Ken Follett — Printre lei

FOLLETT 


PRINTRE LEI 


KEN FOLLETT 


PRINTRE LEI 


Original: Lie Down with Lions (2013) 


Traducere din limba engleză de: 
GRAAL SOFT 


virtual-project.eu 


VP - 


2 


PARTEA ÎNTÂI 


1981 
Capitolul unu 


Cei care voiau să-l omoare pe Ahmet Yilmaz erau persoane 
serioase. Nişte studenţi turci exilați care locuiau la Paris și 
uciseseră deja un atașat al Ambasadei Turciei și apoi 
incendiaseră casa unui director executiv al Turkish Airlines. ÎI 
aleseseră pe Yilmaz ca următoarea lor ţintă fiindca era un 
susținător bogat al dictaturii militare și trăia, în mod convenabil, 
în Orașul Luminilor. 

Casa și biroul acestuia erau bine păzite, iar limuzina Mercedes 
era blindată, dar fiecare are o slăbiciune, erau de părere 
studenţii, și acea slăbiciune e, de obicei, sexul. In cazul lui 
Yilmaz avuseseră dreptate. Câteva săptămâni de supraveghere 
lejeră dezvăluiseră faptul că Yilmaz își părăsea casa două-trei 
seri pe săptămână, la volanul Renaultului combi pe care 
servitorii lui îl foloseau la cumpărături, și se ducea pe o stradă 
laterală în Arondismentul 15 ca să viziteze o turcoaică tânără și 
frumoasă cu care avea o legătură amoroasă. 

Studenţii deciseră să pună o bombă în Renault în timp ce 
Yilmaz și-o trăgea. 

Știau de unde să ia explozibilul: de la Pepe Gozzi, unul dintre 
nenumăraţii fii ai nașului corsican Meme Gozzi. Pepe era dealer 
de arme. Ar fi vândut oricui, însă prefera clienţii politici, fiindcă - 
recunoștea el cu bucurie - idealiștii plătesc preţuri mai mari. 

El îi ajutase pe studenţii turci la ambele lor crime anterioare. 

Exista o piedică în planul mașinii-capcană. De obicei, Yilmaz 
pleca de la fată singur în Renault, dar nu întotdeauna. Uneori, o 
scotea la cină. 

De multe ori, ea ieșea cu mașina și se întorcea o jumătate de 
oră mai târziu încărcată cu pâine, fructe, brânză și vin, evident, 
pentru un ospăț agreabil. Ocazional, Yilmaz revenea acasă cu 
taxiul, iar fata împrumuta mașina pentru o zi sau două. Studenţii 

VP -3 


erau romantici, ca toţi teroriștii, însă și reticenţi să riște uciderea 
unei femei frumoase a cărei singure crime era cel mai ușor de 
iertat, aceea că iubea un bărbat nedemn de ea. 

Discutaseră în mod democratic despre această problemă. 

Luau toate deciziile prin vot și nu recunoșteau niciun lider. 
Totuși, în același timp, era printre ei unul a cărui personalitate 
puternică îl făcea dominant. Îl chema Rahmi Coskun și era un 
tânăr frumos și pasionat, cu o mustață stufoasă și o anumită 
lumină „destinat-pentru-glorie” în ochi. Energia și hotărârea lui îi 
făcuseră să treacă prin cele două proiecte anterioare, în ciuda 
problemelor și riscurilor. Rahmi propuse să consulte un expert în 
bombe. 

Iniţial, celorlalţi nu le plăcu ideea. În cine ar fi putut să aibă 
încredere? întrebară ei. Rahmi sugeră numele lui Ellis Thaler. 

American care se considera poet, dar, de fapt, își ducea viaţa 
predând lecţii de engleză, Ellis învățase despre explozivi ca 
recrut în Vietnam. Rahmi îl știa de vreun an: lucraseră amândoi 
la un ziar revoluționar de scurtă durată, numit Haos, și 
organizaseră o serată de poezie ca să strângă fonduri pentru 
Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP). El păruse să 
înţeleagă furia lui Rahmi legată de ce i se întâmpla Turciei și ura 
acestuia față de barbarii care o făceau. Alţi studenți îl știau și ei 
puţin pe Ellis: fusese văzut la mai multe demonstrații și 
presupuseseră că era un absolvent sau un tânăr profesor. 
Totuși, erau reticenţi să aducă un nonturc. Dar Rahmi insistă și, 
în cele din urmă, consimţiră. 

Ellis veni imediat cu soluția la problema lor. Bomba ar fi 
trebuit controlată prin radio, zicea el. Rahmi urma să stea la o 
fereastră vizavi de apartamentul fetei sau într-o mașină parcată 
pe stradă, ţinând Renaultul sub observaţie și având la îndemână 
un mic transmiţător radio de mărimea unui pachet cu ţigări - 
genul utilizat la deschiderea automată a ușilor de garaj. Dacă 
Yilmaz se urca singur în mașină, cum făcea de cele mai multe 
ori, Rahmi ar fi apăsat butonul transmiţătorului și un semnal 
radio ar fi activat un comutator, care ar fi armat bomba și apoi 
ar fi explodat de îndată ce Yilmaz ar fi pornit motorul. 

Însă dacă în mașină s-ar fi urcat fata, Rahmi n-ar fi apăsat 
butonul, iar ea ar fi plecat într-o binecuvântată ignoranță. 
Bomba ar fi fost destul de sigură până când era armată. „Nu 
apeși pe buton, nu face bang”, zicea Ellis. 


VP -4 


Lui Rahmi îi plăcu ideea și-l întrebă pe Ellis dacă va colabora 
cu Pepe Gozzi ca să pună la punct bomba. 

— Sigur, răspunse Ellis. 

Dar mai era un obstacol. 

— Am un prieten care vrea să vă întâlnească pe voi, Ellis și 
Pepe, zise Rahmi. Ca să spun drept, trebuie să vă întâlnească, 
altfel întreaga afacere cade. El e prietenul care ne dă bani 
pentru explozivi, mașini, șpagă, arme, tot. 

— De ce vrea să ne întâlnească? voiră să știe Ellis și Pepe. 

— Trebuie să se asigure că bomba o să funcţioneze și vrea să 
vadă că poate să aibă încredere în voi, îi lămuri Rahmi 
scuzându-se. Nu trebuie decât să-i duceți bomba și să-i explicaţi 
cum o să funcţioneze, să-i strângeţi mâna și să-l lăsaţi să vă 
privească în ochi. E chiar atât de mult când vorbim de omul care 
face totul posibil? 

— N-am nimic împotrivă, spuse Ellis. 

Pepe ezită. El voia banii din afacere - întotdeauna voia bani, 
așa cum un porc își dorește jgheabul -, dar ura să cunoască 
oameni noi. 

— Ascultă, îi explică Ellis. Grupurile astea de studenţi înfloresc 
și mor ca mimoza primăvara, iar Rahmi, cu siguranţă, o să fie 
omorât în curând. Însă dacă-l cunoști pe „prietenul” lui, ai să fii 
capabil să continui să faci afaceri și după ce Rahmi nu mai e. 

— Ai dreptate, fu de acord Pepe, care nu era un geniu, dar 
înţelegea principiile afacerii când îi erau explicate simplu. 

Ellis îi spuse lui Rahmi că Pepe era de acord, și Rahmi stabili o 
întâlnire a celor trei pentru duminica viitoare. 

În acea dimineaţă, Ellis se trezi în patul lui Jane. Se dezmetici 
brusc, speriat, ca și cum ar fi avut un coșmar. O clipă mai târziu 
își aminti motivul pentru care era atât de tensionat. 

Se uită la ceas. Era devreme. Își trecu în minte planul. Dacă 
totul mergea bine, în ziua aceea avea să se tragă concluzia 
triumfătoare a mai mult de un an de muncă răbdătoare și 
grijulie. Și ar fi putut să împartă triumful cu Jane, dacă va mai fi 
în viaţă la sfârșitul zilei. 

Întoarse capul să se uite la ea, mișcându-se cu grijă ca să n-o 
trezească. Inima îi sări, ca de fiecare dată când îi vedea faţa. Era 
întinsă pe spate, cu nasul cârn îndreptat spre tavan și cu părul 
negru răspândit pe pernă ca o aripă întinsă de pasăre. li privi 
gura larg deschisă, buzele pline care îl sărutau atât de des și de 


VP-5 


seducător. Lumina soarelui primăvăratic îi dezvăluia puful blond 
de pe obraji - barba ei, cum o numea el când voia s-o tachineze. 

Era o plăcere rară s-o vadă așa, în repaus, cu faţa relaxată și 
lipsită de expresie. In mod normal era animată - râzând, 
încruntându-se, făcând grimase, înregistrând surpriza, 
scepticismul sau compasiunea. Cea mai frecventă expresie a ei 
era un rânjet periculos, ca al unui băiețel răutăcios care tocmai 
a făcut o glumă diabolică. Numai când dormea sau gândea 
foarte profund era așa. Dar așa o iubea el cel mai mult, ca în 
momentele acelea, când era cu garda jos și naturală, aspectul ei 
sugerând senzualitatea apatică arzându-i în interior ca un foc 
subteran lent și fierbinte. Când o văzu așa, aproape simţi o 
dorinţă grozavă s-o atingă. 

Asta îl surprinse. Când o cunoscuse, curând după ce venise la 
Paris, îl impresionase ca model tipic de băgăcioasă care se 
găsea întotdeauna printre tineri și radicali în capitale, 
conducând comitete şi organizând campanii împotriva 
Apartheidului și pentru dezarmarea nucleară, fiind lidera unor 
marșuri de protest pentru El Salvador și poluarea apei, 
strângând bani pentru persoanele înfometate din Ciad și 
încercând să promoveze un talentat tânăr regizor de film. 
Oamenii erau atrași de frumusețea ei izbitoare, captivați de 
farmecul ei și energizați de entuziasmul ei. leșise cu ea de 
câteva ori doar pentru plăcerea de a privi o fată drăguță 
devorând o friptură. Apoi - n-ar putea să-și amintească niciodată 
exact cum se întâmplase - descoperise că în interiorul acestei 
fete excitante trăia o femeie pasională, și se îndrăgostise. 

Privirea lui rătăci în jurul micului ei apartament. Înregistră cu 
plăcere posesiunile personale familiare care marcau locul ca al 
ei: o lampă drăguță realizată dintr-un mic vas chinezesc, un raft 
plin de cărţi despre economie și sărăcia la nivel mondial, o 
canapea mare și moale în care puteai să te scufunzi în voie, o 
fotografie a tatălui ei, un bărbat frumos într-un sacou la două 
rânduri, făcută, probabil, la începutul anilor '60, o cupă mică din 
argint câștigată de ea pe poneiul său, Dandelion, și datată 1971, 
în urmă cu zece ani. „Avea treisprezece ani, se gândi Ellis, iar eu 
aveam douăzeci și trei și, în timp ce ea câștiga întreceri de 
ponei în Hampshire, eu eram în Laos, plasând mine antipersonal 
de-a lungul rutei Ho și Min”. 

Când văzuse apartamentul prima dată, cu aproape un an în 


VP-6 


urmă, ea tocmai se mutase acolo din suburbii și era destul de 
gol: doar o cămăruţă la mansardă, cu o bucătărie într-o nișă, o 
cabină de duș într-o debara și o toaletă pe hol. Treptat, ea îl 
transformase dintr-un pod soios într-un cuib vesel. Câștiga un 
salariu bun ca interpret, traducând din franceză și rusă în 
engleză, dar și chiria era mare - apartamentul se afla în 
apropiere de Bulevardul St. Michel -, așa încât cumpărase cu 
grijă, economisind bani doar pentru masa potrivită din mahon, 
patul antic și covorul de Tabriz. Era ceea ce tatăl lui Ellis ar fi 
numit o doamnă elegantă. „Ai s-o placi, tată, chibzui Ellis. Ai să 
fii, pur și simplu, nebun după ea”. 

Se rostogoli pe partea lui, cu faţa la ea, și mișcarea o trezi, 
așa cum el știa că o să se întâmple. Ochii ei mari și albaștri se 
holbară în tavan pentru o fracțiune de secundă, apoi se uită la 
el, zâmbi și se rostogoli în brațele lui. 

— Salut, șopti ea, și el o sărută. 

Se excită imediat. Rămaseră întinși împreună pentru o vreme, 
pe jumătate adormiţi, sărutându-se din când în când. Pe urmă, 
ea își puse un picior peste șoldurile lui și începură să facă 
dragoste languros, tăcuți. 

Când deveniseră amanți și începuseră să facă dragoste 
dimineaţa și seara, și de multe ori și în mijlocul după-amiezii, 
Ellis presupusese că o așa excitație n-avea să dureze și că după 
câteva zile sau, poate, câteva săptămâni noutatea avea să se 
atenueze și ei urmau să revină la media statistică de două ori și 
jumătate pe săptămână, sau cât era. Greșise. 

Un an mai târziu încă și-o trăgeau ca în luna de miere. 

Se rostogoli peste el, lăsându-se cu toată greutatea pe corpul 
lui. Pielea ei umedă se lipi de a lui. El își înfășură braţele în jurul 
corpului ei mic și o îmbrăţișă, în timp ce pătrunse. Ea simţi cum i 
se apropie punctul culminant, își înălță capul și se uită în jos la 
el, apoi îl sărută cu gura deschisă în vreme ce el ejacula în 
interiorul ei. Imediat după aceea, ea gemu pe ton scăzut, iar el îi 
simţi orgasmul lung, blând, în valuri, de duminică dimineaţa. 
Rămase pe el, pe jumătate adormită încă. El îi mângâie părul. 

După un timp, ea se agită. 

— Ştii ce zi e azi? mormăi ea. 

— Duminică. 

— E duminica în care pregătești tu masa de prânz. 

— N-am uitat. 


VP -7 


— Bine. 

— Ce-ai de gând să-mi dai? întrebă ea după o pauză. 

— Friptură, cartofi, mazăre, brânză de capră, căpșuni și cremă 
Chantilly. 

Ea își înălță capul râzând. 

— Asta faci mereu! 

— Ba nu. Ultima dată am avut fasole franțuzească. 

— lar data dinainte de asta ai uitat, așa că am mâncat în oraș. 
Ce spui de ceva schimbări în gătitul tău? 

— Hei, stai așa. Înțelegerea era să pregătim alternativ masa 
de prânz în zilele de duminică. Nimeni n-a zis nimic despre a 
face un prânz diferit de fiecare dată. 

Ea căzu din nou pe el, simulând înfrângerea. 

Afacerea lui din acea zi îi rămăsese tot timpul în minte. Va 
avea nevoie de ajutorul ei și ăsta era momentul s-o întrebe. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu Rahmi în dimineaţa asta, începu 
el. 

— Bine. Ne vedem la tine mai târziu. 

— Ai putea să faci ceva pentru mine, dacă nu te-ar deranja să 
ajungi acolo un pic mai devreme. 

— Ce? 

— Să gătești masa de prânz. Nu! Nu! Glumeam. Vreau să mă 
ajuţi cu o conspirație mică. 

— la spune-mi, zise ea. 

— Azi e ziua de naștere a lui Rahmi, iar fratele lui, Mustafa, e 
în oraș, numai că Rahmi nu știe. 

„Dacă asta funcţionează, nu te mai mint niciodată”, se gândi 
Ellis. 

— Vreau ca Mustafa să apară la petrecerea de prânz a lui 
Rahmi ca surpriză. Însă am nevoie de un complice. 

— S-a făcut, rosti ea. 

Se rostogoli de pe el și se așeză în fund, picior peste picior. 
Sânii îi erau ca niște mere, netezi, rotunzi și tari. Vârfurile 
părului îi periau sfârcurile. 

— Ce trebuie să fac? 

— E simplu. Trebuie să-i spui lui Mustafa unde să se ducă, dar 
Rahmi nu s-a decis încă unde vrea să mănânce. Așa că am să 
primesc mesajul de la Mustafa în ultimul moment. Și Rahmi are 
să fie, probabil, lângă mine când o să sun. 

— Și soluţia? 


VP-8 


— Te sun pe tine. O să bat câmpii. Ignoră tot cu excepţia 
adresei. Sună-l pe Mustafa, dă-i adresa și spune-i cum să ajungă 
acolo. 

Toate astea sunaseră OK când Ellis și le închipuise, dar în 
clipa aia păreau teribil de neplauzibile. 

Totuși, Jane nu păru suspicioasă. 

— Pare destul de simplu, adăugă ea. 

— Bine, zise Ellis bine dispus, ascunzându-și ușurarea. 

— Şi după ce suni, cât de repede vii acasă? 

— În mai puţin de-o oră. Vreau să aștept să văd surpriza, însă 
nu stau să iau prânzul acolo. 

Jane păru gânditoare. 

— Te-au invitat pe tine, dar nu și pe mine. 

Ellis ridică din umeri. 

— Presupun că e o petrecere între bărbați. 

El întinse mâna după blocnotesul de pe noptieră și scrise 
Mustafa și numărul de telefon. 

Jane se dădu jos din pat și traversă camera spre debaraua cu 
duș. Deschise ușa și dădu drumul la robinet. Starea de spirit i se 
schimbase. Nu zâmbea. 

— De ce ești supărată? 

— Nu sunt supărată, răspunse ea. Uneori nu-mi place modul 
în care mă tratează prietenii tăi. 

— Dar știi cum sunt turcii cu fetele. 

— Exact - fetele. N-au nimic împotriva femeilor respectabile, 
însă eu sunt o fată. 

Ellis oftă. 

— Nu e genul tău să te simţi împunsă de atitudinile preistorice 
ale câtorva șovini, oftă Ellis. Ce vrei să-mi spui cu adevărat? 

Ea reflectă o clipă, stând goală lângă duș, și era atât de 
frumoasă, că Ellis vru să facă din nou dragoste cu ea. ` 

— Cred că vreau să spun că nu-mi place statutul meu. Iți sunt 
devotată ție, toată lumea ştie asta - nu mă culc cu nimeni 
altcineva, nici măcar nu ies cu alți bărbați -, dar tu nu-mi ești 
devotat. Nu locuim împreună, nu știu unde te duci sau ce faci o 
grămadă de timp, nu ne-am întâlnit niciodată unul altuia 
părinții... și lumea știe toate astea, așa că mă tratează ca pe o 
stricată. 

— Cred că exagerezi. 

— Așa spui mereu. 


VP-9 


Intră în duș și trânti ușa. Ellis își luă aparatul de ras din 
sertarul în care își ţinea setul peste noapte și începu să se 
bărbierească la chiuveta din bucătărie. Mai avuseseră discuţia 
asta și înainte, mult mai lungă, și știa ce avea la bază: Jane voia 
ca ei să locuiască împreună. 

Și el voia, desigur. Voia s-o ia în căsătorie și să trăiască 
împreună tot restul vieţii lor. Dar fusese nevoit să aștepte până 
când misiunea asta se încheia. Și nu putea să-i dezvăluie asta, 
așa că-i zicea chestii precum Nu sunt pregătit și Am doar nevoie 
de timp, iar aceste fraze evazive o înfuriau. | se părea că un an 
era o perioadă mult prea lungă ca să iubești un bărbat fără să 
obţii niciun fel de angajament din partea lui. Avea dreptate, 
desigur. Însă dacă totul mergea bine în acea zi, putea să facă 
totul așa cum trebuia. 

Termină cu bărbieritul, își înfășură aparatul de ras într-un 
prosop și-l puse în sertarul lui. Jane ieși din duș și el îi luă locul. 
„Nu vorbim, reflectă el. E o prostie.” 

În timp ce el era la duș, ea pregăti cafeaua. Apoi el se 
îmbrăcă repede cu pantalonii decoloraţi de dril și un tricou 
negru și se așeză în faţa ei la măsuţa din mahon. 

— Vreau să vorbesc serios cu tine, spuse ea pe când turna 
cafea. 

— OK, admise el repede. Haide s-o facem la prânz. 

— De ce nu acum? 

— N-am timp. 

— Ziua lui Rahmi e mai importantă decât relaţia noastră? 

— Sigur că nu. 

Ellis simţi iritarea din tonul lui, și o voce de avertizare îi zise: 
„Fii blând, ai putea s-o pierzi”. 

— Dar i-am promis, și e important să-mi ţin promisiunile. 
Oricum, nu pare foarte important dacă avem discuţia asta acum 
sau mai târziu. 

Faţa lui Jane căpătă un aspect neclintit, încăpățânat, pe care 
el îl știa: așa arăta când lua o decizie și cineva încerca s-o abată 
din cale. 

— Pentru mine e important că vorbim acum. 

Preţ de o clipă fu tentat să-i mărturisească imediat tot 
adevărul. Însă nu așa planificase. N-avea timp, mintea îi era la 
altceva și nu era pregătit. Ar fi fost mult mai bine mai târziu, 
când aveau să fie amândoi relaxaţi, și el ar fi fost în stare să-i 


VP - 10 


spună că misiunea lui la Paris s-a încheiat. 

— Cred că ești prostuță și nu vreau să fiu agresiv. Te rog, 
haide să vorbim mai târziu. Acum trebuie să plec, preciză el 
ridicându-se în picioare. 

— Jean-Pierre mi-a cerut să plec în Afganistan cu el, îl anunţă 
Jane în timp ce el se îndrepta spre ușă. 

Asta era atât de neașteptat, încât Ellis trebui să se gândească 
o clipă înainte să înţeleagă. 

— Vorbești serios? întrebă el neîncrezător. 

— Vorbesc serios. 

Ellis știa că Jean-Pierre era îndrăgostit de Jane. Și mai erau o 
jumătate de duzină de alţi bărbaţi: așa ceva era inevitabil cu o 
astfel de femeie. Totuși, niciunul dintre aceștia nu era un rival 
serios. „Cel puţin nu până în momentul ăsta”, se gândi el. 
Incepu să-și recapete calmul. 

— De ce ai vrea să vizitezi o zonă de război cu un pămpălău? 

— Nu e de glumă! răspunse ea cu înverșunare. Vorbesc 
despre viata mea. 

El clătină din cap cu neîncredere. 

— Nu poţi să pleci în Afganistan. 

— De ce? 

— Fiindcă ești îndrăgostită de mine. 

— Asta nu înseamnă că sunt la dispoziţia ta. 

Cel puţin nu zisese Nu, nu sunt. Se uită la ceas. Era ridicol: în 
câteva ore avea să-i dezvăluie tot ce voia ea să audă. 

— Nu vreau să faci asta, adăugă el. Vorbim despre viitorul 
nostru și e o discuţie care nu poate fi grăbită. 

— N-am să aștept pentru totdeauna, replică ea. 

— Nu-ţi cer să aștepți pentru totdeauna, te rog să aștepți 
câteva ore. 

Îi atinse obrazul. 

— Haide să nu ne certăm câteva ore. 

Ea se ridică și-l sărută apăsat pe gură. 

— Nu te duci în Afganistan, nu? o iscodi el. 

— Nu știu, răspunse ea plat. 

El încercă un zâmbet. 

— Cel puţin nu înainte de prânz. 

Ea zâmbi din nou și dădu din cap. 

— Nu înainte de prânz. 

Se uită la ea pentru încă o clipă, apoi ieși. 


VP -11 


Marele bulevard Champs-Élysées era aglomerat cu turiști și 
parizieni care făceau o plimbare de dimineaţă, învârtindu-se ca 
niște oi sub căldura soarelui primăvăratic și toate cafenelele de 
pe trotuar erau pline. 

Ellis se afla aproape de locul stabilit, cărând un rucsac pe 
care-l cumpărase într-un magazin ieftin de bagaje. Arăta ca un 
american într-un tur în jurul Europei. 

Și-ar fi dorit ca Jane să nu fi ales dimineaţa asta pentru o 
confruntare: ea avea să clocească totul și, în plus, să fie într-o 
stare de spirit colțoasă când el urma să se întoarcă. 

Ei bine, trebuia doar să-i netezească penele ciufulite pentru o 
vreme. 

Și-o scoase pe Jane din minte și se concentră pe misiunea 
care îl aștepta. 

Existau două posibilităţi cu privire la identitatea prietenului lui 
Rahmi, cel care finanța micul grup terorist. Prima era un turc 
bogat, iubitor de libertate, care decisese, din motive politice sau 
personale, că violența era justificată împotriva dictaturii militare 
și susținătorilor acesteia. Dacă ăsta era cazul, Ellis avea să fie 
dezamăgit. 

A doua posibilitate îl viza pe Boris. 

Boris era o figură legendară în cercul în care se învârtea Ellis - 
printre studenții revoluționari, palestinienii exilați, conferențiarii 
politici part-time, editorii de ziare extremiste prost tipărite, 
anarhiștii, maoiștii, armenii și vegetarienii militanţi. Se spunea 
că ar fi fost rus, un Kaghebist dispus să finanțeze orice act 
violent de stânga în Occident. Mulţi se îndoiau de existenţa lui, 
în special cei care încercaseră și nu reușiseră să obţină fonduri 
de la ruși. Dar Ellis observase că, din când în când, un grup care 
de luni de zile nu făcuse nimic altceva decât să se plângă că nu- 
și permitea un copiator încetase brusc să vorbească despre bani 
și devenise foarte liniștit. lar un pic mai târziu avea loc o răpire 
sau o împușcătură, sau un atentat cu bombă. 

Era sigur că rușii le dădeau bani grupurilor precum cel al 
disidenţilor turci, credea Ellis: ei n-ar fi putut să reziste unei 
astfel de modalităţi ieftine și cu risc scăzut de provocare de 
probleme. În plus, Statele Unite ale Americii finanţau răpitori și 
criminali din America Centrală și el nu-și imagina că Uniunea 
Sovietică ar fi avut mai multe scrupule decât propria lui ţară. Și, 


VP - 12 


din moment ce în această branșă banii nu erau păstraţi în 
conturi bancare sau mutaţi prin telex, cineva trebuia să predea 
bancnote reale, așa că în mod sigur exista un Boris. 

Ellis își dorea foarte mult să-l întâlnească. 

Rahmi ajunse exact la zece și jumătate, purtând un tricou roz 
Lacoste și pantaloni cafenii călcaţi impecabil. Părea nervos. Îi 
aruncă o privire sfredelitoare lui Ellis, apoi întoarse capul. 

Ellis îl urmă, rămânând zece-cincisprezece metri în urmă, așa 
cum aranjaseră în prealabil. 

La următoarea cafenea de pe trotuar stătea silueta masivă, 
cu exces de greutate, a lui Pepe Gozzi, într-un costum negru de 
mătase, ca și cum fusese la Mesă, ceea ce, probabil, se și 
întâmplase. Avea o servietă mare în poală. Se ridică și căzu 
oarecum lângă Ellis, în așa fel încât un observator superficial n- 
ar fi fost sigur dacă erau sau nu împreună. 

Rahmi urcă panta spre Arcul de Triumf. 

Ellis îl privi pe Pepe cu coada ochiului. Corsicanul avea 
instinctul de autoconservare al unui animal: verifica discret dacă 
era urmărit - o dată când traversă drumul, și putu să arunce 
destul de natural o privire înapoi, de-a lungul bulevardului, în 
timp ce aștepta ca luminile semaforului să se schimbe, și din 
nou când trecu pe lângă un magazin pe colţ, unde putu să vadă 
lumea din spatele lui reflectată în vitrină. 

Ellis îl plăcea pe Rahmi, dar nu și pe Pepe. Rahmi era sincer și 
cu principii înalte, iar cei pe care îi ucisese, probabil, meritaseră 
să moară. Pepe era complet diferit. El o făcea pentru bani și 
fiindcă era prea necioplit și prost ca să supravieţuiască în lumea 
afacerilor legale. 

La trei blocuri est de Arcul de Triumf, Rahmi coti pe o stradă 
laterală. Ellis și Pepe îl urmară. Rahmi îi conduse pe drum și 
intră în hotelul Lancaster. 

Deci ăsta era punctul de întâlnire. Ellis spera ca întrevederea 
să aibă loc într-un bar sau restaurant de hotel: s-ar fi simţit mai 
în siguranţă într-un loc public. 

Holul cu marmură de la intrare era răcoros în comparaţie cu 
căldura din stradă. Ellis se înfioră. Un chelner într-un smoching 
se uită chiorâș la blugii lui. Rahmi intră într-un mic lift din 
capătul îndepărtat al holului în formă de L. Dacă avea să fie o 
cameră de hotel, atunci așa să fie. Ellis îl urmă pe Rahmi în lift și 
Pepe se înghesui în spatele lor. Nervii lui Ellis erau întinși ca 


VP - 13 


niște corzi când urcară. Coborâră la etajul 4. Rahmi îi conduse la 
camera 41 și ciocâni. 

Ellis se strădui să pară calm și impasibil. 

Ușa se deschise încet. 

Era Boris. Ellis știu de îndată ce dădu cu ochii de om și încercă 
o senzaţie de triumf și, în același timp, un fior rece de teamă. 
Moscova era scrisă peste tot pe om, de la tunsoarea ieftină la 
pantofii solizi și practici, iar în privirea lui extrem de scrutătoare 
și în conturul brutal al gurii se deslușea stilul inconfundabil al 
KGB-ului. Omul ăsta nu era ca Rahmi sau Pepe. Nu era nici 
vreun idealist exaltat, nici vreun mafiot grosolan. 

Boris era un terorist profesionist cu inimă de piatră, care n-ar 
fi ezitat să spulbere capul unuia dintre cei trei bărbaţi care 
stăteau înaintea lui sau pe ale tuturor. 

„Te caut de mult”, chibzui Ellis. 

Boris ţinu ușa întredeschisă pentru o clipă, formând parţial un 
scut cu trupul în timp ce-i studia, pe urmă făcu un pas înapoi. 

— Intraţi, rosti el în franceză. 

Intrară în salonul unui apartament. Era extraordinar decorat și 
mobilat cu scaune, mese de ocazie și un dulap care păreau din 
secolul al XVIII-lea. Pe o masă delicată cu picioare arcuite se 
aflau un cartuș de ţigări Marlboro și un litru de coniac de la duty- 
free. În colţul îndepărtat, o ușă pe jumătate deschisă dădea într- 
un dormitor. 

Prezentările lui Rahmi fură nervos superficiale. 

— Pepe. Ellis. Prietenul meu. 

Boris era un bărbat lat în umeri care purta o cămașă albă cu 
mâneci suflecate, ca să arate antebraţele cărnoase, acoperite 
cu păr. Pantalonii albaștri de serj erau prea groși pentru vremea 
aceea. Pe spătarul unui scaun atârna un sacou cu model șah 
negru și bronz care ar fi arătat urât cu pantalonii albaștri. 

Ellis își puse rucsacul pe covor și se așeză. 

Boris făcu semn la sticla de coniac. 

— Ceva de băut? 

Ellis nu voia coniac la unsprezece dimineaţa. 

— Da, te rog - cafea, preciză el. 

Boris îi aruncă o privire grea, ostilă, apoi zise: 

— Atunci, o să luăm toţi cafea, și se duse la telefon. 

„E obișnuit ca toată lumea să se teamă de el, se gândi Ellis. 
N-are să-i placă dacă-l tratez ca pe un egal”. 


VP - 14 


Rahmi îl venera, clar, pe Boris și se foi neliniștit, încheindu-și 
și descheindu-și nasturele de sus de la bluza polo roz, în timp ce 
rusul suna room service-ul. 

Boris închise telefonul și i se adresă lui Pepe. 

— Mă bucur să te cunosc, zise el tot în franceză. Cred că ne 
putem ajuta reciproc. 

Pepe dădu din cap fără să vorbească. Stătea mai departe pe 
scaunul de catifea, trupul lui masiv și puternic în costum negru 
arătând ciudat de vulnerabil lângă mobilierul drăguţ, ca și cum 
acesta putea să-l fărâme pe el. „Pepe are multe în comun cu 
Boris, reflectă Ellis: amândoi sunt puternici, cruzi, fără bună- 
cuviinţă sau compasiune. Dacă Pepe ar fi fost rus, ar fi fost în 
KGB. Și dacă Boris ar fi fost francez, ar fi fost în Mafie”. 

— Arată-mi bomba, îi ceru Boris. 

Pepe își deschise servieta. Era înţesată de calupuri conţinând 
o substanţă gălbuie, cam de treizeci de centimetri lungime și 
cinci centimetri înălţime. Boris îngenunche pe covor lângă 
servietă și împunse un calup cu arătătorul. 

Substanţa se comportă precum chitul. Boris îl mirosi. 

— Presupun că e C3, îi zise el lui Pepe. 

Pepe dădu din cap. 

— Unde e mecanismul? 

— În rucsacul lui Ellis, răspunse Rahmi. 

— Ba nu, replică Ellis. 

Camera fu foarte tăcută pentru o clipă. O privire de panică 
apăru pe faţa tânără și frumoasă a lui Rahmi. 

— Ce vrei să spui? întrebă el agitat. 

Ochii lui speriaţi trecură de la Ellis la Boris și înapoi. 

— Ai zis... l-am spus că ai să... 

— Taci, îl întrerupse Boris aspru. 

Rahmi tăcu. Boris se uită așteptând la Ellis. 

Acesta vorbi cu o indiferenţă naturală pe care n-o simţea. 

— Mi-era teamă că ar putea să fie o capcană, așa că am lăsat 
mecanismul acasă. Poate fi aici în câteva minute. Trebuie doar 
s-o sun pe fata mea. 

Boris se uită la el pentru câteva secunde. Ellis îi întoarse 
privirea cât de rece putu. 

— De ce te-ai gândit că ar putea să fie o capcană? întrebă 
Boris în cele din urmă. 

Ellis decise că, dacă încerca să se justifice, ar fi părut că se 


VP -15 


apăra. Oricum, era o întrebare prostească. Îi aruncă o privire 
arogantă lui Boris, apoi ridică din umeri și nu zise nimic. 

Boris continuă să-l privească cercetător. 

— O să sun, rosti într-un sfârșit rusul. 

Pe buzele lui Ellis se ridică un protest și el îl înăbuși. Asta era 
o evoluţie la care nu se așteptase. 

Își menţinu cu grijă atitudinea „nu-dau-nici-doi-bani-pe-asta” 
în timp ce se gândea cu furie. Cum avea să reacționeze Jane la 
vocea unui străin? Și dacă nu era acolo, dacă decisese să-și 
încalce promisiunea? Regreta că o folosea drept intermediar. 
Dar era prea târziu. 

— Eşti grijuliu, îi zise el lui Boris. 

— Și tu la fel. Care e numărul de telefon? 

Ellis i-l spuse. Boris scrise numărul pe niște foi de lângă 
telefon, pe urmă începu să-l formeze. 

Ceilalţi așteptau în tăcere. 

— Alo? Sun în numele lui Ellis, spuse Boris. 

„Poate că vocea necunoscută nu o s-o năucească”, se gândi 
Ellis. Oricum, așteptase oarecum un apel trăsnit. /gnoră tot, cu 
excepția adresei, îi zisese el. 

— Ce? exclamă Boris iritat. 

Și Ellis se gândi: „Oh, rahat, ce zice acum?” 

— Da, sunt, dar lasă asta, continuă Boris. Ellis vrea să aduci 
mecanismul în camera 41, de la hotelul Lancaster. 

Fu o altă pauză. 

„Joacă jocul, Jane”, chibzui Ellis. 

— Da, e un hotel foarte frumos. 

„Nu mai glumi! Doar spune-i omului că o s-o faci - te rog!” 

— Mulţumesc, zise Boris și adăugă sarcastic: Eşti cea mai 
amabilă. 

Apoi închise. 

Ellis încercă să arate ca și cum se așteptase tot timpul să nu 
fie nicio problemă. 

— Ştia că sunt rus. Cum și-a dat seama? întrebă Boris. 

Ellis fu nedumerit pentru o clipă, pe urmă își dădu seama. 

— E lingvistă, răspunse el. Cunoaște accentele. 

Pepe vorbi pentru prima dată. 

— Cât o așteptăm pe fătuca asta să vină, să vedem banii. 

— Bine, fu de acord Boris și se duse în dormitor. 

Cât fu plecat, Rahmi vorbi cu Ellis cu un șuierat pe ton scăzut. 


VP - 16 


— N-am știut că o să te ţii de pozne! 

— Bineînţeles că nu, zise Ellis pe un ton simulat de plictiseală. 
Dacă ai fi știut ce am de gând să fac, n-ar mai fi fost o măsură 
de siguranţă, nu? 

Boris se întoarse cu un plic mare și maroniu și i-l întinse lui 
Pepe. Gozzi îl deschise și începu numărarea bancnotelor de 100 
de franci. 

Boris desfăcu cartușul de Marlboro și aprinse o ţigară. 

Ellis se gândi: „Sper ca Jane să nu aștepte înainte să sune la 
«Mustafa». Trebuia să-i spun că e important să transmită 
mesajul imediat”. 

— E totul acolo, îl asigură Pepe după un timp. 

Puse banii înapoi în plic, linse clapeta, îl sigilă și-l așeză pe un 
colț al mesei. 

Cei patru bărbaţi rămaseră în tăcere timp de câteva minute. 

— Cât de departe stai? îl întrebă Boris pe Ellis. 

— Cincisprezece minute pe scuter. 

Se auzi o bătaie în ușă. Ellis se tensionă. 

— A condus rapid, chicoti Boris. 

Deschise ușa. 

— Cafea, zise el dezgustat și se întoarse la locul lui. 

Doi chelneri în jachete albe împinseră un cărucior cu roţi în 
cameră. Se îndreptară și se răsuciră, fiecare ţinând în mână un 
pistol semiautomat model D.M.A.B., standard pentru detectivii 
francezi. 

— Nimeni nu mișcă, strigă unul dintre ei. 

Ellis simţi că Boris se pregătea să sară. De ce erau doar doi 
detectivi acolo? Dacă Rahmi făcea ceva prostesc și era 
împușcat, ar fi fost destul timp pentru o diversiune pentru ca 
Pepe și Boris să-i biruie pe bărbaţii înarmaţi... Ușa de la dormitor 
se deschise și veniră încă doi oameni în uniforme de chelneri, 
înarmaţi ca și colegii lor. 

Boris se relaxă și pe faţă i se așternu resemnarea. 

Ellis își dădu seama că-și ţinuse respiraţia. Lăsă să-i scape un 
oftat lung. 

Intră în cameră un ofițer de poliţie în uniformă. 

— O capcană! izbucni Rahmi. Asta eo capcană! 

— Gura, șuieră Boris, și încă o dată vocea lui aspră îl reduse la 
tăcere pe Rahmi. 

Pe urmă se adresă ofițerului de poliţie. 


VP - 17 


— Obiectez cât se poate de clar la acest ultraj, începu el. Vă 
rog să luaţi act de faptul că... 

Polițistul îl lovi în gură cu un pumn în mănușă de piele. 

Boris își atinse buzele, apoi se uită la pata de sânge de pe 
mână. Manierele i se schimbară complet când își dădu seama că 
era mult prea grav ca să scape cu cacealmaua lui. 

— Ține minte faţa mea, zise ofiţerul de poliţie cu o voce rece 
ca de mormânt. O s-o mai vezi. 

— Dar cine e trădătorul? strigă Rahmi. Cine ne-a trădat? 

— El, răspunse Boris arătând spre Ellis. 

— Ellis? se arătă Rahmi neîncrezător. 

— Apelul telefonic, preciză Boris. Adresa. 

Rahmi se uită la Ellis. Acesta păru profund ofensat. 

Veniră mai mulți polițiști în uniformă. Ofiţerul arătă în direcţia 
lui Pepe. 

— Asta-i Gozzi, spuse el. 

Doi polițiști îl încătușară pe Pepe și-l duseră de-acolo. 

Ofiţerul se uită la Boris. 

— Tu cine ești? 

Boris păru plictisit. 

— Mă cheamă Jan Hocht, răspunse rusul. Sunt cetăţean 
argentinian... 

— Nu te obosi, îl întrerupse ofițerul dezgustat. Luaţi-l de aici. 

Se întoarse spre Rahmi. 

— Ei? 

— N-am nimic de declarat! zise Rahmi reușind să facă să sune 
eroic. 

Ofiţerul îi dădu una în cap, și Rahmi fu și el încătușat. Se uită 
urât la Ellis până fu scos afară. 

Prizonierii fură coborâţi pe rând cu liftul. Servieta lui Pepe și 
plicul plin cu bancnote de 100 de franci fură învelite în 
polietilenă. Un poliţist fotograf intră și-și aranjă trepiedul. 

Ofițerul îi zise lui Ellis: 

— În faţa hotelului e parcat un Citroën DS negru, apoi adăugă 
ezitant: Domnule. 

„M-am întors de partea legii, chibzui Ellis. Păcat că Rahmi e 
un om mult mai atractiv decât polițistul ăsta”. 

Cobori cu liftul. În holul hotelului stătea managerul, în haină 
neagră și pantaloni cu dungi, cu o expresie îndurerată îngheţată 
pe faţă, în timp ce intrară mai mulţi polițiști. 


VP-18 


Ellis ieși în soare. Citro&nul negru era pe partea cealaltă a 
străzii. Avea un șofer în faţă și un pasager în spate. Ellis urcă în 
spate. Mașina demară rapid. 

Pasagerul se întoarse spre Ellis și zise: 

— Salut, John. 

Ellis zâmbi. Utilizarea numelui său real era ciudată după mai 
bine de un an. 

— Ce mai faci, Bill? 

— Sunt ușurat! răspunse Bill. De treisprezece luni n-am mai 
auzit nimic de la tine în afară de cereri de bani. Apoi am primit 
un apel telefonic categoric și am fost anunţaţi că avem douăzeci 
și patru ore ca să aranjăm o echipă locală de arestare. 
Imaginează-ţi ce sfori am tras ca să-i convingem pe francezi să 
facă asta fără să le spunem de ce! Echipa a trebuit să fie gata 
de intervenţie în imediata apropiere a Bulevardului Champs- 
Elysees, dar ca să obţină adresa exactă a trebuit să aștepte un 
apel telefonic de la o femeie necunoscută care cerea cu 
Mustafa. Și asta e tot ce știm! 

— Era singura cale, rosti Ellis a scuză. 

— Păi, a fost nevoie de ceva timp - și sunt dator acum cu 
câteva mari favoruri în orașul ăsta -, însă am făcut-o. Spune-mi 
dacă a meritat. Pe cine avem în sac? 

— Rusul e Boris, îl lămuri Ellis. 

Faţa lui Bill izbucni într-un zâmbet larg. 

— Să fiu al dracului! exclamă el. Ai pus mâna pe Boris. Fără 
glumă. 

— Fără glumă. 

— lisuse, mai bine îl iau de la francezi înainte să-și dea seama 
cine e. 

Ellis ridică din umeri. 

— Oricum, nimeni n-o să obţină mai multe informaţii de la el. 
E genul dedicat. Important e că l-am scos din circulaţie. O să le 
ia câţiva ani ca să-l înlocuiască și ca noul Boris să-și creeze 
contactele. Între timp, chiar le-am încetinit funcţionarea. 

— Tocmai ai pariat că așa am făcut. E senzaţional. 

— Corsicanul e Pepe Gozzi, un dealer de arme, continuă Ellis. 
El a furnizat armamentul greu pentru aproape toate acţiunile 
teroriste din ultimii ani din Franţa, și pentru mult mai multe în 
alte ţări. El trebuie interogat. Trimite un detectiv francez să stea 
de vorbă cu tatăl lui, Meme Gozzi, la Marsilia. Parcă văd că o să 


VP -19 


aflaţi că bătrânului nu i-a plăcut niciodată ideea ca familia să se 
implice în crime politice. Oferă-i o înţelegere: imunitate pentru 
Pepe dacă depune mărturie împotriva tuturor oamenilor politici 
cărora le-a vândut lucruri - niciunul criminal de rând. Meme o să 
fie de acord, fiindcă n-o s-o considere trădare de prieteni. Și 
dacă Meme e de acord, o să fie și Pepe. Francezii îl pot urmări in 
justiţie ani de zile. 

— Incredibil. 

Bill păru ametit. 

— Într-o singură zi ai pus gheara, probabil, pe cei mai mari doi 
instigatori ai terorismului din lume. 

— Într-o singură zi? zâmbi Ellis. Mi-a luat un an. 

— A meritat. 

— Tânărul e Rahmi Coskun, adăugă Ellis. 

Se grăbea, fiindcă era cineva căruia voia să-i spună toate 
astea. 

— Rahmi și grupul lui au pus bomba la compania aeriană 
Turkish Airlines cu câteva luni în urmă și, înainte de asta, au 
ucis un atașat al ambasadei. Dacă faci o razie a întregului grup, 
fii sigur că găsești ceva dovezi legale. 

— Sau poliția franceză o să-i convingă în final să 
mărturisească. 

— Da. Dă-mi un pix și o să scriu numele și adresele. 

— Lasă, zise Bill. O să discutăm despre toate la ambasadă. 

— Eu nu mă întorc la ambasadă. 

— John, nu te pune cu sistemul. 

— O să-ţi dau acele nume, și atunci o să ai toate informaţiile 
cu adevărat esenţiale, chiar dacă o să fiu lovit de un nebun de 
șofer de taxi francez în după-amiaza asta. Dacă scap cu viaţă, 
ne întâlnim mâine-dimineaţă și-ţi dau detaliile. 

— De ce să aștepți? 

— Am o întâlnire amoroasă la prânz. 

Bill își dădu ochii peste cap. 

— Cred că îţi datorăm asta, zise el fără nicio tragere de inimă. 

— Așa m-am gândit și eu. 

— Cu cine te întâlnești? 

— Jane Lambert. Era unul dintre numele pe care mi le-ai dat la 
informarea iniţială. 

— Mi-aduc aminte. Ți-am spus că, dacă-i câştigi afecțiunea, 
are să te prezinte fiecărui nebun de stânga, terorist arab, linge 


VP - 20 


blide Baader-Meinhof și poet avangardist din Paris. 

— Așa e, doar că m-am îndrăgostit de ea. 

Bill arăta ca un bancher din Connecticut căruia i se spunea că 
fiul lui o s-o ia în căsătorie pe fiica unui milionar negru: nu știa 
dacă să fie încântat sau îngrozit. 

— Aha, cum e, de fapt? 

— Nu e nebună, deși are niște prieteni nebuni. Ce pot să-ți 
spun? E frumoasă ca un tablou, strălucitoare ca un ac și excitată 
ca un măgar. E minunată. E femeia pe care am căutat-o toată 
viaţa mea. 

— Păi, înţeleg de ce ai sărbători mai degrabă cu ea decât cu 
mine. Ce-ai de gând să faci? 

Ellis zâmbi. 

— Intenţionez să deschid o sticlă cu vin, să pregătesc două 
fripturi, să-i spun că mă ocup cu prinderea teroriștilor și să-i cer 
să se mărite cu mine. 


Capitolul doi 


Jean-Pierre se aplecă peste masa de cantină și o fixă pe 
brunetă cu o privire plină de compasiune. 

— Cred că știu cum te simţi, zise el cu căldură. Ţin minte cât 
de deprimat eram spre sfârșitul primului meu an la Facultatea 
de Medicină. Se pare că ţi se dau mai multe informaţii decât 
poate absorbi un creier, și chiar nu știi cum ai să te descurci cu 
asta la timp pentru examene. 

— Exact așa, spuse ea dând din cap viguros, aproape să 
izbucnească în lacrimi. 

— E semn bun, o liniști el. Înseamnă că ești în toiul activităţii. 
Cine nu e îngrijorat are să pice. 

Ochii ei căprui erau umezi de recunoștință. 

— Chiar crezi asta? 

— Sunt sigur. 

Se uită la el cu adoraţie. „Mai curând m-ai mânca pe mine 
decât masa de prânz, nu-i așa?”, se gândi el. Ea se foi ușor, și 
gulerul puloverului i se desfăcu, arătând marginea de dantelă a 
sutienului. Jean-Pierre fu tentat o clipă. În aripa de est a 
spitalului era o cămăruță de lenjerie unde nu intra nimeni cam 


VP -21 


după nouă și jumătate dimineaţa. Jean-Pierre profitase de 
aceasta de mai multe ori. Puteai să blochezi ușa din interior și 
să te întinzi pe o grămadă moale de cearșafuri curate... 

Bruneta oftă și-și vâri în gură o bucată de friptură, iar când 
începu să mestece Jean-Pierre își pierdu interesul. Ura să se uite 
la oameni care mănâncă. Oricum, doar își încordase mușchii, ca 
să demonstreze că încă mai putea: nu voia cu adevărat s-o 
seducă. Era foarte frumoasă, cu părul creţ și o culoare caldă 
mediteraneeană și avea un trup minunat, dar în ultima vreme 
Jean-Pierre nu simțea niciun entuziasm pentru cuceriri 
ocazionale. Singura fată care ar fi putut să-l fascineze mai mult 
de câteva minute era Jane Lambert - și ea nici măcar nu l-ar fi 
sărutat. 

Își luă ochii de la brunetă și privirea lui cutreieră neliniștită 
prin cantina spitalului. Nu văzu niciun cunoscut. Locul era 
aproape gol: luase prânzul mai devreme fiindcă lucra în 
schimbul de dimineaţă. 

Se împliniseră șase luni de când văzuse prima dată fața 
incredibil de frumoasă a lui Jane într-o cameră aglomerată, la o 
petrecere cocktail la care se lansa o nouă carte din domeniul 
ginecologiei feministe. 

El îi sugerase că medicina feministă nu există, că era doar 
medicină bună și medicină rea. Ea răspunsese că nici 
matematica nu are valenţe creștine, și totuși fusese nevoie de 
un eretic precum Galileo ca să dovedească faptul că Pământul 
se învârte în jurul Soarelui. Jean-Pierre exclamase „Ai dreptate!” 
în maniera lui cea mai dezarmantă și deveniseră prieteni. 

Cu toate astea, ea rezistase farmecelor lui, dacă nu cumva 
fusese chiar impenetrabilă. ÎI plăcea, dar părea devotată 
americanului, chiar dacă Ellis era cu mult mai în vârstă decât ea. 
Într-un fel care îl făcea pe Jean-Pierre s-o dorească și mai mult. 
Numai de-ar fi ieșit Ellis din schemă - călcat de un autobuz sau 
ceva... În ultimul timp, rezistenţa lui Jane părea să fi slăbit - sau 
era o iluzie? 

— E adevărat că ai de gând să pleci în Afganistan pentru doi 
ani? întrebă bruneta. 

— Da. 

— De ce? 

— Deoarece cred în libertate, presupun. Și fiindcă n-am trecut 
prin toată pregătirea asta doar ca să le fac bypassuri 


VP - 22 


coronariene afaceriștilor grași. 

Minciunile veniră automat pe buzele lui. 

— Dar de ce doi ani? Cei care fac asta se duc, de obicei, trei 
până la șase luni, cel mult un an. Doi ani para fi pentru 
totdeauna. 

— Oare? 

Jean-Pierre zâmbi crispat. 

— Vezi tu, e greu să obţii ceva de valoare reală într-o 
perioadă scurtă. Ideea de a trimite medici acolo pentru o scurtă 
vizită e extrem de ineficientă. Rebelii au nevoie de un fel de 
sistem medical permanent, un spital care rămâne în același loc 
și are cel puţin parte de același personal de la un an la altul. Așa 
cum sunt lucrurile, jumătate din oameni nu știu unde să-și ducă 
bolnavii și răniții, nu urmează ordinele medicului, întrucât nu 
ajung niciodată să-l cunoască suficient de bine ca să aibă 
încredere în el, și nimeni nu mai are timp de educaţie pentru 
sănătate. Și costul transportului de voluntari din ţară și 
aducerea lor înapoi fac serviciile lor „gratuite” mai degrabă 
scumpe. 

Jean-Pierre puse atât de mult efort în acest discurs, că 
aproape îl crezu și el, și trebui să-și amintească adevăratul 
motiv pentru care se ducea în Afganistan și considerentul real 
pentru care acceptase să stea doi ani. 

O voce din spatele lui zise: 

— Cine o să le dea servicii gratuite? 

Se întoarse și văzu alt cuplu cărând tăvi cu mâncare: Valerie, 
care era stagiar ca el, și prietenul ei, un radiolog. Se așezară 
lângă Jean-Pierre și brunetă. 

Aceasta răspunse la întrebarea lui Valerie: 

— Jean-Pierre se duce în Afganistan ca să lucreze pentru 
rebeli. 

— Serios? fu Valerie surprinsă. Am auzit că ţi s-a oferit un loc 
de muncă minunat în Houston. 

— L-am refuzat. 

Fu impresionată. 

— Dar de ce? 

— Consider că merită să salvez viețile luptătorilor pentru 
libertate. lar câţiva milionari texani mai mult sau mai puţin n-au 
să facă nicio diferenţă. 

Radiologul nu era atât de fascinat de Jean-Pierre ca prietena 


VP - 23 


lui. El luă o îmbucătură de cartof și zise: 

— Nicio problemă. După ce te întorci, n-ai să ai nicio problemă 
să obţii din nou aceeași oferta de muncă - ai să fii și erou, și 
medic. 

— Crezi? îl întrebă Jean-Pierre rece. 

Nu-i plăcea turnura pe care o luase conversaţia. 

— Doi oameni din spitalul ăsta au plecat în Afganistan anul 
trecut, continuă radiologul. Amândoi au primit locuri de muncă 
grozave când s-au întors. 

Jean-Pierre zâmbi tolerant. 

— E bine de știut că am să fiu angajat dacă supraviețuiesc. 

— Eu așa sper! zise bruneta indignată. După un așa sacrificiu! 

— Ce cred părinţii tăi despre ideea asta? întrebă Valerie. 

— Mama e de acord, răspunse Jean-Pierre. 

Sigur că era de acord: ea iubise un erou. Jean-Pierre își 
imagina ce-ar fi spus tatăl lui despre tinerii doctori idealiști care 
se duceau să lucreze pentru rebelii afgani. 

Socialismul nu înseamnă că toată lumea poate face ce vrea! 
ar fi spus el cu vocea răgușită și imperioasă, cu fața înroșindu-se 
un pic. Ce crezi că sunt rebelii ăștia? Sunt banditi care-i pradă 
pe țăranii care respectă legea. Institutiile feudale trebuie șterse 
înainte să vină socialismul. Ar fi lovit în masă cu un pumn 
grozav. Ca să faci omletă, trebuie să spargi ouă - ca să faci 
socialism, trebuie să spargi capete! Nu-ţi face griji, papa. Știu 
toate astea. 

— Tata e mort, adăugă Jean-Pierre. Dar și el era un luptător 
pentru libertate. A luptat în rezistenţă în timpul războiului. 

— Ce-a făcut? rosti radiologul sceptic, însă Jean-Pierre nu-i 
răspunse, fiindcă îl văzuse intrând în cantină pe Raoul Clermont, 
editorul publicaţiei La Révolte, transpirând în costumul lui de 
duminică. Ce naiba făcea grăsanul de jurnalist în cantina 
spitalului? 

— Vreau să vorbesc ceva cu tine, zise Raoul fără preambul, 
aproape rămas fără aer. 

Jean-Pierre făcu semn spre un scaun. 

— Raoul... 

— E urgent, i-o tăie Raoul, aproape ca și cum nu voia să-i 
audă numele ceilalţi. 

— De ce nu stai cu noi la masa de prânz? apoi putem să 
vorbim în timpul liber. 


VP - 24 


— Îmi pare rău, nu pot. 

Jean-Pierre simţi o notă de panică în vocea grăsanului. 
Privindu-l în ochi, văzu că îi sugerau să nu se mai prostească. 
Surprins, se ridică în picioare. 

— Bine, zise el. 

Ca să acopere imprevizibilul a toate astea, le zise jucăuș 
celorlalți: 

— Nu-mi mâncaţi prânzul - mă întorc. 

ÎI luă de braţ pe Raoul și ieșiră din cantină. 

Jean-Pierre ar fi vrut să se oprească și să vorbească afară, la 
ușă, dar Raoul continuă să meargă de-a lungul coridorului. 

— M-a trimis monsieur Leblond, preciză el. 

— Mă gândeam eu că el trebuie să fie în spatele a toate 
astea, spuse Jean-Pierre. 

Cu o lună în urmă, Raoul îl luase cu el ca să-l întâlnească pe 
Leblond. Acesta îi ceruse să meargă în Afganistan, aparent ca 
să-i ajute pe rebeli cu cât mai mulţi tineri doctori francezi, însă, 
de fapt, ca să spioneze pentru inși. Jean-Pierre se simţise 
mândru, receptiv și mai ales încântat de oportunitatea de a face 
ceva cu adevărat spectaculos pentru cauză. Singura lui teamă 
era că organizaţiile care trimiteau doctori în Afganistan l-ar fi 
respins fiindcă era comunist. 

Ei n-aveau de unde să știe că era, de fapt, membru de partid, 
iar el, cu siguranță, nu le-ar fi spus, dar se știa că era 
simpatizant comunist. 

Cu toate astea, existau mulţi comuniști francezi care se 
opuseseră invaziei din Afganistan. Exista totuși o posibilitate 
minimă ca o organizaţie prudentă să sugereze că Jean-Pierre ar 
fi mai fericit să lucreze pentru alte grupuri de luptători pentru 
libertate - trimiseseră oameni și ca să ajute rebelii din EI 
Salvador, de exemplu. In cele din urmă, nu se întâmplase așa: 
Jean-Pierre fusese acceptat imediat de „Medecins pour la 
Liberté”. li comunicase lui Raoul vestea cea bună, care zisese că 
va avea o nouă întâlnire cu Leblond. Poate că asta era. Dar de 
ce panică? 

— Vrea să te vadă acum. 

— Acum? se răsti Jean-Pierre enervat. Sunt la datorie. Am 
pacienți... 

— Cu siguranţă, cineva o să aibă grijă de ei. 

— Și ce e așa urgent? Nu plec decât peste două luni. 


VP -25 


— Nu e vorba de Afganistan. 

— Păi, despre ce e vorba? 

— Nu știu. 

„Atunci, de ce te-ai speriat?”, se întrebă Jean-Pierre în gând. 

— N-ai nicio idee, deloc? 

— Știu că a fost arestat Rahmi Coskun. 

— Studentul turc? 

— Da. 

— De ce? 

— Habar n-am. 

— Și ce-are a face asta cu mine? Abia îl cunosc. 

— Domnul Leblond o să-ţi explice. 

— Nu pot să plec de-aici, pur și simplu! spuse Jean-Pierre 
ridicându-și mâinile. 

— Și dacă te-ai îmbolnăvi? sugeră Raoul. 

— l-aș spune surorii șefe, și ea ar chema un înlocuitor. Dar... 

— Deci, sun-o. 

Ajunseră la intrarea în spital, și acolo exista un grup de 
telefoane pe perete. 

„Poate că e un test, reflectă Jean-Pierre. Un test de loialitate, 
ca să vadă dacă sunt suficient de serios pentru a mi se 
încredința această misiune”. Decise să riște mânia conducerii 
spitalului. Ridică receptorul. 

— Am fost chemat la o urgenţă neașteptată de familie, zise el 
când obţinu legătura. Trebuie să iei imediat legătura cu doctorul 
Roche. 

— Da, doctore, răspunse calm asistenta. Sper că n-ai primit 
vești triste. 

— iți spun mai târziu, spuse el în grabă. La revedere. A, stai o 
clipă. 

Avea o pacientă operată care avusese hemoragie în timpul 
nopții. 

— Ce face doamna Ferier? 

— Bine. N-a mai sângerat. 

— Bine. Continuaţi s-o supravegheați îndeaproape. 

— Da, doctore. 

Jean-Pierre închise. 

— In regulă, îi zise el lui Raoul. Haide să mergem. 

Se îndreptară spre parcul auto și urcară în Renaultul 5 al lui 
Raoul. In mașină era foarte cald de la soarele amiezii. Raoul 


VP - 26 


conduse rapid pe străzile din spate. 

Jean-Pierre avea emoţii. Nu știa exact cine era Leblond, doar 
presupunea că avea vreo funcţie în KGB. Jean-Pierre se trezi 
întrebându-se dacă făcuse ceva ca să ofenseze mult temuta 
organizaţie. Și dacă da, care putea fi pedeapsa. 

Cu siguranţă că nu aflaseră despre Jane. 

Faptul că-i ceruse să meargă cu el în Afganistan nu era treaba 
lor. Erau sigur că, oricum, mai erau și alţii în grup, probabil o 
asistentă medicală ca să-l ajute pe Jean-Pierre la destinaţie, 
probabil alţi medici aduși din diferite părți ale ţării: de ce n-ar fi 
putut să fie și Jane printre ei? Nu era asistentă medicală, însă 
putea să facă un curs intensiv, și marele ei avantaj era că 
vorbea farsi - limba persană -, un dialect al acesteia fiind vorbit 
în zona în care se ducea Jean-Pierre. 

Spera ca ea să meargă cu el din idealism și spirit de aventură, 
să-l uite pe Ellis cât era acolo și să se îndrăgostească de cel mai 
apropiat european, adică, desigur, de Jean-Pierre. 

Spera și că nici partidul să nu afle vreodată că el o încurajase 
să plece din motivele lui proprii. 

Nu era necesar ca ei să știe, nici vreo cale prin care să afle, în 
mod normal, sau cel puţin așa crezuse el. 

Poate că greșise. Poate că se supăraseră. 

„E o prostie, își zise el. Chiar n-am făcut nimic greșit. Și dacă 
am făcut, n-o să-mi ia nimeni capul. Ăsta e adevăratul KGB, nu 
instituţia mitică ce bagă frica în inimile abonaților la Reader's 
Digest”. 

Raoul parcă mașina. Se opriseră în fața unui bloc de 
apartamente scumpe din Rue de l'Université. 

Acolo îl întâlnise ultima oară Jean-Pierre pe Leblond. Coborâră 
din mașină și intrară. 

Holul era sobru. Urcară scările curbate spre primul etaj și 
sunară. „Cât de mult mi s-a schimbat viaţa de ultima dată când 
am așteptat la ușa asta!”, chibzui Jean-Pierre. 

Domnul Leblond deschise. Era un bărbat scund, zvelt și chel, 
cu ochelari, iar în costumul lui gri-cărbune și cu cravata argintie 
arăta ca un majordom. Îi conduse în sala din spate a clădirii în 
care Jean-Pierre fusese intervievat. Ferestrele înalte și 
decoraţiunile elaborate indicau că odinioară fusese un salon 
elegant, dar în prezent avea un covor de nailon, un birou ieftin și 
niște scaune turnate din plastic, portocalii. 


VP - 27 


— Așteptaţi aici o clipă, zise Leblond. 

Avea o voce calmă, dar tăioasă și la fel de uscată ca praful. 
Un ușor, inconfundabil accent sugera că numele lui nu era 
Leblond. leși pe o altă ușă. 

Jean-Pierre se așeză pe unul dintre scaunele din plastic. Raoul 
rămase în picioare. „În camera asta, vocea aia uscată mi-a zis: 
Incă din copilărie ai fost un simplu membru loial al partidului. 
Caracterul tău și familia din care provii sugerează că ti-ai servi 
bine partidul într-un rol sub acoperire, se gândi Jean-Pierre. Sper 
că n-am stricat totul din cauza lui Jane”. 

Leblond reveni împreună cu alt bărbat. Cei doi se opriră în 
ușă, și Leblond arătă spre Jean-Pierre. Al doilea bărbat se uită 
dur la Jean-Pierre, ca pentru a-i înregistra faţa în memorie. Jean- 
Pierre întoarse privirea. Omul era foarte mare, cu umeri largi ca 
de jucător de fotbal american. Avea părul lung, însă se rărea în 
vârful capului, și o mustață pleoștită. Purta un sacou de catifea 
verde, cu o despicătură la mânecă. După câteva secunde, dădu 
din cap și ieși. 

Leblond închise ușa în urma lui și se așeză în spatele biroului. 

— S-a întâmplat un dezastru, spuse el. 

„Nu e vorba despre Jane, reflectă Jean-Pierre. Slavă 
Domnului!” 

— In cercul tău de prieteni e un agent CIA, adăugă Leblond. 

— Dumnezeule! exclamă Jean-Pierre. 

— Nu ăsta e dezastrul, zise Leblond iritat. Nu e surprinzător că 
ar trebui să existe un spion american printre prietenii tăi. Fără 
îndoială, sunt și spioni israelieni, sud-africani și francezi. Ce să 
facă oamenii ăștia dacă nu să se infiltreze în grupuri de tineri 
activiști politici? Și, desigur, avem unul și noi. 

— Pe cine? 

— Pe tine. 

— Oh! 

Jean-Pierre fusese luat prin surprindere: nu se gândise la el 
însuși chiar ca la un spion. Dar ce altceva voise să însemne că 
ti-ai servit bine partidul într-un rol sub acoperire? 

— Cine e agent CIA? întrebă el extrem de curios. 

— Cineva numit Ellis Thaler. 

Jean-Pierre fu atât de șocat, încât se ridică în picioare. 

— Ellis? 

— Chiar îl cunoști. Bine. 


VP - 28 


— Ellis e spion CIA? 

— Stai jos, rosti Leblond calm. Problema noastră nu e cine 
este, ci ce-a făcut. 

Jean-Pierre se gândi: „Dacă Jane află despre asta, o să-și ia 
mâna de pe Ellis ca de pe-o cărămidă fierbinte. Au să mă lase 
să-i spun? Dacă nu, o să afle din altă parte? O să creadă? Ellis o 
să nege?” 

Leblond vorbea. Jean-Pierre se sili să se concentreze asupra a 
ceea ce spunea. 

— Dezastrul e că Ellis a întins o capcană și a prins pe cineva 
destul de important pentru noi. 

Jean-Pierre își aminti că Raoul îi spusese că Rahmi Coskun 
fusese arestat. 

— Rahmi e important pentru noi? 

— Nu Rahmi. 

— Atunci, cine? 

— Nu e nevoie să știi. 

— În definitiv, de ce m-ai adus aici? 

— Taci și ascultă, zise repede Leblond, și pentru prima dată 
lui Jean-Pierre îi fu frică. Nu l-am întâlnit niciodată pe prietenul 
tău, Ellis, desigur. Din nefericire, nici Raoul. Prin urmare, 
niciunul dintre noi nu știe cum arată. Dar tu știi. De asta te-am 
adus aici. Ştii și unde locuiește Ellis? 

— Da. Are o cameră deasupra unui restaurant în Rue de 
l'Ancienne Comedie. 

— Are cameră cu vedere la stradă? 

Jean-Pierre se încruntă. Fusese acolo o singură dată: Ellis nu 
prea invita lume acasă. 

— Cred că da. 

— Nu ești sigur? 

— Stai să mă gândesc. 

Se dusese acolo târziu într-o noapte, cu Jane și o grămadă de 
altă lume, după un film la Sorbona. Ellis le dăduse cafea. Era o 
cameră mică. Jane se așezase pe podea, lângă fereastră... 

— Da. Fereastra dă în stradă. De ce e important? 

— Asta înseamnă că poţi să semnalizezi. 

— Eu? De ce? Cui? 

Leblond îi aruncă o privire periculoasă. 

— Scuze, zise Jean-Pierre. 

Leblond ezită. Când vorbi din nou, vocea lui fu doar o nuanţă 


VP - 29 


mai moale, deși expresia îi rămase goală. 

— Treci printr-un botez al focului. Regret că trebuie să te 
folosesc într-o... acțiune... ca asta când n-ai mai făcut nimic 
pentru noi până acum. Oricum, îl știi pe Ellis și ești aici, și 
momentan n-avem pe altcineva care-l cunoaște. Și ce vrem să 
facem o să-și piardă impactul dacă nu acționăm imediat. Deci, 
ascultă cu atenţie, că e important. Trebuie să te duci în camera 
lui. Dacă e acolo, intri - gândește-te la un pretext. Te duci la 
fereastră, te apleci în afară și te asiguri că ești văzut de Raoul, 
care o să aștepte în stradă. 

Raoul se foi ca un câine care aude oamenii menţionându-i 
numele în conversație. 

— Și dacă Ellis nu e acolo? întrebă Jean-Pierre. 

— Vorbești cu vecinii lui. Încerci să afli unde e plecat și când 
se întoarce. Dacă pare să fi ieșit doar pentru câteva minute sau 
chiar vreo oră, îl aștepți. Când se întoarce, procedezi la fel ca 
înainte: intri, te duci la fereastră și te asiguri că ești văzut de 
Raoul. Apariţia ta la fereastră e semnul că Ellis e înăuntru - deci, 
orice ai face, nu te duce la fereastră dacă el nu e acolo. Ai 
înţeles? 

— Știu ce vrei să fac, zise Jean-Pierre. Deși nu înțeleg scopul 
pentru toate astea. 

— Ca să-l identifici pe Ellis. 

— Și după ce l-am identificat? 

Leblond îi dădu răspunsul la care Jean-Pierre abia îndrăznea 
să spere, și-l încântă până-n măduva oaselor: 

— O să-l omorâm, desigur. 


Capitolul trei 


Jane întinse o faţă de masă albă peticită pe măsuţa lui Ellis și 
aranjă un soi de tacâmuri ponosite pentru două persoane. Găsi 
o sticlă de Fleurie în dulapul de sub chiuvetă și o deschise. Fu 
tentată să guste, apoi decise să-l aștepte pe Ellis. Scoase 
pahare, sare și piper, muștar și șerveţele de hârtie. Se întrebă 
dacă să înceapă să gătească. Nu, era mai bine să lase asta în 
seama lui. 

Nu-i plăcea camera lui Ellis. Era goală, strâmtă și impersonală. 


VP - 30 


Fusese destul de șocată când o văzuse prima dată. Se întâlnea 
cu bărbatul ăsta cald, relaxat și matur și se așteptase ca el să 
trăiască într-un loc ce-i exprima personalitatea, un apartament 
atractiv, confortabil, conţinând suvenire dintr-un trecut bogat în 
experienţe. Dar n-ai fi ghicit niciodată că cel care locuia acolo 
fusese căsătorit, luptase într-un război, luase LSD, fusese 
căpitanul echipei de fotbal a școlii lui. 

Pereții albi și reci erau decoraţi cu câteva postere alese în 
pripă. Porțelanurile proveneau de la magazine de vechituri și 
vasele de gătit erau tinichele ieftine. Volumele broșate de 
poezie de pe raft nu aveau inscripţii. Își ţinea blugii și puloverele 
într-o valiză din plastic sub patul scârţâitor. Unde erau vechile 
lui rapoarte școlare, fotografiile cu nepoţii și nepoatele lui, CD-ul 
lui nepreţuit cu melodia Heartbreak Hotel, briceagul lui suvenir 
de la Boulogne sau cascada Niagara, bolul de salată din lemn de 
tec pe care toată lumea ajunge, mai devreme sau mai târziu, să- 
| primească de la părinţi? Camera nu conţinea nimic cu adevărat 
important, niciunul dintre aceste obiecte nu erau ţinute pentru 
ce reprezentau, nu erau parte din sufletul lui. 

Asta era o cameră de om retras, secretos, un om care n-ar fi 
împărtășit cu nimeni cele mai intime gânduri. Treptat și cu 
teribilă tristeţe, Jane ajunse să-și dea seama că Ellis era așa, 
precum camera lui, rece și secretos. 

Era incredibil. Era un bărbat atât de sigur pe el. 

Umbla cu capul sus, ca și cum nu-i fusese niciodată frică de 
nimeni în viaţa lui. În pat era cu totul lipsit de inhibiţii, total 
nestingherit de sexualitatea lui. Ar fi făcut orice și ar fi spus 
orice fără anxietate sau ezitare, sau rușine. Jane nu mai 
cunoscuse niciodată așa un bărbat. 

Dar fuseseră prea multe împrejurări - în pat sau în 
restaurante, sau chiar plimbându-se pe stradă - când râsese cu 
el sau îl ascultase vorbind, sau uitându-se la pielea din jurul 
ochilor cu riduri pe care el o credea fermă, sau îmbrăţișându-i 
trupul cald, doar ca să descopere că el devenea brusc plictisit. 
În starea de spirit dezactivată nu era mai iubitor sau mai 
amuzant, nu mai era atent sau grijuliu, sau manierat, sau plin de 
compasiune. O făcea să se simtă o străină, o intrusă în lumea lui 
privată. Era ca soarele care intra în spatele unui nor. 

Știa că are să fie nevoită să-l părăsească. Îl iubea la nebunie, 
însă se părea că el nu putea s-o iubească la fel. Avea treizeci și 


VP - 31 


trei de ani, și dacă nu învățase până atunci arta intimităţii, n- 
avea să înveţe niciodată. 

Se așeză pe canapea și începu să citească The Observer, pe 
care îl cumpărase de la un chioșc de ziare internaţionale de pe 
Bulevardul Raspail, pe drumul ei într-acolo. Pe prima pagină era 
un raport din Afganistan. Părea ca un loc bun unde să se ducă 
să uite de Ellis. 

Ideea o ispitise imediat. 

Deși iubea Parisul, iar locul ei de muncă era cel puţin variat, 
ea voia mai mult: experienţă, aventură și o șansă de a intra în 
lupta pentru apărarea libertăţii. Nu-i era frică. 

Jean-Pierre zicea că medicii erau consideraţi prea valoroși ca 
să fie trimiși în zona de conflict. Exista un risc să fii lovit de o 
bombă rătăcită sau prins într-o încăierare, dar nu era, probabil, 
mai rău decât pericolul de a fi lovit de un șofer parizian. Era 
intens curioasă în legătură cu stilul de viață al rebelilor afgani. 

— Ce mănâncă ei acolo? îl întrebase odată pe Jean-Pierre. Ce 
poartă? Trăiesc în corturi? Au toalete? 

— N-au toalete, răspunsese el. N-au curent electric. N-au 
drumuri. N-au vin. N-au mașini. N-au încălzire centrală. N-au 
stomatologi. N-au poștași. N-au telefoane. N-au restaurante. N- 
au reclame. N-au Coca-Cola. N-au prognoze meteo, n-au 
rapoarte cu privire la Bursa de valori, n-au decoratori, n-au 
asistenţi sociali, n-au ruj, n-au Tampax, n-au modă, n-au 
petreceri, n-au taximetre, n-au cozi la autobuz... 

— Ajunge! îl întrerupsese ea: el ar fi putut s-o ţină așa ore 
întregi. Trebuie să aibă autobuze și taxiuri. 

— Nu la ţară. Eu mă duc într-o regiune numită Valea celor 
Cinci Lei, un bastion rebel de la poalele munţilor Himalaya. Asta 
era primitivă chiar înainte s-o bombardeze rușii. 

Jane era destul de sigură că ar fi putut să trăiască până la 
adânci bătrâneţi fără toaletă sau ruj, sau prognoze meteo. 
Suspecta că el subestimase pericolul, chiar și în afara zonei de 
luptă. Insă într-un fel care n-o descurajase. Mama ei ar fi făcut o 
criză de isterie, desigur. Tatăl ei, dacă ar mai fi fost în viaţă, ar fi 
spus: 

— Succes, Janey. 

El înțelesese cât de important era să faci ceva util cu viaţa ta. 
Deși era un doctor bun, nu făcuse niciodată bani, fiindcă oriunde 
locuiseră - Nassau, Cairo, Singapore și mai ales Rhodesia -, 


VP - 32 


întotdeauna tratase gratuit oamenii săraci, așa că veneau la el 
cu grămada și alungau clienţii care plăteau. 

Reveria îi fu deranjată de un zgomot de pași pe scară. 

Nu citise mai mult de câteva rânduri din ziar, își dădu ea 
seama. Își înclină capul, ascultând. Nu suna ca pașii lui Ellis. Cu 
toate astea, se auzi o bătaie în ușă. 

Jane puse jos ziarul și deschise. 

În prag stătea Jean-Pierre. El fu aproape la fel de surprins ca 
ea. Pentru o clipă, se uitară unul la altul fără să spună nimic. 

— Tu arăţi vinovat. Dar eu? rupse Jane tăcerea. 

— Da, răspunse el și zâmbi amuzat. 

— Tocmai mă gândeam la tine. Intră. 

El păși înăuntru și privi în jur. 

— Ellis nu e aici? 

— Îl aştept să vină în curând. la loc. 

Jean-Pierre își cobori trupul lung pe canapea. Jane se gândi, 
nu pentru prima oară, că era, probabil, cel mai frumos bărbat pe 
care-l întâlnise vreodată. Faţa lui era perfect normală, cu frunte 
înaltă, un nas puternic, mai degrabă aristocratic, ochi căprui 
fluizi și o gură senzuală, parţial ascunsă de o barbă completă, 
castaniu închis cu sclipiri răzlețe de roșcat în mustață. Hainele 
lui erau ieftine, însă alese cu grijă, și le purta cu o eleganţă 
nonșalantă pe care însăși Jane o invidia. Il plăcea foarte mult. 
Marea lui vină era că avea o părere prea bună despre sine. Dar 
în asta era atât de naiv, încât era dezarmant ca un copil 
lăudăros. Ei îi plăceau idealismul și devotamentul lui pentru 
medicină. Avea atât un farmec enorm, cât și o imaginaţie 
nebună, uneori foarte amuzantă: stârnit de niște absurdități, 
probabil doar o alunecare a limbii, s-ar fi lansat într-un monolog 
fantezist care putea dura zece-cincisprezece minute. Când 
cineva citase o remarcă făcută de Jean-Paul Sartre despre 
fotbal, Jean-Pierre făcuse în mod spontan un comentariu despre 
un meci de fotbal, ca și cum ar fi fost descris de un filosof 
existențialist. Jane râsese să se strice. Se spunea că veselia lui 
avea un revers, o stare de spirit de neagră depresie, dar Jane nu 
observase niciodată vreo astfel de stare. 

— la niște vin de la Ellis, zise ea ridicând sticla de pe masă. 

— Nu, mulțumesc. 

— Faci repetiţii pentru viaţa într-o ţară musulmană? 

— Nu în mod special. 


VP - 33 


Jean-Pierre arăta foarte solemn. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— Trebuie să am o discuţie serioasă cu tine, răspunse el. 

— Am avut, în urmă cu trei zile, nu-ţi amintești? zise ea lejer. 
Mi-ai cerut să-mi părăsesc prietenul și să plec cu tine în 
Afganistan - o ofertă căreia puţine fete i-ar putea rezista. 

— Fii serioasă. 

— În regulă. Încă nu m-am decis. 

— Jane. Am descoperit ceva teribil despre Ellis. 

Ea îl privi speculativ. Ce urma? Avea să inventeze o poveste, 
să spună o minciună, ca s-o convingă să plece cu el? Ea credea 
că nu. 

— OK, ce? 

— Nu e cine pretinde, spuse Jean-Pierre. 

Fusese teribil de melodramatic. 

— Nu e nevoie să vorbești cu o voce ca de antreprenor de 
pompe funebre. Ce vrei să sugerezi? 

— Nu e poet fără bani. Lucrează pentru guvernul american. 

Jane se încruntă. 

— Pentru guvernul american? 

Primul ei gând fu că Jean-Pierre trăsese capătul greșit al 
bățului. 

— Dă lecţii de engleză pentru niște francezi care lucrează 
pentru guvernul american... 

— Nu vreau să spun asta. Spionează grupuri radicale. E agent. 
Lucrează pentru CIA. 

Jane izbucni în râs. 

— Eşti absurd! Ai crezut că ai putea să mă faci să-l las 
spunându-mi asta? 

— E adevărat, Jane. 

— Nu e adevărat. Ellis n-are cum să fie spion. Nu crezi că aș 
ști? Practic, am locuit cu el de un an. 

— Dar n-o faci totuși, nu? 

— Nu contează. Îl cunosc. 

Chiar în timp ce vorbea, Jane se gândea: „Asta ar putea 
explica multe. Nu l-am cunoscut cu adevărat pe Ellis. Dar îl știu 
destul de bine ca să fiu sigură că nu este josnic, rău, trădător și, 
pur și simplu, diabolic”. 

— Ştie tot orașul, adăugă Jean-Pierre. Rahmi Coskun a fost 
arestat în dimineaţa asta și toată lumea afirmă că Ellis e 


VP - 34 


responsabil. 

— De ce a fost arestat Rahmi? 

Jean-Pierre ridică din umeri. 

— Subversiune, fără îndoială. Oricum, Raoul Clermont aleargă 
prin tot orașul încercând să-l găsească pe Ellis și cineva vrea 
răzbunare. 

— Of, Jean-Pierre, e ridicol! spuse Jane. 

Brusc, simţi că-i e foarte cald. Se duse la fereastră și împinse 
s-o deschidă. Când se uită pe stradă, văzu capul blond al lui Ellis 
ferindu-se în ușa de la intrare. 

— Păi, uite-l că vine, îi zise ea lui Jean-Pierre. Ai să repeţi 
acum povestea asta ridicolă în faţa lui. 

Auzi pașii lui Ellis pe scări. 

— Asta am de gând, confirmă Jean-Pierre. De ce crezi că sunt 
aici? Am venit să-l avertizez că au să vină după el. 

Jane își dădu seama că Jean-Pierre era, de fapt, sincer: se 
gândi că el chiar crezuse povestea asta. 

— Păi, Ellis are să te lămurească în curând. 

Ușa se deschise și intră Ellis. 

Arăta foarte fericit, ca și cum ar fi debordat de vești bune, iar 
când văzu faţa lui rotundă și zâmbitoare, cu nasul cârn și ochi 
albaștri patrunzători, inima lui Jane tresăltă cu vinovăţie: bietul 
Ellis credea că ea flirtase cu Jean-Pierre. 

Ellis se opri în ușă, surprins să-l vadă pe Jean-Pierre. Zâmbetul 
i se stinse un pic. 

— Vă salut pe amândoi, zise el. 

Inchise ușa în urma lui și o încuie, cum îi era obiceiul. Jane 
considerase asta mereu o excentricitate, dar în clipa aia își dădu 
seama că așa ar fi făcut un spion. Își scoase gândul din minte. 

Jean-Pierre vorbi primul. 

— Știu de tine, Ellis. Ei știu. Vin după tine. 

Jane se uită de la unul la altul. Jean-Pierre era mai înalt decât 
Ellis, însă Ellis era lat în umeri. Se uitau unul la altul ca două 
pisici, măsurându-se reciproc. 

Jane îl îmbrăţișă pe Ellis, îl sărută cu vinovăţie. 

— Jean-Pierre spunea o poveste absurdă despre tine, cum că 
ai fi spion CIA. 

Jean-Pierre se sprijinea de fereastră, scanând strada. Apoi se 
întoarse cu faţa la ei. 

— Spune-i, Ellis. 


VP - 35 


— De unde ai scos-o și pe-asta? îl întrebă Ellis. 

— Se vorbește prin oraș. 

— Și de la cine, mai exact, ai auzit tu? îl întrebă Ellis cu o voce 
de oțel. 

— De la Raoul Clermont. 

Ellis dădu din cap. 

— Jane, stai jos, spuse el de data asta în engleză. 

— Nu vreau să stau jos, replică ea iritată. 

— Am ceva să-ţi spun, o lămuri el. 

Nu putea fi adevărat, nu putea. Jane simţi panica ridicându-i- 
se în gât. 

— Atunci, spune-mi, și nu-mi mai cere să stau jos! șuieră ea. 

Ellis se uită la Jean-Pierre. 

— Lasă-ne singuri, te rog, rosti el în franceză. 

Jane simţea cum se înfurie. 

— Ce-ai de gând să-mi povestești? De ce nu spui, pur și 
simplu, că Jean-Pierre greșește? Zi-mi că nu ești spion, Ellis, 
înainte s-o iau razna! 

— Nu e atât de simplu, opină Ellis. 

— E simplu! 

Nu-și mai putu reţine nota isterică din voce. 

— El susține că ești spion, că lucrezi pentru guvernul 
american și că m-ai minţit încontinuu, cu nerușinare și perfidie 
de când te-am cunoscut. E adevărat? E adevărat sau nu? Ei 
bine? 

Ellis oftă. 

— E adevărat. 

Jane simţi că avea să explodeze. 

— Ticălosule! ţipă ea. Nenorocitul dracului! 

Fața lui Ellis era ca de piatră. 

— Aveam de gând să-ţi spun azi, zise el. 

Se auzi o bătaie în ușă. Amândoi o ignorară. 

— M-ai spionat pe mine și pe toţi prietenii mei! strigă Jane. Mi- 
e atât de rușine. 

— Treaba mea aici s-a terminat, adăugă Ellis. Nu e nevoie să 
te mai mint. 

— N-o să ai ocazia. Nu vreau să te mai văd niciodată. 

Bătaia se auzi din nou, și Jean-Pierre rosti în franceză: 

— E cineva la ușă. 

— Nu vorbești serios - că nu vrei să mă mai vezi. 


VP - 36 


— Pur și simplu, nu înţelegi ce mi-ai făcut, nu-i așa? întrebă 
ea. 

— Deschide naibii ușa, pentru Dumnezeu! interveni Jean- 
Pierre. 

Jane murmură /isuse Hristoase! și se îndreptă spre ușă. O 
descuie și o deschise. In prag stătea un bărbat mare, lat în 
umeri, într-un sacou de catifea verde cu o tăietură pe mânecă. 
Jane nu-l mai văzuse înainte. 

— Ce dracu’ vrei? se răsti ea. 

Apoi văzu că el avea un pistol în mână. 

Următoarele câteva secunde trecură foarte încet. 

Jane își dădu seama într-o clipă că dacă Jean-Pierre avea 
dreptate că Ellis era spion, atunci, probabil, avea dreptate și că 
cineva căuta răzbunare. Și că în lumea secretă a lui Ellis 
răzbunarea chiar putea să însemne o bătaie în ușă și un bărbat 
cu un pistol. 

Deschise gura să ţipe. 

Bărbatul ezită o fracțiune de secundă. Păru surprins, ca și 
cum nu s-ar fi așteptat să vadă o femeie. Ochii lui trecură de la 
Jane la Jean-Pierre și înapoi: știa că Jean-Pierre nu era ţinta lui. 
Dar era confuz, fiindcă nu-l vedea pe Ellis, care era ascuns de 
ușa pe jumătate deschisă. 

In loc să ţipe, Jane încercă să trântească ușa, însă bărbatul cu 
pistolul văzu ce face și bară ușa cu piciorul. Pantoful lui încasă 
lovitura și el sări înapoi. Apoi se redresă, făcu un pas înainte și 
întinse braţele ca să se echilibreze. De data asta, arma fu 
îndreptată în sus, în colțul tavanului. 

„O să-l omoare Ellis, se gândi Jane. O să-l omoare Ellis”. 

Se aruncă asupra pistolarului, lovindu-i fața cu pumnii, fiindcă 
dintr-odată, deși îl ura pe Ellis, nu voia ca el să moară. 

Omul fu distras doar pentru o fracțiune de secundă. O aruncă 
pe Jane deoparte cu putere. Ea căzu rău, julindu-și șira spinării. 

Văzu cu o claritate teribilă ce se întâmplă în continuare. 

Braţul care o dăduse la o parte reveni și zbură ușa 
deschizând-o larg. Când omul răsuci mâna cu arma, Ellis veni 
spre el cu sticla de vin ridicată deasupra capului. Pistolul se 
descărcă atunci când sticla cobori, și împușcătura se produse în 
același timp cu sunetul de sticlă spartă. 

Jane se holbă îngrozită la cei doi bărbaţi. 

Apoi atacatorul se prăbuși brusc, iar Ellis rămase în picioare. 


VP - 37 


Ea își dădu seama că împușcătura își ratase ţinta. 

Ellis se aplecă și smulse arma din mâna omului. 

Jane se ridică în picioare, cu efort. 

— Ești bine? o întrebă Ellis. 

— Sunt în viaţă, îl liniști ea. 

Ellis se întoarse spre Jean-Pierre. 

— Câţi sunt pe stradă? 

Jean-Pierre se uită pe fereastră. 

— Niciunul. 

Ellis păru surprins. 

— Probabil că stau ascunși. 

Puse pistolul în buzunar și se duse spre bibliotecă. 

— Dă-te înapoi, zise el, și o împinse pe podea. 

În spatele acesteia era o ușă. 

Ellis deschise ușa. 

Se uită la Jane pentru o clipă lungă, ca și cum voia să spună 
ceva, dar nu-și găsea cuvintele. Pe urmă, ieși pe ușă și plecă. 

După o clipă, Jane se duse încet la ușa secretă și se uită prin 
aceasta. Era un alt apartament, puţin mobilat și îngrozitor de 
plin de praf, de parcă nu mai fusese ocupat de un an. Era acolo 
o ușă deschisă și, dincolo de aceasta, o scară. 

Se întoarse și se uită în camera lui Ellis. Pistolarul zăcea pe 
podea, inconștient într-o baltă de vin. 

Încercase să-l omoare pe Ellis chiar aici, în camera asta: deja 
părea ireal. Totul părea ireal: Ellis - spion, Jean-Pierre știind 
despre asta, Rahmi - arestat și calea de evacuare a lui Ellis. 

Plecase. „Nu vreau să te mai văd niciodată”, îi zisese ea cu 
doar câteva secunde în urmă. Se părea că dorinţa avea să i se 
împlinească. 

Auzi pași pe scară. 

Ridică privirea de la agresor și se uită la Jean-Pierre. Și el 
părea uimit. După o clipă, traversă camera și o îmbrăţișă. Ea îi 
căzu pe umăr și izbucni în lacrimi. 


VP - 38 


PARTEA A DOUA 


1982 
Capitolul patru 


Râul cobora prin valea măreaţă, rece și limpede și mereu 
grăbit, și o umplea cu zgomotul lui, fierbând printre ravene și 
trecând fulgerător prin câmpurile de grâu într-o cursă 
impetuoasă spre îndepărtatele zone joase. Timp de aproape un 
an, sunetul ăsta fusese constant în urechile lui Jane: uneori tare, 
când se dusese să se scalde sau când urmase, pe lângă stânci, 
căile sinuoase dintre sate, și alteori slab, ca în momentele când 
se afla sus, pe deal, și Râul celor Cinci Lei era doar o licărire și 
un murmur în depărtare. 

Când să plece, în cele din urmă, din Vale, ar fi găsit ciudată 
liniștea, credea ea, asemenea orășenilor în vacanţă la ţară care 
nu pot să doarmă fiindcă e prea multă liniște. Ascultând, auzi 
altceva, și își dădu seama că noul sunet o făcuse conștientă de 
cel vechi. Ridicându-se peste zgomotul râului, se auzi baritonul 
unui avion cu elice. 

Jane deschise ochii. Era un Antonov, lentul avion de 
recunoaștere al cărui mârâit neîncetat era vestitorul obișnuit al 
mai rapidelor și mai zgomotoaselor avioane cu reacție în 
misiune de bombardament. Se ridică și se uită neliniștită asupra 
Văii. 

Era în refugiul ei secret, o scobitură plată la jumătatea 
drumului spre o stâncă înaltă. Deasupra ei, streașina o 
ascundea vederii, fără să blocheze soarele, și ar fi descurajat pe 
oricine, cu excepţia unui alpinist care cobora. Mai jos, accesul 
spre refugiul ei era abrupt, pietros și lipsit de vegetaţie: nimeni 
nu putea să urce fără să fie auzit și văzut de Jane. Oricum, nu 
exista niciun motiv pentru ca vreun temerar să vină acolo. Jane 
găsise locul doar rătăcindu-se de potecă. Intimitatea lui era 
importantă, fiindcă ea venea aici ca să-și scoată hainele și să 
stea la soare, dar după religia afgană, femeia, dacă era văzută 

VP - 39 


goală, ar fi fost linșată. 

In dreapta ei cobora abrupt dealul prăfuit. 

Spre piciorul acestuia, unde panta începea să se niveleze în 
apropierea râului, se afla satul Banda, cincizeci-șaizeci de case 
agăţate de un petic de teren accidentat, stâncos, pe care nimeni 
nu putea să cultive. Casele erau construite din pietre cenușii și 
cărămizi de lut, și fiecare avea un acoperiș plat de pământ 
presat întins peste rogojini. Înaintea micii moschei era un mic 
pâlc de case distruse: unul dintre atacurile rusești îl lovise în plin 
cu câteva luni în urmă. Jane vedea satul clar, deși era la 
douăzeci de minute de drum anevoios. Ea scrută cu privirea 
acoperișurile și curţile cu ziduri și trotuare de lut, uitându-se 
după copii vagabonzi, dar, din fericire, nu existau - Banda era 
părăsit sub cerul fierbinte și albastru. 

In stânga ei, Valea se lărgea. Micile câmpuri pietroase erau 
presărate cu cratere de bombe, iar pe pantele joase ale 
muntelui multe dintre zidurile vechii terase se prăbușiseră. 
Grâul era copt, însă nimeni nu secera. 

Dincolo de câmpuri, la poalele zidului stâncii ce forma partea 
opusă a văii, curgea Râul celor Cinci Lei: adânc pe alocuri, 
superficial în alte părţi, când larg, când îngust, întotdeauna 
rapid și mereu stâncos. Jane îi scrută lungimea. Nicio femeie nu 
se scălda și nu spăla haine, niciun copil nu se juca în apele puţin 
adânci, niciun bărbat nu mâna cai sau măgari prin vad. 

Jane contemplă priveliștea punându-și hainele pe ea și 
părăsindu-și refugiul ca să urce mai departe pe munte, până la 
peșteri. Acolo erau sătenii, bărbaţii dormind după o noapte de 
muncă pe câmpurile lor, femeile gătind și încercând să 
împiedice copiii să se rătăcească, vacile erau băgate în ţarc, 
caprele legate și câinii se luptau pe resturi de mâncare. Era, 
probabil, în siguranţă acolo, fiindcă rușii bombardau sate, nu și 
dealuri răzlețe. Dar exista întotdeauna posibilitatea unei bombe 
rătăcite, iar o peșteră i-ar fi protejat bine, cu excepţia unei 
lovituri directe. 

Inainte să ia o hotărâre, auzi șuieratul avioanelor cu reacție. 
Miji ochii în soare să se uite la ele. Zgomotul acestora umplu 
Valea, biruind curgerea grăbită a râului când trecură peste ea, 
îndreptându-se spre nord-est, sus, dar în coborâre, unu, doi, trei, 
patru criminali argintii, vârful ingeniozităţii omenirii utilizat la 
mutilarea de fermieri analfabeți și la demolarea de case de lut și 


VP - 40 


apoi revenirea la bază cu 1 126 km/h. 

intr-un minut, plecară. Banda fusese cruţată în acea azi. Încet, 
Jane se relaxă. Avioanele cu reacţie o îngrozeau. 

Banda scăpase de bombardamente toată vara trecută, și 
întreaga Vale primise un răgaz pe timpul iernii. Însă începuse 
din nou serios în acea primăvară, iar Banda fusese lovit de mai 
multe ori, o dată în mijlocul satului. De atunci, Jane urâse 
avioanele de vânătoare. 

Curajul sătenilor era uimitor. Fiecare familie își făcuse o a 
doua casă în peșteri, și urcau dealul în fiecare dimineață să-și 
petreacă ziua acolo, întorcându-se la apus, fiindcă nu se 
bombarda pe timp de noapte. Având în vedere că era nesigur de 
lucrat pe câmp în timpul zilei, oamenii o făceau noaptea - sau, 
mai degrabă, cei mai în vârstă, deoarece tinerii erau plecaţi de 
cele mai multe ori, trăgând în ruși jos, în capătul sudic al Văii, 
sau mai departe, pe câmp. In vara aceea, bombardamentul era 
mai intens ca oricând în toate zonele rebele, după cum auzise 
Jean-Pierre de la luptătorii de gherilă. Dacă afganii din alte părți 
ale ţării erau întocmai celor de-aici, din Vale, erau capabili să se 
adapteze și să supraviețuiască: își salvau câteva bunuri 
preţioase din ruinele unei case bombardate, își replantau 
neobosit o grădină de legume distrusă, își îngrijeau răniții și 
îngropau morții, și trimiteau adolescenţi din ce în ce mai tineri 
să se alăture liderilor gherilei. Jane simţea că rușii n-ar fi putut 
să-i învingă niciodată pe oamenii ăștia, cu excepţia cazului în 
care transformau toată ţara într-un deșert radioactiv. 

Cât despre posibilitatea ca rebelii să-i poată învinge vreodată 
pe ruși - asta era o altă întrebare. Erau curajoși și de nestăpânit 
și controlau mediul rural, dar triburile rivale se urau între ele 
aproape la fel de mult cât îi urau pe invadatori, și puștile lor 
erau inutile împotriva bombelor avioanelor și elicopterelor 
blindate. 

Își scoase din minte gândurile despre război. Era căldura zilei, 
momentul siestei, când îi plăcea să fie singură și să se relaxeze. 
Işi vâri mâna într-un sac din piele de capră și începu să-și ungă 
pielea întinsă de pe burta enormă cu unt topit, întrebându-se 
cum fusese posibil să fie atât de proastă să rămână gravidă în 
Afganistan. 

Venise acolo cu rezerve pe doi ani de pilule contraceptive, 
diafragmă și o întreagă cutie cu jeleu spermicid. Și totuși, doar 


VP - 41 


câteva săptămâni mai târziu, uitase să reînceapă să ia pastile 
după ciclu și să pună diafragma - de mai multe ori. 

— Cum ai putut să faci o așa greșeală? strigase Jean-Pierre, și 
ea nu avusese niciun răspuns. 

Dar în acea zi, întinsă la soare, o gravidă veselă cu sâni 
minunaţi, umflați și o permanentă durere de spate își dădea 
seama că fusese o greșeală deliberată, un fel de încălcare a 
regulilor profesionale comisă de subconștient. Voise un copil, și 
știa că Jean-Pierre nu voia, așa că făcuse unul accidental. 

„De ce am vrut atât de mult un copil? se întrebă ea, și 
răspunsul îi veni din senin: fiindcă eram singură”. 

— E adevărat? rosti ea cu voce tare. 

Ar fi ironic. Nu se simţise niciodată singură la Paris, când trăia 
pe cont propriu și făcea cumpărături pentru o singură persoană, 
vorbind singură în oglindă, însă când era măritată și-și petrecea 
fiecare seară și fiecare noapte cu soţul ei și lucra alături de el 
cea mai mare parte a fiecărei zile, atunci se simţea izolată, 
speriată și singură. 

Se căsătoriseră la Paris, chiar înainte să vină în Afganistan. 
Păruse cumva o parte naturală a aventurii: altă provocare, alt 
risc, alt fior. 

Toată lumea zisese cât de fericiţi și de frumoși, și de curajoși, 
și de îndrăgostiţi erau, și fusese adevărat. 

Fără îndoială că ea se așteptase la prea mult. Abia așteptase 
iubirea și intimitatea în creștere cu Jean-Pierre. Crezuse că avea 
să afle mai multe despre iubita lui din copilărie și ce îl speria cu 
adevărat, și dacă era adevărat că bărbaţii își scutură picăturile 
după ce fac pipi. Și, la rândul său, i-ar fi spus că tatăl ei fusese 
alcoolic și că ea avea fantezia să fie violată de un negru și că își 
sugea uneori degetul mare când era îngrijorată. 

Dar Jean-Pierre părea să creadă că relaţia lor după căsătorie 
trebuia să fie doar ce fusese înainte. O trata cu amabilitate, o 
făcea să râdă în stările lui maniacale, cădea neputincios în 
braţele ei când era deprimat, discuta despre politică și război, 
făcea dragoste cu ea în mod expert o dată pe săptămână, cu 
trupul lui tânăr slab și mâinile puternice și sensibile de chirurg, 
și se comporta din toate punctele de vedere ca un iubit mai 
degrabă decât ca un soţ. Ea încă se simţea incapabilă să discute 
cu el despre chestii stupide, jenante, precum dacă o pălărie îi 
face nasul să arate mai lung și cât de furioasă era încă pentru că 


VP - 42 


fusese pălmuită la fund fiindcă vărsase cerneală roșie pe 
covorul din salon, când, în realitate, o făcuse sora ei, Pauline. 
Voia să întrebe pe cineva: E în regulă așa sau are să fie mai 
bine?, numai că prietenii și familia erau toţi departe, iar femeile 
afgane i-ar fi considerat așteptările scandaloase. Rezistă 
tentaţiei de a-l confrunta pe Jean-Pierre cu dezamăgirea ei, pe 
de-o parte, deoarece plângerea sa era atât de vagă și, pe de 
altă parte, fiindcă îi era frică de ce ar fi putut să-i răspundă el. 

Privind înapoi, conștientiză că ideea unui copil se insinuase în 
ea chiar mai devreme, când se întâlnea cu Ellis Thaler. In acel 
an zburase de la Paris la Londra pentru botezul celui de-al 
treilea copil al surorii ei, Pauline, ceea ce în mod normal n-ar fi 
făcut, întrucât îi displăceau ocaziile festive de familie. Incepuse 
și să facă babysitting pentru un cuplu din clădirea ei, un dealer 
de antichităţi isteric și soţia lui aristocrată, și cel mai mult se 
bucurase când copilul plânsese și ea fusese nevoită să-l ia în 
braţe și să-l liniștească. 

Și apoi, acolo, în Vale, unde datoria ei era să încurajeze 
femeile să-și programeze sarcinile de dragul sănătăţii copiilor, 
se pomenise împărtășind bucuria cu care fiecare nouă sarcină 
era primită chiar și în cele mai sărace și mai supraaglomerate 
gospodării. 

Astfel, singurătatea şi instinctul matern  conspiraseră 
împotriva bunului-simţ. 

Existase o clipă - chiar și numai o clipă trecătoare - în care 
să-și fi dat seama că subconștientul ei încerca s-o facă să 
rămână gravidă? Se gândise ea Aș putea să am un copil în 
momentul în care Jean-Pierre o pătrunsese, alunecând încet și 
grațios ca o corabie într-o dană de andocare, în timp ce ea își 
strângea brațele în jurul trupului său, sau într-o secundă de 
ezitare, imediat după punctul ei culminant, când închisese ochii 
strâns și păruse să se retragă din ea adânc în el însuși, o navă 
spaţială căzând în inima soarelui, sau, după aceea, în timp ce 
aluneca fericită în somn, cu sămânţa lui fierbinte în ea? 

— Mi-am dat seama? întrebă ea cu voce tare. 

Și gândindu-se la a face dragoste, se excită și începu să se 
mângâie senzual cu mâini alunecoase de unt, uitând problema 
și lăsând mintea să i se umple cu imaginile pasiunii rotindu-se 
vag. 

Țipătul avioanelor cu reacţie o traseră înapoi în lumea reală. 


VP - 43 


Se holbă speriată, în timp ce alte patru bombardiere brăzdară 
Valea și dispărură. Când zgomotul se stinse îndepărtându-se, 
începu să se atingă din nou, însă starea de spirit i se stricase. Se 
întinse nemișcată la soare și se gândi la copilul ei. 

Jean-Pierre reacţionase la sarcina ei ca și cum ar fi fost 
premeditată. Atât de furios fusese, că voise să facă el însuși un 
avort, imediat. 

Jane găsise dorinţa lui îngrozitor de macabră și el îi păru dintr- 
odată un străin. Dar cel mai greu de suportat era sentimentul că 
fusese respinsă. Gândul că soţul ei nu-i voia copilul o pustiise cu 
totul. El înrăutăţise și mai mult lucrurile, refuzând s-o atingă. Nu 
mai fusese niciodată atât de nefericită în viaţa ei. Pentru prima 
dată, înţelegea de ce, uneori, oamenii se sinucid. Evitarea 
contactului fizic era cea mai grea tortură dintre toate - ar fi 
preferat, cu adevărat, ca Jean-Pierre s-o bată în schimb, atât de 
mult își dorea să fie atinsă. Când își amintea acele zile, încă se 
simţea supărată pe el, chiar dacă știa că îl adusese la ea. 

Apoi, într-o dimineaţă, el își pusese brațul în jurul ei și-și 
ceruse scuze pentru comportamentul său. Și, cu toate că o parte 
din ea ar fi vrut să spună „Nu e de-ajuns să-ți pară rău, 
ticălosule”, o altă parte era disperată după dragostea lui, și îl 
iertase imediat. El îi explicase că deja îi era frică să n-o piardă. 
Și că dacă era să fie mama fiului său, ar fi fost absolut îngrozit, 
deoarece atunci i-ar fi pierdut pe amândoi. Această mărturisire o 
mișcase până la lacrimi, și ea își dădu seama că prin a rămâne 
însărcinată făcuse angajamentul final cu Jean-Pierre, și se decise 
să-și facă să meargă căsnicia, fie ce-o fi. 

El fusese mai cald după aceea. Arătase interes în creșterea 
copilului și devenise îngrijorat cu privire la sănătatea și 
siguranţa lui Jane, în felul în care viitorii taţi ar trebui să fie. 
Căsnicia lor avea să fie o uniune imperfectă, dar fericită, se 
gândi Jane, și preconiză un viitor ideal, cu Jean-Pierre ministru 
francez al Sănătăţii într-o administraţie socialistă, ea însăși 
membru al Parlamentului European, și trei copii străluciți, unul 
la Sorbona, altul la Școala de Economie de la Londra și celălalt 
la Școala de Arta Spectacolului de la New York. 

În fantezia asta, cel mai mare și mai strălucit copil era o fată. 
Jane își atinse burtica, apăsând ușor cu degetele, simțind forma 
copilului: conform Rabiei Gul, bătrâna moașă a satului, avea să 
fie o fată, că se simţea pe stânga, în timp ce băieţii creșteau pe 


VP - 44 


dreapta. Rabia prescrisese o dietă corespunzătoare de legume. 
Pentru băiat, ar fi recomandat o grămadă de carne. În 
Afganistan, masculii erau mai bine hrăniţi, chiar dinainte de a se 
naște. 

Gândurile lui Jane fură întrerupte de un zgomot puternic. 
Pentru o clipă, fu confuză, asociind explozia cu avioanele de 
vânătoare care-i trecuseră pe deasupra capului cu câteva 
minute înainte, în drum spre bombardarea altui sat. Apoi auzi, 
destul de aproape, strigătul ascuţit și continuu al unui copil, de 
durere și panică. 

Işi dădu seama imediat ce se întâmplase. Folosind tactici 
învăţate în Vietnam de la americani, rușii presăraseră ţara cu 
mine antipersonal. Scopul lor aparent era blocarea liniilor de 
aprovizionare a gherilei. Dar din moment ce „liniile de 
aprovizionare a gherilei” erau potecile de munte utilizate zilnic 
de bătrâni, femei, copii și animale, scopul real era direct 
teroarea. Acel țipăt însemna că un copil detonase o mină. 

Jane sări în picioare. Sunetul părea să fi venit de undeva de 
aproape de casa mullahului, aflată la vreo opt sute de metri în 
afara satului, pe poteca de pe deal. Jane putea chiar s-o vadă, 
departe, în stânga ei și un pic mai jos. Se încălţă, își luă hainele 
și fugi într-acolo. Primul țipăt lung se încheie și se transformă 
într-o serie de strigăte scurte, îngrozite: ei îi suna ca și cum 
copilul văzuse pagubele pe care mina le făcuse trupului său și în 
acea clipă ţipa de frică. Grăbindu-se prin tufișurile aspre, își 
dădu seama că era ea însăși panicată, așa de categorică era 
chemarea copilului în suferință. 

— Calmează-te, își zise ea cu răsuflarea tăiată. 

Dacă era să cadă rău, ar fi fost doi oameni în necaz și nimeni 
să-i ajute. Și, oricum, cel mai rău lucru pentru un copil speriat 
era un adult speriat. 

Ea se apropie. Copilul putea fi ascuns în tufișuri, nu pe potecă, 
fiindcă toate căile erau curățate de locuitori de fiecare dată 
când se mina, totuși era imposibil să exploreze tot muntele. 

Se opri să asculte. Gâfâitul ei era atât de zgomotos, că trebui 
să-și țină respiraţia. Țipetele veneau de la un mănunchi de 
iarba-cămilei și arbuști de ienupăr. Intră prin tufișuri și zări o 
parte dintr-o haină de un albastru strălucitor. Copilul trebuie că 
era Mousa, fiul de nouă ani al lui Mohammed Khan, unul dintre 
capii gherilei. O clipă mai târziu fu lângă el. 


VP - 45 


Era îngenuncheat pe pământul prăfuit. Încercase, evident, să 
ridice mâna, deoarece îi zburase mâna, iar în acel moment se 
holba cu ochi sălbatici la ciotul însângerat și țipa terorizat. 

Jane văzuse o grămadă de răni în ultimul an, totuși și asta îi 
umplu sufletul de milă. 

— Oh, Doamne, exclamă ea. Bietul copil. 

Îngenunche în faţa lui, îl îmbrăţișă și îi murmură vorbe 
liniștitoare. După un minut, copilul se opri din ţipat. Ea spera că 
avea să înceapă să plângă în schimb, însă era prea șocat, și 
căzu în tăcere. 

În timp ce-l ţinea, căută și-i găsi artera atinsă, la subsuoară, și 
opri șuvoiul de sânge. 

Avea nevoie de ajutorul lui. Trebuia să-l facă să vorbească. 

— Mousa, ce-a fost? întrebă ea în dari. 

El nu răspunse nimic. Ea întrebă din nou. 

— Credeam... 

Ochii lui se deschiseră larg când își aminti și vocea îi crescu 
într-un țipăt când zise: 

— Credeam că era O MINGE! 

— Ssst, ssst, murmură ea. Spune-mi ce-ai făcut. 

— AM LUAT-O! AM LUAT-O! 

Ea îl ţinu strâns, liniștindu-l. 

— Și ce s-a întâmplat? 

Vocea lui tremura, dar nu mai era isterică. 

— A făcut bang, răspunse el. 

Devenea din ce în ce mai calm. 

Ea îi luă mâna dreaptă și i-o puse sub brațul stâng. 

— Apasă unde am presat eu, îl sfătui ea. 

Îi ghidă degetele până la punctul respectiv, apoi și le retrase 
pe-ale ei. Sângele începu să curgă din rană din nou. 

— Apasă tare, îi zise ea. 

El se conformă. Fluxul se opri. Îl sărută pe frunte. Era umedă 
și rece. 

Lăsă jos, lângă Mousa, pachetul ei cu haine, asemănătoare cu 
cele purtate de femeile afgane: o rochie în formă de sac peste 
pantaloni de bumbac. Luă rochia și rupse materialul subţire în 
mai multe fâșii, pe urmă începu să facă un garou. Mousa o 
privea cu ochi mari și tăcut. 

Ea rupse o crenguță uscată dintr-un tufiș de ienupăr și o folosi 
ca să termine garoul. 


VP - 46 


Mai avea nevoie de ceva de îmbrăcat, de un sedativ, de un 
antibiotic, pentru a preveni infecția, și de mama lui, ca să 
amelioreze trauma. 

Jane își trase pantalonii și legă cordonul. 

Işi dorea să fi fost mai puţin pripită să-și rupă rochia, să fi 
păstrat destul din ea ca să-și acopere jumătatea superioară. 
Oricum, trebuia doar să spere că n-o să întâlnească niciun 
bărbat pe drumul spre peșteri. 

Și cum avea să-l ducă pe Mousa acolo? Nu voia să-l facă să 
meargă. Ea nu putea să-l ducă în spate, fiindcă el nu putea să se 
țină. Oftă: trebuia doar să-l ia în braţe. Se ghemui jos, îi puse un 
braţ în jurul umerilor, iar pe celălalt sub coapse și-l săltă de jos, 
ridicându-se mai degrabă cu genunchii decât cu spinarea, cum 
învățase la clasa ei de fitness feminist. Legănând copilul la 
piept, cu spatele întins pe umflătura burţii ei, începu să urce 
încet dealul. Putea să se descurce doar pentru că el era pe 
jumătate mort de foame: un copil european de nouă ani ar fi 
fost prea greu. ` 

leşi curând din tufișuri și găsi poteca. Insă, după patruzeci- 
cincizeci de metri, era epuizată. În ultimele câteva săptămâni 
obosea foarte repede, și asta o înfuriase, dar învățase să nu se 
împotrivească. Il lăsă pe Mousa jos și stătu cu el, îmbrăţișându-l 
ușor, cât se odihni, sprijinindu-se de peretele de stâncă ce se 
desfășura de-a lungul unei margini a potecii montane. El căzu 
într-o tăcere îngheţată pe care ea o găsi mai îngrijorătoare 
decât ţipetele. De cum se simţi mai bine, îl ridică și porni din 
nou. 

Se odihnea în partea de sus a dealului, cincisprezece minute 
mai târziu, când pe cărarea din față apăru un bărbat. 

Jane îl recunoscu. 

— Oh, nu, zise ea în engleză. Dintre toţi oamenii - Abdullah. 

Era un bărbat scund, de vreo cincizeci și cinci de ani, și destul 
de dolofan, în ciuda lipsei locale de alimente. Cu turbanul 
cafeniu și pantalonii negri bufanţi, purta un pulover Argyle și un 
sacou albastru la două rânduri cu dungi, care arăta ca și cum 
fusese purtat odată de un broker din Londra. Barba lui 
luxuriantă era roșie: era mullahul din Banda. 

Abdullah n-avea încredere în străini, disprețuia femeile și-i ura 
pe toţi practicanţii medicinei din străinătate. Dintre cele trei 
femei occidentale, Jane n-avusese nicio șansă să-i câștige 


VP - 47 


afecțiunea. Ca să înrăutăţească lucrurile, mulţi oameni din Vale 
își dăduseră seama că antibioticele lui Jane erau un tratament 
mult mai eficient pentru infecţii decât inhalarea filmului de la o 
bucăţică de hârtie arsă, pe care Abdullah scrisese cu cerneală 
de șofran, și, prin urmare, mullahul pierdea bani. Reacţia lui 
fusese s-o numească pe Jane „curvă occidentală”, deși îi venea 
greu să facă mai mult de-atât, întrucât ea și Jean-Pierre se aflau 
sub protecția lui Ahmed Shah Masud, liderul gherilei, și chiar și 
un mullah ezita să încrucișeze sabia cu un astfel de erou mare. 

Când o văzu, înlemni pe cărare, cu o expresie de neîncredere 
totală, care îi transformase faţa, de obicei solemnă, într-o mască 
rizibilă. Nici că se putea să aibă o întâlnire mai proastă. Oricare 
dintre bărbaţii din sat ar fi fost jenat și, probabil, ofensat s-o 
vadă pe jumătate goală. Numai că Abdullah avea să se înfurie. 

Jane decise să se obrăznicească. 

— Pacea fie cu tine, rosti ea în dari. 

Era începutul unei formule de schimb de saluturi, care putea 
continua uneori timp de câteva minute. Însă Abdullah nu 
răspunse cu obișnuitul Și cu tine. In schimb, deschise gura și 
începu să arunce pe un ton ascuţit mai multe blesteme care 
includeau cuvintele dari pentru prostituată, pervertită şi 
seducătoare de copii. Cu faţa roșie de furie, se duse spre ea și 
ridică băţul. 

Se ajunsese prea departe. Ea arătă spre Mousa, care stătea 
tăcut lângă ea, ameţit de durere și slăbit de pierderea de sânge. 

— Uită-te! ţipă ea la Abdullah. Nu vezi... 

Dar el era orbit de furie. Înainte ca ea să termine ce încerca 
să spună, el o lovi puternic cu bastonul în cap. Jane ţipă de 
durere și furie: o surprinsese cât de mult durea și era furioasă 
pe ce făcuse el. 

El încă nu observase rana lui Mousa. Ochii holbaţi ai 
mullahului se concentrau pe pieptul lui Jane, și ea își dădu 
seama într-o clipă că pentru el să vadă la lumina zilei sânii goi ai 
unei gravide occidentale albe era o priveliște atât de supra- 
încărcată de diferite tipuri de angoase sexuale, încât fusese 
constrâns să se înfurie. N-avea de gând s-o pedepsească cu o 
lovitură, două, așa cum și-ar fi pedepsit soţia pentru 
neascultare. În inima lui era crimă. 

Dintr-odată, Jane se înfricoșă - pentru ea, pentru Mousa și 
pentru copilul ei nenăscut. Se trase înapoi, în afara potecii, însă 


VP - 48 


el păși spre ea și ridică din nou bastonul. Inspirată, ea sări pe el 
și-i vâri degetele în ochi. 

El urlă ca un taur rănit. Nu era, de fapt, rănit, cât indignat că o 
femeie pe care o bătuse avusese curajul să-i răspundă la fel. Cât 
era orbit, Jane îl apucă de barbă cu ambele mâini și trase. 

El se împletici, se împiedică și căzu înainte. Se rostogoli câţiva 
metri pe deal în jos și se opri într-un tufiș de salcie pitică. 

Jane se gândi: „Oh, Doamne, ce-am făcut?” 

Uitându-se la preotul pompos și răuvoitor care fusese umilit, 
Jane știu că el n-avea să uite niciodată ce-i făcuse. Ar fi putut să 
se plângă la „bărbile albe” - bătrânii satului. Să se ducă la 
Masud și să ceară ca medicii străini să fie trimiși acasă. Și chiar 
să încerce să incite locuitorii din Banda la lapidarea lui Jane. 

Dar aproape la fel de repede pe cât gândi toate astea, își 
dădu seama că, dacă voia să facă orice fel de plângere, el ar fi 
trebuit să-și spună povestea în toate detaliile umilitoare, iar 
după aceea sătenii l-ar fi ridiculizat toată viaţa - afganii sunt 
extrem de cruzi. Deci, poate că ar scăpa doar cu asta. 

Jane se întoarse cu spatele. Avea ceva mult mai important 
pentru care să-și facă griji. Mousa stătea unde îl pusese, tăcut și 
lipsit de expresie, prea șocat ca să înțeleagă ce se întâmpla. 
Jane luă o gură de aer, îl ridică și-și continuă drumul. 

După câţiva pași, ajunse pe creasta dealului și reuși să 
meargă mai repede, deoarece terenul devenise neted. Traversă 
platoul pietros. Era obosită și o durea spatele, însă aproape 
ajunsese: peșterile erau chiar sub muchia muntelui. Odată aflată 
pe partea cealaltă a crestei și când începu să coboare, auzi voci 
de copii. O clipă mai târziu, văzu un grup de copii de șase ani 
jucându-se rai-și-iad, un joc care implica să-ţi strângi degetele 
de la picioare în timp ce alţi doi copii te duc în rai - dacă 
reușești să-ţi le ţii strânse - sau în iad, de obicei, o groapă de 
gunoi sau o latrină, dacă le dai drumul. Işi dădu seama că Mousa 
n-avea să mai joace niciodată acel joc și fu copleșită brusc de o 
senzaţie de tragedie. Apoi copiii o observară, și când trecu se 
opriră din joc și se holbară. 

— Mousa, șopti unul dintre ei. 

Altul repetă numele, apoi vraja se rupse și toți fugiră înaintea 
lui Jane, strigând vestea. 

Ascunzătoarea pe timpul zilei a sătenilor din Banda arăta ca 
tabăra din deșert a unui trib de nomazi: terenul prăfuit, soarele 


VP - 49 


arzător al amiezii, rămășițele focului de gătit, femeile cu clasicul 
acoperământ burka și copiii murdari. 

Jane traversă mica piaţă de la nivelul solului din fața 
peșterilor. Femeile deja se apropiau de cea mai mare peșteră, 
unde Jane și Jean-Pierre ofereau consultaţii. Jean-Pierre auzi 
zgomotul și ieși afară. Recunoscătoare, Jane i-l înmână pe 
Mousa, spunând în franceză: 

— A fost o mină. Și-a pierdut mâna. Dă-mi cămașa ta. 

Jean-Pierre îl duse pe Mousa înăuntru și-l puse jos, pe 
covorașul care servea de masă de examinare. Inainte să se 
îngrijească de copil, se dezbrăcă de cămașa kaki decolorată și i- 
o dădu lui Jane. Ea o îmbrăcă. 

Se simțea un pic amețită. Se gândi că ar trebui să se așeze și 
să se odihnească în partea din spate, răcoroasă, a peșterii, dar 
după ce făcu vreo câţiva pași în acea direcţie, se răzgândi și se 
așeză imediat. 

— Adu-mi niște tampoane, îi zise Jean-Pierre. 

Ea îl ignoră. Mama lui Mousa, Halima, veni în fugă în peșteră 
și începu să ţipe când își văzu fiul. „Ar trebui s-o calmez, ca să 
poată să-și liniștească băiatul, se gândi Jane. De ce nu pot să 
mă ridic? Cred că o să închid ochii. Doar pentru un minut”. 

e 

La căderea nopţii, Jane știu că venea copilul. 

Când își revenise după ce leșinase în peșteră, avusese ceea 
ce ea credea că era o durere de spate - provocată, presupunea, 
de căratul lui Mousa. Jean-Pierre fu de acord cu diagnosticul ei, îi 
dădu o aspirină și-i zise să se întindă nemișcată. Rabia, moașa, 
intră în peșteră ca să-l vadă pe Mousa și-i aruncă lui Jane o 
privire dură, însă la momentul respectiv Jane nu-i înţelese 
semnificaţia. Jean-Pierre curăţă și pansă ciotul lui Mousa, îi dădu 
penicilină și-i făcu o injecție împotriva tetanosului. Copilul n- 
avea să moară din cauza infecţiei, cum aproape sigur s-ar fi 
întâmplat fără medicamentele occidentale. Dar chiar și așa, Jane 
se întrebă dacă viața lui merita să fie trăită - supraviețuirea 
acolo era grea și pentru cei mai adaptaţi, și copiii infirmi, în 
general, mureau de tineri. 

După-amiaza târziu, Jean-Pierre se pregăti să plece. 

A doua zi era programat să ofere consultaţii într-un sat la 
câţiva kilometri distanţă și - pentru un motiv pe care Jane nu-l 
prea înţelesese niciodată - nu lipsea niciodată de la astfel de 


VP - 50 


chemări, deși știa foarte bine că niciun afgan n-ar fi fost surprins 
dacă ar fi întârziat o zi sau chiar o săptămână. 

Când o sărută pe Jane de la revedere, aceasta începu să se 
întrebe dacă durerile ei de spate nu erau cumva începutul 
travaliului, provocate iniţial de calvarul ei cu Mousa, dar cum nu 
mai avusese un copil până atunci, n-ar fi putut fi sigură, și părea 
puțin probabil. Îl întrebă pe Jean-Pierre. 

— Nu-ţi face griji, răspunse el vioi. Mai ai încă șase săptămâni 
de așteptat. 

Îl mai întrebă dacă n-ar trebui, probabil, să rămână, pentru 
orice eventualitate, însă el consideră asta inutil, și ea începu să 
se simtă prost. Așa că-l lăsă să plece, cu proviziile medicale 
încărcate pe un ponei sfrijit, ca să ajungă la destinaţie înainte de 
lăsarea întunericului și să înceapă lucrul dimineaţa, la prima oră. 

Când soarele trecu după peretele stâncii vestice și Valea se 
umplu de umbre, Jane cobori de pe munte cu femeile și copiii în 
satul întunecat, iar bărbaţii se îndreptară spre câmpuri, să se 
bucure de recolte cât timp dormeau bombardierele. 

Casa în care locuiau Jane și Jean-Pierre era, de fapt, a 
negustorului satului, care renunţase la speranţa de a face bani 
în timp de război - nu era aproape nimic de vândut - și o 
ștersese în Pakistan împreună cu familia lui. Camera din faţă, 
fostul magazin, fusese dispensarul lui Jean-Pierre până când 
intensitatea bombardamentelor din vară îi făcuse pe săteni să 
plece în peșteri pe timpul zilei. Casa avea două camere în spate: 
una fusese pentru bărbați și invitaţii lor, cealaltă pentru femei și 
copii. Jane și Jean-Pierre le foloseau ca dormitor și cameră de zi. 
Lângă casă era o curte cu pereţi din lut în care se aflau o vatră 
de gătit și un mic bazin pentru spălat haine, vase și copii. 
Vânzătorul lăsase în urmă o parte din mobilierul artizanal din 
lemn, iar sătencele îi împrumutaseră lui Jane mai multe covoare 
frumoase pentru podele. 

Jane și Jean-Pierre dormeau pe o saltea, ca afganii, totuși 
aveau un sac de dormit în loc de pături. La fel ca afganii, rulau 
salteaua în timpul zilei sau o puneau la aer, pe un acoperiș plat, 
când era vreme frumoasă. Vara, toată lumea dormea pe 
acoperișuri. 

Mersul de la peșteră până acasă avu un efect deosebit asupra 
lui Jane. Durerile de spate se înrăutăţiră mult, iar când ajunse 
era gata să se prăbușească de durere și epuizare. Simţțea 


VP -51 


dorinţa disperată de a urina, dar era prea obosită ca să se ducă 
afară, la latrină, așa că folosi oala de urgenţă din spatele 
paravanului din dormitor. Atunci observă o mică dungă de sânge 
între picioare, pe pantalonii de bumbac. 

N-avu energia să se urce pe acoperiș pe scara de afară, ca să- 
și aducă salteaua, și se întinse pe covorașul din dormitor. 
Durerile de spate veneau în valuri. Își puse mâinile pe burtă în 
timpul următorului val și simţi umflătura deplasându-se, 
bombându-se mai departe când durerea creștea, apoi 
aplatizându-se din nou când se liniștea. 

Nu mai avea nicio îndoială că erau contracţii. 

Era înspăimântată. Își aminti ce vorbise cu sora ei, Pauline, 
despre naștere. După ce Pauline născuse primul copil, Jane o 
vizitase, ducându-i o sticlă de șampanie și un pic de marijuana. 
Când erau amândouă extrem de relaxate, Jane o întrebase cum 
era cu adevărat, și Pauline răspunsese: 

— Ca și cum te-ai căca un pepene. 

Chicotiseră un răstimp care li se păruseră ore. 

Numai că Pauline născuse la Spitalul Colegiului Universitar din 
inima Londrei, nu într-o casă de lut din Valea celor Cinci Lei. 

Jane reflectă: „Ce-o să fac? Nu trebuie să intru în panică, ci 
doar să mă spăl cu apă caldă și săpun, să găsesc o foarfecă 
ascuțită și s-o pun la fiert timp de cincisprezece minute, să aduc 
cearșafuri curate, ca să mă întind pe ele, să sorb lichide și să mă 
relaxez”. 

Însă înainte să poată face ceva, începu altă contracție, iar 
asta chiar duru. Închise ochii și încercă să respire lent, profund, 
regulat, cum îi explicase Jean-Pierre, dar era dificil să ţină 
situaţia sub control când tot ce voia să facă era să strige de frică 
și durere. 

Spasmul o secă. Se întinse nemișcată, ca să-și revină. 

Își dădu seama că nu poate să facă nimic din tot ce 
enumerase: nu putea să se descurce singură. De îndată ce se va 
simţi destul de puternică, avea să se ridice și să se ducă la cea 
mai apropiată casă și să le ceară femeilor să vină cu moașa. 

Următoarea contracție se produse mai devreme decât se 
aștepta, după cam doar un minut-două. 

Pe măsură ce tensiunea atinse apogeul, Jane zise cu voce 
tare: 

— De ce nu ți se spune cât de rău doare? 


VP - 52 


Imediat ce trecu apogeul, se forţă să se ridice. Groaza de a 
naște singură îi dădu putere. Șontăcăi din dormitor în camera de 
zi. Cu fiecare pas se simţea un pic mai puternică. 

Ajunse afară, în curte, apoi dintr-odată un șuvoi de lichid cald 
îi curse printre coapse și pantalonii i se îmbibară: i se rupsese 
apa. 

— Oh, nu, gemu ea. 

Se sprijini de tocul ușii. Nu era sigură că putea să mai meargă 
nici măcar câţiva metri cu pantalonii căzându-i așa. Se simţi 
umilită. 

— Trebuie s-o fac, se îmbărbătă ea. 

Dar începu o nouă contracție și ea se lăsă la pământ 
gândindu-se: „O să fiu nevoită s-o fac singură”. 

Data viitoare când deschise ochii, o faţă de bărbat era 
aproape de-a ei. Arăta ca un șeic arab: avea pielea închisă la 
culoare, ochi negri și o mustață neagră, iar trăsăturile îi erau 
aristocratice - oasele obrazului înalte, nas roman, dinţi albi și un 
maxilar lung. Era Mohammed Khan, tatăl lui Mousa. 

— Slavă Domnului, murmură Jane cu voce gravă. 

— Am venit să-ţi mulțumesc că i-ai salvat viaţa fiului meu, 
zise Mohammed în dări. Ești bolnavă? 

— O să amun copil. 

— Acum? întrebă el speriat. 

— În curând. Ajută-mă să intru în casă. 

El ezită - nașterea, la fel ca toate cele specific feminine, era 
considerată necurată -, însă în ceea ce-l privea, ezitarea fu doar 
de moment. O ridică în picioare și o sprijini să meargă prin 
camera de zi și în dormitor. Ea se așeză din nou pe covoraș. 

— Adu ajutoare, îi spuse ea. 

El se încruntă, nesigur ce are de făcut, arătând tare copilăros 
și chipeș. 

— Unde e Jean-Pierre? 

— E plecat la Khawak. Am nevoie de Rabia. 

— Da, zise el. O s-o trimit pe soţia mea. 

— Înainte să pleci... 

— Da? 

— Te rog, dă-mi niște apă. 

El păru șocat. Era o raritate ca un bărbat să servească o 
femeie, chiar și cu un simplu pahar cu apă. 

— Din urciorul special, adăugă Jane. 


VP-53 


Tinea la îndemână un urcior cu apă fiartă filtrată pentru băut: 
era singura modalitate de a evita numeroșii paraziți intestinali 
de care suferea toată viaţa majoritatea localnicilor. 

Mohammed se decise să ignore convenționalismul. 

— Sigur, se conformă. 

Se duse în camera de alături și o clipă mai târziu se întoarse 
cu o cană cu apă. Jane îi mulțumi și sorbi cu recunoștință. 

— O trimit pe Halima să-ţi aducă moașa, o asigură el. 

Halima era soția lui. 

— lţi mulţumesc, zise Jane. Spune-i să se grăbească. 

Mohammed plecă. Jane era norocoasă că era el și nu unul 
dintre ceilalţi bărbaţi, care ar fi refuzat să atingă o femeie 
bolnavă, numai că Mohammed era diferit. 

Era unul dintre cei mai importanţi luptători de gherilă și, 
practic, reprezentantul local al liderului rebel, Masud. 
Mohammed avea doar douăzeci și patru de ani, dar în 
Afganistan asta nu însemna că erai prea tânăr ca să fii lider al 
gherilei, nici să ai un fiu în vârstă de nouă ani. Studiase la Kabul, 
vorbea un pic de franceză și știa că obiceiurile din Vale nu erau 
singurele forme de comportament politicos din lume. Principala 
lui responsabilitate o constituia organizarea de convoaie spre și 
dinspre Pakistan, cu provizii vitale de arme și muniții pentru 
rebeli. Un astfel de convoi îi adusese în Vale pe Jane și Jean- 
Pierre. 

În așteptarea următoarei contracţii, Jane își reaminti călătoria 
aceea îngrozitoare. Se considerase o persoană sănătoasă, activă 
și puternică, în stare să meargă cu ușurință toată ziua. Totuși, 
nu anticipase lipsa de alimente, urcările abrupte, potecile 
pietroase dure și stingheritoarea diaree. În anumite etape ale 
călătoriei merseseră doar pe timp de noapte de teama 
elicopterelor rusești. Pe alocuri, fuseseră nevoiţi să se confrunte 
cu sătenii ostili: temându-se ca nu cumva convoiul să atragă un 
atac rusesc, localnicii refuzau să-și vândă produsele alimentare 
gherilelor sau se ascundeau în spatele ușilor cu gratii, sau 
îndrumau convoiul spre o luncă sau livadă de la câţiva kilometri 
distanţă, un loc de campare perfect care se dovedea, în final, că 
nu exista. 

Din cauza atacurilor rusești, Mohammed își schimba rutele în 
mod constant. Jean-Pierre pusese mâna la Paris pe hărţi 
americane din Afganistan, și erau mai bune decât orice aveau 


VP - 54 


rebelii, astfel că Mohammed venise de multe ori la casă ca să se 
uite pe ele înainte să trimită un nou convoi. 

De fapt, Mohammed venise mai des chiar decât era necesar. 
El se și adresa lui Jane mai mult decât o făceau, de obicei, 
bărbaţii afgani și avusese contact vizual cu ea un pic prea mult, 
și aruncase pe furiș prea multe priviri la trupul ei. Jane credea că 
era îndrăgostit de ea, sau cel puţin fusese până când sarcina 
devenise vizibilă. 

La rândul ei, fusese atrasă de el în momentul în care era 
nefericită cu Jean-Pierre. Mohammed era slab, oacheș, tare și 
puternic, și pentru prima dată în viaţa ei Jane fusese atrasă de 
un porc șovinist desăvârșit. 

Ar fi putut avea o aventură cu el. Era un musulman devotat, 
ca toți luptătorii de gherilă, dar ea se îndoia că asta ar fi făcut 
vreo diferență. 

Credea ce obișnuia să spună tatăl ei: 

— Convingerea religioasă poate contracara o dorinţă timidă, 
însă nimic nu poate sta împotriva poftei autentice. 

Fraza asta anume o înfuria pe mama ei. Nu, era la fel de mult 
adulter în comunitatea asta de țărani puritani ca oriunde 
altundeva, își dăduse seama Jane ascultând pe malul râului 
bârfa femeilor când se duceau să ia apă sau la scăldat. Jane știa 
și cum se întâmpla. 

— Poţi să vezi peștele sărind la amurg sub cascada de dincolo 
de ultima moară de apă, îi povestise Mohammed într-o zi. Mă voi 
duce acolo câteva nopți să prind. 

La amurg, toate femeile găteau și bărbaţii se așezau în curtea 
moscheii, vorbind și fumând: amanţii n-ar fi fost descoperiți atât 
de departe de sat, și nici lui Jane și nici lui Mohammed nu li s-ar 
fi simţit lipsa. 

Ideea de a face dragoste lângă o cascadă cu acel chipeș 
membru al unui trib primitiv o ispitea pe Jane. Pe urmă 
rămăsese însărcinată și Jean-Pierre mărturisise cât de speriat 
era să n-o piardă, și ea decisese să-și dedice toate energiile ca 
să-și păstreze căsnicia, orice ar fi. Așa că nu se dusese niciodată 
la cascadă, și după ce rămăsese însărcinată, păruse că 
Mohamed nu se mai uita la trupul ei. 

Poate că intimitatea lor latentă îl încurajase pe Khan să intre 
și s-o ajute, când alţi bărbaţi ar fi refuzat și chiar s-ar fi putut 
întoarce din ușă. Sau poate Mousa. 


VP-55 


Mohammed avea un singur fiu - și trei fiice - și, probabil, se 
simţea insuportabil de îndatorat lui Jane. 

„Azi mi-am făcut un prieten și un dușman, chibzui ea: 
Mohammed și Abdullah”. 

Durerea începu din nou și înţelese că se bucurase de un răgaz 
mai lung decât de obicei. Contracţiile deveniseră neregulate? De 
ce? Jean-Pierre nu pomenise nimic despre asta. Cert e că el 
uitase mult din ginecologia pe care o studiase în urmă cu trei 
sau patru ani. 

Asta fu cea mai rea de până atunci și o lăsă cu o senzaţie de 
frisoane și greață. Ce se întâmplase cu moașa? Mohammed 
trebuie că-și trimisese soţia s-o aducă - n-ar fi uitat și nici nu s- 
ar fi răzgândit. Și, oare, ea ar fi ascultat de soțul ei? Desigur - 
femeile afgane așa făceau mereu. Dar s-ar putea plimba încet, 
bârfind pe drum sau chiar oprindu-se la altă casă ca să bea ceai. 
Dacă exista adulter în Valea celor Cinci Lei, exista și gelozie, și 
era sigură că Halima cunoștea sau cel puţin bănuia sentimentele 
soțului ei pentru Jane - soțiile întotdeauna simțeau. S-ar putea 
să fi fost ofensată de cererea de a se grăbi s-o ajute pe rivala ei, 
străina exotică și cu pielea albă, educată, care-i fascinase atât 
de mult soțul. 

Dintr-odată, Jane se înfurie pe Mohammed și la fel pe Halima. 
„N-am făcut nimic rău, se gândi ea. De ce m-au părăsit toţi? De 
ce nu e soțul meu aici?” 

Când începu altă contracție, izbucni în lacrimi. Era, pur și 
simplu, prea mult. 

— Nu mai pot, zise ea cu voce tare. 

Tremura incontrolabil. Voia să moară înainte ca durerea să se 
înteţească. 

— Mami, ajută-mă, mami, suspină ea. 

Brusc, un braţ puternic i se așeză în jurul umerilor și o voce de 
femeie îi murmură în ureche ceva neinteligibil, dar liniștitor, în 
dari. Fără să deschidă ochii, se ţinu de cealaltă femeie, 
plângând și strigând în timp ce contracția se intensifica. In cele 
din urmă, începu să se estompeze, prea lent, însă cu o senzaţie 
de finalitate, ca și cum putea să fie ultima sau poate ultima ca 
intensitate mare. 

Se uită în sus și văzu seninii ochi căprui și obrajii precum 
coaja de nucă ai bătrânei Rabia, moașa. 

— Domnul fie cu tine, Jane Debout. 


VP - 56 


Jane se simţi ușurată de parcă i se ridicase de pe umeri o 
povară zdrobitoare. 

— Și cu tine, Rabia Gul, șopti ea cu recunoștință. 

— Durerile se produc repede? 

— La fiecare minut sau două. 

— Copilul vine mai devreme, fu de părere cealaltă femeie. 

Jane întoarse capul și o văzu pe Zahara Gul, nora Rabiei, o 
fată voluptuoasă de vârsta lui Jane, cu părul ondulat aproape 
negru și o gură largă, zâmbitoare. Dintre toate femeile din sat, 
de Zahara se simţea Jane cel mai apropiată. 

— Mă bucur că ești aici, zise Jane. 

— Nașterea a fost provocată de faptul că l-ai cărat pe Mousa 
sus, pe deal, adăugă Rabia. 

— Doar de atâta lucru? întrebă Jane. 

— E destul. 

„Deci, nu știu nimic despre lupta cu Abdullah”, chibzui Jane. El 
decisese să ţină pentru el. 

— Să pregătesc totul pentru copil? zise Rabia. 

— Da, vă rog. 

„Dumnezeu știe pe mâna cărui fel de ginecolog primitiv mă 
las, se gândi Jane. Dar nu pot s-o fac singură, pur și simplu, nu 
pot”. 

— Vrei ca Zahara să facă un ceai? întrebă Rabia. 

— Da, vă rog. 

Cel puţin nu era nimic superstițios în asta. 

Cele două femei își găsiră fiecare ocupaţie. Doar faptul că 
erau acolo o făcu pe Jane să se simtă mai bine. Era drăguţ că 
Rabia ceruse permisiunea să ajute, medită ea. Un medic 
occidental ar fi venit și și-ar fi asumat sarcina ca și cum ar fi fost 
proprietarul locului. Rabia se spălă pe mâini ritualic, rugând 
profeţii să-i facă fața roșie - ceea ce însemna succes - și apoi se 
spălă din nou, completând cu săpun și o grămadă de apă. 
Zahara aduse un urcior cu rută sălbatică, și Rabia luă o mână de 
seminţe mici și negre cu ceva cărbune. Jane își aminti că se 
spunea că spiritele rele se sperie de mirosul de rută arsă. 

Se consolă cu gândul că fumul acru era bun să ţină muștele 
afară din cameră. 

Rabia era un pic mai mult decât moașă. Aducerea pe lume a 
copiilor era activitatea sa principală, dar se ocupa și cu 
tratamente pe bază de plante și magie ca să crească fertilitatea 


VP - 57 


femeilor cu dificultăţi în a rămâne gravide. Ea avea metode de 
prevenire a concepţiei și provocare de avort, însă erau mult mai 
puţine cereri pentru așa ceva: femeile afgane doreau, în 
general, o grămadă de copii. 

Rabia ar fi fost consultată și cu privire la orice boală 
„feminină”. Și era chemată, de obicei, să spele morţi - o treabă 
care, ca și aducerea pe lume de copii, era considerată spurcată. 

Jane o privi mișcându-se prin cameră. Era, probabil, cea mai 
bătrână femeie din sat, având aproximativ șaizeci de ani. Era 
scundă - nu mai mult de 1,5 metri - și foarte subţire, întocmai 
celor mai mulţi dintre oamenii din Afganistan. Faţa ei oacheșă 
ridată era înconjurată de păr alb. Se mișca în liniște, cu mâinile 
osoase și bătrâne, sigure și eficiente. 

Relaţia lui Jane cu ea începuse cu neîncredere și ostilitate. 
Când Jane o întrebase pe cine cheamă în caz de nașteri dificile, 
Rabia răspunse repede: 

— Fie ca diavolul să fie surd, n-am avut niciodată vreo naștere 
dificilă și n-am pierdut niciodată o mamă sau un copil. 

Dar mai târziu, când femeile din sat veneau la Jane cu 
probleme menstruale minore sau sarcini obișnuite, Jane le 
trimitea la Rabia în loc să le prescrie placebo. lar ăsta fu 
începutul unei relaţii profesionale. Rabia îi ceruse sfatul lui Jane 
în legătură cu o mamă care născuse recent și avea o infecție 
vaginală. Jane îi dăduse Rabiei un stoc de penicilină și-i 
explicase cum să-i prescrie. 

Prestigiul Rabiei explodase când se auzise că-i fusese 
încredinţată medicina occidentală, și Jane putuse să spună, fără 
să ofenseze, că Rabia provocase, probabil, infecția cu practica ei 
de ungere manuală a canalului de naștere în timpul aducerii pe 
lume a copilului. 

De atunci, Rabia începu să apară la dispensar o dată sau de 
două ori pe săptămână ca să stea de vorbă cu Jane și s-o 
urmărească la lucru. Jane profitase de aceste ocazii ca să 
explice, mai degrabă ocazional, aspecte precum de ce se spăla 
pe mâini atât de des, de ce își punea toate instrumentele în apă 
clocotită după ce le folosea și de ce le dădea o grămadă de 
lichide sugarilor cu diaree. 

La rândul ei, Rabia îi dezvăluia lui Jane unele dintre secretele 
ei. Jane era interesată să afle ce conţineau poţiunile făcute de 
Rabia, și presupuse cum lucrau unele dintre acestea: 


VP -58 


medicamentele care ajutau femeile să rămână însărcinate 
conţineau creier de iepure sau splină de pisică, ce puteau 
furniza hormonii lipsă din metabolismul pacientei. lar menta și 
iarba-mâţelor din multe preparate probabil ajutau la curățarea 
infecțiilor care împiedicau concepţia. 

Rabia avea și un leac pe care nevestele să-l dea soţilor 
impotenţi, și nu era nicio îndoială cu privire la modalitatea lui de 
acţiune: conţinea opiu. 

Neîncrederea făcuse loc respectului reciproc precaut, dar Jane 
n-o consultase pe Rabia în legătură cu propria sarcină. 

Una era să admită că amestecul de folclor și vrăjitorie al 
Rabiei putea să funcţioneze în cazul femeilor afgane, și cu totul 
altceva să se supună ea însăși la așa ceva. In plus, Jane se 
aștepta ca Jean-Pierre să o asiste la nașterea copilului. Deci, 
când Rabia întrebase despre poziţia copilului și-i prescrisese un 
regim alimentar bazat pe legume, pentru fată, Jane o lămurise 
că sarcina asta avea să fie una occidentală. Rabia păruse jignită, 
însă acceptase decizia cu demnitate. Numai că Jean-Pierre 
plecase la Khawak, iar Rabia era chiar în casă, și Jane era 
bucuroasă să aibă parte de ajutorul unei bătrâne care adusese 
pe lume sute de copii și dăduse ea însăși naștere la unsprezece. 

Nu simţise nicio durere pentru o vreme, dar în ultimele câteva 
minute, în timp ce o privea pe Rabia mișcându-se în liniște prin 
cameră, Jane percepu noi senzaţii în abdomen: un sentiment 
distinct de presiune, însoțit de o dorinţă tot mai mare de a 
împinge. Îndemnul deveni irezistibil și, în timp ce împingea, 
gemea, nu de durere, ci doar de la efortul mare de a împinge. 

Auzi vocea Rabiei, ca de la distanţă, zicând: 

— Incepe. E bine. 

După un timp, nevoia dispăru. Zahara aduse o ceașcă de ceai 
verde. Jane se ridică în șezut și sorbi cu recunoștință. 

Era cald și foarte dulce. „Zahara e de aceeași vârstă cu mine 
și are deja patru copii, dacă nu numeri avorturile spontane și 
copiii născuţi morţi”, reflectă Jane. Dar aceasta era una dintre 
femeile care păreau pline de vitalitate, ca o tânără leoaică 
sănătoasă. Putea să mai aibă mult mai mulţi copii. Ea o salutase 
pe Jane cu o curiozitate vădită, în primele zile, când cele mai 
multe dintre femei erau suspicioase și ostile. Și Jane descoperise 
că Zahara era intolerantă cu obiceiurile și tradiţiile prostești din 
Vale și dornică să înveţe ce putea despre ideile străine cu privire 


VP -59 


la sănătate, îngrijirea copilului și nutriţie. Prin urmare, Zahara 
devenise nu doar prietena lui Jane, ci vârful ei de lance în 
programul de educaţie pentru sănătate. 

In acea zi totuși, Jane învăţa despre metodele afgane. Privi 
cum Rabia întinde o folie din plastic pe podea (tot plasticul ăsta 
uzat îl folosiseră în activitate înainte?) și-o acoperă cu un strat 
de pământ nisipos pe care Zahara îl aduse de afară într-o 
găleată. Rabia puse câteva lucruri pe o pânză pe podea, și Jane 
fu încântată să vadă cârpe curate de bumbac și o lamă de ras 
nouă, încă în ambalaj. 

Nevoia de a împinge apăru din nou și Jane închise ochii să se 
concentreze. Nu durea, mai exact. Era mai mult ca atunci când 
ești incredibil, imposibil de constipat. Constată că ajută dacă 
geme în timp ce se încordează, și voi să-i explice Rabiei că ăsta 
nu era un geamăt de agonie. Dar era prea ocupată cu împinsul 
ca să vorbească. 

In pauza următoare, Rabia îngenunche și dezlegă cordonul de 
la pantalonii lui Jane, apoi i-i scoase. 

— Vrei să faci pipi înainte să te spăl? întrebă ea. 

— Da. 

O ajută pe Jane să se ridice și să se ducă în spatele 
paravanului, pe urmă o ţinu de umeri cât ea stătu pe oală. 

Zahara aduse un castron cu apă caldă și luă oala. Rabia îi 
spălă burta lui Jane, coapsele și părţile intime, luându-și pentru 
prima dată un aer destul de vioi în timp ce făcea asta. Apoi Jane 
se întinse din nou. Rabia se spălă pe mâini și se șterse. Îi arătă 
lui Jane un borcănel cu pulbere albastră - sulfat de cupru, 
presupuse Jane - și o lămuri: 

— Culoarea asta sperie spiritele rele. 

— Ce vrei să fac? 

— Pune-ţi un pic pe frunte. 

— Bine, zise Jane, apoi adăugă: îţi mulţumesc. 

Rabia unse un pic de pudră pe fruntea lui Jane. „Nu mă 
deranjează magia când e inofensivă, se gândi Jane. Dar ce-are 
să facă dacă apare o problemă medicală adevărată? Și exact cu 
câte săptămâni e prematur copilul ăsta?” 

Incă era îngrijorată când începu contracția următoare, așa că 
nu se concentră să profite de valul de presiune, și, în 
consecinţă, fu foarte dureroasă. „Nu trebuie să-mi fac griji, 
chibzui ea. Trebuie să mă relaxez”. 


VP - 60 


După aceea se simţi epuizată și destul de somnoroasă. 
Închise ochii. Simţi că Rabia îi descheie cămașa - cea pe care o 
împrumutase de la Jean-Pierre în acea după-amiază. Rabia 
începu să-i maseze burta cu un fel de lubrifiant, probabil unt 
topit. Își vâri degetele în el. Jane deschise ochii și zise: 

— Nu încerca să muţi copilul. 

Rabia dădu din cap, însă continuă să palpeze, cu o mână pe 
partea de sus a umflăturii și cu cealaltă pe partea de jos. 

— Capul e jos, zise ea în cele din urmă. Totul e bine. Dar 
copilul va veni foarte curând. Ar trebui să te ridici acum. 

Zahara și Rabia o ajutară pe Jane să se ridice și să facă doi 
pași înainte, pe foaia din plastic acoperită cu pământ. 

Rabia veni în spatele ei și spuse: 

— Stai pe picioarele mele. 

Jane făcu ce i se spusese, cu toate că nu era sigură de logica 
acelei manevre. Rabia o așeză pe vine, ghemuindu-se și ea în 
spatele ei. Deci asta era poziţia locală de naștere. 

— Așază-te pe mine, o sfătui Rabia. Pot să te ţin. 

Jane se lăsă cu toată greutatea pe coapsele bătrânei. Poziţia 
era surprinzător de confortabilă și liniștitoare. 

Jane își simţi mușchii începând să se strângă din nou. Scrâșni 
din dinţi și își contractă mușchii abdominali și diafragma 
gemând. Zahara se ghemui în faţa ei. Pentru o vreme, în mintea 
lui Jane nu fu nimic altceva decât presiunea. În cele din urmă, se 
liniști și căzu epuizată și pe jumătate adormită, lăsându-se pe 
Rabia cu toată greutatea. 

Când începu din nou, fu o nouă durere ascuţită, o senzaţie de 
arsură între picioare. Zahara zise brusc: 

— Vine. 

— Nu împinge acum, spuse Rabia. Lasă copilul să alunece 
afară. 

Presiunea se domoli. Rabia și Zahara schimbară locurile și 
moașa se ghemui între picioarele lui Jane, uitându-se cu atenţie. 
Presiunea începu din nou. Jane strânse din dinţi. 

— Nu împinge. Fii calmă, murmură Rabia. 

Jane încercă să se relaxeze. Rabia se uită la ea și întinse 
mâna să-i atingă faţa, spunând: 

— Nu mușca. Descleștează-ţi gura. 

Jane își lăsă maxilarul să atârne și constată că asta o ajută să 
se relaxeze. 


VP-61 


Senzaţia de arsură reveni mai rău ca oricând, și Jane știu că 
aproape se născuse copilul: îi simțea capul împingând, 
întinzându-i deschizătura imposibil de larg. Strigă de durere - și, 
dintr-odată, se ușură și pentru o clipă nu simţi nimic. Se uită în 
jos. Rabia întinse mâinile între coapsele ei strigând numele 
profeților. Printr-o ceață de lacrimi, Jane văzu ceva rotund și 
întunecat în mâinile moașei. 

— Nu trage, zise Jane. Nu trage capul. 

— Nu, o liniști Rabia. 

Jane simţi din nou presiunea. În acel moment, Rabia zise: 

— Împinge ușor pentru umăr. 

Jane închise ochii și se încordă ușor. 

Câteva clipe mai târziu, Rabia zise: 

— Acum, celălalt umăr. 

Jane se încordă din nou, apoi simţi o enormă ușurare de 
tensiune, și știu că se născuse copilul. Se uită în jos și-i văzu 
forma mică legănată pe brațul Rabiei. Pielea îi era ridată și 
umedă și capul era acoperit cu păr jilav, întunecat. Cordonul 
ombilical arăta ciudat, o funie albastră și groasă pulsând ca o 
venă. 

— E-n regulă? întrebă Jane. 

Rabia nu răspunse. Își ţuguie buzele și suflă pe faţa turtită și 
imobilă a copilului. 

„Oh, Doamne, e mort”, gândi Jane. 

— E-n regulă? repetă ea. 

Rabia suflă din nou, iar copilul deschise gurița și ţipă. 

— Oh, slavă Domnului - trăiește, exclamă Jane. 

Rabia luă o cârpă curată de bumbac și șterse faţa copilului. 

— E normal? întrebă Jane. 

În cele din urmă, Rabia vorbi. Se uită în ochii lui Jane, zâmbi și 
răspunse: 

— Da. E normală. 

„E normală, chibzui Jane. Ea. Am făcut o fetiţă. O fată”. 

Dintr-odată se simţi extrem de epuizată și incapabilă să mai 
rămână în picioare. 

— Vreau să mă întind, zise ea. 

Zahara o ajută să pășească înapoi spre saltea și-i puse perne 
la spate, ca să stea așezată în sus, în timp ce Rabia ţinea 
copilul, încă atașat de Jane prin cordon. 

Când Jane se așeză, Rabia începu să bată ușor copilul cu 


VP - 62 


cârpe de bumbac, ca să-l usuce. 

Jane văzu cordonul oprindu-se din pulsat, contractându-se și 
albindu-se. 

— Poţi să tai cordonul, îi spuse ea Rabiei. 

— Întotdeauna așteptăm placenta, adaugă Rabia. 

— Fă-o acum, te rog. 

Rabia păru sceptică, dar se supuse. Luă o bucată de sfoară 
albă de pe masa ei și o legă în jurul cordonului, la câţiva 
centimetri de ombilicul copilului. 

„Trebuia mai aproape, se gândi Jane. Dar nu contează”. 

Rabia desfăcu noua lamă de ras. 

— În numele lui Allah, zise ea și tăie cordonul. 

— Dă-mi-o, spuse Jane. 

Rabia îi dădu copilul și o sfătui: 

— N-o lăsa să sugă. 

Jane știa că Rabia se înșela în privinţa asta. 

— O să ajute placenta, explică ea. 

Rabia ridică din umeri. 

Jane puse fața copilului la piept. Sfârcurile erau mărite și se 
simțeau delicios de sensibile, ca atunci când le săruta Jean- 
Pierre. Când mamelonului ei atinse obrazul bebelușului, copilul 
întoarse reflex capul și deschise gurita. De îndată ce îl prinse, 
începu să sugă. Jane fu uimită să afle că se simţea sexy. Pentru 
o clipă, fu șocată și rușinată, apoi se gândi: „Ce naiba!” 

Percepu alte mișcări în abdomen. Se supuse îndemnului de a 
împinge, pe urmă simţi placenta ieșind, o mică naștere 
alunecoasă. Rabia o înfășură cu grijă într-o cârpă. 

Bebelușul se opri din supt și părea să fi adormit. 

Zahara îi înmână lui Jane o cană cu apă. Ea o bău dintr-o 
înghiţitură. Avea un gust minunat. Ceru mai mult. 

Era suferindă, epuizată și preafericită. Se uită în jos la fetița 
care dormea liniștită la sânul ei. Se simţi gata să adoarmă și ea. 

— Ar trebui s-o înfășăm pe cea mică, fu de părere Rabia. 

Jane ridică bebelușul - era ușor ca o păpușă - și îl întinse 
bătrânei. 

— Chantal, zise ea când Rabia o luă. O cheamă Chantal. 

Apoi închise ochii. 


VP - 63 


Capitolul cinci 


Ellis Thaler călători cu trenul-navetă Eastern Airlines de la 
Washington la New York. La aeroportul La Guardia luă un taxi 
spre hotelul Plaza din New York City. Taxiul îl lăsă la intrarea în 
hotel, pe Fifth Avenue. Ellis intră. În hol o luă la stânga și se 
duse la lifturile pentru 58* Street. Un bărbat în ţinută business și 
o femeie cu o pungă de cumpărături Saks intrară odată cu el. 
Bărbatul cobori la etajul șapte. Ellis cobori la opt, femeia se duse 
mai sus. Ellis străbătu de unul singur coridorul hotelului 
cavernos, până când ajunse la lifturile pentru 59" Street. Cobori 
la parter și plecă din hotel prin intrarea 59" Street. 

Mulţumit că n-avea pe nimeni pe urme, făcu semn unui taxi 
pe Central Park South, se duse la Penn Station și luă metroul 
spre Douglaston, Queens. 

Nişte versuri din poemul Lullaby, al lui Auden!, îi tot reveneau 
în cap cât merse cu metroul: 


Timpul și febra ard 

Frumusețea individuală a 

Copiilor căzuți pe gânduri, iar mormântul 
Stă mărturie pentru efemeritatea copilului. 


Trecuse mai mult de un an de când făcuse pe poetul 
american aspirant la Paris, dar nu-și pierduse gustul pentru 
versuri. 

Continua să se uite dacă avea coadă, fiindcă asta era o 
întâlnire de taină despre care inamicii lui nu trebuiau să afle. 
Cobori din metrou la Flushing și aşteptă următoarea garnitură 
pe peron. Nu mai era nimeni cu el. 

Din cauza măsurilor lui elaborate de precauţie, se făcuse ora 
cinci când ajunse la Douglaston. După ce ieși la suprafaţă, 
merse pe jos în pas vioi o jumătate de oră, rulându-și în cap 
abordarea pe care urma s-o facă, cuvintele pe care avea să le 
folosească, diferitele reacții posibile la care s-ar fi putut aștepta. 

Ajunse pe o stradă suburbană cu vedere spre Long Island și 
se opri în fața unei căsuțe elegante, cu frontoane imitație de stil 


1 Wystan Hugh Auden (1907-1973), poet englez considerat printre cei mai importanţi 
și influenţi scriitori ai secolului al XX-lea. (n.red.). 


VP - 64 


Tudor și un vitraliu pe un perete. Pe alee era o mașinută 
japoneză. 

Când străbătu poteca, ușa din față fu deschisă de o fată 
blondă de treisprezece ani. 

— Bună, Petal. 

— Salut, tati, răspunse ea. 

Se aplecă s-o sărute, simțind, ca de obicei, o strălucire de 
mândrie în același timp cu un junghi de vinovăţie. 

O privi din cap până-n picioare. Sub tricoul cu Michael Jackson 
purta sutien. El era destul de sigur că era nou. „Devine femeie, 
gândi el. Să fiu al naibii!” 

— Vrei să intri pentru o clipă? îl invită ea politicos. 

— Sigur. 

O urmă în casă. Din spate, ea arăta și mai feminină. Își aminti 
de prima lui prietenă. El avea cincisprezece ani, iar ea nu era cu 
mult mai mare decât Petal. „Nu, stai, chibzui el, era mai mică, 
avea doisprezece. Şi obișnuiam să-mi bag mâna pe sub 
puloverul ei. Domnul s-o protejeze pe fiica mea de băieţii de 
cincisprezece ani”. 

Intrară într-o mică și elegantă cameră de zi. 

— la loc, te rog, zise Petal. 

Ellis se așeză. 

— Te servesc cu ceva? întrebă ea. 

— Relaxează-te, spuse Ellis. Nu trebuie să fii atât de 
politicoasă. Sunt tatăl tău. 

Fata părea nedumerită și nesigură, ca și cum fusese mustrată 
pentru ceva ce ea nu știa să fi greșit. 

— Trebuie să mă pieptăn. Apoi putem să mergem. Scuză-mă, 
preciză ea după o clipă. 

— Sigur, zise Ellis. 

Ea plecă. El găsi politeţea ei dureroasă. Un semn că era totuși 
un străin. Nu reușise încă să devină un membru obișnuit al 
familiei ei. 

O văzuse cel puţin o dată pe lună în ultimul an, de când se 
întorsese de la Paris. 

Uneori petreceau o zi împreună, dar mai des o scotea doar la 
cină, așa cum avea de gând și în acea zi. Ca să stea o oră cu ea, 
trebuia să facă o excursie de cinci ore în maximă siguranţă, 
însă, desigur, ea nu știa asta. Scopul lui era unul modest: fără 
niciun tam-tam sau dramă, voia să ocupe un loc mic, dar 


VP - 65 


permanent în viaţa fiicei lui. 

Asta însemna să-și schimbe tipul de activitate. Să renunţe la 
munca de teren. Superiorii lui erau extrem de nemulţumiţi: erau 
prea puţini agenţi sub acoperire buni (și sute din cei proști). Și el 
era reticent, simțind că avea datoria să-și folosească talentul. 
Doar că nu putea să câștige afecțiunea fiicei lui dacă trebuia să 
dispară cam în fiecare an în vreun colț îndepărtat al lumii, 
incapabil să-i spună unde se duce sau de ce sau chiar pentru cât 
timp. Şi nu putea să riște să fie ucis când ea învățase să-l 
iubească. 

Îi lipseau entuziasmul, pericolul, fiorul urmăririi și sentimentul 
că făcea o treabă importantă, pe care nimeni altcineva nu putea 
s-o facă la fel de bine. Cert e că de prea mult timp singurele lui 
atașamente emoţionale erau cele trecătoare, iar după ce-o 
pierduse pe Jane, simţise nevoia acel puţin unei persoane a 
cărei iubire să fie permanentă. 

În timp ce aștepta, intră în cameră Gill. Ellis se ridică în 
picioare. Fosta lui soţie era rece și netulburată, într-o rochie albă 
de vară. O sărută pe obrazul oferit. 

— Ce faci? întrebă ea. 

— Ca de obicei. Tu? 

— Sunt incredibil de ocupată. 

Începu să-i relateze, cu ceva detalii, cât de multe avea de 
făcut și, ca de obicei, Ellis nu-i acordă atenţie. O plăcea, cu toate 
că-l plictisea de moarte. Era ciudat să creadă că fusese odată 
căsătorit cu ea. Dar ea fusese cea mai frumoasă fată de la 
secția engleză, iar el era cel mai inteligent băiat, și era 1967, 
când toată lumea era drogată și se putea întâmpla orice, mai 
ales în California. Se căsătoriseră în robe albe, la sfârșitul 
primului an, și cineva cântase marșul nupţial la sitar, instrument 
folosit mai ales în India. Apoi Ellis picase examenele și fusese 
dat afară din facultate și, prin urmare, recrutat. În loc să plece în 
Canada sau Suedia, se dusese la biroul de recrutare ca un miel 
la tăiere, surprinzând al naibii pe toată lumea, cu excepţia lui 
Gill, care știuse de-atunci că mariajul nu va merge și doar 
aștepta să vadă cum Ellis avea s-o ia la sănătoasa. 

Era în spital în Saigon, cu o rană de glonț la gambă - cea mai 
frecventă leziune a pilotului de elicopter, fiindcă locul lui e 
blindat, dar podeaua nu -, când hotărârea de divorț devenise 
definitivă. Cineva îi aruncase notificarea pe pat în timp ce el era 


VP - 66 


la closet și o găsise când se întorsese împreună cu încă un 
Mănunchi de Frunze de Stejar, al douăzeci și cincilea (pe-atunci 
împărțeau destul de rapid decoraţii). Tocmai am divorțat, zisese 
el, și soldatul din patul vecin răspunsese: Nu mai spune. Vrei să 
joci un pic cărți? 

Nu-i spusese de copil. Aflase câţiva ani mai târziu, când 
devenise spion și-o urmărise pe Gill ca la un antrenament și 
aflase că avea un copil cu numele Petal, inconfundabil la 
sfârșitul anilor '60, și un soț numit Bernard, care se trata la un 
specialist în fertilitate. Să nu-i spună de Petal fusese singurul rău 
adevărat pe care Gill i-l făcuse vreodată, se gândi el, deși ea 
încă susținea că fusese spre binele lui. 

El insistase s-o vadă pe Petal din când în când, și o oprise să-i 
spună „tati” lui Bernard. Dar până anul trecut nu căutase să 
facă parte din viaţa lor de familie. 

— Vrei să iei mașina mea? întrebă Gill. 

— Dacă n-ai nimic împotrivă. 

— Sigur că nu. 

— Mulţumesc. 

Era jenant că trebuia să împrumute mașina lui Gill, însă era 
prea departe să conducă de la Washington, și Ellis nu voia să 
închirieze frecvent mașini în zona aceea, fiindcă într-o zi inamicii 
lui ar fi aflat, din evidenţele agenţiilor de închiriere sau de la 
companiile de carduri de credit, și atunci ar fi putut afla despre 
Petal. Alternativa ar fi fost să utilizeze o identitate diferită de 
fiecare dată când închiria o mașină, dar identitățile erau scumpe 
și agenţia nu le oferea pentru situații particulare. Deci folosea 
Honda lui Gill sau taxiul local. 

Petal se întoarse, cu părul blond fluturându-i pe umeri. Ellis se 
ridică în picioare. 

— Cheile sunt în mașină, preciză Gill. 

Ellis îi zise lui Petal: 

— Fugi la mașină. Vin imediat. 

Petal ieși. El îi spuse lui Gill: 

— AȘ vrea s-o invit la Washington pentru un weekend. 

Gill fu amabilă, dar fermă. 

— Dacă ea vrea să vină, cu siguranţă se poate, dar dacă nu, 
n-o oblig. 

Ellis dădu din cap. 

— Corect. Ne vedem mai târziu. 


VP - 67 


O duse pe Petal la un restaurant chinezesc în Little Neck. Ei îi 
plăcea mâncarea chinezească. Se relaxă un pic odată ajunsă 
departe de casă. Îi mulţumi lui Ellis că-i trimisese o poezie de 
ziua ei. 

— Nimeni dintre cunoscuţii mei n-a primit niciodată o poezie 
de ziua lui, zise ea. 

Nu era sigur dacă asta era bine sau rău. 

— Mai bine decât o felicitare de ziua de naștere cu o poză de 
pisoi drăguţ pe faţă, sper. 

— Da. 

Ea râse. 

— Toate prietenele mele cred că ești atât de romantic. 
Profesorul de engleză m-a întrebat dacă ai publicat ceva 
vreodată. g 

— N-am scris niciodată ceva destul de bun, spuse el. Incă îți 
place engleza? 

— Îmi place mult mai mult decât matematica. Sunt groaznică 
la matematică. 

— Ce studiezi? Vreo piesă de teatru? 

— Nu, însă uneori avem poezii. 

— Îți place vreuna? 

Ea se gândi o clipă. 

— Îmi place cea despre narcise. 

Ellis dădu din cap. 

— Și mie la fel. 

— Am uitat cine a scris-o. 

— William Wordsworth. 

— A, da. 

— Altele? 

— Nu prea. Eu sunt mai mult cu muzica. Îți place Michael 
Jackson? 

— Nu știu. Nu sunt sigur că i-am ascultat discurile. 

— E tare drăguţ. 

Chicoti. 

— Toate prietenele mele sunt nebune după el. 

Era a doua oară când spunea toate prietenele mele. Așadar, 
grupul de prieteni era cel mai important lucru din viaţa ei. 

— Aș vrea să le cunosc la un moment dat pe unele dintre 
prietenele tale. 

— Oh, tati, îl mustră ea. Nu ţi-ar plăcea - sunt doar fete. 


VP - 68 


Simţindu-se respins ușor, Ellis se concentră pe mâncare 
pentru o vreme. Bău și un pahar cu vin alb. Păstrase obiceiurile 
franţuzești. 

— Ascultă, m-am gândit ceva, zise el după ce termină. Ce-ar fi 
să vii la Washington și să stai la mine un weekend. E doar o oră 
cu avionul și am putea să ne distrăm bine. 

Ea fu destul de surprinsă. 

— Ce e în Washington? 

— Păi, am putea să facem un tur al Casei Albe, unde locuiește 
președintele. Și Washingtonul are unele dintre cele mai bune 
muzee din întreaga lume. Și nu mi-ai văzut niciodată 
apartamentul. Am un dormitor liber... 

Glasul i se stinse. Vedea că nu era interesată. 

— Oh, tati, nu știu, zise ea. Am atât de multe de făcut în 
weekend - temele, și petreceri, și cumpărături, și lecţii de dans, 
și toate... 

Ellis își ascunse dezamăgirea. 

— Nu-ţi face griji, poate vii altă dată, când n-ai să fii atât de 
ocupată. 

— Da, OK, rosti ea vizibil ușurată. 

— AȘ putea să amenajez dormitorul liber, ca să poţi să vii 
oricând vrei. 

— OK. 

— În ce culoare ar trebui să-l zugrăvesc? 

— Nu știu. 

— Care e culoarea ta preferată? 

— Roz, cred. 

— Roz să fie. 

Ellis zâmbi forțat. 

— Haide să mergem. 

În mașină, în drum spre casă, ea îl întrebă dacă l-ar deranja 
dacă și-ar străpunge urechile. 

— Nu știu, răspunse el cu precauţie. Mami ce zice despre 
asta? 

— Zice că ea n-are nimic împotrivă dacă n-ai nici tu. 

Se gândise Gill să-l includă în decizie sau doar îi pasa 
răspunderea? 

— Nu cred că-mi place ideea, replică Ellis. S-ar putea să fii un 
pic prea tânără ca să începi să-ţi dai găuri pentru ornare. 

— Crezi că sunt prea tânără ca să am un iubit? 


VP - 69 


Ellis voia să spună Da. Părea mult prea tânără. 

Dar nu putea s-o oprească să crească. 

— Eşti destul de mare pentru întâlniri cu băieţii, însă nu 
pentru o relaţie constantă, răspunse el. 

Se uită la ea ca să-i vadă reacţia. Părea amuzată. „Poate că ei 
nu mai vorbesc despre relaţii stabile”, reflectă el. 

Când ajunse acasă, Fordul lui Bernard era parcat pe alee. Ellis 
trase Honda în spatele acestuia și intră cu Petal. Bernard era în 
camera de zi. Un bărbat mărunt, cu părul foarte scurt, acesta 
era binevoitor și cu totul lipsit de imaginaţie. Petal îl salută cu 
entuziasm, îmbrăţișându-l și sărutându-l. 

El păru un pic jenat. Îi strânse ferm mâna lui Ellis, zicând: 

— Guvernul încă merge în gol la Washington? 

— Ca de obicei, răspunse Ellis. 

Ei credeau că el lucra pentru Departamentul de Stat și că 
treaba lui era să citească ziare, reviste franceze și să 
pregătească un rezumat zilnic pentru Biroul francez. 

— Ce zici de-o bere? 

Ellis nu prea voia, dar acceptă doar ca să fie prietenos. 
Bernard se duse la bucătărie s-o aducă. Era manager de credit 
la un magazin din New York City. Petal părea să-l placă și să-l 
respecte, și el era ușor afectuos cu ea. El și Gill n-aveau alţi 
copii: specialistul în fertilitate nu-l ajutase cu nimic. 

Se întoarse cu două pahare cu bere și-i dădu unul lui Ellis. 

— Du-te și fă-ţi temele acum, îi zise el lui Petal. Tati o să-ţi 
zică la revedere înainte să plece. 

Ea îl sărută din nou și fugi. Când ea ieși din raza auditivă, el 
spuse: 

— De obicei nu e atât de afectuoasă. Se pare că exagerează 
când ești tu în preajmă. Nu înţeleg de ce. 

Ellis înţelegea prea bine, dar încă nu voia să se gândească la 
asta. 

— Lasă, zise Thaler. Cum merg afacerile? 

— Nu-i rău. Ratele ridicate ale dobânzilor nu ne-au afectat 
atât de mult cum ne-am temut. Se pare că lumea încă e dispusă 
să împrumute bani ca să cumpere lucruri - cel puţin în New 
York. 

Se așeză și sorbi din bere. 

Ellis simţise întotdeauna că Bernard era speriat fizic de el. Se 
vedea în felul în care omul se mișca pe-acolo, ca un câine de 


VP - 70 


companie care nu prea avea voie în casă, atent să rămână la 
vreo doi centimetri depărtare de lovitura de picior. 

Vorbiră câteva minute despre economie, și Ellis își bău berea 
cât de repede putu, apoi se ridică să plece. Se duse la piciorul 
scarii și strigă: 

— Pa, Petal. 

Ea veni în capul scărilor. 

— Cum rămâne cu străpunsul urechilor mele? 

— Pot să mă mai gândesc? o întrebă el. 

— Sigur. Pa. 

Gill coborî scările. 

— Te duc eu la aeroport, se oferi ea. 

Ellis fu surprins. 

— OK. Mulţumesc. 

Când erau pe drum, Gill zise: 

— Mi-a spus că nu vrea să petreacă un weekend cu tine. 

— Corect. 

— Eşti supărat, nu? 

— Se vede? 

— Eu văd. Am fost măritată cu tine. 

Făcu o pauză. 

— Îmi pare rău, John. 

— E vina mea. N-am gândit-o. Înainte să vin, avea o mamă, 
un tată și o casă - tot ce vrea orice copil. Totuși, eu nu sunt doar 
de prisos. Fiind în jur, i-am ameninţat fericirea. Sunt un intrus, 
un factor destabilizator. De asta îl îmbrățișează pe Bernard de 
față cu mine. Nu vrea să-mi facă mie rău, ci fiindcă-i e frică să 
nu-l piardă pe el. Și eu sunt cel care îi induce teamă. 

— O să treacă peste asta, adaugă Gill. America e plină de 
copii cu doi tătici. 

— Asta nu-i o scuză. Am dat-o în bară, și ar trebui să mă 
împac cu gândul. 

Il surprinse din nou, mângâindu-l pe genunchi. 

— Nu fi prea dur cu tine. Pur și simplu, n-ai fost făcut pentru 
asta. Știam asta după o lună de căsnicie cu tine. Nu vrei o casă, 
un loc de muncă, suburbii, copii. Ești un pic ciudat. De asta m- 
am îndrăgostit de tine și de asta te-am lăsat să pleci așa ușor. 
Te-am iubit fiindcă erai diferit, nebun, original, incitant. Ai face 
orice. Dar nu ești familist. 

El rămase tăcut, gândindu-se la ce zisese Gill, în timp ce ea 


VP -71 


conducea. Voise să fie amabilă, și pentru asta el era profund 
recunoscător. Însă era adevărat? El nu credea. „Nu vreau o casă 
în suburbii, dar mi-ar plăcea o casă, se gândi el. Poate o vilă în 
Maroc sau o mansardă în Greenwich Village, sau un penthouse 
în Roma. Nu vreau o soţie care să-mi fie menajeră, să gătească 
și să se ocupe de curățenie și cumpărături, și să întocmească 
procesul-verbal la PTA?. Dar mi-ar plăcea o companioană, cineva 
cu care să vorbesc despre cărţi și filme, și poezie, cu care să 
stau de vorbă noaptea. Mi-ar plăcea chiar să am copii și să-i 
cresc în așa fel ca să știe despre ceva mai mult decât Michael 
Jackson”. 

Nu-i destăinui lui Gill nimic din toate astea. 

Ea opri mașina și el își dădu seama că erau în faţa 
terminalului estic. Se uită la ceas: opt cincizeci. Dacă se grăbea, 
prindea naveta de nouă. 

— Mulţumesc că m-ai adus. 

— N-ai nevoie decât de o femeie ca tine, una de genul tău. 

Ellis se gândi la Jane. 

— Am întâlnit una odată. 

— Ce s-a întâmplat? 

— S-a căsătorit cu un medic chipeș. 

— Doctorul e nebun ca tine? 

— Nu cred. 

— Atunci, n-are să dureze. Când s-a măritat? 

— Cam cu un an în urmă. 

— Aha. 

Gill își imaginase, probabil, că asta fusese când Ellis se 
întorsese în viaţa lui Petal într-un stil mare. Dar avu delicatețea 
să n-o spună. 

— Ascultă-mi sfatul, zise ea. Verific-o. 

Ellis cobori din mașină. 

— Vorbim curând. 

— Pa. 

El trânti portiera și ea plecă. 

Ellis intră grăbit în aeroport. Ajunse la poarta de îmbarcare cu 
un minut sau două mai devreme. Când avionul decolă, găsi o 
revistă de știri în buzunarul scaunului din față și se uită la un 
reportaj din Afganistan. 

Urmărise războiul cu atenţie de când auzise, de la Bill, în 


? Parent - Teacher Association - Asociaţia Părinţi - Profesori. (n.tr.). 
VP - 72 


Paris, că Jane și-a pus în practică intenţia de a merge acolo cu 
Jean-Pierre. Războiul nu mai era pe prima pagină de știri. 
Adesea, treceau vreo două săptămâni sau două fără niciun 
reportaj despre asta, deloc. Însă acalmia iernii se sfârșise și era 
ceva în presă cel puţin o dată pe săptămână. 

Revista respectivă avea o analiză a situaţiei rusești în 
Afganistan. Ellis începu s-o parcurgă cu neîncredere, deoarece 
știa că multe astfel de articole în revistele de știri proveneau de 
la CIA: un reporter ar fi obţinut o informare în exclusivitate cu 
privire la evaluarea de către CIA a unor situaţii, dar, de fapt, el 
ar fi fost canalul inconștient pentru o dezinformare care viza 
serviciul de informaţii al altei ţării, iar reportajul pe care l-ar fi 
scris n-ar fi fost mai aproape de adevăr decât un articol din 
Pravda. 

Cu toate astea, articolul respectiv părea corect. Se înregistra 
o întărire de trupe și armament rusești, în pregătire pentru o 
ofensivă majoră de vară. Asta era văzută de Moscova ca o vară 
acum-sau-niciodată: trebuiau să zdrobească rezistenţa în acel 
an sau erau nevoiţi să ajungă la o înţelegere de un anumit fel cu 
rebelii. O ipoteză plauzibilă pentru Ellis: intenţiona să verifice ce 
spuneau oamenii CIA din Moscova, dar intui că avea să 
corespundă. 

Printre ţintele cruciale vizate, articolul menţiona Valea 
Panisherului. 

Ellis își aminti că Jean-Pierre vorbea despre Valea celor Cinci 
Lei. Articolul îl menţiona și pe Masud, liderul rebel: lui Ellis îi veni 
în minte că Jean-Pierre vorbea și de el. 

Se uită pe fereastră, privind apusul soarelui. 

„Nu e nicio îndoială că Jane va fi în pericol grav vara asta”, 
chibzui el cu un fior de groază. 

Dar nu era treaba lui. Oricum, era căsătorită cu altcineva și 
Ellis nu putea să facă nimic în legătură cu asta. 

Se uită în jos, la revista lui, întoarse pagina și începu să 
citească despre El Salvador. Avionul uruia îndreptându-se spre 
Washington. La apus, soarele se lăsă în jos și căzu întunericul. 

e 

Allen Winderman îl duse pe Ellis Thaler la masa de prânz la un 
restaurant cu fructe de mare cu vedere spre râul Potomac. 
Winderman ajunse cu o jumătate de oră întârziere. Era un 
administrator tipic din Washington: costum cenușiu închis, 


VP-73 


cămașă albă, cravată cu dungi, lunecos ca un rechin. Cum Casa 
Albă plătea, Ellis comandă homar și un pahar cu vin alb. 

Winderman ceru Perrier și o salată. Totul la Winderman era 
prea strâns: cravata, pantofii, programul și stăpânirea de sine. 

Ellis era în gardă. Nu putea să refuze o astfel de invitaţie de la 
un consilier prezidenţial, dar nu-i plăceau prânzurile discrete, 
neoficiale, și nu-i plăcea nici Allen Winderman. 

Winderman trecu direct la afaceri. 

— Vreau un sfat de la tine, începu el. 

Ellis îl opri. 

— În primul rând, vreau să știu dacă vei înștiinţa agenţia 
despre întâlnirea noastră. 

În cazul în care Casa Albă voia să-și planifice o acţiune sub 
acoperire fără să informeze CIA, Ellis n-ar avea nimic de-a face 
cu asta. 

— Desigur, zise Winderman. Ce știi despre Afganistan? 

Ellis simţi dintr-odată că-l ia cu frig. „Mai devreme sau mai 
târziu, asta o va implica pe Jane, se gândi el. Ei știu de ea, 
normal: n-am făcut niciun secret din asta. l-am spus lui Bill la 
Paris că am de gând să-i cer lui Jane să se mărite cu mine. L-am 
sunat ulterior pe Bill ca să aflu dacă ea chiar s-a dus în 
Afganistan. Totul a fost trecut în dosarul meu. Acum, ticălosul 
ăsta știe de ea și are să-și folosească informaţiile.” 

— Știu un pic despre asta, răspunse el cu prudenţă, apoi își 
aminti o strofă de Kipling și o recită: 


Rănit și părăsit de ești pe-ale Afganistanului câmpii, 
Si ies femei să toace ale tale rămășite, 

Întoarce-ți pușca doară și creierii ti-i zboară, 

Si du-te către al tău Domn ca un soldat. 


Winderman păru pentru prima dată stânjenit. 

— După doi ani în care te-ai dat drept poet, știi o grămadă de 
chestii de genul ăsta. 

— La fel și afganii, spuse Ellis. Sunt toţi poeţi, așa cum toți 
francezii sunt gurmanzi și toți galezii sunt cântăreți. 

— Chiar așa? 

— Asta din cauză că nu știu să citească sau să scrie. Poezia e 
o formă de artă vorbită. 

Winderman deveni vizibil nerăbdător: programul nu-i 


VP - 74 


permitea poezie. 

— Afganii sunt membri ai tribului de munte sălbatici, 
zdrenţuiţi, feroce, aflaţi încă în Evul Mediu, continuă Ellis. Se 
spune că sunt foarte politicoși, curajoși ca leii și nemilos de 
cruzi. Țara lor e aspră, aridă și stearpă. Tu ce știi despre ei? 

— Nu e pe lume nimic ca un afgan, replică Winderman. Sunt 
șase milioane de paștuni în sud, trei milioane de tadjici în vest, 
un milion de uzbeci în nord și vreo alte douăsprezece 
naţionalităţi cu mai puţin de un milion de suflete. Frontierele 
moderne nu înseamnă mare lucru pentru ei: sunt tadjici în 
Uniunea Sovietică și paștuni în Pakistan. Unii dintre ei sunt 
împărţiţi în triburi. Sunt la fel ca Pieile Roșii, care nu s-au 
considerat niciodată americani, ci apași, sau crow, sau sioux. Și 
s-ar lupta la fel de repede între ei ca și cu rușii. Problema 
noastră e să-i facem pe apași și pe sioux să se unească 
împotriva feţelor palide. 

— Înţeleg. 

Ellis dădu din cap. Se întreba: când o să apară Jane în toate 
astea? 

— Deci, întrebarea principală e: cine o să fie Marele Șef? 
adăugă Ellis. 

— Asta e ușor. Cel mai promiţător dintre liderii gherilei e, de 
departe, Ahmed Shah Masud, din Valea Panisherului. 

„Valea celor Cinci Lei. Ce pui la cale, ticălos abject?” Ellis 
studie faţa bine bărbierită a lui Winderman. Omul era 
imperturbabil. 

— Ce-l face pe Masud atât de special? 

— Cei mai mulţi dintre liderii rebeli sunt mulțumiți să-și 
controleze triburile, să colecteze taxe și să stopeze accesul 
guvernului în teritoriul lor. Masud face mai mult de-atât. El iese 
din adăpostul munţilor și atacă. E foarte aproape de cele trei 
obiective strategice: capitala Kabul, tunelul Salang, pe singura 
autostradă de la Kabul spre Uniunea Sovietică, și Bagram, 
principala bază aeriană militară. E într-o poziţie în care poate să 
provoace daune majore, și o face. A studiat arta războiului de 
gherilă, l-a citit pe Mao. E lejer cel mai bun creier militar din 
țară. Și are finanţe. Smaraldele sunt exploatate în valea lui și 
vândute în Pakistan: Masud ia o taxă de zece la sută din toate 
vânzările și folosește banii ca să-și finanțeze armata. Are 
douăzeci și opt de ani și e charismatic - poporul i se închină. In 


VP-75 


cele din urmă, e tadjic. Cel mai mare grup e al paștunilor, și toți 
ceilalți // urăsc, așa că liderul nu poate fi un paștun. Tadjicii sunt 
următoarea cea mai mare naţiune. Există o șansă să se poată 
uni sub un tadjic. 

— Și noi vrem să facilităm asta? 

— Corect. Cu cât sunt mai puternici rebelii, cu atât mai multe 
pagube le fac rușilor. Mai mult decât atât, un triumf pentru 
comunitatea de informaţii din SUA ar fi foarte util anul ăsta. 

Pentru Winderman și cei de felul lui n-avea nicio importanţă 
că afganii luptau pentru libertatea lor împotriva unui invadator 
brutal, se gândea Ellis. Moralitatea era demodată la Washington: 
nu conta decât jocul puterii. Dacă Winderman s-ar fi născut la 
Leningrad în loc de Los Angeles, ar fi fost la fel de fericit, la fel 
de plin de succes și la fel de puternic, și ar fi folosit exact 
aceleași tactici de luptă pentru cealaltă parte. 

— Ce vrei de la mine? îl întrebă Ellis. 

— Vreau să te descos. Există vreo modalitate ca un agent sub 
acoperire să promoveze o alianţă între diferitele triburi afgane? 

— Așa cred, răspunse Ellis. 

Mâncarea veni, întrerupând-l și lăsându-i câteva momente să 
se gândească. 

— Ar trebui să fie posibil, cu condiţia ca e; să vrea ceva de la 
noi - și îmi imaginez că asta ar fi arme, continuă el după ce 
plecă ospătarul. 

— Corect. 

Winderman începu să mănânce, ezitant, ca un om care are 
ulcer. Între înghiţituri mici, zise: 

— În momentul de faţă își cumpără armele de peste graniţă, 
din Pakistan. De acolo nu pot să ia decât imitații de puști 
victoriene britanice - sau, dacă nu imitații, articole al naibii de 
autentice, de o sută de ani, dar care încă trag. Fură și arme 
Kalaşnikov de la soldaţii ruși morți. Dar sunt disperaţi după 
artilerie mică - tunuri antiaeriene și rachete sol-aer lansate 
manual - ca să poată să tragă în avioane și elicoptere. 

— Suntem dispuși să le dăm armele astea? 

— Da, însă nu direct - am vrea să ne ţinem secretă 
implicarea, trimițându-le prin intermediari. Dar asta nu-i nicio 
problemă. Putem să folosim saudiţi. 

— OK. 

Ellis înghiţi niște homar. Era bun. 


VP - 76 


— Permite-mi să-ţi spun care cred eu că e primul pas. În 
fiecare grup de gherilă ai nevoie de un nucleu de oameni care 
știu, înțeleg și au încredere în Masud. Nucleul ăsta devine apoi 
grupul de legătură pentru comunicarea cu Masud. Ei își 
construiesc rolul treptat: schimb de informații în primul rând, pe 
urmă cooperare reciprocă și, în final, planuri de luptă 
coordonate. 

— Sună bine, zise Winderman. Cum ar putea fi înființat? 

— Ar trebui ca Masud să deruleze un program de pregătire în 
Valea celor Cinci Lei. Fiecare grup rebel va trimite câţiva tineri 
ca să lupte pentru o vreme alături de Masud și să învețe 
metodele care-l fac atât de plin de succes. Ei ar deprinde să-l 
respecte și să aibă încredere în el, dacă e așa un lider bun cum 
spui tu. 

Winderman dădu din cap gânditor. 

— Astea sunt genul de propuneri posibil să fie acceptate de 
liderii tribali având tendința de a respinge orice plan care-i 
obligă să primească ordine de la Masud. 

— Există un anume lider rival a cărui cooperare este esenţială 
pentru orice alianță? întrebă Ellis. 

— Da. De fapt, sunt doi: Jahan Kamil și Amal Azizi, ambii 
paștuni. 

— Atunci, aș trimite un agent sub acoperire ca să-i pună pe 
cei doi la aceeași masă cu Masud. Când acesta se întoarce cu 
toate cele trei semnături pe o bucată de hârtie, trimitem primul 
transport de lansatoare de rachete. Loturile următoare ar 
depinde de cât de bine merge programul de pregătire. 

Winderman puse jos furculita și își aprinse o ţigară. „Cu 
siguranţă are ulcer”, chibzui Ellis. 

— Asta e exact genul de lucru pe care l-am avut în minte, 
replică Winderman. 

Ellis văzu că el deja își imagina cum să-și asume meritul 
pentru idee. Până a doua zi avea să spună: Am pus la cale un 
aranjament în timpul prânzului, şi în raportul lui scris s-ar citi: 
Agenti sub acoperire specialiști au considerat aranjamentul meu 
drept viabil. 

— Care e partea proastă a riscului? 

Ellis reflectă. 

— Dacă rușii prind agentul, ar putea să scoată o propagandă 
considerabilă din toată treaba. In momentul ăsta, ei au în 


VP - 77 


Afganistan ceea ce Casa Albă ar numi „o problemă de imagine”. 
Aliaţii lor din Lumea a Treia nu se bucură privindu-i cum 
invadează o mică ţară primitivă. Mai ales prietenii lor musulmani 
au tendinţa de a simpatiza cu rebelii. Acum, informaţia rușilor e 
că așa-numiții rebeli sunt doar bandiți, finanțaţi și înarmaţi de 
CIA. Le-ar plăcea la nebunie doar să fie capabili să dovedească 
asta prinzând un adevărat spion CIA în viaţă, chiar aici, în ţară, 
și judecându-l într-un proces. In ceea ce privește politica 
globală, presupun că ne-ar putea face foarte mult rău. 

— Care sunt șansele ca rușii să-l prindă pe omul nostru? 

— Mici. Dacă nu pot să-l prindă pe Masud, de ce ar fi capabili 
să captureze un agent sub acoperire trimis să-l întâlnească pe 
Masud? 

— Bine. 

Winderman stinse ţigara. 

— Vreau să fii tu agentul ăla. 

Ellis fu luat prin surprindere. Ar fi trebuit să știe ce urmează, 
își dădu el seama, însă fusese absorbit de problemă. 

— Nu mai fac chestii de-astea, zise el, dar vocea îi sună 
groasă, și nu putu să se abţină să nu se gândească: „Aș vedea-o 
pe Jane. Aș vedea-o pe Jane!” 

— Am vorbit cu șeful tău la telefon, adăugă Winderman. 
Opinia lui este că o misiune în Afganistan te-ar putea tenta să te 
întorci la munca de teren. 

Deci, era o înscenare. Casa Albă dorea să realizeze ceva 
dramatic în Afganistan, așa că cerea CIA să-i împrumute un 
agent. CIA voia ca Ellis să lucreze din nou pe teren, așa că 
spunea Casei Albe să-i ofere misiunea asta, știind sau 
suspectând că perspectiva de a se întâlni din nou cu Jane era 
aproape irezistibilă. 

Ellis ura să fie manipulat. 

Totuși, voia să se ducă în Valea celor Cinci Lei. 

Fusese o tăcere lungă. Winderman întrebă nerăbdător: 

— Te bagi? 

— O să mă gândesc la asta, răspunse Ellis. 

e 

Tatăl lui Ellis râgâi discret, se scuză și zise: 

— A fost bun. 

Ellis își împinse deoparte farfurie cu plăcintă cu cireșe și frișca 
bătută. Pentru prima dată în viaţă, trebuia să aibă grijă de 


VP - 78 


greutatea lui. 

— Foarte bună, mamă, dar nu mai pot, se scuză el. 

— Nimeni nu mai mănâncă azi ca pe vremuri, zise ea. 

Se ridică și începu să strângă. 

— Fiindcă toată lumea merge peste tot în mașină. 

Tatăl lui împinse scaunul înapoi. 

— Trebuie să mă uit peste niște cifre. 

— Tot n-ai contabil? îl întrebă Ellis. 

— Nimeni n-are grijă mai bine ca tine de banii tăi, replică tatăl 
său. O să afli asta dacă o să ai vreodată vreun ban. 

Părăsi camera, îndreptându-se spre bârlogul lui. 

Ellis își ajută mama să strângă. Familia se mutase în acea 
casă cu patru camere din Teaneck, New Jersey, când Ellis avea 
treisprezece ani. Dar el își amintea mutarea ca și cum ar fi fost 
cu o zi în urmă. O anticipase, literalmente, de ani. Tatăl lui 
construise casa, pe cont propriu, mai târziu folosindu-și angajaţii 
din înfloritoarea afacere în construcții, însă lucrând tot timpul în 
perioadele de acalmie și părăsind-o când afacerea mergea bine. 
Când se mutaseră în ea, nu era chiar terminată: încălzirea nu 
mergea, n-aveau dulapuri în bucătărie și nu era zugrăvit 
nicăieri. A curs apă caldă în ziua următoare doar fiindcă mama a 
ameninţat că altfel divorțează. Dar terminaseră, în cele din 
urmă, așa încât Ellis și fraţii și surorile lui aveau toți camere în 
care să crească. Oricum, chiar dacă era mai în vârstă, el spera 
totuși că aveau s-o păstreze. Simţea că așa vor face. 

După ce încărcă mașina de spălat vase, zise: 

— Mamă, îţi aduci aminte valiza pe care am lăsat-o aici când 
m-am întors din Asia? 

— Sigur. E în dulap, în dormitorul mic. 

— Mulţumesc. Vreau să mă uit prin ea. 

— Du-te, atunci. Termin eu aici. 

Ellis urcă scările și se duse la micul dormitor din partea de sus 
a casei. Acesta era folosit rar, și patul de o persoană era 
înconjurat de o pereche de scaune rupte, o canapea veche și 
patru sau cinci cutii din carton cu cărţi și jucării pentru copii. 
Deschise dulapul și scoase o valijoară neagră din plastic. O puse 
pe pat, formă combinaţia de la încuietoare și săltă capacul. Se 
simţi un miros de mucegai: nu mai fusese deschisă de un 
deceniu. Totul era acolo: medalii, cele două gloanţe pe care le 
încasase, Manualul Armatei FM 5-31, intitulat Capcane, o poză a 


VP - 79 


lui Ellis în picioare lângă un elicopter, primul lui Huey, zâmbind, 
arătând tânăr și (oh, la naiba!) slab, un bilet de la Frankie 
Amalfi, care se adresa Nenorocitului care mi-a furat piciorul - o 
glumă curajoasă, fiindcă Ellis îi dezlegase cu grijă șiretul lui 
Frankie, apoi îi scosese gheata și-i trăsese laba piciorului și 
jumătate de picior, tăiat de la genunchi de o feroce lamă de 
rotor flexibil -, ceasul lui Jimmy Jones, oprit pentru totdeauna la 
cinci și jumătate - 7ine-/ tu, fiule, îi zisese tatăl printr-o 
tulbureală alcoolică, fiindcă erai pretenul lui, și asta e mai mult 
decât fusei io vreodată -, și jurnalul. 

Răsfoi paginile. Trebui să citească doar câteva cuvinte ca să- 
și amintească o zi întreagă, o săptămână, o bătălie. Jurnalul 
începea vesel, cu un sentiment de aventură și foarte timid, și 
devenea progresiv dezamăgit, sumbru, trist, disperat și, în cele 
din urmă, suicidal. 

Frazele sumbre îi aduseră în minte scene vii: 


Nenorocitul de Arvins nu s-ar fi dat jos din elicopter, 
și dacă ei erau atât de dornici să fie salvați de la 
comunism, cum se făcea că nu luptau? și apoi: 
Căpitanul Johnson fusese mereu un bou, cred, dar ce 
mod de a muri, de la o grenadă aruncată de unul 
dintre oamenii lui, și mai încolo: Femeile au puști sub 
fuste și copiii au grenade în cămăși, deci ce dracu' ar 
trebui să facem, să ne predăm? Ultima adnotare arăta: 
Cu războiul ăsta e în neregulă că noi suntem pe partea 
greșită. Noi suntem băieții răi. De aia puștii fug de 
recrutare. De aia vietnamezii nu luptă, de aia ucidem 
femei și copii, de aia generalii îi mint pe politicieni, iar 
politicienii îi mint pe reporteri, iar ziarele mint publicul. 


Pe urmă, gândurile lui deveniseră prea răzvrătite ca să fie 
așternute pe hârtie, vina era prea mare ca să fie ispășită prin 
simple cuvinte. | se părea că ar trebui să-și petreacă restul vieții 
îndreptând greșelile făcute în războiul acela. După toţi acești 
ani, încă mai simţea așa. 

Când număra ucigașii închiși de el de atunci, răpitorii și 
teroriștii și atentatorii cu bombă pe care-i arestase erau nimic 
față de tonele de explozibil pe care le aruncase și miile de rafale 
de muniție trase în Vietnam, Laos și Cambodgia. 


VP - 80 


Era lipsit de rațiune, știa. Își dăduse seama de asta când se 
întorsese de la Paris și reflectase o vreme la cum slujba îi 
distrusese viaţa. Decisese să înceteze să încerce să răscumpere 
păcatele Americii. Dar asta... asta era altceva. Aici era șansa de 
a lupta pentru fetiţa lui, de a lupta împotriva generalilor 
mincinoși și a brokerilor puternici și a jurnaliștilor subiectivi, o 
șansă nu doar să lupte, nu doar să-și aducă o infimă contribuţie, 
ci să facă o diferenţă reală, să schimbe cursul unui război, să 
modifice soarta unei ţări și să lupte pentru libertate pe o scară 
mare. 

Și apoi era Jane. 

Simpla posibilitate de-a o vedea din nou îi reaprinsese 
pasiunea. Cu doar câteva zile în urmă, reușise să se gândească 
la ea și la pericolul în care era și își scosese gândul din minte și 
întorsese pagina revistei. În acel moment nu reușea să se 
împiedice să se gândească la ea. Se întrebă dacă avea părul 
lung sau scurt, dacă era mai grasă sau mai slabă, dacă îi plăcea 
ce făcea cu viaţa ei, dacă afganii o plăceau și - mai presus de 
toate - dacă încă îl iubea pe Jean-Pierre. „Ascu/tă-mi sfatul, îi 
zisese Gill. Verific-o.” Isteaţă Gill. 

În cele din urmă, se gândi la Petal. „Am încercat, chibzui el. 
Chiar am încercat, și nu cred că m-am descurcat prea rău - cred 
că era un proiect sortit eșecului. Gill și Bernard îi dau tot ce are 
nevoie. Nu e loc pentru mine în viaţa ei. E fericită fără mine”. 

Închise jurnalul și-l puse la loc în valiză. Apoi scoase o cutiuţă 
ieftină cu bijuterii. înăuntru era o pereche de cerceluși de aur, 
fiecare cu o perlă în mijloc. Femeia cărora îi erau destinaţi, o 
fată cu ochi oblici și sâni mici, care-l învățase că nimic nu e 
tabu, murise - ucisă de un soldat beat într-un bar din Saigon - 
înainte să i-i dea. N-o iubise: doar o plăcuse și-i fusese 
recunoscător. 

Cerceii probabil că ar fi fost un cadou de rămas-bun. 

Luă o bucată de hârtie simplă și un pix din buzunarul de la 
cămașă. 

Se gândi o clipă, apoi scrise: 


„Pentru Petal - Da, poți să-ți străpungi urechile. 
Cu drag, de la tati”. 


VP - 81 


Capitolul șase 


Apele Râului celor Cinci Lei nu erau niciodată calde, dar 
păreau un pic mai puţin reci, în tămăduitorul aer de seară, la 
sfârșitul unei zile prăfuite, când femeile veneau să se scalde în 
propriul sector de mal. Jane strânse din dinţi împotriva frigului și 
înfruntă apa cu celelalte, ridicându-și rochia centimetru cu 
centimetru în timp ce înainta mai în adânc, până când apa Îi 
ajunse mai sus de talie, apoi începu să se spele: după o practică 
îndelungată, ajunsese să stăpânească bizara abilitate afgană de 
a se spăla peste tot fără să se dezbrace. 

Când termină, ieși din râu tremurând și se duse lângă Zahara, 
care își spăla părul într-un bazin, împroșcând apa în jur, și, în 
același timp, purta o conversaţie zgomotoasă. 

Zahara își mai cufundă o dată capul în apă, pe urmă se întinse 
după ștergar. Bâjbâi în jur, într-o scobitură în pământul nisipos, 
însă ștergarul nu era acolo. 

— Unde e ștergarul meu? strigă ea. L-am pus în scobitura 
asta. Cine l-a furat? 

Jane luă ștergarul din spatele Zaharei și răspunse: 

— Uite-l. L-ai pus în altă scobitură. 

— Zise nevasta muezinului! strigă Zahara, și celelalte 
izbucniră în râs. 

Jane fusese acceptată de femeile din sat ca una dintre ele. 
Ultimele vestigii ale rezervei sau circumspecției dispăruseră 
după nașterea lui Chantal, care părea să fi confirmat că Jane era 
o femeie ca oricare alta. 

Discuţia de pe malul râului era surprinzător de deschisă - 
poate întrucât copiii rămăseseră în grija surorilor mai mari și a 
bunicilor, dar mai probabil din cauza Zaharei. Vocea ei sonoră, 
ochii sclipitori și râsul bogat, gutural domina scena. Fără 
îndoială că era cu atât mai extravertită acolo cu cât trebuia să-și 
reprime personalitatea tot restul zilei. Avea un simţ al umorului 
vulgar, pe care Jane nu-l întâlnise la niciun alt afgan, bărbat sau 
femeie, însă remarcile licenţioase ale Zaharei și glumele ei cu 
dublu înţeles de multe ori deschideau calea pentru discuţii 
serioase. Prin urmare, Jane reușea uneori să transforme 
sesiunea de baie de seară într-un curs improvizat de educaţie 
sanitară. Controlul nașterilor era cel mai popular subiect, cu 


VP - 82 


toate că femeile din Banda erau mai interesate de modul în care 
să garanteze sarcina decât cum s-o împiedice. Cu toate astea, 
existau unele simpatizante ale ideii pe care Jane încerca s-o 
promoveze, că o femeie reușea să-și hrănească și să-și 
îngrijească mai bine copiii dacă se nășteau la doi ani distanţă 
mai degrabă decât o dată la douăsprezece sau cincisprezece 
luni. Cu o zi înainte vorbiseră despre ciclul menstrual și reieșise 
că femeile afgane credeau că perioada fertilă era chiar înainte și 
imediat după ciclu. Jane le zise că era din a douăsprezecea zi în 
a șaisprezecea, și părură să accepte asta, totuși ea avu o 
suspiciune deconcertantă că ele credeau că ea greșea și erau 
prea politicoase s-o spună. 

În acea zi era o atmosferă încărcată de emoție. Era așteptat 
cel mai recent convoi din Pakistan. Bărbaţii aveau să aducă mici 
produse de lux - un şal, niște portocale, brățări din plastic -, 
precum și importantele arme, muniții și explozivi pentru război. 

Soţul Zaharei, Ahmed Gul, unul dintre fiii moașei Rabia, era 
conducătorul convoiului și Zahara era vizibil emoţionată de 
perspectiva de a-l vedea din nou. 

Când erau împreună, erau la fel ca toate cuplurile din 
Afganistan: ea - tăcută și servilă, el - ocazional imperios. 

Dar Jane putea ghici, după cum se uitau unul la altul, că erau 
îndrăgostiți. Și era clar din modul în care Zahara spunea că 
dragostea lor era extrem de intensă fizicește. 

În acea zi, dorinţa îi era aproape mai presus de ea însăși, 
frecându-și cu energie feroce, frenetic părul să-l usuce. Jane 
simpatiza cu ea: și ea se simțea așa uneori. 

Fără îndoială că ea și Zahara deveniseră prietene fiindcă 
fiecare recunoscuse în cealaltă un spirit înrudit. 

Pielea lui Jane se uscă aproape imediat în aerul cald, plin de 
praf. Era toiul verii și fiecare zi era lungă, uscată și fierbinte. 
Vremea bună avea să dureze încă vreo lună, două, iar apoi 
restul anului urma să fie amarnic de rece. 

Zahara încă era interesată de subiectul de discuţie din ziua 
precedentă. 

— Orice ar spune cineva, modalitatea să rămâi însărcinată e 
s-o faci în fiecare zi, zise ea oprindu-se pentru o clipă din 
frecarea părului. 

Halima, soţia ursuză, cu ochi negri a lui Mohammed Khan, fu 
de acord. 


VP - 83 


— Și singura cale să nu rămâi însărcinată e să n-o faci 
niciodată. 

Ea avea patru copii, însă numai unul dintre ei, Mousa, era 
băiat, și era dezamăgită să afle că Jane nu știa nicio modalitate 
de îmbunătăţire a șanselor de a avea un băiat. 

— Dar atunci ce-i zici soțului tău când vine acasă după șase 
săptămâni cu un convoi? întrebă Zahara. 

— Fii ca nevasta muezinului și pune-o în gaura greșită, 
răspunse Jane. 

Zahara urlă de râs. Jane zâmbi. Asta era o tehnică de control 
al nașterilor care nu fusese menţionată în cursurile ei intensive 
de la Paris, dar era clar că metodele moderne n-aveau să ajungă 
în Valea celor Cinci Lei încă mulţi ani, așa că mijloacele 
tradiţionale ar fi trebuit să fie de folos - ajutate, poate, de un pic 
de educație. 

Discuţia se întoarse la recoltă. Valea era o mare de grâu auriu 
și orz bărbos, numai că o mare parte din aceasta avea să 
putrezească pe câmp, fiindcă tinerii erau departe, luptând, iar 
cei mai în vârstă se mișcau încet recoltând la lumina Lunii. Spre 
sfârșitul verii, toate familiile urmau să adune sacii de faină și 
coșurile cu fructe uscate, să-și vadă de pui și capre și să-și 
numere mărunțișul. Și aveau să se aștepte la lipsa de ouă și 
carne și să se hazardeze să ghicească preţurile din acea iarnă la 
orez și iaurt. lar unii își vor împacheta câteva bunuri preţioase și 
vor porni în lunga și anevoioasa călătorie peste munţi, ca să-și 
pună la cale alte case în taberele de refugiaţi din Pakistan, cum 
procedaseră negustorul împreună cu milioane de alţi afgani. 

Jane se temea că rușii vor face din această evacuare propria 
politică - incapabili să învingă gherilele, ei vor încerca să 
distrugă comunităţile în care locuiesc luptătorii de gherilă, cum 
făcuseră americanii în Vietnam, aruncând covoare de bombe 
asupra unor zone întregi din ţară, așa că Valea celor Cinci Lei 
avea să devină un pustiu părăsit, iar Mohammed, Zahara și 
Rabia se vor alătura ocupanților fără adăpost, fără rost, apatrizi 
ai taberelor. Rebelii n-aveau cum să reziste la un blitzkrieg? 
total, fiindcă ei nu deţineau, practic, nicio armă antiaeriană. 

Se întuneca. Femeile începură să se deplaseze înapoi spre 
sat. Jane mergea cu Zahara, pe jumătate ascultând la discuţie și 
pe jumătate gândindu-se la Chantal. Sentimentele ei pentru 


3 Război-fulger (germ.) (n.tr.). 
VP - 84 


copil trecuseră prin mai multe etape. Imediat după naștere se 
simţise înveselită de ușurare, triumf și bucuria că adusese pe 
lume un copil viu, perfect. Când reacția se stabilizase, se simţise 
extrem de nefericită. Nu știuse cum să aibă grijă de copil și, 
contrar a ceea ce zicea lumea, n-avusese nicio cunoștință 
instinctivă, deloc. Fusese înspăimântată de copil. Nu era niciun 
șuvoi de dragoste maternă. În schimb, visa și avea fantezii 
ciudate și înfricoșătoare, în care copilul murea - cădea în râu 
sau era ucis de-o bombă, sau furat noaptea de tigrul caspic. 
Încă nu-i spusese lui Jean-Pierre despre aceste gânduri, fiindcă 
ar fi considerat-o nebună. 

Avusese conflicte cu moașa, Rabia Gul. Aceasta susținuse că 
femeile nu trebuie să alăpteze în primele trei zile, întrucât ce 
iese nu e lapte. 

Jane decisese că era ridicol să creadă că natura făcuse sânii 
femeilor ca să producă ceva rău pentru nou-născuţi și ignorase 
sfatul bătrânei. Rabia zisese și că n-ar trebui să spele copilul 
timp de patruzeci de zile, dar Chantal era scăldată în fiecare zi, 
ca orice copil occidental. Apoi Jane o prinsese pe Rabia oferindu- 
i lui Chantal unt amestecat cu zahăr, hrănind bebelușul cu asta 
din vârful degetului ei bătrân și zbărcit, și Jane se înfuriase. A 
doua zi, Rabia se dusese să participe la altă naștere și o 
trimisese pe una dintre numeroasele ei nepoate, o copilă de 
treisprezece ani numită Fara, s-o ajute pe Jane. Asta era o mare 
îmbunătăţire. Fara n-avea nicio idee preconcepută despre 
îngrijirea bebelușului și, pur și simplu, făcea ce-i spunea ea. Nu 
cerea plată: lucra în schimbul mâncării - care era mai bună 
acasă la Jane decât la părinţii Farei - și al privilegiului de a 
învăţa despre copii ca pregătire pentru propria ei căsnicie, care 
urma să aibă loc, probabil, într-un an sau doi. Jane se gândi și că 
Rabia s-ar putea să o pregătească pe Fara ca viitoare moașă, 
caz în care fata ar fi câștigat respect și recunoaștere ajutând-o 
pe bona occidentală să aibă grijă de copilul ei. 

Cu Rabia la o parte din drum, Jean-Pierre își ocupă locul ce i 
se cuvenea. Era blând, totuși încrezător cu Chantal, și grijuliu și 
iubitor cu Jane. El sugeră, mai ales cu fermitate, că lui Chantal 
ar putea să i se dea lapte de capră fiert, când se trezea noaptea, 
și improvizase un biberon din materialele lui medicale, așa că 
putea să se trezească și el. 

Desigur, Jane se trezea de fiecare dată când plângea Chantal 


VP - 85 


și rămânea trează cât o hrănea Jean-Pierre. Dar asta era mult 
mai puţin obositor și, în cele din urmă, scăpă de acea senzaţie 
de epuizare totală, disperată, care fusese atât de deprimantă. 

Intr-un sfârșit, deși încă era neliniștită și neîncrezătoare în 
sine, găsi în ea un grad de răbdare pe care nu-l avusese înainte. 
lar asta, cu toate că nu era cunoașterea instinctivă și asigurarea 
profundă la care sperase, îi permitea totuși să înfrunte calmă 
crizele de zi cu zi. 

Chiar în acel moment, își dădu ea seama, era departe de 
Chantal de aproape o oră, fără să-și facă griji. 

Grupul de femei ajunse la pâlcul de case care constituia 
nucleul satului și una câte una dispăru în spatele zidurilor de lut 
ale curților lor. Jane sperie o vânzoleală de pui și împinse la o 
parte o vacă sfrijită, ca să intre în propria casă. 

înăuntru o găsi pe Fara cântându-i lui Chantal la lumina 
lămpii. 

Bebelușul era treaz și cu ochii mari, aparent fascinat de 
cântecul fetei, de leagăn, cu cuvinte simple și o sonoritate 
complexă, orientală. „E așa un copil drăgut, cu obraji grăsani și 
nas mic și ochi albaștri, albaștri”, se gândi Jane. 

O trimise pe Fara să facă ceai. Fata era grozav de timidă și 
ajunsese cu frică să lucreze pentru străini. Dar emoția i se 
potolea și veneraţia ei iniţială pentru Jane se transforma treptat 
în ceva mai mult decât o loialitate adoratoare. 

Câteva minute mai târziu intră Jean-Pierre. Pantalonii largi de 
bumbac și cămașa îi erau murdare și pătate de sânge, și avea 
praf în părul castaniu lung și în barba neagră. Arăta obosit. 
Fusese la Khenj, un sat aflat la șaisprezece kilometri de Vale, ca 
să trateze supraviețuitorii unui bombardament. Jane se ridică pe 
vârfuri să-l sărute. 

— Cum a fost? întrebă ea în franceză. 

— Rău. 

O strânse în brațe, apoi se duse să se aplece peste Chantal. 

— Salut, micuţo. 

El zâmbi, și Chantal gânguri. 

— Ce s-a întâmplat? mai întrebă Jane. 

— O familie a cărei casă era la ceva distanţă de restul satului, 
așa că s-au gândit că se aflau în siguranţă. 

Jean-Pierre ridică din umeri. 

— Apoi niște luptători de gherilă răniţi, aduși dintr-o încăierare 


VP - 86 


de mai departe, dinspre sud. De asta am întârziat atât. 

Se așeză pe un morman de perne. 

— Avem niște ceai? 

— Vine acum, răspunse Jane. Ce fel de încăierare? 

El închise ochii. 

— Cea obișnuită. Armata a venit cu elicopterele și a ocupat un 
sat din motive cunoscute doar de ei. Sătenii au fugit. Locuitorii 
s-au regrupat, s-au întărit și au început să-i hărţuiască pe ruși pe 
dealuri. Pierderi de ambele părţi. În cele din urmă, luptătorii de 
gherilă au rămas fără muniţie și s-au retras. 

Jane dădu din cap. li părea rău pentru Jean-Pierre: era o 
sarcină deprimantă să ai grijă de victimele unei lupte fără sens. 

Satul Banda nu fusese invadat niciodată, dar ea trăia cu o 
teamă constantă de așa ceva - avea o viziune de coșmar a ei 
însăși fugind, fugind, cu Chantal încleștată de ea, în timp ce 
elicopterele răscoleau aerul de deasupra și gloanțele mitralierei 
bufneau în pământul plin de praf de la picioarele ei. 

Fara veni cu ceai verde cald, cu niște pâine plată numită nan 
și un borcan de piatră cu unt proaspăt. 

Jane și Jean-Pierre începură să mănânce. Untul era un deliciu 
rar. Nan-ul lor de seara era, de obicei, înmuiat în iaurt, brânză 
de vacă sau ulei. La prânz mâncau în mod normal orez cu un sos 
cu aromă de carne care putea să aibă sau nu carne în el. O dată 
pe săptămână aveau pui sau capră. 

Incă mâncând pentru doi, se complăcea în luxul unui ou în 
fiecare zi. In acel moment al anului erau o grămadă de fructe 
proaspete - caise, prune, mere și dude cu sacul - pentru desert. 
Jane se simţea foarte sănătoasă cu dieta asta, deși cei mai mulți 
englezi ar fi considerat-o raţie de înfometare, iar unii francezi ar 
fi luat-o drept motiv de sinucidere. Îi zâmbi soțului ei. 

— Incă un pic de sos Béarnaise la friptura ta? 

— Nu, mulțumesc. 

Jean-Pierre întinse paharul. 

— Poate doar încă o picătură de Château Cheval-Blanc. 

Jane îi mai dădu ceai și el se prefăcu că-l gustă ca și cum ar fi 
fost vin, mestecându-l și făcând gargară. 

— Anul 1962 e un sezon subestimat, după neuitatul '61, însă 
am simţit întotdeauna că relativa lui afabilitate și impecabilele 
bune maniere provoacă aproape la fel de multă plăcere ca 
perfecțiunea eleganţței, care este marca austeră a prețiosului 


VP - 87 


său predecesor. 

Jane zâmbi. Începuse să fie din nou el însuși. 

Chantal începu să plângă, iar Jane simţi imediat un junghi de 
răspuns în sâni. Luă bebelușul și începu să-l hrănească. Jean- 
Pierre continuă să mănânce. 

— Lasă niște unt pentru Fara, îi spuse Jane. 

— OK. 

El duse afară resturile cinei lor și se întoarse cu un castron cu 
dude. Jane mâncă în timp ce Chantal sugea. Curând, bebelușul 
adormi, dar Jane știa că în câteva minute avea să se trezească 
din nou și să vrea mai mult. 

— Am primit altă plângere despre tine azi, zise Jean-Pierre 
împingând castronul deoparte. 

— De la cine? întrebă Jane brusc. 

Jean-Pierre arăta defensiv, dar încăpățânat. 

— Mohammed Khan. 

— Dar nu vorbea în nume propriu. 

— Poate că nu. 

— Ce-a zis? 

— Că le înveţi pe femeile din sat să fie sterpe. 

Jane oftă. Nu doar prostia localnicilor o înfuria, ci și atitudinea 
prevenitoare a lui Jean-Pierre faţă de plângerile lor. Ea voia ca el 
s-o apere, nu să fie de acord cu acuzatorii ei. 

— Abdullah Karim e în spatele la asta, desigur, explică ea. 
Nevasta mullahului a fost de multe ori pe malul râului și fără 
îndoială că i-a raportat soțului ei tot ce-a auzit. 

— Va trebui să te oprești, o sfătui Jean-Pierre. 

— Ce să opresc? 

Jane auzi tonul periculos din propria voce. 

— Să le spui cum să evite sarcina. 

Asta nu era o descriere fidelă a sfaturilor ei pentru femei, 
totuși nu era dispusă să se apere sau să se scuze. 

— De ce artrebui să mă opresc? îl iscodi ea. 

— Creează probleme, răspunse Jean-Pierre cu un aer răbdător 
care o irită pe Jane. Dacă îl ofensăm grav pe mullah, s-ar putea 
să fim nevoiţi să părăsim Afganistanul. Mai important, ar da un 
renume rău organizaţiei „Médecins pour la Liberté” și rebelii s-ar 
putea să refuze alți medici. Asta e un război sfânt, știi bine - 
sănătatea spirituală e mai importantă decât cea fizică. S-ar 
putea să se decidă să acţioneze fără noi. 


VP - 88 


Mai erau și alte organizaţii care trimiteau tineri medici 
idealiști francezi în Afganistan, dar Jane n-o spuse. În schimb, ea 
zise categoric: 

— Va trebui să ne asumăm, pur și simplu, riscul. 

— Zău? zise el, și ea îl văzu cum se înfurie. Și de ce ar trebui? 

— Fiindcă nu există cu adevărat decât un singur lucru cu 
valoare perenă pe care putem să i-l oferim oamenilor ăstora, și 
ăsta este informația. E foarte bine să le pansezi rănile și să le 
dai medicamente să ucidă microbii, dar n-au să aibă niciodată 
destui chirurgi sau suficiente medicamente. Putem să le 
îmbunătăţim permanent sănătatea învățându-i alimentaţia de 
bază, igiena și îngrijirea sănătăţii. Mai bine să-l ofensăm pe 
Abdullah decât să nu mai facem asta. 

— Totuși, aș fi vrut să nu-ţi fi făcut un inamic din omul ăla. 

— M-a lovit cu un băț! strigă Jane furioasă. 

Chantal începu să plângă. Jane se forţă să fie calmă. O legănă 
pe Chantal pentru o clipă, apoi începu s-o alăpteze. De ce nu 
vedea Jean-Pierre cât de lașă era atitudinea lui? Cum putea să 
fie intimidat de ameninţarea cu expulzarea din ţara asta uitată 
de Dumnezeu? Jane oftă. Chantal își întoarse faţa de la sânul lui 
Jane și scoase sunete de nemulţumire. Înainte să-și continue 
cearta, auziră strigăte îndepărtate. 

Jean-Pierre se încruntă ascultând, pe urmă se ridică. Un glas 
de bărbat se auzi din curtea lor. Jean-Pierre luă un șal și-l puse 
peste umerii lui Jane. Ea îl strânse în faţă. Asta era un 
compromis: nu era chiar suficient acoperită, după standardele 
afgane, însă ea refuza categoric să iasă în fugă din cameră ca 
un cetăţean de mâna a doua când intra un bărbat în casa ei în 
timp ce-și alăpta bebelușul. Și oricine ar fi obiectat, anunţase 
ea, ar fi fost mai bine să nu vină să vadă medicul. 

Jean-Pierre strigă în dari: 

— Intră. 

Era Mohammed Khan. Jane era în starea de spirit de a-i spune 
exact ce gândea despre el și despre restul bărbaţilor din sat, dar 
ezită când văzu încordarea de pe faţa lui frumoasă. Pentru 
prima dată, abia dacă se uită la ea. 

— Convoiul a fost atacat, zise el fără preambul. Am pierdut 
douăzeci și șapte de oameni - și toate proviziile. 

Jane închise ochii de durere. Ea călătorise cu un astfel de 
convoi când venise prima dată în Valea celor Cinci Lei și nu putu 


VP - 89 


să se abţină să nu-și imagineze ambuscada: șirul de bărbaţi cu 
pielea închisă la culoare luminat de Lună și cai sfrijiţi înșiraţi în 
dezordine de-a lungul unui traseu pietros printr-o vale îngustă, 
umbrită, zgomotul lamelor rotorului într-un crescendo brusc, 
rachete de semnalizare, grenade, mitraliere, panica în timp ce 
oamenii încercau să se adăpostească pe dealul gol, focurile 
disperate de armă trase în elicopterele invulnerabile și, în cele 
din urmă, strigătele răniților și ţipetele muribunzilor. 

Jane se gândi brusc la Zahara: soţul ei fusese cu convoiul. 

— Ce - ce face Ahmed Gul? 

— S-a întors. 

— Oh, slavă Domnului, respiră Jane ușurată. 

— Numai că este rănit. 

— Cine a murit din satul ăsta? 

— Nimeni. Banda e norocos. Fratele meu, Matullah, e bine, și 
la fel și Alishan Karim, fratele mullahului. Mai sunt încă trei 
supraviețuitori - doi dintre ei răniţi. 

— Vin imediat, îl întrerupse Jean-Pierre. 

Intră în camera din față a casei, cea care fusese odată 
magazin, pe urmă dispensar, iar în zilele acelea era magazie 
medicală. 

Jane o puse pe Chantal în leagănul ei improvizat din colţ și se 
aranjă în grabă. Jean-Pierre urma să aibă nevoie de ajutorul ei, 
iar dacă nu, atunci Zahara ar fi trebuit să se ofere. 

—Nu avem aproape niciun fel de muniţie, adăugă 
Mohammed. 

Jane simţi prea puţin regret în legătură cu asta. Ea era 
revoltată de război și n-ar fi vărsat lacrimi dacă rebelii ar fi fost 
obligaţi pentru un timp să se oprească să-i ucidă pe bietii 
nefericiți cu dor de casă în vârstă de șaptesprezece ani, soldaţii 
ruși. 

— Am pierdut patru convoaie într-un an. Doar trei au ajuns, 
continuă Khan. 

— Cum de sunt rușii în stare să-i găsească? întrebă Jane. 

Jean-Pierre, care asculta din camera alăturată, vorbi prin ușa 
deschisă. 

— Probabil au intensificat supravegherea trecătorilor din 
elicoptere care zboară la altitudine joasă - sau poate chiar cu 
fotografii din satelit. 

— Paștunii ne trădează, clătină din cap Mohammed. 


VP - 90 


Jane se gândi că asta era posibil. În satele prin care trecuseră, 
convoaiele erau privite uneori ca un magnet pentru raiduri 
rusești, și era posibil ca unii săteni să-și fi cumpărat siguranţa 
spunându-le rușilor unde erau convoaiele - cu toate că pentru 
Jane nu era clar modul în care aceștia le furnizau informaţiile 
rușilor. 

Se gândi la ce sperase de la convoiul prins în ambuscadă. 
Ceruse mai multe antibiotice, niște ace hipodermice și o 
grămadă de pansamente sterile. Jean-Pierre scrisese o listă 
foarte lungă de medicamente. Organizaţia „Medecins pour la 
Liberte” avea un om de legătură în Peshawar, oraș din nord- 
vestul Pakistanului de unde luptătorii de gherilă își cumpărau 
armele. Ar fi putut să-și ia proviziile de bază de la nivel local, 
însă medicamentele ar fi trebuit să vină cu avionul din Europa 
occidentală. Ce porcărie! Aveau să treacă poate luni înainte să 
sosească altele. 

In opinia lui Jane, asta era o pierdere mult mai mare decât 
muniția. 

Jean-Pierre reveni cărându-și geanta. leșiră tustrei în curte. 
Era întuneric. Jane se opri ca să-i dea instrucţiuni Farei cum s-o 
schimbe pe Chantal, apoi se grăbi după cei doi bărbați. 

li prinse din urmă când se apropiau de moschee. Nu era o 
clădire impresionantă. N-avea nimic din culorile superbe și 
decorul rafinat familiare din cărțile de pe măsuța de cafea 
despre arta islamică. Era o clădire deschisă pe laterale, cu 
acoperișul mat susţinut de coloane de piatră, și Jane se gândi că 
arăta ca un adăpost glorificat de autobuz sau, poate, ca veranda 
unei conac colonial ruinat. O arcadă prin mijlocul clădirii 
conducea la o curte străjuită cu pereţi. Sătenii nu o tratau cu 
respectul cuvenit. Se rugau acolo, dar o foloseau și ca sală de 
întâlnire, piață, sală de clasă și casă de oaspeţi. Și în acea seară 
avea să fie spital. 

Lămpi cu petrol suspendate de cârlige de coloanele din piatră 
luminau clădirea moscheii ca o verandă, în timp ce sătenii 
formau o mulţime în stânga arcadei. 

Erau smeriți: mai multe femei suspinau în liniște, și se auzeau 
vocile a doi bărbaţi, unul punând întrebări și altul răspunzând. 
Mulțimea se despărţi ca să-i lase să treacă pe Jean-Pierre, 
Mohammed și Jane. 

Cei șase supraviețuitori ai ambuscadei se înghesuiau în grup 


VP - 91 


pe podeaua din pământ bătătorit. Cei trei care nu fuseseră răniţi 
se ghemuiseră pe vine, încă purtând bonetele rotunde Chitrali, 
arătând murdari, abătuţi și epuizați. Jane îi recunoscu pe 
Matullah Khan, o mai tânără versiune a fratelui său, Mohammed, 
și pe Alishan Karim, mai slab decât fratele lui, mullahul, însă cu 
un aspect la fel de răutăcios. 

Doi dintre răniţi erau așezați pe podea, cu spatele de perete, 
unul cu un bandaj murdar, pătat de sânge, în jurul capului, iar 
celălalt cu brațul într-o eșarfă improvizată. Jane nu-l cunoștea pe 
niciunul. Ea le evaluă automat rănile: la prima vedere păreau 
ușoare. 

Al treilea rănit, Ahmed Gul, era întins pe o targă făcută din 
două bucăţi din lemn și o pătură. Avea ochii închiși și pielea 
cenușie. Soţia lui, Zahara, se ghemuise în spatele lui. li legăna 
capul în poală, mângâindu-i părul și plângând în tăcere. Jane nu- 
i vedea rănile, dar bănuia că erau serioase. 

Jean-Pierre ceru o masă, apă caldă și prosoape, apoi se lăsă în 
genunchi lângă Ahmed. După câteva secunde, se uită în sus la 
ceilalți luptătorii de gherilă și zise în dari: 

— A fost într-o explozie? 

— Elicopterele aveau rachete, răspunse unul dintre cei care 
nu fuseseră răniţi. Una a căzut lângă el. 

Jean-Pierre reveni la franceză și vorbi cu Jane. 

— E rău. E un miracol că a supravieţuit călătoriei. 

Jane vedea pete de sânge pe bărbia lui Ahmed: scuipase 
sânge, semn că avea leziuni interne. 

Zahara se uită rugător la Jane. 

— Cum se simte? întrebă ea în dari. 

— Îmi pare rău, prietenă dragă, răspunse Jane cât de blând 
putu. E rău. 

Zahara dădu din cap resemnată: știuse, dar confirmarea îi 
aduse lacrimi proaspete pe faţa frumoasă. 

— Examinează-i pe ceilalți pentru mine - nu vreau să pierd 
niciun minut aici, îi spuse Jean-Pierre lui Jane. 

Jane îi examină pe ceilalţi doi răniţi. 

— Rana de la cap e doar o zgârietură, zise ea după o clipă. 

— Rezolvă tu, spuse Jean-Pierre, care supraveghea ridicarea 
lui Ahmed pe o masă. 

Jane se uită la bărbatul cu braţul în eșarfă. Era grav rănit: se 
părea că un glonţ îi lovise osul. 


VP - 92 


— Asta pesemne că doare, îi zise ea în dari luptătorului de 
gherilă. 

El zâmbi și dădu din cap. 

Oamenii ăștia erau făcuţi din fontă. 

— Glonţul a spart osul, îi zise ea lui Jean-Pierre, care, fără să 
ridice privirea de la Ahmed, replică: 

— Fă-i un anestezic local, curăţă rana, scoate bucătelele și 
pune-i o eșarfă curată. Așezăm osul mai târziu. 

Ea începu să pregătească injecţia. Când Jean-Pierre va avea 
nevoie de ajutor, o va chema. Se părea că urma să fie o noapte 
lungă. 

e 

Ahmed muri la câteva minute după miezul nopții și lui Jean- 
Pierre îi veni să plângă - nu de tristețe, fiindcă abia dacă îl știa 
pe Ahmed, ci de frustrare pură, deoarece știa că ar fi putut să-i 
salveze viața omului dacă ar fi avut măcar un anestezist, 
energie electrică și o sală de operaţie. 

Acoperi faţa mortului, apoi se uită la soţie, care stătuse 
nemișcată, privind ore întregi. 

— Imi pare rău, îi zise el. 

Ea dădu din cap. Se bucură că ea era calmă. Uneori îl acuzau 
că nu făcuse tot posibilul: ei păreau să creadă că el știa atât de 
multe, că nu exista nimic să nu poată să vindece, iar el voia să 
urle la ei: „Nu sunt Dumnezeu”. 

Dar numai ea părea să înțeleagă. 

Plecă de lângă cadavru. Era obosit până-n măduva oaselor. 
Lucrase toată ziua la trupuri mutilate, însă ăsta era primul 
pacient pierdut. Cei care îl priviseră, în cea mai mare parte rude 
de-ale mortului, înaintară să aibă grijă de corp. 

Văduva începu să plângă și Jane o conduse de-acolo. 

Jean-Pierre simţi o mână pe umăr. Se întoarse și-l văzu pe 
Mohammed, luptătorul de gherilă care organiza convoaie. Simţi 
un junghi de vinovăţie. 

— E vrerea lui Allah, rosti Mohammed. 

Jean-Pierre dădu din cap. Mohammed luă un pachet de ţigări 
pakistaneze și aprinse una. Jean-Pierre începu să-și adune 
instrumentele și să le pună în geantă. 

Fără să se uite la Mohammed, întrebă: 

— Ce-ai să faci acum? 

— O să trimit imediat alt convoi, răspunse Mohammed. Ne 


VP - 93 


trebuie muniţie. 

Jean-Pierre deveni brusc alert, în ciuda oboselii. 

— Vrei să te uiţi pe hărți? 

— Da. 

Jean-Pierre își închise geanta și cei doi bărbaţi plecară din 
moschee. Stelele le luminară drumul prin sat, spre casa 
negustorului. În camera de zi, Fara dormea pe un covoraș lângă 
leagănul lui Chantal. Se trezi imediat și se ridică în picioare. 

— Poţi să te duci acasă acum, îi zise Jean-Pierre. 

Ea plecă fără o vorbă. 

Jean-Pierre își puse geanta pe podea, apoi luă ușor leagănul 
și-l duse în dormitor. Chantal rămase adormită până puse 
leagănul jos, pe urmă începu să plângă. 

— Acum ce mai e? murmură el către ea. 

Se uită la ceas și-și dădu seama că, probabil, voia să sugă. 

— Mama vine imediat, spuse el. 

Asta n-avu niciun efect. O ridică din leagăn și începu s-o 
legene. Ea se linişti. 

O duse înapoi în camera de zi. 

Mohammed aștepta în picioare. 

— Ştii unde sunt, zise Jean-Pierre. 

Mohammed dădu din cap și deschise un dulap pictat din lemn. 
Luă un pachet gros de hărți pliate, selectă câteva și le întinse pe 
podea. Jean-Pierre o legăna pe Chantal și se uita peste umărul 
lui Mohammed. 

— Unde a fost ambuscada? întrebă el. 

Mohammed arătă un loc în apropierea orașului Jalalabad. 

Traseele urmate de convoaiele lui Mohammed nu apăreau pe 
hărți. Cu toate astea, hărţile lui Jean-Pierre arătau o parte din 
văile, platourile și izvoarele sezoniere unde se putea să fie 
trasee. Uneori, Mohammed știa din memorie ce era acolo. 
Alteori trebuia să ghicească, și avea să discute cu Jean-Pierre 
interpretarea exactă a liniilor de contur sau a caracteristicilor 
mai obscure ale terenului, precum morenele. 

— Ai putea să deviezi mai mult în partea de nord, în jurul 
Jalalabadului, sugeră Jean-Pierre. Dincolo de câmpia pe care se 
află orașul există un labirint de văi ca o pânză de păianjen 
întinsă între râurile Konar și Nuristan. 

Mohammed își aprinse altă ţigară - la fel ca majoritatea 
luptătorilor de gherilă, era un fumător înrăit - și clătină din cap 


VP - 94 


cu îndoială în timp ce expira fumul. 

— Au fost prea multe ambuscade în zona asta, zise el. Dacă 
nu ne-au trădat deja, au s-o facă în curând. Nu. Convoiul 
următor va devia la sud de Jalalabad. 

Jean-Pierre se încruntă. 

— Nu văd cum ar fi posibil. La sud nu e nimic altceva decât 
șes tot drumul de la trecătoarea Khyber. Ai fi reperat. 

— N-o să folosim trecătoarea Khyber, preciză Mohammed. 

Puse degetul pe hartă, apoi trasă granița dintre Afganistan și 
Pakistan spre sud. 

— O să trecem frontiera la Teremengal. 

Degetul lui ajunse la localitatea pe care o numise, apoi urmări 
un traseu de acolo la Valea celor Cinci Lei. 

Jean-Pierre dădu din cap, ascunzându-și încântarea. 

— E cât se poate de posibil. Când o să plece de-aici noul 
convoi? 

Mohammed începu să strângă hărţile. 

— Poimâine. Nu e timp de pierdut. 

Puse hărţile la loc în dulapul pictat, pe urmă se îndreptă spre 
ușă. 

Jane intră chiar când el pleca. Îi ură absent „noapte bună”. 

Jean-Pierre se bucură că luptătorul chipeș de gherilă nu mai 
era amorezat de Jane de când rămăsese însărcinată. În opinia lui 
Jean-Pierre, ea era, cu siguranţă, erotică și destul de capabilă să 
se lase sedusă. Și să aibă o aventură cu un afgan ar fi cauzat 
pentru ea nesfârșite probleme. 

Geanta medicală a lui Jean-Pierre era pe podea, unde o 
lăsase, și Jane se aplecă s-o ridice. Inima lui își încetini bătăile. 
Luă repede geanta de la ea. Jane îi aruncă o privire ușor 
surprinsă. 

— Pun eu asta bine, zise el. Tu vezi de Chantal. Îi e foame. 

li dădu ei bebelușul. 

El duse geanta și o hartă în camera din faţă, în timp ce Jane 
se așeză s-o alăpteze pe Chantal. Pe podeaua murdară erau 
stivuite cutii cu produse medicale, iar unele deja deschise erau 
aranjate pe rafturile din lemn brut ale negustorului. Puse geanta 
medicală pe tejgheaua de gresie albastră și scoase un obiect 
negru din plastic, având cam dimensiunea și forma unui telefon 
portabil. Și-l băgă în buzunar. 

Goli geanta, punând instrumentele pentru sterilizare într-o 


VP - 95 


parte și aranjându-le pe rafturi pe cele neutilizate. 

Se întoarse în camera de zi. 

— Mă duc la râu să fac o baie, o anunţă el pe Jane. Sunt prea 
murdar să merg așa la culcare. 

Ea îi trimise un zâmbet de vis, mulţumit, cum avea pe față de 
multe ori în timp ce alăpta bebelușul. 

— Dă-i bătaie, zise ea. 

El ieși. 

Satul adormi, în cele din urmă. Lămpile încă mai ardeau în 
câteva case și de la o fereastră auzi plânsul amarnic al unei 
femei, dar cele mai multe locuri erau liniștite și întunecate. 
Trecând de ultima casă din sat, auzi o voce de femeie ridicându- 
se într-un cântec de doliu ascuțit și jalnic, și pentru o clipă simţi 
greutatea zdrobitoare a deceselor pe care le provocase, apoi își 
alungă gândul din minte. 

Urmă un drum pietros între două câmpuri de orz, privind 
constant înjur și ascultând cu atenţie: bărbaţii din sat erau la 
muncă. Pe un câmp auzi șuieratul unei coase, iar pe o terasă 
îngustă văzu doi bărbaţi prășind la lumina lămpii. Nu vorbi cu ei. 

Ajunse la râu, trecu prin vad și urcă pe poteca sinuoasă de pe 
stânca opusă. Ştia că era în siguranţă, dar se simţi din ce în ce 
mai tensionat în timp ce urca drumul abrupt în lumina slabă. 

După zece minute ajunse în punctul înalt pe care-l căutase. 
Scoase radioul din buzunarul pantalonilor și-i extinse antena 
telescopică. Era cel mai recent și cel mai sofisticat transmiţător 
de mici dimensiuni din dotarea KGB, dar, chiar și așa, terenul de 
acolo era atât de ostil transmisiilor radio, încât rușii construiseră 
un releu special, pe un deal chiar în interiorul teritoriului pe 
care-l controlau, ca să preia semnalele lui și să le treacă mai 
departe. 

Apăsă butonul de emisie și vorbi în engleză și în cod. 

— Aici e Simplex. Răspunde, te rog. 

Așteptă, apoi chemă din nou. 

După a treia încercare, primi un răspuns cu pocnituri, distinct. 

— Aici e Butler. la zi, Simplex. 

— Petrecerea ta a fost un mare succes. 

— Repet Petrecerea a fost un mare succes, veni răspunsul. 

— Au participat douăzeci și șapte de persoane și una a 
întârziat. 

— Repet. Au participat douăzeci și șapte de persoane și una a 


VP - 96 


întârziat. 

— În pregătire pentru cea viitoare, am nevoie de trei cămile. 

În cod, însemna: „Ne întâlnim trei zile, începând de azi”. 

— Repet. Ai nevoie de trei cămile. 

— Ne vedem la moschee. 

Și ăsta era cod: „moschee” era un loc la câţiva kilometri 
depărtare, unde se întâlneau trei văi. 

— Repet La moschee. 

— Azi e duminică. 

Asta nu era cod: era o măsură de precauţie împotriva 
posibilităţii ca neghiobul cu care vorbea să nu-și dea seama că 
era după miezul nopţii și, în consecință, contactul lui Jean-Pierre 
să ajungă cu o zi mai devreme la locul de întâlnire. 

— Repet Azi e duminică. 

— Terminat definitiv. 

Jean-Pierre cobori antena și puse din nou radioul în buzunarul 
pantalonilor, apoi cobori de pe stâncă spre malul râului. 

Se dezbrăcă repede de haine. Luă o perie de unghii și o 
bucăţică de săpun din buzunarul tricoului. Săpunul era marfă 
rară, dar el, ca medic, avea prioritate. 

Păși prudent în Râul celor Cinci Lei, îngenunche și se stropi 
peste tot cu apa rece ca gheaţa. Işi săpuni pielea și părul, pe 
urmă luă peria și începu să se spele pe picioare, burtă, piept, 
față, braţe și mâini. Munci din greu mai ales la mâini, săpunindu- 
le din nou și din nou. 

Ingenuncheat în apele mici, gol și tremurând sub stele, se 
curăța și se spăla ca și cum nu ar fi avut intenţia să se oprească 
niciodată. 


Capitolul șapte 


— Copilul are pojar, gastroenterită și herpes, zise Jean-Pierre. 
Și e murdar și subnutrit. 

— Păi, nu sunt toţi așa? replică Jane. 

Vorbeau în franceză, cum o făceau în mod normal împreună, 
iar mama copilului se uită de la unul la altul în timp ce discutau, 
întrebându-se ce spuneau. Jean-Pierre îi observă anxietatea și 
vorbi cu ea în dari: 


VP - 97 


— Fiul tău o să se facă bine, o linişti el simplu. 

Traversă spre partea cealaltă a peșterii și deschise valiza cu 
medicamente. Toţi copiii aduși la dispensar erau vaccinaţi 
automat împotriva tuberculozei. În timp ce pregătea injecția 
BCG, se uită la Jane cu coada ochiului. Ea îi oferea băiatului mici 
înghiţituri de lichid pentru rehidratare - un amestec de glucoză, 
sare, bicarbonat și clorură de potasiu dizolvat în apă pură - și, 
între înghiţituri, îi spăla cu blândeţe faţa murdară. 

Mișcările ei erau rapide și graţioase, precum cele ale unui 
meșteșugar - un olar modelând lutul, poate, sau un zidar cu 
mistria. El îi observă mâinile înguste când atinse copilul speriat 
cu mângâieri ușoare, liniștitoare. Îi plăceau mâinile ei. 

Se întoarse când luă acul, astfel încât copilul să nu-l vadă, 
apoi îl ţinu ascuns de mânecă și se întoarse din nou, așteptând- 
o pe Jane. li studie faţa în timp ce ea curăța pielea de pe umărul 
drept al băiatului și o tampona cu un pansament cu alcool. Avea 
o faţă neastâmpărată, cu ochii mari, un nas cârn și o gură largă, 
care mai mult zâmbea. În acel moment afișa o expresie serioasă 
și își mișca maxilarul dintr-o parte în alta, ca și cum scrâșnea din 
dinţi - semn că se concentra. Jean-Pierre îi știa toate expresiile 
și niciunul dintre gânduri. 

De multe ori - aproape continuu - specula cu privire la ce 
gândea ea, dar se temea s-o întrebe, fiindcă astfel de 
conversații se puteau rătăci cu ușurință într-un teritoriu interzis. 
Trebuia să fie constant în gardă, ca un soţ infidel, de teamă că 
ceva din ce zice - sau chiar expresia de pe faţa lui - l-ar putea 
trăda. 

Orice discuţie despre adevăr și necinste, sau încredere și 
trădare, sau libertate și tiranie era tabu. Și așa era orice subiect 
care putea duce la astea, precum iubirea, războiul și politica. 
Era precaut chiar și când aborda subiecte destul de nevinovate. 
In consecinţă, în căsnicia lor exista o ciudată lipsă de intimitate. 
Era ciudat să facă dragoste. Constatase că nu putea să ajungă 
la un punct culminant dacă nu închidea ochii și pretindea că era 
în altă parte. Fusese o ușurare că nu trebuise să facă dragoste 
în ultimele câteva săptămâni, din cauza nașterii lui Chantal. 

— Sunt gata dacă și tu ești, zise Jane, și el își dădu seama că 
ea îi zâmbea. 

Luă braţul copilului și întrebă în dari: 

— Câţi ani ai? 


VP - 98 


— Cinci. 

Când băiatul vorbi, Jean-Pierre înfipse acul. 

Copilul începu imediat să plângă. Sunetul vocii lui îl făcu pe 
Jean-Pierre să se gândească la el însuși la vârsta de cinci ani, 
călărind prima lui bicicletă și căzând și plângând exact așa, cu 
un urlet ascuţit de protest față de o durere neașteptată. Se uită 
la faţa distrusă a pacientului său de cinci ani, amintindu-și cât 
de tare durea și cât de supărat fusese, și se trezi gândindu-se: 
„Cum am ajuns aici de acolo?” 

Lăsă copilul să se ducă la mama lui. Numără treizeci de 
capsule de 250 de grame de griseofulvină și i le dădu femeii. 

— Dă-i una în fiecare zi, până le termini, o sfătui el în dari, 
simplu. Nu le da altcuiva - el are nevoie de toate. 

Astea erau bune pentru herpes. Pojarul și gastroenteritele 
erau altceva. 

— Ține-l în pat până dispar petele și asigură-te că bea foarte 
multe lichide. 

Femeia dădu din cap. 

— Are fraţi și surori? o întrebă Jean-Pierre. 

— Cinci fraţi și două surori, zise femeia cu mândrie. 

— Ar trebui să doarmă singur, altfel se îmbolnăvesc și ei. 

Femeia se uită cu îndoială: pesemne că ea avea un singur pat 
pentru toţi copiii ei. Jean-Pierre n-avea ce face în privinţa asta. 

— Dacă nu se simte mai bine după ce termină comprimatele, 
adu-l înapoi la mine, adăugă Jean-Pierre. 

Copilul avea cu adevărat nevoie de un singur lucru, pe care 
nici Jean-Pierre, nici mama lui nu puteau să i-l ofere - o grămadă 
de alimente bune, nutritive. 

Cei doi plecară din peșteră, copilul slab și bolnav și mama 
fragilă și obosită. Veniseră, probabil, de la mai mulţi kilometri, 
ea cărând băiatul cea mai mare parte a drumului, iar odată ce 
părăsi peștera, aveau să umble din nou. Băiatul putea să moară 
oricum. Dar nu de tuberculoză. 

Mai era un pacient: malangul/, omul sfânt din Banda. Pe 
jumătate nebun și de multe ori mai mult de jumătate gol, el 
rătăcea prin Valea celor Cinci Lei, de la Comar, patruzeci de 
kilometri în amonte de Banda, la Charikar, în câmpia controlată 
de ruși, la aproape o sută de kilometri spre sud-vest. 

Vorbea o limbă păsărească și avea viziuni. Afganii credeau că 
malangii aduceau noroc, și nu numai că le tolerau 


VP - 99 


comportamentul, ci le dădeau mâncare, băutură și 
îmbrăcăminte. 

Intră purtând o cârpă în jurul coapselor și o bonetă de ofițer 
rus. Se apucă de mijloc, mimând durerea. Jean-Pierre scoase un 
pumn de pastile de diamorfină și i le dădu. Nebunul fugi, 
ținându-și strâns tabletele de heroină de sinteză. 

— Probabil că până acum a devenit dependent de chestia 
asta, zise Jane. 

Era o notă distinctă de dezaprobare în vocea ei. 

— Este, recunoscu Jean-Pierre. 

— De ce i le-ai dat? 

— Omul are ulcer. Ce altceva ar trebui să fac - să-l operez? 

— Tu ești medicul. 

Jean-Pierre începu să-și facă bagajele. De dimineaţă trebuia 
să ofere consultaţii la Cobak, la zece sau unsprezece kilometri 
distanță, peste munți - și avea o întâlnire pe drum. 

Plânsul copilului de cinci ani adusese un aer de trecut în 
peșteră, ca un miros de jucării vechi sau o lumină ciudată care 
te face să te freci la ochi. Jean-Pierre se simţi ușor dezorientat 
de asta. Continua să vadă oameni din copilăria lui, feţele lor 
suprapuse lucrurilor din jur, ca scenele unui film proiectat 
oarecum incorect pe spatele publicului în loc de pe ecran. O 
văzu pe prima lui profesoară, mâna de fier mademoiselle 
médecin, pe Jacques Lafontaine, căruia îi dăduse sângele pe nas 
fiindcă-i zisese pușcăriaș, pe mama lui, slabă și prost îmbrăcată 
și tot timpul zăpăcită, și, mai presus de toate, pe tatăl lui, un 
bărbat voinic, musculos, supărat, de cealaltă parte a unei 
camere despărțite prin grilaj. 

Făcu un efort să se concentreze pe echipamentele și 
medicamentele de care putea să aibă nevoie la Cobak. Umplu 
un vas cu apă filtrată, ca să bea cât era departe. Avea să fie 
hrănit de sătenii de acolo. 

Scoase bagajele afară și le puse pe bătrâna iapă irascibilă pe 
care o folosea în astfel de călătorii. Animalul ăsta ar fi umblat 
toată ziua în linie dreaptă, dar era extrem de reticent să ia 
curba, motiv pentru care Jane îl botezase Maggie, după prim- 
ministrul britanic Margaret Thatcher. 

Jean-Pierre era gata. Se întoarse în peșteră și sărută gura 
moale a lui Jane. Când se întoarse să plece, intră Fara cu 
Chantal. Copilul plângea. Jane se descheie la cămașă și-o puse 


VP - 100 


imediat pe Chantal la piept. 

— Bon appetit, spuse Jean-Pierre atingând obrazul fiicei lui, 
apoi ieși. 

O conduse pe Maggie în jos de pe munte, spre satul gol, și se 
îndreaptă spre sud-vest, urmând malul râului. 

Merse repede și neobosit sub soarele fierbinte: era obișnuit. 

Lăsând persoana medicului în spate și gândindu-se la 
întâlnirea care îl aștepta, începu să se neliniștească. Avea să fie 
Anatoli acolo? Se putea să fi întârziat, chiar să fi fost capturat. 
Dacă fusese capturat, vorbise? II trădase pe Jean-Pierre sub 
tortură? Il aștepta, oare, acolo un grup de luptători de gherilă, 
nemiloși și sadici și dornici de răzbunare? 

Cu toată poezia și evlavia lor, afganii erau barbari. Sportul lor 
național era buzkashi, un joc periculos și sângeros: trupul 
decapitat al unui vițel era plasat în mijlocul unui câmp, iar cele 
două echipe opuse se aliniau călare, apoi, la împușcătura de 
armă, năvăleau toţi spre carcasă. Scopul era s-o ridice, s-o ducă 
la un punct predeterminat de întoarcere, la vreun kilometru 
jumătate depărtare, și s-o aducă înapoi în cerc, fără să permită 
niciunuia dintre jucătorii din echipa opusă să le-o smulgă. Când 
hidosul obiect era spintecat, cum se întâmpla de multe ori, un 
arbitru era acolo să decidă care echipă controla rămășița mai 
mare. Jean-Pierre dăduse peste un joc în curs de desfășurare 
iarna trecută, chiar în afara orașului Rokha, din Vale, și-l 
urmărise timp de câteva minute înainte să înțeleagă că ei nu 
foloseau un vițel, ci un om, și omul era încă în viată. Scârbit, 
încercase să oprească jocul, însă cineva îi zisese că omul era un 
ofițer rus, ca și cum asta era singura explicaţie pe care cineva 
și-ar fi putut dori-o. Jucătorii îl ignoraseră, pur și simplu, pe Jean- 
Pierre atunci și el nu putuse face nimic împotriva a cincizeci de 
călăreţi extrem de încântați de jocul lor sălbatic. 

Nu rămăsese să se uite cum omul murea, dar poate ar fi 
trebuit, fiindcă imaginea care îi stăruia în minte și-i revenea de 
fiecare dată când era îngrijorat să nu fie descoperit era a 
rusului, neajutorat și sângerând, fiind rupt de viu în bucăți. 

Sentimentul trecutului era încă prezent și, privind la pereții 
cenușii de stâncă ai defileului prin care trecea cu pași mari, 
revăzu scene din copilăria lui alternând cu frica de a fi prins de 
luptătorii de gherilă. Amintirile lui timpurii erau despre proces și 
despre sentimentul copleșitor de ultraj și nedreptate pe care îl 


VP - 101 


simţise când îi băgaseră tatăl la închisoare. 

Abia dacă știa să citească, și totuși descoperise numele 
tatălui său pe prima pagină a ziarelor. La vârsta aia - trebuie că 
avea patru ani -, el habar n-avea ce înseamnă să fii erou al 
rezistenţei. Știa că tatăl lui era comunist, la fel ca prietenii 
tatălui său, preotul, cizmarul și omul din spatele tejghelei de la 
oficiul poștal din sat. Dar se gândea că-i ziceau Roland Roșu din 
cauza tenului său rumen. 

Când tatăl lui fusese condamnat pentru trădare și primise o 
sentinţă de 5 ani de închisoare, lui Jean-Pierre i se spusese că 
asta avea de-a face cu unchiul Abdul, un bărbat speriat, cu 
pielea maronie, care stătuse în casă pentru câteva săptămâni și 
era de la FLN, numai că Jean-Pierre nu știa ce reprezentau acele 
litere și se gândise că se referea la elefantul de la grădina 
zoologică. Singurul lucru pe care îl conștientizase clar și în care 
crezuse dintotdeauna era că poliţia era crudă și judecătorii erau 
necinstiţi, iar lumea era indusă în eroare de ziare. 

Cu trecerea anilor, înţelesese și suferise mai mult, iar 
sentimentul de indignare i se accentuase. Când se dusese la 
școală, ceilalţi băieţi ziseseră că tatăl lui era un trădător. El le 
răspunse că, dimpotrivă, tatăl lui luptase cu îndrăzneală și-și 
riscase viața în război, însă ei nu-l crezuseră. El și mama lui se 
duseseră să locuiască pentru o vreme în alt sat, dar vecinii 
aflaseră cumva cine erau și își atenţionaseră copiii să nu se 
joace cu Jean-Pierre. Oricum, partea cea mai rea era vizita la 
închisoare. Tatăl lui se schimbase vizibil, slăbise, era palid și 
bolnăvicios. Dar și mai rău fusese să-l vadă închis, îmbrăcat într- 
o uniformă mohorâtă, intimidat și speriat, zicând „domnule” 
unor bătăuși ţanţoși cu bastoane. După un timp, mirosul de 
închisoare începuse să-i facă greață lui Jean-Pierre, și vomita de 
cum intra pe poarta penitenciarului, astfel încât mama lui 
încetase să-l mai ia. 

Până să-și ispășească tatăl pedeapsa, Jean-Pierre nu vorbise 
cu el pe larg, însă, în cele din urmă, înţelesese totul și văzuse că 
nedreptatea celor întâmplate era chiar mai mare decât crezuse. 
După ce germanii invadaseră Franța, comuniștii francezi, deja 
organizaţi în celule, jucaseră un rol de lider în rezistență. Când 
războiul se terminase, tatăl lui continuase lupta împotriva 
tiraniei de dreapta. La vremea respectivă, Algeria era colonie 
franceză. Poporul acesteia era asuprit și exploatat, însă lupta 


VP - 102 


curajos pentru propria libertate. Tinerii francezi erau încorporaţi 
în armată și forţaţi să lupte împotriva algerienilor într-un război 
crud, în care atrocitățile comise de armata franceză le amintea 
multora de activitatea naziștilor. FLN, care pentru Jean-Pierre 
avea să fie mereu asociat cu imaginea unui bătrân elefant râios 
dintr-o grădină zoologică provincială, era Front de Libération 
Nationale, Frontul Naţional de Eliberare a poporului algerian. 

Tatăl lui Jean-Pierre era unul dintre cei 121 de oameni bine- 
cunoscuţi care semnaseră o petiție în favoarea libertăţii 
algerienilor. Franța era în război, iar petiția fusese numită 
răzvrătire, fiindcă putea fi interpretată ca încurajând soldaţii 
francezi să dezerteze. Dar tatăl său făcuse mai rău de-atât: 
luase o valiză plină cu bani colectați de la francezi pentru FLN și 
o trecuse peste graniţă, în Elveţia, unde îi pusese într-o bancă, 
și îl adăpostise pe unchiul Abdul, care nu-i era deloc unchi, ci un 
algerian căutat de DST, poliția secretă. 

Asta era genul de lucruri pe care le făcuse în războiul 
împotriva naziștilor, îi explicase el lui Jean-Pierre. El încă ducea 
aceeași luptă. Inamicul nu îl reprezentaseră niciodată germanii, 
la fel cum după război inamicul nu era poporul francez, 
capitaliștii, deținătorii de proprietăţi, bogaţii și privilegiaţii, clasa 
conducătoare, care ar fi folosit orice mijloace, indiferent de cât 
de incorecte, ca să-și protejeze poziţia. Erau atât de puternici, 
încât controlau jumătate din lume - cu toate astea, exista o 
speranţă pentru cei săraci, cei lipsiţi de putere și asupriţi, fiindcă 
la Moscova conducea poporul, și în tot restul lumii clasa 
muncitoare aștepta de la Uniunea Sovietică ajutor, îndrumare și 
inspiraţie în lupta pentru libertate. 

Când Jean-Pierre crescuse, imaginea se pătase, și el aflase că 
Uniunea Sovietică nu era un paradis al muncitorilor. Dar nu 
descoperise nimic care să-l facă să-și schimbe convingerea de 
bază, că mișcarea comunistă ghidată de la Moscova era singura 
speranţă pentru oamenii oprimaţi din lume și singurul mijloc de 
a-i distruge pe judecătorii, polițiștii și ziarele care-l trădaseră 
atât de brutal pe tatăl lui. 

Acesta reușise să-i predea torța fiului. Și, ca și cum ar fi știut 
asta, tatăl intrase într-un declin. Nu-și mai recăpătase fața roșie. 
Nu mai mersese la demonstraţii, nu mai organizase baluri de 
strângere de fonduri și nu mai scrisese scrisori la ziarele locale. 
Avusese o serie de locuri de muncă nepretenţioase, la birou. El 


VP - 103 


aparţinea partidului, desigur, și sindicatului, însă nu reluă 
președinția comisiilor, întocmirea de procese-verbale, pregătirea 
de planuri. Încă mai juca șah și bea anisette* cu preotul, 
cizmarul și cel care ducea corespondența prin sat, dar discuţiile 
lor politice, odată pasionate, deveniseră lipsite de vlagă, ca și 
cum revoluţia pentru care munciseră atâta fusese amânată pe 
termen nedeterminat. 

În câţiva ani, tatăl murise. Doar atunci Jean-Pierre descoperise 
că el contractase tuberculoză în închisoare și nu-și revenise 
niciodată. Îi luaseră libertatea, îi frânseseră spiritul și-i ruinaseră 
sănătatea. Dar cel mai mare rău pe care i-l făcuseră fusese să-l 
stigmatizeze ca trădător. Fusese un erou care-și riscase viaţa 
pentru semenii lui, dar murise condamnat pentru trădare. 

„Ar regreta acum, tata, dacă ar ști cum vreau să mă răzbun, 
se gândi Jean-Pierre în timp ce își mâna iapa osoasă pe muntele 
afgan. Graţie informaţiilor pe care le-am oferit, comuniștii de 
aici au fost capabili să reprime liniile de aprovizionare ale lui 
Masud. larna trecută, el a fost în imposibilitatea de a obține 
arme și muniții. În vara asta, în loc să lanseze atacuri asupra 
bazei aeriene, centralelor electrice și vehiculelor de 
aprovizionare de pe autostradă, s-a luptat să se apere de 
raidurile guvernamentale asupra teritoriului său. De unul singur, 
tată, aproape am distrus eficacitatea barbarului ăstuia care vrea 
să-și ducă ţara înapoi în Evul Mediu de sălbăticie, subdezvoltare 
și superstiție islamică”. 

Desigur, anihilarea liniilor de aprovizionare ale lui Masud nu 
era de-ajuns. Omul era deja o figură de statură naţională. Mai 
mult decât atât, avea creierul și tăria de caracter de a deveni 
din lider rebel președinte legitim. Era un Tito, un de Gaulle, un 
Mugabe. Trebuia nu doar neutralizat, ci distrus - prins de ruși, 
viu sau mort. 

Dificultatea era că Masud se mișca repede și în liniște, ca un 
cerb într-o pădure, ivindu-se brusc din tufișuri și apoi dispărând 
din nou, la fel de abrupt. Dar Jean-Pierre era răbdător, și la fel și 
rușii: urma să vină un moment, mai devreme sau mai târziu, 
când Jean-Pierre avea să știe cu siguranţă exact unde va fi 
Masud în următoarele douăzeci și patru de ore - poate dacă ar fi 
fost rănit sau ar fi planificat să participe la vreo înmormântare -, 
și atunci Jean-Pierre și-ar fi folosit radioul ca să transmită un cod 


4 Lichior cu aromă de anason. (n.red.). 
VP - 104 


special, și șoimul avea să lovească. 

Își dorea să-i fi putut spune lui Jane ce făcea, de fapt, acolo. 
Ar fi fost posibil chiar s-o convingă că avea dreptate. Ar fi 
lămurit-o că toată activitatea lor medicală era inutilă, că să ajute 
rebelii nu făcea decât să perpetueze mizeria sărăciei și 
ignoranței în care trăiau oamenii și să întârzie momentul în care 
Uniunea Sovietică avea să reușească să ia ţara asta de ceafă, ca 
să zicem așa, și s-o tragă, lovind din picioare și ţipând, în secolul 
al XX-lea. Se putea foarte bine ca ea să înțeleagă asta. Totuși, 
știa instinctiv că ea nu l-ar fi iertat fiindcă o înșelase așa. 

De fapt, s-ar fi înfuriat. Și-o putea imagina, neîndurătoare, 
implacabilă, mândră. Avea să-l părăsească imediat, la fel cum îl 
părăsise pe Ellis Thaler. Ar fi fost de două ori mai furioasă, fiind 
înșelată în exact același mod de doi bărbaţi la rând. Deci, 
terorizat să n-o piardă, continua s-o înșele, ca un om pe 
marginea unei prăpăstii, paralizat de frică. 

Desigur, ea știa că ceva nu era în regulă. Ar fi putut să 
ghicească după modul în care îl privea uneori. Cert e că ea 
simțea o problemă în relaţia lor, era sigur - nu-i trecuse prin 
minte că toată viața lui era o prefăcătorie monumentală. 

Deplina siguranţă nu era posibilă, dar lua toate măsurile de 
precauţie împotriva descoperirii misiunii lui de ea sau de 
altcineva. 

Când folosea radioul, vorbea codificat nu fiindcă ar fi putut să 
asculte rebelii - ei n-aveau radiouri -, ci armata afgană, și era 
atât de plină de trădători, încât n-avea secrete faţă de Masud. 

Radioul lui Jean-Pierre era suficient de mic pentru a fi ascuns 
în fundul fals al genţii sale medicale sau în buzunarul de la 
cămașă sau de la vestă, când nu căra geanta. Dezavantajul era 
că avea putere de transmisie doar pentru conversații foarte 
scurte. l-ar fi trebuit o emisie lungă ca să dicteze detaliile 
complete ale rutelor și orarele convoaielor - mai ales în cod - și 
ar fi fost nevoie de un radio și un acumulator mai mari. Jean- 
Pierre și monsieur Leblond deciseseră împotriva acestora. In 
consecință, Jean-Pierre trebuia să-și întâlnească persoana de 
contact ca să-și transmită informaţiile. 

Urcă un deal și se uită în jos. Se afla pe marginea unei mici 
văi. Traseul ducea spre o altă vale, care se desfășura 
perpendicular cu aceasta și era străbătută de un pârâu de 
munte strălucind în soarele după-amiezii. De cealaltă parte a 


VP - 105 


pârâului, o altă vale urca spre munţi, spre Cobak, destinaţia lui 
finală. Unde se întâlneau cele trei văi, pe partea apropiată a 
pârâului, se afla o colibă mică din piatră. Regiunea era presărată 
cu astfel de construcţii primitive. 

Jean-Pierre își imagina că fusese ridicată de nomazii și 
negustorii care călătoreau și o foloseau ca să înnopteze. 

Porni pe deal în jos, conducând-o pe Maggie. Probabil Anatoli 
era deja acolo. Jean-Pierre nu-i știa numele real sau rangul, dar 
bănuia că era în KGB și, din ce zisese rusul odată despre 
generali, că era colonel. Indiferent de rangul lui, nu era un 
funcţionar. Până la Bagram erau optzeci de kilometri de ţinut 
muntos, și Anatoli mersese pe jos, singur, timp de o zi și 
jumătate. Era un rus oriental, cu pomeţi înalţi și piele galbenă, și 
în haine afgane trecea drept uzbec, membru al grupului etnic 
mongoloid din nordul Afganistanului. Asta explica ezitanta lui 
dari - uzbecii aveau propria limbă. Anatoli era curajos: nu 
vorbea limba uzbecă, desigur, așa că exista posibilitatea să fie 
demascat. Și știa că și luptătorii de gherilă jucau buzkashi cu 
ofițerii ruși capturați. 

Riscul acestor întâlniri era un pic mai mic pentru Jean-Pierre. 
Călătoriile lui constante în satele îndepărtate, ca să ofere 
consultaţii, erau doar ușor ciudate. Cu toate astea, ar fi stârnit 
suspiciune dacă cineva ar fi observat că se întâmpla să dea 
peste același uzbec rătăcitor mai mult de o dată sau de două 
ori. Și, desigur, dacă vreun afgan care vorbea franceza ar fi 
auzit cumva conversaţia medicului cu uzbecul rătăcitor, Jean- 
Pierre ar fi putut doar să spere să moară rapid. 

Sandalele lui nu făceau niciun zgomot pe cărări, iar copitele 
lui Maggie se scufundau tăcut în pământul plin de praf, astfel că 
în timp ce se apropia de colibă fluiera un acord, în caz că ar fi 
fost înăuntru altcineva decât Anatoli: era atent să nu-i sperie pe 
afgani, care erau toţi înarmaţi și nervoși. Lăsă capul în jos și 
intră. Spre surprinderea lui, coliba răcoroasă era goală. Se așeză 
cu spatele la zidul din piatră și așteptă. După câteva minute, 
închise ochii. Era obosit, dar prea încordat să doarmă. Asta era 
partea cea mai grea în tot ce făcea: combinaţia de teamă și de 
plictiseală care-l biruia în timpul acestor lungi așteptări. 
Invăţase să accepte întârzierile în ţara asta fără ceasuri de 
mână, însă nu dobândise răbdarea imperturbabilă a afganilor. 
Nu putu să se împiedice să-și imagineze diferite dezastre care ar 


VP - 106 


fi putut să-l afecteze pe Anatoli. Cât de ironic ar fi fost dacă 
Anatoli ar fi călcat pe o mină antipersonală rusească și și-ar fi 
pierdut piciorul. Minele astea răneau, de fapt, mai mult animale 
decât oameni, totuși nu erau mai puţin eficiente din cauza asta: 
pierderea unei vaci putea să ucidă o familie afgană la fel de 
sigur ca și cum casa le-ar fi fost bombardată cu ei toți înăuntru. 
Jean-Pierre nu mai râdea când vedea o vacă sau o capră cu un 
picior de lemn necioplit. 

În reveria lui, simţi prezenţa cuiva, deschise ochii și văzu faţa 
orientală a lui Anatoli la câţiva centimetri de a lui. 

— Aș fi putut să te jefuiesc, zise Anatoli într-o franceză 
fluentă. 

— Nu dormeam. 

Anatoli se așeză cu picioarele încrucișate pe podeaua 
murdară. Avea o siluetă îndesată, musculoasă în cămașa 
umflată de bumbac și pantaloni, purta turban, o eșarfă cu model 
șah și o pătură pământie de lână, numită pattu, în jurul 
umerilor. Lăsă să-i cadă eșarfa de pe faţă și zâmbi, arătându-și 
dinţii pătaţi de tutun. 

— Ce mai faci, prietene? 

— Bine. 

— Și soţia ta? 

Era ceva sinistru în modul în care Anatoli întreba mereu de 
Jane. Rușii fuseseră complet împotriva ideii de a o aduce pe Jane 
în Afganistan, argumentând că ar fi putut să interfereze în 
munca lui. Jean-Pierre arătase că oricum trebuia să ia o 
asistentă cu el - era politica „Médecins pour la Liberté” ca 
întotdeauna să trimită perechi - și că probabil s-ar fi culcat cu 
oricine l-ar fi însoţit dacă nu semăna cu King Kong. In cele din 
urmă, rușii fuseseră de acord, însă fără tragere de inimă. 

— Jane e bine, răspunse Jean-Pierre. A născut în urmă cu șase 
săptămâni. O fată. 

— Felicitări! 

Anatoli părea cu adevărat mulțumit. 

— Dar nu s-a întâmplat un pic mai devreme? 

— Ba da. Din fericire, n-au existat complicaţii. De fapt, moașa 
satului a adus pe lume copilul. 

— Nu tu? 

— N-am fost acolo. Am fost cu tine. 

— Dumnezeule! 


VP - 107 


Anatoli păru îngrozit. 

— Să te ţin departe într-o zi așa importantă... 

Jean-Pierre fu mulțumit de îngrijorarea lui Anatoli, dar n-o 
arătă. 

— Nu putea fi anticipat, zise el. În plus, a meritat: ai lovit 
convoiul de care ţi-am spus. 

— Da. Informaţiile tale au fost foarte bune. Felicitări din nou. 

Jean-Pierre simţi o strălucire de mândrie, însă încercă să fie 
realist. 

— Sistemul nostru pare să meargă foarte bine, adăugă el cu 
modestie. 

Anatoli dădu din cap. 

— Care a fost reacţia lor la ambuscadă? 

— Disperare în creștere. 

În timp ce vorbea, Jean-Pierre îşi dădu seama că alt avantaj al 
întâlnirii lui cu persoana de contact era că putea să dea genul 
ăsta de informaţii de fond, sentimente și impresii, chestii 
insuficient de concrete ca să fie transmise codificat prin radio. 

— Acum sunt mereu în criză de muniţie. 

— Și următorul convoi când pleacă? 

— A plecat ieri. 

— Sunt disperaţi. Bine. 

Anatoli se căută în cămașă și scoase o hartă. O desfășură pe 
podea. Reprezenta zona dintre Valea celor Cinci Lei și graniţa cu 
Pakistanul. 

Jean-Pierre se concentră puternic, amintindu-și detaliile pe 
care le memorase în timpul conversaţiei lui cu Mohammed, și 
începu să traseze pentru Anatoli ruta pe care convoiul avea s-o 
urmeze pe drumul de întoarcere din Pakistan. 

Nu știa exact când aveau să se întoarcă, fiindcă Mohammed 
nu știa cât timp va petrece în Peshawar, ca să cumpere cele 
necesare. Totuși, Anatoli avea oameni în Peshawar care puteau 
să-l informeze despre plecarea convoiului spre Valea celor Cinci 
Lei, și așa va reuși să le afle programul. 

Anatoli nu luă nicio notiță, ci memoră fiecare cuvânt rostit de 
Jean-Pierre. După ce terminară, recapitulară totul, Anatoli 
repetându-i lui Jean-Pierre ca o verificare. Rusul plie harta și o 
vâri înapoi sub cămașă. 

— Și Masud? întrebă el liniștit. 

— Nu l-am mai zărit de ultima dată când am vorbit cu tine, 


VP - 108 


răspunse Jean-Pierre. L-am văzut doar pe Mohammed, și el nu 
știe niciodată sigur unde e Masud sau când are să apară. 

— Masud e un vulpoi, zise Anatoli cu o izbucnire rară de 
emoție. 

— Punem noi mâna pe el, spuse Jean-Pierre. 

— Oh, îl vom prinde. Știe că vânătoarea e în toi, așa că-și 
acoperă urmele. Numai că ogarii i-au luat mirosul, iar el nu 
poate să se ferească mereu de noi pentru totdeauna - suntem 
atât de mulţi și atât de puternici, și ne fierbe sângele-n vene. 

Dintr-odată deveni conștient că își dezvăluise sentimentele. 
Zâmbi și își recăpătă din nou aerul pragmatic. 

— Baterii, zise el și scoase un pachet de baterii din cămașă. 

Jean-Pierre luă micul aparat de emisie-recepţie radio din 
compartimentul ascuns de pe fundul genţii lui medicale, scoase 
bateriile vechi și le înlocui cu cele noi. Făceau asta de fiecare 
dată când se întâlneau, ca să fie siguri că Jean-Pierre n-avea să 
piardă contactul, pur și simplu, întrucât rămânea fără baterii. 
Anatoli urma să le ducă pe cele vechi tot drumul înapoi spre 
Bagram, întrucât nu exista niciun punct în care să-și asume 
riscul să arunce baterii rusești, în Valea celor Cinci Lei, unde nu 
existau aparate electrice. 

Când Jean-Pierre își puse radioul înapoi în geanta medicală, 
Anatoli întrebă: 

— Ai ceva acolo pentru bășici? Picioarele mele..., apoi se opri 
brusc, se încruntă și-și înclină capul, ascultând. 

Jean-Pierre se tensionă. Până atunci nu fuseseră niciodată 
văzuţi împreună. Avea să se întâmple mai devreme sau mai 
târziu, știau asta, și planificaseră ce vor face, cum se vor 
comporta ca niște străini care împart un loc de odihnă și să-și 
continue discuţia când intrusul pleca - sau, dacă intrusul arăta 
semne de ședere îndelungată, cum vor pleca și ei, împreună, ca 
și cum, din întâmplare, se îndreptau în aceeași direcţie. 
Căzuseră de acord cu toate în prealabil, dar, cu toate astea, 
Jean-Pierre se simțea în acel moment de parcă vinovăția i-ar fi 
fost înscrisă pe toată faţa. 

În clipa următoare auzi pași afară și sunetul cuiva care respira 
greu. Şi pe urmă o umbră întunecă intrarea însorită și în prag se 
ivi Jane. 

— Jane! exclamă el. 

Ambii bărbaţi săriră în picioare. 


VP - 109 


— Ce este? De ce ești aici? o întrebă Jean-Pierre. 

— Slavă Domnului că te-am prins, zise ea cu răsuflarea tăiată. 

Cu coada ochiului, Jean-Pierre îl văzu pe Anatoli întorcându- 
se, așa cum un afgan s-ar fi întors cu spatele la o femeie 
nerușinată. Gestul îl ajută pe Jean-Pierre să-și revină din șocul 
de a o vedea pe Jane. Se uită repede în jur. 

Din fericire, Anatoli pusese hărţile deoparte cu câteva minute 
mai înainte. Doar radioul ieșea vreo doi centimetri din geanta 
medicală. Cu toate astea, Jane nu-l văzuse - încă. 

— Stai jos, spuse Jean-Pierre. Revino-ţi. 

Se așeză și el în același timp, și folosi mișcarea ca o scuză ca 
să-și mute geanta astfel încât radioul să stea pe partea cu faţa 
la el și departe de Jane. 

— Care-i problema? o iscodi el. 

— O problemă medicală pe care nu pot s-o rezolv. 

Tensiunea lui Jean-Pierre se relaxă o fracțiune: se temuse că-l 
urmărise fiindcă îl suspecta de ceva. 

— Bea niște apă, zise el. 

Căută în geantă cu o mână, iar cu cealaltă împinse radioul 
înăuntru cât scotoci. Când radioul fii ascuns, scoase plosca cu 
apă filtrată și i-o întinse. Bătăile inimii începură să-i revină la 
normal. Își recăpătă prezenţa de spirit. Dovada era ascunsă 
vederii. Ce altceva era acolo care s-o facă suspicioasă? Poate 
că-l auzise pe Anatoli vorbind în franceză - dar asta nu era 
neobișnuit: dacă un afgan cunoștea o a doua limbă, aceasta era 
de multe ori franceza, iar un uzbec putea să vorbească mai bine 
franceza decât dări. Ce-i spunea Anatoli când intrase ea? Jean- 
Pierre își aminti: îl întreba de un unguent pentru bătături. Era 
perfect. Afganii întrebau mereu de medicamente când întâlneau 
un medic, chiar dacă erau în perfectă stare de sănătate. 

Jane bău din ploscă și începu să vorbească. 

— La câteva minute după ce-ai plecat, au adus un băiat de 
optsprezece ani cu o rană foarte urâtă la coapsă. 

Mai luă o înghiţitură. 

ÎI ignora pe Anatoli, și Jean-Pierre își dădu seama că era atât 
de preocupată de urgenţa medicală, că abia dacă îl observase 
pe celălalt bărbat. 

— A fost rănit în luptă în apropiere de Rokha, iar tatăl lui l-a 
cărat tot drumul până în Vale - i-a luat două zile. Rana era grav 
cangrenată în momentul în care au ajuns. l-am dat șase sute de 


VP - 110 


miligrame de penicilină cristalină, injectate în fesă, apoi am 
curăţat rana. 

— Foarte corect, zise Jean-Pierre. 

— Câteva minute mai târziu, a avut un acces de sudoare rece 
și a devenit confuz. l-am luat pulsul: era rapid, dar slab. 

— A devenit palid sau cenușiu și cu dificultăţi de respiraţie? 

— Da. 

— Ce-ai făcut? 

— l-am tratat șocul - i-am ridicat picioarele, l-am acoperit cu o 
pătură și i-am dat ceai, apoi am venit după tine. 

Era gata să izbucnească în lacrimi. 

— Tatăl lui l-a cărat două zile - nu pot să-l las să moară. 

— Nu trebuie, replică Jean-Pierre. Șocul alergic e o reacţie 
rară, însă destul de bine cunoscută, la injecţiile cu penicilină. 
Tratamentul e o jumătate de mililitru de adrenalină injectată 
într-un mușchi, urmat de un antihistaminic - să spunem șase 
mililitri de difenhidramină. Vrei să mă întorc cu tine? 

Când făcu propunerea asta, se uită la Anatoli, dar rusul nu 
lăsă să se vadă nicio reacţie. Jane oftă. 

— Nu, răspunse ea. O fi altcineva pe moarte pe partea 
cealaltă a dealului. Du-te la Cobak. 

— Dacă ești sigură. 

— Sunt. 

Un chibrit scăpără când Anatoli își aprinse o ţigară. Jane îl 
privi, pe urmă se uită din nou la Jean-Pierre. 

— O jumătate de mililitru de adrenalină și apoi șase mililitri de 
difenhidramină, repetă ea ridicându-se în picioare. 

— Da. 

Jean-Pierre se ridică împreună cu ea și o sărută. 

— Eşti sigură că te descurci? 

— Sigur. 

— Trebuie să te grăbești. 

— Da. 

— Vrei s-o iei pe Maggie? 

Jane se gândi la asta. 

— Nu cred. Pe cărarea asta e mai rapid să mergi pe jos. 

— Cum vrei. 

— La revedere. 

— La revedere, Jane. 

Jean-Pierre o privi ieșind. Rămase liniștit pentru o vreme. Nici 


VP - 111 


el, nici Anatoli nu ziseră nimic. După vreun minut-două, se duse 
la ușă și se uită afară. 

O vedea pe Jane, la două-trei sute de metri, o siluetă mică, 
fragilă, într-o rochie subțire de bumbac, mergând cu pași mari, 
hotărâți prin Vale, singură în prăfuitul peisaj brun. O urmări 
până dispăru într-o cută în dealuri. 

Se întoarse înăuntru și se așeză cu spatele de perete. El și 
Anatoli se uitară unul la altul. 

— lisuse Hristoase Atotputernice! exclamă Jean-Pierre. A fost 
cât pe ce. 


Capitolul opt 


Băiatul muri. 

Își dădu ultima suflare la aproape o oră după ce ajunse Jane, 
înfierbântată, plină de praf și epuizată până pe punctul să se 
prăbușească. Tatăl copilului o aștepta la gura peșterii, părând 
stupefiat și reprobator. Ea putu intui după postura lui resemnată 
și calmii lui ochi căprui că se terminase. El nu zise nimic. Ea 
intră în peșteră și se uită la băiat. Prea obosită să fie furioasă, 
era copleșită de dezamăgire. Jean-Pierre se afla departe și 
Zahara era adâncită în doliu, așa că n-avu pe nimeni cu care să- 
și împărtășească durerea. 

Plânse mai târziu, cât era în patul de pe acoperișul casei 
negustorului, cu Chantal pe o salteluţă lângă ea, murmurând din 
când în când într-un somn aparent neafectat de cele din jur. 
Plânse pentru tată la fel de mult ca pentru băiatul mort. Ca și 
ea, el se forțase dincolo de epuizarea obișnuită în încercarea de 
a-și salva băiatul. 

Cât de mare era tristețea lui! Lacrimile ei estompară stelele 
înainte să adoarmă. 

Visă că Mohammed vine în patul ei și face dragoste cu ea, în 
timp ce tot satul se uită. Apoi îi spune că Jean-Pierre are o 
aventură cu Simone, soția jurnalistului gras Raoul Clermont, și 
că cei doi iubiţi s-au întâlnit la Cobak, unde Jean-Pierre se 
presupune că oferă consultaţii. 

A doua zi o durea peste tot, ca urmare a faptului că trebuise 
să alerge cea mai mare parte a drumului spre micuța colibă de 


VP - 112 


piatră. „Am avut noroc că Jean-Pierre s-a oprit - ca să se 
odihnească, probabil - la micuța colibă din piatră, oferindu-mi o 
șansă să-l prind din urmă”, reflectă ea în timp ce făcea treburi 
de rutină. Fusese atât de ușurată s-o vadă pe Maggie legată 
afară și să-l găsească pe Jean-Pierre în colibă, cu uzbecul acela 
mic și amuzant. Cei doi tresăriseră când intrase ea. O scenă 
aproape comică. Fusese pentru prima dată când văzuse un 
afgan ridicându-se în picioare când intra o femeie. 

Urcă pe munte cu valiza medicală și deschise dispensarul din 
peșteră. În timp ce se ocupa de cazurile obișnuite de 
malnutriție, malarie, răni infectate și paraziți intestinali, se gândi 
la criza din ziua precedentă. Nu mai auzise înainte de șoc 
alergic. Fără îndoială că cei care trebuiau să facă injecții cu 
penicilină erau în mod normal învăţaţi ce să facă în legătură cu 
asta, dar formarea ei fusese atât de grăbită, încât o grămadă de 
detalii rămăseseră pe dinafară. 

De fapt, aproape toate informaţiile medicale fuseseră oferite 
cu zgârcenie, pe motiv că Jean-Pierre era un medic complet 
calificat și avea să fie în preajmă să-i spună ce să facă. 

Ce moment neliniștitor fusese, stând în sala de clasă, uneori 
cu asistentele practicante, uneori de una singură, încercând să 
absoarbă regulile și procedurile de medicină și educaţie pentru 
sănătate, întrebându-se ce o aștepta în Afganistan. Unele lecţii 
fuseseră opusul reconfortantului. Prima ei sarcină, i se spusese, 
trebuia să fie construirea unui closet în pământ pentru ea însăși. 

De ce? Fiindcă cel mai rapid mod de a îmbunătăţi starea de 
sănătate a oamenilor din ţările subdezvoltate era să-i împiedice 
să folosească râurile și pâraiele ca toalete, iar asta le putea fi 
băgat în cap printr-un exemplu concret. 

Profesoara ei, Stephanie, o ochelaristă de patruzeci de ani, 
genul mama tuturor răniților, în salopetă și cu sandale, 
subliniase și ea pericolele prescrierii prea generoase de 
medicamente. Cele mai multe boli și leziuni minore aveau să se 
vindece fără ajutor medical, însă oamenii primitivi (și nu tocmai 
primitivi) voiau mereu pastile și poţiuni. Jane își reaminti că 
micuțul uzbec îi ceruse lui Jean-Pierre unguent pentru bășici. 
Probabil că toată viaţa lui mersese pe distanţe lungi, dar fiindcă 
întâlnise un medic, zisese că-l dureau picioarele. Inconvenientul 
pentru abuzul de antibiotice - în afară de risipa de medicamente 
- era că un medicament dat pentru o boală banală putea să-l 


VP - 113 


facă pe pacient să dezvolte toleranţă, așa că, atunci când era 
grav bolnav, tratamentul nu-l vindeca. 

Stephanie îi recomandase, de asemenea, lui Jane și să încerce 
să lucreze cu vindecătorii tradiţionali din comunitate, mai 
degrabă decât împotriva acestora. Ea avusese succes cu Rabia, 
moașa, dar nu și cu mullahul Abdullah. _ 

Învăţarea limbii fusese partea cea mai ușoară. În Paris, înainte 
să se gândească vreodată să ajungă în Afganistan studiase farsi, 
limba persană, cu scopul de a-și îmbunătăţi utilitatea ca 
interpret. Farsi și dari erau dialecte ale aceleiași limbi. Cealaltă 
limbă principală în Afganistan era pașto, limba paștunilor, însă 
dari era limba tadjicilor, iar Valea celor Cinci Lei era în teritoriul 
tadjic. Doar câţiva afgani care făceau călătorii - nomazii, de 
pildă - vorbeau de obicei atât pașto, cât și dari. Dacă vorbeau o 
limbă europeană, era engleza sau franceza. Uzbecul din coliba 
din piatră vorbise franceza cu Jean-Pierre. Era prima dată când 
Jane auzea franceza vorbită cu accent uzbec. Suna întocmai 
accentului rusesc. 

Mintea ei se tot întoarse la uzbec în timpul zilei. Gândul la el 
nu-i dădea pace. Era o senzaţie pe care o încerca uneori, când 
știa că trebuia să facă ceva important, dar nu putea să-și 
amintească ce. Fusese ceva ciudat la el, probabil. 

La prânz, închise dispensarul, o alăptă și o schimbă pe 
Chantal, apoi găti un prânz din sos de orez și carne și-l împărţi 
cu Fara. Fata îi devenise extrem de devotată, dornică să facă 
ceva pe placul ei, reticentă să plece acasă noaptea. Jane încerca 
s-o trateze mai mult ca pe o egală, însă asta părea să servească 
doar ca să-i crească ei adoraţia. 

În căldura zilei, Jane o lăsă pe Chantal cu Fara și cobori la 
locul ei secret, o scobitură însorită ascunsă sub o ieșitură pe 
versantul muntelui. Acolo își făcea exerciţiile postnatale, 
hotărâtă să revină la silueta iniţială. În timp ce-și încorda 
mușchii pelvieni, continuă să-l vizualizeze pe uzbec, ridicându- 
se în picioare în micuța colibă de piatră, și expresia de uimire de 
pe faţa lui orientală. Din anumite motive, resimţi un sentiment 
de tragedie iminentă. 

Când își dădu seama de adevăr, asta nu veni dintr-o revelaţie 
fulgerătoare, ci fu mai mult ca o avalanșă, mică la început, pe 
urmă crescând inexorabil, până când acoperea totul. 

Niciun afgan nu s-ar plânge de bășici la picioare, nici măcar 


VP - 114 


ca scuză, fiindcă ei n-aveau cunoștință de astfel de lucruri: era 
improbabil ca un fermier din comitatul Gloucester să spună că 
are beri-beri. Și niciun afgan, oricât de surprins, n-ar reacţiona 
ridicându-se în picioare când intra o femeie. Dacă nu era afgan, 
atunci ce era? Accentul lui îi oferea răspunsul, deși puţină lume 
l-ar fi recunoscut: ea fusese în stare să constate că uzbecul 
vorbise franceza cu accent rusesc doar fiindcă era lingvist, 
vorbind atât rusa, cât și franceza. 

Deci, Jean-Pierre se întâlnise cu un rus deghizat în uzbec într- 
o colibă din piatră dintr-un loc pustiu. 

Era o întâmplare? Era posibil, foarte puţin, însă își imagină 
fața soțului ei când ea intrase, iar în scobitura de pe munte putu 
să citească expresia pe care la momentul respectiv n-o 
observase: o privire de vinovăţie. 

Nu, nu era o întâlnire accidentală - era un rendez-vous. 

Poate că nu era primul dintr-o astfel de serie de întrevederi 
tainice. Jean-Pierre călătorea în mod constant în sate 
îndepărtate, să ofere consultaţii - chiar așa, fusese inutil de 
scrupulos cu privire la păstrarea în programul lui a vizitelor, o 
insistenţă prostească într-o ţară fără calendare și agende, totuși 
nu atât de prostească dacă exista alt program, o serie 
clandestină de întâlniri secrete. 

Și de ce se întâlnise cu rusul? Și asta era evident, și lacrimi 
fierbinţi îi umplură ochii lui Jane când își dădu seama că scopul 
lui ar putea fi trădarea. Le dădea informaţii, desigur. Le spunea 
despre convoaie. Știuse întotdeauna rutele, fiindcă Mohammed 
folosea hărţile lui. Știuse aproximativ calendarul, deoarece îi 
văzuse pe oameni plecând din Banda și din alte sate din Valea 
celor Cinci Lei. Le dăduse rușilor aceste informaţii, în mod 
evident. Și ăsta era motivul pentru care rușii deveniseră în 
ultimul an atât de plini de succes în capturarea convoaielor. De 
asta erau în Vale atât de multe văduve îndurerate și orfani triști. 

„Ce e în neregulă cu mine? chibzui ea într-un acces brusc de 
autocompătimire, și lacrimi proaspete i se rostogoliră pe obraji. 
Mai întâi Ellis, apoi Jean-Pierre - de ce îi aleg pe nemernicii 
ăștia? E ceva la un om al secretelor care mă atrage? E o 
provocare să-i nimicesc scuturile? Sunt atât de nebună?” 

Și-l aminti pe Jean-Pierre argumentând că invazia sovietică în 
Afganistan era justificată. La un moment dat se răzgândise, și 
ea crezuse că-l făcuse să-și dea seama că greșea. Evident, 


VP - 115 


schimbarea fusese falsă. Când decisese să vină în Afganistan ca 
să spioneze pentru ruși, adoptase un punct de vedere 
antisovietic, ca parte a acoperirii lui. 

Și iubirea lui era tot falsă? 

Întrebarea însăși era sfâșietoare. Își îngropă faţa în mâini. Era 
aproape de neconceput. Se îndrăgostise de el, se căsătorise cu 
el, o sărutase pe mama lui cu faţă acră, se obișnuise cu felul lui 
de a face dragoste, supravieţuise primei lor cerţi, se luptase să 
facă parteneriatul lor să meargă și dăduse naștere copilului lui 
în frică și durere - făcuse toate astea pentru o iluzie, un decupaj 
de carton al unui soț, un bărbat căruia nu-i păsa deloc de ea? 

Legătura lor semăna într-un fel cu mersul pe jos și alergatul 
atât de mulți kilometri, ca să întrebe cum să-l vindece pe băiatul 
în vârstă de optsprezece ani, și apoi la întoarcere îl găsise deja 
mort. Era mai rău decât atât. Era, își imagină ea, la fel cum se 
simţise tatăl după ce-și cărase fiul două zile doar ca să-l vadă 
murind. 

Simţi o senzaţie de plenitudine în sâni și-și dădu seama că 
sosise timpul pentru alăptarea lui Chantal. Se îmbrăcă, își șterse 
fața cu mâneca și se duse înapoi sus, pe munte. Când durerea 
imediată se retrase și ea începu să gândească mai clar, i se păru 
că simţise o vagă nemulţumire pe tot parcursul anului lor de 
căsnicie, iar în acea clipă înțelegea. 

Într-un fel, simtise tot timpul înșelăciunea lui Jean-Pierre. Din 
cauza acelei bariere dintre ei nu reușiseră să devină intimi. 

Când ajunse la peșteră, Chantal scâncea și Fara o legăna. 
Jane luă bebelușul și-l ţinu la piept. Chantal începu să sugă. Jane 
simţi disconfortul iniţial, ca o crampă în burtă, și apoi o senzaţie 
în piept care era plăcută și destul de erotică. 

Voia să fie singură. li zise Farei să se ducă și să-și facă siesta 
în peștera mamei sale. 

Alăptarea lui Chantal era liniștitoare. Trădarea lui Jean-Pierre 
începu să nu i se mai pară un cataclism. Era sigură că iubirea lui 
pentru ea nu era falsă. Ce rost ar fi avut? De ce ar fi adus-o 
acolo? Ea nu era de niciun folos spionajului său. Astea sigur se 
întâmplaseră fiindcă o iubea. 

Și dacă o iubea, toate celelalte probleme puteau fi rezolvate. 
Trebuia să înceteze să lucreze pentru ruși, desigur. Pentru 
moment, nu prea se vedea înfruntându-l - ar spune „Totul a fost 
dezvăluit!”, de pildă? Nu, dar cuvintele urmau să-i vină când 


VP - 116 


avea să aibă nevoie de ele. Apoi ar fi trebuit să le ducă pe ea și 
pe Chantal înapoi în Europa... Inapoi în Europa. Când își dădu 
seama că va fi nevoită să plece acasă, fu inundată de un 
sentiment de ușurare. O luase prin surprindere. Dacă cineva ar 
fi întrebat-o dacă îi place Afganistanul, ar fi răspuns că ceea ce 
făcea era fascinant și meritat și că făcuse faţă foarte bine, într- 
adevăr, și chiar o făcuse cu plăcere. Dar în momentele acelea, 
având în față perspectiva de a se întoarce la civilizaţie, 
rezistenţa i se frânse și recunoscu faţă de sine că peisajul dur, 
iarna amarnică, oamenii ca niște extratereștri, 
bombardamentele și fluxul nesfârșit de bărbaţi și băieţi schilodiţi 
și mutilați îi încordaseră nervii la maximum. 

„Adevărul e că e groaznic aici”, se gândi ea. 

Chantal se opri din supt și adormi. Jane o puse jos, o schimbă 
și o așeză pe salteluţa ei, încet ca să n-o trezească. Serenitatea 
de nezdruncinat a copilului era o binecuvântare. Dormise în 
toate tipurile de criză - niciun fel de zgomot sau mișcare, oricât 
de mare, n-ar fi trezit-o dacă era sătulă și curată. Totuși, era 
sensibilă la starea de spirit a lui Jane, și de multe ori se trezea 
când aceasta era supărată, chiar și când nu era mult zgomot. 

Jane se așeză cu picioarele încrucișate pe salteaua ei, 
privindu-și copilul cum doarme, gândindu-se la Jean-Pierre. Îşi 
dorea ca el să fi fost acolo, în clipa aia, ca să-i poată vorbi. 

Se întrebă de ce nu mai era furioasă - ca să nu spunem 
revoltată - că el trădase luptătorii de gherilă în favoarea rușilor. 
Oare fiindcă era împăcată cu gândul că toţi bărbaţii erau 
mincinoși? Oare ajunsese să creadă că singurele nevinovate în 
razboiul ăsta erau mamele, soțiile și fiicele din ambele părți? 
Oare faptul că era soție și mamă îi schimbase personalitatea, 
așa că o astfel de trădare n-o mai revolta? Sau era doar fiindcă îl 
iubea pe Jean-Pierre? Nu știa. 

Oricum, era momentul să se gândească la viitor, nu la trecut. 
Urmau să se întoarcă la Paris, unde erau poștași și librării, și apă 
la robinet. Chantal avea să poarte haine frumoase și va avea 
cărucior, și scutece de unică folosinţă. 

Vor trăi tustrei într-un mic apartament dintr-un cartier 
interesant, unde unicul pericol real pentru viaţă ar fi fost șoferii 
de taxi. Jane și Jean-Pierre ar lua-o de la capăt, iar de data asta 
chiar s-ar cunoaște unul pe altul. Ar lucra amândoi ca să facă 
lumea un loc mai bun prin mijloace progresive și legitime, fără 


VP - 117 


intrigă sau trădare. Experienţa lor din Afganistan i-ar ajuta să 
obţină locuri de muncă în dezvoltarea Lumii a Treia, poate prin 
intermediul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Viaţa de cuplu ar 
fi cum și-a imaginat-o ea, cu ei trei trăind bine, fiind fericiţi și 
simțindu-se în siguranţă. 

Intră Fara. Timpul siestei se sfârșise. Ea o salută respectuos 
pe Jane, se uită la Chantal, apoi, văzând copilul dormind, se 
așeză cu picioarele încrucişate pe pământ, așteptând 
instrucţiuni. Ea era fata cea mare a fiului Rabiei, Ismael Gul, 
care era plecat cu convoiul... 

Jane suspină. Fara se uită întrebător la ea. Jane făcu o mișcare 
depreciativă cu mâna și Fara se uită în altă parte. 

Tatăl ei este cu convoiul, reflectă Jane. 

Jean-Pierre trădase acel convoi rușilor. Tatăl Farei avea să 
moară în ambuscadă - dacă Jane nu făcea ceva ca să prevină 
asta. Dar ce? Putea fi trimis un mesager ca să intersecteze 
convoiul la trecătoarea Khyber și să-l abată pe alt traseu. 
Mohammed putea să aranjeze asta. Insă Jane ar fi trebuit să-i 
spună de unde știa că urma să fie atacat acel convoi - și apoi 
Mohammed avea să-l ucidă, fără îndoială, pe Jean-Pierre, 
probabil cu mâinile goale. 

„Dacă cineva trebuie să moară, să fie Ismael mai degrabă 
decât Jean-Pierre”, chibzui Jane. 

Pe urmă se gândi la ceilalţi treizeci și ceva de oameni din Vale 
care erau în convoi, și avu o străfulgerare: „Au să moară toți ca 
să-mi salveze soţul - Kahmir Khan, cu barba subţire, și bătrânul 
plin de cicatrice, Shahazai Gul, și Yussuf Gul, care cântă atât de 
frumos, și Sher Kador, băiatul care are grijă de capre, și Abdur 
Mohammed, fără niciun dinte în faţă, și Ali Ghanim, care are 
paisprezece copii?” 

Trebuia să mai existe o cale. 

Se duse la gura peșterii și se uită afară. De vreme ce siesta se 
sfârșise, copiii ieșeau din peșteri și-și reluau jocurile printre 
pietre și tufișuri spinoase. Mousa, în vârstă de nouă ani, singurul 
fiu al lui Mohammed - chiar mai răsfăţat de când avea o singură 
mână - se fălea cu noul cuţit pe care tatăl lui, nebun după el, i-l 
dăduse. O văzu pe mama Farei trudind să urce dealul cu un 
mănunchi de lemne de foc pe cap. Era și soţia mullahului, 
spălându-i cămașa lui Abdullah. Nu-i vedea pe Mahommed și pe 
soția lui, Halima. Ştia că el era acolo, în Banda, fiindcă îl zărise 


VP - 118 


de dimineaţă. Mâncase împreună cu soţia și copiii în peștera lor 
- cele mai multe familii aveau propria peșteră. Probabil că era 
acolo, dar Jane era reticentă să-l caute direct, deoarece asta ar 
fi scandalizat comunitatea, și trebuia să fie discretă. 

„Ce-am să-i spun?”, chibzui ea. 

Se gândi la o cerere simplă: Fă asta pentru mine, fiindcă te 
rog eu. Ar fi mers cu orice bărbat occidental îndrăgostit de ea, 
dar musulmanii nu păreau să aibă o idee romantică despre 
iubire - ce simţea Mohammed pentru ea era mai mult un fel de 
poftă tandră. Asta, cu siguranţă, nu-l punea la dispoziţia ei. Și, 
oricum, nu era sigură că el încă simţea asta. Ce să facă, atunci? 
El nu-i datora nimic. Nu-l tratase niciodată pe el sau pe soția lui. 
Doar pe Mousa - îi salvase viața băiatului. Mohammed avea la 
ea o datorie de onoare. 

Fă asta pentru mine, fiindcă ti-am salvat fiul. Asta putea să 
funcţioneze. 

Însă Mohammed ar fi întrebat de ce. 

Mai multe femei apărură, aducând apă și măturându-și 
peșterile, având grijă de animale și gătind. Jane știa că în scurt 
timp avea să-l vadă pe Mohammed. 

Ce să-i spun? 

Rușii știu traseul convoiului. 

Cum au aflat? 

Nu știu, Mohammed. 

Atunci, de ce ești atât de sigură? 

Nu pot să-ți spun. Am auzit o conversație. Am primit un mesaj 
de la Serviciul Secret Britanic. Am o bănuială. Am ghicit în cărți. 
Am avut un vis. 

Asta era: un vis. 

ÎI văzu. leșea din peștera lui, înalt și chipeș, purtând haine de 
călătorie: bonetă rotundă Chitrali, ca a lui Masud, modelul cel 
mai purtat de luptătorii de gherilă, pattu pământiu care servea 
drept mantie, ștergar, pătură și camuflaj, și cizme din piele de 
vițel lungi până la jumătatea gambei, pe care le luase de la 
cadavrul unui soldat rus. El traversă poiana cu pasul cuiva care 
are drum lung de parcurs înainte de apusul soarelui. O apucă pe 
cărarea care cobora de pe munte spre satul pustiu. 

Jane privi cum îi dispare silueta înaltă. „Acum sau niciodată”, 
se gândi ea. Și se duse după el. La început merse încet și firesc, 
ca să nu fie evident că se duce după Mohammed. Apoi, când ieși 


VP - 119 


din raza vizuală a peșterilor, o rupse la fugă. 

Alunecă și se împiedică pe cărarea prăfuită, gândindu-se: „Mă 
întreb ce-mi face în măruntaie toată alergarea asta”. 

Când îl văzu pe Mohammed înaintea ei, îl strigă. El se opri, se 
întoarse și o așteptă. 

— Domnul fie cu tine, Mohammed Khan, zise ea când îl prinse 
din urmă. 

— Și cu tine, Jane Debout, răspunse el politicos. 

Ea făcu o pauză, recăpătându-şi respiraţia. El o privi cu o 
expresie de îngăduinţă cu o ușoară notă de amuzament. 

— Ce face Mousa? întrebă ea. 

— E bine și fericit, și învaţă să-și folosească mâna stângă. O 
să ucidă ruși cu ea într-o zi. 

Era o glumă: mâna stângă era în mod tradiţional utilizată 
pentru treburi „murdare”, dreapta pentru a mânca. Jane zâmbi 
confirmând că-i înţelege vorbele de duh: 

— Mă bucur că am reușit să-i salvăm viaţa, adăugă ea. 

Dacă o considera nesuferită, el n-o arătă. 

— Vă sunt veșnic îndatorat, zise el. 

Asta urmărise ea. 

— Ai putea face ceva pentru mine, adăugă ea. 

Expresia lui era imposibil de citit. 

— Dacă-mi stă în putere... 

Jane privi în jur după un loc unde să se așeze. Stăteau în 
picioare lângă o casă bombardată. Pietrele și lutul de pe 
peretele frontal căzuseră în potecă și se vedea în interiorul 
clădirii, unde singurul mobilier rămas erau un vas crăpat și, 
absurd, o poză color a unui Cadillac agăţată pe un perete. Jane 
se așeză pe dărâmături și, după o clipă de ezitare, Mohammed 
se așeză lângă ea. 

— Este în puterea ta, zise ea. Dar asta va cauza unele mici 
probleme. 

— Ce este? 

— S-ar putea să crezi că e capriciul unei femei proaste. 

— Poate. 

— Ai să fii tentat să mă amăgești, fiind de acord cu cererea 
mea, și apoi să „uiţi” s-o îndeplinești. 

— Nu. 

— Te rog să fii sincer cu mine, indiferent dacă refuzi sau nu. 

— O să fiu. 


VP - 120 


„Gata cu asta”, reflectă ea. 

— Vreau să trimiţi un mesager la convoi și să le ordoni să-și 
schimbe ruta spre casă. 

El fu destul de luat prin surprindere - se aștepta, probabil, la o 
cerere banală, casnică. 

— Dar de ce? o iscodi el. 

— Crezi în vise, Mohammed Khan? 

El ridică din umeri. 

— Visele sunt vise, răspunse el evaziv. 

„Poate că este o abordare greșită, se gândi ea, o viziune ar fi, 
poate, mai bună”. 

— Când stăteam întinsă singură în peștera mea, în arșița zilei, 
mi s-a părut că am văzut un porumbel alb. 

El deveni brusc atent, și ea știu că vorbise despre lucrul 
potrivit: afganii credeau că porumbeii albi erau uneori locuiţi de 
spirite. 

— Dar probabil că am visat, fiindcă pasărea a încercat să-mi 
vorbească. 

— Aha! 

„El a luat asta ca un semn că am avut o viziune, nu un vis”, 
reflectă Jane. 

— Nu înțelegeam ce spunea, deși ascultam cât de atentă 
puteam. Cred că vorbea pașto. 

Mohammed făcu ochii mari. Un mesager din teritoriul 
paștun... 

— Apoi l-am văzut pe Ismael Gul, fiul Rabiei și tatăl Farei, în 
picioare în spatele porumbelului. 

Işi puse mâna pe braţul lui Mohammed și se uită în ochii lui, 
gândindu-se: „Aș putea să te încing ca pe o lumină electrică, 
bărbat nărod și nesăbuit”. 

— Avea un cuţit în inimă și plângea cu lacrimi de sânge, 
continuă Jane. Arăta spre mânerul cuţitului, ca și cum voia să i-l 
scot eu din piept. Mânerul era încrustat cu nestemate. 

Undeva, în străfundurile minţii ei, medita: „De unde am scos 
chestia asta?” 

— M-am ridicat din pat și m-am îndreptat spre el. Mi-era 
teamă, dar trebuia să-i salvez viața. Pe urmă, când am întins 
mâna să-i scot cuțitul... 

— Ce? 

— A dispărut. Cred că m-am trezit. 


VP - 121 


Mohammed își închise gura larg deschisă, își recăpătă 
controlul și se încruntă cu importanță, ca și cum se gândea cu 
grijă cum să interpreteze visul. „Acum e momentul să-l întărât 
un pic”, se gândi Jane. 

— S-ar putea să fie o prostie, zise ea abordând o expresie de 
fetiță, gata să cedeze în fața superioarei lui judecăţi masculine. 
Tocmai de aceea te rog să faci asta pentru mine, pentru cea 
care a salvat viaţa fiului tău. Ca să-mi aduci pacea în suflet. 

El se arătă imediat un pic trufaș. 

— Nu e nevoie să invoci o datorie de onoare. 

— Asta înseamnă că o vei face? 

— Ce fel de nestemate erau pe mânerul cuţitului? răspunse el 
cu o întrebare. 

„Oh, Doamne, reflectă ea. Care ar trebui să fie răspunsul 
corect?” Vru să spună „smaralde”, dar erau asociate cu Valea 
celor Cinci Lei, și acest fapt putea implica varianta că Ismael 
fusese ucis de un trădător din Vale. 

— Rubine, răspunse ea. 

El dădu încet din cap. 

— Ismael n-a vorbit cu tine? 

— Părea că încerca să vorbească, însă nu putea. 

El dădu din cap din nou, și Jane chibzui: „Haide odată, 
hotărăște-te naibii”. 

— Prevestirea e clară. Convoiul trebuie deturnat, replică el în 
cele din urmă. 

„Slavă Domnului pentru asta”, se gândi Jane. 

— Sunt așa de ușurată, zise ea cu sinceritate. Nu știam ce să 
fac. Însă acum sunt sigură că Ahmed va fi salvat. 

Se întrebă ce putea face ca să-l silească pe Khan să spună ce 
are de gând și să nu-l lase să se răzgândească. Nu putea să-l 
forțeze să jure. Se întrebă dacă să-i strângă mâna. Intr-un 
sfârșit, decise să pecetluiască promisiunea lui cu un gest chiar 
mai vechi: se aplecă și-l sărută pe gură, repede, dar delicat, 
nedându-i șansa nici să refuze, nici să răspundă. 

— Îți mulţumesc! zise ea. Știu că ești un om de cuvânt. 

Se ridică în picioare. Lăsându-l așezat, părând un pic ameţit, 
se întoarse și fugi în sus pe cărare, spre peșteri. 

În vârf se opri şi se uită înapoi. 

Mohammed cobora dealul cu pași mari, deja la ceva distanţă 
de casa bombardată, cu capul sus și braţele legănându-se. „L-a 


VP - 122 


excitat rău sărutul ăla, reflectă Jane. Ar trebui să-mi fie rușine. 
M-am jucat cu superstiţia, vanitatea și sexualitatea lui. Ca 
feministă, n-ar fi trebuit să-i exploatez prejudecățile - femeia 
intelectuală, femeia supusă, femeia cochetă -, să-l manipulez. 
Dar a mers. A funcţionat!” 

Își continuă drumul. Data viitoare trebuia să se descurce cu 
Jean-Pierre. El urma să fie acasă cam la amurg: avea să aștepte 
până la mijlocul după-amiezii, când soarele era un pic mai puţin 
fierbinte, înainte să-și înceapă călătoria, la fel ca și Mohammed. 
Simţea că Jean-Pierre avea să fie mai ușor de manipulat decât 
Mohammed. Pe deoparte, cu Jean-Pierre putea să spună 
adevărul. Pe de altă parte, el greșise. 

Ajunse la peșteri. Mica tabără era ocupată. Câteva avioane cu 
reacţie rusești vâjâiră pe cer. 

Toată lumea se opri din treabă ca să se uite la ele, deși erau 
prea sus și prea departe ca să bombardeze. Când se 
îndepărtară, băieţii mici își întinseră brațele ca aripile și alergară 
în jur, scoțând sunete de motor cu reacţie. Pe cine bombardau 
în zborurile lor imaginare? se întrebă Jane. 

Intră în peșteră, o verifică pe Chantal, îi zâmbi Farei și scoase 
jurnalul. Atât ea, cât și Jean-Pierre scriau în el aproape în fiecare 
zi. Era în primul rând un dosar medical și intenționau să-l ia cu ei 
înapoi în Europa, în beneficiul altora, care urmau să ajungă după 
ei în Afganistan. Ea și Jean-Pierre fuseseră încurajați să 
înregistreze, deopotrivă, și simţăminte, și probleme personale, 
pentru ca alţii să știe la ce să se aștepte. Și Jane scrisese destul 
de amănunţit despre sarcina ei și nașterea lui Chantal, dar 
notase extrem de cenzurat partea referitoare la viaţa ei 
emoţională. 

Se așeză cu spatele de peretele peșterii, cu caietul pe 
genunchi, și scrise povestea băiatului de optsprezece ani care 
murise din cauza șocului alergic. Asta o întristă, dar n-o deprimă 
- o reacţie sănătoasă, își zise ea. 

Adăugă scurte informaţii despre cazurile minore din acea zi, 
apoi răsfoi într-o doară prin jurnal. Înregistrările pripite, scrise 
foarte mărunt de mână ale lui Jean-Pierre, erau foarte scurte și 
la obiect, constând aproape în întregime din simptome, 
diagnostice, tratamente și rezultate: viermi, ar fi scris el, sau 
malarie. Apoi vindecat sau stabil sau, uneori, mort. Jane avea 
tendinţa să scrie fraze, precum s-a simţit mai bine în dimineața 


VP - 123 


asta sau Mama are tuberculoză. Citi despre primele zile de 
sarcină, mameloanele iritate, coapsele îngroșate și greaţa de 
dimineaţă. O interesa mai mult să vadă că, aproape cu un an în 
urmă, ea scrisese: Mi-e frică de Abdullah. Uitase asta. 

Puse jurnalul deoparte. Impreună cu Fara, își petrecu 
următoarele două ore spălând și făcând curăţenie în dispensarul 
din peșteră. Apoi veni timpul să revină în sat și să se 
pregătească pentru noapte. După ce cobori de pe munte, își 
făcu de lucru în casa negustorului, pe urmă se gândi cum să 
abordeze confruntarea cu Jean-Pierre. Ştia ce să facă - l-ar fi 
luat la o plimbare, dar nu era sigură ce să spună exact. ) 

Încă nu se hotărâse când veni el, câteva minute mai târziu. Îi 
șterse praful de pe faţă cu un ștergar umed și-i dădu ceai verde 
într-o ceașcă de porțelan. Arăta puţin obosit, nicidecum epuizat, 
ea știa foarte bine: era capabil să meargă pe distanţe mult mai 
lungi. Rămase cu Jean-Pierre cât își bău ceaiul, încercând să nu 
se holbeze la el și gândindu-se: „M-ai minţit”. După ce el se 
odihni o vreme, ea propuse: 

— Haide să mergem afară, cum obișnuiam. 

— Unde vrei să mergi? întrebă el puţin surprins. 

— Oriunde. Nu-ţi amintești vara trecută, cum obișnuiam să 
ieşim doar ca să ne bucurăm de seară? 

— Ba da, zâmbi el. 

Îl iubea când zâmbea așa. 

— O luăm și pe Chantal? 

— Nu, răspunse ea, nevrând să fie distrasă, o să fie în regulă 
cu Fara. 

— Bine, acceptă el ușor uimit. 

Jane îi zise Farei să le pregătească masa de seară - ceai, 
pâine și iaurt -, apoi ea și Jean-Pierre părăsiră casa. Lumina zilei 
pălea și aerul serii era blând și parfumat. Asta era cel mai bun 
moment al zilei de vară. În timp ce se plimbau pe câmpuri spre 
râu, ea își aminti cum se simţise pe aceeași potecă vara trecută: 
anxioasă, confuză, emoţionată și hotărâtă să reușească. Era 
mândră că făcuse faţă atât de bine, dar bucuroasă că aventura 
era pe cale să se încheie. 

Se simțea tot mai tensionată pe măsură ce momentul 
confruntării se apropia, chiar dacă ea continua să-și spună că, 
personal, n-avea nimic de ascuns, nimic pentru care să se simtă 
vinovată și nimic de care să se teamă. Traversară râul într-un 


VP - 124 


loc unde se întindea larg și superficial peste un prag de stâncă, 
pe urmă urcară o râpă și ajunseră pe partea cealaltă a stâncii. In 
vârf, se așezară pe pământ și-și atârnară picioarele deasupra 
prăpastiei. 

O sută de metri mai jos, Râul celor Cinci Lei se grăbea la vale, 
ciocnind bolovanii și făcând spume furioase printre praguri. Jane 
se uită peste Vale. Terenul cultivat era străbătut de canale de 
irigație și ziduri din piatră. Culorile luminoase verde și auriu ale 
culturilor în pârg făceau câmpurile să arate ca niște cioburi de 
sticlă colorată de la o jucărie distrusă. Ici, colo, imaginea era 
pătată de daunele făcute de bombe - ziduri căzute, șanțuri 
blocate și cratere de noroi în mijlocul lanurilor unduitoare. 
Ocazional, câte o bonetă rotundă sau un turban negru indicau 
că unii dintre bărbaţi erau deja la muncă, recoltându-și culturile, 
în timp ce rușii își aliniau avioanele pe pistă și își puneau 
deoparte bombele, pentru noapte. Capetele cu eșarfe sau 
siluetele mai mici erau femei și copii mai mari, care ajutau cât 
mai era lumină. Pe cealaltă parte a Văii, terenurile agricole se 
luptau să urce pantele joase ale muntelui, dar în curând le 
predau stâncii prăfuite. Din grupul de case din stânga, fumul de 
la câteva focuri de gătit se ridica în linii drepte ca trase cu 
creionul, până când adierea ușoară le puse în neorânduială. 
Aceeași adiere aduse frânturi neinteligibile de conversaţie de la 
femeile care se scăldau dincolo de un cot al râului, în amonte. 
Vocile le erau domoale și râsul copios al Zaharei nu se mai 
auzea, fiindcă era în doliu. Și totul din cauza lui Jean-Pierre... 

Gândul îi dădu curaj lui Jane. 

— Vreau să mă duci acasă, zise ea brusc. 

La început, el o înțelese greșit. 

— Abia am ajuns aici, spuse el iritat. 

Apoi se uită la ea și încruntarea i se șterse. 

— Oh, rosti el. 

Era o notă de imperturbabilitate în vocea lui pe care Jane o 
estimă de rău augur, și-și dădu seama că era posibil să nu facă 
după capul ei fără luptă. 

— Da, zise ea cu fermitate. Acasă. 

El își puse braţul în jurul ei. 

— Țara asta te afectează din când în când, zise el. 

Nu se uita la ea, ci la râul care se grăbea mult sub picioarele 
lor. 


VP-125 


— Ești deosebit de vulnerabilă la depresie în momentul ăsta, 
chiar după naștere. În câteva săptămâni, o să găsești... 

— Nu mă lua de sus! șuieră ea. 

N-avea de gând să-l lase să scape cu prostii de genul ăsta. 

— Păstrează-ţi atitudinea profesionistă pentru pacienţii tăi. 

— Bine, se conformă el și își retrase braţul. 

— Înainte să venim am decis că o să stăm aici doi ani. Tururile 
scurte sunt ineficiente, am fost de acord, din cauza timpului și a 
banilor cheltuiţi pentru formare, călătorie și stabilire. Am hotărât 
amândoi să facem totul cu profesionalism, așa că ne-am angajat 
pentru un stagiu de doi ani... 

— Și apoi am avutun copil. 

— N-a fost ideea mea! 

— Oricum, m-am răzgândit. 

— N-ai dreptul să te răzgândești. 

— Nu ești stăpânul meu! zise ea furioasă. 

— E exclus. Haide să încheiem discuţia. 

— Abia am început, spuse ea. 

Atitudinea lui o înfuria. Conversaţia se transforma într-o 
ceartă cu privire la drepturile ei ca individ, și cumva ea nu voi să 
câștige spunându-i că știa despre spionajul lui, nu încă, oricum. 
Voia ca el să recunoască faptul că era liberă să ia propriile 
decizii. 

— N-ai niciun drept să mă ignori sau să treci peste dorințele 
mele, adăugă ea. Vreau să plec în vara asta. 

— Răspunsul e Nu. 

Ea decise să încerce să poarte cu el o discuţie logică. 

— Suntem aici de un an. Am muncit bine. Am făcut și sacrificii 
considerabile, mai multe decât am anticipat. N-am făcut 
îndeajuns? 

— Am fost de acord cu doi ani, repetă el cu încăpățânare. 

— Asta a fost cu mult timp în urmă și înainte de a o avea pe 
Chantal. 

— Atunci, voi două ar trebui să plecaţi și să mă lăsaţi pe mine 
aici. 

Pentru o clipă, Jane se gândi la asta. Să călătorească 
împreună cu un convoi spre Pakistan, cărând un copil, era dificil 
și periculos. Fără un soț, ar fi fost un coșmar. 

Dar nu era imposibil. Totuși, ar fi însemnat să-l lase pe Jean- 
Pierre în urmă. El ar fi putut să continue să trădeze convoaiele 


VP - 126 


și, o dată la câteva săptămâni, mai mulţi soți și fii din Vale ar 
muri. Şi mai era un motiv pentru care nu putea să-l lase în 
urmă: asta le-ar fi distrus căsnicia. 

— Nu, zise ea. Nu pot să plec singură. Trebuie să vii și tu. 

— Ba nu, spuse el furios. Ba nu! 

Sosise momentul în care trebuia să-l confrunte cu ce știa ea. 

Respiră adânc. 

— Trebuie, începu ea. 

— Ba nu trebuie, o întrerupse el. 

Își îndreptă arătătorul spre Jane, și ea se uită în ochii lui și 
văzu acolo ceva care o sperie. 

— Nu poți să mă forțezi. Nu încerca. 

— Ba pot... 

— Nu te sfătuiesc, continuă el, iar vocea îi era îngrozitor de 
rece. 

Dintr-odată i se păru străin, cineva pe care nu-l cunoștea. 
Tăcu pentru o clipă, reflectând. 

Se uită la un porumbel care se ridicase din sat și zbura spre 
ea. Avea cuib pe faţa stâncii, un pic mai jos de picioarele ei. 

„Nu-l cunosc pe omul ăsta! se gândi ea panicată. După un an 
întreg, încă nu știu cine este!” 

— Mă iubești? îl întrebă ea. 

— Dacă te iubesc, nu înseamnă că trebuie să fac tot ce vrei. 

— E un Da? 

Se uită lung la ea. Jane îi susţinu neclintită privirea. . 

Încet, lumina dură îi dispăru din ochi și el se relaxă. În cele din 
urmă, zâmbi. 

— E un Da, răspunse el. 

Jane se aplecă spre el, și Jean-Pierre o cuprinse din nou cu 
brațul. 

— Da, te iubesc, șopti el încet și o sărută pe creștet. 

Ea își odihni obrazul pe pieptul lui și se uită în jos. 

Porumbelul la care se uita zbură din nou. Era un porumbel alb, 
precum cel din viziunea ei inventată. Pluti îndepărtându-se, 
alunecând fără efort în jos, spre malul râului. 

Jane se gândi: „Oh, Doamne, ce voi face în continuare?” 

e 

Fiul lui Mohammed, Mousa - cunoscut după accident sub 
numele Stângaciul -, fu primul care zări convoiul când se 
întoarse. El veni alergând în poiana din fața peșterii, strigând cu 


VP - 127 


o voce foarte ascuţită: 

— S-au întors! S-au întors! 

Nimeni nu trebui să întrebe cine. 

Era în cursul dimineţii și Jane și Jean-Pierre se aflau în 
dispensarul din peșteră. Jane se uită la Jean-Pierre. Pe faţa lui se 
citea o ușoară urmă de încruntare nedumerită: era mirat de ce 
rușii nu acţionaseră în baza informaţiilor lui și nu prinseseră 
convoiul într-o ambuscadă. Jane se întoarse de la el, astfel încât 
acesta să nu vadă triumful pe care-l simțea. Ea le salvase 
viețile! Yussuf avea să cânte în seara aceea, și Sher Kador își va 
număra caprele, iar Ali Ghanim își va săruta cei paisprezece 
copii. Yussuf era unul dintre fiii Rabiei: salvarea vieții lui 
compensa faptul că Rabia o ajutase s-o aducă pe Chantal pe 
lume. Toate mamele și fiicele care ar fi putut fi în doliu se 
bucurau în acele momente. 

Se întreba cum se simțea Jean-Pierre. Era furios, frustrat sau 
dezamăgit? Era greu de imaginat că cineva putea fi dezamăgit 
fiindcă nu fuseseră uciși oameni. Aruncă o privire la el, dar fața 
lui era inexpresivă. 

„Mi-aș dori să știu ce se întâmplă în mintea lui”, se gândi ea. 

Pacienţii lor dispărură în câteva minute: toată lumea cobora în 
sat ca să întâmpine călătorii. 

— Coborâm și noi? întrebă Jane. 

— Du-te tu, răspunse Jean-Pierre. Termin aici și vin și eu după 
tine. 

— Bine, zise Jane. 

Voia ceva timp ca să-și revină, presupuse ea, ca să poată 
pretinde că era încântat de întoarcerea lor în siguranță când îi 
vedea. 

O luă pe Chantal și o apucă pe poteca abruptă spre sat. Simţi 
căldura rocii prin tălpile subţiri ale sandalelor. 

Încă nu-l înfruntase pe Jean-Pierre. Totuși, asta nu putea să 
dureze la nesfârșit. Mai devreme sau mai târziu, el va afla că 
Mohammed trimisese un mesager să devieze ruta prestabilită a 
convoiului. Firește, s-ar întreba de ce făcuse Mohammed asta, și 
Khan i-ar spune despre viziunea lui Jane. 

Dar Jean-Pierre știa că Jane nu credea în viziuni... 

„De ce mi-e frică? se întrebă ea. Nu eu sunt vinovată, el e. Cu 
toate astea, mă simt de parcă secretul lui e ceva de care ar 
trebui să-mi fie rușine. Ar fi trebuit să fi vorbit cu el despre asta 


VP - 128 


imediat, în seara în care ne-am dus în vârful stâncii. Ținând-o în 
mine atât de mult, am devenit o trișoare. Poate asta e. Sau 
poate că e privirea uneori ciudată din ochii lui...” 

Nu renunţase la decizia de a se întoarce acasă, însă până 
atunci nu reușise să se gândească la o modalitate de a-l 
convinge pe Jean-Pierre să meargă. Visase o duzină de scheme 
bizare, de la a trimite un mesaj fals prin care să anunţe că 
mama lui era pe moarte la otrăvirea iaurtului său cu ceva care i- 
ar da simptomele unei boli menite să-l oblige să se întoarcă în 
Europa pentru tratament. Cea mai simplă și mai puţin exagerată 
idee a ei era să amenințe că-i va dezvălui lui Mohammed că 
Jean-Pierre era spion. 

N-ar fi făcut-o niciodată, desigur, deoarece să-l demaște ar fi 
fost ca și cum l-ar fi ucis. Dar ar fi crezut Jean-Pierre că ea și-ar fi 
dus până la capăt ameninţarea? Probabil că nu. Trebuia să fie 
cineva dur, nemilos, cu inimă de piatră, ca să creadă că ar fi 
capabilă să-și ucidă, practic, soţul - și dacă Jean-Pierre era atât 
de dur, nemilos și cu inimă de piatră, ar fi putut s-o ucidă pe 
Jane. 

Se înfioră, în ciuda căldurii. Discuţia asta despre ucidere era 
grotescă. „Atunci când doi oameni găsesc o asemenea plăcere 
unul în trupul celuilalt, ca noi, cum ar putea să-și facă rău 
reciproc?”, chibzui ea. 

Odată ajunsă în sat, începu să audă focuri de armă trase la 
întâmplare și cu exuberanţă, ceea ce însemna că avea loco 
sărbătoare afgană. Se îndreptă spre moschee - totul se întâmpla 
la moschee. Convoiul era în curte, oameni, cai și bagaje, 
înconjurat de femei zâmbitoare și copii care scânceau. Jane se 
opri la marginea mulțimii, uitându-se. 

„A meritat, medită ea. A meritat grija și frica și a meritat să-l 
manipulez pe Mohammed în felul ăla nedemn ca să văd asta, 
bărbaţii întorși în siguranță, reuniți cu soțiile, mamele, fiii și 
fiicele lor”. 

Ce se întâmplă apoi fu, probabil, cel mai mare șoc din viaţa ei. 

Acolo, în mulţime, printre bonete și turbane, apăru un cap cu 
păr blond cârlionţat. La început nu-l recunoscu, chiar dacă 
familiaritatea îi zvâcni în străfundurile sufletului. Pe urmă acesta 
ieși din mulţime și ea văzu, ascunsă în spatele unei bărbi 
blonde, incredibil de stufoase, faţa lui Ellis Thaler. 

Genunchii lui Jane se înmuiară brusc. Ellis? Acolo? Era 


VP - 129 


imposibil. 

El se îndreptă spre ea. Purta hainele de bumbac largi, ca 
pijamalele, ale afganilor și o pătură murdară în jurul umerilor 
mari. Puţina faţă vizibilă deasupra bărbii era profund bronzată, 
așa că ochii albaștri precum cerul erau chiar mai izbitori decât 
de obicei, ca albăstrelele într-un lan de grâu copt. 

Jane rămase perplexă. 

Ellis stătea în faţa ei, cu faţa solemnă. 

— Bună, Jane. _ 

Ea își dădu seama că nu-l mai ura. In urmă cu un an l-ar fi 
blestemat fiindcă o înșelase și-i spionase prietenii. Dar în acele 
momente furia îi dispăruse. N-avea să-l mai placă niciodată, însă 
ar fi putut să-l tolereze. Și era drăguţ să audă engleza vorbită 
pentru prima dată în mai bine de un an. 

— Ellis, zise ea încet. Ce, Doamne iartă-mă, faci aici? 

— La fel ca tine, răspunse el. 

Ce voia să însemne asta? Spionaj? Nu, Ellis nu știa ce era 
Jean-Pierre. 

Ellis văzu expresia confuză a lui Jane și adăugă: 

— Adică sunt aici ca să ajut rebelii. 

Aflase despre Jean-Pierre? Jane se temu brusc pentru soțul ei. 
Ellis l-ar putea ucide... 

— Al cui e copilul? întrebă Ellis. 

— Al meu. Și al lui Jean-Pierre. O cheamă Chantal. 

Jane văzu că Ellis pare subit teribil de trist. Işi dădu seama că 
el sperase să afle că e nefericită cu soţul ei. „Oh, Doamne, cred 
că încă e îndrăgostit de mine”, se gândi ea. 

Incercă să schimbe subiectul. 

— Dar cum să-i ajuţi pe rebeli? 

El își cântări geanta. Era o chestie mare de pânză kaki, în 
formă de cârnat, ca un rucsac soldăţesc de modă veche. 

— Am de gând să-i învăţ cum să arunce în aer drumuri și 
poduri, răspunse el. Deci, vezi, în războiul ăsta sunt de aceeași 
parte cu tine. 

„Dar nu de aceeași parte cu Jean-Pierre”, se gândi ea. 

Ce-o să se întâmple mai departe? Afganii nu-l suspectaseră 
nicio clipă pe Jean-Pierre, însă Ellis era instruit în tactici de 
înșelătorie. Mai devreme sau mai târziu, el avea să ghicească ce 
se întâmplă. 

— Cât ai de gând să stai aici? îl întrebă ea. 


VP - 130 


Dacă ar fi fost o ședere de scurtă durată, poate nu avea timp 
să dezvolte suspiciuni. 

— Toată vara, răspunse el vag. 

Poate că n-avea să petreacă prea mult timp în preajma lui 
Jean-Pierre. 

— Unde o să stai? îl iscodi ea. 

— In satul ăsta. 

— Aha. 

El intui dezamăgirea din vocea ei și zâmbi crispat. 

— Cred că n-ar fi trebuit să mă aştept să fii bucuroasă că mă 
vezi... 

Mintea lui Jane o luase razna. Dacă reușea să-l facă pe Jean- 
Pierre să renunţe, n-avea să mai fie niciun pericol. 

Dintr-odată se simţi în stare să-l înfrunte. „De ce așa? se 
întrebă ea în gând. Fiindcă nu mă mai tem de el. Decenu mă 
mai tem de el? Fiindcă e Ellis aici. Nu mi-am dat seama că mi- 
era frică de soţul meu”. 

— Dimpotrivă, îi replică ea lui Ellis, gândind „Ce tare sunt!” 
Sunt fericită că ești aici. 

Se așternu tăcerea. Era clar că Ellis nu știa cum să descifreze 
reacţia lui Jane. 

— Uf, am o grămadă de explozibili și alte chestii pe undeva 
prin grădina asta zoologică. Mai bine mă duc să le iau, spuse el 
după o clipă. 

Jane dădu din cap. 

— OK. 

Ellis se întoarse și dispăru în mulțime. 

Jane merse încet prin curte, ușor uimită. Ellis era acolo, în 
Valea celor Cinci Lei, și părea încă îndrăgostit de ea. 

Când ajunse la casa negustorului, Jean-Pierre tocmai ieșea. Se 
oprise în drum spre moschee, probabil ca să-și lase geanta 
medicală. Jane nu era sigură ce să-i spună. 

— Convoiul a adus în sat pe cineva pe care-l cunoști, începu 
ea. 

— Un european? 

— Da. 

— Păi, pe cine? 

— Du-te și vezi. Ai să fii surprins. 

El se grăbi într-acolo. Jane intră. „Ce va face Jean-Pierre în 
legătură cu Ellis? se întrebă ea. Păi, le va spune rușilor. Și inșii îl 


VP - 131 


vor omori pe Ellis”. 

Gândul o înfurie. 

— Nu trebuie să mai fie nimeni ucis! zise ea cu voce tare. N- 
am să-i permit! 

Vocea ei o făcu pe Chantal să plângă. Jane o legănă și fetița 
se linişti. 

„Ce-am de gând să fac cu asta? reflectă Jane. Trebuie să-l 
împiedic să ia legătura cu rușii. Cum? Nu poate să ia legătura cu 
contactul lui, în sat. Deci, nu trebuie decât să-l ţin pe Jean-Pierre 
aici. O să-i spun: «Trebuie să promiţi că nu părăsești satul. Dacă 
refuzi, îi spun lui Ellis că ești spion, și e/ o să se asigure că nu 
pleci din sat.» Dar dacă Jean-Pierre face promisiunea și apoi o 
încalcă? Păi, aș ști că a ieșit din sat și aș ști că s-a întâlnit cu 
contactul lui, și atunci aș putea să-l avertizez pe Ellis. Mai are alt 
mod de comunicare cu rușii? Trebuie să aibă un mijloc de a intra 
în contact cu ei în caz de urgenţă. Dar aici nu există telefoane, 
nici poștă, nici serviciu de curierat, nici porumbei călători... 
Trebuie să fie un radio. Dacă are un radio, nu există nicio cale 
să-l pot opri”. 

Cu cât se gândea la asta, cu atât mai convinsă era că el avea 
un radio. Trebuia să aranjeze cumva întâlnirile astea în colibe 
din piatră. In teorie, puteau să fi fost programate toate înainte 
de a pleca de la Paris, dar în practică era aproape imposibil: ce 
s-ar fi întâmplat în cazul în care trebuia să anuleze o 
programare sau întârzia, sau când ar fi avut nevoie să se 
întâlnească de urgenţă cu contactul lui? 

„Sigur că are un radio. Ce pot să fac eu dacă are un radio? Pot 
să i-l iau”. 

O puse pe Chantal în leagăn și se uită prin casă. Se duse în 
camera din faţă. Acolo, pe tejgheaua de gresie din mijlocul a 
ceea ce fusese un magazin, se afla geanta medicală a lui Jean- 
Pierre. 

Era locul cel mai evident. Nimănui nu-i era permis s-o 
deschidă, cu excepţia lui Jane, iar ea nu a avut niciodată vreun 
motiv s-o facă. Până în momentul acela. 

Desfăcu  încuietoarea și trecu prin conţinut, verificând 
obiectele unul câte unul. 

Nu era niciun radio. 

N-avea să fie așa de simplu. 

„Trebuie să aibă unul, se gândi ea. Și trebuie să-l găsesc: 


VP - 132 


dacă nu, fie Ellis îl ucide pe el, fie el îl ucide pe Ellis”. 

Decise să scotocească prin casă. 

Verifică prin proviziile medicale de pe rafturile negustorului, 
căutând în toate cutiile și pachetele ale căror sigilii erau rupte, 
grăbindu-se de teamă că el putea să se întoarcă înainte ca ea să 
fi terminat. Nu găsi nimic. 

Se duse în dormitor. Cotrobăi prin haine, apoi între păturile de 
iarnă, depozitate într-un colț. Nimic. Mișcându-se mai repede, 
merse în camera de zi și se uită frenetic în jur după o posibilă 
ascunzătoare. Dulapul cu hărţi! Il deschise. Acolo erau doar 
hărţile. Inchise ușița cu un pocnet. 

Chantal se agită, dar nu plânse, chiar dacă era aproape timpul 
pentru alăptare. 

„Ești un copil bun, chibzui Jane. Slavă Domnului!” 

Se uită în spatele bufetului cu mâncare și ridică încet 
covorașul, în caz că exista o trapă ascunsă în podea. 

Nimic. 

Trebuia să fie pe acolo, pe undeva. Nu putea să-și imagineze 
că el riscase să-l ascundă în afara casei, fiindcă ar fi fost un 
pericol teribil să fie găsit din întâmplare. 

Se duse înapoi în magazin. Dacă ar găsi radioul, totul avea să 
fie bine - el n-ar mai fi avut altă opţiune decât să capituleze. 

Geanta lui era în cel mai plauzibil caz locul ascunzătorii, 
fiindcă o lua cu el oriunde mergea. O ridică. Era grea. Bâjbâi din 
nou în interiorul acesteia. Avea un fund gros. 

Dintr-odată, mintea i se lumină. Era posibil ca geanta să aibă 
fund dublu. 

Cercetă baza cu degetele. „Trebuie să fie aici, se gândi ea. 
Trebuie”. 

Impinse degetele în jos, pe lângă bază, și ridică. Fundul fals 
ieși cu ușurință. Cu sufletul la gură, se uită înăuntru. Acolo, în 
compartimentul ascuns, era o cutie neagră din plastic. O luă. 

„Asta e, reflectă ea. li cheamă prin radioul ăsta mic. De ce se 
și întâlnește cu ei? Probabil că nu poate să le transmită 
secretele prin radio, de teamă că cineva ascultă. Poate că 
radioul e doar pentru organizarea de întâlniri și situaţii de 
urgenţă. Cum ar fi când nu poate să plece din sat”. 

Auzi ușa din spate deschizându-se. Ingrozită, scăpă radioul pe 
podea și se răsuci, uitându-se în camera de zi. Era doar Fara, cu 
o mătură. 


VP - 133 


— Oh, Doamne, exclamă ea cu voce tare. 

Se întoarse înapoi, cu inima bătându-i nebunește în piept. 

Trebuia să scape de radio înainte să se întoarcă Jean-Pierre. 

Dar cum? Nu putea să-l arunce - ar fi fost găsit. 

Trebuia să-l spargă. 

Cu ce? 

N-avea ciocan. 

O piatră, atunci. 

Traversă grăbită camera de zi și se duse în curte. Peretele 
curţii era făcut din pietre brute, zidite laolaltă cu mortar de 
nisip. Se întinse și clătină una de pe rândul de sus. Părea de 
neclintit. 

Incercă alta, și alta. A patra piatră păru un pic mai slăbită. Se 
întinse și trase de ea. Se mișcă puţin. 

— Haide, haide, se văită ea. 

Trase din greu. Piatra brută îi tăie pielea mâinilor. O zgudui un 
pic mai puternic și piatra se desprinse. Ea sări înapoi când 
aceasta căzu pe pământ. Era cam de mărimea unei cutii de 
fasole: numai bună. O luă cu ambele mâini și intră grăbită înapoi 
în casă. 

Se duse în camera din faţă. Luă radio-transmițătorul negru din 
plastic de pe jos și-l puse pe tejgheaua de gresie. Apoi ridică 
piatra deasupra capului și o lăsă în jos cu toată forța asupra 
radioului. 

Carcasa din plastic crăpă. 

Ar fi trebuit să lovească mai tare. 

Ridică piatra și izbi din nou. De data asta carcasa se rupse, 
dezvăluind măruntaiele instrumentului: văzu un circuit integrat, 
un difuzor conic și o pereche de baterii cu scris rusesc pe ele. 

Scoase bateriile și le aruncă pe podea, pe urmă începu să 
sfărâme mecanismul. 

Fu prinsă brusc din spate și vocea lui Jean-Pierre strigă: 

— Ce faci? 

Se luptă să scape din strânsoarea lui, se eliberă pentru o clipă 
și apoi lovi din nou în micul radio. 

El o prinse de umeri și o aruncă deoparte. Ea se împiedică și 
căzu pe podea. Ateriză dur, sucindu-și încheietura mâinii. 

— E distrus! zise el holbându-se la radio. Nu poate fi reparat! 

O apucă de cămașă și o trase în picioare. 

— Nu știi ce-ai făcut! ţipă el. 


VP - 134 


În ochii lui se citeau disperare și furie clocotitoare. 

— Dă-mi drumul! îi strigă ea. 

N-avea dreptul să se poarte așa, când e/ era cel care o 
minţise. 

— Cum îndrăznești să mă tratezi așa! 

— Cum îndrăznesc eu? 

Îi dădu drumul la cămașă, trase braţul înapoi și o lovi tare, 
exact în mijlocul abdomenului. Pentru o fracțiune de secundă, 
fu, pur și simplu, paralizată de șoc. Apoi simţi durerea, adânc în 
interior, unde încă persista de când o născuse pe Chantal, strigă 
și se aplecă ţinându-se cu mâinile de mijloc. 

Avea ochii strânși tare, așa că nu văzu venind a doua lovitură. 

Pumnul lui îi ateriză din plin peste gură. Jane ţipă. 

Nu-i venea să creadă că-i făcea asta. Deschise ochii și se uită 
la el, îngrozită că avea s-o lovească din nou. 

— Cum îndrăznesc eu? ţipă el. Cum îndrăznesc eu? 

Ea căzu în genunchi pe podeaua murdară și începu să plângă 
în urma șocului, durerii și a suferinţei. O durea gura atât de rău, 
încât abia putea să vorbească. 

— Te rog, nu mă lovi, reuși ea să îngaime. Nu mă mai lovi. 

Își tinu defensiv o mână în faţa ochilor. 

El îngenunche, îi trase mâna la o parte și-și băgă fața într-a ei. 

— De când știi? șuieră el. 

Ea își linse buzele. Erau umflate deja. Le atinse cu mâneca și 
o îndepărtă plină de sânge. 

— De când te-am văzut în coliba din piatră... în drum spre 
Cobak, răspunse ea. 

— Dar n-ai văzut nimic! 

— A vorbit cu accent rusesc și a zis că avea bășici. Din asta 
mi-am dat seama. 

Fu o pauză, în care totul părea să se domolească. 

— De ce acum? întrebă el. De ce n-ai distrus radioul înainte? 

— N-am îndrăznit. 

— Și acum? 

— A venit Ellis. 

— Și? 

Jane își adună puţinul curaj care-i mai rămăsese. 

— Dacă nu încetezi cu asta... cu spionajul... am să-i spun lui 
Ellis, și te oprește el. 

O apucă de gât. 


VP-135 


— Și dacă te sugrum, cățea? 

— Dacă mi se întâmplă ceva... Ellis are să vrea să știe de ce. 
Încă e îndrăgostit de mine. 

Se uită la el. In ochii lui mocnea ura. 

— Acum n-o să-l mai prind niciodată! spuse el. 

Ea se întrebă la cine se referea. La Ellis? Nu. La Masud? Era 
posibil ca scopul final al lui Jean-Pierre să fie uciderea lui Masud? 
Mâinile lui erau încă în jurul gâtului ei. Simţi strânsoarea 
înteţindu-se. Îi privi faţa cu teamă. 

Apoi plânse Chantal. 

Expresia lui Jean-Pierre se schimbă dramatic. Ostilitatea îi 
dispăru din ochi, iar privirea fixă și încordată de furie își 
recăpătă calmul. Și, în cele din urmă, spre uimirea ei, el își puse 
mâinile la ochi și începu să plângă. 

Ea se uită la el cu neîncredere. Constată că simte milă pentru 
el, și se gândi: „Nu fi proastă, nemernicul tocmai te-a bătut”. 
Dar, în ciuda acelei fărâme de îngăduinţă, fu impresionată de 
lacrimile lui. 

— Nu plânge, zise ea încet. 

Vocea îi era surprinzător de blândă. Îi atinse obrazul. 

— Îmi pare rău, bâigui el. Îmi pare rău pentru ce ţi-am făcut. 
Munca mea de-o viaţă... totul pentru nimic. 

Ea își dădu seama cu uimire și cu o urmă de dezgust că nu 
mai era supărată pe el, în pofida buzelor umflate și a durerii 
continue din burtă. 

Se abandonă sentimentului și-l îmbrăţișă, mângâindu-i 
spatele ca și cum consola un copil. 

— Doar din cauza accentului lui Anatoli, murmură el. Doar din 
cauza asta. 

— Lasă-l pe Anatoli, zise ea. O să plecăm curând din 
Afganistan și o să ne întoarcem în Europa. Plecăm cu următorul 
convoi. 

El își luă mâinile de pe faţă și se uită la ea. 

— Când ne întoarcem la Paris... 

— Da? 

— Când o să fim acasă... tot mai vreau să fim împreună. Poţi 
să mă ierţi? Te iubesc - serios, mereu te-am iubit. Și suntem 
căsătoriţi. Și e și Chantal. Te rog, Jane - te rog, nu mă părăsi. Te 
rog? 

Spre surprinderea ei, nu simţi nicio ezitare. El era bărbatul pe 


VP - 136 


care-l iubea, soţul ei, tatăl copilului ei. Și el avea probleme și 
cerea ajutor. 

— Nu plec nicăieri, răspunse ea. 

— Promite, îi ceru el. Promite-mi că n-ai să mă părăsești. 

Ea îi zâmbi cu gura însângerată. 

— Te iubesc, zise ea. Promit că n-am să te părăsesc. 


Capitolul nouă 


Ellis era frustrat, nerăbdător și furios. Era frustrat fiindcă era 
de șapte zile în Valea celor Cinci Lei și încă nu-l zărise pe Masud. 
Era nerăbdător fiindcă era un purgatoriu zilnic pentru el să-i 
vadă pe Jane și Jean-Pierre locuind împreună, lucrând cot la cot 
și împărtășind plăcerea fericitei lor fetițe. Și era furios fiindcă el, 
și nimeni altcineva, se vârâse într-o astfel de situaţie mizerabilă. 

Se spusese că urma să se întâlnească în acea zi cu Masud, 
dar marele om nu apăruse. Ellis mersese toată ziua precedentă 
ca să ajungă în locul stabilit. Fusese la capătul de sud-vest al 
Văii celor Cinci Lei, în teritoriul rus. Plecase din Banda însoțit de 
trei luptători de gherilă - Ali Ghanim, Matullah Khan și Yussuf 
Gul -, dar li se mai alăturaseră alţi doi sau trei în fiecare sat, iar 
în total erau treizeci. Stăteau într-un cerc sub un smochin, 
aproape de vârful unui deal, mâncând smochine și așteptând. 

La poalele dealului unde poposeau începea o câmpie, care se 
întindea spre sud - până la Kabul, de fapt, deși acesta era la 
optzeci de kilometri depărtare și ei nu puteau să-l vadă. In 
aceeași direcție, însă mult mai aproape, se afla baza aeriană 
Bagram, la doar șaisprezece kilometri: clădirile acesteia nu erau 
vizibile, dar vedeau ocazional câte un avion cu reacţie ridicându- 
se în aer. Câmpia era un mozaic fertil de câmpuri și livezi, 
întretăiată de afluenţi care se vărsau toţi în Râul celor Cinci Lei. 
Și râul tumultuos se îndrepta, mai larg și mai adânc în acea 
perioadă, însă la fel de rapid, spre capitală. Un drum ce abia se 
putea numi așa trecea pe la poalele dealului și urca Valea până 
în orașul Rokha, cel mai nordic hotar al teritoriului rus. Nu era 
mult trafic pe drum: câteva căruțe țărănești și mașina blindată 
ocazională. În locul în care drumul traversa râul, fusese construit 
un nou pod rusesc. 


VP - 137 


Ellis avea de gând să-l arunce în aer. 

Lecţiile despre explozivi pe care le dădea în scopul de a 
ascunde cât mai mult timp posibil misiunea lui reală erau 
extrem de populare și fusese obligat să limiteze numărul 
participanţilor. Asta în ciuda ezitantei lui dari. Îşi amintea un pic 
de farsi de la Teheran și învățase dari pe drum, ca să poată să 
vorbească despre peisaj, mâncare, cai și arme, dar încă nu 
putea să spună lucruri ca Adâncitura în materialul exploziv are 
efectul de a concentra explozia. Cu toate astea, ideea de a 
arunca lucrurile în aer prezenta atâta interes pentru virilitatea 
afgană, că avea întotdeauna un public atent. Nu putea să-i 
înveţe formulele de calcul al cantităţii de TNT necesară pentru o 
misiune, nici să le arate cum să folosească idioatele de benzi de 
calcul ale US Army, fiindcă niciunul nu făcuse matematică la 
școală și cei mai mulţi dintre ei nici nu știau să citească. Totuși, 
era capabil să le arate cum să distrugă lucrurile mai eficient și, 
în același timp, să întrebuințeze mai puţin material - ceea ce era 
foarte important pentru ei, întrucât muniţia era insuficientă. 

Incercase și să-i facă să adopte măsuri de precauţie de bază, 
dar cu asta dăduse greș: pentru ei, prudenţa însemna lașitate. 

Între timp, era torturat de Jane. 

Era gelos când o vedea atingându-l pe Jean-Pierre, era 
invidios când îi vedea pe amândoi în peștera dispensar, lucrând 
atât de eficient și de armonios împreună. Și era mistuit de poftă 
când zărea o bucăţică din pieptul umflat al lui Jane în vreme ce 
își alăpta bebelușul. 

Zăcea treaz noaptea, sub sacul de dormit din casa lui Ismael 
Gul, unde locuia, și se întorcea constant de pe o parte pe alta, 
uneori transpirând și alteori tremurând, incapabil să se simtă 
confortabil pe podeaua de pământ bătătorit, încercând să nu 
audă sunetele înăbușite ale lui Ismael și soţiei lui, care făceau 
dragoste la câţiva metri distanță, în camera de alături. Și 
palmele păreau să-l mănânce s-o atingă pe Jane. 

N-avea pe altcineva să dea vina, decât pe el însuși, pentru 
toate astea. El se oferise voluntar pentru misiune, în speranța 
stupidă că ar putea s-o recâștige pe Jane. Era atât 
neprofesionist, cât și imatur. Tot ce putea face era să plece de 
acolo cât mai repede posibil. Și nu putea să facă nimic până nu-l 
întâlnea pe Masud. 

Se ridică și se învârti pe-acolo agitat, atent totuși să rămână 


VP - 138 


în umbra copacului, ca să nu fie observat de pe drum. La câţiva 
metri distanţă era o masă de metal contorsionat, unde se 
prăbușise un elicopter. Văzu o bucată subţire de oțel cam de 
dimensiunea și forma unei farfurii, și asta îi dădu o idee. 

Se întrebase cum să demonstreze efectul schimbării de formă 
a încărcăturii explozive, iar în acea clipă întrezări o posibilitate. 

Luă din rucsac o bucăţică plată de TNT și un briceag. 
Luptătorii de gherilă se grupară mai aproape în jurul lui. Printre 
ei era și Ali Ghanim, un omuleţ diform - nas răsucit, dinți 
deformaţi și o ușoară cocoașă - care afirmase că avea 
paisprezece copii. Ellis încrustă numele A// în TNT cu litere 
persane. Li-l arătă. Ali își recunoscu numele. 

— Ali, zise el zâmbind și arătându-și dinţii hidoși. 

Ellis plasă explozivul cu inscripţia în jos, pe bucata de oţel. 

— Sper să funcţioneze, spuse el cu un zâmbet, și ei îi zâmbiră 
în răspuns, deși niciunul dintre ei nu vorbea engleza. 

Luă o bobină de fitil detonant din sacul lui încăpător și tăie o 
lungime de patru metri. Scoase cutia cu capse, luă una și o 
introduse la capătul fitilului, în capacul cilindric. Filetă fitilul de 
TNT. 

Se uită în josul dealului, la drum. Nu văzu niciun fel de trafic. 
Își duse mica bombă peste deal și o puse jos, cam la cincizeci de 
metri distanţă. Aprinse fitilul cu un chibrit și apoi se înapoie la 
smochin. 

Fitilul era cu ardere lentă. Ellis se întrebă, în timp ce aștepta, 
dacă Masud îl urmărea și-l evalua împreună cu ceilalţi luptători 
de gherilă. Aștepta liderul să se asigure că Ellis era un om 
serios, pe care luptătorii de gherilă puteau să-l respecte? 
Protocolul era întotdeauna important într-o armată, chiar și într- 
una revoluționară. Dar Ellis nu putea să se mai joace. Dacă 
Masud nu apărea în decursul acelei zile, Ellis ar fi trebuit să 
renunţe la toate prostiile astea, să spună că era emisar al Casei 
Albe și să ceară imediat o întâlnire cu liderul rebel. 

Se produseră un pocnet neimpresionant și un mic nor de praf. 
Luptătorii de gherilă părură dezamăgiţi de o așa explozie slabă. 
Ellis recuperă bucata de metal, folosindu-și eșarfa ca s-o ţină 
fiindcă era caldă. Numele A/; era tăiat pe aceasta, literele 
alfabetului persan având muchii zdrenţuite. Le-o arătă 
luptătorilor de gherilă, iar ei izbucniră într-o pălăvrăgeală 
excitata. Ellis era mulţumit: tocmai făcuse o demonstraţie clară 


VP - 139 


a ideii că explozivul era mult mai puternic când era zimţat, 
contrar a ceea ce ar fi sugerat bunul-simţ. 

Luptătorii de gherilă se liniștiră brusc. Ellis se uită în jur și 
văzu un alt grup de șapte sau opt oameni care se apropia de 
peste deal. Puștile și bonetele lor rotunde Chitrali arătau că erau 
luptători de gherilă. Când se apropiară, Ali înţepeni, ca și cum 
era pe cale să salute. 

— Cine e? întrebă Ellis. 

— Masud, răspunse Ali. 

— Care dintre ei? 

— Cel din mijloc. 

Ellis se uită intens la silueta centrală din grup. La prima 
vedere, Masud arăta la fel ca și ceilalţi: un bărbat subțire, de 
înălțime medie, purtând haine kaki și cizme rusești. Ellis îi studie 
faţa. Era deschisă la culoare, cu o mustață rară și barbă subţire 
de adolescent. Avea un nas lung, cu vârf coroiat. Ochii negri în 
alertă erau înconjurați de riduri groase, care-l făceau să pară 
mai bătrân cu cel puţin cinci ani decât faimoasa lui vârstă de 
douăzeci și opt de ani. Nu era chipeș, însă avea un aer de 
inteligenţă plină de viață și o autoritate calmă, care-l deosebea 
de cei din jurul lui. 

El veni direct la Ellis cu mâna întinsă. 

— Eu sunt Masud. 

— Ellis Thaler, zise el și-i strânse mâna. 

— O să aruncăm podul în aer, zise Masud în franceză. 

— Vrei să începi? 

— Da. 

Ellis își vâri echipamentul în rucsac, în timp ce Masud se duse 
la grupul luptătorilor de gherilă, dând mâna cu unii, dând din 
cap la alţii, îmbrăţișând vreo doi, vorbind câteva cuvinte cu 
fiecare. 

Când fură gata, coborâră dealul răzleți, sperând - presupuse 
Ellis - că dacă erau văzuți, aveau să fie luaţi drept un grup de 
țărani mai degrabă decât o unitate a armatei rebele. Odată 
ajunși la poalele dealului, nu mai fură vizibili din drum, deși 
oricine de deasupra, dintr-un elicopter, i-ar fi observat: Ellis 
bănui că s-ar fi adăpostit dacă ar fi auzit un elicopter. Se 
îndreptară spre râu, urmând o cărare prin câmpurile cultivate. 

Trecură pe lângă casele mici și fură văzuţi de cei care lucrau 
pământurile, dintre care unii îi ignorară sârguincioși, în timp ce 


VP - 140 


alţii le făcură cu mâna și strigară saluturi. 

Luptătorii de gherilă ajunseră la râu și merseră de-a lungul 
malului acestuia, profitând de orice acoperire din bolovani și 
vegetaţie rară pe care o găseau la marginea apei. Când erau la 
vreo trei sute de metri de pod, un mic convoi de camioane ale 
armatei se pregătea să-l treacă, și toţi se ascunseră cât 
vehiculele huruiră pe lângă ei, îndreptându-se spre Rokha. Ellis 
se întinse sub o salcie și se trezi cu Masud alături de el. 

— Dacă distrugem podul, le tăiem linia de aprovizionare spre 
Rokha, zise Masud. 

După ce camioanele trecură, așteptară câteva minute, apoi 
merseră restul drumului spre pod și se grupară sub acesta, 
invizibili de pe drum. 

La jumătate, podul era la șase metri deasupra râului, care 
părea să aibă cam trei metri adâncime în acea zonă. 

Ellis văzu că era un pod simplu - două grinzi lungi din oțel, 
sau lonjeroane, sprijinind o lespede plată de drum din beton, și 
se întindea de la un mal la altul fără suport intermediar. Betonul 
era sarcina constantă - grinzile preluau efortul. Distruge-le, și 
podul se dărâmă. 

Ellis își începu pregătirile. TNT-ul lui era sub formă de calupuri 
galbene de o jumătate de kilogram. Făcu un teanc de zece 
calupuri și le lipi. Apoi încă trei teancuri identice, folosindu-și tot 
explozivul. Întrebuinţa TNT fiindcă era explozivul cel mai adesea 
găsit în bombe, proiectile, mine și grenade de mână, și proviziile 
luptătorilor de gherilă proveneau din muniţia rusească 
neexplodată. Explozivul plastic ar fi fost mai potrivit pentru 
nevoile lor, deoarece ar fi putut fi îndesat în găuri, înfășurat în 
jurul grinzilor și, în general, turnat în orice formă necesară -, dar 
trebuiau să lucreze cu materialele pe care le găseau și le furau. 
Puteau face rost ocazional de un pic de p/astigue de la inginerii 
ruși, contra marijuanei cultivate în Vale, numai că tranzacţia - 
care implica intermediari din armata regulată afgană - era 
riscantă și proviziile erau limitate. Toate astea îi fuseseră 
comunicate lui Ellis de omul CIA în Peshawar, și ar fi trebuit ca 
informaţiile să fie corecte. 

Grinzile de deasupra lui erau prevăzute cu tălpi, distanţate la 
vreo doi metri și jumătate. Ellis zise în dari, indicând spaţiul 
dintre grinzi: 


5 Plastic (fr.) (n.tr.). 
VP - 141 


— Să-mi găsească cineva un băț așa de lung. 

Unul dintre luptătorii de gherilă merse de-a lungul malului 
râului și dezrădăcină un copac tânăr. 

— Mai am nevoie de unul exact la fel, spuse Ellis. 

Așeză o încărcătură de TNT pe buza de jos a uneia dintre 
grinzile cu talpă și-i ceru unui luptător de gherilă să o ţină fixă. 
El puse o altă încărcătură, pe altă grindă cu talpă, într-o poziţie 
similară, pe urmă înţepeni copacul tânăr între cele două 
încărcături, așa că arbustul le ţinu pe amândouă unde erau. 

Intră în râu și procedă exact la fel la celălalt capăt al podului. 

Descrise tot ce făcea într-un amestec de dari, franceză și 
engleză, lăsându-i să înţeleagă ce puteau - cel mai important 
era ca ei să vadă ce face și rezultatele. Legă încărcăturile de 
Primacord, cablul detonator cu grad ridicat de explozie, și le 
conectă astfel încât să se producă deflagraţia simultan. Apoi 
făcu un inel principal înnodând Primacordul. Efectul avea să fie 
arderea cablului la ambele capete până la TNT, așa că, în cazul 
în care cablul era tăiat cumva într-un loc, bomba tot ar fi 
explodat, îi explică el lui Masud în franceză. Recomanda asta ca 
o măsură de precauţie de rutină. 

În timp ce lucra, se simţea ciudat de fericit. Era ceva liniștitor 
în sarcinile mecanice și în calculul obiectiv al cantităţii de 
exploziv. Și de vreme ce Masud apăruse, în sfârșit, putea să-și 
continue misiunea. 

Trase Primacordul prin apă, ca să fie mai puţin vizibil - avea 
să ardă foarte bine sub apă - și-l ridică pe malul râului. Atașă un 
detonator la capătul Primacordului, pe urmă adaugă un fitil 
obișnuit cu o ardere lentă. 

— Gata? îi întrebă el pe Masud. 

— Da, răspunse acesta. 

Ellis aprinse fitilul. 

Se îndepărtară în pas vioi, spre amonte, de-a lungul malului. 
Ellis simţi o oarecare bucurie secretă, copilărească în legătură 
cu deflagraţia enormă pe care era pe cale s-o creeze. 

Ceilalţi păreau și ei încântați, și el se întrebă dacă își 
ascundea la rândul lui entuziasmul la fel de prost ca ei. În timp 
ce-i privea în felul ăsta, expresiile lor se modificară dramatic și 
deveniră toţi brusc alertaţi, precum păsările care sunt atente 
după viermi în pământ. Şi apoi Ellis percepu zgomotul 
îndepărtat al șenilelor de tancuri. 


VP - 142 


Drumul nu era vizibil de unde erau, însă unul dintre luptătorii 
de gherilă se căţără rapid într-un copac. 

— Două, raportă el. 

— Poţi să distrugi podul cât sunt tancurile pe el? întrebă 
Masud prinzându-l de braţ pe Ellis. 

„Oh, la naiba! se gândi Thaler. Asta este un test”. 

— Da, răspunse el în grabă. 

Masud dădu din cap, zâmbind șters. 

— Bine. 

Ellis se căţără în copac lângă luptătorul de gherilă și se uită 
peste câmpuri. Erau două tancuri negre, care înaintau cu greu 
de-a lungul drumului îngust și pietros de la Kabul. Se simțea 
extrem de tensionat: era pentru prima dată când vedea 
inamicul. Cu armura lor cu bordaj metalic și tunurile enorme, 
arătau invulnerabile, mai ales prin contrast cu zdrențuiţii 
luptători de gherilă și puștile lor. Și totuși, Valea era plină de 
resturi de tancuri pe care luptătorii de gherilă le distruseseră cu 
mine artizanale bine plasate și rachete furate. 

Nu mai erau alte vehicule cu tancurile. Nu era nicio patrulă 
atunci, niciun raid. Tancurile erau, probabil, trimise la Rokha, 
după ce fuseseră reparate la Bagram, sau poate că tocmai 
sosiseră din Uniunea Sovietică. 

Incepu să calculeze. 

Tancurile se deplasau cu aproximativ șaisprezece kilometri pe 
oră, așa că urmau să ajungă la pod într-un minut și jumătate. 

Fitilul ardea de mai puţin de un minut: mai avea cel puţin trei 
minute până la capăt. La momentul respectiv, tancurile ar fi 
trecut deja peste pod și s-ar fi aflat la o distanță sigură de 
explozie. 

Cobori din copac și o luă la fugă, gândindu-se: „Câţi naiba ani 
sunt de când am fost ultima dată într-o zonă de luptă?” 

Auzi pași în spatele lui și se uită înapoi. 

Ali alerga chiar în urma lui, rânjind oribil, și alţi doi oameni 
erau aproape, pe urmele lui. Ceilalţi se adăposteau de-a lungul 
malului. 

O clipă mai târziu ajunse la pod, se lăsă într-un genunchi 
lângă fitil și își dădu jos rucsacul de pe umăr. Continuă să 
calculeze în timp ce dibuia în sacul deschis și cotrobăia după 
briceag. „Tancurile sunt acum la un minut distanţă, chibzui el. 
Fitilul arde treizeci de centimetri la fiecare treizeci-patruzeci și 


VP - 143 


cinci de secunde. Ritmul ăsta e lent, mediu sau rapid?” Păru să- 
și aducă aminte că era rapid. „Să spunem treizeci de centimetri 
atunci pentru o întârziere de treizeci de secunde. În treizeci de 
secunde pot să alerg vreo sută cincizeci de metri - abia-abia 
suficient pentru a fi siguranţă.” 

Deschise briceagul și i-l dădu lui Ali, care îngenunchease 
lângă el. Ellis apucă de fitil la treizeci de centimetri de unde era 
legat detonatorul și-l ţinu cu ambele mâini ca Ali să-l taie. 

Avea capătul tăiat în mâna stângă și fitilul aprins în dreapta. 
Nu era sigur dacă era deja timpul să reaprindă capătul tăiat. 
Trebuia să vadă cât de departe erau tancurile. 

Se căţără pe terasament, încă ţinând în mâini ambele bucăţi 
de fitil. În spatele lui, Primacordul atârna în râu. Își înălţă capul 
peste parapetul podului. Grozavele tancuri negre se apropiau 
constant. Cât de curând? Presupunea la întâmplare. Numără 
secundele, măsurându-le înaintarea. Și apoi, fără să calculeze, 
dar sperând la ce era mai bun, atașă capătul aprins al fitilului 
detonant deconectat la capătul tăiat care încă era legat la 
bombe. 

Puse cu grijă fitilul aprins pe pământ și o luă la fugă. 

Ali și ceilalţi doi luptători de gherilă îl urmară. 

La început se ascunseră de tancuri pe malul râului, dar pe 
măsură ce tancurile se apropiau, cei patru oamenii care alergau 
deveniră clar vizibili. Ellis numără lent secundele până când 
huruiala tancurilor se transformă într-un vuiet. 

Tunarii din tancuri ezitară doar o clipă: afganii în fugă puteau 
să fie luptători de gherilă și, prin urmare, numai buni să fie luaţ 
la ţintă, de antrenament. 

Se auzi un dublu bum și două obuze zburară pe deasupra 
capului lui Ellis. El schimbă direcţia, alergând într-o parte, 
departe de râu, gândindu-se: „Tunarul își reglează tirul... acum 
îndreaptă turela spre mine... ţintește... acum.” Se eschivă din 
nou, schimbând direcția înapoi spre râu, și o secundă mai târziu 
auzi alt bum. Obuzul ateriză destul de aproape ca să-l împroaște 
cu pământ și pietre. „Următorul are să mă lovească dacă 
blestemata de bombă nu explodează mai înainte, chibzui el. 
Rahat! De ce a trebuit să-i arăt lui Masud cât de al dracului de 
macho sunt?” Apoi auzi o mitralieră deschizând focul. „E greu să 
țintești direct dintr-un tanc în mișcare, reflectă el. Dar probabil 
că au să se oprească”. 


VP - 144 


Văzu gloanţele de mitralieră zburând spre el și începu să 
alerge în zigzag. Își dădu seama dintr-odată că putea să 
ghicească exact ce-ar face rușii: ar opri tancurile unde ar avea 
cea mai bună vizibilitate asupra luptătorilor de gherilă fugari, și 
asta ar fi pe pod. Dar avea să explodeze bomba înainte ca 
mitraliorii să-și lovească ţintele? Fugi mai tare, cu inima 
bătându-i și răsuflarea întretăiată. „Nu vreau să mor, chiar dacă 
ea îl iubește pe doctor, se gândi el”. Văzu gloanțele ciobind un 
bolovan aproape în calea lui. Viră brusc, însă fluxul de foc îl 
urmă. Părea fără speranţă: era o ţintă ușoară. Il auzi pe unul 
dintre luptătorii de gherilă din spatele lui strigând, apoi fu lovit 
de două ori la rând: simţi o arsură în șold, pe urmă un impact ca 
o lovitură grea în fesa dreaptă. Cel de-al doilea glonţ îi paraliză 
piciorul pe moment, și el se împiedică și căzu, învinețţindu-și 
pieptul, apoi se rostogoli pe spate. 

Se ridică, ignorând durerea, și încercă să se miște. Cele două 
tancuri se opriră pe pod. Aflat chiar în spatele lui, Ali îl luă pe 
Ellis de subsuori și încercă să-l ridice. Împreună erau ţinte 
sigure: tunarii din tancuri nu puteau să rateze. 

Și tocmai în momentul acela se produse deflagraţia. 

Era un spectacol frumos. 

Cele patru explozii simultane retezară podul la ambele 
capete, lăsând secțiunea din mijloc - cu două tancuri pe ea - 
total fără sprijin. La început căzu lent, cu capetele distruse 
scrâșnind. Pe urmă se desprinse și căzu spectaculos în râul 
năvalnic, aterizând plat, cu un plescăit monstruos. Apele se 
despărţiră maiestuos, lăsând vizibilă pentru o clipă albia râului, 
apoi se reuniră cu un sunet ca de tunet. 

Când zgomotul se stinse, Ellis îi auzi pe luptătorii de gherilă 
ovaţionând. 

Unii dintre ei ieșiră din adăpost și fugiră spre tancurile pe 
jumătate scufundate. Ali îl ridică pe Ellis în picioare. Senzaţia de 
durere acută i se întoarse rapid în picioare și își dădu seama că 
era rănit. 

— Nu sunt sigur că pot merge, îi zise în dari lui Ali. 

Făcu un pas și ar fi căzut dacă Ali nu l-ar fi ţinut. 

— Of, rahat, rosti Ellis în engleză. Cred că am primit un glonţ 
în fund. 

Auzi  împușcături. Ridicând privirea, îi văzu pe rușii 
supraviețuitori încercând să scape din tancuri și pe luptătorii de 


VP - 145 


gherilă punând mâna pe ei de cum apăreau. Afganii ăștia erau 
ticăloși cu sânge rece. Privind în jos, văzu cracul drept de la 
pantaloni îmbibat în sânge. Asta e rană superficială, presupuse 
el: simţi că glontul încă era în cealaltă rană. 

Masud veni la el, zâmbind larg. 

— Bună treaba cu podul, zise în franceza lui cu accent 
puternic. Magnific! 

— Mulţumesc, răspunse Ellis. Numai că n-am venit aici să 
arunc poduri în aer. 

Se simţea slăbit și un pic ameţit, dar avea convingerea că 
sosise momentul să-și expună misiunea. 

— Am venit să facem o înţelegere. 

Masud se uită la el curios. 

— De unde ești? 

— Washington. Casa Albă. Îl reprezint pe președintele Statelor 
Unite. 

Masud dădu din cap, surprins. 

— Bine. Mă bucur. 

În momentul acela, Ellis leșină. 

e 

În acea noapte se instală la Masud. 

Luptătorii de gherilă înjghebară o targă și-l duseră până-n 
Vale, la Astana, unde se opriră în amurg. 

Masud trimisese deja un mesager la Banda să-l aducă pe 
Jean-Pierre, care avea să ajungă cândva a doua zi să-i scoată lui 
Ellis glonțul din fund. Între timp, se stabiliră cu toţii în curtea 
unei ferme. Durerea lui Ellis era mocnită, iar călătoria îl slăbi. 

Luptătorii de gherilă îi puseră pansamente primitive pe răni. 

La vreo oră după sosire, i se dădu ceai verde fierbinte și 
dulce, care-l revigoră oarecum, și un pic mai târziu mâncară toţi 
dude și iaurt la cină. Asta era ceva obișnuit pentru luptătorii de 
gherilă, observase Ellis cât călătorise cu convoiul din Pakistan în 
Vale: la vreo oră, două după ce ajungeau undeva, apărea 
mâncarea. Ellis nu știa dacă o cumpărau, o rechiziționau sau o 
primeau cadou, dar presupuse că li se dădea pe degeaba, 
uneori de bunăvoie și alteori fără tragere de inimă. 

După ce mâncară, Masud se așeză lângă Ellis, iar în 
următoarele câteva minute cei mai mulţi dintre luptătorii de 
gherilă plecară firesc, lăsându-i pe Masud și pe doi dintre 
locotenenţii lui singuri cu Ellis. Thaler știa că trebuia să discute 


VP - 146 


cu Masud neapărat, fiindcă n-ar mai fi avut altă șansă, poate, 
timp de încă o săptămână. Cu toate astea, se simţi prea slăbit și 
obosit pentru sarcina asta subtilă și dificila. 

— Cu mulţi ani în urmă, o ţară străină i-a cerut regelui 
Afganistanului cinci sute de războinici, ca să ajute într-un război, 
zise Masud. Regele afgan a trimis cinci oameni din Valea 
noastră, cu un mesaj care spunea că e mai bine să aibă cinci lei 
decât cinci sute de vulpi. Așa a ajuns Valea noastră să fie 
numită Valea celor Cinci Lei, zâmbi el, apoi adăugă: Azi tu ai fost 
un leu. 

— Am auzit o legendă care spune că au existat cinci mari 
războinici, cunoscuţi sub numele Cei Cinci Lei, fiecare păzind 
una dintre cele cinci trecători din Vale, spuse Ellis. Și am auzit 
că ăsta e motivul pentru care ţi se spune Al Șaselea Leu. 

— Gata cu legendele, rosti Masud cu un zâmbet. Ce ai să-mi 
spui? 

Ellis repetase conversaţia asta și în scenariul lui nu începea 
atât de brusc. În mod evident, stilul oriental indirect nu-i era 
propriu lui Masud. 

— Vreau să te întreb mai întâi cum evaluezi războiul, 
răspunse Ellis. 

Masud dădu din cap, se gândi pentru câteva secunde și zise: 

— Rușii au douăsprezece mii de soldați în orașul Rokha, 
poarta de acces spre Vale. Dispunerea lor e ca de obicei: mai 
întâi câmpurile minate, apoi trupele afgane, pe urmă trupele 
rusești care să-i oprească pe afgani să fugă. Ei se așteaptă la 
încă o mie două sute de oameni ca întăriri. În termen de două 
săptămâni au de gând să lanseze o ofensivă majoră asupra Văii. 
Scopul lor e să ne distrugă trupele. 

Ellis se întrebă cum obținuse Masud informații așa precise, 
dar nu fu atât de lipsit de tact ca să întrebe. În schimb, zise: 

— Și ofensiva o să reușească? 

— Nu, răspunse calm și plin de încredere Masud. Când atacă, 
ne împrăștiem pe dealuri, așa că n-are să fie nimeni aici ca să 
lupte cu ei. Când au să se oprească, îi hărțuim de pe teren înalt 
și le tăiem liniile de comunicare. Treptat, îi slăbim printr-un 
război de uzură. Se trezesc că pierd resurse vaste ca să 
păstreze un teritoriu care nu le conferă niciun avantaj militar. În 
cele din urmă, se retrag. Așa se întâmplă mereu. 

„lată o descriere din manualul de război de gherilă”, reflectă 


VP - 147 


Ellis. 

Nu era nicio îndoială că Masud îi putea învăţa multe pe ceilalţi 
lideri tribali. 

— Cât timp crezi că au să desfășoare rușii astfel de atacuri 
inutile? 

Masud ridică din umeri. 

— Dumnezeu știe. 

— O să fiți vreodată în stare să-i alungaţi din ţara voastră? 

— Vietnamezii i-au alungat pe americani, chicoti Masud cu un 
zâmbet. 

— Știu, am fost acolo, replică Ellis. Știi cum au făcut-o? 

— Un factor important, în opinia mea, este că vietnamezii au 
primit de la ruși cele mai moderne arme, rachete sol-aer, în 
special portabile. Asta e singura modalitate ca forțele de gherilă 
să poată riposta avioanelor și elicopterelor. 

— Sunt de acord, admise Ellis. Mai important, Guvernul 
Statelor Unite e de acord. Ne-ar plăcea să vă ajutăm să faceți 
rost de arme mai bune. Dar ar trebui să vedem că faceţi 
progrese reale împotriva inamicului vostru cu armele astea. 
Poporul american vrea să vadă ce obţine pentru banii lui. Cât de 
curând crezi că rezistenţa afgană are să fie în măsură să lanseze 
atacuri unificate, în toată ţara, asupra rușilor, cum au făcut 
vietnamezii spre sfârșitul războiului? 

Masud clătină din cap cu îndoială. 

— Unificarea rezistenței se află într-un stadiu foarte timpuriu. 

— Care sunt principalele obstacole? 

Ellis își ţinu respiraţia, rugându-se ca Masud să dea răspunsul 
așteptat. 

— Neîncrederea între diferitele grupuri de luptă e principalul 
obstacol. 

Ellis răsuflă suspect de ușurat. 

— Suntem triburi diferite, națiuni diferite și avem conducători 
diferiţi, continuă Masud. Alte grupuri de gherilă mi-au prins 
convoaie în ambuscadă și mi-au furat proviziile. 

— Neîncrederea, repetă Ellis. Ce altceva? 

— Comunicarea. Avem nevoie de o rețea regulată de 
mesageri. În cele din urmă, ne trebuie contact radio, însă asta e 
departe în viitor. 

„Neîncrederea și comunicarea inadecvată”. Asta sperase Ellis 
să audă. 


VP - 148 


— Haide să vorbim despre altceva. 

Se simţea teribil de obosit: pierduse destul de mult sânge. 
Lupta cu o dorință puternică de a închide ochii. 

— Aici, în Vale, ai dezvoltat arta războiului de gherilă cu mai 
mult succes decât oriunde altundeva în Afganistan. Alţi lideri 
încă își mai risipesc resursele apărând teritoriul de câmpie și 
atacând poziţiile puternice. Noi am dori să pregătești tu oameni 
din alte părţi ale ţării în tacticile gherilei moderne. Vrei să te 
gândești la asta? 

— Da - și cred că înțeleg unde baţi, spuse Masud. După vreun 
an, fiecare zonă a rezistenţei va avea un grup mic de oameni 
instruiți în Valea celor Cinci Lei. Ei ar putea să formeze o rețea 
de comunicare. Se vor înțelege între ei, vor avea încredere în 
mine... 

Vocea i se frânse, dar Ellis vedea pe faţa lui că încă dezvolta 
implicaţiile în minte. 

— Bine, zise Ellis. 

Rămăsese fără energie, însă aproape terminase. 

— Uite cum stă treaba. Dacă poţi să obţii acordul altor 
comandanţi și să înfiinţezi programul de pregătire, SUA îţi vor 
furniza lansatoare de rachetă sol-aer RPG-7 și echipament radio. 
Dar trebuie să participe la înţelegere doi comandanți. Ei sunt 
Jahan Kamil, din Valea Pichului, și Amal Azizi, comandantul 
Faizabad. 

Masud zâmbi cu tristețe. 

— l-ai ales pe cei mai dificili. 

— Știu, spuse Ellis. Poţi s-o faci? 

— Lasă-mă să mă gândesc la asta, zise Masud. 

— Bine. 

Epuizat, Ellis se întinse din nou pe pământul rece și închise 
ochii. O clipă mai târziu, adormi. 


Capitolul zece 


Jean-Pierre mergea fără ţintă peste câmpurile luminate de 
Lună, în adâncurile unei depresii negre. Cu o săptămână în urmă 
era împlinit și fericit, stăpân pe situaţie, desfășurând o activitate 
utilă, în timp ce-și aștepta marea șansă. Și, deodată, totul se 


VP - 149 


terminase, iar el se simţea fără valoare, un eșec, un ghinionist. 

Nu exista nicio cale de ieșire. Trecuse în revistă toate 
posibilităţile, din nou și din nou, dar sfârșea mereu cu aceeași 
concluzie: trebuia să plece din Afganistan. 

Utilitatea lui ca spion se încheiase. N-avea niciun mijloc să-l 
contacteze pe Anatoli. Și, chiar dacă Jane nu i-ar fi distrus 
radioul, i-ar fi fost imposibil să părăsească satul ca să-l 
întâlnească pe Anatoli, fiindcă Jane ar fi știut imediat ce face și i- 
ar fi spus lui Ellis. Ar fi putut cumva s-o facă pe Jane să tacă (Nu 
te gândi la asta, nici prin gând să nu-ți treacă), însă dacă i se 
întâmpla ceva, Ellis ar fi vrut să știe de ce. Totul se reducea la 
Ellis. „Mi-ar plăcea să-l omor pe Ellis, dacă aș avea tupeul, 
chibzui el. Dar cum? N-am nicio armă. Ce să fac, să-i tai gâtul cu 
bisturiul? E mult mai puternic decât mine - n-aș putea să-l birui 
niciodată”. 

Se gândi de ce mersese prost. El și Anatoli deveniseră 
neglijenţi. Ar fi trebuit să se întâlnească într-un loc din care ar fi 
avut o vedere bună asupra tuturor împrejurimilor, ca să fi 
prevenit orice apropiere a cuiva. Dar cine s-ar fi gândit că Jane 
ar fi putut să vină după el? Era victima celui mai îngrozitor 
ghinion: că băiatul rănit fusese alergic la penicilină, că Jane îl 
auzise pe Anatoli vorbind, că ea era în stare să recunoască un 
accent rusesc și că apăruse Ellis, ca să-i dea curaj. Fusese 
ghinion. Totuși, cărţile de istorie nu-i amintesc pe cei care 
aproape au atins măreţia. „Am făcut tot posibilul, tată”, reflectă 
el. Și aproape auzi răspunsul tatălui său: „Nu mă interesează 
dacă ai făcut tot posibilul, vreau să știu dacă ai reușit sau nu”. 

Se apropia de sat. Decise să se ducă la culcare și, oricum, n- 
avea nimic altceva de făcut decât să se culce. Se îndreptă spre 
casă. 

Cumva, realitatea că încă o avea pe Jane nu era o mare 
consolare. Faptul că ea îi descoperise secretul părea să-i fi făcut 
mai puţin intimi, nu mai mult. O nouă distanţă creștea între ei, 
chiar dacă își planificau întoarcerea acasă și vorbeau despre 
noua lor viață înapoi în Europa. 

Cel puțin încă se îmbrăţișau noaptea în pat. 

Asta era ceva. 

Intră în casa negustorului. Se aștepta ca Jane să fie deja în 
pat, dar, spre surprinderea lui, încă era trează. Ea începu să 
vorbească imediat ce el intră. 


VP - 150 


— A venit după tine un mesager din partea lui Masud. Trebuie 
să te duci la Astana. Ellis e rănit. 

Ellis e rănit. Inima lui Jean-Pierre bătu mai repede. 

— Cum? 

— Nimic serios. Am înţeles că are un glonț în fund. 

— Mă duc la prima oră mâine-dimineaţă. 

Jane dădu din cap. 

— Mesagerul o să meargă cu tine. Poţi să te întorci până la 
căderea nopţii. 

— Aha. 

Jane voia să se asigure că n-avea posibilitatea să-l întâlnească 
pe Anatoli. Precauţia ei era inutilă: lui Jean-Pierre îi era dificil să 
aranjeze o astfel de întâlnire. 

În plus, Jane stătea de pază împotriva unui pericol minor și 
trecea cu vederea unul major. Ellis era rănit. Asta îl făcea 
vulnerabil. Ceea ce schimba totul. 

Jean-Pierre ar fi putut să-l ucidă. 

Rămase treaz toată noaptea, gândindu-se la asta. Și-l imagină 
pe Ellis culcat pe o saltea sub un smochin, scrâșnind din dinţi 
din cauza durerii provocate de un os zdrobit sau, poate, palid și 
slăbit de la pierderea de sânge. Se vedea pe el însuși pregătind 
o injecție. 

— E un antibiotic care previne infectarea rănii, ar fi spus el, 
apoi l-ar fi injectat cu o supradoză de digitalice, care i-ar fi indus 
un atac de cord. 

Un atac de cord natural era puţin probabil, dar în niciun caz 
imposibil la un bărbat de treizeci și patru ani, mai ales la unul 
care făcuse un exerciţiu fizic intens după o lungă perioadă de 
muncă relativ sedentară. Oricum, n-ar fi fost nicio anchetă, nicio 
autopsie și nicio suspiciune: în Occident, nu s-ar fi îndoit nimeni 
că Ellis fusese rănit în acțiune și murise din cauza rănilor. 

Acolo, în Vale, toată lumea ar fi acceptat diagnosticul lui Jean- 
Pierre. El era la fel de încredere ca oricare dintre cei mai 
apropiaţi locotenenţi ai lui Masud - destul de natural, fiindcă, 
posibil, considerau că el se sacrificase la fel de mult ca oricare 
dintre ei pentru cauză. Nu, singura care s-ar fi îndoit ar fi fost 
Jane. 

Și ce-ar fi putut să facă? 

Nu era sigur. Jane era un adversar formidabil când era 
susținută de Ellis. Dar Jane singură, nu. Jean-Pierre ar fi putut s-o 


VP - 151 


convingă pe Jane să rămână în Vale pentru încă un an: i-ar fi 
promis că nu va trăda convoaiele, apoi ar fi găsit o modalitate 
de a restabili contactul cu Anatoli și ar fi așteptat, pur și simplu, 
șansa să i-l arate rușilor pe Masud. 

Îi dădu lui Chantal sticla cu lapte de la două dimineaţa, pe 
urmă se întoarse în pat. Nici măcar nu încercă să doarmă. Era 
prea nerăbdător, prea emoţionat și prea speriat. In timp ce 
stătea întins în pat așteptând ca soarele să răsară, se gândi la 
ce ar putea să meargă prost: Ellis ar fi putut să refuze 
tratamentul, el ar fi putut să greșească doza, Ellis ar fi suferit o 
simplă zgârietură și ar fi mers normal, Ellis și Masud ar fi putut 
pleca deja din Astana. 

Somnul lui Jane era tulburat de vise. Se sucea și se răsucea 
lângă el, mormăind din când în când silabe de neînțeles. Numai 
Chantal dormea bine. 

Chiar înainte de ivirea zorilor, Jean-Pierre se ridică, aprinse 
focul și se duse la râu să se scalde. Când se întoarse, mesagerul 
era în curtea lui, bea ceai făcut de Fara și mânca pâine rămasă 
din ziua precedentă. Jean-Pierre bău un ceai, dar nu putu să 
mănânce nimic. 

Jane o alăpta pe Chantal pe acoperiș. Se duse sus și le sărută 
pe amândouă de rămas-bun. De fiecare dată când o atingea pe 
Jane, își amintea cum o lovise și se simţea cum se cutremura de 
ruşine. Ea părea să-l fi iertat, însă el nu putea să se ierte. 

Işi conduse bătrâna iapă prin sat și cobori pe malul râului, 
apoi, cu mesagerul alături, se îndreptă în aval. De acolo la 
Astana nu era drum în Valea celor Cinci Lei, ci doar o fâșie de 
pământ stâncos, de doi metri jumătate, trei metri lăţime și mai 
mult sau mai puţin plată, potrivită pentru căruţe din lemn sau 
jeepuri ale armatei, o mașină obișnuită ar fi fost distrusă în 
câteva minute. 

Valea prezenta o serie de defileuri stâncoase înguste, 
lărgindu-se din când în când și formând mici câmpuri cultivate, 
lungi de un kilometru și jumătate până la trei kilometri și late de 
mai puţin de un kilometru și jumătate, unde sătenii se zbăteau 
să trăiască de pe urma unui sol neprielnic, muncind din greu și 
irigând inteligent. Drumul era destul de bun pentru ca Jean- 
Pierre să călărească la vale. (Calul nu era suficient de bun ca să- 
| călărească la deal.) 

Pe vremuri, Valea fusese un loc idilic, se gândi el în timp ce 


VP - 152 


călărea spre sud, în soarele luminos al dimineţii. Udată de Râul 
celor Cinci Lei, protejată de zidurile înalte ale Văii, organizată în 
conformitate cu vechile tradiţii și netulburată de nimic, în afară 
de câţiva cărăuși de unt din Nuristan și, ocazional, de vânzătorul 
de panglici din Kabul, ea se încadra atunci în tradiţia Evului 
Mediu. În prezent, aproape fiecare sat suferise ceva daune în 
urma bombardamentelor: o moară de apă ruinată, o pajiște 
plină de cratere, un vechi apeduct din lemn făcut așchii, un pod 
de zidărie și mortar redus la câteva pietre de călcat pe ele în 
râul vijelios. Efectul acestora asupra vieții economice a Văii era 
evident, iar Jean-Pierre era martor. Casa aceea fusese o 
măcelărie, dar pe planșeta de lemn din faţă nu era pic de carne. 
Peticul acela de pământ cu buruieni fusese odată o grădină de 
legume, dar proprietarul său fugise în Pakistan. Era acolo o 
livadă cu fructe putrezite pe jos, când ar fi trebuit uscate pe un 
acoperiș, pregătite să fie stocate pentru iarna lungă și rece: 
femeia și copiii care avuseseră grijă de livadă muriseră, iar soţul 
devenise luptător de gherilă. Grămada aceea de noroi și pietre 
întruchipa o moschee și sătenii  deciseseră să n-o 
reconstruiască, fiindcă, probabil, putea fi bombardată din nou. 
Toate acele dărâmături și distrugeri se întâmplaseră deoarece 
oameni precum Masud încercau să reziste cursului istoriei și 
păcăleau ţăranii ignoranţi ca să-i sprijine. Cu Masud înlăturat, 
totul avea să se încheie. 

Și cu Ellis dat la o parte, Jean-Pierre putea să se descurce cu 
Masud. 

Se întreba, pe măsură ce se apropiau de Astana, spre amiază, 
dacă avea să-i fie greu să înfigă acul. Ideea de a ucide un 
pacient era atât de grotescă, încât nu știa cum să reacționeze. 
Văzuse pacienţi murind, desigur. Dar chiar și atunci fusese 
cuprins de regretul că nu putuse să-i salveze. Când urma să-l 
aibă pe Ellis neajutorat în faţă și acul în mână, Jean-Pierre ar fi 
fost torturat de îndoială, ca Macbeth, sau ar fi șovăit, ca 
Raskolnikov din Crimă și pedeapsă? 

Trecură prin Sangana, cu cimitirul și plaja lui de nisip, apoi 
urmară drumul pe lângă un cot al râului. În faţa lor era o 
porţiune de teren agricol, iar pe deal un pâlc de case. Vreo două 
minute mai târziu, un băiat de unsprezece-doisprezece ani se 
apropie de ei peste câmpuri și-i conduse nu în satul de pe deal, 
ci la o casă mare de la marginea unui teren agricol. 


VP - 153 


Cu toate astea, Jean-Pierre nu simţi nicio îndoială, nicio 
ezitare. Doar un fel de neliniște încordată, ca în ora dinaintea 
unui examen important. 

Işi luă geanta medicală de pe cal, îi dădu hățurile băiatului și 
intră în curtea fermei. 

Mai bine de douăzeci de luptători de gherilă erau împrăștiați 
în jur, stând pe vine și privind în gol, așteptând cu o răbdare 
aborigenă. Masud nu era acolo, observă Jean-Pierre uitându-se 
în jur, ci două dintre cele mai apropiate ajutoare ale lui. Ellis 
zăcea într-un colț umbrit, pe o pătură. 

Jean-Pierre îngenunche lângă el. Ellis suferea, în mod evident, 
din cauza unor dureri de la glonț. Era culcat pe burtă. Avea faţa 
încordată și scrâșnea din dinţi. Pielea îi era palidă și pe frunte îi 
șiroia transpiraţia. 

Respirația îi era aspră. 

— Doare, nu-i așa? întrebă Jean-Pierre în engleză. 

— Porcăria dracului - bine spus, răspunse Ellis printre dinţi. 

Jean-Pierre trase pătura de pe el. Luptătorii de gherilă îi 
tăiaseră hainele și-i puseseră pe rană un pansament rudimentar. 
Jean-Pierre îl înlătură. 

Văzu imediat că prejudiciul nu era grav. Ellis sângerase foarte 
mult și faptul că încă mai avea glonţul în mușchi evident că 
făcea să doară ca naiba, însă era destul de departe orice os sau 
vas de sânge important - s-ar fi vindecat repede. 

„Nu, nu se va vindeca, își aminti Jean-Pierre. N-are să se 
vindece deloc”. 

— Mai întâi am să-ţi dau ceva ca să-ţi ușurez durerea, zise el. 

— Ți-aș mulțumi pentru asta, spuse Ellis cu fervoare. 

Jean-Pierre îl examină. Ellis avea pe spate o cicatrice mare, în 
formă de cruce. Jean-Pierre se întrebă cum o căpătase. 

„N-am să aflu niciodată”, se gândi el. 

Deschise geanta medicală. 

„Acum am de gând să-l omor pe Ellis, chibzui el în continuare. 
N-am omorât pe nimeni, nici măcar accidental. Cum e să fii 
criminal? Oamenii o fac în fiecare zi, peste tot în lume: bărbații 
își ucid soțiile, femeile își ucid copiii, asasinii ucid politicieni, 
hoţii ucid gospodari, călăii publici ucid criminali”. Luă o seringă 
mare și începu s-o umple cu digitoxină: medicamentul venea în 
flacoane mici și trebui să golească patru dintre ele ca să obţină 
o doză letală. 


VP - 154 


„Cum ar fi să mă uit la Ellis cum moare? Primul efect al 
medicamentului o să fie accelerarea ritmului inimii. El va simţi 
asta și va deveni neliniștit și stânjenit. Apoi, pe măsură ce 
otrava o să-i afecteze ritmul cardiac, bătăile inimii se vor 
accelera. Pe urmă se va simţi foarte rău. În final, vor deveni 
complet neregulate și Ellis va muri în agonie și teroare. Ce-o să 
fac atunci când o să strige de durere, cerându-mi mie, 
medicului, să-l ajut? reflectă Jean-Pierre. O să-i spun că vreau să 
moară? O să-și dea seama că l-am otrăvit? O să-i murmur 
cuvinte  liniștitoare, în spiritul celui mai bun comportament 
profesionist al meu, și o să încerc să-i ușurez moartea? 
Relaxează-te, e doar un efect secundar normal al calmării 
durerii, totul o să fie bine. 

Injecția era gata. 

„Pot s-o fac, își dădu seama Jean-Pierre. Pot să-l omor. Doar 
că nu știu ce-o să se întâmple cu mine după aceea”. 

Dezgoli partea superioară a brațului lui Ellis și, prin prisma 
obișnuinței, tamponă un bandaj cu alcool. 

In acel moment sosi Masud. 

Jean-Pierre nu-l auzi apropiindu-se, așa că păru să vină de 
nicăieri, făcându-l pe Jean-Pierre să tresară. Masud îi puse o 
mână pe braţ. 

— Te-am speriat, monsieur le docteur, spuse Ahmed. 

Îngenunche la capul lui Ellis. 

— M-am gândit la propunerea guvernului american, i se 
adresă apoi în franceză lui Ellis. 

Jean-Pierre îngenunche și el acolo, îngheţat în poziţie cu 
seringa în mâna dreaptă. Ce propunere? Ce naiba era asta? 
Masud vorbise deschis, ca și cum Jean-Pierre era doar unul 
dintre camarazii săi - ceea ce și era, într-un fel -, dar Ellis... 
Thaler putea să sugereze să vorbească în privat. 

Rănitul se ridică într-un cot cu efort. 

Jean-Pierre își ţinu respiraţia. Dar Ellis spuse doar: 

— Zi mai departe. 

„E prea obosit, se gândi Jean-Pierre. Și durerea e prea mare 
ca să se gândească la măsuri elaborate de securitate și, în plus, 
n-are mai multe motive decât Masud să mă suspecteze”. 

— E bine, rosti Masud. Insă m-am întrebat cum o să 
îndeplinesc partea mea de înţelegere. 

„Desigur! chibzui Jean-Pierre. Americanii n-au trimis aici un 


VP - 155 


agent CIA de top doar ca să înveţe câţiva luptători de gherilă 
cum să arunce în aer poduri și tuneluri. Ellis e aici ca să facă o 
înțelegere!” 

— Planul ăsta de a forma detașamente în alte zone trebuie 
explicat celorlalți comandanţi, continuă Masud. Asta are să fie 
dificil. Vor fi suspicioși - mai ales dacă le prezint eu propunerea. 
Cred că tu ar trebui să te duci la ei și să le spui ce le oferă 
guvernul tău. 

Jean-Pierre era stupefiat. Un plan de a instrui oameni din alte 
zone! Care naiba era ideea? 

— AȘ fi bucuros s-o fac. Ar trebui să-i aduni tu laolaltă, rosti 
Ellis cu o oarecare dificultate. 

— Da, zâmbi Masud. O să convoc o conferinţă a tuturor 
liderilor rezistenţei, care o să aibă loc aici, în Valea celor Cinci 
Lei, în satul Darg, în termen de opt zile. Am să trimit mesageri 
azi, să le transmit că e aici un reprezentant al Guvernului 
Statelor Unite, ca să discute despre livrările de arme. 

O conferinţă! Livrări de arme! Natura înțelegerii îi deveni clară 
lui Jean-Pierre. Dar ce-ar fi trebuit să facă în privinţa asta? 

— Vor veni? întrebă Ellis. 

— Mulţi, da, răspunse Masud. Camarazii noștri din deșerturile 
vestice, nu - e prea departe și nu ne cunosc. 

— Dar cei doi pe care îi vrem în special - Kamil și Azizi? 

Masud ridică din umeri. 

— Asta e în mâinile lui Dumnezeu. 

Jean-Pierre tremura de emoție. Acela avea să fie cel mai 
important eveniment din istoria rezistenţei afgane. 

Ellis bâjbâi în rucsacul lui, care era pe podea, lângă capul lui. 

— S-ar putea să te ajut să-i convingi pe Kamil și Azizi, zise el. 

Trase din sac două pachetele și deschise unul care conţinea o 
bucată dreptunghiulară plată de metal galben. 

— Aur, preciză Ellis. Fiecare dintre lingourile astea valorează 
vreo cinci mii de dolari. 

Era o avere: cinci mii de dolari însemna mai mult decât 
veniturile pe doi ani ale unui afgan mediu. 

Masud luă bucata de aur și o cântări în mână. 

— Ce-i asta? întrebă el arătând spre o imagine ștanţată în 
mijlocul dreptunghiului. 

— Sigiliul președintelui Statelor Unite, răspunse Ellis. 

„Isteţ, se gândi Jean-Pierre. Exact lucrul care să-i 


VP - 156 


impresioneze pe liderii tribali și, în același timp, să-i facă 
irezistibil de curioși să-l întâlnească pe Ellis”. 

— O să te ajute asta să-i convingi pe Kamil și Azizi? zise Ellis. 

Masud dădu din cap. 

— Cred că vor veni. 

„Pariezi cu viața ta pentru asta”, chibzui Jean-Pierre. 

Și, dintr-odată, știu exact ce avea de făcut. 

Masud, Kamil și Azizi, cei trei mari lideri ai rezistenţei, vor fi 
laolaltă în satul Darg peste optzile. 

Trebuia să-i spună lui Anatoli, apoi acesta îi putea ucide. 

„Asta e, reflectă Jean-Pierre. Asta e momentul pe care-l 
aşteptam dintotdeauna, de când am venit în Vale. îl am pe 
Masud unde am vrut - și alţi doi lideri rebeli. Dar cum să-i spun 
lui Anatoli? Trebuie să existe o cale”. 

— O reuniune la nivel înalt, adăugă Masud zâmbind foarte 
mândru. Are să fie un început bun pentru noua unitate de 
rezistenţă, nu? 

„Fie asta, fie începutul sfârșitului”, se gândi Jean-Pierre. 
Cobori mâna, îndreptând acul spre pământ și, apăsând pistonul, 
goli seringa. Privi otrava scufundându-se în pământul prăfuit. 

Un nou început sau începutul sfârșitului. 

Jean-Pierre îi dădu lui Ellis un anestezic, scoase glonţul, curăță 
rana, puse un nou pansament pe ea și-i injectă antibiotice ca să 
prevină infecția. 

Apoi se ocupă de cei doi luptători de gherilă care aveau și ei 
răni minore din încăierare. Între timp, se dusese zvonul în tot 
satul că medicul era acolo și un mic grup de pacienţi se adunase 
în curtea fermei. Jean-Pierre trată un copil cu bronșită, trei 
infecții minore și un mullah cu viermi. Pe urmă luă masa. Cam 
pe la mijlocul după-amiezii, își închise geanta și se urcă pe 
Maggie pentru călătoria spre casă. 

Îl lăsă în urmă pe Ellis, care avea să fie mult mai bine după 
câteva zile - rana urma să se vindece mai repede dacă stătea 
liniștit și nemișcat. Jean-Pierre era însă, în mod paradoxal, 
îngrijorat pentru sănătatea lui Ellis, fiindcă dacă era să moară, 
conferinţa va fi anulată. 

Mergând călare prin Vale pe bătrâna iapă, își stoarse creierii 
ca să găsească un mijloc de a intra în contact cu Anatoli. 
Desigur, putea să se întoarcă, pur și simplu, și să se ducă jos, în 
Vale, la Rokha, și să se predea rușilor. Dacă nu trăgeau în el 


VP - 157 


când îl vedeau, ar fi fost în cel mai scurt timp în compania lui 
Anatoli. Dar atunci Jane ar fi știut unde fusese și ce făcuse, și i- 
ar fi spus lui Ellis, și ar fi schimbat ora și locul adunării. 

Cumva trebuia să-i trimită o scrisoare lui Anatoli. Problema 
era cine să i-o ducă? 

Era o scurgere constantă de oameni care treceau prin Vale în 
drum spre Charikar, orașul ocupat de ruși de la o sută sau o sută 
zece kilometri depărtare, în câmpie, sau spre Kabul, capitala, la 
o sută șaizeci de kilometri distanţă. 

Erau cei care produceau lactate în Nuristan, cu untul și brânza 
lor, comercianții itineranţi de oale și tigăi, ciobanii care aduceau 
la piaţă mici turme de oi cu coadă groasă și familiile de nomazi 
care se duceau să-și perfecteze misterioasele lor afaceri. 
Oricare dintre ei ar fi putut fi mituit ca să ducă o scrisoare la un 
oficiu poștal sau doar să o pună în mâinile unui soldat rus. Spre 
Kabul era un drum de trei zile, spre Charikar, de două. Rokha, 
unde erau soldaţii ruși, dar niciun oficiu poștal, era la doar o zi 
depărtare. Jean-Pierre era destul de sigur că putea să găsească 
pe cineva care să accepte însărcinarea. Exista, desigur, un 
pericol ca scrisoarea să fie deschisă și citită, și Jean-Pierre avea 
să fie descoperit, torturat și ucis. Ar fi fost pregătit să-și asume 
riscul. 

Dar mai exista un obstacol. Dacă mesagerul lua banii, ar fi 
livrat scrisoarea? Nimic nu putea să-l oprească s-o piardă pe 
drum. Jean-Pierre n-ar fi avut de unde să afle niciodată ce s-a 
întâmplat. Întregul aranjament era prea nesigur. 

Nu rezolvase problema când ajunse la Banda, în amurg. Jane 
era pe acoperișul casei negustorului, prinzând briza de seară cu 
Chantal pe genunchi. Jean-Pierre le făcu cu mâna, apoi intră în 
casă și puse geanta medicală pe tejgheaua de gresie din 
magazie. Când goli geanta, în momentul în care văzu pastilele 
de diamorfină, își dădu seama că exista o persoană în care 
putea să aibă încredere cu scrisoarea pentru Anatoli. 

Găsi un creion în geantă. Luă ambalajul de la un pachet de 
tampoane de vată și rupse un dreptunghi din acesta - în Vale nu 
exista hârtie de scris. Scrise în franceză: 


Pentru colonelul Anatoli de la KGB... 


Suna ciudat de melodramatic, însă nu știa cum altfel să 


VP - 158 


înceapă. Nu-i știa numele complet lui Anatoli și n-avea o adresă. 
Continuă: 


Masud a convocat un consiliu al liderilor rebeliunii. 
Se întâlnesc în opt zile de azi, joi, 27 august, la Darg, 
care este următorul sat la sud de Banda. Vor dormi, 
probabil, toți în moschee în acea noapte și vor rămâne 
împreună toată ziua de vineri, care e o zi sfântă. 
Întâlnirea a fost convocată ca să discute cu un agent 
CIA pe care-l cunosc sub numele Ellis Thaler, sosit în 
Vale în urmă cu o săptămână. 

Asta e șansa noastră! 


Adăugă data și o semnă Simplex. 

N-avea plic - nu mai văzuse unul de când plecase din Europa. 
Se întreba doar care era cel mai bun mod să închidă scrisoarea. 
Uitându-se în jur, ochii îi căzură pe o cutie cu ambalaje din 
plastic pentru distribuirea de comprimate. Veneau cu etichete 
autoadezive, pe care Jean-Pierre nu le folosea niciodată, fiindcă 
nu știa să scrie în alfabetul persan. Rulă scrisoarea și o puse 
într-unul dintre recipiente. 

Se întreba cum să-l marcheze. La un moment dat în timpul 
călătoriei, pachetul avea să ajungă în drumul său în mâinile unui 
umil soldat rus. Jean-Pierre își imagină un funcţionar cu ochelari, 
neliniștit într-un birou rece, sau, poate, un bou prost de 
santinelă în faţa unei gard de sârmă ghimpată. Fără îndoială, 
arta aruncării pisicii moarte în curtea altuia era dezvoltată și în 
armata rusă, cum fusese în cea franceză când își făcuse Jean- 
Pierre serviciul militar. Se gândi cum ar putea să facă plicul să 
arate suficient de important ca să fie predat unui ofiţer superior. 
N-avea niciun sens să scrie /mportant sau KGB, sau orice 
altceva, în franceză sau engleză sau chiar în dari, deoarece 
soldatul n-ar fi fost capabil să citească literele europene sau 
persane. Jean-Pierre nu știa să scrie în rusește. Era ironic pentru 
că femeia de pe acoperiș, a cărei voce o auzea în acel moment 
intonând un cântec de leagăn, era vorbitoare fluentă de rusă și 
ar fi putut să-i spună cum să scrie absolut orice, numai să fi 
vrut. În cele din urmă scrise Anatoli - KGB cu litere europene și 
lipi eticheta pe recipient, apoi îl puse într-o cutie goală de 
medicamente pe care era scris OTRAVA! în cincisprezece limbi și 


VP - 159 


cu trei simboluri internaţionale. Legă cutia cu sfoară. 

Mișcându-se repede, puse totul înapoi în geanta medicală și 
înlocui medicamentele folosite în Astana. 

Luă un pumn de tablete de diamorfină și le puse în buzunarul 
cămășii. Intr-un sfârșit, înfășură cutia pe care scria OTRAVA! 
într-un ștergar uzat. 

Plecă de-acasă. 

— Mă duc la râu să mă spăl, îi strigă lui Jane. 

— OK. 

Trecu repede prin sat, dând din cap scurt la vreo două 
persoane și se îndreptă peste câmpuri. Era plin de optimism. Tot 
felul de riscuri îi pândeau planurile, dar el spera din nou la un 
mare triumf. Ocoli un câmp de trifoi care-i aparținea mullahului 
și escaladă o serie de terase. La vreun kilometru și jumătate de 
sat, pe un afloriment stâncos al muntelui, era o cabană 
singuratică ce fusese bombardată. 

Se făcea întuneric atunci când Jean-Pierre dădu cu ochii de 
ea. Se îndreptă încet spre aceasta, alegându-și drumul prudent 
pe terenul accidentat, regretând că nu și-a adus o lanternă. 

Se opri la grămada de moloz care odată fusese partea din faţă 
a casei. Se gândi să intre, însă atât mirosul, cât și întunericul îl 
descurajară. 

— Hei! strigă el. 

Ceva fără formă se ridică de jos în picioare și-l sperie. Sări 
înapoi blestemând. 

Malangul era în picioare în faţa lui. 

Jean-Pierre se uită la fața scheletică și la barba încâlcită a 
nebunului. 

— Domnul fie cu tine, omule sfânt, rosti Jean-Pierre în dari 
după ce își recăpătă calmul. 

— Și cu tine, doctore. 

Jean-Pierre îl prinsese într-o fază coerentă a stării lui mentale. 

„Bine”, chibzui el, apoi întrebă: 

— Ce-ţi face burta? 

Omul mimă o durere de stomac: ca de obicei, voia droguri. 
Jean-Pierre îi dădu o pastilă de diamorfină, lăsându-l să le vadă 
pe celelalte, apoi le puse înapoi în buzunar. Ma/angu/ își 
consumă heroina și zise: 

— Mai vreau. 

— O să mai primești, îl asigură Jean-Pierre. O grămadă. 


VP - 160 


El întinse mâna. 

— Dar trebuie să faci ceva pentru mine, spuse Jean-Pierre. 

Omul dădu din cap cu nerăbdare. 

— Trebuie să te duci la Charikar și să-i dai asta unui soldat 
rus. 

Jean-Pierre se decisese pentru Charikar, în ciuda călătoriei de 
o zi în plus pe care o implica asta, fiindcă se temea că Rokha, 
fiind un oraș rebel ocupat temporar de ruși, era, probabil, într-o 
stare de confuzie, iar pachetul s-ar fi putut pierde, pe când 
Charikar era permanent controlat de ruși. Și se decisese pentru 
un soldat mai degrabă decât un oficiu poștal, ca destinatar, 
întrucât era posibil ca Ma/angul să nu se descurce să cumpere 
un timbru și să expedieze ceva. 

Se uită cu atenţie la faţa nespălată a omului. Se întrebă dacă 
tipul avea să înțeleagă chiar și instrucţiunile astea simple, însă 
teama de pe fața lui auzind de un soldat ras indica faptul că 
înţelesese perfect. 

De fapt, putea Jean-Pierre să se asigure în vreun fel că 
malangul îi urma aceste ordine? Și el ar fi putut să arunce 
pachetul și să se întoarcă jurând că îndeplinise sarcina, fiindcă 
dacă era destul de inteligent ca să înţeleagă ce avea de făcut, 
putea fi capabil și să mintă în legătură cu asta. 

Jean-Pierre fu inspirat de o idee. 

— Și cumpără un pachet de ţigări rusești, zise el. 

Malangul întinse mâinile goale. 

— N-am bani. 

Jean-Pierre știa că n-avea bani. Îi dădu 100 de afgani. Cu asta 
se asigura că el se va duce, de fapt, la Charikar. Exista vreo 
modalitate să-l oblige să livreze pachetul? 

— Dacă faci asta, îţi dau toate pastilele pe care le vrei, 
continuă Jean-Pierre. Dar nu mă trage pe sfoară - fiindcă dacă o 
faci, aflu, și nu mai vezi pastile, iar durerea de burtă o să se 
întețească și o să te umfii, și apoi maţele au să-ţi explodeze ca o 
grenadă și ai să mori în agonie, înţelegi? 

— Da. 

Jean-Pierre se uită la el în lumina difuză. Albul ochilor 
nebunului licărea din nou. Părea îngrozit. Jean-Pierre îi dădu 
restul de pastile de diamorfină. 

— la câte una în fiecare dimineață, până când te întorci la 
Banda. 


VP - 161 


El dădu din cap viguros. 

— Du-te acum, și nu încerca să mă tragi pe sfoară. 

Omul se întoarse și o luă la fugă pe poteca bolovănoasă, cu 
mersul lui ciudat, ca de animal. Urmărindu-l dispărând în 
întunericul care se lăsa, Jean-Pierre se gândi: „Viitorul ţării 
ăsteia e în mâinile tale jegoase, biet nebun nefericit. Domnul fie 
cu tine”. 

e 

O săptămână mai târziu, malangul nu se întorsese. 

Până miercuri, cu o zi înainte de adunare, Jean-Pierre era 
înnebunit. În fiecare oră, își zicea că omul ar putea să fie acolo 
în următoarea oră. La sfârșitul fiecărei zile, își spunea că are să 
vină a doua zi. 

Ca să sporească grijile lui Jean-Pierre, activitatea avioanelor în 
Vale se înteţi. Toată săptămâna, aparatele cu reacţie zburaseră 
deasupra, ca să bombardeze satele. Banda era norocos: căzuse 
doar o bombă și făcuse doar o gaură mare în lanul de trifoi al lui 
Abdullah. Insă zgomotul constant și pericolul făceau ca toată 
lumea să fie irascibilă. 

Tensiunea produse în dispensarul lui Jean-Pierre un previzibil 
aflux de pacienţi cu simptome de stres: avorturi spontane, 
accidente casnice, vărsături inexplicabile și dureri de cap. 

Chiar și copiii căpătară dureri de cap. In Europa, Jean-Pierre i- 
ar fi trimis la psihiatrie. 

În schimb acolo, îi trimitea la mullah. Nici psihiatria, nici 
islamul n-ar fi făcut prea mult bine, deoarece cauza o 
reprezenta războiul. 

Consultă mecanic pacienţii de dimineață, puse întrebările lui 
de rutină în dari, îi spuse lui Jane diagnosticul în franceză, pansă 
răni, făcu injecții și înmână recipiente din plastic cu pastile și 
sticle cu medicamente colorate. 

Probabil că ma/angului îi luase două zile ca să ajungă pe jos la 
Charikar. li trebuise o zi să-și facă curaj pentru a se apropia de 
un soldat rus și o noapte ca să treacă peste asta. Pornind la 
drum a doua zi dimineaţă, călătorise încă două zile. Ar fi trebuit 
să se fi întors alaltăieri. 

Ce se întâmplase? Pierduse pachetul și nu se mai apropia, 
înfricoșat și tremurând? Luase toate pastilele odată și se 
îmbolnăvise? Picase în blestematul de râu și se înecase? || 
făcuseră rușii ţintă de antrenament? 


VP - 162 


Jean-Pierre se uită la ceas. Era zece și jumătate. 

De-acum, malangul putea să sosească din clipă în clipă, 
aducând un pachet de ţigări rusești, ca dovadă că a fost la 
Charikar. Jean-Pierre se întrebă scurt cum avea să-i explice lui 
Jane existenţa ţigărilor, întrucât el nu fuma. Decise că nu era 
necesară nicio explicaţie pentru actele unui ţicnit. 

Pansa un băiețel din valea vecină care își arsese mâna în foc 
la gătit, când de afară se auzi tropăit de pași și saluturi, ceea ce 
însemna că venise cineva. Jean-Pierre își reprimă nerăbdarea și 
continuă să bandajeze mâna băiatului. Când o auzi pe Jane 
vorbind, privi în jur și, spre marea lui dezamăgire, văzu că nu 
era malangul, ci doi străini. 

— Domnul fie cu tine, doctore, zise primul dintre ei. 

— Și cu voi, răspunse Jean-Pierre. 

Ca să prevină un schimb îndelungat de politețuri, întrebă 
direct: 

— Care-i problema? 

— A fost un atentat groaznic la Skabun. Mulţi au murit și mulți 
au fost răniți. 

Jean-Pierre se uită la Jane. Încă nu putea să părăsească Banda 
fără permisiunea ei, fiindcă ei îi era teamă că el ar intra cumva 
în contact cu rușii. Dar, în mod clar, n-ar fi putut să născocească 
el întrevederea asta. 

— Să mă duc? îi zise el în franceză. Sau te duci tu? 

El chiar nu voia să meargă, deoarece ar fi însemnat să 
rămână peste noapte, după toate probabilitățile, și era disperat 
să-l vadă pe malang. 

Jane ezită. Jean-Pierre știa că se gândea că, dacă era să plece 
ea, ar fi trebuit s-o ia și pe Chantal. În plus, știa că ea nu putea 
să facă faţă traumatismelor majore. 

— Tu decizi, spuse Jean-Pierre. 

— Du-te, fu ea de acord. 

— Bine. 

Skabun era la câteva ore distanţă. „Dacă voi lucra repede și 
nu sunt prea mulţi răniţi, poate reușesc să plec de-acolo la 
amurg”, se gândi Jean-Pierre. 

— O să încerc să mă întorc diseară. 

Ea veni și-l sărută pe obraz. 

— Mulţumesc, zise ea. 

El își verifică rapid geanta: morfină pentru durere, penicilină 


VP - 163 


ca să prevină infectarea rănilor, ace și aţă chirurgicală, o 
grămadă de pansamente. Işi puse o bonetă pe cap și o pătură 
pe umeri. 

— N-o iau pe Maggie, o lămuri el pe Jane. Skabun nu e 
departe, iar drumul e foarte rău. 

O sărută din nou, apoi se întoarse spre cei doi mesageri. 

— Să mergem, zise el. 

Coborâră în sat, pe urmă trecură râul pe jos și urcară treptele 
abrupte de pe partea cealaltă. Jean-Pierre se gândi la sărutul lui 
Jane. Dacă-i reușea planul și rușii îl ucideau pe Masud, cum avea 
să reacționeze ea? Va afla că el pusese totul la cale. Dar nu-l va 
trăda, era sigur. Încă îl mai iubea? El o voia. De când erau 
împreună, suferise din ce în ce mai puţine depresii negre, dintre 
cele care-l tot asaltaseră în mod regulat. Doar iubindu-l îl făcuse 
să se simtă mai bine. El asta voia. Însă voia și să reușească în 
misiunea asta. Reflectă: „Pesemne că vreau mai mult succes 
decât fericire, de asta sunt gata să risc s-o pierd de dragul de a-l 
ucide pe Masud”. 

Se îndreptară tustrei spre sud-vest, de-a lungul potecii din 
vârful stâncii, cu râul vijelios în urechi. 

— Câţi au murit? întrebă Jean-Pierre. 

— Mulţi, răspunse unul dintre mesageri. 

Jean-Pierre era obișnuit cu genul ăsta de lucruri. 

— Cinci? Zece? Douăzeci? Patruzeci? adăugă el cu răbdare. 

— O sută. 

Jean-Pierre nu-l crezu: nu erau o sută de locuitori în Skabun. 

— Câţi răniţi? 

— Două sute. 

Era ridicol. Oare omul nu știe? se întrebă Jean-Pierre. Sau 
exagerează de teamă că, dacă zicea un număr mic, medicul s-ar 
fi întors din drum? Poate că era doar din cauză că nu știa să 
numere mai departe de zece. 

— Ce fel de răni? îl întrebă Jean-Pierre. 

— Găuri, tăieturi și sângerări. 

Astea sunau mai mult a leziuni de luptă. Bombardarea 
producea contuzii, arsuri și vătămări de compresie, de la 
clădirile căzute. Omul ăsta era, evident, un biet martor. N-avea 
niciun rost să-l mai interogheze. 

La câţiva kilometri în afara Bandei, se abătură de la poteca de 
pe stâncă și se îndreptară spre nord, pe un drum necunoscut de 


VP - 164 


Jean-Pierre. 

— Asta e drumul spre Skabun? întrebă el. 

— Da. 

Era, evident, o scurtătură pe care el n-o descoperise 
niciodată. 

Se îndreptau, cu siguranţă, în direcția corectă. 

Câteva minute mai târziu, văzu una dintre cele mai mici 
colibe din piatră în care călătorii s-ar fi putut odihni sau și-ar fi 
petrecut noaptea. 

Spre surprinderea lui Jean-Pierre, mesagerii merseră spre 
intrarea fără ușă a acesteia. 

— N-avem timp de odihnă, le zise el iritat. Mă așteaptă 
bolnavii. 

Atunci, Anatoli ieși din colibă. 

Jean-Pierre fu uluit. Nu știa dacă să se bucure că putea să-i 
spună lui Anatoli despre întâlnire sau să fie îngrozit că afganii 
aveau să-l ucidă pe Anatoli. 

— Nu-ţi face griji, spuse Anatoli citindu-i expresia. Sunt soldaţi 
ai armatei regulate afgane. l-am trimis să te aducă. 

— Dumnezeule! 

Era genial. Nu fusese niciun atentat la Skabun - ăsta fusese 
un șiretlic inventat de Anatoli ca să-l facă pe Jean-Pierre să vină. 

— Mâine, adăugă Jean-Pierre entuziasmat. Mâine se întâmplă 
ceva teribil de important... 

— Știu, știu. Am primit mesajul tău. De asta sunt aici. 

— Deci, îl prinzi pe Masud...? 

Anatoli zâmbi cu melancolie, arătându-și dinţii pătaţi de tutun. 

— O să-l prindem pe Masud. Calmează-te. 

Jean-Pierre își dădu seama că se comporta ca un copil 
încântat în apropierea Crăciunului. Își suprimă entuziasmul cu 
un efort. 

— Când am văzut că mal/angul nu se întoarce, am crezut... 

— A sosit în Charikar ieri, zise Anatoli. Dumnezeu știe ce s-a 
întâmplat cu el pe drum. De ce n-ai folosit radioul? 

— E stricat, răspunse Jean-Pierre. 

Nu voia să-i explice în clipa aia despre Jane. 

— Malangul ar face orice pentru mine, fiindcă îl aprovizionez 
cu heroină, de care e dependent. 

Pentru o clipă, Anatoli se uită intens la Jean-Pierre și în ochii 
lui fu ceva ce semăna cu admiraţia. 


VP - 165 


— Mă bucur că ești de partea mea, preciză el. 

Jean-Pierre zâmbi. 

— Vreau să știu mai mult, continuă Anatoli. 

Își puse un braţ în jurul umerilor doctorului și-l conduse în 
colibă. Se așezară pe podeaua de pământ și rusul își aprinse o 
țigară. 

— De unde știi de întâlnirea asta? începu el. 

Jean-Pierre îi povesti despre Ellis, de rana de glonţ, de Masud 
vorbind cu Ellis, când Jean-Pierre era gata să-l injecteze, de 
lingourile de aur și de sistemul de pregătire a oamenilor și 
armele promise. 

— Asta e fantastic! exclamă Anatoli. Unde e Masud acum? 

— Nu știu. Dar o să sosească astăzi în Darg, probabil. Mâine, 
cel târziu. 

— De unde știi? 

— El a convocat întâlnirea - cum ar putea să nu vină? 

Anatoli dădu din cap. 

— Descrie-l pe omul CIA. 

— Păi, 1,70, 70 de kilograme, păr blond și ochi albaștri, 
treizeci și patru de ani, însă arată un pic mai în vârstă, studii 
superioare. 

— O să pun toate astea pe calculator. 

Anatoli se ridică în picioare. leși afară și Jean-Pierre îl urmă. 

Rusul scoase din buzunar un mic transmiţător radio. Îi extinse 
antenele telescopice, apăsă un buton și murmură în el în rusă. 
Apoi se întoarse spre Jean-Pierre. 

— Prietene, ai reușit în misiune, îl înștiinţă el. 

„E adevărat, se gândi Jean-Pierre. Am reușit”. 

— Când daţi lovitura? întrebă el. 

— Mâine, desigur. 

Mâine. Jean-Pierre simţi un val de bucurie sălbatică. 

Mâine. 

Ceilalţi se uitară în sus. Le urmări privirile și văzu un elicopter 
coborând: Anatoli îl chemase, probabil, prin transmiţător. Rusul 
lăsă prudenţa deoparte: jocul aproape se încheiase, asta era 
ultima mână, iar furișatul și deghizarea urmau să fie înlocuite cu 
îndrăzneala și viteza. Mașinăria cobori și ateriză cu dificultate pe 
un petic de pământ plan, la o sută de metri distanţă. 

Jean-Pierre se îndreptă spre elicopter împreună cu ceilalți trei 
bărbaţi. Se întrebă unde să se ducă după ce plecau ei. N-avea 


VP - 166 


ce să facă la Skabun, dar nu putea să se întoarcă imediat la 
Banda fără să dezvăluie faptul că nu existase nicio victimă a 
bombardamentului de care să aibă grijă. Decise că mai bine 
stătea câteva ore în coliba de piatră, apoi avea să revină acasă. 

Întinse mâna să i-o strângă pe-a lui Anatoli. 

— AU revoir. 

Anatoli nu-i luă mâna. 

— Urcă. 

— Ce? 

— Urcă-te în elicopter. 

Jean-Pierre fu uluit. 

— De ce? 

— Vii cu noi. 

— Unde? La Bagram? În teritoriul rus? 

— Da. 

— Dar nu pot... 

— Lasă gălăgia și ascultă, rosti Anatoli cu răbdare. Mai întâi, 
treaba ta s-a încheiat. Misiunea ta în Afganistan e îndeplinită. Ti- 
ai atins scopul. Mâine îl capturăm pe Masud. Poţi să pleci acasă. 
În al doilea rând, acum ești un risc de securitate. Știi ce ne-am 
propus să facem mâine. Deci, de dragul păstrării secretului, nu 
poţi să rămâi pe teritoriul rebel. 

— Însă nu spun nimănui! 

— Să presupunem că te-ar tortura? Să admitem că ţi-ar 
tortura soţia în fața ochilor tăi? Să ne imaginăm că i-ar smulge 
fiicei tale membru cu membru în faţa soţiei tale? 

— Și ce-are să se întâmple cu ele dacă merg cu voi? 

— Mâine, în raid, le capturăm și ţi le aducem. 

— Nu pot să cred asta. 

Jean-Pierre știa că Anatoli avea dreptate, dar ideea de a nu se 
întoarce la Banda era atât de neașteptată, că-l dezorientă. 
Aveau să fie Jane și Chantal în siguranță? Chiar le vor lua rușii 
de-acolo? Anatoli îi va lăsa pe tustrei să se întoarcă la Paris? Cât 
de repede puteau să plece? 

— Urcă, repetă Anatoli. 

Cei doi mesageri afgani stăteau în picioare de fiecare parte a 
lui Jean-Pierre, și el își dădu seama că nu se putea opune: dacă 
refuza să urce, aveau să-l ia pe sus și să-l îmbarce cu forța. 

Sări în elicopter, apoi Anatoli și afganii îl urmară și elicopterul 
se ridică. Nimeni nu închise ușa. 


VP - 167 


În timp ce elicopterul lua înălțime, Jean-Pierre văzu pentru 
prima dată din aer Valea celor Cinci Lei. Râul alb curgând în 
zigzag prin ţinutul cenușiu închis îi amintea de o cicatrice făcută 
de un cuţit vechi pe fruntea maronie a lui Shahazai Gul, fratele 
moașei. 

Zări satul Banda, cu mozaicul lui de câmpuri galbene și verzi. 
Se uită intens spre vârful dealului unde erau peșterile, dar nu 
desluși niciun semn de mișcare: sătenii își aleseseră bine 
ascunzătoarea. Elicopterul se înălță mai sus și viră, iar el nu mai 
putu să vadă Banda. Se uită după alte repere. 

„Mi-am petrecut un an din viaţă acolo și acum n-o să-l mai 
văd niciodată”, chibzui el. 

Identifică satul Darg, cu moscheea cu destin tragic. 

„Valea asta a fost cetatea rezistenţei, se gândi el. Până mâine 
are să fie un memorial al unei revolte eșuate. Și toate din cauza 
mea”. 

Dintr-odată, elicopterul viră spre sud și trecu peste munte, iar 
în câteva secunde Valea se pierdu din vedere. 


Capitolul unsprezece 


Când Fara aflase că Jane și Jean-Pierre aveau să plece cu 
următorul convoi, plânsese o zi întreagă. Dezvoltase un 
atașament puternic faţă de Jane și o mare slăbiciune pentru 
Chantal. 

Jane era mulțumită, dar jenată: uneori i se părea că Fara ar fi 
preferat ca Jane să fie mama ei. 

Cu toate astea, Fara părea să se fi obișnuit cu ideea că Jane 
pleacă, iar a doua zi își venise în fire, dedicată ca de obicei, însă 
fără să mai aibă inima ruptă. 

Jane însăși începuse să se îngrijoreze în legătură cu drumul 
spre casă. Din Vale la trecătoarea Khyber era o călătorie 
anevoioasă de două sute patruzeci de kilometri. La venire le 
luase paisprezece zile. Suferise de bășici și diaree, precum și de 
inevitabile dureri. În schimb, la plecare va călători spre Paris 
cărând un bebeluș de două luni. Aveau să fie cai, dar mare parte 
din drum nu putea să fie în siguranță călare, deoarece 
convoaiele străbăteau cele mai mici și mai abrupte poteci de 


VP - 168 


munte, de multe ori pe timp de noapte. 

Işi făcuse un fel de hamac din bumbac, să și-l atârne în jurul 
gâtului ca s-o ducă pe Chantal. Jean-Pierre ar fi trebuit să care 
proviziile necesare pe timpul zilei, fiindcă - după cum aflase 
Jane pe drumul de venire - caii și oamenii merg cu viteze 
diferite, caii merg mai iute decât oamenii la deal și mai lent la 
vale, așa că oamenii erau separați de bagaje pentru lungi 
perioade de timp. 

Să decidă ce provizii să ia era problema care-i ocupă după- 
amiaza aceea, în timp ce Jean-Pierre era la Skabun. Ar fi fost o 
trusă medicală cu produsele de bază - antibiotice, pansamente, 
morfină - pe care Jean-Pierre le-ar pune laolaltă. Ar trebui să ia 
ceva de mâncare. Când veniseră, avuseseră o grămadă de porţii 
occidentale cu nivel ridicat de calorii, ciocolată, pachete de supe 
și veșnica prăjitură Kendal cu mentă, favorita exploratorilor. 

La plecare, aveau doar ce puteau să găsească în Vale: orez, 
fructe uscate, brânză, pâine tare și orice reușeau să cumpere de 
pe drum. Era bine că nu trebuia să-și facă griji cu privire la 
alimentele pentru Chantal. 

Cu toate astea, existau alte probleme cu copilul. 

Mamele afgane nu foloseau scutece, ci lăsau copilul cu 
jumătatea inferioară descoperită și spălau ștergarul pe care 
stătea. Jane se gândi că era un aranjament mult mai sănătos 
decât sistemul occidental, dar nu era bun pentru călătorii. Jane 
făcu trei scutece din ștergare și improviză o pereche de chiloți 
impermeabili pentru Chantal din ambalajele de polietilenă ale 
consumabilelor medicale ale lui Jean-Pierre. Ar fi trebuit să spele 
câte un scutec în fiecare seară - în apă rece, desigur - și să 
încerce să-l usuce peste noapte. Dacă nu se usca, exista o 
rezervă. Și când ambele erau umede, Chantal avea să se irite. 

Niciun copil nu murise vreodată de la frecușul scutecului, își 
zise ea. 

Cu siguranţă, convoiul nu s-ar opri pentru ca un bebeluș să 
doarmă sau să fie alăptat și schimbat, așadar, Chantal va trebui 
să sugă și să moţăie în mișcare și să fie schimbată când era 
posibil. 

Intr-un fel, Jane era mai puternică decât cu un an în urmă. 
Pielea de pe picioarele ei era tare și stomacul ei rezistent la 
bacteriile locale. Picioarele, care fuseseră rănite atât de grav pe 
drumul de sosire, erau deja obișnuite să meargă pe jos mai 


VP - 169 


mulţi kilometri. Numai că sarcina părea să-i fi cauzat dureri de 
spate și era îngrijorată la gândul că trebuia să care toată ziua un 
copil. Totuși, corpul părea să se fi recuperat în urma nașterii. 

Simţea că ar fi fost în stare să facă dragoste, cu toate că nu-i 
spusese asta lui Jean-Pierre - nu era sigură de ce. 

Făcuse o grămadă de fotografii cu Polaroidul când sosise. 
Avea să-l lase în urmă - era unul ieftin -, dar, desigur, voia să ia 
cele mai multe dintre fotografii. Se uită prin ele, întrebându-se 
ce să arunce. Avea poze cu cei mai mulți dintre săteni. Cu 
luptătorii de gherilă, Mohammed, și Alishan, și Kahmir, și 
Matullah, în izbitoare ipostaze eroice ridicole și arătând feroce. 
Cu femeile, voluptuoasa Zahara, bătrâna ridată Rabia și Halima 
cea cu ochi negri, toate chicotind ca școlăriţele. Cu copiii: trei 
fete ale lui Mohammed, băiatul lui, Mousa, copiii cei mici ai 
Zaharei, în vârstă de doi, trei, patru și cinci ani, și cei patru copii 
ai mullahului. Nu putea să arunce niciuna: trebuia să le ia pe 
toate cu ea. 

Împachetă hainele într-o geantă, în timp ce Fara mătura 
podeaua și Chantal dormea în camera de alături. Coborâseră de 
la peșteri devreme, ca să termine treaba. 

Totuși, nu era mult de împachetat: în afară de scutecele lui 
Chantal, doar o pereche de chiloţi curaţi pentru ea și una pentru 
Jean-Pierre și câte o pereche de șosete de rezervă pentru 
fiecare. Niciunul n-avea nevoie de schimburi pentru exterior. 
Chantal oricum n-avea haine - stătea într-un șal sau în nimic. 
Pentru Jane și Jean-Pierre, o pereche de pantaloni, o cămașă, o 
eșarfă și o pătură pattu le erau suficiente pe durata întregii 
călătorii și vor fi, probabil, arse într-un hotel din Peshawar, ca un 
fel de celebrare a întoarcerii lor la civilizație. 

Gândul ăsta avea să-i dea putere pentru călătorie. 

Își aminti vag că-i trecuse prin minte că hotelul lui Dean din 
Peshawar era primitiv, însă era greu să-și amintească ce fusese 
în neregulă cu el. Era posibil să se fi plâns că aerul condiţionat 
era zgomotos? Locul avea dușuri, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Civilizație, zise ea cu voce tare, și Fara se uită la ea 
întrebător. 

Jane zâmbi și explică în dari: 

— Sunt fericită fiindcă mă întorc în orașul mare. 

— Îmi place orașul mare, spuse Fara continuând să măture. 
Am fost la Rokha odată. Fratele meu plecă la Jalalabad, adăugă 


VP - 170 


ea pe un ton invidios. 

— Când se întoarce? întrebă Jane, dar Fara deveni mută și 
jenată, și după o clipă Jane își dădu seama de ce: un fluierat și 
pașii unui bărbat se auziră din curte, apoi o bătaie în ușă. 

— E cineva acasă? întrebă Ellis Thaler. 

— Intră, strigă Jane. 

El trecu pragul șchiopătând. 

Deși nu mai era implicată romantic cu el, fusese preocupată 
de rana lui. Rămăsese în Astana să se recupereze. Probabil că 
se întorsese în acea zi. 

— Cum te simţi? îl întrebă ea. 

— Ridicol, răspunse el cu un zâmbet trist. E un loc jenant 
unde să fii împușcat. 

— Dacă te simţi doar jenat, înseamnă că te faci bine. 

El dădu din cap. 

— Doctorul e acasă? 

— E plecat la Skabun. A fost un bombardament urât și au 
trimis după el. Pot să te ajut cu ceva? 

— Voiam doar să-i spun că mi s-a încheiat convalescența. 

— Se întoarce în seara asta sau mâine-dimineaţă. 

Observă aspectul lui Ellis: cu coama de păr blond și barba 
aurie cârlionţată, arăta ca un leu. 

— De ce nu te tunzi? 

— Luptătorii de gherilă mi-au zis să-l las să crească și să nu 
mă bărbieresc. 

— Așa spun ei mereu. Scopul e să-i facă pe occidentali mai 
puţin vizibili. În cazul tău are efectul opus. 

— O să fiu vizibil în ţara asta indiferent de tunsoare. 

— E adevărat. 

Jane își dădu seama că asta era prima dată când ea și Ellis 
erau împreună fără Jean-Pierre. Alunecaseră foarte ușor în 
vechiul lor stil conversaţional. Era greu să-și aducă aminte cât 
de supărată fusese pe el. 

E| se uită curios la bagajul ei. 

— Ce-i asta? 

— Pentru drumul spre casă. 

— Cum călătorești? 

— Cu un convoi, așa cum am venit. 

— Rușii au cucerit mult teritoriu în ultimele zile. Nu știai? 

Jane simţi un fior de teamă. 


VP - 171 


— Ce vrei să insinuezi? 

— Rușii și-au lansat ofensiva de vară. Au avansat pe întinderi 
mari din zone prin care trec de obicei convoaiele. 

— Vrei să spui că drumul spre Pakistan e închis? 

— Drumul normal e închis. Nu poţi să ajungi de-aici la 
trecătoarea Khyber. Poate pe alte căi... 

Jane își văzu pălind visul de a se întoarce acasă. 

— Nu mi-a spus nimeni! zise ea furioasă. 

— Cred că Jean-Pierre nu știa. Eu am fost multă vreme cu 
Masud, așa că sunt la curent. 

— Da, spuse Jane fără să-l privească. 

Poate că Jean-Pierre chiar nu știa asta. Sau poate știa, dar nu-i 
spusese despre asta fiindcă oricum nu voia să se întoarcă în 
Europa. Indiferent ce era, nu va accepta situaţia. În primul rând, 
trebuia să afle cu certitudine dacă Ellis avea dreptate. Apoi va 
căuta modalităţi de rezolvare a problemei. 

Se duse la dulapul lui Jean-Pierre și scoase hărţile americane 
ale Afganistanului. Erau rulate într-un cilindru și fixate cu o 
bandă elastică. Nerăbdătoare, rupse banda și scăpă hărţile pe 
podea. Undeva în străfundurile minţii ei, o voce zise: „Poate că 
asta a fost singura bandă de cauciuc pe o rază de o sută 
cincizeci de kilometri”. 

„Calmează-te”, își spuse ea. 

Ingenunche pe podea și începu să bâjbâie prin hărți. Erau la o 
scară foarte mare, așa că fu nevoită să pună mai multe laolaltă 
ca să arate tot teritoriul dintre Vale și trecătoarea Khyber. Ellis 
se uită peste umărul ei. 

— Astea sunt hărţi bune! De unde le-ai luat? 

— Jean-Pierre le-a adus de la Paris. 

— Sunt mai bune decât ce are Masud. 

— Știu. Mohammed le folosește mereu ca să planifice 
convoaiele. Deci, arată-mi cât de departe au avansat rușii. 

Ellis îngenunche lângă ea pe covoraș și trasă cu degetul o 
linie pe hartă. 

Jane simţi un val de speranţă. 

— Nu mi se pare că trecătoarea Khyber e izolată. De ce nu 
putem să mergem pe-aici? întrebă ea și trasă o linie imaginară 
pe hartă, un pic mai la nord de frontul rus. 

— Nu știu dacă ăsta e un traseu, răspunse Ellis. S-ar putea să 
fie de netrecut - trebuie să-i întrebi pe luptătorii de gherilă. Dar, 


VP - 172 


pe de altă parte, informaţiile lui Masud sunt vechi de cel puţin o 
zi sau două, și rușii încă avansează. Valea și trecătoarea ar 
putea fi deschise într-o zi și închise a doua zi. 

— La naiba! exclamă Jane. 

Nu trebuia să fie învinsă. Se aplecă peste hartă și se uită cu 
atenţie la zona de frontieră. 

— Uite, trecătoarea Khyber nu e singurul loc de trecere. 

— O vale a râului se desfășoară de-a lungul frontierei, cu 
munţii pe partea afgană. Se poate să ajungi la aceste alte 
treceri numai dinspre sud - ceea ce înseamnă dinspre teritoriul 
ocupat de ruși. 

— N-are niciun rost să speculezi, zise Jane, apoi puse hărţile 
laolaltă și le rulă. Cineva trebuie să știe. 

— Cred că da. 

— N-are cum să fie doar un singur mod în care să poţi să pleci 
din ţara asta blestemată, adăugă ea ridicându-se în picioare. 

Vâri hărțile sub braț și plecă, lăsându-l pe Ellis în genunchi pe 
covoraș. 

Femeile și copiii se întorseseră de la peșteri și satul reveni la 
viaţă. Fumul de la focurile de gătit plutea peste pereţii curții. În 
fața moscheii, cinci copii stăteau jos în cerc, jucând un joc numit 
(fără vreun motiv aparent) „faimă”. Era un joc despre povestit, 
în care povestitorul se oprea înainte de sfârșit și copilul de lângă 
el trebuia să continue. Jane îl zări pe Mousa, fiul lui Mohammed, 
purtând la centură cuțitul care arăta destul de rău și pe care 
tatăl lui i-l dăduse după accidentul cu mina. Mousa spunea 
povestea. Jane auzi: 

— ... și ursul încercă să muște mâna băiatului, însă băiatul 
scoase cuțitul... 

Se îndreptă spre casa lui Mohammed. Acesta poate că nu era 
acolo - nu-l mai văzuse de mult -, dar el locuia cu frații lui, în 
obișnuita familie afgană extinsă, iar aceștia erau și ei luptători 
de gherilă - toţi bărbaţii tineri potriviţi erau -, așa că, dacă erau 
acolo, ei ar fi putut să-i dea niște informaţii. 

In faţa casei ezită. Conform obiceiului, trebuia să se oprească 
în curte și să vorbească mai întâi cu femeile, care ar fi pregătit 
acolo masa de seară. Și apoi, după un schimb de politeţuri, cea 
mai în vârstă dintre femei s-ar fi dus în casă, ca să întrebe care 
dintre bărbaţi ar binevoi să-i vorbească lui Jane. Auzi vocea 
mamei ei spunând: „Nu te da în spectacol!” Jane zise cu voce 


VP - 173 


tare: „Du-te dracului, mamă”. 

Intră, ignorând femeile din curte, și se duse drept în camera 
din faţă a casei - salonul pentru bărbaţi. 

Erau trei bărbaţi acolo: fratele în vârstă de optsprezece ani al 
lui Mohammed, Kahmir Khan, cu un chip frumos și o barbă 
subțire, cumnatul lui, Matullah, și Mohammed însuși. Era 
neobișnuit să fie acasă atâţia luptători de gherilă. Toţi se uitară 
speriaţi la ea. 

— Domnul fie cu tine, Mohammed Khan, zise Jane. 

Fără să se oprească pentru a-l lăsa să răspundă, continuă: 

— Când te-ai întors? 

— Azi, răspunse el automat. 

Ea se așeză pe vine, la fel ca ei. Fură prea uimiţi ca să zică 
ceva. Ea își întinse hărţile pe podea. Cei trei bărbaţi se aplecară 
în faţă din reflex, să se uite la ele: deja uitaseră că Jane 
încălcase eticheta. 

— Uite, spuse ea. Rușii au avansat atât de departe - am 
dreptate? 

Reconstitui linia pe care o trasase Ellis. 

Mohammed dădu din cap a acord. 

— Deci, ruta obișnuită a convoiului e blocată. 

Mohammed dădu din nou din cap. 

— Care e acum cea mai bună cale de ieșire? 

Toţi arătau nesiguri și clătinară din cap. Asta era normal: când 
vorbeau despre o problemă, le-ar fi plăcut să facă o întreagă 
poveste din asta. Jane se gândi că era din cauză că singura 
putere pe care o aveau asupra străinilor ca ea erau cunoștințele 
lor locale. De obicei era tolerantă, dar în ziua aia n-avea pic de 
răbdare. 

— De ce nu pe-aici? întrebă ea categoric, trasând o linie 
paralelă cu frontul rusesc. 

— Prea aproape de ruși, răspunse Mohammed. 

— Aici, atunci. 

Trasă o rută mai atentă, urmând conturul terenului. 

— Nu, zise el din nou. 

— De ce nu? 

— Uite... 

Mohammed arătă un loc pe hartă, între marginile a doua văi, 
unde Jane își trecuse voios degetul peste un lanţ muntos. 

— Aici nu există nicio șa. 


VP - 174 


O șa era o trecătoare. 

Jane indică un traseu mai spre nord. 

— Pe aici? 

— Și mai rău. 

— Trebuie să mai fie o altă cale de ieșire! strigă Jane. 

Avu senzaţia că ei se bucurau de frustrarea ei. Decise să 
spună ceva ușor ofensator, ca să-i anime un pic. 

— E țara asta o casă cu o singură ușă, ruptă de restul lumii 
doar fiindcă nu poţi să ajungi la trecătoarea Khyber? 

Expresia casă cu o singură ușă era un eufemism pentru 
closet. 

— Bineînţeles că nu, răspunse Mohammed înţepat. În timpul 
verii, există Drumul Untului. 

— Arată-mi. 

Degetul lui Mohammed trasă o rută complexă, care începea 
mergând la est de Vale, printr-o serie de trecători înalte și râuri 
secate, apoi se întorcea spre nord, în Himalaya, și trecea, în cele 
din urmă, frontiera în apropiere de intrarea în nelocuitul Coridor 
Waikhan, înainte să devieze spre sud-est, spre orașul pakistanez 
Chitral. 

— Așa își duc cei din Nuristan untul, iaurtul și brânza în piața 
din Pakistan. 

Zâmbi și-și atinse boneta rotundă. 

— De-acolo ne luăm pălăriile. 

Jane își reaminti că ele erau numite bonete Chitrali. 

— Bine, zise Jane. Pe aici ne ducem acasă. 

Mohammed clătină din cap. 

— Nu se poate. 

— Și de ce nu? 

Kahmir și Matullah zâmbiră știutori. Jane îi ignoră. După o 
clipă, Mohammed zise: 

— Prima problemă «e altitudinea. Traseul ăsta trece pe 
deasupra liniei de gheaţă. Asta înseamnă că zăpada nu se 
topește niciodată și că nu există nicio apă curgatoare, nici chiar 
în timpul verii. În al doilea rând, e peisajul. Dealurile sunt foarte 
abrupte și potecile sunt înguste și înșelătoare. E greu să-ţi 
găsești drumul: chiar și ghizii locali se rătăcesc. Dar cea mai 
gravă problemă a tuturor sunt localnicii. Regiunea asta se 
numește Nuristan, însă i se spunea Kafiristan, fiindcă oamenii 
erau necredincioși și beau vin. Acum sunt credincioși adevărați, 


VP - 175 


totuși încă înșală, jefuiesc și uneori ucid călătorii. Traseul ăsta 
nu e bun pentru europeni, e imposibil pentru femei. Numai cei 
mai tineri și mai puternici bărbaţi pot să-l folosească, și chiar și 
atunci, mulți călători sunt uciși. 

— Ai să trimiţi convoaie pe-aici? 

— Nu. O să așteptăm până e redeschis traseul sudic. 

Îi studie faţa frumoasă, bărbatul nu exagera. Jane ar fi putut 
să spună că sub înfățișarea lui aparte se ascundea, de fapt, o 
expresie rigidă. 

Se ridică în picioare și începu să-și adune hărţile cu mișcări 
dezordonate. Era dezamăgită amarnic. Intoarcerea ei acasă era 
amânată pe termen nedefinit. Continuarea vieţii în Vale părea 
dintr-odată insuportabilă, și simţi că o apucă plânsul. 

Își rulă hărţile și se sili să fie politicoasă. 

— Ai fost plecat mult timp, îi zise ea lui Mohammed. 

— Am fost la Faizabad. O călătorie lungă. 

Faizabad era un oraș mare, în nordul îndepărtat. Rezistenţa 
era acolo foarte puternică: armata se revoltase și rușii nu mai 
recăpătaseră controlul. 

— Nu ești obosit? 

Era o întrebare formală, ca How do you do? în engleză, și 
Mohammed dădu tot un răspuns formal: 

— Sunt încă în viață! 

Ea își vâri rola de hărți sub braţ și ieși afară. 

Femeile din curte se uitară la ea cu teamă când trecu pe 
lângă ele. Jane dădu din cap la Halima, nevasta cu ochi negri a 
lui Mohammed, și primi în schimb o jumătate de zâmbet nervos. 

Luptătorii de gherilă călătoreau foarte mult în ultima vreme. 

Mohammed fusese la Faizabad, fratele Farei plecase la 
Jalalabad... Jane își reaminti că una dintre pacientele ei, o 
femeie din Dasht-i-Rewat, zisese că soţul ei fusese trimis la 
Pagman, lângă Kabul. Și cumnatul Zaharei, Yussuf Gul, fratele 
soțului ei mort, fusese trimis în Valea Logar, în cealaltă parte a 
Kabulului. Toate cele patru locuri erau fortărețe rebele. 

Ceva se întâmpla. 

Jane își uită dezamăgirea pentru o vreme, încercând să-și dea 
seama ce anume se petrecea. Masud trimisese soli la mulți - 
probabil la toţi - comandanţi ai rezistenţei. Era o coincidenţă că 
asta se întâmplase atât de repede după sosirea lui Ellis în Vale? 
Dacă nu era, ce avusese Ellis de făcut? Poate că SUA colaborau 


VP - 176 


cu Masud pentru organizarea unei ofensive concertate. Dacă toți 
rebelii acționau împreună, chiar ar fi putut să realizeze ceva - ar 
fi putut, probabil, să ia temporar Kabulul. 

Jane intră în casă și puse hărţile în dulap. Chantal încă 
dormea. Fara pregătea mâncarea pentru cină: pâine, iaurt și 
mere. 

— De ce s-a dus fratele tău la Jalalabad? 

— A fost trimis, răspunse Fara cu aerul cuiva care arată foarte 
sigur pe sine. 

— Cine l-a trimis? 

— Masud. 

— Pentru ce? 

— Nu știu. 

Fara păru surprinsă că Jane punea o astfel de întrebare: cine 
ar fi fost atât de prost să creadă că un bărbat i-ar spune surorii 
lui motivul pentru o călătorie? 

— A avut ceva de făcut acolo sau a preluat vreun mesaj, sau 
ce? 

— Nu știu, repetă Fara, care începu să arate neliniștită. 

— Lasă, spuse Jane cu un zâmbet. 

Dintre toate femeile din sat, Fara era, probabil, cel mai puţin 
în măsură să știe ce se întâmpla. Cine era cel mai în măsură? 

Zahara, desigur. 

Jane luă un ștergar și se îndreptă spre râu. 

Zahara nu mai purta doliu după soțul ei, deși era considerabil 
mai puţin zgomotoasă ca de obicei. Jane se întrebă cât de 
curând avea să se recăsătorească. Zahara și Ahmed fuseseră 
singurul cuplu afgan întâlnit de Jane care chiar părea 
îndrăgostit. Cu toate astea, Zahara era o femeie puternic 
senzuală, care ar fi avut probleme să trăiască foarte mult timp 
fără un bărbat. Fratele mai mic al lui Ahmed, Yussuf, cântăreţul, 
locuia în aceeași casă cu Zahara și era încă necăsătorit la vârsta 
de optsprezece ani: existau speculaţii printre sătence că Yussuf 
s-ar putea să se însoare cu Zahara. 

În Afganistan, fraţii trăiau laolaltă. Surorile erau mereu 
separate. În mod obișnuit, o mireasă se ducea să locuiască 
împreună cu soțul ei, în casa părinţilor acestuia. Era doar unul 
dintre modurile în care bărbaţii din ţara asta își asupreau 
femeile. 

Jane merse cu pași mari pe poteca de peste câmpuri. Câţiva 


VP - 177 


bărbaţi lucrau în lumina serii. Recoltatul se apropia de sfârșit. 
Curând avea să fie oricum prea târziu ca să o ia pe Drumul 
Untului, se gândi Jane: Mohammed zisese că era doar un traseu 
estival. 

Ajunse la plaja pentru femei. Vreo opt-zece se scăldau în râu 
sau în bazinele de la marginea apei. Zahara era în mijlocul 
șuvoiului, stropind din greu, ca de obicei, însă fără să râdă și să 
glumească. 

Jane lăsă ștergarul pe mal și intră în apă. 

Decise să fie un pic mai puţin directă cu Zahara decât fusese 
cu Fara. Nu putea s-o păcălească pe Zahara, desigur, dar avea 
să încerce să-i dea impresia că bârfea mai degrabă decât 
interoga. 

Nu se apropie imediat de Zahara. 

Când celelalte femei ieșiră din apă, Jane așteptă vreo două 
minute și se șterse cu ștergarul în tăcere. Jane nu vorbi până 
când Zahara și alte câteva femei începură să se îndrepte spre 
sat. 

— Când se întoarce Yussuf? o întrebă pe Zahara în dari. 

— Azi sau mâine. E plecat în Valea Logar. 

— Știu. S-a dus singur? 

— Da, dar zicea că s-ar putea să aducă pe cineva cu el acasă. 

— Pe cine? 

Zahara ridică din umeri. 

— O nevastă, poate. 

Jane fu o clipă derutată. Zahara era prea rece și indiferentă. 
Asta însemna că era îngrijorată: nu voia ca Yussuf să aducă o 
nevastă acasă. Se părea că zvonurile din sat erau adevărate. 
Jane așa spera. Zahara avea nevoie de un bărbat. 

— Nu cred că s-a dus să aducă o nevastă, zise Jane. 

— De ce? 

— Se întâmplă ceva important. Masud a trimis mai mulţi 
mesageri. Nu se poate să fi plecat toţi după neveste. 

Zahara continuă să încerce să pară indiferentă, însă Jane 
putea să spună că era mulţumită. Exista vreo semnificaţie în 
posibilitatea ca Yussuf să se fi dus în Valea Logar să aducă pe 
cineva? se întrebă Jane. 

Se lăsă noaptea pe măsură ce se apropiau de sat. 

Dinspre moschee se auzea un cântec trist: sunetul straniu al 
celor mai însetaţi de sânge bărbaţi din lume la rugăciune. Lui 


VP - 178 


Jane îi amintea mereu de Josef, un tânăr soldat rus care 
supravieţuise unui accident de elicopter peste munte de Banda. 
Niște femei îl aduseseră la casa negustorului - asta era în timpul 
iernii, înainte să se mute la dispensarul din peșteră - și Jean- 
Pierre și Jane îi îngrijiseră rănile, iar lui Masud îi fusese trimis un 
mesaj, întrebând ce trebuia făcut. Jane aflase ce răspunsese 
Masud într-o seară, când Alishan Karim intrase în camera din 
faţă a casei negustorului, unde Josef zăcea bandajat, își pusese 
ţeava armei la urechea băiatului și-i zburase creierii. Era cam la 
momentul ăsta al zilei, iar sunetul bărbaţilor rugându-se plutise 
în aer cât timp Jane spălase sângele de pe perete și răzuise 
creierul băiatului de pe podea. 

Femeile urcară ultima porţiune a potecii de la râu și se opriră 
în faţa moscheii, încheindu-și conversațiile înainte să plece 
fiecare la casele lor. Jane se uită în moschee. Bărbaţii se rugau 
în genunchi, în frunte cu mullahul Abdullah. Armele lor, 
amestecul obișnuit de puști vechi și mitraliere moderne, erau 
îngrămădite într-un colț. Rugăciunile tocmai se încheiau. Când 
bărbații se ridicară, Jane văzu că erau mai mulți străini printre 
ei. 

— Ei cine sunt? o întrebă ea pe Zahara. 

— După turbane, se pare că sunt din Valea Pich și Jalalabad, 
răspunse Zahara. Sunt paștuni - în mod normal, ne sunt 
dușmani. De ce sunt aici? 

În timp ce ea vorbea, un bărbat foarte înalt, cu un plasture pe 
ochi se ivi din mulțime. 

— Ăsta trebuie că e Jahan Kamil - marele dușman al lui 
Masud. 

— Dar e și Masud acolo, vorbește cu el, spuse Jane, și adăugă 
în engleză: Îți imaginezi? 

Zahara o imită, stâlcind cuvintele: 

— Jass fericey hat"! 

Era prima glumă pe care Zahara o făcea de când îi murise 
soțul. Asta era un semn bun: Zahara își revenea. 

Bărbaţii începură să iasă, iar femeile se împrăștiară pe la 
casele lor, toate în afară de Jane. Ea credea că începea să 
înțeleagă ce se întâmpla și voia confirmarea. Când Mohammed 
ieși, se apropie de el și-i vorbi în franceză. 


ê Reproducere eronată a frazei Just fancy that (Îţi imaginezi asta), aici hat = pălărie. 
(n.red.). 


VP - 179 


— Am uitat să întreb dacă a fost un succes călătoria ta la 
Faizabad. 

— A fost, replică el fără să se oprească din mers: nu voia ca 
tovarășii lui sau paștunii să-l vadă răspunzând la întrebările unei 
femei. 

Jane se grăbi alături de el, în timp ce el se îndrepta spre casă. 

— Deci, comandantul din Faizabad e aici? 

— Da. 

Jane ghicise corect: Masud invitase toate căpeteniile rebele 
aici. 

— Ce spui despre ideea asta? îl întrebă ea încă scormonind 
după detalii. 

Mohammed se uită atent și lăsă deoparte aroganţa, cum 
făcea întotdeauna când devenea interesat în conversaţie. 

— Totul depinde de ce face Ellis mâine, răspunse el. Dacă îi 
impresionează ca om de onoare și le câștigă respectul, cred că 
au să fie de acord cu planul lui. 

— Și crezi că planul lui e bun? 

— Evident că e un lucru bun dacă rezistenţa e unită și 
primește armament din Statele Unite. 

Deci asta era! Arme americane pentru rebeli, cu condiţia ca ei 
să lupte împreună împotriva rușilor, în loc să se lupte între ei. 

Ajunseră acasă la Mohammed și Jane se întoarse cu spatele, 
fluturând din mână. Avea sânii plini: era timpul s-o alăpteze pe 
Chantal. Își simţea sânul drept un pic mai greu, fiindcă la ultima 
alăptare începuse cu stângul, și Chantal îl golea întotdeauna 
mai bine pe primul. 

Jane ajunse acasă și intră în dormitor. 

Chantal zăcea goală pe un ștergar pliat în leagănul ei, care 
era, de fapt, o cutie din carton tăiată pe din două. N-avea nevoie 
de haine în aerul cald al verii afgane. Noaptea o acoperea cu un 
cearșaf, și atâta tot. Rebelii și războiul, Ellis, Mahommed și 
Masud, toate astea se retraseră pe fundal când Jane își privi 
copilul. Întotdeauna crezuse că bebelușii sunt urâţi, dar Chantal 
i se părea foarte frumoasă. În timp ce Jane o privea, Chantal se 
agită, deschise gura și începu să plângă. Sânul drept al lui Jane 
secretă imediat lapte ca răspuns, și o pată caldă și umedă i se 
întinse pe cămașă. Își desfăcu nasturii și o puse pe Chantal la 
piept. 

Jean-Pierre zicea că ar fi trebuit să-și spele sânii cu spirt 


VP - 180 


medicinal înainte de alăptare, dar n-o făcu, deoarece știa că lui 
Chantal nu i-ar plăcea gustul. Se așeză pe un covoraș, cu 
spatele la perete și o legănă pe Chantal pe braţul drept. 
Bebelușul dădu din mânuţele grăsuțe și-și agită capul dintr-o 
parte în alta, căutând frenetic cu gura deschisă. Jane o ghidă 
spre mamelon. 

Gingiile fără dinţi prinseră tare și bebelușul supse cu 
înverșunare. Jane tresări la prima tragere din greu, apoi și la a 
doua. Al treilea supt fu mai blând. O mânuţă grăsuţă se ridică și 
atinse partea rotunjită a pieptului umflat al lui Jane, presându-l 
cu o mângâiere la întâmplare și stângace. 

Jane se relaxă. 

Alăptarea bebelușului o făcea să se simtă teribil de tandră și 
protectoare. Și, spre surprinderea ei, era erotică. La început se 
simţise vinovată fiindcă se simţise excitată de ea însăși, dar în 
scurt timp decisese că dacă era natural, nu putea să fie rău, și 
se lăsase în voia plăcerii. 

Abia aștepta să se laude cu Chantal dacă vor mai ajunge 
vreodată înapoi în Europa. Mama lui Jean-Pierre avea să-i spună 
că făcea totul pe dos. Fără îndoială, și mama ei ar fi vrut să vadă 
copilul botezat, însă tatăl ei avea s-o adore pe Chantal printr-un 
abur alcoolic, iar sora ei se va simţi mândră și entuziasmată. 
Cine altcineva? Tatăl lui Jean-Pierre era mort... 

Din curte se auzi o voce. 

— E cineva acasă? 

Era Ellis. 

— Intră, strigă Jane. 

Nu simţea că era nevoie să se acopere: Ellis nu era afgan și, 
oricum, fusese odată iubitul ei. 

El intră, o văzu alăptând bebelușul și avu o reacție întârziată. 

— Să plec? 

Ea clătină din cap. 

— Mi-ai mai văzut țâțele înainte. 

— Nu cred, zise el. Trebuie că ţi le-ai schimbat. 

Ea râse. 

— Sarcina îţi face sânii mari. 

Ellis fusese căsătorit odată, știa ea, și avea un copil, deși 
dădea impresia că nu mai ţinea legătura nici cu copilul, nici cu 
mama acestuia. Asta era unul dintre aspectele de care el n-ar fi 
vorbit niciodată foarte mult. 


VP - 181 


— Nu-ţi amintești de când era gravidă soția ta? 

— Am ratat asta, răspunse el pe tonul tăios pe care-l folosea 
când voia să taci. Am fost plecat. 

Ea era prea relaxată ca să replice în același fel. De fapt, îi 
părea rău pentru el. Se alesese praful de propria viață, și asta 
nu era numai vina lui. Și fusese, cu siguranță, pedepsit pentru 
păcatele lui - nu în ultimul rând de ea. 

— Jean-Pierre nu s-a mai întors, adăugă Ellis. 

— Nu. 

Suptul slăbi pe măsură ce sânul lui Jane se goli. 

Își trase ușor sfârcul din gura lui Chantal și săltă bebelușul pe 
umăr, bătându-l ușor pe spatele îngust, ca să râgâie. 

— Masud ar vrea să împrumute hărţile soțului tău, zise Ellis. 

— Sigur. Știi unde sunt. 

Chantal erupse cu voce tare. 

— Bravo, fetiţă, spuse Jane. 

Își puse bebelușul la sânul stâng. Flămândă din nou după 
râgâieli, Chantal începu să sugă. 

— De ce nu te vezi cu copilul tău? întrebă Jane cedând unui 
impuls. 

El luă hărţile din dulap, închise ușița și își îndreptă spatele. 

— Mă văd, răspunse el. Dar nu așa de des. 

Jane fu șocată. 

„Am trăit cu el aproape șase luni și nu l-am cunoscut cu 
adevărat”, se gândi ea. 

— Băiat sau fată? 

— Fată. 

— Trebuie să aibă... 

— Treisprezece ani. 

— Doamne! 

Era, practic, mare. Jane deveni brusc intens curioasă. De ce 
nu-l întrebase niciodată despre toate astea? Poate că nu fusese 
interesată înainte să aibă un copil alei. 

— Unde locuiește? 

El ezită. 

— Nu-mi spune, zise ea. 

Putea să-i citească pe față. 

— Era gata să mă minţi. 

— Ai dreptate, confirmă el. Dar înţelegi de ce trebuie să te 
mint în legătură cu asta? 


VP - 182 


Ea se gândi o clipă. 

— Ţi-e teamă că inamicii au să te atace prin copil? 

— Da. 

— Bun motiv. 

— Mulţumesc. Și mulțumesc pentru astea. 

Flutură hărţile către ea, apoi ieși. 

Chantal adormise cu sfârcul lui Jane în gură. Jane o desprinse 
ușor și o ridică la nivelul umărului. Ea râgâi fără să se trezească. 
Bebelușul putea să doarmă în orice condiţii. 

Jane își dorea ca Jean-Pierre să se înapoieze. Era sigură că el 
nu putea să facă niciun rău, dar tot s-ar fi simţit mai ușurată 
dacă ar fi fost sub ochii ei. Nu putea să-i contacteze pe ruși, 
fiindcă îi distrusese ea radioul. Nu exista niciun alt mijloc de 
comunicare între Banda și teritoriul rus. Masud putea să trimită 
mesaje prin mesageri, desigur. Dar Jean-Pierre n-avea mesageri 
și, oricum, dacă ar fi trimis pe cineva, ar fi știut tot satul despre 
asta. Singura mișcare pe care ar fi putut, eventual, s-o facă ar fi 
fost să se ducă până la Rokha, iar el n-avusese timp de asta. 

Ura să fie neliniștită, la fel și să doarmă singură. 

În Europa n-ar fi deranjat-o, însă în Banda se temea de 
brutalii, imprevizibilii membri ai tribului, care credeau că era 
normal ca un bărbat să-și bată soţia sau o mamă să-i ardă o 
palmă copilului. Și Jane nu era o femeie obișnuită în ochii lor: cu 
opiniile ei libere, privirea directă și o atitudine să-mori-tu, ea 
reprezenta un simbol al deliciilor sexuale interzise. Nu urma 
convențiile de comportament sexual, iar celelalte femei de 
genul ăsta pe care le știau ei erau curve. 

Când Jean-Pierre era acolo, se întindea mereu să-l atingă chiar 
înainte să adoarmă. Dormea tot timpul ghemuit, cu spatele la 
ea, și cu toate că se mișca foarte mult în somn, el nu se întindea 
niciodată după ea. 

Singurul bărbat cu care împărtășise asta în pat pentru o lungă 
perioadă era Ellis, și el fusese exact opusul. O atingea toată 
noaptea, îmbrăţișând-o și sărutând-o, uneori pe jumătate treaz 
și alteori când adormea repede. De două sau trei ori, încercase 
să facă dragoste cu ea, brusc, în somn: ea chicotise și încercase 
să-l ajute, însă după câteva secunde el se rostogolise și 
începuse să sforăie, iar dimineaţa nu-și amintise ce făcuse. Ce 
diferit era de Jean-Pierre! Ellis o atingea cu o afecţiune 
stângace, ca un copil jucându-se cu un iubit animal de 


VP - 183 


companie. Jean-Pierre o atingea așa cum un violonist mânuiește, 
probabil, un Stradivarius. O iubiseră diferit, dar o înșelaseră la 
fel. 

Chantal gânguri. Era trează. Jane o puse în poala ei, 
sprijinindu-i capul, așa că puteau să se uite direct una la alta, și 
începu să-i vorbească, parţial în silabe fără sens și parţial în 
cuvinte reale. Lui Chantal îi plăcu asta. După un timp, Jane lăsă 
flecăreala și începu să cânte. Era în mijlocul lui Tati pleacă la 
Londra, într-un tren puf-puf când fu întreruptă de o voce de 
afară. 

— Intră, strigă ea, apoi îi zise lui Chantal: Avem vizitatori tot 
timpul, nu? Parcă am trăi în Galeria Naţională, nu-i așa? 

Își adună cămașa în faţă, ca să-și ascundă goliciunea. 

Mohammed intră și întrebă în dari: 

— Unde e Jean-Pierre? 

— E plecat la Skabun. Pot să te ajut cu ceva? 

— Când se întoarce? 

— De dimineaţă, presupun. Vrei să-mi spui care e problema 
sau ai de gând să continui să vorbești ca un poliţist din Kabul? 

El rânji la ea. Când îi vorbea cu lipsă de respect, o găsea sexy, 
ceea ce nu era efectul intenţionat de ea. 

— A venit Alishan cu Masud. Vrea mai multe pastile, o anunţă 
el. 

— A, da. 

Alishan Karim era fratele mullahului și suferea de angină 
pectorală. Desigur, n-ar fi renunţat la activităţile de gherilă, așa 
că Jean-Pierre îi dădea trinitrină să ia înainte de luptă sau de alt 
efort. 

— Îți dau niște pastile, zise ea. 

Se ridică în picioare și i-o întinse pe Chantal lui Khan. 

Bărbatul luă bebelușul în mod automat și apoi păru jenat. Jane 
îi zâmbi și se duse în camera din față. Găsi tabletele pe un raft 
sub tejgheaua negustorului. Turnă cam o sută într-un recipient 
și se întoarse în camera de zi. 

Chantal se holba fascinată la Mohammed. 

Jane luă bebelușul și-i dădu pastilele. 

— Spune-i lui Alishan să se odihnească mai mult, îl sfătui ea. 

Mohammed clătină din cap. 

— Nu-i e lui frică de mine. Spune-i tu. 

Jane râse. Venind de la un afgan, gluma asta era aproape 


VP - 184 


feministă. 

— De ce s-a dus Jean-Pierre la Skabun? 

— A fost un bombardament acolo de dimineaţă. 

— Nu, n-a fost. 

— Sigur c-a fo... 

Jane se opri brusc. 

Mohammed ridică din umeri. 

— Am fost acolo toată ziua cu Masud. Cred că te înșeli. 

Ea încercă să-și păstreze faţa netulburată. 

— Da. Pesemne că n-am auzit bine. 

— Mulţumim pentru pastile. 

leși. 

Jane se lăsă greu pe un scaun. Nu fusese niciun atentat la 
Skabun. Jean-Pierre plecase să-l întâlnească pe Anatoli. Nu prea 
înţelegea cum aranjaseră, dar n-avea nicio îndoială. 

Ce era să facă ea? 

Dacă Jean-Pierre știa despre adunarea de a doua zi și putea 
să le spună rușilor despre ea, atunci rușii ar fi fost în măsură să 
atace... Ar fi putut să nimicească într-o singură zi întreaga 
conducere a rezistenţei afgane. 

Trebuia să-l vadă pe Ellis. 

Înfășură un șal în jurul lui Chantal - aerul era un pic mai rece 
seara - și părăsi casa îndreptându-se spre moschee. Ellis era în 
curte, cu ceilalţi bărbaţi, aplecându-se asupra hărților lui Jean- 
Pierre cu Masud, Mohammed și bărbatul cu plasture pe ochi. 
Unii luptători de gherilă treceau o narghilea de la unul la altul, 
alţii mâncau. Se holbară la ea surprinși în timp ce mergea cu 
bebelușul pe șold. 

— Ellis, zise ea. 

El ridică privirea. 

— Trebuie să vorbesc cu tine. Vino afară, te rog. 

Thaler se ridică, ieși pe sub arcadă și se opri în faţa moscheii. 

— Ce este? 

— Jean-Pierre știe despre adunarea asta pe care aţi aranjat-o, 
cu toţi liderii rezistenţei? 

— Da - când Masud și cu mine am vorbit pentru prima dată 
despre asta, era chiar acolo, scoțându-mi glonţul din fund. De 
ce? 

Lui Jane i se strânse inima. Ultima ei speranță fusese că Jean- 
Pierre poate nu știa. În acel moment, n-avea de ales. Se uită în 


VP - 185 


jur. Nu era nimeni în raza auditivă, și oricum nu vorbeau 
engleza. 

— Am ceva să-ţi spun. Dar vreau să promiţi că n-o să i se 
întâmple niciun rău. 

El se holbă la ea pentru o clipă. 

— Oh, rahat, rosti el cu fervoare. Oh, la naiba, oh, rahat. 
Lucrează pentru ei. Desigur! Cum de n-am ghicit? La Paris, el i-a 
adus pe nenorociţii ăia la apartamentul meu! El le spunea 
despre convoaie - de aia s-au pierdut atâtea! 7ică/osul... 

Se opri brusc și vorbi mai blând. 

— Pesemne că a fost groaznic pentru tine. 

— Da. 

lrezistibil, faţa i se schimonosi, lacrimile îi țţâșniră din ochi și 
începu să plângă. Se simțea slabă și ridicolă și-i era rușine de ea 
însăși că plângea, dar se simţea și ca și cum o greutate uriașă i 
se ridica de pe umeri. 

Ellis le îmbrăţișă pe ea și pe Chantal. 

— Biata de tine! 

— Da, suspină ea. A fost groaznic. 

— De când știi? 

— De câteva săptămâni. 

— Nu știai când te-ai măritat cu el. 


— Nu. 

— Amândoi, zise el. Amândoi ţi-am făcut-o. 
— Da. 

— Ai intrat în cârdășie cu oamenii nepotriviţi. 
— Da. 


Își îngropa faţa în cămașa lui și plânse neînfrânat, pentru 
toate minciunile și trădările, și timpul irosit, și iubirea pierdută. 
Chantal plânse și ea. Ellis o ţinu strâns pe Jane și-i mângâie 
părul, până când ea se opri, în cele din urmă, tremurând, apoi 
începu să se calmeze și-și șterse nasul pe mânecă. 

— l-am distrus radioul, înţelegi? După aceea m-am gândit că 
n-are cum să mai intre în contact cu ei. lar azi a fost chemat la 
Skabun ca să vadă răniții în bombardament, numai că n-a fost 
niciun atentat azi la Skabun... 

Mohammed ieși din moschee. Ellis îi dădu drumul lui Jane și 
păru jenat. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă Ellis pe Mohammed în franceză. 

— Se ceartă, răspunse el. Unii spun că e un plan bun șio să 


VP - 186 


ne ajute să-i învingem pe ruși. Alţii întreabă de ce Masud e 
considerat singurul comandant bun, și cine e Ellis Thaler să 
judece el liderii afgani? Trebuie să vii înapoi și să mai vorbești 
cu ei. 

— Stai, zise Ellis. S-au schimbat lucrurile. 

Jane se gândi: „Oh, Doamne, Mohammed o să ucidă pe cineva 
când o să audă asta...” 

— A avut loc o scurgere de informații. 

— Ce vrei să spui? șuieră Mohammed periculos. 

Ellis ezită, ca și cum ar fi fost reticent să spună adevărul, apoi 
păru să decidă că n-avea de-ales. 

— S-ar putea ca rușii să știe despre întâlnire... 

— Cine? strigă Mohammed. Cine e trădătorul? 

— E posibil să fie medicul, dar... 

Mohammed se întoarse spre Jane. 

— De când știi asta? 

— Adresează-mi-te politicos sau nu mi te adresa deloc, zise ea 
repede în răspuns. 

— Stati, interveni Ellis. 

Jane n-avea de gând să-l lase pe Mohammed să continue pe 
același ton acuzator. 

— Te-am avertizat, nu? Ți-am spus să schimbi traseul 
convoiului. V-am salvat blestematele de vieți, așa că nu arăta cu 
degetul spre mine. 

Mânia lui Mohammed se evaporă, iar el păru un pic timid. 

— Deci de asta a fost schimbat traseul, conchise Ellis. 

Se uită la Jane cu un fel de admirație. 

— Unde e el acum? întrebă Mohammed. 

— Nu suntem siguri, răspunse Ellis. 

— Când se întoarce, trebuie ucis. 

— Nu! exclamă Jane. 

Ellis îl opri punându-i o mână pe umăr și-i zise lui Mohammed: 

— Ai ucide un om care a salvat vieţile atâtor camarazi de-ai 
tăi? 

— Trebuie adus în faţa justiţiei, insistă Mohammed. 

Mohammed vorbise despre când avea să se întoarcă, și Jane 
își dădu seama că el presupunea că Jean-Pierre va reveni. Sigur 
n-o abandona pe ea și copilul? 

— Dacă e trădător și reușește să intre în contact cu rușii, 
atunci le zice de întâlnirea de mâine, spuse Ellis. Cu siguranţă, 


VP - 187 


vor ataca, și vor încerca să-l prindă pe Masud. 

— Asta e foarte rău, replică Mohammed. Masud trebuie să 
plece imediat. Întâlnirea va trebui anulată... 

— Nu neapărat. Gândește-te. Am putea să transformăm asta 
în avantaj. 

— Cum? 

— De fapt, cu cât mă gândesc la asta, cu atât îmi place mai 
mult. Asta s-ar putea dovedi cel mai bun lucru. 


Capitolul doisprezece 


Evacuară satul Darg în zori. Oamenii lui Masud merseră din 
casă-n casă, trezind sătenii cu blândeţe și spunându-le că satul 
lor avea să fie atacat de ruși în acea zi și trebuiau să urce Valea 
spre Banda, luând cu ei ce aveau mai de preţ. La răsărit, un șir 
neregulat de femei, copii, bătrâni și animale ieșea din sat de-a 
lungul drumului forestier care trecea pe lângă râu. 

Darg era diferit ca formă de Banda, unde casele erau grupate 
la capătul estic al câmpiei, iar Valea se îngusta și terenul era 
pietros. 

În Darg, toate casele erau înghesuite laolaltă pe un prag 
subțire aflat între poalele stâncii și malul râului. Chiar în fața 
moscheii era un pod, iar câmpurile erau pe partea cealaltă a 
râului. Era un loc bun pentru o ambuscadă. 

Masud își concepuse planul în timpul nopții și, înainte de 
evacuare, Mohammed și Alishan dădeau dispoziţiile. 

Se mișcau în jur cu o eficienţă tăcută, Mohammed - înalt, 
chipeș și grațios, Alishan - scund și cu ochi răi, ambii dând 
instrucțiuni cu voci calme, imitând stilul domol al liderului lor. 

Ellis se întrebă, în timp ce-și făcea acuzaţii, dacă rușii aveau 
să vină. Jean-Pierre nu apăruse, așa că părea sigur că reușise să 
intre în contact cu stăpânii lui. Și era aproape de neconceput că 
ei aveau să reziste tentaţiei de a-l captura sau ucide pe Masud. 
Dar asta depindea cu totul de împrejurări. Și dacă nu veneau, 
Ellis ar fi arătat stupid făcându-l pe Masud să întindă o capcană 
elaborată pentru o victimă inexistentă. 

Luptătorii de gherilă n-aveau să încheie un pact cu un prost. 

„Dacă rușii vin și ambuscada funcţionează, explozia 


VP - 188 


prestigiului meu și al lui Masud poate fi de-ajuns ca să câștige 
toată afacerea”, reflectă Ellis. 

Încercă să nu se gândească la Jane. Când o îmbrăţișase pe ea 
și pe copil și ea îi umezise cămașa cu lacrimile ei, pasiunea lui 
pentru ea reizbucnise. Fusese ca atunci când arunci benzină pe 
un foc mocnit. Voise să stea acolo pentru totdeauna, cu umerii 
ei înguști tremurându-i sub braț și cu capul pe pieptul lui. Biata 
Jane! Era atât de onestă, și bărbaţii ei erau atât de perfizi! 

Trase cablul de detonare în râu și-i aduse capătul spre poziţia 
lui, aflată într-o căsuță din lemn de pe mal, la câteva sute de 
metri în amonte de moschee. Își folosi cleștele special ca să 
atașeze un detonator de cablul de alimentare, apoi finaliză 
asamblarea cu un simplu inel militar de tragere. 

Aproba planul lui Masud. Ellis învățase despre ambuscadă și 
contra-ambuscadă la Fortul Bragg, timp de un an, între cele 
două misiuni în Asia, și i-ar fi dat lui Masud nota nouă din zece. 
Punctul lipsă era din cauză că Masud nu reușise să ofere o cale 
de ieșire pentru trupele sale dacă lupta ar fi fost să meargă 
împotriva lor. Desigur, Masud poate nu considera asta o 
greșeală. 

Până la nouă, totul era gata, oră la care luptătorii de gherilă 
tocmai luau micul dejun. Chiar și asta făcea parte din 
ambuscadă: puteau să ajungă cu toţii pe poziţii în câteva 
minute, dacă nu secunde, iar atunci satul văzut din aer avea să 
arate mai natural, dacă sătenii s-ar fi ascuns toţi în grabă de 
elicoptere, lăsând în urmă boluri, covorașe și focuri de gătit. 
Așadar, comandantul forței ruse n-ar fi avut niciun motiv să 
suspecteze o capcană. 

Ellis mâncă pâine și bău mai multe pahare cu ceai verde, apoi 
începu să aștepte ca soarele să se ridice deasupra Văii. 
Întotdeauna era mult de așteptat. Își amintea asta din Asia. În 
acele zile fusese de multe ori drogat cu marijuana, cu 
amfetamină numită speed sau cu cocaină, iar atunci așteptarea 
grea păruse importantă, fiindcă se bucura de ea. 

Era amuzant cum după război își pierduse interesul pentru 
droguri, se gândi el. 

Ellis aștepta atacul fie după-amiază, fie a doua zi în zori. Dacă 
ar fi fost el în locul comandantului rus, s-ar fi gândit că liderii 
rebeli se adunaseră cu o zi înainte și aveau să plece a doua zi, și 
ar fi vrut să atace suficient de târziu ca să-i prindă și pe ultimii 


VP - 189 


sosiți, dar nu atât de târziu cât unii dintre ei să fi plecat deja. 

Pe la mijlocul dimineţii sosiră armele grele, o pereche de 
mitraliere antiaeriene Dashoka, de calibrul 12,7 mm, fiecare 
trasă de-a lungul drumului pe șasiul său pe două roţi de un 
luptător de gherilă. Erau urmate de un măgar încărcat cu valize 
de gloanțe antiblindaj chinezești de calibrul 5-0. 

Masud anunţă că una dintre arme avea să fie mânuită de 
Yussuf, cântăreţul, care, potrivit zvonurilor din sat, era posibil să 
se însoare cu prietena lui Jane, Zahara, cealaltă mitralieră 
urmând să ajungă la un luptător de gherilă din Valea Pichului, un 
anume Abdur, pe care Ellis nu-l cunoștea. Se spunea că Yussuf 
doborâse deja trei elicoptere cu Kalașnikovul. Ellis era sceptic cu 
privire la asta: el zburase cu elicoptere în Asia și știa că era 
aproape imposibil să dobori unul cu o pușcă. Totuși, Yussuf 
explicase cu un rânjet că trucul era să fii deasupra obiectivului și 
să tragi asupra lui de pe un munte, o tactică ce nu fusese 
posibilă în Vietnam, fiindcă peisajul era diferit. 

Deși Yussuf avea în acea zi o armă mult mai mare, intenţiona 
să întrebuinţeze aceeași tehnică. Armele fură demontate, apoi 
luate, fiecare fiind cărată de doi oameni în sus, pe treptele 
abrupte tăiate în faţa stâncii care se înălța deasupra satului. 
Erau urmate de socluri și de muniţie. 

Ellis îi privea de jos cum reasamblau armele. În vârful falezei 
era un prag de trei-patru metri lăţime, pe urmă versantul 
continua să urce într-o pantă blândă. Luptătorii de gherilă 
așezaseră armele la vreo zece metri în afara pragului și le 
camuflaseră. Desigur, piloţii de elicopter aveau să afle în curând 
unde erau armele, dar ar fi fost foarte greu pentru ei să le 
lovească în poziţia aceea. 

Când se încheie manevra asta, Ellis se întoarse la poziţia lui, 
în căsuţa din lemn de pe malul râului. Mintea i se tot întorcea la 
anii '60. 

Începuse deceniul ca elev și-l încheiase ca soldat. Se 
înscrisese la Berkeley în 1967, încrezător că știa ce-i rezerva 
viitorul: voia să fie producător de documentare de televiziune și, 
din moment ce era strălucit și creativ și se afla în California, 
unde oricine putea fi orice dacă muncea din greu, nu existase 
niciun motiv pentru care să nu vadă de ce nu și-ar atinge visul. 
Apoi fusese surprins de pace și flower power, marșuri antirăzboi 
și proiubire, de The Doors și blugii evazaţi, de LSD și, din nou, se 


VP - 190 


gândise că știa ce-i rezervase viitorul: avea de gând să schimbe 
lumea. Și visul ăsta fusese de scurtă durată, și în curând fusese 
surprins din nou, de data asta de absurda brutalitate a armatei 
și stupefianta oroare a Vietnamului. 

Ori de câte ori privea înapoi așa, vedea că fuseseră vremurile 
în care se simţise încrezător și calm, când viaţa îi oferise cu 
adevărat mari schimbări. 

Amiaza trecu fără masa de prânz. Asta fiindcă luptătorii de 
gherilă n-aveau nimic de mâncare. Lui Ellis îi era greu să se 
obișnuiască, de fapt, cu ideea esenţială și destul de simplă că, 
dacă nu era nimic de mâncare, atunci nimeni nu putea să ia 
masa de prânz. Își dădu seama că ăsta putea fi motivul pentru 
care aproape toţi luptătorii de gherilă erau fumători: tutunul 
omora apetitul. 

Era cald chiar și la umbră. leşi în ușa căsuței de lemn, 
încercând să prindă puţină briză. Vedea câmpurile, râul cu podul 
cu arc, de zidărie și mortar, satul cu moscheea lui și stânca 
atârnând deasupra. Cei mai mulţi dintre luptătorii de gherilă 
erau pe poziţii, care le ofereau atât adăpost de soare, cât și 
protecţie. Cei mai mulţi se aflau în casele din apropierea falezei, 
unde pentru elicoptere ar fi fost dificil să-i bombardeze. Dar, în 
mod inevitabil, unii erau în poziţii avansate, mai vulnerabile, mai 
aproape de râu. Fațada de piatră brută a moscheii era străpunsă 
de trei uși cu arcade, și câte un luptător de gherilă stătea cu 
picioarele încrucișate sub fiecare arcadă. Ei îl făcură pe Ellis să 
se gândească la gărzile din ghereta santinelei. Ellis îi știa pe toţi 
trei: Mohammed era în cea mai îndepărtată arcadă, fratele lui, 
Kahmir, cu barba subțire, în mijloc, iar în cea mai apropiată 
arcadă, Ali Ghanim, urâtul cu șira spinării răsucită și familia cu 
paisprezece copii, omul care fusese rănit cu Ellis pe câmpie. 
Fiecare dintre cei trei avea un Kalașnikov pe genunchi și o ţigară 
între buze. Ellis se întrebă care dintre ei va mai fi viu a doua zi. 

Primul eseu scris de el în colegiu fusese despre așteptarea 
înainte de luptă, așa cum fusese tratată de Shakespeare. 

Pusese în contrast două discursuri premergătoare luptei: cel 
inspirat din Henric al V-lea, în care regele spune: „La zidul spart 
dați iureș iar, băieţi, Sau umpleți-l cu trupurile voastre”?, și 
cinicul monolog al lui Falstaff despre onoare, în Henric al IV-lea: 


7 William Shakespeare, Henric al V-lea (traducere în limba română de lon Vinea). 
(n.tr.). 


VP-191 


„Poate onoarea să-ţi tămăduiască un picior rupt? Aș! Sau o 
mână? Aș! Sau să-ți aline durerile unei răni? Aș! Carevasăzică, 
onoarea nu are nicio pricepere doftoricească. Niciuna... Cine 
este plin de onoare? Cel care a răposat miercuri.”* În vârstă de 
nouăsprezece ani, Ellis luase un A pentru asta - primul și ultimul 
pentru el, fiindcă după aceea fusese prea ocupat s 
argumenteze că Shakespeare, ba chiar și tot cursul de englez 
erau „irelevante”. 

Reveria îi fu întreruptă de o serie de strigăte. Nu înțelese 
cuvintele în dari folosite, însă nici n-avea nevoie: știa, după 
caracterul imperios al tonului, că santinelele de pe dealurile din 
jur observaseră elicoptere îndepărtate și i le semnalaseră lui 
Yussuf, aflat în vârful falezei, care răspândise vorba. Se produse 
o mișcare bruscă prin tot satul copt de soare când luptătorii de 
gherilă își ocupară posturile, se retraseră mai adânc în 
adăposturile lor, își verificară armele și-și aprinseră ţigări 
proaspete. 

Cei trei bărbaţi din arcadele moscheii se topiră în interiorul 
obscur al acesteia. În acel moment, satul văzut din aer ar fi 
părut pustiu, cum era în mod normal în perioada cea mai 
fierbinte a zilei, când cei mai mulți dintre oameni se odihneau. 

Ellis ascultă cu atenţie și auzi ameninţătoarea bătaie a elicelor 
elicopterelor care se apropiau. Iși simţi intestinele apoase: nervi. 
„Așa se simțeau vietnamezii pe pante ascunzându-se în jungla 
umedă când auzeau elicopterul meu de luptă venind spre ei prin 
norii de ploaie, se gândi el. Culegi ce semeni, baby”. 

Slăbi cârligele de siguranţă ale dispozitivului de tragere. 

Elicopterele urlară mai aproape, totuși el încă nu putea să le 
vadă. Se întrebă cât de multe erau: nu putea să spună după 
zgomot. Văzu ceva cu coada ochiului, se întoarse și zări un 
luptător de gherilă scufundându-se în râu de pe malul celălalt și 
începând să înoate spre el. Când silueta apăru lângă el, Ellis își 
dădu seama că era bătrânul plin de cicatrice, Shahazai Gul, 
fratele moașei. Specialitatea lui Shahazai erau minele. El trecu 
în fugă pe lângă Ellis și se adăposti într-o casă. 

Pentru câteva clipe, satul rămase tăcut și nu se auzi nimic 
altceva decât bătaia palelor, care făceau să-ţi stea inima, și Ellis 
se gândi: „Doamne, câte naiba au trimis?”, și apoi primul ţâșni 


ă 
ă 


8 William Shakespeare, Henric al IV-lea (traducere în limba română de Dan Duţescu). 
(n.tr.). 


VP - 192 


la vedere peste stâncă, survolând la înălțime joasă satul. Ezită 
deasupra podului ca un colibri gigantic. 

Era un Mi-24, cunoscut în Occident drept Hind? (rușii îl 
numeau Hunchbacks!* din cauza voluminoaselor motoare turbo 
gemene montate în vârful cabinei pasagerilor). Trăgătorul 
stătea jos, în bot, cu pilotul în spatele și deasupra lui, precum 
copiii care se joacă de-a luatul în cârcă. lar geamurile din jurul 
întregii punți de zbor arătau ca ochiul cu multiple fațete al unei 
insecte monstruoase. 

Elicopterul avea un tren de rulare cu trei roţi și aripi scurte și 
butucănoase, cu capsulele rachetei dedesubt. 

Cum naiba să poată câteva triburi zdrențuite să lupte 
împotriva unei mașinării de genul ăsta? 

Urmară încă cinci Hind, într-o succesiune rapidă. Survolară 
satul și terenul de jur-împrejur, cercetând poziţiile inamice, 
presupuse Ellis. Asta era o precauţie de rutină - rușii n-aveau 
niciun motiv să se aștepte la o rezistență puternică, fiindcă ei 
credeau că atacul lor urma să fie o surpriză. 

Un al doilea model de elicopter își făcu apariţia, iar Ellis 
recunoscu un Mi-8, cunoscut sub numele Hip”. Mai mare decât 
un Hind, dar mai puţin de temut, putea să care douăzeci-treizeci 
de oameni, iar scopul acestuia era transportul de trupe mai 
degrabă decât asaltul. Primul ezită deasupra satului, apoi se 
lăsă brusc într-o parte și cobori în lanul de orz. Fu urmat de alte 
cinci. 

„O sută cincizeci de oameni”, chibzui Ellis. Când elicopterele 
Hip aterizară, trupele săriră afară și se întinseră pe burtă, 
îndreptând armele spre sat, însă fără să tragă. 

Ca să cucerească satul, trebuiau să treacă râul, și ca să 
traverseze râul, trebuiau să cucerească podul. Dar ei nu știau 
asta. Erau doar precauţi: se așteptau ca elementul-surpriză să le 
permită să-și atingă ţinta cu ușurință. 

Ellis se temea că satul s-ar putea să pară prea pustiu. Până în 
acel moment, la câteva minute după ce primul elicopter 
apăruse, în mod normal ar fi trebuit să se vadă câţiva oameni 
fugind. Își încordă auzul pentru prima împușcătură. Nu mai era 
speriat. Se concentra prea tare, pe prea multe aspecte, ca să 


? Căprioară (engl.) (n.red.). 
19 Ghebosul (engl.) (n.red.). 
11 Sold (engl.) (n.red.). 
VP - 193 


simtă teamă. 

Din străfundurile minţii îi veni gândul: „Așa e mereu odată ce 
începe”. 

Shahazai minase lanul de orz, își aminti Ellis. De ce nu 
explodase încă nicio mină? O clipă mai târziu, avu răspunsul. 
Unul dintre militari se săltă - un ofițer, probabil - și strigă un 
ordin. Douăzeci-treizeci de oameni se ridicară în picioare și 
fugiră spre pod. Dintr-odată se auzi un zgomot asurzitor, mai 
tare chiar decât vârtejul zgomotos al unui elicopter, apoi altul și 
altul, în timp ce terenul părea să explodeze sub picioarele 
soldaților în alergare - Ellis se gândi: „Shahazai și-a stimulat 
minele cu TNT suplimentar” - și norii de pământ brun și orzul 
auriu îi ascunse vederii pe toţi, în afară de unul, care fu aruncat 
în aer și căzu încet, dându-se peste cap din nou și din nou, caun 
acrobat, până când se lovi de pământ prăbușindu-se grămadă. 
Când ecourile se stinseră, se auzi alt sunet, un extraordinar 
răpăit ca de tobă care bufnea în stomac, ce venea din fața 
falezei, când Yussuf și Abdur deschiseră focul. Rușii se retraseră 
în dezordine, în timp ce luptătorii de gherilă din sat începură să 
tragă cu Kalașnikovurile de peste râu. 

Surpriza le dăduse iniţial luptătorilor de gherilă un imens 
avantaj, dar acesta nu putea să dureze pentru totdeauna: 
comandantul rus avea să-și adune trupele. Numai că înainte să- 
și continue atacul, trebuia să rezolve abordarea podului. 

Unul dintre elicopterele Hip din lanurile de orz explodă în 
bucăţi, și Ellis își dădu seama că Yussuf și Abdur îl loviseră. 

Era impresionat: deși Dashoka avea o bătaie de un kilometru 
jumătate și elicopterele erau la mai puţin de opt sute de metri, 
era nevoie de o lovitură bună ca să distrugi unul de la distanţa 
aceea. 

Elicopterele Hind erau încă în aer, rotindu-se deasupra satului. 
Comandantul rus le aduse în acţiune. Unul dintre ele se năpusti 
la mică înălțime peste râu și curăţă terenul minat de Shahazai. 
Yussuf și Abdur traseră în el, însă ratară. 

Minele lui Shahazai explodară inofensiv, una după alta. 

Ellis se gândi neliniștit: „Mi-aș fi dorit ca minele să fi doborât 
mai mulți inamici - vreo douăzeci și ceva de oameni dintr-o sută 
cincizeci nu e mult”. Hind se înălță din nou, îndepărtându-se de 
Yussuf, dar cobori altul și bombardă din nou câmpul de mine. 
Yussuf și Abdur trimiseră constant un flux de foc asupra 


VP - 194 


acestuia. Brusc, se clătină, o parte dintr-o aripă căzu și botul i se 
înfipse în râu, iar Ellis reflectă: „Frumoasă lovitură, Yussuf!” Dar 
abordarea podului era liberă, iar rușii încă aveau mai mult de o 
sută de oameni și zece elicoptere: Ellis își dădu seama cu un fior 
de teamă că luptătorii de gherilă ar putea să piardă lupta asta. 

Rușii prinseră atunci curaj și cei mai mulţi dintre ei - optzeci 
de oameni sau mai mulţi, estimă Ellis - începură să se târască 
pe burtă spre pod, trăgând în mod constant. 

„Nu se poate să fie atât de abătuţi sau indisciplinaţi cum scriu 
ziarele americane, chibzui Ellis. Doar dacă asta nu e o unitate de 
elită”. Apoi conștientiză că toţi soldaţii păreau a avea pielea 
albă. Nu erau afgani în forța asta. Era la fel ca în Vietnam, unde 
vietnamezii erau mereu ţinuţi departe de ceva cu adevărat 
important. 

Apoi apăru o perioadă de acalmie. Rușii din lanul de orz și 
luptătorii de gherilă din sat făcură sporadic schimb de focuri 
peste râu, rușii trăgând mai mult sau mai puţin la întâmplare, 
luptătorii de gherilă folosindu-și muniţia cu moderație. Ellis se 
uită în sus. Elicopterele se duceau după Yussuf și Abdur, pe 
faleză. Comandantul rus identificase corect mitralierele grele ca 
principala lui ţintă. Și când se năpustiră asupra tunarilor de pe 
faleză, Ellis simţi o clipă admiraţie pentru pilot, fiindcă zbura 
direct către arme: el știa de cât curaj era nevoie pentru asta. 
Aeronava viră îndepărtându-se: se rataseră reciproc. 

Șansele lor erau aproximativ egale, se gândi Ellis: era mai 
ușor pentru Yussuf să ţintească exact, fiindcă era staționar, pe 
când aeronava era în mișcare. Dar, în aceeași ordine de idei, 
acesta era ţinta mai ușoară deoarece era nemișcat. 

Ellis își aminti că într-un Hind erau trase de pilot rachete 
montate pe aripă, în timp ce trăgătorul opera mitraliera din bot. 

„Ar fi greu pentru un pilot să ţintească precis în astfel de 
împrejurări îngrozitoare, chibzui Ellis. Și, din moment ce 
Dashoka are o mai mare rază de acţiune decât arma cu patru 
țevi de tip Gatling a elicopterului, probabil Yussuf și Abdur se 
află într-un ușor avantaj. Sper, pentru binele nostru, al tuturor”. 

Alt Hind se lăsă asupra falezei ca un șoim care cade asupra 
unui iepure, dar armele răpăiră și elicopterul explodă în zbor. Lui 
Ellis îi veni să aplaude - ceea ce era ironic, fiindcă el cunoștea 
atât de bine teroarea și panica abia controlate ale echipajului 
elicopterului sub foc. 


VP - 195 


Alt Hind se năpusti. Tunarii fură o fracțiune departe de ţintă 
de data asta, însă traseră în coada elicopterului, și acesta scăpă 
de sub control și se prăbuși în faţa stâncii, iar Ellis reflectă: 
„lisuse Hristose! Încă putem să le lovim pe toate!” Pe urmă 
sunetul armelor se schimbă, iar după o clipă Ellis își dădu seama 
că numai una mai trăgea. 

Cealaltă fusese făcută knockout. Ellis privi prin praf și văzu o 
beretă Chitrali mișcându-se acolo sus. Yussuf era încă în viață. 
Abdur fusese lovit. 

Cele trei Hinduri rămase dădură târcoale și se repoziționară. 

Unul urcă deasupra luptei. „Comandantul rus trebuie să fie 
ăsta”, se gândi Ellis. 

Celelalte două coborâră asupra lui Yussuf într-o mișcare de 
învăluire. 

„Asta este o gândire inteligentă, chibzui Ellis cu neliniște. 
Fiindcă Yussuf nu poate să tragă în amândouă în același timp”. 
Ellis le urmări coborând. Când Yussuf viză unul, celălalt se 
năpusti în zbor la mică înălțime. Ellis observă că rușii zboară cu 
ușile deschise, cum făcuseră și americanii în Vietnam. 

Hindurile se năpustiră. Unul se lăsă asupra lui Yussuf și viră 
departe, dar el reuși o lovitură directă și aparatul izbucni în 
flăcări. Apoi al doilea căzu în picaj, cu capsulele rachetelor și 
armele trăgând foc continuu, și Ellis se gândi: „Yussuf n-are 
nicio șansă!” Și atunci al doilea Hind păru să ezite în zbor. 
Fusese lovit? Căzu dintr-odată, douăzeci-treizeci de metri drept 
în jos - „Când se oprește brusc motorul, elicopterul cade ca un 
pian”, zicea instructorul de la școala de zbor - și se prăbuși pe 
muchie, la doar câţiva metri de Yussuf. Dar motorul acestuia 
păru să pornească din nou și, spre surprinderea lui Ellis, 
elicopterul începu să se ridice. 

„E mai greu decât un afurisit de Huey”, reflectă el. 

Elicopterele se îmbunătăţiseră în ultimii zece ani. Trăgătorul 
trăsese încontinuu, însă în acele momente se oprise. 

Ellis văzu de ce, și inima i se strânse. O Dashoka se 
rostogolea peste marginea falezei, într-o învălmășeală de 
camuflaj, tufișuri și ramuri, și fu urmată imediat de un pachet 
moale de culoarea noroiului, care era Yussuf. In timp ce cădea 
pe faţa stâncii, se lovi de un afloriment zimţat la jumătatea 
drumului, și boneta rotundă Chitrali îi sări de pe cap. O clipă mai 
târziu, el dispăru din vederea lui Ellis. Aproape câștigase lupta 


VP - 196 


de unul singur: n-avea să primească nicio medalie, dar povestea 
lui va fi spusă timp de o sută de ani lângă focurile de tabără din 
friguroșii munți afgani. 

Rușii pierduseră patru dintre cele șase Hinduri, un Hip și vreo 
douăzeci și cinci de bărbaţi. Insă luptătorii de gherilă pierduseră 
ambele arme grele și erau deci fără apărare, pe când cele două 
Hinduri rămase începură să bombardeze satul. Ellis se ghemuli în 
interiorul colibei lui, dorindu-și să nu fi fost făcută din lemn. 
Mitralierea din zborul la mică înălțime era o tactică de liniștire: 
după vreo două minute, ca la un semnal, rușii din lanul de orz se 
ridicară de jos și o luară la fugă spre pod. 

„Asta e, reflectă Ellis. Asta e sfârșitul, într-un fel sau altul”. 

Luptătorii de gherilă din sat traseră în trupele care atacau, dar 
fură inhibaţi de valul de aer și doar câţiva ruși căzură. Ceilalţi 
erau în picioare, optzeci-nouăzeci de oameni, trăgând orbește 
peste râu în timp ce alergau. Strigau cu entuziasm, încurajați de 
restrângerea apărării. Impușcăturile luptătorilor de gherilă 
deveniră un pic mai precise când rușii ajunseră la pod, și mai 
căzură câţiva, dar nu destui ca să oprească atacul. Câteva 
secunde mai târziu, primul dintre ei traversă râul și se ascunse 
ca să cerceteze casele din sat. 

Erau vreo șaizeci de oameni pe pod sau în apropierea 
acestuia, când Ellis acţionă mânerul dispozitivului de tragere. 

Zidăria veche a podului explodă ca un vulcan. 

Ellis fixase încărcătura pentru a ucide, nu pentru o elegantă 
demolare, iar explozia pulveriză bucăți letale de zidărie ca focul 
automat al unei mitraliere gigantice, ucigându-i pe toţi cei de pe 
pod și pe mulţi dintre cei care încă erau în lanul de orz. Ellis se 
strecură înapoi în coliba lui, în timp ce molozul cădea asupra 
satului. Când se opri, se uită din nou înapoi. 

Unde fusese podul, era doar un mic morman de pietre și 
trupuri, într-un melanj hidos. O parte din moschee și două case 
din sat se prăbușiră și ele. Și rușii erau în plină retragere. 

În timp ce privea, douăzeci-treizeci de oameni rămași în viaţă 
se căţărară prin ușile deschise ale elicopterelor Hip. Ellis nu-i 
condamna. Dacă rămâneau în lanul de orz, fără protecţie, ar fi 
fost doborâți lent de luptătorii de gherilă aflaţi în poziţii bune în 
sat, iar dacă încercau să traverseze râul, ar fi fost culeși din apă 
ca niște pești în butoi. 

Câteva secunde mai târziu, cele trei Hipuri supraviețuitoare 


VP - 197 


decolară de pe câmp și se alăturară celor două Hinduri din aer, 
apoi, fără vreo împușcătură de despărţire, se ridicară peste 
vârful falezei și dispărură. 

Când bătaia elicelor se stinse, el auzi alt zgomot. După o 
clipă, își dădu seama că erau uralele oamenilor. 

„Am câștigat, își dădu el seama. La naiba, am câștigat”. 

Și începu și el să aclame. 


Capitolul treisprezece 


— Și unde au plecat toţi luptătorii de gherilă? întrebă Jane. 

— S-au risipit, răspunse Ellis. Asta e tehnica lui Masud. Se 
topește în dealuri înainte ca rușii să-și recapete respiraţia. Este 
posibil ca ei să revină cu întăriri - chiar s-ar putea să fie la Darg 
acum, dar n-au să găsească pe nimeni cu care să se lupte. 
Luptătorii de gherilă au plecat toţi, cu excepţia celor câţiva de 
aici. 

În dispensarul lui Jane erau șapte răniţi. Niciunul dintre ei nu 
avea să moară. 

Altor doisprezece le fuseseră tratate rănile minore și fuseseră 
trimiși la treaba lor. Doar doi oameni muriseră în luptă, însă, 
printr-un ghinion cumplit, unul dintre ei fusese Yussuf. Zahara 
avea să fie din nou în doliu - și din nou era din cauza lui Jean- 
Pierre. 

Jane se simţi deprimată, în ciuda euforiei lui Ellis. 

„Trebuie să las deoparte gândurile negre, se gândi ea. Jean- 
Pierre a plecat și nu se mai întoarce, și nu există niciun motiv de 
mâhnire. Ar trebui să gândesc pozitiv. Ar trebui să mă preocup 
de vieţile altora”. 

— Și întâlnirea lor? îl întrebă ea pe Ellis. Dacă toţi luptătorii de 
gherilă au plecat... 

— Toţi au fost de acord, răspunse Ellis. Erau atât de euforici 
după succesul ambuscadei, că erau gata să spună Da la orice. 
Într-un fel, ambuscada a dovedit ceea ce unii dintre ei puneau la 
îndoială: că Masud e un lider genial și că prin unirea sub el pot 
obţine mari victorii. Mi-a consacrat și mie acreditările de macho, 
ceea ce e de folos. 

— Deci ai reușit. 


VP - 198 


— Da. Chiar am un tratat semnat de toţi liderii rebeli, în 
prezenţa mullahului. 

— Înseamnă că ești mândru. 

Se întinse și-i strânse braţul, apoi își trase mâna repede. Era 
atât de bucuroasă că era acolo, să-i ţină de urât, încât se simţi 
vinovată că fusese supărată pe el atât de mult timp. Dar se 
temea că, din greșeală, putea să-i dea impresia că încă ţinea la 
el ca pe vremuri, ceea ce ar fi fost ciudat. 

Se întoarse cu spatele la el și se uită prin peșteră. Bandajele 
și seringile erau în cutiile lor și avea medicamentele în geantă. 
Luptătorii de gherilă răniți stăteau confortabil pe covorașe sau 
pături. Aveau să-și petreacă noaptea în peșteră: era prea greu 
să-i mute pe toţi pe deal în jos. Aveau apă și o bucată de pâine, 
și doi-trei dintre ei erau suficient de întremaţi ca să se ridice și 
să facă ceai. Mousa, fiul cu o singură mână al lui Mohammed, 
stătea pe vine în gura peșterii, jucând un joc misterios în praf, 
cu cuțitul pe care i-l dăduse tatăl lui: el urma să rămână cu 
oamenii răniţi, iar în cazul puţin probabil în care unul dintre ei ar 
fi avut nevoie de îngrijiri medicale peste noapte, băiatul ar fi 
coborât dealul și ar fi adus-o pe Jane. 

Totul era în ordine. Le ură noapte bună, îl mângâie ușor pe 
Mousa pe cap și ieși. 

Ellis o urmă. Jane simţi un pic de răcoare în briza serii. Primul 
semn că vara era pe sfârșite. Se uită la îndepărtatele vârfuri 
muntoase ale Hindu Kush, de unde avea să vină iarna. Vârfurile 
înzăpezite erau roz în reflexia apusului de soare. 

Era o ţară frumoasă: asta se uita prea ușor, mai ales în zilele 
aglomerate. 

„Mă bucur că am văzut-o, chiar dacă abia aștept să plec spre 
acasă”, se gândi ea. 

Cobori dealul cu Ellis alături. Din când în când, se uita la el. 
Apusul de soare făcea ca fața lui să arate bronzată și colțuroasă. 
Își dădu seama că el nu dormise, probabil, prea mult cu o 
noapte înainte. 

— Arăţi obosit, zise ea. 

— E mult de când sunt într-un război adevărat, răspunse el. 
Pacea te înmoaie. 

Era foarte realist în legătură cu asta. Cel puţin nu savura 
măcelul, ca afganii. El îi zisese doar că aruncase în aer podul de 
la Darg, dar unul dintre luptătorii de gherilă răniţi îi dăduse 


VP - 199 


detalii, explicând cum sincronizarea exploziei întorsese soarta 
luptei și descrisese amănunțit masacrul. 

jos, în satul Banda, era un aer de sărbătoare. Bărbaţii și 
femeile vorbeau cu însufleţire în grupuri în loc să se retragă în 
curțile lor. Copiii jucau jocuri zgomotoase de război și își imitau 
fraţii mai mari capturând ruși imaginari. 

Undeva, un bărbat bătea ritmat într-o tobă. 

Lui Jane, gândul de a petrece seara singură i se păru deodată 
insuportabil de trist și, dintr-un impuls, îi zise lui Ellis: 

— Vino și bea un ceai cu mine - dacă nu te deranjează c-o 
alăptez pe Chantal. 

— Mi-ar plăcea, spuse el. 

Bebelușul plângea când intrară în casă și, ca de obicei, corpul 
lui Jane răspunse instinctual: dintr-unul dintre sâni apăru o 
scurgere bruscă. 

— Stai jos, și Fara o să-ţi aducă un ceai, rosti ea în grabă. 

Apoi se repezi în cealaltă cameră, înainte ca Ellis să-i vadă 
jenanta pată de pe cămașă. 

Își desfăcu nasturii repede și luă bebelușul. Se produse 
obișnuitul moment de panică oarbă, când Chantal căuta 
mamelonul, pe urmă începea să sugă, dureros de tare la început 
și ulterior mai blând. Jane se simţi ciudat să se întoarcă în 
camera cealaltă. 

„Nu fi proastă, își zise ea în gând. L-ai întrebat, iar el a 
răspuns că e OK și, oricum, la un moment dat ai petrecut, 
practic, fiecare noapte în patul lui...” 

Cu toate astea, roși ușor când intră pe ușă. Ellis se uita pe 
hărţile lui Jean-Pierre. 

— Asta a fost chestia cea mai deșteaptă, zise el. Știa toate 
rutele datorită faptului că Mohammed îi folosea mereu hărțile. 

Ridică privirea la ea, îi văzu expresia și adăugă în grabă: 

— Haide să nu vorbim despre asta. Ce-ai să faci acum? 

Ea se așeză pe pernă cu spatele lipit de perete, poziţia ei 
preferată pentru alăptat. Ellis nu păru jenat de sânul expus, și 
ea începu să se simtă mai confortabil. 

— Trebuie să aștept, răspunse ea. De îndată ce se deschide 
drumul spre Pakistan și convoaiele reîncep, mă voi duce acasă. 
Dar tu? 

— La fel. Treaba mea aici s-a terminat. O să fie nevoie să fie 
supravegheat acordul, desigur, însă agenţia are oameni în 


VP - 200 


Pakistan care pot să facă asta. 

Fara aduse ceaiul. Jane se întrebă care avea să fie 
următoarea misiune a lui Ellis: plănuirea unei lovituri de stat în 
Nicaragua sau șantajarea unui diplomat sovietic la Washington, 
sau, poate, asasinarea unui comunist african? Il întrebase, când 
erau împreună, despre plecarea în Vietnam și el zisese că toată 
lumea se așteptase să se eschiveze de la proiect, numai că el 
era un ticălos îndărătnic, așa că făcuse contrariul. Ea nu era 
sigură dacă să creadă, dar chiar dacă ar fi fost adevărat, asta nu 
explica de ce rămăsese în meseria asta violentă chiar și după ce 
se eliberase din armată. 

— Deci, ce-ai să faci când ajungi acasă? insistă ea. Te întorci 
la elaborarea de modalităţi drăguţe de a-l ucide pe Castro? 

— Nu e treaba agenţiei să organizeze asasinate. 

— Totuși o face. 

— Asta e un element alienat care ne face de rușine. Din 
păcate, președinții nu pot să reziste tentaţiei de a se juca de-a 
agentul secret, și asta încurajează fracțiunea ţicnită. 

— De ce nu le întorci spatele tuturor și nu te alături rasei 
omenești? 

— Uite. America e plină de lume care crede că și alte ţări, ca 
și a lor, au dreptul să fie libere - dar sunt tipul de oameni care 
„întorc spatele și se alătură rasei omenești”. In consecință, 
agenţia are prea mulţi psihopaţi și prea puţini cetăţeni decenti, 
plini de compasiune. Apoi, când agenţia dă jos un guvern străin 
la bunul plac al unui președinte, toţi se întreabă cum e posibil să 
se întâmple așa ceva. Răspunsul e: fiindcă îi lasă. Țara mea eo 
democrație, deci n-am pe cine să dau vina, în afară de mine, 
când lucrurile merg prost. Și dacă lucrurile trebuie îndreptate, 
trebuie s-o fac eu, fiindcă e responsabilitatea mea. 

Jane era convinsă. 

— Vrei să spui că modul în care poţi să reformezi KGB-ul e să i 
te alături? 

— Nu, fiindcă KGB-ul nu e controlat în ultimă instanță de 
popor. Agenţia e. 

— Controlul nu e atât de simplu, zise Jane. CIA minte poporul. 
Nu poţi să-i controlezi dacă habar n-ai ce fac. 

— Până la urmă e agenţia noastră și responsabilitatea 
noastră. 

— Ai putea să te lupţi s-o elimini în loc să i te alături. 


VP - 201 


— Cert e că avem nevoie de o agenţie centrală de informații. 
Trăim într-o lume ostilă și ne trebuie informaţii despre inamicii 
noștri. 

Jane oftă. 

— Dar uite la ce duce asta, continuă ea. Ai de gând să-i trimiţi 
arme mai multe și mai mari lui Masud, ca să poată să omoare 
mai repede mai multă lume. Și asta faceți voi mereu în final. 

— Nu doar ca să poată să omoare mai repede mai multă 
lume, protestă Ellis. Afganii se luptă pentru libertatea lor - și se 
luptă împotriva unui grup de criminali... 

— Toți luptă pentru libertatea lor, îl întrerupse Jane. OEP, 
exilații cubanezi, Weathermen!?, IRA, albii sud-africani și Armata 
pentru Eliberarea Țării Galilor. 

— Unii au dreptate, alţii nu. 

— Și CIA știe diferenţa? 

— Așa ar trebui... 

— Dar n-o știe. Pentru a cui libertate luptă Masud? 

— Libertatea pentru toți afganii. 

— Prostii, rosti Jane cu înverșunare. El e fundamentalist 
musulman, iar dacă o să ia vreodată puterea, prima dată o să 
devină mai sever cu femeile. N-o să le dea niciodată drept de 
vot - vrea să le ia și puţinele drepturi pe care le au. Și cum crezi 
că are să-și trateze adversarii politici având în vedere că eroul 
lui politic e ayatollahul Khomeini? Oamenii de știință și profesorii 
vor avea libertate academică? Bărbaţi și femeile gay vor avea 
libertate sexuală? Ce-o să se întâmple cu hindușii, budiștii, ateii 
și creștinii după Evanghelie? 

— Chiar crezi serios că regimul lui Masud are să fie mai rău 
decât cel al rușilor? 

Jane se gândi o clipă. 

— Nu știu. Dar un lucru e sigur: regimul Masud are să fie 
tiranie afgană în loc de tiranie rusească. Și nu merită să se 
omoare oameni ca să se schimbe un dictator străin cu unul 
local. 

— Afganii par să creadă că merită. 

— Cei mai mulţi dintre ei nu sunt întrebaţi niciodată. 

— Cred că e evident. Totuși, eu, oricum, nu fac în mod normal 
treburi de-astea. De obicei, sunt mai mult genul de detectiv. 


12 O organizaţie americană de stânga, activă la sfârșitul anilor '60-'70, cunoscută și 
sub numele Weather Underground. (n.red.). 


VP - 202 


În legătură cu asta, Jane era curioasă de un an. 

— Care a fost exact misiunea ta la Paris? 

— Când i-am spionat pe toţi prietenii noștri? zâmbi el discret. 
Nu ţi-a spus Jean-Pierre? 

— A zis că nu prea știe. 

— Poate că nu știa. Vânam teroriști. 

— Printre prietenii noștri? 

— Acolo se găsesc de obicei - între disidenţi, cei care au 
abandonat școala și criminali. 

— Rahmi Coskun era terorist? Jean-Pierre zicea că Rahmi a 
fost arestat din cauza lui. 

— Da. Era responsabil pentru atentatul cu bombă asupra 
Turkish Airlines, de pe Avenue Felix Faure. 

— Rahmi? De unde știi? 

— Mi-a spus el. Și când l-am arestat, planifica alt atentat. 

— Și asta tot el ţi-a spus? 

— Mi-a cerut să-l ajut cu bomba. 

— Doamne! 

Chipeșul Rahmi, cu ochii lui cu foc mocnit și ura pasională faţă 
de mizerabilul guvern al ţării lui... 

Ellis nu terminase. 

— ȚI-l amintești pe Pepe Gozzi? 

Jane se încruntă. 

— Vrei să spui micul corsican amuzant care avea un Rolls- 
Royce? 

— Da. Furniza arme și explozibili pentru toți ţicniţii din Paris. 
Ar fi vândut oricui care își permitea preţurile lui, dar se 
specializase în clienţi „politici”. 

Jane era uluită. Se gândise că Pepe avea oarecum o reputaţie 
proastă doar pe motiv că era atât de bogat și corsican, dar 
presupusese că, în cel mai rău caz, era implicat în vreo 
infracţiune de zi cu zi, precum contrabanda sau traficul de 
droguri. Şi când te gândești că el le vindea arme asasinilor! Jane 
începu să se simtă de parcă trăise într-un vis, în timp ce intrigile 
și violenţa continuau în lumea reală din jurul ei. 

„Oare sunt chiar atât de naivă?”, se gândi ea. 

— Și am arestat și un rus care finanţase o grămadă de 
asasinate și răpiri, continuă hotărât Ellis. Apoi Pepe a fost 
interogat și a divulgat jumătate din teroriștii din Europa. 

— Asta ai făcut tot timpul cât am fost împreună, rosti Jane 


VP - 203 


visătoare. 

Işi reaminti petrecerile, concertele rock, demonstrațiile, 
discuţiile politice din cafenele, sticlele nesfârșite de vin roșu 
obișnuit în studioul de la mansardă... De la despărţirea lor, ea 
presupusese vag că el scrisese mici rapoarte despre toţi 
radicalii, precizând care era important ori extremist, care avea 
bani sau cea mai mare influenţă în rândul studenților, ori 
legături cu Partidul Comunist și așa mai departe. Îi era greu în 
acel moment să accepte ideea că el alergase după criminali 
reali și că găsise, de fapt, unii printre prietenii lor. 

— Nu pot să cred, adăugă ea uluită. 

— A fost un mare triumf, dacă vrei să știi adevărul. 

— Probabil, nu trebuia să-mi spui. 

— Nu. Dar când te-am minţit în trecut, am regretat - ca s-o 
spun blând. 

Jane se simţi ciudat și nu știu ce să spună. O mută pe Chantal 
la sânul stâng, apoi, surprinzând privirea lui Ellis, își acoperi 
sânul drept cu cămașa. Conversaţia devenise din ce în ce mai 
incomod personală, însă murea de curiozitate să știe mai multe. 
Constata cum se justifica el - deși nu era de acord cu 
raționamentul lui -, totuși încă se întreba care fusese motivaţia 
lui. „Dacă nu aflu acum, s-ar putea să nu mai am niciodată 
șansa”, chibzui ea. 

— Nu înțeleg ce anume îl poate determina pe un bărbat să-și 
petreacă viața făcând chestii de genul ăsta, reluă Jane. 

El își mută privirea. 

— Sunt bun la asta, merita s-o fac și salariul e frumos. 

— Și mă aştept să-ţi fi plăcut planul de pensii și meniul de la 
cantină. Lasă - nu trebuie să te justifici în fața mea dacă nu vrei. 

El îi aruncă o privire dură, ca și cum încerca să-i citească 
gândurile. 

— Eu vreau să-ţi spun, zise el. Tu ești sigură că vrei să auzi? 

— Da. Te rog. 

— Are de-a face cu războiul, începu el, și dintr-odată Jane știu 
că Ellis era pe cale să spună ceva ce nu spusese nimănui. Una 
dintre chestiile cumplite din misiunile aeriene în Vietnam era 
dificultatea de a face diferenţa între vietcongi și civili. Ori de 
câte ori sprijineam din aer trupele terestre, să zicem, sau minam 
o potecă în junglă sau declaram o zonă fără foc, știam că aveam 
să ucidem femei, copii și bătrâni mai mulţi decât luptători de 


VP - 204 


gherilă. Obișnuiam să spunem că ei adăposteau inamicul, dar 
cine știa? Și cui îi păsa? Noi îi omoram. Noi eram teroriștii 
atunci. Și nu vorbesc despre cazuri izolate - deși am văzut și 
atrocități -, ci despre tacticile noastre obișnuite de zi cu zi. Și nu 
exista nicio justificare, înţelegi tu. Asta era șmecheria. Am făcut 
toate chestiile astea teribile dintr-un motiv care s-a dovedit a fi 
minciună, corupţie și autoînșelăciune. Am fost de partea greșită. 

Era tras la faţă, ca și cum îl dureau niște persistente răni 
interne. În lumina neliniștită a lămpii, pielea lui era fantomatică 
și palidă. 

— Nu există scuză, înţelegi tu. Nici iertare. 

— Deci, de ce ai rămas? îl încurajă ea delicat să spună mai 
mult. De ce te-ai oferit voluntar pentru a doua oară? 

— Fiindcă atunci n-am văzut toate astea atât de clar, și 
luptam pentru ţara mea, și nu poţi să pleci dintr-un război, 
fiindcă am fost un ofițer bun, și dacă aș fi plecat acasă, locul 
meu ar fi fost preluat de vreun ticălos și oamenii mei ar fi fost 
uciși. Și niciunul dintre motivele astea nu e destul de bun, 
desigur, așa că, la un moment dat, m-am întrebat: „Ce-ai de 
gând să faci în privinţa asta?” Voiam... nu mi-am dat seama 
atunci, dar acum înțeleg că voiam să fac ceva ca să mă 
răscumpăr. În anii '60, am fi numit asta remușcare. 

— Da, însă... 

Arăta atât de nesigur și de vulnerabil, încât îi era greu să-i 
pună întrebări directe. Cert e că avea nevoie să vorbească și ea 
voia să-l audă, așa că Jane merse mai departe. 

— Dar de ce asta? 

— Spre final am fost în serviciile secrete și ei mi-au oferit 
șansa să continui în același domeniu în viaţa civilă. Spuneau că 
am să fiu capabil să lucrez sub acoperire fiindcă eram 
familiarizat cu mediul ăsta. Mi-au știut trecutul radical, înţelegi 
tu. Mi se părea că prin prinderea teroriștilor aș fi putut să anulez 
unele dintre chestiile pe care le-am făcut. Așa că am devenit 
expert în combaterea terorismului. Sună simplist când îl pui în 
cuvinte, însă am avut succes, știi. Agenţia nu mă place, fiindcă 
uneori refuz câte o misiune, ca atunci când l-au ucis pe 
președintele statului Chile, iar agenţii n-ar trebui să refuze 
misiunile. Totuși, am fost responsabil de încarcerarea unor 
oameni tare nesuferiţi, și sunt mândru de mine. 

Chantal adormi. Jane o puse în cutia care-i era leagăn. 


VP - 205 


— Cred că ar trebui să spun că... se pare că te-am judecat 
greșit, spuse ea. 

— Slavă Domnului pentru asta, zâmbi el. 

Pentru o clipă, fu cuprinsă de nostalgie, gândindu-se la 
vremurile alea - trecuse doar un an și jumătate? - când ea și 
Ellis erau fericiţi și nimic din toate astea nu se întâmplase: nici 
CIA, nici Jean-Pierre, nici Afganistanul. 

— Totuși, nu poţi să ștergi asta, nu-i așa? zise ea. Tot ce s-a 
întâmplat - minciunile tale, mânia mea. 

— Nu. 

Stătea pe scaun, privind în sus la ea așezată în faţa lui, 
studiind-o cu atenţie. Întinse braţele, ezită, apoi își puse mâinile 
pe șoldurile ei, într-un gest care ar fi putut fi de dragoste 
frăţească sau ceva mai mult. Pe urmă, Chantal gânguri: 

— Mamamamammmma... 

Jane se întoarse și se uită la ea, și Ellis își lăsă mâinile în jos. 
Chantal era trează, agitându-și brațele și picioarele în aer. Jane 
o ridică în sus, și ea râgâi imediat. 

Jane se întoarse cu faţa la Ellis. El își încrucișase braţele pe 
piept și o privea zâmbind. 

Brusc, ea nu voi ca el să plece. 

— la cina cu mine. E doar pâine și unt totuși, rosti ea mânată 
de un impuls. 

— Bine. 

l-o întinse pe Chantal. 

— Lasă-mă să mă duc și să-i spun Farei. 

El luă bebelușul și ea ieși în curte. Fara încălzea apă pentru 
baia lui Chantal. 

Jane testă temperatura cu cotul și o găsi numai bună. 

— Pregătește pâine pentru două persoane, te rog, zise ea în 
dari. 

Ochii Farei se măriră și Jane își dădu seama că era șocant ca o 
femeie singură să invite un bărbat la cină. 

„La dracu' cu toate astea”, reflectă ea. 

Luă vasul cu apă și-l duse înapoi în casă. 

Ellis stătea pe perna mare de sub lampa cu petrol, jucând-o 
pe Chantal pe genunchi, intonând o poezioară ritmată, cu voce 
joasă. Mâinile lui mari și păroase cuprindeau trupul ei mic și roz. 
Fetița se uita în sus la el, gângurea fericită și dădea din 
picioarele grăsuţe. Jane se opri în prag, încremenită de scenă, și 


VP - 206 


în minte îi veni spontan un gând: „Ellis ar fi trebuit să fie tatăl lui 
Chantal. E adevărat? se întrebă uitându-se la ei. Chiar îmi 
doresc asta?” 

Ellis termină poezioara, se uită în sus la Jane și zâmbi un pic 
timid, iar ea se gândi: „Da, chiar îmi doresc”. 

Urcară pe munte la miezul nopţii, Jane în frunte, Ellis urmând- 
o cu marele lui sac de dormit sub braţ. O îmbăiaseră pe Chantal, 
își mâncaseră cina ușoară de pâine și unt, apoi Jane o alăptase 
pe Chantal din nou și pe urmă puseseră bebelușul pentru 
noapte pe acoperiș, unde dormea lângă Fara, care ar fi protejat- 
o cu prețul vieții ei. Ellis voise s-o ducă pe Jane departe de casa 
în care era nevasta altcuiva, și Jane simţise la fel. 

— Știu un loc unde putem să mergem, spuse ea. 

Se abătu de la cărarea de munte și-l conduse pe Ellis de-a 
lungul terenului în pantă și pietros, spre refugiul ei secret, 
scobitura ascunsă unde făcuse băi de soare goală și-și unsese 
burta înainte de a se naște Chantal. O găsi ușor în lumina Lunii. 
Se uită în jos, în sat, unde jarul de la sobele de gătit strălucea în 
curți și câteva lămpi încă pâlpâiau în spatele ferestrelor fără 
geam. Putu să identifice doar forma casei sale. În câteva ore, de 
îndată ce se va crăpa de ziuă, avea să vadă siluetele adormite 
ale lui Chantal și Farei pe acoperiș. Și se va bucura: va fi prima 
dată când o va părăsi pe Chantal peste noapte. 

Se întoarse. Ellis trase complet fermoarul sacului de dormit și- 
| întinse pe jos ca pătură. Jane se simţi ciudat și inconfortabil. 

Intensitatea pasiunii și a poftei care o copleșise în casă, când 
îl privise spunându-i o poezie rimată copilului ei, dispăruse. 
Toate vechile sentimente se întorseseră pentru moment: nevoia 
să-l atingă, dragostea ei pentru modul în care zâmbea el când 
se simţea sfios, nevoia de a-i simţi mâinile mari pe pielea ei, 
dorinţa obsesivă de a-l vedea gol. Cu câteva săptămâni înainte 
de nașterea lui Chantal, își pierduse dorința pentru sex, și nu-i 
revenise până în acel moment. Dar starea de spirit se risipise, 
puţin câte puţin, în orele următoare, în timp ce făcuseră 
aranjamente practice stângace să fie singuri, de parcă erau doi 
adolescenţi încercând să scape de părinţi pentru o hârjoneală. 

— Vino și stai jos, zise Ellis. 

Se așeză lângă el pe sacul de dormit. Amândoi se uitară în 
jos, la satul întunecat. Nu se atingeau. Se lăsă o clipă de tăcere 
tensionată. 


VP - 207 


— N-a mai fost nimeni altcineva vreodată aici, remarcă Jane 
doar ca să spună ceva. 

— Pentru ce foloseai refugiul ăsta? 

— A, îl alesesem ca să stau la soare și să nu mă gândesc la 
nimic, răspunse ea, apoi chibzui: „Of, ce naiba”, și adăugă: Nu, 
de fapt, nu e chiar adevărat, îl foloseam ca să mă masturbez. 

El râse, pe urmă își puse brațul în jurul ei și o îmbrăţișă. 

— Mă bucur că încă n-ai învăţat să vorbești pe ocolite, o 
tachină el. 

Se întoarse cu faţa spre Ellis, care o sărută moale pe gură. 

„Mă place pentru greșelile mele, reflectă ea. Pentru lipsa mea 
de tact, temperamentul iute și abuzul de obscenităţi, pentru 
voinţa și încăpățânarea mea”. 

— Tu nu vrei să mă schimbi, zise ea. 

— Of, Jane, mi-a fost dor de tine, spuse el, apoi închise ochii și 
murmură: Cea mai mare parte a timpului nu mi-am dat seama 
că mi-era dor de tine. 

Se lăsă pe spate, trăgând-o cu el, așa că ea ajunse să stea 
aplecată peste el. Îi sărută faţa ușor. Senzaţia ciudată apăru 
rapid. Se gândi: „Ultima dată când l-am sărutat n-avea barbă”. li 
percepu mâinile mișcându-se: o descheie la cămașă. Nu purta 
sutien - n-avea unul destul de mare - și își simţi sânii foarte 
liberi. Își strecură mâna sub cămașa lui și-i atinse firele lungi de 
păr din jurul sfârcului. Aproape uitase cum erau bărbaţii. De luni 
de zile viaţa ei era plină de voci moi și fețe netede de femei și 
copii: în acele clipe, deodată, voia să-i simtă pielea aspră, 
coapsele dure și obrajii ţepoși. Își răsuci degetele în barba lui și-i 
apăsă gura deschisă cu limba. Mâinile lui îi găsiră sânii umflaţi, 
ea simţi un fior de plăcere - și apoi știu ce urma să se întâmple 
și nu fu în stare să împiedice asta, deoarece chiar în momentul 
în care se trase brusc departe de el, își simţi ambele sfârcuri 
stropindu-l pe mâini cu lapte cald. 

— Oh, Doamne, îmi pare rău, cât e de dezgustător, n-am cum 
să împiedic asta..., zise ea roșind de rușine. 

— Nu-i nimic, o făcu el să tacă punându-i un deget pe buze. 

Îi mângâie sânii cât vorbi, și aceștia deveniră alunecoși. 

— E normal. Se mai întâmplă. E sexy. 

„Nu poate să fie sexy”, se gândi ea, dar el schimbă poziţia și- 
și lipi faţa de pieptul ei, sărutându-i sânii și atingându-i în același 
timp și, treptat, ea se relaxă și începu să se bucure de senzaţie. 


VP - 208 


În cele din urmă, simţi alt fior ascuţit de plăcere când secretă 
din nou, dar de data asta n-o deranjă. Ellis zise „Aaah”, și 
suprafața aspră a limbii lui îi atinse tandru mamelonul, iar ea se 
gândi: „Dacă suge, am orgasm”. 

El parcă îi citi gândurile. Își închise buzele în jurul unui 
mamelon lung, îl trase în gură și supse, în timp ce pe celălalt îl 
ținea între arătător și degetul mare, strângând ușor și ritmic. 
Neputincioasă, Jane se lăsă în voia senzaţiei și, în timp ce sânii 
ei secretară lapte, unul în mâna lui, iar celălalt în gură, senzaţia 
fu atât de rafinată, că se cutremură incontrolabil și gemu 
„Doamne, Dumnezeule, Doamne”, până când se stinse și ea se 
prăbuși peste el. 

Pentru o vreme n-avu nimic în minte, în afară de senzații: 
respiraţia lui caldă pe sânii ei umezi, barba lui zgâriindu-i pielea, 
aerul rece al nopţii adiindu-i pe obrajii încălziţi, sacul de dormit 
de nailon și pământ tare de dedesubt. 

— Mă sufoc, rosti el după un timp, cu vocea înăbușită. 

Ea se rostogoli de pe el. 

— Suntem ciudaţi? întrebă ea. 

— Da. 

— Ai mai făcut asta vreodată? chicoti ea. 

— Da, răspunse el ezitând. 

— Ce... 

Ea încă se simţea ușor jenată. 

— Ce gust are? 

— Cald și dulce. Precum conservele de lapte. Ai avut orgasm? 

— N-ai observat? 

— N-am fost sigur. E greu de spus cu fetele, uneori. 

Ea îl sărută. 

— Am avut. Unul mic, dar inconfundabil. Un orgasm ţâţal. 

— Eu aproape am ejaculat. 

— Serios? fu ea curioasă și își trecu mâna pe trupul lui. 

Purta un tricou de bumbac ca de pijama și pantaloni subțiri 
specifici afganilor. li simţi coastele și osul șoldului: pierduse 
grăsimea moale de sub piele pe care o au toţi occidentalii, în 
afară de cei mai slabi. Mâna ei îl pipăi între picioare până îi 
atinse sexul prin pantaloni, zise: „Ahhh” și-i desfăcu șliţul. 

— Se simte bine, zise ea. 

— Și de la capătul ăstălalt la fel. 

Işi dori să-i ofere la fel de multă plăcere câtă îi oferise el. Se 


VP - 209 


ridică în sus, îi dezlegă cordonul de la pantaloni și-i mângâie 
ușor sexul, pe urmă se aplecă și-i sărută capul. Brusc, 
drăcușorul din ea ieși la suprafaţă și întrebă: 

— Câte fete ai avut de la mine încoace? 

— Tu continuă să faci asta, și-ţi răspund. 

— OK. 

Ea reluă cadenţa și sărutatul. El rămase tăcut. 

— OK, spuse ea după un minut. Câte? 

— Aşteaptă, încă mai număr. 

— Ticălosule! zise ea și-l mușcă încet. 

— Au! Nu multe, serios... Jur! 

— Ce faci când nu ai o fată? 

— Ghicește din trei încercări. 

Ea nu se eschivă. 

— O faci cu mâna? 

— Ah, la naiba, donșorică Janey, sunt sfios. 

— Așa faci, conchise ea triumfător. La ce te gândești în timp 
ce o faci? 

— Ai crede că la prinţesa Diana? 

— Nu. 

— Acum, eu sunt jenat. 

Jane murea de curiozitate. 

— Trebuie să spui adevărul. 

— Pam Ewing. 

— Cine dracu' e asta? 

— Nu mai ești la curent. E nevasta lui Bobby Ewing, din 
Dallas. 

Jane își aduse aminte de serialul televiziune și de actriţă, și fu 
uimită. 

— Nu se poate să vorbeşti serios. 

— Tu ai cerut adevărul. 

— Dar e făcută din plastic! 

— Vorbim de fantezie aici. 

— Nu poţi să ai fantezii cu o libertină? 

— Fantezia nu e loc pentru politică. 

— Sunt șocată. 

— Cum o faci? întrebă ea, ezitând. 

— Ce? 

— Ce faci. Cu mâna. 

— Cam cum o faci tu, dar mai tare. 


VP - 210 


— Arată-mi. 

— Nu mai sunt jenat acum, zise el, ci umilit. 

— Te rog. Arată-mi, te rog. Mereu am vrut să văd un bărbat 
făcând-o. N-am avut curaj să cer înainte - dacă mă refuzi, n-o să 
știu niciodată. 

li luă mâna și i-o puse unde fusese a ei. 

După o clipă, el începu să-și miște mâna încet. 

Făcu mai multe curse fără tragere de inimă, apoi oftă, închise 
ochii și începu s-o frece serios. 

— Eşti atât de dur cu ea! exclamă ea. 

El se opri. 

— Nu pot să fac asta... dacă n-o faci și tu. 

— Bine, zise ea cu nerăbdare. A 

Işi scoase rapid pantalonii și chiloţii. Ingenunche lângă el și 
începu să se mângâie. 

— Vino mai aproape, spuse el cu voce sunând un pic răgușită. 
Nu te văd. 

Era culcat pe spate. Ea se târî mai aproape, până când stătu 
în genunchi lângă capul lui, cu lumina argintie a Lunii pe sfârcuri 
și pe părul pubian. El începu să se masturbeze din nou, mai 
repede de data asta, și se uită la mâna ei ca încremenit, în timp 
ce ea se mângâia. 

— Oh, Jane, gemu el. 

Ea începu să se bucure de săgețile familiare ale plăcerii 
răspândite din vârful degetelor. Văzu șoldurile lui Ellis începând 
să se miște în sus și-n jos în ritm cu mâna. 

— Vreau să ejaculezi, zise ea. Vreau să văd ţâșnind afară 
fluidul alb. 

O parte din Jane era şocată de ea însăși, pe când o altă o 
parte era copleșită de excitare și de dorinţă. 

El gemu iar. Ea se uită la faţa lui. Gura îi era deschisă și 
respira greu. Ochii erau fixaţi pe sexul ei. Ea își mângâia buzele 
cu degetul mijlociu. 

— Bagă-ţi degetul înăuntru, respiră el. Vreau să-ţi văd degetul 
intrând înăuntru. 

Asta nu era ceva ce făcea ea în mod normal. Își împinse vârful 
degetului înăuntru. Îl simţi neted și alunecos. 

Il împinse până la capăt. El gemu, și fiindcă era atât de 
încântat de ce făcea ea, avu și Jane orgasm. și întoarse privirea 
înapoi la sexul lui. Șoldurile i se hurducau mai repede în timp ce 


VP - 211 


se masturba. Ea își mișcă degetul înăuntru și-n afară în vagin, cu 
plăcerea împerecherii. 

Dintr-odată, el își arcui spatele, împingându-și pelvisul sus în 
aer și gemând, și din el ţâșni o șuviţă de spermă albă. Jane ţipă 
involuntar: „Oh, Doamne!”, apoi, în timp ce privea fascinată la 
găurica din vârful organului lui, apăru alt jet, și altul, și un al 
patrulea, ţâșnind sus, în aer, strălucind în lumina Lunii și 
aterizând pe pieptul, pe braţul și în părul ei. Şi pe urmă, când el 
deveni slăbit, fu chinuită ea însăși de spasmele de plăcere 
provocate de mișcarea foarte rapidă a degetului ei, până ajunse 
și ea epuizată. 

Se prăbuși, întinzându-se lângă el pe sacul de dormit, cu 
capul pe coapsa lui. Penisul lui era încă rigid. Ea se aplecă peste 
acesta, slăbită, și îl sărută. Pe final, putu să guste o urmă de 
spermă sărată. În răspuns, simţi faţa lui vârându-se între 
coapsele ei. 

Pentru o vreme rămaseră liniștiți. Singurele sunete erau 
respiraţia lor și râul vijelios de cealaltă parte a văii. Jane se uită 
la stele. Erau foarte luminoase și nu era niciun nor. Aerul nopții 
era din ce în ce mai rece. 

„În curând o să fim nevoiţi să intrăm în sacul ăsta de dormit”, 
se gândi ea. Abia aștepta să adoarmă aproape de el. 

— Suntem ciudaţi? întrebă iar Ellis. 

— Oh, da, răspunse ea. 

Penisul lui căzuse într-o parte și i se culcase pe burtă. 

Ea îi răsuci cu vârful degetelor părul roșcat-auriu de pe vintre. 

Aproape uitase cum era să facă dragoste cu Ellis. Fusese atât 
de diferit de Jean-Pierre, căruia îi plăcea să pună în scenă o 
grămadă de pregătiri: ulei de baie, parfum, lumina lumânărilor, 
vin, viori. Era un amant greu de mulţumit. Îi plăcea ca ea să se 
spele înainte să facă dragoste, iar el se grăbea mereu la baie 
după aceea. Nu s-ar fi atins de ea cât era la ciclu și, cu 
siguranţă, nu i-ar fi supt sânii și n-ar fi înghiţit laptele, cum 
făcuse Ellis. 

„Ellis ar face orice, se gândi ea. Cu cât mai neigienic, cu atât 
mai bine”. 

Zâmbi în întuneric. Descoperi că nu fusese niciodată complet 
convinsă că lui Jean-Pierre chiar îi plăcea să presteze sex oral, 
chiar dacă era bun la asta. Cu Ellis nu exista nicio îndoială. 

Gândul o făcu să vrea ca el s-o facă. Işi deschise coapsele 


VP - 212 


ademenitor. Îl simţi cum o sărută, buzele lui periind părul 
sârmos, apoi limba lui începu să sondeze lasciv între faldurile 
labiilor. După o vreme, o rostogoli pe spate, îngenunche între 
coapsele ei și-i ridică picioarele pe umerii lui. Ea se simțea 
complet goală, teribil de deschisă și vulnerabilă, și totuși foarte 
apreciată. Limba lui se mișca în curbe lungi și lente, începând de 
la baza coloanei ei vertebrale - „Oh, Doamne, chibzui ea, îmi 
amintesc cum face asta” -, linse de-a lungul crăpăturii feselor, 
oprindu-se să împingă adânc în vaginul ei, pe urmă ridicându-se 
ca să aţâţe pielea sensibilă din locul unde se întâlneau buzele și 
clitorisul furnicător dintre ele. După șapte sau opt linsuri lungi, 
ea îi ţinu capul peste clitorisul ei, făcându-l să se concentreze pe 
asta, și începu să-și ridice și să-și coboare șoldurile, spunându-i 
prin presiunea degetelor pe tâmplele lui să lingă mai tare sau 
mai ușor, mai sus sau mai jos, la stânga sau la dreapta. Îi simţi 
mâna în interiorul ei umed, și ghici ce avea de gând să facă: o 
clipă mai târziu, el își retrase mâna, apoi îi împinse încet un 
deget ud în anus. Își aminti cât de șocată fusese prima dată 
când el făcuse asta și cât de repede ajunsese să-i placă. Jean- 
Pierre n-ar fi făcut asta într-un milion de ani. Când mușchii 
trupului ei începură să se tensioneze pentru punctul culminant, 
îi veni în minte gândul că îi fusese mai dor de Ellis decât 
recunoscuse vreodată, chiar și faţă de ea însăși. Într-adevăr, 
motivul pentru care fusese foarte supărată pe el atâta vreme 
era că ea nu încetase să-l iubească. Și când recunoscu, o teribilă 
greutate i se ridică de pe suflet și avu orgasm, tremurând ca un 
copac în furtună, și Ellis, știind ce-i place, împinse limba adânc 
în interiorul ei, în timp ce ea își frecă frenetic sexul de faţa lui. 

Părea că ar fi continuat pentru totdeauna. De fiecare dată 
când senzațiile se stingeau, el îi vâra degetul adânc în anus sau 
îi lingea clitorisul, sau o mușca de labii și totul reîncepea, până 
când, din pură epuizare, ea imploră: 

— Gata, gata, nu mai am pic de energie, mă omori. 

In cele din urmă, el își ridica faţa dintre picioarele ei și-o lăsă 
să se întindă pe pământ. 

Se aplecă asupra ei, susținându-și greutatea pe mâini, și-i 
sărută gura. Avea în barbă mirosul ei intim. Ea zăcea lată, prea 
obosită ca să deschidă ochii și chiar să-i răspundă la sărut. Îi 
simţi mâna între picioare, deschizând-o, apoi penisul lui intrând, 
și se gândi: „S-a întărit din nou rapid... A trecut atâta vreme, oh, 


VP - 213 


Doamne, ce bine e”. 

El începu să se miște înăuntru și-n afară, încet și apoi mai 
repede. Ea deschise ochii. Fața lui era deasupra ei și o privea. 
Apoi aplecă gâtul și se uită în jos, spre locul în care corpurile lor 
se uneau. Ochii i se lărgiră și gura i se deschise, urmărindu-și 
penisul mișcându-se înăuntrul și în afara ei, iar priveliștea îl 
ațâţă așa de tare, că ea își dori să vadă și ea. 

Dintr-odată, el își încetini ritmul, împingându-se mai adânc, 
iar ea își aminti că el făcea asta înainte de punctul culminant. Se 
uită în ochii ei. 

— Sărută-mă cât ejaculez, zise el, și-și cobori buzele. 

Ea îi trase limba în gură. Îi plăcea la nebunie când el ejacula. 

El își arcui spatele, își înălță capul și scoase un strigăt ca de 
sălbăticiune, și ea îi simţi jetul în interiorul ei. 

Când termină, își lăsă capul pe umărul ei și-și mișcă buzele 
ușor pe pielea moale a gâtului, șoptind cuvinte pe care ea le 
înţelegea cu greu. După vreo două minute, el scoase un oftat 
adânc de mulțumire, o sărută pe gură, apoi se ridică în genunchi 
și-i sărută sânii, pe rând. În cele din urmă, îi sărută sexul. Trupul 
ei răspunse imediat, și-și mișcă șoldurile, să le împingă spre 
buzele lui. Știind că avea să se excite din nou, el începu să lingă. 
Și, ca întotdeauna, gândul că el îi lingea vaginul cât încă avea 
înăuntru sperma lui aproape o făcu s-o ia razna, și avu imediat 
orgasm, strigând numele lui până când spasmul trecu. 

Apoi se prăbuși lângă ea. Se mutară automat în poziţia în care 
stătuseră mereu după ce făceau dragoste: cu brațul lui în jurul 
ei, cu capul ei pe umărul lui, cu coapsa lui peste șoldurile ei. 
Căscă tare, și ea chicoti către el. Se atingeau unul pe altul 
letargic, ea întinzând mâna să se joace cu penisul lui moale, el 
mișcându-și degetele înăuntru și în afară în sexul ei ud leoarcă. 
ÎI linse pe piept și gustă sarea transpiraţiei de pe pielea lui. Se 
uită la gâtul lui. Luna sublinia liniile și brazdele, trădându-i 
vârsta: „E cu zece ani mai mare ca mine, reflectă Jane. Poate că 
de aia e așa un amant grozav, fiindcă e mai în vârstă”. 

— De ce ești așa un amant grozav? întrebă ea cu voce tare. 

El nu răspunse. Adormise. 

— Te iubesc, dragule, somn ușor, adăugă ea și apoi închise 
ochii. 

e 


După un an în Vale, Jean-Pierre găsi orașul Kabul uimitor și 


VP - 214 


înfricoșător. Clădirile erau prea înalte, mașinile mergeau prea 
repede și era prea multă lume. Când enormele camioane rusești 
vuiră în convoi, trebui să-și acopere urechile. Totul îl agresă cu 
șocul noutăţii: blocurile de apartamente, școlărițele în uniformă, 
iluminatul stradal, lifturile, feţele de masă și gustul vinului. După 
douăzeci și patru de ore, încă era iritat. 

Asta era ironic: era parizian! 

| se dădu o cameră în apartamentele ofiţerilor necăsătoriți. Îi 
promiseră că avea să primească un apartament de îndată ce 
Jane ajungea cu Chantal. Intre timp, se simţea ca și cum ar fi 
trăit într-un hotel ieftin. Clădirea fusese, probabil, un hotel 
înainte de venirea rușilor. Dacă Jane ar fi ajuns în momentul 
acela - era așteptată în orice clipă -, tustrei ar fi trebuit să se 
descurce acolo pentru tot restul nopții. 

„Nu pot să mă plâng, se gândi Jean-Pierre. Nu sunt un erou - 
încă”. 

Stătea la fereastră, privind Kabulul pe timp de noapte. 

Pentru câteva ore, curentul căzuse în tot orașul, probabil din 
cauza omologilor urbani ai lui Masud și luptătorilor săi de 
gherilă, dar în urmă cu câteva minute revenise din nou, și peste 
centrul orașului se vedea o strălucire slabă care venea de la 
iluminatul stradal. Singurul zgomot era urletul motoarelor 
mașinilor militare, camioane și tancuri, grăbindu-se prin oraș 
spre destinaţii misterioase. Ce era atât de urgent, la miezul 
nopţii, în Kabul? Jean-Pierre făcuse serviciul militar și se gândi că 
dacă armata rusă era în genul celei franceze, tipul de activitate 
efectuată fără întârziere în miez de noapte semăna cu mutarea 
a cinci sute de scaune dintr-o cazarmă într-o sală din cealaltă 
parte a orașului, pentru pregătirea unui concert care urma să 
aibă loc în două săptămâni și, probabil, avea să fie anulat. 

Nu putea să simtă mirosul aerului nopţii, fiindcă fereastra lui 
era bătută în cuie. Ușa nu era încuiată, dar un sergent rus cu un 
pistol-automat stătea, cu față impasibilă, pe un scaun, cu 
spatele drept, la capătul coridorului, lângă toaletă, și Jean-Pierre 
simţea că, dacă ar fi vrut să plece, sergentul, probabil, l-ar fi 
împiedicat. 

Unde era Jane? Raidul asupra satului Darg avusese loc până la 
căderea nopții. Ca un elicopter să zboare de la Darg la Banda și 
să le ia pe Jane și Chantal ar fi fost treabă de câteva minute. 
Elicopterul putea să ajungă de la Banda la Kabul în mai puţin de- 


VP - 215 


o oră. Dar poate că forţa de atac se întorcea la Bagram, la baza 
aeriană din apropierea gurii Văii, caz în care Jane ar fi trebuit să 
vină de la Bagram la Kabul pe drum, însoţită, fără îndoială, de 
Anatoli. 

„S-ar fi simţit atât de bucuroasă să-și vadă soțul, că aș fi fost 
gata să-i iert înșelătoria, să-i înţeleg punctul de vedere cu privire 
la Masud și să dau uitării trecutul”, reflectă Jean-Pierre. Pentru o 
clipă, se întrebă dacă era doar dorinţa lui deșartă. Nu, decise el. 
O cunoștea destul de bine și o avea, practic, la degetul mic. 

Și ea ar ști. Cu doar câţiva oameni ar împărtăși secretul și 
înţelegerea amplorii a ceea ce realizase el: era bucuros că ea 
avea să fie unul dintre ei. 

Spera că Masud fusese capturat mai degrabă decât ucis. Dacă 
ar fi fost capturat, rușii ar fi putut să-i intenteze un proces, așa 
că toţi rebelii ar fi știut sigur că era terminat. Moartea era 
aproape la fel de bună, cu condiţia să aibă corpul. Dacă n-aveau 
corpul sau un cadavru de nerecunoscut, propagandiștii rebelilor 
din Peshawar ar fi emis comunicate de presă, susținând că 
Masud era încă în viață. Desigur, avea să devină clar, în cele din 
urmă, că era mort, dar impactul urma să fie un pic mai redus. 
Jean-Pierre spera că aveau cadavrul. 

Auzi pași pe coridor. O fi Anatoli sau Jane - sau amândoi? 
Suna a călcătură bărbătească. Deschise ușa și văzu doi soldați 
ruși destul de mari și un al treilea bărbat, mai mărunt, într-o 
uniformă de ofițer. Fără îndoială că veniseră să-l ducă la Anatoli 
și Jane, oriunde ar fi fost ei. Fu dezamăgit. 

Se uită întrebător la ofiţer, care făcu un gest cu mâna. Cei doi 
soldaţi intrară violent pe ușă. Jean-Pierre făcu un pas în spate, 
cu un protest ridicându-i-se pe buze, însă înainte să zică ceva, 
cel mai apropiat de el dintre cei doi îl apucă de cămașă și-i pocni 
un pumn imens în faţă. 

Jean-Pierre scoase un urlet de durere și teamă. Celălalt soldat 
îl lovi în abdomen cu o gheată grea: durerea fu chinuitoare, și 
Jean-Pierre se lăsă în genunchi, știind că sosise momentul cel 
mai cumplit din viața lui. 

Cei doi soldați îl traseră în picioare și-l ţinură așa, câte unul de 
fiecare braț, iar ofițerul intră. 

Printr-o ceață de lacrimi, Jean-Pierre văzu un tânăr scund și 
îndesat, cu un fel de sluțenie care făcea ca o parte din faţa lui să 
pară congestionată și umflată, afișând un permanent surâs 


VP - 216 


batjocoritor. Avea un baston în mâna înmănușată. 

In următoarele cinci minute, cei doi soldaţi ţinură trupul 
contorsionat, tremurând al lui Jean-Pierre în timp ce ofițerul îl 
lovea în mod repetat cu bastonul din lemn peste față, umeri, 
genunchi, gambe, burtă și vintre - mereu vintrele. Fiecare 
lovitură era atent plasată și aplicată cu răutate, și exista 
întotdeauna o pauză între lovituri, astfel ca agonia ultimei să 
dispară doar cât să-i permită lui Jean-Pierre să se teamă de 
următoarea pentru o secundă, înainte de a veni. Fiecare lovitură 
îl făcu să urle de durere și fiecare pauză îl făcu să urle în 
anticiparea loviturii următoare. În cele din urmă, fu o pauză mai 
lungă și Jean-Pierre începu să vorbească aiurea, fără să știe 
dacă ei înțelegeau sau nu: 

— Oh, te rog, nu mă mai lovi, te rog, nu mă mai lovi, 
domnule, o să fac orice, tot ce vrei, te rog nu mă mai lovi, nu, 
nu mă mai lovi... 

— Ajunge! rosti o voce în franceză. 

Jean-Pierre deschise ochii și încercă să-l zărească prin sângele 
care-i șiroia pe faţă pe acest salvator, care rostise Ajunge. Era 
Anatoli. 

Cei doi soldaţi îl lăsară pe Jean-Pierre să cadă încet pe jos. Își 
simţi trupul de parcă luase foc. Fiecare mișcare era agonie. Își 
simţea fiecare os rupt, își simţea ouăle zdrobite, fața părea să i 
se fi umflat enorm. Deschise gura și ieși sânge. Înghiţi și vorbi 
printre buzele sparte. 

— De ce... de ce au făcut asta? 

— Ştii tu de ce, răspunse Anatoli. 

Jean-Pierre clătină încet din cap dintr-o parte în alta și încercă 
să se împiedice să înnebunească de tot. 

— Mi-am riscat viaţa pentru voi... Am dat totul... De ce? 

— Ai întins o capcană, zise Anatoli. Optzeci și unu de oameni 
au murit azi din cauza ta. 

Înseamnă că raidul mersese prost, își dădu seama Jean-Pierre, 
și cumva era acuzat el. 

— Nu, răspunse el. Nu eu. 

— Te așteptai să fii la kilometri depărtare când capcana se 
declanșa, continuă Anatoli. Dar te-am surprins cerându-ţi să urci 
în elicopter și să vii cu mine. Deci, ești aici să-ți primeşti 
pedeapsa - care o să fie dureroasă și foarte, foarte lungă. 

Se întoarse. 


VP - 217 


— Nu, zise Jean-Pierre. Așteaptă! 

Anatoli se întoarse la loc. 

Jean-Pierre se luptă să gândească, în ciuda durerii. 

— Am venit aici... Mi-am riscat viaţa... V-am dat informaţii 
despre convoaie... Le-aţi atacat... Aţi făcut mult mai mult rău 
decât pierderea a optzeci și unu de oameni... Nu e logic, asta nu 
e logic. 

Işi adună puterile pentru o singură propoziţie coerentă. 

— Dacă aș fi știut că e o capcană, aș fi putut să vă avertizez 
ieri și să cer îndurare. 

— Atunci, cum de au știut că urmează să atacăm satul? 
întrebă Anatoli. 

— Probabil că au ghicit... 

— Cum? 

Jean-Pierre își chinui creierii confuzi. 

— Skabun a fost bombardat? 

— Nu cred. 

Asta era, își dădu seama Jean-Pierre. Cineva descoperise că 
nu fusese niciun atentat la Skabun. 

— Trebuia să-l fi bombardat, zise el. 

Anatoli păru gânditor. 

— Cineva e foarte bun la a face conexiuni. 

Jane, se gândi Jean-Pierre, și pentru o secundă o uri. 

— Ellis Thaler are vreun semn distinctiv? întrebă Anatoli. 

Jean-Pierre voia să leșine, dar se temea că aveau să-l 
lovească din nou. 

— Da, răspunse el jalnic. O cicatrice mare, în formă de cruce, 
pe spate. 

— Atunci el e, rosti Anatoli aproape în șoaptă. 

— Cine? 

— John Michael Raleigh, treizeci și patru de ani, născut în New 
Jersey, fiul cel mare al unui constructor. A abandonat 
Universitatea California, de la Berkeley, și a fost căpitan în 
Marina SUA. E agent CIA din 1972. Stare civilă: divorţat o dată, 
un copil, datele despre familie, un secret bine păzit. 

Flutură din mână ca și cum voia să îndepărteze detaliile 
acelea. 

— Nu e nicio îndoială că el m-a descoperit azi la Darg. E 
strălucit și foarte periculos. Dacă ar fi să aleg dintre toți agenţii 
statelor imperialiste occidentale, pe el aș dori să pun mâna. In 


VP - 218 


ultimii zece ani ne-a făcut daune ireparabile de cel puţin trei ori. 
Anul trecut, la Paris, a distrus o rețea care avusese nevoie de 
șapte-opt ani de muncă răbdătoare să se dezvolte. Cu un an 
înainte a descoperit un agent pe care l-am plantat în Serviciul 
Secret în 1965 - un om care într-o zi ar fi putut să asasineze un 
președinte. lar acum - acum îl avem aici. 

Jean-Pierre îngenunche pe podea și-și cuprinse trupul lovit, 
lăsă capul să-i cadă în faţă și închise ochii în disperare: îi fugise 
pământul de sub picioare, plângându-și de milă împotriva 
marilor maeștri ai acestui joc nemilos, un copil gol într-un bârlog 
de lei. 

Avusese speranţe așa de mari! Lucrând de unul singur, 
trebuia să-i administreze rezistenței afgane o lovitură din care 
să nu-și mai revină niciodată. Ar fi schimbat cursul istoriei în 
partea asta de lume. Și și-ar fi luat revanșa faţă de infatuații 
conducători occidentali, i-ar fi păcălit și i-ar fi îngrozit pe cei care 
îl trădaseră și-l uciseseră pe tatăl lui. Însă în loc de triumful ăla, 
era învins. Totul îi fusese smuls în ultima clipă - de Ellis. 

Auzi vocea lui Anatoli ca un murmur pe fundal. 

— Putem să fim siguri că face ce vrea cu rebelii. Nu știm 
detalii, dar rezumatul e de-ajuns: un pact de unitate între liderii 
bandiţilor în schimbul armelor americane. Așa ceva ar putea să 
susțină revolta ani de zile. Trebuie să oprim asta înainte să 
înceapă. 

Jean-Pierre deschise ochii și ridică privirea. 

— Cum? 

— Trebuie să-l prindem pe omul ăsta înainte să se întoarcă în 
Statele Unite. In felul ăsta, nimeni n-o să știe că a pus la cale 
tratatul, rebelii n-au să primească armele și totul are să se 
termine. 

In ciuda durerii, Jean-Pierre asculta fascinat: se putea să mai 
fie o șansă pentru răzbunarea lui? 

— Prinderea lui aproape ar compensa pierderea lui Masud, 
continuă Anatoli și inima lui Jean-Pierre tresări cu o speranţă 
reînnoită. Nu numai că l-am neutraliza pe singurul și cel mai 
periculos agent pe care îl au imperialiștii. Gândește-te la asta: 
un om real al CIA, viu, prins aici, în Afganistan... De trei ani, 
mașinăria propagandei americane susține că bandiții afgani sunt 
luptători pentru libertate care duc o eroică luptă David-Goliat 
împotriva puterii Uniunii Sovietice. Acum avem dovaaa a ceea 


VP - 219 


ce am tot spus - că Masud și ceilalţi sunt doar lachei ai 
imperialismului american. Putem să-i facem un proces lui Ellis... 

— Dar ziarele occidentale au să nege totul, zise Jean-Pierre. 
Presa capitalistă... 

— Cui îi pasă de Occident? Noi vrem să impresionăm mai ales 
ţările  nealiniate, tările din Lumea a Treia și naţiunile 
musulmane. 

Era posibil să transforme asta într-un triumf, își dădu seama 
Jean-Pierre. Şi încă ar fi un triumf pentru el personal, fiindcă el 
era cel care îi alertase pe ruși cu privire la prezenţa unui agent 
CIA în Valea celor Cinci Lei. 

— Acum, unde e Ellis în seara asta? întrebă Anatoli. 

— Se mișcă în jurul lui Masud, răspunse Jean-Pierre. 

Despre prinderea lui Ellis era mai ușor de vorbit decât de 
făcut: lui Jean-Pierre îi luase un an întreg să-l localizeze pe 
Masud. 

— Nu văd de ce ar continua să fie cu Masud, adăugă Anatoli. 
Avea o bază? 

— Da - teoretic, locuia la o familie din Banda. Dar rareori era 
acolo. 

— Totuși, ăsta e, evident, locul de unde să se înceapă. 

„Da, sigur, se gândi Jean-Pierre. Dacă Ellis nu e la Banda, 
cineva de acolo s-ar putea să știe unde a plecat... Cineva ca 
Jane. Dacă Anatoli se duce la Banda să-l caute pe Ellis, s-ar 
putea ca în același timp s-o găsească pe Jane”. 

Durerea lui Jean-Pierre păru a se ușura când își dădu seama 
că putea să se răzbune pe conducere capturându-l pe Ellis, care- 
i furase triumful, ṣi să le ia înapoi pe Jane și pe Chantal. 

— Merg și eu cu tine la Banda? întrebă el. 

Anatoli se gândi la asta. 

— Cred că da. Tu știi satul și oamenii - s-ar putea să fie util să 
te avem la îndemână. 

Jean-Pierre se luptă să se ridice în picioare, scrâșnind din dinţi 
împotriva agoniei din vintre. 

— Când plecăm? 

— Acum, zise Anatoli. 


VP - 220 


Capitolul paisprezece 


Ellis se grăbea să prindă un tren și era panicat, chiar dacă știa 
că visa. In primul rând, nu putea să-și parcheze mașina - 
conducea o Honda Gill -, apoi nu găsea ghișeul de bilete. Decis 
să urce în tren fără bilet, se pomeni înghesuindu-se printr-o 
mulţime densă în marea aglomeraţie din gara Grand Central. În 
acel moment își aminti că mai avusese visul ăsta înainte, de mai 
multe ori și destul de recent. Și nu prindea niciodată trenul. 
Visele îl lăsau mereu cu o senzaţie insuportabilă că toată 
fericirea trecea pe lângă el, permanent, iar în acea clipă fu 
îngrozit că avea să se întâmple din nou la fel. Se împinse prin 
mulțime cu o violenţă sporită și, în cele din urmă, ajunse la 
poartă. 

Acolo stătuse înainte, uitându-se după trenul care dispărea în 
depărtare, dar în acea zi acesta era în gară. Ellis fugi pe peron și 
sări în garnitură chiar când ea începea să se pună în mișcare. 

Era atât de încântat că prinsese trenul, că se simţi aproape ca 
drogat. Se așeză într-un vagon de clasa întâi și nu i se păru 
deloc ciudat că era într-un sac de dormit cu Jane. Pe geam, se 
crăpa de ziuă peste Valea celor Cinci Lei. 

Nu era nicio delimitare clară între somn și realitate. Imaginea 
trenului păli treptat, până când nu mai rămaseră decât sacul de 
dormit, Valea, Jane și sentimentul de bucurie. La un moment dat 
în timpul scurtei nopţi, trăseseră fermoarul sacului, iar după 
câteva clipe stăteau întinși foarte aproape unul lângă altul, abia 
putând să se miște. Simţi răsuflarea ei caldă pe gâtul lui și sânii 
ei măriţi striviţi pe coaste. Oasele ei îl înghioldeau, șoldul și 
genunchii, cotul și laba piciorului, dar lui îi plăcea. Dormiseră 
mereu înghesuiți, își aminti el. Patul antic din apartamentul ei de 
la Paris fusese oricum prea mic pentru orice altceva. Propriul lui 
pat fusese mai mare, dar chiar și acolo dormiseră îmbrăţișaţi. Ea 
susținea mereu că o molesta în timpul nopții, însă el nu-și 
amintea asta niciodată dimineața. 

Trecuse mult de când nu mai dormise toată noaptea cu o 
femeie. Incercă să-și amintească cine fusese ultima, și-și dădu 
seama că era Jane: fetele pe care le luase în apartamentul lui 
din Washington nu rămâneau niciodată la micul dejun. 

Jane fusese ultima și singura persoană cu care făcuse un așa 


VP - 221 


sex fără inhibiţii. Își inventarie în minte chestiile pe care le 
experimentaseră noaptea trecută și începu să aibă o erecţie. Nu 
părea să fie nicio limită în ceea ce privește numărul de dăţi când 
putea să aibă scene fierbinţi cu ea. La Paris stăteau uneori toată 
ziua în pat, se ridicau doar ca să dea un raid pe la frigider sau să 
destupe niște vin, și ejacula de cinci-șase ori, iar ea chiar 
pierdea numărul orgasmelor. Nu se crezuse niciodată un atlet 
sexual, și experiența ulterioară dovedise că nici nu era, cu 
excepţia ei. Când el era cu altă femeie, Jane elibera ceva ce era 
închis în străfundurile ei, în adâncurile minţii, de frică, din 
vinovăție sau din alt motiv. Nimeni altcineva nu-i făcuse asta, cu 
toate că o femeie ajunsese aproape: o vietnameză cu care 
avusese o aventură scurtă și sortită eșecului, în 1970. 

Era evident că nu încetase niciodată s-o iubească pe Jane. 
Anul trecut, își făcuse treaba, se întâlnise cu femei, o vizitase pe 
Petal și se dusese la supermarket ca un actor jucând un rol, 
pretinzând de dragul verosimilităţii că ăsta era el cel real, dar 
știind în adâncul inimii că nu era. Ar fi jelit-o pentru totdeauna 
dacă n-ar fi venit în Afganistan. 

| se părea că era de multe ori orb la cele mai importante fapte 
ale lui. Nu-și dăduse seama, în 1968, că voise să lupte pentru 
țara lui, nici că nu intenţiona să se însoare cu Gill, iar în Vietnam 
că era împotriva războiului. Fiecare dintre revelaţiile astea îl 
uimiseră și-i dăduseră toată viaţa peste cap. Autoînșelătoria nu 
era neapărat ceva rău, se gândi el: n-ar fi supravieţuit războiului 
fără asta, și ce-ar fi tăcut dacă n-ar fi venit în Afganistan altceva 
decât să-și spună că n-o voia pe Jane? 

„Acum o am?”, se întrebă el în gând. 

Ea nu zisese prea multe, în afară de „Te iubesc, dragule, 
somn ușor”, chiar când el adormise. Se gândi că era cel mai 
încântător lucru pe care-l auzise vreodată. 

— De ce zâmbești? 

El deschise ochii și se uită la ea. 

— Credeam că dormi, răspunse el. 

— Eram cu ochii pe tine. Pari atât de fericit. 

— Da. 

Ellis inspiră o dată adânc în aerul rece al dimineţii și se ridică 
într-un cot să se uite peste Vale. Câmpurile erau aproape 
incolore în lumina zorilor, iar cerul era gri-perlat. Era pe punctul 
de a-i spune de ce era fericit, când auzi un zumzet. Inclină capul 


VP - 222 


să asculte. 

— Ce este? întrebă ea. A 

El îi puse un deget la buze. O clipă mai târziu, ea auzi. In 
câteva secunde, zgomotul crescu, până când nu mai fu nicio 
îndoială că era produs de elicoptere. Ellis avu o senzație de 
dezastru iminent. 

— Of, rahat! exclamă el pe deplin conștient. 

Trei elicoptere Hind, înțesate cu armament, și un Hip mare, 
transportând trupe, apărură la vedere deasupra capetelor lor, 
ieșind din spatele muntelui. 

— Bagă capul înăuntru, îi zise repede Ellis lui Jane. 

Sacul de dormit era maroniu și prăfuit, precum solul 
pretutindeni în jur: dacă reușeau să rămână sub acesta, puteau 
fi invizibili din aer. Luptătorii de gherilă foloseau același principiu 
ca să se ascundă de avioane - se acopereau cu păturile de 
culoarea noroiului numite pattu, pe care le cărau după ei. 

Jane se ascunse în sacul de dormit. Acesta avea o clapă la 
capătul deschis, ca să ţină o pernă, deși nu exista nicio pernă în 
el în acel moment. Dacă și-o trăgeau peste ei, aveau să-și 
acopere capetele. Ellis o ţinu strâns pe Jane și se rostogoli, iar 
faţa de pernă căzu peste ei. 

Erau, practic, invizibili. 

Stăteau pe burtă, el pe jumătate peste ea și uitându-se în jos, 
la sat. Elicopterele păreau să coboare. 

— Sigur n-au de gând să aterizeze aici? întrebă Jane. 

— Ba cred că da..., răspunse încet Ellis. 

— Cobor..., zise Jane începând să se ridice. 

— Nu! 

Ellis o ţinu de umeri, folosindu-și greutatea ca s-o forţeze să 
stea jos. 

— Așteaptă - doar câteva secunde și vezi ce-o să se 
întâmple... 

— Dar Chantal... 

— Așteaptă! 

Ea renunţă la luptă, însă el continuă s-o ţină bine. Pe 
acoperișurile caselor, bărbaţii somnoroși se  ridicaseră în 
picioare, frecându-se la ochi și holbându-se năuci la mașinile 
uriașe care băteau aerul deasupra lor ca niște păsări gigantice. 
Ellis localiză casa lui Jane. O văzu pe Fara stând dreaptă și 
înfășurându-se într-un cearșaf. 


VP - 223 


Alături de ea era salteluța pe care stătea Chantal, ascunsă de 
lenjeria de pat. 

Elicopterele dădeau târcoale cu atenție. 

„Au de gând să aterizeze aici, dar sunt precauţi după 
ambuscada de la Darg”, chibzui Ellis. 

Sătenii erau electrizaţi. Unii fugeau afară din case, iar alţii se 
năpusteau în case. Copiii și animalele erau adunaţi și mânaţi 
înăuntru. Mai multe persoane încercară să fugă, dar unul dintre 
elicopterele Hind zbură la joasă înălţime deasupra potecilor din 
sat și le forţă să se întoarcă. 

Scena îl convinse pe comandantul rus că nu era nicio 
ambuscadă acolo. Hipul care transporta trupe și una dintre cele 
trei aeronave Hind coborâră greoi și aterizară pe un câmp. 
Câteva secunde mai târziu, soldaţii apărură din Hip, sărind ca 
insectele din burta lui mare. 

— Nu e bine, strigă Jane. Trebuie să cobor acum. 

— Ascultă! zise Ellis. Chantal nu e în pericol - indiferent ce vor 
rușii, ei n-au venit după copii. Dar s-ar putea să fi venit după 
tine. 

— Trebuie să fiu cu ea... 

— Nu te mai panica, urlă el. Dacă ești cu ea, are să fie în 
pericol. Dacă stai aici, e în siguranţă. Nu vezi? Să alergi la ea e 
cea mai mare prostie posibilă pe care poţi s-o faci. 

— Ellis, nu pot... 

— Trebuie. 

— Oh, Doamne! 

Închise ochii. 

— Ţine-mă strâns. 

El o apucă de umeri ca într-un clește. 

Trupele înconjurară sătucul. O singură casă era în afara 
reţelei lor: cea a mullahului, aflată la patru-cinci sute de metri 
de celelalte case, pe cărarea care ducea pe munte. 

Când Ellis observă asta, un bărbat ieși agitat din casă. Era 
destul de aproape ca Ellis să-i vadă barba vopsită în roșu: era 
Abdullah. Trei copii de diferite vârste și o femeie cu un bebeluș îl 
urmară din casă și fugiră în spatele lui în sus, pe cărarea de 
munte. 

Rușii îl văzură aproape imediat. Ellis și Jane își traseră și mai 
mult sacul de dormit peste capete când elicopterul din aer viră 
să se îndepărteze de sat și veni să planeze peste cărare. Se auzi 


VP - 224 


o rafală de mitralierele de jos, din botul elicopterului, și praful 
explodă într-o linie frumos cusută la picioarele lui Abdullah. 
Acesta se opri scurt, arătând aproape comic atunci când 
aproape căzu, apoi se întoarse și fugi înapoi, fluturând din mâini 
și strigându-și familia să se întoarcă. Pe când se apropiară de 
casă, o altă rafală de avertizare porni din mitralieră, 
împiedicându-i să intre, și după o clipă întreaga familie se 
îndreptă în jos, spre sat. 

În vuietul asurzitor al palelor rotorului se auzeau ocazional 
împușcături, dar părea că soldaţii trăgeau în aer, ca să supună 
sătenii. Ei intrau în case și-i scoteau afară pe ocupanții acestora, 
în cămăși de noapte și lenjerie de corp. Aeronava Hind care-i 
întorsese din drum pe mullah și familia lui începu să dea 
târcoale satului, foarte jos, ca și cum căuta și alți rătăciţi. 

— Ce au de gând să facă? întrebă Jane cu o voce tremurată. 

— Nu sunt sigur. 

— Sunt... represalii? 

— Doamne ferește. 

— Ce, atunci? insistă ea. 

Lui Ellis îi veni să zică: „De unde naiba să știu eu?”, dar, în 
schimb, spuse: 

— Poate că încearcă din nou să-l captureze pe Masud. 

— Dar el nu stă niciodată lângă scena unei bătălii. 

— Poate că ei speră să devină din ce în ce mai neglijent sau 
mai leneș. Sau că s-ar putea să fie rănit... 

Adevărul era că Ellis nu știa ce se întâmpla, însă se temea de 
un masacru în stil My Lai. 

Sătenii fură mânaţi în curtea moscheii de soldaţi care păreau 
să-i trateze dur, dar nu brutal. 

— Fara! strigă deodată Jane. 

— Ce este? 

— Ce face? 

Ellis localiză acoperișul casei lui Jane. Fara era îngenuncheată 
lângă salteluța lui Chantal, iar Ellis văzu doar un căpșor roz 
ițindu-se afară. Chantal părea că încă dormea. Trebuie că Fara îi 
dăduse o sticlă cu lapte la un moment dat pe la miezul nopţii, 
dar, cu toate că nu-i era încă foame, era de așteptat ca 
zgomotul elicopterelor s-o trezească. Ellis spera că avea să 
rămână adormită. 

O văzu pe Fara punând o pernă lângă capul lui Chantal, apoi 


VP - 225 


trăgând cearșaful peste faţa bebelușului. 

— O ascunde, zise Jane. Perna sprijină pătura, ca să permită 
aerului să intre. 

— Fată deșteaptă. 

— Aș vrea să fi fost acolo. 

Fara mototoli cearșaful, apoi puse altul, dezordonat, peste 
trupul lui Chantal. Se opri pentru o clipă, studiind efectul. De la 
distanță, bebelușul, arăta exact ca un morman de lenjerie de 
pat abandonată în grabă. Fara păru mulţumită de iluzie, 
deoarece se duse la marginea acoperișului și cobori treptele în 
curte. 

— O părăsește, spuse Jane. 

— Chantal e cât se poate de în siguranță, date fiind 
împrejurările... 

— Știu, ştiu! 

Fara fu împinsă în moschee cu ceilalți. 

Era una dintre ultimii care intrau. 

— Toţi copiii sunt cu mamele lor, adăugă Jane. Cred că Fara ar 
fi trebuit s-o ia pe Chantal... 

— Nu, zise Ellis. Așteaptă. O să vezi. 

Încă nu știa ce urma să se întâmple, dar dacă avea să fie un 
masacru, Chantal era mai în siguranţă pe acoperiș. 

Când toată lumea păru să fie între zidurile moscheii, soldații 
începură să scotocească satul din nou, intrând și ieșind din case 
trăgând în aer. 

„Ei nu duc lipsă de muniţie”, se gândi Ellis. 

Unul dintre elicopterele Hind care rămăsese în aer zbura jos și 
cerceta marginea satului în cercuri din ce în ce mai mari, ca și 
cum căuta. 

Un soldat intră în curtea casei lui Jane. 

Ellis o simţi împietrind. 

— O să fie bine, o îmbărbătă el la ureche. 

Soldatul pătrunse în clădire. Ellis și Jane se holbară fix la ușă. 
Câteva secunde mai târziu, rusul ieși și urcă repede pe scara 
exterioară. 

— Of, Dumnezeu s-o salveze, șopti Jane. 

Soldatul se opri pe acoperiș, se uită la așternutul mototolit, 
privi în jur la celelalte acoperișuri din apropiere și-și întoarse 
atenţia spre al lui Jane. Salteaua Farei era mai aproape de el: 
Chantal se afla chiar la câţiva pași. Impunse salteaua Farei cu 


VP - 226 


vârful piciorului. 

Deodată, se întoarse și fugi în jos pe scări. 

Ellis respiră ușurat și se uită la Jane. Era groaznic de palidă. 

— Ți-am spus că are să fie bine, repetă el. 

Ea începu să tremure. 

Ellis își întoarse atenţia spre moschee. Vedea doar o parte din 
curtea interioară. Părea că sătenii fuseseră așezați în rânduri, 
dar era o mișcare de du-te-vino. Incercă să ghicească ce se 
întâmplă acolo. Erau interogaţi despre Masud și unde era? Erau 
acolo doar trei oameni care ar fi putut să știe, trei luptători de 
gherilă din Banda și care cu o zi în urmă nu se refugiaseră pe 
dealuri cu Masud: Shahazai Gul, cel cu cicatricea, Alishan Karim, 
fratele mullahului Abdullah, și Sher Kador, băiatul cu caprele. 
Shahazai și Alishan aveau amândoi patruzeci de ani și puteau să 
joace cu ușurință rolul de bătrâni intimidaţi. Sher Kador avea 
doar paisprezece ani. Toţi trei ar fi putut să spună plauzibil că 
nu știau nimic despre Masud. Era un noroc faptul că Mohammed 
nu era acolo: rușii n-ar fi crezut atât de ușor în nevinovăția lui. 
Armele lor erau abil ascunse în locuri în care rușii n-ar fi căutat: 
în acoperișul unei case, printre frunzele unui dud, într-o gaură 
adâncă din malul râului. 

— Oh, uite! icni Jane. Omul din faţa moscheii! 

Ellis se uită. 

— Ofiţerul rus cu chipiu? 

— Da. Știu cine este - l-am mai văzut. E cel care era în coliba 
de piatră cu Jean-Pierre, este Anatoli. 

— Contactul lui, conchise Ellis. 

Se uită cu atenţie, încercând să deslușească trăsăturile 
omului: de la distanță, acesta părea cumva oriental. Cum era? 
Se aventurase singur pe teritoriul rebel ca să-l întâlnească pe 
Jean-Pierre, așa că era curajos. In acea zi, era, cu siguranţă, 
supărat, fiindcă îi condusese pe ruși într-o capcană la Darg. 

Probabil că intenţiona să riposteze rapid, ca să reia iniţiativa... 

Speculaţiile lui Ellis fură întrerupte brusc de alt personaj ieșit 
din moschee, un bărbat cu barbă într-o cămașă albă deschisă la 
gât și cu pantaloni de tip occidental de culoare închisă. 

— lisuse Hristose Atotputernice, exclamă Ellis. E Jean-Pierre. 

— Oh! ţipă Jane. 

— Acum ce naiba se întâmplă? murmură Ellis. 

— N-am crezut că am să-l mai văd vreodată, răspunse Jane. 


VP - 227 


Ellis se uită la ea. Pe faţa ei era o expresie ciudată. După o 
clipă, el își dădu seama că era o privire de remușcare. 

Își întoarse atenţia spre scena din sat. 

Jean-Pierre vorbea cu ofițerul rus și arăta, gesticulând, spre 
versantul muntelui. 

— Stă ciudat, adăugă Jane. Cred că s-a rănit. 

— Arată spre noi? întrebă Ellis. 

— Nu știe despre locul ăsta - nimeni nu știe. Poate să ne 
vadă? 

— Nu. 

— Noi putem să-l vedem, rosti ea cu îndoială. 

— Dar el stă în picioare pe un câmp. Noi suntem întinși, 
ițindu-ne de sub o pătură, pe un deal pestriţ. Nu poate să ne 
observe dacă nu știe încotro să se uite. 

— Atunci, arată spre peșteri. 

— Da. 

— Probabil că le spune rușilor să se uite într-acolo. 

— Da. 

— Dar asta e groaznic. Cum poate... 

Vocea i se stinse treptat, iar după o pauză continuă: 

— Sigur că asta a făcut de când a ajuns aici - i-a trădat pe 
oameni rușilor. 

Ellis observă că Anatoli părea să vorbească într-o staţie de 
emisie-recepţie. O clipă mai târziu, una dintre aeronavele Hind 
care dădeau târcoale urlă peste capetele acoperite ale lui Ellis și 
Jane, să aterizeze, zgomotoase, dar în afara vederii, pe un vârf 
de deal. 

Jean-Pierre și Anatoli se îndepărtară de moschee. 

Doctorul șchiopăta. 

— Este rănit, confirmă Ellis. 

— Mă întreb ce s-a întâmplat, își exprimă Jane nedumerirea. 

Lui Ellis i se păru că Jean-Pierre era bătut, dar nu zise nimic. 
Era curios ce se petrecea în mintea lui Jane. Soţul ei mergea 
alături de un ofiţer KGB - un colonel, credea Ellis, după 
uniformă. Ea era acolo, într-un pat improvizat, cu alt bărbat. Se 
simţea vinovată? Rușinată? Neloială? Sau nu se căia? Îl ura pe 
Jean-Pierre sau era doar dezamăgită de el? Fusese îndrăgostită 
de el: mai rămăsese vreun strop de iubire? 

— Ce simți în legătură cu el? 

Ea se uită lung și dur la Ellis, și pentru o clipă el se gândi că 


VP - 228 


avea să se înfurie, numai că Jane lua foarte în serios întrebarea 
lui. 

— Tristeţe, răspunse ea în cele din urmă și își întoarse privirea 
înapoi spre sat. 

Jean-Pierre și Anatoli se îndreptau spre casa lui Jane, unde 
Chantal era ascunsă pe acoperiș. 

— Cred că mă caută pe mine, adăugă ea. 

Avea o expresie încordată și speriată în timp ce se uita la cei 
doi bărbaţi de mai jos. Ellis nu credea că rușii veniseră până 
acolo cu atâţia oameni și mașini doar pentru Jane, însă nu zise 
nimic. 

Jean-Pierre și Anatoli trecură prin curtea casei negustorului și 
intrară în clădire. 

— Nu plânge, fetițo, șopti Jane. 

„E un miracol că bebelușul este încă adormit”, chibzui Ellis. 

Poate că nu era: poate era trează și plângea, dar ţipetele îi 
erau înecate de zgomotul elicopterelor. Poate că soldaţii n-o 
auziseră fiindcă în acel moment un elicopter fusese chiar 
deasupra capului. Poate că mai sensibilele urechi de tată aveau 
să audă sunete care nu reușiseră să capteze atenţia unui străin 
dezinteresat. 

Poate că... 

Cei doi bărbaţi ieșiră din casă. 

Se opriră în curte pentru o clipă, vorbind absorbiți. Jean-Pierre 
urcă șchiopătând pe scara de lemn care ducea la acoperiș. Puse 
primul pas cu dificultate evidentă, apoi se dădu jos din nou. Avu 
loc un alt scurt schimb de cuvinte, și rusul urcă pe scări. 

Ellis își ţinu respiraţia. 

Anatoli ajunse în vârful scării și păși pe acoperiș. Ca și 
soldatul dinaintea lui, se uită la așternutul împrăștiat, privi în jur 
la alte case, apoi își întoarse atenţia spre cea în care se afla. Ca 
și soldatul, împunse cu vârful bocancului în salteaua Farei. Pe 
urmă îngenunche lângă Chantal. 

Trase ușor cearșaful. 

Jane scoase un strigăt incoerent când ieși la vedere fața roz a 
lui Chantal. 

„Dacă au venit după Jane și n-au găsit-o, o vor lua pe Chantal, 
fiindcă ei știau că soția doctorului o să se dea singură bătută, ca 
să fie împreună cu copilul ei”, se gândi Ellis. 

Anatoli se uită la legăturică timp de câteva secunde. 


VP - 229 


— Of, Doamne, nu pot să suport asta, nu pot să suport, gemu 
Jane. 

— Așteaptă, așteaptă să vezi, o linişti Ellis ţinând-o în 
continuare strâns. 

El își încordă privirea ca să vadă expresia de pe faţa 
bebelușului, dar distanţa era prea mare. 

Rusul părea să se gândească. 

Dintr-odată păru că a luat o decizie. 

Lăsă cearșaful să cadă, îl puse în jurul bebelușului, se ridică în 
picioare și plecă. 

Jane izbucni în lacrimi. 

De pe acoperiș, Anatoli vorbi cu Jean-Pierre, clătinând din cap 
a negare. Apoi cobori în curte. 

— De ce a făcut asta? medită Ellis gândind cu voce tare. 

Clătinatul de cap însemna că Anatoli îl minţea pe Jean-Pierre, 
spunând: „Nu e nimeni pe acoperiș”. Asta însemna că Jean- 
Pierre ar fi vrut să ia copilul, însă Anatoli nu. Asta mai însemna 
că Jean-Pierre voia s-o găsească pe Jane, dar rusul nu era 
interesat de ea. 

Deci, de ce erael interesat? 

Era evident. Îl voia pe Ellis. 

— Cred că s-ar putea să fiu terminat, zise Ellis mai mult către 
sine. 

Jean-Pierre le voia pe Jane și Chantal, dar Anatoli era în 
căutarea lui Ellis. Rusul voia răzbunare pentru umilința din ziua 
precedentă, voia să-l împiedice pe Ellis să se întoarcă în 
Occident cu tratatul semnat de comandanții rebelilor și voia să-i 
facă proces lui Ellis, ca să dovedească lumii că în spatele 
rebeliunii afgane se afla CIA. 

„Ar fi trebuit să mă gândesc ieri la toate astea, reflectă Ellis 
cu amărăciune. Insă am fost orbit de succes și de gândul doar la 
Jane. In plus, Anatoli nu putea să știe că eram aici - aș fi putut 
să fiu în Darg sau în Astana, sau să mă ascund în dealuri cu 
Masud. Dar aproape a funcţionat. Anatoli a avut instincte bune. 
E un adversar formidabil - și lupta încă nu s-a încheiat”. 

Jane plângea. Ellis îi mângâie părul și murmură cuvinte 
liniștitoare, în timp ce-i privea pe Jean-Pierre și pe Anatoli 
întorcându-se la elicopterele care erau încă pe câmp, cu elicele 
învolburând aerul. 

Hindul care aterizase pe un deal din apropierea peșterii 


VP - 230 


decolă din nou și trecu pe deasupra capetelor lui Ellis și Jane. 
Thaler se întrebă dacă cei șapte luptători de gherilă răniţi din 
peștera dispensar fuseseră interogaţi sau luaţi prizonieri, sau 
ambele. 

Se termină foarte repede. Soldaţii ieșiră din moschee fără 
întârziere și se îngrămădiră în Hip la fel de repede cum ieșiseră. 
Jean-Pierre și Anatoli urcară într-una dintre aeronavele Hind. 
Urâtele aparate de zbor decolară una câte una, ridicându-se 
ametitor, până fură mai sus decât dealul, și apoi accelerară spre 
sud în linie dreaptă. 

— Așteaptă doar câteva secunde, până pleacă toate 
elicopterele - nu strica totul acum, zise Ellis știind ce era în 
mintea lui Jane. 

Ea dădu din cap, încuviințând printre lacrimi. 

Sătenii începură să iasă din moschee, părând speriați. Ultimul 
elicopter decolă și se îndreptă în aceeași direcţie. Jane se buluci 
afară din sacul de dormit, își trase pantalonii, își aranjă cămașa 
și fugi în jos pe deal, alunecând și poticnindu-se și încheindu-și 
din mers nasturii cămășii. Ellis o privi plecând, simțind că într-un 
fel ea îl dispreţuia, știind că sentimentul era irațional și că Jane 
era totuși incapabilă să-l șteargă din ansamblul stărilor ei. 

N-avea s-o urmeze încă, decise el. O va lăsa în pace ca să fie 
iar împreună cu Chantal. 

Dincolo de casa mullahului, Jane ieși din raza lui vizuală. 

Ellis se uită în jos, la sat. Acesta începea să revină la normal. 
Auzea voci ridicându-se în ţipete frenetice. Copiii alergau în jur, 
jucându-se de-a elicopterele sau îndreptând arme imaginare și 
strângând puii de găină în curţi, ca să-i interogheze. Cei mai 
mulți dintre adulţi plecau încet înapoi la casele lor, părând 
speriați. 

Ellis își aduse aminte de cei șapte luptători de gherilă răniţi și 
de băiatul cu o singură mână din peștera dispensar. Hotări să 
verifice ce e cu ei. Își trase hainele pe el, își rulă sacul de dormit 
și porni în sus, pe cărarea de munte. 

Și-l aminti pe Allen Winderman, în costum cenușiu și cu 
cravată cu dungi, alegând o salată într-un restaurant din 
Washington și zicând: „Care sunt șansele ca rușii să-l prindă pe 
omul nostru?” „Mici, răspunse Ellis. Dacă nu pot să-l prindă pe 
Masud, de ce ar fi capabili să captureze un agent sub acoperire 
trimis să-l întâlnească pe Masud?” In acel moment, în refugiu, 


VP - 231 


știa răspunsul la întrebarea asta: din cauza lui Jean-Pierre. 

— Dracu’ să te ia, Jean-Pierre, zise Ellis cu voce tare. 

Ajunse în poiană. Dinspre dispensarul peșteră nu veni niciun 
zgomot. Spera că rușii nu luaseră copilul, pe Mousa, ca pe 
luptătorii de gherilă răniţi - Mohammed ar fi fost neconsolat. 

Intră în peșteră. Soarele era deja sus, și el putu să vadă destul 
de clar. Erau toţi acolo, zăcând liniștiți și tăcuți. 

— Sunteţi bine? întrebă Ellis în dari. 

Nu fu niciun răspuns. Niciunul dintre ei nu se mișcă. 

— Oh, Doamne, șopti Ellis. 

Ingenunche lângă cel mai apropiat luptător de gherilă și-i 
atinse faţa bărboasă. Omul zăcea într-o baltă de sânge. 

Era împușcat în cap de la mică distanţă. 

Mișcându-se rapid, Ellis îi verifică pe fiecare dintre ei. 

Erau morţi cu toții. 

Și la fel și copilul. 


Capitolul cincisprezece 


Jane goni prin sat într-o panică oarbă. Împinse lumea la o 
parte, se ciocni de pereţi, se poticni și căzu, pe urmă se ridică 
din nou, plângând în hohote și gâfâind, și gemând, toate în 
același timp. 

„Trebuie să fie bine”, își zise ea, repetând-o ca pe o litanie, 
dar, la fel, creierul ei se tot întreba: „De ce nu se trezise 
Chantal?” și „Ce-i făcuse Anatoli?” și „E copilul meu rănit?” 

Se împiedică în curtea casei negustorului și urcă treptele spre 
acoperiș câte două deodată. 

Căzu în genunchi și trase cearșaful de pe salteluță. Ochii lui 
Chantal erau închiși. Jane se gândi: „Respiră? Respiră?” Apoi 
ochii bebelușului se deschiseră, se uită la mama ei și - pentru 
prima dată în viața ei - zâmbi. 

Jane o luă și o îmbrăţișă cu înverșunare, simțindu-se ca și cum 
inima avea să-i explodeze. Chantal plânse la strângerea bruscă 
și Jane plânse și ea, plină de bucurie și ușurare că fetița ei era în 
continuare încă în viaţă și caldă, și scâncind, și fiindcă tocmai îi 
zâmbise pentru prima dată. 

După o vreme, Jane se calmă, iar Chantal, simțind 


VP - 232 


schimbarea, se linişti. Jane o legănă, mângâind-o ritmic pe spate 
și sărutându-i vârful moale al capului chel. În cele din urmă, ea 
își aduse aminte că mai erau și alte persoane pe lume și se 
întrebă ce se întâmplase cu sătenii din moschee și dacă ei erau 
în regulă. Cobori în curte și se întâlni acolo cu Fara. 

Jane se uită la fată pentru o clipă. Tăcuta, speriata Fara, 
timidă și atât de ușor de șocat: unde găsise ea curajul, prezenţa 
de spirit ca să o ascundă pe Chantal sub un cearșaf șifonat, în 
timp ce elicopterele rușilor aterizau și ei trăgeau cu puștile- 
automate la câţiva metri depărtare? 

— Ai salvat-o, zise Jane. 

Fara păru speriată, ca și cum fusese o acuzaţie. 

Jane o mută pe Chantal pe șoldul stâng și-și puse braţul drept 
în jurul Farei, îmbrăţișând-o. 

— Mi-ai salvat copilul! repetă ea. Mulţumesc! Mulţumesc! 

Fara radie de plăcere o clipă, apoi izbucni în lacrimi. 

Jane o alină, o bătu ușor pe spate cum o bătea pe Chantal 
după alăptat. 

— Ce s-a întâmplat în moschee? Ce-au făcut? E cineva rănit? 
întrebă Jane de îndată ce Fara se liniști. 

— Da, răspunse Fara năucă. 

Jane zâmbi: nu putea să-i pună Farei trei întrebări una după 
alta și să se aștepte la un răspuns raţional. 

— Ce s-a întâmplat când ai intrat în moschee? 

— Au întrebat unde era americanul. 

— Pe cine au întrebat? 

— Pe toată lumea. Dar nimeni nu știa. Doctorul m-a întrebat 
pe mine unde ești tu cu copilul și am spus că nu știu. Apoi au 
ales trei dintre bărbaţi: mai întâi pe unchiul meu, Shahazai, pe 
urmă pe mullah, după aceea pe Alishan Karim, fratele 
mullahului. l-au întrebat din nou, dar n-avea niciun rost, fiindcă 
oamenii nu știau unde plecase americanul. Așa că i-au bătut. 

— Sunt răniţi grav? 

— Doar bătuţi. 

— O să arunc o privire la ei. Alishan are o boală de inimă, își 
reamintit Jane îngrijorată. Unde sunt acum? 

— Tot în moschee. 

— Haide cu mine. 

Jane intră în casă și Fara o urmă. Jane găsi geanta medicală 
pe tejgheaua negustorului din camera din faţă. Adăugă niște 


VP - 233 


pastile de nitroglicerină la trusa normală și ieși din nou. Când se 
îndreptară spre moschee, ţinând-o tot strâns în brațe pe 
Chantal, o întrebă pe Fara: 

— Te-au rănit? 

— Nu. Doctorul părea foarte furios, însă nu m-au bătut. 

Jane se întrebă dacă Jean-Pierre era supărat fiindcă ghicise că- 
și petrecuse noaptea cu Ellis. Işi dădu seama că tot satul 
ghicise. Se întrebă cum aveau să reacționeze. Asta putea să fie 
dovada finală că era Târfa Babilonului. 

Totuși, n-aveau s-o evite încă, nu cât timp existau oameni 
răniţi care trebuiau îngrijiţi. Ajunse la moschee și intră în curte. 
Soţia lui Abdullah o văzu, se agită cu importanţă și o conduse 
unde acesta zăcea pe jos. La prima vedere, părea în regulă, și 
cum Jane era îngrijorată de inima lui Alishan, îl lăsă pe mullah - 
ignorând protestele indignate ale nevestei lui - și se duse la 
fratele lui, care zăcea în apropiere. 

Era cenușiu la față, respira cu dificultate și-și ținea o mână pe 
piept: cum se temuse Jane, bătaia îi declanșase un atac de 
angină pectorală. li dădu o tabletă, precizând: 

— Mestec-o, n-o înghiţi. 

l-o predă pe Chantal Farei și-l examină repede pe Alishan. Era 
grav învineţit, dar fără niciun os rupt. 

— Cum te-au bătut? îl întrebă ea. 

— Cu armele, răspunse el răgușit. 

Ea dădu din cap. Era norocos: singurul prejudiciu real pe care 
i-l făcuseră fusese să-l supună la stres, care era atât de rău 
pentru inima lui, însă el deja se recupera din asta. li tamponă 
tăieturile cu iod și-i zise să se întindă unde era pentru o oră. 

Reveni la Abdullah. Cu toate astea, când mullahul o văzu 
apropiindu-se, flutură din mână cu un urlet furios să se 
îndepărteze. Știa ce-l înfuriase: se gândea că avea dreptul la 
tratament cu prioritate și era insultat că ea îl văzuse mai întâi 
pe Alishan. Jane n-avea de gând să se scuze. Îi zisese înainte că 
ea tratează oamenii în ordinea urgenței, nu a statutului. 

Așadar, se întoarse. N-avea niciun rost să insiste să-l 
examineze pe prostul bătrân. Dacă era suficient de bine ca să 
urle la ea, avea să trăiască. 

Se duse la Shahazai, bătrânul luptător plin de cicatrice. El 
fusese deja examinat de sora lui, Rabia, moașa, care-i spălase 
rănile. Unguentele pe bază de plante ale Rabiei nu erau atât de 


VP - 234 


antiseptice cum ar fi trebuit, dar Jane se gândi că, probabil, una 
peste alta, făcuseră mai mult bine decât rău, așa că se mulțumi 
să-l convingă să-și miște degetele de la mâini și de la picioare. 
Era în regulă. 

„Am avut noroc, se gândi Jane. Au venit rușii, însă am scăpat 
cu răni minore. Slavă Domnului! Poate că putem să sperăm 
acum să ne lase în pace pentru o vreme - poate până când 
drumul spre trecătoarea Khyber va fi redeschis...” 

— Doctorul e rus? întrebă Rabia brusc. 

— Nu. 

Pentru prima dată, Jane era curioasă să afle ce fusese mai 
exact în mintea lui Jean-Pierre. „Dacă m-ar fi găsit, ce mi-ar fi 
spus?”, chibzui ea. 

— Nu, Rabia, nu e rus. Dar se pare că a trecut de partea lor. 

— Deci, e un trădător. 

— Da, cred că da. 

Jane se întrebă în momentul acela ce era în mintea bătrânei 
Rabia. 

— Poate o femeie creștină să divorţeze de soțul ei fiindcă e 
trădător? o iscodi moașa. 

„În Europa poate să divorţeze și pentru mai puţin”, reflectă 
Jane, așa că răspunse: 

— Da. 

— De asta te-ai măritat cu americanul? 

Jane înțelese cum gândea Rabia. Petrecând noaptea pe munte 
cu Ellis, confirmase, într-adevăr, acuzaţia lui Abdullah că era o 
curvă occidentală. 

Rabia, care fusese mult timp principala susținătoare a lui Jane 
în sat, se hotărâse să ia în calcul acuzaţia, cu o interpretare 
alternativă: Jane divorțase rapid de trădător conform unei 
ciudate legi creștine necunoscute de Adevăraţii Credincioși și 
era în acel moment căsătorită cu Ellis, conform aceleiași legi. 

„Aşa să fie”, se gândi Jane. 

— Da, confirmă ea. De asta m-am căsătorit cu americanul. 

Rabia dădu din cap mulțumită. 

Jane se simţi aproape ca și cum ar fi existat un sâmbure de 
adevăr în epitetul mullahului. Se mutase, la urma urmelor, din 
patul unui bărbat în al altuia cu o rapiditate indecentă. Se simţi 
un pic rușinată, apoi înţelese: nu-și lăsase niciodată 
comportamentul să fie condus de așteptările altora. 


VP - 235 


„Lasă-i să creadă ce le place”, își zise ea. 

Nu se considera căsătorită cu Ellis. 

„Mă simt divorțată de Jean-Pierre?”, se întrebă ea. 

Răspunsul era Nu. Cu toate astea, simtise că obligaţiile ei faţă 
de el se încheiaseră. 

„După tot ce-a făcut, nu-i datorez nimic”, reflectă ea. 

Asta ar fi trebuit să vină ca un fel de ușurare pentru ea, dar, 
de fapt, se simţi doar tristă. 

Meditaţiile îi fură întrerupte când la intrarea în moschee se 
produse o agitaţie. Se întoarse și-l văzu pe Ellis intrând cu ceva 
în braţe. Când se apropie, văzu că faţa lui era o mască de furie 
și-i fulgeră prin minte că-l mai zărise așa o dată înainte: când un 
șofer de taxi neatent făcuse brusc o întoarcere în U și 
răsturnase un tânăr pe motocicletă, rănind-l destul de grav. Ellis 
și Jane asistaseră la întreaga scenă și chemaseră ambulanta - 
pe vremea aia ea nu știa nimic despre medicină - și Thaler 
repeta întruna: 

— Atât de inutil, a fost atât de inutil. 

Ea zări legăturica din braţele lui: era un copil, și își dădu 
seama că expresia lui însemna că bietul copil era mort. Prima ei 
reacţie, rușinoasă, fu să se gândească: „Slavă Domnului că nu e 
copilul meu”. Apoi, când se uită mai atent, văzu că era un copil 
din sat care uneori i se părea că era al ei - Mousa cel cu o 
singură mână, băiatul a cărui viață o salvase. Avu senzaţia 
îngrozitoare de dezamăgire și pierdere care apărea când murea 
un pacient, după ce ea și Jean-Pierre luptaseră mult și din greu 
pentru viaţa lui. Dar în ceea ce-l privea pe băiat era deosebit de 
dureros, fiindcă Mousa fusese curajos și hotărât să facă faţă cu 
handicapul lui. Și tatăl lui era mândru de el. 

„De ce el? se gândi Jane în timp ce lacrimile îi veneau în ochi. 
De ce el?” 

Sătenii se grupară în jurul lui Ellis, însă el se uită la Jane. 

— Toţi sunt morți, zise el vorbind în dari, astfel încât ceilalţi să 
înţeleagă, în timp ce unele dintre sătence începură să plângă. 

— Cum? întrebă Jane. 

— Împușcaţi de ruși, toți. 


— Of, Doamne! 
Doar noaptea trecută zisese: „Niciunul dintre ei n-are să 
moară” - de la răni voise să spună, dar, cu toate astea, 


prevăzuse că fiecare dintre ei avea să se facă bine, mai repede 


VP - 236 


sau mai încet, și să-și recapete pe deplin sănătatea și puterea 
sub îngrijirea ei. Din păcate, toţi muriseră. 

— Dar de ce-au omorât copilul? plânse ea. 

— Cred că i-a enervat. 

Jane se încruntă nedumerită. 

Ellis își mută povara ușor, așa că ieși la vedere mâna lui 
Mousa. Degetele mici ţineau rigid mânerul cuţitului pe care tatăl 
lui i-l dăduse. Avea sânge pe lamă. 

Dintr-odată se auzi un bocet grozav și Halima își făcu loc prin 
mulțime. Luă trupul fiului ei de la Ellis și se lăsă în jos cu copilul 
mort în braţe, strigându-i numele. Femeile se adunară în jurul ei. 
Jane se întoarse. 

Făcându-i semn Farei s-o urmeze cu Chantal, părăsi 
moscheea și plecă încet spre casă. Cu doar câteva minute în 
urmă se gândise că satul scăpase cu bine. Realitatea însă 
aducea cu ea șapte bărbaţi și un băiat morți. 

Lui Jane nu-i mai rămăseseră lacrimi, fiindcă plânsese prea 
mult: doar se simţi slăbită de durere. 

Intră în casă și se așeză s-o alăpteze pe Chantal. 

— Ce cuminte ai fost, micuţo, o alintă ea punând bebelușul la 
piept. 

Vreo două minute mai târziu veni Ellis. Se aplecă peste ea și o 
sărută, o privi pentru o clipă, apoi zise: 

— Pari supărată pe mine. 

Jane își dădu seama că era. 

— Bărbaţii sunt atât de sângeroși, rosti ea cu amărăciune. 
Copilul acela e evident că a încercat să atace cu cuțitul de 
vânătoare trupe rusești înarmate - cine l-a învăţat să fie 
nesăbuit? Cine i-a zis că rolul lui în viață era să omoare ruși? 
Când s-a aruncat asupra omului cu Kalașnikov, cine i-a fost 
model? Nu mama lui. Tatăl. E vina lui Mohammed că băiatul a 
murit. Vina lui Mohammed și a ta. 

Ellis păru uimit. 

— De ce a mea? 

Știa că era dură cu el, însă nu putea să se abţină. 

— l-au bătut pe Abdullah, Alishan și Shahazai ca să-i facă să 
spună unde ești tu, răspunse ea. Pe tine te căutau. Asta a fost 
scopul misiunii. 

— Știu. De asta sunt eu vinovat că l-au împușcat pe băiețel? 

— S-a întâmplat fiindcă tu ești aici, unde nu ţi-e locul. 


VP - 237 


— Poate. Oricum, am soluţia la problema asta. Plec. Prezenţa 
mea aduce violenţă și vărsare de sânge, așa cum te grăbești 
atât de tare să subliniezi. Dacă rămân, nu numai că pot fi prins - 
întrucât am fost foarte norocoși noaptea trecută -, dar s-ar 
destrăma și fragilul meu mic sistem de a face triburile astea să 
lucreze împreună împotriva inamicului lor comun. E mai rău de- 
atât, de fapt. Rușii mi-ar face proces public pentru maximă 


propagandă. „la uite cum CIA încearcă să exploateze 
problemele interne ale unei ţări din Lumea a Treia”. Chestii de 
genul ăsta. 


— Chiar ești o mare brânză, nu-i așa? 

Părea ciudat că ce se întâmpla acolo, în Vale, în grupuleţul 
acela de oameni, trebuia să aibă așa mari consecințe la nivel 
global. 

— Problema e că nu poţi să pleci. Drumul prin trecătoarea 
Khyber e blocat. 

— Mai e o cale: Drumul Untului. 

— Oh, Ellis... e foarte greu - și periculos. 

Se gândi la el urcând acele trecători înalte, înfruntând vânturi 
amarnice. Se putea să rătăcească drumul și să moară îngheţat 
în zăpadă sau să fie jefuit și ucis de banditi. 

— Te rog, nu face asta. 

— Dacă aș avea de ales, aș alege. 

Deci, îl va pierde din nou și va rămâne singură. Gândul o făcu 
nefericită. Asta era surprinzător. Işi petrecuse doar o noapte cu 
el. La ce se așteptase? Nu era sigură. La mai mult, oricum, decât 
la despărţirea aceea bruscă. 

— Nu credeam că am să te pierd din nou atât de repede, zise 
ea, apoi o mută pe Chantal la celălalt sân. 

El îngenunche în fața ei și o luă de mână. 

— Nu te-ai gândit la situaţia asta în ansamblul ei, spuse el. 
Gândește-te la Jean-Pierre. Nu știi că te vrea înapoi? 

Jane reflectă la asta și își dădu seama că Ellis avea dreptate. 

Jean-Pierre avea să se simtă umilit și neputincios: singurul 
lucru care i-ar vindeca rănile ar fi s-o aibă înapoi, în patul și în 
puterea lui. 

— Dar ce-ar face cu mine? răspunse ea. 

— O să vrea ca tu și Chantal să trăiţi tot restul vieții în vreun 
oraș minier din Siberia, în timp ce el spionează în Europa și te 
vizitează la fiecare doi-trei ani, pentru o vacanţă între misiuni. 


VP - 238 


— Ce-ar putea să facă dacă refuz? 

— Te-ar convinge. Sau te-ar ucide. 

Jane își aminti cum Jean-Pierre o pocnise. Simţi un pic de 
greață. 

— Au să-l ajute rușii să mă găsească? mai întrebă ea. 

— Da. 

— Dar de ce? De ce le-ar păsa de mine? ` 

— În primul rând, fiindcă i-o datorează lui. În al doilea rând, 
fiindcă își imaginează că ai să-l faci fericit. În al treilea rând, 
fiindcă știi prea multe. Îl cunoști intim pe Jean-Pierre și l-ai văzut 
pe Anatoli: ai putea să oferi descrieri bune ale amândurora 
pentru computerul CIA, dacă ai reuși să te întorci în Europa. 

„Deci, ar fi mai multă vărsare de sânge”, se gândi Jane. Rușii 
ar întreprinde raiduri prin sate, ar interoga oameni, i-ar bate și i- 
ar tortura ca să afle unde e ea. 

— Ofițerul ăsta rus... Anatoli. A văzut-o pe Chantal, preciză 
Jane și își îmbrăţișă bebelușul mai strâns pentru o clipă, când își 
aminti acele secunde îngrozitoare. M-am gândit că o s-o ia. Nu 
și-a dat seama că, dacă ar fi luat-o, m-aș fi predat doar ca să fiu 
cu ea? 

Ellis dădu din cap. 

— Asta m-a nedumerit și pe mine la momentul respectiv. Cert 
e că eu sunt mai important pentru ei decât tine. Și cred că a 
decis că, dacă vrea să pună mâna pe mine în cele din urmă, 
între timp are să te folosească altfel. 

— Cum anume? Ce-ar trebui să fac pentru ei? 

— Să mă încetinești. 

— Făcânduc-te să rămâi aici? 

— Nu, venind cu mine. 

De îndată ce el zise asta, ea își dădu seama că avea dreptate, 
se gândi la ce destin tragic o aștepta, apoi un sentiment greu o 
învălui ca un giulgiu. Trebuia să plece cu el, ea și copilul ei. N- 
avea de-ales. 

„Dacă murim, murim, se gândi ea fatalist. Deci, asta e”. 

— Cred că am mai multe șanse să scap de-aici cu tine decât 
să scap singură din Siberia, adăugă ea. 

— Corect, dădu Ellis din cap în semn de încuviințare. 

— Încep să-mi fac bagajele, conchise Jane conștientizând că 
nu era nicio clipă de pierdut. Mai bine plecăm mâine dimineaţă 
la prima oră. 


VP - 239 


Ellis clătină din cap. 

— Vreau să plec de-aici într-o oră, replică el. 

Jane intră în panică. Planificase să plece, desigur, însă nu atât 
de brusc. lar în acel moment simțea că n-avea timp să 
gândească. Începu să se agite prin căsuţă, aruncând haine, 
mâncare și provizii medicale, fără discriminare, într-o varietate 
de pungi, îngrozită că va uita ceva important, dar prea grăbită 
să împacheteze înțelept. 

Ellis îi înţelese starea de spirit și o opri. O apucă de umeri, o 
sărută pe frunte și-i vorbi calm. 

— Spune-mi ceva, zise el. Se întâmplă să știi care e cel mai 
înalt munte din Marea Britanie? 

Ea se întrebă dacă era nebun. 

— Ben Nevis, răspunse ea. E în Scoţia. 

— Cât de înalt e? 

— Peste o mie două sute de metri. 

— Unele dintre trecătorile spre care o să ne cățărăm au patru 
mii opt sute-cinci mii două sute de metri înălțime - asta 
înseamnă de patru ori mai înalte decât cel mai înalt munte din 
Marea Britanie. Deși distanţa e de numai două sute patruzeci de 
kilometri, o să ne ia cel puţin două săptămâni. Deci, oprește-te 
și gândește-te. Și fă-ţi un plan. Dacă-ţi ia ceva mai mult de-o oră 
să împachetezi, păcat, e mai bine decât să mergi fără 
antibiotice. 

Ea dădu din cap, inspiră o dată adânc și începu din nou. 

Avea două șei, pe care putea să le dubleze ca rucsaci. Intr- 
una puse haine: scutecele lui Chantal, câte un schimb de 
lenjerie de corp pentru fiecare dintre ei, haina matlasată de la 
New York a lui Ellis și pelerina de ploaie căptușită cu blană, 
completată cu glugă, adusă de ea de la Paris. 

O folosi pe cealaltă pentru materiale medicale și alimente - 
rații bogate în fier pentru situaţii de urgenţă. N-avea prăjitură cu 
mentă Kendal, desigur, însă Jane găsi un substitut local, o 
prăjitură cu dude și nuci uscate, aproape nedigerabilă, dar 
foarte energizantă. Aveau și o grămadă de orez și o bucată de 
brânză tare. Singurul suvenir pe care îl alese Jane fu colecţia de 
fotografii Polaroid cu sătenii. Își luară și sacii de dormit, o cratiţă 
și rucsacul militar al lui Ellis, care conţinea ceva explozivi și 
echipamente explozoare - singura lor armă. Ellis fixă tot bagajul 
pe Maggie, iapa unidirecțională. 


VP - 240 


Rămasul lor bun grăbit se lăsă cu lacrimi. Jane le îmbrăţișă pe 
Zahara, pe bătrâna Rabia, moașa, și chiar pe Halima, soţia lui 
Mohammed. Abdullah se rezumă la un gest de dispreț: trecu pe 
lângă ei chiar înainte de plecare și scuipă pe jos, grăbindu-și 
familia la drum. Însă câteva secunde mai târziu soţia lui se 
întoarse, arătând speriată, dar hotărâtă, și strecură în mâna lui 
Jane un cadou pentru Chantal, o păpușă primitivă de cârpă, cu 
şal și voal miniaturale. 

Jane o îmbrăţișă și-o sărută pe Fara, care era de neconsolat. 

Fata era în vârstă de treisprezece ani: în curând avea să aibă 
un soț de adorat. Într-un an sau doi se va mărita și se va muta în 
casa părinţilor soțului ei. Va avea opt sau zece copii, dintre care 
poate doar jumătate vor trece de vârsta de cinci ani. Fiicele ei 
se vor mărita și vor pleca de acasă, iar fiii care ar supravieţui 
luptelor se vor însura și-și vor aduce soțiile acasă. 

În cele din urmă, când familia avea să fie prea mare, fiii, 
nurorile și nepoţii vor începe să se mute, ca să-și înceapă 
propriile familii extinse. Apoi Fara avea să devină moașă, ca 
bunica ei, Rabia. 

„Sper că o să-și amintească unele dintre lecţiile pe care i le- 
am predat”, se gândi Jane. 

Ellis fu îmbrățișat de Alishan și Shahazai, pe urmă ei plecară 
strigând „Domnul fie cu tine!” Copiii din sat îi însoţiră până la 
cotul râului. 

Jane se opri acolo și se uită înapoi pentru o clipă la micul 
ciorchine de case de culoarea noroiului care-i fusese cămin timp 
de un an. Ştia că nu se va mai întoarce. Dar avea sentimentul 
că, dacă scăpa cu viaţă, le va spune nepoților ei poveștile 
satului Banda. 

Merseră vioi de-a lungul malului. Jane se trezi ascuţindu-și 
auzul după sunet de elicoptere. Cât de curând aveau să înceapă 
rușii să-i caute? Vor trimite câteva elicoptere să-i vâneze mai 
mult sau mai puţin la întâmplare sau vor aștepta ca să 
organizeze o căutare cu adevărat amănunţită? Jane nu știa la ce 
să spere. 

Le luă mai puţin de-o oră ca să ajungă la Dasht-i-Rewat, 
„Câmpia cu un Fort”, un sat plăcut, unde casele având curţile 
umbrite erau presărate de-a lungul malului nordic al râului. Pe 
acel drum de căruţe - cărarea cu gropi, șerpuitoare, murdară, 
care trecea drept drum în Valea celor Cinci Lei - se ajungea la 


VP - 241 


capăt. Orice vehicul cu roţi suficient de robuste ca să facă faţă 
drumului trebuia să se oprească în acel punct, așa că satul 
făcea un pic de afacere cu cai. Fortul menţionat era sus, pe o 
parte a Văii, și fusese transformat în închisoare, găzduind câţiva 
luptători de gherilă capturați de trupele guvernamentale, vreo 
doi ruși și un hoţ ocazional. Jane o vizitase odată ca să trateze 
un nefericit de nomad din deșertul de vest, încorporat în armata 
regulată, care contractase pneumonie în frigul iernii din Kabul și 
dezertase. 

Fusese „reeducat” înainte să i se permită să se alăture 
luptătorilor de gherilă. 

Era miezul zilei, dar niciunul dintre ei nu voia să se oprească 
și să mănânce. Sperau ca până la căderea nopţii să ajungă la 
Saniz, la șaisprezece kilometri depărtare, la capătul Văii. Și, deși 
nu era o distanţă mare pe teren drept, în peisajul acela putea să 
dureze mai multe ore. 

Ultima porţiune a drumului șerpuia înăuntrul și-n afara caselor 
de pe malul nordic. Malul sudic era o stâncă înaltă de șaizeci de 
metri. Ellis mâna calul și Jane o căra pe Chantal în banduliera 
concepută de ea, care-i permitea să hrănească bebelușul fără să 
se oprească. Satul se sfârșea la o moară de apă din apropierea 
gurii văii laterale, numite Rewat, care ducea spre închisoare. 

După ce trecură de acel punct, nu mai fură în stare să meargă 
atât de repede. Terenul începea să urce în pantă, treptat la 
început și apoi mai abrupt. Urcară constant sub soarele 
fierbinte. Jane își acoperi capul cu pattu, pătura maronie pe care 
o cărau cu ei toţi călătorii. Chantal era umbrită de bandulieră. 
Ellis purta boneta Chitrali, cadou de la Mohammed. 

Când ajunseră în vârful trecătorii, ea observă cu o oarecare 
satisfacţie că nici măcar nu respira greu. Nu fusese niciodată în 
așa formă în viaţa ei - și, probabil, nici n-avea să mai fie. Ellis nu 
numai că gâfâia, ci și transpira, observă ea. Era într-o formă 
destul de bună, deși nu era așa de obișnuit cu mersul cu orele, 
ca ea. Asta o făcea să se simtă mai degrabă fudulă, până când 
își aminti că el fusese rănit de două gloanţe cu doar nouă zile în 
urmă. 

Dincolo de trecătoare, poteca șerpuia de-a lungul versantului 
muntelui, deasupra Râului celor Cinci Lei. In acel loc, neobișnuit, 
râul era lent. Unde era adânc și liniștit, apa părea verde 
strălucitor, de culoarea smaraldelor care se găseau peste tot în 


VP - 242 


jurul Dasht-i-Rewat și erau duse în Pakistan ca să fie vândute. 
Jane se înspăimântă când urechile ei hipersensibile prinseră 
sunetul îndepărtat de aeronave: n-aveau unde să se ascundă pe 
vârful stâncii goale și fu cuprinsă de o dorinţă bruscă de a sări 
de pe stâncă în râu, treizeci de metri mai jos. Dar era doar un 
zbor de avioane cu reacție, prea sus ca să vadă ceva la sol. Cu 
toate acestea, de atunci, Jane cercetă terenul în mod constant 
după copaci, arbuști și gropi în care s-ar fi putut ascunde. Un 
drac din interiorul ei zicea: „Nu trebuie să faci asta, ai putea să 
te întorci, să te predai și să te reunești cu soțul tău”, dar cumva 
părea o chestiune academică, o problemă tehnică. 

Poteca încă urca, dar mai blând, așa că grăbiră mai mult 
pasul. Erau întârziaţi, la fiecare kilometru jumătate sau trei 
kilometri, de afluenții care năvăleau din văile laterale, ca să se 
verse în râul principal: cărarea cobora până la un pod de bârne 
sau un vad. Ellis trebui s-o tragă în apă pe încăpăţțânata Maggie, 
cu Jane strigând și aruncând cu pietre în iapă din spate. 

Un canal de irigaţii străbătea întreaga lungime a defileului, pe 
vârful versantului stâncii, deasupra râului. Scopul acestuia era 
să mărească zona cultivabilă de la câmpie. Jane se întrebă în 
care secol din trecut avusese Valea suficient răgaz, oameni și 
pace ca să facă un astfel de proiect de mare inginerie: în urmă 
cu sute de ani, poate. 

Defileul se îngusta și râul de dedesubt era presărat cu 
bolovani de granit. In stâncile de calcar erau peșteri: Jane le 
remarcă drept posibile ascunzători. Apoi peisajul deveni sumbru 
și un vânt rece suflă peste Vale, făcând-o pe Jane să se înfioare 
pentru o clipă, în ciuda soarelui. Terenul pietros și stâncile 
lucioase erau potrivite pentru păsări: zeci de coțofene asiatice. 

In sfârșit, defileul făcu loc altei câmpii. Departe, spre est, Jane 
putu să vadă o serie de dealuri. Și deasupra lor erau vizibili 
munţii albi Nuristan. 

_ „Oh, Doamne, într-acolo mergem”, chibzui ea și se înfricoșă. 
In câmpie se afla un mic pâlc de case sărace. 

— Cred că asta e, zise Ellis. Bun venit la Saniz. 

Merseră pe câmpie, în căutarea unei moschei sau a uneia 
dintre acele colibe din piatră pentru călători. Când ajunseră în 
dreptul primei case, o siluetă ieși din ea și Jane recunoscu faţa 
frumoasă a lui Mohammed. 

El fu la fel de surprins ca ea. Surpriza ei lăsă loc groazei când 


VP - 243 


își dădu seama că o fie nevoită să-i spună că fiul lui fusese ucis. 

Ellis îi dădu timp să-și adune gândurile, întrebând bărbatul în 
dari: 

— De ce ești aici? 

— Masud e aici, răspunse Mohammed. 

Jane înțelese că asta era o ascunzătoare de-a gherilei. 

— De ce sunteţi vo; aici? continuă Mohammed. 

— Plecăm în Pakistan. 

— Pe aici? se arătă mirat Mohammed și fața lui deveni gravă. 
Ce s-a întâmplat? 

Jane știa că ea trebuia să fie cea care-i va spune, fiindcă îl 
cunoștea mai de mult. 

— Aducem vești proaste, prietene Mohammed. Rușii au venit 
la Banda. Au ucis șapte bărbaţi - și un copil... 

El ghici atunci ce voia ea să-i spună, și durerea de pe fața lui 
o făcu pe Jane să plângă. 

— Mousa era copilul, încheie ea. 

— Cum a murit fiul meu? întrebă Mohammed cu aceeași mină 
aspră. 

— Ellis l-a găsit, răspunse Jane. 

Luptându-se să găsească vorbele în dari de care avea nevoie, 
Ellis adăugă: 

— A murit... cu cuțitul în mână, cu sânge pe lamă. 

Ochii lui Mohammed se lărgiră. 

— Spune-mi tot. 

Preluă Jane, fiindcă vorbea limba mai bine. 

— Rușii au venit în zori, începu ea. Ne căutau, pe Ellis și pe 
mine. Noi eram pe munte, așa că nu ne-au găsit. l-au bătut pe 
Alishan, Shahazai și Abdullah, dar nu i-au omorât. Apoi au găsit 
peștera. Cei șapte mujahedini răniţi erau acolo, și Mousa era cu 
ei, ca să alerge în sat dacă aveau nevoie de ajutor peste noapte. 
Când rușii au plecat, Ellis s-a dus la peșteră. Toţi bărbații 
fuseseră uciși, și la fel și Mousa... 

— Cum? o întrerupse Mohammed. Cum a fost ucis? 

Jane se uită la Ellis, care răspunse folosind un cuvânt ce n- 
avea nevoie de traducere: 

— Kalașnikov. 

Arătă spre inimă, ca să indice unde lovise glonţul. 

— Probabil că a încercat să-i apere pe răniţi, fiindcă avea 
sânge pe vârful cuţitului, adăugă Jane. 


VP - 244 


Mohammed se umflă de mândrie, chiar dacă lacrimile îi 
veniseră în ochi. 

— l-a atacat - bărbaţi maturi, înarmaţi -, s-a dus la ei cu 
cuțitul! Cel pe care i l-a dat tatăl lui! Băiatul cu o singură mână e 
acum, cu siguranţă, în raiul războinicilor. 

Să mori într-un război sfânt era cea mai mare onoare posibilă 
pentru un musulman, își aminti Jane. Micul Mousa avea să 
devină, probabil, un sfânt minor. Era bucuroasă că Mohammed 
se consola cu asta, dar nu putu să se abţină să nu gândească 
cinic: „Așa își liniștesc războinicii conștiinţele - vorbind despre 
glorie”. 

Ellis îl îmbrăţișă solemn pe Mohammed, fără să spună nimic. 

Jane își aminti dintr-odată de fotografiile ei. Avea mai multe 
cu Mousa. Afganii iubeau oricum fotografiile, și Mohammed ar fi 
fost nespus de fericit să aibă una cu fiul lui. Deschise unul dintre 
sacii de pe spatele lui Maggie și scotoci prin materialele 
medicale până când găsi cutia de carton Polaroid. Dibui o poză 
cu Mousa, o trase afară și închise sacul. 

Apoi îi dădu poza lui Mohammed. 

Ea nu văzuse niciodată un bărbat afgan atât de profund 
emoţionat. Era incapabil să vorbească. Pentru o clipă, păru că 
are să plângă. Se întoarse, încercând să se controleze. Când se 
întoarse la loc, faţa îi era liniștită, însă udă de lacrimi. 

— Veniţi cu mine, zise el. 

ÎI urmară prin sătucul de la marginea râului, unde vreo 
cincisprezece - douăzeci de luptători de gherilă stăteau pe vine 
în jurul unui foc de gătit. 

Mohammed păși spre grup și, fără preambul, începu să spună 
povestea morţii lui Mousa, cu lacrimi și gesticulări. 

Jane se întoarse. Văzuse prea multă durere. 

Se uită în jur neliniștită. 

„Unde fugim dacă vin rușii?”, se întrebă ea. Nu era nimic 
altceva decât câmpiile, râul și câteva bordeie. Dar Masud părea 
să creadă că se afla în siguranţă. Poate că satul era, pur și 
simplu, prea mic pentru a atrage atenţia armatei. 

Nu mai avea energie ca să-și facă griji. Se așeză jos cu 
spatele la un copac, recunoscătoare să-și odihnească picioarele, 
și începu s-o alăpteze pe Chantal. Ellis o priponi pe Maggie și 
descărcă sacii, iar calul începu să pască vegetaţia bogată de 
lângă râu. 


VP - 245 


„A fost o zi lungă, chibzui Jane. Dar și o zi cumplită. Și n-am 
dormit prea mult azi-noapte”. 

Zâmbi pe ascuns, amintindu-și noaptea. 

Ellis scoase hărţile lui Jean-Pierre și se așeză alături de Jane să 
le studieze în lumina serii care pălea rapid. Jane se uita peste 
umărul lui. Ruta planificată de ei continua până în Vale, spre un 
sat numit Comar, unde aveau să se întoarcă spre sud-est, într-o 
vale laterală care ducea la Nuristan. Valea era numită și Comar 
și era prima trecătoare mare pe care o întâlneau. 

— Patru mii cinci sute de metri, zise Ellis arătând spre 
trecătoare. De aici se face frig. 

Jane se înfioră. 

Când Chantal se sătură, Jane o schimbă de scutec și-l spălă pe 
cel murdar în râu. Se întoarse și-l găsi pe Ellis adâncit în 
conversație cu Masud. 

Se ghemui lângă ei. 

— Ai luat decizia corectă, zicea Masud. Trebuie să ieși din 
Afganistan cu tratatul nostru în buzunar. Dacă te prind rușii, 
totul e pierdut. 

Ellis încuviință din cap. Jane se gândi: „Nu l-am mai văzut pe 
Ellis așa înainte - îl tratează pe Masud cu respect”. 

— Cu toate astea, e o călătorie de o dificultate extraordinară, 
continuă Masud. O mare parte a traseului e mai sus de linia de 
gheață. Uneori, poteca e greu de găsit în zăpadă, iar dacă te 
pierzi acolo, mori. 

Jane se întrebă unde aveau să ducă toate astea. | se părea de 
rău augur că Masud i se adresa atent lui Ellis, nu ei. 

— Pot să te ajut, adăugă Masud. Dar, ca și tine, vreau să fac o 
înțelegere. 

— Zi mai departe, îl îndemnă Ellis. 

— Ti-l dau pe Mohammed ca ghid, să te ducă prin Nuristan și 
în Pakistan. 

Inima lui Jane tresări. Mohammed ghid! Ar face o diferenţă 
enormă în călătorie. 

— Care e partea mea din înţelegere? întrebă Ellis. 

— Te duci singur. Soţia doctorului și copilul rămân aici. 

Era sfâșietor de clar pentru Jane că trebuia să fie de acord cu 
asta. Era riscant pentru ei doi să încerce să facă asta singuri - 
probabil ar muri amândoi. Așa, putea cel puţin să-i salveze viața 
lui Ellis. 


VP - 246 


— Trebuie să fii de acord, zise ea. 

Ellis îi zâmbi și se uită la Masud. 

— Nici nu se pune problema, replică el. 

Masud se ridică în picioare, vizibil ofensat, și se duse înapoi la 
cercul luptătorilor de gherilă. 

— Of, Ellis, a fost asta înțelept? 

— Nu, răspunse el și întinse mâna. Dar n-am de gând să te las 
să scapi așa ușor. 

Ea îi strânse mâna. 

— Eu... nu ţi-am promis nimic. 

— Știu. Când ne întoarcem la civilizaţie, ești liberă să faci ce 
vrei - să trăieşti cu Jean-Pierre, dacă asta vrei și dacă poţi. Eu 
aranjez pentru următoarele două săptămâni, dacă asta e tot ce 
pot să obţin. Oricum, poate nu trăim atât de mult. 

Asta era adevărat. „De ce să ne chinuim cu gândul la viitor, 
când, probabil, nu aveam oricum niciun viitor?”, se gândi ea. 

Masud se întoarse, zâmbind din nou. 

— Nu sunt un bun negociator, zise el. Ti-l dau oricum pe 
Mohammed. 


Capitolul șaisprezece 


Decolară cu o jumătate de oră înainte de ivirea zorilor. Unul 
câte unul, elicopterele se ridicară de pe pista din beton și 
dispărură în cerul nopţii, dincolo de aliniamentul reflectoarelor. 
La rândul său, aeronava Hind în care erau Jean-Pierre și Anatoli 
străbătu cu greu aerul, ca o pasăre greoaie, și se alătură 
convoiului. În curând, luminile de la baza aeriană dispărură din 
vedere, și Jean-Pierre și Anatoli zburară din nou deasupra 
munţilor, spre Valea celor Cinci Lei. 

Anatoli făcuse posibilă o minune. În mai puţin de douăzeci și 
patru ore, pusese la cale ceea ce era, probabil, cea mai mare 
operaţiune din istoria războiului din Afganistan - și el era la 
comanda acesteia. 

Işi petrecuse cea mai mare parte a zilei anterioare la telefon 
cu Moscova. Trebuise să dinamizeze birocraţia adormită a 
armatei sovietice explicând, mai întâi superiorilor lui din KGB și 
apoi unei serii de ștabi militari, cât de important era să-l prindă 


VP - 247 


pe Ellis Thaler. 

Jean-Pierre  ascultase fără să înțeleagă cuvintele, dar 
admirând combinaţia precisă de autoritate, calm și insistenţă 
din tonul lui Anatoli. 

Permisiunea oficială fusese dată după-amiaza târziu, apoi 
Anatoli se confruntase cu provocarea de a o pune în practică. 
Pentru a obţine numărul de elicoptere pe care-l voia, implorase 
favoruri, în schimbul unor vechi datorii, și împrăștiase de la 
Jalalabad la Moscova ameninţări și promisiuni. Când un general 
din Kabul refuzase să-și pună la dispoziţie aparatele de zbor fără 
un ordin scris, Anatoli sunase KGB-ul din Moscova și-și 
convinsese un vechi prieten să arunce o privire în dosarul 
personal al generalului, pe urmă îl sunase pe general și-l 
ameninţase că-i va anula livrarea de pornografie infantilă din 
Germania. 

Sovieticii aveau șase sute de elicoptere în Afganistan: la trei 
după-amiază, cinci sute dintre ele erau pe pista de la Bagram, 
sub comanda lui Anatoli. 

Jean-Pierre și Anatoli își petrecuseră ultima oră aplecaţi peste 
hărţi, decizând unde trebuia să meargă fiecare elicopter și dând 
ordinele necesare unui lanţ de ofiţeri. Desfășurările erau precise 
datorită atenţiei obsesive pentru detalii a lui Anatoli și bunei 
cunoașteri a terenului a lui Jean-Pierre. 

Deși Ellis și Jane nu fuseseră în sat cu o zi înainte, când Jean- 
Pierre și Anatoli se duseseră după ei, era totuși aproape sigur că 
ei auziseră despre raid și plecaseră pe ascuns. N-aveau să mai 
fie în Banda. Era posibil să locuiască într-o moschee din alt sat - 
vizitatorii pe termen scurt dormeau în mod normal în moschei - 
sau, dacă simţțiseră că satul nu era sigur, poate se mutaseră 
într-una dintre micile colibe din piatră cu o singură cameră 
pentru călătorii care împânzeau regiunile rurale. 

Puteau fi oriunde în Vale sau într-una dintre multele mici văi 
laterale. 

Anatoli luase în calcul toate aceste posibilităţi. 

Elicopterele aveau să aterizeze în fiecare sat din Vale și în 
fiecare cătun, în fiecare vale laterală. Piloții vor survola toate 
potecile și drumurile. Trupele - mai puţin de o mie de oameni - 
erau instruite să scotocească fiecare clădire și să caute sub 
copacii mari și în peșteri. Anatoli era hotărât să nu dea greș din 
nou. In acea zi trebuiau să-l găsească pe Ellis. 


VP - 248 


Și pe Jane. 

e 

În cabina pasagerilor din interiorul elicopterului Hind nu era 
nimic altceva decât o bancă fixată pe fuzelajul opus uşii. Jean- 
Pierre o împărțea cu Anatoli. Se vedea puntea de decolare. 

Scaunul pilotului era ridicat la cincizeci, o sută de centimetri 
de podea, cu o scară de acces alături. Toți banii fuseseră 
cheltuiţi pe armament, aparate pentru mărirea vitezei și a 
manevrabilității aeronavei - și nimic pe confort. 

In timp ce zburau spre nord, Jean-Pierre cugeta. Ellis 
pretinsese că-i era prieten, iar el lucrase tot timpul pentru 
americani. Folosindu-se de prietenia asta, îi zădărnicise 
aranjamentul lui Jean-Pierre pentru prinderea lui Masud, 
distrugându-i astfel munca migăloasă de un an. 

„ȘI, într-un final, mi-a sedus soția”, chibzui Jean-Pierre. 

Gândurile îi reveneau mereu la asta. Se uită afară, în 
întuneric, urmărind luminile celorlalte elicoptere, și și-i imagină 
pe cei doi amanți așa cum fuseseră cu o noapte înainte, întinși 
pe o pătură sub stele, pe vreun câmp, jucându-se unul cu trupul 
altuia și șoptind dezmierdări. 

Se întrebă dacă Ellis era bun la pat. O întrebase pe Jane care 
dintre ei era mai bun ca amant, dar ea nu zisese că era vreunul 
mai bun, ci că erau doar diferiți. 

Oare asta îi zicea și lui Ellis? Sau murmura: „Ești cel mai bun, 
baby, cel mai tare!” Jean-Pierre începu s-o urască și pe ea. Cum 
putea să se întoarcă la un bărbat cu nouă ani mai în vârstă 
decât ea, un american tâmpit și spion CIA? 

Se uită la Anatoli. Rusul stătea liniștit și cu fața lipsită de 
expresie, ca statuia din piatră a unui mandarin chinez. Dormise 
foarte puţin în ultimele patruzeci și opt de ore, dar nu arăta 
obosit, ci doar încăpățânat. Jean-Pierre văzu o nouă latură a 
bărbatului. La întâlnirile lor de pe parcursul anului trecut, Anatoli 
fusese relaxat și afabil, în acele momente era încordat, fără 
emoţii și neobosit, conducându-i necruţător pe toți din jurul lui. 
Era un calm obsesiv. 

Când se crăpă de ziuă, văzură celelalte elicoptere. Era o 
priveliște minunată: erau ca un nor mare de albine gigantice 
roind peste munţi. Zumzetul lor era asurzitor la sol. 

Pe măsură ce se apropiau de Vale, începură să se împartă în 
grupuri mai mici. Jean-Pierre și Anatoli erau între cei care 


VP - 249 


mergeau la Comar, satul cel mai nordic al Văii. Pentru ultima 
porţiune a călătoriei, urmară râul. Lumina dimineţii care 
începuse să strălucească rapid dezvălui rândurile ordonate de 
snopi din lanurile de grâu: bombardamentul nu perturbase 
complet agricultura în partea superioară a Văii. 

Soarele le intră în ochi când coborâră spre Comar. Satul era 
format dintr-un pâlc de case apărând peste un zid mare de pe 
deal: asta îi aminti lui Jean-Pierre de satele cocoțate pe deal din 
sudul Franţei și simţi un fior de dor de casă. Ce bine ar fi fost să 
meargă acasă și să audă franceza vorbită corect, și să mănânce 
pâine proaspătă și mâncare gustoasă, sau să se urce într-un taxi 
și să se ducă la cinema! 

Se foi în scaunul tare. Deocamdată ar fi fost bine doar să iasă 
din elicopter. Avea dureri mai mult sau mai puţin constante de 
la bătaia încasată. 

Dar mai rea decât durerea era amintirea umilinţei, modul în 
care ţipase, plânsese și cerșise milă: de fiecare dată când se 
gândea la asta tresărea, fizic, și-și dorea să se ascundă undeva. 
Voia răzbunare pentru asta. Simțea că n-avea să mai doarmă 
liniștit până când nu egala scorul. Și exista o singură cale care l- 
ar fi satisfăcut. Voia să-l vadă pe Ellis bătut în același fel, de 
aceiași doi soldaţi brutali, până când suspina și ţipa și cerea 
îndurare, însă cu un plus: Jane ar fi privit. 

e 

Până la mijlocul după-amiezii, se confruntară din nou cu 
eşecul. 

Scotociseră satul Comar, toate cătunele din jurul acestuia, 
toate văile secundare din zonă și fiecare fermă de pe pământul 
aproape sterp din nordul satului. Anatoli era în legătură 
permanentă prin radio cu piloții celorlalte elicoptere. Aceștia 
făceau percheziții la fel de riguroase în întreaga Vale. 
Descoperiseră arme în câteva peșteri și case, se încăieraseră cu 
mai multe grupuri de bărbaţi, probabil luptători de gherilă, în 
special pe dealurile din jurul Sanizului, dar se lăsase doar cu 
victime rusești mai multe decât de obicei din cauza noii 
experienţe cu explozivii a luptătorilor de gherilă. Se uitaseră la 
fetele descoperite ale tuturor femeilor cu voal și examinaseră 
culoarea pielii fiecărui bebeluș, și tot nu-i găsiseră pe Ellis, Jane 
sau Chantal. 

Jean-Pierre și Anatoli sfârșiră la o poștă pentru cai de pe 


VP - 250 


dealurile de deasupra Comarului. Locul n-avea nume: erau acolo 
o mână de case din piatră simplă și o pajiște prăfuită pe care 
mârţoage subnutrite pășteau iarba rară. Singurul locuitor de sex 
masculin părea a fi geambașul, un bătrân desculț purtând o 
cămașă lungă și largă, tradiționala kurta, cu o glugă 
voluminoasă ca să ţină muștele departe. Erau și câteva femei 
tinere și o învălmășeală de copii speriaţi. 

În mod evident, tinerii erau luptători de gherilă și erau plecaţi 
undeva cu Masud. Scotocirea cătunului nu durase mult. După ce 
terminaseră, Anatoli se așezase în praf, cu spatele la un zid din 
piatră, părând îngrijorat. Jean-Pierre se așezase lângă el. 

Peste dealuri vedeau îndepărtatul vârf alb Mesmer, înalt de 
aproape șase mii de metri, care pe vremuri atrăsese alpiniști din 
Europa. 

— Vezi dacă poţi să faci rost de niște ceai, zise Anatoli. 

Jean-Pierre se uită în jur și-l văzu pe bătrânul cu glugă ascuns 
în apropiere. 

— Fă ceai, strigă la el în dari. 

Omul o luă la goană îndepărtându-se. O clipă mai târziu, Jean- 
Pierre îl auzi strigând la femei. 

— Vine ceaiul, îi traduse lui Anatoli în franceză. 

Oamenii lui Anatoli, văzând că trebuiau să stea acolo o vreme, 
opriră motoarele elicopterelor și se așezară în jur în praf, 
așteptând răbdători. 

Anatoli privi în depărtare. Pe faţa lătăreață i se vedea 
oboseala. 

— Suntem în necaz, spuse el. 

Jean-Pierre găsi de rău augur că zisese suntem. 

— În profesia noastră, e înțelept să minimizezi importanţa 
unei misiuni până când cineva e sigur de succes, moment în 
care unul începe să exagereze, continuă Anatoli. În cazul de 
față, n-am putut să urmez modelul ăsta. Ca să mă asigur că 
folosesc cinci sute de elicoptere și aproape o mie de oameni, a 
trebuit să-i conving pe superiorii mei de importanța copleșitoare 
a capturării lui Ellis Thaler. A trebuit să-i fac să înțeleagă foarte 
clar pericolele care ne așteaptă dacă el ne scapă. Am reușit. Și 
furia lor faţă de mine că nu l-am prins va fi acum cu atât mai 
mare. Viitorul tău e, desigur, legat de-al meu. 

Jean-Pierre nu se gândise așa la asta până atunci. 

— Ce-au să facă? 


VP - 251 


— Pur și simplu, cariera mea se va încheia. Salariul o să 
rămână același, însă am să pierd toate privilegiile. Gata cu 
whisky-ul, gata cu parfumul Rive Gauche pentru nevastă-mea, 
gata cu vacanţele de familie la Marea Neagră, gata cu blugii de 
firmă și discurile cu Rolling Stones pentru copiii mei... Totuși, aș 
putea să trăiesc fără toate astea. N-aș putea să suport însă 
marea plictiseală a locurilor de muncă oferite celor care au 
eșuat în profesie. M-ar trimite într-un orășel din Extremul Orient, 
unde chiar nu există nicio muncă de securitate. Știu cum își 
petrec timpul oamenii noștri și cum își justifică existenţa în 
astfel de locuri. Trebuie să intri în grațiile unor oameni ușor 
nemulțumiți, să-i faci să aibă încredere în tine și să-ţi vorbească, 
să-i încurajezi să facă observaţii critice la adresa guvernului și a 
partidului, apoi să-i arestezi pentru subversiune. E pierdere de 
timp... 

Păru să înțeleagă că era incoerent și se întrerupse. 

— Şi eu? întrebă Jean-Pierre. Ce-are să se întâmple cu mine? 

— Ai să devii un nimeni, răspunse Anatoli. Nu vei mai lucra 
pentru noi. S-ar putea să te lase să stai la Moscova, dar cel mai 
probabil au să te trimită înapoi. 

— Dacă Ellis scapă, n-am să pot să mă întorc în Franţa, mă 
vor ucide. 

— N-ai comis nicio crimă în Franţa. 

— Nici tatăl meu, însă l-au ucis. 

— Poate că ai să poţi să te duci în vreo ţară neutră - 
Nicaragua, de exemplu, sau Egipt. 

— Rahat. 

— Important e să nu ne pierdem speranţa, zise Anatoli un pic 
mai vioi. Oamenii nu pot să dispară în neant. Fugarii noștri sunt 
undeva. 

— Dacă nu putem să-i găsim cu o mie de oameni, nu cred că 
putem să-i găsim nici cu zece mii, rosti Jean-Pierre sumbru. 

— Păi, nicio mie nu avem, ce să mai vorbim de zece mii, zise 
Anatoli. De acum înainte trebuie să ne folosim creierul și 
minimele resurse. Încrederea acordată nouă s-a epuizat. Să 
încercăm altă abordare. Gândește-te: cineva probabil că-i ajută 
să se ascundă. Asta înseamnă că știe unde sunt. 

Jean-Pierre se gândi la asta. 

— Dacă i-ar ajuta, înseamnă că sunt luptători de gherilă - 
poporul nu se implică. 


VP - 252 


— Ceilalţi poate știu despre asta. 

— Poate. Dar îi vor trăda? 

— Fugarii noștri trebuie să aibă niște dușmani, insistă Anatoli. 

Jean-Pierre clătină din cap. 

— Ellis nu e aici de suficient de mult timp ca să-și fi făcut 
dușmani, și Jane e o eroină - o tratează ca pe loana d'Arc. 
Nimeni n-o displace - ha! 

Chiar când vorbea, își dădu seama că nu era adevărat. 

— Ei bine? 

— Mullahul. 

— Ahaaa. 

— Cumva, ea îl enerva la culme. Parţial fiindcă tratamentele 
ei erau mai eficace decât ale lui, dar nu numai asta, fiindcă și 
ale mele erau, însă pe mine nu m-a displăcut în mod special. 

— Probabil că îi zicea curvă occidentală. 

— Cum ai ghicit? 

— Așa fac mereu. Unde stă mullahul ăsta? 

— Abdullah locuiește în Banda, într-o casă la o jumătate de 
kilometru în afara localităţii. 

— O să vorbească? 

— Probabil că o urăște suficient pe Jane ca s-o dea pe mâna 
noastră, răspunse Jean-Pierre gânditor. Dar nu poate fi văzut c-o 
face. Nu putem să aterizăm în sat și să-l ridicăm - toată lumea 
ar şti ce s-a întâmplat, și el ar tăcea. Va trebui să mă întâlnesc 
cu el cumva în secret... 

Jean-Pierre se întrebă în ce fel de pericol s-ar putea vâri dacă 
va continua să meargă pe linia asta. Apoi îi veni în minte 
umilinţa pe care o suferise: răzbunarea merita orice risc. 

— Dacă mă lași în apropierea satului, pot să mă duc spre 
poteca dintre sat și casa lui și să mă ascund acolo până când 
trece el. 

— Și dacă nu „trece” toată ziua? 

— Da... 

— Va trebui să ne asigurăm că trece, zise Anatoli încruntându- 
se. Adunăm toţi sătenii în moschee, așa cum am făcut înainte - 
apoi îi lăsăm să plece. Abdullah se va duce aproape sigur înapoi 
acasă. 

— Dar o să fie singur? întrebă Jean-Pierre. 

— Hmmm. Să presupunem că lăsăm femeile să plece primele 
și le ordonăm să se întoarcă la casele lor. Apoi, când bărbaţii 


VP - 253 


sunt eliberaţi, toți își vor supraveghea nevestele. Mai locuiește 
cineva aproape de Abdullah? 

— Nu. 

— Atunci, ar trebui să se grăbească singur pe potecă. Tu ieși 
din spatele unui tufiș... 

— Și el îmi taie gâtul de la o ureche la alta. 

— Poartă cuţit? 

— Ai întâlnit vreodată un afgan care nu poartă? 

Anatoli ridică din umeri. 

— Poţi să iei pistolul meu. 

Jean-Pierre fu mulțumit și un pic surprins să i se acorde atât 
de multă încredere, chiar dacă nu știa cum să folosească o 
armă. 

— Cred că poate servi drept ameninţare, spuse el neliniștit. 
Am nevoie de niște haine locale, în caz că sunt văzut și de 
altcineva în afară de Abdullah. Ce se întâmplă dacă mă întâlnesc 
cu cineva care mă cunoaște? Va trebui sa-mi acopăr faţa cu o 
eșarfă sau ceva... 

— Asta e ușor, replică Anatoli. 

Strigă ceva în rusă, iar trei dintre soldaţi săriră în picioare. 
Dispărură în case și apărură câteva secunde mai târziu cu 
bătrânul vânzător de cai. 

— Poţi să iei hainele lui, îl lămuri Anatoli. 

— Bine. Gluga are să-mi ascundă faţa, pe urmă Jean-Pierre 
schimbă în dari și-i strigă bătrânului: Scoate-ţi hainele! 

Omul începu să protesteze: goliciunea era teribil de rușinoasă 
la afgani. Anatoli strigă o comandă abruptă în rusă, și soldaţii îl 
aruncară pe om la pământ și-i scoaseră kurta. Toţi râseră în 
hohote văzându-i picioarele subţiri ca bețele care ieșeau din 
chiloţii zdrenţuiţi. Îl lăsară să plece și el o zbughi cu mâinile 
peste organele genitale, ceea ce-i făcu să râdă mai tare. ` 

Jean-Pierre era prea agitat ca să găsească asta amuzant. Işi 
scoase tricoul și pantalonii europeni și puse pe el cămașa lungă 
și largă, cu glugă, a bătrânului. 

— Miroși a pișat de cal, remarcă Anatoli. 

— Dinăuntru e chiar mai rău, răspunse Jean-Pierre. 

Se urcară în elicopterul lor. Anatoli luă casca radio a pilotului 
și vorbi detaliat în microfon în limba rusă. Jean-Pierre se simțea 
foarte neliniștit cu privire la ce era pe cale să facă. Se întrebă ce 
se va întâmpla dacă trei luptători de gherilă vor veni de pe 


VP - 254 


munte și-l vor prinde amenințându-l pe Abdullah cu arma? Era 
cunoscut literalmente de toată lumea din Vale. Vestea că 
vizitase Banda cu rușii se răspândise rapid. 

Fără îndoială, cei mai mulţi știau că era spion. Ajunsese 
Inamicul Public Numărul Unu. Aveau să-l sfâșie în bucăți. 

„Poate că suntem prea inteligenţi, se gândi el. Poate ar trebui 
doar să aterizăm și să-l tragem pe Abdullah înăuntru și să-l 
batem până scoatem adevărul de la el. Nu, am încercat asta ieri 
și n-a mers. Asta e singura cale”. 

Anatoli îi dădu casca înapoi pilotului, care își ocupă locul și 
începu să încălzească motoarele elicopterului. Cât așteptau, 
Anatoli scoase pistolul și i-l arătă lui Jean-Pierre. 

— E un Makarov de 9 mm, îi preciză el peste zgomotul 
elicelor. 

Lovi ușor piedica de la baza mânerului și scoase încărcătorul. 
Conţinea opt gloanțe. Îl împinse înapoi. Arătă spre alt mecanism 
de pe partea stângă a pistolului. 

— Asta e piedica de siguranţă. Când punctul roșu e acoperit, e 
în poziţia „sigur”. 

Ținând arma în mâna stângă, se folosi de dreapta ca să tragă 
înapoi culisorul deasupra mânerului. 

— Așa se armează pistolul. 

Îl eliberă, și culisorul reveni în poziţia iniţială. 

— Când tragi, apasă tare pe trăgaci, ca să armezi din nou 
pistolul. 

Îi predă arma lui Jean-Pierre. 

„Chiar are încredere în mine”, reflectă Jean-Pierre, și pentru o 
clipă o fierbinţeală de plăcere îi alungă frigul fricii. 

Elicopterele decolară. Urmară Râul celor Cinci Lei spre sud- 
vest, mergând spre Vale. Jean-Pierre se gândi că el și Anatoli 
făceau echipă bună. Anatoli îi amintea de tatăl lui: un bărbat 
inteligent, hotărât, curajos, cu un angajament de nezdruncinat 
faţă de comunismul mondial. 

„Dacă reușim aici, o să mai lucrăm, probabil, împreună, pe alt 
câmp de luptă”, chibzui Jean-Pierre. Gândul îi plăcu din cale- 
afară. 

La Dasht-i-Rewat, unde începea partea mai joasă a Văii, 
elicopterul coti spre sud-est, urmând afluentul Rewat în amonte, 
pe dealuri, ca să se apropie de Banda din spatele muntelui. 

Anatoli folosi din nou casca pilotului, apoi veni să strige în 


VP - 255 


urechea lui Jean-Pierre. 

— Sunt toți în moschee deja. Cât timp are să-i ia nevestei 
mullahului ca să ajungă acasă? 

— Cinci-zece minute, strigă Jean-Pierre în răspuns. 

— Unde vrei să te lăsăm? 

Jean-Pierre se gândi. 

— Toţi sătenii sunt în moschee, corect? 

— Da. 

— Au verificat peșterile? 

Anatoli se întoarse la radio și întrebă. Reveni și zise: 

— Au verificat peșterile. 

— OK. Lasă-mă acolo. 

— Cât timp îţi ia să ajungi la locul tău secret? 

— Daţi-mi zece minute, apoi eliberaţi femeile și copiii, pe 
urmă așteptați alte zece minute și eliberaţi bărbaţii. 

— Bine. 

Elicopterul cobori în umbra muntelui. Se întuneca deja, dar tot 
mai era încă vreo oră până la căderea nopţii. Aterizară în 
spatele crestei, la câțiva metri de peșteri. 

— Nu pleca încă. Să verificăm din nou peșterile, îi spuse 
Anatoli lui Jean-Pierre. 

Prin ușa deschisă, Jean-Pierre văzu alt Hind aterizând. Șase 
oameni coborâră și fugiră peste creastă. 

— Cum o să semnalez să veniţi și să mă luaţi după aceea? 
întrebă Jean-Pierre. 

— Te așteptăm aici. 

— Ce faceți dacă unii săteni vin aici înainte să mă întorc? 

— Îi împușcăm. 

Asta era altceva ce Anatoli avea în comun cu tatăl lui Jean- 
Pierre: cruzimea. 

Echipa de recunoaștere reveni pe creastă și unul dintre 
bărbaţi făcu un semn cu mâna că drumul e liber. 

— Du-te, zise Anatoli. 

Jean-Pierre deschise ușa și sări din elicopter, încă ţinând în 
mână pistolul lui Anatoli. Se grăbi să se îndepărteze, cu capul 
plecat, de lamele care se învârteau. 

Când ajunse pe creastă, se uită înapoi: ambele aeronave erau 
în continuare acolo. 

Traversă poiana familiară din faţa fostei lui peșteri dispensar 
și se uită în jos, în sat. Vedea doar în curtea moscheii. li era 


VP - 256 


imposibil să identifice vreo siluetă zărită acolo, însă era foarte 
posibil ca unul dintre luptători să arunce o privire în sus la 
momentul nepotrivit și să-l zărească - vederea lor putea fi mai 
bună decât a lui așa că-și trase gluga pe cap ca să-și ascundă 
faţa. 

Inima îi bătu mai repede în timp ce se îndepărta de siguranţa 
elicopterelor rusești. Se grăbi în jos pe deal și trecu pe lângă 
casa mullahului. Valea părea straniu de tăcută, în ciuda mereu 
prezentului zgomot al râului și a șoaptei îndepărtate a lamelor 
elicopterului. Lipseau vocile de copii, își dădu el seama. 

Dădu un colţ și constată că era în afara vederii casei 
mullahului. Pe lângă potecă era un pâlc de arbuști de iarba- 
cămilei și ienupăr. Se duse în spatele acestuia și se lăsă pe vine. 
Era bine ascuns, dar avea o viziune clară a potecii. Se așeză să 
aștepte. 

Se gândi la ce avea să spună Abdullah. Mullahul era un 
misogin isteric: poate putea să se folosească de asta. 

O explozie bruscă de îndepărtate voci ascuţite, de jos, din sat, 
îi sugeră că Anatoli dăduse instrucţiuni ca femeile și copiii să fie 
eliberați din moschee. Sătenii se întrebau la ce servea tot 
exercițiul ăsta, dar îl atribuiau nebuniei notorii a armatelor de 
pretutindeni. 

Câteva minute mai târziu, soția mullahului veni pe potecă, 
ducându-și în braţe bebelușul și fiind urmată de trei copii mai 
mari. Jean-Pierre deveni agitat: chiar era bine ascuns acolo? 
Aveau copiii să alerge pe potecă și să se poticnească în tufișul 
lui? Ce umilinţă ar fi fost să fie descoperit de copii. Își aminti de 
arma din mână. 

„Oare aș putea să trag în copii?”, se întrebă el în gând. 

Trecură de el și cotiră spre casa lor. 

Curând după aceea, elicopterele rusești își luară zborul din 
lanurile de grâu: asta însemna că bărbații fuseseră eliberați. 
Chiar la timp, Abdullah urcă gâfâind dealul, o siluetă dolofană cu 
turban și sacou englezesc cu dungi. 

Probabil că exista un comerţ intens cu haine second-hand 
între Europa și Orient, se gândi Jean-Pierre, fiindcă atât de mulţi 
bărbaţi de acolo purtau haine croite, fără îndoială, la Paris sau 
Londra, și apoi le aruncau, poate fiindcă se demodau, cu mult 
înainte să se fi uzat. 

„Asta e, chibzui Jean-Pierre în timp ce comica siluetă ajunse în 


VP - 257 


dreptul lui. Clovnul ăsta în sacou de broker s-ar putea să deţină 
cheia viitorului meu”. 

Se ridică în picioare și ieși dintre arbuști. 

Mullahul tresări și scoase un strigăt de șoc. Se uită la Jean- 
Pierre și-l recunoscu. 

— Tu! zise el în dari și-și duse mâna spre centură. 

Jean-Pierre îi arătă pistolul. Abdullah păru speriat. 

— Nu te teme, rosti Jean-Pierre în dari. 

Instabilitatea vocii îi trăda nervozitatea și făcu un efort s-o 
readucă sub control. 

— Nimeni nu știe că sunt aici. Soţia și copiii tăi au trecut fără 
să mă vadă. Sunt în siguranţă. 

— Ce vrei? îl întrebă Abdullah părând suspicios. 

— Soţia mea e o adulteră, răspunse Jean-Pierre și, deși miza 
în mod deliberat pe prejudecățile mullahului, mânia lui nu era în 
întregime falsificată. Mi-a luat copilul și m-a părăsit. A plecat să 
preacurvească în voie cu americanul. 

— Știu, spuse Abdullah, și Jean-Pierre îl văzu începând să se 
umfle de o justificată indignare. 

— Am căutat-o ca s-o aduc înapoi și s-o pedepsesc. 

Abdullah dădu din cap cu entuziasm și în ochi i se arătă 
răutatea: îi plăcea ideea de a pedepsi adultere. 

— Numai că imoralul cuplu a plecat pe ascuns. 

Jean-Pierre vorbea lent și cu atenţie: în acel moment, fiecare 
nuanţă conta. 

— Tu ești un om al lui Dumnezeu. Spune-mi unde sunt. 
Nimeni n-are să știe vreodată cum am aflat, în afară de tine, de 
mine și de Dumnezeu. 

— Au plecat, șuieră Abdullah, și saliva îi umezi barba vopsită 
în roșu. 

— Unde? întrebă Jean-Pierre ţinându-și respiraţia. 

— Au plecat din Vale. 

— Dar unde s-au dus? 

— În Pakistan. 

În Pakistan! Despre ce vorbea prostul bătrân? 

— Drumurile sunt închise! ţipă Jean-Pierre exasperat. 

— Nu și Drumul Untului. 

— Mon Dieu”, şopti Jean-Pierre în limba lui natală. Drumul 
Untului. 


13 Dumnezeule! (fr.) (n.red.). 
VP - 258 


Fu copleșit de curajul lor și, în același timp, dezamăgit 
amarnic, fiindcă avea să fie imposibil să-i mai găsească. 

— Au luat și copilul? 

— Da. 

— Atunci, n-am să-mi mai revăd fiica niciodată. 

— Or să moară toţi în Nuristan, zise Abdullah cu satisfacție. O 
femeie occidentală cu un bebeluș n-au să supraviețuiască 
niciodată în trecătorile astea înalte, iar americanul o să moară 
încercând să-i salveze. Așa îi pedepsește Dumnezeu pe cei care 
scapă de justiţia omenească. 

Jean-Pierre își dădu seama că trebuia să se întoarcă la 
elicopter cât mai repede posibil. 

— Du-te înapoi acasă, acum, îi spuse el lui Abdullah. 

— Tratatul o să moară odată cu ei, fiindcă Ellis are hârtia, 
adăuga Abdullah. Asta e un lucru bun. Deși avem nevoie de 
arme americane, e periculos să faci pacte cu necredincioși. 

— Du-te! repetă Jean-Pierre. Dacă nu vrei ca familia ta să mă 
vadă, ţine-i înăuntru câteva minute. 

Abdullah se arătă o clipă indignat de ordinele primite, totuși 
păru să înțeleagă că nu era la capătul potrivit al armei pentru 
proteste, și se grăbi să se îndepărteze. 

Jean-Pierre se întrebă ce-ar fi dacă ar muri toţi în Nuristan, 
cum prezisese Abdullah cu încântare. Nu asta voia el. Nu s-ar fi 
simţit răzbunat sau satisfăcut. El își voia fiica înapoi. O voia pe 
Jane în viaţă și în puterea lui. Voia ca Ellis să sufere durere și 
umilință. 

Îi dădu timp lui Abdullah să intre în casă, apoi își trase gluga 
peste faţă și porni neconsolat în sus pe deal. Işi ținu faţa ferită 
când trecu pe lângă casă, în caz că vreunul dintre copii s-ar fi 
uitat afară. 

Anatoli îl aștepta în poiana din faţa peșterilor. 

— Ei? îl iscodi rusul întinzând mâna după pistol. 

Jean-Pierre îi dădu arma înapoi. 

— Ne-au scăpat, răspunse el. Au plecat din Vale. 

— Nu se poate să ne fi scăpat, exclamă Anatoli furios. Unde 
au plecat? 

— Spre Nuristan, zise el și apoi arătă în direcţia elicopterelor. 
N-ar trebui să decolăm? 

— Nu putem să vorbim în elicopter. 

— Dar dacă vin sătenii... 


VP - 259 


— La naiba cu sătenii! Nu te mai purta ca un învins! Ce fac 
fugarii noștri în Nuristan? 

— Se îndreaptă spre Pakistan pe un traseu cunoscut sub 
numele Drumul Untului. 

— Dacă le știm traseul, putem să-i găsim. 

— Nu prea cred. Există un drum, dar are variații. 

— O să le survolăm pe toate. 

— Nu poţi să urmărești cărările astea din aer. Abia poţi să le 
urmezi la so/ chiar și cu un ghid local. 

— Putem să folosim hărți... 

— Ce hărți? întrebă Jean-Pierre. Vi le-am văzut și nu sunt mai 
grozave decât ale mele, americane, cele mai bune disponibile - 
și care nu arată traseele și trecătorile astea. Nu știi că există 
regiuni ale lumii care n-au fost niciodată cartografiate în mod 
corespunzător? Ești într-una dintre ele acum! 

— Știu - sunt în serviciile secrete, îţi amintești? 

Anatoli își cobori vocea. 

— Ești prea ușor de descurajat, prietene. Gândește-te. Dacă 
Ellis poate să găsească un ghid local ca să-i arate drumul, atunci 
și eu pot. 

„Oare e posibil?”, se întrebă Jean-Pierre. 

— Dar există mai mult de un drum pe care se merge, replică 
el. 

— Să presupunem că există zece variante. Avem nevoie de 
zece ghizi locali, care să conducă zece echipe de căutare. 

Entuziasmul lui Jean-Pierre crescu rapid când își dădu seama 
că încă era posibil să le ia pe Jane și Chantal înapoi și să-l vadă 
pe Ellis prins. 

— S-ar putea să nu fie chiar atât de rău, rosti el cu entuziasm. 
Putem să întrebăm, pur și simplu, de-a lungul drumului. Odată 
ce suntem în afara Văii ăsteia uitate de Dumnezeu, lumea s-ar 
putea să fie mai puţin strânsă la buze. Cei din Nuristan nu sunt 
așa de implicaţi în război ca oamenii de-aici. 

— Bine, zise Anatoli brusc. Se face întuneric. Avem multe de 
făcut în seara asta. Incepem dimineaţă devreme. Să mergem! 


VP - 260 


Capitolul șaptesprezece 


Jane se trezi speriată. Nu știa unde era, cu cine era sau dacă o 
prinseseră rușii. Pentru o secundă, se uită în sus, la partea de 
dedesubt, expusă, a unui acoperiș de nuiele, gândindu-se: „E o 
închisoare?” Apoi se ridică brusc în șezut, cu inima bătându-i 
nebunește, și-l văzu pe Ellis în sacul lui, dormind liniștit cu gura 
deschisă, și-și aminti: „Am plecat din Vale. Am scăpat. Rușii nu 
știu unde suntem și nu pot să ne găsească”. 

Se întinse la loc și așteptă ca bătăile inimii să i se potolească. 

Nu urmau traseul planificat iniţial de Ellis. În loc să meargă 
spre nord, la Comar, și apoi spre est, de-a lungul Văii Comarului, 
în Nuristan, se întorseseră spre sud de Saniz și plecaseră spre 
est, de-a lungul Văii Aryuului. Mohammed sugerase asta, fiindcă 
așa ieșeau mult mai repede din Valea celor Cinci Lei, și Ellis 
fusese de acord. 

Plecaseră înainte de ivirea zorilor și urcaseră toată ziua. Ellis 
și Jane o cărau pe rând pe Chantal, Khan mânând-o pe Maggie. 
La prânz se opriseră în satul cu colibe de lut Aryu și 
cumpăraseră pâine de la un bătrân suspicios, cu un câine 
arțăgos. 

Satul Aryu fusese la limita civilizaţiei: după aceea nu mai 
văzură nimic altceva decât kilometri de râu presărat cu bolovani 
și grozavii munți pleșuvi de culoarea fildeșului pe fiecare parte, 
până când ajunseseră la o pajiște, la sfârșitul epuizant al după- 
amiezii. 

Jane se ridică din nou. Chantal era culcată lângă ea, respira 
liniștită și radia căldură ca o sticlă cu apă fierbinte. Thaler ar fi 
putut să pună laolaltă cei doi saci, ca să facă unul singur, dar lui 
Jane îi fusese teamă că Ellis s-ar fi putut rostogoli noaptea peste 
Chantal, așa că dormiseră separat și mulțumiți să stea culcaţi 
aproape unul de altul și să se întindă ca să se atingă din când în 
când. Mohammed era în camera vecină. 

Jane se ridică în picioare cu atenţie, încercând să n-o 
deranjeze pe Chantal. Când își puse pe ea cămașa și pantalonii, 
simţi junghiuri de durere în spate și în mușchii gambelor: era 
călită pentru mersul pe jos, însă nu toată ziua, urcând fără 
încetare, pe un teren așa de accidentat. 

Încălță ghetele fără să lege șireturile și ieși afară. Clipi în 


VP - 261 


lumina rece și strălucitoare a munţilor. Era pe o pajiște 
montană, verde, cu un pârâu care șerpuia. Într-o parte a pajiştii, 
muntele se înălța abrupt, și acolo, la poalele versantului, erau 
adăpostite o mână de case din piatră și niște țarcuri pentru vite. 
Casele erau goale și vitele dispăruseră: era o pășune de vară, și 
turmele de vaci plecaseră spre locul de iernat. Încă era vară în 
Valea celor Cinci Lei, dar la altitudinea aceea toamna venea mai 
devreme. 

Jane se apropie de pârâu. Era suficient de departe de casele 
din piatră ca să-și scoată hainele fără teama de a-l ofensa pe 
Mohammed. Intră în pârâul rapid și se cufundă în apă. Era 
extrem de rece. leși imediat, cu dinţii clănțănindu-i incontrolabil. 

— La naiba cu asta, zise ea cu voce tare. 

Avea să rămână jegoasă până se întorcea la civilizaţie, decise 
Jane. 

Işi puse hainele la loc - aveau doar un prosop, și era rezervat 
pentru Chantal - și fugi înapoi în casă, culegând câteva bete pe 
drum. Le aruncă în resturile focului de noaptea trecută și suflă în 
jar până când lemnul se aprinse. Își ţinu mâinile îngheţate la 
flăcări până le simţi din nou normale. 

Puse un vas cu apă pe foc, ca s-o spele pe Chantal. Cât 
așteptă ca apa să se încălzească, ceilalţi se treziră, unul câte 
unul: primul - Mohammed, care se duse afară să se spele. Apoi 
Ellis, care se plânse că-l durea peste tot, și în cele din urmă 
Chantal, care ceru să fie hrănită și fu mulţumită degrabă. 

Jane se simţi ciudat de euforică. Ar fi trebuit să fie neliniștită, 
credea ea, fiindcă își luase bebelușul de două luni într-unul 
dintre cele mai sălbatice locuri ale lumii. Dar cumva neliniștea 
asta îi era copleșită de fericire. 

„De ce sunt fericită? se întrebă ea, și răspunsul veni din 
străfundurile minţii ei: Fiindcă sunt cu Ellis”. 

Și Chantal părea fericită, ca și cum se îmbiba de mulțumire 
din laptele mamei sale. Le fusese imposibil să cumpere alimente 
noaptea trecută, deoarece turmele de vaci plecaseră și n- 
avuseseră de la cine. Cu toate astea, își luaseră ceva orez și 
sare, pe care încercaseră să-l prepare - nu fără dificultate, 
întrucât la altitudinea aceea dura o veșnicie să aprindă focul. 
Așadar, la micul dejun aveau resturi de orez rece. Asta îi 
înrăutăţi un pic starea de spirit lui Jane. 

Mâncă în timp ce o alăptă pe Chantal, apoi o spălă și o 


VP - 262 


schimbă.  Scutecul de rezervă, spălat în pârâu în ziua 
precedentă, se uscase peste noapte la foc. Jane i-l puse lui 
Chantal și duse scutecul murdar la pârâu. Îl întinse pe bagaj și 
speră ca vântul și căldura trupului calului să-l usuce. 

„Ce-ar zice mama dacă ar afla că nepoata ei poartă un singur 
scutec toată ziua? Ar fi îngrozită. Și ce dacă!?...”, chibzui Jane. 

Ellis și Mohammed încărcară calul și-l îndreptară în direcția 
cea bună. In acea zi avea să fie mai greu decât în cea 
precedentă. Trebuiau să traverseze lanţul muntos care timp de 
secole ţinuse Nuristanul mai mult sau mai puţin izolat de restul 
lumii. Aveau să urce prin trecătoarea Aryu, la patru mii trei sute 
de metri deasupra nivelului mării. O mare parte din drum vor fi 
nevoiţi să se chinuie prin zăpadă și gheaţă. Sperau să ajungă la 
satul Linar din Nuristan: era la doar șaisprezece kilometri 
depărtare în linie dreaptă, dar ar fi făcut bine să ajungă acolo 
până la sfârșitul după-amiezii. 

Lumina soarelui era puternică atunci când porniră, însă aerul 
era rece. Jane purta șosete, mănuși cu un deget și un pulover de 
lână pe sub haina îmblănită. O căra pe Chantal în bandulieră 
între pulover și haină, cu nasturele de sus desfăcut, ca să 
permită aerului să intre. 

Părăsiră pășunea, urmând râul Aryu în amonte, și imediat 
peisajul deveni din nou aspru și ostil. Stâncile reci erau lipsite de 
vegetaţie. O dată, Jane văzu în depărtare o înghesuială de 
corturi de nomazi, pe o pantă expusă vântului: nu știu dacă să 
se bucure că mai erau și alţi oameni înjur sau să se teamă de ei. 
Singura vietate zărită fu un vultur bărbos plutind în vântul tăios. 

Nu exista nicio potecă vizibilă. Jane era bucuroasă din cale- 
afară că era Mohammed cu ei. La început, el urmă râul, iar când 
acesta se îngustă și se dispersă, afganul continuă să înainteze 
cu încredere. Jane îl întrebă cum de știa drumul, iar el răspunse 
că, din loc în loc, traseul era marcat cu mormane de pietre. Ea 
nu le observase până când nu i le arătase el. 

Curând, pe jos apăru un strat subţire de zăpadă și lui Jane îi 
îngheţară picioarele, în ciuda șosetelor groase și a ghetelor. 

Uimitor, Chantal dormea cea mai mare parte a timpului. La 
fiecare câteva ore se opreau pentru câteva minute să se 
odihnească și Jane profita de ocazie s-o alăpteze, tresărind când 
își expunea sânii sensibili în aerul îngheţat. Îi zise lui Ellis că ea 
credea că fetița se simțea extrem de bine, iar el răspunse: 


VP - 263 


— Incredibil. Incredibil. 

La amiază se opriră pentru o bine-venită odihnă de o jumătate 
de oră într-un loc de unde se vedea trecătoarea Aryu. Jane era 
deja obosită și o durea spatele. Și era și înfometată - înfulecă 
prăjitura cu dude și nuci uscate pe care o aveau pentru masa de 
prânz. 

Abordarea trecătorii era teribil de descurajatoare. Privind la 
urcușul abrupt, Jane își pierdu calmul. „Cred că am să stau aici 
un pic mai mult”, se gândi ea. Dar era frig și începu să tremure. 
Ellis observă și se ridică în picioare. 

— Haide să mergem înainte să îngheţăm, zise el cu vioiciune. 

Jane reflectă: „Aș vrea să nu mai fii atât de al naibii de vesel”, 
apoi se ridică și ea în picioare cu un efort de voinţă. 

— Dă-mi-o mie pe Chantal, spuse Ellis. 

Jane îi dădu bebelușul recunoscătoare. Mohammed mergea în 
față, trăgând-o pe Maggie. Obosită, Jane se sili să-l urmeze. Ellis 
venea în spate. 

Panta era abruptă și terenul alunecos din cauza zăpezii. După 
câteva minute, Jane era mai obosită decât fusese înainte să se 
oprească. În timp ce se împleticea, gâfâind și cu dureri, își 
aminti că-i spusese lui Ellis: „Cred că am mai multe șanse să 
scap de-aici cu tine decât să scap singură din Siberia”. „Poate că 
nu pot să mă descurc nici așa, chibzui ea în acel moment. N-am 
știut că o să fie așa”. „Sigur că ai știut, își zise tot ea. Și știi că 
are să fie mai rău înainte să fie mai bine. Revino-ţi, creatură 
jalnică!” 

În acel moment, alunecă pe un bolovan cu gheaţă și căzu într- 
o parte. Ellis, chiar în spatele ei, o prinse de braţ și o sprijini. Își 
dădu seama că el o veghea atent și simți un val de iubire pentru 
el. Ellis îi purta de grijă într-un fel în care Jean-Pierre n-o făcuse 
niciodată. Soţul ei ar fi mers în faţă, presupunând că dacă ea 
avea nevoie de ajutor, i-ar fi spus. Și dacă s-ar fi plâns de 
atitudinea aceea, ar fi întrebat dacă voia sau nu să fie tratată ca 
un egal. 

Erau aproape de vârf. Jane se aplecă în faţă să abordeze 
panta, gândindu-se: „Încă un pic, doar un pic”. Se simțea 
ameţită. In faţa ei, Maggie derapă pe bolovanii desprinși și pe 
urmă o luă la galop pe ultimii metri, obligându-l pe Mahommed 
să alerge pe lângă ea. Jane se târî după ei, numărând pașii. În 
cele din urmă, ajunse pe loc drept. Se opri. | se învârtea capul. 


VP - 264 


Braţul lui Ellis o cuprinse, și ea închise ochii și se lăsă pe el. 

— De acum doar coborâm tot restul zilei, anunţă el. 

Ea deschise ochii. Nu și-ar fi putut imagina un peisaj așa crud: 
nimic altceva decât zăpadă, vânt, munți și singurătate de jur- 
împrejurul lor. 

— Ce loc uitat de Dumnezeu! spuse ea. 

Se uitară la peisaj pentru un minut, apoi Ellis adăugă: 

— Trebuie să continuăm. 

Merseră mai departe. Drumul era mai abrupt. Mohammed, 
care trăsese de frâul lui Maggie în timpul urcușului, la vale 
acţiona ca o frână ca să împiedice calul să alunece necontrolat 
pe panta instabilă. Mormanele de pietre se distingeau greu prin 
restul de bolovani desprinși, acoperiţi cu zăpadă, dar Khan nu 
ezită în privinţa direcției de mers. Jane se gândi că ar trebui să 
se ofere s-o ia pe Chantal, ca să-i dea lui Ellis un răgaz de 
odihnă, însă știa că n-ar fi putut s-o ducă. 

Pe măsură ce coborau, zăpada se subţie și apoi dispăru, iar 
drumul deveni vizibil. Jane tot auzea un fluierat ciudat și, în cele 
din urmă, găsi energia să-l întrebe pe Mohammed ce era. Ca 
răspuns, el folosi un cuvânt în dari pe care ea nu-l știa. Khan nu 
știa echivalentul în franceză. Într-un sfârşit, arătă și Jane văzu 
un animăluţ ca o veveriţță zbughind-o din drum: o marmotă. 

După aceea, ea mai zări câteva și se întrebă ce găseau să 
mănânce în pustietatea aceea. 

În curând mergeau alături de alt pârâu, îndreptându-se în 
aval, și nesfârșita piatră alb-cenușie lăsă loc unei ierbi mici și 
aspre și câtorva tufe mici pe malurile pârâului. Dar vântul încă 
bătea în defileu și pătrundea prin hainele lui Jane ca niște ace de 
gheaţă. 

Așa cum urcușul devenise tot mai rău, la fel și coborârea 
deveni tot mai ușoară: poteca se lărgea lin, aerul se încălzea, iar 
peisajul devenea mai prietenos. 

Jane era încă epuizată, însă nu se mai simţea chinuită și 
deprimată. După câţiva kilometri ajunseră la primul sat din 
Nuristan. Oamenii de acolo purtau pulovere groase fără mâneci, 
cu un model alb-negru frapant, și vorbeau o limbă a lor pe care 
Mahommed abia dacă o înţelegea. Cu toate astea, reuși să 
cumpere pâine cu niște bani afgani de-ai lui Ellis. 

În sat, Jane fu tentată să pledeze în fața lui Ellis să se 
oprească pentru o noapte, fiindcă se simțea disperat de obosită. 


VP - 265 


Dar mai rămăseseră câteva ore de lumină și căzuseră de acord 
că aveau să încerce să ajungă la Linar în acea zi, așa că-și 
mușcă limba și-și forță picioarele dureroase să continue să 
meargă. 

Spre imensa ei ușurare, cei patru-cinci kilometri rămași fură 
mai ușori și ajunseră cu bine înainte de căderea nopţii. 

Jane se așeză jos sub un dud enorm și rămase, pur și simplu, 
nemișcată pentru o vreme. 

Mohammed aprinse un foc și puse de ceai. 

Khan lăsă cumva să se înțeleagă că Jane era o asistentă 
medicală occidentală și mai târziu, în timp ce ea o alăpta și o 
schimba pe Chantal, se adună un grup mic de pacienţi, 
așteptând la o distanţă respectuoasă. Jane își adună energia și-i 
examină. Erau obișnuitele răni infectate, paraziți intestinali și 
boli pulmonare, dar acolo erau mai puţini copii subnutriţi decât 
în Valea celor Cinci Lei, probabil fiindcă războiul nu afectase 
prea mult pustietatea asta îndepărtată. 

De pe urma dispensarului improvizat, Mohammed primi un 
pui pe care îl fierse în cratiţa lor. Jane ar fi preferat să meargă la 
culcare, însă se decise să aștepte mâncarea, și înghiţi hulpav 
când aceasta veni. Carnea era aţoasă și lipsită de gust, numai 
că ei îi era mai foame decât îi fusese vreodată în viaţa sa. 

Lui Ellis și Jane li se dăduse o cameră într-una dintre casele 
din sat. Era acolo o saltea pentru ei și un pătuț brut din lemn, 
rudimentar, pentru Chantal. Intrară împreună în sacii de dormit 
și făcură dragoste cu tandreţe obosită. 

Jane se bucură de căldură și de faptul că stătea culcată 
aproape la fel de mult ca de sex. Ulterior, Ellis adormi 
instantaneu. 

Jane rămase trează timp de câteva minute. Mușchii păreau s- 
o doară mai mult, că era relaxată. Se imagină culcată într-un pat 
adevărat, într-un dormitor obișnuit, cu lumini stradale strălucind 
prin perdele și portierele mașinilor trântindu-se, cu o baie cu 
toaletă la care curge apă caldă la robinet și un magazin pe colț 
de unde poţi să-ți cumperi beţișoare de urechi, Pampers și 
șampon Johnson's No-More Tears pentru copii. 

„Am scăpat de ruși, se gândi ea în timp ce aluneca în somn. 
Poate chiar o să ajungem acasă. Poate că așa o să facem”. 


Jane se trezi odată cu Ellis, simțind tensiunea lui bruscă. El 


VP - 266 


stătu întins și crispat lângă ea pentru o clipă, fără să respire, 
ascultând lătratul a doi câini. Apoi se strecură repede jos din 
pat. 

Camera era în beznă. Ea auzi un chibrit scăpărând, pe urmă o 
lumânare licări în colț. Se uită la Chantal: bebelușul dormea 
liniștit. 

— Ce-i? îl întrebă ea pe Ellis. 

— Nu știu, șopti el. 

Işi trase blugii pe el, se încălţă cu ghetele și-și îmbrăcă haina, 
apoi plecă. A 

Jane aruncă pe ea niște haine și-l urmă. In camera vecină, 
razele Lunii care treceau prin ușa deschisă luminau patru copii 
la rând într-un pat, toți cu ochii larg deschişi peste marginea 
păturii comune. Părinţii lor dormeau într-o altă cameră. Ellis era 
în pragul ușii, privind afară. 

Jane stătea lângă el. Sus pe deal ea văzu o siluetă singuratică 
alergând spre ei. 

— L-au simţit câinii, șopti Ellis. 

— Dar cine e? întrebă Jane. 

Dintr-odată, un alt contur apăru lângă ei. Jane tresări, apoi îl 
recunoscu pe Mohammed. Lama cuţitului îi sclipi în mână. 

Silueta se apropie. Mersul i se păru familiar lui Jane. Brusc, 
Mohammed scoase un mormăit și lăsă cuțitul jos. 

— Ali Ghanim, zise el. 

Jane recunoscu pasul distinctiv al lui Ali, care fugea în felul 
ăsta fiindcă avea spatele ușor răsucit. 

— Dar de ce? șopti ea. 

Mohammed păși în faţă și făcu cu mâna. Ali îl văzu, făcu și el 
cu mâna ca răspuns și alergă la coliba în care stăteau cei trei. 
Se îmbrăţișă cu Mohammed. 

Jane așteptă cu nerăbdare ca Ali să-și tragă sufletul. 

— Rușii sunt pe urmele voastre, zise el în cele din urmă. 

Inima lui Jane se opri. Se gândise că scăpaseră. Ce nu 
mersese bine? 

Ali respiră greu pentru câteva secunde, pe urmă continuă: 

— Masud m-a trimis să vă avertizez. A doua zi după ce aţi 
plecat, au scotocit toată Valea celor Cinci Lei după voi, cu sute 
de elicoptere și vreo mie de oameni. Azi, fiindcă n-au reușit să 
vă găsească, au trimis echipe de căutare să urmeze fiecare vale 
care duce spre Nuristan. 


VP - 267 


— Ce zice? îi întrerupse Ellis. 

Jane ridică o mână ca să-l oprească pe Ali cât îi traducea ea 
lui Ellis, care nu putea să urmărească schimbul rapid de replici. 

— De unde știu ei că am plecat spre Nuristan? Puteam să fi 
decis să ne ascundem undeva în blestemata asta de ţară, spuse 
Ellis. 

Jane îl întrebă pe Ali. El nu știa. 

— Există o echipă de căutare în valea asta? îl întrebă Jane pe 
Ali. 

— Da. Am depășit-o chiar înainte de trecătoarea Aryu. E 
posibil să fi ajuns la ultimul sat până la căderea nopții. 

— Oh, nu, exclamă Jane disperată. 

Îi traduse lui Ellis. 

— Cum de pot să se deplaseze mult mai repede decât noi? 
întrebă ea. 

Ellis ridică din umeri, iar ea răspunse la întrebare: 

— Fiindcă ei nu sunt încetiniţi de o femeie cu un bebeluș. Of, 
rahat! 

— Dacă pornesc dimineaţă devreme, ne prind mâine, adaugă 
Ellis. 

— Ce putem să facem? 

— Plecăm acum. 

Jane își simţea oboseala în oase și era plină de un resentiment 
irațional împotriva lui Ellis. 

— Nu se poate să ne ascundem undeva? zise ea iritată. 

— Unde? se arătă mirat Ellis. Există un singur drum aici. Rușii 
au destui oameni ca să scotocească toate casele - nu sunt prea 
multe. In plus, localnicii nu sunt neapărat de partea noastră. S- 
ar putea să le spună cu ușurință rușilor unde ne ascundem. Nu, 
singura noastră speranţă e să înaintăm rapid. 

Jane se uită la ceas. Era două dimineaţa. Fu gata să renunțe. 

— Pun bagajele pe cal, zise Ellis. Tu alăpteaz-o pe Chantal. 

Apoi îi zise lui Mohammed în dari: 

— Vrei, te rog, să faci un ceai? Și dă-i lui Ali ceva de mâncare. 

Jane se întoarse în casă, termină îmbrăcatul, apoi o alăptă pe 
Chantal. Cât ea făcea asta, Ellis aduse ceaiul verde dulce într-un 
bol de ceramică. Ea îl bău cu recunoștință. 

Cât Chantal supse, Jane se întreba cât de mult îl chinuia pe 
Jean-Pierre gândul neobosit la ea și Ellis. Ştia că el ajutase raidul 
asupra Bandei fiindcă îl văzuse. Când scotociseră Valea celor 


VP - 268 


Cinci Lei, cunoștințele lui locale fuseseră de neprețuit. Știa că ei 
îi vânau nevasta și copilul așa cum câinii vânează șobolani. Cum 
de se hotărâse să-i ajute? lubirea lui se schimbase în ură din 
cauza resentimentelor și geloziei lui clocotinde. 

Chantal se sătură. „Ce plăcut trebuie să fie să nu știi nimic 
despre pasiune, gelozie sau trădare, să ai senzaţii doar de cald 
sau frig și plin sau gol”, se gândi Jane. 

— Bucură-te de asta cât mai poţi, fetiţă, zise ea. 

Își încheie grăbită nasturii cămășii și-și trase puloverul greu 
de lână peste cap. Își puse banduliera în jurul gâtului, o așeză 
pe Chantal confortabil în interiorul acesteia, apoi îmbrăcă haina 
și ieși afară. 

Ellis și Mohammed studiau harta la lumina unui felinar. Ellis îi 
arătă lui Jane traseul lor. 

— Urmăm Linarul spre locul unde se varsă în râul Nuristan, 
apoi cotim în sus din nou, spre nordul depresiunii cu același 
nume. Pe urmă apucăm pe una dintre văile astea laterale - 
Mohammed nu e sigur pe care dintre ele până nu ajungem acolo 
- și ne îndreptăm spre trecătoarea Kantiwar. Aș vrea să părăsim 
astăzi Valea Nuristanului - asta va face mult mai dificil pentru 
ruși să ne urmeze, fiindcă n-au să fie siguri pe care parte a văii 
am luat-o. 

— Cât de departe e? întrebă Jane. 

— La doar douăzeci și patru de kilometri, dar dacă e ușor sau 
greu, asta depinde de teren, desigur. 

Jane dădu din cap. 

— Să mergem, zise ea. 

Fu mândră de ea că fraza sunase mai vesel decât simţea. 

Porniră în lumina Lunii. Mohammed stabili un ritm rapid și lovi 
calul fără milă cu o curea de piele când iapa șovăi. Jane avea o 
ușoară durere de cap și o senzaţie de gol, de greață în stomac. 
Cu toate astea, nu-i era somn, ci era mai degrabă nervoasă, 
încordată și obosită. 

Găsi înfricoșător drumul de noapte. Uneori mergeau prin iarba 
rară de lângă râu, care era în regulă. Dar apoi drumul în ac de 
păr urca pe versantul muntelui și continua pe marginea falezei 
sute de metri mai sus, unde terenul era acoperit cu zăpadă, și 
Jane era îngrozită să nu alunece și să cadă, murind cu copilul în 
braţe. 

Uneori trebuiau să aleagă: poteca se bifurca, un drum mergea 


VP - 269 


în sus și celălalt în jos. Din moment ce niciunul dintre ei nu știa 
ce cale să apuce, îl lăsau pe Mohammed să ghicească. 

Prima dată o luaseră în jos și se dovedi a fi corect: drumul îi 
conduse pe o mică plajă, unde trebuiră să treacă prin treizeci de 
centimetri de apă, însă îi scuti de un ocol mare. Cu toate astea, 
a doua oară când fură nevoiţi să aleagă, o luară din nou pe 
malul râului, dar de data asta regretară: după vreun kilometru 
jumătate, poteca ducea direct spre faţa unei stânci abrupte și, 
ca s-o ocolească, ar fi trebuit să înoate. Obosiţi, reveniră la 
bifurcaţie și apoi urcară pe poteca de pe stâncă. 

La următoarea răscruce, coborâră din nou pe malul râului. De 
data asta, drumul îi duse la o margine care trecea de-a lungul 
feței stâncii, la vreo treizeci de metri deasupra râului. Calul 
deveni nervos, probabil fiindcă drumul era foarte îngust. Jane 
era și ea speriată. Lumina stelelor nu era suficientă ca să vadă 
râul de dedesubt, așa că defileul de lângă ea părea ca o groapă 
neagră fără fund. Maggie continuă să se oprească, și 
Mohammed trebui să tragă de frâu ca s-o facă să plece din nou. 

Când cărarea coti orbește în jurul unui pilastru în stâncă, 
Maggie refuză să meargă și deveni sperioasă. Jane se retrase, 
ferindu-se de picioarele din spate ale calului agitat. Chantal 
începu să plângă, fie fiindcă simţise momentul de tensiune, fie 
fiindcă nu adormise după alăptarea de la ora două dimineaţa. 
Ellis i-o dădu pe Chantal lui Jane și se duse în față, să-l ajute pe 
Mohammed cu calul. 

El se oferi să ia frâul, însă Mohammed refuză nepoliticos: 
tensiunea pusese stăpânire pe el. Ellis se mulţumi să împingă 
animalul din spate și să strige hii și hoo. Jane se gândi doar că 
era aproape amuzant, când Maggie se cabră, Mohammed scăpă 
frâul și se poticni, iar iapa dădu cu spatele direct în Ellis, îl trânti 
și continuă să meargă de-a-ndărătelea. 

Din fericire, Ellis căzu în stânga, pe peretele stâncii. Când 
calul dădu cu spatele peste Jane, ea se găsea pe marginea 
potecii, și acesta o împinse când trecu pe lângă ea. Se prinse de 
un sac fixat de hamul calului, ţinându-se cu îndârjirea morţii, în 
eventualitatea că avea să-i facă vânt în prăpastie. 

— Animal prost! ţipă ea. 

Chantal, strivită între Jane și cal, ţipă și ea. 

Jane fu târâtă mai mulţi metri, speriată să nu slăbească 
prinderea. Apoi, luându-și viaţa în propriile mâini, dădu drumul 


VP - 270 


sacului, întinse mâna dreaptă și apucă de căpăstru, căpătă o 
poziție fermă, se împinse să ajungă lângă cap, trase tare de 
căpăstru și rosti cu voce tare: 

— Stop! 

Spre surprinderea ei, Maggie se opri. 

Jane se întoarse. Ellis și Mohammed se ridicaseră în picioare. 

— Sunteţi bine? îi întrebă ea în franceză. 

— Aproape, răspunse Ellis. 

— Mi-am pierdut lanterna, zise Mohammed. 

— Sper doar ca nenorociţii de ruși să aibă aceleași probleme, 
rosti Ellis în engleză. 

Jane își dădu seama că ei nu văzuseră cum calul aproape o 
împinsese peste margine. Decise să nu le spună. Găsi frâul și i-l 
dădu lui Ellis. 

— Haide să mergem mai departe, zise ea. Ne lingem rănile 
mai târziu. 

Trecu pe lângă Ellis și-i spuse lui Mohammed: 

— Condu-ne. 

Khan se însenină după câteva minute fără Maggie. Jane se 
întrebă dacă aveau, într-adevăr, nevoie de un cal, dar decise că 
da: era prea mult bagaj de cărat și totul era esenţial. Însă 
adevărul era că ar fi trebuit să aducă mai multă mâncare. 

Trecură în grabă printr-un cătun tăcut și adormit, doar o mână 
de case și o cascadă. Într-una dintre căsuțe, un câine lătră 
isteric până când cineva îl reduse la tăcere cu un blestem. Apoi 
ajunseră din nou în pustietate. 

Cerul deveni din negru cenușiu și stelele dispărură: se lumină. 
Jane se întrebă ce făceau rușii. Poate că ofițerii își deșteptau în 
acel moment oamenii, strigând și lovindu-i pe cei lenți care abia 
ieșeau din sacii de dormit. Un bucătar făcea cafea, în timp ce 
ofițerul comandant își studia harta. Sau poate se treziseră 
devreme, cu o oră-două în urmă, pe când încă era întuneric, și 
se organizaseră în câteva minute, mărșăluind într-un singur șir 
de-a lungul râului Linar. Poate că trecuseră deja prin satul Linar. 
Poate că ei aleseseră corect toate direcţiile la bifurcaţii și chiar 
în clipa aia erau la doar vreun kilometru și jumătate în spatele 
prăzii lor. 

Jane grăbi un pic pasul. 

Marginea drumului șerpuia de-a lungul falezei și apoi cădea 
spre malul râului. Nu existau semne de agricultură, dar pantele 


VP - 271 


muntoase de pe fiecare parte erau dens împădurite, și când 
lumina străluci, Jane identifică stejari verzi. Îi arătă lui Ellis, 
spunând: 

— De ce nu putem să ne ascundem în pădure? 

— In ultimă instanţă, am putea, răspunse el. Dar rușii și-ar da 
seama curând că ne-am oprit, fiindcă ar întreba sătenii și li s-ar 
spune că n-am trecut pe-acolo. Așa că s-ar întoarce și ar începe 
să caute intens. 

Jane dădu din cap resemnată. Ea doar căuta scuze ca să 
profite de un popas. 

Chiar înainte de răsărit, dădură o curbă și se opriră brusc: o 
alunecare de teren umpluse defileul cu pământ și pietre, 
blocându-l complet. 

Jane se simţi gata să izbucnească în lacrimi. Merseră trei-cinci 
kilometri de-a lungul malului și al acelei margini înguste: să se 
întoarcă însemna un plus de opt kilometri, inclusiv partea care o 
speriase așa de mult pe Maggie. 

Se opriră tustrei pentru o clipă uitându-se la blocaj. 

— Putem să urcăm? întrebă Jane. 

— Calul nu poate, răspunse Ellis. 

Jane era supărată pe el pentru ceva evident. 

— Unul dintre noi ar putea să meargă înapoi cu calul, propuse 
ea nerăbdătoare. Ceilalţi doi ar putea să se odihnească în timp 
ce așteaptă calul să vină din urmă. 

— Nu cred că separarea e înţeleaptă. 

Jane simţi în vocea lui tonul „decizia-mea-e-finală”. 

— Nu presupune că o să facem toţi ce se întâmplă ca tu să 
crezi că e înţelept, zise ea repede. 

El păru uimit. 

— Bine. Dar cred și că movila de pământ și pietre s-ar putea 
să se miște dacă cineva încercă să se urce pe ea. De fapt, aș 
putea să spun și că eu n-am de gând să încerc asta, indiferent 
de ce decideți voi doi. 

— Deci, nici nu vrei să discuţi. Înţeleg. 

Furioasă, Jane se întoarse și porni înapoi de-a lungul cărării, 
lăsându-i pe cei doi bărbaţi în urmă. 

„De ce așa? se întrebă ea. De ce bărbaţii ajung la stilul ăsta 
autoritar, atoateștiutor ori de câte ori apare o problemă fizică 
sau mecanică? Ellis nu este fără greșeală. Poate o fi confuz: cu 
toate discursurile lui despre faptul că este expert antiterorist, 


VP - 272 


totuși lucrează pentru CIA, care este, probabil, cel mai mare 
grup de teroriști din lume. O parte din el iubește, fără îndoială, 
pericolul, violența și înșelăciunea. Nu alege un macho romantic 
dacă vrei ca un bărbat să te respecte”, reflectă ea. 

Despre Jean-Pierre se putea spune că nu trata niciodată 
femeile de sus. Poate le neglija, le înșela sau le ignora, însă nu 
le trata cu superioritate. Poate fiindcă era mai tânăr. 

Trecu pe lângă locul unde se cabrase Maggie. Nu-i așteptă pe 
bărbaţi: puteau să se descurce și singuri de data asta cu 
blestematul de cal. 

Chantal scânci, dar Jane o lăsă să aștepte. Merse cu pași mari 
până când ajunse într-un punct în care părea să fie o potecă 
până în vârful stâncii. Acolo, se așeză și declară în mod 
unilateral o perioadă de odihnă. Ellis și Mohammed o prinseră 
din urmă după vreo două minute. Khan scoase o prăjitură cu 
dude și nuci uscate din bagaje și o împărți în jur. Ellis nu vorbi 
cu Jane. 

Odată pauza încheiată, urcară coasta. Când ajunseră în vârf, 
ieșiră la soare și lui Jane începu să-i treacă supărarea. După un 
timp, Ellis își puse braţul în jurul ei și zise: 

— Îmi cer scuze că mi-am asumat comanda. 

— Mulţumesc, rosti Jane înţepat. 

— Nu crezi că poate ai exagerat un pic? 

— Fără îndoială că așa am făcut. Îmi pare rău. 

— Sigur. Dă-mi-o mie pe Chantal. 

Jane îi dădu bebelușul. Când scăpă de greutate, își dădu 
seama că o doare spatele. Chantal nu păruse niciodată grea, 
însă povara se resimțea pe o distanţă mare. Era ca și cum ai 
căra cincisprezece kilometri o pungă cu cumpărături. 

Aerul deveni mai blând pe măsură ce soarele urca pe cerul de 
dimineaţă. Jane se descheie la haină, iar Ellis și-o scoase pe-a 
lui. Mohammed își păstră mantaua de uniformă rusească, cu 
indiferența caracteristică afganilor faţă de schimbările în vreme, 
cu excepţia celor mai severe. 

Către amiază ieșiră din defileul îngust al Linarului, în valea 
mai largă a Nuristanului. Acolo, drumul era din nou marcat 
destul de clar, poteca fiind aproape la fel de bună ca drumul de 
căruțe care trecea prin Valea celor Cinci Lei. Cotiră spre nord, 
mergând în amonte și urcând. 

Jane se simţea teribil de obosită și de descurajată. După ce se 


VP - 273 


trezise la două noaptea, mersese zece ore, dar acoperiseră doar 
șase-opt kilometri. Ellis voia să facă încă șaisprezece kilometri în 
acea zi. Pentru Jane era a treia zi consecutivă de mers și știa că 
nu va rezista până la căderea nopţii. Chiar și Ellis avea pe faţă o 
expresie de supărare care, știa Jane, indica un semn că era 
obosit. Numai Mohammed părea neobosit. 

În Valea Linarului nu văzuseră pe nimeni în afara satelor, dar 
în valea mai largă a Nuristanului erau câţiva călători, cei mai 
mulți dintre ei purtând haine și turbane albe. Nuristanii se uitară 
curioși la cei doi occidentali palizi și epuizați, însă îl salutară cu 
respect precaut pe Mohammed, fără îndoială din cauza 
Kalașnikovului aruncat pe umăr. 

În timp ce se târau în sus, pe lângă râul Nuristan, fură ajunși 
din urmă de un tânăr cu barbă neagră, cu ochi strălucitori, care 
transporta zece pești proaspeți înfipţi într-un fel de suliță. 

El vorbi cu Khan într-un amestec de limbi - Jane recunoscu 
ceva cuvinte în dari și ocazional în pașto - și se înțeleseră unul 
pe altul destul de bine ca Mohammed să cumpere trei pești. 

— Cinci sute de afgani pentru pește - cât înseamnă asta? o 
întrebă Ellis pe Jane numărând banii. 

— Cinci sute de afgani înseamnă cincizeci de franci francezi - 
cinci lire sterline. 

— Zece dolari, calculă rapid Ellis. Scump pește! 

Jane își dori ca el să înceteze să bombăne: ea abia dacă mai 
putea să pună un picior în faţa celuilalt, iar el vorbea despre 
prețul peștelui. 

Tânărul, al cărui nume era Halam, zise că prinsese peștele în 
lacul Mundol, mai departe, jos, în vale, deși probabil îl 
cumpărase, fiindcă nu arăta a pescar. Işi încetini ritmul, ca să 
meargă alături de ei, volubil, aparent nu prea interesat dacă-l 
înțelegeau sau nu. 

Ca și Valea celor Cinci Lei, Nuristanul era un canion stâncos 
care se extindea la fiecare câţiva kilometri în mici câmpii 
cultivate, în terase. Cea mai vizibilă diferenţă era pădurea de 
stejar verde care în acea zonă acoperea munţii ca lâna de pe 
spatele unei oi și la care Jane se gândi ca ascunzătoare dacă 
orice altceva eșua. 

Mergeau mai repede între timp. Nu mai era ramificaţia 
enervantă de pe munte, motiv pentru care Jane era profund 
recunoscătoare. Într-un loc, drumul era blocat de o alunecare de 


VP - 274 


teren, dar de data asta Ellis și Jane reușiră să depășească 
obstacolul, și Mohammed și calul trecură prin râu și se 
întoarseră câţiva metri în amonte. Puțin mai târziu, când din apă 
ieși un pilastru, drumul continuă în jurul stâncii, pe o estacadă 
șubredă din lemn pe care calul refuză să calce, și, din nou, 
Mohammed rezolvă problema trecând prin apă. 

La momentul respectiv, Jane era aproape să se prăbușească 
de oboseală. Când Mohammed se întoarse peste râu, ea zise: 

— Trebuie să mă opresc și să mă odihnesc. 

— Suntem aproape de Gadwal, spuse Khan. 

— Cât de departe e? 

Mohammed conversă cu Halam în dari și franceză, apoi 
răspunse: 

— O jumătate de oră. 

Lui Jane i se păru o veșnicie. 

„Desigur, pot să mai merg încă o jumătate de oră”, își zise ea 
și încercă să se gândească la altceva decât la durerea de spate 
și nevoia de a se întinde. 

Dar când dădură următoarea curbă, văzură satul. 

Era o priveliște uimitoare, precum și una bine-venită: casele 
din lemn se îngrămădeau în sus, pe muntele abrupt, ca niște 
copii care se cățărau unul în spatele altuia, dând impresia că 
dacă o casă din partea de jos se prăbușea, tot satul se 
rostogolea de pe deal și cădea în apă. 

De îndată ce ajunseră în dreptul primei case, Jane se opri, pur 
și simplu, și se așeză pe malul râului. O durea fiecare mușchi din 
trup și abia avu puterea s-o ia pe Chantal de la Ellis, care se 
așeză lângă ea cu o grabă care sugera că și el era extenuat. O 
faţă curioasă se uită din casă, și Halam începu imediat să-i 
vorbească femeii, probabil spunându-i ce știa despre Jane și 
Ellis. 

Mohammed o priponi pe Maggie într-un loc unde putea să 
pască iarba aspră de pe malul râului, apoi se lăsă pe vine lângă 
Ellis. 

— Trebuie să cumpărăm pâine și ceai, zise Khan. 

Jane se gândi că aveau nevoie de ceva mai substanţial. 

— Și peștele? întrebă ea. 

— Ar dura prea mult să-l curățăm și să-l gătim, răspunse Ellis. 
O să-l păstrăm pentru diseară. Nu vreau să petrecem mai mult 
de o jumătate de oră aici. 


VP - 275 


— Bine, zise Jane, deși nu era sigură că avea să reușească să 
continue după numai o jumătate de oră. 

„Poate ceva de mâncare mă va revigora”, chibzui ea. 

Halam îi strigă. Jane ridică privirea și-l văzu făcând semn. 
Femeia la fel: îi invita în casa ei. Ellis și Khan se ridicară în 
picioare. Jane o puse pe Chantal jos, pe pământ, se ridică, apoi 
se aplecă să ia bebelușul. Deodată, vederea i se înceţoșă și păru 
să-și piardă echilibrul. Pentru o clipă se luptă cu asta, văzând 
doar fețișoara lui Chantal înconjurată de o ceaţă. Apoi genunchii 
i se înmuiară, căzu la pământ și totul se întunecă. 

După o vreme, deschise ochii și văzu un cerc de fețe 
îngrijorate deasupra ei: Ellis, Mohammed, Halam și femeia. 

— Cum te simţi? întrebă Ellis. 

— Ridicol, răspunse ea. Ce s-a întâmplat? 

— Ai leșinat. 

— O să fiu în regulă, îi asigură ea și se ridică. 

— Nu, n-ai să fii, zise Ellis. Nu poţi să mergi mai departe azi. 

Capul lui Jane se limpezi. Știa că el avea dreptate. Trupul n-o 
mai ducea, și niciun efort de voinţă n-avea să schimbe asta. 
Incepu să vorbească în franceză, ca să înțeleagă și Mohammed. 

— Dar e sigur că rușii ajung aici azi. 

— Va trebui să te ascundem, spuse Ellis. 

— Uită-te la oamenii ăştia, interveni Mohammed. Ți se pare că 
pot să ţină un secret? 

Jane privi spre Halam și femei. Ei se uitau, ţintuiţi de 
conversaţie, chiar dacă nu înțelegeau o iotă. Sosirea străinilor 
era, probabil, cel mai interesant eveniment al anului. În câteva 
minute, tot satul avea să fie acolo. Ea îl studie pe Halam. Să-i 
spună lui să nu trâăncănească ar fi fost ca și cum ar fi spus unui 
câine să nu latre. Locul ascunzătorii lor avea să fie cunoscut de 
tot Nuristanul până la căderea nopţii. Era posibil să scape de 
oamenii ăștia și să se strecoare neobservaţi pe versantul unei 
văi? Poate. Dar nu puteau să trăiască la nesfârșit fără ajutor din 
partea localnicilor - la un moment dat, hrana lor avea să se 
termine și se va întâmpla cam în momentul în care rușii își vor 
da seama că s-au oprit și vor începe să-i caute în pădure și 
canioane. Ellis avusese dreptate mai devreme când afirmase că 
singura lor speranţă era să stea în faţa urmăritorilor lor. 

Mohammed trase adânc din ţigară, părând gânditor. Îi vorbi 
lui Ellis. 


VP - 276 


— Va trebui ca noi doi să mergem mai departe și s-o lăsăm pe 
Jane în urmă. 

— Nu, zise Ellis. 

— Bucata de hârtie pe care o ai, semnată de Masud, Kamil și 
Azizi, e mai importantă decât viața oricăruia dintre noi. 
Reprezintă viitorul Afganistanului - libertatea pentru care a 
murit fiul meu, îi explică Mohammed. 

„Ellis ar trebui să meargă de unul singur, reflectă Jane. Cel 
puţin el poate fi salvat”. 

Îi era ruşine de ea însăși pentru disperarea cumplită pe care o 
simțea la gândul de a-l pierde. Trebuia să încerce să-și dea 
seama cum să-l ajute, nu să se întrebe cum să-l ţină lângă ea. 

Dintr-odată îi veni o idee. 

— AȘ putea să-i deviez pe ruși, zise ea, să mă las prinsă, apoi, 
după ce voi mima reticenţa să-i dau lui Jean-Pierre tot felul de 
informaţii false: încotro te îndrepţi și cum călătorești... Dacă i-aș 
trimite pe un drum complet greșit, ai putea să câștigi câteva zile 
- suficiente ca să ieși în siguranţă din ţară. 

Deveni entuziasmată de idee, chiar dacă în inima ei se 
gândea: „Nu mă lăsa, te rog, nu mă lăsa”. 

— E singura cale, Ellis, zise Mohammed privindu-l. 

— Las-o baltă, replică Ellis. N-are să se întâmple. 

— Dar, Ellis... 

— N-are să se întâmple, repetă Ellis. Las-o baltă. 

Mohammed tăcu. 

— Dar ce-o să facem? întrebă Jane. _ 

— Rușii n-au să ne prindă din urmă azi, răspunse Ellis. Incă 
avem un avantaj - ne-am trezit foarte de dimineaţă. O să stăm 
aici la noapte și pornim din nou mâine devreme. Amintiţi-vă, nu 
se termină până nu se termină. Orice se poate întâmpla. Cineva 
de la Moscova ar putea să decidă că Anatoli și-a ieșit din minţi și 
să-i anuleze misiunea de căutare. 

— Prostii, rosti Jane în engleză, dar pe ascuns era bucuroasă, 
împotriva oricărei raţiuni, că el refuza să plece singur. 

— Am o sugestie, propuse Mohammed. Mă întorc eu și-i abat 
pe ruși. 

Inima lui Jane tresări. Era posibil? 

— Cum? se arătă curios Ellis. 

— Mă ofer să le fiu ghid și interpret, și-i conduc spre sudul Văii 
Nuristanului, departe de voi, în direcţia lacului Mundol. 


VP - 277 


Jane se gândi la un obstacol și se întristă din nou. 

— Dar probabil că au deja un ghid, zise ea. 

— Poate că e un om bun din Valea celor Cinci Lei, care a fost 
obligat să-i ajute pe ruși împotriva propriei voințe. In cazul ăsta, 
vorbesc cu el și aranjez lucrurile. 

— Și dacă nu ne sprijină? 

Mohammed se gândi. 

— Atunci, nu e un om bun care a fost obligat să-i ajute, ci un 
trădător care colaborează de bunăvoie cu inamicul, pentru 
câștig personal, caz în care o să-l omor. 

— Nu vreau să fie nimeni ucis de dragul meu, spuse ea 
repede. 

— Nu pentru tine, preciză Ellis cu asprime. Pentru mine - refuz 
să plec de unul singur. 

Jane tăcu. 

Ellis se gândi la punerea în practică a planului. 

— Nu ești îmbrăcat ca un nuristani, îi zise el lui Khan. 

— Am să-mi schimb hainele cu Halam. 

— Nu vorbești bine limba locală. 

— În Nuristan există mai multe dialecte. O să pretind că 
provin dintr-o zonă unde se folosește altul. Oricum, rușii nu 
vorbesc niciunul, așa că n-au să știe niciodată. 

— Ce faci cu arma? 

Mohammed chibzui pentru o clipă. 

— Îmi dai sacul tău? 

— E prea mic. 

— Kalașnikovul meu e un model cu patul rabatabil. 

— Sigur, zise Ellis. Iți dau sacul. 

Jane se întrebă dacă asta avea să atragă suspiciuni, însă 
decise că nu: bagajele afganilor erau la fel de ciudate și variate 
ca hainele lor. Chiar și așa, mai devreme sau mai târziu, 
Mohammed avea să stârnească suspiciuni, cu siguranţă. 

— Ce-o să se întâmple când au să-și dea seama, în cele din 
urmă, că sunt pe drumul greșit? întrebă ea. 

— Înainte ca asta să se întâmple, am să fug noaptea, lăsându- 
i în mijlocul pustietăţii. 

— E grozav de periculos, replică Jane. 

Mohammed încercă să pară eroic nepăsător. La fel ca mulţi 
alţi luptători de gherilă, era cu adevărat curajos, dar și ridicol de 
înfumurat. 


VP - 278 


— Dacă planul tău eșuează și rușii te suspectează înainte să 
decizi să-i părăsești, au să te tortureze ca să afle pe ce drum am 
plecat, zise Ellis. 

— N-au să mă prindă în veci viu, îl asigură Khan. 

Jane îl crezu. 

— Dar n-o să mai avem noi ghid, adăugă Ellis. 

— O să vă găsesc altul. 

Mohammed se întoarse spre Halam și începu o rapidă 
conversație multilingvă. 

Jane deduse că Mohammed propunea să-l angajeze pe Halam 
ca ghid. Nu-l plăcea prea mult pe Halam - era prea bun vânzător 
ca să fie cu totul demn de încredere -, dar era, evident, un om 
umblat, așa că era o alegere naturală. Cei mai mulţi dintre 
localnici nu s-ar fi aventurat probabil niciodată în afara propriei 
văi. 

— El zice că știe drumul, traduse Mohammed revenind la 
franceză. 

Jane simţi un junghi de neliniște la cuvintele £/ zice. 

— O să vă ducă la Kantiwar, iar acolo o să găsească alt ghid 
să ajungeţi la următoarea trecătoare, și așa o să continuaţi spre 
Pakistan, continuă Khan. El o să se aleagă cu cinci mii de afgani. 

— Pare un preţ convenabil, dar câţi alţi ghizi o să fim nevoiți 
să angajăm la preţul ăsta înainte să ajungem la Chitral? întrebă 
Ellis. 

— Poate cinci sau șase, răspunse Mohammed. 

Ellis clătină din cap. 

— Nu avem treizeci de mii de afgani. Și trebuie să cumpărăm 
și mâncare. 

— Va trebui să faceţi rost de mâncare prin organizarea de 
dispensare, replică Mohammed. Și drumul o să devină mai ușor 
odată ce sunteți în Pakistan. Poate că la final n-o să fie nevoie 
de ghizi. 

Ellis păru nesigur. 

— Ce crezi? o întrebă el pe Jane. 

— Există o rezolvare, răspunse ea. Ai putea să pleci fără mine. 

— Nu, spuse el. Asta nu-i o alternativă. Vom continua 
împreună. 


VP - 279 


Capitolul optsprezece 


În prima zi, echipele nu găsiră nici urmă de Ellis și Jane. 

Jean-Pierre și Anatoli stăteau pe scaune tari din lemn într-un 
birou spartan, fără ferestre, la baza aeriană Bagram, 
monitorizând rapoartele venite prin reţeaua radio. Echipele de 
căutare plecaseră din nou înainte de ivirea zorilor. Erau șase la 
început: câte una pentru fiecare dintre cele cinci văi laterale 
principale care duceau spre est de Valea celor Cinci Lei și una 
care urma Râul celor Cinci Lei la nord de izvor și dincolo de 
acesta. Fiecare dintre echipe includea cel puţin un ofițer din 
armata regulată afgană vorbitor de dari. Cele șase elicoptere ale 
lor aterizară în câte un sat din Vale și, o jumătate de oră mai 
târziu, toţi comandanții raportaseră că găsiseră ghizi locali. 

— A fost rapid, zise Jean-Pierre după al șaselea raport. Cum 
au făcut asta? 

— Simplu, răspunse Anatoli. Cer cuiva să fie ghid. El zice nu. 
Ei îl împușcă. Cer altcuiva. Nu le ia mult să găsească un 
voluntar. 

Una dintre echipele de căutare încercă să urmeze traseul 
indicat din aer, dar experimentul eșuă. Traseele erau destul de 
dificil de urmărit de la sol, imposibil din aer. Mai mult decât atât, 
niciunul dintre ghizi nu mai fusese într-o aeronavă, și noua 
experienţă era complet dezorientantă. Deci, toate echipele de 
căutare merseră pe jos, unii cu cai confiscaţi ca să le care 
bagajele. 

Jean-Pierre nu se mai așteaptă la nicio veste de dimineaţă, 
fiindcă fugarii aveau o zi întreagă avans. Totuși, soldaţii se 
mișcau, cu siguranţă, mai repede decât Jane, mai ales că eao 
căra pe Chantal. 

Jean-Pierre simţea vinovăţie de fiecare dată când se gândea 
la Chantal. Furia lui din cauza a ceea ce făcea soţia lui nu se 
extindea asupra fiicei, dar copilul suferea, era sigur: drumeții 
montane cât e ziua de lungă, trecători mai sus de linia de 
zăpadă, bătute de vânturi îngheţate. 

Mintea i se întorcea, la fel ca de multe ori zilele acelea, la 
întrebarea ce s-ar fi întâmplat dacă Jane murea și Chantal 
supravieţuia. ȘIi-l imaginase pe Ellis capturat, singur. Pe Jane 
găsită la un kilometru, doi în urmă, moartă de frig, în brațe cu 


VP - 280 


copilul încă în viaţă în mod miraculos. 

„AȘ ajunge din nou la Paris ca un personaj tragic, romantic, se 
gândi Jean-Pierre. Un văduv cu o fetiță, un veteran al războiului 
din Afganistan. Ce vedetă au să mă facă! Sunt perfect capabil să 
cresc un copil. Ce relaţie intensă o să avem când o să mai 
crească. Ar trebui să angajez o bonă, evident, însă o să mă 
asigur că n-o să ia locul mamei în afecțiunea copilului. Nu, eu o 
să fiu și tată, și mamă pentru ea”. 

Cu cât reflecta la asta, cu atât mai revoltat se simţea că Jane 
îi risca viaţa lui Chantal. Desigur, ea își pierduse toate drepturile 
părintești prin luarea copilului într-o astfel de escapadă. Chibzui 
că pe această bază ar putea să obţină, probabil, custodia legală 
a copilului într-un tribunal european. 

Pe măsură ce se scurgea după-amiaza, Anatoli devenea mai 
plictisit, iar Jean-Pierre se tensiona. Erau amândoi morocănoși. 
Anatoli purta lungi conversații în limba rusă cu alţi ofițeri care 
veneau în cămăruţa fără ferestre, și bolboroseala lor 
interminabilă îl umplea de nervi pe Jean-Pierre. La început, 
Anatoli tradusese toate rapoartele radio ale echipelor de 
căutare, dar în acele momente spunea doar „Nimic”. Jean-Pierre 
trasase rutele echipelor pe un set de hărţi, marcându-le cu 
bolduri roșii, dar până la sfârșitul după-amiezii ele urmaseră 
trasee sau albii secate de râu netrecute pe hărţi, și dacă 
rapoartele radio ofereau indicii cu privire la locul unde se aflau, 
Anatoli nu le transmitea mai departe. 

Echipele făcură tabără la căderea nopţii, fără să raporteze 
vreo urmă de fugari. Căutătorii fuseseră instruiți să întrebe 
locuitorii satelor prin care treceau. Sătenii spuneau că nu 
văzuseră niciun străin. Asta nu era surprinzător, deoarece 
căutătorii încă erau pe partea Văii celor Cinci Lei a marii 
trecători care ducea în Nuristan. Oamenii pe care îi chestionau 
ei îi erau, în general, loiali lui Masud: pentru ei, să-i ajute pe ruși 
însemna trădare. A doua zi, când echipele de căutare vor trece 
în Nuristan, lumea avea să fie mai cooperantă. 

Cu toate astea, Jean-Pierre se simţi descurajat când părăsi 
biroul la căderea nopţii, împreună cu Anatoli, și traversară pista 
din beton spre cantină. Mâncară o cină scârboasă de cârnaţi la 
conservă și piure de cartofi reîncălzit, apoi Anatoli plecă indispus 
să bea votcă împreună cu niște colegi ofiţeri, lăsându-l pe Jean- 
Pierre în grija unui sergent care vorbea doar rusa. Jucară o 


VP - 281 


partidă de șah, dar - spre dezamăgirea lui Jean-Pierre - 
sergentul era mult prea bun. Jean-Pierre se retrase devreme și 
rămase întins treaz pe o saltea militară tare, vizualizându-i în 
minte pe Jane și Ellis împreună în pat. 

În dimineaţa următoare fu trezit de Anatoli, cu faţa lui 
orientală numai zâmbet, cu toată iritarea dispărută, și Jean- 
Pierre se simţi ca un copil rău care era iertat, deși, din câte știa, 
nu greșise nimic. Mâncară împreună terci la micul dejun, în sala 
de mese. Anatoli vorbise deja cu echipele de căutare, toate 
părăsind tabăra și pornind din nou în zori. 

— Azi o prindem pe nevasta ta, prietene, rosti Anatoli vesel și 
Jean-Pierre simţi un val de optimism fericit. 

De îndată ce ajunseră la birou, Anatoli vorbi din nou prin radio 
cu echipele de căutători. Le ceru să descrie ce vedeau 
pretutindeni în jur, și Jean-Pierre le folosi descrierile de râuri, 
lacuri, depresiuni și morene ca să le ghicească locațiile. Păreau 
să se miște teribil de încet în termeni de kilometri pe oră, însă, 
desigur, urcau pe teren dificil, și aceiași factori îi încetineau și pe 
Ellis și Jane. 

Fiecare echipă de căutare avea ghid, și când ajunseră la un 
loc unde poteca se bifurca și ambele sensuri duceau în Nuristan, 
mai recrutau un ghid din cel mai apropiat sat și se despărțeau în 
două grupuri. Până la amiază, harta lui Jean-Pierre era plină de 
boldulețe roșii, de parcă avea pojar. 

In mijlocul după-amiezii, ceva neașteptat le distrase atenţia. 
Un general ochelarist, aflat într-un tur de cinci zile de constatare 
a situaţiei din Afganistan, ateriză la Bagram și decise să afle 
cum cheltuia Anatoli banii contribuabililor ruși. Asta o înţelese 
Jean-Pierre din câteva vorbe ale lui Anatoli, cu câteva secunde 
înainte ca generalul să intre vijelios în micul birou, urmat de 
ofițeri neliniștiţi, precum bobocii grăbindu-se după rața-mamă. 

Jean-Pierre era fascinat să vadă cu câtă măiestrie se descurca 
Anatoli cu vizitatorul lui. El sări în picioare, arătând energic, dar 
netulburat, îi scutură mâna generalului și-i dădu un scaun; lătră 
o serie de comenzi prin ușa deschisă; vorbi rapid, dar 
respectuos cu generalul, cam vreun minut; se scuză și transmise 
ceva prin radio; traduse pentru Jean-Pierre răspunsul care veni 
cu pocnituri prin atmosferă din Nuristan; și i-l prezentă pe 
general lui Jean-Pierre în franceză. 

Generalul începu să pună întrebări și Anatoli arătă spre 


VP - 282 


boldurile de pe harta lui Jean-Pierre când răspunse. Apoi, în 
mijlocul a toate astea, conducătorul uneia dintre echipele de 
căutare chemă cu o voce neașteptată, emoţionată, sporovăind 
în rusă, și Anatoli îi făcu semn generalului să tacă în mijlocul 
propoziției, ca să asculte. 

Jean-Pierre se așeză pe marginea scaunului tare și așteptă 
nerăbdător traducerea. 

Vocea se opri. Anatoli puse o întrebare și primi răspuns. 

— Ce-a văzut? izbucni Jean-Pierre incapabil să mai tacă. 

Anatoli îl ignoră pentru o clipă și vorbi cu generalul. În cele din 
urmă, se întoarse spre Jean-Pierre. 

— Au descoperit doi americani într-un sat numit Atati, în Valea 
Nuristanului. 

— Minunat! exclamă Jean-Pierre. Ei sunt! 

— Cred că da, zise Anatoli. 

Jean-Pierre nu reușea să-i înțeleagă lipsa de entuziasm. 

— Sigur că sunt! Trupele tale nu fac diferența între americani 
și englezi. 

— Probabil că nu. Dar spun că nu e niciun bebeluș. 

— Niciun bebeluș! se încruntă Jean-Pierre. Cum o fi asta? 

O lăsase Jane pe Chantal în Valea celor Cinci Lei, urmând să-i 
fie adusă de Rabia, Zahara sau Fara? Părea imposibil. Dacă 
ascunsese bebelușul la o familie în satul acela - Atati - doar cu 
câteva secunde înainte să fie prinsă de echipa de căutare? Și 
asta părea puţin probabil: instinctul lui Jane ar fi fost să ţină 
copilul aproape de ea în vremuri de primejdie. 

Oare Chantal murise? 

Era, probabil, o greșeală, decise el: o eroare de comunicare, 
interferenţe atmosferice în legătura radio sau chiar un ofițer orb 
cu desăvârșire în echipa de căutare, care, pur și simplu, nu 
vedea un bebeluș. 

— Să nu speculăm, îi spuse el lui Anatoli. Să mergem și să 
vedem. 

— Vreau să mergi cu echipa de capturare, zise Anatoli. 

— Sigur, fu de acord Jean-Pierre, apoi înțelesese adevăratul 
sens al frazei lui Anatoli. Vrei să spui că tu nu vii? 

— Corect. 

— De ce nu? 

— E nevoie de mine aici, răspunse Anatoli aruncând o privire 
la general. 


VP - 283 


— Bine, conchise Jean-Pierre. 

Erau jocuri de putere în cadrul birocrației militare, fără 
îndoială: Anatoli se temea să părăsească baza cât generalul încă 
dădea târcoale pe-acolo, fiindcă vreun rival ar fi avut șansa să-l 
calomnieze pe la spate. 

Anatoli ridică receptorul telefonului de birou și dădu o serie de 
ordine în limba rusă. Cât el vorbea, în cameră intră o ordonanţă 
și-i făcu semn lui Jean-Pierre. 

Anatoli puse mâna pe receptor și zise în franceză: i 

— Îţi vor da o haină călduroasă - e deja iarnă în Nuristan. A 
bientôt. 

Jean-Pierre ieşi cu ordonanța. Merseră de-a lungul pistei de 
beton. Două elicoptere așteptau cu elicele învârtindu-se: un 
Hind cu ochi de gândac, cu rachete în aruncătorul de sub aripile 
butucănoase, și un Hip destul de mare, cu un rând de hublouri 
de-a lungul fuzelajului. Jean-Pierre se întrebă la ce folosea 
aeronava Hip, apoi își dădu seama că avea să aducă înapoi 
echipa de căutare. Chiar înainte să ajungă la aparatele de zbor, 
un soldat alergă spre ei cu o manta de uniformă și i-o dădu lui 
Jean-Pierre. El și-o aruncă pe braţ și urcă în Hind. 

Decolară imediat. Jean-Pierre era în febra anticipării. Se așeză 
pe bancheta din cabina pasagerilor împreună cu o jumătate de 
duzină de soldaţi. Se îndreptau spre nord-est. 

Când părăsiră baza aeriană, pilotul îi făcu semn lui Jean- 
Pierre. El se duse în faţă ca pilotul să poată să-i vorbească. 

— Eu am să-ţi fiu interpret, zise omul într-o franceză ezitantă. 

— Mulţumesc. Ştii încotro ne îndreptăm? 

— Da, domnule. Avem coordonatele și pot să comunic prin 
radio cu șeful echipei de căutare. 

— Bine. 

Jean-Pierre era surprins să fie tratat cu așa respect. Se părea 
că dobândise un rang de onoare prin asocierea cu un colonel 
KGB. 

Când se întoarse la locul lui, se întrebă ce faţă o să facă Jane 
când el o să intre. Avea să fie ușurată? Sfidătoare? Sau doar 
epuizată? Ellis o să fie furios și umilit, desigur. 

„Cum ar trebui să mă port? se întrebă Jean-Pierre. Vreau să-l 
pun în încurcătură, dar trebuie să rămân demn. Ce-ar trebui să 
spun?” 

Încercă să-și imagineze scena. Ellis și Jane erau în curtea 


VP - 284 


vreunei moschei sau așezați pe podeaua de pământ a unei 
colibe din piatră, eventual legaţi, păziţi de soldaţi cu 
Kalașnikovuri. Erau, probabil, înfrigurațţi, înfometați și nefericiți. 
Jean-Pierre intra, purtând mantaua rusească, arătând încrezător 
și dominant, urmat de subofițeri supuși. Le arunca o privire 
lungă, pătrunzătoare și spunea... 

Ce spunea? We întâ/nim din nou suna teribil de melodramatic. 
Chiar credeati că puteți să scăpați de noi? Era prea retoric. N-ati 
avut nicio șansă era mai bine, însă un pic nesatisfăcător. 

Temperatura scăzu rapid pe măsură ce se îndreptau spre 
munți. Jean-Pierre îmbrăcă mantaua și rămase lângă ușa 
deschisă, privind în jos. Sub el era o vale în genul celei a celor 
Cinci Lei, cu un râu în mijloc, curgând în umbra munţilor. Zărea 
zăpadă pe culmile și crestele de pe ambele părţi, dar deloc în 
vale. 

Jean-Pierre se duse în faţă, în cabina de pilotaj, și vorbi în 
urechea pilotului. 

— Unde suntem? 

— Se numește Valea Sakardarei, răspunse omul. Cum 
mergem spre nord, numele i se schimbă în Valea Nuristanului. 
Ne duce până la Atati. 

— Cât mai avem? 

— Douăzeci de minute. 

Părea o veșnicie. Făcând un efort să-și controleze nerăbdarea, 
Jean-Pierre se întoarse pe banchetă, lângă trupe. Soldaţii erau 
tăcuţi și liniștiți, privindu-l. Părea că le era frică de el. Poate se 
gândeau că era în KGB. 

„Sunt în KGB”, chibzui el brusc. 

Se întrebă la ce se gândeau soldaţii. La iubitele și soțiile de 
acasă, poate? Acasă la ei urma să fie acasă la el de-acum 
înainte. | se va oferi un apartament la Moscova. Se întrebă dacă 
era posibil să aibă o viaţă fericită de familie cu Jane. Voia să le 
instaleze pe ea și pe Chantal în apartamentul lui cât timp el, 
asemenea soldaţilor ăstora, lupta cu dârzenie în ţări străine și 
aștepta cu nerăbdare să plece acasă în concediu, să se culce cu 
soţia lui din nou și să vadă cum a crescut fiica lui. 

„Am înșelat-o pe Jane și ea m-a înșelat pe mine, reflectă el. 
Poate putem să ne iertăm unul pe altul, fie și doar de dragul lui 
Chantal”. 

Ce se întâmplase cu Chantal? 


VP - 285 


Era pe cale să afle. Elicopterul pierdu înălțime. Aproape 
ajunseseră. Jean-Pierre se ridică în picioare să se uite din nou 
din ușă. Coborau într-o luncă unde un afluent se vărsa în râul 
principal. Era un loc frumos, cu doar câteva case răspândite pe 
coasta dealului, fiecare suprapunându-se celui de dedesubt, în 
stil Nuristani: Jean-Pierre își aminti că văzuse fotografii ale unor 
astfel de sate în cărțile despre Himalaya de pe măsuţa de cafea. 

Elicopterul ateriză. 

Jean-Pierre sări jos. În cealaltă parte a luncii, un grup de 
soldați ruși - echipa de căutare, fără îndoială - apăru din cea 
mai joasă casă din lemn de pe colină. Jean-Pierre așteptă cu 
nerăbdare pilotul, interpretul lui. În cele din urmă, omul ieși din 
elicopter. 

— Să mergem! zise Jean-Pierre și porni peste câmp, 
abţinându-se să nu fugă. 

„Ellis și Jane sunt, probabil, în casa din care a ieșit echipa de 
căutare”, chibzui el și se îndreptă într-acolo cu mers grăbit. 

Începu să se simtă revoltat: furia mult timp reprimată se 
învolbură în el. „La naiba cu să fii demn, chibzui el. Am de gând 
să-i spun cuplului ăstuia dezgustător exact ce cred”. 

În timp ce se apropia de echipa de căutare, ofiţerul de la 
conducerea grupului începu să vorbească. Ignorându-l, Jean- 
Pierre se întoarse spre pilot și zise: 

— Întreabă-l unde sunt. 

Pilotul îl întrebă, iar ofițerul arătă spre casa din lemn. Fără 
alte formalităţi, Jean-Pierre trecu pe lângă soldaţi și intră în 
casă. 

Mânia lui era pe punctul să dea în fiert când luă cu asalt 
clădirea grosolană. Alţi câţiva din echipa de căutare stăteau 
grupaţi într-un colţ. Ei se uitară la el, apoi îi făcură loc. 

În colţ, doi oameni erau legaţi de o bancă. 

Jean-Pierre se uită la ei șocat. Gura i se deschise și sângele i 
se scurse din faţă. Erau un băiat de optsprezece-nouăsprezece 
ani, slab, cu aspect anemic, cu părul lung și murdar și o mustață 
pleoștită, și o fată cu pieptul mare, blondă, cu flori în păr. 
Băiatul se uită la Jean-Pierre cu ușurare și rosti în engleză: 

— Hei, omule, ajută-ne, te rog? Suntem în rahat până-n gât. 

Jean-Pierre se simţi de parcă era gata să explodeze. Era doar 
o pereche de hipsteri pe traseul Katmandu, o specie de turiști 
care nu dispăruse chiar cu totul, în ciuda războiului. Ce 


VP - 286 


dezamăgire! De ce se aflau acolo tocmai când toată lumea 
căuta o pereche fugară de occidentali? 

Cu siguranță, Jean-Pierre n-avea de gând să ajute o pereche 
de degeneraţi drogaţi. Se întoarse și ieși. 

Pilotul tocmai intra. Văzu expresia de pe faţa lui Jean-Pierre și 
întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu e cuplul pe care-l căutăm. Vino cu mine. 

Omul se grăbi după Jean-Pierre. 

— Nu e cuplul nostru? Nu sunt americanii? 

— Ei sunt americani, dar nu cei pe care-i căutăm noi. 

— Ce-ai de gând să faci acum? 

— O să vorbesc cu Anatoli, și am nevoie de tine ca să-mi faci 
legătura cu el prin radio. 

Traversară câmpul și urcară în elicopter. Jean-Pierre se așeză 
în scaunul trăgătorului și-și puse căștile. Bătu nerăbdător cu 
piciorul în podeaua din metal în timp ce pilotul vorbi la nesfârșit 
prin radio în limba rusă. În final, se auzi vocea lui Anatoli, 
sunând foarte îndepărtat și punctată cu intermitențe 
atmosferice. 

— Jean-Pierre, prietene, aici e Anatoli. Unde ești? 

— Sunt la Atati. Cei doi americani capturați nu sunt Ellis și 
Jane. Repet, nu sunt Ellis și Jane. Sunt doar doi puști fără minte 
care caută nirvana. Terminat. 

— Asta nu mă surprinde, Jean-Pierre, se auzi în răspuns vocea 
lui Anatoli. 

— Ce? întrebă Jean-Pierre, uitând că transmisiunea era 
unidirecţională. 

— ... primit o serie de rapoarte că Ellis și Jane au fost văzuţi în 
Valea Linarului. Echipa de căutare n-a luat contact cu ei, dar 
suntem pe urmele lor. Terminat. 

Furia lui Jean-Pierre în legătură cu hipsterii se evaporă și o 
parte din înflăcărare i se întoarse. 

— Valea Linarului - unde e asta? Terminat. 

— Aproape de locul unde vă aflaţi acum. Dă în Valea 
Nuristanului la douăzeci și cinci-treizeci de kilometri sud de 
Atâţi. Terminat. 

— Atât de aproape! Eşti sigur? Terminat. 

— Echipa de căutare a primit mai multe rapoarte în satele 
prin care a trecut. Descrierile li se potrivesc lui Ellis și Jane. Și 


VP - 287 


menţionează un bebeluș. Terminat. 

Atunci erau ei. 

— Putem să ne dăm seama unde sunt acum? Terminat. 

— Nu încă. Sunt pe drum să mă alătur echipei de căutare. 
Atunci o să am mai multe detalii. Terminat. 

— Vrei să spui că nu ești la Bagram? Ce s-a întâmplat cu... 
ăăă... musafirul tău? Terminat. 

— A plecat, răspunse Anatoli vioi. Sunt în aer acum și gata să 
mă întâlnesc cu echipa într-un sat numit Mundol. E în Valea 
Nuristanului, în aval de punctul în care Linarul se varsă în 
Nuristan și aproape de un lac mare, care e numit și Mundol. Vino 
să ne întâlnim în acel sat. O să petrecem noaptea acolo și apoi o 
să supraveghem căutarea de dimineaţă. Terminat. 

— O să fiu acolo! zise Jean-Pierre exaltat. 

Fu lovit de un gând. 

— Ce facem cu hipsterii ăştia? Terminat. 

— Va trebui să-i iau la Kabul, pentru interogatoriu. Avem niște 
oameni acolo care o să le amintească de realitatea lumii 
materiale. Dă-mi-l pe pilot să vorbesc cu el. Terminat. 

— Ne vedem în Mundol. Terminat. 

Anatoli începu să vorbească în rusă cu pilotul și Jean-Pierre își 
scoase casca. Se întrebă de ce voia Anatoli să piardă timpul 
interogând o pereche de hipsteri inofensivi. Ei, evident, nu erau 
spioni. Apoi înţelese că singurul care chiar știa dacă cei doi erau 
sau nu Ellis și Jane era Jean-Pierre însuși. Era posibil - chiar dacă 
teribil de puţin probabil - ca Ellis și Jane să-l fi convins să-i lase 
să plece și pe urmă el să-i spună lui Anatoli că echipa lui de 
căutare tocmai a capturat un cuplu de hipsteri. 

Era un ticălos suspicios rusul ăla. 

Jean-Pierre așteptă cu nerăbdare ca Anatoli să termine de 
vorbit cu pilotul. Suna ca și cum echipa de căutare de jos, din 
Mundol, era aproape de pradă. Ziua următoare, probabil, Ellis și 
Jane aveau să fie prinși. În realitate, încercarea lor de a scăpa 
fusese întotdeauna mai mult sau mai puţin inutilă. Dar asta nu-l 
împiedică pe Jean-Pierre să-și facă griji, și avea să fie în această 
agonie a așteptării până când cei doi erau legaţi de mâini și de 
picioare și închiși într-o celulă din Rusia. 

— Te luăm la Mundo! în elicopterul ăsta, zise pilotul după ce-și 
scoase căștile. Elicopterul Hip îi duce pe ceilalţi înapoi la bază. 

— OK. 


VP - 288 


Câteva minute mai târziu erau în aer, lăsându-i pe ceilalți să 
se pregătească pe îndelete. Era aproape întuneric și Jean-Pierre 
se întrebă dacă avea să fie dificil să găsească satul Mundol. 

Noaptea căzu rapid în timp ce se îndreptau în aval. Peisajul de 
dedesubt dispăru în întuneric. Pilotul vorbi în mod constant la 
radio și Jean-Pierre își imagină că cei de la sol, din Mundol, îl 
ghidau. După zece - cincisprezece minute, dedesubt apărură 
lumini puternice. Cam la un kilometru dincolo de lumini, Luna 
strălucea pe suprafaţa unei mase mari de apă. Elicopterul 
cobori. 

Ateriză pe un câmp, lângă alt elicopter. Un soldat care 
aștepta îl conduse pe Jean-Pierre peste pășune într-un sat pe un 
deal. Siluetele caselor din lemn erau luminate de Lună. Jean- 
Pierre îl urmă pe soldat într-una dintre case. Acolo, pe un scaun 
pliant și înfășurat într-o haină enormă de blană de lup, stătea 
Anatoli. 

Era într-o stare de spirit exuberantă. 

— Jean-Pierre, prietenul meu francez, suntem aproape de 
succes! zise el cu voce tare. 

Era ciudat să vezi un bărbat cu o faţă orientală entuziast și 
jovial. 

— la o cafea - are votcă în ea. 

Jean-Pierre acceptă o ceașcă din carton de la o femeie afgană 
care părea să-l slujească pe Anatoli. Se așeză pe un scaun pliant 
ca al lui Anatoli. Scaunele astea păreau ale armatei. Dacă rușii 
cărau tot echipamentul ăsta - scaune pliante, cafea, cești 
cartonate și votcă, poate că nu se mișcau mai repede decât Ellis 
și Jane, la urma urmelor. 

Anatoli îi citi gândurile. 

— Am adus câteva mici articole de lux în elicopterul meu, 
preciză el cu un zâmbet. KGB-ul are demnitatea lui, să știi. 

Jean-Pierre nu reuși să citească expresia de pe faţa lui și nu 
știu dacă glumea sau nu. Schimbă subiectul. 

— Care sunt ultimele vești? 

— Fugarii noștri au trecut azi, cu siguranță, prin satele 
Bosaydur și Linar. În după-amiaza asta, echipa de căutare și-a 
pierdut ghidul - a dispărut, pur și simplu. Probabil, a decis să 
revină acasă. 

Anatoli se încruntă, ca și cum era deranjat de mărunțișurile 
astea, apoi își reluă povestea. 


VP - 289 


— Din fericire, au găsit aproape imediat alt ghid. 

— Folosindu-vă obișnuita tehnică extrem de convingătoare de 
recrutare, fără îndoială, replică Jean-Pierre. 

— Nu, destul de ciudat. Asta a fost un voluntar adevărat, mi- 
au spus ei. E aici, în sat, pe undeva. 

„Firește, e mult mai probabil să se ofere voluntar aici, în 
Nuristan, medită Jean-Pierre. Ei nu sunt prea implicaţi în război - 
și, în orice caz, se spune că sunt total lipsiţi de scrupule”. 

— Omul ăsta nou pretinde, de fapt, că i-a văzut pe fugari azi, 
înainte să ni se alăturate, continuă Anatoli. Au trecut pe lângă el 
în punctul în care Linarul se varsă în Nuristan. l-a văzut luând-o 
spre sud, îndreptându-se într-acolo. 

— Bine! 

— In seara asta, după ce echipa de căutare a ajuns aici, în 
Mundol, omul nostru a chestionat niște săteni și a aflat că doi 
străini cu un bebeluș au trecut pe-aici în după-amiaza asta, 
mergând spre sud. 

— Atunci, nu e nicio îndoială, rosti Jean-Pierre cu satisfacţie. 

— Absolut niciuna, fu Anatoli de acord. O să-i prindem mâine. 
Cu siguranţă. 

e 

Jean-Pierre se trezi pe o saltea gonflabilă - alt lux de-al KGB- 
ului - pe podeaua murdară a casei. Focul se stinsese peste 
noapte și aerul era rece. Patul lui Anatoli, din cealaltă parte a 
cămăruței întunecate, era gol. 

Jean-Pierre nu știa unde își petrecuseră noaptea proprietarii 
casei. După ce le furnizase hrană și le-o servise, Anatoli îi 
gonise. El trata întregul Afganistan ca și cum ar fi fost regatul lui 
personal. Poate că era. 

Jean-Pierre se ridică în șezut și se frecă la ochi, apoi îl văzu pe 
Anatoli stând în ușă, privindu-l meditativ. 

— Bună dimineaţa, zise Jean-Pierre. 

— Ai mai fost vreodată aici înainte? întrebă Anatoli fără altă 
introducere. 

Creierul lui Jean-Pierre era încă înceţoșat de somn. 

— Unde? 

— În Nuristan, răspunse Anatoli nerăbdător. 

— Nu. 

— Ciudat. 

Jean-Pierre găsi iritant stilul ăsta enigmatic de conversaţie 


VP - 290 


atât de devreme dimineața. 

— De ce? zise el morocănos. De ce e ciudat? 

— Am vorbit cu noul ghid în urmă cu câteva minute. 

— Cum îl cheamă? 

— Mohammed, Muhammed, Mahomet, Mahmoud - unul dintre 
numele astea pe care le poartă un milion de alte persoane. 

— Ce limbă ai folosit cu un nuristani? 

— Franceză, rusă, dari și engleză - de obicei un amestec. M-a 
întrebat cine a venit cu al doilea elicopter aseară. l-am răspuns: 
„Un francez care-i poate identifica pe fugari” sau ceva în sensul 
ăsta. M-a mai întrebat cum te cheamă, așa că i-am spus. Voiam 
să continuăm până aflam de ce era atât de interesat. Insă n-a 
mai pus întrebări. Era aproape ca și cum te cunoștea. 

— Imposibil. 

— Așa cred. 

— De ce nu-l întrebi? 

„Nu e genul lui Anatoli să fie timid”, se gândi Jean-Pierre. 

— N-are niciun rost să întrebi pe cineva ceva până când nu 
stabilești dacă are motive să te mintă, răspunse Anatoli, apoi 
ieși. 

Jean-Pierre se ridică în picioare. Dormise în tricou și lenjerie 
de corp. Își trase pantalonii și cizmele, pe urmă își puse 
mantaua pe umeri și ieși afară. 

Nimeri într-un pridvor din lemn necioplit, cu vedere spre 
întreaga vale. Jos, râul curgea încolăcit între câmpuri, larg și 
lent. Unele canale dinspre sud se vărsau într-un lac lung și 
îngust, mărginit de munţi. Soarele nu răsărise încă. O ceaţă 
peste apă ascundea capătul îndepărtat al lacului. Era o scenă 
plăcută. „Desigur, își aminti Jean-Pierre, asta este partea cea 
mai fertilă și mai populată a Nuristanului: cea mai mare parte e 
pustietate. Rușii au săpat o latrină în pământ, mai remarcă el 
aprobator. Practica afgană de a utiliza pâraiele din care iau apa 
de băut este motivul pentru care toţi au viermi. Rușii chiar au să 
facă ordine în ţara asta după ce vor lua controlul asupra ei”. 

Se duse până în luncă, folosi latrina, se spală în râu și luă o 
ceașcă de cafea de la unul dintre soldaţii care stăteau în 
picioare în jurul focului de gătit. 

Echipa de căutare era gata de plecare. Anatoli decisese în 
seara precedentă că avea să dirijeze căutarea de aici, rămânând 
în contact radio permanent cu căutătorii. Elicopterele urmau să 


VP - 291 


fie gata de decolare pentru a-i duce pe el și Jean-Pierre să se 
alăture căutătorilor de îndată ce aceștia își zăreau prada. 

Pe când Jean-Pierre își sorbea cafeaua, Anatoli veni peste 
câmpul dinspre sat. 

— L-ai văzut pe blestematul ăla de ghid? întrebă el brusc. 

— Nu. 

— Se pare că a dispărut. 

Jean-Pierre ridică din sprâncene. 

— La fel ca și celălalt dinainte. 

— Oamenii ăștia sunt imposibili. Va trebui să-i întreb pe 
săteni. Vino și tradu. 

— Nu vorbesc limba lor. 

— Poate o să vă înțelegeţi în dari. 

Jean-Pierre merse cu Anatoli înapoi în sat, de-a lungul pajiștii. 
Când urcau poteca îngustă și murdară dintre casele șubrede, 
cineva strigă la Anatoli în limba rusă. Se opriră și se uitară într-o 
parte. Zece-doisprezece bărbaţi, unii nuristani în alb și alţii ruși 
în uniformă, erau înghesuiți împreună pe o verandă, uitându-se 
la ceva pe jos. Se despărțiră, ca să le permită lui Anatoli și Jean- 
Pierre să treacă printre ei. Pe podea era un bărbat mort. 

Sătenii sporovăiau pe tonuri indignate și arătau spre cadavru. 
Omul avea gâtul tăiat: rana se căsca oribil și capul îi atârna. 
Sângele se uscase - fusese probabil ucis cu o zi în urmă. 

— E Mohammed, ghidul? întrebă Jean-Pierre. 

— Nu, răspunse Anatoli. 

II chestionă pe unul dintre soldați, apoi zise: 

— Asta e ghidul anterior, cel care dispăruse. 

Jean-Pierre se adresă sătenilor lent, în dari. 

— Ce se întâmplă? 

După o pauză, un bătrân ridat, cu o ocluzie urâtă în ochiul 
drept, răspunse în aceeași limbă. 

— A fost ucis, răspunse el acuzator. 

Jean-Pierre începu să-l interogheze și, puţin câte puţin, apăru 
povestea. Mortul era un sătean din Valea Linarului, recrutat ca 
ghid de ruși. Corpul lui, ascuns în grabă într-un pâlc de tufe, 
fusese găsit de câinele unui cioban. Familia omului credea că îl 
uciseseră rușii și-i adusese corpul acolo, în acea dimineaţă, într- 
o încercare dramatică de a afla de ce. 

Jean-Pierre îi explică lui Anatoli. 

— Sunt revoltați fiindcă ei cred că l-au ucis oamenii tăi, 


VP - 292 


încheie el. 

— Revoltaţi? se arătă mirat Anatoli. Nu știu că e un război în 
desfășurare? Oamenii sunt omorâţi în fiecare zi - asta e toată 
ideea. 

— Evident, ei nu văd prea multă acţiune aici. L-aţi ucis vo? 

— O să aflu. 

Anatoli vorbi cu soldaţii. Răspunseră mai mulți în același timp, 
pe tonuri însufleţite. 

— Nu l-am ucis noi, îi traduse Anatoli lui Jean-Pierre. 

— Deci, mă întreb cine a făcut-o. E posibil ca localnicii să ne 
ucidă ghizii pentru colaborarea cu inamicul? 

— Nu, răspunse Anatoli. Dacă ar fi urât colaboratorii, n-ar fi 
făcut tot tam-tamul ăsta despre cine l-a ucis. Spune-le că 
suntem nevinovați - calmează-i. 

Jean-Pierre vorbi cu chiorul. 

— Nu străinii l-au ucis pe omul ăsta. Și ei vor să știe cine l-a 
omorât pe ghidul lor. 

Chiorul traduse asta, iar sătenii reacționară cu consternare. 

Anatoli arăta gânditor. 

— Poate că dispărutul Mahommed l-a ucis pe omul ăsta, ca 
să-i ia locul ca ghid. 

— Plătiţi mult? întrebă Jean-Pierre. 

— Mă îndoiesc. 

Anatoli întrebă un sergent și traduse răspunsul. 

— Cinci sute de afgani pe zi. 

— E un salariu bun pentru un afgan, dar nu merită să ucizi 
pentru suma asta - cu toate că ei spun că un nuristani te 
omoară și pentru sandalele tale dacă sunt noi. 

— Intreabă-i dacă știu unde este Mohammed. 

Jean-Pierre întrebă. Se iscară ceva discuţii. Cei mai mulți 
dintre săteni clătinară din cap, numai un singur om ridică vocea 
deasupra celorlalte și arătă insistent spre nord. În cele din urmă, 
chiorul îi zise lui Jean-Pierre: 

— A plecat din sat de dimineaţă devreme. Abdul l-a văzut 
îndreptându-se spre nord. 

— A plecat înainte sau după ce a fost adus cadavrul aici? 

— Înainte. 

Jean-Pierre îi spuse lui Anatoli și adăugă: 

— Mă întreb de ce a plecat atunci. 

— Se comportă ca un om vinovat de ceva. 


VP - 293 


— Pesemne că a plecat imediat după ce a vorbit cu tine de 
dimineaţă. E ca și cum ar fi plecat fiindcă am venit eu. 

Anatoli dădu din cap gânditor. 

— Oricare ar fi explicaţia, cred că știe ceva ce noi nu știm. Mai 
bine am merge după el. Dacă pierdem un pic de timp, păcat - 
oricum, ne permitem. 

— Cu cât timp în urmă ai vorbit cu el? 

Anatoli se uită la ceas. 

— Un pic mai mult de o oră. 

— Atunci, nu se poate să fi ajuns prea departe. 

— Corect. 

Anatoli se întoarse și dădu o serie rapidă de comenzi. Soldaţii 
se puseră brusc în mișcare. Doi dintre ei îl înhățară pe chior și-l 
duseră în jos, spre câmp. Altul alergă la elicoptere. Anatoli îl luă 
de braţ pe Jean-Pierre și merseră amândoi vioi după soldați. 

— Îl luăm pe chior, în caz că avem nevoie de un interpret, 
explică Anatoli. 

În momentul în care ajunseră pe câmp, cele două elicoptere 
aveau motoarele pornite. Anatoli și Jean-Pierre urcară într-unul 
din ele. Chiorul era deja înăuntru, arătând în același timp și 
încântat, și îngrozit. „Are să spună povestea zilei ăsteia tot 
restul vieții lui”, se gândi Jean-Pierre. 

Câteva minute mai târziu se aflau în aer. Și Anatoli, și Jean- 
Pierre stăteau lângă ușa deschisă și se uitau în jos. O potecă 
bine bătută, vizibilă în mod clar, ducea de la sat spre vârful 
dealului, apoi dispărea între copaci. Anatoli vorbi în radioul 
pilotului, apoi îi explică lui Jean-Pierre: 

— Am trimis niște soldaţi să cutreiere pădurile alea, în caz că 
s-a decis să se ascundă. 

Fugarul plecase, aproape sigur, mai departe de-atât, bănui 
Jean-Pierre, dar Anatoli era prudent - ca de obicei. 

Zburară în paralel cu râul vreun kilometru jumătate, pe urmă 
ajunseră la gura de vărsare a Linarului. Continuase Mohammed 
să urce valea, în ţinutul rece al Nuristanului, sau cotise spre est, 
în Valea Linarului, îndreptându-se spre Valea celor Cinci Lei? 

— De unde a venit Mohammed?, îl întrebă Jean-Pierre pe 
chior. A 

— Nu știu, răspunse omul. Insă era tadjic. 

Asta însemna că era mai probabil din Valea Linarului decât 
din Nuristan. Jean-Pierre îi explică lui Anatoli, și rusul direcţionă 


VP - 294 


pilotul să cotească spre stânga și să urmeze Linarul. 

„Asta e o ilustrare grăitoare de ce căutarea lui Ellis și Jane nu 
poate fi făcută din elicopter, reflectă Jean-Pierre. Mohammed are 
doar o oră avans și deja e posibil să-i fi pierdut urma. Când 
fugarii Ellis și Jane au o zi întreagă înainte, există mult mai 
multe alternative și locuri în care să se ascundă.” 

Dacă exista un drum de-a lungul Văii Linarului, nu era vizibil 
din aer. Pilotul elicopterului urmă, pur și simplu, râul. Dealurile 
erau lipsite de vegetaţie, dar nu erau încă acoperite cu zăpadă, 
așa că dacă fugarul era în acea zonă, n-ar fi avut unde să se 
ascundă. 

Îl zăriră câteva minute mai târziu. 

Hainele și turbanul albe se reliefau clar pe pământul gri- 
maroniu. Mergea cu pași mari de-a lungul vârfului stâncii, cu 
acel ritm neobosit al călătorilor afgani, cu bunurile sale într-un 
sac pe umăr. Când auzi zgomotul elicopterelor, se opri și se uită 
în spate la ele, apoi își continuă mersul. 

— El e? întrebă Jean-Pierre. 

— Cred că da, răspunse Anatoli. O să aflăm în curând. 

Luă casca radio a pilotului și vorbi cu celălalt elicopter. Acesta 
trecu în faţă, zburând peste silueta de pe pământ și ateriză la 
vreo sută de metri în fața lui. El se duse într-acolo nepăsător. 

— De ce nu aterizăm și noi? îl întrebă Jean-Pierre pe Anatoli. 

— Doar ca o măsură de precauţie. 

Ușa laterală a celuilalt elicopter se deschise și ieșiră șase 
soldaţi. Omul în alb se îndreptă spre ei, luându-și sacul de pe 
umăr. Era un sac lung, ca un rucsac militar, și vederea acestuia 
sună un clopot în memoria lui Jean-Pierre. Dar înainte să-și dea 
seama de ce-i amintea, Mohammed ridică sacul și-l îndreptă 
spre soldaţi, și Jean-Pierre își dădu seama ce era pe cale să facă 
fugarul și deschise gura să strige un avertisment inutil. 

Parcă încerca să strige într-un vis sau ar fi alergat sub apă: 
evenimentele se derulau cu încetinitorul, iar el se mișca încă și 
mai lent. Înainte să-i vină cuvintele, văzu ţeava unei mitraliere 
ieșind din sac. 

Sunetul împușcăturii fu înăbușit de zgomotul elicopterelor, 
care dădu impresia ciudată că totul are loc în tăcere de moarte. 
Unul dintre soldaţii ruși se apucă de burtă și căzu în față, altul își 
ridică braţele în sus și căzu pe spate, iar fața unui al treilea 
explodă în sânge și carne. Ceilalţi trei ridicară armele. Unul muri 


VP - 295 


înainte să apese pe trăgaci, dar ceilalţi doi dezlănţuiră o furtună 
de gloanţe, și chiar dacă Anatoli strigă „Niet! Niet! Niet! Niet!” în 
radio, trupul lui Mohammed fu ridicat de la pământ și aruncat 
înapoi din cauza impactului, pe urmă ateriză într-o grămadă 
însângerată pe pământul rece. 

Anatoli încă striga furios în radio. 

Elicopterul cobori rapid. Jean-Pierre se trezi tremurând de 
emoție. Să vadă lupta îl făcuse să se simtă ca drogat cu cocaină, 
părând că voia să râdă, sau să facă sex, sau să alerge, sau să 
danseze. Îi fulgeră în minte gândul: „Obișnuiam să vindec 
lumea”. 

Elicopterul ateriză. Anatoli își scoase casca și rosti dezgustat: 

— Acum n-o să mai știm niciodată de ce s-a ales ghidul ăla cu 
gâtul tăiat. 

Sări afară și Jean-Pierre îl urmă. Se duseră la mortul afgan. 
Corpul îi era o masă de carne sfâșiată și cea mai mare parte din 
față dispăruse, totuși Anatoli era sigur în privința identităţii 
victimei. 

— E ghidul ăla, sunt sigur. Constituţia e corectă, coloritul e 
corect și recunosc sacul, preciză el, apoi se aplecă și ridică încet 
mitraliera. Dar de ce căra o mitralieră? 

Din sac zbură o bucată de hârtie. Jean-Pierre o luă și se uită la 
ea. Era o fotografie Polaroid de-a lui Mousa. 

— Oh, Doamne! exclamă el. Cred că am înţeles. 

— Ce-i? întrebă Anatoli. Ce-ai înţeles? 

— Mortul e din Valea celor Cinci Lei, răspunse Jean-Pierre. E 
unul dintre primii locotenenţi ai lui Masud. Asta e o fotografie a 
fiului său, Mousa, și a fost făcută de Jane. Recunosc și sacul în 
care a ascuns arma: a fost al lui Ellis. 

— Și ce? zise Anatoli nerăbdător. Ce concluzie tragi din asta? 

Creierul lui Jean-Pierre se chinuia, întrucât făcea conexiuni cu 
unele detalii mai repede decât și le putea explica. 

— Mohammed l-a ucis pe ghid ca să-i ia locul, începu el. N- 
aveaţi cum să știți că nu era cine pretindea. Nuristanii știau că 
nu era unul de-al lor, desigur, însă asta nu contează, fiindcă ei 
nu știau că el doar pretindea că era localnic, și chiar dacă ar fi 
știut, n-ar fi putut să-ți spună, fiindcă el îţi era și interpret. De 
fapt, exista o singură persoană care ar fi putut să-l dea în 
vileag... 

— Tu, completă Anatoli. Fiindcă tu îl cunoșteai. 


VP - 296 


— Era conștient de pericol și se comporta cu băgare de 
seamă faţă de mine. De aceea te-a întrebat de dimineaţă cine a 
venit ieri după căderea întunericului. l-ai indicat numele meu. A 
plecat imediat. 

Jean-Pierre se încruntă: ceva nu era chiar în regulă. 

— Dar de ce a stat în spaţiu deschis? continuă el. Putea să se 
fi ascuns în pădure sau într-o peșteră: ne-ar fi luat mult mai mult 
timp să-l găsim. Parcă se aștepta să fie urmărit. 

— De ce? întrebă Anatoli. Când primul ghid a dispărut, n-am 
trimis o echipă de căutare după e/- tocmai am făcut rost de alt 
ghid și am continuat: fără anchetă, fără urmărire. Ce-a fost 
diferit de data asta - ce a mers prost pentru Mohammed - a fost 
că localnicii au găsit trupul și ne-au acuzat pe noi de crimă. Asta 
ne-a făcut să-l suspectăm pe Mohammed. Chiar și așa, ne 
gândeam să uităm de el și doar să ne grăbim. A avut ghinion. 

— Nu știa cu ce om precaut avea de-a face, zise Jean-Pierre. 
Următoarea întrebare: care a fost motivul lui în toate astea? De 
ce s-a băgat în atâtea necazuri ca să-l substituie pe ghidul 
iniţial? 

— Probabil ca să ne inducă în eroare. Probabil tot ce ne-a zis a 
fost o minciună. Nu i-a văzut pe Ellis și Jane ieri după-amiază la 
gura Văii Linarului. Nu au luat-o spre sud spre Nuristan. Sătenii 
din Mundol nu au confirmat că doi străini cu un bebeluș au 
trecut pe-acolo ieri spre sud - Mohammed nici măcar nu i-a 
întrebat. El știa unde erau fugarii... 

— Și ne-a condus în direcţia opusă, desigur! completă Jean- 
Pierre simțindu-se din nou entuziasmat. Vechiul ghid a dispărut 
imediat după ce echipa de căutare a părăsit satul Linar, nu-i 
așa? 

— Da. Deci putem să presupunem că rapoartele primite până 
în punctul respectiv sunt adevărate, prin urmare, Ellis și Jane au 
trecut prin satul ăla. Ulterior a preluat Mohammed și ne-a 
condus spre sud... 

— Fiindcă Ellis și Jane s-au dus spre nord! rosti Jean-Pierre 
triumfător. 

Anatoli dădu din cap încruntat. 

— Mohammed le-a câștigat o zi, cel mult, spuse el gânditor. 
Și-a dat viaţa pentru asta. A meritat? 

Jean-Pierre se uită din nou la fotografia Polaroid a lui Mousa. 
Vântul rece o făcea să-i fluture în mână. 


VP - 297 


— Ştii, răspunse el, cred că Mohammed ar răspunde: Da, a 
meritat. 


Capitolul nouăsprezece 


Părăsiră Gadwalul în întunericul adânc dinainte de ivirea 
zorilor, în speranţa că le-o vor lua înainte rușilor pornind la drum 
atât de devreme. Ellis știa cât de greu era chiar și pentru ofițerul 
cel mai capabil să strângă o grupă de soldaţi ca să se pună în 
mișcare înainte de ivirea zorilor: bucătarul trebuia să 
pregătească micul dejun, intendentul trebuia să ridice tabăra, 
operatorul radio trebuia să ia legătura cu sediul central, iar 
oamenii trebuiau să mănânce. Și toate astea luau timp. Un 
avantaj pe care Ellis îl avea faţă de comandantul rus era că el n- 
avea altceva de făcut decât să încarce iapa cât Jane o alăpta pe 
Chantal, apoi să-l zgâlțâie pe Halam să se trezească. 

În faţa lor se afla un urcuș lung și lent pe Valea Nuristanului, 
de treisprezece-paisprezece kilometri, și pe urmă o vale 
laterală. „Prima parte, în Nuristan, n-ar trebui să fie prea dificilă, 
nici chiar pe întuneric, fiindcă e un soi de drum”, se gândi Ellis. 
Dacă Jane putea să meargă în continuare, ar fi trebuit să ajungă 
în valea laterală în timpul după-amiezii și să mai călătorească 
vreo câţiva kilometri până la căderea nopţii. Odată ce ieșeau din 
Valea Nuristanului, avea să fie mult mai dificil să le ia urma, 
fiindcă rușii n-ar ști pe care parte a văii o luaseră. 

Halam îi conducea, purtând hainele lui Mohammed, inclusiv 
boneta Chitrali. Urma Jane, cărând-o pe Chantal, iar Ellis venea 
în spate, mânând-o pe Maggie. Calul căra însă un bagaj mai 
puţin: Mohammed luase sacul și Ellis nu găsise un bagaj adecvat 
să-l înlocuiască. Fusese silit să-și abandoneze în Gadwal cea mai 
mare parte a echipamentelor explozive. Totuși, păstrase niște 
TNT, un cablu Primacord, câteva capse detonatoare și inelul de 
tragere de la dispozitivul de aprindere și le depozitase în 
buzunarele încăpătoare ale hainei lui de puf de la New York. 

Jane era veselă și energică. Odihna din după-amiaza 
precedentă îi reînnoise forțele. Era minunat de tare, și Ellis se 
simţi mândru de ea, deși când se gândea la asta nu vedea de ce 
trebuia să aibă e/ dreptul să se simtă mândru de tăria ei. 


VP - 298 


Halam purta un felinar cu lumânare care arunca umbre 
grotești pe pereții stâncii. Părea nemulţumit. Cu o zi înainte 
fusese tot numai un zâmbet, aparent bucuros să facă parte din 
expediţia aceea bizară. Dar în dimineaţa respectivă avea o faţă 
supărată și taciturnă. Ellis dădu vina pe plecatul devreme. 

Poteca, așa cum era ea, șerpuia de-a lungul versantului 
stâncii, înconjurând promontoriile din pârâu, uneori îmbrăţișând 
marginea apei și alteori urcând spre vârful stâncii. După vreun 
kilometru, ajunseră într-un loc unde drumul dispărea, pur și 
simplu: erau o stâncă în stânga și râul în dreapta. Halam zise că 
drumul fusese distrus de o furtună și că ar trebui să aștepte 
până se face lumină, ca să găsească o cale în jur. 

Ellis nu era dispus să piardă nicio clipă. Işi scoase cizmele și 
pantalonii și intră în apa rece ca gheaţa. În cele mai adânci 
locuri era doar până la brâu, și ajunse cu ușurință pe malul 
celălalt. Se întoarse și o trecu pe Maggie, apoi reveni după Jane 
și Chantal. Halam fu ultimul, însă decența îl împiedică să se 
dezbrace, chiar și pe întuneric, așa că trebui să continue drumul 
cu pantaloni uzi leoarcă, ceea ce îi înrăutăţi starea de spirit. 

Trecură printr-un sat în întuneric, urmaţi îndeaproape de 
câţiva câini răpănoși care-i lătrară de la o distanţă sigură. 
Curând după aceea, zorii luminară cerul răsăritean și Halam 
stinse lumânarea. 

Fură nevoiți să traverseze râul de mai multe ori, în locuri în 
care poteca era distrusă sau blocată de o alunecare de teren. 
Halam se supuse și-și suflecă pantalonii largi peste genunchi. La 
una dintre aceste treceri se întâlniră cu un călător care venea 
din direcția opusă, un omuleț slab, cărând în braţe, peste râu, o 
oaie cu coada groasă. Halam purtă o lungă conversaţie cu el 
într-o limbă nuristani și Ellis suspectă, după modul în care își 
fluturau braţele, că vorbeau despre rute în munți. 

— Nu spune nimănui unde mergem, îi zise Ellis lui Halam în 
dari, după ce se despărţiră de călător. 

Halam se prefăcu că nu înțelege. 

Jane repetă ce spuse Ellis. Ea vorbea mai fluent și utiliza 
gesturi autoritare și mișcări din cap cum făceau afganii. 

— Rușii vor chestiona toţi călătorii, explică ea. 

Halam păru să înțeleagă, dar făcu exact la fel cu următorul 
călător cu care se întâlniră, un tânăr cu aspect periculos 
transportând o venerabilă carabină Lee-Enfield. În timpul 


VP - 299 


conversaţiei, Ellis crezu că-l aude pe Halam spunând „Kantiwar”, 
numele trecătorii spre care se îndreptau. Și, o clipă mai târziu, 
călătorul repetă cuvântul. Ellis se înfurie: Halam se juca, pur și 
simplu, cu vieţile lor. Însă răul era deja făcut, așa că își suprimă 
nevoia de a interveni și așteptă cu răbdare până când se puseră 
din nou în mișcare. 

— Ti-am spus să nu spui unde mergem, îl atenţionă iar Ellis de 
îndată ce tânărul cu carabina dispăru din vedere. 

De data asta, Halam nu pretinse că nu înțelege. 

— Nu i-am spus nimic, se apără el indignat. 

— Ba da, rosti Ellis categoric. De acum n-ai să mai vorbești cu 
alţi călători. 

Halam nu mai scoase niciun cuvânt. 

— Nu mai vorbești cu alţi călători, înţelegi? repetă Jane. 

— Da, admise Halam fără tragere de inimă. 

Ellis considera important să-l facă să tacă. Bănuia de ce 
Halam voia să discute rutele cu alții: ca să afle factori precum 
alunecări de teren, ninsori sau inundații în munţi, care ar fi putut 
să blocheze o vale și să facă de preferat o altă abordare. El nu 
înțelegea cu adevărat că Ellis și Jane fugeau de ruși. Existenţa 
rutelor alternative era cam singurul factor în favoarea fugarilor, 
fiindcă rușii trebuiau să verifice fiecare cale posibilă. Aveau să 
muncească din greu ca să elimine unele dintre rute prin 
interogarea oamenilor, mai ales a călătorilor. Cu cât mai puţine 
informaţiile pe care puteau să le adune așa, cu atât mai dificilă 
și mai de lungă durată urma să fie căutarea, și cu atât mai mari 
șansele ca Ellis și Jane să scape de ei. 

Un pic mai târziu, se întâlniră cu un mullah îmbrăcat în haine 
albe, cu barba vopsită în roșu, și, spre frustrarea lui Ellis, Halam 
deschise imediat o conversaţie cu omul, în exact același fel cum 
făcuse cu cei doi călători precedenţi. 

Ellis ezită doar o clipă. Se duse la Halam, îl apucă puternic de 
braț și-l făcu s-o ia din loc, dar fără să-i dea drumul. 

Halam se luptă pentru scurt timp, însă în curând se opri, 
fiindcă îl durea. Strigă ceva, numai că mullahul, pur și simplu, se 
uită la el cu gura căscată, fără să facă nimic. Privind înapoi, Ellis 
văzu că Jane luase frâiele și venea din urmă cu Maggie. 

— Dacă rușii mă găsesc, mă omoară, îi spuse Ellis lui Halam, 
după vreo sută de metri, când îl eliberă. De asta nu trebuie să 
vorbești cu nimeni. 


VP - 300 


Halam nu zise nimic, ci se îmbufnă. 

Mai merseră un pic și Jane zise: 

— Mă tem că are să ne facă să suferim pentru asta. 

— Așa consider și eu, replică Ellis. Dar a trebuit să-l fac cumva 
să tacă. 

— Cred doar că poate exista o modalitate mai bună să ne 
descurcăm cu el. 

Ellis își suprimă un spasm de iritare. Ar fi vrut să adauge: 
„Atunci de ce n-ai făcut-o tu, deșteapto?”, dar nu era momentul 
să se certe. Halam trecu pe lângă următorul călător schițând 
doar cel mai scurt dintre saluturile formale și Ellis se gândi: „Cel 
puţin tehnica mea a dat roade”. 

La început, înaintarea lor fu mult mai lentă decât anticipase 
Ellis. Cu poteca șerpuită, terenul accidentat, panta dealului și 
ramificaţiile continue, însemna că la mijlocul dimineţii 
acoperiseră doar șapte-opt kilometri în linie dreaptă, după 
estimarea lui. Apoi drumul deveni totuși mai ușor, trecând prin 
pădurea de sus, de deasupra râului. 

Tot mai erau câteva case cam la fiecare kilometru și 
jumătate, dar în loc de cele improvizate din lemn, îngrămădite 
sus, pe dealuri, precum scaunele pliante aruncate grămadă la 
întâmplare, erau locuinţe în formă de cutie din aceeași piatră ca 
stâncile pe ale căror versanţi stăteau cocoţate atât de precar, 
precum cuiburile de pescăruși. 

La amiază se opriră într-un sat, și Halam îi invită într-o casă și 
le dădu ceai. Era o clădire cu două etaje, parterul fiind aparent 
un magazin, precum la casele englezești medievale pe care Ellis 
și le amintea de la lecţiile de istorie din clasa a noua. Jane îi 
dădu femeii din casă o sticluţă cu un medicament roz pentru 
viermii intestinali ai copiilor ei și primi în schimb pâine coaptă în 
tigaie și brânză delicioasă din lapte de capră. Se așezară pe 
covorașele de pe podeaua de lut, în jurul focului, cu grinzile de 
plop și răchită ale acoperișului vizibile, deasupra lor. Nu exista 
niciun coș de fum, așa că fumul de la foc plutea în derivă până 
la căpriori și, în cele din urmă, se infiltra prin acoperiș: acela era 
motivul pentru care casele n-aveau plafoane, presupuse Ellis. 

Ar fi vrut s-o lase pe Jane să se odihnească după masă, însă 
nu îndrăzni să riște, fiindcă nu știa cât de aproape puteau fi rușii 
în spatele lor. Ea arăta obosită, dar în regulă. Plecarea imediată 
avu și avantajul de a-l împiedica pe Halam să intre în discuţii cu 


VP - 301 


sătenii. 

Cu toate astea, Ellis o supraveghe atent pe Jane cât urcară 
valea. O rugă să mâne calul cât o căra el pe Chantal, judecând 
că bebelușul era mult mai obositor. 

De fiecare dată când ajungeau pe un versant al văii spre 
răsărit, Halam se oprea și studia cu atenţie configuraţia 
terenului, apoi scutura din cap și continua mersul. In mod clar, 
nu era sigur de drum, cu toate că negă asta aprig când îl întrebă 
Jane. Era enervant, mai ales când Ellis era atât de nerăbdător să 
iasă din Valea Nuristanului. El se consola totuși cu gândul că, 
dacă Halam nu era sigur pe ce vale s-o ia, atunci nici rușii n- 
aveau să știe pe unde au apucat-o fugarii. 

Începu să se întrebe dacă Halam nu cumva trecuse de 
răscruce, când, în sfârșit, ghidul lor se opri unde un pârâu se 
vărsa susurând în râul Nuristan și anunţă că traseul lor trecea 
prin acea vale. Păru că se oprise pentru odihnă, ca și cum era 
reticent să părăsească teritoriul familiar, dar Ellis îl grăbi. 

Curând, urcară printr-o pădure de mesteacăn argintiu și valea 
principală dispăru din vedere în spatele lor. In faţa lor se vedea 
lanţul muntos pe care trebuiau să-l treacă, un perete imens 
acoperit cu zăpadă care umplea un sfert din cer, și Ellis continuă 
să reflecteze: „Chiar dacă scăpăm de ruși, cum e posibil să 
escaladăm asta?” Jane se poticni de vreo două ori și blestemă, 
ceea ce Ellis luă drept semn că obosea rapid, deși ea nu se 
plângea. 

La amurg ieșiră din pădure într-un peisaj arid, sumbru și 
nelocuit. Lui Ellis i se păru că era posibil să nu găsească adăpost 
într-un astfel de teritoriu, așa că sugeră să-și petreacă noaptea 
într-o colibă goală din piatră pe lângă care trecuseră cu vreo 
jumătate de oră mai devreme. Jane și Halam fură de acord, și se 
întoarseră din drum. 

Ellis insistă ca Halam să facă focul în colibă, nu afară, ca 
flacăra să nu poată fi văzută din aer și să nu existe nicio coloană 
de fum care să le indice prezenţa. Precauţia lui fu justificata un 
pic mai târziu, când auziră zumzăind deasupra capului un 
elicopter. Asta însemna că rușii nu erau departe, presupunea el. 
Dar în ţara asta, ce era o distanţă scurtă pentru un elicopter 
putea fi o călătorie imposibilă pe jos. Rușii puteau fi chiar pe 
partea cealaltă a unui munte de netrecut - sau doar la un 
kilometru jumătate în jos pe drum. Erau norocoși că peisajul era 


VP - 302 


prea sălbatic și poteca prea dificil de deslușit din aer, astfel 
încât căutarea elicopterului să fie viabilă. 

Ellis îi dădu calului niște grăunţe. Jane o alăptă și o schimbă 
pe Chantal, apoi adormi imediat. Ellis o trezi când îi trase 
fermoarul la sacul de dormit. Pe urmă luă scutecul lui Chantal și 
îl spălă la pârâu, apoi îl puse la foc să se usuce. Se întinse 
alături de Jane pentru o vreme, uitându-se la faţa ei în lumina 
pâlpâitoare a focului, în timp ce Halam sforăia în cealaltă parte a 
colibei. Ea părea absolut secătuită, cu fața slabă și încordată, cu 
părul murdar, obrajii pătaţi de pământ. Dormea neliniștită, 
strâmbându-se, făcând grimase și mișcându-și gura într-un 
discurs mut. El se întrebă cât de mult mai putea ea să meargă. 
Ritmul acela o ucidea. Dacă grupul lor ar putea să se miște mai 
lent, ar fi în regulă pentru ea. Numai de-ar renunţa rușii sau ar fi 
chemaţi pentru vreo bătălie majoră în altă parte a ţării ăsteia 
mizerabile... 

Se gândi la elicopterul pe care-l auzise. Poate că era într-o 
misiune care n-avea legătură cu Ellis. Asta părea puţin probabil. 
Dacă fusese parte dintr-o echipă de căutare, atunci încercarea 
lui Mohammed ca să-i devieze pe ruși avusese un succes foarte 
limitat. 

Işi permise să se gândească ce s-ar întâmpla dacă ar fi 
capturați. El ar avea parte de un proces-spectacol, prin care 
rușii le-ar dovedi ţărilor nealiniate sceptice că rebelii afgani nu 
erau decât iscoade ale CIA. Acordul dintre Masud, Kamil și Azizi 
ar cădea. N-ar mai fi arme americane pentru rebeli. Abătută, 
rezistența ar slăbi și poate n-ar mai rezista încă o vară. 

După proces, Ellis ar fi interogat de KGB. Iniţial, s-ar preface 
că rezistă torturii, apoi că cedează și le dezvăluie tot. Dar nu le- 
ar spune decât minciuni. Ei ar fi pregătiţi pentru asta, desigur, și 
l-ar tortura și mai mult. Și de data asta el ar mima o cedare mai 
convingătoare și le-ar debita un amestec de realitate și ficțiune, 
dificil de verificat pentru ei. În felul ăsta, spera să 
supraviețuiască și să fie trimis în Siberia. După câţiva ani, ar 
putea să spere să fie schimbat pe un spion sovietic capturat în 
Statele Unite. Dacă nu, ar muri în vreun lagăr. 

Cel mai mult l-ar întrista să fie despărţit de Jane. O găsise și o 
pierduse, și o găsise din nou - un noroc ce încă îl făcea să 
amețească atunci când se gândea la el. Ar fi de nesuportat s-o 
piardă a doua oară. Stătea întins uitându-se la ea de mult timp, 


VP - 303 


încercând să nu adoarmă, de teamă că ea putea să nu mai fie 
acolo când se trezea el. 
e 

Jane visa că era în hotelul George al V-lea, din capitala 
Peshawar, Pakistan. George al V-lea era la Paris, desigur, dar în 
vis ea nu observa ciudățenia asta. Sună room service-ul și 
comandă o friptură file, pe jumătate nefăcută, cu piure de 
cartofi, și o sticlă de Château Ausone 1971. li era teribil de 
foame, dar nu-și amintea de ce așteptase atât înainte să 
comande. Decise să facă o baie cât i se pregătea cina. Apa era 
caldă și toaleta avea covoare. Porni apa și turnă în cadă săruri 
de baie, și camera era plină cu aburi parfumaţi. Nu putea să 
înțeleagă cum de se murdărise așa: fusese un miracol că o 
primiseră în hotel. Era pe cale să intre în apa caldă, când auzi pe 
cineva strigându-i numele. „Probabil că e room service-ul”, se 
gândi ea. Cât de enervant - trebuia să mănânce, când era încă 
murdară, altfel se răcea mâncarea. Era tentată să se întindă în 
apa fierbinte și să ignore vocea - oricum, era nepoliticos din 
partea lor s-o strige „Jane”, ar fi trebuit s-o strige „madame” dar 
era o voce foarte insistentă și oarecum familiară. De fapt, nu era 
room service-ul, ci Ellis, și o scutura de umăr. Şi, cu cel mai 
tragic sentiment de dezamăgire, ea își dădu seama că George al 
V-lea era un vis și în realitate se afla într-o colibă din piatră rece 
în Nuristan, la un milion de kilometri de o baie fierbinte. 

Deschise ochii și văzu fața lui Ellis. 

— Trebuie să te trezești, spuse el. 

Jane se simţi aproape paralizată de oboseală. 

— E deja dimineaţă? 

— Nu, e miezul nopţii. 

— Cât e ceasul? 

— Unu și jumătate. 

— La dracu’. 

Se înfurie pe el fiindcă-i tulburase somnul. 

— De ce m-ai trezit? întrebă ea iritată. 

— A plecat Halam. 

— A plecat? 

Incă era somnoroasă și confuză. 

— Unde? De ce? Se întoarce? 

— Nu mi-a zis. M-am trezit și am descoperit că a plecat. 

— Crezi că ne-a abandonat? 


VP - 304 


— Da. 

— Oh, Doamne! Cum o să găsim drumul fără ghid? 

Jane avu un vis de groază că se pierdea în zăpadă cu Chantal 
în braţe. 

— Mi-e teamă că s-ar putea să fie mai rău decât asta, spuse 
Ellis. 

— Ce vrei să insinuezi? 

— Ai zis că o să ne facă să suferim fiindcă l-am umilit în fața 
mullahului ăluia. Poate că să ne abandoneze e o răzbunare 
suficientă. Sper. Dar presupun că se întoarce pe drumul pe unde 
am venit. Poate să dea de ruși. Nu cred că o să dureze mult să-l 
convingă să le spună exact unde ne-a lăsat. 

— E prea mult, adăugă Jane, și o cuprinse un sentiment 
dureros. 

Se părea că niște zeități răuvoitoare conspirau împotriva lor. 

— Sunt prea obosită, zise ea. O să stau aici și o să dorm până 
vin rușii și mă iau prizonieră. 

Chantal se foi în liniște, mișcându-și capul dintr-o parte în alta 
și scoțând sunete de supt, apoi începu să plângă. Jane se ridică 
și o luă în braţe. 

— Dacă plecăm acum, încă mai putem să scăpăm, preciză 
Ellis. O să încarc iapa cât o alăptezi tu pe micuță. 

— Bine, zise Jane și o puse pe Chantal la piept. 

Ellis o privi pentru o secundă, zâmbind timid, pe urmă ieși în 
noapte. Jane se gândi că ar fi putut să scape cu ușurință dacă n- 
ar fi avut-o pe Chantal. Se întrebă ce simţea Ellis în legătură cu 
asta. Era, la urma urmelor, copilul altui bărbat. Dar pe el nu 
părea să-l deranjeze, el o considera pe Chantal ca parte din 
Jane. Sau ascundea ceva resentimente? 

„Și-ar dori să fie tatăl lui Chantal?”, se întrebă ea. Se uită la 
faţa mică și ochii mari albaștri care o priveau la rândul lor. Cui 
ar fi putut să nu-i fie dragă fetiţa aceea neajutorată? 

Dintr-odată, fu complet nehotărâtă în legătură cu tot. Nu era 
sigură cât de mult îl iubea pe Ellis, nu știa ce simţea pentru 
Jean-Pierre, soţul care o vâna, nu putea să-și dea seama care-i 
era datoria față de copilul ei. Era speriată de zăpadă și de munți, 
și de ruși, și era obosită, încordată și înfrigurată de prea mult 
timp. 

O schimbă instinctiv pe Chantal folosind scutecul uscat de 
lângă foc. Nu reuși să-și amintească să o fi schimbat în seara 


VP - 305 


precedentă. | se părea că adormise după ce o alăptase. Se 
încruntă, îndoindu-se de memoria ei, apoi înțelese că Ellis o 
trezise o clipă ca să închidă fermoarul la sacul ei de dormit. 
Probabil că el dusese scutecul murdar la pârâu, îl spălase, îl 
frecase și-l atârnase într-un băț lângă foc, să se usuce. Jane 
începu să plângă. 

Se simţea ridicol, însă nu putea să se oprească, deci continuă 
s-o îmbrace pe Chantal, cu lacrimile scurgându-i-se pe față. Ellis 
reveni înăuntru când ea așeza bebelușul confortabil în 
banduliera de transport. 

— Nici blestematul de cal nu voia să se trezească, zise el, apoi 
îi văzu fața și întrebă: Ce e? 

— Nu știu de ce te-am părăsit cândva, răspunse ea. Eşti cel 
mai bun bărbat pe care l-am cunoscut vreodată, și n-am încetat 
să te iubesc. Te rog, iartă-mă. 

El își puse braţele în jurul ei și al lui Chantal. 

— Doar n-o mai face din nou, și cu asta basta! replică el. 

Rămaseră așa o vreme. 

— Sunt gata, rosti Jane în cele din urmă. 

— Bine. Hai să mergem. 

leșiră afară și porniră în sus, prin pădurea care se subția. 
Halam luase felinarul, dar era Lună și puteau să vadă clar. Aerul 
era atât de rece, încât era dureros de respirat. Jane se îngrijoră 
pentru Chantal. Bebelușul era din nou în interiorul hăinii 
îmblănite a lui Jane, și ea spera că trupul ei încălzea aerul pe 
care îl respira Chantal. Putea un bebeluș să se îmbolnăvească 
din cauză că respira aer rece? Jane n-avea idee. 

În faţa lor era trecătoarea Kantiwar, la patru mii șase sute de 
metri înălțime, mult mai sus decât ultima trecătoare, Aryu. Jane 
știa că avea să fie mai înfrigurată și mai obosită decât fusese 
vreodată în viaţa ei și, probabil, și mult mai speriată, însă starea 
ei de spirit era foarte bună. Simţi că rezolvase ceva în adâncul 
ei. „Dacă scap cu viaţă, vreau să trăiesc cu Ellis, gândi ea. Zilele 
astea o să-i spun că m-am hotărât tocmai fiindcă a spălat un 
scutec murdar”. 

În curând lăsară copacii în urmă și porniră pe un platou cu un 
peisaj lunar, cu bolovani, cratere și urme ciudate de zăpadă. 
Urmară un șir imens de pietre plate, ca poteca unui uriaș. Incă 
urcau, deși mai puţin abrupt pentru moment, și temperatura 
scăzu în mod constant, petele albe crescură, până când solul 


VP - 306 


arăta ca o tablă de șah cu pătrăţelele în dezordine. 

Energia nervoasă o ţinu pe Jane în mișcare în prima oră, dar 
apoi, când se așternu la mersul acela ce părea fără sfârșit, 
oboseala o răpuse din nou. Voia să spună Cât mai e? Şi Ajungem 
curâna?, cum făcea când era copil pe bancheta din spate a 
mașinii tatălui ei. 

La un moment dat, pe panta aceea montană trecură de linia 
de gheaţă. Jane deveni conștientă de noul pericol când calul 
derapă, forăi înfricoșat, aproape căzu, pe urmă își recăpătă 
echilibrul. Apoi observă că lumina Lunii era reflectată de 
bolovani ca și cum ar fi fost glazuraţi: pietrele erau ca 
diamantele, reci, dure și strălucitoare. Ghetele ei făceau priză 
mai bine decât copitele lui Maggie, dar, cu toate astea, un pic 
mai târziu, Jane alunecă și aproape căzu. De-atunci încolo, fu 
îngrozită că o să cadă și o s-o strivească pe Chantal, și pășea 
foarte atentă, cu nervii atât de întinși, că simţi că ar putea să 
plesnească. 

După un pic mai mult de două ore ajunseră pe partea cealaltă 
a platoului și se treziră în faţa unei poteci abrupte pe versantul 
montan acoperit de zăpadă. Ellis înaintă primul, trăgând-o pe 
Maggie după el. Jane urmă la o distanţă de siguranţă, în caz că 
iapa ar aluneca înapoi. Urcară pe munte în zigzag. 

Poteca nu era marcată clar. O bănuiau întinzându-se oriunde 
solul era mai lăsat decât în zonele vecine. Jane dorea un semn 
mai clar că urmau traseul corect: rămășițele unui foc, carcase 
de pui curățate de carne, măcar o cutie de chibrituri aruncată - 
ceva care să indice faptul că și alte fiinţe omenești trecuseră 
odată pe-acolo. Începu să-și imagineze obsesiv că s-au pierdut 
complet, departe de potecă, rătăcind fără ţintă prin zăpezi 
nesfârșite și că aveau să continue să se învârtă zile întregi, până 
când rămâneau fără alimente și energie, și putere a voinței, și 
se întindeau în zăpadă, tustrei, să îngheţe împreună până la 
moarte. 

Spatele o durea insuportabil. Cu multă reticenţă, i-o dădu pe 
Chantal lui Ellis și luă calul de frâu de la el, ca să transfere 
tensiunea la un grup diferit de mușchi. Bietul cal se cabra în 
mod constant. La un moment dat alunecă pe un bolovan cu 
gheaţă și căzu. Jane trebui să tragă fără milă de căpăstru ca să-l 
facă să se ridice în picioare. Când reuși în cele din urmă, ea 
văzu o pată întunecată pe zăpadă unde căzuse: sânge. Privind 


VP - 307 


mai aproape, desluși o tăietură pe genunchiul stâng. Rana nu 
părea serioasă: o făcu pe Maggie să meargă. 

Fiind în frunte, Jane trebuia să decidă unde era poteca, și 
coșmarul de a fi iremediabil pierduţi îi bântui fiecare ezitare. 
Uneori, drumul părea să se bifurce și ea trebuia să ghicească, 
stânga sau dreapta. De multe ori, terenul prezenta un nivel mai 
mult sau mai puţin uniform, așa că își urma doar instinctul până 
când poteca reapărea. O dată se trezi zbătându-se într-un 
morman de zăpadă și trebui să fie scoasă de Ellis și cal. 

In sfârșit, poteca duse spre o margine care șerpuia mult în sus 
pe versantul muntelui. Erau la o altitudine foarte mare: privind 
înapoi la platoul aflat cu mult mai jos, ametți un pic. Sigur nu 
puteau fi departe de trecătoare? 

Marginea era abruptă, plină de gheaţă și lată de doar câţiva 
zeci de centimetri, și dincolo de margine se căsca abisul. Jane 
păși cu atenţie sporită, dar tot se împiedică de câteva ori și o 
dată căzu în genunchi, învineţindu-i. O durea atât de rău peste 
tot, încât abia dacă mai simţea noile dureri. Maggie aluneca în 
mod constant, până când Jane nu se mai deranjă să se întoarcă 
atunci când îi auzea copitele patinând, ci, pur și simplu, trăgea 
mai tare de frâie. l-ar fi plăcut să reajusteze încărcătura calului, 
astfel ca sacii grei să fie mai în faţă, ceea ce ar fi ajutat la 
stabilitatea animalului la urcarea pantei. Insă poteca era extrem 
de îngustă și, oricum, îi era teamă că, dacă se oprea, n-ar mai fi 
putut să pornească din nou. 

Marginea se îngustă și mai mult în jurul unui afloriment de 
stâncă. Jane păși prudent pe cea mai subţire secțiune, însă, în 
ciuda prudenței - sau poate fiindcă era atât de agitată -, 
alunecă. Pentru o clipă în care inima i se opri, se gândi că putea 
să cadă în gol. Totuși, ateriză în genunchi și se stabiliză cu 
ambele mâini. Văzu cu coada ochiului zăpada de pe pante, la 
sute de metri mai jos. Incepu să tremure, dar se controlă cu 
efort. 

Se ridică încet și se întoarse. Dăduse drumul frâielor și ele 
atârnau deasupra prăpastiei. Calul stătea și o privea, cu 
picioarele rigide și tremurând, evident îngrozit. Când întinse 
mâna după frâu, animalul făcu un pas înapoi de panică. 

— Ho! strigă Jane, apoi își calmă vocea și zise liniștită: Nu face 
asta. Vino la mine. O să fii bine. 

Ellis o strigă din cealaltă parte a stâncii. 


VP - 308 


— Ce este? 

— Șșșt! rosti ea încet. Maggie e speriată. Stai pe loc. 

Era cumplit de conștientă de faptul că Ellis o căra pe Chantal. 
Continuă să murmure liniștitor pentru cal, în timp ce pășea încet 
spre el. lapa se uită la ea cu ochii mari, cu respiraţia ieșindu-i ca 
fumul din nările fremătând. Ajunse la o lungime de braţ și se 
întinse după căpăstru. 

Calul își smuci capul, se trase înapoi, derapă și-și pierdu 
echilibrul. 

Când capul i se smuci înapoi, Jane prinse frâul. Dar picioarele 
îi alunecară, căzu în dreapta, frâiele zburară din mâna lui Jane 
și, spre groaza ei de nedescris, calul alunecă încet cu spatele pe 
margine și căzu peste aceasta, nechezând cuprins de spaimă. 

Apăru Ellis. 

— Oprește-te! strigă el la Jane, și ea își dădu seama că ţipa. 

Închise gura cu un zgomot sec. Ellis îngenunche și se uită 
peste margine, încă ţinând-o pe Chantal la piept sub haina de 
puf. Jane își controlă isteria și îngenunche lângă el. 

Ea se aștepta să vadă trupul calului îngropat în zăpadă la sute 
de metri mai jos. De fapt, acesta aterizase pe un fel de platou la 
doar un metru jumătate, doi mai jos, și era culcat pe-o parte, cu 
picioarele mișcându-se în gol. 

— E încă în viaţă! strigă Jane. Slavă Domnului! 

— Și proviziile noastre sunt intacte, zise Ellis lipsit de 
sentimentalism. 

— Dar cum putem să aducem animalul înapoi aici? 

Ellis se uită la ea și nu zise nimic. 

Jane își dădu seama că nu era posibil să tragă calul în sus pe 
potecă. 

— Nu putem s-o lăsăm în urmă să moară de frig! spuse Jane. 

— Îmi pare rău, rosti neputincios Ellis. 

— Of, Doamne, e insuportabil. 

Ellis își trase fermoarul de la haină și o scoase din bandulieră 
pe Chantal. 

Jane o luă și o puse în interiorul hainei ei. 

— O să iau mâncarea mai întâi, zise Ellis. 

Se așeză pe burtă de-a lungul marginii potecii și apoi își 
pivotă picioarele peste aceasta. Zăpada desprinsă zbură peste 
calul lungit. Ellis se lăsă încet, picioarele căutând platoul. Atinse 
terenul solid, alunecă pe coate de pe margine și se întoarse cu 


VP - 309 


grijă. 

Jane îl privi împietrită. Între crupa calului și faţa stâncii nu era 
loc pentru ambele picioare ale lui Ellis unul lângă altul: trebui să 
stea cu picioarele unul în spatele celuilalt, ca o siluetă într-o 
antică pictură murală egipteană. Flexă genunchii și se lăsă încet 
pe vine, apoi întinse mâna după o rețea complexă de curele din 
piele care ţineau sacii din pânză cu raţii de urgenţă. 

În acel moment, calul decise să se ridice. 

Își îndoi picioarele din faţă și reuși cumva să și le pună sub 
pulpele anterioare. Pe urmă, cu familiara zvârcolire ca de șarpe 
a cailor, ajunse în picioare, își ridică extremitatea din față și 
încercă din nou să-și balanseze picioarele din spate pe margine. 

Aproape reuși. 

Apoi picioarele din spate îi alunecară, își pierdu echilibrul și 
căzu într-o parte. Ellis apucă sacul cu alimente. Centimetru cu 
centimetru, calul alunecă, dând din picioare și zvârcolindu-se. 
Jane era îngrozită că avea să-l rănească pe Ellis. 

Inevitabil, animalul alunecă peste margine. Ellis trase sacul de 
alimente, fără să mai încerce să salveze calul, sperând totuși să 
rupă curelele din piele și să reţină mâncarea. Atât de hotărât 
era, că Jane se temu că avea să lase calul să-l tragă peste 
margine. Acesta aluneca rapid, trăgându-l pe Ellis la marginea 
prăpastiei. În ultima secundă, el dădu drumul sacului cu un 
strigăt de frustrare, și calul scoase un țipăt și căzu, rostogolindu- 
se din nou și din nou în timp ce se prăbușea în gol, luând cu el 
toată hrana, proviziile medicale, sacii lor de dormit și scutecul 
de rezervă al lui Chantal. 

Jane izbucni în lacrimi. 

Câteva momente mai târziu, Ellis se cățăra pe margine lângă 
ea. Își puse braţele în jurul ei și îngenunche acolo cu ea pentru 
un minut, în timp ce Jane plângea din cauza calului și a 
bunurilor, și a picioarelor dureroase și îngheţate. Pe urmă, el se 
ridică, o ajută cu blândeţe și pe ea să se ridice, și zise: 

— Nu trebuie să ne oprim. 

— Dar cum putem să mergem mai departe? strigă ea. N-avem 
nimic de mâncare, nu putem să fierbem apa, n-avem nici saci 
de dormit, nici medicamente... 

— Ne avem unul pe altul, spuse el. 

Ea îl îmbrăţișă strâns când își aduse aminte cât de aproape de 
margine alunecase. 


VP - 310 


„Dacă ieșim cu viaţă din asta și scăpăm de ruși și ne 
întoarcem în Europa împreună, nu-l mai scap din ochi, jur”, se 
gândi ea. 

— Mergi tu prima, zise el desfăcându-se din îmbrăţișarea ei. 
Vreau să pot să te văd. 

O îmbrânci blând și ea începu să urce automat pe munte. 
Încet, disperarea i se atenuă. Decise că scopul ei avea să fie, 
pur și simplu, să continue să meargă până când va cădea 
moartă. După un timp, Chantal începu să plângă. Jane o ignoră 
și, în cele din urmă, se opri. 

Ceva mai târziu - să fi fost minute sau ore, fiindcă pierduse 
noțiunea timpului -, când Jane dădu un colţ, Ellis o prinse din 
urmă și o opri cu o mână pe braţ. 

— Uite, zise el arătând înainte. 

Drumul ducea în jos, într-un bazin vast de dealuri mărginite 
de munţi cu piscuri albe. La început, Jane nu înțelese ce îi 
arătase Ellis. Pe urmă își dădu seama că drumul ducea în jos. 

— Ăsta e vârful? întrebă ea stupid. 

— Da, răspunse el. Asta e trecătoarea Kantiwar. Am parcurs 
cea mai dificilă parte a călătoriei. În zilele următoare, traseul o 
să coboare la vale, iar vremea are să se încălzească. 

Jane se așeză pe un bolovan de gheaţă. „Am făcut-o, se gândi 
ea. Am făcut-o”. 

Cât se uitară amândoi la dealurile negre, cerul de dincolo de 
culmile montane deveni din gri-perlat roz prăfuit. Se crăpa de 
ziuă. Pe măsură ce lumina se întindea încet pe cer, un pic de 
speranţă se strecură din nou în inima lui Jane. 

„La vale, chibzui ea. Și mai cald. Poate o să scăpăm”. 

Chantal plânse din nou. Ei bine, aprovizionarea e; cu alimente 
nu dispăruse odată cu Maggie. Jane o alăptă pe micuță, stând pe 
acel bolovan cu gheață de pe acoperișul lumii, cât Ellis topi 
zăpadă în mâini ca să bea Jane. 

Coborârea în Valea Kantiwarului era o pantă relativ ușoară, 
dar plină de gheaţă la început. Cu toate astea, era mai puţin 
enervant fără calul pentru care să-și facă griji. Ellis, care nu 
alunecase deloc pe drum, o căra pe Chantal. 

În faţa lor, cerul de dimineaţă deveni roșu înflăcărat, de parcă 
lumea de dincolo de munţi luase foc. Picioarele lui Jane erau 
încă amorţite de frig, dar nasul i se dezghețase. 

Dintr-odată își dădu seama că-i era teribil de foame. Trebuiau, 


VP - 311 


pur și simplu, să continue să meargă până când dădeau peste 
oameni. Tot ce mai aveau de vândut era TNT-ul din buzunarele 
lui Ellis. Când se va termina, vor fi nevoiţi să se bazeze pe 
tradiționala ospitalitate afgană. 

Rămăseseră și fără așternuturi. Deci trebuiau să doarmă în 
hainele lor, încălțaţi. Cumva, Jane simţea că aveau să rezolve 
toate problemele. Chiar și găsirea potecii fu ușoară, fiindcă 
pereţii văii pe fiecare latură erau un ghid constant și limitau 
distanţa pe care s-ar fi putut abate. În curând apăru un mic 
pârâu clipocind alături de ei: erau din nou sub linia de gheaţă. 
Terenul era destul de neted și dacă ar mai fi avut calul, ar fi 
putut să meargă călare. 

După încă două ore se opriră să se odihnească într-o margine 
a defileului, iar Jane o luă pe Chantal de la Ellis. In faţa lor, 
coborârea deveni dură și abruptă, dar fiindcă erau sub linia de 
gheață, pietrele nu erau alunecoase. Defileul era destul de 
îngust și putea fi blocat cu ușurință. 

— Sper că nu sunt alunecări de teren colo jos, zise Jane. 

Ellis se uita în altă parte, înapoi în sus. 

Brusc, tresări și exclamă: 

— lisuse Hristose! 

— Ce naiba s-a întâmplat? _ 

Jane se întoarse și-i urmări privirea, și inima i se opri. In 
spatele lor, la aproape doi kilometri, erau o jumătate de duzină 
de oameni în uniformă și un cal: echipa de căutare. 

„După toate astea, după toate prin care am trecut, tot ne-au 
prins”, reflectă Jane. 

Era prea nefericită chiar și ca să plângă. 

Ellis o apucă de braț. 

— Repede, să mergem, o îndemnă el. 

Începu să se grăbească în jos, în defileu, trăgând-o după el. 

— Ce rost are? întrebă Jane obosită. Sunt sigură că au să ne 
prindă. 

— Ne-a mai rămas o șansă. 

În timp ce mergeau, Ellis examină versanţii abrupți, stâncoși 
ai defileului. 

— Ce-i? 

— O cădere de pietre. 

— Or să găsească o cale să treacă peste ea sau pe lângă. 

— Nu și dacă sunt toţi îngropaţi sub ea. 


VP - 312 


Se opriră într-un loc în care pavajul canionului era de doar 
câţiva zeci de centimetri lățime, și un perete se înălța brusc 
abrupt și înalt. 

— Asta e perfect, zise el. 

Scoase din buzunarele hainei un calup de TNT, o rolă de cablu 
Primacord, un mic obiect de metal cam de dimensiunea 
capacului unui stilou și ceva care semăna cu o seringă de metal, 
cu excepţia faptului că la capătul bont avea un inel de tragere în 
loc de un piston. Puse obiectele pe pământ. 

Jane îl privi uluită. Ea nu mai îndrăznea să spere. 

El fixă micul obiect metalic la un capăt al Primacordului, 
rupându-l cu dinţii, apoi atașă obiectul metalic la capătul ascuțit 
al seringii. Îi întinse lui Jane întregul ansamblu. 

— Uite ce trebuie să faci, începu el. Coboară defileul derulând 
cablul. Încearcă să-l ascunzi. Nu contează dacă-l bagi în apă - 
chestia asta arde sub apă. Când ajungi la limita sârmei, scoate 
cuiele de siguranţă, așa. 

Îi arătă cele două pene de siguranță care străpungeau 
seringa. Le scoase și le puse la loc. 

— Apoi stai cu ochii la mine. Așteaptă să-mi flutur așa brațele 
deasupra capului. 

Îi arătă ce voia să spună. 

— Pe urmă trage inelul. Dacă ne sincronizăm, putem să-i 
omorâm pe toţi. Du-te! 

Jane urmă ordinele ca un robot, fără să se gândească prea 
mult. 

Cobori defileul derulând cablul. La început îl ascunse în 
spatele unui șir de tufe mici, pe urmă îl puse în albia pârâului. 
Chantal dormea în bandulieră, legănată ușor de mersul lui Jane, 
lăsându-i mamei ambele braţe libere. 

După un minut, se uită înapoi. Ellis strecura TNT-ul într-o 
fisură în stâncă. Jane crezuse întotdeauna că explozivii se 
declanșează spontan dacă-i mânuiești grosolan: în mod evident, 
asta era o preconcepţie populară. 

Ea continuă până când cablul i se întinse în mână, apoi se 
întoarse din nou. Ellis asalta în acel moment peretele canionului, 
probabil în căutarea celei mai bune poziţii din care să-i observe 
pe ruși când intrau în capcană. 

Jane se așeză lângă pârâu. Trupușorul lui Chantal i se odihni 
în poală. Banduliera se relaxă, luând greutatea de pe spatele lui 


VP - 313 


Jane. Cuvintele lui Ellis îi tot răsunau în minte: „Dacă ne 
sincronizăm, putem să-i omorâm pe toţi”. „Poate să 
funcţioneze? se întrebă ea. Vor fi uciși toţi?” 

Ce-ar face atunci ceilalţi ruși? Capul lui Jane începu să se 
limpezească, și ea se gândi la succesiunea probabilă de 
evenimente. Într-o oră sau două, cineva va observa că mica 
echipă nu mai sunase de o vreme, și va încerca să-i contacteze 
prin radio. Văzând că e imposibil, va presupune că echipa e într- 
un defileu adânc sau că radioul nu funcţionează. După alte 
câteva ore fără contact, va trimite un elicopter să caute echipa, 
presupunând că ofițerul responsabil ar fi avut inspiraţia să 
aprindă un foc sau să-și facă localizarea ușor vizibilă din aer. 
Când asta avea să eșueze, cei de la sediul central vor începe să- 
și facă griji. La un moment dat vor fi nevoiţi să trimită o echipă 
de căutare ca să găsească echipa dispărută, care ar trebui să 
acopere același teritoriu ca precedenta. Cu siguranţă, ei nu vor 
putea finaliza excursia în acea zi, și le va fi imposibil să caute un 
adăpost corespunzător pe timp de noapte. 

Până în momentul în care ar găsi cadavrele, Ellis și Jane ar fi 
la cel puţin o zi și jumătate în față, poate mai mult. 

„Ar putea fi de-ajuns”, se gândi Jane. Până atunci, ea și Ellis ar 
trece prin atâtea bifurcaţii, văi laterale și rute alternative, încât 
nu ar putea fi găsiţi. „Mă întreb, chibzui ea obosită, dacă ăsta ar 
putea să fie sfârșitul. Mi-aș dori ca soldaţii să se grăbească. Nu 
suport așteptarea. Mi-e atât de frică”. 

Îl vedea clar pe Ellis târându-se pe mâini și genunchi pe vârful 
stâncii. Zărea și echipa de căutare mărșăluind la vale. Chiar și 
de la distanţa aceea păreau murdari, iar umerii lăsaţi și târșirea 
picioarelor arătau că erau obosiţi și abătuţi. Ei n-o vedeau totuși. 
Se pierdea în peisaj. 

Ellis se ghemuise în spatele unui mal abrupt și se uita pe după 
marginea acestuia la soldaţii care se apropiau. Era în mod clar 
vizibil pentru Jane, dar ascuns de ruși, și el avea o viziune clară 
a locului unde plantase explozibilul. 

Soldaţii ajunseră în capul defileului și începură să coboare. 
Unul dintre ei era călare și avea mustață: probabil era ofiţer. 
Altul purta o bonetă Chitrali. 

„Asta-i Halam, reflectă Jane. Trădătorul”. Pentru ce făcuse 
Jean-Pierre, trădarea i se părea o crimă de neiertat. Mai erau alți 
cinci, și toţi aveau părul scurt, bonete de uniformă și fețe tinere, 


VP - 314 


proaspăt rase. „Doi bărbaţi și cinci băieţi”, chibzui ea. 

ÎI privi pe Ellis. Avea să dea semnalul dintr-o clipă-n alta. 
Începu s-o doară gâtul de încordare uitându-se în sus la el. 
Soldaţii încă n-o descoperiseră: erau concentrați să-și găsească 
drumul pe solul stâncos. În sfârșit, Ellis se întoarse spre ea și, 
încet și fără grabă, își flutură ambele braţe în aer deasupra 
capului. 

Jane se uită înapoi la soldaţi. Unul dintre ei întinse mâna și luă 
frâul calului, să-l ajute pe terenul accidentat. Jane avea 
dispozitivul ca o seringă în mâna stângă și arătătorul de la 
dreapta încovoiat în interiorul inelului de tragere. O smucitură 
va aprinde fitilul, va detona TNT-ul și stânca se va rostogoli 
peste urmăritorii ei. „Cinci băieţi”, se gândi ea. Înrolaţi în armată 
fiindcă erau săraci sau proști, sau ambele, sau fiindcă fuseseră 
concentrați. Trimiși într-o ţară friguroasă, neprimitoare, unde 
lumea îi ura. Mărșăluiau prin pustiul muntos, îngheţat. 

îngropaţi sub o alunecare de teren, cu capetele sparte și 
plămânii sufocaţi cu pământ, și spinările rupte și piepturile 
zdrobite, țipând și sufocându-se, și sângerând până la moarte, 
în agonie și teroare. Cinci scrisori de scris taţilor mândri și 
mamelor îngrijorate de acasă: „Regretăm să vă informăm, a 
murit în misiune, luptă istorică împotriva forțelor reacționare, 
act de eroism, medalie postumă, cele mai sincere condoleanţe. 
Cele mai sincere condoleanţe”. Dispreţul mamei pentru 
cuvintele astea frumoase, deoarece își amintea cum născuse ea 
în durere și frică, alăptase băiatul în momente grele și ușoare, îl 
învățase să meargă drept și să se spele pe mâini, și să-și scrie 
numele, îl trimisese la școală, cum îl văzuse crescând și până 
ajunsese aproape la fel de înalt ca ea, apoi chiar mai înalt, până 
când fusese pregătit să-și câștige existenţa și se însoare cu o 
fată sănătoasă, și să bună bazele unei familii proprii, și să-i dea 
nepoți. Durerea mamei când avea să-și dea seama că toate 
astea, tot ce făcuse, durerea și munca, și grijile, fuseseră în 
zadar: acest miracol, copilul ei bărbat, fusese distrus de 
fanfaroni într-un război stupid, zadarnic. Sentimentul pierderii. 
Sentimentul pierderii. 

Jane îl auzi pe Ellis strigând. Se uită în sus. Era în picioare, 
fără să-i pese că era văzut, făcându-i cu mâna și strigând: 

— Fă-o acum! Fă-o acum! 

Cu grijă, ea puse dispozitivul cu inel de tragere jos, pe 


VP - 315 


pământ, lângă pârâul năvalnic. 

Soldaţii îi văzură pe amândoi. Doi oameni începură să urce 
versantul defileului unde era Ellis. Ceilalţi o înconjurară pe Jane, 
îndreptând puștile-automate spre ea și bebelușul ei, părând 
jenaţi și ridicoli. Ea îi ignoră și se uită la Ellis. El cobora versantul 
defileului. Oamenii care se căţărau după el se opriră și așteptară 
să vadă ce avea de gând să facă. 

El ajunse la nivelul solului și se îndreptă încet spre Jane. Se 
opri în faţa ei. 

— De ce? întrebă el. De ce n-ai făcut-o? 

„Fiindcă sunt atât de tineri, își spuse ea. Fiindcă sunt tineri și 
nevinovați, iar ei nu vor să mă omoare pe mine. Fiindcă ar fi fost 
o crimă. Dar cel mai mult dintre toate...” 

— Fiindcă au mame, răspunse ea. 

e 

Jean-Pierre deschise ochii. Silueta voluminoasă a lui Anatoli 
era ghemuită lângă patul de campanie. In spatele lui Anatoli, 
lumina puternică a soarelui trecea prin clapa deschisă a cortului. 
Jean-Pierre trăi o clipă de panică, neștiind de ce dormise atât de 
târziu sau ce pierduse. Apoi, tot într-o clipă, își aminti de 
evenimentele nopții. 

El și Anatoli își așezaseră tabăra în apropierea trecătorii 
Kantiwar. Fuseseră treziţi în jurul orei două și jumătate de 
căpitanul care comanda echipa de căutare, care, la rândul lui, 
fusese trezit de soldatul de strajă. Un tânăr afgan numit Halam 
dăduse năvală în tabără, zisese căpitanul. Folosind un amestec 
de pașto, engleză și rusă, îi înștiinţase că fusese ghid pentru 
fugarii americani, dar îl insultaseră, așa că-i abandonase. Fiind 
întrebat unde erau „americanii”, se oferise să-i conducă pe ruși 
la coliba din piatră unde fugarii dormeau fără să suspecteze 
nimic. 

Jean-Pierre voise din tot sufletul să sară în elicopter și să 
ajungă acolo imediat. 

Anatoli fusese mai circumspect. 

— Noi avem o vorbă în Mongolia: „Nu scoate penisul până 
când curva nu deschide picioarele”. Halam poate minte. Dacă 
spune adevărul, tot se poate să nu fie capabil să dibuie coliba, 
mai ales pe timp de noapte, mai ales din aer. Și chiar dacă o 
găsește, poate au plecat. 

— Deci, ce crezi că ar trebui să facem? 


VP - 316 


— Trimit o echipă înainte - un căpitan, cinci soldaţi și un cal, 
cu Halam ăsta, desigur. Ei pot să plece imediat. Noi putem să ne 
odihnim până găsesc ei fugarii. 

Precauţia lui fusese justificată. Echipa de căutare plecată 
înainte raportase înapoi prin radio, la trei și jumătate, spunând 
că găsiseră coliba goală. Cu toate astea, adăugaseră, focul era 
încă aprins, așa că Halam spusese, probabil, adevărul. Anatoli și 
Jean-Pierre ajunseseră la concluzia că Ellis și Jane se treziseră 
peste noapte, văzuseră că ghidul lor dispăruse și deciseseră să 
fugă. Anatoli ordonase echipei să plece după ei, bazându-se pe 
Halam să le indice ruta cea mai probabilă. 

În acel moment, Jean-Pierre se întorsese în pat și căzuse într- 
un somn greu, motiv pentru care nu reușise să se trezească în 
zori. 

— Cât e ceasul? îl întrebă el confuz pe Anatoli. 

— Opt. ȘI i-am prins. 

Jean-Pierre tresări - apoi își aminti că simţise la fel și înainte și 
se dezumflase. 

— Sigur? întrebă el. 

— Putem să mergem și să verifici de cum îţi pui pantalonii. 

Fu mai rapid decât se crezuse în stare. Un elicopter pentru 
realimentarea cu combustibil ajunse chiar în momentul în care 
erau gata de îmbarcare, și Anatoli fusese înțelept să aștepte 
câteva minute, până erau umplute rezervoarele, așa că Jean- 
Pierre trebui să-și mai reţină un pic nerăbdarea. 

Plecară câteva minute mai târziu. Jean-Pierre se uită la peisaj 
prin ușa deschisă. In timp ce zburau prin munţi, își dădu seama 
că era cel mai sumbru și aspru teritoriu pe care îl văzuse până 
atunci în Afganistan. 

„Chiar a trecut Jane prin peisajul ăsta selenar arid, prins între 
ghețuri, cu un copil în braţe? Inseamnă că mă urăște cu 
adevărat ca să treacă prin atât de multe pentru a scăpa de 
mine, se gândi Jean-Pierre. Acum o să știe că totul a fost în 
zadar. E a mea pentru totdeauna.” 

Dar chiar fusese prinsă? Era îngrozit de încă o dezamăgire. 
Când va ateriza, va descoperi că echipa plecată înainte 
capturase o altă pereche de hipsteri sau doi alpiniști fanatici, 
sau chiar doi nomazi care arătau vag a europeni? 

Anatoli arătă spre trecătoarea Kantiwar când zburară peste 
ea. 


VP - 317 


— Se pare că și-au pierdut calul, adăugă el strigând în 
urechea lui Jean-Pierre peste zgomotul de motoare și de vânt. 

Jean-Pierre văzu destul de clar conturul unui cal mort în 
zăpezile de sub trecătoare. Se întrebă dacă era Maggie. Mai 
degrabă spera să fie animalul ăla încăpățânat. 

Survolară Valea Kantiwarului, cercetând terenul după echipa 
plecată înainte. In cele din urmă, văzură fum: cineva aprinsese 
un foc ca să-i ghideze. Coborâră spre un petic de pământ neted 
din apropierea capului defileului. Jean-Pierre scrută zona în timp 
ce se apropiau de sol: văzu trei sau patru bărbaţi în uniforme 
rusești, însă n-o zări pe Jane. 

Elicopterul ateriză. Jean-Pierre avea sufletul la gură. Sări pe 
pământ, cu o senzație de greață din cauza stării tensionate. 
Anatoli sări alături de el. Căpitanul îi conduse de la elicopter în 
jos, în defileu. 

Și acolo erau ei. 

Jean-Pierre se simţi ca unul care fusese torturat și în clipa aia 
îl avea pe torţionar în puterea lui. Jane era așezată pe pământ 
lângă un pârâiaș, cu Chantal în poală. Ellis stătea în picioare în 
spatele ei. Amândoi păreau epuizați, învinși și demoralizați. 

Jean-Pierre se opri. 

— Haide încoace, îi zise el lui Jane. 

Ea se ridică în picioare și se îndreptă spre el. Jean-Pierre văzu 
că o căra pe Chantal într-un fel de banaulieră în jurul gâtului, 
care îi lăsa mâinile libere. Ellis dădu s-o urmeze. 

— Tu nu, spuse Jean-Pierre, și Ellis se conformă. 

Jane se opri în faţa lui Jean-Pierre și se uită în sus la el. El 
ridică mâna dreaptă și o lovi cu toată forța peste obraz. Era cea 
mai satisfăcătoare lovitură pe care o dăduse vreodată. Ea se 
clătină înapoi descumpănită, în așa fel că el se gândi că o să 
cadă. Dar ea își păstră echilibrul și îl ţintui, sfidătoare, cu lacrimi 
de durere curgându-i pe faţă. Jean-Pierre îl văzu peste umărul ei 
pe Ellis făcând un pas brusc în faţă, apoi abţinându-se. Jean- 
Pierre era ușor dezamăgit: dacă Ellis încerca să facă ceva, 
soldații ar fi sărit pe el și l-ar fi bătut. Nu conta: avea să-și ia 
bătaia destul de curând. 

Jean-Pierre ridică mâna ca s-o lovească din nou pe Jane. Ea 
tresări și o acoperi protector pe Chantal cu braţele. Jean-Pierre 
se răzgândi. 

— O să fie destul timp pentru asta mai târziu, spuse el 


VP - 318 


coborând mâna. Destul timp. 
(J 

Jean-Pierre se duse înapoi spre elicopter. Jane privi în jos la 
Chantal. Bebelușul se uita la ea, treaz, dar nu de foame. Jane o 
îmbrăţișă, ca și cum bebelușul avea nevoie să fie consolat. Intr- 
un fel, se bucura că Jean-Pierre o lovise, deși fața încă o ardea 
de durere și umilință. Lovitura fusese ca hotărârea definitivă 
într-un divorț: asta însemna că mariajul ei era, în cele din urmă, 
în mod oficial, definitiv încheiat, iar ea nu mai avea nicio 
responsabilitate. Dacă el ar fi plâns sau ar fi cerut iertare, sau ar 
fi implorat-o să nu-l urască pentru ce făcuse, s-ar fi simţit 
vinovată. 

Dar lovitura încheiase totul. Nu-i mai rămăseseră sentimente 
pentru el: nicio fărâmă de iubire sau de respect, sau chiar de 
compasiune. „Este o ironie că trebuie să mă simt complet 
eliberată de el în momentul în care m-au capturat într-un 
sfârșit”, se gândea ea. 

Până în acel moment fusese la conducere un căpitan, cel care 
călărise calul, dar ulterior preluă controlul Anatoli, contactul lui 
Jean-Pierre cu aspect de oriental. Când el dădu ordine, Jane 
conștientiză că ea înţelegea ce spunea. Era mai mult de un an 
de când nu mai auzise vorbindu-se rusește, și la început sună ca 
un nonsens, dar în acel moment, că urechea ei era bine 
acordată, înţelegea fiecare cuvânt: Anatoli îi spunea unui soldat 
să-i lege mâinile lui Ellis. Soldatul, aparent pregătit pentru asta, 
scoase o pereche de cătușe. Ellis ținu mâinile în faţă cooperant 
și soldatul îl încătușă. 

Thaler arăta intimidat și descurajat. Văzându-l încătușat, 
învins, Jane simţi un val de milă și disperare, și în ochi îi veniră 
lacrimi. 

Soldatul întrebă dacă ar trebui s-o încătușeze și pe Jane. 

— Nu, zise Anatoli. Ea are bebelușul. 

Fură mânaţi spre elicopter. 

— Îmi pare rău. Pentru Jean-Pierre. N-am putut să ajung la 
e|..., se scuză Ellis. 

Ea clătină din cap, ca să indice că nu era nevoie de scuze, 
însă nu reuși să vorbească. Supunerea totală a lui Ellis o făcea 
furioasă, nu pe el, ci pe toată lumea care îi făcea asta: pe Jean- 
Pierre și Anatoli, și pe Halam, și pe ruși. Aproape își dorea să fi 
detonat explozibilul. 


VP - 319 


Ellis sări în elicopter, apoi întinse mâna în jos ca s-o ajute. Ea 
o ţinu pe Chantal cu braţul stâng, ca să menţină banduliera în 
echilibru, și-i dădu mâna dreaptă. El o trase în sus. In momentul 
în care erau cel mai aproape unul de altul, el murmură: 

— Imediat ce decolăm, pălmuiește-l pe Jean-Pierre. 

Jane fu prea șocată ca să reacționeze, ceea ce fu, probabil, un 
noroc. Nimeni altcineva nu părea să-l fi auzit pe Ellis și, oricum, 
niciunul dintre ei nu vorbea prea mult engleza. Ea se concentră 
pe încercarea de a arăta normal. 

Cabina pasagerilor era mică și goală, cu plafonul jos, așa că 
oamenii trebuiau să se aplece. Nu era nimic înăuntru, în afară 
de o banchetă mică, fixată pe fuzelajul opus ușii. Jane se așeză 
cu recunoștință. Putea să vadă în carlingă. Scaunul pilotului era 
ridicat la o jumătate de metru, un metru de podea, cu o scară 
lângă el, pentru acces. Pilotul era acolo - echipajul nu debarcase 
- și elicele încă se învârteau. Zgomotul era foarte mare. 

Ellis se ghemui pe podea lângă Jane, între banchetă și scaunul 
pilotului. 

Anatoli urcă împreună cu un soldat. Vorbi cu soldatul și arătă 
spre Ellis. Jane nu auzea ce spunea, dar era clar din reacţia 
soldatului că i se spusese să-l păzească pe Ellis: își luă de pe 
umăr pușca-automată și o ţinu lejer în mâini. 

Jean-Pierre urcă ultimul. Rămase în ușa deschisă, uitându-se 
cum se ridică elicopterul. Jane simţi că intră în panică. Fusese 
foarte bine că Ellis îi spusese să-l pălmuiască pe Jean-Pierre 
când decolau, dar cum? In clipa aceea, Jean-Pierre era cu 
spatele la ei și în picioare în ușa deschisă - dacă încerca să-l 
lovească, și-ar fi pierdut, probabil, echilibrul și ar fi căzut. Privi 
spre Ellis, în speranţa că are s-o îndrume. Pe faţa lui era o 
expresie neclintită, tensionată, dar nu se uită în ochii ei. 

Elicopterul se ridică la doi metri jumătate, trei metri în aer, se 
opri o clipă, apoi făcu un fel de deviere, câștigând viteză, și 
începu să urce din nou. 

Jean-Pierre plecă de la ușă, traversă cabina și văzu că n-are 
unde să se așeze. Ezită. Jane știa că ar trebui să se ridice în 
picioare și să-l pălmuiască - deși n-avea nicio idee de ce -, dar 
îngheţase pe locul ei, paralizată de panică. Apoi Jean-Pierre 
smuci degetul mare la ea, indicând faptul că ar trebui să se 
ridice. 

Atunci cedă. 


VP - 320 


Era obosită, nefericită, îndurerată, înfometată și jegoasă, și el 
voia ca ea să se ridice, cărând greutatea bebelușului lor, ca să 
stea el. Smucitura aceea dispreţuitoare a degetului mare părea 
să rezume toată cruzimea, răutatea și trădarea lui, și o înfurie. 
Se ridică în picioare, cu Chantal legănându-se de gâtul ei, și își 
împinse fața într-a lui, ţipând: 

— Mă, nenorocitule! Mă, nenorocitule! 

Cuvintele ei se pierdură în urletul de motoare și rafale de 
vânt, însă expresia ei facială îl șocă aparent, fiindcă făcu un pas 
înapoi, speriat. 

— Te urăsc! ţipă Jane. 

Pe urmă se aruncă spre el cu mâinile întinse și-l împinse 
înapoi violent prin ușa deschisă. 

(J 

Ruşii făcuseră o greşeală. Una foarte mică, dar era tot ce 
avea Ellis, și era gata să scoată maximum din asta. Greșeala lor 
era că-i legaseră mâinile în față, în loc de la spate. 

El sperase că n-aveau să-l lege deloc - de asta nu făcuse 
nimic, cu un efort supraomenesc, când Jean-Pierre o pălmuise 
pe Jane. Existase o șansă ca ei să-l lase nelegat: la urma 
urmelor, era neînarmat și în inferioritate numerică. Dar se părea 
că Anatoli era un om prudent. 

Din fericire, nu Anatoli îi pusese cătușele: un soldat o făcuse. 
Soldații știau că era mai ușor să se ocupe de un deţinut ale cărui 
braţe erau legate în față - era mai puţin probabil să se împiedice 
și putea să urce și să coboare fără ajutor din camioane și 
elicoptere. Deci, când Ellis își ţinuse supus mâinile în faţă, 
soldatul nu se gândise de două ori. 

Fără ajutor, Ellis nu putea să biruie trei oameni, mai ales că 
cel puţin unul din trei era înarmat. Șansele lui într-o luptă 
dreaptă erau zero. Singura lui speranţă era să se prăbușească 
elicopterul. 

Timp de o clipă, timpul îngheţă, când Jane rămase în ușa 
deschisă, cu bebelușul legănându-i-se de gât și uitându-se cu o 
expresie îngrozită cum Jean-Pierre cădea în aer. Și în acel 
moment, Ellis se gândi: „Suntem la doar trei-patru metri în aer, 
ticălosul probabil o să supravieţuiască, din păcate”. Pe urmă 
apăru Anatoli și-i trase mâinile lui Jane la spate, imobilizând-o. 
Așadar, Anatoli și Jane stăteau între Ellis și soldatul de la celălalt 
capăt al cabinei. 


VP - 321 


Ellis se răsuci pe călcâie, ţâșni spre scaunul ridicat al pilotului, 
îi prinse capul acestuia cu braţele încătușate, trase lanţul de la 
cătușe în carnea gâtului omului și ridică. 

Pilotul nu intră în panică. 

Păstrându-și picioarele pe pedale și mâna stângă pe maneta 
pasului colectiv al elicei, întinse mâna dreaptă și-l apucă pe Ellis 
de încheieturi. 

Thaler avu o străfulgerare de groază. Era ultima lui șansă și 
avea doar vreo două secunde. Soldatul din cabină se temu să 
folosească arma, de teamă că-l împușcă pe pilot. Și Anatoli, 
presupunând că era și el înarmat, împărtășea aceeași teamă. 
Dar într-o clipă, unul dintre ei își dădu seama că n-aveau nimic 
de pierdut, fiindcă dacă nu trăgeau în Ellis, aeronava se 
prăbușea oricum, deci își asumară riscul. 

Umerii lui Ellis fură trași în spate. O bucăţică de mânecă 
cenușiu închis îi spuse că era Anatoli. 

Jos, în botul elicopterului, trăgătorul se întoarse, văzu ce se 
întâmplă, și dădu să iasă din scaunul lui. 

Ellis trase sălbatic pe lanţ. Durerea fu prea mare pentru pilot, 
care înălță ambele mâini și se ridică de pe scaunul său. 

De îndată ce mâinile și picioarele pilotului lăsară comenzile, 
elicopterul începu să se miște sacadat și să se legene în vânt. 
Ellis era pregătit pentru asta, și se ţinu pe picioare proptindu-se 
în scaunul pilotului. Însă Anatoli, în spatele lui, își pierdu 
echilibrul și-și slăbi strânsoarea. 

Ellis scoase pilotul din scaun și-l aruncă la podea, apoi preluă 
controlul și apăsă maneta pasului colectiv al elicei. 

Elicopterul căzu ca o piatră. 

Ellis se întoarse și se pregăti pentru impact. 

Pilotul era pe podeaua cabinei, la picioarele lui, ţinându-se de 
gât. Anatoli căzuse cât era de lung în mijlocul cabinei. Jane 
stătea ghemuită într-un colţ, cuprinzând-o protector în braţe pe 
Chantal. Căzuse și soldatul, însă el își recăpătă echilibrul și era 
în genunchi, îndreptându-și Kalașnikovul spre Ellis. 

Când apăsă pe trăgaci, roțile elicopterului se loviră de sol. 

Impactul îl aruncă pe Ellis în genunchi, dar era pregătit pentru 
asta și își păstră echilibrul. Soldatul se împletici într-o parte, 
împușcătura lui trecând prin fuzelaj la un metru de capul lui 
Ellis, pe urmă rusul căzu în față, scăpând arma și amortizându-și 
căderea cu mâinile. 


VP - 322 


Ellis se aplecă în față, luă pușca și o ţinu neîndemânatic în 
mâinile încătușate. 

Era o clipă de bucurie pură. 

Își recâștigase poziţia. Fugise, fusese capturat și umilit, 
suferise de frig, de foame și de frică, și fusese neputincios când 
Jane fusese pălmuită. Dar, în cele din urmă, avea șansa să 
riposteze și să lupte. 

Își luă degetul de pe trăgaci. Mâinile îi erau legate prea 
aproape una de alta ca să ţină Kalașnikovul în poziție normală, 
însă era capabil să susţină ţeava neconvențional, utilizându-și 
mâna stângă ca să ţină încărcătorul curbat chiar în fața 
apărătorii trăgaciului. 

Motorul elicopterului se opri și elicele începură să 
încetinească. Ellis se uită în cabina de pilotaj și-l văzu pe 
trăgător sărind prin ușa laterală a pilotului. Trebuia să obţină 
controlul asupra situației rapid, înainte ca rușii să-și vină în fire. 

Se mișcă în așa fel că Anatoli, întins pe podea, se afla între el 
și ușă. Atunci, puse țeava puștii pe obrazul lui Anatoli. 

Soldatul se holbă la el, părând speriat. 

— leși afară, șuieră Ellis cu o smucitură din cap. 

Soldatul înțelese și sări prin ușă. 

Pilotul era încă lungit, aparent cu probleme de respiraţie. Ellis 
îi trase un picior ca să-i reţină atenţia, apoi îi spuse și lui să iasă. 
Omul se luptă să se ridice în picioare, încă ţinându-se de gât, și 
ieși în același mod. 

— Spune-i tipului ăstuia să iasă din elicopter și să stea foarte 
aproape cu spatele la mine, îi zise Ellis lui Jane. Repede, repede! 

Jane strigă un potop de cuvinte în rusă către Anatoli. Omul se 
ridică în picioare, îi aruncă lui Ellis o privire încărcată cu ură și 
cobori încet din elicopter. 

Ellis își puse ţeava puștii în ceafa lui Anatoli și zise: 

— Spune-i să-i facă pe ceilalţi să nu se miște. 

Jane vorbi din nou, și Anatoli strigă un ordin. Ellis se uită în 
jur. Pilotul, trăgătorul și soldatul care fuseseră în elicopter erau 
în apropiere. Chiar dincolo de ei era Jean-Pierre, așezat pe jos și 
strângându-se de gleznă. „A căzut bine, se gândi Ellis. N-are 
prea multe probleme.” Mai departe erau alţi trei soldaţi, 
căpitanul, calul și Halam. 

— Spune-i lui Anatoli să-și descheie haina, să scoată încet 
pistolul și să ţi-l dea ţie, îi mai zise Ellis lui Jane. 


VP - 323 


Jane traduse. Ellis apăsă mai tare în carnea lui Anatoli când 
acesta scoase pistolul din toc și-l întinse în spatele lui. 

Jane îl luă de la el și i se adresă iar femeii: 

— E un Makarov? Da. O să vezi piedica de siguranţă în stânga. 
Mișc-o până acoperă punctul roșu. Ca să încarci arma, trage mai 
întâi înapoi culisorul de deasupra prinderii, apoi apasă pe 
trăgaci. OK? 

— OK, răspunse ea. 

Era albă și tremura, totuși expresia feței sale arăta hotărâre. 

— Spune-i să le ceară soldaţilor să-și aducă armele aici, unul 
câte unul, și să le arunce în elicopter. 

Jane traduse, și Anatoli dădu ordinul. 

— Indreaptă pistolul spre ei când se apropie, adăugă Ellis. 

Unul câte unul, soldaţii veniră și se dezarmară. 

— Cinci tineri, zise Jane. 

— Ce vrei să spui? 

— Erau căpitanul, Halam și cinci tineri. Văd doar patru. 

— Spune-i lui Anatoli că trebuie să-l găsească pe celălalt dacă 
vrea să trăiască. 

Jane strigă la Anatoli, iar Ellis fu surprins de vehemenţa din 
vocea ei. Anatoli păru speriat când strigă comanda. O clipă mai 
târziu, cel de-al cincilea soldat veni în jurul cozii elicopterului și- 
și predă arma la fel ca și ceilalți. 

— Bravo, îi spuse Ellis lui Jane. Ar fi putut să strice totul. 
Acum, să se întindă toţi pe jos. 

Un minut mai târziu, zăceau toţi pe pământ, cu faţa în jos. 

— Trebuie să tragi în cătușele mele, îi ceru el lui Jane. 

Puse pușca jos și-și tinu braţele întinse spre ușă. Jane trase 
înapoi glisorul pistolului, apoi îi plasă botul pe lanţ. Se 
poziţionară în așa fel încât glonțul să treacă prin ușă. 

— Sper să nu-mi rupă afurisitele de încheieturi, adăugă Ellis. 

Jane închise ochii și apăsă pe trăgaci. 

— Au, la naiba! urlă Ellis. 

La început îl durură puternic încheieturile. Pe urmă, după o 
clipă, își dădu seama că nu erau rupte, ci doar lanțul. 

Luă pușca automată. 

— Acum vreau radioul lor, zise el. 

La ordinul lui Anatoli, căpitanul începu să dezlege o cutie 
mare de pe spatele calului. 

Ellis se întrebă dacă elicopterul avea să mai zboare. Trenul de 


VP - 324 


rulare era distrus, desigur, și era posibil să fie tot felul de alte 
deteriorări, dar motorul și dispozitivele principale de control 
erau deasupra. Își aminti cum, în timpul bătăliei de la Darg, 
văzuse un Hind la fel ca ăsta căzând de la cinci-zece metri, apoi 
ridicându-se din nou. „Și porcăria asta ar trebui să zboare dacă 
cealaltă a făcut-o, se gândi el. Dacă nu...” 

Nu știa ce avea să facă în caz contrar. 

Căpitanul aduse radioul și-l puse în elicopter, pe urmă plecă 
din nou. 

Ellis își permise o clipă de răgaz. Cât timp avea radioul, rușii 
nu puteau să-și contacteze baza. Asta însemna că nu puteau să 
facă rost de întăriri, nici să avertizeze pe nimeni despre ce se 
întâmplase. Dacă Ellis ajungea cu elicopterul în aer, avea să fie 
în siguranţă în privința urmăririi. 

— Ține pistolul ţintit spre Anatoli, îi zise el lui Jane. Mă duc să 
văd dacă zboară chestia asta. î 

Jane găsi pistolul surprinzător de greu. Işi tinu braţul întins, 
țintindu-l pe Anatoli, pentru o vreme, dar în curând trebui să 
lase brațul jos, să se odihnească, în timp ce cu mâna stângă o 
bătea ușor pe spate pe Chantal. Fetiţa plânsese, se oprise și 
pornise din nou, în ultimele câteva minute, însă ulterior 
încetase. 

Motorul elicopterului porni, protestă și ezită. „Oh, te rog, 
pornește, se rugă ea. Te rog să mergi”. 

Motorul urlă prinzând viață, și ea văzu lamele învârtindu-se. 

Jean-Pierre ridică privirea. 

„Să nu îndrăznești, se gândi ea. Nu mișca!” 

Jean-Pierre se săltă în sus, se uită la ea, apoi se ridică dureros 
în picioare. 

Jane îndreptă pistolul spre el. 

El porni spre elicopter. 

— Nu mă face să te împușc! ţipă ea, dar vocea îi era înecată 
de zgomotul crescând al elicopterului. 

Anatoli îl văzuse pe Jean-Pierre, fiindcă se rostogoli și se 
ridică. Jane îndreptă pistolul spre el. Rusul ridică mâinile într-un 
gest de predare. Jane întoarse pistolul înapoi către Jean-Pierre, 
care continua să se apropie. 

Jane simţi elicopterul tremurând și încercând să se ridice. 

Jean-Pierre era mai aproape. Putea să-i vadă faţa clar. Mâinile 
lui se întinseră larg într-un gest de rugăminte, însă în ochi avea 


VP - 325 


o lumină nebună. „Și-a pierdut minţile, chibzui ea. Dar probabil 
că asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă”. 

— O voi face! strigă ea, deși știa că el nu putea s-o audă. Te 
împușc! 

Elicopterul se ridică de la sol. 

Jean-Pierre o rupse la fugă. 

Pe măsură ce aeronava se înălța în aer, el sări și ateriză pe 
punte. Jane spera că avea să cadă din nou, dar el se stabiliză. Se 
uită la ea cu ură în ochi și își adună forțele să ţâșnească. 

Ea închise ochii și apăsă pe trăgaci. 

Arma trosni și îi jucă în mână. 

Deschise din nou ochii. Jean-Pierre era încă în picioare, cu o 
expresie de uimire pe față. O pată neagră i se întindea pe 
pieptul hainei. Panicată, Jane apăsă pe trăgaci din nou, și din 
nou. Le rată pe primele două, dar ultima păru să-l lovească în 
umăr. El se răsuci spre exterior și căzu în față prin ușă. 

Apoi dispăru. 

„L-am ucis”, se gândi ea. _ 

La început simţi un fel de euforie sălbatică. Incercase s-o 
captureze și s-o închidă, și s-o facă sclava lui. O vânase ca pe un 
animal. O înșelase și o bătuse. Și îl ucisese. 

Pe urmă, fu copleșită de durere. Se așeză pe punte și suspină. 
Chantal începu să plângă și ea, și Jane își legănă bebelușul în 
timp ce plângeau împreună. _ 

Nu știa de când stătea acolo. In cele din urmă, se ridică în 
picioare și se duse în faţă, ca să stea lângă scaunul pilotului. 

— Eşti bine? strigă Ellis. 

Ea dădu din cap și încercă un zâmbet slab. 

Ellis îi zâmbi ca răspuns, apoi arătă la un indicator pe bord și 
strigă: 

— Uite - rezervoare pline! 

Ea îl sărută pe obraz. Într-o zi avea să-i spună că l-a împușcat 
pe Jean-Pierre, dar nu în clipa aia. 

— Cât de departe e frontiera? îl întrebă ea. 

— La mai puţin de o oră. Și nu pot să trimită pe nimeni după 
noi, fiindcă radioul lor e la noi. 

Jane se uită prin parbriz. Drept în față văzu munţii cu crestele 
albe pe care ar fi trebuit să-i escaladeze. „Nu cred că aș fi putut 
s-o fac, își zise ea. Cred că m-aș fi culcat în zăpadă și aș fi 
murit”. 


VP - 326 


Ellis avea pe față o expresie nostalgică. 

— La ce te gândești? îl întrebă ea. 

— Mă gândeam cât de mult mi-ar plăcea un sandvici cu 
friptură de vită și salată verde, roșii și maioneză pe pâine de 
grâu, răspunse el, și Jane zâmbi. 

Chantal se agită și plânse. Ellis luă o mână de pe manete și-i 
atinse obrazul roz. 

— Îi e foame, zise el. 

— Mă duc să am grijă de ea, spuse Jane. 

Se întoarse în cabina pasagerilor și se așeză pe bancă. 

Își descheie haina și cămașa și-și hrăni bebelușul în timp ce 
elicopterul zbura spre soarele care răsărea. 


VP - 327 


PARTEA A TREIA 


1983 
Capitolul douăzeci 


Jane se simţea mulțumită în timp ce stătea pe scaunul din 
dreapta al mașinii lui Ellis care rula pe o șosea de la periferie. 
Fusese o după-amiază de succes. Pizza fusese bună, și lui Petal 
îi plăcuse la nebunie filmul Stră/ucirea dansului. 

Ellis fusese extrem de tensionat când se gândise să le facă 
cunoștință fiicei și iubitei lui, dar Petal fusese încântată de 
micuța Chantal, și totul fusese ușor. Ellis se simţțise atât de bine 
în legătură cu asta, că sugerase, când o lăsaseră pe Petal, ca 
Jane să meargă cu el și s-o salute pe fosta lui soţie. Gill îi invită 
înăuntru și gânguri la Chantal, așa că Jane ajunsese s-o 
cunoască pe fosta lui soţie, precum și pe fiica lui, și totul într-o 
singură după-amiază. 

Ellis - Jane nu se obișnuise cu faptul că îl chema John, și 
decisese să-l strige numai Ellis - o puse pe Chantal pe bancheta 
din spate și urcă în mașină alături de Jane. 

— Ei, ce crezi? întrebă el în timp ce plecau. 

— Nu mi-ai spus că e drăguță, zise Jane. 

— Petal e drăguță? 

— Vorbesc de Gill, preciză Jane râzând. 

— Da, e drăguță. 

— Sunt oameni buni și nu merită să se amestece cu cineva ca 
tine. 

Glumea, dar Ellis dădu din cap sumbru. 

Jane se aplecă și-i atinse coapsa. 

— N-am vorbit serios, îl asigură ea. 

— Dar este adevărat. 

Rămaseră tăcuți pentru o vreme. Trecuseră șase luni din ziua 
în care scăpaseră din Afganistan. Din când în când, Jane 
izbucnea în lacrimi fără vreun motiv aparent, însă nu mai avea 
coșmaruri în care îl împușca din nou și din nou pe Jean-Pierre. 

VP - 328 


Nimeni în afară de ea și de Ellis nu știa ce se întâmplase - el 
chiar minţise în fața superiorilor lui în legătură cu modul în care 
murise Jean-Pierre - și Jane decise că avea să-i spună lui Chantal 
că tatăl ei murise în Afganistan în timpul războiului: nu mai mult 
de atât. 

În loc să se întoarcă în oraș, Ellis o luă pe o serie de străzi 
dosnice și parcă în cele din urmă lângă un lot liber cu vedere la 
apă. 

— Ce facem aici? întrebă Jane. Ne pupăm? 

— Dacă vrei tu. Adevărul e însă că vreau să vorbesc. 

— OK. 

— A fost o zi bună. 

— Da. 

— Petal a fost azi mai relaxată cu mine decât a fost vreodată. 

— Mă întreb de ce. 

— Am o teorie, zise Ellis. E datorită ţie și lui Chantal. Acum, că 
fac parte dintr-o familie, nu mai sunt o ameninţare pentru casa 
și stabilitatea ei. Cred că asta e, oricum. 

— Are sens pentru mine. Asta ai vrut să vorbim? 

— Nu. Părăsesc agenţia, adăugă el ezitând. 

Jane dădu din cap. 

— Mă bucur mult, zise ea cu fervoare. 

Se așteptase la ceva de genul ăsta. El își încheiase conturile. 

— Misiunea afgană s-a terminat, de fapt, continuă el. 
Programul de instruire al lui Masud e în curs de desfășurare și 
le-am livrat primul lot de arme. Masud e atât de puternic, încât a 
negociat cu rușii un armistițiu de iarnă. 

— Bine! zise Jane. Sunt pentru orice duce la o încetare a 
focului. 

— Cât am fost în Washington și tu ai fost în Londra, mi s-a 
oferit alt loc de muncă. E ceva ce chiar vreau să fac, plus că se 
plătește bine. 

— Ce e? întrebă Jane intrigată. 

— Lucrul cu un nou grup operativ prezidenţial pe crimă 
organizată. 

Frica trimise un junghi în inima lui Jane. 

— E periculos? 

— Nu pentru mine. Eu sunt prea bătrân acum pentru munca 
sub acoperire. Datoria mea este să îndrum oamenii sub 
acoperire. 


VP - 329 


Jane putea să spună că nu era complet sincer cu ea. 

— Spune-mi adevărul, ticălosule, zise ea. 

— Păi, e mult mai puţin periculos decât ce am făcut. Darnue 
atât de sigur ca și cum ai preda într-o grădiniță. 

Ea îi zâmbi. Știa la ce are să ducă asta, și o făcea fericită. 

— Și o să am sediul aici, în New York. 

Asta o luă prin surprindere. 

— Serios? 

— De ce ești așa mirată? 

— Fiindcă am aplicat pentru un loc de muncă la Naţiunile 
Unite. Aici, în New York. 

— Nu mi-ai spus că ai de gând să faci asta! zise el 
decepţionat. 

— Tu nu mi-ai spus despre planurile tale, rosti ea cu 
indignare. 

— Îți spun acum. 

— Și eu îţi spun acum. 

— Dar... m-ai fi părăsit? 

— De ce ar trebui să trăim unde lucrezi tu? De ce n-ar trebui 
să trăim unde lucrez eu? 

— În luna în care am fost despărțiți, am uitat complet cât de 
al naibii de sensibilă ești, adăugă el. 

— Corect. 

Se așternu tăcerea. 

În cele din urmă, Ellis continuă: 

— Păi, oricum, dacă tot o să locuim amândoi în New York... 

— Am putea să împărțim menajul? 

— Da, zise el ezitant. 

Dintr-odată, ea regretă că-și pierduse cumpătul. El nu era 
chiar nechibzuit, doar prost. Aproape îl pierduse acolo, în 
Afganistan, iar în acel moment nu putea să fie supărată pe el 
pentru foarte mult timp, fiindcă mereu își va aduce aminte cât 
de speriată fusese că puteau fi despărțiți pentru totdeauna și 
cât de nespus de bucuroasă era că supravieţuiseră și 
rămăseseră împreună. 

— Bine, rosti ea cu o voce moale. Haide să împărţim menajul. 

— De fapt... mă gândeam s-o facem oficial. Dacă vrei. 

Asta așteptase ea. 

— Oficial, repetă ea ca și cum nu înțelegea. 

— Da, confirmă el neîndemânatic. Vreau să spun că am putea 


VP - 330 


să ne căsătorim. Dacă vrei. 

Ea râse cu plăcere. 

— Fă-o cum trebuie, Ellis! îl îndemnă ea. Cere-mă! 

EI îi luă mâna. 

— Jane, draga mea, te iubesc. Vrei să te căsătorești cu mine? 

— Da! Da! răspunse ea. Cât mai curând posibil! Mâine! Azi! 

— Îți mulţumesc, zise el. 

Ea se aplecă și-l sărută. 

— Și eu te iubesc. 

Rămaseră în tăcere apoi, ţinându-se de mâini și privind 
soarele care cobora pe cer. „Este amuzant, Afganistanul pare 
ireal acum, ca un vis urât, dar care nu mai e înfricoșător”, se 
gândi Jane. Își amintea oamenii destul de bine - mullahul 
Abdullah, și Rabia, moașa, și frumosul Mohammed, și senzuala 
Zahara, și loiala Fara, dar bombele și elicopterele, frica și 
greutățile păliseră în amintirea ei. 

Asta era aventura reală, simţi ea. Să se căsătorească și s-o 
crească pe Chantal, și să facă lumea un loc mai bun în care ea 
să trăiască. 

— Mergem? o întrebă Ellis. 

— Da. 

Îi strânse mâna pentru o ultimă dată, apoi îi dădu drumul. 

— Avem multe de făcut. 

El porni mașina și conduse înapoi în oraș. 


VP - 331