Pascal Bruckner — Capcaunii anonimi

PASCAL BRUCENER 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


PASCAL BRUCKNER 


CĂPCĂUNII ANONIMI 


urmată de 


ŞTERGĂTORUL 


Două poveşti 


Traducere din limba franceză şi cuvânt înainte de: Muguraş 
Constantinescu 
Titlul original: LES OGRES ANONYMES. Suivi de L'Effaceur, 


Deux Contes, 1998 
Editura Trei, 2002 


Versiune ebook: v1.0, noiembrie 2017 


- PASCAL BRUCKNER - 


Pentru Anna, care îşi va întâlni într-o zi 
căpcăunul şi îl va devora 
Pentru Eric, care l-a digerat pe al său 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


Despre căpcăuni şi căpcăunitudine la Pascal 
Bruckner 


Cunoscutul eseist, filosof şi romancier, Pascal Bruckner, 
răsplătit cu premiul Medicis pentru eseu şi cu premiul 
Renaudot pentru roman, şi-a surprins şi încântat cititorii, 
publicând şi un volum de poveşti, Căpcăunii Anonimi 
(Grasset, 1998), care însă, vom vedea, sunt mai ales 
poveşti de copii pentru adulţi. Bruckner a ales acest gen, 
controversat şi uneori marginalizat, într-o epocă în care 
povestea tradiţională îşi manifestă vitalitatea şi prin 
insinuarea în roman, prin metamorfozarea în poveste cultă, 
prin modul în care hrăneşte eseul sau prin reflecţia 
teoretică pe care o inspiră. 

Ne propunem în acest scurt articol, care prefaţează 
traducerea poveştilor lui Bruckner, să analizăm tocmai 
ecourile şi reminiscenţele de basm cu căpcăuni într-un 
roman ca Hoţii de frumusețe (Editura Trei, 1999, traducere 
Magda-lena Popescu) şi în cele două povestiri din volumul 
de faţă, subintitulat, de altfel, chiar Dovă poveşti, precum 
şi relaţiile fructuoase între roman, basm şi eseu la Pascal 
Bruckner. 

Mai multe elemente ar putea fi considerate ecouri de 
poveste în romanul Hoţii de frumusețe, fină şi lucidă analiză 
a evoluţiei şi degradării unor mitologii ale anilor '60. Mai 
întâi, cabana solitară, ascunsă în pădure, aminteşte de 
locuinţa căpcăunului din poveşti, trăind izolat de lume, sau 
de casa-castel a lui Barbă-Albastră, figură căpcăunescă, la 
rândul său. Locatarii săi, un cuplu, trăind cu nostalgia 
sloganurilor din mai '68, sunt slujiţi de un pitic straniu, alt 
personaj din arsenalul feeric tradiţional. „Fanarul” lor, acel 
laborator-închisoare, în care prin mijloace moderne se 


4 


- PASCAL BRUCKNER - 


înlătură şi colectează frumuseţea tinerelor prizoniere, aflat 
în pivniţă, spaţiu al spaimei şi al tulburării, cum îl vede 
Bachelard, aminteşte şi el de cabinetul sumbru al lui Barbă- 
Albastră. Helene, frumoasa şi tânăra captivă, este văzută 
ca o „zână”, iar fetiţa, pe care doctorul o va adopta, ca o 
„mică zână”. 

O doză de cruzime, un grăunte de ferocitate, dar şi o 
anumită ambiguitate, care îşi pun amprenta pe povestea 
acestor hoţi stranii, par să vină din lumea căpcăunilor unui 
Perrault sau a unei d'Aulnoy pentru a ajunge transfigurate 
la un Tournier, toţi fascinaţi de mitul complex al 
căpcăunului, într-o dedicație de exemplar, Pascal Bruckner 
recunoaşte această cruzime, fiindcă el vorbeşte de romanul 
său ca de „o poveste cu zâne la Marchizul de Sade”, iar 
într-un interviu îl numeşte chiar o „poveste crudă”. 

Locuinţa ciudatei familii în trei se găseşte într-un cadru 
feeric, dar care ne lasă să presimţim ceva tulbure şi 
neliniştitor. Deşi tonul este adeseori ironic, basmul este clar 
evocat prin pomenirea celor şapte pitici din A/bă ca 
Zăpada. Ne interesează în mod deosebit aici natura 
complicată a personajului-căpcăun; „tristeţea”, 
„melancolia”, „nenorocirea” şi chiar „lacrimile” lui Jérôme 
Steiner, stăpânul cabanei-castel, anunţă pe cele ale 
Ştergătorului, din povestea cu acelaşi nume de Bruckner şi 
nu sunt foarte departe de melancolia Fiarei din Frumoasa şi; 
Fiara de Doamna de Beaumont. Această „tristeţe” a lui 
Steiner, pe care o regăsim şi la unele personaje ale 
Doamnei d'Aulnoy, asupra cărora apasă un blestem greu, 
este semnul unor naturi contradictorii prin sfâşierea între 
tristeţe şi bucurie, între blândeţe şi violenţă, între 
melancolie şi nebunie, la care binele şi răul se amestecă şi 
se întrepătrund, fiind departe prin aceasta de claritatea şi 
simplitatea naturii umane din poveştile tradiţionale în care, 
cum spune Claude Bremond, „cei buni sunt răsplătiți, cei 
răi sunt pedepsiţi”, nelăsând loc pentru ambiguitate. 

Printr-o seamă de caracteristici, locuitorii cabanei pot fi 
priviţi ca o actualizare şi nuanţare a căpcăunului din 

5 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


poveşti: ei „devorează” frumuseţea şi tinereţea victimelor 
pentru a şi le încorpora, tot aşa cum, subliniază Eliade, 
anumite popoare canibale mănâncă oameni nu împinşi de 
foame ci din dorinţa de a-şi apropria calităţile lor. Romanul 
lui Bruckner este, aşadar, o metamorfoză îndepărtată a 
poveştilor cu căpcăuni, bine ilustrate de autorii deja 
pomeniţi, şi anunţă prin câteva elemente povestirea pentru 
copii Ștergătorul, adevărată poveste crudă şi filosofică în 
acelaşi timp. 

Absența separării nete între cei buni şi cei răi 
caracterizează, vom vedea, şi cele două poveşti ale lui 
Bruckner, reunite în volumul Căpcăunii Anonimi, care, chiar 
din titlu, îmbină feericul tradiţional şi aluzia ironică la 
actualitate, prin evocarea grupurilor de reinserţie de tipul 
„alcoolicii anonimi”. Nu ne miră faptul că Bruckner a ales 
căpcăunul ca personaj titular; la sfârşitul de secol şi mileniu 
când publică el cartea, imaginarul contemporan, al unui 
timp de trecere, de punte între epoci, este locuit de 
vampiri, de mutanti, de tot felul de făpturi stranii, iar fiinţa 
diferită, blestemată, monstruoasă sau numai ambiguă, 
trăind la frontiera a două lumi, a două regnuri, a două 
regimuri, devine parcă şi mai pregnantă. 

Găsim astfel căpcăunii în toată ambiguitatea lor - 
„Căpcăunul, ne spune Bouloumi6, este un monstru cu 
puteri supranaturale, o fiinţă fermecată, care parcurge 
regnurile şi aparţine fiecăruia dintre ele fără ca să ştim 
prea bine dacă el este de natură umană, animală sau 
divină.” - la povestitori de la sfârşitul secolului al XVII-lea 
ca Perrault şi d'Aulnoy, dar şi la scriitori de la sfârşitul 
secolului al XX-lea ca Tournier, Chessex sau la psihanalişti 
precum Christiane Olivier, care îşi propune să descrie şi 
„analizeze” „căpcăunul” nostru „interior”, adică violenţa 
care ne bântuie. Am putea deci spune că adeseori 
căpcăunii intră în poveşti, în povestiri sau romane pentru a 
ne vorbi despre căpcăunitudinea noastră şi cea a lumii în 
care trăim. 


- PASCAL BRUCKNER - 


Propunându-ne ca personaj central al primei sale poveşti 
un căpcăun, sfâşiat între datoria de a-şi perpetua rasa şi 
dorinţa de a scăpa de secole de maledicţie, Bruckner pare 
să nu fi uitat ambivalenţa mitului căpcăunului care vine din 
timpuri imemoriale, nici figura neliniştitoare pe care o 
constituie el în poveştile predecesorilor săi. Ca orice 
personaj mitic căpcăunul are ceva din ambivalenţa 
sacrului, el atrage şi respinge, el fascinează şi sperie, ca 
toate manifestările puterii din lumea de dincolo. Printr-o 
maledicţie milenară, căpcăunul pofteşte mai ales carnea 
fragedă a copiilor, dimensiune mult subliniată de poveştile 
lui Bruckner. 

Tocmai de aceea ambiguitatea sa reiese mai ales din 
relaţiile lui cu copiii, ceea ce dă uneori acestei figuri o 
conotaţie parentală (să nu uităm că la Chassex căpcăunul 
este tatăl cu autoritatea sa devoratoare, iar Abel al lui 
Tournier este şi el patern, protector şi căpcăunesc în 
acelaşi timp). 

Şi la Perrault căpcăunii sunt marcați de o anumită 
ambiguitate: în Motanul încălțat, căpcăunul este o fiinţă 
civilizată, care iubeşte mondenitatea şi oferă o ospitalitate 
necondiționată; în plus el are darul metamorfozei pe care îl 
etalează pentru a-şi amuza musafirul. În Frumoasa din 
Pădurea adormită Regina Căpcăună are totul din înfăţişarea 
unei regine de rasă omenească, deşi este temută de 
curteni şi de fiul ei. Este vorba aici de o figură maternă 
devoratoare a autorităţii fiului ei şi a personalităţii nurorii 
sale. Ea este „soacra absolută” care nu se mulţumeşte să o 
marginalizeze pe nora ei, dar vrea să o devoreze în sensul 
propriu al cuvântului. Regina Căpcăună pare a fi o natură 
dublă, jumătate om, jumătate căpcăun, sfâşiată între 
natură şi cultură, între oraş şi pădure, între crud şi gătit. 
Atâta vreme cât trăieşte în capitală, la Curtea regală ea se 
comportă ca o regină, ca o fiinţă omenească, dar 
căpcăunitudinea ei ereditară o atrag către casa din pădure 
unde natura ei bestială se dezvăluie şi se dezlănţuie. 
Bestialitatea ei nu este însă complet ruptă de umanitate şi 

7 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


regalitate fiindcă, printr-un scandal gastronomic, Regina 
vrea să-şi mănânce nepoţii şi nora, nu ca o carne crudă, ci 
gătiţi şi asezonaţi cu sos Robert, indiciu de mare 
rafinament culinar. Sfârşitul ambiguu al poveştii introduce o 
notă de şăgălnicie din partea povestitorului, pe care o vom 
găsi şi la Bruckner, fiindcă ultima frază pare să mizeze pe 
sensul figurat al termenului „a mângâia”, lăsând să planeze 
îndoiala peste ce înseamnă de fapt să fii fiu de Căpcăună. 
Regina devoratoare moare, iar fiul ei este mâhnit dar „se 
mângâie mai apoi cu frumoasa lui soţie şi cu copiii săi”, 
întrebarea asupra modului în care un fiu de Căpcăună se 
„mângâie” cu copiii săi a fost deja pusă de Francois Rigolot, 
dar răspunsul la ea este greu de dat; vom găsi poate un 
răspuns în povestea lui Bruckner care pare să moralizeze 
asupra faptului că nu te vindeci niciodată de condiţia de 
căpcăun. 

Deja în eseul său Tentaţia inocenţei, în tableta „O logică 
a canibalismului”, Bruckner medita asupra lăcomiei şi 
canibalismului societăţii noastre dominate de consumism, 
semnalând simptomele de căpcăunitudine care îl preocupă 
acum: „E un stomac în stare să digere orice, un cod 
insubmersibil care îşi recuperează propria contestaţie 
pentru a renaşte mai bine. Căci revoltându-te împotriva 
conţinuturilor ei, i te supui mai bine. Ironie supremă a 
consumismului: să ne lase să credem că a dispărut în 
vreme ce nu există nici măcar un domeniu pe care să nu-l 
contamineze.” 

În povestea sa despre căpcăunii anonimi, autorul pare să 
ne prevină prin Dedicaţie că avem fiecare partea noastră 
de căpcăunitudine, care trebuie înfruntată şi asumată. Prin 
acest  căpcăun modern care are aparenţa omului 
contemporan, autorul ironizează clişeele culturale şi 
civilizaţionale ale epocii noastre. Deja noţiunea de 
„căpcăunitudine”  (ogritude), care rimează cu cele de 
„negritudine”,  „algeritudine”,  „belgitudine” etc. Are o 
conotaţie de actualitate, punând aproape parodic problema 


8 


- PASCAL BRUCKNER - 


cunoaşterii şi recunoaşterii unei identități, a unei diferenţe, 
a unei specificităţi. 

Un amestec ironic de referinţe vechi şi moderne 
caracterizează viaţa căpcăunului nostru: Balthus Zaminski 
este crescut de un slujitor vegetarian, Carciofi, care vrea 
să-l convertească la regimul său. Obsesia hranei sănătoase 
şi energizante, care alimentează atâtea publicităţi, este şi 
ea ironizată cu fineţe. Ca şi Regina Căpcăună a lui Perrault, 
Balthus iubeşte rafinamentul şi sofisticarea şi aceasta se 
vede prin cultura lui gastronomică; el cunoaşte şi respectă 
„biblia” căpcăunilor Arta de a găti bebeluşii şi lucrează el 
însuşi la redactarea unui Ghid al vinurilor pentru carnea de 
copil. Ca o fiinţă cultivată şi educată, el mănâncă anumite 
feluri, ascultând anumite bucăţi muzicale. Ca şi vampirii 
sau vrăjitoarele, alţi paria blestemaţi, căpcăunii ascultă de 
anumite ritmuri cosmice: în nopţile cu lună plină 
impulsiunea lor canibală este devastatoare, irepresibilă. 

De la început, Bruckner ne prezintă pe eroul său sfâşiat 
între natura animală şi natura umană. Toate mijloacele şi 
instrumentele societăţii noastre moderne sunt puse în 
mişcare în tentativa lui Balthus, îndemnat şi ajutat de 
servitorul său, de a scăpa de ereditate: consultaţie la un 
generalist, şedinţe pe divan cu un psihanalist, 
administrarea de minerale şi vitamine, căutarea unei soţii, 
frecventarea unui grup de reinserţie. Rezultatele sunt însă 
slabe. Tot mai copleşit de maladia sa, transformat de 
diferitele regimuri într-un uriaş obez, Balthus se hotărăşte 
la un sacrificiu de sine, la un dar de sine nemaiîntâlnit, 
printr-un număr de circ „extravagant şi abominabil”, în 
aparenţă, destul de perfid, în realitate. In Ajunul sărbătorii 
de Crăciun, el îşi va mărturisi în faţa publicului de la circul 
unde este angajat ca om de serviciu, public alcătuit mai 
ales din copii, căpcăunitudinea, îşi va face „mea culpa”, 
după care se va arunca într-un cazan uriaş, cu apă 
clocotită, pregătit special pentru aceasta, spre a se 
transforma în hrană oferită copiilor pe un platou mare. În 
ciuda indignării câtorva părinţi, majoritatea copiilor se vor 

9 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


distra la acest număr extravagant şi vor savura carnea de 
căpcăun. Dar cadoul de Crăciun făcut de Balthus nu este 
atât de sublim pe cât pare fiindcă, înainte de a se arunca în 
cazanul ucigător, Balthus Zaminski, căpcăun din secolul al 
XX-lea, face cu ochiul către servitorul său ca pentru a-i 
aminti că oricine mănâncă oricât de puţină carne de 
căpcăun devine căpcăun la rândul său. 

Propunându-ne acest personaj care ar putea, la o primă 
vedere, să vină din negura vremurilor, Bruckner vorbeşte 
de fapt, folosind cu măiestrie acea scriitură a cruzimii care 
l-a consacrat, despre căpcăunitudinea omului modern, 
lacom ca şi societatea care l-a produs şi îl modelează, aflat 
în dificultate de comunicare, în ciuda maşinii uriaşe, pusă în 
mişcare tocmai pentru o mai bună comunicare, fiindcă 
adesea la el căpcăunitudine rimează şi se asociază cu 
solitudinea. Figura căpcăunului modern îi permite să 
ironizeze, mergând până la deriziune, ceea ce consumismul 
canibal, semnalat în Tentația nevinovăției ca îngrijorător, 
propune drept remediu pentru bolile omului modern. 

Putem vedea, aşadar, cum motivul căpcăunului, venind 
din imaginarul mitologic, traversând imaginarul basmului, 
intră la Bruckner în eseu ca metaforă a societăţii de 
consum, se metamorfozează în romanul Hoţii de frumuseţe 
până la a-l apropia de o povestire crudă pentru a ajunge 
apoi în cele două poveşti filosofice din volumul de faţă, în 
care avocatul Zaminski şi, cum vom vedea, chimistul 
Folcone constituie avataruri moderne ale căpcăunului. 

Paul  Folcone, personajul central din povestea 
Ștergătorul, are şi el ceva dintr-un căpcăun prin aplecarea 
lui de a „devora”, ştergându-le, frumoase chipuri de copii; 
el poate fi apropiat, în acelaşi timp, de hoţii de frumuseţe 
deoarece, ca şi ei, suportă cu greu frumuseţea şi fericirea 
celorlalţi, mai ales cea a copiilor; am putea chiar vedea în 
această povestire o metamorfoză a romanului hotilor, 
adaptat şi simplificat pentru tinerii cititori. Ştergătorul este 
şi o actualizare a vrăjitorului, a magicianului rău, care se 
răzbună pe cei care îl ofensează sau îl ignoră, vrăjindu-i. El 

10 


- PASCAL BRUCKNER - 


aminteşte şi de savantul care face invenţii extraordinare, 
frecvent în povestirile de science-fiction: e vorba în cazul 
său de vopseaua care şterge orice, mai ales viaţa, de 
„radiera universală”. Dacă produsul miraculos al chimistului 
este marcat de negativitate, relaţia între ştergător şi 
posibilul şters este marcată de o anumită ambiguitate; în 
cuplul, călău/ victimă, prădător/ pradă, temnicer/ prizonier 
culpabilitatea este când de o parte, când de cealaltă, 
fiindcă lipsa fericirii unuia, vom vedea, priveşte şi pe 
celălalt. Matthieu copilul-victimă se simte vinovat în faţa 
călăului său, al cărui chip exprimă o „tristeţe abisală”. 
Relaţia între bătrânul chimist şi copilul prizonier primeşte 
conotaţii paterne şi filiale; nu se mai ştie cine îmblânzeşte 
pe cine, cine este prădătorul, cine este prada, fiindcă 
vrăjitorul cel rău se transformă în dădacă ocrotitoare. 
Folcone, ratat şi ursuz, ofensat şi provocat, iritat de 
frumuseţea şi fericirea copiilor, este cuprins de tulburare şi 
apoi atras de o reverie de paternitate, de modelare a 
copilului, prădătorul schimbându-se în protector; relaţiile 
lor sunt din ce în ce mai strânse şi viaţa unuia pare să 
depindă de celălalt. 

Când, în timpul unui accident de laborator, copilul răpit 
salvează viaţa răpitorului său, viziunea despre existenţă a 
acestuia este zguduită; călăul este, ca să spunem aşa, 
„chinuit” de bunătatea şi generozitatea victimei sale. 
Respectând spiritul poveştii tradiţionale în care cel rău care 
se căieşte este salvat, autorul Ștergătorului dă această 
şansă de mântuire personajului său iniţial malefic. 

Poveştile din Căpcăunii Anonimi au fost numite, rând pe 
rând, poveşti filosofice, poveşti crude, poveşti de copii 
pentru adulţi, şi, cum sperăm să o fi arătat, ele au câte 
ceva din toate acestea, purtând însă amprenta cărţilor lui 
Bruckner: un suspans de acţiune polițistă, un grăunte de 
cruzime, o anumită tandreţe, o privire lucidă şi ironică 
asupra lumii contemporane, o mare intensitate a vieţii, o 
ingeniozitate a ficţiunii care, toate reunite, dau ceea ce am 
putea numi „marca Bruckner”. Ele au acele trăsături pe 

11 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


care în eseul său din 1995 Bruckner le găsea în basmul 
adevărat, opus dulcegăriilor de tip Disneyland. Îl vom 
parafraza şi vom spune cu titlu de concluzie că poveştile 
sale constituie un ghid subtil, care orientează fantasmele şi 
ambivalenţele către un deznodământ coerent. În acest 
sens, ele au cu siguranţă o funcţie educativă, fiindcă 
disciplinează haosul interior în ciuda violenţelor care au loc 
în el. 


Muguraş Constantinescu 


12 


- PASCAL BRUCKNER - 


CĂPCĂUNII ANONIMI 


În ziua când împlini douăzeci şi cinci de ani, Balthus 
Zaminski, căpcăun de felul său, făgădui slujitorului său 
Carciofi că n-o să mai mănânce niciodată copii. Gata, voia 
să se îndrepte. Pe crucea mea, să mor dacă spun minciuni. 
De data asta treaba era serioasă: 

— Îți jur, Carciofi dragă, poţi să mă duci într-o creşă de 
copii mici, am să fiu mai cuminte decât un mieluşel. 
Lucrurile astea mă dezgustă acum. Dacă ai şti cât de 
eliberat mă simt, ce minunat este! 

Slujitorul plânse, îngenunche, mulţumi lui Dumnezeu şi 
desfăcu o sticlă de şampanie. Evenimentul trebuia 
sărbătorit. Şi ce eveniment! Stăpânul lui cel drag punea 
capăt, prin puterea unui jurământ, la secole de blestem. 


Ca voi şi ca mine 


Balthus Zaminski nu era unul dintre acei căpcăuni 
grosolani, cum vedem prin poze, pântecos, cu mustăţi pe 
oală, cu hainele murdare, pătate de sânge şi grăsime. Nu, 
nu era o brută carnivoră care scoate răgete fioroase, ci un 
domn deosebit de elegant, întotdeauna bine ras, doar cu 
mâinile un pic cam vânjoase şi cu dinţii foarte ascuţiţi. Dar 
când nu râdea în hohote - în asemenea împrejurări dădea 
la iveală nişte incisivi tăioşi ca briciul - şi când purta 
mănuşi faptul trecea neobservat. Cei din neamul Zaminski 
erau aristocrați. Originari din Polonia, plecaseră din 
ţinuturile natale cu patru veacuri în urmă şi se 
împrăştiaseră în lumea largă. Balthus avea rude peste tot. 
Un unchi al lui era magistrat în Africa de Sud, un altul 


13 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


consilier de stat în Danemarca, un văr făcea avere la New 
York, un altul trăia în Australia. Dar nu toţi erau căpcăuni. 
Numai cei din Franţa revendicau acest titlu din tată în fiu, 
din mamă în fiică, fără nicio discriminare. Dacă aveai 
norocul să nu fi mâncat de părinţi până la zece ani - 
aceasta este data limită până la care se consumă un copil, 
fiindcă mai târziu devine aţos, tare ca talpa -, primeai mai 
apoi o educaţie aleasă. Servitorilor le cădea în seamă să-i 
ocrotească pe micuţi până la vârsta salvatoare. 

Pentru a înţelege bine acest fenomen, trebuie ştiut că 
neamul căpcăunilor, descinzând pesemne din zeul Cronos 
care îşi devora propriile odrasle - în privinţa aceasta 
istoricii au îndoieli -, trăia odinioară la hotarele lumii 
civilizate şi de acolo veneau să prade târguri şi sate. 
Răpeau copii cu zecile, se ghiftuiau cu ei şi se întorceau o 
lună-două mai târziu împinşi de foame. Dar cum, încetul cu 
încetul se formă o rezistenţă împotriva lor, fură împrăştiaţi, 
alungaţi de pe moşiile lor şi nevoiţi să se amestece cu 
localnicii. Sălăşluiau în munţi, în câmpii neprietenoase, în 
păduri de nepătruns. Işi construiră castele cu neputinţă de 
cucerit şi cetăţi întunecoase, de unde ieşeau la pradă 
cerând răscumpărări de la oameni, luând dijmă de la 
familiile cu mulţi copii. În acele vremuri, aşa cum în fiecare 
cămin un copil era menit Bisericii, un altul era sortit 
căpcăunului: cel mai adesea era vorba de ultimul născut 
numit „căpcăunelul”, pentru care orice zi trăită nu era 
decât o amânare. Când căpcăunul bătea la poartă cu 
mâinile lui uriaşe, amenințând că smulge acoperişul sau că 
sparge geamurile, tatăl şi mama, tremurând ca varga, cu 
copilaşii scâncind pe lângă ei, îi întindeau într-un coş, 
îmbrăcat tot în alb, cu un fir de pătrunjel în urechi, puişorul 
lor, iar căpcăunul pleca fără să le mulţumească, în hohote 
sălbatice de râs care îi înfiorau până în măduva oaselor. 

— Hai, cumetrilor, urla el, la treabă, grăbiţi-vă să-mi 
faceţi alt plod. La noapte, daţi-i bătaie, şi de mai multe ori 
dacă e nevoie. Să nu care cumva să întârziaţi cu dijma! 


14 


- PASCAL BRUCKNER - 


Câteva clipe mai târziu, auzeau ridicându-se din adâncul 
pădurii un râgâit grozav, cavernos, semn că monstrul 
isprăvise de cinat; îşi făceau semnul crucii, cădeau în 
genunchi, se rugau la Sfânta Fecioară să-i cruţe şi să-i 
blagoslovească iar cu pruncuşori. După care mergeau 
degrabă să-şi îndeplinească datoria conjugală. 

Dar regii, prinții, seniorii îi urmăriră pe căpcăuni până în 
castelele lor, le arseră casele, îi capturară şi decapitară cu 
sutele, trecându-i prin foc şi sabie pe verii, nepoţii şi rudele 
lor, pentru ca această cumplită seminţie să dispară pentru 
totdeauna de pe faţa pământului. Câţiva căpcăuni 
supravieţuiră, ascunzându-se sau deghizându-se sub haina 
şi starea altor profesiuni şi plecară prin oraşe să se 
amestece printre oameni. Născociră un limbaj al lor ca să 
se recunoască între ei fără să se dea de gol, formară 
societăţi secrete, confrerii de inițiați după modelul 
carbonarilor,  francmasonilor,  rozacrucienilor, formând 
reţele întregi cu toată supravegherea poliţiei. Neamul 
Zaminski din Franţa se număra printre aceştia: sub 
înfăţişarea unor mari burghezi dedicați comerţului şi 
dreptului, ei oficiau în taină ca să-şi potolească poftele. E 
multă vreme, aşadar, de când căpcăunii nu mai au chipuri 
de ucigaşi sau de sălbatici. Sunt fiinţe respectabile ca voi şi 
ca mine, care vorbesc englezeşte, plătesc cu cărţi de credit 
şi lucrează la calculator. Tocmai de aici vine primejdia! 


Un servitor prozelit 


Când tatăl lui Balthus, Benoit Bronislaw Zaminski, fu pe 
patul de moarte din cauza unei angine pectorale pricinuite 
de excese alimentare, îşi convocă fiul în vârstă de 
treisprezece ani la căpătâi şi îi ceru să jure pe Cartea 
Sfântă a căpcăunilor, Codex Carnivorum, că va perpetua 
tradiţiile familiei. 

— Dacă îţi încalci jurământul o să fii blestemat, iar 
fantoma mea o să te urmărească şi în cel mai îndepărtat 
colţ din univers. Ai jurat şi de acum tot neamul Zaminski 


15 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


depinde de tine ca să supravieţuiască. La rândul tău să ceri 
copiilor tăi să jure, pentru ca astfel rasa noastră să nu se 
stingă niciodată. Noi suntem deosebiți, Balthus, să nu uiţi 
asta! 

Bietul Balthus! Era sfâşiat. Cum avea să-şi ţină 
promisiunea, când doisprezece ani mai târziu făgăduise 
valetului său exact contrariul. 

Dar, trebuie să o spunem, Carciofi nu era un servitor 
obişnuit. Intrase în slujba familiei Zaminski când avea zece 
ani. Mai întâi ajutor la bucătărie, trimis pe la cumpărături, 
deveni mai apoi valet şi pe urmă fu folosit exclusiv în 
serviciul  micuţului  Balthus, faţă de care era cu 
cincisprezece ani mai mare. Îl îndrăgise pe micuţ ca un 
tată, îi supraveghease studiile, educaţia, îl ajutase în 
fiecare etapă a vieţii, îl sprijinise în momentele grele. Din 
majordom devenise mentor şi duhovnic. Carciofi însuşi nu 
era altceva decât fiu de cârnăţar din Bologna, în nordul 
Italiei. Crescut printre cârnaţi şi jamboane, le găsi curând 
respingătoare. La şase ani, indignat de omorârea barbară a 
animalelor, avea să îndemne la răscoală porcii din ferma 
vecină, fluturându-le pe sub nas şiraguri de cârnăciori şi 
slănină. 

— Animale cu rât şi coadă, venerabili porci şi scroafe, 
iată ce vă aşteaptă, iată ce soartă vă pregătesc oamenii. 
Deşteptaţi-vă! 

La fel îndemna vacile, viţeii, gâştele, gânsacii şi puii, 
avertizând fiecare specie asupra capcanelor ce i se întind. 
Vorbea astfel cocoţat pe un taburet în mijlocul ogrăzii, în 
indiferența generală a păsărilor şi a mamiferelor. Nimeni 
nu-i băga în seamă vorbele, în afara tatălui său care îl 
surprinse într-o zi certând neamul galinaceelor şi îl aduse 
acasă croindu-i la palme şi curele. Gândul că propriul lui fiu 
a putut să incite la revoltă purceii de lapte şi godinii, că a 
vrut să-i saboteze cu bună ştiinţă munca ce-i aducea 
pâinea îl înfurie peste măsură. Carciofi primi o bătaie soră 
cu moartea de care îşi aminti ani de-a rândul şi fu pedepsit 
să mănânce mortadela şi untură vreme de şase luni, 

16 


- PASCAL BRUCKNER - 


inclusiv dimineaţa. Asta nu făcu decât să-i sporească 
aversiunea pentru meseria părintească. Refuză încetul cu 
încetul salamul, burta, jambonul, păstrama, organele şi 
rinichii. La opt ani deveni vegetarian îşi repudie pentru 
totdeauna familia, fugi noaptea de acasă cu o desagă în 
mână, trecu graniţa franceză, ajunse la Paris şi după alte 
întâmplări fu angajat la familia Zaminski. 

Când află mai târziu - nu bănuise nimic la început - că 
patronii săi sunt căpcăuni şi că se desfată mâncând copii fu 
cuprins de disperare. Asta îi crea o mare problemă de 
conştiinţă; se gândi să demisioneze. Preferă totuşi să uite 
de scrupule şi să păstreze un post bun unde i se respectau 
preferinţele pentru legume şi suc de morcovi. La urma 
urmei, vegetarienii se opun ingerării cărnii de animal, nu se 
vorbeşte nicăieri de carne de om. Il necăjea totuşi că 
scumpul lui Balthus, care ajungea acum la pubertate şi 
arbora o acnee de toată frumuseţea, intra în această 
confrerie monstruoasă. Micuţul fusese iniţiat în această 
artă de tatăl şi bunica lui, după cum se obişnuia în familie. | 
se amestecase carne de copil în mâncare de când era mic, i 
se inculcase acest gust o dată cu cel de lapte şi de 
bomboane. Şi faptul că un copil atât de blând, care arăta 
înclinații pentru poezie şi cinema, mai ales pentru 
comediile muzicale americane, era împins pe o cale atât de 
sângeroasă îl scandaliza pe valet. Începu de timpuriu să 
contracareze propaganda paternă, dar micuțul nu-l asculta 
şi-l respingea. Către vârsta de şaisprezece ani tânărul făcu 
o adevărată pasiune pentru copii şi devora câte trei 
prichindei pe săptămână. Văduva de maică-sa, o femeie 
grăsuţă şi ursuză, care fusese iniţiată în căpcăunitudine de 
soţul ei, dar care prefera ciocolata pe care o lua cu pumnul 
din bombonierele mari presărate peste tot în apartament, 
mai ales ciocolata neagră umplută cu migdale sau cu 
bucățele de alune, maică-sa, aşadar, care se stingea încet 
în cultul soţului dispărut prea devreme, reuşea cu greu să-i 
satisfacă nevoile şi trebuia să trimită mereu hăitaşii după 
provizii pentru fiul său. 

17 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


Carciofi bodogănea, rodea zăbala, dar tot spera să aducă 
băiatul pe drumul cel bun, oricare ar fi fost preţul de plătit. 
Când mama muri în cele din urmă de o criză de apoplexie, 
urmare a unei alimentaţii prea bogate, profită încercând să- 
şi recâştige ascendentul asupra protejatului său. În fiecare 
zi îi critica deprinderile, îl dojenea pentru gusturile lui. 
Copilul îşi bătea joc de predici, urmându-şi poftele pe care 
tinereţea şi robusteţea i le înzeceau. Dar Carciofi avea 
timpul, răbdarea şi geniul persuasiunii. Cu atât mai mult, cu 
cât Domnul Zaminski tatăl, încântat de serviciile lui, îi 
încredinţase pe patul de moarte creşterea vlăstarului său - 
Balthus era singurul lui fiu - şi îi dăduse o mare parte din 
avere ca să ducă la bun sfârşit această sarcină. Înscăunat 
tutore şi supraveghetor, o dată mama dusă la rându-i, 
Carciofi avu toată autoritatea necesară ca să-l influenţeze 
cum voia pe adolescent. 

In fiecare dimineaţă, în timp ce îl alinta, îi inculca 
respectul pentru fiinţele vii, păsări, vite, cai şi, în special, 
copii. li tot cerea să repete că e un lucru rău să mănânci 
copii, că aşa ceva nu se cade. 

— Dar de ce, se înfuria Balthus, de ce e o crimă dacă mie 
îmi place? De vreme ce natura a sădit acest gust în mine, 
societatea care îmi înfrânează instinctele ar trebui 
schimbată. Şi de altfel am recitit cele zece porunci şi 
Declaraţia drepturilor omului, codul civil şi codul penal. Nu 
scrie nicăieri că nu ai voie să mănânci copii. Carciofi, dă-mi 
un motiv serios care să nu fie o chestiune de principiu şi 
renunţ imediat. 

— Un motiv serios? Dar e evident: copiii sunt prea bogaţi 
în grăsimi diverse, mănâncă lapte, brânză, carnea lor este 
saturată de lipide, de radicali liberi, de acizi nesănătoşi. 
Dacă o ţii tot aşa, la treizeci de ani vei avea colesterol 
precum tatăl tău, diabet precum mama ta, te va paşte 
obezitatea, inima îţi va fi strânsă ca într-o menghină, 
arterele ţi se vor astupa. 


18 


- PASCAL BRUCKNER - 


— Încetează, Carciofi dragă, mă sperii. lată în sfârşit 
nişte argumente serioase şi care dau de gândit. Dar viaţa e 
scurtă şi trebuie să te distrezi. 

Şi tânărul Balthus îşi relua expedițiile carnivore cu alţi 
filfizoni de teapa lui. 


Cu timpul însă lecţiile servitorului său sfârşiră prin a da 
roade. După ani întregi de orgie, Balthus începu să 
mediteze la sensul actelor sale. Remuşcarea puse stăpânire 
pe el: începu să-i fie milă de micuţii pe care îi mânca, chiar 
dacă îi mânca foarte rafinat, gătindu-i şi asezonându-i, îl 
înduioşă durerea părinţilor lipsiţi pe neaşteptate de 
progenitură. Işi amintea nopţile de groază când tatăl şi 
mama lui, înnebuniţi de furie, mai ales în nopţile cu lună 
plină, veneau să-i bată la uşa camerei urlând: „Unde e fiul 
nostru? Unde e fiul nostru?” Foamea le tulbura minţile, îi 
făcea să-şi piardă orice simţ al bunei-cuviinţe. Balthus era 
terorizat, şi Carciofi îl ascundea de fiecare dată într-o 
covată de pâine în fundul dulapului, sau chiar în 
compartimentul de fructe al frigiderului, bine înfofolit. A 
doua zi, după ce criza trecuse, tata şi mama erau din nou 
numai lapte şi miere. Alt copil plătise pentru nebunia lor. Și 
apoi natura venea în ajutorul lui Carciofi: Balthus avea 
probleme de digestie, stomacul lui se împotrivea, copiii nu-i 
mai priau. Trebuia să înceapă o dietă, să ţină regim, să ia 
pastile. Un căpcăun delicat care are probleme gastrice, era 
culmea! Pilorul i se înfunda, vezica i se astupa, ficatul i se 
umfla. Ce ruşine! Trebuia să accepte evidenţa: carnea de 
bebeluşi dăunează grav sănătăţii. Dar atât de puternic era 
atavismul, că Balthus continua să se ghiftuiască deşi asta îl 
îmbolnăvea. 

Incepuse să facă studii de drept, o altă tradiţie în familie. 
Tatăl lui îi spusese: „Ziua o profesiune onorabilă, noaptea 
patimile. Între ele un perete etanş. Nimic în profesiune nu 
trebuie să amintească gusturile pe care le ai. Să nu te 
îndrepţi cumva spre cariera de profesor, preot, educator, 
instructor de sport, confesor, preceptor, pedagog sau 

19 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


cântăreţ.” Şi tot buchisind prin cărţi avusese confirmarea 
că este imoral să mănânci copii, chiar şi copii săraci sau 
străini! Funeste prejudecăţi, gândea, care îi lipsesc pe 
oameni de o plăcere atât de mare. Asta îl tulburase: o 
pasiune atât de intensă pe care toată lumea o condamnă 
nu poate fi prea cuviincioasă. Se informă discret în jur: i se 
confirmă că pe toate latitudinile, în toate civilizațiile să 
mănânci carne de om e foarte prost văzut. Se numeşte 
canibalism şi cei care îl practică sunt condamnaţi de 
ceilalţi. Fu zguduit de aceste revelații, îşi rări expedițiile 
nocturne, o rupse cu tovarăşii lui căpcăunii şi se angajă 
încetul cu încetul pe calea sobrietăţii şi aproape a 
abstinenţii. 

Din fericire pentru el, Balthus Zaminski era un băiat 
extrem de sofisticat, un moştenitor în toate sensurile 
cuvântului, consecinţă a unui mediu social înstărit şi a unei 
educaţii rafinate. Nu numai că stăpânea mai multe limbi, 
dar era înnebunit mai mult decât îşi poate imagina cineva 
după lucrurile frumoase şi după confort. Se dovedea uneori 
de o frivolitate vinovată, parcurgea kilometri întregi ca să-şi 
cumpere încălţăminte de calitate la o cizmărie de comandă, 
îşi schimba hainele de două sau de trei ori pe zi, devora 
revistele de modă şi de bucătărie. Imbrăţişarea mătăsii, 
opulenţa pielii, foşnetul stofelor îl făceau să între în transă. 
Dormea în aşternut cu inițialele lui brodate. Şi era snob din 
cale afară: foarte atent cu mediile pe care le frecventa, 
alegea cu grijă barurile şi restaurantele cele mai bune, 
refuzând tovărăşia neciopliţilor sau a mârlanilor. Locuia 
împreună cu valetul său într-un apartament cu cinci 
camere în cartierul Tuileries (dar închiria şi un apartament 
pe Coastă şi o cabană la munte). Cu alte cuvinte, banii îi 
asigurau un avantaj nepreţuit: nu trebuia să socotească 
fiecare bănuţ, putea să-şi permită orice fantezie. Carciofi îi 
administra averea uriaşă asistat de un specialist în finanţe 
şi îi dădea în fiecare săptămână un cec consistent, pe care 
Balthus îl cheltuia după bunul lui plac. E mult mai uşor să fii 
căpcăun atunci când eşti bogat! 

20 


- PASCAL BRUCKNER - 


Balthus avea gusturi alese. Adora muzica bună şi îi era 
cu neputinţă să facă precum mulţi alţi căpcăuni: să 
savureze un copilaş ca pe un hamburger sau o pizza pe 
muzică rap, tehno sau de varietăţi. Un bebeluş rotofei 
merita măcar un Mozart, un Bach sau un Mahler, fără de 
care ospăţul ar fi fost ratat. Fiindcă Balthus era un excelent 
bucătar care ar fi putut să dea lecţii şi celor mai mari şi îşi 
pregătea reţetele cu mult timp înainte. Foarte curat în ceea 
ce-l privea, îşi făcea manichiura şi pedichiura o dată pe 
săptămână; o cosmeticiană venea să-i îngrijească faţa şi 
pielea. Nu uita sfaturile tatălui său: „Evită să salivezi în faţa 
unui băieţaş sau a unei fetiţe, face o impresie proastă. Nu-ţi 
arăta gingiile, că sunt prea roşii şi stârnesc idei neplăcute. 
Şi, mai ales, nu te duce la dentist: o să-şi dea seama 
imediat de anomalia ta. Câtă vreme mănânci copii eşti ferit 
de carii, de gingivite, de tartru şi de abcese, dar cum te 
opreşti încep să-ţi cadă dinţii.” O dată pe săptămână 
Carciofi îi pilea dinţii cu o pilă groasă de metal care 
producea un sunet dezagreabil. 

Aţi înţeles, Balthus Zaminski era un delicat şi avea o grijă 
deosebită pentru persoana şi înfăţişarea sa. Făcea sport 
într-un club foarte select şi îşi formase o musculatură 
onorabilă. Cât despre gustul lui nestăpânit pentru haine - 
costume de in sau de alpaca, pantofi din piele de crocodil, 
pulovere de caşmir, paltoane din păr de cămilă -, ele îl 
ajutau să iasă din rutină, să-şi canalizeze pasiunile spre 
altceva. Carciofi îl încuraja în aceste lucruri futile, numindu- 
| „puicuţă de lux” şi însoţindu-l după-amiezi întregi la 
cumpărături frenetice de unde se întorceau cu braţele pline 
de pachete, epuizați, visând deja la cumpărăturile de a 
doua zi. 

Timpul trecu, Balthus îşi termină studiile, fu primit la 
doctorat şi intră într-un cabinet de consiliere franco- 
american. În ciuda vârstei tinere, deveni repede un avocat 
căutat, căruia i se iertau unele excentricităţi: purta părul 
lung, venea pe role la Palatul de Justiţie, fuma ţigaretele 
invers, ţinând capătul aprins în gură, îşi pierdea nopţile în 

21 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


cluburi la modă. Arăta o adevărată venerație lui Carciofi, 
care se îndrepta spre patruzeci de ani, vârstă încă verde, 
dacă e să-i credem pe specialişti. O epocă de fericire părea 
să înceapă pentru stăpân şi servitor şi acesta din urmă, 
atent să-şi îndeplinească toate îndatoririle cuprinse în 
slujba sa, se gândea deja să găsească o soţie potrivită 
pentru Balthus. 


O boală persistentă 


Dar vai, mania ancestrală a neamului Zaminski nu putea 
să dispară atât de repede. În primele luni ce urmară 
promisiunii făcute lui Carciofi, Balthus reuşi să-şi ascundă 
vechile obiceiuri. Foarte ocupat, muncea din greu, ieşea 
mult, nu avea mai deloc timp liber. Doar noaptea, în visele 
cele mai neştiute, imaginea vreunui copilaş rumen 
învârtindu-se în frigare îl făcea să se trezească ud de 
transpiraţie. Adormea la loc şi totul era uitat. Dar într-o zi, 
pe când se întorcea de la Palat după ce pledase într-o 
cauză - o poveste de proprietate intelectuală a unor softuri 
-, fu imobilizat într-un ambuteiaj în Place du Châtelet. 
Venise cu maşina în ziua aceea, un cupeu Aston-Martin din 
anii '60, o bijuterie de colecţie, moştenire din familie. 
Câţiva şcolari traversară prin faţa lui, era într-o miercuri 
după-amiaza, şi cu zâmbete largi bătură toţi cu degetele pe 
capota maşinii. Contactul zecilor de mânuţe cu caroseria 
decapotabilei - s-ar putea spune chiar cu pielea lui - îl 
înfiora. Avu un şoc aproape electric, ca şi cum l-ar fi lovit 
trăsnetul. Trebui să coboare, în ciuda claxoanelor şi 
insultelor, ca să respire, simţea că se sufocă. Cum ajunse 
acasă, se băgă în pat, cu febră mare. Tremură timp de trei 
zile, clănţăni din dinţi, fu la un pas de convulsii şi trebui 
băgat într-o cadă cu gheaţă ca să-i scadă temperatura. 
Când îşi reveni, ştiu că boala reapăruse. Vechea obsesie îl 
urmărea. 

— Carciofi, îl imploră el, te rog ajută-mă, n-o să reuşesc 
niciodată. 

22 


- PASCAL BRUCKNER - 


Supărat de această slăbiciune, Carciofi îi porunci 
stăpânului să rămână în pat, închise uşa cu cheia, blocă 
ferestrele şi se concentră. 

După o săptămână, Balthus avea programare la un 
generalist cu reputaţie excelentă. Sub pecetea confidenţei, 
îi expuse acestuia propriul caz, îi arătă mâinile viguroase şi 
dinţii ascuţiţi. Medicul zâmbi sincer şi când Balthus 
continuă să-i povestească izbucni în râs. 

— Ce-i aşa de amuzant? întrebă acesta mirat. 

— Ştii ceva, prietene, eu am simţul umorului dar 
dumneata mergi prea departe. Dacă dumneata eşti 
căpcăun, eu sunt Gingis Han. Dinţii falşi sunt foarte bine 
imitaţi. 

— Doctore, te înşeli. Sunt cât se poate de sincer. Şi nici 
nu bănuieşti ce eforturi a trebuit să fac. 

— Domnule dragă, am şi alţi pacienţi care aşteaptă 
afară. Înţeleg că starea dumitale de căpcăun este o 
metaforă pentru o bulimie necontrolată. Ai probleme cu 
greutatea, dar e ceva frecvent în zilele noastre. Îți voi 
prescrie câteva medicamente. 

Într-adevăr, din ziua jurământului Balthus se îngrăşase; 
asta-i soarta căpcăunilor, să se umfle de îndată ce le 
lipseşte carnea fragedă; şi apoi, în compensație, tânărul 
devasta patiseriile. Medicul îi dădu ceva să-i taie pofta de 
mâncare, foarte eficient şi un plasture de lipit pe umăr, 
care îl făcu să slăbească cinci kilograme dar nu-i influenţă 
cu nimic micile fantezii. 

Carciofi îşi smulgea părul din cap: totul mergea aşa de 
bine şi deodată stăpânul îi scăpa printre degete. Il sfătui pe 
Balthus să încerce psihanaliza. S-au văzut minuni produse 
pe divan. Se informă asupra celor mai buni terapeuţi ai 
momentului şi în cele din urmă îl îndrumă pe stăpân spre 
un anume Georges Wunderkinder care avea cabinetul 
lângă Luxembourg într-o clădire minunată din secolul al 
XVIII-lea. Domnul Wunderkinder era un bătrân cu coamă 
albă, cu voce blândă, prietenoasă. Il asculta pe Balthus cu 
interes, ştia cum să-i inspire încredere, lua note repetând: 

23 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


„Interesant, foarte interesant.” El, măcar, îl credea, îl privea 
cu bunăvoință. De la o săptămână la alta îi ceru să 
povestească despre tată şi mamă, despre bunică, ce jucase 
un rol important în iniţierea sa; îi ceru detalii de mare 
precizie: greutatea ideală a unui bebeluş, diferenţele de 
gust între un băiat şi o fetiţă, între un blond şi o brunetă 
etc. Balthus făcea asocieri libere, se destăinuia fără teamă, 
căci manierele mieroase ale interlocutorului îi înlăturau 
orice suspiciune. Trebuie spus că bunicul lui Balthus, 
Zbigniew, a scris faimoasa biblie a căpcăunilor din secolul 
XX, Arta de a găti bebeluşii, clasic al genului în care stă 
scris negru pe alb că cea mai potrivită vârstă pentru un 
copilaş este între doi şi patru ani. Balthus se mira de 
curiozitatea psihanalistului şi îşi spunea că acest om 
manifestă o intransigentă conştiinţă profesională. Cu timpul 
Domnul Wunderkinder se arătă tot mai indiscret: pretinse 
lui Balthus să-i dezvăluie toate reţetele bunicului său, era 
imperativ pentru bunul mers al curei, iar Balthus, cu inima 
sfâşiată, încălcând o interdicţie familială, trebui să se 
execute. El destăinui profesorului cele o mie şi unul de 
moduri de a găti copiii pe care şi le transmiteau în familie 
de secole. De data aceasta Domnul Wunderkinder 
înregistra direct pe dictafon şi repeta: 

— Foarte apetisant, hm, vreau să spun foarte interesant. 

Îşi ştergea gura cu o batistă fină şi ronţăia bomboane 
medicinale, negre ca tăciunele, plescăâind din limbă. 
Balthus era tulburat de toate aceste întrebări. Se gândea să 
discute cu Carciofi, cu atât mai mult, cu cât într-o zi 
profesorul agăţase pe peretele cabinetului portretul imens 
al unui sugar porţionat cu linii punctate cum se face cu 
vitele la măcelărie. Această imagine fu un şoc teribil pentru 
tânăr. Era supus la chinuri. _ 

— Acesta e un test, îi explică profesorul. Inţeleg să 
vindec răul cu rău şi să vă măsor gradul de rezistenţă. Văd 
după paloare că sunteţi departe de a fi vindecat. Aş vrea 
să-mi indicaţi din memorie cu această riglă care sunt cele 
mai bune părţi dintr-un copil, după experienţa pe care o 

24 


- PASCAL BRUCKNER - 


aveţi. O să-mi explicaţi mai apoi care părţi pot fi făcute cu 
sos alb, ca vânat, ca rasol. Avem tot timpul la dispoziţie, 
toată după-amiaza. 

Ceea ce îl miră cel mai tare pe Balthus a fost faptul că 
profesorul Wunderkinder îşi schimbă într-o clipă elegantul 
costum de tweed cu un şorţ alb şi o bonetă de bucătar. 
Fără să se gândească, mecanic, Balthus rosti deviza 
căpcăunilor, celebrul proverb ştiut din negura timpurilor: 

— Totul la un bebeluş e de mâncat, nimic nu e de 
aruncat. 

Profesorul insista, punea întrebări din ce în ce mai 
precise (care este timpul ideal de fierbere pentru jaret, 
pentru pulpă? dar pe frigăruie, mi le-aţi recomanda? cât 
escalop ar ieşi de aici? rinichii îi gătiţi cu vin alb sau cu 
roze? dar degetele de la picioare, de ronţăit cu chips-uri şi 
cu un Martini dry, cred că sunt delicioase?). 

Derutat, dar încrezător în virtuțile discursului psihanalitic, 
Balthus destăinui în câteva ore o parte considerabilă din 
ştiinţa sa culinară, moştenită de la marii maeştri din Evul 
Mediu şi Renaştere (între care şi faimoasa reţetă „copilaş 
cu o mie de gusturi”, cea mai suculentă dintre toate). Şi 
totuşi nu avea sentimentul că progresează: în loc să-l 
îndepărteze de demoni, Wunderkinder se mulțumea să i-i 
aducă mereu aproape, să-i agraveze rana. Stătu de vorbă 
cu Carciofi. Acesta puse mâna pe telefon şi îl sună pe 
Domnul Wunderkinder, hotărât să ceară explicaţii. fi 
răspunse însă o servitoare cu voce răguşită, cu accent 
puternic care îl anunţă pe un ton sec că profesorul plecase 
în călătorie fără să fixeze vreo dată pentru întoarcere. 
Carciofi auzi nedesluşit râsete batjocoritoare şi parcă 
şuşotelile unei adunări numeroase ocupate cu cine ştie ce 
activitate ocultă. Inchise spunându-şi îngrozit că toate 
mijloacele utilizate pentru a-şi vindeca stăpânul nu făceau 
decât să-i accentueze boala. Şi când lunea următoare 
Balthus se duse la prima din cele trei şedinţe săptămânale, 
nimeni nu răspunse la uşa bătrânului profesor; insistă, sună 
de zece, de cincisprezece, de douăzeci de ori. Un vecin 

25 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


exasperat ieşi şi-l avertiză pe Balthus că Domnul 
Wunderkinder nu mai locuia acolo. Se mutase pe ascuns la 
sfârşit de săptămână, împreună cu bătrâna lui servitoare, 
de loc din Bielorusia, fără să lase vreo adresă. 

— Cum e cu putinţă, strigă Balthus, trebuia să lucrăm 
împreună măcar şapte ani. Şi nici nu i-am plătit ultima 
şedinţă. 

Se întoarse plin de ciudă acasă şi se încuie în cameră. 
Seara, după ce îşi făcu chei duble pentru apartament, plecă 
în lume, îşi găsi vechii tovarăşi de dezmăţ pentru noi 
chefuri. Vai, nu rezistase prea mult! 


Viciul puse din nou stăpânire pe el cu o violenţă sporită. 
Se lăsă în voia lui cu o plăcere desăvârşită; nu mai suporta 
să trădeze obiceiurile familiei şi să fie insultat pe stradă de 
necunoscuţi care îi şuierau la ureche: „Ticălos vândut.” Ca 
să prindă curaj, rememora vorbele tatălui său: 

— Balthus, noi suntem nişte paria, nişte blestemaţi de la 
începutul lumii. Suntem persecutați precum vampirii şi 
vrăjitoarele. Rasa noastră e pe cale să se stingă. Fiinţe 
specializate îşi petrec viaţa hăituindu-ne. Dar forţa noastră 
stă în supravieţuire. Nu lăsa să se stingă tradiţiile noastre, 
gândeşte-te la câte am îndurat ca să le putem perpetua. 

Pentru că îşi reluase obiceiurile, tânărul era din nou în 
formă, slăbea (prin acel faimos paradox, deja pomenit, care 
face ca un căpcăun să se îngraşe dacă renunţă la carnea 
de copil), redevenea un zvelt play-boy, cum era de vreo 
zece ani încoace. In fiecare seară îşi schimba ţinuta când 
ieşea, purta costum sobru, vestă de piele, sau ieşea în 
pantaloni scurţi cu o mustăcioară sub nas şi un cercel în 
ureche şi, sub camuflajul acesta care îl făcea să semene cu 
un om obişnuit, comitea acte cu totul neobişnuite. Işi pilea 
singur caninii cu o mică pilă de aur care aparținuse contelui 
Vaslav Zaminski, din secolul al XVI-lea, ca să-i ascută mai 
bine. Putea fi văzut uneori în paginile revistelor, alături de 
alte celebrităţi, arborând un frumos zâmbet reţinut (şi pe 
bună dreptate, fiindcă un zâmbet mai larg îi era interzis). 

26 


- PASCAL BRUCKNER - 


Trecea drept enigmatic, dar el nu era decât înfometat, ros 
de o dorinţă greu de satisfăcut. Deşi îi dispreţuia, umbla cu 
indivizi de aceeaşi teapă, având în comun aceeaşi 
aviditate, erau legaţi prin fire secrete şi, ca ei, era afiliat la 
Puişor Internațional, societatea universală a căpcăunilor. 

Carciofi se dădea de ceasul morţii de disperare; erau 
distruşi ani întregi de persuasiune, de îndoctrinare. Elevul 
său îi scăpa în întregime. Se îngrozea văzând că se 
înzeciseră demonii pe care încercase să i-i scoată din suflet. 
Incercă şi alte terapii ca să-l vindece pe Balthus de 
rătăcirile lui. Il puse să facă sport la nivel intensiv: 
stretching, aerobică, jogging, bicicletă. Balthus, care făcea 
cu dragă inimă astfel de exerciţii transpira, asuda, respira, 
suferea, dar când se întorcea ud leoarcă, gâfâind, cu febră 
musculară, întreba imediat: 

— Când mâncăm? 

Şi Carciofi vedea consternat cum i se lungesc incisivii 
ascuţiţi ca nişte pumnale, cum muşcă din buze. Nu-l mai 
recunoştea pe copilul delicat pe care-l iubise şi ajutase de 
atâtea ori. Il înscrise la un curs de yoga, dar în timpul 
meditaţiilor stomacul lui Balthus bolborosea cu zgomote de 
apă trasă la WC şi profesorul socoti că e preferabil să 
suspende lecţiile. II supuse la şocuri electrice; Balthus era 
cam ametit când se terminau, dar după o jumătate de oră 
striga cu un zâmbet larg: 

— Aş mânca ceva! La masă, ce naiba, la masă sau fac 
praf totul! 

Îi  administră Prozac,  Tranxene, Litium: toate 
medicamentele puteau să influenţeze dispoziţia stăpânului, 
dar nu acționau deloc asupra apetitului său. Încercă şi 
aromoterapia: nu făcu decât să-i ascută mirosul lui Balthus, 
capabil de acum înainte să adulmece un copil pe o rază de 
un kilometru. Călătoriră, vizitară piramidele, cascadele de 
pe Zambezi, merseră la Taj Mahal, Borobodur, Tikal, 
Yukatan. 


27 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


Dar peste tot Balthus dispărea când începea să se 
întunece, ca să-şi facă aranjamentele, îşi procura porţia de 
ştrengari, îşi pregătea gustărica: era incorigibil! 

Şi boala îi reveni fatală, groaznică, mai gravă decât 
înainte Tratamentele nu făcură decât să-i faciliteze 
digestia, să-i elimine balonările, dispepsia, flatulenţa, 
insuficienţa hepatică, făcând astfel să-i crească dispoziţia 
către  căpcăunitudine în proporţii alarmante. Balthus 
devenea acel căpcăun brutal şi grosolan în privinţa căruia 
familia lui îl prevenise. 

De cum zărea un copilaş rotofei, inima îi bătea să-i 
spargă pieptul, mâinile i se umezeau de transpiratie, 
pământul îi fugea de sub picioare şi în stomac simţea un 
mare gol. Fie şi gândul la un puiuţ îi dădea amețeli, îl făcea 
să saliveze din abundență. Visa să trăiască în America de 
Nord, unde atâţia copii suferă de obezitate din leagăn, 
unde un puşti de trei ani poate să ajungă la cincizeci de 
kilograme. Cincizeci de kilograme de carne proaspătă şi 
fragedă care ţi se topeşte în gură: vă închipuiţi câte fripturi 
şi antricoate se pot scoate de aici? leşea acum în fiecare 
noapte, îşi lua prea puţine precauţii; valetul îl găsea a doua 
zi în pat, cu burdihanul în sus, sforăind de se cutremurau 
pereţii, cu gura încă unsuroasă după ospăţul din ajun. 
Balthus îşi săvârşea ritualurile noaptea într-o casă izolată 
într-o fundătură, situată pe colina Montmartre, pe care o 
închiriase fără ştirea lui Carciofi. Acolo îşi întâlnea complicii 
şi, ascultând frumoase melodii, slujbe, oratorii, sonate, 
făcea chefuri ajutat de bucătari care-ţi făceau frică, culeşi 
printre vagabonzi şi cărora le cumpăra tăcerea cu bani sau 
cu ameninţări. Unul dintre ei care încercase să comenteze 
ceva se trezi cu braţul mâncat de Balthus şi ţinuse minte. 

Trebuie să recunoaştem, spre scuza tânărului, că lumea 
era plină de tentaţii nenumărate, mai ales după ce rata 
fecundității crescuse din nou în Europa de Sud: pe toate 
străzile din toate oraşele mamele îşi plimbau în cărucioare 
şi landouri micuţii ştrengari, blonzi, bruneţi, negri, galbeni, 
unul mai drăgălaş şi mai grăsuţ decât altul, şi era o 

28 


- PASCAL BRUCKNER - 


suferinţă chinuitoare să nu pui mâna pe ei. Când vedea un 
pici traversând strada, Balthus se gândea: „Hm, trece un 
sandviş!” 

Şi adăuga melancolic: „Îmi trece un sandviş pe sub nas.” 

Ideea de a rata o ocazie îl făcea să turbeze. Dădea 
târcoale uneori prin grădinile publice, pe lângă ţarcurile cu 
nisip, leagăne sau căluşei, cu speranţa de a răpi vreun copil 
rătăcit sau prea curajos a cărui mamă adormise sau stătea 
la taclale cu prietenele. Aducea sub braţ albume cu Lucky 
Luke, Asterisc, Gaston Lagaffe sau Mimi la Souris ca să 
momească prada, dar nu îndrăznea să facă pasul. Asta era 
treaba exclusivă a celor care jertfeau vânatul, nişte paria în 
meserie, şi tatăl lui îi interzisese cu desăvârşire să se 
coboare la aşa ceva. Se întorcea cu buzele umflate, lăsând 
benzile desenate pe o bancă sperând să facă fericiţi nişte 
puşti. Balthus dorea mai mult ca orice fericirea copiilor. 
Asta se resimțea în dezvoltarea lor şi le făcea carnea mai 
gustoasă, mai elastică (e lucru cunoscut că puştii maltrataţi 
au carnea aţoasă). De altfel, Balthus rămăsese el însuşi un 
copil mare. Dormea cu jucării de pluş în pat, avea un 
trenuleţ electric, se oprea cu încântare în faţa magazinelor 
cu jucării. Avea întotdeauna două-trei prin buzunare pe 
care le dădea micilor lui prieteni ca să se joace până la ora 
mesei. 


Obosit de atâta luptă, Carciofi încercă să-şi iniţieze 
stăpânul în bucătăria vegetariană. Îi pregătea găleți întregi 
de grâu încolţit şi sfărâmat şi de orez complet, îi dădea 
salată de păpădie, fasole verde, îl înscrise la Clubul 
iubitorilor de urzică. Dar îşi găsea legumele la găleata sau 
toboganul de gunoi. În vremea aceasta Balthus, care avea 
ceva talent la scris, compunea Ghidul vinurilor pentru 
carnea de copil, pe care voia să-l editeze sub pseudonim. În 
fiecare seară îşi aducea vreo zece sticle de vin şi îşi nota 
impresiile, dădea note diferitelor podgorii, sublinia cele mai 
bune combinaţii între cutare varietate de viţă şi cutare 
parte dintr-un copil. Era o muncă grea de profesionist, de 

29 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


adevărat critic gastronomic, de care tatăl său ar fi fost 
mândru. 

Se încumetă chiar, în ciuda tuturor recomandărilor făcute 
de familie, să exerseze într-o seară o meserie interzisă: 
aceea de baby-sitter. Reuşise să treacă de vigilenţa celor 
care recrutau personalul, înarmându-se cu certificate false, 
făcând o impresie bună. Într-o sâmbătă la ora douăzeci, cu 
părul tuns scurt, în pantaloni scurţi şi cămaşă albă, cu o 
geantă diplomat în mână, se prezentă la domiciliul unei 
perechi tinere, părinţii adorabili ai unui bebeluş de vreo 
cincisprezece luni, un băieţel cu numele de Adrien. Soţul şi 
soţia fură miraţi mai întâi de aspectul atletic al acestui 
baby-sitter - e mai rar ca un bărbat să stea cu copii - şi de 
geanta lui mare din oţel gri. 

— Fac studii în domeniul hotelier, explică Balthus, vreau 
să fiu bucătar-şef şi-mi aduc de lucru seara ca să mai repet 
pentru examene. Dacă îmi daţi voie, am să fac asta în 
bucătărie şi am să strâng totul înainte de plecare. 

— Vă pricepeţi la sugari? întrebă mama. 

— Şi încă cum, doamnă, mai mult chiar decât vă puteţi 
închipui. li cunosc din interior ca să spun aşa. Am stat cu 
fraţii şi surorile mele de când aveam şapte ani, eu sunt cel 
mai mare dintre cei nouă copii. 

Şi începu să-l drăgălească pe copilaş care-i răspunse 
gângurind; acesta e misterul căpcăunilor: printre mai multe 
persoane copiii îi reperează imediat şi se joacă de minune 
cu ei. Pesemne simt interesul pe care li-l stârnesc, emoția 
pe care le-o provoacă. Dar, în timp ce copiii cred că e un 
joc, căpcăunii nu vor decât să-şi umple stomacul. Se naşte 
desigur o neînțelegere care, în general, încetează cu prima 
îmbucătură. Cine o să-i înveţe pe copii că un căpcăun nu 
glumeşte niciodată? Fapt e că în seara aceea Balthus, prin 
dinamism, prin felul cum se grăbea să-l ia pe Adrien în 
braţe şi să-l schimbe, prin politeţea şi cultura sa - 
recunoscuse un cântec de Johnny Hallyday la radio -, îi 
câştigă pe părinţi. De îndată ce aceştia plecară - se duceau 
la o aniversare -, Balthus deschise diplomatul şi scoase din 

30 


- PASCAL BRUCKNER - 


el cuțite, foarfeci,  secatori, ciocane, tirbuşoane, 
spărgătoare de nuci, farfurii, condimente, fiole de ulei 
nerafinat şi de oţet (ca un bucătar adevărat, nu avea 
încredere decât în propriile produse), îl luă pe Adrien din 
leagăn, îl desfăşă, îi scoase scutecele şi pelincile, îl gâdilă, îl 
făcu să râdă strâmbându-se şi prostindu-se la el şi îl puse 
pe un platou de ceramică pe măsura lui de mare. Începu 
să-l dea cu sare şi piper de la ceafă la poponeaţă, să-i pună 
cepuşoare în urechi, usturoi între degetele de la picioare, 
mărar între fese şi o frunză de pătrunjel în buric. În timp ce 
bebeluşul râdea şi gângurea încântat de aceste pregătiri, 
lingând sarea pe care i-o presărase Balthus pe corp, acesta 
din urmă punea repede la fiert apa cu sare şi condimente. 
Curăţa morcovi, cartofi, napi, praz fredonând arii din opere. 
Le fierse într-o oală şi apoi, în timp ce deja saliva şi scotea 
bolboroseli oribile din stern, topi nişte unt într-o tigaie. 
Bebeluşul pe platoul lui cu garnitură gângurea mereu, 
urmărindu-l pe Balthus cu privirea şi părând să găsească 
foarte nostim noul joc la ora la care ar fi trebuit să doarmă. 
Din cinci în cinci minute, Balthus venea să-i pipăie 
coapsele, burta, umerii spunând: mm, mm, ceea ce îl făcea 
pe micuţ să râdă în hohote. De două ori, de altfel, acesta îşi 
făcu nevoile în farfurie şi Balthus, cu nespusă răbdare - 
avea incontestabile talente pedagogice -, curăţă totul şi o 
luă de la capăt. Nu protesta, sigur că în curând se va 
ospăta împărăteşte cum n-o mai făcuse vreodată. Era abia 
zece, părinţii nu se vor întoarce înainte de miezul nopţii sau 
de ora unu. Avea timp s-o şteargă până atunci, lăsând 
bucătăria impecabilă: Nu era genul lui să lase mizerie. Era 
el căpcăun, dar nu mizerabil. Ah, avea să mănânce o masă 
pe cinste! 

Işi ascuţea, aşadar, cuţitele pe o piatră de moară, după 
un obicei străvechi. Copilaşul, între timp, adormise gol pe 
masa din bucătărie, cu un zâmbet de fericire pe buze în 
timp ce un sforăit abia auzit îi mişca nările. Asta îl răscolea 
pe Balthus. Deodată sună telefonul. Era mama lui Adrien: 
se întorceau mai devreme, din cauza unui invitat căruia i se 

31 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


făcuse rău, petrecerea se terminase mai devreme. Balthus 
intră în panică. Doar peste un minut ar fi pus micuțul la 
fiert. Ce prost se nimeriseră toate! Zău că avea ghinion, în 
mare grabă înfăşă la loc copilul, încurcă scutecele, nu le 
punea niciodată cum trebuie şi îl aruncă, aşa garnisit în 
leagăn, cu o frunză de pătrunjel pe buze. Când mama şi 
tata băgară cheia în broască, îl găsiră pe tânăr amestecând 
cu o lingură mare de lemn într-o cratiţă aburindă, fluierând 
o arie din Traviata. 

— Ei, dar ce faci acolo Balthus? 

— Cu permisiunea dumneavoastră, doamnă, mă 
pregătesc, recapitulez reţetele pentru examen. 

— Dar cum, fără pasăre, fără vită? 

— Am ales specialitatea vegetariană, nu pregătesc decât 
legume, paste sau orez. E o ramură de mare viitor în 
dietetică. 

— Asta-i o idee grozavă! Am putea să cinăm împreună. 
N-am mâncat mare lucru. 

— A... vă rog. 

Balthus aşeză masa pentru trei, prăji la foc mic legumele 
în tigaie adăugând câteva condimente şi le servi. Se sili să 
mănânce morcovi şi napi în timp ce părinţii lui Adrien, care 
dacă erau cu trei ani mai mari ca el, se delectau şi mai 
cereau câte o porţie. Când, în cele din urmă, pe la miezul 
nopţii Balthus, care simţea că vrea să vomite, putu să-şi ia 
rămas bun de la ei, mama lui Adrien, care tocmai îşi 
sărutase copilul, spuse. 

— Foarte ciudat, copilul e dat cu sare... 

— Din cauza mea, doamnă, spuse Balthus încurcat. 

— Ce vrei să spui? 

— E un obicei din ţara mea, părinţii mei se trag din 
Carpaţi; seara, se presără puţină sare pe obrajii copilului 
asta îl linişteşte şi îl păstrează proaspăt peste noapte. 

— lar pătrunjelul din gură? 

— Pătrunjelul e bine cunoscut pentru virtuțile lui 
calmante. Inlocuieşte cu mare folos tetina. 


32 


- PASCAL BRUCKNER - 


— O,  Balthus, dar eşti grozav, îi spuse mama 
îmbrăţişându-l călduros, poate chiar un pic prea călduros. 
N-am mai avut un baby-sitter atât de inventiv şi de 
devotat. Poţi să vii oricând vrei, casa noastră îţi este 
deschisă. 

Balthus se afundă în noapte. Fusese la un pas de 
catastrofă. N-o să mai facă niciodată o aşa nebunie. Şi o 
repeta cu voce tare. „lartă-mă. Tată, iartă-mă, nu sunt 
demn să fiu fiul tău.” 


Balthus face curte 


Carciofi, care în acea vreme slăbise şi căruia îi cădea 
părul din cauza rătăcirilor stăpânului, avu o nouă idee: să-l 
însoare pe Balthus. O femeie l-ar calma, i-ar canaliza 
elanurile şi l-ar supraveghea mai bine decât o făcea el, de 
vreme ce ar împărţi patul cu dânsul. Trebuie ştiut că lui 
Balthus îi plăcea compania femeilor, dar se sustrăgea de la 
avansurile lor. Şi, cum nu frecventa nici băieţii, îi deruta pe 
cei din jur. Se bârfea pe seama lui, dar el nici nu se 
sinchisea. Tenebros şi fermecător, avea reputaţia de bărbat 
pe care nu îl puteai prinde. Carciofi începu, aşadar, să-i 
caute o nevastă. Nu e atât de uşor pe cât se crede de găsit 
o nevastă. La început valetul aborda tinerele singure de pe 
stradă şi era repezit. Îşi pleda cauza cu stângăcie, fiindcă 
nici el nu prea se pricepea la femei, şi se trezea pălmuit, 
înjurat, ba chiar o dată fu înhăţat de poliţie. Se adresă 
atunci unor agenţii specializate: ţinea să le vadă primul pe 
candidate, în calitatea lui de om mai în vârstă, care ţinea 
loc de tată, ştia cam ce i se potriveşte lui Balthus. Timp de 
o lună Carciofi primi în vizită tinere solicitante, selecţionate 
de el după fotografii. Le oferea câte o ceaşcă cu infuzie de 
muşeţel şi le repeta aceleaşi cuvinte: 

— Stăpânul meu este bogat, foarte bogat, provine dintr-o 
familie excelentă. N-ar putea să accepte nici cea mai mică 
mezalianţă. Nu poate să ia decât o soţie din clasa lui, de 


33 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


rangul şi cultura lui. Dacă aveţi o particulă de nobleţe, e şi 
mai bine! 

| se perindară prin faţă mici şi mari, lungane şi 
rotunjoare, doamne şi adolescente, intrigante şi timide, 
toate îi plăceau prin ceva, nu ştia cum să se hotărască şi se 
felicita că a rămas neînsurat. N-ar fi putut niciodată să 
arbitreze între atâtea frumuseți, atâtea persoane 
excepționale. Trăgea de timp, aşadar, când Balthus, care 
de obicei se arăta indiferent față de astfel de lucruri, dădu 
în press-book-ul pe care îl ţinea valetul peste o fotografie 
înfăţişând o roşcată focoasă. In aceeaşi clipă se simţi 
răscolit şi strigă: 

— Pe asta o vreau! 

Se nimerise bine; Carciofi trebuia să o vadă a doua zi. 
Era într-adevăr o făptură excepţională, de un metru 
optzeci, cu o voce suavă şi care degaja atâta senzualitate 
că până şi copacii şi florile fremătau la trecerea ei. Carciofi 
se simţi înviorat în prezenţa ei şi se întrebă pentru o clipă 
dacă n-o să renunţe la burlăcie şi dacă n-o să propună 
acestei persoane încântătoare căsătoria cu el. Se miră căo 
fată atât de drăguță se supune unor astfel de proceduri. 
Dar ea nu fu nici nerăbdătoare, nici surprinsă. Se mulțumea 
să zâmbească enigmatic. Pentru valet ocazia era unică: era 
prima dată când stăpânul arăta interes pentru sexul 
frumos. Poate că aceasta era calea către vindecare, în 
sfârşit. Îi puse, aşadar, faţă în faţă pe cei doi porumbei; 
roşcata afişa o indolenţă fermecătoare şi Balthus toate 
semnele îndrăgostitului tulburat: se bâlbâia, se roşea, se 
agita. Conveniră cu agenţia că vor ieşi împreună câteva 
seri, supravegheați de Carciofi care îi va urmări de la 
distanţă. Timp de o săptămână, Balthus o duse pe noua lui 
prietenă la teatru, la concert, la cinema, la restaurant, la 
discotecă. Făgăduise valetului să nu vorbească niciodată 
despre copii şi să evite subiectul dacă ar fi venit vorba 
despre asta. Roşcata, pe nume Marylène - tatăl ei îi 
spusese aşa cu gândul la Beach Boys -, era şi ea doctor în 
drept şi arăta o siguranţă care îl intimida pe Balthus. 

34 


- PASCAL BRUCKNER - 


Acesta o găsea sublimă şi aproape neliniştitor de perfectă; 
dar, cu tot magnetismul pe care ea îl exercita asupră-i, el 
se grăbea în fiecare seară să o conducă acasă ca să poată 
apoi să chefuiască până în zori cu tovarăşii. Cea mai 
frumoasă femeie din lume nu va înlocui niciodată un ospăț 
pe cinste. Şi totuşi, când ziua următoare se scula pe la 
prânz, pe ea o suna mai întâi şi simplul sunet al vocii cu 
care spunea „alo” îi dădea o stare de încântare cum nu mai 
cunoscuse vreodată. In seara celei de-a şaptea zile era 
stabilit că o va cere în căsătorie: Frumoasa roşcată 
strălucea toată şi ochii îi scânteiau plini de şăgălnicie: 

— Balthus spunea ea, strecurându-şi mâna caldă într-a 
lui, am impresia că te cunosc deja, ne leagă atâtea afinități. 

Balthus zâmbea politicos, având grijă să nu i se vadă 
caninii redutabili ascunşi după buze. 

— Prietene dragă, relua ea în timp ce pe masă ardeau 
lumânările - se aflau în restaurantul unui mare hotel iar 
şeful de sală şi chelnerii evoluau atent în jurul lor -, ştiu că 
vrei să-mi ceri ceva important. Nu, nu nega, ştiu de la 
mentorul tău. 

Balthus transpira, tocmai uitase formula pe care o 
repetase de o sută de ori cu Carciofi. Văzându-l în 
încurcătură, ea avu delicateţea să adauge: 

— Te scutesc de această corvoadă: înţeleg că nu e uşor 
pentru un burlac neîndemânatic ca tine. Te simt măcinat de 
o nelinişte ascunsă, poate un pic de romantism juvenil. În 
orice caz, Balthus să ştii că răspunsul meu este da. Da, din 
toată inima. 

Balthus bâigui ceva şi începu să saliveze, un fir de salivă 
i se prelingea pe barbă fiindcă se gândea tocmai la 
crăpelniţa pe care urma s-o facă peste o oră, de îndată ce 
se va despărţi de Marylene. Aceasta îi pipăia bicepşii pe 
sub pulover plină de admiraţie. 

— O, Balthus dragă, ce bărbat grozav eşti. Presimt că 
noaptea nunţii o să fie sălbatică... 

— Da? 


35 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


— Îmi închipui deja mâinile tale pe trupul meu, ah, sunt 
aşa de puternice... 

Îi luă rând pe rând degetele şi le muşcă cu dinţii ei 
ascuţiţi. Balthus simţi un fior. 

— Şi limba ta pe gâtul meu... 

— Zău? 

— Şi când o să ne cunoaştem mai bine, după ce o să 
explorezi fiecare centimetru pătrat din pielea mea, o să-mi 
faci trei copilaşi frumoşi, sănătoşi şi rotofei. 

La aceste cuvinte chipul tânărului se lumină. 
Stinghereala îi dispăru şi exclamă: 

— O, sigur că da, Marylène, trei copilaşi, sau chiar şase 
sau zece, dacă vrei. Pe primul o să ţi-l gătesc în oală de tuci 
cu un strop de oţet balsamic. Al doilea la frigăruie, după 
reţeta asiatică sate cu alune, pulpele tăiate în cubuleţe... 

— Cum? 

Balthus îşi dădu seama cam târziu că vorbise prea mult. 
Roşcata o să fugă înspăimântată, o să răspândească tot 
felul de calomnii pe seama lui. Dar Marylene nici nu se 
clinti. 

— Ah, deci eşti de-ai noştri, nebunule? 

— Despre ce... vorbeşti? 

— Am ghicit din prima clipă. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

Atunci Marylène făcu semnul cabalistic: un deget în gură 
urmat de un plescăit din limbă în timp ce mâna stângă 
mângâie stomacul şi buzele murmură: mm, mm. Semnul de 
recunoaştere, parola! Asta nu putea să însemne decât un 
singur lucru: Marylene era căpcăună! Lui Balthus nu-i 
venea să creadă. Ea confirmă cu ochi strălucitori, 
întredeschise buzele dezvelind nişte colţi de fildeş ascuţiţi 
ca lama. Înţelese de ce fusese atât de tulburat văzându-i 
fotografia. Nemaiputând de bucurie i se aruncă în braţe. 
Achită nota de plată şi se grăbi să o ducă în Montmartre în 
ascunzătoarea lui. Diavoliţa se descurcă de minune şi se 
dovedi pe măsura iubitului ei: într-o clipită înfulecă doi 
glumeţi, nelăsând din ei decât câteva oase. Nebun de 

36 


- PASCAL BRUCKNER - 


dragoste, Balthus îşi imagina deja ce pereche vor face 
împreună. Despre ei se va spune mai târziu: Şi trăiră fericiţi 
şi mâncară mulţi copii. 


Când a doua zi se întoarse acasă cântând cât îl ţinea 
gura, anunţându-l pe Carciofi că se însoară cu Marylène în 
aceeaşi seară, acesta din urmă bănui ceva. Stăpânul lui nu 
se entuziasma aşa uşor. Incepu să-l iscodească şi Balthus, 
incapabil să păstreze un secret, îi mărturisi totul scuturat 
de un râs nervos. Carciofi fu distrus. Dintre milioanele de 
femei care trăiesc în Franţa, a trebuit ca protejatul lui, 
printr-un fel de instinct infailibil, să nimerească peste una 
din puţinele căpcăune, dacă nu chiar singura. Oroare între 
orori! Grozăvie fără seamăn! Oare cum se recunosc între ei 
căpcăunii? Se adulmecă, se ghicesc? Totul trebuia luat de 
la capăt. ` 

Carciofi ştiu să găsească în vitregie forţe noi. II somă pe 
Balthus să nu mai frecventeze această fustă (printr-un 
ciudat paradox tânărul îi ştia de frică deşi nu-l asculta). O 
chemă pe Marylène şi o ameninţă cu cele mai dure 
represalii, şi în primul rând cu denunţarea, dacă se mai 
vede cu tânărul bărbat. Ea protestă, jură că e vorba de o 
neînțelegere, că abia dacă gustase din mâncărurile din 
noaptea precedentă, că oricum carnea nu era destul de 
prăjită. Făgădui totuşi să rupă legătura cu Balthus şi acesta 
trăi prima nefericire din dragoste. 

In acest timp, servitorul lui se agita convins că stăpânul 
putea să aibă o viaţă fericită şi normală fără să devoreze 
copii. Avea dreptul la asta ca toată lumea şi el, Carciofi, se 
va zbate până la capăt ca să-i asigure acest drept. Şi avu 
atunci o altă revelaţie. Servindu-i pe Zaminski, păstrase 
câteva contacte cu semenii lor. Se întâmplă cu căpcăunii şi 
vânătorii lor cum se întâmplă cu bandiții şi poliţiştii: se 
cunosc unii pe alţii, se spionează şi trăiesc în simbioză. 
Scrise unor persoane pe care le pierduse din vedere de 
multă vreme, trimise faxuri şi telegrame, căută zi şi noapte 
pe Internet în speranţa de a găsi o ieşire din angoasa lui. În 

37 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


cele din urmă, căutarea îi fu răsplătită: după săptămâni 
întregi de încercări, reuşi să dea la Tel-Aviv de urma unui 
anume Tristan Goldman, vânător de căpcăuni şi exorcist, 
acum la pensie. Îl imploră să-l ajute, îi expuse sub toate 
feţele cazul lui Balthus - Domnul Goldman îl avea în fişele 
sale - şi, după multe rugăminţi, reuşi să-l înduplece. 


Ultima şansă 


Tristan Goldman, care păstrase din viaţa activă obiceiul 
clandestinităţii, îl suna în fiecare zi pe Carciofi de la o altă 
cabină telefonică. li explică cum mulţi căpcăuni, ca şi unii 
bandiți sau mafioţi, obosiţi să fie la marginea societăţii, 
ajung să se lase de obiceiuri. S-a creat pentru ei un grup de 
reinserţie numit Căpcăunii Anonimi. Toţi membrii acestei 
organizaţii sunt ei înşişi căpcăuni care s-au căit: cunosc 
simptomele bolii, manifestă o mare compasiune pentru 
fraţii şi surorile lor şi îi ajută progresiv, printr-o disciplină de 
fier, să se dezbare de obiceiurile proaste. Conform 
principiilor asociaţiei, niciun căpcăun, chiar dacă devine 
abstinent, nu se poate considera vindecat şi este 
supravegheat de un naş autorizat să-l viziteze la orice oră 
din zi şi din noapte. Cei mai rezistenți au nevoie de câţiva 
ani ca să se detaşeze complet. 

Represiunii propriu-zise Tristan Goldman îi prefera 
această metodă de autoreabilitare: se obţinuseră în acest 
fel rezultate încurajatoare. Dădu lui Carciofi, care jură să 
păstreze secretul, câteva adrese din Paris şi îl rugă să-i uite 
chiar şi existenţa, exceptând vreo situaţie de extremă 
urgenţă. Ca să poată reuşi, asociaţia Căpcăunii Anonimi 
trebuie să funcţioneze în ilegalitatea cea mai desăvârşită. E 
soarta lor să se îngrijească fără să se declare; căci ar 
însemna să fie reperaţi şi eliminaţi de oamenii normali 
cărora vor de fapt să li se alăture. Trebuie să-şi 
recucerească dreptul la existenţă împotriva lor înşişi şi 
împotriva celorlalţi. 


38 


- PASCAL BRUCKNER - 


Carciofi făcu toate demersurile necesare, dădu multe 
bacşişuri şi cheltui o avere ca să-şi atingă scopurile. 
Vindecarea lui Balthus era mai presus de orice. Două 
săptămâni mai târziu, un trio bizar îşi făcu apariţia la miezul 
nopţii în camera lui Balthus, pe când acesta din urmă, 
machiat şi deghizat în paj, se pregătea să se ducă la un bal 
mascat. Era vorba de trei căpcăuni pensionari, trei domni 
având peste şaizeci şi cinci de ani, însărcinaţi de asociaţie 
cu reabilitarea lui Balthus Zaminski la cererea tutorelui său 
legal, Domnul Carciofi. Văzându-i, n-ai fi spus niciodată că 
îşi petrecuseră tinereţea înfulecând puştime. Erau nişte 
bătrâni de toată frumuseţea puşi la patru ace, decoraţi, 
care primiseră Legiunea de Onoare: un academician foarte 
cunoscut, un sindicalist apreciat, un important personaj din 
provincie. Se înțelegeau de minune, râdeau cam tare şi 
spuneau glume deocheate. Carciofi, care se aştepta să 
vadă trei justiţiari, fu cam dezamăgit. Dar în spatele 
bonomiei lor se ascundea o voinţă inflexibilă. II supuseră pe 
Balthus unui interogatoriu amănunţit şi îl somară să fie la 
dispoziţia lor douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. 
De acum înainte, viaţa lui privată le aparţinea. Naşul său 
oficial era academicianul, un anume Alphonse de 
Dupanloup, care descindea dintr-o familie de nobili mărunți 
din Poitou şi care reuşise mai degrabă la cursele de cai şi la 
jocul de pocher până să intre la Academie unde tachina 
gramatica. Mare amator de glume deşucheate, arăta faţă 
de Balthus o indulgență morocănoasă. 

— Ei, băieţaş, ne-am ţinut de prostii şi acum ne muşcăm 
degetele? Fii liniştit că rezolvăm noi asta, am avut cazuri şi 
mai grele! 


Şedinţele între patru ochi sau în patru durară câteva luni. 
Începeau de fiecare dată cu aceeaşi declaraţie. „Bună ziua, 
mă numesc Balthus, sunt antropofag, nu am mai mâncat 
ştrengari de trei luni şi nici nu simt nevoia.” Cura era 
severă, aproape violentă: Balthus trebuia să vadă filme cu 
copii jucându-se la creşă sau la grădiniţă. De cum începea 

39 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


să saliveze primea o leapşa iar, dacă persista, un şoc 
electric în limbă. Dacă închidea ochii, o descărcare electrică 
în tot corpul. Se terminase cu ieşirile, cu barurile de noapte, 
cu tovărăşiile dubioase, cu muzicile enervante. În orice 
clipă trebuia să se căiască, să repete sloganurile care i se 
inculcau. „Dulciuri e permis, copilaşi e interzis!”, „Cine 
bebeluşi pofteşte greu păcat înfăptuieşte.” Naşii care îl 
aplaudau la orice progres îl certau la cea mai mică 
greşeală, îl insultau chiar în public. În urma acestui 
tratament radical Balthus se îndrepta, crizele se răreau. 
Carciofi crezu că în sfârşit au ajuns la liman. Coşmarul 
părea să se termine. Se pregătea să facă o donaţie 
substanţială  Căpcăunilor Anonimi, nişte tablouri din 
patrimoniul familial, ca să le mulţumească. 

Dar vai, atât de mare era geniul diabolic al lui Balthus, că 
reuşi puţin câte puţin să-i corupă pe supraveghetori. Da, aţi 
citit bine: bolnavul reuşi să-i contamineze pe medici. Începu 
cu bătrânul academician care avea mereu una bună de 
povestit. Râdea la glumele lui, le aproba întru totul, îi 
adormea vigilenţa. Şi contraataca prin mici tuşe subtile. 
Admitea josnicia propriilor porniri, descria în termeni aleşi 
grozăvia dependenţei sale şi chinurile pe care i le provoca. 

— Ah, cât aş vrea să întemeiez o familie, spunea pe un 
ton sincer, să mă mulţumesc cu salată verde şi mazăre. 
Dar vai, mi-e tot timpul foame, chiar şi după mesele mai 
abundente. Şi ştii de ce, naşule dragă? Pentru că totuşi nu 
există ceva mai bun decât un copil între doi şi opt ani, care 
întruneşte în el delicii şi voluptăţi pe care nimic nu le poate 
egala, nici chiar vita din Charolais sau viţelul de lapte luat 
de la mama lui. 

Bătrânul domn îi dădea dreptate, dar adăuga că trebuie 
să fim cu atât mai vigilenţi, cu cât plăcerea e mai intensă. 
Balthus, care avea darul elocinţei, nu uitaţi că era avocat, îi 
înşira mai apoi cele o mie şi unu de moduri de a degusta un 
pui de om. 

— Jaret de sugar cu busuioc şi paste, cât e de bun, îţi mai 
aminteşti, domnule Dupanloup? 

40 


- PASCAL BRUCKNER - 


— Ah, băiete, opreşte-te, te rog. 

— Şi obrăjori de puşti cu sos vinaigrette? 

— Incetează, te rog, simt că mor... 

— Şi pulpe de ştrengăriţă la tigaie cu tocăniţă de hribi. 

— Ooh... 

— Şi fese de copilaş cu coriandru verde? 

— O nu, nu asta! 

— Şi limba piciului cu miere şi mere sote şi sugar cu 
scrob şi cu o felie groasă de slănină în jurul burţii? 

— Incetează, te rog, încetează, e indecent! 

Şi bătrânul domn se întindea, epuizat, la un pas deo 
comoţie. Balthus îşi relua propaganda cu ceilalţi doi care 
reacţionau în acelaşi fel, cedau aceloraşi nostalgii. 

Şi toate acestea de mai multe ori şi atât de bine, încât, 
deşi fusese admis la Căpcăunii Anonimi ca să devină iarăşi 
om obişnuit, Balthus îi făcu pe cei trei naşi să cadă din nou 
în căpcăunitudine. Recidiva avu loc la el acasă şi fu 
pecetluită cu o petrecere de pomină în care academicianul, 
sindicalistul şi înaltul funcţionar de provincie, cu soțiile lor, 
se delectară cu o micuță blondă de doi ani la frigare pe 
care Balthus o pregătise cu mere sote, un piure de 
conopidă şi castane, totul stropit cu un faimos vin de 
Pommard. 

De data aceasta Carciofi se flagela, îşi urla nenorocirea. 
Stăpânul lui o prinsese chiar pe nepoţica portăresei, pe ea 
o mâncau cu toţii. Din camera lui Balthus nu se auzeau 
decât înjurături, ceartă, râsete grosolane; o adunătură de 
derbedei, de pirați care mestecau şi râgâiau cu neruşinare. 
Femeile erau pe jumătate goale şi se ghiftuiau. Când îl zări 
pe valet băgând capul pe uşă, Balthus, care pierduse orice 
noţiune de politeţe, îi strigă: 

— Ei, unchiaşule, nu vrei o bucăţică, aripă sau picior? 

Şi monştrii, reluând sloganurile de la Căpcăunii Anonimi, 
cântau în cor: 

— Cine bebeluşi pofteşte chiar... regeşte se hrăneşte. 

Scos din fire, Carciofi îi dădu afară pe onorabilii domni şi 
soțiile lor despuiate. De data aceasta voia să termine de-a 

41 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


binelea şi în exasperarea lui se gândi chiar să-şi omoare 
stăpânul. Il contactă din nou pe Domnul Goldman la Tel 
Aviv. Îndurerat, acesta din urmă îi mărturisi că să vindeci 
un căpcăun e un lucru greu, dacă nu chiar imposibil, şi că s- 
au văzut cazuri când pacienţi cu douăzeci de ani de viaţă 
sobră şi-au pierdut capul în prezenţa unui puşti şi l-au 
înfulecat într-o clipă. Nu exista metodă infailibilă şi chiar 
Căpcăunii Anonimi numărau în ultimul timp tot mai mulţi 
aderenţi dubioşi. Ştia totuşi un ultim tratament, de o 
brutalitate extraordinară, dar care avea şanse să meargă; îi 
dădu toate indicaţiile. 


O săptămână mai târziu, pe la ora zece seara, Carciofi 
aduse ca de obicei stăpânului său un pahar de porto şi 
măsline negre. Balthus se pregătea să iasă şi bea 
întotdeauna un mic aperitiv ca să-şi facă poftă de mâncare. 
După eşecul dezintoxicării era într-o dispoziţie radioasă; în 
peregrinările sale prin societate descoperea că există mult 
mai mulţi căpcăuni decât se crede, că aceştia provin şi 
dintre vagabonzi şi dintre burghezi. Nebunia sa nu mai 
cunoştea limite; nopţile nu mai dormea acasă, mergea să o 
caute pe Marylène şi se întorcea cu părul încâlcit, beat, 
murdar, cu animale de pluş prin buzunare, cărora într-un 
acces de demenţă le mâncase o mână sau un picior. Dar de 
data aceasta Carciofi turnase în băutura stăpânului un 
somnifer puternic şi el adormi aproape imediat. Il culcă, îl 
legă de pat cu sfoară groasă cumpărată de după-amiază, îl 
îmbrăcă într-o cămaşă de forţă, ca acelea pentru nebunii 
furioşi, închise obloanele şi ferestrele, încuie uşa de două 
ori şi aşteptă. 

Când Balthus se trezi a doua zi dimineaţa, începu să urle, 
să se zbată, îşi blestemă valetul şi lumea întreagă, îl 
imploră să-l dezlege, se jură că n-o să mai mănânce copii, îi 
făgădui averi întregi. Carciofi îi aduse un pahar de suc de 
dovleac, pe care stăpânul îl scuipă, şi îl lăsă să se 
chinuiască. Recluziunea dură treizeci şi unu de zile, Balthus 
vocifera, refuza orice hrană obişnuită, urla. 

42 


- PASCAL BRUCKNER - 


— Mi-e foame, mi-e foame, ai milă, un picior de bebeluş, 
doar un picior, un deget, un degeţel... 

Carciofi plângea cu lacrimi fierbinţi, îşi astupa urechile, 
dar rezista. Când se scurse o lună, o lună atroce, 
degradantă, care dură o veşnicie, îl dezlegă în cele din 
urmă pe prizonier. Tânărul era epuizat, de nerecunoscut. 
Lipsit de copii, luase cincisprezece kilograme în greutate, 
dinţii i se clătinau ca urmare a abstinenţei. Frumoşii lui 
canini, frumoasele lui măsele care aveau tăişul unui 
pumnal şi masa unui ciocan, care nu se puteau compara 
decât cu dinţii unui pitbull sau ai unui aligator îi căzuseră, 
nu-i mai rămăsese în fundul gurii, lângă omuşor, decât o 
biată măsea de minte care se întreba ce face acolo singură. 
La douăzeci şi şapte de ani Balthus nu mai era decât o 
umbră, o zdreanţă; dacă nu mai putea fi un căpcăun, nu 
mai era nimic. Urca pe terasă şi scotea răgete de durere la 
lună ca un lung strigăt de disperare care înfiora pe cei aflaţi 
la plimbare în grădina Tuileries şi până pe bulevardul Saint- 
Germain. Plânsetul lui jalnic dădea fiori de gheaţă şi celor 
mai duri. Portăreasa urca să bată la uşa apartamentului: 

— Spune-mi, domnule Carciofi, al dumitale e câinele ăla 
care urlă a moarte? Şi fiindcă veni vorba, n-ai văzut-o 
cumva pe nepoţica mea? Sunt totuşi două luni de când nu 
s-a întors. | se răceşte biberonul. 

Auzind aceste horcăituri, mamele îşi băgau repede copiii 
în casă, soţii soțiile, iar câinii se întorceau la cuşca lor. 
Balthus rătăcea pe străzi ca un suflet chinuit, lumea îşi 
bătea joc de el, îl strigau „Grăsanul”, „Umflatul” iar el, care 
fusese atât de mândru, atât de fin, se lăsa îmbrâncit fără să 
crâcnească. Asociaţii îl concediară din cabinetul de avocaţi 
sfătuindu-l să se trateze pentru obezitate. Nu-i purta pică 
lui Carciofi, care se purtase ca un servitor loial şi se 
mulţumise să-i amintească angajamentele. Şi atunci, 
sfâşiat între două jurăminte, cel făcut tatălui şi cel datorat 
valetului, se hotărî să recurgă la o soluţie îngrozitoare. 


43 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


Dăruirea de sine 


Se angajă, aşadar, la circ ca om de corvoadă. El care era 
aşa de bogat, aşa de cochet, dormea acum pe o banchetă, 
căra găleți, curăța animalele, demonta corturile şi scena, 
pregătea de mâncare pentru acrobaţi, clovni şi dresori. 
Vorbea puţin, muncea din greu, făcea orice treabă fără să 
crâcnească, îndura batjocura şi nimeni nu-i punea vreo 
întrebare. Speriat Carciofi îi cerea să se întoarcă acasă 
unde îl aşteptau un pat bun şi un foc bun. L-ar alinta. Ar 
merge la cinema, la concert, în croazieră, era sezonul de 
solduri la Hermes, Vuitton, Yves Saint Laurent. Balthus 
refuza. 

— Mi-ai luat anii cei mai frumoşi ai tinereţii, slujitorule 
dragă. Nu-mi cere să mă întorc lângă tine. Vremurile acelea 
s-au dus. 

După şase luni de muncă încrâncenată, circul intră în 
serioase greutăţi financiare. Balthus merse la director şi îi 
propuse un număr extraordinar despre care se va vorbi 
încă în secolul următor şi pe care voia să-l realizeze în ziua 
de Crăciun. Mai întâi directorul refuză foarte categoric, 
explicând că aşa ceva era contrar tuturor tradiţiilor. 
Balthus, care se aştepta la o asemenea rezistenţă, îi semnă 
atunci un cec enorm din rezervele sale personale; salva 
astfel circul pentru următorii zece ani. 

— Dar cine eşti dumneata, îl întrebă directorul şi de ce 
faci asta? 

— Nu contează cine sunt, i-o întoarse Balthus, accepţi 
sau nu? 

Directorul ceru timp de gândire, îşi consultă personalul; 
le dezvălui că noul angajat, în seama căruia sunt lăsate 
treburile mai grele, este, de fapt, un bogătaş care vrea să 
evite falimentul întreprinderii printr-un număr extravagant, 
îngrozitor, care le poate aduce tuturor necazuri cu justiţia şi 
o publicitate enormă. Deşi fură surprinşi, oamenii circului 
acceptară în ciuda riscurilor. Balthus convocă un avocat, 
semnă un act de achitare şi un contract, făcu toate 

44 


- PASCAL BRUCKNER - 


formalităţile la bancă. În ziua anunţată, 25 decembrie, într- 
unul din ultimii ani ai secolului XX, la matineu, fu adus în 
mijlocul arenei un cazan uriaş aşezat pe o maşină de gătit 
în care fierbea o supă apetisantă. Gradenele circului erau 
pline de lume, exclusiv micuţi sub zece ani, iar afară o 
mulţime de puşti tropăiau în frig şi zăpadă privind 
ceremonia  retransmisă pe un ecran uriaş. Balthus, 
îmbrăcat în Moş Crăciun dar cu o bonetă de bucătar, îl 
invitase pe Carciofi. Contempla îngrozit scaunele pline cu 
copii care pălăvrăgeau, se jucau, se trăgeau de păr şi simţi 
în burtă o crampă care altădată anunţa că pofta imperioasă 
îşi făcea apariţia. Acum nu mai putea fi vorba de aşa ceva. 
Îşi potrivi proteza şi cu o lovitură de chimval făcu linişte. 

— Dragi copilaşi, bine aţi venit în circul nostru pentru un 
spectacol cum n-aţi mai văzut vreodată şi cum n-o să mai 
vedeţi niciodată. Dragi copii pe care v-am iubit atât de 
mult, ştiţi voi ce am fost într-o viaţă anterioară? 

— Nuuu... 

— Am fost un căpcăun! 

La aceste cuvinte puştimea izbucni într-un formidabil 
hohot de râs. Haida de, nătăfleaţă ăsta gras, cu gura lăsată 
un căpcăun, un devorator! Era din cale afară de nostim. ŞI 
îşi bătură joc de el, aruncară în arenă confeti, bomboane, 
pernuţe. 

— Ştiu, e adevărat nu mai semăn a căpcăun. E greu să 
fiu crezut. Şi totuşi acesta este adevărul şi aş putea să vă 
dau amănunte despre copiii de vârsta voastră pe care i-am 
înfulecat, cruzi, fierţi, fripţi sau copţi, să vă spun câţi am 
păstrat cu sare în beci la mine ca să-mi astâmpăr stomacul 
când mi se făcea foame. Aş putea să vă dau lista completă 
cu cei şi cele care mi-au trecut prin mână... 

La aceste cuvinte micuţii se ghemuiră puţin speriaţi. Nu 
mai ştiau dacă trebuie să râdă sau nu. 

— Dar nu pentru asta v-am convocat. În seara asta, 
dimpotrivă, vreau să mă căiesc pentru timpul îndelungat 
petrecut în crimă şi canibalism, să schimb printr-un singur 
gest cursul destinului meu. Dragii mei, am mâncat atâţia 

45 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


puşti, chiar câte unul sau doi pe zi în perioadele de lăcomie, 
încât vă propun să vă răzbunaţi în colectiv pe mine. Mă voi 
arunca în această supă care fierbe la foc mic şi într-o 
jumătate de oră voi fi fiert. In timpul acesta o să vă distraţi 
cu un număr de jonglerie. Vă propun să veniţi toţi, unul 
câte unul, să gustaţi câte o parte din corpul meu, după cum 
veţi dori. Vă reamintesc că la căpcăuni, ca şi la copii, cele 
mai bune bucăţi sunt coapsele, fesele, centura abdominală, 
obrajii şi urechile, şi mai ales degetele mari, cărnoase şi 
suculente, o mâncare regească. 

Copiii scoaseră strigăte de uimire. Unele mame şocate îşi 
luară progenitura de mână şi ieşiră din circ vociferând cu 
indignare. Nu se mai pomenise vreodată un Moş Crăciun ca 
să se ofere pe el însuşi drept cadou copiilor. Atunci sub 
privirea stupefiată a asistenţei, Balthus se dezbrăcă în 
izmene, se înclină adânc şi cu lacrimi în ochi îşi flutură 
mâna. 

— Adio tuturor, vă iubesc, v-am iubit întotdeauna, în felul 
meu. 

Carciofi, îngrozit, se ridică şi urlă: 

— Nu, Balthus, să nu faci una ca asta, te implor, întoarce- 
te... 

Dar era prea târziu: tânărul se urcase pe un scăunel şi cu 
o săritură sprintenă, în ciuda corpolenţei sale, se aruncase 
în oală fără un geamăt de durere. Fură câteva zvârcoliri şi 
tresăriri. Totuşi, înainte ca să dispară cu totul în zeamă, 
Balthus făcu cu ochiul către servitorul său. 

Publicul din circ rămase încremenit. Câteva suflete 
sensibile izbucniră în lacrimi. Numerele jonglerilor şi ale 
clovnilor abia reuşiră să-i distreze pe copii şi să le 
potolească nerăbdarea. Când se termină jumătatea de oră, 
se năpustiră cu toţii în arenă, o armată de pici şi ştrengari 
care primiră furculiţe şi cuțite de plastic şi farfurii de 
carton. Doi lucrători anume pregătiţi scoaseră trupul 
picurând al lui Balthus şi îl puseră pe un platou de argint 
comandat de el, după mărimea lui. II înţepară cu furculiţe 
ca pe un crenvurşt, era numai bine fiert şi prin găuri ieşea 

46 


- PASCAL BRUCKNER - 


aer cu zgomotul unui cauciuc care se dezumflă. Micuţii elfi, 
micuţele zâne se împingeau aşteptând să fie serviţi. 
Fiecare voia să atingă căpcăunul, uriaş şi umflat de cât 
fiersese în apă, să-i vadă ochii sticloşi, să-i deschidă gura. 
Fiecare avu dreptul la o porţie, nu ajunse şi pentru a doua. 
Un bucătar care îl dezosa pe Balthus îi curăţă carcasa de 
orice urmă de carne. Îl mâncară pe uriaşul cel mare ca pe o 
prăjitură şi i-ar fi supt şi măduva oaselor dacă ar fi fost 
lăsaţi să o facă. In orice caz, mâncaseră împărăteşte şi 
discutau aprins, pe când ieşeau, despre gustul ciudat al 
acestei cărni semănând puţin cu tonul şi puţin cu mielul şi 
cu o consistenţă uneori ca de cauciuc. Cei care 
participaseră la această bacanală deveniră eroi în familiile 
lor şi printre prieteni. Despre această atracţie se vorbi luni 
întregi şi, cum o echipă o filmase, fu arătată la televiziunile 
din lumea întreagă. 


Carciofi rămase neconsolat. Îşi adula stăpânul ca pe un 
fiu, îşi reproşa că l-a împins la sinucidere şi se gândea să-şi 
pună capăt zilelor. Fără Balthus viaţa nu mai avea sens. 
După scandalosul spectacol, poliţia venise să 
percheziţioneze casa, scotoci peste tot, dar Carciofi 
avusese grijă să distrugă orice dovadă care ar fi putut să-i 
învinovăţească stăpânul. [inea să-i păstreze neştirbită 
amintirea. Şi totuşi un amănunt îl intriga: de ce îi făcuse 
Balthus semn cu ochiul înainte de a se scufunda în cazan? 
Ce semnal voise să-i trimită? Carciofi consultă arhivele 
familiei Zaminski, redactate în poloneză, în franceză şi în 
germană. Din când în când portăreasa venea să-i bată la 
uşă. 

— Scuzaţi-mă că vă deranjez, domnule Carciofi, n-aţi 
văzut-o cumva pe nepoţica mea. Se împlineşte un an de 
când nu s-a mai întors. Cred că o să arunc biberonul. 

Răsfoi şi cărţi cu vrăji, pergamente, enciclopedii. Dar 
degeaba. Îi telefonă Domnului Goldman. Linia fusese 
desfiinţată. În disperare de cauză, îi scrise lui Marylène, 
sperând că nu-i poartă pică pentru vechile lor fricţiuni. Ea îi 

47 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


răspunse destul de repede, o scrisoare demnă, plină de 
emoție. Hăituită la rândul ei, se ascundea undeva în 
Europa. Nici ea nu-şi revenea după moartea lui Balthus, 
singurul bărbat pe care-l iubise cu adevărat. Îl revăzuse 
până în ultima clipă, fiind prezentă la circ, deghizată, în 
ziua spectacolului. Şi iată adevărul pe care îl dezvălui lui 
Carciofi: stăpânul lui îi făcuse cu ochiul pentru că oricine a 
mâncat carne de căpcăun, fie doar şi o bucăţică de piele, o 
fărâmă de unghie, devine la rândul său căpcăun... Şi astăzi 
sute de ştrengari, lăsaţi liberi peste tot în lume, au fălcile 
cam mari şi încep să se uite la micuţii lor prieteni, lingându- 
se pe buze. 


48 


- PASCAL BRUCKNER - 


ŞTERGĂTORUL 


Paul Folcone era un om nefericit, supărat pe lume pentru 
că nu îşi trăise viaţa. Existenţa lui se scursese şi nimic nu i 
se întâmplase. Nimeni nu-l ştia să fi avut prieteni, copii, 
aventuri; nu fusese niciodată căsătorit. Rămăsese singur 
până la vârsta pensionării. Nici familie nu avea, în afară de 
un văr îndepărtat în nord, negustor de vinuri, cu care 
rupsese demult orice legătură. Nu-i frecventa decât pe 
colegii de birou, dar le inspira atât de puţină simpatie, că 
niciunul nu-l invitase vreodată să bea un pahar în afara 
orelor de serviciu. Tot uitând cum e să fii amabil, devenise 
urâcios şi voia să rămână aşa ca să-şi asigure o prestanţă, 
o identitate. Nu mai ştia să zâmbească şi arăta un chip 
alungit, închis, ca de înmormântare. Mergea aplecat, 
întotdeauna exasperat, fulminant, alungând cerşetorii şi 
câinii. De fapt, detesta bărbaţii ca şi femeile, copiii ca şi 
bătrânii, bogaţii ca şi săracii, francezii ca şi străinii. Nimeni 
nu-i era pe plac. Această alergie la specia umană îi procura 
un fel de mulţumire ursuză. Nu aştepta nimic de la viaţă şi 
nu-şi amintea nicio clipă de fericire pe care să o evoce cu 
emoție. Ca şi pentru alţi singuratici, Crăciunul şi zilele de 
sărbătoare constituiau pentru el adevărate momente de 
calvar care îi accentuau izolarea. Spărsese demult toate 
oglinzile din casă, vinovate că îi reflectau imaginea, şi nu 
păstra ca să se bărbierească decât un ciob de oglindă care 
îi arăta doar partea de jos a feţei. 

Numai meseria îl captiva: era inginer chimist într-o 
întreprindere de insecticide. Tânăr fiind, adorase chimia, 
artă a metamorfozelor, artă de vrăjitor. Îl încânta să vadă 
cum un lichid transparent se colorează într-un albastru 
frumos când este agitat, bate spre portocaliu când este 


49 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


agitat din nou şi explodează apoi într-o jerbă policromă. 
Abia dacă reuşea să stea de vorbă cu semenii săi, dar nimic 
nu-i plăcea mai mult decât să manipuleze molecule într-un 
laborator, să facă să trosnească pulberi în contact unele cu 
altele. Atunci devenea magician, inventa un univers mai 
frumos, transfigura materia. 

Era, aşadar, plătit pentru a eradica insecte de tot felul. 
Consacrase zece ani ţânţarilor, cinci furnicilor, doi teniilor, 
opt gândacilor, alţi opt ani termitelor şi gărgăriţelor iar 
acum revenea la țânțari, pentru că aceste mici vietăţi 
rezistau la orice tratament. Cunoştea îndeaproape fiecare 
specie şi subspecie, putea să le enumere slăbiciunile, 
gradul de rezistenţă şi fabuloasele forme de apărare pe 
care le desfăşurau pentru supravieţuire. Creştea în pivniţă, 
în mari vase ţinute la temperatura ambiantă, diverşi 
paraziți: gândaci, căpuşe, păduchi-de-frunze, lăcuste, 
muşte şi îşi testa pe ei produsele. Işi petrecuse atâţia ani ca 
să examineze târâtoarele, zburătoarele, alergătoarele, 
înţepătoarele, lipitoarele încât începuse să le îndrăgească 
pe cele mai dăunătoare, pe cele mai rezistente. Le ucidea 
fără niciun regret, având certitudinea că se vor reproduce 
întotdeauna mai repede decât le putea distruge. Inregistra 
cu un spasm de tristă bucurie agonia cobailor săi, modul lor 
de a alerga în toate părţile, după ce fuseseră stropiţi, ca să 
scape de moartea deja înscrisă în ei, apoi felul în care se 
răsturnau pe spate, agitându-şi picioruşele, zvârcolindu-se. 
Participase la majoritatea descoperirilor din ultimii treizeci 
de ani în materie de insecticide: prafuri, boabe otrăvite, 
gelatine, lichide cu arsenic. Inventase capcane subtile 
pentru a hăitui viespile, a alunga viespoii, a îndepărta 
căpuşele de toamnă, a descuraja urechelnițele. Ştia să 
contrarieze feromonii, aceste mesaje chimice pe care şi le 
trimit insectele, ca să le deruteze. Pusese chiar la punct un 
gândac-de-bucătărie fictiv, un automat dotat cu un micro- 
ordinator care dezorganiza sistemul de transmisie al 
celorlalţi. Fabricarea  robotului îi luase luni întregi: 
construise cu mâna lui picioruşele, antenele, carapacea, cu 

50 


- PASCAL BRUCKNER - 


răşini şi coloranţi speciali. Era o descoperire revoluţionară 
care putea să distrugă o colonie întreagă în câteva zile. Dar 
un colaborator nu tocmai onest îi furase brevetul şi Folcone 
ratase astfel unica ocazie de a ieşi din umbră. 

Locuia într-un mic pavilion cu etaj pe o stradă liniştită 
înghesuită între două grupuri de blocuri la est de Paris la 
câteva minute de bulevardul periferic. Casa era înconjurată 
de o grădină mică de care se ocupa cu multă seriozitate, 
cultivând fructe şi legume numai pentru plăcerea de a 
atrage omizi, fluturi, scarabei şi alte creaturi ale lumii 
minuscule. lubea grădina mai mult decât orice fiinţă 
omenească şi ea îi aducea mari satisfacţii. În schimb, niciun 
şoarece, niciun şobolan sau şoarece de câmp nu se aciuase 
pe la casa lui. E lesne de închipuit că acest maestru al 
prafurilor şi momaelilor îi exterminase pe toţi. Păsările evitau 
să se aşeze pe ferestrele sau pe acoperişul casei lui de frică 
să nu rămână acolo. Avea nişte vecini curioşi pe care abia 
dacă îi saluta şi îşi înconjurase proprietatea de o perdea 
dublă de verdeață care îi asigura intimitatea. Seara, ascuns 
după perdele, se uita la ei cu binoclul de la o lucarnă din 
pod. Trăia acolo ca un Robinson pe insulă, ca un melc în 
cochilie. Uneori grupuri de tineri veniţi dintr-un cartier vecin 
parcurgeau strada în maşini, cu geamurile lăsate, râzând în 
timp ce muzica urla. Aruncau cutii de bere peste grilaj, 
resturi de mâncare, ambalaje de carton şi Folcone aduna 
gunoaiele blestemându-i şi jurând să se răzbune. Dar acest 
gen de incidente erau rare. 

La drept vorbind, Paul Folcone ar fi vrut să fie util, să 
lucreze, de exemplu, în industria farmaceutică. Nimeni nu-i 
oferise însă un post în asemenea domenii şi astfel se 
dedica mai departe muncii de ucigaş la scară mare. Făcuse 
adevărate hecatombe şi victimele sale se numărau cu 
milioanele. Slujitor al morţii chimice, se simţea uneori 
precum acei călăi din trecut care oficiau în umbră, urâţi şi 
respinşi de toată lumea. 

Ca să se distreze, duminica, pe lângă grădinărit se 
amuza să-şi vopsească casa. Începea de vineri seara, 

51 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


cumpărând cutii de vopsea, spălând pereţii, acoperind solul 
cu folii de plastic şi dând lacom cu pensula ore întregi pe 
suprafeţele netede. In general, treaba era gata duminică 
seara, chiar dacă stătea până noaptea târziu. Mirosul de 
vopsea îl înnebunea de plăcere pe Paul Folcone, care 
adulmeca găleţile, capabil să recunoască numai după miros 
compoziţia şi ingredientele fiecăreia. Când termina era ca 
beat din pricina diverselor esențe pe care le inhalase, 
cuprins de o euforie rară, şi mergea să se culce mulţumit, 
gata să se întoarcă a doua zi la birou. În câţiva ani 
pavilionul său fusese, rând pe rând, albastru deschis şi 
albastru închis, alb crem şi alb murdar fără a mai pune la 
socoteală alte culori ca verde, ocru, pământ de Sienna, 
bordeaux şi bej. Era singura lui fantezie. 

Dar luni dimineaţa, Paul Folcone era dezamăgit: chiar 
proaspăt vopsită, chiar îmbrăcată într-o culoare nouă, casa 
lui era identică cu ea însăşi. Oricare ar fi fost tonurile şi 
tentele - şi uneori ultima vopsea nici nu apuca să se usuce 
că el dădea cu alta -, rămânea aceeaşi magherniţă pe o 
stradă de la periferie înghesuită între două rânduri de 
blocuri. lar el rămânea acelaşi om necăjit căruia viaţa nu-i 
zâmbise, viaţă pe care n-o putea schimba cu pensula. 


Dulăul invizibil 


Se întâmplă că în vremea aceea făcu o descoperire 
stranie. Amenajase în subsolul casei un laborator, un loc 
secret protejat prin parolare informatică şi care nu 
corespundea nici unei norme de securitate. Aici se deda la 
tot felul de operaţiuni, inventa produse, încercând mai ales 
să amelioreze calitatea vopselelor pe care le cumpăra, 
adăugând sau eliminând cutare sau cutare element cu 
scopul de a obţine un colorit mai strălucitor sau mai mat, 
fluidizând sau îngroşând substanţa după plac, modificând 
precum un bucătar vâscozitatea unui lichid, consistenţa 
unei creme sau a unui vinil. Meşterea la întâmplare, 
lăsându-se în voia gustului pentru experiment. 


52 


- PASCAL BRUCKNER - 


Într-o zi în care pregătise un lac alb cu o asiduitate 
deosebită amestecându-l cu tot felul de acizi, încălzindu-l 
doar pentru plăcerea de a-l vedea întunecându-se la 
culoare, ţâşnind în bule şi în detunături puternice, 
bolborosind ameninţător, ieşi în grădină cu pensula 
picurândă în mână ca să se întindă într-un fotoliu. Era o 
frumoasă zi de mai, în ciuda poluării aproape că se vedea 
cerul, iar migdalii şi merii erau în floare. Folcone aţipise, cu 
cămaşa descheiată, cu mâinile pătate, cu burta la soare. 
Visa, se delecta cu micul lui univers limitat la grădiniţa asta 
şi la eprubetele în care uneltea comploturi sumbre 
împotriva paraziţilor. Pe neaşteptate un câine mare făcu un 
salt formidabil peste poarta de la intrare şi veni să-i latre 
sub nas. Părea de o ferocitate ieşită din comun, mirosea a 
câine ud, făcea spume, îşi arăta dinţii ieşind din gingiile de 
un roşu sângeriu. Niciun stăpân nu-l căuta, rătăcea probabil 
înfometat şi furios. Folcone se ridicase tremurând din 
fotoliu. Măsură în minte distanţa care îl despărţea de uşa 
de la intrare: n-ar fi avut nicicum timp să ajungă la ea. 
Fiara avea să-l sfâşie în bucăţi, să-l înşface de gât: mârâia, 
îşi încorda toţi muşchii ca să sară. Cu un reflex pueril, 
chimistul adună pensula din iarbă şi îl stropi pe dulău. 
Spera să-l orbească şi să câştige astfel două-trei secunde. 
Se petrecu un lucru uimitor. Animalul gemu de durere, se 
cabră, se ghemui pe labele dinapoi şi se rostogoli în iarbă. 
Dintr-o dată, ca şi cum cineva ar fi suflat peste el, botul îi 
dispăru. Şi odată cu el dinţii fioroşi. Volatilizaţi. Acolo unde 
îl atinsese vopseau se făcuse parcă o gaură. Urechile, 
craniul bombat, o fărâmă de geană, o bucată de pleoapă se 
mai vedeau încă, dar restul dispăruse. Lipsit de bot, câinele 
fugi cu o jumătate de cap parcă ros din interior, lăsându-l 
pe Folcone mai mult perplex decât speriat de această 
agresiune. 

Nu-i venea să creadă. Era oare posibil ca pensula să fi 
şters - acesta era cuvântul - falca îngrozitoare a cerberului. 
Faptul sfida bunul-simţ. Sunt acizi care pot ataca piatra sau 
pielea, dar nicio substanţă nu poate să nimicească în 

53 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


câteva clipe un lucru, astfel încât să-l facă invizibil. Ca să 
fie sigur, cobori în pivniţă, scoase din borcan doi gândaci, 
un cărăbuş şi o omidă şi îi badijonă cu multă grijă cu 
acelaşi lac. De îndată insectele se evaporară. Fără niciun 
fâsâit, fără niciun sfârâit. Numai antenele şi labele care nu 
fuseseră unse, continuau să se mişte în toate sensurile, 
încadrând un gol. Şi golul acesta, când Paul Folcone îşi 
trecu degetul peste el, era într-adevăr imaterial. Chimistul 
nu-şi revenea din uimire. Reîncepu cu o colonie de limacşi 
pe care îi anulă cu o trăsătură de pensulă. Fără să vrea 
descoperise radiera universală. Avu un şoc şi trebui să stea 
jos ca să-şi revină. Faptul că dispunea de o astfel de armă îi 
lua piuitul. Habar nu avea la ce i-ar folosi ea, dar oricum, nu 
va spune nimic nimănui. Nu mai era dispus să 
împărtăşească cu nimeni vreun secret, oricât de mic. 


Trecură şase luni, vara fu foarte călduroasă în acel an, 
insectele proliferară şi ca de obicei Paul Folcone rămase 
acasă, exceptând cele două zile pe ţărmul Atlanticului în 
care se asigură că nu îi place marea. Intâmplarea face că 
nu departe de casa lui, pe aceeaşi stradă, se afla o şcoală 
primară cu grădiniţă, a cărei gălăgie la început de an şcolar 
îl cam deranja. Şi nu atât hărmălaia copiilor, zgomotul 
rolelor lor sau ecoul surd al mingilor de perete îl supărau, 
cât veselia lor. Dimineaţa şi seara, fie că soseau, fie că 
plecau, erau mereu râsete din toată inima, mutre 
bucuroase, strigăte ascuţite, şi această obrăznicie voioasă 
îl rănea ca o insultă personală. Oare aveau dreptul să fie 
atât de fericiţi? De unde atâta energie ca să se distreze? 
Nu-şi amintea să fi fost copil şi încă mai puţin un astfel de 
golan sprinten şi îndrăzneţ căruia totul i se pare îngăduit. 
Simpla lor vedere îl irita, şocul acestor chipuri atât de 
proaspete, de fragede îl lovea direct în inimă. Fiecare îi 
şoptea: „Ai ratat ceva extraordinar, ai trecut pe lângă 
viaţă.” Revelația plăcerilor copilăriei îl ardea ca o torţă. De 
fiecare dată când trecea pe lângă un grup de copii 
zgomotoşi şi gălăgioşi se simţea inutil şi bătrân. Avea un 

54 


- PASCAL BRUCKNER - 


chef nebun să-i pălmuiască, să-i apostrofeze: „Nu vă e 
ruşine să râdeţi?” Era sigur de altfel că maimuţoii se stricau 
de râs pentru nişte prostii care nici măcar nu i-ar fi 
descreţit fruntea. Ah, ticăloşii ăştia mici! Încercase să 
avertizeze autoritățile publice, redactă lungi scrisori 
amănunțite către administraţie pentru a se plânge de 
daunele pricinuite, dar nimeni nu-i răspunsese sau nu îi 
luase în seamă cererile. Un morocănos nu cântăreşte mult 
faţă de câteva sute de şcolari. 

După multe încercări zadarnice, o idee îngrozitoare 
încolţi în mintea chimistului. De vreme ce nimeni nu ţinea 
cont de recriminările sale şi cum copiii se arătau din ce în 
ce mai obraznici, mergând până la a-i arunca bomboane în 
grădină, avea să-i pedepsească singur. Deţinea acum arma 
magică pe care o păstrase la rece în pivniţă. Nu se mai 
atinsese de ea de astă primăvară. Aveau să vadă mucoşii 
ăştia cât costă să fii fericit lângă cineva care nu este fericit. 
Doar la gândul acesta se simţi bine dispus. Faptul era aşa 
de rar, încât se uită în bucata de oglindă pe care o folosea 
la bărbierit ca să vadă cu ce seamănă într-un moment de 
euforie. Nici nu se recunoscu. Puse o sticlă de şampanie la 
rece, dar se răzgândi: n-are rost să facă risipă, va aştepta o 
altă ocazie. Esenţialul era să nu irosească nicio picătură din 
vopseaua prețioasă şi să-i reconstituie cât mai repede 
formula. Apoi trebuia să sporească prudenţa şi mai ales să 
nu acţioneze în jurul şcolii vecine pentru a nu trezi bănuieli. 

Işi luă obiceiul ca după lucru să dea târcoale în maşină 
unor instituţii şcolare care se găseau cam pe o rază de cinci 
kilometri faţă de casa lui. Toate semănau între ele, cenușii, 
betonate, scorojite, toate adăposteau aceeaşi masă de 
avortoni care urlau şi ţipau. Asta nu făcu decât să-i 
întărească hotărârea. Cu un binoclu, reperă unu-doi puşti, 
deosebit de vioi şi drăgălaşi, îi urmări în drumurile lor, le 
notă cu scrupulozitate traseele, orarele, ţinu minte chipurile 
mamei, tatălui, surorii sau fratelui care veneau după ei. Işi 
însemnă aceste amănunte într-un carneţel, având grijă să 
folosească un cod în cazul în care acest carnet ar cădea în 

55 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


mâini indiscrete. O adevărată muncă de detectiv. Încercă o 
asemenea plăcere să pândească micuţele făpturi, încât 
crezu pentru o clipă că şi-a greşit vocaţia. 


O răpire improvizată 


Alese mai întâi o brunetă micuță şi adorabilă, înaltă de-o 
şchioapă, cu cozi lungi, cu privirea ageră şi care avea vina 
de a pufni mereu în râs, de a se arăta mai jucăuşă, mai 
jovială decât colegii ei. Să tot fi avut vreo şase-şapte ani. 
Deşi ştia totul despre orarul ei, habar nu avea cum o 
cheamă şi nici nu-l durea capul de asta. Ştia exact pe ce 
porţiune de trotuar era singură pentru câteva minute şi 
putea fi acostată fără pericol. Era noiembrie acum, zilele 
erau mai scurte, se făcea noapte către ora cinci. Riscurile 
de a fi surprins erau mai mici. Într-o zi, aşadar, într-o joi 
după-amiaza, îşi urmări încet din maşină victima pe când 
ieşea din curtea şcolii, după ce îşi îmbrăţişase toţi prietenii 
şi după ce cu o voce melodioasă lansase în aerul rece 
câteva note de bucurie. „N-o să mai râzi tu mult”, mormăi 
Folcone. Nu avea decât câteva clipe pentru a acţiona: 
strada făcea o curbă la stânga, dădea într-o intersecţie, 
după care micuța ajungea în staţie, unde lua autobuzul 
dimineaţa şi seara, întotdeauna însoţită în afară de joi. Spre 
norocul lui, ploua, o aversă îngheţată care împrăştiase 
pietonii. Copilul se  grăbea, acoperindu-şi capul cu 
ghiozdanul. O urmărea de aproape, pe geamul din faţă, cu 
farurile stinse, cu pensula învelită într-o cârpă groasă. 
Ceaţa se ridica de la sol. 

Când fata fu pe punctul de a traversa, la intersecţie, opri 
lângă ea, cobori geamul şi o strigă: 

— Nu te supăra, domnişoară, aş vrea o informaţie. 

Copilul ridică fără chef capul. El cobori complet geamul în 
ciuda ploii care cădea pieziş. 

— Ai putea să-mi spui în ce direcţie... 

— Ce direcţie? N-am înţeles ce-aţi spus. 

— Apropie-te un pic, să nu strig. 

56 


- PASCAL BRUCKNER - 


Trecătorii alergau tremurând de-a lungul zidurilor. Ea 
făcu câţiva paşi, se ridică până la el. Era într-adevăr mică- 
mică. Nu şovăi o clipă. Scoase pensula din cârpă şi când 
mutrişoara drăgălaşă se afla doar la câţiva centimetri o 
mânji cu vopseaua albă. Fetiţa se sufocă, se dădu înapoi, 
duse mâinile la faţă. El demară în viteză, având doar timpul 
să vadă în retrovizor chipul micuţ care dispărea bucată cu 
bucată. Ca o pată de apă care se evaporă la soare. 

Toată seara fu încântat. Nu avea nicio remuşcare, 
dimpotrivă. Îşi repeta întruna: „Bine lucrat, o să-i fie de 
învăţătură de minte toantei ăleia.” Avea să elimine vermina 
ştrengarilor, drojdia puştilor. Cocoşeii şi maimuţelele care îl 
arătau cu degetul puteau să tremure. Şi vru imediat să 
înceapă iarăşi. Niciodată presa nu va semnala astfel de 
incidente, era sigur de asta. Sunt prea neverosimile. Cu 
siguranţă poliţia va înăbuşi toată povestea. Închipuiţi-vă 
numai: copii fără cap, mici corpuri decapitate, doar cu un 
smoc de păr deasupra. Nimeni n-ar crede aşa ceva. Un 
singur lucru îl îngrijora pe Paul Folcone: în curând îi va lipsi 
vopseaua. Studiase de mai multe ori compoziţia lacului, dar 
nu găsise nimic care să poată explica efectul radierii. In 
orice caz, era incapabil să o reconstituie. 

Niciodată nu mai fusese atât de bucuros. Era dintre acei 
oameni care se bucură dacă îi supără pe ceilalţi. Colegii de 
serviciu se mirară şi bănuiră vreo legătură târzie care îi 
ilumina singurătatea de flăcău tomnatic. Paul Folcone se 
hotărî să lovească mai tare. În zilele care urmară, „şterse” 
trei alţi copii de o minunată delicateţe. Trei puişori 
drăgălaşi îşi pierdură astfel chipul din ciudăţeniile unui 
trăsnit. Îi stropi cum îţi aruncă alţii frişca în faţă şi simţi o 
mare plăcere să stingă astfel nişte mutrişoare drăguţe. 
Apoi remarcă la şcoala de lângă casa lui un băieţel şi o 
fetiţă frumoşi ca nişte îngeraşi, care ieşeau întotdeauna 
ţinându-se de mână, adânciţi în interminabile discuţii. 
Imediat se simţi invidios pe complicitatea lor. El era blond 
şi cârlionţat cu trăsături desăvârşite de heruvim, ea 
brunetă, cu pielea arămie şi ochi verzi tiviţi de gene lungi. 

57 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


Când mergeau unul lângă altul, aveau graţia unor arătări. 
Dar farmecul lor alăturat bucuriei de a trăi constituia o 
jignire cruntă. Folcone era sigur: o făceau înadins, veneau 
să-l sfideze sub ferestrele lui, se îmbrăţişau, se mângâiau, 
se jucau de-a v-aţi ascunsa, doi draci împieliţaţi care se ţin 
numai de şotii. Ticăloşii, provocarea durase destul! 

Avea mai întâi să se ocupe de obrăznicătură, şi apoi de 
fetiţă. Dar trebuia să sporească precauţiile, fiindcă cei doi 
erau din cartier. Folcone, care căpătase curaj după 
precedentele succese, se credea invincibil. Băiatul se 
despărţea întotdeauna de prietena lui la vreo cinci sute de 
metri de la ieşirea din şcoală: ea cobora la staţia de 
metrou, el mai mergea pe jos până la autobuz, câteva 
clădiri mai departe. Trebuia, aşadar, acţionat între staţia de 
metrou şi staţia de autobuz. In unele seri fetiţa lipsea. 
Blonduţul se întorcea singur, hoinărind, dând cu piciorul în 
hârtiile murdare sau cutiile de conserve, cântând şi vorbind 
singur. Nimeni nu venea să-l aştepte, îl socoteau, pesemne, 
destul de mare ca să folosească mijloacele de transport în 
comun. 

Într-o seară Folcone, invocând o cădere de tensiune şi o 
mare oboseală, se întoarse mai devreme de la lucru şi se 
hotărî să treacă la acţiune. Norocul îi surâdea: ploua cu 
găleata, era un frig umed, pătrunzător. Străzile erau 
aproape pustii. Copilul mergea singur, fără colega lui. Il 
urmări câteva sute de metri, până când grosul şcolarilor se 
împrăştie. Lăsă maşina pe marginea străzii, verificând că 
nu-l vede nimeni - era deja aproape întuneric - şi cobori cu 
pensula ascunsă în cârpă. Se prefăcea că se uită pe tăbliţa 
cu numele străzii şi când băiatul ajunse în dreptul lui, 
strigă: 

— Ei, puştiule! 

Copilul se uită în direcţia lui. 

— Puştiule, te rog, m-am rătăcit, nu sunt din cartier, ai 
putea să-mi spui în ce direcţie... 

Şcolarul îşi încetini mersul, era îmbrăcat cu un hanorac 
albastru, cu gluga lăsată. Folcone îl avea înaintea lui, la 

58 


- PASCAL BRUCKNER - 


mila lui, cu faţa udă de ploaie. Copilul era încântător, atât 
de candid cu mâna streaşină la ochi şi obrajii îmbujoraţi de 
aerul tare. Folcone fu mişcat şi era cât pe ce să renunţe: 
mai făcu doi paşi şi înainte ca celălalt să aibă timp să 
deschidă gura se repezi cu pensula la faţa lui, ungându-l cu 
câteva straturi de lac alb de la păr până la bărbie, având 
grijă ca să fie impregnate şi urechile şi gâtul pentru ca totul 
să dispară! 

Copilul lăsă ghiozdanul şi-şi duse mâinile la faţă. 
Agresorul său izbucni în râs, întorcându-se către maşină. 
Aşteptă puţin: voia să-şi vadă prada volatilizându-se, 
merita această recompensă. Micuţul sărea pe loc, se 
învârtea, părea să se bată cu vreun demon interior, se 
freca vrând parcă să-şi smulgă pelicula albă care avea să-l 
şteargă din specia umană. Se lăsă pe genunchi, picurând 
de ploaie, cu mâinile lipite de cap. Ce paiaţă, se gândi 
Folcone, trebuie neapărat să atragă atenţia asupra lui. 

Dar când băieţelul îşi desprinse palmele, vopseaua şi nu 
chipul dispăruse; mai erau ici şi acolo fâşii de lac care nui 
se dezlipiseră de pe faţă, dar era aceeaşi persoană ca mai 
înainte: Folcone simţi că-i îngheaţă mâinile. Operația nu-i 
reuşise. Sângele i se înfierbântă: fără să se gândească, 
neţinând cont de riscuri, ieşi iarăşi din maşină, se năpusti 
spre copil, îl târî cu forţa până la maşină şi acolo îi pulveriza 
în ochi un insecticid foarte puternic pe care îl ţinea în 
torpedo. Totul dură mai puţin de un minut. Işi aşeză 
prizonierul pe jumătate leşinat pe scaunul pasagerului, 
strânse centura de siguranţă, băgă în viteză. Nimeni nu-i 
reperase, norocul era de partea lui. Folcone ţipă: „Gata, nu 
mai faci tu pe deşteptul, gata!” 


Pe moment nu măsură enormitatea gestului: răpise un 
copil! Făcuse prostia asta, nu mai avea de ales. Micuţul îl 
văzuse şi l-ar denunța dacă i-ar da drumul. S-ar face un 
portret-robot şi s-ar ajunge imediat la el. In ciuda 
mizantropiei sale, Paul Folcone era cunoscut în cartier. Din 
fericire avusese prezenţa de spirit să ia şi ghiozdanul în 

59 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


timp ce împingea copilul în maşină. Se învârti de vreo zece 
ori în jurul grupului de case, înnebunit de teamă să nu-l 
oprească un poliţist pe motocicletă pentru infracţiune sau 
exces de viteză. Gâfâia, inima îi bătea să-i spargă pieptul, 
de parcă ar fi vrut să evadeze din corpu-i blestemat. Oraşul 
era mort: era ora la care fiecare se grăbeşte să se întoarcă 
acasă, să regăsească o familie iubitoare, departe de frig şi 
de ploaie. Băgă maşina în garaj, dezlegă copilul care nu se 
dezmeticise încă, îl duse în pivniţă. Pe măsură ce cobora 
treptele alunecoase cu povara în braţe, simţea cum îl 
cuprinde panica. Incerca să reînvie mânia care îl adusese la 
astfel de gesturi extreme. Degeaba. Furia i se potolise de 
îndată ce băiatul se aflase lângă el în maşină. Incă ametit, 
cu părul plin de paiete albe, acesta se strâmba cu o 
expresie de spaimă. Folcone va lămuri mai târziu misterul 
acestei ştergeri ratate. Pentru moment trebuia să pună 
copilul într-un loc sigur, să-l împiedice să fugă. Il aşeză pe o 
bancă şi începu să golească o debara plină de mături, 
stropitoare, cuie, cârpe, sticle goale. Şterse în grabă praful, 
aruncă la mijloc o saltea, înjghebă un pat rudimentar cu un 
cearşaf găurit şi o pătură roasă. Adăugă o găleată pentru 
nevoi, o sticlă de apă, puse copilul în acest culcuş 
improvizat, închise uşa cu un lacăt mare. Făcuse totul la 
repezeală, ca şi cum ar fi vrut să ascundă cât mai degrabă 
fapta îngrozitoare. Era ud de sudoare şi tremura, un tremur 
nestăpânit care îl zgâlţâia din cap până în picioare. 
Inspăimântat de abisurile care i se deschideau în faţă, se 
aşeză pe o treaptă de piatră, îşi luă capul în mâini, şi repetă 
de mai multe ori: „Ce-am făcut, ce-am făcut?” 

Îşi lovea fruntea cu pumnii, bătea din picioare şi între 
două interjecţii era zguduit de hohote seci, fără lacrimi. Ce- 
avea să-i spună puştiului? Niciodată nu-i va putea înfrunta 
privirea. Cotrobăind prin ghiozdan găsise o legitimaţie de 
sport pe numele Matthieu Bartholome, un caiet de dictări, 
un altul de matematică, o carte de istorie şi de geografie cu 
multe adnotări. Copilul avea opt ani şi locuia aproape de 
Porte Dorée. 

60 


- PASCAL BRUCKNER - 


Ca să-şi potolească tremuratul, Folcone se întoarse în 
laborator să încerce o ultimă analiză a lacului cu puteri 
miraculoase. Produsul nu-şi dezvăluise încă secretul. Mai 
avea numai cât un castronel de supă. Luă dintr-o cutie cu 
ajutorul unei tije lungi un gândăcel dolofan, îl cufundă în 
castronel şi aşteptă. Insecta se răsuci, îşi frecă antenele dar 
după zece minute era tot acolo. Chimistul mai încercă şi cu 
o buburuză, un fluture, o libelulă. In zadar: vopseaua nu 
mai era decât un lac oarecare. Folcone explodă: fabricase 
produsul din întâmplare şi nu mai era în stare să-i găsească 
elementele, nici dozajul. Meşterise la nimereală acest 
noroc, turnase fiole şi sticle în acest vas cu lac aşa cum o 
bucătăreasă distrată presară într-un sos sare, piper şi 
condimente. Şi când auzi o voce slabă gemând: „Ajutor! 
Unde sunt?” tresări în adâncul lui şi înţelese că viaţa-i luase 
o cotitură la care nu se aşteptase deloc. 


În măruntaiele reci ale pământului 


Matthieu Bartholome avusese întotdeauna un vis: să 
călătorească, să străbată mările, să treacă graniţele. Il 
plictiseau toate materiile şcolare cu excepţia geografiei, în 
care excela. Restul i se părea o pierdere de timp şi îşi 
păstra energia ca să deseneze hărţi, să urmărească 
meandrele unui fluviu pe scoarţa terestră, să mângâie 
mapamondul ca pe un uriaş bulgăre a cărui rotunjime îl 
umplea de o fericire nesfârşită. Avea două proiecte: să 
plece în Africa şi să atingă Polul Nord şi nu aştepta decât 
momentul potrivit ca să fugă. Impărtăşea această pasiune 
cu Amina Benchekh, o fetiţă de vârsta lui, originară din 
Sahara, care îi vorbea mereu de deşerturi, de migraţia 
dunelor care se deplasează noaptea, de furtuni de nisip 
care te înghit în câteva ore. Ea imita la perfecţie sunetele 
scoase de cămile şi incredibila lor rezistenţă. In schimb, el 
imita dansul pinguinilor, numit şi dansul majordomilor, felul 
cum foca se târăşte pe banchiză, saltul ursului alb pe 
aisberguri. Işi juraseră să plece împreună şi îşi pregăteau 

61 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


fuga în mare taină, adunând documente, informaţii şi toate 
monedele pe care le puteau culege de ici, de colo. Nu vor 
aştepta să fie mari - adică să aibă doisprezece ani - ca să- 
şi împlinească idealul. Vor începe cu Nordul - de la Paris, 
era mai aproape astfel -, vor traversa Scandinavia, vor 
atinge Laponia. Matthieu ţinea să pună piciorul pe polul 
magnetic, cel indicat de compasuri şi busole şi care se 
mută cu zece kilometri pe an. Apoi se vor îndrepta spre 
Sud, spre marele deşert cu forme blonde ca mierea. Chiar 
în acea dimineaţă Amina îi adusese un album vechi despre 
Hoggar şi populaţiile tuarege, un cadou de la unchiul ei pe 
care consimţise să i-l împrumute cu condiţia să aibă mare 
grijă de el. Şi alerga spre casă, nerăbdător să-l răsfoiască, 
când acest bărbat imens l-a uns cu vopsea, l-a răpit şi l-a 
orbit cu un spray scârbos. 

Când se trezi, Matthieu fu izbit de un miros amestecat de 
mucegai şi aer stătut. Se găsea într-o debara pentru 
mături, pe o saltea infectă, în semi-întuneric. Tremura tare, 
deşi îşi păstrase paltonul. Clănţănea din dinţi şi nu putea să 
creadă că i se întâmplă aşa ceva. Cum putuse oare să se 
lase păcălit de două ori? Retrăia la nesfârşit scena 
agresiunii, mimând ceea ce ar fi trebuit să facă şi nu 
făcuse. Un prieten îi arătase cum să-ţi înfigi unghiile în ochii 
unui atacator, să-l muşti până la sânge, să-l loveşti la 
glezne. Dar efectul de surpriză îi blocase puterea de 
reacţie, frica îl paralizase. Acum îi era foame, sete, avea în 
gură un greţos gust amar, pielea feţei îl ardea şi un bulgăre 
de foc îi strângea stomacul. 

Când uşa cămăruţei se deschise, Matthieu se ghemui, îşi 
ascunse faţa. Poate ţicnitul avea să înceapă din nou. II văzu 
pentru prima oară pe cel care îl răpise şi ce văzu Îl 
încremeni. Era aproape un bătrân, cu pielea brăzdată de 
riduri şi a cărui fizionomie degaja un sentiment de 
uscăciune, de tristeţe abisală. Gura îi era strâmbată de o 
expresie permanentă de acreală, ochii abia i se vedeau sub 
nişte sprâncene încâlcite precum mărăcinii. In faţa lui, 
Matthieu se simţi deodată vinovat fără să ştie de ce. 

62 


- PASCAL BRUCKNER - 


Necunoscutul îi întinse un bol de orez cald pe care erau 
puse o felie de jambon şi un colţ de pâine. Matthieu nu 
îndrăznea să-l privească în faţă - să te uiţi în ochii unui om 
violent înseamnă să-l sfidezi, i se spusese - şi începu să 
mănânce, frenetic, cu nasul în mâncare. Trebuia să-şi 
recapete puterile. Bătrânul îl scruta cu privirea, pupilele lui 
erau două raze care îl perforau de la un capăt la celălalt, 
săpau în copil tuneluri de perplexitate. Mânca în tovărăşia 
unui spectru. Spectrul respira greoi, gura îi mirosea urât, îi 
strica masa. Bătrânul avea o duhoare de stârv, tangibilă ca 
un miros de detergent într-o bucătărie proaspăt spălată. 

Când îşi termină orezul până la ultimul bob, Matthieu 
îndrăzni să-şi privească în ochi temnicerul: 

— De ce sunt aici? De ce m-aţi atacat? 

Se aştepta la o palmă, la un picior în burtă, aproape că 
spera asta. Dar nu, bărbatul se dădu înapoi cu un pas, avu 
o expresie de stânjeneală. Rolurile se inversaseră, el părea 
înspăimântat. Strânse bolul, tacâmurile şi o şterse fără să 
scoată o vorbă. Matthieu se repezi la uşă, zgâlţâi lacătul, 
strigă: 

— Răspundeţi-mi. Spuneţi-mi ceva! înjură, se înfurie, 
bătu cu pumnii, cu picioarele, se lovi. Termină repede 
puţinele înjurături pe care le ştia. În cele din urmă se 
prăbuşi în hohote de plâns şi aţipi. 


Zilele trecură. La început, Matthieu elabora scenarii 
stufoase: se găsea într-o poveste pe care o ştia deja, era un 
cavaler închis într-un donjon, un ocnaş în temniţă, un 
naufragiat pe o insulă pustie, un pasager clandestin legat în 
lanţuri la bordul unui pachebot, în toate situaţiile un 
personaj de roman în corpul unui băieţel. Încă de mic se 
închipuia învingând obstacole de netrecut. Scăpa din celulă 
cu gândul, memoria îi şoptea aventuri, replici gata 
pregătite. Sau avea impresia că se trezeşte în visul altuia, 
putea, aşadar, să adoarmă din nou fără teamă. Îşi citise 
viaţa înainte de a o trăi, astfel încât încercările pe care le 
trecea semănau cu episoade deja cunoscute. Faptul de a-şi 

63 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


îndura captivitatea prin filtrul altor povestiri i-o făcea mai 
suportabilă. Era încă un joc, un fel de a se preface. Dar 
când înţelegea ce i se întâmplă, începea să plângă, să-şi 
strige mama. Se apropia Crăciunul. Acum ar fi trebuit să fie 
deja la bunica lui în vacanţă, să se certe cu verişorii lui, să 
mai afle ceva despre expedițiile polare. Dacă ar fi avut 
măcar o posibilitate să comunice cu Amina. Numai nu 
cumva ca Amina să dezvăluie secretul din nebăgare de 
seamă sau să-şi imagineze că el trădase, că plecase fără 
ea! 

De trei ori pe zi bătrânul îi aducea de mâncare, mereu 
acelaşi lucru, îi schimba găleata, nu scotea o vorbă. 
Această muţenie îl îngrijora cel mai mult pe Matthieu. Cu 
timpul prinsese curaj, îl hărţuia pe bătrân cu întrebări. Dar 
se ostenea degeaba: celălalt tăcea chitic. Dar pe întuneric, 
îl pândea prin scândurile depărtate ale uşii, copilul îi simţea 
răsuflarea rău mirositoare. li striga: 

— Plecaţi, lăsaţi-mă în pace! 

Şi chimistul pleca târşâindu-şi paşii ca un câine bătut. 
Da, aceasta era imaginea la care te făcea să te gândeşti: 
un câine vagabond care dă târcoale caselor în căutarea 
unui os sau a unei mângâieri. Matthieu se întreba în 
măruntaiele cărei clădiri fusese ascuns, cât de departe era 
de casa lui. Ceda pe măsură ce sechestrarea se prelungea. 
Rezista până seara, masa îi ţinea loc de orologiu, ceasul i 
se spărsese în timpul încăierării şi spera mereu că un 
eveniment avea să întrerupă monotonia zilelor. 

Dar după masă se instala tăcerea, atât de apăsătoare, 
încât devenea palpabilă. Matthieu începea iarăşi să plângă, 
indiferent la ceea ce putea să gândească bătrânul despre 
el. Întunericul căpăta densitatea pietrei. Matthieu era ca o 
vulpe înghesuită într-o vizuină şi care avea să fie afumată, 
în subterane ostilitatea era teribilă. Bezna se popula cu 
chipuri rânjite, apăreau monştri care aveau să-l omoare, să- 
i spintece măruntaiele. Cineva şuşotea lângă el, râdea de 
necazul lui. Întunericul îl îngrozea, întunericul era locuit. 
Auzea  horcăitul  canalizărilor,  ţiuitul unui cazan, 

64 


- PASCAL BRUCKNER - 


imperceptibile vibrații care traversau spaţiul. Veneau să-l 
execute, era sigur de asta. Atunci îşi ţinea respiraţia ca să 
moară imediat şi să scape de oroare. In ultima clipă 
deschidea gura, înghiţea lacom o gură de aer proaspăt. 


Cel mai greu era însă că nu ştia pentru ce se află acolo. 
Chiar şi un motiv neîntemeiat ar fi fost mai bun decât 
această enigmă. Curând încetă să mai mănânce. Respinse 
toate platourile bătrânului, lăsa orezul să se răcească în 
castronel, apoi pâinea să se râncezească. Prefera să se 
stingă ca o lumânare decât să tânjească în lugubra 
închisoare. Nu ştia ce vină ispăşeşte, dar era gata s-o 
ispăşească până la capăt. Pe zi ce trecea lipsea tot mai 
mult din propriul corp, se făcea rece precum betonul în 
interior, o fiinţă minerală. Deja nu se mai ţinea pe picioare, 
avea amețeli chiar şi întins, iar gura îi era îngrozitor de 
uscată. Rămânea ore întregi pe saltea, în stare de 
prostraţie. Umbrele îl încercuiau, amenințau să-l înghită. 
Avea să slăbească, să devină de mărimea unui şoarece ca 
să poată evada printr-o gaură. Era mai bine să devină un 
şoarece în libertate decât să rămână om în această 
subterană. Nimic nu mai avea importanţă. Adormea, se 
adâncea în coşmaruri: avea prea multă piele pentru 
greutatea sa, epiderma îi spânzura pe oase ca un cearşaf 
pe o frânghie. Zăcea pe patul de suferinţă păzit de o 
fantomă. Nu era un magician, nu găsise formula care să-i 
permită să traverseze zidurile sau să doboare pe cei răi. Nu 
era decât un băieţel încarcerat în fundul unei pivnițe şi care 
se stingea de supărare. 

Până în ziua în când temnicerul său, care îi adusese un 
bol cu cacao şi două tartine cu unt, îl întrebă cu o voce 
şovăitoare: 

— Vrei să te joci cu mine? 

Era într-o duminică, Matthieu îşi amintea că o aflase de la 
celălalt. Era prima oară când bătrânul îi vorbea şi, detaliu 
incredibil, avea o voce tremurată şi sâsâia. Matthieu, care 
se vindecase de asta doar de câteva luni, cu preţul unor 

65 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


mari eforturi şi multor umilinţe, simţi din străfundul 
disperării sale o anumită uşurare. Şi prin puterea câtorva 
cuvinte, a unei legături, consimţi după câteva săptămâni de 
abstinenţă, să bea o înghiţitură de cacao şi să lingă untul 
de pe tartine. 


Tulburarea paznicului 


În faţa lui Matthieu, Paul Folcone se simţi imediat 
descumpănit: el cunoştea  lepidopterele,  coleopterele, 
arahnidele, dar nu ştia cum să se comporte cu un băieţel în 
carne şi oase. Acesta se mişca, cerea, vorbea, nu era un 
fluture sau o muscă pe care o înfigi cu un ac pe un carton, 
ca să le observi direct în faţă, pe îndelete. Ingrozit de 
această răpire, chimistul nu ştia ce să facă cu prizonierul şi 
nu mai înţelegea de ce îl doborâse şi îl transportase până 
aici. Nu se mai recunoştea în cel care pornise război 
împotriva micului popor de puşti. Nu dorea decât un lucru: 
să scape de Matthieu, să-l trimită înapoi acasă, ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar anunţuri cu dispariţia erau 
puse peste tot pe pereţi. Părinţii săi apăruseră la televizor 
la jurnal cu cei doi fraţi şi imploraseră pe răpitori să le dea 
înapoi fiul lor scump. Nu erau bogaţi dar se declarau gata 
să plătească, numai să le fie formulată o cerere de 
răscumpărare. Folcone plânsese împreună cu ei înainte de 
a-şi da seama că el însuşi era autorul acelei fapte murdare. 
Opinia publică era exasperată: în cafenele, magazine, nu se 
vorbea decât de această crimă, toţi cereau o pedeapsă 
radicală şi Folcone era de acord. Poliţişti în civil străbăteau 
cartierul, un inspector, plin de zel, venise chiar să-l 
interogheze în calitate de vecin al şcolii. Nu remarcase 
nimic anormal în ziua aceea, nu fusese intrigat de 
drumurile vreunei persoane străine de strada lui? 

Folcone mormăise ceva şi inspectorul se mulţumise cu 
aceste mormăieli. Puteau să scotocească toată casa de sus 
până jos, nu vor găsi niciodată scara ascunsă, protejată de 
un sistem electronic, nici ascunzătoarea unde ţinea copilul. 


66 


- PASCAL BRUCKNER - 


Nu, adevăratul pericol venea de la băieţelul însuşi. De cum 
fusese închis, acesta ameninţase cu ce e mai rău, îşi 
pusese viaţa în joc refuzând să mănânce. Se lăsa să piară 
cu o tărie uluitoare. După câteva zile zăcea ca mort, cu 
pielea lividă. Paloarea dădea chipului său o graţie de înger. 
Folcone se agita înnebunit: nu se putea hotărî să-l 
hrănească cu forţa, folosirea violenţei îi repugna. La gândul 
că băieţelul s-ar putea stinge sub acoperişul lui, fu cât pe 
ce să-l ducă noaptea într-un serviciu de urgenţă, în chip 
anonim. Atunci, în ciuda unei stânjeneli nemăsurate, făcu 
ceea ce îl îngrozea cel mai mult: îi vorbi micuţului. 
Repetase multă vreme dialogul în cameră, temându-se să 
nu se lase antrenat dincolo de ceea ce accepta să spună. 
Bineînţeles că se poticnise, tracul făcuse să-i tremure limba 
şi defectul din tinereţe, sâsâitul, reapăruse. Dar acele 
câteva cuvinte îl salvară pe micuțul locatar: patruzeci şi opt 
de ore mai târziu, acesta mânca şi bea normal şi căpăta 
culoare în obraji. Pentru Folcone începea un alt coşmar. 


De când îl răpise pe Matthieu, totul se complicase pentru 
el. Incă nu ştia cum funcţionează un copil. Consultase toate 
dicționarele posibile, dar fără mare folos. După episodul 
îngrozitor cu greva foamei, Matthieu se arătase de o 
voracitate fără limite. Trebuia să-i pregătească mese 
copioase de trei ori pe zi, fără a mai pune la socoteală 
gustarea, biscuiţii dimineaţa, mărul şi paharul de lapte 
proaspăt la culcare. Folcone nu prea avea inspiraţie la 
meniuri: micul dejun nu-i punea probleme, în schimb 
prânzul şi cina îi dădeau bătăi de cap. El care se hrănea cu 
ce găsea prin casă, cu coji uscate de pâine sau de brânză 
trebui să se iniţieze în secretele artei culinare. Dacă piciul 
ar fi fost o furnică sau o râmă, o firimitură de pâine i-ar fi 
ajuns pentru o săptămână. Neavând încredere în conserve, 
Folcone mergea în piaţă să cumpere produse proaspete, 
carne macră, peşte. Era iarnă şi propria lui grădina dormita. 
Descoperise în bibliotecă o carte veche de bucate care 
fusese a mamei lui şi zâmbea la gândul că avusese odată o 

67 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


mamă. Se chinuia în fiecare seară să înveţe o reţetă nouă. 
La birou făcea conştiincios o listă cu meniuri pentru toată 
săptămâna, încerca să varieze felurile de mâncare, şi 
revenea la jambon cu paste-melcişori şi la pui cu cartofi 
prăjiţi, cu care copilul se delecta. Dacă nu avea timp să 
meargă la cumpărături, era somat să ia dintr-un fast-food 
un hamburger dublu cu multă ceapă şi ketch-up. Pregătirea 
unui piure sau a unui ou ochi îi dădea sudori reci, nu avea 
cele necesare, trebuia să iasă din nou să cumpere lapte, 
ciocolată, Coca. El care trăia ca un urs şi care timp de 
douăzeci de ani cumpărase în fiecare seară de la acelaşi 
brutar o jumătate de baghetă începu să alerge după 
cumpărături. Vânzătorii îl salutau cu un zâmbet larg de cum 
intra şi fiindcă îl văzuseră mereu singur bănuiau că are 
acum o prietenă, poate chiar o mică familie. li puneau tot 
felul de întrebări încercând să afle adevărul, dar Folcone 
ocolea răspunsurile, făcea pe prostul sau pe surdul. Odată 
se scăpase şi spusese la măcelărie: „O friptură pentru fiul 
meu”, îşi dăduse seama în ultima clipă şi muşcându-şi 
limba se corectase „pentru nepotul meu” dar măcelarul nu 
băgase de seamă nimic. 

Dacă măcar copilul ar fi arătat cea mai mică 
recunoştinţă! Dar el era mereu nemulţumit: mâncarea era 
rece sau fierbinte, carnea nu era destul de friptă, ba mai 
trebuia sare, ba piper, într-o zi trântise farfuria pe jos 
strigând: „Ce scârboşenie!” Virulenţa expresiei îl şocase pe 
Folcone. Nu bănuia că un mucos de şapte ani cunoştea 
astfel de cuvinte. Strânsese resturile fără să se plângă şi se 
închisese în laborator, incapabil să doarmă sau să se 
concentreze. Vrăjitorul cel rău se transformase în dădacă, 
în fată în casă. Şi nu era numai intendenta: un băiat are 
nevoi de tot felul. Haine, de exemplu: cele pe care Matthieu 
le purta în ziua răpirii erau acum nişte zdrenţe. Şosetele îi 
puţeau, lenjeria nu strălucea nici ea. Într-o sâmbătă 
Folcone trebui să meargă într-un magazin mare, aproape 
de bulevardul periferic, şi acolo, sub privirea batjocoritoare 
a vânzătoarelor care mestecau gumă ca hipnotizate, 

68 


- PASCAL BRUCKNER - 


uitându-se în oglindă peste umărul lui, negociase 
achiziţionarea a zece perechi de chiloţi, şosete, pantaloni, 
salopete, tricouri, fără a mai pune la socoteală 
încălţămintea de la o anumită firmă pe care copilul o 
notase pe o bucată de hârtie. 

— Ce mărime poartă nepotul dumneavoastră? îl întrebau 
ele dându-şi coate, ce număr are la cămaşă, dar la pantofi? 
Ce culori îi plac? De ce nu vine el să probeze? 

Folcone se încurca în răspunsuri ininteligibile, roşea, 
începea iar să sâsâie. Aveau să-i râdă în nas, să refuze să-l 
servească. Era convins de asta, greşeala lui se vedea clar, 
se trăda cu fiecare cuvânt. Se întoarse cu braţele încărcate, 
transpirând de umilință, ruinat, dezonorat şi când 
despacheta lucrurile în faţa puştiului, avu parte de un ton 
de reproş. 

— E nasol ce-ai cumpărat tu, prostii, eu nu port aşa ceva. 

Fiindcă Matthieu începuse să-l tutuiască fără să-i ceară 
permisiunea. E adevărat, culorile nu erau asortate, 
pantalonii erau prea scurţi, tricourile de o calitate dubioasă. 
Folcone nu mersese la magazinul potrivit şi copilul mai 
rămase o săptămână în boarfele lui vechi şi abia apoi 
acceptă să îmbrace hainele noi. 

Şi dacă nu ar fi fost decât toaleta! Dar Matthieu îl hărţuia 
cu întrebări: 

— De ce m-ai răpit? Ce ţi-am făcut? E o răzbunare 
personală, pe familia mea, pe tatăl meu? 

Ah, ce tortură! Ce chin! Se bâlbâia, niciun sunet nu-i 
ieşea din gură. Era incapabil să răspundă fiindcă nici el nu 
ştia de ce acţionase astfel. Nu îndrăznea să mărturisească 
băieţelului ce făcuse celorlalţi şcolari, l-ar fi disprețuit şi 
mai mult. Folcone suferea că este judecat greşit de 
prizonierul său. Poate într-o zi va mărturisi totul, pretextând 
un moment de oboseală, de rătăcire. Nu vedea altă soluţie 
decât să-l păstreze pe Matthieu lângă el. Cu timpul lucrurile 
se vor aranja, emoția va scădea, poliţia va abandona 
ancheta. Chiar şi părinţii l-ar uita: aveau doar şi alţi copii. 
Folcone va avea grijă de mica făptură, care va creşte în 

69 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


preajmă. Îi va desăvârşi educaţia, va juca rolul unui 
protector şi preceptor. Providența i l-a încredinţat pe 
Matthieu: va avea grijă de el până la ultima suflare. 

Dar copilul bătea toată ziua în uşa celulei sale. 

— Deschide-mi, lăsă-mă să plec. N-ai niciun drept să mă 
ţii închis. Tatăl meu o să-ţi pocească mutra, ticălos bătrân, 
o să-ţi primeşti pedeapsa cu vârf şi îndesat. 

Folcone nu putea să creadă ce auzea şi nu ştia ce îl 
răneşte mai mult: invectivele sau doleanţele care urmau. 

— Mă plictisesc aici, e urât la tine, oribil, tu puţi; lasă-mă 
să plec. 

Ca să-l îmbuneze, îi dădu micuţului „oaspete” hârtie şi 
creioane şi acesta desena din minte planisfera, cele cinci 
continente, Antarctica şi Polul Nord cu un talent şi o 
exactitate stupefiante. Inteligența lui Matthieu îl umplea de 
admiraţie şi visa să şi-l facă elev. Am atâtea să-l învăţ, îşi 
spunea. li cumpărase cărţi cu benzi desenate, cărţi de 
geografie, altele, al căror titlu i-l dăduse Matthieu, povestiri 
despre expediţii sau fapte ieşite din comun. Cu speranţa de 
a-i descreţi fruntea, căuta prin magazine jucării pentru 
farse şi poante şi ţi-era mai mare mila să-l vezi pe bătrânul 
trist cu buzele uscate cumpărând fără urmă de umor 
pernuţe  ţiuitoare, păianjeni de cauciuc, păr pentru 
scărpinat, petarde, imitație de zahăr, cu seriozitatea 
imperturbabilă a cuiva care se achită de o misiune 
disperată. li oferi şi un tranzistor pe care băieţelul îl asculta 
cu volumul dat la maximum. Într-o după-amiază, chimistul 
studia ploşniţele, microparaziţi care se încrustează în 
cearşafuri şi provoacă băşici pe piele, când muzica îi asurzi 
timpanele şi îl împiedică să se concentreze. Cu multă 
blândeţe, îl rugă pe Matthieu să dea mai încet. Acesta nu 
numai că dădu mai tare, dar căută şi un post de hard rock 
unde vacarmul era insuportabil. Folcone insistă. Ameninţă 
cu confiscarea aparatului. Atunci copilul se răzvrăti, trânti 
tranzistorul pe jos şi îl călcă în picioare până nu mai rămase 
din el decât o grămadă de circuite şi butoane dislocate. 


70 


- PASCAL BRUCKNER - 


Asta îl lăsă pe Folcone cu gura căscată şi nu mai îndrăzni să 
se apropie de Matthieu toată ziua. 

Ziua următoare merse la magazin să-i cumpere un 
televizor cu video. Nimic nu era destul de frumos şi de 
costisitor ca să fie pe placul băieţelului, care acceptase 
cadoul mormăind. Aparatul rămânea deschis zile întregi, 
proiectând pe pereţii pivniţei o lumină albăstruie. În timp ce 
chimistul spăla cu mâna hainele şcolarului - nu ducea 
rufele la spălătoria automată de frică să nu fie reperat -, 
acesta se uita la un joc şi la fiecare întrebare a 
prezentatorului îl întreba pe Folcone: 

— Cine a inventat penicilina? Care este formula gazului 
carbonic? Cine a câştigat turul Franţei în 1956? Ce este 
rotund şi ascuţit cu două bule la bază? 

De fiecare dată când chimistul habar n-avea, adică 
aproape întotdeauna, copilul izbucnea: 

— Eşti nul, chiar şi Amina care totuşi n-are decât opt ani 
ştie mai mult ca tine. Eşti sigur că n-ai furat diplomele? 

Ruşinat, Paul Folcone răsfoia seara dicționarele ca să-şi 
completeze lacunele. De îndată de Matthieu adormea, 
deschidea la rându-i televizorul în sufragerie, asculta cu 
atenţie emisiunile cu jocuri ca să nu fie luat pe nepregătite 
data viitoare. Făcea cunoştinţă cu o mulţime de animatori, 
de prezentatoare, de comici ai emisiunilor de divertisment 
de care nu auzise niciodată. Cu toate că sportul îi repugna, 
se uita şi la meciurile de fotbal şi de rugbi, nota pe un 
carneţel rezultatele şi numele membrilor echipei ca să le 
discute a doua zi cu puştiul. 

Astfel îşi încropea o cultură din bucăţi, din fragmente de 
cântece, din sloganuri publicitare, din ştiri sportive, din 
fapte diverse. Şi era foarte mândru când şmecheraşul îi 
spunea: 

— De unde ştii tu astea? Nu pot să cred! 

Bineînţeles, ce ştia nu era mare lucru fată de ce ignora. 
Se îndopa cu seriale, filme proaste, cu poveşti idioate 
pentru simpla plăcere de a vorbi despre ele a doua zi cu 
Matthieu. De aceea se culca târziu, deşi trebuia să se 

71 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


trezească la ora şapte ca să meargă la birou, iar noaptea 
stătea mereu la pândă, căutând zadarnic somnul, de teamă 
ca hoţomanul să nu-l cheme sau să nu fie bolnav. Să-l ştie 
că doarme la câţiva metri sub el, într-o cămară strâmtă 
fără ferestre era o tortură pentru Folcone. Ar fi vrut să-l 
instaleze la etaj, să-i ofere o cameră frumoasă cu tot 
confortul şi baie. Îi vopsise proaspăt celula, în culori 
atrăgătoare ocru şi pastel, un vinil rezistent la umezeală, ca 
şi cum copilul avea să rămână acolo pentru multă vreme. 
Acesta nu-i mulţumise. Folcone îşi imagina uneori că 
Matthieu venise acolo de bună-voie, bătuse la uşa lui 
pentru simpla plăcere de a-i ţine companie. Şi când făcea 
curat, ducea gunoiul, dădea cu aspiratorul, visa că Matthieu 
împarte cu el locuinţa, înveseleşte prin prezenţa lui 
magherniţa lipsită de viaţă. Nu îndrăznea totuşi să-l aducă 
sus, de teamă ca puşlamaua să nu-i scape printre degete şi 
să nu sară pe fereastră. Măcar dacă ar putea fi singuri pe 
lume, ei doi! 

Tot aşa cum ploaia pe un pământ arid face să apară o 
floare neaşteptată, irumperea lui Matthieu în viaţa lui 
Folcone provocase un cataclism. In regiunile ascunse ale 
inimii lui, în deşertul de uscăciune şi meschinărie apăruse o 
lumină minusculă. Şi încetul cu încetul prada punea 
stăpânire pe prădător. Bătrânul se ostenea urmărindu-l pe 
băieţel, care era mereu în altă parte, se simţea disperat că 
nu-i reţine niciodată atenţia, interesul. Niciuna din 
strategiile cu care insectele i se împotriveau de treizeci de 
ani încoace nu putea să se compare, în intensitate şi în 
surpriză, cu măcar unul din capriciile lui Matthieu. 
Ştrengarul îl chinuia în fel şi chip. Era femeia lui bună la 
toate, ocnaşul lui, bătaia lui de joc. La serviciu arbora o 
mină jalnică îngrijorându-şi colegii. Directorul chiar îl 
convocase într-o zi: 

— Ce nu merge, Folcone? Eşti bolnav? Vrei un concediu? 
Vorbeşte, nu-ţi fie teamă. 


72 


- PASCAL BRUCKNER - 


Ah! Dacă ar putea să mărturisească, să se elibereze de 
povară. Dar de acum nu avea altă scăpare decât să 
plătească şi să îndure în linişte aşteptând zile mai bune. 


Cel mai frumos dintre gândaci 


Un bătrân are o mulţime de manii: face curat, face 
ordine, râgâie, pârţâie, se scarpină, fornăie, îi curg balele, 
mănâncă murdar, se scobeşte în nas sau în gură, are 
vinişoare roşii pe faţă, pete pe gât, păr în urechi, riduri 
adânci ca nişte cicatrice. Cu zdrenţele lui, cu mersul 
şchiopătat, cu spinarea încovoiată şi smocul de păr de la 
ceafă, Folcone nu avea aerul unui sadic sau al unui 
psihopat. Mai degrabă al unui bătrân trăsnit. Nu era rău, 
doar respingător şi zdrenţăros, mai ales la sfârşit de 
săptămână când nu făcea duş de vreme ce nu mergea la 
lucru. Matthieu ceruse să aibă dimineaţa un lighean de apă 
caldă, săpun parfumat şi un prosop curat ca să se spele ca 
pisica măcar. Folcone nici măcar nu s-ar fi gândit la asta. 
Uneori bătrânul lucra cu bustul gol în laborator, în ciuda 
temperaturii reci. Era o oroare, un dezastru de oase şi cute 
care atârnau, clavicule care împungeau pielea cenuşie, 
tăbăcită, acoperită de urticarie pe care o scărpina cu 
unghiile negre. Matthieu căuta cu disperare motivațiile 
temnicerului său. 

Spaimei de la început îi urmase o prudenţă vicleană. De 
îndată ce Matthieu nu se mai temea de Folcone, îl ura: dacă 
înceta să-l urască, teama revenea. Alese ura pentru a-şi 
alunga frica şi a-şi regăsi luciditatea, siguranţa. Cu timpul, 
discernu mai bine slăbiciunile chimistului şi se adânci în ele 
ca într-o breşă. Exceptând ipoteza puţin probabilă a unei 
eliberări din afară, Matthieu trebuia să conteze doar pe el 
însuşi, să-şi pregătească evadarea cu răbdare. Ghicise că 
este reţinut într-o casă nu departe de Paris. De mai multe 
ori când Folcone era la birou, lovise cu pumnii în uşă şi 
strigase „Ajutor” până răguşise, dăduse televizorul la 
maximum. Strigătele sale erau absorbite de grosimea 


73 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


pereţilor şi se stingeau de îndată ce le scotea. Încercase 
totul: consemnase orele de plecare şi de sosire ale 
chimistului - acesta din urmă îi oferise un ceas Mickey - 
pentru a deduce distanţa până la locul lui de muncă; 
încercase să sape o gaură în piatră cu ajutorul unui cuţit şi 
al unei furculiţe; desenase un plan sumar al locurilor, 
imaginase ieşiri fictive, tuneluri care duceau la vecini, în 
stradă. Cât despre a-l omori pe Folcone, nici nu putea fi 
vorba. Disproporţia de mărime era prea mare. Într-o zi 
Matthieu se prefăcuse că-l doare burta. Neîncrezător, 
bătrânul întredeschisese uşa, copilul se năpustise asupră-i 
cu capul plecat. Amortizase şocul fără să se mişte un 
centimetru şi respinsese cu un bobârnac pe micuţ în celula 
lui. Nu se supărase, ci îl contemplase cu un aer şi mai 
abătut decât înainte. 

Matthieu îşi dădu seama curând că obţine mai multe de 
la chimist vorbindu-i normal decât insultându-l. Trebuia să 
se stăpânească, să-şi înăbuşe natura impulsivă, să 
zâmbească de nevoie acestui cadavru ambulant spre 
propriul său bine. Aşa obținuse hârtie, creioane, cărţi, un 
radio, un televizor. De fiecare dată când rostea o dorinţă, 
celălalt i-o îndeplinea. Supralicitarea nu avea limite, în 
curând dispunea nu numai de o lampă frumoasă, de o 
aerotermă, de două pături noi, de o masă joasă pentru scris 
şi desenat, dar şi de un dulap în care înghesuia biscuiţi, 
nuga, bomboane, ciocolată, dulceaţă. In celulă nu mai era 
un centimetru pătrat liber şi nu trecea o oră fără că 
băieţelul să nu ronţăie ceva. Ca să adoarmă ne-încrederea 
temnicerului său, se străduia să-i intre în graţii. Nu rata 
niciodată ora jurnalului televizat şi anunţurile de căutare 
care îl priveau, îşi aduna din publicitatea propriei răpiri 
puterea de a rezista în faţa disperării. Lumea se gândea la 
el, familia lui rămânea mobilizată şi el se jura să-i uimească 
prin curaj şi viclenie. Dar cel mai greu de suportat era 
plictisul, orele lungi petrecute în catacombe între lipsa de 
ocupaţie şi tristeţe. Murea de dorinţa de a împinge pereţii, 
de a ridica plafonul închisorii ca pe un capac, de a vedea 

74 


- PASCAL BRUCKNER - 


soarele, lumina, frumosul chip auriu al Aminei, de a se lipi 
de mama lui, de a auzi râsul tatălui lui. 

În cele din urmă, pentru a-l îmbuna pe chimist, ceru să-i 
viziteze bârlogul, peştera, ce avea el mai sfânt pe lume, şi 
anume laboratorul. Acesta din urmă fu încântat de o 
asemenea propunere. Matthieu ieşea pentru prima oară din 
adăpostul său: căzu de mai multe ori, atât era de slăbit, dar 
se sforţa să se ridice, să se ţină pe picioare, să studieze 
decorul pivniţei pe care încercase să şi-o reprezinte. Dar 
vai, nu văzu nimic care să-l surprindă: o înşiruire de 
încăperi betonate, cu tavanul scund, străbătute de ţevi care 
se răsuceau în toate sensurile. Bătrânul îi arătă cu mândrie 
baloanele sale, eprubetele, frumosul microscop 
stereoscopic, prafurile şi substanţele diverse pe care le 
păstra în flacoane numerotate şi mai ales, „insectoriul”, 
cum îl numea, o placă mare de sticlă transparentă 
împărţită în compartimente, în care creştea mii de insecte 
cărora le recrease mediul natural cu pământ, crengi şi 
frunze. Erau acolo viespi, tăuni, țânțari, muşte, omizi, şvabi, 
o naţiune întreagă de antene, carapace şi labe pe care, în 
vase închise, le cultiva pentru experienţe. Mai multe 
borcane cu vopsea şi butelii de gaz comprimat erau 
înghesuite într-un colţ. Locul fremăta de zgomotul 
permanent pe care-l făceau vietăţile care bâzâiau, ţârâiau, 
zumzăiau; în această magmă de cleşti, de larve, de 
moluşte era un fel de ameninţare palpabilă. 

Bătrânul îi arătă manipulările elementare, amestecă în 
faţa lui lichide care clocoteau sau precipitau. Îi dădu să 
observe o picătură de apă mărită de mii de ori, a cărei 
structură tăinuia mai multe comori decât o planetă cu 
continentele, oceanele şi craterele sale. Încântat de 
curiozitatea elevului său, îl iniţie puţin câte puţin în 
diversele stări ale arsenicului - praf, pastă, lichid, 
pulverizare -, îl învăţă arta fumigaţiei, a aero-gelului cu 
care stropeşti un muşuroi de furnici şi care întemniţează, 
solidificându-i, sute de subiecţi într-o plasă solidă. li punea 


75 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


ochelari ca să-l protejeze de emanaţiile toxice. Matthieu 
avea înfăţişarea unui scafandru, lucrul nu-i displăcea. 

Luă deci obiceiul, de fiecare dată când bătrânul se 
întorcea de la lucru, să meargă cu el în laborator pentru a 
proceda la operaţii savante, ale căror formule le nota pe un 
caiet. Toate acestea semănau grozav cu bucătăria, 
recipientele minuscule aduceau a instrumente de jucărie, 
dar bucătarul nu avea voie să guste din bucate. Astfel 
ocupat cu învăţarea unei discipline, Matthieu îşi recăpătă 
puterile şi îndură mai uşor interminabila scurgere a 
timpului. 

Folcone voia să-i demonstreze că insectele sunt o 
capodoperă a naturii, o suită de giuvaieruri vii a căror 
ingeniozitate el nu se sătura să o admire. Compara muştele 
cu nişte poeme zburătoare, termitele cu porţelanul, făcea 
elogiul parazitelor, zei ai firimiturilor şi făinii care curăţă 
bucătăriile şi băile, admira coloraţia cremoasă, aproape 
roşcată a gândacului, consistenţa lăcuită a carapacei lui, 
astfel încât într-o anumită lumină gândacul este o 
bomboană, o caramea destul de groasă că îţi vine s-o 
ronţăi. Îi arăta măriţi micii monştri care ne colonizează 
corpul: păduchele care se agaţă de păr şi se hrăneşte cu 
sânge, puricele care sare pe piele, căpuşa care nu se 
dezlipeşte de câini, păduchele lat, atât de greu de scos din 
păr. Toate astea erau dezgustătoare şi instructive. 
Chimistul dădea chiar dovadă de un spirit farsor pe care 
copilul nu i-l bănuia. Organiza de-a lungul unui labirint 
construit din carton întreceri între limacşi, furnici, cărăbuşi, 
învingătorul având dreptul la libertate. Sau  aşeza 
amplificatoare în coliviile libelulelor, albinelor, muştelor şi îl 
punea să asculte ultrasunetele lor: comentau, bârfeau, 
sporovăiau, ciripeau în morse, în steno, în esperanto de 
antene şi elitre, cu zumzetul unui mare restaurant. Cât 
ţineau aceste rare divertismente, micuțul reuşea să-şi uite 
condiţia de deţinut. 


76 


- PASCAL BRUCKNER - 


Dar o închisoare, chiar confortabilă, rămâne o închisoare. 
Cu siguranţă disciplina nu mai era aşa de severă, uşa 
celulei rămânea deschisă în permanenţă. Bătrânul făcea 
eforturi înduioşătoare ca să-i placă; îi oferise o rachetă de 
badminton, un diabolo cu bobină şi sfoară, un joc cu săgeți 
şi chiar o minge de fotbal în care Matthieu şuta cu speranţa 
de a crăpa pereţii, de a deschide un drum către libertate. 
Aria sa de joc se reducea la cei douăzeci de metri pătraţi ai 
unei încăperi întunecoase, plină de lăzi şi cutii, pe care 
bătrânul încercase să o facă mai prezentabilă punând o 
mochetă şi agăţând două becuri de tavan. Dar Matthieu nu 
va obţine niciodată singurul lucru pe care îl dorea. Era 
condamnat la aceste subsoluri, destinat să devină o 
creatură a infernului, un fel de gândac superior, ceva mai 
ager şi mai vorbăreţ decât ceilalţi, dar promis şi el ca şi ei 
observaţiei, exilului. Captivitatea îl măcina ca un acid, îi 
suprima dorinţa de studiu, pofta de joacă. Geografia nu îl 
mai vrăjea. Parcurgea cu degetul coastele Africii, spunea 
Zanzibar, Tombuctu, Tanannarive, magia nu funcţiona, 
cuvintele nu explodau. Cât despre istoria naturală, nu mai 
voia să audă de ea: mare ispravă să ştii că ochiul unui 
licurici are 2.500 de fațete sau că un ţânţar emite frecvenţe 
sonore de ordinul a 380 de hertzi. Aceste minuni îl lăsau 
indiferent: niciuna din costisitoarele lucrări ale materiei nu 
putea rivaliza cu independenţa. Matthieu nu mai era decât 
un copil îngropat de un maniac în periferia pariziană şi care 
dorea să evadeze, să alerge cu colegii, să exploreze lumea 
mare, să simtă cum îi cresc muşchii, cum îi creşte corpul. 

După săptămâni de speranţă, îl apuca din nou 
descurajarea. La televizor, anunţurile legate de căutarea lui 
se răreau: era uitat acolo, în lumea de la suprafaţă. Trei 
luni trecuseră de la acea fatală după-amiază de noiembrie, 
nici nu sărbătorise Crăciunul, plânsese toată seara de 24 
decembrie. Inima i se închidea. Să reziste, trebuia să 
reziste cu orice preţ. Fantoma infamă nu-l va învinge. 
Insectele îl învăţaseră măcar un lucru: să se blindeze, să-şi 
construiască o platoşă cu ţepi, cu căngi, cu zale. Când era 

77 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


singur conversa cu ele: insectele sunt foarte sociabile; îi 
răspundeau prin graţioase parabole făcute cu antenele, îşi 
mişcau mandibulele. Toate îi repetau în limba lor: curaj, 
curaj, suntem cu tine. El le fredona un cântec de leagăn pe 
care i-l cânta mama lui şi mulţimea de persoane mici îl 
asculta cu gravitate, începea să danseze cadrilul, 
menuetul, valsul. Miriapodele băteau măsura, lăcustele 
dădeau ritmul; omizile îşi unduiau membrele inelate. Într-o 
zi vor pleca împreună cu toţii în marele exod, scarabeii îl 
vor purta pe spate şi vor ajunge în ţara în care speciile 
fraternizează, unde pânzele de păianjen alcătuiesc 
hamacuri excelente, în care scorpionul are miere în loc de 
venin, în care indivizi ca Folcone sunt înfipţi cu acul sub o 
sticlă cu denumirea de Ticălos. 


Compasiunea captivului 


Un miracol se produse în cele din urmă, paradoxal şi în 
acelaşi timp teribil ca atâtea alte miracole, fiindcă sosi sub 
chipul calamităţii. Intr-o duminică dimineaţa, aşadar, la ora 
unsprezece micul dejun încă nu fusese servit. Matthieu 
începu să-şi piardă răbdarea. De trei ori pe zi, Folcone 
cobora cu platoul şi dacă lipsea ceva puştiul îl trimitea 
imediat la bucătărie. li ceruse bătrânului să cumpere un 
clopot de argint ca acelea folosite în restaurante pentru a 
păstra mâncarea la cald. Se săturase de ouă care ajungeau 
îngheţate, de carnea rece, de cartofii prăjiţi călduţi. 

In acea dimineaţă Matthieu sunase cel puţin zece minute 
în şir; Folcone instalase o linie interioară directă legată la 
camera lui şi de care Matthieu abuza trezindu-l la miezul 
nopţii, repetându-i insistent la patru dimineaţa: „Dă-mi 
drumul, imediat, e un ordin!” Obosit de atâtea încercări şi 
intrigat de un miros ciudat, copilul ieşi din celula lui. Ştia că 
în ajun bătrânul lucrase până târziu. Matthieu plecase să se 
culce, nu-i mai plăceau de acum nici chimia, nici lucrările 
practice. Paşii îl conduseră până la laboratorul care se 
găsea undeva la capătul unui mic culoar plin de lăzi cu 


78 


- PASCAL BRUCKNER - 


sticle. Mirosul era tot mai puternic: când deschise uşa îl 
simţi în gât, îi ustură ochii. Era acru şi crezu că o să vomite, 
deşi nu mâncase nimic, îl zări pe bătrân prăbuşit pe jos cu 
o şuviţă de sânge la colţul buzelor, chiar sub fotografia 
uriaşă a unui acarian cu cleştii desfăcuţi şi ţepii ridicaţi, un 
războinic al spaţiului. Ţinând o batistă la nas, copilul îl bătu 
pe chimist pe umăr, îl strigă. Coloane de furnici, provenind 
dintr-o cutie care nu fusese bine închisă, treceau peste 
coapsa bătrânului şi mergeau să se adape în lichidul roşu 
care îi curgea din gură. Această armată de carapace în 
tranzit părea, prin număr şi agitaţie, mai fluidă decât 
sângele său. 

Matthieu îl zgâlţâi de câteva ori. Nicio reacţie. Nu avea 
altă soluţie decât să-l scoată de acolo. Dar bătrânul era 
greu, era de necrezut cât de mult pot să cântărească 
vârsta şi răutatea. De mai multe ori copilul trebui să iasă 
din încăpere ca să se îndepărteze de miasme şi să respire 
aer proaspăt, să-şi mai potolească arsurile din plămâni. 
Trăgea de picioare corpul inert, arcuindu-se pe călcâie, abia 
înaintând câţiva centimetri la fiecare tragere. „În picioare, 
Folcone, ridică-te, eşti voinic.” Faptul că îl putea îmboldi îi 
dădea curaj. Bărbatul se neglija de câtva timp. Era şi mai 
murdar şi mai descărnat decât de obicei. Nu mai închidea 
fiolele, nu mai punea clapa de siguranţă pentru buteliile de 
gaz. Îl privea ţintă pe Matthieu, îi făcea fotografii polaroid, 
ceea ce înfuria din cale afară pe copil: era ca şi cum i s-ar fi 
furat a doua oară libertatea. Folcone luase obiceiul să-i 
citească o poveste înainte de culcare - începuse cu Co/ţ-Alb 
- dar se încurca în cuvinte, sărea rânduri, adormea în 
mijlocul paginii. 

Strania pereche alcătuită din bătrânul neînsufleţit şi 
băieţel ajunse pe pragul laboratorului. Aerul era irespirabil, 
emanaţiile aveau să-i omoare pe amândoi. Matthieu, pe 
punctul de a da ochii peste cap, împingea acum coletul în 
faţă aşa cum ar fi făcut cu o piatră sau cu o cutie. Il lovea 
din când în când, având aerul că spune: „Fac asta ca să te 
trezesc, dar meriţi o bătaie, gunoi ce eşti.” Când, în cele din 

79 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


urmă, cu preţul unei ultime sforţări, reuşi să-l scoată pe 
chimist din încăpere şi să tragă după el uşa cea grea, 
începu cu o bucurie răutăcioasă să-l pălmuiască şi să-i dea 
cu piciorul. Faptul că nu putea fi pedepsit îi dădea curaj. Se 
răzbuna pentru luni întregi de claustrare şi de tratament 
inuman. Şi se înverşuna asupra chipului chircit atât din 
dorinţa de revanşă, cât şi din teama de a-l vedea pe bătrân 
murind şi de a rămâne încarcerat cu el în subterană. 


Când îşi reveni în simţiri, primul lucru pe care Folcone îl 
zări fu privirea neliniştită, furioasă a micului Matthieu, care- 
| pălmuia cu toată puterea, urlând: „In picioare, ridică-te în 
picioare.” La vederea feţei chinuite, chimistul căzu a doua 
oară în inconştienţă. O altă pereche de scatoalce 
usturătoare îl trezi de-a binelea. Îşi aminti că i se făcuse rău 
deasupra unei sticle de acid, că se lovise cu capul de 
marginea chiuvetei şi căzuse. Ar fi putut să moară. Micuţul, 
fericit să-l vadă reînviat, îi povesti cum îl trăsese de 
picioare, cum îl scosese din laborator ca pe un cadavru din 
mormânt. Folcone simţi în piept o neplăcută înţepătură: 

— Trebuie să înţeleg, Matthieu, că ai riscat să te sufoci 
pentru mine? 

— Da, cam aşa ceva, de ce? 

— De ce? 

În acea clipă vocea lui Folcone urcase către acute, 
sâsâiala începuse din nou. 

— Tu să-mi spui de ce. Cum ai putut să faci aşa ceva, Să- 
mi salvezi viaţa? Îţi dai seama că îţi datorez viaţa? 

Bătrânul se ridică, clătinându-se, făcu câteva mişcări pe 
loc ca să-şi verifice picioarele tremurânde. Copilul se uita la 
el uimit. Folcone se întoarse în laborator, închise produsele 
periculoase şi cutia cu furnici lăsându-le pe cele care 
scăpaseră să se înfrupte din sângele său şi urcă în cameră. 
O oră mai târziu ieşea cu o valiză în mână. Aşeză lângă uşa 
micuţului provizii şi sticle cu apă pentru mai multe zile, 
precum şi haine curate. Părea atât de furios, încât Matthieu 
nu îndrăzni să-i adreseze nici cea mai mică întrebare. 

80 


- PASCAL BRUCKNER - 


Chimistul părăsi pavilionul. Avea nevoie de linişte ca să se 
gândească. La naiba, biroul: va suna mâine ca să anunţe că 
este bolnav. In treizeci de ani nu lipsise decât o singură 
dată, ca să-şi înmormânteze tatăl, şi atunci numai 
dimineaţa. 

Se adânci în noaptea îngheţată de sfârşit de februarie, pe 
o burniţă măruntă, fără măcar să închidă porţile grădinii. Se 
instală într-unul din motelurile ieftine apărute aproape de 
bulevardul periferic, în care valul de maşini produce un 
uruit ca de furtună, exceptând orele în care blocajele de 
circulaţie oferă stranii momente de acalmie. Incapabil să 
închidă un ochi, Folcone măsura în lung şi-n lat minusculul 
culcuş pe care îl ocupa şi în care încăpeau unul lângă altul 
un pat, un scaun, un dulap, o chiuvetă şi un televizor, 
suspendat în aer asemenea unui mare asteroid, care îi 
supraveghea orice mişcare. Matthieu îi salvase viaţa şi el 
nu putea admite una ca asta. Intreaga lui viziune despre 
existenţă era dată peste cap. Copilul pe care îl ţinea la el cu 
forţa îi sărise în ajutor în loc să-l omoare, să-l lase pradă 
insectelor. Să servească drept hrană duşmanilor săi, ce 
sfârşit frumos! 

Micuţul nu-l iubea, o ştia. Noaptea, cobora uneori pe 
ascuns să-l vadă dormind, să-l surprindă în voia somnului. 
Copilul ilumina pivniţa prin prezenţa lui. Părea atât de fragil 
cu braţele şi picioarele subţiri, iar respiraţia lui avea un 
gust de fruct delicios. Folcone ar fi vrut să-l ia în braţe şi să- 
| instaleze la cald într-un pat normal. Ar fi dat orice ca 
băieţelul să râdă o dată, o singură dată, să se lasă pradă 
unui acces de voioşie cu care era obişnuit înainte de răpire 
şi care venea din adâncul pieptului. S-ar fi târât la 
picioarele lui pentru un zâmbet. Copilul îşi pierduse orice 
capacitate de a se bucura; deşi uneori mai făcea mofturi 
încântătoare, păstra un aer nefericit care-ţi sfâşia inima. 
Ochii săi încercănaţi se deschideau în gol. Se retrăsese într- 
o lume interioară în care nimeni nu avea acces. Micuţul 
rege era trist şi nimic nu-l putea veseli. Pe bună dreptate, 


81 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


Matthieu ar fi trebuit să-l abandoneze ca pe un câine pe 
podea: bunătatea are limitele ei. 

Folcone rămase în prostraţie patruzeci şi opt de ore, 
nemaiieşind din cameră, bând apă de la robinet, uitând să 
se spele, să se bărbierească. Işi inspira oroare, o oroare 
care nu făcea decât să crească, era oroarea damnatului 
care se vedea aşa cum este: o creatură mizerabilă pe care 
nimeni n-o iubea şi care îşi provocase singur nefericirea. 
Chiar şi fotografiile lui din tinereţe îmbătrâneau de câtva 
vreme, portretele lui de la douăzeci de ani se acopereau de 
pete, de cearcăne, de puncte, urâţenia sa morală îi 
contamina până şi imaginile de la începutul vieţii. Intrarea 
acestui băieţel în viaţa lui solitară dăduse totul peste cap. 
Acest vagabond, acest drăcuşor îl tulburase mai mult decât 
toate insectele pământului. Ursuz, murdar, cu hainele 
vraişte, Folcone părăsi hotelul, plăti pentru cameră şi plecă 
să dea târcoale pavilionului. Era atât de încrâncenat, avea 
o asemenea expresie de durere pe chip, încât neliniştea 
puţinii trecători încă pe-afară la acea oră. Nu mai îndrăznea 
de multă vreme să înfrunte privirea celorlalţi, citea peste 
tot, chiar şi la birou, disprețul, reprobarea lor. Când cineva 
îl striga, când îi adresa o întrebare, înţelegea mereu: 
„Asasinule, hoţ de copii!” 


Mântuirea prin foc 


Pe când se apropia de strada lui, împiedicându-se de 
denivelările trotuarului, chinuit de foamea care îl rodea, 
văzu flăcări şi un fum gros în noapte. Alergă cu inima 
bătând: în faţa casei lui se adunase lumea. Pavilionul era în 
flăcări. Şi Matthieu, închis în pivniţă, fără nicio posibilitate 
de a ieşi! La gândul acesta îi îngheţă sângele în vine. Se 
ascunse într-un loc întunecos. În jurul casei oamenii se 
organizau, formaseră un lanţ şi îşi treceau unii altora găleți 
cu apă pentru a le arunca peste foc. Sirenele pompierilor 
sfâşiau noaptea, lugubre, fatale. Probabil explodase o 
butelie de gaz comprimat, care aprinsese laboratorul. Nu 


82 


- PASCAL BRUCKNER - 


trebuia să fie recunoscut: mai bine să ardă totul şi nimeni 
să nu-i afle vreodată secretul, îl vor crede mort în incendiu. 
Se întoarse, grăbi pasul ca să se îndepărteze cât mai mult 
de casă. La urma urmei, dacă n-ar fi ieşit din hotel în seara 
asta ca mânat de o forţă misterioasă, n-ar fi ştiut niciodată 
ce se întâmplă. Atâta pagubă pentru insecte şi munca de 
cercetare, atât pagubă pentru copil. Da, atâta pagubă 
pentru el. 

Deodată, imaginea copilului culcat pe saltea, răpus de 
fum îi strânse inima. Se opri, cu inima sfâşiată. La urma 
urmei, copilul o căutase cu lumânarea: să treacă prin faţa 
casei lui cu chipul luminos şi cu prietena lui cea drăguță, 
asta nu însemna oare injurii la adresa bătrânului, provocare 
pur şi simplu? Băiat ticălos! Ba nu, nici măcar nu ştia că 
exişti, imbecilule, e un copil. Şi tu, ticălos josnic, l-ai băgat 
sub pământ în vreme ce el nu cerea decât să trăiască. Şi 
acum două zile te-a salvat! Cum poţi oare, netrebnicule, 
răufăcătorule absolut, să stai pe gânduri? Folcone era 
zguduit de un seism al sufletului. Şovăi din nou între 
argumente până când una din părţi o învinse pe cealaltă. 
Tremură în frigul iernii ca un animal care simte haita, se 
întoarse către pavilion. 

Numai de n-ar fi prea târziu! Nu şi-ar ierta-o. De data 
aceasta alerga cum aleargă bătrânii, fără elan, fără fuleu, 
hurducându-se într-o parte şi-n alta ca un camion prost 
încărcat care ameninţă să se răstoarne în şanţ. Mutaţia 
care avusese loc în el îi influenţa corpul, dicta picioarelor 
fragile să se îndoaie, să se încordeze din nou, să sară peste 
obstacole. Împinse spectatorii adunaţi în jurul pavilionului şi 
mânat de o forţă ciudată ajunse până la cordonul de 
pompieri care întindea furtunurile. „Lăsaţi-mă să trec, urlă 
el, e casa mea.” În mulţimea nervoasă, surescitată de 
dezastru, vecinii îl recunoscură. 

— E bătrânul cel ţicnit, de unde a apărut şi pocitura? 

Strigătele, fluierăturile ţâşniră în urma sa. Se repezi în 
vestibul, smulse de pe canapea o pătură veche pe care o 
îmbibă în apă şi neluând în seamă flăcările care îl 

83 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


înconjurau, tăciunii care cădeau în torţe şuierând din tavan, 
se năpusti la uşa pivniţei. Formă numărul codului, rugându- 
se ca focul să nu fi dereglat sistemul informatic şi, o dată 
uşa deschisă, cobori treptele de piatră indiferent la 
mustrările pompierilor care îl implorau să se întoarcă. 
Organismul lui bătrân, uzat, ruginit redobândea o 
tinereţe pe care o credea pierdută. Muşchii nu ascultau 
decât de voinţa lui. Trebuia să se agate de balustradă, 
aburi groşi cenuşii urcau din pivniţă acoperind deja treptele 
de jos. Tuşea, vedea cu greu, dar când ajunse în prima 
încăpere nu mai recunoscu nimic. O pânză neagră de 
densitatea cărbunelui întuneca locul. În inima întunericului, 
un ochi roşu creştea devorând totul în trecerea lui. Lămpile 
se spărseseră. |ntinse braţul înainte, aşa cum fac orbii, 
pipăind de-a lungul pereţilor. Găsi în cele din urmă celula 
lui Matthieu, o pipăi pe toată suprafaţa cu mâinile. Nimic. 
Urlă numele copilului. Niciun răspuns. Se târî pe sol, metru 
cu metru ca un păianjen. Când se împiedică de nişte 
picioare goale şi călduţe, suspină de bucurie: copilul trăia. Îl 
apucă, îl înfăşă ca pe un sugar în pătura udă. Faptul că-l 
avea acolo, în braţe, neînsufleţit îi dădu energie. Abia puse 
piciorul pe prima treaptă a scării că un trosnet zgudui 
subsolul şi o flacără uriaşă cuprinse pivniţa şuierând ca un 
balaur. Dintr-o dată căldura deveni atroce, insuportabilă, 
spatele începu să i se pârlească. Se simţi de parcă ar fi fost 
o lumânare torturată de un chibrit, o bucată de ceară 
expusă jetului unui arzător. Nu va reuşi niciodată, copilul 
era atât de greu, disperant de greu, ca şi cum ar fi vrut să-l 
încerce şi mai mult. Dintr-o clipă într-alta casa risca să se 
prăbuşească din interior. Lemnul trosnea, pietrele gemeau, 
jarul îi cădea şuierând pe păr, pe craniu, pe mâini, 
producând un miros de carne carbonizată. Plămânii aveau 
să-i explodeze, i se părea că respiră plumb topit. În urma 
lui focul câştiga teren, se căţăra pe trepte una câte una, 
cerea ce i se cuvine. Nu va avea forţa să urce această 
scară, această interminabilă Golgotă. Se îndemna singur: 


84 


- PASCAL BRUCKNER - 


— Ticălos morocănos şi ursuz, nătărău sinistru, ţi-ai ratat 
viaţa, străduieşte-te să-ţi reuşească măcar ceva! 

Ajunse în sfârşit la parter, cu copilul aruncat ca un 
pachet pe umăr. Întreg vestibulul ardea. Rampa scării 
ardea clătinându-se, etajul de sus vuia, ultimele lămpi 
explodau în rafale, vesela se spărgea, canalizările explodau 
şi în faţa lui un zid enorm de foc dansa cu strigăte sinistre. 
Avu o clipă de teroare absolută, fu cât pe ce să se întoarcă, 
să se prăbuşească şi să aştepte. Nu va reuşi niciodată, nu, 
gata, se terminase. Focul îl încercuise. Dar văzând cum o 
flăcăruie linge pătura în care stătea chircit micuțul şi 
incendiul întreg mugind, cerându-şi tributul de carne 
fragedă, făcu un ultim efort. Un cutremur zgudui temeliile 
pavilionului. Răsunară noi detunături, ca şi cum s-ar fi tras 
în el de la doi paşi. Închise ochii, reaşeză copilul la piept şi, 
ţinându-l cu grijă la adăpostul umărului, se cufundă în 
marea de flăcări într-o temperatură de infern. Ardea peste 
tot, un incendiu i se declanşase în coşul pieptului, în mate, 
în creier. Faţa întreagă îi ardea ca un o legătură de 
vreascuri. Nu era decât o torţă vie. Striga copilului 
implorându-l: 

— O, puişor, puişorul meu mic, rămâi cu noi, te rog, nu 
pleca. Micul meu prinţ, am să te salvez. 

Fu escortat, zgâriat, sfâşiat, lapidat de toţi demonii lui 
Lucifer, care îl reţineau, îl torturau, îi strigau: „Du-te, lasă-l 
încolo pe copil, un mucos mai puţin pe lume. Aruncă-l.” Fu 
cât pe ce să fie străpuns de o bombă incandescentă care îi 
sfârtecă partea din spate a capului. Când simţi aerul curat, 
ştiu că reuşise, că învinsese pârjolul. Nu mai avea pleoape. 
Întrezări, foarte vagi, nişte siluete care veneau spre el. 
Îngenunche, puse jos cât mai uşor cu putinţă preţioasa 
încărcătură. Apoi, o dată datoria îndeplinită, se prăbuşi. In 
aceeaşi clipă, patru copii de la periferia Parisului, care de 
luni întregi vegetau în limburi, îşi regăsiră dintr-o dată 
trăsăturile chipului şi glasurile. Nu fură în stare să-şi 
amintească sau să explice ce li se întâmplase. Şi nimeni nu 
făcu legătura între cele două întâmplări. 

85 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


De cum văzuse fumul gros târându-se pe sub uşa 
laboratorului şi întinzându-se în limbi veninoase, Matthieu 
înţelesese că este pierdut. Bătrânul o ştersese, poate că 
declanşase incendiul ca să-l elimine, să şteargă urmele vinii 
sale. Micuţul pusese cârpe ude sub uşa laboratorului. Focul 
le măturase. La câţiva metri de el, buteliile de gaz explodau 
ca nişte bombe cu un suflu care se repercuta de-a lungul 
culoarelor. De vreo zece ori Matthieu urlase de să i se rupă 
coardele vocale. Se culcase cât era de lung pe saltea 
pronunţând cu voce tare numele tuturor celor pe care îi 
iubea. Aburii îl găsiră în cele din urmă şi se strecurau 
înăuntru, otrăvitori fiindcă se hrăniseră cu produse de 
laborator. Fiecare avea culoarea şi mirosul unui acid sau al 
unei soluţii. Il înfăşurau într-un giulgiu urât mirositor. 
Avusese un ultim gând pentru tovarăşii săi de recluziune, 
gândaci, furnici, viermi, țânțari. 

— Adio, frăţiori liliputani, dacă renasc într-o altă viaţă, 
promit să vă reabilitez. 

Şi atunci pe jumătate inconştient se jucase de-a ce-o să 
mă fac când o să fiu mare. Am să tai cascadele şi căderile 
de apă cu nişte foarfeci speciali, am să inventez şamponul 
pentru oceane care să curețe suprafaţa mărilor, am să 
găsesc pilula efervescentă care transformă râurile în sifon, 
am să construiesc maşina de spălat tablouri fără a 
deteriora culorile, de albit norii când cerul e întunecat, am 
să fabric girofaruri pentru licurici. În ultimul moment, 
mânat de instinct se târâse afară din celulă, pe coate, 
ajutându-se de unghii, de palme, zgâriindu-se pe piatră. Se 
văzuse galopând cu Amina pe un cal mare, murg, în deşert, 
la răsăritul soarelui, în faţa discului înroşit care creştea, 
creştea, şi săriseră amândoi de pe cal în bulgărele de foc... 

Acum tremura, o mască îi bloca faţa, nişte necunoscuţi 
aplecaţi asupra lui îl priveau cu atenţie. Un bărbat îi 
examina toracele, burta, picioarele. Cineva îi scoase masca, 
un jandarm îl întrebă cum se numeşte, pompierii îl apucară 


86 


- PASCAL BRUCKNER - 


cu multe precauţii, îl puseră pe o targă, îl înveliră cu pături 
speciale. Îl durea capul, se simţea istovit. 

— E un miracol că n-ai nimic, îi spuse omul care-l 
examina, în afară de braţele care sângerează, o rană la 
picior şi pielea capului în întregime pârlită. Nu te îngrijora, 
va creşte la loc. Tocmai i-am anunţat pe părinţii tăi. Te 
aşteaptă la spital. 

Matthieu se credea mort, nu înţelegea exact sensul 
vorbelor. În jurul lui, trecătorii opriţi de un cordon de 
poliţişti se împingeau să-l vadă, cu aviditatea oamenilor 
pentru catastrofe şi cadavre. 

— Priviţi, e copilul de la televizor, răpit înainte de 
Crăciun. Era la bătrânul cel nebun, la câţiva metri de şcoala 
lui. Ce ticălos, întotdeauna am spus că moşul e ciudat! 

Pavilionul era aproape ars, acoperişul trosnea într-un 
mod sinistru, un horn fu pulverizat şi provocă o ploaie de 
ţigle şi de fiare care căzură în grădină. Pompierii încă 
stingeau focul cu furtunurile. Doi oameni ieşiră dintre 
ruinele fumegânde ducând pe o targă un corp acoperit de 
un cearşaf. 

— Aşteptaţi, strigă Matthieu cu un firicel de voce, vreau 
să-l văd. 

Dădură la o parte cearşaful: văzu faţa calcinată a unui 
individ cu orbitele pârlite, cu nasul şi bărbia măcinate, cu 
buzele devorate. Carnea vie bătea în roşu stacojiu. 

— El te-a răpit nu-i aşa? întrebă jandarmul. E Paul 
Folcone, proprietarul casei? 

Matthieu nu îl recunoscu imediat. Focul ştersese 
oarecum trăsăturile chimistului, le şlefuise ca o piatră 
ponce. Le purificase şi le remodelase, imprimând pe faţa 
strâmbată de spaimă un soi de zâmbet şi chiar o blândeţe 
pe care nu o cunoscuse niciodată. In penumbră, fusese 
recreat şi ars ca un vas de lut un alt bărbat mai tânăr, 
aproape un înger. Şi în timp ce mulţimea urla „La moarte! 
La moarte!” iar pietre aruncate de mâini anonime cădeau 
peste cadavrul lui Paul Folcone copilul izbucni în lacrimi 


87 


- CĂPCĂUNII ANONIMI - 


înainte de a leşina încă o dată în ambulanţa care îl ducea la 
spital. 


88 


- PASCAL BRUCKNER - 


Poveștile din Căpcăunii Anonimi au fost numite, rând pe 


rând, povești filosofice, povești crude, povesti de copii pentru 
adulți, şi, cum sperăm să o fi arătat, ele au câte ceva din toate 
acestea, purtând însă amprenta cărților lui Bruckner: un sus- 
pans de acțiune polițistă, un grăunte de cruzime, o anumită tan- 
dreţe, o privire lucidă şi ironică asupra lumii contemporane, o 
mare intensitate a + 1, 0 ingeniozitate a ficţiunii care, toate re- 


unite, dau ceea ce am putea numi «marca Bruckner 


Atunci Marylène făcu semnul cabalistic: un 
gură urmat de un plescăit din limbă în timp ce mâna stă 
māngāie stomacul și buzele murmură: mm, mm. Semnul de re- 
cunoaștere, parola! Asta nu putea să însemne decât un singur 
lucru: Marylène era căpcăună! Lui Balthus nu-i venea să creadă 
Ea confirmă cu ochi strălucitori, întredeschise buzele dezvelind 
nişte colți de fildes ascuțiți ca lama. Inţelese de ce fusese atât de 
tulburat văzându-i fotografia. Nemaiputând de bucurie i se 
aruncă în brațe. Achită nota de plată şi se grăbi să o ducă în 
Montmartre în ascunzătoarea lui. Diavoliţa se descurcă de mi- 

ne și se dovedi pe măsura iubitului ei: într-o clipită întulecă 
doi glumeți, nelăsând din ei decât câteva oase. Nebun de dra- 
goste, Balthus îsi imagina deja ce pereche vor face împreună 
Despre ei se va spune mai tarziu: 3i trâiră fericiti și mancară 


mulți copii 


ISBN 973-8293-28-3 


| | 


917897 3812912871>