorlalţi clienţi în 
engleză. Lev ghici că le cerea să plece, un ordin căruia i se 
supuseră fără comentarii. Numai mercenarii nu se grăbiră, 
întrebându-se dacă nu cumva era rost de o piaţă pentru 
serviciile lor. După ce încăperea se goli, Greene își aprinse o altă 
țigară, luându-și figura unui profesor binevoitor, gata să asculte 
prezentarea elevului său. Vașcenko i se adresă direct lui Lev: 

— Nimeni n-a crezut că ai supravieţuit. În afară de mine. Ti- 
am citit dosarul. Ai făcut câteva călătorii periculoase. Știam că o 
să încerci să ajungi în Pakistan. Sunt aici să te conving să n-o 
faci. Lev, ești erou de război, ti-ai servit patria ani la rând. Nu 


VP - 351 


putem să te lăsăm să dezertezi la inamic. Mai mult, nici nu cred 
că-ți dorești asta. 

Lev nu răspunse, lăsându-l pe Vașcenko să termine ce avea 
de spus. Persuasiunea delicată avea să fie urmată, cu siguranță, 
de ameninţări. 

— Lev, am făcut o greșeală cu fetița. Eu am greșit. Tu doar 
încercai să o aperi. Inteleg de ce te-ai purtat cum te-ai purtat. 
Sunt și eu tată. 

Ideea era caraghioasă, dar Lev avu grijă să nu exprime nicio 
reacţie. 

— Am crezut sincer că moartea ei poate salva mii de vieți, 
altfel nu as fi acționat niciodată așa cum am făcut-o. Poate am 
avut dreptate, poate m-am înșelat. N-are importanță. Mitul unui 
copil-miracol s-a răspândit și nu depinde de ea. N-ar avea niciun 
efect s-o omor pe ea. Povestea are viata ei proprie. Asta n-am 
înțeles eu. Lasă-mă să te duc înapoi. N-o să fii acuzat de nimic. 
Puteţi locui toti trei în Uniunea Sovietică dacă vrei. Nu le-ar 
plăcea Narei și fetiţei? Ai stat destul în Afganistan. Ai acumulat 
un salariu considerabil. Ai trăi în confort, în țara ta, aproape de 
fiicele tale. Ar trebui să te gândești la fiicele tale. Cum le 
cheamă? 

Vașcenko știa exact cum le cheamă. 

— Dacă mergi mai departe cu asta, n-or să-și mai vadă 
niciodată tatăl. S-ar putea chiar să fie interogate, s-ar putea să li 
se pună loialitatea la îndoială. 

Amenințarea era vicleană. Oferta era tentantă. Lev se gândi 
la posibilitatea de a se întoarce la Moscova. Avea să fie din nou 
alături de fiicele sale. Nara și Zabi ar fi fost în siguranță. Dar 
putea oare să aibă încredere în căpitan, că-și va ţine cuvântul? 
Puteau să-l execute imediat ce se întorceau la Kabul. Dezertorul, 
Fiodor, care dispăruse pentru numai o zi și numai pentru că era 
îndrăgostit, fusese executat. Trădarea lui Lev era mult mai 
gravă. 

Lăsându-l pe Lev să se gândească la amestecul de stimulente 
și avertismente, Vașcenko se întoarse spre Greene, orientându- 
și atacurile în direcția naţiunii care era gata să-l primească pe 
Lev. 

— Ar trebui să vă gândiţi serios dacă omul ăsta e un câștig 
sau o pacoste. 


VP - 352 


Înainte ca Lev să apuce să intervină, Greene răspunse într-o 
rusă fluentă, frumoasă: 

— Ne-am gândit bine. Am acceptat deja cererea lui de azil 
politic. Mai mult, nu se află în Afganistanul controlat de sovietici, 
se află în Pakistan și nu aveți drepturi legale asupra lui aici. 
Colegul meu, Salaam, este furios că ati pătruns în tara lui fără 
autorizație. Mă tem că nu pot să vi-l dau. 

Lev reuși să se abţină să nu exclame în gura mare și să nu se 
holbeze ca prostul la Greene, încercând să se poarte ca și cum 
minciuna era adevărul-adevărat. Greene se jucă cu pachetul de 
țigări. 

— Trebuie să-ți precizez că, dacă vei fi arestat în Pakistan, ca 
soldat sovietic - ceea ce-mi închipui că ești -, guvernul 
pakistanez va fi foarte supărat. S-ar putea să fii considerat 
spion. Asta ti-ar putea crea probleme, probleme mult mai grave 
decât cele pentru care ai venit până aici. 

Greene traduse rapid în urdu pentru ofițerul pakistanez, care 
încuviință cu un gest. Lev știa că nu există nicio șansă ca 
Vașcenko să se lase prins viu. lar dacă era găsit mort în 
Peshawar, guvernul sovietic ar fi negat că lucrează pentru ei, 
înșirând oricâte scuze ar fi fost necesare. 

Apăru un chelner tânăr, timid, aducând patru sticle de cola pe 
o tavă de oţel. Căpitanul își împreună degetele și își puse 
mâinile pe masă. 

— Pakistanezii oferă ajutor și arme afganilor. Pretențiile lor de 
neutralitate nu sunt de folos Uniunii Sovietice. Nu ne 
interesează ce-i deranjează pe ei. 

Greene aruncă o privire spre Salaam, traducându-i pe scurt, 
înainte de a-i spune căpitanului: 

— Păi, și ce facem? E de-ajuns să-ți spun că uciderea unui 
agent CIA în Pakistan ar schimba dramatic perspectiva Statelor 
Unite asupra războiului. 

Căpitanul zâmbi. 

— Nimeni nu trebuie să fie rănit. Noi îl vrem numai pe omul 
nostru. Nimic mai simplu. Cred că nu vă e de folos. Guvernul 
Statelor Unite n-ar trebui să fie atât de tâmpit să trimită trupe în 
Afganistan. De ce să vă implicați într-un conflict la o distanță 
atât de mare? Informațiile lui Demidov nu au nicio relevanță 
pentru voi. 


VP - 353 


Deși expresia nu i se schimbase, faţa lui Greene reușea, 
cumva, să transmită o antipatie intensă față de căpitan. 

— Mă scuzati, nu v-am reținut numele... 

Lev răspunse: 

— E căpitanul Anton Vașcenko. 

Pentru scurtă vreme se lăsă tăcerea. Se făceau calcule, se 
analizau opţiuni. Greene continua să fumeze, scuturând scrumul 
în sticla de cola neatinsă. Căpitanul începea să-și piardă 
răbdarea. Se întoarse din nou spre Lev. 

— Demidov, hai cu mine înapoi în Afganistan. N-ai ce căuta în 
America. Cele două persoane pe care încerci să le protejezi nu 
mai sunt în primejdie. lar dezertarea ta le-ar pune într-o pozitie 
foarte proastă pe fiicele tale de acasă. 

Lev lăsă capul în jos, gândindu-se la primejdia în care s-ar fi 
aflat Elena și Zoia dacă s-ar fi aflat de dezertarea lui. 

judecând după mișcarea ochilor, căpitanul Vașcenko începuse 
să cântărească discret nivelul amenințării. Fahad era singurul lui 
oponent serios. Greene părea complet dezinteresat și indiferent, 
trăgând adânc în piept și scoțând fumul pe nas. Lev era convins 
că urma ultima remarcă a lui Vașcenko, înainte de a recurge la 
violenţă. Căpitanul spuse: 

— Nu vă implicați în Afganistan. Afganii vă urăsc la fel de mult 
ca pe noi. Dacă nu vă amestecați în treburile noastre, dacă 
refuzati să puneti arme la dispoziția mujahedinilor, o să aducem 
litera și spiritul legii aici în câteva luni. O să deschidem școli, o 
să reconstruim drumurile, o să reparăm infrastructura. O să 
educăm populația. Dacă Statele Unite intră în acest război, 
condamnați tara asta la ani întregi de haos. În final, n-o să vă 
alegeți cu un aliat. O să creați un regim care o să vă 
disprețuiască, drept răsplată pentru sprijinul oferit. 

Greene își aruncă ţigara în sticla de cola. Aceasta rămase 
plutind la suprafaţă. 

— Voi transmite mesajul dumneavoastră superiorilor mei. 

Greene traduse discuţia. Salaam ascultă cu atenţie, apoi îi 
spuse ceva lui Greene, care traduse: 

— Salaam îţi va permite să pleci de aici fără a fi arestat. E cea 
mai bună ofertă pe care ti-o poate face. Trăiește ca să mai poti 
lupta și mâine. Nu e interesat de escaladarea ostilităților cu 
Uniunea Sovietică. 


VP - 354 


Lev tăcuse pe toată durata negocierilor. Acestea se apropiau 
de sfârșit fără a se fi ajuns la vreo înțelegere între părți. Nu avea 
altă variantă decât să acționeze. 

Folosindu-se de genunchi, zgâlțâi masa, trântind o sticlă de 
cola pe podea. In timp ce se sparse, zgomotul atrăgând atenţia 
tuturor, se înălţă, luă un cuţit murdar de pe masă și ţinti spre 
gâtul căpitanului. Cum atenţia tuturor era distrasă, iar el nu mai 
avea simţurile amorțite de opiu, avu o viteză rezonabilă, iar 
Vașcenko nu apucă să pareze atacul. Cuţitul i se înfipse 
căpitanului în gât. Cei doi soldaţi afgani priveau cuprinși de 
teroare, nu-l luaseră în calcul pe Lev ca ameninţare. Fahad 
reacţionă cel dintâi, scoțând pistolul și ucigându-i pe cei doi 
soldaţi. Nu-l execută și pe Vașcenko, îl lăsă așezat la locul lui. 
Lev îl apucă pe căpitan de mâini, punându-i-le jos. Chiar și rănit 
mortal, bărbatul era incredibil de puternic și se lupta să se 
elibereze. Lev nu-l lăsă să se miște, ţinându-l strâns de mâini. 
Căpitanul lovea și izbea cu picioarele. Se aplecă înainte, 
aproape atingându-i faţa lui Lev. Într-un târziu, îi slăbiră forţele 
și închise ochii, dar Lev tot nu-i dădu drumul, ţinându-i strâns 
mâinile mult timp după ce căpitanul încetase să se mai miște. 

Lev îi dădu drumul lui Vașcenko, lăsându-l să cadă la podea. 
Spuse: 

— Nu m-ar fi lăsat să trăiesc. Și nu s-ar fi lăsat niciodată 
capturat. Nu puteam să fac niciun compromis. 

_ Trecuse multă vreme de când Lev nu mai omorâse un om. 
Incă așezat pe scaun, Greene își feri pantofii eleganti de 
băltoaca de sânge de pe podea, comentând: 

— Sovieticii au mers extraordinar de departe ca să vă închidă 
gura. Valorați pentru ei mult mai mult decât am crezut. 

Salaam se uită la cadavre. Îngenunche și îl scotoci pe căpitan 
prin buzunare. Lev îi șopti lui Greene: 

— O să primim azil politic? O să-mi sprijiniți cererea? 

Greene se gândi o clipă. 

— Da. 

e 

Lev urcă încet scările, neștiind dacă să fie mulţumit sau 
îngrijorat. Nu era sigur că trădarea lui avea să rămână secretă. 
Totuși, în cele din urmă, avea drum deschis spre America și, 
orice s-ar fi întâmplat, Nara și Zabi urmau să aibă un nou cămin. 
Cu acest gând, urcă scările în grabă, câte două trepte odată. La 


VP - 355 


ultimul etaj alergă pe coridor până la cameră, deschizând ușa 
larg. Draperiile erau trase și din stradă venea o lumină de un 
portocaliu pal, care se întindea peste așternuturile de pe pat. 
Nara și Zabi nu se vedeau nicăieri. Intră în cameră, trecu pe 
lângă pat și le găsi așezate pe jos, cu picioarele încrucișate, 
ascunse într-un colț. Se așeză lângă ele, incapabil să articuleze 
ceea ce se întâmplase jos - că li se oferea șansa unui nou 
cămin. În ciuda zâmbetului său, văzu că Nara și Zabi se 
holbează la mâinile lui. În grabă, uitase să se spele. Erau pline 
de sânge. Se gândi o clipă să și le ascundă la spate. Poate că, 
totuși, era mai bine că le văzuseră. Mâinile însângerate 
reprezentau prețul pe care-l plătise pentru libertatea lor. 


VP - 356 


SASE LUNI MAI TÂRZIU 


MANHATTAN 

SEDIUL ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE 
1% AVENUE COLȚ CU EAST 44™ STREET 
15 NOIEMBRIE 1981 


Lev stătea pe 1* Avenue, dincolo de porțile principale ale 
clădirii Organizaţiei Naţiunilor Unite, exact în locul în care fusese 
împușcat Jesse Austin în urmă cu șaisprezece ani. Cercetând 
fotografiile și articolele din presă, petrecând ore-n șir la 
Biblioteca Publică din New York, având acum acces la dovezile 
după care tânjise după moartea Raisei, Lev stabilise cu 
exactitate locul în care fusese așezată lădiţa cărată de Austin 
tocmai din Harlem - scena uciderii sale. Nu exista nicio plăcuţă 
care să marcheze locul, niciun semn și nicio statuie. Era un 
trotuar ca oricare altul, care nu dădea trecătorilor niciun motiv 
să se gândească la ceea ce se întâmplase aici, la viețile curmate 
în noaptea aceea. 

Lev venea des aici, stând cu mâinile la spate, ca și cum în faţa 
lui s-ar fi aflat o piatră de mormânt, nu o bordură. Se gândea 
intens la multe aspecte ale cazului pe care nu reușea încă să le 
înţeleagă. Nu reușea sub nicio formă să priceapă de ce a fost 
omorât Jesse Austin, nici de ce părea că guvernele Uniunii 
Sovietice și Statelor Unite colaboraseră pentru a mușamaliza 
crima. De ce făptașii plantaseră arma asupra fiicei sale, 
strecurându-i-o în buzunarul hainei pentru ca apoi să-i însceneze 
Raisei crima? Discrepanţa sugera o schimbare din mers a 
planurilor și improvizații ulterioare. Dincolo de orice altceva, o 
întrebare rămânea fără răspuns: 


Cine a ucis-o pe soția mea? 


Răspunsurile din cărțile de istorie erau minciuni, imposibil de 
detectat de un cititor obișnuit prins într-o ficţiune despre adulter 
și pasiune ilegală, o poveste frumoasă care masca o serie de 
fapte, înșirate punct cu punct. Când închidea ochii, Lev era 
transportat înapoi în timp, în noaptea aceea, simțind căldura 


VP - 357 


mulțimii și aerul umed de vară. Putea să îngenuncheze în 
stradă, lângă trupul lui Jesse Austin, și să se uite la cămașa albă 
care se înroșise de sânge. Putea vedea expresia de pe chipul 
Annei Austin: gura ei deschisă, ţipând. li putea auzi disperarea 
din glas, frica prevestitoare că nu avea să primească niciun 
ajutor. Işi putea imagina mulţimea cuprinsă de panică, 
dărâmând baricadele - metalul zăngănea. Lev își putea vedea 
soția - și venea mai aproape de ea, atât de aproape încât îi 
putea auzi bătăile inimii în timp ce o legăna pe Elena, atât de 
aproape încât putea auzi respiraţia rapidă, întretăiată, a fiicei 
sale, în vreme ce visurile ei despre o lume mai bună i se 
sfărâmau la picioare. 

Vedea întregul episod, ca într-o iluzie optică, și totuși nu 
reușea să înțeleagă lucrurile pe care le putea vedea. Deși se 
găseau o mulţime de fotografii din noaptea aceea, în mod 
curios, nu exista nici măcar o fotografie cu Elena. Potrivit 
relatării ei, se aflase în mijlocul haosului. Ținuse un steag 
sovietic la spatele lui Jesse Austin. Și totuși nu exista nicio 
dovadă a acestui fapt, nicio menționare în ziare a rolului ei. Se 
spusese o altă poveste, asortată cu o singură fotografie iconică, 
una care nu fusese preluată de ziarele sovietice, pe care Lev nu 
o mai văzuse până atunci, înfăţișând-o pe Raisa lângă trupul lui 
Austin. Pentru Lev, era clar că răspunsese strigătelor după 
ajutor. Pentru publicul american, era o criminală înnebunită de 
gelozie. O altă fotografie o înfățișa pe Raisa în apartamentul lui 
Jesse Austin, cu mâna cântăreţului pe braţul ei, cu cearșafurile 
mototolite pe fundal. Lev știa că fotografia e trucată - Elena îi 
spusese că ea l-a vizitat pe Jesse Austin, nu Raisa. Inainte de a 
ajunge în Statele Unite, Lev nu înțelesese niciodată pe deplin 
oprobriul public îndreptat asupra soţiei sale: măsura în care 
jurnaliștii fuseseră captivaţi de ideea unui tragic triunghi amoros 
americano-sovietic. Femeia cea mai isteață pe care o cunoscuse 
el vreodată, singura femeie pe care o iubise vreodată, fusese 
fixată în cărţile de istorie ca o amantă naivă și înșelată. Bărbatul 
cel mai idealist pe care-l cunoscuse vreodată și unul dintre 
puţinii oameni pe care îi admirase vreodată fusese descris ca un 
mincinos și un afemeiat, un om cu asemenea moravuri ușoare 
încât un glonţ în inimă să li se pară multora un sfârșit potrivit. 

În timpul vizitelor sale, Lev nu stătea numai pe afară. Exista 
posibilitatea unui tur prin sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite, iar 


VP - 358 


el intrase, îi ascultase pe ghizi, înțelegând numai puţin din 
engleza lor. Văzuse sala unde avusese loc concertul Raisei, nu 
pentru că îi folosea în investigaţie, ci pentru că îi făcea plăcere 
să se gândească la succesul ei aici - o refugiată de război care 
supraviețuise epurărilor lui Stalin conducând un spectacol într-o 
asemenea sală, cu elita diplomaţiei la picioarele ei, aplaudând-o. 
Zoia îi povestise că spectacolul întrecuse așteptările tuturor și 
că pregătirile Raisei funcționaseră perfect. In vreme ce ea făcea 
planuri pentru speranţă și muzică și cântece, alţii puneau la cale 
o crimă. 

Trecuseră douăzeci de minute și el nu se mișcase, stând în 
același loc, cu mâinile la spate. Gărzile de la Organizaţia 
Naţiunilor Unite se uitau cu suspiciune la el. Taximetriștii 
încetineau să-l întrebe dacă dorește să ajungă undeva anume. 
Dar nu-și dorea să fie nicăieri în altă parte. Nu mai avea nicio 
călătorie de făcut. Acum, misiunea lui era exclusiv una de 
investigaţie. Uitându-se la zgârie-nori, se gândi că erau 
păstrătorii secretelor orașului, giganţi tăcuţi, cu răspunsurile 
închise în oțel, beton și sticlă. Nu depuse nicio floare. Nu-l 
interesa niciun alt memorial în afară de a-l prinde pe ucigașul 
soţiei sale. 

| se spusese să nu vină aici, din motive de securitate. Le-ar fi 
fost ușor sovieticilor să-l găsească dacă bănuiau vreodată 
trădarea lui. Ar fi primul loc unde să-l caute. Tipic pentru el, 
ignorase instrucţiunile. Porni spre staţia de metrou, conștient că 
e urmărit. Știa asta fără să se oprească și fără să se întoarcă, 
fără a-l vedea pe agentul aflat pe urmele lui, nici măcar cu 
coada ochiului. | se ascuţiseră instinctele de-a lungul anilor. Nu-i 
învinuia pe agenţii secreți americani că încearcă să stea cu ochii 
pe el. In mod normal, le permitea să-l urmărească, doar ca să-i 
facă să se simta mai bine. Dar nu și azi - astăzi avea treabă și 
nu-și dorea compania FBl-ului. 


VP - 359 


BRADHURST 


HARLEM 
WEST 145™ STREET 


Trecând pe lângă blocul în care locuise odinioară Jesse Austin, 
Lev rezistă impulsului de a intra. Bântuia locul de parcă ar fi 
crezut că mai există vreo urmă a trecutului, vreun semn al zilei 
în care trecuse pe acolo tânăra Elena, plină de visuri de 
egalitate și dreptate. Insistenţa lui nu fusese răsplătită: 
întrebările lui fuseseră respinse de fiecare dată, cu reacții care 
variau de la ostilitate la completa neînțelegere. Nu exista 
persoană în clădire pe care să n-o fi abordat, făcându-și printre 
locatari o reputaţie de om cu idei fixe. Când bătuse la ușa care 
fusese pe vremuri a lui Jesse Austin, se adresase locatarilor 
actuali, un cuplu tânăr, în engleza lui stricată și rudimentară, 
întrebându-i dacă știau ceva de Jesse Austin. Ei clătinaseră din 
cap că nu, părând să creadă că-i întreabă de cineva care locuia 
acolo în acel moment. Incapabil să-și exprime adevăratul scop, 
scosese tăieturile din ziare despre asasinat. Din confuzia lor, nu 
erau la curent cu evenimentele, nu știau cine a fost Jesse Austin 
și, cu siguranță, nu știau nici de ce străinul acesta ciudat le 
punea întrebări la șaisprezece ani de la producerea crimei. Chiar 
dacă fuseseră mai politicoși decât majoritatea, închiseseră ușa 
și o încuiaseră. 

Indepărtându-se de bloc, Lev porni în josul străzii, strângând 
în mână articolele pe care le arătase aproape tuturor, în special 
bărbaţilor și femeilor suficient de în vârstă să fi fost adulți pe 
vremea asasinatelor. Cât timp se aflase în Uniunea Sovietică și 
în Afganistan, crezuse mereu că principalul obstacol avea să fie 
să ajungă la New York. Se înșelase, subestimând dificultăţile pe 
care le întâmpina un străin care încerca să rezolve un caz vechi 
de șaisprezece ani de care nimeni nu dorea să-și amintească. 

Pe partea cealaltă a străzii era o cafenea, mereu plină, care 
părea un fel de punct central al cartierului pentru clienţii mai în 
vârstă. Traversă strada și intră. Plină de clienţi veniţi să ia masa 
de prânz, era gălăgioasă și plină de viaţă, înţesată de măsuţe 
pătrate situate atât de aproape una de alta, încât chelneriţele 
erau silite să pășească printre ele, ceea ce făceau cu destulă 


VP - 360 


agilitate, îmbrăcate cu șorțuri cu dungi albe și albastre, aduceau 
farfurii pline cu mâncare nepretenţioasă, dar care părea 
delicioasă. Bucătăria era la vedere și dinspre ea se ridicau aburi. 
Farfuriile zăngăneau încontinuu. Mulţi dintre bărbaţii și femeile 
care luau masa aici aveau mai bine de cincizeci de ani. Cu 
siguranţă, unii dintre ei îl cunoscuseră pe Jesse Austin și știau 
adevărul despre moartea lui, chiar dacă numai din auzite. Lev ar 
fi ascultat bucuros orice speculație, oricât de îndepărtată de 
realitate. 

Abordând-o pe femeia de la casa de marcat, Lev se simți 
frustrat de engleza lui limitată, de stângăcia lui lingvistică, una 
care nu-l făcea cu nimic plăcut în ochii unei public deja 
suspicios. 

— Vreau să pun întrebări. Despre omul acesta... Jesse Austin. 

Când Lev desfăcu articolele de ziar, femeia lăsă capul în jos, 
cu o expresie uluită pe care el o mai văzuse de nenumărate ori. 
Ea strigă înspre bucătărie: 

— Ai face bine să vii încoace! 

Apăru o femeie mai în vârstă. Imediat ce-l văzu pe Lev, 
clătină din cap. Lev nu avea noroc, îi mai ceruse și altă dată 
ajutorul. Îl refuzase. 

— Trebuie să plecati de aici! 

— Vă rog... 

— V-am mai spus și înainte. V-am spus că nu! 

Lev hotărî să spună numele cu voce tare, să vadă dacă are 
cineva vreo reacţie. 

— Vreau să vorbim despre Jesse Austin. 

— lesiti afară, imediat! 

Ordinul ei, rostit cu voce tare, amuți întreaga cafenea, clienţii 
îl priviră fix, chelneriţele îl priviră fix, toată lumea încercând să- 
și dea seama ce e cu el. Lev remarcă un amănunt interesant - 
indiferent cât de tare o enerva, indiferent cât de tare se supăra, 
nu amenința niciodată că va chema poliţia. Ridică tăieturile din 
ziare, arătându-le clienţilor și repetând numele. 

— Jesse Austin. Vă rog! Cineva! Vorbiti cu mine! 

Așteptă afară, zăbovind în speranţa puţin probabilă că avea 
să răspundă cineva solicitării lui. Nu o făcu nimeni. Oftă. Cu 
puţin noroc, femeia aia nu va fi de serviciu zilnic. Avea să 
încerce, iar și iar. Avea să apară ceva până la urmă. 


VP - 361 


NEW YORK CITY 


BRIGHTON BEACH 
IN ACEEAȘI ZI 


Era amiază și metroul care se apropia de Brighton Beach era 
aproape gol. Lev stătea pe scaun și se uita la o reclamă care 
înfățișa o femeie tânără și frumoasă, în costum de baie, ţinând 
în mână o sticlă de suc acidulat de portocale, cu eticheta: 


FANTA 


Niciunul dintre ceilalți pasageri nu putea aprecia faima 
negativă a acestei mărci, niciunul dintre pasageri nu avea idee 
cum se foloseau aceste sticle la Kabul - de frica pe care o 
stârnea eticheta în mințile arestaţilor care aşteptau 
interogatoriul. Aici, la New York, era o băutură dulce, un simbol 
al frivolităţii și al distracţiei și nimic mai mult. Holbându-se la 
reclamă, Lev se simţi ca un vizitator de pe altă planetă. 

O călătoare de lângă el citea un ziar, cu sacoșe de 
cumpărături înghesuite la picioarele ei. Un bărbat stătea în 
picioare, chiar dacă erau locuri libere, ţinându-se de bară, 
pierdut în gânduri în timp ce trenul ieși din străfundurile 
orașului. O mamă stătea așezată lângă fetiţa ei, ale cărei 
picioare atârnau peste marginea scaunului, neatingând podeaua 
vagonului. Lui Lev îi aminti de fiicele pe care le lăsase în Rusia. 
Nu exista zi, nici măcar o oră în care să nu se gândească la ele. 
Nu le mai văzuse de opt ani și nu avea habar dacă avea să le 
mai vadă vreodată. Plătise un preţ mare pentru această 
investigaţie. Ideea că Elena și Zoia nici măcar nu știau că el 
trăiește era dureroasă. Nu putea să ia legătura cu ele. Nu putea 
să riște ca guvernul sovietic să afle că e încă în viaţă. Dacă s-ar 
fi întâmplat așa, fetele ar fi fost, cu siguranţă, luate la ochi. 
După cum i se părea imposibil de crezut că nu va reuși să 
rezolve uciderea Raisei, i se părea la fel de imposibil de crezut 
că nu avea să le mai vadă niciodată pe Zoia și pe Elena, chiar 
dacă nu putea să-și dea seama când sau cum s-ar fi putut 
întâmpla asta. 


VP - 362 


Lăsând reclamele deoparte, Lev considera metroul singurul 
loc în care viața din Moscova și viața din New York nu erau atât 
de diferite. Naveta nivela oamenii extraordinar de tare. Se uita 
de fiecare dată, plin de interes, când se deschideau ușile și urca 
un nou val de pasageri. Flirturile subtile dintre pasageri erau 
ecouri stinse ale întâlnirii întâmplătoare dintre el și Raisa în 
metroul de la Moscova. Departe de a fi tulburat de amintire, se 
întrebă dacă străinii aveau să se despartă ca să nu se mai 
întâlnească niciodată sau aveau să încerce să transforme acea 
întâlnire întâmplătoare în ceva mai mult de atât. 

Când cobori la Brighton Beach, ieșise soarele și Lev se 
descheie la haină, fiindu-i cald, chiar dacă era o toamnă târzie. 
Se uită oarecum mirat la împrejurimi, încă neobișnuit cu ideea 
că lumea aceasta nouă și ciudată era acum casa lui. Conceptul 
încă i se părea bizar. Poate din cauza fiicelor sale din Rusia, nu- 
și putea imagina nicio clipă că e acasă. După ce ajunseseră în 
Statele Unite, el, Nara și Zabi petrecuseră câteva săptămâni 
mutându-se în diferite locuințe temporare în New Jersey - un trai 
lipsit de continuitate și perturbant pe care Lev îl găsise mai 
puţin ciudat decât experienţa de a primi o adresă permanentă. 
Insistase ca aceasta să fie la New York, ascunzându-și 
adevăratele intenţii în spatele argumentului că zona oferea 
câteva avantaje. La New York se aflau un număr mare de 
emigranţi sovietici, așa că faptul că nu vorbea engleza nu avea 
să constituie o problemă atât de mare, după cum nici faptul că 
era străin nu avea să bată la ochi ca într-un oraș mai mic. 
Trecea aproape neobservat, trăind sub un nume nou și 
spunându-le celor mai curioși că fugise din ţară din cauza 
persecuțiilor. 

Zabi și Nara locuiau într-un apartament învecinat, tot sub 
nume noi și cu povești noi cu privire la trecutul lor, pretinzând 
că sunt pakistaneze, nu afgane, ca să fie mai greu de găsit în 
cazul în care venea cineva după ele. Ar fi vrut ca Lev să 
locuiască împreună cu ele, dar asta ar fi afectat credibilitatea 
noilor identități. Astfel, erau două familii diferite de imigranți 
care se împrieteniseră. Nara devenise în mod oficial mama lui 
Zabi. Avea și documente care să o dovedească și Lev o 
surprindea uneori studiindu-le, ca și cum n-ar fi fost în stare să 
creadă cuvintele scrise acolo. Fetiţa pe care aproape că o 
ucisese chemându-l pe căpitan era acum copilul ei legitim, o 


VP - 363 


contradicţie la care se gândea zi de zi. Totuși, departe de ao 
distruge, asta o făcea o mamă și mai devotată. Pentru că era 
prea tânără să aibă o fetiță de șapte ani, orice întrebare în 
această privinţă era întâmpinată cu o tăcere neînduplecată și cu 
sugestia că explicaţia era una prea urâtă ca s-o detalieze - ceea 
ce era, cel puţin parțial, adevărat. 

Așa că a patra locuinţă a lui Lev era în Brighton, pe 6" Street, 
într-un apartament de la etajul al treilea. Nu reușiseră să obțină 
unul cu vedere la mare, de fapt, nu prea aveau niciun fel de 
priveliște, dar era un apartament confortabil, cu aer condiţionat, 
cu frigider și televizor. Spre deosebire de apartamentele de la 
Kabul, nu scosese ușile de la camere. Neliniștea imposibil de 
suportat se potolise. Nu mai avea nevoie nici de opiu: era din 
nou detectiv. 

Descuind ușa și intrând în camera de zi, Lev simţi că mai era 
cineva în cameră. Dacă ar fi fost un soldat sovietic, Lev ar fi fost 
cu siguranţă ucis înainte de a apuca să aprindă lumina. Cu 
gândul acesta în minte, ridică mâna spre întrerupător. 


VP - 364 


ÎN ACEEASI ZI 


Marcus Greene, îmbrăcat impecabil, scoase o ţigară și se 
așeză ca la el acasă. Spuse: 

— Pari agitat. 

Lev nu-i răspunse. Îl deranja lejeritatea cu care îi intrau în 
apartament sau îi plantau microfoane în telefon, ca și felul în 
care îi scotoceau prin lucruri când nu era acasă, lucru de care 
era pe deplin conștient, din moment ce nu reușeau să aranjeze 
obiectele la loc în poziţia iniţială. Dar nu-și făcea iluzii: aparținea 
americanilor, era o proprietate intelectuală și se purtau exact 
cum aveau chef. Intrebarea lui Greene sună aproape comic: 

— Pot să fumez? 

Lev încuviinţă, își scoase haina și o atârnă în hol. Întors în 
camera de zi, rămase în picioare în fața lui Greene. 

— De ce nu ești în Pakistan? 

— Sunt în permisie, îmi vizitez familia. 

Greene trase adânc din ţigară, cu intensitatea cunoscută 
numai de un dependent. Lev se așeză, aplecându-se în faţă, cu 
mâinile pe genunchi. Greene comentă, fără autocompătimire: 

— N-am fost un tată bun. Imi pare rău de neajunsurile mele, 
sau măcar așa cred. Dar nici n-am făcut prea multe în privința 
lor, așa că nu știu cât valorează regretele mele, cel putin în ochii 
soției și fiilor mei. Iti spun asta pentru că e parte a motivului 
pentru care mă aflu aici. Știu cât de mult contează familia 
pentru tine, nu doar familia pe care ai adus-o la New York, ci și 
familia pe care ai lăsat-o în Uniunea Sovietică. 

Lev întrebă, cu vocea sugrumată de tensiune: 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Sovieticii suspectează că ești în viață. Ne-am gândit că 
uciderea căpitanului va însemna că existența ta nu poate fi 
confirmată. Poate că așa și e. Oricum, agită apele. Când eram în 
Peshawar, s-au asigurat că o să aflu o anumită informație cu 
privire la fiicele tale. Zoia și Elena... 

Lev se ridică în picioare, de parcă ar fi fost gata de plecare. 
Greene îi făcu semn să stea jos. El îi ignoră gestul, așa că, în 
cele din urmă, se ridică și Greene. 


VP - 365 


— Nu avem mijloace să verificăm zvonurile astea. Pot fi 
minciuni ca să te scoată la lumină. S-a pus presiune pe mine să 
nu ti le dezvălui, dar eram sigur că ai dori să știi. E decizia ta 
dacă crezi sau nu poveștile. 

— Ce povești? 

— Din cauza fugii tale, fetele tale au fost duse la 
interogatoriu. Și soții lor au fost interogați. Au fost eliberate, dar 
viitorul lor e nesigur. Următorul pas ar fi să le aresteze. Asta nu 
s-a întâmplat încă, dar se poate întâmpla. E o hărțuire 
grosolană, dar, din câte văd pe fata ta, eficientă. 

— Dacă nu mă-ntorc, le arestează pe ele? Asta-i amenințarea? 

— Lev, n-avem de unde ști dacă nu-i numai teatru. Ei nu știu 
sigur că ești în viată. 

— N-au nicio sursă americană? 

— Mă îndoiesc. Sovieticii n-au fost niciodată prea eficienţi în a 
pătrunde în rândurile CIA-ului. Dacă nu faci nimic, dacă nu 
reacționezi, or să presupună că ești mort și fetelor tale n-o să li 
se întâmple nimic. Sunt foarte sigur de asta. 

Dar Lev știa mai bine cum funcţionează KGB-ul: le cunoștea 
modul de gândire. Își aminti cum se comporta el pe vremea 
când era tânăr agent. Clătinând din cap, îngrozit de primejdia în 
care-și pusese fiicele, spuse: 

— Nu am foarte mult timp. 


VP - 366 


ÎN ACEEASI ZI 


Lev stătea în tăcere la masă, ciugulind din mâncarea pe care 
o gătise. Amenințarea la adresa fiicelor sale avea să fie pusă în 
practică, nevinovăția lor nu avea niciun fel de importanţă. Pe 
vremea lui Stalin se stabilise că fiul era pătat de faptele tatălui. 
O singură crimă, o singură bănuială putea aduce ruina asupra 
unei întregi familii, toxina  suspiciunii trecând asupra 
descendenților. Timpurile nu se schimbaseră chiar atât de mult. 
Acest tip de gândire rămăsese imprimat în conștiința KGB-ului, o 
organizaţie care prefera ca agenţii săi să se căsătorească între 
ei, fiind structurată ca o dinastie de agenţi operativi, diferiţi de 
cetățenii obișnuiți. Era unul dintre motivele pentru care se 
opuseseră dintotdeauna căsătoriei lui cu Raisa. Dacă Lev nu se 
preda, fiicele lui aveau să fie arestate, ținute în cele mai 
groaznice condiții. Răutatea KGB-ului era  impersonală, 
procedurală și extrem de previzibilă. După cum nu conta că 
fiicele sale sunt nevinovate, nu conta nici faptul că nu erau 
siguri dacă Lev trăiește sau nu. Reţeaua de spioni sovietici din 
Statele Unite era slabă, cel puţin în comparaţie cu celulele de 
spionaj din Europa. Totuși, aveau la îndemână o metodă destul 
de simplă de a-l face pe Lev să iasă la lumină. Atâtea lucruri se 
bazaseră pe presupunerea lor că a murit. Planul acela dăduse 
greș. 

Lev își împinse farfuria la o parte. Și Nara, și Zabi știau că e 
ceva în neregulă și schimbau priviri între ele. Nu le putea pune 
la curent, pentru că încă nu se hotărâse ce să facă. Nesiguranța 
ar fi un motiv nenecesar de încordare. Zabi abia se întorsese de 
la o ședință cu un psihiatru. Chiar dacă rănile fizice se 
vindecaseră, făcea terapie, două ședințe pe săptămână, un 
proces amânat vreme de câteva luni, câtă vreme fusese intens 
școlarizată în limba engleză, lecţii la care luase parte și Nara. 
Lev chiulise la majoritatea lecţiilor, concentrându-se pe 
investigația lui. Totuși, își făcea timp de fiecare dată să o 
însoțească pe Zabi la psihiatru, surprins că nu trebuia să 
meargă la un spital, ci într-o cameră frumos decorată din casa 
medicului. După a treia sau a patra ședință, se mai relaxase în 
privinţa tratamentului. Lui Zabi nu-i era frică de ședințele de 


VP - 367 


terapie. Nu mai trebuie precizat că guvernul american acoperea 
aceste cheltuieli, după cum acopereau toate cheltuielile. In 
schimb, Lev avea întâlniri cu ofițeri de contrainformaţii, cărora le 
oferea detalii despre Afganistan. Cunoștinţele lui despre 
Uniunea Sovietică erau depășite, în special în legătură cu KGB-ul 
și poliția secretă. Aceste informaţii erau de interes în primul 
rând pentru istorici și cercetători din mediul academic, câţiva 
dintre ei primind aprobarea de a-i pune întrebări. Numai 
rapoartele despre Afganistan erau clasificate ca strict secrete. 
Era dificil să-și dea seama ce impact aveau asupra politicii 
americane - nu aveau suficientă încredere în el cât să-i spună 
ceva, nici măcar cât să-i pună întrebări. Era clar că în CIA există 
elemente dispuse să finanțeze insurgenţța, să le ofere arme. Lev 
nu putea spune cu certitudine dacă asta chiar se întâmpla. 

Când terminară cina, Lev strânse farfuriile și se întoarse la 
masă cu o cutie de îngheţată pe care o cumpărase de lao 
băcănie ţinută de o ucraineancă, una dintre puţinele persoane 
din cartier cu care vorbea, fiind la fel de puţin sociabil la New 
York cum fusese și la Kabul. In timp ce împărțea cu o lingură 
înghețata în trei castroane, le spuse: 

— Mâine plec la Washington. Vă mai amintiţi de treaba de 
care v-am povestit? Există o arhivă de obiecte legate de 
spionajul sovietic în Statele Unite. Vor să arunc o privire, să 
vadă dacă pot face lumină în privința obiectelor respective. 

Nara se arătă surprinsă. 

— Credeam că n-ai să faci asta decât peste câteva luni. 

— Vor să mă duc urgent. 

— De ce? 

Motivul era simplu: nu credeau că Lev avea să mai rămână 
multă vreme în America. Lev păstră secretul, ridicând din umeri. 

— Habar n-am. 

Adăugă, cu o voce slabă: 

— Fac ce mi se spune. 

Zabi îl întrebă: 

— Ne părăsești? 

Lev nu se simți în stare să se uite în ochii ei. Se jucă cu 
lingura de îngheţată. 

— O să fiu plecat doar câteva zile. 


VP - 368 


WASHINGTON DC 


SEDIUL FBI 

CLĂDIREA J. EDGAR HOOVER 
PENNSYLVANIA AVENUE NR. 935 
A DOUA ZI 


Lev trebuia să rămână câteva zile în Washington DC, în 
funcţie de cum se desfășurau lucrurile. Resemnat cu ideea că 
timpul lui în Statele Unite fusese scurtat în mod dramatic, dintr- 
odată, era nerăbdător să se întoarcă la New York - acum era o 
presiune mult mai intensă pe investigaţiile lui. După toate 
probabilitățile, nu avea la dispoziţie decât câteva săptămâni, nu 
câteva luni, până ce Uniunea Sovietică acţiona în cazul fiicelor 
sale. Dacă mergeau atât de departe încât să le aresteze pe Zoia 
și pe Elena, el nu mai putea sta deoparte - cel mai probabil, 
avea să înceapă să facă aranjamentele să se întoarcă exact în 
ziua aceea. O călătorie până atunci inofensivă la arhive se 
dovedea acum o pierdere de vreme care putea să-l coste. 

La aeroport îl așteptase un individ prietenos, Simon Clarke, 
care se prezentase drept arhivar, un tip cu o figură de bufniţă, la 
vreo cincizeci de ani, cu ochelari rotunzi cu rame aurite și un 
stomac ușor umflat, ieșindu-i în afară ca o coamă de deal. 
Vorbea fluent limba rusă, perfect din punct de vedere 
gramatical, dar cu accent american, și Lev își imagină că, 
probabil, avusese de-a face cu foarte puţini vorbitori nativi de 
rusă. Amabil și manierat, Clarke spera ca Lev să poată face 
lumină în privinţa multor descoperiri pe care se așternea praful, 
mistere pe care ei nu reușiseră să le dezlege, cu privire la 
protocoalele spionajului sovietic lansate împotriva principalului 
adversar. Clarke folosise argoul specific spionilor sovietici - 
principalul adversar -, dornic să arate că e la curent cu codurile 
lor secrete. 

Într-un scurt tur al orașului, înainte de a se îndrepta spre 
arhivă, se opriră în faţa sediului FBl-ului. Clădirea era modernă, 
din beton, destul de diferită de sediul poliţiei secrete ruse, 
Lubianka, cu măreaţa-i faţadă istorică din centrul Moscovei. 
Principiul arhitectonic al clădirii Hoover părea acela de a părea 
nu atât impresionantă, cât inexpugnabilă. Planul clădirii nu 


VP - 369 


conţinea nici ornamente, nici decoraţiuni: era un hibrid de 
parcare și centrală electrică, de parcă FBl-ul ar fi fost tot în 
categoria utilităţilor. Arhiva, nemenţionată pe vreo hartă, nici 
inclusă în registrul oficial, era amplasată trei străzi mai departe, 
pe 8 Street. Nu avea nicio siglă, niciun birou de recepţie, ci 
doar o ușă cât se poate de banală care dădea direct în stradă, 
ca o ieșire de incendiu. Intrarea se afla între două birouri de 
mari dimensiuni: o ușă fără număr sau cutie poștală, ca un 
portal magic pe lângă care toți cei de pe stradă treceau fără a 
realiza măcar ce secrete ascunde. 

Clarke își scoase cheile, deschise ușa și aprinse lumina, dând 
la iveală o scară îngustă. Îi făcu lui Lev semn să intre și încuie 
după ei, înainte de a cobori scările. In capătul scărilor se afla un 
birouaș amărât, de unde Clarke închise sistemul de alarmă. Într- 
o parte a biroului se afla o ușă de metal, sigilată, ca la trezoreria 
unei bănci. După ce introduse un cifru, se auzi un sâsâit slab și 
ușa se deschise. Luminile se aprinseră automat, becuri 
fluorescente pâlpâind unul după altul într-o succesiune rapidă, 
dând la iveală dimensiunile reale ale arhivei. 

Mult mai mare decât se așteptase Lev, arhiva se întindea pe 
sute de metri, cu rânduri după rânduri de rafturi din oțel. Pe 
rafturi nu se aflau cărți, ca într-o bibliotecă. Totul era păstrat în 
cutii identice de carton maro, una lângă alta - cu miile, plasate 
la aceeași distanţă una de cealaltă. Lev se uită la Clarke: 

— Toate astea? 

Clarke încuviinţă. 

— Materiale adunate de șaptezeci de ani încoace, majoritatea 
înțelese, unele dintre ele - nu. 

Lev făcu un pas în față. Clarke îi puse o mână pe umăr. 

— Inainte de a începe, există câteva reguli. Mi s-a spus să vă 
percheziționez la plecare. Vă rog să nu vă simtiti jignit: e 
procedura-standard. Trebuie să purtați aceste mănuși, orice ati 
atinge. Altfel, sunteți liber să vă uitaţi la ce doriti. Dar fără 
stilouri sau orice fel de cerneală. Aveţi vreun stilou la 
dumneavoastră? 

Lev dădu din cap că nu, își scoase haina și o atârnă în birou. 
Clarke îi spuse: 

— Mai bine o tineti la dumneavoastră. Camera e rece, are aer 
condiționat pentru prezervarea obiectelor. 


VP - 370 


Secrete de spionaj îngheţate, din ultimii șaptezeci de ani, mii 
de încercări de trădare, înșelăciune și crimă, păstrate de parcă 
ar fi fost cele mai mari realizări ale omenirii. 

Tavanul nu era deosebit de înalt, dar camera era extraordinar 
de lată, ceea ce-i dădea proporţii supranaturale. Avea forma 
unei cutii de pantofi strivite. Arhiva era din beton, ceea ce făcea 
să nu existe decât două culori dominante: griul betonului și 
maroul cutiilor de carton. Se auzea bâzâitul aerului condiționat 
și, din când în când, se simțeau vibrații ușoare de la metrou. 
Prin mijlocul arhivei, dintr-un capăt în altul, trecea un pasaj. 
Fiecare culoar era marcat cu un număr. Nu existau indicatoare 
sau explicaţii scrise. Clarke îi ghicise probabil gândurile, căci îi 
spuse: 

— Nu vă faceți griji! Nu vrem să vă uitati la tot ce-i aici. Am 
pus deoparte câteva cutii la care m-am gândit că s-ar putea să 
ne puteți ajuta. Dar puteti să vă plimbaţi pe aici și să vedeti 
dacă vă atrage ceva atenția. Ce-ar fi să vă familiarizați putin cu 
arhiva înainte de a trece împreună prin materialul pe care l-am 
selectat eu? 

In ciuda sugestiei că putea explora după pofta inimii, Clarke 
nu plecase nici măcar o clipă de lângă el. 

Simţindu-se privit, Lev se opri lângă unul dintre șiruri, 
alegându-l la întâmplare. Fiecare cutie avea o etichetă cu un 
număr scris pe ea, un cifru lung care nu însemna nimic la prima 
vedere. Cutiile aveau capac, așa că nu puteai să le cercetezi. 
Clarke comentă: 

— Avem un catalog în birou, unde codurile sunt asociate cu 
descrierea conținutului. Nu e chiar totul în cutii - unele obiecte 
cu forme mai ciudate sau de dimensiuni mai mari sunt separate. 
Sunt așezate mai încolo, în fund. Dati-mi voie să aduc catalogul, 
s-ar putea să fie de folos. 

Clarke se întoarse și se grăbi spre birou. Lev dădu un ocol, 
neliniștit, cu mintea la investigaţie. Deschise alene cutia cea mai 
apropiată de el. Era plină cu bani, teancuri întregi de bancnote 
de cinci și zece dolari, valori mici, dar impecabile, nefolosite, o 
mică avere. Lev bănui că banii erau falsuri produse de sovietici. 
Un teanc de bani era într-o pungă de plastic cu inscripţia 
ATENȚIE. Probabil că bancnotele conţineau vreo substanță 
chimică, poate chiar una toxică. Puse capacul la loc și trecu pe 
rândul următor, alegând o altă cutie și ridicându-i capacul. Cutia 


VP - 371 


era plină cu echipamente de laborator, un microscop și alte 
aparate pe care Lev nu le recunoscu. Obiectele erau datate, 
aveau peste cincizeci de ani. Nici aici nu era nicio explicaţie: nu 
existau documente scrise. După a treia sau a patra cutie, îi veni 
în minte ideea că arhiva s-ar fi putut dovedi banală. Se părea că 
americanii colecţionaseră absolut orice avea o legătură oricât de 
vagă cu protocoalele de spionaj sovietice. 

Când se pregătea să se întoarcă și să-l aștepte pe Clarke, Lev 
zări obiectele supradimensionate. Se duse spre fundul încăperii, 
găsind un baston fabricat din lemn noduros. Se jucă o vreme cu 
el, întrebându-se dacă avea vreun compartiment secret, vreo 
funcţie secundară, poate o suliță otrăvită. 

II lăsă deoparte și se întoarse la raft. Acolo se afla un 
transmiţător demodat, folosit probabil pentru comunicații 
secrete, mare cât un televizor. Chiar lângă el se afla o valiză. 

Lev se ghemui, cu mâinile tremurându-i în timp ce le punea 
pe valiză. Chiar dacă mâinile lui se schimbaseră vizibil de-a 
lungul anilor, valiza nu se schimbase. Era demodată, cu un 
mâner îmbrăcat în piele și încuietori ruginite din metal. Deși n-o 
mai văzuse de șaisprezece ani, nu avea nicio îndoială că e 
aceeași valiză pe care o cumpărase el pe vremea când era tânăr 
ofițer în poliția secretă. 

Era valiza pe care Raisa o luase cu ea la New York. 


VP - 372 


ÎN ACEEASI ZI 


Lev se ridică și se uită printre cutii, să vadă dacă se apropia 
Clarke. Nu se vedea nici urmă de el. Întorcându-se la valiză, cu 
mâinile încă tremurând de emoția anticipării, deschise 
încuietorile și se uită înăuntru. 

Dezamăgirea fu imensă. Valiza era goală. Revenindu-și în fire, 
respiră adânc. Își trecu degetele peste căptușeală, căutând un 
bilet, o scrisoare ascunsă în material. Nu existau tăieturi de 
cuţit, nici compartimente cusute. Examină exteriorul, întorcând- 
o cu fața în jos, pipăind fundul și colțurile. Auzi pașii lui Clarke 
pe podeaua de beton. 

— Domnule Demidov? 

Valiza nu-i oferea nicio informaţie. Se uită la obiectele de 
lângă ea: mai erau cel puţin alte douăzeci de valize. Nu 
recunoscu niciuna dintre ele. Obiectele personale ale Zoiei și 
Elenei erau, cu siguranţă, tot aici. Le fuseseră confiscate: fetele 
se întorseseră în Rusia numai cu hainele de pe ele, orice altceva 
le fusese luat. Lev memoră codul de pe valiza Raisei. Pașii lui 
Clarke se apropiau: era deja la câţiva metri. Când apăru, Lev se 
ridică, îndepărtându-se de lângă valiza soţiei sale. 

Clarke îi zâmbi. 

— Ati găsit ceva? 

— Nu, nu chiar. 

Era o negare prea puţin credibilă, dar Clarke nu băgă de 
seamă. Căra un registru mare, cu coperta de carton, protejată 
de plastic. 

— lată catalogul. 

Lev îl luă, fără să spună nimic despre descoperirea lui, 
încercând să rămână calm și netulburat, deschise registrul și îl 
răsfoi. Clarke îi puse prietenește o mână pe umăr. 

— Mi-am luat libertatea să pun deoparte câteva cutii cu 
obiecte la care aș avea nevoie de părerea dumneavoastră. 

Zona de lectură se afla lângă birou, în interiorul arhivei, din 
moment ce obiectele nu puteau fi mutate. | se pusese la 
dispoziţie o masă. Mai erau acolo o lampă de birou, un scaun și 
câteva cutii pline cu obiecte la care trebuia să se uite. Clarke 
discută o vreme cu Lev, explicându-i de ce îl interesau obiectele 


VP - 373 


respective. Lev abia dacă auzea un cuvânt, chinuit de întârziere, 
disperat să caute numărul valizei în catalog. Într-un târziu, 
Clarke îl lăsă singur și putu să studieze intrările. Sistemul de 
numerotare era complicat. Măzgăli din memorie codul de pe 
valiză. Găsi intrarea în catalog. Descrierea era: 


ANCHETA VOCEA ROȘIE 
NY 1965 


Căută cuvintele în dicționar. Utilizarea cuvântului ROȘU era cu 
siguranţă o referinţă la comunism, o voce comunistă 
proeminentă - cu siguranţă se referea la Jesse Austin. Lev se 
uită fix la coduri, încercând să-și dea seama cum să găsească 
restul documentelor legate de aceeași investigaţie. Nereușind 
să spargă sistemul și nedorind să solicite ajutor, nu avea altă 
posibilitate decât să treacă prin toate intrările, urmărind cu 
degetul descrierile. Ajunsese pe la jumătatea catalogului, 
verificând constant să vadă dacă nu vine Clarke. Degetul se 
opri, lipit de cuvintele 


ANCHETA VOCEA ROȘIE 


Notă poziția cutiei - cod 35/9/3.3 - și închise catalogul, 
strecurându-și hârtiuța în buzunar. 

Ridicându-se, porni înainte, văzându-l pe Clarke în biroul de 
alături. Era ocupat, așa că Lev profită de ocazie și se îndreptă în 
viteză spre rândul 35. Ajungând acolo, se întoarse spre dreapta, 
trecând cu mâna peste numere, până când ajunse la secțiunea 
9. Cutia era pe raftul de sus, a treia din rând. O luă, cu brațele 
tremurând de emoție. Cutia era grea și se chinui să o așeze jos. 
li scoase cu grijă capacul, de parcă ar fi manevrat lădiţa unei 
comori. 

Înăuntru se aflau o mulţime de documente, detalii despre 
concertul de la Organizaţia Naţiunilor Unite, un program, scrisori 
oficiale de la Kremlin cu privire la excursie, în care era vorba de 
Turneul Studenţesc pentru Pace, propunerile și protocoalele. Ca 
fost agent, Lev își dezvoltase simțul de a găsi detaliile 
importante, în decursul anilor de scotociri printre hârtii și 
obiecte personale. Acestea erau documente oficiale. Nu 
prezentau decât strălucirea de suprafață a turneului. Mâna lui 


VP - 374 


atinse fundul cutiei, pipăind un obiect tare, cotorul unei cărți. 
Era un jurnal. 

Lev citi prima intrare, amintindu-și cuvintele de parcă le-ar fi 
scris cu mâna lui: 


Pentru prima oară în viată simt nevoia să îmi 
notez undeva ideile. 


VP - 375 


HARLEM 
BRADHURST 
WEST 145™ STREET 


TREI ZILE MAI TÂRZIU 


Pe bancheta din spate a unui taxi, Lev strângea în mână o 
agendă în care transcrisese detaliile cele mai importante din 
jurnalul Elenei. Pentru că nu-l putea fura cu totul, studiase 
paginile la arhivă, profitând de fiecare moment în care nu era 
supravegheat. Cronologia mergea până în după-amiaza de 
dinaintea concertului, ultima zi din viaţa Raisei. După ce se 
întorsese la hotel de la întâlnirea cu Jesse Austin, Elena fusese 
condusă în camera ei. În timp ce se pregăteau de repetiţia 
generală, se strecurase în baie și scrisese o ultimă însemnare. 
Pagina aceasta măzgălită, scrisă în grabă, era, fără îndoială, cea 
mai importantă dintre toate. Lev o rupsese din jurnal, 
înghesuind-o în șosetă, alături de celelalte notițe ale sale, și o 
scosese din arhivă. 

În cea mai mare parte, jurnalul conţinea informaţii pe care 
Elena i le furnizase deja la întoarcerea la Moscova, inclusiv felul 
în care fusese abordată de către ofițerul însărcinat cu 
propaganda, Mihail Ivanov, și cum se dezvoltase relaţia lor. | se 
rupea inima, dar, în aceeași măsură, îl și înfuria să-i urmărească 
sentimentele, citind descrierea felului în care crezuse povestea 
de dragoste a trădătorului ei și intenţiile lui nobile și splendide. 
Ea credea cu sinceritate că misiunea ei era să-i arate părăsitului 
și nenorocitului Jesse Austin că era încă iubit în Rusia comunistă. 
Nivelul idealismului ei nu era egalat decât de dragostea pe care 
i-o purta lui Ivanov. Tot ce făcuse - fiecare greșeală - fusese 
motivat de iubire. Lev putea să presupună că din cauza acestei 
capacităţi de a iubi fusese aleasă pentru operaţiune. Citind 
cuvintele mieroase pe care le folosise Ivanov ca să-i seducă 
fiica, Lev se întrebă dacă nu cumva eșuase ca părinte, 
nereușind să-și protejeze copilul de lumea înșelătoriilor, care-i 
fusese pe vremuri loc de muncă. Dacă putea să le înveţe ceva, 
era cum să-și dea seama de minciuni. 

Elena fusese conștientă că era riscant să ţină un jurnal, mai 
ales având în vedere natura secretă a obiectivelor sale, și 


VP - 376 


recursese la un cifru rudimentar, numere în loc de nume și un 
sistem de descrieri stenografiate. Dacă n-ar fi fost tatăl ei, i-ar fi 
fost dificil să înţeleagă conţinutul, dar, în majoritatea cazurilor, 
reuși să înlocuiască numerele cu numele. Ofițerul însărcinat cu 
propaganda Ivanov era numărul 55. Jesse Austin era numărul 
71, iar soţia lui, Anna Austin, era numărul întors pe dos, 17, o 
alegere care demonstra din plin romantismul Elenei. Erau și 
câteva numere pe care Lev nu le putu identifica, și nu avea nicio 
îndoială că acestea erau cele mai importante: 


AGENTUL 6 
În însemnarea grăbită, ea îl descrisese spunând numai: 
Mi-e frică de el. 


Codul făcea referire la un agent FBI pe care Elena îl văzuse în 
Harlem, ieșind din blocul lui Jesse Austin, bărbatul care o 
urmărise până la hotel. 

De data asta, Lev nu mai mergea singur în Harlem. Nara era 
așezată pe banchetă lângă el. Ca stagiară la Kabul, fusese 
implicată într-un singur caz - arestarea dezertorului îndrăgostit, 
care dusese la execuţia acestuia. Lui Lev i se părea potrivit să-i 
ofere șansa de a-și încheia scurta carieră de detectiv cu un caz 
împotriva cuiva care chiar merita să fie prins. Lăsând deoparte 
asemenea scopuri nobile, adevărul este că avea nevoie de ea. 
Engleza Narei era mult mai avansată decât a lui. Muncise din 
greu să și-o îmbunătățească, dornică să se integreze, ca New 
York-ul să devină casa ei și să-și poată găsi o slujbă. Pe lângă 
faptul că vorbea engleza fluent, era frumoasă și fermecătoare, 
în timp ce el era morocănos și costeliv, și ar fi putut să-i 
convingă pe cei cu care el dăduse greș. În mod normal, ar fi 
trebuit să-i ceară ajutorul încă de la început, dar nu era convins 
că este înțelept să o implice. Cum căutarea unor informaţii 
delicate reprezenta o violare clară a condiţiilor azilului politic, nu 
dorea să o incrimineze. 

Intors de la Washington, Lev acceptă ideea că nu avea vreme 
de pierdut și că nu avea cum să reușească fără ea. Nara îl 
ascultă cât timp el îi povesti totul, cercetările din bibliotecă, 
chestionările nereușite din Harlem. Fu șocată să afle că, în 


VP - 377 


multele ore petrecute departe de casă, el nu explorase orașul, ci 
se afundase în trecut. Cum era de așteptat, se vedea că e 
îngrijorată să nu-și supere gazdele americane. Până la urmă, 
acum era mamă și trebuia să se gândească la viitorul lui Zabi. 
Totuși, simţea că e de datoria ei să-l sprijine pe Lev. li datora 
viaţa. Acceptă să participe la căutarea ucigașului Raisei cu 
sentimente amestecate: pe de o parte, rele prevestiri și ezitare, 
pe de altă parte, sentimentul datoriei și curiozitate. 

Taxiul se opri. Lev cobori și îi deschise portiera Narei. Băgă 
mâna în buzunar să-i plătească șoferului. Chiar lângă bani avea 
notițele pe care le copiase din jurnal și pagina pe care o 
rupsese. În această ultimă intrare, crucială, Elena menţionase că 
fusese condusă la apartamentul lui Jesse Austin de un bărbat, 
un bătrân furios la care făcea referire prin numărul 111. Jesse 
Austin îi explicase Elenei de ce era furios bărbatul, spunându-i 
că deținea un magazin local de fierărie și considera comunismul 
dăunător pentru afacerea lui și pentru comunitate. Nu era cine 
știe ce pistă. 

Lev se hotărâse să meargă la numărul 111 pe Strada 145, 
sperând că o să găsească acolo un magazin de articole de 
fierărie, numai că acolo nu era niciun magazin, era un bloc de 
locuinţe. După ce reușiră să se strecoare în holul imobilului, Lev 
bătu la apartamentul 111. El și Nara vorbiră cu proprietarul, un 
om în vârstă care trăise aproape toată viaţa în acel apartament, 
nu avusese niciodată un magazin cu articole de fierărie și nu 
înţelegea de ce i se pun asemenea întrebări. Incercându-și 
norocul, Lev îl întrebă dacă l-a cunoscut pe Jesse Austin. 
Bătrânul se uită ciudat la Lev. Era evident că îl cunoscuse, poate 
chiar bine, dar clătină din cap și închise ușa. Uitându-se la Nara, 
Lev îi spuse, exasperat: 

— Uite, cu asta mă lupt. Nimeni nu vrea să vorbească. Nu l-au 
uitat, dar nu vor să vorbească despre el. 

Nara răspunse simplu: 

— S-ar putea să aibă un motiv. 

Lev nu avea chef să cadă la înţelegere. 

— Există un motiv foarte bun și să vrea să vorbească. 

În timp ce mergeau pe stradă, Lev ridică mâna, arătând spre 
un magazin prăpădit de articole de fierărie, o afacere de familie 
demodată, gata să se dărâme. Vitrina magazinului era 
întunecată, cu obloanele trase. Nara se uită la el. 


VP - 378 


— De unde știi că ăsta-i magazinul? 

— Nu stiu. 

Lev îi arătă o firmă pictată de mână. Afacere de familie de 
treizeci de ani! 

Când deschiseră ușa, răsună un clopoțel de bronz. Se simţea 
miros de mucegai. Tejgheaua era plină de praf. Mărfurile erau 
împrăștiate. Pe peretele din spatele casei de marcat se afla un 
rând de sertare din plastic pline cu mărunţișuri, cuie și piroane, 
şuruburi și piulițe, sertare care se înălțau până în tavan. 

Patronul era tânăr, puţin peste treizeci de ani, ieși din camera 
din spate cu ochelarii de citit pe vârful nasului, privindu-și 
clienţii neobișnuiţi. Își concentră privirea asupra lui Lev și se 
întoarse, neprietenos. 

— Ati mai fost aici? 

Nara făcu un pas în faţă, vorbind într-o engleză fluentă și 
punând întrebarea pe care o stabilise încă de acasă împreună cu 
Lev. 

— Căutăm informații despre un cântăreț celebru care a locuit 
în zonă. Se numea Jesse Austin. 

Auzind numele, bărbatul își scoase ochelarii, așezându-i pe 
tejghea. 

— Exact, ești tipul cu Jesse Austin. Care-i treaba cu tine, de 
fapt? 

— Numele meu este Lev Demidov. 

Jenat de engleza lui, se întoarse spre Nara. Ea adăugă: 

— Eu sunt Nara Mir. El este prietenul meu. Lev l-a cunoscut pe 
domnul Jesse cu mult timp în urmă. Încercăm să aflăm 
informații. 

Bărbatul îl studie pe Lev și întrebă: 

— L-ai cunoscut pe Jesse Austin? Nu te cred. 

— Asta-i adevărul. 

— Nu ești din New York, nu-i așa? 

— Sunt din Rusia. 

— Din Rusia? Și te știai cu Jesse? 

— Ne-am cunoscut la Moscova. 

— La Moscova? 

Proprietarul magazinului avea obiceiul să transforme tot ce 
spunea Lev într-o întrebare, la care Lev nu știa exact cum să 
răspundă. Bărbatul se adresă Narei: 

— Și tu cine ești? Interpreta lui? 


VP - 379 


— Sunt prietena lui. 

— Și ce vreți voi doi de la mine, de fapt? 

Lev îi spuse Narei în dări: 

— Vreau să știu cum a murit Jesse Austin, adevărul, nu ce s-a 
scris în ziare. 

Nara traduse. Lev urmări reacţia patronului. Acesta clătină din 
cap, făcându-le semn spre ușă. 

— Nu știu nimic. Acum ieșiți afară. Vorbesc serios. Nu mă mai 
deranjati. Asta-i un magazin. Dacă vreti să cumpăraţi ceva... 

Înainte ca proprietarul să se întoarcă în camera din spate, Lev 
își încercă norocul și strigă după el: 

— Tatăl tău îl cunoștea pe Jesse Austin! 

Proprietarul se întoarse brusc, uitându-se la Lev acuzator, 
dintr-odată furios. 

— De unde-l știți pe tata? De ce-l târâți în chestiunea asta? 
Sper să aveți un răspuns bun la asta! 

Lev răspunse, cu ajutorul Narei: 

— Tatăl tău l-a văzut pe Jesse Austin în ziua când a fost 
împușcat. A adus o tânără rusoaică la el la apartament. Cei doi 
bărbați s-au certat. 

Ea traduse. Proprietarul magazinului rămăsese încremenit. 
Revenindu-și cât de cât, întrebă: 

— Ce anume vreți? 

Lev simţi că reușea să pătrundă cât de cât și profită de 
avantaj. 

— Presa a susținut că pe Jesse Austin l-a împușcat o rusoaică. 
Presa susține că pe rusoaică o chema Raisa Demidova. Presa se 
înșală. Nu ea l-a ucis. E o minciună. 

Lev riscă: 

— Tatăl tău știa că e o minciună. 

Proprietarul magazinului ascultă traducerea, apoi se întoarse 
spre Lev. 

— Și cum ti-ai dat seama de chestia asta? 

Lev memorase fraza în engleză: 

— Raisa a fost soția mea. 


VP - 380 


HARLEM 


BRADHURST 

8™ AVENUE COLȚ CU WEST 139'" STREET 
RESTAURANTUL NELSON'S 

ÎN ACEEAȘI ZI 


Omul pe care Elena îl menţionase ca 111 în jurnalul ei se 
numea Tom Fluker; murise între timp; fiul său, William, 
conducea magazinul, după cum corect își închipuise Lev. Odată 
stabilit un oarecare grad de încredere, William era gata să-și 
amintească detalii de la momentul morţii lui Jesse Austin. Își 
aminti că tatăl lui vorbea despre Austin și că era furios pe el că 
atrăsese suspiciunile și investigaţiile asupra întregii comunități. 

— Pe tata îl scotea din sărite Jesse. Spunea că e o pacoste. 
Dar în noaptea când a fost împușcat Jesse, tata n-a spus că așa-i 
trebuie sau nimic de genul ăsta. A făcut ceva la care nu m-aș fi 
așteptat niciodată. A plâns. Imi amintesc că mă gândeam că e 
ciudat că n-a avut niciodată o vorbă bună despre Jesse și că 
plângea că a fost împușcat. Eram doar un copil, așa că, la 
vremea aia, mi s-a părut o contradicție. 

William îi dusese la un restaurant numit Nelson's, închizând 
magazinul și acceptând să-i însoţească pe Lev și pe Nara. În 
timpul cercetărilor sale nesfârșite prin cartier, Lev trecuse pe 
lângă restaurant, dar, pentru că era la câteva străzi distanţă de 
locuința lui Austin, nu intrase niciodată. Elena nu-l menţionase 
în jurnal și nici în articolele scrise despre Austin în presă nu 
apărea menţionat nici măcar o dată. Pe drum, William se mai 
deschisese puţin faţă de ei, aproape sigur datorită Narei. Îi 
picase cu tronc și Lev vedea că e flatată. William era un bărbat 
arătos. 

Spre deosebire de magazinul de articole de fierărie, care 
părea să nu fi fost îmbunătăţit sau redecorat de treizeci de ani, 
restaurantul acesta fusese renovat recent. William le arătă 
faţada, ca un ghid turistic. 

— Nu vă lăsați păcăliți. Restaurantul ăsta e aici dinainte să vin 
eu pe lume. Nelson l-a deschis, era prieten cu tata. Amândoi ṣi- 
au clădit afacerile din nimic. A fost cel mai popular restaurant 
din zonă până... 


VP - 381 


William ezită, adăugând: 

— Nu-i treaba mea să spun povestea asta. 

Înăuntru, personalul strângea după tura de prânz, se curăţau 
mesele. Rămăseseră numai câţiva clienţi, bărbaţi mai în vârstă 
care păreau că nu au unde să se grăbească, sorbind din cești de 
cafea. William o apucă de braţ pe una dintre chelneriţe. 

— Putem să vorbim cu Yolande? 

Chelneriţa îi studie pe Lev și pe Nara, apoi se întoarse și se 
îndreptă spre un birou, prin bucătărie. Trecură câteva minute 
până când ieși însoţită de o femeie de treizeci și ceva de ani, 
îmbrăcată cu un costum. Femeia era înaltă și ieșea în evidenţă. 
Îi examină cu atenţie pe Lev și pe Nara înainte de a face un pas 
ca să le întindă mâna. William telefonase înainte. Îi aștepta. 

— Willie, mă bucur să te văd. 

Îi întinse mâna lui Lev. 

— Eu sunt Yolande. 

Lev i-o strânse, apoi și Nara făcu la fel. Lev se prezentă: 

— Numele meu este Lev Demidov. Ea e prietena mea, Nara 
Mir. 

Ea zâmbi. 

— Haideţi să discutăm în birou, mai bine. 

Spre deosebire de ţinuta ei impecabilă, biroul era un adevărat 
talmeș-balmeș. Masa de lucru era plină de hărtii și dosare. Pe 
pereţi atârnau numeroase fotografii înrămate și tăieturi din 
ziare. Fără a aștepta permisiunea, Lev începu instinctiv să 
studieze fotografiile. Își dădu seama târziu că Yolande era lângă 
el. Făcu un pas în spate, roșind, stânjenit de lipsa lui de politeţe. 
Ea îi făcu semn să se uite mai departe. 

— Continuati! 

Majoritatea fotografiilor înfățișau un bărbat. Nu Jesse Austin - 
un bărbat pe care Lev nu-l recunoștea. Yolande spuse: 

— Este tatăl meu, Nelson, pe vremea când ținea discursuri. 

Arătă înspre o fotografie, mișcându-și degetul de la tatăl ei 
spre mulțimea adunată și oprindu-se la chipul unei adolescente. 

— Aici sunt eu. 

Lev observă că nu era la fel de pătrunsă ca oamenii din jurul 
ei, o tânără pierdută în mulţime. Yolande întrebă cu sinceră 
curiozitate: 

— Raisa Demidova a fost soția dumneavoastră? 

Lev încuviinţă. 


VP - 382 


— Nu l-a ucis ea pe Jesse Austin. 

Yolande zâmbi cu amabilitate, ca o învăţătoare binevoitoare. 

— Știu. După cum o știe toată lumea care locuiește în zona 
asta. Nimeni din Harlem nu crede că soția dumneavoastră a ucis 
pe cineva, domnule Demidov. S-ar putea ca acest cartier să fie 
singurul loc din lume în care ea e nevinovată. Tatăl meu cu 
siguranță n-a crezut asta, nici măcar o clipă. Presa a difuzat o 
poveste care susținea că soția dumneavoastră era amanta lui 
Jesse. Minciuna s-a transformat în adevăr. Au fost bârfe și 
calomnii mascate ca jurnalism, poate că știau adevărul și le era 
prea teamă să-l publice. Nu poți să învinovățești un om pentru 
asta. Oricum, toată afacerea a fost dată uitării după câteva luni, 
iar acum e un scandal de care nu mai știe multă lume. Ciudat e 
că soția dumneavoastră s-a bucurat de simpatia publicului. 
Oamenii spuneau că n-a fost vina ei. Spuneau că a fost păcălită. 
Tot ce voia ea era să fugă din Uniunea Sovietică, i se promisese 
o viață în America. A fost distrusă când și-a dat seama că 
trebuie să plece înapoi. Minciuna asta a flatat America. Bănuiesc 
că de aceea a și fost o minciună atât de inteligentă. 

Nara traduse. Yolande se mulţumi să se așeze și să 
urmărească reacţia lui Lev. Când Nara termină, Yolande luă o 
fotografie a tatălui ei, muncind în restaurant, și i-o întinse lui 
Lev. 

— Aveam paisprezece ani când a fost împușcat Jesse. Mi-a 
schimbat viața, nu doar pentru că îl cunoșteam pe omul acela, ci 
și pentru că l-a schimbat pe tatăl meu. Până atunci, își 
condusese restaurantul și o făcuse bine. Era om de afaceri 
până-n măduva oaselor. După uciderea lui Jesse, s-a transformat 
în activist, organizând discursuri și demonstrații, tipărind 
fluturași. Abia dacă-l mai vedeam. Restaurantul a început să 
aibă probleme. A devenit un loc pentru dezbateri. Mulţi clienți 
au încetat să mai vină aici, ca să nu fie văzuţi și etichetați drept 
radicali. Cei care nu se temeau, care lucrau alături de tata 
primeau mese gratuite în schimbul serviciilor prestate. Am 
rămas fără bani. Politica i-a adus și probleme cu legea: aproape 
că ne-au închis restaurantul de tot. Au trimis inspectori sanitari 
care să spună că e mizerie în bucătărie, ceea ce era o minciună, 
pentru că făceam curățenie cu mâna mea. 

Lev interpretase corect fotografia: Yolande fusese o fată 
prinsă în mijlocul protestelor, nu în fruntea lor. Inima ei era aici, 


VP - 383 


la afacere, nu la problemele politice ale vremii. Era și furie. 
Considera restaurantul ca fiind moștenirea ei: ea făcuse 
curățenie, învățase cum să-l conducă, ca să-l vadă ameninţat de 
alţii. Furia era îndreptată împotriva nedreptăţii inspectorilor, dar, 
într-o oarecare măsură, și împotriva tatălui ei. 

— În cele din urmă, starea de sănătate a tatălui meu s-a 
înrăutățit, așa că am preluat eu restaurantul și l-am transformat 
înapoi în afacere. Gata cu politica, gata cu schimbatul lumii. 
Gata cu mesele gratuite! 

În timp ce Nara traducea, William se alătură conversaţiei, 
spunând: 

— Tata spunea că modelul cel mai bun de activism este să te 
ocupi de o afacere de succes, să-ți plătești taxele, să devii un 
cetățean al clasei de mijloc. 

Yolande ridică din umeri. 

— Jesse a plătit o mulțime de taxe, a plătit într-un an mai mult 
decât am plătit eu într-o viață-ntreagă. Nu i-a folosit la nimic. 
Tot îl urau. 

Deschise un sertar și își scoase ţigările și o scrumieră din 
sticlă în formă de frunză. Din ezitarea ei se simţea că e un obicei 
de care încearcă să scape. Lev o întrebă: 

— Cine l-a omorât? 

Yolande își aprinse ţigara. 

— Asta contează pentru dumneavoastră? Individul 
responsabil Sau gândirea din spatele actului? 

Lev se uită la Nara, să fie sigur că a înțeles corect întrebarea. 
Nu trebui să se gândească prea mult la răspuns. 

— Nu mă interesează decât individul. Nu mă lupt cu niciun 
sistem! 

Yolande trase din țigară. 

— Nu se știe sigur cine l-a ucis pe Jesse. Tata bănuia că a fost 
FBI-ul. Eu nu l-am contrazis niciodată, dar nu-mi suna realist. Cei 
de la FBI îl distruseseră deja pe Jesse. Íi luaseră tot ce avea pe 
lume, cariera și banii, îi târâseră numele în noroi. Nu avea niciun 
sens să-l ucidă. Poate că erau atât de cuprinși de ură încât să nu 
aibă nevoie de un motiv, dar, ca femeie de afaceri, mi-e greu să 
cred așa ceva. 

O chelneriţă aduse cafea și le turnă tuturor, dându-i răgaz 
Narei să traducă. Lev își scoase notițele făcute după jurnalul 
Elenei. Îi spuse Narei: 


VP - 384 


— În ziua uciderii lui Jesse Austin, fiica mea a venit în Harlem 
să vorbească cu el, ca să-l convingă să țină o cuvântare în fata 
demonstranților adunați la Organizația Națiunilor Unite. S-a 
întâlnit cu un agent FBI care ieșea din blocul lui Austin. În 
document este prezentat drept Agentul 6. Intreabă-i dacă au 
idee cine ar putea fi. 

Yolande îi mulțumi chelneriţei, care plecă. 

— Un agent FBI la apartamentul lui Jesse. Era un individ care 
se învârtea pe aici. Nu mai tin minte cum îl chema. Anna - soția 
lui Austin - îi povestea tatii despre el. Era o femeie plină de 
iubire, rareori o auzeai spunând ceva de rău despre cineva, dar 
ÎI ura pe agentul ăla mai mult decât pe oricine pe lume. 

Yolande își frecă tâmplele, nereușind să-și aducă aminte 
numele. Luă o înghiţitură de cafea, iritată că nu-și amintea. 
Rămaseră tăcuţi o vreme. Lev aşteptă, uitându-se la ea. Chiar 
dacă prima ţigară încă ardea în scrumieră, Yolande aprinse alta 
și trase din ea, suflând fumul în aer. 

— Imi pare rău, dar nu-mi aduc aminte. A 

Minţea. Lev văzuse schimbarea de pe chipul ei. Incercase să 
ascundă momentul fumând, amintindu-și de prețul plătit de tatăl 
ei din cauza implicării. Odată cu numele Agentului 6, își amintise 
și ce fel de om era. Lev își aduse aminte de descrierea Agentului 
6 făcută de Elena: 


Mi-e frică de el. 


Și Yolandei îi era frică. 

Lev se întoarse spre Nara. 

— Explică-i Yolandei că înțeleg de ce nu vrea să se amestece. 
Promite-i că n-am să-i pomenesc niciodată numele. Mai spune-i 
și că am să aflu ce s-a-ntâmplat în noaptea aia, cu sau fără 
ajutorul ei. 

Ascultând traducerea, Yolande se aplecă în faţă, apropiindu- 
se de Lev. 

— Uciderea lui Jesse e un secret îngropat de multă vreme. Nu- 
s prea mulți oameni care să vrea să dezgroape adevărul. Nici 
măcar cei de pe-aici. Timpurile s-au schimbat. Am depășit 
momentul. 

ÎI privi pe Lev în ochi. 


VP - 385 


— Văd în dumneavoastră aceeași hotărâre pe care am văzut-o 
la tata. Și tata nu m-ar ierta niciodată dacă nu v-aș ajuta. 

Oftă. 

— Mai mult ca sigur, Agentul 6 era un bărbat pe nume Yates. 
Jim Yates. 


VP - 386 


NEW JERSEY 
A DOUA ZI 


Nara tăcu o bună parte a călătoriei cu autobuzul de la New 
York, cu ochii aţintiţi spre priveliștea de pe geam. Dându-și 
seama de nivelul implicaţiilor, era din ce în ce mai convinsă că 
investigația constituie o ameninţare serioasă la adresa 
statutului lor de azilanţi și se întreba dacă încercarea de a face 
lumină într-un asemenea caz controversat e una înțeleaptă, în 
condiţiile în care vieţile lor depindeau de amabilitatea gazdelor 
americane. Acțiunile lor fuseseră provocatoare în mod 
intenţionat, ceea nu era chiar înţelept, din moment ce existența 
lor trebuia să rămână secretă. Ce spera Lev să mai obţină după 
șaisprezece ani? Nu puteau să aibă loc procese, arestări, 
numele soţiei sale nu avea să fie reabilitat, cărțile de istorie nu 
aveau să fie rescrise. Cu toate că nu rostise cu voce tare aceste 
gânduri și nici nu încercase să le discute cu Lev, el îi simţea 
îndoielile. Poate că, în schimb, nu se opunea planurilor lui pentru 
că și ea îi simţea lui gândurile, la rândul ei - o confruntare cu 
agentul Yates era inevitabilă. 

După discuţia de la restaurantul Nelson's, Yolande îi dusese 
pe Lev și pe Nara la ea acasă și îi lăsase să studieze colecția 
tatălui ei de articole din perioada asasinatului, care acopereau 
noaptea crimei și comentarii asupra acesteia. Yolande păstrase 
decupajele din ziare ca pe un album de familie. Intr-un fel, așa și 
era, de vreme ce nu conţineau decât fotografii ale tatălui ei din 
anii săi de activism. Lev citise majoritatea articolelor la 
biblioteca publică, dar erau câteva, publicate în ziare locale, și 
câteva pliante pe care nu le mai văzuse. Printre acestea era și o 
menţiune despre agentul FBI Yates. Yolande susţinea că absenţa 
lui Yates din presa naţională era o dovadă sigură a faptului că 
fusese implicat cumva - era ilogic ca un asemenea ofiţer 
important, omul care îl vizitase pe Jesse Austin în ziua morții lui, 
să nu fie prezentat mai îndeaproape. Singurul articol care 
menţiona numele lui Yates îi fusese trimis lui Nelson de către un 
alt activist din zona New Jersey la două luni după crimă, un 
articol scurt în care se preciza că agentul Jim Yates, locuitor al 
orașului Teaneck, se pensionase din FBI din cauza sănătăţii 


VP - 387 


precare a soției sale, alături de care avea de gând să-și petreacă 
mai mult timp. Era și o fotografie. Ziarul îl prezenta pe Yates ca 
pe un erou. Nelson făcuse o notiţă pe articol: 


Care e motivul real al pensionării? 


Din câte reușea Lev să înțeleagă din comentariile și 
mâzgălelile lui Nelson, de care erau pline tăieturile din ziare, 
pentru el era mai puţin important individul responsabil de crimă, 
cât sistemul din care făcea parte acesta. Energia i se canalizase 
în încercarea de a obţine schimbări importante la nivel social - 
era un visător, întocmai ca Elena și ca Jesse Austin. Lev 
renunțase de mult la ambițiile ideologice - îl aduseseră aproape 
de dezastru, după cum aproape că duseseră la faliment 
afacerea lui Nelson. Visurile pentru o lume mai bună nu erau 
lipsite de riscuri. 

În timp ce autobuzul se apropia de Teaneck, Nara se întoarse 
hotărâtă spre Lev. Trase aer în piept, în mod evident agitată, 
înainte de a spune în dări: 

— Ne părăsești, nu-i așa? Să nu mă minti! Spune-mi adevărul! 
Nu mai rămâi în Statele Unite? Ceva s-a schimbat. 

Lev regretă că nu și-a pus mai devreme încrederea în ea. Nu 
mai era o stagiară tânără și naivă. Cerea să facă parte din 
planurile lui și avea tot dreptul să știe adevărul. 

— Sovieticii știu despre dezertarea noastră sau, cel puțin, au 
bănuieli în privința asta. Le hărțuiesc pe fiicele mele. 
Deocamdată, măsurile luate împotriva lor sunt numai simple 
avertismente. Dacă nu mă predau, au să le aresteze. Singura 
cale de a le proteja ar fi să mă predau. 

— Cine ti-a spus asta? 

— Marcus Greene. 

Nara își cercetă palmele, ca și cum răspunsul s-ar fi aflat 
acolo. 

— Deci te întorci? 

— Am altă variantă? 

— S-ar putea să nu obtii nimic întorcându-te în Uniunea 
Sovietică. 

— Țara mea nu mai e cum era odată. Nu au niciun interes să 
le facă rău fiicelor mele. Nu sunt răzbunători decât dacă obțin 


VP - 388 


ceva din asta. Dacă mă întorc, cred că fiicele mele vor fi lăsate 
în pace. Nu am cum să știu sigur... 

— O să fii considerat trădător. 

— Chiar sunt trădător. 

— Au să te execute? 

— Lucrez cu americanii. Le dau informatii care pot provoca 
moartea soldaților sovietici. 

— Soldații ăia mor pentru că au fost trimiși în Afganistan, nu 
din cauza ta. 

— Asta-i irelevant. Sunt un trădător. Nu avem ce discuta în 
privința asta. 

— Viaţa ta contează atât de putin pentru tine? 

El se gândi la întrebarea ei. 

— Nu privesc viața decât în legătură cu oamenii pe care-i 
iubesc. 

— Și pe noi ne iubesti? 

— Bineînţeles! 

— Dar o să ne părăsești? 

— Nara, nu am de ales. 

Nara se străduia din răsputeri să-și controleze emoţiile. Era 
mamă: era de datoria ei să evalueze situaţia judecând la rece. 

— Dacă-l găsești pe agentul Yates, să nu uiti că tu pleci din 
tară. Noi nu. Noi trebuie să trăim aici mai departe. Faptele tale 
ar putea avea consecințe asupra noastră. 

— N-aș permite să ti se întâmple nimic ție sau lui Zabi, după 
cum n-aş permite să li se întâmple nimic Zoiei și Elenei. 

— N-o să le ajute cu nimic pe fetele tale dacă te duci după 
Yates. 

— Asta-i adevărat. 

— Atunci de ce? 

— N-o fac pentru ele. 

— O faci pentru sotia ta? 

— Da. 

— Nu te cred. E moartă, Lev. 

— l-am promis. Nu pot să-ți explic. 

Nara clătină din cap. 

— N-o faci pentru ea. O faci pentru tine. Nu e vorba în viata ta 
numai despre oamenii pe care-i iubești. Ci și despre cei pe care-i 
urăști. 

Lev se enervă. 


VP - 389 


— Da, ai dreptate. Când persoana pe care o iubești mai mult 
decât pe oricine pe lume e ucisă, începe să fie vorba și de ură. 
Sper să nu ajungi să trăieşti asta vreodată! 

Nara se întoarse spre fereastră. Era supărată. Lev era și el 
supărat. Oare căutarea ucigașului soţiei sale nu fusese decât un 
act egoist plin de ură? Nu părea așa, cu toate că nu putea să 
explice cui anume i-ar mai folosi acţiunile lui. Investigația i se 
părea vitală, ca și cum nu ar fi avut de ales în această privință. 
Se îndepărtă de Nara și rămaseră tăcuţi până când autobuzul 
ajunse la destinaţie: în orașul Teaneck. 


VP - 390 


NEW JERSEY 


BERGEN COUNTY 
ORAŞUL TEANECK 
CEDAR LANE 

ÎN ACEEAȘI ZI 


Stând în Teaneck - cu frunzele roșii și galbene de toamnă 
răsucindu-i-se la picioare Lev o aștepta pe Nara să obţină, cu 
ajutorul farmecelor ei, răspunsuri de la proprietarii de magazine, 
lucrând de-a lungul străzii principale cu o graţie și viclenie care 
demonstrau că ar fi fost o agentă excepţională. Lev se întrebă 
ce carieră avea să-și aleagă până la urmă. Își imagină că avea 
să ajungă o profesoară demnă de admiraţie, așa cum fusese și 
soția lui. Pe neașteptate, îi veni să plângă, îndurerat la ideea 
viitorului ei, știind că el nu avea să facă parte din el. 

Nara ieși dintr-o băcănie și se îndreptă spre Lev. El își reveni 
în fire și o întrebă: 

— Avem noroc? 

— Yates încă trăiește aici. Nevastă-sa a murit acum câţiva ani. 

— Ti-au dat vreo adresă? 

Ea ezită. 

— Lev, trebuie s-o mai spun pentru ultima oară, nu fi supărat 
pe mine! Nu-i nicio rușine dacă lași chestiunea asta în urmă. 

— Nara, n-a trecut nici măcar o zi să nu mă gândesc la ceea 
ce a pățit Raisa. Pentru mine nu a existat odihnă și n-o să existe 
până când nu aflu adevărul. Sunt obosit, Nara, mă gândesc de 
prea multă vreme la asta. Îmi doresc exact ce-mi sugerezi tu: 
vreau să las totul în urmă. Vreau să dorm fără să mă trezesc în 
sudori reci, gândindu-mă la ce s-a întâmplat. Vreau ca toate 
astea să se termine. 

— Și ce-ai de gând să faci când o să fii față-n fată cu eh 

— Nu știu ce-o să spună, așa că nu pot să prezic ce-o să fac. 

Îngrijorarea Narei crescu. Lev zâmbi, luând-o de mână. 

— Te porți de parcă aș trece peste o barieră morală de unde 
nu mai e cale de întoarcere. Nu uita că pentru mine asta a fost 
rutină. Am arestat multi oameni nevinovați. Am urmărit oameni 
în folosul statului, oameni de treabă, bătându-le la ușă fără să 
știu nimic despre suspect, cu excepția unui nume pe o listă. 


VP - 391 


— Și ai mai face asta și acum? 

— Nu. Dar am de gând să-l urmăresc pe cel responsabil de 
uciderea soției mele. 

Lev se opri o clipă, gândindu-se că Nara nu mai vrea să fie 
amestecată în chestiunea aceasta. 

— Ti-au dat vreo adresă? 

Ea privi spre cer. 

— Mi-au dat o adresă. 

e 

Curtea din față era invadată de buruieni până la genunchi și 
tufișuri dese - o bucată de pământ complet nelalocul ei pe o 
stradă pe care celelalte curți erau imaculate și îngrijite. Apucând 
pe cărarea plină de buruieni care i se căţărau în sus pe picior, 
Lev se apropie de ușa de la intrare cu Nara alături de el. Pe alee 
nu era nicio mașină. Ciocăni și apoi se uită pe fereastră. 
Luminile erau stinse. Încercă mânerul ușii. Era încuiată. Scoase 
rapid din buzunar o cheie de tensiune și o agrafă pentru hârtie. 
Nara se uita el în tăcere, nevenindu-i să creadă, părând 
incapabilă să înţeleagă că era de profesie agent al poliţiei 
secrete și că intrase prin efracţie în casele a numeroși suspecți. 
Ușa se deschise în câteva secunde. Lev băgă sculele în buzunar 
și intră în casă. Nara îl urmă după o clipă, închizând ușa după 
ea. 

Yates locuia într-o casă de familie de mari dimensiuni, întinsă 
pe trei niveluri, cu pivniță și curte în spate, un model de 
normalitate în suburbii. Și totuși, în loc să lase senzaţia de 
familiaritate și confort, atmosfera era neliniștitoare. Totul era o 
mărturie a decăderii și neglijenţei, de la paragina din curtea din 
față la confortul anost din interiorul decorat în culori neutre, cu 
c6pii după antichităţi și un bufet de sticlă plin cu bibelouri din 
porțelan fără valoare. Covoarele erau moi, cele mai groase pe 
care le văzuse Lev vreodată, ca blana unui animal polar - și erau 
asortate cu tapetul -, dar fuseseră decolorate de soare de-a 
lungul anilor. Era o casă de familie fără vreun semn că acolo ar 
locui o familie: nu se zăreau fotografii, cu excepţia unei singure 
fotografii de nuntă, un bărbat chipeș cu o soţie frumoasă, 
amândoi acoperiți de praf. 

În timp ce explorau interiorul, la fiecare pas se ridica praful, 
înainte a se așeza la loc, pe vârful pantofilor lor. Numai 
bucătăria avea semne de folosinţă recentă. Liniile dintre plăcile 


VP - 392 


de faianţă erau negre de murdărie. Chiuveta era plină de vase 
murdare, căni de cafea și farfurii cu urme de mâncare. Lev se 
uită în frigider. Erau câteva cutii de lapte acolo. Tot în frigider 
era și un teanc de pachete cu mâncare semipreparată. Numără 
șapte. 

Lev își dădea seama că Narei i se stârnise curiozitatea: 
dorinţa de a merge mai departe se amesteca cu teama. Era cea 
de-a doua percheziţie a casei unui suspect pe care o făceau 
împreună ca mentor și student. Lev îi spuse: 

— Mă îndoiesc că agentul Yates e genul de persoană care să 
țină un jurnal. 

— Ce gen de persoană este? 

Încă o dată, Lev își aminti de cuvintele scrise de Elena în 
jurnal: 


Mi-e frică de el. 


Casa aceasta nu i-ar fi potolit temerile. Gândindu-se dacă să 
înceapă cercetările de la etaj sau dacă să coboare la subsol, Lev 
alese întunericul subsolului, ghicind că era un loc mai potrivit 
pentru Yates. 

Pe treptele de lemn ale scării spre subsol fuseseră bătute în 
cuie bucăţi pătrate de covor, fără a se acorda vreo atenție 
aspectului, ceea ce ridica întrebări cu privire la rostul 
modificărilor. Răspunsul se găsea în tavan, acoperit de spumă 
neagră pentru izolare fonică. Podeaua de beton fusese și ea 
îmbrăcată în bucăţi de material, folosindu-se resturi din 
covoarele de sus. Nu avea legătură nici cu aspectul, nici cu 
confortul, avea legătură cu zgomotul, însemna crearea unei 
încăperi liniștite, un cocon închis restului lumii. 

În faţa unui televizor mare așezat pe o măsută, într-un colţ, se 
găsea un scaun zdrenţuit. Mai era și un al doilea frigider, acesta 
- plin cu sticle de bere, frumos aliniate, cu etichetele la vedere. 
Era și un teanc de ziare, recent citite și cu rebusurile dezlegate. 
Lev își aruncă privirea peste rafturile făcute manual. Aici se 
aflau diferite biografii ale unor personalităţi din lumea 
sporturilor, cataloage, un dicţionar pentru jocurile cu cuvinte 
încrucișate, cu care Yates părea să-și piardă vremea. Mai erau 
reviste despre pescuit. Erau și reviste porno. Camera arăta ca 


VP - 393 


un bârlog de adolescent îngropat sub o casă de familie 
respectabilă, dar dărăpănată. 

Scările tapiţate și tavanul izolat fonic făcură ca nici Lev, nici 
Nara să nu audă sosirea lui Yates. Abia când Lev se întoarse să 
vorbească cu ea, îl văzu pe bărbatul care stătea în capul 
scărilor. 


VP - 394 


ÎN ACEEASI ZI 


Yates fusese chipeș pe vremuri, se gândi Lev, amintindu-și 
fotografia de nuntă, cu părul negru și des și costumul bine croit. 
Dar nu mai era: sub ochii cu pete galbene i se adunaseră pungi 
de piele. Parcă pentru a compensa lipsa de energie a trăsăturilor 
lui, avea buzele strânse, subțiri ca o funie de rufe. Folosea gel 
ca să-și aranjeze părul încărunţit, așa cum făcuse și în tinereţe, 
numai că acum părea numai o imitație respingătoare, o pastișă 
a tinereţii. La fel, probabil costumul lui fusese modern pe 
vremuri, dar acum era demodat și uzat, cu materialul rărit și 
atârnându-i lălâu pe picioare. Slăbise. După conținutul 
frigiderului, Lev trase concluzia că i se împuţinase corpul de la 
băutură. Dar slăbiciunile vârstei a treia nu-i atenuaseră cu nimic 
aspectul, vulnerabilitatea fizică nu-i diminua sub nicio formă 
forţa și agresivitatea prezenţei. Orice rău ar fi făcut, oricare i-ar 
fi fost rolul în evenimentele acelei nopţi, omul acesta nu se căia, 
privindu-i fix cu o încredere obraznică și fără urmă de remușcări. 
Veniseră după el, îi intraseră în casă prin efracţie, și totuși el 
vorbi cel dintâi, arogându-și o poziţie superioară, mândru că nu 
reușiseră să-l ia prin surprindere. 

— Vă asteptam. 

Revenindu-și, Lev o întrebă pe Nara în dari: 

— Stie cine suntem? 

Ea nu avu timp să traducă. Yates ghici întrebarea și răspunse: 

— Dumneavoastră sunteți domnul Lev Demidov. 

Lev întâlnise numeroși agenţi excepţionali și nemiloși în KGB, 
minţi capabile să evalueze într-o clipă slăbiciunea unei persoane 
și să decidă în următoarea cum să o folosească, neconstrânși de 
scrupule morale sau de limitări de natură etică. Erau absolut 
convinși că asta-i făcea valoroși pentru o organizaţie de tipul 
poliţiei secrete, unde îndoielile nu fuseseră niciodată privite ca o 
calitate. Yates era genul acela de om. Elena avusese dreptate să 
se teamă de el. 

Lev o întrebă pe Nara: 

— De unde știa că suntem în Statele Unite? 

Yates cobori scările, relaxat, deschise frigiderul și își luă o 
bere, întrebând, cu spatele la ei: 


VP - 395 


— Ce limbă-i asta? 

Îi răspunse Nara, iar tremurul din glasul ei îi indică lui Lev că 
și ei îi era frică, așa cum îi fusese și Elenei: 

— E dari. 

— Asta vorbiti în Afganistan? 

— Asta și alte câteva. 

— Poate de aia și e țara voastră în starea în care e. O tară 
trebuie să aibă o singură limbă. Avem și noi problema asta aici: 
apar prea multe limbi și zăpăcesc oamenii. O tară, o limbă - ati 
fi surprinși cât de tare se enervează oamenii când faci 
propunerea asta. Mie mi se pare destul de logică. 

Yates își desfăcu berea și lăsă capacul să cadă pe podea, 
aterizând în liniște pe bucata groasă de covor. Sorbi, apoi își 
linse buzele umezite de bere, ascultând-o pe Nara cum traduce 
cu întârziere întrebările lui Lev: de unde știa cine sunt și de 
unde știa că se află în Statele Unite. Dădea impresia că se simte 
extraordinar de bine, important și în centrul atenţiei, așa cum nu 
mai fusese de mulți ani. 

— De unde am știut că o să apari? FBl-ul m-a informat că ai 
primit azil politic, soțul Raisei Demidova. 

Numele pronunţat greșit al soţiei sale stârni emoțiile lui Lev. 
Încercarea grosolană izbise la fel de sigur ca o insultă. Extrem 
de atent la detalii, Yates îi remarcă reacţia și repetă numele: 

— Raisa Demidova. Era soția ta, nu-i așa? 

Lev îi răspunse în engleză: 

— Raisa Demidova a fost sotia mea. _ 

Lev nu reuși să-și controleze tonul sau expresia chipului. Işi 
dezvăluise intențiile. 

Yates luă o nouă înghiţitură de bere, cu buzele strânse în jurul 
sticlei, înghițind cu lăcomie, în timp ce-și ţinea privirea aţintită 
asupra lui Lev. Într-un târziu, lăsă sticla în jos, apoi spuse, cu o 
voce plină de dispreț: 

— FBl-ul n-a crezut că o să încerci să dai de mine. Așa mi-au 
Zis. Eu? Stiam că ai să vii. N-am crezut că ai ajuns în Statele 
Unite din întâmplare. Ei au încercat să-mi spună că-i o 
coincidență, că n-a fost nimic pus la cale, că e întâmplător, că 
soarta a făcut să ajungi în țara în care a murit nevastă-ta. 

Yates clătină încet din cap. 

— Agentii din ziua de azi sunt așa de proști că-mi vine să 
plâng. Sunt molâi. Trebuie să meargă la școala de bune 


VP - 396 


maniere, să învețe să mănânce cu patru tipuri diferite de cutite 
și furculițe. Au diplome de la universități de renume și aleargă la 
maraton, dar habar n-au pe ce lume trăiesc. Puștani de facultate 
cu arme. M-au pus pe liber, știai? 

Așteptă să se traducă, dorind să-i vadă reacţia lui Lev. Acesta 
încuviinţă. 

— Te-ai pensionat la câteva luni de la uciderea soției mele. 

— Am fost unul dintre cei mai buni agenți care au lucrat 
vreodată pentru FBI. Pe vremea mea erau nonconformiști în 
Birou, oameni care rezolvau treaba prin orice mijloace și fără a li 
se pune întrebări. Aveam voie să acționăm, să luăm decizii. 
Eram judecați în funcție de rezultate, nu de metode. Nu aveam 
nici restricții, nici reguli. Făceam orice era necesar. S-a terminat 
cu vremurile alea. FBl-ul s-a schimbat. Acum vor oameni care 
fac exact ce li se spune, care gândesc într-un anumit fel, 
corporatiști, fără inițiativă, fără intuitie, orice decizie are nevoie 
de patru aprobări diferite. 

Privea nostalgic în depărtări, părând să fi uitat de oaspeții lui. 
Apoi, deodată, se întoarse brusc spre Lev. 

— Ai riscat enorm venind încoace. Aș putea să te zbor din tară 
cu un singur telefon. 

Nara traduse, uitându-se la Lev, ochii ei implorându-l să plece. 
Yates sesiză imediat divergența de opinii dintre cei doi și 
adăugă în grabă: 

— Nu mă-nțelege greșit: n-am de gând să fac asta. Nu prea 
primesc vizitatori, cu siguranță nu multi cu care să pot discuta 
chestiuni interesante. 

Era singur. Era orgolios. Și era mândru. Ca un anchetator 
profesionist, Lev cântări aceste caracteristici, evaluând cât era 
de probabil ca omul să înceapă să vorbească și de câtă presiune 
avea nevoie. Combinația de vicii era promițătoare. Yates tăcuse 
mulți ani. Era înăcrit. Faptul că adevărul fusese șters din istorie 
îl deranja la fel de mult ca pe Lev. Voia să-și spună povestea. 
Voia să vorbească. Lev nu trebuia decât să-l flateze. 

Yates se așeză în fotoliul lui comod, întinzându-se pe spate de 
parcă s-ar fi uitat la televizor la o transmisiune sportivă. 

— Mi s-a spus că ai defectat? Mi se pare normal pentru un 
comunist. Din experiența mea, comuniștii ajung până la urmă 
să-și trădeze țara. Voi, roșiii, nu puteți rămâne fideli prea multă 
vreme. Eu preţuiesc loialitatea ca virtute. Sunt absolut sigur că 


VP - 397 


Statele Unite au cei mai fideli cetățeni din lume, unul din 
motivele pentru care vom câștiga Războiul Rece. Să mă iau pe 
mine drept exemplu. Am avut grijă de soția mea până în ziua în 
care a murit, la multă vreme de când încetase să mă iubească. 
N-a contat că nu mă iubea. N-a contat nici că eu n-o iubeam pe 
ea. N-am părăsit-o niciodată. Știam tot ce are nevoie. Am 
proiectat casa asta după necesitățile ei. Oricât li s-a părea de 
greu unora să accepte, cunosteam și necesitățile țării mele - 
avea nevoie de putere împotriva dușmanilor ei. l-am dat putere. 
Nu am făcut niciodată niciun compromis. Nu m-am dat înapoi 
niciodată. Am făcut ceea ce a trebuit să fac și aș face-o din nou! 

Lev ascultă traducerea Narei. Yates o întrerupse: 

— Ai venit aici să mă omori? 

Lev înțelese fraza. Înainte să apuce să răspundă, Yates 
izbucni în râs: 

— Nu fi timid! 

Lev folosi o frază pe care o exersase: 

— Aș vrea să aflu cine a omorât-o pe soția mea. 

— Ca să-l omori pe ăla? O văd în ochii tăi. Noi doi nu suntem 
chiar atât de diferiţi - facem ceea ce trebuie să facem. 

Yates strecură o mână în buzunar și scoase un mic revolver 
pe care îl așeză pe brațul fotoliului. Studie cu atenţie reacția lui 
Lev la vederea pistolului, apoi continuă să vorbească de parcă 
arma nici n-ar fi fost acolo. 

— Ai bătut cale lungă, așa că vreau să-ți fiu cât se poate de 
util. Cine a omorât-o pe soția ta? Cine a omorât-o pe rusoaica 
frumușică de nevastă-ta? Era frumușică, nu-i așa? Era o 
frumusețe. Nu-i de mirare că plângi după ea. Pun pariu că nu ti- 
a venit să crezi ce noroc a dat peste tine să te însori cu o 
asemenea splendoare de femeie. Mi-e greu să înțeleg de ce s-a 
făcut profesoară. Mi se pare o risipă. Putea să facă o carieră de 
succes în America - fotomodel, actriță, cu fata în toate revistele. 

Lev îl întrebă: 

— Cine a împușcat-o? 

Yates agită berea rămasă în sticlă, de parcă ar fi amestecat o 
poţiune. 

— Nu eu. 

Lev auzise mii de negări în cariera lui. Spre marea lui 
dezamăgire, era convins că Yates spune adevărul. 


VP - 398 


ÎN ACEEASI ZI 


Yates ridică trei degete. 

— Trei oameni au murit în noaptea aia: Jesse Austin, Anna 
Austin și soția ta. O grămadă de cioroi cred că eu am tras în 
bătrânul Jesse. Ei cred că eu sunt diavolul în persoană și că eu 
am tras, chiar dacă eram pe partea cealaltă a străzii când a fost 
ucis Austin, cu mâinile în buzunare, înconjurat de martori, 
martori reali chiar, nu de-ăia aduși ca să primească o promovare 
sau de-ăia care încearcă să-și scurteze pedeapsa cu închisoarea. 
De-a lungul anilor, am primit sute de amenințări cu moartea. 

Arătă înspre rafturile cu cărţi și Lev se întoarse, presupunând 
că va vedea vreun pachet de scrisori puse laolaltă. Dar nu era 
niciuna, nici vreo altă dovadă că fusese trimisă vreo ameninţare 
cu moartea. Yates continuă fără a le scoate la iveală. 

— Cioroii se plâng de linșaj, dar, de fapt, ceea ce-i 
nemultumeste e că ei nu pot să le facă același lucru albilor. Asta 
înseamnă egalitatea pentru cei mai mulți dintre ei: dreptul de a 
ne linșa și ei pe noi. Linșaj pentru toți, indiferent de culoare! 

Yates râse cât timp Nara traduse. Era foarte amuzat de 
propria lui glumă, pe care, fără îndoială, o considera de o 
înţelepciune profundă. N-o lăsă să termine, dornic să-și continue 
povestea. 

— Adevărul e că nici nu mi-a trecut vreodată prin cap să-l ucid 
pe Austin. Ideea nici măcar n-a fost propusă vreodată de FBI, pe 
cuvântul meu, n-am discutat nici măcar o dată de așa ceva, nici 
măcar când prostul ăla bătrân spunea lumii întregi că ar prefera 
să lupte alături de comuniști decât pentru Statele Unite. 

Pe Lev nu-l interesa acest spectacol de retorică, nici nu voia 
să audă numeroasele motive pentru care Yates îl ura pe Austin, 
așa că întrebă: 

— Cine l-a împușcat? 

— Oamenii voștri. Comuniștii l-au ucis. Jesse Austin a fost 
împușcat mortal de către un agent sovietic. 

Lev dădu din cap, oftând. 

— Te cred. 


VP - 399 


Yates își lăsă berea în jos, uitându-se la Nara, în timp ce ea 
traduse declarația lui Lev. El crezuse dintotdeauna că moartea 
lui Jesse Austin a fost un complot sovietic, nu unul american. 

Lev spuse în dari: 

— Fiica mea, Elena, a fost în New York în aceeași călătorie. 
Lucra pentru o agentie guvernamentală sovietică. Credea că 
misiunea ei e să-i resusciteze cariera lui Jesse Austin. Pentru 
mine e evident că asta a fost o minciună. A fost păcălită. Totuși, 
n-am reușit niciodată să-mi dau seama de ce țara mea l-a vrut 
mort pe Jesse Austin. Evident, fata mea nu avea de unde ști. 

Auzind traducerea, Yates încuviinţă. 

— Elena? Fata aia nu putea să-ți explice nimic. Nu știa nimic. 
Când am arestat-o, n-a făcut decât să plângă. Ea credea sincer 
că o să-l ajute pe Jesse în carieră. Ţi-era și milă s-o vezi atât de 
proastă. 

Pe Lev îl apucă o furie cumplită la auzul acestor cuvinte. Fiica 
lui fusese exploatată pentru că era o visătoare, o tânără 
îndrăgostită. Auzindu-l pe Yates bătându-și joc de ea, simţi o 
nevoie atât de puternică să-l ucidă, încât fu silit să închidă ochii 
pentru câteva clipe, controlându-și furia, ca să-l lase pe Yates să 
vorbească mai departe. 

— Aveau nevoie de cineva ca ea ca să-l scoată pe Austin din 
bârlog. El era practic un pustnic, nu ieșea niciodată. Apare fata, 
îi povestește despre cum o să schimbe lumea și el nu poate s-o 
refuze. Singura persoană capabilă să-l convingă pe Jesse Austin 
trebuia să fie cineva exact ca el. 

Lev înțelese, în sfârșit, că naivitatea Elenei nu doar că o 
făcuse ușor de manipulat, ci era cheia cu care să descuie 
scepticismul lui Austin, singura cale de a se asigura că el avea 
să apară la concert. 

Yates se jucă cu pistolul cât timp dură traducerea. Când Nara 
termină, continuă: 

— Nu mă miră că n-ai reușit să-ți dai seama care a fost rostul 
asasinatului. E greu să-ți imaginezi o schemă mai dubioasă 
decât cea pe care au pus-o ei la cale. Kremlinul hotărâse că 
Austin nu mai constituia un capital valoros. Nu mai era difuzat la 
radio, nimeni nu mai știa cine e și nimeni nu-i mai cumpăra 
discurile. Nu putea obține un angajament într-un bar, ce să mai 
vorbim de o sală de concerte. Îmi făcusem bine treaba. Íl 
făcusem pe bătrân complet irelevant. Sovieticii s-au uitat bine la 


VP - 400 


admiratorul lor cel mai mare și au decis că le era mai util mort 
decât viu. Guvernul tău avea ideea fixă că erau cele mai mari 
șanse ca negroteii să pornească o revoluție în America. 
Bănuiesc că, de vreme ce erau asupriți, ideea era că o să se 
ridice la luptă, o să-și sfărâme lanţurile și o să reclădească statul 
după modelul socialist. Era nevoie numai de o scânteie ca să ia 
foc tot butoiul cu pulbere rasial, dărâmând regimul capitalist şi 
transformând Statele Unite într-o țară comunistă. Cam ăsta era 
planul. 

Yates chicoti. 

— N-am idee dacă erau așa închipuiți încât să creadă că 
bătrânul Austin putea fi scânteia, dar credeau cu siguranță că 
asasinarea lui avea să amplifice tensiunile rasiale. Dacă îl 
împușcau, oricare ar fi fost adevărul, orice afro-american avea 
să creadă că FBl-ul a linșat un cioroi cu gura mare. Nimeni n-ar 
fi crezut că e vorba de un complot comunist; oricine s-ar fi 
gândit că e un atac al FBl-ului. Asasinatul putea să-l facă din nou 
celebru pe bătrânul uitat, mai celebru decât fusese vreodată, un 
martir al revoluției negrilor. Malcolm X fusese împușcat cu 
numai câteva luni înainte, două asasinate îndreptate împotriva 
negrilor într-un singur an păreau suspecte. Aici le dau dreptate. 
Sperau că, după moartea lui Austin, toată lumea o să-i cumpere 
discurile și o să asculte înregistrări cu discursurile lui. Sperau că 
o să insufle viață în cariera lui luându-i viața. 

Yates zâmbi cât timp traduse Nara, amuzat de ironii, 
amintindu-și cu drag de o perioadă când avusese putere asupra 
vieţii și morții. 

— Ca să funcţioneze planul, aveau nevoie de el într-un loc 
public, cu toată presa mondială de față. De aia și-au agăţat 
planul de concert. 

Lev spuse în rusă: 

— Dar FBl-ul putea susține, pur și simplu, că a fost un complot 
al comuniștilor. 

Nara se chinui să traducă, dar Yates zâmbi, înțelegând ce 
spusese. 

— Cu cât spunea FBl-ul mai tare că a fost complotul 
comuniștilor, cu atât lumea ar fi crezut mai mult că a fost pus la 
cale de FBI. Așa iau naștere teoriile conspirației. Versiunea 
oficială trebuie să sune ca o minciună, chiar dacă e adevărul, și 
cu cât spui adevărul mai tare, cu atât oamenii se uită mai mult 


VP - 401 


în altă parte. Comuniștii nu puteau să însceneze asta direct FBI- 
ului: nu aveau nici mijloacele, nici puterea. Aveau de gând să-i 
însceneze fiicei tale, Elena, pretinzând că s-a culcat cu Jesse 
Austin. Americanii albi aveau să creadă că fata l-a împușcat din 
gelozie. Negrii n-ar fi crezut așa ceva. Tot planul se baza pe 
aluzii și sugestii. contau pe faptul că negrii aveau să creadă 
automat orice-ar fi fost mai rău despre FBI. 

Yates se ridică din fotoliu, băgă pistolul în buzunar și se duse 
la frigider, să-și mai ia o bere. Îi scoase capacul, lăsându-l să 
cadă pe covor. Luă o înghiţitură, așteptând nerăbdător ca Nara 
să termine de tradus. Ascultând, Lev îl întrebă: 

— Și cum ai aflat toate astea? Nu putea să ti le spună Elena - 
ea nu știa. 

— Mi le-a explicat un jidan poponar comunist pe nume Osip 
Feinstein. Îi intrase frica-n oase și nu mai voia să se amestece. 
Ca orice comunist, voia să treacă în tabăra cealaltă. Voia să-l 
salvez eu, de parcă ar fi fost o domniță la ananghie. 

— Nu voia să se amestece în asasinarea lui Jesse Austin? 

— Poate-i plăcea muzica mosului. Nu știu ce motiv a avut. Dar 
a dat pe goarnă, și-a turnat colegii. 

— A venit la tine înainte sau după crimă? 

Yates se gândi o clipă să mintă, apoi ridică din umeri și spuse: 

— Faza e că Feinstein avea o agenție de turism, cu sediul la 
New York, care organiza excursii în Europa comunistă pentru 
americani comuniști bogați și idioti. O conducea de ani de zile. 
Brusc, voia să vorbească. Așa că am apărut eu și el mi-a cerut 
să opresc asasinatul. Zicea că eu îl pot salva pe Jesse Austin. În 
schimb, el voia să intre în programul de protecție a martorilor, 
îngrozit că o să-l ucidă rușii. 

Lev întrebă: 

— Și n-ai făcut nimic? 

Yates încuviinţă. 

— N-am făcut nimic. Sau, în fine, aproape nimic. În primul 
rând, nu ştiam sigur dacă era ceva adevărat din ce-mi spusese. 
Schimbase taberele de mai multe ori decât oricine în istoria 
spionajului. Nu puteai să ai încredere în el nici ca dușman. În al 
doilea rând, m-am gândit că, dacă chiar vor comuniștii să-l ucidă 
pe unul de-ai lor, de ce să le stau eu în cale? De ce să-l salvez 
pe bătrânul Jesse, omul care voia să lupte impotriva 
americanilor? Nu mai voiam să-l aud pe Jesse Austin înjurâna 


VP - 402 


tara asta. De ce să salvez un comunist care ura America? De ce 
să salveze FBl-ul un trădător? Până la urmă, Jesse alesese 
tabăra greșită. Decizia l-a costat viata. 

— De ce nu a spus Feinstein altui ofiter, dacă tu nu ai vrut să 
răspunzi pozitiv? 

Yates dădu din cap, apreciind ideea. 

— L-am legat de o țeavă și l-am încuiat la el în birou, ca să fiu 
sigur că nu se amestecă și că nu mai spune nimănui nimic. L-am 
lăsat pe Jesse Austin să apară la demonstrație. Asta a fost toată 
implicarea mea. N-am orchestrat nimic. Nu l-am omorât eu. Si 
nici pe soția ta n-am omorât-o. Sunt vinovat numai că am 
permis să se desfășoare toată chestia. 

Yates se rezemă de perete, gânditor, vorbind mai mult pentru 
sine decât cu Lev. 

— Nu mi-am îndeplinit obligațiile ca ofiter FBR N-aș spune 
asta. Să-ţi explic de ce. Stiam că uciderea lui Austin nu avea să 
stârnească nicio revoluție. Chiar dacă fiecare negru în parte ar fi 
fost convins că președintele Lyndon Johnson ordonase personal 
asasinarea lui Austin, tot n-ar fi izbucnit nicio revoluție. 

Ideea să fi încercat să-l salveze pe Austin pentru că era un 
cetăţean american, un om nevinovat, nu intra în calculele lui. 

— Majoritatea negrilor cred în Dumnezeu. Se duc la biserică. 
Se roagă. Cântă. Comuniștii nu. Comuniștii îl urăsc pe 
Dumnezeu. Până la urmă, n-au fost niciodată destui negri lipsiți 
de credință, n-au fost niciodată destui Jesse Austin-i pentru ca 
micile revolte să se poată transforma într-o răscoală. 

Yates spusese cam tot ce avusese de spus. Dar Lev tot nu 
primise un răspuns la întrebarea care-l adusese până aici. 

— Cine a ucis-o pe soția mea? 

Yates făcu ochii mari, de parcă uitase de partea aceasta a 
poveștii. 

— Dar la asta știi răspunsul! După ce a fost împușcat Austin, 
le-am arestat pe sotia și pe fiica ta. Sectia era plină de oameni. 
Pe stradă era presa. Era un protest. Când a venit Anna Austin, 
nu s-a gândit nimeni s-o percheziționeze, văduva îndurerată. S-a 
așezat în birou și a așteptat, susținând că are probe. Eu o 
interogasem pe soția ta. Diplomatii sovietici voiau să stea de 
vorbă cu ea. Am ieșit împreună de la interogatoriu, îndreptându- 
ne spre biroul principal. Anna Austin a scos un pistol. Mă ura 
dintotdeauna. Bănuiesc că s-a gândit că eu l-am împușcat pe 


VP - 403 


bărbatu-său. A tras patru focuri de armă până să o împuște 
mortal un alt polițist. Toate patru m-au ratat. Au lovit birourile, 
pereții - unul mi-a șuierat pe la ureche. E un miracol că trăiesc. 
Un glonț a lovit-o din întâmplare pe soția ta - a nimerit-o în 
stomac. Asta-i tot. A fost un accident, nu-i niciun mister de 
rezolvat. Ai așteptat atâția ani, dar ai știut mereu răspunsul: 
versiunea oficială e adevărul. Anna Austin a ucis-o pe soția ta. 
N-a vrut, dar a făcut-o. 

Anticipându-i reacţia, Yates spuse: 

— Există o mulțime de oameni care pot confirma. Au văzut cu 
ochii lor. Au văzut-o pe Anna apăsând pe trăgaci. Au văzut-o 
prăbușindu-se pe sotia ta. 

Lev se gândi îndelung la această explicaţie și întrebă: 

— Anna Austin nu a avut niciodată intenția să o ucidă pe soția 
mea? 

Yates se apropie de el. 

— A avut intenţia să mă ucidă pe mine. Dar n-a reușit. Trăgea 
ca o cizmă, probabil că nu mai ținuse în viața ei o armă în mână. 
După aceea, am mințit în privința motivelor, nu în privința 
faptelor. Jesse Austin murise. Anna Austin murise, împuşcată de 
un polițist. Aveam probleme. Doi negri morți într-o singură 
noapte, din care unul împușcat într-o sectie de poliție? Trebuia 
să mintim, altfel lua foc Harlemul. N-am avut ce să facem. A 
trebuit să compunem o poveste cu care să aiurim publicul, astfel 
încât, chiar și dacă nu ne credeau, să nu poată să-și dea seama 
care era adevărul. Trebuia să legăm cele două cazuri unul de 
altul. Cineva aflat mult mai sus decât mine a hotărât că 
povestea cu Austin luându-și o amantă putea să țină. Aveam să 
spunem lumii întregi că soția ta a avut o aventură cu Austin și 
că l-a împușcat din gelozie. Anna a venit la secţie și a acționat 
din răzbunare. Se potrivea cu faptele. Erau câteva fotografii cu 
soția ta la locul crimei. Am fabricat câteva imagini în așa fel 
încât să pară că soția ta a fost în apartamentul lui Austin, am 
scos-o pe Elena și am înlocuit-o cu imaginea Raisei. Fotografiile 
alea s-au făcut în grabă, dacă te uiti cu atenţie, sunt 
disproportionate. Prăvălia lui Osip Feinstein a ars cu el cu tot, 
pedeapsa sovieticilor pentru trădare. Au avut loc câteva revolte 
de mici dimensiuni. Au fost marșuri pentru respectarea 
drepturilor civile, dar nimic important și, cu siguranță, nici urmă 
de revoluție. Până la urmă, majoritatea au ajuns să creadă că 


VP - 404 


omorurile fuseseră rezultatul unei povești de dragoste tragice. 
Numai negrii s-au îndoit de asta, dar, oricum, nu le-a păsat. 
Toată treaba a mers atât de bine că nu mi-a venit să cred când 
FBI-ul mi-a cerut să demisionez. Au susținut că ar fi trebuit să 
încerc să împiedic uciderea lui Jesse Austin. 

Yates clătină din cap. Era clar că nu e tulburat de crime, de 
moartea a trei oameni, ci de faptul că își pierduse slujba. Era un 
ticălos convins că e erou. 

Când Nara termină de tradus, Yates îi preveni: 

— Nu aveţi ce să faceți. E o poveste de care nu-i pasă 
nimănui. N-o să vă creadă nimeni. Niciun ziar n-o s-o publice. Nu 
aveți nicio dovadă. Dacă încercați să creați probleme, guvernul 
meu o să vă zboare din țară. Nu mai am ce să vă spun. Dacă 
așteptați scuze din partea mea, v-ati pierdut vremea de 
pomană. Chestia asta m-a costat Slujba, o slujbă pe care o 
iubeam și la care mă pricepeam, deci mi-am plătit datoriile. 
Acum, am încheiat discuția. Dacă nu iesiti imediat din casa mea, 
am să pun mâna pe telefon și am să vă trimit pe amândoi direct 
în gaura aia de iad de Afganistan! 

Lev apucă una din biografiile de pe masă. Când Yates ajunse 
suficient de aproape, o ridică și îl pocni cu ea peste faţă, 
trântindu-l la pământ pe fostul agent. Mișcându-se rapid, îi luă 
pistolul din buzunar și îi puse un genunchi în piept, ţintuindu-l la 
podea și spunându-i în rusă: 

— Am făcut lucruri mai rele în viață decât să ucid un om de 
teapa ta. 

Lev se uită în sus la Nara, care era îngrozită, și îi spuse în 
dari: 

— Tradu pentru mine! 

— Lev! 

— Tradu! 

Se întoarse să-l privească în ochi pe Yates. 

— Sotia mea nu a murit pe loc. A durat douăzeci de minute. A 
murit din cauza pierderii de sânge. Poate că Anna Austin chiar a 
împușcat-o din greșeală, dar tu ai lăsat-o să moară, nu-i așa? 
Poate că ţi-era teamă că Raisa va spune lumii intregi că Anna a 
încercat să te împuște? Sotia mea zăcea pe podea, disperată să 
primească ajutor - ai văzut o ocazie în asta, nu-i așa? 

Lev îl izbi pe Yates cu pistolul peste față, spărgându-i buza. 

— Răspunde-mi! 


VP - 405 


Yates scuipă sânge în timp ce o ascultă pe Nara care 
traducea. Răspunse calm: 

— Orice mi-ai face tu mie, nevastă-ta o să rămână în 
amintirea tuturor drept o târfă. 

Auzind traducerea, Lev armă pistolul, spunându-i în engleză: 

— Povestește-mi cum a murit. 

Yates nu răspunse. Lev mută pistolul exact în punctul în care 
fusese împușcată Raisa, ţeava apăsându-l pe Yates pe stomac. 

— Spune-mi! 

Yates clătină din cap. Lev trase. 


VP - 406 


ÎN ACEEASI ZI 


Nara se aruncă la podea lângă Yates, ca să-l ajute. Lev o opri 
și îi spuse: 

— A fost împușcat în același loc în care a fost împușcată soția 
mea. Ei i-a luat douăzeci de minute să moară. Spune-i că s-ar 
putea ca atâta să mai aibă și el de trăit. Dar e mai în vârstă și 
glontul a fost tras de aproape. După toate probabilitățile, are 
mai puțin. 

Nara traduse, împleticindu-se în cuvinte. Lev continuă cu 
calm: 

— Camera asta e izolată fonic, sigur n-a auzit nimeni 
împușcătura. Singura lui șansă de a supraviețui este ca mie să 
mi se facă milă de el, ceea ce el nu a făcut în cazul soției mele. 
Am să iau în calcul posibilitatea asta dacă-mi spune adevărul. 

Nara traduse, rugându-se de Yates să vorbească. Lev i se 
adresă lui Yates direct în rusă, ca și cum ar fi putut să-l 
înțeleagă. 

— Când Anna Austin a tras în tine, tu ai împușcat-o, nu un alt 
polițist. Ai tras și ai ucis-o, nu-i așa? Și, imediat ce-ai văzut că a 
murit, ti-ai dat seama în ce belea ai intrat. |] vizitaseși în aceeași 
zi pe Jesse Austin. El era mort. Și acum o împușcaseși și pe 
nevastă-sa. Ai văzut o oportunitate în soția mea rănită: era 
rănită grav, dar n-ar fi murit, nu dacă chemai ajutoare. 
Mușamalizarea n-a fost ideea superiorilor tăi. A fost ideea ta. 
Dar ca să funcţioneze planul tău, soția mea trebuia să moară. 
Nu-i așa? _ 

Yates își strânse buzele, refuzând să vorbească. Incercă să-și 
oprească sângerarea, apăsând pe rană și ignorând întrebările. 
Lev îi împinse mâna la o parte, lăsând rana expusă, să 
sângereze, și spunându-i în rusă: 

— Așa i-ai făcut și tu soției mele? l-ai dat mâna la o parte? Ai 
lăsat-o să sângereze? 

Fruntea lui Yates era acoperită de sudoare, tremura din tot 
trupul. Lev continuă: 

— Ai amânat să chemi ambulanta? 


VP - 407 


Nara traduse, de data aceasta fără a se mai încurca, 
îndreptând acuzaţiile asupra lui. Voia și ea un răspuns. Yates nu 
spuse nimic. 

Lev nu ridică vocea, vorbindu-i ca unui copil: 

— Yates, îți expiră timpul. Dacă nu răspunzi, am să mă uit la 
tine cum mori exact cum te-ai uitat tu la soția mea. Am să 
consider evenimentele reluarea a ceea ce s-a întâmplat în New 
York, așa că n-am nevoie de tine să vorbești ca să înțeleg ce s-a 
întâmplat în noaptea aia. Sunt gata să stau așa și să mă uit la 
tine cum sângerezi până mori. 

Yates era un maestru în a citi slăbiciunile oamenilor și vedea 
clar că în Lev nu exista urmă de nesiguranţă. 

— Ai stat lângă ea, nu-i așa? Vreme de douăzeci de minute, 
ca să fii sigur că moare. Tu ai venit cu ideea să conectezi 
crimele, susținând că Anna a ucis-o pe Raisa, că a fost un act de 
răzbunare, dar nu unul îndreptat împotriva ta. 

Yates se ridică și își privi cămașa plină de sânge, înroșită până 
la piept, cu sângele întinzându-se pe peticele de covor. Lev îi 
spuse în engleză: 

— Vorbește. 

Într-un târziu, Yates reacţionă. Dădu din cap că da. Lev îl 
apucă de față. 

— Nu-i suficient. Vreau să te aud vorbind. Spune-mi: ai lăsat-o 
să moară? 

Yates avea dinţii plini de sânge. Spuse: 

— Da, am lăsat-o să moară. 

Vocea lui Lev sună aproape ca o șoaptă. 

— Soția mea și-a petrecut ultimele minute din viață cu tine. 
Descrie-mi-le. 

Yates se albise ca o stafie. Închise ochii. Lev îl plesni peste 
față, silindu-l să reacționeze. Yates deschise gura, fără să 
vorbească. Lev spuse: 

— Ultimele ei clipe. Vreau să știu. 

Yates încercă să atingă rana, dar Lev îl ţinu strâns de mână. 

— Nu mai ai mult timp. 

Yates începu să vorbească. Vocea lui suna ca aceea a unui om 
care se chinuie să se ţină la suprafaţă, cu respiraţia întretăiată, 
cuprins de panică. 

— l-am spus că ambulanta e pe drum. Nu m-a crezut. Stia că 
mint. A încercat să strige după ajutor. Imediat ce a înțeles că nu 


VP - 408 


avea cine s-o ajute, s-a liniștit. Respira ușor. Am crezut că o să 
dureze doar câteva minute, dar a trecut aproape un sfert de oră. 
Cursese mult sânge. M-am gândit că e gata să moară. 

Clătină din cap. 

— A început să vorbească. Foarte încet, de parcă s-ar fi rugat. 
Am crezut că vorbește rusește. Dar vorbea în engleză. Vorbea 
cu mine. Așa că m-am dat mai aproape. M-a rugat să-i spun... 
fetei... 

— Elenei? 

Yates dădu din cap că da. 

— Că nu e supărată pe ea. Și că o iubește. A tot murmurat 
asta, iar și iar. Spune-i că nu sunt supărată pe ea. Spune-i că o 
iubesc. Apoi a închis ochii. De data asta, nu i-a mai deschis. 

Lev plângea. Își lăsă lacrimile să curgă, neputând să le 
șteargă, fiindcă îi ţinea braţele lui Yates. Își reveni suficient cât 
să întrebe: 

— Nu i-ai spus Elenei? Nici măcar asta n-ai putut să faci? 

Yates clătină din cap. 

Lev se ridică. Eliberat, Yates își apăsă mâna pe rană, oprind 
sângerarea. Îi reveniră și furia, și încrederea. 

— Ti-am răspuns la întrebări! Cheamă salvarea! 

Lev o luă pe Nara de mână, conducând-o spre scările tapițate. 
Din spatele lor se auzi un strigăt: 

— Cheamă-mi dracului o salvare! 

Ajuns în hol, Lev așeză pistolul pe bufetul din lateral. 
Telefonul era în spatele fotografiei de nuntă, Yates, tânăr și 
frumos, alături de frumoasa lui mireasă, sortiţi unei vieţi de 
datorie și neplăcere. Ținând receptorul la ureche, gata să 
formeze numărul, Lev se gândi la detaliile confesiunii lui Yates, 
imaginându-și ultimele minute ale Raisei - durerea fizică, 
suferinţa prelungită și singurătatea abjectă a morţii ei, 
sângerând pe podeaua unei secţii de poliţie. Nu avea nici urmă 
de îndoială că agentul Jim Yates merita să moară. Era o lipsă de 
onestitate sentimentală să creadă că, dacă i-ar arăta milă, s-ar 
schimba. Oamenii ca Yates nu au regrete. Nu se căiesc și nu 
șovăie. Contemplarea și introspecţia nu le folosesc decât ca să 
sublinieze ceea ce cred deja. Sunt capabili să-și justifice 
acţiunile de fiecare dată. O voce părea să ţipe la Lev, cerând 
dreptate: 


VP - 409 


Lasă-l să moară! 


Pentru asta ajunsese până aici, pentru asta bătuse atâta drum 
și riscase atât de mult. Cum se putea să fi ajuns până aici doar 
ca să-l salveze pe cel care-i ucisese soţia? Nu-și dorea 
satisfacția morală de a fi mai bun decât adversarul. Nu ar trăi 
niciun sentiment de mânarie dacă l-ar fi salvat pe omul acesta. 
Furia și durerea pe care le simţise la moartea soţiei sale erau la 
fel de vii astăzi cum fuseseră când aflase vestea - trebuia să se 
ghideze după sentimentele acestea, nu după vreo idee 
preconcepută de decenţă. Faptul că aflase adevărul cu privire la 
ceea ce s-a întâmplat nu acţiona ca paliativ asupra durerii lui, 
nici nu îi oferea vreun pic de pace interioară. Furia lui era la fel 
de puternică, sentimentele - la fel de tulburate ca și până acum. 
Poate că, dacă-l lăsa pe Yates să moară, singur în pivniţă, o 
moarte tristă și demnă de milă, una potrivită unui om condus de 
ură, ar fi putut să se simtă altfel, ar fi obţinut pacea pe care o 
tot căutase. 


Lasă-l să moară! 


Lasă-l să moară! 

Nara îl atinse pe braţ. 

— Lev? 

Când se întoarse spre ea, nu o văzu pe Raisa, dar era alături 
de el, la fel cum era și Nara. Adevărul e că Raisa l-ar fi urât pe 
Yates cu și mai multă intensitate chiar decât Lev. Nu l-ar fi iertat 
niciodată pe Yates că îl lăsase să moară pe Jesse Austin. Nu l-ar 
fi iertat niciodată că nu-i transmisese Elenei ultimele ei cuvinte. 
Tăcerea lui contribuise la sentimentul de vinovăţie al Elenei, o 
lăsase pe fată să ducă povara vinei care i-a schimbat firea și i-a 
modelat existenţa. Chiar și așa, chiar simțind dimensiunea urii 
ei, Lev era sigur că Raisa ar fi sunat la salvare. Formă numărul, 
întinzându-i Narei telefonul. 

— Spune-le adresa. Spune-le să se grăbească. 

— Unde te duci? 

— Să-l ajut pe Yates. 


VP - 410 


NEW YORK CITY 


BRIGHTON BEACH 
IN ACEEAȘI ZI 


Lev stătea pe plajă și se uita la valurile oceanului care se 
izbeau de mal. Apusul se strânsese într-o pată de roșu, noaptea 
lăsându-se peste ce mai rămăsese din zi. Trecea o pietricică fină 
dintr-o mână în alta, înainte și înapoi, la intervale regulate de 
timp, de parcă ar fi fost un cronometru elaborat măsurând 
timpul rămas până la căderea întunericului. Un singur lucru îi 
era clar acum: adevărul nu îi adusese nicio alinare. Descoperirile 
nu făcuseră moartea Raisei mai ușor de suportat. Nu exista 
sfârșit, rezolvare a durerii. Nu avea sfârșit. li era dor de ea azi, 
acum, pe această plajă, la fel de mult cât îi fusese tot timpul. 
Viitorul fără ea i se părea la fel de greu de imaginat cum fusese 
și în clipele de după ce aflase pentru prima oară despre moartea 
ei. Gândul că se va trezi a doua zi dimineaţă și că ea nu-i va fi 
alături, după ani la rând în care făcuse același lucru, îl 
îmbolnăvea de singurătate. De fapt, investigația lui fusese o 
diversiune elaborată, întinsă pe durata a cincisprezece ani, ca să 
evite faptul că nu știa cum să trăiască fără ea. Nu avea să știe 
niciodată. 

În ciuda aparentei contradicții, încercase să o ţină pe Raisa în 
viaţă explorând misterele din jurul morţii ei, să-și justifice 
obsesia mascând-o în spatele muncii de detectiv. Nemurirea 
stătea în misterul nerezolvat. Privind în urmă, își dădu seama că 
Zoia înţelesese tot timpul natura investigaţiei lui și că știuse 
mereu că nu avea să-i aducă nicio alinare. Avea dreptate. Aflase 
cine-i ucisese soţia, aflase de ce și cum fusese omorâtă. Acum 
putea să-și imagineze evenimentele din acea noapte, din New 
York, percepând fiecare detaliu și înțelegând motivele. Și totuși, 
important era faptul că reușise să înţeleagă inutilitatea 
demersului de a încerca să o ţină pe Raisa în viaţă, pricepând că 
misterul nerezolvat îi oferise numai iluzia companiei ei, un 
bărbat care alerga după umbra femeii pe care o iubea. 

Nu avea s-o mai vadă niciodată pe Raisa. Nu avea să mai 
doarmă lângă ea, nici să o sărute vreodată. Și, cu acest gând, 
lăsă să-i cadă din mână piatra fină și grea. Se lăsase întunericul. 


VP - 411 


Pata roșie a apusului dispăruse. Luminile de pe Coney Island 
străluceau. 

Se întoarse, auzind pași. Nara și Zabi veneau spre el. Ajunseră 
în dreptul lui și se opriră, neștiind ce să spună. Lev bătu cu 
palma în pământul de lângă el. 

— Stati un pic lângă mine! 

Nara se așeză de o parte, iar Zabi, de cealaltă. Lev o luă de 
mână pe Zabi. Ea simţea că e ceva în neregulă, chiar dacă nu 
înțelegea ce anume. 

— Ne părăsești? 

Lev dădu din cap că da. 

— Trebuie să plec acasă. 

— Nu-i aici acasă? 

— Pentru voi este. Eu trebuie să mă întorc în Rusia. 

— De ce? 

— Fiicele mele sunt acolo. Au probleme. Sunt pedepsite în 
locul meu. Nu pot permite să se întâmple asta. 

— Nu pot să vină ele aici? Pot să stea cu noi. Nu mă 
deranjează să împărțim camera. 

— Nu li se va da voie să vină. 

— Nu vreau să pleci. 

— Nici eu nu vreau să vă părăsesc. 

— Nu poti să stai până la Crăciun? Am citit despre asta la 
școală. Vreau să-l sărbătorim împreună. Putem să cumpărăm un 
brăduț și să-l impodobim cu luminiţe. 

— Poţi să faci asta împreună cu Nara. 

— Când vii înapoi? 

Lev nu-i răspunse. 

— Nu mai vii înapoi, nu-i așa? 

— Nu prea cred. 

Zabi începu să plângă. 

— Am greșit noi cu ceva? 

Lev o luă de mână. 

— Eşti cea mai minunată fetiță din lume. O să ai o viață 
extraordinară aici, împreună cu Nara. Sunt sigur de asta. Poţi să 
obţii tot ceea ce-ti pui în minte. Și o să mă bucur să aud de 
succesele tale. Dar trebuie să fac asta. 


VP - 412 


O LUNĂ MAI TÂRZIU 


SPAȚIUL AERIAN SOVIETIC, DEASUPRA MOSCOVEI 
13 DECEMBRIE 


Privind pe fereastra avionului de pasageri trimis de guvernul 
sovietic să-l aducă înapoi, Lev se simţi dezamăgit că Moscova 
era ascunsă după nori furioși, parcă pentru a-i evita privirea 
trădătorului întors acasă, refuzând să-i dezvăluie orașul pe care 
jurase pe vremuri să-l protejeze împotriva tuturor dușmanilor, 
interni sau externi. Oricâte justificări și-ar fi oferit, nu putea 
ascunde faptul că îi era rușine. Era un bărbat care luptase cu 
mândrie ca soldat sovietic și care ar fi murit cu dragă inimă 
pentru patria lui. Și totuși, ajunsese să o trădeze. lar dacă 
sentimentul lui de rușine era intens, cu atât mai intens era cel 
pe care-l simţea pentru că națiunea lui irosise șansa progresului 
social, alegând în schimb întunericul industrializării, făcându-și 
cetăţenii complici într-o economie criminală, construind fabrici 
ale morţii în fiecare colț al ţării, din gulagurile Kolîmei până la 
sediul poliţiei secrete, Lubianka, o clădire ascunsă undeva, sub 
norii aceia de iarnă. Cu toţii erau mai mult sau mai puţin 
trădători ai idealurilor care susţinuseră Revoluţia. 

Călătoria de la New York fusese una stranie, cu Lev înconjurat 
de scaune goale, în avionul complet gol, cu excepția ofițerilor 
KGB care-l păzeau și a oficialităților diplomatice trimise de la 
Moscova să-i supravegheze întoarcerea. La îmbarcare nu 
avusese niciun sentiment de anxietate, calculând, în schimb, 
banii irosiți pe repatrierea lui. Fiind un trădător de nivel 
internaţional, i se pusese la dispoziţie un avion întreg, numai 
pentru el. Aducându-și aminte de beneficiile la care visase 
odată, pe vremea când era tânăr ofiţer, se gândi mirat la ironia 
faptului că nici cel mai puternic ofiţer din KGB, cu cea mai mare 
dacea și cea mai lungă limuzină, nu primise vreodată dreptul de 
a folosi un avion întreg. Era o chestiune de aparente. 
Deportarea lui Lev se desfășura pe scena mondială, în fața unui 
circ mediatic internaţional, și nu aveau să fie tolerate niciun fel 
de economii. Lev avea să fie adus acasă în cea mai modernă 
aeronavă sovietică disponibilă, zburând direct de la New York la 


VP - 413 


Moscova. Guvernul sovietic își dorea să arate lumii întregi că nu 
are probleme financiare. Cheltuielile nesăbuite reprezentau o 
încercare de a masca problemele cauzate de costurile mereu 
crescânde ale războiului din Afganistan, un aspect pe care Lev îl 
descrisese americanilor în amănunt. 

În timpul negocierilor pentru întoarcerea lui în Uniunea 
Sovietică fusese evident că americanii erau mulțumiți să scape 
de el. Putea crea probleme, era ca o bombă cu ceas, și 
extrăseseră deja de la el informaţiile de care aveau nevoie, 
înțelegând din rapoartele lui că eșecul sovietic în Afganistan 
avea să-i umilească pe inamicii lor. Acordarea de sprijin armat 
insurgenților afgani avea să secătuiască resursele sovieticilor, 
obligându-i pe aceștia să antreneze din ce în ce mai multe forțe 
și făcându-le inevitabila înfrângere și mai scumpă pe plan 
politic. 

În ceea ce privește incidentul dintre Lev și fostul agent Jim 
Yates, atacul fusese mușamalizat. Yates scăpase cu viaţă. 
Dezvăluirile lui nu aveau să vadă niciodată lumina zilei. Cărţile 
de istorie fuseseră scrise ca să nu mai fie rescrise vreodată, 
minciunile fuseseră săpate cu dalta în enciclopedii și manuale. 
Împușcarea lui Yates în casa lui plăcută din suburbii fusese pusă 
pe seama unui intrus înarmat, un jaf întâmplător care se 
terminase rău. Lev dăduse asigurări autorităţilor americane că 
nu va crea nicio problemă și nu va oferi nicio declaraţie cu 
privire la moartea lui Jesse Austin, atâta timp cât ei le vor lăsa în 
pace pe Nara și pe Zabi. Se încheiase un pact al tăcerii. Pe Lev îl 
satisfăcu, întrucâtva, simetria faptului că împușcarea lui Yates 
era ţinută secretă, pentru că era mai convenabil așa, exact cum 
se întâmplase și cu asasinarea lui Austin. Cu toate că Yates 
fusese de acord să se ţină de poveste, spusese intenţionat unor 
reporteri locali că nu-și amintește despre intrus decât că era 
negru. 

În ceea ce privește guvernul sovietic, Lev nu reușise să obţină 
decât o singură garanţie - aceea că măsurile punitive împotriva 
fiicelor sale vor înceta dacă se întoarce în ţară. Solicitase să i se 
permită să le vadă în termen de douăzeci și patru de ore de la 
aterizare, dar nu se afla în poziţia să insiste. Vinovăţia lui era 
indiscutabilă.  Oferise principalului adversar informații 
periculoase și urma să fie judecat pentru trădare, un proces al 
cărui verdict era dat dinainte. 


VP - 414 


În timp ce avionul își începu coborârea, Lev încercă să 
rememoreze evenimentele ultimilor opt ani, lucrurile care se 
întâmplaseră de când fusese ultima oară în Moscova - opt ani în 
care lipsise din viața fiicelor sale și a soţilor acestora. Gândindu- 
se la scrisorile pe care le primise, îl izbi deodată că nu era 
speriat că revine într-un oraș încărcat cu amintiri despre Raisa. 
Ceva se schimbase. Era entuziast. Acesta era locul unde se 
îndrăgostise. Avea să fie mai aproape de soţia lui decât fusese 
în orice moment al investigaţiilor privind moartea ei. Când roţile 
atinseră pământul, închise ochii. Era acasă. 


MOSCOVA 


ÎNCHISOAREA BUTIRKA 

CENTRUL DE AREST PREVENTIV 
STRADA NOVOSLOBODSKAIA NR. 45 
O SĂPTĂMÂNĂ MAI TÂRZIU 


Cu braţele și picioarele legate atât de strâns că îl sileau să se 
încovoaie și când stătea în picioare, Lev așteptase vreme de 
câteva ore într-o veche cameră de interogatoriu, vestită încă de 
la înfiinţarea ei cu o sută de ani în urmă. Supervizase de 
nenumărate ori asemenea aranjamente: constrângerea fizică 
umilitoare, atmosfera de intimidare și presiunea psihologică a 
supravegherii, fiind urmărit de paznici în toate colțurile încăperii. 
Nu formulaseră ameninţări cu violenţa. În schimb, i se aplică o 
tortură mult mai abilă decât durerea fizică. 

Era a șaptea zi de când Lev ajunsese la Moscova și nu își 
văzuse încă fiicele. Nu vorbise cu ele la telefon - nu primise 
niciun cuvânt în legătură cu situaţia lor. În fiecare dimineaţă, la 
trezire, era anunţat că îl vor vizita în ziua aceea. Il aduceau în 
camera de interogatoriu și îi spuneau că vor sosi curând. 
Aștepta nerăbdător, bătând din picioare. Se scurgeau minute 
care păreau ore. Nu era niciun ceas pe perete și paznicii nu-i 
răspundeau la nicio întrebare. Dificultatea de a calcula timpul 
făcea parte din tortură. Nu existau ferestre, așa că nu avea 
habar ce se întâmplă în lumea exterioară. Ca răspuns, el 
inventase o metodă de a-și păstra sănătatea mentală. De-a 
lungul tavanului trecea o țeavă, la vedere. La una dintre 
îmbinările acoperite de rugină se scurgea apa, adunându-se în 


VP-415 


linie și formând o picătură. Când picătura se făcea suficient de 
grea, cădea, iar procesul o lua de la capăt. Lev număra 
secundele unui astfel de ciclu. Le numără iar și iar. Erau 
aproximativ șase sute douăzeci de secunde pentru fiecare 
picătură, iar el folosea acest număr să estimeze de cât timp 
aștepta. Până acum, astăzi aștepta de patruzeci și opt de 
picături, opt ore. 

leri așteptase vreme de douăsprezece ore, numărând 
picăturile, într-o stare de anticipație, numai ca să primească, în 
cele din urmă, vestea că fiicele lui nu aveau să vină. Rutina 
aceasta chinuitoare se repeta zi de zi, forțându-l pe Lev să 
treacă de la speranţă la disperare. Nu primise nicio informaţie 
cu privire la natura problemei, dacă fiicelor sale le fusese 
refuzat accesul sau dacă nu voiau să-l vadă. Torţionarii lui știau, 
bineînţeles, că Lev se gândește obsedant la posibilitatea că 
fiicele sale nu vor să-l viziteze și nu făceau nimic ca să-i aline 
gândul acesta coroziv care, ca o perlă de acid concentrat, își 
făcea drum prin mintea lui. 

Exista posibilitatea ca fiicele sale să nu dorească să mai aibă 
de-a face cu el. Lev nu avea de unde să știe cum reacționaseră 
la vestea dezertării și a revenirii lui în ţară. Fetele puteau să fie 
supărate pe el pentru că le crease atâtea probleme - fuseseră 
arestate, interogate, familiile lor fuseseră pedepsite colectiv 
pentru dezertarea lui. În cele șase luni pe care le petrecuse în 
America, nu avea de unde să știe cât de mult le fuseseră 
afectate carierele sau cât de mult le distrusese reputaţia. Poate 
că se temeau să-l viziteze, îngrijorate de felul în care li s-ar 
putea schimba vieţile, în timp ce se gândea iar și iar la aceste 
lucruri, simțea cum i se strânge fiecare mușchi al spatelui și 
cum i se încleștează mâinile. 

Ușa se deschise. Lev se ridică atât cât îi permiteau legăturile, 
cu gâtul uscat, disperat să-și vadă fiicele. Se uită în penumbră. 

— Zoia? Elena? 

Din întunericul coridorului apăru un ofiţer KGB. 

— Azi nu. 


VP - 416 


ÎN ACEEASI ZI 


Lev stătea singur în celulă, nu din amabilitatea torţionarilor, ci 
mai degrabă pentru că se temeau că, bătrân fiind, risca să se 
îmbolnăvească de tuberculoză și să nu supraviețuiască până la 
proces dacă îl aruncau într-una dintre celulele comune. La 
intervale regulate se deschidea viziera ușii și un ofiţer verifica 
dacă Lev nu încercase, cumva, să se sinucidă. De când 
ajunsese, nu dormise mai mult de o jumătate de oră. Pe măsură 
ce treceau zilele, renunţase aproape complet la somn, pășind 
înainte și înapoi - celula avea patru pași pe doi pași -, cu 
gândurile învârtindu-i-se în jurul ideii că nu avea să-și mai vadă 
fiicele niciodată. 

Se aprinse lumina în celulă, ceea ce îl surprinse pe Lev. Nu 
primea vizitatori noaptea. Ușa se deschise. Intră un bărbat la 
vreo patruzeci și cinci de ani, însoţit de un gardian. Lev nu îl 
recunoscu, deși, după costumul și pantofii eleganţi, se vedea că 
e o persoană importantă, probabil un politician. Părea agitat, în 
ciuda atributelor puterii. Nu îl privea pe Lev în ochi mai mult de 
o secundă. Nu închiseră ușa, iar gardianul rămase în apropierea 
bărbatului. Abia atunci observă Lev că gardianul era pregătit cu 
un baston, ca să-l protejeze pe vizitator. 

Adunându-și curajul să-l privească pe Lev în ochi, acesta 
spuse: 

— Stii cine sunt? 

Lev clătină din cap. 

— Dacă ți-aș spune numele meu actual, acesta n-ar însemna 
nimic pentru tine. Dacă, însă, ți-aș spune numele pe care-l 
aveam înainte... 

Lev așteptă ca bărbatul să continue. 

— Pe vremuri mă numeam Mihail Ivanov. 

Primul gând al lui Lev fu să facă un pas și să-i zdrobească 
gâtul lui Ivanov, evaluându-și șansele de reușită, având în 
vedere vârsta și starea lui fizică. Ignorându-și reacţia instinctivă, 
reuși să-și controleze furia. Nu obținuse singurul lucru pe care 
și-l dorea: vizita fiicelor sale. Oricâtă satisfacţie i-ar fi adus 
uciderea lui Ivanov, i-ar fi garantat execuţia fără a mai apuca să 


VP - 417 


le vadă pe Zoia și pe Elena. Ușurat, aparent, că nu fusese 
atacat, Ivanov punctă: 

— Am fost obligat să-mi schimb numele. 

Lev vorbi pentru prima oară. 

— O nenorocire, sunt convins. 

Ivanov se enervă. 

— Încercam să-ți explic de ce nu m-ai găsit. Frol Panin m-a 
sfătuit să-mi schimb identitatea. Era convins că ai vii să mă 
cauti, oricâți ani ar fi trecut. Așa ai și făcut. De aceea a trebuit 
să mă pretind... 

— Mort? 

— Da. 

— Panin a fost înțelept. Asta ti-a salvat viața. 

— Lev Demidov, crezi că un om se poate schimba? 

Lev îl studie pe Ivanov cu atenţie, simțind remușcări sincere și 
întrebându-se dacă nu erau cumva un truc - o altă formă de 
pedeapsă. Modulându-și tonul, de la ostilitate fățișă la un 
profund scepticism, îl întrebă la rândul lui: 

— Ce vrei? 

— N-am venit să-mi cer iertare. Știu cât de lipsit de sens ar fi 
un asemenea gest. Te rog să nu mă consideri încrezut sau 
lăudăros dacă-ți spun că am ajuns un om cu multă influență și 
putere. 

— Nu mă miră. 

Lev regretă insulta, care era copilărească și măruntă. Dar 
Ivanov o acceptă. 

— S-a luat hotărârea să nu ti se permită să-ți vezi fiicele. E 
considerată singura pedeapsă care chiar te face să suferi. N-ar 
trebui să primesti vești de la ele, să le vezi sau să vorbești cu 
ele. 

Lev se simţi slăbit, nesigur pe picioare. Ivanov se grăbi să 
adauge: 

— Nu pot să mă amestec în procesul tău. Totuși, am putut să 
intervin ca Zoia și Elena să primească permisiunea să te 
viziteze. Am reușit. Vor veni mâine. 

Saltul de la disperare la exaltare fu prea mult. Extenuat de 
lipsa de somn, Lev se așeză pe marginea patului, cu capul în 
mâini, inspirând adânc. Ivanov continuă: 


VP - 418 


— Îţi cer un singur lucru în schimb. Să nu-i spui Elenei că eu 
am făcut aranjamentul. Te rog, nu aduce deloc vorba despre 
mine. Îi vei distruge momentul revederii. 

Lui Lev îi trebui un moment ca să-și revină. Avea o voce slabă, 
din care dispăruseră furia și indignarea. 

— Puteai să faci aranjamentul ăsta și fără să-mi spui? 

Ivanov dădu din cap. 

— Puteam. 

Ivanov se întoarse, gata să plece. Lev strigă după el: 

— De ce? 

Ivanov ezită, apoi scoase o fotografie și i-o arătă lui Lev, cu 
degetele tremurând. Era o fotografie a lui Mihail Ivanov 
împreună cu soţia lui. Ea era mai curând drăguță decât 
frumoasă, cu ochi mari și trăsături deschise. Lev întrebă: 

— l-ai spus ce faci? 

— Da. 

— Si i-ai spus și de ce o faci? 

— Ea crede că e un act de bunătate ca oricare altul, o 
expresie a firii mele bune. 

După ce studie expresia cuplului preţ de câteva clipe, Lev își 
îndreptă din nou privirea spre podea. Ivanov strecură fotografia 
la loc în portofel, adăugând: 

— În ochii ei, sunt un om bun. Mai mult de atât nu pot spera 
să mă apropii de a fi cu adevărat unul. 


VP - 419 


A DOUA ZI 


Lev stătea din nou așezat în celula pentru interogatoriu, cu 
mâinile și picioarele legate, așteptându-și fiicele. Trecuseră din 
nou câteva ore fără a primi niciun răspuns de la paznici, fără a 
avea habar ce se întâmplă. Aruncă o privire spre ţeava din colțul 
tavanului. Se forma cea de-a treizeci și treia picătură la 
îmbinarea ruginită. Trecuseră aproape șase ore. Era posibil oare 
ca Ivanov să-l fi minţit? Nu, remușcările pe care i le citise pe față 
erau reale, imposibil de simulat. Dar poate că fusese manipulat 
de oameni mai importanţi decât el, minţit și convins că poate da 
veștile bune numai ca trădătorul să sufere și mai mult astăzi, 
văzând că ele tot nu vin. Speranţa și disperarea erau uneltele de 
tortură pe care le foloseau: autorităţile treceau de la una la alta 
cu atâta cruzime expertă că Lev se chinui să respire la gândul 
viitorului. Avea să rămână aici, ţinut în neștiință și chinuit cu 
promisiuni încălcate. Nu avea să știe niciodată dacă fiicele lui 
voiau sau nu să-l vadă. Nu avea să știe niciodată dacă nu cumva 
chiar ele doreau să se ţină la distanţă. Ceea ce nu știa avea să-l 
distrugă și avea s-o facă mult înainte ca procesul să ajungă la 
concluzia sa inevitabilă. Când căzu cea de-a treizeci și treia 
picătură de apă, Lev nu-și mai putu stăpâni frustrarea și se 
aplecă în faţă, închinându-se în faţa torționarilor săi și lăsându-și 
capul pe masă. 

După un timp, ușa celulei se deschise. Lev nu se ridică. Nu se 
uită. Dacă își dădea voie să și le imagineze pe fiicele sale la ușă, 
în timp ce ele nu erau, de fapt, acolo, ar fi putut să nu 
supraviețuiască dezamăgirii. Simţea cum îi slăbește inima sub 
presiunea ultimei săptămâni. Totuși, nu-și putu reprima o 
speranţă slabă și ascultă cu atenţie. Putea să audă doar un rând 
de pași - cizme grele era ofițerul KGB. Lev închise ochii, 
scrâșnind din dinţi în așteptarea cuvintelor îngrozitoare: 


Azi nu. 
Dar paznicul nu spuse nimic. După o clipă, Lev deschise ochii, 
speriat de tremurul din pieptul lui. Ascultă din nou, auzind 


sunetul inconfundabil al cuiva plângând. 


VP - 420 


Lev se ridică iute. Fiicele lui erau la ușă. Elena plângea, Zoia 
își ţinea sora de mână. Erau frumoase amândouă, fiecare în felul 
ei, și amândouă erau speriate. Lev îngheţă, incapabil să 
vorbească sau să zâmbească. Nu-și putea permite să simtă 
fericirea până când nu se convingea că nu visează, că nu are în 
fața ochilor o amăgire a minţii lui lipsite de somn. Poate că 
delira, imaginându-și că-și vede fiicele, când, de fapt, zăcea încă 
pe masă. Mintea îi mai jucase feste și altă dată. O văzuse pe 
Raisa în peștera din Afganistan. Fusese o iluzie care îl alinase, 
dar care se dizolvase și dispăruse când i se formau lacrimi în 
ochi. 

Lev se ridică în picioare, iar legăturile din oţel zăngăniră. 
Fiicele sale intrară în celulă, venind încet spre el. Văzându-le că 
se mișcă, observându-le ţinuta, fu uluit de detaliile vii ale 
acestor plăsmuiri ale minţii. Dar nu putea simţi bucurie. Nu avea 
să râdă, nu avea să se bucure de clipa aceasta. Nu avea să se 
lase pătruns de emoţii. Nu avea nicio îndoială, absolut niciuna, 
că aveau să dispară imediat ce le atingea sau că, imediat ce 
avea să închidă ochii, imaginea lor avea să înceapă să pâlpăie, 
lumina avea să se stingă și ele aveau să dispară, și el avea să 
rămână singur. Erau o proiecţie a minţii lui, un miraj, construit 
să-l protejeze de sumbra realitate că nu avea să le mai vadă 
niciodată. 

Istovit, tremurând, la limita nebuniei, Lev le spuse: 

— Convingeți-mă că sunteți reale. 

Observă că Elena era însărcinată, un amănunt de care nu știa, 
nu îi spusese nimeni. Când izbucni în plâns, fetele alergară spre 
el și îl luară în braţe. Și, în sfârșit, Lev își îngădui un strop de 
fericire. 


VP - 421 


virtual-project.eu 


VP - 422