Hans R Berndorff — Conspiratorii iadului

H. BERNDORFF 


CONSPIRATORII IADULUI 


roman de spionaj 


Cortina s-a lăsat pe scena teatrului Piccadilly din Londra. 

Un ropot de aplauze furtunoase coboară spre scenă din 
loji şi benoare. In orbitoarea lumină a reflectoarelor o făptură 
delicată se înclină. E Pepita, 'dansatoarea de douăzeci şi doi de 
ani. 

De o jumătate de an ea şi-a găsit norocul. Cel mai mare 
succes, şi iat7o acum pe scena celui mai mare varieteu, scăldat 
în triumful ce o înconjoară. In mijlocul aplauzelor, orchestra 
intervine brusc cu un acord violent. Lumina'ân sală se stinge, 
reflectoarele îşi îmblânzesc lumina ascuţită, şi iată că Pepita îşi 
înalţă braţele. 

In seara aceea, după ce dansatoarea şi-a schimbat 
găteala şi când voia să părăsească micuța ei cabină, se auzi 
bătând, şi pe coridor apăru directorul teatrului, iar lângă el un 
domn în frac, de vreo treizeci de ani, un tip drăguţ şi elegant, 
care ţinea în mâini - poate cu oarecare neîndemânare - un 
buchet de orhidee. Directorul i-l prezentă ca pe un vechi prieten, 
fostul căpitan din armata engleză Sidney Reily. 

In aceeaşi clipă se auzi undeva, în dosul scenei, o 
bubuitură groaznică: unul din reflectoarele cele mari, care-şi 
aruncau lumina din friza scenei, se prăbuşise; sticla spartă 
zăngăni împrăştiindu-se, iar directorul îi lăsă singuri pe Reily şi 
pe dansatoare, ca să vadă ce se întâmplase. 

— Cioburile aduc noroc! - zise mica balerină. 

lar căpitanul Reily: 

— Ce-ţi mai trebuieşte d-tale noroc, miss Pepita? Poate 
însă că cioburile au vreo însemnătate pentru mine! 

Tot norocul căpitanului pentru noaptea aceea fu că i se 
îngădui să o conducă pe artistă, prin noaptea caldă, până la 
intrarea locuinţei ei. El îi povesti că se întorsese tocmai din 
America; îi descoperi câte puţin din viaţa lui, arătându-i că 


poseda oarecare avere, din al cărei venit obişnuia să 
călătorească din când în când prin lume. Pensia lui era bunicică, 
şi se părea că parcă ar mai fi dorit să-i mai comunice ceva, dar 
lucrul acesta nu i-l putea spune aşa degrabă. Şapte seri de-a 
rândul o văzuse la teatru şi pe căi lăturalnice aflase că-l 
cunoştea pe directorul teatrului, şi... o clipă mai înainte ca 
Pepita să fi încuiat uşa intrării cu un mic râs gutural, căpitanul 
Reily îi declară că o iubea în mod demenţial şi era ferm hotărât 
să se căsătorească cu dânsa. 

Peste şase săptămâni se serbă nunta. O sumedenie de 
fotografi şi de reporteri erau prezenţi: Pepita era cunoscută şi 
iubită; despre căpitanul Reily nu se prea ştia cine era. În 
definitiv, era un ofiţer, şi astfel fotografia celor doi apăru în ziar. 

După căsătorie, perechea porni spre Riviera, iar când se 
întoarse, Pepita apăru din nou pe scenă. 

Noaptea, când Pepita dormea, Reily se ridica binişor din 
pat şi era cuprins deodată de o teamă vie. Ce se va alege din 
fiinţa aceasta, pe care o iubea nemărginit, atunci când va porni 
într-adevăr în expedițiile lui, la o vânătoare din acelea la care 
uneori vânătorul deveni însuşi vânat? Ştia că femeia ar pieri de 
teamă, dac-ar şti în al cui serviciu era el, căpitanul Reily, şi ce 
fel de vânat îl preocupa. El n-avea veniturile unei mici averi, pe 
care le folosea, căci acestea nu erau altceva decât buna şi larga 
retribuţie pe care o primea de la „Intelligence Service” (Serviciul 
de spionaj englez) al cărui agent era. E drept că larma bătăliei 
marelui război s-a stins, popoarele nu se mai luptă cu tunuri, 
aruncătoare de foc, mine şi mitraliere; aceste mijloace sunt 
proscrise, probabil atâta timp cât una din ţări le va binecuvânta 
din nou. Azi se folosesc alte mijloace! Pentru opinia publică, 
diplomaţia secretă a fost desfiinţată, dar, de fapt, azi o urzesc 
birourile de informaţii secrete ale diplomaţiei. 

Există o ţară în Europa, care are cu totul alte forme de 
viaţă a statului decât ţările continentului. E Rusia, pe care o 
stăpânasc Sovietele. Aici s-a proclamat dictatura proletariatului, 
pentru distrugerea unei burghezii, care deţinea puterea cu mâini 
de fier în celelalte state ale vechiului continent. 

Celelalte state nu iubesc această ţară a Sovietelor. Din 
numeroase motive, de trebuie să ştie ce se petrece în realitate 
în această ţară, care a tras o cortină densă în jurul ei şi peste 
activitatea ei. Rusia însăşi vrea să ştie cum merg treburile în 


ţările burgheziei, şi iată cum se naşte o permanentă lucrătură a 
Europei contra Rusiei şi a Rusiei contra Europei. 

lată o pagină a unui ordin secret rusesc, pentru obţinerea 
de informaţii: „Pentru îndrumare Secret „D 31/IV Exemplarul Nr. 
2 „Scurte informaţii „ale „Agenţiei de Spionaj „. Moscova, 1918 
„Pagina 16. 

9. Neliniştea populaţiei din cauze economice. 

Indicaţiile de mai sus dau posibilitatea de a se influenţa în 
ţara duşmană viaţa economică şi de a provoca acolo, prin 
agenţi, o stare deosebit de proastă. Printre măsurile ce pot 
aduce unei ţări pagube economice, trebuiesc relevate 
următoarele: Provocarea a diferite greutăţi în distribuirea 
normală a mărfurilor şi produselor de primă necesitate, prin 
dezagregarea transportului, prin achiziţionarea de cantităţi 
însemnate de mărfuri, ce vor fi deocamdată dosite, etc. 

Propaganda împotriva împrumuturilor interne şi externe, 
Coborârea valorii cursului hârtiei-monedă, graţie răspândirii de 
zvonuri alarmiste în populaţie. 

Emisiunea de bancnote false. 

Cumpărarea şi exportarea în taină a aurului şi a mărfurilor 
al căror export e interzis, precum şi a hârtiei-monedă. 

Organizarea şi stimularea de agitaţii economice, greve, 
ibstrucţii etc. 

IV. Spionajul inteirn se va îndeletnici cu procură-rea iiil 
irinaţiilor referitoare la situaţia politicii interne a ţării. 

Vicmenea informaţii sunt necesare, întrucât războaiele 
tuturor timpurilor ne sunt mărturie, cât de mult au asigurat 
succesul liv. Vollurii spirituale şi entuziasmul din ţară. 

Pe tărâmul acesta agenţii vor afla: Starea de spirit a 
cercurilor guvernamentale, precum şi aceea a diferitelor grupări 
politice ale societăţii; Starea de spirit a păturilor largi ale 
populaţiei, punctul lor de vedere faţă de război şi de situaţia 
internă; Schimbările posibile în compunerea guvernului, poziţia 
Parlamentului faţă de populaţie în genere, precum şi faţă de 
diferitele grupări politice ale guvernului, şi faţă de diferiţi 
membri ai acestuia; Progresul nemulțumirii populaţiei şi cauzele 
acesteia; Punctul de vedere al diferitelor grupări politice din ţara 
determinată, faţă de ţara cu care se duşmăneşte; care grupări îi 
sunt binevoitoare, şi în ce măsură? în ce măsură pot fi folosite 


aceste grupări la realizarea cutărui sau cutărui plan al 
duşmanului? 

Rusia a alungat afară din stepele, din satele şi din 
proprietăţile lor sute de mii de oameni. Aceştia sunt emigranții, 
care formează în toate capitalele pământului adevărate colonii. 
Sunt foştii ofiţeri ai armatei „albe” a generalului Wrangel şi ai 
altor generali. Toţi aceşti oameni adorm seara cu gândul. 

La patria lor şi se deşteaptă cu acelaşi gând, şi acesta e 
ura aprinsă pe care o resimt contra Sovietelor. Ei sunt aceia 
care. 

Mijlocesc agenţiilor de informaţii din Anglia, Franţa, 
Germania şi Ungaria cele mai însemnate ştiri din Rusia; din 
creierul lor se nasc răscoalele ţărăneşti, pe care le declanşează 
apoi din azilurile lor în duşmănită şi iubita lor ţară. Ei toţi au 
lăsat, în Rusia rude şi cunoscuţi şi se pricep întotdeauna să le 
dea şi să capete de la ei ştiri necenzurate. 

La un moment dat, serviciul de informaţii englez avu mare 
interes să stabilească nişte fapte importante, ce n-ar putea fi 
verificate decât Rusia, sau, poate, la Berlin. O autoritate 
berlineză se afla în legătură strânsă cu un emigrant rus, care a 
creat un amplu serviciu de informaţii, ce alimentează oficiile 
germane cu ştiri. Acesta e fostul ofiţer rus Harald Siewert, al 
cărui nume a fost pronunţat adeseori în procesul Orlov. La 
Berlin. 

In Anglia este o grevă, şi la Londra există convingerea că 
aceasta e regizată de Moscova. Intelligence-Service a aflat din 
sursă demnă de încredere să înscenarea a fost opera a trei 
agenţii trimişi de Moscova. Trebuie să se afle cine sunt cei trei şi 
unde se poate pune mâna pe ei? Mai trebuie de asemenea să se 
descopere celulele comuniste, spre a fi distruse. Acestea sunt, 
pentru moment, grijile principale ale Serviciului de informaţii 
englez. Acesta crede că nu poate să afle amănunte decât la 
Moscova, sau - la Berlin. 

La Berlin locuieşte un englez, bine acreditat la Scotland 
Yard. El primeşte însărcinarea să stabilească, dacă se pot afla/la 
Berlin, numele şi adresele celor trei agenţi ruşi, care ar fi 
înscenat greva. Omul nostru porneşte la lucru cu mare 
prevedere, şi ajunge să i se ofere într-o zi lămuririle pe care 
caută să le obţină. | se prezintă Harald Siewert, perfect acreditat 
pe lângă autorităţile germane, care-i oferă cele trei. 


Adrese la preţul de 1200 de mărci. Agentul englez e 
precaut. 

El nu vrea să achite banii cu una cu două, ci vrea măi întâi 
să cerceteze în Anglia dacă adresele corespund cu adevărul, 
Harald Siewert face o propunere. Dă una din adrese şi-l pune pe 
englez să cerceteze dacă această adresă este exactă. 

Acesta se duce la telefon, cheamă Londra, chestionează şi 
obţine, spre marea lui surprindere, răspunsul dat, fără 
tergiversare, că accastă adresă este exactă, dar că omul se află 
arestat de câteva ceasuri. Berlinul întreabă acum, agitat, dacă 
au şi celelalte două adrese. „Nu! de n-au putut fi aflate dar se 
pune mare preţ pe obţinerea lor”. Harald Siewert n-are desigur 
nici-o vină c-a sosit prea târziu cu adresa lui, dar negreşit, dacă 
una a corespuns, celelalte vor fi şi de exacte. 

Şi omul nostru plăteşte 1200 de mărci şi capătă cele două 
adrese. Indicaţiile merg pe fir la Londra. Scotland Yard se bucură 
şi pune la cale o mare razie în locurile indicate. Blocuri întregi de 
case sunt înconjurate, sute de copoi ai poliţiei criminale caută să 
descopere - că au fost înşelaţi! 

Ce se întâmplase? Siewert aflase imediat, pe căi ce n-au 
fost încă bine stabilite, ştirea arestării acelui individ, ştire ce-şi 
găsise imediat ecou în presă. Adresa aceasta reală şi cunoscută, 
o dase spre cercetare agentului englez din Berlin, pecare 
reuşise astfel să-l păcălească. lar serviciul de informaţii englez 
mai are să ia' şi astăzi 1200 de mărci de la Harald Siewert... 

Propaganda bolşevică în Anglia devine mai puternica. Tot 
mai lipsesc adresele a doi indivizi, care' ar activa cu succes în 
Anglia, ca agenţi secreţi ruşi. 

Serviciul de informaţii englez capătă acum misiunea de a 
Stabili neapărat cine sunt acei oameni şi, de asemenea, ce 
planuri are Rusia în general, planuri ce se întind până în în 
teriorul statului englez? Tot aşa de preţios e să se ştie cum este 
în realitate în Rusia? S-ar dori să se afle cum merg industria şi 
agricultura, şi trebuie să se stabilească şi care e puterea 
combativă a Rusiei? Trebuie?.. Da, e important! 

Anglia are interese petrolifere în Extremul Orient. Petrolul 
face să bată pulsul lumii; pentru petrol se poate şi trebuie să se 
înfăptuiaescă totul. 

Căpitanul Reily se afla din nou la Londra. El era la teatru, 
în fiecare seară, urmărind cu inima palpitând dansul nevestei 


sale. Şi încordarea nu-i trece decât când ea-i acoperită de 
aplauze. El era în concediu, nu i se da nici-o însărcinare într-o 
seară însă venind acasă, servitoarea îi spuse că, cu câteva 
ceasuri mai înainte, fusese un domn, care-l ruga să poftească pe 
la club, fiind vorba de o partidă de'tenis. 

— Partidă de tenis? - zise Pepita Reily, râzând uşor. 

— Doar n-o fi nevoie tocmai acum, la miezul nopţii! 

Reily era în vestibul; îşi puse încet din nou pălăria pe cap: 

— Ei bine. - zise el. - vreau totuşi să văd despre ce e 
vorba. 

Şi porneşte către biroul Intelligence-Service. 

Se reîntoarse acasă pe jos. El păşea prin noapte, şi două 
forţe se luptau acum în el. Serviciul de Informaţii n-avea alt om 
care să fie mai indicat decât dânsul în a duce la capăt o acţiune 
atât de primejdioasă. Era o mare onoare pentru căpitanul Reily. 
Şi căpitanul Reily ştia că, spre a-şi putea îndeplini misiunea pe 
care tocmai o primise în noaptea aceea, va trebui să lovească 
cu putere în jurul lui. 

Dar lucrul nu era chiar aşa de simplu. Ce făcea cu tânăra 
lui soţie, pe care o iubea şi o adora? Şi ce era mai grav, era că 
această femeie îl iubea şi ea! Şi ce se va întâmpla? 

Dacă Reily dă ortul popii în Rusia? înaintea lui se dusese 
acolo fostul căpitan de artilerie Elvengron, care pactizase cu 
serviciul lor de informaţii. Acesta fusese de mult împuşcat, 
răspus de glonţ. Avea el dreptul să se vâre într-o asemenea 
întreprindere, când exista putinţa s-o isprăvească în felul 
acesta?.. 

Până în zori, căpitanul hotărî că era îngăduit să facă aşa 
ceva. Seara, soţia lui află că soţul ei trebuia să plece la Berlin: 
era vorba de plasarea unei părţi a averei lui într-un mod foarte 
productiv. Reily trebuia să zăbovească câteva săptămâni în 
Germania. Bineînţeles că despărţirea era grea şi Pepita plânse 
până i se înroşiră ochii. Dar la urma urmei, Berlinul nu era afară 
din lume, şi câteva săptămâni nu erau o veşnicie! 

Căpitanul Reily avea mână liberăm îşi putea îndeplini 
misiunea pe orice cale voia: principalul era să şi-o îndeplinească. 

De asemenea era bine stabilit că trebuia să se ducă în 
Rusia, ea să-şi poată îndeplini misiunile de informare 
economică, politică şi militară, cu care fusese însărcinat. 


E bine înţeles că, într-un asemena caz, nu poţi călători pur 
şi simplu în Rusia cu un paşaport autentic sau fals, ci trebuie să 
te introduci şi să ieşi din această ţară, fără ca autorităţile ruseşti 
să afle ceva. Mai trebuiesc pentru un astfel de plan, amici chiar 
în interiorul ţării, care să-ţi poată da ajutor, care să te conducă 
pretutindeni şi care să-ţi dea tot concursul lor, pentru obţinerea 
materialului necesar. 

Omul de încredere englez din Berlin era cam posac şi nu 
se prea bucură când se pomeni deodată. In odaia lui, cu 
căpitanul Reily; dar răsuflă uşurat când află că acesta nu venise 
în legătură cu cele două adrese false, şi că nu i se cerea altceva 
decât să-i dea concurs lui Reily. 

Căpitanul Reily nu mai avusese până atunci de executat 
vreun ordin ce să-l pună în situaţia de a se ocupa mai intens de 
afaceri specific ruseşti. Şi acum i se ţinu o dizertaţie asupra 
celor ce trebuia să cunoască, când era vorba să lucreze în 
treburi ruseşti. 

Reily nu putea să-şi îndeplinească însărcinarea decât dacă 
se va pune în legătură cu „trustul”. 

— Trust”. - cum trust? - întrebă căpitanul Reily. 

El se afla într-un restaurant din strada Niirenberg, la 
Berlin, unde şedea la o masă cu omul de încredere. Restaurantul 
acesta era frecventat de emigranții ruşi. Nu e un local pentru 
străini, care să îmbie cu firma-i de reclamă: „Restaurantul 
Rusesc” sau „Restaurantul Emigranţilor”, ci era un local ce se 
prezenta la fel pe dinafară, ca toate micile şi obişnuitele berării 
din Vestul Berlinului. _ 

Publicul însă era deosebit de cel de aiurea. Intr-adevăr, 
lată un fost general de stat-major rus. Omul acesta îşi câştigă 
existenţa venind în fiecare seară în local să danseze în costum 
căzăcesc, între orele 101/2 şi 11. Pentru aceasjta el primeşte 
seral o masă şi trei mărci, bani peşin. Mai departe iată un fost 
tenor al Operei Imperiale, care trăieşte produându-se în fiecare 
seară, între orele 11 şi 111/2, cu trei cântece. 

Sunt cântece al căror text recheamă timpul țarilor, şi 
pentru prestaţia sa cântăreţul primeşte pâinea de fiecare seară. 
Şi trei mărci bani peşin. 

Clienţi acestui local trebuie văzuţi. Nimeni nu ştie din ce 
trăiesc! Dar au o măreție inimitabilă, când îşi duc la gură 


paharul de bere ori când se ridică să-şi ia ziarele, ziare tipărite în 
ruseşte, dar confecţionate la Paris sau la Berlin. Femeile L. 

Cele tinere sunt nişte făpturi frumoase, în rochii ieftine, 
cusute de mâna lor cu îndemnare. 

— Aşadar, spune-mi, ce e „trustul?” - întrebă Reily, după. 
Ce cuprinse din câteva priviri bizara societate. 

— Trustul” e o organizaţie întemeiată de doi foşti ofiţeri 
ruşi. Numele lor e Opperput şi Jacuşev-Teodorov. Organizaţia 
are numeroşi oameni de încredere în toate părţile Rusiei, şi a 
ajutat deja pe mulţi emigranţi în călătoria lor ilegală în interiorul 
Rusiei sovietice şi la reîntoarcerea cu bine din această ţară. 
Ţinta lor e ca, după ce-şi vor fi extins puterea, să libereze ţara 
de despoţi. Activitatea acestei organizaţii e mai înainte de toate 
de o enormă însemnătate pentru serviciile de informaţii ale 
celorlalte ţări europene. Prin legăturile organizaţiei, serviciile de 
informaţii din toate ţările îşi procură, în mod” curent, ştirile de 
care au nevoie asupra Rusiei. Principalul agent al organizaţiei 
este un bărbat încă foarte tânăr, Care călătoreşte mereu prin 
întreaga Rusie, sub numele de Groşko; intrând de obicei în ţară 
prin graniţa finlandeză şi înapoindu-se* pe aceiaşi cale. Groşko 
se află momentan la Berlin şi va sosi imediat în locul acesta, 
deoarece obişnuieşte să prânzească aici. 

După câtva timp sosi şi Groşko. Portretul lui fusese 
confiscat în timpul procesului Orlov, în care figura ca 
marelenecunoscut. 

Când Groşko îşi făcu apariţia, Reily se aşeză lângă dânsul, 
iar Groşko fu imediat gata să-l ajute. Peste câteva zile Groşko 
porni cu Reily în Finlanda. Într-o noapte, Groşko îl trecu peste 
graniţă, şi Reily înaintă apoi singur oarecare distanţă prin 
întuneric. Dar Groşko se reîntoarse şi deodată căpitanul auzi că 
era chemat... Ei identifică în beznă un automobil vechi, ce-l 
aştepta cu farurile stinse, iar lângă maşină se afla un bărbat: era 
fostul ofiţer de jandarmi imperiali Satkowsky Groşko, care 
prevenise conducerea trustului Opperput şi Jacuşev, se îngrijise 
ca Reily să fie aşteptat aci. 

Automobilul era condus chiar de Satkowsky, care se aşeză 
la volan, amintind cu figura-i împietrită trăsăturile mongolice. 
Cursa ţinu mult, străbătând drumuri desfundate de câmp şi 
şosele largi, pe care treceau detaşamente în marş din trupele 
ţării. 


Reily avu noroc: automobilul nu fu oprit nicăeri şi stopă în 
urmă la Leningrad, într-o stradă curăţică. Satkowsky îl conduse 
pe Reily până la etjul întâi al casei, bătu la o uşă într-un ritm 
special, şi iată-l pe căpitanul englez în antreul unui apartament 
deosebit de elegant şi bine mobilat cu covoare preţioase, cu 
fotolii comode, cu paturi cu mătăsuri şi o odaie de baie în 
marmoră. Reily fu surprins, deoarece îşi închipuise că trustul, 
această organizaţie de conspiratori, era silit să se ascundă la 
Leningrad în mansardele întunecoase. Conducătorii trustului 
Opperput şi Jacuşev, care îi ieşiră în întâmpinare, salutându-l 
veseli, râseră, când Reily le povesti cum îşi imaginase el marele 
cartier al organizaţiei. 

— Trustul - ziseră ei - a depăşit acele vremuri. El are 
acum atâţia membri în posturile de infuenţă, şi atâtea relaţii, 
cum şi atâta putere, că nu mai e nevoie de aşa ceva. 

— Cu-atât mai bine! - se gândi Reily. 

După oboseala călătoriei, nu mai întreprinseră nimic în 
ziua aceea. Şedeau de vorbă în jilţuri comode. lar seara, 
devreme, căpitanul se acoperi cu plapoma de mătase a patului 
său comod, după ce-şi puse vechiul şi bunul lui revolver la 
îndemână, pe măsuţa de noapte. 

Când se deşteaptă, în ziua următoare, începutul activităţii 
sale se anunţă promiţător. Pentru ziua aceea se hotărâse să 
meargă la Moscova, unde Reily trebuia să se întâlnească cu mai 
mulţi oameni de încredere ai trustului, care locuiau în diferite 
părţi ale Rusiei şi care fuseseră convocați special la Moscova. 
Aici se va hotări în ce direcţie a ţării va trebui să pronească 
Reily, cu diferiţii oameni de încredere, ca să vadă singur cu ochii 
lui lucrurile ce-l interesau. Acolo avea deci să se stabilească, în 
mod definitiv, programul de activitate. 

Opperput, Jacuşev şi Satkowsky se urcară împreună cu 
Reily într-o camionetă, ce era din nou condusă de Satkowsky. 

De astă dată, era o maşină nouă şi puternică, ce zbura ca 
vântul de la Leningrad spre Moscova. Acum Reily avu ocazia s- 
arunce o privire asupra organizaţiei trustului, care funcţiona în 
chip strălucit. O jumătate de ceas după ce porniră din 
Leningrad, un post militar opri maşina în loc. Satkowsky făcu cu 
nuna dreaptă un semn anumit şi soldatul se retrase imediat, 
lăsând cale liberă. Astfel automobilul porni mai departe. 

— Ce a fost asta? - întrebă Reily. 


— E unul din oamenii noştri. - răspunse Opperput. 

Deodată camioneta întiini un detaşament militar. Ofiţerul 
acestei trupe de călăreţi făcu încă de departe semn maşinii să 
stea pe loc. Soldaţii înconjurau automobilul, pe când ofiţerul 
ceru paşapoartele şi hârtiile celor dinăuntru, cum şi ale maşinei. 
Dar Jacuşev făcu un semn şi ofiţerul salută. Soldaţii îşi întorc caii 
şi din nou maşina porneşte în plină viteză. De astă dată, uimirea 
lui Reily nu mai cunoscu margini. 

Am pătruns peste tot; dar pentru ziua de azi, am făcut şi 
toate demersurile pentru ca, în călătoria de la Leningrad la 
Moscova, în care aveam să întovărăşim un oaspete aşa de 
însemnat ca D-ta, căpitane Reily, să nu se ivească ni ci-o 
primejdiezise Opperput. 

La jumătatea drumului, automobilul făcu o curbă cu viteza 
de optzeci de kilometri, şi cei aflaţi înăuntru fură aruncaţi în sus. 
Maşina făcu un salt, începu să derapeze şi zbură peste un drum 
de câmp. Satkowsky trase de toate frânele, maşina alunecă într- 
o parte şi, în clipa în care era să se izbească neapărat de un 
pom, Satkowsky, cu prezenţa-i de spirit oţetită, liberă din nou 
frânele, motorul antrenă roţile şi automobilul se află din nou pe 
şosea. Apoi conducătorul provocă oprirea, printr-o zguduitură 
ce-i aruncă afară pe cei dinăuntru. 

lată-i în pană! Şi-n viteza cu care gonise automobilul, se 
rupsese şi axa, din cauza frânării prea bruşte. Căpitanul Reily îşi 
aprinse pipa, ce i se stinsese, şi clipi, prin fumul ce se ridica, 
spre tovarăşii lui, ca să vadă ce mutră făceau în faţa acestei 
situaţii. Toţi erau oarecum palizi, ca şi când s-ar fi aflat într-o 
situaţie critică. Jacuşev zise celorlalţi doi ruşi câteva cuvinte, 
neînţelese de Reily; apoi părăsiră pur şi simplu automobilul şi o 
porniră cu Reily pe şosea. Nu rămânea altceva de făcut, decât s- 
ajungă la cea mai apropiată staţie de cale ferată. După un marş 
de o jumătate de oră, cotiră din şoseaua cea mare, iar după încă 
un ceas, se găsiră în faţa casei unui cantonier, pe dinaintea 
căreia şinele se prelungeau în linie dreaptă. Reily şovăi de astă 
dată. Opperput îl linişti însă, spunându-i că nu-şi da încă seama 
nici pe departe de situaţia trustului. Nimănui nu-i va trăsni prin 
minte să-i oprească şi să-i cerceteze asupra persoanei lui. El 
călătorea în tovărăşia şefilor trustului, ceea ce însemna deplină 
siguranţă pentru dânsul. Jacuşev şi Opperput se aşezară pe o 
bancă, în faţa cantonului. Satkowsky, după o scurtă convorbire 


cu cantonierul, dispăru în casă, iar Reily, rezemat de stâlpul 
barierii, îşi fuma pipa. Uitându-se pe fereastră, în interiorul 
cantonului, îl văzu pe Satkowsky, care desprinsese din perete un 
telefon, vorbind cu cineva. Cantonierul sta lângă el, cu faţa 
puţin înspăimântată. Reily se uită de-a lungul şinelor ce se 
pierdeau în depărtare, şi se gândi la mica lui soţie. N-avea nici o 
grijă despre sfârşitul aventurii lui: ceea ce-i fusese dat să vadă 
până acum, din organizaţia trustului, era cu desăvârşire 
liniştitor. Şi la ce bun să se mai gândească la lucruri, a căror 
desfăşurare n-o mai putea măcar influenţa? 

Gândurile-i fură împrăştiate de răbufnirea depărtată a 
zgomotului unui tren. Se părea că şi urechea lui Satkowsky care 
era încă la telefon, percepuse zgomotul, căci acum el vorbi mai 
agitat, şi trecu repede receptorul cantonierului. 

Acesta vorbi desigur, la telefon, cu o personalitate care-i 
inspira mare respect, deoarece făcea mereu mici temenele 
persoanei nevăzute, şi iată-l apoi atârnând receptorul la loc şi 
dâind năvală afară. Satkowsky îl urmă şi Reily constată cum 
cantonierul avea un steag roşu în mână. Şi atunci se produse 
ceva neaşteptat! Pe când Satkowsky aruncă câteva cuvinte 
neînţelese tovarăşilor săi, cantonierul alergă cu steagul roşu pe 
şine. Sări de pe o traversă pe alta, şi căută să iasă în 
întâmpinarea trenului, care nu se vedea încă, fiind ascuns de o 
curbă împădurită. 

— Dar ce faci? Ce înseamnă asta? - strigă Reily. 

Jacuşev înaintă spre el. Dânsul era cu mâinile vârâte în 
buzunarele pantalonului şi-i rânji cu toată faţa: 

— Vei vedea numai decât, căpitane Reily'! Vei vedea 
numaidecât de ce suntem în stare! Vei avea ocazia, căpitane 
Reily, să constaţi cât de mare ne este puterea!.. 

lată şi trenul! Era un accelerat. lată-l şi pe cantonier pe 
mijlocul liniei. El agită, deasupra capului, steagul cel roşu. 

Pânza roşie, luminată de soare, strălucea până departe. 
Locomotiva trenului care sosea se învălui în aburi albi, deşi | 
frânele scrâşniră; un şoc, un zăngănit de şine, o ultimă 
zguduitură şi trenul se opri lângă cantonier! Maşinistul, 
conducătorul, personalul trenului săriră jos şi pe când Jacuşev 
înainta încet spre şeful trenului, veni şi cantonierul, zorindu-se. 

Jacuşev zise câteva cuvinte, iar grupul personalului de 
tren rămase încremenit. Cantonierul n-avu de spus decât vreo 


două cuvinte. În timpul acestei scene, Opperput şi Satkowsky îl 
luară de braţ pe căpitanul Reilv, deschiseră uşa unui vagon şi 
urcară. Veni şi Jacuşev. Era însoţit de un amploiat al trenului, 
care descuia un compartiment-salon După ce intrară, iar uşa fu 
încuiată, căpitanul Reily îşi frânse mâinile: 

— Dar asta-i curată nebunie! Nici că puteaţi să organizaţi 
intrarea mea în Moscova într-un chip mai bătător la ochi! Cum 
aţi putut-o face? 

Satkowsky râse, iar Jacuşev făcu o reverență. Şi zise: 

— Căpitane Reily, d-ta eşti însărcinatul Serviciului de 
informaţii al unei puteri cu care ne aflăm în cea mai perfectă 
înţelegere, în ceea ce priveşte planurile noastre pentru 
răsturnarea regimului sovietic. Cazul acesta neprevăzut ne-a 
fost binevenit! Cum am oprit trenul? Nici n-a fost vreun lucru 
greu! A necesitat doar o convorbire cu un funcţionar superior al 
direcţiei competente a căilor ferate, care şi el e membru al 
trustului! Oare nu ţi-am spus, de câteva ori, că-n toate posturile 
de conducere am introdus oamenii noştri de încredere? 

Reily nu mai zise nici o vofbă până la Moscova. El îşi zicea 
că nimeni, în apusul Europei, nu ştia că există o asemenea 
organizaţie contrarevoluţionară, care funcţiona aşa de 
formidabil! 

În faţa gării aştepta un automobil. Opperput îi explică că 
fusese comandat încă din casa cantonierului, şi acum o porniră 
încet, prin întreaga Moscovă. Reily privea cu interes aspectul 
străzilor. Pe drum automobilul mai fu oprit de câteva ori în loc, 
dar de fiecare dată fură de ajuns semnele lui Satkowsky, şi 
cursa lor urmă nestânjenită. Maşina se opri în sfârşit în faţa unei 
case ţărăneşti, de la periferia oraşului. 

Ei se găsiră din nou într-o casă bine mobilată, în ale cărei 
încăperi erau adunaţi mai mulţi oameni. Erau membrii trustului, 
veniţi, de departe, ca să facă trimisului Serviciului de Informaţii 
englez un tablou al situaţiei reale din Rusia. 

Se strânseră laolată într-o odaie mare. Toţi aveau în faţa 
lor hârtii cu diferite notițe şi mai înainte de a începe raportul 
diferiților membrii ai trustului, unul din ei se ridică şi începu să 
vorbească. El se exprimă într-o englezească relativ bună, aşa că 
Reily înţelese fiecare cuvânt. El spuse căpitanului că pe ei îi 
interesa să ştie dacă Anglia era gata sau nu să-i ajute, pe ei, 
„albii”. 


— E drept, urmă vorbitorul, că ne dăm perfect seama, 
domnule căpitan, că d-ta nu ne poţi da, în această privinţă, o 
lămurire precisă, Acestea sunt nişte chestiuni politice, pe care 
desigur că guvernul ţării D-tale n-o să le discute cu un agent. 
Dar gândeşte-te puţin la următoarele: informaţiile pe care ţi le- 
am putea da, sunt de o deosebită însemnătate pentru D-ta. De 
asemenea însă, e important şi pentru noi să ştim ce interese are 
Anglia în Rusia? Cum se desfăşoară diferitele ite ale intereselor 
d-voastră, sau, cel puţin, ce planuri economice aveţi? Nu ne-aţi 
putea lămuri asupra amănuntelor intereselor D-vcastre 
petrolifere, şi să ne arătaţi cum înţelegeţi să procedaţi în 
diferitele cazuri? Gândeşte-te doar: noi îţi vom expune fără 
rezerve, în mod cinstit, situaţia noastră, care nu este rea, după 
cum ai avut ocazia să te încredinţezi.. 

Posedăm cunoştinţe întinse asupra poziţiei Sovietelor. 
Dar, mai înainte” de a o face, trebuie să ne răspunzi şi d-ta în 
mod cinstit, la ceea ce te-am întrebat. 

După scurtă dar matură reflecţie, căpitanul Reily consimţi 
să le satisfacă dorinţa. El începu deci să vorbească, şi arătă 
acestor ruşi ce interesa în special Serviciul de Informaţii englez, 
ce dorea el să afle. In definitiv, era cel mai bun lucru pe care-l 
putea face. In modul acesta, ei vor şti ce informaţii să-i dea. Dar 
iată că Opperput îl întrerupse cu o întrebare. Reily îi răspunse; 
apoi îl întrebă şi Satkowsky. Reily îi explică şi lui ce voia să afle 
şi astfel lucrurile se prelungiră poate peste o oră. Ruşii mai 
făcură câteva obiecţiuni, pe care Reily le respinse, şi, pe 
nesimţite, fu cuprins de un sentiment neplăcut. El zări nişte 
creioane în mâinile lui Opperput şi Jacuşev, şi văzu nişte hârtii, 
pe care cei doi însemnau şiruri de cuvinte şi de cifre. 

Rely amuţi. Situaţia i se păru neliniştitoare, fără a putea 
preciza din ce cauză. El se sculă şi se îndreptă spre fereastră. 

Strada era pustie; numai pe trotuarul din faţa casei şedea 
un om la soare, fumându-şi liniştit ţigara. Se vedea că se 
odihnea după muncă. La spatele lui Reily, care sta la fereastră, 
cu faţa spre stradă, vocile agitate ale adunării se întretăiau. 
Vreo doi din ei părăsiră odaia; un servitor sosi cu o carafă de 
apă şi câteva pahare. Pe Reily îl trecură de-odată nişte călduri, 
urmate apoi de friguri; el se uita mereu în stradă. Deodată îi 
veni o ideie şi i se deşteptă o bănuială. 


O uşă se deschise fără veste şi un glas iritat răsună din 
prag. Satkowsky năvăli în odaie şi aruncă câteva cuvinte ruseşti, 
după care se produse un talmeş-balmeş general. Toţi vorbeau în 
acelaşi timp; uşile se izbiră şi Reily se întoarese repede; el văzu 
oamenii agitaţi părăsind odaia. Ei îşi smulgeau pălăriile din 
cuiere şi părăseau unul câte unul casa, prin grădină; vreo doi 
ieşiră prin uşa din faţă, la dreapta, spre stradă, sau la stânga, în 
jos. Şi-n odaie nu mai rămase acum decât Satkowsky. 

El veni repede lângă căpitanul Reily. Şi-i zise: Conspiratorii 
ladului 

— Repede, căpitane! Primejdia e pe-aproape! 

— Ce s-a întâmplat? - întrebă Reily. 

— Nimic! nimic! - zise Satkowsky; - Numai ceva n-a fost în 
regulă, n-a funcţionat! În zece minute trimişii G. P. Ului vor face 
o descindere în această casă. Până una-alta trebuie să părăsim 
casa şi s-o ştergem din oraş. Vino repede! 

— Va să zică, tot am avut dreptate! - se gândi Reily. 

— Aveam eu un sentiment de nelinişte! Şi iată că se 
petrecea în adevăr ceva! 

Satkowsky îl lăsă pe Reily să treacă înainte. 

Ei alergară prin grădină, îndreptându-se pe o cărare spr. E 
poarta grădinii. Aici se afla un automobil. Satkowsky trase 
portiera şi-l înghesui pe Reily lângă el. Apoi el însuşi puse mâna 
pe volan şi, cu o smucitură,. Maşina se urni din loc 

— Încotro? - întrebă Reily. 

— La staţia următoare! - răspunse Satkowsky. 

Maşina intră în şoseaua principală. Zbură timp de o 
jumătate de oră cu o viteză de nouăzeci de kilometri, apoi se 
opri în faţa unei case singuratice, ce sta tristă pe marginea 
drumului, având în faţă o grădină părăginită. 

Satkowsky smuci portiera, sări afară, îl apucă pe Reily de 
braţ şi-l sili să coboare. Când căpitanul se văzu cu picioarele pe 
pământ, privi casa şi strigă: 

— Dar ce faci? Asta nu-i o staţie de cale ferată! 

— Aici e G. P. U.! - strigă Satkowsky. 

— Aici e G. P. U.! 

Căpitanul Reily sări doi paşi înapoi şi-şi duse mâna la 
buzunarul din dreapta al hainei, unde îşi pusese bunul şi vechiul 
lui revolver. Dar îşi scoase mâna goală şi-şi văzu propriul 
revolver în dreapta lui Satkowsky. În clipa aceea, deşi dezarmat 


şi sub ameninţarea acestei arme, el fu gata, în jocul acesta pe 
viaţă şi pe moarte, să sară şi să-l apuce de beregată pe 
Satkowsky. Dar în acelaş moment observă că-n dosul grilajului 
casei părăsite, şi după pomii din partea opusă a şoselei, se află 
o mulţime de soldaţi. Ţevile pistoalelor lor cu tragere lungă erau 
îndreptate spre dânsul. 

— S-a sfârşit! - îşi zise Reily. 

— Blestem! Povestea s-a sfârşit! 

El nu se mai împotrivi, îşi strânse centironul, îşi rândui 
cravata, privi pe Satkowsky, şi-i zise cu violenţă: 

— Porcule! 

Soarta căpitanului Reily e cunoscută: Opperput, unul din 
cei doi şefi al trustului, a destăinut-o mai târziu, pentru motive 
ce nu pot fi divulgate. Graţie aceluiaşi om, care a pierit fără 
urmă, aşa că e probabil să fi murit de mult, se cunoaşte şi 
istoria trustului. Această organizaţie nu mai există astăzi; ea a 
fost desfiinţată de către aceiaşi instituţie care-i care-i dăduse 
viaţă, şi anume: G. U. P. 

La început, emigranții conspirau, provocând dezastre 
statului sovietic. Nu se ştie cui i-a venit mai întâi ideea. Sigur e 
numai că Opperput şi Jacuşev se iviră peste tot în străinătate, 
silindu-se să creeze o organizaţie a emigranților, cu numele 
discret de „trust”. La început, nimeni nu vru să se prindă în 
horă. Cercurile emigranților erau foarte bănuitoare. Dar în faţa 
faptelor, neîncrederea dispăru. Se întâmplă o istorie bizară. 
Exista un general, cu care cei doi trataseră câtva timp mai 
înainte; ei reuşiseră să-i aducă generalului la Paris (unde locuia), 
unica comoară pe care o avea în ţara sovietelor: pe tânăra lui 
copilă. Şi cum asemenea isprăvi se repetară, Opperput şi 
Jacuşev se găsiră în curând în fruntea unei organizaţii de Ruşi 
„albi”, ai cărei membri deveneau tot mai numeroşi, care reuşi să 
intoxice serviciile de informaţii ale lumii întregi, şi care sfârşi 
prin a-l momi pe Reily peste graniţă. _ 

Căpitanul Reily zăcea la închisoare. In Anglia nu se ştia ce 
se întâmplase cu el, când iată că ştirea arestării lui parveni unui 
agent sovietic. Harald Siewert află această ştire pe căi 
lăturalnice, mulţumită unui agent berlinez al G. P. U.-lui, care 
făcea un joc dublu. El se aruncă într-un automobil şi alergă la 
ambasada engleză. Era agitat, căci aceasta era o ştire ce-i putea 
aduce un câştig frumos. Ceru să vorbească imediat personal cu 


ambasadorul englez. Ambasadorul n-avea nimic de discutat cu 
D-I Siewert! După ce se învârti, iritat, încoace şi-ncolo, Harald 
Siewert se prezentă în faţa unui foarte rezervat secretar al 
ambasadei, care-l întreabă ce dorea. 

Harald Siewert începu, cu precauţie, prin a-i declara că 
avea cunoştinţă despre o întâmplare ce ar interesa foarte mult 
ambasada engleză. Englezul însă rămase imperturbabil, şi astfel 
nu-i rămânea altceva de făcut decât să spună ce aflase. 

El descoperi soarta lui Reily, zicând că i se comunicase că 
un agent important al Serviciului de Informaţii englez, căpitanul 
Reily, zăcea în momentul acela într-o închisoare a Sovietelor. 

Secretarul de ambasadă se ridică, îl măsură pe D-l Siewert 
de sus până jos şi zise: 

— Domnul meu, Regatul Marii Britanii nu are agenţi de 
informaţii şi, prin urmare, nici vreun agent cu numele de Reily, 
care s-ar afla acum într-o închisoare sovietică, după cum îmi 
comunici d-ta. Good bye, Sir! 

Se înţelege de la sine că, după plecarea din odaie a lui 
Siewert, englezul nu mai fu tot aşa de calm. Dar toate măsurile 
ce se luară acum erau de prisos, căci, în timpul acesta, căpitanul 
Reily fusese scos din celula lui, cu mâinile încătuşate la spate, şi 
pus într-o maşină, care porni cu el. Automobilul goni afară prin 
noapte, pe o şosea dreaptă, nesfârşită. In lung şi-n lat nu se 
vedea nici o casă, nici un sat; drumul se aşternea sub razele 
lunii; deodată el se sfârşi la orizont, în veşnicie... 

Omul care slobozise glonţul mortal în inima căpitanului 
Reily, în şanţul şoselei, se numea Ibrahim. Aşa raporta mai 
târziu Opperput. 

Căpitanul Reily fusese împuşcat la o oră târzie din noapte 
în luna noiembrie. În aceiaşi lună soţia lui, Pepita Reily, apăru 
din nou la teatrul Piccadilly, din Londra. Publicul urma s-o 
aplaude zgomotos. 

D-na Pepita Reily mai trăieşte şi astăzi la Londra. 

Guvernul sovietelor făcu cunoscut, mai târziu, că într-o zi 
(când de fapt căpitanul Reily era de mult mort), un post de 
frontieră ar fi tras asupra unor contrabandişti. Unul dintre ei ar fi 
fost împuşcat, iar din hârtiile aflate asupra lui, ar reeşi că era 
vorba de fostul căpitan din armata engleză. 

Reily. 

FURTUL CIFRULUIL ITALIAN. 


Acest episod începe cu focuri de revolver, într-o stradă 
întuneacoasă din Sofia, şi se sfârşeşte cu sustragerea, de la un 
agent, a unui cifru furat încă o dată de la ambasada italiană. Din 
Berlin. Această povestire e vrând-nevrând agitată şi încâlcită, 
deoarece ea se desfăşoră pe temeiul unor evenimente politice 
din Balcani, şi priveşte relaţiile dintre statele balcanice. 

lugoslavia este o ţară ce reuneşte câteva popoare 
balcanice: Sârbi, Sloveni şi Macedoneni. Italia, puterea vecină, e 
în cruntă duşmănie cu această ţară. In lugoslavia stăpâneşte o 
dictatură, ce a silit pe mulţi bărbaţi să devină emigranţi şi să 
trăiască în alte ţări. Ei agită mai cu seamă la Sofia, capitala 
Bulgariei, în contra lugoslaviei. Numeroase atacuri ale bandelor 
în lugoslavia, cu deosebire la graniţa bulgară, cum şi 
numeroasele asasinate şi alte erori se datoresc organizaţiei 
emigranților şi comitagiilor, reuniți cu toţii în aşa numita Imro 
(organizaţia macedoneană revoluţionară internă), întrucât e 
vorba special de emigranții macedoneni. lugoslavia şi Franţa 
întreţin special prietenie şi cum, pe de altă parte, există o acută 
disonanţă franco-italiană, Franţa interveni, la începutul acestei 
povestiri, în Bulgaria, pentru ca atacurile contra Iugoslaviei să 
înceteze. Complexul se încâlceşte şi mai mult prin învrăjbirea 
dintre Rusia şi lugoslavia, a cărei cauză principală e că 
lugoslavia a rămas singurul stat din Europa, care nu a 
recunoscut sovietele ca putere de stat. 

Conducătorii organizaţiei Imro, al cărei cartier general o la 
Sofia, sunt trei inşi: generalul Protogerov, Ivan Mihailov şi 
Christov. Cel mai cunoscut dintre aceştia, în străinătate, e 
generalul Protogerov, care în timpul războiului mondial a fost 
ofiţer de legătură între guvernul bulgar şi Germania, şi care mai 
târziu deveni ministrul bulgar al alimentaţiei. La 31 decembrie, 
anul 1917, el fu văzut cinând, în mare ţinută, la hotelul Bristol 
din Berlin, în tovărăşia generalului comandat von Kluck şi a vice- 
preşedintelui Băncii Reichului, von Glasenapp. Lucrul acesta 
fusese atunci consemnat în mod oficial. 

Generalul Protogerov e omul care a ştiut totdeauna să 
privească politica în ansamblul ei, care putea să vadă dincolo de 
graniţele înguste ale propriei lui ţări. 

lată de ce, la 3 iulie 1928, i se prezintă un parlamentar 
francez, în misiune secretă dorind să-i vorbească, întrucât 
Protogerov avea calitatea de membru al comitetului central al 


lui Imro. Francezul şi bulgarul păstrară taina asupra întâlnirii îor 
şi abordară îndată chestiunile ce erau de natură serioasă şi 
discretă. Francezul declară că ar' fi dorit ca lugoslavia să nu mai 
fie mereu neliniştită şi iritată de atacurile comitagiilor. 

El îl puse să cumpănească. Aceste acţiuni neîntrerupte nu 
puteau fi în definitiv decât spre paguba Bulgariei. Aceste eterne 
hărţuieli, ce' puteau prea bine să se încheie cu un conflict oficial 
cu urmări grave, ar face imposibilă realizarea vreunui împrumut 
bulgar pe piaţa capitalului internaţional în plus, şefii bandelor, 
actorii acestei politici cu mijloace ilegale, îşi luaseră obiceiul, 
demn de blamat, de a se împuşca între ei, încă o împrejurare ce 
contribuia să împiedice pacificarea Bulgariei. De asemenea, 
această politică de violenţe a lui Imro deschidea câmp liber 
agitaţiei şi creării de nuclee comuniste, cu toată prigonirea până 
la sânge a comuniştilor. Toate acestea fură prezentate în chip 
persuasiv generalului Protogerov, în această întrevedere; şi 
generalul mai înţelese foarte bine, că menţionarea primejdiei 
imposibilității contractării unui împrumut extern, era pur şi 
simplu o presiune. El era inteligent, vederile lui erau de 
amploarea politicii internaţionale, şi după o gândire matură, el 
se declară gata să facă din parte-i totul, ca să corespună 
dorințelor Franţei. 

Dar el era şi general şi un bărbat curajos. Astfel că, a doua 
zi, destăinui tovarăşului său din conducerea Imro, Ivan Mihailov, 
că intenţiona să lucreze de aici încolo din toate puterile pentru 
liniştea relaţiilor oficiale dintre Bulgaria şilugoslavia. Se ajunge 
la o explicaţie groaznică între ceâdoi bărbaţi. Generalul 
Protogerov părăsi imediat Sofia, ca să ia înţelegere cu 
conducătorii locali ai organizaţiilor din ţară. 

În unele locuri el întâmpină rezistenţă, când expuse noua-i 
acţiune; alţi partizani îi dădură adeziunile lor. El avea o 
presimţire tainică despre ce-l aştepta, căci nu menţiona 
niciodată unde avea să se afle a doua zi. De asemenea puse 
nişte prieteni devotați să supravegheze pe inamicul său, Ivan 
Mihailov. Când află că Mihailov părăsise pe neaşteptate Sofia şi 
se găsea la Petrici, el plecă repede la Sofia, spre a converti şi p 
partizanii de acolo la părerea lui. El pătrunse în oraş, luând toate 
măsurile de prevedere; străbătu străzile întunecoase ale 
periferiei şi căută o casă izolată, unde doi oameni îl aşteptau. 
Erau nişte indivizi, care nu jucaseră personal niciodată vreun rol 


în politica ţării; ei îl slujiseră totdeauna pe general ca agenţi şi 
culegători de informaţii. Se numeau Pocev şi Pervov. Ei şedeau 
acum în aşteptarea generalului, la parterul unei mici case dintr- 
o stradă întunecoasă. Nu aprinseră nici o lumină şi stăteau pe 
întuneric la fereastră, căci şi ei se temeau de moarte. Generalul 
se ivi în drum. Lângă el mergea garda lui personală, un om 
spătos şi voinic, care nu-l părăsea niciodată, un anume Atanas 
Secov, care nu ştia ce e frica şi care ţinea în mână un pistol 
încărcat. Oamenii care aşteptau la fereastră auziră acum paşi în 
stradă. Ei îşi ziseră că trebuia să fie generalul, care sosea la 
întâlnire, conform înţelegerii, şi unul din ei se duse la uşă ca să 
deschidă, îndată ce Protogerov va fi în faţa ei. Tovarăşul lui privi 
însă cu încordare în stradă. Dar se retrase repede. Căci, chiar 
sub fereastra lui, ţâşni un foc de armă, răsună o bubuitură, şi, 
câteva secunde mai târziu, izbucni un adevărat atac cu focuri de 
revolver. Cu toate că o spaimă îngheţată strânsese inima 
agentului, el se uită din nou în stradă şi desluşi că trebuiau să fi 
fost trei revolvere, care trăgeau acolo, jos, fără încetare, într-o 
ţinută pe care n-o putea recunoaşte. Apoi răsunară câteva voci, 
paşii se depărtară în noapte, şi din nou fu linişte. După multă, 
multă, vreme Pervov şi Pocev ieşiră în stradă. Aveau cu dânşii o 
lanternă de buzunar, şi văzură că doi oameni zăceau lungiţi de-a 
curmezişul drumului. Erau generalul Protogerov şi servitorul lui, 
Atanas Secov. Acesta din urmă era mort, iar generalul se 
svârcolea în chinurile morţii. Dar în aceiaşi clipă se auziră paşii 
repezi ai unei patrule militare, care sosea. Pervov şi Pocev săriră 
în sus şi dispărură în noapte. 

Ei colindară ţara, mereu cu frica-n sân, căci îşi ziceau că 
aceia care ştiuseră hotărât despre sosirea generalului 
Protogerov la o oră anumită şi într-o anumită stradă din Sofia, 
trebuiau desigur să fie informaţi că generalul fusese înţeles cu 
ei, căci doar această întâlnire provocase sosirea generalului în 
strada aceea. Ei nu îndrăzneau să se folosească de tren, şi când 
se gândiră că aveau, în orice caz, paşapoarte false la nevoie, şi 
că erau personal necunoscuţi în lugoslavia, ei fugiră peste 
graniţă în această ţară. Ajunseră la Ragusa istoviţi şi doar cu 
câţiva bani mărunți, de care nu îndrăzneau să se atingă, şi 
începură prin a vinde ziare, pe care li le da, în comision, un 
venerabil general, care-şi exercita profesiunea pe terasa 
hotelului Odak. Ei nu mai îndrăzneau să se întoarcă în Bulgaria 


şi viaţa li se părea fără rost. Într-o seară, se duseră pe terasa 
restaurantului. Unul din ei îşi vindea gazetele, iar celălalt încerca 
să vândă nişte genţi şi coşuleţe din paie împletite, date tot în 
corpision de general. Aici ei dădură peste un om, pe care îl mai 
văzuseră cândva, undeva. 

În primul moment, nu-şi putură însă aminti cine era. Nu se 
lămuriseră însă, şi acesta le vorbi. Se părea că nu le ştia 
numele, dar era perfect informat asupra activităţii lor. Era im 
italian, cu un păr negru lucios, care-şi tolănea tihnit corpolenţa-i 
pe scaun. 

| se servise mai înainte o cină bună, şi se vedea că era 
mirat să-i afle pe cei doi în ocupaţia pe care o exercitau. 

Pervov şi Pocev se înţeleseră dintr-o privire să nu se ducă 
la masa lui. Dar nu se putură sustrage, căci el le făcu semn, 
cumpără gazete şi coşuleţe, şi le strecură la ureche: 

— Sărmanul general!.. Aş dori să stau de vorbă cu voi. 
Veniţi peste un ceas la cafeneau Opcinsca. 

Pervov şi Pocev ieşiră din restaurant şi o luară pe îngusta 
stradă principală a oraşului din partea de josj reficctând dacă 
trebuiau să se ducă sau nu la întâlnire. Pocev, cel mai în vârstă, 
declară la urmă, că trebuiau să meargă. 

— Vezi tu. - zise el tovarăşului său. - ce ni se poate 
întâmpla în cazul cel mai prost? Mai jos de unde suntem e greu 
să ajungem. Ne pierdem viaţa în silinţa de a câştiga tocmai atât 
cât să nu murim de foame; iar odaia în care ne mănâncă 
ţânţarii, e destul de mizerabilă, ca să disperăm! 

Pervov se opri deodată în loc. El îşi amintea acum cu 
precizie, unde îl mai văzuse cândva pe omul acesta. Era la 
Viena, unde îl conduseră amândoi pe generalul Protogerov, când 
fusese vorba de înscrierea în organizaţia lor a emigranților 
iugoslavi aflaţi acolo. Omul acesta venise la hotel. Era într- 
adevăr un italian, îi zicea Dordon, şi generalul spusese, după 
aceea, că era un agent italian, care subvenţiona organizaţia 
macedoneană în lupta contra lugoslaviei. 

Pervov îşi amintea în mod vag că Dordon avansase atunci 
chiar parale; ori cu un om care dă bani, trebuiau să se 
întâlnească, fără doar şi poate. 

Astfel se făcu că ceva mai târziu se aflară pe terasa 
cafenelei, printre marinarii flotei engleze de război, care 
adusese cu ea propria-i fanfară, ce producea o hărmălaie oribilă. 


Era atâta zgomot, că nimeni nu dădu vreo atenţie celor trei, şi 
nimeni, cu toate că erau atâţia oameni laolaltă, n-ar fi putut să 
tragă cu urechea la convorbirea lor. 

Dordon începu îndată să-i descoasă pe cei doi. Nu prea 
erau ei guralivi la început, dar Pocev fu deodată apucat de 
teama grozavă de a-l vedea pe italian sculându-se şi lăsându-i 
baltă. Şi astfel îşi luă curajul disperării şi spuse tot ce avea de 
spus. Povesti despre legătura lor cu Protogerov, generalul 
asasinat; despre strădania acestuia de a linişti bandele, cum şi 
despre scena omorului, la care asistaseră. Pocev avu 
multumirea să constate că Dordon se apropiase din ce în ce mai 
mult de el în cursul povestirii, ba chiar şuierase de câteva ori 
printre dinţi, ca semn că-l interesa mult, şi că apoi ascultă tăcut 
şi încordat, când îi relată că motivul schimbării opiniei lui 
Protogerov fusese o întrevedere cu un diplomat francez, 
întrevedere însă ale cărei amănunte el nu le aflase. Când Pocev 
sfârşi, italianul rămase' câteva minute pe gânduri. Apoi aruncă 
repede o privire asupra celor doi macedoneni. Ei şedeau, 
necăjiţi, înaintea micilor lor cafele turceşti,. Şi Dordon tocmai 
surprinse un gest al mâini lui Pervov, care, pe ascuns şi cu o 
privire temătoare aruncată chelnerului, înghiţea bucăţi mari 
dintr-o bucată de pâine uitată pe masă. 

Dordon se îndreptă din şale. Era din nou în situaţia de a 
juca rolul providenţei. Puse să li se aducă salam, şuncă şi 
brânză, şi comandă un vin dulce şi greu, care le mersese 
macedonenilor drept la inimă, un vin căruia îi zic Proseggo. 

Când se închise cafeneau, Dordon se afundă în noapte, cu 
macedonenii. Vroia să discute cu ei diferite chestiuni, să facă 
unele aranjamente împreună, şi o porniră afară pe poarta 
oraşului, luând drumul în sus, pe lângă vechea biserică 
mânăstirească, drept înainte, pe şoseaua ce merge de-a lungul 
mării. În sfârşit, se aşezară pe o stâncă, Dordon era acum pe 
deplin lămurit. Scoase nişte bancote din buzunar, le foşni în 
palmă şi zise celor doi, că el era un om care avea multe interese 
politice în Bulgaria şi Jugoslavia, şi care ar avea nevoie de doi 
oameni pe care i-ar putea plăti. 

Întrebare: Vreţi să intraţi în serviciul meu? 

Răspuns: Da, imediat! 

Bancotele trecură de la Dordon la Pervov şi Pocev. Dordon 
scrise un bilet, cu o adresă şi un număr de telefon din Viena; 


plecarea fu hotărâtă pentru a doua zi dimineaţa. Peste patru 
zile, va veni şi el, Dordon, acolo. Atunci cei doi trebuiau să-i 
telefoneze. Pân-atunei le vor ajunge banii. 

Pervov şi Pocev o luară încet spre casă. Ei se căţărară. 
până la odaia lor, care era încinsă de căldura zilei şi se afla Intr- 
o casă ciudată, situată lângă zidul exterior al oraşului. 

Ei se urcară în pat. - erau obosiţi morţi. - şi dormiră până 
când îi deşteptă soarele. De dimineaţă alergară în port, se 
urcară cu paşapoartele lor false pe vaporul italian ce plutea pe 
Adriatica, până la Triest; se urcară în tren şi într-o dupăamiază 
găsiră la Viena o odăiţă, în schimbul câtorva şilingi. 

Primele două zile le petrecură dormind; câte unul din ei se 
da cel mult o dată pe zi jos, ca să cumpere pâine, unt şi lapte; 
apoi se lungeau din nou. 

În sfârşit soseşte şi ziua sorocită pentru întâlnirea cu 
Dordon. Ei chemă numărul ce li se dăduse la telefon, dar nu 
căpătară nici un răspuns. Nimeni nu era acolo! mai încercară de 
câteva ori în ziua aceea, dar fără succes, iar seara se neliniştiră 
şi alergară la adresa indicată. Nu mai aveau destule parale ca să 
ia o trăsură. Fură grozav de speriaţi, când găsiră locuinţa. Căci, 
e drept, pe o firmă de la etajul din urmă era scris „Dordon”, dar 
nimeni nu se arătă în dosul uşii de-la intrare. 

În sfârşit veni o bătrână, târându-şi paşii pe scară. Domnul 
Dordon era în călătorie, şi nu ştia când se va întoarce. 

În seara aceea Pervov şi Pocev trebuiră să se culce 
nemâncaţi. Făcură de pândă în jurul casei şi aşteptară sosirea 
lui Dordon. Către seară, erau înfometați şi plini de disperare. 

În dimineaţa zilei următoare mântuirea se ivi în odaia 
macedonenilor. lată-l în sfârşit pe d-l Dordon, într-un palton 
negru, elegant, cu nişte pantofi de lac, cu ghetreuri albe, şi cu o 
pălărie rotundă de mătase. El rămase în uşă, îşi scoase 
mănuşile-i albe din mâini. Se aşeză apoi cu băgare de seamă pe 
un scaun vechi, şi se uită la cei doi macedoneni, care se 
ridicaseră în pat şi care se sileau, cu mâinile tremurătoare să 
facă puţină rânduială în jurul lor. 

Domnul Dordon le dădu îndată banii. Gospodina fu 
chemată şi aduse de mâncare şi băutură, iar după ce 
macedonenii îşi potoliră puţin foamea, Dordon începu să le 
vorbească. El îi rugă să plece, pentru început, până în Bulgaria, 
ca să-i aranjeze nişte treburi. 


Cei doi îşi pierdură graiul de spaimă, căci cam bănuiau ce 
li se putea întâmpla acolo, ca partizani devotați ai generalului 
Protogerov. Pocev trase imediat cu mâna bancotele ce mai 
rămăseseră pe masă, pe care le vâri în buzunar, căci era 
încredinţat că nu va găsi niciodată curajul de a se întoarce în 
Bulgaria. Dordon însă, liniştit şi sigur de sine, le spuse că era 
lucrul cel mai uşor din lume, şi că cel mai cuminte ar fi să se 
ducă imediat la generalul Ivan Mihailov, căruia să-i declare că ar 
dori să-şi continue activitatea în favoarea lui Imro, şi că înaintea 
morţii generalului, ei i-ar fi spus că umbla pe căi greşite; că 
aveau bune relaţii cu partizanii mortului, şi că ar fi putut izbuti 
să-i transforme pe protogeroviştii îndârjiţi de moartea lor, în tot 
atât de convinşi mihailoviştii; că ei ar putea chiar să spună, 
despre moartea generalului, că acesta ar fi fost omorât de 
comunişti; ba chiar ar fi putut pretinde că recunoscuseră câţiva 
oameni, care erau ştiuţi ca simpatizând cu comuniştii... în 
sfârşit, dacă vor şti să îndruge toate acestea, bine pregătite, 
Ivan Mihailov sigur le va înghiţi. 

Dordon le mai spuse că, după ce se vor fi pus din nou pe 
lucru în asociaţiile ds conspiratori macedoneni, vor trebui să-i 
dea raportul zilnic. Modalitatea rămânea să fie stabilită. 

Dordon intenţiona, prin aceasta, să dea două lovituri 
deodată. În primul rând, avea interesul ca grupul Mihailov să nu 
slăbească luptele contra Iugoslaviei; iar în al doilea rând, 
primise însărcinarea, de la oficiul italian central, să-l ţină la 
curent cu ce plănuiau organizaţiile împotriva Iugoslaviei. 

Pervov şi Pocev făcură numeroase obiecţiuni şi avură 
multe ezitări. Dar iarăşi li se arătară nişte bancote pe masă. 

I n faţa lor se ivi tabloul groaznic al foamei. Şi iată acum 
cum îşi îmbrăţişară noua profesiune, întocmai ca atâţia înaintea 
lor, şi ca atâţia care vor mai veni după dânşii. Ei îşi cumpărară 
haine noi, trecură în Bulgaria cu paşapoarte veritabile, şi ce 
bănuiseră, se întâmplă imediat. Incă de la graniţă fură arestaţi. 
Nu consimţiră să spună nimic altceva, decât că trebuiau să 
vorbească neapărat cu Ivan Mihailov în persoană. Şi cum ei tot 
se credeau sortiţi morţii, fură cuprinși de un fel de încăpățânare 
dârză, şi-şi ajunseră scopul. 

Şi-l ajunseră în toate direcţiile, deoarece Mihailov nu putu 
să reziste argumentului lor, că veniseră benevol peste graniţa 
Bulgariei. El le dădu de lucru, la început puţin şi fără importanţă; 


dar când îi văzu că împlineau tot ce li se ordonase, ba chiar 
aveaau succese uluitoare în convertirea inamicilor politici, 
atunci îi avansă în rang pe lista societăţii secrete de 
conspiratori. Bine înţeles că Mihailov nu ştia că succesele celor 
doi erau obţinute prin darurile băneşti, destul de însemnate, pe 
care Dordon le punea grațios la dispoziţia lor. Conflictele de la 
graniţa iugoslavă, ce se răriseră; urx foarte scurt timp, 
reîncepură cu mult avânt, lucru ce supără Franţa. Din nou se 
făcură intervenţii, ce avură de astă dată însăşi concursul 
situaţiei interne a Bulgariei. Ideea comunistă îşi aită din nou 
pumnul, organizaţiile ei avansau din nou, şi, deodată, bandele 
de la graniţă fură rechemate, de astă dată chiar de Mihailov, ca 
să se încheie mai întâi socotelile cu duşmanul intern. 

Intenţia era foarte frumoasă, dar nu putu fi dusă tot aşa 
de uşor la capăt. E uşor să spânzuri comunişti, dar mai: întâi 
trebuie să-i ai, şi acesta era lucru mai greu. 

Domnul Dordon se întâlni cu cei doi agenţi ai lui, la Agram. 
Ei şedeau, seara, pe terasa hotelului Esplanade. Dordon avea o 
dorinţă vie să se producă ceva, ca să satisfacă pretenţiile Italiei. 
Dar nu ştia nici el cu ce să-nceapăi! 

Pervov îl atinse brusc cu piciorul. Dordon interpretă gestul 
acesta ca un semn, ca să se uite la o doamnă, care tocmai 
venea pe terasă. Examină femeia şi constată că Pervov avusese 
dreptate să-i atragă atenţia asupra ei. Avea tipul slav, dar era 
înaltă şi împlinită. Era încă tânără şi trecu vioaie pe terasă, spre 
a dispărea în hotel. Sub braţ ducea o geantă cu acte, iar în 
cealaltă mână un mic geamantan. 

— O cunoşti? - întrebă italianul. 

Pervov răspunse: 

— Dar desigur! E o femeie care călătoreşte încoace şi 
încolo între Viena, Agram şi Sofia. E a agentă a Sovietelor şi o 
cunosc încă de pe vremea când bunul general Protogerov trăia. 
Nu i-am făcut niciodată nimic, ne-am prefăcut totdeauna c-o 
ignorăm, şi pe ea şi meseria ei, ca să punem într-o zi mâna pe 
ea, când captura ei ne-ar fi fost de folos Dar Protogerov n-a mai 
apucat această ocazie. 

Dordon se uită când la unul, când la celălalt. 

— Uite, asta ar fi o afacere! - zise el - Ar fi o afacere! 


Cei trei începură să vorbească în şoaptă. Când se însera, 
comunista ieşi din holul hotelului, trecu prin marea piaţă a gării 
şi se afundă în oraş. 

Pocev reveni şi le spuse că aflase în ce cameră locuia. 

Dordon. Plecă, reveni după câtva timp şi declară că, în ce-l 
privea pe el, totul era în ordine. După aceea, Pervov şi Pocev 
intrară în hotel, pe când Dordon rămase pe terasă, admirând 
seara. 

Puțin mai înainte de miezul nopţii, comunista se 
întoarseLa hotel. Cum acesta era suprapopulat, se văzu silită să 
închirieze o odaie mare şi frumoasă, care nu prea era ieftină. 

Era situată la etajul al doilea şi avea un mic antreu pentru 
garderobă. Femeia era obosită. Işi ţinea sub braţ geanta cu 
acte, şi o porni îndată la etaj, spre camera ei. 

Era dusă pe gânduri şi se bucură de somnul în 
perspectivă, când deschise uşa odăii. Intoarse comutatorul de 
lângă U. A şi exclamă: 

— Afurisită neglijenţă! - căci lumina nu funcţiona. 

Tnaintă nesigură în semiobscuritatea odăii, prin ale cărei 
ferestre pătrundea câte-o rază de lumină din piaţa gării. 

Dar când ajunse la punctul în care odaia cea mare se lega 
iu antreul, două mâini o cuprinseră pe neaşteptate de gât. 

În acelaşi timp, cineva îi smulse geanta cu acte. 

Pe când lupta cu acela care o strângea de gât, ca să nu 
poată ţipa, deodată un al doilea bărbat sări asupra ei, îi desfăcu 
mâinile de pe gâtul complicelui său şi îi vâri un căluş ui gură. Se 
mai zvârcoli ea, mai încercă să-şi muşte adversarul de mână, 
dar în curând se resemnă şi nu se mai-apără. 

Pervov şi Pocev făcură luminaşi scoaseră hârtiile din 
servietă. Ei făcură o descoperire nespus de prețioasă, căci 
găsiră două exemplare ale unor broşuri comuniste, tipărite într- 
ascuns şi editate la Sofia. lată o secvenţă din textul brolinii 
„Steagul comunist”. 

„Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”. 

„Steagul Comunist”. 

I, Revistă a partidului comunist bulgar, Secţiunea 
internaţionalei comuniste”. 

„1929, Anul IV, Caietele 5 şi 6”. 

„Pag. 80: a opta Conferinţă a Uniunii Comuniste 
Balcanice”. 


Ei mai găsiră şi o cantitate de material diferit, din care 
rezulta ce plănuiau comuniştii pentru viitor şi interesul cu care 
urmăreau anarhizarea Bulgariei provocată de impunitatea 
asasinatelor între bandele de macedoneni. Pe când priveau 
aceste documente, femeia încătuşată sta mută şi disperată, căci 
avea spaima nebună că ea căzuse în mâna poliţiei din Agram. 

Pervov şi Pocev cotrobăiau în toată liniştea prin hârtii. 

Dar apoi îşi şoptiră unul altuia, că femeia trebuia să aibă 
la ea şi alte hârtii. Căci era cu neputinţă ca să aibă în minte 
toate adresele şi locurile de întâlnire ale şefilor comunişti 
bulgari. Ei căzură de acord că această femeie trebuia să mai 
'aibă asupra ei şi alte hârtii şi hotărâră să pună mâna şi pe 
acestea. 

Se duseră spre dânsa, îi rupseră bluza şi fusta, la spate, în 
două, şi pipăiră tot ce avea pe ea. Bănuiseră just. Femeia purta, 
scrisă pe o hârtie de mătase subţire, între piele şi cămaşă, lista 
pe care o căutaseră. 

Acum nu mai era timp de pierdut. Stinseră lumina, 
cercetară, căluşul, ca să se convingă că femeia nu putea să 
strige, dar nici nu se înăbuşea, luară hârtiile cu ei, ieşiră 
prevăzători din cdaie şi apoi, cu un aer nevinovat şi discutând, 
trecură pe terasă. Aici îl luară pe Dordon între ei, străbătură 
câteva străzi, până la un garaj, unde italianul se îngrijise de un 
automobil, şi trecură în viteză mare peste graniţă. 

După o muncă grea, comunista izbuti să se elibereze spre 
ziua din cătuşe. Era pe jumătate leşinată de spaimă; totuşi mai 
avu destulă limpezime de spirit, ca să nu dea alarma. Intre timp, 
ea-şi dăduse seama că n-avusese de-a face cu poliţia din 
Agram. Când îşi puse şi mantaua de ploaie, nu mai avu nimic 
izbitor în ţinuta ei, şi se grăbi să dispară şi ea peste graniţă. 

In timpul acesta, Pervov şi Pocev sosiră la Sofia. Aici 
guvernul dădu o lovitură grozavă comuniştilor. Arestă oamenii 
cu duzinele, căci acum cunoştea locurile de refugiu cele mai 
ascunse, şi le confiscă tipografiile. Ordinea în intedor fu 
restabilită. lugoslavia devenea din nou duşmanul bandelor 
macedonene, iar Franţa suferise din nou o înfrângere. 

Incordarea italo-franceză spori. Dordon îi asmuţi pe cei 
dos agenţi în jurul Balcanilor. Peste tot unde ei survin, în cu~ 
rând violențele apar. Pervov şi Pocev sunt folosiţi în; interiorul 
lugoslaviei, ca să reia contactul cu grupurile duşmane regimului. 


Dar într-o bună zi, li se împlini şi lor soarta. Etocmai fatalitatea 
care a prezidat la uciderea generalului lor. 

Dar asemănarea rezidă numai în rezultat, iar nu în 
circumstanţe. Intr-o zi, vrând să plece în sudul ţării, ei se 
îmbarcară pe vaporul „Karageorge”, în portul Bocche di Cattaro, 
cel mai frumos colţişor al Europei. Era o noapte caldă. Se 
legănau în scaunele-paturi de pe puntea vaporului şi nu văzură 
că o doamnă se ivi pe neaşteptate lângă ei; examinându-i cu 
interes. Vaporul staţionă un timp mai îndelungat la Spolatto, ce 
fu deajuns ca doamna aceea să poată da o telegramă la Fiume, 
punctul spre care se îndreaptă) vasul. Ea putuse uşor să 
constate că biletele de călătorie ale celor doi călători erau cu 
destinaţia pentru portul acesta. 

Când vaporul stopă la debarcader, o spaimă violentă îi 
cuprinse pe cei doi. Căci nişte agenţi poliţieneşti apărură pe 
vapor şi-i luară în primire de pe bord. 

O femeie se răzbunase pentru o noapte nedormită la 
Hotelul Esplanade din Agram! 

Pervov şi Pocev nu prea erau oamenii care să poatja 
rezista unei cercetări poliţieneşti. Nu trecu mult şi mărturisiră 
tot ce aveau pe suflet. Nu ascunseră nici cel mai mic lucru şi d-l 
Dordon deveni în felul acesta cunoscut poliţiei iugoslave. Toate 
uneltirile ce frământaseră graniţa chinuitei ţări, fură 
descoperite. Poliţia ar mai fi vrut să afle ceva: cine să fi fost 
persoana care-i dăduse plocon pe cei doi? Dar persoana în' 
chestie nu prea avea, se vede, aşa mare zor să se pună în 
evidenţă. 

Lucrurile ajunseră în stadiul implorării din partea celor doi, 
de a li se lăsa viaţa şi a li se reda libertatea! Se găsi şi 
modalitatea de a li se acorda ceea ce doreau. Ba se mai aflară şi 
mijloacele la îndemâhă pentru a umple buzunarele celor doi cu 
bancote, căci se făurise un plan admirabil, prin executarea 
căruia se da o mare lovitură. Şi anume: pe când cei doi erau 
închişi se făcuseră toate cercetările pentru aflarea întregii 
activităţii a lui Dordon. Astfel se descoperi că el era unul din cei 
mai activi agenţii italieni, şi că nu opera numai în Balcani, ci şi în 
celelalte capitale ale Europei. Dacă în Balcani misiunea lui 
consta în provocarea cât mai multor violenţe, în schimb, la 
Praga, Paris şi Berlin, el avea menirea Să se intereseze în taină 
de activitatea personalului ambasadelor din aceste oraşe. Se 


pare că asemenea sisteme erau tot aşa de folosite sub regimul 
fascist, ca şi sub cel bolşevic. 

Pervov şi Pocev fură puşi în libertate. Dar căpătară 
instrucţiuni să raporteze lui Dordon conform adevărului, 
arestarea lor, dar să nu povestească că ei rămăseseră mereu 
neclintiţi şi credincioşi, fără să destăinuiasci nici cel mai mic 
lucru, aşa că negăsindu-li-se nici-o vină, fuseseră puşi în 
libertate. Ei aveau să urmeze a lucra liniştiţi mai departe cu 
Dordon. Dar să observe cu care persoane în subordine din 
personalul ambasadelor italiene Dordon venea în contact. Apoi 
mai fură însărcinaţi să se documenteze, cum vor crede de 
cuviinţă, asupra dispoziţiei clădirilor ambasadelor şi asupra 
relaţiilor acestora. Despre acestea aveau să transmită 
comunicări, rămânând să Îi se spună mai târziu ce urma de 
făcut. 

Pervov şi Pocev jubilau, când trecură graniţa. Aveau acum 
două vaci de muls, doi patroni, care plăteau fiecare. 

Ei îl întâlniră pe Dordon la Viena, tocmai când el se 
pregătea să se repeadă până la Berlin. li făcură o descriere 
fabuloasă a curajului cu care bravaseră închisoarea, şi a 
cruzimilor pe care trebuiseră să le îndure. Şi o făcură cu atâta 
artă, încât marchizul de Sade însuşi ar fi trebuit să-şi 
recunoască, ruşinat, inferioritatea, dacă ar fi stat şi el să-i 
asculte. 

Povestirea lor nu-şi greşi efectul. Dordon scoase carnetul 
de cecuri şi pansă cu de zgărieturile şi rănile care, de fapt, nici 
nu existaseră. De altfel recunoscu şi el, cei doi aveau mai întâi 
nevoie de puţină odihnă, şi anume într-un loc unde treburile nu 
mergeau aşa de prost ca în închisorile iugoslave. Cum d-l 
Dordon pleca la Berlin, cei doi se hotărâră repede să-l 
întovărăşească şi ei, spre a se odihni acolo. 

Ambasadorul italian din Berlin îşi avea reşedinţa într-o 
frumoasă casă din strada Victoriei. Ambasada italiană poseda 
un personal numeros, şi trei secretari de ambasadă, care 
duceau la Berlin o viaţă puţin ocupată de tineri bogaţi. Unul din 
ei, Garbeccio, locuieşte în strada Budapesta 1, într-un distins 
liotei privat, care se intitulează „Vineta”. El este acel dintre 
secretarii ambasadei căruia i s-a încredinţat funcțiunea cea mai 
importantă, deoarece în biroul lui e aşezată şi o casă de bani, 
ale cărei chei sunt în mâna lui, iar casa de bani ascunde, pe 


lângă alte hârtii fără importanţă, şi Cheia cifrului italian. Această 
cheie este în felul ei lucrată cu mult rafinament. Ea constă dintr- 
un disc turnat, pe care sunt dispuse în cerc toate zilele anului. În 
mijlocul discului se află o parte mobilă care, împinsă spre una 
din zile, te face să obţii o cheie. 

Cu această cheie se lucrează mai departe la dezlegare, 
servindu-te de o carte voluminoasă, iar în funcţie de număr, 
diferă şi cifrurile codului. E un sistem sofisticat, deoarece o Italia 
e singurul dintre statele europene care are cel mai mare interes 
să-şi asigure cifrul. Şi aceasta din cauză că, împotriva uzanțelor 
altor state, Italia a preferat, datorită vitezei, să-şi trimită 
comunicările importante către ambasadorii ei pe cale 
telegrafică. Cum e uşor să interceptezi o asemena transmisiune 
telegrafică, o cheie trebuie să fie lucrată cu îngrijire. 

Ei bine, acest cod italian era atât de perfect, încât nimeni 
nu izbutise, nici măcar pe departe, să desluşească înţelesul 
vreunei comunicări telegrafice a Italiei către ambasadorii ei. 

Atât telegrafiştii francezi, cât şi cei iugoslavi, aveau 
motive serioase să verse lacrimi. Căci ar fi dorit foarte mult să 
ştie cam ce comunicări lansează Mussolini în lume. De multă) 
vreme posturile franecze şi iugoslave, în a căror competenţă 
sunt aceste chestiuni, au hatărât că lucrurile nu pot să rămână 
aşa. Dar rămâneau numai cu această hotărâre principală. 

Secretarul de ambasadă Garbeccio avea o secretară. Nu 

: ra câtuşi de puţin tânără sau frumoasă; era o italiancă 
treută, destoincă la serviciu, cu trăsături ferme, prea dure şi 
severe, ca să poţi spune că era o femeie frumoasă. Cu ea 
trebuia să se înâlnească Dordon în seara aceea la Berlin. Pocev 
şi Pervov nu puteau fi de faţă la această întrevedere, dar li e 
îngădui să-l însoţească pe stăpânul şi maestrul lor până la | teul 
de înâlnire. Aici fură concediaţi. Îşi bătură bieţii capul i. Îtj 
noaptea, ca să afle cum trebuiau să procedeze la Berlin, a să 
ştie cine era o anumită femeie, fără să fie nevoie să „tea ceasuri 
întregi pe stradă ca să afle. Dar în dimineaţa următoare, Pocev 
rezolvă chestiunea cu destulă îndemnare. 

l'e departe incidental şi fără să bată la ochi, el se informă, 
chiar de la Dordon, cine era femeia, şi italianul răspunse, | ini 
înconjur, că era secretara secretarului de ambasadă GariHKX'io. 

I Conspiratorii | „*duiut 

— Ah! - exclamă cei doi, şi telegrafiară la Fiume. 


— Ah! - exclamară cei de la Fiume şi telegrafiară la 
Belgrad. 

— Ah J - ziseră şi cei de la Belgrad, şi telegrafiară înapoi la 
Fiume. 

Pocev şi Pervov se aflau încă la Berlin, când primiră o 
vizită. Foarte prevăzător, un om se apropie de ei, dându-le să 
înţeleagă că ar dori să le vorbească. Lucrul se realiză fără 
greutate, şi cei doi primiră însărcinarea să se împrietenească 
puţin cu această femeie. Toate amănuntele asupra. Tinereţii ei 
fură culese, şi Pocev şi Pervov nu avură decât să aleagă locul 
unde trebuiau să pretindă c-o mai întâlniseră, spre a 1 se putea 
prezenta din, capul locului, ca nişte vechi cunoştinţe. Într-o zi ei 
o aşteptaseră ceasuri întregi.. li vorbiră, şi peste două zile o 
întâlniră din nou, incidental. În curând ei ajunseră, aşa de 
departe, că li. Se îngădui s-o acompanieze prin grădina 
zoologică, în drumul ei spre casă. Potrivit indicaţiunilor, Pocev îşi 
juca acum un atu. Cei doi deveniseră de mult timp italieni, aşa 
pretindeau cel puţin faţă de doamna aceea, şi acum adur seră 
vorda de un compatriot, pe care-l întâlniseră din întâmplare la 
Berlin, şi care era un mare porc de câine. El. Ar avea o 
îndeletnicire semi-oficioasă, şi-şi câştiga existenţa, prin 
coruperea funcţionarilor italieni de la reprezentanţele din 
străinătate, pe care îl plătea ca să capete informaţii de ia ei, 
Procedară cu multă îndemnare, cu un zel îndârjit. Şi cu 
priceperea psihologiei femeii. Astfel, obţinură marea încredere,. 
Şi atunci merseră mai departe. Ei insinuară că. Nu era prea 
plăcut ca cineva să umble de colo până colo. Tot în situaţia de 
secretară plătită; în sfârşit procedară după vechea şi puţin 
variata reţetă, ce se foloseşte atunci când vrei să corupi pe 
cineva, în schimbul unei sume mari. Când ajunseră aşa de 
departe, încât căpătară siguranţa că femeia era gata să facă 
orice i s-ar cere, contra unei sume mari de bani, atunci 
telegrafiară şi căpătară o subvenție personală financiară.. 

Ajutorul acesta avu ca efect capitularea imediată a 
secretarei. Ea capitulă în faţa sumei mari ce i se oferea şi-n faţa 
ispitei de a fi de acum încolo o fiinţă liberă. Cu mintea ei 
ascuţită, ea socoti că nimic nu i se putea jntâmpla, orice ar fi 
survenit,. Afară numai dacă nu cumva ar fi făcut prostia 
nemărginită de a se duce în Italia. Ea îşi destăinui consideraţiile 
faţă de complicii ei, şi singurul lucru pe care aceştia nu îl 


înţeleseră la început, fu că nu numai secretara se gânclea aşa, 
dar că şi o spunea. Din motive financiare, ea trebuia să aibă 
interesul de a prezenta întreprinderea drept cât mai 
primejdioasă! 

Când fură de acord în toate privinţele, trecură la 
executare. 

Era imposibil de a se lua cheia cifrului pur şi simplu, căci 
aceasta era mereu închisă bine în „safe',. Deasemenea, nici pe 
cheia casei nu se putea pune mâna, căci secretarul de 
ambasadă o purta mereu la dânsul şi n-o pierdea niciodată din 
ochi. 

Dar această împrejurare nu era nicidecum o piedică, şi 
femeia se puse pe lucru, luând un tipar de ceară după broasca 
safeului. 

Pocev luă tiparul şi alergă cu el la Praga. Comandă aci o 
cheie pe măsura broaştei copiate, şi puse s-o fabrice chiar în 
Praga, spre a şterge astfel orice urmă. Când cheia fu gata, lucrul 
deveni o jucărie. Într-o seară, secretara descuie frumuşel 
dulapul, luă codul şi părăsi ambasada cu el, după ce mai întâi 
avu grijă să-ncuie la loc casa de bani. Pervov şi Pocev aşteptau 
în hall-ul hotelului Excelsior, unde trebuia sa li se aducă codul. 
Telegrafiştii iugoslavi interceptaseră de săptămâni de zile toate 
telegramele italiene emise prin telegrafia fără fir, şi le notaseră 
cu grijă. 

Pocev şi Pervov aşteptau la hotel Excelsior. 

Dar doamna gonea acum cu un taxi prin grădina 
zoologică, spre Vestul oraşului, şi riu se opri în pragul hotelului 
Excelsior, ci descinse la hotel Eden, de lângă grădina zoolagică. 
Aci avea o întâlnire. Dar nu cu un iugoslav, ci cu un francez. 

K Secretara lucrase după un calcul cât se poate de just. 
Dacă o ţară aşa de mică, ca lugoslavia, putea să plătească o 
sumă mare pentru un cifru, se înţelegea de la sine că o ţară 
mare ca Franţa, va plăti cu mult mai mult. Singura greutate era 
numai să ştie să se adreseze omului competent, care ar putea 

— T efectueze pentru Franţa o asemenea operaţie. Dar 
atare greutate e un fleac pentru o secretară de ambasadă! Căci 
oficialitatea nu obişnuieşte niciodată să dea ordin să se fure un 
cifru, însă e destul să chemi, de pildă, la telefon pe ataşatul 
militar, care va admite să negocieze chestiunea, fără ca să-şi 
mai poată aminti, în viitor, că avusese cu cineva o asemenea 


convorbire telefonică. Împrejurarea era atât de importantă 
pentru lugoslavia, încât aceasta consimţise să plătească un 
aiivans. Pentru Franţa, chestiunea, era tot aşa de importantă. 

Aşa că şi aceasta trebui să plătească un avans. Care 
bineînţeles era mai mare, întrucât secretara pretinsese că 
trebuia să opereze singură în toate chestiunea. 

Ziua în care se săvârşi furtul, era o sâmbătă. Secretara îşi 
propusese să readucă cifrul şi să-l pună, luni dimineaţa, la loc în 
safe. Bineînţeles, nimeni nu trebuia să observe că el dispăruse 
vreodată din safe, fie chiar pentru un interval scurt, căci atunci 
devenea fără valoare, dacă nu pentru trecut, cel puţin pentru 
viitor, căci astfel urma să fie schimbaţt. 

Francezul care luă acum cifrul în primire în grădina 
zoologică, adică la câţiva paşi de hotel Eden, era un om 
prevăzător. 

Cifrul va fi, bineînţeles, fotografiat şi pus la loc în safe, 
pentru ca nimeni să nu observe nimic. Dar restul sumei promise 
ca recompensă, nu va fi plătit decât atunci, când se va stabili că 
cifrul era într-adevăr autentic, dacă! nu era învechit şi dacă se 
mai telegrafia şi în timpul de faţă cu el. Dispoziţiile pentru 
fotografiere erau deja luate; astfel lucrul merse foarte repede şi 
secretara fu iarăşi pe stradă cu difrid în servietă, şi se aruncă 
din nou într-un automobil, ca să se ducă de astă dată la hotel 
Excelsior. Era în întârziere cu câteva ceasuri. Pe drum, în 
maşină, ea-şi făcu socoteala; făcuse o afacere bună t francezii 
nu bănuiau că cifrul mergea acum la iugoslavi, iar iugoslavii 
iarăşi n-aveau idee că el fusese fotografiat de francezi 
Principalul era că amândoi plăteau. 

Da hotel Excelsior îl găsim pe Pocev şi pe Pervov dezolaţi. 

De agitaţie, băuseră atâta cafea, că li se făcuse rău. Totuşi 
străluciră de fericire, când secretara se arătă în sfârşit, 
declarându-le că avea cifrul în geantă. Câte trei porniră repede 
spre micul hotel, în care locuiau cei doi macedoneni, unde era 
totul pregătit pentru fotografiat. Lămpile necesare aşteptau într- 
un cufăr, şi munca lor fu repede executată. Apoi se făcu plata. 

Pocev şi Pervov dispărură imediat din Berlin cu fotografiile 
lor. Secretara mai avu însă de trecut o zi grea, căci trebuia să 
introducă din nou cifrul în ambasadă. După aceea nu prea ştia 
ce să facă; dacă n-ar fi bine să spună că era suferindă şi să- 
nceapă să lipsească chiar de marţi, ori să mai rabde câteva 


săptămâni, asistând, cai aerul unui miel nevinovat, la toată 
zarva, când luni seara, marţi sau miercuri se va afla că cifrul a 
fost furat. Duminică seara, ea primi o telegramă cu următorul 
cuprins: „Ora 8, grota Ursului”. 

Era o seară de mai şi cam răcoroasă, dar ea aştepta cu 
plăcere, în seara aceea, în faţa grotei Ursului. Se ivi francezul, 
care se duse cu ea în partea întunecoasă a grădmei zoologice şi- 
i puse în mână un plic conţinând suma stabilită. El era foarte 
mulţumit, ba chiar zburdalnic ca un copil, şi-i arăta prima 
telegramă descifrată, care sosise de la Roma ambasadei din 
Berlin. 

Şi i-o arătă la lumina slabă a unui felinar, fără să observe 
că ea îngălbenise, cuprinsă de spaimă, şi că se clatină. Ea nu 
mai înaintă, ci rămase nemişcată locului. 

— Dar ce s-a întâmplat? - întrebă francezul surprins. 

— Când a sosit telegrama la Berlin? 

— Azi dimineaţă. - zise el. - mi-a fost transmisă prin cifrul 
nostru, la Berlin, ca o dovadă că e autentic. 

— Dacă telegrama a sosit azi dimineaţă. - zise secretara. 

— Atunci desigur că Garbeccio a fost chemat telefonic la 
ambasadă, ca s-o descifreze. 

— Pentru Dumnezeu! - exclamă francezul. - dar atunci 
ambasada a şi aflat?.. 

— Că cifrul a fost furat! - complectă femeia, cu voce 
stinsă. 

— Blestemăţie - zise francezul. 

— Groaznic! - exclamă femeia. 

Secretara cercetă peste noapte problema pe toate feţele. 

Ea poseda o mică avere în bani gheaţă. Putea deci să fugă 
când va vrea, unde i-o plăcea; putea face ce vroia, căci era ferm 
convinsă că incidentul acesta nu va fi denunţat poliţiei. Deci 
nimeni n-o va urmări şi prin urmare nu-şi va petrece anii frumoşi 
ai vieţii la închisoare. 

Până în zori, însă, ea se gsndi bine. Se va duce foarte 
simplu în biroul ei de la ambasadă şi va lucra, ca şi când nimic 
nu s-ar fi întâmplat. Cifrul nu-i mai putea duce acum îndărăt, 
deci îl va arde. Şi-n primul rând, cine-ar fi putut să dovedească 
că ea... 

Când intră în secretariat, ea-şi anină în linişte mantaua în 
dulap, îşi potrivi câteva hârtii şi aşteptă ca Garbeccio s-o cheme. 


Aşteptă o oră, şi se miră; apoi se nelinişti, căci află că sec- 
relarul ambasadei era de mult în odaia lui. In cele din urmă nu 
mai putu să reziste şi găsi un pretext ca să intre cu scrisori şi 
hârtii în odaia lui. 

Acum însă se sperie. Căci îi văzu pe secretar la masa de 
lucru, iar în faţa lui erau teancuri întregi de telegrame vecin i 
Irate şi descifrate. Omului acestuia, de obicei de o eleganţă 
pedantă, acum îi atârna părul pe faţă, cravata i se deplasase şi 
abia dacă-şi ridică ochii de pe hârtiile lui. Secretara făcu rândui 
aht printre nişte scrisori şi hârtii aflate pe o mesei oară şi tocmai 
voia să părăsească odaia, când iată că Garbeccio scrise repede 
ceva pe un bilet şi ieşi afară. 

Secretara; ca o veveriţă, sări la masa de lucru. Ea văzu 
teancuri de hârtii acoperite cu cifre şi cu litere, pe care erau 
înşirate jumătăţi de cuvinte şi cuvinte întregi, tăiate şi scrise din 
nou. Ea înţelese imediat. Garbeccio descifrase o telegramă prin 
mijlocirea vechilor depeşe descifrate. Q privire repede a supra 
biroului îi arătă că într-adevăr era vorba de depeşe din anul 
trecut. Benzile purtau data acelei zile, dar din anul precedent. 

Secretara ar fi dorit acum să mai ştie un singur lucru. 
Dacă secretarul de ambasadă comunicase dispariţia cifrului. 

Dar nu putu să afle lucrul acesta nici în ziua aceea, nici în 
ziua următoare. Dar când miercuri sosiră alte telegrame cifrate 
şi când secretarul ambasadei îşi reîncepu, palid şi turbat, 
munea-i de ceasuri întregi, socotind şi combinând descifrarea 
telegramelor, atunci îşi dădu seama că Garbeccio nu 
comunicase furtul. 

De ce n-o făcuse? îi era pur şi simplu teamă de urmări. 

El se preta acum unei prostii uriaşe, pe care o îndeplinea 
cu consecvență, atâta timp, până când afacerea avu un sfârşit 
trist. 

Pocev şi Pervov alergară cu fotografiile lor la Fiume, unde 
locuia agentul care lucra cu ei. Pentru câteva zile ei fură 
consideraţi eroi şi buzunarele li se umplură cu bancnote din cele 
mari. Apoi porniră la Sofia, să se întâlnească din nou cu Dordon. 
E drept că promiseseră iugoslavilor să nu se mai încurce cu 
comitagii, dar, martor e Domnul, nu era destul să aibă ceva 
parale, ci era necesar să aibă şi venituri curente. 

Peste trei săptămâni secretara se îmbolnăvi; apoi 
demisiona din serviciu. Plecă mai întâi într-o călătorie de odihnă, 


iar apoi se reîntoarse la Berlin. Unde trăieşte şi astăz, i destul de 
bine, în posesia unui mic capital. Totuşi nu e cu desăvârşire 
liniştită. De pildă, a refuzat odată cu violenţă să-şi dea 
fotografia. Apoi nu s-ar lăsa intervievată nici pentlu întreaga 
lume, cu toate că oricare iniţiat din Berlin îi cunoaşte isprava. 
Dar. 

Cum niciodată nu s-a anunţat, în mod oficial, că s-ar fi 
furat vreun cifru, la ambasada italiană, şi cum nu s-a depus nici 
o plângere la poliţie, nimeni n-are nimic cu ea. 

Între timp însă, din mai şi până în octombrie 1929, atât 
francezii, cât şi iugoslavii aflaseră tot ce guvernul italian 
comunica, în cel mai strict secret, ambasadelor, legaţiilor, 
staţiilor militare, şi vaselor sale ce străbăteau mările, 
recepţionarea şi descifrarea comunicărilor prin telegrafia fără fir 
nu era pentru francezi şi iugoslavi numai o plăcere, dar şi o 
afacere foarte importantă. 

Poate că lucrurile ar 'mai fi urmat şi după octombrie, 
întrucât Garbeccio avusese o ideie, ce-i dădea posibilitatea 
teoretică s-ascundă cu totul furtul şi totuşi să descifreze mai 
departe corespondenţa. La 1 ianuarie, cifrul trebuia să fie 
înlocuit cu unul nou. El porni în taină la Paris, îşi vizită un coleg, 
şi izbuti, fără s-atragă atenţia nimănui, să fure, muncind o 
noapte întreagă, cifrul parizian, care era bineînţeles identic cu al 
lui, şi astfel fu personal acoperit. La 1 ianuarie ar fi comuni cat 
oficial ambasadorului, că ar fi distrus vechea hârţoagă. 

Toate ar fi mers bine, dacă Pervov nu i s-ar fi părut, într-o 
zi, cam obraznic lui Dordon. Dordon îi tratase prost pe cei doi 
care, după părerea lui, deveniseră nişte leneşi. Fusese vorba de 
nişte chestiuni financiare, şi-n această materie cei doi 
macedoneni nu ştiau ce-i gluma. In legătură cu această scenă 
agitată, Pervov declarase că avea din nou nevoie să se 
odihnească, şi că va pleca pentru 14 zile în călătorie de plăcere. 
D-l Dordon n-avea nimic contra, dar avu deodată senzaţia că cei 
doi ascundeau ceva. De câteva ori i se şi arătase atenţia că 
plătea, desigur, prea mulţi bani lui Pervov şi lui Pocev, care 
făceau cheltuieli exagerate. După scena pe care i-o făcuse 
Pervov, începură să-i bată şi lui la ochi diferite lucruri. lar când 
cei doi indivizi plecară în concediu, ei nu porniră singuri. Căci un 
om, pe care nu-l cunoşteau, porni să-i petreacă, şi acesta 
observă că aceştia acostară în sfârşit pe reviera franceză. Apoi 


amândoi porniră, urmăriţi mereu de observatorul lor, care astfel 
era silit să telegrafieze mereu după alţi bani de călătorie, până 
la Toulon. Omul trimis de Dordon văzu aici, spre uimirea lui, că 
cei doi se adresaseră odată, într-o cafenea, unui ofiţer francez, 
şi începură să vorbească cu acesta - care păstra toată rezerva - 
despre nişte chestiuni ce păreau serioase. Dacă faptul acesta 
era surprinzător, apoi cu atât mai ciudat i se păru lucrul când, a 
doua zi, câţiva civili, cu mers soldăţesc, veniră să-i ia şi porniră 
cu ei la biroul militar al marinei. Pervov avea cu el un cufăraş, 
pe care-l ducea sub braţ. Observatorul stătu la pândă vreo două 
ceasuri, până ce Pervov şi Pocev ieşiră din clădirea militară. Faţa 
lor exprima o deprimare profundă. Ei se întoarseră încet înapoi 
la hotel, unde urcară în odaia lor. Se întorseseră fără cufăr, şi 
părea c-aveau puţine lucruri de valoare cu dânşii, căci nici nu-şi 
mai luară osteneala să încuie camera. Şi e drept că, după 
părerea lui, Pervov şi Pocev nu mai aveau în realitate nici un 
lucru de valoare în odaia lor. 

Adevărul e că le venise ideia să vândă francezilor cifrul 
italian, dar întâmpinaseră un refuz, lucru la care nu se aşteptau. 

In reasjitate, cauza era că-l posedau de multă vreme, iar 
oficial nu se ocupau cu astfel de afaceri necurate. Pe când ei 
şedeau indispuşi la masa de prânz, observatorul se duse în 
odaia lor şi-şi făcu de lucru la cufăraş. Nu fu nevoie de multă 
caznă, căci nici nu era măcar închis. Omul nostru desfăcu 
bagajul şi găsi un maldăr de copii fotografice ce păreau a fi 
paginile unui cifru. 

Atunci el îşi făcu socoteala repede: puse mâna numai pe 
câteva din aceste fotografii, al căror cuprins nu-l înţelegea, 
stabili cu Dordan telegrafic o întâlnire la Nisa, şi lasă în plata 
Domnului pe cei doi, plecând. 

Când Dordon privi fotografiile, v-ăzu îndată că erau 
reproducerea cifrului italian secret, care încă era în vigoare. 

După o examinare fugitivă, mai constată, graţiei 
numerotaţiei, că era cifrul berlinez. El telefonă la Roma, se 
repezi la Berlin şi nenorocirea se produse. 

Ce urmează, e cunoscut în amănunţime se ştie că 
ambasadorul italian, contele Aldovrandi Marescotti fu rechemat, 
împreună cu personalul răspunzător al ambasadei. De 
asemenea se cunoaşte şi faptul că secretarul de ambasadă 
Garbeccio a fost exilat. 


Sa mai ştie în sfârşit că Pervov şi Pocev se reîntoarseră. 

Neştiutori de ce-ntâmplase, la Sofia. Ce nu se ştie. E 
numai ce s-o fi ales de ei. 

GIAMILfill- HANAM, DOAMNA ÎN ARGINTIU Ar fi 
interesant să ştim, încă de azi, cum vor arăta cărţile de istorie, 
din care generaţiile viitoare vor avea să-nveţe faptele ce s-au 
petrecut între anii 1921 şi 1923 în Balcani, sau, mai bine zis, în 
Bosfor şi în Grecia. E de aşteptat că descrierea să sune cam în 
chipul următor: 

— 1922. Lupte între Greci şi Turci.” „în anul 1921, începu 
un conflict armat, cu caracter endemic, între Grecia şi Turcia. Cu 
toate că Grecii învinseseră ia început, credincioşi tradiţiilor lor 
războinice (vezi războiul din Peloponez şi trecutul glorios al 
Greciei), până la urmă Turcii rămaseră învingători. Ambele state 
declanşară războiul acesta pentru dominaţia Coastei Asiei Mici”. 

E drept că, în realitate, războiul fusese dus de Grecia şi 
Turcia. De asemenea nu se poate contesta că trupele greceşti 
au dat lupte sângeroase împotriva Turcilor. Într-un înţeles mai 
înalt al cuvântului însă, Grecia şi Turcia n-au purtat nici un 
război. De luptat nu s-au luptat în timpul acela decât doi 
oameni, care deţineau, în mod oficial, câte un apartament la 
hotelul „Tokatlian”, la Therapia, locuiau pe acelaşi coridor şi se 
salutau prietenos, când li se încrucişa calea prin holul hotelului. 
Războiul fusese dus de aceşti doi bărbaţi, dintre care, unul, 
colonelul Blanc, ieşi învingător, iar celălalt, maiorul Hey, învins. 
Colonelul Blanc era reprezentantul Franţei, iar maiorul Hey, 
reprezentantul Angliei. Pe când maiorul aparţinea Serviciului 
secret englez, colonelul se afla în misiunea secretă a 
ministerului de război din Constantinopol. 

In astfel de ocazii se iveşte totdeauna aici vreun ofiţer, 
aparţinând serviciului de spionaj al vreuneia din Marile Puteri 
europene, care sugerează unor bieţi nenorociţi gândul că 
trebuie să împuşte, din motive naţionale, alţi oameni, care 
poartă o uniformă deosebită de a lor. Când s-a ajuns aci, se 
constată că de acum înainte o altă Mare Putere europeană a pus 
stăpânire pe nişte izvoare însemnate de petrol, pe mine, pe 
pieţe de desfacere, pe baze navale, sau alte valori reale, iar la 
sfârşitul întreprinderii, păgubiţii personal, adică oamenii care au 
sângerait ei însăşi în război, se întreabă de ce l-au făcut? 


Răspunsul nu i-l poate da ofiţerul Marei Puteri respective, 
care le-a furnizat regulat arme şi muniții pentru lupte, căci 
acesta a plecat de mult! Singurul răspuns ce le rămâne, e 
plânsul femeilor şi al copiilor, cărora li s-au prăpădit bărbaţii sau 
taţii, care zac undeva în pământ!.. 

După completa prăbuşire a Turciei, în toamna anului 
1918, Anglia crezuse că-şi va putea atinge 'fără mare efort 
marea ei ţintă din războiul asiatic": înfiinţarea unui şir de state 
vasale engleze în Asia Mică şi-n Arabia. Astfel se creară 
Regatele Hedjas şi Irak, emiratul Transiordaniei şi protectoratul 
asupra statului sionist al Palestinei. Chiar şi legăturile cu marii 
potentaţi din centrul Arabiei fură reluate, cum e cazul lui Ibn 
Saud. Pentru posesiunea integrală a Asiei Mici, mai lipsea numai 
stăpânirea Siriei. O încercare a Englezilor de a instala aci ca 
rege pe un prinţ arab, supus lor, fu împiedicată de Francezi. 
Bătrânul spadasin, generalul Gouraud, cel ciung, mobiliză 
câteva batalioane şi visul regal englez se risipi mai înainte de a 
fi început să se înfăptuiască. Cei de la Londra fură foarte 
indispuşi. Dar şi mai greu îi atinse afirmarea unei puternice 
opoziții în însăşi inima Turciei prăbuşite, în contra silinţelor de 
divizare pe care Englezii le patronau. 

Această mişcare era înscenată de fostul general Kemal 
Paşa, şi se îndrepta în primul rând, împotriva propriului guvern 
turc. 

Francezii îl ajutară pe Kemal. În urma atacului englez, dat 
împotriva mandatului francez în Siria, atac ce fusese respins, 
francezii nu se puteau sustrage temerei pe care le-o inspira 
ambiția englezilor. Ei ştiau că o zdrobire eventuală a Turciei ar fi 
însemnat reluarea încercărilor lor. Aflând despre asta, oamenii 
de stat de la Paris îşi dădură seama că orice piedici puse Angliei 
în Asia, puteau fi exploatate în tratativele diplomatice asupra 
problemelor europene şi a pretențiilor faţă de Germania. ŞI 
astfel turcii câştigară, aproape fără nici un efort din partea lor, 
un aliat puternic ca Franţa, în lupta lor de „eliberare. 

Nişte cuirasate engleze se leagănă pe valurile albastre ale 
Bosforului. Un grup de ofiţeri superiori englezi, instalaţi pe 
terasa hotelului Tokatlian din Therapia, privesc cu dragoste Şi 
mândrie liniile lor superbe. E o căldură înăbuşitoare, fiind în luna 
iulie, anul 1921, şi ofiţerii îşi sorb pipermentul cu paiul. 


Sunt cam indispuşi în contra camaradului lor, maiorul liey, 
care se află acolo, în uniforma-i scoțiană. lley e un bărbat solid, 
care tachinează un colonel cărunt de lângă el, explicându-i că 
toată această frumoasă flotă din Bosfor nu prea făcea multe 
parale, deoarece turcii vor trage în curând o bună bătaie 
grecilor, şi astfel se va da şi semnalul de plecare acasă 
mândrelor vapoare. 

Colonelul ripostă că era penibil impresionat, fiindcă 
trebuia să dea mereu, în orele-i de repaus, de câte un om al 
serviciului de spionaj, în orice colţ al lumii era, şi oamenii aceştia 
aveau talentul neîntrecut de a spune cât de greu, cât de 
primejdios şi cât de important era totul pe pământ! Cât privea 
situaţia actuală, colonelul găsea că era caraghios să se agite 
cineva din cauza unor bande mizerabile numite „armata 
anatolică”. Căci era un lucru destul de cunoscut că aceste 
bande turceşti fugeau din faţa vitejilor greci, aşa că, pentru un 
ofiţer al armatei engleze, totul era în ordine. Desigur că domnul 
maior uitase că tocmai în dimineaţa aceea sosise ştirea că grecii 
se aflau la o sută de kilometri de Angora şi că, după socoteala 
tuturor, aveau s-o cucerească în curând. 

Atât colonelul, cât şi ceilalţi ofiţeri îşi părăsiră mesele de 
pe terasă şi intrară în sala de dans, unde orchestra executa un 
foxtrot după altul. 

Hey rămăsese singur pe terasă, şi privea la şoseaua de 
sub picioarele lui, pe care se perindau maşină după maşină. 

Şi iată că atenţia i se deşteptă. Un automobil mare, 
cenuşiu, stopă în faţa hotelului şi o şapcă garnisită cu broderie 
de aur străluci în soare. Şapca era proprietatea unui ofiţer 
francez zvelt, îmbrăcat elegant în uniformă albastră, care ajuta 
să coboare din maşină o doamnă într-o toaletă argintie incintă 
toare. 

Dacă maiorul Hey fusese pân-atunci numai rău dispus, de 
astă dată căzu în melancolie. Căci bărbatul care urca acum spre 
terasă, ţimnd la braţ o doamnă în toaletă argintie, era colonelul 
Blanc, un şef al aşa-zisului „deuxieme bureau” francez, birou 
oficial, dar cu misiuni secrete. 

În aparenţă, cei doi bărbaţi n-aveau să-şi impute nimic 
unul celuilalt. 

De altfel ei nici nu se gândeau, în clipa aceea, la aşa ceva, 
şi colonelul, străbătând terasa, îşi duse foarte politicos mâna la 


cozorocul şepcii, salutând frumos pe Hey. Hey se ridică puţin din 
loc şi se înclină, după cum se cuvenea. Dar apoi se supără, căci 
colonelul Blanc se aşeză cu doamna lui la masa alăturată 
englezului, şi începu să vorbească pe un ton destul de ridicat. Ei 
arăta doamnei frumuseţile Bosforului, şi preciza cât timp mai 
avea de gând să stea pe malurile lui. 

Hey era din specia oamenilor cărora li se urcă uşor 
sângele la cap, şi de aceea se ridică şi s6 duse sus, în hotei, ia 
ndaia lui. Mai înainte de a pleca, o privi pe doamna în argintiu. 
Era o turcoaică, purtând feregea, iar faţa-i era acoperită cu un 
văl uşor şi străveziu, aşa cum purta pe vremea aceea 
turcoaicele distinse şi cochete. Hey, odată ce fu în odaia lui, se 
dusese la telefon şi ceru un număr cu Constantinopol. Vorbi la 
aparat cu un nume Jim. Îşi exprimă categoric dorinţa să ştie cine 
era doamna în argintiu care-l însoțea pe Blanc, şi cu care acesta 
era jos, pe terasa din faţa hotelului. După ce sfârşi această 
convorbire telefonică, se trânti pe o sofa, citi ceva din Kipling, şi 
adormi. Pe când maiorul dormea, iar colonelul îşi bea cafeau, 
grecii şi turcii se omorau unii pe alţii Totul era orânduit perfect, 
fără ca aceste două personaje să fie nevoite să se deranjeze în 
persoană la această oră. 

Sear-ft, la ora 9, Hey era din nou voios; aghiotantul lui sosi 
aducându-i ultimile ştiri. Când aghiotantul începu să-i prezinte 
depeşele, Hey îl întrerupse: 

— Cum s-au petrecut lucrurile azi? 

Aghiotantul răspunse: 

— Ca de obicei: cei trei indivizi erau din nou de faţă, când 
am pornit de la Cartierul General, şi se vedea lămurit c-ar fi vrut 
să se repeadă din nou la mine să-mi smulgă geanta din mână. 
Mi-am permis gluma de a trece drumul scurt, până la automobil, 
însoţit de un soldat, care avea în fiecare mâna câte un pistol 
uriaş. Cei trei gentlemani mi-au luat tactica în nume de râu şi au 
dispărut imediat! Să sperăm că mâine vor fi tot acolo, căci 
prezenţa lor e distractivă. In dreptul depozitului de benzină se 
află iarăşi omul care cerşeşte pentru mama lui bolnavă. Ca de 
obicei, se afla lângă o motocâu ta, şi-mi sorbea geanta cu ochii. 
In holul hotelului sta mereu grecul în haine albastre şi cizme 
galbene, care a urcat o dată i'. U mine în ascensor. Deci, nimic 
nou! 

— Atunci totul e în regulă î - zise Hey. 


— Blanc mai e pe terasa hotelului? 

— Nu! a plecat. De altminteri, Genkis n-a reuşit încă să 
stabilească cine era doamna în argintiu, cu care a luat masa 
aici. 

Depeşele pe care Hey le străbătu şi care proveneau de la 
agentul lui de pe front, n-aduceau nimic nou. Inaintarea grecilor 
continua. Aghiotantul zise: 

— Genkis crede că chiar astă seară vor fi ştiri importante, 
şi întreabă dacă veţi veni la el, ca de obicei. 

— Puteţi conta pe prezenţa mea. - zise Hey. 

Seara, târziu, Hey se urcă într-o barcă cu motor, greaoie, 
apaţa oglinda limpede a Bosforului. Era întuneric şi „barca nu se 
oprise, când Hey, care-şi pusese peste uniformă o manta civilă 
de culoare închisă, sări pe trepte. Barca îşi urmă calea, fără să 
se oprească în loc. La primul etaj al casei Hey îşi lepăda 
mantaua şi intră într-o odaie, în care un englez cu părul cărunt, 
domnul Genkis; şedea la o masă acoperită de hărţi, pe care erau 
răvăşite o mulţime de hârtii şi de telegrame. 

Hey privi telegramele. Veneau de la agentul din interiorul 
Turciei şi din de reieşea că situaţia începea să devină critică. 

Se pregătea o revoluţie, căreia sultanul trebuia să-i cadă 
victimă Kameliştii ar fi deja stăpâni absoluţi pe situaţie, şi ar fi 
deci de aşteptat ca, după o victorie finală a kemaliştilor, războiul 
în contra grecilor să ia o întorsătură, care desigur n-ar prea face 
plăcere conducătorilor superiori ai comandamentului grec, adică 
maiorului Sey. Aceste ştiri întreceau cele mai negre aşteptări ale 
lui Hey. | se dădu însă o mică mângâiere. 

Genkis îi prezentă următorul raport: „Doamna în toaletă 
argintie, care a fost după amiază cu colonelul Blanc pe terasa 
din faţa hotelului Tokatlian, era Giamileh Hanâm, sora fostului 
ministru plenipotenţiar din Athena; ea locuieşte la Macica; are 
douăzeci şi şase de ani şi sosise în aceeaşi zi din Anatolia”. 

x în timpul acesta colonelul Blanc se afla în apartamentul 
său de la hotelul Tokatlian, unde avea o vizită feminină. 

Lucrul era foarte uşor, deoarece odaia lui comunica cu 
acea ocupată de câteva ceasuri de Giamileh, doamna de 
douăzeci şi şase de ani. Ea şedea într-un fotoliu de piele, îşi 
dăduse de-o parte vălul de pe obraz, şi-şi legăna picioarele pe 
sprijini toarea fotoliului. 


Spusele ei înveseleau inima colonelului Blanc. Printre 
rotocoalele de fum îi comunica că însărcinările date fuseseră 
îndeplinite cu bine. Totul aştepta, totul era gata. Ea-şi făcuse 
datoria; rămânea acum ca şi colonelul să şi-o facă pe a lui, dând 
arme pentru armata anatolică, armele pentru trupele lui Kemal 
Paşa, cu care să poată izgoni armata greacă. 

— Vezi că-i o mică piedică. - zise Blanc. - şi anume 
persoana iubitului meu camarad englez Hey. Dar, cu ajutorul d- 
tale şi al bunului Dumnezeu, îi vom veni de hac! 

Înaintea marei bătălii, pe care cei doi comandanţi supremi 
Hey şi Blanc aveau să şi-o dispute, fireşte surveniră mai întâi 
mici lupte de avant-posturi, ce preced oricărei acţiuni mari 
războinice. Într-o bună zi, servieta cu acte a aghiotantului lui 
Hey fu răpită. Aghiotantul râse, căci luase obiceiul să poarte în 
buzunarul de la piept toate hârtiile însemnate, iar geanta nu-i 
servea, de câteva săptămâni, decât ca momeală. 

Ea nu conţinea nimic altceva decât un plic mare cenuşiu, 
în care se afla o coală de hârtie albă, pe care era scris: „Ei bine, 
domnule colonel, ce mare ispravă ai făcut?” Pe de altă parte, 
colonelul Blanc găsi şi el, într-o noapte, toate sertarele şi 
cuferele din apartamentul său de la hotel, sparte. De asemenea: 
locuinţa lui din Pera fusese răscolită. Singura urmare a acestor 
incidente fu că, a doua zi, el îi zise lui Hey, trecând holul 
hotelului: „Scumpul meu maior, aş dori un sfat de la d-ta: Ce 
poate face un om, dacă se săvârşeşte o spargere la el acasă? 

Maiorul Hey murmură: „Cereţi despăgubiri de la 
societatea deasigurări!” 

— K Manevra principală începu în chipul următor, Genkis 
furniză informaţia că, din partea armatei, se întârzia formidabilul 
contraatac, numai fiindcă armele pe care le avea erau 
insuficiente. Era important ce aflase Genkis despre rolul pe care- 
| juca Giamileh. El aflase că la Statul Major al Anatoâiei se 
aşteptau telegrame de la ea, şi că aceste telegrame aveau s- 
arate cât şi unde trebuiau să sosească armele. Hey îşi zise, 
bineînţeles, că totul era să împiedice acest transport, ce nu 
putea veni decât de la francezi, şi că cel mai bun lucru pentru 
aceasta era să supravegheze bine şi-n permanenţă pe Giamileh. 

Aşa se. Şi întâmplă. De altfel era uşor, întrucât poliţaiul şef 
al Constantinopolului era, în vremea aceea, colonelul englez 
Maxfield, care avea la dispoziţie o droaie de copoi. Aşa că Hey 


nici n-avea nevoie să se servească de propriii lui agenţi Hey se 
gândi mai departe că armele aşteptate în momentul acela nu 
puteau sosi decât pe cale maritimă şi avea convingerea fermă 
că de aveau să fie debarcate în vreun golfuleţ al coastei Asiei- 
Mici. 

Torpedourile engleze se încrucişau tot timpul prin Marea 
Mediterană. Ele căpătaseră acum instrucţiuni să păzească 
ţărmul Asiei Mici. Şi nu trecu mult, până ce de puseră ochii pe o 
mare corabie de marfă, ce se ivi şi care părea suspectă Vasul se 
apropia de Bosfor. La aruncarea ancorei în radă, cercetarea 
oficială constată că vasul era neîncărcat. Se zicea că era un 
mare vas tanc, ce se ducea în Marea Neagră să ia petrol. Acum 
avea nişte stricăciuni la maşini, şi astfel staţiona inofensiv pe 
loc. Era aici de câteva zile, iar agenţii lui Hey îşi stricau ochii, 
observând cu binocilul toate mişcările de pe vas. In aparenţă, 
totul era justificat. Agentul radei, căruia îi aparţinea vasul, 
căpătase de la căpitanul acestuia înştiinţarea că intervenise o 
defectare a maşinilor, şi de fapt mecanicii îşi făceau acum de 
lucru pe vasul acesta francez, ca să-i pună motoarele la punct. 
Mecanicii fură interogaţi: dar agenţii nu pătrunser'ă în interiorul 
vaporului, căci defectul era la cârmă, şi se putea repara de pe 
punte. Magaziile vaporului nu le văzuse nimeni, şi nu exista 
pentru maiorul Hey nici-o modalitate de a cerceta în mod oficial 
vasul francez. Oricât îi părea de rău, lucrul acesta nu se putea. 

Intr-o după-amiază, în ceasul când el adormise, pe sofa, în 
camera sa de la hotelul Tokatlian, telefonul zbârnâi. La aparat 
era domnul Genkis, care părea foarte agitat. Apoi Hey porni în 
grabă la Constantinopol; unde află ştirea uimitoare, uluitoare, 
că-n momentul acela căpitanul vaporului se afla cu o tânără fată 
într-o mică şi tăcută cafenea, unde aveau de vreo oră o 
conversaţie agitată. Această cafenea era de obicei no populată 
la ora aceea dar - curios! - abia intrară căpitanul şi Giamileh 
(căci dânsa era tânăra fată), şi cafeneaua se umplu de clienţi. 

Hey se afla cu Genkis în vila de pe ţărmul Asiei ML; şi 
aştepta raportul agenţilor. Cu toţii îi comunicară, -; după. Ce 
căpitanul şi Giamileh părăsiră cafeneaua, el, ca să se ducă pe 
bordul vaporului, iar ea ca să se reîntoarcă la hotelul Tokatlian. - 
că discuţia dintre ei se-nvârtise numai în jurul unei debarcări de 
arme, ce era să se efectueze în cursul nopţii Agenţii adăugau că, 
întrucât convorbirea lor fusese în şoaptă, nu putuseră auzi decât 


frânturi de fraze; dar ceea ce auziseră era destul ca să înţeleagă 
despre ce era vorba. De asemenea, pretindeau că Giamileh, 
care purta din nou o toaletă argintie, avea să joace un rol activ 
în această debarcare Mai reieşise dar, din frazele prinse de 
agenţi, că ea avea să transmită semnale luminoase vaporului. 

Maiorul îşi zise că tocmai era una din acele zile rare, în 
care ploaia şi furtuna ce se dezlănţuiseră cu furie peste tot 
ţinutul făcea ca debarcarea transportului de arme să se execute 
într-adevăr în noaptea aceea. 

El era nespus de mirat de neprevederea cu care francezii 
procedaseră în această împrejurare. În definitiv, era vesel de 
toată afacerea, căci avea ocazia să dea un strajnic bobârnac 
inamicului său, colonelul Blanc. Căci acum era sigur că 
transportul va cădea în mâna lui. 

Formaţii întregi de agenţi împresurară în seara aceea 
hotelul Tokatlian. Aceştia aveau însărcinarea să comunice 
îndată, prin telefon, la Constantinopol, orice mişcare a fetei 
Giamileh. lar şefii acestor agenţi, vreo doi-trei englezi din 
Serviciul Secret, foarte activi şi de vreme îndelungată sub 
ordinele lui Hey, erau răspândiţi pe terasă, în vreme ce 
automobilele şi motocicletele aşteptau afară, risipite, ca să nu 
bată la ochi, gata în orice moment să pornească în urmărirea 
fetei de douăzeci şi şase de ani. 

Ea rămase în odaie până la nouă seara. Apoi veni în hol. 

Avea pe cap o glugă de ploaie, căci afară ploua cu 
găleata; dar era tot în toaleta argintie şi iaşmacul îi acoperea 
faţa. 

Un servitor o conduse respectos, cu umbrela, până în faţa 
hotelului, la intrarea căruia aştepta o maşină puternicăEa urcă 
în automobil. Era o maşină mare. Cenuşie, cu un şofer 
european, care porni în noapte spre Constantinopol. Agenţii, 
după el! Ei clătinară din cap şi nu-şi reveneau din uimirea lor, 
văzând că automobilul se opri în faţa locuinţei secrete a lui 
Blanc, din Pera. Această locuinţă era situată într-o stradă, cu 
totul întunecoasă, şi nicăieri nu se zărea vreo lumină. 

Fata sări sprintenă şi dispăru în casă. Nu trecură nici cinci 
minute şi se întoarse, pornind iarăşi cu automobilul. Dar porni, 
ca şi cum şoferul ar fi înebunit deodată! El lua curbele străzilor 
cu o viteză atât de mare, încât maşina se lăsa mereu pe o parte, 
ca şi cum ar fi fost gata să derapeze. Goni astfel ca un diavol 


spre ţărmul asiatic. Apoi porni pe şoseaua dreaptă, în noaptea 
biciuită de ploaie. Automobilul avea farurile aprinse, dar cele 
patru maşni care îl urmăreau, nu lăsau să se vadă nici o lumină 
şi fu un norocos că maşina, în care se afla fata, îşi încetini 
deodată mersul. Căci, să rulezi pe aeeastă şosea, fără lumini, 
era desigur o ispravă în care uşor ţi-ai fi putut frânge gâtul. In 
primul automobil se afla Hey. 

El însuşi manevra volanul grelei maşini. Şi el doar bănuia 
şoseaua, pe care n-o vedea. Se conducea după luminile maşinii 
din faţă, despre care era încredinţat că nu se va opri până la 
Bosfor. 

Atât automobilul lui, cât şi cele ce-l urmau, erau înţesate 
de ofiţeri. Şi de soldaţi englezi înarmaţi până în dinţi. 
Automobilul din urmă ducea materialul necesar pentru 
montarea unui reflector. Când se stabili în mod neîndoios că 
Giamileh Hanâm se ducea spre coasta Asiei Mici, două 
torpiloare, ce se aflau iu Bosfor, ridicară ancorele. Unul din de se 
furişase, cu luminile stinse, pe lângă vaporul suspect, aşa de 
aproape, cât să poată vedea şi deosebi luminile lui de 
semnalizare. Celălalt torpilor veghea pe lângă coastă, gata să; 
acţioneze după indicaţiile ce erau să i se transmită de Sey, prin 
semnalele reflectorului. Dacă se stabilea că vaporul francez 
descărca într-adevăr arme pe coasta Asiei Mici, atunci nici-o 
putere din lume n-ar fi putut să-mpiedice torpilorul de a se 
ocupa de vapor în felul lui. 

Ofiţerul caro se afla pe puntea torpilorului din apropierea 
vaporului tresări deodată, auzind în noapte un huruit ce 
provenea de la vapor. 

— O luntre îi ridică ancora. - zise cârmaciul, şi torpilorul 
aşteptă cu încordare. 

Vaporul îşi schimbă brusc poziţia. Nu mai încăpea nici o 
îndoială că înainta. Torpilorul se strecură după el. Ofiţerul de 
gardă, care cerceta de mai mult timp cu ochii ageri ţărmul 
Asiatic, îşi strigă repede comandantul, căci, cu toată ploaia, se 
puteau observa lămurit nişte semnale de pe celălalt țărm. Un 
reflector puternic lumina desigur acolo. La chemarea ofițerului, 
căpitanul se uită spre coasta opusă, zărind şi el semnalele 
luminoase. Puse mâna mirat pe umărul cârmaciului, căci vasul 
suspect aruncă şi el, deodată, prin noapte, o fâşie de lumină, 


spre ţărmul dimpotrivă. Era deci în legătură directă cu aceste 
sem- 

— Conspiratorii ladului nale luminoase. Şi iată că se- 
ntâmplă şi ceea ce căpitanul aşteptase. Vaporul stinse toate 
luminile şi se afundă în noapte. 

Maiorul Hey continua să-şi conducă maşina, bl'estemând, 
într-o cursă ce-i primejduia viaţa. Trei alte maşini îl urmau, ai 
căror conducători s-ar fi lipsit bucuros de o asemenea 
întreprindere. Şi cu toţii, pe urma unei fete. Deodată păru că 
afacerea se aprooie de sfârşit! Automobilul urmărit îşi încetini 
mersul şi se opri. Un kilometru în urma lui, stopară şi celelalte 
patru maşini. Englezii coborâră. Niciunul din ei nu-şi aprinse 
vreo ţigară, cu toate că era exclus să poată fi văzuţi, într-o astfel 
de noapte, din maşina Hanâmei Giamileh. Câţiva oameni 
rămaseră în urmă la maşini, ca s-ajute la punerea în funcţiune a 
reflectorului, când Hey va da ordin. Ceilalţi, cu maiorul în frunte, 
înaintară cu prudenţă pe şosea. Îşi aveau armele pregătite 
pentru atac, şi voiau să se apropie cât mai mult de prima 
maşină ca să poată vedea ce făcea fata pe şosea, în această 
noapte neagră. Şoferii maşinilor rămase în urmă primiseră 
ordinul să-nainteze imediat, şi să refacă grupa de înainte, în 
cazul când prima maşină ar fi înaintat din nou. Când englezii 
ajunseră la jumătatea drumului, se opriră deodată, căci pe 
maşina din faţă sclipi un reflector; o lumină albă şi puternică 
rătăci puţin încoace şi încolo, şi apoi îşi fixă direcţia, lansând cu 
intensitate semnale Morse în noapte. Englezii se ghemuiră jos. 
Hey îşi zise că acesta era fără-ndoială semnalul pentru 
acostarea vasului, ce trebuia să debarce armele. Dar tot el îşi 
spuse că nu se putea să nu se găsească prin apropiere şi ceva 
forţe de ajutor, automobile şi oameni, care să poată ajuta 
aducerea la mal a armelor şi transportarea materialului de 
război în interiorul ţării. Deci, nu putea face altceva decât s- 
aştepte. Nu trebuia să dea atacul cu propriile-i arme, decât când 
va fi început transportul armelor, şi numai atunci îi era îngăduit 
să cheme torpilorul în ajutor. Văzu ş, i el reflectorul de pe vapor, 
ascuns în dosul pietrei după care se tupilase, ca şi camarazii lui, 
în aşteptarea unei aventuri deosebite. 

Dar deodată, repede şi pe neaşteptate, agregatul 
reflectorului din faţa lor se învârti pe propria-i axă şi aruncă o 
dâră de lumină orbitoare înapoi, pe şosea. Cele patru maşini ale 


englezilor se iviră de-odată, strălucitoare şi scăldate de lumină, 
pe şosea. Ofițerii şi trupa, lungiţi pe jos, între maşini şi reflector, 
îşi ascunseră instinctiv capul şi-şi strânseră armele în mâini. În 
aceeaşi clipă un trosnet răsună în noapte; o salvă de puşti fu 
trasă împotriva automobilelor; şoferii şi soldaţii rămaşi în urmă 
îşi scoaseră pistoalele şi traseră la nimereală prin întuneric. - 

Dar iată că o bandă de oameni se năpusti asupra lor. Unul 
din ei primi o lovitură de cuţit în umăr, dar în acelaşi timp Hey 
smulse carabina primului soldat lungit lângă el, şi sări în sus. 

Un moment reflectorul îl prinse şi pe el, arătându-l cu 
carabina la ochi. Apoi un foc porni şi reflectorul se stinse; glonţul 
îl făcuse ţăndări, şi noaptea acoperi totul. Maiorul dădu un ordin 
în noapte; jumătate din oamenii lui se repeziră înapoi, la 
automobile, 'ân ajutorul celor care fuseseră atacați, şi ca să 
pună în funcţiune reflectorul, care trebuia să cheme torpilorul. 
lar el, cu cealaltă jumătate din oamenii lui, înaintară în fugă spre 
automobilul din care funcţionase reflectorul. 

Ajungând aci, aprinse o lanternă de buzunar, şi la lumina 
ei îl văzu pe şofer, stând liniştit, rezemat de maşină. Acesta-l 
privi revoltat şi-i zise în cea mai bună englezească: 

— Dar ce s-a întâmplat aici?.. Dece mi-ai distrus 
reflectorul? 

La lumina celorlalte lămpi de buzunar, englezii stabiliră că 
aci nu era altceva decât un automobil mare, în lănutruj. 

Căruia era montat un reflector, şi-n care se afla şi o tanări 
doamnă. Aceasta rămăsese liniştită în cupeu. Ea nu se mişca, 
iar când i se lumină faţa, se constată că un văl îi acoperea 
trăsăturile. Câţiva oameni rămaseră la automobil, iar maiorul, cu 
ceilalţi, o luară la goană, înapoi. Când ajunse la automobilul lui, i 
se raportă că o grupare de cel puţin o sută de oameni năvălise 
asupra automobilelor, înjunghiase un şofer şi apoi, în tumultul 
general, tăiase toate cauciucurile şi roţile de rezervă. 

Se mai stabili că încă doi oameni fuseseră atinşi de 
gloanţe, dar că erau numai răniţi uşor, că reflectorul fusese 
separt, şi că acum vor fi siliţi să stea cu toţii pe şosea, fiind 
exclus să poată porni, până peste un ceas, ba chiar problematic, 
dacă roţile nu erau chiar aşa de vătămate, încât să fie nevoie de 
a se aduce altele noi, spre a se putea urni din loc. De asemenea 
nu era nici lumină, căci farurile şi luminile fuseseră sparte! 


Maiorul Hey nu mai înţelegea nimic din toată această 
istorie. În zadar se siliră ei să atragă torpilorul, semnalizând cu 
lanternele de mână. Nu reuşeau, deoarece ploua, prea tare. In 
mugetul vântului, torpilorul n-auzise nici măcar împuşcăturile, şi 
toată situaţia devenise penibilă, scârboasă şi încurcată. Hey se 
reîntoarse la automobilul urmărit. Se gândea să trimită imediat 
înapoi un ofiţer cu această maşină, ca s-aducă ajutor, da*' şi aci 
îl aştepta o dezamăgire groaznică! Şoferul continua, să stea 
rezemat melancolic de automobilul său, iar când i se porunci să 
pornească, răspunse că era imposibil, deoarece automobilul 
fusese atacat de o bandă de oameni cu totul neciopliţi, care îi 
spărsese farurile şi-i' tăiase cauciucurile. Maiorul trase o- 
njurătură grozavă. Nu credea nici-un cuvânt din spusele 
şoferului, ' dar fu silit să se convingă că farurile şi cauciucurile 
era Inutilizabile. Începu din nou să înjure groaznic, îl zgâlţâi pe 
şofer de umeri şi zbieră: 

— În definitiv, ce cauţi aici? Ce ţi s-a năzărit, ca să 
manevrezi un reflector încoace şi încolo? 

— Oh! - zise şoferul ofensat, va trebui să răspundeţi 
pentru această purtare, domnule ofiţer. Eu sunt francez şi şofer 
în serviciul unei doamne, care e sora unui diplomat. Care e 
legătura dintre d-voastră şi banda de tâlhari, ce-a devastat pe 
aici? Am văzut foarte lămurit, că d-ta ne-ai împuşcat reflectorul. 
Cum ţi-ai permis să ne distrugi reflectorul? 

— Dar ce intenţionai cu mizeria, d-tale de reflector? - 
strigă maiorul. 

— Nu înţeleg de ce vă iritaţi, domnul meu. - răspunse 
şoferul, şi trase din ţigară. 

— Stăpâna mea are gusturi romantice, şi se înţelese cu 
căpitanul unui vapor, cu care se împrietenise, ca, la plecarea lui, 
să-i facă semne de rămas bun, luminând cu reflectorul în 
noapte. Şi reflectorul acesta, domnule. - şi aci şoferul deveni 
furios. - mi l-ai sfărâmat. De ce, în definitiv? 

Maiorul Iley îi întoarse spatele. El era aproape de nebunie, 
şi-n momentul acela avea intenţia hotărâtă să demisioneze, 
îndată ce va avea cerneală, toc şi hârtie. Şoferul domnişoarei 
Giamileh se aşeză la volanul maşinii, îşi rezemă capul de volan 
şi făcu un gest ca şi cum ar fi vrut să doarmă. Stăpâna lui şedea 
tolănită pe banchetă, nu zicea nici o vorbă şi părea de acord să- 
şi petreacă noaptea în chipul acesta. Hey se întoarse din nou 


înapoi. Aci se puseră pe lucru, pentru repararea cauciucurilor, 
dar după o muncă de două ceasuri la lumina lanternelor de 
buzunar, se dovedi că lucrul acesta era cu neputinţă. Când Hey 
tocmai se aşeză, rezemat, pe treapta unei maşini, resimţi 
deodată o bucurie neaşteptată; din depărtare, din direcţia 
şoselei pe care veniseră, văzu ivindu-se luminile unui far. Hey fu 
aproape entuziasmat, când se stabili că aceste lumini 
aparţineau unui automobil, în care se aflau ofiţeri englezi, care 
porniseră după Hey, „ca să vadă ce se petrecuse pe acolo',,. 

Automobilul, ai cărui pasageri fură grozav de surprinşi de 
cele ce văzură, avea patru roţi de rezervă, şi fu un adevărat 
noroc că de se potriviră la maşina urmărită. Cum maiorul Hey 
avea pur şi simplu o furie demenţială împotriva celor care se 
aflau în această maşină, dispuse montarea roţilor. El însuşi se 
aşeză lângă şoferid care bombănea îngrozitor şi astfel cele două 
maşini porniră să trimită cât mai curând ajutoare. Ele luară şi pe 
cei răniţi. După o cursă de câteva ore, Hey puse pe şofer să 
oprească la poarta micii lui vile de pe Bosfor. Din cealaltă) 
maşină mai luă doi camarazi şi sili, atât pe şofer cât şi pe fata 
Giamileh, în vârstă de douăzeci şi şase de ani, să; urce în odaia 
lui de lucru. Fata se afla acum pe neaşteptate în lumina vie a 
lămpii, şi maiorul făcu nişte ochi mari, pe când faţa-i păli, 
cuprins de o furie nebună; el izbi cu pumnii în biroul său de lucra 
şi urlă la fată: 

— Cum te cheamă, porc de câine? 

— Ahmed! - răspunse copilul de arab, care i se afla în 
faţă, îmbrăcat în toaletă argintie, şi râjnea cu impertinenţă, căci 
pe lângă un onorariu strajnic ce i se plătise pentru rolul acesta, i 
se mai promisese că nimeni pe lume nu-i va putea face ceva. 

El avea această credinţă şi acum, când înainte-i era 
maiorul care turba, căci băiatul ştia că există o ierarhie militară. 
Ce putea oare să-i facă un maior, când el avea un protector cu 
rangul de colonel? 

Cu toată furia, Hey îşi dădu seama că cel mai bun lucru 
era să nu dea alarma, nici asupra acestei istorii, şi nici asupra 
atacului şi rănirii oamenilor lui. Îi alungă pe şofer şi pe băiatul 
arab, şi rămase cu speranţa că festa ce i se jucase nu va avea 
urmări. Dar se înşelase! în ziua următoare, agenţii lui îi 
comunicară că un transport uriaş de armament fusese debarcat 
peste noapte pe coasta Asiei Mici, şi transportat imediat mai 


departe, în interiorul ţării. Culmea fu când, scurt timp după 
aceea, maiorul Hey mai avu să-nghită şi reproşurile 
comandantului unuia din torpiloare, în holul hotelului Tokatlian. 
Vaporul presupus suspect lansase, ce-i drept, câteva fascicule 
de lumină prin acea regiune, dar apoi plecase liniştit spre Marea 
Neagră. 

Se ştie prea bine că armata turcească a câştigat războiul!! 

Maiorul Hey îl pierduse şi colonelul Blanc îl câştigase. Asta 
o ştiau prea bine şi ihaiorul şi colonelul, când, în primăvara 
amilului 1923, se întâlniră în clipa când se urcau amândoi în 
Orient-Express. Fiecare era cât se poate de prevenitor faţă de 
celă-s lalt, când se întâlneau, şi colonelul se interesă încotro 
avea. De gând să călătorească maiorul. 

După o scurtă şedere la Londra: maiorul intenţiona să 
plece în India. 

După o scurtă şedere la Paris, colonelul intenţiona să 
plece în Maroc. 

— Noroc bun! - îi ură maiorul, în mod foarte sincer. 

— Noroc bun! - îi ură, ca răspuns, colonelul, când se urcă 
în vagonul său, tot aşa de sincer ca şi onorabilul său duşman. 

IV. 

ATENTATUL LUI SEWKI-BEY Agentul care mi-a istorisit 
povestea următoare, ale cărei 

1 imănunte le cunoştea precis, întrucât jucase, şi el un rol, 
la început, îmi scrisese în primele rânduri ale naraţiunii lui: 
„Trebuie să ştii însă că moravurile orientale se deosebesc cu 
totul de cele europene”. 

Desigur că agentul ştia ce spunea, căci împrejurarea, de a 
fi scăpat din această afacere cu viaţă, costase 30.000 de mărci 
puterea care-l însărcinase să activeze pe scena acestor 
evenimente, în Turcia. Agentul fusese arestat. Poliţia îl pusese la 
siguranţă. Dar când funcţionarii care îl arestaseră primiră 
ordinul să-l transporte la Angora, reşedinţa guvernului, spre a fi 
condamnat, aceştia răspunseră că prizonierul nu mai putea fi 
deplasat, deoarece murise şi fusese/îngropat. Aceasta însemna 
că cele 30.000 de mărci fuseseră cleia plătite. Agentul pe care l- 
am cunoscut, „după, moartea lui',, e un om fără frică. Totuşi nu 
prea îi face plăcere să-i aminteşti evenimentele de atunci. 

Vezi că e nevoie să ai oricând pe cineva la-ndemână, care 
să aducă în grabă 30.000 de mărci pentru funcţionarii poliţiei 


turceşti. Dacă lucrurile nu merg destul de repede, dacă băncile 
sunt închise, sau dacă survine vreo altă piedică, atunci poţi 
ajunge cu uşurinţă un cadavru. 

In Turcia domneşte Kemal-Paşa, care are ambiția să-şi 
formeze ţara după chipul şi asemănarea statelor europene. 
Europenilor, îi se pot părea comice dispoziţiile pe care le ia în 
scopul acesta, dar în Orient, aceste măsuri au o însemnătate 
extraordinară. Desființarea fesului, înstrăinarea vălului de, pe 
faţa turcoaicelor, sunt fapte ce zdruncină concepţiile tradiţionale 
aleunei naţiuni. Kemal-Paşa şi-a propus să smulgă din trecut 
Turcia rămasă în urmă cu progresul, şi adăpând-o la cultura 
europeană, s-o dezvolte ca un adevărat stat puternic şi temut. 

Dar nu e de ajuns să fi capul statului, dacă vrei să realizezi 
într-o ţară reforme drastice; mai e necesar să ai, în spatele tău. 

Şi un partid, care să ţină la tine, care să aibă adepţi 
numeroşi şi care să socotească bun tot ce face şeful. Un partid e 
ceva indispensabil pentru un om care a cucerit o autoritate 
oarecare, şi care vrea să şi-o păstreze. Un asemenea partid mai 
are însă şi un alt avantaj. Cine se depărtează le el, pentru că nu- 
i mai convin ideile conducerii partidului, poate fi uşor recunoscut 
ca duşman al guvernului; poate fi urmărit şi exclus, dacă e cazul 
„Trebuie să şti însă că moravurile orientale se deosebesc cu 
totul de cele europeneşti. Kemal-Paşa se sprijină pe „partidul 
naţional'1. Partidul însă nu e de ajuns, când e vorba de a 
introduce reforme şi de a încasa dări într-o ţară cum e 
Kurdistanul. 

Acolo se întâmpină mereu alte greutăţi, şi dacă vrei să pui 
bete în roate dictatorului de la Angora, n-ai decât să dai bani, 
puşti şi muniții kurzilor războinici. Mânia lor împotriva 
„necredinciosului” Paşă e şi aşa destul de mare. Or, în vremea 
aceea, lupta pentru cucerirea regiunilor petroliefere de la 
Mossul devenea, pe zi ce trece, mai crâncenă. Chiar Liga 
Naţiunilor se amesteca în această afacere particulară turco- 
engleză. Şi Anglia avea desigur tot interesul să dovedească 
lumii „civilizate” că un punct economic atât de valoros ca ţinutul 
Mossul, nu trebuie să rămână sub influenţa unui stat în care 
survin mereu tulburări şi izbucnesc revolte. 

Primul secretar al ambasadei engleze din Constantinopol 
era un om liniştit şi tăcut. Într-o noapte, el şedea în biroul lui şi 
telegramele curgeau pe masa de lucru. În Diarbekir, un district 


depărtat, izbucnise o revoltă a Kurzilor. Răsculaţii întreprinseră 
un marş spre interiorul ţării. La început, mişcarea revoluţionară 
făcu progrese. Kurzii era înarmaţi în chip modern, dar Kemal- 
Paşa ştia să se mişte cu iscusinţă pe câmpul de şah al acestei 
lupte. Prin tratative diplomatice obţinu îngăduinţa, ca trupele lui 
să poată trece pe cea mai scurtă calc, adică prin Siria ocupată 
de francezi, ca să înainteze în Kurdistan. El înconjură trupele 
răsculate. Mai înainte de a deveni conducătorul unei naţiuni, 
Kemal-Paşa fusese ofiţer al Marelui Stat Major. 

Dar iată că-n ţară se evidenția o atmosferă duşmănoasă 
împotriva regimului; pentru turcii habotnici, kurzii răsculați 
reprezentau pe apărătorii religiei persecutate de guvern; ci 
deveniră eroi populari şi o aureolă de glorie îi încununa. Aureola 
însă plăteşte când, la o-naintare a lui Kemal-Paşa, el capturează 
câteva sute de Corane şi cărţi de rugăciuni ale răsculaților. Din 
lipsă de prudenţă, pe pagina întâi a fiecărei cărţi de rugăciune 
este tipărit: made în England. 

Faptul acesta, răspândit cu îndemânare, e pus în legătură 
cu alte lucruri mici, se fac să se schimbe opinia. Kurzii sunt nişte 
mercenari. Plătiţi de Anglia, aşa spune poporul. Şi tocmai cum 
pierd opinia publică, ei pierd şi războiul. Kemal-Paşa îi învinge în 
chip/dezastruos, prizonierii pier prin execuţie în masă, şi curtea 
marţială pronunţă sentinţe de o cruzime fioroasă aşa că, în 
curând, nimeni, nu va mai îndrăzni să provoace o răscoală 
făţişă, armată. Tocmai în vremea aceea, drmuire-; izbutise să 
descopere un oficiu de spionaj, care lucra împotriva Turciei, 
pentru nişte puteri străine. Acesta era condus de un grec, care 
vânduse unei alte puteri organizaţia jandarmeriei turceşti. 
Numeroşi indivizi, printre care şi un agent european, fură 
arestaţi. Cum am aflat, agentul european „murise şi fusese 
îngropat',, tocmai când era să fie trimis la Angora. Turcii şi 
grecul însă fură condamnaţi la moarte! 

Kemal înecase răscoala într-o mare de sânge. 

După prăbuşirea acestei acţiuni, contra lui Kemal-Paşa. 

Primul secretar al ambasadei engleze din Turcia se 
împuşcă. 

Kemal-Paşa restabilise liniştea în ţară. Dar sub liniştea 
aparentă încă mocnea în popor o scânteâe, ce nu se putuse 
stinge cu sângele celor executaţi. Un turc bine-văzut, foarte 
energic, activ, Sukri-Bey, fost ministru al învăţămânului, jurase 


moartea lui Kemal-Paşa. El avea convingerea cinstită că Paşa 
ducea ţara la râpă, o convingere pe care istoria a dovedit-o 
greşită, dar care nu era mai puţin cinstită. Se mai adăuga 
întâmplarea că, cu prilejul reprimării răscoalei de către 
cârmuire, nişte rude ale lui Sukri-Bey fuseseră împuşcate sau 
spânzurate. Sukri-Bey luase hotărârea neclintită să-nlăture pe 
Kemal-Paşa, iar modul cum Paşa totuşi scăpă cu viaţă, e într- 
adevăr ciudat. Nu numai că Sukri-Bey pregătise atentatul în 
toate amănuntele lui, aşa că trebuia să izbutească, dar mai 
luase măsuri ca, după moartea lui Kemal-Paşa, să se găsească 
îndată şi oamenii care să formeze un guvern normal. El intră din 
capul locului în legătură cu doi oameni. Erau nişte deputaţi din 
însăşi part'iduljui Kemaj, partidul naţional. Cei doi erau 
nemulţumiţi din cauză că nu putuseră să capete situaţiile pe 
care le jinduâserăKemal-Paşa nti-i aprecia şi ei vedeau apusul 
apropiat al carierei lor politice, o carieră ce le era dragă 
amândurora, pentru că le putea aduce bani, onoruri şi putere. 

Sukri-Bey se întâlni într-o seară cu cei doi deputaţi, 
Giambollad şi Sewki-Bey, într-o cafenea mică din 
Constantinopol. 

Şezură câteşi trei în jurul aceleiaşi mese de marmoră, la 
care fusese arestat grecul, conducătorul biroului de spionaj de 
care am vorbit mai sus. Sukri-Bey era prevăzător, şi nu se 
grăbea să spună celor doi cât de serioase erau planurile sale. 
Cafeneaua era goală, şi pe când Sukri-Bey mesteca cu o 
linguriţă mică zaţul din cafeaua turcească, începu să vorbească, 
cu precauţie. 

Ştia că doi deputaţi erau adversari al lui Kemal-Paşa. El 
începu deci prin a-şi exprima ideia c-ar fi prea bine, dac-ar 
interveni o schimbare în conducerea ţării. Cei doi deputaţi îl 
ascultau în tăcere. Ei nu prea erau guralivi. Gâiamboâlad era 
uscăţiv, mai în vârstă, şi un bărbat ale cărui vederi erau 
aseentice. Respecta cu rigoare prescripţiile religiei sale, dar era 
ros de ambiția pătimaşă de a juca un rol-în politica ţării sale. 

Sewk'i-Bey se deosebea chiar ca exterior: pântecos, 
nicidecum ascent în obiceiurile vieţii, afemeiat, îngrijit şi comod. 
Ceea ce avea însă comun cu Giambollad, era ambiția pătimaşă 
de a juca un rol, de a fi admirat, de a câştiga bani şi putere. In 
seara ace'ia, Giambollad trebui să plece după un ceas, deoarece 
trebuia să se ducă la o şedinţă a parlamentului, şi lipsa lui ar fi 


făcut o impresie rea. Sukri-Bey şi Sewk'i-Bey nu-şi mai putură 
continua discuţia nestingheriţi, deoarece la mesele vecine se 
aşezară mai mulţi consumatori, şi atunci Sewk'i-Bey propuse 
însoţitorului său să meargă cu dânsul în locuinţa pe care o avea 
în Constantinopol. În vechiul cartier unde locuia, se deschise 
poarta unei case vechi, şi servitorul lui Sewki-Bey, un cerchez lat 
în spate şi-nalt cât un pom, îi conduse într-o cameră 
încăpătoare, de la etajul întâi, aL-eărei balcon domina strada. 
Aci era răcoare şi linişte. lată un colţ unde erau feriţi' de 
indiscreţi, şi unde pernele moi te invitau plăcut spre a discuta 
lucruri imPortante. Sukri-Bey 'insinua şi Sewki-Bey, continuând, 
dezvolta ce spunea Sukri-Bey. După o oră ajuseră atât de 
departe, că între cei doi se stabili un cuvânt şi o concepţie: 
cuvântul „atentat” şi concepţia „crimă” umplură odaia. Cei doi 
şedeau unul în faţa celuilalt cu capetele încălzite, şoptindu-şi în 
urechi: 

— Cine să tragă? Când să se întâmple? 

Erau atât de înaintați în planurile lor, încâf urmau să pună 
şi pe Giambollad la curent cu convorbirea lor. Servitorul, 
cerchezul, trebuia să se ducă să-l întâlnească la ieşirea de la 
şedinţă, şi să-l conducă, fără să bată la ochi, la locuinţa lui 
Sewki-Bey. În odaie era însă întuneric, când Sukri-Bey aduse 
vorba despre persoana cerchezului. Când pomeni de el, Sewki- 
Bey tresări deodată. El se lăsă pe spate în scaunul lui şi 
îngălbeni, căci acum înţelese lămurit că se găsise o persoană 
însemnată pentru uneltirile lor. Fără să vrea Sukri-Bey găsise 
soluţia. 

Sukri-Bey îşi fixă partenerul. Nu ştia de ce omul care 
şedea pe scaun, în faţa lui, se înspăimântase deodată. Sewki- 
Bey se ridică în picioare, se duse la uşă şi-şi strigă servitorul. El 
şedea din nou pa scaun, când cerchezul intră. Omul ţinea în 
mână o lampă, a cărei lumină îi scotea faţa în relief. El închise 
uşa după el şi aşteptă. 

Sewki-Bey îi făcu un semn şi Sukri-Bey îi privi pe cerchez 
în faţă. Văzu nişte ochi de câine credincios, într-un chip cana 
obtuz şi plin de naivitate. 

Servitorul rămase un minut cu lampa ridicată, fără să zică 
vreun cuvânt şi aşteptând răbdător ordinul stăpânului. 

— Aii! - zise Sewki-Bey, după un moment de tăcere. 

— Pune lampa pe masa de lângă uşă. 


Servitorul îl ascultă. Sewki-Bey se ridică de pe scaun, 
închise uşa ce da spre balcon şi străbătu odaia. Sewki-Bey 
scoase din buzunar un carnet de notițe, desfăcu o foaie şi 
desenă în mijlocul bucății de hârtie un cerc mic, cu un creion 
roşu, tocmai cât o monedă obişnuită. Sukri-Bey îl privi, fără să 
priceapă ceva. 

Sewki-Bey anină hârtia pe perete. Se duse apoi la masa de 
lucru şi scoase din sertar un pistol cu ţeavă lungă, încrustat cu. 
Argint. Trase cocoşul şi constată că se găseau cinci gloanţe. Se 
duse la cerchez, care sta nemişcat la uşă, lipsit de expresie şi cu 
faţa indiferentă. ÎI trase în coridorul întunecos; aici îl aşeză cu 
spatele la zid, astfel că acum, între cerchez şi mica bucată de 
hârtie albă, ce atârna pe perete, să fi fost vreo 40 de paşi. Din 
locul unde se afla cerchezul, abia de se putea vedea cercul roşu 
de p? bucata de hârtie. Sewki-Bey înmână apoi pistolul 
cerchezului şi-i spuse câteva cuvinte. Apoi se-ntoarse în odaie şi 
trase, pe Sukri-Bey lângă perete. În clipa când cei doi se fereau, 
pocni primul foc, după care urmară. 

E: u iuţeala fulgerului, alte patru Împuşcături, trase de 
cerchez. 

Foaia pe care acum Sukri-Bey o luă din perete, primise 
toate cele cinci lovituri Un. Glonţ lovise exact în centrul cercului, 
iar celelalte patru lovituri erau la periferia cercului, aşa că 
formau o cruce de o precizie matematică. 

Sukri-Bey deschise uşa balconului, ca să iasă fumul, şi 
când se întoarse îl găsi pe Sewki-Paşa cu privirea aţintită 
înaintea lui, iar servitorul stând din nou la uşă, cu lampa în 
mână. 

Sewki-Bey îi făcu un semn, şi cerchezul părăsi odaia. El 
lăsă lampa aprinsă. 

Sukri-Bey se plimbă încoace şi-ncolo; apoi se sili să dea 
vocii lui un sunet indiferent: 

— N-am mai văzut încă un om, care să fie în stare să tragă 
într-o încăpere aşa de-ntunecoasă, cu atâta precizie! 

— E omul care ne trebuie pentru... 

— Sewki-Bey îşi strânse deodată pumnii, pomi agitat prin 
cameră şi apoi se opri în faţa lu Sukri-Bey, şoptându-i la ureche: 
-... pentru a-3 împuşca pe Kemal-Paşa! 

În clipa aceea uşa se deschise şi Giambollad intră. Fără să- 
| mai fi înştiinţat cineva, venise să-şi viziteze prietenul, Intr-o zi 


se află că Paşa avea de gâftd să plece din Angora, să viziteze 
Con stan tinopolul. Când ziua acestei vizite fu hotărâtă, Sewki- 
Bey se închise în odaia servitorului său, Aii. 

Căruia-i zise: 

— Aii, eu îţi sunt stăpânul, o ştii! Vei face ce-ţi voi porunci? 

— Da, stăpâne! - răspunse servitorul, şi pe faţa lui nu se 
putu vedea decât o uşoară expresie de uimire. 

— Tu eşti un bun ţintaş, Aii, şi dacă stăpânul tău ti-ar 
arăta un om, care vrea să-ţi ucidă stăpânul, îl vei împuşcă!'? 

— Da, stăpâne! - răspunse servitorul. 

Sewki-Bey aduse coperta unei reviste ilustrate, pe care se 
răsfăţa o fotografie mare a lui Kemal. 

— II cunoşti pe omul ăsta? - îl întrebă pe cerch z. 

Cerchezul privi cu încordare portretul. Sewki-Bey îl văzu 
cum încerca să-şi răscolească memoria, că să-şi amintească 
Apoi servitorul căltină capu zicând: 

— Nu, stăpâne, nu l-am văzut niciodată! 

— Pe omul ăsta trebuie să-l împuşti! - zise Sewki-Bey 

— O să ţi-l arăt eu! 

— Bine, stăpâne! - răspunse servitorul. 

Dar Kemal-Paşa nu mai plecă la Constantinopol. Prefectul 
poliţiei acestui oraş, fostul ofiţer de stat major Ekreh-Bey, îl 
sfătui să nu vină. Avea o presimţire că, la Constantinopol l-ar 
ameninţa o primejdie. Deci îl rugă pe Kemal-Paşa să nu vină. 
Sukri-Bey şi cei doi deputaţi erau foarte dezamăgiţi, c-ăci 
Kemal-Paşa renunţase într-adevăr să mai vină la Constantinopol. 
Era cu neputinţă să-şi execute planul la Angora, reşedinţa 
cârmulirii. Aşadar trebuiau să aştepte... şi nervii nu trebuiau să 
cedeze. 

Nervii nu trebuiau să slăbească! Dar Sewki-Bey săvârşi în 
această împrejurare o greşeală. Mai trecu încă un an până ce să 
se ivească ocazia propice pentru asasinarea lui Kemal. Şi până 
la împlinirea faptului, Sewki-Bey nu mai putea să umble, un an 
de zile, cu taina lui închisă în piept, şi să n-aibă pe nimeni cu 
care să mai poată discuta dacă planul va reuşi, dacă sunt şanse, 
sau dacă vor plăti fapta cu viaţa! 

Sewki-Bey lărgi cercul conjuraţilor, cărora li se adăugă 
fostul ministru Mehmed-Bey, generalul Ruşdi-Paşa, coloneii Îrif- 
Bey şi Raâin-Bey, politicianul Hurşid, fostul valiu al Angorei, 


Kadir, şi încă un deputat Kara Kemal; iar la sfârşitul anului cercul 
număra cinsprezece conjuraţi. 

'in sfârşit, se apropia ziua în care trebuia să se comită 
atentatul. 

Şi în acelaşi timp ziua în care. - după cum anunţase 
guvernul. 

— Kemal Paşa va părăsi capitala Angora, spre a se duce la 
Smirna. Unde poporul se pregătea să-l întâmpine sărbătoreşte! 
Avea să străbată oraşul în trăsură. Se va arăta în pieţele publice, 
şi astfel va da prilejul să se poată trage asupra lui. Acum ziua 
era cunoscută, şi Sewki-Bey săvârşi a doua imprudenţă”! 

Noaptea, când zăcea pe perne, şi când teama de ceeă ce 
se va întâmpla îi pătrundea sufletul, sări din pat, îşi strigă 
servitorul Aii, şi-i porunci să tragă într-o bucată de hârtie albă, în 
mijlocul căreia desenase un cerc roşu. Şi când se-ntâmplă ca 
glonţul servitorului său să nu nimerească în mijlocul cercului, ba 
chiar unul din de să lovească în semi-întunericul odăii, numai la 
marginea hârtiei, atunci Sewki-Bey se aruncă pe un scaun 
suspinând. 

După o astfel de noapte grozavă, porni dis-de-dimineaţă, 
cutreieră cârciumile portului, se duse prin spelunci rău-famate, 
apoi plecă cu maşina prin împrejurimile oraşului. El căuta 
oameni, pe care voia să-i împingă la acţiuni, care săi dea mai 
multă siguranţă în reuşita pianului său. Căci acum, nu-i mai 
ajungea cerchezul, şi mai trebuiau angajaţi alţi oameni, care să 
tragă şi ei, în momentul hotărât, asupra lui Kemal-Paşa. Pe la 
prânz, oamenii erau tocmiţi, şi-n aceiaşi seară fură aduşi la 
Smirna. Amurgea, când porniră la drum capii complotului: Sukri- 
Bey, Sewki-Paşa, Giambollad şi cerchezul Aii, împreună eu cei 
înrolați în ultima oră, şi era în ajunul sosirii lui Kemal-Paşa. 
Printre cei patru oameni tocmiţi, era şi unul Ismail, care avea la 
activul lui cinci ani de închisoare, pentru ispăşirea unui furt de 
bijuterii; apoi un cismar, Gurci Jusuf, care deasemenea avea 
câteva condamnări, şi unul numit Ciopus Hilmi, fost ofiţer, care- 
şi pierduse epoleţii în urma unor afaceri cam necurate. 

Pe aceşti patru. 

— Sewki-Bey îi aduse în ultimul moment Sukri-Bey şi 
Giambollad îşi pierdură la început calmul, aflând că Sewki-Bey 
adusese patru indivizi cu dânsul. Dar momentul pentru 
executarea planului era atât de apropiat, încât gândin du-se 


bine, ajunseră la concluzia că nu făcuse rău. La Smirna traseră 
ia un mic hotel turcesc. Sosiră la prânz, iar în dupăamiaza zilei 
următoare trebuiau să se tragă focurile ucigătoare, căci Kemal- 
Paşa sosea a doua tdimineaţa la Smirna Seara se mai plimbară 
pe străzile oraşului în grupuri separate, iar mai târziu, la hotel, 
stabiliră planul de luptă. Smirna are o stradă îngustă, Kemar- 
Alty, pe care Kemal-Paşa avea să o străbată în automobil; dar 
maşina trebuia să-ntoarcă un colţ al acestei străzi înguste. Aşa 
prevedea planul festivităților. Pe o parte a străzii se afla, în locul 
acesta un debit de ţigări, iar peste drum un magazin, în care se 
vindeau ştofe şi pânzeturi. In locul acesta cei patru angajaţi 
trebuiau să pândească doi laolaltă, în faţa acestui magazin, şi să 
tragă deodată în clipa în care Paşa va trece pe acolo. „Măcarun 
glonţ tot îl va lovi”, îşi zise Sewki-Bey. Amănuntele fură stabilite 
cu cei patru oameni, care apoi se duseră la odihnă. 

Sukri-Bey şi Giambollad rămăseseră cu ei la hotel. Făcură 
asta ca nu cumva vreunuia din cei patru să-i vină ideea de a 
juca în ultimul moment, rolul trădătorului. De acord cu eî Sewki- 
Bey plecă cu cerchezul Aii de cu noapte şi-l postă la începutul 
străzii, departe de locul unde cei patru trebuiau să tragă. Odată 
ajunşi la locul ales pentru atentat, noaptea Sewki-Bey îl întrebă 
pe Aii: 

— Mâine vei trage în omul al cărui portret ţi l-am arătat? 
Priveşte-i chipul! lată-l! Mâine ai să tragi în acest om, când va 
trece pe aici în automobil! Te voi aduce în locul acesta, când va 
trece pe aici. Vei trage în acesta, Aii? Şi îl vei ucide. Aii?.. 
Ascultă-mă, Aii, eu ţi-am fost întotdeauna un stăpân blând, Aii. 
Să nu-ţi scape! Omoară-l! Omoară-l! O să-l omori. Aii? 

— Da, stăpâne! Il voi omori pe omul ăsta, când va trece pe 
aici, în automobil! 

La hotel, într-o odaie goală, Sukri-Bey şi Giambollad 
stăteau rezemaţi de perete, şi vorbeau în şoaptă. Sukri-Bey 
avea o idee, pe care i-o împărtăşi acum şi lui Giambollad. El va 
sta lângă cerchez, când acesta va trage, şi va căuta să fie cât 
mai aproape de el. Şi va avea şi el un pistol de buzunar. Dacă 
împuşcătura îl va lovi pe omul atât de urât, atunci bine! Va fugi 
imediat de acolo, într-un loc unde vor fi reuniți o parte din 
conjuraţi. Care aveau să sosească şi ei, a doua zi dimineaţa, la 
Smirna, şi vor pune îndată bazele noului regim. Dar ce vor face 
dacă cerchezul îşi va greşi ţinta, şi când poliţiştii aruncându-se 


asupra lui se va declanşa o zarvă generală? într-un astfel de 
moment, nu se va mai putea ca Sukri-Bey să tragă vreun foc, un 
foc sigur împotriva lui Kemal. Dealtfel, nu pentru asta îşi lua 
revolverul cu el! în cazul când cerchezul şi-ar greşi ţinta, Sukri- 
Bey îl va împuşca pe cerchez! Astfel, în ochii lui Kemal, el va 
trece drept un prieten devotat, atâta vreme până ce se va ivi o 
altă ocazie. Giambollad îl ascultă în tăcere şi cu admiraţie, şi fu 
de acord! 

lată zorile. Conspiratorii rămaseră la hotel. După amiază, 
la ora patru, cortegiul lui Kemal Paşa trebuia să treacă pe străzi. 
La ora douăsprezece, toţi erau strânşi la hotel. Lipsea numai 
persoana principală, Sukri-Bey. 

Sewki-Bey şedea într-un colţ al odăii, în care erau întruniţi 
cu toţii. Faţa îi era palidă. El rupse în mâini o batistă, căci abia 
îşi mai putea stăpâni nervii. Ce s-a putut întâmpla cu Sukri-Bey 
să nu vină la ora hotărână? După o jumătate de ceas, Sewki-Bey 
nu mai putu să-ndure aşteptarea. El ieşi în stradă şi-şi aminti 
deodată că prietenul său se dusese de dimineaţă, pentru o 
întrevedere scurtă cu un funcţionar, care era şi el la curent cu 
complotul. Alergă la locuinţa acestuia, care-l întâmpină uimit. 
Sewki-Bey întrebă ce era cu Sukri-Bey şi primi lămurirea ciudată 
şi zguluitoare că Sukri-Bey fusese într-adevăr la el, la ora opt 
dimineaţa, dar că la opt şi un sfert se urcase într-o maşină, ca s- 
ajungă cât mai repede la Constantinopol. Funcţionarul, care ştia 
că şi Sewki-Bey făcea parte din din complot, îi spuse toate 
acestea cu un ton atât de ciudat şi de respingător, că Sewki-Bey 
cuprins de teamă şi de o furie nebună, simţi că-i venea să 
leşine. El porni pe stradă, ca şi cum ar fi fost beat Deodată se 
clătină, dându-şi seama ce anume trebuia să se fi întâmplat. 
Sukri-Bey îşi pierduse curajul în clipa din urmă şi trădase totul i 
Apoi el fugise la Consatntinopol. 

Ea să nu fie în acelaşi oraş în care tovarășii de conspirație 
vor fi arestaţi, graţie trădării lui. El se salvase deci şi toţi ceilalţi 
erau pierduţi! Aproape plângând şi cu totul zăpăcit de groaza 
morţii, se întoarse la hotel, unde constată că niciunui din 
conjuraţi nu mai era aici. Plecară cu toţii, aşa i sg spuse, şi 
numai servitorul lui, cerchezul Aii, îl aştepta îi luă de mână şi-l 
trase în odaia lui. Lacrimile îi umplură ochii. Tremura din tot 
corpul. Se duse şi scoase arma ce trebuia să fie îndreptată 


împotriva lui Kemal Paşa, o puse în mâna cerchezului şi se rugă 
de el, îi strigă, îi porunci: 

— Impuşcă-mă, Aii! Sunt pierdut, Aii! împuşcă-mă! omoaţi 
stăpânul! 

Dar cerchezul nu se mişcă. Un zâmbet prietenos şi 
devotat îi lumină faţa. El nu-nţelese, nu” nţelegea nimic, şi 
răspunse: 

— Da. Stăpâne! îl voi ucide, în locul pe care mi l-ai arătat! 
Fii liniştit, stăpâne, îl voi omori! 

Atunci Sewki-Bey luă o hotărâre de moment. Sări în 
picioare, îl părăsi pe servitor şi se năpusti pe scară în jos. 

El nici nu; observă că toţi tovarăşii de conjurație erau din 
nou laolaltă. Se depărtaseră numai o clipă, pentru o plimbare 
scurtă. El văzu numai că Sukri-Bey nu era printre ei! 

— Sukri-Bey nici nu poate să fie aici, bineînţeles. - îşi zise 
el, deoarece ştia sigur că aceasta trădase totul, şi că poliţia era 
deja pe caie să-i prindă pe toţi, ca să-i dea pradă spânzurătorii! 
Şi omul fu cuprins de o spaimă nesocotită; o fricănebun ă îl goni 
pe străzile Smirnei. Alergă până la palatul valiului, până la casa 
guvernatorului, în care acum îşi avea reşedinţa Kemal-Paşa, şi 
unde acesta îşi primea adepţii. Năvăli înăuntru, şi împinse 
sentinelele la o parte, strigând că se plănuise un atentat, că era 
vorba de viaţă şi de moarte, că n-avea nici un rol în planul 
acesta, că voia să destăinuie totul, că n-avea nimic aface cu 
această chestiune, şi că Sukri-Bey minţise, dacă spusese că el, 
Sewki-Bey, ar fi avut cumva vreun amestec. 

Funcţionarii poliţiei secrete puseră mâna pe omul care 
rostise cuvântul „atentat”. Veniră mai mulţi ofiţeri, care îl 
duseră pe individ într-o odaie. Kemal Paşa însuşi auzise 
strigătul. 

El se ivi şi Sewki-Bey, nebun de sjiaimă, îi povesti toată 
plănuirea. Îi menţionă toate numele şi preciza locul unde-l 
aşteptau conjuraţii. Şi mereu strigă şi se jură că nu era adevărat 
ceea ce spusese Sukri-Bey; era o minciună că el, SewkiBey, ar fi 
avut vreo legătură cu conspirația. Kemal Paşa, ofiţerii şi înalții 
demnitari stăteau muţi şi priveau la omul care. Striga şi care, în 
sfârşit, căzu în genunchi, după ce descoperise o taină atât de 
extraordinară. Dar deodată omul amuţi. 

Cu iuţeala fulgerului se dumirise; ghicise instinctiv, cu 
toată teama lui, cu isteria, cu toată zăpăceala; o lumină 


neaşteptată se făcu în el şi deodată îşi recăpătă conştiinţa: „Tot 
ce am spus, e un lucru cu desăvârşire nou pentru aceşti oameni. 

Nimeni nu ştie nimic despre plan. Sukri-Bey n-a trădat 
nimic! 

Eu sunt trădătorul! Şi singur m-am dat pradă 
spânzurătorii”! 

Omul căzu leşinat pe delajul pardoselii. El nu mai văzu că 
ofiţerii, poliţiştii şi funcţionarii părăsiră în grabă odaia. 

Nu mai află că armata împânzi repede oraşul. Şi când îşi 
reveni din leşin, tovarăşii lui de corijurăţie erau de mult prinşi, 
de mult încătuşaţi! Tot complotul fusese nimicit! 

Sukri-Bey nici nu plecase în ziua aceea cu automobilul la 
Constantinopol. Spusese asta doar într-o doară funcţionarului cu 
care avusese întrevederea, pentru motive ce n-au fost niciodată 
lămurite pe deplin. Vrusese, se vede, să-l împiedice să-ntrebe, 
cum avea de gând să-şi petreacă ziua aceea, vrând să-l 
deruteze pe funcţionar, în care se vede că n-avea destulă 
încredere. Apoi întârziase, stând de vorbă cu membrii 
conspirației sosiți de la Constantinopol, nebănuind că întârzierca 
lui ar putea să aibă urmări atât de tragice. 

Membrii conspirației, toţi cei cincisprezece, sfârşiră prin 
spânzurătoare. Pe servitorul Aii nu-l arestară, căci nimănui nu-i 
putuse trece prin gând că omul acesta, care nici nu era în toate 
minţile, putea să aibă vreo legătură cu această afacere. 

ENIGMATICUL ABRAHAM! 

În anul 1924, în. Timpul guvernării primului cabinet 
Macdonald, tratativele anglo-egiptene, prin care egiptenii 
năzuiau lo o completă suveranitate, fură rupte fără rezultat. În 
Egipt exista de pe atunci un mare şi influent partid naţionalist, 
care era un adversar declarat al englezilor. E neîndoios că parte 
din atentatele contra funcţionarilor britanici, ce se produseră 
imediat după ruperea tratativelor, se datorau acestui partid.. 
Dar toate actele de teroare, de până atunci, ale naționaliștilor 
egipteni împotriva „erg'ezilor, fură întrecute de faptul că, într-o 
bună zi, fu asasinat însuşi comandantul suprem englez din 
Egipt, aşanurnitul sârdar, lordul Lee Steak. 

In Anglia, agitația era la culme. Un vas de război după 
altulâşi îndrepta prora spre Egipt şi englezii puseră nişte condiţii 
de împăcare deosebit de aspre, pe care însă egipterii le 
respinseră la început, deoarece cârmuxrea ţării, în cap cu 


primulministru Nahas-Paşa, era cu desăvârşire naționalistă şi ar 
fi vrut, pur şi simplu, s-ajungă odată la un conflict făţiş. Cu 
englezii. Dar guvernul n-avea, în această chestiune, aceleaşi 
vederi Cu regele Egiptului. Pest? capul Parlamentului, regele 
Fuad primi condiţiile engleze. Parlamentul fu dizolvat şi guvernui 
Nahas Paşa se retrase. Regele, Fuad era singur suveran în Egipt, 
fără Parlament, şi numai cu un minister, sub şefia lui Mahmud 
Paşa, care se compunea doar din oameni credincioşi. 

El însuşi era un amic convins al Angliei, şi socotea că 
puterea lui, după ce trimisese acasă Parlamentul, devenise 
intangibilă. 

Mai avea şi convingerea nestrămutată că, în ani'i ce vor 
urma, lucrurile nu se vor schimba întru nimic. 

Cum totuşi partidul naţionalist din Egipt a reuşit să-nvingă 
în ultimii ani pe dictator, adică pe regele Fuad, şi cum partidul 
acesta a reuit, cu Nahas Paşa în frunte, s-o sâleasefi chiar pe 
puternica Anglie să-şi retragă pionii înaintați din Egipt, vom 
povesti aci. Rezultatul n-a fost obţinut nici prin forţa armelor, 
nici prin atentate şi violenţe, ci în aât chip, foarte dibaci, şi prin 
mijloace neobişnuite. 

Regele Fuad. Al Egiptului, fostul prinţ Fuad, urcase pe 
tronul regal în anul 1917. El nu uitase nici când că odată, în anul 
ISOi, un om se aflase lângă dânsul, cu revorverul în mână, gata 
să-l împuşte. Omul acesta era propriul său cumnat, fratele 
nevestei lui, prinţul Ahmed Seifeddin. Fuad scăpă de atentat şi 
avu destulă înrâurire ca să-l convingă pa khedâvul de atunci a-l 
închide pe prinţul Seifeddin pe viaţă. De pe atunci Fuad era bine 
văzut de Englezi, şi astfel se făcu că poarta unei case de nebuni 
se închise în urma prinţului. Seifeddin era cu atât mai disperat, 
cu cât vedea realizându-se ceea ce el voise să-mpiedice prin 
focul lui de revolver, şi anume: preluarea de către Fuad a 
întregului său avut, care era imens, cum şi a averei mamei sale. 
Fuad avea nevoie de sume colosale pentru atingerea ţelurilor 
sale politice; avea nevoie încă de pe atunci, şi cu atâta mai mult 
în urmă, când trebuia să-şi apare puterea regească împotriva 
rezistenţei guvernului, a Parlamentului şi a. Unei părţi însemn 
aţe a poporului său. Şi pentru aceasta îi trebuiau bani mulţi. 

lată deci cum sta jocul. De o parte dictatorul, regele Fuad, 
conştient de ţinta lui, brutal, care-şi sprijinea puterea pe' 
tunurile engleze şi pe prietenia engleză; bogat şi nestăvilit în 


posesia averilor soacrei şi ale nevestei sale, cum şi a prinţului 
Seifeddin. De cealaltă parte, partidul naţionalist, în frunte cu 
Nahas-Paşa, cel ros de ambiţii politice. lar pe planul al. Doilea, o 
altă figură, khedivul Abas-Helmi, care se afişase ca anti-englez 
în timp -1 războiului mondial şi care acum se afla în exil la 
Constantinopol, cu banii pe care şi-i salvase şi cu Banca 
Egipteană, pe care o crease. O insulă apropiată îi fu mai târziu 
locul de exil. Partida deci putea începe. 

x într-o zi descinse, în oraşul Constantinopol, un om 
zdrenţuit, Omul acesta era un englez, care să tot fi avut vreo 28 
de ani. El debarcase de câteva ore diintr-un petrolier, ce naviga 
de la Hamburg în Marea Neagră. Traversarea nu-l costase nimic, 
căci căpitanul vasului îl cunoscuse din vremea când îi mergea 
bine. Când începu să-i meargă rău şi când omul acesta îşi 
exprimă dorinţa vie de a se duce la Constantinopol, căpitanul îl 
luă cu dânsui, în calitate de casier-platnic. Când îi mergea bine, 
omul era reporter-şef în redacţia unui ziar englez. Dar îşi 
pierduse postul, pentru că într-o seară, venind acasă, n-o găsise 
pe Marâa. Soarta Mariei neavând legătură cu această poveste, 
vom menţiona numai în trecăt că reporterul, cu prenumele de 
Bill, mai apoi, într-un acces de gelozie, trăsese cu revolverul în 
tot ce fusese în jurul lui, şi patru persoane, inclusiv Maria, 
fuseseră rănite uşor cu această ocazie. Bineînţeles că redactorul 
şef se opuse faptului, ca însăşi reporterii gazetei lui să fie 
personal eroii povestirilor din gazetă. Bill îşi pierdu postul, şi 
cum nu învățase nimic altceva decât să lucreze pentru o gazetă, 
şi cum în urma acestui scandal nu-l mai vroia nici o publicaţie, 
începu să decadă. Când deveni relativ destul de zdrenţăros, şi 
când nu mai putu face altceva decât să zacă prin ceainării, 
studiind de la a până la z toate gazetele ce-i cădeau în mână, şi 
tot aşteptând clipa când va pieri în realitate de foame, îi veni o 
idee. Oidee e întotdeauna mult mai valoroasă decât banii, sau o 
slujbă. 

Aceasta o ştiu cel mai hine reporterii, şi deci o ştiia şi Bill. 
Şi cum îi veni această idee, îşi dădu osteneala s-ajungă la 
Constantinopol. 

Dispoziţia Băncii Egiptene din Constantinopol nu era prea 
feudală. Ea avea, ca şi oricare altă bancă, un ghişeu de plată. 


Şi-n faţa lui îl vedem pe Bill, îndată după sosirea lui la 
Constantinepol. Dar el n-avea nici o scrisoare de credit, pe car 
(c) 

S-” fi putut prezenta; n-avea nici un cec de încasat, nici 
bani străini de schimbat! Avea o singură dorinţă. Aceea de a 
vorbi cu directorul acestei bănci, Saban Bey. Dar nici casierului, 
nici contabilului nu le trecea prin minte să-l introducă pe acest 
englez zdrenţăros la Saban Bey. Acesta era cel mai apropiat om 
de încredere al khedivului. El îi administra marea-i avere, era un 
om de cultură occidentală, puternic şi influent, şi nu putea 
desigur să stea la dispoziţia celui dintâi venit. Dar Bill era 
obişnuit cu astfel de situaţii. El era încăpățânat şi modest, 
împăciuitor şi arogant, şi când văzu că totul era în zadar, scoase 
un carnet de notițe, snxulse o foaie, scrise pe ea un nume, şi 
pretinse ca această foaie de hărti'ie, cu numele de pe ea, să fie 
prezentată domnului Saban Bey, în cabinetul lui particular. 

Bill stătu două ore în cap în cabinetul particular al lui 
Saban Bey. Personalul băncii rămase perplex, când, după prima 
jumătate de oră, Saban Bey ordonă să se aducă ceva de băut 
pentru el şi pentru musafirul lui (propria sa expresie); iar când 
Bill părăsi în sfârşit cabinetul particular sancrosaet, fu ca să se 
prezinte la casă. Aci încasă o ordonanţă de plată pentru suma 
de 50 de funzfr sterlingi, scrisă şi subscrisă chiar de director. 

Englezul îşi puse apoi pălăria pe cap, şi se duse de-a 
dreptul la cel dintâi debit de tutun, ca să-şi cumpere, în primul 
rând ţigări. 

Târziu, după amiază. Bill trase la hotelul Tokatlian, ca un 
gentleman de provenienţă engleză. lar la ivirea nopţii porni la o 
întâlnire, care-l silea să meargă cu barca până la un m'ic iaht, 
aflat în radă. Abia puse piciorul pe puntea vasului, şi acesta îşi şi 
ridică ancora; motorul hurui şi vasul se lăsă mai întâi o dată în 
bot; apoi se ridică, se lăsă iar, şi în sfârşit săgetă noaptea în 
cabină se afla Saban Bey, care-l salută pe Bill, când acesta 
cobori treptele. 

Khedivul locuia într-o insulă. Avea o vilă situată în mijlocul 
unei grădini tropicale, înconjurată ziua şi noaptea de paznici, în 
jurul cărora se-nvârtea o haită de câini răi. Afară de aceasta, 
mai erau aşezaţi paznici la mal, care semnalau apropierea 
oricărui vapor. Şi toate aceste precauţiuni fuseseră luate, fiindcă 
khedivul credea că avea motive să se păzească - şi anume de 


englezi. El şiiia că englezii îl urmăreau cu ochi atenţi, şi că făcea 
parte dintre muritorii cărora Serviciul englez de spionaj le 
acorda o deosebită luare aminte. Când khedivul călătorea prin 
Europa, el era urmat la tot pasul de oameni care se ţineau ca 
umbra de el, iar iahtul lui rapid „Bubu”, care era mereu sub 
presiune în câte-un port al Mării Mediterane, se bucura de 
atenţia specială a tuturor comandanților flotei de război şi a 
tuturor agenţilor. 

În noaptea în care Bill se apropia de insulă, se întâmplau 
aci felurite lucruri. Se mal întâmplaseră şi altele până atunci. 

Vremea atentatelor din Egipt contra dominaţiei engleze nu 
era încă depărtată şi opoziţia naționalistă urma să se agite, aşa 
că englezii erau neliniştiţi. Apoi se mai ştie că Banca Egipteană 
din Constantinopol aparţinea unui begătaş, care era khedivul şi 
care îşi da desigur toată silinţa să provoace nenorociri, ducă 
concepţia engleză. lată de ce era pusă sub supraveghere şi 
intrarea Băncii Egiptene. Mulțumită duşmăniei lui Kemal-Paşa, 
serviciul de spionaj trimisese, pentru orice eventualitate, în 
Turcia un număr însemnat de agenţi, şi iată că se găsea de lucru 
pentru ei. Serviciul de spionaj aflase deci ce se petrecuse. Un 
englez zdrenţăros sosise, intrase la Banca Egipteană, rămăsese 
acolo ceasuri întregi, şi apoi trăsese la cel mai scump hotel din 
Constantinopol. Acelaşi om se urcase seara la bordul iahtului, în 
care aştepta de un ceas Saban Bey. Toate acestea le ştiau 
englezii. Bill o păţise la fel, ca toţi reporterii, când sunt siliţi să 
lucreze împotriva unei reţele de spionaj. 

lahtul pe care călătoreau Saban Bey şi Bill avea aprinse 
toate luminile reglementare, şi când abordă la insulă, khedivul 
era deja încunoştiinţat că Saban Bey se afla pe drum. Ceea ce 
nu i se supusese khedivului, era că un al doilea iaht, fără nici o 
lumină la bord, se apropiase de 'insulă. Khedivul habar n-avea 
de ademenea că, de la iahtul acesta, se desfăcuse o barcă şi că 
încă un englez pusese piciorul pe insulă. Aceasta a aflat-o-abia 
mai târziu, când trei câini mari şi voinici fură găsiţi morţi. Două 
din aceste animale avuseseră lipsa de inteligenţă să mănânce o 
bucată de carne, pe care e-o aruncase un străin; iar al treilea 
primise o lovitură de pumnal în gât. După cum am spus, 
khedivul nu ştia nimiic despre aceste întâmp, ări, când domnul 
Bili. 


Ca 'e avea o idee bună, îi fu prezentat în camera de la 
primul etaj al vilei. 

E drept că Bill expusese deja această idee lui Seban Bey, 
dar acum trebuia s-o facă pentru a doua oară, ceea ce-i răpea 
încă o oră încheiată. Ei vorbeau destul de încet şi khecvul,. 

Saban Bey şi Bill erau ghemuiţi unul lângă altul; totuşi, din 
când în când, la câte o pauză survenită în dizertaţia lui Bill, şi pe 
când orientalii se cufundau în gânduri, cântărind totul pro şi 
contra, conferenţiarul avea un sentiment displăcut. Fereastra 
odăii în care avea loc întrevederea era împresurată de plante 
agăţătoare; şi Bill se ridicase deja de două-trei ori, ca să 
privească pe fereastră în noapte. Afară strălucea luna şi Bill 
putea să constate că atât în imediata apropiere, cât „şi până hăt 
departe, nu se zărea nici ţipenie de om. Apoi revenea liniştit la 
locul lui, ca. Să răspundă din nou întrebărilor avansate de 
khediv. 

Timpul trecu în discuţii şi para discuţii, când de-odată, în 
toiul discuţiei lor, asupra mijlocului celui mai rapid şi comod ce 
lega Europa Nordică de Constantinopol, Bill îl întrerupse pe 
khediv în mijlocul frazei, şi-ncepu să debiteze un non-sens 
desăvârşit. El zise: 

— Vă explic de atâta vreme că îl cunosc prea bine pe 
prinţul Abraham. Doar îl cunoaşteţi şi d-vdastră. În momentul 
acesta el se află la Romaşi vin de la o întrevedere pe care am 
avuto cu dânsul. El are parale, şi cum v-am mai spus, e gata 

— Saducă cu banii aceştia în Egipt marele transport de 
arme de care tot vorbim. Cum prinţul Abraham nu s-a arătat 
încă până acum niciodată în arena politică, el nu este 
supravegheat, dar cum prevede că totuşi va fi remarcat într-o zi, 
el trăieşte la Roma, retras. Cred deci că pentru azi'i e destul! 
Amănuntele programului le putem stabili mâine! Noapte bună! 

Situaţia deveni posomorită când Biill îna'intă repede şi 
stinse lumina. El deschise uşa coridorului şi îi pofti pe cei doi să 
se ridice şi să părăsească împreună odaia. Dar când fură dincolo 
de uşă, îi opri să meargă mai departe. Le făcu un semn să. Se 
oprească, îşi scoase ghetele şi se strecură de-alungul pereto'ui, 
spre fereastră. In odaia întunecoasă pătrundea acum numai o 
rază de lună şi cei doi turci zăriră un obiect de metal strălucând 
în mâna lui Bill. Acesta se căţără pe fereastră, cercetă câteva 


secunde cu privirea în noapte şi apoi ridică revolverul, ochi şi 
trei împuşcături răsunară. 

Egiptenii bănuiră despre ce era vorba şi ce se petrecuse. 
Acum se adunară în fugă şi paznicii. Bill alergă prin 
grădină şi se avântă peste z'id, dar toţi ajunseră numai la timp 
ca să vadă un iaht, ce se depărta pe mare, întorcând spatele 

insulei. 

Se găsiră trei câini morţi şi urme de sânge; se vedea că un 
om rănit pierduse mult sânge în drumul de la vilă şi până la 
mare şi în trecerea-i peste zid. Khedivul şi Saban Bey înţeleseră 
aiuri; i de ceBill întorsese vorba, şi de ce începuse să-nşire 
toate.1 de năzdrăvănii aiuristice; ei înţeleseră cu atât mai bir. E, 
când se constată, la cercetare, că un om putuse să se urce pe 
peretele casei, de-alungul plantelor agăţătoare, şi să stea pitit 
pe pervazul ferestrei. Desigur auzise povestea cu prinţul 
Abraham. 

— Dar., în definitiv, cine este acest prinţ Abraham? - 
întrebă Saban Bey - Niciodată n-am auzit de existenţa lui. 

— Nici eu! - rânji Bill. 

— Dar un lucru e sigur. Trebuie să punem mâna pe un 
prinţ Abraham! 

Do ani îndelungaţi prinţul Seifeddin sta închis într-o casă 
de nebuni din apropierea Londrei. Regele Fuad, pe care 
Seifeddin voise cândva să-l împuşte, avea bunătatea să 
plătească pensiunea iubitei sale rude, şi avea norocul de a 
căpăta, la fiece jumătate de an, un certificat eliberat de un 
doctor englez, prin care se constata că Seifeddin era un nebun 
primejdios, şi că deținerea lui într-un azil era absolut necesară 
pentru binele omenirii. Casa de nebuni ce-l adăpostea era un 
„sanatoriu”, în care nu erau închişi decât nebunii bogaţi. 
Uniformitatea aceasta se transformase încetul cu încetul, pentru 
prinţ, într-un chin îngrozitor. El îşi ura anturajul cu atâta 
disperare, că-i trebuia un efort extraordinar ca să nu sară la 
beregata doctorului, să-l sugrume, când acesta venea să-l 
viziteze. Prinţul medita, medita zile, săptămâni, luni şi ani de-a 
rândul, şi dacă se întâmpla să-l întrebe pe doctor de ce nu i se 
îngăduia să părăsească această! 

Casă; dacă îi declara uneori aproape plângând că era gata 
să se socotească închise vechile conflicte; atunci doctorul ridica 
din umeri şi-l asigura: 


— Sunteţi bolnav; numai că nu vă daţi seama de această 
stare. 

Dar ceea ce prinţul ştia cu preciziune, repetându-şi-o zilnic 
cu teama nebună de anu uita, era faptul că mintea lui era 
sănătoasă, şi nicidecum bolnavă! 

Fu un eveniment în viaţa prinţului când sora lui de 
caritate, bătrână bilndă, care-ngrijea de el, dispăru din arenă, 
făcând loc unei fete tinere. Şi astfel sosi sora Bessy. Aceasta era 
aproape tot timpul veselă, şi cum trebuia să. Stea ceasuri întregi 
pe lângă prinţ, ca să vadă de el, şi cum altfel s-ar fi plictisit, se 
încinseră între el adevărate conversații. Prinţul îi povestea 
despre ţara lui, iar ea-i 'istorisea micile întâmplări din modesta-i 
existenţă. Acestei schimbări provocate de prezenţa surorii Bessy 
se datora îmbunătăţirea întrucâtva a stării de spirit a prinţului, 
tocmai în clipa în care o mulţime de frământări îl năpădiră pe 
prizonierul singuratec. Aceste frământări începură într-o caldă zi 
de august. Prinţul şedea la fereastra odăii sale, citind o revistă 
ilustrată, şi-şi ridica din când încând capul să privească grădina 
umbrită. Domnea. O tăcere desăvârşită. În mijlocul parcului 
englez, un paznic stropea cu furtunul de cauciuc părţile umbrite 
ale pajiştei. In mijlocul acestei tăceri, răsună deodată un sunet 
de mandolină. Pe drum, nevăzut celor din interiorul balamucului, 
fiind ascuns de zidul cel înalt, un om cu faţa palidă, îmbrăcat 
simplu, cânta din mandolină. La început, prinţul îşi zise că puţin 
îi păsa dacă cineva cânta din mandolină, în faţa institutului. Dar 
deodată sări în picioare şi se rezemă de marginea ferestrei, ca 
să poată vedea peste zid. El ştia că nu era posibil, totuşi se 
lăsase târât de simţământul unei clipe, căci acela care cânta 
afară, intona un cântec pe care-l cunoştea, şi pe care nu-l mai 
auzise de multă, de foarte multă vreme! Era un cântec egiptean, 
popular în ţara lui, pe care-l cânta orice fe'ah. 

Cântecul acesta, auzit aci, îl tulbură pe bietul om! El se 
prăbuşi pe scaunul lui şi-şi îngropă faţa în mâini. 

Dar iată că din nou cântecul răsună şi el îşi ridică fruntea. 

Un gând îi străbătu deodată mintea şi o speranţă, 
ademenitoare şi grozavă totodată, îl stăpâni. Şi toate acestea, 
pentru că o coincidenţă ciudată făcuse pe cineva să cânte în 
faţa unui balamuc englez, un cântec egiptean! 

Totuşi prinţul trase cu urechea. Ascultă îndelung şi 
încordat, căci cântecul acesta de mandolină dăinui câtva timp. 


Apoi se întrerupse brusc. Prinţul aşteptă cu atenţia încordată. 
Mandolina răsună din nou, iar de astă dată cântecul fu însoţit şi 
de cuvinte. Prinţul îl auzi pe străin cântând melodia unui alt 
cântec popular egiptean cunoscut. Omul cânta cu cuvinte 
egiptene, dar înţelesul cuvintelor n-avea nimic comun cu 
cântecul popular. 

Prinţul păli şi tremură, recunoscând că acele cuvinte 
cântate de omul pe care nu putea să-l vadă i se adresau lui. 
Căci omul cânta în limba egipteană: 

— Noi ştim că tu te chinuieşti, dar prietenii. Tăi sunt 
aproape; trebuie să-ţi strângi tot curajul laolaltă, şi să nu laşi să 
se observe ceva... Totul e pregătit pentru fugă, dar să mai ai 
răbdare. Nu mai e mult timp de aşteptat! 

Omul cânta mereu aceste cuvinte pe melodia populară. ŞI 
le repetă de câteva ori, una după alta. 

La şeful Serviciului englez de informaţii din Constantinopol 
sosi unul din cei mai buni agenţi, care trebui să fie imediat întins 
pe o canapea. Fusese atins de un glonţ în braţul drept şi. 

Pierduse mult sânge! După ce fu bandajat şi a se oferi să 
bea ceva, ca să-şi revină în puteri, putu să raporteze că vizita lui 
în insulă, pe care o făcuse potrivit ordinului ce i se dase, se 
sfârşise pentru el cu această rană. Totuşi aducea o veste atât de 
importantă, încât conducerea Serviciului înnebuni cu totul. Nu 
rămase agent care să nu afle că era cu desăvârşire incapabil, ' 
dacă n-a reuşit încă să dea de urma prinţului Abraham, care era 
foarte bogat şi care cumpărase o încărcătură întreagă de” arme, 
ce avea să intre în curând pe mâna partidului naţionalist 
egiptean, ca să-i combată pe englezi. Afacerea cu prinţul 
Abraham luă în curând proporţiile unui eveniment catastrofal, 
fiindcă, la început, nimeni nu izbuti să-l identifice pe faimosul 
prinţ. 

Tocmai când şeful Serviciului de informaţii secrete engleze 
din Constantinopol ajunsese la convingerea că agentul său, care 
pomenise cel dintâi numele acestui prinţ, porbabil visase, 
tocmai atunci un om de încredere englez telegrafie din Roma, că 
reuşise să dea de urma prinţului. Succesul se datora 
neprevederii unui diplomat egiptean, care, după ce fusese 
prezentat, într-o societate, unul egiptean care-şi anunţase un 
nume burghez foarte comun, i se adresă, întâlnindu-l: „Alteţă”. 
S-a pomenit atunci şi numele de Abraham. lar cei trei discutară 


despre rişte transporturi de arme, fără să observe că la spatele 
paravanului după care vorbeau se afla cineva care le asculta 
conversaţia. Omul acesta aparţinea ambasadei engleze şi astfe! 

— Sta că se căuta un prinţ cu numele de Abraham. 

Se ma'i stabili că prinţul trăia foarte retras şi sub un nume 
fals, lângă porţile Romei. 

Ce era de făcut? 

De astă dată Serviciul englez de informaţii puse pe 
cărbuni o mulţime de egipteni. Fu însă cu neputinţă să se 
stabilească din ce familie se trăgea acest prinţ, Abraham. Nici 
investigaţiile ordonate de regele Fuad n-avură mai mult succes. 
Toată sârguinţa Serviciului englez de spionaj se concentra acum 
asupra prinţului Abraham. Se născuse impresia că în curând se 
va produce în. Politica internă a Egiptului un eveniment, ce va 
atinge grav relaţiile acestei ţări cu Anglia. Astfel de ştiri 
începuseră s i sosească la Serviciul englez de informaţii şi fără 
să albă vreo legătură cu 'istoria prinţului Abraham. Englezii erau 
încredinţaţi că zvonurile acestea se refereau la faptul că prinţul 
necunoscut, care se afla încă la Roma, avea de gând să apară în 
curând în arena istoriei Egiptului. 

Această presupunere se schimbă în certitudine, când 
prinţul dispăru fără veste din Roma, găzduit pe iahtul 
khedâvului, deci al unui duşman declarat, şi apăru când aci, 
când colo. Din. 

Când în când, prinţul Abraham izbutea să se facă nevăzut, 
iar când i se găsea iar urma, mulţumită desfăşurării tuturor 
forţelor, atunci-se afla că era, în tăcere şi în taină, în societatea 
egiptenilor, ale căror sentimente anglofobe erau cunoscute. 

Agenţii alergau turbaţi după personajul acesta, raportând 
cele mai neînsemnate acţiuni Serviciului englez de spionaj d'in 
Constantinopol. 

Şeful Serviciului englez de informaţii din Constantinopol 
era singurul care nu se prea dumirea de mersul acestei afaceri. 

El era singurul care avea o obiecţiune de ridicat în 
povestea cu prinţul Abraham. Da, era adevărat că omul fusese 
descoperit, că se întreținea numai cu oameni care erau duşmani 
ai Angliei; era adevărat că se lăsase atras într-o cursă. Un agent 
secret îi if arise, prin: intermediul unul levantin, un mare număr 
de pistoale, şi prinţul Abraham se grăbise să ie cumpere şi să le 


plătească. Când şi cum erau să fie transportate, rămânea să se 
stabilească pe urmă. Agenţii secreţi dş teptau cu încordare a- 


(castă'hotărâre, sperând să dea cu prilejul respectiv o 
mare lovitură, descoperind urma unui foarte însemnat transport 
de arme. Şi totuşi, şeful Serviciului englez de informaţii din 
Constantinopol nu se dumirea. Şi singurul motiv al neliniştii lui 
era faptul că afacerea cu prinţul Abraham era prea simplă, prea 
clarăfîi lipseau şiretlicul şi căile lăturalnice tipice orientale. 

K Sora Bessy avea o viaţă interioară. Această viaţă 
interioară ke? desfăşura mai viu în serile săptămânii, când era 
liberă. Atunci pleca la Londra ca să se distreze. Prin localurile 
ieftine de teatru sau cinematograf. Nu depindea oe nimeni, fiind 
dispensată de problematica fericire a unei familii pretenţioase, 
şi acum aştepta clipa în care vreun bărbat, care i-ar plăcea şi. A 
cărui situaţie i-ar fi permis, să se apropie de ea cu intenţii 
serioase. 

Aşteptarea în care se complăcea, îngădui unui domn care 
se recomandă, după ce la ghişeul de bilete al unui cinematograf 
reuşi ie să se apropie de dânsa. Era un bărbat bine îmbrăcat şi 
serios, care făcea impresie. Sora Bassy, îşi. Jucă în seara aceea 
cartea cea mare a existenţei. Şansa îi surâse, şi avu lipsa de 
scrupule să-i cedeze. Banca Egiptului din Constantinopol poseda 
averi nemăsurate, şi pentru ea era un lucru uşor să ofere surorii 
Bessy, prin primul om care o acostase la cinema, o sumă ce 
reprezenta un mic capital, din ale cărui dobânzi ar fi putut să 
trăiască tihnit în orice parte a lumii. Bărbatul cu care trăia li oferi 
imediat ca avans o sumă importantă. A doua zi, după o noapte 
de insomnie, sora Bessy avu surprinderea să onstate că _ 
bancnotele cele mari, pe care le primise, erau auteni: e. In ziua 
următoare, sora Bessy ceru, pentru prima dată în viaţa-ei, 
îngăduinţa să lipsească două ceasuri, ca să-şi rezolve e 
chestiune urgentă personală. La o nouă întrevedere, promise să- 
| convingă pe paznicul institutului să se întâlnească cu omul 
crace oferea averi, ca daruri. Această întâlnire avu loc într- 
adevăr peste câteva ceasuri şi paznicul se codi tot atât de puţin 
ca şi sora Bessy să primească oferta. El fu însă mai prevăzător, 
pretinzându-i şi un bilet de vapor pentru continent, pentru el şi 
pentru o soră a lui, ceea ce i se admise. lar după ce, în 
dtmineaţa următoare, le primi într-un plic inofensiv, şi după ce' 


se convinse şi el că bancnotele primita erau autentice, nu mai 
şovăi. 

Sora Bessy luă asupră-şi sarcina de a-l informa şi pregăti 
pe prinţul Seifeddin. 

Într-o seară, pe la ora nouă, medicul-şef al ospiciului, în 
care se afla închis prinţul Seifeddin, şedea îni odaia lui. Cu 
conştiinţa senină a omului care nu săvârşeşte niciodată vreun: 
act nedrept şa căruia-i stă la inimă binele aproapelui, el 
staliniştit, fumând şi citind o carte. Dariată că fata-n casă îi 
prezintă o carte de vizită. Medicul-şef află din cuprinsul ei că” ' 
reporterul une'i mari gazete engleze din provincie avea nevoie 
să stea în seara aceea de vorbă cu el. După puţină gândire, 
medicul spuse fetei să-l poftească pe vizitator. Bill intră. Fu 
politicos şi modest, şi ceru cu umilinţă, iertare domnului 
medicşef că era silit să-l tulbure la o oră aşa de nepotrivită. Dar 
redacţia lu'i ar fi primiit informaţia, că starea sănătăţii prinţului 
Seifeddin, internat în acel ospiciu, s-ar fi înrăutățit în mod 
simţitor. Se afirma că prinţul s-ar afla în preajma tulburării 
complete a minţii şi redacţia voia să ştie dacă faptul era 
adevărat. Medicul-şef se lăsă pe spate, şi privi o clipă în parcul 
îrr care acum se lăsase întunericul, aşa că nu se mai deosebea 
decât conturul vag al casei în care prinţul era ţinut închis. El 
tăcu un moment. Dar Bill ştia că-n intervalul acesta şi-n minutul 
îrr care el sta de vorbă cu medicul-şef, sora Bessy şi paznicul, 
cumpăraţi de el, coborau treptele casei spre grădină, împrc 
unacu prinţul, ca să-l scoată în ascuns din vila medicului afaa în 
stradă, unde era pregătită o maşină puternică, cu farurile stinse. 
In faţa intrării principale a institutului se afla un al doilea 
automobil. Acesta însă avea un aer oficial: era al lui Bill, care 
sosise cu el. 

Bill se prezentase medicului şef numai ca să-l reţină 
câteva minute, adică timpul necesar pentru evadare. 

Medicul-şef începu să vorbească. El îi spuse că nu putea fi 
vorba de o înrăutăţire imediată a sănătăţii prinţului. Fizicul i se 
înfăţişa foarte bine, şi de-altminteri era minunat tratat şi îngrijit; 
numai starea-i cerebrală e drept că se înrăutăţea din ce în ce şi 
nici nu putea fi vorba ca vreodată prinţul să fie lăsat în libertate. 
Dar pe când medicul-şef da vizitatorului său, care lua notițe, aşa 
după cum se cuvenea, aceste lămuriri medicale, telefonul sună. 


Sunetul acesta. De telefon era motivat de faptul că, cu 
câteva ore mai înainte, şeful Serviciului englez de informaţii din 
Constantinopol intrase la gânduri, în privinţa afacerii prinţului 
Abraham. Dece i s-o fi părut tocmai în ziua aceea suspectă 
afacerea aceasta, nu se mai poate stabili astăzi. E sigur numai 
că acest om experimentat trăsese concluzia, din anumite acţiuni 
ale bine supravegheatului prinţ Abraham, că acesta juca un roi 
ce nu i se potrivea. După ce-şi frământase mintea se puse să 
cerceteze serios şi în mod obiectiv toată împrejurarea. Şi astfel 
ajunse la convingerea că se lăsase păcălit într-o manevră de 
diversiune. O asociaţie de idei se produse în mintea lui. Prinţul 
Abraham - prinţul Seifeddin! Şi cum măsurile de prevedere n- 
aveau de ce să strice, el ceru telegrafic direcţiei londoneze a 

— Serviciului său să nu-l piardă din ochi pe prinţul 
Seifeddin. 

Centrala londoneză a Intelligence-Servicelui chemă deci 
sanatoriul în care era găzduit prinţul, şi aceasta tocmai în clipa 
în care Bill se afla la medicul-şef. 

Medicul-şef luă receptorul şi făcu o mutră mirată. Apoi 
„deschise ochii mari şi zise că totul era în perfectă rânduială, că 
prinţul era păzit cu severitate şi că nu-nţelegea de ce această 
îngrijorare? Apoi, după ce mai ascultă câtva timp, puse 
receptorul la loc şi se uită bănuitor la Bill. Ce-nsemna această 
curioasă chemare la telefon? Oare era în legătură cu prezenţa 
acestui om aici? Ce voia să zică toată povestea asta ciudată? 

Omul care şedea în faţa lui, venise într-un moment 
nepotrivit, şi-apoi, redacţia lui ar fi putut prea bine să-l cheme 
pur şi simplu la telefon. Medicul-şef simţi că-l apucă deodată 
ameţeala, şi spuse vizitatorului său: 

— lertaţi-mă, vă rog, o clipă! 

Doctorul ieşi repede din odaie şi alergă prin grădină, să 

— Se ducă să vadă dacă prinţul se afla în realitate sub 
pază bună, după cum asigurase la telefon. Dacă sora şi paznicul 
erau în adevăr la posturile lor. Când medicul ajunse la scara vilei 
în care locuia prinţul, nu ştia că era urmărit pas cu pas de un 
om. 

'Era Bill care, bineînţeles, nu rămăsese în odaie. 

Medicul-şef nu întâlni pe nimeni pe scări. Pe scaunul din 
coridor, unde paznicul obişnuia să stea noaptea, nu era nimeni! 


Când directorul se afla în coridor Bill era jos, la scară. El 
observă comutatoarele luminei electrice de pe scară şi coridor şi 
zise: 

— Medicul-şef soseşte într-o odaie goală, unde nu-l mai 
găseşte pe prinţ. Fiindcă acesta, probabil, acum e cu paznicul şi 
cu sora în automobil! Când medicul-şef va găsi odaia goală, se 
va repezi jos pe scară să cheme la telefon Scotland-Yardul! 

Poale că mal-nainte va da. Alarma! Şi atunci îmi prind 
prinţul? 

Acesta nu va mai ajunge la iaht, iar eu am pierdut partida! 

Bill puse mâna pe comutatoare, iar în clipa când stingea 
lumi'nile, afu. Nd.md în întuneric coridorul şi scara, şi când se 
pregătea să urce şi el treptele întunecate, ca să urmărească cu 
lanterna de buzunar pe doctor şi să-l doboare, tocmai în clipa 
aceea doctorul deschidea cu violenţă uşa odăii lui Seifeddin. 

Aceasta era bine. Luminată. Medicul nu observase, în 
agitația lui, că lumina se stinsese. Priveliştea ce i se înfăţişa 
ochilor, îâ1 uluise. Prinţul zăcea într-un jilţ. El era complet 
îmbrăcat. Mantaua îi atârna pe urnăr, avea o şapcă pe cap, iar 
lângă el era paznicul şi sora, care priveau ia doctor cu ochiii 
holbaţi, gălbeni de spaimă. Prinţul zăcea în jilţ şi plângea 
deznădăjduit, tremurând din tot corpul şi fără să fie în stare să 
se mişte. 

Medicul-şef sta în uşă, contemplând scena. Sora şi 
paznicul crezură totul pierdut! Medicul înainta un pas în odaie şi 
în clipa aceea Bill îl pocni cu pumnul în grumaz. Medicul se 
prăbuşi la pământ, fără să scoată vreun sunet. Apoi, iute ca 
fulgerul. 

Bill se năpusti asupra lui. Îi înfundă o batistă în gură, îi 
legă mâinile şi picioarele şi trebui să se răstească încet, dar cu 
autoritare la paznic, cu; ă-l ajute, până ce doctorul, care-şi 
reveniseân simţiri şi ai cărui ochi aruncau scântei de furie, 
nebună, fu întins în pat. 

Prinţul Seifeddin, află de la Bill că era un idiot, care nu 
meriţi ca un om de Domne-ajutu să-şi rişte pielea pentru el. 

Pe soră o făcu o „oaie blestemată”, iar pe paznic îl certă 
că nu se făcuse mai bine predicator duminical. 

Astfel reuşi să-l pună pe prinţ pe picioare şi cum crezu că 
era mai sigur, se urcă el însuşi la volanul maşinii, cu farurile 
stinse. Şi-p-aci ţi-e drumul. 


Abia a doua zi dimineaţă fuga fu descoperită, şi abia a 
doua zi dimineaţa fu eliberat medicul, pejumătate asfixiat. 

F Prinţul Seifeddin se sustrase excelent vigilenţei engleze, 
cu toate că nu era pe mare nici un vapor de război englez, care 
să nu-l caute. El le scăpă printre degete. 

Chiar Nahas Paşa, fostul şef de cabinet, deveni avodatul: 
lui, şi se iniţiie un proces, îndreptat împotriva regelui Fuad, în 
care Seifeddin pretindea restituirea averii. Prezenţa prinţului 
întări în mod extraordinar autoritatea partidului naţional, cu atât 
mai mult, cu cât o fărădelege a lui Fuad fu astfel dată la iveală. 
Căei oricine se putea convinge că prinţul declarat nebun de 
către oficialitate, şi care fusese deposedat de averea lui, era 
perfect sănătos. 

Nu-i mai rămânea altceva de făcut lui Fuad decât să-l 
cheme pe avocatul lui Seifeddin, pe Nahas Paşa, la începutul 
anului 1929, în faţa Curţii Disciplinare Supreme a Egiptului. Dar 
afacerea Seifeddin provocase o astfel de stare de spirit în sânui 
poporului, şi funcţionari'! superiori ai ţării erau atât de porniţi 
contra regelui, încât chiar justiţia supremă îl achită pe Nahas 
Paşa. Acesta era semnalul furtunei, pe care regele îl înţelese, şi, 
începând din ziua aceea, îşi schimbă politica faţă de englezi. 

Şi din prietenul lor necondiţionat, se transformă într-un om 
care ştiu să opună, în multe privinţe, împotrivire statului insular. 
Aceasta e marea însemnătate politică, pe care o are povestea 
prinţului răpit, care avu ca urmare convertirea regelui şi ralierea 
lui în sfârşit la punctul de vedere al partidului naţionalismului 
egiptean anglofob. Ea fu punctul de pornire al întregei 
efervescenţe ce se născu. Apoi în Egipt: noile' dezbinări şi atacul 
lui Nahas Paşa contra regelui. 

F Ar mai fi locul să spunem ce a devenit şi cum se' 
numeşte, cu numele lui întreg, reporterul Bill. Dar aşa vrea 
soarta, ca atunci când reuşeşte într-o întreprindere cu 
consecinţe politice mondiale un ziarist, să i se povestească 
isprava fără ca numele leii să poată fi arătat. 

MAIORUL COX CONTRA AM ANULAU! 

Un om sosi din Anglia se prezentă la cartierul general al 
trupelor de ocupaţie engleze din India, la Peşavar. El era 
îmbrăcat în ţinută burgheză şi prezentă ofițerului de serviciu, un 
locotenent, mai întâi o adresă, din care reieşea că civilul sosea 
în misiune oficială, trimis de Serviciul secret englez. 


El îi dădu apoi în primire un pachet întreg de scrisori 
pentru şefii trupelor. După ce se achită de această sarcină, se 
aşeză pe un scaun de paie, împletit, şi ceru un whisky cu sifon şi 
cu multă gheaţă. El pretindea că puterile lui vitale suferiseră din 
pricina lungii călătorii şi a căldurii ce domnea şi că numai 
whiskyul cu sifon şi, în primul rând o cantitate considerabilă de 
gheaţă, erau în stare să-l reînvioreze. Locotenentul rise şi-i dădu 
să bea. 

Civilul se informă, apoi, fără s-arate prea mult interes, 
dacă se mai petrecuse ceva nou pe la Peşavar, şi în sfârşit ceru 
adresa maiorului Cox, pe care dorea să-l viziteze, fiindu-i un 
vechi prieten. 

Locotenentul îi declară că într-adevăr maiorul Cox locuia 
la Peşavar, unde era instalat într-o casă mică, ce se afla în 
apropiere şi a cărei poziţie topografică i-o descrise. Totuşi, ar fi o 
imposibilitate să-l viziteze pe maior. De săptămâni de zile nu-l 
văzuse nimeni. Sta închis în casă şi se ocupa de ştiinţele oculte 
indiene. Dar, contrar afirmaţiunilor unora, el ar fi încă în viaţă, 
lucru dovedit de altfel prin faptul că-mpuşca noaptea pisicile cu 
un pistol mare. Căci aceste animale, contra cărora avusese 
întotdeauna o mare aversiune, pătrundeau prin întuneric în 
grădina lui. Şi cum, după fiecare împuşcătură, se auzea câte o 
înjurătură a domnului maior, aceasta era o dovadă peremptorie 
că ofiţerul nu-şi luase încă propria-i viaţă. 

Civilul rise, foarte amuzat de această istorisire, şi plecă, 
pe arşiţa zilei, să-l viziteze pe maiorul Cox. Găsi la locul ce i se 
indicase o grădină mare, înconjurată de un zid înalt, întrerupt 
doar de-o poartă mică de fier forjat. Lângă poartă atârna 
m'nerul unui clopoțel. Omul trase de mâner şi un clopot?! 
răsună îndărătul porţii. Dar nimeni nu veni să deschidă poarta! 

După ce omul sună de trei ori şi nu se ivi nimeni, rămase o 
clipă pe gânduri. Zărind un puşti de indian care venea pe drum, 
îi făcu semn să se apropie. El se învoi cu copilul, obl'igându-se 
să-i plătească imediat o sumă mică. De bani, iar copiiul îşi luă 
angajamentul să tragă neîntrerupt de mânerul clopoţelului: 
învoiala fu primită şi englezul se aşeză pe o piatră, la umbra 
unui pom, pe când puştiul sta la soare şi (răgea clopoţelul fără 
întrerupere. După ce trecu vreun sfert de ceas, se auzi un urlet 
din fundul grădinii. Un om, care părea cu desăvârşire exasperat, 
strigă că persoana, care trăgea de clopoțel, merita să fie dusă la 


balamuc, şi că el, proprietarul casei şi al grădinii, o trimitea pe 
acea persoană la toţi dracii, şi că nici nu se gândea să descuie 
poarta. Singurul lucru ce s-ar putea întâmpla ar fi, în cel mai bun 
caz, să-ntinc'ă matul de stropit şi să stropească peste zid, iar în 
cel mai prost caz, va începe să-mpuşte! Englezul din faţa porţii 
strigă din umbră: 

— George, încetează cu prostiile! Deschide-mi poarta. 

Am veşti pentru tine! 

Maiorul Cox tăcu câteva clipe. Recunoscuse vocea bunului 
şi vechiului său prieten şi izbucni într-un strigăt de bucuri: 
Descuie poarta şi îl lăsă să intre înăuntru. 

Casa cea mică de piatră, în care locuia maiorul Cox, era 
mobilată cu o simplitate aproape fantastică. Nimic altceva decât 
un pat de campanie, câteva scaune de paie şi câteva mese.. Nu 
erau aici nici covoare, nici perne moi, nici altceva care să fi făcut 
această casă comodă şi locuibilă. Maiorul Cox însuşi era 
îmbrăcat într-o cămaşă albă şi nişte pantaloni albi. 

Era un bărbat uscat de soarele orientului, cu o faţă a cărei 
piele părea de pergament, din care luceau doi ochi neliniştiţi,. 
Era o specie de om din cei cărora li se citeşte pe chip că 'vântul 
îi purtase prin toate colţurile lumii. Ajungând în casă, ei se trânti 
îndată pe un scaun; sticla de whisky era 

— Conspiratorii ladului pregătită pe masă. Îşi turnară şi-l 
întrebă pe bunul şi vechiul prieten Mac, ce-l adusese în acest 
urât Peşavar? 

Prietenul Mac nu-i spuse imediat. Voia mai întâi să ştie ce-l 
făcea pe maior să ducă o viaţă aşa de ciudată. Şi domnul Cox 
răspunse, scurt şi tăios, că era sătul de viaţă. În toată lumea nu 
se petrecea nimic, care să dea de lucru unui om de ispravă. 
Aşadar avea intenţia să stea retras în casă, până ce seva 
produce din nou ceva, în stare să dea un înţeles trecerii sale 
prin lume. 

Domnul Cox povesti aceste lucruri prietenului său cu toată 
seriozitatea. 

Mac ştia că prietenul Cox fusese întotdeauna din earner îi 
aceia, care nu pot să trăiască fără săvârşirea vreunei acţiuni 
primejdioase, producătoare de frământări. El nu găsea nimic de 
obiectat în faptul că maiorul Cox. Făcea parte din aceştia, mai 
ales că acum îşi rezerva o mare bucurie. Tăie cu o lamă un 
buzunar al hainei lui, ce era cusut, şi ascuns cu grijă, şi înmână 


maiorului o scrisoare. Era o scrisoare, ce nu ce mai poate regăsi, 
căci maiorul o arse imediat într-o farfurie, conform ordinului pe 
care-l primise, după ce mai întâi.!' se îmbătase de bucurie. El 
dădu mai întâi foc cu chibritul începutului scrisorii, şi numai la 
urmă arse cele două semnături ale ei, semnăturile celor doi 
bărbaţi care conduc încă şa astăzi maşinăria Serviciului englez 
de spionaj. 

— Dar pentru ce? - întrebă maiorul, şi Mac îi furniza 
explicaţii. 

In pacea proastă din 1919, Anglia a trebuit să lase prea 
multă mână liberă tânărului Amanulah. Acesta a profitat de 
ocazie ca să reorganizeze ţara şi să intre în legături cu 'Rusia El 
a semnat un tratat de prietenie la toartă cu Moscova, şi aviatorii 
militari şi ofiţerii ruşi mişună prin Afganistan Anglia nu se putea 
resemna să vadă cum forţa bolşevică se 'consolidează în 
imediata apropiere a por. Îi Indiilor. Amanulah, cu ideile lui 
nebune europene, trebuie curăţat deacolo! Regele avea să 
plece pentru mai multe luni în Europa. - la Moscova va fi primit 
cu deosebită solemnitate Ei bine, era timpul cel mai potrivit să. 
Se câştige de partea britanică mulahii duşmani ideilor lui 
moderne, ca şi neliniştitele triburi de la graniţă. Îndată ce regele 
se va întoarce şi va intenţiona să-şi pună planurile lui de 
moderniznn în aplicare, trebuia răsturnat! 

In seara aceea maiorul Cox apăru la cazinou în tovărăşia 
prietenului său Mac. Nu mai era de recunoscut. Îşi alungase 
aeru-i morocănos, cu care chinuise luni de' zile nervii 
camarazilor săi, până ce se izolase cu desăvârşire. În ziua 
aceea, se transformase într-un elegant ofiţer al armatei engleze, 
a cărui dispoziţie strălucită se transmise imediat şi tovarăşilor 
săi. In seara aceea se oferea o masă pentru comemorarea unei 
sărbători, un ospăț de proporţii cum nu se' poate concepe decât 
la tropice. Când maiorul Cox se întoarse noaptea târziu acasă de 
la serbare, era aşteptat în căsuţa-i singuratică, de piatră de doi 
indigeni. Când comandantul trupelor vru să se pună, a doua zi 
dimineaţă, în legătură cu maiorul Cox, el dispăruse! 

Plecase fără urmă! Nimeni nu ştia încotro, şi. 
Comandantul lui, surprins, primi numai o comunicare scurtă din 
partea autorităţii superioare, din care reieşea că maiorului Cox i 
se acordase, pentru motiv 'de boală, un concediu nelimitat, şi că 
astfel era scutit de orice îndatorire. 


Postul de frontieră englez, care' făcea paza la graniţa 
Afganistanului şi care e situat la poalele unei trecători de munte 
din. Himalaia era comandat pe vremea. Aceea de un locotenent 
englez, numit Brix, care re plictisea de moarte în punctul acesta. 
Locotenentul Brix trebui, peste Câteva zile, să cerceteze o 
caravană, care trecea ca de oleicei prin ţinutul Afganistanului. 
Conducătorul acestei caravane era un indigen înalt, din. Rasa 
gurkhaşilor, care condusese adeseori caravane pe drumul 
acesta şi pe care ofiţerul englez îl cunoştea destul de bine. 
Toate formalităţile pentru trecerea graniţei fură repede 
săvârşite. 

Bar când cele din urmă cămile ale caravanei defilară prin 
fata colonelului Brix, acesta avu senzaţia că-nnebunise subit. 
Unul din cei care mânau ultimile cămile de căpăstru i se păru 
cunoscut. El avu deodată iluzia nebună că individul cel oacheş, 
aproape galben, care purta costumul obişnuit al conducătorilor 
de cămile şi care trecu pe dinaintea lui cu o linişte stoică, era 
identic cu un ofiţer al regatului Marei Britanii, pe care-l cunoştea 
bine. Care avea gradul de maior şi se numea Cox. Iluzia era atât 
de perfectă, încât şuieră, chemându-l pe şeful caravanei, pe 
care-l întrebă cine era omul acela? Indigenul îl privi fără să-l 
înţeleagă şi-l informă că era un persan, pe care-l cunoştea de 
ani de zile şi care ducea o viaţă mizerabilă conducând cămile. 
Că el n-avea nimic interesant, fiind de altminteri cam redus de 
felul lui, însă de o cinste deosebită, şi că fura mai puţin decât 
obişnuiau să facă ceilalţi conducători de cămile. 

După această lămurire, locotenentul Brix recunoscu că era 
apt pentru un concediu, deoarece nervii începeau să-i joace 
feste, deocamdată un concediu mai serios. Dar cum. 

Ştia că era exclus deocamdată vreun concediu, se duse 
frumos şi se îmbată. În timpul acesta conducătorul şi cămila lui 
intrară în Afganistan, unde domnea regele Amanul ah, care 
guverna în linişte şi-n pace. Atâta linişte şi pace, cât era cu 
putinţă prin acele meleaguri. 

Maiorul Cox reapăru după concediul „pe care îlpetrecuse, 
după cum povestea el, în Europa. El îşi regăsi trupele la Delhi. 
Sosise tocmai la timp, ca să asiste la primirea făcută în onoarea 
unui reprezentant al guvernului de către ofiţerii garnizoanei. 

Când veni vorba despre marea călătorie pe care regele 
Amanuâah urma s-o facă în curând, şi de primirea 


sărbătorească ce i sa pregătea la Londra, pe unde avea să 
treacă, maiorul Co: se amestecă tam-nesam în discuţie şi cu 
această o a ne se stabili că simplii ofiţeri de linie ai armatei 
engleze, de rangul maiorului, aveau uneori idei despre politica 
externă, ce păreau cam ciudate şi sucite. 

Maiorul Cox povesti anume societăţii, care rămase cam 
perplexă, că tronul lui Amanul ah se clătiră în mod îngrijitor; că 
în toată ţara va începe să se simtă nemulțumiri în contra 
regelui, şi, lucru ciudat, aceste cercuri nemulţumite păreau să 
aibă la dispoziţie bani şi chiar arme. El, Cox, era de părere cui, 
în lipsa lui Amanul ah, va izbucni o răscoală, a cărei primejdie nu 
trebuia nesocotită. Reprezentanţi înalţi ai guvernului, deci 
personalităţi a'. E Angliei celei mai oficiale, oameni cu vestonul 
alb, impecabil, nu-şi putură slăpâni un zâmbet, ascultând 
spusele acestui ofiţer, care, după cunoştinţele lor oficiale, erau 
curate aberaţiuni. 

Dar cam aşa sunt informate peste tot autorităţile oficiale, 
nu numai în Anglia ' 

Se ştie că în Afganistan, în lipsa regelui Amanuâah, care 
primea daruri bogate în călătoria sa prin capitalele Europei, 
izbucni revoluţia. Comandantul militar principal era un 
anumeBatcha-i-Sakao, 1 un cm curajos şi îndrăzneţ, dar care nu 
prea avea idee de cum trebuie să lupţi contra tunurilor şi a 
mitralierelor. Batcha-i-Sakao avea un şef de stat major, care se 
numea Aii Chan, despre care se spunea că ar fi persan. Acesta 
era foarte iubit de trupe, căci respecta cu sfinţenie prescripţiile 
coranului, şi se distingea prin marele său curaj personal. Afară 
de aceasta, el se mai pricepea şi cum să conducă trupele la 
atac, evitând pierderile inutile, ceea ce era extraordinar, după 
concepţia afgană. Acest persan, dacă te uitai bine la el, aveao 
oareşicare asemănare cu un ofiţer din armata engleză, 
înregistrat sub numele de Cox. 

Maiorul Cox dispăruse din nou din mijlocul trupelor sale, 
tocmai în acelaşi timp, şi fără să lase vreo urmă! Nici 
comandantul nici camarazii lui nu ştiau unde se afla omul 
acesta, care obținuse un nou concediu, deodată, nemotivat. 

Scurt timp mai înainte de plecarea lui. El răspândise ştirea 
că suferea de vise rele, şi că avea de gând să se ducă la mamă- 
sa', care să-l îngrijească, într-o mică căscioară liniştită” din 


Londra. El suferea, după cum spunea, de un clor iremediabil de 
linişte şi bună stare burgheză. 

Aii' Chan, cel care semăna aşa de bine cu maiorul Cox, şi 
care nu părea să fie chinuit de aceleaşi doruri, era în vremea 
aceea neodihnit. Chiar pentru concepţiile afgane, el apărea ca 
un om misterios, căci totdeauna, când trupele duceau lipsă de 
arme, muniții, sau obiecte de echipament, soseau caravane, al 
căror loc de origine rămânea nelămurit şi care aduceau tocmai 
ceea ce le trebuiau. 

Începură apoi luptele. În care trupele cârmuirii fură 
înfrânte. Fu un război ale cărui amănunte şi sfârşit sunt 
cunoscute, dar adevărata luptă decisivă o câştigă Aii Chan, 
persanul cel cu asemănarea ciudată, şi o c'ştigă printr-un mijloc 
simplu: banii! Şefii diferitelor triburi îşi pretindeau plata, ca să 
meargă în contra lui Amanuâah, şi Aii Chan îi plătea! 

Când Batcha-i-Sakao ocupă capitala Afganistanului, după 
fuga lui Amanuâah, el ceru să fie chemat şeful de stat-major, pe 
căre voia să-l îmbrăţişeze. Decretul numind pe omul acesta ca 
ministru de război al Afganistanului era gata semnat. 

I) ar el nu mai putu fi înmânat titularului, care rămase 
lipsit şi de îmbrăţişarea şefului său, întrucât dispăruse fără 
urmă! 

Puțin timp după aceasta, medicul militar superior al 
trupelor din Peşavar fu chemat în casa maiorului Cox. Faptul 
făcu senzaţie printre ofiţerii garnizoanei, căci nimeni nu ştia că 
maiorul se întorsese. Când medicul sosi, el stabili că maiorul era 
rănit la cap şi la mâna dreaptă. Maicrul îi declară medicului că 
suferise un accident ds vânătoare. Acesta îi spuse că era 
extraordinar cazul acesta, ca cineva să primească la vânătoare 
o împuşcătură în braţul drept, şi o lovitură de safir” bie în cap. 
Maiorul Cox îi răspunse că, de astă dată, avea în faţă unul din 
aceste cazuri rare. 

În chip ciudat, unui ziarist îi veni ideea curioasă că maiorul 
s-ar fi amestecat în mod nepermis în interesele unui alt stat. Şi 
cum se întâmplă de obicei când ziariştii se amestecă în astfel de 
chestiuni, se mai descoperi ceva neaşteptat Maiorul Cox nu era 
altul decât... colonelul Lawrence (celebru din timpul războiului 
mondial), care se ocupase întotdeauna cu astfel de afaceri. El fu 
chemat imediat, şi dispăru fără urmă, plecând spre Anglia, într-o 
cabină de vapor de clasa a IIl-a, ca să evite orice vâlvă. 


Mi s-a spus că propriu-i automobil, care-l aştepta acasă cu 
şoferul şi cu un servitor la spate, ar fi cel mai frumos Rolls 
Royce, având pe el inițialele Serviciului Informaţiilor Secrete. 

VIL DOMNUL CIAN-FU STA ÎNTINS PE BURTA Domnul Cian- 
Fu e corpolent şi cam amatic. Domnul Cian Fu are două 
domicilii, amândouă în oraşul chinez Sang-hai. 

Unul din de este o vilă pompoasă, aranjată în stil 
european, şi situată în cartierul oraşului aflat în siguranţă sub 
paza baionetelor trupelor europene. Tunurile cele lungi ale 
vaselor de război europene salută prietenos de departe acest 
cartier. 

Ele sunt rezervate pentru cazul când li s-ar năzări 
chinezilor să provoace niscavai tulburări în oraşul Sanghai, după 
cum pustiesc, de ani de zile, interiorul ţării. 

Cea de-a doua locuinţă a domnului Cian-Fu se află în 
interiorul vechiului oraş chinezesc şi niciodată albii nu se 
aventurează să treacă pragul căsuţei şi nici măcar să-şi poarte 
paşii prin strada îngustă în care e situată. Domnul Cian-Fu îşi 
exercită profesiunea de bancher al Sanghai, până şi în ziua de 
azi, iar marea şi frumoasa lui casă e cunoscută tuturor 
europenilor. Aici se organizează serbări fastuoase, ai căror 
participanţi sunt aproape exclusiv europeni, căci domnul Cian- 
Fu face afaceri cu exportatorii şi importatorii tuturor ţărilor. Eun 
om bogat, acest domn Cian-Fu! 

El trăieşte aşadar în linişte şi siguranţă la Sanghai. Nimeni 
n-ar putea spune în mod hotărât de unde a venit bancherul 
Cian-Fu. S-au pomenit deodată cu el la Sanghai, acum vreo şase 
ani. El îşi cumpără o casă frumoasă într-un cartier bun, şi începu 
să importe mărfuri din ţările europene. Se remarcă prin aceea 
că plătea dinainte în tunzi englezeşti sunători, calitate cel făcu 
iubit şi prețuit de negustorii europeni. 

Erau mulţi cei care se interesau să, afle ce fusese 
bancherul Cian-Fu mai-nainte câe a sosi la Sanghai. Desigur că 
nici negustorii albi şi nici ofiţerii trupelor străine din Sanghai n- 
aveau de unde să ştie lucrul acesta, căci China este o ţară mare, 
în care se exercită fel de fel de meserii, ce nu sunt nici uzitate, 
nici posibile în ziua de azi în ţările Albilor. Serviciul englez de 
informaţii avu cândva ocazia să se ocupe de trecutul domnului 
Cian-Fu, şi atunci chinezii dădură la o parte pânza ce acoperea 
cu discreţie trecutul bancherului Cian-Fu Colonelul englez care 


descoperi viaţa lui Cian-Fu, anterior sosirii lui la Sanghai, află 
următoarele: China are coaste, China are râuri, şi pe aceste ape 
mai înfloreşte şi. Astăzi meseria pirateriei. Aceşti pirați locuiesc 
pe jonciie lor, mustăţile chinezeşti le atârnă peste buze-n jos, în 
cele două părţi ale gurii; pe bordul vaselor lor e întuneric, iar în 
clipa în care se năpustesc asupra vaselor încărcate cu. Mărfuri 
ale negustorilor izbucneşte flacăra ce dă foc joncei negustoreşti, 
iar leşurile navigatorilor sunt mâncate de peşti. Posturile de 
pază pot fi foarte bine în mâna unei organizaţii de pirați. 

In capul unei asemenea bande fusese odată bancherul 
Cian-Fu, care acum aparţinea bunei societăţi. Ca preţ. Al 
mărfurilor pe care şi le procura, el avea de plătit: spezele 
pirateriei, lefurile servitorilor pirați şi întreţinerea câtorva mii de 
chinezi. După cum se vede, el cumpăra destul de ieftin! 

Privită din afară, China e cârmuită de un guvern central la 
Nanking, recunoscut de puterile internaţionale. Există însă 
provincii mari, care nu vor să se supună ordinelor acestui regim 
de drept, fiind conduse de generali, pentru care e preferabil să 
susţină un război privat contra cârmuirii. 

Guvernul chinez oficial speră să vină cu timpul de hac 
acestor generali. Mai greu e de luptat contra altui factor, care e 
ferm hotărât să câştige o situaţie preponderentă în China. 

Sovietele sau hotărât să pună sub influenţa lor regiuni 
întinse ale ţării. Un măr al discordiei e în permanenţă calea 
ferată chineză răsăriteană, a cărei direcţie se află în acelaşi timp 
în mâinile ruşilor şi ale chinezilor. Se ştie că acum câtva timp 
era aproape să. lzbucnească un război oficial între Rusia şi 
China, şi că armatele acestor două ţări se şi pregătiseră de 
luptă. 

Omul care rezolva probleme ruseşti politice în China era 
Borodin! Când dictatorul guvernului central din Nanking, 
mareşalul Ciang Kai Sek îşi începu, acum câţiva ani, lupta 
naţiomită eliberatoare, contra neputinciosului guvern de paie 
din Peking şi contra Manciuriei ocupate de japonezi, regimul 
sovietic îl cedase pe Borodin ca sfătuitor financiar şi politic. Dar 
Chiar de la primele mari victorii, mareşalul chinez, înţelept, 
observă că Rusiei nu-i ardea atât să-l ajute în străduinţele lui. 

Cât ţinea să capete influenţă, prin persoana lui Borodin, 
asupra noului guvern chinez. Do acea Ciang se despărţi pe 
neaşteptate de Borodin, şi de atunci mareşalul Ciang Kai Sek fu 


degradat, în terminologia Moscovei, din rangul de liberator al 
Chinei, la acela de măcelar al muncitorime! 

Borodin însă nu renunţă la luptă. El căpăta de la soviete o 
putere nelimitată şi sume imense, cu care să poată activa Altfel 
Borodin întreținea relaţii statornice cu generalul „creştin” Feng, 
ale cărui armate, întocmai ca şi armata din Canton, erau 
finanţate de Borodin. Principalul câmp de acţiune al activităţii 
bolşevice în China se afla la Canton, şi tot aici era şi reşedinţa 
lui Borodin. Partea rusească a direcţiunii căii ferate răsăritene 
era pusă sub ordinele lui, şi dacă cineva se interesează de asta, 
trebuie să afle că sovietele i-au pus la dispoziţie un consiliu 
întreg de război care să-i dea concurs. Acesta num'r a militari 
comunişti: Galin, Rugaciev, Nicolev, Cerepanov, Ste; anov, 
Romi, Silbart şi Tereşatov. Aceştia, cu Borodin în frun'e, 
sâtâTşefii întregii răscoale provoc? te de soviete în China. Ei 
încă nu ss gândesc să facă printre chinezi vreo propagandă 
bolşevică. 

Pentru chinezul simplu, ajunge la început deşteptarea unei 
indispoziţii deosebite împotriva albilor, în speciei a englezilor, 
luru foarte simplu, căci nimic nu e mai uşor pe lume, ciccât 
răspândirea ideilor naţionaliste înguste... 

lată deci o acţiune care va renta lui Borodin, fie şi peste 
un timp mai îndelungat. Căci dacă masele chineze se-aruncă 
dintr-un ir-stinct naţional împotriva trupelor străine, care apără 
regimul oficial; dacă străinii, şi în special foştii ofiţeri germani, 
care îşi fac serviciul în trupele chineze, vor fi omorâţi ori secşi 
din ţară, atunci va fi mult mai uşor sovietelor să se instaleze în 
China. A fost însă o vreme când Borodin credea că va putea s- 
ajungă la această ţintă printr-o lovitură de forţă, k Bancherul 
Cian-Fu. Stă întins pe burtă. Lângă el, în biroul vilei sale, se află 
contabilul, care are misiunea să-l ridice de jos, când nu mai vrea 
să zacă pe burtă. Cu mâinile lui mici şi cărnoase, spălate cu 
săpun franțuzesc, ale căror unghii sunt lungi, ascuţite şi 
lustruite, Cian-Fu împinge ici-colo, pe o hartă mare întinsă pe 
podea, nişte steguleţe de toate culorile, înfipte în nişte suporturi 
mici de lemn. Contabilul citeşte câteva fraze din teancul de 
hârtii pe care-l are în mână, şi Cian Fu împinge pe dată câteva 
steguleţe încoace şi încolo. Aceste steguleţe se mişcă doar pe 
cursurile desenate cu albastru ale râurilor, şi so fixează numai 


pe coastele ţării. Cian-Fu aruncă o privire de ansamblu asupra 
joncilor şi afacerilor sale. 

Dar cineva bate la uşă. Un servitor îl anunţă pe secretar, 
care deschide o ferestruică, vestind că afară e un domn care ar 
dori să vorbească cu preaonoratul bancher Cian-Fu. El strecoară 
o carte de vizită prin deschizătura uşii, şi secretarul îşi anunţă 
patronul, că doctorul Wu roagă să-i acorde onoarea de a vorbi 
cu domnul Cian-Fu. Doctorul Wu trebuie să aştepte, până ce 
domnul Cian-Fu e ridicat, deoărece acum nu mai vrea să stea pe 
burtă; şi apoi trebuiesc puse bine şi hârtiile şi steguleţele într-un 
sertar ascuns în perete. 

Doctorul Wu e un chinez înalt, care a studiat la şcoli 
superioare europene, şi care pare a-l cunoaşte bine pe domnul 
bancher Cian-Fu, întrucât el îl interpelează, numindu-l „pirat 
bătrân”, şi se aşeză fără multe formalităţi într-un jilţ de piele 
Cian-Fu indispus. El nu-l prea agreează pe doctorul Wu, căci 
odată-i propusese o afacere, ce a dat greş şi cu care ocazie 
bancherul a pierdut o grămadă de funzi englezeşti sunători. 

Şi iată că doctorul Wu cădea în recidivă. El îi spuse că 
venise să încheie o afacere mare cu Cian-Fu. Era ceva în 
atitudinea ace-tui doctor, ce-l uimise pe bancher, atunci când 
lucrase cu doctorul Wu. 

Acum era de presupus că vizitatorul avea motive să pară 
modest şi puţin jenat. In afară de asta, doctorul Wu îşi putea 
închipui că bancherul era perfect informat că chinezul, cu tot 
titlul lui de doctor, nu era în definitiv decât un pierde-vară, şi că 
nimeni în capitală nu ştia ce învârtea de fapt şi din ce trăia. El 
adoptase obiceiuri europene, trăia în hotelurile, cele mai mari, 
dar nu dispunea personal de nici un mijloc bănesc. Un 
asemenea individ ar fi avut motive serioase să se poarte mai 
respectuos în biroul bogatului bancher. Cum însă doctorul Wu 
nu numai că nu făcea asta, Cian-Fu era derutat El bănui că 
trebuia să fie ceva la mijloc şi aşteptă. 

Doctorul Wu începu să vorbească. El îi aminti bancherului 
de mijloacele excelente de care acesta dispunea în toată China, 
şi cu care putea să transporte cu uşurinţă, prin ţară, o mulţime 
de mărfuri, din şi în orice partea ar vrea... Cian-Fu ascultă, dar 
nu zise nimic. Doctorul Wu urmă, expunându-i că exista un 
anumit soi de marfă, ce nu putea fi transportată decât de către 
un om discret şi de încredere. 


— Ce rută! - întrebă Cian-Fu. 

— De la Canton, unde e depozitată marfa, până în 
interiorul oraşului Sanghai. - răspunse doctorul Wu. 

— Câtă marfă e? 

— E atâta marfă, că toate bărcile şi vapoarele d-talo. 

Toţi servitorii şi carele d-tale vor fi pe drum zi şi noapte; 
ba chiar va fi nevoie să-ţi mai cumperi încă o dată atâtea 
vapoare şi luntri, în afară de cele pe care le ai. 

Can-Fu începu să râdă batjocoritor: 

— Şi cine va plăti transportul? 

— Eu! - zise doctorul Wu, căruia-i răspunse o explozie de 
veselie. 

Atunci doctorul scoase din buzunar un cec şi spuse: 

— lţi dau un aoont de cincizeci de mii de dolari americani! 

Bancherul Cian-Fu se ridică în picioare şi se învârti în jurul 
doctorului, care, uscăţiv, sta lungit pe scaun, cu faţa impasibilă. 
Apoi deodată îi întinse mâna: 

— Nu ştiu dacă. Mă voi învoi să-închei afacerea! Dar, 
doctore Wu, arată-mi cecul! Şi, doctore Wu, ia notă de ce-ţi 
spun: nu ştiu încă dacă voi face afacerea, dar vreau să văd, în 
tot cazul, cecul. 

Bancherul desfăcu cecul ce i se înmână, numai spre a fi 
văzut; apoi îi dădu drumul jos, ca şi când ar fi pus mâna pe ceva 
îngrozitor! Astfel cecul zăcea pe jos, şi bancherul Cian-Fu 
acoperi imediat cu piciorul această bancnotă de hârtie, şi se uită 
speriat prin odaie, în care nu mai era nimeni, ca nu cumva 
cineva să fi văzut semnătura de pe cec. Apoi îşi trase piciorul 
încet îndărăt şi şopti doctorului: 

— Ridică cecul! - 

Doctorul îşi întinse mâna peste speteaza jilţului, luă cecul 
de jos şi zâmbi contemplând semnătura, care prilejuise 
bancherului o atare spaimă. 

Borodin era numele ce se putea citi limpede pe cec, şi 
care era emis asupra unei bănci din Canton. 

— Dacă nu vrei hârtia asta, domnule bancher Cian-Fu. 

— Zise doctorul Wu. - pot să-ţi dau alt cec. 

Cian-Fu zise: 

— Să-l văd mai întâi! 

Doctorul Wu scoase din buzunar un carnet de cecuri şV. 


Emise asupra unei bănci din Sanghai o sumă de cincizeci 
de mii de dolari americani. 

Cian-Fu luă cecul, chemă banca la telefon, şi căpătă 
răspunsul că cecul se onorează. Apoi se scărpină în barbă şi se 
aşeză în fotoliul său. Doctorul Wu istorisi acum cum înţelegea 
realizarea amănunţită a afacerii, Marfa însăşi, care trebuia 
transportată, nu fu pomenită în această întrevedere dintre 
doctorul Wu şi bancherul Cian-Fu. Numai mărimea lăzile ce vor fi 
transportate, numărul şi greutatea fiecărui post în parte fură 
discutate, căci Cian-Fu avea o spaimă nebună să folosească 
cuvântul „arme”. 

Poliţia chineză din Sanghai lucra foarte 'repede, stimulată 
de reprezentanţii puterilor europene şi americaneşi CianFu r-ar 
fi avut prea maro plăcere ca tocmai în plinătatea bogăției şi în 
floarea vârstei să garnisească o spânzurătoare!.. După câteva 
ceasuri, doctorul Wu şi d în nul Cian-Fu fură de acord. Bancherul 
îşi va pu ne toate mijlo-c/e de transpo t la dispoziţie pentru e: p 
dierea în taină a acesto arme. 

Seara, doctorul Wu se duse în cartierul chinezesc. El 
dispăru prin stradelele întortocheate! şi-n cele din urmă se 
strecură în intrarea scundă a unei mici care dărăpănate. 

Serviciul englez de spionaj din Sanghai are mult de lucru 
Anglia ru poate să-ngăduie, cu nici un preţ, din cauza 
numeroaselor ei interese, ca sovietele să prindă rădăcini în 
China. Dar agenţii sovietici sunt omniprezenţi în China. Sute de 
oameni spionează situaţia militară a diferitelor armate, şi o 
mulţime de oameni caută să stabilească intenţiile politice ale 
duşmanilor. Contra acestei hoarda de oameni are de luptat 
Serviciul englez de spionaj în primul rând. Acesta l-a găsit 
suspect pe doctorul Wu. 

Intr-o seară, după întrevederea lui cu bancherul Cian-Fu, 
şedea în holul unui hotel, într-un cerc mai mare de negustori din 
Sanghai, albi şi galbeni, cărora le povestea că, într-o anumită zi 
a săptămânji trecute fusese la Peking. Încercui acesta de 
oameni se afla însă şi un agent englez, care, în mod oficial, era 
reprezentantul unei fabrici de maşini şi care-l supraveghea de 
un cârd de vreme, căci ştia precis că doctorul nu fusese în ziua 
de care vorbea la Peking, ci la Canton. Şi cum Cantonul era 
reşedinţa priiacipală a lui Ro~ rodin; şi cum toate relele Chinei 
veneau de la acesta (din punctul de vedere englez), din ziua 


aceea doctorul Wu se trădase. Când în noaptea aceea ieşi din 
holul hotelului în care locuia, el fu urmărit pe stradă şi astfel 
Serviciul englez de Informaţii află că se dusese, la o oră târzie 
din noapte, io casa bancherului Cian-Fu, unde rămăsese timp de 
câteva ceasuri. 

În Sanghai se găsesc multe distracţii pentru albi şi pentru 
galbeni. Aceste distracţii sunt procurate de femei albe şi 
galbene, lucru obişnuit şi aiurea, nu numai în Sanghai. Dar 

— Aici, această. Împrejurare e folosită de Serviciile de 
spiona.) ale tuturor, puterilor în. Sanghai se mai adaugă o 
circumstanţă, foarte avantajoasă pentru agenţii secreţi de 
anvergură, când vor să afle ceva din viaţa privată a bărbaţilor 
chinezi. 

În Sanghai există un local, în care poposesc amestecați 

— Albi şi chinezi bogaţi, ca să se distrez-”. In acest local 
nemţe.;” „debutează „în fiecare seară d-ra Marie, şi ca e o mare 
atracţie a localului. Ea dansează şi cântă şansonete, în toate 
limbile europene, şansonete ce au fost la modă în ţările lor de 
baştină, acum nu ştiu câţi ani. Mademoiselle Marie e frumoasă, 
şi bine făcută, ceea” ca joacă un mare rol la o dansatoare, care, 
afară de o cingătoare subţire, nu obişnuieşte să poart e nimic alt 
veşmânt. Asemeni exibiţii n-au nici măcar la Sanghai farmecul 
noutăţii, dar printre chinezi produce o senzaţia nemaipomenită, 
căci rareori femei albe consimt să danseze dezbrăcate în faţa 
unor bărbaţi galbeni. 

Bancherul Cian-Fu e un om care, după multe aventuri, în 
care a avut destule de întâmpinat, voia să-şi găsească odihnă. E 
drept că s-a lansat acum într-o afacere, cu doctorul Wu, care nu 
era tocmai lipsită de primejdii, dar el se consola, spunându-şi că 
nu' era dator să ştie ce conţin lăzile pe care treb ie să le 
transporte. 

Într-o dimineaţă apăru la el un tânăr englez, care poseda 
nişte scrisori de racomandaţie preţioase, din partea unor mari 
firme de import engleze, şi care dorea să stea de vorbă cu 
bancherul Cian-Fu, despre modalitatea cum s-ar putea realiza 
un transport mai însemnat de maşini în interiorul ţării. lată că i 
se propunea bancherului o afacere foarte productivă, legală şi 
neprimejdioasă. Englezul îi spuse că era de puţină vreme la 
Sanghai, şi că ar vrea foarte mult să pornească o dată într-o 
escapadă, cu un om care cunoaşte bine oraşul. Cian-Fu nu putu 


să refuze, căci afacerea îl ispitea, şi-şi dădu întâlnire cu 
englezul, iar seara ieşiră amândoi. Englezul ar fi vizitat cu drag 
un anumit local, şi astfel se du seră amândoi în localul în care 
dansa Mademoiselle Marie In timpul acesta situaţia din 
simpaticul oraş Sanghai devenise cam nesigură. Englezii ştiau 
precis că populaţia chineză, pe care se întemciau sovietele, 
avea un depozit de arm; - din ce în Ce mai bogat. Subsista de 
asemenea impresia că ar fi în ajunul unei ofensive a generalilor, 
care făceau un joc comun cu sovietele, împotriva guvernului 
legal. In mijlocul acestor consideraţii, sosi comunicarea că un 
anume doctor Wu, care ar fi extrem de suspect, avea legături 
misterioase cu bogatul şi puternicul bancher Cian-Fu. Dar 
Serviciul de spionaj socotea că Mademoiselle Marie va. Lămuri 
singură ce se punea la cale aici. 

Mademoiselle Marie apare. Un podium se înalţă în mijlocul 
localului, până la înălţimea meselor, dispuse de jurâmprejur. 
Lipită de podium era masa la care englezul sta cu bancherul 
Cian-Fu, care era cam plictisit. El se gândea la frumoasa lui 
casă, unde nu mirosea aşa de oribil a tutun ca în localul acesta; 
unde se putea plimba în lung şi-n lat, când voia, şi unde, la 
această oră, ar fi fost deja întins în nru-olc şi frumosul lui pat 
franțuzesc. Acum se făcu întuneric. O lu mână ţipătoare căzu, 
scoțând în relief un cerc de-pe mii ut podiu, şi dintr-o săritură 
repede Mademoiselle Marie fu sus. 

Genunchii ci erau la înălţimea feţei corpolentului şi astma 
ticului domn Cian-Fu. Ea avea pe corp o pelerină largii. În formă 
de clopot. Se învârti în toate direcţiile, apoi/.'un: puţin bunului 
domn Cian-Fu şi lăsă să-i cadă pelerina, s goală!.. Se făcu tăcere 
în local. 

E drept că, mai spre fund, la bar, erau vreo doi englezi, pe 
care această femeie goală îi lăsă complect reci. Chinezii însă, 
care se aflau aici, nu-şi luară ochii de la această femeie, şi 
bancherul Cian-Fu nu fu mai prejos! El îşi şterse fruntea de 
sudoare cu o batistă de mătase bine parfumată, şi era aşa de 
preocupat de dansul domnişoarei Marie, încât îi scăpă batista pe 
jos. Era tocmai în clipa unui vârtej de ţimbale şi Mademoiselle 
Marie începu o mică improvizație. Se trase brusc îndărăt şi, 
uşoară ca pana, fu dintr-o săritură în go nunchi. Îşi aplecă 
jumătatea corpului po-te marginea podiului, apucă batista, şi pe 


când gleznele ei albe şi superbe aproape atinseră pe domnul 
Cian-Fu, îi puse batista pe masă. S-a isprăvit cu domnul Fu! 

În dimineaţa următoare, şeful localului un chinez, primi 
ordinul să se prezinte bancherului. Duzini de meseriaşi 
pătrunseră în mica lui casă din oraşul chinezesc. Erau o mulţime 
de transformări de făcut! Cian-Fu, în plenitudinea cor polenţii lui, 
sta cu mâinile la şold, în mijlocul meseriaşilor, şi comanda. | se 
părea că totul mergea prea încet, că nimic nu era destul de bun 
şi aşa cum se gândise el. 

La miezul nopţii, domnul Cian-Fu se plimbă în sus şi-n jos 
prin casă. Câteva servitoare aşteptau în odăile mai îndepărtate, 
şi Cian-Fu blestemă întreaga lume că Mademoiselle Marie, a 
cărei prezenţă îi fusese promisă cu siguranţă, nu era punctuală. 
El se ducea mereu la micile ferestre ale casei şi privea afară, în 
strada cea întortocheată şi strâmtă, din care îi venea la ureche 
zgomotul neîntrerupt al acestui cartier. Dar nu se ivea nici o 
trăsură, nici un automobil! El îşi aştepta iubita şi înjura. 

În seara acelei zile, doctorul Wu avu o surpriză. Când s-a 
îmbrăcat şi vru să iasă, iată că în holul hotelului îl aştepta un 
înalt funcţionar chinez al guvernului legal şi un ofiţer englez 
îmbrăcat civil. Doctorul Wu fu consternat, fără s-arate însă, iar 
funcţionarul chinez îi spuse că englezii ar dori să primească un 
sfat de la el. Doctorul Wu era rugat de străini să aibe gentileţea 
să-i asiste cu isteţimea şi experienţa lui. 

Englezul trecu apoi într-o odaie de conferinţe, unde avu o 
convorbire între patru ochi cu doctorul Wu, căruia îi spuse că 
vroiau de mult să-l întrebe despre unele lucruri, şi anume Ce era 
cu bancherul Cian-Fu? Se putea oare acdrda încredere acestui 
om, ori simpatiza cumva cu ruşii. 

Doctorul Wu se sperie de tot! Ce să-nsemne asta? El 
rămase foarte rezervat şi întrebă de ce i se adresează tocmai 
lui, pentru obţinerea acestor referinţe? Răspunsul fu, deoarece 
se ştia că el, doctorul Wu, avea multe legături cu bancherul 
chinez. 

Va să zică, englezii şi aflaseră!.. El spuse câteva cuvinte 
de convenienţă, şi anume că era foarte plăcut să facă afaceri cu 
Cian-Fu, deoarece era un om bun şi cinstit. 

Atunci i se păru că englezul deveni ceva mai jenat. Cu 
fraze foarte întortocheate şi ezitând, el spuse doctorului Wu că 
autorităţile engleze din Sanghai ar fi fost prevenite asupra 


doctorului. Denunţul nu fusese bineînţeles luat în seamă, căci în 
toată această afacere era vorba numai de o scrisoare anonima. 
Dar, spre surprinderea lor, se stabilise cu oarecare certitudine 
că scrisoarea nu putea să provină de la nimeni altcineva decât 
de la bancherul Cian-Fu. Oare era cu putinţă lucrul acesta? De 
asemenea, era adevărat ce era scris în scrisoare, şi anume că 
el, doctorul Wu, ar fi fost un agent de ai lui Borodin? 

„Nu te poţi încrede în nimeni! Era o potlogărie de necrezut 
a lui Cian-Fu, care încasase bănuţii noştri!” - se gândi doctorul 
Wu, dar zisa: 

— Nu se poate ca Cian-Fu să fi scris un asemenea 
neadevăr! E inexact că aş fi avut vreodată legături cu Boro din; 
totul e minciună, şi nu-mi pot explica toată împrejurarea. 

Englezul făcu o mână foarte mulţumită şi zise: 

— Dar nici nu credem, domnule doctor Wu! Probabil că I-ţi 
jignit vreodată pe domnul Cian-Fu, care e un om răzbunător, şi 
nu vă mai amintiţi! 

Doctorul Wu clătină din cap. Acum englezul îşi dădu 
osteneai:! Să-l facă să uite această afacere neplăcută, si-l rugă 
să-i fie oaspete. Se duseră într-un local, un varieteu unde apăru 
o dansatoare. Era Mademoiselle Marie, care, după ce-şi încheie 
numărul, se apropia de barul la care şedeau în momentul acela 
englezul şi doctorul Wu. Era dar că-l plăcea pe doctorul Wu, căci 
şezu tot timpul lângă dânsul verbindu. | mereu Cei trei 
rămaseră până târziu, spre miezul nopţii, în bar. 

La casa cea mică din oraşul chinez, în care bancherul 
Cian-Fu aştepta pe Mademoiselle Marie, sosi un comisionar. 

El aducea un bilet prin care Mademoiselle Marie îi arăta că 
ar fi răspuns cu punctualitate la invitaţia domnului bancher 
Cian-Fu, dacă nu ar fi venit deodată în restaurant doctorul Wu, 
care o împiedicase să plece. „Dar, domnule bancher Cian-Fu. Voi 
sosi în curând”, încheia biletul. 

După' ce mai trecu o jumătate de oră, sosi şi 
Mademoiselle Marie. Era dezolată că-l făcuse s-o aştepte, dar îi 
povesti că doctorul Wu apăruse deodată, şi că devenise un om 
cu totul insuportabil, când voise să plece. Acum venise să se 
plângă bancherului Cian-Fu în contra purtării lui, care fusese 
atât de indiscretă. Căci doctorul Wu ştia că avea întâlnire cu 
Cian-Fu, şi voise s-o facă să nu-şi tină promisiunea, ci să-şi 
petreacă restul r. Obţii cu dânsul. Afară de asta, vorbise despre 


Cian-Fu în nişte termeni, pe care o femeie nu-i putea reproduce. 
Ce soi de om mai e şi acest doctor Wu! 

Prima mişcare a lui Cian-Fu se traduse prin urlet (r) şi 
blesteme.. El dori toate chinurile imaginabile doctorului Wu. 

Apoi începu să înjure, cu o grijă deosebită, pe fiecare în 
parte din membrii familiei doctorulu Wu. Abia la sfârşit se 
preocupă de domnişoara Marie. 

Ziua următoare, doi oameni se duşmăneau de moarte 
Doctorul Wu, care-l blestema pe bancherul Cian-Fu, fiindcă 
crezuse povestea cu totul imaginară a scrisorii anonime. Şi 
bancherul Cian-Fu, care-l ura pe doctorul Wu. Mademoiselle 
Marie îi povestise că doctorul Wu discutase cu un englez în barul 
în care dansa ea, nişte lucruri foarte ciudate, şi adesea fusese 
pomenit numele lui Cian-Fu, în legătură cu nişte chestiuni 
politice, în nu ştiu ce legătură cu sovietele şi cu războiul civil 
chinez. Când Mademoiselle Marie ajunse la punctul acosta al 
istorisirii ei, bancherul avea broboane de sudoare pe frunte. 
Acum se gândea ce trebuia să facă, spre a ieşi din această 
combinaţie, adică din afacerea cu doctorul Wu fără să-şi 
pericliteze viaţa. Nu era un lucru prea uşor, întrucât armele se 
aflau deja pe bordul a numeroase vapoare, jonci şi camioane, în 
drum spre Sanghai, şi se grămădeau spre oraş, venind pe toate 
căile posibile. Bancherul Cian-Fu se gândea, pe când 
Mademoiselle Marie, „cere-şi terminase numărul”, îl mângâia pe 
obraji-i graşi. 

În vreme ce Serviciul englez de spionaj vroia să lase să se 
încordeze şi mai mult relaţiile dintre domnul Cian-Fu şi doctorul 
Wu, situaţia deveni deodată critică. In diferite împrejurări se 
găsiră tot mai multe arme în mâinile chinezilor, ce erau fără nici 
o îndoială de provenienţă rusă. Existau semne că se găseau în 
preziua unor mari tulburări în oraş provocate de agenţii 
sovietici. 

Englezii erau încredinţaţi că bancherul Cian-Fu şi doc” 
torul Wu aveau să joace împotriva lor un joc important, dar nu 
ştiau de ce natură erau cărţile pe care cei doi intenționau să le 
azvârle de pe masă. Dar problema se va lămuri desigur şi cel 
mai bun lucru era să nu se ia nici o măsură mai drastică contra 
revoluţiei ce ameninţa oraşul şi a urmărilor ei, mainaintc de a-i 
cunoaşte taina. Desigur că domnişoara Marie va şti s-o smulgă 
bancherului, care acum îl ura pe doctorul Wu. 


Atunci surveni un eveniment, ce împiedică rezolvarea 
chestiunii prin intermediul dansatoarei. Poliţia chineză primi o 
telegramă prin radio. Expeditorul era un radio-telegrafist de pe 
un vapor chinezesc, care era un om de încredere al 

— Conspiratorii ladului ei. Depeşa sosise la prânz, iar 
seara în tot portul Sanghai mişunau agenţii secreţi ai puterilor 
militare din Sanghai şi funcţionarii poliţiei chineze. Vaporul 
aruncase punţile şi o duzină de oameni pătrunse pe vapor. 
Arestară şase bărbaţi şi o femeie, care era chiar soţia lui 
Borodin. Toţi veniseră la Sanghai ca să rezolve anumite 
instrucţiuni ale Sovietelor, şi toată lumea îşi da seama că 
sosirea unei personalităţi atât de active cu d-na Borodin, vestea 
zorile unor evenimente importante. 

Poliţia chineză o instală pe d-na Borodin într-un automobil 
şi porni cu ea spre cartierul general. In timpul acesta, agenţii şi 
funcţionarii poliţieneşti, precum şi agenţii englezi, vegheară ca 
nu cumva să se poată arunca nici cea mai neînsemnată bucăţică 
de hârtie. La cartierul poliţiei chineze, rusoaica fu dată pe mâna 
unei bătrâne matroane chineze, care trebuia să-i facă 
percheziţie, spre a se vedea dacă n-avea niscaiva mesaje 
ascunse prin haine, sau pe corp. In primul moment, când d-na 
Borodin se găsi cu chinezoaica, ea-i oferi o bancnotă de valoare, 
şi-o imploră pe bătrâna femeie să declare că nu se găsise nimic 
la dânsa. Chinezoaica zâmbi politicos, împinse cu dispreţ banii la 
o parte, şi începu prin a-i revizui geanta de călătorie. Atunci 
rusoaica îi sări de gât şi-o strânse de beregată. Bătrâna 
chinezoaică, surprinsă fără veste, se clătină ameţită, 
ghemuindu-se într-un colţ. Dar doamna Borodin, care se repezi 
la uşa celulei, suferi o decepţie! Celula fusese încuiată pe 
dinafară în urma lor. Chinezoaica ţipă din colţul ei, ca şi când ar 
fi omorât-o cineva; ea ţipă fără întrerupere pe un ton asurzitor. 
Ca urmare, după câteva clipe, uşa se deschise cu violenţă şi mai 
multe agente chineze năvăliră în odaie. Doamna Borodin se lăsă 
atunci în voia sorții. Patru-cinci chinezoaice se năpustiră asupra 
ei picioarele şi braţele îi fură imobilizate, şi fiind percheziţionată, 
se găsiră în rufăria ei câteva documente. lată primul: Cifrată. 

„Către Galin, „Canton. 

„Tovarăşul Javorski transmite că: 1) valoarea mărfii 
expediate la Canton, până în decembrie, e de 2.500.000 ruble; 


2) la Vladivostok sunt concentrate 5.250000 cartuşe, 20 
mitraliere, 2 tunuri Arisaka, 2.000 proiectile pentru de, 7 tunuri 
de munte de trei toii, cu 7.000 proiectile; 10.000 guri de foc 
chimice de trei ţoii, 9 tunuri Rosenberg, cu 6.000 proiectile; 40 
aruncătoare de bombe cu4.000 bombe, 9 aeroplane. Valoarea 
totală două milioane ruble. Cea mai mare parte din această 
sumă v-a fost deja remisă; Transportul de la Vladivostok la 
Canton trebuie să fie imediat plătit de guvernul Cantonez; 
Trebuie insistat la Conton ca marfa predată, şi cea ce urmează 
să fie predată, să fie plătită şi ca termenele de plată să fie 
fixate; De aici înainte comenzile de la Canton trebuiesc 
lichidate, pe cât posibil, contra bani gheaţă. 

„Indicaţiile lui Javorski, privitoare la valoare, conţin unele 
nelămuriri. Aşa de pildă, s-au expediat diferite documente la 
Vladivostok, care nu sunt acoperite cu suma de două milioane. 
Situaţia generală nu se schimbă prin aceasta; vor urma 
explicaţii ulterioare”. 

4. VII. 

Şi al doilea: „Către Borodin, „Canton „1. Concentrat la 
Vladivostok: 1.300.000 cartuşe ruseşti, 

1.200.000 japoneze, 8.200 proiectile pentru tunuri de 3 
toii. Ne lipsesc indicaţii mai precise. In vreo săptămână vor fi 
concentrate 7.000.000 de cartuşe germane, 250 puduri praf de 
puşcă V-la, 8.000 proiectile pentru tunuri de munte de 3 ţoii, 
piese de schimb şi muniții pentru 15 tunuri. Valoarea totală a 
mărfii ce trebuie concentrată, în afară de piesele de artilerie şi 
de muniții, 546.148, trebuie plătită contra livrării mărfii. 

„2. Comunicaţi imediat situaţia la graniţa de la 
KiangsiFulrien, precum şi, rezultatele tratativelor pentru 
trecerea unor fracțiuni de trupe de partea guvernului 
naţionalist”. 

Din toate aceste documente reieşea în mod dar de ce se 
temuseră englezii şi, în sfârşit, şi poliţia chineză; era iminent un 
atac general al forţelor sovietice în China, cu trupele ce erau la 
dispoziţia ruşilor. O cantitate fenomenală de arme era 
concentrată. 

Din acest punct de vedere trebuia să se acorde o atenţie? 

Grabnică afacerii bancherului Cian-Fu şi a doctorului Wu. 
Din documentele doamnei Borodin, aflară cu aproximaţie cam 
ce-i ameninţa din afară, şi englezii erau încredinţaţi că, îndată 


ce vor fi lămurit chestiunea Cian-Fu - doctorul Wu, ei vor şti cu 
precizie şi ce-i ameninţă dini lăuntru. Sunt puţine lucruri în lume, 
pe care te poţi bizui cu atâta siguranţă ca pe instinctul precis al 
Serviciului de spionaj din Londra. Acesta ştia că avea de-aface 
cu doi oameni. Unul era domnul Cian-Fu Pe acesta îl păzea 
actualmente Mademoiselle Marie. 

Apoi era doctorul Wu, care părea să fie personajul cel mai 
important dintre cei doi. Dar omul care va destăinui mai uşor, 
uvând riscuri mai mari, nu era doctorul. Wu, ci bancherul. Şi. 
Acesta, trebuia să rămână în viaţă. 

Ofițerii poliţiei chineze vorbeau în şoaptă pe coridorul 
închisorii din Sanghai. Erau agitaţi şi 'vorbeau toţi odată. 
Seânghesuiau pe gang ca găinile, şi din când în când erau 
apostrofaţi deun englez, care sta între. Ei cu pipă în gură şi cu 
mâinile în buzunare. Dar planul ce trebuia să se execute acum 
nu era născocit de creerul unui englez, ci provenea de la un cap, 
pe care un chinez îl purta pe umeri. 

Deodată un ofiţer de poliţie pătrunse în celula în care era 
închis unul din ruşii care fuseseră arestaţi odată cu doamna 
Borodin. El îl aduse pe prizonier din celula lui într-o odăiţă, co 
părea foarte primitoare, şi în care nişte scaune erau aşezate în 
jurul unei mese. Apoi îl pofti pe rus - un băiat foarte tânăr - să 
şadă la masă lângă el.. El puse cu grijănişte hărţi? în faţa lui, luă 
pentru circumstanţă un creion şi începu să-i ia rusului un 
interogatoriu. 

Tânărul nu zise nici o vorbă. El privi la ofiţerul chinez de' 
poliţie cu teama pe care o au toţi oamenii „când sunt în preajma 
morţii, şi ascultă întrebările chinezului, care vorbea o rusească 
ireproşabilă, fără să răspundă nimic. Gândul lui era la 
spânzurătoarea de care va atârna a doua'zi. 

Dar chinezul zâmbi. El se aşeză apoi aproape de tot de 
rus. Şi anume aşa ca tânărul să fie în dreapta lui. Mâna 
chinezului. O mână mică şi îngrijită, plimba creionul pe hârtie, 
iar creionul desena nişte cercuri, triunghiuri şi linii. Această 
mână ieşea din mâneca haineiiar de sub mânecă se ivi manşeta 
unei cămăşi europeneşti, o manşetă albă, scrobită. 

Chinezul întreba mereu, iar rusul tăcea. El tăcea şi se uita 
la mâna pe care chinezul o plimba pe hârtie, dinaintea ochilor 
lui. Deodată rusului i se urcă sângele la cap şi apoi avu senzaţia 
că-n clipa următoare va cădea de pe scaun. Mâna chinezului 


ieşea din mâneca hainei, iar de sub mânecă se ivea manşeta 
unei cămăşi europeneşti, o manşetă albă şi scrobită: Şi această 
manşetă era scrisă. Căci era scris pe ea cu creionul: „Vechiul 
nostru om de încredere doctorul Wu, anunţă tocmai' acum 
sosirea doamnei Borodin, dimpreună cu şase agenţi sovietici, cu 
vaporul următor”. 

Piusul îşi închise ochii şi văzu în jurul lui un ocean de 
trădare: doctorul Wu era omul în care Borodin avea cea mai 
mare încredere. 

Dar se părea că ofiţerul de poliţie chinez se plictisise. El 
avu un acces de furie. Zbieră la rus, bătu cu pumnul în masă şi 
apoi ieşi din odaie. El trânti uşa după dânsul şi paşii i se pierdură 
în coridor. Tânărul rus se uită în jurul lui. Dintr-o săritură el fu la 
fereastră, şi constată că n-avea, gratii, care să-i împiedice fuga. 
Fereastra se putea deschide cu uşurinţă, iar la trei-metri 
dedesubtul ei era strada. 

Atunci fereastra fu deschisă şi rusul se urcă pe glaful ei. 
Era cel mai mare noroc pe care-l avusese în viaţă, şi slavă 
Domnului ştiu să se folosească de el. Acum el sări şi alergă pe 
Stradă „. Ajungând la un colţ, după o” a doua cotitură, el alergă 
mereu înainte, până ce se pierdu în masa trecătorilor, ca un om 
care merge fără nici o grijă printre ceilalţi oameni paşnici. Fără 
grijă şi neobservat, căci se credea neobservat. 

Dar iată că, tocmai în ultimul moment, poliţia chineză găsi 
ce căuta de atâta vreme: O casă chinezească, cumsunt atâtea 
mii în oraşul acesta, dar în care omul dispăru tocmai când se 
credea neobservat. 

— K Doctorul Wu sta întins pe p'atu-i de odihnă din odaia 
lui de hotel, cu ochii aţintiţi în tavan. Aştepta chiar în noaptea 
aceea o ştire de la Cian-Fu, care să-i confirme că primele 
transporturi de muniții sosiseră la marginea oraşului. Când va 
primi această ştire, va avea de împlinit o mulţime de treburi 
importante. Dar auzind bătând în uşă, sări din pat şi luă 
scrisoarea ce i se adusese. 

El rupse plicul şi găsi înăuntru o bucată de hârtie, pe care 
erau numai câteva cuvinte trase în caractere chinezeşti. Aceste 
cuvinte cuprindeau un ordin urgent să se prezinte într-o casă. 

Dir. Tr-o anumită stradă, cât se putea de curând. Era 
aceeaşi casă, în care dispăruse tânărul agent rus, după fuga lui 
de la închisoare. 


Doctorul se îndoi că această comunicare, ce nu purta nici 
o semnătură afară de text, provenea de la bancher. Dar aceasta 
îi era indiferent, căci era convins că ea venea cu siguranţă de la 
o persoană însemnată, iniţiată în această întreprindere, căci 
numai iniţiaţii cunoşteau această adresă. Slavă Domnului, că n-o 
cunoşteau decât cei mai iniţiaţi! 

Doctorul porni în grabă de la hotel, merse apoi o bucată 
cu maşina şi o luă din nou pe jos, toate acestea numai ca să 
scape de a fi urmărit. lată-l în sfârşit ajuns la căsuţa 
chinezească, ce-i era ţinta, şi dispăru înăuntru. 

Pe stradă se adunau atunci grupuri de chinezi, ce stăteau 
de vorbă. Printre ei erau şi câţiva europeni, ce păreau să aibă şi 
ei pe aici niscaivai treburi ce nu priveau de altfel pe nimeni. Dar 
nu numai casa, ci întregul cartier fu încercuit de aceste grupuri 
de chinezi şi de Europeni. Toţi aşteptară până ce se împlini 
exact o jumătate de oră, după care se auziră deodată pe uliţe 
nişte fluiere ascuţite, din acelea utilizate de ofiţerii de poliţie, şi 
o lovitură de topor sparse uşa casei, în care dispăruse agentul 
rus şi apoi doctorul Wu. 

Chinezii luaseră cu ei un câine, căruia i se dăduse să 
miroasă şapca agentului rus, rămasă în închisoare. Câinele 
scoase limba şi porni în jos, urmat de ofiţerii de poliţie cu 
revolverele scoase, pe o scară de pivniţă, chelălăind şi lătrând la 
un perete. Umerii urmăritorilor împinseră peretele, iar un topor îl 
abătu: o uşă de lemn, căptuşită cu piatră, se prăbuşi cu zgomot, 
iar în clipa în care poliţiştii alergau printr-un gang lung şi 
întunecos, răsunară mai multe împuşcături într-altă parte a 
blocului de case. 

Oamenii care vrură să fugă din casa împresurată, 
mainainte ca poliţia să dea peste ei, căzură sub lovituri. 

Prin gangul întunecos, poliţiştii pătrunseră într-o boltă de 
pivniţă', care da într-o altă casă a blocului de construcţii, şi aici 
arestară o duzină de bărbaţi, toţi agenţi sovietici, căutaţi de 
mult, printre care şi rusul, căruia libertatea-i zâmbise pentru aşa 
scurtă vreme! 

Poliţiştii nu-l arestară însă pe doctorul Wu. 

Acesta trăise sfârşitul unei tragedii, pe care n-a înţeles-o şi 
la care se gândise cu disperare în timpul celor câteva clipe în 
care ea se săvârşise şi a cărei soluţie nu izbuti s-o mai aibă în 
viaţă. 


Când doctorul Wu, atras în cursă prin acea scrisoare, intră 
în casa prin a cărei poartă se pătrundea în casa conspirativă, el 
găsi întruniţi în această încăpere pe conducătorii mişcării 
sovietice din Sanghai. Spre mirarea lui, văzu printre conducători 
pe tânărul agent, care era bine apreciat de Borodin, pentru 
curajul pe care-l arăta. El nu ştiuse că tânărul, pe care-l 
cunoştea prea bine, se afla la Sanghai. Dar abia intrase doctorul 
Wu şi lumina mizerabilă a unei lanterne căzu pe faţa lui, şi 
tânărul sări în sus. El îl luă de gât, cu iuţeala fulgerului, pe 
doctorul Wu. 

Cu totul surprins de violenţa atacului, doctorul căzu jos. 

Dar şi el era un bărbat puternic! Şi el avea mâini, care 
puteau cuprinde un adversar! 

Surprins, fără să-nţeleagă nimic din toată această situaţie, 
el scoase în mod instinctiv un mic revolver din buzunar, dar alte 
mâini îl împiedicară să uzeze de el. Chinezii, prietenii lui, îl 
ţinură bine, îi smulseră revolverul şi-l împinseră pe podele până 
ce rusul îşi descleştă mâinile. Şi-atunci, doctorul Wu nu mai 
trăia! lar oamenii aceştia erau încredinţaţi că au executat un 
trădător! 

Apoi se auzi apropiindu-se nişte paşi, printr-un gang pe 
care ei credeau că nimeni nu-l cunoştea. Doi din ei năvăliră 
afară printr-o a derua ieşire, şi căzură sub gloanţele poliţiştilor. 
Ceilalţi se predară şi fură încătuşaţi. O revoltă neaşteptată, ce 
se produse în cartierul acesta blestemat, fu înăbuşită de focul 
unei singure mitraliere. 

La închisoare, în celula în care fusese readus tânărul rus, o 
jumătate de duzină de ofiţeri chinezi de poliţie stăteau cu 
mâinile în şolduri, râzând zgomotos. Unul din ei îşi arătă 
manşetele pe care era scris ceva cu creionul, şi acesta râdea 
mai tare decât toţi. 

În dimineaţa următoare, direcţia închisorii fu anunţată că, 
din nefericire, unul din cei şase agitatori ruşi se spânzurase în 
timpul nopţii. 

La aceiaşi oră, când doctorul Wu era sugrumat, bancherul 
Cian-Fu şedea în casa lui, în frumoasă-i casă oficială, şi aştepta 
clipa plecării musafirilor. Seara primise, în urma unui apel 
telefonic, vizita englezului, pentru care trebuise să execute nişte 
comenzi şi-n a cărui prezenţă văzuse pentru prima oară pe 
Mademoiselle Marie. Odată cu el mai sosiră doi domni, care îl 


cunoşteau prea bine pe Cian-Fu. Erau nişte oameni mai în 
vârstă, care se aflau demult în Sanghai şi care reprezentau 
interesele unor mari firme engleze. 

Aceşti trei oameni şedeau cu el în bibliotecă şi se 
întreţineau despre lucruri mai depărtate, sau mai recente. 

N-aveau deloc de gând să plece şi sorbeau un whisky 
după altul. 

Bancherul, care tocmai făcea nişte descrieri pe larg ale 
posibilităţilor de desfacere a unor mărfuri străine în China, se 
opri deodată. Auzu-i ascuţit surprinsese nişte zgomote, pe care 
casa lui tăcută, asemeni unei maşinării bine unse, nu le 
producea de obicei. Parcă pe undeva răsuna o voce iritată şi 
acum... 

Dar ce să fie asta? Oare nu vorbea... Nu ţipa Mademoiselle 
Marie cea adorată?.. Cum ajunsese această femeie aici? 

Bar, pentru Dumnezeu! ce să fie asta? 

— Era un tumult! Bancherul se ridică. Dar n-apucă s- 
ajungă până la uşă, când aceasta fu deschisă de către un 
servitor speriat, şi Cian-Fu o văzu apărând pe domnişoara Marid. 
Femeia se repezi la el, îl luă de mână şi-l trase într-o odaie de 
alături; aici bancherul, speriat şi el, văzu că femeia îşi ieşise din 
fire. Dansatoarea se lupta să-şi recapete graiul; apoi se stăpâni 
şi-i povesti * că-n oraş se petreceau grozăvenii! Mitralierele 
răpăiaU la periferii i 

— Toţi au fost împuşcaţi! Poliţia chineză şi englezii i-au 
răpus pe toţi! Doctorul Wu a murit! mai-nainte însă de a-şi da 
sfârşitul a mărturisit poliţiei lucruri jnspăimântătoâre! 

A fost împuşcat în stradă. Ai ceva de-aface cu toate 
acestea? 

Pentru Dumnezeu, mi-e aşa de teamă pentru tine!.. 
Spune-mi dacă ai vreo legătură cu această afacere! 

Bancherul se clătină şi căzu într-un fotoliu. 

— Dumnezeule, de ce taci? Vorbeşte odată! Spune-mi 
dacă ai avut vreo legătură cu afacerile doctorului Wu. Dacă-i 
aşa, atunci vino repede, până nu te vor aresta, până ce'nu te 
vor omori! Trebuie să fugim. Poate că putem s-aiungem în port! 

În momentul acela, tânărul englez, ' pe care bancherul îl 
cunoştea de curând, apăru în odaie. 


— Oh! - zise el. - what's the matter? Bancherului Cian-Fu 
nu-i e bine! Doamnă vă rog să-l lăsaţi pe domnul Cian-Fu singur 
cu mine; îl voi ajuta eu! 

Peste un ceas, Mademoiselle Marie plecă din Sanghai, pe 
un vapor englez. 

— Dar, Doamne, de ce v-aţi speriat aşa de tare, domnule 
Cian-Fu?.. Să vă dau un pahar cu apă?.. Ce pot face pentru D- 
voastră?.. Sunteţi bolnav? 

Cian-Fu îşi strânse cu disperare toată puterea-i de 
gândire. Trebuie să se salveze de la spânzurătoare. 

— Stăpâne. - zise el. - stăpâne! Ajută-mă! Scapă, mă! 

Domnul Cian-Fu povesti tânărului englez cum decurseseră 
afacerile cu doctorul Wu. El avu însă acuma destulă minte, ca să 
nu istorisească lucrurile tocmai după cum era adevărul, ci spuse 
şi se plânse că abia în clipa aceea aflase că în lăzile al căror 
transport îl preluase, se aflau arme! 

Englezul îi vorbi liniştindu-l. El îi era un adevărat prieten, 
care-i vroia binele; îl aşeză frumos într-o trăsură pe Chian-Fu, 
care tremura de frică, ducându-l la poliţaiul şef chinez. Aici i se 
confirmă că doctorul Wu. Murise. Deci doctorul Wu nu mai putea 
să vorbească. Domnul Cian-Fu o ştia prea bine! 

Şi atunci declară cum fusese „înşelat”, totuşi mereu cu 
teama să nu-şi piardă viaţa. El indică, prin declaraţia sa, unde se 
aflau în clipa aceea toate marile transporturi de arme. Toate 
aşteptau în împrejurimile Sanghaiuiui, ca doctorul Wu să le 
descarce, şi Cian-Fu trădă întreg transportul de arme. 

Şi astfel fu distrusă o mare şi hotărâtoare speranţă a lui 
Borodin, şi prin urmare a Rusiei. 

Când Cian-Fu îşi termină declaraţia, iar poliţaiul-şef îl 
asigură că nu i se va întâmpla nimic, şi că, din contră, i se 
datorau mulţumiri, atunci bancherul îşi aminti ceva, dintr-un 
articol pe care-l citise cândva. El îşi aminti că guvernul chinez 
oferea un premiu pentru fiece puşcă, pentru fiece revolver şi 
fiece cartuş de provenienţă sovietică, ce-i va cădea în mână, 
mulţumită vreunei persoaije. 

Domnul Cian-Fu ajunsese deja la uşa cabinetului de 
instrucţie, când îşi aminti acestea. Deci făcu stânga-mprejur şi-şi 
formulă pretenţiile. 

par 

VIII. 


SALONUL DORA GRUN La New-York există un domn Osaki. 
E un foarte respectabil comerciant, care se ocupă cu desfacerea 
en gros de mărfuri japoneze, trăieşte foarte retras şi se bucură, 
în cercul negustorilor americani, cu care are de-aface, de 
renumele unui om de o înaltă moralitate comercială şi de 
moravuri austere. 

La San-Diego, port al marinei americane, există o doamnă 
cu părul roşcat, în vârstă de 30 de ani, care are nişte ochi 
pătrunzători şi e de-o statură relativ zveltă, şi care trece în ochii 
cunoscuţilor ei drept o fiinţă ducând o viaţă extrem de 
uşuratică. Ea îşi câştigă existenţa ducându-se cu marinarii 
vaselor de război prin baruri clandestine, unde-i antrenează la 
băutură. Dar izvorul ei principal de câştig rămâne tot acordarea 
de favoruri de natură intimă marinarilor. Prenumele acestei 
doamne e Daisy. Amănunt cam necunoscut, întrucât în cercurile 
ei era numită „roşcovana”. 

Roşcovana fusese mai-nainte o dansatoare care-şi agitase 
picioarele pe cele mai mari scene de varieteu ale Americei. 

Intr-o seară însă se vede că le agitase prea tare, căci îşi 
rupse osul de la gleznă. Fractura nu se vindecă pe deplin. 

Când mergea, micul accident trecea neobservat, dar cu 
dansul se isprăvise pentru totdeauna! 

Şi cu aceasta se cam încheiase povestea, căci avea mania 
să se plimbe prin marile magazine şi a fost un ghinion să i se 
găsească, într-o zi, sub haină, o bucată mare de mătase. 

Tocmai această bucată de mătase lipsea din marele 
magazin şi aceasta a fost, după cum am spus, ghinionul ei. Dar 
fu o adevărată nenorocire, când, cu această ocazie, se mai găsi 
şi un inel preţios, ascuns sub jartiera ei. Căci se stabili, fără 
multă greutate, că şi inelul acesta lipsea din magazin, şi cum 
roşcovana nu putu să. Găsească nicidecum bonurile de casă ale 
acestor două obiecte, Daisy Green intră în puşcărie. Ea se jură, 
până-n clipa din urmă, că era nevinovată, şi se jură chiar pe 
părinţii ei morţi! Dar se vede că n-o luase prea în tragic cu 
jurământul acesta, deoarece părinţii îi mai trăiau încă în vremea 
aceea la Cernăuţi. 

Dar nimeni pe lume nu se interesa de faptul că aceştia 
trăiau aici, şi anume sub numele de Grim... Nmeni, în afară de 
respectabilul comerciant Osaki, şi acesta jţvea motive serioase 
să se intereseze. Japonezul căuta de timp îndelungat o făptură, 


care să ducă la San-Diego viaţa unei fete uşuratice şi 
destrăbălate, şi pusese pe unul din cei cinci agenţi ai lui să-i 
descopere o asemenea fată. Afară de un trecut pătat, această 
creatură trebuia să mai posede şi oarecare „sex appeal” şi Daisy 
Green întrunea toate aceste calităţi. Osaki stabili, prin mijlocirea 
unui birou de informaţiuni, relaţiunile ei, şi când mai află că ea 
n-avea în America nici rude, nici prieteni, atunci o luă în seamă 
pentru realizarea planurilor sale. 

N-ar avea nici un înţeles s-ascundem faptul că onorabilul 
comerciant Osaki nici nu era comerciant. În realitate el avea în 
statul major al amiralităţii japoneze, rangul şi postul de căpitan 
al marinei de război japoneze, şi nu-şi dăduse demisia din 
serviciu decât în deplin acord cu superiorii săi, care găseau, ca 
şi dânsul, că era important pentru Japonia, să aibă informaţii 
permanente, pe care să se poată întemeia în privinţa diferitelor 
acţiuni militare, şi mai cu seamă diplomatice, ale Americii. 

Osaki îşi schimbă numele şi cum, după concepţia albilor, 
un japonez se aseamănă cu altul, se gândi că nu era deloc 
primejdios pentru el să se ducă la New-York, ca să facă aici un 
negoţ oarecare. Aici vindea deci mărfuri japoneze en gros, iar 
mărfurile lui erau bune şi ieftine. Astfel afacerile prosperară. 
Adusese de altfel cu dânsul, din Japonia, un om de ispravă, care 
să-i conducă afacerile. Cu timpul câştigă câţiva agenţi, care îl 
informau destul de bine despre mişcările militare. Fata roşcată 
corespundea planurilor sale, şi de aceea se gândi să o angajeze 
şi pe dânsa în statul lui major. Bineînţeles că, la început, nu 
trata cu dânsa personal. Unul din agenţii lui trebuia să ia 
asupră-şi riscul şi să explice fetei ce i se cerea. Ea trebuia să 
intre în legături cu marinarii, ca să Ic smulgă informaţiile de care 
avea nevoie. Trebuia să i se comunice, pentru fiecare caz, în 
mod precis şi amănunţit, ce trebuia să afle, iar ca plată a 
activităţii ar fi primit o sumă frumugşică, ce s-ar fi adăugat în 
fiecare lună la livretul ei de economii. 

Când i se făcu propunerea, tocmai ieşise de la închisoare, 
fără nici o para, lipsită, de o îmbrăcăminte cumsecade şi 
hotărâtă, în orice caz, să-şi caute adăpost într-una din casele 
întunecoase din port. Ea găsi mai bună această soluţie, decât să 
moară de foame. 

Bineînţeles, oferta ce i se făcu de Osaki era preferabilă, şi 
astfel primi să plece la San-Diego. A face spionaj militar în 


America, este o treabă ce se deosebeşte cu totul de spionajul 
militar european. Americanii sunt cu mult prea mândrii de 
armata şi-n special de flota lor, ca să facă prea mari rezerve în 
arătarea puterii de luptă a armatei şi flotei. Ba chiar trâmbiţează 
în lumea largă, că pot să întreprindă tot ce vor cu aceste două 
instituţii. Generalul Mitchell, care conducea aviația americană, 
asigura, cu exces de publicitate, că putea să distrugă, cu gaze 
otrăvitoare şi bombe colosale, de construcţie nouă, flota 
maritimă a oricărui stat. Această reclamă pretențioasă era 
absolut necesară, pentru ca fiecare cetăţean american să ştie că 
mijloacele de apărare ale ţării se perfecţionau 'mereu, şi pentru 
ca să ştie toată lumea că banul dat nu era risipit, fără folos! 

Din punct de vedere japonez, singurul lucru pe care 
Japonia avea interes să-l afle din America era jocul amănuntelor 
mărunte. În timpul acela se construiseră, pentru întâia oară în 
America, mine cu antene. 

Daisy Green se apropie de marinarii care se ocupau cu 
acest fel de operaţii, şi cum aceştia erau mai toţi băieţi tineri, 
'care nu ştiau decât de serviciul şi de drăguţa lor, îi fu uşor să 
capete, informaţiile necesare. Mai trebuia să afle doar dispoziţia 
exactă a diferitelor tancuri cu materii inflamabile din San-Diego, 
deoarece, într-un eventual atac aviatic nocturn, se obținea un 
efect deosebit, dacă aceste tancuri săreau în aer. 

După cum am spus, Osaki trăia la New York, liniştit şi 
retras. El. Locuia într-o casă americană, tipică pentru 
burghezime, în care ocupa un apartament. Singurul lucru ce ar fi 
putut bate la ochi, era că cele două locuinţe, din dreapta şi din 
stânga lui, erau închiriate agenţilor săi. Aceste două locuinţe din 
flancuri erau în realitate nelocuite, dar cum chiria era plătită cu 
punctualitate, nimeni nu se interesa de rest. Pereţii subţiri dintre 
aceste locuinţe fuseserA. Sparţi, pentru ca Osaki să aibă mijlocul 
cel mai uşor de a putea fugi, în caz de primejdie serioasă. 

Cu toate că Daisy Green lucrase în chip mulţumitor, timp 
de un an de zile la San-Diego, Osaki n-o văzuse încă personal. 

Toate ordinele primite de la autorităţile lui superioare le 
executa în chip mulţumitor, şi tocmai începuse să se gândească 
a se reîntoarce în Japonia. 

Aparatul pe care-l montase, funcţiona acum aşa de bine şi 
fără zgomot, că se putea gândi să predea vreunui urm ş această 
maşinărie de precizie, Dar tocmai când era preocupat de aceste 


planuri. Îi veni un ordin, a cărui executare îl punea în faţa unor 
mari greutăţi. 

Era un ordin extraordinar de important pentru ţara lui, şi 
toate căile pe care apucase până acum, pentru executarea lui, 
fuseseră zadarnice! 

Era vorba de următoarele: în statele sud-americane, 
America avea interese comerciale enorme. În 'sursele de petrol 
nou descoperite aici se afla înglobat marele capital nord- 
american, şi nu era mână, nu era fabrică mare de maşini, sau 
vreo întreprindere industrială în genere, în aceste state, la care 
finanța nord-americană să nu participe. 

Dar muncitorii-întrebuinţaţi în aceste întreprinderi erau în 
mare număr japonezi. Aceste puteri de muncă sunt totdeauna 
mal ieftine decât cele nord-americane. Şi aproape întotdeauna 
mai ieftine decât cele indigene. În cercurile celor care finanţau 
asemenea întreprinderi, se pornise o mişcare puternică 
împotriva acestor muncitori japonezi. Aceşti japonezi comiteau o 
crimă, pe care capitalul american n-o putea lăsa nepedepsită! 

lată cum sta chestiunea. 

Când în America se iveşte vreo întreprindere nouă, când 
se descoperă vreo sursă de petrol, sau vreo mână, atunci se 
pornes într-acolo mii de lucrători, care îşi durează barăci pe loc; 
totodată cu ei sosesc şi agenţii. Vine un agent pentru 
topometrie, un agent de automobile, de maşini de cusut, de 
biciclete, de radio, şi încă o mulţime de alţi agenţi de toate 
branşele. Ei se năpustesc asupra muncitorilor, ca albinele 
asupra florilor, şi le sug contractele de plată, dându-le, în 
schimb, mărfurile lor. Şi-atunci banul pe care Americanul 
întreprinzător îl plăteşte sub formă de salariu, se-ntoarce fără să 
mai facă vreun ocol, în mâinile marelui capital american. Şi. 
Acesta e un lucru normal, pe care desigur că Dumnezeu l-a 
prevăzut la creaţia lumii. 

Dar aceşti agenţi se izbesc de rezistenţa mâinilor de 
muncitori japonezi. Căci japonezii obişnuiesc să economisească 
banul câştigat. După ani de zile, când şi-au făcut suma, ei se 
întorc cu un vapor de clasa a treia în patria lor, ducând cu dânşii 
banii câştigaţi, ca să deschidă la ei vreo ceainărie, vreun 
restaurant, ori ceva asemănător. Astfel baânul american nu 
rămâne în ţara lui, ci trece în Japonia. Deci e o stare de lucruri 


ce nu este în ordine, şi pe care desigur că Dumnezeu n-a 
prevăzut-o la crearea lumii! 

Lucrătorii japonezi sunt atât de numeroşi în aceste uzine, 
încât diferenţa în plasarea mărfurilor, rezultată pentru 
producătorii nord-americani, devine colosală! Astfel potentaţii 
banului începură mai întâi să intervină 'pe lângă direcţiunile 
lucrărilor finanţate în parte de ei, dar nu obţinură nici un rezultat 
serios. 

Când marele capital nu-şi ma'i poate ajunge ţinta în 
desfăşurarea normală a lucrurilor, atunci se pricepe să-şi facă 
legi, respectiv pune pe deputaţii parlamentelor în chestiune să 
le facă, spre a le veni în ajutor. Aici situaţia era dificilă. Trebuiau 
create legi nu numai în America de Nord, ci şi în statele 
sudamericane, adică era necesar un mănunchi întreg de legii, ce 
să-i gonească pe japonezi de la munca lor. 

Osaki avea misiunea să-mpiedice trecerea unor astfel de 
legi, şi ordinul acesta îl desnădăjduia fiindcă, la început, habar 
n-avea despre ce trebuia să-ntreprindă ca să ajungă la un 
rezultat. Era în favoarea lui, că nu trebuia să dea lucrurile peste 
cap, ci avea dinaintea lui aproape un an de zile, timp ce-i fu 
foarte preţios. 

In timpul acesta, capitalul industrial american avea să 
agite în contra acestor oameni opinia publică, căreia pân-aci 
prezenţa muncitorilor japonezi îi era cu totul indiferentă. Şi 
capitalul american intră repede în luptă. Se formă un comitet 
secret, al cărui secretar era un diplomat, un om tânăr de tot, 
care mai era şi secretar al Oficiului Marinei de la Washington. 

Era prima descoperire a inamicului pe care Osaki o făcu, 
puţin lucru, dar deajuns ca să pună jocul în mişcare. 

Daisy Green îşi continuă activitatea la San-Diego, dar 
viaţa pe care era nevoită s-o ducă acolo începuse să-i macine 
nervii. Singura ei mângâiere era livretul de economi, ce creştea 
sigur, dar foarte încet. Ea tocmai sta pe gânduri dacă trebuia să 
mai urmeze cu această întreprindere, şi dacă nu era mai bine 
să-ncheie relaţiile cu patronul ei, când sosi la ea agentul cu care 
tratase pân-atunci. Acesta o urcă, împreună cu micul ei avut, 
într-un tren şi porni cu ea la New-York. 

Daisy Green nu ştia că-n aceste două zile, petrecute la 
New-York, fusese supravegheată în mod intens şi precis. Fiece 
vorbă pe care o rostea, ajungea la urechea japonezului. Acesta 


voise să ştie, dacă nu cumva Daisy Green avea să povestească 
cuiva despre adevărata activitate pe care o desfăşurase. 

Dar Daisy Green rămase discretă, spre marea mulţumire a 
patronilor ei. Graţie acestei purtări, ea fu acostată într-o zi de 
agentul pe care-l cunoştea, în faţa intrării unui cinematograf. 

Agentul o apucă de braţ şi o pofti, de astă dată, să urce 
într-un automobil. Fiindcă fusese discretă, fu condusă până în 
faţa casei lui Osaki, şi după ce agentul se retrase la intrare, 
japonezul o pofti în odaia lui de lucru. 

Era odaia cea mai mare a locuinţei. Pe pereţi erau 
dulapuri cu cărţi, iar restul mobilei era format dintr-o sofa, 
câteva scaune şi un birou mare. 

Căpitanul Osaki era mărunt, ca toţi joponezii, şi când 
Daisy se văzu în odaia cea mare, în care nu ştia ce căuta, şi îl 
zări pe Osaki, care se retrăsese după birou, găsi că acesta 
semăna perfect cu o maimuţă care se ascunsese după o bucată 
de lemn. Japonezul se uita mereu la dânsa, fără să zică vreo 
vorbă. Observând că era examinată, primul ei gând fu să i se 
mărească salariul. 

— Dezbracă-te! - îi zise japonezul. 

Daisy Green îşi zise că desigur discuţia urma să fie lungă, 
şi-şi scoase pălăria şi mantaua, pe care le aruncă pe sofa. 

Când îşi ridică privirea, constată că japonezul era tot 
ghemuit după birou. lar când se apropie, el îşi ridică repede 
ochii de pe nişte hârtii, pe care le avea dinainte, şi-i zise: 

— Nu-nţelegi să te dezbraci? 

Daisy Green rămase uimită. Va să zică, * pentru asta 
oaduseseră la New-York?.. lată ce nu putea să priceapă! Privi la 
japonez, care sta departe de ea, la birou, într-un colţ al odăii, şi 
mâzgălea pe hârtiile lui. Cum ea ezita să execute ce i se 
ordonase, observă că între sprâncenele acestui om se ivi o cută 
de încruntare, Daisy Green îşi spuse repede că, în defâninitiv, 
acesta era omul care-i plătea renta lunară, şi se gândi că era cu 
totul indiferent dacă să dezbrăca odată mai mult „sau odată mai 
puţin. In ce scop? Asta urma s-o afle... Se aşeză pe sofa, începu 
să-şi scoată rochia şi zise: 

— Să mă dezbrac de tot? 

— Ml-amintesc lămurit, că ţi-am mai spus-o o dată! - 
bombăni japonezul morocănos. Şi Daisy Green se gândi: 

— Bine, puişorule, dacă vrei tu, n-am nimic contra! 


Daisy se dezbrăcă. Ea se simţi cam prost când îşi trase 
rochia peste cap: apoi. Îşi scoase ciorapii şi rămase în sfârşit 
goală, pe sofa, fără ca japonezul să-i arunce vreo privire. 

— Sunt gata! - zise ea. 

Osaki o sili să se ridice şi se înv-rti în jurul ei, examinând- 
o, ca şi cum ar fi fost vreun cal de vânzare ia iarmaroc. 

Fu mulţumit! Viaţa pe care o dusese Daisy n-o alterase 
încă. 

Osaki, după ce-o ocoli, se retrase spre birou., De astă 
dată, Daisy Green începu să scâncească precum un dine bătut. 
Oneliniştea societatea acestui mic bătrân japonez! despre care 
nu ştia ce-i cerea, şi era umilită că un bărbat o silise să se 
dezbrace, fără ca s-o dorească.” 

Osaki scoase un pachet dintr-un dulap. Era un pachet 
mare, legat cu panglici; apoi încă o legătură şi încă una, şi iarăşi 
câteva pachete, şi din ce în ce mai multe lucruri, pe care h” 
puse pe sofa. 

— Acum îmbracă-te cu astea i - îi zise el. 

Aduse nişte foarfece, iar dânsa, cont imund să, verse 
şiroaie de lacrimi, tăie sforile, scoțând din pachete rochie după 
rochie, pantofi fini, pălării şi rufărie de mătase. Erau numai 
lucruri pe care nu le puteai cumpăra. În nie'i-un magazin din 
NewYork! Erau lucruri fine şi de o eleganţă rafinată, ce 
presupuneau o mică avere, ca să poată fi. Cumpărate în 
America. Fiece obiect, pe care-l scotea Daisy, era prevăzut cu 
inițialele ei, şi priveliştea atâtor lucruri.. Buhe şi frumoase reuşi 
să-i şteargă lacrimile repede şi fără urmă. Ea se îmbrăcă, şi 
Osaki fu foarte mulţumit de transformarea ei. În faţa lui nu mai 
era acum „) ejnerica'ă tipică, nu mai era o femeie îmbrăcată cu 
obişnuita lipsă de gust americană, ci o doamnă originară din 
Paris, sau care sosea acum de-a dreptul din capitala Franţei. 

Daisy Green se privi în oglindă, mal-ales că găsi şi o 
poşetă, printre aceste daruri, ce conţinea pudră, roşu de buze, 
parfum şi tot ce-i trebuia, toate de provenienţă pariziană. 

Era fericită şi entuziasmată şi se gândi un moment serios, 
dacă nu s-ar cuveni să cadă-n braţele japonezului, 
recunoscătoare. Dar se abţinu, şi se plimba în lung şi-n lat prin 
faţa unei oglinzi, stabilind că, în noua ei îmbrăcăminte, era o 
femeie nespus de frumoasă. 


Când japonezul o văzu atât de mulţumită la oglindă, 
deschise gura într-iin rânjet; apoi o duse pe fată la-un scaun de 
lângă birou şfââifcepu. Să-i vorbească: îi spuse că eră omul la 
ale cărui „ordifie” lucrase până atunci; dar că acum dorea să-i 
prescrie o altă activitate de aci-nainte. Astfel trebuia să se ducă 
mai întâi la Washington, unde să-şi deschidă im salon de mode. 
Prăvălia era deja închiriată, rochiile şi stofele fuseseră pregătite, 
iar ea* avea să fie proprietara magazinului, pe care trebuia să-l 
ia în stăpânire cu cât mar puţină vâlvă. 

— Ai făcut bine. - zise japonezul. - povestind pretutindeni 
c-ai' mai avut un salon de mode. Acum vei adăoga că rămâi în 
branşa cl-tale. 

Daisy simţi un fior, aflând că tot ce vorbise despre 
cunoştinţele ei, ajunsese repede la urechea japonezului. 
Reflegtând asupra acestei împrejurări, putu să stabilească că 
avea motiv să se teamă. Ea-şi zise,! cu drept cuvânt, că pentru 
a pune să spionezi o biată fată ca dânsa, însemna să te aştepţi 
ca ea să-ţi ' poată face niscaiva servicii considerabile. Dar i se 
păru şi mai ciudat, când japonezul continuă să-i spună că, de. 
Aci încolo, ea ' avea să pornească prin lume cu adevăratul ei 
nume, Dora Griin, cum era trecuta de-altfel şi în paşaport, adică 
numele ei nemtesc. De; asemenea, să nu mai vorbească 
niciodată despre părinţii ei morţi, deoarece putea să-i dea ştirea 
îmbucurătoare că ambii ei părinţi trăiau încă şi că-Şi conduceau 
mai departp, cu bine, spălătoria lor. Apoi, primi ordin să se ducă 
în stradă, unde o. Ast epta agentul pe care-l cunoştea. După ce-i 
spuse toate acestea, japonezul tăcu chitic, fără să mai scoată o 
singură vorbă. Apoi trecu în camera de alături, de unde aduse 
două. Valize de piele, prevăzute şi de cu inițialele D. G., şi care 
erau parte goale, parte, pline cu rufe şi cu rochii. Japonezul puse 
cele două valize, cu un. Gest autoritar, dinaintea fetei. Ea pipăi 
noile lucruri, „aruncă o privire lui Osalri, care nu se mai interesa 
de ea, ci se reaşezase la birou, şi apucă cu braţele-i puternice 
cele două valize, pe care le împinse afară. 

Când Osaki îşi ridică ochiij văzu cel din urmă gest al 
femeii, care părăsea odaia: împinse cu piciorul vechile-i 
vestminte, înghesuindu-le într-un colţ. 

Jos, agentul o aştepta. El pregătise o trăsură, 'ân care 
încărcă valizele, şi porni îndată cu Daisy. Şi o conduse întrunui 


din marile hoteluri bune şi aşteptă în hol, până ce aceasta se 
întoarse. 

Daisy simţi nevoia de neînvins să stea de vorbă cu cineva, 
să-şi dezvăluie inima faţă de cineva, şi deci se năpusti asupra 

— Conspiratorii ladului agentului. Nu ştia nimic altceva 
despre el, decât că până acum se purtase relativ bine cu ea, şi 
că se numea Thomas. Omul întâmpină cu resemnare atacul lui 
Daisy. O lăsă liniştit să-şi spună păsul şi lăsă să treacă valul ei 
de întrebări, de temeri, de speranţe şi de-nfiorări, fără să 
crâcneasci. Dar când văzu că devine prea agitată, şi că era cu 
totul îngrozită de toată această afacere, atunci el o îmbună, 
mângiindu-i braţul îhtreg şi vorbindu-i blând şi liniştitor. El îi 
aminti că nici activitatea de la San Diego nu fusese cu totul 
lipsită de pericole, şi că acum i se cereau servicii cu mult mai 
puţin primejdioase. Dacă pin-aci avusese de a face cu mulţi 
bărbaţi, acum i se punea problema să-şi câştige dragostea unui 
singur bărbat, şi pentru o vreme mai îndelungată. Daisy Green 
ascultă cu luare aminte. 

— Vezi tu, copila mea. - îi zise agentul; - ne-am dat seama 
că, o femeie frumoasă şi inteligentă ca tine, n-are ce să caute la 
San-Diego. Cu darurile tale naturale şi după cum te prezinţi 
acum, nu va mai fi nevoie s-alergi după marinari, ci te vei 
strădui să atragi un gentleman. Îţi vom plăti acum un salariu 
rezonabil, îţi vom împătri sumele pe care ţi le depunem lunar în 
carnetul tău de economie, şi deocamdată n-ai altceva de făcut, 
decât să pleci la Washington, să-ţi deschizi magazinul, şi să 
aştepţi câteva săptămâni, până ce-ţi vom da indicaţii cum 
trebuie să lucrezi. 

Daisy Green se linişti, iar când, a doua zi dimineaţă, urcă 
cu agentul în trenul de Washington, era bine dispusă şi chiar 
puţin fericită. Găsi într-o stradă a cartierului elegant un magazin 
cu firma „Salon Dora Griin, Paris”. 

Magazinul nu era încă deschis pentru cumpărători, dar 
odăile erau deja mobilate cu a eleganţă rafinată. Thomas mai 
angajă, în aceeaşi zi, manechine şi vânzătoare, şi peste 48 de 
ore prăvălia îşi deschidea porţile, după o reclamă bună prin 
gazete. 

La început, manechinele şi vânzătoarele avură tot timpul 
să se plictisească lustru'indu-şi unghiile, căci deocamdată nu 
venea nimeni... Thomas, care se tot învârtea prin Washington, şi 


care venea o dată pe zi să vadă cum mergeau treburile, ordonă, 
a treia zi, ca modelele pariziene, superbe şi de-o eleganţă 
aleasă, ce se aflau în vitrină, să poarte şi etichete cu preţuri. El 
hotărî singur preţurile, iar Daisy, care era de faţă la această 
operaţie, rămase perplexă. Acestor rochii costisitoare el le puse 
nişte preţuri de chilipir. 

Odăile cele goale până atunci, se umplură îndată de 
clientelă feminină şi magazinul începu să prospere. Dar, o dată 
cu fiece rochie şi cu fiece piesă vândută, domnul Osaki arunca 
din buzunar şi ceva parale. Cu toate că pierderea trebuia să-i fie 
indiferentă, nervii lui Daisy Green nu putură să-ndure o 
asemenea batjocură. Abia după ce Thomas dispăru din 
Washington, Daisy începu să urce puţin câte puţin preţurile, 
până ce de cerespunseră, după părerea ei, valorii reale a mărfii. 

După vreo două săptămâni de activitate, Thomas reveni, 
se retrase cu Daisy în birou, şi-i ordonă să facă ceva, ce i se 
păru, la început, o nebunie curată. O puse anume să trimită unui 
secretar din Oficiul Marinei o notă de plată kilometrică. 

Thomas dispuse personal ce avea să cuprindă nota, şi, 
după indicaţiunile lui, Daisy scrise o întreagă colecţie de lenjuri 
de damă, din cele mai intime. Şi cum i se păru că nu era încă 
destul, el mai adăugă o pălărie, o rochie şi nişte mănuşi, aşa că 
totul făcea laolaltă mai multe sute de dolari. După ce expediase 
nota, Thomas ţinu complicei sale un discurs instructiv. 

După expedierea notei, nu interveni la început nimic, aşa 
că Daisy se văzu nevoită, potrivit instrucţiunilor, să scrie 
secretarului o scrisoare energică, prin care-i pretindea achitarea 
facturii. De astă dată, obţinu ce voise. 

Intr-o bună dimineaţă apăru în magazin un tânăr drăguţ, 
îmbrăcat impecabil, cu o pălărie fină de paie pe cap, care ceru 
să vorbească cu miss Griin. Miss Griin se afla în birou el privat şi 
vizitatorul se duse înăuntru, aruncă factura şi scrisoarea primite 
pe masă şi-ntrebă, indignat, ce înseamnă această absurditate? 
El nu cumpărase niciodată ceva asemănător! 

Dera Griin îl rugă să ia loc, răsfoi, pentru circumstanţă, 
câteva registre, îşi ridică sprâncenele şi zise că nu-nţelegea 
această afacere. 

| se prezentase în magazin o tânără domnişoară, care-i 
declarase că era logodnica domnului secretar de la Oficiul 


Marinei Cumpărase de toate, şi rugase să se trimită factura 
domnului secretar. 

Americanul o privi cam ironic şi zise: 

— Şi-n schimbul unei simple declaraţii de felul acesta, d-ta 
dai primei venite de pe stradă marfă pe credit? 

Miss Griin zâmbi. Era primul ei surâs, în această afacere, şi 
primise ordin să surâdă cât mai des. Răspunse, lămurind că, 
bineînţeles' lucrurile nu stăteau tocmai aşa cum le descrisese în 
ironie vizitatorul. Dar că doamna declarase cu atâta precizie că 
era logodnica domnului secretar, şi. Afară de asta, mai 
prezentase şi e scrisoare... w Ce fel de scrisoare.? întrebă 
secretarul făcând nişte ochi speriaţi;: 

— Da, scrisoarea era foarte drăgălaşă! zise Daisy, 
puhârfdu-şi în voce tot, farmecul de care dispunea. 

— Era o scrisoare atât de dulce! Şi mai eta-scris în ea, că 
în curând. Vă veţi căsători, iar dedesubT. Seafla semnătura d- 
voastră, în caracter mari şi desluşite.!- - 

— Unde e scrisoarea?'- întreba americanul, pe care-l 
trecuseră toate sudorile; - Dar tinde aţi vrea să fie?.. Bineînţeles 
că doamna a Reţinut-o. N-ar fi consimţit niciodată să se 
despartă de o scrisoare aşa de drăgălaşă.. 

Secretarul ştia prea. Bine că, nu scrisese niciodată e 
asemenea scrisoare, prin care să promită* căsătoria vreunei 
tinere fete. Dar tot aşa de bine ştia că se afla într-o situaţie 
foarte Neplăcută. Dacă refuza plata notei,. Clacă era dat în 
judecată, şi Dacă avea să apară acea scrisoare care era desigur 
falsă, cum şi fata care. Pretindea căo primise, scandalul era 
gata! Şi ca secretar al Oficiului Marinei, care avea la activul său 
un scandal, în care erau amestecate şi femei, îşi vedea situaţia 
periclitată! ': 

*; Tânărul. Era bogat, tatăl'său făcea parte din magnații 
care finanţau. Puţurile de petrol şi cum era foarte tânăr, iar 
calitatea lui principală era „ambiția, ' scoase carnetul de cecuri. 
El îşi propuse să. Achite factura, pretinzând o declaraţie scrisă, 
că niciodată nu se va mai da pe credit cuiva, care. S-ar prezenta 
în. Numele su.: '* 

Luă, tocul să completeze formularul cecului. 

Dar acum Daisy Green îşi plasă levitura-i cea mare. Edrept 
că, pentru propriul ei pont, ar fi acceptat cu plăcere ceVveul, 


întrucât calitatea ei principală nu era ambiția, ci setea de bani. 
Dar nu-i era'ârigăduit să ia cecul. 

Ea luă tocul din mâna secretarului şi zise: 

— Nu, domnule! Dacă d-voastră n-aţi comandat aceste 
obiecte, care sunt trecute în notă; dacă doamna era o 
înşelătoare, care s-a servit pe nedrept de numele, d-voastră. - 
atunci se-nţelege de la. Sine că nu d-voastră veţi avea de 
suportat paguba, ci eu... A 

Şi continuă pe tonul acesta.. Işi luă aerul unei doamne 
avute şi distinse, sta, frumoasă, şi-ntr-p poză avantajoasă, în 
faţa tânărului, jucându-şi cartea ce trebuia să-l dea gata pe 
secretar. 

Tânărul o găsi' într-adevăr fermecătoare pe Daisy! Chestia 
cu notiî, pe care nu-mai trebuia s-o plătească, fusese scoasă ctiri 
discuţie şi nu mai rămâriea decât ceva plăcut şi anume: t 
femeie frumoasă, care-i' făcea avansuri. Când părăsi biroul, îşi 
dădu o-ntâlnire cu Daisy Green, „ pentru o plimbare. 

În aceeaşi. Zi, Thomas se ivi din nou. El îşi freca mâinile de 
bucurie. Inspecta personal locuinţa complicei sale, care în timpul 
acesta fusesC instalată şi mobilată cu gust; iar Thomas se rugă 
lui Dumnezeu, că prima lor plimbare să se sfârşească în alcovul 
ei...; --s Dar plimbarea se sfârşi 'cu un „rămas bun” ceremonios 
la un colţ de stradă. Căci, dacă la primul asalt-tânărul fusese dat 
gata de Daisy, exploatarea manevrei dăduse greş. Tânărul- 
frecventa-cu totul altă lume decât Dăisy. El n-avea prejudecăţi 
în materie de femei, pretinzâiâd că acestea, să fie din aceiaşi 
clasă socială cu el, dar dorea că fimeâa să se intereseze de 
lucrurile ce-i ocupau gândul său. Şi aci afacerea se împotmoli 
pentrtt Daisy! ' 

Ea n-avea habăr de importantele şi istoricele amănunte 
ale sportului, şi chiar când'se întâmpla s-ajuiigă la vreun punct 
comun, vederile lor nu; se potriveau! El era un aderator al 
tinerelor fiinţe sportive pe care le curioştea, care discutau 
despic tenis şi box, pentru care dragostea' era un subiect plăcut 
şi uşor. Daisy îiisă 'intra în luptă cu atitudinea insei cocote de 
lux, adică aşa cum îşi închipuie ea că trebuia să se prezinte o 
aseme. Nea femeie. Cuvintele ci erau prea voluptt; -o. Erotismul 
pe care-l exala prin vorbă şi atitudine, întreg v. L fel de a fi al 
femeii, pentru care drăgălăşeniile dragostei erau o ţintă 


permanentă, iar nu un joc întâmplător, displăcură americanului. 
El nu voia aşa Ceva! 

Daisy îşi pregătise rolul în timpul atâtor nopţi de insomnie, 
şi iată că acum fusese debitat în chip greşit. Când îşi luară 
rămas bun, ea realiză că pierduse bătălia. Încercă printr-o 
scrisoare să obţină o a doua întâlnire, dar nu primi ni ci un 
răspuns 1 îi telefona, îi scrise; dar totul fără suecfes! Toată 
instalaţia salonului Dora Griin fusese inutilăŞi fata se cutremură 
la gândul urmărilor, când avea să ra'porteze că trebuise să 
renunţe! 

Pe când se afla, după amiaza, în mijlocul rochiilor ei 
Thomas sosi la magazin. Ea se duse cu el în biroul ei, respiră 
adâne şi i se spovedi. „* ' 

Thomas ascultă în tăcere; apoi i se urcă sângele în câp 
şineepu să strige. El zise că o anume Daisy Green'era cea mai 
tâmpită fiinţă ce exista pe lume. 

Ar mai fi spus ei şi altele, dar atunci izbucni şi Dora Grun, 
originară din Cernăuţi. Cuvintele ei cădeau ca o cascadă pe 
capul agentului, ca un potop năpraznio! Ea-i aruncă în faţă că se 
săturase de mult să mai lucreze pentru „banda lui”. Şi rosti 
euvântul „bandă” cu un accent de dispreţ! 

Agentul era un gentleman. Şedea pe o sofa joasă, ţinând 
în mână un baston, şi se gândea cu disperare cum s-o scoată la 
capăt cu această femele. Dar când e văzu pe Dora Griin 
dinaintea lui, cu pumnii ameninţători, asemenea unei vrăjitoare, 
gata să sfârşle tot; atunci avu impresia că găsise mijlocul cel 
mai mai nimerit cu care trebuia s-o trateze în momentul acela. 
Cu părere de rău şi cu un suspin adânc, el se ridică de pe sofa 
şi, cu iuţeala fulgerului, îşi ridică dreapta şi-i trase Dorei Griin o 
palmă ce răsună în odaie. Apoi de reaşeză speriat, aşteptând cu 
interes să vadă urmarea. 

Dar nimerise coarda cea justă. Dora Griin se repezise prin 
odaie şi se ghemuise într-un colţ, unde plângea cu sughiţuri. 

Când începu să vorbească de nerecunoştinţă, şi încheie 
jelinduse că era o biată fată bătută şi oropsita, pe care n-o iubea 
nimeni pe lume, atunci agentul înţelese că lucrurile erau în 
ordine. Se aşeză lângă ea, o consolă şi o îmbună, iar seara vizită 
pentru a doua oară casa în care! locuia Dora Griin... 

Thomas plecă la New-York. Se dusese să dea raportul lui 
Osaki. Lipsi câteva zile, după care apăru din nou, pe 


neaşteptate, la Washington. El şi câţiva din oamenii lui Osaki, 
veniţi odată cu dânsul, începură să îl supravegheze pe 
secretarul de ambasadă, care rezistase cu atâta bravură în faţa 
lui Daisy Green. 

Unul din ei făcu o vizită ataşatului la Oficiul lui. Se 
deghizase în fiul unui proprietar de mine din statele de Sud care 
voia să discute cu secretarul o chestiune confidențială. Intră în 
odaie, văzu că, la o masă, lângă secretar, şedea o dactilografă, 
care părăsi odaia când el intră. Era o fată tinerică, subţirică; 
avea aerul unui băiat şi era o plăcere s-o priveşti cum străbătea 
odaia cu păcioarele-i fine. Vizitatorul nu rămase mult timp la 
secretar. li spuse numai că tatăl său dorise să se intereseze de 
chestia cu japonezii, şi că-i transmitea totodată un cec de 500 
de dolari, care să fie vărsaţi la fondul realizării acestei 
întreprinderi. Nimic important nu se mai rosti între cei doi cu 
prilejul acesta. 

Dar emul care îl vizitase pe secretar, îşi pricepea meseria. 

El era obsedat de apariţia dactilografei, pe care o găsise în 
birou, şi avea impresia că fata aceasta putea fi câştigată întrun 
chip oarecare. 

Oriunde se ducea acum dactilografa, era urmărită. 
Thomas îi cunoscu în curând tot cursul vieţii, cunoştea micile şi 
marile întâmplări ale existenţei ei, şi astfel află că fata nu era 
nici mai bună, nici mai rea decât majoritatea tinerelor care 
exercitau profesiunea ei în S. U. A. 

El stabili că fata era înclinată spre cochetărie, că-i plăceau 
rochiile şi bijuteriile şi că n-avea un creier construit pentru 
gânduri adânci. 

Fata aceasta de 18 ani, cu numele Betty, avu în curând o 
mică aventură. Domnul al cărui tată finanța puțuri de petrol în 
Statele de Sud, veni pentru a doua oară la Oficiu, şi o-ntâlni pe 
sală. Ea-l recunoscu, şi deci nu se codi să schimbe câteva 
cuvinte cu el. Cuvintele se prefăcură în propoziţiuni, iar acestea 
se încheiară cu o-ntâlnire. Tânărul tocmai cumpărase un mic 
automobil, care avea o viteză mare, şi o invită să-l încerce 
împreună. Când Betty se învoi, agentul înţelese că era pe calea 
cea bună. 

Când, peste câteva zile, fata avu nevoie de o mantilă, 
aceasta i se furniză de către „salonul Dora Griin”, şi însăşi 


proprietara veni să asiste la probă. Mantila, cu toate că era 
destul de scumpă, fu plătită pe loc! 

Dar Dora Griin mai avea la-ndemână şi o rochie, care-i 
venea de minune lui Betty, şi numai ei, ca şi cum ar fi fost croită 
special pentru dânsa. Trebuia numai să-i facă unele modificări 
neînsemnate. Betty trebuia să se întoarcă a doua zi. 

Ea sosi într-adevăr, şi fu primită de patroană, care găsi că 
semăna grozav cu sora ei cea mică. De astă dată lucrurile 
merseră uşor. Dora Griin se împrieteni cu fata, cu atât mai 
repede, cu cât dactilografa era încântată de această prietenie, 
ce-i aducea fel de fel de avantaje. După trei săptămâni, Dora 
Griân şi mica dactilografă erau cele mai bune prietene. 

Se stabilise, între-acestea, că Betty avea ca prieten un 
tânăr foarte prezentabil. Dar se mai aflase că era unicul post 
activ din registrul vieţii ei; că de-altfel era un pierde-vară, care 
trăia din punga mamei sale, iar aceasta se hrănea dintr-o rentă 
oarecare. Atunci fu uşor lui Daisy să ofere bani tinerei prietene, 
şi cum mititica era tot mai des în lipsă, cu toate că în fond nu 
era decât îngrijorarea de a nu câştigă destul pentru iubitul ei, 
ceasul lui Daisy bătu pentru a doua oară în această afacere. 

Intr-o seară, la locuinţa ei, Daisy îi spuse lui Betty că-n 
lumea aceasta rea, tot omul trebuie să-şi caute rostul. După alte 
generalităţi, ajunse să-ispună că ar şti, /pentru Betty, un serviciu 
accesoriu, ce i-ar îngădui, într-un sfert de an, să câştige' atâta 
câtsă nu mai fie. Silită, să răm'ână o biată dactilografă, căci îi va 
da putinţa să-şi instaleze un magazin în Oricare oraş i-ar plăcea. 

Betty, care era de obicei plictisită, ascultă cu luare 
amintfe, şi când Daisy făcu o mică. Pauză, ea o-ndemnă să 
urmeze. 

Daisy îşi luă inima în dinţi şi începu să-i vorbească de 
faptul că dânsa era dactilografa unui anumit secretar al Oficiului 
Marinei din Washington. Or, secretarul acesta scria scrisori şi 
făcea acte, după care se trăgeau întotdeauna copii. 

Daisy socotea că, în definitiv era foarte uşor ca, în loc de. 
O copie, să facă două... 

Fără ca Betty săi fi înţeles încă despre ce era vorba, ea 
protestă, explicând că era ceva cu totul imposibil! Nu se. Puteau 
face două copii, fără ca să nu se observe cu timpul.. 


— Bine! - zise Daisy; poate că se va găsi o altă 
modalitate. Eu' ştiu, în tot cazul, un domn, care ar plăti o sumă 
foarte mare pentru copiile celor scrise de secretar. 

Betty tăcu, scoase fum pe nas, privi în tavan şi se gândi. 
Daisy avea o teamă nebună ea prietena ei să nu se 
răzgândească, să nu i se fi părut primejdioasă această istorie, şi 

că-i va răspunde: „Nu!” 

Dar Betty nici nu se gândea să-şi chinuiască căpşorul cu 
astfel de probleme. Ea nici nu-şi închipuia ce urmări putea să 
aibă, pentru ea, împlinirea cererii prietenei ei. Nu făcea nici 
reflecţii asupra activităţii prietenei sale, care era preocupată 
numai de oferta ispititoare! de a primi atâţia bani, fără a fi 
nevoie să săvârşească vreo muncă. 

, Ea zise în sfârşit: 

— Cât capăt pe lună? 

Daisy indică suma pe care i-o precizase Thomas, şi care 
era destul de mare, ca să cumpere trei fiinţe ca Betty. 

— All right! - zise Betty. Ştiu cum trebuie să procedăm | 
Introduc, pe neobservate, un carton întreg de indigo înăuntru, şi 
scriu fiecare scrisoare cu o foaie nouă de indigo! Apoi” nu ne 
rămâne decât săi ţinem partea lucioasă dinaintea unei oglinzi. 

Daisy o îmbrăţişă pe Betty. 

Betty venea acum în fiecare seară la locuinţa Dorei Griin, 
unde făcu cunoştinţă cu Thomas, care, îndată ce fata îi înmână 
primul maldăr de hârtie indigo, îi plăti un avans însemnat 

— Ca să ai să cumperi indigo nou! - zise el şi rânji. 

Mai târziu, Thomas fotografie coli le de indigo, le descifra 
textul, le combină. 

Dăduse, astfel o. Lovitură' grozavă! E drept că nu pusese 
încă mâna pe ce voia, căci nu era corespondenţa, secretarului 
adresată comitetului de luptă în contra muncitorilor japonezi, 
dar erau nişte acte militare de o însemnătate extraordinară. 

El avea astfel dinaintea lui întregul plan după care avea să 
opereze flota americană împotriva Japoniei, în caz de conflict, 
amănuntele funcţionării apărării coastelor şi, în sfârşit, 
ansamblul operaţiunilor, în cazul când maşinăria s-ar fi pus în 
mişcare. 

Întâmplarea îi prilejui aceste importante descoperiri, căci 
secretarul era însărcinat cu distribuirea rapoartelor amiralităţii. 


El trebuia să facă copii după de, destinate funcţionarilor 
superiori şi ofiţerilor Oficiului Marinei. Betty habar n-avea. 

Că lucrul ei de copistă se învârtea în jurul unor afaceri atât 
de însemnate, şi secretarul avusese prudenţa să nu i-o spună. 

Corespondenţa referitoare la aceleaşi chestiuni, era de 
mai mică importanţă. A şaptea zi, Betty sosi cu nişte coli indigo, 
ce cuprindeau alt soi de corespondenţă. 

Secretarul părea a fi hotărât să lichideze toată 
corespondenţa restantă cu comitetul său. Thomas se aruncă cu 
un zel deosebit asupra acestui material. Dar când avu dinainte 
fotografiile, făcu ochii mari, căci nu pricepea nimic din cele 
cuprinse în de. Erau scrisori foarte scurte către fiecare 
conducător al comitetului, concepute în expresii voalate, şi 
singurul fapt ce reieşea lămurit, părea să fie că se plătiseră bani 
la vreo treizeci de persoane. 

Ce însemna această comedie?.. Thomas şedea pe un 
scăunaş tapetat cu mătase, din budoarul Dorei Griin, şi se 
gândea. 

Doamna sta întinsă într-un chaise-longue, îmbrăcată într- 
un kimonou de mătase, şi se gândea dacă Betty va putea duce 
la capăt ce i se cerea. Thomas întrebă: 

— la ascultă! Ce afacere comică mai e şi asta! Tu trebuie 
să cunoşti legătura în această chestie. Comitetul plăteşte la 
vreo treizeci de oameni bani, şi comunică faptul, aceasta în 
expresii voalate membrilor săi. Ce să fie asta? 

— Prostule! - răspunse Daisy. 

— Desigur că cei care au primit banii, au fost mituiţi! 

— Drace! - exclamă Thomas, se aplecă asupra hârtiilor, şi 
i se păru că se deschidea cerul. 

Betty urmă să lucreze, şi nici vorbă nu era să i se 
oprească activitatea. Ea strânsese deja o mică avere, pe care o 
depusese la o bancă, şi acum începu să devină zgârcită. 

După ce urmări cu îndârjire corespondenţa timp de 
paisprezece zile, Thomas o interpelă într-o seară pe Betty, în 
locuinţa lui Daisy: 

— la să-mi spui. - zise el. - nu ştii cumva dacă există pe la 
voi vreo listă a oamenilor cărora comitetul le-a dat parale? 

Betty stătu un moment pe gânduri. Era obişnuită să-şi 
scrie lucrările în mod cu totul mecanic, fără să se gândească la 
ceva în timpul lucrului; dar în cele din urmă îşi aduse aminte. 


— Da. - zise ea. - a fost chiar o sumă imensă: s-au 
distribuit un milion de dolari! la stai puţin! Cui nalba au dat banii 
ăştia? Da, îmi amintesc; erau nişte bani pentru persoane ale 
căror nume apar mereu prin gazete şi care ţin pretutindeni 
discursuri politice. Dar cum îi cheamă pe fiecare în parte, 
bineînţeles că n-am reţinut! 

— Nu face nimic. - zise Thomas, privind-o pe fată 
drăgăstos; - numai lista dacă mi-ai da-o. 

— De! - zise Betty; - nu-i un lucru aşa de uşor! Oţine- 
ncuiată în biroul lui, şi dacă observă că lipseşte, atunci scandaşi 
e gata! 

Themas îi luă un interogatoriu lung asupra moravurilor şi 
obiceiurilor secretarului, şi ca rezultat căzură de acord că 
trebuia să aştepte o conferinţă a tânărului cu şefii săi. Astfel de 
discuţi; durau totdeauna mult, şi în timpul când de aveau loc, 
Betty trebuia să rămână în odaie, ca să ia seama la telefon. 

Într-un asemenea moment, ea trebuia să pună mâna pe 
listă, luând-o din sertarul biroului, ce rămânea descuiat, şi s-o 
copieze la repezeală. 

Planul fu discutat în toate amănunţimile. Thomas află că 
lista celor care primiseră parale se afla în al doilea sertar de sus, 
în partea stângă a biroului, şi socctindu-se timpul necesar cu 
copiatul, ajunse la concluzia că planul trebuia să reuşească. 

Trei săptămâni de-a rândul, zi de zi, Thomas aşteptă în 
locuinţa Daisy Green clipa în care avea să pună mâna pe listă El 
aşteptă în zadar trei săptămâni. Lucrurile ajunseră aşa de 
departe, încât chiar nervii solizi ai tinerei Betty începură să se 
tocească, şi declară că nu mai putea să îndure tensiunea. 

Dar iată că sosi şi ziua în care secretarul fu chemat în 
biroul şefilor săi, la conferinţă. Ziua veni, dar n-aduse succesul! 
Tânărul, mai înainte de a-şi părăsi biroul, încuiase toate 
sertarele. Tocmai în timpul din urmă sosiseră o grămadă de 
scrisori, ce fuseseră, toate, încuiate îndată. Desigur că printre 
de se aflau hârtii importante! 

Thomas era gata să explodeze dar se linişti repede, 
gândindu-se că nu-i putea folosi la nimic să facă acum pe 
sălbaticul. 

De asemenea n-ar fi avut nici un rost să plece la New- 
York, ca să se sfătuiască cu Osaki. Aci trebuia să acţioneze 
singur. 


Avea un vechi şi bun principiu, care, în profesiunea lui, 
merita toată atenţia. Unui agent cu adevărat mare nu-i este 
îngăduit decât în cazul extrem să întreprindă personal acţiuni, 
ce i-ar destăinui în mod neîndoios vinovăția, dac-ar fi prins. 

Aşadar, când există posibilitatea să fie prins, e mai bine să 
lucreze cu mâna altuia. Aci însă era vorba de spargerea unui 
birou, fapt pe care nu trebuia să-l întreprindă personal. 

Dimineaţa aranjă astfel lucrurile ca să se întâlnească cu 
Betty, înainte de sosirea ei la serviciu, şi stabili pentru seara 
aceea, o întrevedere între ea, prietena ei şi dânsul, care voia să 
pună acum totul pe o carte! în biroul salonului Dorei Griin, 
„Thomas îşi azvârli momeala. El promise lui Betty şi amicului ei 
50.000 de dolari, dacă făceau a doua zi ce le va arăta el. 

Secretarul venea întotdeauna la biroul lui cu un ceas mai 
târziu decât secretara. Tânărul trebuiia să vină cu zece minute 
după sosirea dactilografei şi să-ntrebe de secretar. Atunci 
secretara trebuia să apară pe sală şi, dacă era nevoie, să joace 
un fel de comedie. 

Ea trebuia să declare cu voce tare, că secretarul aştepta 
de mult sosirea tânărului şi că voia să-i telefoneze imediat 
acasă, ca să se grăbească. Apoi avea să-l poftească pe tânăr în 
odaie, arătându-i sertarul cu pricina, pe care el trebuia să-l 
spargă, luând toate hârtiile ce se aflau acolo, şi vârându-le în 
servieta pe care trebuia s-o aibă cu el. Thomas trebuia să ia în 
primire hârtiile, şi să-i înmâneze, în schimb, 50.000 de dolari. 

Bineînţeles că, după puţină vreme, dactilografa avea să 
părăsească biroul şi, întâlnihdu-se peste câteva minute cu 
iubitul ei, să fugă împreună. In statele Sudului, când doi oameni 
se iubesc, pot duce acolo o viaţă plăcută, fără teamă de a fi 
arestaţi, când posedă 50.000 de dolari. 

Thomas observă, îndată ce-şi expuse planul, că tânărul 
era gata să-şi de concursul ca să câştige cei 50.000 de dolari. 
Dar agentul află, cu această ocazie, că Betty avea mai mult 
spirit practic decât prietenul ei. Fata declară, cu toată 
francheţea, că ea condiţiona executarea proiectului de un avans 
de 25.000 de dolari. Căci trebuia să conteze şi pe posibilitatea 
ca iubitul ei să fie arestat, risc pe care nu înţelegea să-l suporte 
decât în schimbul a 25.000. De dolari. 

Thomas se opuse la început, dar Betty rămase neclintită, 
ba chiar stărui ca suma să fie exact cea arătată de ea, iar 


Thomas suspină şi completă un cec asupra unei bănci din 
Washington pentru suma de 25.000 de dolari. 

Apoi aduse un săculeţ de piele în care se găseau unelte 
pentru spargere, făcute din oţelul cel mai tare. lubitul Betty fu 
iniţiat în manipularea instrumentelor, după care apoi se 
despărţiră. Thomas plecă la hotel, având înante-i o noapte de 

— Nesomn, iar în. Urmă o convorbire ce. Nu fusese lipsită 
de primejdie. Betty, şi iubitul ei mai intrară într-un bar, şezură 
într-un colţ retras şi discutară în şoaptă ce aveau de făcut în 
ziua următoare. 

Locul în care Thomas trebuia s-aştepte predarea servietei 
fusese bine precizat. Agentul se duse, cu o jumătate de ceas 
mai înainte, la locul convenit, ca să aştepte servieta. După ce 
trecu un. Sfert de ceas peste ora hntărâtă,. El se nelinişti; când 
trecu o jumătate de oră, eră aproape disperat, iar peste un ceas, 
când secretarul trebuia să fie de mult la birou, el trase o- 
njurătură. Groaznică şi seduse la salonul Dorei Griin. 

O găsi ocupată cu nişte lenjerie de mătase şi-i făcu semn 
din ochi să vină în bircu. Când află că nimeni nu fusese pe acolo, 
el aproape că îşi pierdu firea şi, pentru o clipă, nu ştiu ce trebuia 
să facă. Apoi se repezi până la Oficiul marinei şi făcu cercuri 
largi şi mici în jurul acestei instituţii, dar nu putu să dea de urma 
complicilor săi. 

Deodată fu cuprins de o bănuială grozavă. Luă în grabă un 
automobil şi se duse la banca lui. Bănuiala lui luă forme 
palpabile: cecul de 25.000 de dolari fusese prezentat de 
dimiRieaţă, la cinci minute după deschiderea casei, şi se plătise. 
Se întoarse în fugă-la salonul Dorei Griin, pe care o sili să se- 
mbrace, şi o duse până în faţa casei în care loduia Betty; aci 
avea să se intereseze de soarta ei. Dora cobori treptele cu 
informaţia dată de mama fetei. Aceasta căpătase concediu, şi 
plecase în călătorie pentru patrusprezece zile, cu o destinaţie 
necunoscută. 

Thomas era sigur că cei doi complici o şterseseră, fără ' 
să-şi îndeplinească misiunea lor primejdioasă! El socoti că, cu 
banii pe care îi încasase până acum, Betty avea destul ca să-şi 
poată aranja viitorul. Şi se blestemă pe sine şi lumea întreagă. 

Acum era în situaţia disperată de-a trebui să raporteze lui 
Osaki ce se întâmplase. lar asta echivala pentru el cu o 


sinucidere! în plus era sigur că cei doi aveau să-i denunte, atât 
pe el, cât şi pe şeful său Osaki! 

Când Thomas îşi perindă prin. Minte toate aceste 
împrejurări, îl trecură toate sudorile spaimei şi luă o hoturâre 
disperată. 

Porni drept spre Oficiul marinei. Era dupăamuză; Voia să 
capete siguranţa dacă Betty fugise într-adevăr, sau ce se înt. 
Irnplase pe acolo? O ideie îi trecu prin minte ca un fulger. Voia 
să-ntrebe de Betty şi să declare că era trimis de familia mamei 

* sale, ca să-i comunice că mama ei avusese un accident 
mortal! 

Voia deci să facă d anchetă chiar în cuşca leului.. 

Pe când se afla pe sală, îl văzu pe secretar trecând pe 
dinaintea lui cu câteva hârtii în mână, şi intrând într-o altă odăi? 
1. 

Fără să mai stea mult pe gânduri, şi urmându-şi inspiraţie 
„instinctivă, intră repede în biroul. Secretarului. El Ye văzu 
singur n odaie. Dintr-osăritură, fu la birou, găsi sertarul! îri. Care 
se aflau, după descripţia lui Betty, hârtiile. Cele importante, şi-şi 
vâri mâna în geantă. Scoase. Un instrument complicat din oţel 
pentru spargeri, desfăcu o lamă, şi-i puse vârful.. Ascuţit în 
broasca sertarului, pe care-l trase afară. Fără greutate. Apucă 
apoi dintr-odată vraful de hârtii din sertar şi-l vâri în servietă, 
când fu isbit de un zgomot. În faţa uşii se auziră, nişte voci. El se 
lăsă pe covor şi cu paşi de pisică ajunse lu uşă. Îşi lipi urechea la 
gaura cheii, dar ce auzii, îi lovi drept în 'inimă. „Vociile ce 
şuşuiau chiar în faţa uşii, ziceau că „mai trebuiau să aştepte 
până ce va ieşi afară”. 

Atunci înţelese că teama, de a nu fi trădat 'de Betty, se 
adeverise! Desigur că fusese văzut intrând, şi desigur, jocul lui 
fusese descoperit! 

Dar poate mai era vreo şansă de scăpare i Poate era vid i 
rfta-nervilor supra-încordaţi! Tot aplecat, şi cu urechea da uşă, 
era ferm hotărât să-ncerce să scape. Se duse din nou la birou. 

Jiuă de pe masă secretarei un plic mare,. Scrise în grabă 
adresa lui Osaki, pe care n-o cunoştea nici Daisy, aşa că Betty n- 
o pututse trăda, puse în el hârtiile, îl lipi şi aşeză apoi scrisoarea 
în vraful cel mare de. Corespondenţă, ce.; se afla, pe masa. 
Secretarei, gata să fie expediată. Apoi se reîntoarse la uşă, cu 
revolverul în buzunarul hainei, şi o deschise repede. Patru 


oameni se' aflau în sală, şi două revolvere fură îndreptate 
asupra lui. 

Atunci răsU. Nă primul foc; slobozit de Thomas. Astfel 
rupse mâna unuia dintre paznici şi, dintr-o săritura, străbătu 
printre Adversarii surprinşi. Când. Ajunse la. Scară, un glonţ de 
revolver îl lovi în spate, Căzu peste cap, „pe trepte, şi airma i se 
descarcă în cădere. Când adversarii se aplecară asupra lui, 
Thomas era mort! 

Îi scotociră buzunarele, dar nu găsiră nimic | Aşadar nu 
furase nici o hârtie, sau cel puţin nu le avea asupra lui! Atunci 
pătrunseră în camera secretarului. Se găsi sertarul spart, şi un 
funcţionar superior blestema, declarând că era foarte logic: 
indivirul legase actele cu o sfoară şi le dăduse drumul pe 
fereastră, iar un complice de-al lui le luase desigur în primire. 

Pe când hârtiile şi complicii erau căutaţi cu înfrigurare de 
poliţie „corespondenţa ce trebuia expediată fu scoasă din 
camera secretarului şi trimisă la poştă. 

Se întâmplase aşa după cum prevăzuse Thomas. 

Betty fugise dis-de-dimineaţă cu iubitul ei, şi ca să se 
asigure în vederea oricărei eventualităţi, comunicase Oficiului 
marinei, printr-o scrisoare pusă încă în noaptea aceea la cutier 
că un individ, cu prenumele de Thomas, încercase să-i convingă, 
pe ea şi pe iubitul ei, să spargă biroul secretarului şi să fure 
nişte acte. Dar bineînţeles, ea era e fată cinstită, care nu se 
putea preta la aşa ceva, şi denunța, prin urmare, toată afacerea. 
Dar cum se temea, plecase în călătorie. De altfel, mai era 
amestecată în această afacere şi o anume Dora Griin, 
proprietara unui salon de mode. Ea însă Betty, n-avusese nici-o 
ştiinţă şi socotea că nu se va întreprinde nici o urmărire 
împotriva ei, care denunța afacerea cu toată sinceritatea. 

Această scrisoare sosise de dimineaţă la Oficiul marineL 
Provocase oarecare senzaţie. Secretarul fu chemat telefonic. 

Nu lăsă decât corespondenţa comitetului împotriva 
muncitorilor japonezi, în al doilea sertar din stânga, acestora 
neacordinduli-se prea mare importanţă. Camera însăşi fu păzită 
în mod discret de detectivi, oamenii cărora Thomas le căzuse în 
cursă. 

Daisy Green fu ridicată de la magazinul ei, tocmai în clipa 
când se pregătea să tragă obloanele. Era revoltată, tuna şi 
fulgera. Dar funcţionarii poliţieneşti nu se prea lăsară 


impresionați. O conduseră la poliţie, unde fu pusă mai întâi într- 
o celulă individuală. Apoi se sfătuiră, căci nu ştiau singuri ce să 
facă cu această femeie, nici ce vină avea în definitiv. In 
buzunarele lui Thomas nu se găsi decât o notă de hotel achitată, 
iar în odaia lui nu se descoperi nici-o bucăţică de hârtie, din care 
să se poată trage vreo concluzie asupra întregii afaceri. 

Situaţia, din punct de vedere criminalist, se prezenta deci 
astfel. Se primise o scrisoare a dactilografei Betty; ea însă' o 
ştersese peste ţări şi mări. Se ştia că un bărbat cu numele de 
Thomas era instigatorul unei acţiuni, pe care apoi o săvârşise 
chiar el însuşi. Omul acesta murise, deci nu mai putea să 
vorbească. Se mai ştia apoi că Dora Griin avea o legătură cu 
această afacere, dar nici prin minte nu le putea trece, care erau 
amănuntele chestiunii. 

Se făcu o percheziţie la magazin şi la locuinţa lui Daisy, 
dar nu se găsi nici-o urmă. 

Nu mai rămânea deci altă soluţie decât să o supună pe 
Dora Griin unui interogatoriu, de gradul întâi, al doilea şi al 
treilea. 

Dora Griin tăcu însă. Orice încercare a poliţiei se lovi de un 
mutism absolut, care nu se dezise nici când poliţia, care 
expediase pretutindeni amprentele ei digitale, primi raportul că 
mai suferise o condamnare pentru furt, într-un magazin, sub 
numele de Daisy Green. Ea tăcu cu încăpățânare, şi aceasta 
spre ghinionul ei, căci nu-şi da seama cât era de avantajoasă 
situaţia ei. Din cauza tăcerii, poliţiei nu-i fu cu putinţă să dea de 
rostul afacerii, şi gazetele nu aflară nimic din cele petrecute la 
Oficiul marinei. 

În timpul acesta, se întâmplă următoarele. Osaki trimise, a 
doua zi după moartea agentului său să i se aducă poşta, şi când 
o avu în mână, el găsi, printre altele, un plic mare, cenuşiu, care 
purta pe faţă şi pe dos antetul Oficiului marinei. 

Când îl deschise cu băgare de seamă, ieşiră la iveală o 
grămadă de hârtii. Erau nişte scrisori şi documente, pe care le 
dorea de atâta vreme şi care îi desvăluiau până şi cele mai 
intime resorturi ale comitetului anti-japonez Doar un lucru nu-l 
putea înţelege: în ce mod plicul acesta ajunsese să poarte 
antetul oficial? 

Acum rămase să aştepte apelul telefonic al agentului său 
Thomas. Apelul nu sosi, iar el însuşi nu putea să cheme 


Washingtonul, întrucât nu stabiliseră nici un număr. Puse mâna 
pe gazete, şi nici din acestea nu află nimic. Cu hârtiile primite 
nu ştiu deocamdată ce să facă, neştiind cine i le trimisese, şi 
temându-se că ar putea fi niscaiva falsificări ale vreunui agent 
provocator. Situaţia dăinui astfel misterioasă şi primejdioasă. 

DaţOsaki îşi păstră tot calmul şi rămase la postul său. 

Bineînţeles că trimise pe toţi agenţii de care dispunea la 
Washington, ca să stabilească ce se întâmplase? 

Agenti afiară imediat că Dora Griin fusese arestată. Faptul 
fusese observat de un manechin, care-o ajutase la închiderea 
magazinului, şi tot manechinul acesta ştia că magazinul fusese 
percheziţionat de sus până jos de poliţie. Acesta îngăduise ca 
magazinul să continue a lucra şi cea mai vârstnică dintre 
vânzătoare conduce acum întreprinderea, ca să asigure 
„salariile personalului.” 

Când agenţii mai aflară la hotelul unde locuise Thomas, că 
şi odaia colegului lor fusese percheziţionată, făcură 
stângamprejur şi plecară la New-York. Era dar că se făcuse vreo 
prostie, în urma căreia Thomas 'şi Daisy. Fuseseră arestaţi. Nu 
aflară nimic despre moartea camaradului lor, iar Thomas 
raportase despre Betty şi logodnicul ei nişte amănunte aşa de 
vagi că nu cunoşteau nici măcar numele fetei. 

Când se întoarseră cu aceste ştiri la New-York, Osaki 
înţelese că momentul era grav. Îşi zise că „probabil Thomas 
izbutise în clipa din urmă să-i trimită scrisorile şi documentele 
primite, şi se hotărî să se folosească'de de. Ştia prea bine că 
risca să fie arestat în orice moment, şi cu toate rugăminţile 
agenţilor' săi, rămase în locuinţa lui. Aici se adresase 
întotdeauna apelul telefonic al agentului Thomas, şi el îşi zise 
„Dacă omul scapă, trebuie să-i dau putinţa să mă găsească, că 
să aflu ce s-a întâmplat şi să-l ajut”. 

El luă asupra lui o sumă mare de bani şi trimise departe 
pe ceilalaţi agenţi, ca să nu-i pună în primejdie. 

Într-o seară cercetă. În linişte materialul primit. Totul era 
important şi interesant, dar lucrul' cel mai-însemnat prin 
consecinţele sale era aflarea listeide”politicienii, cunoscuţi ale 
Statelor Unite şi ai Statelor de la Sud, din care reieşea că li se 
plătiseră sume mari de'bani. Din scrisori complimentare se 
putea constata, fără urmă de îndoială, că: era vorba de sume 


plătite spre a'corupe pe aceşti oameni în sensul vederilor 
comitetului pentru depărtarea muncitorilor japonezi. 

— Şi-n America legile sunt făcute. Tot de politicieni! 

Osaki se gândi că n-avea mult timp de pierdut. Se aşeză.la 
birou şi scrise fiecăruia din aceşti oameni câte o scrisoare.! 

Aceste scrisori erau anonime şi prin de li se comunica că o 
anumită persoană descoperise că erau nişte ticăloşi coruptibili; 
lii plicuri puse şi copia scrisorilor pe care le. Primise de la 
comitet, în legătură cu afacerea de mituire, şi o copie a întregii 
corespondențe fu adresată de Osaki către Casa Albă. 

Când japonezul termină, se iveau zorile. Puse toate 
scrisorile în buzunar şi părăsi casa. Când fu în stradă, îi ieşi 
înainte agentul lui cel mai vechi. Aceasta-l luă de braţ şi-l sili să 
se urce într-un automobil. 

— Căpitane. - îi zise el. - trebuie să luăm primul v/i por) 
Am auzit că azi se petrece ceva pe la poliţie! Eu n-am plecat, 
după cum mi-ai ordonat, fiindcă dacă d-ta înţelegi să-ţi rişti 
pielea, apoi a mea nu e mai scumpă! Acum însă, trebuie s-o 
ştergem degrabă! Ştii că lucrez de două luni la o gazetă, şi 
acum un ceas a sosit primul nostru reporter; se agita ca un 
maimuţoi şi ne-a spus că-i trebuia mai multe coloane din pagina 
întâia căci trebuia să se producă arestarea unui mare cuib de 
spioni! Dumnezeu să-l binecuvânteze pe idiotul de detectiv, care 
s-a apucat să-i spună acetastă poveste iubitului meu coleg! Cum 
nu poate fi vorba, dăcât de afacerea noastră, tocmai veneam să 
te iau. N-aş prea vrea să văd numele d-tale şi pe al meu, tipărite 
cu litere groase. 

Osaki bătu în geamul automobilului. Şoferul întoarse şi 
porni înapoi, spre locuinţa lui. El îl lăsă să-l aştepte; apoi cobori 
treptele împreună cu e bătrână japoneză şi porniră spre port. Se 
mai opriră la un oficiu poştal şi apoi la un magazin, de unde se 
putea cumpăra cele necesare călătoriei. 

Când vaporul, pe care cei trei pasageri obţinură locuri în 
ultimul moment, ieşi din apele de sub jurisdicţia americană, 
Osaki urcă pe punte, şi se uită înapoi, peste mare: coasta 
Americei nu mai era de recunoscut. 

In ţara pe care o lăsaseră în urmă, acum exploda bomba! 

Acţiunea contra muncitorilor japonezi nu mai putea fi 
înscenată. Chiar în America e foarte prost pentru politicieni, 
când se dă în vileag că au fost mituiţi ca să voteze vreo anumită 


lege. Afară de asta, hârtiile originale erau în mâna duşmanului, 
care se putea folosi de de într-o şedinţă a Ligii Naţiunilor, dacă 
ar fi mai fi vorba ca să se pună în practică aceste legiuiri. 

Daisy Green se muiase în a cineea zi de detenţiune. Ea 
mărturisi totul, după ce i se arătase mai întâi scrisoarea lui 
Bettv, după ce i se prezentase lucrurile ce aparținuseră lui 
Thomas, şi după ce i se mai spuse şi minciuna că s'i Betty 
fusese arestată şi mărturisise totul. Ea destăinui cu volubilitate 
tot ce se petrecuse şi îl trădă şi pe căpitanul Osaki. Japonezul 
fugise, agentul Thomas era mort, iar Betty şi prietenul ei o 
şterseseră şi nimeni nu mai putea pune mâna pe ei! 

In urma propriilor ei mărturisiri, fu condamnată la doi ani 
închisoare. Nu-şi trădă activitatea de la San-Diego, căci 
altminteri i-ar fi mers mult mai rău! 

Dar şi aşa îi merse destul de prost, căci poliţia găsi la 
locuinţa ei livretul de economii de la bancă, îi confiscă tot ce 
poseda şi-i desfiinţa apoi şi magazinul. 

Când părăsi, la începutul acestui an, închisoarea, era 
îmbrăcată cu aceleaşi veşminte ca şi la intrarea în temniţă. 
Numai că acestea nu mai erau noi şi elegante, ci mototolite şi în 
dezordine. Părăsi închisoarea fără nici un ban. Străbătu agale 
drumul de la închisoare până la o casă deocheată din port. Se 
opri adesea în loc, în speranţa nebună că vreunul din oamenii lui 
Osaki o va lua de braţ, ca s-o urce în vreun automobil. Nu 
renunţă la această sepranţă decât în cl'ipa în care poarta casei 
de perdiţie din port se închise în urma ei!.. | IX. 

ARME INDIENE În momentul când a fost scrisă această 
carte, lupta era încinsă între cârmuirea engleză şi indieni. 

Totul a început la 5 Aprilie 1929, într-o zi când o bombă fu 
aruncată în sala de şedinţe a Parlamentului indian din Delhi. 
Bomba n-a explodat, nimeni n-a fost rănit, şi actul de protest al 
indienilor dăduse greş; nu s-au ridicat flăcări, spre a preface 
totul în foc şi sânge! 

Bomba fusese aruncată, fiindcă o zi mai înainte Sir George 
Simon îşi încheiase marea-i cuvântare asupra lucrărilor comisiei 
guvernului englez, condusă de el, pentru studiul chestiunii 
regimului indian, în aşa fel, încât naționaliștilor indieni le 
rămăsese puţine speranţe pentru împlinirea dorințelor lor. 
Aceste dorinţe tindeau ca Anglia să acorde Indiei regimul unui 


dominion englez, în care indienii să se bucure de o libertate 
relativă. 

Încă de la sosirea lui Sir George Simon împreună cu 
comisia lui în India, se născură incidente. Şefii naționaliști 
indieni sabotară, sub conducerea lui Pandit Montilal Nehru, 
lucrările comisiei, şi-n curând izbucniră în diferite regiuni ale 
ţării tulburări sângeroafse. Numai o parte a mahomedanilor 
indieni dădu concurs comisiei, punându-se într-o opoziţie 
pronunţată faţă de naţionaliştii indieni, şi prin întreaga lor 
atitudine erau filoenglezi declaraţi. 

Dar acest sprijin dat de mahomedani trăgea prea puţin în 
cumpănă faţă de marele ajutor pe care comisia îl primi de la 
prinții indieni. Aceşti prinți nu erau împinşi de partea Angliei de 
niscaiva motive morale, ci doar recunoaşterea că, fără protecţia 
Angliei, flacăra incendiului ar cuprinde în curând stâlpii palatelor 
lor. 

Bomba, pe care şefii naţionalişti indieni au aruncat-o ca 
protest împotriva discursului lui Sir George Simon, n-a explodat. 
Comisia îşi încheiase lucrările în India, şi era sigur că avea să 
dea un raport guvernului din Londra şi să facă propuneri, ce nu 
mulţumeau câtuşi de puţin dorinţele naţionaliştilor indieni şi 
care, în nici un caz, n aveau să îmbunătăţească starea masei 
indiene. 

Maharajahul din Oodeypore e unul din cei mai puternici 
prinți ai Indiei, un om bătrân, un partizan ortodox al religiei sale, 
un mare prinţ. El domneşte în capitala cu acelaş nume a întinsei 
sale ţări, într-un palat, din care privirea lui se poate întinde 
peste un mare lac, creat artificial. Sute de femei trăiesc după 
zidurile haremului său, care formează un mic oraş. 

Se văd cele mai minunate clădiri, destinate cultului religiei 
şi cinstirea maharajahului. Pe străzile din cetatea palatului trec 
elefanții sfinţi, purtând în spinare nobili, la a căror cingătoare 
străluceşte sabia lată şi încovoiată, închinată prinţului lor. La 
serbări, la reprezentații, poporul cască gura în preajma 
palatului, ai cărui pereţi şi ziduri inspiră un respect adânc ochilor 
indienilor. 

O nenorocire îl lovise pe maharajahul din Oodeypore, 
prinţul cel puternic. Fiul său, major şi purtând titlul de 
moştenitor al tronului, era schilodit! Picioarele-i sunt pocite, faţa 
e o strâmbătură. 


Moştenitorul tronului are două soţii şi doi copii, educați de 
o europeană. Casa în care locuieşte această englezoaică, Miss 
Edith Sholiwer, situată în afară de teritoriul palatului, e paşnică 
şi liniştită. 

Cu excepţia educatoarei, nimeni nu se îngrijeşte de cei doi 
copii, care se dezvoltă aici, care trebuie să-nveţe engleza, şi a 
căror inteligenţă trebuie să se îmbogăţească cu toate 
cunoştinţele pe care o guvernantă din apus le poate împărtăşi. 

Cât e de depărtată această căsuţă de palat, câte ziduri se 
interpun între englezoaică şi locuitoarele palatului! Totuşi asta 
nu opreşte ca multe ştiri din cetatea palatului s-ajungă până la. 
Urechile guvernantei. E rolul' servitorilor de a duce numeroasele 
bilete şi scrisori, şi de a îndeplini fel de fel de însărcinări, căci la 
curtea din Oodeypore, ale cărei case adăpostesc sute de femei* 
se ţes multe intrigi! 

Într-o seară, pe când cei doi copii dormeau, o motocicletă 
puternică opreşte în faţa verandei căsuţei. Un englez, un tânăr 
în costum alb de tropice, sprijineşte o roată de scara verandei, 
stinge farul şi-şi salută, cu mănuşa-i de motociclist, 
compatrioata, care se apleacă peste balustradă. El obişnuieşte 
să treacă o dată pe'săptămână. E un ofiţer englez al armatei de 
ocupaţie, un agent de informaţii, prin intermediul căruia Miss 
Edith Sholiwer a ajuns la curtea din Oodeypore. Ca să 
preîntâmpine orice bănuială, cei doi şi-au zis din capul locului 
văr şi verişoară, şi obiceiul e ca rudele să se viziteze mai des, 
când trăiesc laolaltă în aceeaşi ţară străină. 

Miss Edith Sholiwer era la postul ei. Ea-şi da raportul, mai 
ales că-n seara aceea tocmai avea de povestit o întâmplare, ce- 
o impresionase prin tragicul ei. Acum câteva zile, moştenitorul 
tronului din Oodeypore îşi luase o a treia nevastă. Ea era dintr-o 
familie egală ca rang, prin naştere, fiind fiica unui prinţ 
însemnat, şi Edith Sholiwer o văzuse la intrarea în palat. Era o 
fată foarte tânără, de statură frumoasă şi cu o faţă nobilă; o 
fiinţă delicată care acuma intra în haremul moştenitorului 
tronului, poreclit de englezi Baby. 

Edith Sholiwer primise informaţii exacte despre cele 
petrecute. 

Tânăra soţie îşi văzuse bărbatul, pentru întâia oară, când 
cununia se săvârşise deja, în haremul din Oodeypore. 
Moştenitorul tronului venise şchiopătând în odaia ei, şi când ea-l 


văzu, scoase un țipăt. Bineînţeles că nimeni n-ar putea spune 
cum s-au desfăşurat lucrurile; sentinelele palatului nu se 
adunară decât atunci când o femeie, urcată pe parapetul casei, 
se căţărase pe creasta zidului, strigând în noapte. Luna cădea 
pe veşmântul ei alb, şi sentinelele stăteau jos, privind speriate şi 
îngrozite, fără să ştie ce să facă. Strigătul femeii, al cărei accent 
era disperat, fu întrerupt de urletul unui glas de bărbat; apoi se 
făcu o clipă tăcere. După o ieşitură de zid, o umbră se căţără 
peste pervaz. Deodată se iviră pe zidul palatului două chipuri 
luminate de lună, şi mai înainte ca strigătul femeii să se fi stins 
de tot, ea fu înşfăcată ca un pachet şi trasă în interiorul 
palatului, printr-o scobitură a zidului. 

Urmarea tragediei a rămas necunoscută tuturor spionilor 
casei. Ea s-a consumat în noaptea, adâncă! Locuitoarele 
haremului din Oodeypore avură de lucru spre a împiedica pe 
cea mai tânără tovarăşă a lor de soartă să-şi împlânte un 
pumnal în inimă! Tovarăşele de soartă ale tinerei fiinţe unseră 
cu alifii vânătăile ce-i acopereau pielea, şi-i bandajară rănile. 
Ultima intervenţie, în soarta acestei fete, o făcură tăind la timp 
o frânghie menită să pună mai repede capăt vieţii acestei 
copile. 

Informaţiile pe care Edith Sholiwer le primise, arătau că 
tânără femeie refuza şi acuma să mănânee şi să bea, şi zăcea 
pe patul ei. 

Englezului, căruia Edith Sholiwer îi istorisi aceste fapte, i 
se urcă sângele în obraz, şi-şi stinse ţigara în pahar. 

După o pauză lungă, el zise: 

— Şi altceva? 

— Se prea poate să-ţi povestesc în curând... Cineva 
pretinde că un lucru foarte important, ceva nemaiauzit s-ar fi 
petrecut de curând la Bombay. În cercurile studenţilor trebuie să 
se fi pus ceva la cale. Ştii calea pe care astfel de ştiri îmi parvin 
la ureche. Una din servitoarele mele are un fiu, care exercită la 
Bombay profesia de picolo. În slujba lui, el vine în contact cu 
tineri, care sunt şefi ai naţionaliştilor indieni. Trimit adeseori pe 
această femeie la Bombay. Faţă de ea am pretextul unei scrisori 
importante, pe care trebuie s-o ducă. De fapt, sunt câteva 
rânduri nevinovate, adresate unei prietene. În modul acesta 
obţin ca ea să-şi vadă băiatul, pe care-l idolatrizează, înt. R-atât, 
încât îi păstrează toate cuvintele în memorie. Apoi, când îmi dă 


raportul, ştie orice cuvânt pe care el i l-a spus, şi e fericită să mi 
le reproducă. 

Englezul îşi aprinse o nouă ţigară şi apoi zise: 

— Chestiunea mă interesează. Cum ai făcut ca femeia să 
capete atâta încredere în dumneata? 

— N-a fost greu! Sunt încredinţată că sunt singura fiinţă 
pe lume care s-a purtat bine cu ea în viaţa ei. 

— Da. - zise ofiţerul; - aşa trebuie să fie, De altfel, îţi pot 
destăinui că bomba a fost aruncată încă de ieri! 

— Unde? 

— În parlamentul din Delhi... Dar n-a explodat şi n-a 
produs nici-o pagubă! 

— Dac-ar fi explodat, aş fi avut veşnic remuşcări! Ar fi 
trebuit să te chem pân-aci, dar m-am zis că numai cuvântul 
„bombă” nu era destul, ca să întreprinzi ceva. Şi mai mult nu 
putusem să aflu. 

Cei doi vorbitori mai şezură pe terasă, la lumina unei 
lămpi tremurătoare, până la miezul nopţii. Era tăcere şi nu se 
auzea nici o şoaptă. Când ofiţerul îşi aprinse farul motocicletei şi 
încălecă, se întâmplă ceva. Un strigăt prelung şi dureros sfâşie 
tăcerea nopţii. Ofiţerul se uită îndărăt, În spatele lui, cu 
contururi întunecate, pe care nici o lumână nu le preciza, se 
ridicau zidurile palatului. În odăile cele mai de sus, o femeie 
striga, desigur. Ofiţerul puse maşina în mişcare. Miss Sholiwer 
se afla lângă el. Privindu-l în faţă, văzu că-şi muşcase buzele. 
Mai-nainte de a porni, el zise: 

— Nu e drept că se interzice unui locotenent al Majestății 
Sale să tragă un glonţ în burta acestui animal! 

Servitoarea se întoarse din lunga ei călătorie şi îi 
comunică lui Miss Edith Sholiwer, strălucind de bucurie, că 
băiatul ei trăia şi era fericit! Ea povesti multă vreme, până ce 
ajunse să reproducă spusele băiatului, despre viaţa lui la oraş. 

Când ajunse aci, deschise deodată nişte ochi speriaţi şi 
murmură fără; vreun motiv: 

— ie, stăpâni, n-are să ţi se întâmple nimic 1 

Edith Sholiwer îşi concentra deodată toţi nervii asupra 
acestei chestiuni. 

Explozia de sensibilitate a femeii însemna, desigur, 
prevestirea vreunui eveniment ameninţător. Ea rămase tăcută, 
nu zise nimic, şi aştepta ca femeia să urmeze. 


Dar aceasta spuse numai o singură frază: 

— Bomba va distruge vaporul, când oamenii cei răi se vor 
duce la casele lor! Ţie, stăpână, nu ţi se va întâmpla nici-un rău; 
tu eşti la noi! 

„. Bomba” era, fără discuţie, bomba ce fusese aruncată în 
Parlament. Ori poate că nu era aşa! De ce vapor era vorba? 

Era oare ameninţarea unui al doilea atentat? 

Discuţia între cele două femei avusese loc într-o seară. 

Era în timpul când educatoarea trebuia să se ocupe de cei 
doi copii încredinţaţi ei, care şedeau tăcuţi şi adânciţi asupra 
caietelor de socoteli. 

Ea-i duse la odihnă mai curând ca de obicei şi-şi zise că 
trebuiau să comunice mai departe cele aflate. N-avea voie să 
părăsească locuinţa, dar ştia că mai exista un mijloc, ca să 
cheme un soldat din postul militar englez, care cantona la 
Oodeypore. 

Acest mijloc fusese stabilit cu un an mai-nainte, când ea-şi 
luase funcţia în primire; dar acum se temea că semnul convenit, 
de care nu se folosise niciodată, fusese uitat de mult. Totuşi, 
trebuia să-ncerce! 

Se duse în punctul cel mai înalt al casei, aprinse două 
becuri, unul roşu şi unul alb şi pentru ca nimeni să nu! capete 
vreo bănuială, se aşeză şi ea pe terasa unde ardeau becurile, şi- 
ncepu să citească o carte la lumina lor Intre foile cărţii se afla o 
scrisoare, pe care o scrisese dinainte, la repezeală; era 
redactată în stil telegrafic, către „vărul” ei, cu rugămintea să 
vină negreşit în zorii zilei, din garnizoana lui, care nu era prea 
departe, spre a-i face o vizită. 

Becurile ardeau de vreo jumătate de oră, fără ca să 
survină ceva. Nu se vedea ţipenie de om în jurul casei. Servitorii 
dormeau în încăperile din dos, iar aleea ce trecea pe dinaintea 
casei se-ntindea pustie. Edith Sholiwer chiti plicul scrisorii aşa că 
toată scrisoarea formă acum un ghemotoc de hârtie; apoi 
continuă să răsfoiască prin carte. 

Ea respiră uşurată, când auzi în depărtare zgomotul unei 
motociclete. Se uită, prevăzătoare, peste balustrada verandei. 

Lumina unui far strălucea acum prin noapte, şi o 
motocicletă înainta pe alee, într-un tempo moderat, Spre 
nespusa ei bucurie, zări uniforma unui soldat. Maşina se opri 
dinaintea casei, sub verandă, şi bărbatul care o conducea, 


descăleca, trecu în lumina farului şi-şi făcu de lucru la 
motocicletă. Edith Shollwer recunoscu uniforma unui sergent al 
armatei engleze. Ea ar fi dat mult, să poată alerga până jos, ca 
să vorbească cu compatriotul ei, dar se abţinu s-o facă, căci ştia 
prea bine că trebuia să evite orice bănuială. Aruncă bucăţica de 
hârtie de pe balustradă; aceasta căzu pe pământ, e drept că în 
întuneric, dan sergentul avea ochiul ager, şi se cam aşteptase la 
o asemenea întâmplare, aşa că zări hârtia pe jos. Împinse, 
motocicleta într-acolo, îşi făcu de lucru la pedalele maşinii, puse 
mâna pe hârtie, îndălecă, porni apoi motorul şi se pierdu în 
noapte. 

Telegrama Edithei Sholiwer fu transmisă în aceeaşi noapte 
de telegraful cantonamentului militar. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, ofiţerul de informaţii sosi la 
guvernantă. El fu la început de părere că povestirea deslânată a 
bătrânei avu ca subiect bomba deja aruncată, dar după o 
gândire scurtă, el îşi schimbă părerea. Cuvântul „vapor” îi dădu 
de gândit, şi când luă în consideraţie faptul că membrii comisiei 
Simon pluteau în momentul acela pe mare, şi când îşi mai zise 
că, în definitiv, furia naţionaliştilor indieni luase naştere tocmai 
din cauza modului cum această comisie înţelesese să-şi facă 
datoria, atunci el stabili că afacerea era atât de serioasă, încât 
trebuia s-o comunice imediat mai departe. 

După o lungă discuţie cu Edith Sholiwer, dânsul renunţă să 
o mai interogheze şi el pe bătrâna care adusese ştirea şi se 
aruncă pe motocicletă, pornind ca o furtună. Îşi notase mai întâi 
cu îngrijire numele băiatului femeii şi locul unde el îşi făcea 
serviciul. 

Serviciul englez de spionaj din India lucrează cu un 
personal numeros. Pân-acum câţiva ani, principala lui 
preocupare era vânătoarea de agitatori comunişti, dar lucrurile 
s-au schimbat între timp. 

Acum goana era dusă împotriva naționaliștilor indieni; 
aceasta era prima grijă a englezilor, întrucât aceştia îi 
amenințau în gradul cel mai înalt în momentul de faţă. Cartierul 
general de la Bombay aproape îşi pierdu cumpătul, când îi 
sosiră comunicările de la Oodeypore, şi îndată căpătă 
încredințarea că nu putea fi vorba de nimic altceva, decât de un 
atentat plănuit pe vaporul cu care comisia Simon se întorcea 
spre casă. 


Telegrafia fără fir, intră în legătură cu vaporul, care tăia 
valurile în calea sa spre Londra. Aceste comunicări părură a nu-l 
prea impresiona pe căpitanul vasului. El răspunse pe aceeaşi 
cale că avea avantajul de a se afla pe puntea de comandă a 
unui vpor ce nu conţinea bombe. 

În Bombay, telegrama produse enervare, şi se telegrafie 
din nou că era vorba de o afacere serioasă, ce nu îngăduia să se 
glumească, fiind în chestiune viaţa unor funcţionari superiori ai 
guvernului, şi deci căpitanul să binevoiască să-şi 
percheziţioneze vasul. 

Din noul răspuns telegrafic al căpitanului, cei din Bombay 
aflară că vasul fusese cercetat peste tot, de sus până jos, şi că 
nu se putuse găsi nici-o bombă. Căpitanul îşi mai îngădui gluma 
de a face şi el o întrebare, şi anume: să i se spună în care parte 
a vasului său trebuia să fie bomba, căci ar avea mare poftă s-o 
descopere, mai înainte de a exploda. 

Cum nu i se putea da această indicație, şi cum toată 
afacerea plutea în întuneric, telegramele încetară. 

În schimb, un agent al Serviciului de spionaj, împreună cu 
doi oameni, se transportară la Oodeypore. În puterea nopţi 
bătrâna fu ridicată de la locuinţa lui Miss Edith Sholiwer, fu 
aruncată într-un automobil şi pornită la Bombay. In dimineaţa 
următoare, un ofiţer englez aduse la curtea din Oodeypore 
ştirea că bătrâna trebuise să fie în siguranţă, deoarece sosiseră 
indicaţii că femeia prezenta semne de nebunie. Fu şese recent 
la Bombay şi i se surprinsese o convorbire cu un tânăr, din care 
reieşea că viaţa copiilor daţi în îngrijirea lui Miss Sholiwer ar fi 
fost primejduită de prezenţa bătrânei. 

Ştirea şi motivarea arestării bătrânei nu prea fură luate în 
seamă la Oodeypore. Prea puţin le păsa chiar de copii, ca să se 
mai intereseze de soarta unei femei bătrâne, ce nu interesa pe 
nimeni. Dar Miss Sholiwer era foarte nemulțumită de mo~ dul 
cum se procedase. Avea remuşcări faţă de bătrână şi avu de 
luptat cu propria ei conştiinţă, ca să-şi regăsească liniştea. 

Nici cei de la Bombay nu erau mulţumiţi de mersul 
luicrurilor. Bătrâna nici nu deschise gura; nu spuse nimic din 
care să se poată deduce ce voise să-nţeleagă prin cuvintele 
rostite către Edith Sholiwer, şi nu le rămase altceva de făcut 
decât s-o trimită acasă. Când sosi la Oodeypore, ea-şi reluă 


serviciul, tăcută şi închisă, iar englezoaica şi bătrâna se fereau 
să se mai întâlnească... 

Dar iată că poliţia din Bombay operă o captură. Ea ut - 
mărise în ascuns activitatea fiului bătrânei, şi stabilise că el 
servea într-o casă deja cunoscută ca fiind locul de întâlnire al 
studenţilor indieni, care studiaseră în Europa. Poliţia făcu o razie 
în tăcere, dar cu mare desfăşurare de forţe. Spre a simplifica 
chestiunea, ea arestă, în noaptea când îşi desfăşură acţiunea, 
toate persoanele prezente. Astfel puse mâna pe servitor şi pe 
încă treizeci de persoane care, până una alta, fură băgaţi la 
închisoare, rămânând să se stabilească la urmă motivul 
detenţiunii. 

Apoi începu o percheziţie sistematică a casei. Nu se luară 
prizonierilor hainele, şi fiece bucăţică de hârtie fu cercetată; 
astfel avură ceva mai mult noroc: In buzunarul unuia din arestaţi 
se găsi o scrisoare adresată unui prieten din Calcutta, în care nu 
era vorba decât de ' chestiuni personale neînsemnate între 
trimiţător şi adresant, dar o singură frază îşi avea însemnătatea. 
In aceasta se spunea că se câştigaseră doi prieteni în favoarea 
acţiunii lor, şi anume Gampat Cinerajadhasa şi Purshotam Sen. 
Ei îşi luaseră o anumită sarcină, pentru cazul când prima 
încercare nu izbutea. Se mai găsi şi o a doua scrisoare, venită 
de la Delhi la Bombay. Şi această a doua scrisoare se ocupa 
aproape numai de chestiuni personale, dar cuprindea şi o frază, 
în care se spunea că, după neizbutirea primei încercări, 
speranţa le era în cei doi, Gampat Cinerajadhasa şi Purshotam 
Sen. 

Dacă poliţiei i-ar fi căzut în mână aceste două scrisori, fără 
să fi ştiut de vorbele rostite de bătrână, ea le-ar fi aruncat 
desigur, încolo, ca necuprinzând nimic interesant. Dar cum se 
puse să combine: „prima încercare” era fără îndoială bomba ce 
fusese aruncată în parlamentul de la Delhi, care într-adevăr nu 
reuşise; şi după toate aparențele, acum era vorba, în cele două 
scrisori, de un al doilea atentat, pe care trebuiau să-l 
înfăptuiască oamenii al căror nume era pomenit. 

Astfel se începu interogatoriul tuturor părtaşilor, dar nu se 
descoperi nimic. Toţi arestaţii fură puşi deci în libertate, 
punându-se însă pe urmele lor agenţi mahomedani, care să-i 
supravegheze, ca să poată găsi locul de adăpost al celor doi 
indieni, arătaţi în cele două scrisori. La început, afacerea dădu 


mA 
| 


cu totul greş. Servitorul fu „cercetat îndeaproape” în toate 
chipurile îngăduite în India; ba se încearcă şi-un vicleşug. Ise 
spuseră numele găsite în corespondenţă, zicându-i că era de 
prisos să mai ascundă, de vreme ce povestise totul mamei sale. 

Deci, să nu mai piardă vremea şi să repete toată povestea 
pe care, bineînţeles, o cunoşteau deja. Se putu observa 
înmărrnurirea ce-l cuprinse, când i se pomeni numele mamei 
sale şi al celor doi; dar mai mult nu putură scoate de la el. Fu 
deci pus şi el în libertate, punându-se şi pe urmele lui agenţi 
mahomedani „cărora însă el izbuti să li se sustragă chiar din 
prima noapte. 

Tocmai când disperaseră şi nu mai ştiau într-adevăr ce să 
facă, o ceată întreagă de agenţi mahomedani se înfăţişă 
pretinzând cu insistenţă o bună recompensă, întrucât aflaseră 
cine erau cei doi indieni, despre care vorbeau scrisorile. Li se 
acordă recompensa şi atunci aflară că era vorba de doi studenţi, 
care studiau încă de un an la Londra. Serviciul de spionaj 
controlă îndată aceste comunicări şi aflară că numele 
corespundeau exact, că cei doi erau studenţi la Londra, şi să se 
stabilise că, în timpul prezenţei lor la Bombay, avuseseră 
legături întinse cu naționaliștii, cu care simpatizau. 

Acum începură să se dumirească. Naţionaliştii pregătiseră 
două atentate: primul era azvârlirea bombei în parlamentul din 
Delhi, iar, în caz de neizbândă, doi oameni aşteptau sosirea 
vaporului la Londra, ca să săvârşească un nou atentat, împotriva 
comisiei S'imon. Aceste două persoane erau desigur cei doi. 
Studenţi, Gampat Cinerajadhasa şi Purshotam Sen, şi afacerea 
nu se mai petrecea la Bombay, ci era de resortul domnilor de la 
Londra. 

Miss Edith Sholiwer trebui să cheme într-o zi un medic 
militar englez, ca să vadă ce avea unul din cei. Doi copii 
încredinţaţi îngri jirilor ei de către maharajah. Copilul zăcea 
bolnav în patul său. Medicul sosi după amiază şi stabili că totul 
se datora unei inflamații a amigdalelor; ordonă nişte prişniţe şi 
alte medicamente, şi stătu apoi de vorbă cu Edith Sholiwer. 

Englezoaica era foarte deprimată; avea o dorinţă 
irezistibilă să-şi părăsească postul, şi, afară de asta, mai avea şi 
o teamă serioasă. În săptămâna din urmă, venise de două ori la 
dânsa „vărul” ei, ca să discute modalitatea de a se pune din nou 
în contact cu cercurile naţionaliste, aşa ca să nu bată la ochi. 


Bineînţeles, că nu mai putea fi vorba să se mai folosească 
de bătrână, căci, după ce se aflase din gura ei planurile de 
atentat, izvorul acesta de informaţii secase. Edith Sholiwer mai 
era de părere că se compromisese faţă de acele cercuri, ca 
delatoare, că trebuia să i se îngăduie să plece cât mai curând. 

Cunoscutul ei trebuie să recunoască, în cele din urmă, 
dreptatea afirmărilor ei, şi ea aştepta acum ca tânărul englez să 
vină să-i spună că se putea îmbarca pentru patrie. Se va găsi 
desigur vreun motiv plauzibil, pentru ruperea contractului dintre 
ea şi prinţul indian. 

După ce doctorul plecă, Edith Sholiwer îşi chemă bătriîNa 
slujitoare, ca s-o înlocuiască la căpătâiul copilului bolnav. 

Dar servitoarea nu se găsi nicăieri, şi atunci englezoaica 
observă că. N-o văzuse de o zi. Era surprinzător şi ciudat, căci 
nu obişnuia să părăsească niciodată casa. Surprinzătoare şi 
ciudate mai erau multe lucruri, ce se întâmplaseră în zilele din 
urmă. 

Terenul din jurul căsuţei era de obicei pustiu în timpul 
nopţii, dar de ambele dăţcând ofiţerul de informaţii venise la ea 
în săptămâna trecută, trebuiseră să constate că erau înconjurați 
de oameni ce-i pândeau şi-i spionau. Ultima oară, ofiţerul, care 
avusese aceiaşi senzaţie, îşi îndreptase cu iuţeala fulgerului, 
lumina farului asupra împrejurimii şi surprinsese câteva forme, 
care se grăbiră să dispară după pomi şi prin tufişe. 

Dec1 nu mai încăpea îndoială că se exercita o 
supraveghere asupra casei. Şi se înţelege de la sine că o femeie 
poate să ducă o viaţă, ceva mai plăcută, decât să locuiască într- 
o casă mică, în interiorul Indiei, departe de oamenii albi şi având 
duşmani de moarte pe indigenii fanatici. Servitoarea nu era de 
găsit nicăieri, şi Edith Sholiwer trebui să stea noaptea de veghe 
în odaia copilului bolnav. Se simţea cuprinsă de o groază tainică. 

Când luna se ridică pe cer, un zgomot pătrunse prin 
noapte; era un murmur şi nişte glasuri agitate, ce vorbeau toate 
deodată. Chiar în imediata ei apropiere, lângă casă, se produse 
un sunet şi răsunară nişte voci. Edith Sholiwer luă un browning 
îmbrăcat în argint, ies1 în verandă şi lumină întunericul cu o 
lampă de buzunar. Jos, era sacagiul casei, care avea o discuţie 
aprinsă cu o servitoare. Edith Sholiwer întrebă, pe un ton sever, 
ce se întâmplase? 


Servitorul îi răspunse că se întâmplase o nenorocire: 
murise bătrâna servitoare. 

Edith Sholiwer simţi un junghi în regiunea inimii. 

Trimise servitoarea, o femeie încă tânără, în odaia copiilor 
şi ordonă sacagiului s-o conducă şi să-i arate ce se întâmplase. 
Peste întregul decor luna strălucea, luminând soldaţii indieni, 
santinela palatului şi funcţionarii care, aflaţi în bărci în mijlocul 
lacului, formau un grup. Pe mal, unde începea locul deschis, 
erau mai mulţi oameni, care priveau spre grupul acela. 

— Au găsit-o - murmură sacagiul, care sta pe o punte, 
lângă englezoaică. 

— Acum o scot afară din apă 1 

Edith Sholiwer sta privind spre lac. Una din bărci se 
desprinse dintre celelalte şi se depărtă. Ea trecu la câţiva metri 
de podul pe care se afla miss Sholiwer, care văzu că târa după 
ea un cadavru de femeie, legat de un odgon. Faţa bătrânei 
servitoare strălucea deasupra apei, şi se putea deosebi lămurit 
că mâinile şi picioarele îi fuseseră legate. 

Miss Edith Sholiwer îşi adună tot curajul, şi se întoarse 
înapoi. Trecu podurile şi se înapoie printre temple, dar când fu la 
începutul aleei, în care se afla căsuţa ei, se întoarse şi observă 
că sacagiul se pierduse în întuneric. Işi luă inima în dinţi şi 
înaintă. Scoase browningul din buzunar şi-şi ţinea degetul pe 
trăgaci. Ajunse acasă fără nici un incident, dar nu putea să 
scape de impresia că, în drumul ei singuratic, fusese urmărită; 
Se gândi că bătrâna servitoare îşi găsise fără nici o îndoială 
moartea, dintr-o răzbunare. Lui Miss Sholiwer nu i se spusese că 
băiatului bătrânei i se comunicase că maică-sa pălăvrăgise, şi 
necunoscând această poveste în amănuntele ei, întâmplarea i 
se părea şi mai groaznică! 

Ea-şi da seama că şi ea era ameninţată, că şi dânsa era 
înconjurată de primejdii. Ar fi vrut să cheme ajutor, căci simţi că 
nu va mai avea curajul s-aştepte până la sosirea locotenentului, 
şi se urcă la primul etaj al casei. Când intră în odaia în care 
copilul bolnav zăcea pe pat, o cuprinse o spaimă nouă. 

Copilul era singur în odaie, se frământa neliniştit pe o 
parte şi pe alta, iar servitoarea dispăruse! Se duse în odaia 
vecină: aici, al doilea copil dormea liniştit, ghemuit pe pernă. 

Ea luă o lampă şi străbătu casa. 


Vru să se repeadă sus, pe trepte, ca să dea semnalul de 
primejdie. Alergă printr-o sală, ce ducea de la încăperile 
oamenilor de serviciu, se-mpiedică şi era să' cadă. Lampa de 
buzunar lumină un coş mare, acoperit cu un capac înalt. Era un 
coş din acelea pe care le mai văzuse de câteva ori în timpul cât 
şezuse în India. Avea o formă specială, fiind un coş de un soi 
anumit, cum sunt cele de care se folosesc numai scamatorii 
indieni; el se-întrebuinţează de oamenii care deseântecă șerpii ş 
slujeşte pentru păstrarea acestor animale. Astfel, era şi coşul 
aflat pe sală. 

Englezoaica se sprijini de perete. Rămase câteva clipe 
astfel, până ce fu din nou în stare să-şi urmeze drumul. 

Atunci se petrecu cu ea un fenomen, prin care trece orice 
om oarecum curajos, aflat în vreo primejdie. La început, când 
începe primejdia, cinci pătrunde încet-încet în om, e greu de 
îndurat, dar când se înteţeşte, făcându-ţi impresia că nu i te mai 
poţi sustrage, când te cuprinde cu totul, atunci a trecut ce era 
mai rău. 

Tot aşa, Edith Sholiwer se linişti deodată, cu toate că ştia 
ce o ameninţă. Acum nu mai avea decât o singură voinţă 
hotărâtă, o singură nădejde de lămurit: ştia că moartea o 
pândea în casă, şi bănui c-o ameninţă şi-n preajma casei. Se 
duse sus, pe veranda primului etaj, aprinse becul cel alb şi pe 
cel roşu, şi se aşeză pe scaunul de lângă parapet. Ea-şi avea 
arma în mână, dar în clipa în care se lăsă istovită pe spatele 
scaunului, se auzi un zăngănit urmat de un trosnet: becul cel 
roşu căzu. 

— Spart de o piatră ce fusese aruncată la picioarele 
Edithei Sholiwer. Urmă apoi o a doua aruncătură, un nou 
zăngănit şi becul cel alb se stinse şi el şi căzu afară, peste 
parapet, Englezoaica sări în sus şi-şi ridică revolverul, ştiind că 
acum nu mai rămânea decât s-atragă atenţia postului militar 
englez, să-l cheme repede, dacă mai voia să fie scăpată de 
moarte. Trase cocoşul armei, îndreptă ţeava în direcţia în care 
bănuia că se aruncase piatra şi slobozi un foc. Dar englezoaica 
se văzu nevoită să ridice cocoşul revolverului cu repetiţie şi şase 
împuşcături rupseră tăcerea nopţii; apoi arma amuţi! 

Edith Sholiwer îşi aduse aminte că se mai găseau muniții 
pentru revolver, în sertarul unui dulăpior din odaia de alături. 
Dădu fuga, fără să mai aprindă lumina, până la dulăpiorul 


acesta, trase sertarul, găsi gloanţele prin întuneric, îşi încercă 
arma şi vru să se reîntoarcă pe verandă; dar rămase deodată 
ţintuită locului: duşmanul o ajunsese! 

Simţi la gleznă o mică împunsătură, ca un vârf de cuţit. 

Fără să şovăiască, deja paralizată de sfârşitul ce trebuia 
să urmeze, se târî până la verandă, unde se mai ridică o dată. 

Apoi îşi îndreptă braţul şi din nou bubuiră şase împuşcături 
în noapte, trase într-o parte şi într-alta; apoi se făcu tăcere! 

Automobilul cel greu, ce acum gonea pe alee, era condus, 
de un sergent bătrân, care se obişnuise cu suferinţele de pe 
şoselele Indiei. El ţinea volanul cu o mână de fier, ' când iată că 
maşina fu zvârlită într-o parte, la câteva sute de metri mai- 
nainte de căsuţa ce-i era ţinta. 

Una din cele două roţi din faţă ale maşinii probabil că se 
împiedicase de ceva, care abătuse maşină din calea ei. Dar 
soldatul îşi puse din nou maşina în mişcare şi nu opri decât în 
faţa verandei căsuţei. 

Sergentul strigă în noapte, dar nu primi nici un răspuns! 

El sări atunci din maşină, urmat de un camarad, şi intră în 
căsuţă, pe când un alt soldat rămase în automobil. Negăsind pe 
nimeni la parter, el alergă sus, pe scară, luminându-şi calea cu 
lanterna de buzunar, şi o găsi pe terasă pe Miss Edith Sholiwer. 
În mijlocul odăii pe care o lumină, văzu ceva alunecând pe 
podele. Era un şarpe! Sergentul străbătu, odalia ferindu-se cu 
cismele-i înalte de piele, transmise lanterna camaradului, fără 
să zică vreun cuvânt, luă femeia pe braţe şi-o duse la automobil. 
Pe treptele scării el se oprise. Din nou văzu, în raza lămpii, 
trecând o reptilă. În automobil, sergentul, care nu rostise încă 
nici o vorbă, pipăi pulsul femeii, pe care o rezemă de perne. 

— Cred c-am ajuns prea târziu! - zise el. 

— Domnule sergent! - îl alertă unul din soldaţi. - în casă 
trebuie să fie copiii! 

— Îi voi aduce eu! - zise al treilea, care apoi se duse sus şi 
se reîntoarse, aducându-i pe cei doi copii pe umerii lui. 

Medicul militar constată moartea lui Edith Sholiwer, în 
urma unei muşcături de şarpe. Patrula militară engleză se 
reîntoarse, şi cercetă împrejurimile casei. Soldaţii găsiră doi 
morţi, din care unul pe şosea, care fusese călcat de un 
automobil, după ce primise un glonţ în picior, iar celălalt, încă 
tânăr, al cărui cap fusese găurit de un glonţ. El fu indentificat ca 


fiul unei servitoare bătrâne, al cărei cadavru fusese scos în 
noaptea aceea din lacul palatului, cu mâinile şi cu picioarele 
legate. \par Există desigur numeroşi studenţi indieni la Londra, 
totuşi nu sunt atât de mulţi, ca poliţia engleză să nu poată găsi 
cu uşurinţă, printre ei, pe cei doi, care se numeau Gampat 
Cinerajadhasa şi Purshotam. Agenţii secreţi erau zi şi noapte pe 
urmele acestor doi, bineînţeles fără ca indienii să-i observe. 

Londra nu este India şi aici funcţionarii englezi sunt 
jprivilegiaţi. Ei stabiliră că cei doi primiseră, o sumă importantă 
din India, şi chiar făcură o percheziţie, în lipsa lor, în odaia lor 
comună, fără ca indienii să aibă habar. lar când cei doi se 
duseră, a doua zi, cu un cufăr mare în port, în aceeaşi zi în care 
sosi comisia Simon, toţi bărbaţii care ocupau omnibusul erau 
agenţi ai serviciului de spionaj. Duzini întregi de agenţi 
supraveghiară. Pe cei doi indieni cu cufărul. Nu trebuiau să fie 
arestaţi decât în clipa din urmă, pentru ca nu cumva alţi 
conjuraţi, încă necunoscuţi, să-ncerce a săvârşi atentatul 
plănuit. Când vaporul acostă la țărm, indienii se-nghesuiră în 
primul rând, printre oamenii care aşteptau aici; dar mâinile 
poliţiştilor înşfăcară deodată mâinile şi picioarele indienilor, care 
fură imobilizaţi. 

— Cu îngăduinţa voastră, ar fi mai bine dacă vom duce noi 
cufărul! 

Nu s-a recurs la o acţiune judiciară, nu s-a făcut nimic, ce- 
ar fi atras din nou atenţia lumii asupra raportului comisiei. Cei 
doi studenţi fură expulzați, iar comisia îşi încheie lucrarea, 
publicându-şi concluziile în două volume mari. Aceste două 
volume groase au înăbuşit speranţele păturii inteligente a unui 
întreg popor... 


SFÂRŞIT