Pascal Bruckner — Copilul divin

H 


(Pas SCALE RUCKNER 
OPYIJL -DIVI 


a At pi PA j == 
Ri pa i "A 5- > 


- COPILUL DIVIN - 


PASCAL BRUCKNER 


COPILUL DIVIN 


Traducere de LUCIA - CECILIA CĂLINESCU 
Titlul original: LE DIVIN ENFANT, 1992 


- PASCAL BRUCKNER - 


Cuprins 


PROLOG 
PARTEA ÎNTÂI 
1. Republica uterină 
2. A te naşte sau a nu te naşte 
3. Sugarul pedant 
PARTEA A DOUA 
4. Furtună în leagăne 
5. Cerberul alcovurilor 
6. Gradina deliciilor 
PARTEA A TREIA 
7. Louis concupiscentul 
8. Paradisul barbar 
9. Un făt la pensie 
EPILOG 


- COPILUL DIVIN - 


Neputând fi pretutindeni, 
Dumnezeu a inventat mumele. 


Proverb iddish 


Pentru Caroline Thompson 


- PASCAL BRUCKNER - 


PROLOG 


În ziua în care a împlinit opt ani, micuța Madeleine 
Barthelemy s-a îmbolnăvit de boala fricii. Lăsase la soare o 
farfurie cu piersici care se stricaseră. Fructele miroseau 
îmbătător, amestecate unele cu altele, dar stricăciunea lor 
ajungea până la sâmbure, lăsând să se scurgă un lichid 
negru din care se hrăneau cu furie viespi şi muşte. A fost o 
revelaţie îngrozitoare; Madeleine a priceput pe loc ce-o 
aştepta şi pe ea. Putreziciunea elocventă spunea totul. 
Părinţii au reuşit s-o îngrozească şi mai mult, 
reprezentându-i viitorul ca pe un teritoriu malefic a cărui 
cheie o deţineau doar ei. 

Frica n-o mai părăsi, crescu o dată cu ea, îi modelă 
gesturile şi faptele până la majorat. Atunci tatăl îi prezentă 
factura copilăriei şi a adolescenţei. Era un obicei de familie: 
la ei nu dădeai viaţă cuiva, i-o împrumutai. Fiecare trebuia 
să şi-o răscumpere de la propriii părinţi, să se degreveze de 
o sarcină ce urma să cadă invariabil asupra descendenților. 
Madeleinei îi rămâneau zece ani pentru a înapoia o sumă 
pe care un întreg sistem de penalizări putea s-o mărească 
sau chiar s-o dubleze. Atentă să nu lase nicio şansă 
imprevizibilului, ea urma strict obiceiurile strămoşeşti: 
acestea erau deja verificate. Trecutul era o rezervă de 
siguranţă, de drumuri deja bătătorite. In el nu exista nici 
urmă de echivoc. leşea puţin, nu călătorea de loc; se culca 
în fiecare seară la oră fixă, se scula în fiecare dimineaţă la 
aceeaşi oră, vedea puţină lume. Şi, cum viaţa este o 
capcană, trebuie să te economiseşti aşteptând sfârşitul. 
Mâine va fi cu siguranţă mai rău decât astăzi. 

Această înţelepciune alcătuită din prudenţă şi resemnare 
o îmbătrânise prematur. Firea ei sălbatică le provoca 


5 


- COPILUL DIVIN - 


celorlalte fete din clasă dispreţ şi rânjete. Era singulară prin 
exces de conformism şi, prin urmare, de o singularitate 
lipsită de interes. N-avea prieteni, se retrăgea îndărătul 
fricii ei. Să meargă spre ceilalţi ar fi însemnat să se 
compromită şi deci să se piardă. La optsprezece ani era o 
fată melancolică, cu privirea hăituită, slabă de să zgârii 
cada cu ea. Adolescenta îi lipsea deja, fără ca maturitatea 
s-o fi atins. Doar părul negru, flacără blândă şi stufoasă, 
care îi cădea în bucle, îi aducea o notă de tinereţe pe chipul 
crispat. 

Un bărbat, o relaţie îndepărtată de familie, încercă un 
sentiment de simpatie pentru această mică fiinţă 
inofensivă şi-i făcu curte cu discreţie. Faptul că atrăgea 
atenţia tocmai prin absenţa unor semne distinctive avea 
farmecul său. Madeleine îşi abandonă studiile şi îl luă în 
căsătorie fără să se întrebe dacă-l iubea. Noţiunea de 
dragoste era încărcată cu prea multă incertitudine ca să 
merite vreo consideraţie. În ziua nunţii, a fost o mireasă 
pierdută sub văluri, asemeni unei muşte într-o pânză de 
păianjen. El se numea Oswald Kremer, avea douăzeci de 
ani mai mult decât ea, era contabil. Obsedat de cifre, 
transforma orice act al vieţii cotidiene în calcule: număra 
instantaneu moleculele unei picături de apă, particulele de 
praf ce pluteau într-o rază de lumină, firimiturile de pâine 
căzute dintr-o franzelă ruptă, concentraţia de oxid de 
carbon în biroul său la sfârşitul zilei de muncă. Acceptă să 
ia asupra sa datoria Madeleinei şi detalie suma cu 
aproximaţie de zecimale, oră cu oră, pentru următorii zece 
ani. Avea pur şi simplu damblaua calculului şi, după doar 
câteva săptămâni de căsnicie, îşi pusese deja nevasta în 
ecuaţie, îi putea indica greutatea splinei, a rinichilor, 
ficatului, viscerelor, media pulsaţiilor cardiace în douăzeci 
şi patru de ore, îi ştia până şi circumferința aluniţelor, până 
şi diametrul firelor de păr. Exceptând această apucătură, 
era un bărbat serviabil, drăgăstos, gata de orice pentru a-şi 
mulţumi tânăra soţie, căreia îi admira rezerva şi discreţia. 


6 


- PASCAL BRUCKNER - 


Frica nu ucide, te împiedică să trăieşti. Îndată după 
căsătorie, Madeleine se închise în propria-i condiţie. Se 
ocupa de casă cu scrupulozitate, pregătea masa în 
aşteptarea soţului. Şi, cum fusese o fetiţă cuminte şi 
liniştită, fu o soţie model. Cu o singură excepţie: îi repugna 
corvoada conjugală şi aştepta îngrozită momentul mersului 
la culcare. Faptul că un bărbat se fofilează în ea asemeni 
unui hoţ, că o zdrobeşte sub corpul său gol, îi suflă în 
urechi şi profită de aceste diversiuni pentru a-i depune în 
pântece o mică amintire cleioasă care, mai târziu, ar fi 
ocupat un loc considerabil, acest fapt aşadar o dezgusta 
mai mult decât orice. Luni de zile îl respinse pe Oswald, 
dormi în cameră separată. Cel mai mic contact fizic, chiar şi 
o mângâiere pe mână, îi provoca repulsie. Un sărut era 
echivalentul unui viol. Atunci când Oswald persevera, ea 
începea să tremure, îşi pierdea cunoştinţa. El fu răbdător, 
îşi cerşi îndelung drepturile şi trebui să aştepte jumătate de 
an până la consumarea căsătoriei. Fu o încercare teribilă, 
degeaba se scuza, degeaba blestema natura care obligă la 
asemenea contorsiuni, ea era de gheaţă, îşi muşca buzele 
până la sânge. Merse la ea în cameră două nopţi la rând, 
apoi, descurajat de această răceală, nu mai îndrăzni să 
recidiveze. Se consolă calculând energia consumată în 
aceste exerciţii, numărul de spermatozoizi abandonaţi în 
Madeleine, precum şi viteza cu care se reconstituiau alţii în 
el. 

Nu doar acuplarea era pentru tânăra soţie un motiv de 
disperare, ci şi perspectiva unei maternităţi. A da viaţă 
însemna a întredeschide uşa prin care necunoscutul poate 
să se năpustească, însemna să-i spui acestuia din urmă: 
intră, totul îţi aparţine, răvăşeşte-mă. Fără a mai vorbi de 
riscurile naşterii, de cărările întortocheate şi necunoscute 
ale educaţiei. Apoi, avea ea dreptul să antreneze în haos o 
fiinţă şi mai fragilă decât ea? Admiţând că ar fi adus pe 
lume un copil, ar fi preferat să fie însămânţată de un mare 
savant, de un premiul Nobel, de pildă, de un spirit de elită, 
însă comerţul cu spermă de premiul Nobel era interzis de 

7 


- COPILUL DIVIN - 


când moartea unui laureat în fizică nucleară provocase 
nişte scene penibile. Pe patul de agonie, la spital, omul, un 
irlandez, fusese asaltat de fanatici ce încercaseră să-i 
stoarcă ultimele şi preţioasele picături ale licorii sale vitale. 
Surprinşi de o infirmieră, aceştia secţionaseră aparatul 
genital al muribundului înainte de-a o lua din loc. De atunci, 
toate premiile Nobel, din oricare disciplină, purtau centuri 
groase de castitate pe care nu le scoteau nici măcar 
noaptea. 

Ca şi cum un zeu ironic şi-ar fi dat silinţa s-o azvârle spre 
lucrul de care fugea, Madeleine rămase însărcinată, aşa 
cum se dovedi la test. Spaima i se dublă: constată 
consternată că naşterea e o loterie supusă unor combinaţii 
genetice misterioase, că nu-ţi poţi alege progenitura 
precum un articol într-un mare magazin. A recurge la avort 
era contrar uzanțelor; se trezi deci pradă groazei. Nici 
vorbă să dai drumul în secol unui pui de om fără a-l 
îmbrăca în atuuri şi diplome, ca tot atâtea armuri împotriva 
hazardului. Însă cum să-i acorzi un privilegiu irecuzabil de 
care nu se bucură nici regii şi nici bogătaşii, cum să faci din 
el o fiinţă deasupra tuturor fiinţelor, să-l faci superior 
tuturor viitorilor lui colegi? Madeleine reflectă îndelung, 
îmboldită de urgenţă. Fiecare minut care se scurgea 
devenea o ocazie pierdută. Dintr-o dată, crezu că a găsit! 

Era simplu, luminos: se minună că nimănui nu-i venise 
ideea înaintea ei. Urma să sară etapele: în loc să aştepte 
prosteşte vârsta de şase ani pentru a-şi şcolariza odrasla, o 
va instrui încă din primele zile de sarcină. Trebuia să 
acţioneze imediat, fără să mai aştepte naşterea; totul se 
joacă pe o carte, în zilele, poate chiar în orele imediat 
următoare concepţiei. Doar n-o să tolereze ca un mic 
puturos să se lăfăie în ea timp de nouă luni fără să facă 
nimic. Va fi mamă şi învăţătoare în acelaşi timp, îşi va 
transforma burta în sală de clasă. Însă avea nevoie de 
sprijin pentru a duce la bun sfârşit această operaţie. 
Oswald, pierdut în calculele lui, nu-i era de niciun folos; şi, 
cum îi displăcea profund să ceară un ajutor, cât de mic, 

8 


- PASCAL BRUCKNER - 


părinţilor, îşi deschise sufletul cu prudenţă în faţa 
ginecologului, doctorul Fontane. 

Acest bărbat afabil, de vârstă medie, cu părul deja 
cărunt, afectat de o uşoară miopie, prefera plăcerile 
conversaţiei disciplinelor medicale. Imbrăţişase această 
carieră dintr-un soi de altruism juvenil care însă nu 
rezistase monotoniei corpului, cu diversele lui patologii. Îşi 
examina pacientele fără chef, ca o obligaţie făcută în silă, 
grăbit să reia conversaţia, să anuleze prin verb această 
concesie făcută organicului. Celibatar - prea multele 
pântece fecundate îi tăiaseră cheful de-a procrea - trăia 
împreună cu sora sa Marthe, o fată bătrână, timorată, 
bolnăvicioasă, veşnic pe punctul de a izbucni în lacrimi. Aşa 
cum unii abuzează de forţele lor, Marthe abuza de funcţia 
lacrimală; chiar şi un fleac îi devenea pretext de plâns: 
căderea nopţii, spargerea unui pahar, un obiect care-i 
scăpa din mână. Încerca să-şi antreneze interlocutorii în 
împărăţia amărăciunii eterne şi detecta în fiecare zone de 
disperare propice în a provoca hohote de plâns. Fratele şi 
sora, împărțind acelaşi apartament, nu se despărţiseră 
niciodată. 

Când Madeleine îi aduse la cunoştinţă doctorului Fontane 
intenţiile ei, practicianul îşi dădu silinţa, cu amabilitate, să-i 
schimbe hotărârea. Nu era prima care se hrănea cu 
asemenea fantezii. De altminteri, existau tot soiul de 
metode, mai mult sau mai puţin eficiente, de stimulare a 
capacităţii foetusului in utero: începând cu haptonomia, 
dialogul cu mâinile, până la centurile sonore fixate pe 
pântecele mamei. Însă niciuna nu corespundea aşteptărilor 
ei. Pentru a spune lucrurilor pe nume, el considera proiectul 
lipsit de realism: o mică fiinţă foarte ocupată cu 
dezvoltarea ei n-are mijloacele fizice să înveţe. Acest refuz 
brutal, departe de a o decepţiona pe Madeleine, o întări în 
convingerea sa. Ba chiar îi crescu curajul şi-şi începu, fără 
să mai întârzie, programul de învăţământ. Pentru că citise 
undeva că mamele lui Einstein şi Oppenheimer cântau câte 
trei ore pe zi în timpul sarcinii, îşi luă şi ea obiceiul să 

9 


- COPILUL DIVIN - 


fredoneze balade tradiţionale, melodii vechi din folclorul 
francez. Mergea prin muzee să contemple capodoperele de 
pictură şi sculptură, seara asculta muzică clasică. Se oprea 
uneori pe stradă în faţa vreunei fete drăguţe sau a unui 
bărbat frumos, pentru a se impregna cu farmecul lor, în 
schimb evita cocoşaţii, diformii, vagabonzii, se abţinea să 
privească filmele violente de la televizor, îndepărta 
gândurile deprimante. Işi impunea să citească zilnic, cu o 
voce limpede, manualele de şcoală elementară, în speranţa 
că va scoate la iveală, prin impregnare, rudimentele ştiinţei 
viitorului elev ghemuit în ea. În sfârşit, lovindu-şi dinţii cu 
capătul creionului, îi transmitea prin morse mesaje de 
încurajare care însemnau: „Orice-ai fi, băiat sau fată, te 
iubesc, eşti deja cel mai bun.” 

Toate acestea fiind de un nivel prea artizanal, decise să 
treacă la o treaptă superioară. Neglijând cu bună ştiinţă 
procedeele propuse de doctorul Fontane, îşi elaboră 
propriul sistem de învăţare. Achiziţionă un material 
costisitor şi-l întrebuința după cum urmează: îşi introduse 
în toate orificiile (inclusiv în cele pe care decenţa ne 
împiedică să le numim) microfoane conectate la un 
magnetofon cu mai multe piste, capabil să redea în acelaşi 
timp şapte benzi înregistrate. Prin faţă, un fir difuza 
noţiunile de bază ale algebrei şi geometriei, prin spate 
ajungeau alternativ lecţii de engleză, my tailor is rich, şi de 
germană, Der Tee ist gut, prin esofag se infiltrau elemente 
de istorie şi geografie, iar pe abdomen două receptoare 
fixate cu nişte ventuze recitau fără întrerupere marile texte 
ale literaturii universale. Şi, pe deasupra, Madeleine cânta 
şi sporovăia într-o pâlnie dirijată spre buric, convinsă fiind 
că o baie lingvistică permanentă va avea un efect benefic 
asupra odorului ei. Era o instalaţie complexă şi în anumite 
privinţe incomodă, care o obliga la tot soiul de acrobaţii. 
Madeleine se supunea de bunăvoie acestor torturi, în timp 
ce Oswald era la serviciu: niciun sacrificiu nu-i era de-ajuns 
ca să-şi transforme copilul într-o fiinţă de excepţie. 


10 


- PASCAL BRUCKNER - 


Perseverenţa ei nu putea însă anula un handicap; n-ar fi 
reuşit niciodată să ducă singură la bun sfârşit ceea ce-şi 
propusese în aceste condiţii de  semiclandestinitate 
conjugală. Avea imperios nevoie de un aliat. Cu umilinţă, se 
duse din nou la doctorul Fontane, insistă, imploră. 
Impresionat de îndâărjirea acestei tinere mame, doctorul 
căzu pe gânduri. Şef de serviciu, Fontane se plictisea la 
spital: problemele intime ale pacientelor sale, ţevăraia din 
pântece şi din părţile genitale nu mai aveau secrete pentru 
el. Detesta ideea că viaţa, această forţă anonimă, ne 
dirijează formarea spiritului şi a ideilor. De ce n-am 
scurtcircuita natura, de ce n-am agresa-o, accelerându-i 
ritmurile? Şi, deoarece visa să părăsească cercul limitat al 
competenţei sale şi să se îndrepte spre altceva, mai 
important, mai vast, văzu în oferta Madeleinei Kremer un 
semn al destinului. În plus, ea constituia cobaiul ideal: 
neştiutor şi, în acelaşi timp, dispus să suporte orice. Din 
curiozitate, Fontane reuni într-un cadru neoficial o echipă 
de prieteni, un pediatru, un farmacolog, un neurobiolog, un 
obstetrician, cărora le puse pe şleau întrebarea: pot fi 
inculcate unui embrion bazele instrucției, socotitul, cititul, 
scrisul, fără a-i afecta integritatea fizică? Răspunsul celor 
interesaţi fu unanim: e imposibil. Ar accepta totuşi să 
înceapă o cercetare în acest sens? Nu, n-avea niciun rost, 
ar însemna doar pierdere de vreme. 

Fontane nu insistă; se lovea de acelaşi scepticism pe 
care îl afişase el însuşi la început faţă de doamna Kremer. 
Insă îşi jură să încerce. Oarecum fără voia lui, Madeleine îi 
trezise un chef de treabă pe care-l pierduse încă din anii 
studenţiei. In spatele acestei aberaţii presimţea un filon, o 
comoară şi, peste câteva luni, avea poate să fie în măsură 
să le demonstreze colegilor eroarea, lipsa lor de 
îndrăzneală. Işi recâştigă încrederea în sine, intră în 
această aventură cu o ardoare ce o uimi şi o sperie pe sora 
lui, Marthe, care făcea tot mai dese apeluri la prudenţă şi 
vedea totul în culorile cele mai negre. Sfârşi însă prin ao 
convinge să colaboreze şi reuşi să obţină serviciile unui 

11 


- COPILUL DIVIN - 


infirmier şi ale unei laborante în care avea toată 
încrederea. 

Fontane îi promise Madeleinei că se va consacra exclusiv 
pruncului ei - acesta urma să aibă un avantaj decisiv faţă 
de ceilalţi - şi se înhămă la treabă în modul cel mai discret: 
o mulţime de cercetători se ocupau deja de educaţia 
prenatală. Era, mai ales, necesar să nu-i pună la curent nici 
pe bunici, nici pe tată - pe cei dintâi pentru că erau prea 
autoritari, pe Oswald deoarece îşi îndeplinise deja datoria 
de reproducător. Ceea ce urma de acum înainte nu mai era 
de competenţa lui. 


12 


- PASCAL BRUCKNER - 


PARTEA ÎNTÂI 


13 


- COPILUL DIVIN - 


1. Republica uterină 


În pofida exaltării sale, Fontane nu reuşise să găsească 
o soluție miraculoasă. Se mulțumea cu o simplă 
improvizație chimică: injecta în Madeleine un cocteil de 
hormoni, de endorfine şi de aminoacizi pentru a activa 
funcţiile cerebrale ale micii creaturi înainte chiar ca aceasta 
să aibă creier. Urmându-şi periplul lipicios şi obscur, via 
sistemul arterial şi membrana placentară, era de presupus 
că lichidul va forma la repezeală în jurul carcasei 
creveţelului un rudiment de encefal şi-i va permite să 
asimileze imediat noţiunile pe care i le transmitea maică- 
sa. Era o tehnică simplistă, pusă în serviciul unui obiectiv 
complex, ceea ce-l scotea din sărite pe Fontane, furios că 
trebuie să se mulţumească doar cu atât. 

Nutrea o idee mult mai ambițioasă, deşi de nerealizat 
pentru moment: înscrierea directă a obiectelor cunoaşterii 
în gândire, aşa cum se imprimă muzică pe un disc. Pentru 
început, trebuia să procedeze la transformarea tuturor 
materiilor şcolare în formule chimice şi la inocularea lor în 
subiect prin sânge, pe cale medicamentoasă sau prin 
ultrasunete. Informaţia ar fi fost într-un fel livrată la 
domiciliu, în zonele corticale. Şi, aşa cum există feluri 
complete de mâncare sub formă de pilule, Fontane îşi 
propunea să inventeze educaţia automată sub formă de 
fiole sau pastile. Asta ar fi permis să se condenseze un 
întreg ciclu şcolar, de la grădiniţă până la bacalaureat, într- 
o singură moleculă care să fie inoculată în testiculele 
viitorului tată sau în ovarele viitoarei mame. În felul acesta, 
ar fi fost înlăturată o sursă de nenorociri permanente 
pentru umanitate: obligativitatea fiecărei generaţii de a lua 
totul de la zero. Întâlnirea dintre un spermatozoid şi un 
ovul, astfel îmbogăţiţi, ar fi produs instantaneu un 
absolvent de liceu, cu bacalaureatul luat cu note maxime. 
Ce progres, ce mijloc minunat de a instaura în sfârşit 
egalitatea şanselor! 


14 


- PASCAL BRUCKNER - 


Până una-alta, Fontane era constrâns să se rezume la ao 
perfuza pe Madeleine câte patru ore pe zi în cabinetul său. 
Tânăra mamă, care-şi adusese cu ea toate instalaţiile, îşi 
impunea să citească cu glas tare ceea ce casetele difuzau 
în ea. Supunându-se cu zel tratamentului, îşi repeta cât de 
absurd şi de imoral este să-l laşi pe Scumpişor să facă 
zaiafet în mămica lui ca-n sânul lui Avram: nouă luni de 
lăfăială nu se mai recuperează şi-ţi creează obiceiuri 
proaste pentru toată viaţa. Aceste experienţe continuară 
până în luna a treia de sarcină. Mamei îi convenea de 
minune cura: îşi împrospătase memoria şi putea reproduce 
perfect lista departamentelor, precum şi debitul mediu al 
celor zece fluvii mai importante de pe planetă. Însă micuțul 
şcolar tăcea mâlc. Nici cel mai mic semn de aprobare sau 
de simpatie din partea lui, deşi ajunsese, în principiu, la un 
nivel echivalent clasei a şasea. Nimic nu lăsa de înţeles că 
procesele cognitive ar fi fost măcar amorsate şi Fontane 
decise, de acord cu Madeleine, să suspende perfuzia şi 
lecţiile. Era preferabil să renunţe: vizaseră prea sus, legile 
creşterii nu pot fi violate atât de uşor. 

Totuşi, într-o seară, viitoarea mamă, descurajată şi 
resemnându-se cu greu să aducă pe lume o larvă aidoma 
tuturor celorlalte, încerca să adoarmă, când fu alertată de o 
voce plăpândă ce urca dinspre coloana vertebrală şi 
spunea: „Încă, încă!” Era ca un murmur, un frison uşor 
trecându-i prin şira spinării pentru a se pierde în interiorul 
urechii. Visase? Era singură, Oswald dormea în altă cameră. 
Vocea provenea deci din străfundurile pântecului. Acum i 
se părea că două voci guturale o imploră: „Incă, încă!” 
Luată pe neaşteptate, răspunse: „Imediat”, aprinse lumina, 
îşi puse un capot, trecu în salon, luă prima carte care-i căzu 
la îndemână şi citi, articulând distinct, un capitol de istorie 
naturală ce trata despre delicata trecere de la Homo habilis 
la Homo erectus, şi apoi până la Homo faber şi Homo 
sapiens sapiens. Adunând tot ce-i cădea sub mână, devoră 
apoi vreo zece din Fabu/ele lui La Fontaine, un fragment din 
Ghidul Albastru al Italiei, iar în zori soţul o surprinse, năucă 

15 


- COPILUL DIVIN - 


de oboseală, bâiguind ceva din Manualul practic al 
grădinăritului la oraş. 

Abia după plecarea lui Oswald înţelese: auzise distinct 
două voci. Două voci aproape suprapuse. Ori se produsese 
un fenomen de ecou, ori, ipoteză îmbătătoare, avea 
gemeni. La gândul acesta, se simţi entuziasmată şi-i 
telefona doctorului. În ciuda îndoielilor, Fontane efectuă o 
ecografie care confirmă intuiţia mamei: găzduia probabil un 
băiat şi o fată, deşi era puţin prea devreme pentru a se 
pronunţa ferm. În entuziasmul ei, Madeleine îi şi boteză 
Louis şi Celine, iar Oswald fu de acord. Mama strălucea de 
fericire: faptul că erau doi mărea şansele. In caz că s-ar fi 
dat greş cu unul, celălalt putea prelua ştafeta. Fontane, 
uşor vexat că nu detectase înaintea Madeleinei acest caz 
de  gemelitate, acceptă să reconsidere în totalitate 
problema. Din moment ce, probabil, Louis şi Celine - fiindcă 
acestea erau de-acum înainte numele lor - ştiau deja să 
vorbească în cea de-a treia lună a vieţii lor prenatale, 
ispravă unică în analele umanităţii, experienţa trebuia 
relansată la o scară mai vastă. 

Fontane şi colaboratorii săi ezitau: trebuiau să le ofere 
micuţilor o dublă formaţie ştiinţifică şi literară, dar şi o 
spoială de arte plastice şi muzică, fără să neglijeze a-i 
sensibiliza la marile discipline ale etnologiei şi sociologiei. 
Singură, Madeleine nu-şi putea asuma această obligaţie: nu 
înţelegea nimic din noţiuni atât de complexe precum teoria 
mulțimilor sau calculul probabilităților, aşa că risca să-i 
inducă în eroare pe copii. Trebuia, deci, schimbată fără 
întârziere metoda. Şi doar una permitea să se combine 
viteza cu precizia: informatica. Cum fiecare zi apropia 
sarcina de termen, doctorul o internă pe Madeleine într-o 
rezervă din serviciul său, pretextând în faţa autorităţilor şi 
a soţului riscul unui avort spontan, fapt ce o obliga să stea 
la pat. Apoi, cu o dexteritate care o uluise pe Marthe încă 
din tinereţe, procedă la o manevră delicată: prin puncţie 
transabdominală, introduse în punga amniotică un cablu 
subţire, având la capăt două receptoare pe care le fixă cu 

16 


- PASCAL BRUCKNER - 


infinite precauţii pe minusculele organe auditive ale lui 
Louis şi ale Celinei. Cablul era conectat la un ordinator 
care, printr-un sintetizator, declama fără oprire, unul după 
altul, cele treizeci de volume din Encyclopaedia universalis. 

In loc să urmeze în detaliu programele şcolare, Fontane 
luase hotărârea să furnizeze micuţilor ştiinţă la grămadă, 
ştiinţă în vrac, urmând ordinea alfabetică. Rămânea ca ei 
să trieze informaţiile, după ce articolele li se vor fi fixat în 
memorie ca pe o bandă magnetică. Din spirit de echitate, 
conveniră ca Louis şi Celine să fie supuşi aceluiaşi 
tratament şi să nu sufere de pe urma acelor diferențieri de 
sex care defavorizaseră atât de mult femeile în secolele 
precedente. Exista totuşi un dublu pericol: pe de o parte, 
creierul receptor să explodeze sub greutatea unui 
asemenea bagaj intelectual, iar pe de alta, copiii, supuşi 
unei enorme presiuni, să contracteze o hipertrofie 
encefalică. Şi asta fiindcă erau supuşi unui efort de 
concentrare cerut în genere unui adolescent în plină formă, 
pe când ei încăpeau într-o coajă de nucă şi aveau capul de 
diametrul unei prune verzi. Pentru a evita orice risc de 
accident, Fontane limită regimul lui Louis şi al Celinei la 
două volume pe săptămână, ceea ce reprezenta totuşi o 
mie cinci sute de pagini, peste şapte mii de articole, fără a 
mai pune la socoteală schemele şi iconografia. Reuşi de 
asemenea să plaseze pe parietalele gemenilor două pastile 
de siliciu destinate demultiplicării potenţialului lor cerebral: 
era ca şi cum le-ar fi grefat nişte meninge suplimentare. 
Pentru a-i ajuta să absoarbă aceste subiecte ingrate, el 
inocula în cordonul ombilical tot soiul de zaharicale, cu 
mentă, cu clorofilă, cu portocale, cu lămâie, cu care cele 
două gângănii, ca toţi pruncii, cu siguranţă că se delectau. 
In ceea ce o privea, Madeleine continua să citească cu glas 
tare textele transmise copiilor. Neputând rivaliza în viteză 
cu ordinatorul şi citind mai tot timpul fără să înţeleagă, 
rămăsese la prima literă a primului volum al Encyc/opaediei 
(mai exact la articolul „amputare”), pe când puştii 
ingurgitaseră deja patru volume. Fu nevoie ca Fontane s-o 

17 


- COPILUL DIVIN - 


ia cu binişorul, iar Marthe să fie pe punctul de-a trage 
câteva hohote de plâns, pentru ca ea să abandoneze 
practica microfoanelor introduse în gură şi prin alte părţi. 

Jubilând în permanenţă, în pofida poziţiei inconfortabile, 
Madeleine uită repede aceste artificii grosolane. Conştiinţa 
faptului că fabrica în propria-i uzină două miracole de 
discernământ, alături de care Euclid, Newton, Pierre şi 
Marie Curie ar părea nişte imbecili întârziaţi mintal, o 
umplea de orgoliu. Louis şi Celine urmau să reprezinte un 
tip uman inedit şi să-şi arunce predecesorii cei mai iluştri în 
preistorie. Şi, deoarece era puţin probabil ca, în acelaşi 
timp, o altă mamă, într-o altă clinică, să facă o experienţă 
identică, odraslele ei nu puteau să aibă concurenţi. 
Doctorul Fontane era departe de-a împărtăşi acest 
optimism. Aşa cum îi explica Marthei, nu era sigur că 
fratele şi sora se vor naşte inteligenţi, în măsura în care 
inteligenţa este aptitudinea de a discerne, de a separa, dar 
şi de a pune în relaţie realităţi diferite. Atâtea li se vârau 
de-a valma în cap, încât, în cel mai bun caz, aveau şansa să 
fie nişte papagali care să vomite un şuvoi de informaţii 
dezordonate. Să devină nişte hăuri de erudiție imbecilă, să 
ştie, de pildă, culorile tuturor drapelelor din lume, însă să 
fie incapabili să bată un cui sau să deşurubeze un bec. Pe 
de altă parte, nimic nu-i dădea certitudinea că vor rezista 
experienţei. Anumite rezultate ale analizelor îl îngrijorau: 
ecografiile erau confuze, imaginile neclare, contradictorii, 
encefalogramele extravagante, diagnosticul imposibil. În 
fiecare dimineaţă, doctorul se aştepta să găsească băiatul 
sau fata morţi, cu creierul explodat scurgându-li-se prin 
ochi, prin gură sau prin urechi. Cel mai mult îl îngrijora 
mutismul gemenilor: ar fi trebuit deja să se exprime din 
abundență şi o suspecta pe Madeleine că auzise voci 
imaginare. 


XX xk 


18 


- PASCAL BRUCKNER - 


În luna a şaptea se produse un alt miracol: tocmai intrase 
integral în urechile copiilor cel de-al treizecilea şi ultimul 
volum din Encyclopaedia universalis când, în plină zi şi în 
prezenţa doctorului Fontane şi-a surorii sale Marthe, din 
pântecele Madeleinei ieşi un gângurit asemănător unui 
ghiorăit de mate: 

— Dar suplimentele? V-aţi gândit la suplimente? 

Madeleinei i se tăiase respiraţia: 

— Ai auzit, doctore? 

— Da, Madeleine, şi dumneata? 

— Bineînţeles că a auzit, din moment ce eu sunt cel care 
vorbeşte, reluă vocea. Aştept deci răspunsul: unde sunt 
suplimentele, apendicele, actualizările? 

— Ne vom ocupa de asta, micuțul meu, încercăm să 
rezolvăm imediat. 

— Grăbiţi-vă, căci altfel în curând vom cunoaşte o stare 
de carenţă gravă. 

— Cine eşti tu? Louis sau Celine? Băiatul sau fata? 

Însă vocea amuţi, ca şi cum ar fi considerat întrebarea 
indiscretă. 

— Oh, Madeleine, exultă Fontane, e minunat, vorbesc, 
am reuşit! 

Marthe, doctorul şi tânăra mamă se îmbrăţişară îndelung, 
râzând şi plângând, şi ar fi strâns bucuros mânuţele celor 
doi ştrengari dacă ar fi fost posibil. Se consolau bătând 
afectuos cu palma pântecele Madeleinei, încercând să 
apuce ţâncii aşa cum ai apuca o minge aflată într-un sac. 

Era însă înţelept să păstreze o extremă prudenţă, măcar 
până la naştere. lar echipa, bine sudată prin acest mic 
complot, jură să nu divulge nimic. Chiar şi aşa se bârfea în 
secţie, iar infirmierele şuşoteau că se petrec lucruri bizare 
în camera doamnei Kremer. Acel ordinator conectat în 
permanenţă la pântecele ei nu prea intra în recomandările 
prescrise în mod obişnuit femeilor însărcinate. Dacă Oswald 
venea zilnic, prevenitor ca un logodnic, şi nu se mira de 
nimic, părinţii Madeleinei, în faţa fiicei lor din care ieşeau 
tot felul de drene şi tuburi, bănuiau o anomalie şi 

19 


- COPILUL DIVIN - 


contemplau cu neîncredere monitoarele cardiace şi 
mulţimea de ecrane care sfârâiau. Degeaba îi lua Fontane 
deoparte şi-i zăpăcea cu un jargon tehnico-medical mai 
obscur decât latina bisericească, plus că punea să fie 
escortaţi de un cicerone zelos care împiedica orice contact 
cu personalul. Erau tot timpul la cheremul unor scurgeri de 
informaţii. Madeleine se temea ca nu cumva unul din 
gemeni să înceapă să vorbească pe neaşteptate faţă de 
vreun martor, incident ce ar fi provocat cu siguranţă uimire. 
Cu multă ingeniozitate, Fontane ceru să fie instalat în ea un 
telefon interior: un cablu foarte subţire, prevăzut cu un 
dublu receptor, inserat în walkmanul fiecărui copil, legat de 
urechea internă a mamei şi dotat cu o sonerie ale cărei 
impulsuri erau auzite doar de cei interesaţi. Era suficient ca 
Madeleine să murmure, abia mişcându-şi buzele, pentru ca 
ei s-o înţeleagă. Fontane ar fi putut comercializa această 
mică minunăţie tehnologică, dacă n-ar fi fost constrâns să 
ţină totul secret. Alte ameliorări ar fi putut fi făcute ulterior, 
mai cu seamă montarea unui amplificator care să permită 
copiilor să se adreseze unei terţe persoane din exterior fără 
să fie nevoiţi să-şi scuipe plămânii. 

Aceşti microbi erau avizi de cunoştinţe: foarte bine, 
atunci să li se dea cu toptanul. De astă dată, doctorul 
Fontane, lăsând deoparte orice prudenţă, umplu maşina 
până la refuz: tot ceea ce propuneau librarii cei mai buni în 
materie de dicţionare, enciclopedii, tratate didactice fu 
introdus în program şi servit copiilor în doze masive. In mai 
puţin de treizeci de zile, ei înfulecară ediţia cea mai recentă 
din Quid, Le Petit Robert şi Le Grand Robert, Le Petit 
Larousse şi Le Grand Larousse, Brockhaus, Encyciopaedia 
Britannica. Mai beneficiară de asemenea de metoda 
Assimilm patru limbi - engleză, spaniolă, rusă, germană - 
cu care mama lor îi familiarizase deja, precum şi de Who's 
Who, pe care-l înghiţiră cu zel, fără a uita nici Guiness Book 
of Records. A trebuit ca medicul să angajeze, pe banii lui, 
personal suplimentar care să umble prin biblioteci şi centre 
culturale, să fotocopieze volume întregi, să găsească ediţii 

20 


- PASCAL BRUCKNER - 


rare. Depăşit de hămeseala gemenilor, el negocie cu 
băncile de date pentru a se conecta la alte terminale, la 
reţele mai bine aprovizionate. Deja ordinatorul era în 
pragul saturaţiei şi ar fi trebuit înlocuit cu altul, cu atât mai 
mult cu cât apariţia unui virus informatic ar fi putut da totul 
peste cap. 

Acaparat de aceste preocupări, Fontane îşi neglija 
clientela, lăsându-şi cabinetul de izbelişte; pentru a acoperi 
cheltuielile, îşi  ipotecase apartamentul, iar Marthe, 
îngrozită, îl ameninţase că-şi va înceta colaborarea dacă va 
risipi astfel moştenirea comună. Însă Fontane, mizând pe o 
iminentă celebritate, nu mai ştia ce e odihna: privirea lui 
fixă, febrilă, îi înspăimânta pe cei din jur. Chiar de-a doua 
zi, uitând promisiunea făcută Madeleinei, avea să trateze şi 
alte femei însărcinate, să-şi popularizeze metoda în sute de 
exemplare. Aceasta avea să permită formarea unei elite de 
prunci care îi vor depăşi de departe pe ceilalţi, încă de la 
naştere. În loc să meargă la creşă, sugarii Fontane (căci aşa 
vor fi numiţi) vor lua direct drumul universităţilor cu 
ghiozdanul agăţat de cărucior. La vârsta de trei ani vor 
deţine posturi importante în întreprinderi; iar toate consiliile 
de administraţie vor avea unul sau două scăunele găurite, 
precum şi baveţele şi tetine. 


XX xk 


Louis şi Celine nu erau încă decât două deşeuri umane, 
măsurând de-abia câţiva centimetri, dar emiteau deja 
sunete. Gemeni falşi dizigoţi, ieşiţi din ouă diferite, cu 
placentă distinctă deşi confluentă, stăteau faţă în faţă, ca 
să zicem aşa, însă fiecare în sacul său. Hominizarea lor 
prematură îi obligase să-şi aşeze organele la locul lor mai 
repede decât embrionii normali. Gândiţi-vă că, încă dintr-a 
treia săptămână, îşi fabricaseră propriul sânge, îşi 
elaboraseră retina şi bulbii rahidieni. Erau teribil de 
precoce, iar ochii li se deschiseseră aproape de la început. 
În pofida obscurităţii, se văzuseră şi se salutaseră adânc, 

21 


- COPILUL DIVIN - 


aşa cum se cuvine între persoane de acelaşi neam. Louis 
constatase că burta surorii sale nu se termina exact în 
acelaşi fel ca a lui. Celine observase între picioarele fratelui 
ei ceva mic, care ei îi lipsea. Avuseseră delicateţea să nu-şi 
vorbească despre asta: nu te opreşti la asemenea detalii. 
Se prezentaseră, ştiindu-şi prenumele de la mama lor, şi, 
după câteva banalităţi despre timp şi temperatura 
ambiantă, deciseseră să rupă despărţitura ce-i separa şi să 
locuiască împreună în aceeaşi pungă. Contrar celorlalţi 
copii, ei vorbiseră aproape dintr-o dată. Nici urmă la ei de 
gângurit, de acele onomatopee care înnebunesc de plăcere 
persoanele adulte; nu, ei alcătuiau fraze fluide pe care le 
enunţau cu dicţie îngrijită. Ştiuseră de la bun început să 
aşeze subiectul înaintea predicatului şi să stăpânească 
acordul  participiilor, precum şi conjugarea, chiar şi 
subjonctivul imperfect. Se mai împiedicau, din când în 
când, de unii termeni mai deosebiți, dar căpătaseră de aici 
un gust pronunţat pentru vocabulele rare sau preţioase. 

In afara cazurilor de absolută necesitate, nu vorbeau 
decât între ei. Nu le lipseau subiectele de conversaţie: de- 
abia concepuţi, ei erau deja la curent cu marile realizări ale 
culturii universale! Ca să nu mai vorbim de calcule, pătratul 
ipotenuzei şi încreţirile scoarţei terestre din cretacic, 
aperitive bune pentru înapoiaţii din creşe, pe care ei le 
hăpăiseră dintr-o înghiţitură. Materiile cele mai grele erau 
pentru ei nişte trufandale pe care le înghiţeau cu mare 
poftă. Înainte de a se împlini trei luni de la procreare, ştiau 
deja cine era Sfântul Augustin; nu doar acel Părinte al 
Bisericii, autor al Confesiunilor şi al Cetăţii lui Dumnezeu, 
dar, mai ales, o foarte cunoscută staţie de metrou din Paris. 
Puteau clasifica în familia cucurbitaceelor dovleacul alb, 
dovlecelul, bostanul, cunoşteau în detaliu polemica ce-i 
opunea pe gradualişti catastroficilor în legătură cu 
dispariţia dinozaurilor. În sfârşit, întrebării fundamentale: 
care este numele lui Mickey Mouse în italiană, răspundeau 
fără ezitare: Topolino! 


22 


- PASCAL BRUCKNER - 


De asemenea, învăţaseră anatomia înainte de-a o avea 
ei înşişi, reuşiseră să diferenţieze derma de epidermă, deşi 
pielea lor era de-abia schiţată, să descrie geneza 
cristalinului, a corneei, a irisului, înainte ca ei înşişi să vadă 
ceva. Nu erau ei aceia care să se lase distraşi, asemeni 
tuturor embrionilor, de felul cum li se construiau picioarele 
şi braţele, ori de lenta creştere a unui sistem respirator sau 
senzorial. De la bun început stăpâniseră abstracţiile şi 
simbolurile: din masa incoerentă a elementelor care li se 
ofereau, reuşeau, fără efort, să separe esenţialul de 
accesoriu. Uluitorul lor coeficient intelectual, pe care ceilalţi 
nici măcar nu îndrăzneau să-l calculeze, îi ajuta să rezolve 
cele mai complexe probleme. Nimic din ce este ermetic nu 
depăşea puterea lor de înţelegere: surmenajul era regimul 
lor de croazieră. N-aveau timp de moţăit: îi aştepta o 
misiune măreaţă. Încă din zori, la ora când burghezii mai 
dorm, gemenii toceau din greu şi-n fiecare zi câştigau 
câteva luni faţă de ceilalţi bebeluşi. Intre ei nu izbucnea 
niciuna din acele certuri care despart fratele de soră. Şi, 
chiar dacă Louis era câteodată tentat s-o pişte pe soră-sa 
sau să-i pună piedică, aceasta replica plină de gravitate: 

— Nu, Louis, noi avem altceva mai bun de făcut decât să 
repetăm imbecila rivalitate care opune sexele. Noi trebuie 
să ne unim forţele, nu să ne punem bete în roate fără rost. 
Normalitatea nu este făcută pentru noi. 

— Ai dreptate, Céline! Cât de mult regret că era să cad în 
făgaşul comun! 

S-au ştiut, de la bun început, promişi unui destin 
excepţional: hazardul le dăduse un avans nebunesc faţă de 
congenerii lor, nu trebuiau să rateze această şansă. N- 
aveau ei la şase luni mai multe amintiri decât un centenar, 
nu vor poseda ei în curând memoria umanităţii? Deoarece 
auzeau deja stereo şi-şi terminau dezvoltarea completă a 
vederii binoculare, puseră la punct o cercetare sistematică 
a informaţiei. Nu le plăcea decât ceea ce zgândărea 
înţelegerea şi sfida inteligenţa. Nu erau nişte ştrengari 
veseli şi gălăgioşi: nici jucării, nici fleacuri, ci teoreme şi 

23 


- COPILUL DIVIN - 


teorii, nimic altceva. Formau un cuplu studios, tot timpul în 
activitate, şi, seară de seară, încolăciţi unul în altul ca două 
reptile, ascultau cum li se recită lecţiile. Cea mai mică 
întârziere în livrarea datelor îi înfuria la nebunie şi-a trebuit 
ca în luna a treia injecţiile cu ştiinţă, să fie suprimate brusc 
pentru ca ei să consimtă în sfârşit să se manifeste. 

Ca să spunem lucrurilor pe nume, acestor două ipoteze 
omeneşti le displăcea să vorbească cu mama lor. Bănuind- 
o femeie simplă şi limbută, se-abţineau să se încurce cu ea 
într-o  sporovăială  tâmpizantă. Nu se considerau o 
prelungire a trupului matern, erau două individualităţi 
distincte ce locuiau provizoriu în uter, aşteptându-şi 
eliberarea. Nu făceau parte dintre acei prunci hipersensibili 
care se consumă sau se şifonează atunci când mămica îi 
neglijează. Dimpotrivă, nu-i cereau decât o neutralitate 
binevoitoare. Şi, mai ales, să tacă dacă n-avea nimic 
important de spus! Îi făcea să se crispeze atunci când, de 
pildă, relua cu voce tare un articol pe care ei îl 
înregistraseră deja, recitând monoton paragrafele ca o 
prostovană. Cât despre bărbatul care-o seconda, nu 
reuşeau încă să-şi facă vreo idee şi, de altfel, îi durea în 
fund (şi aveau, fireşte, nişte funduleţe mici şi rotunde). Nu-i 
interesau slujnicarii. 

În schimb, făcură apel la serviciile Madeleinei ca să 
înveţe să citească. Asemeni acelor oameni de la ţară dotați 
cu o fenomenală memorie şi care n-au deschis niciodată 
vreo carte, ei erau produsele pure ale unui învăţământ oral. 
Doctorul Fontane inventă pentru ei un sistem atât tactil cât 
şi senzorial de deprindere a alfabetului. Cu ajutorul unei 
sonde, insufla în punga amniotică litere luminoase care, 
plutind în suspensie şi datorită unor ace vibratile, aveau 
proprietatea de a-şi transmite contururile în degetele care 
le atingeau. Aceste litere palpabile se dizolvau după 
douăzeci şi patru de ore. Madeleine, care urmărea operaţia 
pe un ecran la care imaginile ajungeau prin intermediul 
unei camere îndreptate spre pântece, desemna copiilor 
caracterul sau grupul de caractere pe care aceştia îl ţineau 

24 


- PASCAL BRUCKNER - 


în mână. Putând distinge consoanele de vocale, 
majusculele de minuscule, învăţară să citească după o 
săptămână şi, cu aceeaşi ocazie, asimilară, singuri de 
această dată, alfabetele chirilic, ebraic, sanscrit şi arab. 

Foarte curând ieşi la iveală că Celine era pentru Louis 
mai mult decât o soră sau o colegă de clasă: era un 
profesor şi-un ghid într-ale existenţei. Chiar dacă ea prefera 
ştiinţele, pe când el manifesta o vie înclinaţie pentru 
umanistică, Celine se cultiva cu o asemenea promptitudine 
încât excela în toate disciplinele. Era pasionată de geologie 
şi de chimie nucleară la fel ca şi de literatură şi de muzica 
clasică, pe care mama lor le-o transmitea în fiecare seară 
prin walkman. Celine era în stare să-i explice lui Louis dintr- 
o suflare bazele neuro-endocrinologiei, să-i recite un poem 
de Ronsard şi să recunoască după ureche un trio de 
Brahms sau primele măsuri ale unei simfonii de 
Şostakovici. Era într-adevăr un spirit enciclopedic! Îi tot 
povestea fratelui ei felul în care fuseseră concepuţi, 
insistând asupra sacrificiului celor trei sute de milioane de 
spermatozoizi, din care doar unul ajunge la ovul, după un 
sinuos şi dificil periplu. 

— Nu este asta o dovadă, dragul meu Louis, a 
neîndurătoarei selecţii pe care o face natura pentru a-i 
construi pe cei mai buni dintre cei buni? Ţine bine minte un 
lucru: noi suntem supraviețuitorii unui măcel, pentru că 
doar tu şi cu mine eram demni să trăim. 

Il ruga să nu se îngrijoreze de dimensiunea creierului lui, 
care se revărsa în jurul capului asemeni borurilor unei 
pălării mari. Mai bine să lase vulgului grija pentru aparente. 
La Louis trebuia neapărat ca raţiunea să comande asupra 
materiei, să o domine autoritar, să-i ordone să se dezvolte 
fără zgomot. 

— Doar n-ai să te extaziezi, frăţioare, că eşti alcătuit din 
apă, din gaze şi din molecule? Că ai un ritm cardiac rapid, 
că secreţi testosteron, iar eu estradiol? Doar n-ai să ţii cont 
de faptul că eu sunt fată, iar tu băiat? 


25 


- COPILUL DIVIN - 


— Sigur că nu, Céline, aceste distincţii nu sunt câtuşi de 
puţin pertinente pentru noi. Noi am depăşit discriminarea 
dintre sexe. 

Ea îl ruga pe Louis să nu încerce faţă de părinţi nicio 
urmă de recunoştinţă: doar n-o să mulţumim unui bărbat şi 
unei femei pentru că s-au amuzat într-o zi fără măcar să se 
gândească la noi! Un tată şi o mamă nu sunt decât nişte 
trambuline care te ajută să-ţi iei avânt. Îi inculca fratelui ei 
geamăn sentimentul rangului lor. li repeta cât de deosebiți 
sunt ei, şi cum va rămâne universul stupefiat în ziua în care 
se vor naşte. Deja scăpaseră de dublul blestem ce-i loveşte 
pe muritori când e vorba de cultură: specializarea extremă 
şi diletantismul generalizat. Ei vor excela în fiecare 
domeniu, vor îmbina geniul analizei cu cel al sintezei, vor 
acoperi atât detaliile cât şi ansamblul. Explorarea creierului 
va constitui aventura majoră a existenţei lor. Vor 
transforma acest continent cenuşiu într-un diamant 
cristalin, vor extinde conştiinţa până în colţurile cele mai 
întunecoase ale sufletului. Pe scurt, se constituiseră într-o 
societate de admiraţie mutuală şi fiecare se minuna de 
sagacitatea celuilalt. Insă Celine domina incontestabil duo- 
ul. 

În faţa zdrobitoarei supremaţii a surorii sale, Louis se 
înclina: era copleșit de facilitatea acesteia de a înţelege 
totul, de a reţine totul. De aici deduse faptul că, o dată 
veniţi pe lume, ea îl va depăşi fără probleme. In plus, ea 
ştia să danseze! Unde şi când învățase, rămânea un mister. 
Cert este că îi arătase lui Louis bazele be-bop-ului, rumbei 
şi valsului. In ciuda apei din placentă, care îi stânjenea, se 
învârteau precum nişte peştişori supli. Deseori, ca să mai 
uite de preocupările lor aride, se lansau într-un rock'n roll 
drăcesc, iar Louis cunoştea, înainte de sorocul naşterii sale, 
douăzeci şi nouă de figuri diferite, inclusiv celebra piruetă 
prin care-ţi treci partenera printre picioare şi peste umăr. 
Totuşi, temperamentul său îl împingea mai degrabă către 
speculație decât către ceaiuri dansante şi petreceri. Nimic 
nu-i plăcea mai mult decât să studieze geneza şi evoluţia 

26 


- PASCAL BRUCKNER - 


marilor sisteme de gândire. Manifesta deja o atracţie 
nelimitată pentru filosoful german G.W.F. Hegel: era ca un 
frate spiritual venit pe lume înaintea lui şi care-l invita, 
peste secole, la un colocviu pasionant. Regreta că n-avea 
acces direct la marile texte: ce n-ar fi dat să poată citi 
Fenomenologia spiritului în original şi să confrunte, cu 
stiloul în mână, traducerile! 

De altfel, gemenii se hotărâră să se ocupe ei înşişi de 
educaţia lor: prea multe erori îi făcuseră să piardă vremea. 
O secretară zăpăcită băgase în ordinator o dischetă cu 
catalogul Redoute, precum şi Mersul trenurilor din regiunea 
Bretagne-Anjou pentru anul 1987. Distracţia alteia îi 
obligase să ingurgiteze diverse broşuri: Cum să-ți învingi 
timiditatea? Cum să participi la mese de afaceri fără să te 
îngraşi? Cum să-ţi păstrezi mâinile catifelate după ce faci 
treburi gospodăreşti? Pentru a evita asemenea confuzii, 
acum comandau prin telefon lucrările pe care voiau să le 
studieze.  Comunicaseră mamei lor o bibliografie 
impresionantă, insistând asupra documentelor celor mai 
urgente. Ea întârzia să le satisfacă dorinţa. Timpul necesar 
pentru a le introduce în memoria ordinatorului era din ce în 
ce mai lung, iar îngustimea locuinţei lor interzicea 
trimiterea direct prin esofag sau pe orice altă cale a 
volumelor, fie şi miniaturizate. 

De fapt, se saturaseră să tot stea împachetaţi în sacul lor 
amniotic ca două păpuşi, se saturaseră de acest doctor 
Fontane care-i spiona, îi asculta, îi urmărea prin intermediul 
foetoscopiilor,  endoscopiilor,  scanerelor! Prea multe 
fotografii, ultrasunete, camere de filmat, fibre optice. Vă 
rugăm, puţin respect pentru viaţa privată! Pântecele 
mamei nu-i o casă de sticlă. Ce dracu’, aveau şi ei dreptul, 
ca orice alt cetăţean, la intimitate! Era vremea să iasă de 
acolo. Nu puteau fi oare dispensaţi de această corvoadă a 
gestaţiei, chiar dacă ar fi trebuit să se nască cu o greutate 
ceva în mică decât cea medie? Madeleine va avea oare 
amabilitatea să-i lase să plece, sau trebuiau să-şi facă 
singuri drum spre ieşire? Voiau să vină pe lume acum, în 

27 


- COPILUL DIVIN - 


clipa asta, să-şi suflece mânecile (dacă se poate spune asta 
despre un bebeluş) şi să se pună pe treabă! 


28 


- PASCAL BRUCKNER - 


2. A te naşte sau a nu te naşte 


La începutul lunii a opta, din curiozitate, Louis şi Celine 
cerură să citească ziare. Li se trimiseră, citite cu voce tare, 
extrase din principalele cotidiene mondiale. Crezând că e 
vorba de vreo glumă, cerură ziare adevărate. Madeleine şi 
Fontane le expediară alte titluri. Gemenii fură şi mai şocaţi. 
Până atunci ei n-avuseseră despre lume decât o viziune 
livrescă. Totul le ajungea filtrat prin plapuma maternă, 
evenimentele se dezumflau, lovindu-se de contraforturile 
cavităţii abdominale. La istorie învăţaseră ce sunt acelea 
bătălii şi cataclisme; însă, la adăpostul sacului lor amniotic, 
cele mai cumplite dezastre erau la fel de improbabile ca şi 
îndepărtatele galaxii. 

Acum, dintr-o dată, totul devenea clar. De la prima până 
la ultima pagină, nu găseai decât crime, atentate, războaie, 
foamete. Era măcar vorba de-o zi deosebită? Da de unde, a 
doua zi era la fel; fiecare dimineaţă îi aducea cititorului 
portia de infamie. Deci, iată universul care-i aştepta: 
teroare şi haos. Ca să nu mai vorbim de ameninţarea 
nucleară şi bacteriologică, de poluare, de despăduririle 
galopante. Consternaţi, copiii încetară să mai înveţe, 
desfăcură aparatele walkman, se înscriseră pe lista 
abonaților absenţi, cerură să nu fie deranjaţi sub niciun 
pretext. Fontane şi Madeleine nu se formalizară câtuşi de 
puţin: gemenii îi obişnuiseră cu aceste toane, micuţele 
genii îşi aveau personalitatea lor. Însă Louis şi Céline nu-şi 
reveneau din şocul suferit: ei, care se pregăteau să dea 
buzna în lume, înțelegeau acum cumplitul adevăr. Viaţa nu 
era doar un marş triumfal, ea însemna şi adversitate, 
decădere. Tremurau numai la gândul pericolelor care-i 
pândeau. Louis fu primul care avu ideea: dar dacă n-ar mai 
ieşi? 

— Rămânem la mama. În felul acesta nu ne-asumăm 
riscuri inutile: aici nimic nu ne va putea atinge. 


29 


- COPILUL DIVIN - 


— Dar, Louis, după nouă luni, şederea în uter nu mai este 
posibilă... 

— Ne vom descurca! 

Celine îi prezentă dificultăţile care vor apărea: se vor 
sufoca, le va lipsi oxigenul, vor suferi de foame. Vor creşte 
în asemenea măsură, încât îşi vor face mama să 
pocnească. Louis o ţinea pe-a lui. Cu cât soră-sa insista, cu 
atât el se încăpăţâna. Nici nu se gândea să scoată măcar 
un deget în această vale a plângerii. 

— Viaţa asta ce mi se propune nu-mi zice nimic. Crede- 
mă, nu mă mai tentează. Pe bune! Ce naiba, optzeci de 
miliarde de fiinţe s-au născut înaintea noastră! Câtă 
banalitate! Totul a avut deja loc: la ce bun s-o iei de la 
capăt? Viitorul nostru nu va fi decât un trecut repetat, timp 
pritocit, uzat, tot ce vom primi va fi marcat de societăţile şi 
secolele anterioare. Nu, mai bine să amânăm data 
schimbării de domiciliu. Poate anul viitor, dacă situaţia se 
ameliorează. N-avem decât o viaţă? Ei bine, eu mi-o 
păstrez doar pentru mine! 

Celine nu era de aceeaşi părere. Oricât de scârbită era 
de ceea ce citise în presă, se resemnase să se nască. Era 
mult prea ambițioasă ca să rămână închisă în carcera 
uterină. Atâtea întrebări fundamentale se cereau a fi 
elucidate: să descoperi, de pildă, ce era înainte de clipa 
zero a universului, sau să pui de acord teoria relativităţii cu 
mecanica cuantică. Tot felul de lucruri ce presupuneau o 
echipă, colaboratori, material, bani, laboratoare. Dacă voia 
să se impună, să dobândească o cât de mică glorie, trebuia 
să iasă în lume. 

— Şi, ca să-ţi spun tot adevărul, îi mărturisi ea lui Louis, 
mi-e cam cald aici. Tot timpul e umed, ne bălăcărim într-un 
climat musonic continuu. Ca să gândesc, am nevoie de 
răcoare: nu de-această viaţă de mucava, superprotejată, 
dependentă. 

În numele acestei înalte exigenţe, ea decise să facă 
marele salt. lar Louis, disperat că va rămâne singur, o 
implora în zadar să nu scoată nasul afară. 

30 


- PASCAL BRUCKNER - 
XX xk 


Se apropia ziua cea mare. Madeleine, doctorul Fontane şi 
asistenții lui erau departe de a bănui agitația micuţei 
populaţii uterine. Ei pregăteau sosirea gemenilor ca şi cum 
ar fi fost o sărbătoare naţională. Doctorul invitase deja la 
această naştere fără precedent un anumit număr de 
somităţi. Nu se mai punea problema să se ascundă, 
afacerea putea fi făcută publică, se puteau culege roadele 
muncii. Era, nu-i aşa, o realizare extraordinară, un fapt ieşit 
din comun, comparabil cu sosirea primului om pe lună. 
Madeleine trepida, grăbită să-şi dezvăluie stratagema 
soţului şi părinţilor. Nicio îndoială că o vor ierta la vederea 
rezultatelor. lar Oswald va putea să se întreacă în calcule 
mentale cu ţâncii. 

Bucuria i-a fost temperată de un telefon de la Louis. 

— Bonjur, dragul meu, cum te simţi? 

— Mulţumesc, foarte bine, trebuie să-ţi vorbesc. 

— Ce vrei să-mi spui, dragul meu? 

— Mai întâi, încetează să-mi spui „dragul meu”! Lasă 
acest vocabular midinetelor, ţaţelor care-şi plimbă câinii. 
Trebuie să-ţi dau o veste care, cu siguranţă, te va necăji. 

— Ce se întâmplă, micuțul meu Louis? Te-ai certat cu 
sora ta? 

— Mamă, Celine şi cu mine nu ne certăm niciodată. Din 
principiu. Ar trebui s-o ştii de-atâta vreme. Ţin doar să te 
avertizez asupra unui lucru: eu n-o să mă nasc. 

Madeleine râse scurt şi melodios. 

— Baţi câmpii! Ce tot spui acolo? 

— Adevărul, mamă. Refuz să mă nasc întrucât lumea 
merge prost, foarte prost, iar viaţa e odioasă şi urâtă. Imi 
pare rău, dar asta e. 

— Exagerezi! Viaţa nu este chiar atât de neplăcută. 
Există şi momente frumoase! 

— Îţi trebuie o anume inconştienţă ca să poţi afişa 
asemenea optimism! 

31 


- COPILUL DIVIN - 


— Deloc, te asigur. 

— Dă-mi motive ca să mă nasc. 

Madeleine, care se adăpostise întotdeauna în fortăreaţa 
ei de ritualuri şi obiceiuri, fu luată prin surprindere. 

— Ei bine, ştiu şi eu, de pildă să mănânci de trei ori pe zi, 
să faci un duş bun, să mergi la culcare... 

— Anemică reclamă: să faci elogiul somnului în faţa cuiva 
căruia îi e frică să trăiască. 

— Mai sunt şi alte plăceri, iepuraşul meu, încă multe 
altele. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, şi ţi-o spun pentru 
ultima oară, fără „iepuraş”! Eu sunt Louis, fir-ar al naibii, 
nici guguloi, nici pisoi, nici cocoşel, nici puişor! 

— Bine, Louis, scuză-mă. Cât de susceptibil eşti astăzi! 

— Nu sunt susceptibil, sunt doar exact! Bun, să reluăm 
discuţia: admit că există aceste momente de plăcere, însă 
cu preţul câtor dureri? 

— Vorbeşti ca un moşneag, deşi încă nici nu te-ai născut! 
Nu cunoşti nimic. Întâi loveşte-te de existenţă, de-abia apoi 
vei avea dreptul să formulezi judecăţi. 

— Mamă, tu ai vrut să mă înveţi foarte devreme 
realităţile vieţii; nu te minuna de luciditatea mea. În faţa 
dezordinii universale, nu văd decât un remediu: abţinerea. 

— Băiete, termină cu copilăriile astea! 

— Asta-i bună! Să ceri unui foetus să nu fie copilăros... 

— Nu mai eşti un copil. 

— Vrei să spui că încă nici nu sunt un copil! 

Madeleine se enervă. 

— Termină cu jocurile de cuvinte. Bagă-ţi bine în cap că 
nu ai de ales. Aşează-te în poziţia de ieşire şi aşteaptă 
instrucţiunile noastre. 

— Cum adică n-am de ales? Mamă, alegerea şi libertatea 
sunt ceea ce diferenţiază fiinţa umană de animal. Au spus-o 
toţi marii autori: Rousseau, Kant, Hegel. Întâia libertate a 
individului este de a spune nu! 

— Hai, ajunge cu marii tăi scriitori! Sora ta e la curent cu 
capriciul ăsta? 

32 


- PASCAL BRUCKNER - 


— Nu-ţi face griji. Celine este de acord să se nască. E 
total inconştientă. 

— Lasă-mă să-i vorbesc. 

Conversaţia continuă în trei. 

— Te rog, Céline, spune-i fratelui tău să iasă. Doar n-am 
investit atâtea cheltuieli ca el să strice totul dintr-un moft. 

— Mamă, ştiu, însă Louis se încăpăţânează. 

— la-l cu tine. 

— Am încercat deja, însă nimic nu-l poate clinti. 

— Forţează-l, dă dovadă de autoritate. 

— Mamă, eu nu cunosc alt fel de autoritate decât cea 
bazată pe persuasiune. Niciodată nu-mi voi obliga fratele să 
acţioneze împotriva voinţei sale. 

— Hotărârea mea este ireversibilă, interveni tăios Louis. 
A trăi înseamnă a supravieţui încă de la prima suflare, 
înseamnă a muri puţin în fiecare clipă. Refuz să mă angajez 
în această numărătoare inversă. 

— N-o mai lua de la capăt, îl certă Madeleine. Eu m-am 
născut şi n-am murit. Şi nici tatăl tău. 

— Nu pierdeţi nimic dacă aşteptaţi. Nu, cântărind totul, 
renunţ. Şi, în fond, cine-mi va observa absenţa? După 
statistici, la fiecare jumătate de secundă se naşte un copil. 
Deci, ce contează unul în plus sau în minus? 

— Problema nu se pune aşa. Ai fost conceput ca să te 
naşti şi te vei naşte, fie că vrei sau nu! Dacă nu vii de bună 
voie, vom veni să te luăm de fund. 

— Mamă, această conversaţie degenerează şi-mi pare 
rău. Nu mai eşti condusă de rațiune, te laşi dominată de 
nervi. În aceste condiţii, îmi este imposibil să continui 
dialogul. 

Şi Louis închise receptorul cu brutalitate. 

Acolo sus, Madeleine plângea cu lacrimi amare în braţele 
doctorului Fontane, înşirându-i în detaliu argumentele lui 
Louis, indignându-se de reaua-credinţă a micuţului. 
Recunoscuse în acest copil aceeaşi frică ce-o paralizase pe 
ea din cea mai fragedă copilărie. Contrariat, practicianul 
încerca s-o liniştească, asigurând-o că rebeliunea unuia 

33 


- COPILUL DIVIN - 


dintre subiecţi nu compromitea cu nimic bunul mers al 
afacerii. 

— Madeleine, ştii doar că, din punct de vedere fiziologic 
Louis nu poate să facă nimic; chiar dacă frânează din 
răsputeri ruptura sacului amniotic îl va propulsa spre noi, îl 
va împinge literalmente spre exterior. În cel mai rău caz, îl 
vom adormi şi voi face o cezariană. Dacă rămâne în interior 
se va trezi într-o stare de privaţiune senzorială tocmai în 
momentul în care creierul său are nevoie de stimulări 
pentru a-şi desăvârşi dezvoltarea. Crede-mă, un copil care 
să rămână în pântecele mamei după data limită, asta nu s- 
a mai văzut şi nu se va vedea niciodată. N-are rost să-l 
aţâţăm împotriva noastră sau să-i trezim suspiciuni. Lasă-l 
în bobii lui. 

Louis, ulcerat de conversaţia cu Madeleine, persista în 
revoltă. Cât de mult ura el acum viaţa! Simţea, în cele mai 
frumoase reuşite ale noastre, un miros de hoit, de puroi. 
Ah, prezenţa obscenă pe trupurile noastre a unor găuri care 
supurează într-una şi lasă în urma lor nişte dâre! Oamenilor 
li se scurge mereu câte ceva; oricât de curaţi ar fi, rămâne 
întotdeauna un iz pe organul spălat. Cu cât înaintezi în 
vârstă, cu atât te trădează organismul, îşi slăbeşte 
controlul, îşi multiplică scurgerile involuntare. Când te 
apucă durerile de burtă, când rahatul îţi zdrobeşte maţele 
şi se impune ca un rege atotputernic, ei bine, atunci cloaca 
iese la suprafaţă şi îţi murdăreşte sufletul. Trupul nostru se 
scurge prin orificii: nasul curge, gura lasă bale, ochii 
lăcrimează, urechile secretă ceară, iar sfincterul este 
mereu gata s-o ia razna. Citând cu delectare Célinei 
această frază atribuită Sfântului Augustin: /nter urinam et 
faeces nascimus, îi repeta cât era ziua de lungă: 

— Doar spiritul poate transfigura trupul, tot ce rămâne 
nu este decât o poveste despre carne, mai mult sau mai 
puţin stricată. Lumea aceasta nu este lumea cea bună, este 
o eroare a lui Dumnezeu. Adevărata viață este cea 
dinainte. 


34 


- PASCAL BRUCKNER - 


Îi cerea surorii sale să-şi imagineze destinul care-i 
pândea pe pământ: de la dependenţa sugarului să ajungi la 
senilitatea bătrânului, trecând prin nerozia adolescentului şi 
aroganţa adultului. Nicio vârstă nu o răscumpăra pe 
precedenta: întreaga evoluţie a fiinţei era marcată de 
murdărie şi declin. Mai ales pruncii, pentru că făcea parte 
dintre ei, îi înteţeau furia. Cronica pelincilor şi a brasierelor, 
epopeea scutecelor şi a colicilor, iată principalele lor titluri 
de glorie. 

Sărmani prunci, victime ale funcţionării propriului lor 
organism, reduşi la palpitantele aventuri ale regurgitării şi 
sughiţului! Să rişti să te îneci din cauza unei picături de 
lapte care n-a trecut pe unde trebuia, să ţi se gâdile anusul 
cu un termometru pentru că eşti constipat, să plângi 
prosteşte fiindcă nu poţi articula, să sugi orice, chiar şi un 
deget, chiar şi un creion, să salivezi din abundență, să-ţi 
exasperezi părinţii, doica, vecinii care visează să te gâtuie, 
să te naşti albastru sau cianozat, să treci de la căldura 
uterină la frigul cel mai cumplit, să dormi prost, să vomiţi, 
să te scalzi în propriile-ţi excremente; şi, culmea, să rişti 
varicela şi tenia, tusea măgărească şi platfusul, ca să nu 
mai vorbim de ce-i mai rău, ţocăielile umede ale unei 
mătuşi sau bunici. Toate acestea pentru ce? Ca să sfârşeşti 
devorat de şobolani, muşcat de un dog sau lovit de palma 
mamei care şi-a pierdut răbdarea. Mulţumesc! Ce 
escrocherie e viaţa! Cum se face că miliarde de fiinţe s-au 
lăsat păcălite şi că treaba asta mai continuă? Oamenii ar 
trebui să se sinucidă în masă văzând oroarea ce-i aşteaptă! 
Credeţi că s-ar găsi un copil care ar accepta să trăiască 
dacă i s-ar spune ce urmează? Louis prefera să se lipsească 
de tot decât să plătească un preţ atât de exorbitant! 

Celine, am mai spus-o, aproba fără convingere. Se vedea 
deja aşezată la un birou, conspectând reviste de 
specialitate, analizând un fragment de iridiu, reducându-i la 
tăcere prin ingeniozitatea ei pe cei mai cunoscuţi savanţi ai 
timpului; înţelegea cu greutate această nevoie irezistibilă a 
fratelui ei de a se opri asupra detaliilor, de a se fixa asupra 

35 


- COPILUL DIVIN - 


micilor mizerii. Trebuie să fii puternic, îi spunea ea, să-ţi 
căleşti sufletul, să devii dur precum oţelul, să fii un bloc de 
metal, să obligi viaţa să se plieze la exigenţele tale aşa 
cum îndoi o trestie. Obstacolele nu ne micşorează 
libertatea, o condiţionează. Adăuga sentenţios, reluând un 
filosof celebru: aparţii lumii pe care ţi-ai construit-o singur 
şi nu celei pe care alţii au făcut-o pentru tine. Louis admira 
curajul şi nobilele adagii ale surorii sale. O voce secretă îi 
spunea totuşi să n-o asculte. Puțin îi păsa că părea un 
fricos. Niciun efort de voinţă nu poate schimba mersul 
lucrurilor: naşterea este prima victorie a morţii. 


XX xk 


Sosi, în sfârşit, ora despărțirii. Nici rugăminţi, nici 
implorări nu putuseră s-o facă să cedeze pe fetiţă. De 
câteva zile, contracţii violente agitau locuinţa gemenilor. 
Erau zgâlţâiţi în toate direcţiile, nu mai reuşeau să se 
concentreze. Înţeleseră că sosise clipa cea mare. Louis şi 
Celine, emoţionaţi, îşi luară rămas bun: să trăieşti nouă 
luni, zi şi noapte, îmbrăţişaţi, descoperind lumea culturii, 
toate acestea te leagă. Căzură de acord să păstreze 
legătura. Imediat după ieşire, Celine urma să cumpere un 
telefon fără fir sau un radio cu unde scurte, ca să poată 
comunica. În plus, ea nu încetase să spere că-şi va 
convinge fratele să iasă într-o bună zi; îl va ajuta să facă 
primii paşi spre lumină, să evite capcanele cele mai 
periculoase. 

— Adio, Louis, spuse Céline, îmi asum riscul de a trăi. 

— Adio, surioară, ai grijă de tine. Intoarce-te, dacă soarta 
îţi va fi potrivnică. Şi, mai ales, nu uita: noi suntem două 
capodopere. 

În clipa aceea, o vijelie formidabilă îi prinse în vârtejul ei, 
iar colul uterin se deschise pentru a-i lăsa să treacă. Fură 
smulşi şi propulsaţi către un tunel îngust. Văzându-se luată 
de vârtej, Celine, într-un acces de timiditate, îşi spuse: „Nu 
pot ţâşni aşa, goală, trebuie să mă acopăr”. Tipă, dar 

36 


- PASCAL BRUCKNER - 


tipetele ei se pierdură în zgomotul apelor care se deversau 
în afară. Timp de o secundă, Louis fu cât pe-aci s-o urmeze, 
apoi se răzgândi. Prevăzuse totul ca să scape de această 
nenorocire: târâindu-şi placenta după el, asemeni unei 
paraşute, se agăţă de rugozităţile uterine şi, suspendat în 
vid, lăsă să treacă viitura. Madeleine, în chinurile facerii, 
de-abia simţi această durere suplimentară. Celine se 
deşuruba încetişor în hornul matern, cu craniul comprimat 
de pereţii înguşti, îi era greață, înghiţea tot felul de materii 
vâscoase. 

Incepea bine! Bănuiesc, îşi spuse ea, că asta este ceea 
ce se cheamă traumatismul naşterii. Doamne, în ce hal o 
să-şi facă apariţia: nimeni n-o va lua în serios. Ar fi trebuit 
să ceară cartea verde pentru a lucra în Statele Unite şi 
pentru a-şi recruta in utero principalii colaboratori. Va 
pierde o groază de vreme cu toate demersurile astea. Va 
trebui să comande şi permise de transport nelimitate pe 
toate liniile aeriene. Şi, ca să nu uite, îşi făcu un nod la 
cordonul ombilical. Deoarece ţinea neapărat să-şi minuneze 
contemporanii, îşi repeta lecţia pe care urma s-o zbiere din 
răsputeri din micuţii ei plămâni, de îndată ce avea să iasă 
la aer liber: 

— (a + b)? = a? + b? + 2ab! 

Apoi va continua imediat cu: 

— 1 - cosinus x = x?/2 în apropiere de zero. 

Şi, în timp ce infirmiera o va curăța cu blândeţe în apa 
călduţă, ea va începe cu asistenta o discuţie asupra 
funcţiilor logaritmice şi a funcţiilor exponenţiale. Se vor 
deschide sticle de şampanie, căci se aştepta la o mică 
serbare în cinstea sosirii ei, iar de a doua zi dimineaţă - la 
treabă. Numai să se fi gândit să-i confecţioneze telefoane 
mici, adaptate dimensiunilor ei! Dintr-o dată, în timp ce se 
întrezărea o rază de lumină, avu un lapsus: nu-şi mai 
amintea de prima teoremă a lui Godel. Nu putea s-o fi uitat 
atât de repede, nu trebuia să-şi rateze intrarea, haide, să 
ne adunăm minţile, prima teoremă a lui, a cui, primul ce, 
ce, ce... 

37 


- COPILUL DIVIN - 
XX xk 


De partea cealaltă, în sala de naşteri, o audienţă 
numeroasă, când serioasă, când cu chef de glumă, se 
impacienta. Fontane, înconjurat de colaboratorii săi, 
convocase cu această ocazie toţi şefii din spital, toată 
floarea  neonatalogiei, precum şi specialişti ai presei 
medicale şi o echipă video. Momise această lume bună 
anunțând venirea simultană pe lume a unui nou Aristotel şi 
a unui nou Einstein, nici mai mult, nici mai puţin. Domnul şi 
doamna Barthelemy, cu ginerele lor Oswald Kremer, 
asistau şi ei la eveniment, primii foarte reprobatori, ultimul 
uşor contrariat, însă foarte excitat că va putea curând 
împărtăşi cu micuţii pasiunea lui pentru cifre. Evaluase deja 
greutatea exactă a lui Louis şi a Celinei, ţinând cont de 
masa globală a mamei, care se îngrăşase cu douăzeci de 
kilograme. Imbrăcat în smoking, proaspăt ras, jucându-se 
cu ochelarii fini de baga, escortat de sora sa Marthe, 
împopoţonată şi cu ochii umezi, Fontane tremura de 
mândrie, o mândrie greu de ascuns. Nici măcar nu 
îndrăznea să-şi imagineze renumele pe care îl va dobândi 
persoana sa şi împărțea tuturor zâmbete radioase. Toţi 
confrații care-l luaseră peste picior cu nouă luni înainte 
erau acolo, îşi vor muşca degetele că nu l-au luat în serios. 
Gândul acesta îl umplea de bucurie. Înarmat cu un 
microfon, ceru să se facă linişte şi, după o scurtă alocuţiune 
explicativă, comentă diferitele faze ale naşterii. 

— Şi, iată, doamnelor şi domnilor, apare capul, veţi 
observa perişorii. Curaj, Madeleine, împinge! Care va fi 
primul, băiatul sau fata? E rândul dumneavoastră să pariaţi, 
doamnelor şi domnilor, cel ce va da răspunsul cel bun va 
avea dreptul să pună o întrebare. Nu sunt voluntari? Păcat, 
eu aş paria pe fată, căci, este bine ştiut, fetiţele sunt 
curioase. Gata, craniul a ieşit. Priviţi această plăcintă mare 
şi moale, de trei ori mai mare decât cea normală, o pălărie 
oribilă, mărturisesc, însă o dovadă a unei mari capacităţi 

38 


- PASCAL BRUCKNER - 


intelectuale. lată şi chipul mic de sub această căciulă de 
sinapse şi neuroni, apare şi torsul, burta şi picioarele, ei 
bine, am câştigat, e într-adevăr Céline cea care ne face 
onoarea să-şi facă apariţia. Ah, scumpa de ea! Opriţi-vă 
respiraţia, doamnelor şi domnilor şi stimaţi colegi, căci a 
sosit clipa aşteptată, da, iată sugarul-miracol. Linişte, vă 
rog, ascultați acest copil al cărui nivel intelectual, vă 
reamintesc, este egal cu cel al unui universitar cu agregaţia 
luată, ascultați cu atenţie. 

Însă, în locul adorabilei micuţe zâne pe care o aştepta 
toată lumea, a fiinţei seducătoare care urma să facă o 
reverență şi să exclame cu glas plăpând: „Unde s-a ajuns 
cu programul de cercetare asupra genomului uman?”, 
descoperiră o oribilă bucăţică de om, acoperită cu 
mucozităţi, cu mutra foarte boţită şi care, îngrozită de 
zgomot şi lumină, nu putu să bâiguie decât: 

— Arrrh, arrrh... 

„Arrrh, arrrh” este deja foarte bine pentru un nou născut, 
însă nu este chiar la nivelul examenului de agregaţie. 
Tulburat, doctorul Fontane îşi drese vocea şi-şi reluă 
discursul: 

— Bună ziua, Celine, sunt doctorul Fontane, cel care, de 
acord cu mama ta, te-am ajutat să te instruieşti. Nu m-ai 
văzut niciodată, însă am sporovăit adesea. Fii binevenită 
printre noi. Deoarece ştii deja să citeşti, să scrii şi să 
numeri, îţi voi pune o întrebare foarte uşoară, de faţă cu 
prietenii noştri, care au venit de pretutindeni special ca să 
te vadă. Céline, în timp ce moaşa te va spăla, poţi să ne 
expui în câteva cuvinte principiul lui Arhimede? 

Celine, care se oxidase în contact cu aerul şi a cărei piele 
era acoperită cu o peliculă verzuie, Celine boţită, stacojie, 
păroasă, căci se născuse cu păr până şi în urechi, se 
convulsiona, strâmbându-se, şi rămânea la acele „arrrh, 
arrrh”. 

— Celine, repet întrebarea, îţi cer un minut de atenţie: 
explică-ne principiul lui Arhimede. Concentrează-te. 

— Arrrh, arrrh... 

39 


- COPILUL DIVIN - 


— E timidă, doamnelor şi domnilor, trebuie s-o înţelegeţi: 
n-a văzut niciodată atâta lume adunată. In urmă cu nici 
treizeci de minute se bălăcea în burta mamei. Cine, în locul 
ei, nu s-ar simţi terorizat? Celine, uită-te la mine, îţi voi 
pune o altă întrebare, mai simplă: care e suma unghiurilor 
unui triunghi? 

— Arrrh, arrrh... 

— Nu, am spus suma unghiurilor unui triunghi. Nu suflaţi, 
vă rog! 

— Arrrh, arrrh... 

— Celine, nu prea ai bunăvoință. Cât fac cinci ori opt? 

— Arrrh, arrrh... 

— Celine, gata, ajunge! Să începem cu începutul: doi plus 
doi egal...? 

— Arrrh, arrrh... 

— Celine, n-ai niciun haz! Repet: doi plus doi egal...? 

— Arrrh, arrrh... 

Speriată de această voce de stentor, amplificată de 
microfon, Céline începu să bâzâie, în timp ce creierul ei 
voluminos, căruia îi fusese atât de greu să iasă, se 
dezumfla sub privirile spectatorilor ca o anvelopă spartă. 
lar doctorul Fontane îşi dădea seama că prin această 
aplatizare se năruie toate speranţele lui. Şi, deoarece fetiţa 
continua să se zbată şi să zbiere, o infirmieră trebui s-o ia 
de acolo. 

Medicii  protestau că fuseseră  deranjaţi degeaba, 
condamnau această penibilă mascaradă. Unii se ridicaseră. 

— Calm, domnilor, calm, avertiză doctorul Fontane, care- 
şi ştergea fruntea cu o batistă. Şocul post-natal este, fără 
îndoială, ceea ce a paralizat-o pe fetiţă. Altă explicaţie nu 
există. Cum să negăm totuşi că în acest „arrrh, arrrh” atât 
de bine articulat nu s-ar găsi expresia evidentă a voinţei de 
a vorbi, a unui gângurit elaborat? 

Azvârli o scurtă privire spre Madeleine care, cu picioarele 
desfăcute şi ţinute în chingi, plângea încetişor. Sărmana 
Madeleine, consimţise să se exhibe faţă de străini în 
această delicată postură, însă tocmai i se spulberase 

40 


- PASCAL BRUCKNER - 


speranţa cea mai fierbinte: crezuse că fiica ei va ieşi 
explicând curba lui Gauss sau ciclurile lui Kondratev, când 
colo nu adusese pe lume decât o neroadă care se smiorcăia 
lamentabil. Tatăl ei se apropie şi-i şuieră cu furie la ureche: 

— Consecințele vieţii tale dezmăţate, asta plăteşti tu 
acum. Ne faci de râs. Uite în ce hal ai adus-o pe maică-ta. 
Ne socotim noi mai târziu. 

Madeleine începu să plângă şi mai tare, dând din cap de 
la dreapta spre stânga. Însă doctorul Fontane, cu o voce 
nesigură, îşi reluase discursul: 

— Doamnelor, domnilor şi stimaţi colegi, să uităm, dacă 
binevoiţi, acest mic incident şi să ne întoarcem acum spre 
fratele geamăn. Oare unde-o fi şmecherul? Louis, scoate-ţi 
vârful nasului, să te luăm la întrebări. Madeleine, împinge, 
nu te lăsa moale, ajută-l să iasă pe neastâmpăratul ăsta. El 
va fi cel ce va salva onoarea familiei, sunt sigur de asta. 
Louis, Louis, vino repede, te aşteptăm. 

însă, din buricul lărgit al mamei, o voce slabă, 
asemănătoare unui gâlgâit de apă scursă din cadă, ţipă 
ascuţit: 

— DUCEŢI-VĂ ÎN PIZDA MAMEI VOASTRE! 

E de mirare faptul, şi pe bună dreptate, ca un făt de nouă 
luni, chiar şi erudit, să dea dovadă de o asemenea 
vulgaritate, înainte chiar de a fi păşit în viaţă. Din păcate, 
vina aparține  fabricanţilor de dicționare care au 
deplorabilul obicei de a introduce în lucrările lor toate 
invectivele, grosolăniile şi zicerile populare. Louis învățase 
pe de rost aceste cuvinte vulgare şi spera să le 
întrebuinţeze într-o bună zi. Docta asistenţă rămase 
stupefiată şi vreme de câteva secunde se aşternu o linişte 
totală. Crezură că n-au auzit bine. Fontane, care se 
îngălbenise, repetă cu glas tremurat: 

— Louis, ieşi de acolo, n-avem timp de pierdut. 

Aceeaşi voce îngrozitor de ascuţită repetă: 

— Duceţi-vă în pizda mamei voastre, v-am spus. EU-NU- 
IES! 


41 


- COPILUL DIVIN - 


De astă dată, Fontane fu cuprins de panică: păduchele îşi 
pusese în practică ameninţarea. Cum reuşise? Din punct de 
vedere ştiinţific era neverosimil! Şi iată că fu apostrofat de 
un mare pontif al embriologiei: 

— Ce-i cu farsa asta, doctore? Îţi baţi joc de noi? 

— Nu eşti decât un şarlatan, strigă un altul. 

— O să-ţi pară rău, sublinie un al treilea. 

lar în sală se înălţă un protest furios, însoţit de insulte şi 
zgomote de scaune târşite. 

— Să fim deranjaţi pentru o naştere obişnuită! reluă 
patronul cel mare. 

— Totuşi, vorbeşte, obiectă timid Fontane. 

Ochii, în spatele ochelarilor, aveau o strălucire tristă. 

— Cine vorbeşte? 

— Louis, frăţiorul. 

— Persistaţi în fabulaţiile dumneavoastră? se răsti un 
personaj cu aspect sever, purtând la gât papion. 

— După părerea dumneavoastră, cine a vorbit? 

— Un disc, o voce artificială. 

— Câtuşi de puţin. Nu este niciun trucaj. Băieţelul 
doamnei Kremer este cel care tocmai ni s-a adresat, iar 
acest lucru constituie în sine un miracol. 

— Vreţi să spuneţi, interveni o ziaristă, că în pântecele 
acestei femei se află un prunc pe punctul de a veni pe lume 
şi care se exprimă ca dumneavoastră sau ca mine? 

— Da, doamnă, un copil care nu numai că vorbeşte 
frumoasa noastră limbă, însă are şi ceva noţiuni de 
engleză, germană, italiană şi rusă. Un prunc la fel de 
calificat ca un doctor în litere. Vreţi o dovadă în acest sens? 

Fontane se aplecă foarte aproape de pântecele femeii şi, 
luând o intonaţie dulceagă, întrebă: 

— Louis, dragul meu, ai putea repeta şi în alte limbi 
exclamaţia de nerăbdare pe care ai enunţat-o? 

Louis, care nu era numai o fiinţă de o mare cultură, ci şi 
un mic cabotin, nu se lăsă rugat: 


42 


- PASCAL BRUCKNER - 


— Desigur, doctore: fuck you, va far' enculo, vai tomar 
no cu, va a tomar por culo, lech mir am arsch, ăi 
gamissou... 

— Era oare nevoie să înghiţim asemenea vulgarităţi? îl 
întrerupse psihologul. Nimeni nu se va lăsa păcălit. Din 
punct de vedere biologic, chestia asta nu ţine. Insuşirea 
limbajului nu începe la copii decât pe la un an şi jumătate. 

— Am încălcat această lege, domnilor, şi asta cu ajutorul 
colaboratorilor mei şi al doamnei Kremer. 

Cam fără voia lui, căci îşi  rezervase această 
demonstraţie de virtuozitate pentru sfârşit, Fontane 
recapitulă câteva faze din istoria acestei maternităţi 
extraordinare, având grijă să nu intre în detalii. Pe măsură 
ce povestea, incredulitatea, invidia, gelozia se citeau pe 
chipurile persoanelor prezente, care se aşezau din nou, una 
după alta. Căci aceşti satrapi ai chirurgiei, aceşti papi ai 
pediatriei şi  obstetricii nu visau nici ei decât la 
revoluţionarea legilor reproducerii, la manipularea genelor 
şi a cromozomilor. 

— Atunci de ce nu se naşte băiatul? întrebă un 
neurobiolog. 

— Tocmai aici e problema. Acum o lună, Louis, care citise 
pentru prima dată ziarele, ne-a avertizat, pe mamă şi pe 
mine, că refuză să vină pe lume. Trăsese concluzia că 
oamenii sunt ticăloşi şi că existenţa are un caracter efemer. 
Mărturisesc că, pentru moment, n-am luat în serios spusele 
lui. 

— Derbedeul! spuse un pediatru. Unde s-a mai pomenit 
ca un copil să decidă dacă să se nască sau nu? 

— Dar cu complexul lui Oedip ce facem? lătră un 
psihanalist. Cum îşi va împlini triangulaţia oedipiană dacă 
rămâne prins în maică-sa? 


x k x 
Dintr-o dată, toată frustrarea şi toată ciuda acumulate se 


răsfrânseră asupra fătului recalcitrant. Ectoplasma asta, s-o 
43 


- COPILUL DIVIN - 


punem cu botul pe labe, s-o scoatem din vizuina ei. Austerii 
clinicieni, gravii profesori se transformară în vânători, în 
justiţiari. Topită de ruşine, Marthe îşi trăgea fratele de 
mână, îndemnându-l s-o ia din loc împreună. Fontane o 
respinse cu brutalitate: Louis nu va rezista mult în faţa 
acestei mişcări de masă. Madeleine imploră cu un geamăt 
prelung: 

— Oh, să plece, s-o şteargă, nu mai pot să-l suport... 

Susţinut de această mânie colectivă, Fontane, înarmat cu 
un megafon, trecea pe la toate orificiile lehuzei şi striga: 

— Predă-te, Louis, eşti încercuit, n-ai nicio şansă! 

Vacarmul era în toi. Toţi medicaştrii, toţi pizdarii se 
solidarizaseră şi, asaltând femeia în chinurile facerii, strigau 
de-şi scuipau plămânii: 

— Afară, mizerabile, ieşi afară dacă eşti bărbat! 

Eminenţii specialişti vociferau în jurul mamei precum 
indienii în jurul cercului de căruţe. O să taie voiniceşte în 
maţele ei ca să-l scoată de acolo pe rebel. Repede, cleştii, 
forcepsurile, anestezia locală, hop, hop, fără milă şi puneţi-i 
cătuşele şi cămaşa de forţă. Repede, aduceţi butelia cu gaz 
ca să-l afumăm. Artiştii îşi puneau deja măştile, halatele, îşi 
trăgeau mănuşile de cauciuc, apucau bisturiuri, scalpele, 
foarfece, fierăstraie, pile, pense ascuţite, îşi pregăteau 
seringile, dozau anestezicul. 

— Linişte, strigă Louis cu acea inflexiune scrâşnită venită 
din străfunduri, linişte! 

Nu se simţea în largul său, însă luase hotărârea de a juca 
totul pe o singură carte. 

— Dacă încercaţi ceva, indiferent ce, smulg tot ce-mi stă 
la îndemână, auziţi? Aşa cum smulgi firele unei centrale 
telefonice. Amestec organele, sparg venele, deschid 
intestinele, sfârtec ficatul. 

Prinsese în mânuţe vezica, duodenul, un rinichi şi strânse 
cât putu. Madeleine urlă de durere de parcă ar fi ros-o un 
şobolan pe dinăuntru. Haita de măcelari care se pregătea s- 
o desfacă în bucăţi dădu înapoi. 


44 


- PASCAL BRUCKNER - 


— Nu faceţi nimic, bâigui ea, mă va ucide, o simt. E în 
stare de orice. Oh, Louis, pleacă, lasă-mă, te implor, lasă 
locul liber! 

— Asasinule, gâlmă ce eşti! reluau doctorii. 

Lamele şuierau, nerăbdătoare să intre în acest pântec 
rotund. Gălăgia era asurzitoare. Afară, trecătorii crezură că 
e vorba de o răzmeriţă. 

Fură totuşi obligaţi să se încline în faţa evidenţei: nu 
puteau cere copilului să se nască fără a pune viaţa mamei 
în pericol. Medicii lăsară armele la o parte şi deliberară. 
Esenţialul era să câştige timp, să ia copilul prin surprindere. 
După ce se consultă cu confrații, Fontane reluă megafonul: 

— Louis, îţi propunem un compromis: tu ieşi, aşa cum era 
prevăzut, iar noi te aşezăm în incubator, ca să regăseşti 
condiţiile de confort şi căldură din pântecele mamei tale! 

— Ştiu cât valorează acest gen de promisiuni: bullshit, 
cum spun americanii. Nu încerca să mă păcăleşti, 
căcăciosule! Fără sedative, psihotrope sau tranchilizante. 
La cea mai mică moleşeală anormală, sfâşii totul. 

O înjurătură este totdeauna penibilă pentru cel ce o 
înghite. Darămite să fii făcut căcăcios de un foetus, când 
eşti mare patron sau şef de clinică! Traducând exasperarea 
generală, Fontane ţipă în megafon: 

— Îţi venim noi de hac, puţoiule, pe cuvânt, o să te 
belim, ţi-o promit solemn! 

— Îţi pierzi sângele rece, doctore Fontane, şi-ţi pierzi şi 
timpul. Nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa unui bebeluş? Toată 
treaba asta e lamentabilă. Spune prietenilor să plece, 
afacerea e terminată. 

— Dar bine, Louis, exclamă psihanalista, înşfăcând 
megafonul, de ce să refuzi să te naşti? Toţi ceilalţi înaintea 
ta au acceptat. Şi sunt convinsă că majoritatea umanităţii 
s-ar lăsa ucisă pe loc numai ca să poată să renască. 

— Eu nu sunt ca ceilalţi, stimată doamnă. Te naşti ca să 
înveţi să vorbeşti, însă, dacă apuci să vorbeşti în uter, la ce 
bun să te naşti? 


45 


- COPILUL DIVIN - 


— Louis, pentru numele lui Dumnezeu, reluă ea cu un 
tremur al bărbiei ce anunţa că e gata să izbucnească în 
lacrimi, naşte-te, îţi voi face dovada că viaţa e cel mai 
frumos lucru. 

— Lăsaţi-l pe Dumnezeu în afara acestei dezbateri! Vă 
consumaţi degeaba saliva, stimată doamnă. 

Louis avu unul sau două accese de tuse şi, pe un ton mai 
ridicat, afirmă: 

— Ce nevoie am să fac ca voi, sărmani pământeni 
împotmoliţi în vanităţile şi emoţiile voastre meschine? Cu 
ce drept vreţi să decideţi asupra destinului meu? Refuz 
existenţa, în mod liber şi cu spiritul treaz: chestia asta 
vulgară, ţipătoare şi zgomotoasă, v-o las vouă! 

Peroraţia micuţului imprecator îi tetaniză pe oamenii de 
ştiinţă: un făt de nouă luni li se adresa într-un limbaj ales, 
care aducea mai mult cu retorica decât cu gânguritul nou- 
născutului! Aşa ceva nu putea exista şi totuşi exista: ani 
întregi de certitudini ştiinţifice se prăbuşiră în câteva clipe. 
lar atunci când Louis adăugă: „Păstraţi voi apa, eu îmi 
rezerv doar placenta”, fură stupefiaţi. Dintr-o dată le 
dispăru furia şi, rămaşi fără glas din cauza răgetelor, se 
îndreptară în dezordine către secţiile de care aparţineau. 
Fontane, părăsit de toţi, o căută în zadar pe soră-sa, 
Marthe, care ştersese demult putina ca să-şi ascundă jena. 
Doar cameramanii continuau să filmeze, fără să ştie ce vor 
face cu bobinele. lar mama, tot însărcinată cu un geamăn, 
fu dusă în camera ei. 


46 


- PASCAL BRUCKNER - 


3. Sugarul pedant 


După oribilul scandal, Madeleinei nu-i rămăsese decât un 
tel: să-l dea afară pe Louis, această tumoare înzestrată cu 
vorbire care se încrusta în ea şi o întina. Neglijându-şi fiica, 
organiză în jurul rebelului o adevărată blocadă. Începu o 
grevă a foamei, bând zilnic doar puţină apă îndulcită, 
întrerupse telefonul interior. Se va vedea care din doi va 
ceda primul. 

Scăpase însă din vedere ingeniozitatea micului şi 
hrăpăreţului potentat. Din moment ce stătea cu chirie pe o 
perioadă nedefinită la mama, el îşi dădu silinţa să 
transforme acea gaură umedă într-o cabană confortabilă. 
Credea maică-sa că-l va pune cu botul pe labe? Ce iluzie! 
Corpul unei femei şi mai cu seamă pântecele unei femei 
însărcinate constituie o cămară de alimente inepuizabilă. Ai 
de toate acolo, la îndemână, mierea şi laptele curg din 
abundență! Faptul că mama nu se mai alimentează nu 
schimbă nimic: are în cuferele ei provizii pentru luni de zile. 
Atunci când contempla fructele coapte agăţate în jurul lui, 
vegetaţia de ciorchini zemoşi, câmpiile de alge, tentaculele 
umflate de sânge, suc şi sevă, era convins că nu va duce 
niciodată lipsă de nimic. Sigur, pierduse apa. Dar nici apele 
nu lipsesc în interiorul unei mame: pâraie, infiltraţii, 
cascade ce se rostogolesc din toate părţile, e de-ajuns să te 
apleci ca să bei, să te scalzi. lar mucoasa, cu reflexe 
strălucitoare ca un vitraliu, distilează tot timpul picături 
minuscule, asemănătoare perlelor din sticlă. Cu ajutorul 
unui abil sistem de reţinere a apei, Louis îşi construise deja 
o piscină caldă, bogată în vitamine şi săruri minerale. În caz 
de secetă, va prospecta straturile freatice cele mai 
accesibile, va scoate de acolo apă şi va avea cu ce să-şi 
potolească setea. 

Mai rămânea problema spaţiului. Louis se simţea zdrobit 
în domiciliul său, limitat în partea superioară de cavitatea 
toracică, în faţă de centura abdominală, dedesubt de 


47 


- COPILUL DIVIN - 


pelvis. Recuperase, desigur, suprafaţa ocupată de Celine, 
dăduse deoparte ficatul, împinsese tubul digestiv care se 
prăbuşea peste el, aşezase ceva mai încolo intestinele care 
intrau mereu în teritoriul său şi amenințau să-l înfăşoare în 
inelele lor: dar toate astea abia dacă ajungeau. Chiar dacă 
reuşea, fără mare greutate, să se mişte, n-avea cum să-şi 
dezmorţească picioarele şi, cu atât mai puţin, să facă un 
footing matinal. N-avea suficient loc pentru mobile sau 
măcar pentru o bibliotecă cu cărţi de mărimea unor 
confetti. Era pentru el un lucru dezolant. Sigur că îşi 
adunase în memorie atâtea cunoştinţe încât numai 
revizuirea lor îi dădea o ocupaţie pentru multă vreme; însă 
ştiinţa înseamnă acumulare şi nu recapitulare, nici 
rumegare. Şi ce va face fără stilou, fără hârtie şi fără 
posibilitatea de a comunica cu alţii? 

Nu-şi mai târâia cordonul ombilical după el, îl rupsese cu 
dinţii şi-l pusese deoparte cu grijă. Căci avea acum canini 
adevăraţi, măsele mari: la el totul evolua atât de repede! 
Se hrănea deci folosind resursele locale: la ora meselor 
lipea placenta de mucoasa uterină puternic vascularizată, 
iar membrana, ca un burete, absorbea substanţele. 
Acestea se condensau apoi în mici umflături şi noduli pe 
care el îi culegea aşa cum culegi murele şi strugurii. Atunci 
când dorea un meniu mai diversificat, mergea direct la 
sursă folosind un procedeu pe care-l învățase de la Celine. 
Spărsese în peretele gastric o găurică şi aspira, aşa cum 
sugi un ou crud, alimentele mestecate de mama. Cel mai 
mult îi plăceau fasolea verde cu unt şi pătrunjel, spanacul 
proaspăt cu smântână, peştele cu sos sau la grătar - ah, 
grătarul de ton iuţit cu un strop de curry! - salatele de 
zmeură şi fragi cu puţină mentă şi o picătură de lămâie, 
dulceaţa de afine, mierea lichidă şi aluaturile fermentate. 
Totul însoţit de un pahar de vin bun, de preferinţă un pinot 
noir de Alsacia, un păhărel de Touraine, un Bourgogne sau 
un C6tes-du-Rh6ne (vinul de Bordeaux, spre marele lui 
regret, îi cădea greu la stomac, îl moleşea). Din păcate, de 
când mama postea, aparatul ei digestiv secreta sucuri 

48 


- PASCAL BRUCKNER - 


îngrozitor de amare, iar Louis renunţase la aceste razii 
gastronomice. 

In schimb reuşise, cu ajutorul diverselor deşeuri ieşite din 
placentă, să-şi fabrice un pai lung, care urca până la sânul 
Madeleinei şi se infiltra în canalul lactat. Ce păcat ar fi fost 
să laşi să se piardă acea delicioasă băutură călduţă pe care 
el o sugea, ca să spunem aşa, din interior. La mămica era 
masă şi casă din belşug, apă caldă la toate etajele. Insă 
postul Madeleinei secase şi laptele, iar Louis întrevăzu într- 
o bună zi teribilul spectru al penuriei. Ei bine, dacă mămica 
se lasă să moară de foame, o va devora din interior, până 
când nu va mai rămâne din ea decât un schelet curăţat. În 
fiecare seară, pentru a evita vreo surpriză neplăcută, Louis 
se lega, înainte de a adormi, asemeni unui pasager care-şi 
leagă în avion centura de siguranţă. Se lega de toate 
protuberanţele, se înfăşură solid cu fire, fibre, ţesuturi 
înnodate în jurul lui. Dacă medicii ar încerca vreo manevră 
ca să-l păcălească, să-l anestezieze, de pildă, n-ar putea să- 
| scoată fără a tăia burta mamei, fără a-i sfârteca viscerele 
şi maţele. Ea devenise ostatica lui şi nu putea să trăiască 
decât atât timp cât el va rămâne în ea. 

Madeleine părăsi spitalul, nemaiputând ocupa un pat de 
pomană. N-avea decât să se întoarcă atunci când micuțul 
va fi dispus să se nască. Acasă, încercă să se răzbune pe 
fiu-său, supunându-l torturii aspiratorului: aşezând capătul 
ţevii pe partea dreaptă, dădu drumul la aparat, iar copilul 
fu antrenat cu violenţă spre acea parte. Apoi îşi plimbă 
peria pe toată suprafaţa pântecului, iar copilul se trezi 
hâţânat în toate direcţiile precum o pilitură de fier atrasă 
de un magnet. Reacţia nu se lăsă aşteptată: Louis reuşi să 
apuce intestinul subţire şi-l îndoi atât de violent, încât 
Madeleine leşină, însă ea tot nu renunţă: visa să-şi lege fiul 
pe un scaun electric şi să-l calmeze cu o doză zdravănă de 
curent, să-l sfărâme, să calce în picioare acest scorpion 
care-şi forase o galerie înăuntrul ei. 

Vecinilor, prietenilor, ca să facă bună impresie, le 
spunea: „Nu mai sunt locuri la creşă, până una-alta îl 

49 


- COPILUL DIVIN - 


păstrez”. Nimeni n-o credea: caseta video a naşterii ratate, 
deşi proprietatea doctorului Fontane, circula în versiune 
pirat, articole denigratoare asupra naşterii ratate a lui Louis 
apăruseră în presa de scandal. Madeleine tocmai împlinise 
nouăsprezece ani, dar nu-i ardea să-şi serbeze ziua. 
Oswald, care îi arăta multă tandreţe, îi lua totdeauna 
apărarea în faţa părinților ei: aceştia din urmă, 
neajungându-le s-o certe, o amenințau acum cu dublarea 
sumei pe care le-o datora, drept pedeapsă că n-a ştiut să 
dea viaţă unui copil ca toată lumea. Rezistenţa lui Louis îl 
contraria şi pe Oswald: avea fata, voia băiatul. In fiecare 
dimineaţă, în patru labe în faţa pântecului Madeleinei, 
admonesta puştiul, îi ordona să iasă afară, la lumină, fără 
întârziere. Louis nici măcar nu-şi dădea osteneala să-i 
răspundă. O mamă, cel puţin, te poartă în pântece, te 
găzduieşte. Însă un tată? Câteva picături de spermă 
scăpate la întâmplare îţi dau oare vreun drept cât de mic? 
Singurul care conta într-adevăr în această afacere era 
doctorul Fontane. Trebuia să te fereşti de el ca de ciumă. 
Dar tocmai acum Madeleine nu se mai putea baza pe el. 
Direcţia spitalului îl concediase pentru grave abateri şi abuz 
de încredere; Ordinul Medicilor îl suspendase în aşteptarea 
elucidării cazului său. Îşi închisese cabinetul şi se înhămase 
la diverse treburi mercenare, pentru a-şi plăti datoriile. 
Confraţii îl zeflemiseau sau erau distanţi şi, în afara acestei 
dizgraţii profesionale, îndura zilnic văicărelile surorii sale 
Marthe care, între două torente de lacrimi, îl implora să 
plece capul, să cerşească iertare de la autorităţi. Fontane 
se încăpăţâna: ceea ce întrevăzuse îl determina să 
continue. Pentru moment stătea cu şira spinării aplecată. 
De îndată însă ce va fi posibil, îşi va relua cercetările la o 
scară mai mare. Şi va profita de asta pentru a-l pedepsi pe 
Louis, ploşniţa care-l făcuse de râs în public. Da, doctorul n- 
avea decât de câştigat aşteptând! 


XX xk 


50 


- PASCAL BRUCKNER - 


În disperare de cauză, Madeleine făcu apel la ultima 
şansă a celor nenorociţi. | se adresă direct lui Dumnezeu şi- 
| imploră să-i vină în ajutor. Insă ceea ce invoca ea era un 
Dumnezeu melancolic, un Dumnezeu care supravieţuia deşi 
toţi îl credeau mort de când un filosof german, la sfârşitul 
secolului al XIX-lea, îi anunţase decesul. De altfel, dacă EI 
exista sau nu, faptul acesta n-avea nicio incidenţă asupra 
desfăşurării evenimentelor. Cei mai mulţi îl neglijau, iar cei 
care-L adorau îl adorau prost. lată de ce Dumnezeu, care 
nu vorbise umanităţii decât de trei ori, prin intermediul lui 
Moise, Isus şi Mahomed, Dumnezeu aşadar, de câtăva 
vreme, îşi înmulţea convorbirile cu muritorii pentru a-i 
convinge de existenţa Sa. De aceea a fost El sensibil la 
chemarea Madeleinei. O lăsă să aştepte câteva zile, aşa 
cum se cuvine, şi, într-o dimineaţă, i se arătă în toată 
strălucirea Sa. Foarte intimidată şi scuzându-se că-L 
primeşte în capot, ea îl rugă cu umilinţă să intervină pe 
lângă fiul ei pentru ca acesta să accepte să se nască. 
Desigur, păcătuise prin nerăbdare, făcându-l să guste 
prematur din arborele cunoaşterii; însă trebuia ea să sufere 
de pe urma unui gest de dragoste excesivă? Dumnezeu, 
extrem de iritat de această poveste, pe care o ştia deja 
(căci Dumnezeu ştie totul), promise să dea un exemplu cu 
acest fanfaron. Verifică în Marea Carte a Lumii: fuseseră 
cazuri de foetuşi născuţi morţi, de copii avortaţi, de 
prematuri, de monştri, de malformaţi, dar de copii hotărâți 
să rămână în pântecele matern, niciodată. Louis urma să 
plătească toate încălcările Legii divine. 

Precedat de fulgere, trăsnete, bubuituri de tunet - El era 
topit după această recuzită desuetă - însă rămânând 
invizibil (căci nimeni nu poate să-l vadă faţa fără să moară), 
Dumnezeu îi apăru lui Louis într-un vacarm formidabil. 
Terorizat, crezând că medicii au mai pus la cale cine ştie ce 
mârşăvie, micuţului îi trebui mult timp să-şi revină. 

— Ce se întâmplă? De unde vine zgomotul ăsta? 

— Copil naiv, ţi-e frică şi ai dreptate să-ţi fie frică! 

— Cine vorbeşte? 

51 


- COPILUL DIVIN - 


— Cel Veşnic. 

— Cel Veşnic? Vreţi să spuneţi Dumnezeu? 

— EI însuşi. 

— Dacă-i o glumă, e proastă. 

— Te îndoieşti de Mine, muscoi prăpădit? 

— Puneţi-Vă în locul meu! 

— Eu, Increatul, să Mă pun în locul unei creaturi? Îţi arde 
de glumă? 

— Daţi-mi o dovadă că sunteţi Dumnezeu. 

— Ar însemna că sunt Satan dacă aş da curs cererii tale. 
Dumnezeu nu are nevoie de dovezi. El este. 

— Nu e rău răspunsul. Permiteţi-mi totuşi să rămân 
sceptic. 

Louis era foarte emoţionat: să ai doar nouă luni şi să fii 
vizitat de Bunul Dumnezeu! Se cuibărise în subsolul său, 
făcându-se şi mai mic decât era. 

— Cărui fapt mi se datorează această onoare, mie, care 
nu sunt nimic sau aproape nimic? 

— Am venit să-ţi dau o poruncă, Louis. Eu îţi comand să 
te naşti, şi chiar în clipa asta! 

— Deci mama mea Vă trimite! Trebuia să-mi închipui! 

— Află că nimeni nu Mă trimite, din moment ce Eu sunt la 
originea a tot ce există. Eu sunt Cel ce am făcut-o pe mama 
ta să simtă nevoia să-Mi vorbească. Eu sunt aici pentru a-ţi 
spune următorul lucru: ieşi! 

— Cu tot respectul pe care Vi-l datorez, murmură Louis, 
prefer să nu ies. 

— Nimeni nu te întreabă ce preferinţă ai; supune-te unei 
legi pe care mamiferele superioare o respectă încă din 
prima lor zi de viaţă. 

— Vechimea unei legi nu dovedeşte cu nimic justeţea ei. 
O eroare repetată în miliarde de exemplare rămâne o 
eroare. 

— La urma urmei, Louis, de ce te temi? Te vei naşte în 
partea cea mai bogată a lumii, Europa de Vest. Faci parte 
dintr-o familie din mica burghezie, perspectivele carierei 
tatălui tău sunt bune, ba chiar excelente. În ciuda unei 

52 


- PASCAL BRUCKNER - 


recesiuni trecătoare, starea economiei e satisfăcătoare, 
rata de creştere constantă, iar inflaţia ţinută sub control. Ce 
vrei mai mult? 

— Doamne, fie-Ţi milă, nu mă momi cu fleacuri. Aceste 
sărmane avantaje nu pot împiedica nici boala şi nici 
moartea. 

— Dar de ce le-ar împiedica? Moartea este soarta pe care 
Eu le-o rezerv oamenilor. 

— Tocmai asta-i drama, zise Louis clătinând din cap, ca şi 
cum ar fi vrut să-şi ia interlocutorul drept martor al 
ghinionului său. Obligativitatea de a dispărea îmi strică 
dinainte tot cheful. 

— Păi, nu însăşi scurtimea vieţii îi dă acesteia valoare? 

Louis simţi un pic de ironie în această întrebare. 

— Dimpotrivă, această repeziciune o descalifică. Ceea ce 
nu este sortit să dureze, n-are nicio valoare. Dacă sunt cel 
dintâi om care nu se naşte, voi fi poate primul om care nu 
va muri. Nu-i rău, nu? 

Se lăsă linişte. Louis se întrebă dacă Dumnezeu auzise 
ultima sa replică, speră că poate plecase. li zvâcnea ţeasta, 
se simţea golit. Însă, cu o gravitate înspăimântătoare şi mai 
jupiterian ca niciodată, Cel-de-Sus reluă: 

— Consideră-te fericit că ai dreptul să trăieşti înainte de 
a muri. 

— Nu vreau niciuna, nici alta. 

— Măcar ştii ce vrei? 

— Da, să rămân la mama şi să citesc. Nu mă simt bine 
decât în calm şi în meditaţie. Realitatea nu face doi bani 
atunci când ai o bibliotecă în minte. 

— Cine ţi-a băgat în cap aiureala asta? 

— Lectura, Doamne: ea m-a făcut intolerant la 
mediocritatea cea de toate zilele. 

— Adevărul este că ai citit prea mult pentru vârsta ta. 
Afară te vei putea instrui fără probleme. 

— Nu, aş pierde groaznic de mult timp crescând, 
mâncând, dormind. M-aş risipi, prea multe lucruri mi-ar 
deturna atenţia de la esenţial. Şi apoi, să suport 

53 


- COPILUL DIVIN - 


transporturile în comun, circulaţia blocată, mirosurile urâte, 
nu, mulţumesc! Nu vreau să îndur existenţa aşa cum alţii 
îşi poartă guşa. 

— Crede-Mă, Louis (şi, pentru a-Şi sublinia vorbele, 
Dumnezeu adoptă o voce de bas formidabilă), crede-Mă, te 
înşeli. Nu vei cunoaşte mângâierea soarelui pe piele, 
frumuseţea unui apus pe malul mării; şi vei îmbătrâni fără 
să alinţi măcar o pisică sau să respiri deliciosul parfum al 
unei flori. 

— Fleacuri! Pe lângă aceste nimicuri, câte neplăceri 
evitate! 

— Te înşeli. Eu îţi vorbesc din experienţă. Eu însumi Mă 
înduioşez adeseori în faţa măreției unei păduri sau în faţa 
sălbaticei splendori a unui masiv muntos. 

— Pur narcisism de creator, fenomen bine-cunoscut! 

— Haida-de, nu face pe durul! De altfel, M-ai contrazis 
destul. Strânge-ţi lucrurile şi şterge-o! Fă loc, valea! 

Oh, ce ton autoritar insuportabil! Chiar dacă era un 
nimeni, Louis avea dreptul să i se vorbească politicos! 

— Ai auzit ce ţi-am spus? Nu face mai multă dezordine în 
Lume decât este deja! 

— Această dezordine Tu ai vrut-o, Doamne. Tu, care ai 
îngăduit ca răul să domnească pe pământ, pentru ca noi să 
fim duşi în ispită. 

Mulţumit de această diversiune, copilul lăsă să-i 
izbucnească mânia şi intră brusc în pielea unui procuror. 
Avea, în sfârşit, dinaintea lui pe autorul tuturor mizeriilor 
noastre, îi va spune adevărul gol-goluţ. Şi-i înfăţişă Marelui 
Ceasornicar  îngrozitoarea listă a viciilor omeneşti, 
sângerosul carnaval al tuturor mârşăviilor. 

— Ah, nu, tună Dumnezeu, Eu n-am să reiau cu un 
omuleţ de talia ta această controversă. Şi, înainte de toate, 
îţi interzic să minimalizezi opera Mea, să-i înjoseşti pe cei 
care au fost făcuţi după chipul şi asemănarea Mea. 

— N-ai motive să Te lauzi! Să nu-mi spui că o copie 
valorează cât originalul. Ce e omul, de fapt? Un tub digestiv 
vorbitor, un maţ care emite ipoteze, un parazit care 

54 


- PASCAL BRUCKNER - 


murdăreşte tot ce atinge. Un singur exemplu dintr-o mie: 
pune în faţa unui bătrânel mormanele de excremente pe 
care le-a evacuat de când s-a născut. Să-l vezi cum o lasă 
mai moale! 

— Asemenea fobie a corpului la un sugar, Eu n-am mai 
văzut niciodată! 

— Nu fobia mea e anormală, Doamne, ci resemnarea 
celorlalţi. Corpul nu este doar otrava sufletului, este şi 
mormântul lui. Spune sincer, cum poţi să-Ţi priveşti creaţia 
fără să fii cuprins de disperare? Ce mâncărime Te-a apucat 
de-ai modelat o lume atât de imperfectă? 

— Ce te amesteci tu? 

— Cred că ştiu, din păcate! Doar vanitatea, plictisul, 
sadismul Te-au împins la o asemenea nelegiuire. 

— Sadismul? 

— Da, plăcerea de a ne umili, de a Te înălța pe Tine, în 
timp ce pe noi ne cobori. 

— Cum de îndrăzneşti, corpuscul ce eşti? Ştii tu că te 
adresezi cauzei supreme a tuturor lucrurilor, Celui asupra 
căruia au meditat, vreme de milenii, milioane de 
credincioşi? 

— Grozavă afacere!... Chestia asta dovedeşte doar 
gustul lor pentru servitute. Cu cât îi mortifici mai tare, cu 
atât Te vor venera mai mult. 

— Louis, puţin îmi pasă de părerea ta. Generalizezi în 
mod abuziv, vorbeşti ca un ageamiu. Inainte de a critica, 
trăieşte! 

— Părerea mea este formată şi mai ales părerea mea 
despre Tine! 

— Pentru ultima oară, îţi dau existenţa ca un gest de 
iubire. la-o! 

— Există cadouri de care te lipseşti. 

— Refuzi ceea ce propriul Meu fiu a acceptat? 

— Şi la ce l-a folosit? Nici chiar pe El n-ai putut să Te 
împiedici să-L faci să sufere, să-L sui pe cruce. 

Dumnezeu suspină, excedat. Un suspin divin te răstoarnă 
cu forţa unui ciclon, atunci când eşti ca Louis un fleac. 

55 


- COPILUL DIVIN - 


Copilul fu trântit la pământ, însă asta nu-l opri să zbiere 
mai departe. 

— Louis, Mă oboseşte flecăreala ta. Poartă-te ca un 
gentleman. Fă-i pe plac mamei tale: părăseşte-o. Nu abuza 
de legile ospitalităţii. 

— Nu! 

O clipă, o teribilă clipă, Dumnezeu fu cât pe ce să rupă 
păduchele în bucăţi. Parcă auzea deja deliciosul zgomot, 
asemănător pocnetului unui gândac pe care-l zdrobeşti cu 
piciorul. Reuşi să Se controleze, îşi lăsă mânia să se 
potolească, ca să o transforme încetişor în răutate. Cu o 
voce blândă şi aşezată, spuse: 

— Louis, Mă dezguşti! 

— Pentru că mă revolt şi Tu nu suporţi asta! 

— Louis, nu eşti decât un fricos, însă vei suferi ca şi 
ceilalţi, crede-Mă! Şi vei muri într-o bună zi. Asemeni 
celorlalţi. g 

— Vom vedea. In orice caz, Céline mă va ajuta. 

— A propos de Céline. Voiam să-ți vorbesc. 

— De ce? 

— l-ai observat mutismul în momentul venirii pe lume? 

— Da, şi ce-i cu asta? 

— Cum ţi-l explici? 

— Nu ştiu, şiretenie, jenă... 

— Micutul meu, eşti departe de adevăr. Celine a ta, 
copile, este o debilă mintală. 

Şi Dumnezeu, cu mult calm, îi dezvălui lui Louis felul în 
care contactul cu aerul îi distrusese inteligenţa surorii lui şi- 
i ştersese memoria astfel încât uitase totul, fără nicio şansă 
să-şi mai regăsească vreodată facultăţile mintale. Cea care 
se voise emul al lui Einstein şi al Mariei Curie nu va depăşi 
niciodată nivelul mintal al idiotului satului. 

— Minţi, urlă Louis, Céline tace ca să se conformeze 
obiceiurilor lumii. Minţi... 

Insă Dumnezeu dispăru în eter şi o linişte greoaie se 
aşternu din nou peste grota maternă. 


56 


- PASCAL BRUCKNER - 


x k xk 


Louis rămase mult timp în stare de prostraţie. Era aşadar 
singur, fără vreo aliată capabilă să-l secondeze în lumea 
de-afară. Rarele fire de păr pe care le avea i se ridicau în 
cap la gândul că ar fi putut să se nască şi să piardă şi el, 
într-o secundă, rezultatul atâtor luni de muncă! Era decis, 
mai mult ca oricând, să se retragă în casa lui ca într-o 
tabără fortificată. Işi detesta şi mai mult mama pentru că o 
lăsase pe Céline să plece şi îşi promitea s-o facă să-şi 
ispăşească însutit crima. O să vadă ea ce înseamnă durerile 
facerii! Louis era precum un locatar căruia proprietarul i-a 
tăiat deja apa, lumina, încălzirea şi care se pregăteşte să 
baricadeze uşa de la intrare şi ferestrele. Locatarul se 
apăra şi se pregătea să ţină piept unui asediu de mai multe 
luni. Pentru început, lăsă să-i crească unghiile, le tăie cu 
vârf, le ascuţi ca pe nişte lame de brici. De i se va întinde 
vreo cursă, va secţiona cu un singur gest venele şi arterele 
Madeleinei. O va îneca în propriul ei sânge. Dacă ar fi putut, 
şi-ar fi montat un cârlig de fier la extremităţile mâinilor! 
Cuibărit în pântecele genitoarei lui ca o fiară, aştepta, gata 
să sară. Madeleine trebuia să ştie că o va ucide fără 
ezitare, la cea mai mică diversiune. Louis se transformase 
în gladiator, în soldat: înnebunit de suspiciune, nevăzând în 
jur decât şiretenie şi minciuni, stătea permanent de gardă, 
aproape că nu mai dormea. 

Această tensiune îl epuiza. Era totuşi mic! Izbucnirilor de 
ură le urmau lungi perioade de prostraţie. Nu mai avea 
nimic de citit, spiritul i se ofilea, epuizat de veghe şi 
insomnii. De mai multe ori fusese pe punctul să se predea, 
să abandoneze totul. Nu mai putea suporta această 
încordare continuă a nervilor. La rândul ei, Madeleine era 
terminată. La cei nouăsprezece ani ai ei se simţea 
extenuată, ca o matroană după zece sarcini. Nici în cele 
mai nebuneşti coşmaruri din copilărie nu se imagina 
îndurând asemenea încercări. Era din plin pedepsită că 
voise să se singularizeze şi acum cerea indulgență 

57 


- COPILUL DIVIN - 


părinţilor ei. Aceştia nu-i iertau nimic, o somau să nu 
cedeze la şantajul mucosului, o amenințau cu o datorie 
infinită, cu pedepse cumplite. Ea cumpăni îndelung, 
sfâşiată între somaţiile părinţilor şi presiunile plodului: 
acolo unde însuşi Dumnezeu a dat greş, cum ar putea ea 
reuşi vreodată? În final, foarte slăbită de dieta pe care şi-o 
impusese, cedă fiului. Ideea că acesta ar putea locui în ea 
câteva luni, ba chiar câţiva ani, o şoca mai puţin. Va trebui 
să se obişnuiască cu el la fel ca şi cu o boală îndelungată, 
poate incurabilă. 

Într-o zi, la capătul puterilor, repuse telefonul interior în 
funcţiune şi-l chemă. 

— Tu eşti, mamă? Te-ai decis, în sfârşit! Sunt încântat că 
ai devenit rezonabilă. Proiectul lui Fontane nu era viabil; 
da, sunt la curent în privinţa Celinei. Dumnezeu mi-a spus 
tot. N-a fost prea drăguţ din partea Lui, sunt de acord. Mi-a 
fost ciudă pe tine, însă tu nu puteai ghici că trecerea la 
viaţa în aer liber îmi va face sora amnezică. Crede-mă, 
mamă, eu sunt cel mai bun lucru care ţi s-a întâmplat. 
Bucură-te că am rămas aici: numai eu îţi voi îndeplini 
dorinţele. Dacă mă asculţi, vom realiza împreună lucruri 
măreţe. Vei face exact ce-ţi voi spune. Nu-ţi cer să mă 
iubeşti, eu nu înţeleg acest cuvânt, îţi cer pur şi simplu să 
mă tolerezi. Ai vrut această situaţie, suportă-i consecinţele. 

Madeleine acceptă, îi repetă lui Louis că ar fi totuşi 
fericită să-l vadă născându-se într-o zi, la fel ca ceilalţi, şi îşi 
dădu silinţa să-l aprovizioneze, chiar din acel moment, cu 
ştiinţă şi mâncare bună. De astă dată, copilul nu mai dorea 
să primească pasiv marile texte; voia să lucreze cu un 
caiet, o riglă, un stilou şi o trusă în care să-şi aşeze 
materialul. Îngustimea locuinţei îi interzicea asemenea 
prerogative, trebuia să găsească altceva. li ceru Madeleinei 
să-l trimită pe Oswald la nişte specialişti. Nu avură mult de 
căutat. Renumele lui Louis neîncetând să sporească, o 
firmă de microprocesoare construi pentru el - gratuit - cel 
mai mic ordinator cu imprimantă din lume. Ecranul avea 
mărimea unei cărţi de credit, claviatura era cât un timbru, 

58 


- PASCAL BRUCKNER - 


creionul optic - cât un ac, mouse-ul - cât un nasture de 
cămaşă. Dotată cu un circuit de alimentare intern cvasi- 
impermeabil, maşinăria cântărea patru sute de grame şi fu 
introdusă în Madeleine pe căile fireşti. Minuscule dischete 
cu memorie, de mărimea unei monede de cinci centime şi 
conţinând echivalentul a două sute cincizeci de mii de 
pagini de carte, furnizau un program de lectură inepuizabil. 
Desigur, instalaţia era conectată la reţelele informatice ale 
întregii planete. Firma se angaja să pună în date, în 
următorii cinci ani, totalitatea Bibliotecii Naţionale, cea a 
Congresului american şi a British Museum-ului. O unitate 
specială urma să supravegheze strângerea textelor şi 
compactarea  dischetelor. Era o realizare tehnică 
extraordinară şi Louis mulţumi călduros. Emulaţia era 
contagioasă; o întreprindere de telecomunicaţii îi oferi 
pruncului un releu telefonic miniaturizat cu ajutorul căruia 
acesta putea intra în legătură cu oricine, fără să mai treacă 
prin standardul matern. Apelurile erau gratuite şi avea 
acces la principalii sateliți. 

Louis, încântat că e, în sfârşit, independent, îşi 
transformase peştera în cabinet de lucru. La cele 
unsprezece luni ale lui, se considera adult şi nu aspira să 
crească mai mult. Trăind într-un spaţiu restrâns, lăsa altora 
stupidul orgoliu de a se dezvolta şi de a-şi masca, prin 
alungirea corpului, atrofia materiei cenuşii. Tot ce-l interesa 
era funcţionarea neuro-transmiţătorilor, a sinapselor, a 
circuitelor nervoase. Printr-o stranie ironie, între mamă şi 
fiu avu loc o transfuzie de creştere: în decursul câtorva 
săptămâni, Madeleine, supunându-se principiului dilatării, 
crescu cu cincisprezece centimetri, atingând astfel 
înălţimea, nemaiîntâlnită în familia ei, de un metru optzeci 
şi cinci, în timp ce greutatea i se stabilizase la vreo sută 
cincizeci de kilograme. Acum era o uriaşă pe lângă micuțul 
ei Oswald şi faţă de părinţii ei. De la înălţimea noii sale 
staturi, îi văzu dintr-o dată aşa cum erau în realitate: avari, 
feroci, veşnic obsedaţi de cine ştie ce compromis sordid. lar 
frica alunecă de pe ea ca o haină. Avea nevoie de acest 

59 


- COPILUL DIVIN - 


supliment de lăţime şi de înălţime pentru a-i oferi copilului 
o locuinţă decentă. Incepuse din nou să iasă, mergea cu 
greutate, iar trecătorii, văzându-i trupul măreț, îi făceau loc 
cu deferenţă. Nimeni n-o mai recunoştea pe tânăra de 
odinioară. 

Un incident fu cât pe ce să întunece momentul regăsirii 
dintre mamă şi fiu. Într-o zi, o infirmieră de la Protecţia 
Maternă şi Infantilă dădu buzna la familia Kremer, cu 
vaccinurile şi cântarul sub braţ. Profitând de faptul că 
Madeleine moţăia, într-o după-amiază când uşa rămăsese 
deschisă, încercă să pătrundă în ea, cu capul înainte, 
repetând: „Imi pare rău, doamnă, dar legea e categorică, 
sugarii trebuie cântăriţi.” Harnica slujbaşă nu putu ajunge 
prea departe şi se trezi repede blocată, ca o pisică într-un 
burlan. Murmura într-una: „Datoria, doamnă, datoria”, 
zbătându-se cu furie, pedalând cu picioarele în aer. Fură 
nevoiţi să-l cheme pe Oswald care o trase de picioare în 
timp ce Louis, din colul uterin, o împingea în cap cu 
picioruşele. A fost singura dată când tatăl şi fiul au 
colaborat. leşi, în sfârşit, umedă şi vexată, cu capul plin de 
cucuie şi gleznele pline de vânătăi, şi ceru părinţilor să 
semneze o justificare. Madeleine îşi jură să-şi protejeze de- 
acum încolo avanposturile şi începu prin a încuia uşa cu 
cheia în timpul siestei. 

Liniştit în ce priveşte cooperarea celorlalţi, Louis îşi 
reîncepu studiile lui dragi şi reluă totul de la capăt, de la 
presocratici. Va fi ori filosof, ori nimic. Din moment ce nu 
putea să stea în picioare, deşi maică-sa se lungise pe 
dinăuntru, nici să-şi iţească trupul ca o antenă pentru a 
putea asculta universul, se resemna să lucreze aşezat în 
faţa ecranului. l-ar fi plăcut enorm să tragă câteva ţigări 
sau trabuce, poză tipică pentru un intelectual de la Freud 
încoace, însă s-o afumi pe mama nu era tocmai fair-play! 
lar debaraua lui era lipsită de gură de aerisire. N-avea 
importanţă: în loc de spaţiu avea confort - cămăruţa lui 
semăna cu un fagure, cu cabina unui pachebot şi cu un 
leagăn. Ar fi putut să se mulţumească să trăiască asemeni 

60 


- PASCAL BRUCKNER - 


unui rentier cumsecade, să lenevească zile întregi liniştit cu 
toate perdelele trase, făcând braconaj pe pământurile atât 
de bogate ale gândirii mondiale. Insă copilaşul ăsta de nicio 
jumătate de metru îşi pusese în cap că e predestinat. Era 
convins că întreaga lume nu exista decât pentru a ajunge 
la el. Şi-l luase drept ghid pe marele, sublimul Hegel, 
considerând că acesta scrisese pentru el, în urmă cu 
aproape două sute de ani, ceea ce el trăia acum. Astfel că, 
studiind operele prusacului, vedea în ele o profeție care-l 
viza personal. Sfârşitul istoriei sunt eu, eu sunt colosul 
liliputan al spiritului. Şi se umfla în pene: celor două 
categorii de In-Sine şi Pentru-Sine, le adăugase pe cea de 
La-Sine. Era sigur că aceasta din urmă era promisă unei 
frumoase posterităţi. 

Atunci, ameţit de performanţele sale, Agerul Spiriduş 
lansă un formidabil pariu: decise să citească totul. Tot ceea 
ce fusese imprimat, gravat, înscris în piatră ori pe papirus, 
de la origini până în zilele noastre. Literaturile şi filosofiile 
lumii întregi, poveştile şi legendele, dar şi manualele, 
cataloagele, arhivele, registrele. Să citeşti totul ca să vii de 
hac nesfârşitei proliferări a textelor şi să regăseşti Unitatea 
în spatele multiplului. Va devora bibliotecile, aşa cum alţii 
despoaie cadavrele, până ce va deveni într-o zi Logosul 
încarnat. Desigur, se afla la ani lumină de acest ideal. Însă 
nu mergi departe decât împins de un scop măreț. Simţea în 
el o foame de căpcăun, era gata să înghită milenii de 
tradiţii, să depăşească limitele obişnuite ale tribului uman. 
Dezertor din viaţă, avea faţă de contemporanii săi un atu 
capital: redusese la minimum servituţile fiziologice, nu era 
supus uzurii corpului. Conştiinţă pură, ce se sprijinea pe un 
element vital, beneficia de un metabolism discret ale cărui 
schimburi cu exteriorul se făceau cu cheltuieli minime. 
Doar creierul, mai greu decât cel obişnuit, de trei kilograme 
şi jumătate, şi care începea să se ţuguiască, îl obliga să 
stea cu capul înclinat. lnăbuşindu-şi astfel cele cinci simţuri 
care corup şi derutează - la el, Erosul nici nu conta - putea 
să se abandoneze cu totul fericirii de a medita şi de a se 

61 


- COPILUL DIVIN - 


bucura de lume fără să se compromită trăind în ea. Avea, 
desigur, de satisfăcut micile sale necesităţi, însă ele erau 
modeste şi se pierdeau în marea maşinărie maternă. 

La vârsta la care copiii obişnuiţi sforăie şi gânguresc, 
Louis tocea din greu teoria atomilor la Democrit, scriitura 
mitului la Platón. Să gândeşti, să citeşti înseamnă să ajungi 
repede peste tot şi fără să te mişti. În neantul senin al 
nopţii materne, fremăta de voluptate la descoperirea unui 
raţionament sau a unui concept genial. În acele momente i 
se ridica temperatura, ajungea la un soi de incandescenţă 
spirituală, îi apăreau în ochi lacrimi de admiraţie şi 
gratitudine şi un veritabil extaz al intelectului, asemănător 
transei epilepticilor, îl azvârlea pe jos. Această stare putea 
ajunge până la pierderea cunoştinţei. După aceste crize, 
simţea dorinţa să moară. Cum să supravieţuieşti lecturii 
unei cărţi care ţi-a dezvăluit adevărurile eterne în toată 
splendoarea lor? Incercă aceste depresii abisale după ce 
studie Critica rațiunii pure de Kant, Etica lui Spinoza şi Aşa 
grăit-a Zarathustra de Nietzsche. Aceste sclipiri de geniu îl 
lăsau profund emoţionat, zdrobit. După aceea trebuia să se 
odihnească, precum un aluat frământat prea mult; îşi 
acorda puţină destindere cu o tetină sau asculta o bucată 
de muzică clasică pe care mama i-o difuza în surdină, prin 
viscerele ei. Atunci se furişa în cuibul lui călduţ şi, fără a 
uita să se lege, adormea cu gândul la vreo maximă 
frumoasă, ca un viitor călugăr încolăcit într-o paranteză a 
lumii. 


XX xk 


Reputația lui Louis depăşea de-acum frontierele 
naţionale. Uitându-şi ranchiunele, doctorul Fontane luă o 
iniţiativă care puse capăt umorii lui negre. Îi propuse 
Madeleinei să-l supună public pe micuţ unui examen oral la 
Sorbona, în faţa unui areopag de filosofi internaţionali. Era 
momentul ca lumea să cunoască adevărata măsură a 
miracolului pe care-l reprezenta acest copil. Atât mama cât 

62 


- PASCAL BRUCKNER - 


şi copilul aprobară cu entuziasm: Louis, durduliu şi bucălat, 
gata să facă să pocnească buzunarul uterin, ardea de 
nerăbdare să fie pus la încercare. Fontane, ajutat de 
această dată de soră-sa Marthe, care prefera competiţiile 
intelectuale manipulărilor chirurgicale, îşi asumă 
organizarea întâlnirii şi deveni în mod oficial impresarul 
Gnomului caustic. Sesiunea avu loc într-o după-amiază de 
toamnă în Marele Amfiteatru. Madeleine, întinsă pe un pat, 
era dezvelită de la buric până la gât. Pe rotunjimea 
pântecului erau plasate două camere legate la un ecran 
gigantic în timp ce receptoare plasate pe abdomen 
repercutau în megafoane vocea lui Louis. O grămadă de 
invitaţi, aleşi pe sprânceană şi supravegheați de aprozi 
înzorzonaţi, se înghesuiau în încăpere, iar afară mai multe 
mii de gură-cască aşteptau difuzarea lecţiei. Canalele de 
televiziune transmiteau evenimentul în direct. Membrii 
juriului, o adunare de înţelepţi şi de persoane importante, îl 
aşteptau pe Louis ricanând, gata să-l radă în doi timpi şi 
trei mişcări. Auzi, să aibă drept interlocutor nici măcar un 
copil, ci un avorton, o stârpitură; ar fi un adevărat miracol 
dacă nefericitul ar reuşi să articuleze barem prima literă a 
alfabetului! Aşa că abordară această competiţie arborând 
un zâmbet maliţios. 

Începură prin a pune micuţului întrebările de bază privind 
maieutica socratică, îndoiala carteziană, pariul pascalian, 
antinomiile raţiunii pure la Kant. Louis se descurcă fără 
probleme, spre marea mirare a celor ce puneau întrebările. 
De asemenea, ştiu să explice ce diferenţiază entelehia de 
quidditate, eideticul de numenal, dezvălui sensul întrebării 
leibniziene: „De ce există ceva în loc să nu fie nimic?” şi 
respinse opinia lui Duns Scott potrivit căreia lumea e bună 
pentru că aşa a vrut-o Dumnezeu. 

— Despre Dumnezeu, crezu Louis de cuviinţă să adauge, 
vă vorbesc în cunoştinţă de cauză. A venit să-mi ceară un 
sfat acum câtva timp. Nu prea era mândru de El, credeți- 
mă! 


63 


- COPILUL DIVIN - 


Între două expuneri, Louis cel Mic, care nu-şi putea nega 
cu totul vârsta, îşi băga degetul mare de la picior în gură şi- 
| sugea zgomotos. Imaginaţi-l pe Heidegger sugându-şi 
degetul în timpul cursului! Apoi gângurea, iar faţa îi era 
numai zâmbet. Uneori avea nevoie să fie bătut pe spate ca 
să-i iasă aerul după ce vorbise prea repede; dar cine se mai 
uită la un mic râgâit atunci când discuţi despre calvarul 
spiritului absolut la Hegel? Sau dădea drumul unui pârţişor, 
un zefir inodor, neauzit de nimeni. Severii specialişti şi 
eminentul public erau stupefiaţi. Fiecare îşi repeta: „E 
incredibil”, şi totuşi trebuia să se încline în faţa evidenţei. 
Mai mulţi experţi şi portărei verificaseră că niciun artificiu 
n-avea cum să invalideze eroica experienţă. Rapoartele lor 
erau categorice: nu era vorba de niciun ventriloc, era într- 
adevăr un copil cuibărit în pântecele mamei sale şi care 
enunţa marile principii ale filosofiei europene! 

Exerciţiul îl stimulase pe Louis: nu numai că sclipea prin 
răspunsuri, dar voia să minuneze asistenţa, să o desfete cu 
fraze geniale. Cum nimeni nu-i mai punea nicio întrebare, el 
continuă cu de la sine putere, puse în relaţie adevăratul şi 
falsul infinit al lui Hegel cu noţiunea de transfinit a 
matematicianului Cantor, apoi schiţă ontologia lui a nu fi 
încă la Ernst Bloch - sunt în mod integral ceea ce sunt sau 
sunt în devenire? - şi o compară cu metafizica sartriană a 
fiinţei care este ceea ce nu este şi nu este ceea ce este. 
Sensibil doar la frumuseţea unui raţionament, el jongla cu 
abstracţiile, cu entităţile, abuza de silogisme, distribuia 
paradoxuri cu amândouă mâinile; nu exista preţiozitate pe 
care să şi-o refuze, se dădea mare, îşi strivea auditorii sub 
pedanterie ca sub un covor de bombe. Atunci când, pentru 
a încheia, evocă critica judecăților sintetice a priori la Kant 
de către matematicianul francez Henri Poincare, stârni un 
adevărat tumult. Venerabilii literați plângeau aplaudând în 
picioare, întreaga sală îl ovaţionă zece minute pe 
Formidabilul Broscoi. Fiecare voia să-l atingă, să-l felicite şi 
deoarece imaginea lui Louis pe ecran era tulbure - micuțul 
nu voia să i se vadă faţa - fu implorat să scoată din 

64 


- PASCAL BRUCKNER - 


pântecele matern măcar o mânuţă, un picioruş, ca să poată 
fi astfel atins măcar un pic. Madeleine trebui protejată de 
aceşti zeloşi, se produseră câteva busculade. După ce 
calmul fu restabilit, preşedintele juriului, un bătrân 
impunător cu părul alb, îl întrebă foarte emoţionat, 
tamponându-şi ochii cu batista: 

— Cine eşti tu, Louis Kremer? Înger ori demon, geniu sau 
impostor? _ 

Ştrengarul nu se lăsă rugat. Işi drese glasul şi începu, cu 
vocea lui stridentă: 

— Permiteţi-mi să vă spun, dragi fraţi umani, că sunt 
fructul unei mutații unice. Încă în stadiul de celulă ştiam 
încotro mă îndrept. S-ar putea oare susţine că am fost 
conceput, în sensul propriu al termenului? Mă îndoiesc. N- 
am existat, oare, dintotdeauna? De aceea vă rog să-mi 
spuneţi Louis, doar Louis, şi să nu-mi adăugaţi un nume de 
familie în care nu mă recunosc. Eu sunt dovada că foetusul 
nu este starea iniţială a omului, ci starea sa totală, după 
care vine declinul. Şi, deoarece aparențele maschează 
adevărul, eu îl voi dezvălui rămânând ascuns. A te naşte 
înseamnă a decădea. Am evitat această infirmitate 
supremă: asta vă dezamăgeşte, nu-i aşa? 

Tipul se încălzea, îşi umfla cavitatea toracică, se 
grozăvea jucând din meninge: 

— Eu însumi sunt pentru mine o enigmă, cea mai 
scumpă, nu mă mai satur să mă rezolv. E un miracol că 
exist, sunt, ca să reluăm formula bătrânului Hegel: „ştiinţa 
precum sinele concepându-se singur”, dacă înţelegeţi ce 
vreau să spun. Ce particularitate am? Nu sunt decât un 
creier, un gigantic aparat intelectual. Vă amintesc că 
materia mea cenuşie funcţionează deja cu 35% din 
capacităţile ei, faţă de 1 % la omul de rând. Sper ca într-un 
an să funcţionez la întreaga mea capacitate. Vorbesc deja 
greaca şi latina, fino-ugrica, ulufa, serbo-croata (din păcate, 
cu accent), engleza, germana, rusa, italiana, spaniola 
(castiliana, bineînţeles). Ştiţi că un nou-născut poate emite 
toate sunetele şi fonemele pământului, calitate pe care 

65 


- COPILUL DIVIN - 


apoi, învățând o anume limbă, o pierde. Ei bine, eu, 
datorită mamei mele - încă o dată îţi mulţumesc, mami - 
mi-am păstrat intactă această vastă paletă sonoră, 
coordonez fără dificultate sutele de muşchi care dirijează 
activitatea fonatorie, eu... 

Insă Louis, care ţipase prea mult, avu o brutală pierdere 
de voce şi nu mai emise decât guiţaturi incoerente. Şedinţa 
fu declarată închisă. Nu stătuseră degeaba: cinci ore de 
brio, de furtună cerebrală, de acrobaţii conceptuale, erau 
mai mult decât se putea suporta. În faţa micului 
supradotat, fiecare se simţea stupid, nul. Nobilii şi cărunţii 
erudiţi plecară jalnici şi disperaţi. Atâţia ani de studiu 
pentru a fi bătuţi de un biberonar! Presa îl reboteză 
afectuos pe Louis cu porecla „Pigmeul cel prea subtil”, însă 
nu era nicio răutate, era o simplă recunoaştere a 
neîndoielnicei sale superiorităţi. 

Deci, câştigase! In câteva ore, numele lui şi al mamei 
sale făcură înconjurul planetei. Din acel moment, Madeleine 
văzu în Louis al ei un nou Mesia şi încă un Mesia economic 
pe deasupra, care nici măcar n-a avut nevoie să se nască 
ca să se impună. De astă dată era mânară că este o mamă 
însărcinată permanent: faptul că fiul o monopoliza n-o mai 
deranja. Să existe în chip maşinal pentru altul, nu asta îşi 
dorise ea dintotdeauna? O dădu pe Céline, al cărei mutism 
o plictisea, în grija unei doici, iar pe doctorul Fontane îl 
ajută să se reintegreze corpului medical. Practicianul avu 
cu admirabilul prunc, sub privirile emoţionate ale Marthei şi 
Madeleinei, una din cele mai cordiale discuţii şi-i promise, 
ca odinioară, să nu dezvăluie secretul lor. Încântat de 
reabilitarea şi de succesul său, deschise fără să pregete, 
înconjurat de asistenţi noi, un cabinet de geniu genetic. 

Cât despre Louis, el exulta de-a binelea: se scălda într-o 
fericire absolută. Ca un paşă, instalat comod în palatul lui 
de mucoase, era cuprins de crize de exuberanţă, începea 
să danseze, să facă roata, să cânte cât îl ţinea gura: Am 
scăpat de soarta muritorilor de rând! jubila de parcă ar fi 
fost unicul supravieţuitor dintr-un accident mortal. Ce 

66 


- PASCAL BRUCKNER - 


greşeală a făcut Celine că a plecat: pântecele mamei era o 
oază de delicii, o grădină paradisiacă. Nu, de fapt, a avut 
dreptate: Louis n-ar fi tolerat să-şi împartă cu cineva 
renumele. Într-adevăr, el dăduse un nou sens expresiei: 
„locuiesc la părinţi”! Nu era legat în mod special de mama 
lui şi nu voia decât să menţină condiţiile unei eterne 
tinereţi. Dacă alte femei ar dori să-l ţină în pensiune, poate 
că ar consimţi. Se temea însă ca nu cumva să fie, în timpul 
transvazării, azvârlit în aer liber. N-avea nicio încredere în 
oameni: josnica gloată nu i-ar ierta niciodată că s-a ţinut 
deoparte. Şi, tot temându-se de vreo perfidie, rămânea 
prudent, chiar în cele mai puternice accese de veselie. 

Căci dispreţuia Pământenii aserviţi poftelor lor murdare 
şi le dorea tot răul posibil. Se bucura în fiecare dimineaţă 
când citea în presă veşti proaste: cutremure de pământ, 
epidemii, masacre, lovituri de stat, torturi, toate aceste 
orori îl încântau. Murea de râs şi exclama: „Aşa le trebuie, o 
să se înveţe minte!” Şi spera că o catastrofă cosmică îi va 
mătura dintr-o dată pe toţi şmecherii care mişună pe 
suprafaţa globului. Prin contrast, câtă fericire încerca în 
coconul lui atunci când se bălăcea în supa originară! 
Făcuse în buricul matern o mică deschizătură de mărimea 
unui cap de cui, prin care pândea lumea; se uita adeseori, 
atunci când Madeleine se plimba pe stradă, la sugarii din 
cărucioare şi landouri. Şi, văzându-i pe-acei căcăcioşi, pe 
acei mucoşi cu bale la gură cum scânceau şi plângeau, se 
gândea: „Vai, ce dobitoci!” 


67 


- COPILUL DIVIN - 


PARTEA A DOUA 


68 


- PASCAL BRUCKNER - 


4. Furtună în leagăne 


După examenul de la Sorbona, Louis dobândi foarte 
repede aura persoanelor rupte de lume; când o singură 
fiinţă se izolează, toate celelalte se resimt şi îşi pierd 
liniştea. Acest atom din carne, acest flăcăiaş, subţire! cât o 
virgulă în marele text al universului, provocă o revoluţie 
fără seamăn. Mulţimile alergau spre cartierul periferic unde 
locuia familia Kremer, solicitând un interviu, un sfat. 
Madeleine primea într-o odăiţă tapetată în roz ca o 
bombonieră, întinsă pe un pat cu baldachin şi acoperită cu 
o mantie lungă, imprimată cu îngeraşi şi heruvimi. O 
trompă al cărei vârf era ascuns sub mantie îi ieşea din 
pântece, ca un cornet acustic; vizitatorii îi puneau 
întrebările în pavilionul trompei, în timp ce Louis răspundea 
pe partea cealaltă. Acest sistem arhaic a fost preferat 
altora mai moderne din raţiuni de protocol: unui geniu nu-i 
vorbeşti prin telefon sau talkie-walkie. Eticheta, pusă la 
punct de un maestru de ceremonii, nu acorda fiecăruia mai 
mult de câteva minute. Faptul că pruncul era disimulat în 
spatele ecranului său din piele îi mărea ascendentul. Placid 
ca un nufăr într-un bazin, Louis nu enunta nimic cu claritate 
şi adeseori îşi arunca adoratorii într-o adevărată 
perplexitate. Un spirit superior nu vorbeşte ca fitecine: 
echivocul este prima condiţie ca o vorbă să devină 
memorabilă. 

Primii discipoli se îmbulzeau, încercând abil să pară 
indispensabili. Un tânăr iluminat, pe nume Damien 
Machereau, de felul lui fost şofer şi care avusese o revelaţie 
ascultând la radio prestaţia lui Louis, preluă conducerea: 
era un tânăr filiform, cu părul galben, cu chipul plat, fără 
relief, un cvasi-analfabet. El, care nu făcuse studii şi nu ştia 
nimic, avea o admiraţie nelimitată pentru cel care ştia totul 
fără să fi mers la şcoală. In contact cu micuțul scăldător, 
Damien îşi descoperise un dar de convingere surprinzător, 
la care se adăuga un gust nemăsurat pentru intrigă. 


69 


- COPILUL DIVIN - 


Împreună cu soţia sa Ulrike, o nemţoaică, luă în mână 
conducerea casei, nepretinzând niciun salariu, doar 
permisiunea de a se afla acolo. 

Din punct de vedere fizic, Louis nu devenea mai frumos. 
Nelipindu-i-se deloc fontanela, creierul îi creştea anarhic în 
sus, asemeni unei căpăţâni de zahăr, unui gheizer de 
neuroni care se înalţă formând un fel de conci. Capul, cu 
lobii frontali ieşiţi în afară, cu emisferele debordând pe cele 
două părţi ale cutiei craniene, părea o extremitate enormă 
pe un corp minuscul. Cu vertebrele dorsale scoase în 
evidenţă, cu pielea diafană şi oarecum cauciucată, cu ochii 
ieşiţi din orbite, cu cele două sau trei fire de păr 
asemănătoare unei perii de coşar, Louis n-ar fi putut aspira 
la titlul de Casanova al leagănelor. Dar ce-i păsa: nu exista 
decât ca for interior. Nimic pentru aparenţă, totul pentru 
reflecţie. De altfel, diformitatea sa (ce abia se ghicea în 
portretele totdeauna neclare) era liniştitoare: un atlet al 
cortexului nu are alura unui june prim. Louis era un mic 
monstru de o urâţenie simpatică. 

Întreprinderi de ape minerale, de produse lactate, de 
îmbrăcăminte încercau să-l cumpere cu contracte 
faraminoase, laboratoare îi propuneau să-i cultive sângele, 
pielea, celulele, sau să-i infuzeze creierul, urmând ca din 
decoctul obţinut să se dea de băut puturoşilor şi 
chiulangiilor. Louis refuza: el nu era de vânzare, precum un 
vulgar jucător de fotbal! Dar, lucru şi mai grav: unii 
cercetători, vrând să afle secretul, încercau să-i mituiască 
pe Madeleine şi pe doctorul Fontane. Louis, neavând prea 
mare încredere în acesta din urmă, îl puse sub 
supravegherea celui mai devotat dintre discipolii săi, 
numitul Damien deja evocat, iar din acea zi începu 
ascendenţa fostului şofer asupra micuţului. Intransigenţa 
Ţintarului  Gânditor fu, de altfel, recompensată: 
binefăcători, filantropi şi fundaţii le trimiseră cecuri 
consistente lui Oswald şi Madeleinei pentru a-i felicita că au 
dat planetei un Titan al Ştiinţei. Familia Kremer, basculând 
brusc în opulenţă, îşi cumpără o locuinţă cu zece camere în 

70 


- PASCAL BRUCKNER - 


împrejurimile Parisului, în mijlocul unui mare parc, şi 
înapoie integral datoria Madeleinei către părinţi. Aceştia, 
văzându-se îndepărtați de la ospăț şi furioşi că nu mai 
aveau niciun mijloc de presiune, rămaseră cu un gust amar 
şi persistent. Însă cine le mai acorda vreo atenţie în bucuria 
generală? 


XX xk 


Totul îi surâdea, aşadar, lui Louis. Deveni un soi de 
pândar care-şi face rondul în conştiinţa umană, un 
bărzăune care înţeapă şi-şi hăituieşte contemporanii. 
Foarte curând, avu adoratori, dar şi detractori. Răsfăţat de 
mass-media, Pythie care era consultată pentru orice, se 
deda cu plăcere la ceea ce el numea vanitatea problemelor 
omeneşti. Alături de jurişti, de biologi dornici să-i precizeze 
statutul, participa o dată pe lună la dezbateri teoretice, în 
cursul cărora îşi dădea silinţa să elucideze chestiuni de 
mare profunzime. Erau întrebări de genul: ce loc ocupați în 
lanţul vieţii, sunteţi promisiune a existenţei, virtualitate 
pură, embrion vorbitor, jumătate de porţie? Cum puteţi 
gândi în afara verticalităţii? Există o viaţă înaintea vieţii? 
Toată nenorocirea oamenilor vine oare din faptul că n-au 
ştiut să rămână în pântecul mamei? De fiecare dată, Louis 
îşi impresiona interlocutorii prin inteligenţa răspunsurilor. 
Unii mai îndrăzneau să obiecteze: regretau repede! 
Desigur, acest prunc ursuz, această micuță gură mare 
obosea pe mai toată lumea. Avea ceva în cap, şmecherul! 
Acolo unde vulgum pecus credea că a ajuns la capătul 
înţelepciunii, el scotea la iveală noi perspective, abisuri 
vertiginoase. Unii, crezând că-l flatează, îi spuneau: „Te 
salut, fiinţă nobilă, de neam înalt!” „Ah, fie-vă milă, fără de- 
astea”, ţipa Louis. „Nu descind din nimeni altcineva decât 
din mine însumi.” Mari filosofi ai timpurilor noastre s-au 
sinucis după câteva ore de discuţii cu bebeluşul. Louis nu-i 
plângea. 


71 


- COPILUL DIVIN - 


Cu atât mai puţin îi plângea cu cât constata cu o surpriză 
crescândă influenţa cuvintelor sale asupra publicului. De 
fiecare dată când se exprima, provoca în suflete seisme, 
vâlvătăi de himere. Agitator spiritual, cu o singură frază îşi 
arunca auditoriul în nesăbuinţă. lzbucniră o serie de 
tulburări, consecinţe ale intervențiilor sale, tulburări pe 
care Louis ar fi putut imediat să le dezavueze. Se feri s-o 
facă şi, mai mult, se distra amplificându-le, astfel încât vila 
familiei Kremer fu repede supranumită Sediul Dezordinii. 

Copilandrul Scânteietor devenise deci ecoul 
nemulţumiţilor, al nesupuşilor. Insă el avea două categorii 
distincte de adoratori: unii nu reţineau decât elogiul 
cunoaşterii, ceilalţi îl îndrăgeau pentru faptul că refuzase 
viaţa. Primii, în majoritate copii mici, fură, după exemplul 
său, cuprinşi de o veritabilă bulimie culturală. Încă de la 
grădiniţă, mici nuclee de tocilari îşi antrenau colegii în 
studiul algebrei, al limbilor moarte, al biologiei moleculare, 
cu o energie, cu o seriozitate care-i înspăimânta pe 
educatori. Nu numai că le plăcea şcoala, nu, termenul e 
slab, o idolatrizau. Cei mai zeloşi îşi părăseau familiile 
pentru a se instala cu saci de dormit şi truse de toaletă în 
sălile de clasă. Curând, numeroase colegii şi licee fură 
ocupate douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, 
inclusiv vacanţele. Profesori şi profesoare se văzură 
detronaţi, alungaţi din motive de incompetenţă de către 
elevii cei mai buni, iar poliţia trebui să intervină pentru 
expulzarea premianţilor şi a supradotaților care, pur şi 
simplu, se legaseră în lanţuri de mese sau pupitre. 

Amuzat la nebunie, Louis îşi încuraja micuţii admiratori la 
excese, îi stimula, le cerea să facă eforturi, să fie harnici. 
Madeleine îi povestea în fiecare seară peripeţiile acestei 
pasiuni nebuneşti pentru ştiinţă, iar mama şi fiul, fiecare la 
etajul său, râdeau copios de năzbâtiile acestei harababuri 
juvenile. 

— ţi dai seama, spunea ea, a fost nevoie să se deschidă 
săli de urgenţă în biblioteci, în muzee, în sălile de concert. 
În miez de noapte, taţi şi mame în lacrimi sună la poarta 

72 


- PASCAL BRUCKNER - 


Luvrului, a Muzeului Whitney din New York, la Rijksmuseum 
din Amsterdam, înfăşurând într-o pătură un ţânc ce 
tremură, cu ochii ieşiţi din cap, şi implorând portarul: 
„Repede, domnule, un Rembranat, un Van Gogh sau un 
Picasso pentru copil, altfel se sufocă!” Copilul este aşezat 
într-un scaun pe rotile, este condus în viteză prin 
nenumărate culoare pentru a fi plasat în faţa Rondului de 
noapte, a unui peisaj din Auvers-sur-Oise sau a 
Domnişoarelor din Avignon. Puştiul cadaveric îşi revine, 
culorile îi urcă în obraji, exclamă: „Ce frumos, ce frumos!”, 
cere să fie transportat în galeria sculpturilor, iar acolo 
îmbrăţişează una câte una, scâncind încetişor, statuile din 
piatră. Aceeaşi scenă se repetă în toate muzeele din 
Europa şi America (au fost semnalate câteva cazuri în 
Egipt, India şi Japonia). În majoritatea capitalelor, mici 
formaţiuni de muzică de cameră, numite SOS Cvartet, 
intervin zi şi noapte, deplasându-se în camionete, pentru a 
împărţi plozilor mai suferinzi câteva note de reconfortare. 

Situaţia, adăuga Madeleine, s-a complicat de când puștii 
au început să ceară un contact fizic cu operele. Nu se 
mulţumesc să le contemple: trebuie date pânzele jos, 
trebuie să-i laşi să-şi plimbe degeţelele pe ele - cu riscul de 
a le strica - ba chiar să se întindă peste ele, să le sărute. 
Unii doresc pur şi simplu să acceadă la eternitatea operei 
de artă: tot îmbrăţişând-o, frecându-se de ea, înlănţuindu- 
o, ei pătrund în pictură. Şi iată că deja nenumărate tablouri 
de Hieronymus Bosch, Brueghel, Velazquez, Goya sau 
Renoir numără personaje în plus, obrăznicături îmbrăcate 
după moda sfârşitului de secol douăzeci şi care fac atât de 
bine corp cu ansamblul încât nu mai e posibil să fie şterşi. 
Se mai spune chiar, preciza Madeleine, că Pluta Meauzei, 
asaltată de aceşti paraziți în pantaloni scurţi, s-ar fi 
scufundat literalmente în valuri, încât pe pânză nu se mai 
văd decât talazurile spumegânde. 

Damien, care pusese pe picioare o întreagă reţea de 
informatori, raporta micului său stăpân observaţiile 
acestora: 

73 


- COPILUL DIVIN - 


— Pretutindeni copiii se revendică de la tine, triburile 
gânguritoare şi turbulente te venerează asemenea unui 
rege, şnapani în transă estetică, purtând ca un drapel 
portretul tău voalat, se năpustesc asupra monumentelor 
istorice care trebuie protejate de forţele de ordine; 
golănaşii îi lasă deoparte pe Tintin şi Asterix, pentru a 
discuta despre Epictet şi Spinoza, „Biblioteca roz” a 
publicat o versiune adaptată a Șt/inței logicii a lui Hegel, iar 
în liceele cele mai celebre argoul şi păsăreasca au fost 
înlocuite cu apostrofări în latina lui Cicero sau în greaca lui 
Demostene; cei mai buni nu-şi vorbesc decât în sanscrită 
sau în aramaică. 

In acele momente, Louis se umfla în pene. Aceste 
descrieri ale prostiei omeneşti îl vrăjeau. Era într-adevăr o 
pietricică azvârlită în apă care declanşează o furtună. 

Şi, deoarece puterea lui cea nouă îl îmbăta, decise să 
provoace în epocă o harababură sistematică. Tocmai 
atunci, o altă categorie de fanatici, care admirau felul în 
care pruncul trântise uşa în nasul universului, se îmbulzeau 
la căpătâiul Madeleinei. Veneau să supună atenţiei fiului ei 
caietul cu revendicările umanităţii şi să-l asigure de 
repulsia lor pentru această lume josnică. Louis le agrava 
disperarea murmurând mieros, ca un prelat: 

— Vreţi să fiţi perfecţi? Imitaţi-mă, abţineţi-vă să vă 
naşteţi! 

— Prea târziu, Maestre, ne-am născut deja. 

— Atunci, cu atât mai rău pentru voi, beţi cupa 
amărăciunii până la fund. 

Încetul cu încetul, mii de indivizi fură cuprinşi de o 
adevărată fobie a existenţei, indivizi ce reclamau libertatea 
de a nu se naşte, de a rămâne în limburi. Louis, a cărui 
popularitate era la zenit, aţâţa rebeliunea, exclamând: 

— Ce? Se mai nasc încă oameni? Cum de îndrăznesc? 

Şi poruncea: 

— Oameni din toate ţările, dispăreţi, sunteţi prea 
numeroşi, încetaţi să vă mai acuplaţi; mai întâi pentru că e 
dezgustător, apoi pentru că vă înmulţiţi. 

74 


- PASCAL BRUCKNER - 


Pentru a face să crească confuzia, anunţă că fondează 
Asociaţia Foetuşilor Indărătnici şi imploră copiii să rămână 
în mame, în aşteptarea unor vremuri mai bune. Urmându-i 
sfaturile, câteva femei însărcinate cerură să fie criogenizate 
cu amendamentul de a nu fi trezite decât la sfârşitul lumii. 
Louis reuşise să impună partizanilor săi o certitudine: ema; 
bine să nu exişti! Adulții intentau proces mamelor lor 
pentru a fi îndrăznit să-i aducă pe lume fără să-i întrebe: 
cereau despăgubiri şi dobânzile aferente. Femeile, pe 
punctul de a făta, aveau o clipă de ezitare: dacă micuțul va 
regreta că s-a născut şi va striga: „Pune-mă la loc în gaură, 
sau te dau în judecată!”? De fapt, mulţi foetuşi, deja atinşi 
de propaganda lui Louis, nu dădeau înapoi în faţa unui 
discret şantaj: „Sunt de acord să vin pe lume cu condiţia să 
fiu plătit ca să trăiesc”. Cabinete de avocaţi, stimulate de 
Damien, bântuiau maternităţile povestind nou-născuţilor ce 
oroare e viaţa şi le treceau pe sub nas importantele sume 
pe care le-ar câştiga dacă s-ar răzvrăti împotriva părinţilor. 


XX xk 


Louis era într-adevăr o mică sămânță ascunsă, din care 
creşteau dezastrele. Ar îi trebuit să se oprească aici. 
Alunecă însă într-o supralicitare care fu cât pe ce să-i fie 
fatală. Trimitea zilnic ştafete, curieri cu misiunea de a-i 
propaga sloganele şi de a arunca în corpul social alţi 
fermenţi de vrajbă. Incuraja cele mai cumplite desfrâuri, 
împărțea cu generozitate vitriolul celor mai slabi, pentru a-i 
duce pe căi greşite. Voia să-i facă pe oameni să se ruşineze 
de ceea ce sunt, să-i azvârle într-un asemenea dezgust faţă 
de ei înşişi încât să-şi piardă uzul raţiunii. Micul perturbator 
lansă atunci un slogan care se răspândi cu viteza unui foc 
într-o fâneaţă: Cu toții la mama! De la furia de a se fi 
născut, mulţi ajunseră la nostalgia amară, violentă, a stării 
prenatale. Indiferent de vârstă sau condiţie, voiau să treacă 
din nou colul uterin în sens invers, să se întoarcă în 
matrice, să se piardă în măruntaiele genitoare. Cogeamite 

75 


- COPILUL DIVIN - 


haidamaci sunau la uşile mamelor lor, spunând: „Mamă, m- 
am întors” şi, cu capul plecat, asemeni unor tauri care se 
pregătesc să atace, încercau să forţeze intrarea în ea. 
Trebuia să-i vezi pe aceşti prostovani agăţându-se de burta 
maternă precum albinele la intrarea în stup. Adorabilele 
doamne, de o vârstă respectabilă, nu mai ştiau cum să se 
sustragă acestei pofte. În timpul raportului sexual, fiecare 
fată îşi bănuia amantul că vrea să dispară în ea. Cei mai 
excitaţi, pare-se, erau libertinii. Tot dând târcoale în jurul 
sexului femeilor, sfârşeau prin a se încrusta în el. Bătrâni 
juisori mergeau să caute în organele metreselor mirosul de 
placentă; ciugulind, adulmecând, ajungeau să reintre, prin 
memorie, în cuibul uterin. Louis se bucura de aceste 
extravagante; îşi imagina deja toate generaţiile parcurgând 
în sens invers întregul lanţ al evoluţiei, umanitatea 
însărcinată cu ea însăşi trezindu-se în faţa lui Adam şi a 
Evei şi întrebându-i: „Ei bine, anulăm totul?” 

Damien fu primul care-l avertiză pe Louis de un pericol 
posibil: tulburările provocate de apelurile la revoltă 
creşteau îngrijorător. Minunatul Triton, preocupat de 
revanşa pe care trebuia să şi-o ia asupra umanităţii, nici nu 
vru să audă. Făcea haz văzând cum ticăloşii tineri sau mai 
puţin tineri se coborau la un asemenea nivel de nulitate. 

— O să vedeţi voi, spunea el, ce poate să provoace o 
mică pramatie ca mine... 

Delegații de persoane adulte, disperate, se prezentau în 
faţa copilului pentru a-i aduce la cunoştinţă decepţia lor: 

— Stăpâne, am încercat să ne reinstalăm în mamele 
noastre. N-am reuşit. 

— De ce? 

— Noi am crescut, ele s-au micşorat. Nu mai e loc. 

— Ce adunătură de neisprăviţi! 

— Ce să facem, Stăpâne? Fie-vă milă, ajutaţi-ne! 

— Bine, vă acord o ultimă şansă; dacă nu puteţi regresa 
spre embrion, redeveniţi nou-născuţi! 

Sute de bărbaţi şi femei se supuseră pe loc acestei 
somaţii. Se adunau după lucru, cu toţii în scutece, cu 

76 


- PASCAL BRUCKNER - 


baveţele, îşi sugeau degetul, se alintau, mergeau în patru 
labe, cereau să li se dea poponeţul cu talc. Meseria de 
doică cunoscu o perioadă de înflorire: matroane 
planturoase, umflate cu lapte, însă şi cu supă, ciocolată, 
bere, vin, petreceau opt ore pe zi ca să-şi hrănească clienţii 
agăţaţi de sân. Nu atât lichidul era dorit, cât suptul, toţi 
voiau la orice oră să-şi facă plinul de pruncie. Chiar dacă 
aceste bizarerii contaminau doar o foarte mică fracțiune a 
populaţiei, totuşi nimeni nu rămânea intact. 

Nebunia uterină nu mai avea limite. De astă dată, 
Madeleine, Damien şi nevastă-sa Ulrike îl implorau pe Louis 
să se retragă din joc. Se auzeau deja cleveteli ostile, i se 
atribuia o putere ocultă nemăsurată. 

— l-aţi ridiculizat destul, spunea Damien, lăsaţi-i! 

— Nu! Nu există pedeapsă destul de mare pentru a ispăşi 
crima de a exista. Şi apoi, de ce să mă privez de o 
distracţie inocentă, din moment ce cred tot ce le spun? 

Damien nu se lăsă bătut. Găsi în sfârşit argumentul care 
dădu roade: 

— Nu vedeţi că toţi aceşti nenorociţi sunt pe cale să vă 
eclipseze? 

— Crezi? 

— Şi încă cum! Vă banalizează şi vor sfârşi curând prin a 
vă eclipsa. 

Dezmeticit cu brutalitate, înțelegând că era pe cale să-şi 
piardă autoritatea, Louis dădu timid înapoi. Era însă prea 
târziu: declanşase o mişcare pe care n-o mai putea 
controla. Erau comise acum în numele lui mii de orori, mii 
de aberaţii. Micul şnapan devenise fără voia lui factorul 
care justifica toate dereglările. lar aceste inepţii păreau 
nimicuri faţă de ceea ce putea să urmeze. De pildă, o firmă 
italiană îşi propunea să lanseze moda foetuşilor extra-plaţi 
(numiţi şi foetuşi-clătită), umpluţi la naştere cu aer şi sânge 
şi destinaţi cochetelor care nu vor să-şi deformeze corpul. 
Câteva cupluri, invocându-l pe Louis, se lăudau că practică 
întreruperea temporară a sarcinii (o mamă îşi poartă copilul 
trei luni, îl păstrează apoi într-o cameră frigorifică, îl reia în 

77 


- COPILUL DIVIN - 


pensiune, reţetă ideală pentru veleitari şi leneşi). Însă 
punctul de ruptură fu atins atunci când animalele, la rândul 
lor, molipsindu-se probabil de la proprietari, refuzară să 
fete, atunci când speciile îşi intervertiră rolurile: din căţele 
ieşiră pisicuţe, dintr-o vacă un mânz, dintr-o iapă un vițel, 
sau mai rău, atunci când, ca urmare a unei obscure 
hibridări, pisicâini ieşiră dintr-o iapvacă! 


XX xk 


Autorităţile, multă vreme luate prin surprindere - toate 
acestea se petrecuseră în nici doi ani - reacționară cu 
brutalitate. Decretară obligativitatea ignoranței pentru 
ţâncii până la vârsta de şase ani, cu ordinul de a-i aşeza la 
televizor între şase şi opt ore pe zi şi cu interdicţia de a 
ridica ochii de pe ecran. Pentru a preveni orice veleitate de 
cultură sau lectură din partea mucoşilor, cărţile fură puse 
sub cheie, iar alfabetarele confiscate. Din precauţie, fu 
creat un corp de inspectori ai Sfintei Porţi, care păzeau 
orificiile femeilor însărcinate sau pe cale de a naşte pentru 
a împiedica borfaşii să se strecoare înăuntru. Şi, cum nu 
lipsise mult să izbucnească o grevă a naşterilor, 
laboratoarele din serviciul Statului elaborară o nouă 
metodă de naştere, numită a râsului în hohote: viitorul nou- 
născut trebuia gâdilat cu ajutorul unor minusculi electrozi 
în aşa fel încât, nemaiputându-se ţine, acesta se precipita 
râzând spre exterior, avantaj preţios pentru părinţii 
neliniştiţi. Apoi, pentru a contra suflul de demenţă care 
plana asupra ţării, puterea publică interzise publicului orice 
mijloc de a recădea în copilărie. Scutece, brasiere, tetine şi 
biberoane nu se mai vindeau decât pe baza unui act de 
identitate (după vârsta de patru ani nu mai aveai dreptul la 
aceste obiecte). A fost interzisă şi întinerirea: fiecare 
trebuia să se încline în faţa inexorabilei legi a timpului. 
Pungile sub ochi erau bine văzute, însă vai de cel care într- 
un an nu făcuse niciun rid. O injecție îi albea părul în câteva 
zile, îi pungea faţa ca un vechi pergament. Tuturor celor 

78 


- PASCAL BRUCKNER - 


prinşi că-şi sugeau degetul, după trei avertismente, acesta 
le era retezat. 

Pentru orice dezordine trebuie să existe o cauză: natural, 
diriguitorii îi acuzară pe Louis, pe mama sa şi pe sectanţii 
din jurul lor. Norocul i-a întors spatele Anahoretului în 
miniatură; după adulaţie, veni vremea insultelor, şi se văzu 
tratat de inflamație a prostatei, de secreție glandulară. Ah, 
cum îi mai ţiuiau urechile! Trebui să-şi întrerupă studiile şi 
să întreprindă, din văgăuna lui întunecoasă, propria-i 
apărare, secondat din fericire de Damien, ale cărui calităţi 
în a trage sforile făceau minuni. Asociația Foetuşilor 
Îndărătnici fu dizolvată şi înlocuită cu Uniunea Mucoşilor 
Fericiţi Să Mărească Cercul Familiei. Însă aceste retractări 
tardive nu-i asigurară lui Louis niciun fel de clemenţă şi, 
timp de câteva săptămâni, Deliciosul Bob de Năut se 
aşteptă să fie smuls din locşorul lui molcuţ şi pus la stâlpul 
infamiei. Opinia publică reclama un vinovat. Şi tot Damien 
fu cel care sugeră un nume: Fontane. 

O reconciliere superficială nu reuşise să împrăştie 
reticenţele dintre copil şi practician. Amândoi revendicau 
sus şi tare acelaşi lucru: crearea lui Louis. Doctorul 
pretindea că-l modelase din toate punctele de vedere. 
Copilul susţinea că se concepuse singur, doar prin efortul 
voinţei sale, că era deci propria sa cauză. Fontane se 
înfuria, îl ameninţa că va da totul în vileag, că va „ciripi” tot 
ce ştie. Răceala se instala tot mai mult între ginecolog şi 
puşti. Mai ales că Fontane, care lucra acum la construirea 
unui aparat menit să bombardeze embrionii cu neutroni 
cognitivi, spunea că e gata să înscrie în creierul pruncilor 
blocuri de ştiinţă la cheie. Sute de cupluri comandaseră 
deja viitoarea sa invenţie. Nu mai era timp de pierdut. 
Printr-o radicală şi spectaculoasă schimbare de atitudine, 
Louis îl desemnă public pe medic drept principal 
responsabil al haosului, drept omul care voia acum să 
fabrice în scrie mici Louis. Pe toate lungimile de undă, în 
toate organele de presă, profera răspicat şi accentuat 
aceeaşi acuzaţie: 

79 


- COPILUL DIVIN - 


— Acest individ suspect, sub pretext că-mi îngrijea 
mama, i-a introdus în corp, în pofida voinţei ei, substanţe 
toxice ce au deformat puştiul inocent care eram. 

Madeleine, care luase spontan partea fiului, confirmă. lar 
Louis găsi această formulă care îi concilie definitiv pe toţi 
oamenii de bine: 

— Inainte de a avea dreptul la geniu, un copil are dreptul 
să fie copil. 

Stupefiat de atâta ingratitudine, Fontane, în ciuda 
avertismentelor surorii sale Marthe, avu neîndemânarea să 
reacționeze violent. Acest bărbat curtenitor, rezervat, 
pierdu simţul măsurii şi se lansă în declaraţii ofensatoare: 

— Exemplare ca Louis aş putea crea cu miile dacă aş 
vrea şi încă de calitate net superioară. 

Era pasul greşit aşteptat de guvern: Fontane fu arestat, 
condamnat, cabinetul său de geniu genetic închis, dosarele 
distruse, colaboratorii pedepsiţi. Marthe abia scăpă de 
acuzaţia de complicitate şi doar perspectiva unor torente 
de lacrimi pe care le-ar fi răspândit zilnic îi făcu pe 
judecători să renunţe să o inculpe. Insă lumea respira: 
vinovatul era, în sfârşit, la popreală. În măsura în care 
Sugarul Iluminat acceptă să rămână unic şi să promită să 
nu facă valuri, era tolerat, ba chiar binevenit: el reprezenta 
un simbol pentru toţi cei nesatisfăcuţi. 

Umilit de faptul că fusese obligat s-o lase mai moale şi să 
admită public că nu el era propriul său creator, Louis îşi 
făcu autocritica. Vina sa? Fusese lipsit de ambiţie sau, mai 
degrabă, nu avusese decât ambiţii conjuncturale: voise să 
pedepsească societatea, mai bine spus să o reformeze. Ce 
eroare! 

— De ce să urăşti oamenii? îi atrase atenţia Damien. Mai 
degrabă să-i plângi! 

Copilul înţelese atunci că nu avusese niciodată decât un 
singur duşman: pe Dumnezeu în persoană, şi că păcatul 
originar era însăşi Creaţia. Işi reluă deci proiectul iniţial, 
deviindu-l: destinul său consta într-adevăr în a citi totul, 
însă în scopul de a vindeca omul de maladia existenţei. 

80 


- PASCAL BRUCKNER - 


Dumnezeu a creat Universul cu un cuvânt? Tot cu un 
cuvânt Louis îl va anula. Această vocabulă magică, obţinută 
cu preţul unor cercetări răbdătoare, îi va revela dintr-o dată 
Principiul Ultim. Îşi dădea cinci ani ca să reuşească şi 
formulă regula care urma să-l călăuzească de atunci 
înainte: 

— Râdeţi, oameni, dansaţi, beţi, iubiţi: doar eu vă voi 
elibera de flagelul vieţii, doar eu voi face în aşa fel încât să 
nu mai trebuiască să munciţi niciodată. Vă făgăduiesc 
vacanțe nesfârşite, pace în suflet, fericire fără tensiuni. 

Oricât de enigmatic era acest program, el fu primit cu o 
admiraţie respectuoasă. Părea serios şi rămânea destul 
timp pentru a fi pus în practică. Admiraţia pentru 
Trogloditul  Extralucid reveni în actualitate: toţi erau 
electrizaţi de ideea că în curând vor citi poate cu viteza 
unui calculator. Apărură noi şi noi fideli. Cu asentimentul lui 
Louis, Damien cu soţia creară în mod oficial Biserica 
Copilului Divin: „Divin este copilul, căci el nu s-a născut”. 
Şi, convins că scrie capitolul final al Istoriei, că este firul de 
nisip care urma să răstoarne globul de pe axa sa, 
Fermecătorul Păduchel se consacră trup şi suflet acestei 
activităţi. Câţiva benevoli îi înregistrau sute de titluri pe 
dischete, iar el beneficia de condiţii de studiu excepţionale. 
Cămăruţa sa din mucoase semăna acum cu tabloul de bord 
al unui supersonic: mai multe ecrane, un sistem video 
intern, receptoare, zeci de leduri pâlpâitoare, o consolă de 
control, un radio-telefon ultrasofisticat, un fax care-l situa 
în centrul unei gigantice reţele de comunicaţii, al unui 
imens sistem nervos ce-l lega de toate punctele de pe 
Terra. lar această pânză de păianjen îi hrănea creierul în 
mod intensiv. 

Nu exista carte, oricât de greoaie ar fi fost, în care Louis 
să nu se afunde bucuros, iar cele mai aride aveau darul de 
a-l delecta. Căci cărţile suferă când nu sunt citite: şi nu 
numai cărţile, ci şi ciornele, jurnalele intime, reţetele 
medicale, prospectele publicitare şi chiar conţinutul coşului 
de hârtie! Nimic nu-i putea astâmpăra setea, era o 

81 


- COPILUL DIVIN - 


supraîncărcare monstruoasă, dar necesară. Da, pentru 
muritorii îngropaţi în ceţurile lor tenebroase, el accepta să 
înghită fără încetare până şi cea mai măruntă mărturie 
scrisă. Nu se putea altfel: prin el, umanitatea îşi începea 
lungul drum spre transfigurare. 

Şi, fără să ţină seama de debandada din oraşele şi 
statele lumii, de înfruntarea dintre rase şi etnii, el se 
închidea în pustnicia lui, neacordându-şi mai mult de 
câteva ore pentru somn, alimentaţie şi destindere. Imperiul 
său se limita la cadrilaterul unei pagini. Ecranul 
ordinatorului îi era altar şi templu. O dată pe lună, îşi 
lubrifia creierul îmbibându-l cu un lichid gros, cadou de la o 
echipă de neurobiologic a Universităţii din Houston (Texas). 
Legănat de mersul suplu în buestru al mamei sale, 
oferindu-şi seara o mică hoinăreală în jurul cămăruţei, se 
simţea fericit. Celula lui era o insuliţă binecuvântată în 
sânul unui secol stupid, iar memoria un cavou în care deja 
dormeau mii de morţi şi în care avea să intre întreaga 
planetă. Şi toţi aşteptau momentul în care Louis, după ce 
va fi parcurs milioanele de volume ce compun totalitatea 
cunoştinţelor umane, urma să întruchipeze el Verbul viu şi, 
cu un cuvânt, unul singur, avea să volatilizeze sistemul 
solar. 


82 


- PASCAL BRUCKNER - 


5. Cerberul alcovurilor 


Exista cel puţin o fiinţă pe care gluma n-o amuza: Oswald 
Kremer, tatăl lui Louis şi al Celinei. Mult timp îşi ascunsese 
adevărul, însă eschivarea nu mai era posibilă. Căminul lui 
se ducea de râpă. Madeleine, care nu fusese niciodată 
tandră, îl neglija, devotată cu totul Mesiei pe care îl 
adăpostea între coapse. Deoarece primea pentru acesta 
din urmă mai mulţi bani decât câştiga Oswald, singura 
legătură care rămăsese între ei, cea financiară, fu ruptă. 
Partizanii lui Louis îl surghiuniseră pe Dl. Kremer într-o 
cameră retrasă a vilei, la ultimul etaj, şi îl ţineau discret la 
distanţă. Işi lua masa singur în camera lui, servit de o 
slugă, umbla fleaura prin locuinţă, devenise o mobilă 
însufleţită. La copil, dacă îl putea numi aşa, Oswald prefera 
să nu se gândească: Louis, refuzând să-l primească fără să 
fie anunţat, îi fixa întâlniri precum celorlalţi, nu-l tutuia, 
făcându-se că nu mai ştie cine e. lar micuța Celine, la fel de 
pipernicită şi întârziată mintal, era mai degrabă o povară 
decât o bucurie. 

Oswald se plânse de necazurile sale socrilor, care îi 
arătară înțelegere. Andre şi Adélaïde Barthelemy îl 
detestau şi ei pe Louis; nu-şi dăduse nicicând osteneala să 
le vorbească şi-i anunţase printr-o notă scrisă că nu-l 
interesau câtuşi de puţin. Gigantismul Madeleinei îi 
îngrozea: cum a putut să se umfle în halul ăsta? Era o 
vrăjitorie la mijloc, cine ştie ce practică magică ţinută 
secretă. Fără a mai vorbi despre disprețul ei pentru bani, 
lucru care-i rănea mai mult ca orice: de fiecare dată când îi 
cereau un supliment pentru cheltuielile de educaţie, îi 
plătea pe loc printr-un contabil, fără a cere hârtii 
justificatoare. Speraseră că-i va invita sub acelaşi acoperiş 
pentru a veghea asupra gestiunii patrimoniului ei; s-ar fi 
mulţumit cu un pod, cu o mansardă. Ea preferase să-şi 
deschidă uşile unor străini. În timpul tulburărilor care 
agitaseră ţara, s-au rugat cu ardoare pentru condamnarea 


83 


- COPILUL DIVIN - 


Farsorului Megaloman, ba chiar se alăturaseră discret unei 
campanii de calomnii împotriva lui. Nu le-ar fi displăcut să 
fie pedepsiţi cum se cuvine, şi maică-sa, şi el. Animalul 
scăpase ca prin urechile acului de rigorile legii. Doar la 
gândul că un terchea-berchea dispune de atâta putere, 
Andre, bunicul, se sufoca de furie, bătând cu pumnul în 
masă. 

Pentru toate aceste motive, soţii Barthelemy se 
apropiară de ginerele lor, deşi considerau că e un laş. De 
asemenea, îi scriseră doctorului Fontane în închisoare şi, 
trecând peste litigiile trecute, îl asigurară de sprijinul lor. Se 
profila o coaliţie între excluşi, al cărei numitor comun era 
aversiunea faţă de Louis. Însă era o alianţă fondată pe 
interese prea divergente ca să poată dura. Oswald, care-şi 
alunga starea de angoasă prin muncă, începuse o treabă ce 
urma să-l ocupe ani îndelungaţi: inventarierea fenomenelor 
care ar fi putut să aibă loc. In jurul actelor noastre persistă 
nimbul tuturor lucrurilor pe care le-am sacrificat pentru a 
realiza unul singur: o vocaţie contrariată la care renunţăm, 
un examen ratat la mustață şi care determină o altă 
orientare în viaţă, acea femeie căreia n-am îndrăznit să-i 
vorbim, acest ac care a trecut la un milimetru de ochiul 
nostru, iată tot atâtea posibilităţi neînfăptuite şi pe care 
Oswald înţelegea să le calculeze cât mai exact. Luaţi în 
considerare doar un an din acest secol; şi, pe lângă 
evenimentele cunoscute, gândiţi-vă la ce s-ar fi întâmplat 
dacă lucrurile ar fi evoluat altfel. Evenimentul potenţial, 
acel altceva virtual, sunt lucruri mai interesante decât 
faptul în evidenţa lui vulgară: aflăm în ele variante mai 
bune pe care viaţa nu le-a reţinut. Care ar fi fost cursul 
Istoriei dacă Mahomed s-ar fi născut înaintea lui Cristos, 
dacă Napoleon ar fi murit în leagăn? Oswald se voia 
cronicar al ipotezelor, funcţionar ţinând registrul 
neîmplinirilor. Spera să alcătuiască un tablou al 
posibilităţilor, comparabil cu tabloul lui Mendeleev, în care 
ar distinge, alături de real, probabilul, potenţialul şi 
virtualul. Şi ajungea, bineînţeles, să se întrebe ce s-ar fi 

84 


- PASCAL BRUCKNER - 


întâmplat dacă Louis ar fi fost un fiu ca toţi ceilalţi, fragil şi 
vulnerabil. 

Socrii săi, văzând în această ocupaţie doar un alibi, îi 
aminteau insistent de rolul său de tată şi soţ. Atunci când 
Oswald le aduse la cunoştinţă intenţia lui de a scrie elogiul 
cifrei 11, dubla perfectă care, adiţionată ei însăşi, nu dă 
decât duble, 22, 33, 44, 55 etc, Andre Barthelemy i-o 
reteză scurt. Ajunge de-acum înainte cu această manie a 
numărătorii, ocupaţie, în fond, prea comodă! Era capul 
familiei, ce dracu'! Găsea oare normal ca Madeleine să 
manipuleze asemenea sume de bani fără să-l consulte? Şi 
de fapt - Andre îi puse întrebarea doar între patru ochi - îşi 
făcea el regulat datoria conjugală? Oswald trebui să admită 
că nu. Suferea el din această cauză? Nu în mod special. Era 
o greşeală. De când n-o mai vizitase pe Madeleine? De 
foarte mult timp. Totuşi, de când? De foarte, foarte mult. În 
acest caz, replică tata socru, ăsta era primul lucru care 
trebuia impus. Cu ce ritmicitate? întrebă Oswald. Cum o să 
ai chef, însă să fie măcar o dată pe săptămână. Şi de mai 
multe ori pe zi, dacă ţi se năzare. Sigur, Madeleine e în 
măsură să opună rezistenţă, însă trebuie să faci din asta o 
problemă de principiu. Dragul meu Oswald, mergi degrabă 
şi-ţi cere drepturile de la soţia dumitale, fiica mea. 

Oswald nu îndrăznea să-i mărturisească socrului cât de 
mult se temea şi el de Madeleine. Îl depăşea acum în 
înălţime şi lăţime, nu mai era o femeie: mai degrabă un 
monstru marin pe care doar ochii, pierduţi în mijlocul 
obrajilor buhăiţi, o mai legau de regnul uman: îngrozit, 
Oswald îşi dădu silinţa să găsească atrăgător acest obiect 
uriaş şi nedefinit. Nu numai că îi va trebui rezistenţă pentru 
a escalada cogeamite monument matrimonial, însă îi era şi 
frică să nu i se blocheze maşinăria. Pentru a aborda 
această probă cu şanse maxime, tinu câteva săptămâni un 
regim sportiv, practică ridicatul halterelor, mersul pe jos, 
bicicleta, luă fortifiante. In fiecare seară îşi măsura la 
milimetru grosimea bicepşilor şi a coapselor. Cu toate că 
amâna momentul când va trece la treabă şi cu toate că îşi 

85 


- COPILUL DIVIN - 


acorda zile suplimentare de antrenament, trebui în cele din 
urmă, pistonat de tata socru, să se ducă în camera 
nupţială. Bătu timid la uşă, ceru permisiunea să intre 
pentru a-i spune Madeleinei o ghicitoare din domeniul 
matematicii. Aceasta era singura formă de complicitate 
care le rămăsese: 

— Ştiind că un bătrânel de optzeci de ani a avut în viaţă 
trei miliarde de bătăi de inimă şi că acest lucru corespunde, 
la efort egal, cu ridicarea unui tren de marfă pe vârful 
Mont-Blanc, să se calculeze greutatea fiecărui vagon şi 
mărimea roţilor. 

Madeleine ridică din umeri calmă şi continuă să 
răsfoiască o revistă, aşteptând ca Oswald, ca de obicei, să-i 
spună rezultatul. 

Oswald, paralizat de importanţa misiunii lui, nu se 
gândea decât cum s-o ia din loc mai repede. Ceea ce 
întrevedea prin despicătura cămăşii de noapte îi provoca 
frisoane: toate acele vergeturi săpate ca nişte rigole în 
carnea coapselor, acel fund mai mult ghicit şi cu profunzimi 
de crater, acea îngrămădire de cauciucuri de maşină, totul, 
la această regină a slăninii şi şoriciului, îl înspăimânta. Nu 
va reuşi niciodată, îl va sufoca în rotunjimi, îl va îneca în 
abisurile ei. Totuşi, jurase: trebuia să treacă la atac. Cu 
inconştienţa unui infanterist care se azvârle către liniile 
inamice, închise ochii şi îndrăzni să se aşeze pe pat. 
Madeleine se miră, ridică din sprâncene, îşi reluă lectura. 
Mergând mai departe cu îndrăzneala, îşi aşeză mâna pe 
încheietura grasă a mâinii ei. Madeleine pricepu destul de 
greu. Cum adică, avea intenţia... după trei ani? Despre asta 
era vorba? Oswald încuviinţă, mai mult mort decât viu. Ea 
fu pe punctul de a-l alunga numai ca să-l înveţe bunele 
maniere, apoi, privindu-l pe acest omuleţ care se agăța de 
ea ca un înecat, i se făcu milă. In fond, de ce să nu-i acorde 
această favoare? Adelaide, maică-sa, îi spusese adeseori 
câtă nevoie are speța masculină, tot timpul congestionată, 
de o vidanjare efectuată la intervale regulate. Consimţi, 
deci, însă cu o condiţie: să nu facă nimic înainte ca Louis să 

86 


- PASCAL BRUCKNER - 


adoarmă; or, el avea obiceiul să se culce către miezul 
nopţii. 

În aceeaşi zi, câteva ore mai târziu, cu luminile stinse, 
dintr-o firească pudoare, Madeleine i se prezentă soţului ei 
culcată pe-o parte, orice altă poziţie fiind impracticabilă. 
Tremurând, temându-se că va fi supt în adâncuri, Oswald 
îşi amăgea spaima calculând frenetic (greutatea scheletului 
soţiei sale, procentajul în apă al organismului ei, suprafaţa 
totală a epidermei, aproape echivalentul unei mochete 
pentru două camere). In chip miraculos, micul său 
mecanism nu avu niciun rateu. Obscuritatea făcuse din el 
un brav. Ba chiar se gândi: „Ce-ar fi să merg să-l întâlnesc 
pe Louis, maică-sa e destul de spațioasă ca să ne 
adăpostească pe amândoi...” In fapt, căţărarea pe acel 
morman de carne cât Himalaya a fost mai simplă decât 
crezuse şi i-a adus aminte de rarele îmbrăţişări de altădată. 
Madeleine a rămas pasivă. Doar aerul smerit al lui Oswald a 
făcut-o să tolereze o practică pe care o detesta. Organul lui 
reproducător, odinioară atât de agresiv, îi păru de proporţii 
rezonabile. Se surprinse încercând oarecare plăcere şi chiar 
fremăta o dată sau de două ori. Promise soţului că va putea 
reveni în fiecare săptămână, la orele la care fiul se odihnea. 
Stupefiat că a reuşit cu atâta uşurinţă să-şi câştige acest 
drept, fericitul soţ alergă să anunţe vestea soţilor 
Barthelemy. Aceştia îl primiră cu răceală. Un bărbat care-şi 
onorează soţia nu este, totuşi, ceva excepţional! Voiau 
rezultate concrete, nu buletine despre mersul 
împerecherilor. Pe furiş însă, îşi frecau mâinile: era un prim 
pas. Prin intermediul acestui brav molâu, începuseră 
recucerirea fiicei. Prin ea, vizau nici mai mult nici mai puţin 
decât eliminarea lui Damien şi a bandei lui de nătângi. De 
aceea, de teamă ca ginerele să nu cedeze cumva, Andre şi 
Adelaide îi telefonau în fiecare dimineaţă, îl încurajau, îi 
ordonau s-o oblige pe Madeleine să-i satisfacă toate 
capriciile. El era şeful, pentru numele lui Dumnezeu! 


x k k 
87 


- COPILUL DIVIN - 


Lui Louis îi trebui mult timp până să remarce noile relaţii 
dintre părinţii săi. Dat fiind faptul că avea un somn foarte 
profund, nu fu deranjat la început. Totuşi, într-o seară, 
rămase treaz mai târziu ca de obicei, cufundat în 
Confesiunile Sfântului Augustin, incapabil să se smulgă din 
acest tête-à-tête exclusiv dintre un om şi Dumnezeu; 
remarcă dintr-o dată, în afara unei călduri neobişnuite, o 
oscilație continuă a habitatului său. Crezu că mama sa 
făcea vreun exerciţiu de gimnastică şi i se părură 
nepotrivite astfel de acrobaţii în miez de noapte. În acelaşi 
timp, simţi un fel de lovituri date în surdină însă, în 
momentul în care era pe punctul să protesteze, o oboseală 
de neînfrânt îl cuprinse şi aţipi. 

A doua zi, crezând că a visat, îşi întrebă mama, care-i 
confirmă faptul că făcuse câteva elongaţii pentru a-şi potoli 
o durere lombară. O săptămână mai târziu, chiar în 
momentul în care Oswald, în pijama, intra în camera 
Madeleinei, Louis tocmai stinsese lumina, fascinat de 
lectura lui Maimonide, promiţându-şi să reia încă de a doua 
zi Călăuza celor rătăciți. De-abia îşi băgase degetul în gură 
- singura concesie făcută copilăriei - când cabina maternă 
începu să se clatine. Asta-i bună, iar o doare pe mama 
spatele? Curioase, aceste dureri în plină noapte. De data 
asta auzi ecoul unei alte voci. Poate un medic, un maseur 
venit să-i uşureze durerea? Insă de unde această rumoare 
care se repercuta în tot organismul, ca loviturile unei securi 
într-o uşă? Curios mijloc de a disloca un nerv! Dar dacă... 
Nu, trebuia să fie nebun ca să-şi imagineze una ca asta. 
Mai ascultă: bătăile, din ce în ce mai precise, erau net 
cadenţate. Dacă era gimnastică, atunci era una dintre cele 
mai bizare. Incercă să se convingă că n-a auzit bine, îşi 
astupă urechile, se sili să adoarmă. Pur şi simplu, nu avea 
dreptul să-şi bănuiască mama. Dar ce-o fi furtuna asta, 
tangajul ăsta care nu se mai termină? Se ridică, turbat de 
furie; nu cumva Madeleine l-o fi minţit? Două lucruri nu 
admitea Louis: pasiunea amoroasă, care întunecă raţiunea, 

88 


- PASCAL BRUCKNER - 


şi dezlănţuirea simţurilor, care degradează pe oricine. 
Bâţâiala se termină după câteva minute, iar Louis se 
întrebă dacă n-a fost din nou pradă unei halucinaţii. 

Totuşi, prudent, se feri să pomenească ceva mamei sale 
şi, reţinând că acelaşi fenomen se produsese la aceeaşi 
oră, la interval de o săptămână, se hotări să aştepte. Joia 
următoare, stinse luminile, însă rămase de veghe. Şi, într- 
adevăr, cele mai negre bănuieli i se confirmară. Aiureala 
reîncepu: zdruncinăturile se înteţiră şi mai şi, trântindu-l jos 
din cuşetă. De astă dată, coliziunea era serioasă, se urzea 
ceva foarte dubios în aceste subterane. Telefoanele se 
debranşau singure, ordinatoarele clipeau, faxul sughiţa, 
radioul avea paraziți, iar Louis, scuturat zdravăn, îşi simţea 
cina urcându-i-se în gât. Porcii! Vru să fie sigur şi se căţără 
în cabină până la supapa prin care comunica cu etajele 
inferioare. l-ar fi plăcut să se urce pe trompele lui Falloppio, 
ca să fie în primele rânduri; însă accesul era închis cu un 
dop mucilaginos, cu excepţia unei mici fisuri. Punându-şi, 
ca un indian, urechea pe sol, simţi un ciocănit foarte 
aproape de el; ai fi zis că e un animal care se zbate, 
încercând să spargă un zid, şi fiecare nou asalt i se 
repercuta în craniu. Bătând cu pumnişorii, Louis strigă: 

— Hei, aici e un incubator, nu un lupanar! 

Protestul său se pierdu în vacarmul general. Se simţi 
descurajat. Încercă un sentiment de panică atunci când 
mama pronunţă distinct: Oswald! Intrusul care îndrăznea să 
se introducă în caliciul mamei, să tulbure liniştea acestor 
locuri încântătoare, era deci Oswald. 

Imaginea „capului de familie” ca un bărzăune cocoţat pe 
ea îl umilea, îi sfâşia sufletul. Pe când îşi rumega 
indignarea, îi parveni un gâfâit sălbatic şi un şoc puternic îl 
făcu să se rostogolească în radiotelefon, producându-i un 
cucui pe occiput. Ar fi trebuit să se lege, risca să fie grav 
accidentat. Căci un cutremur, urmare a unei eliberări de 
energie în străfundurile Madeleinei, zgudui şi răvăşi totul 
timp de câteva secunde, apoi calmul reveni. Cuprins de 
teroare, Louis fu cât pe ce să treacă imediat la represalii. 

89 


- COPILUL DIVIN - 


Se răzgândi însă. Mama sa era, poate, la fel ca şi el, victima 
acestui om, care o obliga la acte josnice. L-ar fi putut 
chema pe Damien cu echipa lui, să le ordone să-l 
pedepsească pe depravat, să-l închidă şi chiar, de ce nu, 
să-l castreze. Insă un Mesia nu cheamă în ajutor nişte 
simpli muritori şi îşi făcu un titlu de onoare din a rezolva 
singur această afacere. 

Ştiind că genitorii săi se acuplau în fiecare joi, între 
douăsprezece şi unu noaptea, Louis pregăti materialul 
necesar pentru a-şi duce planul la bun sfârşit. În rest, se 
arăta vesel şi politicos faţă de Madeleine, ca să nu-i 
trezească bănuieli. Ţinea să-i prindă pe borfaşi asupra 
faptului. O săptămână mai târziu, după o muncă îndârjită 
care-l obligase, o dată în plus, să-şi suspende cercetările, 
cu câteva minute înainte de ora respectivă - „părinţii” erau 
punctuali în rutul lor - Louis îşi agăţă de încheietura mâinii 
cordonul ombilical, pe care-l împletise transformându-l într- 
un cablu solid. Când au început convulsiile, totul era gata. 
Temperatura crescu, atmosfera se făcu apăsătoare, pereţii 
transpirară, orificiile se umeziră, toată partea de jos a burii 
deveni zemoasă: Louis era deja ud. „Ticăloşii! O iau de la 
capăt!” Se crampona, aşteptându-se la ce-i mai rău, şi 
curând fu hâţânat de o adevărată furtună. Ordinatoarele se 
clătinară periculos, iar Louis se sperie că i-ar putea cădea 
în cap, căci n-avea suficientă coardă pentru a fixa totul. De 
astă dată, Madeleine era agitată de spasme de o şi mai 
mare intensitate ca de obicei. Era oare posibil să încerce 
vreo plăcere, cât de mică? 

Louis percepea la câţiva centimetri distanţă un du-te- 
vino rapid: o brută oarbă îşi făcea drum în pântecele 
Madeleinei, boţind înfloriturile delicate, măturând toate 
obstacolele din drum. Să fie astfel pus în intimitatea 
secretelor de alcov ale părinţilor săi, ca să zicem aşa, cu 
nasul în obiectul delictului, ce jalnic! Sărmană umanitate! 
De ce trebuie întotdeauna ca adulţii să devină animale 
atunci când se reproduc? Cuiul gros, purtător de spermă, se 
ducea, revenea, lăsat în seama mecanismului orb al 

90 


- PASCAL BRUCKNER - 


masculului. Copilul care încerca, doar prin auz, să-i 
evalueze calibrul, remarcase că obiectul se oprea la 
intervale regulate: fie la intrarea în mama, fie în fund de 
tot, unde lovea stupid, ca şi cum ar fi vrut să treacă dincolo 
de limite. Trebuia să-l prindă acolo unde, epuizat de cursele 
lui, profita de puţin răgaz, trebuia să-l blocheze pentru a-l 
împiedica să se mai năpustească. Louis, care făcuse un laţ 
din cealaltă extremitate a cordonului, care cordon avea 
supleţea unei liane şi soliditatea unui lasou, îl lăsă să 
alunece uşor prin pasajul strâmt al colului uterin, îngust ca 
fanta unei puşculiţe. Deschizătura laţului era exact de 
dimensiunea tunelului mamei şi trebuia să fie suficientă 
pentru a agăța fiara care îşi făcea mendrele. Să fi avut 
măcar un baton de dinamită sau o grenadă: hidosul mârlan 
ar fi fost scos din funcţie în câteva secunde şi pus în 
imposibilitatea de a mai face rău. După ce aşeză capcana, 
se puse pe aşteptat cu răbdarea unui vânător. 

Temperatura urca, însă nu se mai întâmplă nimic. Louis 
fusese oare descoperit? Bănuind vreun şiretlic, „tata” 
renunţase? Dintr-o dată, o _ trepidaţie de o violenţă 
nemaiîntâlnită zdruncină întreaga regiune, iar 
bombardamentul reîncepu cu şi mai mare intensitate. 
„Tata” era în formă în astă seară; partida se anunţa 
redutabilă, într-adevăr, ţăruşul de carne pătrunse cu toată 
forţa până la extremitatea fundăturii. Acolo sus, răsuna din 
nou boncăluitul amoros, iar Louis fu cât pe ce să-şi piardă 
echilibrul şi să cadă cu capul înainte într-o scobitură. 
Trebuia să acţioneze imediat, înainte ca „tata” să-şi dea 
drumul şi apoi s-o şteargă; zgâlţâiala anunţa apropiata 
uşurare. Noroc că monstrul rămase nemişcat câteva 
secunde. Eroare fatală: asta îi fu de ajuns lui Louis ca să 
înhaţe prada, să tragă de laţul care se întinse şi al cărui 
nod se închise inexorabil. Louis se trânti pe spate şi se 
încordă cu toată puterea numai de nu s-ar rupe cordonul. 
Chestia trăgea într-o parte, Louis în cealaltă. Dincolo, în 
lumea de afară, izbucniră ţipete îngrozitoare, înjurături, 


91 


- COPILUL DIVIN - 


vociferări. Speriat, Louis fu cât pe ce să dea drumul laţului, 
ca să-şi astupe urechile. Era atât de mic, atât de fragil! 

Presiunea era formidabilă. Înţepenite pe laţ, mâinile îi 
sângerau, un cârcel îi fulgera braţul stâng. Ce decădere: 
tocmai el, elixirul pur al cerebralităţii, să fie obligat să ducă 
o luptă degradantă, corp la corp cu - să nu ne temem de 
cuvânt - o sulă! Totuşi era de datoria lui să se năpustească 
asupra socotelii lui „tăticu” şi s-o smulgă din amfora sacră 
a „mămicii”. Dacă s-ar fi născut, Louis s-ar fi ocupat cu 
devoțiune de extirparea poftelor tuturor: ar fi fost 
distrugătorul libidoului, dresorul de faluşi. Aşezat pe 
pubisuri şi pe muntele lui Venus, ar fi stăvilit asaltul 
spadelor lubrice, s-ar fi duelat ca să le taie calea. Se vedea 
deja, Batman al paturilor şi al budoarelor, vârându-se sub 
plăpumi şi pijamale şi venind în ajutorul fecioarelor şi 
soțiilor, toate victime ale ţepei dezlănţuite. Câte partide de 
rodeo în perspectivă! 

Noroc că era însufleţit de o dreaptă mânie! lar ideea că 
în altă viaţă ar fi putut fi campionul abstinenţei, 
spintecătorul viciului, îi mărea vigoarea. Trebuia să reziste, 
să distrugă, o dată pentru totdeauna, Sodoma şi Gomora! 
Oswald, la mii de leghe de adevăr, şi crezându-se 
prizonierul cleştilor unui crab imens, gemea şi nu mişca de 
frică să nu-l doară şi mai tare. lar Madeleine, căreia 
cordonul îi martiriza părţile delicate, suferea chiar acolo 
unde, o secundă mai devreme, simţise o agreabilă căldură. 
Ah, gata cu mugetele, gata cu horcăitul! Venise vremea 
căinţei. Simţind că-şi ţine bine agresorul, Louis reuşi să-şi 
elibereze o mână şi să ridice receptorul telefonului interior. 
Din fericire, maică-sa nu întrerupsese linia şi-i răspunse. Pe 
un ton triumfător, o anunţă că ţinea prizonier un ţap lubric 
pe nume Oswald Kremer. Nu-i va da drumul decât dacă 
promite că nu mai vine niciodată prin locurile astea. 

— Ce faci, Louis, tu ai...? 

— Cine altcineva? 

— Nu-mi vine să cred... 

— Nu crede nimic şi transmite-mi mesajul. 

92 


- PASCAL BRUCKNER - 


— Sunt îngrozitor de jenată, ţi-l dau pe tatăl tău, vorbiţi 
ca între bărbaţi. 

Pe Oswald, care se sufoca de durere, vestea îl consternă. 
Zbieră în receptor: 

— Dă-mi drumul imediat, e un ordin! Ţi-o cere tatăl tău! 

— Oswald, cuvântul „tată” nu are sens pentru mine şi 
oricum nimeni nu-mi dă mie ordine! 

— Dacă nu mă asculţi, ai să primeşti o bătaie la fund, de 
ai s-o ţii minte. 

— O bătaie? Şi de ce nu biciul, tortura sau ţeapa, dacă-i 
pe-aşa? N-au reuşit ei zece medici să mă scoată de-aici, iar 
dumneata crezi c-o să mă terorizezi cu o bătaie la fund?! 
Sărmane nevolnic! Mai degrabă ascultă-mă: mama nu-i o 
scroafă pe care dumneata s-o laşi grea, o căţea pe care să 
te sui, un horn pe care să-l desfunzi. Eu îmi continui aici o 
cercetare capitală pentru umanitate şi nu voi tolera străini 
în fieful meu. Repet: nici vorbă să te joci cu mama de-a 
animalul cu două spinări! 

— Louis, reluă Oswald în culmea iritării, voi face ce vreau 
cu mama ta, care este şi soţia mea. Află că e de acord şi 
chiar îi place. 

— Mincinosule! Îţi interzic să vorbeşti aşa! 

Ajuns la paroxismul furiei, Micul Înger începu să-l 
tutuiască, pierzându-şi controlul. Cuvintele vulgare pe care 
le acumulase în cursul nenumăratelor sale lecturi, cuvinte 
pe care noi n-am îndrăzni niciodată să le reproducem, îi 
ţâşniră de pe buze ca puroiul. Ce era cu vocea asta care 
vorbea în el, această voce de surugiu dedat la cele mai 
cumplite mârşăvii? Madeleine şi Oswald fură consternaţi, 
iar acesta din urmă încetă să mai opună rezistenţă. 

— Bine, Louis, lasă-mă să plec. 

Insă adorabila Firimitură de Pâine, tot mai furioasă, 
continua şi mai dihai să debiteze măscări, făcând dovada 
unei inventivităţi uluitoare. lar la fiecare vulgaritate, mai 
trăgea puţin de cordon. 

— Louis, te implor, lasă-mă, nu mai vin aici! 


93 


- COPILUL DIVIN - 


— N-ai să scapi aşa uşor. Te vei scuza pe loc faţă de 
mama că ai murdărit-o cu insinuările tale. Zi-i: „Eu am 
forţat-o pe Madeleine să facă porcării!” 

— De acord, eu am forţat-o. 

— Şi nu voi mai veni niciodată s-o deranjez. 

— Niciodată. 

— Spune: „jur”! 

— Jur. 

— Mai tare. 

— Jur, Louis, jur! 

Dintr-o muşcătură, Louis tăie cordonul. Oswald se retrase 
din pântecele nevestei şi-şi contemplă cu tristeţe 
accesoriul, devenit violaceu din pricina oribilului ştreang. Îi 
dăduseră lacrimile. Madeleine, care plângea şi ea, încercă 
să-l consoleze, să-i ungă cu alifii şi pomezi melesteul rănit. 
Insă, terorizată de fermitatea copilului, decise să închidă 
dugheana pentru totdeauna. Nici vorbă să faci ceva 
împotriva voinţei lui Louis. Oswald o luă de bună: 
mortificat, crezând că surprinde pe chipul fidelilor copilului 
surâsuri zeflemitoare, aşteptă câteva zile înainte de a le 
povesti socrilor dezastrul. Aceştia nu avură nicio vorbă de 
compasiune, îi reproşară laşitatea, iar Andre îşi permise 
chiar un calificativ urât: „boaşe moi”. Oswald înţelese că nu 
mai era binevenit. Se înclină: această încercare îl 
terminase. 


XX xk 


Făcu o ultimă tentativă să se apropie de Celine, singura 
fiinţă de care îl mai lega acea dragoste, acea căldură pe 
care le cauţi în relaţiile familiale. Celine nu-şi revenise şi 
rămânea zile întregi în pat, apatică. Surghiunită împreună 
cu tatăl ei la ultimul etaj al vilei, era slabă, palidă, cu ochii 
cerniţi ca şi cum ar fi fost muiaţi în cerneală şi scotea doar 
scurte schelălăituri. Nimeni nu pricepea cum o fetiţă care 
stăpânise marile teoreme ale fizicii nu mai era în stare să 
articuleze silabe elementare. De două sau de trei ori totuşi, 

94 


- PASCAL BRUCKNER - 


în mod neaşteptat, vorbise, repetând cu un accent gutural 
de femeie bătrână aceeaşi cugetare: „Castraveţii îşi lasă 
zeama în sare grunjoasă.” Dintre miile de legi pe care le 
învățase, nu-i rămăsese decât atât: un început de reţetă 
culinară! Aceste accese de memorie nu s-au mai repetat. 
Cu timpul, micuța Céline deveni agresivă faţă de ceilalţi 
copii, se azvârlea asupra lor ca să-i muşte sau să-i tragă de 
păr, iar tatăl ei trebui s-o ţină acasă. Într-o zi, pe când 
privea la televizor nişte salturi cu paraşuta, manifestă o 
asemenea bucurie încât Oswald îi oferi un montgolfier de 
interior, cu nacelă-cuşetă. Céline luă obiceiul să trăiască în 
aer, agăţată de plafon, departe de pământenii care o 
hrăneau cu ajutorul unui sistem de pârghii. Şi fu imposibil 
să i se smulgă vreun cuvânt sau vreun sunet. 

Toate aceste evenimente îl afectară grav pe Oswald. 
Orfan, fără prieteni în afara unor vagi relaţii de serviciu, îşi 
pierdu încetul cu încetul gustul pentru viaţă, nu mai avu 
încredere în nimic, nici măcar în cifre, descoperind peste 
tot doar înşelătorii şi aparenţe amăgitoare. Şi, ca să pună 
capac la toate, se îndoi chiar de îndoiala sa, precum şi de 
propria-i existenţă. Acest lucru aproape că-l uşura: ceea ce 
crezuse că simte nu i se întâmplase de fapt niciodată! Se 
agitase degeaba. Incetă deci să se mai alimenteze - 
hrăneşti oare o fantomă? - rămase culcat, nu mai vorbi, 
căzu într-o stare de prostraţie extremă care îi întărea 
convingerea că e un nimic. În sfârşit, muri fără să-şi dea 
seama, nemaiştiind că trăieşte. 

Oswald reuşise măcar pe un plan: acela de a-i convinge 
pe ceilalţi că e un zero. Dispariţia lui trecu neobservată, iar 
cadavrul îi rămase rece peste douăzeci şi patru de ore, 
până când un servitor, intrând din întâmplare în cameră, îl 
descoperi. Madeleine nu-i mai vorbise din acea seară 
nefericită şi nici nu clipi când află vestea. Bineînţeles că nu 
se duse la înmormântarea soţului, iar groparii trebuiră să 
cerşească lacrimi vizitatorilor din cimitir, pentru ca să poată 
da ceremoniei un caracter de doliu. Această răceală îi 
îngrozi pe domnul şi doamna Barthelemy: vedeau deja ce 

95 


- COPILUL DIVIN - 


soartă-i aştepta atunci când vor muri. Se îndepărtară cu 
oroare de fiică şi de copilul ei, se mutară la mai multe sute 
de kilometri depărtare. Adelaide Barthelemy, care nu-şi 
ierta faptul că-l abandonase pe Oswald, fu cea mai 
afectată. 

Işi luă obiceiul să coase toată ziua, prinzând cu 
perseverenţă aceiaşi nasturi, cârpind de zor haine noi. 
Antrenată de această manie, începu să coase orice: feţele 
de masă de masă, pantalonii soţului de scaun, scaunul de 
covor... Avea mereu asupra ei un ac şi un fir de aţă şi nu 
adormea fără trusa de cusut sub pernă. Pretutindeni pe 
unde mergea, devaliza merceriile. Ideea ei fixă o scotea din 
casă, se ducea la ţară cu metri întregi de aţă sub braţ, să 
închidă spaţiile goale. Nu suporta distanţele, despărţiturile: 
lumea era plină de găuri care trebuiau umplute. Lega 
copacii între ei prin gigantice şi fragile tapiserii, ţesea pe 
cursurile de apă pasarele mişcătoare şi cârpea în neştire 
peisajele. De mai multe ori, jandarmii, anunţaţi de ţărani, 
au adus-o acasă, după ce-i confiscaseră materialul. Se lua 
şi de fiinţe, prindea muşte, albine, cărăbuşi, țânțari, le 
cosea aripile pe abdomen, treabă delicată, care necesita 
multă atenţie şi ace foarte fine. Împiedica în aţă labele 
câinilor şi ale pisicilor care fugeau de ea ca de dracu'. De 
mai multe ori, în cafenele, magazine, asaltase nişte tineri, 
vrând să le coase părul de frunte, ca să nu mai fâlfâie în 
bătaia vântului. Ea însăşi îşi cusu gura ermetic. lar în ziua în 
care soţul ei, Andre, aflat în plină siestă, o surprinse cu o 
sulă în mână, gata să-i înţepe pleoapele pentru a-i închide 
ochii, chemă Salvarea şi o internă. Adélaïde fu instalată în 
aceeaşi instituţie cu Celine, de care Madeleine decisese să 
se debaraseze imediat după moartea lui Oswald. Însă, 
aflându-se fiecare în altă secţie, bunica şi nepoata nu se 
întâlniră niciodată. 

Anunţat de decesul tatălui său, Louis nu spuse decât: „În 
sfârşit!” O dată în plus, doctorul Fontane, literalmente ros 
de ranchiună, încercă să-i pună bețe în roate: vestit printr-o 
scrisoare a lui Andre Barthelemy, care-i relata în mod 

96 


- PASCAL BRUCKNER - 


impresionant sfârşitul lui Oswald şi boala Adelaidei, el 
decise să-şi consume ultimele rezerve de muniții. Nu mai 
avea nimic de pierdut. În obscuritatea celulei sale şi cu o 
îndârjire înzecită de regimul carceral, redactă un opuscul, 
intitulat Cum l-am fabricat pe Louis Kremer, dând toate 
detaliile aventurii, de la prima vizită a Madeleinei la 
cabinetul său, reducând toată istoria la o simplă combinaţie 
de şansă şi ingeniozitate. La sfârşitul confesiunii, mărturisi 
un lucru teribil: oricine putea avea un copil de nivelul 
mental al lui Louis Kremer: „Louis nu este un geniu pentru 
că e excepţional, ci pentru că nu s-a născut.” Broşura fu 
difuzată prin toate mijloacele de informare. Damien 
propuse ca prizonierul să fie ucis şi să fie sesizate organele 
de presă. Louis îi interzise: treaba era atât de gogonată, 
încât nimeni nu-l va crede pe Fontane. Şi, într-adevăr, 
niciun ziar nu publică revelaţiile medicului, care se izbiră de 
indiferența generală, crezuse că va stârni o vijelie de 
mânie, dar nu obţinu decât un fiasco. lar Louis duse ironia 
până la a cere administraţiei penitenciare o uşurare a 
pedepsei doctorului, în numele umanismului şi al 
compasiunii. 

Îndepărtând astfel ultimele persoane care-l jenau, 
llustrissimul Prichindel îşi continuă cu şi mai mare elan 
activitatea. Chiar a doua zi după moartea tatălui său, ţinu o 
conferinţă sclipitoare la sediul Naţiunilor Unite din Geneva 
(Madeleine fu transportată cu un avion special). 
Comentând acest aforism al lui Platon: „Ce este permanent 
şi nu se schimbă?”, răspunse simplu: „Eu sunt, la naiba, eu, 
eu şi iar eu, băiatul, mandea, gagiul, şi nicidecum cosmosul 
sau eternitatea”. Asistenţa feminină leşină în faţa erudiţiei 
sale, iar vocea lui scrâşnitoare stârni cochetelor frisoane pe 
şira spinării. Ah, drăgălaşul erudit, ah, căprior mititel şi 
scump, era lucrul cel mai şic care ni se putea întâmpla. Nu 
te plictiseai să-l auzi sporovăind, te ameţea cu logoreea lui. 
Ah, ăsta avea ceva în cap! Care mamă n-ar visa să poarte 
în pântece un mic dragon domestic de calibrul ăsta! lar 
tinerii părinţi care se acuplau îşi murmurau: „Fă-mi un 

97 


- COPILUL DIVIN - 


Louis!” Gagiul Omniscient şi Omnipotent era, de altfel, atât 
de savant încât nimeni nu putea verifica ce spune: îl 
ascultai, te extaziai. De acum înainte, şi cu toate că nimeni 
nu putea să-l vadă în ascunzătoarea lui, se încingea cu o 
bucată de mătase bej. Uneori lucra atât de mult, treizeci şi 
şase sau patruzeci şi opt de ore fără pauză, încât neuronii 
din creştetul capului i se încrustau prin nişte minuscule 
conexiuni de peretele uterin, unde prindeau rădăcini. Louis 
se trezea plantat în cap, ca un copac răsturnat. 

Ici-colo, mici tulburări făceau obiectul rubricilor de 
scandal: confrerii clandestine de imitatori ai Copilului Divin 
continuau să se manifeste, clase întregi de copii luau 
drumul pribegiei, pentru a-i comenta în secret pe Homer, 
Milton sau Dante, nou-născuţi, decepţionaţi de starea lumii, 
se întorceau urgent în mama, însă Sublimissimul nu le 
acorda nici recunoaştere, nici sprijin. Uneori însă, din 
nefericire, suferea din pricina glumelor proaste: în timpul 
unor conversații radiofonice, nişte bădărani i-au făcut 
propuneri indecente, pe ordinatorul său pirataje informatice 
îi puneau în faţă mesaje dubioase. Louis ierta: avea pentru 
oameni mai multă milă decât antipatie, deoarece ei erau 
victimele forţelor care-i dominau. Degeaba făceau una-alta, 
degeaba pălăvrăgeau, graţie măreției lui sufleteşti era 
impermeabil la mojicii. Nici măcar nu le va acorda onoarea 
să se înfurie pe ei, câtă vreme cu un cuvânt, cu unul singur, 
urma să-i ferească de abisuri de suferinţe, să le dea 
beatitudinea eternă. Mizericordia va fi singura lui ofensă. 

Pe măsură ce avansa în odiseea lui, recapitulând 
literatură şi filosofii, se apropia de formula infinit de simplă 
şi infinit de complexă, alături de care Talmudul, Coranul, 
Biblia, Evanghelia şi Vedele la un loc nu sunt decât 
trăncăneli puerile. O simţea, era acolo, la îndemână, 
creştea parcă precum aluatul din masa textelor. Il apuca 
ameţeala la gândul că, prin suflul purificator al unui cuvânt, 
va oferi speciei umane Absolutul. In dulăpiorul lui din carne 
roz, Bebeluşul va dispune în curând de o putere suverană: 
aceea de a concedia această lume învechită, aşa cum 

98 


- PASCAL BRUCKNER - 


închizi televizorul. Din moment ce totul e scris, e de-ajuns 
să citim tot. Şi totul se va mistui. 


99 


- COPILUL DIVIN - 


6. Gradina deliciilor 


începu atunci o îndelungată perioadă de armonie între 
Louis şi mama sa. Pentru prima oară, Genialul Aiurit 
conştientiza sacrificiile pe care prezenţa sa i le impunea 
Madeleinei. Ea renunţase pentru el la totul, chiar şi la forma 
omenească. Devenise o matroană ridicolă şi pretențioasă, 
atât de corpolentă încât trebuia, atunci când se deplasa, să 
i se poarte pliurile pielii, asemeni trenei unei mirese. 
Umplută cu carne de copil, nu era decât o cutie adăpostind 
preţiosul diamant care i se odihnea în pântece. Din 
bunătate şi din interes, copilul hotărî s-o ajute: nu erau ei 
oare doi ocnaşi legaţi cu acelaşi lanţ, împărtăşind o soartă 
comună? 

Louis dispunea acum de mai mult timp; încetase să mai 
primească, nu mai dădea audienţe şi conferinţe, se izolase 
cu totul de semenii săi. Obişnuit să trăiască în înălţimi la 
care nimeni nu putea ajunge, n-avea niciun minut de 
pierdut cu schimburi de opinii şi controverse. După ce-ai 
învins eternitatea, la ce bun să te pierzi în vane speculaţii? 
Oamenii nu-i puteau oferi nimic: fie că erau de acord cu el 
şi nu exista motiv de dezbatere, fie că-l şicanau şi, cu un 
cuvânt, un singur cuvânt, trebuia să le închidă gura. Era 
sătul de aceste victorii prea uşoare obţinute asupra celor 
care-l contraziceau şi erau imediat doborâţi în luptă, 
recunoscându-şi înfrângerea şi lăudându-l. li bruftuluia: 
„Criticile voastre mă agasau, însă aprobarea voastră mă 
plictiseşte şi mai mult, iar elogiile voastre mă indispun.” A-l 
complimenta însemna deja a-l limita, a-l reduce la 
dimensiunea unui superlativ. Niciodată n-a întâlnit vreun 
adversar care să-l fi luat tare; contra-argumentele erau atât 
de slabe, sistemul de apărare atât de precar! In privinţa 
marilor nume ale filosofiei, niciunul nu-i ajungea nici până 
la glezne. Nici chiar pentru Hegel, acest dinozaur al 
spiritului, primul său idol, Louis nu se mai ostenea să-şi 
clătească degetele în lichidul cefalorahidian. Un boboc în 


100 


- PASCAL BRUCKNER - 


ale conceptului, o poşircă, ce mai. Copilul nu mai avea 
maeştri în ale gândirii, căci îi gândea pe toţi. In cerul 
Ideilor, el era singura stea care strălucea. 

Îşi delegase deci discipolii să convingă umanitatea, să o 
pregătească pentru mântuire. Căci Louis era, el singur, cât 
o armată, un guvern, o naţiune. Zeci de mii de persoane de 
pe tot globul lucrau pentru Biserica sa, predicau cuvântul 
drept, ajutau la colectarea pentru casa Kremer - care era 
numită acum „Castelul” - a sute şi sute de lucrări pe care 
micul canibal le devora pe loc. Ceilalţi nu mai existau 
pentru el decât în calitate de executanţi, erau tot atâtea 
urechi, braţe, creiere care-i retransmiteau ordinele. Cu cât 
creştea cohorta de fideli, cu atât se înmulţeau organele de 
transmisie. 

Eliberat de orice activitate de propagandă sau de 
misionariat, Louis acceptă să-şi asiste şi să-şi secondeze 
mama. Şi, cum un prieten medic îi trimisese pe un 
videodisc o hartă detaliată a casei materne, el îşi băgă 
repede în cap schema generală, învăţă să distingă nervii 
senzitivi de cei motori, fără a-i confunda cu cei micşti, şi luă 
cunoştinţă de cei o sută cincizeci de mii de kilometri de 
vase sanguine, ca şi de sistemul neuro-vegetativ. Pentru 
început, consacră câteva ore pe săptămână grădinăritului 
în interiorul mamei. Gresa şi lubrifia organele, golea cu un 
bobârnac cisterne pline cu un lichid dubios. Înarmat cu un 
şomoiog, curăța viscerele  înfundate; de asemenea, 
cauteriza plăgi mărunte, stingea focare de infecţie care 
tocmai apăruseră, smântânea secrețiile prea abundente. 
Sau, şi mai mult, înarmat cu nişte foarfece mici, pleca prin 
împrejurimile imediate să o curețe de buruieni, să taie 
excrescenţele, să desfacă pliurile. Apoi, cu o greblă, aduna 
deşeurile şi trasa pe sol straturi frumoase şi regulate. 
Merita să-l vezi pe acest cavaler al ovarelor, acest baron al 
pancreasului, cum îi storcea bila, cum îi peria colonul sau 
cum îi desfunda o venă într-o clipită. Un chirurg n-ar fi 
dovedit mai multă dexteritate. Nicio operaţiune nu-i 
provoca silă: întreținea o maşinărie care, din întâmplare, 

101 


- COPILUL DIVIN - 


era chiar maică-sa, iar în aceste funcţii nu vedea decât 
nişte probleme tehnice. După terminarea acestor activităţi, 
mergea să se bălăcească în piscină. 

Mama era un bazin cu apă proaspătă, o câmpie înverzită, 
o livadă bogată, o mocirlă stătută, un beci întunecat. Mare 
intendent al serviciului ei intim de salubritate, Louis deveni 
încetul cu încetul auxiliarul indispensabil bunei funcţionări a 
organismului ei. Se integrase în aşa măsură peisajului 
matern, încât putea prezice ce urma să se întâmple, putea 
detecta dinainte dereglările şi declanşa un contraatac 
preventiv. Louis se temea de un singur lucru: ca nu cumva 
să fie nevoie ca mama sa să fie supusă într-o zi vreunei 
intervenţii chirurgicale, mai ales la burtă. Ca nu cumva 
mâini criminale, profitând de această pleaşcă, să violeze 
sanctuarul uterin pentru a-l scoate cu forţa din refugiul său. 
În numele a ce va putea el să se opună unui asemenea 
tratament, dacă mâine, de pildă, mama ar suferi de o 
tumoare, dacă starea ei va justifica o ablaţiune a 
trompelor, o histerectomie? De aceea, mărindu-şi vigilenţa, 
mergea în fiecare dimineaţă, cu răbdarea unui entomolog, 
să inspecteze cele mai ascunse cotloane, gustând sângele 
şi secrețiile pentru a identifica orice gust anormal. 

Atunci când mama suferea de constipaţie, el apăsa cu 
minutele marea hazna colectoare, cloaca leneşă, până 
când aceasta îşi relua tranzitul. Atunci când mama dormea 
adânc şi vezica îi deborda, Louis trăgea semnalul de 
alarmă. N-avea nevoie de o inundație care ar fi provocat 
scurt-circuite în ordinatoarele sale. Ei, acolo sus, treziţi-vă, 
daţi drumul la zăgazuri, vă rog! Atunci când mama era 
cuprinsă de melancolie şi un văl de ceaţă i se urca în 
stomac, Louis sufla în duoden pentru a dispersa răul, iar 
amărăciunea ieşea, pe gură şi prin nări, sub formă de fum 
incolor. Desigur, câmpul său de acţiune era limitat la uter. 
Pentru a interveni în locuri mai îndepărtate, îşi masa mama 
din interior, mizând să obţină, din aproape în aproape, un 
beneficiu pentru întregul organism. Făcea, de pildă, să 
dispară migrenele gazdei sale, accelerând debitul sanguin 

102 


- PASCAL BRUCKNER - 


la nivelul burţii pentru a ajuta dilatarea vaselor craniene. Şi, 
în fiecare seară, strângându-se ghem, se rostogolea pe 
pereţii uterului, degajând o căldură puternică, ce-i procura 
Madeleinei destindere şi reconfortare. Aceasta din urmă 
visa uneori că Louis vine să-i mângâie pielea şi să-i imprime 
lungi şi delicioase urme cu un penson lung, moale ca o 
petală de trandafir şi aspru ca o limbă de pisică. Cunoscând 
însă intransigenţa micului ei salvator, se feri să-i ceară un 
asemenea lucru. 


XX xk 


Louis fu deci promovat paznic oficial al corpului mamei, 
care, datorită îngrijirilor sale sârguincioase, era într-o 
perfectă stare de sănătate. Încrederea în fiul ei atinse 
asemenea proporţii încât îi dădu cheile tuturor 
apartamentelor, chiar şi ale celor microscopice. Copilul 
purta în permanenţă în jurul taliei un trusou de inele, 
mânere, şperacle, cârlige, care zăngăneau la cea mai mică 
tresărire. Toate aceste măsuri n-au putut-o împiedica pe 
mama să contracteze o bronşită care a durat aproape o 
lună. In acest timp, Louis n-a putut să se concentreze. Chiar 
şi în vremuri normale, mama era sediul unui teribil vacarm, 
iar Louis era supus unei canonade care i-ar fi făcut s-o ia la 
sănătoasa chiar şi pe cei mai insensibili: simpla presiune a 
sângelui producea un zumzet continuu, digestia - un fel de 
bolboroseli, inima răsuna ca un gong. Fără a mai vorbi de 
gaze, de chirăieli sau, ce era şi mai rău, de pârţurile care 
ieşeau ca dintr-o trompetă, de râgâielile care explodau pe 
conducte cu violenţa unui uragan. Însă, atunci când mama 
răci, doza de decibeli crescu în mod alarmant, iar Louis fu 
cât pe ce să comande ceară de pus în urechi, asemeni 
anxioşilor din cealaltă lume. Mama scuipa, se smiorcăia, 
tuşea, sforăia, imprimând pereţilor uterini un cutremur 
perpetuu. Tusea ei îl dezechilibra pe Louis, obligându-l să-şi 
pună centura de siguranţă, horcăielile ei intrau în urechile 
copilului ca un sfredel, iar atunci când scuipa, după ce-şi 

103 


- COPILUL DIVIN - 


dregea glasul, micuțul, aspirat în sus, se temea să nu fie 
expectorat precum o vulgară flegmă. Ah, Madeleine avea 
nasul limbut, samovarul zgomotos, sifonul vorbăreţ, boticul 
volubil! Pe scurt, era un adevărat infern la domiciliu şi nici 
antibioticele, nici aspirina nu reuşiră să oprească procesul 
infecțios. Louis, descumpănit, fu nevoit să-şi constate 
neputinţa şi ar fi dat orice ca să ajungă la bronhii, la gât 
sau la sinusuri şi să îndepărteze excesul de mucozităţi. In 
cele din urmă, germenul sucombă, după ce răvâăşise 
întreaga regiune şi făcuse să se răspândească lacrimi şi 
dureri. Viaţa îşi reluă cursul, însă alarma fusese serioasă. 

În general, totuşi, Madeleine era o persoană robustă, 
doar cu puțină hipertensiune datorată obezității. 
Robusteţea se datora tinereţii ei - pe atunci nu avea mai 
mult de douăzeci şi doi de ani - precum şi capacităţii de a 
dormi săptămâni, ba chiar luni întregi. Într-adevăr, din 
cauza greutăţii şi a înălţimii ei, numeroase activităţi, 
precum săritura în înălţime, trapezul zburător, patinele pe 
rotile, îi erau interzise. Îi era greu chiar şi să iasă în oraş, 
întrucât picioarele de-abia o susțineau şi trebuia 
transportată în scaun rulant sau litieră. Rămânea deci 
întinsă, cu ochii închişi, majoritatea timpului. Îşi găsise însă 
o ocupaţie lucrativă: clienţii ei erau oameni de afaceri 
foarte solicitaţi, studenţi aflaţi în perioada examenelor, 
amanți avizi de a face dragoste fără timpi morţi. Cu o 
simplă atingere a mâinii le absorbea oboseala şi o trecea în 
somnul ei. Clienţii se simțeau întremaţi şi plecau voioşi, 
după mai multe zile de veghe totală. Madeleine ar fi putut 
scrie pe cartea ei de vizită: „dormeuză profesionistă”. 

Insomniaci din naştere, inşi obosiţi ereditar, care erau 
lipsiţi de somn de generaţii întregi şi ai căror prunci veneau 
pe lume cu enorme cearcăne violete, se înghesuiau la 
consultaţii, aducând cu ei lunile şi anii în întârziere, sperând 
că ea va şterge răbojul. Madeleine fracţiona perioadele de 
somn şi, în cazul unei comenzi importante, aţipea patruzeci 
şi cinci de zile încontinuu. Găsise o formă de ocupaţie 
lucrativă care, adăugându-i-se veniturilor deja 

104 


- PASCAL BRUCKNER - 


considerabile, convenea condiţiei ei. Cu toţii se instalau în 
ea ca să recupereze. Madeleine adormită, aşezată pe nişte 
perne mari, echivala cu întreaga populaţie a unui orăşel în 
stare de hibernare. Adunând comenzile clienţilor, calculase 
că era condamnată la două secole de toropeală continuă. 
Din fericire, avea o odihnă reparatorie cu totul deosebită şi 
recupera într-o oră nopţile mai multor persoane. 

Propriul ei fiu îi încredința şi el mici aţipiri, atunci când 
trebuia neapărat să termine operele complete ale vreunui 
autor important. La sfârşitul acestor orgii de lectură, se 
înfăşură în ea precum stafida în cozonac şi se abandonau 
împreună unei toropeli totale de trei sau patru zile. Atunci, 
amorţiţi de slăbiciune, mama şi copilul coborau în împărăţia 
morţilor şi se scufundau într-un abis de căldură şi 
beatitudine.  Temniţa uterină devenea tărâmul unei 
eternităţi închise, perfecte. Cel care se trezea primul se 
ocupa de casă, se ferea să facă cel mai mic zgomot, dând 
ordine ca totul să fie pregătit în momentul în care celălalt 
revenea la viaţă. 


XX xk 


Un mic aparat, o capodoperă a ingineriei microscopice, 
împrumutat de medici lui Louis, îl confirmă în rolul său de 
cioban al turmei materne. Era un binoclu cu infraroşii care 
cumula funcţiile unei lupe şi ale unui telescop: permitea să 
vezi nu numai de aproape sau de departe, ci şi, graţie unui 
microfon încorporat, să vorbeşti cu ceea ce ochii puteau 
observa. Cu ajutorul acestor ochelari, nicio parcelă a 
corpului matern nu scăpa micuţului care putea distinge 
până în adâncul lucrurilor, până la nucleul celulei. Desigur 
că ar fi preferat să fie el însuşi miniaturizat, să piloteze un 
batiscaf în venele mamei, să înainteze, în pofida drumului 
anevoios, prin trahee, să se dea pe tobogan în tubul 
digestiv sau, şi mai şi, să devină o picătură de salivă în 
gura mamei ori molecula unei lacrimi ce se iveşte în colţul 
ochilor. Dar, dat fiind că ştiinţa nu putea reduce o fiinţă 

105 


- COPILUL DIVIN - 


umană la volumul unui microb sau al unei bacterii - altfel 
întreaga umanitate ar încăpea într-o perlă - Louis trebuia 
să se mulţumească să pătrundă doar cu privirea în 
dispozitivul matern. 

Aşezat turceşte, ca un astronom, pleca zilnic să 
exploreze cu văzul interiorul Madeleinei. Se concentra 
imediat asupra a ceea ce era infinit de mic şi avea 
profunzimea unui al doilea univers, plasat sub primul; reuşi 
să discearnă nişte limfocite şi nişte polinucleare care 
schimbau informaţii, filamente de ADN întinse la maximum 
şi chiar atomi de dimensiunea unui ângstrom (de zece 
milioane de ori mai mici de un milimetru) ce dansau într-un 
ritm brownian. Atunci când se focaliza asupra unui anumit 
punct, trimitea un fascicul luminos, iar acesta trezea o 
întreagă lume necunoscută care îşi ascundea secretele aşa 
cum stridia se strânge sub pişcătura lămâiei. Louis se 
extazia văzând ordinea şi curăţenia ce domneau în aceste 
domenii. Mama era într-adevăr, în interiorul ei, o 
elveţiancă, o elveţiancă impecabilă. Descoperi în aceste 
incursiuni în lizierele minusculului parcele pe care medicina 
nu le menţionează. Sub receptacolul impur al mamei, nu 
departe de uter, Superbul nostru Ştrengar dădu peste o 
groapă în care chiţcăiau nişte lucruri stranii. Reglându-şi 
obiectivul la maximum de acuitate, văzu în această 
depresiune o mulţime de ţipari mişcători în care recunoscu 
cu stupoare spermatozoizii trimişi odinioară de Oswald, în 
cursul rarelor sale îmbrăţişări cu Madeleine. Nu-i fu deloc 
greu să-i identifice, din moment ce el însuşi făcuse parte 
dintre ei şi aveau cu toţii un aer de familie. 

Ce făceau ei acolo? Cum de aceste miriade de cerşetori 
bacteriologici supravieţuiseră, ştiut fiind faptul că durata lor 
de existenţă nu depăşeşte, în principiu, patruzeci şi opt sau 
şaptezeci şi două de ore? Emana din această turmă de 
paria un fel de geamăt colectiv. Branşându-şi receptorul, 
Louis ascultă: legiunile prostatice behăiau, populaţia 
viermuitoare articula un fel de limbaj confuz, incomplet, 
mutilat. Ciulind urechile, Louis înţelese: din moment ce ei 

106 


- PASCAL BRUCKNER - 


nu erau decât particule de fiinţe umane, rupeau cuvintele 
în două, omiţând aproape întotdeauna vocalele: ar fi oare 
posibil ca partea masculină a discursului să fie formată din 
consoane, iar vocalele să formeze partea feminină? (Louis 
îşi propuse să reflecteze asupra acestei ipoteze.) Învăţă 
repede să înţeleagă frazele secţionate, căci rimele 
trăncăneau tot timpul, povestind veşnic acelaşi lucru: cum 
îşi rataseră la milimetru intrarea în ovul, ce fabulos destin 
ar fi avut dacă nu s-ar fi amestecat ghinionul. Eu, zicea unul 
- iar Louis îi reconstituia frazele - eu aveam vocaţie de 
geometru, iar eu de crescător de stridii, iar eu de vânător 
de capete, de patron de întreprindere, de pilot de 
vânătoare. Cu toţii reluau aceeaşi lamentaţie: ah, 
superioritatea metabolică a ovulului, de nouăzeci de mii de 
ori mai voluminos decât noi! Unii urlau în contrapunct: N- 
avem nevoie de un ou, ne mulţumim cu noi înşine! Ceilalţi 
replicau: Ba da, din păcate, ba da, din păcate! 

Dar ce se găsea în capătul acestor gameţi, ce fremăta 
oare în vârful filamentelor lor? Lui Louis nu-i veni să-şi 
creadă ochilor: erau nişte tichii de măgar! Purtau acest 
însemn de infamie pentru a-şi ispăşi dezonoarea de a nu fi 
reuşit. Ah, nulităţile! Deci spermatozoizii, nemulţumiţi că 
zac în pântecele femeii pe cine ştie ce linie biologică 
moartă, cunosc deja principiul de selecţie al lui Darwin! 
Louis găsi respingător acest guano volubil şi vâscos. Faptul 
că provenea din „asta”, că făcuse parte din acest clan 
viermuitor îl revolta. Nu se putea reţine să nu-i interpeleze 
pe aceşti neterminaţi ai vieţii. Ei începură să freamăte, îşi 
întoarseră aşa-zisul cap către el, încercară să intre în 
contact. Şi, în idiomul lor amputat (retranscris aici corect), 
întrebară: 

— Cine eşti? De ce faci fraze atât de lungi? 

(Datorită faptului că trăiau împreună, într-o caldă 
camaraderie seminală, nu ştiau decât să tutuiască.) 

— Eu sunt realizatul, împlinitul, asul aşilor, eu nu exist 
decât datorită eliminării voastre, reuşita mea se înalţă 
peste dezastrul vostru. lar eu vorbesc normal! 

107 


- COPILUL DIVIN - 


Şi izbucni într-un hohot de râs. Parcă vărsase acid peste 
plăgile unui rănit grav; o miasmă acră urcă din mijlocul 
populaţiei viermuitoare. 

— Minţi, nu te credem! 

Vorbeau cu toţii deodată. 

— Imi pare rău că vă întristez, dar e strictul adevăr. 

— Povesteşte-ne cum ai reuşit. 

— E simplu: încă de la început, ovulul m-a ales pe mine. 
Un emisar chimic m-a contactat în secret şi mi-a spus: „Tu 
eşti cel mai abil, nu te grăbi, vei câştiga”. Dacă aţi fi ştiut 
ce vă aşteaptă, aţi fi rămas cuminţi, parcaţi în grajdurile lui 
tata Oswald. Insă, asemeni unor sclavi, la primul semn al 
foliculinei, v-aţi azvârlit cu capul înainte în capcană. O dată 
ejacularea începută - moment neplăcut, recunosc - mi-am 
început urcuşul spre trompele lui Falloppio, cu o viteză 
regulamentară. Câţi dintre voi nu mi-au dat brânci ca să mi- 
o ia înainte şi să sfârşească apoi într-o fundătură? Am 
trecut aşadar fără dificultăţi prin colul uterin şi am înotat 
liniştit, sigur că-mi voi atinge scopul. La sfârşit, epuizat de 
această lungă călătorie în timpul căreia consumasem 
întregul combustibil, am avut bucuria să văd cum ovulul 
deschide bariera şi o închide imediat în urma mea. Pe 
scurt, am pornit trei sute de milioane, unul singur a ajuns şi 
acela sunt eu. 

Grămada de limacşi fremăta din nou. Louis, care se ferise 
să pomenească de Céline, aştepta reacţiile lor. 

— Spune, cu ce seamănă viaţa acolo, sus? 

— Viaţa e un lung calvar, nicicând nu-mi veţi putea 
mulţumi îndeajuns că v-am scutit de ea. 

Şi Louis, sperând că-i va descuraja, le schiţă un tablou 
apocaliptic al condiţiei umane. Se produse o imensă 
rumoare, până ce o semi-voce prezentă o semi-imploraţie: 

— Fie-ţi milă, ajută-ne să ne reaşezăm în faţa ovulului, 
mai dă-ne o şansă! 

Louis, agasat de această opacitate la argumentele sale, 
izbucni: 


108 


- PASCAL BRUCKNER - 


— Dar v-am spus clar, viermi scârbavnici, că viaţa este o 
temniţă, o sperietoare, o abjecţie, şi că nici nu vă daţi 
seama cât sunteţi de fericiţi aflându-vă aici. In viaţă nu 
există clase de recuperare. 

Moluştele nu renunţau; din fojgăiala lor băloasă se ridica 
aceeaşi rugăminte: 

— Te rugăm, ajută-ne să ieşim de aici! 

Privindu-i pe aceşti paraziți cum se schimonosesc şi se 
sclifosesc, pe Louis îl cuprinse frica. Dar dacă, printr-un 
miracol, spermatozoizii supravieţuiau mai multe luni de la 
emisie, n-ar putea ei oare, printr-un alt miracol (urcându-se 
unul în spatele celuilalt?), să se caţăre până la ovulul 
Madeleinei şi să-i facă un copil pe şest? Trebuia să scape 
de ei cât mai repede: 

— Ascultaţi-mă cu atenţie, bandă de derbedei, pentru ca 
doi sau trei dintre voi să ajungă să intre în ou, ei trebuie să- 
i înlăture pe toţi ceilalţi şi să-i neutralizeze. Voi sunteţi 
aproximativ două sute de milioane: 199.999.997 sunt în 
plus. Cădeţi de acord, faceţi curăţenie, iar atunci când nu 
vor rămâne decât cei mai buni, am să văd ce pot face. 

Şiretlicul era grosolan; însă de-abia îşi terminase fraza că 
această adunătură de larve declanşa un feroce război civil, 
se gâtui în propriile-i inele, se extermină într-o veselie. Ah, 
ce vacarm de-ţi spărgea urechile, ce hecatombă vâscoasă! 
Lui Louis îi trebuiră câteva zile ca să-şi revină. Şi când te 
gândeşti că mama sa adăpostea asemenea orori! 
Retrospectiv, avea frisoane. Îşi continuă prospecţiile şi 
scrută cu deosebire creierul, pierzându-se în imensitatea 
acelei bolți cereşti, tot atât de obscură şi contrastantă ca şi 
cealaltă. Astfel,  departajase  lăcaşurile plăcerii, ale 
simpatiei, ale gustului, sondase cele două emisfere şi 
învelişul lor, când localiza, în aria psihomotorie, un ventricul 
supranumerar din care supura, ca dintr-o plagă, un pârâiaș. 
Îl examina zile întregi, ezită, dar trebui în final să admită: 
acea scurgere constituia însuşi izvorul vorbirii şi gândirii 
mamei sale! Ei bine, chiar din această crestătură ascunsă 
pe sub circumvoluţii ţâşnea fântâna spiritului. Deci Louis 

109 


- COPILUL DIVIN - 


descoperise ceea ce, timp de secole, alchimiştii şi filosofii 
căutaseră în van. Asemeni marilor exploratori, făcuse 
această descoperire din întâmplare. De altfel, nici nu se 
lăudă cu ea. Va fi mărinimos: nu-i va jigni pe savanţi 
spunând pe toate drumurile ce descoperise, va continua să 
afirme, la fel cu neuro-fiziologii, că gândirea nu este 
localizată. Era inutil să năruie iluziile comune. Căci 
clarviziunea lui nu se datora decât şederii în mama, poziţie 
privilegiată pentru a putea descoperi secretele cele mai 
aprig păstrate. 

Asemeni unui hevea care-şi vomită cauciucul, ventriculul 
distila un firişor continuu de vocabule şi foneme care se 
împrăştiau, se încâlceau, mergând să irige tot capul. Louis 
constată următoarele: gândirea este o rană care 
sângerează, o hemoragie torențială sau anemică, în funcţie 
de intensitatea activităţii psihice. Gândirea trosneşte, 
ţâşneşte, scuipă cuvinte şi abstracții într-un şir lung şi 
neîntrerupt, iar Louis, subjugat, credea că realizează visul 
oricărui om: să citească direct în creierul aproapelui său. 
Aproape că ar fi putut atinge ideile, deducţiile, 
raţionamentele mamei sale, le-ar fi putut cântări sau 
demonta. Acest intelect în stare brută degaja o rară 
frumuseţe, iar atunci când Madeleine se concentra şi 
vorbea mult, totul se transforma în energie electrică ce 
forma jerbe de stele şi scântei iluminând până la bolta 
parietală, până la arcadele sprâncenelor. 

Chiar dedesubt, într-un mic lighean, picurau dintr-un soi 
de cioc de lampă cu ulei opiniile incerte sau abandonate, 
termenii abia schiţaţi, toate deşeurile unei vieţi reflexive. 
Această magmă, reciclată, reapărea din când în când într-o 
formă mai elaborată. Câtă vitalitate! Dacă o persoană de 
inteligenţă medie manifestă un asemenea dinamism, cum a 
fost cu un Da Vinci, un Mozart, un Picasso? Chiar şi zgura 
cerebrală a acestor personaje reprezenta probabil bucăţi de 
aur în comparaţie cu judecăţile omului de rând. Şi Louis nici 
nu îndrăznea să aducă în discuţie propriul lui creier, cea 
mai complexă minunăţie dintre minunăţii. Rămase zile 

110 


- PASCAL BRUCKNER - 


întregi în admiraţia sabatului conceptual al mamei sale, 
uneori percepând câte un scrupul sau o părere de rău care 
treceau pe furiş, sau vreo frumoasă intuiţie care nu era 
fructificată şi pleca să-şi dea duhul în materia neuronală, la 
fel ca o stea căzătoare. Anumite convingeri erau 
radioactive, emiteau bucurie sau dezolare; existau gânduri 
frivole, ca tinerele fete, sau severe, ca nişte cardinali, 
speranţe înfloritoare de culoare verde, pline de sevă, 
nelinişti de culoarea antracitului, necazuri cu înfăţişare de 
linţoliu. Louis reuşi chiar să descopere, mult în spatele 
lobului occipital, într-un pliu gelatinos, un lighenaş în care 
numeroase răspunsuri îşi aşteptau întrebările. Erau 
răspunsuri simple, pentru situaţiile elementare ale vieţii; 
săltau de nerăbdare în purgatoriul lor şi pândeau fraza sau 
întrebarea care le-ar fi permis să se justifice. Louis fu cât pe 
ce să le pună o întrebare însă, de frica unei replici pripite 
sau imprecise, care l-ar fi decepţionat, se abţinu. 

Feeria spirituală din mama ascundea şi fenomene mai 
echivoce. Într-o zi, nişte semnale anormale îl puseră pe 
Louis pe urma unui soi de vulcan aflat în creierul mic, 
vulcan înconjurat de şanţuri negre şi fetide, care fumegau. 
În interiorul craterului sfârâiau, ca un jăratic verbal, toate 
insultele pe care Madeleine nu le exprimase, ororile pe care 
le imaginase fără a îndrăzni să le spună. Rezerva faţă de 
cuvintele vulgare, faţă de gândurile urâte! Louis se întreba 
unde putuse mama lui să înveţe aceste înjurături pe care 
buna-cuviinţă le condamnă şi pe care cenzura le reprimă, 
aceste expresii pe care o femeie, mai ales dacă ţi-e şi 
mamă, nu trebuie să le întrebuinţeze niciodată. Insă Louis 
nu era încă la capătul suferințelor: sub jarul acestor 
murdării pâlpâia, invizibil cu ochiul liber, un alt foc şi mai 
violent. Lui Louis i se părea că aude acolo rânjete 
amestecate cu suspine, horcăieli obscene, urlete de 
teroare, imprecaţii abjecte. În acest talmeş-balmeş, voci 
gâjâite, atroce, chemau la moarte, destinau răzbunării un 
nume, mereu acelaşi, un nume pe care Louis nu l-a înţeles, 
deşi i se păru un moment cunoscut. Se miră că nicio 

111 


- COPILUL DIVIN - 


lespede nu închide ermetic acest focar de gunoaie şi nici nu 
îndrăzni să-şi închipuie ce s-ar întâmpla cu Madeleine dacă, 
din nenorocire, o erupție ar propulsa aceste mizerii în afară, 
murdărind aparatul psihic. | se făcu dintr-o dată frig. În 
ciuda eforturilor sale, nu putu distinge nimic prin vârtejul 
de vapori care ieşeau din puț şi nici nu putu să capteze 
distinct vreun sunet. Din fericire, îl separa de acest ţinut 
malefic o zonă de carne, de muşchi, de ţesuturi! În cele din 
urmă, renunţă: Mama avea dreptul la grădina ei secretă, 
chiar dacă era vorba de o grămadă de gunoi. 

De teamă că voinţa lui de a face lumină ar fi putut scoate 
la iveală alte zone de umbră, Louis lăsă baltă binoclul, aşa 
cum arunci o jucărie de care te-ai plictisit. 


x k xk 


N-avu nevoie să aştepte prea mult ca să se lase cucerit 
de o altă surpriză. In acea perioadă euforică, un grup de 
oameni de ştiinţă japonezi, prieteni şi admiratori ai 
copilului, îi oferiră un holograf capabil să proiecteze pe 
pereţii uterului imagini mobile. Graţie lui, Delectabilul Răţoi 
avu universul la domiciliu şi infirmă astfel prezicerea lui 
Dumnezeu potrivit căreia n-avea să vadă nicicând un 
asfinţit sau o floare! Convocă în habitaclul său Alpii, 
oceanul, plantele, pădurile tropicale, diversele varietăţi de 
insecte; călcă în picioare colonii de furnici, fluturii zburară 
în jurul lui, o albină i se aşeză pe nas. O sarabandă de 
păsări piuia - imaginile erau sonorizate - ciugulind prin 
etajele cele mai înalte ale creierului său, umflându-şi 
penele şi cântând pe umărul lui. O pisică i se frecă languros 
de genunchi, un prepelicar i se culcă la picioare, o panteră 
sări asupra lui şi trecu prin el, un scorpion îl muşcă de 
călcâi. Nu era extraordinar să te bucuri de toate fără să 
atingi nimic, să fii astfel ferit de contactul care murdăreşte? 
Zilnic defila pe zidurile cavernei sale câte o menajerie 
somptuoasă, ca şi cum Noe i-ar fi trecut în revistă pe 
locuitorii arcei sale. 

112 


- PASCAL BRUCKNER - 


Louis jongla cu soarele, văzându-l cum se înalţă 
dimineaţa la stânga, cum se înclină către seară la dreapta. 
Copilul se juca cu planetele, dormea cu luna sub pernă, 
culegea direct din Calea Lactee o mulţime de stele care se 
aşezau pe pielea lui ca o pulbere luminoasă. Izbuti chiar să 
adune în palmă un sat întreg cu locuitorii săi cu tot, în timp 
ce cu mâna cealaltă arunca asupra localităţii o aversă 
violentă de ploaie. Dar, aşa cum soarele nu încălzea, nici 
ploaia nu uda, chiar dacă pietonii şi animalele alergau să se 
adăpostească de picăturile de apă şi de vânt. 

Insă, mai ales, Louis văzu pentru prima dată o carte 
adevărată (deşi citise până atunci echivalentul a două sute 
cincizeci de mii de volume), o ediţie princeps din Predicile 
lui Bossuet, legată superb în piele de Cordoba, cu o hârtie 
groasă, îngălbenită de vreme, literă îngrijită, spaţii largi pe 
marginea paginii şi majuscule aurite, ca nişte chei care 
deschideau fiecare capitol. Zile întregi Louis întoarse cartea 
pe toate feţele, o admiră din toate unghiurile; avea chiar 
senzaţia că simte mirosul caracteristic de mucegai, 
asemănător aromei unui vin vechi, şi că aude foşnetul 
paginilor întoarse. Ca să prelungească vraja, ceru să fie 
proiectată în permanenţă în jurul lui o iluzie de bibliotecă, 
alăturând clasici şi moderni, în toate limbile. Dorinţa îi fu 
îndeplinită, cu preţul unor mici modificări ale interiorului: 
dar ce valoare ar mai avea o tehnică incapabilă să satisfacă 
cele mai fanteziste capricii ale noastre? 

Louis nu mai respecta strict o disciplină de fier. Luă 
obiceiul să primească, o dată pe săptămână, o formaţie de 
muzică de cameră ce interpreta, în frac şi rochii lungi, un 
trio de Mozart, o suită de Bach şi un cvintet de Brahms. De 
asemenea, juca partide de tenis cu un partener fictiv care-i 
returna mingea în centrul unei rachete ireale. Da, Micuța 
Maiestate înţelegea ca, după ce muncea cât un ocnaş, să 
se distreze, să-şi acorde momente de recreere. A fost într- 
adevăr o perioadă fericită şi-n fiecare dimineaţă Louis 
binecuvânta soarta de a nu se fi născut. Lumea venea 
spontan la el; şi nu era vorba de lumea în materialitatea ei 

113 


- COPILUL DIVIN - 


grosolană, ci redusă la o epură, lumea ca idee. Uneori, 
copilul era atât de bucuros încât se credea aidoma celorlalţi 
oameni, sfârşea prin a-i considera egalii săi. Însă el nu 
putea fi egalul nimănui, din moment ce le era superior 
tuturor. Şi, mai ales, n-avea dreptul la fericire, această 
beţie a mediocrilor. Dacă salvezi pleava societăţii, n-ai voie 
să te dedai unor plăceri comode. În această perioadă, Micul 
Individ fu făcut cavaler al Legiunii de Onoare, titular al 
Ordinului Meritului şi primi Red Cross din partea guvernului 
american. Fu admis în mod excepţional în Academia 
Franceză, consacrat Lord al Coroanei de regina Angliei şi 
numit doctor honoris causa de vreo şase universităţi de pe 
glob. Bineînţeles că i se atribui şi premiul Nobel la toate 
categoriile. Louis mulţumi: contemporanii săi ţineau la 
aceste mofturi - de ce să-i contrarieze? Să ne prefacem că 
suntem flataţi. 

Sub impulsul inteligenţei sale excepţionale, legile cele 
mai elementare ale ştiinţei începeau să se clatine; în 
comunitatea savanților se zvonea că Terra era probabil 
plată, aşa cum susţinuse Ptolemeu, că Soarele, pe cuvânt, 
contrar afirmațiilor mincinoase ale lui Copernic, se învârtea 
în jurul planetei noastre, care este deci în centrul 
universului şi că, în sfârşit, nu mărul cădea pe pământ, 
domnule Newton, ci solul se înălța spre copac. Louis îi lăsa 
să vorbească; el era abstras din contingent. Femei de o 
rară frumuseţe, actriţe de toţi bărbaţii dorite îi strecurau în 
plicuri parfumate fotografii de-ale lor foarte sugestive. 
Louis le trimitea înapoi clişeele fără niciun cuvânt: lumea, 
de acord, însă nu cea demi-mondenă. 

Atunci, conştient de măreţia sa absolută, Flecuşteţul 
nostru, consecvent planului de renegare a lui Dumnezeu, 
decise să vorbească despre sine la persoana a treia şi să-şi 
aşeze o majusculă în toate ocaziile. Era floare la ureche 
pentru cineva care se pregătea să aspire sufletul 
universului şi să-l asimileze. Cu o bulimie de termită, El 
continua să curețe bibliotecile şi, într-o singură zi, integra şi 
digera bucăţi întregi de trecut. Tocmai învățase limbile 

114 


- PASCAL BRUCKNER - 


quechua, samoedă, bantu, şi urma să Se-apuce de khmera 
môn şi eschimosa aleută. Creierul Său, mereu în creştere, 
maleabil ca plastilina, semăna cu un turn Babel din ceară; 
era un fel de glandă cilindrică ce se înălța, cărămidă cu 
cărămidă, şi se răsucea sub formă de banană pe frunte. 
Atunci când medita intens, jerbe scânteietoare se înălţau 
pe ramurile cele mai de sus ale acestui corn al abundenței 
şi, de departe, El ar fi putut trece drept un foc de artificii. 
Era într-adevăr Farul speciei umane. 

Cunoscu mulţumirea supremă în ziua în care o trupă de 
balet a Operei dădu în palma mâinii Sale stângi, tot prin 
intermediul hologramei, o reprezentaţie cu Spărgătorul de 
Nuci, celebrul balet răsuflat al lui Ceaikovski. Fu deosebit 
de emoţionat de dibăcia unei tinere balerine de 
optsprezece ani, pe nume Lucia, de origine italiană. 
Această persoană cu forme arcuite, cu un frumos păr negru 
buclat, avea ochii verzi cu reflexe aurii şi o piele de 
paloarea celei mai fine hârtii. Îmbătat de graţia ei, El o visă 
câteva nopţi la rând. Această vâlvătaie de vise nu-L 
îngrijoră. Era imunizat contra materiei şi-a viclenelor ei 
vrăjitorii. Se îndrepta către absolut în cele mai bune condiţii 
şi aproape că beneficia deja de un corp glorios, 
imputrescibil. Suferea totuşi s-o ştie pe acea sărmană 
balerină condamnată să trăiască acolo, de partea cealaltă a 
frontierei: de ce n-ar invita-o în Edenul Său, ca s-o 
scutească de mizeriile obişnuite? Era mai mult decât o idee 
bună, era o faptă bună. Şi Schimnicul Ştrengar, sub 
impulsul unei tandre ebrietăţi, nici una-nici două, schiţa 
câţiva paşi de dans, ca şi cum viaţa ar trebui să fie un lung, 
interminabil vals. 


115 


- COPILUL DIVIN - 


PARTEA A TREIA 


116 


- PASCAL BRUCKNER - 


7. Louis concupiscentul 


Evenimente şi schimbări brutale veniră să umbrească 
fericirea Pigmeului Gânditor. În primul rând, Dumnezeu îi 
abandonă pe oameni. Lipsa lor de docilitate faţă de El îl 
exaspera. Crezuse că-L vor glorifica în vecii vecilor, 
prevăzuse cele mai mici detalii ale existenţei lor, le lăsase 
chiar libertatea de a nu-L asculta, de-a cădea în păcat. Nici 
urmă de recunoştinţă. El, care cunoştea numărul de solzi ai 
fiecărui peşte care înota în mări, El, care ştia numele 
fiecăreia dintre creaturile Sale, precum şi numerele lor de 
telefon (chiar şi pe cele perimate), Se trezi paralizat de 
superficialitatea lor. Degeaba spunea: „Luaţi infinitul şi 
eternitatea, adăugaţi viteza luminii, presăraţi câteva 
miliarde de stele şi tot nu veţi avea nici cea mai măruntă 
idee despre măreţia Mea”, oamenii nici nu se sinchiseau. 
Când ridicau capul, n-o făceau ca să-L celebreze pe Cel-de- 
Sus, ci ca să vadă cum trec avioanele. Un incident grăbise 
hotărârea lui Dumnezeu: un grup de experţi de la Fondul 
Monetar Internaţional, având sarcina să calculeze, în dolari 
la cursul zilei, costul planetei de la Big Bang încoace, 
tocmai înaintase un raport foarte critic. Deplângeau risipa 
fenomenală de energie, miile de specii ce se pierduseră 
fără urmă, continentele apărute şi apoi dispărute, limbile, 
rasele, etniile prea numeroase, fără a mai vorbi de 
organele şi funcţiile inutile ale corpului. De ce două 
picioare, de ce zece degete şi treizeci şi doi de dinţi? De ce 
atâtea varietăţi de flori, de insecte, de animale? Și cele 
patru anotimpuri: unul singur nu era de ajuns? Intr-un 
cuvânt, era prea mult din toate: trebuia o cură de slăbire, o 
reducere a cheltuielilor. Nota de plată era astronomică! 

Ah, cât de tare a putut să se mânie Dumnezeu! 
Dezgustat, El hotărî să lase totul baltă. Ar fi putut să-i 
pedepsească pe muritori, să le distrugă oraşele, să 
dezlănţuie asupra aşezărilor lor focul cerului. Era obosit şi 
n-avea chef nici să inspire frică şi nici să acorde îndurare. 


117 


- COPILUL DIVIN - 


Lumea merita nu să fie salvată, ci uitată: asupra acestui 
punct El era aproape de acord cu cabotinul ăla nenorocit de 
Louis Kremer. Totuşi, El nu Se retrase fără să semene mai 
întâi doi germeni de discordie. Trimise falsului Mesia, prin 
persoana tinerei Lucia, o ultimă încercare. Şi avertiză mai 
multe agenţii de presă că va pleca (cel mai cumplit ar fi 
fost să Se retragă şi nimeni să nu-şi dea seama). Stupefiaţi 
de această formidabilă absenţă, capii tuturor religiilor se 
îngroziră: ce L-a apucat, ce l-am făcut? Organizară în grabă 
slujbe, penitente colective, posturi publice: în zadar! Cerul 
rămânea gol! Dumnezeu nu murise: El plecase! 

Tocmai atunci, din întâmplare, un grup de teologi sud- 
americani, aflaţi într-o călătorie în Israel, au exhumat dintr- 
o mânăstire de lângă lerusalim un manuscris foarte vechi în 
limba aramaică, anterior naşterii lui Cristos, în care se 
spunea că Divinitatea, înainte de a deveni Verb, fusese de 
esenţă muzicală. Că întâia Sa manifestare a fost un Sunet 
al cărui freamăt în eterul originar a dat naştere Universului. 
Teza făcu imediat înconjurul planetei şi fiecare trase 
concluzia care se impunea: dacă Dumnezeu este de natură 
melodică, doar o melodie îl va apropia de noi. Degeaba 
încercară preoţii să amintească, pe un ton destul de 
înţepat, că, orice s-ar spune, cuvântul Domnului este de 
constrângere şi nu de ademenire şi că muzica este o artă 
prea patetică, prea leneşă; fură nevoiţi să se dea bătuţi. li 
implorară deci pe cei mai mari muzicieni să-şi pună în 
valoare talentul pentru a-l readuce pe bunul Dumnezeu 
prin mijlocirea unei cantate, a unei simfonii, a unui concert. 

Febra sonoră cuprinse încetul cu încetul clasele sociale 
din toate ţările: miniştri şi preşedinţi îşi luară obiceiul de a 
se întâlni cântând, poliţiştii dădeau amenzi făcând vocalize. 
Tipi trecuţi prin ciur şi prin dârmon cotcodăceau cu graţie 
de scapeţi, fiecare, la nivelul lui, încerca să contribuie la 
cauza comună, încât te-ai fi crezut într-o permanentă 
comedie muzicală. Cea mai mică conversaţie, fredonată, 
căpăta alura unui recitativ de operă. Pe stradă, se vindeau 
scurte melodii de două-trei minute închinate Celui-de-Sus. 

118 


- PASCAL BRUCKNER - 


Zi şi noapte, cei mai buni dirijori şi cântăreţi dădeau 
concerte de neuitat, depăşind în măreție, în somptuozitate, 
tot ce se cântase până atunci: auditoriul, încântat, cădea în 
genunchi, plângând de bucurie. Nu era posibil ca 
Dumnezeu să reziste la o asemenea avalanşă de 
splendoare! Haide, întoarce-Te, ascultă cât e de frumos! 
Interpreţii se sinucideau pentru un sunet discordant, o 
deviere nelalocul ei, un tempo prea rapid. A fi bun nu 
însemna nimic: trebuia să fii măcar excelent. Această 
perpetuă încântare transfigura existenţa: fiecare prefera 
muzica oricărui alt lucru şi fiecare începu să-i sacrifice 
îndatoririle de soţ, de tată, de cetăţean. Deoarece Tatăl 
Nostru era Cel ce suscita această abundență de sublim, un 
frison de simpatie pentru El traversa întregul univers. 

Doar ateii şi liber-cugetătorii protestau împotriva acestui 
tărăboi: iarăşi ne vor fabrica nişte generaţii de surzi şi asta 
într-un scop dintre cele mai obscurantiste - să fie rechemat 
Dumnezeu pe Pământ! Ar trebui, dimpotrivă, să aplaudaţi 
plecarea Lui. Din fundul nişei Sale (nu uitaţi că şi Louis 
avea dreptul la majuscule), Louis, pe care această toană 
pentru Cel divin îl tracasa şi care Se gândea mai mult cum 
s-o primească pe tânăra dansatoare la El, turna gaz peste 
foc: 

— A plecat? Cu atât mai bine: Eu, Eu sunt aici! A trecut 
vremea Lui: este un uzurpator. 

Însă niciun argument nu-i oprea pe fanatici: le trebuia 
Dumnezeu, pe loc, imediat, aşa cum trebuie o bucată de 
ciocolată alături de cafea. El singur garanta că existenţa nu 
este un vis, că un spirit viclean nu abuzează de simţurile 
noastre. Totuşi, Atotputernicul tăcea mâlc. A-L emoţiona 
părea tot atât de dificil ca a gâdila un munte. Degeaba 
săreau cei mai exaltaţi în vulcani activi pentru a fi 
propulsaţi mai aproape de El, nimic nu-L impresiona. Un 
disc-jockey din Hamburg emise o idee nouă: dar dacă 
Dumnezeu, plictisit de slujbe, de oratorii şi motete, prefera 
jazz-ul, rock-ul, world music, dacă-o fi având chef de-o 
improvizație pe cinste? Pe loc, toate cele cinci continente, 

119 


- COPILUL DIVIN - 


cu tot ce aveau mai bun în materie de grupuri soul, rap, 
reggae, pop, intrară în acţiune. Ce vacarm: discotecile 
aflându-se de-acum înainte sub cerul liber, pentru ca El să 
nu piardă nicio notă, a dormi în oraş deveni un exerciţiu 
aproape imposibil. Nici satele nu mai erau refugii sigure, 
zgomotul te ajungea din urmă până şi-n cătunul cel mai 
izolat. Valul sonor care se înălța de pe planetă era atât de 
intens încât zdruncină chiar sistemul solar; stele bătrâne o 
luară din loc, constelații întregi căzură din Calea Lactee 
precum şirurile de perle dintr-un colier. Această zarvă îi 
exaspera şi pe fraţii noştri inferiori, pe care dispariţia 
Marelui  Ceasornicar îi înnebunise deja: galinaceele, 
broaştele, măgarii, vacile cârâiau, orăcăiau, behăiau, 
mugeau cu capul spre cer. Cei mai răi fură câinii: lătrau cu 
toţii odată, îi loveai, persistau, îi omorai, sufletele lor, 
luându-şi zborul spre paradis, continuau să latre. Stăpânii 
lor, zăpăciţi de aceste lătrături, lătrau ei înşişi de îndată ce 
le murea animalul favorit. Fu nevoie să li se pună botniţă. 
La rândul lor, instrumentele muzicale începeau să cânte 
singure, să repete mecanic aceeaşi melodie. Proprietarii lor 
le reduceau la tăcere cu lovituri de ciocan apoi, plângând 
pierderea acestor tovarăşi de viaţă dragi, le reconstituiau 
chiar de a doua zi, câteodată la o scară disproporţionată. 

Ah, unde erau magnificele efluvii muzicale de odinioară! 
Vacarmul ajunse chiar până la câţiva morţi pe care-i trezi: 
crezând că a sosit ora Parusiei, ieşiră din morminte purtând 
în mâini resturile de piele şi aşteptând să li se adjudece un 
corp dotat cu cele trei atribute ale eternității - frumuseţea, 
impasibilitatea şi subtilitatea. Fură rugaţi să fie răbdători şi 
să se întoarcă sub pământ. 

O dată în plus, nebunia îi zăpăcea pe oameni, iar Louis 
Se alarmă: n-or fi vrând iarăşi să-L facă responsabil? Într-o 
zi, un tânăr virtuoz englez se căţără singur în Alpi cu un 
violoncel şi se instală pe o platformă, la trei mii de metri 
altitudine. Acolo, chinui corzile zi şi noapte, executând 
suitele lui Bach până când o rafală de vânt îl azvârli într-o 
râpă. Sacrificiul lui fu contagios şi provocă un adevărat 

120 


- PASCAL BRUCKNER - 


exod spre crestele munţilor; de-acum se punea problema 
cine va ajunge mai sus, din ce în ce mai sus. Orchestre 
întregi emigrau spre piscuri, unde mişunau mii de fiinţe 
avide să-şi farmece Tatăl. Cântăreţi rock în veste strâmte, 
cizme şi pălării, urmaţi de admiratoare în mini-jupe sau în 
ţinută aerobică, se întâlneau cu bărbaţi în frac, femei în 
rochii lungi şi cu mâini frumoase înmănuşate în mătase. In 
pofida animozităţilor, familiile muzicale, însoţite de hamali 
care cărau în spate instrumentele grele, se ajutau când era 
vorba să treacă peste torente impetuoase, să se caţăre pe 
pantele mai abrupte. Telefericele erau supraaglomerate cu 
concertişti în ţinută, cu zdrăngănitori la chitară pletoşi, cu 
baterişti avizi să se măsoare cu Nesfârşitul. Nici frigul, nici 
ameţeala, nici răul de altitudine nu-i oprea. O dată căţăraţi 
pe culmi, spintecau aerul cu adagii ameţitoare, azvârleau 
dintr-o vale în alta sunete de o plenitudine aproape 
insuportabilă. Cu toţii, şi cei de jos, din câmpie, erau 
profund tulburaţi. Pândeau cu toţii norul sau sfâşierea 
cerului care ar fi dat de înţeles că Dumnezeu i-a auzit. 

Cât vremea fu bună, nu se semnalară decât mici pierderi 
printre contrabaşi, clarinete şi piane; cele care se spărgeau 
ori se crăpau erau înlocuite aproape zilnic cu ajutorul 
elicopterelor ce se succedau într-un adevărat balet. Insă, o 
dată cu venirea lunilor friguroase - şi se întâmplă să fie o 
iarnă teribilă - hecatomba fu masivă. Cei mai în vârstă 
dintre baritoni şi dive îşi dădură duhul primii, într-o ultimă 
gângurire. În loc să coboare, supraviețuitorii, exaltaţi de 
acest dialog cu Invizibilul, se agăţară de pitoane, sfidând 
vijelia şi gheaţa. Grupurile rock cereau pur şi simplu să fie 
depuse pe vârfurile cele mai înalte şi, cu nasul şi venele 
îmbibate de cocaină, se lăsau, urlând de fericire, înghiţite 
de zăpadă. Cele câteva note pe care le scoteau îngheţau 
de îndată ce erau emise. Astfel se eclipsară în marele circ 
alb toate grupurile pop, jazz, soul, reggae; Rolling Stones, 
care tocmai împliniseră venerabila vârstă de şaptezeci de 
ani, îşi terminară ultimul lor turneu mondial în fotolii rulante 
pe creasta Anapurna. De-abia avură timp să dea drumul la 

121 


- COPILUL DIVIN - 


primul acord din Satisfaction, că şi fură cuprinşi de frig şi 
transformați în statui de gheaţă. Casta muzicii clasice pieri 
şi ea într-o ordine şi un ceremonial impecabile. Refuzând 
ridicolul unor hanorace, mănuşi sau căciuli, toate starurile 
bel-canto-ului, ale alămurilor, ale instrumentelor cu clape şi 
ale celor cu coarde se stinseră în smokinguri şi papioane. 
Unii dintre executanţi, lipiti de instrumente din cauza 
gerului, cădeau o dată cu ele şi se înfigeau în cine ştie ce 
bucată de cuarţ sau de calcar, într-un zgomot asurzitor de 
lemn şi de tinichea. Toţi aceşti artişti, înţepeniţi într-o 
perfecţiune de iceberg şi cărora le ieşea câte un braţ sau 
câte un picior din carapacea scânteietoare a zăpezii, 
păreau epavele unui vas naufragiat în punctele cele mai 
înalte ale Terrei. Atât în Alpi cât şi în Anzi, cuvântul 
rămânea în aer, iar cerul rămânea mut. Mamele, terorizate, 
îşi vedeau deja copiii, proaspăt absolvenţi ai 
Conservatorului, plecând, cu chitara sau vioara sub braţ, şi 
dispărând în holocaustul oferit Marelui Indiferent. 

Aceste sacrificii ostentative sfârşiră prin a-L dezgusta pe 
Dumnezeu. Nu vedea în ele decât piruetele unui popor 
versatil, cuprins de credinţă aşa cum unii sunt apucaţi de 
colici. Dumnezeu nu mai credea în Dumnezeu: va reface o 
lume în altă parte, va arunca zarurile din nou. Şi Se eclipsă 
în cosmos. Pioşii şi bigoţii, obosiţi după un an de gălăgie, 
depuseră armele. Atitudinea dispreţuitoare a Domnului 
avea ceva jignitor. Se răspândi teza snobismului divin: noi 
nu suntem destul de buni pentru El. Să rămână atunci acolo 
unde e, cu atât mai mult cu cât alergia la zgomot creştea. 
Marii nervoși îşi gâtuiau aproapele pentru un clinchet de 
linguriţă, un acces de tuse. Negustori abili, profitând de 
tulburări, vindeau felii de linişte. Fu decretată liniştea 
obligatorie. De la o zi la alta, globul care se scăldase într-o 
zarvă neîntreruptă îşi regăsi tihna. Cine-ar mai îndrăzni să-L 
momească pe Dumnezeu cu un acord sau cu vreo gamă? 
Oamenii îşi vorbeau în şoaptă, păsările îşi reţineau trilurile, 
muştele abia îndrăzneau să vibreze. Atunci când se asculta 
muzică înregistrată, sonorul era dat la minimum sau se 

122 


- PASCAL BRUCKNER - 


utiliza un local insonorizat. Barurile de noapte deveniră tot 
atât de liniştite ca şi bisericile. Cel-de-Sus o luase din loc: 
ne vom lipsi de El. Louis rămăsese: asta era esenţial. 


XX xk 


De-abia debarasat de Fiinţa Supremă, Deliciosul nostru 
Lăbuţă trebui să facă faţă unei alte încercări: prezenţa 
Luciei. Nu era doar irupţia unei drăgălaşe fete în universul 
rigorist al unui savant, era telescopajul dintre două planete 
şi aproape chiar dintre două civilizaţii. Lucrurile se 
desfăşuraseră astfel: de fiecare dată când dansatoarea 
revenea să evolueze în palma lui Louis, îl fermeca, îl 
captiva. O rugase deci să vină zilnic. Avea planuri mari cu 
ea şi i le va aduce la cunoştinţă la momentul potrivit. Ea nu 
se arătase surprinsă: părinţii o încurajau în această relaţie. 
A fi intim cu Mesia este ceva ce nu se refuză. Cine ştie? O 
va ajuta, poate îi va găsi de lucru. Un puşti de calibrul ăsta 
are braţul lung. 

La început fu flatată că a fost observată de cel despre 
care se spunea deja că este înlocuitorul lui Dumnezeu. N-o 
mira faptul că era un prunc. Minusul Uimitor era la apogeul 
renumelui său, asta îi era de ajuns. Totul îi părea atât de 
nou, atât de insolit: castelul familiei Kremer, păzit mai bine 
ca o fortăreață, unde se ducea cu taxiul în fiecare după- 
amiază; porţile înalte din fier forjat încadrate de santinele 
în uniforme de paradă având, brodat pe piept, ecusonul 
Copilului Divin: un leagăn gol; şirurile de adoratori - unii 
aveau corturile acolo de luni de zile - cărora uşierii le 
distribuiau hrană şi băuturi calde; mulţimea slugilor care 
şuşoteau şi pufneau în râs; gorilele, în costume prea 
strâmte şi care-şi vorbeau prin talkie-walkie; majordomul 
care venea s-o ia de la poartă într-o maşinuţă electrică şi o 
conducea pe o alee lungă de platani până la peronul 
clădirii; aurul şi fastul holului de la intrare; sălile pe care le 
traversau, cu pereţii tapetaţi de cărţi până în plafon; 
ultima, cea mai mică, cu podeaua din volume vechi din 

123 


- COPILUL DIVIN - 


piele peste care călcau desculți; cele două uşi batante care 
se deschideau cu o cartelă electronică; culoarul lung unde 
nu puteai merge decât în şir indian; în sfârşit, după un sas 
de securitate, camera Sacrului Spiriduş cu obloanele mereu 
închise, cu ferestrele acoperite de draperii groase, unde ea 
intra singură; în centru, înălţat pe un graden, un pat cu 
coloane înconjurat de candelabre şi de lumânări parfumate; 
şi, înecată sub perdele de tifon şi muselină, mama, acea 
saltea de grăsime, mai mare decât ea cu patru ani, 
înţepenită între perne ca un şlep în mâl şi pe care sclavi 
vânători de muşte o răcoreau cu nişte pene imense, 
agitând aerul  cvasi-irespirabil. lar în interiorul 
mastodontului feminin, învelit precum sâmburele în carnea 
fructului, minunea minunilor, Einsteinul de buzunar, Sfânta 
Glandă Pineală. 

Fata se aşeza într-un fotoliu - imaginea ei era 
retransmisă prin video în uter - iar Louis o contempla. Nu 
mai era nevoie să danseze, se mulțumea să o vadă aşezată 
în fața mamiferului enorm (sclavii se retrăgeau de îndată 
ce ea sosea); conversau sau mai exact ea asculta, iar 
copilul îi vorbea. Se simţea prost ştiindu-se observată fără 
ca ea să-l poată vedea, de aceea primele întâlniri fură 
adevărate suplicii. Reuşi să-şi revină şi-şi etala toate 
talentele pentru a-i plăcea puştiului. Dând dovadă de 
docilitate şi neprecupeţindu-şi cochetăriile, sfârşi prin a 
dobândi asupra lui o anumită influenţă şi a beneficia de un 
regim de favoare, fapt ce provocă inimiciţia unor demnitari 
ai Bisericii: avea dreptul să intre în casă şi să iasă fără să 
fie percheziţionată şi nici chestionată. Madeleine, în cea 
mai mare parte a timpului adormită, nu-i arăta niciun fel de 
ostilitate. Femela greoaie şi transpirată părea incapabilă de 
vreun sentiment. N-ar fi clipit nici dacă sub ochii ei s-ar fi 
masacrat două armate, de faţă cu ea se putea discuta fără 
frică: nici nu auzea, nici nu asculta. Lucia află curând de ce 
Muscoiul Filosof o convoca zilnic: îşi pusese în cap „să o 
fecundeze cu ştiinţa Sa”, cu alte cuvinte să-i transmită 
cuvântul cel drept şi adevărat. În ce scop? Nu putea să-i 

124 


- PASCAL BRUCKNER - 


spună deocamdată. În realitate, Louis proiecta să o facă să 
domnească în uter alături de El, să o încoroneze drept 
geamănă a Mesiei, dublura Sa feminină, substitutul Celinei. 
Trebuia deci s-o instruiască intensiv, să-i aplice metoda al 
cărei produs de mare valoare era El însuşi. Atâta pagubă 
dacă făcea să întârzie momentul revelaţiei. 

Fata nu avu posibilitatea să accepte sau să refuze. 
Puştiul îi impuse această regulă căreia i se supuse fără să 
înţeleagă, contând pe cine ştie ce beneficiu viitor. In fiecare 
după-amiază, între orele şaisprezece şi nouăsprezece, 
Supremul învățăcel intra maiestuos în rolul unui pedagog. 
Plimbându-se cu mâinile la spate, El îi deschidea Luciei 
marile magazine ale spiritului Său şi-i dicta datele, faptele, 
teoremele pe un ton îngrozitor de serios. Nu Se îndoia nicio 
clipă că ea n-ar putea fi atrasă de magnetismul Lui, de 
fluidul Lui. O supraveghea pe ecranul Său de control şi o 
mustra cu asprime la cel mai mic semn de neatenţie. Ea 
trebuia să-şi ia notițe în mare viteză într-un caiet mare şi să 
manifeste acelaşi interes pentru toate subiectele: fizica 
particulelor, tectonica plăcilor, descrierea comparativă a 
claselor gramaticale în limbile semitice şi europene, stadiul 
etic la Kant şi Kierkegaard. Louis, care nu respecta 
diviziunea domeniilor cunoaşterii, infirmitate rezervată 
muritorilor, îi preda Luciei cele mai diverse materii. In plus, 
ea trebuia să-i recite lecţiile învăţate acasă cu o zi înainte. 
În fiecare seară, înainte de a pleca, o întreba cu o vădită 
plăcere: „Domnişoară, ce v-ar interesa pe mâine, teologie, 
lingvistică, epistemologie, genetică?” Şi Super-Gagiul, 
mângâindu-Şi pedunculul cerebral, aşa cum atingi ceva ce- 
ţi poartă noroc, perora încântat în adăpostul Său antiaerian. 

Lucia, intimidată, topită de respect, se supunea. La cei 
optsprezece ani ai ei, după ce reuşise cu chiu cu vai să 
treacă un bacalaureat în economie şi luase cursuri de dans, 
se regăsea în pielea unei şcolăriţe, infantilizată de către un 
prunc sentenţios. Căci vocea lui Louis nu se schimbase, era 
un compromis între smiorcăiala sugarului şi glasul tremurat 
al unui bătrân. Mai degrabă piuia decât articula şi, datorită 

125 


- COPILUL DIVIN - 


faptului că piuia mieros şi grav, Lucia se reţinea cu greu să 
nu râdă. De ce o obliga El la asemenea eforturi mentale? 
Ce însemna asta? In fond, ea nu-l ceruse nimic! Nu 
înţelegea o iotă din poveştile alea, uita imediat toată 
păsăreasca Lui. Toate predicile Lui păreau nişte acuzaţii, 
toate dăscălelile Lui nişte reproşuri. Îi repeta într-una: „Pe 
un Louis trebuie să-L meriţi, domnişoară.” Ea pufnea în râs, 
visând să-i ardă o palmă. Oh, cât de repede deveni Celestul 
Păduche plicticos şi, mai mult decât plicticos, adormitor şi, 
mai mult decât adormitor, înnebunitor, ca ploaia. Ah, 
pisălogul, Sublimul Pisălog! Spuneţi-l să tacă, fie-vă milă, 
făceţi-L să-l tacă fleanca! O dojenea, o chinuia, o sâcâia cu 
mărunţişuri. lar atunci când îi explica diferenţele dintre 
erezia nestoriană şi cea monofizită în ce priveşte dubla sau 
simpla natură a lui Cristos, Luciei îi venea un chef teribil s-o 
ia la sănătoasa. La ce-i foloseau ei cearta iconodulilor de la 
Constantinopole, Reforma şi Contra-Reforma? Şi de ce s-o 
facă să înghită cuvinte străine, să înveţe Weltanschauung 
şi Zeitgeist, când pe ea o durea în cot dacă are sau nu o 
viziune a lumii sau dacă înţelege spiritul timpului? Ah, n- 
avea haz deloc Plicticosul Moşneguţ, nu era nici pe departe 
campionul glumei sau al butadei. Atunci când ieşea din 
camera Lui, un roi de curtezani şi de lingăi bâzâiau în jurul 
ei, o atingeau cu venerație, căci îi vorbise Salvatorului, 
stătuse în preajma Lui. Lucia era în ochii lor un talisman, îi 
sărutau picioarele, o atingeau cu labele lor grase. De-ar şti 
ei ce părere avea ea despre Divinul lor Copil! 

Se sătură repede de această ridicolă pedanterie, doar n-o 
să se lase dusă cu preşul de acest maimuţoi grotesc. 
Incepu deci să meargă la şedinţele de lucru îmbrăcată în 
fuste din ce în ce mai scurte, înfăşurată în taioare sau 
jachete largi pentru a nu-i şoca pe fideli, în schimb foarte 
dezbrăcată pe dedesubt. lar Aşchia Guralivă împopoţonată 
în rolul Său de învăţător rămânea interzisă, îşi păstra cu 
greu calmul. De câtva timp nu mai era acelaşi. Înainte de 
sosirea ei, Se spăla şi îşi şampona bucheţelul de fire de păr 
care-l creşteau pe cea mai înaltă dintre protuberantele 

126 


- PASCAL BRUCKNER - 


craniului, precauţie inutilă întrucât ea n-avea cum să-L 
vadă. Dar, mai ales, nu mai reuşea să se adune, Se arăta 
irascibil faţă de partizanii Săi. Un lucru, unul singur mai 
conta:  după-amiezele între orele şaisprezece şi 
nouăsprezece. Îl tortura cea mai mică întârziere a Luciei. 
Deja cu o oră înainte, nu mai putea sta locului, trepida, nu 
mai putea citi un rând. De îndată ce ea intra în cameră, 
Năpârstocul dansa o gigă bâţâindu-Se frenetic. Când Lucia 
pleca - mai exact spus o ştergea - era incapabil să Se 
reaşeze la lucru. Îşi rememora şedinţa, îşi reproşa cutare 
sau cutare greşeală, o revedea cu chipul înclinat, rozându- 
şi stiloul, bătând din pleoape, înghiţindu-şi un căscat, atât 
de îndepărtată în proximitatea ei. Şlefuia în minte fraze 
frumoase, formule pompoase care, era sigur de asta, o vor 
zăpăci. Pregătea subiecte extrem de grele ca s-o 
impresioneze, îşi propunea să-i vorbească data următoare 
despre Unu şi Multiplu la Parmenide sau, nu, mai bine 
despre Transcendenţa Ego-ului: la asta nu va rezista, va 
rămâne un sfert de oră în plus, sorbindu-L din ochi. 

Însă, pe măsură ce Lucia arbora decoltee tot mai 
îndrăzneţe sau o talie strânsă într-o rochie neagră şi mulată 
care-i scotea în evidenţă picioarele lungi şi muşchiuloase, 
Louis încerca o dificultate mereu crescândă în a-Şi dezvălui 
cunoştinţele. De unde scotea ea bluzele astea cu decolteuri 
vertiginoase, cerceii ăştia lungi şi zdrăngănitori? Rămânea 
mut la vederea elevei Sale atât de şic îmbrăcate, 
provocatoare, mişcând aţâţător din coapse, aşezându-se 
cuminte picior peste picior. Ce era cu chestia asta? | Se tăia 
răsuflarea: Doamne, cât e de frumoasă! Se trezea la 
realitate: nu există altă frumuseţe în afara celei a 
conceptului, restul este iluzie a simţurilor. Nu mai înţelegea 
nimic: de ce Lucia, atât de sobră la început în taiorul ei 
închis la culoare, cu părul strâns într-un coc, de ce venea 
acum atât de machiată, cu pleoapele violete, cu buzele 
strălucind de un roşu agresiv, cu umerii goi, cu coapsele 
strânse într-o minijupă sau cu partea de jos a corpului 
acoperită de un dres atât de strâmt, încât îi reliefa cele mai 

127 


- COPILUL DIVIN - 


mici detalii anatomice? De ce aceste ocheade echivoce, 
aceste maniere de madonă parşivă? Louis, care Se credea 
insensibil, constată, dezolat, că e vulnerabil în faţa 
tentaţiilor mondene. 

lar în funesta zi în care Lucia îşi făcu apariţia aproape 
goală, într-un tricou lăbărţat lăsând să se vadă două globuri 
rotunde cu sfârcurile ţâşnind, cu buricul dezgolit, buric 
admirabil aşezat în mijlocul pântecului, cu un şort colonial 
prea larg, ce-ţi îngăduia să întrezăreşti nişte superbi chiloţi 
negri dantelaţi, Louis descoperi ceva intolerabil în cazul 
unui spirit pur ca al Său: trezirea părţilor Sale inferioare. 
Da, în timp ce-şi uza ochii privind la farmecele ispititoare 
ale Luciei, îşi făcu apariţia în mod neaşteptat ceva, ceva 
ascuns dintotdeauna între picioarele Lui. Acesta fu 
fenomenul cel mai degradant posibil: cei cinci ani de studii 
nu-l jugulaseră instinctele! Degeaba Se încingea în mătase 
şi o schimba zilnic, mătasea se boţea din cauza apariţiei 
păsăricii care se iţea pe ramura ei. lar blestematul animal 
nu-L mai lăsa în pace. 

Cum să facă să-i reteze elanul? Păsărica voia, cu 
siguranţă, să-şi ia în viteză zborul spre Lucia, care uita de 
azi pe mâine materiile predate, nu mai asculta, nu-şi învăţa 
lecţiile. | se întâmpla chiar să facă mutre câteva şedinţe la 
rând, să se cufunde în contemplarea unghiilor pe care, fără 
să se grăbească, le dădea cu ojă până când deveneau mici 
oglinzi ce reflectau lumina. Răspundea monosilabic, iar 
atunci când Louis o certa, scotea un râs din fundul gâtului, 
râs care îl irita de parcă nişte gheare | s-ar fi înfipt în piele. 
Louis era total derutat: cum de nu putea ea să se 
intereseze de problemele Dasein-ului la Heidegger, de 
facultatea de judecată ca facultate legiferantă a priori la 
Kant, de cauzele dispariţiei budismului în India, după 
împăratul Ashoka? Se strâmba, se fâţâia pe scaun, se uita 
pe pereţi, privea tot timpul la ceas! Asta-i culmea, se 
plictiseşte! Nu, e imposibil! O dată chiar aduse cu ea o 
drăgălaşă duduiţă de vârsta ei, cu nasul în vânt; cele două 
puştoaice îşi dădeau coate, se hlizeau, însă, după o oră, 

128 


- PASCAL BRUCKNER - 


prietena, care-şi disloca maxilarul căscând, adormi şi Louis 
o rugă s-o ia din loc. El o admonesta, Lucia dădea din 
umeri. Nu se exprima corect, subordonatele îi displăceau, 
juxtapunea fraze fără legătură între ele. Avea o capacitate 
formidabilă, care-L oripila, de a-şi însuşi apucăturile şi 
cuvintele vulgare. Sau, ca să-L sâcâie, respecta până la 
ridicol subjonctivele prezent şi imperfect: repeta ca un 
papagal: „encore eut-i/ fallu que je le susse, que je le 
pusse!”l. Într-o zi a făcut o greşeală grosolană cu „si” 
condiţional spunând „si je serais plus vieille”. Louis crezu 
că face explozie: ea n-avea dreptul să comită asemenea 
greşeli! Cum să abordeze studiul tropilor, catahrezei, 
antonomazei, oximoronului, dacă ea nu stăpânea nici 
sintaxa, nici gramatica? 


XX xk 


Fără să anunţe, Lucia nu mai veni nici a doua, nici a treia 
zi. Louis îşi pierdu minţile. Sună la ea acasă. Mama fetei îl 
anunţă că aceasta plecase să se odihnească în urma unei 
stări de oboseală neaşteptate. Nu lăsase niciun mesaj. 
Măcar luase cu ea Teoria Haosului sau Etica Nicomahică! 
Trimise câţiva spioni care să-i supravegheze casa. O 
bombardă cu telegrame în care mustrările alternau cu 
amenințările. Se consola spunându-Şi: e o tărâtură, un 
păduche parfumat cu mosc şi paciuli. In fond, cine se 
credea? Ştia ea cu cine are de-a face? Păduchele, în mod 
irezistibil, redevenea zeiţă. Ah, cât de meschină era viaţa 
fără Lucia! Toată înţelepciunea lumii nu înlocuia libertatea 
de a putea alerga după această creatură palpitantă. 
Damien cu nevastă-sa, Ulrike, nu o vedeau pe dansatoare 
cu ochi buni; îl implorau pe Louis să renunţe la copilăriile 
astea, să Se consacre datoriei Sale. Acesta, contrariat, îi 


1 jocuri de cuvinte intraductibile, cu conotaţii obscene. Aici, de pildă, 
imperfectul subjonctiv de la verbul suvoir (que je le susse = ca s-o fi 
ştiut) se pronunţă la fel ca prezentul (indicativ sau subjonctiv) al 
verbului sucer: (que) je le suce = (să) îl sug (n. tr.). 

129 


- COPILUL DIVIN - 


dădea afară. Nemaiputându-Se abţine, îi adresă tinerei 
eleve o scrisoare şi îşi dezvălui proiectele: cu ea înţelegea 
El să împartă iluminarea finală şi tot cu ea alături voia să 
mântuie umanitatea. 

Lucia îşi făcu reapariţia după o săptămână. Proiectele 
Erzaţului Cârâitor o lăsau rece. Le găsea destul de 
pretenţioase şi încâlcite. Reîncepură cursurile, însă ea 
lenevea. Minusculul Torquemada n-o mai teroriza. Acum îi 
acorda câte un sfert de oră de joacă la fiecare şedinţă. lar 
lecţia, începută cu o foarte savantă expunere asupra Mâinii 
Invizibile de la Leibniz încoace, se termina cu o bătălie 
navală sau cu o partidă de table. Trebuie să recunoaştem 
că şnapanul era dotat şi câştiga aproape totdeauna, chiar 
dacă accepta fără tragere de inimă astfel de trivialităţi. 
Raportul se răsturnă curând: un sfert de oră de Spinoza sau 
de teoria cuantelor şi o oră şi jumătate de scrabble sau de 
„Nu te supăra, frate!” Imposibil s-o aduci pe Lucia pe calea 
studiului; era de o uşurătate care friza indiferența, nu-i 
păsa de nimeni şi de nimic. Acest caracter uşuratec îl făcea 
să sufere pe Louis. Şi nici măcar nu era la capătul 
necazurilor. Într-o bună zi, frumoasa descreierată se 
revoltă. 

Tocmai îi explicase, din păcate prea repede, filosofia lui 
Mani, fondatorul maniheismului, acea viziune dualistă 
asupra lumii care se regăseşte la paulicienii din Armenia, la 
bogomilii din Bosnia şi la catharii din Occitania. Apoi, 
pentru a o distra, îi ceruse să comenteze coralul luteran 
cântat în Cantata BWV 161 de J.S. Bach: „Vino, plăcută oră 
a morţii; lume, plăcerile tale sunt o povară, le urăsc şi le 
simt ca pe o otravă, lumina ta veselă este semnul 
pierzaniei mele.” Lucia rămase cu gura căscată, dând din 
cap de la dreapta la stânga. Bâigui cu o voce albă: 

— Louis, n-ai dreptul să mă scoţi din lume, nici n-am 
apucat să trăiesc. 

— Aceste şedinţe au drept scop să te scutească de 
oroarea vieţii. 


130 


- PASCAL BRUCKNER - 


— Să mă scutească? Dar a trăi este pentru mine o 
plăcere, nu o calamitate. 

— Plăcerea ignorantului, tună copilul. Atunci când vei 
avea cultura lui Louis, aceste plăceri, cum le numeşti tu, ţi 
se vor părea nişte subterfugii. 

— Oricât ar fi ele de subterfugii, mie îmi convin. De altfel, 
nici nu cunosc altele. lar Tu mă plictiseşti cu predicile Tale. 

— Cum! Louis îţi arată calea şi asta te plictiseşte? 

— Dar la ce serveşte toată această ştiinţă? Te face ea 
mai fericit, mai senin? _ 

— Fericit? (Louis se sufoca.) Puțin li pasă lui Louis că este 
sau nu fericit. Fericirea este la îndemâna tuturor, iar Louis 
îţi promite un destin ieşit din comun. Un Dumnezeu, Lucia, 
n-are dreptul să aibă sentimente ordinare. El caută 
Adevărul, nu mici bucurii triviale. lată de ce Louis va lua 
oamenilor această existenţă, ca ea să nu-i mai apese. 

— Dar, de fapt, despre ce vorbeşti Tu? Eşti deprimant cu 
frazele Tale sforăitoare. Eu vreau să râd, să dansez şi voi 
avea timp la bătrâneţe să reflectez la problemele Existenţei 
şi Adevărului. 7 

— Totuşi, credeam că am fost clar... (In confuzia Sa, 
Louis reîncepuse să vorbească la persoana întâi.) Uite, dacă 
doreşti, vom putea încetini ritmul, ba chiar, dacă vrei, să 
dansăm între două lecţii. Surioara mea Celine Mă învățase 
rock'n roll, rumba şi câteva noţiuni de mambo. 

— Să dansăm! (Lucia izbucni în râs şi fiecare din 
hohotele ei intrau în creierul copilului ca nişte cioburi de 
sticlă). Pentru dans trebuie să fim doi: or, Tu nu eşti decât 
un bebeluş, Louis, îmi ajungi la genunchi şi, în plus, suntem 
despărțiți de o barieră de netrecut! 

— Ştiinţa te va reduce la dimensiunile Mele şi vei veni să 
te instalezi alături de Mine. E loc pentru doi. Când vei 
vedea ce amortizoare are mama, ce plăcut e să stai pe 
moale, crede-Mă că nu vei mai avea chef să pleci. 

— N-am nici cea mai mică intenţie să mă închid cu Tine 
într-o cămăruţă din piele şi carne. Eu am ieşit din maică- 


131 


- COPILUL DIVIN - 


mea acum optsprezece ani şi nu tânjesc să-mi găsesc alta. 
Toate astea sunt ridicole, e preferabil să nu mai vin la Tine. 

— Nu, Lucia, rămâi, te rog, vom discuta, vom discuta 
despre altceva... 


XX xk 


Înainte de a te plictisi de ceilalţi, te plictiseşti de tine 
însuţi, iar Louis înţelese că nu Se mai suporta în cavoul 
matern. Nu mai ştia ce să facă, voia să crească în ochii 
acestei fete. De cinci ani toţi îl adorau, îl venerau, îi ştiau 
de frică, iar cei care | se împotriviseră plătiseră scump. Insă 
asupra acestei copile nu avea putere. Nici frumoasele Lui 
discursuri, nici elocvenţa Lui n-o impresionau. Nimic nu 
rămânea din Marele Pontif sugar. Dintr-o dată îl părăsi 
dorinţa de a citi. Nu-Şi mai înţelegea voracitatea dinainte, 
jubilaţia cu care îşi însuşise comoara culturii universale. 
Visa şi privea tâmp, ore în şir, la micul ecran. Cât de 
repede-l venea acum somnul de îndată ce parcurgea vreo 
lucrare! De fapt, cărţile, aceste înțelepte lăcaşuri pline de 
acţiuni nebuneşti sau crude, aşezate nostim pe hârtie, îl 
plictiseau. De ce citise atâta şi se opintise ca un ocnaş? 

Era ca şi cum o informaţie mai complexă ar fi fost 
introdusă în mintea Sa, modificând brusc ansamblul. Prin 
intermediul acestei frumoase Pământene,  întrevedea 
secretele unei alte vieţi, mai bogate. Lucia iradia, pe câtă 
vreme El vegeta în temniţa Lui, făcând penitenţă cu 
bibliotecile Lui, depozit rece al existenţei. Canonic erudit şi 
zgribulit, Se simţea prizonier ca un bob de mazăre în 
păstaie. lerusalimul uterin era mai dezolant decât un atol în 
largul Pacificului.  Robinsonul  Mărunţel Se  plictisea, 
curtezanii nu-L mai distrau. Işi dorea ca mama Lui să iasă la 
plimbare, să meargă la restaurant ca să poată zări puţin 
lumea, lipindu-Şi ochiul de fanta făcută în buric. Işi 
revenea, dându-Şi curaj: Haida-de, până şi cei mai mari au 
avut asemenea momente de descurajare. Ştia perfect ce 
făcea aici la cei cinci ani ai săi împliniţi: convoca în faţa 

132 


- PASCAL BRUCKNER - 


tribunalului Său intim toate culturile lumii ca să le destituie, 
să termine odată cu aberaţia umană. El va fi Cel despre 
care se va spune: a citit totul, chiar şi cărţile care n-au fost 
scrise. Însă îi rămâneau atâtea de descoperit; iar atunci 
când vedea adunându-se lângă ordinatorul Său teancul de 
dischete cu memorie moartă pe care discipolii Săi le 
numerotaseră pentru El şi care reprezentau fiecare sute de 
mii de pagini, era pur şi simplu copleşit. Şi acestea nu erau 
nimic pe lângă ceea ce se publica zilnic în lume. li implora 
pe scriitoraşi, pe toţi aceşti scârţa-scârţa pe hârtie: Opriţi- 
vă din scris, abţineţi-vă, gândiţi-vă la Mine. Era zdrobit de 
greutatea lumii pe care o asuma: a distruge este la fel de 
greu ca a construi. 

Micuţul Sechestrat ştia totul, dar nu trăise nimic. Dacă 
măcar ar putea sări incognito gardul, să lase în locul Său o 
pernă umplută cu câlţi, să Se piardă în păduchelniţa 
umană, să guste din plăcerile ei parşive şi să Se întoarcă în 
zori în cuibul confortabil al mamei! Asta n-ar afecta câtuşi 
de puţin hotărârea Sa: dimpotrivă. Avea o asemenea sete 
de libertate! Până una-alta, îşi tapetă pereţii cu imagini ale 
Luciei, imagini care defilau încetişor, în sensul acelor de 
ceasornic: Lucia aşezată picior peste picior, Lucia aplecată 
în faţă, Lucia închizându-şi stiloul, Lucia tandră sau 
supărată, languroasă sau încruntată; iar pe multiplele 
ecrane ale cabinei Sale, în locul unei pagini din Talmud, 
Coran sau Gita, apărea acum mutrişoara tinerei balerine. 
Ea înlocuise toate celelalte peisaje, ştersese biblioteca 
aparentă şi miile de cărţi imateriale care decorau înainte 
cripta uterină. Lucia constituia orizontul, solul, cosmosul lui 
Louis. Oricât de departe ar fi privit, n-o vedea decât pe ea. 
Însă, dintre multele Lucii care se învârteau în jurul Lui într-o 
horă fără de sfârşit, îi lipsea doar una: Lucia goală. Şi, spre 
marea Lui descumpănire, de îndată ce Şi-o imagina goală, 
îşi simţea rămurica făcându-şi loc în sus, deranjând pliurile 
bine călcate ale mantiei Sale. Ar putea să pară de necrezut, 
însă Louis nu avea o puţişoară de băieţel, arcuită ca un 
căluţ de mare şi nu mai lungă decât un robinet, ci un 

133 


- COPILUL DIVIN - 


baston gros, un veritabil membru de adult, de mărimea 
unui antebraţ şi care, din cauza greutăţii, îl trăgea în faţă. 

Ah, cum îl umileau irupţiile acestei fiare! În unele zile, 
bârna se ridica, precum o barieră, din jumătate în jumătate 
de oră! Copilul-Creier simţea crescându-l între picioare 
micul şi nervosul alpenstock care-L atrăgea irezistibil către 
simulacrele de Lucia, ca un deget care se încăpăţânează să 
arate mereu în aceeaşi direcţie. Louis îşi întreba virgula: Ce 
vrei să spui? lar această încăpățânare îl împiedica să 
gândească. Odată lăsase deoparte lectura din Sfântul 
Toma, luând în schimb unul din acele romane licenţioase 
ale secolului al optsprezecelea, romane pe care le detesta; 
iar scenele îndrăzneţe, dialogurile personajelor îl excitară 
într-atât, încât | Se trezi din nou rămurica devenită de un 
roşu aprins. Totuşi, Dumnezeu era martor că dorinţa Sa, 
nefolosită nicicând, n-avea nevoie de stimulente, căci se 
hrănea cu cele mai mici pretexte. Se gândea, de pildă: 
„Acum Lucia îmi dă să sug, Mă alintă între ţâţele ei”, şi pe 
loc începeau să-L mănânce îngrozitor biluţele, iar clarinetul 
îşi scotea nasul roşu. Îşi reproşa: unui erou al inteligenţei n- 
are voie să | Se scoale. Pe dracu'! 


XX xk 


Tot cam pe-atunci îşi făcu un obicei de care-l era ruşine: 
Se slobozea pe imaginile Luciei. Işi satisfăcea perversitatea 
servindu-Se de o mănuşă deosebită care fusese 
confecţionată special pentru El şi cu ajutorul căreia putea 
palpa şi modifica imaginile în relief, putea percepe senzaţia 
de cald şi rece, de neted şi aspru. Cu ajutorul acestei 
mănuşi lubrice, îi ridica Luciei fusta, îi băga un deget în 
chiloţi. Şerpişorul Lui se iţea, şuiera, El îl lua în cealaltă 
mână şi-l stimula. Haide, trebuie să iasă, Louis simţea că 
plesneşte, iar atunci când ajungea cu degetul la bijuteria 
din carne, ţâşnea şi-Şi stropea lăcaşul cu emoția Sa, 
scoțând grohăieli de australopitec. In acele momente, 
înfuriat de acest strip-tease fictiv, Se înverşuna asupra 

134 


- PASCAL BRUCKNER - 


icoanelor fetei, îi smulgea limba, rămânea cu smocuri de 
păr în mână, îi scotea ochii şi îşi perpetua sacrilegiul asupra 
tuturor Luciilor. Această frenezie nu-L calma; lascivitatea 
Sa inedită îşi inventa singură obiectele, iar El vedea 
multiplicându-se în jur frumuseți ţâţoase, curviştine cu 
curul mare şi buze groase care-l invitau la dezmăţ. 
Energumenul, apoplectic, îşi scotea pistoletul la cel mai mic 
miraj. 

Îl aducea la disperare faptul că ştia că pe Lucia n-o va 
poseda decât ca efigie. Simpla contemplare a imaginilor ei 
cerea îmbrăţişări, mângâieri imperioase. Avea nevoie de 
ea, acolo, imediat, şi, până atunci, puţin îi păsa de 
„principiul tuturor lucrurilor” şi de „cauzele finale”. Din 
păcate, degeaba întorcea problema pe toate feţele, nu 
vedea nicio soluţie. Chiar dacă ar ieşi din ascunzătoarea Sa, 
s-ar izbi de un alt obstacol: înălţimea. La mama putea s-o 
ţină pe Lucia în palmă, pe câtă vreme în viaţă Lucia l-ar fi 
dus în braţe, căci îl depăşea cu vreo cinci capete şi 
cântărea de trei sau patru ori mai mult decât El. Degeaba 
cunoştea Louis fel de fel de poveşti despre isprăvile 
amoroase ale gnomilor, despre aptitudinea lor de a fora 
pântecele femeilor, nu prea Se imagina însurat cu Lucia, 
plimbat de ea în cărucior sau în spate. Şi, oricum, n-avea 
cum să mai crească după atâţia ani de claustrare. 

Luciei nu-i păsa de aceste izbucniri de violenţă, de toate 
aceste suferinţe. În mai puţin de şase luni făcuse în aşa fel 
încât idolul căzuse de pe piedestal. Ce fericire să-L ai la 
cheremul tău pe Cel pe care toţi îl considerau un uriaş. Un 
uriaş? Mai degrabă un pitic lubric. Căci simţea urcând către 
ea, din pântecele Madeleinei, un val de pofte libidinoase 
care o amuzau, dar o şi dezgustau. De-acum înainte nu va 
mai vedea homunculul decât cu o condiţie: să n-o mai 
îndoctrineze. Un singur cuvânt despre Kant, Max Weber sau 
astrofizică - pa şi pusi! În plus, începu să-l vorbească 
acestui prunc plictisitor, dezvoltat prea repede, cu tonul cel 
mai familiar cu putinţă. Nu merita altceva. Louis protestă: 

— Ei, până aici. Vă interzic, puţin respect, vă rog! 

135 


- COPILUL DIVIN - 


Ea l-o reteză scurt: 

— Vrei - bine, nu - iarăşi bine, degeţel. Dacă nu-ţi place, 
plec. ă 

Jumara Autocrată pricepu şi înghiţi găluşca. Işi pierdu, cu 
aceeaşi ocazie, majusculele precum şi dreptul de a vorbi 
despre sine la persoana a treia. Ce nenorocire, ce 
decădere! lată unde l-a dus imaginaţia lui destrăbălată. Din 
fericire, conversațiile lor se desfăşurau cu uşile închise. 
Dacă s-ar afla că el nu era decât un godac desfrânat, 
bălăcărindu-se în cloaca sa şi că o paţachină îl lua peste 
picior, creditul lui moral s-ar prăbuşi. Numai de n-ar 
trăncăni ea! Dar dacă i-ar oferi bani ca să-i cumpere 
tăcerea? Ar însemna să-i sugereze ideea şantajului, ar grăbi 
o catastrofă, vrând s-o evite. In ce încurcătură se băgase! 

Aşa cum îi tiranizezi pe cei ce îţi devin apropiaţi, tot aşa 
te ataşezi de cei ce te tiranizează. Cu cât înţepata îl făcea 
să sufere, cu atât Filfizonul se simţea mai subjugat. 
Midineta îl dăduse gata pe Mesia. Nu-l mai stima, nu mai 
avea nicio consideraţie faţă de el. Nici pe Madeleine n-o 
mai respecta, o pişca de obrajii dolofani, exclama: „Ei, iar 
doarme grasa?”, fluiera atunci când ea sforăia, o mirosea 
cu dezgust, se plimba prin cameră ca la ea acasă criticând 
mobilierul, decorarea interiorului, zugrăveala. li plăcea la 
nebunie să-l supună pe Louis duşului scoţian. Când calmă, 
când dispreţuitoare, îl legase de stâlpul torturii şi dansa 
împrejurul lui dansul scalpului. Alegea înadins subiectele 
cele mai futile de conversaţie, se machia ascultând muzică 
imbecilă la radio, încerca mai multe rujuri, nu vorbea decât 
despre ea, clefăia gumă de mestecat, făcând balonaşe. 
Comitea deliberat tot mai multe greşeli de franceză, enunţa 
propoziţii idioate, îl provoca. Venea în continuare îmbrăcată 
decent, ca o tânără de familie bună, însă dedesubtul 
domnişoarei scorţoase ieşea la iveală o altă Lucie, 
împopoţonată cu jartiere, mini-slip, plus un corset sexy, 
care-i umfla sânii ca nişte obuze. Se complăcea în dezmăţul 
poantelor porcoase, al aluziilor deocheate, al glumelor 
scabroase. După ce excita bine copilul, se ducea la 

136 


- PASCAL BRUCKNER - 


restaurant sau într-un bar de noapte cu câte un băiat de 
vârsta ei, „un tip mişto, înalt şi bine făcut, aşa cum îmi plac 
mie”, îi azvârlea din uşă cu un surâs suav: „Salut, căcat de 
muscă!” 

Louis, în culmea excitării şi ros de bănuieli, petrecea 
nopţi albe frecându-şi scula şi mormăind lucruri nu tocmai 
convenabile. A doua zi o pisa pe Lucia cu întrebări, voia să 
ştie totul despre seara precedentă. De îndată ce-l simţea 
pe frigare, încins de dorinţe şi de gelozie, îi sugera, 
dovedind că stăpâneşte arta rafinată a litotei, flirturi 
împinse foarte departe, cavalcade impudice, precedate de 
ingurgitarea unor substanţe afrodisiace. Avea un şic nebun 
când îşi trecea limbuţa peste buze, când fremăta din nări, 
şi toate astea îl înnebuneau pe Micuţul Purceluş. Il termina 
făcându-i câteva mărturisiri suplimentare ce-l lăsau lat, îl 
dezintegrau pur şi simplu. 

Vai, cât de mult o amuza această flecăreală! Nu se mai 
sătura să-l chinuiască, schiţa paşi de dans, salturi, iar 
drăgălăşenia ei de mică târfă îl răvăşea pe bebeluş. Lucia îi 
spunea cu inflexiuni languroase: „Ti-ar plăcea, nu-i aşa, să 
mă mozoleşti? Să mi te caţeri pe şolduri, să mă desfaci ca 
pe o brazdă?” Copilul răspundea: „Da, da!”, iar ea: „Nu ţi-e 
ruşine, puţulică, prepuţ de canar, ştii prea bine că nu sunt 
pentru tine, aş putea să-ţi fiu mamă, iar tu să-mi fii bunic. 
Bănuiesc că eşti atât de stângaci, atât de neîndemânatic!” 
Umilit, Louis încerca să înveţe măcar să facă balonaşe cu 
guma de mestecat - dădea comandă specială - învăţa să 
fluiere cu degetele în gură. Purta un colier fluorescent 
precum şi insigne cu clipici agăţate de bucata de mătase 
din jurul şoldurilor. Îşi propunea să-şi comande la croitor 
mai multe perechi de blue-jeans. Trebuia de-acum să se 
îmbrace, să fie la modă. Işi amintea cu ciudă că odată, 
Lucia, glumind chipurile, îi ceruse Madeleinei onorarii de 
doică. Însă, orice ar fi făcut ea şi mai ales atunci când îl 
bruftuluia, piculina îi zvâcnea, îl mânca. 

Până în ziua în care drăgălaşa prinţesă ridică ştacheta. 
Ceru imperios spiriduşului o fotografie, nici mai mult, nici 

137 


- COPILUL DIVIN - 


mai puţin. Într-adevăr, nimeni nu ştia cum arată Louis: 
portretele lui erau întotdeauna vagi, umbrite. Aidoma lui 
Dumnezeu, voia să rămână fără chip. Inţelese pe loc ce se 
ascundea în spatele cererii Luciei şi refuză. Riscurile erau 
prea mari. Tânăra fată îşi puse la bătaie toate farmecele ca 
să-l convingă: mai întâi promise că va relua cursurile. 
Deoarece Louis nu ceda, îi făgădui că i se va arăta goală. 
Argumentul rămase fără efect. Atunci trecu de la seducţie 
la ameninţare. ÎI hărţui, îl insultă şi, rămasă fără alte 
resurse, îl supuse şantajului cel mai cinic: sau el consimţea, 
sau ea refuza să mai vină. Şi va povesti tuturor că-l tutuia 
ca pe un mic căcănar ce era. Lipsi o săptămână întreagă 
până când Louis, epuizat de supărare şi de tensiune 
nervoasă, capitulă. Fotografiile, făcute de un prieten al 
balerinei, un filfizon cu plete prea lungi, au trebuit să fie 
realizate pe ascuns, ca să n-o trezească pe Madeleine sau 
să nu alerteze serviciul de securitate. Insă regulamentul 
Castelului nu mai era la fel de strict; băiatul reuşi să facă 
vreo zece clişee cu Piticul Astral, din faţă şi din profil, şi îl 
asigură că nimeni, în afară de ei trei, nu va vedea aceste 
fotografii. Lucia, venită special într-o după-amiază, 
deschise plicul pe care un comisionar, în complicitate cu 
portarul, îl depusese în camera Madeleinei, se uită la 
primele fotografii şi scoase un țipăt. Desigur că nu se 
aştepta să vadă un înger, dar măcar o mutrişoară de 
ştrengar. O fixa un avorton ridat, un prunc Matusalem cu o 
mască îmbătrânită prematur. Pielea crăpată îi lucea şi din 
craniu îi ieşea o masă cenuşie, un fel de budincă ce i se 
scurgea pe obraji. Louis te făcea să te gândeşti la o 
combinaţie între caracatiţă şi burlan, era ciorna unei forme 
vagi, nicicând terminate. 

Nu numai că i se făcu frică la vederea lui, dar îi veni o 
greață teribilă. O luă din loc lăsând să cadă fotografiile care 
se răspândiră pe duşumea. Louis se zbătea, îşi dădea 
duhul, nu altceva: 

— Întoarce-te, Lussia, poate că nu sunt prea frumos, dar 
sunt foarte desstept, foarte desstept, foarte desstept... 

138 


- PASCAL BRUCKNER - 


Louis, cuprins de panică, nu-şi dădea seama că sâsâia şi 
bătu atât de tare în pereţii temniţei sale încât o trezi pe 
Madeleine din somn. 


139 


- COPILUL DIVIN - 


8. Paradisul barbar 


Fără să ştie, Louis îşi smulsese mama dintr-un vis 
minunat. În somn, Madeleine trăia idila a doi tineri, 
întâlnirea într-o discotecă, dialogurile înfierbântate, primul 
sărut pe pista de dans, îmbrăţişarea pe o plajă pustie în 
zori; trezită brusc, îşi regăsi brutal starea de prostraţie 
obişnuită. Îşi revăzu bustul ruinat, corpul revărsat ca un 
fluviu ieşit din albie, pielea care-i crăpase. Va rămâne 
întotdeauna doar un sac de cărnuri, o traistă uterină. 
Mirosurile de sudoare şi urină care i se urcau din pântec o 
indispuneau. De cinci ani se simţea greoaie, plină de apă, 
de-abia putea să se mişte, iar grăsimea o împiedica să-şi 
vadă picioarele. Cine făcuse din ea o grămadă de cărnuri 
moi? O canalie pe nume Louis. 

Momentul în care Madeleine înţelese că se înşelase şi că- 
şi irosea cei mai frumoşi ani fu atroce. Dacă o ţinea tot aşa, 
îi va creşte himenul la loc, transformând-o într-o grotescă 
fecioară însărcinată. lar mocofanul ăsta mic care încerca 
să-şi rupă aţa cu o ţoapă! Chestia asta nu mai putea dura! 
O cuprinse un chef de răzbunare direct proporţional cu 
bunătatea ei anterioară. Louis o incomoda, o enerva, o 
oripila: Louis era un bulgăre cu ţepi care-o sfâşiau pe 
dinăuntru. Ce bine ar fi dacă ar putea să-l concedieze ca pe 
un lacheu! Sau, şi mai bine, să-l vomite sau să-l evacueze 
ca pe o materie fecală! De data asta nu va mai comite, ca 
odinioară, aceleaşi greşeli, va acţiona în umbră, în tăcere. 
Şi, printr-un paznic al Castelului care-i era foarte devotat, 
începu prin a-i expedia o scrisoare lungă, în plic secret, 
Marthei, sora doctorului Fontane. 


XX xk 


Lucia nu mai veni. Chiar dacă ar fi dorit, discipolii lui 
Louis ar fi împiedicat-o. Damien, dragul de el, atât de 
preţios în perioadele tensionate, se ocupă bine de toate. 


140 


- PASCAL BRUCKNER - 


Trimise familiei tinerei fete o importantă sumă de bani, cu 
amendamentul ca aceasta să nu mai vină niciodată la 
familia Kremer. În ceea ce îl priveşte pe fotograf, acesta 
dispăru misterios cu clişee şi negative cu tot. Lucia îl 
detesta acum pe Louis şi-i părea rău că nu mai putea să-l 
persecute; nu-i ierta nici diformitatea, nici slăbiciunea şi, cu 
atât mai puţin, acele lungi săptămâni de şcolarizare forţată. 
Chinul îndurat nu putea fi răscumpărat cu câteva bancnote. 
Numai ideea că un puşti nenorocit îi comandase ca unei 
marionete o azvârlea, retrospectiv, într-o furie oarbă. O 
fiinţă hidoasă ca el constituia mai mult decât o eroare de 
gust, era o eroare morală. Inţelegea nu numai să-l 
descalifice calomniindu-l, voia să-l hăituiască până în fundul 
vizuinei lui, să-i iasă pe nas. Sfâşiată între teama că va 
călca interdicţia stabilită de Damien şi pofta de răzbunare, 
Lucia concepu o stratagemă şi, luându-şi inima în dinţi, 
trimise pruncului o casetă video miniaturizată. 

Un mesager i-o înmână Madeleinei care, fără prea mare 
chef, o înghiţi pe loc - se săturase să fie cutie de scrisori - 
iar Louis o recepţionă în stomac. Chipul Luciei apăru încă 
din prima imagine: Louis, nerăbdător să vizioneze caseta, 
fu cuprins de frică. Dansatoarea îşi strânsese părul 
deasupra capului, cercei de aur îi zdrăngăneau în urechi, 
surâdea enigmatic. Lucia aşteptă puţin, apoi vorbi: 

— Salut, Louis, mă recunoşti? N-am mai stat de mult de 
vorbă împreună. Te întrebi probabil ce caut aici. Priveşte şi 
ai să pricepi. Eu mă ţin întotdeauna de cuvânt. Distrează- 
te, băieţaş, desfată-te cu cadoul meu. 

Tonul ei se voia vesel, oarecum condescendent; însă 
vocea îi era ezitantă. Această lipsă de siguranţă nu 
prevestea nimic bun. Se auzi în surdină o muzică de jazz 
într-un tempo apatic, un duo pian-contrabas; camera de 
luat vederi o arătă pe Lucia care dansa, mişcându-se foarte 
încet, într-o încăpere mare, mobilată doar cu un pat şi un 
scaun. Se unduia, în picioare având pantofi cu tocuri înalte 
şi agresive; purta o bluză de mătase descheiată şi o mini- 
jupă din piele neagră, prea scurtă, cu o centură de aceeaşi 

141 


- COPILUL DIVIN - 


culoare. Plin de remuşcări, cu gândul la recentele lui 
rătăciri, Louis privea filmul cu aprehensiune; îşi jurase să-şi 
înfrâneze pulsiunile, iar cea mai mică derogare de la acest 
jurământ îl teroriza. Cu atât mai mult cu cât acest film de 
amator, prost cadrat, prost montat, cu imaginea tremurată, 
era de o stângăcie tulburătoare. 

Fără să-şi ia ochii de la obiectiv, arborând o mutriţă 
arţăgoasă, care-i scotea în evidenţă buzele cărnoase, Lucia, 
mişcându-se în continuare, îşi desfăcu mai întâi centura şi o 
lăsă să cadă. Acest simplu gest îl tulbură pe Louis mai mult 
decât s-ar fi aşteptat. Apoi Lucia îşi încrucişă braţele în jurul 
gâtului, ceea ce provocă între cele două globuri ale 
pieptului o falie vertiginoasă şi, cu mâinile ei lungi şi fine, 
îşi descoperi umerii. Apoi se înclină, de parcă ar fi făcut o 
reverență, iar când se ridică bluza se i deschisese ca printr- 
o vrăjitorie, apăruse un sân, tulburător puişor fierbinte 
proaspăt ieşit din cuib. Louis apăsă întrerupătorul 
telecomandei. Doar n-o să tolereze astfel de exhibiţii. Va 
strânge caseta, o va înapoia expeditorului: „Dragă Lucia, 
cred că te-ai înşelat asupra destinatarului. Păstrează-ţi 
contorsiunile pentru degeneraţii pe care-i frecventezi. Nu 
mă voi lăsa murdărit de tine.” Vai, ce individă dubioasă: ce 
scenariu a mai inventat ca să-l înnebunească? Dar mai bine 
să fie cu sufletul împăcat: de ce să nu vadă până unde 
mergea imaginaţia acestei puştoaice perverse? După aceea 
va avea tot timpul să-i înapoieze caseta. Şi puse din nou în 
funcţiune aparatul. 

Bluza îi era desfăcută larg, lăsată în jos pe braţe, sânii 
rotunzi îi fremătau, având parcă propria lor viaţă, dând 
impresia că aşteaptă mâinile care să-i frământe. Lucia îi 
mângâie aşa cum ai mângâia două animale familiare, îi 
strânse cu afecţiune, le pişcă sfârcurile, apoi îşi lăsă 
palmele să alunece de-a lungul coapselor, îşi desfăcu 
fermoarul fustei, pe care o trase în jos fără să se 
grăbească, expunându-şi astfel largi porţiuni ale pântecului. 
In momentul în care sub buric îi apăru o dungă întunecată, 
un pârâiaş subţire, ierbos, anunțând un deluşor catifelat, 

142 


- PASCAL BRUCKNER - 


Louis simţi că roşeşte şi scoase un țipăt. Ca şi cum l-ar fi 
auzit, fata îşi ascunse sânii cu mâinile, îşi compuse un aer 
jenat, rotunjindu-şi buzele. Între timp, fusta îi căzu la 
pământ, iar ea, printr-o graţioasă flexiune a piciorului, o 
azvârli cât colo. Louis se simţi îngrozitor de excitat. O dată 
cu acest obiect vestimentar, dispărură şi bunele lui intenţii. 
Din acel moment, totul se petrecu foarte repede. 

Drept lenjerie, Lucia purta un slip negru, răscroit, din 
care, între picioare, nu mai rămânea decât o bandă 
îngustă, aproape o aţă. Adorabilă în indecenţa ei, pocnind 
cu tocurile pe parchet ca şi cum şi-ar fi însoţit mersul cu 
pocnete de bici, înaintă până la scaun, se aşeză călare pe 
el, cu spatele la obiectiv. Îşi scoase bluza, se aplecă spre 
spătarul scaunului şi, desfăşurându-şi imensul arbore al 
coloanei vertebrale, se cambra, scoţându-şi în evidenţă 
posteriorul. Camera de luat vederi evolua voluptuos în jurul 
acestui astru, fotografiindu-i fiecare porţiune, chiar şi porii 
din piele. Slipul era pe punctul să pocnească sub presiunea 
feselor, ai fi zis că va exploda precum o rodie prea coaptă. 
Lucia scotea la iveală o plastică excepţională, o 
musculatură dură, precisă, două gropiţe se conturaseră la 
încheietura şoldurilor. La vederea acestor splendori, Louis 
crezu că leşină. Nu, nu era şocat, era fascinat şi trebui să 
admită că această carnaţie, orbitor de albă, era cumplit de 
ispititoare. Nu mai reuşea să respire, îşi smulse pânza care- 
i acoperea sexul, iar ştiuletele, pe care-l credea adormit 
pentru totdeauna, se răzvrăti, roşu de enervare. Nu, asta 
nu, încă nu! Vai, ce spectacol oribil! Într-adevăr, Lucia nu se 
dădea înapoi de la nicio indecenţă. 

Muzica încetase. Ceremonia se prelungea într-o linişte 
încă şi mai rău prevestitoare. Cu o naturaleţe perfectă, 
Lucia îşi dăduse slipul în jos până la pliul coapselor, 
dezvăluindu-şi întreg posteriorul; îi atinse în treacăt dâra 
mediană şi, pentru o secundă, Louis avu impresia că un 
ochi negru, fără pleoape, clipise scurt. Inainte ca el să 
poată reacţiona, Lucia îşi acoperise fundul, se ridicase şi se 
plimba cu paşi mari prin cameră, mânză superbă şi 

143 


- COPILUL DIVIN - 


nervoasă, făcând pe grozava şi legănându-şi şoldurile cu un 
aer dispreţuitor. Veni chiar sub camera de luat vederi, 
buzele-i groase schiţară un sărut şi, cu o intonaţie perversă 
care-l răvăşi pe Louis, îi şopti: 

— Mărunt rege al hârţoagelor, până acum mi-ai admirat 
tenderul, cele două salteluţe iubăreţe, cei doi îngeraşi 
bucălaţi, dar aşteaptă, şmechere, ai răbdare; deschide-ţi 
mari ochii, încă n-ai văzut nimic. 

Vai, copilul înţelesese prea bine. Sexul lui enorm, o 
turgescenţă monstruoasă, devenită violetă din cauza 
congestionării, crescu şi mai mult, răsturnând totul în cale. 
Se umflase mai tare de la ultima erecţie, iar Louis îl insultă, 
îl certă, lovindu-l cu o riglă: culcat, urâtule, golane, culcat! 
Îl va extirpa ca pe o buruiană. Dar încearcă, dacă poţi, să 
îmblânzeşti un animal atât de capricios! Lucia se aşezase 
din nou pe scaun, de astă dată cu faţa spre cameră, călare, 
cu picioarele desfăcute şi ridicate pe barele de sub spătar. 
Obiectivul se fixă într-un prim-plan pe slipul negru care 
forma o dungă îngustă. Perişori aspri se iţeau de o parte şi 
de cealaltă a dungii şi puteai ghici, pe sub țesătura moale 
şi fină, o savană neagră şi parfumată. Dar prinţişorul 
claustrat era doar la începutul martiriului. Lucia nu se 
mulțumea doar să se dezbrace. Cu un deget îşi dădu la o 
parte slipul, precum o cortină, şi scoase la iveală rana de o 
barbară luxurianţă, blăniţa sub care se întindea languros o 
meduză cărnoasă, despicată la mijloc. Un bob de rouă 
cristalin umezea acest peisaj. Louis urlă: „Nu, nu trebuie!” 
Drept răspuns, două alte degete picate din cer neteziră la 
rândul lor vegetaţia, despărţiră cele două jumătăţi ale 
meduzei, dând naştere unui întreg tablou campestru care 
se desfăşura în tăcere, asemeni decorurilor pliate în 
paginile unei cărţi. Ţâşniră tapiserii grele, mustind de 
sânge, care cădeau în falduri leneşe, pe când în vârful lor 
se reliefa un botişor cu glugă, roşu aprins. Apărură noi 
decoruri, deschizându-se asupra altor scene, din ce în ce 
mai fabuloase. Louis de-abia avu timp să le observe că 
banda neagră a slipului ascunse aceste mistere. 

144 


- PASCAL BRUCKNER - 


Camera de luat vederi urcă din nou spre chipul Luciei, ai 
cărei ochi străluceau de pofte: 

— Tăuraş, dacă ai putea să-mi adulmeci tufa fierbinte şi 
să mă bei, te-ai îmbăta cu parfumurile cele mai ameţitoare 
care există. N-ai vrea să te rostogoleşti în petalele mele 
zemoase, să te vâri încetişor prin uşa mea larg deschisă? 
Vino, bebeluşul meu, ce mai aştepţi, vino să te pierzi în 
mine! Fă-mă să mă caţăr pe pereţi! 

Crudă, căţeaua divină! Degetele Luciei urcau şi coborau 
sub chilot ca nişte şerpi, mişcarea lor febrilă îl îngrozea pe 
Louis. Degetele ridicau din când în când un colţ de văl, se 
vedea indexul care boţea fără menajamente carnea 
zdrenţuită şi somptuoasă şi provoca un clipocit. Deranjată 
de această agresiune, frumoasa tufă neagră semăna acum 
cu nişte trandafiri răvăşiţi de furtună. De ce se martirizează 
în halul ăsta, se gândi Louis, se va scămoşa cu totul. Căsca 
ochii blestemând țesătura care-i ascundea prea multe 
lucruri, neputând vedea decât fragmente. Totemul lui gros 
se îndrepta către ecran, ca şi cum s-ar fi grăbit să ia locul 
degetelor şi să treacă de zidurile umede. Pe măsură ce 
scena se preciza, devenea evident că Lucia se concentra 
tot mai mult asupra ei înseşi, reducându-l pe Louis la rolul 
de martor. Sublima n-avea câtuşi de puţin nevoie de alţii ca 
să se iubească. Asta îl excita şi mai mult pe micul proscris. 
Fata murmură cu dificultate: 

— Louis, vârsta de aur se află aici, în plăcerea mea şi nu 
în cărţoaiele tale din bibliotecă... 

Vorbea tărăgănat,  vocea-i avea o  candoare 
surprinzătoare, o intonaţie inocentă care, de obicei, apare 
după comiterea păcatului. 

— Paradisul este tocmai ceea ce simte femeia în timpul 
extazului amoros, deoarece focul care o arde renaşte 
mereu din propria lui cenuşă şi a-l stinge ar însemna a-l 
aţâţa din nou... 

In sfârşit, şopti de-abia auzit: 


145 


- COPILUL DIVIN - 


— De pe această culme unde cade lată, femeia aude un 
secret pe care nimeni nu l-ar putea asculta fără să moară, 
fără să moară, da, chiar şi tu. 

Acum Lucia era în patru labe pe pat, cu capul pe cearşaf, 
cu crupa în sus, majestuoasă ca un tron. Chilotul, lărgit în 
părţile intime, îi oferea lui Louis în acelaşi timp soarele şi 
luna. Curul ei era o lupă care-l orbea. Se întrebă: „Cine este 
suficient de intim cu ea, ca s-o filmeze astfel?”, în timp ce 
un val de fiere se revărsă în el. Toate bijuteriile erau etalate 
în faţa lui, cu geografia şi particularităţile lor. Vai, 
delectabilul supliciu, hăurile lacome, luaţi-le din faţa ochilor 
mei, rogu-vă, altfel nu mai răspund de nimic. Cu degetele 
unei singure mâini, fata luase în stăpânire toate punctele 
cheie, cerând fiecăruia aceeaşi supleţe, aceeaşi docilitate. 
În aceste efracţii era o anume violenţă, o grabă sălbatică în 
a-şi face loc. Rezultatul trebuie să fi fost suculent, căci 
chipul i se înţepenea într-o adorabilă contracție: răcnea, 
suspina, gâfâia cu ochii pe jumătate închişi, cu privirea 
întoarsă în interior, către un loc unde nimeni nu putea 
ajunge. Nu mai era doar Eva cea ademenitoare, ci ceva cu 
mult mai redutabil, farmecul feminin însuşi, cu acel teribil 
amestec de abandon total şi distanţare absolută. Era mai 
rău decât impudică: era de neatins. Invitându-l pe Louis în 
regatul ei privat, Lucia îi aducea la cunoştinţă surghiunul. 
Chiar lascivă, crăcănată, continua să-şi aparţină doar sieşi. 
Această autoadoraţie, în camera aceea goală, era de-a 
dreptul scandaloasă. Sânii grei, rotunjimile exuberante, 
coapsele lungi, cu dâre umede, toate compuneau un tablou 
insuportabil: se adunaseră acolo aurul şi mierea. Lucia 
tremura tetanizată, din colţul gurii i se prelingea un strop 
de salivă. Figura ei înţepenită într-un fulger era imaginea 
tuturor voluptăţilor pe care Louis şi le refuzase. Il cuprinse 
disperarea, părţile genitale îl înjunghiau, nu se mai putu 
ţine pe picioare şi, dintr-o dată, apucându-şi cu amândouă 
mâinile pilastrul dur, începu să urle: 

— VREAU SĂ COBOR, LĂSATI-MĂ SĂ COBOR, VREAU SĂ 
IES!... 

146 


- PASCAL BRUCKNER - 


Pentru prima dată în scurta lui existenţă, Louis izbucni în 
lacrimi. Asemeni unui copil, aşa cum, de fapt, era. În timp 
ce plângea, îşi scutura viguros prăjina din care ieşiră alte 
picături şi mai dense, stropind cu un jet puternic coliba. 
Avea frisoane, era sleit, ghiftuit de dezmăţuri simulate. În 
timp ce plângea, scuipa pe ecran, strigând: „Te urăsc, te 
urăsc, vă urăsc pe toţi, m-aţi părăsit!” şi hohotea şi mai 
tare. 


XX xk 


Louis nu mai putea ieşi. Discipolii nu i-ar ierta această 
renegare, vor merge poate până la a atenta la zilele lui. În 
plus, nu s-ar putea adapta la viaţa de afară. Era ca un 
şobolan care vedea în întunericul uterului, însă pe care 
lumina l-ar orbi. Şi apoi, lumea era mai ostilă astăzi decât 
acum cinci ani: era prea târziu ca să mai coboare în acest 
secol brutal precum un toreador în arenă, prea târziu să se 
zbenguie, s-o facă lată, să se frece de tot felul de indivizi, 
să fie răsfăţatul doamnelor, el, o mică haimana cu părul 
zburlit, certat cu toată lumea şi care stârneşte râsul. Dacă 
soarele l-ar atinge, s-ar preface în pulbere. Rămăsese la 
mama, în sala de aşteptare a existenţei, în fundul calei, ca 
o valiză uitată, iar acum ghişeele se încinseseră. Micuța 
mumie foetală se ofilea, mirosea a stătut, a mucegai. Voise 
să-şi procure avantaje ilicite, să ia câteva secole avans faţă 
de contemporani. Crezuse că se va putea strecura printre 
secunde aşa cum te strecori printre picăturile de ploaie: 
secundele îl atinseseră mai brutal decât pe alţii, azvârlindu- 
| înainte de vreme în decrepitudine. Lucia nu făcuse altceva 
decât să-i accelereze ruina şi, printr-un bobârnac, îl 
răsturnase la pământ. 

Mai grav: Louis îşi pierdea capacităţile mentale. Memoria 
lui prodigioasă, inteligenţa ieşită din comun dădeau rateuri, 
frizau falimentul. La el totul era precoce, chiar şi 
senilitatea. De pildă, ştia pe de rost alcătuirea fiecărei 
echipe de fotbal din fiecare ţară din cele patru continente, 

147 


- COPILUL DIVIN - 


şi asta până la divizia a treia, iar acum se surprindea uneori 
căutând numele unui portar sau al unui înaintaş. Creierul 
său, acel continent  babelic, care adăpostea în 
circumvoluţiunile lui kilometri de rafturi, avea tendinţa, de 
câtva timp, să se diminueze. Budinca se lăsa, înaltul 
minaret se micşora de când îi crescuse alt corn între 
picioare. De acum înainte simţea la fiecare erecţie că 
emisferele cerebrale i se strângeau şi-i era frică să nu-şi 
risipească materia cenuşie. Avea de asemenea impresia că 
ţeasta lui se transformase într-un fel de cuşcă, unde cărţile 
se mişcau, sporovăiau, iar cele mai puţin docile se lăsau să 
cadă de pe rafturi, se sinucideau. El le citise pentru a le 
neutraliza, le voia îmbălsămate ca nişte morţi în sarcofag şi 
nu turbulente ca nişte copii în recreaţie. 

Cărţi, într-adevăr, avea prea multe, iar Louis realiza 
acum cât de mult le ura. Erau atâtea, încât o viaţă de om n- 
ar fi ajuns nici măcar pentru parcurgerea titlurilor. Era 
obosit de mulţimea lor, de vacuitatea şi caracterul lor 
repetitiv. Se săturase de aceleaşi intrigi, de aceleaşi idei, 
de aceleaşi basme care reapăreau la distanţă de secole sub 
aspecte prea puţin diferite. Măcar dacă fiecare bibliotecă ar 
putea arde precum aceea din Alexandria, măcar dacă 
Gutemberg ar fi fost ştrangulat în leagăn, întârziindu-se 
astfel cu câteva secole inventarea tiparului, cât timp 
câştigat! El însuşi, de îndată ce începea un text, se grăbea 
să-l termine, sărea pasaje, capitole întregi, îi dădea rasol 
spre final. 

Uneori, încerca un sentiment de remuşcare. Dar dacă, în 
întreprinderea lui nebunească de a inventaria totul, i-o fi 
scăpat vreun element esenţial? Dacă omisese adnotarea 
făcută de vreun Părinte al Bisericii, aforismul obscur al unui 
călugăr tibetan, apostila vreunui arhimandrit grec care i-ar 
fi dat răspunsul atât de mult aşteptat? O secundă de 
neatenţie l-a putut oare face să piardă eternitatea? Poate 
că se oprise asupra sensului exterior al cuvintelor, uitând 
de sensul lor simbolic, sărise, cine ştie, peste un termen 
sau o literă care conţinea întregul adevăr, aşa cum o celulă 

148 


- PASCAL BRUCKNER - 


conţine, potenţial, întreg lanţul vieţii? Dar dacă nu citise 
bine? Dacă a citi implică întotdeauna actul de a reciti? Dar 
dacă - perspectiva asta îl îngrozea - trebuia să citească 
fiecare carte în toate exemplarele apărute şi în toate 
limbile? N-ar fi în stare de aşa ceva! l-ar exploda creierul ca 
un burdihan prea plin. Nu epuizase cultura universală, în 
niciun caz, o zgâriase doar superficial. 

Vreme de cinci ani spumuise aproape opt milioane de 
tomuri, cu o furie igienică, însă nu scrisese un singur rând 
în afara câtorva scrisori lipsite de importanţă. În principiu, o 
dată înregistrat ultimul cuvânt al ultimei lucrări, acea 
radioasă formulă care i-ar permite să cuprindă totalitatea i- 
ar ţâşni spontan din degete şi s-ar înscrie pe ecran. Însă 
degeaba îşi sonda spiritul, nu se producea niciun declic; 
degeaba îşi spărgea creierii, n-avea nimic de spus. Acele 
milenii de înţelepciune, de reflecţii care ar fi trebuit să se 
depună în el ca roua pe floare nu lăsaseră nicio urmă. lar 
acum Copilul-Cârtiţă amesteca totul, nu mai reuşea să-şi 
ordoneze cunoştinţele, se pierdea într-un labirint în care 
Plotin se confunda cu Tao Te King, Upanişadele cu poeziile 
lui Verlaine, Dionisie Areopagitul cu Picioarele Nichelate. 
Greutatea morţilor culcaţi în pliurile conştiinţei sale îl apăsa 
şi-i deregla capacitatea de înţelegere. Devoratorul de 
pagini intenţionase să-şi construiască în cap un templu al 
cernelei şi al hârtiei; lipsit de busolă, el deriva acum din 
secol în secol, asemeni unei bărcuţe abandonate pe valuri. 

Mult timp nu fusese decât o prezumție de om; acum 
devenise un impas al principiului vieţii. De când curviştina îl 
excitase, precizându-i că era un naufragiat al fericirii, se 
neglija. Gata cu ordinea aproape militară a existenţei sale, 
cu austeritatea monahală a celulei. Totul era vraişte: 
aparatele erau în pană, discurile compacte zăceau în 
dezordine, unele zgâriate şi sparte, faxul precum şi o parte 
din centrala telefonică rămăseseră de izbelişte. Pe Louis îl 
durea în cot. Nu mai suporta să putrezească în mlaştina 
maternă, ca o lingură înţepenită într-un sos sleit, voia să 
evadeze şi-şi petrecea acum cea mai mare parte a timpului 

149 


- COPILUL DIVIN - 


în faţa televizorului. Nu scria nicăieri că nu trebuie să se 
uite la un western, la un meci de rugby, la un film poliţist 
bun. Ceru deci să i se instaleze o antenă parabolică pe 
patul Madeleinei - aceasta refuzase să-i fie montată pe 
creştet - iar partizanii săi se executară, însă fără 
entuziasm. În loc să-i citească pe Confucius, Montaigne sau 
Byron, Louis se delecta cu seriale, comedii, jocuri. Serialele 
siropoase, ficţiunile lipsite de consistenţă îi provocau 
plăceri vinovate. Avea un apetit extraordinar pentru aceste 
vorbării goale, aceste intrigi al căror resort era la fel de nul 
ca şi deznodământul, avea nevoie de puţină prostie, în 
stare pură. Cele mai inepte aiureli îl încântau, se îndopa cu 
această  imbecilitate industrială produsă în mii de 
exemplare în toate ţările. Conchistadorul bibliotecilor 
devenise un zapeur de şoc, un zombi al audio-vizualului. In 
acest timp, uita îngustimea sinistrei sale văgăuni, iar pielea 
de pe burtă şi de pe braţe i se acoperea cu mii de litere 
minuscule, ca şi cum ar fi restituit pe epidermă textele 
citite; devenea aşadar un palimpsest viu, o substanţă 
literară. În fiecare seară mergea să-şi spele într-un lighean 
Zona Zoster de cerneală, însă în ziua următoare reapărea o 
altă țesătură de litere deasă, incoerentă. lar atunci când 
închidea televizorul, auzea cum se aruncau în gol volumele 
aşezate pe rafturile cele mai înalte ale creierului său; 
paginile lor fâlfâiau şi pocneau ca pânzele bătute de vânt. 

Îl aştepta noaptea, cuibărită undeva în fundul creierului, 
însă avu parte de o remisie frumoasă. lIngroziţi de 
delăsarea lui, discipolii îl implorau să nu se lase, să 
persevereze. Neavând dreptul să intre în camera 
Madeleinei, instalaseră sub ferestrele din grădină şi în faţa 
uşilor megafoane puternice care urlau îndemnuri şi 
încurajări. Damien îl presa, îl urmărea pas cu pas, îl 
bombarda cu apeluri. Reuşise chiar să ocupe ecranele de 
televiziune şi-i ordona, pe toate canalele, să nu 
abandoneze. 

— La ce bun, spunea Louis, acum sunt prea bătrân. 


150 


- PASCAL BRUCKNER - 


— N-aveţi ce face, i-o tăia Damien. Ori continuaţi, ori 
muriţi. 

Şi vocea lui tăioasă, metalică, lăsa să planeze o 
ameninţare difuză. Pierdut, izolat, Louis îşi  reluă 
preocupările, acceptă cu resemnare să se înhame din nou 
la vechile proiecte. Convins de adulatorii săi să facă o 
uşoară intervenţie chirurgicală, îşi implantă singur în cap, 
fixând-o cu cârlige, o coroană din pastile de siliciu, 
conţinând fiecare mai multe milioane de filamente 
supraconductoare. Arătau ca nişte minuscule banderillas, 
ca o pădure de antene. De asemenea, îşi înfipse în creierul 
moale ca o caramea circuite de neuroni de origine animală, 
luaţi de la maimuțe tinere. Fidelii îl inundară - via 
Madeleine - cu sucuri de fructe, aminoacizi, vitamine, 
anabolizanţi, stimulenţi cerebrali. Şi, mai ales, Damien îi 
ceru să promită: gata cu porcăriile, gata cu chestiile 
dezgustătoare. Gata joaca cu biluţele şi puţulica. Louis se 
jură. De altfel, îşi legă de penis un clopoțel care suna la cea 
mai mică erecţie. De îndată ce simţea că se întăreşte, 
striga: „Ajutor, ajutor, îmi creşte bastonul!” şi imediat i se 
injecta bromură, printr-un ac lung, direct în corpul delict. 

Mai beneficie şi de o transfuzie de sânge proaspăt, luat 
de la copii mici. li făcură, deci, un soi de cârpeală pripită, 
dar eficace. Şi, cu toate că era chircit şi încovoiat, Louis 
cunoscu, datorită acestor proteze, o scurtă revigorare, o 
ultimă sclipire de splendoare. Redeveni formidabil şi reuşi 
chiar să uite obsedanta amintire a Luciei. Îl cuprinse din 
nou nebunia bibliofilă: epuiză întreaga scolastică a Evului 
Mediu, întregul corpus cabalistic, literatura japoneză, ca şi 
bună parte din chimia metalelor. Adepții lui, dornici să pună 
capăt calomniilor - se zvonea prin popor că bătrânul-tânăr 
monarh era ramolit şi sâsâit - îl implorau să-şi facă public 
mesajul. Acum ori niciodată. Incurajat de recentele sale 
isprăvi mentale, Louis acceptă şi-şi regăsi majusculele şi 
pluralul majestăţii. Atunci, Alteța Sa Liliputană anunţă 
oficial că-Şi terminase în mod intensiv periplul Spiritului şi 
că urma să articuleze clar ceea ce înaintea Sa secolele de- 

151 


- COPILUL DIVIN - 


abia bâiguiseră. Micul atom de materie zdrenţuită, închis în 
silozul Lui de mucoase, era dispus să pulverizeze globul. 
Bărbaţii şi femeile să se pregătească pentru Regenerare! 


152 


- PASCAL BRUCKNER - 


9. Un făt la pensie 


De îndată ce lumea află data la care avea să aibă loc 
Apocalipsa, Fenomenalul Mucalit redeveni celebru. Milioane 
de fluturaşi azvârliţi din avion asupra marilor metropole 
amplificară evenimentul: peste trei săptămâni, Nirvana! 
Căderea lumii vechi era prevăzută pentru data de 15 
august, exact ziua în care, cu cinci ani în urmă, Louis 
refuzase să se nască, să se preteze comediei umane. 
Planeta fu străbătută de un freamăt: şi dacă Super-Microbul 
spunea adevărul, şi dacă totul se va resorbi prin magia unui 
singur cuvânt? Chiar şi cei mai sceptici erau zdruncinaţi de 
această perspectivă. 

Locuinţa Jucăriei Speculative fu izolată de restul ţării. 
Paznicii, trăgătorii de elită postați pe acoperişuri şi 
patrulele mențineau o frontieră etanşă în jurul copilului şi al 
mamei. Eventualitatea unor atentate (amenințările nu 
lipseau) l-au determinat pe Damien să ia măsuri draconice 
de securitate. Propaganda lui Louis exacerbase speranţa 
mesianică. Pur şi simplu, Castelul devenise un butoi cu 
pulbere, ţintă a tuturor dezaxaţilor. 

Autorităţile, care cooperau bucuroase cu Madeleine de 
când Louis se cuminţise, luară foarte în serios anunţul 
Harababurii Finale. lată de ce nu voia fiara să iasă din 
cuşcă: ne pregătea paradisul pe pământ. Aflaţi în prezenţa 
unei puteri superioare, puterea gândirii, miniştrii şi factorii 
responsabili se înclinară: poate că puştiul ăsta ţinea într- 
adevăr în mâini hăţurile destinului universal. De astă dată, 
domnilor, fără gafe! Dornici să nu reediteze eroarea lui Pilat 
din Pont cu Isus, dădură consemn să i se acorde imediat 
Madeleinei înlesnirile pe care le cerea. Ea ceru un singur 
lucru: graţierea doctorului Fontane care, după trei ani de 
temniţă, fu eliberat. Nefericitul ginecolog alergă să-i 
mulţumească Madeleinei, însoţit de sora sa Marthe care, cu 
ochii înroşiţi şi cu obrajii surpaţi de şuvoaiele de lacrimi pe 
care le vărsase o viaţă întreagă, bâiguia rugăciuni de 

153 


- COPILUL DIVIN - 


mulţumiri fierbinţi. Doctorul îmbătrânise, i se accentuase 
miopia, iar părul albit prematur îi forma o cască 
majestuoasă şi impresionantă. Din patul nefericirii ei, 
Madeleine îi pleda cauza cu multă elocinţă în faţa lui 
Damien şi a principalilor diriguitori ai Bisericii. Aminti de 
serviciile aduse, de judicioasele decizii luate în primele 
săptămâni, datorită cărora Louis devenise Capul înţelept de 
astăzi. Acest discurs, precum şi manierele insinuante ale 
practicianului, îi înduioşară până şi pe cei mai neîncrezători. 
Madeleine îşi desăvârşi opera reconciliindu-i pe Louis şi 
Fontane, în timpul unei memorabile şedinţe publice. 
Doctorul căzu în genunchi şi, cu o umilinţă impresionantă, 
ceru iertare, iertare pe care Şoricelul i-o acordă pe loc; 
trecutul era depăşit, la doar câteva săptămâni până la 
Renaşterea Totală ranchiunele nu-şi mai aveau locul. Şi, 
într-un gest de clemenţă care încântă adunarea, Louis îl 
numi pe ginecolog medicul său personal. 

Astfel, făcând pace şi cicatrizând rănile, Madeleine putu 
să se închidă, în linişte, ore întregi cu Fontane, căruia noua 
promovare îi permitea aceste lungi convorbiri particulare. 
Ei comunicau prin bileţele scrise într-un cod foarte simplu: 
fiecare literă însemna litera imediat următoare din alfabet. 
A însemna b, b însemna c, şi aşa mai departe, până la z 
care însemna a. Continuând cu voce tare cine ştie ce dialog 
anodin, Fontane răspundea la fel, iar apoi fiecare distrugea 
biletul celuilalt. Trebuiau să se păzească de o eventuală 
indiscreţie a discipolilor şi, mai ales, de Louis, care-i putea 
pândi pe unul din numeroasele Sale ecrane. Contrar 
Bebeluşului-Patriarh, care ierta cu uşurinţă, Fontane nu 
uitase nimic. Cei trei ani de puşcărie îi sporiseră 
aversiunea: trebuia cu orice preţ eliminat sceleratul la 
crearea căruia participase. Il uluise faptul de a fi găsit la 
Madeleine aceeaşi determinare. Era o răsturnare nesperată 
a situaţiei. Chiar şi Marthe, între două suspine, se aliniase 
acestei soluții. Louis polarizase asupra propriei Sale 
persoane o formidabilă ostilitate! 


154 


- PASCAL BRUCKNER - 


Însă totul rămânea legat de izbânda sau eşecul din ziua 
de 15 august. Era prea târziu ca să încerce ceva înainte de 
această dată. Cel mai mic pas greşit i-ar face suspecți, i-ar 
sorti celei mai teribile pedepse. Dacă prezicerea lui Louis se 
va realiza, vor fi împreună cu ceilalţi şi se vor trezi într-o 
lume în care cuvintele represalii şi pedepse nu înseamnă 
nimic. În schimb, dacă va da greş - iar Fontane se ruga să 
dea greş, preferând răzbunarea în locul mântuirii universale 
- vor fi nevoiţi să lovească imediat în Pişicher, să profite de 
deruta Sa, de probabila dezertare a partizanilor Săi. Le 
rămânea deci să parieze pe varianta eşecului. 

Fontane, care-l examina zilnic pe Louis, fu în măsură să 
confirme Madeleinei o veste excelentă: micul Matamor se 
scurta zilnic cu aproape un milimetru, | se resorbeau 
degetele care redeveneau muguri, li cădeau unghiile, se 
sfâşiau ca hârtia, membrele | se atrofiau, dinţii | se 
dislocau, scheletul Îi reapărea în filigran. lar pielea îi era 
neagră, ca şi cum ar fi căzut într-un hârdău cu cerneală. Se 
fosiliza, revenind la starea de embrion. Era ceva ce ţinea de 
domeniul miracolului: destinul era de partea lor, natura îl 
pedepsea pe Cel care îndrăznise s-o sfideze. Alt motiv de 
bucurie: chichineaţa Cenobitului era cu fundul în sus, 
ochelarii care îi serveau să vadă în interiorul mamei Sale ca 
în amiaza mare erau sparţi, iar trusoul de chei de la 
apartamentele intime ale Madeleinei se împrăştiase. Totuşi, 
Fontane recomanda circumspecţie şi deferenţă: Louis 
trebuia să-i creadă ataşaţi în mod nedezminţit cauzei Sale. 
Aşa că, vrând să dea exemplu, se pierdea în amabilităţi, se 
dedica în fiecare moment bunăstării Fanfaronului Perfect, 
obligând-o pe Madeleine să-şi înmulțească mângăierile şi 
linguşelile faţă de fiu. Cu toate acestea, Madeleine puse 
capăt activităţii ei de somnoroasă profesionistă; nu mai era 
timp de moţăit, voia să trăiască cu ochii deschişi ultimele 
zile ale Creaţiei. 

În săptămânile premergătoare Evenimentului, circulau 
tot felul de zvonuri. După unele, iceberguri enorme în 
formă de sâni, desprinse din banchiza polară, ar fi plutit în 

155 


- COPILUL DIVIN - 


derivă până în fiordurile Norvegiei, deversând, departe în 
interiorul ţării, torente de lapte şi răspândind un miros 
îmbătător de maternitate. După altele, prin provinciile 
occidentale ale Canadei, nişte îngeri, cu sâni de femeie şi 
cap de prunc, s-ar fi aşezat la mesele anumitor familii, 
punându-şi două degete pe gură - invitând deci la tăcere. 
Se pare că de atunci populaţia multor sate n-ar mai fi scos 
un cuvânt. Niciunul din aceste zvonuri nu fu confirmat şi, în 
ajunul Marii Seri, era aproape normal ca spiritele să piardă 
puţin din rigoare, aşa cum un magnet începe să se agite în 
apropierea unui câmp magnetic. Specia umană se afla, ca 
să zicem aşa, în vacanţă: ziua de muncă era mai scurtă, 
marile proiecte erau îngheţate şi nimeni nu se hazarda să 
facă nici cea mai mică previziune. Proclamaţia lui Louis îi 
înfierbântase pe toţi. Zilnic soseau mii de telegrame şi 
scrisori: Scăpaţi-ne de corvoada vieţii, eliberaţi-ne de trudă 
şi de suferinţă! Sectanţii îi trimiteau talismane, vrăji, 
formule esoterice, asigurându-L de puternica lor eficacitate. 
O serie de şarlatani pretindeau că-L iau prin surprindere şi, 
instalându-se în mijlocul drumului pe estrade improvizate, 
bâiguiau, strâmbându-se, nişte sintagme  ininteligibile. 
Maimuţărelile lor nu păcăleau pe nimeni, iar serviciul de 
ordine al Copilului Divin îi făcu repede să-şi schimbe 
părerea, cu lovituri de bâte şi bastoane ţintuite. S-ar fi zis 
că nimeni nu lua în tragic sfârşitul lumii: nu în înţelepciune, 
detaşare şi seninătate urmau să se nască din nou? 

Habar n-avea Louis de toate aceste peripeții. Studia 
îndârjit, neacordându-şi decât câte unul sau două seriale pe 
zi. Deoarece era foarte grăbit - Mă scuzaţi, Judecata de 
Apoi e prevăzută pentru săptămâna viitoare - nu mai citea 
decât fişe şi scurte compilaţii. Astfel, ceru să i se facă 
rezumate din Război şi pace, Cei trei muşchetari, Frații 
Karamazov, Doctor Jivago, În căutarea timpului pierdut: 
Oare de ce nu adoptase această metodă de la început, aşa 
mergeai mult mai repede! Se apucă de celebrul roman al 
lui Robert Musil, Omul fără însuşiri, înghesuit în zece pagini 
esenţiale, rezumatul intrigii, analiza personajelor principale, 

156 


- PASCAL BRUCKNER - 


noutatea operei pentru epocă, cu citate cu tot. Ambiţia Sa 
era să ajungă în miezul lucrurilor, să nu Se piardă în detalii, 
să citească cu viteze cosmice, mach 1, mach 2. De 
asemenea, nu mai avea timp să abordeze capodoperele 
muzicale una câte una. Nu mai asculta decât mixaje, 
Beethozart, Teleschubachmann, Montevaldi. O eroare de 
program îl făcuse să-l confunde pe Zola cu Dickens. Ce 
importanţă aveau aceste nimicuri, la treabă, la treabă! 


XX xk 


În sfârşit, sosi şi ziua mult aşteptată. Încă din zori, zeci 
de mii de bărbaţi, femei, copii se adunaseră la intersecțiile 
celor mai mari oraşe din Europa, America şi Asia. Ecrane 
uriaşe fuseseră montate pe fiecare stradă. Deoarece în 
emisfera nordică era vară, multă lume dormise afară, iar 
arterele marilor oraşe semănau cu nişte tabere de nomazi. 
Chiar în Paris circulaţia era întreruptă total. Ambulanţele 
nu-şi mai băteau capul să ducă bolnavii la spital: la ce bun 
să mai dai îngrijiri cu câteva ore înainte de Aneantizare? 
Madeleine cu fiul ei se odihneau într-o cuşcă blindată, în 
mijlocul imensei săli de recepţie a Castelului. În jurul cuştii 
erau împrăştiaţi trandafiri, garoafe, crini albi, dar şi cuie, 
cioburi de sticlă, mine. Baterii întregi de camere mobile de 
luat vederi asigurau retransmisia pe care o preluau toţi 
sateliții de pe glob, precum şi centrele de telecomunicaţii 
ale principalelor armate. Numeroase rachete erau pregătite 
pentru decolare, în scopul de a retransmite în cosmos 
mesajul ultim. Louis fusese de acord ca efectele scenice să 
fie reduse la minim. Reguiem-ul lui Brahms urma să fie 
cântat în surdină, iar o lumină discretă pe un fundal negru 
trebuia să provoace sentimentul unei aboliri iminente. 
Perspicacele Mişel îşi îngrijise aspectul în vederea Judecăţii 
de Apoi: îşi pieptănase moţul (în realitate un singur fir de 
păr, ţeapăn ca sârma), îşi spălase corpul şi faţa, îşi lustruise 
ultima bucată de materie cerebrală ce-l mai ieşea din cap, 
nu mai mare ca o corniţă de ied, rămăşiţă a exuberantei 

157 


- COPILUL DIVIN - 


Sale înfloriri, îşi înlocuise bucata de pânză de la cingătoare 
cu nişte bermude înflorate şi, stând turceşte, aştepta. 

Uzinele, birourile, liceele erau închise, în timp ce 
spitalele, grădinile zoologice,  cazărmile rămăseseră 
deschise. La ce bun să mai menţii o aparenţă de ordine, din 
moment ce muncitorii, soldaţii, criminalii şi nebunii vor fi 
mântuiţi prin puterea unei fraze? Unii negustori, cuprinși de 
nebunie, dădeau pe gratis blănuri de vizon, bijuterii 
preţioase, ceasuri de lux, aruncau în vânt diamante şi 
rubine: nicio mână nu se întindea să le ia. Veseli, nevoie 
mare, bancherii distribuiau saci întregi de bancnote, îşi 
goleau casele de bani în faţa trecătorilor complet 
indiferenți. În pragul marii răsturnări, pofta de profit 
părăsise creaturile umane: bogaţii îşi deschideau larg 
porţile pentru cei săraci, îi ospătau în veselă de aur şi 
argint, patronii acordau creşteri vertiginoase de salarii, 
prostituatele se ofereau fără să ceară niciun ban, însă 
această etalare de carne proaspătă nu tenta pe nimeni. Pe 
străzi domnea o confuzie veselă: duşmanii şi soţii certaţi îşi 
cereau iertare, asasinii îşi îmbrăţişau temnicerii, lupii, urşii, 
cărora li se deschiseseră cuştile, fraternizau cu copiii care li 
se căţărau pe ceafă, mamele îşi ofereau sugarii leilor sau 
panterelor, care-i lingeau afectuos. Din mijlocul comunităţii 
vietăţilor se înălța un elan de dragoste şi toleranţă. 
Discipolii Copilului Divin agitau  stindarde, cântau, 
distribuiau imense buchete de flori, cereau tuturor să se 
reculeagă. Lumea nenorocirii şi a nedreptăţii urma să 
dispară, aşa cum ai stinge o lumânare. 

Pepita Foetală apăru pe toate ecranele planetei la 
începutul după-amiezei, într-o dramatică bătaie de tobe. De 
la nord la sud, de la est la vest, se auzi un singur țipăt de 
teroare şi de spaimă. Copiii se aruncară urlând în braţele 
mamelor. Se ştia din auzite că Domnul Nostru Dumnezeu 
nu era un Adonis; deoarece era prima Sa prestație publică, 
nimeni nu ştia că era de o hidoşenie agresivă. Damien, 
şocat de faciesul Său, regretă că nu-l pusese o cagulă 
Copilului Divin, aşa cum sugeraseră unii. Era atât de hidos, 

158 


- PASCAL BRUCKNER - 


încât îţi era frică, privindu-L doar, să nu te contaminezi şi să 
te stâlceşti la faţă. Louis Se urâţise şi mai mult decât era 
când Lucia îl văzuse în fotografiile făcute în camera 
maternă. Pastilele de siliciu fixate în jurul capului Său 
formau o adevărată coroană de spini înfipţi în carne, din 
care ieşeau picături de sânge uscat de mărimea unui cui. 
Figura Lui de bebeluş-bătrânel, caraghioasă, sfrijită, fără 
dinţi, era scena unor precipitaţii abundente: ochii îi 
lăcrimau, nasul îi curgea, | se scurgeau balele! Din craniu îi 
ieşea un fel de scrâşnet, ca şi cum un orologiu încerca să 
se pună în mişcare. Alături de mica Sa tumoare cerebrală 
era aşezat, pe cutia craniană acum la fel de plată ca 
terenul de aterizare al unui elicopter, un girofar care 
împrăştia lumini roşii şi albastre. Mucosul chircit părea a fi 
o creatură preistorică, împopoţonată cu ceva zdrenţe 
moderne, unul din cele mai neliniştitoare amestecuri care 
pot fi imaginate. 

Scârbiţi, spectatorii închiseră ochii. Trebuiră totuşi să-i 
deschidă: vrând-nevrând, tot din această mască abjectă 
urma să iasă Adevărul. Dând dovadă de spontaneitate, 
câţiva superstiţioşi îi acordară lui Louis virtuțile repulsive 
ale căţeilor de usturoi care îndepărtează vampirii. El 
începuse să Se concentreze. Picături de sudoare | Se 
condensară pe frunte, însă asta nu era nimic faţă de ceea 
ce | Se prelingea pe corp, iar pielea | Se acoperise cu o 
peliculă vâscoasă, asemănătoare celei de pe un batracian. 
Girofarul | se învârtea din ce în ce mai repede. Era ora două 
după-amiază, căldură toridă, toată lumea căuta puţină 
umbră. Chiar şi locuitorilor strâmtorii Behring, chiar şi 
eschimoşilor de pe calota lor polară - tuturor le era cald: se 
identificaseră cu Larva Dezgustătoare. Fiecăruia îi venea 
greu să creadă că noţiunile de frig şi caniculă, de foame şi 
sete nu vor mai avea în curând niciun sens. În universul 
care trebuia să-i succeadă acestuia, temperatura urma să 
fie mereu constantă, lipsurile să dispară, măsura şi 
îndestularea să fie omniprezente. Părăsindu-şi învelişul 
perisabil, muritorii se gândeau la el cu un plus de afecţiune, 

159 


- COPILUL DIVIN - 


constatau că iluziile simţurilor erau totuşi plăcute. Cei mai 
emotivi plângeau, se îmbrăţişau, îşi luau adio unii de la 
alţii. 

Dacă la început Louis suscitase repulsie, încetul cu 
încetul trezi milă. | se ierta totul Piciului, doar din cauza 
noastră devenise El atât de urât, purta pe chipul Său 
stigmatele rătăcirilor noastre. El îşi întredeschise buzele, 
scoase un mic țipăt, avu o contracție facială şi strănută de 
mai multe ori. În plus mai era şi răcit! Sărmanul! Spontan, 
toate mamele îşi scoaseră batistele din buzunar ca să | le 
întindă. La est se lăsase deja noaptea, în timp ce în vest de- 
abia mijeau zorii. Însă, pentru compatrioţii lui Louis, cădea 
seara: devenea evident că Adevărul urma să fie enuntat în 
răcoarea înserării. Mucosului Torturat | se strigau cuvinte 
de îmbărbătare, | se urla numele, toţi voiau să se termine o 
dată şi toate neliniştile personale se pierdeau în acest 
suspens colectiv. Era ceva grandios în modul în care acest 
monstru chircit tindea către Absolut. Nu mai încăpea nicio 
îndoială: trecerea în altă lume era iminentă. 

În sfârşit, tot frecându-Şi lumânarea encefalică de parcă 
ar fi vrut să-şi stimuleze sinapsele, Ilmundul Căcăcios 
scoase un mormăit. Lumea fremăta, îşi ţinu respiraţia. 
Copilul pocni din fălci, îşi umflă buzele şi dinăuntrul lor se 
fofilă afară o limbă încărcată. Ochii, străpungând vidul, 
avură o sclipire sumbră, iar spicul de pe cap I se făcu roşu 
ca focul de atâta frecat şi se ridică precum un şomoiog 
incandescent. În jurul Lui apăru un fel de fosforescenţă, o 
aură luminoasă. lar Îi curgeau balele: măcar dacă ar fi 
putut să Se şteargă la gură, asta n-ar întârzia sosirea 
Mileniului! Un rictus îi deforma faţa, strâmbând-o spre 
stânga. Părea că monologhează încet, ca şi cum o forţă 
superioară ar fi intrat în posesia cavităţii Sale bucale, ca să- 
| dicteze idiomul acela de neînțeles. Era ud leoarcă, iar 
căldura îi lichefia până şi picăturile de sânge coagulat din 
jurul coroanei de spini care se pleoştea. Degetele fără 
unghii, asemănătoare unor cioturi de  lepros, se 
împreunară, se apropiară de chipul Său, pentru ca apoi să 

160 


- PASCAL BRUCKNER - 


cadă, moale, la loc. Alte bâiguieli Îi ieşiră dintre buze, erau 
nişte horcăieli, nişte expiraţii, iar lumea încerca în zadar să 
ciulească urechile pentru a prinde vreun sunet articulat. 
Scoase câteva sughiţuri, râgâi: Adevărul nu putea fi prea 
departe, îi ieşea din măruntaie, alungând aerul din faţa Lui. 
Acest râgâit, departe de a şoca, spori tensiunea generală. 
Ochii copilului exprimară dintr-o dată o intensă suferinţă. 
Pupilele | se rotiră în mod bizar. Privirea | se dădu peste 
cap. În sfârşit, El ştia! Va vorbi. Cinci miliarde de indivizi se 
culcară unul lângă celălalt, ca un singur om: peste o 
secundă, urmau să fie transfiguraţi. 

Intr-adevăr, Louis tocmai ajunsese la Iluminare, acel loc 
din afara timpului în care totul trebuie abolit. Simţi că e la 
un pas de moarte. Cuprinse întreaga panoramă a aventurii 
umane, reuşi să distingă clar Literele de Foc, înţelepciunea 
Finală, Alfa şi Omega. Era o viziune insuportabilă. Datorită 
şocului, în profunzimile creierului Său se produse un 
scurtcircuit care declanşa un incendiu. Timp de câteva 
minute, cei care-şi ridicaseră capul avură impresia că văd, 
în spatele pupilelor deschise ca nişte ferestre, rafturi întregi 
de cărţi care luau foc într-o combustie spontană, mii de 
pagini şi coperte contorsionându-se în timpul calcinării. 
Limbi şerpuitoare de foc, vâlvătăi, nori de scântei. Apoi, o 
ploaie fină de cenuşă trecu ca o perdea peste ochii 
puştiului. După care Se îndoi din mijloc, de parcă ar fi fost 
pradă unei dureri insuportabile, şi strigă cu voce dogită, 
nesigură: 

— Ajutor, ajutor!... 

Ecranul se înnegri dintr-o dată. Şi nu se mai auzi decât o 
sonerie care răsuna, răsuna cu regularitatea unui dangăt 
de clopot. 


XX xk 


Sosi şi clipa când Madeleine şi Fontane se treziră într-o 
casă mare şi goală, urmăriţi de creditori, fără niciun 
servitor care să-i ajute. Ceremonia sfârşitului lumii se 

161 


- COPILUL DIVIN - 


transformase în revoltă: în ora care a urmat fiasco-ului 
Copilului Divin, mulțimile furioase atacaseră clădirile 
publice. Cineva trebuia să plătească, decepţia era prea 
mare. Societarii lui Louis, care nu avuseseră timp să-şi 
scoată togile, fură linşaţi. Animalele de pradă, aflate în 
libertate, revenite la adevărata lor natură, uciseră zeci de 
oameni nevinovaţi. Pretutindeni, scenele de jaf şi distrugeri 
făcură din acea zi o zi de doliu. Locuinţa familiei Kremer fu 
luată cu asalt de hoarde dezlănţuite pe care serviciul de 
ordine le respinse cu mare dificultate. Una din aripile casei 
arse în întregime, iar Madeleinei îi fu tare frică să nu ardă 
de vie. Timp de o săptămână, în câte o ţară din două fu 
decretată stare de asediu şi grupuri mici de agitatori 
continuară să răspândească anarhia. In sfârşit furia scăzu, 
viaţa îşi reluă cursul. 

Insă profanarea lui Louis se întindea ca o epidemie. EIl 
reprezentase într-un grad cu totul exagerat, inuman, 
chintesenţa ştiinţei şi a erudiţiei. Aşa cum fusese urât 
pentru geniul Său, tot aşa fu disprețuit pentru slăbiciunea 
Lui. Să strigi „Ajutor” - atunci când eşti în pragul Vârstei de 
Aur, ce ruşine! Primul lucru pe care-l pierdu fu majuscula, 
aşa cum unui înger i se smulg aripile. Acest Mesia ridicol 
apăru aşa cum era: un simbol de nulitate pretențioasă, un 
escroc nenorocit. li fură atribuite cele mai urâte calificative: 
reziduu de avorton, scursoare de bideu. Lumea era furioasă 
pe el pentru că-l crezuse şi fusese păcălită. Mulţi doreau să- 
| dea în judecată. Biserica, sau mai exact ce mai rămăsese 
din ea, încercă să facă zid în jurul zeului detronat. Cu un 
surprinzător aplomb, Fontane luă în mâini comenzile 
organizaţiei, organiză o lovitură la vârf, îi alungă pe Damien 
şi pe principalii responsabili după ce, în prealabil, îi târâse 
în faţa unui tribunal intern care le impută slăbiciunea lui 
Louis. Apoi impuse o asemenea disciplină, bazată pe 
turnătorii şi pedepse corporale, încât îi dezgustă până şi pe 
ultimii fideli. Mai rar să vezi un şef atât de îndâriit în 
distrugerea propriilor lui trupe, iar Marthe, oricât de 
plângăreaţă era, nu se codea câtuşi de puţin să denunte şi 

162 


- PASCAL BRUCKNER - 


să lovească în dreapta şi în stânga. În sfârşit, sub pretext 
că găseşte scuze Copilului Divin, doctorul se pierdu în 
declaraţii alambicate care avură darul să înverşuneze şi 
mai mult opinia publică împotriva gâlmei. 

De astă dată erau sătui de baliverne. Toată lumea îl 
călcă în picioare cu o îndârjire sporită pe bătrânul bebeluş 
studios, revărsând asupra talentului şi inteligenţei sale 
tomberoane de noroi. Lucia avu un real succes povestind 
unui săptămânal de scandal păţaniile cu „Virginul 
dezgustător”. Găsi o formulă feroce care făcu înconjurul 
planetei: „Louis Kremer? Nimic în cap, totul în izmene!” De 
la o zi la alta subvenţiile donatorilor secară. Văduvele 
extaziate, gata să delapideze averi pentru Scârbavnicul 
Gagiu, renunţară la astfel de idei. La Castel, ultimii 
grădinari şi majordomi care-şi mai aşteptau salariul 
plecară, luând cu ei o parte din mobilier. lar interesul 
pentru copil scăzu sensibil. De-abia dacă, după câteva luni 
de la apariţia sa televizată, i se mai menţiona numele de 
către mediile de informare. Detractorii săi se plictisiseră să- 
| mai demoleze şi să-l hulească. leşi din memoria comună 
într-o indiferenţă generală. lar publicul, blazat, îşi căută în 
altă parte noi condimente necesare setei lui de noutate. 

Mamei şi medicului nu le fu uşor. Individul aproape că 
reuşise să provoace un incendiu universal! În mijlocul 
nopţii, Fontane, ajutat de sora sa Marthe şi de un om bun la 
toate, o mutară pe enorma Madeleine cu o camionetă într-o 
casă la ţară pe care o închiriaseră, departe de orice altă 
aşezare. Incerca să şteargă urmele, să scape de eventuale 
urmăriri penale şi mai ales să-şi termine lucrarea la 
adăpost de priviri indiscrete. Aduse în această 
ascunzătoare un mare număr de aparate de înaltă precizie, 
iar mama denaturată, tot pe jumătate neputincioasă, fu, ca 
la începutul sarcinii, înfăşurată în cabluri, acoperită de 
camere de luat vederi care îi urmăreau fiecare centimetru 
de pântec. Microfoane fixate în jurul buricului înregistrau 
orice răsuflare a puştiului. Şi, cu toate că acesta nu mai 
vorbise deloc de pe data de 15 august, Fontane îi ordonă 

163 


- COPILUL DIVIN - 


Madeleinei să bea de dimineaţă până seara, să bea orice, 
şampanie, vodcă, ţuică, vin, în aşa fel încât să-l ameţească 
pe copil. Tot ce putea să-l degradeze şi să-l abrutizeze era 
benefic. Paralel, Fontane injecta în venele mamei un cocteil 
chimic, de producţie proprie, destinat distrugerii micului 
parazit. 

Învăluit în vaporii de alcool pe care-i inhala, încă uluit de 
ceea ce văzuse, Louis se disloca. Nu-şi amintea de nimic, 
doar de o străfulgerare care-l distrusese din interior, de o 
senzaţie atroce la nivelul tâmplelor, senzaţie care persista. 
Creierul i se năruia, se risipea ca praful; din imensa citadelă 
care ieri se înălța mândră deasupra lui nu mai rămăseseră 
decât mici despărţituri cu alveole goale. Porțiunea încă vie, 
situată sub calota craniană, şi unde focul continuase un 
timp să ardă mocnit, arăta ca un ghețar în derivă ce 
antrenează cu el resturile unei intense vieţi psihice. Copilul 
relua în sens invers drumul civilizaţiei, trecea de la complex 
la simplu, de la ştiinţă la ignoranță, de la cortex la 
rinoencefal, îşi pierdea memoria, aptitudinile, reflexele. Nu- 
şi mai vorbea limba natală, bâiguia câte ceva în arabă, 
persană, germană, daneză, kirghiză - totul fără niciun sens. 
Devenise el însuşi acel babelism, acel compendiu de care 
voise să scape. Scâncea, trecea de la o transă de scurtă 
durată la prostraţie, se cabra ca, mai apoi, să cadă şi mai 
rău. Capul, încă prea greu în raport cu restul corpului, îl 
antrena în faţă şi-n spate după unghiul în care se înclina. 
Incapabil să se ridice, rămânea întins pe burtă, mergea de- 
a buşilea prin mâlul matern, avansa prin mişcări de reptaţie 
cu ajutorul braţelor şi al picioarelor lui geluite. 

In locul drăgălaşelor piscine în care se bălăcea odinioară, 
se formaseră acum nişte bălți sălcii de o consistenţă 
vâscoasă. Buzunarul uterin nu mai era decât o băltoacă; 
când reuşea să se caţăre pe o insuliţă, valuri obscene 
veneau să-l lingă, iar el se păzea cu greutate să nu fie 
înghiţit de ele. Totul devenise subiect de nelinişte, de 
teroare: gheizere clocotite ţâşneau din sol, jeturi de acid 
ieşeau din mucoasă şi-i făceau găuri în piele, mărăcini îi 

164 


- PASCAL BRUCKNER - 


provocau răni care sângerau, lăsând să se scurgă un fel de 
cerneală neagră. Tremura, îi era tot timpul foame şi sete. 
Nu cu mult timp în urmă, mama fusese un palat de cozonac 
şi dulceaţă, o peşteră de turtă dulce. Pe pereţi creşteau 
migdale şi fistic, ciocolată şi marţipan. li era de-ajuns să 
întindă mâna, recolta era bogată şi variată. Acum tot ce 
desprindea de pe pereţii uterini avea un gust greţos, nu 
putea mesteca nimic fără să vomite. Temniţa sa umedă 
puţea a hală abandonată, a materie în putrefacție. 

Închisoarea luase proporţii alarmante: îşi dădu seama de 
scăderea taliei lui în funcţie de schimbarea dimensiunilor 
locuinţei, aproape că vedea peisajul mărindu-se în faţa lui. 
Când te gândeşti că odinioară atingea plafonul cu capul, pe 
câtă vreme acum acesta se îndepărtase considerabil. 
Deasupra micuţului pustnic se înălța acum o catedrală cu 
bolți impunătoare, cu pereţi vertiginoşi. lar el distingea vag 
în jurul lui un peisaj lunar înspăimântător, plin cu ţepi şi 
grămezi ciclopice. | se părea că aude paşi în întuneric, 
mişcări  furişe, repera priviri feroce care-l fixau. 
Ordinatoarele lui, înglodate în mâl, aveau acum lărgimea 
unor ecrane cinematografice, clapele tastaturii erau nişte 
pietre de pavaj, iar telefoanele - nişte trunchiuri de copac 
răsturnate de-a curmezişul drumului. Discurile compacte 
ieşeau din noroi precum roţile unui mecanism dislocat şi 
într-o zi îşi tăie un rest de deget în marginea lor ascuţită. 
Acuitatea sa vizuală, diminuată de fulgerul revelaţiei, 
scăzuse simţitor. Se deplasa după miros, după instinct. 
Acest început de cecitate îi dădea senzaţia că orice obiect 
din imediata apropiere reprezenta un pericol. Vârtejuri de 
nori, rafale de vânt îi tăiau respiraţia, îl biciuiau. Dacă urla, 
tipetele se pierdeau deasupra lui, înghiţite de imensitatea 
locurilor. 

Era condamnat să stea în acele străfunduri unde lumina 
nu ajungea niciodată. Dar era mai întuneric în capul său 
decât în acel beci sumbru, iar tenebrele se întindeau în el, 
le asimila în trupul său. Doar o catapultă ar fi putut să-l 
propulseze departe de această gaură, să-l ejecteze prin 

165 


- COPILUL DIVIN - 


gura sau nările mamei. Atunci când ajunse de mărimea 
unui soldat de plumb mutilat, avu energia să ridice, pentru 
o ultimă oară, cu preţul unor suferinţe de nedescris, 
receptorul singurului telefon care mai mergea şi să-şi sune 
mama. Ghemuit în faţa receptorului, vocifera într-un jargon 
incoerent şi încerca să se facă auzit. Vocea mamei, clară, 
distinctă, ţâşni din receptor cu violenţa unui tunet. Îi 
explică lui Louis că ea crescuse şi promise să-i trimită un 
nou echipament adaptat noilor lui dimensiuni. Louis bâigui 
câteva silabe încleiate, dezlânate, ea îl asigură că era în 
continuare geniul ei scump, phoenixul ei. De îndată ce 
închise telefonul, răsună un vacarm teribil. Louis îşi dădu 
seama că e vorba de muzică clasică, însă cântată atât de 
tare, încât părţile cele mai melodioase deveneau nişte lame 
de ras care-l tăiau în feliuţe subţiri, îl jupuiau de viu. Pe 
fondul acordurilor, Madeleine, cu un ton încântător, urban, 
îi spunea: „Ascultă această sonată de Mozart pe care o 
adorai când erai mic; ascultă şi trioul tău favorit de 
Schubert, concertul tău preferat de Bach.” Copilul, ucis 
chiar de ceea ce îi plăcea, încerca să scape, dar cioturile 
care îi ţineau loc de mâini erau prea mici pentru a-i acoperi 
urechile. Voia să-i spună mamei: „Mamă, fie-ţi milă, dă mai 
încet”, însă fraza îi murea în gură, cuvintele i se 
amalgamau într-o magmă păstoasă. Semăna cu un 
scarabeu țintuit cu un ac lung şi care-şi agita de pomană 
picioruşele. Această tortură sonoră dură o eternitate, fără 
pauză, fără să-i lase o clipă de răgaz. Supliciul era atât de 
cumplit încât Louis vru s-o sfârşească aruncându-se pe 
muchia unuia din discurile al căror oţel scânteia în noapte. 
Insă niciuna din acele dorite ghilotine nu era la mai puţin 
de câteva ore de mers. Atunci, extenuat, homunculul se 
lăsă să cadă în mlaştina maternă, ca să nu mai audă nimic. 

Era prea târziu. Işi vârâse deja capul în mâzgă când 
izbucni infernul. O teribilă deflagraţie îi sparse timpanele, îi 
crăpă cutia craniană. Suflul îl proiectă ca pe un pai pe 
pereţii peşterii sale. In străfundurile măruntaielor i se formă 
o tornadă care-i devastă corpul, îi făcu să-i pocnească şi să 

166 


- PASCAL BRUCKNER - 


i se împrăştie creierii. Şi se prăbuşi într-un vârtej 
interminabil. 


XX xk 


Madeleine se dezumflă văzând cu ochii şi plânse de 
bucurie când pierdu primele zece kilograme. Pentru a-şi 
elimina fătul, dădu dovadă de acelaşi fanatism pe care îl 
arătase când îl instruise în primele luni ale sarcinii. Era o 
pacientă exemplară care adăuga unei obedienţe perfecte o 
furie lugubră ce o făcea să anticipeze ordinele medicului. 
Exclama într-una: „Debarasaţi-mă de acest găinaţ închistat 
în mine!” Substanţa elaborată de Fontane era o moleculă 
ce provoca nanism, analogă celei utilizate pentru plante şi 
care, în doze mari, scurtează orice organism. Doctorul 
adăugase şi o otravă menită să distrugă măduva spinării, 
să corodeze funcţionarea cerebrală, să facă musculatura 
friabilă. Madeleine izbucnea în adevărate crize de bucurie 
primind aceste droguri, râdea cu poftă spunându-şi că fiul 
ei scade precum o supă. De dimineaţă se apuca să bea 
orice, whisky, coniac, bere, şampanie, cu gândul că fiecare 
înghiţitură va fi o armă îndreptată împotriva şancrului care 
se aciuase în ea. Nu se îmbăta niciodată, furia ţinea beţia în 
şah, iar această uşoară ameţeală, dimpotrivă, îi mărea 
iritarea. Aştepta atacul final cu o nerăbdare ce friza 
nebunia. Atunci când Fontane îi descria modul în care 
insecta, asemeni unui săpun topit în apă, se scurta, ea 
aproape că găfâia de plăcere. 

In cele din urmă, obiectul ajunse de dimensiunea unui 
neg mare şi Fontane îi dădu lovitura de graţie. Dirijă spre 
el, după ce-l situă cu exactitate, ultrasunete de înaltă 
frecvenţă întrebuințate pentru dezagregarea calculilor 
biliari sau renali. Arahnida explodă în mii de fragmente, se 
dispersă. Fontane mai făcu nişte ultime verificări, apoi 
scoase aparatele din priză. Madeleine era, în sfârşit, 
eliberată. 


167 


- COPILUL DIVIN - 


EPILOG 


Un an mai târziu, într-o seară de iulie, o femeie tânără, 
cu privirea radioasă, lua cina împreună cu un tânăr, pe 
terasa unui restaurant, într-un oraş din sudul Italiei. Femeia 
îl ţinea de mână, se juca cu degetele lui, râdea sacadat, 
fără motiv. Era o persoană cu forme pline, cu un bust 
generos, cu buzele cărnoase. O coadă de păr lungă, 
strălucitoare ca o dungă de lumină neagră, îi cădea pe 
mijlocul spatelui. Nu prea îl cunoştea pe cel cu care lua 
masa, îl întâlnise în ajun, în tren; de altfel, puţin îi păsa să 
afle mai multe despre el. Tânăr, fermecător, era eroul 
momentului. O sorbea din ochi, se maimuţărea, o atenţiona 
atunci când, spunându-i pe numele mic, ea uita să 
reacționeze. Pretexta că e distrată, râdea cu şi mai multă 
poftă, veselia îi iradia pe faţă. 

Madeleine îşi schimbase numele în Laure, dar uita acest 
lucru foarte des. Pentru cine o ştia corpolentă, acum era de 
nerecunoscut. Din faza obeză trecuse la cea voluminoasă, 
iar mai apoi la faza plinuţă. De sub învelişul matroanei, îşi 
făcuse apariţia o fiinţă umană. Stratul de grăsime se topise, 
scoțând la iveală un spate, un pântec, nişte sâni cu forme şi 
contururi precise. Din cele două trunchiuri de carne, care 
de multă vreme nu mai erau în stare s-o poarte, ieşiră nişte 
picioare puţin cam dolofane, însă nu lipsite de graţie. Din 
figura apoplectică şi porcină apăruse un chip blând, cu ochi 
mari, curioşi, având acel nu-ştiu-ce catifelat care e 
îndeobşte socotit un semn de tinereţe. Metamorfoza era 
uimitoare. Încercările prin care trecuse aproape că o 
înfrumuseţaseră, făcând să-i dispară acel aer de persoană 
neinteresantă, ştearsă, care o handicapase în prima 
tinereţe. Dispăruseră frica, teama de a trăi, tot ceea ce 


168 


- PASCAL BRUCKNER - 


înainte îi boţea trăsăturile. Se născuse o fiinţă nouă, cu 
rotunjimi adorabile, poate doar cu un început de burtică şi 
cu pernuţe de grăsime plasate delicios, exact acolo unde 
trebuie. Pielea îşi regăsise elasticitatea şi doar câteva 
vergeturi pe sâni şi coapse mai trădau proporţiile de 
odinioară. Era tot înaltă, însă nu făcea notă discordantă 
printre nordice şi americance. Viţelul de mare prăbuşit în 
culcuş se transformase într-o brunetă nostimă. 

Se petrecu însă un fenomen straniu. Fontane se 
îndrăgosti nebuneşte de creaţia lui. De astă dată era a lui, 
mult mai mult decât fusese fiul ei. Nu el o scosese din 
regatul neputinței şi al imobilităţii? Da, el o adusese pe 
lume a doua oară. lar doctoraşul, căruia îi displăcuseră 
întotdeauna alterarea organismelor, viscerele şi sângele, 
crezu că a câştigat cea mai frumoasă victorie a lui asupra 
materiei. Mai trebui să ceară unui amic chirurg s-o opereze 
pe Madeleine, pentru a-i debarasa pântecele de 
microfoanele şi aparatele cu care o căptuşise Louis, iar 
intervenţia trebuia să ţină seama de cea mai mică piuliţă, 
de filamente şi circuite. Se strădui, de asemenea, s-o 
dezintoxice, îi diminua progresiv dozele de alcool, îi 
administra calmante pentru a atenua efectele stării de 
dependenţă. O trimise apoi la munte, în convalescenţă, şi 
se oferi ca, la întoarcere, s-o ia în căsătorie. Madeleine îi 
ceru timp de gândire. Însă ideea de a se angaja din nou 
într-o legătură matrimonială o oripila. Nu încerca niciun fel 
de gratitudine faţă de Fontane: în definitiv, el nu făcuse 
decât să-şi repare greşelile. Şi, în plus, îi amintea de anii cei 
mai sumbri din viaţa ei. Simpla lui prezenţă, precum şi 
fantoma tânguitoare a Marthei - ăsteia tare ar fi vrut să-i 
sucească gâtul, să facă din ea o cârpă de spălat pe jos - ar 
fi reînviat coşmarul. Când ginecologul, împreună cu sora 
lui, veniră s-o ia cu maşina ca s-o conducă acasă, 
Madeleine profită de o oprire într-un restaurant pentru a-i 
uşura de o importantă sumă de bani, o şterse şi se urcă în 
primul tren spre Italia. De cealaltă parte a frontierei, îşi 
făcu acte false pe numele de Laure Wunderkind, originară 

169 


- COPILUL DIVIN - 


din Colmar, în Alsacia, de profesie laborantă. Ştia suficiente 
lucruri despre acest domeniu încât să poată face faţă unui 
interogatoriu. 

Era, în sfârşit, liberă, fără legături, fără trecut, redată 
comunităţii semenilor ei. Amintindu-şi râzând de terorile ei 
de odinioară, îşi promise să profite până la exces de cele 
două pasiuni de care fusese frustrată: dragostea şi 
călătoriile. Se plimba pe străzi, mânară de privirile care o 
fixau: faptul că putea să placă răscumpăra secole de 
urâţire forţată. În fiecare oraş, se culca cu necunoscuţi: 
amintirea perioadei în care-şi făcea datoria conjugală cu 
sentimentul că merge la abator îi înzecea poftele. 
Voluptatea era cea mai mare răzbunare. Se opri la Florenţa, 
trase o fugă la Veneţia, trecu prin Roma şi se instala într-o 
pensiune la Neapole. În trenul dintre Roma şi Neapole îl 
întâlni pe tânărul grec cu care se înţelegea într-o engleză 
aproximativă. În acea seară, după o cină uşoară într-o 
trattoria, tânăra femeie împreună cu prietenul ei se 
întoarseră la pensiune grăbiţi să facă dragoste. Ea îl 
dezbrăcă cu febrilitate, dornică să fie posedată, satisfăcută. 

Însă, în interiorul ei, veghea o entitate microscopică. 
Scăpată de la dezastru, înota acum către inimă, ascunsă 
sub un cheag de sânge de mărimea unei biluţe. Şi, în timp 
ce Laura, amorţită de plăcere, îi murmura amantului tandre 
obscenităţi, implorându-l s-o mai iubească, şi iar s-o mai 
iubească, perla stacojie, oscilând între purpuriu şi roşu 
închis, alerga spre ţintă, ghidată de o singură dorinţă, să 
distrugă, de o singură călăuză, ura neîmpăcată, ura, ura, 
ura. 


170 


- PASCAL BRUCKNER - 


Vă închipuiți că un copil ar mai accepta să se nască dacă i s-ar infațișa 
ceea ce îl așteaptă după accea? Insărcinată și purtind în pintec doi 
gemeni, tinăra Madeleine are ideea de a nu-i lăsa să vegeteze novă 
luni și se hotărăște să-i instruiască; în scurt timp și folosind sofisticate 
mijloace miniaturizate tipice vremurilor noastre, Louis și Celine, cei 
doi foetuși, ajung să înghită enciclopedii întregi, ba chiar să mai ceară 
și suplimentele lor, apendicele, revizuirile la zi — pina în clipa cind vor 
să citească și ziare, ceea ce-i pune pe ginduri: merită oare să se 
mai nască sau nu? Céline crede că da, dar, o dată ieșită în lume, e 
lovită de amnezie; louis injurindu-i in mai multe limbi pe toți savanții 
care-i asteptau ivirea sub reflectoarele televiziunii, rămine în uterul 
matern și devine punctul de maxim interes al intregii lumi, ajungind 
să-l destituie din prerogativele sale pe însuși Dumnezeu. Farsă 
gigantică, la limita dintre atroce și funambulesc, romanul se salvează 
strălucit printr-o ironie devastatoare, care-l așeaza pe Bruckner în 
directa descendență a lui Voltaire. 


Pascal Bruckner (născut în 1948) este unul dintre cei mai interesanti 
filozofi, eseişti și scriitori ai noii generații și incă unul prolific - a 
publicat pină acum peste o duzină de carți (romane și eseuri). La 
Nemira i s-a tradus deja Noua dezordine amoroasă (scrisă impreună cu 
Alain Finkielkraut) și tot aici se află în pregătire cartea sa Tentația 
nevinovăției, laureată a Premiului Medicis pentru eseu în 1995. 


ISBN 973-9301-11-8 NEMIRA 


171