Jonas Jonasson — Barbatul de 100 de ani

bărbatul de 100 de ani care 


a sărit pe fereastră și a dispărut i 


K ad 
S TERS 


G 


Aa 


d 
„d 
A 


. 
E 
v 


co NOIEENNO? 


JONAS JONASSON 


BĂRBATUL DE 100 DE ANI CARE A 
SĂRIT PE FEREASTRĂ ŞI A DISPĂRUT 


Traducere din suedeză şi note de Liliana Donose Samuelsson 
Titlul original: Hundraăringen som klev ut genom fönstret och 
försvann, 2009 
Editura Trei, 2011 


Versiune ebook: v1.0, noiembrie 2017 


Nimeni nu-l întrecea pe bunicul din partea mamei când se 
aşeza pe banca plăsmuirilor şi, uşor aplecat deasupra 
ciomagului, cu gura plină de tutun, îşi desfăcea desaga cu 
poveşti şi işi vrăjea publicul. 

— Bunicule, dar... e adevărat? il întrebam uluiți noi, copiii. 

— Pe cel care spune doar adevărul nici nu merită să-l asculti, 
ne răspundea bunicul. 

Lui îi e dedicată această carte. 


Jonas Jonasson 


CAPITOLUL 1 
Luni, 2 mai 2005 


Te-ai fi aşteptat să ia hotărârea asta din timp şi să le-o 
împărtăşească şi celorlalţi, ca un bărbat adevărat. Dar Allan 
Karlsson nu era omul care să stea prea mult să cugete. 

Aşadar, ideea abia apucă să i se înfiripe în minte, că el şi 
deschise fereastra camerei unde locuia, la etajul întâi al 
căminului de bătrâni din Malmk&pingi!, şi sări în stratul de flori. 

Manevra fu anevoioasă, dar nici nu era de mirare, fiindcă, 
exact în ziua aceea, Allan împlinea o sută de ani. Peste mai 
puţin de o oră, începea în camera de zi a căminului petrecerea 
organizată în onoarea zilei lui de naştere. Venea până şi şeful 
consiliului comunal. Şi cineva de la ziarul local. Şi toţi ceilalţi 
bătrâni. Şi tot personalul, în frunte cu Alice, sora cea 
răutăcioasă. 

Doar sărbătoritul n-avea de gând să-şi facă apariţia. 


1? Malmköping - orăşel din regiunea sudică a Suediei, Sörmland, situat la 12 
km nord-est de Flen. 


CAPITOLUL 2 
Luni, 2 mai 2005 


Allan Karlsson a rămas şovăind în stratul de pansele care 
mărginea una dintre laturile principale ale căminului. Purta un 
sacou maro, pantaloni asortaţi şi, în picioare, nişte papuci în 
aceeaşi nuanţă. Nu-l interesa moda, era prea bătrân pentru 
asta. Allan se pregătea să evadeze de la propria lui petrecere, 
ceea ce se întâmplă foarte rar la vârsta lui, mai ales fiindcă sunt 
puţine cazurile în care cineva ajunge la o asemenea vârstă. 

Oare să mai facă efortul să se caţăre înapoi în cameră să-şi ia 
pălăria şi pantofii? Când a simţit că portofelul era la locul lui, în 
buzunarul dinăuntrul hainei, s-a declarat mulţumit. Mai ales că 
sora Alice dovedise în repetate rânduri că era înzestrată cu un al 
şaselea simţ - oriunde îşi ascundea Allan şnapsul, ea tot îl dibuia 
- şi cine ştie dacă acum nu alerga de colo-colo prin clădire, 
mirosind că se-ntâmplase ceva necurat. 

Allan şi-a spus că cel mai bine era s-o întindă cât mai era 
timp, drept pentru care, cu paşi mari şi genunchi nesiguri, a ieşit 
din stratul de flori. După câte-şi amintea el, avea în portofel 
economii de vreo câteva sute de coroane, ceea ce era foarte 
bine, pentru că nu putea să se ascundă de lume pe gratis. 

A aruncat o privire spre căminul de bătrâni, despre care, până 
mai adineaori, crezuse c-o să fie ultimul lui domiciliu pe acest 
pământ. Işi spuse că va trebui să moară altă dată, altundeva. 

Centagenarul a pornit la drum în papişi (se numesc aşa, 
fiindcă bărbaţii foarte înaintați în vârstă rareori depăşesc 
marginea pantofilor când îşi uşurează vezica). A luat-o mai întâi 
printr-un parc şi apoi de-a lungul unui câmp întins - uneori acolo 
se ţinea câte-un târg, în acel orăşel, în rest era foarte liniştit. 
După câteva sute de metri, Allan a trecut prin spatele falnicei 
biserici medievale din zonă şi s-a aşezat pe o bancă lângă nişte 
pietre funerare ca să-şi mai odihnească genunchii. Allan, care 
ştia cum o ducea lumea de prin părţile locului cu mersul la 
biserică, ştia că putea să zăbovească acolo în linişte şi pace. A 
băgat de seamă - culmea ironiei! - că era de-un leat cu un 
oarecare Henning Algotsson, care se odihnea chiar sub piatra 
din faţa locului unde stătea el acum. Diferenţa era, printre 
altele, că Henning îşi dăduse sufletul cu şaizeci şi unu de ani în 
urmă. 


Acum, dacă Allan ar fi fost un altfel de om, poate că s-ar fi 
întrebat de ce oare o fi murit acel Henning la numai treizeci şi 
nouă de ani. Dar Allan nu-şi băga nasul în treburile altora, mai 
ales dacă putea să le ocolească şi, de cele mai multe ori, putea. 

Se gândea în schimb că nu făcuse bine să-şi dorească 
moartea acolo, la căminul de bătrâni, doar ca să scape de toţi şi 
de toate. Fiindcă, oricât îl încercau pe el junghiurile, tot mai 
interesantă şi mai instructivă era viaţa de evadat şi fără sora 
Alice, decât să zacă nemişcat la doi metri sub pământ. 

Apoi sărbătoritul s-a ridicat, înfruntând durerea din genunchi, 
şi şi-a luat rămas-bun de la Henning Algotsson. După care, şi-a 
continuat fuga atât de prost planificată. 

A luat-o spre sud, de-a curmezişul cimitirului, până ce a dat 
de un gard din piatră. Nu era mai înalt de un metru, dar Allan 
era un bătrânel de o sută de ani, nu săritor în înălţime. De 
partea cealaltă, se afla centrul de turism din Malmköping, iar el 
tocmai pricepuse că exact acolo îl duceau bietele lui picioare. 
Odată, cu mulţi ani în urmă, traversase Himalaya. Acolo fusese 
cu adevărat greu! Aşa se gândea Allan în faţa ultimului obstacol 
care-l despărţea de centrul de turism. Şi gândul îi era atât de viu 
şi de puternic, încât zidul pe care-l avea în faţa ochilor se făcea 
tot mai mic. Şi când s-a făcut mic de tot, Allan s-a căţărat pe el 
şi a trecut dincolo, în ciuda vârstei şi a genunchilor. 

Rareori e multă lume pe străzile din Malmköping, iar ziua asta 
însorită de primăvară nu făcea excepţie. Niciun suflet de om nu-i 
ieşise-n cale din clipa în care se hotărâse să nu apară la 
aniversarea celor o sută de ani ai săi. Sala de aşteptare a 
centrului de turism era şi ea pustie când Allan intră acolo, 
târşâindu-şi papucii. Sau aproape pustie. În mijlocul încăperii se 
aflau două rânduri de bănci cu spetezele lipite unele de altele. 
Toate locurile erau libere. La dreapta, două ghişee. Unul era 
închis, iar la celălalt era un bărbat scund şi firav, cu ochelari 
mici, rotunzi, şi cu părul rar, pieptănat într-o parte. Purta vestă 
de uniformă. Funcţionarul ridică ochii de pe ecranul 
calculatorului, dând impresia că apariţia lui Allan îl deranjase. 
Poate i se părea că era prea multă forfotă în după-masa aceea; 
Allan tocmai observase că se mai afla un călător în sală, într-un 
colţ. Era un tânăr zvelt cu părul lung, blond şi slinos, cu barbă 
zburlită şi cu o geacă de blugi, care avea pe spate textul Never 
Again. 


Probabil că tânărul era analfabet, fiindcă zgâlţăia uşa toaletei 
pentru handicapaţi ca şi cum cuvântul „închis”, cu litere negre 
pe fond galben-aprins, nu însemna nimic. 

Tânărul se mută la uşa toaletei alăturate, dar acolo îl 
întâmpina o altă problemă. Era clar că nu voia în niciun chip să 
se despartă de valiza lui cenuşie cu rotiţe, numai că toaleta era 
prea mică şi nu încăpea şi valiza. Allan a priceput că tânărul 
trebuia ori să-şi lase valiza afară cât timp îşi făcea nevoile, ori 
să-şi înghesuie valiza înăuntru, şi să rămână el afară. 

Sincer vorbind, lui Allan nu-i păsa prea mult de necazurile 
tânărului. S-a căznit în schimb să-şi mişte cât de cât picioarele şi 
să se îndrepte cu paşi mici spre bărbatul scund de la ghişeu. 
Ajuns acolo, l-a întrebat dacă exista vreun mijloc de transport în 
comun, indiferent de ce fel, care să pornească într-o direcţie 
oarecare în următoarele minute şi, dacă exista, cât l-ar costa. 

Omuleţul arăta obosit. Şi pesemne că, pe la mijlocul expunerii 
lui Allan, pierduse şirul, deoarece, după câteva secunde de 
gândire, spuse: 

— Dar spre ce destinaţie doreşte domnul să călătorească? 

Allan şi-a luat din nou avânt şi i-a amintit omuleţului că 
tocmai precizase că destinaţia şi mijlocul de transport erau 
subordonate altor lucruri, ca: a) ora plecării şi b) costul biletului. 

Omuleţul s-a cufundat iar în tăcere preţ de câteva clipe, timp 
în care şi-a cercetat tabelele, rumegând vorbele lui Allan. 

— Autobuzul 202 pleacă spre Strângnăs peste 3 minute. Vă 
convine? 

Da, îi convenea. Autobuzul cu pricina pornea chiar din faţa 
autogării şi cel mai indicat era să cumpere bilet direct de la 
şofer. 

Allan se întreba care era treaba omuleţului de la ghişeu dacă 
nu vindea bilete, dar n-a spus nimic. Poate că şi el se întreba 
acelaşi lucru. Allan i-a mulţumit pentru ajutor şi a dat să-şi ridice 
pălăria, pe care, din grabă, nu şi-o luase. 

Centagenarul s-a aşezat într-unul din cele două rânduri de 
bănci goale şi s-a lăsat furat de gânduri. Blestemata de 
petrecere de la cămin era programată pentru ora trei şi mai 
erau 12 minute până atunci. Din clipă-n clipă or să-i bată la uşă, 
după care va începe circul. 

Sărbătoritul stătea pe bancă şi zâmbea, dar în acelaşi timp 
observa cu coada ochiului că se apropia cineva de el. Era 


tânărul zvelt cu păr lung, blond şi slinos, cu barba zburlită şi 
geaca de blugi având inscripţia Wever Again pe spate. Se 
îndrepta direct spre Allan, trăgându-şi după el valiza cu patru 
rotiţe. Allan îşi dădea seama că era expus riscului de a trebui să 
facă puţină conversaţie cu pletosul. Dar ce mare lucru? Mai afla 
şi el în felul ăsta cum vedeau lucrurile tinerii de azi. 

Şi bineînţeles că a avut loc un dialog, nu prea lung, dar 
oricum. 

Tânărul s-a oprit la câţiva metri de Allan, a părut să-l 
cerceteze pe bătrân preţ de câteva secunde şi apoi a zis: 

— Ascultă! 

Allan a răspuns amabil că şi el îi urează o după-amiază 
plăcută, după care l-a întrebat dacă-i putea fi de vreun folos. Da, 
putea. 

Tânărul voia ca Allan să nu-i scape din ochi valiza, în timp ce 
el, proprietarul valizei, îşi făcea nevoile la toaletă. Sau, după 
cum s-a exprimat tânărul: 

— Trebuie să mă cac. 

Allan i-a spus cu amabilitate că, deşi era bătrân şi lipsit de 
puteri, văzul îi era încă perfect şi nu-i era prea greu să-i 
păzească valiza. În schimb, îi recomanda tânărului să-şi facă 
nevoile în grabă, fiindcă el, Allan, nu voia să piardă autobuzul. 

Recomandările din urmă nu le-a mai auzit tânărul, pentru că 
s-a dus cu paşi iuți la toaletă, înainte ca Allan să termine ce 
avea de spus. 

Centagenarul nu se lăsase niciodată scos din fire de cineva, 
cu sau fără motiv, aşa că nu l-a revoltat comportamentul 
tânărului ăstuia necioplit. Dar nici nu simţea cine ştie ce 
simpatie faţă de el, lucru care nu era deloc lipsit de importanţă 
pentru cele ce aveau să se întâmple. 

Şi s-a întâmplat că autobuzul 202 a apărut în staţia din faţa 
autogării la numai câteva secunde după ce tânărul a tras după 
el uşa toaletei. Allan s-a uitat la autobuz, apoi la valiză, din nou 
la autobuz şi apoi iar la valiză. 

— Valiza are roţi, şi-a zis. Are şi un mâner de care s-o trag. 

Şi, spre marea lui surprindere, Allan a luat o hotărâre - şi 
trebuie spus - capitală. 

Şoferul autobuzului era săritor şi politicos. L-a ajutat pe bătrân 
să urce valiza în autobuz. Allan i-a mulţumit, şi-a scos portofelul 
din buzunarul dinăuntrul sacoului şi, în timp ce-şi număra 


economiile, şoferul l-a întrebat dacă mergea chiar până la 
Strângnăs. Allan avea 650 de coroane în bancnote şi câteva 
monede. S-a gândit că cel mai indicat era să ţină de bani cât 
putea de mult, aşa că a pus jos 50 de coroane şi a întrebat: 

— Până unde ajung cu banii ăştia? 

Şoferul i-a răspuns cu zâmbetul pe buze că el era mai obişnuit 
cu pasageri care ştiu unde vor să meargă şi nu ştiu cât costă, 
dar de data asta era exact pe dos. A verificat apoi tabelul şi i-a 
spus că pentru 48 de coroane putea să meargă până la Byringe. 

Lui Allan îi convenea. A primit biletul şi două coroane rest, 
valiza proaspăt furată i-a fost pusă în spaţiul pentru bagaje din 
spatele şoferului, iar Allan s-a aşezat în faţă, pe rândul din 
dreapta. De acolo se vedea sala de aşteptare a centrului de 
turism. Uşa de la toaletă era tot închisă când şoferul a apăsat pe 
ambreiaj şi a pornit autobuzul. 

In sinea lui, Allan îi dorea tânărului clipe plăcute cât mai era 
înăuntru, pentru că, imediat după aceea, mare avea să-i fie 
dezamăgirea. 

Autobuzul de Strängnäs nu era deloc plin în după-amiaza 
aceea. În penultimul rând şedea o femeie între două vârste, 
care se urcase la Flen, la mijloc era o tânără mamă care se 
urcase cu chiu, cu vai, la Solberga împreună cu doi copii, dintre 
care unul era în căruţ, iar în faţă de tot stătea un bărbat foarte 
bătrân, care se urcase la Malmköping. 

Acesta din urmă tocmai se întreba cum de furase el valiza 
aceea mare cenuşie pe patru roţi. Poate pentru că-i fusese prea 
la îndemână? Şi pentru că posesorul era un bădăran? Sau 
pentru că se gândise c-ar putea să găsească în valiză o pereche 
de pantofi şi chiar o pălărie? Sau pentru că n-avea nimic de 
pierdut? Nu, nu putea să-şi explice de ce. Când trăieşti atât de 
neaşteptat de mult, ţi-e uşor să-ţi permiţi unele libertăţi, îşi 
spuse Allan, instalându-se şi mai comod pe locul unde şedea. 

Ora era acum trei şi autobuzul trecea pe lângă Bjsrndammen. 

După Allan, ziua se scursese satisfăcător de bine până la ora 
aceea, aşa că a închis ochii să tragă un pui de somn. 

Exact în acea clipă, sora Alice bătea la uşa camerei nr. 1 de la 
căminul de bătrâni din Malmköping. A mai bătut o dată şi încă o 
dată. 


— Hai, Allan, termină cu fiţele! Consilierul municipal e aici, 
toată lumea a sosit. Auzi ce spun? Nu cumva ai deschis iar vreo 
sticlă. Allan? Hai, ieşi imediat, Allan! Allan? 

Cam tot atunci s-a deschis şi uşa de la unica toaletă în 
funcţiune de la centrul de turism din Malmköping, de unde a 
apărut un tânăr uşurat în ambele sensuri ale cuvântului. A făcut 
câţiva paşi spre mijlocul sălii de aşteptare, în timp ce-şi potrivea 
cu o mână cureaua de la pantaloni, iar pe cealaltă şi-o trecea 
prin păr. Apoi s-a oprit, s-a uitat fix la rândurile de scaune goale, 
pe urmă rapid, la dreapta şi la stânga. După care, a spus cu 
voce tare: 

— Unde mama dracului şi a tuturor dracilor din iad e 
blestematu'... 

S-a împotmolit, dar şi-a luat din nou avânt: 

— Te omor, moşu' dracului... Să pun eu mâna pe tine, şi o să 
vezi. 


CAPITOLUL 3 
Luni, 2 mai 2005 


În după-amiaza zilei de 2 mai, imediat după ora trei, liniştea 
orăşelului Malmköping a fost tulburată. Sora Alice nu se 
înfuriase, ci mai degrabă o cuprinsese neliniştea. A adus cheia 
principală şi, pentru că Allan nu-şi ascunsese defel calea prin 
care evadase, s-a constatat de îndată că sărbătoritul ieşise din 
cameră pe geam. judecând după urmele pe care le lăsase, Allan 
zăbovise puţin printre pansele şi apoi dispăruse. 

In calitatea sa de funcţionar comunal, consilierul s-a văzut 
obligat să preia comanda. A dat ordin ca personalul căminului 
de bătrâni să pornească în căutarea lui Allan în echipe de câte 
doi. Bătrânul n-avea cum să fi ajuns foarte departe, aşa că li s-a 
spus să cerceteze cât mai bine locurile din preajmă. A trimis o 
echipă în parc, alta la Systembolaget? (sora Alice ştia că Allan se 
mai rătăcea uneori pe acolo), una la buticurile de pe Storgatan 
şi una la ferma de pe deal. lar el, consilierul comunal, rămânea 
la cămin să supravegheze restul de bătrâni, care încă nu se 
evaporaseră, şi să vadă ce măsuri să ia în continuare. Dar mai 
întâi, le-a cerut echipelor de cercetaşi să lucreze foarte discret, 
fiindcă n-avea rost să se facă publicitate unui asemenea 
incident. Din pricina confuziei generale, consilierul nu şi-a dat 
seama că una din echipele trimise în cercetare era formată din 
reportera ziarului local şi fotograful ei. 


* 


Centrul de turism nu era în zona considerată prioritară de 
către consilier. Acolo se afla însă o echipă formată dintr-o 
singură persoană, şi anume un tânăr foarte supărat, cu păr lung, 
blond şi slinos, cu barbă zburlită şi o geacă de blugi cu textul 
Never Again pe spate, care cercetase absolut toate ungherele 
gării. Şi fiindcă n-a dat nici de bătrân, nici de valiză, s-a 
îndreptat cu paşi hotărâți spre omuleţul de la singurul ghişeu 
deschis ca să-i ceară informaţii referitoare la eventualele planuri 
de călătorie ale moşului. 


2 Systembolaget (pronunţat sistembulăghet) - este numele magazinelor din 
Suedia unde se vând, în exclusivitate, băuturi spirtoase cu o concentraţie de 
alcool mai mare de 3,5%. 


E drept că omuleţul era cam sătul de munca pe care-o făcea, 
dar mândria profesională şi-o păstra intactă. Aşa că i-a explicat 
junelui gălăgios că integritatea călătorilor din autogară nu putea 
fi ştirbită, şi a mai spus, pe un ton arogant, că sub niciun motiv 
nu-i va da genul de informaţii pe care dorea el să le capete. 

Tânărul a rămas tăcut câteva momente, de parcă îşi traducea 
în suedeză vorbele omuleţului de la ghişeu. Apoi, s-a deplasat 
vreo cinci metri la stânga până în faţa uşii nu prea solide a 
biroului şi n-a mai pierdut timpul să verifice dacă era sau nu 
încuiată. Şi-a făcut vânt, a izbit în ea cu bocancul drept şi a 
făcut-o ţăndări. Omuleţul a pus mâna pe receptor, dar n-a mai 
apucat să-l ridice şi să cheme ajutor, pentru că s-a trezit săltat 
în aer şi dând din picioare în faţa tânărului, care-l prinsese 
zdravăn de ambele urechi. 

— N-oi şti eu ce-nseamnă integritate, în schimb ştiu al 
dracului de bine să fac lumea să vorbească, a spus tânărul, şi i-a 
dat drumul omuleţului, care ateriză cu o bufnitură pe scaunul lui 
rotativ. 

Pe urmă, tânărul i-a explicat ce avea să li se întâmple 
organelor genitale ale omuleţului, cu ajutorul unui ciocan şi a 
câtorva cuie, dacă se încăpăţâna să nu se conformeze. 
Descrierea era atât de plastică, încât omuleţul s-a hotărât 
imediat să spună tot ce ştia, şi anume că bătrânelul cu pricina 
se urcase probabil în autobuzul de Strângnăs. Dar dacă luase cu 
el vreo valiză, asta nu putea să-i spună, pentru că nu-i stătea în 
fire să-şi spioneze călătorii. 

A rămas apoi tăcut, să vadă cât de mulţumit era junele cu ce 
aflase, dar a priceput de îndată c-ar face bine să-i mai dea 
câteva informaţii. Aşadar, i-a spus că pe traseul Malmköping- 
Strängnäs erau douăsprezece staţii şi că bătrânelul putea cobori 
la oricare din ele, dar asta putea afla numai de la şoferul 
autobuzului, care, conform orarului, trecea din nou prin 
Malmköping în aceeaşi seară la 19:10, în drum înapoi spre Flen. 

De data asta tânărul s-a aşezat pe podea, lângă scaunul 
omuleţului pe care încă-l dureau urechile, şi a zis: 

— Trebuie să mă gândesc. 

Şi a început să cugete. Mai întâi s-a gândit c-ar putea, 
desigur, să afle de la omuleţ numărul de mobil al şoferului, să-l 
sune şi să-i spună că valiza bătrânului era de fapt furată. Dar 
exista riscul ca şoferul să ia legătura cu poliţia, iar tânărul nu 


voia în niciun chip aşa ceva. În fond, n-avea de ce să se 
precipite. Moşul îi păruse tare bătrân şi, dacă mai avea de tras şi 
o valiză, trebuia să se deplaseze ori cu trenul, ori cu autobuzul, 
ori cu taxiul de la Strângnăs, în caz c-ar fi vrut să-şi continue 
călătoria. Deci, nu se putea să nu lase el urme pe unde trecea şi 
oricând s-ar găsi cineva care, săltat de urechi, i-ar spune încotro 
a luat-o. Tânărul avea mare încredere în talentul lui de a-i face 
pe oameni să vorbească şi să spună ce ştiu. 

După ce s-a gândit cât s-a gândit, tânărul a hotărât să aştepte 
autobuzul şi să stea de vorbă, nu exagerat de amabil, cu şoferul. 

Odată hotărârea luată, s-a ridicat în picioare şi i-a spus 
omuleţului ce-i aştepta pe el, pe nevastă, pe copii şi pe casa lui 
dacă suflă vreo vorbă poliţiei sau altcuiva, despre cele 
întâmplate. 

Omuleţul n-avea nici nevastă, nici copii, dar tare mult voia să- 
i rămână oarecum întregi şi urechile, şi organele genitale. Aşa 
că a promis pe onoarea Căilor Ferate ale statului că n-o să sufle 
nicio vorbă nimănui. 

Şi promisiunea şi-a ţinut-o până a doua zi. 


* 


Echipele de câte doi cercetaşi s-au întors la căminul de 
bătrâni şi au raportat informaţiile. Adică, mai curând, lipsa 
acestora. Instinctiv, consilierul comunal nu dorea să ia legătura 
cu poliţia şi, în timp ce se gândea intens ce altceva ar putea 
face, reportera ziarului local şi-a luat inima-n dinţi şi a cutezat să 
întrebe: 

— Şi acum, ce-aveţi de gând să faceţi? 

După câteva secunde de tăcere, consilierul comunal a spus: 

— Să iau, bineînţeles, legătura cu poliţia. 

Dumnezeule, ce ură avea pe presa liberă! 


* 


Allan s-a trezit când şoferul i-a dat amabil un ghiont să-l 
anunțe c-au ajuns la Byringe. Pe urmă i-a tras cu greu valiza, i-a 
dat-o jos pe uşa din față, iar Allan a coborât tot pe-acolo. 

Şoferul a întrebat dacă domnul putea să se descurce singur şi 
Allan i-a spus să nu-şi facă nicio grijă. l-a mulţumit pentru ajutor 


şi i-a făcut semn de adio cu mâna când autobuzul a pornit din 
nou pe drumul 55 înspre Strângnăs. 

Soarele după-amiezii era umbrit de pinii înalţi din jur, iar lui 
Allan începuse să-i fie cam răcoare în sacoul lui subţirel şi 
papuci. În plus, nici nu vedea vreun Byringe, şi cu atât mai puţin 
staţia Byringe. Era pădure, pădure şi iar pădure, în trei direcţii. 
Şi o cărăruie cu pietriş spre dreapta. 

Allan se întreba dacă nu cumva erau nişte haine groase în 
valiza pe care o luase cu el din viteză. Dar valiza era încuiată şi, 
fără o şurubelniţă sau vreo altă unealtă, nici vorbă s-o poată 
desface. Nu-i rămânea decât s-o ia din loc, că doar nu era să 
rămână la marginea drumului şi să moară de frig. Cu toate că 
ştia din experienţă că, nici să vrea, nu i s-ar fi întâmplat aşa 
ceva. 

Valiza avea un mâner datorită căruia puteai să o tragi după 
tine. Cu paşi mici, târşâiţi, Allan a apucat-o pe cărarea cu pietriş, 
care ducea în inima pădurii, iar în spatele lui, valiza ţopăia uşor 
încolo şi-ncoace. 

După vreo câteva sute de metri, Allan a înţeles că ajunsese la 
ceea ce fusese altădată gara Byringe - clădirea era dezafectată, 
iar calea ferată din preajmă era de-a dreptul o ruină. 

Fără îndoială că, la cei o sută de ani ai săi, Allan era un 
exemplar demn de toată admiraţia, dar prea se întâmplaseră 
multe într-un timp atât de scurt. S-a aşezat pe valiză să-şi adune 
gândurile şi puterile. 

In faţa lui, la stânga, era clădirea cu două etaje a gării - 
galbenă, în paragină şi cu toate ferestrele de la nivelul străzii 
acoperite de scânduri grosolane, bătute în cuie. La dreapta, 
fosta cale ferată înainta cât vedeai cu ochii direct în inima 
pădurii unde se afla acum şi Allan. Natura nu înghiţise pe de-a 
întregul şinele, dar asta părea să fie doar o chestiune de timp. 

Peronul din lemn nu inspira siguranţă. Pe ultima scândură a 
peronului se mai vedea textul scris cu vopsea: „Nu treceţi peste 
şine”. Dar nu era deloc periculos să treci pieste şine, îşi spuse 
Allan - păreau mult mai inofensive decât peronul însuşi. Cine ar 
păşi de bunăvoie pe acel peron? Trebuia să fii nebun ca să te 
aventurezi să o faci. 

Răspunsul l-a primit imediat, fiindcă în clipa aceea s-a deschis 
uşa dărăpănată a gării, de unde a ieşit un bărbat de vreo 70 de 
ani, cu şapcă, cizme solide, cămaşă în carouri şi vestă de piele, 


cu ochi căprui şi un început de barbă cenuşie. Făcu vreo câţiva 
paşi, părând sigur că scândurile n-or să cedeze. Toată atenţia îi 
era concentrată asupra bătrânului din faţa lui. 

Bărbatul cu şapcă s-a oprit pe la mijlocul peronului şi părea 
uşor ostil. Dădea impresia că era oarecum încurcat, poate din 
pricină că vedea cât de prăpădit era exemplarul uman care-i 
violase proprietatea. 

Stând tot acolo, pe valiza de curând furată, Allan habar n- 
avea ce să spună şi de altfel nici n-ar fi avut puterea să 
rostească ce gândea. Îl privea însă fix pe omul cu şapcă şi-l 
aştepta pe el să spargă gheaţa, ceea ce s-a întâmplat imediat, şi 
nu cu ostilitatea pe care o arătase la început, ci, mai curând, cu 
rezervă. 

— Cine eşti şi ce treabă ai pe peronul meu? a spus omul cu 
şapcă. 

Allan n-a răspuns; nu era sigur dacă avea de-a face cu un 
prieten sau cu un duşman. În acelaşi timp, a socotit că n-ar fi 
înţelept să se certe cu singurul om care îi ieşise în cale şi care l- 
ar fi putut adăposti la căldurică, înainte ca frigul serii să pună cu 
totul stăpânire pe el. Aşadar, a hotărât să-i descrie exact cum 
stăteau lucrurile. 

Prin urmare, i-a spus că-l cheamă Allan, că tocmai împlinise o 
sută de ani, că era sprinten pentru vârsta lui, de fapt atât de 
sprinten că evadase de la căminul de bătrâni, că, pe deasupra, 
apucase să şi fure o valiză de la un tânăr, care cu siguranţă nu 
era prea vesel la ora aceea, şi că, pentru moment, genunchii nu- 
i erau în cea mai bună formă, aşa că şi-ar dori să mai facă o 
pauză cu mersul pe jos. 

După ce şi-a terminat prezentarea, Allan s-a cufundat în 
tăcere şi, aşezat pe valiză, aştepta verdictul. 

— Aşa, carevasăzică, a spus zâmbind bărbatul cu şapcă. Un 
hoţ! 

— Un hoţ bătrân, a răspuns Allan, ursuz. 

Bărbatul cu şapcă a coborât cu un salt zvelt de pe peron şi s-a 
apropiat de centagenar, ca să-l privească mai de-aproape. 

— Chiar ai o sută de ani? În cazul ăsta, cred că ţi-e foame, nu? 

Allan n-a prea înţeles logica întrebării, dar sigur că-i era 
foame. Aşa că a întrebat care era meniul şi dacă nu cumva era 
inclus şi un şnaps. 


Omul cu şapcă i-a întins mâna lui Allan, s-a prezentat drept 
Julius Jonsson? şi l-a ajutat pe bătrân să se ridice în picioare. L-a 
anunţat că-i va duce el valiza şi că, dacă n-avea nimic împotrivă, 
la masă se va servi friptură de elan, şi sigur că se va da şi şnaps 
- din belşug, ca să-i ajungă şi pentru corp, şi pentru genunchi. 

Allan s-a urcat cu multă greutate pe peron. Durerile îi dădeau 
de înţeles că mai era încă în viaţă. 

De ani de zile, Julius Jonsson nu mai avusese ocazia să stea de 
vorbă cu cineva, aşa că întâlnirea cu bătrânelul era bine-venită. 
Un şnaps pentru un genunchi, unul pentru celălalt genunchi, 
urmate de alte două pentru spate şi ceafă şi unul pentru pofta 
de mâncare au înviorat atmosfera şi au dezlegat limbile. Allan |- 
a întrebat pe Julius cu ce se ocupa şi Julius i-a spus o poveste 
întreagă. 

Se născuse în nord, la Str&mbacka, nu departe de Hudiksvall. 
Era singurul copil al agricultorilor Anders şi Elvina Jonsson. 
Lucrase ca argat în gospodăria familiei şi încasa zilnic câte o 
bătaie de la taică-său, care era de părere că Julius nu era bun de 
nimic. Când Julius a împlinit 25 de ani, i-a murit mai întâi mama, 
de cancer, ceea ce l-a îndurerat mult, iar apoi, la scurt timp, i s- 
a prăpădit şi tatăl, care s-a înecat într-o mlaştină, încercând să 
salveze o juncă. Şi asta l-a îndurerat pe Julius, fiindcă ţinea mult 
la junca aia. 

Tânărul Julius n-avea pic de talent la agricultură (aşa că, în 
privinţa asta, avea dreptate taică-său) şi, de fapt, nici tragere de 
inimă. A vândut tot, în afară de câteva hectare de pădure, pe 
care a considerat c-ar fi bine să le aibă la bătrâneţe. 

Pe urmă s-a dus la Stockholm şi în doi ani a tocat toţi banii. 

Aşa că s-a întors în pădure. 

A participat cu oareşice speranţe la o licitaţie pentru livrarea a 
5.000 de stâlpi de telegraf către firma Elektriska din zona 
Hudiksvall. Şi pentru că pe Julius nu-l preocupau detaliile, de 
pildă taxele la stat, impozitul pe profit şi alte chestii de genul 
ăsta, a câştigat licitaţia. Ajutat de vreo zece refugiaţi unguri, 
Julius a reuşit chiar să livreze stâlpii la timp, iar asta i-a adus 
aproape mai mulţi bani decât credea el că există pe lume. 

Până acolo, a fost totul bine şi frumos. Partea proastă era că 
Julius a fost nevoit să mai şi trişeze puţin, având în vedere că 
pomii nu ajunseseră la deplină maturitate. Din pricina asta, 


3 În limba suedeză, j se pronunţă ;. 


stâlpii erau cu vreun metru mai scurţi decât prevedea comanda, 
şi nimeni n-ar fi observat lucrul ăsta dacă nu şi-ar fi cumpărat 
mai toţi ţăranii secerătoare cu combină. Elektriska din 
Hudiksvall instalase în mare grabă stâlpii peste tot, pe ogoarele 
şi pe câmpiile din sate şi, când a venit vremea secerişului, firele 
electrice au fost rupte într-o singură dimineaţă în 26 de locuri, 
de 22 de secerătoare, toate nou cumpărate. Toată această zonă 
din regiunea Hälsingland a rămas fără electricitate săptămâni 
întregi, recoltarea a fost suspendată şi mulgătoarele electrice n- 
au mai funcţionat. N-a durat mult şi furia ţăranilor, care la 
început se revărsase asupra societăţii Elektriska din Hudiksvall, 
s-a întors împotriva tânărului Julius. 

— Te asigur că nu de atunci datează expresia „veselul 
Hudik”?. A trebuit să stau ascuns şapte luni la Stadshotelet din 
Sundsvall, după care iar mi s-au terminat banii. Ce zici, mai 
luăm un şnaps? întrebă Julius. 

Şi Allan a zis da. Friptura de elan le-a alunecat pe gâtlej 
împinsă de nişte bere, iar Allan se simţea acum atât de grozav 
de bine, că începuse să i se facă frică de moarte. 

Julius şi-a continuat povestea. Într-o bună zi, aflându-se în 
centrul oraşului Sundsvall”, era cât pe ce să-l calce un tractor, 
condus de un ţăran cu o privire de ucigaş. Atunci, Julius a 
priceput că trebuiau să mai treacă încă vreo câteva sute de ani 
până ca lumea de prin părţile locului să-l ierte pentru mica 
greşeală de care se făcuse vinovat. În consecinţă, s-a mutat în 
partea opusă a ţării şi a nimerit la Mariefred, unde s-a ocupat o 
perioadă cu tot soiul de furtişaguri, până când i s-a făcut 
lehamite de viaţa de la oraş şi-a izbutit să pună mâna pe gara 
desfiinţată din Byringe, pentru care a plătit 25.000 de coroane, 
bani găsiţi într-o noapte în seiful hanului din Gripsholm. Acum, 
locuia aici, în clădirea fostei gări, şi trăia în special din ajutorul 
social, din vânat ilegal în pădurea vecinului, din mica producţie 
şi distribuţie de şnaps şi din vânzarea de obiecte, de care mai 
făcea rost de la vecini. Nu se prea bucura de popularitate prin 
împrejurimi, i-a mărturisit lui Allan, care i-a zis, între două 
îmbucături, că era şi de înţeles. 


4 În suedeză „Glada Hudik” - numele unui teatru din Hudiksvall. 

5 Sundsvall se află la 83 km nord de Hudiksvall, care e la 301 km nord de 
Stockholm. 

6 Mariefred se află la aproximativ 60 km vest de Stockholm. 


Când Julius a propus un ultim şnaps „ca desert”, Allan i-a 
răspuns că întotdeauna avusese el o slăbiciune pentru astfel de 
deserturi, dar că în primul şi-n primul rând trebuia să facă o 
scurtă vizită la privată, dacă exista cumva o astfel de instalaţie 
igienică în casă. Julius s-a ridicat de pe scaun, a aprins lampa 
din tavan, pentru că începuse să se întunece, şi i-a spus lui 
Allan, arătându-i şi cu degetul, că era un WC în funcţiune la 
dreapta scării. Şi i-a promis că, la întoarcere, Allan avea să 
găsească şnapsul gata turnat în pahare. 

Allan a găsit WC-ul în locul indicat de Julius. A luat poziţie ca 
să-şi golească vezica şi, ca de obicei, nu toate picăturile au 
ajuns unde trebuia. Câteva i-au aterizat din nou pe papuci. 

Cam pe la mijlocul operaţiunii, Allan a auzit cum cineva urca 
pe scară. Primul lui gând a fost, şi trebuia să recunoască asta, 
că poate Julius o lua la sănătoasa cu valiza proaspăt furată. Dar 
zgomotul se înteţea. Era cineva care venea de jos în sus. 

Atunci, Allan s-a gândit la probabilitatea foarte mare ca paşii 
de partea cealaltă a uşii să fie ai unui tânăr zvelt cu păr lung, 
blond şi slinos, cu barbă zburlită şi cu o geacă de blugi cu textul 
Never Again pe spate. Şi dacă era chiar el, o cam încurcase. 


* 


Autobuzul de Strängnäs a ajuns înapoi la Malmköping cu un 
avans de trei minute. Nu mai erau pasageri în autobuz, aşa că, 
după ultima oprire, şoferul accelerase puțin, ca s-apuce să tragă 
şi el un fum la Malmköping înainte de a străbate restul traseului 
până la Flen. 

Dar şoferul abia a apucat să-şi aprindă ţigara, că şi-a făcut 
apariţia un tânăr zvelt, cu păr lung, blond şi slinos, barbă 
zburlită şi o geacă de blugi cu textul Never Again pe spate. 
Adică, şoferul nu vedea textul de pe spate, dar, oricum, textul 
era acolo. 

— Mergi la Flen? 

Şoferul rostise şovăind această întrebare, fiindcă tânărul ăla 
avea un aer dubios. 

— Nu merg la Flen, şi n-ai să mergi nici tu, i-a răspuns tânărul. 

Patru ore de aşteptare până la întoarcerea autobuzului 
fuseseră o încercare prea mare pentru doza mică de răbdare pe 
care o avea tinerelul. În afară de asta, abia când trecuse deja 


jumătate din timp, se gândise el c-ar fi putut să şterpelească o 
maşină şi să ajungă din urmă autobuzul cu mult înainte de 
Strângnăs. 

Pe deasupra, începuseră să circule prin oraş maşini ale 
poliţiei. Cu siguranţă, din clipă-n clipă poliţiştii aveau să se 
năpustească şi în centrul de turism şi-aveau să-l întrebe pe 
omuleţul de la ghişeu de ce arăta aşa de îngrozit şi din ce cauză 
atârna uşa biroului doar pe trei sferturi în balamale. 

În rest, tânărul nu pricepea deloc ce treabă avea poliţia pe- 
acolo. Şeful lui de la Never Again alesese Malmköping ca loc al 
tranzacţiei din trei motive: mai întâi, pentru că era aproape de 
Stockholm; în al doilea rând, pentru că aveai la îndemână 
mijloace relativ bune de transport în comun; în al treilea rând - 
şi cel mai important - pentru că braţul lung al legii nu era destul 
de lung ca să ajungă până acolo. Mai pe scurt, Malmköping n- 
avea poliţişti. 

Sau, mai exact: se zicea că n-ar avea poliţişti, dar ei mişunau 
peste tot! 

Tânărul văzuse cu ochii lui două maşini cu câte doi agenţi de 
poliţie, ceea ce, pentru el, reprezenta un adevărat batalion. 

La început, tânărul a crezut că pe el îl căuta poliţia. Numai că 
asta ar fi presupus ca omuleţul să-l fi dat de gol şi tinerelul ştia 
cu siguranţă că lucrul ăsta era exclus. În aşteptarea autobuzului, 
n-a avut altceva de făcut decât să-l supravegheze pe omuleţ, 
să-i facă praf telefonul din birou şi să încerce să-i repare cât de 
cât uşa. 

Când a venit, în fine, autobuzul şi tânărul a băgat de seamă 
că nu mai era nici urmă de pasageri, s-a hotărât subit să-l 
kidnapeze pe şofer cu autobuz cu tot. 

l-au trebuit numai douăzeci de secunde să-l convingă pe şofer 
să facă imediat cale întoarsă şi s-o pornească iar spre nord. Era 
aproape un record personal, şi-a zis tinerelul şi s-a aşezat taman 
pe locul unde, ceva mai devreme în aceeaşi zi, stătuse bătrânul 
pe urmele căruia era el acum. 

Şoferul tremura de frică, dar, cu o ţigară în gură, făcea 
oarecum faţă. Sigur că fumatul era interzis în autobuz, dar unica 
lege căreia şoferul i se supunea pentru moment se afla chiar în 
spatele lui, era slab, avea părul lung, blond şi slinos, barbă 
zburlită şi o geacă de blugi cu textul Never Again pe spate. 


În timpul călătoriei, tânărul a vrut să afle încotro o luase hoţul 
valizei. Şoferul i-a spus că moşul coborâse la o staţie cu numele 
de Byringe, dar că numai dintr-o pură întâmplare se dăduse jos 
tocmai acolo. Aşa că şoferul i-a mai relatat despre procedeul 
invers al plăţii, cum fusese cu cele cincizeci de coroane şi cum 
bătrânul întrebase până unde putea ajunge cu acei bani. 

Despre staţia Byringe mare lucru n-avea de spus, doar că mai 
nimeni nici nu urca, nici nu cobora acolo. Dar credea că, puţin 
mai departe, în pădure, era o gară veche, dezafectată, de unde 
şi numele staţiei, şi că satul Byringe se afla în apropiere. După 
părerea şoferului, bătrânul nu putea să fi ajuns mai departe de 
acel loc. Moşul avea mulţi ani în spate şi valiza era grea, chiar 
dacă avea roţi. 

Dintr-odată, tânărul se mai calmase. Nu-i telefonase şefului 
din Stockholm, pentru că şefu' era unul din puţinii oameni care 
puteau să bage frica în oricine mai abitir decât tânărul însuşi; şi 
folosindu-se numai de cuvinte. Tânărul tremura de nelinişte 
gândindu-se la ce-ar putea să-i spună şefu' dac-ar dispărea 
valiza. 

Aşa că mai întâi să rezolve el problema şi abia pe urmă să 
povestească. De vreme ce moşul nu mersese până la Strängnäs 
ca să-şi continue de acolo călătoria, tânărul nu se îndoia că îşi 
va recupera valiza mult mai repede decât crezuse mai înainte. 

— Uite, aici e, spuse şoferul. Asta-i staţia Byringe... 

Şoferul a frânat şi a tras încet la marginea drumului, îl aştepta 
oare moartea? 

Nu, nu-l aştepta moartea. Pe el, nu, dar telefonul lui mobil şi-a 
găsit urgent sfârşitul sub bocancul tânărului. A urmat o avalanşă 
de ameninţări cu moartea la adresa şoferului şi a rudelor 
acestuia. Injuriile ţâşneau ca nişte proiectile din gura tânărului, 
pentru ca şoferul să ştie bine ce-l pândeşte dacă i-ar trece prin 
cap să meargă la poliţie, în loc să întoarcă autobuzul şi să-şi 
vadă de drumul lui spre Flen. 

Tânărul a coborât, iar şoferul a pornit autobuzul. Bietul de el 
era într-un asemenea hal de disperare, că n-a îndrăznit să 
întoarcă, ci a mers în stare de şoc până la Strângnăs, unde a 
parcat autobuzul în mijlocul drumului, pe Trädgårdsgatan, a 
intrat în barul hotelului Delia, a băut patru whisky-uri unul după 
altul şi pe urmă, spre consternarea barmanului, a izbucnit în 
plâns. După încă două porţii de whisky, barmanul i-a întins un 


telefon, gândindu-se că, poate, simţea nevoia să sune pe 
cineva. Atunci, pe şofer l-au podidit din nou lacrimile - şi i-a 
telefonat consoartei lui, care-l aştepta acasă. 


x 


Tânărului i s-a părut că vede urmele lăsate de roțile valizei pe 
drumul cu pietriş. Problema avea să fie deci curând rezolvată. 
Era perfect, pentru că începuse să se însereze. 

Din când în când, tinerelul regreta că nu procedase într-un 
mod ceva mai planificat. Acum, îl îngrijora faptul că nimerise 
într-o pădure din ce în ce mai întunecoasă, unde peste foarte 
puţin timp avea să se lase o beznă de nepătruns. Şi atunci, ce-o 
să facă? 

Dar şi-a întrerupt brusc şirul gândurilor când a zărit jos de tot, 
de partea cealaltă a vârfului de deal, pe care tocmai îl 
traversase, o casă galbenă, dărăpănată, peticită pe alocuri cu 
scânduri. Şi când s-a aprins o lumină la etaj, tânărul a mormăit: 

— Gata, al meu eşti, moşule! 


După ce şi-a terminat treaba, Allan a deschis cu atenţie uşa 
closetului şi a încercat să afle ce se petrecea în bucătărie. | s-a 
confirmat de îndată lucrul pe care nu şi-l dorea. Recunoştea 
glasul tânărului, care, răcnind, îi cerea lui Julius să-i spună unde 
se afla „moşu' ălălalt”. 

Allan a mers tiptil-tiptil până la uşa bucătăriei şi, având papuci 
în picioare, n-a făcut nici cel mai mic zgomot. Tânărul tocmai îi 
aplica lui Julius metoda cu apucatul urechilor, pe care o 
practicase ceva mai devreme cu omuleţul de la centrul de 
turism din Malmköping. Şi tot scuturându-l pe sărmanul Julius, 
tânărul continua interogatoriul privitor la ascunzătoarea lui 
Allan. Acesta era de părere că tânărul ar fi trebuit să se declare 
mulţumit că şi-a găsit valiza, că doar era acolo, sub nasul lui, pe 
podea. Julius se strâmba în fel şi chip, dar nu părea că are de 
gând să răspundă. Bătrânul negustor de cherestea era şi el 
pesemne făcut dintr-o esenţă tare, şi-a spus Allan şi s-a apucat 
să inventarieze vestibulul, în căutarea unei arme potrivite 
împrejurărilor. Printre vechiturile aruncate claie peste grămadă, 


se aflau şi câteva arme potenţiale: o rangă, o scândură, un 
borcan cu insecticid şi un pachet cu otravă de şoareci. Pe Allan îl 
atrăgea otrava de şoareci, dar nu ştia cum ar fi putut să-l facă 
pe tânăr să înghită vreo două linguri, în schimb, ranga era prea 
grea pentru suta lui de ani, iar insecticidul... nu, trebuia să 
aleagă scândura. 

Allan a apucat cu nădejde scândura şi, cu o rapiditate 
uimitoare pentru vârsta lui, din patru paşi a şi ajuns în spatele 
celui care avea să-i fie victimă. 

Probabil că tânărul l-a simţit, pentru că, tocmai când bătrânul 
lua poziţie să lovească, i-a dat drumul lui Julius şi a făcut stânga 
împrejur. 

Scândura s-a oprit exact în fruntea tânărului, care s-a mai 
ţinut pe picioare cu ochii holbaţi preţ de aproape o secundă, 
după care s-a prăbuşit pe spate, dând cu capul de marginea 
mesei din bucătărie. 

Nici sânge nu i-a curs, nici gemete n-a scos, nimic. Zăcea 
acolo, pe podea, cu ochii închişi. 

— Frumoasă lovitură, spuse Julius. 

— Mulţumesc, zise Allan. Unde-i desertul ăla pe care mi l-ai 
promis? 

Allan şi Julius s-au aşezat la masă, în timp ce tânărul pletos 
dormea pe jos, la picioarele lor. Julius a turnat în pahare, i-a 
întins lui Allan unul, el şi l-a ridicat pe-al lui şi au dat noroc. 

— Da, da! a spus Julius după ce şnapsul i-a alunecat pe gâtlej. 
Parc-aş zice că ăsta e posesorul valizei. Am ghicit? 

Intrebarea era mai mult o constatare, iar Allan a înţeles că era 
momentul să-i dea lui Julius nişte explicaţii mai amănunțite. 

Nu că ar fi fost prea multe de explicat. Evenimentele din ziua 
aceea erau şi pentru Allan greu de priceput. Oricum, a trecut iar 
în revistă evadarea de la cămin, faptul că luase valiza cu el de la 
centrul de turism din Malmköping aşa, dintr-o pură întâmplare şi 
apoi, groaza permanentă, pe care o purta undeva în suflet, că 
tânărul care acum zăcea leşinat pe podea avea să-l ajungă din 
urmă. La sfârşit i-a cerut sincer iertare că l-a făcut să se aleagă 
cu nişte urechi înroşite şi dureroase. Numai că Julius abia atunci 
s-a supărat; adică voia să spună că Allan n-avea de ce să se 
scuze, pentru că, în sfârşit, se petrecuse şi ceva mai palpitant în 
viaţa lui. 


Apoi Julius şi-a recăpătat buna dispoziţie. Era de părere că 
venise momentul să deschidă împreună valiza şi să vadă ce era 
înăuntru. Când Allan i-a zis că valiza era încuiată, Julius i-a cerut 
să termine cu prostiile. 

— Când s-a întâmplat să-l împiedice vreodată o încuietoare pe 
Julius Jonsson? a spus el. 

A adăugat însă că fiecare lucru trebuie făcut la timpul lui. Mai 
întâi trebuia rezolvată problema de pe podea. Nu era de dorit ca 
tinerelul să se trezească, hotărât să continue de unde rămăsese. 

Allan a propus să-l ducă afară şi să-l lege de un copac de 
lângă gară, dar Julius a fost împotrivă: dacă, după ce-şi venea în 
fire, tânărul se punea să urle, l-ar fi auzit lumea din sat. E drept 
că nu mai rămăseseră pe-acolo decât puţine familii, dar aveau 
toate, şi pe drept, câte-un dinte împotriva lui Julius, aşa că ar fi 
fost cu toţii de partea tânărului, dacă li s-ar fi dat de ales. 

Ideea lui Julius era mai bună. Lângă intrarea de la bucătărie 
avea el o cameră frigorifică, unde-şi păstra carnea de elan 
obţinută din braconaj. Pentru moment, încăperea era goală şi 
electricitatea, întreruptă. Lui Julius i se părea că n-avea de ce să 
ţină camera frigorifică în funcţiune fără rost, consumul de curent 
electric fiind foarte mare. Julius se aproviziona pe şest cu 
energie electrică. De plătit, plătea Gösta din Skogstorp, dar 
Julius trebuia să fure ponderat, dacă voia să mai profite o vreme 
de acest avantaj. 

Allan a inspectat camera frigorifică şi i s-a părut că e un loc de 
arest minunat, lipsit de facilităţi inutile. Poate că suprafaţa de 
doi metri pe trei depăşea puţin ce merita tânărul, dar ce rost 
avea să chinui omul degeaba? 

Cei doi l-au tras împreună pe tânăr în camera frigorifică. 
Acesta a gemut când l-au aşezat într-un colţ pe o ladă, sprijinit 
de perete. Se vedea că era pe cale să se trezească. Allan şi 
Julius trebuiau să se grăbească şi să încuie bine uşa. 

Zis şi făcut. După aceea, Julius a ridicat valiza, a pus-o pe 
masa din bucătărie, s-a uitat să vadă ce fel de încuietoare avea, 
şi-a lins furculita cu care mâncase la cină friptura de elan cu 
cartofi şi, folosind-o în chip de şperaclu, a deschis în câteva 
secunde încuietoarea. Pe urmă, l-a rugat pe Allan să se apropie 
şi să fie martor la deschidere, fiindcă era, în fond, marfa pe care 
el o furase. 


— Ce-i al meu e şi-al tău, a spus Allan. Vom împărţi frăţeşte 
prada, dar dacă e înăuntru vreo pereche de pantofi măsura 
mea, o iau eu. 

Şi Allan a ridicat capacul. 

— Aoleu, a dracului treabă! a zis Allan. 

— Aoleu, a dracului treabă! a zis Julius. 

— Daţi-mi drumul! se auzea din camera frigorifică. 


CAPITOLUL 4 
1905-1929 


Allan Emmanuel Karlsson s-a născut pe 2 mai, 1905. Cu o zi 
înainte, mama sa plecase la demonstraţia de întâi mai din Flen” 
şi manifestase pentru dreptul de vot al femeilor, pentru ziua de 
muncă de opt ore şi alte lucruri din astea imposibil de obţinut. 
Dar tot a fost bună la ceva demonstraţia, fiindcă i-a pornit 
durerile facerii şi, imediat după miezul nopţii, i s-a născut primul 
şi unicul fiu. Asta s-a petrecut acasă, în gospodăria de la Yxhult, 
cu ajutorul unei vecine, care, deşi nu avea cine ştie ce talent de 
moaşă, era o persoană însemnată în sat, fiindcă odată, pe la 
vârsta de nouă ani, avusese prilejul să facă o reverență în faţa 
regelui Karl al XIV-lea Johan$, care, la rândul lui, fusese amic 
(sau cam aşa ceva) cu Napoleon Bonaparte. De asemenea 
trebuie spus, în favoarea vecinei, că pruncul femeii pe care o 
moşise a atins vârsta maturității, şi chiar a depăşit-o 
considerabil de mult. 

Tatăl lui Allan Karlsson era un om grijuliu şi furios. Grijuliu cu 
familia, furios pe societate în general şi pe toţi cei care o 
reprezentau într-un fel sau altul. În plus, era rău văzut în 
cercurile oamenilor mai rafinaţi, mai ales din ziua în care s-a 
postat în piaţa oraşului ca să militeze pentru folosirea 
mijloacelor anticoncepţionale. Asta l-a costat o amendă de zece 
coroane, iar el personal n-a trebuit să-şi mai facă niciodată griji 
în legătură cu problema respectivă, deoarece mama lui Allan, 
profund ruşinată, a introdus acasă la ei „accesul interzis”. Allan 
era pe atunci în al şaptelea an de viaţă şi destul de mare ca s-o 
roage pe maică-sa să-i explice mai pe larg de ce patul tatălui 
fusese mutat aşa, hodoronc-tronc, în cămara cu lemne de foc 
din spatele bucătăriei. Dar mama i-a răspuns să termine cu 
întrebările dacă nu cumva îi era dor de-o scatoalcă zdravănă. 

Şi pentru că Allan, ca toţi copiii din toate timpurile, nu ducea 
dorul scatoalcelor, s-a lăsat păgubaş. 

Din ziua cu pricina, tatăl lui Allan a dat din ce în ce mai rar pe- 
acasă. În timpul zilei îşi vedea cum putea de slujba de la căile 


7 Orăşel de provincie aflat la sud-vest de Stockholm. 

8 Karl al XIV-lea Johan (1763-1844), ofiţer în armata lui Napoleon Bonaparte 
şi primul monarh al dinastiei actuale suedeze, Bernadotte. La naştere, 
numele lui era Jean Baptiste Bernadotte. A domnit între 1818 şi 1844. 


ferate, seara mergea pe la tot felul de întruniri şi discuta despre 
socialism, dar unde anume îşi petrecea după aceea nopţile a 
rămas pentru totdeauna învăluit într-un mister pe care Allan nu 
l-a putut nicicând pătrunde. 

Tatăl său şi-a luat însă mereu în serios responsabilităţile 
financiare. Cea mai mare parte a lefii i-o dădea săptămânal 
nevestei, şi asta până în ziua când l-au dat afară, fiindcă se 
năpustise cu violenţă asupra unui pasager, care făcuse 
imprudenţa să spună că mergea la Stockholm pentru ca, 
împreună cu alte câteva mii de oameni, să-şi manifeste în 
curtea palatului respectul faţă de rege şi dorinţa de a-l susţine. 

— Apără-te mai întâi de asta, i-a spus tatăl lui Allan şi i-a tras 
o dreaptă de l-a pus pe om la pământ. 

Fiind concediat de urgenţă, tatăl lui Allan n-a mai putut să-şi 
întreţină familia. Şi pentru că reuşise să-şi facă o dublă faimă, 
atât de agresor, cât şi de susţinător al mijloacelor 
anticoncepţionale, nu mai avea niciun rost să caute alte slujbe. 
Nu-i rămânea decât să aştepte revoluţia, sau, de preferinţă, s-o 
grăbească, fiindcă totul mergea al naibii de încet. Şi când îi intra 
lui ceva în cap, n-avea răbdare, voia să vadă imediat rezultatul. 
Socialismul suedez avea nevoie de un ambasador în străinătate. 
Numai aşa puteau fi puse lucrurile în mişcare, abia atunci i-ar 
trece sudorile pe băcanul Gustavsson şi pe semenii lui. 

Aşa că tatăl lui Allan şi-a făcut geamantanul şi a plecat în 
Rusia să-l răstoarne pe ţar. Se înţelege că mamei lui Allan îi 
lipseau banii de la căile ferate, dar, altfel, era mulţumită că soţul 
său părăsise nu numai regiunea, dar şi ţara. 

După emigrarea capului de familie, mamei lui Allan i-a revenit 
sarcina ca împreună cu fiul său de zece ani neîmpliniţi să 
menţină bugetul gospodăriei pe linia de plutire. Mama a pus săi 
se doboare cei paisprezece mesteceni enormi din jurul casei, 
după care ea singură i-a tăiat în bucăţi, pe care le-a spart, ca să 
facă lemne de foc şi să le vândă. lar Allan a izbutit să-şi facă 
rost de o slujbă de curier, foarte prost plătită, la filiala din Flen a 
firmei Nitroglycerin AB?. 

Din scrisorile care-i soseau cu regularitate din Sankt 
Petersburg (care, foarte curând, îşi schimbă numele în 
Petrograd), mama lui Allan a constatat cu mirare crescândă că, 


” AB = Societate pe Acţiuni. 


după o vreme, tatăl lui Allan a început să-şi mai piardă din 
convingerile privitoare la binecuvântarea socialismului. 

În scrisori, tatăl lui Allan făcea adesea referiri la prieteni şi 
cunoştinţe din cercurile politice ale Petrogradului. Cel mai mult 
era pomenit unul cu numele de Carl, care, după el, nu prea era 
nume rusesc şi nu suna deloc mai rusesc decât Fabbe, aşa 
cum începuse să-l numească, cel puţin în scrisori. 

In opinia tatălui lui Allan, Fabbe propaga teza că, îndeobşte, 
oamenii nu-şi înţeleg propriul bine şi au nevoie de cineva care 
să-i ducă de mână. Din pricina asta, autocraţia era superioară 
democraţiei, atâta timp cât oamenii educați şi responsabili ai 
naţiunii aveau grijă ca respectivul autocrat să-şi facă treaba aşa 
cum se cuvine. Gândiţi-vă doar la faptul că şapte din zece 
bolşevici nu ştiu să citească, le spusese Fabbe pufăind. Doar nu 
poţi încredința puterea unor analfabeți, nu? 

Şi totuşi, în scrisorile adresate familiei, tatăl lui Allan le luase 
apărarea bolşevicilor exact în privinţa aceea, spunând că, dacă 
ar vedea cei de-acasă cum arăta alfabetul rusesc, nu s-ar mai 
mira că oamenii sunt analfabeți. 

Mai grav era felul în care se comportau aceşti bolşevici. Erau 
murdari, votca o trăgeau la măsea ca muncitorii suedezi care 
montau şinele de cale ferată peste tot prin Sörmland”. Tatăl lui 
Allan nu înţelesese niciodată cum reuşeau să fie drepte, având 
în vedere cantitatea de şnaps pe care o consumau muncitorii. Şi 
de câte ori şinele suedeze o coteau la dreapta sau la stânga, 
simţea cum trecea peste el un val de neîncredere. 

In orice caz, cu bolşevicii era cel puţin la fel de rău. Fabbe 
susţinea că se va termina cu socialismul când toţi or să încerce 
să se omoare unii pe alţii, astfel încât nu va mai rămâne decât 
unul, care o să hotărască totul de unul singur. In cazul ăsta, tot 
mai bine era ca de la început să fii de partea ţarului Nicolai, om 
bun, educat şi cu viziuni largi. 

Fabbe ştia el destul de bine ce spune, vorbise personal cu 
ţarul, şi nu doar o dată. Susţinea că ţarul era cu adevărat un om 
de suflet, numai că, din întâmplare, avusese mereu ghinion. Dar 


10 Este vorba, după cum reiese ceva mai departe în acest capitol, despre 
Peter Carl Faberge (1846-1920), bijutier rus cu tată de origine franceză şi 
mamă daneză. 

11 Sörmland sau Södermanland este provincia aflată la sud de cea numită 
Svealand, unde se găseşte şi oraşul Stockholm. 


nu putea să fie aşa la infinit, nu? Până atunci, toată vina o 
purtaseră recoltele proaste şi revoltele bolşevicilor. lar acum, 
făceau şi nemţii gălăgie, fiindcă ţarul începuse mobilizarea. Însă 
el făcea asta în scopuri paşnice. Că doar nu el, ţarul, îi omorâse 
pe arhiduce şi pe nevasta lui la Sarajevo, nu-i aşa? 

Aşa gândea acest Fabbe, cine-o mai fi fost şi el, dar, cum- 
necum, reuşise să-l influenţeze şi pe tatăl lui Allan, care, pe 
deasupra, se înduioşase aflând de ghinionul ţarului. Mai 
devreme sau mai târziu, trebuia să se schimbe roata, atât 
pentru ţar, cât şi pentru oamenii cinstiţi din regiunea Flen. 


Tatăl său nu trimitea niciodată bani din Rusia, dar la un 
moment dat, după vreo câţiva ani, a sosit un pachet cu un ou de 
Paşti din email, pe care, zicea el, îl câştigase la un joc de noroc 
cu amicul acela rus, căruia îi plăcea să bea, să stea la discuţii, 
să joace cărţi şi, în afară de ouă din astea, mare lucru nu mai 
făcea. 

Tatăl îi dăruia oul „scumpei lui soţii”, care s-a mâniat şi a spus 
că afurisitul de tont ar fi putut cel puţin să trimită un ou 
adevărat, cu care familia să-şi potolească foamea. Era cât pe ce 
să azvârle darul pe geam, când, în ultimul moment, şi-a venit în 
fire. Poate l-ar interesa pe băcanul Gustavsson să dea câteva 
parale pe ou, pentru că mereu căuta el să iasă din comun şi, 
după mama lui Allan, oul chiar aşa era: ieşit din comun. 

După ce-a stat pe gânduri două zile, Gustavsson a spus că dă 
optsprezece coroane pe oul lui Fabbe. Desigur, în contul unor 
datorii neachitate, dar, oricum! 

După asta, mama lui Allan a tot sperat să-i mai vină şi alte 
ouă, dar din următoarea scrisoare a aflat că generalii îl 
părăsiseră pe ţar şi că ţarul fusese nevoit să abdice. În aceeaşi 
scrisoare, tatăl lui Allan îl blestema pe prietenul lui, producătorul 
de ouă, pentru că, în vâltoarea evenimentelor, îşi luase tălpăşiţa 
şi se dusese în Elveţia. De bună seamă, tatăl lui Allan avea de 
gând să rămână pe loc şi să înceapă lupta împotriva parvenitului 
ăluia de măscărici care preluase puterea şi căruia îi spuneau 
Lenin. 

Dar pentru tatăl lui Allan, situaţia căpătase şi un aspect cu 
totul personal, fiindcă, exact în ziua în care Lenin a desfiinţat 
proprietatea privată asupra pământului, el tocmai îşi cumpărase 
un teren de doisprezece metri pătraţi ca să cultive căpşuni 


suedeze. „Terenul nu m-a costat decât patru ruble, dar nimeni 
n-are să-mi naţionalizeze mie pământul fără să fie pedepsit”, 
scria tatăl lui Allan în ultima scrisoare către familie. Şi încheia cu 
vorbele: „Acum e război!” 

Şi, într-adevăr, războiul era în toi. Aproape peste tot în lume, 
şi chiar de mai mulţi ani. Izbucnise de îndată ce micul Allan 
căpătase slujba de curier la Nitroglycerin AB. In timp ce încărca 
lăzile cu dinamită, Allan îi asculta pe muncitori vorbind despre 
ce se întâmpla în lume. Se întreba cum de ştiau ei atâtea, dar, în 
primul rând, nu înţelegea cum se putea ca bărbaţi în toată firea 
să pună la cale atâtea nenorociri. Austria a declarat război 
Serbiei. Germania a declarat război Rusiei. Pe urmă, după ce 
Luxemburgul a fost ocupat într-o după-amiază, Germania a 
declarat război Franţei. Atunci, Anglia a declarat război 
Germaniei şi Germania a dat riposta, declarând război Belgiei. 
lar atunci, Austria a declarat război Rusiei şi Serbia a declarat 
război Germaniei. 

Şi tot aşa au dus-o. Au intrat în război şi japonezii, şi 
americanii. Dintr-un motiv sau altul, britanicii au ocupat 
Bagdadul, pe urmă lerusalimul. Grecii şi bulgarii au început să 
se războiască între ei şi a venit momentul când a abdicat ţarul 
Rusiei, iar arabii au ocupat Damascul... 

„Acum e război”, şi-a anunţat tatăl familia. La puţin timp după 
aceea, unul din acoliţii lui Lenin a dat ordin ca ţarul Nicolai şi 
familia lui să fie ucişi. Atunci, tatăl lui Allan a constatat că 
ghinioanele se ţinuseră scai de ţar. 

După încă nişte săptămâni, ambasada suedeză din Petrograd 
a trimis o telegramă la Yxhult cu înştiinţarea că tatăl lui Allan 
murise. Respectivul funcţionar n-avea de fapt obligaţia să dea 
amănunte despre deces, dar poate că n-a putut să se abţină. 

După spusele acestuia, tatăl lui Allan ridicase un gard în jurul 
unui petic de pământ de zece-cincisprezece metri pătraţi, pe 
care-l proclamase republică independentă. li pusese numele 
Rusia Adevărată şi, după aceea, a murit în hărmălaia ce s-a 
produs când doi soldaţi ai guvernului au venit la faţa locului ca 
să dea jos gardul. In zelul lui de a-şi apăra hotarele ţării, tatăl lui 
Allan a început să împartă pumni în dreapta şi-n stânga şi cei 
doi soldaţi n-au izbutit în niciun chip să stea de vorbă cu el. 
Până la urmă, neştiind ce să mai facă, i-au tras un glonţ între 
ochi şi numai aşa au putut să-şi facă treaba în linişte. 


— Nu puteai să mori şi tu în alt fel şi nu aşa, ca un zevzec? a 
spus mama lui Allan după ce-a citit telegrama de la ambasadă. 

Nu prea mai crezuse că i se va întoarce vreodată bărbatul 
acasă, dar în ultima vreme începuse să spere, fiindcă o necăjeau 
plămânii şi nu mai avea acelaşi spor la tăiatul lemnelor. Mama 
lui Allan a scos un oftat răguşit şi cu asta şi-a încheiat şi 
perioada de doliu. l-a spus lui Allan că starea lucrurilor era aşa 
cum era şi că în viitor va fi cum va fi. Apoi, i-a trecut repede şi 
drăgăstos mâna prin păr şi a ieşit în ogradă să mai taie nişte 
lemne. 

Allan n-a priceput prea bine vorbele mamei, dar pricepea că-i 
murise tatăl, că mama scuipa sânge şi că războiul se terminase. 
lar el, la cei treisprezece ani ai lui, învățase la perfecţie cum să 
provoace o explozie, amestecând nitroglicerină, nitrat de 
celuloză, nitrat de amoniu, nitrat de natriu, rumeguş de lemn, 
dinitrotoluen şi alţi câţiva componenți. 

Nu se poate să nu-mi fie asta de folos cândva, şi-a zis Allan şi 
s-a dus să-şi ajute mama la tăiatul lemnelor. 


* 


După doi ani, mama lui Allan n-a mai avut ce tuşi şi s-a dus şi 
ea în cer sau oriunde se afla deja taică-său. In aceeaşi zi, în 
pragul uşii s-a postat un băcan furios, cerând achitarea unei 
datorii în valoare de 8,40 coroane pe care mama lui Allan ar fi 
trebuit să o onoreze înainte de a se hotărî să-şi ia rămas-bun de 
la viaţă. Insă Allan n-avea de gând să-l îndoape pe Gustavsson 
mai mult decât era nevoie. 

— Problema asta trebuie s-o rezolve domnul Gustavsson cu 
mama. Să vă dau o lopată? 

Băcanul era el negustor, dar avea o constituţie cam firavă, 
spre deosebire de băiatul Allan, care împlinise acum 
cincisprezece ani. Băiatul era pe cale să devină un bărbat în 
toată regula şi, chiar dacă n-ar fi moştenit decât jumătate din 
ţicneala lui taică-său, ar fi putut să-i treacă orice prin cap; aşa 
judecă băcanul Gustavsson, care mai voia să zăbovească pe 
acest pământ şi să-şi numere banii. Prin urmare, n-a mai adus 
niciodată vorba de vreo datorie. 

Cum reuşise mama lui să pună deoparte un capital de câteva 
sute de coroane era un mister care îl depăşea pe Allan. Oricum, 


banii erau acolo şi i-au fost îndeajuns atât pentru cheltuielile de 
înmormântare, cât şi ca să-şi deschidă firma Dynamit-Karlsson. 
Flăcăul n-avea decât cincisprezece ani când i-a murit mama, dar 
învățase deja toate cele necesare la Nitroglycerin AB. 

De asemenea, făcea tot felul de experimente la balastiera din 
spatele curţii; odată, explozia a fost atât de puternică, încât 
vaca vecinului, aflat la doi kilometri depărtare, a lepădat puiul. 
Dar Allan n-a aflat niciodată de lucrul ăsta, fiindcă vecinul, 
aidoma băcanului Gustavsson, se cam temea că fiul ţicnitului de 
Karlsson ar putea să fie la fel de ţicnit ca şi taică-său. 

Allan îşi păstrase de pe vremea când fusese curier interesul 
pentru ce se petrecea atât în Suedia, cât şi în restul lumii. Cel 
puţin o dată pe săptămână, îşi lua bicicleta şi se ducea la 
biblioteca din Flen ca să fie mereu la curent cu ultimele noutăţi. 
Se întâmpla să întâlnească la bibliotecă grupuri de tineri 
pasionaţi de dezbateri, şi fiecare căuta să-l atragă în o mişcare 
politică. Dar pe cât de mult îl interesa să ştie ce se petrecea în 
lume, pe atât de puţin îl interesa să participe sau să se implice. 

Referitor la politică, anii copilăriei lui Allan au fost tulburi. Pe 
de o parte, aparţinea clasei muncitoare, fiindcă nu se putea 
spune altceva despre cineva care nu mai merge la şcoală de la 
vârsta de nouă ani ca să lucreze în fabrică. Pe de altă parte, 
avea respect pentru memoria tatălui, care apucase în mult prea 
scurta lui viaţă să treacă de la o convingere la alta. Începuse 
fiind de stânga, apoi îl aplaudase pe ţarul Nicolai Il, pentru a-şi 
încheia existenţa certându-se cu Vladimir Ilici Lenin pentru o 
palmă de pământ. 

lar mama, între crizele de tuse, îi blestemase pe toţi, 
începând cu regele, sfârşind cu bolşevicii, luându-i la rând şi pe 
Hjalmar Branting'?, pe băcanul Gustavsson şi - nu în ultimul 
rând - pe tatăl lui Allan. 

Allan nu era nici pe departe un prost. E drept că nu făcuse 
decât trei clase primare, dar i-a fost suficient ca să înveţe să 
citească, să scrie şi să socotească. Şi apoi, tovarăşii de muncă 
de la Nitroglycerin AB, care aveau o conştiinţă politică avansată, 
i-au trezit curiozitatea pentru ce se întâmplă în lume. 

Ceea ce i-a cimentat lui Allan până la urmă filosofia de viaţă 
au fost vorbele mamei, rostite după ce le venise înştiinţarea că îi 


12 Hjalmar Branting (1860-1925), politician suedez, care a devenit, în 1920, 
cel dintâi prim-ministru social-democrat. 


murise tatăl. E drept, i-a trebuit o bucată de vreme până ce 
sufletul lui tânăr să absoarbă acele vorbe, dar, după aceea, ele 
i-au rămas acolo pentru totdeauna: 

Lucrurile sunt cum sunt şi vor fi cum vor fi. 

Asta însemna, printre altele, că nu trebuie să faci prea mare 
caz de nimic. Mai ales dacă n-ai încotro. Ca de exemplu, atunci 
când le-a venit acasă la Yxhult telegrama despre moartea 
tatălui. Allan s-a comportat potrivit tradiţiei din familie: s-a pus 
pe tăiat lemne, chiar dacă le-a tăiat poate mai tăcut şi mai încet 
decât de obicei. Sau atunci când mama s-a dus să se 
odihnească lângă tatăl lui. Au scos-o din casă, au aşezat-o pe 
dricul care aştepta afară, iar Allan a rămas în picioare în 
bucătărie, urmărind totul pe fereastră. Şi-apoi, a şoptit, ca să nu 
audă decât el: 

— La revedere, mamă. 

Şi cu asta şi-a încheiat un capitol din viaţă. 


* 


Allan a muncit din greu la fabrica lui de dinamită şi, la 
începutul anilor '20, avea deja un număr considerabil de clienți 
în Sörmland. Sâmbăta seara, când tinerii de vârsta lui mergeau 
la dans, Allan stătea acasă şi inventa noi formule pentru a 
îmbunătăţi calitatea  dinamitei, iar duminica le testa la 
balastieră; dar niciodată între orele unsprezece şi unu, pentru că 
aşa se văzuse obligat să-i promită preotului din Yxhult, care, la 
rândul lui, promisese să nu se plângă prea mult că Allan nu 
dădea pe la biserică. 

Allan ducea o viaţă foarte singuratică, dar lui îi era bine aşa, 
fiindcă se simţea minunat în propria lui companie. Cei din 
cercurile socialiste îl dispreţuiau, fiindcă nu se alăturase mişcării 
muncitoreşti, iar în saloanele burgheze nu era primit, fiindcă 
prea bătea la ochi că e muncitor, prea semăna cu taică-său. Pe 
acolo se învârtea şi băcanul Gustavsson, care n-ar fi vrut, pentru 
nimic în lume, să se amestece cu mucosul de Karlsson. Era de- 
ajuns faptul că puştiul aflase câţi bani a câştigat el cu oul ăla 
cumpărat pe o nimica toată de la maică-sa, când l-a vândut unui 
diplomat din Stockholm. Afacerea cu oul îl făcuse pe Gustavsson 
al treilea mândru proprietar de automobil din regiune. 


Mare noroc a avut atunci Gustavsson! Dar norocul n-a durat 
cât ar fi dorit el. Într-o zi de august, în 1925, după slujba de 
duminică, Gustavsson porni într-o plimbare cu maşina, aşa, mai 
mult ca să-l vadă lumea. Din păcate, nimeri pe drumul care 
ducea la Allan Karlsson din Yxhult. Când să ia curba care ocolea 
ograda lui Allan, poate l-o fi cuprins puţin neliniştea - dacă nu 
cumva Dumnezeu sau destinul guvernează întâmplările - şi 
Gustavsson pierdu controlul asupra schimbătorului de viteză. În 
orice caz, şi el şi automobilul nimeriră exact în balastieră, în loc 
s-o ia puţin mai la dreapta ca s-o ocolească. Ar fi fost destul de 
grav pentru Gustavsson să fie pus să explice de ce violase 
teritoriul lui Allan, dar avea să fie şi mai grav, fiindcă în clipa în 
care Gustavsson reuşi, în fine, să-şi oprească automobilul lui 
nărăvaş, Allan tocmai făcea prima testare de explozibil din 
duminica respectivă. 

Allan se pitise în spatele closetului din curte şi şedea acolo 
ghemuit pe vine, fără să vadă şi fără să audă ce se întâmplase. 
Că ceva nu era în regulă pricepu abia când se apropie de 
balastieră ca să evalueze explozia. Automobilul era făcut zob, 
bucăţi din el zăceau răspândite ici şi colo pe jumătate din 
suprafaţa balastierei, şi, tot aşa, bucăţi din trupul băcanului. 
Capul acestuia aterizase uşor pe un petic de iarbă din faţa casei 
lui Allan şi se holba cu o privire goală la dezastru. 

— Ce treabă ai avut la balastiera mea? întrebă Allan. 

Băcanul nu răspunse. 


În următorii patru ani, Allan avu suficient timp să citească şi 
să se instruiască cu privire la mersul înainte al societăţii. Apoi 
nimeri de urgenţă după gratii, dar din ce cauză nu fu uşor de 
aflat, deşi faptul că tatăl său îşi crease o reputaţie solidă de ins 
care creează necazuri reprezenta o circumstanţă agravantă. 
Toată povestea porni când un tânăr înfometat de noutăţi şi 
discipol al profesorului de la Uppsala, Bernhard Lundborg”, 


13 Herman Bernhard Lundborg (1868-1943), doctor suedez în medicină, 
interesat de biologia rasială. A fost şeful Institutului pentru Biologie Rasială, 
primul de acest gen din lume, fondat la Uppsala în 1922. Apoi, s-a creat un 
program de sterilizare, voluntară şi involuntară, a persoanelor cu 
caracteristici genetice negative. Programul a funcţionat din 1935 şi până în 
1975. 


specialist în biologie rasială, luase hotărârea să urce treptele 
carierei pe socoteala lui Allan. În urma unei tactici întortocheate, 
Allan nimeri în ghearele lui Lundborg şi, niciuna, nici două, fu 
sterilizat cu forţa în baza unui „indiciu social şi eugenie”, 
înţelegându-se prin asta că Allan era puţin arierat şi că oricum 
purta în el prea multe gene de la taică-său, pentru ca statul să 
rişte lăsând familia Karlsson să se reproducă în continuare. 

Chestia cu sterilizarea nu-l deranja pe Allan; din contră, i se 
păru că fu bine primit la clinica profesorului Lundborg. | se 
puseră din când în când întrebări despre tot felul de lucruri, 
printre care ce nevoie avea el să vadă cum sar obiecte şi 
oameni în aer, sau dacă avea în el ceva sânge de negru. Cu 
privire la bucuria de a aprinde câte o încărcătură de dinamită, 
Allan răspunse că, după el, exista o oarecare diferenţă între 
obiecte şi oameni. Dacă în locul acela se afla un bolovan şi-l 
spărgea în două, putea să se simtă bine. Dacă însă din 
întâmplare nu era un bolovan, ci un om, atunci era de ajuns să-l 
roage pe respectivul să plece de-acolo. Nu era şi domnul 
profesor Lundborg de aceeaşi părere? 

Dar Bernhard Lundborg nu era omul care să se lase prea uşor 
antrenat în discuţii filosofice cu pacienţii, aşa că repetă doar 
cealaltă întrebare despre sângele de negru. Allan răspunse că 
nu prea ştia; nu putea spune decât că pielea ambilor părinţi 
fusese la fel de albă ca a lui, dacă domnul profesor se putea 
mulţumi cu un astfel de răspuns. Şi Allan mai spuse că tare mult 
ar dori să vadă cum arată un negru adevărat, dacă domnul 
profesor avea aşa ceva în depozit. 

Profesorul Lundborg şi asistenții lui nu răspundeau niciodată 
întrebărilor lui Allan, dar luau de zor notițe şi şuşoteau, după 
care îl lăsau în pace, uneori zile în şir. Allan îşi petrecea acele 
zile citind tot ce găsea. Bineînţeles ziarele, dar şi literatură de la 
biblioteca spitalului, care era considerabil de bogată. Dacă mai 
punea la socoteală că avea trei mese pe zi, toaletă în interiorul 
clădirii şi cameră separată, Allan se putea declara foarte 
mulţumit de condiţia lui de pacient. 

Doar o dată se strică atmosfera, şi anume când Allan îl întrebă 
pe profesorul Lundborg de ce era aşa de periculos să fii negru 
sau evreu. De data aceea, profesorul nu mai răspunse prin 
tăcere; îi strigă lui Allan să-şi vadă de treaba lui şi să nu se bage 


în treaba altora. Asta îi aminti lui Allan de ziua când, cu mulţi ani 
în urmă, mama îl ameninţase cu o scatoalcă. 

Anii se scurgeau şi interogatoriile la care era supus Allan se 
tot răreau. Intr-o bună zi, guvernul hotărî să se întocmească un 
raport privitor la sterilizarea persoanelor „inferioare din punct 
de vedere biologic” şi raportul dădu atâta apă la moară 
activităţii conduse de profesorul Lundborg, încât patul lui Allan 
trebui să fie eliberat şi dat altui pacient. Aşa că, în 1929, la 
sfârşitul primăverii, spitalul îl declară pe Allan reabilitat şi apt 
pentru viaţa în societate. Fu externat şi i se dădu drumul în 
stradă cu nişte bani de buzunar, care abia îi ajunseră să se 
întoarcă cu trenul la Flen. Ultimii zece kilometri până la Yxhult îi 
făcu pe jos, dar asta nu-l întristă pe Allan. După patru ani de trai 
sub zăvor, avea într-adevăr nevoie să-şi mai mişte picioarele. 


CAPITOLUL 5 
Luni, 2 mai 2005 


Ziarul local s-a grăbit să publice pe prima pagină povestea 
bătrânului care s-a evaporat în ziua când împlinea o sută de ani. 
Reportera ziarului, în lipsă de ştiri locale, a sugerat că ar putea fi 
vorba de o răpire. Centagenarul avea, conform unei surse 
sigure, mintea clară şi nu s-ar fi putut rătăci. 

Să dispari în ziua când împlineşti o sută de ani e ceva ieşit din 
comun. Postul de radio local susţinea cele scrise în ziar. Au 
urmat postul naţional de radio TT**, text TV, ediţiile regionale ale 
ziarelor naţionale şi jurnalele de actualități ale după-amiezii şi 
serii. 

Poliţia din Flen n-a îndrăznit să facă altceva decât să transfere 
cazul mai departe secţiei de investigaţii criminale, care a trimis 
în misiune două echipaje de patrulare plus un inspector de 
poliţie, Aronsson, în haine civile. Li s-au alăturat şi alte echipe 
de reporteri, ca să participe la cercetarea amănunţită a zonei. 
Amploarea mediatică l-a determinat pe şeful poliţiei judeţene să 
preia personal coordonarea activităţii la faţa locului, ceea ce-i 
dădea în plus speranţa că va fi tras în poză de vreun reporter. 

In faza incipientă a cercetării, echipajele de patrulare bătură 
târgul în lung şi-n lat, în timp ce inspectorul de poliţie îi interogă 
pe locatarii căminului de bătrâni. Cât despre consilierul 
comunal, acesta plecase deja acasă la el, la Flen, şi îşi 
decuplase toate telefoanele. După părerea lui, nu-i servea la 
nimic să se implice în dispariţia unui bătrân nerecunoscător. 

Apărură şi câteva mărturii: cineva îl văzuse pe Allan pe o 
bicicletă în Katrineholm, altcineva îl văzuse purtându-se urât la 
o coadă, într-o farmacie. Aceste declaraţii, precum şi altele 
asemănătoare fură, din diverse motive, eliminate. De pildă, nu 
poţi să te plimbi prin Katrineholm şi în acelaşi timp să-ţi iei 
prânzul în camera de la căminul din Malmköping. 

Şeful poliţiei ordonă ca bătrânul să fie căutat şi strigat pe 
nume de aproximativ o sută de voluntari din părţile locului şi 
rămase de-a dreptul consternat când metoda asta nu dădu 
niciun fel de rezultat. Până atunci, fusese convins că motivul 
dispariţiei era, ca de obicei, demenţa, deşi auzise de la martori 
că bătrânul era plin de vitalitate. 


14 TT - Tidningarnas Telegrambyrå - Agenţia centrală de ştiri din Suedia. 


Prima fază a cercetărilor nu duse nicăieri, adică până nu se 
ceru de la Eskilstuna un câine poliţist, care sosi pe la ora 7:30 
seara. Câinele mirosi fotoliul lui Allan, urmele lăsate de acesta 
prin panselele de sub fereastra camerei, pe urmă o porni direct 
spre parc, apoi, dincolo de parc, traversă strada, zona bisericii 
medievale, sări peste gardul de piatră şi se opri doar când 
ajunse în faţa sălii de aşteptare a oficiului de turism. 

Uşa sălii de aşteptare era încuiată. Poliţia află de la 
funcţionarul de serviciu că, în zilele de lucru, oficiul de turism 
din Malmköping închidea la 19:30, deci colegul lui de la ghişeu 
îşi încheia şi el ziua de lucru. Însă, adăugă funcţionarul, dacă era 
o urgenţă, poliţia putea să-i facă o vizită acasă colegului. Il 
chema Ronny Hulth şi trebuia să figureze în cartea de telefon. 

În timp ce şeful poliţiei judeţene se afla în faţa căminului de 
bătrâni cu camerele de luat vederi îndreptate asupra lui, 
explicându-le celor prezenţi că mai avea nevoie în acea seară, 
dar şi în timpul nopţii, de ajutorul publicului larg ca să cutreiere 
împrejurimile şi să-l strige pe bătrân, care era probabil destul de 
dezorientat, dar nu şi destul de bine îmbrăcat, inspectorul de 
poliţie Goran Aronsson se duse la Ronny Hulth şi sună la uşă. 
Câinele indicase clar că bătrânul intrase în sala de aşteptare a 
oficiului de turism, aşa că funcţionarul Hulth trebuia să le poată 
spune dacă respectivul bătrânel plecase din Malmköping cu 
autobuzul. Numai că Ronny Hulth nu deschise uşa. Era în 
dormitor cu jaluzelele trase şi îşi mângâia pisica. 

— Pleacă de-acolo, spuse Ronny Hulth în şoaptă, privind spre 
uşa de la intrare. Marş de-acolo! 

Inspectorul Aronsson chiar asta şi făcu până la urmă. Pe de-o 
parte, acum credea şi el ceea ce şeful poliţiei părea că ştie cu 
siguranţă, şi anume că bătrânul rătăcea prin apropiere. Pe de 
altă parte, se gândea că, dacă bătrânul luase un autobuz, n- 
aveau de ce să-şi facă griji. lar Ronny Hulth probabil că era la 
vreo iubită. N-aveau decât să-l caute la serviciu în primele ore 
ale dimineţii. Dacă până atunci nu apărea totuşi bătrânelul. 


* 


La ora 21:02 fu primit următorul telefon la centrala de 
informaţii din Eskilstuna: 


— Vreau să vă spun că mă cheamă Bertil Karlgren şi că vă 
sun... vă sun, cum ar veni, din partea nevestei. Sau a... Da, 
nevastă-mea, Gerda Kalgren, a fost câteva zile la Flen, în vizită 
la fata noastră şi la ginere. Fata o să nască şi... sunt mereu o 
sumedenie de lucruri de făcut. Asta e. Şi azi trebuia să vină 
acasă cu autobuzul, Gerda, vreau să zic. Cum vă ziceam, Gerda 
a luat azi un autobuz pe la începutul după-amiezii, şi autobuzul 
trece prin Malmköping. Noi stăm în Strängnäs... Sigur, poate că 
nu-nseamnă nimic, nevastă-mea aşa zice, dar am auzit şi noi la 
radio c-a dispărut un bătrân de o sută de ani. Poate că deja l-oți 
fi găsit. Nu încă? Ei bine, nevastă-mea spune că era în autobuz 
un bărbat teribil de bătrân, care s-a suit în autobuz la 
Malmköping şi avea cu el o valiză mare de parcă pleca la drum 
lung. Nevastă-mea şedea în spatele autobuzului şi bătrânul în 
față de tot, aşa că nu vedea prea bine şi nici n-a auzit ce-a 
vorbit bătrânul cu şoferul. Ce zici? Aha, Gerda zice că ea nu-i din 
ăia care trag cu urechea la ce vorbeşte lumea... în orişice caz, 
ce a mirat-o... ce i s-a părut ciudat... sau... în fine, da, ciudat, e 
că bătrânul n-a mers până la Strängnäs, a coborât la jumatea 
drumului, adică n-a făcut decât vreo câteva zeci de kilometri cu 
valizoiul ăla. Şi părea foarte bătrân, asta-i sigur. Nu, Gerda nu 
ştie cum îi spune staţiei la care-a coborât, că era, ca să zicem 
aşa, în inima pădurii... păi aşa cam v-am spus, la jumatea 
drumului între Malmköping şi Strängnäs. 

Convorbirea telefonică fu înregistrată, transcrisă şi expediată 
prin fax la hotelul din Malmköping, unde trăsese inspectorul de 
poliţie. 


CAPITOLUL 6 
Luni, 2 mai - marţi, 3 mai 2005 


Valiza era îndesată cu pachete de bancnote de cinci sute de 
coroane. Julius făcu un calcul rapid. Cinci rânduri a câte zece 
teancuri, de-a latul. De-a lungul, cinsprezece teancuri, având 
fiecare în jur de cincizeci de mii de coroane... 

— Treizeci şi şapte de milioane şi jumătate, dac-am socotit eu 
bine, remarcă Julius. 

— Sunt bani, nu glumă, spuse Allan. 

— Daţi-mi drumul, lua-v-ar dracu’ să vă ia! striga tinerelul din 
camera frigorifică. 

Tinerelul nu mai termina cu scandalul; ţipa, lovea cu 
picioarele şi iar ţipa. Allan şi Julius aveau nevoie să-şi vină-n fire 
după ultimele evenimente neprevăzute, dar era imposibil în tot 
vacarmul ăla. Până la urmă, Allan fu de părere că venise 
momentul să-l răcorească puţin pe flăcău, aşa că porniră 
ventilatorul. 

Nu trebui să treacă mult pentru ca tânărul să-şi dea seama că 
situaţia i se înrăutăţise. Tăcu din gură ca să încerce să 
gândească limpede. Insă nici în împrejurări obişnuite nu-i era 
uşor să gândească limpede, darămite acum, când îi mai plesnea 
şi capul de durere. 

După ce-şi scormoni creierii câteva minute, hotărî că nu va 
scăpa din situaţia în care se afla doar amenințând sau lovind cu 
picioarele. Nu-i mai rămânea decât să ceară ajutor din afară. 
Nu-i rămânea decât să-l sune pe şef. Ce gând oribil! Insă 
alternativa putea fi şi mai oribilă. 

Tânărul mai ezită cam un minut, timp în care frigul îi 
pătrundea în oase. În cele din urmă, îşi scoase telefonul mobil. 

Dar nu mai avea semnal. 


* 


Se făcu noapte, pe urmă, dimineaţă. Allan deschise ochii, dar 
nu ştia unde se află. Poate că-şi găsise sfârşitul în somn? 

Un glas vioi îi ură bună dimineaţa şi îl înştiinţă că avea pentru 
el două veşti, una bună, alta rea. Pe care voia Allan s-o audă 
mai întâi? 


Mai întâi şi mai întâi, Allan voia să ştie unde se află şi de ce. Îl 
dureau genunchii; aşadar, era totuşi încă viu. Dar nu... şi nu 
luase pe urmă... şi... Julius îl chema pe...? 

Piesele puzzle-ului îşi aflară locul şi Allan se trezi de-a binelea. 
Era lungit pe o saltea aflată pe podeaua din dormitorul lui Julius. 
Julius era în pragul uşii, de unde-şi repetă întrebarea. Ce voia 
Allan să audă mai întâi? Vestea bună sau aia rea? 

— Vestea bună, zise Allan. Poţi să sari peste aia rea. 

OK. Julius îl anunţă că micul dejun era servit pe masa din 
bucătărie. Aveau cafea, sendvişuri cu friptură de elan şi ouă 
şterpelite de la vecin. 

Allan nu şi-ar fi închipuit c-o să mai aibă încă o dată parte în 
viaţă de un mic dejun fără terci! Asta chiar că era o veste bună. 
Şi, aşezându-se la masa din bucătărie, se simţi dintr-odată 
pregătit chiar şi pentru vestea proastă. 

— Vestea proastă, spuse Julius mai în şoaptă, vestea proastă 
e că ieri, din zăpăceală şi beţi cum eram, am uitat să închidem 
ventilatorul din camera frigorifică. 

— Şi? zise Allan. 

— ŞI... cel de dinăuntru e foarte mort la ora asta. 

Allan se scărpină mai întâi la ceafă cu un aer îngrijorat, dar pe 
urmă se hotărî să nu permită ca o asemenea dovadă de 
neglijenţă să le umbrească ziua. Aşa că zise: 

— Mare belea. Dar trebuie să spun că ouăle le-ai nimerit 
perfect. Nici prea tari, nici prea moi. 

Inspectorul Aronsson se trezi pe la opt dimineaţa. Simţi că era 
prost dispus. Dispariţia unui moşneag, cu sau fără intenţie, nu 
era un caz pentru cineva de competenţa lui. 

Aronsson făcu un duş, se îmbrăcă şi cobori la parterul 
hotelului Plevnagărden. Se întâlni pe drum cu recepţionerul, 
care-i înmână faxul sosit în seara precedentă, imediat după 
închiderea recepţiei. 

O oră mai târziu, inspectorul Aronsson avea o nouă imagine a 
cazului. La început, i se păruse că însemnătatea faxului trimis 
de la centrala de informaţii nu era prea clară, dar pe urmă se 
întâlni în biroul gării cu Ronny Hulth, care, alb la faţă, îşi pierdu 
după numai câteva minute stăpânirea de sine şi îi povesti prin 
ce trecuse. 

Imediat după aceea, telefonă cineva din Eskilstuna să spună 
că societatea de transport Sörmland Trafik din Flen înregistrase 


în seara precedentă lipsa unui autobuz, şi că-l rugau pe 
Aronsson să ia legătura cu o anume Jessica Björkman, 
concubina unui şofer de autobuz, care fusese răpit, dar care 
izbutise să scape. 

Inspectorul Aronsson se întoarse la hotel să bea o cafea şi să- 
şi sistematizeze informaţiile nou primite. Pe măsură ce cugeta 
asupra lor, îşi trecea pe hârtie propriile observaţii: 


„Un bărbat în vârstă, Allan Karlsson, dispare aşadar din 
camera lui de la căminul de bătrâni, chiar înainte de petrecerea 
organizată în cinstea celor o sută de ani pe care îi împlineşte. 
Bătrânul e, sau era, într-o formă senzaţională pentru vârsta lui, 
lucru asupra căruia avem multiple confirmări; în primul rând din 
punct de vedere fizic, de vreme ce reuşeşte să sară de la 
fereastră, dacă nu l-o fi ajutat cineva din afară, dar câteva 
observaţii ulterioare arată că planificase totul complet singur. 
Avem, de asemenea, mărturiile infirmierei şi ale directoarei 
azilului, Alice Englund: «Allan o fi el bătrân, dar e mare pungaş 
şi ştie bine ce vrea». 

Urmând ceea ce indicase câinele poliţist, Allan Karlsson a 
zăbovit puţin în stratul cu pansele, după care s-a plimbat prin 
diverse locuri din Malmköping şi a ajuns în cele din urmă în sala 
de aşteptare a centrului de turism, unde, conform mărturiei lui 
Ronny Hulth, s-a dus direct la ghişeul sus-numitului, târşâindu-şi 
picioarele. Hulth a precizat că Allan Karlsson înainta cu paşi 
mărunți şi că avea în picioare papuci moi de casă, şi nu pantofi 
de stradă. 

Mărturia depusă de Hulth indică, de asemenea, că Allan părea 
mai degrabă un fugar, nu un călător pe care-l interesa o 
destinaţie anume. Karlsson dorea să plece urgent din 
Malmköping , aşa că direcţia şi mijlocul de transport aveau, în 
respectivele împrejurări, o importanţă secundară. 

Acelaşi lucru e confirmat de o oarecare Jessica Björkman, 
concubina şoferului de autobuz, Lennart Ramner. Ramner n-a 
putut fi audiat până în prezent, din pricină că a înghiţit prea 
multe somnifere. Dar mărturia lui Bjorkman pare onestă. 
Karlsson i-a plătit lui Ramner o călătorie în valoare de o anume 
sumă de bani. Destinația s-a nimerit să fie staţia Byringe. S-a 
nimerit să fie. Aşadar, nu avem de ce să presupunem că-l 
aştepta acolo cineva sau ceva. 


Cu toate astea, trebuie notat un detaliu. Hulth, funcţionarul 
de la ghişeul autogării, n-a observat dacă Allan Karlsson a pus 
sau nu mâna pe o valiză înainte de a se urca în autobuzul spre 
Byringe, dar s-a lămurit imediat după aceea, ca urmare a 
comportamentului violent al unui presupus membru al 
organizaţiei criminale Never Again. 

Povestea cu valiza lipseşte din relatarea pe care Jessica 
Bjorkman a izbutit s-o scoată de la bărbatul ei aflat sub efectul 
somniferelor, dar faxul de la centrala de informaţii confirmă 
faptul că bătrânul, după toate aparențele - deşi incredibile - ar fi 
furat valiza de la membrul organizaţiei Never Again. 

Ceea ce a relatat în continuare Björkman, împreună cu faxul 
din Eskilstuna, demonstrează că mai întâi Karlsson, pe la ora 
15:20 plus minus câteva minute, apoi tânărul de la Never Again, 
circa patru ore mai târziu, au coborât la staţia Byringe, 
continuându-şi drumul pe jos spre destinaţii necunoscute. 

Primul avea o sută de ani şi o valiză pe care o trăgea după el, 
celălalt avea circa 70-75 de ani mai puţin”. 

Inspectorul de poliţie Aronsson şi-a închis caietul de note şi a 
sorbit ultimele picături de cafea. Ceasul arăta 10:25. 

— Următoarea staţie, Byringe. 


La micul dejun, Julius i-a împărtăşit lui Allan la ce se gândise şi 
ce socoteli făcuse el în primele ore ale dimineţii, în timp ce Allan 
încă dormea. 

In primul rând, nenorocirea din camera frigorifică. După ce a 
ajuns la concluzia că temperatura fusese sub zero o parte a serii 
şi toată noaptea, deci cel puţin zece ore fără întrerupere, Julius 
a pus pentru orice eventualitate mâna pe rangă şi a deschis uşa. 
Presupunând că tânărul mai avea suflare, ar fi trebuit să fie de 
zece ori mai treaz şi mai alert ca să-i poată ţină piept lui Julius 
înarmat cu ranga. 

Dar măsura de precauţie cu ranga s-a dovedit inutilă. Tânărul 
şedea ghemuit pe lada goală unde fusese pus. Avea pe trup 
cristale de gheaţă, iar ochii, reci şi larg deschişi, priveau în gol. 
Pe scurt, mort ca un elan tranşat. 

Julius regreta cele întâmplate, pe de altă parte i se părea 
destul de practic, pentru că n-ar fi fost uşor să-i dea drumul unui 


sălbatic ca ăla. A întrerupt curentul în camera frigorifică şi a 
lăsat uşa deschisă. Era suficient că tânărul era mort, nu trebuia 
să fie şi congelat. 

Julius a aprins focul în soba din bucătărie ca să nu se facă 
prea frig şi a mai numărat o dată banii, să fie el sigur. Nu erau 
37 de milioane cât îi ieşise rapid cu o seară în urmă. Erau exact 
50 de milioane. 

Allan asculta cu atenţie tot ce-i spunea Julius, înfulecându-şi 
micul dejun, şi nu-şi amintea să fi mâncat vreodată mai cu poftă 
decât atunci. N-a scos nicio vorbă până ce Julius a ajuns la 
partea financiară. 

— Ei da, 50 de milioane sunt uşor de împărţit la doi, a 
remarcat el. Se împarte exact, e perfect. Imi dai, te rog, sarea? 

Julius i-a dat sarea lui Allan şi i-a spus c-ar fi putut să împartă 
şi 37 la doi dacă ar fi fost nevoie, dar era de acord că era mai 
uşor cu 50. Julius şi-a luat apoi o figură serioasă. S-a aşezat la 
masă în faţa lui Allan şi i-a spus că era momentul să plece 
definitiv din clădirea fostei gări. Tânărul din camera frigorifică 
nu le mai putea face niciun rău, dar cine ştie cu ce rele se 
ocupase înainte de-a ajunge aici? Oricând era posibil să apară în 
bucătărie alţi zece tineri din ăştia furioşi şi să înceapă să zbiere, 
asemenea celui care tocmai terminase cu zbieratul. 

Allan i-a dat dreptate lui Julius, dar i-a amintit că la vârsta lui 
nu se mai mişca la fel de lesne ca altădată şi Julius i-a promis că 
de-acum înainte or să reducă pe cât posibil mersul pe jos. Dar 
trebuiau negreşit să dispară de-acolo. Şi cel mai bine era să-l 
care cu ei şi pe tânărul din camera frigorifică, pentru că n-ar fi 
deloc bine să dea cineva de un mort în urma lor. 

Terminaseră micul dejun, aşa că trebuiau să se grăbească. 
Julius şi Allan au pus umăr la umăr, l-au dus pe mort în bucătărie 
şi l-au aşezat pe un scaun. Şi-au adunat apoi forţele în vederea 
următoarei etape. 

Allan l-a cercetat din ochi pe tânăr, din cap până-n picioare şi 
a spus: 

— Are picioare neobişnuit de mici pentru înălţimea lui. Crezi 
că mai are nevoie de pantofi? 

Julius a răspuns că, într-adevăr, era cam friguleţ afară în 
dimineaţa aceea, iar Allan risca să-i degere picioarele, pe când 
tânărul risca mult mai puţin. Dacă Allan credea că i-ar veni bine 


pantofii tânărului, n-avea decât să-i la. Julius luă tăcerea 
bătrânului drept o acceptare a propunerii sale. 

Pantofii erau puţin cam mari, în schimb foarte solizi şi mult 
mai indicaţi pentru evadare decât o pereche de papuci de casă 
uzati. 

Următoarea etapă era să-l tragă pe tânăr în hol şi să-l 
rostogolească în jos pe scări. Când au ajuns toţi trei pe peron, 
doi în picioare şi al treilea lungit, Allan l-a întrebat pe Julius ce 
avea de gând să facă în continuare. 

— Nu te mişca de-aici, îi spuse Julius. Şi nici tu, adăugă Julius 
adresându-se tânărului. Sări jos de pe peron şi intră într-o 
magazie din apropierea singurei linii de garaj a gării. 

Apoi ieşi foarte repede din magazie, urcat pe o drezină. 

— Model 1954. Urcaţi, vă rog. 

Julius, în faţă, ducea încărcătura, Allan stătea în spatele lui 
Julius, şi el cu picioarele pe pedale, iar mortul pe locul din 
dreapta, cu capul proptit de coada unei perii şi cu ochelari de 
soare cenuşii, peste ochii holbaţi. 

Era unsprezece fără cinci când echipajul a luat-o din loc. Trei 
minute mai târziu, un Volvo albastru-închis frâna în dreptul 
fostei gări Byringe. Din maşină cobora inspectorul de poliţie 
Göran Aronsson. 

Casa arăta, fără îndoială, părăsită, dar nu strica să arunce o 
privire ceva mai atentă înainte să pornească spre satul Byringe 
şi să bată la uşile gospodăriilor. 

Aronsson s-a urcat cu grijă pe peronul care nu părea deloc 
suficient de trainic. A deschis uşa de la intrare şi a strigat: „E 
cineva acasă?” Nu i-a răspuns nimeni. A urcat scara până la 
etaj. Descoperi că totuşi casa părea locuită. Jăraticul mocnea 
încă în soba din bucătărie, pe masă erau resturile unui mic 
dejun pentru două persoane. 

Pe podea, o pereche de papuci de casă. 


* 


Membrii organizației Never Again îşi spuneau oficial „club de 
motociclişti”. In realitate, nu erau altceva decât un mic grup de 
tineri, toţi având cazier şi care erau conduşi de un bărbat între 
două vârste, cu un cazier şi mai încărcat; de asemenea, erau cu 
toţii mânaţi de intenţii criminale şi pentru viitor. 


Liderul grupului se numea Per-Gunnar Gerdin, dar nimeni n-ar 
fi avut curajul să-i spună altfel decât „Şeful”, fiindcă aşa 
hotărâse el, şi avea aproape doi metri înălţime, în jur de 130 de 
kilograme şi-şi flutura cuțitul prin aer ori de câte ori îndrăznea 
cineva să i se împotrivească. 

Şeful şi-a început cariera de infractor cu moderație. Importa 
împreună cu un prieten de-un leat cu el legume şi fructe, le 
vindea în Suedia, dar nu declara niciodată ţara de origine a 
mărfii, ca să înşele statul la plata impozitului şi să poată cere 
consumatorului un preţ mai ridicat la kilogram. Partenerul 
Şefului n-avea alt defect decât o conştiinţă prea încărcată. Şeful 
voia să treacă la afaceri mai grase, de pildă să trateze produse 
alimentare cu formol. Auzise el că se făcea lucrul ăsta prin unele 
părţi din Asia şi-i venise ideea să aducă ieftin în Suedia 
chifteluţe suedeze din Filipine cu vaporul; o cantitate suficientă 
de formalină le-ar fi menţinut proaspete luni de zile, chiar şi la o 
temperatură de 30 de grade. 

Preţul de cost urma să fie atât de scăzut, încât nici nu mai era 
nevoie să li se facă reclama de chifteluţe „suedeze”, pentru că 
afacerea ar fi mers oricum. Ajungea să le zică „daneze”, aşa 
credea Şeful, dar planurile astea nu erau pe placul partenerului 
său. După el, formalină era bună la îmbălsămarea morţilor, 
nicidecum ca să dea viaţă veşnică chiftelelor. 

Prin urmare, cei doi şi-au văzut fiecare de drumul lui, iar Şeful 
şi-a luat şi el la revedere de la chiftelele cu formalină. In schimb, 
i-a venit ideea că, dacă şi-ar trage o cagulă peste cap, ar putea 
să dea o spargere la concurenţii - mult prea serioşi - de la 
Stockholm Fruktimport AB şi să le fure încasările zilei. 

Ajutat de un cuţit de abator şi de răcnetul înfuriat „scoate 
banii că altfel...”, s-a îmbogăţit dintr-un foc şi, spre marea lui 
surprindere, câştigul a fost de 41.000 de coroane. De ce să-ți 
baţi capul cu importul, când puteai să câştigi bani frumoşi fără 
pic de muncă? 

Aşa că în branşa aia a rămas. Cu excepţia câtorva scurte 
vacanțe nedorite, i-a mers, în general, bine timp de aproape 20 
de ani, ca antreprenor în domeniul jafurilor. 

Dar după vreo două decenii, Şeful şi-a zis că era momentul să 
mai suie o treaptă. Şi-a făcut rost de doi complici, mult mai 
tineri decât el, i-a cadorisit mai întâi cu nişte porecle idioate (pe 


unul l-a botezat Bulteni5, pe celălat Hinken:5) şi a reuşit să 
jefuiască împreună cu ei două transporturi de valută. 

La al treilea transport de valută, li s-a înfundat, aşa că au 
înfundat şi ei, toţi trei, penitenciarul Hall?” timp de patru ani şi 
jumătate. Acolo i-a încolţit Şefului ideea cu Never Again. Urzea 
planuri nemaipomenite. Într-o primă fază, clubul urma să aibă 
aproximativ 50 de membri, împărţiţi în trei ramuri operaţionale: 
jafuri, narcotice, şantaj. Numele „Never Again” s-a născut din 
viziunea Şefului de a crea o structură criminală atât de 
profesionistă şi impermeabilă, încât niciodată să nu mai 
nimerească la Hall sau la vreo altă închisoare. Never Again urma 
să fie un fel de Real Madrid al crimei organizate (Şefului îi plăcea 
fotbalul). 

La început, procesul de recrutare printre deţinuţii de la Hall a 
mers chiar foarte bine. Până când, într-o bună zi, o scrisoare 
adresată Şefului de către mama acestuia s-a rătăcit prin 
închisoare. Mama îi scria, printre altele, micuţului ei Per-Gunnar 
să aibă grijă ce anturaj îşi alege în puşcărie, să aibă grijă de 
amigdalele lui sensibile, şi că-i era dor să mai joace cu el 
Comoara de pe insulă!8, când o să-i dea drumul. 

După incidentul cu scrisoarea, autoritatea Şefului a fost 
ştirbită. N-a mai contat nici că i-a atacat cu cuțitul pe nişte 
iugoslavi la coadă la cantină, nici că se comporta tot timpul ca 
un apucat. Din cei 30 deja recrutaţi, 27 şi-au retras candidatura. 
În afară de Bulten şi Hinken, a mai rămas un venezuelean, José 
Maria Rodriguez, care era în secret îndrăgostit de Şef, ceea ce 
niciodată n-a îndrăznit să recunoască, nici măcar faţă de sine 
însuşi. 

Venezueleanul a primit porecla Caracas, după numele 
capitalei ţării lui de baştină. In ciuda amenințărilor şi a 
înjurăturilor, Şeful n-a mai găsit la Hall alţi membri pentru clubul 
lui. A venit apoi şi ziua când Şeful şi cei trei subalterni şi-au 
recăpătat libertatea. 

Mai întâi, Şeful s-a gândit să renunţe la ideea cu Never Again, 
dar întâmplarea a făcut că venezueleanul Caracas avea un amic 
columbian, lipsit de scrupule şi cu prieteni suspecți şi, într-un fel 


'5 Bulten - piron. 

16 Hinken - găleată. 

17 Hall - închisoare pentru bărbaţi, la aproximativ 40 km sud de Stockholm. 
18 joc de copii. 


sau altul, Suedia a fost, prin Never Again, ţara de tranzit a 
cartelului de narcotice columbian pentru afaceri murdare în 
Europa de Est. Afacerile au luat din ce în ce mai multă 
amploare, aşa că a devenit inutilă dezvoltarea celorlalte două 
ramuri: jaf şi şantaj. 


Şeful i-a convocat pe Hinken şi Caracas la Stockholm, pentru 
un consiliu de război. Cu siguranţă se întâmplase ceva cu 
Bulten, căruia îi revenise sarcina să organizeze cea mai 
importantă tranzacţie de până atunci a clubului. In timpul 
dimineţii, Şeful luase legătura cu ruşii, care au jurat că primiseră 
marfa şi plătiseră pe loc. Şi dacă Bulten, curierul de la Never 
Again, fugise cu valiza cu bani, asta nu mai era problema lor, a 
ruşilor. Dar dacă Never Again voia să le declare ruşilor război din 
pricina asta, ei n-aveau nimic împotrivă. Erau gata să „danseze” 
dacă era nevoie. Se pricepeau şi la vals, şi la mazurcă. 

Şeful şi-a zis că, până la proba contrară, îi crede pe ruşi pe 
cuvânt (şi, în plus, era sigur că ruşii „dansau” mai bine decât el). 
Era exclus ca Bulten să fi dispărut de bunăvoie cu banii. Era 
prea tâmpit să facă el aşa ceva. Sau prea deştept, depinde cum 
priveşti lucrurile. 

Nu rămânea decât să fi aflat cineva de tranzacţie, să-l fi 
pândit pe Bulten la Malmköping sau altundeva pe drumul de 
înapoiere la Stockholm, să-l fi făcut knockout şi să-i fi luat valiza. 

Dar cine? Şeful a adresat întrebarea consiliului de război, dar 
n-a primit niciun răspuns. Asta nu l-a surprins pe Şef. Incă mai 
demult stabilise că cei trei complici ai lui erau cu toţii nişte 
idioţi. 

Şeful i-a dat ordin lui Hinken să plece pe teren. Considera că 
idiotul de Hinken era în orice caz mai puţin idiot decât idiotul de 
Caracas, prin urmare, idiotul de Hinken avea mai multe şanse 
să-l găsească pe idiotul de Bulten şi poate chiar şi valiza. 

— Du-te la Malmköping , Hinken, şi miroase terenul! Dar 
îmbracă-te civil, fiindcă la Malmköping sunt tocmai azi o groază 
de poliţişti. Se pare c-a dispărut de-acolo un centagenar. 


* 


În timpul ăsta, Julius, Allan şi mortul străbăteau pădurea din 
Sörmland. Pe la Vidkărr, au avut ghinionul să dea de un ţăran, 
pe care Julius îl ştia din vedere. Țăranul tocmai îşi inspecta 
semănăturile. 

— Bună dimineaţa, îl salută Julius. 

— Frumoasă vreme, spuse Allan. 

Mortul şi ţăranul nu spuseră nimic. Dar cel din urmă s-a uitat 
lung după cei trei. 

Pe măsură ce drezina se apropia de Åkers Styckebruk!*, Julius 
era tot mai neliniştit. Îşi dorise să treacă pe lângă o apă 
curgătoare ca să-l arunce pe mort. Dar nu apăruse nicio apă. 
Nici n-apucă Julius să-şi termine gândul, că intrară cu drezina în 
zona fabricii. Julius a frânat la timp şi vehiculul s-a oprit. Mortul a 
căzut înainte, dar s-a proptit cu fruntea de un mâner de fier. 

— Tare l-ar mai fi durut lovitura asta în alte împrejurări, spuse 
Allan. 

— Să fi mort are avantajele sale, spuse Julius. 

Julius s-a dat jos din drezină şi s-a pitit după un mesteacăn ca 
să cerceteze locul. Porţile uriaşe ale uzinei către halele de 
producţie erau larg deschise, dar toată zona părea pustie. Julius 
s-a uitat la ceas. Era 12:10. Pauza de prânz, asta e. Ochii i-au 
rămas pironiţi pe un container foarte mare şi i-a spus lui Allan că 
voia să meargă într-o scurtă recunoaştere. Allan i-a urat succes 
şi l-a rugat să nu se rătăcească. 

Riscul era minim, pentru că Julius n-avea de mers decât vreo 
30 de metri până la container. S-a strecurat înăuntru şi, mai 
bine de un minut, Allan nu l-a mai văzut. Pe urmă a reapărut, s-a 
întors la drezină şi l-a anunţat pe Allan că acum ştia ce-or să 
facă cu mortul. 

Containerul era pe jumătate plin cu un fel de cilindri de cel 
puţin trei metri lungime şi cu un diametru care avea cu 
siguranţă un metru. Fiecare cilindru era vârât într-un alt cilindru 
protector din lemn, cu deschidere la una din extremităţi. 

Allan se simţea sfârşit de oboseală, după ce au reuşit să 
aşeze până la urmă corpul greu al mortului într-unul din 
cilindrele interioare. Dar s-a înviorat când a dat să pună capacul 
de lemn şi a văzut ce scria pe eticheta de expediere. 

Addis Abeba. 


19 Styckebruk - fabrică de armament. 


— O să aibă multe de văzut în călătoria asta dacă nu-şi 
închide ochii, spuse Allan. 

— Hai, moşulică, grăbeşte-te, răspunse Julius. Nu putem 
rămâne aici. 

Operația le reuşise perfect şi au avut timp să se ascundă pe 
după mesteceni, înainte ca muncitorii să-şi termine pauza de 
masă. Pe urmă s-au aşezat în drezină să se odihnească şi 
imediat după aceea a început din nou forfota în uzină. Un 
macaragiu a umplut containerul cu alţi cilindri, l-a ferecat, şi a 
adus un alt container gol. 

Allan se întreba ce anume se fabrica în fond acolo. Julius ştia 
că uzina avea o istorie foarte lungă şi că deja în secolul al XVII- 
lea producea şi livra tunuri celor care voiau să omoare mai 
eficient în Războiul de Treizeci de Ani. 

Allan găsea de neînțeles faptul că oamenii din secolul al XVII- 
lea se omorau unii pe alţii. Trebuiau doar să aibă puţină 
răbdare, moartea venea oricum. Julius răspunse că asta era 
valabil pentru toate vremurile şi apoi zise că se odihniseră 
destul şi trebuiau să plece urgent de acolo. Julius plănuia să 
aleagă, pur şi simplu, drumul cel mai scurt până în Åker şi abia 
acolo să vadă ce mai era de făcut. 


* 


Inspectorul Aronsson percheziționă clădirea fostei gări 
Byringe, dar nu mai găsi nimic interesant în afară de papucii 
aceia, care ar fi putut aparține centagenarului. Hotărî să-i ia cu 
el şi să-i arate personalului de la căminul de bătrâni. 

Dar erau şi urme de apă pe podea, care l-au dus pe Aronsson 
până la camera frigorifică, unde curentul era întrerupt şi uşa 
deschisă. Dar ăsta nu era un indiciu de luat în seamă. 

Aronsson a pornit aşadar spre satul Byringe să bată pe la 
uşile oamenilor. In trei locuri, lumea era acasă, şi toate cele trei 
familii i-au spus că Julius Jonsson locuia în clădirea gării la etaj, 
că era un hoţ şi un impostor, că nimeni nu voia să aibă de-a face 
cu el şi că niciunul dintre ei nu auzise, nici nu văzuse ceva 
deosebit, începând cu seara din urmă şi până la ora aceea. Dar 
că Julius Jonsson ar putea fi implicat într-o afacere dubioasă, era 
de la sine înţeles. 

— Puneţi-l după gratii, ceru cel mai supărat dintre vecini. 


— Şi pe ce motiv? întrebă ostenit inspectorul. 

— Pentru că-mi fură ouăle din coteţul găinilor, pentru că iarna 
trecută mi-a furat sania cu motor abia cumpărată, a vopsit-o cu 
altă culoare şi a trecut-o pe numele lui, pentru că-şi comandă 
cărţi în numele meu, îmi răscoleşte cutia de scrisori când vine 
cartea, şi-o ia şi mă lasă pe mine să plătesc factura, pentru că 
încearcă să-i vândă şnaps făcut de el în casă băiatului meu de 
paisprezece ani, pentru că... 

— Bine, bine, bine, ajunge. Am să-l bag după gratii, spuse 
inspectorul. Mai întâi, să-l găsesc. 

Aronsson a luat-o înapoi spre Malmköping şi, pe la jumătatea 
drumului, i-a sunat telefonul. Erau colegii de la centrala de 
informaţii. Primiseră o informaţie interesantă de la un agricultor 
din Vidkărr, pe nume Tengroth. Cu vreo oră înainte, un escroc 
mărunt din regiune traversase într-o drezină proprietatea 
acestui Tengroth, de-a lungul fostei căi ferate, care lega Byringe 
de Åker Styckehruk. În drezină mai erau un moş, o valiză mare 
şi un bărbat mai tânăr cu ochelari de soare. După părerea 
ţăranului Tengroth, comanda o avea bărbatul acela mai tânăr. 
Cu toate că nu purta pantofi în picioare... 

— Să mă ia dracu' dacă mai pricep ceva, spuse inspectorul 
Aronsson, întorcând maşina în plină viteză. 

Papucii, aşezaţi pe locul din dreapta, căzură pe podea. 


* 


După vreo câteva sute de metri, Allan şi-a încetinit paşii şi aşa 
destul de înceţi. Nu se plângea, dar Julius vedea prea bine că 
genunchii începuseră să-i facă necazuri serioase bătrânului. 
Fiindcă se apropiau de un vânzător ambulant de hotdog, Julius i- 
a promis lui Allan că, dacă mai face un ultim efort până la 
tonetă, o să-l trateze cu un cârnat, că doar avea bani pentru 
atâta lucru, iar după aceea o să rezolve el cumva problema 
transportului. Allan i-a răspuns că el niciodată în viaţă nu s-a 
plâns de orice fleac de durere, aşa că n-avea de gând să-nceapă 
să se plângă acum, dar un cârnat cu pâine i-ar prinde de 
minune. 

Julius a mărit compasul, cu Allan târşâindu-şi picioarele în 
urma lui. Când Allan a ajuns la tonetă, Julius mâncase deja 


jumătate din cârnatul la grătar cu pâine. Şi mai rezolvase şi 
altceva. 

— Allan, vino să ţi-l prezint pe Benny, care de-acum înainte e 
şoferul nostru particular. 

Benny era proprietarul tonetei, avea cam 50 de ani, toată 
podoaba capilară intactă, inclusiv o coadă de cal care-i atârna în 
jos pe ceafă. În aproximativ două minute, Julius reuşise să 
cumpere un cârnat cu pâine şi o Fanta, maşina lui Benny, adică 
un Mercedes argintiu model 1988, inclusiv pe Benny în 
persoană, şi toate astea cu o sută de mii de coroane.% 

Allan l-a privit pe proprietarul tonetei, care deocamdată mai 
stătea în post, la geam. 

— Te-am cumpărat şi pe tine sau doar te-am închiriat? spuse 
Allan în cele din urmă. 

— Maşina e cumpărată şi şoferul închiriat, răspunse Benny. 
Mai întâi pentru zece zile, după care urmează tratativele. Preţul 
include şi un cârnat. Ce zici, te-ar tenta un crenvurst vienez? 

Nu. Dacă se putea, Allan ar fi dorit un cârnat fiert obişnuit. Și- 
n afară de asta, o sută de mii i se părea cam exagerat pentru o 
maşină atât de veche, chiar dacă intra şi şoferul la socoteală. 
Aşa că era cât se poate de just să i se dea şi o cacao cu lapte. 

Fără discuţie. Benny era de acord. Dacă tot lichida bufetul, ce 
mai conta un Pucko?! în plus sau în minus? Afacerea mergea 
oricum în pierdere; o tonetă din asta la Åker Styckebruk fusese 
din start o idee proastă şi, cu timpul, tot proastă rămăsese. 

De fapt, spuse Benny, chiar înainte de apariţia salvatoare a 
celor doi domni, se gândea el să facă altceva cu viaţa lui. Dar 
nici prin cap nu i-ar fi trecut c-o să fie şofer particular. 

În lumina celor povestite de Benny, Allan a propus ca acesta 
să bage în portbagajul maşinii o ladă plină cu sticle de Pucko. lar 
Julius i-a promis lui Benny o şapcă de şofer particular, pe care i- 
o va cumpăra de îndată ce se va ivi ocazia. Dar acum trebuia să- 
şi scoată rapid boneta de bucătar şi să iasă din tonetă pentru că 
era cazul s-o-ntindă de-acolo. 

Benny şi-a spus că nu era treaba şoferului să stea la discuţii 
cu cei care hotărau, aşa că s-a conformat. Boneta a nimerit la 
gunoi şi sticlele de Pucko la bagaje, împreună cu nişte Fanta. 
Julius voia să ţină valiza lângă el, pe bancheta din spate. lar lui 


2% 100.000 coroane suedeze aproximativ 11.360 euro. 
21 Cacao cu lapte, care se vinde în sticluţe de 250 ml. 


Allan i s-a dat locul din faţă ca să-şi poată întinde bine 
picioarele. 

Aşadar, Benny, până atunci singurul proprietar de tonetă din 
Aker Styckebruk, s-a instalat la volanul Mercedesului, care, până 
în urmă cu câteva minute, fusese maşina lui proprie, dar care 
fusese vândută după toate regulile gentlemenilor de lângă el, 
din maşină. 

— Încotro vor domnii să mergem? propuse Benny. 

— S-o luăm spre nord. Ce ziceţi? propuse Julius. 

— Da, e bine spre nord, spuse Allan. Sau spre sud. 

— Atunci, spre sud, hotărî Julius. 

— Spre sud, repetă Benny şi porni din loc. 


x 


Zece minute mai târziu, Aronsson a descins la Åker. Nu 
trebuia decât să cerceteze cu privirea şinele ca să observe o 
drezină veche puţin mai departe de fabrică. 

Dar vehiculul nu-i dezvălui nimic. Muncitorii tocmai încărcau 
nişte cilindri groşi în containere. Niciunul nu băgase de seamă 
când venise drezina. În schimb, imediat după prânz, văzuseră 
pe drum doi bărbaţi în vârstă mergând pe jos, unul trăgând 
după el o valiză, şi celălalt puţin în spatele lui. Mergeau în 
direcţia staţiei de benzină şi a tonetei cu hotdog, dar încotro or 
fi luat-o după aceea, habar n-aveau. 

Aronsson i-a întrebat pe muncitori dacă erau siguri că 
văzuseră doi bărbaţi, şi nu trei. Erau siguri - nu văzuseră oa 
treia persoană. 

În drum spre staţia de benzină şi toneta cu cârnaţi, Aronsson 
reflecta la informaţiile pe care tocmai le primise. Dar, de data 
asta, îi era şi mai greu să le pună cap la cap. 

Mai întâi s-a oprit la tonetă. Începuse să-i fie foame, aşa că 
venea la ţanc. Numai că toneta era închisă. Sigur că nu mergea 
bine o astfel de afacere aici, la dracu'-n praznic, şi-a zis 
Aronsson şi a luat-o spre staţia de benzină. Acolo nimeni nu 
văzuse şi nu auzise nimic, în schimb i-au vândut un cârnat de-al 
lor, cu iz de benzină. 

După acest prânz frugal, Aronsson a mai pus câteva întrebări 
la ICA?, la florărie şi agentului imobiliar. A mai oprit câteva 


2? Lanţ de magazine alimentare. 


persoane, care ieşiseră din casă să-şi plimbe câinii, copiii în 
căruţ, soţul sau soţia. N-a găsit pe nimeni care să fi văzut doi 
sau trei bărbaţi cu o valiză. Urmele se pierdeau undeva între 
uzină şi staţia Statoil. Inspectorul Aronsson a decis să se 
întoarcă la Malmköping. Avea de identificat o pereche de 
papuci. 


Inspectorul Goran Aronsson l-a sunat din maşină pe şeful 
poliţiei ca să-l pună la curent cu mersul anchetei. Acesta i-a 
mulţumit lui Aronsson, fiindcă la ora 14:00 era programată o 
conferinţă de presă la hotelul Plevnagârden şi n-ar fi avut ce să 
spună. 


Şeful poliţiei, om cu înclinații dramatice, făcea cu plăcere din 
ţânţar armăsar dacă i se ivea ocazia. Şi acum, inspectorul 
Aronsson tocmai îi dăduse imboldul de care avea nevoie pentru 
spectacolul zilei. 

Aşadar, la conferinţa de presă, şeful poliţiei judeţene a umflat 
toată povestea înainte ca Aronsson să ajungă înapoi la 
Malmköping şi să-l oprească (ceea ce oricum n-ar fi reuşit). 
Şeful poliţiei a comunicat publicului că dispariţia lui Allan 
Karlsson era probabil rezultatul unei răpiri dramatice, aşa cum 
presupuseră şi cei de la ziarul local cu o zi înainte. Poliţia avea 
acum indicii că Allan Karlsson era în viaţă, dar că nimerise pe 
mâinile unor indivizi din lumea interlopă. 

Bineînţeles că jurnaliştii aveau multe întrebări de pus, dar 
şeful poliţiei judeţene le-a ocolit cu dibăcie. Un singur lucru 
putea să adauge, şi anume că Allan Karlsson şi presupuşii lui 
răpitori fuseseră observați în mica localitate Åker Styckebruk 
chiar în aceeaşi zi pe la ora prânzului. În fine, îi îndemna pe 
prietenii cei mai de nădejde ai poliţiei, dar îndemna şi publicul 
larg, să-şi comunice observaţiile. 

Spre dezamăgirea şefului poliţiei, echipa de la televiziune 
plecase deja de la conferinţă. Asta nu s-ar fi întâmplat dacă 
mototolul ăla de Aronsson i-ar fi dat vestea cu răpirea ceva mai 
devreme. Dar Expressen şi Aftonbladet? mai rămăseseră, 
împreună cu ziarul local şi postul local de radio. In fundul sălii de 


23 Cele două ziare mai importante de după-amiază şi de seară. 


mese de la Plevnagârden, stătea un bărbat pe care şeful poliţiei 
judeţene nu-l recunoştea. Să fie oare de la TT? 

Dar Hinken nu era de la TT, pe el îl trimisese acolo Şeful din 
Stockholm. Şi el era din ce în ce mai convins că Bulten fugise cu 
banii. lar în cazul ăsta, până acum i se făcuse de petrecanie. 


* 


Când Aronsson a ajuns la Plevnagården, reprezentanţii presei 
se împrăştiaseră. Inspectorul trecuse pe la căminul de bătrâni, 
unde i se confirmase că papucii găsiţi de el îi aparţineau într- 
adevăr lui Allan Karlsson. (Sora Alice i-a mirosit şi a dat afirmativ 
din cap, strâmbând din nas.) 

Aronsson a avut ghinionul să dea peste şeful lui în holul 
hotelului. Acesta l-a informat despre conferinţa de presă şi l-a 
însărcinat să caute un deznodământ dramei, de preferinţă ceva 
care să nu ducă la conflicte logice între faptele petrecute în 
realitate şi cele relatate de el presei în acea dimineaţă. 

După aceea, şeful poliţiei judeţene şi-a văzut de drum, pentru 
că avea unele lucruri de pus la punct. De pildă, era momentul să 
se ia legătura cu un procuror. 

Aronsson şi-a cumpărat o cafea şi s-a aşezat să mediteze 
asupra întâmplărilor din urmă. Erau multe de analizat, dar 
Aronsson s-a oprit la relaţia care ar fi putut să existe între cei 
trei pasageri din drezină. Dacă Tengroth nu se înşelase şi 
Karlsson cu Jonsson păreau a fi sub ameninţare, atunci teoria 
luării de ostatici ar fi stat în picioare. Era concluzia la care 
ajunsese şi şeful poliţiei la conferinţa de presă, ceea ce, în sine, 
discredita oarecum teoria, pentru că şeful poliţiei avea rareori 
dreptate. Şi, în afară de asta, Karlsson şi Jonsson fuseseră văzuţi 
de alţi martori mergând pe jos prin Aker - cu valiza. S-ar fi putut 
oare ca moşii să-i fi venit de hac tânărului vânjos de la Never 
Again şi să-l fi prăvălit într-un şanţ? 

Greu de crezut, dar nu imposibil. Aronsson s-a hotărât să-l 
folosească din nou pe câinele de la Eskilstuna, care, împreună 
cu însoţitorul lui, să parcurgă tot traseul de la ogorul lui 
Tengroth şi până la fabrica din Åker. Undeva pe acest traseu 
dispăruse membrul clubului Never Again. 

lar Karlsson şi Jonsson se evaporaseră şi ei după aceea între 
fabrică şi Statoil, o bucată de drum de două sute de metri. Parcă 


intraseră în pământ şi niciun suflet de om nu văzuse nimic. Pe 
toată distanţa asta nu exista nimic altceva decât o tonetă 
închisă. 

Telefonul inspectorului sună. Centrala de informaţii 
înregistrase o nouă declaraţie. De data asta, centagenarul 
fusese văzut la Mjölby, pe locul din dreapta şoferului, într-un 
Mercedes. Bătrânul fusese probabil răpit de bărbatul cu coadă 
de cal de la volan. 

— Să cercetăm lucrul ăsta mai îndeaproape? întrebă colegul 
lui Aronsson. 

— Nu, mulţumesc, oftă Aronsson. 

Lunga lui experienţă de inspector de poliţie îl învățase să 
deosebească informaţiile cu adevărat valoroase de cele 
neînsemnate, abilitate foarte utilă atunci când situaţia era 
învăluită în negură. 


Benny s-a oprit la Mjölby să facă plinul. Julius a deschis cu 
mare atenţie valiza, a scos de-acolo o hârtie de 500 ca să 
plătească benzina, pe urmă a zis că vrea să coboare ca să-şi 
dezmorţească puţin picioarele şi l-a rugat pe Allan să stea în 
maşină şi să păzească valiza. Allan, care era frânt de oboseală 
după încercările zilei, i-a promis că n-o să se mişte de-acolo. 

Benny a terminat primul şi s-a aşezat la volan. Imediat după 
aceea a urcat şi Julius, a dat ordin de „înainte marş” şi 
Mercedesul a pornit mai departe spre sud. 

După un timp, Julius le-a întins lui Allen şi lui Benny o pungă 
de bomboane. 

— la uitaţi ce-am şterpelit, le spuse. 

Allan a ridicat din sprâncene. 

— Ai furat o pungă de bomboane, când avem cincizeci de 
milioane în valiză? 

— Aveţi cincizeci de milioane în valiză? spuse Benny. 

— Vai de mine! făcu Allan. 

— Nu-i adevărat, zise Julius. O sută de mii ţi-am dat ţie, nu? 

— Plus 500 de coroane pentru benzină, preciză Allan. 

Benny a rămas mut preţ de câteva secunde. 

— Vasăzică aveţi în valiza aia patruzeci şi nouă de milioane 
opt sute nouăzeci şi nouă de mii cinci sute? 


— Dar repede mai socoteşti, remarcă Allan. 

S-a lăsat din nou tăcerea. După câteva clipe, Julius a spus că 
cel mai bine era să-i explice şi şoferului lor particular cum 
stăteau lucrurile. Chiar dacă, după aceea, Benny ar fi preferat să 
rupă contractul pe care-l încheiaseră. 

Pentru Benny, faptul cel mai greu de înghiţit era că i se luase 
viaţa unei persoane, apoi fusese trimisă la export. Dar era vorba 
de un accident, asta se întâmplase, chiar dacă jucase un anume 
rol şi alcoolul. Benny n-avea treabă cu alcoolul. 

Şoferul proaspăt angajat a căzut din nou pe gânduri şi a 
concluzionat că cele 50 de milioane trecuseră mai mult ca sigur 
prin mâini murdare de la bun început, aşa că poate abia acum 
aveau să facă mai mult bine omenirii. Şi-apoi, parcă nu-i 
surâdea să-şi dea demisia chiar din prima zi de lucru. 

Aşadar, Benny a promis că rămâne în slujbă, dar voia să ştie 
ce planuri aveau domnii în continuare. Că până atunci nu 
îndrăznise să întrebe; curiozitatea nu era o calitate de dorit la un 
şofer particular, dar acum devenise, cum s-ar spune, şi 
complice. 

Allan şi Julius admiteau că nu-şi făcuseră niciun plan. Aveau 
să meargă tot înainte până la căderea serii şi pe urmă aveau să 
tragă la vreun hotel şi să discute mai pe larg ce era de făcut. 
Ideea era bună. Aşa vor face. 

— Cincizeci de milioane, spuse Benny cu un zâmbet pe buze, 
trecând Mercedesul în viteza întâi. 

— Patruzeci şi nouă de milioane opt sute nouăzeci şi nouă de 
mii cinci sute, rectifică Allan. 

Apoi Julius a trebuit să promită că nu va mai fura doar aşa, de 
dragul furatului. La care Julius a replicat că n-o să-i fie uşor, 
pentru că-i intrase-n sânge şi la altceva nici nu era bun. Dar 
oricum, şi-a dat cuvântul şi a mai spus că rareori promitea el 
ceva, dar şi când promitea, se ţinea negreşit de promisiune. 

Maşina înainta, iar pasagerii şedeau tăcuţi. Allan a aţipit 
destul de repede pe locul din faţă. Julius a luat încă o 
bomboană, în timp ce Benny fredona o melodie, al cărei nume 
nu-l ştia. 


Când ajunge sămânţa unui scandal la urechea jurnaliştilor de 
la ziarele de senzaţie, nu-i uşor să-i opreşti. Deci, reporterilor de 
la Expressen şi Aftonbladet nu le-a trebuit mult ca să-şi facă o 
imagine mai limpede despre lanţul întâmplărilor decât cea 
prezentată de şeful poliţiei judeţene la conferinţa de presă a 
după-amiezii. De data asta, a câştigat Expressen în defavoarea 
lui Aftonbladet, deoarece reporterii de la Expressen au ajuns 
primii acasă la Ronny Hulth şi, după ce i-au promis că-i vor face 
rost de un logodnic pentru pisica lui, deocamdată atât de 
singură, l-au convins să meargă cu ei şi să doarmă la un hotel 
din Eskilstuna, ca să fie astfel inaccesibil reporterilor de la 
Aftonbladet. Lui Ronny Hulth i-a fost mai întâi frică să 
povestească - pentru că îşi amintea prea bine cu ce-l 
ameninţase tânărul -, dar reporterul îi spuse lui Hulth că putea 
rămâne anonim şi l-a asigurat solemn că oricum nu i se va 
întâmpla nimic neplăcut, fiindcă la clubul motocicliştilor se ştia 
că poliţia era pe urmele lor. 

Dar cei de la Expressen nu s-au declarat mulţumiţi doar cu 
Hulth. Au fost interogaţi, pe rând, şoferul autobuzului, sătenii din 
Byringe, agricultorul din Vidkărr şi o serie de alte persoane din 
Åker Styckebruk. Sinteza tuturor acestor mărturii a putut fi citită 
în ziua următoare în mai multe articole de senzaţie. Erau, 
bineînţeles, pline de presupuneri eronate, dar având în vedere 
împrejurările, reporterul făcuse o treabă foarte bună. 


* 


Mercedesul îşi vedea de drum. Julius a adormit până la urmă 
şi el. Allan sforăia în faţă, Julius în spate, cu capul pe valiza care- 
i servea drept pernă, deloc comodă, iar Benny conducea pe 
unde-l ducea capul. 

La Mjölby, Benny a ieşit de pe drumul E4 şi a luat-o pe cel 
naţional 32, spre Tranås. Ajuns acolo, n-a oprit, ci a continuat 
spre sud. A ajuns în regiunea Kronoberg, dar puţin după aceea a 
părăsit iar autostrada şi a intrat adânc în pădurile din regiunea 
Småland, unde spera el să găsească un loc mai ca lumea pentru 
a înnopta. 

Allan s-a trezit şi a întrebat dacă nu era ora de culcare. 
Curând, vocile celor aflaţi pe locurile din faţă l-au trezit şi pe 


Julius, care, privind în jur şi văzând pădure peste tot, a întrebat 
unde erau. 

Benny a răspuns că se aflau la câteva zeci de kilometri nord 
de Växjö şi că se gândise la ceva în timp ce domnii dormeau, şi 
anume că, din motive de securitate, era indicat să-şi găsească 
un culcuş discret. N-aveau cum să ştie dacă era cineva pe 
urmele lor, dar dacă pui mâna pe o valiză cu cincizeci de 
milioane, nu poţi spera c-o să fii lăsat în pace, dacă nu faci cât 
de cât un efort. Tocmai din pricina asta părăsise Benny drumul 
care i-ar fi dus la Växjö şi acum se îndreptau spre o localitate 
mult mai modestă, Rottne. Ideea era să caute un hotel acolo. 

— Bine gândit, l-a lăudat Julius. Şi totuşi, nu. 

Julius şi-a elaborat argumentaţia. In cel mai bun caz, ar găsi în 
Rottne o şandrama de hotel, unde, e drept, n-ajunge nimeni. 
Dar dacă într-o seară îşi fac brusc apariţia trei domni fără 
rezervare, nu bate asta la ochi? Ar fi mult mai bine să se 
oprească la un gospodar şi să se tocmească pentru un loc de 
dormit şi ceva de-ale gurii. 

Benny a recunoscut că propunerea lui Julius era foarte 
înţeleaptă. Aşadar, a cârmit Mercedesul pe primul drum 
lăturalnic care i-a apărut în faţa ochilor, presărat cu pietriş. 

Începuse să se lase întunericul când, după aproape patru 
kilometri şerpuiţi, cei trei bărbaţi au văzut o cutie de scrisori la 
marginea drumului. Pe ea scria „Casa de lângă Lac” şi, exact 
lângă cutie, începea un alt drum, care probabil ducea tocmai la 
locul respectiv. Aşa era. Au luat-o pe drumul acela îngust şi 
întortocheat şi, după vreo sută de metri, le-a apărut în faţă o 
casă. Era un căsoi în toată regula, de culoare roşie şi cu colţurile 
vopsite în alb; avea două etaje, un grajd şi, ceva mai departe, 
lângă un lac, o construcţie, care în trecut servise drept şopron. 
Gospodăria părea locuită şi Benny a oprit Mercedesul în faţa 
intrării. 

A apărut în prag o femeie trecută de prima tinereţe, cu părul 
roşu, bogat şi cârlionţat. Avea pe ea echipament sportiv de un 
roşu şi mai aprins decât părul, şi un câine lup în urma ei. 

Cei trei bărbaţi s-au dat jos din Mercedes şi s-au apropiat de 
femeie. Julius a studiat câinele cu coada ochiului, dar nu i s-a 
părut gata de atac. Dimpotrivă, se uita curios, chiar oarecum 
prietenos la vizitatori. 


Aşa că Julius a îndrăznit să-şi ia ochii de la câine şi să se 
adreseze femeii. A spus politicos „bună seara” şi că dorinţa 
grupului era să înnopteze acolo şi să capete, dacă s-ar putea, şi 
ceva de mâncare. 

Femeia a examinat amestecul nepotrivit de bărbaţi din faţa 
ei: un moş, altul pe jumătate moş şi... un altreilea, care, trebuia 
să recunoască, arăta foarte bine. Şi de vârstă potrivită. Şi coadă 
de cal! A zâmbit şi Julius şi-a închipuit că o să-şi dea acceptul. 

— Aici nu e niciun afurisit de hotel! spuse ea în schimb. 

Vai, vai, şi-a zis Allan, care ducea dorul unei cine şi al unui 
pat. Ce grea devenise viaţa tocmai acum, când se hotărâse şi el 
să mai trăiască o bucată de vreme. Multe rele se puteau spune 
despre timpul petrecut la căminul de bătrâni, însă nici vorbă de 
febră musculară în tot corpul. 

Julius arăta şi el abătut şi a explicat că se rătăciseră, că erau 
obosiţi, şi că erau bineînţeles dispuşi să plătească, doar să 
poată şi ei să rămână acolo peste noapte. Şi, în cel mai rău caz, 
puteau renunţa la mâncare. 

— Îţi dăm o mie de coroane de căciulă dacă ne laşi să dormim 
aici, făcu Julius o ultimă încercare disperată. 

— O mie de coroane? spuse femeia. Sunteţi fugari? 

Julius nu-i răspunse, explicându-i din nou că făcuseră drum 
lung, că el, personal, ar mai rezista puţin, dar că Allan - cel de 
colo - era mult prea bătrân. 

— leri am împlinit o sută de ani, spuse Allan pe un ton jalnic. 

— O sută? repetă femeia, aproape speriată. A/ dracului de 
mult. 

După care, câteva clipe, nu mai spuse nimic de parcă ar fi 
cântărit lucrurile. 

— Eh, /a naiba, hai că vă primesc, zise ea în cele din urmă. 
Dar de miile alea de coroane nu poate fi vorba. Cum v-am spus, 
la mine nu e vreun afurisit de hotel. 

Benny o privea cu admiraţie. Niciodată nu auzise o femeie 
înjurând atât de mult într-un timp atât de scurt. | se părea un 
lucru atrăgător. 

— Frumoaso, spuse Benny, îmi dai voie să mângâi câinele? 

— Frumoaso? se miră femeia. Eşti orb? Hai, mângâie-l, ce 
dracu! Buster e blând. Vă dau la fiecare o cameră la etaj. Am loc 
berechet. Aşternutul e curat, dar aveţi grijă cu otrava de şoareci 
de pe podea. Şi de mâncat, vă dau peste-o oră. 


Femeia a trecut pe lângă cei trei bărbaţi şi mai departe, în 
direcţia grajdului. Buster mergea credincios la dreapta ei. Benny 
a strigat după ea şi a întrebat-o dacă are un nume. Fără să se 
întoarcă, femeia i-a răspuns că o cheamă Gunilla, dar îi plăcuse 
„frumoaso”, aşa că „spune-mi aşa, ce naiba!“ Zis şi făcut. 

— Cred că m-am îndrăgostit, îi anunţă Benny. 

— Eu sunt sigur că-s obosit, spuse Allan. 

In aceeaşi clipă s-a auzit din grajd un muget atât de puternic, 
că până şi Allan a căscat ochii, aşa mort de oboseală cum era. 
Trebuie că venea de la un animal uriaş şi pesemne foarte 
chinuit. 

— Mai încet cu urletele, ce dracu, că vin acuşa! 


CAPITOLUL 7 
1929-1939 


Gospodăria din Yxhult arăta groaznic. În răstimpul pe care 
Allan îl petrecuse sub aripa profesorului Lundborg, buruienile 
inundaseră tot locul. Vântul zburase ţiglele de pe acoperiş şi 
acum zăceau răspândite pe pământ, closetul se răsturnase nu 
se ştie din ce cauză, şi una din ferestrele de la bucătărie era 
deschisă şi se bălăbănea. 

Pentru că nu mai avea closet, Allan îşi uşura vezica în faţa 
intrării. Pătrunse apoi în casă şi se aşeză în bucătăria plină de 
praf. Fereastra o lăsă deschisă. Îi era foame, dar îşi stăpâni 
primul impuls de-a vedea ce mai rămăsese în cămară. Era sigur 
că nu i-ar produce bucurie. 

Se născuse şi crescuse acolo, dar niciodată nu se simţise mai 
departe de casă ca în clipa aceea. Venise oare timpul s-o rupă 
cu trecutul şi să continue în direcţia opusă? Fără îndoială. 

Allan îşi căută cartuşele de dinamită, făcu pregătirile necesare 
şi pe urmă îşi umplu căruciorul de la bicicletă cu puţinele lucruri 
mai de preţ care-i rămăseseră. In seara zilei de 3 iunie 1929 îşi 
luă rămas-bun şi de la Yxhult şi de la Flen. Încărcătura de 
dinamită explodă aşa cum trebuia, adică exact 30 de minute 
mai târziu. Casa din Yxhult sări în aer şi vaca vecinului mai 
lepădă o dată. 

O oră mai târziu, Allan se afla deja în arestul poliţiei din Flen, 
unde îşi lua cina, în timp ce şeful poliţiei, Krook, îi trăgea 
perdaful de rigoare. 

Poliţia din Flen tocmai se pricopsise cu un automobil, aşa că 
pusese rapid mâna pe omul care tocmai îşi făcuse praf 
domiciliul. 

De data asta, capul de acuzare era clar. 

— Act de distrugere şi punerea în pericol a vieţii umane, îl 
anunţă cu autoritate şeful poliţiei, Krook. 

— Vrei, te rog, să-mi dai pâinea? 

Şeful poliţiei se făcu că n-aude. In schimb, îl dojeni pe bietul 
său asistent, care dăduse dovadă de atâta slăbiciune, încât se 
conformase dorinţei delincventului de a-i aduce de mâncare. 
Allan îşi termină masa şi apoi se lăsă condus în aceeaşi celulă ca 
şi rândul trecut. 


— Nu cumva aveţi pe undeva ziarul de azi? întrebă Allan. Ca 
lectură de seară, vreau să zic. 

Drept răspuns, şeful poliţiei stinse lumina în celulă şi trânti 
uşa. A doua zi dimineaţă telefona în primul rând la „casa aia de 
nebuni” din Uppsala şi le spuse să vină şi să-l ia pe Allan 
Karlsson. 

Dar colaboratorii lui Bernhard Lundborg nici nu voiau să audă 
de Karlsson. Tratamentul lui se sfârşise şi acum aveau la rând 
alţi pacienţi care trebuiau sterilizaţi şi ţinuţi sub observaţie. Nici 
nu-şi închipuia şeful poliţiei de câtă lume trebuia să fie salvată 
națiunea: evrei, ţigani, negri, metişi, debili mintali şi alţii. Faptul 
că domnul Karlsson îşi aruncase în aer casa nu-l califica pentru o 
călătorie în Uppland?*. Fiecare face exact ce vrea cu domiciliul 
propriu, nu? Şeful poliţiei nu vedea tot aşa lucrurile? Doar trăim 
într-o ţară liberă, nu? 

În cele din urmă, Krook închise telefonul. Nu era chip să se 
înţeleagă cu oamenii ăia de la oraş şi atunci îi păru rău că nu-l 
lăsase cu o seară înainte pe Karlsson să dispară călare pe 
bicicletă, ceea ce era exact planul arestatului. 

În urma tratativelor reuşite din timpul dimineţii, Allan era liber 
să-şi încalece iar bicicleta cu cărucior. Acum avea cu el provizii 
cu mâncare pentru trei zile şi pleduri duble, dacă se lăsa frigul. 
Îşi flutură mâna în semn de rămas-bun către şeful poliţiei, care 
nu-i răspunse, apoi porni înspre nord. Nordul i se părea la fel de 
bun ca oricare alt punct cardinal. Spre după-masă sosi la 
Hälleforsnäs şi se gândi că-i ajungea cât drum făcuse. Se aşeză 
pe un petic de iarbă, întinse un pled şi desfăcu pachetul cu 
mâncare. În timp ce mesteca nişte pâine neagră şi o felie de 
salam, cerceta din ochi clădirea industrială, aflată exact peste 
drum. În faţa ei, era un morman de ţevi de tun din fontă. Cineva 
care fabrică tunuri ar avea poate nevoie de un băiat care să 
garanteze că salvele sunt trase când trebuie. Şi, la drept 
vorbind, Allan nu ţinea morţiş să ajungă chiar foarte departe de 
Yxhult. Hälleforsnäs i se părea suficient de departe. Doar să 
găsească o slujbă. 

Poate că Allan era puţin cam naiv să creadă că ar fi o legătură 
între ţevile de tun şi competenţa lui specială de care patronul ar 
avea eventual nevoie. Şi totuşi, chiar aşa era. După o scurtă 
convorbire cu fabricantul, în cursul căreia lăsă la o parte 


+ Regiune unde se află oraşul universitar Uppsala. 


anumite detalii din biografia sa, Allan se văzu angajat ca 
artificier. 
O să mă simt aici ca peştele-n apă, îşi zise el. 


* 


La turnătoria din Hälleforsnäs, producția de tunuri era foarte 
redusă şi numărul de comenzi nu creştea, ci, dimpotrivă, 
scădea. După război, ministrul Apărării, Per Albin Hansson”, 
tăiase mult din bugetul armatei, în timp ce Gustav al V-lea 
scrâşnea din dinţi la palat. Cu mintea lui analitică, Per Albin 
judeca în felul următor: dacă privim situația retrospectiv, e clar 
că Suedia ar fi trebuit să fie mai bine înarmată, dar nu mai 
serveşte la nimic să ne înarmăm acum, la zece ani după sfârşitul 
războiului, în plus, acum avem şi Naţiunile Unite. 

Pentru turnătoria din Sörmland, consecinţa a fost, pe de-o 
parte, că producţia a fost orientată într-o direcţie mai paşnică, 
iar pe de altă parte, că un număr de muncitori au fost puşi pe 
liber. 

Dar Allan, nu, fiindcă era lipsă de artificieri. Fabricantul 
aproape că nu-şi crezu ochilor şi urechilor când, într-o bună zi, 
Allan dovedi că era expert în tot felul de explozive. Până atunci, 
patronul fusese obligat să se bazeze pe unicul tehnician pe care- 
| avea la dispoziţie şi de care nu era deloc mulţumit, fiindcă tipul 
era străin, abia vorbea suedeza şi, pe deasupra, avea părul 
negru - nu numai pe cap, pe tot corpul! Habar n-avea dacă se 
putea bizui pe un om ca ăsta, dar n-avea încotro, altul nu 
găsise. 

Allan nu judeca oamenii după culori. Tot timpul i se păruse că 
ideile profesorului Lundborg erau cam aiurite, în schimb era 
curios să vadă măcar o dată un negru sau o negresă. N-avea 
importanţă. Citise cu jind în ziar că Josephine Baker urma să dea 
nişte spectacole la Stockholm, dar el trebui să se mulţumească 
cu Estebân, colegul lui spaniol, alb, dar cu pielea mai tuciurie. 

Allan şi Estebân se înțelegeau de minune. În plus, locuiau 
împreună într-o magherniţă din anexa muncitorilor de lângă 


235 Per Albin Hansson (1885-1946) cunoscut ca Per Albin - politician social- 
democrat suedez, şef de partid, membru în parlament, ministru de război în 
1920, ministru al Apărării în repetate rânduri între 1920 şi 1926, prim- 
ministru în perioadele 1932-1936 şi 1936-1946. 


fabrică. Estebân îi povestise lucruri din trecutul lui dramatic. La 
Madrid, cunoscuse o fată la o petrecere şi, foarte discret, 
începuse o relaţie nevinovată cu ea, fără să ştie că era fiica 
prim-ministrului Miguel Primo de Rivera?€. Ministrul nu era omul 
căruia să i te pui de-a curmezişul. Conducea ţara după cum îl 
tăia pe el capul şi regele mergea cuminte pe urmele lui. „Prim- 
ministru” era denumirea mai binevoitoare pentru dictator, aşa-i 
spusese Estebân lui Allan. Dar fata lui era o frumuseţe! 

Obârşia muncitorească a lui Estebân nu era în niciun chip 
atrăgătoare pentru potenţialul socru. Aşadar, la prima şi unica 
întrevedere cu Primo de Rivera, i se aduse la cunoştinţă lui 
Estebân că avea de ales una din două: ori să dispară undeva cât 
mai departe posibil de pământul Spaniei, ori să încaseze pe loc 
un glonţ în ceafă. 

In timp ce Primo de Rivera îşi pregătea arma, Estebân 
răspunse că tocmai se hotărâse pentru varianta numărul unu, 
după care ieşi urgent şi de-andoaselea din încăpere, fără să-şi 
expună ceafa bărbatului cu arma sau să arunce o privire cât de 
scurtă spre locul unde fata plângea în hohote. 

Cât de departe posibil, îşi tot repeta în gând Estebân, şi o 
porni spre nord. Pe urmă şi mai la nord, până când ajunse într-o 
regiune unde lacurile îngheţau pe timp de iarnă. Atunci i s-a 
părut că putea să se oprească. Şi acolo a rămas. Slujba de la 
turnătorie o căpătă când un preot catolic, Dumnezeu să-l ierte, 
care făcea pe translatorul, le-a spus o gogomănie, cum că în 
Spania se ocupase cu explozive, când în realitate el cultivase 
roşii. 

Cu timpul, Estebân ajunse să vorbească suedeza la un nivel 
acceptabil şi deveni un artificier suficient de bun. lar acum, cu 
Allan alături, făcea mari progrese în meserie. 


* 


Allan se simţea în largul lui printre muncitori şi, după vreun 
an, se descurca şi în spaniolă, pe care o învățase de la Estebân. 
După doi ani, vorbea aproape fluent. Dar abia după tre; ani 


26 Miguel Primo de Rivera (1870-1930) - general şi politician spaniol. Cu 
ajutorul regelui Alfons al XII-lea, pune mâna pe putere în 1920, în urma unei 
lovituri de stat nesângeroase. Demisionează în 1930 şi fuge în Franţa, unde, 
după câteva săptămâni, moare. 


renunţă Estebân să-i împuie capul lui Allan cu varianta spaniolă 
a socialismului internaţional. Estebân se străduise în fel şi chip, 
dar Allan nu era receptiv şi Estebân nu pricepea deloc latura 
asta a personalităţii lui Allan. Nu era vorba că Allan avea o altă 
concepţie despre starea lucrurilor în lume şi că-i explica lui 
Estebân viziunea lui. Nu, problema era că Allan nu avea absolut 
nicio viziune. Sau poate chiar asta era viziunea lui? Estebân 
ajunse până la urmă la concluzia că trebuia să se împace cu 
gândul că nu-l înţelegea pe Allan, şi pace. 

Dar nici Allan nu se dumirea în legătură cu Estebân. Era un 
prieten bun, dar îl otrăvise afurisita aia de politică, aşa că nu 
mai era nimic de făcut. Şi erau mulţi ca Estebân. 

Anotimpurile îşi urmară cursul obişnuit o bună bucată de 
vreme până ca viaţa lui Allan să ia o nouă întorsătură. Totul 
începu când Estebân primi vestea că Primo de Rivera 
demisionase şi fugise din ţară. Acum era momentul să se 
instaureze cu adevărat democraţia, poate chiar şi socialismul, 
iar Estebân nu voia să piardă ocazia. 

De aceea dorea să se întoarcă acasă cât mai repede. 

Turnătoria nu mai mergea aşa de bine, iar asta pentru că 
señor Per Albin spusese că n-or să mai fie războaie - aşa 
hotărâse el. Prin urmare, Estebân se gândea că pe cei doi 
tehnicieni îi păştea dintr-o zi într-alta concedierea. Ce planuri 
avea prietenul Allan? l-ar putea trece prin gând să meargă cu 
Estebân în Spania? 

Allan începu să cugete. Pe de-o parte, nu-l interesau 
revoluțiile, nici cea spaniolă, nici de alt fel. O revoluţie n-ar 
duce, desigur, la nimic altceva decât la o nouă revoluţie în sens 
opus. Pe de altă parte, Spania era în străinătate, la fel ca toate 
celelalte ţări, în afară de Suedia şi, pentru că toată viaţa citise 
despre străinătate, n-ar fi stricat să vadă şi el o dată cum arată 
cu adevărat străinătatea. Şi, cine ştie? Poate că pe drum ar da şi 
peste vreun negru sau doi. 

Când Estebân îi promise că vor întâlni cel puţin un negru în 
drum spre Spania, Allan nu putu decât să spună „bine, merg”. 
Aşa că trecură la chestiunile mai practice, în privinţa asta, 
căzură foarte repede de acord că patronul lor era „un idiot 
afurisit” (chiar aşa), care nu merita niciun fel de respect. Luară 
deci hotărârea să aştepte plicul cu leafa şi pe urmă, fără să 
spună nimic, să dispară. 


În consecinţă, duminica următoare, Allan şi Estebân se treziră 
la cinci dimineaţa, se urcară fiecare pe o bicicletă cu cărucior şi 
o porniră spre sud, cu destinaţia: Spania. Pe drum, Estebân voia 
să se oprească puţin în faţa casei patronului ca să-şi depună 
produsul integral al nevoilor dimineţii în urciorul pentru laptele 
zilnic, aşezat lângă gardul vilei. Şi asta, în primul rând, fiindcă 
atâţia ani trebuise să-i suporte pe patron şi pe băieţii lui 
adolescenţi care-l numeau „maimuţa”. 

— Răzbunarea nu-i bună la nimic, îl anunţă Allan. Răzbunarea 
e la fel ca politica. Una duce la alta, iar lucrurile nu pot ieşi 
decât prost. 

Dar Estebân nu se lăsă convins. Nu eşti maimuţă doar pentru 
că ai braţele puţin mai păroase şi nu vorbeşti limba patronului la 
perfecţie, nu? 

Allan nu putea să nu-i dea dreptate, aşa că cei doi prieteni 
ajunseră la un compromis. Estebân va urina în urciorul cu lapte, 
dar atât. 

Şi astfel turnătoria din Hälleforsnäs rămase fără artificier. 

Se găsiră martori care să-l informeze pe directorul fabricii că-i 
văzuseră pe Allan şi pe Estebân călare pe nişte biciclete cu 
cărucior, îndreptându-se spre Katrineholm sau poate chiar şi mai 
la sud. Patronul ştia acum că avea să ducă o lipsă acută de 
personal următoarea săptămână de lucru. Chiar la asta se 
gândea în acea dimineaţă de duminică, aşezat pe veranda vilei, 
unde sorbea îngândurat dintr-un pahar cu lapte, pe care Sigrid i- 
| servise atât de amabil împreună cu o pricomigdală. Dar 
dispoziţia patronului se întunecă şi mai tare când simţi că ceva 
nu era în regulă cu pricomigdala. Avea un gust puternic de 
amoniac. 

Se hotărî să aştepte până după slujba de la biserică, da, după 
aceea, o va trage de urechi pe Sigrid. Deocamdată, mai ceru un 
pahar cu lapte, sperând să-i alunge gustul neplăcut din gură. 


æ 


Aşa ajunse Allan în Spania. Le luă trei luni să traverseze 
Europa şi Allan văzu mai mulţi negri decât îşi putea el imagina. 
Numai că, de îndată ce-l văzu pe primul, îi pieri interesul. 
Observă că singura diferenţă era culoarea pielii, în afară de 
faptul că vorbeau tot felul de limbi ciudate, dar şi albii vorbeau 


aşa, începând cu cei din Småland?” şi tot drumul până în sud. 
Aşa că pe Lundborg poate că l-o fi speriat vreun negru pe când 
era copil. 

Era mare haos în ţara unde ajunseră Allan şi Estebân. Regele 
fugise la Roma şi în locul lui se instaurase republica. Stânga 
striga revolución, în timp ce dreapta se îngrozea de cele ce se 
petrecuseră în Rusia lui Stalin. Oare avea să se întâmple la fel şi 
în Spania? 

Estebân uită o clipă că prietenul lui era un apolitic incurabil şi 
iar căută să-l tragă de partea revoluţiei, dar Allan se opunea cu 
încăpățânare. Cunoştea de la el de-acasă atmosfera asta şi nu 
putea să înţeleagă de ce trebuia ca totul să se schimbe în ceva 
exact invers. 

După o lovitură de stat eşuată a celor de dreapta, urmă o 
grevă generală a celor de stânga. Apoi, alegerile generale. 
Stânga câştigă şi dreapta se îmbufnă, sau poate că era invers, 
pentru că Allan nu prea mai ştia. În orice caz, până la urmă 
începu războiul. 

Allan era pe teritoriu străin şi cel mai bine era să se ţină tot 
timpul la o jumătate de pas în spatele prietenului său. Estebân 
intră în armată şi deveni sergent de îndată ce-i spuse şefului de 
pluton că se pricepea să arunce orice în aer. 

Prietenul lui Allan îşi purta semeţ uniforma şi era grozav de 
nerăbdător să se evidenţieze cu o primă faptă de arme. Plutonul 
lui primi sarcina să distrugă nişte poduri într-o vale din Aragonia 
şi divizia lui Estebân trebuia să se ocupe de primul pod. Estebân 
era atât de extaziat datorită încrederii ce i se acordase, că se 
urcă pe un bolovan, îşi apucă puşca cu mâna stângă şi, înălţâna- 
o spre ceruri, strigă: 

— Moarte fascismului, moarte tuturor fasciş... 

Dar nu apucă să-şi termine fraza, pentru că şi capul şi bucăţi 
din umărul drept îi zburară cât colo când duşmanii lansară 
probabil cea dintâi grenadă a războiului. Allan se afla atunci la 
vreo douăzeci de metri distanţă, aşa că el scăpă cu viaţă şi fără 
să fie împroşcat cu bucăţi din corpul tovarăşului său, răspândite 
acum în jurul bolovanului pe care decedatul făcuse imprudenţa 


27 Småland - regiune din partea de sud a Suediei, unde se vorbeşte un 
dialect, nu greu de înţeles, dar deosebit de suedeza obişnuită. Mai dificil este 
dialectul din Skâne - regiunea cea mai sudică. 


să se urce. Unii soldaţi din divizia lui Estebân începură să 
plângă. 

El însă, adică Allan, examină rămăşiţele prietenului său şi 
decise că n-avea niciun rost să le mai culeagă de pe jos. 

— Ar fi trebuit să rămâi la Hâlleforsnăs, spuse Allan şi-l 
cuprinse, dintr-odată, un dor cumplit să spargă lemne în 
gospodăria din Yxhult. 


Se prea poate ca grenada care-l omorâse pe Estebân să fi fost 
prima grenadă a războiului, dar cu siguranţă n-a fost ultima. Lui 
Allan îi trecu prin cap să se-ntoarcă la vatră, dar războiul se 
întinse foarte repede peste tot. În plus, asta ar fi însemnat o 
călătorie înfiorător de lungă până în Suedia, unde şi-aşa nu-l mai 
aştepta nimeni. 

Se duse atunci la comandantul de companie al lui Estebân, se 
prezentă ca fiind cel mai de seamă pirotehnician de pe 
continent şi îi spuse că, la ordinul lui, e gata să arunce în aer 
poduri şi alte elemente de infrastructură, în schimbul a trei 
mese pe zi şi vin pentru câte o beţie când împrejurările 
permiteau aşa ceva. 

Comandantul era cât pe ce să dea ordin ca Allan să fie 
împuşcat, auzind că refuză cu încăpățânare să ridice în slăvi 
socialismul şi republica, şi că, pe deasupra, pretindea să poarte 
haine civile. 

Sau, cum se exprimase Allan: 

— Şi încă ceva... Dacă vrei să-ţi arunc în aer poduri, vreau să 
fac asta îmbrăcat cu puloverul meu. Dacă nu, aruncă-cţi-le 
singur. 

Adevărul e că un comandant de companie nu se lasă intimidat 
în felul ăsta de un civil. În speţă, problema arzătoare a acestui 
comandant era că soldatul lui cel mai priceput la explozibile 
zăcea făcut bucăţi pe o colină din apropiere. 

Pe când ofiţerul stătea în scaunul lui pliant de campanie şi se 
gândea dacă în viitorul foarte apropiat Allan să fie angajat sau 
executat, unul din subofiţerii lui îşi permise să şoptească în 
urechea şefului că tânărul sergent, care în mod atât de tragic 
fusese făcut bucăţi puţin mai devreme, îl prezentase pe 
suedezul ăsta ciudat ca fiind „maestru” în arta explozivelor. 


Acesta fu argumentul hotărâtor. Señor Karlsson obţinu 
următoarele: a) dreptul la viaţă, b) dreptul la trei mese pe zi, c) 
dreptul de a purta haine civile şi d) dreptul de a gusta, ca şi toţi 
ceilalţi, vin, în cantităţi moderate. În schimb, avea obligaţia să 
spulbere tot ceea ce i se ordona. Şeful numi însă şi doi soldaţi, 
care să stea mereu cu ochii pe suedez, deoarece încă nu puteau 
exclude posibilitatea că ar fi spion. 

Trecură astfel luni de zile, şi lunile se făcură ani. Allan arunca 
în aer ce trebuia şi îşi făcea treaba cu multă pricepere. Nu era 
nici pe departe o muncă lipsită de pericole. Trebuia adesea să 
se târască şi să se furişeze până foarte aproape de obiectiv, să 
amorseze încărcături cu igniţie temporizată şi pe urmă să se 
întoarcă într-un loc sigur. După trei luni, se alese praful de unul 
dintre cei doi supraveghetori ai lui Allan (se târî din greşeală 
drept în tabăra duşmană) şi după încă o jumătate de an se 
evaporă şi celălalt (se ridică în picioare să-şi mai întindă oasele 
şi încasă un glonţ drept în mijlocul pieptului). Comandantul 
companiei nu-i mai înlocui cu alţi supraveghetori, considerând 
că señor Karlsson se comportase impecabil. 

Lui Allan i se părea că n-avea niciun sens să omoare oamenii 
în zadar, aşa că de cele mai multe ori avea grijă ca respectivul 
pod să fie gol, şi abia pe urmă să fie spulberat. Aşa cum a făcut 
de pildă cu ultimul pod pe care trebuia să-l arunce în aer înainte 
de terminarea războiului. În ziua aceea, când tocmai îşi pusese 
la punct focosul şi se retrăsese într-un tufăriş la unul din 
capetele podului, apăru în pas de marş o patrulă duşmană, în 
mijlocul căreia se vedea un domn scund şi plin de medalii pe 
piept. Apăruseră din partea opusă şi păreau să n-aibă habar că 
republicanii erau pe-aproape. Cu atât mai puţin păreau să ştie 
că, foarte curând, aveau să fie trimişi în eternitate să se 
întâlnească acolo cu Estebân şi cu alte zeci de mii de spanioli. 

Atunci, Allan hotărî că nu mai mergea aşa. leşi din tufiş şi 
începu să dea din braţe. 

— Plecaţi de-acolo! răcni Allan către micul domn cu medaliile 
şi însoțitorii lui. Fugiţi imediat, că săriţi în aer! 

Domnul cu medaliile se dădu puţin înapoi, dar ceilalţi se 
îngrămădiră în jurul lui. Îl traseră rapid peste pod şi nu se opriră 
decât lângă tufişul lui Allan. Opt arme erau acum îndreptate 
spre suedez şi cel puţin una l-ar fi nimerit dacă podul n-ar fi 
explodat exact în clipa aceea în spatele lor. Presiunea valului de 


aer îl dobori pe micul domn cu medaliile lui cu tot în tufişul lui 
Allan. Zăpăceala fu atât de mare, încât niciunul din suita 
medaliatului nu mai îndrăzni să tragă vreun glonţ în Allan, 
fiindcă ar fi putut să nimerească greşit. Şi apoi, după toate 
aparențele, Allan era, de fapt, un civil. Când fumul se risipi, nici 
vorbă să i se mai ia viaţa. Micul domn plin de decoraţii îi întinse 
mâna lui Allan şi îi spuse că un general adevărat ştie cum să-şi 
arate recunoştinţa şi că deocamdată cel mai bine era ca tot 
grupul să treacă iar de partea cealaltă, cu sau fără pod. Dacă 
salvatorul lui dorea să-i însoţească, era cât se poate de bine- 
venit, pentru că, odată ajunşi dincolo, generalul îl va invita la 
masă. 

— Paella Andaluz, spuse generalul. Bucătarul meu e din sud. 
Comprende? 

Sigur, Allan înţelegea. înţelegea că îi salvase viaţa 
generalissimului însuşi, înţelegea că fusese spre binele lui să 
aibă pe el puloverul ăla împuţit şi nu uniforma duşmanilor, 
înţelegea că tovarăşii lui, care se aflau la o distanţă de câteva 
sute de metri, urmăreau cele întâmplate prin binoclu şi 
înţelegea că acum, de dragul propriei sănătăţi, cel mai indicat 
era să schimbe macazul şi să treacă de partea opusă în acel 
război al cărui scop, oricum, nu-l pricepuse niciodată. 

În plus, îi era foame. 

— Si, por favor, mi general, zise Allan. O paella mi-ar face 
foarte bine. Poate cu un pahar cu vin sau două? 


* 


Odată, cu zece ani în urmă, când voia să capete slujba de 
artificier la turnătoria din Hälleforsnäs, Allan se gândise să 
treacă sub tăcere faptul că stătuse patru ani la casa de nebuni, 
că după aceea îşi aruncase casa în aer, şi altele de genul ăsta. 
Poate tocmai din pricina asta interviul de angajare mersese atât 
de bine. 

La asta se gândea Allan în timp ce stătea de vorbă cu 
generalul Franco. Pe de o parte, nu trebuie să minţi. Pe de altă 
parte, n-ar fi fost bine să-i spună generalului că tocmai el, Allan, 
aruncase podul în aer şi că timp de trei ani lucrase ca angajat 
civil în armata republicanilor. Nu pentru că i-ar fi fost frică să 
povestească, dar acolo era vorba de mâncare şi băutură. 


Când e rost de mâncare şi şnaps, adevărul poate fi lăsat puţin 
la o parte. Aşa hotărî Allan, şi-l îmbătă pe general cu minciuni. 

Potrivit versiunii sale, Allan ajunsese în tufişul acela deoarece 
voia să fugă din calea republicanilor. Fusese martor la 
amorsarea încărcăturii de explozive, din fericire, pentru că altfel 
nu l-ar fi putut preveni pe general. 

Allan nimerise în Spania pe timp de război pentru că fusese 
ademenit de un prieten, care avea relaţii apropiate cu răposatul 
Primo di Rivera. Şi, după ce prietenul fusese omorât de o 
grenadă duşmană, Allan se văzuse nevoit să lupte singur ca să 
nu moară de foame. 

Nimerise în ghearele republicanilor, dar izbutise să scape de 
ei. 
Apoi, Allan schimbă repede subiectul şi povesti că tatăl lui 
fusese unul dintre oamenii cei mai apropiaţi ai ţarului Nicolai şi 
că murise ca martir într-o luptă disperată împotriva 
conducătorului bolşevicilor, Lenin. 

Cina fu servită în cortul generalului. Cu cât curgea mai mult 
vin roşu pe gâtlejul lui Allan, cu atât mai colorată era descrierea 
eroismului cu care luptase tatăl lui în Rusia. Generalul Franco 
era cât se poate de emoţionat. Nu numai că omul acesta îi 
salvase viaţa, dar aproape făcea parte din familia ţarului Nicolai 
al II-lea. 

Mâncarea era delicioasă, dar bucătarul andaluz nici n-ar fi 
îndrăznit să servească altceva. lar vinul curgea în pahare şi 
paharele se ciocneau în cinstea unui nesfârşit lanţ de persoane: 
a lui Allan, a tatălui lui Allan, a ţarului Nicolai şi a familiei lui. Şi, 
la un moment dat, generalul adormi tocmai în timp ce-l 
îmbrăţişa pe Allan, ca să pecetluiască faptul că se puteau tutui. 

Când domnii se treziră, războiul se terminase. Generalul 
Franco se instala la cârma unei Spanii noi şi îi oferi lui Allan 
postul de comandant al gărzii sale personale. Allan îi mulţumi 
pentru propunerea făcută, dar spuse că venise timpul să se 
întoarcă acasă, şi-l rugă pe Francisco să nu se supere. Francisco 
nu se supără şi scrise o scrisoare, prin care i se asigura lui Allan 
protecţia necondiționată a genera/issimului („arată scrisoarea 
asta când va fi nevoie”). Ordonă, de asemenea, ca Allan să fie 
condus de o escortă princiară până la Lisabona, de unde 
generalul era sigur că pornesc vapoare spre nord. 


Se dovedi că de la Lisabona plecau vapoare în toate direcţiile. 
Ajuns pe chei, Allan căzu puţin pe gânduri. Pe urmă flutură 
scrisoarea pe care-o primise de la general sub nasul căpitanului 
unui vas sub drapel spaniol şi imediat putu să se îmbarce pe 
gratis. Era exclus să muncească pentru masă şi pat. 

E drept, vaporul nu mergea în Suedia; dar când stătuse pe 
chei, se întrebase ce căuta el în Suedia şi nu-i venise în cap 
niciun răspuns mai satisfăcător. 


CAPITOLUL 8 
Marţi, 3 mai - miercuri, 4 mai 2005 


După conferinţa de presă din timpul după-amiezii, Hinken şi-a 
cumpărat o bere şi a început să reflecteze. Dar oricât îşi bătea 
capul, itele tot încurcate rămâneau. Oare să fi început Bulten să 
kidnapeze bătrâni de o sută de ani? Sau n-avea legătură una cu 
alta? Pe Hinken îl durea capul de atâta gândit, aşa că a terminat 
cu gânditul şi l-a sunat pe Şefu' ca să-i raporteze că n-avea 
nimic de raportat. Atunci a primit ordin să nu se mişte din 
Malmköping până la noi directive. 

Convorbirea a luat sfârşit, iar Hinken a rămas din nou singur 
cu berea. Situaţia începuse să se complice prea mult, nu-i 
plăcea că nu-i dădea de capăt şi iar l-a apucat durerea de cap. 
Atunci, s-a lăsat în voia gândurilor, amintindu-şi de anii tinereţii. 

Hinken îşi începuse cariera de răufăcător la Braås, adică la 
numai vreo douăzeci de kilometri de locul unde nimerise acum 
Allan cu noii lui prieteni. Acolo a intrat în cârdăşie cu nişte tineri 
de teapa lui şi au înfiinţat clubul de motociclişti The Violence. 
Hinken era şeful; el hotăra la care chioşc va avea loc 
următoarea spargere pentru aprovizionarea cu ţigări. Tot el 
alesese numele clubului - The Violence. Şi tot el i-a încredinţat, 
din nefericire, prietenei lui, sarcina să coasă numele clubului pe 
zece scurte de piele, proaspăt furate. Pe prietenă o chema 
Izabela şi la şcoală stătuse foarte prost cu ortografia la suedeză, 
ca să nu mai vorbim de engleză. 

Din pricina asta, în loc de numele stabilit iniţial, Izabela a 
cusut pe geci The Violins. Dar pentru că şi ceilalţi membri ai 
clubului avuseseră rezultate la fel de slabe la şcoală, fără ca 
vreunei autorităţi să-i pese de situaţia aceea, niciunul n-a băgat 
de seamă gafa comisă. 

Astfel că au fost cu toţii surprinşi când a sosit într-o zi la The 
Violins din Braås o scrisoare de la directorul unei săli de concert 
din Växjö. li întreba dacă erau profilaţi pe muzică clasică şi dacă 
doreau să-şi facă publicitate cu ocazia unui concert dat de 
orchestra de cameră Musica Vitae, mândria oraşului Växjö. 

Hinken, care a luat asta drept o provocare, s-a gândit că îşi 
bătea cineva joc de el, a anulat spargerea chioşcului de ţigări 
programată pentru noaptea respectivă şi a plecat la Växjö, cu 
intenţia să arunce cu pietre în ferestrele sălii de concert. Şi asta, 


ca să le dea o lecţie organizatorilor, să-i înveţe să fie atenţi cum 
se poartă. 

Totul a mers conform planului, în afară de faptul că, odată cu 
pietrele azvârlite, a zburat înăuntru şi mănuşa lui din piele, care 
a aterizat în foaierul sălii de concert. Şi pentru că alarma s-a 
declanşat în aceeaşi secundă, nu era indicat ca respectivul 
obiect personal să mai fie recuperat. 

Era neplăcut să rămâi fără mănuşă. Hinken era cu motocicleta 
şi, tot drumul până la Braås, mâna i-a degerat. 

În plus, devotata lui prietenă îi scrisese numele şi adresa în 
interiorul mănuşii, în caz că şi-ar fi pierdut-o. Aşa că, a doua zi 
dimineaţă, poliţia a şi venit să-l ducă pe Hinken la interogatoriu. 

Hinken a explicat că fusese provocat de către directorul sălii 
de concert, şi aşa s-a făcut că povestea clubului The Violence, 
devenit The Violins, a ajuns în ziarul Smålandsposten şi Hinken a 
fost luat în râs de toată lumea din Braås. 

Nebun de furie, Hinken a dat foc următorului chioşc. Nu s-a 
mulţumit să-i spargă uşa şi să-l jefuiască. lar proprietarul 
chioşcului, un bulgar turc, care se culcase în depozitul chioşcului 
ca să-l păzească de hoţi, a scăpat cu chiu, cu vai în ultimul 
moment. La locul crimei, Hinken şi-a pierdut şi a doua mănuşă 
(şi asta cu nume, adresă şi tot tacâmul), aşa că n-a trecut mult 
şi s-a trezit pentru prima oară după gratii. Acolo l-a cunoscut el 
pe Şefu' şi, după ce şi-a ispăşit pedeapsa, şi-a spus c-ar fi bine 
să-şi ia definitiv la revedere şi de la Braås şi de la prietenă, că 
tot nu-i purtaseră decât ghinion. 

Dar The Violence şi-a continuat existenţa, la fel şi scurtele de 
piele cusute cu numele greşit. Însă de la un timp, clubul îşi 
schimbase domeniul de activitate. Se ocupa cu furtul de 
automobile şi modificarea kilometrajului. Mai ales operaţia asta 
din urmă putea fi foarte rentabilă. Sau, după cum se exprima 
noul conducător, fratele mai mic al lui Hinken: „Nimic nu 
înfrumuseţează mai mult o maşină decât dacă, aşa, dintr-un foc, 
are kilometrajul înjumătăţit”. 

Hinken a mai avut contacte sporadice cu frate-său şi cu 
propriul său trecut, dar să le ducă dorul, nici gând. 

— Ei, la naiba, spuse Hinken, ca rezumat al istoriei vieţii sale. 

Îl obosea orice gând nou, dar la fel de mult îl obosea să-şi 
amintească şi de trecut. Cel mai bine era să cumpere a treia 


bere şi pe urmă, aşa cum îi ordonase Şeful, să-şi ia o cameră la 
hotel. 


x 


Se înnoptase de-a binelea când inspectorul Aronsson, 
însoţitorul câinelui polițist şi câinele Kicki au ajuns în localitatea 
Akers Stryckebruk, venind pe jos dinspre Vidkărr de-a lungul căii 
ferate. 

Câinele nu dăduse nicăieri semne că mirosise ceva special. 
Aronsson se întreba dacă animalul înţelesese cu adevărat că 
acolo era vorba de muncă, nicidecum de o plimbare de seară. 
Dar când trioul ajunse în dreptul drezinei părăsite, câinele luă 
poziţie de salut - sau ceva de genul ăsta - îşi ridică o labă şi 
începu să latre. Aronsson întrezări un licăr de speranţă. 

— Asta înseamnă ceva? întrebă. 

— Sigur că da, răspunse însoţitorul. 

Kicki, a explicat el, are diverse feluri de a indica lucrurile pe 
care vrea să le comunice. 

— Păi spune atunci, ce vrea câinele să ne-arate? se răsti 
Aronsson, pierzându-şi răbdarea şi arătând cu mâna spre câine, 
care continua să stea în trei picioare şi să latre. 

— Asta înseamnă, începu însoţitorul, că în drezina ăsta a fost 
un mort. 

— Un mort? Un cadavru? 

— Un cadavru. 

Preţ de câteva clipe, lui Aronsson i-a apărut în minte o 
imagine cu membrul clubului Never Again, luându-i viaţa 
bietului centagenar, Allan Karlsson. Dar după ce a asimilat noua 
informaţie, alăturând-o celor deja asimilate, a mormăit: 

— Adică nu! Trebuie să fie exact pe dos. 


* 


Frumoasa a servit chiftelele cu cartofi şi dulceaţă de afine, 
bere şi, pe lângă bere, Gammeldansk?5. Musafirii erau flămânzi, 
dar mai întâi de toate, voiau să ştie ce animal era ăla pe care-l 
auziseră în grajd. 

— Era Sonia, spuse Frumoasa. Elefantul meu. 


28 Gammeldansk - cel mai popular bitter danez. 


— Elefant? făcu Julius. 

— Elefant? repetă Allan. 

— Aha, mi s-a părut mie că recunosc sunetul, spuse Benny. 

Fostul proprietar al tonetei se îndrăgostise la prima vedere, 
iar acum, la a doua vedere, nu se schimbase nimic. Roşcata 
pieptoasă, care înjura nonstop, era parcă scoasă dintr-un roman 
de Paasilinna”! Finlandezul nu scrisese până atunci despre 
vreun elefant, dar, după Benny, era doar o chestiune de timp. 

Intr-o dimineaţă de august, cu un an în urmă, elefantul îşi 
făcuse apariţia în curtea Frumoasei şi mânca mere din pom. 
Dacă ar fi putut să vorbească, poate ar fi povestit că plecase cu 
o seară înainte de la un circ din Växjö ca să-şi caute ceva de 
băut, profitând de faptul că îngrijitorul ei făcea acelaşi lucru prin 
oraş, în loc să-şi vadă de treabă. 

Pe la apusul soarelui, elefantul ajunsese pe malul unui lac, 
Helgasj5n, unde-şi potolise setea, dar nu numai atât; dacă tot 
era acolo, se gândise că i-ar face foarte bine şi o baie 
răcoritoare, aşa că înaintase în apa deloc adâncă a lacului. 

Dar, dintr-odată, elefantul a început să nu mai simtă fundul 
apei, prin urmare a recurs la talentul lui înnăscut de înotător. 
Numai că, în general, logica elefanților e diferită de logica 
oamenilor, lucru dovedit şi de elefantul ăsta, pentru că a înotat 
doi kilometri şi jumătate până pe partea opusă a golfuleţului şi 
s-a urcat pe mal, în loc să se întoarcă patru metri de unde 
plecase şi să obţină acelaşi rezultat. 

Logica elefantului a avut două consecinţe. Una la mână: 
elefantul a fost declarat decedat de trupa circului şi de poliţie, 
care, în cele din urmă, o luase pe urmele elefantului până la 
Helgasjon, dar şi mai departe, unde apa avea o adâncime de 15 
metri. A doua la mână: elefantul, care era cât se poate de viu şi 
ocrotit de întunericul serii, a vagabondat prin zonă şi a nimerit 
până la mărul Frumoasei, fără să-l observe cineva. 

Cele povestite mai sus îi erau necunoscute Frumoasei, dar şi- 
a imaginat după aceea cum stăteau lucrurile când a citit a doua 
zi în ziarul local despre un elefant dispărut şi declarat decedat. 
Frumoasa a tras concluzia că, de vreme ce în regiunea unde 
stătea ea şi în zilele acelea nu prea se vedeau elefanţi 


2% Arto Paasilinna, n. 1942, este un scriitor finlandez, autor de romane 
umoristice, traduse în aproximativ 20 de limbi. 


vagabonzi, elefantul decedat şi cel în viaţă, care acum intrase în 
grija ei, trebuiau să fie unul şi acelaşi exemplar. 

În primul rând, Frumoasa i-a pus elefantului numele Sonia, 
după idolul ei, Sonya Hedenbratt*0. Au urmat apoi câteva zile de 
negociere între Sonia şi câinele ciobănesc, Buster, după care s- 
au putut face prezentările. 

A urmat iarna şi Frumoasa trebuia să-i facă rost de hrană 
sărmanei Sonia, care mânca exact ca un elefant. Din 
întâmplare, tatăl Frumoasei alesese momentul potrivit să plece 
pe lumea cealaltă şi să-i lase singurei lui fiice o moştenire de un 
milion de coroane. (Cu douăzeci de ani în urmă, când se 
pensionase, îşi vânduse fabrica prosperă de perii, iar banii îi 
investise într-un mod foarte înţelept.) De aceea, Frumoasa îşi 
părăsise slujba de recepţioneră la policlinica din Rottne, în 
favoarea normei întregi de mamă pentru câine şi elefant. 

Apoi a venit primăvara şi Sonia se putea hrăni din nou cu 
iarbă şi frunze. Şi pe urmă a apărut Mercedesul ăsta în curtea 
din faţa casei ei. Era prima vizită după ce venise s-o vadă ultima 
oară tatăl ei, răposatul, cu doi ani în urmă. Frumoasa le-a spus 
că nu se împotrivise niciodată prea aprig sorții, aşa că nici prin 
cap nu-i trecuse să le ascundă vizitatorilor existenţa Soniei. 

Allan şi Julius ascultau în tăcere, plini de interes, povestea 
Frumoasei, dar Benny a întrebat: 

— Dar de ce rage Sonia? Nu cumva o doare ceva? 

Frumoasa a făcut ochii cât cepele: 

— Cum dracu’ de-ai auzit-o? 

Benny n-a răspuns chiar imediat. A luat mai întâi o 
îmbucătură, să-şi dea timp de gândire, şi apoi a zis: 

— Eu sunt aproape veterinar. Doriţi versiunea lungă sau cea 
scurtă? 

Toţi au fost de acord că versiunea lungă era de preferat, dar 
Frumoasa voia neapărat ca, mai întâi de toate, „aproape 
veterinarul” Benny să meargă cu ea în grajd la Sonia şi să vadă 
de ce o doare piciorul stâng din faţă. 

Allan şi Julius au rămas să mănânce şi nu înțelegeau cum se 
putea ca un veterinar cu coadă de cal să devină proprietar ratat 
de tonetă în pustietatea aia din Sörmland. Şi mai ales, cum 
venea asta: veterinar cu coadă de cal? Ce mai, lumea se 


3 Sonya Hedenbratt, 1931-2001, cântăreaţă suedeză de jazz şi actriţă. 


întorsese pe dos! Altfel era pe timpul lui Gunnar Strâng?!. Atunci 
se vedea de la o poştă ce meserie avea fiecare. 

— Ministru de Finanţe cu coadă de cal, chicoti Julius. Aş vrea 
s-o văd şi pe asta! 

Benny o cercetă cu mână sigură pe Sonia. Făcuse de multe ori 
aşa ceva în timpul practicii la parcul zoologic Kolmården. O 
rămurică îi intrase sub o unghie şi din pricina asta i se inflamase 
piciorul. Frumoasa încercase să i-o scoată, dar nu avea destulă 
putere. Benny a făcut treaba în numai câteva minute cu o 
pereche de cleşti, vorbindu-i tot timpul Soniei pe un ton liniştit. 
Dar piciorul era inflamat. 

— Avem nevoie de antibiotice, spuse Benny. Cam un 
kilogram. 

— Dacă tu ştii ce ne trebuie, eu ştiu de unde facem rost, 
replică Frumoasa. 

Obţinerea antibioticelor presupunea o vizită nocturnă la 
Rottne, aşa că, în aşteptarea serii, Benny şi Frumoasa s-au 
întors la masă. 

Toţi au mâncat cu mare poftă şi au băut bere şi 
Gammeldansk, în afară de Benny, care a luat doar suc. După 
ultima îmbucătură, s-au dus în camera de zi, s-au aşezat în 
fotoliile din faţa sobei cu lemne şi l-au rugat pe Benny să le 
spună cum se făcea că era aproape veterinar. 

Totul a început când Benny şi fratele lui, Bosse, mai mare 
decât el cu un an - amândoi născuţi şi crescuţi în Enskede, la 
sud de Stockholm - şi-au petrecut câteva veri la unchiul Frank 
din Dalarna*?. Unchiului, căruia i se spunea doar Frasse, îi 
mersese nemaipomenit de bine ca antreprenor. Era proprietarul 
şi chiar directorul mai multor firme de prin părţile locului. Vindea 
de toate, de la rulote până la pietriş. In afară de somn şi 
mâncare, Frasse îşi dedica viaţa muncii. Avusese câteva relaţii 
amoroase de-a lungul anilor, dar femeile se plictisiseră foarte 
repede de unchiul Frasse, care nu făcea decât să muncească, să 
mănânce şi să doarmă (iar duminica, făcea câte-un duş). 

În anii '60, tatăl lui Benny şi Bosse îi trimitea pe băieţi uneori, 
vara, la fratele lui mai mic, Frasse, în ideea că le făcea bine 


31 Gunnar Sträng (1906-1992), politician social-democrat, ministru de Finanţe 
între 1955 şi 1976. Autorul face aluzie la ministrul de Finanţe actual, Anders 
Borg, n. 1968, care are coadă de cal. 

32? Regiune din centrul Suediei (Dalecarlia). 


copiilor puţin aer curat. În realitate, băieţii au fost instruiți 
imediat cum să mânuiască spărgătorul de piatră de la balastiera 
lui Frasse. Băieţilor le plăcea munca respectivă, cu toate că era 
grea, aşadar, timp de două luni pline, inspirau mai mult praf 
decât aer. Seara, unchiul Frasse le servea odată cu cina nişte 
lecţii de morală, dintre care preferata lui era: 

— Băieți, să vă ţineţi de carte, că altfel ajungeţi ca mine. 

Pe atunci, lui Benny şi lui Bosse nu li se părea că unchiul 
Frasse ajunsese rău, cel puţin până ce spărgătorul de piatră i-a 
spulberat din greşeală zilele, dar toată viaţa îl chinuise faptul că 
nu rămăsese mai mult pe băncile şcolii. Scria cu greu în 
suedeză, socotea încet, nu ştia o vorbă în englezeşte şi abia 
dacă-ţi putea spune că Oslo e capitala Norvegiei, în caz că ţi-ar 
fi trecut prin cap să-l întrebi aşa ceva. Singurul lucru la care se 
pricepea unchiul Frasse erau afacerile. Şi, datorită lor, ajunsese 
putred de bogat. 

Nu se ştie exact cât de bine căptușit era unchiul când s-a dus 
pe lumea cealaltă. Oricum, asta s-a întâmplat când Bosse avea 
19 ani, iar Benny urma să împlinească în curând 18. Într-o bună 
zi le-a telefonat un avocat şi le-a spus că erau amândoi numiţi în 
testamentul unchiului Frasse, dar că era o chestiune complicată, 
care necesita o întrevedere. 

Aşadar, Bosse şi Benny s-au întâlnit cu avocatul în biroul 
acestuia şi au aflat că-i aştepta o sumă necunoscută lor, dar 
apreciabilă, în ziua când amândoi îşi vor termina studiile. 

Şi nu numai atât. Fraţii urmau să beneficieze, prin intermediul 
avocatului, de o sumă lunară frumuşică, calculată în raport cu 
costul vieţii, dar asta cu condiţia ca băieţii să nu-şi întrerupă 
studiile, pentru că altfel plata banilor va fi suspendată, după 
cum suspendată va fi şi din momentul în care unul dintre băieţi 
îşi va termina studiile şi va începe să se întreţină singur. Ei, mai 
erau şi altele în testament, amănunte mai mult sau mai puţin 
încâlcite, dar important era faptul că fraţii aveau să se 
îmbogăţească în ziua când îşi terminau studiile. 

Fără să piardă timpul, Bosse şi Benny s-au înscris imediat la 
un curs de sudori de şapte săptămâni şi avocatul i-a asigurat că 
respectivul curs de şapte săptămâni ar fi în conformitate cu 
condiţiile testamentului, „deşi bănuiala mea e că unchiul Frank 
se gândea la ceva mai avansat”. 


Însă pe la mijlocul cursului au intervenit două lucruri. Pe de-o 
parte, Benny se săturase de cicălelile fratelui mai mare. Il 
cicălise mereu, an de an, şi acum venise timpul să-i spună 
fratelui că erau aproape bărbaţi în toată firea, aşa că Bosse 
putea să-şi găsească pe altcineva pe care să-l dăscălească. 

Pe de altă parte, Benny şi-a dat seama că n-avea niciun chef 
să fie sudor şi că talentul lui în acel domeniu era atât de 
neînsemnat, încât nici nu mai voia să termine cursul. 

Toate acestea au fost un timp motive de ceartă între cei doi 
fraţi, dar Benny nu s-a lăsat şi s-a înscris la un curs de botanică 
la Universitatea din Stockholm. Conform avocatului, prevederile 
testamentare nu puteau fi interpretate altfel decât că o 
eventuală schimbare a orientării studiilor era permisă, atâta 
vreme cât ele nu erau întrerupte. 

Bosse şi-a terminat cursul de sudor, dar nu a primit nicio 
centimă din banii unchiului Frasse, din pricină că fratele său încă 
studia. Mai mult decât atât, avocatul i-a suspendat şi alocaţia 
lunară, tot conform testamentului. 

Se-nţelege că, din cauza asta, fraţii au început să se 
duşmănească. Şi când, într-o noapte, după o beţie zdravănă, 
Bosse i-a luat la şuturi eleganta motocicletă de 125 cm cubi a lui 
Benny, pe care acesta abia o cumpărase cu banii din generoasa 
alocaţie de studii, s-a terminat şi cu iubirea fraternă şi cu orice 
fel de respect între ei. 

Bosse s-a apucat de afaceri după pilda unchiului Frasse, dar 
ducând probabil lipsă de majoritatea calităţilor acestuia. După 
un timp, s-a mutat în Västergötland”, ca să dea un nou avânt 
afacerilor, dar şi ca să nu mai rişte să-l întâlnească pe afurisitul 
de frate-său. Toate astea s-au petrecut în timp ce Benny 
rămânea în lumea studiilor - an de an. Banii pe care-i primea în 
fiecare lună îi erau suficienţi şi, schimbând mereu facultatea cu 
puţin înainte de examenul de diplomă, Benny reuşea să trăiască 
bine, în timp ce mocofanul şi tiranul de frate-său era obligat să- 
şi tot aştepte banii. 

Treizeci de ani au trecut în felul ăsta şi, într-o bună zi, 
avocatul, care acum era şi el om bătrân, i-a informat pe fraţi că 
moştenirea se consumase, că nu se va mai face nicio plată 
lunară şi că nu mai rămăsese nicio para chioară. Pe scurt, fraţii 
puteau să-şi ia gândul de la moştenire. Aşa le-a spus avocatul, 


33 Provincie din sud-vestul Suediei. 


care acum împlinise 90 de ani şi pe care, cine ştie, poate că 
doar testamentul ăsta îl ţinuse în viaţă, pentru că după vreo 
câteva săptămâni îşi dădu sufletul în fotoliul din faţa 
televizorului. 

Asta se întâmplase cu numai câteva luni în urmă. Benny s-a 
văzut nevoit să-şi găsească o slujbă, dar, cu toate că era cea 
mai instruită persoană din Suedia, i s-a cam înfundat, fiindcă pe 
piaţa muncii nu se căutau ani-record de studii, ci rezultate 
obținute prin studii duse până la capăt. Benny avea la activ cel 
puţin zece facultăţi aproape terminate şi, ca să mai aibă ceva de 
făcut, investise şi într-o tonetă şi se făcuse vânzător ambulant 
de hotdogi. Benny şi Bosse avuseseră o scurtă discuţie la 
telefon când avocatul îi înştiinţase că studiile le mâncaseră 
toată moştenirea. Dar atunci, Bosse vorbise pe un asemenea 
ton, încât Benny renunţase la orice planuri imediate de a merge 
să-şi viziteze fratele. 

Când Benny a ajuns la faza asta a povestirii, Julius începuse 
să simtă o nelinişte la gândul că Frumoasa ar pune diverse 
întrebări suplimentare, ca de exemplu în ce împrejurări se 
întâlnise Benny cu Julius şi Allan. Dar pe Frumoasă n-o prea mai 
interesau amănuntele după atâta bere şi Gammeldansk. In 
schimb, îşi dădea seama că, în timp ce-l asculta pe Benny, era la 
numai un pas de a se îndrăgosti. Ea, femeie în toată firea! 

— Şi în afară de aproape veterinar, aproape ce altceva ai mai 
apucat să fii? îl întrebă, cu ochii sclipindu-i. 

Exact ca şi Julius, Benny pricepea foarte bine că întâmplările 
zilei nu trebuiau explicate cu prea multe amănunte, aşa că s-a 
bucurat când Frumoasa i-a pus întrebarea aceea. Nu-şi mai 
amintea chiar tot, că multe lucruri n-apuci să înveţi dacă stai 
trei decenii neîntrerupte pe băncile şcolii şi nici nu-ţi faci regulat 
temele. Oricum, Benny ştia că era aproape veterinar, aproape 
doctor generalist, aproape arhitect, aproape inginer, aproape 
botanist, aproape profesor de limbi străine, aproape profesor de 
sport, aproape istoric şi aproape încă o mână de meserii. Toate 
astea asezonate cu alte câteva cursuri, aproape terminate, ale 
căror calitate şi importanţă erau foarte variate. Şi pe deasupra, 
era considerat şi tocilar, fiindcă uneori era înscris simultan la 
două cursuri în acelaşi semestru. 


În cele din urmă, Benny îşi aduse aminte că mai era aproape 
şi altceva. Cât pe ce să uite. Se ridică în picioare, cu faţa spre 
Frumoasă şi declamă: 


Din viața-mi săracă, întunecată, 

Din lunga noapte a singurătăţii mele, 

Înalt cântarea asta pentru a mea soaţă, 

A mea comoară, cea mai strălucitoare dintre stele. 


Se făcu tăcere. Doar Frumoasa mormăi o înjurătură de 
nedesluşit şi în acelaşi timp se îmbujora. 

— Erik Axei Karlfeldt, explică Benny. Şi, odată cu vorbele lui, 
vreau să profit de ocazie şi să mulţumesc pentru masă şi pentru 
primirea călduroasă. Nu cred că v-am spus că aproape am 
obţinut o licenţă în filologie. 

După asta, Benny poate că a exagerat invitând-o pe 
Frumoasa la dans în faţa focului din sobă, pentru că a fost 
refuzat scurt şi hotărât; Frumoasa i-a spus că, ce dracu”, să nu 
se mai prostească atât. Dar Julius a băgat de seamă că 
Frumoasa se simţea măgulită. Şi-a tras până sus fermoarul 
jachetei de trening şi a netezit-o pe la cusături, ca să fie cât mai 
arătoasă în faţa lui Benny. 

Pe urmă, Allan s-a retras, iar ceilalţi trei au trecut la cafea şi, 
pentru cei care doreau, coniac. Julius a mulţumit bucuros şi 
pentru una, şi pentru alta, Benny însă, doar pentru cafea. 

Julius a bombardat-o pe Frumoasă cu întrebări despre istoria 
proprietăţii, dar şi a vieţii ei, şi nu numai pentru că era curios, ci 
pentru că voia cu orice preţ să evite explicaţiile despre cine erau 
ei, încotro se duceau şi de ce. Dar n-a fost nevoit să dea nicio 
explicaţie, fiindcă Frumoasa era acum într-o dispoziţie de zile 
mari şi vorbea la nesfârşit despre copilăria ei, despre bărbatul 
cu care se măritase când avea 18 ani şi căruia, după 10 ani, îi 
dăduse un şut în fund (partea asta a povestirii conţinea extrem 
de multe înjurături), că nu făcuseră copii, povesti şi despre 
Sjötorp, care fusese casa de vară a părinţilor până la moartea 
mamei, cu şapte ani în urmă, când tatăl i-o făcuse cadou 
Frumoasei, despre slujba plicticoasă de la recepţia policlinicii din 
Rottne, care n-o inspira deloc, despre banii pe care-i moştenise 


3 Erik Axei Karlfeldt (1864-1931), poet suedez, membru al Academiei în 
1904. | s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură postum, în anul morţii. 


şi care începeau să se evapore şi despre faptul că venise 
momentul să o rupă cu trecutul şi să se apuce de ceva nou. 

— Am deja 43 de ani, spuse Frumoasa. Păi ce dracu’, sunt la 
jumătatea drumului spre cimitir. 

— De asta nu poţi fi niciodată sigură, replică Julius. 


* 


Însoţitorul i-a dat lui Kicki noi instrucțiuni. Câinele a plecat de 
lângă drezină, continuând să adulmece. Inspectorul Aronsson 
spera ca mortul să fie pe undeva pe-aproape, dar n-au făcut mai 
mult de 30 de metri în incinta uzinei, când, deodată, au văzut-o 
pe Kicki mergând în cerc, după care s-a oprit, privindu-şi 
implorator însoţitorul. 

— Kicki îşi cere scuze, dar nu ne poate spune unde a dispărut 
cadavrul. 

Însoţitorul nu tălmăcise prea exact mesajul lui Kicki. Pentru 
inspectorul Aronsson, câinele pierduse urma mortului încă de la 
drezină. Dar dacă ar fi putut să vorbească, Kicki le-ar fi spus că 
mortul fusese cu siguranţă cărat câţiva metri în incinta uzinei şi 
că abia apoi dispăruse. În cazul ăsta, poate că Aronsson ar fi 
verificat ce transporturi părăsiseră uzina în ultimele ore şi 
răspunsul ar fi fost doar unul: un tir cu remorcă în direcţia 
Goteborg pentru reîncărcare în port. Dacă lucrurile ar fi stat aşa, 
atunci toate districtele de poliţie de-a lungul drumului european 
E20 ar fi fost alertate şi tirul ar fi fost oprit la marginea 
drumului, undeva, în apropiere de Trollhättan. Dar acum, 
cadavrul apucase să dispară din Suedia. 

La mai puţin de trei săptămâni după aceea, pe un tânăr 
paznic egiptean îl chinuia duhoarea ce venea din depozitul de 
marfă de pe şlepul care tocmai lăsa în urmă Canalul Suez. 

Până la urmă, n-a mai rezistat. A umezit o cârpă, pe care şi-a 
legat-o peste gură şi nas. A găsit apoi explicaţia pentru mirosul 
acela respingător într-unul din cilindrii din lemn. Înăuntru se afla 
un cadavru pe jumătate putrezit. 

Marinarul egiptean a stat puţin pe gânduri. Nu-i venea să lase 
cadavrul acolo şi să-şi strice toată călătoria. Pe deasupra, la 
Djibouti, ar fi fost cu siguranţă supus unor nesfârşite 
interogatorii, şi toată lumea ştia cum se comportă poliţia din 
Djibouti. 


să-l mute de-acolo pe mort? Nici asta nu era prea bine, dar 
până la urmă s-a hotărât. Mai întâi a golit buzunarele mortului 
de lucrurile mai de valoare - că doar trebuia şi el să se aleagă 
cu ceva pentru tot deranjul -, pe urmă a tras corpul şi l-a împins 
peste bord. 

Aşa s-a întâmplat că un tânăr odinioară zvelt, cu păr lung, 
blond şi slinos, barbă zburlită şi geacă de blugi cu textul Never 
Again pe spate, s-a transformat printr-un „pleosc” în hrană 
pentru peştii din Marea Roşie. 


Grupul de la Sjötorp s-a despărţit puţin înainte de miezul 
nopţii. Julius a urcat la etaj să se culce, iar Benny şi Frumoasa s- 
au suit în Mercedes şi-au pornit spre policlinica din Rottne, care- 
şi încheiase de mult programul. Pe la jumătatea drumului au 
văzut că Allan era culcat pe bancheta din spate, învelit cu un 
pled. Allan s-a trezit şi le-a spus că ieşise să ia puţin aer 
proaspăt şi s-a hotărât să-şi facă un culcuş în maşină în noaptea 
aceea, fiindcă scările din casă i se păruseră prea anevoioase 
pentru picioarele lui nesigure. Ziua fusese cam lungă. 

— Şi nu mai am 90 de ani, adăugă el. 

Expediția formată din două persoane se transformase acum 
într-un trio, dar n-avea importanţă. Frumoasa şi-a prezentat mai 
pe larg planul. Vor intra în policlinică cu cheia pe care Frumoasa 
uitase s-o predea când şi-a dat demisia. Odată intraţi în clădire, 
vor deschide calculatorul doctorului Erlandsson, se vor loga, 
apoi vor trimite ca din partea lui o reţetă pentru antibiotice pe 
numele Frumoasei. Sigur că pentru asta trebuiau să poată intra 
în sistem, dar Frumoasa nu-şi făcea griji, pentru că doctorul 
Erlandsson, după ce că nu-i ajungea nimeni la nas, mai era şi a/ 
dracului de prost. Cu un număr de ani în urmă, când li se 
instalase noul sistem electronic, Frumoasa îl învățase pe doctor 
cum să scrie reţete electronice, şi tot ea îi alesese numele de 
utilizator şi parola. 

Mercedesul a ajuns la „locul crimei”. Benny, Frumoasa şi Allan 
au coborât din maşină şi au cercetat din ochi clădirea unde 
urma să se dea lovitura. Din nefericire - nici că s-ar fi putut 
altfel -, tocmai atunci a trecut încetişor pe lângă ei o altă 
maşină. Şoferul s-a uitat curios la cei trei, iar trioul l-a privit cu 


aceeaşi curiozitate pe şofer. La Rottne, era un eveniment să vezi 
o fiinţă trează după miezul nopţii pe stradă. Şi în noaptea asta 
erau patru. 

Dar maşina a dispărut şi s-au aşternut din nou întunericul şi 
tăcerea. Frumoasa, cu Benny şi Allan după ea, a pătruns în 
policlinică prin intrarea din spate, rezervată personalului, pe 
urmă în cabinetul doctorului Erlandsson. Acolo, a deschis 
calculatorul şi a tastat codul de acces. 

Totul a mers conform planului şi Frumoasa chicotea de 
bucurie. Apoi, pe neaşteptate, a dat drumul unui şir lung şi 
neîntrerupt de înjurături. Tocmai constatase că era imposibil să 
trimită fără explicaţii o reţetă pentru „un kilogram de 
antibiotice”. 

— Scrie eritromicină, rifamicină, gentamicin şi rifaximină, 250 
de grame din fiecare, i-a spus atunci Benny. In felul ăsta atacăm 
inflamaţia din două direcţii. 

Frumoasa l-a privit plină de admiraţie pe Benny, i-a dat locul 
şi l-a rugat să scrie el cuvintele alea pe care tocmai le rostise. 
Benny s-a conformat, dar a mai adăugat şi alte câteva 
medicamente şi bandaje de prim-ajutor pentru cazul în care 
trebuia înlocuită copca din faţă. 

Au ieşit din policlinică tot aşa de uşor cum intraseră şi drumul 
înapoi cu maşina a fost scutit de incidente. Benny şi Frumoasa l- 
au ajutat pe Allan să urce la etaj şi, pe la ora 1:30 noaptea, s-a 
stins ultimul bec la Sjötorp. 

Nu era multă lume trează la o asemenea oră. Dar la Braăs, la 
numai câteva zeci de kilometri de Sjötorp, un tânăr, chinuit de 
pofta de a fuma, se zvârcolea în pat. Era fratele lui Hinken, noul 
şef al clubului The Violence. Cu trei ore în urmă îşi stinsese 
ultima ţigară şi acum simţea nevoia stringentă să mai fumeze 
una. Frăţiorul îşi blestema zilele că uitase să-şi cumpere ţigări 
înainte de ora închiderii la toate chioşcurile din Braås, adică fără 
excepţie, foarte devreme. 

Mai întâi şi-a zis să-ncerce să reziste până a doua zi 
dimineaţă, dar pe la 12 noaptea n-a mai putut. Aşa i-a venit 
frăţiorului lui Hinken ideea să retrăiască timpurile bune de 
odinioară şi să intre cu forţa într-un chioşc cu ajutorul unei răngi. 
Dar nu la Braås, fiindcă acolo trebuia să se gândească la 
reputaţie, şi ar fi fost primul bănuit chiar înainte să fie 
descoperită infracţiunea. 


Sigur că ideal ar fi fost să meargă undeva mai departe, dar 
chinul abstinenţei era mult prea mare, aşa că trebuia să facă un 
compromis, iar compromisul a fost Rottne, la distanţă de un 
sfert de oră. 

Şi-a lăsat acasă geaca şi motocicleta. Şi-a puse nişte haine 
obişnuite şi s-a urcat tiptil în vechiul lui Volvo 240. 

Trecuse puţin de miezul nopţii. Când a ajuns în dreptul 
policlinicii, a văzut, spre surprinderea lui, trei persoane pe 
trotuar. Nu făceau nimic, doar stăteau acolo: o femeie cu părul 
roşu, un bărbat cu coadă de cal şi, în spatele lor, un bărbat 
foarte bătrân. 

Frăţiorul n-a încercat să analizeze acea întâmplare (în 
general, nu analiza decât rareori ce se întâmpla). Şi-a văzut de 
drum, a continuat circa un kilometru în aceeaşi direcţie, s-a oprit 
sub un pom în dreptul chioşcului, spargerea nu i-a reuşit, pentru 
că proprietarul îşi securizase magazinul, aşa că frăţiorul a făcut 
cale întoarsă, la fel de chinuit de dorul ţigărilor. 


* 


Când s-a trezit, pe la 11 şi ceva dimineaţa, Allan se simţea în 
putere. A aruncat o privire pe geam. Cât vedeai cu ochii, doar 
păduri de molizi în jurul unui lac. Erau în Småland. Dar lui Allan i 
se părea că peisajul aducea a Sörmland. Ziua se arăta 
frumoasă. 

Şi-a pus hainele, singurele pe care le avea. S-a gândit că 
poate ar trebui totuşi să se îndure să-şi înnoiască puţin 
garderoba. Nici el, nici Julius şi nici Benny n-aveau cu ei periuţe 
de dinţi. 

Când Allan a intrat în camera de zi, Julius şi Benny erau la 
micul dejun. Julius făcuse deja o plimbare, dar Benny dormise - 
mult şi profund. Frumoasa pusese masa, scosese farfurii şi 
pahare şi le scrisese un bilet prin care îi invita să se simtă ca la 
ei acasă. Ea plecase la Rottne. Biletul se încheia cu ordinul ca 
fiecare să lase puţin din micul dejun pe farfurie. De restul se 
ocupa Buster. 

Allan le-a spus „bună dimineaţa” celor doi, care i-au răspuns 
cu aceeaşi urare, iar Julius i-a anunţat că-l bătea gândul să mai 
zăbovească cu toţii încă o noapte la Sjötorp, că prea erau 
încântătoare împrejurimile. Allan a întrebat dacă nu cumva 


şoferul lor particular făcuse la micul dejun presiuni în acest 
sens, având în vedere manifestările de dragoste la care asistase 
cu o seară înainte. Julius a răspuns că în timpul micului dejun 
înghiţise, în afară de pâine prăjită şi un ou, o serie de 
argumente invocate de Benny, cum că cel mai bine ar fi dac-ar 
rămâne ei acolo toată vara, dar că propunerea finală îi aparţinea 
lui personal. Şi, de fapt, unde s-ar duce dacă, să zicem, s-ar 
hotărî să plece? N-ar fi totuşi nevoie de încă o zi de gândire? 
Trebuiau să cadă de acord asupra unui lucru, şi anume, o 
poveste plauzibilă pe tema: cine erau şi încotro mergeau. Şi 
desigur, mai întâi trebuiau să capete încuviințarea Frumoasei. 

Benny urmărea cu sufletul la gură ce vorbeau Allan şi Julius, 
sperând ca discuţia să se soldeze cu încă o noapte la Sjötorp. 
Sentimentele pe care le nutrea pentru Frumoasă nu se răciseră 
în orele din urmă, ba dimpotrivă, iar acum îi părea rău că n- 
apucase s-o vadă când coborâse la micul dejun. Oricum, în 
scrisoare adăugase şi un „mulţumesc pentru ziua de ieri”. La ce 
se referea oare? La poezia pe care o recitase? De-ar veni mai 
repede acasă! 

Dar a mai durat vreo oră până ce maşina Frumoasei a oprit în 
faţa casei. Când a coborât din maşină, Benny a observat că era 
şi mai frumoasă decât înainte. Nu mai purta costumul de 
trening. Îşi pusese o rochie, iar Benny se întreba dacă nu cumva 
Frumoasa trecuse şi pe la coafor. Benny a făcut nerăbdător 
câţiva paşi spre ea, exclamâna: 

— Frumoasa mea! Bine-ai venit! 

Imediat în spatele lui Benny se aflau Allan şi Julius, pe care-i 
distrau manifestările de iubire la care asistau. Dar zâmbetele le- 
au pălit de îndată ce Frumoasa a deschis gura. A trecut în viteză 
pe lângă Benny, apoi pe lângă ceilalţi doi, a urcat treptele din 
faţa intrării, a făcut stânga împrejur şi a spus: 

— Afurisiților! Ştiu tot. Şi acum vreau să ştiu şi restul. Sunteţi 
convocați în camera de zi. ACUM! 

Şi Frumoasa a dispărut în casă. 

— Dacă deja ştie tot, atunci ce-o mai vrea să ştie? se miră 
Benny. 

— Gura, Benny! zise Julius. 

— Exact, aprobă Allan. 

Au intrat, aşadar, în casă, pregătiţi să-şi înfrunte soarta. 


* 


În ziua aceea, Frumoasa i-a dat mai întâi iarbă proaspăt cosită 
Soniei. Apoi s-a îmbrăcat elegant. Trebuia să recunoască în 
sinea ei, deşi nu-i făcea plăcere, că voia să se facă frumoasă 
pentru bărbatul ăla, Benny. Aşa că, în loc de treningul roşu, şi-a 
pus o rochie galben-deschis şi s-a luptat cu claia de păr roşu 
până a reuşit să-şi facă două cozi. S-a şi fardat puţin, şi-a dat cu 
un strop de parfum şi s-a urcat în Volkswagen ca să meargă la 
Rottne după cumpărături. 

Buster, care stătea întotdeauna pe locul din dreapta 
Frumoasei, a scos un lătrat scurt când, după o ultimă cotitură, 
maşina s-a apropiat de magazinul ICA din Rottne. Ceva mai 
târziu, Frumoasa s-a întrebat dacă nu cumva Buster lătrase 
când îi căzuseră ochii pe afişul ziarului Expressen care-ţi atrăgea 
atenţia la intrarea în magazin. Pe afiş erau şi două fotografii - 
una jos de tot, a lui Julius, alta sus, a bătrânului Allan. Şi 
următorul text: 


POLIŢIA BĂNUIEŞTE 
CĂ UN BĂRBAT DE 100 DE ANI p 
A FOST RĂPIT DE O BANDĂ CRIMINALĂ 


HOT CUNOSCUT SERVICIILOR DE POLIȚIE 
CĂUTAT ÎN TOATĂ ŢARA 


Frumoasa s-a aprins la faţă şi gândurile au început să i se 
învârtă în cap. Au apucat-o toate furiile, aşa că a renunţat într-o 
clipă la cumpărături, ca să apuce să-i alunge din casă pe cei trei 
bandiți înainte de ora prânzului. A trecut totuşi pe la farmacie, 
să ridice medicamentele comandate de Benny noaptea trecută 
şi pe urmă a cumpărat un Expressen, ca să afle mai multe 
despre toată situaţia. 

Pe măsură ce citea, Frumoasa se înfuria şi mai tare. Dar, în 
acelaşi timp, parcă nu putea să pună lucrurile cap la cap. Să fie 
Benny un Never Again? Oare Julius era hoţul căutat? Şi cine a 
răpit pe cine? Cei trei se înțelegeau de minune. 

Până la urmă, mânia fu mai aprigă decât curiozitatea. Nu mai 
conta ce şi cum, pe ea tot o trăseseră pe sfoară. Şi nimeni n-o 


putea trage pe sfoară pe Gunilla Björklund şi să rămână 
nepedepsit. Auzi, „Frumoasa mea!” Hai, mai du-te-ncolo! 

S-a instalat la volan şi nu s-a putut abţine să nu citească mai 
departe: 


Exact în ziua când împlinea 100 de ani, Allan Karlsson a 
dispărut de la căminul de bătrâni din Malmköping . Poliția 
bănuieşte că a fost răpit de organizația criminală de motociclişti 
Never Again. Conform surselor ziarului Expressen, hoțul căutat 
de poliție, Julius Jonsson, este şi el implicat. 


Urmau o puzderie de informaţii şi mărturii. Allan Karlsson 
fusese observat la autogara din Malmköping , pe urmă luase 
autobuzul de Strângnăs, ceea ce l-a scos din minţi pe un 
membru de la Never Again. Şi apoi: „... un bărbat blond, de 30 şi 
ceva de ani...”. Descrierea nu i se prea potrivea lui Benny. Putea 
oare Frumoasa să se simtă... uşurată? 

Povestea se încâlcea şi mai tare, deoarece, cu o zi în urmă, 
Allan Karlsson fusese văzut într-o drezină în inima pădurii din 
Sörmland, împreună cu Julius Jonsson şi cu tânărul furios de la 
Never Again. Ziarul nu era în măsură să explice relaţia dintre cei 
trei, dar teoria cea mai probabilă era că Allan Karlsson fusese 
luat ostatic de ceilalţi doi. În orice caz, asta reuşise reporterul de 
la Expressen să scoată de la fermierul Tengroth din Vidkărr. 

Un ultim detaliu pe care-l dezvăluia Expressen era că 
proprietarul tonetei, Benny Ljungberg, dispăruse fără urmă din 
Akers Styckebruk, adică exact din locul unde centagenarul şi 
hoţul calificat fuseseră văzuţi ultima oară, conform mărturiei 
alăturate depuse de vânzătorul de la staţia de benzină Statoil. 

Frumoasa a împăturit ziarul şi l-a vârât în botul lui Buster. A 
luat-o spre casa din pădure unde ştia acum că ţinea în gazdă un 
centagenar, un hoţ calificat şi un proprietar de tonetă. Cel din 
urmă arăta bine, avea şi farmec, şi cunoştinţe de medicină, dar 
nu-i mai ardea ei de romantism. Pentru câteva clipe, Frumoasa 
s-a simţit mai mult tristă decât revoltată, dar se montă din nou, 
ca să fie suficient de pornită înainte să ajungă acasă. 


* 


Frumoasa a smuls ziarul din botul lui Buster, l-a desfăcut să 
se vadă bine prima pagină cu fotografiile lui Allan şi Julius şi, 
după ce a înjurat şi a bodogănit câteva clipe, a trecut la lectura 
cu voce tare a articolului. Pe urmă, a cerut o explicaţie şi i-a 
asigurat pe oaspeţi că vor fi daţi afară din casa ei în mai puţin 
de cinci minute, indiferent de explicaţie. Acestea fiind zise, a 
împăturit din nou ziarul, l-a vârât între fălcile lui Buster, şi-a pus 
mâinile în sân şi a zis pe un ton hotărât şi rece ca gheaţa: 

— Ei bine? 

Benny l-a privit pe Allan, care l-a privit pe Julius, care, în mod 
surprinzător, zâmbea. 

— „Hoţ calificat”, zise el. Carevasăzică sunt hoţ calificat. Păi 
asta nu-i de colo. 

Însă Frumoasa nu s-a lăsat impresionată. Era ea deja roşie în 
obraji, dar s-a înroşit şi mai tare când i-a comunicat lui Julius că, 
dacă nu se grăbeşte să-i explice despre ce este vorba, o să fie 
un hoţ calificat demolat. Şi le-a repetat şi celor trei ceea ce îşi 
spusese înainte doar sieşi, şi anume că nimeni n-o trage pe 
sfoară pe Gunilla Björklund din Sjötorp, fără să-şi încaseze 
pedeapsa. Şi ca să dea greutate celor spuse, Frumoasa a apucat 
o puşcă veche atârnată pe perete. Chiar dacă nu mai funcţiona, 
era destul de bună ca să facă zob capul unui hoţ calificat sau al 
unui proprietar de tonetă sau al oricărui moş nătărău. 

Zâmbetul se stinse rapid pe faţa lui Julius Jonsson. Picioarele 
lui Benny erau parcă înfipte în podea, braţele îi atârnau 
nemişcate de-a lungul corpului şi singurul gând care-i umbla 
prin cap era că norocul lui în dragoste se ducea pe apa 
sâmbetei. Atunci, a intrat în acţiune Allan şi i-a adresat 
Frumoasei rugămintea de a le acorda puţin timp de gândire. Cu 
permisiunea Frumoasei, dorea să vorbească între patru ochi cu 
Julius în camera alăturată. Frumoasa a acceptat bombănind, dar 
l-a prevenit pe Allan să nu cumva să pună la cale cine ştie ce 
mârşăvii. Allan a promis că n-o să facă nimic rău, l-a luat de braţ 
pe Julius, l-a tras în bucătărie şi a închis uşa după el. Allan a 
început şedinţa de consiliu întrebându-l pe Julius dacă mai avea 
şi altă idee care, spre deosebire de cele de până atunci, să n-o 
scoată din minţi pe Frumoasă. Julius a răspuns că singurul lucru 
care ar putea să salveze situaţia ar fi să-i propună Frumoasei să 
devină, într-un fel, coproprietara valizei. După Allan, ideea era 
bună în principiu, dar că nu era deloc indicat să dezvăluie în 


fiecare zi câte unei persoane că ei doi fură valize de la oameni, 
că, atunci când aceştia şi le cer înapoi, ei le fac de petrecanie, şi 
că pe urmă îi fac colet şi-i expediază în Africa. 

Lui Julius i se părea că Allan exagerează. Până atunci, doar o 
singură persoană îşi pierduse viaţa în felul ăsta, şi respectivul 
chiar că-şi meritase soarta. Şi acum, dac-ar izbuti să rămână la 
adăpost până se linişteau apele, nici n-aveau de ce să fie şi alte 
victime. 

Allan a răspuns că aşa, la iuţeală, se gândise că soluţia cea 
mai bună ar fi fost să se împartă conţinutul valizei în patru: 
Allan, Julius, Benny şi Frumoasa. În felul ăsta nu riscau ca ultimii 
doi să vorbească în stânga şi-n dreapta. Partea bună era că 
puteau să rămână toată vara acolo, la Sjötorp, şi, după ce 
trecea vara, nici clubul ăla al motocicliştilor n-o să mai aibă pe 
cine căuta, dacă acum se oboseau într-adevăr să caute, ceea nu 
era deloc exclus. 

— Douăzeci şi cinci de milioane pentru o găzduire de câteva 
săptămâni, oftă Julius, dar limbajul trupului său trăda faptul că îl 
aproba pe Allan. 

Şedinţa din bucătărie s-a încheiat, aşa că Julius şi Allan s-au 
întors în camera de zi. Allan a rugat-o pe Frumoasă să mai 
aştepte 30 de secunde; Julius a urcat în camera lui şi a revenit 
trăgând după el valiza. A pus-o pe masa lungă din mijlocul 
camerei şi a deschis-o. 

— Allan şi cu mine am hotărât să împărţim ce e aici în patru 
părţi egale. 

— Ce mama dracului e asta?! izbucni Frumoasa. 

— În patru? zise Benny. 

— Exact, dar suta ta de mii o dai înapoi, preciza Allan. Şi 
restul de la banii de benzină. 

— Mama mamei dracului! făcu Frumoasa. 

— Şi-acum, staţi jos, să vă explic, spuse Julius. 

Frumoasei îi era la fel de greu ca şi lui Benny să înghită 
povestea cu mortul băgat într-un container, dar era plină de 
admiraţie faţă de Allan care sărise pe fereastră şi dispăruse, pur 
şi simplu, lăsând totul în urmă. 

— Ar fi trebuit să fac şi eu aşa după numai două săptămâni de 
stat cu netrebnicul cu care m-am măritat. 

La Sjötorp domnea din nou liniştea. Frumoasa şi-a luat câinele 
şi a făcut încă un drum la cumpărături. S-a întors cu mâncare, 


băutură, haine, articole de toaletă şi câte şi mai câte. A plătit 
totul cu bani gheaţă, dintr-un pachet cu hârtii de câte 500 de 
coroane. 


Inspectorul Aronsson i-a pus întrebări martorei de la staţia de 
benzină din Mjölby. Era şefă de magazin, avea peste cincizeci de 
ani şi atât meseria femeii, cât şi felul în care şi-a prezentat 
observaţiile erau demne de încredere. Martora îl recunoştea pe 
Allan în nişte fotografii făcute la căminul de bătrâni cu vreo 
săptămână înainte, la ziua de naştere a unui octogenar, 
fotografii pe care sora Alice avusese amabilitatea să le pună nu 
numai la dispoziţia poliţiei, dar şi a reprezentanţilor mass-media 
care le solicitau. 

In sinea lui, inspectorul Aronsson trebuia să admită că greşise 
ignorând cu o zi înainte această informaţie; dar acum era inutil 
să-şi mai facă mustrări de conştiinţă. Trebuia să se concentreze 
asupra analizei faptelor. Dacă alegea evadarea ca punct de 
plecare, atunci vedea două posibilităţi: ori ştiau bătrânii şi 
proprietarul tonetei încotro mergeau, ori mergeau spre sud, 
absolut la întâmplare. Aronsson prefera prima variantă, 
deoarece era mai uşor să urmăreşti pe cineva care ştie unde 
vrea să ajungă, decât pe unul care rătăceşte de colo-colo. 
Numai că în cazul ăsta nu se ştia nimic. Nu reieşea deloc 
limpede ce legătură exista între Allan Karlsson şi Julius Jonsson 
pe de-o parte, şi Benny Ljungberg pe de alta. Ar fi fost posibil ca 
Jonsson şi Ljungberg să se cunoască, stăteau la mai puţin de 20 
de kilometri distanţă unul de altul. Dar se mai putea ca şi 
Ljungberg să fi fost cel pe care-l răpiseră şi să-l fi obligat să 
conducă maşina. Se putea, de asemenea, ca bătrânul de o sută 
de ani să fi fost constrâns să-i urmeze pe ceilalţi doi. Şi totuşi, 
două lucruri infirmau această presupunere: 1) faptul că Allan 
Karlsson s-a dat jos din autobuz chiar la staţia Byringe şi, după 
toate aparențele, s-a dus direct la Julius jonsson, şi 2) 
declaraţiile martorilor, care îi observaseră pe Allan Karlsson şi 
pe Julius Jonsson împreună, atât în drezină, cât şi la plimbare 
prin pădure şi părând să se înţeleagă bine. 

In afară de asta, martora de la staţia de benzină observase că 
Mercedesul argintiu părăsise E4 şi o luase pe DN 32 înspre 


Tranås. Şi, chiar dacă asta se întâmplase cu mai bine de 24 de 
ore în urmă, informaţia rămânea interesantă, fiindcă persoana 
care, mergând spre sud, părăseşte E4 la Mjölby şi alege DN 32 
îşi reduce apreciabil numărul de destinaţii posibile. Zonele 
Vâstervik/Vimmerby/Kalmar erau excluse, pentru că maşina ar fi 
trebuit să iasă de pe E4 încă de la Norrköping, sau Linköping, în 
funcţie de punctul de intrare pe E4 venind din nord. 

Jönköping şi Värnamo puteau fi, de asemenea, excluse, 
pentru că atunci n-ar fi avut de ce să iasă de pe E4. Să fiavut ca 
destinaţie Oskarshamn şi, mai departe, Gotland”? Dar niciunul 
din cei trei nu figura pe listele de pasageri ale vaporului. 

Nu mai rămânea decât nordul Smâlandului: Tranås, Eksjö, 
eventual Nässjö, Åseda, Vetlanda şi împrejurimile. Posibil şi 
Växjö, dar asta ar fi însemnat că Mercedesul nu alesese drumul 
cel mai scurt. Pe de altă parte, de ce nu? Era foarte posibil şi 
chiar înţelept s-o fi luat pe drumuri mai puţin circulate dacă 
bătrânii şi proprietarul tonetei simțeau că e cineva pe urmele 
lor. 

Ceea ce indica totuşi că echipa se afla încă în zona pe care 
inspectorul Aronsson tocmai o încercuise pe hartă era faptul că 
în maşină se aflau două persoane fără paşaport valabil. Asta 
însemna că nu plecau în străinătate. Şi apoi, colegii 
inspectorului Aronsson telefonaseră la toate staţiile de benzină 
posibile pe o rază între 300 şi 500 de kilometri în direcţiile sud, 
sud-est, sud-vest, dar nicăieri nu zărise cineva vreun Mercedes 
argintiu cu trei pasageri care să bată la ochi. Sigur că ar fi putut 
face plinul la o staţie cu autoservire, dar în general lumea le 
preferă pe cele cu personal, fiindcă, după nişte kilometri buni, 
mai vrei şi o pungă de Kinapuffar*€, o răcoritoare sau un cârnat. 
Un alt argument în favoarea staţiilor de benzină cu personal de 
servire era că se mai opriseră o dată la o astfel de staţie - la cea 
din Mjölby. 

— Tranås, Eksjö, Nässjö, Vetlanda, Åseda... şi împrejurimile, 
îşi spuse inspectorul Aronsson satisfăcut, dar imediat după 
aceea se întunecă la faţă. Ei şi? 


5 Insula Gotland, aparţinând Suediei, se află în Marea Baltică. De la 
Oskarshamn, ca şi de la Stockholm, de exemplu, se poate călători spre 
Gotland cu vaporul. 

36 Un fel de floricele de grâu, acoperite cu un strat subţire de ciocolată. 


Când şeful clubului The Violence din Braås s-a trezit a doua zi 
dimineaţă, după o noapte înfiorătoare, a întins-o urgent până la 
staţia de benzină să-şi calmeze pofta de tutun. Afişul ziarului 
Expressen, lipit pe peretele de la intrare, i-a atras atenţia. 
Fotografia mare era a... sigur că da, a bătrânelului pe care-l 
văzuse la Rottne noaptea trecută. 

Cuprins de agitaţie, a uitat să ceară ţigări. A cumpărat doar 
ziarul şi a rămas perplex citind articolul. L-a sunat imediat pe 
fratele lui mai mare, Hinken. 


Dispariţia centagenarului şi presupunerea că fusese răpit 
luaseră proporţiile unui mister de interes naţional. TV4 a 
transmis seara reportajul „Date sigure - Ediţie specială”, care, 
de fapt, nu aducea nimic în plus faţă de cele scrise în Expressen, 
şi apoi în Aftonbladet, dar ratingul urcase la o jumătate de 
milion de telespectatori, printre care se numărau şi 
centagenarul împreună cu noii lui prieteni de la Sjötorp. 

— Dacă n-aş şti câte ştiu azi, tare rău mi-ar fi părut de bietul 
moşulică, spuse Allan. 

Frumoasa urmărea emisiunea ceva mai îngrijorată. După 
părerea ei, şi Allan, şi Julius, şi Benny ar face bine să nu se prea 
arate în public o bucată de vreme. lar Mercedesul să stea parcat 
în spatele şurii. 

Cât despre Frumoasă, ea se gândise să plece-n târg a doua zi 
şi să-şi cumpere minibuzul pe care pusese ochii în urmă cu ceva 
timp. S-ar putea să fie obligaţi să-şi schimbe grabnic reşedinţa şi 
atunci ar pleca toată familia, inclusiv Sonia. 


CAPITOLUL 9 
1939-1945 


Pe data de 1 septembrie 1939, vaporul sub pavilion spaniol cu 
care călătorea Allan ajunse în portul New York. Poate că Allan 
cochetase cu gândul de a vedea şi el rapid ţara asta de peste 
Atlantic, luând pe urmă vaporul înapoi, dar exact în ziua aceea, 
unul din amicii generalissimului a intrat în Polonia şi iar s-a 
pornit războiul în Europa. Americanii au pus sechestru pe vasul 
spaniol şi l-au folosit apoi în cadrul forţelor lor navale până la 
pacea din 1945. 

Toţi bărbaţii de pe vas au fost îndrumați spre biroul pentru 
imigrări de pe Ellis Island. Acolo, ofiţerul le-a pus tuturor 
aceleaşi patru întrebări: 1) numele, 2) naționalitatea, 3) meseria 
şi 4) scopul vizitei în SUA. 

Toţi tovarăşii de călătorie ai lui Allan au răspuns că sunt 
spanioli, simpli marinari şi că n-aveau unde să meargă, fiindcă 
vasul le fusese sechestrat. Aşa că li s-a permis imediat să intre 
în ţară şi să se descurce fiecare cum îl ducea capul. 

Dar Allan se deosebea de toţi ceilalţi. Mai întâi, pentru că 
avea un nume pe care translatorul de spaniolă nu putea să-l 
pronunţe. Pe urmă, pentru că era din Suecia. Dar, mai ales, 
pentru că le-a spus că era expert în explozive şi că acumulase 
experienţă lucrând mai întâi la propria sa întreprindere, apoi în 
industria de armament şi, în cele din urmă, ca artificier în timpul 
războiului civil spaniol. 

La sfârşit, a scos la vedere şi scrisoarea pe care i-o dăduse 
generalul Franco. Interpretul a tradus-o înspăimântat ofițerului 
de la Serviciul de Imigrări, care şi-a chemat de îndată şeful, care 
de îndată şi-a chemat şi el şeful. 

Mai întâi au decis să-l trimită urgent pe fascistul de Allan de 
unde venise. 

— Dacă-mi faceţi rost de un vapor, plec cu plăcere de-aici, 
spuse Allan. 

Nu era o treabă uşoară. Aşadar, ofiţerul superior îşi continuă 
interogatoriul. Şi, cu cât scotea mai multe informaţii de la Allan, 
cu atât mai puţin fascist i se părea că e. Dar nici comunist nu 
era. Sau naţional-socialist. După toate aparențele, nu era, pur şi 
simplu, nimic altceva decât expert în explozive. Şi pe urmă, 
istoria aceea cu împrejurările în care generalul Franco şi Allan 


începuseră să se tutuiască era atât de neverosimilă, că parcă 
nici inventată nu putea fi. 

Şeful Serviciului de Imigrări avea un frate în Los Alamos”, 
New Mexico, şi, după câte ştia el, fratele se ocupa cu bombe şi 
chestii din astea din domeniul armatei. Pentru că pe moment nu 
avea alte idei mai bune, şeful de la Imigrări îl duse pe Allan să 
aştepte la arest, iar el voia să discute problema cu fratele său, 
pe care urma să-l vadă la conacul familiei din Connecticut de 
Thanksgiving*. Fratele îi spuse că nu era foarte încântat să ducă 
în spinare un potenţial acolit al lui Franco, dar, pe de altă parte, 
aveau nevoie de experţi la Alamos, aşa că s-ar putea să-i 
găsească suedezului o slujbă, nici prea calificată şi nici prea 
secretă, dacă în felul ăsta îi făcea un serviciu fratelui său. 

Şeful Serviciului de lmigrări îi răspunse că i-ar face, într- 
adevăr, un mare serviciu. 

La puţin timp după aceea, Allan avu ocazia să meargă pentru 
prima oară în viaţă cu avionul şi, spre sfârşitul toamnei anului 
1939, fu trimis la baza armatei americane din Los Alamos, unde 
se descoperi de îndată că Allan nu vorbea niciun cuvânt 
englezeşte. Un locotenent american care ştia spaniola primi 
răspunderea de a stabili câtă competenţă profesională avea de 
fapt suedezul, iar Allan îşi scrise toate formulele pe hârtie, de 
faţă cu locotenentul. Acesta analiză însemnările lui Allan, care 
dădeau într-adevăr dovadă de multă inventivitate, dar îi spuse 
cu un oftat că acele încărcături n-aveau putere nici măcar să 
arunce în aer un automobil. 

— Ba da, au, răspunse Allan. Aruncă în aer şi automobil, şi 
angrosist. Vorbesc din experienţă. 

Allan rămase acolo şi mai întâi primi un loc în cele mai 
îndepărtate barăci din bază, dar, pe măsură ce lunile şi anii 
treceau, iar el învăţa să vorbească engleza, restricţiile se 
împuţinau şi căpăta tot mai multă libertate de mişcare. Ca 
asistent cu un spirit de observaţie foarte dezvoltat, Allan învăţa 


37 Los Alamos - mic oraş în statul New Mexico, ales în 1942 drept centru de 
cercetare pentru proiectul Manhattan - colaborare între SUA, Marea Britanie 
şi Canada, pentru crearea primei bombe atomice. 

33 Sărbătoare oficială în SUA, în amintirea primilor colonişti din 
Massachusetts, care au mulţumit lui Dumnezeu pentru recolta bogată a 
anului sosirii lor în America. Din 1621, Thanksgiving se sărbătoreşte în ultima 
zi de joi a lunii noiembrie. Obiceiul este ca în această zi să se mănânce 
curcan. 


în timpul zilei cum se fabricau încărcături cu potenţial mult 
superior celor pe care le aprindea el duminica la balastiera din 
spatele casei părinteşti. lar seara, când mai toţi tinerii din 
Alamos ieşeau la agăţat, Allan şedea la biblioteca bazei - loc 
clasat drept secret - şi se instruia în tehnica avansată a 
exploziilor. 


Allan progresa tot mai mult pe măsură ce războiul început în 
Europa se răspândea în întreaga lume. Deşi foarte apreciat, 
Allan tot asistent rămăsese, şi nu i se dădea prilejul să-şi pună în 
aplicare cunoştinţele; însă înregistra absolut tot ce vedea. Nu 
mai era vorba de nitroglicerină şi azotat de sodiu - astea erau 
pentru copii -, acum se lucra cu hidrogen şi uraniu şi alţi 
componenti serioşi, dar, vai, cât de dificil de manevrat! 

Începând cu 1942, intrară în vigoare la Los Alamos nişte reguli 
de securitate extrem de stricte. Echipa care lucra acolo primise 
de la preşedintele Roosevelt răspunderea secretă să creeze o 
bombă a cărei explozie să poată distruge zece sau, la nevoie, 
chiar douăzeci de poduri spaniole. Aşa credea Allan. Asistenţii 
erau indispensabili chiar şi în locurile interzise, iar Allan, datorită 
popularității de care se bucura, avea acces la cele mai mari 
secrete. 

Trebuia să admită că americanii ăştia aveau o minte 
diabolică. Nu se mai făcea aşa cum era el obişnuit. Acum, 
experimentele urmăreau ca atomii să se dividă. lar explozia să 
fie mai formidabilă decât ce văzuse lumea până atunci. 

In luna aprilie a anului 1945, proiectul fusese aproape dus la 
capăt. Cercetătorii - şi implicit Allan - ştiau cum să realizeze o 
reacţie atomică, dar nu şi cum s-o ţină sub control. Problema îl 
fascina pe Allan în orele lui de singurătate petrecute seara la 
bibliotecă, unde cugeta şi iar cugeta la chestiuni la care nu-l 
rugase nimeni să cugete. Dar Allan nu se lăsa şi, într-o seară... 
ce să vezi!... găsi el soluția! 

In primăvara aceea, săptămână de săptămână, cei mai înalţi 
ofiţeri ai armatei îşi petrecuseră ore întregi la şedinţe împreună 
cu cei mai renumiţi fizicieni, în frunte cu specialistul în fizică 
nucleară, Oppenheimer, dar şi cu Allan alături, care le umplea 
ceştile cu cafea. 


Fizicienii îşi smulgeau părul din cap şi îi mai cereau lui Allan 
cafea, ofiţerii îşi scărpinau barba şi îi mai cereau lui Allan cafea, 
fizicienii şi ofiţerii se lamentau în cor şi îi mai cereau lui Allan 
cafea, şi aşa o duceau săptămână de săptămână. Allan avea 
deja de o bucată de timp soluţia problemei, dar nu se cădea ca 
un chelner să-i spună bucătarului cum se face ciorba, aşa că 
tinu pentru el ce ştia. 

Până când, într-o zi, spre marea lui surprindere, se auzi 
spunând: 

— Nu vă supăraţi, dar de ce nu împărţiţi uraniul în două părţi 
egale? 

Pur şi simplu, întrebarea îi scăpase exact când îi turna 
cafeaua ilustrului fizician Oppenheimer. 

— Poftim? Ce spuneaţi? zise acesta, nefiind curios, ci, mai 
degrabă, şocat de faptul că Allan deschisese gura. 

Acum Allan n-avea de ales, trebuia să continue: 

— Ziceam că, dacă împărţiţi uraniul în două părţi egale şi pe 
urmă le reuniți la momentul potrivit, explozia poate să 
pornească exact unde doriţi, când doriţi, şi nu numai aici, la 
bază. 

— Părţi egale? repetă Oppenheimer. 

În momentul acela, capul îi vuia deja o mulţime de calcule 
foarte complicate, dar nu fu în stare să rostească decât aceste 
două cuvinte. 

— Nu, fireşte, domnul fizician are dreptate. Părţile nu trebuie 
să fie chiar egale. Important e să fie destul de mari când sunt 
unite. 

Locotenentul Lewis, pe răspunderea căruia primise Allan 
slujba de chelner, se schimbă la faţă de parc-ar fi vrut să-l 
omoare pe suedez, dar unul dintre fizicienii de la masă gândea 
acum cu voce tare: 

— Cum adică, să le punem din nou laolaltă? Şi când anume? 
În aer? 

— Exact, domnule fizician. Sau poate sunteţi chimist? Nu? 
Ceea ce voiam să spun este că explozia se va produce fără nicio 
problemă. Problema e alta, şi anume că nu veţi putea controla 
explozia. Dintr-o masă critică împărţită în două, rezultă două 
mase necritice, nu-i aşa? Şi invers, două mase necritice reunite 
dau o masă critică. 


— Şi cum v-aţi gândit că le putem reuni, domnule... Dar nu vă 
supăraţi, cine sunteţi dumneavoastră? întrebă  fizicianul-şef 
Oppenheimer. 

— Eu sunt Allan. 

— Aşadar, cum v-aţi gândit dumneavoastră, domnule Allan, să 
le reunim? spuse mai departe Oppenheimer. 

— Printr-o simplă explozie cinstită, Allan. La aşa ceva mă 
pricep foarte bine, dar sunt convins că dumneavoastră vă 
descurcaţi şi fără mine. 

Fizicienii în general şi fizicienii-şefi în special nu sunt nişte 
proşti. În numai câteva secunde, Oppenheimer aşternu pe hârtie 
câţiva metri de ecuaţii, după care trase concluzia că Allan, 
chelnerul, părea să aibă perfectă dreptate. Nu-i venea să creadă 
că un lucru atât de complicat putea să aibă o soluţie atât de 
simplă! O telecomandă putea declanşa explozia unei încărcături 
obişnuite, montată în partea din spate a unei bombe; explozia ar 
trimite astfel spre partea din faţă o masă necritică de uraniu- 
235, care să se unească cu o altă masă necritică. Astfel, masa 
ar deveni imediat critică. Neutronii ar începe să se mişte, atomii 
de uraniu ar începe să se dividă, s-ar declanşa o reacţie în lanţ 
şi... 

— Pang! îşi spuse fizicianul-şef Oppenheimer. 

— Exact, zise Allan. Observ că domnul fizician-şef deja a 
calculat totul. Mai doreşte cineva puţină cafea? 

Tocmai în clipa aceea, se deschise uşa încăperii secrete şi îşi 
făcu apariţia vicepreşedintele Truman, care făcea regulat vizite 
la bază, deşi rare şi mereu neanunţate. 

— Luaţi loc, le spuse vicepreşedintele celor prezenţi, care îl 
salutară ridicându-se cu toţii urgent în picioare. 

Neştiind ce să facă, Allan se aşeză şi el pe unul din scaunele 
libere din jurul mesei. Dacă un vicepreşedinte îţi zice să stai jos, 
păi atunci trebuie să faci bine şi să stai jos. Aşa credea el că 
merg lucrurile în America. 

Vicepreşedintele îi ceru apoi fizicianului-şef să-i dea raportul 
despre stadiul actual al proiectului, aşa că Oppenheimer sări iar 
în picioare şi, din cauza vitezei, nu găsi altceva de spus decât că 
domnul Allan, de acolo, din colţul mesei, tocmai rezolvase 
ultima problemă în legătură cu felul în care să se controleze 
detonarea. Desigur că soluţia lui Allan nu fusese încă verificată, 
dar fizicianul-şef Oppenheimer declară că vorbeşte în numele 


tuturor celor prezenţi, în sensul că problema lor de până atunci 
devenise de domeniul trecutului şi că, în mai puţin de trei luni, 
se va putea proceda la o testare a bombei. 

Vicepreşedintele îşi plimbă ochii în jurul mesei şi văzu că cei 
prezenţi dădeau afirmativ din cap. În cele din urmă, privirea 
vicepreşedintelui se opri la Allan. 

— Sunt sigur că sunteţi eroul zilei, domnule Allan. Eu trebuie 
să mă întorc la Washington, dar mi-e cam foame, aşa că trebuie 
să iau ceva în gură înainte să plec. N-aţi dori să mă însoţiţi? 

Allan trase concluzia că toţi marii conducători ai lumii te 
invitau la masă de îndată ce erau mulţumiţi de câte ceva - era 
un fel de numitor comun. Dar concluzia şi-o păstră pentru el, iar 
vicepreşedintelui îi mulţumi pentru invitație şi  părăsiră 
împreună sala de şedinţe. Fizicianul-şef Oppenheimer părea 
deopotrivă uşurat şi nefericit. 

Vicepreşedintele Truman rezervase toate mesele de la 
restaurantul său mexican favorit din centrul oraşului Los 
Alamos, aşa că nu erau decât ei doi înăuntru, cu excepţia celor 
aproximativ zece bodyguarzi, răspândiţi prin diferite colţuri ale 
localului. 

Responsabilul cu securitatea Îi atrăsese atenția 
vicepreşedintelui că domnul Allan nu era american şi nici nu 
trecuse prin filtrul de control ca să i se permită să stea singur cu 
vicepreşedintele, dar Truman îi respinse obiecțiile, explicându-i 
că domnul Allan făcuse cel mai respectabil gest patriotic posibil. 

Vicele era într-o dispoziție de zile mari. Luase hotărârea ca, 
imediat după cină, să nu mai zboare cu Air Force 2 la 
Washington, ci în Georgia, unde preşedintele Roosevelt se afla 
la o casă de odihnă, ca să-şi mai aline poliomielita. Harry 
Truman era sigur că preşedintele voia să audă direct de la el 
marea veste. 

— Eu comand mâncarea şi tu băutura, spuse jovial Harry 
Truman şi îi întinse lista de vinuri lui Allan. 

Truman se adresă şefului de salon, care făcu o plecăciune şi 
apoi notă o comandă gargantuescă, alcătuită din tacos, 
enchilada, tortilla de porumb şi o mulţime de sosuri. 

— Şi ce doriţi să beţi la masă, sir? întrebă şeful de salon. 

— Două sticle de tequila, răspunse Allan. 

Pe Harry Truman îl umflă râsul şi-l întrebă pe Allan dacă avea 
de gând să-l îmbete de-a binelea. Allan răspunse că, în ultimii 


ani, învățase că mexicanii se pricepeau să facă un rachiu cu 
efect asemănător băuturii căreia suedezii îi spuneau şnaps pur, 
necondimentat, dar sigur că vicepreşedintele putea să bea 
lapte, dacă i se părea că se potriveşte mai bine. 

— Nu, nici vorbă. Rămâne cum am stabilit, spuse vicele şi avu 
doar grijă să adauge la comandă lămâie şi sare. 

După trei ore, cei doi îşi spuneau „Harry” şi „Allan”. Ca să 
vedeţi ce pot face două sticle de tequila pentru înfrăţirea între 
popoare. Desigur că vicelui, din ce în ce mai turmentat, îi luă 
ceva timp până să priceapă că Allan nu era altceva decât 
numele mic al lui Allan. Până atunci, Allan avusese tot timpul să 
povestească şi întâmplarea cu băcanul, care sărise în aer la el 
acasă, în Suedia, şi cum îi salvase viaţa generalului Franco. lar 
vicele îl distra şi el pe Allan imitându-l pe preşedintele Roosevelt 
când încerca să se ridice din scaunul cu rotile. 

În timp ce distracţia era în toi, şeful bodyguarzilor se apropie 
pe furiş de locul unde stătea vicepreşedintele. 

— Aş putea să vă vorbesc, sir? 

— Dă-i drumu’, bolborosi vicepreşedintele. 

— Aş prefera între patru ochi, sir. 

— Dar al naibii ce semeni cu Humphrey Bogart! Ai văzut, 
Allan? 

— Sir... spuse jenat şeful securităţii. 

— Ei, despre ce dracu' e vorba? se răsti vicepreşedintele. 

— Sir, e vorba despre preşedintele Roosevelt. 

— OK, ce mai vrea ţapu' ăla bătrân? chicoti vicepreşedintele. 

— A murit, sir. 


3 În Suedia, multă lume, nu numai copiii, bea lapte la masă. 


CAPITOLUL 10 
Luni, 9 mai 2005 


De patru zile, Hinken stătea de pază în faţa magazinului ICA 
din Rottne. În primul rând, îl aştepta pe Bulten, în al doilea rând, 
aştepta un centagenar, o femeie roşcată, model mai recent, un 
tip cu coadă de cal, fără alte semnalmente clare, şi un 
Mercedes. Nu fusese ideea lui să se posteze acolo, ci a Şefului. 
După fericita convorbire telefonică cu fratele mai mic, recte 
şeful clubului The Violence din Braås, care-i spusese că era sigur 
că văzuse un centagenar în mijlocul nopţii în faţa unei policlinici 
din Småland, sigur că Hinken se grăbise să transmită toate 
astea mai sus. Şi atunci, Şeful a dat ordin să fie supravegheat 
cel mai frecventat magazin alimentar din părţile locului. Îşi 
făcuse următoarea socoteală: o persoană care se vântură prin 
Rottne la 12 noaptea, locuieşte cu siguranţă acolo şi, mai 
devreme sau mai târziu, fiecăruia dintre noi i se face foame, iar 
atunci avem nevoie de ceva de-ale gurii şi, când nu mai avem 
nimic pe-acasă, mergem să cumpărăm. Logica n-avea niciun 
cusur. Nu degeaba era el Şef. Numai că se făceau patru zile de 
când supraveghea magazinul şi Hinken începuse să-şi cam 
piardă speranţa. 

Şi nici nu se putea concentra prea bine. Din cauza asta, mai 
întâi n-a observat-o pe femeia roşcată, care a intrat în parcare 
cu un VW Passat, şi nu într-un Mercedes argintiu, aşa cum se 
aştepta el. Dar pentru că femeia, îndreptându-se spre intrarea 
magazinului, a avut inspiraţia să treacă exact pe sub nasul lui, 
Hinken n-a putut să n-o remarce. Nu băga mâna-n foc că era ea, 
dar ca vârstă se potrivea cu indicaţiile martorilor, iar părul era, 
fără îndoială, roşu. 

Hinken l-a sunat pe Şef, care nu s-a arătat la fel de 
entuziasmat. El sperase să fie găsit în primul rând Bulten sau, 
cel puţin, afurisitul de centagenar. 

Dar, mă rog, era bine şi-aşa. l-a spus lui Hinken să noteze 
numărul de înregistrare al maşinii, pe urmă s-o urmărească 
discret pe roşcată, ca să vadă încotro o lua. Şi apoi să-i dea din 
nou raportul. 


Inspectorul Aronsson îşi petrecuse ultimele patru zile la 
hotelul din Åseda. Şi asta, ca să fie mereu în miezul 
evenimentelor, dacă mai apăreau martori. 

Dar nici vorbă de alţi martori, aşa că Aronsson se pregătea să 
se întoarcă acasă, când a primit veşti de la colegii din 
Eskilstuna. Fuseseră interceptate convorbirile telefonice pe care 
le avusese conducătorul clubului Never Again, Per-Gunnar 
Gerdin, şi metoda asta dăduse rezultat. 

Gerdin, căruia i se zicea „Şeful”, devenise vedetă în urmă cu 
câţiva ani, după ce ziarul Svenska Dagbladet dăduse în vileag 
faptul că la penitenciarul din Hall se organiza pe scară largă o 
reţea criminală, numită Never Again. Toată mass-media prinse 
ca din zbor ştirea asta şi apoi ziarele de seară publicaseră 
numele şi fotografia iniţiatorului, Gerdin. Faptul că, după aceea, 
chestiunea a intrat în umbră datorită conţinutului unei scrisori 
expediate de mama lui Gerdin fiului din puşcărie n-a mai fost 
comentat de mass-media. 

Cu două zile înainte, inspectorul Aronsson dăduse personal 
ordin ca Gerdin să fie urmărit şi să i se asculte convorbirile 
telefonice. Şi iată că acum „Şeful” le căzuse în plasă. Respectiva 
convorbire fusese, bineînţeles, înregistrată, transcrisă şi trimisă 
prin fax lui Aronsson la Åseda. 


— Alo? 

— Da, io sunt. 

— Ceva de raportat? 

— Da, poate. Stau aici, în fată la ICA, şi tocmai a intrat o 
roşcată în magazin. 

— Numai roşcata? Bulten, nu? Nici moşu'? 

— Nix, numai roşcata, şi nu ştiu... 

— A venit c-un Mercedes? 

— Nu sunt sigur, n-am apucat să văd... dar nu-i niciun 
Mercedes în parcare, aşa că trebuie c-a venit cu altceva. 

(Cinci secunde de tăcere.) 

— Alo? 

— Da, sunt aici, mă gândesc, ce dracu'l Mai trebuie să şi 
gândească cineva, nu? 

— Da, voiam doar să... 

— Că doar n-o fi doar o singură roşcată în toată zona... 

— Nu, dar se potriveşte şi vârsta, după cele... 


— Fă cum îti zic io: mergi după ea, scrie numărul maşinii şi nu 
te-apuca de prostii; vezi numai unde se duce. Şi ai dracului grijă 
să nu te prindă careva! P'ormă, raportează-mi! 

(Cinci secunde de tăcere.) 

— Ai băgat la cap sau vrei s-o iau de la-nceput? 

— Nu, am priceput. Te sun cum mai aflu ceva... 

— ŞI altă dată sună la mobilul cu cartelă prepay. Nu ti-am 
spus că, în interes de serviciu, acolo să suni? 

— Da, dar ăla e doar pentru afacerile cu ruşii, nu? Nu 
credeam că-l ţii deschis acum, când... 

— Tâmpitule! 

(Bombăneli şi sfârşitul convorbirii.) 


Inspectorul Aronsson a citit faxul şi adăugat şi informaţiile 
proaspăt primite în puzzle-ul său mental. 

„Bulten”, despre care vorbea Gerdin, trebuia să fie Bengt 
Bylund, unul dintre membrii clubului Never Again, despre care 
acum se presupunea că e mort. lar cel care-l sunase pe Gerdin 
era probabil Henrik „Hinken” Hulten, care alerga undeva prin 
Småland pe urmele lui Bulten. 

Toate astea îi confirmau lui Aronsson că raţionamentul lui era 
corect. Acum îşi trecea în revistă concluziile: 

Aşadar, Allan Karlsson, Julius jonsson, Benny Ljungberg şi 
Mercedesul se aflau undeva în Smâland. Împreună cu ei mai era 
şi o doamnă cu părul roşu, de vârstă necunoscută, dar prea 
tânără nu putea fi, pentru că Hinken tocmai spusese „muiere”. 
Dar, pe de altă parte, în ochii lui Hinken, deveneai foarte 
timpuriu „muiere”. 

La sediul Never Again din Stockholm credeau toţi că şi Bulten 
era în grupul ăsta. Şi-atunci? Ce era în capul lui? Voia să se 
despartă de tovarăşii lui? Altfel, de ce nu luase legătura cu ei? 
Păi, pentru că era mort! Dar Şefului nu-i căzuse încă fisa. El 
credea că Bulten stătea ascuns la Smâland împreună cu... şi, în 
fond, ce rol avea roşcata în toată povestea asta? 

Atunci, Aronsson a cerut să se întocmească un raport cu 
datele despre familiile celor trei - Allan, Julius şi Benny. Exista în 
familia vreunuia dintre ei o soră, o verişoară sau altă rudă cu 
părul roşu? 

„Se potriveşte vârsta, după cele...”, spusese Hinken. După 
ce? După informaţia pe care le-o dăduse cineva? Cineva care 


văzuse acelaşi grup şi în Småland şi le adusese lucrul ăsta la 
cunoştinţă? Păcat, îşi spuse Aronsson, că se trecuse la 
interceptarea convorbirilor telefonice abia după două zile. 

Sigur că, până la ora aceea, Hinken se luase după roşcată şi, 
până la urmă, ori se lăsase păgubaş, constatând că nu era 
roşcata care-i trebuia lui, ori... era ea, şi atunci Hinken aflase 
unde se găseau Allan Karlsson şi prietenii lui. In cazul ăsta, Şeful 
era şi el în drum spre Småland, ca să scoată de la Allan adevărul 
despre ce se întâmplase cu Bulten şi cu valiza lui. 

Aronsson a ridicat receptorul şi l-a sunat pe procurorul din 
Eskilstuna. La început, Conny Ranelid nu se implicase prea 
serios în cazul ăsta, dar acum interesul îi creştea cu fiecare 
nouă complicaţie, pe care i-o raporta Aronsson. 

— Ai grijă să nu-ţi scape Gerdin şi curierul lui, îi spuse Ranelid. 


* 


Frumoasa şi-a pus cele două pungi ICA pline cu mâncare în 
portbagajul maşinii VW Passat şi a pornit spre casă, la Sjötorp. 

Şi Hinken după ea, în siguranţă, discret. De îndată ce-a intrat 
pe autostradă, Hinken l-a sunat pe Şef (se-nţelege că la mobilul 
cu cartelă prepay - Hinken avea un pronunţat instinct de 
supravieţuire) ca să-i raporteze ce maşină avea roşcata şi care 
era numărul de înmatriculare. A promis să-l mai sune după ce 
ajunge la destinaţie. Roşcata a ieşit din Rottne şi a luat-o pe un 
drum de ţară cu pietriş. Hinken recunoştea locul. Ultima oară, 
trecuse pe-acolo la o întrecere de orientare auto. Era împreună 
cu prietena lui de-atunci. Ea citea harta; pe la jumătatea cursei, 
fata îşi dădu seama că ţinuse harta de-a-ndoaselea. 

Drumul cu pietriş era uscat şi maşina roşcatei ridica în urmă 
mult praf, aşa că Hinken putea să meargă liniştit după ea, 
fiindcă nici nu se mai vedeau. Dar, după vreo câţiva kilometri, 
norul de praf s-a făcut nevăzut. Fir-ar să fie! Hinken a accelerat, 
însă norul de praf n-a mai apărut. 

Hinken a intrat mai întâi în panică, apoi s-a calmat. Femeia 
trebuie să fi cotit undeva. N-avea decât să se întoarcă pe acelaşi 
drum şi să caute. După mai puţin de un kilometru, lui Hinken i s- 
a părut că dezleagă misterul. A văzut o cutie de scrisori şi de 
lângă ea pornea o alee la dreapta. Cu siguranţă că pe-acolo a 
luat-o! Dar felul în care au evoluat lucrurile imediat după aceea 


a dovedit că Hinken se cam grăbise. A pornit ca o săgeată pe 
drumul acela îngust, care nu se ştie unde ducea. Gândul la 
discreţie şi precauţie rămăsese în mod misterios agăţat de cutia 
de scrisori. 

Şi cum ziceam, totul a mers extrem de rapid şi, înainte să se 
dezmeticească, Hinken s-a trezit în curtea unei ferme. Doar 
puţintel mai repede să fi mers şi i-ar fi fost imposibil să 
oprească. Ar fi intrat direct în bătrânul care era acolo şi dădea 
de mâncare unui... unui... elefant? 


* 


Allan s-a împrietenit pe loc cu Sonia. Aveau şi multe lucruri în 
comun. El sărise într-o bună zi pe geam, îşi lăsase în urmă viaţa 
ca s-o ia pe alt drum, iar Sonia traversase apa unui lac în acelaşi 
scop. Inainte de asta, şi unul, şi altul umblaseră mult prin lume. 
Şi, pe deasupra, Sonia avea faţa brăzdată, exact ca un om deo 
sută de ani. Aşa i se părea lui Allan. 

Sonia nu executa numere de circ pentru oricine, dar îi plăcea 
de bătrânel. Allan îi dădea fructe, îi scărpina trompa, îi vorbea 
cu blândeţe. Nu pentru că Sonia ar fi înţeles mare lucru din ce-i 
spunea el, dar asta n-avea importanţă. Se simţea bine cu el. 
Când bătrânul îi spunea Soniei să se aşeze, se aşeza, dacă-i 
spunea să se învârtească, se învârtea imediat. li arăta chiar că 
poate să stea pe picioarele din spate, cu toate că Allan nu ştia 
care era comanda pentru figura asta. Şi faptul că primea câte 
un măr sau două în plus sau că Allan o scărpina îndelung pe 
trompă era ca o răsplată pentru munca ei. Pe Sonia n-o puteai 
cumpăra. 

lar Frumoasei îi plăcea să stea cu Benny şi cu Buster pe 
treptele verandei, unde era cafea pentru bipezi şi ceva bun de 
ronţăit pentru câine. Şedeau şi-l priveau pe Allan cum îşi cultiva, 
acolo, în curte, relaţia cu Sonia, în timp ce Julius stătea ore în şir 
pe marginea lacului la pescuit de bibani. 

Era, în continuare, foarte cald. Bătuse soarele o săptămână 
întreagă şi prognoza anunţa că presiunea atmosferică se 
menținea ridicată. 

Benny, care, în afară de toate celelalte meserii, mai era şi 
aproape arhitect, făcuse în doi timpi şi trei mişcări schiţa pentru 
amenajarea interioară a minibuzului nou cumpărat în vederea 


mutatului, ca să-i fie pe plac Frumoasei. Şi când Frumoasa a 
priceput că Julius nu era numai hoţ, ci şi un negustor de 
cherestea cu experienţă, şi că mânuia cu destulă îndemânare 
ciocanul şi cuiele, i-a spus lui Buster că-şi făcuse într-adevăr 
nişte prieteni de nădejde şi că mare noroc a fost că nu-i 
alungase în seara aceea. Lui Julius nu i-a trebuit mai mult de o 
după-amiază pentru a meşteri, conform instrucţiunilor lui Benny, 
toată tâmplăria necesară pentru interiorul minibuzului. Când 
totul a fost gata, Sonia a urcat în minibuz împreună cu Allan, ca 
să-l testeze, şi s-a declarat mulţumită, cu toate că nu înţelegea 
la ce îi foloseau două grajduri, când unul îi era de-ajuns. Pentru 
ea, locul era cam strâmt, dar avea două vase pentru mâncarea 
animalelor, unul la stânga şi altul drept în faţă, şi apă de băut la 
dreapta. Podeaua fusese ridicată şi uşor înclinată spre spate, 
astfel ca nevoile Soniei să aibă scurgere printr-un jgheab. 
jJgheabul era plin cu fân, care să absoarbă aproape tot pe 
parcursul călătoriei. 

Mai exista şi un sistem complex de ventilare, adică nişte găuri 
făcute de-a lungul părţilor laterale ale minibuzului; de 
asemenea, un geam glisant în spatele cabinei şoferului, pentru 
ca Sonia să aibă contact vizual cu stăpâna ei în timpul călătoriei. 
Ce mai, minibuzul devenise în numai câteva zile o locuinţă de 
lux pentru elefantul Sonia. 

Cu cât membrii echipei se apropiau de finalul pregătirilor, cu 
atât mai puţin le surâdea perspectiva plecării. Viaţa la Sjötorp 
devenise extrem de plăcută pentru toţi. Şi, nu în ultimul rând, 
pentru Benny şi Frumoasa, cărora deja în pragul nopţii a treia li 
s-a părut că era păcat să uzeze cearşafuri în camere separate, 
când puteau foarte bine să le folosească în comun. Şi toate 
serile fuseseră teribil de plăcute în faţa focului din sobă, cu 
mâncare bună, băutură bună şi poveştile nemaipomenite din 
viaţa lui Allan. 

Dar, până luni dimineaţă, se goliseră şi frigiderul, şi cămara“, 
aşa că Frumoasa trebuise iar să plece după provizii la Rottne. Ca 
măsură de precauţie, îşi luase maşina ei veche, Volkswagenul 
Passat. Mercedesul stătea bine unde stătea, în spatele 


4 Până acum câteva decenii, bucătăriile erau prevăzute cu un dulap, unde un 
sistem de ventilaţie adecvat menținea o temperatură asemănătoare celei 
dintr-o cămară. Deci, în textul de mai sus, nu e vorba de o încăpere separată, 
ci de acest dulap-cămară. 


şopronului. A umplut o pungă cu diverse pentru ea şi cei trei 
bărbaţi, şi încă o pungă cu mere proaspete din Argentina pentru 
Sonia. Când a ajuns acasă, i-a dat punga cu mere lui Allan, 
mâncarea a pus-o la rece, în frigider şi în cămară, pe urmă a 
luat cu ea o caserolă de căpşuni belgiene şi s-a instalat pe 
treptele verandei alături de Benny şi Buster. De data asta era 
acolo şi Julius, într-una din pauzele rare pe care şi le lua de la 
pescuit. 

Acesta a fost momentul când a apărut brusc în curte un Ford 
Mustang şi era cât pe ce să-i doboare pe Allan şi pe Sonia. 

Cel mai calm a reacţionat Sonia. Era atât de concentrată 
asupra următorului măr pe care i-l întindea Allan, încât nici nu 
vedea, nici nu auzea ce se întâmpla în jurul ei. Dar poate tot a 
simţit ea ceva, pentru că, deşi începuse să se învârtească, s-a 
oprit la jumătatea întoarcerii, cu fundul spre Allan şi spre nou- 
venit. 

Următorul care a reacţionat cu calm a fost Allan. Se aflase de 
atâtea ori în preajma morţii, încât un Ford Mustang în viteză nu 
însemna nimic. Dacă se oprea la timp, era bine. Şi s-a oprit. 

Probabil că pe locul trei în ceea ce priveşte stăpânirea de sine 
era Buster. Primise o educaţie foarte severă şi ştia că nu trebuie 
să se repeadă să latre când venea lumea în vizită. Dar urechile îi 
stăteau drept în sus şi ochii erau rotunzi ca două bile. Trebuia, 
oricum, să fie atent cum evoluau lucrurile. 

În schimb, Frumoasa, Benny şi Julius au sărit toţi trei în 
picioare pe treptele verandei, aşteptând nemişcaţi urmarea. 

Urmarea a fost că domnul Hinken, revenindu-şi din uimire, a 
coborât cam ametit din Mustang, a scotocit într-o geantă care se 
afla jos, lângă bancheta din spate, şi a scos de acolo un 
revolver. A ţintit mai întâi fundul elefantului, dar s-a răzgândit 
imediat şi a îndreptat arma către Allan, apoi către cei trei 
prieteni înţepeniţi pe scara verandei şi a spus (poate puţin cam 
fără imaginaţie): 

— Mâinile sus! 

— Mâinile sus? 

Pentru Allan, asta era cea mai mare prostie pe care o auzise 
în viaţa lui şi a început de îndată o argumentaţie. Păi credea 
domnul c-ar putea să se întâmple altceva? Că, la suta lui de ani, 
ar da în el cu mere? Sau că doamna firavă de-acolo l-ar 
bombarda cu căpşuni? Sau că... 


— OK, OK, staţi cu mâinile unde dracului vreţi, dar cu mine nu 
merg şmecheriile. 

— Şmecheriile? 

—  Ţine-ţi gura, moşu' dracului! mai bine spune unde-i 
afurisita aia de valiză. Şi cel care-o avea în grijă! 

Asta ne-a fost, îşi zise Frumoasa, ni s-a dus dracului norocul. 
Venise pentru toţi momentul adevărului. Niciunul nu i-a răspuns 
lui Hinken. Toţi se concentrau şi gândeau de zor, poate cu 
excepţia Soniei, care, cu spatele întors la scena dramei, se 
gândea doar că-i venise vremea să-şi uşureze maţul. Pentru 
oricine se află în apropierea unui elefant care-şi scoate dopul şi 
dă drumul presiunii, spectacolul nu poate trece neobservat. 

— Ce naiba! făcu Hinken, şi se trase rapid câţiva paşi înapoi. 
La ce dracu' vă trebuie un elefant? 

Tot niciun răspuns. Dar Buster nu s-a mai putut abţine. 
Simţea el că ceva nu era la locul lui. Vai, ce-ar mai fi vrut să 
latre la străinul ăla! Şi, cu toate că ştia care-s regulile, i-a scăpat 
un mârâit. Asta l-a făcut pe Hinken să descopere pentru prima 
oară existenţa unui ciobănesc pe verandă şi, instinctiv, s-a mai 
dat doi paşi înapoi ridicând revolverul. Voia să arate că, la 
nevoie, era gata să tragă. 

Exact atunci creierul de o sută de ani al lui Allan a fost 
străfulgerat de o idee. Îşi dădea seama că bătea cam departe şi 
că risca în mod indubitabil să fie chiar el victima propriei sclipiri, 
dacă nu cumva era nemuritor. Şi totuşi, a tras adânc aer în piept 
şi a trecut la fapte. Cu un zâmbet naiv pe buze, Allan s-a 
apropiat de banditul cu revolverul şi, cu un glas pe care se sili 
să-l facă tremurător, spuse: 

— Ce pistol drăguţ ai! Chiar e adevărat? Îmi dai voie să-l ţin şi 
eu puţin în mână? 

Benny, Julius şi Frumoasa credeau cu toţii că bătrânul îşi 
pierduse minţile. 

— Opreşte-te, Allan! exclamă Benny. 

— Exact. Opreşte-te, că altfel trag, moşu' dracului! strigă 
Hinken. 

Dar Allan îşi continua mersul târşâit. Hinken a făcut un pas 
înapoi, a întins şi mai ameninţător mâna cu revolverul spre Allan 
şi... Se întâmplă întocmai ce sperase Allan c-o să se-ntâmple. 
Hinken făcu încă un pas înapoi... 


Numai cineva care a călcat în bălegarul proaspăt şi lipicios pe 
care-l livrează un elefant ştie că e aproape imposibil să rămâi în 
picioare. Hinken nu ştia asta, dar a învăţat foarte repede. 
Piciorul cu care făcuse ultimul pas înapoi i-a alunecat şi mai 
îndărăt, Hinken a încercat să-şi păstreze echilibrul dând din 
braţe, a făcut rapid încă un pas înapoi cu celălalt picior şi acum 
se afla pe de-a-ntregul în rahat. In ciuda eforturilor sale, căzuse, 
aterizând uşurel pe spate. 

— Jos, Sonia, jos, spuse Allan, punând astfel punct strategiei 
lui fanteziste. 

— La dracu”, Sonia, nu jos! ţipă Frumoasa, care pricepuse deja 
ce urma să se întâmple. 

— Bleah, făcu Hinken, care zăcea lungit în bălegarul 
elefantului. 

Sonia, care era cu spatele la scena evenimentelor, a auzit 
foarte limpede comanda lui Allan şi, pentru că Allan era un 
moşulică bun la suflet, Sonia executa cu plăcere ce-i cerea 
bătrânul. Şi, în afară de asta, cuvântul „nu” rostit de stăpâna ei 
nu intra în vocabularul Soniei. 

Aşadar, Sonia îşi aşeză fundul pe un covor şi moale, şi cald, 
acompaniată de o pârâitură înăbuşită şi de ceva care semăna cu 
un chiţăit scurt, după care se făcu linişte deplină. Sonia se 
aşezase şi acum poate mai era rost de ceva mere, nu? 

— S-a terminat şi cu numărul doi, zise Julius. 

— Satan şi toți dracii din iad! spuse Frumoasa. 

— Uf! spuse Benny. 

— Poftim, mai ia un măr, Sonia, spuse Allan. 

Henrik „Hinken” Hulten nu zise nimic. 


* 


Şeful a aşteptat trei ore ca Hinken să-i dea un semn, după 
care a înţeles că i se întâmplase ceva netrebnicului. Şefului îi 
era înfiorător de greu să priceapă că lumea nu făcea exact ce 
zicea el şi nimic altceva. 

Era cât se poate de limpede că venise momentul să intre el, 
personal, în acţiune. Mai întâi a căutat o maşină cu numărul pe 
care i-l dăduse Hinken. În numai câteva minute, a şi găsit în 
registrul oficial al autoturismelor că era vorba de un Volkswagen 


Passat roşu, aparţinând unei anume Gunilla Björklund, 
domiciliată la Sjötorp, în Rottne, Småland. 


CAPITOLUL 11 
1945-1947 


Nimeni n-ar crede că e posibil ca într-o singură secundă 
cineva să se trezească de-a binelea din beţie după o sticlă de 
tequila, dar exact asta i se întâmplă vicepreşedintelui Harry 
Truman. 

Decesul subit al preşedintelui Roosevelt îl obligă pe 
vicepreşedinte să întrerupă cina plăcută pe care o lua cu Allan şi 
să dea ordin să fie dus urgent la Casa Albă din Washington. 
Rămas singur în restaurant, Allan fu nevoit să-i explice îndelung 
şefului de restaurant că nu el trebuia să achite nota de plată. 
Până la urmă, şeful restaurantului a fost nevoit să accepte 
argumentul lui Allan, şi anume că un viitor preşedinte al SUA 
trebuie să fie demn de încredere pentru a i se da ceva pe 
datorie şi că, orice s-ar întâmpla, ştia adresa lui Truman. 

Allan se învioră şi el după plimbarea până la baza militară, 
unde-şi continuă activitatea de asistent pe lângă cei mai de 
frunte fizicieni, matematicieni şi chimişti din America. Aceştia 
începuseră să se simtă cam deranjaţi de compania lui şi 
atmosfera devenise apăsătoare, aşa că, după câteva săptămâni, 
Allan se gândi că venise timpul să plece de acolo. Chestiunea fu 
rezolvată de un telefon primit de la Washington: 

— Salut, Allan, Harry la telefon. 

— Care Harry? 

— Truman, Allan. Harry S. Truman. Preşedintele, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

— A, ce plăcere! Mulţumesc încă o dată pentru cina aceea, 
domnule preşedinte. Sper că n-aţi stat chiar dumneavoastră la 
panoul de comandă până la Washington. 

Nu, nu stătuse el. În ciuda gravităţii momentului, a adormit în 
fotoliul din Air Force 2 şi nu s-a trezit decât la aterizare, cinci ore 
mai târziu. 

Chestiunea era următoarea: Harry Truman moştenise de la 
predecesorul lui o serie de probleme nerezolvate, şi pentru una 
din aceste probleme se putea să aibă nevoie de ajutorul lui 
Allan, dacă Allan credea că ar fi posibil. 

Absolut. Şi Allan părăsi definitiv baza Los Alamos chiar a doua 
zi. 


Biroul Oval era cum şi-l imaginase el de oval. Şi acum, şedea 
acolo, faţă-n faţă cu tovarăşul de beţie de la Los Alamos şi-i 
asculta expunerea problemei. 

Preşedintele era silit de împrejurări să aibă de-a face cu o 
femeie, pe care, din motive politice, n-o putea ignora. O chema 
Soong Mei-ling“!: auzise cumva Allan de ea? Nu? 

În fine, era soţia lui Chiang Kai-shek, şef al partidului 
Kuomintang“?. Era şi răpitor de frumoasă. Işi făcuse studiile în 
America, era prietenă la cataramă cu doamna Roosevelt şi, 
oriunde îşi făcea apariţia, oamenii veneau cu miile s-o asculte. 
Vorbise şi în faţa Congresului. lar acum se ţinea scai de 
preşedintele Truman, cerându-i să împlinească el toate 
promisiunile, pe care, susţinea ea, i le făcuse Roosevelt cu 
privire la lupta împotriva comunismului. 

— Ştiam eu că tot la politică o să ajungem, spuse Allan. 

— E cam greu să ocoleşti politica dacă eşti preşedintele 
Americii, replică Harry Truman. 

Pentru moment, era acalmie în lupta dintre Kuomintang şi 
comunişti, fiindcă aveau o cauză comună în Manciuria“. Dar 
după ce japonezii or să se dea bătuţi, chinezii vor începe să se 
bată iar între ei. 

— Dar cum ştii că japonezii or să cedeze? întrebă Allan. 

— Păi tu ar trebui să ştii mai bine decât oricare altul, răspunse 
Truman şi schimbă imediat subiectul. 

Preşedintele continuă cu un raport plictisitor despre mersul 
evenimentelor în China. Serviciul de informaţii îi indica 
învingători pe comunişti în războiul civil, iar OSS - Office of 
Strategic Services punea la îndoială strategia militară a lui 
Chiang Kai-shek. Era limpede că acesta urmărea să-şi menţină 
controlul asupra oraşelor, lăsând satele în voia comuniştilor. 
Agenţii americani l-ar fi putut elimina destul de uşor pe liderul 
comuniştilor, Mao Tse Tung, dar era posibil ca ideile lui să fi 
prins deja rădăcini în rândurile poporului. Până şi soţia lui 
1 Mei-ling Soong (1898-2003), cunoscută mai ales ca Madame Chiang Kai- 
shek, s-a remarcat ca politiciană, susținătoare a soţului ei, naţionalist şi 
anticomunist. 
+2 Kuomintang - partid politic revoluţionar chinez, întemeiat în 1912. 


+3 Referire la al doilea război dintre China şi Japonia (1937-1945). Toate 
forţele erau concentrate împotriva invaziei japoneze. Japonia a capitulat. 


Chiang Kai-shek, pisăloaga de Soong Mei-ling, înţelegea că 
trebuia făcut ceva. Organizase pur şi simplu o operaţiune 
militară paralelă cu cea a soţului. 

Preşedintele trecu apoi la descrierea acestei operaţiuni 
paralele, dar Allan nu mai asculta. Se uita distrat în jur, se 
întreba dacă ferestrele erau blindate, unde ducea uşa din 
stânga şi îşi spuse că nu putea fi uşor de cărat covorul ăla uriaş 
când trebuia dus la spălătorie... Într-un târziu, Allan se văzu 
nevoit să întrerupă peroraţia preşedintelui, înainte ca acesta să-i 
pună întrebări ca să verifice cât de bine a înţeles. 

— Nu te supăra, Harry, dar ce anume vrei să fac? 

— Uite ce vreau: să împiedici mobilitatea comuniştilor în 
ţară... 

— Şi cum anume să fac? 

— Soong Mei-ling insistă să-i acordăm ajutor suplimentar, şi 
de arme, şi de echipament militar, în afară de ce i s-a oferit 
deja. 

— Şi ce anume vrei să fac? 

Când Allan puse aceeaşi întrebare a treia oară, preşedintele 
tăcu, de parcă avea nevoie să-şi ia elan înainte de a continua. 

Pe urmă spuse: 

— Vreau să mergi în China şi să arunci în aer poduri. 

— Păi de ce n-ai spus asta de la-nceput? replică Allan şi se 
lumină la faţă. 

— Cât mai multe poduri, ca să distrugi cât mai multe căi de 
comuni... 

— Şi mai văd şi o ţară nouă, spuse Allan. Grozav! 

— Vreau să-i înveţi pe oamenii lui Soong Mei-ling arta de a 
arunca în aer poduri şi să... 

— Când plec? 


Sigur că Allan era expert în explozive şi că la un chef, se 
împrietenise rapid cu viitorul preşedinte american, dar la fel de 
adevărat era şi faptul că era suedez. Dacă pe Allan l-ar fi 
interesat cât de cât tertipurile politice, poate că atunci l-ar fi 
întrebat pe preşedinte de ce îl alesese tocmai pe el pentru 
această misiune. De fapt, preşedintele era pregătit pentru 
întrebarea asta şi, dacă Allan i-ar fi adresat-o, i-ar fi răspuns 


exact cum era: SUA nu-şi permiteau să sprijine simultan două 
proiecte militare paralele şi potenţial contradictorii în China. 
Oficial, SUA acordau sprijin lui Chiang Kai-shek şi partidului său, 
Kuomintang. Acum, sprijinul ăsta era completat în tăcere de un 
vapor plin cu echipament exploziv pentru distrugerea de poduri 
pe scară largă, comandat şi dirijat de soţia lui Chiang Kai-shek, 
frumoasa pe jumătate americanizată şi, după părerea 
preşedintelui, vipera de Soong Mei-ling. Partea cea mai 
supărătoare era că Truman nu putea exclude şi posibilitatea ca 
tot acest aranjament să fi fost stabilit la o ceaşcă de ceai între 
Soong Mei-ling şi doamna Eleonor Roosevelt. Doamne, ce belea! 
În fine, acum preşedintelui nu-i mai rămânea decât să-l pună pe 
Allan în legătură cu Soong Mei-ling. In felul ăsta, se spăla pe 
mâini şi chestiunea era definitiv rezolvată. 

În faţa lui, pe birou, îl aşteptau numai formalităţile, pentru că, 
mental, hotărârea era luată. Mai trebuia doar să apese, cum s-ar 
zice, pe buton. Pe o insulă la est de Filipine, echipajul navei B-52 
aştepta unda verde din partea preşedintelui. Toate testele 
fuseseră făcute. Nimic nu putea da greş. 

Ziua următoare era 6 august 1945. 


* 


Bucuria lui Allan Karlsson că îl aştepta ceva nou în viață fu 
risipită la prima întâlnire cu Soong Mei-ling. Allan fu instruit s-o 
caute în apartamentul ei de la un hotel din Washington. După un 
slalom printre mai multe rânduri de bodyguarzi, Allan ajunse 
faţă-n faţă cu doamna în cauză şi îi întinse mâna: 

— Bună ziua, doamnă, numele meu e Allan Karlsson. 

Song Mei-ling nu-i dădu mâna. Îi făcu în schimb semn să se 
aşeze pe un fotoliu alăturat. 

— Aşază-te! îi spuse ea. 

De-a lungul vieţii sale, Allan fusese tratat în tot felul, de la 
nebun şi până la fascist, dar nu ca un câine. Era cât pe ce să-i 
atragă atenţia doamnei că-i vorbise pe un ton nepotrivit, dar 
renunţă, fiindcă îl interesa să audă ce urmează, în plus, fotoliul 
părea să fie comod. 

Allan se aşeză şi Soong Mei-ling începu cu ceea ce-i displăcea 
cel mai mult lui Allan, şi anume cu un comentariu politic. Se 
referi şi la preşedintele Roosevelt ca fiind iniţiatorul acţiunii, 


ceea ce-l surprinse pe Allan, fiindcă Roosevelt n-ar fi putut să 
dirijeze operaţiuni militare de pe lumea cealaltă. 

Soong Mei-ling vorbi la nesfârşit despre cât de important era 
să li se pună stavilă comuniştilor şi „încrezutului” de Mao Tse 
Tung, care-şi răspândea otrava politică din provincie în 
provincie. Mai spuse - şi asta i se păru destul de straniu lui Allan 
- că Chiang Kai-shek nu înţelegea nimic din ce se întâmplă. 

— Şi cum staţi cu dragostea? spuse Allan. 

Soong Mei-ling îl informă pe Allan că lucrul ăsta nu-l privea pe 
un nimeni ca el. Karlsson era numit de preşedintele Roosevelt să 
fie direct subordonat ei şi, ca atare, să nu vorbească neîntrebat. 

Allan nu-şi pierdea niciodată cumpătul, nu-i stătea în fire, dar 
de data asta dădu replica. 

— Ultimul lucru pe care l-am auzit despre Roosevelt a fost 
când a murit, şi, dacă s-ar fi petrecut cumva vreo schimbare, ar 
fi scris ziarele. Cât despre mine, eu particip la acţiunea asta 
pentru că am fost rugat de preşedintele Truman. Dar dacă 
doamna continuă să-mi vorbească în felul ăsta arţăgos, mă 
retrag imediat. China o pot vizita cu altă ocazie şi am aruncat 
atâtea poduri în aer, că mi-e mai mult decât suficient. 

Lui Soong Mei-ling nu i se mai întâmplase să-i ţină cineva 
piept din ziua în care mama ei încercase să-i împiedice căsătoria 
cu un budist, dar trecuseră mulţi ani de-atunci. Pe deasupra, 
mama s-a simţit nevoită să-şi ceară scuze, pentru că prin acea 
căsătorie fiica ei ajunsese să facă parte din înalta societate. 

Soong Mei-ling trebui să revizuiască situaţia. Fusese, cu 
siguranţă, o neînțelegere. Până atunci toţi americanii 
tremuraseră de admiraţie când o vedeau în compania prietenilor 
ei intimi, domnul şi doamna Roosevelt. Nu se subînţelegea că şi 
cu omul ăsta trebuia să se poarte ca şi cu toţi ceilalţi? Cine era 
cârpaciul ăsta pe care i-l trimisese Truman? 

Soong Mei-ling nu era persoana care să lege prietenie cu 
oricine, dar ambițiile îi erau deasupra principiilor. Aşa că 
schimbă tactica: 

— Cred că nu ne-am salutat cum se cuvine, zise, şi îi întinse 
mâna lui Allan, în felul în care se procedează în lumea 
occidentală. Mai bine mai târziu decât niciodată! 

_ Allan nu era ranchiunos. Îi dădu mâna cu un surâs prelungit. 
Insă nu era de acord că era mai bine mai târziu decât niciodată. 


Tatăl lui, de exemplu, îşi manifestase fidelitatea faţă de ţarul 
Nicolai cu o zi înainte de izbucnirea revoluţiei. 


* 


Două zile mai târziu, Allan zbură la Los Angeles împreună cu 
Soong Mei-ling şi douăzeci de membri ai gărzii sale personale. 
Acolo îi aştepta vasul care urma să-i transporte pe ei şi 
încărcătura de dinamită până la Shanghai. 

Allan ştia că-i va fi imposibil să o evite pe Soong Mei-ling pe 
întregul parcurs al călătoriei pe Pacific, fiindcă ambarcaţiunea 
nu era suficient de mare. De aceea, nici nu făcu vreo tentativă 
în acest sens şi acceptă un loc permanent la masa căpitanului, 
pentru toate cinele. Avantajul era calitatea mâncării, iar 
dezavantajul, că nu putea fi singur cu căpitanul, pentru că 
Soong Mei-ling îi însoțea mereu, iar ea nu era capabilă să 
discute despre altceva decât despre politică. 

Sincer vorbind, mai era un dezavantaj, pentru că, în loc de 
şnaps, se servea lichior de banane de culoare verde. Allan nu 
făcea nazuri, dar era prima oară că i se dădea de băut ceva 
care, de fapt, nu se putea bea. Băuturile spirtoase trebuiau să-ţi 
alunece pe gât şi în stomac, şi de preferinţă cât mai repede, nu 
să ţi se lipească de cerul gurii. Dar lui Soong Mei-ling i se părea 
delicios şi, cu cât savura mai multe păhărele, cu atât mai 
subiective îi deveneau interminabilele prelegeri politice. 

Ceea ce Allan a învăţat fără să vrea în timpul cinelor pe apele 
Pacificului a fost, printre altele, că se putea foarte bine întâmpla 
ca Mao Tse Tung, încrezutul, şi comuniştii lui să câştige războiul 
civil şi, în cazul ăsta, ar fi fost din pricină că Chiang Kai-shek, 
soţul lui Soong Mei-ling, era un comandant suprem cu totul 
incapabil. Chiar în momentul acela se afla la tratative de pace 
cu Mao Tse Tung în oraşul Chongqing din sudul Chinei. Nu vi se 
pare asta o idioţenie, domnule Karlsson şi domnule căpitan? 

Să stai la tratative cu un comunist? La ce rezultat ar putea 
duce aşa ceva? La nimic, bineînţeles. 

Soong Mei-ling era convinsă că tratativele vor fi un fiasco. 
Conform rapoartelor transmise de informatorii ei, armata 
comuniştilor îl aştepta pe conducătorul Mao în regiunile 
muntoase, greu accesibile, din provincia Sichuan, nu departe de 
locul acelor tratative. Agenţii de frunte ai lui Soong Mei-ling 


credeau, la fel ca şi Soong Mei-ling, că Mao încrezutul şi forţele 
lui armate plănuiau să se îndrepte spre nord-est, în direcţia 
Shaanxi şi Henan, continuându-şi odiosul marş propagandistic 
prin ţară. 

Allan avea grijă să nu sufle o vorbă, ca nu cumva discuţiile 
politice ale serii să se prelungească mai mult decât era necesar, 
în timp ce o politeţe exasperantă îl făcea pe căpitan să pună 
întrebare după întrebare şi să-i tot toarne lui Soong Mei-ling din 
sosul dulce şi verde de banane. 

Astfel, căpitanul întrebă în ce fel Mao Tse Tung reprezenta un 
pericol atât de mare, de vreme ce Kuomintangul avea sprijinul 
Statelor Unite şi, după câte înţelegea căpitanul, era, din punct 
de vedere militar, cu totul superior. 

Intrebarea asta prelungi chinurile serii cu încă aproape o oră. 
Soong Mei-ling răspunse că neisprăvitul de bărbatu-său nu era 
înzestrat cu mai multă inteligenţă, charismă şi talent de 
conducător decât o vacă de lapte. Chiang Kai-shek credea în 
mod eronat că totul depindea de controlul oraşelor. 

Micul proiect secundar al lui Soong Mei-ling, asistat de Allan şi 
o parte a gărzii ei personale, nu urmărea o confruntare cu Mao - 
cum s-ar putea aşa ceva? Douăzeci de oameni înarmaţi, 
douăzeci şi unu cu domnul Karlsson, împotriva unei întregi 
armate de rezistenţă competente în regiunea muntoasă din 
Sichuan... nici vorbă, asta n-ar duce la nimic îmbucurător. 

Aşadar, primul obiectiv al planului era să se limiteze 
mobilitatea încrezutului, să se pună cât mai mult bețe în roţi 
armatei comuniste, îngreunându-i-se deplasarea, iar în faza 
următoare, să-l facă pe laşul ei de bărbat să priceapă că nu 
trebuie să piardă ocazia şi să-şi conducă forţele armate şi la 
țară, să-i convingă pe chinezi că au nevoie de Kuomintang ca să 
se apere de comunism, nu invers. Soong Mei-ling înţelegea, 
după cum şi încrezutul înţelegea, dar Chiang Kai-shek refuzase 
până atunci să priceapă că era mai uşor să conduci un popor 
dacă ai poporul alături de tine. 

Cu toate astea, se mai întâmplă din când în când că şi o găină 
oarbă găseşte o grăunţă pe pământ, iar Chiang Kai-shek făcuse 
foarte bine că-l convocase pe Mao la tratative de pace tocmai la 
Chongqing, în sud-vestul ţării. Şi asta, deoarece după tratative, 
cu un dram de noroc, încrezutul şi soldaţii lui s-ar fi aflat tot la 
sud de Yangzijiang când garda lui Soong Mei-ling şi Karlsson ar 


ajunge la destinaţie. Şi atunci, Karlsoon putea să se apuce de 
distrugerea podurilor! lar încrezutul ar rămâne o bună bucată de 
vreme blocat în munţii din Tibet. 

— Şi dacă se nimereşte să fie pe malul greşit al fluviului, n- 
avem decât să ne regrupăm. In China curg cincizeci de mii de 
râuri, aşa că, oriunde s-ar gândi parazitul ăla s-o apuce, va da 
mereu de câte o apă curgătoare. 

Şi Allan recapitula: un încrezut parazit, în luptă cu un 
neisprăvit, laş şi incapabil, şi având tot atâta minte cât o vacă. 
Şi între ei, o viperă ameţită de prea mult lichior verde de 
banane. 

— O să fie foarte interesant, spuse Allan cu toată sinceritatea. 
Şi, apropo, nu are cumva domnul căpitan pe undeva o picătură 
de şnaps să clătesc puţin lichiorul ăsta? 

Nu, din păcate, căpitanul n-avea aşa ceva. Avea, în schimb, 
multe altele, dacă domnul Karlsson dorea să mai varieze 
gusturile: lichior de lămâie, cremă de lichior, lichior de mentă... 

— Şi, apropo, spuse Allan, când credeţi că ajungem la 
Shanghai? 


Yangzijiang nu e o apă ca toate apele. Fluviul se întinde pe o 
distanţă de sute de mii de kilometri şi pe alocuri are o lăţime de 
un kilometru. Şi în afară de asta, are până departe în interiorul 
ţării o adâncime suficientă pentru vapoare de mare tonaj. 

Pe urmă, e şi foarte frumos de privit cum şerpuieşte pe 
pământul Chinei, de-a lungul oraşelor, al ogoarelor şi între 
stânci înalte şi abrupte. 

Allan Karlsson, Soong Mei-ling şi cei douăzeci de bărbaţi din 
garda ei personală porniră cu o ambarcaţiune în direcţia 
Sichuan, cu intenţia să-i facă viaţa amară parvenitului de 
comunist Mao Tse Tung. Incepură călătoria pe data de 12 
octombrie 1945, la două zile după ce, conform presupunerilor, 
tratativele de pace se împotmoliseră. 

Călătoria nu era prea rapidă, fiindcă cei douăzeci de 
bodyguarzi voiau să se distreze o zi sau trei, de îndată ce vasul 
făcea haltă într-un port. (Soong Mei-ling se retrăsese la 
reşedinţa ei de vară din apropiere de Taipei şi, când pisica nu-i 
acasă, joacă şoarecii pe masă.) Au fost multe opriri. Mai întâi la 


Nanjing. Pe urmă la Wuhu, Anqing, Jiujiang, Huangshi, Wuhan, 
Yueyang, Yidu, Fengjie, Wanxian, Chongqing şi Luzhou. Şi, în 
toate locurile astea, beţie, prostituate şi depravare. 

Acum, pentru că stilul ăsta de viaţă e adesea foarte costisitor, 
cei douăzeci de bărbaţi din garda personală a lui Soong Mei-ling 
descoperiră o nouă comoară. Cereau ţăranilor care voiau să-şi 
descarce mărfurile în port o taxă de cinci yuani. Dacă nu 
plăteau, n-aveau de ales decât să plece de-acolo cu treaba 
nefăcută. Cine făcea gălăgie era împuşcat. 

Incasările erau consumate pe loc în cartierele cele mai 
obscure ale oraşului respectiv, cartiere ce se aflau foarte la 
îndemână, adică aproape de port. După Allan, dacă Soong Mei- 
ling credea că e important să ai poporul de partea ta, ar fi 
trebuit să le spună acest lucru şi subalternilor ei cei mai 
apropiaţi. Dar asta era, bineînţeles, problema ei, nu a lui Allan. 

Făcuseră două luni pe apă până să ajungă în provincia 
Sichuan şi, când în sfârşit sosiră, forţele armate ale lui Mao Tse 
Tung plecaseră de mult spre nord. Şi nici n-o luaseră prin munţi, 
ci printr-o vale şi se bătuseră cu o divizie a Kuomintangului, 
postată acolo să aibă control asupra oraşului Yibin. 

Yibin era cât pe ce să cadă-n mâinile comuniştilor. În bătălia 
aceea au fost ucişi trei mii de soldaţi ai Kuomintangului, din care 
cel puţin două mii cinci sute pentru că erau prea beţi ca să se 
lupte. De partea cealaltă au căzut trei sute de comunişti, 
probabil toţi treji. 

Bătălia pentru ocuparea oraşului Yibin a fost totuşi un succes 
pentru Kuomintang, şi asta fiindcă printre cei cincizeci de 
comunişti căzuţi prizonieri se afla un diamant. Patruzeci şi nouă 
puteau fi împuşcaţi şi azvârliţi cu toţii într-o groapă, dar al 
cincizecilea! Mmmm! Al cincizecilea nu era altul decât frumoasa 
actriţă Jiang Qing, care devenise marxist-leninistă şi - în primul 
rând! - cea de-a treia nevastă a lui Mao Tse Tung. 


* 


S-au iscat certuri între comandanții companiei Kuomintang 
din Yibin şi soldaţii gărzii lui Soong Mei-ling. Se certau pentru că 
fiecare parte îşi revendica răspunderea pentru prizoniera-vedetă 
Jiang Qing. Până atunci, comandanții companiei o ţinuseră sub 
cheie, aşteptând să sosească vasul cu forţele armate ale lui 


Soong Mei-ling. Nu îndrăzniseră să treacă la o altă măsură, 
pentru că ar fi putut să fie şi Soong Mei-ling pe vapor. Şi cu ea 
nu puteai să te cerţi. 

Dar s-a aflat că Soong Mei-ling era la Taipei, prin urmare, 
comandanții companiei s-au gândit că totul devenise foarte 
simplu. Jiang Qing urma să fie violată cât se poate de brutal şi 
pe urmă împuşcată. 

In principiu, soldaţii din garda personală a lui Soong Mei-ling 
nu aveau nimic împotriva violului şi poate că erau chiar dispuşi 
să dea o mână de ajutor, dar era absolut inadmisibil ca Jiang 
Qing să moară în urma acelui tratament. Trebuia, ziceau ei, să 
fie dusă la Soong Mei-ling sau, cel puţin, la Chiang Kai-shek, 
pentru ca unul din ei să decidă ce era de făcut. Era vorba deo 
chestiune de politică la nivel înalt. Aşa i-au explicat soldaţii, cu 
cinismul pe care-l căpătaseră în urma experienţei lor 
internaţionale, şefului diviziei din Yibin, şcolit în provincie. 

Până la urmă, şeful diviziei din Yibin a cedat, promițând 
îmbufnat că deja în după-amiaza aceea va preda diamantul. 
Şedinţa a luat sfârşit şi soldaţii au hotărât să sărbătorească, 
dând o raită prin oraş. Era uşor de imaginat ce distracţie îi 
aştepta apoi în timpul călătoriei cu diamantul! 

Negocierile avuseseră loc pe puntea vasului care-i 
transportase pe soldaţi şi pe Allan pe mare. Lui Allan nu-i venea 
să creadă că înţelegea mai tot ce se spunea. În timp ce soldaţii 
petreceau în diversele oraşe pe unde treceau, Allan rămânea la 
pupă împreună cu simpaticul ajutor de bucătar Ah Ming, care se 
dovedise a fi un excelent pedagog. În două luni, Ah Ming reuşise 
să-l facă pe Allan să vorbească puţin chineza uzuală (mai ales la 
capitolul înjurături şi obscenităţi). 


* 


Allan învățase de mic copil că oamenii care nu iau un păhărel 
de şnaps când li se iveşte ocazia nu sunt oameni de încredere. 
N-avea mai mult de şase ani când taică-său i-a pus mâna pe 
umărul firav şi i-a zis: 

— Să te fereşti de popi, fiule! Şi de ăia care nu beau şnaps. 
Cei mai periculoşi sunt popii care nu beau şnaps. 

Pe de altă parte, sigur că tatăl lui Allan nu era complet treaz 
în ziua aceea când i-a tras un pumn unui pasager nevinovat, 


după care a şi fost imediat concediat de la Căile Ferate. Asta i-a 
dat mamei prilejul să-i transmită fiului nişte vorbe înțelepte: 

— Să te fereşti de beţivani, Allan. Ar fi trebuit şi eu să mă 
feresc. 

Băieţelul Allan crescu şi completă opiniile părinţilor cu 
propriile lui observaţii. După Allan, popii şi oamenii politici erau 
totuna, şi asta indiferent dacă erau comunişti, fascişti, capitalişti 
sau ce Dumnezeu mai puteau să fie. În schimb era de acord cu 
tata, că un om dintr-o burată nu bea sirop, şi cu mama, că 
trebuie să ai grijă să te porţi cum trebuie chiar dacă eşti puţin 
cherchelit. 

În practică, asta a însemnat că, în timpul călătoriei pe fluviu, 
lui Allan îi pieri până la urmă cheful să-i mai ajute pe Soong Mei- 
ling şi pe cei 20 de beţivani din garda ei personală. (Rămăseseră 
de fapt numai 19, după ce unul alunecase peste bord şi se 
înecase.) Nici n-avea de gând să asiste la violul prizonierei, care, 
pentru moment, era închisă sub punte; şi nu conta dacă era 
comunistă, şi nici nevasta cui era. 

Allan decise, aşadar, s-o întindă de-acolo şi s-o ia şi pe 
prizonieră cu el. Îi spuse asta prietenului său, ajutorul de 
bucătar Ah Ming, adăugând că i-ar fi foarte îndatorat dacă ar 
putea să le dea o mână de ajutor celor doi fugari cu un mijloc de 
transport. Ah Ming promise că-i va ajuta, dar numai cu o 
condiţie - să-l ia şi pe el. 

Optsprezece dintre cei nouăsprezece soldaţi din garda 
personală a lui Soong Mei-ling plecaseră împreună cu bucătarul 
vasului şi căpitanul să se distreze prin cartierele rău famate din 
Yibin. Al nouăsprezecelea soldat, cel pe care căzuse pacostea să 
fie paznicul prizonierei, stătea bombănind în faţa uşii care ducea 
la celula unde era Jiang Qing, jos, sub punte. 

Allan se aşeză alături de soldat, intră în vorbă cu el şi-i 
propuse să ciocnească amândoi un pahar. Paznicul răspunse căi 
se încredinţase răspunderea poate celui mai însemnat prizonier 
al naţiunii şi că nu se cădea să stea acolo în post şi să tragă la 
măsea rachiu de orez. 

— Ai absolută dreptate, spuse Allan. Dar ce contează un 
pahar? 

— Da, răspunse paznicul, căzut pe gânduri. Sigur, un pahar nu 
contează. 


După două ore, Allan şi paznicul goliseră două sticle, iar 
ajutorul de bucătar, Ah Ming, alerga tot timpul între cei doi şi 
cămară, de unde aducea tot felul de bunătăţi. Allan mai trişase 
din când în când, dar paznicul, care trebuia îmbătat până să 
cadă sub masă, chiar căzuse, dar, în lipsă de masă, direct pe 
punte şi îşi pierduse cunoştinţa. 

— Aşaa, zise Allan către soldatul chinez, care zăcea leşinat la 
picioarele lui. Ai mare grijă când te pui la băutură cu un suedez, 
dacă nu eşti finlandez sau cel puţin rus. 

Expertul în bombe Allan Karlsson, ajutorul de bucătar Ah Ming 
şi profund recunoscătoarea Jiang Qing au părăsit vasul la 
adăpostul întunericului şi curând au ajuns în munţii unde soţia 
liderului comunist petrecuse deja mult timp alături de soţul ei şi 
de trupele acestuia. Jiang Qing era cunoscută printre nomazii 
tibetani, aşa că fugarii n-au dus lipsă de hrană, dimpotrivă, au 
mâncat pe săturate, chiar şi după ce proviziile aduse de Ah Ming 
s-au terminat. Nu era de mirare că tibetanii erau binevoitori cu 
un înalt reprezentant al armatei de eliberare. Toată lumea ştia 
că, în cazul în care comuniştii vor ieşi învingători, Tibetul îşi va 
dobândi independenţa. 

Ideea lui Jiang Qing era ca, împreună cu Allan şi Ah Ming, să 
plece cât mai repede spre nord, ocolind larg regiunea controlată 
de Kuomintang. Asta însemna că, după un marş de luni de zile, 
s-ar fi apropiat de Xi'an din provincia Shaanxi, unde ştia Jiang 
Qing că l-ar putea găsi pe soţul ei, dacă nu întârzia pe drum 
prea mult. 

Ah Ming era încântat. Jiang Qing îi promisese că de acum 
înainte îl va servi pe Mao în persoană. Şocat de comportamentul 
soldaţilor din garda lui Song Mei-ling, Ah Ming se făcu şi el în 
secret comunist. Acum era un moment potrivit: trecea de partea 
cealaltă şi avansa în post. 

lar Allan era sigur că lupta comuniştilor va da roade şi fără 
ajutorul lui, prin urmare spera că Jiang Qing n-avea nimic 
împotrivă dacă el o lua spre casă. 

Nu, n-avea nimic împotrivă, dar „acasă” nu era Suedia? Şi nu 
era înfiorător de departe? 

Allan răspunse că ar fi fost, desigur, cel mai practic cu vaporul 
sau avionul, însă, din păcate, varianta cu vaporul nu mergea, 
fiindcă mările nu-i erau la îndemână, iar acolo, în munţi, nu 
văzuse nici urmă de aeroporturi. Şi, în fond, n-avea nici bani. 


— Aşa c-am să merg pe jos, spuse Allan. 


* 


Şeful satului unde cei trei fugari fuseseră primiți cu atâta 
generozitate avea un frate, care călătorise mai mult decât 
oricare altul. În nord, ajunsese până la Ulan Bator şi, spre vest, 
până la Kabul. Îşi scăldase picioarele şi în Golful Bengal într-o 
călătorie spre Indochina. Dar acum era în sat, iar şeful îl chemă 
şi-l rugă să-i deseneze domnului Karlsson o hartă a lumii, ca să 
poată ajunge acasă în Suedia. Fratele promise şi chiar a doua zi 
harta fu gata. 

Chiar dacă ai grijă să te îmbraci cum trebuie, te poţi considera 
cutezător dacă-ţi pui în cap să traversezi Himalaya înarmat cu o 
hartă improvizată şi o busolă. De fapt, Allan ar fi putut să 
meargă spre nord, să treacă dincolo de lanţul muntos, şi după 
un timp să ajungă la nord şi de Lacul Aral, şi de Marea Caspică, 
numai că realitatea nu se potrivea cu harta lui improvizată. Aşa 
că îşi luă adio de la Jiang Qing şi Ah Ming şi decise să meargă pe 
jos, să traverseze  Tibetul, Himalaya, India Britanică, 
Afganistanul, să treacă în Iran, să continue până-n Turcia şi, 
apoi, odată ajuns în Europa, să urce spre nord. 

După două luni de mers pe jos, află că alesese versantul 
greşit al unei creste muntoase şi, ca să ajungă pe drumul bun, 
cel mai înţelept era să facă imediat cale întoarsă şi s-o ia de la 
început. După încă patru luni (de data asta pe versantul care 
trebuia), lui Allan începu să i se pară prea lungă şi prea înceată 
călătoria. Se opri într-un sat de munte şi încercă să cumpere la 
târgul de-acolo o cămilă, tocmindu-se pe muteşte şi cu puţina 
chineză pe care-o ştia. Până la urmă, Allan şi negustorul de 
cămile bătură palma, dar numai după ce negustorul acceptă ca 
fata lui să nu intre în preţ. 

Adevărul e că Allan stătuse pe gânduri cu privire la fată. Şi nu 
copulaţia era motivul, fiindcă instinctele acelea îi rămăseseră în 
sala de operaţii a profesorului Lundborg şi deci nu mai dispunea 
de ele, dar îl atrăgea tovărăşia fetei. Uneori, te puteai simţi tare 
stingher în munţii Tibetului. 

Dar pentru că fata nu vorbea altceva decât un dialect 
monoton tibeto-burman, din care Allan nu pricepea o iotă, s-a 
gândit că aceeaşi stimulare intelectuală ar putea s-o obţină 


stând de vorbă cu biata cămilă. Şi, în afară de asta, Allan nu 
putea exclude că fata avea unele aşteptări de ordin sexual din 
afacerea asta. Se vedea asta în privirea ei. 

In consecinţă, Allan trecu prin încă două luni de singurătate, 
bălăbănindu-se călare pe cămilă, până ce dădu peste trei 
străini, şi ei călare pe cămile. Allan îi salută în toate limbile pe 
care le cunoştea: chineză, spaniolă, engleză şi suedeză. Din 
fericire, una funcţiona: engleza. 

Unul dintre străini îl întrebă cine era şi încotro mergea. Allan 
răspunse că era Allan şi că mergea spre casă, în Suedia. Bărbaţii 
făcură ochii cât cepele. Chiar îşi pusese Allan în cap să meargă 
cu cămila până în nordul Europei? _ 

— Cu o scurtă întrerupere, ca să traversez Oresundul cu 
vaporul. P 

Cei trei bărbaţi nu ştiau unde era Oresund“*, dar, după ce se 
asigurară că Allan nu era în serviciul lacheului britanico- 
american, adică al şahului Persiei, îi propuseră să meargă 
împreună cu ei. 

Străinii îi povestiră că se cunoscuseră de mult, pe când 
studiau toţi trei engleza la universitatea din Teheran. Spre 
deosebire de ceilalţi din anul lor, ei nu aleseseră engleza ca să 
le fie mai uşor să-şi ofere serviciile suveranilor britanici. 
Dimpotrivă, după terminarea studiilor, şi-au petrecut doi ani de 
zile în preajma revoluționarului Mao Tse Tung, căutând inspiraţia 
comunistă direct la sursă şi acum se întorceau în Iran. 

— Suntem marxişti, spuse unul dintre ei. Lupta noastră o 
ducem în numele muncitorimii internaţionale, şi tot în numele ei 
vom organiza o revoluţie socială în Iran şi în lumea întreagă, 
vom desfiinţa orânduirea capitalistă şi vom clădi o societate 
bazată pe egalitate economică şi socială pentru toţi cetăţenii, o 
societate în care toţi oamenii să-şi poată folosi capacităţile 
individuale. „De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după 
nevoi.” 

— Ce vorbeşti! spuse Allan. Nu mai aveţi un strop de rachiu? 

Şi bărbaţii aveau. Sticla trecea de la o spinare de cămilă la 
alta, iar lui Allan începu imediat să-i placă ceva mai mult 
călătoria. 


4 Öresund - parte îngustă a apelor Balticei, pe unde se poate face 
traversarea între Danemarca şi Suedia. Din anul 2000 există şi podul 
Oresund, de 7.850 m lungime. 


Timp de unsprezece luni, cei patru bărbaţi izbutiră să-şi 
salveze viaţa unul altuia de cel puţin trei ori. Înfruntaseră 
laolaltă avalanşe, tâlhari, ger şi repetate perioade de foamete. 
Două dintre cămile pieriseră, pe a treia fuseseră nevoiţi s-o 
omoare şi s-o mănânce, iar pe a patra i-au dat-o unui vameş 
afgan, ca să nu-i împuşte şi să-i lase să intre în ţară. 

Allan nu-şi închipuise niciun moment c-o să fie uşor de 
traversat Himalaya. Dar, privind în urmă, îşi dădea seama că 
avusese mare noroc să fie împreună cu simpaticii ăia de 
comunişti iranieni, pentru că n-ar fi putut să facă faţă furtunilor 
de nisip din văi, viiturilor şi gerului de minus 40 de grade din 
munţi. Oricum, n-ar fi putut rezista la minus 40 de grade (cu ei 
sau fără ei). Au trebuit să se oprească, să-şi instaleze tabăra la 
2.000 de metri altitudine şi să aştepte să treacă iarna 1946- 
1947. 

Se-nţelege că cei trei comunişti încercară să-l recruteze pe 
Allan pentru „lupta” lor, în special după ce aflară cât de bine ştia 
să folosească dinamita şi alte explozive. Allan le ură noroc, dar 
le răspunse că trebuie să ajungă acasă, în Yxhult. Uitase 
complet că-şi aruncase casa în aer cu 18 ani în urmă. 

Până la urmă, bărbaţii renunţară la munca de lămurire, 
mulţumindu-se că Allan era un bun tovarăş şi că nu era din ăia 
care să se lamenteze la primul fulg de nea. Reputația îi crescu 
simţitor când, aşteptând să se îmbunătăţească vremea şi 
neavând ceva mai bun de făcut, Allan inventă o metodă de a 
obţine alcool din lapte de capră. Comuniştii nu se prinseră ce 
meşterea Allan, dar laptele avea tărie, aşa că din când în când 
se mai încălzeau puţin şi nici nu se plictiseau atât de groaznic. 

Primăvara lui 1947 îi găsi, în fine, pe versantul sudic al celui 
mai înalt lanţ muntos din lume. Şi, cu cât mai aproape erau de 
graniţa cu Iranul, cu atât mai exuberanţi erau cei trei prieteni 
comunişti când discutau despre viitorul ţării lor. Venise timpul 
să-i alunge pe toţi străinii din ţară. Britanicii îl sprijiniseră ani de 
zile pe coruptul ăla de şah. Doar asta, şi era destul de rău. Dar 
când şahul, sătul să tot fie dirijat, începuse să se împotrivească, 
britanicii îl dăduseră jos şi-l puseseră pe fiul lui pe tron. Asta îl 
duse pe Allan cu gândul la Soong Mei-ling şi la Chiang Kai-shek 
şi îşi spuse că ciudate mai erau legăturile de familie în lumea 
largă. 


Fiul şahului se dovedi şi mai uşor de mituit decât tatăl lui. Aşa 
că acum şi britanicii, şi americanii deţineau controlul asupra 
petrolului iranian, iar cei trei comunişti iranieni, inspirați de Mao 
Tse Tung, plănuiau să pună capăt acestei situaţii. Dar problema 
era că alţi comunişti iranieni aveau înclinații către Stalin şi 
Uniunea lui Sovietică, şi mai existau şi unele elemente 
revoluţionare turbulente, care amestecau şi religia în toată 
povestea. 

— Interesant, spuse Allan, dar i se părea exact pe dos. 

| se răspunse cu o lungă declaraţie marxistă, din care reieşea 
că era mai mult decât interesant! Pe scurt, pentru cei trei nu 
exista decât victoria sau moartea. 

Chiar de a doua zi se clarifică această chestiune, când sorții 
căzură pe ultima variantă, fiindcă, de îndată ce puseră piciorul 
pe pământul Iranului, fură cu toţii arestaţi de o patrulă de 
frontieră, care tocmai trecea pe-acolo. Era de necrezut, dar 
comuniştii aveau fiecare un exemplar al Manifestului comunist 
(în limba persană, pe deasupra), motiv pentru care fură 
împuşcaţi pe loc. Allan scăpă datorită faptului că nu avea niciun 
text asupra lui. Dar având în schimb figură de străin, trebui să 
se întocmească un raport. Cu ţeava puștii între coaste, Allan îşi 
scoase şapca şi le mulţumi comuniştilor ucişi pentru că îi 
ţinuseră tovărăşie în Himalaya. Nu credea că se va putea 
obişnui vreodată cu gândul că avusese nişte prieteni care-şi 
pierduseră viaţa în faţa ochilor lui. 

Dar n-avu prea mult timp să-şi plângă prietenii, pentru că-i 
legară mâinile la spate şi-l aruncară pe o saltea de paie, pe 
platforma unui camion. Cu nasul vârât în saltea, Allan rugă să fie 
dus la ambasada Suediei din Teheran sau la ambasada 
americană, dacă Suedia n-avea reprezentanţă diplomatică 
acolo. 

— Khaf& sho! sună răspunsul, pe ton ameninţător. 

Allan nu pricepu cuvintele, dar înţelese ideea generală, aşa că 
nu strica să-şi ţină un timp gura. 


Pe jumătatea cealaltă a globului, la Washington D.C., 
preşedintele Harry S. Truman avea şi el necazurile lui. Se 
apropiau alegerile şi era esenţial să ai atitudinea adecvată. Cea 


mai importantă chestiune strategică era în ce măsură avea el 
priceperea necesară să le caute în coarne negrilor din Sud. 
Trebuia să găsească punctul de echilibru între a dovedi, pe de o 
parte, că e în pas cu modernitatea şi, pe de altă parte, că nu e 
prea îngăduitor. Numai aşa va fi opinia publică de partea lui. 

lar pe plan mondial, avea de-a face cu Stalin. Dar în privinţa 
asta nu era dispus să facă niciun compromis. Stalin reuşise să-i 
fermece pe unii, dar nu pe Harry Truman. 

Fără să dea deloc impresia, China avea şi ea rolul ei în istorie. 
Stalin îi pompa ajutoare lui Mao Tse Tung, însă Truman nu putea 
să facă acelaşi lucru pentru amatorul de Chiang Kai-shek. Soong 
Mei-ling primise până atunci tot ce dorise, dar acum, gata, era 
de-ajuns. „Şi apropo, oare ce-o mai fi făcând Allan Karlsson? 
Chiar că era simpatic tipul.” 


Chiang Kai-shek suferea din ce în ce mai multe înfrângeri 
militare, iar proiectul secundar conceput de Song Mei-ling nu 
reuşise din pricină că expertul în explozive dispăruse şi o luase 
cu el şi pe nevasta încrezutului. 

Soong Mei-ling solicitase de nenumărate ori o întrevedere cu 
preşedintele Truman, cu gândul să-l strângă de gât cu propriile 
ei mâini pentru că i-l trimisese pe Allan Karlsson, dar Truman n- 
avea niciodată timp. Dimpotrivă, SUA le întoarse spatele lui 
Chiang Kai-shek şi Kuomintangului; corupţia, hiperinflaţia şi 
foametea îi dădeau apă la moară lui Mao Tse Tung. În cele din 
urmă, Chiang Kai-shek, Soong Mei-ling şi supuşii lor fură nevoiţi 
să fugă în Taiwan. China continentală deveni comunistă. 


CAPITOLUL 12 
Luni, 9 mai 2005 


Prietenii noştri din Sjötorp au priceput că venise momentul să 
se suie în minibuz şi să părăsească definitiv locul unde erau. Dar 
înainte de asta, trebuiau rezolvate unele lucruri. 

Frumoasa şi-a pus o haină de ploaie, o glugă, mănuşi de 
cauciuc şi a scos furtunul ca să spele ce mai rămăsese din 
banditul pe care-l strivise Sonia când se aşezase pe el. Dar, mai 
întâi de toate, a tras uşurel revolverul din mâna dreaptă a 
mortului şi l-a aşezat cu grijă pe verandă (unde apoi l-a şi uitat), 
cu ţeava îndreptată spre un brad gros, la vreo patru metri 
distanţă. Nu puteai şti când se apucau să tragă maşinăriile 
astea. 

După ce Hinken a fost eliberat de excrementele Soniei, Julius 
şi Benny l-au pus sub bancheta din spate a propriului său 
Mustang Ford. In condiţii normale, n-ar fi încăput acolo, dar 
acum era turtit perfect. Julius s-a instalat la volan şi a pornit la 
drum, urmat de Benny în Passatul Frumoasei. Ideea era să caute 
un loc pustiu şi la distanţă sigură de Sjötorp, unde să scalde în 
benzină minibuzul şi să-i dea foc, exact cum ar fi făcut nişte 
gangsteri adevăraţi într-o situaţie asemănătoare. 

Pentru asta le trebuia mai întâi o canistră şi pe urmă benzină 
de umplut canistra. Aşadar, Julius şi Benny au oprit la o staţie de 
benzină de pe Sjösåsvägen din Braås. Benny a intrat să facă 
rost de cele trebuincioase, iar Julius să cumpere ceva bun de 
ronţăit. Prezenţa unui Mustang Ford nou cu un motor V8 de 
peste 300 de cai-putere în faţa unei staţii de benzină din Braås e 
cam la fel de senzaţională ca prezenţa unui Boeing 747 pe 
Sveavăgen“ din Stockholm. Nu le-a trebuit mai mult de o 
secundă fratelui mic al lui Hinken şi colegului său de la The 
Violence ca să decidă să dea lovitura zilei. Mezinul a sărit în 
Mustang, în timp ce amicul nu-l pierdea din ochi pe presupusul 
posesor al maşinii, care îşi alegea bomboane înăuntrul 
benzinăriei. Ce pradă! Şi ce idiot! Să lase cheile în contact! 

Când Benny şi Julius au ieşit din magazin, unul cu canistra, iar 
celălalt cu un ziar sub braţ şi gura plină de bomboane, nici urmă 
de Mustang. 

— Parcă aici am parcat maşina, nu? spuse Julius. 


4 Sveavägen este una din arterele principale din centrul Stockholmului. 


— Da, aici, zise Benny. 

— O s-avem probleme? întrebă Julius. 

— Păi, da, acum o s-avem probleme, zise Benny. 

S-au urcat în Passatul pe care nu-l furase nimeni şi se- 
ntoarseră la Sjötorp. 

Canistra rămăsese goală. Dar asta nu mai avea importanţă. 


* 


Mustangul era negru şi avea două dungi galbene de-a lungul 
capotei. Era cu adevărat o maşină de mare clasă, pentru care 
frăţiorul lui Hinken şi camarazii lui puteau obţine o sumă 
frumuşică. Furtul le picase ca din cer şi se petrecuse fără 
probleme. După mai puţin de cinci minute de la comiterea 
acestui act neplanificat, maşina se afla în siguranţă, în garajul 
celor de la The Violence. 

Chiar a doua zi, au schimbat plăcuţa de înregistrare a maşinii. 
Apoi fratele lui Hinken l-a trimis pe unul dintre subalternii săi să 
ducă Mustangul partenerului lor din Riga şi să vină cu vaporul, 
fără maşină. Ceea ce se întâmplă apoi, de obicei, era că letonii 
făceau rost de plăcuţe şi documente false şi reuşeau din nou să 
vândă maşina ca marfă de import particular unui membru din 
The Violence şi, dintr-un foc, o maşină furată devenea 
proprietate legală. 

De data asta însă, lucrurile nu s-au petrecut aşa, pentru că 
maşina suedezilor a început să pută înfiorător în service-ul din 
Ziepniekkalns de la marginea sudică a Rigăi. Mecanicul a 
cercetat chestiunea mai îndeaproape şi a descoperit un cadavru 
sub bancheta din spate a Mustangului. Şeful s-a apucat să înjure 
de mama focului, a smuls toate plăcuţele de înmatriculare şi 
orice altceva care ar fi putut dezvălui identitatea maşinii. Pe 
urmă, a început să-i tragă şuturi şi nu s-a lăsat până ce 
Mustangul, care la început fusese un exemplar fantastic de 
frumos, s-a transformat în ceva fără nicio valoare. Apoi a căutat 
un beţivan, care, pentru patru sticle de vin, a acceptat să ducă 
rabla la fiare vechi cu cadavru cu tot. 


* 


La Sjötorp, cei patru prieteni erau gata de plecare. Sigur că-i 
preocupa faptul că li se furase Mustangul cu banditul mort 
înăuntru, dar asta numai până când Allan trase hotărât 
concluzia lui obişnuită, şi anume că situaţia era cum era şi, în 
continuare, va fi cum va fi. Pe urmă, le-a mai spus Allan, puteau 
fi siguri că hoţii n-or să ia legătura cu poliţia, fiindcă o 
caracteristică esenţială a hoţilor de maşini era că se ţin mereu 
la oarecare distanţă de organele de poliţie. 

Era ora şase şi jumătate şi ar fi fost bine să plece înainte de 
lăsarea întunericului, pentru că minibuzul era voluminos, iar 
drumurile, înguste şi întortocheate. 

Sonia stătea cuminte în noul ei grajd pe roţi, iar acasă 
avuseseră grijă să şteargă orice urmă de elefant, atât în curte, 
cât şi în şopron. Au fost nevoiţi să renunţe la Passat şi la 
Mercedesul lui Benny. Nu erau implicate în nimic ilegal, dar ce 
puteau să facă cu ele? 

Aşa că minibuzul a luat-o din loc. Frumoasa se gândise să 
stea ea la volan, pentru că se pricepea la condus autobuze, dar 
a ieşit la iveală că Benny mai era şi aproape instructor auto. 
Permisul lui de conducere includea toate categoriile posibile, 
aşa că era mai bine să conducă el. N-avea rost ca echipa să- 
ncalce legea mai mult decât apucase s-o încalce până atunci. 

In dreptul cutiei de scrisori, Benny o luat-o la stânga, ca să 
iasă din Rottne şi Braås. Frumoasa le-a spus că, după ce scapă 
de drumurile cu pietriş, or să ajungă după un timp la Åby şi 
după aceea pe D30, la sud de Lammhult. Le va lua mai puţin de 
o jumătate de oră, aşa că ce-ar fi să profite şi să rezolve între 
timp o chestiune nu lipsită de importanţă, şi anume: ei încotro 
mergeau? 


Cu patru ore înainte, Şeful îl aştepta nerăbdător pe singurul 
dintre asistenții lui care încă nu dispăruse. In clipa în care se va 
întoarce din oraş Caracas - avea de făcut o cursă, care-o fi fost 
aia - vor pleca amândoi în sud. Dar nu cu motocicleta şi nici cu 
geaca purtând însemnele clubului. Trebuiau să fie prudenti. 

Adevărul era că Şeful începuse să pună la îndoială strategia 
de până atunci cu gecile clubului şi simbolul Never Again pe 
spate. 


Ceea ce urmărise el la început era să creeze o identitate 
comună, o solidaritate între membrii grupului şi să impună 
respect celor din afară. Dar în primul rând, grupul era mult mai 
mic decât plănuise Şeful la început; solidaritatea cvartetului 
Bulten, Hinken, Caracas şi el însuşi nu avea nevoie de geci. Şi 
pe urmă, activitatea lor căpătase o orientare pentru care 
emblema de pe geci era mai degrabă contraproductivă. Cât 
despre tranzacţia din Malmköping, lui Bulten îi dăduse un ordin 
dublu: să meargă acolo cu un mijloc de transport în comun, ca 
să nu bată la ochi, dar să-şi pună geaca având textul Never 
Again pe spate ca să-i arate rusului cu cine se certa, dacă 
începea cumva să se certe. 

Şi-acum Bulten fugise... sau poate se întâmplase altceva. Şi 
emblema de pe spate voia să spună cam aşa: Dacă ai 
nelămuriri, sună Şeful. 

Să-l ia dracu’! Când o să iasă din asta, o să pună toate gecile 
pe foc. Dar unde să fie blestematul de Caracas? 

Că ei doi ar fi trebuit s-o-ntindă acum! 

Opt minute mai târziu apăru şi Caracas, scuzându-se că 
intrase la Seven-Eleven să cumpere un pepene roşu. 

— Bun şi răcoritor, anunţă Caracas. 

— Bun şi răcoritor?! jumate din club a dispărut cu 50 de 
milioane de coroane, iar ţie îţi arde de cumpărat fructe?! 

— Nu, nu fructe, legume, spuse Caracas. De fapt, e din familia 
castraveţilor. 

Atunci i-a sărit ţâfna Şefului. A apucat pepenele şi a dat cu el 
în capul bietului Caracas, iar pepenele s-a făcut zob. Pe Caracas 
l-a podidit plânsul şi a zis că s-a săturat, înghiţise doar ocări de 
la Şef de când cu dispariţia mai întâi a lui Bulten şi pe urmă a lui 
Hinken, de parcă ar fi fost el de vină. Nu, Şeful să se descurce 
pe cont propriu pentru că el o să cheme un taxi să meargă la 
Arlanda şi de acolo, cu avionul, până la familia lui din... Caracas. 

Îşi putea relua astfel numele lui adevărat. 

— Vete a la mierda! spuse Caracas printre lacrimi, zbughind-o 
pe uşă. 

Şeful scoase un oftat adânc. Lucrurile se complicau. Mai întâi 
dispăruse Bulten şi, privind în urmă, trebuia totuşi să admită că- 
şi vărsase o parte din frustrare pe Hinken şi pe Caracas. Apoi, 
dispăruse şi Hinken, iar Şeful se văzu nevoit să recunoască 
faptul că şi-a descărcat nervii pe Caracas. După aceea dispăruse 


şi Caracas - să cumpere pepene roşu. Şeful recunoscu, privind 
în urmă, că... n-ar fi trebuit, pentru atâta lucru, să zdrobească 
pepenele în capul omului. 

Rămăsese singur în goana după... nici măcar nu ştia exact 
după ce. Să-l găsească pe Bulten? Să fi furat el valiza? Chiar 
atât de tâmpit să fie? Şi unde era Hinken? 

Şeful conducea, aşa cum se cădea poziţiei lui, cel mai nou şi 
mai elegant BMW X5. Şi, de cele mai multe ori, mergea prea 
repede. Poliţiştii din maşina „civilă”, care erau pe urmele lui, îi 
numărau contravenţiile din trafic şi, după 300 de kilometri, erau 
de acord că bărbatul de la volanul acelui BMW din faţa lor n-ar 
trebui să-şi recapete permisul timp de patru sute de ani, dacă ar 
fi fost penalizat pentru toate abaterile lui de până atunci. 

Au ajuns destul de repede la Åseda, unde inspectorul 
Aronsson se despărţea de colegii din Stockholm. Le-a mulţumit 
pentru ajutor şi le-a spus că mai departe se va descurca singur. 

Şeful avea un GPS la bordul BMW -ului, aşa că nu-i era deloc 
greu să găsească drumul care ducea la Sjötorp. Dar, pe măsură 
ce se apropia, era din ce în ce mai nerăbdător şi conducea din 
ce în ce mai repede, şi inspectorul Aronsson abia se putea ţine 
după el. Inspectorul trebuia totuşi să păstreze o oarecare 
distanţă, pentru ca Per-Gunnar Gerdin să nu observe că era 
urmărit. De fapt, Aronsson era cât pe ce să-l piardă din ochi. 
Zărea BMW-ul numai când drumul era drept, până când... chiar 
că n-a mai văzut nimic! 

Pe unde o fi luat-o Gerdin? Probabil că a cotit undeva, altfel... 
Aronsson a încetinit, îşi simţea fruntea transpirată, nu-i făcea 
deloc plăcere să se gândească la ce s-ar putea întâmpla. 

Se făcea un drum la stânga. A luat-o oare pe-acolo? Sau să fi 
mers încă o bucată drept înainte până la... cum îi zicea? Da, 
Rottne. Numai că aici drumul era foarte accidentat, aşa că nu 
înţelegea de ce nu reuşise să-l ajungă din urmă pe Gerdin 
tocmai aici! Sau poate Gerdin a cotit-o ceva mai înainte. 

Da, aşa trebuie să fi fost. Aronsson a întors maşina şi a intrat 
pe drumul unde a bănuit că dispăruse Gerdin. Acum trebuia să 
deschidă bine ochii. Dacă Gerdin alesese un drum aşa de îngust, 
destinaţia trebuia să fie pe aproape. 


* 


Şeful a frânat brusc, micşorând viteza de la 180 la 20 de 
kilometri la oră, şi a virat la stânga pe drumul cu pietriş, aşa 
cum îi indicase GPS-ul. Mai avea de mers doar 3,7 kilometri 
până la ţintă. După 200 de metri de la cutia de scrisori spre 
Sjötorp, drumul făcea o ultimă cotitură, şi acolo, Şeful a zărit 
spatele unui autobuz care tocmai părăsea aleea pe care el se 
pregătea să cotească. Ce să facă? Cine era în autobuz? Şi cine 
mai rămăsese la Sjötorp? 

Şeful s-a hotărât să n-o ia după autobuz. A cotit pe drumul 
îngust, şerpuit, care l-a dus până în faţa unei gospodării cu o 
casă de locuit, un şopron şi o magazie dărăpănată. 

Dar Hinken, lipsă. La fel şi Bulten. Niciun moş, nicio femeie 
roşcată. Şi absolut nicio valiză gri pe roţi. 

Şeful a mai zăbovit vreo două minute. Nu era nici ţipenie de 
om, dar în spatele şopronului erau ascunse două maşini: un VW 
Passat roşu şi un Mercedes argintiu. 

— Ăsta-i locul, nici vorbă, şi-a spus Şeful. Dar poate că 
ajunsese câteva minute prea târziu. 

Prin urmare, a decis să o ia pe urmele autobuzului. Nu era 
ceva imposibil, cu un avans de numai câteva minute pe un drum 
cu pietriş şi întortocheat. 

Şeful a pornit BMW-ul şi maşina l-a purtat urgent înapoi, pe 
drumul principal. Când a ajuns în dreptul cutiei de scrisori, a 
făcut la stânga, exact ca autobuzul. A accelerat şi a dispărut 
într-un nor de praf. Faptul că venea un Volvo din partea opusă 
nu-l preocupa deloc. 

Mai întâi, inspectorul Aronsson s-a bucurat să nimerească faţă 
în faţă cu Gerdin, dar, având în vedere viteza cu care zbura 
vehiculul lui demonic pe patru roţi, inspectorul a simţit că-i 
pierise din nou toată pofta să-l urmărească. N-ar fi avut nicio 
şansă să-l ajungă din urmă. Mai bine să cerceteze puţin locul... 
Da, Sjötorp, aşa-i spunea... acolo unde se oprise şi Gerdin şi pe 
urmă plecase... şi Gunilla Björklund era numele pe care-l văzuse 
pe cutia de scrisori. 

— Deloc nu m-ar mira dacă ai avea părul roşu, Gunillo, spuse 
inspectorul Aronsson. 

Îşi parcă şi el Volvoul în acelaşi loc unde fusese şi Fordul 
Mustang condus de Henrik „Hinken” Hulten, cu nouă ore mai 
devreme, şi BMW-ul lui Per-Gunnar, zis „Şeful”, cu doar câteva 
minute înaintea inspectorului de poliţie. 


Inspectorul Aronsson a constatat foarte repede, exact ca şi 
Şeful, că locul era pustiu. Dar, spre deosebire de Şef, a căutat 
timp mai îndelungat eventuale indicii. Mai întâi a găsit un ziar în 
bucătărie, chiar din ziua aceea, precum şi nişte zarzavaturi 
proaspete în frigider. Asta însemna că locuinţa fusese părăsită 
puţin mai devreme, în aceeaşi zi. Alte două indicii erau Passatul 
şi Mercedesul staționate în spatele şopronului. Una dintre maşini 
îi dezvăluia destul de multe inspectorului, iar cealaltă îi 
aparţinea, cu siguranţă, Gunillei Björklund. 

Pe inspectorul Aronsson îl mai aşteptau două indicii. Unul era 
un revolver. L-a observat pe marginea cea mai îndepărtată a 
verandei. De ce acolo? Şi oare ale cui amprente digitale le 
purta? S-a gândit la Hinken Hulten şi a pus cu atenţie revolverul 
într-o pungă de plastic. 

Celălalt indiciu l-a descoperit la plecare, în cutia de scrisori de 
la intersecţie. Printre scrisorile zilei, se afla un plic de la 
Administraţia Naţională a Drumurilor, care confirma schimbarea 
proprietarului unui Scania galben K113, model 1992. 

— Aţi plecat la drum cu un autobuz? îşi spuse inspectorul. 


* 


Minibuzul galben înainta şerpuind agale. BMW-ului nu i-a 
trebuit prea mult timp ca să-l ajungă din urmă, dar, pe un drum 
atât de îngust, Şeful nu putea decât să rămână unde era şi să-şi 
imagineze cine se afla în autobuz şi dacă nu cumva aveau cu ei 
şi o valiză gri pe roţi. 

Neştiind, din fericire, că-i păştea primejdia la numai cinci 
metri în spate, prietenii noştri discutau despre noua lor situaţie. 
Căzuseră foarte repede de acord că pentru liniştea lor trebuiau 
să găsească un loc unde să stea ascunşi câteva săptămâni. Se 
gândiseră la asta încă de la Sjötorp, numai că ideea, din bună ce 
era, devenise dintr-odată chiar foarte proastă după vizita aceea 
neaşteptată şi după ce Sonia se aşezase pe tipul cu pricina. 

Din nefericire, ceea ce aveau cu toţii în comun, şi Allan, şi 
Julius, şi Benny, şi Frumoasa, era numărul extrem de mic de 
rude şi prieteni care să fie dispuşi să primească un minibuz 
galben conţinând oameni şi un animal de o categorie mai 
aparte. 


Allan s-a scuzat spunând că el avea o sută de ani, că toţi 
prietenii lui muriseră într-un fel sau altul, şi oricum ar fi murit 
din pricina vârstei înaintate. Nu le era dat tuturor să 
supravieţuiască an de an chiar la orice. 

Julius a spus că specialitatea lui erau neprietenii, nu prietenii. 
Cu Allan, Benny şi Frumoasa voia să-şi consolideze prietenia, 
dar lucrul ăsta nu era relevant pentru situaţia de faţă. 

Frumoasa a trebuit să admită cât de mult se sălbăticise în anii 
de după divorţ şi că nici elefantul cu care se pricopsise în şopron 
nu îi stimula simţitor relaţiile sociale. 

Mai rămânea Benny. Sigur, el avea un frate, dar era mereu cu 
capsa pusă. 

Julius a întrebat dacă nu l-ar putea mitui cu o sumă de bani pe 
frate, la care Benny s-a luminat la faţă. Doar aveau milioane în 
valiză. Insă nu mergea să-i zică mită, fiindcă, mai degrabă decât 
avid de bani, Bosse era orgolios. Intraseră, aşadar, în domeniul 
semanticii. Benny îi va spune lui Bosse că voia să se achite de 
cele întâmplate în trecut. 

Deci, Benny l-a sunat imediat pe frate, dar abia a apucat să-i 
spună cine era la telefon, că Bosse l-a şi informat că puşca de 
vânătoare era deja încărcată şi că frăţiorul era cât se poate de 
bine-venit dacă îi era dor de-o salvă-n fund. 

Benny a răspuns că nu-i era deloc dor de aşa ceva, dar că ar 
vrea totuşi să treacă pe la el - împreună cu nişte prieteni - 
pentru că ar dori să pună la punct chestiunile financiare dintre ei 
doi. Pentru că, a adăugat Benny, mai exista între ei o aşa-zisă 
discrepanţă, în urma moştenirii pe care le-o lăsase unchiul 
Frasse. 

Bosse i-a spus frăţiorului să nu se mai exprime atât de-al 
dracului de încâlcit. Şi a intrat direct în subiect: 

— Câţi bani ai la tine? 

— Ce părere ai de trei milioane? 

Bosse a tăcut un moment, a cântărit situaţia. Îşi cunoştea 
totuşi destul de bine fratele, ca să-şi dea seama că Benny n-ar 
telefona niciodată doar ca să-şi bată joc de el într-o chestiune ca 
asta. Nu, pur şi simplu, frățiorul era bine căptuşit! Trei milioane! 
Era ceva fantastic! Dar... mult trage la şi mai mult. 

— Ce zici dacă spun patru? încercă Bosse. 

De data asta însă Benny era hotărât să nu-i mai permită 
niciodată fratelui său să-l învârtă pe degete. 


— Noi putem foarte bine să tragem şi la hotel, dacă ţi se pare 
că te deranjăm. 

La asta, Bosse a răspuns că nu, frăţiorul niciodată nu l-a 
deranjat. El îi primea cu dragă inimă, şi pe Benny şi pe prietenii 
lui şi, dacă în acelaşi timp voia să îngroape duşmănia din trecut 
cu trei milioane - sau trei jumate, dacă avea chef - atunci asta 
era doar aşa, başca. 

Bosse i-a explicat frăţiorului pe unde s-o ia, şi Benny credea 
că vor ajunge acolo în câteva ore. 

Lucrurile se aranjau, pare-se, perfect. Pe deasupra, drumul 
era acum larg şi drept. 

Exact ceea ce-i trebuia şi Şefului, un drum ceva mai lat şi mai 
drept. Stătuse aproape zece minute blocat în spatele 
autobuzului, timp în care BMW-ul îi arăta că avea nevoie de 
benzină. Şeful nu făcuse plinul la Stockholm. Când să fi avut 
vreme şi de asta? 

Ar fi un coşmar dacă i s-ar termina benzina chiar în inima 
pădurii, unde n-ar avea altceva de făcut decât să se uite cum îi 
scapă autobuzul galben de sub nas şi dispare în depărtări cu 
Bulten şi Hinken şi valiza, şi cu mai cine ştie cine sau ce. 

În consecinţă, Gerdin a acţionat cu energia şi rapiditatea care- 
i stau bine unui şef de bandă criminală din Stockholm. A apăsat 
cu toată forţa pe acceleraţie, a depăşit autobuzul galben într-o 
secundă, a mai gonit o sută cincizeci de metri şi pe urmă a făcut 
un derapaj controlat şi a oprit de-a latul drumului. A scos 
revolverul din torpedou şi s-a pregătit să dea piept cu vehiculul 
pe care tocmai îl depăşise. 

Cu o minte analitică superioară asistenţilor lui, acum morţi 
sau emigraţi, Şeful se postase de-a curmezişul drumului cu 
pietriş ca să oblige autobuzul să oprească, ideea fiindu-i 
bineînţeles sugerată de faptul că benzina era pe terminate, dar 
şi de corecta presupunere că şoferul autobuzului se va opri. 
Şeful ştia prea bine că, în general, oamenii aveau grijă să nu 
intre dinadins în coliziune şi să-şi rişte viaţa şi sănătatea lor şi 
ale celorlalţi. 

Şi, într-adevăr, Benny a frânat. Deci Şeful avea dreptate. 

Însă Şeful nu mersese suficient de departe cu gândul. Ar fi 
trebuit să ia în calcul riscul că încărcătura autobuzului ar putea 
include un elefant de câteva tone; şi atunci, ar fi trebuit să 


evalueze distanţa de frânare de care avea nevoie vehiculul pe 
un drum acoperit cu pietriş. 

Benny a încercat din răsputeri să evite o ciocnire, dar viteza 
era totuşi de aproape 50 de kilometri la oră când autobuzul de 
15 tone - cu toată încărcătura, inclusiv elefantul, a intrat în 
maşina care-i tăia drumul şi a aruncat-o ca pe o mănuşă trei 
metri în sus şi douăzeci de metri mai departe, unde a aterizat cu 
o bubuitură într-un brad bătrân de optzeci de ani. 

— S-a terminat acum şi cu numărul trei, oftă Julius. 

Pasagerii bipezi au coborât din minibuz (unii mai uşor, alţii 
mai greu) şi s-au apropiat de BMW-ul distrus. 

Şoferul, un bărbat pentru ei necunoscut şi probabil mort, 
atârna prăbuşit peste volan, strângând în mână un revolver 
identic celui cu care îi ameninţase pe ei banditul numărul doi 
ceva mai devreme, în aceeaşi zi. 

— Sigur că ăsta-i numărul trei, spuse Julius. Oare câţi mai 
sunt? 

Benny a protestat fără convingere auzind cu câtă nepăsare 
vorbea Julius. Ajungea să omoare un bandit pe zi. Dar azi le 
făcuseră de petrecanie la doi şi nu era decât şase seara. Dacă-i 
urmărea ghinionul, le mai rămânea timp pentru alţi câţiva. 

Allan a propus să-l ascundă undeva pe mortul numărul trei, 
fiindcă nu era bine să rămâi prea aproape de un om căruia i-ai 
luat viaţa, mai ales dacă nu aveai de gând să spui că l-ai omorât 
tu, lucru pe care Allan nu credea că prietenii lui ar fi avut vreun 
motiv să-l facă. 

Apoi Frumoasa s-a apucat să-l ocărască pe mortul prăvălit 
peste volan, pentru că fusese atât de-a/ dracului de dobitoc să 
se pună de-a curmezişul drumului. 

Mortul răspunse cu un şuierat înfundat şi răguşit, mişcând 
dintr-un picior. 


Inspectorul Aronsson n-avea nimic mai bun de făcut decât să- 
şi continue drumul în aceeaşi direcţie pe care o alesese Gerdin 
cu aproape o jumătate de oră înainte. Era clar că n-avea nicio 
speranţă să-l ajungă din urmă pe liderul de la Never Again, dar 
poate apărea ceva interesant pe traseu, mai ştii? Şi pe urmă, 
Växjö nu putea fi prea departe, iar inspectorul simţea că trebuie 


să se oprească la un hotel, să pună cap la cap informaţiile 
culese şi să doarmă câteva ore. 

N-a trecut mult şi Aronsson a dat peste un BMW X5 avariat, 
înfipt într-un brad. Nici nu era de mirare, îşi zise, că Gerdin 
derapase, având în vedere viteza cu care pornise din Sjötorp. 
Dar după o cercetare mai amănunţită, imaginea era alta. 

În primul rând, maşina era goală. Locul şoferului era plin de 
sânge, iar şoferul, lipsă. 

În al doilea rând, partea din dreapta a maşinii era neobişnuit 
de turtită şi avea ici-colo urme de culoare galbenă. Trebuie că 
BMW-ul, în goana lui nebunească din Sjötorp, fusese izbit de 
ceva mare şi galben. 

— Spre exemplu, un Skania K113 galben, model 1992, 
mormăi inspectorul Aronsson. 

Concluzia lui Aronsson nu era deloc genială, dimpotrivă, ci 
foarte simplă, fiindcă a constatat că plăcuţa de înregistrare a 
vehiculului galben rămăsese înfiptă în aripa din spate a BMW- 
ului. Nu-i rămânea decât să compare literele şi cifrele cu datele 
Administraţiei Naţionale a Drumurilor despre schimbarea de 
proprietar, ca să fie sigur. 

Dar pentru inspectorul Aronsson cursul evenimentelor 
rămânea neclar. Un singur lucru îi era din ce în ce mai limpede, 
deşi greu de crezut: centagenarul Allan Karlsson şi suita lui se 
pricepeau să execute oameni şi pe urmă, hocus-pocus, să-i facă 
dispăruţi. 


CAPITOLUL 13 
1947-1948 


Allan avusese parte de nopţi mai confortabile decât cea pe 
care o petrecu lungit pe burtă pe o platformă de camion în drum 
spre Teheran. În plus, era şi frig, şi nici n-avea lapte din acela de 
capră special tratat cu care să se mai încălzească. Dar oricum, 
mâinile îi erau legate la spate. 

Aşa că se declară mulţumit când îşi dădu seama că ajunsese 
la destinaţie. Era spre înserate şi camionul se opri la intrarea 
unei clădiri cafenii din centrul capitalei. 

Doi soldaţi îl ajutară pe străin să se ridice şi să se scuture 
puţin de praf. li dezlegară mâinile şi îşi îndreptară puştile asupra 
lui. 

Dacă Allan ar fi ştiut persana, ar fi înţeles unde nimerise citind 
textul de pe tăbliţa de alamă galben-aurie de lângă intrare. Dar 
nu ştia persana. Şi nici nu-i păsa. Pentru el era mai important să 
afle dacă se servea acolo micul dejun. Sau prânzul. Sau, 
preferabil, şi una, şi alta. 

Sigur că soldaţii ştiau unde-l aduseseră pe suspectul 
comunist. Când îl îmbrânciră înăuntru, unul dintre soldaţi îi făcu 
lui Allan cu ochiul, spunându-i în engleză: 

— Good luck! 

Allan îi mulţumi politicos pentru urări, cu toate că înţelesese 
ironia, şi începu să se întrebe oare ce avea să se întâmple cu el 
în continuare. 

Ofiţerul din echipa care-l arestase îl predă solemn omologului 
său. După formalităţile de înscriere, Allan fu condus într-o 
celulă, aflată pe partea dreaptă a coridorului. 

Celula era un adevărat Shangri-La, în comparaţie cu traiul pe 
care-l dusese în ultimul timp. 

Patru paturi la rând, pleduri duble pe fiecare pat, lumină 
electrică în tavan, chiuvetă cu apă curentă într-un colţ din 
fundul încăperii, şi în celălalt colţ o oală de noapte - dimensiune 
„adult” - cu capac. Primise de asemenea o farfurie plină cu terci 
şi un litru de apă, care să-i potolească şi foamea, şi setea. 

Trei paturi erau libere, dar pe al patrulea era un bărbat, lungit 
pe spate, cu mâinile împreunate şi ochii închişi. Când Allan intră 
în celulă, bărbatul se trezi din aţipeală şi se ridică în picioare. 
Era înalt, slab şi avea un guler de preot, tare şi alb, care 


contrasta cu restul veşmintelor negre. Allan întinse mâna să se 
prezinte şi spuse cu regret că nu stăpânea limba locală, dar 
poate domnul preot înţelegea câteva vorbe în engleză. 

Bărbatul în negru îi spuse că ştia engleza pentru că era 
născut, crescut şi educat la Oxford. Se prezentă drept Kevin 
Ferguson, pastor anglican, şi-i spuse lui Allan că se afla în Iran 
de 12 ani, în căutare de suflete rătăcite, pe care dorea să le 
conducă pe calea adevăratei credinţe. Şi, apropo, domnul 
Karlsson avea înclinații religioase? 

Allan răspunse că, fizic vorbind, habar n-avea unde se afla, 
dar că asta nu-l făcea să-şi simtă sufletul rătăcit. Cât priveşte 
credinţa, Allan preferase întotdeauna să creadă în ceea ce putea 
vedea. 

Apoi, băgând de seamă că pastorul Ferguson îşi lua avânt, se 
grăbi să-l roage să fie bun şi să-i respecte dorinţa profundă de a 
nu se face nici anglican, nici altceva. 

Dar pastorul Ferguson nu era omul care să accepte prea 
repede un „nu” drept răspuns. De data asta însă, se simţea 
puţin nesigur. Poate că ar trebui s-o ia mai încet cu acea singură 
portiţă salvatoare, în afară de Dumnezeu, care l-ar putea scăpa 
pe nou-venit de situaţia în care singur intrase. 

Alese un compromis. Cu inima îndoită, pastorul Ferguson mai 
făcu o încercare, spunându-i domnului Karlsson că n-avea ce rău 
să-i facă dacă i-ar permite să-l ilumineze asupra învăţăturii 
despre Sfânta Treime. Pentru că Sfânta Treime nu era decât 
primul din cele 39 de puncte ale crezului anglican. 

Allan răspunse că nici nu-şi închipuia pastorul Ferguson cât de 
puţin îi păsa lui de Sfânta Treime. 

— Dintre toate uniunile de pe pământ, Sfânta Treime e cea 
care mă interesează cel mai puţin, zise Allan. 

Pastorului Ferguson i se păru că domnul Karlsson spusese o 
prostie atât de mare, încât îi făgădui să-l scutească de religie, cu 
toate că „trebuie să fi avut Dumnezeu vreo socoteală, punând la 
cale întâlnirea lor în acelaşi arest”. 

Schimbă subiectul şi îi explică lui Allan în ce situaţie se aflau 
amândoi. 

— Nu arată deloc bine, spuse pastorul Ferguson. S-ar putea 
să-l întâlnim destul de curând pe Creatorul nostru şi, dacă n-aş fi 
apucat să făgăduiesc ceea ce am făgăduit, aş fi adăugat că 


tocmai din cauza asta ar fi cazul ca domnul Karlsson să se 
declare adept al credinţei adevărate. A 

Allan îi aruncă pastorului o privire severă, dar nu zise nimic. Il 
lăsă să-i spună mai departe că se aflau în arestul serviciului de 
informaţii şi securitate sau, pe scurt, Siguranţa statului. Poate că 
domnului Karlsson i se părea că asta suna bine şi că-l punea în 
siguranţă pe el, însă adevărul era că Siguranţa statului viza 
siguranţa şahului, nu a altcuiva, că menirea ei era să bage frica 
în poporul iranian, care trebuia astfel să dea dovadă de respect 
şi supunere, să-i intimideze pe cât posibil pe socialişti, 
comunişti, islamişti şi, în general, orice alte grupări nedorite. 

— Ca pastorii anglicani? întrebă Allan. 

Pastorul Ferguson replică imediat că pastorii anglicani n- 
aveau de ce se teme, fiindcă în Iran domnea, oricum, libertatea 
credinţei religioase. Dar sigur, recunoştea că el personal 
mersese puţin prea departe. 

— Prognoza nu e bună pentru nimeni care nimereşte în 
ghearele Siguranţei statului, şi mi-e teamă că pentru mine asta 
e staţia finală, spuse pastorul Ferguson, al cărui chip se întristă 
deodată foarte tare. 

Lui Allan i se făcu imediat milă de colegul său de celulă. Ca 
să-l consoleze, îi spuse c-or să găsească ei o cale de scăpare, 
dar fiecare lucru la timpul lui. Deocamdată voia să afle ce 
făcuse pastorul de nimerise într-o asemenea pacoste. 

Pastorul Ferguson îşi trase nasul şi încercă să se concentreze. 
Nu moartea îl înfricoşa, ci faptul că mai avea atâtea de 
întreprins pe pământul ăsta. Viaţa şi-o punea în mâinile 
Domnului, însă, dacă domnul Karlsson găsea o portiţă de ieşire 
pentru amândoi până să ia Dumnezeu o hotărâre, pastorul era 
sigur că Dumnezeu nu s-ar supăra. 

Şi pastorul îşi începu povestea. Domnul Dumnezeu îi apăruse 
într-un vis pe vremea când tocmai îşi termina studiile şi-i 
spusese: „Pleacă-n lume ca misionar”. Atât şi nu mai mult, aşa 
că depindea de el încotro s-o pornească. 

Un prieten, englez şi episcop, îi dădu ideea să plece în Iran - o 
ţară unde libertatea credinţei era violată într-un mod strigător la 
cer. De exemplu, în timp ce numărul anglicanilor era infim, ţara 
era plină de shiiţi, sunniţi, evrei şi alţii, adepţi ai unor religii 
apărute aşa, de nu se ştie unde. lar creştinii din lran erau fie 


armeni, fie asirieni, şi oricine ştie că ăştia înțelegeau mai totul 
pe dos. 

Allan spuse că el nu avusese cunoştinţă de toate astea, dar 
acum că aflase, îi mulțumea pastorului. 

Pastorul îşi continuă povestirea. Iranul şi Marea Britanie erau 
în bune relaţii. Cu ajutorul unuia din contactele politice sus-puse 
ale Bisericii, pastorul a reuşit să ajungă la Teheran cu un avion 
diplomatic britanic. 

Lucrul ăsta se petrecuse cu mai bine de un deceniu în urmă, 
prin 1935. De atunci, pastorul atacase religie după religie pe o 
rază tot mai largă în jurul capitalei. La început, îşi concentra 
atenţia asupra ceremoniilor religioase. Se furişa în moschei, 
sinagogi şi templele diverselor confesiuni, aştepta un moment 
prielnic, întrerupea, pur şi simplu, respectiva ceremonie şi, cu 
ajutorul unui translator, începea să propovăduiască doctrina 
adevărată. 

Allan îşi lăudă colegul de arest şi spuse că pastorul dăduse 
fără îndoială dovadă de mult curaj. Rămânea însă întrebarea 
cum o ducea pastorul cu buna judecată, fiindcă aşa ceva rareori 
se poate termina cu bine, nu? 

Pastorul Ferguson mărturisi că, de fapt, nici măcar o singură 
dată nu se terminase bine. Niciodată nu izbutea să vorbească 
până la sfârşit, era dat afară cu translator cu tot şi de cele mai 
multe ori erau chiar luaţi la bătaie. Însă nimic nu-l împiedicase 
pe pastor să-şi continue lupta. Era sigur că sădea sămânţa 
anglicanismului în sufletele celor pe care îi întâlnea. 

Dar până la urmă proasta reputaţie a pastorului se răspândi 
atât de mult, încât îi era greu să-şi găsească translator. Niciunul 
nu mai venea a doua oară şi vorba mergea din gură-n gură. 

Din pricina asta, pastorul se gândi să facă o pauză şi să se 
concentreze asupra învăţării limbii persane. In timp ce studia, 
puse la cale o tactică mai subtilă şi într-o bună zi se simţi atât 
de sigur pe limba persană, că îşi lansă noul plan. 

În loc de temple şi ceremonii, pastorul viza acum pieţele. Ştia 
că printre ţărani erau mulţi eretici, aşa că se urca pe lada de 
lemn, pe care o purta tot timpul după el, şi încerca să le capteze 
atenţia tuturor. 

Sigur că metoda asta presupunea mai puţină bătaie decât în 
primii ani ai misiunii, dar numărul sufletelor mântuite tot nu 
corespundea speranţelor pastorului. 


Allan întrebă câte persoane reuşise de fapt pastorul Ferguson 
să convertească, la care pastorul răspunse că totul depinde cum 
priveşti chestiunea. Pe de o parte, convertise exact un 
credincios din fiecare religie abordată, deci opt persoane cu 
totul. Pe de altă parte, abia cu câteva luni în urmă, îl 
străfulgerase gândul că cei opt puteau în fond să fie toţi spioni 
de la Siguranţa statului, trimişi pe teren să-l urmărească pe 
preotul misionar. 

— Aşadar, între zero şi opt, spuse Allan. 

— Probabil mai aproape de zero decât de opt, răspunse 
pastorul Ferguson. 

— În doisprezece ani, zise Allan. 

Pastorul mărturisi că era foarte dureros să constate că 
rezultatul, şi aşa extrem de slab, era în fond şi mai slab. 
Pricepuse că, dacă şi-ar continua munca la fel ca până atunci, n- 
ar ajunge nicăieri într-o astfel de ţară, fiindcă, oricât de mult ar 
dori iranienii să se convertească, n-ar îndrăzni. Poliţia de stat 
mişuna peste tot şi o convertire însemna că respectivului 
convertit i se întocmea imediat un dosar. Şi, de la dosarul acela, 
care se păstra în arhiva poliţiei de stat şi până la dispariţia fără 
urmă a persoanei, pasul nu era aproape niciodată prea mare. 

Allan spuse că poate mai erau şi iranieni care, indiferent de 
activitatea pastorului Ferguson sau a poliţiei de stat, îşi trăiau 
viaţa foarte mulţumiţi cu religia pe care deja o aveau. Nu credea 
şi pastorul la fel? 

Pastorul Ferguson răspunse că rareori îi fusese dat să audă 
atâta ignoranță, dar că nu putea să argumenteze, pentru că 
domnul Karlsson îi interzisese orice prezentare a doctrinei 
anglicane. Aşadar, n-ar putea domnul Karlsson să asculte în 
schimb restul povestirii şi să fie amabil să nu întrerupă mai mult 
decât era nevoie? 

Aşadar, pastorul se lepădă mai întâi de cei opt presupuşi 
adepţi-spioni, după care luă legătura cu mişcarea comunistă 
clandestină şi solicită o întrevedere. Le spuse că era un 
reprezentant britanic al Doctrinei Adevărate şi că dorea să 
discute cu ei despre viitorul omenirii. 

Trecu ceva timp până să-i vină aprobarea, dar în cele din 
urmă se văzu alături de cinci domni din conducerea partidului 
comunist din provincia Razavikhorasan. Sincer vorbind, pastorul 
Ferguson ar fi dorit să discute cu comuniştii din Teheran, fiindcă 


presupunea că ei sunt şefii, dar îşi spuse că poate mergea şi cu 
ceilalţi. 

Sau poate nu. 

Pastorul Ferguson le prezentă comuniştilor ideea, care, pe 
scurt, era ca anglicanismul să devină religia de stat a Iranului, în 
momentul în care comuniştii preiau puterea. In cazul în care 
comuniştii acceptau ideea, pastorul Ferguson le promitea că va 
accepta şi el să fie numit în postul de ministru al cultelor, şi în 
calitatea asta ar avea grijă să existe un număr suficient de Biblii. 
Încetul cu încetul, s-ar construi biserici şi, între timp, s-ar putea 
folosi în acest scop fostele sinagogi şi moschei. Când 
intenționau domnii să facă revoluţia comunistă? 

Comuniştii nu arătaseră nici entuziasmul, nici curiozitatea la 
care se aşteptase pastorul Ferguson. Dimpotrivă, îi fu cât se 
poate de clar că, în ziua când ar fi instaurat comunismul, n-ar 
putea fi vorba de anglicanism şi de niciun alt -ism alături de 
comunism. Şi colac peste pupăză, pastorului i se reproşă aspru 
că se folosise de premise false pentru convocarea şedinţei. 
Domnii comunişti nu mai avuseseră niciodată impresia atât de 
clară că-şi pierduseră timpul. 

Cu trei voturi contra două, se hotărî după aceea ca pastorul 
să încaseze o mamă de bătaie înainte să fie pus pe trenul de 
întoarcere la Teheran, iar cu cinci voturi pentru şi niciunul 
împotrivă se hotărî, spre binele pastorului şi al sănătăţii sale, că 
acesta nu trebuia să se mai deranjeze să vină pe la ei. 

Allan zâmbi şi spuse, scuzându-se, că nu era exclus ca 
pastorul să nu fie în toate minţile. Orice încercare de a cădea la 
înţelegere cu comuniştii pe teme religioase era absolut lipsită de 
perspective. Pastorul nu putea pricepe lucrul ăsta? 

Pastorul Ferguson răspunse că păgânii ca domnul Karlsson ar 
face bine să nu se pronunţe în legătură cu cine e întreg la minte 
sau nu. Sigur că pricepuse şi el că şansele de reuşită erau mici. 

— Dar imaginaţi-vă, domnule Karlsson, imaginaţi-vă că ar fi 
mers. Şi gândiţi-vă cum ar fi fost să-i fi putut telegrafia 
arhiepiscopului de Canterbury şi să-i raportez cincizeci de 
milioane de noi anglicani dintr-un foc. 

Allan înţelese că diferenţa între nebunie şi genialitate putea 
să fie extrem de subtilă, şi că, în cazul de faţă, n-ar fi ştiut să 
spună despre care dintre cele două era vorba, deşi avea el o 
bănuială. 


În orice caz, ieşi la iveală că afurisita de poliţie a şahului 
intercepta discuțiile de la sediul comuniştilor din 
Razavikhorasan, aşa că pastorul Ferguson nici n-apucă să se 
dea bine jos din tren la Teheran, că se şi trezi arestat şi dus la 
interogatoriu. 

— Acolo am recunoscut absolut tot şi chiar mai mult decât 
atât, deoarece trupul meu firav nu e făcut să suporte tortura. 

O porţie de bătaie e una, dar să fii torturat e cu totul altceva. 

Datorită mărturisirilor imediate şi umflate, îl transportară la 
actualul arest, unde se afla de două săptămâni şi unde fusese 
lăsat în pace, fiindcă şeful, viceprim-ministrul, era în deplasare 
de serviciu la Londra. 

— Viceprim-ministrul? se miră Allan. 

— Da, sau criminalul-şef, spuse Kevin Ferguson. 

Se spunea că nu se putea imagina o organizaţie mai ierarhică 
decât Siguranţa statului. Sigur că nu era nevoie de 
binecuvântarea instanţei superioare dacă era vorba să 
intimidezi populaţia prin metode de rutină sau să-i omori pe 
comunişti, pe socialişti sau pe islamişti. Dar dacă se ivea o 
situaţie cât de puţin ieşită din comun, factorul decisiv era înaltul 
şef. Şahul îi conferise acest titlu, dar el era, pur şi simplu, un 
criminal, explică pastorul Ferguson. 

— Şi, conform gardianului-şef al închisorii, era bine să sari 
peste „vice” când i te adresai, dacă aveai ghinionul să dai cu 
ochii cu el, ceea ce se pare că-i aştepta pe amândoi. 

Poate că pastorul petrecuse mai mult timp în preajma 
comuniştilor clandestini decât era dispus să recunoască, fiindcă 
spuse mai departe: 

— încă de la sfârşitul războiului, CIA fusese trimisă de 
americani să organizeze poliţia secretă a şahului. 

— CIA? făcu Allan. 

Da, aşa-i spune acum. Înainte se numea OSS%, dar se ocupă 
şi acum cu aceleaşi lucruri murdare. Americanii i-au învăţat pe 
iranieni toate trucurile şi toate metodele de tortură. Ce fel de 
om e cel care permite serviciului CIA să distrugă lumea în felul 
ăsta? 


4 OSS - Office of Strategic Services - serviciul american de informaţii, 
înființat prin ordinul preşedintelui Roosevelt (13 iunie 1942) şi activ în timpul 
celui de-al Doilea Război Mondial. A precedat agenţia CIA, înfiinţată pe 26 
iulie 1947 de preşedintele Truman. 


— Te referi la preşedintele american? 

— Harry S. Truman o să ardă în iad, ascultă ce-ţi zic, spuse 
pastorul Ferguson. 

— Hmm, aşa crezi? murmură Allan. 


* 


Şi aşa trecură zilele în închisoarea din centrul Teheranului. 
Allan îşi povesti şi el viaţa pastorului Ferguson, şi nu lăsă 
absolut nimic la o parte. Ascultându-l, pastorul rămase mut şi nu 
mai vorbi cu Allan când îşi dădu seama de legătura pe care 
tovarăşul său de arest o avusese cu preşedintele american şi - 
mai grav! - cu bombele care căzuseră deasupra Japoniei. 

Pastorul se adresă lui Dumnezeu, rugându-l să-l sfătuiască. 
Oare Tatăl i-l trimisese pe domnul Karlsson întru ajutor, sau era, 
dimpotrivă, o făcătură a diavolului? 

Dar Dumnezeu răspunse tăcând, aşa cum face El uneori, lucru 
pe care pastorul Ferguson îl tălmăcea întotdeauna ca un semn 
că trebuia să gândească singur. Adevărul era că lucrurile nu 
ieşeau întotdeauna bine când pastorul gândea de unul singur, 
dar ăsta nu era un motiv ca să se descurajeze. 

După ce cântări timp de două zile şi două nopţi ce atârna 
pentru, şi ce atârna contra, pastorul hotărî să se împace 
deocamdată cu păgânul din patul alăturat. Aşadar, îi spuse lui 
Allan că avea de gând să vorbească din nou cu el. 

Allan răspunse că, deşi îi plăcuse liniştea care se lăsase cât 
timp pastorul tăcuse din gură, în perspectivă vorbind, era totuşi 
de preferat dialogul. 

— Pe urmă, trebuie să-ncercăm să ieşim de-aici într-un fel sau 
altul, până nu se întoarce de la Londra criminalul-şef. Şi atunci 
n-are rost să stăm fiecare într-un colţ, supăraţi, nu? 

Sigur. Pastorul Ferguson era de aceeaşi părere. Când 
criminalul-şef revenea în post, îi aştepta un scurt interogatoriu, 
după care erau făcuţi, pur şi simplu, dispăruţi. Aşa auzise 
pastorul că era obiceiul. 

Arestul nu era ca o puşcărie adevărată, cu zăvoare duble 
peste tot. Dimpotrivă, uneori paznicii nici nu se sinchiseau să- 
ncuie uşile ca lumea, dar niciodată nu erau mai puţini de patru 
la intrare, care servea şi drept ieşire, aşa că era puţin probabil 


să-i lase în pace dacă Allan şi pastorul s-ar fi hotărât brusc să 
evadeze. 

S-ar putea oare crea un fel de diversiune? cugetă Allan. Şi, în 
toiul agitaţiei, să-şi ia tălpăşiţa? Chiar că merita să cugete la 
asta şi, pentru că-i trebuia linişte, îi dădu pastorului drept 
sarcină să afle de la paznici cât timp aveau la dispoziţie. Mai 
precis, când anume se întorcea criminalul-şef? Când va fi prea 
târziu? 

Pastorul promise să întrebe de îndată ce i se ivea prilejul. 
Poate chiar imediat, pentru că se auzea un zornăit la uşă. Era 
cel mai tânăr şi cel mai cumsecade din gardieni, îşi vâri capul pe 
uşă şi, cu o privire compătimitoare, spuse: 

— Primul-ministru s-a întors din Anglia şi va începe 
interogatoriul. Care din voi merge primul? 


* 


Şeful Serviciului intern de siguranță şi informaţii era în biroul 
lui din Teheran, într-o dispoziţie mizerabilă. 

Tocmai se întorsese dintr-o călătorie la Londra, unde fusese 
pus la punct de englezi. El, prim-ministrul, sau aproape, 
deţinătorul autorităţii absolute, una dintre figurile cele mai 
importante ale societăţii iraniene, fusese pus la punct de 
englezi! 

lar pe şah nu-l preocupa altceva decât să-i vadă pe distinşii 
englezi mulţumiţi. Petrolul era în mâinile englezilor, iar el avea 
grijă să-i elimine pe toţi cei care luptau pentru schimbarea 
orânduirii din ţară. Şi nu era uşor, pentru că, de fapt, cine era 
mulţumit de şah? Nici islamiştii, nici comuniştii şi cu atât mai 
puţin lucrătorii din industria petrolului, care literalmente îşi 
dădeau viaţa pentru un câştig săptămânal egal cu o liră sterlină. 

Din cauza asta, în loc de laude, auzise doar reproşuri. 

Şeful poliţiei era conştient că făcuse o gafă cu câtva timp în 
urmă, când fusese cam dur cu un provocator de obârşie neclară. 
Provocatorul refuzase să vorbească, cerea să fie eliberat, 
deoarece nu se făcuse vinovat de nimic, doar că la măcelărie 
insistase că toată lumea trebuia să stea la coadă, inclusiv 
angajaţii de la Siguranţa statului. 

După ce-şi depusese declaraţia, provocatorul îşi pusese 
braţele în sân şi răspunsese prin tăcere la toate întrebările 


referitoare la identitatea lui. Şefului poliţiei nu-i plăcea mutra 
provocatorului (era de-a dreptul provocatoare), aşa că pusese în 
practică unele dintre cele mai recente metode de tortură ale CIA 
(şeful poliţiei admira inventivitatea americanilor). Abia atunci 
ieşi la iveală că provocatorul lucra la ambasada britanică, ceea 
ce era de bună seamă teribil de supărător. 

Soluţia nu putea fi decât să-i acorde o îngrijire sumară şi pe 
urmă să-i dea drumul; dar numai pentru ca apoi să fie frumuşel 
călcat de un camion, care dispăru de la locul accidentului. Aşa 
se pot evita crizele diplomatice, judecase şeful poliţiei, 
mulţumit. 

Dar englezii au adunat ce mai rămăsese din reprezentantul 
ambasadei, au expediat resturile la Londra şi au cercetat 
cadavrul cu lupa, fărâmă cu fărâmă. După aceea l-au convocat 
pe şeful poliţiei la Londra şi l-au pus să explice cum se făcea că 
reprezentantul ambasadei lor din Teheran, care mai întâi fusese 
dat dispărut trei zile, apăruse dintr-odată pe o stradă din faţa 
sediului Siguranţei statului, unde fusese imediat călcat atât de 
zdravăn de un vehicul că aproape nu se mai distingeau urmele 
torturii la care fusese supus înainte. 

Bineînţeles că şeful poliţiei a negat cu tărie că ar avea 
cunoştinţă de cele întâmplate - ăsta era jocul diplomaţiei - 
numai că reprezentantul cu pricina era fiul unui lord, care la 
rândul lui era bun prieten cu fostul premier Winston Churchill, 
motiv pentru care englezii au hotărât să scoată în evidență 
incidentul. 

Asta însemna că Serviciul intern de siguranţă şi informaţii nu 
mai putea avea răspunderea în timpul vizitei pe care sus- 
numitul Churchill urma s-o facă la Teheran peste doar câteva 
săptămâni. Vizita era acum lăsată în grija „amatorilor” din garda 
personală a şahului. Se înţelege că era o sarcină mult deasupra 
competenţei lor. In acelaşi timp, prestigiul şefului poliţiei era 
enorm de vătămat. Şi nu urma să-i îmbunătăţească deloc relaţia 
cu şahul. 

Ca să se mai elibereze de gândurile amare, şeful poliţiei ceru 
să-i fie adus primul din cei doi duşmani ai statului, care aşteptau 
în arest. Planul era: un scurt interogatoriu, o execuţie rapidă şi 
discretă şi o incinerare tradiţională a cadavrului. După masa de 
prânz, avea să-l ia în primire şi pe celălalt. 


Allan Karlsson se oferise să meargă el primul. Şeful poliţiei îl 
întâmpină în pragul uşii, îi întinse mâna, îl invită pe domnul 
Karlsson să ia loc şi îi oferi o cafea şi, poate, o ţigară? 

Allan nu stătuse niciodată faţă-n faţă cu un criminal-şef, dar 
îşi închipuise că va fi mai puţin amabil decât părea să fie acesta. 

Mulţumi pentru cafea, dar spuse că, dacă domnul prim- 
ministru îi permitea, ar prefera să nu ia ţigara. 

Şeful poliţiei încerca întotdeauna să-şi înceapă interogatoriul 
ca un om manierat. Chiar dacă peste puţin timp îl omora pe 
arestat, n-avea de ce să se poarte ca un mitocan. In afară de 
asta, îl distra să observe licărirea de speranţă care se aprindea 
în ochii victimei. În general, oamenii erau foarte naivi. 

Dar victima din faţa lui nu arăta prea speriată. Nu încă. Şi i se 
adresase exact cu titlul pe care voia să-l audă. Inceputul era bun 
şi interesant. 

Întrebat cine e, Allan, care nu avea o strategie a supravieţuirii 
bine pusă la punct, alese să-i vorbească despre câteva episoade 
din viaţa lui, şi anume că era expert în explozive, că fusese 
trimis în China de preşedintele Harry S. Truman, cu misiunea 
imposibilă de a lupta împotriva comuniştilor, că după aceea 
începuse un drum lung pe jos spre ţara lui, Suedia, şi că-i părea 
rău că Iranul îi punea acum bete în roate în atingerea scopului. 
El se văzuse obligat să intre în Iran fără viza cuvenită, dar 
promitea să părăsească de urgenţă ţara, dacă domnul prim- 
ministru îi acorda permisiunea. 

Şeful poliţiei îi puse câteva întrebări suplimentare, nu în 
ultimul rând referitoare la faptul că Allan Karlsson era împreună 
cu nişte comunişti iranieni în momentul arestării. Allan Karlsson 
răspunse sincer că se întâlnise cu comuniştii din întâmplare şi 
că-şi promiseseră imediat să se ajute reciproc la traversarea 
munţilor Himalaya. Allan mai spuse că, dacă domnul prim- 
ministru plănuia o astfel de plimbare, n-ar trebui să fie prea 
cusurgiu când ar veni vorba de primit ajutor, fiindcă munţii ăia 
se dovedeau uneori necruţători. 

Şeful poliţiei n-avea deloc intenţia să traverseze Himalaya pe 
jos, dar nici să-l elibereze pe bărbatul din faţa lui. Îi încolţise 
totuşi în cap o idee. N-ar fi bine să profite de acest expert 
internaţional în explozive, înainte să-i facă de petrecanie? 


Şeful poliţiei îl întrebă atunci pe Allan, poate cu prea mult zel 
în glas, ce-i putea spune despre cum se omoară clandestin 
oameni de vază şi bine păziţi. 

Dar Allan nu se ocupase niciodată de aşa ceva. Niciodată nu 
planificase el în ascuns moartea unui om, ca şi cum omul acela 
ar fi un pod. Şi nici nu ducea dorul unei astfel de fapte. Acum 
însă trebuia să se gândească mai bine la ce spune. Oare ce 
cocea în minte acest criminal-şef din faţa lui? 

Allan se mai gândi câteva secunde, îşi scormoni memoria şi, 
aşa, la repezeală, nu găsi altceva mai bun de spus decât: 

— Glenn Miller. 

— Glenn Miller? repetă şeful poliţiei. 

Allan îşi amintise, din perioada petrecută cu vreo doi ani în 
urmă la baza Los Alamos din New Mexico, câtă consternare 
produsese vestea că tânărul Glenn Miller, legendă a jazzului, 
dispăruse împreună cu avionul US Army Force în care se afla, 
aproape de linia de coastă a Angliei. 

— Exact, şopti Allan, pe un ton confidenţial. Mi se dăduse 
ordin ca totul să pară un accident de avion, şi mi-a reuşit. Am 
avut grijă ca ambele motoare să ardă, şi Miller s-a prăbuşit 
undeva în Canalul Mânecii. Nimeni nu l-a mai văzut de atunci. O 
soartă demnă de un dezertor nazist, dacă domnul ministru vrea 
să ştie părerea mea. 

— Glenn Miller era nazist? spuse şeful poliţiei, surprins“. 

Allan dădu afirmativ din cap (şi ceru în gând iertare tuturor 
urmaşilor lui Glenn Miller). La rândul său, şeful poliţiei încerca şi 
el să asimileze uluitoarea informaţie că idolul lui în domeniul 
jazzului fusese în serviciul lui Hitler. 

Allan hotărî că venise momentul să ia conducerea dialogului, 
ca să nu mai i se pună şi alte întrebări despre povestea cu 
Glenn Miller. 

— Dacă domnul prim-ministru doreşte, eu sunt gata să elimin 
pe absolut cine vreţi. Şi nu vreau nimic altceva decât să ne 
despărţim pe urmă ca prieteni. 

Şeful poliţiei nu-şi revenise complet după nefericita dezvăluire 
în legătură cu cel care crease Moonlight Serenade, dar asta nu 
însemna că putea cineva să-l ducă de nas oricum. N-avea de 


47 Glenn Miller (1904-1944) - muzician american de jazz. A murit, într-adevăr, 
într-un accident de avion. Restul este invenţia lui Allan Karlsson. 


gând să înceapă să negocieze în legătură cu viitorul lui Allan 
Karlsson. Asta era clar. 

— Dacă vreau, ai să elimini pe cine vreau eu şi, pentru asta, 
voi reflecta eventual asupra posibilității de a-ţi cruța viaţa, 
spuse el şi se întinse peste masă ca să-şi stingă ţigara în ceaşca 
cu cafea din care Allan băuse jumătate. 

— Exact. Asta voiam să spun şi eu, dar nu m-am exprimat 
limpede. 


În dimineaţa aceea, interogatoriul luase o întorsătură cu care 
şeful poliţiei nu era obişnuit. In loc să se scape de presupusul 
duşman al ţării, suspendase interogatoriul, ca să-şi dea timp să 
analizeze în linişte situaţia nou-creată. După prânz se întâlni din 
nou cu Allan Karlsson şi planurile începură să se contureze. 

Era vorba despre eliminarea lui Winston Churchill, în timp ce 
acesta se afla sub paza gărzii personale a şahului. Dar lucrurile 
trebuiau făcute în aşa fel încât nimeni să nu aibă nici cea mai 
mică suspiciune că Serviciul intern de siguranţă şi informaţii al 
statului ar fi amestecat şi, cu atât mai puţin, şeful Serviciului. Şi 
pentru că nu încăpea îndoială că englezii vor începe o anchetă 
minuțioasă, niciun aspect nu trebuia lăsat la voia întâmplării. 
Dacă proiectul se solda cu succes, consecinţele ar fi, din toate 
punctele de vedere, în favoarea şefului poliţiei. 

În primul rând, asta le-ar pune pumnul în gură încrezuţilor 
ălora de englezi, care îl privaseră pe el, şeful poliţiei, de 
răspunderea acestei vizite. Bineînţeles că, după eşec, şahul l-ar 
însărcina din nou pe el să facă ordine în garda sa personală. Şi, 
după ce norii s-ar împrăştia, poziţia şefului Siguranţei ar fi din 
nou mult consolidată, şi nu cum arăta acum - slăbită. 

Şeful poliţiei şi Allan puneau la punct împreună momentele 
acţiunii, de parcă erau vechi prieteni. Dar şeful îşi stingea ţigara 
în cafeaua lui Allan de îndată ce i se părea că atmosfera 
devenea prea intimă. 

Şeful îl informă la un moment dat pe Allan că singurul 
automobil blindat din Iran se afla la etajul inferior, în garajul 
Serviciului de siguranţă, şi că era un DeSoto Suburban - 
comandă specială. Era bordo şi foarte elegant, adăugă el. Garda 
personală a şahului se va interesa cu siguranţă de maşină, 


deoarece cum ar putea să-l transporte altfel pe Churchill de la 
aeroport la palatul imperial? 

Allan spuse că o încărcătură bine proporţionată de exploziv, 
plasată sub şasiul maşinii, ar putea rezolva toată problema. 
Având însă în vedere că şeful poliţiei nu voia să fie lăsate urme 
care să ducă la el, Allan propuse două măsuri în plus. 

Una era ca încărcătura să cuprindă exact ingredientele 
folosite de comuniştii lui Mao în China. Allan avea întâmplător 
cunoştinţele necesare, şi era sigur că putea face în aşa fel încât 
să dea impresia unui complot comunist. 

Cealaltă măsură ar fi ca respectiva încărcătură să fie 
amplasată în partea din faţă a saşiului şi să nu explodeze 
imediat, ci cu ajutorul unei telecomenzi pe care Allan ştia, de 
asemenea întâmplător, cum s-o construiască, să se desprindă 
din locul unde era pusă şi să explodeze la câteva zecimi de 
secundă după ce ar atinge solul. 

In timpul acelor zecimi de secundă, încărcătura ar apuca să 
ajungă sub partea din spate a maşinii, adică exact sub scaunul 
unde cu siguranţă s-ar afla Churchill, sugându-şi trabucul. 
Explozia ar face o gaură în podeaua maşinii şi l-ar trimite pe 
Churchill în eternitate, lăsând simultan şi o gaură apreciabilă în 
pământ. 

— Lumea va crede, aşadar, că încărcătura era îngropată în 
stradă, nu că maşina fusese minată premeditat. Cred că această 
scamatorie vi se potriveşte ca o mănuşă, domnule prim- 
ministru, nu? 

Şeful poliţiei chicoti de bucurie şi nerăbdare şi, din greşeală, 
îşi aruncă ţigara de-abia aprinsă în cafeaua proaspăt turnată în 
ceaşca lui Allan. Allan spuse că domnul prim-ministru face, 
bineînţeles, exact cum doreşte cu ţigările sale şi cafeaua lui 
Allan, dar în caz că domnul ministru nu era întru totul mulţumit 
de scrumiera de lângă el şi dacă domnul ministru i-ar aproba lui 
Allan o scurtă permisie, el s-ar putea duce în oraş să-i cumpere 
o scrumieră, nouă şi frumoasă. 

Şeful poliţiei nu băgă în seamă vorbăria lui Allan despre 
scrumiere, dar aprobă de îndată chestiunea cealaltă şi îi ceru o 
listă completă cu cele necesare pentru ca domnul Karlsson să 
instaleze în cel mai scurt timp bomba în respectiva maşină. 

Allan ştia foarte bine ce-i trebuie şi scrise numele celor nouă 
ingrediente ale formulei. Adăugă însă şi o a zecea - 


nitroglicerină - care prevedea el c-o să-i fie de folos. Şi o a 
unsprezecea - o sticlă cu cerneală. 

Allan îi mai ceru prim-ministrului să i-l împrumute pe unul 
dintre cei mai de nădejde colaboratori ai săi ca asistent şi şef al 
aprovizionării, şi să-i permită tovarăşului de celulă, pastorul 
Ferguson, să fie interpretul lor. 

Şeful poliţiei mârâi că ar fi preferat să-l elimine imediat pe 
pastor, fiindcă nu-i plăceau preoţii, dar treacă meargă, n-aveau 
acum timp de pierdut. După care stinse din nou ţigara în 
cafeaua lui Allan, în semn că şedinţa era închisă şi ca să-i aducă 
aminte care din ei doi lua deciziile. 


* 


Zilele treceau şi lucrurile personale ale şahului se desfăşurau 
conform planului. După cum se aşteptaseră, şeful gărzii anunţă 
că va veni miercurea următoare să ia în primire automobilul 
DeSoto. Şeful Securităţii clocotea de furie. Adică anunţase că va 
veni să ia maşina, nu întrebase când putea să vină. Era aşa de 
furios, că pe moment nici nu-şi dădu seama că de fapt era 
perfect. Cum ar fi fost dacă nu i-ar fi anunțat? Şi oricum, şeful 
gărzii avea să-şi primească în curând pedeapsa. 

Aşadar, Allan ştia acum exact cât timp avea la dispoziţie ca să 
mineze vehiculul. Din păcate, pastorul Ferguson îşi dădu şi el 
seama ce era pe cale să se producă. Nu numai că va fi complice 
la uciderea fostului prim-ministru Churchill, dar avea toate 
motivele să creadă că şi propria lui viaţă se va stinge imediat 
după aceea. Să-l întâlnească pe Tatăl ceresc imediat după o 
crimă nu figura printre dorinţele arzătoare ale pastorului 
Ferguson. Dar Allan îl linişti, asigurându-l că avea el un plan şi 
pentru una, şi pentru cealaltă. În primul rând, întrezărea unele 
perspective de evadare pentru amândoi; în al doilea rând, 
operaţiunea nu trebuia să aibă loc pe socoteala domnului 
Churchill. 

Dar pentru ca planul să reuşească, era nevoie ca pastorul să 
facă întocmai cum hotăra Allan. Ridicându-şi ochii la cer, 
pastorul promise. Domnul Karlsson era singura speranţă de 
supravieţuire pentru pastor, de vreme ce Dumnezeu tot nu 
răspundea la chemările lui, deşi, îl chema de aproape o lună de 


zile. Oare se supărase Dumnezeu pe el că-i venise ideea să se 
alieze cu comuniştii? 


Veni şi ziua de miercuri. Maşina era pregătită. Încărcătura de 
explozibil era mai mare decât era nevoie, dar era bine ascunsă, 
dacă i-ar fi trecut cuiva prin cap să inspecteze automobilul. 

Allan fi arătă şefului Securității cum funcționează 
telecomanda şi îi explică mai în amănunt care va fi rezultatul în 
urma exploziei. Şeful zâmbi de fericire şi îşi stinse a 
optsprezecea ţigară în cafeaua lui Allan. 

Atunci, Allan îşi luă o altă ceaşcă, una pe care o ascunsese 
după cutia cu unelte, şi o aşeză în mod strategic pe masa de 
lângă treptele care duceau spre coridorul pe care se înşirau 
celulele şi spre intrare. Allan îl luă de braţ pe pastor şi ieşi din 
garaj, în timp ce şeful poliţiei se plimba de jur-împrejurul 
maşinii, pufăind din a nouăsprezecea ţigară şi gândindu-se 
mulţumit la ce va urma. 

Pastorul pricepu, după cât de zdravăn îl ţinea Allan de braţ, că 
nu era de glumă. Venise momentul să-l asculte orbeşte pe 
domnul Karlsson. Trecură pe lângă camera lor de arest şi apoi o 
luară direct spre recepţie. Allan, sigur pe el, trecu pe lângă 
paznicii înarmaţi fără să se sinchisească de ei şi ţinându-şi mâna 
încleştată pe braţul pastorului. 

Gardienii erau obişnuiţi cu Karlsson şi cu pastorul şi până 
atunci nu observaseră nicio tentativă de evadare. De aceea erau 
mai degrabă surprinşi când strigară: 

— Stop! Ce-i cu voi? Unde-aţi pornit-o? 

Tocmai când să treacă pragul spre libertate, Allan se opri cu 
pastorul de braţ şi spuse: 

— Păi am fost eliberaţi. Nu v-a comunicat domnul prim- 
ministru? 

Pastorul Ferguson era îngrozit, dar făcu efortul să tragă puţin 
oxigen pe nas, ca să nu leşine. 

— Staţi pe loc! spuse gardianul-şef hotărât. Nu plecaţi nicăieri 
până nu-mi confirmă şi mie domnul prim-ministru ce ziceţi. 

Cei trei asistenţi ai gardianului-şef primiră ordin să-i 
supravegheze pe pastor şi pe domnul Karlsson, în timp ce el o 
luă pe coridor ca să coboare în garaj şi să afle cum stau 


lucrurile. Allan îl privi pe pastor cu un zâmbet de îmbărbătare şi- 
i spuse că din clipă-n clipă se va aranja totul. Dacă nu cumva se 
va duce totul la naiba. 

Pentru că, în primul rând, şeful poliţiei nici vorbă să le fi dat 
drumul să plece, şi-n al doilea rând, fiindcă nici măcar n-avea de 
gând. In consecinţă, acesta avu o reacţie destul de violentă. 

— Cum? Sunt la intrare şi te mint aşa, de la obraz? Ei, fir-ar a 
dracului... 

Şeful poliţiei nu înjura decât rareori. Avea întotdeauna grijă 
să-şi controleze comportamentul. Dar acum era revoltat. Şi 
conform obiceiului, îşi aruncă ţigara în cafeaua afurisitului de 
Karlsson înainte să urce cu paşi hotărâți cele câteva trepte până 
în coridor. 

Sau mai exact, nu apucă să ajungă decât până la ceaşca cu 
cafea, pentru că de data asta nu era cafea în ceaşcă, ci 
nitroglicerină pură, amestecată cu cerneală neagră. Se auzi o 
bubuitură teribilă, care-i făcu bucățele pe şeful Securităţii şi pe 
gardianul-şef. Un nor alb ieşi din garaj şi o luă de-a lungul 
coridorului la capătul căruia se aflau Allan, pastorul şi cei trei 
gardieni asistenţi. 

— Acum, hai să plecăm, îi spuse Allan pastorului şi ieşiră. 

Cei trei gardieni erau destul de iuți la minte ca să-şi dea 
seama că trebuiau să-i oprească pe Karlsson şi pe pastor, dar 
după numai câteva zecimi de secundă avu loc urmarea logică a 
faptului că acum garajul se transformase într-o mare de foc, 
adică explodă şi bomba de sub automobilul DeSoto, destinată 
lui Winston Churchill, ceea ce-i demonstră lui Allan că 
încărcătura era mai mult decât suficientă pentru obiectivul pe 
care îl viza. Imediat, întreaga clădire se înclină şi parterul fu 
cuprins de flăcări. Atunci, Allan dădu o nouă comandă: 

— la, hai mai bine să alergăm noi puţin! 

Suflul exploziei îi izbi de un zid pe doi dintre gardieni, iar 
hainele le luară foc. Al treilea nu reuşi să-şi adune gândurile ca 
să dea prioritate prizonierilor. In primele secunde se întrebă 
despre ce era vorba, dar pe urmă fugi de-acolo ca să nu 
sfârşească şi el precum ceilalţi doi camarazi ai lui. Allan şi 
pastorul o luaseră într-o direcţie, paznicul, în cea opusă. 


* 


După ce Allan reuşise în felul său foarte special să scape 
împreună cu pastorul din sediul Siguranţei statului, venise acum 
rândul pastorului să fie de folos. El cunoştea adresele tuturor 
reprezentanţelor diplomatice din oraş şi-l conduse pe Allan la 
ambasada suedeză. Ajunşi acolo, pastorul îl strânse în braţe pe 
Allan şi îi mulţumi pentru tot. 

Allan îl întrebă ce avea de gând să facă în continuare. Şi, 
apropo, unde era ambasada britanică? 

Nu era prea departe, răspunse pastorul, dar acolo n-avea ce 
să caute. Acolo erau cu toţii deja anglicani. Nu, de fapt se 
gândise la o nouă strategie. Învăţase şi el ceva din ultimele 
evenimente, şi anume că totul părea că începe şi se sfârşeşte cu 
Serviciul Intern de Informaţii şi Siguranţă a Statului. Trebuia, 
aşadar, să înceapă munca de lămurire din interiorul acestei 
organizaţii. După ce toţi colaboratorii şi acoliţii Securităţii 
deveneau anglicani - restul avea să meargă ca pe roate. 

Allan spuse că ştia el o renumită casă de nebuni în Suedia 
dacă s-ar întâmpla ca pastorul să ajungă în viitor la alte 
concluzii. Pastorul răspunse că nu voia nici pe departe să pară 
nerecunoscător. Dar el avea o misiune, primită o dată pentru 
totdeauna, aşa că era momentul să-şi la rămas-bun de la Allan. 
Şi se gândise c-ar fi bine să-nceapă cu gardianul ăla care 
supravieţuise. Era în fond un băiat bun, cumsecade, şi sigur l-ar 
putea conduce pe calea adevăratei credinţe. 

— Adio! spuse pastorul solemn şi îşi văzu de drum. 

— La revedere, zise Allan. 

Allan se uită în urma lui şi se gândi că lumea era destul de 
stranie pentru ca pastorul să supravieţuiască şi poveştii în care 
era pe cale să intre acum. 

Dar Allan se înşelă. Pastorul îl găsi pe gardian. Umbla ca 
nebunul prin parcul E-Shahr din centrul capitalei, cu arsuri pe 
braţe şi purtând în mâini o carabină automată. 

— la te uită, chiar tu, fiule! spuse pastorul şi se apropie să-l 
îmbrăţişeze. 

— Tu eşti? strigă gardianul. Da, chiar tu! 

Şi gardianul îi trase pastorului douăzeci şi două de gloanţe 
mortale în piept. Dacă nu i s-ar fi terminat cartuşele, ar fi 
continuat să tragă. 


Lui Allan îi dădură voie să intre în ambasadă datorită 
dialectului său din Sörmland. După aceea însă, lucrurile se 
complicară, fiindcă Allan n-avea niciun act de identitate, şi 
ambasada nu putea să-i elibereze un paşaport, darămite să-l 
ajute cu bani pentru călătoria în Suedia. In afară de asta, 
secretarul numărul trei al ambasadei, Bergqvist, îi spuse că 
Suedia tocmai introdusese codul numeric personal, şi, dacă 
domnul Karlsson într-adevăr fusese plecat mulţi ani în 
străinătate, atunci domnul Karlsson nici nu figura în sistemul 
suedez actual. 

Chiar dacă toţi suedezii se transformaseră în numere, el era 
tot Allan Karlsson din Yxhult de lângă Flen, aşa că dorea ca 
domnul secretar trei să fie amabil şi să-i facă rost de 
documentele necesare. 

Secretarul trei Bergqvist era în momentul acela persoana cu 
cea mai înaltă răspundere din ambasadă. Era singurul care nu 
plecase la conferinţa corpului diplomatic, care avea loc tocmai 
atunci la Stockholm. Şi, bineînţeles că trebuiau să se întâmple 
toate în acelaşi timp. Nu era de-ajuns că unele părţi din centrul 
Teheranului erau în flăcări de aproape o oră. Mai picase şi 
străinul ăsta care insista că e suedez. Sigur, o serie de 
amănunte păreau să indice că omul spunea adevărul, dar 
secretarul era obligat să respecte regulile dacă voia să nu i se 
termine brusc cariera. Aşa că secretarul trei Bergqvist îşi repetă 
hotărârea, şi anume că nu va elibera niciun paşaport dacă 
domnul Karlsson nu putea să se identifice. 

Allan spuse că, după părerea lui, domnul secretar trei 
Bergqvist era cum nu se poate mai încăpățânat, dar că 
problema s-ar putea rezolva dacă domnul secretar trei i-ar 
permite să dea un telefon. 

Da, îi permitea, numai că era scump să telefonezi. Cui voia 
domnul Karlsson să telefoneze? 

Pe Allan începuse să-l plictisească acest secretar capsoman, 
aşa că răspunse cu o întrebare: 

— Tot Per Albin e prim-ministru în ţară? 


— Cum? Nu, spuse mirat secretarul Bergqvist. Îl cheamă 
Erlander. Tage Erlander“. Prim-ministrul Hansson a murit anul 
trecut. Dar de ce... 

— Doar să tacă puţin domnul secretar din gură şi problema va 
fi de îndată rezolvată. 

Allan ridică receptorul, sună la Casa Albă din Washington, se 
prezentă şi vorbi cu secretara-şefă a preşedintelui, care-şi 
amintea foarte bine de domnul Karlsson şi, în plus, auzise multe 
lucruri frumoase despre dânsul de la preşedinte, şi dacă domnul 
Karlsson chiar avea ceva important de discutat, poate că ar 
încerca să-l trezească pe preşedinte, pentru că la Washington 
abia trecuse de opt dimineaţa şi preşedintele Truman nu se 
trezea aşa devreme. 

După câteva clipe răspunse preşedintele, abia trezit din 
somn. Urmă o convorbire cordială de câteva minute, în care cei 
doi se informară reciproc despre ce se mai întâmplase între 
timp, iar la sfârşit, Allan îi spuse şi de problema lui: ar avea 
Harry amabilitatea să-i telefoneze noului prim-ministru al 
Suediei, Erlander, şi să-i garanteze cine era Allan, pentru ca 
Erlander să-l sune la rândul lui pe secretarul trei, Bergqvist, de 
la ambasada suedeză din Teheran, şi să-i comunice că Allan 
trebuie să primească fără întârziere un paşaport? 

Sigur că da, Harry Truman se va ocupa de toate astea, dar 
voia mai întâi ca Allan să-i dicteze, literă cu literă, numele 
secretarului trei, ca să fie totul corect. 

— Preşedintele Truman vrea să ştie cum îţi scrii numele, îi 
spuse Allan secretarului Bergqvist. Nu vrei să-i spui direct? Ar fi 
mai simplu. 

Aproape în transă, secretarul trei Bergqvist îi dictă 
preşedintelui Statelor Unite numele, închise telefonul şi rămase 
mut timp de opt minute. 

Exact atâta trecu până ce sună prim-ministrul Tage Erlander 
şi îi ordonă secretarului trei Bergqvist: 1) să-i elibereze de 
urgenţă lui Allan Karlsson un paşaport diplomatic şi 2) să se 
ocupe de transportul domnului Karlsson în Suedia. 

— Dar n-are cod numeric personal, a încercat să riposteze 
secretarul trei Bergqvist. 


48 Tage Erlander (1901-1985), şef al partidului social-democrat muncitoresc 
şi prim-ministru în perioada 1946-1969 (urmat de Olof Palme). 


— Domnule secretar trei, vă sfătuiesc să rezolvaţi această 
chestiune, spuse prim-ministrul Erlander. Sau poate doriţi să fiţi 
numit secretar patru sau cinci? 

— Secretar patru şi cinci nu există, încercă secretarul trei. 

— Şi ce concluzie se poate trage din asta? 


* 


În mod surprinzător, la alegerile din 1945, Winston Churchill, 
erou de război, pierduse postul de prim-ministru. Atât de 
nerecunoscător fusese poporul britanic. 

Dar Churchill avea în plan o răzbunare şi, în aşteptarea 
momentului potrivit, călătorea în lung şi-n lat prin lume. Nu l-ar 
fi mirat dacă ageamiul ăla de laburist“? care conducea Marea 
Britanie ar fi introdus economia planificată şi ar fi împărţit 
imperiul britanic unor oameni care nu se pricepeau să-l 
administreze. 

Să luăm ca exemplu India britanică, aflată pe cale să se 
dezmembreze. Musulmanii şi hinduşii nu se înțelegeau deloc, iar 
între ei şedea blestematul de Mahatma Gandhi cu picioarele 
încrucişate şi refuzând să mănânce de câte ori îl nemulţumea 
câte ceva. Ce fel de strategie de război era asta? Cât timp ar fi 
făcut faţă o astfel de strategie bombardamentelor naziştilor 
asupra Angliei? 

În coloniile britanice din Africa de Est, situaţia nu era la fel de 
gravă, dar nu era decât o chestiune de timp până ca negrii să 
dorească şi ei să fie propriii lor stăpâni. 

Churchill înţelegea că situaţia nu putea rămâne cum a fost, 
dar mai înţelegea că şi englezii aveau acum nevoie de un şef de 
armată, care să le spună cu fermitate ce aveau de făcut, nu de 
un socialist ipocrit ca Attlee. (Winston Churchill era din cei care 
considerau că pisoarele comunale însemnau socialism.) 

Cât despre India, bătălia era pierdută şi Churchill ştia asta. De 
ani de zile, evenimentele duceau într-acolo şi în timpul 
războiului devenise până la urmă necesar să li se dea indienilor 
semnale de independenţă, pentru ca nu cumva în toiul luptei 
pentru supravieţuire să mai aibă şi grija unui război civil. 


4 Este vorba de Clement Attlee (1883-1967), prim-ministru între 1945 şi 
1951. A fost precedat şi urmat în acest post de Winston Churchill (1940- 
1945, respectiv 1951-1955). 


Dar în multe alte părţi nu era chiar atâta grabă. Churchill 
plănuia să meargă la toamnă în Kenya şi să culeagă informaţii la 
faţa locului. Înainte de asta, se gândise să facă o haltă la 
Teheran şi să bea ceai cu şahul. 

Dar avu ghinionul să nimerească în plin haos. Cu o zi înainte, 
explodase ceva la Serviciul Intern de Informaţii şi Siguranţă a 
Statului. Clădirea se prăbuşise şi se făcuse scrum. Idiotul de şef 
al Securităţii pierise şi el în incendiu; era acelaşi şef care mai 
înainte făcuse prostia să aresteze un angajat nevinovat de la 
ambasada britanică. 

Nu se înregistraseră pagube prea mari, însă din pricină că 
singurul automobil blindat al şahului arsese şi el, întâlnirea cu 
şahul a fost mult mai scurtă decât se prevăzuse şi, din motive 
de securitate, a fost mutată la aeroport. 

Era totuşi bine că vizita avusese loc. După părerea şahului, 
situaţia era sub control. Bineînţeles, atentatul fusese un incident 
neplăcut, mai ales că deocamdată nu se cunoştea cauza. Dar că 
şeful Securităţii îşi pierduse viaţa în explozie nu era o tragedie 
pentru şah, mai ales că dăduse impresia că nu era stăpân pe 
situaţie. 

În concluzie, conjunctura politică era stabilă. Urma să se 
numească un nou şef al Securităţii. Şi se obținuse un rezultat- 
record la Anglo-lranian Oil Company. Petrolul îmbogăţea enorm 
şi Anglia, şi Iranul. În primul rând Anglia, ca să fim cinstiţi, dar 
era şi cât se poate de just, fiindcă singura contribuţie a Iranului 
la respectivul proiect era mâna de lucru ieftină. Sigur, în afară 
de petrolul ca atare. 

— În Iran mai toate sunt alright, rezumă Winston Churchill 
ataşatului militar suedez, care primise un loc în acelaşi avion de 
întoarcere la Londra. 

— Mă bucur să aud că domnul Churchill e mulţumit, răspunse 
Allan. Şi se vede că se simte bine. 


* 


Allan ajunse via Londra la aeroportul Bromma, unde puse 
piciorul pe pământ suedez pentru prima oară după o absență de 
unsprezece ani. Era toamna lui 1947 şi vremea era specifică 
acestui anotimp. 


La sosiri, Allan era aşteptat de un tânăr care-i spuse că era 
asistentul prim-ministrului Erlander şi că acesta dorea, dacă era 
posibil, să stea fără întârziere de vorbă cu domnul Karlsson. 

Allan spuse că, desigur, era posibil, şi asistentul îl conduse 
afară, rugându-l cu mândrie în glas să ia loc în maşina 
guvernamentală, un Volvo PV 444, nou-nouţ, neutru şi lucios. 

— Aţi văzut vreodată ceva mai elegant, domnule Karlsson? 
întrebă asistentul, pasionat de automobile. Patruzeci şi patru de 
cai-putere! 

— Am văzut un DeSoto bordo săptămâna trecută, o minune, 
răspunse Allan. Dar maşina ta e în stare mai bună. 

Maşina îl duse pe Allan de la Bromma la Stockholm. Spre 
ruşinea lui, Allan nu fusese niciodată în capitală. Dar ce oraş 
frumos! Cu apă şi poduri întregi la tot pasul. 

Odată ajunşi la sediul guvernului, asistentul îl conduse pe 
Allan pe nişte coridoare, care duceau la biroul prim-ministrului. 
Acesta îl întâmpină pe Allan cu „Bun venit, domnule Karlsson! 
Am auzit multe despre dumneavoastră!”, după care îl împinse 
pe asistent afară din încăpere şi închise uşa. 

Allan nu spuse ce gândea în clipa aceea, şi anume că el, în 
schimb, nu auzise nimic despre Tage Erlander. Nu ştia nici 
măcar dacă prim-ministrul era de stânga sau de dreapta, dar cu 
siguranţă că trebuia să fie de una din astea două, pentru că 
viaţa îl învățase pe Allan că oamenii se încăpăţânau să creadă 
un lucru sau opusul lui. 

În sfârşit, prim-ministrul putea să fie de ce parte voia. Acum 
pe Allan îl interesa doar s-audă ce avea să-i spună lui. 

Află că prim-ministrul îi telefonase şi el preşedintelui Truman 
puţin mai târziu în aceeaşi zi (la cererea acestuia) şi discutaseră 
mai îndelung despre Allan. În consecinţă, prim-ministrul aflase 
totul despre... 

Aici Erlander tăcu. Ocupa acest post doar de un an şi mai 
avea multe de învăţat. Însă de un lucru îşi dăduse seama: că în 
unele împrejurări e mai bine să faci pe neştiutorul. 

Din pricina asta, prim-ministrul nu-şi terminase fraza. 
Informaţiile pe care preşedintele Truman i le dăduse prim- 
ministrului Erlander despre Allan rămăseseră între cei doi 
oameni de stat. Aşadar, prim-ministrul intră direct în subiect: 

— După câte înţeleg, nu ai niciun venit aici, în Suedia. De 
aceea m-am gândit să-ţi ofer o recompensă în bani pentru 


serviciile pe care le-ai făcut într-un fel sau altul... naţiunii. Poftim 
zece mii de coroane. 

Prim-ministrul îi întinse lui Allan un plic gros plin de bancnote, 
iar Allan semnă de primire. După toate regulile. 

— Mulţumesc tare mult, domnule prim-ministru. Cu banii ăştia 
o să-mi permit nişte haine noi şi cearşafuri curate la hotel. Poate 
o să mă spăl şi pe dinţi pentru prima oară din august 1945. 

Prim-ministrul îl întrerupse pe Allan când tocmai începea să-i 
descrie în ce stare îi erau izmenele şi îi spuse mai departe că 
suma aceea de bani era bineînţeles necondiționată, dar ţinea 
să-i dezvăluie domnului Karlsson că în Suedia tocmai se 
desfăşura o activitate legată de energia nucleară şi că ar dori 
tare mult ca domnul Karlsson să arunce o privire asupra acestei 
chestiuni. 

Adevărul era că prim-ministrul Erlander nu ştia prea multe 
despre o serie întreagă de lucruri importante, moştenite de la 
Per Albin, a cărui inimă încetase brusc să bată. Unul dintre 
lucrurile acelea era poziţia pe care trebuia s-o adopte Suedia în 
legătură cu subiectul bombei atomice. Comandantul suprem al 
forţelor armate, Jung, insista pe lângă Erlander că Suedia 
trebuia să se apere de comunism, având în vedere că singurul 
stat-tampon între Suedia şi Stalin era micuța Finlanda. 

Problema putea fi văzută din două unghiuri. Pe de o parte, 
comandantul suprem al armatei se însurase cu o femeie bogată 
din înalta societate şi toată lumea ştia că în fiecare vineri seara 
Jung se întâlnea cu regele la un grog. Social-democratul 
Erlander nu suporta nici măcar gândul că regele Gustav al V-lea 
şi-ar închipui că poate influenţa politica de securitate a statului. 

Pe de altă parte, nici nu excludea faptul că Jung şi regele 
aveau în fond dreptate. Nu puteai avea încredere în Stalin şi în 
comunişti, şi, dacă le-ar trece prin minte să-şi lărgească sfera de 
interese spre vest, Suedia era înfricoşător de aproape. 

Institutul de Cercetări al Armatei (FOA) tocmai îşi transferase 
cunoştinţele (limitate) despre energia nucleară la noua firmă SA 
Atomenergi. Acolo se găseau acum experţi, care încercau să 
elucideze ce se petrecuse exact la Hiroshima şi Nagasaki. In 
plus, îşi propuseseră un obiectiv de interes mai general: să 
analizeze viitorul nuclear din perspectiva Suediei. Nu se spusese 
niciodată pe faţă şi asta nu era rău, dar ministrul de stat 
Erlander înţelesese că formularea alambicată a obiectivului voia 


de fapt să spună: Cum dracu’ facem şi noi o bombă dacă o să ne 
trebuiască? 

Şi acum, răspunsul la întrebare se afla în faţa ministrului de 
stat. Erlander ştia prea bine lucrul ăsta, dar nu voia să ştie 
ceilalţi că el ştia. Aşa-i cu politica, trebuie să înveţi să nu calci în 
străchini. 

De aceea Erlander îl contactase pe cercetătorul-şef de la SA 
Atomenergi, dr. Sigvard Eklund, şi îl rugase să-l primească pe 
Allan Karlsson pentru un interviu de angajare şi să constate mai 
îndeaproape dacă domnul Karlsson ar putea într-adevăr să le fie 
de folos în activitatea institutului. Bineînţeles, dacă domnul 
Karlsson şi-ar manifesta interesul în acest sens. Ministrul dorea 
să fie informat cât mai repede. 

Doctorul Eklund nu privea cu ochi buni că ministrul de stat se 
amestecă în chestiunea recrutării angajaţilor lui. Bănuia pur şi 
simplu că Allan Karlsson era trimis la SA Atomenergi pentru ca 
guvernul să aibă un spion social-democrat la faţa locului. 
Promisese totuşi că-l va primi pe Karlsson pentru interviu, dar i 
se păruse destul de straniu că ministrul nu-i spusese nimic 
despre meritele acestui Karlsson. Erlander repetase doar 
cuvântul îndeaproape. 

Il ruga pe doctorul Eklund să cerceteze îndeaproape 
pregătirea domnului Karlsson. 

lar Allan răspunse că n-avea nimic împotrivă să stea de vorbă 
cu doctorul Eklund sau cu orice alt doctor, dacă asta îi făcea 
plăcere ministrului de stat. 


Zece mii de coroane erau aproape nesănătos de mult, îşi 
spuse Allan şi trase la cel mai scump hotel pe care-l găsi. 

Recepţionerul de la Grand Hotel păru cam suspicios văzând 
că are în faţă un bărbat murdar cu haine ponosite, dar numai 
până ce Allan se legitimă cu paşaportul diplomatic suedez. 

— Dar sigur că avem camere pentru domnul ataşat militar, îl 
informă recepţionerul. Doriţi să plătiţi cash sau să trimitem 
factura la Ministerul de Externe? 

— Nu, plătesc cu bani gheaţă, zise Allan. Să vă dau în avans? 

— O, nu, domnule ataşat. Cum se poate? Nici vorbă! spuse 
recepţionerul cu o plecăciune. 


Dacă recepţionerul ar fi avut darul previziunii, i-ar fi răspuns, 
desigur, altfel. 


A doua zi, doctorul Eklund îl primi în biroul lui din Stockholm 
pe Allan Karlsson, proaspăt spălat şi îmbrăcat destul de 
prezentabil. Doctorul Eklund îl servi pe Allan cu cafea şi ţigări, 
precum făcuse criminalul-şef din Teheran (cu excepţia faptului 
că Eklund îşi stingea ţigările în scrumieră). 

Doctorul Eklund era nemulţumit că ministrul de stat se 
amestecase în treburile lui, fiindcă, în cazul de faţă, asta era 
atribuţia oamenilor de ştiinţă, nu a politicienilor - şi nicidecum a 
politicienilor social-democraţi! 

Doctorul Eklund apucase totuşi să dezbată chestiunea la 
telefon cu comandantul suprem al armatei şi căpătase sprijinul 
moral al acestuia. Adică, în cazul în care omul pe care i-l 
trimitea ministrul de stat nu avea competenţa necesară, nu-l va 
angaja. Şi cu asta, basta! 

Cât despre Allan, din locul unde şedea, simţea valuri de 
energie negativă plutind prin încăpere şi-şi aminti cum se 
petrecuseră lucrurile cu câţiva ani în urmă, la prima întâlnire cu 
Soong Mei-ling. Fiecare avea dreptul să aibă o pasă proastă, dar 
lui Allan i se părea inutil să te înfurii dacă puteai să procedezi 
altfel. 

Întâlnirea celor doi fu scurtă. 

— Ministrul de stat m-a rugat să analizez îndeaproape dacă 
domnul Karlsson s-ar putea califica pentru un post în organizaţia 
noastră. Aşa că asta am să fac acum, de bună seamă cu 
permisiunea domnului Karlsson. 

— Sigur că da. 

Allan n-avea nimic împotrivă dacă doctorul dorea să afle mai 
multe despre el şi, în fond, să faci ceva îndeaproape e o virtute, 
aşa că doctorul să nu aibă nicio reţinere cu privire la întrebările 
pe care vrea să i le adreseze. 

— Bine, spuse doctorul Eklund. Vă propun să începem cu 
studiile domnului Karlsson... 

— Nu prea am cu ce să mă laud, zise Allan. Trei ani doar. 


— Trei ani?! exclamă doctorul Eklund. Cu numai trei ani de 
studii academice, nu puteţi fi nici fizician, nici matematician, nici 
chimist, nu-i aşa? 

— Nu, vreau să zic trei ani cu totul. Am terminat cu şcoala 
când mai aveam puţin şi împlineam nouă ani. 

Doctorul Eklund făcu o pauză ca să-şi vină în fire. Omul ăsta 
n-avea niciun fel de studii! Oare ştia cel puţin să scrie sau să 
citească? Dar ministrul de stat îl rugase să... 

— Atunci aveţi cumva vreo experienţă profesională care 
credeţi că ar fi relevantă pentru activitatea pe care credeţi că o 
ducem noi în cadrul SA Atomenergi? 

Da, se putea spune că avea, răspunse Allan. Lucrase mult în 
SUA la baza Los Alamos din New Mexico. 

Faţa doctorului Eklund se lumină. Poate că totuşi Erlander 
avea motivele lui. Tot ce se realizase la Los Alamos era acum 
cunoscut. Şi ce funcţie avusese domnul Karlsson acolo? 

— Serveam cafea, răspunse Allan. 

— Cafea? 

Chipul doctorului Eklund se întunecă din nou. 

— Da, şi uneori ceai. Eram asistent şi chelner. 

— Aşadar, domnul Karlsson era asistent şi chelner la Los 
Alamos. Aţi participat într-un fel la vreo decizie referioare la 
fisiunea nucleară? 

— Nu, răspunse Allan, cel mai aproape de aşa ceva am fost o 
dată când m-am exprimat fără să vreau la o şedinţă, unde 
trebuia să servesc cafea şi în rest să nu mă bag. 

— V-aţi exprimat la o şedinţă, unde de fapt eraţi chelner... şi 
ce s-a întâmplat după aceea? 

— Nimic, am fost întrerupţi... şi am fost rugat să ies din sală. 

Doctorul Eklund şedea mut în faţa lui Allan. Pe cine îi 
trimisese ministrul de stat? Credea Erlander că un chelner, care 
a părăsit şcoala înainte să împlinească nouă ani, o să fie pus să 
construiască bombe atomice pentru Suedia? Chiar şi pentru un 
social-democrat trebuie să existe o limită cu privire la teoria 
egalităţii şanselor, nu-i aşa? 

Doctorul Eklund îşi spuse că ar fi un miracol dacă începătorul 
ăsta de prim-ministru rămânea în post până la sfârşitul anului. 
După aceea, cu voce tare, îi spuse lui Allan că, dacă domnul 
Karlsson nu mai avea nimic de adăugat, întâlnirea lor putea lua 
sfârşit. Doctorul nu credea că în momentul de faţă exista vreun 


post pentru domnul Karlsson. Femeia de serviciu care le făcea 
cafeaua cercetătorilor de la SA Atomenergi nu pusese niciodată 
piciorul la Los Alamos, dar erau foarte mulţumiţi de ea. În plus, 
Greta făcea şi puţin menaj, ceea ce era un merit în plus. 

Allan rămase tăcut câteva clipe şi nu ştia dacă să dezvăluie 
totuşi că, spre deosebire de toţi cercetătorii doctorului Eklund, şi 
de Greta, desigur, el ştia cum se construieşte o bombă atomică. 

Allan decise că doctorul Eklund nu merita niciun ajutor dacă 
nu-l dusese mintea să-i pună întrebarea asta. Şi pe urmă, 
cafeaua Gretei avea gust de lături. 


* 


Allan nu primi de lucru la SA Atomenergi, pentru că era 
subcalificat. Dar se simţea mulţumit. Şedea pe o bancă lângă 
Grand Hotel şi privea palatul regal, care se afla pe cealaltă parte 
a golfului. Şi de ce să nu fie mulţumit? Nu cheltuise decât puţin 
din banii pe care-i dăduse amabilul ministru de stat, locuia în 
condiţii excelente, mânca bine în fiecare seară la restaurant, iar 
în ziua aceea de ianuarie, soarele amurgului îi încălzea şi trupul 
şi sufletul. 

Sigur, îi era cam rece la fund, pe bancă, şi tocmai din pricina 
asta se miră când se mai aşeză o persoană lângă el. 

— Bună ziua, spuse Allan politicos. 

— Good afternoon, Mr. Karlsson, răspunse bărbatul de lângă 
el. 


CAPITOLUL 14 
Luni, 9 mai 2005 


După ce inspectorul Aronsson i-a raportat ultimele informaţii 
procurorului Conny Ranelid din Eskilstuna, acesta hotări imediat 
ca Allan Karlsson, Julius Jonsson, Benny Ljungberg şi Gunilla 
Björklund să fie arestaţi în lipsă. 

Din momentul în care centagenarul ieşise pe fereastră şi 
dispăruse, Aronsson era permanent în legătură cu responsabilul 
anchetei preliminare, iar interesul procurorului era în continuă 
creştere. Procurorul se gândea la posibilitatea spectaculoasă ca 
Allan Karlsson să fie condamnat pentru omor premeditat sau, 
cel puţin, omucidere, cu toate că nu găsiseră victima. Existau 
totuşi câteva exemple în istoria procedurii legale suedeze care 
demonstrau că mergea şi fără cadavru. Era însă nevoie de 
dovezi ieşite din comun şi de un procuror extrem de priceput. 
Condiţia din urmă nu-i punea probleme procurorului Conny 
Ranelid. Cât despre prima condiţie, plănuia să construiască un 
lanț de indicii, a cărui primă verigă să fie şi cea mai puternică, 
dar nici următoarele să nu fie prea anemice. 

Inspectorul Aronsson recunoştea că, de fapt, îl decepţiona 
felul în care evoluau lucrurile. l-ar fi dat mai multă satisfacţie să 
poată salva un bătrân din ghearele unei bande de criminali, 
decât, ca acum, să nu reuşească să-i salveze pe criminali din 
mâinile bătrânului. 

— Putem noi să-i facem pe Allan Karlsson şi pe tovarăşii lui 
răspunzători de moartea lui Bylund, Hulten şi Gerdin, atâta timp 
cât nu avem cadavrele? spuse Aronsson, sperând un răspuns 
negativ. 

— Dar, Göran, de ce vezi totul în negru? replică procurorul 
Conny Ranelid. Pune tu mâna pe moşulică, şi ai să vezi c-o să 
spună tot. lar dacă bătrânul e prea senil, ne rămân ceilalţi, care 
or să se contrazică între ei până în pânzele albe. 

Apoi, procurorul Ranelid trecu din nou în revistă cazul 
împreună cu Aronsson. Îi explică mai întâi strategia. Nu credea 
că i-ar putea acuza pe toţi de omor premeditat, dar mai exista 
„omor din culpă”, „complicitate” şi alte infracţiuni, ca de 
exemplu „instigare la omor” sau „ascundere a criminalului”. S- 
ar fi putut invoca şi „profanare de morminte”, dar pentru asta 
mai avea nevoie de timp de gândire. 


Cu cât intrase mai târziu în acţiune unul dintre arestaţi, cu 
atât mai greu era să-l acuzi de ceva foarte grav (dacă nu cumva 
recunoştea fără dovezi). De aceea, procurorul avea de gând să 
se concentreze asupra primului inculpat, adică asupra 
centagenarului Allan Karlsson. 

— În cazul lui, trebuie să avem grijă să fie condamnat pe 
viaţă, în adevăratul sens al cuvântului, spuse chicotind 
procurorul Ranelid. 

Despre bătrânul Karlsson se putea spune că avusese un motiv 
să omoare - mai întâi pe Bylund, iar apoi pe Hulten şi pe Gerdin. 
Motivul era că, dacă nu-i omora el, risca să fie invers, adică să 
fie el omorât de Bylund, Hulten şi Gerdin. Cei trei membri ai 
clubului Never Again erau nişte tipi violenţi, în privinţa asta 
procurorul Ranelid avea dovezi proaspete şi, la nevoie, putea să 
le cerceteze trecutul. 

Dar numai asta nu-l îndreptăţea pe bătrân să invoce legitima 
apărare, pentru că între Karlsson, pe de o parte, şi cele trei 
victime, pe de altă parte, era o valiză despre al cărei conţinut 
procurorul nu ştia nimic. Reieşea că tocmai despre valiza asta 
fusese vorba încă de la bun început, ceea ce însemna că 
bătrânul ar fi putut alege o altă cale decât să ia viaţa unor 
oameni, adică: să nu fure valiza sau, cel puţin, s-o dea înapoi, 
dacă se întâmplase s-o fure. 

Procurorul mai putea invoca şi la alte coincidente geografice 
între domnul Karlsson - moşulică - şi victime. Prima victimă 
coborâse, deşi nu simultan, exact în acelaşi loc ca şi domnul 
Karlsson, la staţia Byringe. Exact ca şi domnul Karlsson, victima 
numărul unu mersese cu o drezină, însă de data asta, chiar 
simultan. Şi spre deosebire de domnul Karlsson şi complicele lui, 
victimei i se pierduse urma după traseul parcurs cu drezina. Insă 
„cineva” a lăsat un miros de cadavru. Era limpede cine era 
acest cineva, de vreme ce atât moşul, cât şi coţcarul de Jonsson 
erau în viaţă mai târziu în aceeaşi după-amiază. 

Coincidenţa geografică între Karlsson şi victima numărul doi 
nu era la fel de grăitoare. De pildă, nu fuseseră văzuţi împreună. 
Dar, un Mercedes argintiu şi un revolver uitat îi indicau 
procurorului Ranelid - şi curând şi tribunalului - că atât domnul 
Karlsson, cât şi victima Hulten, căruia i se zicea Hinken, fuseseră 
la Sjötorp în Småland. Nu era încă dovedit că amprentele de pe 


revolver îi aparţineau lui Hultén, dar procurorul era sigur că asta 
era numai o chestiune de timp. 

Revolverul venise ca un dar de la Dumnezeu. Nu numai că 
demonstra prezenţa lui Hultén la Sjötorp, dar îi dădea şi un 
motiv centagenarului pentru a comite a doua crimă. 

Şi în cazul lui Karlsson, se putea folosi acea descoperire 
fantastică cu numele de ADN. Bătrânul îşi lăsase bineînţeles 
urmele peste tot în Mercedes şi în locul acela din Småland. 
Peste tot putea fi identificată formula: Hinken + Karlsson = 
Sjötorp! 

Tot la ADN s-a recurs şi când s-a dovedit că sângele din BMW- 
ul avariat aparţinea victimei numărul trei, Per-Gunnar Gerdin, 
adică cel căruia i se spunea Şeful. Foarte curând urma să se 
cerceteze mai amănunţit automobilul distrus, ca să se 
stabilească faptul că domnul Karlsson şi complicii lui erau 
implicaţi şi acolo. Altfel cum să fi fost scos cadavrul din maşină? 

În consecinţă, procurorul avea la dispoziţie şi motive, şi 
coincidenţe temporale şi spaţiale între Allan Karlsson şi toţi cei 
trei bandiți morţi. 

Inspectorul îndrăzni să-l întrebe pe procuror cum putea să fie 
el atât de sigur că toate victimele erau într-adevăr victime, cu 
alte cuvinte, morţi? Ranelid pufni şi spuse că, în ce-i priveşte pe 
numărul unu şi trei, aproape că nu mai era nevoie de nicio 
explicaţie. Referitor la numărul doi, Ranelid se baza pe 
concluziile tribunalului - fiindcă după ce judecătorii vor accepta 
că primul şi al treilea erau duşi pe lumea cealaltă, al doilea 
nimerea ca o verigă în faimosul lanţ de indicii. 

— Sau poate domnul inspector îşi închipuie că numărul doi le- 
a dat de bunăvoie revolverul celor care abia îi omorâseră 
amicul, că şi-a luat apoi cordial la revedere şi a plecat fără să-şi 
aştepte şeful, care trebuia să sosească după câteva ore? spuse 
pe un ton acru procurorul Ranelid. 

— Nu, nu cred, se apără inspectorul. 

Procurorul admise că toată povestea era cam şubredă, dar 
insistă că  înlănțuirea întâmplărilor îi dădea greutate. 
Procurorului îi lipseau victimele şi îi lipsea arma crimei (cu 
excepţia minibuzului galben). Planul lui urmărea însă ca Allan 
Karlsson să fie condamnat în primul rând pentru victima 
numărul unu. Dovezile nu erau suficiente în cazul victimei 
numărul trei, nici pentru victima numărul doi, însă erau 


relevante în cazul primei victime. Poate că bătrânul nu putea fi 
acuzat chiar pentru omor calificat, însă... 

— Oricum îl bag eu la puşcărie cel puţin pentru omor din 
culpă sau complicitate la omor. Şi dacă-l scot vinovat pe bătrân, 
îi prind şi pe ceilalţi - nu toţi la fel de vinovaţi, dar oricum îi 
prind! 

Se-nţelege că procurorul nu putea să aresteze mai multe 
persoane pornind de la teza că la interogatoriu se vor contrazice 
în asemenea hal, încât se va ajunge la arestarea întregului grup. 
Era totuşi pregătit pentru asta, având în vedere că erau cu toţii 
nişte amatori. Un moş de o sută de ani, un hoţ, un proprietar de 
tonetă şi o femeie. Cum Dumnezeu să facă ei faţă la 
interogatoriu? 

— Hai, du-te la Växjö, Aronsson, şi trage la un hotel ca lumea. 
Eu dau publicităţii ştirea că centagenarul e bănuit de crime în 
serie şi ai să vezi că mâine-dimineaţă te trezeşti cu o mulţime 
de informaţii despre unde s-ar putea afla şi că până la prânz o 
să şi pui mâna pe el. iți garantez. 


CAPITOLUL 15 
Luni, 9 mai 2005 


— Uite trei milioane de coroane. Sunt pentru tine, iubitul meu 
frate. Şi acum vreau să profit de ocazia asta ca să-ţi cer iertare 
pentru felul în care m-am purtat atunci când cu moştenirea de 
la unchiul Frasse. 

Benny îşi revedea fratele pentru prima oară după treizeci de 
ani, dar îi vorbea deschis, fără ocolişuri. Înainte să dea mâna cu 
el, i-a întins o sacoşă în care pusese banii, şi, pe urmă, continuă 
să-i vorbească, în timp ce fratele mai mare încerca să-şi revină 
din surpriză: Ş 

— Şi acum, trebuie să ştii două lucruri. În primul rând, că 
avem mare nevoie de tine, fiindcă noi am încurcat-o de-a 
binelea. Şi în al doilea rând, că banii ăştia sunt ai tăi şi că-i 
meriţi. Dacă nu vrei să ne primeşti, nu ne primeşti şi gata, banii 
sunt oricum ai tăi. 

Fraţii stăteau în lumina pe care o răspândea singurul far de la 
botul  minibuzului, şi în faţa unei case impunătoare, 
Klockaregârd, unde locuia Bosse. Proprietatea sa se afla în 
câmpia din Västergötland, la mai puţin de zece kilometri sud- 
vest de Falköping. 

Bosse şi-a adunat cât de cât gândurile, apoi a spus că, dacă i 
se permite, ar avea mai întâi câteva întrebări de pus. Promitea 
ca, în funcţie de răspunsuri, să decidă cum rămânea cu 
ospitalitatea. Benny a încuviinţat dând din cap şi i-a zis că va 
răspunde sincer la toate întrebările fratelui mai mare. 

— Ei, atunci să-ncepem. Banii ăştia pe care i-am primit eu 
sunt bani cinstiţi? 

— Nici vorbă, zise Benny. 

— Vă urmăreşte poliţia? 

— Probabil că şi poliţia, şi hoţii, spuse Benny. Dar mai ales 
hoţii. 

— Ce s-a întâmplat cu minibuzul? Că e complet paradit în 
faţă. 

— Am intrat într-un hoţ cu viteză maximă. 

— A murit? 

— Din păcate, nu. E aici înăuntru, cu comoţie cerebrală, 
coaste rupte, braţul drept rupt şi cu o plagă deschisă în pulpa 
dreaptă. Starea e gravă, dar stabilă, cum se zice de obicei. 


— Adică l-aţi adus cu voi aici? 

— Cam aşa, din nefericire. 

— Altceva? Ce mai e de spus? 

— Ştiu eu? Poate că am căsăpit alţi doi hoţi venind încoace, 
tovarăşi de-ai ăstuia din minibuz, care-i pe jumătate mort. Toţi 
se încăpăţânează să-şi ia înapoi cele cincizeci de milioane care 
ne-au picat nouă în mână. 

— Cincizeci de milioane? 

— Cincizeci de milioane. Minus diverse cheltuieli. Pentru 
minibuzul ăsta, de exemplu. 

— Şi de ce mergeţi cu minibuzul? 

— Pentru c-avem un elefant acolo, în spate. 

— Elefant? 

— Sonia, aşa o cheamă. 

— Elefant? 

— Asiatic. 

— Elefant? 

— Elefant. 

Câteva clipe, Bosse n-a mai zis nimic. Pe urmă, a spus: 

— Şi pe elefant l-ați furat? 

— Nu, nu s-ar putea zice. 

Bosse a rămas din nou mut. Pe urmă, a spus: 

— Pui fript cu cartofi prăjiţi. Ar fi OK pentru cină? 

— Eu zic că-i perfect, spuse Benny. 

— E inclus şi ceva de băut? a întrebat din minibuz o voce de 
bătrân. 


Când au văzut că, în maşina făcută zob, „mortul” mai dădea 
semne de viaţă, Benny l-a trimis pe Julius să aducă imediat 
trusa de prim ajutor din minibuz. Benny spuse că era conştient 
că-i băgase în încurcătură pe ceilalţi din grup, dar în calitatea lui 
de aproape doctor trebuia să ţină seamă şi de aproape etica lui 
de medic. Aşadar, nu putea să-l lase pe „mort” să-şi piardă tot 
sângele. Era exclus. 

Zece minute mai târziu erau deja în drum spre Västergötland. 
Pe „mort” reuşiseră să-l scoată din maşina distrusă. Benny a 
examinat pacientul, a pus diagnosticul şi i-a dat îngrijirea 
necesară cu ce a găsit în trusa de prim ajutor; în primul rând, i-a 


oprit hemoragia puternică din pulpa piciorului drept şi i-a 
stabilizat fractura antebraţului drept. 

Apoi, Allan şi Julius au fost nevoiţi să se mute în spate, pentru 
ca „mortul” să poată sta lungit în cabina şoferului, vegheat de 
Frumoasă. Benny constatase că pulsul şi tensiunea pacientului 
erau acceptabile. l-a administrat şi o cantitate suficientă de 
morfină, aşa că „mortul” a adormit, în ciuda durerilor. 

De îndată ce Bosse le-a dat de înţeles prietenilor că-i primea 
la el, Benny şi-a inspectat din nou pacientul. Acesta dormea încă 
profund după injecţia cu morfină, aşa că Benny a decis să mai 
aştepte şi să nu-l mute imediat din loc. 

Benny s-a alăturat grupului, care acum se instalase în 
bucătăria spațioasă a lui Bosse şi, în timp ce gazda făcea 
ultimele pregătiri pentru masa de seară, prietenii au povestit pe 
rând frânturi din aventurile dramatice din ultimele zile. Mai întâi 
Allan, pe urmă Julius, apoi Benny, Frumoasa venea şi ea cu 
completări şi, când au ajuns la coliziunea cu BMW-ul banditului 
numărul trei, Frumoasa şi Benny au luat iar cuvântul. 

Cu toate că abia auzise cu lux de amănunte cum îşi 
pierduseră viaţa doi oameni, iar oaspeţii săi se transformaseră 
în nişte răufăcători, pe Bosse părea să-l intereseze doar un 
singur lucru: 

— Vreau să ştiu dacă am înţeles bine... Aveţi, aşadar, un 
elefant în minibuzul din faţa casei? 

— Exact, dar mâine-dimineaţă trebuie să-i dăm drumul afară, 
spuse Frumoasa. 

În rest, Bosse nu mai vedea alte piedici. De multe ori, litera 
legii spune ceva, iar morala altceva. Propria lui activitate 
restrânsă îi dăduse multe exemple legate de felul cum poate 
legea să fie pusă deoparte, dacă ştii să-ţi ţii capul sus. 

— Cam aşa cum ai făcut tu cu moştenirea noastră, dar invers, 
îi scăpă lui Bosse. 

— Da, da, şi cine mi-a paradit mie motocicleta aia nouă- 
nouţă? replică Benny. 

— Bine, dar asta pentru că ai întrerupt cursul de sudori, zise 
Bosse. 

— Şi asta, fiindcă tot timpul voiai să mă dirijezi tu pe mine, 
spuse Benny. 

Bosse părea să aibă răspuns la toate replicile lui Benny, şi 
atunci s-a băgat în vorbă Allan, care i-a întrerupt pe fraţi şi le-a 


spus că se plimbase de-a lungul şi de-a latul prin lume şi, dacă a 
avut ceva de învăţat, a fost tocmai faptul că cele mai mari şi, 
după toate aparențele, cele mai greu de rezolvat conflicte de pe 
pământ luau naştere aşa: „Eşti un prost! Nu, tu eşti prost! Nu, tu 
eşti prost!” De multe ori, soluţia era, le-a spus Allan, să dai pe 
gât 750 de mililitri de şnaps cu respectivul şi să priveşti înainte. 
Din nefericire, Benny era abstinent. Sigur, Allan l-ar fi putut 
suplini, dar nu era acelaşi lucru. 

— Vrei să zici că 750 de mililitri de şnaps ar rezolva conflictul 
dintre Palestina şi Israel? spuse Bosse neîncrezător. Conflictul 
ăsta e vechi de când Biblia. 

— Ei, în cazul ăsta special, n-ar fi exclus să fie nevoie de o 
sticlă întreagă şi chiar mai bine, răspunse Allan. Dar principiul e 
acelaşi. 

— Nu merge dacă beau altceva? întrebă Benny, care simţea 
că abstinenţa lui o să nimicească omenirea. 

Allan era mulţumit de cum evoluau lucrurile. Fraţii 
terminaseră cu cearta. Le spuse şi celorlalţi ce gândea, 
adăugând, în concluzie, că şnapsul lor ar trebui folosit la altceva 
decât pentru rezolvarea de conflicte. 

Bosse era de părere că alcoolul mai putea aştepta, fiindcă 
masa era gata. Pui proaspăt fript, cartofi prăjiţi, bere cehă 
pentru cei mari şi sirop pentru frăţiorul său. 

Când mesenii din bucătărie tocmai începeau cina, Per-Gunnar 
Gerdin s-a trezit din somn. Îl durea capul, îl durea când respira, 
braţul îi era sigur rupt în bandajul care-l susţinea şi rana de la 
piciorul drept a început să sângereze când şi l-a tras ca să 
coboare din minibuz. Nu se ştie cum, dar înainte de asta reuşise 
să-şi găsească propriul revolver în torpedoul cabinei. 
Remarcabil! Toţi oamenii din lume păreau a fi nişte idioţi, cu 
excepţia lui. 

Morfina avea încă efect şi de aceea suporta durerile, îi era 
însă greu să-şi pună cap la cap gândurile. S-a târât şchiopătând 
în jurul casei, s-a uitat pe furiş pe ferestre şi s-a asigurat că 
toată lumea era adunată în bucătărie, inclusiv câinele 
ciobănesc. A mai constatat că uşa bucătăriei care dădea în 
grădină nu era încuiată. Şeful a intrat foarte hotărât, cu pistolul 
în mâna stângă, şi a anunţat fără nicio introducere: 


— Încuiați urgent câinele în cămară, că, dacă nu, îl împuşc pe 
loc. Pe urmă, mai am cinci cartuşe în magazie, unul pentru 
fiecare dintre voi. 

Şeful era surprins cât de bine îşi stăpânea furia. Pe figura 
Frumoasei se citea mai degrabă tristeţe decât teamă când l-a 
dus pe Buster în cămară şi a încuiat uşa. Buster a părut surprins 
şi puţin neliniştit, dar, cu toate astea, mulţumit. S-a pomenit 
închis într-o cămară; nu era asta chiar o nenorocire pentru un 
câine. 

Cei cinci prieteni stăteau acum în picioare, unul lângă altul. 
Şeful le-a spus că valiza de-acolo din colţ era a lui şi c-o va lua 
cu el la plecare, când or să mai fie în viaţă unul sau doi dintre ei, 
în funcţie de răspunsurile primite la întrebările pe care le va 
pune imediat, dar şi în funcţie de cât dispăruse din conţinutul 
valizei. 

Allan a rupt primul tăcerea în numele prietenilor săi. Spuse 
că, e drept, lipseau câteva milioane din valiză, dar domnul 
pistolar ar putea să se declare totuşi mulţumit, pentru că, în 
urma unui şir de împrejurări, doi dintre colegii dumnealui 
muriseră, şi din pricina asta, în afara domnului pistolar, 
rămăseseră mai puţini la împărţirea conţinutului din valiză. 

— Bulten şi Hinken au murit? spuse Şeful. 

— Găddan5, tu eşti?! exclamă Bosse. Da, tu eşti! A trecut o 
groază de timp... 

— Bosse Bandit! exclamă la rândul lui Per-Gunnar „Găddan” 
Gerdin. 

Şi Bosse Bandit şi Gäddan Gerdin se îmbrăţişară strâns în 
mijlocul bucătăriei. 

— Cred c-o să supraviețuiesc şi la chestia asta, spuse Allan. 


* 


Lui Buster i s-a dat drumul din cămară, Benny i-a schimbat lui 
Gäddan Gerdin bandajul de la piciorul sângerând şi Bosse Bandit 
a pus încă un tacâm la masă. 

— O furculiţă e de-ajuns, zise Gäddan, că tot nu-mi pot folosi 
brațul drept. 

— Totuşi, dacă-mi amintesc bine, ştiai pe vremuri să te 
foloseşti de cuțit! glumi Bosse Bandit. 


5 Gäddan - ştiucă. 


Gäddan şi Bosse Bandit fuseseră prieteni la cataramă, dar şi 
tovarăşi de branşă în comerţul alimentar. Găddan era cel mai 
nerăbdător dintre ei doi, cel care voia să meargă tot timpul mai 
departe, şi mai departe cu afacerile. Până la urmă, Găddan a 
ţinut morţiş să importe chifteluţe suedeze din Filipine, unde erau 
tratate cu formol ca să le prelungească valabilitatea de la trei 
zile la trei luni (sau trei ani, în funcţie de cât formol se sacrifica). 
Atunci Bosse a pus piciorul în prag. A spus că nu vrea să fie 
implicat în prepararea de alimente cu ceva din care puteai să 
mori. Lui Găddan i s-a părut că Bosse exagera. După părerea lui 
Găddan, lumea nu putea să moară din câteva chimicale 
adăugate în mâncare, şi formol ar trebui de fapt să aibă efect 
invers. 

S-au despărţit însă ca prieteni. Bosse a plecat din zonă, s-a 
mutat în Västergötland, în timp ce Gäddan a dat, aşa, de 
încercare, o spargere la o firmă de import. l-a reuşit atât de 
bine, că a renunţat definitiv la planurile cu chiftelele şi s-a făcut 
spărgător cu normă întreagă. 

La început, Bosse şi Găddan îşi mai dădeau câte un semn de 
viaţă de câteva ori pe an, dar cu timpul, acestea s-au rărit şi 
într-un târziu au încetat - până când, într-o seară, pe 
neaşteptate, Gäddan a nimerit în bucătăria lui Bosse, abia 
ţinându-se pe picioare şi la fel de ameninţător precum îşi 
amintea Bosse că putea să fie Gäddan când îl apucau năbăaăii. 

Dar lui Găddan i-a trecut furia de îndată ce şi-a regăsit 
tovarăşul şi prietenul din anii tinereţii. Şi s-a aşezat la masă 
împreună cu Bosse Bandit şi prietenii lui. Că le făcuseră de 
petrecanie lui Bulten şi Hinken era oricum ireparabil, iar 
problema cu valiza şi altele se puteau clarifica ziua următoare. 
Acum trebuiau să se bucure de mâncare şi bere. 

— Noroc! a spus Per-Gunnar Găddan Gerdin, după care a 
leşinat cu faţa în farfuria cu mâncare. 

L-au şters, l-au transportat în camera de oaspeţi şi l-au aşezat 
în pat. Benny i-a controlat starea şi i-a mai administrat o doză 
de morfină, ca să doarmă până a doua zi dimineaţă. 

În fine, după toate astea, a venit momentul ca prietenii să se 
bucure de pui şi de cartofi. Şi vai, ce s-au mai bucurat! 

— Puiul ăsta are într-adevăr gust de pasăre! spuse admirativ 
Julius, adăugând că niciodată nu mai mâncase un pui atât de 
savuros. Care e secretul? 


Bosse le-a spus că el importa pui proaspeţi din Polonia („nu 
gunoaie, ci marfă clasa-ntâia”) şi pe urmă injecta manual fiecare 
pui în parte cu un litru din amestecul lui propriu de apă şi 
mirodenii. După aia, împacheta puii şi, pentru că toată operaţia 
se făcea în Västergötland, i se părea că putea foarte bine să 
spună că puii erau „suedezi”. 

— De două ori mai buni datorită combinației de mirodenii, de 
două ori mai grei datorită apei şi de două ori mai căutaţi pe 
piaţă datorită ţării de origine, rezumă Bosse. 

Şi dintr-odată, afacerea începuse să meargă bine, cu toate că 
el era din categoria micilor comercianţi. Toată lumea era moartă 
după puii lui. In schimb, ca să fie sigur, nu le vindea angrosiştilor 
din regiune, pentru că ar fi putut să treacă vreunul pe la el şi ar 
fi descoperit că în curtea lui Bosse nu era nici urmă de pui. 

La asta se gândise el când le vorbise despre diferenţa între 
lege şi morală. Că doar nu erau polonezii mai proşti decât 
suedezii. Ştiau şi ei la fel de bine să crească găini şi pe urmă să 
le taie, nu? Calitatea n-avea de-a face cu hotarele dintre ţări, 
nu-i aşa? 

— Oamenii sunt scrântiţi la cap, declară Bosse. În Franţa, cea 
mai bună carne e franţuzească, în Germania, carnea germană. 
In Suedia, la fel. Aşa că, pentru binele populaţiei, nu dezvălui 
anumite informaţii. 

— Foarte generos din partea ta, spuse fără ironie Allan. 

_ Bosse le-a mai povestit că făcea cam la fel şi cu pepenii roşii. 
li importa şi pe ăştia, dar nu din Polonia, ci din Spania sau 
Maroc. Pepenilor le spunea totuşi spanioli, pentru că oricine s-ar 
fi prins că nu puteau să fie din Skövde. Dar înainte să-i vândă 
mai departe, îi injecta cu câte un litru de apă cu zahăr. 

— Se fac de două ori mai grei - bine pentru mine! - şi de trei 
ori mai buni - bine pentru consumatori! 

— Şi asta e la fel de generos, spuse Allan. Şi de data asta, tot 
fără ironie. 

Frumoasa îşi zise că poate existau consumatori care, din 
motive de boală, n-ar fi trebuit pentru nimic în lume să înghită 
un litru de sirop în felul ăsta. Dar a tăcut molcom. | se părea că 
nici ea şi nici ceilalţi din jurul mesei n-aveau drept de vot în 
chestiuni de morală. Şi pe urmă, pepenele roşu era la fel de 
dumnezeiesc de bun ca şi puiul. 


Inspectorul Göran Aronsson era în restaurantul hotelului Royal 
Corner din Växjö şi se delecta cu pu; cordon bleu din piept de 
pui. Puiul, care nu era din Västergötland, era uscat şi n-avea 
niciun gust. Dar Aronsson l-a făcut să alunece pe gât cu o sticlă 
de vin bun. 

Până la ora aceea, sigur că procurorul şoptise probabil ceva în 
urechea vreunui reporter, aşa că a doua zi, jurnaliştii aveau să 
dea năvală. Ranelid avea să dezvăluie unde se găsea minibuzul 
galben cu botul făcut praf. Aronsson n-avea nimic mai bun de 
făcut decât să aştepte. Oricum, nu-l aştepta nimic nicăieri: 
familie n-avea, nici prieteni, nici măcar un hobby interesant. În 
momentul când va lua sfârşit cursa asta stranie, trebuia 
neapărat să-şi ducă viaţa la un centru de reabilitare. 

Inspectorul Aronsson şi-a încheiat seara sorbind un gin tonic, 
plângându-şi de milă şi imaginându-şi ce-ar fi dacă şi-ar scoate 
pistolul şi l-ar împuşca pe pianistul din bar. Dacă nu s-ar fi 
cherchelit şi ar fi cugetat în schimb la toate informaţiile pe care 
le avea, povestea ar fi luat o altă întorsătură. 


* 


În aceeaşi seară, la redacţia ziarului Expressen, se purta o 
discuție lingvistică despre textul afişului de a doua zi din ziar. 
Până la urmă, şeful redacției de ştiri a stabilit că un mort putea 
fi omor, doi morţi, omor dublu, dar în cazul a trei morți nu putea 
fi vorba de omor în masă, aşa cum propuneau alții din redactie. 

Oricum, afişul atrăgea atenţia: 


CENTAGENARUL DISPĂRUT 
BĂNUIT DE TRIPLU OMOR 


* 


Seara era în toi la Klockaregård şi atmosfera era cum nu se 
poate mai bună. Fiecare avea câte ceva hazliu de povestit. 
Bosse s-a bucurat de mare succes când a adus Biblia şi le-a spus 
că o citise, pe toată, de la prima la ultima pagină. Allan l-a 
întrebat cine inventase acea metodă diabolică de tortură. Bosse 


a răspuns că absolut nimeni nu-l obligase să citească Biblia; 
fusese împins doar de propria lui curiozitate. 

— Eu niciodată n-am să fiu chiar atât de curios, zise Allan. 

Julius a întrebat dacă Allan n-ar putea să nu mai întrerupă tot 
timpul, ca să audă şi ei odată povestea. Allan a spus că putea şi 
Bosse a vorbit mai departe. 

Intr-o zi, în urmă cu câteva luni, îl sunase o cunoştinţă de la 
depozitul de deşeuri din Skövde. Se cunoscuseră la hipodromul 
Axevalla unde-şi vedeau amândoi visurile zdrobite ori de câte ori 
se ţinea V75*! în oraşul lor. Amicul observase că Bosse era lipsit 
de scrupule şi că era mereu în căutarea unor noi surse de venit. 

Odată, întâmplarea a făcut să apară la deşeuri un maldăr de 
cinci sute de kilograme de cărţi, clasate ca material de ars, şi nu 
ca literatură. Amicul lui Bosse era însă curios să vadă ce fel de 
cărţi erau în grămada aceea de fostă literatură şi a desfăcut 
ambalajul. S-a trezit dintr-odată în mână cu Biblia. (Amicul lui 
Bosse sperase cu totul altceva.) 

— Dar nu era o nenorocită de Biblie obişnuită, zise Bosse, 
arătându-le exemplarul. E vorba aici de o Biblie îmbrăcată în 
piele, cu margini aurite şi aşa mai departe... Şi uitaţi-vă aici: 
lipsită de personaje, hărţi colorate şi index... 

— A dracului  minunăţie! spuse Frumoasa, extrem de 
impresionată. 

— Ei, poate nu e chiar aşa, o corectă Bosse, dar înţeleg ce 
vrei să spui. 

Amicul lui Bosse, care rămăsese la fel de impresionat ca şi 
prietenii noştri acum, în loc să dea foc minunăţiei, i-a telefonat 
lui Bosse şi s-a oferit să scoată pe furiş tot transportul de la 
deşeuri şi să i-l ducă lui contra... o mie de coroane, să zicem, 
pentru deranj. 

Bosse a acceptat imediat oferta şi a depozitat în aceeaşi 
după-amiază cele cinci sute de kilograme de biblii în şopron. S-a 
apucat să-ntoarcă bibliile şi pe o parte şi pe alta, dar n-a găsit 
niciun defect. Lucrul ăsta îl înnebunea. Aşa că într-o seară s-a 
aşezat în camera mare, lângă foc şi s-a pus pe citit: „La început, 
Dumnezeu a făcut...” şi aşa mai departe. Ca să fie sigur, avea 
lângă el, ca exemplar de referinţă, Biblia de la prima 
împărtăşanie. Nu se poate, trebuie să fie pe undeva greşeli de 


51 V75 - curse de cai. 


tipar, pentru că, altfel, de ce-ar fi aruncat cineva un lucru atât 
de frumos şi... de sfânt? 

Bosse citea şi citea seară de seară. După Vechiul Testament a 
trecut la Noul Testament şi nu găsea nicio greşeală. 

Şi tot aşa, într-o seară, a ajuns la ultimul capitol şi curând la 
ultima pagină şi la ultimul verset. 

Acolo era! Acolo se găsea greşeala de tipar, de neînchipuit şi 
de neiertat, care-l determinase pe posesorul cărţilor să vrea să 
le ardă. 

Atunci, Bosse a împărţit celor din jurul mesei câte un 
exemplar, şi fiecare a întors paginile până la ultimul verset şi, 
unul după altul, au pufnit în râs. 

Bosse era mulţumit că descoperise unde era greşeala de tipar 
şi nici nu-i mai păsa de ce apăruse acolo. Curiozitatea şi-o 
potolise şi, în afară de asta, mai citise şi el o carte după toţi anii 
de şcoală, ca să nu mai spunem că devenise şi un pic religios pe 
deasupra. Nu în sensul că-i dădea voie lui Dumnezeu să-şi 
exprime părerile în legătură cu afacerile de la Klockaregârd sau 
că-i permitea să stea lângă el când îşi completa anual declaraţia 
de venit pentru fisc, dar în rest, Bosse îşi încredința viaţa 
Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. Pentru că niciunul din aceştia trei 
n-ar fi putut obiecta faţă de faptul că Bosse mergea sâmbetele 
şi duminicile în pieţele din sudul Suediei şi vindea biblii cu o 
infimă greşeală de tipar. („99 de coroane bucata! Doamne 
sfinte, ce chilipir!”) 

Dar dacă i-ar fi păsat şi dacă, în ciuda tuturor probabilităților, 
ar fi reuşit să elucideze chestiunea, atunci ar fi putut să adauge 
următoarele la ceea ce deja povestise prietenilor: 

Un tipograf de la marginea oraşului Rotterdam trecea printr-o 
criză existenţială. Cu câţiva ani în urmă fusese recrutat de 
Martorii lui lehova, dar apoi fusese dat afară, pentru că 
descoperise şi apoi remarcase cu un ton cam apăsat faptul că 
parohia prevestise revenirea lui lisus nu mai puţin de 14 ori între 
1799 şi 1980 - şi reuşise în mod senzaţional să dea greş de 
toate cele 14 ori. 

După aceea, tipograful s-a făcut penticostal: îi plăcea 
atitudinea lor afectată, îmbrăţişa ideea victoriei finale a lui 
Dumnezeu asupra răului, a reîntoarcerii lui lisus (dar 
penticostalii nu fixau o dată anume) şi a felului în care 


majoritatea celor care îi populaseră copilăria, inclusiv tatăl lui, 
vor fi mistuiţi de flăcările iadului. 

Dar penticostalii l-au dat şi ei afară pe uşă. Motivul, de data 
asta, era că banii colectaţi timp de o lună întreagă şi de care 
trebuia să aibă grijă tipograful dispăruseră fără urmă. Tipograful 
le-a spus sus şi tare că el n-avea nimic de-a face cu dispariţia 
banilor. Şi, de fapt, nu propovăduia creştinismul iertarea? Cum 
ar fi putut proceda, când i se stricase maşina şi avea neapărat 
nevoie de o alta ca să-şi poată păstra slujba? 

Plin de amărăciune, tipograful s-a apucat de treabă, adică să 
tipărească 2.000 de biblii! Era, pe deasupra, o comandă venită 
din Suedia, ţara unde, după câte ştia el, trăise tatăl lui după ce- 
şi părăsise familia, când tipograful avea şase ani. 

Cu lacrimi în ochi, a cules capitol după capitol, dar când a 
ajuns la ultimul capitol - la Apocalipsă - n-a mai făcut faţă. Cum 
să se mai întoarcă vreodată lisus pe pământ? Aici, unde Răul 
controla totul! Răul ieşise definitiv învingător în lupta cu Binele, 
aşa că nimic nu mai avea rost. Şi Biblia... era doar o glumă! 

Aşa se explică de ce tipograful, cu nervii la pământ, a făcut o 
adăugire după ultimul verset al ultimului capitol din Biblia 
suedeză, care tocmai mergea la tipar. Nu-şi mai aducea prea 
bine aminte de limba maternă a tatălui, dar îi rămăsese în cap o 
rimă, care, i se părea lui, se potrivea tare bine în context. 
Aşadar, ultimele versete plus completarea tipografului arătau în 
felul următor: 


20. Cel ce adevereşte aceste lucruri zice: „Da, Eu vin curând”. 
Amin, Vino, Doamne lisuse! 
21.Harul Domnului lisus Hristos să fie cu voi toți! Amin. 
22. Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea mea. 


Seara devenise noapte la Klockaregârd. Curseseră din belşug 
şi şnaps, şi dragoste frăţească şi poate că nu s-ar fi oprit, dacă 
abstinentul de Benny n-ar fi descoperit cât de târziu se făcuse. 
De aceea Benny a întrerupt distracţia şi a spus că venise 
momentul să meargă cu toţii la culcare. Aveau multe de pus la 
punct a doua zi, aşa că trebuiau să lie cu toţii odihniţi. 

— Dacă aş fi un curios din fire, zise Allan, m-aş întreba în ce 
dispoziţie o să se trezească acela care a adormit primul. 


CAPITOLUL 16 
1948-1953 


Bărbatul care şedea lângă Allan pe banca din parc tocmai 
spusese „Good aftemoon, Mr. Karlsson,” de unde Allan trase 
câteva concluzii. În primul rând, omul nu era suedez, altminteri 
ar fi încercat mai întâi cu suedeza. Şi apoi, ştia cine era Allan de 
vreme ce i se adresase pe nume. 

Bărbatul era îngrijit îmbrăcat, avea pălărie gri cu bor negru, 
pardesiu gri şi pantofi negri. Putea foarte bine să fie om de 
afaceri. Părea amabil şi sigur urmărea el ceva. In consecinţă, 
Allan spuse în engleză: 

— S-ar putea ca viaţa mea să ia o nouă întorsătură? 

Bărbatul îi răspunse că nu era exclus, dar că totul depindea 
de domnul Karlsson însuşi. În orice caz, superiorul bărbatului, 
care-i încredinţase misiunea, dorea o întâlnire cu domnul 
Karlsson, ca să-i ofere ceva de lucru. 

Allan răspunse că, în fond, el o ducea bine, dar că, sigur, nu 
putea să-şi petreacă restul vieţii pe o bancă într-un parc şi 
întrebă dacă ar putea să ştie şi el cine era acel superior al 
bărbatului. Ceea ce voia Allan să zică era că i-ar fi mai uşor să 
accepte sau să refuze, dacă ştia pe cine. Nu era şi domnul de 
aceeaşi părere? 

Absolut, domnul cel amabil era de aceeaşi părere, numai că 
acela care-i încredinţase misiunea era o persoană mai aparte şi 
dorea să se prezinte personal. 

— În schimb, domnule Karlsson, vă pot conduce fără 
întârziere la domnul cu pricina. 

Da, de ce nu, consimţi Allan, dar bărbatul îi spuse că vor avea 
ceva de mers, aşa că, dacă domnul Karlsson voia să-şi ia cu 
dânsul unele lucruri din camera de hotel, el îl va aştepta în hol. 
Maşina bărbatului şi şoferul erau în apropiere, şi domnul 
Karlsson putea fi adus înapoi tot cu maşina. 

Maşina, elegantă, era un Ford Coupe roşu, ultimul model. Şi 
şofer personal! Un tip tăcut. Nu părea la fel de amabil ca domnul 
cu pălărie. 

— Nu mai urc în cameră, spuse Allan. De regulă, călătoresc 
fără prea mult bagaj. 

— Foarte bine, aşa facem, zise domnul cel amabil şi-l bătu pe 
umăr pe şofer pentru a-i indica să pornească. 


Maşina o luă spre Dalarö, aflat mai bine de o oră la sud de 
Stockholm, pe un drum întortocheat. Între timp, Allan şi domnul 
cel amabil vorbiră despre ce vrei şi ce nu vrei. Bărbatul îi explică 
lui Allan măreţia spectacolelor de operă, iar Allan îi povesti cum 
se poate traversa Himalaya fără să te doboare gerul. 

Se lăsase noaptea când Fordul roşu se opri uşurel în mica 
localitate, care verile se bucura de atâta popularitate printre 
vizitatorii arhipelagului, iar pe timp de iarnă devenea înfiorător 
de sumbru şi tăcut. 

— Vasăzică, aici stă misteriosul dumneavoastră superior, 
spuse Allan. 

— Nu chiar, răspunse bărbatul cel amabil. 

Şoferul mai puţin amabil nu spuse nimic, parcă maşina lângă 
portul Dalarö ca să coboare cei doi pasageri şi pe urmă o luă iar 
din loc. Bărbatul cel amabil apucă să scoată la repezeală o haină 
de blană din portbagajul Fordului şi s-o aşeze discret pe umerii 
lui Allan, scuzându-se că le mai rămânea de făcut o scurtă 
plimbare prin frig. 

Allan nu era omul care să-şi facă degeaba iluzii (sau griji) cu 
privire la ce-i putea aduce în fiecare moment viaţa. Ce va fi, va 
fi, şi n-are rost să-ţi baţi dinainte capul. 

Şi totuşi, Allan fu surprins văzându-l pe bărbatul cel amabil că 
se îndepărtează de centru, spre bezna de nepătruns a 
arhipelagului. 

Bărbatul cel amabil şi Allan mergeau şi tot mergeau. Când şi 
când, bărbatul aprindea o lanternă, scruta negura iernii şi 
verifica direcţia cu busola. Nu-i mai adresa lui Allan niciun 
cuvânt, îşi număra doar paşii cu voce tare într-o limbă pe care 
Allan n-o mai auzise niciodată. 

După un marş forţat de 15 minute spre niciunde, bărbatul cel 
amabil spuse c-au ajuns. De jur-împrejur era întuneric, cu 
excepţia unei lumini care licărea pe o insulă în depărtare. 
Bărbatul nu pierdu ocazia să-l informeze pe Allan că luminiţa din 
sud-est venea de pe insula Kymmend5*?, care, după câte ştia el, 
avea mare însemnătate în istoria literaturii, lucru despre care 
Allan habar n-avea. Şi nu mai apucară să discute despre asta, 
fiindcă gheaţa le crăpă sub picioare. 


52 insulă din sudul arhipelagului stockholmez. Insula aceasta l-a inspirat pe 
August Strindberg când a scris Hemsöborna, apărută în româneşte în 1968, 
la Biblioteca pentru toţi, sub titlul /ntâmpl/ări din Arhipelag. 


Probabil că bărbatul cel amabil făcuse o mică greşeală de 
calcul. Sau poate comandantul submarinului nu estimase corect 
distanţa. In orice caz, nava de 97 de metri străpunse gheaţa 
mult prea aproape de Allan şi de bărbatul cel amabil. Amândoi 
căzură pe spate şi era cât pe ce să nimerească în apa înfiorător 
de rece, dar totul se termină cu bine şi Allan fu ajutat să 
coboare la căldurică. 

— Asta dovedeşte cât de bine e să nu-ți începi ziua gândindu- 
te ce-o să ţi se întâmple, zise Allan. Adică, m-aş fi putut eu 
gândi cât aş fi vrut şi tot n-aş fi ghicit că ziua de azi o să fie cum 
a fost. 

In fine, bărbatul cel amabil hotărî că nu mai era nevoie să fie 
atât de secretos. Se prezentă drept Yuli Borisovici Popov, spuse 
că lucrează pentru URSS, că era fizician, nu politician şi nici 
militar, şi că fusese trimis la Stockholm ca să-l convingă pe 
domnul Karlsson să meargă cu el la Moscova. Yuli Borisovici 
fusese ales pentru misiunea asta fiindcă era de aşteptat ca 
domnul Karlsson să opună o oarecare rezistenţă, aşa că Yuli 
Borisovici, cu pregătirea lui de fizician, putea să aibă mai mult 
succes pe lângă domnul Karlsson, deoarece amândoi vorbeau, 
cum ar veni, aceeaşi limbă. 

— Dar eu nu sunt fizician, replică Allan. 

— Posibil, dar informatorul meu îmi spune că ştii un lucru pe 
care-aş vrea să-l ştiu şi eu. 

— Asta-i bună. Şi cam ce-ar putea să fie? 

— Bomba, domnule Karlsson. Bomba. 


* 


Yuli Borisovici şi Allan Emmanuel se plăcură de la bun început. 
Faptul că Allan acceptase să meargă cu el fără să ştie unde, la 
cine şi de ce, îl impresionase pe Yuli Borisovici, fiindcă asta 
dovedea o stăpânire de sine care lui îi lipsea. Cât despre Allan, 
el preţuia faptul că, în sfârşit, stătea de vorbă cu cineva care nu 
căuta să-i vâre pe gât politică sau religie. 

Şi în afară de asta, ieşi curând la iveală că Yuli Borisovici şi 
Allan Emmanuel împărtăşeau bucuria copilărească în faţa unui 
pahar cu şnaps, chiar dacă unul dintre ei îl numea votcă. Yuli 
Borisovici avusese însă prilejul să guste şi varianta suedeză în 
timp ce îl spiona pe Allan Emmanuel în restaurantul de la Grand 


Hotel. La început, i se păru că şnapsul era prea sec, nu avea 
dulceaţa rusească, dar după câteva pahare se obişnui. Şi după 
încă două pahare, buzele-i rostiră: „Nu, nu-i rău deloc”. 

— Deşi asta e mai bună, zise Yuli Borisovici şi ridică litrul de 
Stolichnaya. Trebuie să ciocnim un pahar! 

Erau doar ei doi în toată popota. 

— De acord, spuse Allan. Aerul sărat îţi deschide apetitul. 

Deja după primul pahar, Allan aduse câteva modificări felului 
în care se adresau unul altuia. Se-nţelege că nu mergea la infinit 
să-i spună „Yuli Borisovici” lui Yuli Borisovici de fiecare dată 
când voia să-l facă atent la ceva. lar el nu voia să fie Allan 
Emmanuel, fiindcă nu-i mai spusese nimeni aşa de când îl 
botezase preotul din Yxhult. 

— Deci, de-acum înainte tu eşti Yuli, iar eu sunt Allan. Altfel 
părăsesc nava în clipa asta. 

— Să nu cumva să faci aşa ceva, dragă Allan, că suntem la 
200 de metri adâncime, spuse Yuli. Mai bine, ia încă un pahar. 

Yuli Borisovici Popov era un socialist înflăcărat şi nu-şi dorea 
nimic altceva decât să-şi continue activitatea în slujba 
socialismului sovietic. Tovarăşul Stalin avea mână de fier, dar 
oricine era convins şi credincios sistemului, n-avea de ce se 
teme. Allan răspunse că el n-avea de gând să se pună în 
serviciul niciunui sistem, dar că, sigur, îi putea da lui Yuli câteva 
idei, dacă sovieticii se împotmoliseră cu privire la bomba 
atomică. În orice caz, nu înainte de a mai ciocni un pahar din 
votca aceea al cărei nume nu l-ar putea pronunţa oricât de treaz 
ar fi. lar Yuli trebuia să-i promită să continue aşa cum 
începuseră: adică să nu se discute despre politică. 

Yuli îi mulţumi din suflet lui Allan şi îi spuse fără ocolişuri că 
mareşalul Beria, adică şeful lui direct, se gândise să-i 
plătească pe loc expertului suedez suma de o sută de mii de 
dolari americani, cu condiţia ca ajutorul oferit de Allan să 
contribuie la fabricarea unei bombe. 

— Bine, e în regulă, spuse Allan. 

Conţinutul sticlei se tot micşora în timp ce Allan şi Yuli 
vorbeau câte-n lună şi stele (în afară de politică şi religie). 
Atinseră şi chestiunea bombei atomice, cu toate că subiectul 


5 Lavrenti Pavlovici Beria (1899-1953), născut în Georgia, mort la Moscova, 
politician şi militar rus, devenit general la vârsta de 20 de ani. A fost şeful 
Securităţii sovietice între 1938 şi 1953. 


ăsta era programat pentru zilele următoare, dar Allan apucă să-i 
dea pe scurt câteva idei lui Yuli. 

— Hmm, spuse fizicianul-şef Yuli Borisovici Popov. Cred c-am 
înţeles... 

— Dar nu eu, replică Allan. Mai explică-mi o dată cum e cu 
opera. Am impresia că e vorba doar de nişte zbierături 
interminabile, nu? 

Yuli zâmbi, luă o duşcă de votcă, se ridică în picioare şi începu 
să cânte. Afumat cum era, nu se lansă într-un banal cântec 
popular, ci aria „Nessun Dorma” din Turandot de Puccini. 

— Divin! exclamă Allan la sfârşit. 

— Nessun dorma! spuse Yuli cu gravitate. Nimeni să nu 
doarmă! 

Totuşi, nu trecu mult şi amândoi adormiră, fiecare într-un 
colţişor din popotă. Când se treziră, submarinul era deja amarat 
în portul Leningradului. O limuzină aştepta acolo să-i transporte 
pe cei doi la Kremlin, pentru o întâlnire cu mareşalul Beria. 

— Sankt Petersburg, Petrograd, Leningrad... Ce-ar fi să vă 
hotărâți odată? zise Allan. 

— Bună dimineaţa! răspunse Yuli. 

Yuli şi Allan luară loc pe bancheta din spate a unei limuzine 
Humber Pullman pentru călătoria de o zi de la Leningrad la 
Moscova. Un geam glisant separa cabina şoferului de... salonul 
în care şedeau Allan şi noul lui prieten. In salon aveau şi un 
frigider cu apă, răcoritoare şi băuturi spirtoase, de care cei doi 
pasageri nu aveau deocamdată nevoie. Lângă frigider, o 
bombonieră cu jeleuri în formă de zmeură şi o tavă cu 
bomboane de ciocolată veritabilă. Maşina şi interiorul său ar fi 
fost un exemplu strălucit de artă inginerească sovietică, dacă 
totul n-ar fi fost importat din Anglia. 

Yuli îi povesti lui Allan despre trecutul lui, de pildă că-l 
avusese profesor, pe când era student, pe laureatul Premiului 
Nobel, Ernest Rutherford, legendarul profesor de fizică nucleară 
din Noua Zeelandă. De aceea Yuli Borisovici vorbea aşa de bine 
engleza. lar Allan îi povesti despre aventurile lui în Spania, 
America, Himalaya, China, Iran şi Yuli Borisovici era din ce în ce 
mai uluit. 

— Ce s-a întâmplat până la urmă cu pastorul anglican? 


— Nu ştiu, răspunse Allan. Ori a convertit toată Persia, ori e 
mort. Cel mai puţin probabil ar fi o variantă între astea două. 

— Cam tot aşa ar fi să-l provoci pe Stalin în Uniunea Sovietică, 
replică Yuli. Lăsând la o parte faptul că ar fi crimă de stat 
împotriva revoluţiei, prognoza de supravieţuire ar fi slabă de tot. 

Sinceritatea lui Yuli din ziua aceea faţă de tovarăşul de 
călătorie părea fără margini. Îi povesti cu inima deschisă lui 
Allan despre mareşalul Beria, şeful securităţii statului, care pe 
neaşteptate - şi în mod regretabil - primise şi cea mai înaltă 
răspundere pentru a duce la bun sfârşit proiectul referitor la 
bomba atomică. Pe scurt, Beria era un monstru fără scrupule. 
Viola femei şi copii. Îi trimitea pe „indezirabili” în lagăre de 
muncă silnică sau chiar le făcea de petrecanie. 

— Să nu mă înţelegi greşit, îl lămuri Yuli. Sigur că un element 
indezirabil trebuie îndepărtat cât se poate de repede, dar să fie 
indezirabil pe baze corecte, dictate de revoluţie. Cel care nu 
aduce servicii socialismului, afară cu el! Dar să-l elimini pe cel 
care nu aduce servicii mareşalului Beria... la asta mă opun! 
Mareşalul Beria nu e un reprezentant adevărat al revoluţiei. Dar 
pentru asta nu-l putem învinui pe tovarăşul Stalin. Eu n-am avut 
onoarea să-l întâlnesc, însă el poartă răspunderea pentru o ţară 
întreagă, pentru aproape un întreg continent. Şi dacă aşa, în 
viteză, i-a încredinţat mareşalului Beria o răspundere peste 
puterile lui... ce să-i faci? E regretabil! Dar acum - dragă Allan - 
hai să-ţi dau o veste minunată. In după-amiaza asta, vom fi 
primiţi în audienţă nu numai de mareşalul Beria, gar şi de 
tovarăşul Stalin în persoană! Şi s-a gândit să ne poftească la 
cină. 

— De-abia aştept, spuse Allan. Dar ce facem până atunci? O 
să trăim cu jeleuri? 

Yuli ceru ca limuzina să facă o oprire într-un orăşel ca să-i 
cumpere nişte sandviciuri lui Allan. Pe urmă îşi continuară 
drumul, precum şi interesanta conversaţie. 

În timp ce mânca, Allan se gândea la mareşalul ăla, Beria, 
care, după descrierea lui Yuli, părea că seamănă cu şeful 
Securităţii din Teheran, cel căruia i se curmase pe neaşteptate 
viaţa. 

lar Yuli căuta să-l înţeleagă pe colegul lui suedez. Peste 
câteva ore, suedezul avea să ia cina cu Stalin şi spusese că era 


nerăbdător. Nu putu să se abţină şi întrebă dacă Allan se 
gândise la cină sau la întâlnirea cu conducătorul. 

— De mâncat, trebuie să mâncăm, că altfel murim, răspunse 
Allan cu diplomaţie şi lăudă calitatea sandviciurilor ruseşti. lartă- 
mă, Yuli, aş putea să-ţi pun vreo două întrebări? 

— Dar, te rog, dragă Allan. Intreabă şi-am să-ţi răspund cât 
pot de bine. 

Allan îi mărturisi că nu prea ascultase expunerea despre 
politică pe care i-o făcuse Yuli adineaori, fiindcă politica nu era 
subiectul său preferat. Şi, de fapt, îşi amintea că Yuli îi 
promisese cu o seară în urmă să n-o ia în direcţia aia. 

In schimb, Allan reţinuse partea despre mareşalul Beria şi 
despre lipsa lui de omenie. Şi el întâlnise în viaţa sa astfel de 
persoane. Totuşi, Allan nu-şi putea explica un lucru. Pe de o 
parte, mareşalul Beria era, după câte înţelesese de la Yuli, un 
om fără pic de milă. Pe de altă parte, dăduse ordin ca Allan să 
aibă o primire extraordinară, cu limuzină şi toate cele. 

— Mă întreb în sinea mea, spuse Allan, cum de n-a dat el 
ordin să fiu răpit şi să scoată cu forţa de la mine ce voia să afle. 
Ar fi făcut economie şi de jeleuri, şi de bomboane de ciocolată, 
şi de o sută de mii de dolari, şi de multe altele. 

Yuli răspunse că, din păcate, observaţia lui Allan era justă. Nu 
o dată folosise mareşalul Beria tortura - în numele revoluţiei! - 
cu oameni nevinovaţi. Şi Yuli ştia ce spune. Insă de data asta - 
şi Yuli ezită puţin înainte de a continua. Deschise frigiderul şi 
scoase o bere întăritoare, cu toate că era devreme. Apoi vorbi 
mai departe, spunând că mareşalul Beria dăduse greş cu 
strategia la care tocmai se referise Allan. Răpiseră un expert 
occidental în Elveţia, i-l aduseseră lui Beria, dar povestea se 
terminase groaznic. Yuli se scuză, nu putea spune nimic mai 
mult, dar îl rugă pe Allan să-l creadă pe cuvânt. In urma 
recentului insucces, se luase hotărârea ca, de acum înainte, 
cunoştinţele necesare de fizică nucleară să fie cumpărate de pe 
piaţa occidentală conform cererii şi ofertei, oricât de vulgar ar 
suna. 


Programul sovietic pentru bomba atomică începuse cu o 
scrisoare adresată tovarăşului Stalin de către specialistul în 


fizică nucleară Georgi Nikolaevici Fliorov, care, în luna aprilie 
1942, atrăgea atenţia asupra faptului că nici nu se auzise, nici 
nu se scrisese vreun rând în mass-media occidentală a aliaţilor 
despre tehnica fisiunii atomului, descoperită încă din 1939. 

Tovarăşul Stalin nu era un idiot. (În ciuda bătăilor zilnice pe 
care i le administrase tatăl său în copilărie.) 

Stalin trăsese concluzia, aidoma fizicianului Fliorov, că o 
tăcere de trei ani în legătură cu descoperirea fisiunii atomului nu 
putea însemna decât că erau încă şi mai multe de spus, ca de 
exemplu că cineva era pe cale să construiască o bombă, cu care 
să dea o lovitură Uniunii Sovietice şi s-o facă - exprimat cu o 
figură de stil folosită în ruseşte - şah mat. 

Aşadar, nu era timp de pierdut. Mai trebuia adăugat şi micul 
detaliu că Hitler şi Germania nazistă se luptau să ocupe părţi ale 
Uniunii Sovietice - mai precis, tot teritoriul la vest de Volga, care 
includea Moscova - ceea ce era suficient de grav, dar mai ales 
Stalingradul! 

Bătălia de la Stalingrad a fost o chestiune personală pentru 
Stalin. Un milion şi jumătate de oameni şi-au pierdut viaţa, dar 
Armata Roşie a ieşit învingătoare şi Hitler a fost obligat să bată 
în retragere, iar în cele din urmă a ajuns în buncărul din Berlin. 

Abia când nemţii au început să cedeze, s-a simţit Stalin 
încrezător într-un viitor luminos pentru el şi națiunea lui, şi tot 
atunci a luat amploare şi cercetarea în domeniul fisiunii 
nucleare, ca o variantă modernă a acelei asigurări pe viaţă - de 
mult expirată - cunoscută sub numele de Pactul Ribbentrop- 
Molotov. 

Numai că bombele atomice nu sunt nişte aparate pe care le 
montezi bătând din palme, în special dacă bomba n-a fost încă 
inventată. Sovieticii nu ajunseseră la niciun rezultat după 
aproximativ doi ani de cercetări, şi iată că într-o bună zi bomba 
explodă - în New Mexico. Americanii câştigaseră cursa, şi nici nu 
era de mirare, având în vedere că o începuseră cu mult mai 
devreme. După explozia testată în deşertul din New Mexico, 
urmară două alte explozii, de data asta adevărate: una la 
Hiroshima, alta la Nagasaki. Truman îi dădea astfel peste nas lui 
Stalin, îi arăta cine hotărăşte şi nu era nevoie să-l cunoşti chiar 
foarte bine pe Stalin ca să înţelegi că n-avea de gând să accepte 
aşa ceva. 


— Trebuie să rezolvi problema, îi spuse tovarăşul Stalin 
mareşalului Beria. Sau, ca să mă exprim mai clar: Rezo/vă 
problema! 

Mareşalul Beria pricepu că propriii lui fizicieni, chimişti şi 
matematicieni erau la strâmtoare, şi n-avea rost să trimită 
jumătate din ei în Gulag. In afară de asta, mareşalul nu primise 
indicaţii că agenţii de pe teren reuşiseră să pătrundă în 
ungherele cele mai sfinte ale bazei Los Alamos din SUA. Nu se 
puteau deocamdată, pur şi simplu, fura schiţele americanilor. 

Rămânea ca soluţie /importarea de cunoştinţe, care să 
completeze în mod decisiv pe cele deja existente la centrul de 
cercetare de la Sarov, aflat la câteva ore cu maşina la sud-est 
de Moscova. Şi pentru că mareşalul Beria nu se mulțumea decât 
cu ce era mai bun pe lume, îi spuse şefului biroului de informaţii 
internaţionale: 

— Fă ce faci şi adu-l aici pe Albert Einstein. 

— Dar... Albert Einstein... spuse agentul-şef şocat. 

— Albert Einstein are mintea cea mai ascuţită din lume. Faci 
cum îţi spun eu, sau ţi s-a făcut dor de moarte? spuse mareşalul 
Beria. 

Tocmai apăruse o femeie în viaţa agentului-şef, şi nimeni pe 
pământul ăsta nu mirosea mai frumos decât ea, aşa că lui nu-i 
era deloc dor de moarte. Dar nici nu apucă să-i spună asta 
mareşalului Beria, că el îi şi dădu ordinul: 

— Trebuie să rezolvi problema asta. Sau, ca să mă exprim mai 
clar: Rezo/vă problema! 

Acum, nu era chiar simplu să pui mâna pe Albert Einstein, să-l 
faci pachet şi să-l trimiţi la Moscova. În primul rând, trebuia 
localizat. Se născuse în Germania, dar se mutase în Italia, apoi 
în Elveţia, după care în America, şi de atunci circulase dintr-un 
loc în altul, în diferite scopuri. 

În momentul de faţă, avea domiciliul la New Jersey, dar 
conform agenţilor de acolo, casa era goală. Şi de fapt, mareşalul 
Beria dorea, pe cât era posibil, ca operaţiunea de răpire să aibă 
loc în Europa, fiindcă să scoţi ilegal din Statele Unite celebrităţi 
şi să treci cu ele peste Atlantic presupunea, desigur, o serie de 
complicaţii. 

Dar unde era acum tipul? Nu anunţa niciodată când pleca într- 
o călătorie şi era un lucru ştiut că putea să apară chiar şi cu 
câteva zile întârziere la întâlniri importante şi dinainte stabilite. 


Şeful serviciilor secrete întocmi o listă cu câteva locuri, care, 
într-un fel sau altul, ar fi putut avea legătură cu Einstein, şi 
trimise câte un agent care să supravegheze fiecare din aceste 
locuri. Era, fireşte, vorba de locuinţa din New Jersey şi de vila 
celui mai bun prieten al lui din Geneva. De asemenea, sediul 
editorului din Washington şi casele altor doi prieteni, unul din 
Basel, celălalt din Cleveland, Ohio. 

După câteva zile de aşteptare, răsplata apăru sub forma unui 
bărbat cu pardesiu gri, guler ridicat şi pălărie. Acesta se opri în 
faţa vilei unde locuia cel mai bun prieten al lui Einstein, Michele 
Besso. Bărbatul sună la uşă şi fu primit cu imensă cordialitate de 
Besso în persoană, dar şi de un cuplu în vârstă, care trebuia 
cercetat mai îndeaproape. Agentul de gardă îl chemă pe colegul 
cu aceeaşi misiune din Basel, la 250 de kilometri de Geneva, şi 
după ore întregi de subtile priviri pe fereastră şi confruntări cu 
portretele din seria de fotografii pe care le luaseră cu ei, 
constatară amândoi că cel care venise în vizită era într-adevăr 
Albert Einstein, iar cei doi vârstnici erau probabil Paul, cumnatul 
lui, Michele Besso, şi soţia lui, Maia, adică sora lui Einstein. O 
adevărată întâlnire de familie! 

Albert rămase timp de două zile, bine supravegheat, la 
prietenul lui şi la soră şi cumnat, după care îşi puse iar 
pardesiul, mănuşile, pălăria şi plecă, la fel de discret cum 
venise. 

Dar de îndată ce dădu colţul, fu înşfăcat, îmbrâncit cât ai zice 
peşte pe bancheta din spate a unui automobil şi adormit cu 
cloroform. Apoi fu transportat via Austria în Ungaria, care era 
desigur suficient de binevoitoare cu republica socialistă 
sovietică pentru a nu pune prea multe întrebări când agenţii ruşi 
cerură să aterizeze pe aeroportul militar din Pécs ca să facă 
plinul, să ia de acolo doi cetăţeni sovietici plus un bărbat foarte 
somnoros, şi să decoleze imediat după aceea spre o destinaţie 
necunoscută. 

A doua zi începu audierea lui Albert Einstein în sediul 
serviciului secret din Moscova, sub conducerea mareşalului 
Beria. Intrebarea era dacă Einstein, de dragul propriei sănătăţi, 
opta pentru o colaborare sau avea de gând să pună bete în 
roate, ceea ce nu era spre binele nimănui. 

Din păcate, opţiunea lui fu cea din urmă. Einstein nu voia să 
admită că s-ar fi gândit măcar o secundă la tehnica fisiunii 


nucleare (deşi se ştia că în 1939 îi comunicase rezultatele 
cercetărilor sale preşedintelui, ceea ce se concretizase în 
„proiectul Manhattan”). Dar, de fapt, Albert Einstein nu voia nici 
măcar să admită că era Albert Einstein. Susţinea cu o 
încăpățânare nebunească că era fratele mai mic al lui Albert 
Einstein, Herbert Einstein. Numai că Albert Einstein nu avea 
niciun frate. Nu avea decât o soră, şi cu asta basta. Pe 
mareşalul Beria şi pe şeful agenţii săi nu-i puteai duce de nas cu 
trucuri din astea. Tocmai se pregăteau să strângă şurubul, când 
se întâmplă ceva cu totul remarcabil pe 7th Avenue din New 
York, la zeci de mii de kilometri depărtare. 

Acolo, la Carnegie Hall, A/bert Einstein ţinea o prelegere de 
popularizare a ştiinţei, despre teoria relativităţii, în faţa a 2.800 
de persoane special invitate, dintre care cel puţin trei erau 
informatori sovietici. 

Doi Albert Einsteini erau deja prea mulţi pentru mareşalul 
Beria, chiar dacă unul dintre ei era de partea cealaltă a 
Atlanticului. Se putu constata destul de rapid că Einstein de la 
Carnegie Hall era cel adevărat, dar cine naiba era al doilea? 

Ameninţat că va avea de îndurat lucruri pe care niciun om nu 
vrea să le îndure, falsul Albert Einstein promise să-i clarifice 
mareşalului Beria situaţia. 

— Domnule mareşal, am să vă explic întreaga situaţie, numai 
să nu mă-ntrerupeţi că mă fâstâcesc. 

Mareşalul Beria promise că nu-l va întrerupe pe falsul Einstein 
cu un glonţ în tâmplă şi că va aştepta până va reieşi, fără urmă 
de îndoială, că era vorba de o minciună gogonată, şi de nimic 
altceva. 

— Începeţi, vă rog. N-am să întrerup, zise mareşalul Beria, cu 
mâna pe trăgaci. 

Bărbatul, care ceva mai înainte pretinsese că era Herbert, 
fratele necunoscut al lui Albert Einstein, trase adânc aer în piept 
şi începu... susţinând exact cele de mai sus (Beria era cât pe ce 
să apese pe trăgaci). 

Urmă o poveste, care, dacă era adevărată, era atât de 
tragică, încât mareşalului Beria nu-i venea să-l execute pe om 
aşa, pe loc. 

Herbert Einstein povesti că, într-adevăr, Hermann şi Pauline 
Einstein avuseseră doi copii: mai întâi fiul Albert şi pe urmă fiica 
Maia. Până acolo, domnul mareşal avusese dreptate. Dar 


întâmplarea făcuse că tata Einstein nu-şi putuse ţine în frâu 
degetele şi nici altele de pe frumoasa, dar foarte prostuţa lui 
secretară de la combinatul electrochimic pe care îl conducea el 
la Munchen. Fructul acestei situaţii fu Herbert, fratele secret, 
ilegitim, al lui Albert şi al Maiei. 

Agenţii mareşalului constataseră deja că Herbert, deşi cu 13 
ani mai tânăr, era aproape o copie fidelă a fratelui Albert. Ceea 
ce, în schimb, nu i se putea citi pe chip era faptul că Herbert 
moştenise din nefericire toată inteligenţa mamei. Sau lipsa 
acesteia. 

În 1895, când Herbert avea doi ani, familia Einstein se mută 
de la München la Milano. Îl luară şi pe el în bagaj, dar nu şi pe 
mama lui. Desigur că tata Einstein îi făcuse mamei lui Herbert o 
propunere convenabilă, dar pe aceasta n-o interesa. Nici prin 
gând nu-i trecea să dea cârnaţii nemţeşti pe spaghete, şi limba 
germană pe... limba pe care-or vorbi-o oamenii ăia din Italia. Şi 
avusese parte doar de necazuri cu bebeluşul ăla. Urla tot timpul 
de foame, şi mai făcea şi pe el! Dacă voia cineva să-l ducă pe 
Herbert altundeva, n-avea nimic împotrivă, dar ea voia să 
rămână unde era. 

Primi o sumă bunicică de la tata Einstein ca să se poată 
întreţine. Se pare că după aceea mama lui Herbert întâlni un 
baron veritabil, care o convinse să-şi investească toţi banii în 
producerea unui elixir menit să vindece toate bolile din lume. Pe 
urmă, baronul îşi luă tălpăşiţa, dar, desigur, şi elixirul, fiindcă 
mama lui Herbert, ajunsă la sapă de lemn, muri de tuberculoză 
câţiva ani mai târziu. 

Prin urmare, Herbert crescu alături de fraţii mai mari, Albert şi 
Maia. Dar ca să evite orice fel de scandal, tata Einstein decise ca 
pe Herbert să-l numească nepot de frate, nu fiu. Herbert nu se 
simţise niciodată prea apropiat de fratele lui, dar îşi iubea sora 
din tot sufletul, cu toate că trebuia să-i spună verişoară. 

„În concluzie, spuse Herbert Einstein, sunt părăsit de mamă, 
negat de tată - şi deştept cât un sac cu cartofi. N-am făcut, de 
când mă ştiu, absolut nimic folositor, am trăit doar din 
moştenirea lui tata, şi n-am emis nicio idee inteligentă.” 

Ascultând povestea, mareşalul Beria îşi cobori pistolul şi-i 
puse piedica de siguranţă. S-ar fi putut ca totul să fie adevărat şi 
mareşalul pur şi simplu îl admira pe tontul de Herbert pentru 
profunda cunoaştere de sine de care dăduse dovadă. 


Ce să facă el acum? Cufundat în gânduri, mareşalul se ridică 
de pe scaun. În numele revoluţiei, cel mai sigur era totuşi să 
lase la o parte chestiunea asta. Oricum nu-şi vedea capul de 
probleme. Nu-i mai trebuia încă una. Da, aşa o să facă. 
Mareşalul se-ntoarse către cei doi gardieni de lângă uşă şi 
spuse: 

— Luaţi-l de-aici. 

După care părăsi camera de interogatoriu. 


* 


Nu era o sarcină simplă să-i relateze lui Stalin gafa cu Herbert 
Einstein, dar mareşalul Beria avu un noroc de pomină, fiindcă 
înainte să cadă în dizgrație, se petrecu ceva senzaţional la baza 
Los Alamos din New Mexico. 

Mai bine de o sută treizeci de mii de oameni se angajaseră în 
aşa-numitul „proiect Manhattan”, şi se înţelege că nu numai o 
singură persoană din aceştia era devotată revoluţiei socialiste. 
Dar nimeni nu izbutise să se strecoare îndărătul uşilor care le-ar 
fi permis sovieticilor să poată pune mâna pe secretul bombei 
atomice. 

Sovieticii aflaseră însă un lucru aproape la fel de preţios. Ştiau 
acum că un suedez descoperise misterul. În plus, ştiau cum îl 
cheamă. Fusese alertată întreaga reţea a spionajului sovietic din 
Suedia, căreia nu-i trebui mai mult de o jumătate de zi ca să afle 
că Allan Karlsson locuia la Grand Hotel din Stockholm şi că nu se 
ocupa cu nimic special de când şeful programului suedez de 
cercetare în domeniul armelor nucleare, în care se infiltraseră 
masiv agenţi sovietici, îi comunicase lui Karlsson că nu avea 
nevoie de serviciile lui. 

— Rămâne întrebarea cine deţine recordul mondial la prostie, 
spuse mareşalul Beria. Şeful programului atomic suedez sau 
mama lui Herbert Einstein...? 

De data asta, mareşalul Beria alese o tactică diferită, în loc 
să-l aducă cu forţa pe Karlsson, vor încerca să-l convingă să le 
pună la dispoziţie ce ştia în schimbul unei sume grase în dolari 
americani. Şi sarcina convingerii va fi încredinţată într-o primă 
fază unui om de ştiinţă, asemenea lui Allan Karlsson însuşi, şi nu 
unui agent stângaci şi tont. Respectivului agent i se dădu 
(pentru orice eventualitate) postul de şofer privat al lui Yuli 


Borisovici Popov, fizicianul extrem de simpatic şi nu mai puţin 
competent din echipa de bază a mareşalului Beria pentru 
cercetările nucleare. Şi acum i se raporta că planul fusese urmat 
întocmai, că Yuli Borisovici era în drum spre Moscova, că îl avea 
cu el pe Allan Karlsson - şi că acesta era gata să acorde ajutorul 
scontat. 


Mareşalul Beria îşi avea biroul între zidurile Kremlinului, asta 
conform dorinţei tovarăşului Stalin. Când Allan Karlsson şi Yuli 
Borisovici îşi făcură apariţia, veni în întâmpinarea lor chiar 
mareşalul în persoană. 

— Vă urez din inimă bun venit, domnule Karlsson, spuse 
mareşalul Beria şi îi strânse mâna. 

— Vă mulţumesc, domnule mareşal, răspunse Allan. Mareşalul 
Beria nu era omul care să stea şi să pălăvrăgească la infinit 
despre nimicuri. După el, viaţa era prea scurtă pentru aşa ceva, 
dar s-ar putea adăuga şi faptul că suferea de ceea ce se 
numeşte incompetenţă socială, aşa că spuse: 

— Domnule Karlsson, dacă am înţeles eu bine, 
dumneavoastră aţi fi dispus să sprijiniți republica socialistă 
sovietică în probleme nucleare pentru o sumă de o sută de mii 
de dolari. 

Allan răspunse că nu prea se gândise la chestiunea banilor, 
dar că i-ar sta cu plăcere la dispoziţie lui Yuli Borisovici dacă 
dânsul ar avea nevoie de ajutor într-o anume privinţă. Şi se pare 
că avea. Ar fi totuşi bine ca domnul mareşal să amâne pe a 
doua zi discuţiile despre bomba atomică, fiindcă fusese o 
călătorie lungă. 

Mareşalul Beria înţelegea că drumul îl istovise pe domnul 
Karlsson şi îl anunţă că vor fi imediat poftiţi la cină alături de 
tovarăşul Stalin, iar că, după aceea, domnul Karlsson se va 
putea odihni în cel mai elegant apartament de oaspeţi pe care-l 
avea la dispoziţie Kremlinul. 

Tovarăşul Stalin nu făcea economie la mâncare. Erau de 
toate: icre de somon şi heringi şi castraveți muraţi şi salată de 
carne şi legume la grătar şi borş şi pelmenii, şi blini cu icre 
negre şi păstrăvi şi rulade şi cotlete de miel şi piroşti cu 
îngheţată; vinuri de diferite culori şi, desigur, votcă. Şi iar votcă. 


În jurul mesei şedeau tovarăşul Stalin în persoană, Allan 
Karlsson din Yxhult, specialistul în fizică nucleară Yuli Borisovici 
Popov, şeful securităţii statului sovietic, mareşalul Lavrenti 
Pavlovici Beria, şi un tânăr scund, aproape invizibil, fără nume şi 
fără nimic de mâncare sau de băut. Acela era translatorul, 
nebăgat în seamă, de parcă n-ar fi existat. 

Stalin fu de la bun început într-o dispoziţie formidabilă. 
Lavrenti Pavlovici venea mereu cu pradă grasă! Sigur că Stalin 
auzise de gafa aceea cu Einstein, dar ea aparţinea acum 
trecutului. Şi în afară de asta, Einstein (cel adevărat) n-avea 
decât creierul său, pe când Karlsson avea cunoştinţele - exacte 
şi detaliate! 

Lucrurile deveniră şi mai plăcute când domnul Karlsson le 
dovedi că era un om tare simpatic. Îi povesti lui Stalin despre 
viaţa lui, dar foarte pe scurt. Tatăl său luptase pentru victoria 
socialismului în Suedia, după care plecase în Rusia în acelaşi 
scop. Cu adevărat demn de laudă! Fiul participase la războiul 
civil din Spania, iar Stalin, discret, nici nu mai întrebă de partea 
cui. Apoi plecase în America (ca refugiat, presupuse Stalin) şi 
întâmplarea făcuse să treacă de partea aliaţilor... lucru scuzabil, 
pentru că şi Stalin făcuse cam la fel în ultima fază a războiului. 

Trecuseră doar câteva minute de când fuseseră aduse 
mâncărurile calde şi Stalin deja învățase să cânte în suedeză 
„Helan går, sjunghoppfaderallanlallanlej”* ori de câte ori venea 
momentul să se ridice paharul. Ca urmare, Allan avu prilejul să 
laude urechea muzicală şi vocea lui Stalin, la care Stalin, 
mărturisind că în anii tinereţii cântase într-un cor şi ca solist la 
nunţi, se ridică de la locul lui şi le făcu o demonstraţie, ţopăind 
de jur-împrejur pe podea şi dând din mâini şi din picioare în 
toate direcţiile, pe notele unui cântec care-i suna lui Allan 
aproape... indian... dar totuşi frumos! 

Allan nu ştia să cânte şi, după umila lui părere, nu ştia de fapt 
mai nimic care să aibă valoare culturală, dar atmosfera cinei 
parcă-i cerea să se dea şi el în spectacol cu ceva, nu doar cu 
„Helan găr...”; dar tot ce-i veni în minte aşa fu o poezie de 


54 Cântec de pahar foarte popular în Suedia. „Helan gâr” poate fi tradus prin 
„Bea paharul până la fund!” 


Verner von Heidenstam55, pe care învățătorul lui Allan îi obligase 
pe copii s-o înveţe pe dinafară în clasa a doua primară. 
Când Stalin se aşeză, Allan se ridică şi spuse: 


Suedie, Suedie, patrie mumă, 

loc al dorului nostru, vatra noastră 

pe pământ. Izvoarele cântă-nvolburate 
unde oştirile, la luptă chemate, 

se războiră mereu înflăcărate. 

Fapte de arme legende s-au făcut, 

şi mână-n mână, poporul încă-ţi jură 
credință, acum ca şi-n trecut. 


La vârsta de opt ani, Allan nu înţelesese o iotă din ce recita, 
iar acum, spunând din nou versurile cu mult patos, îşi dădea 
seama că, după încă treizeci şi şapte de ani, tot nimic nu 
pricepea. 

Dar recitase poezia în suedeză, aşa că aproape inexistentul 
translator de rusă-engleză şedea tăcut pe scaunul lui, existând 
încă şi mai puţin ca înainte. 

Dar Allan le spuse (după ce se potoliră aplauzele) că recitase 
din Verner von Heidenstam. Poate că ar fi renunţat la acea 
informaţie sau i-ar fi adus unele modificări, dacă ar fi bănuit 
reacţia tovarăşului Stalin. 

Totul pornea de la faptul că la început tovarăşul Stalin fusese 
poet, şi chiar un poet destul de bun. Însă spiritul vremii îl făcuse 
să devină lider revoluţionar - lucru destul de poetic, s-ar putea 
zice - dar, oricum, îşi păstrase gustul pentru poezie, şi avea 
cunoştinţe despre cei mai buni poeţi ai vremii. 

Din nefericire, Stalin ştia foarte bine de Verner von 
Heidenstam şi de iubirea lui pentru... Germania. In plus, iubirea 
lui era împărtăşită. Prin anii '30, mâna dreaptă a lui Hitler, 
Rudolf Hess, îl vizitase pe Heidenstam la el acasă, în Suedia, şi 
imediat după aceea Heidenstam primise titlul de Doctor de 
onoare al Universităţii din Heidelberg. 

Povestea asta îi distruse în mod dramatic tovarăşului Stalin 
buna dispoziţie. 


55 Verner von Heidenstam (1859-1940), prozator şi poet suedez, membru al 
Academiei din 1912. 


— Adică domnul Karlsson vine şi umileşte o gazdă generoasă, 
care l-a primit cu braţele deschise? 

Allan îl asigură pe tovarăşul Stalin că se înşela. Dacă-l 
tulburase von Heidenstam, Allan îşi cerea mii de scuze. N-ar 
putea să considere ca o consolare faptul că Heidenstam era 
mort de-atâţia ani? 

— Şi ce înseamnă de fapt „s/junghoppfaderallaniallanlej”? Este 
o urare pentru duşmanii revoluţiei, şi l-aţi făcut pe Stalin s-o 
rostească? spuse Stalin, care vorbea mereu despre el la 
persoana a treia când se enerva. 

Allan răspunse c-ar avea nevoie de un oarecare timp de 
gândire ca să traducă „s/junghoppfaderallanlallaniej” în limba 
engleză, dar domnul Stalin putea fi liniştit, fiindcă nu era decât 
un strigăt de bucurie. 

— Strigăt de bucurie? făcu tovarăşul Stalin, ridicând tonul. | se 
pare domnului Karlsson că Stalin arată vesel? 

Allan începuse să se cam sature de cusurgiul ăsta de Stalin, 
căruia i se aprinseseră obrajii de atâta furie, şi în fond pentru 
nimic. Stalin spuse mai departe: 

— Şi cu războiul civil din Spania cum a fost de fapt? Poate n-ar 
strica să-l întrebăm pe domnul admirator al lui Heidenstam: de 
partea cui lupta dânsul? 

Avea afurisitul şi un al şaselea simţ? se întrebă Allan. La urma 
urmelor, era imposibil ca Stalin să se supere şi mai tare decât 
era deja, aşa că de ce să nu-i spună adevărul? 

— Adevărul e că eu n-am intrat în luptă, domnule Stalin, dar 
la început i-am ajutat pe republicani, iar spre sfârşit, în mod 
întâmplător, am trecut de partea cealaltă şi m-am împrietenit cu 
generalul Franco. 

— Generalul Franco? zbieră atunci Stalin şi sări în picioare, iar 
scaunul pe care şezuse căzu pe spate. 

Era limpede că putea să se înfurie şi mai tare. Mai urlaseră 
destui la Allan, dar el nu răspunsese niciodată cu urlete, şi n- 
avea de gând să înceapă acum. Ceea ce nu însemna că situaţia 
creată îl lăsa chiar rece. Dimpotrivă, începuse să nu-i mai placă 
de omuleţul ăla din celălalt cap al mesei, care ţipa întruna. Allan 
se hotărî să pornească la contraatac aşa cum ştia el. 

— Şi nu numai atât, domnule Stalin. Am fost şi în China ca să 
lupt împotriva lui Mao Tse Tung, şi apoi în Iran şi am împiedicat 
un atentat împotriva lui Churchill. 


— Churchill? Porcul ăla gras? ţipă Stalin. 

Se opri o clipă să-şi tragă sufletul şi dădu pe gât un pahar plin 
cu votcă. Allan îl urmări cu invidie, ar fi vrut şi el să i se mai 
toarne puţintică votcă, dar se gândi că poate nu era momentul 
să-şi exprime o dorinţă de genul ăsta. 

Mareşalul Beria şi Yuli Borisovici tăceau, dar feţele lor aveau 
expresii diferite. Beria se holba cu mânie la Allan, pe când Yuli 
avea o privire descumpănită. 

Stalin scutură tare din cap după ce înghiţi votca, şi tonul vocii 
îi reveni la normal. Dar tot era furios: 

— A înţeles Stalin corect? spuse Stalin. Ai fost de partea lui 
Franco, ai luptat împotriva lui Mao, i-ai... salvat viaţa porcului 
ăluia de la Londra şi ai pus în mâna capitaliştilor americani cea 
mai mortală armă din lume? 

— Poate că tovarăşul Stalin exagerează puţin, dar în mare, 
aşa e. Şi pentru că tot veni vorba, ultimul lucru pe care l-a făcut 
tatăl meu în viaţă a fost să i se alăture ţarului. Dacă doriţi, 
puteţi adăuga şi asta împotriva mea. 

— Puteam să bag mâna-n foc, mormăi Stalin, care, de revoltat 
ce era, uită să vorbească la persoana a treia. Şi acum ai venit să 
te vinzi socialismului sovietic? O sută de mii de dolari? Asta-i 
preţul sufletului tău? Sau ai ridicat preţul în timpul serii? 

Lui Allan chiar că-i pierise cheful să le dea vreun ajutor. Fără 
îndoială, Yuli rămăsese tot un om bun şi, în fond, e/ era omul 
care avea nevoie de ajutor. Insă oricum o dădeai, rezultatul 
muncii lui Allan tot în mâinile lui Stalin ar fi nimerit, iar tovarăşul 
Stalin numai tovarăş bun nu era. Dimpotrivă, părea un 
deşucheat, aşa că cel mai sigur era să nu-i încapă pe mână 
bomba şi să se joace cu ea. 

— Ei, nu, spuse Allan. La început, n-a fost deloc o chestiune 
de ba... 

Allan nu-şi putu continua ideea, fiindcă Stalin iar explodă. 

— Drept cine te crezi, şobolan afurisit? zbieră Stalin. îţi 
închipui oare că tu, ca reprezentant al fascismului, al 
detestabilului capitalism american, a tot ceea ce Stalin 
dispreţuieşte atât de profund pe acest pământ, că tu poţi să vii 
aici la Kremlin, la Kremlin, şi să stai la tocmeală cu Stalin, să sta; 
la tocmeală cu Stalin? 

— Da' de ce spui toate de două ori? întrebă mirat Allan, în 
timp ce Stalin continua să vorbească. 


— Uniunea Sovietică e gata să pornească din nou la război, 
poţi fi sigur de asta! Şi o să fie război, o să fie război, nu încape 
nicio îndoială, până când imperialismul american va fi nimicit. 

— Aha, dacă zici tu... făcu Allan. 

— În lupta noastră şi pentru victorie, n-avem noi nevoie de 
afurisita ta de bombă atomică! Noi avem nevoie de suflete şi 
inimi socialiste! Cel care simte că niciodată nu poate fi învins 
nici nu va fi învins vreodată! 

— Dacă nu aruncă între timp cineva o bombă atomică peste 
el, spuse Allan. 

— Eu am să distrug capitalismul! M-auzi ce spun? Am să-l 
nimicesc pe fiecare capitalist în parte! Şi am să încep cu tine, 
jigodie, dacă nu ne ajuţi cu bomba! 

Allan constată că într-un interval de aproximativ un minut 
fusese şi şobolan, şi jigodie, şi că Stalin nu era întreg la minte, 
fiindcă acum, iată că tot mai voia să se folosească de serviciile 
lui. 

Dar Allan nu mai era dispus să suporte neruşinarea lui Stalin. 
Venise la Moscova să dea o mână de ajutor, nu să fie insultat. 
Să se descurce singur, Stalin ăsta! 

— M-am gândit la un lucru, spuse Allan. 

— Care? făcu Stalin supărat. 

— Ce-ar fi să-ţi razi mustaţa? 

Cu asta se sfârşi cina, fiindcă translatorul leşină. 


* 


Programul se schimbă de îndată. Allan nu mai fu găzduit în cel 
mai elegant apartament al Kremlinului, ci într-o celulă fără 
fereastră din beciul Securității. Tovarăşul Stalin luă în cele din 
urmă hotărârea ca Uniunea Sovietică să obţină bomba atomică, 
fie bazându-se pe calculele propriilor experţi, fie recurgându-se 
la metode de spionaj ca la carte. Nu vor mai răpi occidentali şi 
vor înceta definitiv să se târguiască cu capitalişti sau cu fascişti, 
sau cu capitalişti fascişti. 

Yuli se simţea cât se poate de nenorocit. Nu numai pentru că-l 
adusese degeaba pe simpaticul Allan în Uniunea Sovietică, unde 
acum îl aştepta mai mult ca sigur moartea, dar şi pentru că 
tovarăşul Stalin dăduse dovadă de atâta lipsă de omenie! 
Marele conducător era inteligent, avea cultură generală, dansa 


bine, şi avea voce frumoasă. Dar era cu totul irațional! Pentru că 
se întâmplase ca Allan să recite dintr-un poet renegat de Stalin, 
o cină plăcută se transformase într-o... catastrofă. 

Riscându-şi viaţa, Yuli încercă pe ocolite să stea de vorbă cu 
mareşalul Beria despre apropiata execuţie a lui Allan şi despre 
posibilitatea găsirii unei soluţii. 

Dar Yuli se înşelase cu privire la mareşalul Beria sub acest 
aspect. Sigur că violase şi femei, şi copii, sigur că nu ezita să 
tortureze şi oameni vinovaţi, şi oameni nevinovaţi, sigur că mai 
făcea şi altele... dar oricât de odioase îl erau de multe ori 
metodele, mareşalul Beria lucra consecvent şi devotat pentru 
binele Uniunii Sovietice. 

— Nu-ţi face griji, dragul meu Yuli Borisovici, domnul Karlsson 
n-o să moară. Cel puţin, nu încă. 

Mareşalul Beria spuse limpede că intenţiona să-l păstreze pe 
Allan Karlsson ca rezervă, în eventualitatea că Yuli Borisovici şi 
echipa lui de cercetători aveau să întârzie mai mult decât era 
acceptabil, nereuşind să rezolve chestiunea bombei. 

Explicaţia asta includea şi o ameninţare, iar mareşalul Beria 
se declară foarte mulţumit. 


În aşteptarea procesului, Allan stătea unde fusese plasat, într- 
una din numeroasele celule ale Securităţii. Şi nu se întâmpla 
nimic, decât că primea zilnic o pâine întreagă, 30 de grame de 
zahăr şi trei mese cu mâncare gătită (ciorbă de zarzavat, ciorbă 
de zarzavat şi ciorbă de zarzavat). 

Mâncarea ar fi fost fără îndoială mai bună la Kremlin decât în 
închisoare. Dar Allan îşi spuse că, deşi ciorba era ca vai de lume, 
cel puţin o mânca mai cu plăcere şi mai în tihnă, fără să urle 
cineva la el din motive imposibil de înţeles. 

Fu supus respectivului regim timp de şase zile, după care 
consiliul special al serviciilor secrete se întruni într-o sesiune 
extraordinară. Sala de judecată se afla, ca şi celula lui Allan, în 
enorma clădire a KGB-ului din Piaţa Ljubliana, dar la câteva 
etaje mai sus. Allan fu instalat pe un scaun în faţa unui 
judecător, care stătea la un pupitru. La stânga judecătorului era 
procurorul, un bărbat posac, şi la dreapta, avocatul lui Allan, un 
alt bărbat posac. 


Mai întâi procurorul spuse ceva pe ruseşte, din care Allan nu 
pricepu nimic, pe urmă spuse avocatul ceva pe ruseşte, şi Allan 
tot nimic nu pricepu, după care judecătorul, circumspect, dădu 
afirmativ din cap, despături apoi o fiţuică, îşi aruncă ochii peste 
ea şi comunică verdictul: 

— Comisia specială hotărăşte condamnarea lui Allan 
Emmanuel Karlsson, cetățean al regatului Suedia, la 30 de ani 
de închisoare în lagărul de reabilitare de la Vladivostok, 
considerându-se că este un element periculos pentru societatea 
sovietică socialistă. 

Judecătorul îl informă pe condamnat că are dreptul la recurs, 
şi că acesta trebuie adresat Sovietului suprem în termen de trei 
luni de la data pronunțării verdictului. Dar avocatul lui Allan 
Karlsson anunţă în numele lui Allan că nu se va face recurs, 
Allan Karlsson fiind, dimpotrivă, recunoscător pentru blândul 
verdict. 

E drept că nimeni nu-l întrebă pe Allan dacă era sau nu era 
mulţumit, dar verdictul avea fără îndoială şi părţile lui bune. În 
primul rând, acuzatul rămânea în viaţă, lucru rar dacă erai 
clasat drept element periculos. În al doilea rând, nimerise în 
gulagul de la Vladivostok, unde clima era indiscutabil cea mai 
suportabilă din Siberia. Acolo, vremea nu era mai aprigă decât 
la el acasă, în Sörmland, pe când mai la nord şi mai în interiorul 
ţării, temperatura putea ajunge până la minus cincizeci, şaizeci 
şi chiar şaptezeci de grade. 

În concluzie, Allan avusese noroc. Îl înghesuiră într-un vagon 
de tren unde era un curent groaznic, alături de alţi treizeci de 
disidenţi proaspăt condamnaţi şi la fel de norocoşi ca şi el. În 
mod excepţional pentru acel transport, se distribuiră trei pături 
pe cap de prizonier, după ce fizicianul Yuli Borisovici Popov îi 
mitui pe gardianul prizonierilor şi pe şeful acestuia cu un teanc 
gros de ruble. Gardianului-şef i se păru ciudat că un cetăţean 
atât de proeminent se preocupa de un amărât de transport de 
condamnaţi cu destinaţia gulag, şi chiar se gândea să raporteze 
mai sus acest lucru, dar îşi aminti că de fapt acceptase banii, şi 
atunci era mai bine să nu mai facă valuri. 

Lui Allan nu-i fu uşor să găsească pe cineva cu care să stea de 
vorbă printre prizonierii din tren, când mai toţi vorbeau doar 
ruseşte. Dar dădu peste un bărbat de vreo 55 de ani, care ştia 
italiana, şi cum Allan vorbea curent spaniola, se înțelegeau 


destul de bine. În orice caz, suficient de bine pentru ca Allan să 
priceapă că bărbatul era îngrozitor de nefericit şi că ar fi vrut să- 
şi ia viaţa dacă n-ar fi fost - după părerea lui - pe lângă în afară 
de multe altele, şi laş. Allan îl consolă cât putu el mai bine, 
spunându-i că poate lucrurile or să se rezolve de la sine când 
vor ajunge în câmpia siberiana, fiindcă, după el, trei pături duble 
erau aproape egal cu zero dacă vremea se încrâncena. 

ltalianul se smiorcăi şi prinse curaj. Îi mulţumi lui Allan pentru 
îmbărbătare şi-i strânse mâna. Îi mai spuse că la obârşie nu era 
italian, ci neamţ, şi-l chema Herbert. Numele de familie nu mai 
conta, adăugă el. 


Herbert Einstein n-avusese nici pic de noroc în viaţă. Din 
cauza unei încurcături administrative, fusese şi el condamnat, 
exact ca şi Allan, la 30 de ani de lagăr, şi nu la moartea pe care 
şi-o dorea din tot sufletul. 

Şi nici de ger nu muri în tundra siberiana, datorită acelor 
pleduri suplimentare. Pe deasupra, exact luna ianuarie a anului 
1948 se dovedi cea mai blândă de ani şi ani de zile. Dar Allan îl 
asigură că viitorul îi va oferi lui Herbert noi posibilităţi. Se 
duceau într-un lagăr de muncă silnică şi poate că Herbert ar 
putea munci până va cădea mort. Ce părere avea despre asta? 

Herbert oftă şi spuse că era prea leneş pentru aşa ceva, dar 
de fapt nu prea ştia, fiindcă nu muncise niciodată în toată viaţa 
lui. 

Era semn bun, gândi Allan. În lagăr nu mergea să trândăveşti 
pentru că imediat te ciuruiau gardienii cu o ploaie de cartuşe. 

Lui Herbert îi surâdea soluţia asta, dar îl şi cutremura. Chiar o 
ploaie? Nu era prea dureros? 


Allan Karlsson nu avea cine ştie ce pretenţii de la viaţă, îşi 
dorea un pat, mâncare cât să se sature, ceva de făcut şi din 
când în când o duşcă de şnaps. Dacă avea toate astea, avea 
mai tot. Şi lagărul din Vladivostok i le oferea, în afară de şnaps. 

Portul din Vladivostok era format pe vremea aceea dintr-o 
zonă deschisă şi una închisă. Cea închisă era împrejmuită de un 


gard de doi metri înălţime, în interiorul căruia se aflau cele 
patruzeci de barăci cenuşii ale gulagului, aşezate una lângă alta 
în rânduri de câte patru. Gardul se întindea până la chei. Navele 
pe care trebuiau să le încarce sau să le descarce prizonierii din 
gulag ancorau în interiorul gardului, iar celelalte, în afara lui. 
Dar prizonierii munceau la mai toate navele. Făceau excepţie 
vasele mici de pescuit al căror echipaj se descurca fără ajutoare, 
şi, din când în când, petrolierele de mare tonaj. 

Cu mici abateri, zilele treceau toate la fel în lagărul de 
corecție din Vladivostok. Trezirea se dădea în baracă la ora 
şase, micul dejun era la şase şi un sfert. Urma ziua de lucru de 
12 ore, de la 6:30 la 18:30 cu o pauză de prânz de 30 de 
minute. La sfârşitul zilei, se dădea cina şi pe urmă era momentul 
când prizonierii erau încuiaţi în barăci până a doua zi dimineaţa. 

Dieta era substanţială: desigur, mai tot timpul peşte, dar rar 
sub formă de ciorbă. Chiar foarte amabili nu se putea spune că 
erau gardienii, dar nici nu împuşcau oamenii fără rost. Până şi 
Herbert Einstein rămăsese în viaţă, deşi împotriva ambițiilor lui. 
Herbert îşi trăgea picioarele mai anevoios decât oricare alt 
prizonier, dar pentru că se ţinea scai de Allan, care muncea din 
greu, nimeni nu observa nimic. 

Pe Allan nu-l supăra să muncească pentru doi, dar 
introdusese o regulă, şi anume că Herbert n-avea voie să se 
văicărească în fiecare zi că ducea o viaţă mizerabilă, fiindcă lui 
Allan îi intrase lucrul ăsta în cap, şi n-avea probleme cu 
memoria. Nu servea la absolut nimic să îndruge mereu şi mereu 
acelaşi lucru. 

Herbert se conformă şi de atunci totul fu în ordine. Ca şi 
aproape toate celelalte. 

Dacă n-ar fi fost chestia cu şnapsul. Allan îi îndură lipsa fix 
cinci ani şi trei săptămâni. Dar după aceea, spuse: 

— Acum vreau o tărie. Dar aici nu-i rost de tărie. Aşa că e 
momentul s-o iau din loc. 


CAPITOLUL 17 
Marţi, 10 mai 2005 


Soarele îşi revărsa căldura pentru a noua zi consecutiv şi, cu 
toate că dimineaţa era destul de rece, Bosse a pus masa pentru 
micul dejun afară, pe verandă. 

Benny şi Frumoasa au scos-o pe Sonia din minibuz şi au dus-o 
pe pajiştea din spatele casei. Allan şi Gäddan Gerdin şedeau 
alături în hamac şi se legănau cu băgare de seamă. Unul avea o 
sută de ani, celălalt se simţea cam tot de atât. Îl durea capul, 
coasta ruptă îi îngreuna respiraţia, braţul drept nu şi-l putea 
folosi, dar cel mai rău îl supăra rana de la gamba piciorului 
drept. Benny a venit să arunce o privire, propunându-i să 
schimbe bandajul puţin mai încolo, dar poate cel mai bine era să 
înceapă cu nişte antinevralgice zdravene. Morfina o putea 
rezerva pentru la noapte, în caz de nevoie. 

Apoi Benny s-a întors la Frumoasă şi la Sonia. Allan se gândi 
că era momentul să stea mai serios de vorbă cu Gäddan. Mai 
întâi a spus că-i părea rău de... Bulten îl chema?... de Bulten, 
care se prăpădise în pădurea din Sörmland, şi de... Hinken?... 
care, imediat după aceea, nimerise sub Sonia. Dar şi Bulten, şi 
Hinken avuseseră un comportament cel puţin agresiv, ceea ce 
putea fi considerat, în ceea ce-l privea, ca o circumstanţă 
atenuantă. Nu era şi domnul Găddan de acord? 

Gäddan Gerdin a răspuns că nu-i făcea plăcere să audă că 
amândoi băieţii muriseră, dar că într-un fel nici nu-l mira că le 
făcuse de petrecanie un moş de o sută de ani - mă rog, cu puţin 
ajutor - fiindcă erau amândoi nişte proşti fără pereche. Singurul 
care ar fi putut să-i întreacă la prostie era al patrulea membru al 
clubului, Caracas, dar ăla tocmai fugise din Suedia şi era acum 
în drum spre un loc din America de Sud - Găddan nu putea 
spune exact din ce ţară era Caracas. 

Gäddan Gerdin vorbea acum pe un ton tragic şi părea că-şi 
plânge de milă, pentru că numai Caracas ştia să negocieze cu 
dealerii de cocaină din Columbia; acum, nu mai avea nici 
translator, nici oameni de încredere ca să-şi continue afacerile. 
Avea un număr necunoscut de oase rupte, dar nici cea mai mică 
idee ce-ar putea face de-acum încolo în viaţă. 

Allan l-a consolat spunându-i că trebuie să existe şi alte 
droguri pe care domnul Gäddan ar putea să le vândă. Allan 


personal nu prea ştia multe despre droguri, dar n-ar putea 
domnul Gäddan şi Bosse Bandit să cultive ei înşişi ceva pe 
ogorul proprietăţii lui Bosse? 

Gäddan a zis că Bosse Bandit era prietenul lui cel mai bun, 
numai că intervenise chestiunea cu afurisita aia de morală de 
care vorbea Bosse. Că fără ea, până acum, el şi Bosse ar fi fost 
de mult regii incontestabili ai chiftelelor în Europa. 

Bosse le-a întrerupt reveria, anunțând că micul dejun era 
servit. Găddan avea în fine prilejul să guste din puiul cel mai 
zemos din lume şi apoi un pepene roşu, parcă importat direct 
din rai. 

După ce-au mâncat, Benny i-a schimbat pansamentul lui 
Gäddan, care şi-a rugat apoi prietenii să-l scuze, dar el ar avea 
nevoie să tragă un pui de somn. Şi prietenii sigur că l-au scuzat. 

lată ce s-a petrecut la Klockaregârd în orele ce-au urmat. 
Benny şi Frumoasa au făcut unele schimbări în grajd, ca să-l 
transforme într-o locuinţă confortabilă pentru Sonia. 

Julius şi Bosse au plecat la Falköping să cumpere de mâncare. 
Acolo, au văzut titlurile de-o şchioapă ale ziarelor, care vorbeau 
toate despre centagenarul nebun care cutreiera ţara cu suita lui. 

După micul dejun, Allan şi-a reluat locul în hamac, în ideea că 
nu trebuie să se extenueze. Dacă Buster voia să-i ţină de urât, 
bine. 

Gäddan s-a dus să se culce. 

Dar când Julius şi Bosse s-au întors de la cumpărături, i-au 
convocat pe toţi la şedinţă. Până şi pe Găddan Gerdin l-au 
obligat să se dea jos din pat şi să participe. 

Julius le-a spus mai întâi ce văzuseră pe afişele ziarelor din tot 
oraşul, şi că citiseră şi articolele. Dacă ceilalţi voiau, puteau să 
citească şi ei în tihnă după şedinţă, dar, până una-alta, le putea 
spune el pe scurt că toţi erau arestaţi în lipsă, cu excepţia lui 
Bosse, care nu era pomenit nicăieri, şi a lui Gäddan, despre care 
se spunea că murise. 

— Ei, nu-i chiar aşa, comentă Gäddan Gerdin, dar sunt foarte 
paradit. 

Julius a remarcat că nu era lucru de glumă să fii suspectat de 
omor, chiar dacă până la urmă îi vor spune altfel. A dat apoi 
cuvântul celorlalţi. Oare să telefoneze ei din proprie iniţiativă 
poliţiei, să le spună unde erau şi să se predea? 


Înainte să apuce vreunul să zică ceva, Găddan Gerdin a răcnit 
că doar peste trupul lui, pe jumătate mort, va suna careva la 
poliţie. 

— Dacă-ncepeţi cu chestii din astea, îmi pregătesc iar pistolul. 
Apropo, ce-aţi făcut cu el? 

Allan a spus că pistolul era la loc sigur, având în vedere toate 
medicamentele acelea stranii pe care Benny le vârâse pe gâtul 
domnului Gäddan. Şi nu era şi domnul Gäddan de părere că 
revolverul mai putea sta ascuns o bucată de vreme? 

Mda, poate că Allan are dreptate. Gerdin sugeră ca domnul 
Karlsson şi cu el să-nceapă să se tutuiască. 

— Eu sunt Gäddan, zise Gäddan şi dădu mâna (stângă) cu 
centagenarul. _ 

— Şi eu sunt Allan. Incântat de cunoştinţă. 

Prin urmare, Gäddan a hotărât, ameninţându-i pe ceilalţi cu 
arma (pe care n-o avea asupra lui), că n-or să recunoască nimic 
faţă de poliţie şi procuror. Invăţase din proprie experienţă că 
dreptatea nu era atât de dreaptă cum ar trebui să fie. Ceilalţi au 
fost de acord cu Gäddan, mai ales fiindcă perspectivele lor erau 
deja sumbre, dacă de data asta dreptatea s-ar dovedi dreaptă. 

În urma succintelor deliberări, au ascuns imediat minibuzul în 
depozitul industrial al lui Bosse, împreună cu o cantitate enormă 
de pepeni încă netrataţi. S-a luat şi decizia ca numai Bosse 
Bandit să poată părăsi ferma fără încuviințarea întregului grup, 
el fiind singurul care nu era nici pus sub urmărire, nici presupus 
mort. 

Problemele referitoare la viitor, spre exemplu cum se va 
proceda cu valiza cu bani, şi ce sumă se risipise în dreapta şi 
stânga, se amânau pentru mai târziu. Sau, cum s-a exprimat 
Gäddan Gerdin: 

— M-apucă durerea de cap când mă gândesc la asta, şi mă 
doare când trag aer în piept ca să spun că m-apucă durerea de 
cap când mă gândesc la asta. In clipa asta, aş da şi 50 de 
milioane pentru un antinevralgic. 

— Uite două antinevralgice, zise Benny. Şi pe gratis, ca să ştii. 


* 


Inspectorul Aronsson avusese o zi agitată. Datorită interesului 
mediatic, plouase cu presupuneri legate de locul unde s-ar fi 


putut afla criminalul triplu, în vârstă de o sută de ani, şi 
complicii lui. Dar singura informaţie căreia inspectorul Aronsson 
era dispus să-i dea crezare era cea pe care o primise de la 
suplinitorul şefului de poliţie din Jönköping, Gunnar Lowenlind. 
Acesta îi telefonase să-i spună că pe drumul european E4 
văzuse la sud de Jönköping un minibuz Scania de culoare 
galbenă, cu partea din faţă accidentată şi cu un singur far 
aprins. Dacă nepoţelul lui n-ar fi început să verse exact în 
momentul ăla în scaunul lui de bebeluş, sigur că Lâwenlind ar fi 
telefonat colegilor de la poliţia rutieră, dar n-a putut şi gata. 

Seara, inspectorul Aronsson s-a aşezat iar, pentru a doua 
oară, în barul cu pian al hotelului Royal Corner din Växjö şi iar a 
avut proasta inspiraţie să analizeze situaţia cu alcool în sânge. 

— E4 spre nord, cugeta inspectorul. Vă-ntoarceţi în Sörmland? 
Sau aveţi de gând să vă ascundeţi la Stockholm? 

A hotărât să părăsească hotelul a doua zi şi s-o ia spre casă, 
unde-l aştepta apartamentul lui apăsător de trei camere din 
Eskilstuna. Cel puţin funcţionarul Ronny Hulth din Malmköping 
avea o pisică, pe care o mângâia. El, Göran Aronsson, n-avea 
nimic. 

Aşa se gândea inspectorul, golind ultimul pahar de grog din 
seara aceea. 


CAPITOLUL 18 
1953 


Se-nţelege că în cinci ani şi trei săptămâni Allan învățase 
foarte bine rusa, dar îşi împrospătase şi cunoştinţele de chineză. 
Portul era un loc plin de viaţă şi Allan intrase în legătură cu 
marinarii care tot reveneau acolo şi-l ţineau la curent cu ce se 
întâmpla în lume. 

Printre altele, Allan află că Uniunea Sovietică testase o bombă 
la un an şi jumătate după întâlnirea lui cu Stalin, Beria şi 
simpaticul Yuli Borisovici. Occidentul îi suspecta pe sovietici de 
spionaj, având în vedere că bomba părea să fie construită după 
modelul bombei atomice Trinity. Dar Allan încerca să-şi aducă 
aminte câte repere apucase să-i dea lui Yuli acolo jos în 
submarin, în timp ce se puseseră să bea votcă direct din sticlă. 

— Yuli Borisovici, nu mă îndoiesc că stăpâneşti arta de a 
asculta şi a trage la măsea în acelaşi timp, îi spusese atunci 
Allan. 

Allan mai reţinu că SUA, Franţa şi Marea Britanie îşi 
coordonaseră zonele de ocupaţie şi fondaseră un fel de 
confederație germană, după care Stalin le dăduse imediat 
replica şi formase şi el o Germanie a lui, astfel încât, în prezent, 
şi vestul, şi estul aveau acum câte una. Lui Allan asta i se părea 
o idee bună. 

Şi pe urmă, murise regele Suediei. Allan aflase asta citind un 
anunţ într-un ziar englezesc, care, din motive neclare, nimerise 
în mâinile unui marinar chinez. Acesta, la rându-i, se gândise la 
prizonierul suedez din Vladivostok cu care stătea uneori de 
vorbă şi păstrase ziarul pentru el. Când Allan primi vestea, 
regele era de fapt mort de aproape un an, dar n-avea mare 
importanţă. Fusese de îndată proclamat un nou rege, aşa că 
ţara nu avusese de suferit. 

Altfel, marinarii vorbeau cel mai mult despre războiul din 
Coreea. Şi nu era de mirare, deoarece Coreea era la numai două 
sute de kilometri de acolo. 

După câte pricepuse Allan, se întâmplaseră următoarele: la 
sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, peninsula coreeană 
fusese pur şi simplu sacrificată. Aşa că Stalin şi Truman şi-au 
împărţit-o frăţeşte şi au stabilit ca paralela 38 să devină linia de 
hotar între nord şi sud. După aceea, au început negocieri 


interminabile despre cum să se autoguverneze coreenii, dar 
Stalin şi Truman n-aveau exact aceleaşi principii politice (de 
fapt, deloc aceleaşi). Atunci, SUA au înfiinţat Coreea de Sud, iar 
Stalin a dat replica înființând Coreea de Nord. Şi după asta, i-au 
lăsat pe coreeni să se descurce. 

Dar n-a mers prea bine. Kim Il-Sung din nord şi Syngman 
Rhee din sud erau convinşi fiecare că e/ este cel mai indicat să 
conducă întreaga peninsulă. Aşa că au început să se războiască 
pe tema asta. 

Dar după trei ani şi aproape patru milioane de morţi, tot nimic 
nu se schimbase (în afară de faptul că muriseră oameni). Nordul 
era tot nord şi sudul, tot sud. 

Cât despre paharul ăla de şnaps după care tânjea Allan, 
adică motivul principal al evadării lui din gulag, cel mai la 
îndemână era să se furişeze la bordul uneia dintre navele 
ancorate şi pe urmă să plece cu ea din portul Vladivostok. 
Gândul ăsta le trecuse prin cap de-a lungul anilor cel puţin altor 
şapte din tovarăşii de baracă ai lui Allan şi toţi şapte fuseseră 
prinşi şi executaţi. De fiecare dată când se întâmpla asta, restul 
tovarăşilor îi plângeau. Şi parcă cel mai necăjit era Herbert 
Einstein, dar numai Allan ştia că Herbert se lamenta pentru că în 
niciuna din ocazii nu-l luase pe e/ moartea. 

Problema era cât se poate de simplă. Nu-i era uşor unui 
prizonier să pătrundă ca pasager clandestin pe un vapor şi să se 
piardă în mulţime, când avea pe el acel costum tipic în dungi 
alb-negre. Exista şi o pasarelă îngustă, uşor de supravegheat, 
mai erau şi câini de pază bine dresați, care adulmecau fiecare 
încărcătură ridicată cu macaraua şi lăsată la bord. 

Şi mai puneţi la socoteală faptul că nu-i era lesne lui Allan să 
găsească un vapor care să-l accepte (nitam-nisam) ca pasager 
care să călătorească gratis. Multe transporturi mergeau spre 
China, altele spre Wonsan, pe coasta de est a Coreei de Nord. 
Allan avea toate motivele să creadă că, dacă un căpitan chinez 
sau nord-coreean ar descoperi un prizonier din gulag în cală, ori 
s-ar întoarce cu el la Vladivostok, ori i-ar face vânt peste bord 
(cu acelaşi rezultat, dar cu mai puţină birocraţie). 

Nu, era greu pe mare dacă aveai de gând să evadezi, şi Allan 
asta avea de gând să facă. De fapt nici pe uscat nu era mult mai 
uşor. S-o iei spre nord în inima Siberiei, unde era gerul ger? Nu, 
nu era o soluţie bună. Şi nici la vest, spre China. 


Nu rămânea decât sudul, unde era Coreea de Sud. Acolo, fără 
îndoială ar avea ei grijă de un prizonier fugit din gulag, adică un 
presupus duşman al comunismului. Păcat doar că era Coreea de 
Nord la mijloc. 

Drumul era presărat cu capcane, iar Allan fusese conştient de 
lucrul ăsta chiar înainte să-şi croiască ceea ce s-ar fi putut numi 
un plan. Dar dacă renunţa, n-avea să mai guste niciodată 
şnapsul. 

Să plece singur sau cu cineva? în cazul ăsta, cu Herbert, 
pacostea de Herbert. In fond, Herbert ar fi putut să-i fie de folos 
în faza de pregătire. Şi pe urmă, tot mai plăcut era să evadeze 
în doi. 

— Să evadăm? zise Herbert Einstein. Pe uscat? În Coreea de 
Sud? Via Coreea de Nord? ` 

— Cam aşa, răspunse Allan. In orice caz, ăsta-i planul pe 
hârtie. 

— Şansele de reuşită sunt infime, nu? zise Herbert. 

— Da, aşa e, aprobă Allan. 

— Merg! zise Herbert. 

După cinci ani de zile, toţi ştiau în lagăr cât de puţini neuroni 
activi erau în capul prizonierului 133, şi că aceia care totuşi 
existau păreau să vină în contradicţie cu ce-i zicea inima. 

Asta îi făcuse şi pe paznici să fie mai iertători cu el. Dacă se 
întâmpla ca vreun prizonier să nu stea cum trebuie şi unde 
trebuie la coadă pentru mâncare, respectivul primea în cel mai 
bun caz o mustrare sau un pat de puşcă în stomac, iar în cel mai 
rău caz, un „adio cu tine”. 

Herbert, nici după cinci ani, nu era în stare să-şi găsească 
baraca. Toate erau cenuşii, toate aveau aceleaşi dimensiuni, aşa 
că-l ameţeau. Mâncarea era mereu servită între baraca 13 şi 
baraca 14, dar pe el, nr. 133, îl puteai găsi rătăcind ori pe la 
baraca 7, ori pe la baraca 19. Sau 25. 

— Ce dracu', Einstein! striga câte-un paznic. Coada de la 
mâncare e acolo. Nu, nu acolo, acolo! Acolo unde s-a dat tot 
timpul în fiecare afurisită de zi! 

Şi Allan se gândea că renumele de aiurit pe care îl avea 
Herbert le-ar fi putut fi de ajutor. Sigur că puteau să fugă în 
hainele de puşcăriaşi, dar să mai şi rămână apoi în viaţă mai 
mult de aproximativ un minut, le-ar fi fost mai greu. Le trebuia, 
aşadar, fiecăruia o uniformă de soldat. Şi singurul prizonier care 


ar fi putut să se apropie de depozitul de îmbrăcăminte al 
soldaţilor fără să fie împuşcat dacă era prins era nr. 113, 
Einstein. 

Prin urmare, Allan îşi instrui prietenul ce avea de făcut. 
Trebuia să „nu nimerească” unde se dădea mâncarea, pentru că 
tot atunci avea pauză de masă şi personalul de la depozitul de 
haine. În timpul acelei jumătăţi de oră, depozitul era 
supravegheat numai de soldatul cu mitralieră din turnul de pază 
nr. 4. Şi el ştia, ca şi toţi ceilalţi, cine era prizonierul 113 şi 
probabil că, dacă l-ar fi observat pe-acolo, i-ar fi strigat să plece, 
nu l-ar fi ciuruit cu plumb. lar dacă planul lui Allan ar fi dat greş, 
prea mult nici nu conta, având în vedere dorul de moarte pe 
care încă îl nutrea Herbert. 

După Herbert, Allan gândise foarte bine lucrurile. Dar ce 
anume trebuia el să facă? Pentru că nu mai ştia. 

Bineînţeles că a ieşit prost. Herbert se rătăci de-a binelea şi, 
pentru prima oară de foarte mult timp, nimeri exact unde îi era 
locul la coada pentru mâncare. Allan era deja la rând şi, cu un 
oftat, îl împinse uşurel pe Herbert în direcţia depozitului. Dar 
Herbert o luă din nou greşit şi, cât ai zice peşte, ajunse la 
spălătorie. Şi ce găsi el acolo, dacă nu o grămadă de uniforme 
soldăţeşti, proaspăt spălate şi călcate! 

Luă cu el două, le ascunse sub haină şi o porni printre barăci. 
Soldatul din turnul de pază îl observă imediat, dar nici nu se mai 
obosi să urle la el. Paznicului i se păru de altfel că idiotul chiar 
se îndrepta spre propria lui baracă. 

— Senzaţional, bolborosi soldatul şi îşi reluă ocupaţia de mai 
înainte, adică reveria. 

Allan şi Herbert aveau acum câte o uniformă de soldat, cu 
care puteau să arate ca nişte mândri recruți ai Armatei Roşii. 
Trebuiau să treacă la etapa următoare a planului. 

De la un timp, Allan observase un număr tot mai mare de 
nave care luau drumul Wonsanului, din Coreea de Nord. Oficial, 
Uniunea Sovietică nu era angajată în război de partea Coreei de 
Nord, dar cantităţi uriaşe de armament începuseră să sosească 
cu trenul la Vladivos-ok. Ele erau apoi încărcate în vapoare, 
toate cu aceeaşi destinaţie. Nu scria pe vas încotro mergea, dar 
marinarilor nu le lipsea limba în gură şi Allan nu era prost să nu- 
ntrebe. În unele cazuri, se putea vedea şi în ce consta 


încărcătura, ca de exemplu vehicule de teren, tancuri sau, 
uneori, containere banale din lemn. 

Allan avea în plan să distragă atenţia cu o manevră 
asemănătoare celei de la Teheran cu şase ani în urmă. Conform 
vechiului proverb că cizmarului îi stă cel mai bine la calapod, 
Allan se gândise că nişte focuri de artificii vor rezolva problema. 
lar containerele cu destinaţia Wonsan aveau să joace un rol 
hotărâtor. Allan n-avea de unde să ştie, dar bănuia că multe 
dintre containere erau pline cu material exploziv şi dacă unul 
lua foc în zona portului şi exploda necontrolat în toate 
direcţiile... atunci poate că Allan şi Herbert ar apuca să se 
furişeze într-un colţ, să-şi pună uniformele de soldaţi sovietici... 
dar... după asta trebuiau să facă rost de o maşină, care să aibă 
bineînţeles cheile în contact, rezervorul plin, iar proprietarul să 
n-o reclame. Apoi, grilajele bine păzite să se deschidă la ordinul 
lui Allan şi al lui Herbert şi, după ce părăsesc ei zona gulagului şi 
a portului, nimănui să nu i se pară că s-a întâmplat ceva ieşit din 
comun, nimeni să nu reclame maşina furată, şi nimeni să nu se 
ia după ei. Şi toate astea, cu mult înainte de a întâmpina alte 
necazuri, cum ar fi de pildă intrarea în Coreea de Nord şi - în 
primul rând - trecerea de la nord spre sud. 

— Acum e drept că mie îmi merge greu mintea, zise Herbert. 
Dar am impresia că planul tău nu prea e bine pus la punct. 

— Nu-ţi merge greu mintea, protestă Allan, adică da, poate un 
pic cam greu, dar în cazul ăsta ai perfectă dreptate. Şi cu cât mă 
gândesc mai bine, cu atât văd mai clar că e de preferat să 
lăsăm lucrurile aşa cum sunt, şi ce-o fi o fi, că de obicei aşa se- 
ntâmplă. Aproape mereu, de fapt. 

Prima şi unica parte a planului de evadare era să dea pe 
nevăzute foc unui container bine ales. Pentru asta era nevoie 
de: 1) containerul bine ales şi 2) ceva cu care să i se poată da 
foc. 

Tot aşteptând să ancoreze o navă cu ce le trebuia lor, deci 
containere, Allan îl trimise din nou pe prostul notoriu, Herbert, 
într-o misiune, de care acesta se achită în mod lăudabil. Adică 
izbuti să fure un obuz şi apucă să-l ascundă în pantaloni, înainte 
să-l descopere gardianul sovietic într-un loc unde lui Herbert îi 
era cu totul interzis să staţioneze. Dar în loc să-l execute sau cel 
puţin să-l percheziţioneze, gardianul îl boscorodi pe prizonier c- 
ar fi cazul ca, după mai bine de cinci ani de stat în lagăr, nr. 113 


să nu se mai rătăcească. Herbert îşi ceru iertare şi o întinse de- 
acolo cu paşi mici, nesiguri. Şi, jucând puţin teatru, o apucă în 
direcţia greşită. 

— Baraca e la stânga, Einstein, răcni paznicul. Cât de tâmpit 
poţi să fii? 

Allan îl felicită pe Herbert pentru cât de bine îşi făcuse treaba 
şi pentru spectacol. Herbert se îmbujoră auzind cuvintele de 
laudă, dar în acelaşi timp făcu un gest cu mâna, care spunea că 
nu-i prea greu să faci pe prostul dacă chiar eşti. Allan răspunse 
că el nu ştia cât de greu putea să fie, fiindcă, din contră, toţi 
proştii pe care îi întâlnise în viaţa lui se străduiau, din contră, să 
facă pe deştepţii. 

În fine, veni şi ziua care părea să fie cea potrivită. Era 1 
martie 1953, o dimineaţă rece, şi tocmai sosea un mărfar cu 
atâtea vagoane, că Allan, sau cel puţin Herbert, nu era în stare 
să le numere. Se vedea că era un transport militar şi toată 
marfa trebuia încărcată în trei vase, toate cu destinaţia Coreea 
de Nord. Era vorba de opt tancuri T-34, care se-nţelege că nu 
puteau fi camuflate, dar restul se afla bine împachetat în 
containere solide de lemn, care nu erau însoţite de vreo hârtie 
care să spună ce anume conţineau. Spaţiul dintre scândurile 
platformei nu era însă chiar atât de îngust, încât să nu se poată 
vâri pe-acolo un obuz. Exact asta făcu şi Allan când, după o 
jumătate de zi de încărcat, i se ivi în fine ocazia. 

Se auzeau trosnituri în container, dar mai dură câteva 
secunde până să pornească focul, aşa că Allan avu timp să se 
îndepărteze, şi nici n-a fost printre primii bănuiţi. Imediat după 
aceea, containerul de lemn luă foc şi începu să ardă, iar cele 
cincisprezece grade minus din aer nu puteau împiedica 
deflagraţia. 

Planul era să urmeze o explozie, de îndată ce focul ajungea la 
grenadele dinăuntru, sau ce putea fi acolo. După aceea, paznicii 
ar fi trebuit să se agite ca ieşiţi din minţi, iar Allan şi Herbert s-ar 
fi putut repezi în baraca lor să-şi schimbe hainele. _ 

Partea proastă a fost că explozia nu s-a produs. In schimb, s-a 
ridicat o pătură enormă de fum gros, dar partea şi mai proastă a 
fost că paznicii nu voiau să se apropie, ci le-au ordonat 
prizonierilor să arunce cu apă peste containerul în flăcări. 

Mascaţi de fum, trei prizonieri se căţărară pe gardul înalt de 
doi metri, cu gândul să treacă de partea deschisă a portului. 


Numai că soldatul din turnul de pază nr. 2 observă manevra şi, 
fiind deja cu mitraliera în poziţie de tragere, începu să lanseze, 
prin perdeaua de fum, salvă după salvă asupra fugarilor. Şi 
fiindcă folosea cartuşe trasor, îi dobori foarte repede pe toţi trei. 
Şi dacă nu erau deja morţi când au căzut la pământ, au murit cu 
siguranţă în secundele următoare, pentru că mitraliera 
soldatului din turn n-a ciuruit numai fugarii, ci şi containerul 
rămas intact, aflat la stânga celui căruia Allan Karlsson îi dăduse 
foc şi în care erau 1.500 de pături militare. Insă în containerul 
alăturat erau 1.500 de grenade. Cartuşele trasor conţin fosfor, 
aşa că, în momentul în care primul glonţ a nimerit prima 
grenadă, aceasta a şi explodat, şi pe urmă a fost o chestiune de 
zecimi de secundă pentru ca restul de o mie patru sute nouăzeci 
şi nouă de grenade-surori să urmeze acelaşi drum. Explozia a 
fost atât de puternică, încât următoarele patru containere au 
zburat în aer şi s-au deplasat între 30 şi 80 de metri în interiorul 
lagărului. 

Containerul cinci era încărcat cu 700 de mine de teren, care 
au produs o explozie cu un suflu la fel de puternic ca şi primul, 
urmarea fiind că încă 4 containere au fost dislocate şi 
răspândite în toate direcţiile. 

Allan şi Herbert îşi doriseră haos şi haos se şi produsese. Dar 
asta nu fu decât începutul, fiindcă focul înainta de la container 
la container. Unul din ele conţinea combustibil diesel şi benzină 
şi cu astea nu se sting incendii. Un altul era plin cu muniții, care 
prinseră viaţă şi îşi dădură drumul care încotro. Două din 
turnurile de pază şi opt barăci începuseră să ardă înainte ca 
detunăturile grenadelor antitanc să intre în acţiune. Prima 
detunătură dobori turnul de gardă nr. 3, următoarea, plasată 
chiar lângă intrarea în lagăr, făcu praf tot ce-i stătea în cale, 
adică bariera şi toată clădirea intrării. 

Cele patru nave care trebuiau încărcate aşteptau la chei şi 
următoarele salve de tun le aprinseră pe toate. 

Mai explodă apoi încă un container cu grenade, şi atunci se 
porni o nouă reacţie în lanţ, care ajunse până la cel din urmă 
container. Acesta conţinea alte grenade antitanc, care o luară în 
direcţia cealaltă, adică spre partea deschisă a portului, unde un 
petrolier cu 65.000 de tone de petrol tocmai se pregătea să 
ancoreze. Petrolierul, lovit la puntea de comandă, rămase fără 
stăpân şi după încă trei grenade, care nimeriră în lungul vasului, 


se porni un incendiu mai mare decât toate celelalte de până 
atunci la un loc. 

Acum, petrolierul incendiat se deplasa de-a lungul cheiului, 
spre părţile centrale ale oraşului. În cursul acestui ultim voiaj, 
petrolierul aprinse toate casele pe care le întâlni în drum, adică 
un traseu de 2,2 kilometri. În ziua aceea, mai bătea şi vântul 
dinspre sud-est. Ce mai, după încă 20 de minute, tot 
Vladivostokul era - literalmente - în flăcări. 


* 


Tovarăşul Stalin era tocmai la sfârşitul unei cine foarte 
plăcute cu subalternii lui, Beria, Malenkov, Bulganin şi Hruşciov, 
la reşedinţa lui din Krylatskoie, când i se aduse la cunoştinţă că 
Vladivostokul de fapt nu mai exista după ce luase foc un 
container cu pături militare şi incendiul se extinsese neaşteptat 
de mult. 

Vestea asta îl scoase pe Stalin din minţi. 

Protejatul lui din ultima vreme, energicul Nikita Sergheievici 
Hruşciov, întrebă dacă îi era permis să dea un sfat în acea 
chestiune arzătoare şi Stalin încuviinţă pierdut. 

— Dragă tovarăşe Stalin, spuse Hruşciov. Propun să vă purtaţi 
ca şi cum ceea ce s-a întâmplat nu s-a întâmplat. Propun ca 
accesul în Vladivostok să fie imediat interzis străinilor, să 
reconstruim cu răbdare oraşul şi să-l transformăm în bază a 
flotei noastre pentru Oceanul Pacific, întocmai planului iniţial al 
tovarăşului Stalin. Dar, în primul şi în primul rând: ceea ce s-a 
întâmplat nu s-a întâmplat, pentru că o confirmare ar dovedi o 
slăbiciune, pe care nu ne permitem s-o dezvăluim. Înţelegeţi, 
tovarăşe Stalin, ce vreau să spun, nu? Şi nu sunteţi de acord, 
tovarăşe Stalin? 

Stalin era în continuare confuz. Pe deasupra, era şi ameţit de 
băutură. Dar dădu afirmativ din cap şi spuse: tovarăşul Stalin 
vrea ca Nikita Sergheievici însuşi să preia răspunderea pentru 
ceea ce se întâmplase... de fapt, nu se întâmplase nimic. Şi pe 
urmă spuse că era târziu şi că tovarăşul Stalin se va retrage, 
fiindcă nu se simţea prea bine. 

Vladivostok, se gândea mareşalul Beria. Nu acolo l-am trimis 
eu pe suedezul ăla, expertul ăla fascist, ca să-l am de rezervă, 
în caz că nu izbutim să facem singuri bomba? Uitasem complet 


de el. Ar fi trebuit să-l lichidez pe nenorocitul ăla de îndată ce 
Yuli Borisovici Popov a dezlegat singur misterul. Nu-i nimic, 
acum o fi ars şi el împreună cu toţi ceilalţi. Dar sigur, nu era 
nevoie să tragă un oraş întreg după el. 

Din uşa dormitorului, Stalin le spuse că nu vrea sub niciun 
motiv să fie deranjat. Închise uşa, se aşeză pe marginea patului 
şi îşi descheie cămaşa, cugetând. 

Vladivostok... Oraşul pe care, într-adevăr, el îl alesese ca bază 
pentru flota Oceanului Pacific! Vladivostok... care urma să joace 
un rol atât de însemnat în războiul Coreei şi în ofensiva care se 
pregătea! Vladivostok... nu mai exista! 

Stalin se întreba cum dracu' putuse un container cu pături să 
ia foc la minus 15-20 de grade. Cineva tot trebuie să fie 
răspunzător... şi atunci afurisitul ăla... o să... o să... 

Stalin se prăbuşi cu faţa înainte pe podea. Şi aşa rămase, 
după atacul de apoplexie care-l doborâse, o zi întreagă, fiindcă, 
atunci când tovarăşul Stalin spunea că nu vrea să fie deranjat, 
nu era deranjat. 


Baraca lui Allan şi Herbert arsese printre primele, aşa că cei 
doi prieteni fură obligaţi să renunţe la planul de a se furişa 
înăuntru ca să-şi pună uniformele. 

Dar gardul se prăbuşise şi, dacă mai rămăsese vreun turn de 
pază în picioare, tot nu mai era nimeni acolo să-l păzească. 
Aşadar, se putea ieşi din lagăr fără nicio problemă. Problema era 
ce faci după ce ieşi de-acolo. Nu puteai să furi vreo maşină 
militară, pentru că toate erau în flăcări. Să mergi în oraşul 
propriu-zis şi să găseşti acolo vreo maşină cu care să fugi era 
exclus, pentru că tot Vladivostokul era incendiat. 

Majoritatea prizonierilor care supravieţuiseră incendiului şi 
exploziilor se opriră în grup la drumul mare, departe de pericolul 
grenadelor sau al altor proiectile care încă mai zburau prin aer. 
Puţinii aventurieri o luau cu toţii spre nord-vest, singura direcţie 
pe care putea s-o aleagă un evadat rus, pentru că la est era 
marea, la sud, Coreea şi războiul, la vest era China şi drept 
înainte, la nord, era un oraş pe cale să se facă scrum. Nu 
rămânea decât drumul spre Siberia adevărată, spre gerul 
adevărat. Dar şi soldaţii făcuseră socoteala asta şi, înainte de 


lăsarea serii, îi prinseră pe toţi evadaţii şi îi expediară în 
eternitate. Au fost două excepţii la cele de mai sus şi ele purtau 
numele Allan şi Herbert. Făcură ei ce făcură şi izbutiră să se 
ascundă pe un deal la sud-vest de Vladivostok. Ajunşi acolo, se 
aşezară să-şi tragă sufletul şi să privească prăpădul. 

— Solid a fost obuzul ăla, nu glumă! spuse Herbert. 

— Aproape că nicio bombă atomică nu l-ar fi întrecut, zise 
Allan. 

— Şi-acum ce facem? întrebă Herbert, căruia, din cauza 
gerului, aproape că-i era dor de lagărul care nu mai exista. 

— Mergem în Coreea de Nord, scumpul meu prieten, spuse 
Allan. Şi fiindcă nu e nicio maşină prin apropiere, o să mergem 
pe jos. Şi o să ne-ncălzim. 


Kiril  Afanasievici Meretskov era unul dintre cei mai 
competenţi şi mai medaliaţi comandanţi supremi ai Armatei 
Roşii. Primise, printre altele, titlul de „Erou al Uniunii Sovietice”, 
iar ordinul Lenin i se decernase de nu mai puţin de şapte ori.5$ 

Ca şef al Armatei a Patra, a luptat cu succes împotriva 
nemților la Leningrad şi, după nouă sute de zile teribile, a reuşit 
să elibereze oraşul. Nu e de mirare că Meretskov a fost numit 
„Mareşal al Uniunii Sovietice”, pe lângă toate celelalte ordine, 
titluri şi medalii. 

După ce l-a obligat pe Hitler să bată în retragere odată pentru 
totdeauna, Meretskov a făcut nouă mii şase sute de kilometri cu 
trenul spre răsărit, fiindcă era nevoie de el să conducă primul 
front din Extremul Orient şi să-i alunge pe japonezi din 
Manciuria. Nimeni nu s-a mai mirat când a reuşit s-o facă şi pe 
asta. 

Apoi războiul s-a terminat şi Meretskov se simţea şi el 
terminat. Şi pentru că la Moscova nu-l aştepta nimeni, a rămas 
acolo, în Est. A nimerit la o masă de scris din Vladivostok, şi nu 
orice masă de scris, ci din tec veritabil. 


5 Kiril Afanasievici Meretskov (1897-1968), fiu de ţăran, unul dintre 
principalii comandanţi militari sovietici din timpul celui de-al Doilea Război 
Mondial. Şi-a început cariera în 1916 ca mecanic în armata ţarului. In 1917 a 
intrat în Partidul Comunist, a absolvit Academia Militară în 1921. A participat 
şi la războiul civil din Spania. 


La sfârşitul iernii lui 1953, Meretskov avea 56 de ani şi stătea 
mai tot timpul la biroul lui, de unde dirija neamestecul sovietic 
în războiul din Coreea. Atât Meretskov, cât şi tovarăşul Stalin 
erau de părere că, din punct de vedere strategic, era important 
ca în momentul acela Uniunea Sovietică să nu intre în luptă 
directă cu soldaţii americani. Deşi aveau bomba şi unii, şi alţii, 
americanii erau cu un pas înainte. Totul trebuia făcut la 
momentul potrivit şi acela nu era momentul provocărilor - ceea 
ce nu însemna că războiul coreean nu trebuia câştigat. 

Dar fiind ditamai mareşalul, Meretskov îşi mai acorda şi 
perioade scurte de destindere. Avea de pildă o cabană de 
vânătoare în apropiere de Kraskino, la vreo două ore sud de 
Vladivostok. Acolo mergea de câte ori i se ivea ocazia, în special 
iarna. Şi de preferinţă singur. Adică, în afară de ordonanţă, 
fiindcă mareşalii nu-şi conduceau singuri maşina. N-ar fi dat 
deloc bine. 

Mareşalul Meretskov şi ordonanța străbăteau drumul sinuos 
dintre Kraskino şi Vladivostok, mai aveau o oră până la 
destinaţie când văzură în depărtare o coloană de fum negru. Ce 
se întâmplase? Ardea ceva? 

Distanţa era mult prea mare ca să merite să scoată luneta din 
bagajul maşinii lor elegante. Mareşalul comandă ordonanţei să 
accelereze la maximum şi să găsească în cel mult douăzeci de 
minute un loc de parcare cu vedere clară spre golf. Oare ce să 
se fi întâmplat? Sigur că ardea ceva... 

Allan şi Herbert mergeau de-o bună bucată de vreme de-a 
lungul şoselei, când le apăru în faţă, venind dinspre sud, o 
Pobedă militară elegantă, de culoare verde. Fugarii se 
ascunseră în spatele unui nămete de zăpadă. Maşina încetini şi 
se opri la mai puţin de cincizeci de metri de ei. Un ofiţer plin de 
decoraţii şi ordonanța lui coborâră din maşină. Ordonanţa 
scoase din portbagaj o lunetă şi i-o întinse şefului său, cei doi se 
îndepărtară de maşină, în căutarea unui loc de unde se vedea 
mai bine golful, dincolo de care se aflase până mai adineaori 
oraşul Vladivostok. 

Allan şi Herbert se furişară până la maşină, înhăţară pistolul 
medaliatului şi puşca automată a ordonanţei şi apoi le atrase 
atenţia medaliatului şi ordonanţei că avuseseră ghinionul să 
nimerească într-o situaţie delicată. Sau, după cum se exprimă 
Allan: 


— Domnilor, vă rog fiţi amabili şi scoateţi-vă hainele. Pe 
mareşalul Meretskov îl apucă furia. Nu te porţi aşa cu un 
mareşal al Uniunii Sovietice, chiar dacă eşti prizonier în lagăr. 
Cum adică? Să intre el, mareşalul Kiril Afanasievici Meretskov, în 
Vladivostok pe jos şi în izmene? Allan îi răspunse că oricum o să- 
i fie greu, deoarece tot Vladivostokul era pe cale să ardă până-n 
temelii, dar că, altfel, da, cam aşa se gândiseră el şi prietenul 
lui, Herbert. Desigur, domnii puteau să capete, în schimb, două 
costume în dungi albe şi negre de prizonieri, fiindcă pe măsură 
ce se vor apropia de Vladivostok - sau, mă rog, cum s-ar putea 
numi norul de fum şi ruinele de acolo - o să le fie oricum din ce 
în ce mai cald. 

Aşadar, Allan şi Herbert îşi puseră uniformele proaspăt furate 
şi îşi lăsară propriile haine de prizonieri într-un maldăr pe jos. 
Allan se gândi că era mai sigur dacă se aşeza el la volan, ca 
ordonanţă, şi-l lăsa pe Herbert să stea pe locul pasagerului, în 
chip de mareşal. La despărţire, Allan îl sfătui pe mareşal să nu 
mai facă atâta pe supăratul, fiindcă - şi Allan era cât se poate 
de sigur - oricum nu-i servea la nimic. Şi pe urmă, curând venea 
primăvara, şi primăvara la Vladivostok... Ei nu, sigur că nu. ŞI 
totuşi, Allan îl sfătui pe mareşal să gândească pozitiv, dar, sigur, 
era treaba mareşalului să decidă. Dacă ţinea morţiş să rămână 
în izmene şi să vadă lucrurile în negru, era liber s-o facă. 

—  Şi-acum la revedere, domnule mareşal; şi domnule 
ordonanţă, bineînţeles, spuse Allan. 

Staţia următoare: Coreea de Nord. 


* 


Trecerea frontierei între Uniunea Sovietică şi Coreea de Nord 
se făcu rapid şi fără probleme. Mai întâi le dădu onorul, cu 
spatele drept şi ceafa ţeapănă, garda de frontieră a Uniunii 
Sovietice. La fel făcu apoi şi garda nord-coreeană. Fără să fie 
rostit vreun cuvânt, se ridică bariera pentru mareşal (Herbert) şi 
ordonanța lui (Allan). Ochii celui mai devotat dintre cei doi 
grăniceri nord-coreeni străluceau de lacrimi văzând cât de 
preocupaţi de situaţie erau sovieticii. Coreea nu şi-ar fi putut 
imagina un vecin mai bun decât URSS-ul. Fără îndoială că 
mareşalul mergea la Wonsan să se asigure că marfa de la 


Vladivostok ajungea în cele mai bune condiţii şi că era luată în 
primire conform planului. 

Dar nu era aşa. Deloc nu-i păsa acestui mareşal cum mergeau 
treburile în Coreea. Nici nu ştia foarte bine în ce ţară se află. Pe 
el îl preocupa să priceapă cum se deschide torpedoul maşinii. 

Ceea ce aflase Allan de la marinarii din portul Vladivostok era 
că războiul din Coreea se găsea în impas şi că părţile inamice se 
retrăseseră de-o parte şi de alta a paralelei 38. Il informase 
despre asta şi pe Herbert, în mintea căruia apăruse o imagine 
conform căreia singurul mod de a trece de la nord la sud era să 
sară pur şi simplu peste acea paralelă 38 (bineînţeles, dacă nu 
era prea lată). Desigur, exista riscul să se tragă în ei exact când 
săreau, dar ce mare nenorocire? 

Acum însă, la câteva zeci de kilometri de acel hotar, observau 
că, peste tot în jurul lor, războiul era deja în toi. Avioanele 
americane zburau prin aer de parcă voiau să bombardeze tot ce 
le ieşea în cale. Allan era sigur că un automobil militar rusesc de 
lux, privat, de culoare verde, ar fi o ţintă interesantă, aşa că 
părăsi artera principală care ducea spre sud (fără să ceară mai 
întâi voie mareşalului) şi cârmi spre interiorul ţării, pe căi mai 
înguste, dar unde te puteai feri mai rapid şi mai sigur oricând 
auzeai deasupra capului huruit de avioane. 

Allan conducea tot timpul spre sud-vest, în timp ce Herbert îl 
distra, informându-l cu voce tare ce anume conţinea portofelul 
pe care-l găsise în buzunarul interior al uniformei mareşalului. 
Conţinea o cantitate rezonabilă de ruble, dar şi informaţii despre 
identitatea mareşalului, precum şi ceva corespondenţă, din care 
se puteau trage concluzii referitoare la activitatea pe care o 
dusese la Vladivostok în perioada când oraşul era încă întreg. 

— Oare nu cumva era chiar el şeful acelui transport feroviar? 
se întrebă Herbert. 

Allan îl felicită pe Herbert pentru gândul lui înţelept şi Herbert 
iar se îmbujoră. Nu era puţin lucru să spună şi el ceva care nu 
era chiar o prostie. 

— Apropo, Herbert, crezi c-ai putea să bagi la cap numele 
mareşalului Kiril Afanasievici Meretskov? spuse Allan. Ne-ar fi de 
folos în viitor. 

— Sunt absolut sigur că nu pot, zise Herbert. 

În timp ce se întuneca, Allan şi Herbert intrară într-o ogradă 
care aparţinea, se pare, unui agricultor destul de prosper. 


Țăranul, nevastă-sa şi cei doi copii luară de îndată poziţia de 
drepţi în faţa eminenţilor oaspeţi şi a arătoasei lor maşini. 
Ordonanţa Allan se scuză în rusă şi chineză, atât în numele lui, 
cât şi al mareşalului, pentru supărarea pe care o pricinuia 
familiei, dar nu cumva s-ar găsi ceva de mâncare? Sigur că ar 
plăti, dar numai în ruble, pentru că altceva nu aveau. 

Țăranul şi nevastă-sa nu pricepură o iotă din cele spuse de 
Allan. Însă fiul cel mare, care avea doisprezece ani, făcea rusa la 
şcoală şi-i traduse tatălui. După aceea, nu trecură multe 
secunde până ce ordonanta Allan şi mareşalul Herbert deveniră 
oaspeţii familiei. 

Paisprezece ore mai târziu, Allan şi Herbert erau gata să-şi 
continue călătoria. Mai întâi luaseră cina cu ţăranul, nevasta şi 
cei doi copii ai acestora. Fuseseră serviţi cu orez şi carne de 
porc preparată cu mirodenii - ardei iute şi usturoi - şi udată cu - 
aleluia! - şnaps de orez. E drept că şnapsul coreean nu semăna 
cu cel suedez, dar după o abstinenţă de cinci ani şi trei 
săptămâni, părea excelent. 

După cină, dormiră acolo, şi ordonanța, şi mareşalul. 
Mareşalul Herbert fu poftit în dormitorul mare, iar ţăranul şi 
nevasta lui dormiră în camera copiilor. Ordonanţa Allan nimeri 
pe podeaua din bucătărie. 

A doua zi dimineaţă, la micul dejun li se dădură legume fierte 
în aburi, fructe uscate şi ceai. După aceea ţăranul umplu 
rezervorul maşinii cu benzină, pe care o păstra într-un butoi în 
şură. 

La sfârşit, ţăranul refuză teancul de ruble pe care i-l întinse 
mareşalul, până când mareşalul răcni la el, pe nemţeşte: 

— la banii imediat, țăran afurisit! 

Asta îl înspăimântă atât de tare pe ţăran, că se conformă, fără 
să fi înţeles ce-i spusese Herbert. 

Îşi luară la revedere făcându-şi cu mâna, şi călătoria continuă 
în direcţia sud-vest. Nu întâlniră nicio maşină pe drumul acela 
şerpuit, dar în depărtare se auzea huruit de bombardiere. 

Pe măsură ce echipajul se apropia de Pyongyang, Allan se 
gândea c-ar fi momentul să croiască un nou plan. Cel vechi nu 
fusese prea strălucit. Părea exclus să încerce să intre în Coreea 
de Sud din locul de unde erau acum. 


Noul plan trebuia să urmărească o întrevedere cu premierul 
Kim Il-Sung.” Nu se putea să nu meargă. Herbert era totuşi 
mareşal sovietic. Lucrul ăsta trebuia să fie de-ajuns, nu? 

Herbert se scuză că se băga în planurile lui Allan, dar nu 
înţelegea la ce le-ar servi să se vadă cu Kim Il-Sung. 

Allan nu putea să-i spună exact, dar promitea să se mai 
gândească. Unul din motive era, şi pe ăsta i-l putea dezvălui lui 
Herbert pe loc, că, pe măsură ce te apropiai de oameni cu poziţii 
mai înalte, mâncarea era din ce în ce mai bună. Şi şnapsul la fel, 
ca să fim sinceri. 

Allan mai înţelesese că era doar o chestiune de timp până 
când vor fi opriţi şi supuşi unui control strict. Nimeni, nici măcar 
un mareşal, nu avea voie să intre cu maşina în capitala unei ţări 
în stare de război fără să i se pună cel puţin o întrebare. De 
aceea, timp de două ore, Allan îl instrui pe Herbert ce să spună - 
o singură propoziţie, dar, vai, ce importantă! „Sunt mareşalul 
Meretskov din Uniunea Sovietică, duceţi-mă la conducătorul 
vostru!” 

Pe vremea aceea, Pyongyang era păzit de două divizii 
militare, una interioară şi alta exterioară. Cea exterioară, aflată 
la 20 de kilometri în afara oraşului, consta din tunuri de apărare 
antiaeriană şi posturi duble de pază rutieră, iar cea interioară 
era o adevărată baricadă, ca o linie de front, în eventualitatea 
unui atac terestru. Aşadar, Allan şi Herbert au fost mai întâi 
opriţi la un post de pază exterior unde nimeriră peste un soldat 
coreean beat mort, căruia îi atârna pe piept o mitralieră cu 
trăgaciul ridicat. Mareşalul Herbert repetase şi iar repetase 
unica propoziţie şi acum spuse: 

— Eu sunt conducător, du-mă... în Uniunea Sovietică. 

Din fericire, soldatul nu înţelegea rusa, în schimb înţelegea 
chineza. Ordonanţa făcu pe interpretul şi spuse toate cuvintele, 
şi în ordinea care trebuia. 

Dar soldatul avea în sânge o cantitate atât de mare de alcool, 
încât nu ştia ce măsură trebuia luată în respectiva situaţie. li 
pofti totuşi pe Allan şi Herbert înăuntrul postului de pază şi 
telefonă colegului de la bariera rutieră, aflat la o distanţă de 200 
de metri. Pe urmă, se aşeză într-un fotoliu jerpelit şi scoase din 


5 Kim II-Sung (1912-1994), politician comunist nord-coreean. A fost prim- 
ministru de la înfiinţarea Coreei de Nord (1948) şi până în 1972. Din 1972 şi 
până la moartea sa, în 1994, a fost preşedintele ţării. 


buzunarul interior al hainei o sticlă de rachiu de orez (a treia pe 
ziua aceea). Luă o duşcă şi începu să fredoneze o melodie 
privind cu ochi sticloşi şi lipsiţi de expresie prin oaspeţii 
sovietici, dincolo de ei, în depărtare. 

Allan nu era mulţumit de felul în care Herbert îşi jucase rolul 
cu grănicerul. Işi dădea seama că, dacă Herbert rămânea 
mareşal, ar fi arestaţi fără drept de apel după numai două 
minute de convorbiri cu Kim Il-Sung. Allan îl vedea prin fereastră 
pe celălalt paznic apropiindu-se. Nu era timp de pierdut. 

— Herbert, hai să schimbăm hainele, spuse Allan. 

— Da' de ce? întrebă Herbert. 

— Acum, imediat, îi porunci Allan. 

Aşa că, într-un timp-record, mareşalul deveni ordonanţă şi 
ordonanța, mareşal. Soldatul beat mort gargarisea ceva pe 
coreeană, cu privirea rătăcită. 

După câteva secunde, intră soldatul nr. 2 şi dădu imediat 
onorul, văzând ce oaspeţi de vază primise. Şi soldatul doi ştia 
chineza, drept care Allan, acum sub înfăţişare de mareşal, îşi 
exprimă din nou dorinţa unei întrevederi cu premierul Kim ll- 
Sung. Soldatul doi n-apucă să răspundă, pentru că numărul unu 
întrerupse cu gargariseala lui. 

— Ce zice? întrebă mareşalul Allan. 

— Zice că v-aţi dezbrăcat în pielea goală şi pe urmă iar v-aţi 
îmbrăcat, răspunse sincer soldatul doi. 

— Ce ţi-e şi cu alcoolul ăsta, făcu Allan şi dădu dojenitor din 
cap. 

Soldatul doi se scuză pentru comportamentul colegului, şi, 
când acesta insistă că Allan şi Herbert se dezbrăcaseră şi pe 
urmă se îmbrăcaseră unul pe altul, încasă o palmă de la 
numărul doi şi ordinul să nu mai sufle nicio vorbă dacă nu voia 
să fie raportat pentru consum de alcool. 

Auzind asta, soldatul unu se hotărî să-şi ţină gura (şi mai luă o 
duşcă), în timp ce numărul doi dădu câteva telefoane, scrise 
apoi în coreeană un permis de trecere, îl semnă, îl ştampilă în 
două locuri şi i-l întinse mareşalului spunând: 

— Arătaţi, vă rog, foaia asta la următorul post de control şi 
veţi fi condus la persoana care e mâna dreaptă a mâinii drepte a 
prim-ministrului. 

Allan mulţumi, dădu onorul şi se întoarse la maşină, 
împingându-l pe Herbert în faţa lui. 


— De acum înainte, pentru că eşti ordonanţă, tu ai să 
conduci. 

— Interesant, zise Herbert. N-am mai condus de când poliţia 
elveţiană mi-a interzis să mă mai aşez vreodată la volan. 

— Aş prefera să nu mai vorbeşti despre asta, spuse Allan. 

— Mi se pare teribil de complicată chestia cu dreapta şi 
stânga, se plânse Herbert. 

— Repet, aş prefera să nu mai vorbeşti despre asta, spuse 
Allan. 

Îşi continuară, aşadar, drumul, cu Herbert la volan, şi totul 
merse mult mai bine decât îşi închipuise Allan, iar cu permisul 
de trecere nu întâmpinară nicio problemă ca să pătrundă în oraş 
şi apoi până la palatul prim-ministrului. Acolo, au fost primiţi de 
mâna dreaptă a mâinii drepte, care le-a comunicat că mâna 
dreaptă nu le putea acorda o audienţă decât peste trei zile şi că 
între timp vor fi găzduiţi în apartamentul de oaspeţi al palatului. 
Cina se servea la ora opt. 

— Ai văzut? Nu ţi-am zis eu? îi spuse Allan lui Herbert pe un 
ton triumfător. 


Kim Il-Sung se născuse în 1912 într-o familie de creştini, la 
marginea oraşului Pyongyang. Familia lui, ca de altfel toate 
celelalte familii coreene, se afla sub suveranitatea Japoniei. De-a 
lungul anilor, Japonia făcuse cam tot ce voise cu populaţia din 
colonia lor. Sute de mii de fete şi femei coreene fuseseră prinse 
şi folosite ca obiect sexual pentru nevoile soldaţilor imperiali. 
Bărbaţii coreeni fuseseră recrutaţi cu forţa să lupte de partea 
unui împărat care îi obliga, printre altele, să-şi ia nume 
japoneze, şi, în general, îşi dădeau toată silinţa să distrugă 
limba şi cultura coreene. _ 

Tatăl lui Kim Il-Sung era farmacist. Işi vedea de treaba lui, dar 
şi critica, în acelaşi timp, cu voce destul de tare, fasoanele 
japonezilor, aşa că le stârnea acestora nemulţumirea, şi într-o 
bună zi familia s-a gândit c-ar face bine să se mute la nord, în 
Manciuria chineză. 

Acolo, n-a fost linişte şi pace decât până în 1931, când trupele 
japoneze au pus mâna şi pe Manciuria. La vremea aceea, tatăl 
lui Kim II-Sung murise, dar mama îşi îndemna băiatul să intre în 


gherila chineză, sperând că va contribui la izgonirea japonezilor 
din Manciuria - şi pe urmă şi din Coreea. 

Kim II-Sung a făcut carieră în serviciul gherilei comuniste 
chineze. Şi-a făcut renume de luptător întreprinzător şi curajos. 
A fost numit căpitan de divizie şi a luptat cu atâta dârzenie 
contra japonezilor, încât până la urmă n-au mai rămas în viaţă 
din divizia lui decât el şi câţiva oameni. Asta se întâmpla în 
1941, în plin război mondial, iar Kim Il-Sung s-a văzut obligat să 
treacă graniţa în Uniunea Sovietică. 

Dar cariera lui a continuat şi acolo. A devenit foarte curând 
căpitan în Armata Roşie, în cadrul căreia a luptat până în 1945. 

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, japonezii au fost 
obligaţi să se retragă din Coreea. Kim Il-Sung a revenit din exil şi 
a fost primit ca erou naţional. Nu mai rămânea decât 
formalitatea înfiinţării statului Coreea, pentru că poporul îl dorea 
fără nicio îndoială pe Kim Il-Sung drept marele său conducător. 

Dar câştigătorii războiului, Uniunea Sovietică şi SUA, şi-au 
împărţit Coreea în funcţie de interesele lor. SUA nu considerau 
că i se putea încredința unui comunist notoriu şefia întregii 
peninsule. Aşa că americanii au adus cu avionul în Coreea de 
Sud un coreean exilat. Kim Il-Sung trebuia să se mulţumească 
doar cu partea de nord. Dar nu s-a mulţumit şi a pornit războiul 
Coreei. Dacă a putut el să-i izgonească pe japonezi, de ce n-ar 
putea la fel de bine să-i izgonească pe americani cu toată suita 
lor de la ONU. 

Kim Il-Sung luptase cu arma-n mână în slujba Chinei şi a 
Uniunii Sovietice. Acum lupta pentru interesul lui propriu. Ceea 
ce-l învățase, printre altele, drumul anevoios pe care-l urmase în 
viaţă era să nu aibă încredere în nimeni altcineva, decât în el 
însuşi. 

O singură excepţie acceptase să facă de la regula asta. 
Excepţia fusese numirea omului său de încredere. 

Oricine voia să comunice cu Kim Il-Sung trebuia mai întâi să 
solicite o întrevedere cu fiul lui. 

Kim Yong ll. 

În vârstă de unsprezece ani. 

— Şi în cele din urmă să-i laşi întotdeauna pe vizitatori să 
aştepte cel puţin 72 de ore până îi primeşti. Aşa îţi păstrezi 
autoritatea, fiule, îl instruise Kim Il-Sung. 


— Cred că înţeleg, tata, minţise Kim Yong ||, după care 
deschise dicţionarul ca să caute cuvântul pe care nu-l pricepuse. 

Pe Allan şi Herbert nu i-a deranjat deloc aşteptarea de trei 
zile. În palatul premierului, mâncarea era bună şi paturile moi, 
şi, în afară de asta, nu prea se întâmpla ca bombardierele 
americane să se apropie de Pyongyang, fiindcă existau şi alte 
obiective mai uşor de atins. 

Sosi în cele din urmă ziua audienței. Mâna dreaptă a mâinii 
drepte a prim-ministrului veni după Allan şi-l conduse pe 
coridoarele palatului până la biroul mâinii drepte. Allan aflase 
deja că mâna dreaptă nu era decât un copil. 

— Eu sunt fiul prim-ministrului, Kim Yong Il, spuse Kim Yong Ill. 
De asemenea, sunt şi mâna dreaptă a tatălui meu. 

Îi strânse ferm mâna mareşalului, în ciuda faptului că toată 
mâna îi dispăru în pumnul mare al lui Allan. 

— lar eu sunt mareşalul Kiril Afanasievici Meretskov, spuse 
Allan. Mulţumesc tânărului domn Kim că a avut amabilitatea să 
mă primească. Îmi permiteţi să vă prezint motivul prezenţei 
mele aici? 

Da, îi permitea, şi Allan continuă cu minciunile: îl ruga pe 
tânărul domn Kim să înţeleagă că avea ceva confidenţial de 
transmis prim-ministrului din partea tovarăşului Stalin de la 
Moscova. Având în vedere suspiciunile că SUA - hienele 
capitaliste - îşi infiltraseră informatori în sistemul comunist 
sovietic (şi mareşalul nu voia să intre în detalii, dacă tânărul 
domn Kim îl scuza), dorinţa tovarăşului Stalin era ca mesajul să 
fie transmis personal premierului. lar onoarea acestei misiuni 
fusese încredinţată mareşalului şi ordonanţei sale (pe care 
mareşalul o lăsase, din motive de securitate, în cameră). 

Kim Yong Il îl privi cu neîncredere pe mareşalul Allan, căruia îi 
dădu impresia că recită o poezie când spuse că sarcina lui era 
să-l protejeze pe tatăl său cu orice preţ. Asta includea şi faptul 
că nu avea încredere în nimeni. Aşa îl învățase tata, explică 
băiatul. Din pricina asta, nu-i putea permite mareşalului să-l 
întâlnească pe tatăl lui, premierul, până ce afirmaţiile 
mareşalului nu erau confirmate de Uniunea Sovietică. Pe scurt, 
Kim Yong Il urma să telefoneze la Moscova şi să întrebe dacă 
mareşalul fusese într-adevăr trimis de unchiul Stalin. 

Allan nu-şi dorise ca lucrurile să ia întorsătura asta. Trebuia să 
împiedice să fie dat acel telefon. 


— Nu intră desigur în atribuţiile unui simplu mareşal să aibă 
păreri contrare, dar îmi permit totuşi să remarc că poate n-ar 
trebui să folosiţi te/efonul/ ca să controlaţi că este adevărat că 
nu trebuie folosit telefonul. 

Tânărul domn Kim reţinu ce spuse mareşalul Allan, dar 
vorbele tatălui său îi răsunau în cap: Să n-ai încredere în nimeni, 
fiule! În cele din urmă, băiatul găsi o soluţie. Sigur c-o să-i 
telefoneze unchiului Stalin, dar o să vorbească cu el cifrat. 
Tânărul domn Kim se întâlnise cu unchiul Stalin de mai multe 
ori, şi unchiul Stalin îi spunea mereu „micul revoluţionar”. 

— Aşa că-i telefonez unchiului Stalin, mă prezint drept „micul 
revoluţionar” şi-l întreb dacă a trimis pe cineva să vorbească cu 
tata. În felul ăsta nu cred că spun prea multe, chiar dacă ne 
ascultă americanii. Ce părere are mareşalul? 

Mareşalul îşi spunea că băiatul era mare şmecher. Câţi ani 
putea să aibă? Zece? Nu-i vorbă că şi el se copsese foarte 
devreme. Când era el de vârsta lui Kim Yong Il, căra dinamită la 
Nitroglycerin AB din Flen. Pe urmă, Allan se gândi c-ar putea să 
se termine totul foarte prost. Ei bine, situaţia era cum era şi... 
aşa mai departe. 

— Sunt convins că tânărul domn Kim e un băiat foarte 
înţelept, care poate ajunge foarte departe, spuse Allan şi lăsă 
restul în voia soartei. 

— Da, e deja hotărât că voi prelua postul lui tata, iar domnul 
mareşal are dreptate în privinţa înţelepciunii mele. Serviţi, vă 
rog, o ceaşcă cu ceai până vorbesc eu cu unchiul Stalin. 

Tânărul domn Kim se îndreptă spre masa de scris cenuşie din 
fundul camerei, iar Allan îşi turnă nişte ceai, gândindu-se în 
acelaşi timp cum ar fi să sară pe fereastră. Renunţă însă imediat 
la gândul ăsta. Pe de-o parte, se aflau la etajul patru al palatului 
prim-ministrului, iar pe de altă parte, nu-şi putea părăsi 
prietenul. Herbert ar fi fost gata să sară (dacă nu i-ar fi lipsit 
curajul), dar Herbert nu era acum acolo. 

Deodată, şirul gândurilor lui Allan fu întrerupt de Kim, care 
izbucni în plâns. Puse receptorul în furcă şi alergă spre Allan, 
strigând printre hohote de plâns: 

— Unchiul Stalin a murit! Unchiul Stalin a murit! 

Lui Allan aproape că nu-i venea să creadă că avea un 
asemenea noroc. 


— Vai, vai, tinere domn Kim! Hai, veniţi în braţe la nenea 
mareşalul. Hai, nu mai plângeţi... 

După ce tânărul domn Kim se linişti puţin, nu mai era micul 
bărbat în toată firea de dinainte. Se vedea că nu mai avea 
puterea să fie om mare. Trăgându-şi nasul, reuşi să explice că 
unchiul Stalin avusese un atac cu câteva zile în urmă şi, după 
spusele lui tanti Stalin (aşa-i spunea el), murise cu câteva 
minute înainte să sune Kim. 

În timp ce tânărul domn Kim stătea pe genunchii lui Allan, 
acesta îi povestea cu multă emoție despre ultima întâlnire pe 
care o avusese cu tovarăşul Stalin. Participaseră împreună la o 
cină sărbătorească şi atmosfera fusese foarte plăcută, cum nu 
este decât între prieteni adevăraţi, în seara aceea, tovarăşul 
Stalin dansase şi cântase, şi Allan fredonase melodia populară 
georgiană cu care îi încântase tovarăşul Stalin înainte să i se 
întâmple  scurtcircuitul ăla în cap, şi tânărul domn Kim 
recunoscu acel cântec! Că i-l cântase şi lui unchiul Stalin. Și 
după momentul ăsta, toate îndoielile fură înlăturate. Era cât se 
poate de limpede că nenea mareşalul era cel care spusese că 
este. Tânărul domn Kim urma să-i aranjeze mareşalului o 
întrevedere cu tatăl său chiar a doua zi. Dar acum, mai dorea o 
îmbrăţişare... 


Prim-ministrul nu-şi conducea jumătatea lui de ţară din biroul 
alăturat. Ar fi fost mult prea riscant. Nicidecum. Ca să stai de 
vorbă cu el, aveai de făcut un drum mai lunguţ, pe care, din 
motive de siguranţă, trebuia să-l parcurgi în cabina unui tun de 
asalt SU-122, şi mâna dreaptă a premierului, adică fiul, te 
însoțea. 

Drumul nu era nici pe departe comod, dar nu comoditatea e 
calitatea principală a unui tun de asalt. În timpul călătoriei, Allan 
avu timp suficient să cugete referitor la două chestiuni nu total 
lipsite de importanţă. Prima era ce să-i spună lui Kim Il-Sung şi a 
doua, în ce direcţie s-o ia. 

Allan îi declarase mâinii drepte a prim-ministrului, adică fiului 
său, că venise cu o informaţie importantă din partea tovarăşului 
Stalin, ceea ce, printr-o neaşteptată şi fericită întâmplare, era 
acum ceva foarte uşor de rezolvat. Falsul mareşal putea inventa 


orice; Stalin era prea mort ca să poată dezminţi. Aşadar, Allan 
se hotărî să-i spună lui Kim Il-Sung că Stalin hotărâse să-i 
dăruiască două sute de tancuri pentru a susţine lupta 
comuniştilor din Coreea. Sau trei sute. Cu cât mai multe, cu atât 
mai bucuros avea să fie premierul. 

Cealaltă chestiune era mai delicată. Pe Allan nu-l prea 
interesa să se întoarcă în Uniunea Sovietică după întrevederea 
cu Kim Il-Sung. Dar nu părea deloc uşor să-l facă pe 
conducătorul nord-coreean să-i treacă, pe el şi pe Herbert, în 
Coreea de Sud. Şi să rămână în preajma lui Kim Il-Sung ar fi fost 
din ce în ce mai nesănătos pe măsură ce tancurile promise n-ar 
apărea. 

Oare să fie China o portiţă? Cât timp Allan şi Herbert 
purtaseră haine de prizonieri, răspunsul fusese „nu”, dar acum 
aveau alte haine. Poate că vecina gigantică a Coreei se 
transformase din pericol ameninţător în speranţă, de când Allan 
devenise mareşal sovietic. Mai ales dacă Allan reuşea să scoată 
de la Kim Il-Sung o frumoasă scrisoare de recomandare. 

Deci, următoarea oprire, China. Şi pe urmă, fie cum o fi. Dacă 
nu le venea o idee mai bună între timp, nu rămânea decât să 
mai se târască o dată peste Himalaya. 

Şi cu asta, basta. Allan considera că se gândise destul. Mai 
întâi de toate, Kim Il-Sung trebuia să primească 300 sau 400 de 
tancuri - n-avea rost să se zgârcească. După aceea, pretinsul 
mareşal avea să-l roage smerit pe prim-ministru să-l ajute cu 
transportul şi viza de intrare în China, deoarece avea un 
comision şi pentru Mao Tse Tung. Allan se simţea foarte 
mulţumit de noul plan. 

Tancul blindat cu pasagerii Allan, Herbert şi tânărul Kim Yong 
II se opri spre seară într-un loc, care lui Allan îi părea a fi un fel 
de bază militară. 

— Crezi c-am nimerit în Coreea de Sud? întrebă Herbert. 

— Dacă există pe lume un loc unde Kim Il-Sung nu stă să-şi 
piardă vremea, locul acela e Coreea de Sud, spuse Allan. 

— Ei da, sigur... mă gândeam că... nu, nu mă gândeam, de 
fapt, zise Herbert. 

Tancul cu zece roti. Se opri cu o zdruncinătură. Cei trei 
pasageri abia se smulseră din cabină şi aterizară pe pământ. 
Locul era un aeroport militar şi se aflau acum în faţa unei clădiri 
care era fără îndoială sediul statului-major. 


Tânărul domn Kim deschise larg uşa de la intrare şi îi lăsă pe 
Allan şi Herbert să treacă, după care o luă înainte cu paşi 
mărunți să le deschidă următoarea uşă. Asta însemna că 
ajunseseră în locul cel mai sfânt. Acolo, înăuntru, se vedea o 
masă de scris mare şi plină de hărtii în dezordine, în spatele ei o 
hartă a Coreei şi, la dreapta, două canapele şi nişte fotolii. Pe 
una din canapele şedea Kim II-Sung, pe cealaltă, vizitatorul său. 
La perete, în partea opusă acestora, doi soldaţi înarmaţi cu 
mitraliere stăteau în poziţie de drepţi. 

— Bună seara, domnule prim-ministru, spuse Allan. Eu sunt 
mareşalul Kiril Afanasievici Meretskov din Uniunea Sovietică. 

— Ba nu eşti deloc, spuse Kim Il-Sung calm. Il cunosc eu 
foarte bine pe mareşalul Meretskov. 

— Vai de mine, făcu Allan. 

Soldaţii îşi părăsiră pe loc poziţia de drepţi, îndreptându-şi 
armele spre falsul mareşal şi probabil la fel de falsa ordonanţă. 
Kim Il-Sung tot calm era, dar fiul lui izbucni într-o combinaţie de 
furie şi plâns. Probabil că în acel moment muri şi ultima fărâmă 
de copilărie pe care o mai avea. Să n-ai încredere în nimeni! 
Niciodată, absolut niciodată nu se va mai încrede în cineva. 

— Ai să mori! îi strigă băiatul lui Allan printre lacrimi. Şi tu la 
fel, ţipă spre Herbert. 

— De murit, sigur c-o să muriţi, zise Kim Il-Sung, la fel de calm 
ca şi înainte. Dar mai întâi să vedem cine v-a trimis. 

Nu-i a bună, îşi zise Allan. 

Lucrurile arată bine, se gândi Herbert. 


* 


Adevăratul mareşal Kiril Afanasievici Meretskov şi ordonanța 
lui n-au avut altceva de ales decât să meargă pe jos până la 
ceea ce eventual mai rămăsese din Vladivostok. 

După câteva ore bune de mers, au ajuns la unul din lagărele 
pentru refugiaţi pe care Armata Roşie le ridicase în afara 
oraşului distrus. 

Acolo, umilinţa pe care au îndurat-o a fost şi mai mare, 
deoarece la început s-a presupus că mareşalul era un prizonier 
evadat, care se răzgândise şi acum venea înapoi. După aceea a 
fost imediat recunoscut şi i s-a dat toată atenţia cuvenită 
rangului pe care-l avea. 


O singură dată în viaţă închisese mareşalul Meretskov ochii în 
faţa unei nedreptăţi la adresa propriei persoane, şi anume când 
mâna dreaptă a lui Stalin, adică Beria, dăduse ordin să fie 
arestat şi torturat fără motiv, şi poate că l-ar fi lăsat chiar să 
moară, dacă n-ar fi intervenit Stalin. Poate că Meretskov ar fi 
trebuit să se ia la răfuială cu Beria pentru ce-i făcuse, dar erau 
în toiul unul război ce trebuia câştigat şi, la urma urmelor, Beria 
avea prea multă putere. Aşa că Meretskov a trecut cu vederea 
episodul acela, dar şi-a spus că niciodată n-o să mai îngăduie să 
fie umilit. Aşa că, acum, ceea ce avea el de făcut era să-i prindă 
şi să-i pedepsească pe cei doi care îl lăsaseră fără uniformă şi 
fără maşină. 

Dar Meretskov nu putea să pornească imediat pe urmele celor 
doi, pentru că n-avea uniformă de mareşal şi nici nu era prea 
uşor de găsit un croitor pe acolo, în corturile din lagăr. Şi chiar 
dacă s-ar fi găsit vreunul, rămânea o problemă aparent banală, 
aceea de a face rost de ac şi aţă. Toate croitoriile din 
Vladivostok dispăruseră şi ele odată cu oraşul. 

Cum necum, după trei zile, era gata şi uniforma mareşalului. 
Dar fără decoraţii, pentru că de ele profita falsul mareşal. 
Oricum, asta nu-l putea împiedica pe Meretskov, ar fi însemnat 
că se declara învins. 

Meretskov făcu rost cu destulă greutate de o Pobedă nouă 
pentru el şi ordonanţă (cele mai multe vehicule militare 
arseseră) şi o porni spre sud în zorii celei de a cincea zi de la 
catastrofă. 

La graniţa cu Coreea de Nord, bănuielile mareşalului se 
adeveriră. Un alt mareşal, îmbrăcat exact ca el, trecuse 
frontiera într-o Pobedă la fel ca a sa şi o luase spre sud. Altceva, 
grănicerii nu ştiau. 

Mareşalul Meretskov trase aceeaşi concluzie ca şi Allan cu 
cinci zile înainte, şi anume că era pură sinucidere să continue în 
direcţia frontului. Aşa că o coti spre Pyongyang şi după câteva 
ore înţelese că luase decizia corectă. La primul post de pază află 
că un mareşal Meretskov împreună cu ordonanța lui ceruseră o 
întrevedere cu prim-ministrul Kim Il-Sung şi că li se acordase o 
audienţă la mâna dreaptă a mâini drepte a premierului. După 
informaţia asta, cei doi paznici începură să se certe. Dacă 
mareşalul Meretskov ar fi înţeles coreeana, l-ar fi auzit pe unul 
din paznici spunând că-şi dăduse el seama că ceva nu era în 


regulă cu cei doi şi sigur că-şi schimbaseră hainele unul cu altul; 
iar pe al doilea replicând că, dacă tovarăşul ar încerca măcar o 
dată să nu se îmbete de la ora zece dimineaţa, poate că ar fi 
mai uşor să fie crezut pe cuvânt. Apoi, paznicul unu şi paznicul 
doi începură să-şi spună unul altuia „tâmpitule”, iar mareşalul şi 
ordonanța porniră spre Pyongyang. 

Adevăratul mareşal Meretskov fu primit în aceeaşi zi după 
prânz de mâna dreaptă a mâinii drepte a premierului. Imediat 
după aceea, Meretskov reuşi cu autoritatea sa de adevărat 
mareşal să convingă mâna dreaptă a mâinii drepte a 
premierului că viaţa prim-ministrului şi a fiului său se află în 
pericol, aşa că mâna dreaptă a mâinii drepte trebuia să-l 
conducă fără întârziere în biroul prim-ministrului. Şi pentru că nu 
trebuia să se piardă nici un minut, transportul trebuia efectuat 
cu Pobeda mareşalului, pentru că mergea fără îndoială de patru 
ori mai rapid decât tancul blindat cu care călătoriseră Kim Yong 
Il şi tâlharii. 


— Ei, s-auzim acum, spuse Kim Il-Sung cu superioritate, dar şi 
cu interes. Cine sunteţi, cine v-a trimis şi ce urmăreaţi voi cu 
escrocheria asta? 

Allan nu apucă să răspundă, pentru că uşa se deschise brusc 
şi în prag îşi făcu apariţia adevăratul mareşal Meretskov, 
strigând că era vorba de un atentat şi că amândoi bărbaţii din 
mijlocul camerei erau nişte criminali, prizonieri din gulag. 

Celor doi soldaţi cu pistoalele automate pregătite li se păru o 
clipă că erau prea mulţi mareşali şi ordonanţe, însă de îndată ce 
prim-ministrul confirmă în mod indirect că nou-venitul era 
mareşalul adevărat, soldaţii îşi îndreptară din nou atenţia asupra 
escrocilor. 

— Linişteşte-te, dragul meu Kiril Afanasievici, spuse Kim ll- 
Sung. Situaţia e sub control. 

— Ai să mori, spuse mareşalul Meretskov tulburat, privindu-l 
pe Allan, îmbrăcat cu uniforma de mareşal şi cu toate decoraţiile 
pe piept. 

— Da, aşa mi-au spus şi ei, zise Allan. Mai întâi tânărul Kim, 
pe urmă prim-ministrul şi acum domnul mareşal. Singurul care 
nu m-a condamnat la moarte până acum sunteţi 


dumneavoastră, adăugă el, întorcându-se spre oaspetele 
premierului. Nu ştiu cine sunteţi, dar nu cred că-mi pot face 
prea mari iluzii c-aţi avea o altă părere în chestiunea de faţă. 

— Nu, sigur că nu, îi răspunse oaspetele cu un zâmbet. Eu 
sunt Mao Tse Tung, conducătorul Republicii Chineze, şi vă 
previn că nu arăt prea multă indulgență celor care-i vor răul 
tovarăşului meu, Kim Il-Sung. 

— Mao Tse Tung! spuse Allan. Ce onoare! Chiar dacă o să mi 
se ia curând viaţa, vă rog să nu uitaţi să-i transmiteţi salutări 
minunatei dumneavoastră soţii, din partea mea. 

— O cunoaşteţi pe soţia mea? spuse Mao Tse Tung mirat. 

— Da, o cunosc, dacă domnul Mao nu şi-a luat o altă soţie în 
ultimul timp. Pentru că înainte, domnul Mao mai avea obiceiul 
ăsta. Am întâlnit-o pe Jiang Qing în provincia Sichuan acum vreo 
câţiva ani. Ne plimbam adesea prin munţi cu un tinerel, Ah 
Ming. 

— Dumneavoastră sunteţi Allan Karlsson? făcu Mao Tse Tung 
surprins. Salvatorul soţiei mele? 

Herbert Einstein era greu de cap, dar de data asta pricepu că 
prietenul Allan avea garantat şapte vieţi şi că moartea lor sigură 
era pe cale să se transforme /ar în altceva! Asta nu trebuia să se 
întâmple! Herbert era în stare de şoc. 

— Evadez, evadez, împuşcaţi-mă, împuşcaţi-mă! ţipă el. 

Începu să alerge de-a curmezişul camerei, încurcă uşile şi 
nimeri într-o debara, unde se şi împiedică de o găleată şi un 
mop. 

— Tovarăşul tău... spuse Mao Tse Tung, nu pare a fi chiar un 
Einstein. 
— Cred că greşiţi, răspunse Allan, cred că greşiţi. 


* 


Faptul că Mao Tse Tung se afla acolo nu era deloc ciudat, 
deoarece Kim Il-Sung îşi avea cartierul general în Manciuria 
chineză, nu departe de Shenyang, în provincia Liaoning, la 
aproximativ cinci sute de kilometri nord-vest de Pyongyang. 
Mao se simțea bine în locurile acelea, unde, din punct de vedere 
istoric, avea poate şi sprijinul cel mai masiv. Şi îi plăcea 
compania prietenului său nord-coreean. 


În orice caz, în scurt se clarifică tot ce trebuia clarificat şi cei 
ce voiau să vadă capul lui Allan pe tavă se lăsară convinşi să 
privească lucrurile într-o altă lumină. 

Mareşalul Meretskov fu primul care întinse o mână iertătoare. 
Ca şi el, Allan Karlsson fusese victima ţicnelii lui Beria. (Allan nu 
mai dezvălui amănuntul lipsit de importanţă că tocmai el fusese 
autorul incendiului din Vladivostok.) Şi când Allan îi propuse 
mareşalului să-şi schimbe uniformele între ei, pentru ca 
mareşalul să-şi recapete decoraţiile, furia mareşalului se 
evaporă cu totul. 

Nici Kim Il-Sung nu mai considera că avea motive de 
supărare. Allan nu avusese nicio clipă intenţia să-i facă vreun 
rău prim-ministrului. Kim Il-Sung era necăjit doar de dragul fiului 
său, care se simţea frustrat. 

Tânărul Kim nu mai termina cu plânsul şi zbieretele, şi cerea 
moartea lui Allan, imediată şi de preferinţă brutală. Până la 
urmă, neştiind ce să mai facă, Kim Il-Sung îi trase fiului o palmă 
peste ureche, îi ordonă să tacă imediat din gură, ameninţându-l 
că, dacă nu tace, o să-i mai ardă o palmă. 

Kim Il-Sung îi pofti pe Allan şi pe mareşalul Meretskov să ia loc 
pe canapea, unde li se alătură şi un Herbert deprimat, care 
ieşise împleticindu-se din debara. 

Identitatea lui Allan fu stabilită definitiv când Mao îi chemă în 
cameră pe bucătarul său şef, un tânăr de douăzeci de ani - Allan 
şi Ah Ming se îmbrăţişară îndelung, după care Mao îi dădu ordin 
lui Ah Ming să se retragă în bucătărie şi să le prepare nişte 
tăieţei pentru masa de seară. 

Recunoştinţa lui Mao Tse Tung faţă de Allan pentru că îi 
salvase viaţa lui Jiang Qing era nemărginită şi spuse că acum 
era dispus să facă orice pentru a-i ajuta şi pe Allan, şi pe 
prietenul lui. Orice, inclusiv să le permită să rămână în China, 
unde Mao Tse Tung le-ar fi asigurat amândurora un trai lipsit de 
griji. 

Dar Allan se scuză şi-l rugă pe Mao să nu se supere, dar 
ajunsese să i se facă lehamite de comunism şi dorea şi el să se 
destindă într-un loc unde să poată să bea un grog fără să fie 
obligat să înghită şi o prelegere politică. 

Sigur că-l scuza pe domnul Karlsson, răspunse Mao, dar 
Karlsson n-ar trebui să-şi facă prea mari speranţe că o să se 
poată pune la adăpost în viitor, deoarece comunismul avea 


peste tot succes şi nu va dura mult până ce toată omenirea va fi 
cucerită. 

Allan îi întrebă atunci dacă ar putea unul din domni să-i spună 
unde va dura cel mai mult până să pătrundă comunismul, de 
preferinţă un loc unde soarele să fie strălucitor, plajele albe şi 
unde să se servească şi altceva în pahare decât lichior 
indonezian de banane. 

— De fapt, cred că mie de-o vacanţă îmi este dor, spuse Allan. 
Pentru că vacanţă n-am avut niciodată. 

Mao Tse Tung, Kim Il-Sung şi mareşalul Meretskov începură să 
delibereze. Prima propunere fu Cuba, o insulă din Antile. Celor 
trei domni le era greu să-şi imagineze un loc mai capitalist decât 
Cuba. Allan le mulţumi pentru sugestie, dar spuse că Marea 
Caraibilor era enorm de departe; de altfel îşi amintise că n-avea 
nici bani, nici paşaport, aşa că poate ar trebui să-şi domolească 
puţin ambițiile. 

Dar domnul Karlsson să nu-şi facă griji pentru bani şi 
paşaport. Mao Tse Tung îi promise atât pentru el, cât şi pentru 
prietenul lui documente false, cu care să se poată deplasa 
oriunde vor dori. Îi promise şi o groază de dolari, pentru că 
dolari avea berechet - bani pe care preşedintele american 
Truman îi trimisese Kuomintangului şi pe care Kuomintangul îi 
uitase când cu refugiul grabnic în Taiwan. Dar Marea Caraibilor 
era de partea cealaltă a globului, aşa că poate era mai bine să 
le vină altă idee. 

Şi, pe când cei trei arhicomunişti îşi continuau discuţia 
creativă referitoare la locul de odihnă al tovarăşului alergic la 
ideologia lor, Allan îi mulţumi în gând lui Truman pentru bani. 

| se sugerară şi Filipinele, dar nu, era un loc prea instabil 
politic. În cele din urmă, Mao propuse Bali. Allan se plânsese de 
lichiorul indonezian de banane şi asta-l făcuse pe Mao să se 
gândească tocmai la Indonezia. Nu era nici comunistă, cu toate 
că şi acolo - ca peste tot, poate în afară de Cuba - comunismul 
stătea la pândă prin stufăriş; dar preşedintele Mao era sigur că 
aveau şi altceva în Bali în afară de lichior de banane. 

— Atunci, să zicem Bali, spuse Allan. Vii cu mine, Herbert? 

Încetul cu încetul, Herbert Einstein se-mpăcase cu gândul că 
va mai trăi o vreme, aşa că, resemnat, dădu afirmativ din cap. 
Bine, mergea şi el. Ce altceva avea de făcut? 


CAPITOLUL 19 


Miercuri, 11 mai - miercuri, 25 mai 


Indivizii urmăriţi, precum şi cel de la Klockaregârd, despre 
care se presupunea că era mort, stăteau nestingheriţi la 
adăpost de privirile oamenilor. Gospodăria se afla la două sute 
de metri de şosea şi, privite din unghiul acela, casa şi grajdul din 
prelungirea ei creau un paravan pentru Sonia. Se putea plimba 
între şopron şi pădurice fără să fie văzută de lumea din trafic. 

În general, viaţa gospodăriei era plăcută. Benny îi schimba cu 
regularitate bandajul lui Gäddan, iar medicamentele i le dădea 
cu pricepere şi măsură. Lui Buster îi plăcea spaţiul deschis al 
câmpiei din Västergötland, iar Soniei îi era bine oriunde, atâta 
vreme cât i se dădea de mâncare şi stăpâna îi mai spunea câte 
o vorbă drăgăstoasă. Pe urmă, de când apăruse şi bătrânelul, îi 
era şi mai bine. 

Benny şi Frumoasa vedeau permanent soarele strălucind pe 
cer, indiferent cum era vremea, şi, dacă n-ar fi fost obligaţi să 
trăiască ascunşi, ar fi făcut imediat nunta; la maturitate, ne dăm 
mai repede seama ce vrem cu adevărat. 

Pe lângă toate astea, fraţii Benny şi Bosse erau acum mai 
apropiaţi decât fuseseră vreodată. Când Benny izbuti să-l facă 
pe Bosse să-nţeleagă că era bărbat în toată firea chiar dacă-i 
plăcea să bea sirop în loc de şnaps, relaţia lor se îmbunătăţi 
simţitor. lar Bosse era impresionat de câte ştia Benny. Parcă nu 
era chiar o prostie şi o pierdere de timp să stai pe băncile 
universităţii. Aproape că frăţiorul devenise fratele cel mare, şi 
asta chiar că-l făcea pe Bosse să se simtă foarte bine. 

Allan era destul de retras. Stătea cât era ziua de lungă în 
hamac, chiar şi acum când vremea era mai aproape de cum 
trebuia să fie în Suedia în luna mai. Uneori, se mai aşeza şi 
Găddan lângă el la un pahar de vorbă. 

În cursul uneia dintre discuţiile lor, ieşi la iveală că amândoi 
îşi închipuiau la fel starea de nirvana. Pentru ei, armonia 
supremă era de găsit într-un şezlong, sub o umbrelă de soare, 
într-o ţară cu climă însorită şi caldă, şi unde personalul te servea 
cu băuturi răcoritoare de diferite feluri. Allan îi povesti lui 
Gäddan ce grozav se simţise el odată, demult, în Bali, unde-şi 
petrecuse o vacanţă cu bani de la Mao Tse Tung. 


Dar când veni vorba despre conţinutul băuturilor, nu se mai 
înţeleseră. Centagenarul voia cocktail din votcă şi cola sau din 
votcă şi grepfrut. La petreceri, opta pentru votcă simplă. 
Găddan Gerdin, în schimb, prefera culori mai vesele. Îi plăcea în 
primul rând ceva oranj care să bată în galben, cum ar fi un apus 
de soare, să zicem. Şi cu o umbrelă în mijloc. Allan îl întrebă de 
ce Dumnezeu voia umbrelă, că pe ea nu puteai s-o bei. Gäddan 
răspunse că Allan o fi umblat el prin toată lumea şi cu siguranţă 
ştia infinit mai multe decât un simplu puşcăriaş din Stockholm, 
dar chestia cu umbrela nu părea s-o priceapă. 

Şi aşa s-au mai dondănit o vreme pe tema nirvanei. Unul era 
de două ori mai bătrân decât celălalt, iar celălalt, de două ori 
mai solid decât primul, dar se înțelegeau. 

Pe măsură ce treceau zilele şi săptămânile, jurnaliştilor le era 
din ce în ce mai greu să menţină viu interesul publicului pentru 
povestea cu triplul criminal şi acoliţii lui. După numai două zile, 
televiziunea şi ziarele de dimineaţă au încetat să comenteze 
evenimentul, conform vechiului principiu şi argument defensiv 
că, dacă n-ai nimic de spus, nu spui nimic. Ziarele de seară nu s- 
au dat bătute la fel de repede. Dacă n-aveai nimic de spus, 
puteai să mai iei câte un interviu sau să citezi pe unul şi altul 
care nu pricepeau că n-aveau nimic de spus. Expressen a lansat 
totuşi ideea să i se dea de urmă lui Allan recurgându-se la 
speculaţii cu ajutorul cărţilor de tarot. Dar nu, opţiunea finală a 
fost să nu se mai scrie deocamdată nimic despre Allan Karlsson, 
adică - în termeni jurnalistici - să se treacă „acum, cu apetit 
proaspăt, la următorul rahat”. Cu alte cuvinte, se căuta altceva 
care să capteze interesul naţiunii. În cel mai rău caz, puteau 
lansa oricând o nouă cură de slăbit. 

Aşadar, încetul cu încetul, mass-media a dat uitării misterul 
centagenarului. Cu o singură excepţie. Eski;/stuna-Kuriren dădea 
pe bandă rulantă informaţii locale despre tot ce avea legătură 
cu dispariţia lui Allan Karlsson, ca de exemplu că în sediul 
oficiului de turism se instalase o uşă de siguranţă, ca măsură de 
protecţie în cazul unor noi atacuri. Şi că sora Alice de la căminul 
de bătrâni hotărâse că Allan Karlsson nu mai avea dreptul la 
cameră. Camera lui va fi preluată de altcineva, o persoană care 
„preţuia mai mult grija şi afecțiunea personalului”. 


Şi fiecare articol repeta pe scurt lista întâmplărilor, care, după 
părerea poliţiei, erau urmarea faptului că Allan Karlsson sărise 
pe fereastra casei de bătrâni din Malmköping. 

Redactorul-şef al ziarului Esk;/stuna-Kuriren era o fosilă, care, 
conform propriului principiu de nezdruncinat, stabilise că orice 
cetăţean este nevinovat până la proba contrarie. De aceea 
ziarul era foarte precaut cu publicarea numelor celor implicaţi. 
Se înţelege că Allan Karlsson apărea cu numele de Allan 
Karlsson şi în Kuriren, dar Julius Jonsson era „bărbatul de 67 de 
ani”, iar Benny Ljungberg „proprietarul de tonetă”. 

Ca urmare, un domn foarte supărat a telefonat într-o bună zi 
la biroul inspectorului Aronsson. Domnul voia să rămână 
anonim, dar că îl cunoştea foarte bine pe Allan Karlsson, 
presupusul ucigaş căutat de poliţişti, şi că deţinea informaţii 
care s-ar fi putut dovedi utile. 

Inspectorul Aronsson i-a răspuns că informaţiile utile erau 
exact ceea ce îi trebuia şi că, din partea lui, respectivul 
informator putea să rămână anonim. 

Deci, bărbatul citise toate articolele publicate în ultima lună 
de Eski/stuna-Kuriren şi se gândise mult la cele întâmplate. Ştia 
că nu deţinea nici pe departe atâtea informaţii ca inspectorul, 
dar, pornind de la cele citite, reieşea că poliţia nu-l cercetase 
suficient de bine pe străin. 

— Sunt sigur că adevăratul escroc ăla e, spuse anonimul. 

— Străinul? întrebă inspectorul Aronsson. 

— Da, dacă-l cheamă Ibrahim sau Mohamed, asta nu pot să 
ştiu, pentru că ziarul îl numeşte mereu „proprietarul de tonetă”, 
şi nu se înţelege dacă e turc sau arab sau musulman sau mai 
ştiu eu ce. Care suedez ar ţine o tonetă? Niciunul. Mai ales la 
Akers Styckebruk. Afacerea asta nu e rentabilă decât dacă eşti 
străin şi nu-ţi plăteşti impozitul. 

— Hopa! făcu Aronsson. Cam multe informaţii aşa, deodată. 
Deşi poţi fi turc şi musulman în acelaşi timp sau, de ce nu, arab 
şi musulman. E foarte posibil. Spun asta ca să punem puţin 
lucrurile în ordine... 

— E şi turc, şi musulman? Şi mai rău! Păi, atunci, cercetaţi-l 
ca lumea, domnule! Şi pe el, şi pe blestemata lui de familie. Are 
cu siguranţă o sută de rubedenii, care trăiesc cu toţii din ajutor 
social. 

— Nu, nu o sută. Singura rudă pe care-o are e un frate... 


Exact în clipa aceea a încolţit un gând în mintea inspectorului. 
Sigur că da. Aronsson ceruse cu două-trei săptămâni în urmă 
informaţii despre familiile lui Allan Karlsson, Julius Jonsson şi 
Benny Ljungberg, şi asta în speranţa că se va ivi vreun personaj 
feminin, de preferinţă o roşcată - soră, verişoară, fiică sau 
nepoată - cu domiciliul în Småland. Asta se întâmplase înainte 
sa fie identificată Gunilla Björklund. Rezultatul anchetei fusese 
anemic. Un singur nume ieşise la iveală şi nu fusese deloc 
relevant atunci. Să fie relevant acum? Benny Ljungberg avea un 
frate în apropiere de Falköping. Să se fi ascuns cu toții acolo? 
Anonimul îi întrerupse şirul gândurilor: 

— Şi unde, mă rog, îşi are fratele toneta? Cât impozit 
plăteşte? Vin aici şi ne omoară tinerii noştri frumoşi. Trebuie să 
se termine odată cu imigrarea asta în masă! Auzi ce spun? 

Aronsson auzise, i-a mulţumit pentru idee, chiar dacă patronul 
tonetei de care vorbeau ei se numea Ljungberg şi era cât se 
poate de suedez, adică nici turc, nici arab. Dacă Ljungberg era 
sau nu era musulman, n-avea de unde să ştie Aronsson. Darnici 
că-l interesa. 

Anonimul i-a spus că simţea tonul ironic în răspunsul mincinos 
al inspectorului şi că recunoştea el atitudinea asta social- 
democratică. 

— Suntem mulţi şi rândurile se îngroaşă. Ai să vezi tu la 
alegerile de la anul”?! 

Inspectorul Aronsson se temea că anonimul ar putea să aibă 
dreptate în privinţa acestui ultim subiect. Lucrul cel mai puţin 
indicat pe care nişte oameni cumpătaţi şi cât de cât luminaţi la 
minte, ca inspectorul însuşi, l-ar fi putut face era să-i spună 
anonimului să se ducă dracului, după care să-i trântească 
telefonul în nas. Nu, ar trebui să dezbată chestiunea. 

Aşa se gândea inspectorul, dar îi spuse totuşi anonimului să 
se ducă dracului, după care îi trânti telefonul. 

Aronsson l-a sunat pe procurorul Ranelid să-i spună că avea 
de gând, cu permisiunea procurorului, să plece a doua zi în 
Västergötland, ca să verifice o pistă proaspătă în legătură cu 
centagenarul şi complicii lui. (Aronsson nu considera necesar să- 
i spună procurorului că ştia de câteva săptămâni că Benny 
Ljungberg avea un frate.) Procurorul Ranelid i-a urat succes 


58 În Suedia, alegerile generale au loc din patru în patru ani. Era vorba de 
alegerile din 2006. Social-democraţii au pierdut atât în 2006, cât şi în 2010. 


inspectorului, simțindu-se din nou exaltat la gândul că nu va 
dura mult şi se va alătura şi el cercului exclusivist de procurori 
care reuşiseră să condamne un acuzat de omor premeditat sau 
omor din culpă (sau cel puţin de complicitate la una din cele 
două), cu toate că nu se găsise corpul defunctului. Şi, pe 
deasupra, ar fi primul caz în istoria proceselor penale în care 
erau implicate mai multe victime. Sigur că mai întâi trebuiau 
scoşi la suprafaţă Allan Karlsson şi acoliţii lui, dar asta era doar 
o chestiune de timp. Poate Aronsson dădea peste ei chiar a 
doua zi? 

Era aproape cinci, ziua de lucru era pe sfârşite şi procurorul îşi 
strângea hârtiile fluierând în surdină o melodie şi dând frâu liber 
gândurilor. Să scrie o carte despre cazul ăsta? Cea mai mare 
victorie a dreptății. Ar fi un titlu bun? Prea pretenţios? /storia 
dreptății. Mai bine aşa. Mai modest. Mai potrivită cu 
personalitatea autorului. 


CAPITOLUL 20 
1953-1968 


Mao Tse Tung făcu rost, nu se ştie cum, de paşapoarte 
britanice false pentru Allan şi Herbert. Au plecat de la Shenyang, 
via Shanghai, Hong Kong şi Malaysia. În scurt timp, cei doi 
prizonieri stăteau sub o umbrelă de soare, pe o plajă cu nisip 
alb, la numai câţiva metri de Oceanul Indian. 

Totul ar fi fost perfect, dacă fata care îi servea, de altfel 
extrem de binevoitoare, n-ar fi încurcat mereu borcanele. N- 
avea importanţă ce băutură comandau Allan şi Herbert, li se 
aducea mereu altceva. Şi asta dacă li se aducea, fiindcă fata se 
mai şi rătăcea pe plajă. Pentru Allan, ultima picătură a fost când 
a comandat un cocktail cu votcă şi cola („ceva mai multă votcă 
decât cola”) şi i s-a adus Pisang Ambon, un lichior de banane 
foarte, foarte verde. 

— Nu mai merge, m-am săturat până peste cap! spuse Allan, 
gata să meargă la recepţia hotelului şi să ceară să fie schimbată 
chelneriţa. 

— Să nu faci una ca asta! zise Herbert. E absolut 
încântătoare! 

O chema Ni Wayan Lakşmi, avea 32 de ani, şi părinţii ar fi 
trebuit de mult s-o mărite. Arăta bine, dar nici de familie prea 
bună nu era, nici bani puşi deoparte n-avea, şi toată lumea ştia 
că nivelul ei de inteligenţă era ca al unei kodok, adică al 
broaştei din Bali. 

Din pricina asta, Ni Wayan Lakşmi rămăsese pe tuşă, când 
băieţii de pe insulă îşi aleseseră fete şi viceversa (în măsura în 
care li se permitea să aleagă ei singuri). 

N-o prea deranjase lucrul ăsta, fiindcă nu se simţise niciodată 
bine în compania bărbaţilor. Nici a femeilor. De fapt, nu se 
simţea bine în compania nimănui. Până acum! Pentru că unul 
din albii de la hotel, cu numele de Herbert, avea ceva deosebit 
şi i se părea că... se asemănau foarte tare. El era sigur cu 30 de 
ani mai mare decât ea, dar nu i se părea important, pentru că 
era... îndrăgostită! Şi era ceva reciproc. Herbert nu mai întâlnise 
pe nimeni care să fie la fel de încet la minte ca el. 

Când Ni Wayan Lakşmi a împlinit 15 ani, tatăl ei i-a făcut 
cadou un manual de olandeză, deoarece Indonezia era pe 
vremea aceea colonie olandeză, şi tatăl se gândea c-ar fi bine 


ca fata lui să înveţe olandeza. După patru ani de luptă cu 
manualul, familia a primit în vizită un olandez. Atunci a îndrăznit 
şi Lakşmi să-şi pună în practică pentru prima oară cunoştinţele 
de olandeză, pe care şi le însuşise cu atâta greutate, şi a aflat 
că ceea ce vorbea ea era germana. Tatăl, nici el foarte ascuţit la 
minte, nu-i dăduse fiicei manualul care trebuia. 

Şi iată că acum, 17 ani mai târziu, acea nefericită eroare se 
transformă într-un avantaj, pentru că Ni Wayan Lakşmi şi 
Herbert puteau sta de vorbă şi îşi puteau declara iubirea. 

Ca urmare, Herbert ceru, şi i se aprobă, jumătate din teancul 
de dolari pe care Mao Tse Tung i-l dăduse lui Allan, după care 
Herbert se duse la tatăl lui Ni Wang Lakşni şi îi ceru mâna fiicei 
celei mari. Tatălui i se păru că e luat în bătaie de joc. Adică 
venea la el un străin, un alb, un bogătan cu buzunarele doldora 
de bani şi cerea mâna absolut celei mai proaste dintre fetele lui. 
Numai faptul că bătuse la uşă era senzaţional. Familia lui Ni 
Wang Lakşmi făcea parte din casta shudra, cea mai de jos din 
Bali. 

— N-ai greşit cumva adresa? întrebă tatăl. Şi despre fata cea 
mai mare e vorba? 

Herbert Einstein răspunse că de obicei mai încurcă el 
lucrurile, dar de data asta era cât se poate de sigur. 

Nunta avu loc două săptămâni mai târziu, după ce Herbert se 
converti la... o religie al cărei nume nu-l reţinuse. Dar era o 
religie foarte veselă, cu capete de elefanţi şi multe altele. 

Timp de câteva săptămâni, Herbert încercă să înveţe numele 
noii lui soţii, dar până la urmă renunţă. 

— lubita mea, spuse Herbert, nu pot să rețin cum te cheamă. 
Te-ar supăra rău de tot dacă ţi-aş zice Amanda? 

— Deloc, dragule. Amanda sună foarte frumos. Dar de ce 
tocmai Amanda? 

— Nu ştiu. Ai tu o altă propunere? 

Nu, Ni Wang Lakşmi n-avea altă propunere, aşa că, din clipa 
aceea, numele ei deveni Amanda Einstein. 

Herbert şi Amanda îşi cumpărară o casă în satul Sanur, nu 
departe de hotel şi plajă, unde-şi făcea acum veacul şi Allan. 
Amanda nu mai servea la hotel, ajunsese la concluzia că cel mai 
bine era să demisioneze, pentru că într-o bună zi tot ar fi dat-o 
afară, de vreme ce nu făcea mai nimic cum trebuie. Lucrul cel 


mai important acum era ca ea şi Herbert să-şi construiască un 
viitor. 

La fel ca şi Herbert, Amanda făcea pe dos tot ce putea fi făcut 
pe dos. Stânga era dreapta, sus era jos, aici era acolo... Din 
pricina asta n-avusese parte nici de educaţie, deoarece în 
primul rând trebuie să fii cel puţin capabil să găseşti zilnic 
drumul spre şcoală. 

Dar acum, Amanda şi Herbert aveau un maldăr de dolari şi 
sigur că asta trebuia le rezolve pe toate. Amanda îi explică 
soţului ei că, deşi îi lipsea inteligenţa, chiar proastă nu era ea! 

Îi mai spuse că în Indonezia totul era de vânzare, lucru foarte 
practic pentru cineva cu bani. Herbert nu înţelegea prea bine ce 
voia să spună Amanda, iar Amanda ştia din experienţă ce 
înseamnă să nu înţelegi despre ce e vorba, aşa că, în loc să 
explice mai îndeaproape, zise: 

— Spune-mi un lucru pe care ţi l-ai dori pentru tine personal, 
scumpul meu. 

— Cum adică? Adică... de exemplu să am o maşină? 

— Exact! făcu Amanda. 

După care se scuză, spuse că avea o treabă, dar că se va 
întoarce înainte de cină. 

După trei ore, Amanda veni înapoi. Avea cu ea un permis de 
conducere cu numele lui Herbert şi nu numai atât. Mai avea şi o 
diplomă, care dovedea că Herbert era instructor autorizat, 
precum şi un contract de cumpărare a şcolii locale auto, care de 
acum înainte purta numele: „Şcoala de şoferi Einstein”. 

Se înţelege că lui Herbert totul i se părea formidabil, dar... n- 
avea cum să-l facă un automobil să conducă mai bine. Ba da, 
într-un fel, da. Pentru că acum avea o altă poziţie; e/, şi nu altul, 
va decide acum ce însemna să conduci bine şi ce-nsemna să 
conduci prost. În viaţă, lucrurile mergeau aşa: binele nu era 
neapărat ceea ce era bine, ci bine era ce zicea că e bine ăla 
care hotăra. 

Herbert se lumină; pricepuse! 

Şcoala de şoferi Einstein avu mare succes. Aproape toţi 
locuitorii insulei care aveau nevoie de permis de conducere 
voiau să ia lecţii de la simpaticul acela alb. Şi Herbert se simţea 
din ce în ce mai bine în rol. Lecţiile teoretice le ţinea chiar el şi 
explica, pe cel mai serios ton din lume, lucruri ca de exemplu că 
era important să nu conduci prea repede, pentru că puteai să 


intri în coliziune cu o altă maşină. Dar nici prea încet nu era 
bine, fiindcă împiedicai traficul. Elevii dădeau afirmativ din cap 
şi luau notițe. Domnul profesor părea că ştie ce spune. 

După şase luni, Herbert elimină concurenţa altor două şcoli 
auto de pe insulă şi deţinea acum monopolul în această branşă. 
Îl informă despre asta şi pe Allan într-una din vizitele lui 
săptămânale pe plajă. 

— Sunt mândru de tine, Herbert, spuse Allan. Cine şi-ar fi 
imaginat că o să devii instructor auto? Aici, unde se circulă pe 
stânga... 

— Pe stânga? spuse Herbert. Se circulă în Indonezia pe 
stânga? 

Şi în timp ce Herbert îşi consolida firma primită în dar, nici 
Amanda nu stătea degeaba. Mai întâi, avu grijă să facă un curs 
de contabilitate. E drept, asta îi luă câteva săptămâni şi foarte 
mulţi bani, dar acum avea în mână diploma. Avea chiar cele mai 
bune note, iar diploma era de la una dintre cele mai bune 
universităţi din Java. 

Odată încheiate studiile, Amanda făcu o plimbare lungă pe 
plaja din Kuta. Cugeta şi iar cugeta. Ce-ar putea ea să facă 
pentru a contribui la fericirea familiei? Contabilă sau nu, nu prea 
avea importanţă, deoarece la socotit se descurca în continuare 
greu. Dar, cine ştie?... poate c-ar fi bine... poate c-ar putea... da, 
numai să... La naiba, îşi spuse Amanda Einstein. 

— O să intru-n politică! 

Amanda Einstein înfiinţă Partidul liberal al democraţilor liberi 
(i se părea că aceste cuvinte sunau bine împreună). Găsi 
imediat 6.000 de membri fictivi, care o încurajau cu toţii să 
candideze pentru postul de guvernator la alegerile din toamna 
următoare. Guvernatorul actual urma să se retragă din pricina 
vârstei înaintate şi exista un singur candidat plauzibil ca 
succesor până să-i vină ideea Amandei. Acum erau doi. Unul era 
bărbat şi pandit, celălalt era femeie şi shudra. Rezultatul 
alegerilor ar fi trebuit să fie subiînţeles, adică în defavoarea 
Amandei. Desigur, dacă Amanda n-ar fi avut un maldăr de 
dolari. 

Pe Herbert nu-l deranja în niciun chip că scumpa lui Amanda 
intrase în politică, dar ştia că Allan, sub umbrela de soare, 
detesta politica în general, dar mai ales după anii din gulagul 
comunist. 


— Şi-acum o să fim comunişti? întrebă îngrijorat Herbert. 

Nu, Amanda nu credea c-or să devină comunişti. Cuvântul 
ăsta nu exista în denumirea partidului. Dar putea să-l adauge, 
dacă Herbert ţinea morţiş să fie comunist. 

— Partidul liberal al comuniştilor democrați, spuse Amanda. 

Îi suna bine. Puțin cam lung, dar s-ar putea să meargă. 

Însă nu asta voia să zică Herbert. Ci, invers. Cu cât partidul lor 
se ocupa mai puţin de politică, cu atât era mai bine. 

Şi se trecu la finanţarea campaniei electorale. După Amanda, 
la sfârşitul alegerilor, nu vor mai avea maldărul de dolari, 
deoarece costa destul de mult ca să câştigi. Ce părere avea 
Herbert? 

Herbert răspunse că, în familia lor, Amanda era cu siguranţă 
cea mai pricepută în domeniul alegerilor. E adevărat că nu prea 
avea concurenţă. 

— Bine, spuse Amanda. Atunci, cheltuim o treime din capital 
pentru campania mea electorală, o treime ca să dau şpagă 
şefilor de la celelalte districte de votare, o treime pentru 
calomnii la adresa aprigului meu concurent, şi o treime o 
păstrăm pentru noi, în caz că iese prost treaba. Ce zici? 

Herbert se scarpină pe nas şi spuse că n-are nicio părere, în 
schimb, îi spuse lui Allan despre planurile Amandei, care scoase 
un oftat la gândul că o persoană care nu poate să deosebească 
lichiorul de banane de un grog îşi imagina că putea să fie 
guvernator. Dar ce să-i faci, asta era. Primiseră un maldăr de 
dolari de la Mao Tse Tung şi jumătatea pe care o luase Allan îi 
ajunsese cu vârf şi îndesat. De aceea, Allan promise să le mai 
strecoare şi el nişte bani după alegeri. Dar nu mai voia să audă 
de alte proiecte în legătură cu chestiuni la care nici Herbert, nici 
Amanda nu se pricepeau. 

Herbert mulţumi pentru promisiune. Allan avea, într-adevăr, o 
inimă de aur! 

Numai că n-a fost nevoie de ajutorul lui Allan. Alegerile s-au 
soldat cu victoria totală a Amandei pentru postul de guvernor. A 
câştigat cu aproape 80% din voturi, în timp ce concurentul a 
obţinut numai 22%. Faptul că totalul de voturi depăşea suta era 
o dovadă de fraudă electorală a câştigătorului, afirmaţie grabnic 
respinsă de unul din tribunale, care chiar îl ameninţă pe cel 
învins cu repercusiuni serioase dacă urmărea defăimarea noului 
guvernator, şi anume pe doamna Einstein. Intâmplarea făcea că 


puţin înainte ca tribunalul să comunice decizia, Amanda şi 
preşedintele tribunalului băuseră împreună un ceai. 


* 


În timp ce Amanda Einstein prelua, încetul cu încetul, 
conducerea insulei, iar soțul Herbert învăța oamenii să conducă 
maşina (fără ca el personal să stea la volan mai mult decât era 
nevoie), Allan îşi petrecea timpul în şezlong, pe tărmul 
oceanului, cu câte o băutură preferată în mână. De când 
Amanda îşi găsise alte preocupări decât să servească turiştii, 
Allan primea de cele mai multe ori exact băutura comandată. 

Şedea unde şedea, bea ce bea, şi, în afară de asta, răsfoia 
ziarele internaţionale la care avusese grijă să se aboneze, 
mânca oricând îi era foame şi se odihnea în cameră când ziua 
era prea obositoare. 

Zilele se făceau săptămâni, săptămânile se făceau luni, lunile, 
ani - fără ca Allan să se sature de vacanţă. După un deceniu şi 
jumătate, încă mai avea un maldăr de dolari. Şi asta, datorită 
faptului că încă de la început avusese un maldăr de dolari, dar şi 
pentru că, de la o vreme, Herbert şi Amanda deveniseră 
proprietarii hotelului cu pricina şi avuseseră de îndată grijă ca 
Allan să fie singurul client care era servit pe gratis. 

Allan avea acum 63 de ani şi încă nu făcea mai multă mişcare 
decât era absolut necesar, iar succesul politic al Amandei era tot 
mai mare. Se bucura de popularitate în rândurile cetăţenilor, 
aşa cum dovedeau neiîntreruptele cercetări făcute de institutul 
de statistică, proprietatea uneia dintre surorile Amandei. De 
asemenea, o organizaţie pentru drepturile omului constatase că 
Bali era cea mai puţin coruptă regiune din ţară. La rândul ei, 
această constatare se explica şi prin faptul că Amanda mituise 
întreaga conducere a respectivei organizaţii. 

Lupta împotriva corupţiei era, de fapt, unul dintre cele trei 
obiective ale muncii de guvernator pe care o făcea Amanda. In 
primul rând, introdusese cursuri de sensibilizare împotriva 
corupţiei în toate şcolile din Bali. Mai întâi, un director de şcoală 
din Denpasar a protestat, argumentând că astfel de cursuri ar 
putea avea un efect contrar. Atunci, Amanda l-a făcut pe 
respectivul director preşedinte al consiliului în probleme de 
educaţie, i-a dublat salariul, aplanându-se astfel neînţelegerea. 


Al doilea obiectiv era lupta împotriva comunismului, care se 
manifestă în primul rând prin aceea că, în pragul primei sale 
realegeri, Amanda avu grijă să scoată partidul comunist local în 
afara legii, fiindcă începuse să i se pară o ameninţare. Această 
manevră îi permise, de asemenea, să cheltuiască mult mai puţin 
pentru campania electorală. 

Pentru al treilea obiectiv, Amanda primi ajutor de la Herbert şi 
Allan. Află de la ei că nu peste tot în lume erau plus 30 de grade 
tot timpul anului. Mai ales în locurile pe care ei le numeau 
Europa, unde era mult mai rece şi în special în nord de tot, acolo 
unde se născuse Allan. Amanda pricepu că existau probabil o 
groază de bogătaşi degeraţi pe lume, care ar trebui îndemnați 
să vină în Bali să se dezgheţe. Aşadar, Amanda încuraja turismul 
acordând autorizaţii pentru construcţia de hoteluri de lux pe 
terenuri cumpărate de ea personal. 

În rest, le purta mult de grijă celor dragi. Tata, mama, surori, 
unchi, mătuşi şi veri, toţi au căpătat foarte repede poziţii de 
vază şi bănoase în societatea din Bali. In felul ăsta, Amanda a 
fost realeasă nu mai puţin de două ori. A doua oară chiar se şi 
potrivi numărul de voturi cu numărul de alegători. 

De-a lungul anilor, Amanda găsise timp să nască şi doi fii: mai 
întâi Allan Einstein (Herbert îi era îndatorat lui Allan pentru 
aproape tot), urmat de Mao Einstein (pentru acel maldăr de 
dolari, care le prinsese atât de bine). 

Dar, într-o bună zi, lucrurile s-au înrăutățit. Totul a început cu 
erupția vulcanului Gunung Agung, înalt de 3.000 de metri. 
Pentru Allan personal, care se afla la 70 de kilometri distanţă, 
consecinţa imediată a fost că fumul i-a acoperit soarele. Pentru 
alţii a fost mai rău. Mii de oameni au murit, încă şi mai mulţi au 
fost nevoiţi să părăsească insula în mare grabă. Guvernatoarei, 
până atunci atât de populară, nu i-a trecut prin cap nicio 
măsură. Nici măcar nu i-a trecut prin cap că trebuia să-i treacă 
prin cap vreo măsură. 

Vulcanul s-a potolit în cele din urmă, dar insula tot se zguduia 
- economic şi politic - ca de altfel întreaga ţară. 

La Djakarta, după Sukarno urmă Suharto, iar noul conducător, 
spre deosebire de predecesorul său, şi-a luat rolul în serios. 
Suharto, mai întâi de toate, începu să-i vâneze pe comunişti, pe 
presupuşii comunişti, pe cei care erau în cel mai înalt grad 
posibil comunişti, şi pe câte un nevinovat, din când în când. In 


scurt timp, numărul morţilor era între două sute de mii şi două 
milioane; cifra era nesigură, fiindcă mulţi oameni de origine 
chineză şi etichetaţi drept comunişti au fost îmbarcaţi şi izgoniți 
din Indonezia. După debarcarea obligatorie în China, au fost 
trataţi invers, drept capitalişti. 

In orice caz, după ce fumul erupției s-a risipit, nu mai 
rămăsese nici un singur comunist printre două sute de milioane 
de locuitori ai Indoneziei. (Ca măsură de siguranţă, să 
îmbrăţişezi ideologia comunistă fusese declarat crimă de stat.) 
Misiune îndeplinită pentru Suharto, care îi invită pe americani şi 
pe alţii din Occident să-şi împartă bogăţiile Indoneziei. Asta 
dădu avânt economiei, poporul începu să trăiască mai bine, şi 
cel mai bine trăia Suharto, care în scurt timp se făcu infinit de 
bogat. Soldatul care îşi începuse cariera militară făcând 
contrabandă cu trestie de zahăr se descurcase uimitor de bine. 

Amandei Einstein nu-i mai surâdea să fie guvernatoare. 
Aproximativ optzeci de mii de balinezi pieriseră din cauza 
ambiţiosului guvern de la Djakarta, care urmărea cu tenacitate 
să-i facă pe oameni să gândească aşa cum voia el. 

Herbert profită de momentul de haos şi ieşi la pensie, iar 
Amanda se gândea să facă şi ea acelaşi lucru, cu toate că nici 
nu împlinise patruzeci şi trei de ani. Dar familia avea proprietăţi 
- terenuri, hoteluri - şi maldărul de dolari, care le făcuse posibilă 
bunăstarea şi dăduse naştere unui maldăr şi mai mare de dolari. 
Puteau foarte bine să se retragă. Dar ce să facă după aceea? 

— Ce-aţi zice să vă numesc ambasadoarea Indoneziei la 
Paris? o întrebă Suharto direct după ce mai întâi i se prezentă. 

Suharto remarcase munca Amandei Einstein în Bali şi 
îndârjirea ei cu privire la interzicerea comuniştilor pe insulă. 
Preşedintele urmărea, de asemenea, un echilibru de sexe în 
cadrul posturilor înalte la reprezentanţele indoneziene din 
străinătate. (Scorul ar fi fost de 24 la 1 dacă Amanda ar fi 
acceptat propunerea.) 

— Paris? răspunse Amanda Einstein. Unde e Parisul? 


* 


Allan se gândea că poate erupția vulcanului era un semn al 
providenţei că venise momentul să plece de-acolo. Dar după ce 
soarele îşi arătă din nou faţa printre norii de fum care se 


risipeau, totul redeveni ca înainte (în afară de faptul că, dintr-un 
motiv oarecare, pe străzi izbucnise războiul civil). Dacă 
providenţa nu putea fi mai explicită cu semnalele pe care le 
dădea, atunci la revedere. Şi Allan mai zăbovi câţiva ani pe 
şezlongul de pe plajă. 

Până la urmă tot îşi făcu bagajul şi plecă, dar asta din cauza 
lui Herbert. Într-o zi, Herbert îi spuse că el şi Amanda se mutau 
la Paris şi, dacă Allan voia să meargă cu ei, Herbert îi promitea 
să-i facă rost de un paşaport indonezian fals, în locul celui 
britanic, tot fals şi expirat, pe care-l folosise Allan ultima oară. 

Şi apoi, noua ambasadoare putea să-i facă rost de o slujbă la 
ambasadă, nu pentru că Allan trebuia să muncească, ci din 
pricină că francezii puteau fi cusurgii cu străinii cărora le dădeau 
drumul în ţara lor. A 

Allan acceptă. Acum se odihnise destul. In plus, i se părea că 
Parisul era un colţ de lume liniştit şi stabil, fără tumultul din 
ultima vreme de pe străzile din Bali, chiar în jurul hotelului unde 
stătea el. 

Au plecat două săptămâni mai târziu. Amanda îşi prelua 
postul pe 1 mai. 

Era anul 1968. 


CAPITOLUL 21 
Joi, 26 mai 2005 


Per-Gunnar Gerdin se trezise mai târziu în dimineaţa când 
inspectorul Göran Aronsson s-a oprit la Klockaregârd şi, spre 
marea lui surprindere, a dat cu ochii de Allan Emmanuel 
Karlsson, care şedea în hamacul de pe verandă. ` 

Benny, Frumoasa şi Buster tocmai se ocupau de Sonia. li 
duceau apă în noul ei grajd. Julius îşi lăsase barbă şi de aceea, 
cu încuviințarea grupului, îl însoţise pe Bosse la Falköping 
pentru cumpărături. Allan aţipise şi s-a trezit doar când 
inspectorul şi-a anunţat prezenţa. 

— Cred că eşti Allan Karlsson, nu? spuse inspectorul 
Aronsson. 

Allan a deschis ochii şi a răspuns că şi el credea acelaşi lucru. 
În schimb, habar n-avea cine i se adresa. Oare domnul străin ar 
putea să-l ilumineze în chestiunea asta? 

Sigur, imediat. Inspectorul a spus că se numeşte Aronsson, că 
era inspector de poliţie, că-l căuta pe domnul Karlsson de o 
bună bucată de vreme şi că domnul Karlsson era arestat, fiind 
bănuit că omorâse mai multe persoane. Prietenii domnului 
Karlsson, adică domnii Jonsson, Ljungberg şi doamna Björklund, 
erau şi ei arestaţi. Ştia oare domnul Karlsson unde se aflau? 

Allan o tărăgănea cu răspunsul. Spunea că trebuie să-şi adune 
gândurile, că de-abia se trezise şi nădăjduia că domnul 
inspector avea înţelegere. Nu poţi să-ţi trădezi prietenii fără să 
te gândeşti mai întâi bine ce faci. Nu era şi domnul inspector de 
aceeaşi părere? 

Inspectorul spuse că singurul sfat pe care putea să i-l dea 
domnului Karlsson era să nu zăbovească şi să spună repede ce 
ştie. Dar, mă rog, inspectorul nu era chiar foarte grăbit. 

Mulţumit, Allan l-a invitat pe inspector să ia loc în hamac şi s- 
a ridicat să-i aducă nişte cafea din bucătărie. 

— Doriţi zahăr la cafea? Lapte? 

Nu intra în obiceiul inspectorului să permită delincvenţilor 
arestaţi să se mişte cum vor ei, nici măcar câţiva paşi până la o 
bucătărie. Dar exemplarul de faţă îi inspira un fel de linişte, şi, 
de unde stătea el în hamac, vedea bine până în bucătărie, aşa 
că putea urmări cu ce se ocupă Karlsson acolo. Aşadar, 
Aronsson a acceptat invitaţia la cafea. 


— Lapte, da, mulţumesc. Dar nu zahăr, spuse, aşezându-se în 
hamac. 

Proaspătul arestat îşi făcea de lucru prin bucătărie („Poate 
doriţi şi o prăjitură?”), iar inspectorul stătea pe verandă şi-l 
privea. li era greu să-nţeleagă cum de nimerise el în situaţia 
asta. Văzuse de la distanţă un bătrânel singur pe veranda unei 
case şi crezuse că putea să fie tatăl lui Bosse Ljungberg şi că 
tatăl cu siguranţă o să-i spună unde e fiul, şi că după aceea i se 
va confirma că persoanele date în urmărire nu se aflau în 
apropiere şi că, prin urmare, călătoria în Västergötland fusese 
zadarnică. 

Dar când Aronsson s-a apropiat de verandă, a văzut clar că 
bătrânul din hamac nu era altul decât Allan Karlsson în 
persoană. Dăduse marea lovitură! 

Aronsson se comportase calm cu Allan, ca un profesionist. 
Sigur, în măsura în care se poate califica drept profesionist un 
inspector care lasă un triplu ucigaş să meargă în bucătărie să 
facă o cafea. Acum stătea acolo şi în sinea lui se simţea cam 
amator. 

Allan Karlsson nu lăsa deloc impresia că ar fi un individ 
periculos, dar întrebarea era cum s-ar descurca Aronsson dacă 
şi-ar face apariţia şi ceilalţi trei suspecți, poate chiar însoţiţi de 
Bosse Ljungberg, care, la urma urmelor, ar trebui arestat pentru 
ascundere de criminali? 

— Lapte, dar fără zahăr? strigă Allan din bucătărie. La vârsta 
mea, uiţi repede. 

Aronsson i-a repetat că dorea lapte la cafea, în timp ce-şi 
scotea telefonul ca să ceară întăriri de la colegii din Falköping. 

Şi ca să fie mai sigur, se gândea să ceară două maşini. 

Dar Aronsson nu a apucat să sune, fiindcă telefonul i-a luat-o 
înainte şi Aronsson, desigur, a răspuns. Era procurorul Ranelid şi 
avea ceva senzaţional de comunicat. 


CAPITOLUL 22 
Miercuri, 25 mai - joi, 26 mai 


Marinarul egiptean care aruncase peştilor din Marea Roşie 
rămăşiţele pământeşti ale lui Bengt Bulten Bylund ajunse în fine 
la Djibouti, unde avea o permisie de trei zile. 

În buzunarul din spate al pantalonilor avea portofelul lui 
Bulten şi, printre altele, erau acolo opt sute de coroane suedeze 
în numerar. Marinarul n-avea nici cea mai mică idee cât valorau, 
dar avea şi el speranţele lui, aşa că era în căutarea unui birou 
de schimb. Capitala ţării Djibouti poartă, fără pic de fantezie, 
acelaşi nume ca şi ţara, şi e un oraş tânăr şi viu. Viu, fiindcă e 
plasat strategic lângă Cornul Africii, exact unde începe Marea 
Roşie. Şi tânăr, fiindcă viaţa celor care se nasc la Djibouti nu e 
prea lungă. Dacă ajungi la 50 de ani, eşti deja o excepţie. 

Marinarul egiptean făcu un popas în piaţa de peşte a oraşului. 
Poate că dorea să mănânce nişte peşte prăjit înainte să caute 
biroul de schimb. Văzu lângă el un bărbat de prin părţile locului, 
transpirat, tropăind şi cu privirea febrilă, rătăcită. Marinarul nu 
se miră că bărbatul era transpirat şi nu numai pentru că erau cu 
siguranţă 35 de grade la umbră, ci şi fiindcă avea pe el nu unul, 
ci două saronguri, două cămăşi şi un fes bine înfipt pe cap. 

Bărbatul avea vreo 35 de ani şi nu intenţiona să trăiască nicio 
zi în plus. Se afla în toiul unei revolte interioare, nu din pricină 
că jumătate din locuitorii ţării erau şomeri, că unu din cinci 
locuitori avea HIV sau SIDA, că lipsea cu desăvârşire apa de 
băut, că deşertul se întindea în ţară, înghițind şi puţinul teren 
arabil existent. Nu, bărbatul era revoltat că SUA îşi instalaseră o 
bază militară în ţara lui. 

Se ştia însă foarte bine că SUA nu erau o excepţie. Legiunea 
străină franceză era de mult timp acolo. Existau legături 
puternice între Franţa şi Djibouti. Inainte de a-şi obţine 
independenţa, ţara se numise Somalia Franceză.” 

Dar în urma unor negocieri, reuşiseră şi SUA să se instaleze 
acolo, la distanţă rezonabilă de golf, de Afganistan şi nu departe 
de o serie de tragedii ce se petreceau în Africa Centrală. 

Americanilor li se părea o idee excelentă, în timp ce aproape 
tuturor locuitorilor din Djibouti nici nu le păsa despre ce idee era 


5 Djibouti şi-a obţinut independenţa în 27 iunie 1977. Populaţia ţării este de 
aproximativ 500.000 de locuitori. 


vorba. Unica lor preocupare era cum să supravieţuiască de azi 
pe mâine. 

Evident, unul din ei avea timp să reflecteze la prezenţa 
americanilor. Sau poate era prea religios ca să-i pese de propriul 
lui bine pământesc. 

Oricum, se plimba prin părţile centrale ale capitalei în 
căutarea unui grup de soldaţi americani în permisie. In timpul 
plimbării, pipăia nervos o sforicică, de care trebuia să tragă la 
momentul potrivit, astfel încât să-i trimită pe americani în iad, 
iar el să navigheze în direcţia exact opusă. 

Dar, după cum spuneam, era cald şi multă umezeală (cam 
aşa e mai tot timpul în Djibouti). Şi nu numai pentru că bomba îi 
era bine lipită de spate şi burtă, dar şi pentru că avea nevoie de 
rânduri duble de haine, ca să nu se observe ce ascundea el pe 
dedesubt. Sinucigaşul cu bomba aproape că fierbea de căldură 
şi până la urmă se-ntâmplă că, din greşeală, frecă prea mult 
sforicică. 

Din pricina asta, atât el, cât şi sărmanul care era lângă el se 
făcură bucățele. Încă trei localnici îşi pierdură viaţa din cauza 
rănilor, şi vreo alţi zece rămaseră schilodiţi. Niciunul dintre 
oropsiţi nu era american. Se zvonea însă că bărbatul care se 
aflase cel mai aproape de sinucigaşul cu bomba era european. 
Şi asta pentru că poliţia găsise un portofel în stare uimitor de 
bună lângă rămăşiţele posesorului. lar în portofel erau 800 de 
coroane suedeze, paşaportul şi permisul de conducere. 

Ziua următoare, primarul oraşului îl informă pe consulul 
onorific suedez de la Djibouti că, după toate aparențele, 
cetăţeanul suedez Erik Bengt Bylund căzuse victimă unei fapte 
nebuneşti în piaţa de peşte din oraş. 

Rămăşiţele pământeşti ale lui Bylund nu puteau fi repatriate, 
din cauză că trupul fusese mult prea vătămat, dar ele fuseseră 
imediat incinerate cu tot respectul. 

În schimb, i se înmână consulului onorific portofelul cu 
paşaportul şi permisul de conducere (numai că, întâmplător, 
banii dispăruseră în cursul procesului de recuperare). Primarul 
şi-a exprimat regretul că defunctul cetăţean suedez nu fusese 
mai bine ocrotit, dar, cu permisiunea consulului, se simţea totuşi 
obligat să-i comunice o chestiune delicată. 

Problema era că Bylund venise la Djibouti fără viză valabilă. 
Primarul nici nu mai ştia de câte ori discutase chestiunea 


respectivă cu francezii, dar şi cu preşedintele Guelleh®. Dacă 
francezii voiau să-şi transporte legionarii direct la baza lor, n- 
aveau decât. Dar în clipa în care un legionar intră în calitate de 
civil în Djibouti (în „oraşul meu”, după cum se exprimase 
primarul), atunci trebuie să-şi facă mai întâi rost de documente 
în regulă. Primarul nu se îndoia nicio secundă că Bylund făcuse 
parte din Legiunea străină franceză, le ştia el prea bine 
comportamentul. Din punctul ăsta de vedere, americanii erau 
ireproşabili, pe când francezii se purtau ca şi cum se aflau încă 
în Somalia Franceză. 

Consulul onorific îi mulţumi primarului pentru condoleanţe şi-l 
minţi cu promisiunea ca, de îndată ce i se va ivi ocazia, o să 
abordeze problema vizelor cu un reprezentant de drept al 
francezilor. 


Ce spaimă cumplită trase Arnis Ikstens, bietul angajat al 
staţiei de deşeuri auto a regiunii Riga, care manevra presa de 
maşini! Când maşina care venea la rând fu gata presată, Arnis 
văzu dintr-odată că atârna un braţ de om din patrulaterul de 
metal, care, cu câteva clipe înainte, fusese un automobil. 

Bineînţeles, Arnis sună imediat la poliţie şi pe urmă se duse 
acasă, deşi nu era decât miezul zilei. Imaginea cu braţul mort 
avea să-l urmărească mult timp după aceea. Omul trebuie să fi 
fost, pentru numele lui Dumnezeu, deja mort când Arnis îi 
presase maşina, nu? 

Şeful poliţiei din Riga îl informă personal pe ambasadorul 
Suediei că unul dintre concetăţenii lui, Henrik Mikael Hultén, 
fusese găsit mort într-un Ford Mustang la staţia de deşeuri auto 
din sudul oraşului. 

Adică, nu se stabilise încă identitatea, dar conţinutul 
portofelului pe care victima îl avea asupra sa părea s-o 
dezvăluie. 


Joi, 26 mai, la ora 11:15, sosi la Ministerul de Externe din 
Stockholm un fax de la consulul onorific din Djibouti, cu 


© Ismail Omar Guelleh (n. 1947) este din 1999 preşedinte în Djibouti. 


informaţii şi documentaţie despre un cetăţean suedez decedat 
acolo. Opt minute mai târziu, sosi încă un fax, pe aceeaşi temă, 
dar de data asta de la ambasada din Riga. 

Funcţionarul de serviciu de la minister recunoscu de îndată 
numele şi figurile persoanelor decedate, despre care citise nu 
de mult în Expressen. Puțin cam ciudat, îşi spuse funcţionarul, 
că cei doi muriseră atât de departe de Suedia, pentru că din ziar 
nu reieşea aşa ceva. Dar asta era treaba poliţiei şi a 
procurorului. Funcţionarul scană ambele faxuri şi compuse după 
aceea un e-mail cu informaţii relevante despre cele două 
victime. Trimise materialul, printre altele, şi poliţiei din 
Eskilstuna. Acolo, un alt funcţionar ridică din sprâncene şi 
trimise totul mai departe procurorului Ranelid. 

Viaţa procurorului Conny Ranelid era pe marginea colapsului. 
Cazul cu omorul triplu comis de centagenar trebuia să fie 
lovitura profesională pe care o aşteptase de atâta timp şi pe 
care simţea atât de profund că o merita. 

Şi acum se dovedea că victima numărul unu, ucisă în 
Sörmland, murise de fapt la trei săptămâni după aceea în 
Djibouti. Şi că victima numărul doi, ucisă în Småland, făcuse 
acelaşi lucru la Riga. 

Procurorul Ranelid respiră adânc de zece ori la fereastra larg 
deschisă a biroului, după care creierul începu din nou să-i 
funcţioneze. Trebuie să-i telefonez lui Aronsson. Şi Aronsson 
trebuie să găsească victima numărul trei. Şi trebuie să fie o 
legătură ADN între centagenar şi victima trei. Trebuie să fie aşa. 

Altfel, ar fi însemnat că Ranelid se făcea de râs. 


* 


Când Aronsson auzi vocea procurorului Ranelid la telefon, se 
grăbi să-i spună că tocmai îl localizase pe Allan Karlsson, că 
acesta era acum în stare de arest (chit că-şi petrecea pentru 
moment arestul în bucătărie, tratându-l pe Aronsson cu cafea şi 
prăjituri). 

— Cât despre ceilalți suspecti, cred că sunt prin apropiere, dar 
cel mai bine ar fi să cer întăriri... 

Procurorul Ranelid îl întrerupse pe inspector şi-i spuse pe un 
ton disperat că victima numărul unu fusese găsită moartă la 


Djibouti, iar victima numărul doi, la Riga, şi că lanţul de indicii 
era cât pe ce să se destrame complet. 

— Djibouti? spuse inspectorul Aronsson. Unde e Djibouti? 

— Nu ştiu, răspunse procurorul Ranelid. Dar în caz că se află 
la mai mult de 20 de kilometri de Åkers Styckebruk, dosarul 
meu are mult de suferit. Acum trebuie să găseşti victima 
numărul trei, auzi ce-ţi spun, Goran? Trebuie s-o găseşti! 

Exact în acea clipă, ieşi pe verandă Per-Gunnar Gerdin, abia 
trezit din somn. Dădu din cap politicos, dar circumspect, spre 
inspectorul Aronsson, care, la rândul său, îl privi cu ochii cât 
cepele. 

— Sunt sigur că numărul trei tocmai a dat el de mine, spuse 
Aronsson. 


CAPITOLUL 23 
1968 


Îndatoririle de serviciu pe care le primi Allan la ambasada 
Indoneziei din Paris nu erau împovărătoare. Noul ambasador, 
doamna Amanda Einstein, i-a dat o cameră cu pat şi i-a spus că 
era bineînţeles liber să facă exact ce voia. 

— Dar poate o să fii drăguţ să mă ajuţi ca translator, dacă voi 
avea vreodată ghinionul să trebuiască să mă întâlnesc cu 
persoane din alte ţări. 

Allan îi răspunse că nu era exclus să aibă tocmai ghinioane de 
genul ăsta, având în vedere postul pe care-l ocupa. Şi dacă 
înţelesese el bine, pe primul din şirul acela de străini îl va vizita 
chiar a doua zi. 

Amanda a început să-njure când i s-a amintit că trebuia să 
meargă pentru numirea în funcţie la Palatul Elysee. Ceremonia 
n-avea cum să dureze mai mult de două minute, dar două 
minute erau mai mult decât suficient pentru cineva care înclina 
să îndruge prostii, şi Amanda ştia că avea tocmai înclinația asta. 

Allan ştia şi el că, din când în când, Amanda emitea nişte 
gogomănii mai mari decât ea, dar o asigură că totul o să 
decurgă foarte bine la preşedintele de Gaulle, dacă avea grijă să 
nu vorbească decât indoneziana în cele două minute, să 
zâmbească mai tot timpul şi să aibă un aer binevoitor. 

— Şi cum ziceai că-l cheamă? spuse Amanda. 

— Deci, doar indoneziana, repetă Allan. Sau, şi mai bine, 
balineziana. 

Pe urmă, Allan o porni la plimbare prin capitala franceză. N- 
avea cum să-i strice să facă puţină mişcare după cincisprezece 
ani de şezlong, dar se privise în oglinda de la ambasadă şi îşi 
aminti că nici nu se tunsese şi nici nu se bărbierise după erupția 
vulcanului din '63. 

Numai că era imposibil să găsească o frizerie deschisă. De 
altfel, nimic altceva nu era deschis. Toate magazinele erau 
zăvorâte de parcă se dezlănţuise o grevă generală, oamenii 
ocupau clădiri, se făceau demonstraţii, se răsturnau maşini, se 
urla şi se-njura, şi revoltaţii azvârleau cu lucruri unii în alţii. Se 
ridicaseră bariere în spatele cărora şi Allan trebuia să se 
ghemuiască pentru a fi în siguranţă. 


Situaţia îi amintea de Bali, de unde tocmai plecase. Doar că 
aici era ceva mai răcoare. Allan îşi întrerupse plimbarea şi făcu 
cale întoarsă spre ambasadă. 

Acolo, îl întâmpină de îndată o ambasadoare furioasă. 
Primiseră un telefon de la Palatul Elysee prin care li se 
comunicase că cele două minute ale ceremoniei de numire în 
funcţie erau înlocuite cu un prânz mai prelungit, că doamna 
ambasador era, aşadar, cordial invitată să vină împreună cu 
soţul şi, bineînţeles, chiar şi cu translatorul personal al dânsei, 
că preşedintele de Gaulle voia să-l invite şi pe ministrul de 
Interne Fouchet, şi - nu în ultimul rând - va fi prezent şi 
preşedintele american Lyndon B. Johnson. 

Amanda era distrusă. Poate că s-ar fi descurcat două minute 
cu preşedintele fără riscul de a fi expulzată imediat, dar tre; ore, 
şi cu încă un preşedinte la masă! 

— Ce se-ntâmplă, Allan? Cum de-am ajuns în situaţia asta? 
Ce-i de făcut? se plânse Amanda. 

Schimbarea asta, de la o scurtă strângere de mână la o masă 
prelungită cu doi preşedinţi, era de neînțeles chiar şi pentru 
Allan. lar lui Allan nu-i stătea în fire să caute a înţelege lucruri 
de neînțeles. 

— Ce-i de făcut? Păi eu zic să vedem unde e Herbert şi să 
luăm câte un pahar toţi trei, că e deja după-amiază. 


* 


În ceea ce-l privea pe generalul de Gaulle, ceremonia de 
numire în funcţie a unui ambasador dintr-o ţară îndepărtată şi 
neimportantă dura de cele mai multe ori şaizeci de secunde, dar 
se permitea şi dublul dacă respectivul diplomat era un tip 
vorbăreţ. 

Faptul că lucrurile nu se petrecură aşa în cazul ambasadoarei 
Indoneziei şi că programul se modifică de urgenţă se datora 
unor cauze politice la nivel înalt, pe care Allan nu le-ar fi putut 
nicicum ghici, chiar dacă s-ar fi obosit să încerce. 

Era în felul următor. Preşedintele Lyndon B. Johnson se afla la 
ambasada Americii din Paris şi avea mare nevoie să-şi refacă 
imaginea. Protestele lumii întregi faţă de războiul din Vietnam 
atinseseră intensitatea unui uragan şi preşedintele Johnson, 
simbol al acestui război, nu se bucura nicăieri de popularitate. 


Johnson renunţase de mult la speranţa de a fi reales în 
noiembrie, dar nu i-ar fi displăcut să se retragă cu o reputaţie 
ceva mai frumoasă decât cea de „ucigaş” şi alte calificative din 
astea neplăcute, scandate peste tot. De aceea, întrerupsese 
pentru moment bombardarea oraşului Hanoi şi asta dusese la o 
conferinţă de pace. Dar întâmplarea că tocmai străzile oraşului 
unde fusese plănuită conferinţa erau şi ele aproape în stare de 
război i se părea ceva ridicol preşedintelui Johnson. De 
chestiunea asta era răspunzător de Gaulle ăla! 

In ochii preşedintelui Johnson, de Gaulle era un ticălos, fiindcă 
se vedea de la o poştă că-i dăduse dinadins uitării pe cei care-şi 
suflecaseră mânecile ca să-i scape ţara de nemți. Dar regula 
jocului politic obligă, fără excepţie, ca un preşedinte francez şi 
un preşedinte american să se întâlnească cel puţin la un prânz 
dacă se află simultan în aceeaşi capitală. 

Aşadar, de un astfel de prânz era vorba - un prânz planificat, 
care trebuia neapărat înghiţit. Din fericire, francezii făcuseră 
gafa (Johnson nici nu se mira) să-şi programeze preşedintele în 
două întâlniri simultane. Prin urmare, noul diplomat de la 
ambasada Indoneziei - o femeie! - participa, de asemenea, la 
acel prânz. Din partea preşedintelui Johnson, era perfect, pentru 
că putea să stea de vorbă cu ea, şi nu cu de Gaulle ăla, care era 
un nesuferit. 

De fapt, nu se făcuse nicio greşeală cu programarea. Era o 
idee strălucită care-i venise chiar preşedintelui de Gaulle în 
ultimul moment, şi anume să pretindă că totul era perfect 
normal. In felul ăsta, prânzul devenea suportabil, şi el putea să 
converseze cu ambasadorul Indoneziei - o femeie! - şi nu cu 
nesuferitul ăla de Johnson. 

De Gaulle nu-l plăcea pe Johnson, dar mai curând din motive 
istorice decât personale. La sfârşitul războiului, SUA încercaseră 
să pună Franţa sub administraţie militară americană - 
urmăriseră să-i fure ţara! Cum să ierte de Gaulle aşa ceva, 
indiferent dacă actualul preşedinte n-avusese niciun amestec în 
povestea respectivă? Şi pe urmă, actualul preşedinte... 
Johnson... da, se numea Johnson. Americanii ăştia n-aveau pic 
de stil. 

Asta era părerea lui Charles Andre Joseph Pierre-Marie de 
Gaulle. 


După câteva scurte negocieri, Amanda şi Herbert căzură de 
acord că era mai bine ca Herbert să stea acasă, la ambasadă, în 
timpul întrevederii cu preşedinţii de la Palatul Elysee. Amândoi 
erau de părere că în felul ăsta riscul unui eşec total se 
înjumătăţea. Nu credea şi Allan la fel? 

După câteva clipe de tăcere, timp în care cântări diverse 
posibile răspunsuri, Allan se pronunţă: 

— Stai acasă, Herbert. 


Oaspeţii se adunaseră şi aşteptau gazda, care stătea în birou 
şi aştepta, la rândul său, de dragul aşteptatului. Se gândea să 
mai zăbovească vreo câteva minute, în speranţa că nesuferitul 
ăla de Johnson o să-şi piardă buna dispoziţie. 

În depărtare auzea strigătele şi demonstrațiile, care făceau 
ravagii în iubitul lui Paris. A cincea republică începuse să se 
clatine din senin. Mai întâi, nişte studenţi se exprimaseră pentru 
libertatea sexuală şi împotriva războiului din Vietnam, şi 
răspândiseră nemulţumire faţă de orânduirea existentă. Până 
acolo, lui de Gaulle i se părea totul normal, fiindcă studenţii 
găseau întotdeauna câte ceva de contestat. 

Dar demonstrațiile se înmulţiseră, luaseră amploare, erau tot 
mai violente şi sindicatele ridicaseră şi ele tonul, amenințând cu 
o grevă generală a muncitorilor. Zece milioane de muncitori! Păi 
aşa ceva paraliza întreaga ţară! 

Muncitorii voiau mai puţine ore de lucru, să câştige mai mult 
şi de Gaulle să demisioneze. Preşedintele considera că n-aveau 
dreptate în nicio privinţă; el câştigase lupte mai grele decât 
asta. Consilierii lui de la Ministerul de Interne luau pulsul 
situaţiei şi îl sfătuiau pe preşedinte să răspundă cu măsuri 
drastice. Nu era vorba de ceva primejdios, ca de pildă o 
tentativă a Uniunii Sovietice de a prelua puterea. Dar sigur că la 
cafea despre astfel de speculaţii va vorbi nesuferitul ăla de 
Johnson dacă i se va da ocazia. Americanii vedeau comunişti la 
fiecare colţ de stradă. Ca să se pună în gardă, de Gaulle îl 
chemase şi pe ministrul de Interne, împreună cu foarte 
competentul său asistent. Ei aveau datoria să gestioneze 


situaţia haotică în care se afla națiunea şi, în caz că nesuferitul 
ăla de Johnson devenea arogant, trebuiau să-i închidă gura. 

— La naiba! făcu preşedintele Charles de Gaulle şi se ridică de 
pe scaun. 

Nu putea să mai amâne prânzul. 

Garda personală a preşedintelui francez îl controlă cu multă 
atenţie pe translatorul bărbos şi pletos, care-l însoțea pe 
ambasadorul Indoneziei. Translatorul avea însă toate 
documentele în ordine şi nici nu era înarmat. Şi în afară de asta, 
ambasadorul - care, pe deasupra, era femeie! - garantase 
pentru el. Prin urmare, i se dădu şi pletosului bărbos un loc la 
masă, între un translator american cu mult mai tânăr şi mai 
prezentabil şi o copie franceză a acestuia. 

Dintre cei trei translatori, bărbosul indonezian era cel mai 
ocupat. Şi preşedintele Johnson, şi de Gaulle îi adresau întrebări 
doamnei ambasador, în loc să converseze unul cu altul. 

Preşedintele de Gaulle începu prin a se interesa de pregătirea 
profesională a doamnei ambasador. Amanda Einstein răspunse 
că ea de fapt era o proastă, că dăduse şpagă pentru postul de 
guvernor în Bali, că dăduse şpagă şi pentru încă două mandate 
şi că, în felul ăsta, trăise excelent cu familia ei ani şi ani de zile, 
până când noul preşedinte Suharto îi făcu surpriza să-i 
telefoneze şi să-i ofere postul de ambasador la Paris. 

— Nici nu ştiam unde e Parisul şi credeam că e o ţară, nu un 
oraş. Ce părere aveţi de prostia asta? spuse Amanda Einstein, 
izbucnind în râs. 

Povestise toate astea în limba ei maternă, iar pletosul şi 
bărbosul ei de translator tradusese în engleză. Dar în acelaşi 
timp, Allan avea grijă să schimbe aproape tot ce relata Amanda 
Einstein, cenzurând masiv. 

Când prânzul era pe sfârşite, amândoi preşedinţii căzură de 
acord asupra unui lucru. Erau de părere că doamna ambasador 
Einstein era amuzantă, bine informată, interesantă şi înţeleaptă. 
Poate că ar fi trebuit să aibă mai mult discernământ cu privire la 
alegerea translatorului, pentru că cel prezent arăta ca un 
sălbatic. 


Consilierul particular al ministrului de Interne Fouchets:, 
Claude Pennant, se născuse în 1928 la Strasbourg. Părinţii lui 
erau comunişti convinşi şi înfocaţi, care plecaseră în Spania să 
lupte contra fasciştilor când a izbucnit acolo războiul în 1936. ÎI 
luaseră cu ei şi pe fiul Claude, care avea opt ani. 

Familia a supravieţuit războiului şi s-a refugiat pe căi 
întortocheate în Uniunea Sovietică. Odată ajunşi la Moscova, şi- 
au oferit serviciile Kominternului şi l-au prezentat şi pe fiul lor, 
acum în vârstă de 11 ani, au spus că vorbea deja trei limbi - 
germana, franceza învățată acasă, la Strasbourg, iar acum 
spaniola. Ar putea fi de folos revoluţiei? 

Da, ar putea. Talentul lui Claude la limbi străine a fost 
minuţios controlat şi băiatul a fost supus şi unei serii de teste de 
inteligenţă. A fost apoi plasat într-o şcoală cu profil dublu de 
limbi străine şi ideologie, şi, înainte să împlinească 15 ani, 
Claude vorbea curent franceza, germana, rusa, spaniola, 
engleza şi chineza. 

La vârsta de 18 ani, curând după al Doilea Război Mondial, 
Claude şi-a auzit părinţii exprimându-şi anumite îndoieli cu 
privire la drumul pe care-l apucase revoluţia lui Stalin. A 
raportat asta superiorilor săi şi, imediat după aceea, Michel şi 
Monique Pennant au fost judecaţi şi executaţi pentru activitate 
antirevoluţionară. lar tânărul Claude a primit cu acea ocazie 
prima lui distincţie, o medalie de aur, ca premiant al anului 
şcolar 1945-1946. 

După 1946, Claude a început să fie instruit pentru a lucra în 
străinătate. Scopul era ca tânărul Claude să fie plasat în 
Occident, unde să se strecoare prin coridoarele puterii, fie şi ca 
agent pasiv timp de câteva decenii, dacă era nevoie. Claude se 
afla sub aripile ocrotitoare de uliu ale mareşalului Beria, care-l 
ţinea departe de toate petrecerile oficiale, ca nu cumva să 
apară din întâmplare în vreo fotografie. Claude n-avea voie să 
facă altceva decât, eventual, serviciul de translator, şi asta doar 
când mareşalul era de faţă. 

In 1949, la vârsta de douăzeci şi unu de ani, Claude a fost 
trimis înapoi în Franţa, dar de data asta la Paris. | s-a permis 
chiar să-şi păstreze numele lui adevărat, dar i s-a schimbat 


61 Christian Fouchet (1911-1974), politician francez, ministru de Interne între 
1967 şi 1968. 


biografia. Şi-a început ascensiunea trecând pe la universitatea 
Sorbona. 

Nouăsprezece ani mai târziu, în mai 1968, Claude Pennant a 
ajuns până în imediata apropiere a preşedintelui. Era de doi ani 
încoace mâna dreaptă a ministrului de Interne Fouchet, şi în 
calitatea asta lucra mai bine ca niciodată în slujba revoluţiei 
internaţionale. Sfatul pe care-l dăduse ministrului de Interne - şi, 
prin el, preşedintelui - era să combată cu asprime revolta 
studenţilor şi a muncitorilor. Şi, ca să fie mai sigur de reuşită, 
răspândea dovezi false cum că revendicările studenţilor şi ale 
muncitorilor nu erau susţinute de comuniştii francezi. Revoluţia 
comuniştilor din Franţa era prevăzută o lună mai târziu, iar de 
Gaulle şi Fouchet nu bănuiau nimic. 


* 


După prânz, lumea îşi dezmorţi puţin picioarele şi apoi se 
servi cafeaua în salon. Cei doi preşedinţi nu aveau de ales, 
trebuiau să-şi adreseze reciproc formule de politeţe. 

Chiar asta şi făceau când, pe neaşteptate, translatorul cel 
pletos şi bărbos se apropie de ei. 

— Vă rog să mă scuzaţi că vă deranjez, domnilor preşedinţi, 
dar am ceva de comunicat domnului preşedinte de Gaulle, un 
lucru care nu prea suferă amânare. 

Preşedintele de Gaulle era cât pe ce să cheme un gardian, 
fiindcă un preşedinte nu stătea de vorbă cu oricine în felul ăsta. 
Dar bărbosul se exprimase cu bună-cuviinţă, aşa că preşedintele 
se abţinu. 

— Mă rog, dacă trebuie neapărat, să auzim; aici, pe loc şi 
repede. După cum se vede, sunt ocupat cu cineva mult mai 
important decât un translator. 

Fireşte. Allan îl asigură pe de Gaulle că nu va dura mult. Pe 
scurt, Allan era de părere că preşedintele trebuia să fie informat 
că foarte competentul consilier al ministrului de Interne era 
spion. 

— Poftim? Adică ce dracului vrei să spui? rosti preşedintele de 
Gaulle cu voce tare, dar nu chiar aşa de tare ca să-l audă 
Fouchet şi mâna lui dreaptă, care fumau pe terasă. 

Atunci, Allan îşi continuă povestea spunând că avusese 
îndoielnica plăcere, cu exact douăzeci de ani în urmă, să ia cina 


cu domnii Stalin şi Beria, dar şi cu mâna dreaptă a ministrului 
francez de Interne, care cu acea ocazie era - şi în privinţa asta 
nu exista niciun dubiu - translatorul lui Stalin. 

— E drept, au trecut de atunci douăzeci de ani, dar dânsul nu 
s-a schimbat deloc. Eu nu aveam barba asta şi nici claia asta de 
păr de pe creştet, care acum mi-a crescut în toate direcţiile. Pe 
scurt: îl recunosc pe spion şi spionul nu mă recunoaşte pe mine, 
fiindcă abia dacă m-am recunoscut eu personal când m-am uitat 
ieri în oglindă. 

Preşedintele de Gaulle era aprins la faţă când se retrase şi 
ceru să stea urgent de vorbă între patru ochi cu ministrul lui de 
Interne. („Nu, între patru ochi am spus, fără secretarul tău! 
Acum!”) 

Preşedintele Johnson şi translatorul indonezian rămaseră 
singuri. Johnson arăta foarte mulţumit. Îi strânse mâna 
translatorului drept mulţumire indirectă că reuşise să-l facă pe 
de Gaulle să lase deoparte atitudinea arogantă. 

— Incântat de cunoştinţă, spuse preşedintele Johnson. Şi cum 
vă numiţi? 

— Mă cheamă Allan Karlsson, răspunse Allan. L-am cunoscut 
odinioară pe predecesorul predecesorului predecesorului 
dumneavoastră, preşedintele Truman. 

— Ca să vezi! exclamă preşedintele Johnson. Harry împlineşte 
curând nouăzeci de ani, dar e în formă şi o duce bine. Suntem 
buni prieteni. 

— Transmiteţi-i salutări din partea mea! spuse Allan şi se 
scuză, pentru că voia tare mult să-i povestească Amandei ce le 
spusese preşedinţilor. 


Prânzul cu cei doi ambasadori se încheie brusc şi toată lumea 
se retrase. Dar Allan şi Amanda nici nu apucară bine să ajungă 
la ambasadă, că preşedintele Johnson în persoană telefonă şi îl 
invită pe Allan la ambasada americană la cina de la ora opt, în 
aceeaşi seară. 

— Foarte bine, spuse Allan. Tot ziceam eu să mă satur 
diseară, fiindcă, orice s-ar zice despre bucătăria franceză, 
farfuria rămâne goală şi nu simţi că ţi-ai umplut stomacul. 


Observaţia lui Allan fusese pe gustul preşedintelui Johnson, 
care, binedispus, aştepta cu plăcere seara cu Allan. 

Preşedintele Johnson avea cel puţin trei motive să-l invite pe 
Allan Karlsson. În primul rând, să afle mai multe despre spionul 
ăla şi despre întâlnirea lui Karlsson cu Beria şi Stalin. În al doilea 
rând, Harry Truman tocmai îi comunicase preşedintelui Johnson 
ce făcuse Allan Karlsson în 1945 la Los Alamos. Doar asta, şi 
merita o cină. 

Şi, în al treilea rând, preşedintele Johnson era deosebit de 
mulţumit de felul în care decursese întâlnirea de la Palatul 
Elysee. Faptul că fusese acolo când nesuferitul ăla de preşedinte 
francez îşi pierduse controlul. Şi pentru asta, trebuia să-i 
mulţumească tot lui Allan Karlsson. 


* 


— Bine ați venit, domnule Karlsson, spuse preşedintele 
Johnson strângându-i călduros mâna. Permiteţi-mi să vi-l prezint 
pe Ryan Hutton, care... care este, cum s-ar zice, o persoană mai 
secretă aici, la ambasadă. Da, consilier juridic, aşa cred că se 
numeşte. 

Allan îl salută pe consilierul secret şi cei trei se aşezară la 
masă. Preşedintele Johnson dăduse ordin să se servească bere 
şi şnaps, pentru că vinul franțuzesc îi amintea de francezi, iar 
seara asta trebuia să fie o seară de sărbătoare. 

În timp ce serveau aperitivele, Allan vorbi puţin despre viaţa 
lui până la cina din Kremlin, care se terminase prost de tot. 
Acolo se întâmplase că cel care urma să devină mâna dreaptă a 
ministrului de Interne Fouchet leşinase în loc să traducă ultima 
insultă pe care Allan i-o adresase lui Stalin, căruia deja îi sărise 
muştarul. 

Preşedintele Johnson îşi mai pierdu din buna dispoziţie după 
ce i se demonstra că acel Claude Pennant din preajma 
preşedintelui francez era spion sovietic. Între timp, Ryan Hutton 
îi comunicase că domnul Pennant fusese agent secret şi la CIA. 
Adevărul era că până atunci Pennant fusese principala sursă de 
informaţii a CIA. El excludea orice pericol de revoluţie comunistă 
în Franţa, unde, de fapt, infiltraţia comunistă era evidentă. 
Întreaga analiză urma să fie reevaluată. 


— Se înţelege că informaţia asta e neoficială şi confidențială, 
spuse preşedintele Johnson, dar sper că domnul Karlsson poate 
păstra un secret, nu? 

— Chiar sigur să nu fiţi, răspunse Allan. 

Mai povesti apoi că în timpul călătoriei cu submarinul în apele 
Mării Baltice băuse cot la cot cu un bărbat extraordinar de 
simpatic, care pe deasupra era unul dintre cei mai de seamă 
experţi în fizică nucleară, Yuli Borisovici Popov. Şi vorbiseră 
puţin cam mult despre chestiuni nucleare. 

— Dar i-ai spus lui Stalin cum se face bomba? făcu 
preşedintele Johnson. Eu credeam că ai nimerit în lagăr tocmai 
pentru că refuzaseşi să-i spui. Aşa e? 

— Nu, nu lui Stalin. El tot n-ar fi priceput. Dar cu o zi înainte, 
vorbisem prea în amănunt cu fizicianul acela de care vă 
spuneam, şi poate că n-ar fi trebuit. Se mai întâmplă şi lucruri 
din astea când se exagerează cu şnapsul, domnule preşedinte. 
Şi n-aveam de unde să ştiu cum e Stalin. Abia a doua zi am 
aflat. 

Preşedintele Johnson se luă cu mâna de cap, îşi trecu 
degetele prin păr, spunându-şi că nu te-apuci să dezvălui cum 
se fac bombele atomice doar în funcţie de cât alcool se 
consumă. Insemna asta că Allan Karlsson era... trădător? Dar... 
Karlsson nu era cetăţean american, şi atunci cum venea asta? 
Preşedintelui Johnson îi trebuia timp de gândire. 

— Şi pe urmă, ce s-a mai întâmplat? întrebă preşedintele, 
neştiind ce altceva să mai spună. 

Allan îşi zise că poate cel mai bine era să nu ascundă prea 
multe amănunte, având în vedere că întrebarea era rostită de 
un preşedinte. Deci, îi povesti despre Vladivostok, despre 
mareşalul Meretskov, despre Kim Il-Sung, despre Kim Jong Il, 
despre moartea providenţială a lui Stalin, despre Mao Tse Tung, 
despre grămada de dolari pe care Mao avusese amabilitatea să 
i-o dăruiască, despre viaţa liniştită pe care o dusese în Bali, dar 
care cu timpul devenise mai puţin liniştită şi, în fine, despre 
călătoria la Paris. 

— Cam asta a fost tot, spuse Allan. Dar ce tare mi s-a uscat 
gâtul de atâta povestit! 

Preşedintele mai comandă câteva beri, dar apoi adăugă 
nervos că un om care, în stare de ebrietate, răspândeşte 
secrete nucleare ar trebui să termine definitiv cu băutul. Pe 


urmă, gândindu-se la istoria neverosimilă pe care i-o povestise 
Karlsson, spuse: 

— Ai avut o vacanţă de cincisprezece ani finanțată de Mao 
Tse Tung? 

— Da. Adică... nu chiar. Erau de fapt banii lui Chiang Kai- 
sheks, care la rândul lui îi primise de la prietenul nostru comun, 
Harry Truman. Acum, când aţi adus dumneavoastră vorba, 
domnule preşedinte, poate c-ar trebui să-i telefonez şi să-i 
mulţumesc. 

Preşedintelui Johnson îi era enorm de greu să se împace cu 
ideea că pletosul bărbos din faţa lui i-ar fi oferit lui Stalin 
informaţii despre bombă. Şi că-şi făcuse de cap cu subvenţiile 
americanilor. lar acum, colac peste pupăză, începea să-i audă 
pe demonstranți, care scandau în faţa ambasadei: SUA afară din 
Vietnam! SUA afară din Vietnam! Johnson stătea fără să scoată 
o vorbă, şi arăta ca vai de el. 

Între timp, Allan golise ce mai rămăsese în pahar şi acum 
analiza expresia abătută a preşedintelui american. 

— Aş putea să vă ajut cu ceva? îl întrebă Allan. 

— Poftim? spuse preşedintele, cufundat în gânduri. 

— Aş putea să vă ajut cu ceva? 

Preşedintele era cât pe ce să-l roage pe Allan Karlsson să 
câştige în locul lui războiul din Vietnam, dar reveni la realitate 
văzându-l din nou în faţa ochilor pe cel care-i dăduse lui Stalin 
bomba. 

— Da, ai putea să mă ajuţi cu ceva, spuse preşedintele 
Johnson pe un ton obosit. Să pleci de-aici. 


* 


Allan îi multumi pentru cină şi plecă. Preşedintele Johnson 
rămase cu şeful CIA pentru Europa, agentul secret Ryan Hutton. 

Lyndon B. Johnson era foarte abătut după întorsătura pe care 
o luase vizita lui Allan Karlsson. Incepuse aşa de plăcut... şi pe 
urmă Karlsson făcuse mărturisirea aceea că dăduse bomba, nu 
numai Statelor Unite, dar şi lui Stalin. Lui Stalin! Comuni;stul/ 
comuniştilor! 

— Ascultă, Hutton, spuse preşedintele Johnson. Ce-i de făcut? 
Să-l aducem înapoi pe blestematul ăla de Karlsson şi să-l 
fierbem în ulei? 


— Da, răspunse agentul secret Hutton. Ori asta... ori să 
încercăm să profităm puţin de el. 

Agentul secret Hutton nu era numai secret, era şi foarte 
instruit cu privire la tot ce era important ca strategie politică din 
perspectiva CIA. De exemplu, ştia de existenţa acelui fizician, 
care se distrase atât de bine cu Allan Karlsson în submarinul 
care îi dusese din Suedia la Leningrad. Începând cu 1949, Yuli 
Borisovici Popov făcuse carieră. Se prea poate că urcase primele 
trepte mulţumită informaţiilor căpătate de la Allan Karlsson. Era 
pur şi simplu plauzibil că aşa fusese. Popov avea acum şaizeci şi 
trei de ani şi era şeful tehnic al întregului arsenal nuclear al 
Uniunii Sovietice. Prin urmare, deţinea cunoştinţe de o 
importanţă aproape incomensurabilă pentru SUA. 

Dacă SUA ar şti ce ştia Popov şi dacă ar avea astfel 
confirmarea că Occidentul este superior Estului în ceea ce 
priveşte armamentul nuclear - atunci, preşedintele Johnson ar 
putea lua iniţiativa unei dezarmări bilaterale. lar calea cea mai 
bună pentru a obţine aceste informaţii era Allan Karlsson. 

— Vrei să-l faci pe Allan Karlsson agent american? spuse 
preşedintele Johnson, gândindu-se în acelaşi timp că puţină 
dezarmare nu i-ar strica pentru reputaţia lui istorică, cu sau fără 
blestematul ăla de Vietnam. 

— Exact, răspunse agentul secret Hutton. 

— Şi ce te face să crezi că Allan Karlsson ar accepta? 

— Cum să zic? Pentru că... pare să fie genul ăla de om. Şi n-a 
stat el aici mai adineaori şi şi-a oferit ajutorul? 

— Exact, spuse preşedintele Johnson. De fapt, aşa a zis. 

Preşedintele rămase puţin pe gânduri, apoi spuse: 

— Cred că-mi trebuie un grog. 


Intransigenţa guvernului francez faţă de nemulţumirea 
poporului a condus, după cum era şi de aşteptat, la o paralizie 
totală a ţării. Milioane de francezi au intrat în grevă. Portul din 
Marsilia s-a închis, la fel şi aeroporturile internaţionale, reţeaua 
de căi ferate şi nenumărate lanţuri de magazine. Distribuirea 
carburanţilor a fost întreruptă, serviciile de salubritate nu mai 
funcționau. Revendicările se auzeau din toate părţile: majorări 
de salarii, bineînţeles, reducerea orelor de muncă. Apoi, 


contracte de muncă sigure. Şi influenţă sporită a angajaţilor în 
întreprinderi. 

În afară de toate astea, se cerea un nou sistem de 
învăţământ. Şi o nouă societate! A cincea republică era 
ameninţată. 

Sute de mii de francezi ieşeau în stradă la demonstraţii şi nu 
erau întotdeauna demonstraţii paşnice. Se dădea foc la maşini, 
se tăiau copaci, se distrugea caldarâmul, se ridicau baricade... 
pe străzi erau jandarmi, brigăzi ale poliţiei, gaze lacrimogene, 
scuturi. 

Acela a fost momentul când preşedintele francez, prim- 
ministrul şi guvernul au adoptat o strategie. Consilierul personal 
al ministrului de Interne Fouchet nu mai avea nicio influenţă. 
(Mai precis, fusese arestat în secret şi se afla acum în sediul 
Serviciului secret de informaţii, unde îi era înfiorător de greu să 
explice de ce îşi montase un aparat de transmisie în cântarul din 
baie.) Muncitorilor grevişti li s-a oferit deodată o majorare 
substanţială a salariului minim, o majorare generală de zece la 
sută a salariilor, săptămâna de lucru le-a fost redusă cu două 
ore, alocaţiile familiale au fost de asemenea majorate, 
sindicatele au căpătat mai multă putere, s-au iniţiat negocieri pe 
scară largă privind contractele colective de muncă şi 
introducerea sporului pentru salarii. Unii miniştri au fost scoşi 
din post, printre care şi ministrul de Interne Christian Fouchet. 

Cu ajutorul acestor măsuri, preşedintele şi guvernul au reuşit 
să neutralizeze manifestările revoluţionare. În lipsa unei mişcări 
populare generale, revolta existentă n-a mers mai departe. 
Muncitorii s-au întors la lucru, ocupanţii s-au retras, magazinele 
s-au redeschis, transportul a început să funcţioneze din nou 
normal. Mai 1968 s-a încheiat, a început iunie şi a cincea 
republică franceză a rămas în picioare. 

Preşedintele Charles de Gaulle a telefonat personal la 
ambasada Indoneziei din Paris ca să-i comunice domnului Allan 
Karlsson că îi decerna o medalie. Dar cei de la ambasadă îi 
spuseră că Allan Karlsson nu mai lucra acolo şi nimeni nu ştia, 
nici măcar însăşi ambasadoarea, unde era. 


CAPITOLUL 24 
Joi, 26 mai 2005 


Venise momentul ca procurorul Ranelid să salveze ce mai era 
de salvat din cariera şi onoarea lui. Bazându-se pe principiul că 
e de preferat să previi boala decât s-o vindeci, Ranelid a 
convocat o conferinţă de presă pentru aceeaşi după-amiază 
pentru a anunţa că revocase arestarea celor trei bărbaţi şi a 
femeii, implicaţi în cazul cu dispariţia centagenarului. 

Procurorul Ranelid era priceput în multe domenii, dar nu când 
era vorba să-şi recunoască defectele şi greşelile. Din pricina 
asta, introducerea făcută la conferinţa de presă, pe care o 
anunţase atât de pripit, nimeri ca nuca-n perete. Procurorul a 
continuat cu un raţionament încâlcit, spunând că, deşi Allan 
Karlsson şi prietenii lui nu mai erau reţinuţi (fuseseră găsiţi chiar 
în dimineaţa aceea în Västergötland), erau totuşi găsiţi vinovaţi, 
dar că el procedase corect, deoarece - şi asta era noutatea - 
dovezile îşi schimbaseră caracterul într-o asemenea măsură, 
încât reținerea inculpaţilor îşi pierduse valabilitatea. 

Se înţelege că jurnaliştii au vrut atunci să afle în ce fel îşi 
schimbaseră dovezile caracterul, iar procurorul Ranelid a relatat 
cu lux de amănunte informaţiile de ultimă oră de la Ministerul 
de Externe, referitoare la soarta lui Bylund şi a lui Hulten la 
Djibouti, respectiv Riga. În încheiere, Ranelid a comentat faptul 
că legea impune uneori reveniri asupra arestărilor, indiferent cât 
de şocant poate părea în unele cazuri acest act procedural. 

Procurorul simţea că lucrurile ieşiseră prost şi confirmarea a 
căpătat-o imediat, când reprezentantul ziarului Dagens Nyheter 
i-a aruncat o privire pe deasupra ochelarilor şi a dat drumul unui 
monolog presărat cu un şir de întrebări extrem de neplăcute 
pentru procuror. 

— Am înţeles eu bine că, în ciuda noilor împrejurări, îl 
consideri în continuare pe Allan Karlsson vinovat de omucidere 
sau de omor din culpă? Vrei, aşadar, să spui că centagenarul 
Allan Karlsson l-a dus cu forţa pe Bengt Bylund la Djibouti în 
Cornul Africii, unde l-a aruncat în aer pe Bylund, dar Karlsson a 
scăpat, şi asta nu mai departe de ieri după-masă, şi că, după 
aceea, bătrânul s-a întors rapid în Västergötland, unde - după 
câte ne-ai relatat aici - a fost găsit chiar în dimineaţa asta? 
Lăsând la o parte toate celelalte, ai putea să ne spui cu ce 


mijloc de transport a călătorit Karlsson? Pentru că, după câte 
ştiu eu, nu există niciun zbor direct între Djibouti şi câmpia din 
Västergötland, plus că Allan Karlsson, conform tuturor 
informaţiilor, nu posedă paşaport valabil. 

Procurorul Ranelid a tras adânc aer în piept. Apoi spuse că 
probabil partea lui introductivă fusese înţeleasă greşit. Era cât 
se poate de clar că Allan Karlsson, Julius jonsson, Benny 
Ljungberg şi Gunilla Björklund erau nevinovaţi. 

— Aşadar, e cât se poate de clar, mai spuse o dată Ranelid, 
reuşind astfel să îndrepte lucrurile în ultimul moment. 

Dar afurisiţii de gazetari nu s-au declarat mulţumiţi. 

— V-am ascultat descriind destul de amănunţit cronologia şi 
locul unde s-au produs presupusele crime. Dacă suspecţii sunt 
acum dintr-odată nevinovaţi, care e viziunea dumneavoastră 
actuală asupra felului cum au decurs evenimentele? întrebă 
reporterul de la Eskilstuna - Kuriren. 

Ranelid avea cuțitul la beregată, dar era momentul să pună 
piciorul în prag. Şi să nu-şi închipuie reprezentanta ziarului local 
că-şi putea permite să-l critice pe procurorul Ranelid. 

—  Investigaţiile tehnice mă împiedică pentru moment să 
relatez mai multe, spuse procurorul scurt şi se ridică. 

„Investigaţiile tehnice” scoseseră nu numai o dată, nu numai 
dintr-o singură încurcătură, şi nu numai un singur procuror; dar, 
de data asta, lui Ranelid i se înfundase. Procurorul prezentase 
săptămâni de-a rândul, în gura mare, motivele pentru care cei 
patru erau vinovaţi. Era, prin urmare, cât se poate de normal ca 
acum să-şi sacrifice măcar câteva minute pentru a lămuri cum 
de erau nevinovaţi. Sau, cum se exprimă șmecherul de la 
Dagens Nyheter: 

— Cum poate să fie secret din punctul de vedere al 
investigaţiilor tehnice să ne povestiţi cu ce s-au ocupat nişte 
oameni nevinovaţi? 

Procurorul Ranelid era la marginea prăpastiei, aproape că-şi 
pierdea echilibrul. După toate probabilitățile, avea oricum să se 
prăbuşească - fie acum, fie într-una din zilele următoare. Avea 
însă un avantaj faţă de jurnalişti. Ranelid ştia unde se aflau Allan 
Karlsson şi ceilalți. Västergötland era o regiune foarte întinsă. 
Acum, fie ce-o fi, s-a gândit procurorul Ranelid şi a spus: 

— Ce-ar fi să mă lăsaţi să spun ce am de spus şi sănu mă mai 
întrerupeţi? Investigaţiile tehnice mă împiedică pentru moment 


să relatez mai mult decât atât. Dar mâine, la ora cincisprezece 
fix, voi ţine o nouă conferinţă de presă în acest loc şi atunci 
intenţionez să vă răspund la întrebări. 

— Unde anume în Västergötland se află în clipa asta Allan 
Karlsson? întrebă reporterul de la Svenska Dagbladet. 

— Nu vă mai spun nimic, zise procurorul Ranelid şi se ridică. 


* 


Cum de s-a ajuns în situația asta? Procurorul Ranelid se 
încuiase în camera lui şi fuma o ţigară, prima din ultimii şapte 
ani. Ar fi putut intra în istoria criminologiei suedeze: primul care 
a pus mâna pe autorii mai multor crime fără să fie găsite 
trupurile victimelor. Şi când îi era lumea mai dragă, uite că s-au 
găsit trupurile. În locuri unde nu trebuiau găsite! Şi pe deasupra, 
victima numărul trei era în viaţă, adică tocmai ăla care era cel 
mai mort din toţi. Cât necaz i-a pricinuit numărul trei lui Ranelid! 

— Ar trebui să fie pedepsit şi omorât afurisitul, bombăni 
procurorul. 

Dar acum era vorba de salvarea onoarei, a carierei, şi pentru 
aşa ceva asasinarea lui Allan Karlsson nu era cea mai bună 
soluţie. Procurorul trecu în revistă conferinţa de presă. Deci, 
până la urmă spusese foarte clar că acel Karlsson şi acoliţii lui 
nu erau vinovaţi. Şi asta, pentru că, de fapt... habar n-avea. Ce 
Dumnezeu se întâmplase? Bulten Bylund trebuie să fi murit în 
drezină. Şi atunci, cum mama dracului a putut să moară încă o 
dată peste câteva săptămâni, pe un alt continent? 

Procurorul Ranelid şi-a blestemat zilele că se pripise chiar în 
halul ăsta cu conferinţa de presă. Mai întâi, ar fi trebuit să pună 
mâna pe Karlsson şi pe acoliţii lui, să-i interogheze şi abia după 
aceea să vadă ce anume să dezvăluie presei. 

Dar în situaţia de faţă - după declaraţiile categorice privind 
nevinovăția lui Karlsson şi a acoliţilor lui - parcă nu mergea să-i 
convoace doar aşa, pentru nişte „completări informative”. Ar 
mirosi a tracasare. Şi totuşi, Ranelid nu avea de ales. Trebuia să 
afle... şi trebuia să afle în timp util, înainte de ora cincisprezece 
a doua zi. Pentru că altfel nu mai era procuror în ochii colegilor, 
ci clovn. 


Inspectorul Aronsson se simţea minunat în hamacul de la 
Klockaregârd, unde îşi savura cafeaua şi prăjitura. Vânătoarea 
centagenarului luase sfârşit şi, în afară de asta, simpaticul 
bătrânel nu mai era arestat. Ce-l făcuse să sară pe geam cu o 
lună în urmă şi ce se mai întâmplase după aceea rămânea, 
bineînţeles, să fie cercetat în măsura în care mai avea vreo 
importanţă. In orice caz, nu era chiar atât de urgent încât să nu 
le rămână timp să stea puţin de vorbă, nu? 

Per-Gunnar Şefu' Gerdin, adică mortul călcat de maşină şi 
care reînviase, părea şi el cât se poate de cumsecade. Venise 
imediat cu propunerea să se tutuiască şi că ar prefera să i se 
spună Gäddan. 

— De acord, Găddan, spuse inspectorul Aronsson. Pe mine mă 
cheamă Goran. 

— Gäddan Goran, repetă Allan. Ce bine se potrivesc numele 
astea! Aţi putea să faceţi afaceri împreună, nu? 

Gäddan răspunse că nu era chiar sigur că nutrea respectul 
necesar faţă de fisc ca să deschidă o firmă în tovărăşie cu un 
inspector, dar că îi mulțumea lui Allan pentru sugestie. 

Atmosfera devenise dintr-odată foarte degajată şi după ce li 
se alăturară Benny şi Frumoasa, apoi Julius şi Bosse, fu şi mai 
plăcută. 

Stăteau pe verandă şi vorbeau de toate cele, numai despre 
întâmplările din ultima lună nu; nimic despre cum se legau 
unele cu altele. Allan a avut mare succes când şi-a făcut apariţia 
de după colţ cu un elefant şi a dat împreună cu Sonia o scurtă 
reprezentaţie de dans. Julius se simţea din ce în ce mai 
mulţumit că scăpase de arestare şi a început să-şi taie barba, pe 
care n-avusese încotro şi o lăsase să crească pentru a putea 
circula liber prin Falköping. 

— Ce ziceţi de asta? spuse Julius. Toată viaţa am fost vinovat, 
şi acum, deodată, nu mai sunt! Straşnică fericire! 

Bosse era de părere că aşa ceva merita sărbătorit şi a venit 
cu o şampanie ungurească veritabilă ca să dea noroc cu 
prietenii săi şi cu inspectorul. Inspectorul a protestat anemic, 
explicând că îl aştepta maşina în curte, o cameră rezervată la 
hotelul din Falköping, iar în calitatea lui de inspector nu putea să 
ajungă acolo afumat. 


Atunci, a intrat în vorbă Benny, care a declarat că în general - 
vorba lui Allan - abstinenţii pun în pericol pacea lumii şi nu sunt 
buni la nimic altceva decât să te ducă undeva cu maşina. 

— Haideţi, doar un pahar, şi am eu grijă ca domnul inspector 
să ajungă cu bine la hotel. 

N-a mai fost nevoie de insistenţe. Inspectorul suferise timp 
îndelungat de lipsa antrenamentului social, aşa că acum, 
aflându-se în fine alături de oameni atât de simpatici, nu-şi 
permitea să stea deoparte, bosumflat. 

— Hai să ciocnim un păhărel în cinstea nevinovăţiei tuturor. 
Cred că nici forţele poliţiei n-au de ce să se opună. Sau chiar 
două pahare, că sunteţi destul de mulţi... 

Veselia generală a mai continuat câteva ore, când iar a sunat 
telefonul inspectorului Aronsson. Tot procurorul Ranelid era. Îi 
spunea lui Aronsson că, din pricina unor circumstanţe nefericite, 
tocmai îi dezvinovăţise într-un mod aproape irevocabil pe cei 
trei bărbaţi şi pe femeie. Şi că în mai puţin de douăzeci şi patru 
de ore trebuia să ştie ce s-a întâmplat din clipa în care moşul 
Karlsson a sărit pe geam şi până în momentul de faţă, fiindcă 
asta aştepta presa să afle a doua zi la ora 15. 

— Cu alte cuvinte, eşti până-n gât în rahat, spuse inspectorul, 
deja puţin ameţit. 

— Trebuie să m-ajuţi, Göran, îl imploră procurorul Ranelid. 

— Şi cum să te-ajut, domnule? Să mut cadavrele pe hartă? 
Sau să le fac de petrecanie unora care au avut prostul gust să 
nu fie chiar atât de morţi cum ţi-ai fi dorit tu? 

Procurorul Ranelid a mărturisit că se gândise exact la chestia 
asta din urmă, dar îşi dădea prea bine seama că nu era calea 
cea mai uşoară. Nu, speranţa lui era ca Goran să-i ia cu binişorul 
pe Allan Karlsson şi pe... asistenții lui... şi să-i convingă să-l 
primească a doua zi dimineaţă pe el, procurorul Ranelid, pentru 
o scurtă convorbire - cu totul neprotocolară! - despre una şi 
alta... adică să se facă lumină cu privire la cele petrecute în 
ultima vreme prin pădurile din Sörmland şi Småland. În schimb, 
procurorul Ranelid promitea că le va cere scuze celor patru 
nevinovaţi din partea poliţiei din Sormland. 

— Din partea poliţiei din Sörmland? spuse inspectorul 
Aronsson. 

— Da... sau... mai bine din partea mea, zise procurorul 
Ranelid. 


— Păi sigur, aşa da. Hai, linişteşte-te puţin, Conny, să văd ce 
pot face. Te sun eu peste câteva minute. 

Inspectorul Aronsson a închis telefonul şi a început cu vestea 
cea bună, şi anume că procurorul Ranelid ţinuse o conferinţă de 
presă, în cursul căreia subliniase cât de nevinovaţi erau Allan 
Karlsson şi prietenii lui. După care le-a comunicat dorinţa 
procurorului să fie primit în dimineaţa următoare ca să stea cu 
toţii de vorbă şi să clarifice anumite lucruri. 

Frumoasa a reacţionat argumentând cu însufleţire că era 
aproape imposibil să iasă ceva bun dacă se apucau să-i descrie 
amănunţit tocmai procurorului cele petrecute în ultimele 
săptămâni. Julius era de aceeaşi părere. Dacă ai fost declarat 
nevinovat, păi atunci, erai nevinovat. 

— Şi nici nu sunt obişnuit cu aşa ceva, zise Julius. Ar fi mare 
păcat să-mi pierd nevinovăția în mai puţin de o zi. 

Dar Allan şi-a îndemnat prietenii să nu-şi mai facă griji pentru 
toate nimicurile. Oricum, ziarele şi televiziunea n-or să-i lase-n 
pace până nu află toată povestea. Mai bine să i-o spună unui 
singur procuror, decât să se trezească în curte cu o puzderie de 
gazetari şi să nu mai scape de ei săptămâni întregi. 

— Şi pe urmă, avem toată seara la dispoziţie ca să coacem 
ceva de spus. 

Inspectorul Aronsson n-ar fi vrut să audă vorbele astea din 
urmă. S-a ridicat în picioare ca să-şi sublinieze prezenţa şi ca să- 
i împiedice pe ceilalţi să mai spună şi alte lucruri pe care 
urechile lui n-aveau deloc nevoie să le asculte. Le-a zis că, dacă 
n-aveau nimic împotrivă, el prefera să plece, şi că i-ar fi tare 
recunoscător lui Benny dacă ar fi amabil să-l ducă cu maşina la 
hotelul din Falköping. Şi îl va suna pe procurorul Ranelid din 
maşină să-i comunice că era aşteptat a doua zi pe la zece 
dimineaţa, dacă asta era dorinţa întregului grup. El personal îşi 
va face apariţia cu taxiul, dacă nu pentru altceva, măcar ca să-şi 
ia la întoarcere propria lui maşină. Apropo, ar putea să mai 
capete, înainte de plecare, o jumătate de pahar din şampania 
aia bulgărească excelentă? Aha, era ungurească? Ei, n-avea de 
fapt importanţă. 

L-au servit pe inspector cu încă un pahar, plin ochi, pe care 
acesta l-a dat repede pe gât, şi-a frecat nasul şi s-a trântit pe 
locul pasagerului din faţă, în maşina pe care Benny o trăsese 
deja în faţa casei. Şi, prin parbrizul deschis, se porni să declame: 


Ah, dac-am avea, prieteni buni, 
un vin din ăsta unguresc 
pentru gâtlejurile noastre... 


— Carl Michael Bellman“?, spuse dând din cap aproape 
istoricul literar Benny. 

— loan, 8:7, nu uita de asta mâine-dimineaţă, inspectore, îi 
strigă Bosse drept răspuns, cuprins de-o inspiraţie spontană, 
loan 8:7! 


€ Carl Michael Bellman (1740 - 1795), unul dintre cei mai de seamă poeţi 
suedezi. 


CAPITOLUL 25 
Vineri, 27 mai 2005 


Distanţa Eskilstuna-FalkS5ping nu se parcurge într-un sfert de 
oră. După ce că dormise prost toată noaptea, procurorul Ranelid 
fusese obligat să se scoale dis-de-dimineaţă ca să ajungă la ora 
zece la Klockaregârd. Acolo, întâlnirea trebuia să dureze cel 
mult o oră, pentru că altfel tot programul i se dădea peste cap. 
La ora trei începea conferinţa de presă. _ 

Conny Ranelid stătea la volan pe E4, în afara oraşului Orebro, 
şi-i venea să plângă. Marea victorie a dreptăţii, aşa ar fi trebuit 
să se intituleze cartea lui. Ehe, dac-ar exista cât de cât dreptate 
pe lumea asta, blestemata aia de casă ar trebui să fie lovită 
chiar în clipa asta de trăsnet şi să ardă cu toţii înăuntru. Că pe 
urmă, procurorul Ranelid ar putea să le îndruge ce-i trecea lui 
prin cap jurnaliştilor. 

La hotelul din Falköping, inspectorul Aronsson s-a trezit abia 
la ora nouă, după un somn binefăcător, dar cu uşoare remuşcări 
din cauza întâmplărilor din ziua precedentă. Ciocnise mai multe 
pahare de şampanie cu nişte potenţiali delincvenţi şi-l auzise 
foarte limpede pe Allan Karlsson spunând c-or să coacă ei o 
poveste pentru procurorul Ranelid. Oare asta îl făcea şi pe 
Aronsson complice? Şi atunci, complice la ce? 

În ajun, când ajunsese la hotel, inspectorul nu uitase de 
îndemnul lui Bosse şi căutase loan 8:7 în Biblia pe care 
ghedeonii® avuseseră amabilitatea să o pună la dispoziţia 
clienţilor într-unul din sertarele camerei. Au urmat vreo două ore 
de lectură a Bibliei într-un colţ de bar din hotel, alături de un gin 
tonic, urmat de încă un gin tonic, urmat de încă un gin tonic. 

Capitolul cu pricina era despre femeia care fusese prinsă în 
preacurvie şi pe care fariseii au dus-o înaintea lui lisus. lisus s-a 
văzut confruntat cu o dilemă. Dacă femeia nu era ucisă cu 
pietre, lisus mergea împotriva poruncii lui Moise (cartea a treia a 
lui Moise, Leviticul). Dar dacă lisus îi ţinea partea lui Moise, 
atunci intra în conflict cu romanii, singurii îndreptăţiţi să dea 
pedeapsa cu moartea. Cu cine să se certe? Cu Moise sau cu 
romanii? Fariseii credeau că izbutiseră să-l încolţească pe lisus. 
Dar lisus era lisus, şi, după ce s-a gândit, a spus: 


6353 Organizaţie creştină internaţională care se ocupă cu răspândirea Bibliei. 


— Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra 
în ea. 

În felul ăsta, lisus n-a trebuit să se contrazică nici cu Moise, 
nici cu romanii, şi, desigur, nici cu fariseii din faţa lui. Totul era 
acum limpede. Unul câte unul, fariseii şi-au luat tălpăşiţa (în 
general, bărbaţii nu sunt nici ei lipsiţi de păcat). Până la urmă, 
lisus a rămas singur cu femeia. 

— Femeie, unde s-au dus? Nimeni nu te-a osândit? 

Şi femeia a răspuns: 

— Nimeni, Doamne. 

Şi atunci lisus a zis: 

— Nici eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti. 

Inspectorul nu-şi pierduse flerul polițienesc şi bănuia el că pe 
ici, pe colo, se ascundeau lucruri suspecte. Dar Karlsson, 
Jonsson şi Ljungberg, şi iar Ljungberg şi Björklund şi Gerdin 
fuseseră declaraţi nevinovaţi cu o zi în urmă de nătărăul de 
Ranelid şi, atunci, putea el să-i acuze de ceva? Şi la urma urmei, 
era vorba de nişte oameni de-a dreptul simpatici şi - după cum 
foarte bine atrăgea atenţia lisus - cine era în stare să arunce 
prima piatră? Aronsson îşi amintea de unele clipe întunecate din 
propria-i viaţă, dar cel mai mult îl contraria faptul că procurorul 
Ranelid îi dorise simpaticului Gerdin moartea, o moarte care să 
servească numai propriilor interese ale procurorului. 

— Dă-o dracului, Ranelid, descurcă-te cum te-oi descurca, 
spuse inspectorul Aronsson şi cobori cu liftul pentru micul dejun. 

înghiţi cerealele, pâinea prăjită şi oul împreună cu noutăţile 
din Dagens Nyheter şi Svenska Dagbladet. Ambele ziare făceau 
aluzii la eşecul anchetei preliminare în cazul cu centagenarul 
dispărut, apoi suspectat de omor şi în cele din urmă achitat. 
Însă ziarele recunoşteau, de asemenea, că aveau prea puţine 
informaţii asupra respectivului caz. Centagenarul nu era de 
găsit, iar procurorul refuza să facă alte comentarii până vineri 
după-amiază. 

— Asta e, spuse Aronsson. Trebuie să te descurci singur, 
Ranelid. 

Aronsson şi-a comandat un taxi pentru Klockaregârd, unde a 
ajuns la 09:51, cu trei minute înaintea procurorului. 

Contrar dorinţei arzătoare a procurorului Ranelid, prognoza 
meteo nu promitea nicio furtună care să-i lovească pe cei de la 


Klockaregârd. Dar era înnorat şi era rece. Aşa că locatarii se 
pregătiseră pentru întrunire în bucătăria spațioasă a casei. 

Grupul căzuse de acord asupra versiunii pe care să i-o 
servească lui Ranelid şi, ca măsură de precauţie, o mai 
repetaseră şi la micul dejun. Acum, fiecare era stăpân pe rolul 
din piesa pe care aveau s-o joace în cursul dimineţii, cu rezerva 
că adevărul era întotdeauna mai uşor de ţinut minte decât 
contrariul, ca în cazul de faţă. Minţi prost, ieşi prost, aşa că 
trebuiau cu toţii să bage de seamă ce le iese din gură. În afară 
de asta, erau permise toate metodele de a-i abate atenţia lui 
Ranelid. 

— Fir-ar a dracului să fie de afurisenia dracului, rezumă 
Frumoasa starea de încordare în care erau cu toţii, până ce, în 
fine, inspectorul Aronsson şi procurorul Ranelid au păşit în 
bucătărie. 

Intâlnirea cu procurorul Ranelid n-a fost pentru toţi la fel de 
veselă. lată cum au decurs lucrurile: 

— İn primul rând, vreau să vă mulţumesc că aţi acceptat să 
ne întâlnim şi vă sunt chiar foarte recunoscător, spuse 
procurorul Ranelid. Vreau, de asemenea, să vă cer scuze... în 
numele Procuraturii, că unii dintre voi aţi fost arestaţi în lipsă, 
fără niciun fel de motiv. Şi acum, doresc foarte mult să ştiu ce s- 
a întâmplat din momentul în care dumneavoastră, domnule 
Karlsson, aţi sărit pe geam la casa de bătrâni şi până acum. Aţi 
vrea să începeţi dumneavoastră, domnule Karlsson? 

Allan n-avea nimic împotrivă. Credea chiar că cele ce urmau îl 
vor distra pe Ranelid. 

— Absolut, domnule procuror, cu toate că sunt bătrân şi 
hodorogit şi memoria îmi joacă feste. Dar că am sărit pe geamul 
ăla, sigur, de asta mi-aduc bine aminte. Motivele sunt multe şi 
variate. Trebuie să ştiţi că mergeam în vizită la bunul meu 
prieten, Julius Jonsson, şi la el nu poţi să te duci fără o sticlă de 
rachiu, şi exact de-o sticlă din asta făcusem eu rost, când, într- 
un moment de neatenţie, am plecat s-o cumpăr de la 
Systembolaget. Sigur, în ziua de azi nici nu trebuie să te mai 
duci până acolo, ajunge să-i dai un telefon lui... dar nu, n-o să vă 
spun dumneavoastră, domnule procuror, cum îl cheamă, că nu 
pentru asta e domnul procuror aici, dar stă în centru şi vinde 
rachiu pe care îl importă el personal, la mai puţin de jumătate 
de preţ. In fine, tocmai atunci, Eklund nu era acasă - vai de 


mine, uite că tot i-am spus numele - aşa că n-am avut de ales 
decât să cumpăr rachiul tot de la Systembolaget. Pe urmă, am 
izbutit să intru cu sticla în cameră şi de cele mai multe ori nu-i 
asta o problemă, dar sticla trebuia din nou să iasă şi, colac 
peste pupăză, tocmai era de serviciu administratoarea, care, 
trebuie să ştiţi, domnule procuror, are ochi şi la ceafă şi peste 
tot. Pe sora Alice, aşa o cheamă, n-o duce nimeni prea uşor cu 
preşul. Prin urmare, m-am gândit că într-o asemenea zi, era mai 
bine să aleg calea ferestrei ca să merg la Julius. Şi mai era ceva. 
Tocmai în ziua aia făceam o sută de ani şi cine vrea să-i înhaţe 
cineva băutura tocmai când împlineşte o sută de ani? 

Procurorul începu să-şi spună că povestea va risca să dureze 
foarte mult. Moşul Karlsson reuşise să pălăvrăgească o bucată 
bună de vreme şi nu spusese mai nimic. Şi în mai puţin de o oră, 
Ranelid trebuia să fie deja pe drum înapoi la Eskilstuna. 

— Mulţumesc, domnule Karlsson, pentru informațiile 
interesante cu privire la greutăţile pe care le-aţi avut de 
întâmpinat ca să vă asiguraţi paharul de rachiu pentru ziua 
dumneavoastră de naştere, dar sper că mă scuzaţi dacă am să 
vă rog să ne povestiţi mai fără digresiuni, fiindcă suntem în criză 
de timp, domnule Karlsson. Mă înţelegeţi? Cum a fost cu valiza 
şi întâlnirea cu Bulten Bylund la oficiul de turism din Malmköping 
? 

— Cum a fost? Păi a fost că Per-Gunnar l-a sunat pe Julius... 
care m-a sunat pe mine... După câte zicea Julius, Per-Gunnar 
voia să-mi asum eu răspunderea pentru bibliile alea, şi de ce nu, 
mi-am zis, fiindcă ei... 

— Biblii? 

— Cu permisiunea domnului procuror, aş putea să dau eu 
câteva informaţii despre cum a început cu bibliile, zise Benny. 

— Chiar vă rog, spuse procurorul. 

— Deci: Allan e bun prieten cu Julius, care la rândul lui e bun 
prieten cu Per-Gunnar, cel despre care domnul procuror credea 
că era mort, şi Per-Gunnar, la rândul lui, e bun prieten cu mine, 
iar eu sunt şi frate cu fratele meu, Bosse, cel care este gazda 
acestei plăcute întruniri, dar sunt şi logodnicul Gunillei, adică 
frumoasa doamnă de-acolo, din capătul mesei, specialistă în 
exegeză, şi are unele lucruri în comun cu Bosse, care vinde biblii 
la diverşi, printre care şi lui Per-Gunnar. 


Procurorul stătea cu hârtia în faţă şi creionul în mână, dar 
totul mersese atât de rapid, că n-apucase să noteze niciun 
cuvânt. Nu-i veni în minte decât o întrebare: 

— Exegeză? 

— Da, interpretarea Bibliei, îi explică Frumoasa. 

Interpretarea Bibliei? se întrebă inspectorul Aronsson, care 
stătea tăcut alături de procuror. Era posibil să interpretezi Biblia 
şi în acelaşi timp să înjuri într-un asemenea hal cum făcuse 
Frumoasa cu o seară înainte? Dar nu spuse nimic. Era treaba 
procurorului, şi numai a lui, să clarifice chestiunea. 

— Interpretarea Bibliei? spuse procurorul Ranelid, hotărându- 
se în aceeaşi secundă să meargă mai departe. Trecem peste 
asta şi spuneţi mai bine cum a fost cu valiza şi acel Bulten 
Bylund de la oficiul de turism din Malmköping. 

Era acum rândul lui Per-Gunnar Gerdin să intre în scenă. 

— Îmi permiteti, domnule procuror, să spun şi eu ceva? 

— Fireşte, răspunse procurorul Ranelid. Tot ce pune în lumină 
cazul e bine-venit; şi satana în persoană se poate exprima. 

— Vai de mine, cum vorbeşte, zise Frumoasa şi-şi dădu ochii 
peste cap. 

În acel moment, inspectorul Aronsson fu absolut sigur că cei 
patru îşi băteau joc de procuror. 

— Satana nu este o descriere adecvată a persoanei mele de 
când l-am întâlnit pe lisus, spuse Per-Gunnar Gerdin. Domnul 
procuror ştie desigur că am fost şeful unei organizaţii cu numele 
de Never Again. La început, numele organizaţiei a însemnat că 
membrii ei nu vor mai ajunge niciodată după gratii, chiar dacă 
ar exista motive legale pentru aşa ceva, dar, de la un timp, 
numele şi-a schimbat semnificaţia. Niciodată nu vom mai fi 
ispitiţi să încălcăm legea, nici cea scrisă de mână omenească şi, 
bineînţeles, nici legea cerească! 

— Şi din cauza asta a vandalizat Bulten o sală de aşteptare, a 
maltratat un funcţionar şi pe urmă a răpit un şofer cu autobuz 
cu tot? întrebă procurorul Ranelid. 

— Nu-i chiar aşa. Ce spuneţi miroase a sarcasm, zise Per- 
Gunnar Gerdin. Dar numai pentru că eu am văzut lumina nu 
înseamnă că au văzut-o şi toţi colaboratorii mei. Unul dintre ei a 
plecat ca misionar în America de Sud, dar alţi doi au terminat-o 
prost. Lui Bulten i-am dat sarcina să aducă valiza aia cu două 


sute de biblii de la Uppsala până la Falköping. Bibliile voiam să 
le împart celor mai răi bandiți din ţara asta. 

Până aici, Bosse, proprietarul gospodăriei Klockaregârd, nu 
scosese o vorbă. Dar acum ridică de pe podea o valiză grea, 
cenuşie, o aşeză pe masă şi o deschise, înăuntru, erau multe 
biblii, cu coperte din piele veritabilă de culoare neagră, suflate 
cu aur pe margini, cu index şi referinţe, cu benzi triple de 
marcaj, listă de persoane, hărţi colorate şi altele. 

— N-o să găsiţi o ediţie mai remarcabilă decât asta, zise 
Bosse Ljungberg plin de convingere. Vă spun eu, domnule 
procuror, ar face bine şi Procuratura să caute lumina! 

Bosse era primul care, adresându-se procurorului, nu debita 
vorbe în vânt, ci exact ce credea el cu adevărat. Şi probabil că 
procurorul simţise asta, fiindcă acum nu mai era chiar atât de 
sigur că toată povestea cu bibliile era doar apă de ploaie. 

A luat Biblia pe care i-o întindea Bosse şi se gândea că acum 
doar o mântuire instantanee l-ar mai putea salva. A ţinut asta 
pentru el şi, în schimb, a zis: 

— Să trecem odată la subiect. Ce s-a întâmplat la Malmköping 
cu blestemata asta de valiză? 

— Fără înjurături! interveni Frumoasa. 

— Poate că atunci este iar rândul meu, spuse Allan. S-a 
întâmplat că m-au trimis la oficiul de turism mai devreme decât 
plănuisem eu la început, pentru că mă rugase Julius din partea 
lui Per-Gunnar. Mi s-a spus că Bulten Bylund îl sunase mai 
devreme pe Per-Gunnar la Stockholm şi că era - scuzaţi-mi 
expresia, domnule procuror - puţin cherchelit! Ştiţi şi 
dumneavoastră, domnule procuror, sau poate că nu ştiţi, fiindcă 
eu nu vă ştiu obiceiurile cu băutura şi nu vreau să credeţi că bat 
unde nu trebuie, dar orişicât... Dar ce ziceam? Exact, ştiţi şi 
dumneavoastră că rachiul îl dai în jos pe gât şi el se urcă la cap, 
cam aşa se zice. Şi mie personal mi s-a întâmplat să fiu ametit şi 
să-mi iasă tot felul de vorbe nedorite din gură într-un submarin 
aflat la o adâncime de două sute de metri în Marea Balt... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, să trecem la subiect, spuse 
procurorul Ranelid. 

— Fără înjurături! interveni Frumoasa. 

Procurorul Ranelid s-a luat cu mâna de frunte, a tras aer în 
piept şi a oftat de câteva ori. Allan Karlsson a continuat: 


— Aşa. Bulten Bylund îi telefonase lui Per-Gunnar la 
Stockholm şi îngăimase ceva cum că vrea să iasă din clubul 
biblic şi să intre în legiunea străină, dar că înainte de asta - şi 
aveţi noroc, domnule procuror, că staţi jos, fiindcă ce-o să vă 
spun eu acum e înfiorător - că înainte de asta avea de gând să 
ardă bibliile în piaţa din Malmköping! 

— Sau mai pe şleau, aşa a spus: „Afurisitele alea de biblii ale 
dracului”, a explicat Frumoasa. 

— Nici nu era de mirare c-am fost trimis să-l caut pe Bulten şi 
să-i iau valiza cât mai era timp. De multe ori, timpul trece foarte 
repede, uneori mai repede decât crezi. Ca de pildă atunci când 
generalul Franco din Spania era cât pe ce să sară-n aer şi să se 
facă praf chiar în faţa ochilor mei. Dar colaboratorii lui au fost 
foarte inspirați şi, pur şi simplu, l-au înşfăcat pe general şi l-au 
cărat pe sus pe teren sigur. Atunci n-au avut timp de gândit. Au 
intrat direct în acţiune. 

— Ce legătură are generalul Franco din Spania cu povestea 
asta? se miră procurorul Ranelid. 

— N-are nicio legătură, domnule procuror, e doar aşa, ca un 
exemplu. Nu strică niciodată să ne exprimăm puţin mai clar. 

— Păi atunci, ce-ar fi ca domnul Karlsson să se străduiască se 
se exprime puţin mai clar. Ce s-a întâmplat cu valiza? 

— Da, domnul Bulten n-a vrut să mi-o dea, şi condiţia mea 
fizică nu-mi permitea să i-o smulg cu forţa, şi de fapt nu numai 
condiţia fizică; e o chestiune de principiu, mi se pare că e 
înfiorător când oamenii... 

— La subiect, Karlsson! 

— Da, domnule procuror. Ei bine, pentru că domnul Bulten a 
avut nevoie, tocmai atunci, să meargă la toaleta publică de la 
oficiul de turism, eu am profitat de moment. Am luat valiza şi 
am dispărut cu ea în autobuzul de Strângnăs, care mă ducea la 
Byringe şi la bătrânul Julius, pe care-l vedeţi aici, şi căruia noi îi 
zicem uneori Julle. 

— Julle? repetă procurorul, care nu găsi ceva mai bun de 
spus. g 

— Sau Julius, se prezentă Julius. Incântat de cunoştinţă. 

Procurorul iar aşteptă tăcut câteva clipe. Incepuse şi el să 
noteze una, alta şi parcă trăgea linii şi săgeți pe hârtie. Apoi 
spuse: 


— Dar Karlsson a plătit călătoria cu autobuzul cu o hârtie de 
cincizeci de coroane şi a întrebat până unde poate ajunge cu 
acei bani. Cum se leagă asta de faptul că era în drum spre 
Byringe, şi nu spre altundeva? 

— Ei, sigur că ştiu cât costă biletul până la Byringe. Aveam o 
hârtie de cincizeci de coroane în portofel şi am glumit şi eu 
puţin. Că doar nu e interzis, sau domnul procuror e de altă 
părere? 

Procurorul nu-şi mai bătu capul să răspundă la întrebarea 
dacă era sau nu era permis să glumeşti. În schimb îl îndemnă 
încă o dată pe Allan să-i dea zor cu povestirea. 

— Pe scurt: ce s-a întâmplat pe urmă? 

— Pe scurt? Pe scurt, s-a întâmplat că Julius şi cu mine am 
petrecut o seară plăcută împreună, până când Bulten a bubuit la 
uşă, dacă-mi permiteţi să folosesc cuvântul ăsta. Dar pentru că 
aveam rachiu pe masă, poate domnul procuror îşi aminteşte din 
cele povestite mai înainte, că tocmai o sticlă de rachiu 
adusesem cu mine şi, ca să fiu sincer, nu era doar una, erau 
două. Nu trebuie ascuns adevărul nici cu privire la amănuntele 
mai puţin importante, dar, de fapt, cine sunt eu să judec ce e 
important şi ce nu e important în toată istoria asta, ci domnul 
procu... 

— Mai departe! 

— Da, scuzaţi-mă. Domnului Bulten i-a mai trecut supărarea 
când i s-a servit şi friptură de elan, şi şnaps. Aşa că, în cursul 
serii, dânsul s-a hotărât să nu mai ardă bibliile, în semn de 
mulţumire pentru cheful la care fusese poftit. Alcoolul mai are şi 
părţi pozitive, nu credeţi, domnule pro... 

— Mai departe! 

— A doua zi dimineaţă, dacă mă înţelegeţi, domnule procuror, 
domnul Bulten era îngrozitor de mahmur. Ceva de speriat. Eu, 
personal, n-am mai fost în halul ăsta din primăvara lui '45, când 
mi-am dat toată silinţa să-l îndop pe preşedintele Truman cu 
tequila, ca să-l văd căzut sub masă. Din nefericire, preşedintele 
Roosevelt tocmai plecase atunci pe lumea cealaltă, aşa că a 
trebuit să întrerupem petrecerea mai devreme, şi poate a fost şi 
ăsta un noroc, fiindcă, vai de mine, ce mi se mai învârtea capul 
a doua zi! Aş putea spune că mă simţeam numai o idee mai 
bine decât Roosevelt. 


Procurorul Ranelid clipea din ochi şi se gândea ce să spună. 
De data asta curiozitatea învinse. Procurorul nici nu mai avea 
forţa să i se adreseze lui Allan Karlsson cu dumneavoastră. 

— Ce tot vorbeşti? Ai băut tequila cu vicepreşedintele Truman 
când preşedintele Roosevelt s-a ridicat la cer? 

— Că s-a ridicat, nu s-ar putea spune despre Roosevelt. Dar 
înţeleg eu ce vrea să zică domnul procuror, şi nu trebuie să ne 
agăţăm de amănunte, nu? 

Procurorul nu răspunse, aşa că Allan a continuat: 

— Domnul Bulten nu era în niciun caz în stare să ne dea o 
mână de ajutor şi să apese cu piciorul pe pedala drezinei a doua 
zi dimineaţă când a trebuit să plecăm la Åkers Styckebruk. 

— Nici măcar n-avea pantofi în picioare, după câte-am auzit, 
remarcă procurorul. Cum explici asta? 

— Dacă l-ar fi văzut domnul procuror pe domnul Bulten cât 
era de mahmur... Ar fi putut să şadă acolo doar în izmene. 

— Şi pantofii lui Karlsson? Papucii de casă au fost găsiţi în 
bucătăria lui Julius Jonsson. Dar pantofii? 

— Pantofii mi i-a împrumutat Julius, normal. La o sută de ani 
nu-i de mirare că mai pleci de-acasă şi-n papuci. Dacă domnul 
procuror aşteaptă vreo patruzeci, cincizeci de ani, o să vadă 
cum stau lucrurile. 

— N-am să trăiesc eu atâta, replică procurorul Ranelid. 
Întrebarea e dacă am să supraviețuiesc convorbirii ăsteia. Cum 
explici că, atunci când a fost descoperită drezina, se simţea un 
miros de cadavru? 

— Habar n-am, domnule procuror. Domnul Bulten a coborât 
ultimul din drezină şi poate că ar fi putut să vă explice chiar el 
dacă nu şi-ar fi pierdut în mod atât de nefericit viaţa acolo, în 
Djibouti. Crede domnul procuror că eu aş putea fi vinovatul? Eu 
nu sunt mort, după cum vedeţi, chiar nu sunt mort deloc, sunt 
doar înfiorător de bătrân... Oare poţi să miroşi a mort dinainte? 

Procurorul Ranelid începea să-şi piardă răbdarea. Ceasul 
ticăia, timpul trecea şi nici măcar o zi din cele douăzeci şi şase 
nu fusese relatată în întregime. Nouăzeci la sută din ce scotea 
moşul pe gură erau bazaconii. 

— Mai departe! spuse procurorul Ranelid, renunțând la 
chestiunea cu mirosul de mort. 


— Deci, l-am lăsat pe domnul Bulten dormind în drezină şi noi 
doi, ca să ne mai înviorăm, am luat-o pe jos până la snackbarul 
prietenului lui Per-Gunnar, Benny. 

— Ai făcut şi tu închisoare? întrebă procurorul. 

— Nu, dar am studiat criminologia, spuse Benny fără să 
mintă, dar a continuat cu minciuna că în calitatea asta a luat 
interviuri condamnaților de la închisoarea Hall şi în felul ăsta l-a 
cunoscut pe Per-Gunnar. 

Procurorul Ranelid notă iar ceva, după care îi ordonă pe 
acelaşi ton lui Allan Karlsson: 

— Mai departe! 

— Sigur. Benny trebuia să ne ducă cu maşina pe mine şi pe 
Julius la Stockholm, ca să-i dăm valiza cu biblii lui Per-Gunnar. 
Dar Benny ne-a spus că tare mult ar vrea să facem un ocol şi să 
trecem prin Småland, unde stă logodnica lui, adică Gunilla, care 
acum e aici cu noi... 

— Bună ziua! zise Gunilla, salutându-l din cap pe procurorul 
Ranelid. 

Procurorul Ranelid a dat şi el uşor din cap, după care s-a 
întors din nou spre Allan, care îşi continua acum povestea: 

— Benny se cunoştea cel mai bine cu Per-Gunnar şi ne-a spus 
că Per-Gunnar putea să mai aştepte câteva zile cu bibliile, că tot 
nu erau în ele ştiri de ultimă oră, şi avea dreptate. Dar nici nu 
poţi să zăboveşti prea mult, fiindcă, în momentul când lisus se 
reîntoarce pe pământ, toate capitolele despre apropiata lui 
revenire devin învechi... 

— Karlsson, iar te-ndepărtezi... Nu pierde firul! 

— Absolut, domnule procuror. Nu trebuie să pierd firul, că 
poate să iasă rău de tot. Ştiu asta mai bine decât oricare altul. 
Dac-aş fi pierdut firul atunci, în Manciuria, când stăteam de 
vorbă cu Mao Tse Tung, nici vorbă că m-ar fi împuşcat pe loc. 

— Ar fi fost fără îndoială mai uşor acum, spuse procurorul 
Ranelid şi-i făcu semn lui Allan să se grăbească. 

— Oricum, Benny nu credea că lisus apuca să se întoarcă 
tocmai în timp ce eram noi în Småland şi, după câte ştiu eu, 
Benny a avut dreptate în acea priv... 

— Karlsson! 

— Sigur. Şi am pornit-o toţi trei spre Småland. Pentru Julius şi 
pentru mine era o mică aventură bine-venită, dar am plecat fără 
să-l înştiințăm şi pe Per-Gunnar şi, sigur, asta a fost o greşeală. 


— Exact, a fost o greşeală, completă Per-Gunnar Gerdin. Sigur 
că puteam foarte bine să aştept bibliile câteva zile. Nu asta era 
problema. Dar domnul procuror trebuie să înţeleagă că mi-era 
teamă de ce i-ar fi putut trece prin cap lui Bulten în tovărăşia lui 
cu Julius, Allan şi Benny. Pentru că Bulten n-a fost niciodată de 
acord ca Never Again să se-apuce de distribuit Evanghelia. Și 
nici nu mă liniştea ce scriau ziarele! 

Procurorul încuviinţa şi lua notițe. Poate că începea totuşi să 
pună cap la cap ceva oarecum logic. Şi întorcându-se către 
Benny, zise: 

— Dar tu, când ai citit despre un centagenar care fusese răpit, 
despre Never Again şi despre escrocul de Julius Jonsson, de ce 
n-ai luat legătura cu poliţia? 

— M-a bătut pe mine gândul, dar când am dezbătut ideea cu 
Allan şi Julius, am zis categoric nu. Julius a spus că el din 
principiu nu vorbeşte cu poliţia, iar Allan a spus că el evadase 
de la casa de bătrâni şi n-avea niciun chef să fie dus înapoi la 
sora Alice, numai din pricină că poliţia încurcase iţele. 

— Nu vorbeşti cu poliţia din principiu? îl întrebă procurorul 
Ranelid pe Julius Jonsson. 

— Hm, da, cam aşa e. N-am prea avut noroc de-a lungul anilor 
cu organele de poliţie. Insă în împrejurări mai plăcute, de pildă 
ieri, împreună cu inspectorul Aronsson, şi chiar azi, cu domnul 
procuror, fac excepţie cu multă plăcere. Vă mai servesc puţină 
cafea? 

Procurorul nu l-a refuzat. Avea nevoie de orice sursă de 
energie, de forţă, ca să scoată ceva ca lumea din întrevederea 
asta, ceva de prezentat jurnaliştilor la ora trei - fie adevărul, fie 
cel puţin o poveste credibilă. 

Dar procurorul nu terminase cu Benny Ljungberg. 

— In cazul ăsta, de ce nu l-ai sunat pe amicul Per-Gunnar 
Gerdin? Trebuie să fi priceput că citeşte şi el despre tine în ziar. 

— M-am gândit că poate nu ajunsese încă la urechile poliţiei şi 
procuraturii că Per-Gunnar îl întâlnise pe lisus şi că telefonul îi 
era, în cazul ăsta, interceptat. Cred că, în privinţa asta, domnul 
procuror îmi dă dreptate, nu? 

Procurorul şi-a dres glasul, a notat ceva şi îşi făcea reproşuri 
că le spusese jurnaliştilor şi de amănuntul ăsta, dar acum le 
spusese şi basta. Trebuia să meargă mai departe. Se întoarse 
către Per-Gunnar Gerdin. 


— Se pare că domnul Gerdin a fost informat unde se aflau 
Allan Karlsson şi prietenii lui. De unde provenea această 
informaţie? 

— Din păcate, asta nu vom putea afla niciodată. Răspunsul l-a 
luat colegul meu Hinken Hulten cu el în mormânt. Sau, mai 
degrabă, în depozitul de fiare vechi. 

— Şi ce conţinea informaţia? 

— Că Allan, Benny şi prietena lui au fost văzuţi în Småland, la 
Rottne. Era un prieten de-a lui Hinken care a telefonat, aşa cred. 
Pe mine mă interesa mai mult informaţia în sine. Eu ştiam că 
prietena lui Benny stă în Småland şi că are părul roşu. Aşa că i- 
am dat ordin lui Hinken să meargă până la locul cu pricina şi să 
se pună de pază lângă magazinul ICA. Că toată lumea are 
nevoie de un magazin cu mâncare. 

— Şi Hinken s-a dus, în numele Domnului, nu? 

— Nu prea, dar domnul procuror a pus punctul pe i. Multe se 
pot spune despre Hinken, dar religios niciodată n-a fost. 
Dimpotrivă, s-a revoltat şi mai tare decât Bulten când a auzit pe 
ce cale o apucase clubul. Vorbea tot timpul c-o să plece în Rusia 
sau în Ţările Baltice şi c-o să pornească acolo o afacere cu 
droguri. Aţi mai auzit vreodată ceva atât de înfiorător, domnule 
procuror? Dar de fapt poate c-a şi apucat să-şi deschidă 
afacerea. Despre asta, domnul procuror poate să-l întrebe... 
Adică nu, nu poate... 

Procurorul îl privea neîncrezător pe Per-Gunnar Gerdin. 

— Avem şi noi pe bandă o înregistrare din asta, despre care 
pomeneşte Benny Ljungberg. Acolo o numeşti pe Gunilla 
Björklund „muiere”, şi ceva mai departe chiar înjuri. Ce zice 
Dumnezeu despre asta? 

— O, dar Dumnezeu iartă foarte repede, şi domnul procuror 
găseşte dovada în cartea pe care tocmai v-am dat-o. 

— Celor ce le veti ierta păcatele vor fi iertate%, aşa zice lisus, 
completă Bosse. 

— Evanghelia după loan? spuse inspectorul Aronsson, care 
părea că recunoaşte citatul în urma lecturii din seara 
precedentă de la barul hotelului. 

— Citeşti tu Biblia? îl întrebă mirat procurorul Ranelid. 


5 Evanghelia după loan, 20:23. 


Inspectorul Aronsson nu i-a răspuns procurorului Ranelid, dar 
se uita la el cu smerenie în privire, şi Per-Gunnar Gerdin a 
continuat: 

— Am preferat să folosesc în convorbirea asta un ton pe care 
Hinken să-l recunoască din trecutul nostru; mă gândeam că 
poate aşa o să-l fac să se conformeze, explică Per-Gunnar 
Gerdin. 

— Şi s-a conformat? întrebă procurorul. 

— Şi da, şi nu. Nu voiam ca Hinken să se arate în faţa lui 
Allan, Julius, Benny şi a prietenei lui, fiindcă poate lor le-ar fi 
displăcut comportamentul lui mai grosolan... 

— Şi chiar că nu ne-a plăcut, completă Frumoasa. 

— Adică? întrebă procurorul Ranelid. 

— Adică a dat buzna în ograda mea, şi-a vârât nasul peste tot, 
a înjurat tot timpul, a cerut de băut tărie... Eu trec multe cu 
vederea, dar nu suport când cineva trebuie neapărat să tragă 
înjurături când are ceva de spus. 

Inspectorului Aronsson era cât pe ce să-i rămână îmbucătura 
de brioşă în gât. Cu o seară înainte pe verandă, Frumoasa 
înjurase aproape fără întrerupere. Pe Aronsson îl interesa din ce 
în ce mai puţin să afle care era adevărul în acel talmeş-balmeş. 
Ştiau destule. La ce bun mai multe? Frumoasa mai adăugă: 

— Sunt sigură că era deja beat când a sosit, şi vă daţi seama? 
Era cu maşina! Şi avea un pistol, şi-l tot flutura ca să facă pe 
nebunul, şi zicea că-i trebuie pentru afacerile lui cu droguri din... 
Riga, parcă. Dar atunci, să ştiţi, domnule procuror, i-am zbierat 
şi eu: „Fără arme pe proprietatea mea!” Şi i-am cerut să-şi pună 
pistolul pe verandă. Chiar mă-ntreb dacă nu şi l-o fi uitat acolo 
când şi-a luat tălpăşiţa. Niciodată nu mi-a fost dat să întâlnesc 
un om mai arţăgos şi mai nesuferit. 

— Poate că bibliile l-au făcut să-şi iasă din fire, zise Allan. 
Religia tulbură simţurile. Odată, pe când eram la Teheran... 

— Teheran? repetă procurorului. 

— Da, acum vreo câţiva ani, cam atunci trebuie să fi fost. 
Acolo era ordine şi disciplină, după cum a spus şi Churchill când 
am plecat cu avionul de acolo. 

— Churchill? repetă procurorul. 

— Da, prim-ministrul. Sau nu, atunci nu era prim-ministru, dar 
fusese. Şi a mai fost, de fapt. 


— Ştiu şi eu, ce dracu', cine-i Winston Churchill, dar întrebam 
numai... tu şi Churchill la Teheran, împreună? 

— Nu înjuraţi, domnu’ procuror! interveni Frumoasa. 

— Nu chiar împreună. Am locuit un timp acolo cu un misionar. 
Şi tare bine se pricepea să-i facă pe cei din jur să le sară 
ţandăra. 

Şi apropo de sărit ţandăra, chiar asta simţea procurorul 
Ranelid că e pe cale să i se întâmple. Işi dădea seama că 
încerca să afle nişte informaţii obiective de la un centagenar, 
care afirma că-i cunoscuse pe Franco, pe Truman, pe Mao Tse 
Tung şi pe Churchill. Dar pe Allan nu-l preocupa în ce stare se 
afla procurorul Ranelid. Din contră. Aşadar, continuă: 

— Ce mai, tânărul domn Hinken a venit ca un nor de furtună 
cu chip de om asupra noastră la Sjötorp. Şi cerul nu s-a limpezit 
decât în clipa când a plecat. A deschis geamul maşinii şi a 
strigat: „Letonia, la tine viu!” Pentru noi, asta însemna că 
Hinken se ducea în Letonia, dar domnul procuror, care e mai 
versat decât noi în treburile poliţieneşti, poate că interpretează 
altfel? 

— ldiotule, zise procurorul. 

— ldiot? Nimeni nu m-a făcut idiot până acum. Câine şi 
şobolan i-au scăpat lui Stalin, dar niciodată idiot. 

— Atunci, să fiu eu al dracului dacă n-a venit momentul, 
spuse procurorul Ranelid. 

Dar Per-Gunnar Gerdin interveni: 

— Uşurel, uşurel. Domnul procuror nu trebuie să se enerveze 
doar pentru că nu poate să bage după gratii pe cine vrea şi 
oricum vrea dânsul. Mergem mai departe cu povestea sau nu 
mergem? 

— Desigur, să mergem mai departe, spuse procurorul, 
mormăind nişte scuze. 

Sau poate, de fapt nu voia... dar n-avea ce face. Aşadar, Per- 
Gunnar Gerdin spuse în continuare: 

— Despre Never Again se pot spune următoarele: Bulten a 
plecat în Africa cu Legiunea străină, Hinken a plecat în Letonia 
să înceapă o afacere cu droguri, iar Caracas s-a întors la el 
acasă în... da, acasă. Aşa că am rămas doar eu, bietul de mine, 
dar bineînţeles cu lisus alături. 

— Bine, hai! mormăi procurorul. Mai departe! 


— Am pornit-o spre Sjötorp, la Gunilla, prietena lui Benny, că 
oricum Hinken mă sunase înainte să plece din ţară şi-mi dăduse 
adresa. Un pic de ruşine tot mai avea el. 

— Hmm, aici am câteva întrebări, spuse procurorul Ranelid. 
Prima vă e adresată dumneavoastră, Gunilla Björklund. De ce v- 
aţi cumpărat un minibuz cu câteva zile înainte de-a pleca şi de 
ce aţi plecat? 

Prietenii hotărâseră cu o seară în urmă să nu pomenească de 
Sonia. Elefantul era, ca şi Allan, fugar, dar nu avea, ca şi Allan, 
drepturi cetăţeneşti. Probabil că nu era nici măcar socotit 
suedez, şi în Suedia, exact ca şi în toate celelalte ţări, dacă eşti 
străin, nu prea ai mare valoare. Aşa că Sonia ar fi fost 
condamnată ori la expulzare din ţară, ori închisă pe viaţă într-o 
grădină zoologică. Sau, pur şi simplu, şi la una, şi la alta. 

Dar asta însemna că iar le trebuia o minciună ca să explice de 
ce se hotărâseră dintr-odată să pornească la drum cu minibuzul. 

— Ce să vă spun? Minibuzul e pe numele meu, zise Frumoasa, 
dar, de fapt, l-am cumpărat împreună cu Benny pentru fratele 
lui Benny, Bosse. 

— Ca să-l umple cu biblii? spuse procurorul Ranelid, care-şi 
pierduse şi răbdarea, şi tactul. 

— Nu cu biblii, cu pepeni roşii, răspunse Bosse. Doriţi să 
gustaţi cel mai dulce pepene roşu din lume, domnule procuror? 

— Nu. Nu vreau, zise procurorul Ranelid. Vreau să lămurim ce- 
a mai rămas, pe urmă vreau să plec acasă şi să ţin conferinţa de 
presă şi pe urmă vreau să-mi iau concediu. Asta vreau. Şi acum, 
vreau să mergem mai departe. De ce dra... de ce Dumnezeu, aţi 
plecat cu minibuzul din Sjötorp exact înainte să sosească Per- 
Gunnar Gerdin? 

— Păi, ei nu ştiau c-o să vin eu. Vă e greu să urmăriţi firul, 
domnule procuror? 

— Da, mi-e greu, zise procurorul Ranelid. Până şi lui Einstein i- 
ar fi greu să urmărească toată trăncăneala asta. 

— Şi pentru că aţi pomenit de numele ăsta... interveni Allan. 

— Nu, domnule Karlsson, zise procurorul Ranelid. Nu vreau să 
aud alt basm despre ce-au făcut împreună Karlsson şi Einstein. 
Vreau s-aud de la domnul Gerdin când au apărut „ruşii”? 

— Poftim? făcu Per-Gunnar. 

— Ruşii. Decedatul coleg Hinken vorbeşte despre ruşi în 
convorbirea telefonică înregistrată pe bandă. Tu te plângi că 


Hinken nu te-a sunat la mobilul cu cartelă, iar Hinken zice că el 
credea că acolo trebuie să sune numai când e vorba de afaceri 
cu ruşii. 

— Nu vreau să intru în subiectul ăsta, zise Per-Gunnar Gerdin, 
în primul rând fiindcă Hinken nu ştia ce să spună. 

— Dar eu vreau, insistă procurorul Ranelid. 

Pentru câteva clipe, se lăsă tăcerea în jurul mesei. Faptul că 
în discuţia de la telefon cu Gerdin fuseseră pomeniţi ruşii nu 
apăruse în relatările din ziare, şi nici Gerdin nu-şi amintea de 
aşa ceva. Dar atunci, Benny spuse: 

— Esli celavek kurit, on ploho igraiet v futbol. 

Toţi şi-au întors capul spre el cu ochii holbaţi. 

— Noi eram „ruşii”, eu şi fratele meu, Bosse, explică Benny. 
Tatăl nostru - Dumnezeu să-l odihnească - şi cu unchiul nostru, 
Frasse - Dumnezeu să-l odihnească şi pe el - erau puţin de 
stânga, dacă mă pot exprima aşa. Din cauza asta, când eram 
mici, ne-au învăţat ruseşte, aşa că prietenii şi cunoştinţele 
noastre ne spuneau „ruşii”. Şi, pe scurt, aşa a fost, cum v-am 
explicat, dar pe ruseşte. 

Ca atâtea altele din cursul acelei dimineţi, nici cele din urmă 
povestite de Benny nu aveau aproape nimic de-a face cu 
adevărul. Benny încercase doar să-l scoată pe Găddan Gerdin 
din încurcătură. Benny era aproape licenţiat şi în rusă (îi lipsea 
doar lucrarea de diplomă), dar trecuse mult timp de atunci şi 
nu-şi amintise în grabă decât: 

„Cel care fumează joacă prost fotbal.” 

Dar o scosese la liman. Dintre toţi cei care erau în jurul mesei, 
numai Allan îl înţelesese pe Benny. 

Procurorul Ranelid se simţea depăşit. Mai întâi, toate acele 
referiri la personaje istorice, Benny, care vorbea ruseşte... ca să 
nu mai vorbim de întâmplările acelea greu de înţeles, de pildă, 
că Bulten fusese găsit mort la Djibouti, iar Hinken la Riga. Nu, 
nu, începea să fie prea mult, era deja prea mult. Şi totuşi, mai 
rămânea ceva imposibil de lămurit. 

— Şi ca să terminăm, domnule Gerdin, puteţi să-mi explicaţi şi 
mie cum s-a întâmplat când mai întâi aţi fost turtit şi omorât de 
minibuz, pe urmă aţi înviat din morţi şi acum staţi aici... şi 
mâncaţi pepene roşu? Apropo, aş putea totuşi să gust şi eu din 
pepenele ăsta? 


— Absolut, spuse Bosse. Dar reţeta e secretă! Sau cum se 
spune: „Dacă vrei să-ţi iasă bine mâncarea, nu trebuie să asiste 
inspecția sanitară când o faci”. 

De zicala asta nu auzise nici inspectorul Aronsson, nici 
procurorul Ranelid. Dar Aronsson luase hotărârea fermă ca, pe 
cât posibil, să tacă din gură, iar Ranelid nu dorea decât să pună 
capăt acestei... nici nu ştia cum s-o numească, şi să plece de 
acolo. Aşa că nu mai dorea explicaţii. Constata, în schimb, că 
tocmai mânca cel mai gustos pepene roşu din viaţa lui. 

Şi, în timp ce dinţii procurorului mestecau pepenele, Per- 
Gunnar povestea cum a sosit el la Sjötorp tocmai când 
minibuzul pleca de-acolo, cum a întors maşina şi a înţeles că în 
minibuz erau chiar prietenii pe care-i căuta el, cum i-a ajuns din 
urmă, cum i-a depăşit, cum, din nefericire, a derapat - şi... dar 
mass-media a publicat în mai multe rânduri fotografii ale 
accidentului, aşa că partea asta nu mai era o noutate pentru 
procuror, nu? 

— Că ne-a ajuns din urmă n-a fost de mirare, adăugă Allan, 
care rămăsese tăcut câteva minute. Avea trei sute de cai-putere 
sub capotă. Altceva era când am mers eu cu un Volvo PV444, de 
la Bromma® la prim-ministrul Erlander. Patruzeci şi patru de cai- 
putere! Era mult pe vremea aceea. Şi câţi cai-putere avea 
băcanul Gustavsson, când, din greşeală, mi-a intrat în... 

— Vă rog, domnule Karlsson, închideţi gura, până nu cad eu 
mort, zise procurorul Ranelid. 

Preşedintele clubului Never Again şi-a continuat povestea. 
Sigur că a pierdut puţin sânge în maşina avariată, sau chiar 
destul de mult, dar imediat după aceea a fost bandajat şi nu i s- 
a părut că avea nevoie de spitalizare doar pentru o rană 
deschisă, un braţ fracturat, o comoţie cerebrală şi câteva coaste 
rupte. 

— Şi pe deasupra, Benny a studiat şi istoria literaturii, spuse 
Allan. 

— Istoria literaturii? se miră Ranelid 

— Istoria literaturii am spus? Medicina, voiam să zic. 

— De fapt, şi istoria literaturii am studiat-o, spuse Benny. Unul 
din favoriţii mei e Camilo Jose Cela, şi nu în ultimul rând 
romanul cu care a debutat, La familia de... 


5 Bromma este numele unui aeroport internaţional, situat la 9 km vest de 
centrul oraşului Stockholm. 


— Te rog, nu începe ca Allan Karlsson. Să trecem la subiect. 

Procurorul îi aruncă o privire lui Karlsson, aşa că Allan spuse: 

— Scuzaţi, domnule procuror, subiectul e încheiat. Dar dacă 
doriţi să mai vorbim, pot să-mi amintesc unele întâmplări 
nefericite din vremea când am fost agent la CIA. Sau, mai bine, 
când am traversat Himalaya. Apropo, vreţi o reţetă de rachiu 
făcut din lapte de capră? Tot ce vă trebuie este o sfeclă de 
zahăr şi puţin soare. Desigur, în afară de laptele de capră. 

Se întâmplă uneori să-ţi meargă gura, pe când creierul îţi este 
încă în stare de repaus, şi poate că asta i se întâmplase 
procurorului Ranelid, care, contrar hotărârii luate, s-a pomenit 
că reacţionează cu voce tare la digresiunea din urmă a lui Allan. 

— Ai traversat Himalaya? La o sută de ani? 

— Nu, nici vorbă, răspunse Allan. Cred că înţelegeţi, domnule 
procuror, că n-am avut toată viaţa o sută de ani. Asta s-a 
întâmplat foarte recent. 

— Putem conti... 

— Cu toţii creştem şi îmbătrânim, continuă Allan. Copii fiind, 
poate nu credem că-i aşa... de pildă tânărul domn Kim Jong Il. 
Sărăcuţul de el, plângea şi eu îl ţineam în braţe, şi uite, acum e 
şef de stat, şi are atâtea răsp... 

— Să lăsăm asta, domnule Karlsson, şi... 

— Da, sigur, scuzaţi-mă. Domnul procuror voia să-i povestesc 
cum a fost când am traversat Himalaya. La început, pentru 
câteva luni nu aveam lângă mine decât o cămilă şi, orice-ai zice 
despre o cămilă, nu-i prea atrăgătoare ca tovarăşă de călă... 

— Nu! răbufni procurorul Ranelid. Nu asta voiam s-aud. Voiam 
doar... Nu mai ştiu... N-ai putea să... 

După care, procurorul Ranelid s-a cufundat iar în tăcere 
câteva clipe şi, pe urmă, a spus aproape şoptit că nu mai avea 
alte întrebări... în afară de una, poate, şi anume de ce s-au 
ascuns cu toţii, adică grupul de prieteni, timp de mai multe 
săptămâni acolo, la Västergötland, dacă nu făcuseră nimic rău. 

— Că doar eraţi nevinovaţi, nu? 

— Chestia asta cu nevinovăția depinde din unghiul cui e 
privită, remarcă Benny. 


se Camilo José Acela (1916-2002), scriitor spaniol. A debutat cu romanul „La 
familia de Pascual Duarte" în 1942. | s-a decernat Premiul Nobel pentru 
Literatură în 1989. 


— Cam tot aşa gândeam şi eu. Uite, de pildă preşedinţii 
Johnson şi de Gaulle. Cine era vinovat şi cine era nevinovat de 
proasta lor relaţie? Sigur, nu despre asta am vorbit cu ei când 
ne-am întâlnit, aveam altele de discutat, dar oricum... 

— Dragă domnule Karlsson, dacă vă rog în genunchi, puteţi să 
tăceţi din gură? 

— Vai, dar nu trebuie domnul procuror să-mi cadă mie în 
genunchi. Promit ca de-acum încolo n-am să mai scot o vorbă, 
ca la biserică. În toţi cei o sută de ani ai mei, numai de două ori 
m-a luat gura pe dinainte; mai întâi când le-am spus ălora din 
Occident cum se face bomba atomică, iar a doua oară când le- 
am spus acelaşi lucru celor din Est. 

Procurorul Ranelid se gândea că o bombă atomică ar putea să 
rezolve unele probleme, mai ales dacă, în momentul exploziei, 
Karlsson ar fi cocoţat pe ea. Dar n-a spus nimic. Nu mai avea 
putere sa vorbească. Nu i se răspunse nici de ce prietenii 
păstraseră tăcerea în cursul celor trei săptămâni cât fuseseră 
reţinuţi în lipsă, în afară de acele aluzii filosofice cum că justiţia 
era diferită de la o ţară la alta şi în funcţie de împrejurări. 

Aşadar, procurorul Conny Ranelid s-a ridicat încetişor de pe 
scaun, a făcut un gest de mulţumire - pentru pepene, pentru 
cafea, pentru brioşă, pentru... convorbire... şi pentru că prietenii 
de la Klockaregărd au fost atât de binevoitori. 

A ieşit apoi din bucătărie, s-a aşezat în maşină şi a plecat. 

— A mers chiar foarte bine, spuse Julius. 

— Absolut, încuviinţă Allan. Cred că n-am uitat nimic. 


* 


În maşină, pe drumul E20 înspre nord-est, mintea procurorului 
Ranelid s-a dezmorţit încetul cu încetul şi a trecut apoi în revistă 
relatarea pe care o auzise. A mai adăugat el câte ceva, a mai 
lăsat la o parte altceva (cel mai des lăsa la o parte), a şlefuit, a 
curăţat, până când i s-a părut că era în posesia unei povestiri 
epurate şi acceptabile. Singurul lucru care-l neliniştea pe 
procuror cu privire la credibilitatea relatării faţă de mass-media 
era că nici jurnaliştii nu puteau crede că mirosul de mort 
cuprinsese înainte de termen corpul lui Allan Karlsson. 


Procurorului Ranelid i-a venit atunci o idee şi ideea prindea 
rădăcini. Afurisitul de câine al poliţiei. Ce-ar fi să dea vina pe 
blestematul ăla de câine? 

În clipa în care presa ar accepta că javra fusese turbată, i se 
deschideau posibilităţi nebănuite lui Ranelid ca să-şi salveze 
pielea. Atunci, povestea ar putea suna astfel: nu fusese niciun 
fel de cadavru în drezina din Sörmland, niciodată. Dar // făcuseră 
pe procuror să creadă că fusese, ceea ce dusese la o serie de 
concluzii şi hotărâri, care, desigur, se dovediseră a fi cu totul 
anapoda, însă pentru asta nu putea să fie învinuit el, pentru că 
era vina câinelui. 

Era, pur şi simplu, o idee strălucită, aşa credea procurorul 
Ranelid. Singurul lucru de care avea nevoie era o confirmare că 
într-adevăr căţeaua... Kicki - parcă aşa o chema - turbase şi că 
a trebuit să i se pună imediat capăt zilelor. Pentru că nu se 
putea ca, după manevra asta a procurorului, căţeaua să-şi facă 
iar apariţia cu toate meritele intacte. 

instructorul lui Kicki îi era îndatorat lui Ranelid pentru ceva ce 
se petrecuse cu vreun an în urmă, când procurorul „driblase” în 
favoarea poliţaiului, care fusese acuzat că şterpelise o gogoaşă. 
Nu merita, se gândise atunci Ranelid, să fie distrusă o carieră de 
poliţist pentru o gogoaşă. Dar acum, venise momentul ca 
instructorul să-şi arate recunoştinţa. 

— Adio, Kicki, spuse procurorul Conny Ranelid, zâmbind 
pentru prima oară după enorm de mult timp, pe drumul E20, în 
direcţia nord-est spre Eskilstuna. 

Peste câteva minute a sunat telefonul. Era şeful poliţiei în 
persoană, care avea pe birou raportul proaspăt sosit de la Riga 
referitor la necropsia şi identificarea victimei. 

— Avem confirmarea că mortul presat în depozitul de fiare 
vechi e într-adevăr Henrik Hulten, spuse şeful poliţiei. 

— Foarte bine, zise procurorul Ranelid. Şi bine că m-ai sunat. 
Fii amabil şi fă-mi legătura cu centrala. Trebuie să vorbesc cu 
Ronny Băckman, instructorul de câini, ştii tu... 


* 


Prietenii de la Klockaregård i-au făcut cu mâna în semn de 
rămas-bun procurorului Ranelid şi, la iniţiativa lui Allan, s-au 


aşezat din nou la masa din bucătărie. Mai aveau, zicea el, o 
chestiune de rezolvat. 

Allan l-a întrebat mai întâi pe inspectorul Aronsson dacă avea 
ceva de spus în legătură cu ce i se povestise procurorului. Sau 
poate că inspectorul prefera să facă o plimbare în timp ce 
prietenii îşi continuau discuţia? 

Inspectorul a răspuns că relatarea faptelor fusese extrem de 
limpede şi concludentă. În ceea ce-l privea pe el, cazul era 
închis, şi, dacă îi permiteau să rămână cu ei, rămânea cu 
plăcere. Pe de altă parte, Aronsson nu era nici pe departe fără 
păcat, şi n-avea de gând să arunce nici prima şi nici a doua 
piatră. 

— V-aş ruga în schimb să-mi faceţi serviciul de a nu-mi 
povesti lucruri care nu mă privesc. Desigur, în cazul în care ar 
exista o altă versiune decât cea pe care i-aţi servit-o lui Ranelid. 

Allan promise şi, în numele tuturor, salută venirea noului 
prieten în mijlocul lor. g 

Noul lor prieten, se gândea mirat Aronsson. In lunga sa 
carieră, îşi făcuse o sumedenie de duşmani printre toți oamenii 
fără conştiinţă, dar nici un singur prieten. În fine, venise 
momentul! Aşadar, le-a zis că, dacă Allan şi ceilalţi voiau să-l 
socotească şi pe el în grupul de prieteni, el nu putea decât să fie 
mândru şi bucuros. 

Allan a răspuns că lunga lui viaţă îi dăduse prilejul să se 
împrietenească şi cu preoţi, şi cu preşedinţi, dar cu un poliţist, 
era prima oară. Şi fiindcă prietenul Aronsson nu voia să afle 
prea multe, Allan a promis că nu-i va spune de unde proveneau 
toţi banii pe care-i aveau. 

— Toţi banii? repetă inspectorul Aronsson. _ 

— Da, spuse Allan. Ştii valiza aia de care vorbeam? Inainte s-o 
umplem cu biblii în format mini din piele veritabilă, era plină 
până la refuz cu hârtii de cinci sute de coroane. În jur de 
cincizeci de milioane. 

— Ei, lua-v-ar dra... făcu inspectorul Aronsson. 

— Aşa, dă-o-nainte cu înjurăturile, zise Frumoasa. 

— Dacă vrei neapărat să invoci pe cineva, vreau să ţi-l 
recomand totuşi pe lisus, zise Bosse. Indiferent dacă-l avem sau 
nu pe procuror cu noi la masă. 

— Cincizeci de milioane? spuse inspectorul Aronsson. 


— Minus o serie de cheltuieli din timpul călătoriei, zise Allan. 
Şi acum, grupul nostru are de stabilit condiţiile de repartizare a 
proprietăţii. Aşadar, Găddan, ai cuvântul. 

Per-Gunnar Găddan Gerdin se scarpină în ureche, acordându- 
şi astfel câteva clipe de gândire. Pe urmă, spuse că el ar dori ca 
banii să nu se împartă şi prietenii să nu se despartă, şi că ar 
putea să plece cu toţii în vacanţă, pentru că lui cel mai dor îi era 
acum să i se servească un grog, sub o umbrelă de soare, 
undeva cât mai departe. Şi asta, mai ales pentru că Găddan 
aflase că Allan avea şi el înclinații în aceeaşi direcţie. 

— Dar nu cu umbrelă, zise Allan. 

Julius era şi el de acord cu Allan că nu era absolut vital să 
aperi un grog de ploaie, mai ales dacă şedeai sub o umbrelă şi 
soarele strălucea pe un cer albastru. Dar oricum, ăsta nu era 
motiv de discuţie. Ce idee strălucită să meargă în vacanţă 
împreună! 

Inspectorul Aronsson zâmbea timid la propunere şi nu 
îndrăznea să fie prea sigur că aparţinea grupului. Şiretul de 
Benny observase asta, aşa că l-a apucat zdravăn pe inspector 
de umăr şi l-a întrebat în ce ambalaj prefera reprezentatul 
poliţiei să i se servească grogul în vacanţă. Inspectorul s-a 
luminat şi tocmai se pregătea să răspundă, când Frumoasa 
strică atmosfera: 

— Eu nu plec un metru de-aci fără Sonia şi Buster! 

Şi, după o secundă de tăcere, adăugă: 

— Să fiu eu a dracului dacă plec. 

Şi pentru că lui Benny nici nu-i trecea prin cap să plece un 
metru fără Frumoasa, i-a pierit şi lui pofta. 

— Şi în afară de asta, jumătate din noi n-avem paşapoarte 
valabile, spuse Benny cu un oftat. 

Dar Allan doar i-a mulţumit lui Gäddan pentru generozitatea 
pe care o arătase legat de modul cum să se împartă banii din 
valiză. Lui, personal, i se părea că ideea cu vacanţa era bună, şi 
la cât mai multe mii de kilometri depărtare de sora Alice. Doar 
să fie şi ceilalţi din grup de acord, că aranja el şi transport şi o 
destinaţie unde nu se verificau prea amănunţit vizele, nici 
pentru oameni, nici pentru animale. 

— Şi cum te-ai gândit c-o să putem lua în avion un elefant de 
cinci tone? spuse Benny resemnat. 


— Nu ştiu, răspunse Allan. Dar dacă privim lucrurile cu 
optimism, se rezolvă şi asta. 

— Şi cei care n-au paşapoarte valabile? 

— Cum am spus. Dacă privim cu optimism... 

— De fapt, nu cred că Sonia cântăreşte mai mult de patru 
tone, eventual patru şi jumătate, interveni Frumoasa. 

— Vezi, Benny? Asta înseamnă să priveşti lucrurile cu 
optimism. Problema a devenit de îndată mai uşoară cu o tonă. 

— Poate am o idee, continuă Frumoasa. 

— Şi eu, zise Allan. Aş putea să dau un telefon? 


CAPITOLUL 26 
1968-1982 


Yuli Borisovici Popov locuia şi lucra în oraşul Sarov din 
regiunea Nijni Novgorod, la aproximativ trei sute cincizeci de 
kilometri est de Moscova. 

Sarov era un oraş închis, aproape mai secret decât agentul 
secret Hutton. Nici nu i se mai spunea Sarov, ci primise nu prea 
romanticul nume de Arzamas-16. Şi fusese şters de pe toate 
hărţile. Sarov exista, dar în acelaşi timp nu exista. Depinde dacă 
te refereai la realitate, sau la altceva. Cum s-a întâmplat câţiva 
ani cu Vladivostok începând cu 1953, dar invers. 

Oraşul era înconjurat cu sârmă ghimpată şi nu puteai nici ieşi, 
nici intra fără un control minuţios de securitate. O persoană cu 
paşaport american şi care avea legătură cu ambasada 
americană de la Moscova era sfătuită nici măcar să nu se 
apropie de Sarov. 

Ryan Hutton de la CIA îl instruise câteva săptămâni bune pe 
elevul Allan Karlsson cu privire la bazele spionajului, înainte ca 
Allan să fie instalat la ambasada din Moscova sub numele de 
Allen Carson şi cu titlul vag de administrator. 

Pentru agentul secret Hutton a fost destul de penibil că n-a 
ţinut seama de faptul că obiectivul pe care Allan Karlsson 
trebuia să-l observe era inaccesibil, împrejmuit cu sârmă 
ghimpată, într-un oraş atât de păzit, încât nici n-avea voie săi 
se spună pe nume şi nici să se afle acolo unde se afla. 

Agentul secret Hutton îi ceru scuze lui Allan pentru greşeala 
asta, dar adăugă că domnul Karlsson va găsi cu siguranţă o 
soluţie. Nu încăpea îndoială că Popov mai venea din când în 
când la Moscova, aşa că lui Allan nu-i rămânea decât să afle 
când anume urma Popov să treacă din nou prin capitală. 

— Şi acum, domnule Karlsson, vă rog să mă iertaţi, spuse 
agentul secret Hutton la telefon, vorbind din capitala franceză. 
Mă aşteaptă pe birou o serie de alte lucruri de rezolvat. Aşa că, 
succes! 

Agentul secret Hutton închise telefonul, scoase un oftat 
prelung şi se cufundă din nou în chestiunea complicată a 
repercusiunilor loviturii militare din Grecia, sprijinită de CIA cu 
un an în urmă. Ca de atâtea ori în ultimul timp, rezultatul nu 
fusese cel scontat. 


Cât despre Allan, el n-avea deocamdată altă idee decât să se 
ducă zilnic la biblioteca municipală din Moscova, să stea acolo 
ore întregi şi să citească presa zilei şi diverse reviste. Şi asta, în 
speranţa că va da peste vreun articol despre o apropiată 
apariţie în public a lui Popov, în afara reţelei de sârmă 
ghimpată, care împrejmuia Arzamas-16. 

Dar lunile treceau şi nu apăreau astfel de veşti. În schimb, 
Allan citi, printre altele, că Robert Kennedy, candidat la 
preşedinţie, a avut aceeaşi soartă ca fratele lui şi că 
Cehoslovacia a cerut ajutorul Uniunii Sovietice să-i consolideze 
socialismul. 

In altă zi, Allan află din ziare că Lyndon B. Johnson avea acum 
un succesor, pe care-l chema Richard M. Nixon. Dar pentru că el 
continua să primească diurna lunară într-un plic de la ambasada 
americană, socotea că cel mai bine ar fi să-şi vadă de treabă şi 
să-l caute în continuare pe Popov. Dacă agentul secret Hutton 
dorea vreo schimbare, dădea el de ştire. 

1968 trecu, veni 1969 şi se apropia primăvara, când Allan, tot 
răsfoind presa la bibliotecă, dădu peste ceva interesant. Opera 
din Viena urma să dea un spectacol cu Turandot la teatrul Balşoi 
din Moscova, cu tenorul Franco Corelli şi Birgit Nilsson“, diva 
suedeză cunoscută în toată lumea. 

Allan îşi scărpină bărbia, din nou spână, şi îşi aminti de prima 
şi deocamdată singura seară pe care o petrecuse până foarte 
târziu împreună cu Yuli. Spre miezul nopţii, acesta începu să 
cânte o arie. Era Nessu dorma, adică Nimeni să nu doarmă! 
Foarte repede după aceea, din motive legate de consumul de 
alcool, el tot adormise, dar asta era altceva. 

Allan îşi spuse că cineva capabil de a-i face cinste lui Puccini 
şi operei sale, Turanaot, într-un submarin la două sute de metri 
adâncime aproape că nu poate să piardă reprezentaţia acelei 
opere cu ansamblul de la Viena, în vizită la Balşoi. Mai ales când 
acel cineva locuieşte la numai două ore de Moscova şi are 
atâtea decoraţii pe piept, încât nici nu te aştepţi să aibă vreo 
problemă cu biletele. 

Sau poate o să aibă. Şi în cazul ăsta, Allan trebuia să-şi 
continue drumurile zilnice la biblioteca municipală. Altceva nu 
se putea întâmpla. 


$7 Birgit Nilsson (1918-2005), soprană suedeză de renume mondial. 


Deocamdată, Allan se bizuia pe faptul că Yuli îşi va face 
apariţia în faţa Operei, şi atunci nu-i rămânea decât să-i 
mulţumească din nou pentru ospitalitatea din seara aceea, şi 
gata. 

Sau poate nu. 

Poate chiar deloc. 


* 


În seara zilei de 22 martie 1969, Allan se plasă strategic în 
stânga intrării principale de la Balşoi. Aşa se gândise el, că de 
acolo îl va recunoaşte pe Yuli îndreptându-se spre sala de 
spectacol. Problema era că toţi spectatorii erau aproape identici. 
Erau bărbaţi în costum negru sub palton negru şi femei cu rochii 
lungi, care se vedeau sub blănuri maro sau negre. Veneau toți 
perechi-perechi şi se grăbeau să intre din frigul de afară la 
căldură, trecând pe lângă Allan, postat pe ultima treaptă a scării 
monumentale a teatrului. Pe deasupra, mai era şi întuneric. Cum 
Dumnezeu să poată el identifica o figură pe care o văzuse două 
zile cu douăzeci şi unu de ani în urmă? Dacă nu s-ar întâmpla să 
aibă norocul nemaipomenit ca Yuli să-l recunoască el pe Allan. 

Nu, norocul ăsta nu-l avu Allan. Bineînţeles că nu era nici pe 
departe sigur că Yuli Borisovici, eventual în compania cuiva, se 
afla înăuntru, dar dacă era însemna că trecuse la câţiva metri 
de prietenul de odinioară, fără să-i treacă măcar prin gând că 
Allan ar putea fi acolo. Deci, ce era de făcut? Allan cugetă cu 
voce tare: 

— Dacă ai intrat, dragul meu Yuli Borisovici, e cât se poate de 
sigur că ai să ieşi pe aceeaşi uşă. Numai că atunci iar ai să arăţi 
ca toţi ceilalţi. Aşadar, n-am să te găsesc. Rămâne să mă 
găseşti tu pe mine. 

Aşa stăteau lucrurile. Allan se întoarse la micul lui birou de la 
ambasadă, se pregăti şi plecă iar la teatru, cu mult timp înainte 
ca prinţul Calaf să-i topească inima prinţesei Turandot. 

In timpul cursului pe care-l urmase cu agentul secret Hutton, 
Allan fusese obligat să repete mai mult decât orice altceva 
cuvântul discreție. Un agent abil nu trebuie niciodată să facă 
zarvă în jurul lui sau să iasă în evidenţă, trebuie să se piardă 
printre cei din jurul său în asemenea măsură, încât să fie 
aproape invizibil. 


— Aţi înţeles, domnule Karlsson? îl întrebase agentul secret 
Hutton. 

— Sigur, domnule Hutton, răspunsese Allan. 

Birgit Nilsson şi Franco Corelli au fost aplaudaţi de douăzeci 
de ori la scenă deschisă; succesul a fost enorm. De aceea a 
durat mai mult până ce spectatorii, care arătau cu toţii la fel, au 
ieşit din teatru şi s-au revărsat în jos, pe scară. Şi cu toții l-au 
observat pe bărbatul care stătea pe treapta cea mai de jos cu 
braţele ridicate, ţinând între mâini o pancartă, pe care se putea 
citi: 


EU SUNT ALLAN EMMANUEL 


Nici nu încape îndoială că Allan Karlsson înţelesese predicile 
agentului secret Hutton, numai că nu le dădea importanţă. 
Poate că în Parisul lui Hutton era primăvară, dar la Moscova era 
şi ger şi beznă. Lui Allan îi era frig şi acum dorea să vadă un 
rezultat. Mai întâi se gândise să scrie pe pancartă numele lui 
Yuli, dar până la urmă hotărî că legea indiscreţiei îl privea pe el 
însuşi, nu pe alţii. 

Larissa Aleksandrevna Popova, soţia lui Yuli Borisovici Popov, 
îşi ţinea afectuoasă soţul de braţ şi îi mulțumea a cincea oară 
pentru emoția fantastică pe care tocmai o trăiseră împreună la 
spectacol. Şi Birgit Nilsson era într-adevăr o veritabilă Maria 
Callas! Şi ce /ocuri! În rândul patru, exact la mijloc. De mult nu 
se simţise Larissa mai fericită ca acum. În plus, la noapte avea 
să doarmă cu soţul la hotel, aşa că va fi scutită aproape o zi 
întreagă de oraşul ăla groaznic împrejmuit cu sârmă ghimpată. 
Mai întâi o cină romantică în doi... numai ea şi Yuli... şi pe urmă 
chiar... 

— Draga mea, iartă-mă puţin, spuse Yuli şi se opri pe prima 
treaptă de lângă intrarea teatrului. 

— Dar ce s-a întâmplat, dragule? zise neliniştită Larissa. 

— Nu... nu s-a întâmplat nimic... doar că... îl vezi pe tipul ăla 
de jos, cu pancarta? Vreau să mă uit mai bine la el... Nu poate 
fi... dar trebuie să... Omul ăsta e mort! 

— Cine e mort, dragă? 

— Hai, vino! spuse Yuli, făcându-şi loc prin mulţime în jos pe 
scări, trăgând-o şi pe nevastă după el. 


Când ajunse la trei metri de Allan, Yuli rămase locului, 
obligându-şi creierul să  priceapă ceea ce ochii deja 
înregistraseră. Allan descoperi faţa comică cu ochii holbaţi a 
prietenului de demult, cobori pancarta şi zise: 

— Ţi-a plăcut Birgit? 

Yuli era încă mut, dar soţia îl întrebă în şoaptă dacă ăsta era 
omul care, după spusele soţului, era mort. Allan îi răspunse lui 
Yuli că mort nu era, îngheţat mort, da, şi, dacă domnul şi 
doamna Popov nu voiau ca Allan să moară de-a binelea de frig, 
ar trebui să-l ducă de urgenţă într-un restaurant ca să ia o votcă 
şi poate şi ceva de mâncat. 

— Chiar tu eşti... reuşi să spună Yuli. Dar... vorbeşti 
ruseşte...? 

— Da, am urmat un curs de rusă timp de cinci ani imediat 
după ce ne-am văzut ultima oară, zise Allan. Şcoala se numea 
Gulag. Cum rămâne cu votca? 

Yuli Borisovici era un tip cu conştiinţă şi timp de douăzeci şi 
unu de ani îl chinuise gândul că, fără să vrea, îl înşelase pe 
expertul în bombe atomice, făcându-l să meargă cu el la 
Moscova, după care suedezul fusese transferat la Vladivostok, 
unde - dacă nu murise înainte - probabil că-şi sfârşise zilele în 
incendiul acela despre care ştiau toate sovietele mai bine 
informate. Suferise, aşadar, douăzeci şi unu de ani, şi nu în 
ultimul rând fiindcă îi plăcuse de la bun început caracterul 
suedezului. 

Şi iată că, acum, Yuli Borisovici stătea în faţa teatrului Balşoi 
din Moscova, pe un ger de minus cincisprezece grade, după un 
spectacol care-i încălzise sufletul, şi... nu, nu-i venea să creadă. 
Allan Emmanuel Karlsson supraviețuise. Şi era încă în viaţă. Şi în 
clipa asta era acolo, lângă el. In centrul Moscovei. Vorbind 
ruseşte! 

Yuli Borisovici era căsătorit de patru decenii cu Larissa 
Aleksandrevna şi erau foarte fericiţi împreună. Nu aveau copii, 
dar îi lega o prietenie fără margini. Îşi împărtăşeau unul altuia şi 
necazurile, şi bucuriile, şi nu o dată îi vorbise Yuli soţiei despre 
tristeţea pe care o simţea în legătură cu soarta lui Allan 
Emmanuel Karlsson. Şi acum, în timp ce Yuli încă nu intrase bine 
în contact cu propriul lui creier, Larissa Aleksandrevna preluă 
comanda: 


— După câte am înţeles, acesta este vechiul tău prieten, pe 
care, indirect, l-ai trimis la moarte. Ce-ar fi, dragă Yuli, dacă, aşa 
cum doreşte dânsul, să-l ducem numaidecât la un restaurant să- 
i dăm puţină votcă ca să nu-l vedem că moare cu adevărat? 

Yuli nu răspunse, dar încuviinţă dând din cap şi se lăsă condus 
de soţie spre limuzină, unde se aşeză lângă prietenul fost mort, 
apoi dădu ordin şoferului. 

— Restaurantul Puşkin, te rog. 

Allan avu nevoie de două votci mari ca să se dezmorţească şi 
încă două pentru ca Yuli să înceapă să se comporte ca un om 
normal. Intre timp, Allan şi Larissa apucară să se cunoască mai 
bine. 

Când, în cele din urmă, Yuli îşi veni în fire şi când şocul se 
transformă în bucurie („Asta trebuie sărbătorit!”), Allan 
consideră că cel mai bine era să treacă direct la subiect. Când ai 
ceva de spus, cel mai bine e să deschizi gura direct. 

— Ce-ai zice să te faci spion? zise Allan. Eu sunt deja şi chiar 
că mi se pare captivant. 

Yuli înghiţi greşit a cincea tărie şi o scuipă pe faţa de masă. 

— Spion? făcu Larissa în timp ce soţul tuşea. 

— Da, sau agent. La drept vorbind, nu prea ştiu diferenţa. 

— Ce interesant! Dar spune mai departe, dragă Allan 
Emmanuel. 

— Nu, nu mai spune, Allan, tuşi Yuli. Nu mai spune! Nu mai 
vrem să ştim nimic! 

— Dragă Yuli, nu mai vorbi prostii, îl linişti Larissa. Lasă-l, 
dragă, să-ţi povestească despre serviciul lui, că nu v-aţi văzut 
de atâţia ani de zile. Spune mai departe, Allan Emmanuel. 

Allan continuă şi Larissa asculta cu interes, în timp ce Yuli îşi 
ascundea faţa în palme. Allan povesti despre cina cu 
preşedintele Johnson şi agentul secret Hutton de la CIA, şi 
despre întâlnirea de a doua zi cu Hutton, care-i propusese lui 
Allan să plece la Moscova şi să afle care era situaţia cu 
rachetele sovietice. 

N-ar fi avut altceva de ales decât să rămână la Paris, unde ar 
fi fost ocupat de dimineaţa până seara, încercând să-i împiedice 
pe ambasadoare şi pe soţul ei să provoace crize diplomatice 
doar deschizând gura. Şi din pricină că Amanda şi Herbert erau 
doi, iar Allah nu putea să fie decât într-un singur loc în acelaşi 
timp, se gândi să accepte propunerea lui Hutton. Era pur şi 


simplu o treabă mai paşnică. Şi pe urmă, se gândea c-ar fi 
plăcut să-l vadă şi pe Yuli, după atâta amar de vreme. 

Yuli îşi ţinea încă faţa ascunsă în palme, dar îl privea pe Allan 
printre degete. Oare auzise Yuli că fusese pronunţat numele lui 
Herbert Einstein? Îşi amintea bine de el şi ar fi o veste cu 
adevărat nemaipomenită dacă şi Herbert supravieţuise după ce 
fusese răpit şi după ce Beria îl expediase în lagăr. 

Sigur că da, confirmă Allan şi povesti pe scurt despre cei 
douăzeci de ani petrecuţi împreună cu Herbert, cum la început 
Herbert nu-şi dorea nimic altceva decât să moară, dar când în 
fine căzuse mort, aşa nitam-nisam, cu un an înainte în 
decembrie, la şaptezeci şi şase de ani, îşi schimbase de mult 
părerea în privinţa asta. Lăsase în urma lui o soţie prosperă, 
care ajunsese ambasadoare la Paris, şi doi copii adolescenţi. 
Conform ultimelor rapoarte din capitala franceză, familia 
depăşise cu bine decesul lui Herbert, şi doamna Einstein era 
persoana ce mai căutată în cercul oamenilor de vază. E drept că 
vorbea oribil franceza, dar asta făcea oarecum parte din 
farmecul ei, pentru că se întâmpla să spună unele prostii pe 
care, desigur, nu le-ar fi putut rosti cu bună ştiinţă. 

— Dar acum chiar că ne-am îndepărtat de la subiect, spuse 
Allan. Ai uitat să-mi răspunzi la întrebare. Nu vrei să te faci 
spion, aşa ca variaţie? 

— Dragul meu Allan Emmanuel, nici vorbă de aşa ceva! Sunt 
mai apreciat datorită contribuţiilor mele pentru binele patriei 
decât orice altă persoană civilă din istoria Uniunii Sovietice. Este 
cu totul şi cu totul exclus ca eu să fiu spion! spuse Yuli şi duse la 
gură al şaselea pahar cu votcă. 

— Nu vorbi aşa, dragă Yuli, zise Larissa, şi-l făcu pe Yuli să 
înghită şi votca numărul şase la fel de greşit ca şi pe cea cu 
numărul cinci. 

— N-ar fi mai bine să bei; votca şi să n-o mai verşi pe noi? 
întrebă Allan cu blândeţe. 

Larissa Popova îşi continuă raţionamentul, iar soţul îşi 
ascunse din nou faţa în palme. Larissa voia să spună că şi ea, şi 
Yuli împlineau curând şaizeci şi cinci de ani şi, la urma urmelor, 
pentru ce anume ar fi ei recunoscători Uniunii Sovietice? E 
adevărat, soţul ei fusese decorat de trei ori cu medalii frumoase, 
care-au însemnat bilete bune la operă. Dar în afară de asta? 


Fără să aştepte răspunsul soţului, Larissa mai spuse că trăiau 
amândoi ferecaţi în Arzamas-16, un oraş care te deprima numai 
auzindu-i numele. Şi cu sârmă ghimpată de jur-împrejur! Sigur, 
ei puteau să iasă şi să intre cum pofteau, dar acum să n-o 
întrerupă Yuli, că mai avea încă multe de spus. 

Şi Yuli, pentru cine trudea el zi de zi? Mai întâi trudise pentru 
Stalin, care nu era în toate minţile. Pe urmă, venise rândul lui 
Hruşciov şi singura lui dovadă de omenie a fost când a dat ordin 
să fie executat mareşalul Beria, nu? Şi acum îl aveau pe Brejnev 
- care duhnea! 

— Larissa! izbucni Yuli Borisovici îngrozit. 

— la, te rog, nu începe cu „Larissa!”, dragă Yuli. Brejnev 
duhneşte, şi astea-s cuvintele tale. 

Şi Larissa nu se opri şi spuse că Allan Emmanuel apăruse ca la 
comandă, pentru că în ultima vreme ea se simţise tot mai 
disperată la gândul c-o să moară împrejmuită de sârmă 
ghimpată, într-un oraş care oficial nu exista. Şi o să le pună 
cineva pietre funerare pe morminte? Sau va trebui să se 
folosească vreun limbaj codificat? Aici zace tovarășul X şi 
credincioasa lui soție Y, spuse Larissa. 

Yuli nu răspunse. Poate că totuşi iubita lui soţie avea şi ea 
puţină dreptate. Şi Larissa ajunse acum la partea finală: 

— Aşa că, dragă Yuli, de ce să nu spionăm şi noi alături de 
prietenul tău, Allan? Şi pe urmă o să primim ajutor să fugim la 
New York şi acolo o să mergem la Metropolitan în fiecare seară. 
Ne facem şi noi o viaţă, dragă Yuli, cât mai avem de trăit. 

In timp ce Yuli părea să se resemneze, Allan explică mai în 
amănunt cum se petrecuseră lucrurile. După cum pomenise 
deja, îl cunoscuse la Paris, indirect, pe domnul Hutton, care 
părea să fie un apropiat al fostului preşedinte Johnson şi care 
avea, pe deasupra, un post înalt la CIA. 

Auzind că Allan era o veche cunoştinţă a lui Yuli Borisovici, 
care eventual îi era şi îndatorat lui Allan pentru un serviciu din 
trecut, Hutton meşterise un plan. 

Allan nu auzise prea bine care erau aspectele politice globale 
ale planului, fiindcă, de îndată ce lumea se apuca să vorbească 
de politică, el nu mai asculta. Se întâmpla automat, de la sine. 

Specialistul sovietic în fizică nucleară îşi revenise şi dădea din 
cap, recunoscând atitudinea asta. Politica nu era nici pentru Yuli 
un domeniu preferat, absolut deloc. Era cu trup şi suflet 


socialist, dar dacă l-ar fi pus cineva să-şi argumenteze punctele 
de vedere, era pus în încurcătură. 

Cu toate acestea, Allan îşi dădu silinţa să relateze pe scurt 
cele spuse de agentul secret Hutton. Era cu siguranţă vorba 
despre faptul că Uniunea Sovietică va ataca SUA cu arme 
nucleare, ori că nu le va ataca. 

Yuli dădu iar din cap. Chiar aşa stăteau lucrurile: ori aşa, ori 
pe dincolo. La altceva nu se puteau aştepta. 

Pe urmă, după câte îşi amintea Allan, agentul CIA, Hutton, îşi 
exprimase îngrijorarea legată de consecinţele unui eventual 
atac sovietic asupra SUA. Deoarece, chiar dacă arsenalul de 
arme nucleare al sovieticilor nu ajungea decât ca să distrugă 
total SUA o singură dată şi nu mai mult, era oricum destul de 
rău. Aşa gândea Hutton. 

Yuli Borisovici dădu pentru a treia oară din cap. Părerea lui 
era că ar fi îngrozitor de rău pentru poporul american dacă SUA 
ar fi rase de pe faţa pământului. 

Dar Allan nu ştia care fusese până la urmă rezultatul ecuaţiei 
lui Hutton. Dintr-un motiv sau altul, Hutton voia să ştie cum 
arăta armamentul nuclear sovietic; şi abia după ce afla asta, îi 
putea recomanda preşedintelui Johnson să înceapă tratativele 
de dezarmare nucleară cu Uniunea Sovietică. Numai că acum 
Johnson nu mai era preşedinte, aşa că... nu, Allan habar n-avea. 
Dar aşa era cu politica, de multe ori era nu numai inutilă, dar şi 
inutil de complicată. 

Yuli era într-adevăr şeful tehnic al întregului program nuclear 
sovietic, ştia tot despre strategia, geografia şi forţa programului. 
Însă în timpul celor douăzeci şi trei de ani în serviciul 
programului nuclear sovietic, nu avusese - şi nu i se ceruse - 
nici măcar un singur gând legat de politică. Evident, situaţia 
asta îi priise atât lui Yuli, cât şi sănătăţii lui. De-a lungul anilor, 
se perindaseră trei şefi de stat şi Yuli le supravieţuise tuturor, 
plus mareşalului Beria. Nu multora dintre oamenii puterii le era 
dat să trăiască atât de mult şi să nu se clintească din poziţia 
înaltă pe care o deţineau. 

Yuli ştia prea bine câte sacrificii făcuse Larissa. Şi acum - 
când meritau şi ei o pensie şi o casă de vară la Marea Neagră - 
altruismul ei părea mai puternic decât oricând. Niciodată nu se 
plânsese. Absolut niciodată. Yuli ascultă de aceea cu şi mai 
mare atenţie, când Larissa spuse: 


— Yuli, iubitul meu drag, hai să dăm şi noi o mână de ajutor 
împreună cu Allan Emmanuel pentru victoria păcii pe pământ, şi 
pe urmă hai să ne mutăm la New York. Şi medaliile tale poţi săi 
le dai lui Brejnev să şi le bage-n fund. 

Yuli rosti un „da”, care includea tot pachetul (cu excepţia 
medaliilor şi fundul), iar Yuli şi Allan erau amândoi de părere că 
preşedintele Nixon nu trebuia să audă numaidecât adevărul, ci 
mai degrabă ceva care să-l bine-dispună. Pentru că un Nixon 
vesel îl putea bine-dispune pe Brejnev şi, dacă amândoi erau 
binedispuşi, n-avea cum să iasă război. 

Aşadar, Allan tocmai reuşise să recruteze un spion, cu ajutorul 
unei pancarte într-un loc public, în ţara cu cel mai eficient 
sistem de control. Dar în acelaşi timp, un căpitan al serviciului 
secret militar GRUSE şi un director civil de la KGB fuseseră şi ei la 
Balşoi în seara aceea, cu soțiile. Observaseră şi ei, ca toţi 
ceilalţi, tipul cu pancarta de pe prima treaptă a scării din faţa 
teatrului. Aveau amândoi prea mulţi ani la activ şi nu s-au grăbit 
să dea de ştire vreunui coleg de serviciu. Cineva care se ocupă 
cu acţiuni contrarevoluţionare nu se afişează în felul ăsta. 

Nimeni nu poate să fie în halul ăsta de prost. 

lar la restaurantul unde se perfectase în seara aceea 
respectiva recrutare, se aflau, de asemenea, cel puţin cinci 
informatori mai mult sau mai puţin profesionişti de la GRU şi 
KGB. Aceştia observaseră la masa numărul nouă un bărbat care 
scuipa votcă în mâncare, îşi ascundea faţa în palme, dădea din 
braţe, îşi dădea ochii peste cap şi înghiţea perdaful nevesti-sii. 
Cu alte cuvinte, un comportament rusesc cât se poate de 
normal pentru o vizită la restaurant, căruia, de asemenea, nu 
merita să i se dea atenţie. 

Aşa se petrecură lucrurile când unui agent american surd la 
discuţii politice i se permise să plănuiască strategii globale de 
pace împreună cu un specialist sovietic în armament nuclear, 
dar orb politic, fără ca GRU sau KGB să-şi folosească dreptul de 
veto. Când şeful CIA pentru Europa, Ryan Hutton, staționat la 
Paris, fu anunţat că recrutarea fusese realizată şi livrările de 
informaţii vor începe foarte curând, Hutton îşi spuse că acel 
Karlsson era mai profesionist decât lăsa să se înţeleagă la prima 
vedere. 


68 GRU — Serviciul secret de informaţii militare al URSS, iar acum, al Rusiei. 


Teatrul Balşoi îşi înnoia repertoriul de trei, patru ori pe an. La 
asta se adăuga şi cel puţin un spectacol anual venit din 
străinătate, precum cel de la Opera din Viena. 

Aşadar, Allan şi Yuli Borisovici aveau de mai multe ori pe an 
prilejul să se întâlnească discret, în apartamentul lui Yuli şi al 
Larissei de la hotel, unde coceau o listă cu informaţii privitoare 
la armele nucleare, pentru a o transmite la CIA. Puneau laolaltă 
scorneli şi adevăruri în aşa fel încât, din punctul de vedere al 
americanilor, informaţiile să fie şi plauzibile, şi încurajatoare. 

Ca urmare a rapoartelor de spionaj expediate de Allan la 
începutul anilor 1970, preşedintele Nixon şi statul său major 
începură tratative cu Moscova în vederea organizării unei 
conferinţe la nivel înalt, care să aibă pe ordinea de zi 
dezarmarea ambelor naţiuni. Faptul că SUA erau mai puternice 
decât sovieticii îi dădea un sentiment de încredere lui Nixon. 
Preşedintele Brejnev nu încuraja un acord de dezarmare, 
deoarece din rapoartele secrete pe care le primea el reieşea că 
Uniunea Sovietică era mai puternică decât SUA. Lucrurile se 
complicară şi mai tare când o femeie de serviciu de la CIA vându 
informaţii deosebit de ciudate organizaţiei GRU. Femeia dăduse 
peste nişte documente primite de la biroul CIA din Paris, în care 
se făcea aluzie la faptul că CIA avea un spion cu poziţie centrală 
în cadrul programului sovietic pentru arme nucleare. Problema 
era că informaţiile următoare nu corespundeau realităţii. Dacă 
Nixon dorea dezarmarea pornind de la nişte date pe care un 
mitoman sovietic le trimisese din Paris la CIA, Brejnev n-avea 
nimic împotrivă. Dar povestea era atât de încurcată, încât cerea 
timp de gândire. Şi în orice caz, trebuia localizat mitomanul. 

Brejnev luă atunci ca primă măsură să-l convoace pe şeful 
tehnic pentru armele nucleare, Yuli Borisovici Popov, cel 
cunoscut pentru neclintita lui loialitate, şi să-i ceară să analizeze 
care putea fi sursa dezinformării pe care o primiseră americanii. 
Deoarece, chiar dacă datele transmise de CIA subestimau 
enorm capacitatea armamentului nuclear sovietic, formulările 
erau suficient de iniţiate ca să poată trezi semne de întrebare. 
Deci era nevoie de ajutorul expertului Popov. 

Popov citi textul întocmit chiar de el şi de Allan şi ridică din 
umeri. După Popov, orice student ar fi putut să compună ce 


scria acolo doar răsfoind diverse cărţi de referinţă de la 
bibliotecă. Tovarăşul Brejnev nu trebuia să-şi bată capul cu aşa 
ceva, dacă tovarăşul Brejnev îi permitea unui simplu fizician să- 
şi spună părerea. 

Sigur că da, tocmai de aceea îl chemase pe Yuli Borisovici. 
Prin urmare, îi mulţumi din inimă şefului tehnic pentru armele 
nucleare şi îi transmise complimente Larissei Aleksandrevna, 
fermecătoarea lui soţie. 


În timp ce KGB-ul organiza la două sute dintre bibliotecile 
Uniunii Sovietice supravegherea discretă a unei părţi din 
literatura referitoare la armamentul nuclear, Brejnev nu se 
hotărâse definitiv ce poziţie să adopte în legătură cu propunerile 
neoficiale ale lui Nixon. Până în ziua când - ca să vezi! - 
grăsanul de Mao Tse Tung îl invită pe Nixon în China! Brejnev şi 
Mao tocmai se trimiseseră reciproc dracului odată pentru 
totdeauna, iar acum se ivise pe neaşteptate riscul ca SUA şi 
China să încheie o Alianţă imorală împotriva Uniunii Sovietice. 
Nu, aşa ceva nu trebuia să se întâmple! 

Prin urmare, a doua zi, Richard Milhous Nixon, preşedintele 
Statelor Unite, primi o invitaţie oficială în URSS. 

Urmă o intensă activitate de culise şi, bătând din palme, 
Nixon şi Brejnev îşi dădură nu numai mâna, dar şi semnăturile 
pe două tratate separate de dezarmare; unul privitor la roboţi 
antiroboţi (acordul ABM), celălalt la arme strategice (SALT)*. Şi 
pentru că semnarea tratatelor avu loc la Moscova, Nixon profită 
de ocazie şi-i strânse mâna şi agentului de la ambasada 
americană, care-i procurase în mod exemplar informaţii despre 
capacitatea nucleară sovietică. 

— N-aveţi pentru ce, spuse Allan. N-o să fim invitaţi la cină şi 
de data asta? Parcă ăsta e obiceiul. 

— Obiceiul cui? 

— Păi, cum să zic, al celor mulţumiţi... Franco, şi Truman, şi 
Stalin... şi preşedintele Mao... care, de fapt, nu ne-a servit decât 
cu tăiţei... dar sigur, era seara, foarte târziu... şi prim-ministrul 


© ABM — Anti-Ballistic Missile Treaty şi SALT — Strategic Arms Limitation 
Treaty (I), ambele tratate au fost semnate la Moscova de Nixon şi Brejnev pe 
data de 26 mai 1972. 


Erlander, care, dacă stau să mă gândesc, nu mi-a dat decât o 
cafea, dar era pe vremea când te aprovizionai cu cartelă, aşa 
că... 

Din fericire, preşedintele Nixon era la curent cu trecutul 
agentului, prin urmare, păstrându-şi calmul, spuse că, din 
păcate, nu-i mai rămânea timp şi pentru o cină cu domnul 
Karlsson. Dar mai spuse că un preşedinte american nu poate fi 
mai prejos decât un prim-ministru suedez, iar atunci, fără 
discuţie, vor lua o cafea şi un coniac. De îndată. li convenea 
domnului Karlsson? 

Allan mulţumi pentru invitaţie şi întrebă dacă ar putea să 
aleagă un coniac dublu dacă renunţă la cafea. Nixon răspunse 
că bugetul de stat american suporta şi una, şi alta. 

Cei doi domni petrecură o oră plăcută. Mă rog, cu excepţia 
faptului că Nixon se ambiţionă să discute politică. Preşedintele 
american întrebă cum arătau lucrurile pe scena politică din 
Indonezia. Şi Allan, fără să pronunţe numele Amandei, relată cu 
lux de amănunte cum se poate face carieră politică în Indonezia. 
Preşedintele Nixon ascultă cu băgare de seamă şi, dus pe 
gânduri, spuse: 

— Interesant. Da, interesant. 


Allan şi Yuli erau mulţumiţi de cum evoluaseră lucrurile. GRU 
şi KGB dădeau semne că renunţaseră la vânătoarea acelui spion 
misterios. Pentru Allan şi Yuli, şi asta era ceva bun. Sau, cum se 
exprimă Allan: 

— Decât să fie două organizaţii criminale pe urmele tale, tot 
mai bine e să nu fie niciuna. 

Şi mai spuse că n-ar trebui nici el, nici Yuli să irosească prea 
mult timp temându-se de KGB, de GRU şi de toate celelalte 
prescurtări, că tot degeaba. Era în schimb cazul să se apuce de 
întocmirea următorului raport de spionaj pentru agentul secret 
Hutton şi preşedintele lui. Degradare importantă prin coroziune 
a depozitului de rachete cu rază medie de acţiune din 
Kamciatka. Ar fi interesant să insistăm pe chestia asta? 

Yuli îl lăuda pe Allan pentru formidabila lui imaginaţie. Era o 
nimica toată să facă un raport. Şi astfel, puteau petrece mai 
mult timp împreună, cu mâncare şi băutură. 


Richard Nixon avea toate motivele să fie mulţumit, din 
aproape toate punctele de vedere. Până când motivele 
dispărură. 

Poporul american îşi iubea preşedintele şi, în noiembrie 1972, 
strigau cu toţii în gura mare că tot pe el îl voiau. Nixon câştigă în 
patruzeci şi nouă de state, George McGovern, cu greu, în unul. 
Dar situaţia se înrăutăţi, lumea era tot mai nemulțumită. Şi până 
la urmă, Nixon trebui să facă ce nu făcuse niciun preşedinte 
înaintea lui. 

Să se retragă. 

Allan citise despre aşa-numitul „scandal Watergate” în toate 
ziarele şi revistele care-i stăteau la dispoziţie la biblioteca 
municipală din Moscova. Sigur că Nixon se făcuse vinovat de 
evaziune fiscală, sigur că acceptase donaţii ilegale pentru 
campania electorală, că din ordinul lui se testaseră bombe 
secrete, că-şi persecutase duşmanii politici, că iniţiase spargeri 
şi interceptări de convorbiri telefonice. Pentru Allan era limpede 
că preşedintele nu uitase convorbirea pe care o avuseseră cu 
doi ani în urmă sorbind din cafea şi coniacul dublu. Şi privindu-i 
poza din ziar, Allan zise: 

— Mai bine ai fi ales să faci carieră în Indonezia. Acolo, ai fi 
ajuns departe. 


Anii trecură, Nixon fu înlocuit de Gerald Ford, Ford, de Jimmy 
Carter, şi, în tot timpul ăsta, Brejnev rămase pe loc. La fel şi 
Allan, Yuli şi Larissa. Cei trei se întâlneau de cinci, şase ori pe an 
şi era mereu la fel de plăcut. Rezultatul fiecărei întâlniri era un 
raport imaginar despre situaţia de moment a strategiei nucleare 
sovietice. De-a lungul anilor, Allan şi Yuli diminuară treptat 
importanţa capacităţii nucleare sovietice, pentru că observau că 
asta îi mulțumea tot mai mult pe americani (indiferent de 
preşedinte), iar relaţiile dintre şefii celor două ţări păreau mult 
mai cordiale. 

Dar ce fericire durează la infinit? 


Într-o bună zi, la foarte scurt timp după semnarea tratatului 
SALT Il, i se năzări lui Brejnev că Afganistanul avea nevoie de 
ajutorul lui. Aşa că-şi trimise acolo trupele de elită, care, printr-o 
întâmplare, îl uciseră imediat pe preşedintele ţării, astfel încât 
Brejnev nu avu de ales decât să pună în locul lui un preşedinte 
de-al lui. 

Preşedintele Carter începu să-i poarte pică lui Brejnev (puţin 
spus) pentru chestia asta. Abia se uscase cerneala pe al doilea 
tratat SALT. Aşadar, Carter boicotă jocurile olimpice de la 
Moscova şi spori sprijinul secret al CIA către gherila 
fundamentalistă afgană Mujaheddin. 

Altceva nu mai apucă preşedintele Carter să facă, fiindcă veni 
după el Ronald Reagan, care era mult mai pornit împotriva 
comuniştilor, în general, şi a smucitului de Brejnev, în special. 

— Pare teribil de furios Reagan ăsta, îi spuse Allan lui Yuli 
când agentul secret şi spionul se întâlniră prima oară după ce 
noul preşedinte îşi ocupase postul. 

— Da, răspunse Yuli. Şi acum nu mai putem micşora 
capacitatea nucleară sovietică, pentru că, în curând, n-o să mai 
rămână nimic din ea. 

— Atunci, propunerea mea e să facem invers, zise Allan. Ai să 
vezi că asta o să-l mai îmblânzească pe Reagan. 

Aşadar, în raportul imediat următor trimis în America prin 
intermediul agentului secret Hutton din Paris, era vorba de un 
atac sovietic senzaţional contra arsenalului defensiv de rachete 
american. Imaginaţia lui Allan îşi luase zborul şi ajunsese până 
în spaţiu. Sovieticii plănuiau, pretindea Allan, ca de acolo de sus 
să fie lansate proiectile sovietice, care să distrugă pe loc orice 
armament cu care SUA încercau să lupte pe pământ. 

Şi în felul ăsta, agentul american Allan - surdul la politică, şi 
şeful armamentului nuclear Yuli - orbul la politică, puseră bazele 
prăbuşirii Uniunii Sovietice. Reagan lansă imediat Strategic 
Defense Initiative, care se mai numea şi „Războiul stelelor”. 
Proiectul, cu sateliți propulsaţi cu laser, era aproape o copie a 
celui inventat de Allan şi Yuli în camera de hotel din Moscova cu 
câteva luni în urmă sub influenţa, după cum ei înşişi credeau, a 
unei suficiente cantităţi de votcă. Bugetul american pentru 
defensiva nucleară ajunsese şi el aproape până în cosmos. 
Sovieticii încercară să le dea americanilor replica, dar n-aveau 


mijloacele financiare necesare. În schimb, ţara începu să crape 
pe ici, pe colo. 

să fi fost de vină şocul în urma noii ofensive americane sau 
altceva e greu de spus, dar, oricum, pe 10 noiembrie 1982, 
Brejnev muri în urma unui infarct. Printr-o coincidenţă, în seara 
imediat următoare, Allan, Yuli şi Larissa îşi plănuiseră o şedinţă 
de spionaj. 

— Nu credeţi că e cazul să terminăm cu tâmpenia asta? 
întrebă Larissa. 

— Exact, punem punct, spuse Yuli. 

Allan era de acord că orice are un sfârşit, poate în primul rând 
tâmpeniile, şi cu siguranţă era un semn divin că trebuiau să se 
retragă acum, când nu mai era mult şi Brejnev avea să miroasă 
mai rău ca niciodată. 

Allan mai spuse că avea de gând să-i telefoneze chiar a doua 
zi dimineaţă agentului secret Hutton. Cei treisprezece ani şi 
jumătate în serviciul CIA îi erau de ajuns; că totul fusese doar în 
joacă n-avea importanţă. Dar până la urmă, căzură toţi trei de 
acord că era mai bine să nu dezvăluie secretul ăsta agentului 
secret Hutton şi susceptibilului său preşedinte. 

CIA trebuia acum să-i scoată pe Yuli şi pe Larissa din ţară şi 
să-i ducă la New York, pentru că aşa le promiseseră, iar Allan 
voia să vadă cum mai arătau lucrurile în bătrâna Suedie. 


* 


CIA şi agentul secret Hutton se ţinură de cuvânt. Pe Yuli şi 
Larissa Îi duseră în SUA, via Cehoslovacia şi Austria. Au primit un 
apartament pe West 64th Street în Manhattan şi un apanaj care 
depăşea cu mult nevoile soţilor. Nici nu era cine ştie ce 
cheltuială pentru CIA, deoarece în ianuarie 1984 Yuli muri în 
somn, iar trei luni mai târziu se stinse şi Larissa, de dorul lui. 
Amândoi împliniseră şaptezeci de ani, iar cel mai fericit an din 
viaţa lor fusese 1983, când Metropolitan, comemorând o sută de 
ani de existenţă, le oferise soţilor o serie nesfârşită de momente 
de neuitat. 

Cât despre Allan, el îşi strânse lucrurile din apartamentul 
moscovit şi le comunică celor de la secţia administrativă a 
ambasadei americane că avea de gând să se retragă definitiv. 
Abia atunci descoperi secretariatul că, din motive neclare, 


funcţionarul Allen Carson nu primise decât o diurnă în timpul 
celor treisprezece ani şi jumătate de serviciu. 

— N-aţi băgat niciodată de seamă că nu vă sosea un salariu? 

— Nu, zise Allan. Eu mănânc puţin şi rachiul e, după cum ştiţi, 
ieftin. Mi s-a părut că mă descurcam bine cu ce primeam. 

— Treisprezece ani? 

— Da. la te uită cum trece vremea. 

Secretarul îl privi mirat pe Allan şi îi promise că va primi banii 
pe un cec de îndată ce domnul Carson, sau cum îl chema în 
realitate, se prezenta în acest scop la ambasada americană din 
Stockholm. 


CAPITOLUL 27 
Vineri, 27 mai - joi, 16 iunie 2005 


Amanda Einstein era încă în viaţă. Avea acum optzeci şi patru 
de ani şi locuia într-un apartament la hotelul de lux din Bali, al 
cărui proprietar şi director era fiul ei mai mare, Allan. 

Allan Einstein avea cincizeci şi unu de ani, şi era tare deştept, 
la fel ca fratele său mai mic, Mao. Allan se făcuse economist (în 
toată regula), şi curând după aceea devenise şi director de hotel 
(hotelul l-a primit în dar de la mama lui când a împlinit patruzeci 
de ani), în timp ce frăţiorul Mao alesese ingineria. La început, 
cariera n-a mers prea bine, pentru că Mao era foarte 
conştiincios de felul lui. Găsise o slujbă la una dintre cele mai 
seamă societăţi petroliere din Indonezia, unde trebuia să 
execute controlul de calitate al producţiei. Greşeala a fost că 
Mao a şi făcut lucrul ăsta. La un moment dat, şefii adjuncţi ai 
întreprinderii n-au mai putut profita de unele câştiguri ilegale 
din plăţi la negru pentru diverse reparaţii, fiindcă nu mai era 
nevoie de reparaţii. Eficienţa societăţii petroliere crescuse cu 
treizeci la sută şi Mao Einstein devenise persoana cea mai puţin 
agreată a concernului. Când colegii de serviciu au trecut de la 
tracasări la ameninţări pe faţă, Mao s-a săturat şi s-a angajat în 
Emiratele Arabe Unite. A sporit rapid efectivitatea şi acolo, în 
timp ce în Indonezia concernul a revenit, spre fericirea tuturor, 
la nivelul de dinainte. 

Amanda era nespus de mândră de băieţii ei. Nu putea totuşi 
să priceapă cum de ieşiseră amândoi aşa de deştepţi. Herbert îi 
spusese odată că existau gene de calitate în familia lui, dar 
Amanda nu-şi amintea prea bine ce voia el să zică cu asta. 

In orice caz, Amanda a fost extraordinar de fericită când i-a 
telefonat Allan. l-a spus că-l aşteaptă cu dragă inimă la Bali 
împreună cu toţi prietenii lui. Îi va povesti despre asta şi lui Allan 
junior, şi, dacă s-ar întâmpla ca hotelul să fie plin, n-avea decât 
să dea afară pe câţiva. Şi o să-i telefoneze şi lui Mao la Abu 
Dhabi ca să vină în concediu. Da, sigur că se serveau băuturi la 
hotel - şi cu, şi fără umbrelă. Şi bineînţeles, Amanda îşi dădea 
cuvântul că n-o să se bage la servitul băuturilor. 

Allan i-a spus c-or să-şi facă apariţia cu toţii foarte curând. lar 
la sfârşitul convorbirii, Allan i-a servit Amandei complimentul că 
nu credea că mai exista cineva pe pământ care să fi ajuns atât 


de departe cu atât de puţină inteligenţă ca ea. Şi Amandei i-au 
sunat atât de frumos vorbele astea, că i-au dat lacrimile. 
— Dragă Allan, veniţi cât mai repede! Hai, grăbiţi-vă! 


* 


Procurorul Ranelid a început conferința de presă din 
respectiva după-amiază cu o dezvăluire tristă referitoare la 
câinele polițist, Kicki. Câinele indicase prezența unui cadavru pe 
drezina din Åkers Styckebruk, ceea ce dusese la o serie de 
presupuneri din partea procurorului. Presupunerile erau corecte 
în funcție de indicii, dar, în fond, total eronate. 

Se constatase că respectivul câine îşi pierduse cu puţin 
înainte minţile şi deci nu mai era de încredere. Pe scurt, în 
drezină nu existase niciodată vreun cadavru. 

Procurorul, căruia tocmai i se adusese la cunoştinţă că bietul 
câine fusese eutanasiat, era de părere că instructorul câinelui 
luase o hotărâre înţeleaptă. (Kicki, acum sub alt nume, era de 
fapt în drum spre Hărjedalen, la fratele instructorului, dar asta 
n-a aflat niciodată procurorul.) 

Mai departe, procurorul Ranelid şi-a exprimat regretul că nu 
fusese informat de noua orientare evanghelică, extrem de 
onorabilă, a clubului Never Again. Dacă ar fi fost în cunoştinţă 
de cauză, ar fi dat fără îndoială alte instrucţiuni privind 
desfăşurarea cercetărilor. Aşadar, concluziile de până atunci ale 
procurorului se bazaseră pe indiciile unui câine turbat şi pe 
informaţiile - false - livrate de un poliţist. Procurorul Ranelid 
ţinea să ceară scuzele de rigoare în numele poliţiei. 

Cât despre corpul descoperit la Riga, al decedatului Henrik 
Hinken Hulten, se vor face noi investigaţii. În schimb, cazul 
celuilalt răposat, Bengt Bulten Bylund, era închis. Existau indicii, 
puţin spus puternice, că Bylund intrase în Legiunea străină. Însă, 
având în vedere că recruţii figurau sub pseudonim, era imposibil 
să le fie verificată identitatea. Cu toate acestea, era mai mult 
decât probabil că Bylund se număra printre victimele acţiunii 
teroriste ce avusese loc cu câteva zile în urmă la Djibouti. 

Procurorul a făcut o expunere amănunţită a relaţiilor dintre 
diverşii actori şi scoase la vedere şi în format mic Biblia pe care 
o primise în aceeaşi zi în dar de la Bosse Ljungberg. La sfârşit, 
jurnaliştii au vrut să afle unde îi puteau găsi pe Allan Karlsson şi 


pe tovarăşii lui, ca să audă şi versiunea lor asupra faptelor, însă 
procurorul Ranelid n-avea nimic de spus în acea privinţă (că 
doar n-avea niciun interes ca senilul de moş să le povestească 
despre Churchill şi Dumnezeu ştie ce altceva reprezentanţilor 
presei). Pe urmă, jurnaliştii s-au concentrat asupra lui Hinken 
Hulten. Foarte bine, se presupunea că fusese omorât, dar acum 
presupuşii ucigaşi nu mai erau bănuiţi, în cazul ăsta, cine îl 
omorâse pe Hulten? 

Ranelid sperase ca lucrul ăsta să fie dat uitării, dar s-a văzut 
nevoit să sublinieze că cercetările vor începe imediat după 
încheierea conferinţei de presă, aşa că va reveni cu informaţii. 

Spre surprinderea procurorului Ranelid, jurnaliştii s-au 
declarat mulțumiți şi cu una, şi cu alta. Mulţumit s-a declarat şi 
procurorul Ranelid că propria lui carieră supraviețuise acelei 
zile. 


Amanda ÎI rugase pe Allan să vină cât mai repede cu prietenii 
lui în Bali, ceea ce îşi doreau şi prietenii săi. Se putea oricând 
întâmpla ca un jurnalist mai isteţ să-şi facă apariţia la 
Klockaregârd, şi atunci cel mai bine era ca locul să fie deja 
părăsit. Allan îşi făcuse datoria, luase legătura cu Amanda, aşa 
că totul depindea acum de Frumoasa. 

Nu departe de Klockaregârd se afla Flotila aeriană Såtenäs, 
unde sunt avioane Hercules, care pot să înghită uşor un elefant, 
dacă nu doi. Avioanele astea huruiau des deasupra gospodăriei 
din Klockaregârd şi de fiecare dată elefantul era aproape mort 
de frică. Aşa i-a venit Frumoasei ideea. 

Frumoasa a vorbit cu un colonel de la Såtenäs, care s-a 
dovedit neaşteptat de ursuz. Cerea să i se arate tot felul de 
certificate înainte să poată lua în considerare o cerere de 
transport intercontinental pentru cele câteva persoane şi un 
animal. Printre altele, forţele armate nu puteau sub nicio 
condiţie să concureze cu piaţa liberă, drept care era nevoie de o 
aprobare de la Ministerul Agriculturii. Apoi, erau necesare patru 
escale, şi la fiecare aeroport trebuia să aştepte un veterinar, 
care să verifice în ce stare era animalul. În afară de asta, 
elefantul avea nevoie de cel puţin douăsprezece ore de odihnă 
la fiecare escală. 


— S-o ia dracu’ de birocraţie suedeză, a rostit Frumoasa şi a 
telefonat la Lufthansa din Munchen. 

Acolo au fost o idee mai cooperativi. Sigur că acceptau să ia 
un elefant şi câţiva pasageri, dar atunci trebuiau să se îmbarce 
la aeroportul Landvetter, în afara G5teborgului, şi sigur că-i 
puteau transporta pe toţi până în Indonezia. Singurele condiţii 
erau să se prezinte o dovadă de proprietate a elefantului şi 
grupul să fie însoţit de o persoană cu legitimaţie de doctor 
veterinar. Şi apoi, desigur, le trebuiau tuturor, şi persoanelor, şi 
animalului, vize de intrare în republica indoneziana. Cu aceste 
condiţii îndeplinite, administraţia companiei aeriene le putea 
planifica zborul în decurs de trei luni. 

— S-o ia dracu’ de birocraţie nemţească, a rostit Frumoasa şi 
a telefonat direct în Indonezia. 

l-a luat ceva timp, pentru că în Indonezia sunt vreo cincizeci şi 
una de companii aeriene şi nici vorbă să aibă toate personal 
vorbitor de limba engleză. Dar Frumoasa nu s-a lăsat şi până la 
urmă a reuşit. Pe insula Sumatra, la Palembang, era o firmă de 
transport, care, contra unui preţ rezonabil, era dispusă să facă 
un drum până în Suedia şi înapoi. Aveau în acest scop un Boeing 
747 cumpărat de curând de armata azerbaidgeană (din fericire, 
înainte ca toate companiile aeriene să ajungă pe lista neagră a 
EU şi să li se interzică orice aterizare în Europa). Firma îşi lua 
asupra ei răspunderea formalităţilor administrative cu Suedia, 
dar clientei îi revenea obligaţia să facă rost de autorizaţia de 
aterizare în Bali. Veterinar? De ce? 

Mai rămânea să se facă plata. Până una, alta, preţul se 
majorase cu douăzeci la sută decât cel iniţial. Frumoasa şi-a 
folosit la maximum bogatul ei vocabular şi a izbutit să facă firma 
să accepte plata în numerar, în coroane suedeze, la sosirea în 
Suedia. 

In timp ce Boeingul indonezian decola spre Suedia, prietenii 
au avut încă un consiliu. Benny şi Julius au primit sarcina să 
falsifice nişte bancnote pe care să le fluture personalului, 
presupus zelos, de la Landvetter, iar Allan a promis să rezolve 
autorizaţia de aterizare. 


Bineînţeles că n-a fost tocmai uşor la aeroportul din Göteborg, 
dar Benny avea şi legitimaţia falsă de veterinar, şi talentul de a 
debita o serie de fraze tehnice de medicină veterinară. Aveau, 
de asemenea, certificatul de sănătate pentru elefant şi un teanc 
de documente semnate de Allan în indoneziană, aşa că s-au 
îmbarcat cu toţii după toate regulile. Şi pentru că, alături de 
celelalte gogoşi au mai spus şi că următoarea destinaţie era 
Copenhaga, nici n-a mai fost vorba de paşaport. 

Membrii călătoriei erau:  centagenarul Allan Karlsson, 
potlogarul achitat Julius Jonsson, eternul student Benny 
Ljungberg, logodnica lui, Frumoasa Gunilla Björklund, cele două 
animale domestice ale Gunillei, elefantul Sonia şi câinele 
ciobănesc Buster, fratele lui Benny Ljungberg, Bosse, 
comerciant şi de curând fervent religios, fostul singuratic 
Aronsson din Eskilstuna, inspector de poliţie, fostul gangster-şef 
Per-Gunnar Gerdin şi mama acestuia, Rose-Marie, în vârstă de 
optzeci de ani, cea care cu mult timp în urmă scrisese o 
scrisoare nefericită fiului ei, când acesta se afla la închisoarea 
Hall pentru reabilitare. 

Zborul a durat unsprezece ore fără nicio escală inutilă, şi 
călătorii erau în formă bună când căpitanul indonezian i-a 
anunţat că începea aterizarea pe aeroportul din Bali şi că era 
momentul ca Allan Karlsson să aibă la îndemână autorizaţia de 
aterizare. Allan l-a rugat pe căpitan să-i spună când turnul de 
control de pe Bali va da semnalul şi atunci se va ocupa el de 
restul. 

— Bine, tocmai l-a dat, spuse căpitanul cu nelinişte în glas. Ce 
să le răspund? Că altfel pot să tragă în noi sau mai ştiu eu ce! 

— Nu, nu se poate, zise Allan, punând mâna pe casca şi 
microfonul căpitanului. He/lo? Bali Airport? strigă Allan în 
engleză şi i se răspunse că avionul trebuia să se identifice de 
urgenţă şi, dacă nu, intra în acţiune armata aeriană 
indoneziana. 

— Numele meu e Dollars, spuse Allan. O Sută De Mii Dollars. 

Tăcere. Nu se mai auzea nimic de la turnul de control. 
Căpitanul şi copilotul îl priveau cu admiraţie pe Allan. 

— În clipa asta, şeful traficului aerian şi colaboratorii lui mai 
apropiaţi socotesc la câte persoane se va împărţi suma, îi lămuri 
Allan. 

— Ştiu, zise căpitanul. 


Au mai trecut câteva secunde până se auzi din nou vocea din 
turn. 

— Alo? M-auziţi, domnule Dollars? 

— Da, v-aud. 

— Nu vă supăraţi, domnule Dollars, dar care e prenumele 
dumneavoastră, domnule Dollars? 

— O Sută De Mii, zise Allan. Sunt mister O Sută De Mii Dollars, 
şi doresc să-mi  permiteţi să  aterizez pe aeroportul 
dumneavoastră. 

— Scuzaţi-ne, vă rog, mister Dollars. Nu se aude prea bine. Ne 
mai spuneţi o dată prenumele? 

Allan l-a înştiinţat pe căpitan că şeful traficului aerian 
începuse negocierile. 

— Da, ştiu, spuse căpitanul. 

— Prenumele e Două Sute De Mii, zise Allan. Ne daţi acum 
autorizaţia de aterizare? 

— Un moment, mister Dollars, spuse şeful traficului aerian, 
care, primind aprobarea celor din jurul lui, adăugă: Sunteţi cât 
se poate de bine-venit în Bali, mister Dollars. Sejurul 
dumneavoastră va fi o plăcere pentru noi. 

Allan i-a mulţumit şefului de trafic aerian şi i-a înapoiat 
căpitanului casca şi microfonul. 

— Înţeleg că aţi mai fost prin părţile astea, a spus căpitanul 
cu zâmbetul pe buze. 

— Indonezia e ţara tuturor posibilităţilor, i-a răspuns Allan. 

Când înalții şefi de la aeroportul internaţional din Bali au 
înţeles că unii pasageri din grupul lui mister Dollars nu aveau 
paşaport şi că unul dintre ei cântărea aproape cinci tone şi avea 
patru picioare în loc de două, a mai fost nevoie de încă cincizeci 
de mii pentru formalităţile vamale, permisele de şedere şi un 
mijloc de transport adecvat pentru Sonia. Dar abia trecuse o oră 
de la aterizare, că întregul grup era deja la hotelul familiei 
Einstein, inclusiv Sonia, care a fost transportată împreună cu 
Benny şi Frumoasa într-una din maşinile pentru catering ale 
aeroportului (drept care, în acea după-masă, zborul spre 
Singapore s-a efectuat în mod regretabil fără mâncare). 

Au fost întâmpinați de Amanda, Allan şi Mao şi, după 
multiplele îmbrăţişări şi pupături, călătorii au fost conduşi în 
camerele lor. Între timp, Sonia şi Buster îşi dezmorţeau 
picioarele în imensul parc îngrădit al hotelului. Amanda apucase 


să-şi exprime părerea de rău că nu avea încă suficient de mulţi 
elefanţi care să-i ţină de urât Soniei, dar le-a spus că se va 
ocupa cât mai curând de chestiunea asta şi că va avea grijă să i 
se livreze din Sumatra şi un potenţial logodnic. Cât despre 
Buster, el se va descurca şi singur, pentru că erau multe căţele 
arătoase pe insulă. 

Amanda le-a promis, de asemenea, că pe înserat o să le 
pregătească tuturor o petrecere balineză nemaipomenită, aşa 
că le recomanda ca, până una, alta, să tragă fiecare un pui de 
somn. 

Toţi în afară de trei au luat în seamă recomandările Amandei. 
Gäddan şi mama lui Gäddan simțeau că nu mai puteau să 
aştepte grogul acela cu umbrelă. La fel şi Allan, dar minus 
umbrela. 

S-au instalat toţi trei comod pe şezlongurile de la malul mării 
şi aşteptau să li se aducă comanda făcută la barul hotelului. 
Chelneriţa avea optzeci şi patru de ani. Îşi luase libertatea să le 
aducă ea băuturile, fără să ceară voie barmanului. 

— Un grog cu umbrelă roşie pentru dumneavoastră, domnule 
Gerdin. Şi unul cu umbrelă verde pentru dumneavoastră, 
doamnă mama Gerdin. Şi... ia să vedem... tu ai comandat lapte, 
Allan, nu-i aşa? 

— Parcă mi-ai promis să nu te bagi la servit, dragă Amanda, 
zise Allan. 

— Am minţit, dragă Allan. Am minţit. 


* 


Întunericul se lăsa peste paradis şi prietenii se adunau pentru 
o cină cu trei feluri de mâncare, oferită de Amanda, Allan şi Mao 
Einstein. Ca aperitiv, s-a servit sate lilit, primul fel a fost bebek 
betutu şi la desert li s-a dat jaja batun bedil. De băut, li s-a 
servit la toată cina tuak wayah, doar Benny a băut apă. 

Prima seară pe pământ indonezian a fost aproape pe cât de 
lungă, pe atât de plăcută. S-a mâncat toată mâncarea şi cina a 
fost încununată cu pisang ambon pentru toţi oaspeţii, cu 
excepţia lui Allan, căruia i s-a servit grog, şi a lui Benny, care a 
băut ceai. 

Bosse simţea că după o zi şi o seară atât de îmbelşugate avea 
nevoie de puţină cumpătare, aşa că s-a ridicat în picioare şi l-a 


citat pe lisus din Evanghelia după Matei („Fericiţi sunt cei ce-şi 
cunosc nevoile duhovniceşti”). Bosse voia să spună că puteau 
cu toţii să devină mai buni ascultându-l pe Dumnezeu şi 
învățând de la El. Şi Bosse îşi împreună mâinile şi mulţumi 
Domnului pentru acea zi neobişnuită şi neobişnuit de bună. 

— Da, foarte bine, zise Allan, rupând tăcerea ce se aşternuse 
după vorbele lui Bosse. 


Bosse îi mulţumise Domnului şi se prea poate că Domnul le 
mulţumise şi el, pentru că fericirea n-a luat sfârşit, ci chiar a 
sporit în grupul pestriţ al suedezilor de la hotelul balinez. Benny 
a cerut-o pe Frumoasă de nevastă („Vrei să te măriţi cu mine?” 
„Da, fir-ar să fie! Acum, imediat!”). Nunta s-a făcut seara 
următoare şi a durat trei zile-n şir. Rose-Marie Gerdin, la cei 
optzeci de ani ai ei, i-a învăţat pe membrii clubului local al 
pensionarilor jocul Comoara din insulă (dar în aşa fel încât tot ea 
să câştige de fiecare dată); Gäddan zăcea zi de zi tolănit pe 
plajă sub o umbrelă de soare şi savura băuturi cu umbreluţe de 
toate culorile curcubeului; Bosse şi Julius şi-au cumpărat o barcă 
şi erau mai tot timpul la pescuit. lar inspectorul Aronsson a 
pătruns în clasa superioară balineză, unde se bucura de mare 
popularitate, că doar era din rasa albă, bule”, dar şi inspector 
de poliţie şi, pe deasupra, ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns, venea 
din ţara cea mai puţin coruptă din lume. Ceva mai exotic decât 
asta nici că exista pe lume. 

Allan şi Amanda făceau zilnic plimbări destul de lungi pe plaja 
albă, ca de cretă, din faţa hotelului. Aveau întotdeauna multe de 
vorbit şi se simțeau din ce în ce mai bine unul cu altul. Mergeau 
încet, încet, fiindcă ea avea optzeci şi patru de ani, iar el 
mergea pe o sută unu. 

După un timp, au început să se ţină de mână, îşi ţineau mai 
bine echilibrul aşa. După încă un timp, au preferat să ia cina în 
doi pe terasa Amandei, era prea multă agitaţie cu toţi ceilalţi. ŞI 
până la urmă, Allan s-a mutat definitiv cu Amanda. Camera lui a 
fost închiriată câte unui turist, ceea ce era desigur avantajos 
pentru socotelile hotelului. 


70 În Indonezia, denumirea curentă pentru rasa albă. 


Într-una din zilele următoare, pe când se plimbau ei aşa, 
Amanda l-a întrebat pe Allan dacă n-ar putea să facă şi ei ca 
Benny şi Frumoasa, adică, pur şi simplu, să se căsătorească, dat 
fiind că tot stăteau împreună. Allan răspunse că pentru el 
Amanda era o fetişcană, dar că, totuşi, ar putea să închidă ochii 
în privinţa asta. Cât despre groguri, până la ora aceea învățase 
să şi le facă şi singur, aşa că nici în acea privinţă nu era nimic 
de obiectat. Pe scurt, Allan nu vedea nicio piedică majoră în 
calea propunerii Amandei. 

— Păi, atunci, facem aşa? spuse Amanda. 

— Da, aşa facem, zise Allan. 

Şi s-au ţinut strâns de mână. Ca să nu-şi piardă echilibrul. 


* 


Investigaţiile în legătură cu moartea lui Henrik Hinken Hultén 
n-au durat mult şi nici n-au dat rezultat. Poliţia i-a cercetat 
trecutul, a stat de vorbă şi cu foştii lui acoliţi din Småland (de 
fapt, nu departe de Sjötorp, unde stătuse Gunilla Björklund), dar 
niciunul nu auzise şi nu văzuse nimic. 

Colegii de la poliţia din Riga reuşiseră să dea de beţivanul 
care adusese Mustangul la depozitul de fiare vechi, dar n-au 
putut scoate niciun cuvânt de la el, până ce unuia din poliţişti nu 
i-a venit ideea să-i vâre pe gât o sticlă de vin roşu. Abia atunci i 
s-a dezlegat limba - şi a spus că habar n-avea cine-l rugase să 
facă serviciul respectiv. Era un necunoscut, care apăruse cu o 
sacoşă plină cu sticle de vin şi se aşezase lângă el pe o bancă 
din parc. 

— E drept că nu eram treaz, zise beţivul. Dar nu sunt nicicând 
chiar aşa de beat încât să refuz patru sticle de vin. 

Un singur jurnalist s-a interesat după câteva zile cum 
evoluaseră cercetările privitoare la omorul lui Hinken Hulten, dar 
procurorul Ranelid a fost scutit de convorbirea cu acel jurnalist. 
Ranelid intrase în concediu şi îşi cumpărase de urgenţă o 
călătorie charter de ultimă oră pentru Las Palmas. E drept c-ar fi 
vrut să se odihnească încă şi mai departe de toate prin care 
trecuse; auzise că era frumos în Bali, dar nu mai erau locuri. 

Trebuia să se mulţumească cu Insulele Canare, aşa că acum 
stătea pe un şezlong sub o umbrelă de soare, avea în mână o 
băutură tot cu umbreluţă şi se întreba oare unde se afla 


Aronsson. Cu siguranţă că-şi dăduse demisia, ceruse şi 
compensație pentru toate orele suplimentare şi dispăruse. 


CAPITOLUL 28 
1982-2005 


Leafa de la ambasada americană îi pică foarte bine lui Allan. 
Văzuse o căsuţă din lemn la numai vreun kilometru de locul 
unde se născuse şi crescuse el. O cumpără cu bani gheaţă, dar 
trebui să argumenteze şi să dovedească autorităţilor suedeze că 
el era el, şi că mai era în viaţă. Până la urmă, suedezii s-au lăsat 
convinşi şi, spre surprinderea lui Allan, începură chiar să-i 
plătească o pensie. 

— Şi cum vine asta? se minună Allan. 

— Păi eşti pensionar, răspunseră autorităţile. 

— Sunt pensionar? zise Allan. 

Sigur că era pensionar, şi chiar de o bună bucată de vreme. 
La primăvară împlinea şaptezeci şi opt de ani, şi îşi dădu seama 
că aşa, pe nesimţite, şi în ciuda tuturor aşteptărilor, 
îmbătrânise. Dar sigur, de îmbătrânit, trebuia şi el să- 
mbătrânească... 

Încet, încet, anii treceau, fără ca Allan să influenţeze într-un 
fel sau altul mersul lucrurilor în lume. Nici măcar starea de 
lucruri din Flen, unde se ducea din când în când să-şi cumpere 
de mâncare (de la nepotul băcanului Gustavsson, care era şef la 
ICA şi care, din fericire, habar n-avea cine era Allan). La 
bibliotecă nu se mai ducea, fiindcă descoperi că se putea abona 
la ziarele care-l interesau şi că toate îi veneau în cutia de 
scrisori din faţa casei. Nici nu se putea mai practic! 

Când singuraticul din Yxhult împlini optzeci şi trei de ani, 
începură să-l obosească cursele cu bicicleta până la Flen şi 
înapoi, aşa că îşi cumpără o maşină. O clipă îi trecu prin cap să- 
şi facă rost de permis de conducere, dacă tot îşi cumpăra 
maşina, dar abia apucă instructorul să-i vorbească de controlul 
oftalmologic şi autorizaţie pentru permis de conducere, că Allan 
se hotări să se aşeze oricum la volan. Când instructorul ajunse 
apoi la lecţiile de teorie, la orele practice şi la cele două 
examene finale, Allan de mult nu-l mai asculta. 

În 1989, Uniunea Sovietică începu să se dezintegreze, dar 
asta nu-l mira pe moşul din Yxhult, care acum se ocupa şi cu 
producţia proprie de rachiu. Noul tinerel de la cârma ţării, 
Gorbaciov, îşi preluase postul de şef al puterii demarând 
campania împotriva consumului exagerat de votcă al 


conaţionalilor săi. Cu astfel de măsuri nu atragi de partea ta 
masele. Era la mintea cocoşului, nu? 

În acelaşi an, chiar de ziua lui, Allan văzu că şedea o pisică pe 
pridvorul casei şi dădea semne că-i era foame. Allan o chemă 
înăuntru în bucătărie, o servi cu lapte şi cârnaţi, şi pisicii îi plăcu 
aşa de mult tratamentul, că se mută cu Allan. 

Era o pisică obişnuită, un cotoi tigrat, căruia Allan îi dădu 
imediat numele Molotov, nu după prim-ministru, ci după bombă. 
Molotov nu zicea prea multe, dar era extraordinar de inteligent 
şi un ascultător nemaipomenit. 

Dacă Allan voia să povestească ceva, n-avea decât să-l 
cheme pe pisoi, care venea repede, repede să-l asculte (dacă nu 
era chiar atunci la vânătoare de şoareci, pentru că Molotov avea 
şi el priorităţile lui). Molotov îi sărea lui Allan în poală, se 
cuibărea bine acolo şi apoi ciulea urechile, în semn că stăpânul 
putea să înceapă ce avea de spus. Şi dacă în acelaşi timp Allan îl 
scărpina pe Molotov pe creştet şi la ceafă, nu mai existau limite 
de timp; pisoiul îl lăsa pe Allan să vorbească exact cât îi poftea 
lui inima. 

Şi când Allan îşi luă după un timp şi nişte găini, nu trebui să-i 
spună decât o singură dată lui Molotov să nu alerge printre ele, 
pentru ca pisoiul să dea din cap că a înţeles. După aceea, puţin 
se mai sinchisi Molotov de ce-i spusese Allan şi le alergă pe 
găini până se plictisi de ele, dar asta-i altă poveste. Ce pretenţii 
puteai avea? Era pisică. 

După părerea lui Allan, Molotov era chiar mai şiret decât 
vulpea, care dădea mai tot timpul târcoale coteţului şi căuta 
găuri în plasa de sârmă. Vulpii îi lăsa gura apă şi după pisică, 
dar Molotov era mult mai rapid decât vulpea. 

Se mai adăugară nişte ani celor pe care Allan îi purta în 
spinare. Lună de lună îi venea pensia de la stat, şi el nu făcea 
nimic pentru asta. Cu banii din pensie cumpăra brânză, cârnaţi, 
cartofi şi, din când în când, un sac de zahăr. Mai plătea şi 
abonamentul la Eski/stuna-Kuriren şi apoi electricitatea, când 
mai venea câte o factură. 

Dar după cheltuielile astea şi alte câteva, tot îi mai rămâneau 
bani în fiecare lună. Şi la ce bun? Într-o bună zi puse restul de 
bani într-un plic şi îi trimise autorităţii de resort, dar, după un 
timp veni la el acasă un funcţionar, care-i spuse că aşa ceva nu 


se face. Îi dădu banii înapoi şi-l puse să promită că nu va mai 
pricinui astfel de probleme autorităţilor. 

Allan şi Molotov se împăcau de minune. În fiecare zi când le 
permitea vremea, făceau împreună un tur cu bicicleta pe 
drumul cu pietriş din zonă. Allan dădea din pedale şi Molotov 
stătea în coşul de la ghidon şi se bucura de mângâierea vântului 
şi de viteză. 

Zilele treceau mereu la fel pentru mica familie, care se simţea 
foarte bine aşa. Asta până când se dovedi că nu numai Allan, ci 
şi Molotov îmbătrâniseră. Intr-o zi, pe neaşteptate, vulpea o 
ajunse din urmă pe pisică. A fost o surpriză şi pentru vulpe, şi 
pentru pisică, iar pentru Allan, o mare tristeţe. 

Poate că niciodată în viaţă nu fusese Allan aşa de trist, dar 
tristeţea se transformă curând în furie. Bătrânul expert în 
explozive ieşi în pridvor şi, cu ochii înlăcrimaţi, strigă în noaptea 
geroasă de iarnă: 

— Dacă vrei război, am să-ţi dau eu război, vulpea dracului! 

Şi pentru prima şi singura dată în viaţă, Allan cedă furiei. Şi 
nu-i trecu nici cu groguri, nici gonind cu maşina fără permis, nici 
dând din pedalele bicicletei. Allan ştia că imboldul răzbunării nu 
rezolva problemele vieţii, însă de data asta, chiar despre 
răzbunare era vorba. 

Allan amorsă o încărcătură lângă coteţ, care să explodeze 
când i se mai făcea foame vulpii şi îşi băga nasul în domeniul 
găinilor. Numai că Allan uită că, exact perete-n perete cu 
coteţul, îşi păstra el tot depozitul de dinamită. 

Aşa se explică de ce în amurgul celei de a treia zi după ce 
Molotov plecase pe lumea cealaltă, partea aceea din Sörmland 
fu zdravăn cutremurată de o explozie cum nu se mai auzise de 
pe la sfârşitul anilor 1920. 

Vulpea sări în aer, la fel ca şi găinile, coteţul, şi şura cu lemne. 
Dar încărcătura fusese suficientă şi pentru şopron, şi pentru 
casă. Allan se odihnea în fotoliu când se produse explozia. Zbură 
cu tot cu fotoliu şi ateriza pe o movilă lângă beciul cu cartofi. 
Şedea acolo şi privea uluit de jur-împrejur şi, în cele din urmă, 
zise: 

— Asta, vulpea a fost. 

Allan avea atunci nouăzeci şi nouă de ani şi era plin de 
vânătăi. Nu putea să stea pe movila aia la infinit. Dar 


ambulanţei, pompierilor şi poliţiei nu le fu greu să-l localizeze, 
pentru că, acolo sus, flăcările erau înalte. 

Când constatară cu toţii că bătrânul din fotoliul de pe movila 
de lângă beciul cu cartofi era teafăr, chemară în schimb 
Serviciul Social. 

În mai puţin de o oră, apăru la locul accidentului secretarul 
social Henrik Söder. Allan tot în fotoliu era, dar personalul de la 
ambulanţă îl înfăşurase cu câteva pleduri galbene, de care nu 
prea era de fapt nevoie, pentru că focul care măcinase aproape 
complet casa răspândea încă destulă căldură. 

— V-aţi aruncat casa în aer, domnule Karlsson? spuse 
secretarul social Söder. 

— Da, zise Allan. E un prost obicei al meu. 

— Aş putea prin urmare să trag concluzia că domnul Karlsson 
nu are unde sta? 

— Nu sunteţi deloc departe de adevăr, zise Allan. Are domnul 
secretar social vreo propunere? 

Nu, aşa imediat nu avea. Prin urmare, avea să locuiască 
pentru moment pe socoteala Serviciului Social, la hotelul din 
Flen, unde seara următoare a participat la vesela sărbătorire a 
Anului Nou alături de multă lume, printre care secretarul social 
Söder şi soţia lui. Nu mai avusese parte de atâta lux de pe 
vremea când locuise un timp după război la selectul hotel 
Grand, din Stockholm. Şi apropo, ar fi momentul să achite nota, 
pentru că atunci lucrurile se precipitaseră şi a plecat fără să 
plătească. 

În primele zile ale lui ianuarie, secretarul social Söder avea în 
perspectivă o locuinţă pentru simpaticul bătrânel, care cu o 
săptămână în urmă se trezise pe nepusă masă fără acoperiş 
deasupra capului. 

Astfel, Allan nimeri la centrul pentru vârstnici din Malmköping, 
unde tocmai se eliberase camera nr. 1. Îl întâmpină sora Alice, 
zâmbitoare, nimic de zis, dar care îi secătui lui Allan pofta de 
viaţă, de îndată ce îi prezentă regulamentul interior al centrului. 
Sora Alice îl anunţă că fumatul şi alcoolul erau interzise, precum 
şi statul la televizor după ora 23. Micul dejun se servea la 06:45 
în zilele de lucru şi o oră mai târziu în weekend. Prânzul era la 
11:15, gustarea de după-masă la 15:15 şi masa de seară la 
18:15. Cine era în oraş şi nu respecta orele de masă risca să 
rămână fără mâncare. 


Sora Alice vorbi apoi despre regulile privind duşul şi spălatul 
pe dinţi, despre vizitele din afară şi vizitele între locatarii 
centrului, despre orele la care se distribuiau medicamentele şi 
între ce ore putea fi deranjată sora Alice, sau altcineva dintre 
colegii ei, dacă nu era ceva urgent, ceea ce, după ea, nu se 
întâmpla decât rareori. Sora Alice era de părere că, în general, 
locatarii bombăneau prea mult. 

— Să ne căcăm avem voie când vrem? întrebă Allan. 

Aşadar, nu trecuse niciun sfert de oră de când Allan şi sora 
Alice se cunoscuseră, şi deja erau la cuțite. 

Pe Allan îl mustra cugetul că pornise războiul împotriva acelei 
vulpi de acasă (deşi câştigase războiul). Nu-i stătea lui în fire să- 
şi piardă în aşa hal cumpătul. Şi pe urmă, limbajul pe care-l 
folosise faţă de administratoarea centrului de bătrâni... Chiar 
dacă sora Alice îl merita, Allan nu folosea vorbe din astea. Și 
dacă mai punea la socoteală lista aceea de-un metru plină de 
reguli, pe care acum trebuia să le respecte... 

Lui Allan îi era dor de pisică. Şi avea nouăzeci şi nouă de ani şi 
opt luni. Dădea semne că nu se mai putea controla, şi acum Îl 
năpădise şi pacostea asta de soră Alice. 

Gata, i se umpluse paharul. 

Allan era pregătit să-şi ia rămas-bun de la viaţă, fiindcă viaţa 
părea că-şi lua rămas-bun de la el, şi nu fusese el nicicând omul 
care să se vâre pe gâtul cuiva. 

Prin urmare, se va instala cum se cuvine în camera nr. 1, iar 
la 18:15 i se va da de mâncare; apoi, proaspăt spălat, se va 
băga în pat între cearşafuri primenite, şi va muri în somn, va fi 
îngropat şi, pe urmă, uitat. 

Allan simţi cum îi trecea prin tot corpul un fel de tremur 
electric de plăcere, când, pe la ora opt seara, se sui pentru 
prima şi ultima oară în patul de la centrul de bătrâni. Peste mai 
puţin de patru luni ar împlini vârsta de trei cifre. Allan 
Emmanuel Karlsson închise ochii, încredinţat că va adormi pe 
veci. Tot drumul vieţii îi fusese captivant, dar nimic nu durează 
la infinit, în afară, poate, de prostia omenească. 

Pe urmă, Allan nu se mai gândi la nimic. Îl dobori oboseala. Se 
făcu întuneric. 

Până când se făcu din nou lumină. O lumină strălucitoare. Ca 
să vezi ce mult semăna moartea cu somnul. Oare apucase să se 
gândească şi la asta înainte să se sfârşească totul? Dar apucase 


să se gândească că se gândise? Păi stai puţin, cât mai apucă 
omul să gândească după ce-a terminat de gândit? 

— Allan, e şapte fără un sfert. Micul dejun! Dacă nu mănânci 
tot, ducem înapoi terciul şi nu mai primeşti de mâncare până la 
prânz, spuse sora Alice. 

Deci, pe lângă toate celelalte, Allan observă că devenise şi 
naiv, acum, la bătrâneţe. Nu puteai să mori aşa, la comandă. 
Riscul era iminent ca şi ziua următoare să-l trezească oribila 
fiinţă Alice, ca să i se servească la fel de oribilul terci. 

Eh! Îi mai rămâneau la dispoziţie patru luni până să facă suta, 
aşa că trebuia să apuce el să arate că nu era chiar prost. 
„Alcoolul ucide!” - aşa explicase sora Alice interdicţia alcoolului 
în cameră. E promiţător, îşi spuse Allan. Ce-ar fi să dau eu o 
raită până la System? 


Trecură zilele, săptămânile. Trecu şi iarna, veni primăvara şi 
Allan ducea dorul morţii, aşa cum făcuse prietenul Herbert cu 
cincizeci de ani înainte. Dorinţa lui Herbert fusese împlinită abia 
după ce n-o mai nutrise. Nu era semn bun. 

Partea cea mai proastă era că personalul de la căminul de 
bătrâni începuse pregătirile pentru apropiata zi de naştere a 
viitorului centagenar. Allan va fi nevoit să suporte, precum un 
animal ferecat într-o cuşcă, să fie privit, să i se cânte şi să fie 
tratat cu tort. Şi pe onoarea lui că nu ceruse nimic din toate 
astea. 


CAPITOLUL 29 
Luni, 2 mai 2005 


Te-ai fi aşteptat să ia hotărârea asta din timp şi să le-o 
împărtăşească şi celor din jur, ca un bărbat adevărat. Dar Allan 
Karlsson nu era omul care să stea prea mult pe gânduri. 

Aşadar, ideea abia apucă să-i încolţească în minte, că el îşi şi 
deschise fereastra camerei de la etajul întâi al căminului de 
bătrâni din Malmköping şi sări în stratul de flori. 

Manevra fu anevoioasă, dar nici nu era de mirare, fiindcă 
exact în ziua aceea Allan împlinea o sută de ani. Peste mai puţin 
de o oră, începea în camera de zi a căminului petrecerea în 
onoarea zilei lui de naştere. Venea până şi şeful consiliului 
comunal. Şi cineva de la ziarul local. Şi toţi ceilalţi bătrâni. Şi tot 
personalul, în frunte cu răutăcioasa de soră Alice. 

Doar sărbătoritul n-avea de gând să-şi facă apariţia. 


EPILOG 

Allan şi Amanaa au trăit foarte fericiți împreună. În plus, erau 
făcuți unul pentru altul. Unul era alergic la orice discuție despre 
ideologie şi religie, iar celălalt nu ştia ce însemna cuvântul 
ideologie şi pentru nimic în lume nu-şi amintea numele zeului la 
care trebuia să se roage. Şi, în afară de asta, într-o seară când 
apropierea dintre cei doi era ceva mai intensă, a ieşit la iveală 
faptul că totuşi profesorul Lundborg trebuie că nu mânuise 
suficient de atent bisturiul în acea zi de august 1925, fiindcă 
Allan a fost, spre marea lui surprindere, în stare de lucruri pe 
care până atunci nu le văzuse decât în filme. 

Când a împlinit optzeci şi cinci de ani, Amanda a primit de la 
soțul ei un laptop cu acces la internet. Allan auzise că povestea 
cu internetul era ceva foarte distractiv pentru tineret. 

l-a luat ceva timp Amandei până a învăţat să cupleze 
laptopul, dar nu s-a lăsat şi după numai câteva săptămâni şi-a 
creat propriul blog. Scria acolo zi de zi, despre câte-n lună şi 
stele, din trecut şi din prezent. Povestea, printre altele, despre 
aventurile din timpul călătoriilor pe care iubitul ei soț le făcuse 
prin lume. Publicului căruia i se adresa Amanda era grupul de 
prietene din înalta societate balineză, căci cine altcineva să aibă 
acces la pagina ei personală? 

Allan stătea ca de obicei pe verandă la micul dejun, când şi-a 
făcut apariția un domn în costum. Domnul se prezentă ca fiind 
un reprezentant al guvernului indonezian şi spuse că a luat 
cunoştinţă de unele lucruri senzaţionale dintr-un blog de pe 
internet. Dorea, în numele preşedintelui, să folosească acele 
cunoştinţe excepționale pe care la avea domnul Karlsson în 
cazul că cele scrise pe internet erau adevărate. 

— Cu ce vrea să-l ajut, dacă-mi permiteti să întreb? zise Allan. 
La numai două lucruri sunt eu mai bun decât majoritatea 
oamenilor: să fac rachiu din lapte de capră şi să meşteresc o 
bombă atomică. 

— Exact asta ne interesează pe noi, spuse trimisul. 

— Laptele de capră? 

— Nu, nu laptele de capră. 

Allan îl pofti pe reprezentantul guvernului indonezian să ia loc. 
l-a explicat că, odată, cu foarte mult timp în urmă, i-a dat reţeta 
fabricării bombei atomice lui Stalin, şi a fost o greşeală, pentru 
că lui Stalin îi lipsea o doagă. Aşa că ar dori să ştie cum o ducea 


preşedintele Indoneziei cu inteligența. Reprezentantul 
guvernamental răspunse că preşedintele Yudhoyono era un om 
foarte înțelept şi cu simt de răspundere. 
— Îmi face plăcere ce-mi spuneţi, zise Allan. În cazul ăsta, îl 

ajut cu plăcere. 

Zis şi făcut. Mulţumiri 

Mulțumirile mele se îndreaptă în mod special spre Mike, Liza, 
Rixon, Maud şi unchiul meu, Hans. 


JONAS 


e NOILIANNOI 


NOIL 


JONAS JONASSON 


Dacă viața ta a intrat în prelungiri, de ce să nu-ți 
permiți niște capricii? 


Toată lumea din azilul de bătrâni se pregăteşte de zor să] 
sărbătorească pe Allan Karlsson, care împlineşte 100 de ani 
Numai că Allan detestă sindrofiile de acest pen, aṣa că 
decide să... fugă. Încălțat cu cei mai buni şoșoni pe care îi 
are, sare pe fereastră și-și ia tălpășița. Pleacă in lume. Aṣa 
începe aventura nebunească și plină de umor a bărbatului 
de 100 de ani, care nu ezită să se arunce într-un șir neayleplal 
de păţanii, ignorându-şi pur şi simplu varsta. O călătorie 
de-a lungul Suediei şi, în același timp, un voiaj irezistibil 
prin istoria secolului XX. Pentru că... nu trebuie să vă lăsaţi 
înşelaţi de aparenţe! Allan Karlsson nu este un simplu 
bătrâne! în șoșoni! Nicidecum. Este întâi de toate un genial 
specialist în explozibili care a avut ideea năslrușnică de a 
veni pe lume chiar la începutul celui mai sangeros secol al 
omenirii. Jocurile capricioase ale destinului și talentul in 
arta exploziilor îl vor face pe acest individ incult, de altfel, 
și total apolitic să se regăsească implicat in mai toate 
evenimentele-cheie care au marcat secolul, alături de 
mai-marii acestei lumi, începând cu Franco și Stalin și 
terminând cu Truman sau Mao... 

Veritabil fenomen al pieţei de carte în Suedia, Bărbatul de 
100 de ani care a sărit pe fereastră și a dispărul este primul 
roman al jurnalistului Jonas Jonasson. Această carte 
superbă și irezistibilă este în curs de traducere in 20 de ţări 
şi va fi adaptată pentru cinematografie. 


ISBN 978-973-707-498-0 
www.edituratrei.ro 


[| NU |