Pascal Bruckner — Iubito, eu ma micsorez

:O reuşită de 
clasă! Găsiţi aici 
Cele 120 de zile 
ale Sodome 
pentru cititori de 
la 7 la 77 de ani.» 
Le Figaro Litteraire 


iubito, eu 
mă micșorez.... 


TREI 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


«O fabulă tandră și crudă, 
despre căsătorie și paterni- 
tate, plasată în țara lui 
Liliput. O lectură teribilă!» 
TV5 Monde 


«..„denunță la modul feroce 
cultura copilului-tiran, 
marcând totodată decesul 
supremației masculine.» 
L'Express 


- PASCAL BRUCKNER - 


PASCAL BRUCKNER 


IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI!... 


Traducere din limba franceză de Doru Mareş 
Titlul original: Mon petit mari, 2007 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


Cuprins 


Prolog 
Partea întâi Dragostea cu consecinţe funeste 
1. Vasele comunicante 
2. Pentru câţiva centimetri mai puţin 
3. Familia s-a mărit 
4. Cenuşăreasa o ia razna 
5. Mucoşii iau puterea 
6. Eclipsa 
Partea a doua Gloria lui Bobiţă 
7. Scurtimea Voastră 
8. Recucerirea inimilor 
9. Formula 1 
10. Un soţ prea curios 
11. Tăticu' scrântitu' 
12. Greşeala de neiertat 
Partea a treia Disperare şi mântuire 
13. Alungarea tâlharului 
14. Tentativă de omucidere 
15. O dovadă de solidaritate 
16. În ajutorul celui mai slab 
17. Lazăr iese din mormânt 
Epilog 
Notă 


- PASCAL BRUCKNER - 


Annei, 
în amintirea zilei 
când am dat de bărbățel. 


Bărbățelul meu este o operă de ficţiune. 
Orice asemănare cu personaje reale este 
absolut întâmplătoare. 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


„Tata mi-a dat un bărbat, 
Doamne-un bărbat, bărbăţel, 
Doamne-un bărbat mititel! 
L-am pierdut cu totu-n pat, 
Doamne-un bărbat, bărbăţel, 
L-am pierdut cu totu-n pat, 
Doamne-un bărbat mititel...” 


Cântec francez din secolul al XVII-lea 


„Mi-am dorit un bărbăţel 
Ascultător şi fidel, 

Să-l duc în buzunărel. 

Chiar aşa, un bărbăţel, 

Da' să fie mititel, 

Mititel şi cuminţel. 

să nu sforăie-veneticu' 

Cum o face doar tăticu'. 

Că aci, la mine-n casă, 

Eu pun masă, eu scol masă, 
Eu domnesc, cum am eu chefu’, 
Eu sunt legea, eu sunt şefu' 
Nu i-o plăcea, nici că-mi pasă.” 


Cântec francez din secolul al XIX-lea 


- PASCAL BRUCKNER - 


Prolog 


Când Leon şi Solange au intrat în biserică, toată lumea a 
fost frapată de diferenţa lor de înălţime, chiar dacă acesta 
purta tocuri şi stătea drept ca litera l. Şi aşa, la drept 
vorbind, abia de-i venea până la umăr. Lucrul însă nu 
deranja pe nimeni: nici pe credincioşii care se piteau după 
cărţile de rugăciuni, nici pe familia lui Solange. Şocase el 
contrastul, la început, dar de acum se ştersese în faţa 
calităţilor viitorului ginere. Era şi dovada deschiderii 
spirituale a unei femei care s-a îndrăgostit de un bărbat 
mai scund decât ea când, până în ziua aceea, cuplurile se 
alcătuiau exact invers. Mulţi vedeau în asta şi un semn 
bun: în sfârşit, superioritatea masculină fusese dată pe uşă 
afară. lată că un bărbat mărunţel se putea căsători cu o 
uriaşă, o femeie coaptă putea râvni un băiat cu mult mai 
tânăr. Prejudecăţile trecutelor vremi se evaporau. 

Mai ales când soţul avea o ţinută tare mândră. Leon era 
un bărbat frumos, cu părul negru dat pe spate, după moda 
romantică. Cu ochii lui de un albastru cenuşiu, cu faţa 
prelungă şi buzele cărnoase, era demn de Solange, 
splendidă creatură planturoasă, o sclipitoare roşcată. 
Trecerea sa, pe aleea centrală, la braţul tatălui ei, cu 
decolteul impunător acoperit de crini şi cu spatele lat, 
bronzat, aproape gol, a trezit murmure de uimire. Până şi 
preotul a fost tulburat şi a trebuit să îşi coboare privirile 
pentru a putea continua slujba. La drept vorbind, Leon nu 
era chiar atât de scund. Un metru şaizeci şi şase e, totuşi, 
onorabil. Solange strica armonia cu acel un metru optzeci 
al ei. Ceea ce amorsa un contrast dat naibii. Numai că soţii 
transformaseră diferenţa în atu, ba chiar în semn al 
distincţiei. 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


Léon era nebun după nevasta lui, o copleşea cu daruri, 
solicitudine, atenţii. Deosebit de credincioasă, ea a rezistat 
în aşa fel încât niciunul dintre ei să nu cedeze reciprocei 
dorinţe, pretinzând ca, înaintea căsătoriei, logodna să fie 
făcută după toate uzanţele. Şi aşa l-a perpelit la foc mic un 
an de zile. Fericită că este curtată, nu i-a acordat decât 
prea mici favoruri pentru a mai putea fi şi imorale, dar 
suficient de promițătoare pentru a-i întreţine flacăra iubirii. 
În ziua căsătoriei, după ce preotul le-a adresat întrebările 
rituale, amintind soţilor obligaţia fidelității şi a sprijinului 
reciproc în caz de boală, după ce le-a pus verighetele, Leon 
s-a ridicat pe vârfuri pentru a o săruta pe Solange. Aceasta, 
neputând să se aplece de teamă să nu îi plesnească rochia 
lungă şi albă şi să nu îi cadă de pe cap coroniţa de flori, a 
fost nevoită să îl apuce de mijloc şi să îl ridice până în 
dreptul gurii. Părea ajuns la categoria pană în mâinile ei, 
pur şi simplu plutind la centimetri buni de pământ. 
Emoţionată de dovada de tandrete, întreaga asistenţă a 
izbucnit în aplauze. 


- PASCAL BRUCKNER - 


Partea întâi 
Dragostea cu consecinţe funeste 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


1. 
Vasele comunicante 


S-au mutat într-un cartier central al Parisului, nu departe 
de Bastilia, într-un apartament cu terasă de la al şaselea 
etaj, care dădea spre o piaţetă şi îi lăsa să se bucure de o 
perspectivă amplă. Avansul l-au plătit părinţii lui Solange, 
comercianţi pricepuţi, care făcuseră ceva avere. Cei doi, 
care abia de împliniseră treizeci de ani, au făcut 
împrumuturi la câteva bănci, cu dobânzi convenabile. 
Solange, copil unic, urmase medicina, ajungând, la 
douăzeci şi nouă de ani, chirurg-stomatolog specializat în 
traumatisme ale mandibulei. În aşteptarea deschiderii 
propriului cabinet, lucra în cel al unui confrate, iar talentul 
şi abilitatea ei de a trata fără durere treziseră respectul 
tuturor pacienţilor. Leon, orfan de la patru ani, trăise din 
burse şi ajutoare publice. Pe Solange o cunoscuse la 
facultate, unde se specializase în orto-rino-laringologie, în 
care, la rându-i, excela. Vecinătatea disciplinelor în care se 
specializaseră îi apropia încă şi mai mult. 

Cum de se descurcau cu diferenţa de gabarit? Cum se 
simțeau, oare? Era un lucru care îi privea doar pe ei. Nu era 
acesta un motiv pentru a nu mai alcătui cel mai înfloritor 
cuplu cu putinţă. Faptul de a fi alături de o asemenea 
walkirie înflăcărată îi aducea lui Leon numeroase dovezi de 
atenţie din partea altor femei, cărora însă nu le dădea nicio 
atenţie. Strălucirea lui Solange mătura orice potenţială 
rivalitate. Pentru el, care nici că avea ochi pentru altele, 
singura dorinţă era să îşi iubească soţia legitimă şi să o 
fecundeze de câte ori aceasta voia. Gândul că avortonul 
acela împărțea patul cu o asemenea frumuseţe îi revolta pe 
toţi masculii. Numai că persiflările lor îi lăsau indiferenți pe 
cei doi soţi. Statisticile arată că femeile preferă bărbaţii 
înalţi şi siguri pe ei. Solange nu făcea parte dintre ele. Pur 
şi simplu, doctoraşul ei îi ajungea cu asupra de măsură. Dar 
şi el era obligat să se mişte repede. La doi paşi ai ei, el 

10 


- PASCAL BRUCKNER - 


făcea trei, ceea ce însemna, zilnic, câteva sute de paşi 
suplimentari în contul lui. Cum soţia nu încetinea niciodată 
ritmul, se obişnuise să fugă după ea uşor gâfâind. In unele 
seri, mai ales când bea ceva, Solange îl lua pe Léon pe 
genunchi, îi zicea Leu/ meu ori Armăsarul meu superb, îl 
gâdila în fel şi chip, iar el se abandona ca un puşti, cu 
picioarele strânse, răsucindu-se, ruşinat parcă. Poate şi 
fiindcă îşi pierduse atât de devreme părinţii, Leon visa o 
familie numeroasă şi îndrăgea copiii mai mult decât orice. 
Erau pasiunea lui, raţiunea lui de a fi. Scâncetele unui nou- 
născut, privirea caldă a unui năpârstoc îi alungau toate 
umilinţele la care îl supusese existenţa. 

Atât de mare i-a fost hărnicia maritală, încât, exact la 
nouă luni după căsătorie, Solange a adus pe lume un 
băieţel, Baptiste, un puştan zdravăn de patru kilograme şi 
jumătate, cu obrajii rumeni, care ţipa cât îl ţineau plămânii, 
de parc-ar fi fost trâmbiţa de la cazarmă. Ei bine, da: cu 
maică-sa semăna ca putere şi volum! De obicei, sarcina îi 
transformă pe bărbaţi în fiinţe neajutorate, aruncaţi aşa în 
faţa unui mister care îi depăşeşte. In cazul lor, a fost invers. 
Leon a trăit alături de soţia sa şi cele mai mici peripeții ale 
naşterii, resimţind o dată cu ea loviturile de picior ale 
fetusului, suferind durerile aceloraşi contracţii. De altfel, din 
cauza unui dat special al dilatării, stomacul lui se umflase 
tot atât cât pântecele nevestei. Acum părea un burduf ori o 
amforă. Timp de o săptămână, Leon nu şi-a scăpat odorul 
din ochi. L-au instalat într-o cameră mică, tapetată în roz şi 
albastru, într-un leagăn cu baldachin. Deasupra, o barză de 
lemn, agăţată de un fir de aur, se legăna uşurel la cea mai 
mică adiere. Perdele groase de creton apărau somnul 
sugarului şi îl învăluiau într-o dulce penumbră, la vremea 
siestei. Leon se simţea atât de mândru, încât trebuia să 
facă eforturi pentru a se abţine să nu oprească trecătorii 
spre a le declara: „Sunt tată, vă daţi seama?” Şi-a sunat 
toţi prietenii, până şi pe cei mai îndepărtați, pentru a-i 
anunţa, şi a pus fotografiile micuţului, cu piuneze, pe toţi 
pereţii cabinetului. 

11 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


Pentru a-i sărbători naşterea, părinţii au adus o pisicuţă 
tricoloră, neagră cu gri şi alb, pe care au botezat-o 
Zorzonel, sperând ca nu peste multă vreme băiatul să o 
considere tovarăşa lui de joacă. Ca un tată modern ce era, 
Leon ţinea să ia parte la toate activităţile din casă, aşa că 
se trezea noaptea pentru a şterge la fund bebeluşul, a 
arunca rahatul, a-l schimba, în timp ce Solange, dotată cu 
atâta generozitate, îi dădea să sugă din trei în trei ore, 
lăsându-şi soţul să adune ultimele picături de lapte pe care 
puişorul, sătul, nu le mai voia. Pentru Léon nimic nu era 
mai suav decât să îşi alinte trandafiriul îngeraş. Nici balele, 
nici poponeţul căcăniu, nici râgâielile nu-i repugnau. In 
privinţa lui Baptiste, totul era magic. Gângurelile lui aveau 
frumuseţea unui poem epic. Abia aştepta ca Solange să îşi 
revină după naştere pentru a o lua de la capăt. După cea 
respectat cu stricteţe perioada de interdicţie, s-a aruncat 
iarăşi în braţele ei şi a însămânţat-o cu generozitate. 
Oriunde ar fi mers, oricât ar fi fost ceasul, nu adormeau 
înaintea unor zdravene drăgăleli. 

La o lună şi jumătate după naşterea lui Baptiste, Leon, 
îmbrăcându-şi haina de catifea reiată, cea pe care o purta 
când se ducea la ţară, a observat că mânecile se lungiseră 
până la jumătatea degetelor, în timp ce umerii erau mai 
căzuţi decât de obicei. 

— la te uită, după ce că am făcut-o pe comandă, tot 
trebuie să i-o duc înapoi croitorului! 

A luat din şifonier o altă haină şi s-a trezit cu aceeaşi 
surpriză neplăcută. Şi aceasta părea să fi crescut peste 
noapte, manşetele atârnând ca nişte cioturi. L-a apucat 
râsul. Ce s-o fi întâmplând? Cine-i joacă feste? Cu atât mai 
rău: o să-şi sumeată mânecile, o să îşi pună un pulover 
pentru a-şi mai umfla un pic pieptul şi umerii. Dar când să 
îşi încalţe mocasinii negri, şi-a dat seama că înota în ei, iar 
degetele de la picioare nu-i mai ajungeau până în vârf. 
Furios, a umplut ghetele cu hârtie de ziar şi a ieşit din casă 
cu straniul sentiment că şi-a tras pe el hainele unui frate 
mai mare. 

12 


- PASCAL BRUCKNER - 


Chiar dacă se hotărâse să nu ia în seamă acea problemă, 
nu putea evita totuşi o anumită tulburare. Aşa că emitea 
ipoteze unele mai nebuneşti decât altele, cum că Solange, 
pentru a-i juca o farsă, îi înlocuise hainele cu altele, 
asemănătoare, însă ceva mai mari. Dar pentru ce o 
asemenea glumă? Niciodată doar nu a profitat de 
superioritatea ei fizică. Lasă că-l alesese în numele 
maximei: tot ceea ce este mic este frumos. Regină a 
eufemismului, îndepărtase din vocabularul ei cuvintele 
piticanie, rahitic, gnom şi îşi ruga şi invitaţii să respecte 
regula. Nu vedea bine nici măcar injuria admisibilă Nom 
d'un petit bonhomme. 

Leon s-a decis să nu îi spună nimic. O să vină vremea şi 
pentru asta. Numai că, două zile mai târziu, când se 
pregăteau să plece în vizită la nişte prieteni, s-a produs un 
alt incident: erau în liftul al cărui perete din spate era 
acoperit de o oglindă, când Solange a exclamat: 

— Leon, aiuritule, ai uitat să îţi pui pantofii! Unde ţi-e 
capul? 

Léon s-a înfiorat: nu doar că nu uitase să se încalţe, dar 
chiar adăugase pantofilor cinci centimetri de talpă de piele. 

— Priveşte-te-n oglindă, neisprăvitule! 

— Solange, jur că sunt încălţat! 

Şi-a lăsat fruntea în pământ şi i-a arătat picioarele 
încălţate cum scrie la carte cu pantofi negri, lustruiţi şi 
prevăzuţi cu tălpi suplimentare. De când o întâlnise pe 
Solange, Léon nu mai ieşea din pantofi pe nicăieri. Până şi 
pe plajă purta nişte şlapi groşi ca nişte fripturi argentiniene. 
Chiar şi papucii de casă aveau, pe dinăuntru, o dublură de 
plută care să îl mai înalțe. In schimb, Solange decretase o 
regulă de nezdruncinat: jos umblătorii când se face 
dragoste! Avea dreptul să se încalţe la loc abia după. 

— Atunci, ce se-ntâmplă? a exclamat Solange, nu cumva 
mi-oi fi pus eu, din greşeală, pantofi cu tocuri cui? 

Nici vorbă de aşa ceva. Plină de tact, Solange nu îi purta 
niciodată când ieşea cu Leon. Şi-i rezervase doar pentru 
întâlnirile cu prietenele ei, când se cocoţa pe nişte pantofi 

13 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


care i-ar fi dat amețeli soţului ei. Dar în seara aceea de 17 
iulie nu purta decât nişte sandale ultraplate, cu talpa de 
grosimea unei foi de hârtie, foarte practice vara. 

— Ce-ai păţit, iubitule? Nu mai înţeleg nimic. 


Şi uite-aşa a sosit tragedia, fără să mai strige Păzea!, ca 
toate tragediile, sub umbrela unui neînsemnat eveniment. 
Seara n-a avut nici sare, nici piper pentru Leon, chiar dacă 
nimeni nu a făcut vreo observaţie neplăcută, cu excepţia 
puştoaicei casei, insuportabilă şi nestând locului o clipă, 
care i-a tot dat târcoale repetând: 

— Te-ai schimbat, să ştii, te-ai schimbat. 

Toată lumea se obişnuise cu statura lui, eventual era 
ironizat fără răutate, cei mai mulţi dintre prietenii lor, care 
aveau peste un metru optzeci, se mulţumeau să îi admire 
uimitoarea soţie roşcată căreia nu-i era decât un fel de 
însoțitor de rangul doi, de parcă cineva ar fi pus una lângă 
alta o girafă şi o zebră. O deplângeau, o persiflau. Până la 
urmă, chiar că-l căutase... 

A doua zi a dat fuga să îşi cumpere încălţăminte 
ortopedică specială pentru handicapaţi, foarte incomodă, 
dar care îi asigura un adaos de optsprezece centimetri. De 
obicei alegea pantofi numărul patruzeci, dar acum 
vânzătoarea l-a asigurat că nu are cum să poarte mai mult 
de treizeci şi nouă, dacă nu cumva treizeci şi opt. 

— Sunteţi sigură? Haideţi să mai verificăm o dată. 

Părerea vânzătoarei s-a confirmat. A fost lovit ca de o 
ştire îngrozitoare şi şi-a luat capul în mâini. 

— Am spus vreo prostie, a întrebat femeia, v-am jignit cu 
ceva? Imi pare rău. Dacă ţineţi neapărat, eu vă dau treizeci 
şi nouă, dar nu vor fi deloc confortabili. Pur şi simplu o să 
înotaţi în ei. Riscaţi să vă facă bătături sau să vă suciţi 
gleznele. 

Cu moartea în suflet, Leon a fost nevoit să îşi modifice 
costumele care atârnau pe el, să le scurteze mânecile şi 
cracii, să le strâmteze gulerele, să mai dea cinci găuri la 
curea şi să strângă elasticul boxerilor care îi alunecau pe 

14 


- PASCAL BRUCKNER - 


coapse, ba chiar îi cădeau până la călcâie. În rest, şi în 
pofida încurcăturii iniţiale, s-a obişnuit totuşi cu ciorapii 
mult prea lungi, care îi urcau până în zona inghinală, cu 
pantalonii care îi fluturau în jurul picioarelor, cu prea largile 
cămăşi care păreau mai degrabă sacouri lejere, de vară, cu 
tricourile ample ca nişte halate de baie. La serviciu, lumea 
a crezut că încearcă să îşi ascundă un început de îngrăşare, 
fantezia aceasta a îmbrăcămintei largi le-a părut tuturor de 
bun-gust, astfel încât micşorarea a fost luată drept 
creştere. Fiecare avea grijă să nu facă nici cel mai mic 
comentariu în prezenţa lui, iar discreţia asta îl apăsa teribil. 


15 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


2; 
Pentru câţiva centimetri mai puţin 


La început, a crezut că este o glumă a destinului. În 
definitiv, nu era nimic neplăcut în a vedea lumea de ceva 
mai jos. În fiecare noapte adormea convins că dimineaţa 
lucrurile vor reveni la normal. Însă gluma nu mai contenea. 
O mică pauză tot i-a acordat, la un moment dat. Dar chiar 
într-o miercuri, de dimineaţă, după ce, noaptea, o furtună 
groaznică făcuse temperatura să scadă, Solange nu l-a mai 
recunoscut pe Leon când acesta s-a dat jos din pat. Din 
care cauză s-a şi răstit la el: 

— Nu mai face pe prostul! Ridică-te, nu mai merge în 
genunchi! 

Bietul Leon: ca răspuns şi-a arătat încă o dată picioarele, 
fiindcă deja se îmbrăcase, se încălţase şi stătea drept de 
parc-ar fi înghiţit o mătură, ca să nu cumva să mai piardă 
vreun milimetru. Subterfugiul cu protezele nici că mai 
ţinea. Părea demn de toată mila aşa, în pantalonii care îi 
cădeau răsucindu-se făcuţi armonică peste pantofii în care 
lesne ar fi putut intra două picioare ca ale sale. De data 
aceasta însă, ceva s-a întâmplat. Solange a tipat îngrozită: 

— Leon, te micşorezi! Ce-ai mâncat? 

În aceeaşi zi s-au întâlnit cu medicul de familie care i-a 
trimis la un specialist în probleme de creştere şi 
endocrinologie, profesorul Daniel Vădublez, un bărbat 
grăsun de vreo cincizeci de ani, un uriaş blând cu papion, 
care afişa o voie bună înfiorătoare. Pe Leon l-a studiat 
foarte atent, l-a măsurat cu tija metalică gradată, l-a 
cântărit, i-a făcut analiza urinei şi a sângelui şi a ajuns la 
concluzia că era vorba despre o tasare prematură a 
coloanei vertebrale. 

— Vi se întâmplă la treizeci şi unu de ani ceea ce pe 
mulţi bărbaţi îi ajunge după şaptezeci ori şaptezeci şi cinci. 
Uimitoare această îmbătrânire precoce. Liniştiţi-vă, vă scap 


16 


- PASCAL BRUCKNER - 


eu din chestia asta! Vă garantez o revenire cu cinci până la 
şapte centimetri pe an. 

— Cum e posibil? 

— Vă voi sprijini ca pe un arbore, o să vă pun un tutore la 
spate, un corset foarte strâns care vă va opri deformarea. 
O să vă agăţ de braţe, la o bară fixă, timp de trei ore pe zi, 
pentru a vă lungi. Vă voi întinde de două ori pe săptămână 
cu o maşină specială. Să vedeţi ce bine o să vă simţiţi după 
toate astea. 

In plus, i-a prescris un tratament specific pe bază de 
plante, fortifianţi şi injecții cu hormoni. Asigurările lui 
Vădublez, pe care colegii îl supranumiseră Văzdublez din 
cauza deosebitei sale perspicacităţi, l-au îngrozit pe Leon. 
Se temea foarte tare să nu cumva să îl dezamăgească pe 
doctor, să nu fie la înălţimea aşteptărilor acestuia. În 
consecinţă, s-a obişnuit să lucreze şi să doarmă într-o 
cămaşă de forţă din oţel, care îl ţinea drept şi îl zgâria 
teribil, înroşindu-i pielea. În afară de asta, mai trebuia să 
stea suspendat de o bară metalică semănând cu o 
spânzurătoare şi să se supună, într-un laborator, alungirii, 
într-un aparat monstruos, care îl trăgea de braţe şi de 
picioare în patru direcţii diferite, provocându-i atroce dureri 
de coapse, de încheieturi şi de umeri. Se simţea ca un 
eretic supus torturii de către marele inchizitor. Ce rău 
făcuse, oare, de era nevoit să îndure asemenea cazne? 
Citea lucrări savante despre bolile genetice, însă nicio 
patologie nu corespundea cu a sa. 

Dar, vai, în afară de disconfortul tratamentului, pe Leon |- 
a mai îndurerat pierderea a încă vreo câţiva centimetri, în 
următoarea săptămână. Profesorul Vădublez, teribil de 
contrariat, nu şi-a putut stăpâni mânia. 

— Chiar o faceţi aşa, de-al naibii? Sunteţi dintre pacienţii 
aceia a căror deosebită plăcere este să îşi conducă doctorii 
la eşec? Dacă este aşa, spuneţi-mi cinstit: doctore, n-am de 
gând să mă vindec! Şi atunci o luăm altfel. 

— Doctore... 


17 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


— Sunteţi singurul răspunzător de ceea ce vi se 
întâmplă. Dacă doriţi să vă vindecaţi, eu vă vindec. Dar 
dacă vom da greş, din vina dumneavoastră va fi! 

Solange a sărit în ajutorul soţului: 

— Nu poate face nimic mai mult, v-a urmat sfaturile 
literă cu literă, cu un zel şi cu un curaj admirabile. 
Dumneavoastră sunteţi savantul: daţi-mi înapoi bărbatul cu 
care m-am măritat. N-o fi fost el cine ştie câtamai omul, dar 
era omul meu. Vă ordon să îi faceţi grefe de molet, de 
coapse, de braţe! 

Vădublez, puternic cu cei slabi, dar slab în faţa celor 
puternici, intimidat de această femeie cu alură de stăpână, 
a oprit tripla terapie a corsetului, alungirii şi trasului pe 
roată, promițând să încerce altceva. De acum, a renunţat 
să i se mai adreseze lui Leon, vorbind despre acesta cu 
Solange în prezenţa lui. 

— Vă solicit absolută discreție. Dacă nu, soţul 
dumneavoastră ar putea cădea pradă unei mulţimi de 
şarlatani. Lăsaţi-mi o perioadă de gândire, este vorba 
despre un caz unic în analele medicinei. 

De acum, întreaga familie era pusă în temă. Mama lui 
Solange, o blondă voinică şi rece, mereu impecabilă, a 
comentat cu duritate: 

— O femeie nu ar trebui niciodată să se mărite cu un 
bărbat mai prejos decât ea. Asta aduce ghinion şi o trage în 
jos. Cine îţi garantează că Leon nu te-a minţit în legătură cu 
talia şi că nu şi-a pus perucă şi talonete ca să pară mai 
înalt? După alte toate, dezbrăcat nici că l-ai văzut înainte 
de noaptea nunţii! 

Rănită, Solange i-a răspuns amintindu-i despre destinul 
lui lulius Cesar şi al lui Napoleon, şi ei bărbaţi celebri, deşi 
scunzi. 

Întrerupând orice speculație, micşorarea a încetat la fel 
de brusc precum începuse. Într-o lună, Leon se scurtase cu 
treizeci şi nouă de centimetri, ceea ce îl adusese la 
înălţimea pieptului lui Solange, a epicentrului decolteului 
acesteia. Ar fi putut trece drept fratele ei mai mic ori, şi mai 

18 


- PASCAL BRUCKNER - 


bine, fiul ei cel mare. Ceea ce nu scădea nicidecum 
dragostea ei, ba din contră. De acum nu-l mai numea decât 
Bărbățelul meu, subliniindu-i virilitatea fără a-i ascunde 
scăderea în înălţime. De exemplu, atunci când dansau rock 
îl ridica de pe podea, îi şoptea tot felul de nebunii la 
ureche, descria cu el arcuri de cerc aruncându-l spre stele. 
Extatic, Leon o lăsa să facă ce-i trecea prin minte, cu ochii 
închişi, leşinat aproape. 

Rămânând cu reflexele fostei lui înălţimi, evalua 
defectuos distanţele, mergea ori prea repede, ori prea 
încet, se izbea de mobile, rata treptele scărilor. Deşi 
prescurtat, tot bărbat rămăsese, iar nevasta i-o amintea 
zilnic. Dacă mai dorea să se sustragă îndatoririlor 
conjugale, invocând vreo migrenă ori tulburare digestivă, 
Solange, înaltă şi masivă, întindea mâinile ei lungi şi îl 
prindea oriunde s-ar fi dus, scoţându-l din ascunzătoare de 
sub chiuvetă sau din spatele canapelei, trăgându-l cu forţa 
în pat, dezbrăcându-l din cap până-n picioare şi ridicându-l 
peste ea. lar totul a mers atât de bine încât, peste câteva 
luni, era iarăşi gravidă. Şi, în pofida ultimelor încercări la 
care fuseseră supuşi, soţii s-au bucurat. 

Leon căpătase o anumită celebritate printre pacienţi. 
Surzii, răguşiţii, gângavii, anginoşii alergau de prin toate 
colţurile Franţei şi, uneori, din ţările vecine, pentru a-i arăta 
nările, corzile vocale sau pentru a le fi destupate 
timpanele. Personalul navigant al celor mai mari companii îl 
consulta cu regularitate pentru probleme de auz. 

Se spunea că are puteri ieşite din comun. Era citat cazul 
unor pacienţi care, după o singură consultaţie, se 
vindecaseră de maladii care nu răspunseseră până atunci 
niciunui tratament. Faptul că scăzuse ca un sos întărise 
credinţa că este în stare să se mărească ori să se 
micşoreze după cum dorea, unii considerându-l vrăjitor 
priceput la descântatul de deochi. 


19 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


3, 
Familia s-a mărit 


Léon continua să îl viziteze cu regularitate pe profesorul 
Vădublez, care nu înceta să îl supună rafalelor sale de 
optimism necruţător, recomandându-i analize aprofundate. 

— Bătrâne, trebuie să mă ajuţi. Boala se vindecă în doi. 
Dacă nu vom reuşi, înseamnă că nu ai avut voinţa 
necesară! Cu atât mai rău dacă soţia ta nu e de acord. 

Nu îl trata ca pe un egal, un coleg, în definitiv, ci ca peo 
persoană imatură care trebuie să afle minimul posibil. Cum 
se apuca Leon să vorbească despre cromozomi, hormoni, 
gene, cum îl repezea. Orice formă de reciprocitate trebuia 
să fie exclusă dintre ei. Fiecare cu treaba lui! 

Dar cât de arogant era, Vădublez tot a cedat. Trăgea cu 
urechea, pe furiş, la părerile confraţilor la fel de 
experimentați, fără a le dezvălui identitatea pacientului, 
ceea ce le trezea nedumerirea. Nu înțelegeau nici cum de 
s-a comprimat Leon, nici cum de micşorarea s-a întrerupt 
dintr-o dată, îi cereau lui Vădublez să li-l prezinte, însă 
acesta îi refuza. Léon rămânea proprietatea lui exclusivă. 

In această ordine de idei i-a prescris, la întâmplare, un 
hormon de creştere, în injecții zilnice, care i-au adăugat 
cinci kilograme, dar numai doi milimetri în înălţime, altfel 
spus, mai nimic. Leon era sortit, ca urmare a unui misterios 
fenomen, să nu măsoare mai mult de un metru şi treizeci 
de centimetri. lar pantofii înalţi pentru picioare diforme îi 
accentuau micimea, în loc să o disimuleze. Drept pentru 
care a predat armele şi a început să se îmbrace şi să se 
încalţe ca un ins ghindoc, ceea ce chiar era. Fie şi de 
această înălţime, tot mai există mii de fiinţe umane - copii, 
preadolescenţi, pitici - cu care se poate conversa şi 
simpatiza. 

Fiindcă Leon pierduse din înălţime, fiul lui, Baptiste, ajuns 
acum la un an şi jumătate, se dovedea tot mai greu de dus 
în braţe. Mai că-şi pierdea suflul când îl ducea din leagăn 

20 


- PASCAL BRUCKNER - 


până la bucătărie sau când dădea să îl ridice din landou. 
Totuşi, nu l-a scăpat niciodată, preferând să simtă că 
ajunge la capătul puterilor decât să îi dea drumul. 

Să mai precizăm că în asemenea situaţii Leon era 
aproape fericit? Până la urmă, în afara acestui uşor 
handicap, era pe deplin stăpân al membrelor şi al 
facultăţilor sale mintale. Rămăsese bărbatul unei femei 
minunate, care îl dorea fără încetare şi pentru care îl 
invidiau toţi prietenii. În sfârşit, în curând avea să fie tatăl a 
doi copii. Chiar şi de model redus, rămăsese un medic 
deosebit de competent, un atom extrem de dens. Era de 
ajuns să se obişnuiască cu acest nou format, fără a mai lua 
în seamă rânjetele trecătorilor. 

Acum, Solange îl ţinea de mână pe stradă, malaxându-i 
degetele în palma ei. In pofida ciudăţeniei cuplului lor, îl 
iubea ca-n prima zi şi vedea în această micşorare 
echivalentul unei forme mai severe de bronşită, un virus de 
care se va vindeca într-o bună zi. Şi ea întreprindea 
cercetări asupra acestei afecţiuni medicale şi, fără ştirea lui 
Léon, comunica rezultatele profesorului Vădublez. Incerca 
să îşi protejeze iubitul soţ mai ales acum, când fusese atins 
de boală. infrunta privirile batjocoritoare cu bravură şi 
punea la locul lui pe oricine ar fi îndrăznit să îi adreseze cea 
mai mică observaţie. Işi purta sarcina cu mândrie, ca o 
corabie prora, ţinând să facă cunoscut tuturor că Leon îi 
ajungea pe toate planurile. Trăia pe post de fabrică de 
bebeluşi, absorbind puterile soţului ei în corpu-i imens şi 
convertindu-le în copilaşi frumoşi, dodoleţi şi cu glas 
răsunător. 

In sfârşit, a născut şi al doilea copil, o fată pe care au 
botezat-o Betty. Lui Solange nu îi plăceau decât prenumele 
care începeau cu litera B, era nebună după litera asta care 
dăduse cuvintele botez, beatitudine, bucuria ochilor. lar 
Léon nu voia altceva decât dorea Solange. Aducerea pe 
lume a copilului a decurs normal, ca şi cea dintâi dată, 
mulţumită aptitudinii născătoarei, care părea a fi fost 
proiectată pentru a produce o cohortă de ţânci. Betty era 

21 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


rozalie şi voinică, la fel ca maică-sa, avea ochii mari, 
albaştri, năsucul în vânt, apetitul feroce, membrele solide şi 
durdulii. Cântărea aproape cinci kilograme - a şasea parte 
din greutatea tatălui ei - şi-i depăşea cu cel puţin o 
jumătate de cap pe toţi ceilalți nou-născuți din 
maternitatea în care robusteţea îi era admirată de întreg 
personalul. Rar fusese văzut un sugar atât de voluminos. 
De altfel, strigătele fetiţei acopereau toate celelalte ţipete 
ale ţâncilor de pe-acolo. 

— Drace, şi-a zis Leon în timp ce împărțea bomboane 
prietenilor sosiți pentru a felicita mămica, în câţiva ani va fi 
la fel de înaltă ca mine! Mă va compara cu taţii prietenelor 
ei şi o să-i par ceva gen categoria muscă! 

Două zile mai târziu, când mama şi copila au venit acasă, 
Leon, care între timp îl avusese în grijă pe Baptiste, le 
aştepta cu un buchet de flori mai mare decât el, crini de un 
alb orbitor. Solange, slăbită, l-a rugat să o ajute cât de mult 
putea în decursul următoarelor luni şi să nu stea la cabinet 
decât timpul strict necesar. Nu avea decât să îşi trimită unii 
dintre pacienţi unor confraţi. Insă Baptiste, ca toţi copiii 
care s-au crezut unici şi, într-o bună zi, s-au văzut nevoiţi 
să tolereze prezenţa unui nou-venit, s-a arătat dintr-o dată 
excesiv de certăreţ, vomitând la orice da sau nu care nu îi 
convenea, apucându-l năbădăile, încât surioara lui a trebuit 
instalată într-o altă cameră, special amenajată. Şi aşa, nu 
scăpa nicio ocazie de a se strecura în apropierea 
leagănului, de a desfăşa nou-născuta şi de a o trage de 
urechi ori de a o ciupi. Leon îl certa, îl ruga să se pună în 
locul fetiţei care tocmai îşi făcuse apariţia pe acest pământ. 
Ce-ar fi zis, pe când era doar un sugar, dacă tata sau 
mama s-ar fi purtat cu el în asemenea hal? 

— Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. 

Numai că micuţului nu-i ajungea la urechi nici măcar o 
picătură din toate aceste nobile maxime. lritat de tonul de 
predică, trăgea şuturi în tibiile tatălui său. De când cu 
diminuarea propriilor dimensiuni, Léon lua întotdeauna 
apărarea celor oprimaţi. Ştiind ce înseamnă să îţi pierzi 

22 


- PASCAL BRUCKNER - 


puterile, nu îi suporta pe aceia care profitau de 
superioritatea lor fizică pentru a-i zdrobi pe cei mai firavi. 


23 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


4. 
Cenuşăreasa o ia razna 


Din nefericire, coşmarul a reînceput exact când credea 
că a scăpat pe veci. La două săptămâni de la naşterea lui 
Betty, Leon s-a trezit într-o dimineaţă că iarăşi înoată în 
propriile haine şi că pantofii, deşi proaspăt aduşi la 
dimensiuni, îi deveniseră prea mari. A alergat în baie, ca să 
se verifice la tija gradată, şi s-a îngrozit: noaptea pierduse 
zece centimetri. Totuşi, avusese un excelent somn de 
recuperare. Innebunit, a chemat-o pe Solange. 

— A reînceput! A reînceput! a strigat plângând, 
provocând urletele lui Betty, care, la rândul ei, avea nevoie 
să îşi antreneze vocea şi plămânii, inundând rapid întreaga 
locuinţă cu incomparabile stridenţe. 

Mama, în ciuda oboselii ieşite din comun, şi-a dus pe loc 
bărbatul la profesorul Vădublez. Acesta l-a dojenit, l-a tras 
de urechi cu afecţiune, l-a ciupit de obraji până i-a înroşit şi 
l-a internat la terapie intensivă. Solange a fost nevoită să 
se resemneze cu angajarea unei dădace care să o ajute în 
gospodărie, o anume Josiane, femeie voinică din 
Bourgogne, un adevărat dragon mustăcios cu braţele roşii, 
care crescuse generaţii de ţânci şi menținea în casă o 
ordine ca de cazarmă. Insă, vai, diminuarea lui Leon nu a 
încetat. Până seara a mai pierdut cinci centimetri. 
Profesorul Vădublez, groaznic de încurcat, a liniştit-o totuşi 
pe Solange: viaţa soţului ei nu era în pericol. 

— Dragă colega, iertaţi-mă că vă iau atât de direct, însă 
Léon al dumneavoastră crapă de sănătate. Inima bate 
excelent, musculatura e atletică, ficatul, rinichii, splina nu 
prezintă nicio anomalie, nu există degenerescentă celulară 
osoasă, formula sangvină este perfectă. Nu avem decât un 
mic inconvenient, pe care îl cunoaşteţi. Este construit să 
trăiască o sută de ani, însă nu la aceeaşi înălţime. 

Vădublez îi pusese pacientului un nume de cod: 
Lumânarea, fiindcă aşa se şi topea. Leon se sfrijea cu 

24 


- PASCAL BRUCKNER - 


viteză constantă. Aparatele care îi înregistrau dimensiunile 
prin electrozii lipiţi pe tălpi şi pe creştet bipăiau în 
permanenţă. Între două modificări, pielea i se încreţea ca a 
unei broaşte, înainte de a-şi regăsi elasticitatea. Leon era 
victima unei contractări simultane a tuturor membrelor şi 
organelor, cu excepţia unuia singur, despre care vom mai 
avea ocazia să vorbim, iar greutatea îi urma acelaşi curs. 
Ameţit de calmante, plângea văzând halul în care ajunsese. 
Astăzi era mai mic decât ieri, dar mai mare decât mâine. În 
fiecare zi i se aşeza pe pat o nouă pijama de lungime tot 
mai redusă şi, de acum, se căuta în stocurile de la 
pediatrie. 

În sfârşit, criza a trecut de la o zi la alta, fără nicio 
explicaţie. Ca şi data trecută, pierduse tot treizeci şi nouă 
de centimetri, aşa că, la ieşirea din spital, nu mai măsura 
decât optzeci şi opt, înălţimea unui puşti de şapte ani. 
Pentru un bărbat în puterea vârstei, care a început de la un 
metru şi şaizeci şi şase de centimetri, optzeci şi opt de 
centimetri nu e prea mult, mai ales dacă eşti întreţinător de 
familie, medic activ şi soţ iubitor. Slăbise şi nu mai 
cântărea decât treizeci de kilograme. De acum, pe Baptiste 
îl ducea în braţe extrem de greu, iar acesta părea un 
păianjen uriaş lipit de tatăl său, pe care îl acoperea din 
creştet până-n tălpi. Şi nu avea decât doi ani şi jumătate! 
Miloasă, Solange exclama: 

— Haide, Baptiste, ţine-l pe tata de umeri, nu vezi că e 
obosit?! 

— Ar trebui să meargă singur, prea s-a făcut greu. Ce 
repede creşte! 

Câtă cruzime în remarca aceasta! Jucărie a unui demiurg 
care se distra micşorându-l, Leon se trezea amputat de sine 
însuşi, ca mutilaţii care încă îşi simt membrele dispărute 
după ani şi ani. Trupul lui de ieri se învârtea în jurul celui de 
azi, ca un satelit în jurul unei planete din ce în ce mai 
mărunţele. Ca şi cum diferite sosii şi exemplare ale sale ar 
fi intrat în succesiune. Un intrus se amestecase în propria 
lui substanţă spre a-l micşora. Multă vreme, umbra lui şi-a 

25 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


păstrat dimensiunea originară, trenă imensă lipită de un 
trunchi liliputan. Când însă a înţeles că Leon nu înceta să se 
scurteze ca o piele şagrinată, a dispărut şi ea cu totul. 

Reducerea lui Leon intrase în firea lucrurilor, tot aşa cum 
ziua urmează nopţii. Solange nu alunecase în disperare. 
Oricum era obişnuită să fie cu un cap mai înaltă decât soţul 
ei. Trei capete în plus nu aveau cum să o schimbe. In 
definitiv, era vorba despre o chestiune de proporţie. Uneori 
îşi zicea că Leon se diminua spre a o surprinde, spre a nu fi 
mereu acelaşi. Considera toate aceste transformări drept o 
excentricitate, o neaşteptată formă de seducţie. Leon era 
ca acei puşti care nu încetează să te uimească prin modul 
în care se transformă. Îi zicea, cu dragoste, în tot felul, 
cheltuia comori de ingeniozitate ca să îl amuze, să-i 
readucă cât de cât buna dispoziţie. 

— Richichi, eşti mereu la fel de frumos. Las’ că ne 
descurcăm noi, nimic nu poate sta în calea iubirii noastre! 

Atâta bunăvoință îl oripila pe Leon. 

— Alungă-mă, îi răspundea, nu simt demn să rămân 
lângă tine. _ 

Ambientul a trebuit să fie adaptat noului lui statut. In 
fiecare cameră au fost instalate trepiede, trepte, scăunele. 
În pat, Léon se urca pe o mică scară portativă cu cinci 
trepte şi nu mai putea face pipi din picioare ca adulţii, ci 
trebuia să se cocoaţe pe scaunul veceului şi să îşi facă 
nevoile ca fetele. Ruşinea supremă: Solange a pitit sub pat 
o oliţă de noapte pentru ca el să evite lungile peregrinări 
până la toaletă şi înapoi. Lua masa pe un scaun înalt pe 
care se căţăra ca un acrobat. Solange îl educase pe 
Baptiste, care dovedea o accentuată precocitate, să 
excludă din vocabular orice cuvânt care i-ar fi putut deranja 
tatăl:  unu-pe-doi, microb, doi la metru, amputatu'. 
Avertismentul a avut efectul contrar celui scontat. Întrucât 
Baptiste nu ştia acele cuvinte, le-a şi învăţat şi le-a utilizat 
cu ardoare de neoprit. 

Când Leon se aşeza în faţa televizorului pentru a urmări 
ştirile sau vreun film mai violent, Solange îl întreba 

26 


- PASCAL BRUCKNER - 


neliniştită: „Eşti sigur că este pentru vârsta ta? Fiindcă, de 
acum, tatăl şi fiul împărțeau cam aceleaşi subiecte de 
interes, chiar dacă Leon păstra încă o anumită superioritate 
morală, întrucât ajunsese copilul cel mare al familiei, 
micuțul frate mai în vârstă. În pofida faptului că astfel de 
distracţii i se păreau cam monotone, pentru a nu zice de-a 
dreptul stupide, trebuia să se joace cu Baptiste de-a 
indienii şi cowboy-i, cu trenuleţul electric sau de-a 
fortăreaţa. La plajă, cum nu mai putea juca volei sau fotbal 
cu cei mari, trecea la ridicarea castelelor de nisip cu 
puştimea, ori la capturarea crabilor ori a crustaceelor din 
ordinul Pagurus bernhardus care mişunau prin băltoace. Se 
uita la aceleaşi desene animate ca şi Baptiste şi, deşi nu o 
dorea, începuse să gângurească, să ciripească, să 
cotcodăcească exact ca fiul lui care, când povestea ceva, o 
făcea peltic zicând, de pildă, mă zoc ori sant. Când se 
ciondăneau din cauza vreunui robot ori Action Man, făcând 
prea mare hărmălaie, Solange îşi itea capul pe uşă 
strigând: Ajunge! Vocea îi vuia continuu, ca un tunet 
îndepărtat, cerând linişte fără întârziere. Cuvintele ei 
şuierau pe la urechile lui Léon ca nişte gloanţe. Dacă 
încerca să se opună, Prea-Puternica se apropia măturându-l 
cu un singur gest. Ochii ei albaştri deveneau verzi-cenuşii. 
La plimbare, Solange îl aşeza împreună cu ceilalţi doi într- 
un cărucior uriaş. 

— Nu mi-o lua în nume de rău, Léon, dar nu pot 
supraveghea trei copii deodată. 

În maşina familiei, un 4x4 negru cu portbagaj încăpător 
şi roţi înalte, amenajase, în spate, trei locuri speciale. Să-l fi 
aşezat pe Leon în faţă însemna să fi provocat inutile gelozii. 
Acesta nu a putut face altceva decât să se supună. 

Mamă de familie, reputat stomatolog, Solange era, în 
acelaşi timp, şi o femeie dinamică, ce alerga de trei ori pe 
săptămână în parc şi acasă, serile, într-o sală special 
amenajată, făcea un antrenament intensiv de evacuare a 
stresului. În timp ce pedala pe bicicleta de interior, ridica 
haltere, îşi lucra abdominalii şi fesierii, strălucind de 

27 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


le) 


transpiraţie, cu dinţii strânşi, Baptiste şi Leon veneau să 
admire din spatele unui geam. Creatura aceasta masivă 
fascina, îi înmărmurea cu splendoarea ei. Visau să 
semene într-o bună zi. Muşchii i se reliefau pe sub piele, se 
întindeau magnifici şi minunat strunjiţi. Hipnotizat de 
uriaşă, Leon prefera să îşi spună că nu ela scăzut, ci ea a 
crescut. Fiindcă, pe măsură ce se tasa, constata 
amplificarea soţiei. Era atât de înaltă, încât nu-i mai zărea 
figura, de parcă ar fi fost un pisc pierdut în nori. Ea lăsa 
vederii o cantitate impresionantă de carne şi de rotunjimi. 
Sânii ei erau mari cât capul lui, poponeaţa îi ajunsese un 
dirijabil imens, prin care se temea să nu se rătăcească. 
Odată încheiate exercițiile,  ştergându-şi faţa și 
îndreptându-se către duş, se răstea la ei: Gata, gaşcă, la 
nani-nani! Leon se îndrepta ruşinat spre patul conjugal, 
urmărit de protestele fiului („De ce dormi cu mama? Nu e 
drept!”) şi citea, aşteptând-o, reviste medicale care se 
refereau la cazul lui. 

Fiindcă Leon, trebuie să o spunem oricât de penibil ar fi 
acest amănunt, se micşorase cu totul, mai puţin lucrul 
acela ridicol de lung care îi atârna între picioare, îl încurca 
şi trebuia să îl ţină într-un fel de plasă, de teacă pentru a 
nu se împiedica în mers. Se încovoia sub povara acestei 
excrescenţe care îi îngreuna înaintarea. Natura îi luase 
totul, cu excepţia organului reproductiv, pentru a-l 
concentra mai bine asupra acelui rol. Virilitatea i se înălța 
ca un ridicol accesoriu, analog înotătoarelor ori pintenilor 
interminabili ai anumitor animale preistorice. Vădublez 
remarcase, la rândul lui, detaliul anatomic, de neînțeles 
pentru el ca, de altfel, tot restul cazului. Se compara cu 
pacientul său, îşi imagina scârbit acuplarea celor doi, 
bărbatul în picioare, între coapsele nevestei, lipit de 
pântecele ei ca un alpinist de peretele de stâncă, 
agăţându-şi mânuţele de şoldurile generoase ale lui 
Solange. Cu atât mai mult cu cât mobilitatea spermatică a 
lui Léon, după spusele laboranţilor care o analizaseră, era 


= 


As 


28 


- PASCAL BRUCKNER - 


fără egal: gârneţii erau de o velocitate nemaipomenită, 
având viteza unui cal în galop. 

Solange se juca seara cu prelungirea lui Leon, fără 
răutate,  admirativ aproape, acordându-i miraculoase 
virtuţi. Uimitoare era disproporţia dintre această parte, 
adaptată unui corp normal de adult, şi scara redusă a 
restului.. Ca o ştrengărită, îl trăgea de apendice, 
ameninţându-l că o să i-l înfăşoare în jurul gâtului ca pe un 
boa. Un asemenea accesoriu măreț la o fiinţă liliputană 
ţinea de fenomenal. Leon, foarte pudic, roşea din cauza 
acestor familiarităţi. li era ciudă că fusese redus la părţile-i 
ruşinoase, atât de ciudă că-i venea să urle: Dar sufletul 
meu nu mai merită nicio atenţie? Solange se distra cu 
numita unealtă înainte de a o folosi ca orice soţie care se 
respectă. Sport care, departe de a o obosi, îi deschidea şi 
mai tare apetitul. Omnipotenţa ei aneantiza slabele obiecţii 
ale bărbatului. Cu buzele umflate, cu nările fremătătoare, 
murmura: 

— Măi, alună-americană, treci în oală la prăjit! 

Şi Leon trecea, într-adevăr, pe jumătate reticent, pe 
jumătate de acord, într-un amestec de teroare şi de 
voluptate. Se supunea conştient că face o prostie, poate, 
dar cât de delicioasă. În timpul relaţiei intime îl bântuiau tot 
felul de imagini absurde: se făcea că ea urma să îl înghită 
prin pântece, aşa cum sifonul suge apa din cadă, că el va 
dispărea cu totul în străfundurile ei. Ar fi fost crima 
perfectă. Confuz, se mai adăuga o îndoială: nu cumva 
ciomagul ăsta cât toate zilele, anexat scheletului lui de 
pigmeu, reprezenta o periculoasă anomalie? 

Luni de-a rândul Solange a fost pur şi simplu încântată. 
Soţul ei miniatural o mulțumea în toate cele. Nici că şi-ar fi 
dorit unul mai mare. Era ascultător, n-o încurca mai deloc, 
se supunea ordinelor fără să crâcnească. lar ea domnea 
peste o lume de gnomi, doi copii plus un drăcuşor de soţior. 
Ce să mai vrei de la viaţă? In fiecare dimineaţă îl ducea pe 
Léon la cabinet, după ce îi lăsa pe Baptiste la şcoală şi pe 
Betty la creşă. Tot ea era aceea care îi căra geanta care 

29 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


cântărea tone, fiindcă Leon persevera în activitatea 
profesională. Să fi rămas acasă ar fi însemnat să bată 
palma cu maladia. Colaboratorii săi, doi tineri internişti şi o 
asistentă, dar şi pacienţii îi aprobau tenacitatea. Leon 
utiliza biroul cu ajutorul unui scaun cu sistem de ridicare. | 
se mai construise şi un soi de scară de pompieri cu nacelă 
reglabilă care îl aducea la înălţimea pacienţilor pentru a-i 
putea consulta. Se tot mira să îi vadă din acest nou unghi, 
nemaiamintindu-şi că urechea şi gâtul unei fiinţe omeneşti 
să poată fi atât de largi şi de adânci, semănând când cu o 
peşteră, când cu un labirint, când cu un tunel, când cu o 
frunză de palmier. Ca şi cum s-ar fi uitat la ele prin nişte 
ochelari deosebit de puternici. Pereţii, contururile acestora i 
se păreau supradimensionate. Ceea ce îl conducea la 
diagnostice încă şi mai precise, căci percepea înaintea 
altora dezordinea anatomofiziologică în pregătire, infecțiile 
pe cale de a se instala şi pe care mai-nainte nu le-ar fi 
putut detecta. Toată lumea lăuda calităţile doctoraşului 
făcător de minuni. 

Drept pentru care totul mergea extraordinar în cea mai 
bună dintre lumile posibile, iar starea de graţie persista în 
pofida bârfelor şi a zvonurilor. Şi astfel uita de cuşca în care 
abia de se mai putea respira care îi devenise propriul trup. 
Numai că un incident penibil avea să-l înşurubeze pe Léon 
în conştientizarea diformităţii. Într-o zi se dusese cu 
Solange şi copiii la Euro Disney, în zona de nord-est a 
Parisului. Printre alte puncte de atracţie alesese micul 
dejun în castelul Cenuşăresei. Albă-ca-Zăpada, Marry 
Poppins, Frumoasa-din-pădurea-adormită au sosit pentru a 
se fotografia alături de Baptiste şi Betty. Când a venit şi 
rândul Cenuşăresei, din greşeală, tânăra blondă titulară a 
acestui rol l-a luat pe Leon, care avea pe cap o bonetă cu 
urechi clăpăuge, ce-l făcea să semene cu Pluto, drept cel 
de-al treilea copil. Imediat ce şi-a dat seama de confuzie, 
speriată de barba stufoasă a doctorului, şi-a pierdut 
controlul şi l-a făcut pervers, acuzându-l că s-a mascat 
astfel pentru a o agăța. Solange a apucat scorpia zănatică 

30 


- PASCAL BRUCKNER - 


de păr şi a silit-o să-şi ceară scuze. Tânăra a izbucnit în 
lacrimi dând vina pe surmenaj şi cerând mii de scuze. Insă 
răul fusese făcut. Leon era disperat. De acum asta însemna 
în ochii celorlalţi: un pitic vicios. 

S-a dus la preot, fiind, ca şi soţia lui, un credincios 
fervent, şi i-a povestit toate necazurile faţă în faţă, pe un 
scaun, în casa parohială. Preotul, în vârstă, ţinea ochii în 
pământ de parcă s-ar fi temut să se uite la el. Lui Leoni se 
părea că este acoperit de pete ruşinoase, că este robul 
unei boli degradante. 

— Vă amintiţi cumva, fiule, de vreun păcat pe care să-l fi 
comis? 

— Nu, părinte, doar mici greşeli, nimic grav. 

— Mai multe greşeli fără importanţă dau, uneori, 
adunându-se, un păcat grav. 

— Vă asigur că nu este vorba despre aşa ceva. 

— Dumnezeu nu-i loveşte pe cei drepţi. Dacă v-a 
avertizat astfel, înseamnă că există şi un motiv. Vă aduce 
aceste încercări fiindcă vă iubeşte şi vrea să vă apere de 
alte tulburări. 

— Îmi tot scormonesc memoria şi nu dau de nimic. 

— Lucrul cel mai teribil este să faci rău fără a-ţi da 
seama. Greşeala îşi dublează importanţa dacă nu realizezi 
dimensiunile ei. 

— Părinte, degeaba caut să-mi amintesc... 

— Poate că nu vă amintiţi, însă Dumnezeu îşi notează 
totul în Cartea sa cea Mare şi acum v-a trimis factura. 

— Nu am nimic să îmi reproşez. 

— Nu vă mai încăpăţânaţi, fiule, Dumnezeu îi iartă pe cei 
care se pocăiesc, dar îi fulgeră pe cei care se 
încăpăţânează în propria greşeală. 

— Păi... 

— Rugaţi-vă, fiule, şi cereţi iertare. Sărmane om, 
primeşte încercarea pe care Domnul ţi-a trimis-o. 

Nouă luni a urmat o cură psihoterapeutică. Analistul 
alterna ascultarea compasională cu aceea agresivă. || lăsa 
să vorbească, după care îi recomanda să vadă partea bună 

31 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


a lucrurilor: ar fi putut deveni obez, saşiu şi asudător. În loc 
de aşa ceva a preferat eliziunea, ştergerea. Ce diferenţă 
calitativă! Un mic bonsai în locul unui baobab cât toate 
zilele! Cât l-or fi invidiind deşiraţii care-şi julesc creştetele 
de tavane! În plus şi-a mai păstrat şi scula în stare 
perfectă. Ce poate fi mai important în viaţă decât să ai 
ditamai socoteala care să funcţioneze la comandă? Şi mai 
îndrăzneşte să se plângă, să invoce nu ştiu care complex 
de inferioritate! Ba chiar să ceară şi ajutorul medicului! 
Astea da pretenţii! 

Lui Léon îi plăcea să fie ocărât în halul acela. Avea 
nevoie de cineva care să îl liniştească, care să îi spună că, 
în definitiv, nu era vorba despre nimic grav. Uneori, 
psihanalistul se întuneca, se arăta pus pe confidente, 
aproape că murmura: 

— Bătrâne, trebuie să ştii că fiecare femeie îşi transformă 
bărbatul în copil. E mămoasă, îl domesticeşte, îl micşorează 
cum fac indienii Jivaro cu capetele tăiate ale duşmanilor. In 
momentul în care ajunge să-i spună „fiara mea iubită”, 
atunci e clar că l-a metamorfozat într-un unchiuleţ 
cuminţel. Asta-i povestea căsătoriei. 

Apoi îşi revenea, îşi relua rolul de sfătuitor şi afirma cu 
bucurie forţată: 

— Înălţimea, dragul meu, nu are nicio importanţă. Nu e 
decât o prejudecată. E ridicol să te simţi micşorat din 
moment ce măsori aproape un metru. Strălucirea unei 
fiinţe depinde de prestigiu, nu de înălţime. Chiar şi 
coborând sub un metru, ceea ce tot respectabil se cheamă 
a fi, tot nu e grav. Nici dacă ai ajuns la o jumătate de 
metru, o treime ori un sfert, tot nu are sens să te alarmezi. 
lar sub zece centimetri, înălţimea nu mai are nicio 
importanţă, dar chiar nicio importanţă. 

Ah, ce vorbe fortifiante! Cât de mult îl puteau linişti pe 
Leon. La încheierea fiecărei şedinţe, analistul îi repeta cu 
un zâmbet larg: Tot ce e mic e drăguţ, tot ce e maree 
naşpa! Însă, pe măsură ce trecea timpul, paznicul 
inconştientului se posomora şi devenea agresiv. Îl bănuia 

32 


- PASCAL BRUCKNER - 


pe Leon că încearcă să scape de creştere, că nu vrea să se 
facă mare pentru a scăpa de orice fel de responsabilitate. || 
făcea şmecher, îi arunca priviri oripilate, îl aşeza pe 
scăunele joase pentru a-l micşora încă şi mai mult. li adresa 
întrebări deplasate: Cui i-aţi vândut toţi centimetrii ăia? N- 
oţi fi făcut vreun pact cu diavolul? Cât v-a dat? Dacă nu 
mărturisiţi adevărul, dublez preţul şedinţelor. Léon 
ajunsese vinovatul chemat la bară, supus capriciilor unui 
judecător exasperat care, într-o bună zi, l-a dat pe uşă 
afară urlând: 

— Lasă-mă-n pace! M-am săturat! Chiar că eşti un idiot 
scăzător! 


33 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


5 
iau puterea 


Mucoşii 


Şi-au trecut câţiva ani. 

Léon a încercat şi alte remedii: rugăciunea, meditaţia, 
rachiul, thai-chi-ul, acupunctura, zen-ul, terapia primară, 
programarea neurolingvistică. Niciunul însă nu i-a readus 
starea de bine dinaintea catastrofei. Era gata să se 
convertească la orice religie, sectă ori partid care i-ar fi 
putut reda dimensiunile pierdute. Baptiste, cel dintâi 
născut, fusese dintotdeauna preferatul tatălui său care îl 
veghease, îl înfăşase, îl îngrijise, punând la bătaie întreaga- 
i Ştiinţă medicală. Numai că băieţelul ajunsese acum 
aproape de înălţimea lui Leon, nu avea decât cinci ani, iar 
faptul de a-l fi ajuns într-un timp atât de scurt erodase 
respectul pe care, mai demult, tatăl i-l inspirase. Nu vedea 
în el decât un alt puştan, mai ridat, cu şuviţe albe, care tot 
timpul îi făcea morală. Nu-i mai era îndeajuns doar să se 
joace împreună, ci îşi dorea să îşi şi măsoare forţele. Pentru 
a-şi cheltui exuberanta-i energie îl trântea pe jos, îl apuca 
de gât şi îl strângea. La şcoală căuta tot timpul gâlceavă. 
Pe Leon îl împingea doar aşa, pentru a-l provoca, îi trăgea 
pumni în burtă şi abia aştepta să-i vadă organul târându-se 
pe podea pentru a i-l strivi cu călcâiul. Leon se clătina, cu 
greu îşi regăsea suflul şi realiza că, într-o luptă cinstită cu 
fiul său, era posibil ca nu el să mai fi fost învingătorul. Pe 
de altă parte, ştia foarte bine că un adevărat tată ar fi 
încasat loviturile seci fără să crâcnească şi ar fi acceptat cu 
bunăvoință să fie sacul de box al vlăstarului lui. 

Acestuia din urmă îi plăcea enorm să îl aibă ca partener 
pentru a-şi da în petic, numai că Leon, de modă veche fiind, 
trăia în respectul ierarhiilor şi continua să îi dea ordine: Stai 
drept! Ţine-ţi gura! Termină ce ai în farfurie! Şterge-ţi 
nasul! Baptiste îl contrazicea şi arunca în el cocoloaşe de 
hârtie înmuiate în salivă, cu ajutorul unei ţevi. Betty, care 

34 


- PASCAL BRUCKNER - 


mergea pe picioarele ei, izbucnea în hohote la cele mai 
mici prostii ale fratelui ei, aliindu-se cu el. Scorpie afurisită! 
De pildă, fratele ei punea o găletuşă cu apă pe uşa 
întredeschisă şi striga: Tata, vino repede! Leon sosea în 
fugă, împingea uşa, găleata îl uda leoarcă, uneori i se 
îndesa până peste urechi şi-l mai şi rănea. Dracii de copii se 
stricau de râs, trebuia să râdă şi el cu ei, dar şi să şteargă 
băltoaca de apă cu o cârpă, de teamă să nu fie boscorodit 
de Josiane sau de Solange. Prezenţa bonei îl deprima încă şi 
mai tare, fiindcă aceasta nu îşi ascundea lipsa de respect. 
Pentru ea, bărbatul trebuia să fie înalt şi puternic. 

S-ar fi putut comporta şi el la fel ca şi copiii, le-ar fi putut 
juca tot atâtea feste de prost gust, însă el era tatăl, aşadar 
nu se putea cobori la nivelul lor. Adevărul era că se temea 
de prichindeii sălbatici pe care-i ştersese la fund, cărora le 
dăduse să mănânce iubitor, cu biberonul, şi care acum îi 
amenințau viaţa pretextând că se joacă cu el. Amândurora 
li se pusese pata pe pisicuţa Zorzonel pe care o trăgeau de 
coadă, o alergau cu foarfecele ca să-i taie mustăţile, o 
închideau în coşul de gunoi. Leon era singurul care lua 
apărarea bietului animal, pe care îl salvase de mai multe 
ori din situaţii critice. Regreta că nu era decât un amărât de 
doctor, de reprezentant al halatelor albe, şi că neglijase 
artele marţiale. Dacă ar fi avut centura neagră la karate, ce 
mai chelfăneală le-ar fi tras mucoşilor, ce vârf de pantof le- 
ar fi înfipt în burtă, ce mai antebraţ le-ar fi pocnit peste nas 
ca să le arate cine e stăpânul. Cătuşe le-ar fi pus 
derbedeilor, ca la carte i-ar fi caftit, i-ar fi comprimat şi i-ar 
fi băgat într-un sarcofag pentru a le interzice să mai 
crească. Gaşcă de nima-n drum! 

Nevasta îi ajunsese mamă, copiii tovarăşi de joacă 
turbati şi făţarnici. Laş, s-a dus să i se plângă lui Solange: 
ba că Baptiste îl enerva tot timpul, ba că Betty îşi bătea joc 
de el, ba că nu erau cuminţi. 

— Bine, măi bucăţică, dar Baptiste nu are decât cinci ani, 
cum ar putea să îţi facă vreun rău?! 


35 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


— N-ai văzut cât s-a făcut? Copiii cresc tare repede, ne 
îndreptăm către un univers de uriaşi. 

— N-o face premeditat, vrea doar să se distreze. 

— lţi dai seama? Trebuie să mă apăr de propriul meu fiu! 
E groaznic! 

— Într-o zi ai să creşti la loc, iubitule, şi îţi vei regăsi 
adevăratul tău loc în mijlocul nostru. 

— Şi el va creşte, Solange, niciodată nu voi putea avea 
vreo autoritate în faţa lui. 

Solange îşi pierdea răbdarea: avea o casă întreagă de 
pus la punct, aşa că nu putea sta să asculte doar 
lamentaţiile unuia sau altuia. 

— Gata. Nu-mi plac curcile plouate. Dacă o ţii tot aşa, o 
să te bagi în pat nemâncat. 

Singurul privilegiu pe care şi-l păstrase Leon era să i se 
adreseze soţiei pe numele de botez. Dar şi să vadă filmele 
la cinematograf cu preţ redus, având însă interdicţie în 
privinţa celor nerecomandate sub doisprezece ani. Nu îşi 
făcea iluzii: mini-eul lui nu avea decât minidrepturi. 
Suprasolicitată, Solange, cât de devotată era ea, tot se 
enerva din nimic, găsindu-şi bărbatul în acelaşi timp 
lamentabil şi tulburător. Acesta bombănea şi stătea 
îmbufnat tot timpul. Nici să se autoironizeze nu mai ştia. De 
ce ne-o fi trimis Dumnezeu atâta suferinţă, se întreba 
Solange, ce păcat om fi plătind? Intr-o zi, când i-a 
descoperit pe Leon şi pe Baptiste ciondănindu-se din cauza 
unui Game Boy, le-a tras fiecăruia o pereche zdravănă de 
palme. Leon a rămas ametit, pe jumătate mort, parcă. 

Din acel moment, de câte ori Baptiste se alegea cu 
câteva la fund, Leon avea şi el porţia lui, din spirit de 
echitate. Chiar dacă nu greşise cu nimic. Cu atât mai mult 
cu cât Baptiste ştia să îşi farmece mama cu vocea-i 
copilărească şi cuvintele cu intonaţii melodioase. Aşa că 
aceasta îi trecea totul cu vederea, mai ales că era mai 
micut decât taică-său căruia micşorarea îi alterase 
frumuseţea, dându-i înfăţişarea zbârcită a unui câine din 
rasa Shar-pei. Doar pisicuţa tricoloră, cu lăbuţele ei albe, 

36 


- PASCAL BRUCKNER - 


continua să manifeste faţă de Leon aceeaşi afecţiune, 
frecându-se de picioarele lui, ghemuindu-se în braţele lui, 
indiferentă la transformările corpului acestuia, 
recunoscătoare pentru bunătatea lui. g 
Bărbăţelul se scufunda atunci în apele melancoliei. li era 
ruşine să îşi facă simțită prezenţa faţă de Solange. 
Speranţele şi le ascundea în miezul fiinţei sale ridicole. 
Asimetria lor îl complexase dintotdeauna. De acum însă, nu 
o mai putea ajuta nicidecum, avea nevoie de ea în 
permanenţă. Toate dulapurile erau prea sus, toate farfuriile 
prea îndepărtate, toate tăvile prea grele, toate cuţitele prea 
ascuţite. Solange, care îşi vedea bărbatul topindu-se ca 
zăpada la soare, se întreba dacă nu cumva mama sa 
avusese dreptate, pe vremuri, punând-o în gardă. Când 
prietenii o întrebau ce mai face Tom Degețel, se supăra 
doar de formă, fără convingere. Alunga însă gândurile 
negre şi prefera să nu mai reflecteze la viitor. In acelaşi 
timp, Leon rămânea soţul ei oficial şi, în fiecare noapte, 
Domnul Minimum îndeplinea ritualul matrimonial cu brio, 
lucrând chiar şi fără să vrea în folosul înmulţirii speciei. 
Drept pentru care, până la urmă s-a întâmplat ceea ce 
trebuia să se întâmple: la trei ani după naşterea lui Betty, 
Solange a rămas iarăşi însărcinată, chiar dacă nu a vrut. 
Era convinsă că un asemenea bărbat atrofiat nu mai era în 
stare să procreeze. Or, Leon, chiar dacă în plină tranziţie 
minimalistă, rămăsese de o fertilitate redutabilă. Familia, 
prietenii, ba chiar şi Josiane şi-au manifestat dezacordul. 
Sarcina asta intempestivă nu putea fi luată în serios. Măcar 
era sigură de persoana tatălui? Solange a protestat 
indignată. Deşi reacţiile erau fireşti, din moment ce nu-i 
dădea bărbatului ei chiloţii jos, în public, spre a arăta ce îi 
mai rămăsese acestuia din vechea-i splendoare. Pe Leon 
ştirea l-a înmărmurit: nu mai era deloc sigur că îi plac copiii 
şi nu mai vedea vârsta aceea agitată decât ca populată de 
pici insuportabili şi de toante exasperante. Vocile lor 
ascuţite, precaritatea dialogurilor, stupiditatea jocurilor îl 
crispau. Discret, a sugerat o întrerupere de sarcină. 
37 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


Pătrunsă de respect pentru dogmele bisericii, Solange l-a 
încuiat douăzeci şi patru de ore în dulap, dându-i doar 
pâine uscată şi apă. 

Baptiste şi Betty îşi ajungeau tatăl cu o stupefiantă 
viteză. Cel dintâi îl depăşea acum cu câţiva centimetri. 
Pentru ca ordinea generaţiilor să mai fie o vreme 
respectată, Solange a înălţat scaunul pentru bebeluşi, pe 
care Leon mânca numai şi numai în farfurii de plastic. In 
timpul mesei încă mai putea fi luat drept capul familiei, pe 
care toată lumea îl asculta. Se dădea mare, comenta 
actualitatea zilei, îşi exprima opiniile asupra politicii şi 
societăţii. Solange îi admira fineţea analizelor şi le spunea 
celor mici să ia exemplu de la tatăl lor. Neciopliţilor nici că 
le păsa, făceau tărăboi, siguri că adevărata faţă a trupurilor 
îşi va reintra iute în drepturi. 

Când Solange pleca de la masă pentru câteva clipe, 
Baptiste îndrepta spre tatăl lui priviri teribile, răcnea şi îşi 
umfla muşchii, exclamâna: 

— Vrei să ţi-o iei, scurtici? 

Lipsa de respect filial îi făcea rău lui Leon. Baptiste cel 
feroce ajunsese un malac supraalimentat, un animalul 
carnivor gata de orice porcărie. Poate că suferea de 
complexul copilului celui mare, ajuns la confruntarea 
directă cu tatăl. Observându-l pe acesta cum se micşorează 
în faţa ochilor lui, se considera cauza reducţiei şi se umfla 
în pene. Leon era prizonierul lui, prada lui de război, trofeul 
lui personal. Pasionat de westernuri, îşi prindea tatăl cu 
lasoul la capătul holului, îl lega ca pe un cârnat şi îl 
rostogolea până la picioarele mamei, exclamând: 

— Howgh, mama, piticania plângăcioasă este a ta! 

În plus, îşi supunea părintele unui discret şantaj: 

— Fă-mi temele, că dacă nu... 

Léon îl asculta, ascunzându-şi docilitatea sub alibiul 
pedagogiei. Vai de el dacă se încurca la vreo adunare sau 
dictare: micul mafiot îi promitea o cotonogeală pe măsură. 
Léon se îndrepta spre Baptiste cu naiva încredere că va 
obţine măcar un mic semn de prietenie. Celălalt îi 

38 


- PASCAL BRUCKNER - 


răspundea cu un rictus care ar fi băgat groaza până şi în cel 
mai sângeros barbar. Pentru Leon căminul nu mai era o 
oază de linişte, ci o arenă însângerată, un câmp minat în 
care orice lovitură era permisă. Pătrunsă de milă, Solange 
prindea copiii care vorbeau peltic şi aveau o mină de 
absolută naivitate în timp ce îi explicau: Mai avem şi noi 
dreptul să râdem, nu? Leon, care deja ajunsese ţinta 
batjocurilor, trecea acum drept morocăânosul care strica tot 
cheful casei. Intr-o zi, soţia i-a zis: „Termină cu dârdâiala 
asta de frică!”, şi aşa i-a rămas numele. Dârdâilă se 
străduia să aproximeze un zâmbet pentru a nu-şi strica de 
tot reputaţia, însă din camera sa nu mai ieşea decât cu 
deosebite precauţii: cei doi baistruci îl înnebuneau, îi 
întindeau curse, îi murdăreau dosarele medicale, îi puneau 
piuneze în încălțări, oţet în vin, lipici în pasta de dinţi. 
Mutrele lor glumeţe îl înspăimântau. În secret îşi făcuse rost 
de o cască de motociclist şi umbla prin propriul apartament 
ca un spion pe teritoriul duşman: lipit de pereţi. 


39 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


6. 
Eclipsa 


Neliniştea lui Leon s-a transformat în angoasă pură în 
clipa în care a aflat că Solange aştepta gemeni: un băiat şi 
o fată încolăciţi în acelaşi ou, la căldurică, ca două bombe 
în silozurile lor nucleare. Ecografia nu a făcut decât să 
confirme: erau enormi, bine făcuţi, nerăbdători. Articulau 
cuvinte din vârful buzelor, băteau cu picioarele în poarta 
pântecelor, grăbiţi să iasă. Solange se îngrăşase cu 
douăzeci şi cinci de kilograme, iar copiii îi ziceau Balena. 
Invers decât primele două daţi, sarcina lui Solange îl 
îngrozea pe Leon. Nu mai era vorba despre linia 
voluptuoasă a unui pântece umflat de viaţă, ci despre un 
buzunar încărcat cu obuze ucigaşe a căror primă ţintă chiar 
el urma să fie. Pielea se va sfâşia şi două proiectile îi vor 
exploda în plină figură. 

Ora livrării a sosit şi ea, aşa cum soseşte ea întotdeauna. 
Solange a avut primele contracţii într-un 10 decembrie, pe 
la ora trei dimineaţa. Împreună cu Léon a luat un taxi 
pentru spital, lăsând copiii în grija cerberului Josiane. 
Naşterea se anunţa uşoară, după obicei, în ciuda cantităţii 
de colete. Anatomia lui Solange o predispunea unei 
numeroase posterităţi: şase sau opt copii nici că ar fi 
speriat-o. Considera fecunditatea un dar de la Dumnezeu. 
Leon nu prea era la largul lui. Se simţea nelalocul lui adus 
aşa, alături de această doamnă enormă. Mirosurile de 
medicamente din maternitate, interminabilele coridoare, 
strălucirea implacabilă a neoanelor, toate acestea îl 
înspăimântau. Ajuns în sala de naşteri, obstetricianul, 
asistenta şi moaşa, cu ochii roşii de oboseală, văzându-l, au 
urlat într-un glas: 

— Fără copii aici! 

— Sunt tatăl, s-a bâlbâit, îngălbenindu-se. 

— Faci mişto?! 


40 


- PASCAL BRUCKNER - 


— Aşa e, a confirmat Solange, el m-a lăsat gravidă... Ar 
dura cam mult să vă explic. Ocupaţi-vă de mine, vă rog, mă 
simt rău. 

O infirmieră i-a aruncat lui Leon o bluză albă, prea mare 
pentru el, şi toată echipa s-a repezit în jurul femeii în 
travaliu. 

În acelaşi moment, doborât de insomnie, profesorul 
Daniel Vădublez se apleca încă o dată asupra dosarului 
medical al pacientului Lumânarea. Il apucaseră toate 
năbădăile: bolnavul ăsta sfida toate legile ştiinţei şi îi anula 
întreaga competență. Vădublez considera micşorarea 
acestuia un eşec personal. In cămaşă de noapte, cu 
picioarele goale, străbătând camera în lung şi-n lat, lua din 
nou, unul câte unul, elementele cazului, vorbind cu voce 
tare: 

— Să vedem: în ziua căsătoriei, Leon măsura un metru şi 
şaizeci şi şase de centimetri. Nouă luni mai târziu i s-a 
născut primul copil. Nu mult după aceasta, Leon a pierdut 
treizeci şi nouă de centimetri, în mod progresiv, timp de 
trei săptămâni. După care s-a stabilizat. Un an mai târziu s- 
a născut al doilea copil, o fată. Şi de data aceasta, Leon a 
pierdut treizeci şi nouă de centimetri, dar ceva mai repede. 
Şi, din nou, stabilizare. Au trecut trei ani şi jumătate fără 
vreo schimbare notabilă. Un singur element remarcabil: 
sexul a rămas la dimensiunile originale, ceea ce îl face să 
pară imens, chiar dacă este de măsură normală, hai să 
zicem puţin mai lung şi mai gros. Acum, Leon măsoară 
optzeci şi opt de centimetri. Care să fie legătura între toate 
aceste evenimente? Trebuie să facem apel la rațiune. O 
logică este în toată povestea, dar care, oare? 

Îşi freca mâinile, se trăgea de lobul unei urechi, semn al 
unei deosebite îngrijorări. 

— Un metru şaizeci şi şase. Primul copil - pierdere: 
treizeci şi nouă de centimetri. Rest: un metru şi douăzeci şi 
şapte de centimetri. Al doilea copil - pierdere: încă treizeci 
şi nouă de centimetri. Rest: optzeci şi opt de centimetri. 


41 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


Penis stabil. Nicio altă urmare. La fiecare copil pierde ceva 
mai puţin de un sfert din înălţime, aşadar, aşadar... 

Şi, dintr-o dată, ca o scânteiere care sfâşie tenebrele, în 
mintea profesorului Vădublez s-a făcut lumină: 

— Ei, fir-ar să fie! Păi dacă tocmai asta este legătura?! 
Imposibil! Trebuie să mai calculez o dată. Dar, mai întâi, 
trebuie să îi avertizez imediat. 

Fără a mai lua în seamă ora înaintată, într-atât i se părea 
de importantă noutatea, a format numărul telefonului mobil 
al lui Leon chiar în minutul în care naşterea ajunsese într-o 
fază critică: primul dintre gemeni urma să apară pe lume 
dintr-un moment în altul. lritat de apelul nepotrivit, în plină 
noapte - lăsase mobilul deschis pentru eventualitatea că 


vreun pacient ar fi încercat să dea de el - Léon s-a 
îndepărtat de ceilalţi şi a şoptit: 
— Cine e? 


— Leon, sunt Daniel Vădublez. Îmi pare rău că vă 
deranjez la ora asta. Am un lucru de o importanţă capitală 
pentru dumneavoastră. Trebuie să vă vorbesc imediat. 
Unde sunteţi? Sosesc, sar chiar acum într-un taxi, treziţi-o 
şi pe Solange, anunţul vă priveşte pe amândoi. 

— Sunt cu ea la maternitate, chiar acum... 

— Nu, nu e adevărat! Anulaţi totul, opriţi-o, vă implor! 

— Imposibil. Contracţiile au început acum trei ore. S-a 
rupt apa. Solange e pe masa de travaliu, micuţii sunt gata 
să apară. 

— Împiedicaţi-o să-i facă! Betonaţi-i burta, astupaţi-i-o cu 
hârtie, cu faşă! Baricadaţi-o, descurcaţi-vă cumva! Mă 
auziţi? Copilul ăsta trebuie să rămână în mama lui, NU 
TREBUIE SĂ VADĂ LUMINA ZILEI! 

— Profesore, aţi înnebunit? 

Léon continua să şoptească pentru a nu deranja echipa 
medicală care îi ajuta soţia. 

— Lăsaţi baltă totul: nevastă, copii, slujbă... 

— Până la urmă, ce se întâmplă, doctore, aveţi de gând 
să îmi explicaţi? 


42 


- PASCAL BRUCKNER - 


— Se întâmplă, Leon (vocea profesorului căpătase o 
tonalitate cu adevărat isterică), se întâmplă că, în sfârşit, 
am înţeles! L&on, AM ÎNŢELES! 

— Ce-aţi înţeles, profesore? Mai pe scurt, că nu mai pot 
vorbi mult. 

— Am reuşit să fac legătura între diferitele momente ale 
micşorării dumneavoastră. 

— Profesore, nu e momentul. Haideţi să stabilim o 
întâlnire şi îmi veţi putea explica totul. 

— Nu. Acum ori niciodată. Leon, vă rog, ceea ceamsăvă 
spun este de cea mai mare urgenţă. 

— Măcar spuneţi-o repede, risc să deranjez pe toată 
lumea. Mi se face semn să închid ori să ies din sală. 

— Atunci, ieşiţi şi ascultaţi-mă. 

Leon s-a strecurat pe uşă afară, făcând un semn cu 
mâna lui Solange, care se sufoca şi gâfâia, că va reveni 
imediat. 

— Léon, dragul meu, micuțul meu Léon, am găsit cheia 
nenorocirilor dumneavoastră... 

— Era şi timpul, dacă nu cumva puţin cam tărziu... 

— Poate, dar este ceva atât de complex... Aţi mai putea 
încă salva ceea ce a rămas... 

— Vă ascult. 

— COPIII DUMNEAVOASTRĂ SUNT... 

Vădublez urla, aşa că Leon a trebuit să îndepărteze 
aparatul de ureche. 

— Ce e cu copiii mei? 

— Nu mai trebuie să faceţi niciodată copii. Mă înţelegeţi? 

Leon a simţit că i se înmoaie picioarele şi că e gata să îşi 
piardă echilibrul. 

— Ce tot spuneţi? 

— Leon, fiţi foarte atent la ceea ce vă voi spune: la 
fiecare copil care vi s-a născut, aţi pierdut treizeci şi nouă 
de centimetri. De ce treizeci şi nouă? Nu-mi pot explica, 
însă constat. Inţelegeţi? 

— Nu văd legătura. 


43 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


— Normal, din moment ce sare în ochi. Aceşti micuţi se 
nasc în detrimentul dumneavoastră. Trăiesc pentru a vă 
şterge de pe faţa pământului. Nu vă micşoraţi, vă retrageţi 
ca mânerul unei umbrele sau gâtul unei țestoase. De 
fiecare dată când vi se naşte câte un copil, intraţi în 
dumneavoastră înşivă. Din nefericire, de ieşit nu mai ieşiţi 
niciodată.  Exersaţi accelerat reînnoirea generațiilor, 
dispariția bătrânilor în folosul tinerilor. Ceea ce, de obicei, 
se întâmplă în treizeci sau patruzeci de ani, la 
dumneavoastră ține câteva săptămâni. 

— Sunteţi sigur? 

Léon era aproape leşinat. Gâfâia, înghițea aerul ca un 
peşte scos din apă. 

— De ce tocmai eu? 

— Habar n-am. Poate că prin dumneavoastră este 
anunțată o transformare a paternității. Poate că, în viitor, 
toți tăticii vor dispărea de îndată ce vor fi fecundat 
mămicile, după cum călugărițele devorează taţii puilor lor. 

— lertaţi-mă, dar teoria mi se pare absurdă. Trebuie să 
vă las, sosesc copiii. 

— Léon (tonul lui Vădublez devenise rugător), vă implor, 
nu renunţaţi. Şi dumneavoastră aveţi dreptul la viaţă. 
Părăsiţi spitalul, plecaţi cât mai departe, vă voi da eu bani, 
doar sunteţi pacientul meu preferat. In plus, şi acum v-o 
pot mărturisi, m-am îndrăgostit de soţia dumneavoastră 
încă din prima clipă când am văzut-o, aşa că îi pot explica 
totul. 

— Profesore Vădublez, dacă asta este o stratagemă 
pentru a mă despărţi de Solange, aflaţi că vă înşelaţi. Nu 
mă voi despărţi nicicând de ea. 

— Atunci, sunteţi pierdut, prietene. Adio, Leon, chiar îmi 
plăceaţi... 

— la nu mai vorbiţi despre mine la trecut, doar încă mai 
exist. 

— Nu pentru multă vreme, vă asigur, o să faceţi fâsss!, 
ca un balon înţepat. 

— Mă speriaţi. 

44 


- PASCAL BRUCKNER - 


— Nu vă faceţi griji, voi avea eu grijă de Solange şi de 
copii, am să mă ocup personal de educaţia lor. Apropo... 

— ...Alo, alo! Leon, nu închideţi! O ultimă întrebare: 
preferaţi învăţământul public sau privat? Sunteţi pro sau 
contra sistemului de repartizare a elevilor şi a cadrelor 
didactice? Vă voi respecta cu scrupulozitate dorinţa. Alo!... 

Clipă în care bateria mobilului lui Léon a murit. S-a întors 
grăbit în sala de naşteri chiar în momentul în care primul 
copilaş, Berenice - fratele ei, Boris, deosebit de galant, se 
dăduse la o parte spre a-i face loc să iasă - scotea capul 
din pântecele lui Solange şi, cu mânuţele, se sprijinea pe 
coapsele şi fesele acesteia pentru a ieşi cu propriile puteri 
din habitaclul matern. Hotărârea, aerul agresiv şi victorios 
al bebeluşului l-au înspăimântat pe Leon, care s-a lăsat 
mecanic pe scaunul unde Solange îşi lăsase, grăbită, 
mantoul şi geanta. Berenice s-a scuturat, a îndepărtat 
scârbită mucusul care o acoperea, şi-a masat craniul ca 
pentru a-şi veni în simţiri, a cerut, pocnind din degete, 
săpun şi mănuşi de baie, refuzând orice ofertă de sprijin din 
partea personalului spitalului. Boris a urmat-o imediat, cu 
aceeaşi uşurinţă, cu palmele lipite şi mâinile întinse, ca un 
săritor olimpic la trambulină. A fost primit în plasa de 
siguranţă întinsă sub pântecele lui Solange, din care a sărit 
în sus încă de câteva ori, ca o minge. Fuseseră, în această 
maternitate, câteva rare, foarte rare cazuri de copii- 
rachetă, care ţâşneau din uter şi care trebuiau prinşi din 
zbor. Gemenii abia dacă au plâns şi ei aşa, puţin, să nu se 
spună că nu au respectat obiceiul. Picilor le-a revenit rapid 
tonusul şi au început să salte-n leagăn, dovedind o 
indecentă vitalitate. Solange născuse în doi timpi şi trei 
mişcări, vreo treizeci de minute să fi fost şi, în sala de 
travaliu, personalul, uimit de asemenea uşurinţă, se relaxa 
pregătindu-se să închine în sănatatea tinerei mămici. 

Dintr-o dată, Leon s-a simţit slăbit. Un voal de întuneric i 
s-a aşezat peste ochi. Şi, sub privirile năucite ale infirmierei 
şi moaşei, a început să scadă. Centimetru după centimetru, 
se tasa în el însuşi, lichefiindu-se ca untul în cratiţă. 

45 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


— Ce ne face nouă ăsta? s-a bâlbâit un asistent. 

Pierderea de volum, constantă, a durat cincisprezece 
lungi minute. O extincţie progresivă sub ochii îngroziţi ai 
adulţilor. Credeau că sunt în faţa unei iluzii optice, pe rând 
nou-născuţii, în picioare, în pătuţurile lor, băteau din palme 
şi râdeau în hohote. Convinse că sunt în faţa cine ştie cărui 
ritual vrăjitoresc, infirmierele au luat-o la fugă pentru a 
cere ajutor. 

Insă Leon, departe de a se evapora, s-a oprit la zece 
centimetri deasupra solului, rămânând la dimensiunile unui 
creion sau ale unui briceag. Vădublez greşise calculele: 
naşterea gemenilor nu-l costase pe tatăl lor decât şaptezeci 
şi opt de centimetri, la fel ca şi primii doi copii. Natura 
calculează cu precizie! li mai rămăseseră suficienţi pentru a 
putea continua să trăiască aşa, la scară redusă. Din fericire, 
avusese reflexul de a se aşeza pe scaun când se întorsese 
în sală, după conversaţia telefonică. Venindu-şi iute în fire, 
a profitat de zarvă pentru a o lua la fugă spre mantoul lui 
Solange, agăţat de spătarul scaunului şi s-a aruncat cu 
capul înainte în buzunarul drept, în care a fost primit de o 
grămadă de mărunţiş, bomboane de mentă, tichete de 
parcare şi un breloc pentru chei fixat pe o vacă de cauciuc 
care scotea sunete ascuţite, dacă o strângeai. Când au 
sosit, în sfârşit, bodyguarzii, nu au mai găsit pe jos decât 
un telefon mobil spart în trei, a cărui cartelă fusese călcată 
în picioare de cei care se agitaseră prin sală. Cu toţii s-au 
crezut pradă unei halucinaţii colective. 

Numai Solange văzuse şi înţelesese totul, drept pentru 
care se mulțumea să plângă, dând vina pe epuizare şi pe 
un traumatism postnatal. De formă, s-a simulat la 
repezeală o anchetă, Leon fiind căutat prin toate găurile de 
şoareci, prizele smulse din perete, gurile de ventilaţie. 
După care, părintele-fantomă a fost dat uitării. Poliţia i-a 
constatat lipsa, iar Leon a fost declarat dispărut, vinovat de 
a-şi fi abandonat domiciliul, aneantizându-se astfel prin 
hrubele stării civile. Il regretau doar câţiva pacienţi şi 
colaboratori. Prietenii, de mult îl părăsiseră. 

46 


- PASCAL BRUCKNER - 


Două zile mai târziu, tânăra mamă ieşea din spital cu 
bebeluşii gânguritori la subsuoară şi, ghemuit în buzunarul 
mantoului, cu bărbăţelul pe care-l liniştea mângâindu-l cu 
vârful degetelor. 


47 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... 


Partea a doua 
Gloria lui Bobiţă 


48 


- PASCAL BRUCKNER - 


7. 
Scurtimea Voastră 


De data aceasta, Léon păşise într-o altă dimensiune. Nu 
doar se atrofiase, ci, pur şi simplu, schimbase lumea. 
Pentru Solange a fost un şoc: bărbatul ei trăgea la fit exact 
când avea mai multă nevoie de el. Pe bune, chiar că nu poţi 
pune bază pe bărbaţi! De acum, era de parcă ar fi trăit 
împreună cu un chibrit. li era ciudă pe el că se eschiva în 
momentele critice, dar îi şi venea greu să creadă versiunea 
generată de evenimente, aşa cum le analizase profesorul 
Vădublez. Se trezise astfel cu patru copii agăţaţi de fustele 
ei - Bapstiste, Betty, Boris şi Berenice - plus o stranie 
creatură de lungimea degetului mare de la picior, care 
trăncănea până-şi pierdea suflul, într-un gângurit greu de 
priceput. Surceaua umană, pe care trebuia să o ducă la 
ureche pentru a o înţelege, repeta într-una: Nu e vina mea! 
N-am făcut nimic! Sunt nevinovat! Solange ridica din umeri: 
îi era totuna dacă era ori nu disperat, răul fusese făcut. 

Incă o dată, urgent, viaţa lor a trebuit reorganizată. 
Solange a înghesuit toate lucrurile dispărutului soţ în două 
cuiere pe care le-a expediat la Ajutorul Popular. Nu a 
păstrat decât câteva: fotografiile, butonii, cravatele de 
mătase, batistele. Pe Léon l-a instalat pe măsuţa de 
toaletă, într-o cutie de ţigări din lemn de cedru de Liban, 
parfumată şi moale, pusă într-o cutie de bijuterii îmbrăcată 
în catifea grena. In vremurile bune, cei doi soţi fumau, 
seara, o Cohiba sau un Montecristo, însă Leon fusese nevoit 
să abandoneze ritualul, întrucât şi cel mai mic norişor de 
fum îi ameninţa grav plămânii liliputani. 

Oficial, Leon a fost declarat mort, dispărut. Cabinetul i-a 
fost preluat de unul dintre colegi căruia Solange, conform 
căsătoriei aşezate juridic sub semnul comuniunii de bunuri, 
i-a putut vinde partea soţului pe un preţ apreciabil. 
Esenţialul era însă punerea la punct a legii tăcerii, în care a 
fost atrasă şi Josiane, bona. Aceasta şi-a făcut de mai multe 

49 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


ori cruce când a aflat vestea metamorfozei Domnului şi a 
jurat discreţie absolută contra unei consistente măriri de 
salariu. Deşi părea a fi înţeles totul, nou-născuţii încă nu 
vorbeau. Cât despre copiii mai mari, acestora ruşinea le 
închidea gura mai bine decât orice ameninţare. La şcoală, 
tatăl lor era de multă vreme o sursă de umilinţă, aşa că i se 
ordonase să nu mai calce pe acolo pentru a-i aştepta. 
Fireşte că Vădublez îşi va ţine gura, cu atât mai mult cu cât 
începuse să îi facă lui Solange o curte tenace. Au fost 
stabilite reguli stricte: în prezenţa musafirilor, nicio vorbă 
despre Léon. Imediat ce auzea că se sună la uşă, bărbăţelul 
trebuia să intre în cutiuţa lui. Era interzis să se deschidă 
uşa, indiferent cui, înainte ca micşoratul să fie încuiat. Dacă 
apăreau colegi de la şcoală pentru o gustare ori o 
aniversare, microbul urma să fie încuiat cu două rânduri de 
lacăte şi ascuns de mamă în seiful ei. Astfel, omerta va 
funcţiona perfect. Oricine ar fi încălcat aceste simple, însă 
draconice reguli, se expunea celor mai grele pedepse. 
Josiane a fost înaintată în gradul de comisar politic al 
familiei, însărcinat cu disciplina şi conducerea căminului cu 
mână de fier. Solange i-a dăruit o nuia elastică de răchită 
pentru corecţia recalcitranţilor. Baptiste i-a simţit de mai 
multe ori muşcătura fierbinte. Pe Leon, Josiane l-a botezat 
cu numele de cod Scurtimea Voastră. Trebuia să facă 
eforturi pentru a se abţine să nu-l facă praf ca pe un ţânţar. 

— Aveţi noroc că vă apără Doamna, îi tot zicea. 

Pentru Leon, schimbarea a fost atât de dură, încât i-a 
trebuit destul timp ca să realizeze proporţiile dezastrului. 
Nimic nu îl predispunea acestei stări monstruoase. 
Renunţase să mai înţeleagă ceva, iar explicaţiile lui 
Vădublez nu îl convinseseră. Ce senzaţie bizară să se 
trezească la înălţimea jucăriilor copiilor, după ce ajunsese 
copilul propriei soţii! Fiinţele omeneşti, inclusiv dulcea lui 
iubită, îi păreau acum nişte dragorii, nişte tancuri, fiinţe 
cuirasate, pe când el se simţea gol, parcă, o virguliţă de 
carne pe care oricine o putea face zob. Până şi lancea 
dragostei dispăruse în acel ciclon. Sub pântece nu îi mai 

50 


- PASCAL BRUCKNER - 


rămăsese decât un punct fără de importanţă. De ce l-o fi 
făcut Marele Ceasornicar să distoneze de restul lumii? 

În primul rând, trebuia să scape cu viaţă, căci totul 
devenise acum o problemă. De exemplu, spălatul. Evita să 
facă prea multe duşuri în forma de copt pe care i-o 
repartizase Solange în baie, de teamă să nu intre la apă. 
Niciodată nu suntem îndeajuns de prudenti! Apa de la 
robinet, chiar şi dată încet, avea forţa unei cascade care l- 
ar fi putut fura într-o clipită. Să alunece în chiuvetă şi să fie 
aspirat prin sifon i-ar fi fost fatal. Nici să mănânce nu îi era 
mai simplu. Alimentaţia consta din supe şi piureuri, fiindcă 
se presupunea că dinţişorii lui nu pot ronţăi nici cele mai 
mici bucăţi de carne. Trebuia să i se taie şi să i se paseze 
totul. Ce ar fi putut înghiţi o persoană de talia lui? Guriţa cu 
buze cărnoase era atât de îngustă! Pentru el o boabă de 
strugure, un bob de mazăre sau o firimitură de pâine era un 
adevărat festin. Cu toate acestea, în afara zilelor când 
aveau invitaţi, i se permitea să ia masa împreună cu 
familia. Acum, când era cam cât o jumătate de pensulă, era 
aşezat pe un scaun de păpuşă dintre cele ale lui Betty, care 
şi aşa îi era cam mare Mâncarea îi era servită într-un 
degetar tăiat pe jumătate. Cel mai mult îl îngrozeau pe 
Léon sunetele emise de fiinţele omeneşti: vocile Imenşilor, 
cum îi numea pe ceilalţi, îi spărgeau timpanele, 
provocându-le imposibile vibrații. Fiecare cuvânt care 
cădea din gura lui Solange sau a unuia dintre copii avea 
puterea unui trăsnet. Îi ruga: Mai încet, nu sunt surd! Când 
îi vorbea Solange, ţinându-l în picioare pe o palmă, la 
înălţimea gurii care articula vorbele cu claritate, de parcă s- 
ar fi adresat unui handicapat, aceasta vărsa peste el, fără 
să ştie, un ocean de salivă care îl uda leoarcă. Cel mai 
insignifiant dialog îl obliga să aibă la el impermeabilul, 
pălăria şi umbrela. 

Îşi închipuise, cu naivitate, că nu mai are de ce să se 
teamă de copii. În ochii lor, L&on încetase să mai fie un rival 
ori un obiect demn de dispreţ, dar se transformase într-o 
ciudăţenie anatomică, într-o jucărioară vie. La rândul lui, 

51 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


nici că i se păruseră vreodată atât de urâţi, de monstruoşi. 
Nou-născuţii îşi scuipau plămânii cât era ziua de lungă, iar 
îngrozitoarele lor ţipete drăceşti îi scrijeleau creierii. Cei 
mari erau şi mai răi. V-aţi uitat vreodată cum mănâncă doi 
micuţi? Copilaşii aceştia ale căror maxilare muncesc din 
greu, ale căror limbuţe rozalii se contorsionează, au o 
asemenea drăgălăşenie, că i-ar da lacrimile şi celui mai 
teribil ocnaş. Dar când eşti cât o păstaie de fasole, 
maxilarele acelea brutale, colții ascuţiţi, buzele 
strălucitoare, degetele durdulii, groase ca nişte grinzi, 
devin săbii, măciuci, cuptoare înfierbântate, gata să te 
înghită, să te sfâşie. Li se scurge saliva, scuipă, râgâie în 
modul cel mai respingător. lată-te la bunul plac a doi 
căpcăunei inconştienţi de propria lor putere. lar când 
vreunuia dintre ei îi scăpa vreun pârţ, aproape că leşina. 
Acestor plăcute feţe trandafirii, cu ochii lor mari, limpezi, 
sclipitori, le venea greu să accepte că păpuşa asta de 
cauciuc care se sucea în toate părţile le putuse fi cândva 
tată. Polul lor de interes era acum Daniel Vădublez, care 
venea zilnic, spre seară, pentru a le saluta mama, 
manifestând un curios respect faţă de homunculul acela. 
Solange îl primea politicoasă, dar fără să sară în sus de 
bucurie. Era evident că inima ei nu mergea în întâmpinarea 
lui, închizându-se în sine, asaltată de amărăciune. _ 

Din vocabularul familiei a dispărut cuvântul „tata”. II 
porecleau Leoniţă Musculiţă, dar cum şi această asociere 
părea prea nobilă pentru el, i se mai zicea şi Puric. Cu toate 
acestea, Leon nu renunţase, ci dorea să îi dovedească lui 
Solange că încă mai era capabil să îndeplinească funcţia de 
cap al familiei. Astfel, într-o seară a pretins că poate 
supraveghea singur desfăşurarea cinei. În picioare, între 
solniţă şi cana cu apă, a ridicat vocea, a bătut din picior în 
masă, şi-a luat un ton ameninţător. Baptiste, regăsindu-şi 
instinctele de altădată, l-a prins în mână şi l-a ridicat până 
la înălţimea ochilor, încurajat de sora sa şi de urletele 
gemenilor, întinşi în maxicosy-urile lor. Leon tipa ascuţit ca 
un uliu. 

52 


- PASCAL BRUCKNER - 


— Baptiste, lasă-mă jos, îţi ordon!... Să nu-ţi mai zi o 
dată! 

Solange tocmai se ridicase de la masă şi plecase să 
încălzească biberoanele. Cu un bobârnac, Baptiste şi-a 
aruncat tăticuţul în castronul cu piure, din fericire doar 
călduţ, în care Leon a căzut cu capul înainte, mai-mai să se 
sufoce. Întoarsă la vreme, Solange s-a mulţumit cu un ţţţţ- 
ttt-ttt la adresa copilului insuportabil, iar pe Leon l-a şters 
cu un şerveţel Kleenex şi, fără un cuvânt, l-a trimis la 
culcare în cutia lui. Testul eşuase. 

În pofida indiferenţei, copiii manifestau uneori o răutate 
ameţitoare. Într-o zi, Baptiste şi-a numit tatăl Posmăgel şi l- 
a înfipt cu capul într-un ou moale, cu partea de sus 
descojită de ceva vreme. Solange l-a descoperit aşa, dând 
ritmic, în aer, din picioare. larăşi micile canalii îi îngheţau 
sângele în vine. Încă de dimineaţă orăcăiau ca broaştele, se 
trăgeau de păr, îşi şterpeleau jucăriile. Adevăraţi primitivi. 
Baptiste, cel mai tare fiind, îşi bătea măr sora care urla ca 
din gură de şarpe. La rândul lui, o lua bine pe coajă de la 
Josiane, dar era atât de dur, încât abia de plângea. După 
care cei doi ticăloşi se împăcau şi îi terorizau pe Boris şi pe 
Berenice, ba strâmbându-se la ei, ba strigând ca nişte 
bestii. Leon se temea încontinuu să nu cumva să ajungă 
ţinta nervilor lor surescitaţi, ştiind că fragilitatea excită, la 
anumite fiinţe, instincte criminale. Îi presimţea gata să îl 
strângă între arătător şi degetul mare doar din curiozitatea 
de a vedea dacă este adevărat. Tare şi-ar mai fi dorit să îi 
convertească la  nonviolenţă, să le inducă puţină 
înţelepciune, să le dovedească superioritatea înţelegerii 
faţă de ceartă, dar, oare, cu ce metode? Cum să exerciţi 
cea mai mică autoritate, când semeni cu un ac de păr? 
Studiase timp de cincisprezece ani, dăduse tot ce avusese 
mai bun în el, trăise din burse şi alocaţii şi uite unde 
ajunsese! Noaptea, micul tăticuţ avea coşmaruri groaznice: 
se făcea că propriii lui copii îl înţeapă cu furculiţa, îi duc 
capul în vârful peniţei unui toc, îl toacă mărunţel într-o 


53 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


ascuţitoare automată sau îl dezmembrează, bucată cu 
bucată, ca pe o libelulă ori o lăcustă. _ 

Cum să le-o iei însă în nume de rău? In ochii lor nu trecea 
drept o fiinţă omenească, ci era un simplu corpuscul. Nu-i 
purta pică lui Betty, care făcuse cinci ani, din cauză că îl 
aruncase în toasterul în funcţiune. Din fericire, se putuse 
căţăra pe o felie de pâine albă pusă la prăjit, dar îşi arsese 
picioarele şi mai că fusese sufocat de căldura infernală a 
aparatului. Nici lui Baptiste, care în curând avea să 
împlinească opt ani, care îl agăţase de picioare cu un 
elastic şi îl lăsase să se balanseze în sus şi-n jos ca un yoyo, 
până când dăduse afară tot ce mâncase (coastă de vițel 
normand şi crustă dofineză). Nici lui Boris, cel de cinci luni, 
fiindcă şi-l băgase în gură. Leon putuse sări înainte ca 
gingiile bebeluşului să apuce să îl strângă. Erau copii, nu 
ştiau ce fac. Numai că seara, când era trimis în cutia sa de 
ţigări (pentru el stingerea era fixată la ora 20), era extrem 
de abătut. Fărâmiţă devenea taciturn. Işi amintea de 
plajele de vara, de rarele vacanțe la schi, de micile bistrouri 
în care el şi Solange îşi comandau vin alb de la gheaţă şi 
cafele espresso fierbinţi. Lipsa de griji, fericirea, abia dacă 
ţinuse câţiva ani. Nu apucase să guste din binefacerile 
acestei lumi. Corpul lui ajunsese strâmt ca un sicriu. 

ÎI îngrijorau toţi şi toate. Pe lista duşmanilor potenţiali 
trecuse şi pisica. Şi-o imagina pe adorabila Zorzonel, pe 
care o salvase de atâtea ori de răzbunarea copiilor, 
transformată într-un tigru care l-ar fi urmărit prin întreaga 
casă cu miorlăituri răguşite. Era convins că şi-ar fi dorit să îl 
devoreze aşa, crud, nu înainte de a-l fi torturat. Nu ar fi 
avut niciun rost să-i fi adus atunci aminte de vechile 
sentimente de prietenie şi respect. Parcă o vedea urcându- 
se pe măsuţa de toaletă a lui Solange, pândindu-l în timp 
ce se pitea după pudrieră, în spatele unui borcan cu cremă, 
al rujului şi repezindu-se la el, imobilizându-l cu laba ei 
uriaşă, plină de graţie, din care ar fi ţâşnit cele cinci 
pumnale bine ascuţite. Perniţele labelor erau mari cât nişte 
perne. 

54 


- PASCAL BRUCKNER - 


De câte ori Leon dorea să iasă din cutie, îi deschidea 
capacul prudent, convins că Zorzonel, ghemuită pe undeva 
şi pregătind ambuscada, nu aştepta decât acea clipă 
pentru a-l extrage cu ghearele înfipte în carnea lui fragilă, 
în consecinţă, îşi multiplica şi el vicleniile, folosind, ca pe un 
câmp de luptă, diferite momeli: un ciorap de păpuşă, un 
pantalon... Aştepta, o lua iarăşi de la cap. Credea animalul 
capabil să rămână ceasuri în şir fără să se mişte, fără să 
respire, invadat doar de pasiunea de bestie de pradă. 

Tot din spirit de prevedere, i-a furat lui Solange din trusa 
de manichiură un ponsor pe care l-a ascuţit în aşa fel încât 
să îl poată folosi ca pe o halebardă, dacă ar fi fost atacat. 
Acum era un războinic, deci trebuia să umble înarmat, iar 
arma în niciun caz nu avea să mai curețe de pieliţe unghiile 
Uriaşei. 

Léon se înşela, însă nu avea să o afle decât ceva mai 
târziu. Zorzonel a fost singura fiinţă care nu l-a trădat 
niciodată. 


55 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


8. 
Recucerirea inimilor 


După câteva săptămâni, regimul concentraţionar al lui 
Léon s-a mai îmblânzit: orarul s-a mai relaxat, disciplina a 
fost lăsată mai moale. În pofida surmenajului, Solange s-a 
arătat din nou generoasă, demnă de vechiul ei statut de 
femeie măritată. Navigase pe internet, îşi întrebase discret 
prietenii; cazurile de soţi micşoraţi până la dimensiunile 
unui fetus erau extrem de rare. Nici Biblia, nici Vechiul 
Testament nu se refereau la aşa ceva. Nu îi era însă 
îngăduit să se îndoiască. Cu siguranţă, Dumnezeu îi testa 
credinţa. l-a promis lui Leon, amintindu-i de jurământul 
făcut la căsătorie, că nu îl va părăsi, ci îl va îngriji ca pe 
singurul bărbat pe care l-a iubit vreodată. Explicându-i că 
nu mai pot locui în aceeaşi cameră, l-a mutat din cutia de 
ţigări într-o debara de cinci metri pătraţi, la capătul 
apartamentului, aproape de scara de serviciu, în fundul 
unui imens culoar în zigzag. Erau depozitate acolo mături, 
valize, cutii, haine desperecheate, diferite lucruri bune de 
aruncat. Solange adora coridoarele, pe care le compara cu 
fluviile lungi, care leagă între ele diferite ţări ale căror 
pământuri le udă. În această ascunzătoare, un tâmplar a 
montat, la un metru şi jumătate de pământ, în afara razei 
de acţiune a găştii de ţânci gălăgioşi, dar şi a pisicii, o 
etajeră pe care a aşezat o căsuţă de hamster cochetă şi 
curăţică, prevăzută cu o uşă. „Vila” se sprijinea pe o 
fundaţie din lemn de tec, înconjurat de o balustradă solidă, 
pe care Leon îşi punea lenjeria la uscat. Se gospodărea 
singur, căci în familia în care fusese adăpostit în copilărie 
învățase să coasă şi să calce. 

Léon nu înţelegea de ce soţia lui nu mai voia să stea în 
aceeaşi cameră cu el. Doar nu cântărea peste o sută 
cincizeci de kilograme, ca să rişte să se rupă patul conjugal 
sub greutatea lui. Nu ar fi ocupat mai mult loc decât o 
formă de copt! Exact despre asta este vorba, îi răspunsese 

56 


- PASCAL BRUCKNER - 


Solange, aş putea să te lovesc ori să te arunc la gunoi fără 
să îmi dau seama. In fine, dacă tot se muta, ar fi preferat 
să locuiască în frumoasa casă pentru păpuşi pe care Betty 
o primise de Crăciunul trecut, să ocupe dormitorul de la 
primul etaj, care avea un pat cu baldachin, baie de modă 
veche cu robinete cromate, terasă amplă şi fotoliu-leagăn 
pentru a putea citi la soare. Numai că fiica lui a refuzat fără 
drept de negociere, amenințând că va distruge totul dacă 
„chestia aia” este lăsată în casa ei. 

Locuinţa de la înălţime părea un ceas cu cuc la care se 
putea ajunge cu ajutorul unui ascensor în formă de solniţă, 
pus în mişcare de un motoraş electric (Solange îl 
cumpărase dintr-un magazin de jucării specializat în 
modelism). Un tobogan ca o pârtie de bob, cu numeroase 
serpentine, îi permitea să coboare prin alunecare. Ingenios, 
însă fragil, cu atât mai mult cu cât şi copiii şi pisica nu mai 
încetau să se joace cu firele ascensorului, până în ziua în 
care Zorzonel, din greşeală, a tăiat cu ghearele cablul de 
susţinere, drept pentru care întregul agregat a intrat în 
pană. Noroc că Léon nu se găsea în lift! Solange, cu o 
răbdare îngerească, i-a dăruit o scară în spirală, din plastic, 
cu balustradă pe ambele laturi şi şapte platforme 
panoramice, pentru odihnă, dar şi o coardă cu noduri 
pentru antrenament. S-a şi apucat de exerciţii şi, după o 
vreme, se distra să urce treptele din două în două, 
cronometrându-şi performanţele, să se caţere şi să coboare 
pe coardă până se umplea de bătături şi bicepşii îi ieşeau în 
relief. 

Au mai trebuit puse la punct şi alte probleme 
administrative. Am mai spus că Leon putea să ţipe cât îl 
ţineau plămânii, că tot nu îl auzea nimeni. Piticanie 
excentrică cu vocea în falset, era obligat să urle până nu 
mai avea aer ca să îl audă cineva. Corzile vocale nu mai 
erau nici ele prea puternice, aşa că şi-a confecţionat dintr-o 
jumătate de cartuş gol de cerneală, având la capăt o 
jumătate de cartelă de metrou, un megafon pe care îl 
putea duce la gură. Numai că aparatul era greu de dus, 

57 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


incomod şi de o eficacitate redusă. Nici vorbă să se 
gândească la un telefon: un aparat vechi cântărea de zece 
ori greutatea lui Leon. Chiar şi prototipul cel mai 
miniaturizat i se părea un soi de semiremorcă. Acum, Léon 
cântărea două sute cincizeci de grame cu tot cu haine. Era 
peste poate să cheme pe cineva în timpul nopţii, dacă i se 
făcea rău sau dacă Zorzonel întreprindea un atac prin 
surprindere. Solange i-a dat un clopoțel desfăcut de la gâtul 
unei păpuşi, în aşa fel încât să poată da alarma în caz de 
pericol. Intrucât dormitorul acesteia se găsea la ceva mai 
mult de şase metri de debaraua lui Leon, la ani-lumină 
altfel spus, era prea puţin probabil să îl poată auzi, chiar 
dacă ar fi clopoţit din toate puterile. In consecinţă, noaptea 
nu avea voie să se îmbolnăvească. 

Prin toate aceste încercări, Leon şi-a regăsit noi forţe. 
Cataclismul aproape că îl liniştea: mai jos de atât nu putea 
cădea. Incapabil să mai procreeze, nici de diminuat nu se 
mai putea diminua. Şi-a regăsit astfel o nouă stabilitate şi 
s-a hotărât să lupte, să ia lumea în considerare cu o sporită 
vitejie. Incă mai avea de jucat un rol anume. Pentru 
început, i-a cerut lui Solange să poată citi în fiecare 
dimineaţă presa. Aceasta întindea pe podeaua debaralei 
cotidiane şi reviste, iar el, de la o distanţă convenabilă, de 
pe cea dintâi platformă, lua la cunoştinţă ultimele noutăţi 
cu ajutorul unui binoclu. Se ducea să întoarcă singur 
paginile, probă dificilă fiindcă, dacă se făcea curent sau, din 
cine ştie ce cauză, sufla cumva vântul, de multe ori se 
trezea împachetat cât ai zice peşte, de parcă ar fi fost un 
file de cod. Asculta şi la radio, dar mai de la distanţă, iar la 
televizor se uita cu luneta, într-atât de amplu i se părea 
ecranul. Atitudinea pozitivă a început să dea roade. 
Fermecător şi discret cu Solange, o lăsa să iasă seara cu 
Vădublez, care îi făcea curte. Se făcea luntre şi punte 
numai ca ea să nu mai pună la inimă necazurile lui. Reginei 
epuizate după atâtea naşteri, bunele maniere ale 
minusculului soţ i se păreau de-a dreptul reconfortante. Să 
trăiască alături de Leon era ca şi cum ar fi fost măritată cu 

58 


- PASCAL BRUCKNER - 


un băț de chibrit. Da, dar un chibrit prolix, ciudat, mişcător, 
un guraliv miniatural care spunea fără încetare vrute şi 
nevrute. 

Începuseră, cum s-ar zice, o a doua lună de miere, 
clandestină, dacă sintagma nu pare cam exagerată pentru 
două persoane nemaipomenit de diferite. Colosala îi 
examina fasolica săltăreaţă cu lupa, găsind-o tare mititică, 
dar perfect proporţionată. Ce păcat că n-o putea folosi! Se 
obişnuise să îl ia cu ea la cumpărături, ascuns ca un 
contrabandist într-unul dintre buzunare sau în geantă. 
Acasă, Léon îi vorbea ridicat lângă ureche, cu mâinile 
făcute pâlnie. In afara locuinţei, soţii mențineau legătura 
printr-un sistem radio miniaturizat, analog căştilor utilizate 
de prezentatorii TV. Când mergeau împreună la 
cumpărături, Leon îşi sfătuia nevasta în funcţie de mirosul 
şi  prospeţimea  piersicilor,  nectarinelor,  pepenilor, 
indicându-i ce produse să cumpere graţie unui soi de vizor 
pe care ea şi-l făcuse în haină. În privinţa îmbrăcămintei, 
Solange mergea prin marile raioane de păpuşi pentru a 
găsi pantaloni, haine, jachete tricotate pe care Leon le tot 
purta, în pofida faptului că majoritatea erau modele 
feminine. Ce importanţă mai avea, în starea lui? Când se 
ducea cu copiii la bâlci, îi dădea tot felul de bunătăţuri, 
precum câteva fire de vată de zahăr ori o bucăţică de 
acadea rotundă şi roşie pe băț. Îi dădea cât îi încăpea în 
cioculeţ, ca unei păsărici. Lipit de coastele ei, ca o insectă 
pe un pachiderm, legănat în ritmul paşilor ei, încălzit de 
pielea ei, Leon era în culmea fericirii. Asemenea bucurii îl 
răsplăteau pentru toate trecutele necazuri. Nu mai era doar 
soţul lui Solange, ci şi o parte din opulentul ei trup. 

Intr-o zi s-a speriat foarte tare: un hoţ de buzunare a 
înhăţat geanta pe care Solange o aşezase pe tejgheaua 
unui magazin, în timp ce plătea cumpărăturile, şi a rupt-o la 
fugă în stradă, dând peste trecători. Convins că scăpase de 
urmăritori, pungaşul strecurase un deget gros în geantă 
pentru a da de portofel, moment în care Leon l-a muşcat cu 
sălbăticie. Închipuindu-şi că în geantă se află un şarpe sau 

59 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


un şoarece, răufăcătorul a şters-o în goană. Actul de vitejie 
l-a ridicat pe Leon, timp de o săptămână, la rangul de erou 
al casei, poveste care i-a apropiat iarăşi, cu putere, pe cei 
doi soţi, în detrimentul lui Vădublez. Seara, Solange i-a 
mărturisit grijile care o  apăsau:  supraaglomerarea 
cabinetului, pacienţii nervoşi sau binevoitori, înscrierea 
gemenilor la grădiniţă, înghesuiala de la creşe, problemele 
lui Baptiste, hiperactiv şi violent la şcoală, rezultatele 
mediocre ale acestuia în comparaţie cu cele ale surorii lui, 
mai atentă şi mai liniştită. Leon o calma, o sfătuia, îi 
propunea să îşi urmărească fiul la lecţiile de acasă. 

Solange îl făcea părtaş, în secret, la aproape toate 
manifestările vieţii ei sociale. De acum se cocoţase iarăşi 
pe tocuri cui, din moment ce bărbatul ei nu mai era decât 
cât un cui. Când, duminica după-amiaza, Monumentala, în 
bustieră de dantelă şi ciorapi de plasă, lungită pe canapea, 
lăsa uşa deschisă tuturor prietenilor, lui Leon îi apărea în 
toată splendoarea ei de idol, în toată maiestatea ei de 
regină. Devenea, atunci, eminenţa ei gri, ghemuit într-unul 
dintre buzunarele ei, ori într-una dintre cupele sutienului. 
Era Piticul suveran în faţa căruia se plecau, fără să ştie, toţi 
aceşti uriaşi. Administra programul muzical al după- 
amiezilor (soft-jazz, muzică vocală, operă) ca maestru de 
ceremonii ce se afla. Solange primea colegi de serviciu, 
verişoare, adoratori. Toţi şi toate îi deplângeau soarta, 
aflând despre groaznica dispariţie a soţului. De când cu 
proaspăta văduwvie, era foarte curtată. Leon nu numai că nu 
era afectat, dar chiar găsea în asta un motiv de mândrie. 
După alte toate, complimentele, prin intermediar, îi erau 
aduse şi lui, iar Solange dovedea un talent real de a slei de 
puteri toţi aceşti bărbaţi, de a-i juca pe degete unii 
împotriva altora, începând cu Vădublez, care era primul pe 
listă, astfel că Leon nu mai putea de încântare. Lua şi el 
parte la conversaţie, suflându-i soţiei replici răutăcioase ori 
picante. Solange fie râdea înfundat, vorbind cu voce 
piţigăiată, ce contrasta cu volumul ei enorm, fie hohotea 
nebuneşte, ca o fetiţă, impresionând asistenţa. 

60 


- PASCAL BRUCKNER - 


Câteodată, unul dintre musafiri, sub motiv că deplângea 
soarta stăpânei casei, se credea obligat să lanseze o 
diatribă la adresa lui Léon şi a catastrofei pe care o 
reprezentase. Era o plăcere să o auzi apoi pe Solange 
punându-l la punct pe acel individ lipsit de delicateţe, 
interzicându-i să îi insulte soţul sub propriul lor acoperiş. 
Cei care se hazardaseră să facă gestul, începând cu soacra 
lui Leon, n-o mai repetaseră. Vădublez avea rolul principal 
în alaiul admiratorilor. Avea locul lui pe care îşi întindea şi 
picioarele cele lungi, şi obiceiurile, fumând havane, bând 
bere, privind meciurile de fotbal la televizor, ţinând copiii 
pe genunchi şi alintându-i în fel şi chip. O mică strângere 
de inimă tot simţea Leon. Era în situaţia unui mort care se 
întorcea pe unde trăise şi îşi găsea locul ocupat. Ştia că, 
într-o bună zi, Solange tot trebuia să îşi refacă viaţa şi că 
Vădublez, asiduu şi înflăcărat, rămânea cel mai bun 
candidat, chiar dacă nu trezea în ea nicio umbră de 
pasiune. Ar fi fost să fie o alianţă bazată pe rațiune, nu pe 
entuziasm. Ideea îl îmbolnăvea, însă nu avea de ales. In 
orice caz, prefera să controleze un asemenea mariaj, decât 
să îi fie victimă. Era convins că va rămâne, pentru Solange, 
unica iubire, tatăl copiilor ei, secerat în plin avânt de 
împrejurări misterioase.  Ştiind că speranţele sale 
matrimoniale sunt legate de bunăvoința vechiului pacient, 
Vădublez manifesta faţă de Prescurtat un respect invers 
proporţional cu dimensiunile acestuia, neîncetând să îl 
laude. Avea chiar şi un text preferat: 

— Leon, pur şi simplu sunteţi o etapă în evoluţia 
omenirii: posibilitatea vieţii la scară deosebit de redusă, pe 
un glob suprapopulat. Sunteţi un mutant care operează o 
breşă în capacităţile de adaptare ale speciei. 

Era de minune să-l vezi pe acel Hercule, căci atingea un 
metru nouăzeci, înclinându-se în faţa Sfrijitului pentru a-l 
consulta. Ca şi Josiane, Vădublez se temea oarecum de 
Léon, văzând în el o creatură cu atât mai periculoasă cu cât 
părea insignifiantă. Ar fi preferat să îl vadă dispărând o 


61 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


dată pentru totdeauna, căci complicitatea dintre Solange şi 
soţul ei îl ameţea, aducându-l în pragul nebuniei. 


62 


- PASCAL BRUCKNER - 


9. 
Formula 1 


Când era singură cu Leon, Solange manifesta faţă de el o 
atenţie care îl uluia. De exemplu, când bea ceai, punea pe 
aceeaşi tavă două ceşti, ca şi cum şi el ar fi fost capabil să 
bea dintr-a lui. O umplea, punea o umbră de lapte şi zahăr 
exact cât îi plăcea lui pe vremuri, după care o lăsa să se 
răcească fără a se atinge de conţinut. Într-o seară, pe când 
erau doar ei doi în faţa televizorului, pe canapea, cu Leon 
pe un genunchi, iar ea în mini şi fără ciorapi, Solange a 
adormit. Atunci, bărbatul s-a aplecat şi a zărit, la capătul 
unui interminabil bulevard de carne netedă şi bronzată, 
chilotul ei alb şi umflat ca pânza unei corăbii. Dezechilibrat 
de frumuseţea peisajului, de imensitatea ecranului dincolo 
de care se găsea întreaga splendoare a existenţei, a căzut 
şi şi-a făcut un ditamai cucuiul. Dar spectacolul nu l-a 
regretat. 

Solange se făcea luntre şi punte pentru a-i face viaţa mai 
uşoară. li construia tot felul de obiecte pe măsura lui şi îi 
dăruise un ceas de păpuşă pe care numai el să îl poată 
vedea, alcătuit din rotiţe dantelate care ronţăiau cu 
ferocitate orele şi secundele. Prima etapă a reîntoarcerii 
bunăvoinţei a fost ziua în care îi amenajase, în baie, un 
poloboc dintr-o cutie de argint aşezat pe o suprafaţă 
lăcuită. Se aşeza pe o perlă din colierul ei, alături de cutia 
de bijuterii, şi o admira. Rămânea cu gura căscată în faţa 
curbelor coloanei ei vertebrale pe care ar fi dorit să le 
escaladeze, treaptă cu treaptă, ca pe un copac ce l-ar fi dus 
în cer. Bărbat şi femeie se scăldau umăr la umăr în baia de 
intimitate, iar Léon îşi contempla gigantica nevastă, cu 
corpul învelit în pelicula de săpun, frecându-se cu mâinile ei 
prelungi până când începea să îl dojenească şi îl ruga să se 
întoarcă cu spatele. Cu o simplă apăsare a unghiilor ei roz- 
sidefii i-ar fi putut rupe o mână ori smulge căpăţâna, şi 


63 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


doar gândul la aşa ceva sporea admiraţia lui faţă de 
Solange. 

Avea şi ea clipele ei de zăpăceală: îl mai uita prin 
cabinele de probă sau pe banchetele taxiurilor. Il punea 
cine ştie pe unde, prin buzunarul vreunui halat, pe 
marginea chiuvetei, şi nu-i mai era gândul la el. El aştepta 
uşor bosumflat şi amuzat. Îl punea fără să se mai 
gândească în dulap, împreună cu tirbuşonul, îl arunca în 
coşul de hârtii alături de resturile corespondenţei, după 
care îl căuta nopţi de-a rândul, la lumina lanternei. Cum nu 
era mai mare decât degetul ei, îl folosea uneori pentru a se 
scărpina în ureche sau pe omoplaţi, fără să îşi dea seama 
că era vorba despre bărbatul ei. lar el îşi imagina o viaţă 
viitoare în care urma să fie scobitoare sau beţişor pentru 
urechi în lumea Imenselor. 

Pentru a se deplasa prin casă, Solange i-a făcut un cadou 
minunat: un Jaguar decapotabil, model 1940, o maşină 
frumoasă albastru-cobalt, cu două radiatoare de cupru fără 
supapă, bord din lemn de mahon, calandru cromat, capace 
argintate la roţi şi o medie de doisprezece kilometri pe oră, 
cu posibilitatea de a atinge, în line dreaptă, cincisprezece 
kilometri. Automobilul nu funcţiona cu benzină, ci cu 
electricitate. Ajungea ca noaptea să-i fie reîncărcată bateria 
la priză, ca un telefon mobil. Pentru Leon nu era deloc 
simplu să facă tot timpul apel la ceilalţi pentru a parcurge 
kilometrii de coridoare care îi despărţeau camera personală 
de cele de folosinţă comună. Dimineaţa avea nevoie de 
zece minute pentru a ajunge la vreme la micul dejun, fiind 
obligat să se trezească mult înaintea celorlalţi spre a 
participa la acest ritual colectiv. Dacă întârzia, găsea gaşca 
spartă, copiii plecaţi la şcoală, Solange la cabinetul 
stomatologic, iar el rămânea singur în faţa formelor de 
relief ale unui mic dejun încheiat, cu cereale zăcând pe 
fundul bolurilor de lapte, cu unt înmuiat, cu borcane de 
dulceaţă deschise, cu felii de pâine prăjită începute şi 
uitate neterminate, cu cuțite murdare şi miros de cafea 
răcită plutind pe acest câmp al ruinelor. lar bona, amabilă 

64 


- PASCAL BRUCKNER - 


ca o uşă de pârnaie, îi susura printre dinţi, în timp ce îl 
prindea de ceafă ca pe un pisoi pe care te pregăteşti să îl 
îneci: 

— Scurtimea Voastră serveşte ceai sau cafea în această 
dimineaţă? O fărâmă de corn, o picătură de suc de citrice, o 
bobiţă de musli? Musli e bun ca să te faci mare... 

Plăcerea ei cea mare era să îl urmărească prin casă cu 
aspiratorul pornit, ca să-l vadă înghiţit de gura urlândă a 
aparatului ca pe un grăunte de praf. De fiecare dată însă, 
pretindea că nu l-a observat, simulând încurcătura, surpriza 
resimţită. În secret, o certa rău pe Zorzonel, îmboldind-o să 
îşi ronţăie stăpânul fără scrupule, dacă îi va încăpea 
vreodată între dinţi, iar pe copii îi exonera dinainte de orice 
răspundere, dacă, din neatenţie, l-ar fi călcat vreodată cu 
mergătorii lor butucănoşi. 

Leon a fost obligat să reînveţe să şofeze, să îşi ia, cum ar 
veni, carnet pentru conducerea maşinilor în miniatură. 
Eventualitatea producerii accidentelor, fie şi în 
apartamentele haussmanniene, era ridicată cu atât mai 
mult cu cât nu purta centură de siguranţă. Dacă, de 
exemplu, lua încreţiturile covorului prea oblic, se putea 
răsturna pe spate. Parchetul proaspăt ceruit prezenta 
aceleaşi pericole ca poleiul, iar anumite fisuri, apărute după 
ce lemnul lucra o vreme, constituiau adevărate gropi 
amenințătoare. Pe jos, în bucătărie, pe plăcile hexagonale 
de cărămidă, se trezea la cheremul vreunei pete de ulei 
sau de grăsime care-l putea răsuci la o sută optzeci de 
grade. Cât despre condusul pe mocheta bine periată, 
acesta impunea o adevărată măiestrie: trebuia rulat cu 
viteză constantă, de teamă ca nu cumva vehiculul să se 
împotmolească. Dacă totuşi i se întâmpla, trebuia să 
claxoneze spre a cere ajutor, în speranţa că ursuza Josiane 
îi va veni în ajutor înainte ca încântătoarea Zorzonel să-i 
pice-n spate, lingându-se pe buze. Din fericire, jaguarul ora 
echipat cu un sistem de avertizare pe jumătate clopot de 
ceaţă, pe jumătate sirenă de pompieri, care încă 
înspăimânta pisica. 

65 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


Dar câte delicii, dincolo de aceste pericole inerente unui 
raliu! Ah! Traversarea coridorului alcătuit din două 
perpendiculare, ca un metru de tâmplărie de dimensiune 
dublă, frânt la mijloc, care ducea până în living! Era de 
parcă s-ar fi angajat într-un canion deosebit de adânc, cu 
două viraje mortal de periculoase, în unghi drept, cărora le 
urma o curbă amplă dând către intrare. Călca acceleraţia la 
blană, ambala motorul la maximum, îşi punea casca de 
piele, ochelarii de pilotaj, aprindea farurile şi, cu talpa lipită 
de podeaua maşinii, demara, multiplicând derapajele 
controlate, scoțând flăcări din miile de cai-putere. Jaguarul, 
atât de aristocratic, indiferent la obstacole, atingea din 
când în când câte un perete care îl arunca în partea opusă, 
vehiculul se balansa, zigzaga periculos, Leon ridica piciorul 
de pe pedală, pentru a apăsa din nou, imediat. Asta da 
haşiş! Şi ce urme de pneuri lăsa în urmă! Uza cauciucurile 
în doar câteva săptămâni. Profita de absenţa familiei în 
anumite ore ale zilei pentru a efectua veritabile maratonuri 
cronometrate în jurul apartamentului. De la uşa de intrare 
la cea de serviciu, trecând prin living, în mai puţin de cinci 
minute şi jumătate: cum s-ar fi putut mai bine? Rula 
claxonând din toate puterile, călcând la blană pedala, 
nemaipăsându-i de semafoarele pe roşu, luând-o pe sens 
interzis, urcând pe trotuare, fălfâindu-i-se de toţi şi de 
toate! În depărtare o zărea pe Zorzonel zbârlită din cauza 
stridenţei zgomotului, fugind în cea mai mare grabă, sărind 
pe mobile cu coada umflată, cu blana ca electrizată, pentru 
a scăpa de bolid. In trecere, Leon îi arăta degetul mijlociu 
ridicat: 

— Fuck you, Pispis! 


Spera ca aceste acte de vitejie extremă să îl 
impresioneze şi pe Baptiste. Băiatul fusese încărcat de 
Solange cu un grad sporit de responsabilitate, ţinând cont 
că era copilul cel mare şi era firesc să o ajute. Numai că 
acesta se arăta iritat de afecțiunea pe care mama, fratele 
şi surorile o manifestau faţă de Leon care, pentru el, nu era 

66 


- PASCAL BRUCKNER - 


altceva decât o jucărie printre altele. Fără să se mai sature, 
ducea o adevărată luptă propagandistică împotriva tatălui, 
demonstrând familiei că rabla asta de lux îi costă o avere, 
bani care se scădeau din suma alocată pentru jucăriile lor. 
Tatăl lor, chiar dacă de zece ori mai mic decât ei, primea el 
singur partea cea mai mare a alocărilor bugetare ale casei: 
pat din lemn de mahon, cadă de argint, automobil de 
milionar, îmbrăcăminte din in, mătase, caşmir, mese 
princiare. Prea era nedrept! Un asemenea favoritism 
trebuia să înceteze! O presa pe Betty să se revolte 
împotriva nedreptăţii şi pentru a nu mai lăsa acel extract 
de purice să facă legea şi să treacă bubuind pe coridoare. 
Amândoi, mai apoi, încercau să dreseze gemenii, care abia 
trecuseră de un an, împotriva tatălui. 

Astfel a început un război de gherilă. Persecutat ca şofer 
de curse, Leon trebuia să parcheze urgent de câte ori 
vreunul dintre copii trecea pe lângă el, de teamă să nu fie 
strivit ca un bob de cafea. Copiii lui nu ştiau nici să se 
plimbe, nici să umble normal, necunoscând decât un singur 
tip de locomoţie: cavalcada, atacul în turmă, tropăiala gen 
cutremur. O dată, băiatul cel mare, care fugea cât îl ţineau 
puterile după ce îi şterpelise surorii păpuşa preferată, a 
alunecat pe o bilă, trecând pe lângă Leon, care rula şi el tot 
pe acolo, cu capul descoperit, cu o ţigară americană în 
colţul buzelor şi fluierând. Baptiste i-a pus talpă maşinii cu 
piciorul drept. Leon a fost aruncat ca un dop de şampanie 
şi numai norocul a făcut să nu fie zdrobit. Ca urmare, 
capota a fost îndoită, bara de protecţie spartă, roţile 
aruncate cât colo, arborele cotit rupt, bordul dislocat. 
Copilul a pufnit, abia dacă şi-a cerut scuze şi, zărindu-şi 
sora repezindu-se spre el pentru a-şi recupera jucăria, a 
rupt-o iarăşi la fugă continuând să emită urlete demente. 

Nu s-a putut afla niciodată dacă a fost vorba despre un 
accident sau despre un act premeditat, însă Solange s-a 
înfuriat foarte tare. Orice semn de anarhie în propriu-i regat 
o scotea din fire. În ceea ce o privea, expresia „a-i ieşi ochii 
din cap” lua toate sensurile cu putinţă: globii oculari se 

67 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


rotunjeau ca două sfere de foc şi din retină izbucnea o 
gheaţă ardentă. Nimeni nu ar fi putut rezista acestei forţe 
incendiare. Fixitatea privirii era întotdeauna preludiul 
exploziei. Propriu-zis, a început să urle. Furia ei a făcut 
pereţii să se cutremure şi lustrele să se balanseze. Ai fi zis 
că este zgomotul violent al unui baraj de artilerie sau că pe 
deasupra casei trece o escadrilă de bombardiere. Pentru a 
face parte dreaptă tuturor, Solange a hotărât să 
pedepsească întreaga casă, chiar şi pisica Zorzonel, care a 
fost pusă la colţ şi legată de coadă de un calorifer, chiar şi 
Vădublez, care a fost privat timp de o săptămână de 
obişnuitele sale vizite, chiar şi Josiane, pe care a acuzat-o 
că a scăpat situaţia de sub control, drept pentru care a 
prins-o de gât şi a scuturat-o ca pe un prun. Aceasta din 
urmă, chiar dacă umilită de gesturile la care fusese supusă, 
a promis că o va înlocui cu mult mai bine şi va aplica legea 
cu o brutalitate care va înspăimânta mici şi mari. Fiecare a 
fost consemnat în camera lui, inclusiv Leon, exilat în cuibul 
lui de vultur cu interdicţia de a mai cobori până la noi 
ordine. Puştimea supărată, în pofida celorlalte motivații, de 
stricarea jucăriei atât de frumoase, a îndoit spinarea, 
aşteptând să treacă furtuna. In urma unei şedinţe 
extraordinare, Solange a anunţat solemn că nu va mai 
cumpăra o altă maşină, modelul stricat costând-o oricum 
prea scump. Baptiste, pătruns de false remuşcări, îşi freca 
mâinile gândindu-se că şi-a lăsat tatăl liliputan fără mijloc 
de locomoţie. 


68 


- PASCAL BRUCKNER - 


10. 
Un soţ prea curios 


Leon le ierta totul copiilor lui şi nu îşi pierdea speranţa că 
odată şi-odată tot o să le câştige respectul. Nimic nu îl 
putea descuraja, în situaţia în care se afla. In pofida 
pierderii maşinii de lux, rămânea proprietarul unui 
entuziasm inalterabil. Cu atât mai mult cu cât Solange, în 
secret, îi promisese că îi va procura în curând un nou 
vehicul, nu neapărat tot o maşină, dar, oricum, îi va face 
această surpriză imediat ce poporul infantil se va mai fi 
liniştit. Trebuia să îşi împartă dovezile de liberalism în mod 
echitabil, în aşa fel încât să nu încurajeze vreo rebeliune. 

În compensație, l-a lăsat pe Sfrijituţ, în mod excepţional, 
să doarmă în buzunarul de la piept al pijamalei, privilegiu 
exorbitant de care nu i-a spus lui Vădublez. Leon nu s-a 
lăsat invitat de două ori, căci suportase cu greu expulzarea 
din patul conjugal. Regăsirea  imensului baldachin, 
comparabil cu Calea Lactee, a cearceafurilor cu albul lor 
imaculat, a pernelor moi şi umflate pe care se lăsa să 
alunece ca pe nişte dune de nisip l-au umplut de bucurie. 
Înainte de a adormi, Solange îşi scotea bluza de pijama şi îl 
ruga stăruitor să îi facă mici servicii: să îi dea cu ojă pe 
unghiile de la mâini şi de la picioare, să îi scoată pieliţele cu 
o aşchie de lemn, să îi fricţioneze un deget amorţit, să o 
scarpine pe spinare cu un soi de grebluţă de buzunar din 
lemn lustruit, să îi maseze coloana vertebrală sau să îi 
palpeze pântecele încercând să-i întindă încreţiturile. 

Epiderma lui Solange era o tablă de şah alunecoasă, cu 
pete roşii mari cât nişte monede, o colecţie de romburi 
separate unele de altele prin nişte canalicule, nişte rigole 
mai mult sau mai puţin adânci, pe care Leon sărea cu 
picioarele strânse la piept. Bine masată până prin cele mai 
intime locuri, îl privea cu ochii umflaţi de somn şi suspina: 
Ce drăgălaş eşti tu, Leon, dac-ai fi avut măcar cu câţiva 
centimetri mai mult! După care adormea instantaneu. 

69 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


Era momentul cel mai delicat. Înainte de a se potoli, 
corpul ei era scuturat de tot felul de frisoane şi de tresăriri. 
Limba îi plescăia în gură, se sucea ba pe dreapta, ba pe 
stânga pentru a-şi găsi cea mai bună poziţie, braţele se 
afundau sub pătură. Nu aluneca în somn înainte de a emite 
o salvă de sforăituri care păreau vuietul unei furtuni. Léon 
nu dispunea decât de câteva minute pentru a intra în 
dormitorul lui de mătase şi a se încovriga acolo. Astfel 
răsfăţat, închidea ochii şi se lăsa legănat de salteaua de 
carne cu parfum de lapte, care urca şi cobora ca valurile 
mării. Uneori, în miez de noapte, în plin acces de tandrete, 
îl strângea la sânul ei, mai-mai să-l înăbuşe, iar el se lăsa, 
aproape leşinat, pradă pasionalei îmbrăţişări. Dimineaţa, cu 
grijă să nu îşi trezească Infinitezimalul, Solange punea 
bluza de pijama în cuier, avertizând bona să nu intre în 
dormitor până când nu va fi chemată de soţul ei. Îi 
cumpărase şi un fluier de poliţist pentru a-şi putea semnala 
prezenţa. Insă bona, făcându-se că nu aude, îl lăsa pe Leon 
agăţat aşa până seara, cu buzele uscate de atâta suflat în 
fluier. 

După câteva săptămâni, ajunsese paznicul oficial al 
trupului lui Solange, cel care înregistra climatul ei intern, 
marele şambelan al umorilor şi febrelor ei. În consecinţă, 
nopţile i-au devenit mai agitate. Dormind iarăşi alături de 
soţia-i legitimă, era însetat să îşi îndeplinească datoria de 
soţ. Deschidea ochii pe la două-trei dimineaţa, ieşea din 
buzunar şi, înarmat cu un lămpaş electric confecţionat 
dintr-o piesă a trenuleţului lui Baptiste (demontase cele 
două faruri ale locomotivei diesel), explora vastul organism 
al nevestei, ajuns un tărâm necunoscut, crescut până la 
incredibile proporţii. Solange, extenuată de rolul dublu de 
mamă şi de dentistă, dormea profund. Nimic nu o mai 
putea trezi după ce îşi închisese ochii ei frumoşi, de un 
albastru strălucitor. Leon făcea turul proprietăţii zicându-şi: 
Totul, totul este al meu! Doamne, ce bogat sunt! 
Corpolenta îl fascina. Se căţăra către faţa ei, traversa 
câmpia întinsă care îi despărţea înălțimile sânilor de baza 

70 


- PASCAL BRUCKNER - 


gâtului, se ridica, mulţumită câtorva pliuri judicios aşezate, 
până pe promontoriul bărbiei pe care se aşeza călare, chiar 
sub buze. După care lumina peisajul cu lanterna, ca un 
turist ajuns la poalele unei piramide. Ce minunăţie, femeia 
asta! 

Admira pereţii netezi ai pielii unse cu o delicioasă cremă 
regenerativă, contururile dantelate şi strălucitoare ale 
buzelor groase ca nişte dirijabile, buzele acestea pe care le 
sărutase de atâtea ori şi care, acum, l-ar fi putut sorbi dintr- 
o dată. Il intrigau striaţiile care le străbăteau de sus până 
jos. Se întreba dacă nu cumva, în copilărie, un sculptor în 
epidermă i le gravase astfel cu un cuţitaş, scriind într-un 
alfabet necunoscut povestea vieţii ei. Se ridica şi le 
mângâia din vârful degetelor, impresionat de elasticitatea 
şi catifelarea lor. 

Fusese nevoie să intre la apă ca să poată vedea în soţia 
lui o altă persoană, încă mai fabuloasă decât aceea pe care 
o ştia înainte de a se metamorfoza. Sporind în dimensiuni, 
Solange se făcuse şi mai frumoasă. O adiere parfumată 
venea din gura întredeschisă, iar el i-o respira aşa, 
încărcată de toate emanaţiile trupului ei ca pe un puseu de 
energie. Îi admira enormii globi oculari, mapamondul 
epidermei şi al cărnii, perdelele pleoapelor încreţite, ca din 
hârtie de orez, străbătute de linii albăstrui, tremurătoare, în 
funcţie de fazele somnului. Şi-ar fi dorit să se ghemuiască şi 
el sub acele perdele, să se scufunde în apele amărui ale 
lacrimilor, să adoarmă în ridurile de la colţurile ochilor. Îşi 
spunea că, dacă ar privi-o suficient de intens, ar putea 
vedea defilând imagini din vis pe care le-ar urmări 
împreună. Genele lungi şi negre ca nişte umbreluţe de 
soare care filtrau lumina, nările voluminoase, două caverne 
adânci, încărcate de liane groase şi ele negre, care vibrau 
la fiecare expiraţie precum corzile unui instrument, îl 
umpleau de uimire. Serenissima mormăia, zumzăia, ţârâia, 
făcea vocalize, pufnea buclucaş din străfundurile nărilor - 
melodii pline de ritm, pe care Leon şi-ar fi dorit să le 
înregistreze. Îi venera aceste însuşiri ca pe prerogativele 

71 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


unui idol, nemaiindoindu-se că Solange era de natură 
divină, o fiinţă căzută din ceruri al cărei adorator fidel 
rămânea. l-ar fi plăcut să se cocoaţe până la rădăcina 
nasului, până la baza tâmplelor, să îşi împingă explorarea 
până la frunte, să se rătăcească prin coama ei arămie, prin 
pădurea parfumată a părului ei prins cuminte cu o bandă 
(uneori, puse pe şotii, bucle groase, de leoaică, scăpau din 
legătură), numai că se temea să nu o trezească lipăind cu 
picioarele lui mici pe nesfârşita ei epidermă. 

Dacă Solange s-ar fi deşteptat în acele momente, Leon ar 
fi fost măturat ca o firimitură şi aruncat printre cearşafuri. 
Nu era decât o furnică alergând pe scoarţa unui baobab, 
însă nici că-i păsa, înfrunta pericolul cu vitejie. Trăsăturile 
acestei femei erau perfecte, proiectate într-o simetrie 
absolută. A o examina era ca şi cum ai fi admirat faţada 
unei catedrale gotice sau a unui palat Renaissance, ca şi 
cum ai fi căzut în extaz în faţa magiei ansamblului şi a 
minunăţiei detaliului. Suspendată deasupra lui, ca o lună 
plină pe bolta cerească, figura lui Solange strălucea cu 
fantastice sclipiri care îl umpleau în egală măsură de 
spaimă şi de încântare. Sublimă! Pur şi simplu era sublimă! 

Cu timpul şi-a luat inima-n dinţi, uitând de sfaturile 
nevestei care îi interzisese să meargă ia ghiciţi unde!, 
rugându-l să nu doarmă dezbrăcat pentru a evita tentaţiile. 
Seara, ascundea o cordelină de nailon în buzunarul 
pijamalei, cordelină pe care o prindea de sfârcul stâng al 
nevestei, bloc de carne de mărimea piciorului lui, granulos 
ca un colţ de stâncă, întărindu-se la frig. Cobora 
profesionist asigurat, trecea pe sub sânul enorm (95 E) 
care părea o adevărată cupolă, un dom alb strălucind în 
noapte, lăsa în stânga grilajul coastelor, auzea cum bate 
inima ca o tobă, traversa prăpastia din dreptul esofagului şi 
campa pe ghizdurile buricului, larg ca un crater vulcanic, 
având forma complexă, dublu elicoidală, lăsată de 
secţionarea cordonului ombilical. Din interiorul acestui 
paner încăpător auzea zgomote puternice şi gâlgâituri. Sub 


72 


- PASCAL BRUCKNER - 


acea saltea pneumatică, ceva vuia precum zbaterea 
internă dintr-o ţevărie înfundată. 

Solange digera pentru a-şi fortifica imensa constituţie. 
Peste câteva ceasuri, stomacul golit va pârâi iarăşi, urlând 
de foame. Cele trei sarcini nu îi afectaseră cu nimic 
frumuseţea sculpturală, ci doar îi aduseseră o anume 
împlinire trupească, atât de tulburătoare pentru Leon. 
Corpul lui Solange trăise şi dăduse viaţă, iată de ce era atât 
de frumos. Leon se lăsa legănat de mişcările pântecelui, 
provocate de respiraţie, urcând şi coborând şi, uneori, 
adormind fără voie, obligat în zori să urce cu greu, să 
desprindă cordelină şi să se lase să alunece în buzunăraşul 
său. Ce-ar fi zis Solange dacă s-ar fi trezit, presată de vreo 
nevoie urgentă, şi ar fi descoperit micul păianjen 
atârnându-i de sfârcul stâng? Cu siguranţă i-ar fi tras o 
săpuneală de s-o ţină minte! Uneori, Debilaş, recăpătându- 
şi încrederea în el însuşi, cobora Voluminoasa-n viteză, 
depăşind limitele până la şoldurile durdulii şi molatice, cu 
destui colăcei pentru o sută de Leoni ca el, dându-se de-a 
dura pe aceste trambuline tapiţate, pe umflata lui 
nesfârşită-n cărnuri. Niciodată însă nu se aventurase mai 
jos de buric, acolo unde începe gazonul uscat şi des. Fâşia 
aceea barată de frontiera chiloţelului (bumbac alb, satinat, 
mărimea patruzeci şi patru) îi fusese interzisă o dată cu 
schimbarea de dimensiune. Nu mai era bărbatul lui 
Solange, ci locatarul provizoriu al luxoasei ei anatomii. A 
locui pe această femeie era ca şi cum ar fi stat într-un 
harem ocupat de o mie de femei diferite, condensate într- 
una singură. Să-i străbată pe furiş câteva parcele nu 
însemna să se transforme într-un răufăcător. 

Totuşi, într-o seară, sau mai degrabă într-o noapte cu 
lună plină, în care se îmbătase cu parfumul ameţitor al 
subsuorilor lui Solange, a îndrăznit. Şi-a luat cu el de două 
ori mai multă frânghie, pentru a-şi putea spori raza de 
acţiune, şi a început să coboare pântecele către picioare, 
de la vechea bază de campare de pe malurile buricului. Din 
prudenţă, s-a hotărât să înainteze ca un vânător de bizoni. 

73 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


Vegetaţia era tot mai abundentă, tot felul de buruieni îi 
gâdilau nasul încât, de două ori, chiar a strănutat. Ştia că 
drumul spre paradis dă pe-afară de pericole, dar resimțea o 
stranie exaltare în a înfrunta tabuul. A ridicat cu delicateţe 
elasticul slipului, ca şi cum ar fi fost sârmă ghimpată şi a 
pătruns într-un hăţiş mătăsos ce acoperea un deluşor 
mărişor, un adevărat gorgan. Se vedea că peluza nu mai 
fusese tunsă de o bună bucată de vreme. Să amintim că, 
pe vremuri, nevasta i se epila atât de strict, încât trebuia să 
o roage să îşi lase câteva fire de păr sub braţ? Şi-a fixat 
coordonatele, şi-a examinat instrumentele de navigaţie - 
compasul, busola, sextantul - s-a convins că nu s-a rătăcit 
de cealaltă parte, de exemplu, către fund, ceea ce nu ar fi 
fost de dorit. S-a întins apoi, în prerie, cu faţa la pământ, 
respirând mirosul sănătos al cerealelor, parfum vegetal 
amestecat cu emanaţii ale săpunului de mosc. Numai că şi 
un alt parfum, mai îmbătător, urca din străfunduri, aducând 
apăsate efluvii de iod şi de iarbă de mare şi zumzetul 
revărsării de ape sărate. Dedesubtul promontoriului 
prolifera o întreagă viaţă submarină. | se părea că aude 
valurile izbind stâncile, că zăreşte puternica tălăzuire. Era 
asaltat de amintirea unei fericiri nebuneşti, i se învârtea 
totul în cap, a început să lase să-i scape mici strigăte, 
pierzându-şi orice rezervă. Cu faţa înfundată în hăţiş, îi 
venea când să râdă, când să plângă. Doamne, 
Dumnezeule, dacă s-ar întoarce aici de tot?! Da, da, de ce 
nu? De ce să nu se mute pentru totdeauna în Solange, spre 
a locui în vastele ei apartamente? De ce să nu se întoarcă 
în buzunarul originar, prin tunele şi conducte, de ce să nu 
se pietrifice acolo încet-încet, ca o fosilă gânditoare? 
Nimeni nu şi-ar mai face probleme, nici măcar ea, ar fi bine 
adăpostit, spălat, hrănit cu grijă. Gata cu necazurile! 
Beatitudinea eternă! Raiul pe pământ! 

Era, aşadar, întins pe marginea de sus a muntelui lui 
Venus, gata să se lase să alunece de-a lungul sacrului 
canion. Cum de cele mai multe ori dormea pe spate, 
Solange, prin somn, îşi desfăcuse puţin picioarele. Leon se 

74 


- PASCAL BRUCKNER - 


uita în prăpastie cu ochii cât cepele. Nu îşi mai revenea, 
covârşit de măreţia peisajului, şi căuta calea cea mai 
simplă de a pătrunde. Ce să se fi petrecut în acel moment? 
Cum de se lăsase prins pe picior greşit tocmai el, fin 
cunoscător al acelei regiuni pe care de atâtea ori o 
străbătuse? Mă rog, era vorba despre un detaliu prozaic: 
tot mişcându-se, o gâdilase pe Solange care, prin somn, îşi 
dusese mâna sub pântece, pentru a se scărpina, 
aruncându-şi, fără să vrea, bărbăţelul în dorita prăpastie. 
Degetul ei mare s-a abătut ca o furtună peste el, 
aruncându-l cât colo. Fără să înţeleagă ce i se întâmplă, 
Leon s-a prăbuşit cu capul înainte, a simţit o izbucnire de 
căldură, a alunecat fără durere prin jungla luxuriantă până 
pe pernele moi ale feselor, care i-au amortizat căderea. 
Cam ameţit, încă ar mai fi putut urca, căţărându-se pe 
draperiile grele şi strălucitoare care încadrau cascada de 
carne. Numai că departe, sus, în vârful muntelui, Solange 
suspina, iritată de micile pişcături. Drept pentru care, 
balansându-şi masa enormă cu o stupefiantă viteză pentru 
o asemenea greutate, s-a întors pe dreapta prinzându-l 
între picioare pe sărmanul Léon care s-a trezit strivit, ca o 
muscă între paginile unei cărţi, cu nasul înfipt într-un loc pe 
care politeţea ne interzice să îl numim. 

Când, dimineaţă, Solange l-a descoperit mai mult mort 
decât viu, asfixiat între coapsele ei, a fost în egală măsură 
indignată şi înnebunită. L-a cules aşa, năclăit tot, şi l-a 
reanimat scufundându-l într-un pahar cu apă de la gheaţă 
şi apoi într-unul cu apă fierbinte, făcându-i respiraţie gură 
la gură cu ajutorul unui pai prin care a suflat atât de 
puternic, că era să-i spargă plămânii. Ar fi putut cere 
ajutorul lui Vădublez, însă dacă i-ar fi explicat că Leon 
dormea cu ea l-ar fi jignit profund pe ilustrul profesor. Cu 
atât mai mult cu cât, cu o zi mai înainte, o ceruse de soţie, 
iar ea spusese da, sătulă să mai lupte. Imediat ce 
corpusculul a revenit la viaţă, Solange a dat drumul întregii 
ei mânii. l-a înşelat încrederea, permiţându-şi lucruri 
dezgustătoare. Ar trebui să-l bată la fund, ca să-l înveţe 

75 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


bunele maniere. De acum, statu-palmă mic şi lubric o să 
doarmă de unul singur. Gata cu dorlotările vesperale! 
Starea de graţie a luat sfârşit. 


76 


- PASCAL BRUCKNER - 


11. 
Tăticu' scrântitu' 


După ce i-a trecut furia, Solange i-a cumpărat lui Leon, în 
locul vechiului Jaguar, un Cessna, un biplan cu motoraş 
adevărat, care putea fi pilotat fie manual, fie cu 
telecomandă.  Nemaiputându-se deplasa cu maşina, 
bărbăţelul ei va zbura. In familie a început un soi de eră a 
entuziasmului regăsit. Plângerile şi necazurile din ultima 
vreme au fost uitate ca prin farmec, iar proiectul comun a 
adunat laolaltă părinţi şi copii. Dacă Baptiste fusese 
invidios pe maşina tatălui lui, pe avion nu era nicidecum 
gelos. Leon a participat alături de Solange şi de copii la 
montarea  aeromodelului. Aparatul fusese livrat în 
componente, iar el a supervizat operaţiunile de asamblare, 
sfătuind şi încurajând. Surescitat, nu mai putea dormi, ba 
chiar îşi făcuse un pat de campanie pe un colţ al mesei din 
bucătărie, printre şurubelniţe, borcane cu _ unsoare şi 
foarfeci. Lucra în mirosul de terebentină şi de adezivi 
puternici, fixa buloane, şuruburi, ciocănea fără încetare. Și- 
a vopsit singur avionul, pe care i-a scris, cu roşu şi negru, 
numele: Fulgerul. 

De această dată, Baptiste şi Betty au fost cuprinşi şi ei de 
pasiune: în definitiv, omuleţul acesta care se numea tatăl 
lor le mai putea oferi ceva surprize. Chiar şi Boris şi 
Berenice, gemenii care aveau un an şi jumătate, ţineau să 
îşi manifeste şi ei interesul gângurind. Văzând atâta 
mişcare, agitaţie, îşi doreau să ia şi ei parte. Leon, Nima-n 
drum, Pipernicitul, Deşeul regăsise o parte din consideraţie 
în faţa alor săi! Febra construcţiei, gustul aventurii îi 
şterseseră din minte amintirea recentei dizgraţii şi alungării 
de lângă trupul matrimonial. Era convins că, într-o zi, 
Solange îl va lua la loc în buzunarul pijamalei, dacă va fi 
atent cum se comportă. Pentru a se consola, îi furase o 
batistuţă parfumată, din care îşi croise o cuvertură şi două 
feţe de pernă. 

77 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


Aeroplanul era dotat cu un dublu carburator care se 
umplea cu zece picături de benzină de brichetă. Pentru 
Léon a însemnat o nouă perioadă de exaltare care l-a făcut 
să dea uitării recentele tristeţi. Mecanica zborului şi a 
vânturilor, faptul că aerul era o stare din fiinţare a materiei, 
ca şi apa ori pământul, îl pasionau mai mult decât 
conducerea automobilului, mult prea limitată. Pe masa din 
living, Baptiste îşi convinsese mama să instaleze un drum 
de fier (model HO), care să îi transporte tatăl. In picioare, 
pe acoperişul vreunui vagon de lux sau în vreun vagon de 
marfă, Léon mergea de la unul la altul, cărând sarea sau 
vreo bucăţică de pâine cu braţele sale subţiri. Suveran 
căzut, convertit în bufon, făcea pe clovnul încercând să-i 
facă pe copii să râdă. Baptiste, care controla 
transformatorul, accelera sau încetinea după cum avea 
chef, speriindu-şi uneori tatăl când dădea maneta de viteză 
la maximum. Trenul o lua atunci la goană în jurul mesei 
ovale până când, fie din cauza şinelor, fie din cauza a două 
vagoane prost legate între ele, garnitura deraia. Leon 
trebuia să sară din mers înainte de a avea loc accidentul. 
Dacă reuşea să cadă în picioare, copiii aplaudau. Dacă, din 
contră, era aruncat în untieră sau dacă se răsturna în 
zaharniţă, ridicând un nor de praf, era huiduit. Solange îl 
lua de turul pantalonilor şi îl înmuia într-un pahar cu apă ca 
să-l spele. Pentru a-şi reînnoda relaţia cu puştimea şi 
pentru a recâştiga afecțiunea soţiei, Leon era gata să 
inventeze cât mai multe giumbuşlucuri. 

Schimonosindu-se în toate felurile, se deghiza în împărat 
roman, în nebunul regelui, în toreador, dansator de tango, 
proxenet cu pantofi de lac, boxer. Pentru a atrage atenţia, 
se încolăcea ca un vierme, umbla ţanţoş, îşi umfla pieptul, 
îşi dădea părul pe spate. Piticul lăudăros stătea în cap, 
făcea roata, umbla ca un păun! Dorea să-i uimească 
continuu, să îi ţină cu sufletul la gură, sărind, de exemplu, 
pe clapele albe şi negre ale pianului la care cânta ca la un 
instrument  dezacordat, de  bâlci, cu o incredibilă 
dexteritate. Cei mici aplaudau vreo cinci minute, după care 

78 


- PASCAL BRUCKNER - 


închideau dintr-o dată capacul pianului, lăsându-l singur pe 
întuneric. Nu făcea caz din asta, rămânând mereu 
zâmbitor, fără să scoată niciun suspin. Intr-o seară le-a 
pregătit un concert de cristale, interpretând Ah, vous dirai- 
je, Maman a lui Mozart, lovind cu două baghete pahare cu 
picior. Alerga de la unul la altul, neobosit, cu grija de a nu 
scăpa vreo nuanţă a melodiei până când Solange, 
fermecată, a început să fredoneze trăgând după ea şi ţâncii 
încântați. O seară minunată, o comuniune a spiritului! 
Numai că, în fiecare dimineaţă, vrăjitoria trebuia luată de 
la capăt. Pentru a-şi subjuga familia risca nebuneşte. Sărea, 
de pildă, din vârful sticlei de vin în carafa cu apă. Într-o zi, 
fără vreo intenţie răutăcioasă, Boris a dat ceva mai la o 
parte carafa şi puţin a lipsit ca Leon să nu-şi spargă capul. 
S-a ales cu o groază de vânătăi şi a stat cu capul bandajat 
mai multe săptămâni. Principalul era însă că se putea 
spune: Léon este un băiat de viaţă. Sub privirile amuzate 
ale lui Solange, care îşi supraveghea tribul, le oferea mereu 
noi spectacole: jonglerii, acrobaţii pe sârma prinsă de două 
căni cu apă, salturi mortale, treceri prin cercul de foc. Işi 
lăsase barbă şi mustăţi ca să pară mai bărbat, dar, de fapt, 
nu părea decât un bob de orez păros. Nimic nu îl bucura 
mai mult decât râsetele micuţilor la tumbele lui, aplauzele, 
ochii lor strălucitori. În clipele acelea nu mai era nici 
Piuneză, nici Mai-mult-ca-nimic. Cucerită, Solange i-a zis o 
dată Marele-meu-Nebun. Trei cuvinte delicioase, aşa lipite 
unul de celălalt, care pur şi simplu l-au făcut să o ia razna. 
Pentru a-i auzi iar şi iar, Leon sărise cu amândouă 
picioarele într-un vas cu smântână proaspătă, care nu 
apucase să se întărească, împroşcând masa pe o rază deo 
jumătate de metru, îşi pusese un ou moale, în coajă, pe 
cap, fugind într-o parte şi-ntr-alta şi lăsând în urma lui o 
dungă gălbuie, trezind hohotele publicului. Baptiste, în 
extaz, se lăsase cu scaunul pe spate, urmat imediat de 
surioara lui care căzuse, se lovise şi începuse să urle. Asta 
da răzmeriţă: gemenii s-au hotărât să cadă şi ei de pe 
scaune, trăgând după ei faţa de masă. Patru farfurii pline s- 
79 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


au făcut zob cu un zgomot de nedescris şi supiera s-a 
vărsat pe covor. Timp în care, la celălalt capăt al mesei, 
Leon îşi vedea în continuare de clovneriile lui, se rostogolea 
prin untul proaspăt şi făcea pipi pe pâine. Îi venise şi lui 
vremea! Harababura generală, ovaţiile mormolocilor l-au 
instigat să facă şi mai multe prostii. Solange s-a enervat, a 
luat la palme toţi patru copiii şi i-a trimis la culcare, iar pe 
Leon l-a expediat în bârlogul lui cu interdicţia de a mai ieşi 
până la noi ordine. Exilul a ţinut patruzeci şi opt de ore. 
Asta era problema lui Léon: mereu sărea calul. 

Mica lui glorie culmina cu activitatea de pilot. S-a 
antrenat săptămâni în şir, învățând manualul de utilizare pe 
de rost. Îmbrăcat într-un tricou şi cu un bluzon de piele, 
încălţat în mocasini cu clape, şi-a efectuat cel dintâi zbor 
decolând de pe masa din sufragerie, în direcţia coridorului, 
în Ajunul Crăciunului, la ora zece fix. A făcut cu prudenţă 
câteva tururi ale încăperii, la altitudinea medie de 1,80 
metri, având în vedere că tavanul se afla la 3,40, şi a 
aterizat pe aceeaşi pistă în aclamaţiile copiilor. Solange 
ţinea telecomanda în mână, pregătită să intervină în caz de 
nevoie. Nu a comis nicio greşeală, intuind perfect diferitele 
grade de presiune atmosferică, jucându-se cu curenţii de 
aer, evitând coliziunea cu elementele de mobilier. Nu se 
îndoia că acrobaţiile aeriene îl vor transforma definitiv în 
eroul micuţilor săi, distrugând prestigiul îndoielnic pe care 
Vădublez tot încerca să îl câştige în faţa lor. Impresionată şi 
ea de măiestria minisoţului, Solange a mascat tabloul 
electric într-un dulăpior de lemn. 

Săptămâni întregi totul a mers de minune. Cum îi 
pătrundeau razele soarelui în căsuţă - fiindcă dormea cu 
storurile complet ridicate, spre a nu pierde nicio picătură 
din lumina zilei - Léon cobora pe tobogan, proaspăt 
bărbierit (dăduse jos şi barba şi mustaţa), turnat impecabil 
în uniforma de pilot care le fusese vândută o dată cu 
avionul şi pe care o retuşase după măsurile lui. Pornea 
elicea manual, ca în vremurile vechi, sărea în aeronava 
garată jos, într-un hangar improvizat din nişte cutii de 

80 


- PASCAL BRUCKNER - 


carton, şi-i da bătaie decolând în jurul orei şapte şi 
jumătate, după o ultimă verificare tehnică şi umplerea celor 
două rezervoare cu câte o picătură de benzină fiecare. 
Camera lui ajunsese un adevărat atelier cu zeci de scule 
aşezate fiecare pe raftul ei, cu recipiente de unsoare, cu 
şurubelniţe şi cârpe murdare de vaselină. Acolo îşi tot 
dichisea mica bijuterie. Decola în exact cincizeci de 
centimetri şi se ridica la verticală nu fără a se fi asigurat că 
uşa debaralei rămăsese deschisă ori că nu o închisese 
vreun curent. 

Odată ajuns la o oarecare altitudine, să zicem la un 
metru deasupra podelei, pornea prin labirintul coridorului 
care îl ducea până în sufragerie. După care, urcând la 
altitudinea de şase picioare, trecea razant pe lângă 
plafoniere şi mai executa două viraje strânse, dovadă de 
mare măiestrie mai ales pentru un autodidact care se 
iniţiase de unul singur în arta pilotajului. Maşinăria vibra şi 
trăia ca parte a organismului său, ca un fel de prelungire a 
torsului. Evita candelabrul înşurubat deasupra mesei, după 
ce intrase triumfător în sufragerie. Zumzăitul motorului îi 
atenţiona pe copii că apare, iar Baptiste îi pândea sosirea 
cu binoclul, făcând pe turnul de control. Imediat elibera 
pista de aterizare, o scândură lăcuită pentru pâine de pe 
care fuseseră îndepărtate firimiturile şi care avea la capăt 
un sul umplut cu vată, prevăzut cu un elastic, pentru cazul 
în care frânele ar fi cedat. Leon ateriza zdruncinat şi 
scuturat zdravăn, frâna, se întorcea, gara şi sărea din 
carlingă în uralele mulţimii căreia îi mulțumea cu adânci 
plecăciuni. Mergea să îşi bea cafeaua pe locul de onoare, 
un scaun de păpuşă instalat la capătul pistei. Cât de 
întremat se simţea când îşi degusta cafeaua espresso 
servită într-o jumătate curățată de ghindă şi când ronţăia în 
voie o coajă călduţă de corn înmuiată în dulceaţă de dude! 

După câteva săptămâni, a început să rişte decolând pe 
spaţii mai reduse, trecând la firul ierbii peste paturile 
copiilor, zumzăind în jurul televizorului, ştergând aproape 
ecranul acestuia cu neîncetate picaje, repezit de cei mici 

81 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


care din cauza lui nu mai puteau vedea bine programul. 
Tura excesiv motorul, aparatul se înclina, făcea cu sine 
pariuri tot mai nebuneşti, de exemplu să aterizeze pe 
marginea rotunjită a spătarului vreunui scaun sau pe braţul 
unui fotoliu. Fără să îşi dea seama, începuse să îşi 
exaspereze copiii cu frenetica sa dorinţă de a-i lăsa mască. 
De altfel, începuseră să îi vorbească stricat, ca negrii veniţi 
din fostele colonii, mulţumindu-se să folosească doar 
participiul: tu plecat, tu tăcut, tu dat la o parte - ca şi când 
nu l-ar prea fi ajutat capul. fi 

Avionul lăsa în urmă o dâră de fum alb. Intr-o zi a reuşit 
să scrie în aer, cu prețul unor vertiginoase răsuciri, 
contorsionându-se în toate sensurile, printre lămpi şi 
pervazul uşii: VĂ IUBESC! Însă copiii cei mari tocmai 
plecaseră cu Solange pentru a se spăla pe dinţi, iar Boris şi 
Berenice nu ştiau să citească inscripţia care a dispărut ca 
suflată de vânt. Modest până la megalomanie, plăpând 
până la imensitate, Leon era ca acele mici personaje din 
josul benzilor desenate care se contorsionează şi scot limba 
pentru a se uita şi la ele cineva. 

Neavând altceva să le dăruiască puştilor lui decât micile 
lui năzbâtii, Leon a început să supraliciteze. De exemplu, 
intra în trombă în bucătărie cu maşina lui zburătoare, 
teroriza bona, o trăgea de păr - la-o şi p-asta, nasoalo, 
împuţito, servitoare nespălată! - se învârtea împrejurul 
oalelor şi maşinilor de gătit, cu binoclul verifica felurile de 
mâncare, strigând prin radio: Ouăle fierte sunt gata!, 
spaghetti la fel!, hamburgerii!! toată lumea e-a voastră! 
Nici reaua intenţie nu-i lipsea: intra prin efracţie în 
dormitorul nevestei, unde găsea o gorilă în pijama lăfăindu- 
se în patul lui Solange, ţinând în braţe copiii lui. Afectat de 
o abundentă pilozitate, acoperit de un strat gros de păr 
negru pe umeri şi pe spate şi de o adevărată mochetă pe 
fese, profesorul Vădublez era de acum logodnicul oficial, 
dormea pe locul Lui, bea adâncit în fotoliul Lui, lua în braţe 
soţia Lui. Păi, la ce mai e bun un tată, dacă poate fi atât de 
repede înlocuit? Léon cobora în picaj armându-şi 

82 


- PASCAL BRUCKNER - 


mitralierele: PLEACĂ DE PE PERNA MEA, MALDĂR DE 
SLANA, UNTURA TOPITA, DULAP DE COLESTEROL! Vădublez 
abia de avea timp să se rostogolească pe jos, să o întindă 
în baie ori să se încuie la closet. 

— Ajutor, Solange, vrea să mă omoare! 

— Hai, dragă, fii serios, nu are decât zece centimetri, e 
doar un pic mai lung decât dublul penisului tău. 

— Este înarmat, a tras cu boabe de orez adevărate, 
putea să-mi crape ochii. Trăieşte din plin sindromul lui 
Napoleon. Dorinţa de răzbunare a piticilor este un fapt 
cunoscut. 

La drept vorbind, Vădublez nu era într-o situaţie simplă: 
să te căsătoreşti cu o femeie al cărei fost soţ, redus la 
dimensiunile unei şopârle, trăieşte încă sub acoperişul 
conjugal, necesită o supleţe de spirit ieşită din comun. 
Sătulă de intervenţiile lui abuzive, Solange i-a interzis lui 
Léon să mai intre în dormitorul ei. 

Acum, acesta se credea unul dintre acei pionieri ai 
aerului care traversaseră Anzii ori oceanele pe păsările lor 
norocoase, imaginându-se a fi urmaşul lui Mermoz sau al lui 
Lindbergh, văzându-se deja în fruntea unei escadrile. Îşi 
mângâia aparatul, îi vorbea, îl încuraja, îi aducea mereu 
îmbunătăţiri. Işi dorea un supersonic, un Rafale sau un F16 
şi regreta că se făcuse medic în loc să fi fost pilot de 
vânătoare. 


83 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


12. 
Greşeala de neiertat 


Într-o zi frumoasă şi caldă de februarie, Leon, îmbătat de 
propriile performanţe, s-a decis să joace totul pe o carte. 
Profitând de soare şi de ferestrele larg deschise ale 
livingului, pentru aerisire, a ieşit de-a dreptul în oraşul 
imens cu avionul. A trecut peste balustrada balconului şi s- 
a trezit la treizeci de metri înălţime, deasupra maşinilor şi a 
autobuzelor din stradă. Era consemnat la domiciliu de mai 
bine de un an! A avut un şoc, l-a orbit o rază de lumină, a 
închis ochii şi şi-a apăsat ceafa de spătarul îmbrăcat în 
piele. 

S-a simţit învăluit ca într-un fel de vis sălbatic de 
libertate. Doamne, cât îi mai lipsiseră culorile şi rumoarea 
Parisului!... Era de parcă nu şi-ar mai fi amintit să fi văzut o 
asemenea frumuseţe. După ce a făcut slalom printre 
cablurile de electricitate şi-a redresat aparatul ridicându-se 
deasupra coroanelor copacilor, castanilor desfrunziţi ai 
căror muguri deja dădeau să plesnească, s-a încrucişat cu 
un stol de rândunele care zbura destul de jos, a speriat un 
pescăruş, s-a uitat la nişte elevi care se jucau undeva, jos, 
într-un parc şi, după două sau trei lupinguri demne de un 
mare maestru, a pus cap-compas înapoi, spre sufragerie. 

Numai că, în zăpăceala de care fusese cuprins, nu 
verificase itinerarul şi, crezând că intră pe fereastra casei, a 
confundat apartamentele şi a pătruns în cel al vecinilor, 
nişte persoane arţăgoase, un cuplu de pensionari, domnul 
şi doamna Cornâncur, cu care Solange avea relaţii deosebit 
de tensionate. Aceştia tocmai luau masa la soare, în faţa 
ferestrei duble, larg deschise. Intrarea pilotului nebun i-a 
umplut de teroare, crezând că sunt atacați de nişte 
bărzăuni pe care s-au apucat să îi bombardeze cu oase de 
pui, verze de Bruxelles şi sote de cartofi, aşadar cu meniul 
zilei. Orbit de proiectile, supus tirului intensiv al apărării 
antiaeriene, cu maşina zburătoare năclăită de sos de 

84 


- PASCAL BRUCKNER - 


friptură de pasăre - Ah, cum a mai sărit mizeria aia de 
ghiveci pe elegantul fuselaj oval! - Leon a căzut în picaj, a 
reuşit totuşi să  redreseze aparatul, evitând să se 
zdrobească de o bibliotecă plină cu volume legate în piele, 
dintre care jumătate mascau tot soiul de sticle de 
spirtoase, a virat strâns şi a ţâşnit afară, părăsind barbarii 
impermeabili la rafinatele sale evoluţii. 

A recunoscut terasa casei, trandafirii albi care înfloriseră 
în plină iarnă, borcanele cu merişori, stropitoarea imensă şi 
verzuie, cuiburile pentru păsărele făcute de copii, din lut. 
Însă o pală de vânt l-a lovit dintr-o dată, făcându-l să se 
prăbuşească. Dinspre nord-est soseau nori uriaşi, anunțând 
chiciură şi precipitaţii. Of! Turbulenţe din astea nu existau 
în apartament, le făcea faţă cu greu şi nu le inclusese în 
programul său de antrenament. În faţa rafalelor violente, a 
cerului care se întunecase dintr-o dată, l-a cuprins 
sentimentul micimii, insignifianţei propriei persoane. A 
reuşit totuşi să menţină aparatul în aer, a profitat de un 
moment de acalmie atmosferică, dar, din lipsă de 
carburant, a trebuit să execute o aterizare forţată pe 
planşeul deformat al terasei, între doi saci de plastic plini 
cu pământ. 

Din cauza şocului roţile s-au rupt, avionul s-a întors cu o 
sută optzeci de grade, căzând pe o parte, iar aripa dreaptă 
s-a frânt în două. Ca să pună capac, Josiane, surprinsă de 
revenirea frigului, tocmai închisese fereastra. Leon ar fi 
putut să jure că ea îl zărise, că întorsese capul cu bună- 
ştiinţă, profitând de fericita întâmplare pentru a-l lăsa să 
moară pe-afară. Plin de vânătăi, tremurând de frică, 
îmbrăcat doar cu un pantalon tricotat şi un tricou, Léon a 
rămas ceasuri întregi dârdâind, afară. Totuşi era iarnă, nu-i 
aşa?! Se apropia furtuna, iar temperatura scădea din minut 
în minut, cum numai la Paris se putea întâmpla. A bătut 
darabana în geamuri, cu pumnii lui mici, până seara. Când, 
în sfârşit, l-a regăsit, Solange, care tocmai scutura 
firimiturile de pe faţa de masă, l-a consemnat în camera lui 
timp de douăzeci şi patru de ore. Copiii, cu aerul sentenţios 

85 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


cu care cei mici imită adulţii, l-au dojenit şi ei, până şi Boris 
şi Berenice, în jargonul lor peltic, începuseră să considere 
stânjenitoare creatura aceea şi o obligau să tacă de câte ori 
încerca să îşi pledeze cauza. Mai neliniştitor era faptul că, 
deşi dispăruse mai bine de şase ceasuri, nimeni nu îi luase 
în seamă absenţa. Nici că avea vreo importanţă dacă mai 
era pe acolo ori nu. 

Farmecul se destrămase, Leon fusese adus înapoi, la 
stadiul de pieton, de profan, aşadar. A fost nevoit să 
traverseze iarăşi giganticul apartament pe picioarele 
proprii, riscând să fie zdrobit la fiecare pas de unul dintre 
cei mari. Ar fi trebuit să poarte cu el, ca ghizii turistici, un 
drapel care să îi semnaleze prezenţa. Cea mai mică 
deplasare îi lua ore întregi. S-a simţit umilit atunci când 
Baptiste, care contractase fulgerător o otită dublă, a fost 
dus de mama sa la Spitalul Necker fără ca nimeni să nu îi 
ceară părerea exact lui, specialistului. Drept pentru care a 
rămas liniştit în camera lui, mulţumindu-se să facă 
Vrrruummm!  Vrrmummm! şi  Băzzz! Băzzz!, visând 
traversări transcontinentale, atacuri în picaj, închipuindu-se 
la comanda unui B52, inundând apartamentul în bombe, 
incendiind mochetele cu fosfor şi napalm, lichidând bona 
căreia i-ar fi dat foc părului cu o singură rachetă bine 
ţintită, obţinând capitularea lui Vădublez care ar fi luat-o la 
fugă pe scări doar în izmene şi-n ciorapi. 

Totuşi, Solange i-a mai acordat o ultimă şansă: a dus 
avionul la reparat la un magazin specializat. Numai că a şi 
decretat un nou regulament: de acum înainte, deplasările 
pilotului se vor limita la drumul din debara până în living şi 
retur. Celelalte încăperi erau închise navigaţiei aeriene. 
Orice infracţiune va atrage după sine confiscarea şi 
aruncarea la gunoi a aparatului de zbor, ba chiar 
distrugerea acestuia, în urma avizului unei comisii 
autorizate (al cărui unic membru tot ea era). Leon s-a jurat. 
Leon a promis. Dar imediat ce a reintrat în pielea nebunului 
zburător, a şi uitat ce a jurat. Când se afla singur, acolo, 
sus, în stratosferă, ordinele obtuze ale unei pământence nu 

86 


- PASCAL BRUCKNER - 


îl mai interesau. Zărea sub el capetele puştimii, vârtejurile 
din părul băieţilor, codiţele atent împletite ale fetelor, ar fi 
putut face fotografii excepţionale, Pământul văzut din 
văzduh, şi se considera un vultur care contempla 
zadarnicele cirezi omeneşti. Providenta îl alesese doar pe el 
şi îl micşorase ca să îl poată înălța atât de sus. Putea astfel 
face tot ce i-ar fi dat prin cap, putea merge unde ar fi avut 
chef: locuitorii apartamentului să aibă grijă!... 

Însă, într-o seară, l-a ajuns drama. Ori că o fi fost obosit, 
ori c-o fi tras la măsea - ei, da, Leon se cam luase de băut, 
trăgând din whiskyul furat de la Vădublez - cert e că a 
decolat la ora cinei de pe aerodromul său particular fără să 
mai verifice plinul în cele două rezervoare fixate sub aripi, 
care conţineau, fiecare, câte o picătură de benzină. 
Autonomia în zbor a biplanului era redusă. In momentul în 
care a trecut cu surle şi trâmbiţe pragul sufrageriei, în care 
întreg tribul mânca sub autoritatea binevoitoare a lui 
Vădublez, care comenta pentru copii un meci de fotbal, 
motorul a intrat în pană de combustibil şi a început să 
tuşească îngrozitor, de parcă s-ar fi pregătit să îşi dea 
sufletul. Panicat, Leon a lansat disperate apeluri radio. Dar 
controlorii de trafic erau la masă, aşa că nu i-au răspuns. S- 
a decis să vireze pe deasupra lustrei din centrul încăperii, o 
impozantă broderie venețiană numai cristaluri și 
pandantive, cu mii de scânteieri, cadoul de logodnă al lui 
Vădublez pentru Solange. Lipsit de putere, fără de 
combustibil, avionul a intrat în picaj, trecând ca un bici prin 
augusta arhitectură de cristal care a explodat în infinite 
sclipiri, balansându-se periculos deasupra mesei. 

A fost mai mult decât o aterizare forţată, a fost un 
dezastru mortal. O ploaie de sticlă şi de pietre preţioase s-a 
izbit de farfurii, pahare, platouri. Solange, Vădublez şi copiii 
au tipat într-un glas: LUSTRA!, iar profesorul, din reflex, a 
împins micuţii şi pe iubita-i logodnică sub masă, la adăpost 
de proiectile. Nemulțumit doar că şi-a făcut praf aeroplanul, 
Léon s-a mai şi rănit grav, spărgându-şi arcadele, rupându- 
şi coastele şi sfâşiindu-şi obrajii. Apucându-se de o bară de 

87 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


alamă, a reuşit să se extragă miraculos din cabină, 
pregătindu-se să sară cu paraşuta. Cuprins de ameţeală a 
ratat saltul, a mai dat să se apuce de o bucată din fuselaj, a 
ratat-o şi pe aceasta şi s-a scufundat direct în ciorba de 
dedesubt, un consome cu fidea dres cu foarte puţin ardei 
iute, care îşi trimitea maiestuos aburii către înalturi, reţeta 
preferată a lui Vădublez. 

S-a auzit mai întâi un pleosc! teribil, a luat apoi o burtă 
de ciorbă, a atins fundul recipientului, în sfârşit a urcat la 
suprafaţă printre literele groase ca nişte epave, cu gura 
plină de fire de morcov şi de praz. Se sufoca şi striga după 
ajutor. Avalanşa de cristal încetase, lustra în schimb oscila, 
se balansa ca un dirijabil dezechilibrat, atins în plin. 
Convivii se arătau de sub masă, încercând să cântărească 
dimensiunile  cataclismului. Vădublez luase conducerea 
operaţiunilor, îi sfătuia pe toţi să fie prudenţi cât timp se 
ducea să caute o scăriţă de interior. Cei patru copii s-au 
aplecat dintr-o dată peste supieră, iar în ochii lor perfizi, 
holbaţi, Léon a citit acelaşi gând: ce-ar fi să-l înecăm chiar 
acum? A fost un moment atroce în care patru meclişoare 
adorabile pronunţau tacit sentinţa fatală. Cele patru chipuri 
pluteau în jurul lui ca tot atâtea figuri schimonosite de 
judecători. Josiane li s-a alăturat, iar indexul ei gros şi roşu i 
s-a aşezat pe creştet. Doar o simplă apăsare de falangă şi 
ar fi dispărut în valurile groase. Numai că Solange cea cu 
suflet mare a intervenit la timp pentru a-l salva, luându-l 
într-o linguriţă pentru cafea şi aruncându-l într-un bol unde 
a aterizat mai mult mort decât viu. 

Solange nu a scos niciun cuvânt. Albă ca varul, cu chipul 
contractat, cu buzele vineţii de cât le strânsese, l-a aruncat 
ca pe un gunoi în şifonierul personal, pe care l-a şi încuiat. 


88 


- PASCAL BRUCKNER - 


Partea a treia 
Disperare şi mântuire 


89 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


13. 
Alungarea tâlharului 


În doar câteva clipe, Léon pierduse totul şi, în primul 
rând, indulgenţa lui Solange. Rănită profund de distrugerea 
lustrei, se decisese să termine cu homunculul care nu mai 
avea nimic în comun cu multiplul ei soţ şi nici măcar nu-şi 
mai putea exhiba trompa aceea fabuloasă care o bucura în 
asemenea măsură altădată. În excentricităţile lui nu mai 
vedea decât demonstraţia unei legi perverse conform 
căreia dezordinea pe care o poate face un individ să fie 
invers proporţională cu gabaritul lui. Îl considera un act de 
obrăznicie, un fel de insectă cu atât mai neliniştitoare cu 
cât abia de o puteai vedea. Un demon îi jucase o festă, 
adusese nenorocirea în familie, iar Solange, ca şi Josiane, 
se întreba dacă nu cumva Léon nu era creaţia Celui Rău, 
venit să o ispitească. Vădublez o presa să o sfârşească într- 
un fel. Socialmente, Leon era oricum deja mort. De acum 
nu mai trebuia decât să dispară şi din ochii copiilor. De 
pildă, ar fi fost îndeajuns să fie aruncat în closet şi să se 
tragă apa. Mult prea credincioasă, Solange nu îndrăznea să 
rezolve lucrurile într-un asemenea mod extrem. 

Aşa că l-a părăsit pe omuleţul acela dubios ca şi cum ar fi 
lăsat baltă o jucărie de care s-ar fi tot folosit, dar care, de 
acum, nu mai distra pe nimeni, condamnându-l la 
închisoare pe viaţă. Nu mai vrea să aibă nicidecum de-a 
face cu surogatul acela. A primit în acest sens sprijinul 
unanim al copiilor, care au lăsat să le răbufnească întreaga 
ură acumulată împotriva Debilului. Gândul că homunculul 
ar fi putut juca vreodată şi cel mai mic rol în geneza lor li se 
părea de necrezut. Cum ar fi putut face şi cea mai mică 
legătură între ei şi Leon, cum şi-ar fi putut spune că nimicul 
acela le-ar fi putut fecunda vreodată mama, că ei ar fi 
putut fi produsul îmbrăţişărilor lor tumultuoase, din 
moment ce Solange era destul de mare ca să îi 
adăpostească în ea pe toţi patru chiar şi în ziua de azi, când 

90 


- PASCAL BRUCKNER - 


Baptiste avea opt ani, iar gemenii doi? Familia lor nu avea 
decât un singur şef, mama, ale cărei caracter şi putere le 
impuneau teamă şi respect, şi noul ei iubit, profesorul. Au 
primit ordinul să nu mai pronunţe nicicând în public 
cuvântul „tată”, cuvânt obscen şi grosolan. Dacă vor înceta 
să mai vorbească despre el, până la urmă va dispărea de la 
sine. Prin urmare, din conversațiile lor a dispărut, însă 
noaptea toţi îl visau. 

Neputându-se consola după pierderea candelabrului, 
pradă stresului, Solange şi-a cumpărat, la sfatul lui 
Vădublez, o maşină de obosit copiii. Îi ştiţi principiul, mai 
ales că în ziua de azi fiecare şcoală are câte una pentru 
hiperactivi. Seamănă cu o uriaşă maşină de spălat, fiindcă 
în ea pot intra trei persoane o dată. Băgaţi micii subiecţi în 
cilindrul rotativ, îi legaţi cu sfori ca să nu cadă unii peste 
alţii şi daţi drumul cu viteza eficace pentru gradul de 
epuizare urmărit: epuizare bruscă, oboseală imensă, 
extenuare totală. Supuşii învârtirii rapide, cobaii îşi pierd 
cunoştinţa şi nu se mai trezesc decât la finalul şedinţei, 
pentru a merge la culcare. Cei patru ţânci aveau dreptul la 
câte o portie sâmbăta şi duminica, deşi maşina le provoca 
repulsie: Baptiste, cel mai mare, de unul singur, ceilalţi trei 
în acelaşi timp. Leon le auzea tipetele, cutremurându-se. 

Şi-ar fi dorit foarte mult să o poată împiedica pe Solange 
să recurgă la asemenea metode extreme, de altfel absolut 
legale, întrucât aparatul, denumit Extenuator, dădea gata 
copiii turbulenţi mai eficient decât orice televiziune ori joc 
video. Însă Vădublez o încuraja pentru a o avea numai 
pentru el în weekenduri. Solange o mai făcea uneori şi din 
proprie iniţiativă, când, suferind de insomnie sau de 
anxietate, abia de se mai târa până în pat. 

La începuturile claustrării sale, Leon încă îşi mai primea 
tainul amărât, adus de sarcastica Josiane care deschidea 
uşa şi punea pe jos, într-o străchioară, trei boabe de orez, o 
fărâmă de portocală, o coajă de pâine. Gata cu ortolanii, 
gata cu vinişorul de vinotecă, cu gustările şi brânzeturile 
costisitoare. lar după două săptămâni, până şi ce-i mai 

91 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


aducea Josiane a dispărut. Leon a înţeles că nu fusese 
trimis la carceră pentru cine ştie ce efemeră ispăşire, ci de- 
a dreptul aruncat şi uitat în străfundurile ocnei. Noroc că 
pusese deoparte, din vremurile bune, un mic pachet cu 
provizii de bază. Incepând ca bărbat al soţiei sale, s-a 
transformat în copilul ei, în jucăria copiilor lui, iar acum 
sfârşea ca parazit pe care întreaga familie îşi dorea să îl 
elimine. Şi aşa va şi vagabonda fără sfârşit, la graniţa cu 
lumea oamenilor, până va fi înghiţit în vreo fisură a 
timpului. Uşa rămăsese închisă, iar el dispăruse de pe 
ecrane. Striga după ajutor, urla: Mor de foame, îmi 
ghiorţăie maţele, vreau păpică! Insă doar tencuiala de pe 
pereţi îi înghiţea vorbele. Până şi pisica, îşi zicea, se 
săturase să îl mai urmărească, să-i mai zgârie cu ghearele 
la uşă mieunând, ca şi cum, în ochii ei, nu mai însemna nici 
măcar o bucăţică de luat în seamă. Dinspre coridor 
ajungeau până la el parfumuri ameţitoare de cartofi 
gratinaţi după reţeta din Dauphine, de sote de vițel, de 
supă de dovlecei, de tagine tunisiene ori marocane, iar 
stomacul lui urla, gura saliva, dinţii clănţăneau. Celula în 
care era închis îi dezvoltase o extraordinară acuitate 
auditivă: mormăitul metroului de la cinci dimineaţa, 
scârţâitul uşor al unei uşi mişcate de curent, pocnetul 
duşumelelor, motorul îndepărtat al vreunui ascensor îi 
permiteau să ia parte şi el la viaţa imobilului. Picuratul câte 
unui robinet prost închis exploda ca o detunătură, 
provocându-i migrene. Părâiturile ţevăriei dădeau de ştire 
că a sosit ora abluţiunilor, că într-o cameră de dedesubt 
cineva face o gargară. Astfel, urmărea în direct ritmul 
existenţei familiale: copiii care plecau la şcoală, paşii grei ai 
Josianei, care făcea curat, întoarcerea lui Solange şi a lui 
Vădublez de la serviciu, ţipetele lui Baptiste şi ale lui Betty, 
gânguritul gemenilor în marinăreasca lor. Parfumul subtil al 
lui Solange plutea în întregul apartament. Noaptea 
percepea anumite feluri de respiraţie, din dormitor, care îi 
sfâşiau pântecele. Cea mai mare parte a zilei era însă 
linişte. Numai el şi Zorzonel împărțeau acelaşi teritoriu, 
92 


- PASCAL BRUCKNER - 


ignorându-se reciproc. Uneori i se părea că pisica venea şi 
se aşeza lângă uşă, iar el ciulea urechile în speranţa 
reînnodării relaţiei. 

Trebuie să o mărturisim: cu toţii se putea lipsi de el. 
Niciodată nu fusese indispensabil. Viaţa îşi urma cursul. Ca 
urmare, a alunecat într-o profundă amărăciune, umblând 
fără ţintă printre valizele deschiolate, jucăriile stricate, 
îmbrăcămintea veche şi pătată, toate înghesuite acolo 
pentru săracii din cartier. Peisajul imens şi haotic îl 
înspăimânta. Bucăţi de ipsos, mari ca nişte stânci, 
amenințau să cadă din tavan, înmuiate de infiltrări de apă, 
fisuri enorme sfâşiau pereţii. Era singur şi gol în acest 
deşert îngheţat. Vieţuia ca un deşeu, ca un pacheţel de 
oase alterate dotat cu reflexe animalice. Se simţea solidar 
cu toţi milogii şi corturarii care umblau din loc în loc, 
alungaţi de oamenii de bine. Atâta doar că el era prizonier 
la el acasă, prizonier al lui însuşi. A delirat trei zile la rând, 
zăcând în duhoarea de praf şi mucegai. Se simţea agonic, 
uitat de toţi, redus la statutul de nevertebrat. li era foame. 
Foame care l-a golit de ultima brumă de demnitate, 
transformându-l într-un animal sălbatic. 

Din fericire, era vară şi insectele se înmulţeau peste tot: 
muşte, musculiţe, fluturi, albine, gândaci de bucătărie, cari, 
viermi albi. Păreau să ţâşnească de peste tot, în generaţii 
spontane, şi din tavan, şi din tencuiala de pe pereţi. Cu o 
suliță făcută dintr-o periuţă de dinţi ucidea coloane întregi 
de furnici care asaltau cine ştie ce firimitură de pâine. 
Străpungea spinările istericelor muşte mari şi verzi, lipite 
pe verticală de geamuri, bâzâind ca nişte bombardiere, le 
crucifica şi le devora încă palpitânde, cu aripile vibrându-i 
pe cerul gurii. Ataca fluturii de noapte aţoşi, cu toracele ca 
pudrat, pe care îi ronţăia cu neplăcere, păstrând încă în 
minte senzațiile gustative de plăcere ori greață ale unei 
fiinţe umane. Un norişor de musculiţe care plutea în aerul 
de seară i-a ajuns două zile. Şi-ar fi dorit ceva mai mulţi 
gândaci de bucătărie, libărci, şvabi-nemţeşti, spre a mai 
varia meniul. O dată s-a duelat feroce cu o viespe rătăcită 

93 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


pe acolo, căreia i-a întins o cursă frecându-se de un cristal 
de zahăr, înainte de a o străpunge, avântându-se sub ea şi 
evitând acul acesteia ca pe o sabie aducătoare de moarte. 
Agonia insectei i s-a părut prea lungă şi dureroasă, aproape 
că îşi regreta şiretenia. Din cauza propriei dimensiuni, 
suferinţa micilor creaturi nu i se părea mai puţin 
suportabilă decât aceea a fiinţelor umane. Într-o dimineaţă, 
un scarabeu, o mică bijuterie vie aurie şi grena, a aterizat 
în dulap. A alungat-o, ca un omagiu adus frumuseţii sale. 

Supravieţuirea îi ocupa tot timpul. Ştersese din el orice 
umbră de umanitate, rezistând astfel în zdrenţe şi mizerie. 
Mereu în alertă, cu pielea neagră de murdărie, cu mâinile şi 
picioarele pline de bătături, cu părul inundat de coji, ai fi zis 
că este o fiinţă din epoca de piatră, cu o cârpă în jurul 
mijlocului şi înarmată cu o suliță. Înfuriat de sentimentul 
neputinței, se supusese unei discipline fizice necruțătoare. 
Invăţase de unul singur alpinismul, îşi confecţionase din 
rămurele, aţă de papiotă şi sforicele adevărate corzi pentru 
a se putea căţăra fără probleme pe pereţi. La capătul 
câtorva luni de antrenament intensiv ajunsese o maimuţică 
iute şi nervoasă, care se ascundea după galeriile 
perdelelor, după cornişe, în husa unei valize de piele rupte, 
fugea de la o înălţime la alta, ca un retiar înarmat cu o 
suliță primitivă, mereu la pândă, mereu aşteptându-se să 
fie atacat, gata să elimine pe oricine i-ar fi ieşit în cale. 
Dacă tot va trebui să moară, îşi va vinde scump pielea. Era 
în război cu toate zările, cu-ntreaga lume, cu el însuşi. 


94 


- PASCAL BRUCKNER - 


14. 
Tentativă de omucidere 


Într-o dimineață, Léon s-a trezit pătruns de un tremur 
neplăcut. Presimţea că se pune la cale o conspirație 
împotriva lui. Să scape de microb ajunsese obsesia lui 
Solange. Era ea catolică, dar şi superstiţioasă. Se temea de 
sufletele morţilor care bântuiau anumite case, cerând 
răzbunare. Faptul că Leon putea să se strecoare oriunde, 
datorită dimensiunilor sale, o înspăimânta. Vădublez şi 
Josiane o vor ajuta să facă pasul. Nu va fi un asasinat, din 
moment ce toată lumea îl considera deja dus de pe lumea 
asta. S-a rugat îndelung lui Dumnezeu, i-a cerut în prealabil 
iertare, după care a trecut la pregătirea acţiunii de 
comando. 

Fix la miezul nopţii, într-o sâmbătă seara, profitând de 
faptul că toţi patru copii dormeau la bunici, Solange şi 
Josiane, cu căşti pe cap şi cu feţele acoperite de măşti albe, 
au început să cotrobăie prin dulap. Înarmat cu un făraş, 
Vădublez le acoperea, pe coridor. Desfigurate de ură şi de 
spaimă, cele două furii au deschis dintr-o dată uşa, au 
scormonit locul cu o lanternă cu lumină orbitoare şi s-au 
dezlănţuit, spărgând tot ce mai era de spart cu lovituri de 
ciocan şi stropind apoi cu un insecticid puternic. 
Operaţiunea nu a durat decât şapte minute, iar cele două 
atacatoare au fost nevoite să se retragă din cauza aerului 
irespirabil. 

— Nu încape îndoială, a zis Vădublez, deşeul a fost ars. 

Din precauţie, au mai lansat un atac şi a doua zi. 

Din fericire, Leon le aşteptase. De câteva zile tot 
surprinsese, dincolo de uşă, prea multe şuşoteli pentru a nu 
se fi neliniştit. Drept pentru care îşi pregătise un plan de 
fugă şi pândea inamicul, ascuns după o bucată de ipsos 
căzută în mod providenţial din tavan, chiar la intrarea în 
încăpere, alături de o priză smulsă din perete. Mişcarea o 
repetase de o sută de ori. Nu avea decât câteva secunde 

95 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


spre a se salva. Abia ce deschiseseră Solange şi Josiane 
debaraua că se şi fofilase pe coridor, pitindu-se, fără să fie 
văzut de Vădublez, în sulul gros pe care mocheta îl făcea la 
capăt. A putut auzi de acolo zgomotele îngrozitorului 
măcel, şi-a astupat urechile şi aproape că a fost asfixiat de 
atacul cu gaze. S-a descurcat totuşi, în pofida vacarmului, 
tropăitului greoi al celor două femei, îndemnurilor lui 
Vădublez. 

Trebuie să fi fost douăsprezece şi jumătate noaptea când 
cele două femei, epuizate de furie şi siderate de propria lor 
sălbăticie, au plecat la culcare. Solange plângea în camera 
ei, iar Vădublez o consola repetând: Coşmarul s-a sfârşit. 
Clătinându-se, Leon a ieşit de sub covor şi s-a hazardat 
înainte, pe coridorul larg ca un canion. Trebuia să se 
sprijine de perete ca să îşi învingă ameteala. Cum i se 
făcuse foame, s-a îndreptat spontan către bucătărie. Avea 
nevoie în primul rând să înghită ceva, mai apoi va avea tot 
timpul să reflecteze. Sigur că scăpase de la moarte, dar, de 
fapt, nu obținuse decât o amânare. Ca să traverseze întreg 
apartamentul a avut nevoie de un ceas întreg. Cel mai mic 
trosnet îl înnebunea de frică, aşteptându-se să le vadă pe 
Josiane sau pe Solange ieşind în trombă dintr-una din 
camere pentru a-l strivi cu pliciul şi a-l transforma într-un 
fel de rahat de muscă pe perete. A căzut de mai multe ori 
în genunchi, a fost încercat de nevoia de a muri, dar tot s-a 
ridicat. Era atât de slăbit încât, abia ajuns în bucătăria 
imensă, s-a şi repezit la resturile din farfuria pisicii, aşezată 
lângă lada de gunoi. Nu mai era în stare să încerce să urce 
pe masa îmbrăcată în tablă de inox care se ridica, rece şi 
metalică, deasupra lui şi pe care, după câte îşi amintea, fie 
vară, fie iarnă, se găsea o cupă cu fructe proaspete. Meniul 
lui Zorzonel era alcătuit dintr-un conglomerat de bulete cu 
emanaţii fetide, care îi întorceau stomacul pe dos. Acum 
regreta că nu avusese grijă mai bine de alimentaţia pisicii 
pe vremea când o mai putea face şi când ar fi putut 
exclude puturoasele pateuri industriale. Tocmai se îndopa 
cu raţia greţoasă, luând bucăţile cu amândouă mâinile, 

96 


- PASCAL BRUCKNER - 


când o umbră imensă, proiectată de lumina portocalie a 
becurilor stradale, s-a alungit în faţa lui acoperindu-l cu 
totul. A tresărit, şi-a ridicat capul din ciorba duhnitoare în 
care intrase cu totul, în patru labe, şi şi-a şters gura cu 
mâneca. S-au aprins două faruri fosforescente: un sfinx 
uriaş, aşezat pe labele din spate, îl privea fix. 

Zorzonel! Léon e emis un scheunat de teroare. Simţea 
mirosul iute al blănii puţin zbărlite a animalului. Întreg 
spaţiul a fost inundat de un calm mortal. In sfârşit, îl găsise. 
Se strecurase fără zgomot până lângă el. Il contempla 
lingându-se pe bot din când în când, trecându-şi graţioasă 
limba de la dreapta la stânga, lăsând să i se zărească colții 
lungi şi albi. Léon îşi închipuia deja săpăliga ghearelor pe 
pielea lui şi muşcătura care avea să-i reteze ceafa. Trăia 
starea unei prăzi încolţite de ucigaş într-o fundătură. Cu 
grăsimea şiroind, a ieşit din farfurie privind ţintă pisica, 
ţinându-şi braţele încrucişate pe piept, gata să moară în 
picioare. De suliță uitase. Işi rotea larg braţele ca să o 
sperie pe Zorzonel. Aceasta s-a mulţumit să miorlăie 
sinistru şi să îşi ridice capul, fixându-l în continuare cu ochii 
de jăratic. Leon se vedea pe el, sărmanul războinic, oglindit 
în ochii mâţei din care, de sub pleoapele coborâte, mai 
rămăseseră doar două linii incandescente. Pisica a scuipat, 
s-a dat puţin înapoi, a lăsat să-i scape un mieunat 
tremurător, a ridicat o labă şi şi-a scos ghearele. 

Era sfârşitul. 

Numai că laba ridicată în aer s-a lăsat înapoi, pe podea. 
Din adâncul gâtului, felina a dat drumul unui sfârâit răguşit. 
Lui Leon i-a trebuit ceva timp pentru a înţelege că Zorzonel 
torcea şi că intenţiile nu-i erau războinice. Ba chiar părea 
pătrunsă de compasiune pentru vechiul stăpân ajuns în 
situaţia de a-i fura mâncarea. 

Şi atunci s-a petrecut ceva de necrezut: pisica şi-a luat 
avânt, a sărit pe masă, a scos din bol, cu laba, un fruct, l-a 
împins până la margine şi l-a lăsat să cadă. Era o pară bine 
coaptă, cam acrită pe o parte, care s-a spart cu zgomot de 
bombă moale, răspândind de jur împrejur suc şi stropi. 

97 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


Léon a priceput instantaneu şi s-a aruncat asupra fructului, 
s-a înfipt în el până la brâu, ca un mâner care forează o 
gaură în stâncă, cu mâini, cu picioare, cu trunchi îmbăiate 
în carnea şiroind de suc, de sirop a perei. l-a mulţumit 
mâţei care îl privea cum mănâncă, apoi, uns tot, a întrebat- 
o: Şi-acum unde mă culc? Zorzonel a mieunat încetişor şi, 
într-un soi de acord tacit, l-a luat în baie, unde îşi avea 
coşuleţul în care Leon s-a căţărat, s-a ascuns într-o cârpă 
veche de lână plină de păr şi a aţipit mulţumit, convins că 
Providența era de partea sa, iar în viitor îl va apăra de toate 
pericolele. Inainte de a adormi şi-a dat seama, confuz, că 
pisica nu îl atacase niciodată şi nici nu profitase de 
superioritatea pe care o avea în faţa lui. Şi-a promis să îi 
ceară iertare pentru bănuieli imediat ce se va trezi. 


98 


- PASCAL BRUCKNER - 


15. 
O dovadă de solidaritate 


O săptămână întreagă, Leon a împărţit culcuşul cu 
Zorzonel. Ziua se ascundea după uşiţa care dădea spre 
încrengătura de ţevi şi robinete sau sub cada ale cărei plăci 
de faianţă se ciobiseră puţin, generând o mică fisură prin 
care se putea strecura. Apa se scurgea pe acolo, printr-o 
întreagă încrengătură de robinete şi ţevi al căror debit îl 
asurzea. În fiecare seară, după ce întreaga familie 
adormea, pisica lăsa să cadă de pe masă fie un măr, fie 
zahăr, fie o roşioară, ba chiar şi nuci care se spărgeau de 
podeaua dură, iar Leon le culegea miezul dintre cioburile 
cojii. Proviziile le stivuia sub cadă, mâncând mai întâi ceea 
ce era perisabil, într-o violentă luptă cu insectele şi paraziţii 
care colcăiau şi se înmulţeau în mare viteză în acest iunie 
călduros. Zorzonel încerca să fure şi câte o bucată de pâine 
sau de carne, scormonind prin cratiţa de pe aragazul 
electric după resturi de tocană, de rasol, de osso-buco pe 
care Leon le devora ori călduţe, ori reci. Bucătăreasa a 
observat repede micile furtişaguri, care lăsau în urmă dâre 
de sos, şi a început să ascundă mâncarea, nu înainte de a-i 
fi tras lui Zorzonel o chelfăneală. 

Pisica nu avea o idee prea clară despre varietățile 
alimentare umane, însă, din devotament, i-a salvat viaţa 
stăpânului lăsându-l să lipăie şi el din laptele din blidul ei, 
după ce se sătura. Această generozitate îl tulbura pe 
Minuscul, cu atât mai mult cu cât descoperea în ea 
adevărate lecţii de înţelepciune animală. Prin calmul ei, 
pisica părea a-i spune: Nu te mai plânge, îndură, învaţă să 
ai răbdare. Zorzonel şi Léon erau nedespărţiţi. Plevuşcă 
scărpina pântecele felinei cu o perie pentru păpuşi şi, 
cocoţat între urechile ei, îi masa capul, trimițând îndelungi 
frisoane pe toată coloana vertebrală a animalului care 
torcea ca un motor de vapor. Intendentul regatului de 
buzunar nu mai era singur: un gigant mustăcios îl urma 

99 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


peste tot. Imediat ce întreaga casă adormea, Zorzonel se 
lăsa la pământ pentru ca Leon să i se poată cocoţa călare 
pe grumaz. Acesta înfigea mâinile în blana mătăsoasă şi, ca 
un rajah pe elefantul lui, se lăsa plimbat prin apartament. 
Pisica circula cu pas alert, iar Leon adora aceste călătorii în 
clar-obscur. 

Trebuia descoperită o locaţie sigură. Mai devreme sau 
mai târziu, Josiane sau copiii vor da de el în panerul pisicii 
numai din vina lui. Leon se gândea asiduu: care să fi fost 
cea mai bună ascunzătoare într-un apartament modern, 
mai ceva decât o pivniţă, o cămară sau un pod? 

Unde te poţi apăra mai bine decât într-un buncăr de 
indiferența oamenilor? 

Ce pot vedea toţi, rămânând totodată invizibil pentru 
fiecare în parte? 

Care să fie acel loc absolut inutil, care să nu intereseze 
pe nimeni, doar un simplu decor? 

Nu i-a luat mult ca să îl găsească: era biblioteca, fireşte. 

lar în bibliotecă, oare care să fie ei autorii aceia ale căror 
cărţi nimeni nu le deschide niciodată, chiar dacă toţi 
pretind că le-ar fi citit? Bestsellersurile, ghidurile turistice, 
cărţile de bucate, enciclopediile? Nu, clasicii, desigur! lar 
dintre clasici, care să fie aceia despre care se vorbeşte tot 
timpul fără să fi aruncat cineva vreo privire prin operele 
lor? Leon chiar că avea de unde alege: Solange pusese în 
raftul de jos, din biroul ei, toate cărţile de la şcoală şi de la 
universitate. Erau volume frumoase, legate în piele, care 
sugerau că posesorul este un copil de familie bună, ce a 
primit cea mai bună educaţie. Pe o etajeră lungă, Proust, 
Tolstoi, Zola, Hugo, Joyce, Dickens coabitau cu Balzac, 
Flaubert, Dostoievski, Biblia, Sartre, Hegel, Kant în volume 
mari, înalte, in-quarto. 

A ezitat îndelung între toţi aceşti uriaşi şi a sfârşit prin a 
pune ochii pe cel din urmă, din cauza grosimii şi a calităţii 
hârtiei. Pielea destrămată a copertelor, literele şterse nu de 
prea mult studiu, ci de uitare, de uzura la care sunt supuse 
toate lucrurile fragile, de vreme, de frig, căldură, umiditate, 

100 


- PASCAL BRUCKNER - 


i-au uşurat munca. Noaptea, înarmat cu o bucată de lamă 
de bărbierit, îşi clădea în sutele de pagini ale Critici; 
facultății de judecare o căsuţă, tranşând mai multe capitole 
între Analiza frumosului şi Analiza sublimului, spre a-şi 
amenaja caldul cuibuşor. A fost o muncă istovitoare, şi de 
arhitect, dar şi de şobolan, presupunând la fel de multă 
ingeniozitate ca şi aceea a prizonierului care sapă un tunel 
pe sub celulă pentru a putea evada. Tot excavând, dădea 
de fraze de o nemaipomenită profunzime, care îl ameţeau, 
dar şi de altele cu care nu era nicidecum de acord. Solange 
subliniase pe ici pe colo cu marker galben, mâăzgălind pe 
margini comentarii. Probabil că fusese o elevă eminentă. 
Aceste pietre de mormânt din cerneală şi lipici 
constituiau pentru o ființă de dimensiunile lui o 
ascunzătoare ideală. Resturile le-a curăţat cu grijă şi le-a 
aruncat discret prin toate colţurile apartamentului, în aşa 
fel încât nimeni să nu bănuiască ceva în legătură cu 
subterfugiul folosit. li era un pic cam ruşine că fusese 
nevoit să taie în carnea vie a marilor clasici, dar, cât de mic 
era el, tot avea nevoie de ceva loc. Cu timpul, şi-a lărgit 
locuinţa şi prin lucrările din vecinătate, decupând uşi în 
copertele acestora, săpând un adevărat coridor între ele, 
dispunând, nu peste multă vreme, de un adevărat palat de 
hârtie cu mai multe încăperi, de la Mizerabilii până la 
Război şi pace, trecând prin Fratii Karamazov, 
Fenomenologia spiritului şi Timpul regăsit. Foarte 
confortabilă era Război şi pace cu pereţii ei groşi, din hârtie 
velină de cea mai bună calitate, cu un deliciu de parfum 
uşor retro. De Dickens ce să mai zicem: ce bine se dormea 
în camera lui Dickens, ce linişte era acolo! Oliver Twist, 
Mister Pickwick - numai energie pozitivă, ideală pentru cei 
cu somnul agitat, pentru insomniaci! La fel şi Joyce: abia ce 
se întindea în Ulysse, că se şi punea pe un sforăit profund, 
un somn pe care nimic nu îl putea deranja. Câteodată 
rămânea o perioadă mai lungă lângă un singur perete, îl 
învăţa pe dinafară, îl degusta după cum şi merita o probă 
de genialitate. Faptul de a locui în asemenea capodopere îi 
101 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


stimula spiritul, îi lărgea orizontul, îl aşeza în inima 
literaturii universale, chiar dacă se temea ca, după luni şi 
luni într-un asemenea palat, sângele să nu i se preschimbe 
în cerneală. Se plimba prin cărţile la care ţinea şi jura că le 
va citi integral în ziua în care vor exista şi ediţii în 
miniatură. Sigur că s-ar fi simţit mai în largul lui în 
Larousse, în Robert sau în Encyclopaedia Britannica, 
aceasta din urmă ocupând ea singură un raft întreg. Dar ar 
fi riscat fără rost, întrucât tocmai dicționarele sunt cele care 
mai pot fi consultate din când în când. 


Leon dormea întreaga zi şi se trezea numai atunci când 
Solange şi Vădublez se întorceau de la serviciu. Pasager 
clandestin care vedea totul fără a fi văzut, participa la viaţa 
casei, urmărea copiii, le recunoştea vocile. Solange îi punea 
să îşi spună temele şi, uneori, rămânea fără răspuns la 
problemele ridicate de copii, răspuns pe care Leon îl 
cunoştea şi cu greu se abţinea să nu ţâşnească în trombă 
în cameră pentru a i-l sufla. Din câte înţelesese, fiindcă 
până la el cuvintele ajungeau deformate, Baptiste 
rămăsese repetent, iar Betty dădea semne de 
supraponderalitate. Era tare nefericit. Noaptea ieşea să îşi 
asigure supraviețuirea. Spre norocul lui, în timp ce lucra la 
birou, Solange ronţăia mereu câte ceva, spărgea migdale 
ori alune, pigulea vreun biscuit sau pateuri în timp ce îşi 
verifica e-mail-ul, scăpând pe jos firimituri care constituiau 
festinul lui Léon; el juca rolul acelor păsări care ciugulesc 
resturile alimentare ascunse între colții crocodililor ori ai 
hipopotamilor. Soţia lui continua să îl alimenteze deşi îl 
credea mort, mamă nutritoare în pofida propriilor 
convingeri. Numai dacă... numai dacă nu cumva chiar ştia 
adevărul şi lăsa să-i cadă firimiturile deliberat, ca pe o 
delicată dovadă de dragoste. Lui aşa îi plăcea să creadă. 

Dacă era sănătos, nu înseamnă că Leon era şi la fel de 
fericit. Supravieţuia ca un paria, la bunul plac al cine ştie 
cărui pas greşit. Intr-o seară, pisica i-a făcut un serviciu cu 
totul deosebit (comunicau prin semne şi prin jumătăţi de 

102 


- PASCAL BRUCKNER - 


cuvinte): dorea să îşi vadă mai îndeaproape copiii cei mari, 
pe Baptiste şi pe Betty, singurii alături de care trăise 
experienţa de tată la propriu. Ziua, din spatele unor cărţi, 
nu le putea vedea decât picioarele cu muşchi bine 
dezvoltați, ale băiatului fiind deja acoperite cu puf blond şi 
cu cicatrice. Cu un salt puternic, Zorzonel l-a aşezat pe 
masa de noapte a copiilor, printre jocuri lego, păpuşi cu 
ochii morţi, veşnic miraţi, şi o escadrilă de soldaţi de 
plumb, cu baionetele la puşti şi flamurile în vânt. 

Baptiste îşi alcătuise o colecţie splendidă de infanterişti 
şi de cavalerişti, cumpăraţi cu banii săi de buzunar dintr-un 
magazin de la Palais-Royal. Fratele şi sora dormeau în 
paturi paralele, numai că în noaptea aceea, din cauza unui 
coşmar, sora se refugiase lângă fratele mai mare. Trăiau 
sub tirania  orologiilor: prin tot locul  scrâşneau 
deşteptătoare Mickey, pendule, zâmbitoare ceasuri cu cuc, 
cronometre olimpice, ceasuri cu cadrane fosforescente 
başca o groază de ticăitoare stricate. Nu anunțau două 
aceeaşi oră şi nici nu băteau în acelaşi fel. Odată intrat în 
văgăuna şerpilor, Leon s-a instalat între un husar din 
batalionul de gardă şi un grenadier cu căciulă de blană şi a 
început să îşi contemple, pătruns de emoție, copiii care 
dormeau liniștiți. Micii ticăloşi se cuminţiseră acum şi 
formau o încântătoare grămadă de mâini şi picioare 
amestecate. Somnul le dăruise chipuri de înger cu trăsături 
liniştite, obraji bucălaţi şi roz, guri întredeschise din care se 
ivea un vârf de limbă. Doamne Dumnezeule, cât de frumoşi 
şi cât de neprihăniţi, şi cât de nevinovaţi! Îi venea să ia cu 
amândouă mâinile dulceţile acestea adorabile, să le 
ciufulească părul, să le acopere de sărutări. O căldură dulce 
urca dinspre trupurile adormite într-atâta frumuseţe. În faţa 
spectacolului oferit de copiii lui adormiţi nu s-a putut 
împiedica să nu plângă în tăcere. lată-i aici, lângă el, şi 
totuşi mai departe decât dacă i-ar fi despărţit un întreg 
ocean, fiinţe din alt neam, dintr-o altă umanitate. Un zuav 
pontifical, cu halebarda în mână, i-a şoptit: 


103 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


— Nu-i uşor să fii tată, ce zici?! Când îi vezi aşa mititei... 
Într-o zi o iau din loc şi se duc pentru totdeauna. 

Léon a încuviinţat din cap fără să răspundă, fără să se 
mire că o bucată de metal colorat i se adresa în limba lui. 
După alte toate, devenise şi el un soi de jucărioară 
guralivă, aşa că putea fi trecut în această specie. Hohotea 
din toată inima, aducând lacrimi în ochi armatei de 
tinichea, spahiilor, ulanilor, oştenilor aceştia bombănitori 
care, oricum, văzuseră multe la viaţa lor, dar care, dincolo 
de toate, erau oameni de ispravă, flăcăi cu suflet care 
priviseră moartea în ochi. Pe la patru dimineaţa, Leon a 
început să-i vorbească cu glas tare fiului său aţipit: 

— Ştiu bine, Baptiste, nu prea m-am ocupat de tine decât 
în cei dintâi ani, nu din vina mea, doar ştii, mi-am pierdut 
foarte repede trupul deşi, crede-mă, aş fi preferat să am 
grijă de voi, să vă cresc pe toţi, inclusiv pe ultimii doi care 
chiar mi-au scăpat cu totul. Tu eşti singurul alături de care 
am apucat să am o scurtă experienţă ca tată. Te asigur că 
şi acum mă încântă acest lucru. Te încurcam, e clar. Ziceai: 
tata e piticot. Îmi interziseseşi să mai vin să te iau de la 
şcoală, să mă plimb cu tine pe stradă. Te înţeleg. Şi eu aş fi 
făcut la fel în locul tău. Cu toate astea, sunteţi tot ce am 
făcut mai bun în lumea asta... 

A mai vorbit încă multă vreme, cu respiraţia tăiată, 
mărturisindu-i lui Baptiste visurile sale eşuate, aspiraţiile 
avortate, recomandându-i să aibă grijă de mama, să ţină la 
cel care îi luase locul. L-a sfătuit să nu îşi bată fratele şi 
surorile, să înveţe bine, sperând că nu i-a lăsat o amintire 
chiar atât de urâtă. În timp ce spunea toate acestea atât de 
încet, încât până şi soldaţii erau obligaţi să ciulească 
urechile pentru a pricepe ceva, cei doi copii mormăiau prin 
somn, se agitau, lăsau să le scape ba un suspin, ba un 
țipăt. Când ziua a început să lumineze perdelele, trezind 
păsările exotice pictate pe țesătura acestora, Leon a 
salutat vajnicii militari, tovarăşii săi de nenoroc, a închis 
ochii şi s-a lăsat să alunece pe grumazul lui Zorzonel, care 
l-a dus direct în adăpostul lui. 

104 


- PASCAL BRUCKNER - 


105 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


16. 
În ajutorul celui mai slab 


Vara tocmai începuse, toridă. Un val de căldură se 
abătuse asupra capitalei, ca în fiecare an, încetinind corpuri 
şi activităţi. Întrucât familia plecase la mare, în Bretagne, 
imediat ce se terminase şcoala, Leon rămăsese singur cu 
Zorzonel, căreia, în fiecare seară pe la şase, portăreasa 
venea să îi dea de mâncare. Se simţea părăsit. Plecarea 
alor săi îl aruncase îl ghearele depresiei. Viaţa asta 
subterană nu mai era nicidecum suportabilă. Cum se vor 
întoarce copiii, cum se va preda. Ar fi păcat să-l omoare, 
dar, cel puţin, va muri de mâna lor, dacă tot nu va trăi 
mângâiat de ei. 

Şi atunci a survenit un eveniment cu totul ieşit din 
comun, în după-amiaza zilei de patru iulie, o furtună 
teribilă, precedată de rafale violente de vânt, s-a năpustit 
asupra Parisului, aruncându-l pentru câteva minute în 
întuneric. Ploaia lovea ferestrele cu valuri de apă, aluneca 
la vale, pe pereţi, în şuvoaie, întuneca ochiurile de geam. In 
picioare pe caloriferul din bucătărie, pe care îl escaladase, 
Léon profita pentru a face duş sub cele câteva picături pe 
care aversa le împingea prin fereastra pe care cremonul nu 
o închidea prea bine, cu speranţa vagă că asta îl va face 
iarăşi mare, aşa cum ajuta şi plantele să crească. Dintr-o 
dată, în mijlocul vacarmului general, i s-a părut că aude de 
afară un strigăt diferit de detunăturile picăturilor ce izbeau 
geamul. Un soi de piuit, o emisie sonoră ascuţită care a 
alertat imediat pisica pitită sub masă de frica fulgerelor, 
dar care îşi ciulise urechile şi se ridicase. A şters cu palma 
sticla aburită, care îl împiedica să vadă, şi i s-a părut că 
zăreşte destul de aproape o îngrămădire feroce. 

S-a uitat mai bine: era lupta dintre două păsări. O cioară 
grasă, cu ciocul ascuţit ca un piolet pentru ascensiunile pe 
gheaţă, disputa nişte mâncare cu un piţigoi prins într-o 
plasă de porumbei întinsă în curte. Lupta titanilor pentru o 

106 


- PASCAL BRUCKNER - 


fărâmă de pâine, litigiul purtătoarelor de pene sub ruperea 
de nori. Cioara nu numai că dorea să îi fure piţigoiului 
avutul, dar, lovindu-l cu ciocul, intenţiona să îl şi ucidă. 
Acesta din urmă, pierzându-şi puterile, arunca în neant 
strigăte patetice ca de pasăre de noapte. Leon nu a mai 
ezitat nicio clipă. Îl revolta situaţia în care cineva mai mic 
era strivit de altcineva mai mare. Nu avea nimic de pierdut 
şi nu mai asculta decât de îndemnul inimii. Şi-a adus 
aminte cum îl ajutase Zorzonel când putea muri de foame. 
S-a strecurat prin fanta dintre fereastră şi toc, încurajat de 
mâţa care mieuna încet, din fundul gâtului, tremurând de 
poftă, sperând, poate, să se bucure nu peste mult timp de 
gustul păsărelelor care se dondăneau în apropiere. Fie 
pițigoiul, fie cioara, oricare dintre ele i-ar fi convenit. 

Léon s-a înarmat cu încălţăminte cu tălpi aderente, cu un 
piolet dăltuit într-un chibrit şi o coardă luate din materialele 
lui de alpinism. A coborât până la plasa de porumbei care 
era agăţată, chiar de la etajul lui, de un cârlig metalic înfipt 
în perete, şi de acolo, ca un păianjen care se îndreaptă 
către prada din mijlocul firelor, a coborât plasa ochi cu ochi, 
profitând de textura foarte fină, până aproape de pasărea 
care părea pierdută. Fiecare picătură de ploaie avea 
densitatea unei pietre şi ameninţa să îl dea peste cap. 
Când eşti atât de micuţ, cum să rezişti unor asemenea 
proiectile? Vântul scutura plasa. Nu o dată era cât pe-aci să 
scape priza şi să se prăbuşească, revenindu-şi in extremis. 
S-a concentrat la coborâre, în pofida ţepelor ascuţite de pe 
scara metalică a hornarilor, de pe antenele îndoite de vânt, 
de pe pălăriile rotunde ale coşurilor. Înainta milimetru cu 
milimetru, incomodat de apa care făcea totul alunecos, dar 
şi de coarda care îi tăia palmele. Dacă privea sub el, o 
greață teribilă îi scurma pântecele: la mii de kilometri mai 
jos pământul îl aspira, parcă, sub forma unei curţi de 
imobil, cu patru pubele galbene şi verzi şi cu nişte plante 
firave pe care portăreasa se chinuia să le crească în nişte 
hârdaie. Prăpastia aceea îl chema asemenea gurii negre a 
iadului, implorându-l să sară. Aşa, s-ar fi sfârşit cu toate 

107 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


necazurile, cu întreaga lui existenţă derizorie. S-a 
concentrat iarăşi asupra misiunii, de teamă să nu ajungă 
prea târziu. 

Graţie unei extraordinare înverşunări, a ajuns până lângă 
pasărea în pericol. Piţigoiul era rănit. Una dintre aripi, 
sfâşiată, lăsa un fir de sânge să se scurgă peste puful 
penajului. Păsărică piuia de-ţi rupea inima. Ochii albastru- 
verzi, înspăimântați, i se învârteau în orbite ca nişte sfere 
înnebunite. Cioara se pregătea să îl termine. Leon şi-a scos 
pioletul şi i l-a înfipt cu toată puterea în cap. Surprinsă, 
cioara şi-a lăsat prada şi s-a întors înfuriată spre Leon, 
încercând să-l zdrobească cu ciocul. Acesta s-a ferit, cu 
grija de a nu-şi pierde echilibrul. Însă prădătoarea, văzând 
deja în el un posibil vânat, a dat din aripi, s-a ridicat câţiva 
centimetri şi l-a apucat cu ghearele, uitând să mai 
martirizeze pițigoiul. 

Leon a fost ridicat în aer. | s-a făcut rău. Degeaba tot 
repeta: îmi iubesc familia, dragostea te-naripează, deci de 
nimic n-am a mă teme, că nu credea o iotă. E mai bine să 
te fereşti de metafore. De data asta, chiar că dăduse de 
bucluc. Cioara asta îi va deschide căpăţâna cu ciocul sau îi 
va da drumul de la treizeci de metri, aşteptând ca trupul să 
i se facă zob pentru a se repezi să-l deguste dintr-o- 
nghiţitură. Numai că pasărea, căreia ploaia îi îngreunase 
aripile, nu a apucat să decoleze şi să se înalțe cine ştie ce. 
Leon dădea dovadă de acea îndrăzneală a condamnaților la 
moarte, care acţionează fără să mai stea pe gânduri. 
Nelăsând din mână pioletul, s-a agăţat de picioarele 
agresoarei şi a lovit-o atât de puternic, încât aceasta i-a dat 
drumul. Un fel de halou gazos acoperea orizontul. In 
cădere, Léon se pregătea să moară rupt de vreo bară 
metalică sau de peretele de beton. Numai că a căzut chiar 
pe plasa de păsări, ca pe o trambulină întinsă special 
pentru el. Dârdâind de frig şi de frică, a urcat până la 
fereastra bucătăriei, având însă vreme să constate că 
pițigoiul reuşise să se descurce dintre sfori şi să dispară, în 
pofida aripii rupte. S-a ridicat pentru o ultimă oară în mâini 

108 


- PASCAL BRUCKNER - 


până la fereastra întredeschisă şi s-a lăsat să cadă într-o 
băltoacă, în bucătărie, unde, ud tot, plin de vânătăi, cu 
palmele şi genunchii sângerând, a leşinat pe loc. Nici măcar 
pe Zorzonel nu a mai simtit-o, cum îl lingea ca să îl 
încălzească. 


109 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


17. 
Lazăr iese din mormânt 


A dormit neîntrerupt timp de cincisprezece ore. 

Şi atunci, s-a petrecut ceva extraordinar: Leon s-a 
revoltat. Într-o singură noapte a dat pe uşă afară din viaţa 
lui toate umilinţele la care fusese supus, toate chinurile pe 
care le îndurase. Pe el îl salvase o pisică. La rândul lui, 
salvase un piţigoi. Venise timpul să se salveze şi pe sine 
însuşi. Cum de acceptase atâta vreme să fie prigonit, 
pentru ca, în sfârşit, să reacționeze? 

Dacă ieri se depăşise pe sine însuşi, de ce nu ar face-o 
de acum în fiecare zi? A fi la un pas de moarte este 
suficient uneori pentru a recăpăta gust de viaţă. Urma oare 
să aştepte ca scandalagii să se întoarcă din vacanţă pentru 
a se lăsa şters ca o pată de pe perete, doar pentru că 
făceau parte din aceeaşi familie? S-a căţărat pe oglinda de 
machiaj a lui Solange, privindu-se. Propriul aspect l-a 
îngrozit, simțindu-se murdar, cu barba sa lungă, părul 
hirsut, zdrenţele de sălbatic care n-a ieşit în viaţa lui din 
pădure. Tot soiul de coji îi acopereau pielea şi braţele 
păroase. S-a simţit scârbit: nu s-a micşorat, ci s-a lăsat 
micşorat. 

În inima homunculului s-a iscat o furtună, o revoluţie. L-a 
cuprins un acces de indignare. Îi era ciudă pe el că se 
dovedise atât de fragil, de laş. S-a înjurat, s-a făcut în fel şi 
chip, şi-a tras palme. 

Pe la prânz, luase marea hotărâre. Şi-a strâns lucrurile, 
le-a pus într-un rucsac, a aşteptat sosirea portăresei care 
trebuia să hrănească pisica. Abia ce întorsese aceasta 
cheia în uşă şi o împinsese, că a şi alunecat pe coridor. 

Cea mai bună răzbunare este fuga. 

Liber! În sfârşit, era liber! 

Nici nu aveau să mai conteze chinurile viitoare, devenise 
din nou propriul lui stăpân. A început să coboare cu atenţie 
treptele, care erau mai înalte decât el, aşa că era nevoit să 

110 


- PASCAL BRUCKNER - 


sară de pe una pe alta, căzând de fiecare dată pe covor, 
clătinându-se, aproape lovindu-se de zidul dintre trepte, 
luând-o de la capăt iar şi iar. Erau ziduri perpendiculare pe 
trepte, egale ca mărime, înfiorător de abrupte. Un inel de 
metal auriu ţinea fixat covorul. Oricând s-ar fi putut 
dezechilibra, rostogoli ca o minge, din treaptă în treaptă, și- 
ar fi putut rupe oasele. 

De la etajul patru, exerciţiul a început să se dovedească 
simplu, aşa că s-a trezit coborând fără vreun efort anume, 
ca-n vremurile când se bucura de întreaga sa splendoare 
fizică. 

Ajuns la etajul trei, şi-a dat seama că s-a petrecut o 
transformare: geamul dinspre casa liftului, un vitraliu în 
stilul simbolist de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ajunsese 
din nou la înălţimea ochilor lui, tavanul se apropiase, 
ascensorul nu mai părea chiar atât de mare. lar acum, 
pentru a trece de la o treaptă la alta, folosea doar câte un 
picior. 

Ce se-ntâmpla? 

Pur şi simplu, un miracol. 

Miracolul reprezintă celălalt versant al dezastrului, acolo 
unde sunt recompensaţi cei necăjiţi atunci când dezastrul 
loveşte orbeşte vinovaţi şi inocenți. 

lar miracolul în asta consta: pe măsură ce se îndepărta 
de apartamentul familial, LEON ÎNCEPEA SĂ CREASCĂ. Şi 
hainele îi creşteau o dată cu el! Acum, pentru el, a cobori 
însemna a se înălța şi, mai ales, a creşte în propriii ochi. Pe 
Leon, care trecuse prin atâtea calamităţi şi lucruri 
extraordinare, fenomenul nu l-a uimit prea tare. 

Ajuns la primul etaj, trecând din treaptă în treaptă cu tot 
mai multă uşurinţă, a înţeles că era pe cale să îşi 
regăsească dimensiunile iniţiale. Şi-a pipăit capul, şi-a 
ridicat braţele, şi-a privit picioarele care acum ajunseseră 
tare departe de el, tocmai la antipozi. Aproape că i s-a 
făcut rău. Toată construcţia asta rezista, nu se năruia ca o 
alcătuire mult prea îndrăzneață, care sfidează cu propria 


111 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


greutate. Redevenise bărbatul de acum opt ani, cel de un 
metru şi şaizeci şi şase de centimetri înălţime. 

Pentru asta, fusese suficient doar să se îndepărteze de 
propria familie! 

S-a abținut să îşi manifeste bucuria ori entuziasmul 
excesiv, într-atât se temea să nu se înşele. Probabil că visa, 
prea era frumos ca să şi dureze. Peste o clipă o să dispară 
iarăşi din peisaj, încreţindu-se şi chircindu-se ca un burduf 
de acordeon. 

Când a ajuns la mezanin, uşa dinspre stradă s-a deschis 
şi o trupă veselă s-a rostogolit în hol. l-a recunoscut 
imediat: copiii i se întorceau din vacanţă, Solange le ţinea 
uşa deschisă, Vădublez gara maşina în parcare. Uitase că 
astăzi urmau să revină acasă. Dacă ar fi rămas sus, la 
vedere, aşa cum intenţionase, jucărie la mila arbitrariului 
lor, l-ar fi eliminat, fără să mai stea pe gânduri, cu o 
lovitură de palmă, ca pe un obiect demn de oprobriul 
tuturor, ca pe o abjecţie. Gândindu-se la asta, un fior l-a 
parcurs din creştet până-n tălpi. Era de necrezut: nişte 
micuţi care râdeau din tot sufletul nu puteau deveni 
asasini, nici măcar din greşeală. O profundă tulburare l-a 
cuprins  auzindu-le graţioasele nuanţe ale vocilor şi 
modulaţiile glasului lui Solange. Erau ai lui, carne din 
carnea lui. Totul nu fusese decât o neînțelegere. Trebuia să 
le acorde o a doua şansă. 

Erau de acum în ascensorul care îi urca la etajul cinci, 
pălăvrăgind cu voce tare, excitaţi cu toţii fiindcă, după cât 
putea auzi, peste câteva zile urmau să plece în Italia, într-o 
casă închiriată de Vădublez în Toscana. In Toscana! 
Doamne, dar chiar că profesorul le oferea un trai pe picior 
mare şi nu le refuza niciun lux! L-a auzit şi pe Vădublez 
luând ascensorul încărcat cu nişte valize enorme. A mai 
aşteptat un moment, apoi a început să urce şi el, 
clătinându-se încă pe picioarele ce i se păreau imense, 
uimit că poate parcurge atât de rapid atâţia şi-atâţia 
kilometri. Ajuns la uşă, a sunat. 


112 


- PASCAL BRUCKNER - 


Cum nu închiseseră bine, a împins uşa şi i-a zărit prin 
paravanul de sticlă dinspre living, în stânga intrării. Grupul 
vesel deja trecuse la o gustare, ţipând şi stând la taclale cu 
voci răsunătoare, înghițind pâine cu struguri, ciocolată, 
biscuiţi. Erau bronzaţi, relaxaţi, unii mai frumoşi decât alţii, 
cu magnifice coame groase şi decolorate de razele soarelui. 
Profesorul Vădublez, arămiu ca un lup de mare, care îşi 
lăsase o barbă grizonantă, o sălta pe Berenice pe genunchi. 
Léon şi-a dres glasul şi, aproape mirat, a articulat 
următoarele cuvinte: 

— Solange, copii, eu sunt, tati, m-am întors! 

A înaintat trei paşi, conştient de urâţenia şi de mizeria pe 
care le afişa. Dar şi lor, ce strigăte de groază le-au ţâşnit 
din gâtlejuri văzându-l! Tot aşa ar fi urlat şi dacă l-ar fi 
văzut pe dracul în persoană. Gurile le-au încremenit, 
lingurile le-au căzut. În jurul lui se desena un cerc de oroare 
sfântă. Gemenii s-au pitit sub masă, cei mari au sărit în 
braţele lui Solange, iar Vădublez, tremurând şi nevenindu-i 
să creadă, s-a ridicat, aşa impunător cum era, ca să-i taie 
calea. 

Curios lucru: Redutabilii îi păreau acum doar nişte 
Neglijabili. Totuşi, adulţii rămăseseră mai mari decât el, 
însă inofensivi. Leon avea atuul lui: era bărbatul care putea 
creşte şi descreşte într-o clipită, ca un vrăjitor. Ceea ce îl 
făcea cu atât mai înspăimântător în ochii alor săi. A 
repetat: 

— Copii, sunt eu, Leon, tatăl vostru, mi-am regăsit 
înălţimea de altădată, vă povestesc eu. 

Livid, Vădublez a şoptit: 

— Cine sunteţi, domnule, şi ce căutaţi la mine în casă? 

— Dar dumneavoastră, domnule, cum îndrăzniţi să locuiţi 
în apartamentul meu? 

Lui Solange i s-a făcut rău şi s-a prăbuşit, în timp ce 
copiii o luaseră la sănătoasa care încotro, terorizaţi. Oribila 
Josiane, sosită în fugă de la bucătărie, şi-a făcut de trei ori 
cruce văzându-l pe Leon şi s-a aruncat pe scări în jos. Cei 
doi bărbaţi, care se aplecaseră ca să o ajute pe Solange, s- 

113 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


au izbit cap în cap. Crezând că este victima unei agresiuni, 
Vădublez s-a dat înapoi protejându-şi faţa cu palmele. Lui 
Léon, care o prinsese de sub ceafă pentru a o duce pe 
canapea, Solange i s-a părut mai grea şi, zărind 
protuberanta care îi umfla tricoul de in, şi-a dat seama că 
este din nou însărcinată. 

Asta l-a doborât: se crezuse unicul titular al dreptului la 
însărcinare, al dreptului de a umfla după bunul său plac 
acest pântece mătăsos. Ea şi-a deschis ochii în care ura se 
amestecase cu frica şi s-a zbătut pentru a-l face să nu o 
mai ajute. Fantoma revenită nu era bine-venită. Incapabil 
să îi susţină privirea, Leon s-a dat înapoi bâlbâind fraze 
incoerente. Le-a povestit în puţine cuvinte viaţa lui din 
ultimele luni, despre ascunzătoarea din inima comorii 
literaturii universale, despre salvarea piţigoiului şi ultima 
metamorfoză din casa scărilor. Pe măsură ce vorbea, ce 
intra în amănunte, părea încă şi mai ţicnit. Vădublez a 
încercat să ridice o problemă raţională: 

— Păi... eu... credeam... că aţi murit. 

— Ştiu că aţi încercat să mă ucideţi... Nu vă port pică 
pentru asta. 

Ţâncii, care între timp se întorseseră până în pragul 
sufrageriei, îl priveau ţintă cu ochii măriţi. Leon a întins 
mâinile către ei şi, spunându-şi că poate va avea mai mult 
noroc cu ei, a încercat să îi îmbrăţişeze. Aceşti foşti uriaşi 
din vremuri vechi, de ale căror brutalitate şi hachiţe se 
înfricoşa până mai ieri, îl implorau acum cu lacrimi în ochi 
să nu îi omoare, împrăştiindu-se pe unde apucau ca nişte 
vrăbii pe care le-a apucat strechea la explozia unei 
petarde. A încercat să se pună în locul lor, rememorându-şi 
timpul în care fusese pur şi simplu infirm. Ar fi fost cazul să 
se bărbierească şi să se spele înainte de a le apărea în faţă. 
Pesemne că, aşa, părea un spectru. L-a auzit din depărtare 
pe Baptiste comandându-i mamei sale să cheme poliţia. 
Băiatul, plin de pistrui şi cu nasul cârn, părea un şmecher. 
Josiane, bărbăţoiul, revenită între timp cu un crucifix în 


114 


- PASCAL BRUCKNER - 


mână, le-a sugerat să apeleze la serviciile unui exorcist pe 
care îl cunoştea. 

— Domnule, a spus Solange cu voce albă, cel care 
pretindeţi că sunteţi a murit de mult. Plecaţi sau chem 
poliţia. 

— Bine, Solange, dar sunt Leon, Leon al tău care ţi-a 
făcut patru copii: Baptiste, Betty, Boris şi Berenice. O să-ţi 
spun un amănunt pe care nu aş putea să îl inventez: am un 
umăr mai jos decât altul, îţi aminteşti? Adu o fotografie din 
vreo vacanţă în care sunt cu bustul gol. 

Numai că, în imaginile de pe şemineu figura lui 
dispăruse, fie ştearsă, fie decupată cu lama de bărbierit. 
Cum urca extrem de rar pe mesele sau pe etajerele înalte, 
nu remarcase acest lucru: orice urmă a prezenţei sale 
fusese ştearsă, în timp ce Vădublez trona prin toate părţile 
în costum de oraş, în pijama sau în şort cu picioarele 
păroase, goale. Aceasta a însemnat pentru Leon o nouă 
lovitură. Fusese şters, aşadar nu existase niciodată. 

Solange şi-a regăsit rapid sângele rece. A dat copiii afară, 
a închis uşa sufrageriei şi, dintr-un secreter din lemn 
galben, a scos un plic plin cu bani portocalii şi verzi. 

— la-i şi tai-o! Nu vreau să ştiu cum de-ai supravieţuit. Mi 
se rupe. Fă paşi odată! 

Mai degrabă scuipa cuvintele decât vorbea. Sub bronzul 
vacanței, tot soiul de pete îi învineţeau pielea, bărbia îi 
tremura, respiraţia îi era acră. Câteva şuviţe cenuşii 
mânjeau aurul roşu al părului. Uriaşa care îl hipnotizase pe 
vremuri se cam umflase. Dar asta a pus-o pe seama 
sarcinii. Ori să fi confundat el imensitatea cu frumuseţea? 

— Lasă-mă-n pace, nu-nţelegi? Zi-i şi tu, Daniel, zi-i 
odată, dă-l pe uşă afară, tu eşti bărbatu-n casă, nu? 

Inlemnit, Vădublez stătea prudent ceva mai în spate, 
frecându-şi mâinile încurcat şi lăsând-o să se descurce 
singură. Mastodontul ăsta de unu nouăzeci nu era deloc în 
largul lui. 

— Cum de îndrăzneşti să mai apari după tot ce ne-ai 
făcut? 

115 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


Ura o urâţea, se făcuse roşie până la rădăcina părului. Un 
tic îi făcea una dintre pleoape să se zbată ca un oblon prost 
închis. 

— Mi-ai distrus reputaţia şi m-ai făcut de râs în ochii 
familiei mele. Ideea că o femeie frumoasă ca mine a putut 
să împartă patul cu un doi la metru pe care să-l lase să-şi 
facă toate poftele cu trupul ei mi-a revoltat prietenii. Mă tot 
încurajau să te părăsesc, mă băteau la cap să îmi găsesc 
un bărbat de înălţimea mea. Le făceam faţă, fiindcă 
dragostea mă ajuta să trec şi peste acele încercări. Nu 
voiam să te văd aşa cum erai în realitate: o tumoră 
plantată pe burta mea, un abces purulent. Nici că aveam 
urechi de auzit toate batjocurile şi avertismentele. Cu 
timpul, văzându-te cum te ştergi de pe faţa pământului, am 
resimţit un fel de amestec de milă şi de afecţiune, aceasta 
din urmă adusă din nu ştiu ce depărtări tot de milă. 
Hotărâsem că este de datoria mea să nu te părăsesc. In 
ciuda infirmităţii, îmi făcuseşi nişte copii magnifici. Eram 
convinsă că lucrurile se vor aranja într-o bună zi şi ai să ne 
creşti iarăşi, ca o plantă puternică. 

S-a oprit, ajunsă la capătul puterilor, şi i-a cerut un pahar 
cu apă lui Vădublez, care a fugit, mulţumit, să i-l aducă. Ea 
s-a lăsat să cadă într-un fotoliu, epuizată, continuând cu 
voce joasă: 

— Nu am greşit, numai asupra timpului necesar m-am 
înşelat. Dar, pe măsură ce te micşorai, semănai discordie în 
casă, profitând de dimensiunile tale pentru a mi te 
împotrivi, ridicând copiii împotriva mea. Era uşor să scapi 
de orice răspundere din moment ce pe umerii mei stăteau 
toate grijile. Dar şi o femeie care iubeşte are limitele ei. 
Multă vreme, bărbaţilor le-a fost frică de mine, frică să nu 
se evapore, să nu se dizolve lângă mine. Am reuşit să 
descurajez tot felul de bârfe care mi se puneau în cârcă. 
Numai nefericire şi suferinţă ai adus în această familie. 
Copiilor le era ruşine cu tine. Nici nu vreau să îmi închipui 
ce s-ar fi ales de noi dacă Daniel nu s-ar fi hotărât să îşi 


116 


- PASCAL BRUCKNER - 


împartă viaţa cu noi, adică să ne salveze. Mai ales că 
părinţii mei au îmbătrânit şi sunt bolnavi. 

Dintr-un salt, desfigurată de furie, a ţâşnit de pe fotoliu şi 
a venit în faţa lui. 

— Şi-acuma vii făcând pe naivul care merită totul, 
crezând că orice poate fi luat de la capăt? Nu vreau să ştiu 
ce-ai păţit, Leon, din registrele stării civile ai fost şters, nu 
eşti decât o greşeală a Creaţiei, toată lumea te-a uitat. 
Inţelege că îl iubesc pe Daniel, sunt gravidă cu el, e 
bărbatul vieţii mele, iar copiii deja îi spun tată! 

Işi exagera delirul şi, ca urmare, cuvintele făcute să 
rănească se înmuiau ca pumnişorii unor ţânci lovind în 
pântecele unui adult. Lui i s-a făcut milă. Ea s-a oprit ca 
înăbuşită, asfixiată aproape după această filipică. Şoptind, 
a adăugat: 

— la banii şi pleacă, te rog, te implor, n-o să fac nicio 
plângere pentru violare de domiciliu. 

A izbucnit în lacrimi pe fotoliul pe care se lăsase iarăşi să 
cadă, în timp ce Vădublez, cu paharul de apă în mână, se 
apropia grăbit să o consoleze. Nu era o femeie rea, era 
doar o femeie nefericită care îşi plângea de milă pe ruinele 
propriilor ambiţii. Nu voia decât să-şi scape pielea. Leon s-a 
întristat. 

Copiii, cărora sperietura le trecuse, se îngrămădiseră la 
uşa de sticlă a sufrageriei, nasurile celor mici turtindu-se de 
geamul mai din cauza apăsării din spate a celor mari, cu 
toţii urmărind scena cu gura căscată. Chipurile lor 
înmărmurite aduceau mai mult a uimire decât a ostilitate. ÎI 
admirau pe Leon, sperând, poate, să se lase cu ceva 
cafteală între el şi Vădublez, ocazie cu care Hăndrălăul cât 
Dulapul ar fi putut lua o sfântă de bătaie la fundul gol. 
Numai că se înşelau în legătură cu vânatul. 

Fiindcă Leon, văzând clica aceea de mucoşi care îl 
înnebunise ani de-a rândul cu tot felul de pretenţii şi de 
miştouri, nu a mai putut rezista, căci tare de mult şi-o 
dorea. Aşa că şi-a sumes mânecile, i-a lăsat pe toţi patru în 
fundul gol şi le-a tras pe loc o mamă de bătaie. O fi fost un 

117 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


gest naşpa, dar cât de plăcut! Şi cum Baptiste era 
preferatul lui, i-a tras o porţie dublă. Toţi au răcnit ca din 
gură de şarpe, cu excepţia acestuia din urmă, care nici nu a 
clipit, ci şi-a privit fix, cu ochi obraznici şi aproape 
admirativi, tatăl care iată, când apărea, când dispărea. 
Vădublez a coborât privirile ruşinat, iar Solange a mai 
leşinat o dată. A fost cea mai grozavă chelfăneală pe care 
Leon a tras-o cuiva în viaţa lui. Lovea atât de puternic 
poponeţele dodoleţe ale plozilor bine hrăniţi, încât îl ardeau 
palmele. Calmat, a luat teancul de bani şi a trântit uşa în 
urma lui, fără a-şi mai întoarce privirile. 


118 


- PASCAL BRUCKNER - 


Epilog 


Câteva minute mai târziu intra în părculeţul din faţa 
apartamentului. De mai bine de o jumătate de an nu mai 
ieşise la aer. La început a şovăit, orbit de lumină, sufocat 
aproape. Trebuia să se obişnuiască cu noul său trup, 
deocamdată mergând ezitant, evaluând greşit distanţele, 
crezând lucrurile ori mai departe, ori mai aproape decât 
erau în realitate. 

S-a prăbuşit pe o bancă, şi-a luat capul în mâini şi a 
început să plângă ca un copil, indiferent la trecătorii care îl 
priveau cu atenţie, la picii care, însoţiţi de bone, îl arătau 
cu degetul. Nervii îi trecuseră prin prea multe încercări. 
Erau deopotrivă lacrimi de bucurie şi de durere, era modul 
lui de a spune adio unei perioade a vieţii şi de a saluta o 
nouă existenţă. 

Pe când îşi ştergea ochii, o păsărică s-a apropiat ţopăind. 
Aripa ei stângă, ruptă, atârna îngreunându-i înaintarea. Cu 
toate astea piuia, cântând pe două note, mereu aceleaşi, 
un refren armonios. Leon a recunoscut, după căpşorul 
negru, micul piţigoi pe care îl salvase din ghearele ciorii. 
Încă mai avea nevoie de el. A întins arătătorul şi l-a adus, 
prin uşoare mişcări ale degetelor, în palmă. Pasărea ciripea 
încrezătoare. Formau amândoi un cuplu dat naibii: epava şi 
şontorogul. Şi-a pipăit plicul din buzunar. Avea destui bani 
pentru a îngriji pițigoiul la un veterinar, a-şi cumpăra un 
costum nou, lenjerie curată, pentru a închiria o cameră la 
un hotel. Trebuiau salvate şi aparențele, dacă nu voia să fie 
arestat pentru vagabondaj. În definitiv, nici diploma, nici 
cunoştinţele nu i le luase nimeni, îşi va relua profesia şi va 
inventa o poveste prin care să îşi explice absenţa. De pildă, 


119 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


va povesti cum se micşorase. Oricum, nimeni nu îl va 
crede. 

Işi va urmări copiii de la o tot mai mare depărtare. 

Intr-una din zilele următoare se va întoarce după pisică. 

Blestemul nu o va lua de la capăt. 

A pornit-o agale pe străzile Parisului, cu pasărea 
ciripitoare pe umăr, ciugulindu-i țesătura uzată a hainei, 
cârâind asurzitor. 

Se simţea uşor ca un fulg amintindu-şi de nenorocirile pe 
care le evitase, gândindu-se la fericirea viitoare. Şi-apoi, 
există o mare cantitate de femei fermecătoare şi între un 
metru cincizeci şi un metru şaizeci şi cinci!... 


Nicicând nu va mai fi un bărbăţel. 


120 


- PASCAL BRUCKNER - 


Notă 


Bărbățelul meu se înscrie într-o tradiţie literară şi 
picturală care m-a pasionat întotdeauna, aceea referitoare 
la transformarea corpului, dilatarea, mărirea, micşorarea 
lui, tradiţie care merge de la Rabelais la Marcel Aymé, 
trecând prin Swift, Voltaire, Balzac, Lewis Carroll, F. S. 
Fitzgerald, Richard Matheson şi mulţi alţii. Benzile desenate 
ale secolului XX nu au făcut nici ele excepţie, de la Little 
Nemo al lui Winsor Mecay la Crabul cu cleşti de aur al lui 
Hergé, fără a uita numeroasele desene animate de după 
război care reprezintă insecte uriaşe născute după vreo 
explozie atomică, bebeluşi imenşi care aduc mămicilor 
păpică, adulţi miniaturizaţi, legănaţi de creaturi minunate 
cu nuri generoşi. 

Într-o epocă în care omenirea, după câte ne anunţă 
savanții, nu încetează să crească în înălţime, Bărbățe!ul/ 
meu reia, dintr-un unghi nou tema micşorării pe care am 
mai tratat-o şi în Copilul divin: un fetus, pus la punct cu 
problemele umanităţii încă din uter, refuză să se nască, 
rămânând pentru totdeauna în pântecele mamei. La rândul 
său, Copilul divin a fost şi el generat de paginile Domnului 
Tac, primul meu roman, povestea unui bărbat supus 
necontenitelor variaţii de greutate, stare, mărime, pe 
măsură ce străbătea alfabetul: la litera N, de la „naştere”, 
mama sa, observând că puiul refuză să mai iasă în lume, a 
trimis un ginecolog în adâncurile ei spre a căuta 
recalcitrantul. Numai că, acesta din urmă, ascuns după un 
ovar, i-a pregătit o ambuscadă omului de ştiinţă, 
împingându-l în vezica urinară a mamei, unde s-a şi înecat. 


121 


- IUBITO, EU MĂ MICŞOREZI... - 


«Pascal Bruckner a scris un 
roman de suspans comic și 
usturător, care i-a reușit. Se 
poate citi ca o pildă filosofică 
ce stigmatizează una dintre 
cele mai insuportabile 
tendinţe ale epocii noastre, 
cultul copilului-rege.» 

Livre Hebdo 


«Pascal Bruckner gustă 
din plin savoarea trecerii 
de la alegorie la farsă, 
adoptând tonul unei epopei 


rabelasiene. Nu te poți 
abține să nu râzi enorm la 
această metaforă a copilului 
fagocit, a femeii devorante 
și a bărbatului devorat.» 

Elle 


122 


- PASCAL BRUCKNER - 


“PASCAL BRUCKNER 


«lubito, eu mă micșorez!... se înscrie într-o tradiţie lite- 
rară și picturală care m-a pasionat intotdeauna, aceea 
referitoare la transformarea corpului, dilatarea, mărirea, 
diminuarea lui, tradiție care merge de la Rabelais la 
Marcel Aymé, trecând prin Swift, Voltaire, Balzac, 
Lewis Carroll, F. S. Fitzgerald, Richard Matheson și 
mulți alții. | 
Într-o epocă în care omenirea, după câte ne anunţă 
savanții, nu încetează să crească în înălțime, romanul 
meu reia, dintr-un unghi nou tema micșorării (...)» 
Pascal Bruckner 


Solange: bogată, frumoasă, roșcată, 1,85 m. O minune 
de femeie! Leon: simpatic, orfelin, 1,66. Dragostea lor 
este nebună, oarbă, totală, rodnică: primul dintre cei 
patru copii ai lor nu întârzie să apară la nouă luni de 
la căsătorie. Dar, vai! Cu fiecare progenitură, Leon mai 
scade câteva zeci de centimetri, devine — spre disperarea 


lui — din ce în ce mai mic în ochii celor pe care îi iubește... 


ISBN 978-973-707-208-5 
www.edituratrei.ro 


UI 


ut 
E > I 


123