Cezar Petrescu — Simfonia Fantastica

CEZAR PETRESCU 


SIMFONIA FANTASTICĂ 


„STRĂINUL” DIN NOI SAU CEZAR PETRESCU ŞI MUTAŢIILE PROZEI 
ROMANEŞTI INTERBELICE 


CUPRINS: 

„Străinul” din noi sau Cezar Petrescu şi mutaţiile prozei româneşti 
interbelice. 

Argument la ediţie. 

SOMNUL 33 

SIMFONIA FANTASTICA 39 

|. Prélude 91 

II. Dânse macabre 100 

III. Choral 108 

IV. Rondo capricioso 111 

V. Andante, ma non troppo 115 

VI. Simfonia domestica 121 

VII. Variations sur un theme rococo 126 

VIII. Molto crescendo 133 

IX. Con fantasia 144 

X. Strincendo 151 

XI. Valse triste 158 

XII. Pausa longa 164 

XIII. Allegro, ma non troppo 170 

XIV. Marche funcbre 177 

XV. Ad libitum 186 

XVI. Gavote style ancien 191 

XVII. Bacchanale 199 

XVIII. Rubato 207 

XIX. Rigaudon 214 

XX. Marche nupţiale 219 

XXI. Coda 223 


Cezar Petrescu şi-a surprins şi deconcertat contemporanii printr-o 
manifestă variaţie a registrului narativ, care l-a făcut în timp autorul unei 
opere caleidoscopice. In ea se cuprind şi coexistă, de pildă, schiţe şi povestiri 
elegiac sămănătoriste alături de nuvele în directă tradiţie maupassantiană 
sau de introspecţie psihopatologică; romane politice de calmă clasicitate şi 
biografii romanţate alături de naraţiuni în reţetă alert-umoristică sau 


picaresc-senzaţională. Experienţa - deşi a fost socotită uneori o concesie 
făcută mondenităţii şi o cauză de inflaţie factologică - îşi vădeşte 
neîndoielnice impulsuri şi motivații interioare. Cezar Petrescu îşi asumă 
diversitatea perspectivei epice conştient, ca pe un imperativ al supravieţuirii 
literare. lată ce afirmă într-un cunoscut interviu prilejuit de apariţia romanului 
Calea Victoriei: „Eu cred că prima condiţie de existenţă a scriitorului e 
diversitatea, preocuparea de a-şi renova optica şi maniera” (Rampa, an. XV, 
nr. 3596, 17 ianuarie 1930, p. 1, 3). „Diversitatea” va deveni, de aceea, 
pentru scriitor, un precept constant de program artistic şi chiar existenţial. 
„Fiindcă am trăit şi trăiesc viaţa intens şi divers - va continua să se 
mărturisească în acelaşi context - împrospătându-mi cu o scandaloasă 
neîmpăcare toate curiozităţile intelectuale (...), nu m-a speriat în literatură 
nici un fel de subiect. Nu m-am simţit strein în nici o experienţă (s.n.). Eu cred 
că aceasta e cea mai mare bogăţie la care poate râvni un scriitor” După mai 
bine de un deceniu, când opera sa fundamentală era cvasifinalizată, ideea 
„diversităţiiu avea pentru Cezar Petrescu aceeaşi funcţionalitate percutantă, 
fiind resimţită ca un fel de catalizator al evoluţiei şi progresului său literar: 
„Am fost preocupat de năzuinţa să exprim epoca într-o vastă frescă a 
României dintre anii 1900-1940, cu toate aspectele sale sociale, istorice, 
economice, psihologice (...). Aceasta m-a condus la o diversitate de 
atmosferă şi de mediu, care multor critici li s-a părut îndrăzneață, altora 
inexplicabilă. Între Scrisorile unui răzeş sau Apostol, sau 1907, sau Comoara 
regelui Dromichet, sau Aurul negru şi între Calea Victo-riei, Duminica orbului, 
Baletul mecanic, Omul din vis, Aranca, ştima lacurilor, Simfonia fantastică 
este o prăpastie de lumi şi de atmosferă, de probleme (...). Dar pentru 
scriitor, asemenea diversitate implică şi o diversitate de scris, de mijloace 
oarecum tehnice, de meşteşug, ca să nu-i zic prea pretenţios: artă (...). 
Aceasta m-a obsedat, căci în aceasta am găsit resursele de înnoire 

„ (Buletinul editorial, an. IX, nr. 116, 1 ianuarie 1943, p. 3-5). Deşi cu aer de 
rememorare sentimen-tală, observaţia este seducător de lucidă şi 
corespunde cu totul adevărului istoric. Cezar Petrescu se vrea iconoclast, 
caută cu fervoare „resurse de înnoire, dar - spirit conservator prin 
temperament şi educaţie - rezumă reforma doar la o schimbare alternativă a 
formulei stilistice. De aceea, nici o carte a sa nu continuă gama epică a celei 
antecedente, în afara celor gândite sub bolta aceluiaşi ciclu. Predispoziţia 
apare, de altfel, chiar de la începuturile sale literare (daca nu cumva are 
obârşii genuine). Într-o mărturisire târzie, de pildă, îşi aminteşte cum în epoca 
primelor colaborări ieşene publica articole de direcţie în gazete de o anumită 
orientare, iar a doua zi îşi dădea singur replica, sub pseudonim, în gazete 
adversare. Nu-l interesa, se înţelege, comedia luptelor intestine, ci doar 
posibilităţile sale de a se ipostazia multiplu şi divergent, exerciţiul artistic în 
sine. Această mobilitate artizanală, pe care scriitorul şi-o doreşte şi exersează 
la orice vârstă, îl face deosebit de receptiv la seismele heterodoxe ale 
climatului, pe care le întâmpină cu înţelegere şi dezinvolt liberalism. Nu va 
rămâne însă niciodată doar la o simplă expectativă, ci va încerca în genere să 
se manifeste în „alfabetul, lor, în ordinea convingerii sale că nu trebuie să se 


simtă „strein,, în nici o experienţă. De aceea, majoritatea tentativelor de 
înnoire a retoricii prozei româneşti de după primul război mondial îl au printre 
partizani (uneori chiar ca pionier) şi pe Cezar Petrescu. Nu mult însă şi 
niciodată cu aderenţă înfocată, deoarece demonul „diversităţii” îi 
destabilizează repede opţiunile şi îl des-chide cu aceeaşi temporară frenezie 
altor tentaţii, ivite meteoric în orizontul sensibilităţii contemporane. Pe 
asemenea făgaş biografic ajunge Cezar Petrescu - prozator de formaţie 
tradiţionalist-sadovenistă, investigând realitatea prioritar social şi 
comportamentist - la psihanaliză şi explorarea abisului vieţii interioare. 

Noua sa adeziune literară i-a fost repede observată în epocă. Spre 
sfârşitul anului 1926, de pildă, Adevărul literar şi artistic (an. VII, nr. 307, 24 
octombrie, p. 1) publica sub semnătura „Dr. Ygrec” un articol intitulat 
Freudismul în literatura română (Note pe marginea romanului „Întunecarea” 
al d-lui Cezar Petrescu), care atrăgea atenţia asupra convertirii prozatorului la 
preceptele psihanalizei şi acuza chiar un anume exces în acest sens (faptul 
că eroul unui fragment din roman, publicat de Viaţa românească, reproducea 
glosele lui Gaston Pawloski, emul freudian, apărute în revista pariziană Les 
Annales). Cum romanul Întunecare a fost elaborat, potrivit mărturisirii sale, în 
cuprinsul a trei vacanțe de vară consecutive, fiind gata de tipar în 1925 (vezi: 
De vorbă cu d. Cezar Petrescu, în Adevărul literar şi artistic, an. IX, nr. 453, 11 
august 1929, p. 1-2), putem data cu oarecare precizie perimetrul de geneză 
al preocupării sale pentru psihanaliză. Este epoca de început a frondei 
suprarealiste, când în tendinţa de a-şi argumenta teoretic manifestul artistic 
mişcarea popularizează masiv constatările şi teoriile a diferite scoli de 
cercetare psihologică. Democratizate şi intrate subit în actualitate, ele 
sporesc nu atât creditul avangardei, cât interesul general pentru 
procesualitatea vieţii interioare. Sensibil la orice simptom de remaniere epică 
(fenomen pus în evidenţă şi de publicistica sa), Cezar Petrescu se vrea 
imediat în prim-plan, urmărind nu numai prioritatea în informaţie, ci şi o 
veritabilă competenţă în materie. Altfel ce semnificaţie ar avea faptul că îl 
valori-fică epic până şi pe cvasinecunoscutul Gaston Pawloski, pe care îl 
citeşte într-o revistă profesională şi lipsită de circulaţie precum Les Annales? 

Extensia domeniului investigat, abundența ipotezelor şi caracterul lor 
experimental îl fac să înainteze însă pe un sol nesigur, proteic. Conceptele cu 
care operează vor fi de aceea întrucâtva difuze (chiar şi cele consacrate 
ezitau relativist în preajma poeziei), conturate prin coroborarea unor surse şi 
puncte de vedere nu totdeauna congruente. Câteva constante ale ideaţiei 
sale epice de inspiraţie psihanalitică pot fi disociate totuşi cu uşurinţă. Cezar 
Petrescu închipuie, de pildă, insul social dedublat de eul său latent, 
infraconştient, pe care-l resimte traumatic un celălalt, un altul. Când 
perspectiva asupra personajului se revendică mai ales dintr-o direcţie 
freudiană, eul subliminal îi apare ca depozitar al unei experienţe elementare, 
urcând fie din refulări individuale infantile, fie din tare filogenetice (nuvelele 
Râsul, Adevărul, Fereastra, Somnul, romanul Simfonia fantastică etc.). Atunci 
când îi preferă însă ipostaza de factor moderator, de instanţă superioară 
dominând şi chiar admonestând moral fiinţa socială (Păianjenul negru, Omul 


din vis, Omul care şi-a găsit umbra etc.), direcţia pare să sugereze apropierea 
de viziunea poetului şi cercetătorului englez F. W. H. Myers, foarte popular în 
Europa prin lucrarea sa postumă Personalitatea umană şi oarecum la modă 
după 1921, când Andre Breton îl preia cu unele corecţii pozitiviste în teoriile 
sale asupra automatismului psihic. 

În ambele cazuri se vizează un singur scop: explorarea teritoriului de 
dincolo de conştiinţă. Dar, asemenea profunzimii pădurii, care rămâne în plin 
mister din cauza copacilor, partea de umbră, subiacentă a conştiinţei se lasă 
greu descifrată, impunând prin imprevizibil şi fantasticitate. Aceasta este, de 
altfel, şi „legenda” expresiei „fantasticul interior”, cu care scriitorul îşi 
particularizează un întreg ciclu de opere, rod al noilor propensiuni tematice şi 
stilistice. „Fantastic interior”, adică esotericul lumii de senzaţii şi pulsiuni care 
precede mecanica de suprafaţă a comportamnetului social. 

Până la abordarea frontală a laitmotivelor psihanalitice, Cezar Petrescu 
traversează vizibil o etapă de tatonare, de adaptare. Reluând în volumele 
Scrisorile unui răzeş şi Drumul cu plopi multe din textele publicate în Hiena şi 
Gândirea, autorul simte nevoia să le rescrie în conformitate cu noile exigenţe 
epice. Conflictul interior al eroilor este acum adâncit, acutizat, deviat în forme 
irezolvabile, uneori cu finalitate tragică. Personaje scindate între un eu dornic 
de adaptare sau promovare socială şi un revers subconștient al său, 
conservator şi retractil, trăind în idealitate şi năzuind la ea ca la o stare 
originară - iată deja o presimţire a toposurilor psihanalizei. Nuvela Adevărul 
pare să fi prins elocvent şi întrucâtva exponențial acest nou suflu al 
problematicii. Eroul, un tânăr proaspăt mariat, trăind încă spaima de 
singurătate a unei copilării similiorfane şi a unei adolescenţe frustrate de 
afecţiune, închipuie compensatoriu un prieten ideal, impunându-l celor din jur 
ca etalon. Urzeşte „alături de viaţa cea adevărată şi searbădă, alta 
idealizată”, observă autorul. El îi mistifică pe ceilalţi, dar nu reuşeşte să se 
automistifice, eşecul dându-i o pronunţată insaţietate existenţială. Apelul la 
imaginaţie şi nevoia cronică de idealitate sunt văzute însă de scriitor ca 
defulări manifeste ale unor restricţii infantile şi adolescentine. Următoarele 
rânduri ar face, de pildă, deliciul oricărui teoretician sau interpret de 
literatură psihanalitică: „Întâia oară, într-o dezmeticire nepregătită, cobori 
mai adânc în firidele ceţoase ale sufletului şi îşi explică limpede de unde 
născocirea aceasta absurdă. 

Nu era numai prelungirea unei minciuni întâmplătoare, era o chemare 
lăuntrică a însăşi vieţii lui, o împlinire dincolo de realitate a celor ce dorise 
mai însetat şi au aveau fiinţă... Copil, suferise de această singurătate. 
Deschisese ochii într-o casă unde pluteau tristeţi secrete, între părinţi 
despărțiți, care se urau. Se trezea noaptea, în ietacul cu lumina stinsă; alături 
nu era nimeni, întindea mâna fricoasă de copil, şi mâna dădea în peretele 
aspru; întunerecul şi tăcerea de moarte îl înspăimântau; plângea încet, fără 
hohote, şi nu era nimeni să-i netezească părul, să-l adoarmă, aşa cum vedea 
în gravurile colorate din cărţile de joacă. Nici un copil nu intra în casa lor. In 
zile de sărbătoare, în zile anumite, presimţite din pregătirile ce se făceau, 
după liniştea neobişnuită şi după lipsa tuturor celorlalţi, cu o trăsură de oraş 


venea o doamnă care cerea să-i spună mamă. Mirosea a parfum de la uşă, îi 
aducea jucării prea copilăroase pentru vârsta lui, îl săruta pe frunte 
neîndemânatic şi pe urmă, pe scaun, îl privea lung ca pe un copil străin, ca pe 
o vietate curioasă căreia nu ştia ce să-i vorbească. Când pleca, răsufla 
uşurat, aşeza jucăriile în dulap, neatinse, şi se întorcea la cărţile cu gravuri şi 
cu povestiri triste. La şase ani avea o cuminţenie de bătrân. De la fereastră, 
invidia soarta derbedeilor desculți şi zdrenţăroşi, fugărindu-se prin praful 
uliţei. 

Mai târziu, adolescent, încercase să destăinuie neastâmpărul şi tot 
dorul de tandreţe adunat în copilăria lui singuratică. Intâmpinase, de la 
camarazi întâmplători, o atenţie politicoasă şi rece. Nu puteau înţelege. După 
moartea bătrânului, când s-a întors de la cimitir, în casa pustie nu l-a 
întovărăşit nimeni. Mobilele îl nelinişteau noaptea, păreau că învie; trosnetul 
unui scrin îi alunga somnul până mijea de ziuă, („Despre singurătate, linişte şi 
întuneric nu putem spune decât că aceştia sunt factorii de care este legată 
frica infantilă, prezentă încă la majoritatea adulţilor”, scrie Freud în studiul 
său Stranietatea. 

O alteritate crescândă, perfecționată, excesivă colorează acum tot mai 
intens comportamentul eroilor cezarpetrescieni, depărtându-i de linearitatea 
tipologică sămănătoristă. In acelaşi timp, preocupat de interioritatea lor, 
autorul nu mai are suport pentru tirade poematice, textul câştigând rapid în 
epicitate. 

Resimt efectele acestei reformulări de atitudine şi alte texte scrise sau 
revăzute în această perioadă, între care am cita îndeosebi celelalte nuvele 
din Drumul cu plopi (Inelul cu piatră de rubin, Aventura, Înjunghierea din 
Fundătura 13 Septemvrie, Zăpada, Unchiul din America etc.), ai căror eroi, 
precum cel din Adevărul, vor să concureze procustian, printr-un model 
imaginar, o realitate socială sau sufletească inconfortabilă. 

Curajul şi toleranța retorică a prozatorului nu se opresc însă aici. 
Ipotezele psihanaliştilor îl incită mai ales prin potenţialitatea lor literară, ca 
filon epic, nestânjenindu-l nici atunci când sunt hazardate sau duc la 
parapsihologie. Ele par a furniza direct subiectul unora dintre cele mai bune 
nuvele cezarpetresciene (şi aş cita între ele: Râsul, Omul din vis, Aranca, 
ştima lacurilor, Omul care şi-a găsit umbra, Somnul) şi chiar al unora dintre 
romane (mă gândesc îndeosebi la Simfonia fantastică şi Baletul mecanic). 

Myers, de care aminteam, atribuie celor două euri din care consideră că 
se compune entitatea noastră spirituală (forțând întrucâtva tradiţia fiziologiei 
neurologice) sedii cerebrale diferite, bine disociate. Eul subliminal ar locui 
emisfera dreaptă, cel supraliminal, adaptat la social şi manifestându-se ca 
atare, pe cea stângă. Abolirea emisferei drepte ne-ar lipsi de conţinutul 
subconştient al comportamentului nostru, iar a celei stângi ne-ar face să 
acţionăm unilateral, doar prin instincte necenzurate conştient. O asemenea 
teză, cunoscută poate prin intermediere, stă la baza nuvelei Râsul. Un bătrân 
pescar ţine pe lângă coliba sa un handicapat mintal, care trăieşte într-o 
elementară şi primitivă frăţietate cu câinele casei. Traiul cenușiu le este 
tulburat de o devastatoare inundație, care-i ameninţă cu înecul tocmai când 


o pareză fatală îl imobilizează pe bătrân la pat. Singura speranţă de salvare 
este pentru toţi handicapatul, că-ruia pescarul îi solicită ajutorul prin 
disperarea privirii. Numai că acesta trăieşte şi se manifestă congenital prin 
instincte, astfel că, mânat numai de egoismul instinctului primar de 
autoconservare, se salvează singur, părăsindu-şi binefăcătorul în mijlocul 
apelor, surd la urletele câinelui. Insolitul motivului impune textul atenţiei 
publice încă de la tipărirea lui în Gândirea (an. Il, nr. 1, 15 aprilie 1922, p. 
4-9). Un poet respectat ca lon Pillat ne face surpriza să-i dedice chiar un 
inspirat poem, preluând în titlu numele eroului (este vorba de poemul Gângul, 
publicat în Gândirea, an. Il, nr. 16-17, 5-20 aprilie 1923, p. 229). 

Am văzut că personajele întunecării dezbăteau ultimele teorii asupra 
mecanismului de configurare a visului cu mare dezinvoltură. Preocuparea lor 
nu era întâmplătoare, ci simptomul unei propensiuni devoratoare pe care o 
acuză în această perioadă scriitorul, pusă în evidenţă de bucăţi elaborate 
paralel cu romanul, dar şi ulterior. Perspectiva generală asupra problemei, 
uneori terminologia, apoi faptul că eroii sunt întârziaţi într-un echivoc 
continuu la graniţa dintre patologic şi normal par să indice ca sursă 
inspiratoare în primul rând pe Freud. In dezvoltarea epică a tezelor, 
prozatorul îşi permite însă largi remanieri fie apelând la soluţii sugerate de 
alţi cercetători, fie moderând pozitivismul lor prin fantastic. 

În Omul din vis, de pildă, protagonistul acuză o gravă stare de 
decompensare psihică (Freud ia totdeauna abnormalul ca normă în studierea 
normalităţii). Îl îngrijorează îndeosebi revenirea obsesivă în visele sale de 
adult a unui laitmotiv al viselor infantile: un bătrân providenţial, care apare 
asemeni zânei bune în momentele de criză şi pericol, schimbând situaţia în 
favoarea sa. Bătrânul are o prezenţă onirică percutantă, pe care copilul, apoi 
adultul o rețin până la amănunte neînsemnate. Hotărât să-şi odihnească 
nervii, pleacă la ţară, unde departe de a-şi găsi remediul, asistă stupefiat la 
întruparea diurnă a visului său. El regăseşte aici omul din vis în persoana unui 
mogşier falimentar al locurilor, sărăcit datorită jocului de cărţi. Căutându-i 
intrigat vecinătatea, eroul are prilejul să-i câştige ultimii bani, împingându-l 
involuntar la sinucidere. Din acest moment, visele nocturne i se golesc brusc 
şi misterios de prezenţa ocrotitorului benefic. 

Textul pendulează cu supleţe între registrul realului şi cel al 
fantasticului, graniţa dintre ele având o anume fragilitate. Eroul trăieşte în 
plin inverosimil, dar asemeni personajelor de basm, îl creditează cu un firesc 
consternant. 

Cei mai mulţi dintre interpreţii scriitorului, mai ales cei contemporani, 
asimilează nuvela producţiilor fantastice. Omul din vis este însă un 
exponențial test literar psihanalitic, fiind fantastic numai în măsura în care 
exploatează o ipoteză asupra subconştientului uman, el însuşi fantastic prin 
incontrolabil şi iraţionalitate. 

Starobinski vorbeşte de psihanaliză ca de un demers metaforic. 
„Psihanaliza, remarcă el, vrea să se desfăşoare ca un discurs conştient al 
raţiunii asupra iraţionalului, inconştientului, nondiscursivului; nimic nu ne 
autorizează să punem la îndoială sinceritatea acestei intenţii. Dar, în acest 


caz, avem dreptul să bănuim că psihanaliza e ea însăşi o mitopoieză, un 
limbaj mitic sau cel puţin un limbaj figurat...” (Psihanaliză şi cunoaştere 
literară, în Relaţia critică, Bucureşti, Editura Univers, 1974, p. 239.) Omul din 
vis este un astfel de discurs raţional asupra iraţionalului din noi. 

Aminteam că unii dintre partizanii mişcării (avându-l pe Myers ca 
precursor) exaltau potenţialitatea superioară, divinatorie a subconştientului, 
capabilă să răzbată prin ecranul eului supraliminal pentru a restabili armonia 
cosmică a individualităţii. Această potenţialitate generează în ins facultăţi 
premonitorii, vaticinare, puse în valoare şi intermediate doar de subconştient. 
Asemenea enunţuri „mitopoeticeu par să fi inspirat nuvela cezarpetresciană. 
Visul fiind o formă de expre-sie şi manifestare a subconştientului, omul care îi 
apare în somn eroului n-ar fi altceva decât un mesager oniric al unei realităţi 
viitoare, trăită apoi în concre-teţea ei istorică. A se vedea de aici cât de 
iconoclast este scriitorul la 1923 în materie de problematică şi cât de mult îşi 
propune - cât de mult reuşeşte, de fapt - să mute jaloanele gramaticii 
narative în această direcţie. 

Tot la o potenţialitate vizionară, profetică a subconştientului face aluzie 
şi nuvela Aranca, ştima lacurilor, dar într-o manieră mai sinuoasă şi cu o 
vizibilă aplecare către fantasticul de factură gotică. Intr-o ambianţă incert- 
radacliffiană şi sub efectul unui vin vechi de Tokay, protagonistul nuvelei se 
simte provocat de spiritul unei moarte, care, dispărută fără urmă. 

— Sinucigaşă sau victimă a unei crime - nu-şi găsise, conform 
mentalităţii creştine, liniştea unui mormânt. 

Coşmarul urmăririi lui nocturne îl face pe erou descoperitorul mult 
căutatului cadavru şi pacificatorul locurilor. Dar aventura sa funambulescă se 
petrece în stare de subconştienţă şi are aspectul unei transe hipnotice, care îi 
pune în funcţie facultăţi excepţionale de clarviziune. Trezit, conştient adică, 
nu se recunoaşte în niciuna din etapele incursiunii şi află amănunte care îl 
consternează. Fusese, aşadar, instrumentul unei influenţe oculte, a unui fluid 
cosmic, în sensul ipotezelor neoplatoniciene ale Renaşterii referitoare la 
magia naturală. De altfel, scriitorul îşi trădează sursele, atri-buind contelui 
Andor Kemeny, unul dintre personajele nuvelei, interes pentru autori ca Denis 
Areopagitul, Ruysbroeck, Swedenborg, Allan Kardek şi preocupări fanatice 
pentru ocultism, magie neagră, metempsihoză, spiritism etc. 

Premisa teoretică a nuvelei predispune, ca şi Omul din vis, la depăşirea 
lejeră a firescului, a verosimilului. Prozatorul exploatează această deschidere 
îndeosebi în direcţia fantasticului terific, redescoperind convențiile literaturii 
romantice, dar folosindu-le într-o anume insolită şi modernă convergenţă. 

In aceeaşi direcţie se va înscrie peste câţiva ani şi romanul Baletul 
mecanic, amalgamând supoziţii psihanalitice cu teme de senzaţional 
cosmopolit şi fantastic hoffmannesc. 

In eseul Câteva tipuri de caracter din practica psihanalitică, Freud 
consacră un întreg capitol unui caz specific de nevroză, numită a celor „care 
eşuează din cauza succesului”, pe care o argumentează atât cu exemple din 
experienţa sa medicală, cât şi cu unele furnizate de literatură (Shakespeare, 
Ibsen etc.). lată cum îl delimitează: „. Există un conflict între dorinţele 


libidinale şi acea latură a psihicului uman pe care o numim eu, expresia 
instinctelor de autoconservare ale individului, eu care este totodată şi sediul 
idealurilor pe care acesta şi le-a propus. Un astfel de conflict patogen ia 
naştere doar când libido-ul tinde să se angajeze pe căi şi să se orienteze spre 
scopuri pe care eul le-a depăşit şi repudiat de multă vreme şi care sunt deci 
interzise pentru viitor; libido-ul manifestă asemenea tendinţe dacă îi este 
refuzată o satisfacere conformă cu idealurile eului. In acest mod, frustraţia, 
privaţiunea de o satisfacere reală devine condiţie principală, deşi nu singura, 
pentru declanşarea nevrozei. 

Cu atât mai surprins, ba chiar dezorientat, va fi medicul, constatând că 
uneori oamenii se îmbolnăvesc tocmai când li se împlineşte o dorinţă 
puternică, pe care o nutresc de multă vreme. S-ar părea că aceste persoane 
nu-şi pot suporta fericirea, căci în privinţa legăturii cauzale dintre succes şi 
îmbolnăvire nu există nici o îndoială.” (Scrieri despre literatură şi artă, 
Bucureşti, Editura Univers, 1980, p. 200-201). 

Omul care şi-a găsit umbra, ampla naraţiune cezarpetresciană, pune în 
gamă epică această speculație freudiană. Personajul, învingător în 
confruntarea cu capcanele socialului, îşi obţine şi supraveghează ascensiunea 
printr-o inflexibilă strategie şi cu sacrificiul ce-lor mai elementare precepte 
morale. Numeroasele frustrări cristalizează însă în subconştient un sentiment 
de vinovăţie faţă de sine şi ceilalţi, care îl împiedică să-şi savureze victoria şi- 
i trimite din interior semnele unei teribile anxietăţi, sub imperiul căreia în cele 
din urmă îşi curmă viaţa. 

De la teza freudiană, scriitorul îşi permite o singură corecție, antrenând 
textul într-o direcţie cvasifantastică. Umbrei eroului, văzută în stranie 
complicitate cu subconştientul ostil, i se atribuie o substanţialitate 
antropomorfică şi manifestări animiste. Artificiul, facil romantic, trage în 
derizoriu angoasa personajului, diminuând astfel, din păcate, funcţionalitatea 
ei în cadrul afabulaţiei epice. 

Tot sub asediul unui subconştient anarhic, dar în confruntare surdă cu 
el, trăiesc şi eroii nuvelei Somnul sau ai romanului Simfonia fantastică, 
naraţiuni gândite într-o vizibilă contingenţă tematică şi redundanţă 
compoziţională. Anticipând intransigenţa morală a eroilor camilpetrescieni, ca 
şi dureroasa autoscopie a celor holbanieni, protagonistul nuvelei Somnul 
absolutizează sinceritatea conjugală a soţiei sale. Are însă o drama-tică 
revelaţie, care-l scoate din făgaşul unei promițătoare cariere politice şi-i 
destabilizează iremediabil axul existenţial. Constată, de pildă, că soţia îşi 
compensează loialitatea şi refulările vieţii diurne, în somn, prin libertăţi 
onirice adulterine. Din acest moment trăieşte sub spectrul unei gelozii atroce 
şi devine un adversar implacabil al viselor ei, cărora încearcă să le 
zăgăzuiască prin toate mijloacele debordanţa stânjenitoare. Zădărnicia 
tentativelor îi erodează însă progresiv luciditatea şi-l apropie întrucâtva de 
postura doctorului Kerjenţev, eroul nuvelei lui Leonid Andreev, Ideea, care-şi 
supraevalua responsabilitatea mentală tocmai când ea devenise o tragică 
iluzie. Ca şi Kerjen-ţev, care închipuindu-se demiurg are stupoarea să 
constate că fusese un banal instrument al tarelor sale biologice, eroul nuvelei 


Somnul se doreşte stăpân absolut peste subconştientul soţiei, dar ajunge o 
victimă jalnică a propriului subconştient. Finalul este mai tragic şi parcă mai 
spectaculos ca la Andreev: „Cordelia dormea, cu ceafa rezemată în spătarul 
fotoliului, cu cartea pe genunchi, cu gâtul dezvelit arătând vinişoara albastră, 
cu o mână strângând sânul şi cu buzele palide, întredeschise. Biată figură, 
ostenită şi tristă, umbră din ceea ce a fost! 

Am vrut, cu alt suflet, să mă apropii uşor, cu alt suflet, să o dezmierd, 
să o trezesc din somnul perfid; domnilor, vă jur că în clipa aceea mi-au 
năvălit deodată în gând cuvinte rare şi încă nespuse, în care să mărturisesc 
toată chinuirea noastră, să-i destăinui tot, să căutăm împreună unde ne stă 
vindecarea, de unde ne va veni eliberarea. 

M-am apropiat în vârful paşilor, am întins amândouă mâinile să o 
cuprind, şi mi-a răspuns scâncetul, surâsul cel rău şi desfrânat, descărnând 
hâd buzele us-cate. 

Mâinile erau acolo, aproape de obrajii vestejiţi, pe care voisem să-i 
dezmierd. 

Au coborât... 

Au coborât mâinile la gât, şi mâinele au strâns. Mult. Nesfârşit de 
îndelung. 

Până când vinişoara albastră de sub bărbie, prelungită spre rotundul 
gâtului, s-a învineţit, să plesnească. 

Aceasta e tot. 

Am ucis visul! Am suprimat somnul! 

Eu am fost cel mai tare!” 

Narațiunea este concepută ca o confesiune la persoana |, personajul 
pledându-şi cauza frenetic, parcă în faţa unei instanţe de tribunal. Ea fiind 
însă ab initio compromisă, efortul lui devine cu atât mai ridicol, cu cât se 
doreşte mai persuasiv. Peroraţia sa trece parcă prin vid, şi o complicitate 
discretă între autor şi cititor, cu subtil efect epic, îl învăluie ca pe un 
convalescent căruia trebuie să i se menajeze echilibrul psihic precar. 

Trama psihanalitică a Somnului, într-o valorificare arhitectonică mai 
complexă, trece şi în romanul Simfonia fantastică. Protagonistul acestuia, ca 
şi cel al nuvelei, îşi suspectează soţia de adulter, centrându-şi întreaga 
existenţă pe depistarea probelor. Filmul men-tal al geloziei suportă însă 
deformări carnavaleşti. Capitolele cărţii redau augmentarea hilară a acestei 
monomanii şi converg către un final patetic-macabru: lângă catafalcul pe 
care îi zace soţia (la a cărei moarte contribuise), personajul râde isteric, 
răsfoind câteva platonice epistole de adolescenţă ale acesteia şi închipuindu- 
le „dovezile” mult căutate. Scena are o percutantă plasticitate, amintind - ca 
perspectivă grotescă asupra unui eveniment funciarmente tragic - pânzele 
clasice ale expresionismului. O transcriem mai jos în fragmente 
semnificative: „De-un ceas? De două? De câte stă aşa în neclintire şi priveşte 
obrazul luciu al moartei, fruntea sub care toate gândurile s-au răcit? Şi toate 
tainele s-au sleit. 

Ai crede că e un manechin omul acesta negru, aşe-zat pe scaun să ţină 
companie de panoptic morţii, de când nu s-a mai clintit. 


Nu. Acum s-a mişcat. Îşi şterge cu dosul palmei fruntea, ca să alunge 
ceva, un gând care se dezmorţeşte din beznele cele umede... 

„De acum, cum are să mai afle? De unde are să mai ştie care a fost 
adevărul?” 

S-a ridicat. Şi-a amintit ceva. Cutia aceea de lemn negru, cu încrustaţii 
de sidef. Chiar ieri a văzut-o pe pat. O cutie în care se aflau scrisori... 

A găsit. 

A găsit cutia de lemn şi o strânge cum s-ar teme să nu i-o smulgă 
cineva. Cu amândouă mâinile, la piept... 

N-are răbdare. 

Cu vârful foarfecelui, sfărâmă încuietoarea. Răstoarnă în mijlocul 
patului şi lacom răscoleşte încă. Fotografii. Ilustrate. Nu asta. Scrisori. În 
sfârşit, scrisori! Cu vraful în pumni, nu ştie pe care să le citească întâi. Numai 
îşi aruncă ochii pe începuturi, pe rânduri furate de ici şi de colo, şi nu-şi mai 
poate stăpâni chiotul de bucurie care i s-a destins înlăuntru, plesnindu-i toată 
fiinţa. In sfârşit, dovada. Nu vede data, veche de atâţia şi atâţia uni. Vede 
numai cuvintele înfocate, mărturia necredinţei, netrebnicul sărut al altuia, 
implorat la fiecare rând, dovada că tot ce-a bă-nuit şi ce-a ştiut n-au fost 
năluciri. 

Aşadar, adevărul este, în sfârşit, acesta, de astă dată irevocabil. Stă 
scris aici. Il poate pipăi oricine... 

lar Grigore Stolnicu râde într-adevăr cu plicurile decolorate în mâini, 
râde din ce în ce mai nestăpânit şi mai vesel. 

Hohotul a umplut camera, răsună în toată vastitatea goală şi sonoră a 
casei, străbate triumfător dincolo de pereţi şi de uşi, dincolo de ferestre, în 
noaptea calmă şi caldă, de afară. El e nebun? Când are aci dovada celei mai 
netăgăduite lucidităţi, mai poate fi vorba de nebunie, de manie, delir? 

Omul singur, în vestmânt negru, cu obrazul lui vânăt de actor neras, se 
strâmbă de râs, bătându-şi genunchii cu pumnii din care n-a lăsat plicurile. 

Niciodată n-a fost atât de vesel! Acum abia înţelege voluptatea 
râsului... 

S-a oprit? 

Nu!... A fost numai o pauză ca să răsufle şi să adune mai tari puteri. 

Acum, tăcerea, ea, pare nefirească, pustie şi bizară. Acalmie grea de 
ameninţări, în preceasul cataclismelor. 

Dar nu durează. 

Râsul s-a dezlănţuit iar, să spintece triumfal catapiteazma nopţii. Şi să 
deştepte din somn, prin tainică şi nevăzută chemare, toţi nebunii lumii, câţi 
s-au ridicat în capul oaselor şi hohotesc în celule, transmiţându-şi unul altuia 
râsul ca nocturna chemare a cocoşilor; îngânându-se, întrecându-se, 
îndemnându-se, întărâtându-se cu o mie de mii de hohotiri, care-au potopit 
noaptea, tăcerea şi toată cuminţenia pământului. 

Omul cel negru, cu gura de actor bătrân întinsă până la urechi, mai 
voios şi mai neîntrecut decât toţi, conduce cu gesturi scălămbăiate chiotul 
acesta numai de el auzit, chiotul de înveselire universal. 


La căpătâiul moartei, în camera cu postav negru peste oglinzi, limbile 
flăcărilor joacă gălbui şi sinistru.” 

Calchierea titlului Simfoniei fantastice op. 14 de Hector Berlioz nu este 
întâmplătoare. Scriitorul experimentează în acest roman o formulă stilistică 
neobişnuită şi cu oarecare singularitate în proza românească. Îşi propune, de 
pildă, să insinueze naraţiunii modelul retoric al simfoniei berlioziene. 
Tentativa aminteşte teoretic de Gide şi de proiectele orgolioase ale eroului 
său, Edouard, din Les Faux-monnayeurs (1925): „Ceea ce mi-ar place să 
înfăptuiesc - notează acesta din urmă în jurnal - ar fi o artă a fugii. lar dacă 
ea este posibilă în muzică, de ce n-ar fi şi în literatură.” Practic, însă, Cezar 
Petrescu este mai aproape de experienţa pe care o întreprinde Huxley în 
romanul său Punct, contrapunct (1928). Adică de o simfonizare a ficţiunii la 
scară compoziţională, „în eşafodaj”, şi fără a subordona sensurile unei 
melodicităţi pur acustice. 

Ca şi romancierul englez, Cezar Petrescu îşi doreşte un tip de naraţiune 
în care conlucrarea internă, infrastructurală a capitolelor să aproximeze 
conver-genţa orchestrală a episoadelor în simfonia lui Berlioz. Menţine, de 
acea, romanul în strictă simetrie cu afabulaţia muzicală şi dă unor convenţii 
componistice funcţionalitate literară. Degradarea grotescă a iubirii prin 
gelozie, „ideea fixă” a simfoniei, devine tema-cheie a romanului şi creşte 
asemeni ei prin reveniri şi nuanţări contrapunctice, evoluând către un 
spectacol final „sabatic”. Tabloul expresionist cu care se încheie romanul nu 
este decât o replică la partea a V-a şi ultimă a simfoniei („Visul unei nopţi de 
sabat”), în care un clarinet picolo simulează un râs parodic şi împreună cu 
alte instrumente de registru strident (flaut picolo, tobă mare, clopote etc.) 
deformează burlesc imnul funebru Dies irae, sugerând perisabilitatea oricărui 
sentiment, iubire sau gelozie, implicită fragilităţii omenescului. Ulterior, într-o 
variantă „definitivă”, intenţionând parcă să accentueze sugestia confluenței 
structurale cu simfonia, autorul dă capitolelor (până atunci marcate doar prin 
cifre romane) titluri care se învecinează eufonic indicaţiilor dirijorale ale lui 
Berlioz („Prelude”, „Rondo capricioso”, „Andante ma non troppo”, „Molto 
crescendo”, „Con fantasia”, „Pausa longa” etc.). 

Paralelismul programatic cu intriga romantică a simfoniei (concepută în 
1830) îl face pe Cezar Petrescu să pună încă mare preţ pe coerenţa 
„anecdotei” romaneşti, spre deosebire de Huxley, care, pe linia polifonismului 
thomasmannian, o pulverizează printr-o continuă intersectare şi juxtapunere 
de medii, destine, mentalități, vârste. Se va apropia însă, în schimb, de Gide 
prin detaşarea modernă şi invariabil sarcastică faţă de personaje. 

Ideea sincretismului retoric între muzică şi roman îl urmăreşte pe 
scriitor cu o anumită vervă partizanală. La un moment dat pare chiar tentat 
să creadă că ea a făcut şcoală în proza românească. lată, de pildă, ce scrie, în 
anul de geneză a romanului său, despre ultima carte a lui lonel Teodoreanu: 
„Mai mult decât roman, Turnul Milenei e o legendă. O legendă construită 
după legi muzicale. Prima parte, „Cei trei, e o introducere bufonă, scrisă în 
tempo alegro şi cântată de fligoarne, oboaie şi tromboane. Partea a doua, 
„Boura,,, cântată de viori şi violoncele, cu câteva arcuşe poso-morâte de 


contrabas. lar a treia, „1 septembrie 1880, amestec de orgă, de harfă şi, în 
sfârşit, clamori de trâmbiţă, în focul „Bourei”. 

„Epilogul” suspină pe un singur arcuş de violon-cel., (O legendă 
Simfonică: „Turnul Milenei”, în Gân-direa, an. IX, nr. 1-2, ianuarie-februarie 
1929, p. 59 - 60.) 

Incitant şi temerar prin anvergură estetică, experimentul Simfoniei 
fantastice rămâne însă mai ales o dovadă a preocupării scriitorului de a 
reformula conceptele romanului românesc şi de a le alinia mişcării de idei 
universale. 

* 

În evoluția lui Cezar Petrescu, impactul cu temele de cercetare ale 
psihanalizei pare un eveniment cardinal, la fel de fecund şi de individualizator 
precum descoperirea literaturii Sămănătorului. El are conse-cințe 
remodelatoare asupra viziunii epice şi creează în opera sa structuri noi, 
inconfundabile. Scriitorul devine acum mai curajos în opţiunile sale tematice, 
mai variat şi original în soluţionarea lor epică, mai complex în ipostazierea 
caracterologică. Opinăm apoi pentru ideea că numai revelaţiile psihanalizei, 
cu pozitivismul lor „mitopoetic”, îi deschid şi hrănesc apetitul pentru 
fantastic, experienţă de neconceput în epoca partizanatului său 
sămănătorist. 

In ambiţioasa sa tentativă, pe scriitor l-au pândit nenumărate capcane. 
Colegi de generaţie (Felix Aderca) sau ceva mai tineri (Dan Petraşincu, Octav 
Suluţiu etc.) nu le-au putut ocoli. Cezar Petrescu s-a salvat însă prin spiritul 
său electiv şi vocaţie autentică. Într-un interviu din 1931 îşi aminteşte de o 
anume „oroare de exagerările lui Freud”. A manifestat, aşadar, programatic, 
rezistenţă la excese şi a ştiut, cu simţul său epic de scriitor „autohtonist”, să 
le distingă şi să se detaşeze de ele. Rezultatele, în ordine literară, au fost de 
excepţie. Dacă exegeţii schițelor şi nuvelelor sămănătoriste numeau reuşitele 
acestei faze „piese de rezistenţă” sau „texte antologice”, cei ai prozelor de 
inspiraţie psihanalitică au vorbit, cu dezinvoltură chiar, de „mici capodopere”, 
impresionați de circulaţia lor universală încă din contemporaneitatea 
scriitorului. 

Şi atâta timp cât acest ataşament teoretic l-a împins pe Cezar Petrescu 
în prim-planul actualităţii, i-a prilejuit un netăgăduit progres metodologic şi l- 
a europenizat în mai mare măsură decât alte opţiuni, avem motive să credem 
că el a fost o alegere fericită şi rod-nică nu numai pentru scriitor, ci şi pentru 
spaţiul literar românesc. 

MIHAI DASCĂL. 

ARGUMENT LA EDIŢIE. 

La întrebarea în ce constă subconştientul, cum îl delimităm, 
răspunsurile psihanaliştilor au fost totdea-una evazive. Chiar Jung, 
contemporan cu noi, afirma nu demult: „Nu ştim, întrucât îi resimţim doar 
efec-tele”. 

Profitând de această libertate în reprezentarea conceptului, Cezar 
Petrescu este tentat să-l figureze cu o anume constanţă printr-o manifestare 
ancestral-malefică, destructivă, ostilă raţiunii. De aceea, când îşi imaginează 


eroii în confruntare cu el, îi condamnă invariabil la eşuare. Predilecţia sa 
pentru psihologia „învinşilor” (achiziţie retorică sămănătoristă) cunoaşte, prin 
urmare, şi o etapă de revitalizare psihanalitică. 

Pun în valoare această preocupare tematică două extinse naraţiuni, a 
căror originalitate impune în contextul prozei autohtone şi face o bună 
impresie în context mai larg, european. Este vorba de nuvela Somnul (1927) 
şi romanul Simfonia fantastică (1929), ambele uitate în ediţii interbelice, 
lipsite de circulaţie. Le reedităm astăzi în cadrul acestui volum, atrăgând 
aten-ţia asupra înrudirii şi complementarităţii lor compoziționale. 

* 


Transcrierea textelor urmează în genere criteriile filologice după care 
ne-am condus în ediţia critică inaugurată în 1985 la Editura Minerva (Opere, |, 
colecţia „Scriitori români”). Sunt respectate, deci, atât normele ortografice în 
vigoare, cât şi particularităţile de limbă ale scriitorului. 

Se operează în textul de bază următoarele modificări: 

— E la început de silabă > ie: bănueli, creer, de-aevea, epure, eri, 
ertare, eşi, fernee, flueră, greer, îndoeli, nădăjduesc, nevoe, noembrie, 
orândueşte, stărue, şuerătoare, trăesc, vuet etc. > bănuieli, creier, de-aievea, 
iepure, ieri, iertare, ieşi, femeie, fluieră, greier, îndoieli, nădăjduiesc, nevoie, 
noiembrie, orânduieşte, stăruie, şuierătoare, trăiesc, vuiet etc.; 

— O din hiatul u-a a fost suprimat; trotuoar > trotuar etc.; 

— S intervocalic sau precedând consoanele h, d, g, v, şil,r,.m,n >Z: 
aplause, aterisând, desagreabil, desaprobare, entusiasm, explosia, filosof, 
musicală, presenţa, (să se) presinte, reservate etc. > aplauze, aterizând, 
dezagreabil, dezaprobare, entuziasm, explozia, filosof, muzicală, prezenţa, 
(să se) prezinte, rezervate etc; isbea, sbârcituri, sbor, desbrace, isbucnea, 
neisbutit etc. > izbea, zbârcituri, zbor, dezbrace, izbucnea, neizbutit etc.; 
ghiosdanul, pusderii, sdravăn, sdrobească etc. > ghiozdanul, puzderii, 
zdravăn, zdrobească etc.; sgâlţina, sgâria, sgomotoasă, disgrație, sgură, 
desgustător etc. > zgâlţina, zgâria, zgomotoasă, dizgrație, zgură, dezgustător 
etc.; desveţe, desvinovăţească etc. > dezveţe, dezvinovăţească etc.; 
deslănţuit, deslegare etc. > dezlănţuit, dezlegare etc.; desrădăcina etc. > 
dezrădăcina etc.; catapiteasmă, pismă, desmâăţ, besmetic, desmorţit etc. > 
catapiteazmă, pizmă, dezmăţ, bezmetic, dezmorţit etc.; besnele, obrasnic, 
busna > beznele, obraznic, buzna etc.; 

— Ş final în cuvintele: acelaş, iarăş, totuş > şi: acelaşi, iarăşi, totuşi. 

— U final a fost suprimat: briciu, căpătâiu, cotoiu, mehenghiu, obiceiu, 
ochiu, scaiu, stângaciu, strigoiu, temeiu, tramvaiu, uleiu, unchiu, vechiu, 
vioiu, (eu) voiu etc. > brici, căpătâi, cotoi, mehenghi, obicei, ochi, scai, 
stângaci, strigoi, temei, tramvai, ulei, unchi, vechi, vioi, (eu) voi etc.; 

— Ea precedat de i > a: vieaţa > viaţa etc.; 

— la în forme ca: aceia, ceia ce, ideia etc. Sau ca sufix de imperfect al 
verbelor de conjugarea a IV-a, auzia, vorbiaţi > ea: de aceea, ceea ce, ideea 
etc.; auzea, vorbeaţi etc.; 


— la, ie urmând grupurilor consonantice ch, gh > ea şi respectiv e: 
chiamă, întortochiată, ochiade etc.; ghiaţă, ghiară, veghiată etc. > cheamă, 
întortocheată, ocheade etc.; gheaţă, gheară, vegheată etc.; 

— Cs şi sc în forme ca: clacsoane, escursia etc. > x: claxoane, excursia 
etc.; 

— Forme ca: avertisiment, bacnota, creiat, creiază, dinpotrivă, 
inhuman, intrepid, înpietreşte, prestigitator, sensuală, în genere rare şi 
concurate de alternativele corecte, au fost transcrise literar: avertisment, 
bancnota, creat, creează, dimpotrivă, inuman, intreprid, împietreşte, 
prestidigitator, senzuală; 

— Noui, pluralul masculin al adjectivului nou > noi. 

Se menţin: 

— A final în alternanță cu e final: tusa/tuse etc.; 

— E final în alternanță cu ă final: cămaşe/cămaşă, cenuşe/cenuşă, 
înăbuşe/inăbuşă, tovarăşe/tovarăşă, ucigaşe/ucigaşă etc.; 

— Î iniţial în alternanță cu i: înaugura/inaugura, întitula/intitula etc.; 

— Ea în alternanță cu a în radicalul verbelor aşează, înşeală (aşază, 
înşală); 

— Ea final în alternanță cu a final: ţigarea/ţigara etc.; 

— Ce, ci în alternanță cu ş: cearceaf/cearşaf etc.; 

— Atec, sufixul unor adjective masculine, în alternantă cu atic: 
îndemânatec/indemânatic, sălbatec/săl-batic, singuratec/siguratic etc.; 

— Genitiv-dativul feminin singular articulat în ei alternat cu cel în ii: 
doicei/doicii, fericirei/fericirii, gurei/gurii, întregei/întregii, închipuirei/ 
închipuirii, lumei/lumii, luminei/luminii, mâinei/mâlinii, nopţei/nopţii, oglinzei/ 
oglinzii, pâinei/pâinii, primăverei/primăverii etc.; 

— Pluralul feminin în e alternat cu cel în i: mâinele/mâinile etc.; 

— Sunt în alternanță cu sunt; 

— Cari în alternanță cu care; 

— Dublete lexicale particularizante pentru limba scriitorului sau a 
momentului: a adăuga/adăoga, a se agăţa/acăţa, batjocură/batjocoră, citit/ 
cetit, duminică/duminecă, fals/falş, februarie/fevruarie, întuneric/întunerec, 
jilţ/jâlţ, lacrimi/lacrămi, sens/senz, sprâncene/sprincene, străin, străinătate/ 
strein, streinătate, stomac/stomah, sub/subt, tulburat/turburat, tuturor/ 
tutulor, şiroind/şuroind, veşmânt/vestmânt etc.; 

— Forme lexicale dialectale, populare sau arhaice, pentru care scriitorul 
manifestă o vizibilă preferinţă: bâlbâit, corvată, devinaţiune, exploadeze, 
gemăt, granată, hirurgie, încăpăţinare, (să se) lapede, mahinaţiuni, mesuţă, 
mohorală, mosafiri, mustră (pentru mostră), panegeric, prezintare, trăs şi 
trăsuri (pentru trăsături), vacanţie, zgâlţina etc. 

Neologismele au fost, în genere, conservate fie în forme invariante 
(circomflex, higienă, ecvaţii, incoherente, menu, stylo etc.), fie în alternanță 
cu formele limbii literare: birou/biurou, completează/complectează, fundă/ 
funtă, hotel/otel, peisaj/peisagiu, vilegiatură/viligiatură etc. 

Numele proprii, de persoane şi geografice, au fost transcrise în acord 
cu ortografia curentă: Mosjuckin > Mosjoukine; Tchad > Ciad etc. 


Pentru marcarea dialogului interior, în locul liniei de dialog, au fost 
preferate ghilimelele. 

Greşelile tipografice şi dezacordurile au fost cori-jate tacit, îndeosebi cu 
sprijinul celorlalte ediţii menţionate în Notele finale. Când greşeala a fost 
perpetuată în cel puţin două variante, s-a apelat şi la o notă de subsol. 


SOMNUL. 

Se împlinesc doi ani de când, întâia oară, am presimţit existenţa acestei 
lumi invizibile, perfide şi respingătoare. 

A fost, la început, un simptom de mică însemnătate, asemeni acelor 
avertismente obscure, care scapă chiar medicilor celor mai iscusiţi şi cu cea 
mai îndelung încercată experienţă. Numai târziu, când răul s-a înfipt bine în 
carne, ca să roadă tenace şi fără scăpare până la moarte, amănuntul divers 
apare în adevărata lumină retrospectivă. Dar e prea târziu. Rămâne o 
confirmare fără folos. 

Acum îmi amintesc precis. 

Doi ani se împlinesc exact peste o lună, fiindcă la această dată, în plină 
criză a guvernului trecut, pe numeroasele liste care au circulat atunci se afla 
şi numele meu, destinat să ilustreze în noul cabinet un minister, rămas de la 
întemeiere insignifiant, numai prin incapacitatea celor ce l-au deţinut fără 
glorie. 

Pentru o tânără carieră politică însemna un debut de neaşteptate 
perspective. 

Mă simţeam cu deosebire pregătit să dau, aici mai mult decât în oricare 
parte, alta, toată măsura priceperii şi concepţiilor mele, îndrăzneţe şi 
eliberate de rutină. Aveam siguranţa că într-un singur an voi depăşi 
aşteptările, voi înfrânge toate rezervele şi voi dovedi, cu simplitatea 
elocventă a faptelor, cât de neroade au fost toate sistemele predecesorilor, 
dacă în nulitatea lor au cunoscut cumva măcar pretenţia vreunui sistem, în 
locul expedientelor. 

Mărturisesc de aceea, fără nici o ipocrită pudoare, că îndată ce numele 
meu a fost rostit, n-am ascuns nimănui dorinţa fermă ca această posibilitate, 
discutată şi admisă unanim de conducerea partidului, să devină cu orice preţ 
realitate întărită de un decret cu semnă-tura regală. 

Nu era vreo vanitate la mijloc, nici o sete nesăţioasă de ajungere. 

Toţi cei care m-au cunoscut - sau, mai exact, au cunoscut omul care 
eram atunci - ştiu cât de departe au fost întotdeauna de mine aceste 
deşertăciuni. Aveam însă datoria să nu mă eschivez. Nu pentru fiinţa mea 
perisabilă, ci pentru ideile mele, în care şi acum chiar, când totul este sfârşit, 
păstrez cea mai neclintită credinţă. 

În politică, un tren pierdut se plăteşte cu aşteptare de ani. lar o 
concepţie şi un sistem, valabile şi salvatoare astăzi, pot deveni inoperante şi 
ucigaşe mâine. 

Repet, aşadar: aveam datoria să nu mă eschivez, şi această datorie am 
înţeles-o imediat. 


Am părăsit calmul biroului de studiu, tihna gospodăriei mele cu 
mărunte satisfacţii burgheze, orânduiala orariului care îmi împărțea ziua în 
egale şi monotone capitole de lucru, de plimbări şi de meditaţiune; am apelat 
la subtila înţelegere instinctivă a Cordeliei şi la concursul ei, preţios într-un 
asemenea ceas decisiv. 

Aş vrea să nu fiu rău şi răutăcios înţeles, deşi acum toate îmi sunt 
indiferente. 

Ştiu că, în năravurile politicei noastre, concursul unei femei capătă o 
semnificaţie urâtă. Inseamnă o amorală complicitate. Căsnicia sau iubirea 
pusă pe acţiuni. Exploatarea triunghiului conjugal: soţul, soţia, aman-tul. Sau: 
soţul, prietenul, amanta. Toată cronica anilor din urmă mişună de asemenea 
episoade scandaloase. 

Ceea ce aşteptam de la Cordelia şi ceea ce a înţeles încă înainte să-i fi 
cerut era cu totul altceva. De-o mai nobilă şi pură concepţie a tainei a şasea. 

Păstrasem, de ani, casa închisă. Studiul nu-mi îngăduia să risipesc 
timpul, frivol. Stabilisem aceasta de comun acord încă din epoca delicioasă, 
de nevinovate şi optimiste proiecte, a logodnei. Cordelia pricepuse de îndată 
şi acceptase fără împotrivire perspectiva acestei vieţi, aparent terne şi 
ermetic claustrată. 

E tocmai ceea ce îi înlătura şi ei o teamă ascunsă: să nu mă fure 
îndatorinţele carierei politice, căreia mă predestinam; prieteniile, relaţiile şi 
participarea la tot soiul de festivități, pe cât de stupide, pe atât de obligatorii: 
banchete, aniversări, şedinţe, întruniri şi solemnităţi, care fărâmiţează timpul, 
ca să-l devore mai comod. 

Aşa, era asigurată că am să-i aparţin cât mai întreg. 

Mă ştia întotdeauna alături, dincolo de uşa biroului, la masa de lucru, 
între tomuri, arhive, dosare, statistici, tablouri sinoptice, cutii de fişe şi 
colecţiile discursu-rilor parlamentare din Monitorul oficial. Când se încheiau 
orele de muncă, mă chema la viaţa cealaltă, cu un deget uşor în stejarul 
masiv al uşei. Şi toate plimbările erau împreună; toate plăcerile şi bucuriile 
noastre, întotdeauna pure şi înnobilate, aveau deosebit farmec în 
îngemănarea aceasta atât de rară a două inteligenţe deasupra tristei 
mediocrităţi de rând; la toate proiectele participa cu o docilă identificare de 
gânduri, de nădejdi, de obiecţii şi temeri; n-am cunoscut niciodată un prieten 
mai înţelegător, mai puţin capricios şi mai îngăduitor cu micile manii care 
tiranizează orice muritor şi îl fac adesea, semenilor săi, tiran. 

lubirea noastră săvârşise acest miracol. 

Cred că n-a existat niciodată într-o căsnicie o armonie mai desăvârşită, 
o încredere reciprocă mai nealterată; sentimentul acela de siguranţă al 
oamenilor care se ştiu mai tari, fiindcă în orice împrejurări fac o singură 
voinţă, o singură nădejde şi, la nevoie, un singur front, amenințărilor. 

Acum îi ceream Cordeliei o abatere de la această rânduială. De scurtă 
durată, până la rezolvarea crizei şi la semnarea decretului. 

Era absolut necesar. 

Căci dacă, până în acel moment, existenţa mea închinată discret şi 
orgolios studiului, departe de orice amestec în intrigile, linguşelile şi feloniile 


cu al căror preţ se creează şi se întreţin situaţiile politice, dacă acestea toate 
îmi consolidaseră în partid un prestigiu dincolo mult de vârsta şi de cerinţele 
mele până aci modeste, de astă dată, pustnicia mea încăpăţânată putea fi 
interpretată drept voinţa de a rămâne mai departe în mândra-mi izolare, în 
domeniul abstract al teoriilor. Şi poate ar fi aruncat asupră-mi bănuiala că nu 
mă simt capabil (acum, când mi se oferea prilejul) să trec în fapt şi în realizări 
ceea ce susţinusem cu atâta luciditate, logică, pregătire şi talent, în scris şi în 
cele câteva conferinţe şi discursuri, care au atras în egală măsură luarea- 
aminte a prietenilor politici, ca şi a adversarilor. 

Această bănuială trebuia numaidecât înlăturată. 

Altfel, pierdeam prilejul, unic poate într-o viaţă, când realizându-ţi 
gânduri, îţi realizezi însăţi precara ta fiinţă. 

Un om trăieşte prin gând, pentru un gând. Dar gândul nu-şi capătă 
realitate decât prin faptă. 

Făuritorii de utopii sunt cei mai primejdioşi duşmani ai societăţii. S-ar 
cuveni urmăriţi cu severitatea legilor care pedepsesc colportorii clandestini 
de stupefiante. 

Din parte-mi, eu aveam să dovedesc strălucit că pe nedrept am fost 
uneori numărat printre aceştia. Studiul şi cărţile nu mă depărtaseră de 
realităţile terestre. Mi-au îngăduit numai să descifrez sensuri ascunse şi să 
simplific ceea ce altora li se pare inutil, complicat şi irealizabil sau supus unui 
orb empirism. 

Am decis, aşadar, să deschidem uşile casei. Să primim în intimitatea 
aceasta, încă de nimeni profanată, toţi indivizii aceia amestecați, indiscreţi, 
făţarnici şi vulgari, care alcătuiesc, în afară de prea rare excepţii, statul major 
al unui partid şi toată gloata din juru-i. 

Au invadat imediat, cu o curiozitate abia stăpânită şi cu o fără de jenă 
caracteristică acestei promiscuităţi născute din capriciile votului universal. 
Mânjind covoarele cu tălpi murdare; deplasând obiectele de artă; pipăind cu 
degete asudate; răsturnând lucrurile şi rânduiala de până atunci; comentând 
cu glas tare valoarea tablourilor din pereţi; lepădând mucurile de ţigări pe 
marginea meselor de lemn rar; scormonind totul cu indiscreţia agenţilor de 
impunere şi instalându-se ca într-un adăpost duşman, cucerit. 

In curând, nu mi-am mai recunoscut casa. 

Unii, din aşa-zisă curtoazie şi ca să strângă mai apropiat legăturile în 
vederea unei neîntârziate şi fructuoase prietenii, îşi aduceau nevestele a 
doua zi, care se simțeau datoare să debarce a treia zi în salonaşul Cordeliei, 
cu toate odraslele. 

Treceau din birou în sala de primire, din hol în alte încăperi, unde 
nimeni nu-i poftise; îşi luau singuri îngăduinţă să vorbească tainic într-o odaie 
închisă, de unde apăreau frecându-şi mâinile, fiindcă puseseră la cale cine 
ştie ce ticăloşie pe socoteala celui de-al treilea, care îşi sorbea cu nevinovăție 
cafeaua. 

Căci toţi n-au întârziat, asemeni trupelor bivuacate pe teritoriu duşman, 
să poruncească slugilor, să pretindă doza preferată de zahăr la cafea, 
lichiorul şi vinul potrivit gustului şi obiceiului, să-mi schimbe furnizorii şi să-mi 


dicteze orele de masă, felurile bucatelor, numărul becurilor aprinse şi 
numărul ceasurilor de somn. 

Criza se prelungea peste aşteptări. 

Oarecare dificultăţi în alcătuirea noului cabinet se iviseră din pricina 
situaţiei externe, care cerea un guvern tare şi durabil. Toţi arătau, cu fiecare 
zi trecută, semnele unei enervări crescânde şi unei nerăbdări ajunse la 
paroxism. Telefonul zbârnâia necurmat, concurând soneria uşei de intrare. 

Casa mea devenise locul de întâlnire al tuturor celor care împărțeau şi 
solicitau; un teritoriu până atunci neutru, al tuturor pertractărilor, şi focarul 
nou-nouţ al tuturor intrigilor. 

Până la miezul nopţii bâzâiau motoarele automobilelor, cacofonia 
claxoanelor; răsuna, trântită în uşori, portiţa grilajului de fier; reporterii 
gazetelor mă deşteptau din pat; ieşiseră la iveală foşti prieteni, camarazi de 
şcoală şi de stagiu militar, anonimi de mult uitaţi, asigurându-mă de 
fidelitatea lor eternă, prevenindu-mă de viitoarele dorinţi, transformate în 
pretenţii imperioase; la ultima oră a ziarelor apăreau, cu tenacitatea 
obsedantă a unui refren, amănunte despre rezultatul ultimei întrevederi şi 
ultimile consfătuiri din casa mea, devenit: „cunoscutul fruntaş, distinsul 
cunoscător, factorul decisiv” etc., etc. Un cotidian publică fotografia fațadei 
cu lanţul maşinelor, ca o caracteristică şi pitorească fizionomie a crizei. 

Slugile se molipsiră şi ele de aroganţa şi zăpăceala personalului de 
hotel, neştiind cui să răspundă şi cărei porunci să-i dea ascultare, cu 
întâietate. 

Admiram calmul şi bunăvoia Cordeliei, atât de repede acomodată 
acestui haos. 

Cu un instinct neaşteptat la o femeie crescută în lânceda atmlosferă 
provincială, într-o familie rămasă cu o jumătate de veac în întârziere cu 
vremea (după cum dovedea numele de eroină romantică şi desuetă dat 
copilei unice), Cordelia ştiu, fără să fi învăţat de la nimeni, cum să flateze 
toate slăbiciunile, să răspundă celei mai delicate situaţii şi mai complicate, să 
calmeze atmosfera electrizată cu un cuvânt de duh, să îmblânzească pornirile 
învrăjbite şi să rezolve cu un surâs, într-o soluţie expeditivă şi ingenioasă ca 
simpla argumentare a lui Cristofor Columb cu al său ou de pomină, ceea ce 
cu o clipă înainte păruse tuturor cu neputinţă de dezlegat. O viaţă nouă şi 
nervoasă îi înfierbânta sângele, îi învăpăia obrajii, dădea ochilor o lucire până 
atunci necunoscută. 

O admiram. Îi eram recunoscător, şi totuşi începusem să mă tem. O 
urmăream, cu mâna întreruptă la mijlocul frazei, cum supraveghează mersul 
slugilor cu tava de ceai, cum cu inocentă viclenie ştie să pună alături, la masă 
(prevenindu-mi intenţiile), doi oameni înduşmăniţi care îşi caută momentan 
armistițiu, dar mai ales urmăream ochii tuturor, căutând-o, aşteptând-o, 
dezbrăcând-o. 

Da, dezbrăcând-o! 

Căci aceşti oameni, cărora le deschisesem casa şi a căror prostie, 
obrăznicie, lipsă de simţire, turpitudine şi ipocrizie le suportam cu eroică 
resignare numai în vederea deznodământului apropiat şi unor înfăptuiri ce- 


aveau să însemne poate, pentru întreaga ţară, punc-tul iniţial al unei 
fundamentale primeniri şi unei nesăcătuite prosperităţi îndată ce vor intra în 
vigoare reformele mele, aceşti oameni, ieşiţi din toate bastardele împreunări 
ale societăţii şi care, după un an, aveau să existe numai prin mine, o dată cu 
întreg partidul, aceşti odioşi indivizi nu se mulţumeau deocamdată să-mi 
calce covoarele, să-mi deşele jilţurile, să-mi mănânce bucatele, să-mi bea 
vinul şi să poruncească arogant slugilor, ci îmi mai spurcau şi femeia, cu 
priviri pofticioase. 

Cunoaşteţi privirea aceasta, care se târâie ca balele de melc pe trupul 
devenit deodată gol, oricât de sobră şi de castă ar fi îmbrăcămintea, oricât de 
pudică şi de rezervată ar fi femeia? 

Ah! Era o bună pradă, o proaspătă pradă, Cordelia! Ceva nou, păstrat 
pur şi candid; altceva decât femeile lor lăbărţate şi comune, cu obrajii 
tencuiți şi cu ochii îndobitociţi, vlăguite de toate îmbrăţişările şi putrefăcute 
de toate viţiile. 

— Unde ai ţinut-o ascunsă până acum? Mă întrebă, lingându-şi buzele 
scârboase cu o limbă subţire şi viperină, şeful partidului, tolănit în jâlţ, cu 
picioarele răscăcărate şi cu ceaşca de porțelan tremurând în laba păroasă. 

Mi-am impus tot calmul şi am cercat să zâmbesc (mărturisesc laşitatea) 
cu tot servilismul cuvenit acestui maimuţoi flocos, cu apucături de satrap şi 
cu pofte libidinoase, care i-au ramolit de mult măduva în ciolane. 

Cordelia era în picioare; înaltă, tânără şi zveltă, ca o elastică plantă de 
apă, între porci cu râtul scârnav şi cu ochii glodoşi. 

A înţeles că vorbim despre dânsa şi s-a apropiat surâzând, lunecând 
printre mesele fragile de ceai şi cafea, jucându-şi rolul cu minunată măiestrie. 

Se înclină, întrebându-l cu îngrijorată solicitudine, ca pe-un 
convalescent mofturos, fiindcă înţelesese de la prima vedere cât de sensibil 
este celor mai mici atenţii şi cât de răzbunător plăteşte ofensa celei mai 
nevinovate neluări în seamă. 

— Doriţi ceva, Excelenţă? Încă o cafea? Puțin rom? Poate lichior?... 
Lichiorul favorit. „Grande Marnicre”. 

Maimuţoiul păros aspira cu nările lărgite parfumul cald dintre sânii 
Cordeliei, înclinată spre el; se lăsa poftit cu graţii de fecioară alintată, 
îndopându-se cu altă cafea, cu rom şi cu lichior, făcând nazuri şi picurând în 
barbă, pe haină, pe covor, revărsarea din ceaşca şi din paharele clătinate de 
bâţâiala mâinii. 

Am întors capul şi m-am strămutat în alt scaun, de teamă să nu-mi 
citească în ochi toată scârba şi ura. 

Dar, de acolo, îl urmăream. 

Râsul Cordeliei mă durea ca un fir tras dintr-o cicatrice. 

În faţa mea se crăcănă, aruncându-mi în nas fumul unei havane alese 
din cutiile mele de pe masă, Bibi Glogoveanu, cea mai desăvârşită lichea a 
partidului, fante pomădat, cu haine după ultimul jurnal, cartofor cu datorii 
câte n-ar plăti fondurile secrete şi misitiile unei triple guvernări mănoase, iar 
pe deasupra, individ cu faimă de irezistibil Don Juan. Aspiră un fum, două; mă 


privi cu mâinile în buzunări, ca pe cel mai curios dintre animalele globului 
terestru. 

— Mare noroc pe tine!... Mâine te văd Excelenţă! Şi ai pe deasupra cea 
mai delicioasă femeie, pentru a întreţine focul sacru patronului...! 

M-am ridicat în picioare, cât sunt de înalt: 

— Ce-ai zis? 

Bibi Glogoveanu rânji, cu ţigara între dinţi, cu un ochi pe jumătate 
închis, din pricina fumului: 

— Fii calm, Excelenţă! Deprinde-te cu tot calmul pe care îl impune 
situaţia... Am zis că ai mare noroc. Un boboc de nevestică! Toată lumea e de 
acord. Eh! Eh-eh! Şi încă ce acord! Dar fii fără grijă. De la cele dintâi cuvinte, 
m-a repezit cât colo... 

L-a repezit cât colo, ceea ce eu n-am fost în stare să fac, să-l înşfac de 
guler şi să-l reped vânt pe uşă, fiindcă, în clipa aceea, şeful îmi făcu semn că 
vrea să-mi vorbească. 

M-am supus. 

Bibi Glogoveanu continuă să se plimbe în casa mea, să pufăiască din 
ţigările mele, cu mâinile în buzunări, strâmbând din nas în faţa tablourilor, ca 
un pacient plictisit în sala de aşteptare a unui dentist. Pe urmă, l-am văzut 
aşezându-se pe divan, alături de Cordelia, povestind ceva, punându-şi în 
evidenţă mâinile subţiri, care fac parte din armele lui de cucerire, lăsând 
pleoapele ostenite pe ochii languroşi, să-şi dea înfăţişarea de om mistuit de 
spleen, în căutarea unei fiinţi rare, ca re să-l înţeleagă şi să-i aline suferinţele 
tainice, altă armă din muniţiile ruginite de cuceritor profesionist. 

Şeful îmi recapitulă cum va conduce întrevederea de a doua zi, cu 
delegaţii celorlalte partide de opoziţie, în vederea unui cartel care să 
concentreze toate forţele ţării şi să dea un guvern durabil, cu egală autoritate 
înlăuntru şi peste hotare. Încă o dată mă asigură că, orice va fi să se întâmple 
şi oricâţi solicitatori din partidele coalizate vor da buzna la portofolii, locul 
meu e rezervat, căci mă dovedisem, acum, când mă cunoaşte de-aproape, cu 
mult mai multe şi mai preţioase virtuţi decât mi-ar fi bănuit cândva. II 
ascultam distrat şi dezinteresat, indiferent deodată la tot ce-mi rostea mieros 
gura duhnind ca o răsuflătoare de canal. 

Urmăream altceva. Urmăream, cu o încordare care depăşea decenţa, 
episoadele scenei de pe divan. 

Întâi, Cordelia răspunzând individului cu severitate ofensată. Pe urmă, 
privind în gol. Deznodând gânditoare, cu vârful degetului, aţele albastre de 
fum. Sprijinindu-şi bărbia în pumn. Amintindu-şi deodată datoriile de gazdă şi 
sărind în picioare, cu un surâs, altul, străin, pe care nu i l-am văzut niciodată. 

Bibi Glogoveanu aruncă ţigarea într-o cupă de email, îşi frecă palmele 
cu satisfacția unui om care a dus la bun sfârşit prima parte şi cea mai dificilă 
dintr-o operaţie grea, cerând timp şi răbdare de încercat vânător. 

Nu-mi explic nici astăzi de ce nu mi-am ascultat în clipa aceea pornirea 
lăuntrică să-l răsucesc de umeri şi să-l reped pe scări, în stradă? Cu preţul 
unui scandal chiar, care ar fi răsturnat poate de pe atunci, brusc, toate 


înlănţuirile viitoare ale evenimentelor şi ar fi dejucat tot ce destinul îmi 
rezerva crud şi ireparabil. 

Descopeream însă în mine o laşitate nebănuită, o doză de ipocrizie care 
mă împuţină îndată în propriii mei ochi: începeam, aşadar, să fiu la fel cu 
ceilalţi, să deşert până la fund drojdia acră şi să accept ceea ce, cu suflet 
senin, acceptau dintotdeauna dânşii. In momentul acela am avut limpede 
sentimentul că fac din Cordelia o victimă, că o împing într-o lume din care va 
ieşi pângărită, că o pierd, jucându-mi fericirea mea calmă, fericirea noastră, 
gata să-mi lunece fără întoarcere, pentru totdeauna. 

Presentiment de o clipă, repede înlăturat; clară şi profetică viziune, 
îndată întunecată. 

N-am luat individul de umeri şi nu l-am expulzat din casă, cum aş fi 
făcut oricând, înainte. 

Dimpotrivă, i-am ascultat cu cea mai ipocrită încântare toate nimicurile 
neroade: cancanuri de club şi detalii scârboase de aventuri galante, căci de 
buna lui prietenie aveam nevoie. 

Printr-un inexplicabil capriciu al şefului şi exploatând abil slăbiciunile de 
moşneag ramolit, secătura aceasta pomădată se bucura în partid de o 
trecere nejustificată şi juca rol de confident, de inspirator şi de mijlocitor 
îndemânatec şi fin în toate pertractările comitetului central cu diferitele 
alcătuiri de conducere ale celorlalte partide. 

Mai mult! Făţărnicia atât de repede contagionată îmi mergea până 
acolo, încât m-am trezit, fără să pot spune exact cum, bătând prieteneşte pe 
umăr, cu cea mai cinică lipsă de demnitate, pe cel mai neîmblânzit duşman al 
meu, Carol Stănoiu, fătălăul obez, cu creierul opac învelit de sleiul grăsimei, 
nulitate notorie, râvnind de zece ani, cu toată tenacitatea de care e capabilă 
mediocritatea, la acelaşi portofoliu destinat mie. 

Norocul îi scăpa încă o dată, şi căuta să facă faţă bună, dându-şi toate 
silinţele să pară încântat de „fericita alegere” etc., etc. 

Cordelia îmi veni într-ajutor, copleşindu-l sub o avalanşă de amabilităţi, 
pe care rânceda creatură le primea, rotindu-şi cărnurile puhave în jâlţ, cu 
astmatice gâfâieli în guşă, de curcan înfoiat, ca pe nişte binemeritate 
consolări ce i se cuvin. 

Şi am surprins ochii rotunzi, fără gene, înecaţi în untură, stăruind lacom 
la întredeschiderea hainei, de unde porneau înăuntru, rotunzindu-se, sânii 
Cordeliei. 

Acesta era, domnilor, supliciul meu din fiecare zi şi din fiecare seară! 

Când toţi au fost plecaţi şi am poruncit să se deschidă ferestrele, ca să 
iasă mirosul de tutun şi de mitocani, căminul meu cast şi tihnit avea 
înfăţişarea unei suspecte case de întâlnire, după ce cheful şi destrăbălarea s- 
au isprăvit. 

Ca să înceapă mai dezmăţat a doua zi. 

Cordelia căzu între braţele unui scaun, ducând ostenită palmele mici la 
obrajii decoloraţi de nesomn şi de aerul înmiasmat: 

— Uff! Ce corvoadă! De s-ar isprăvi mai repede. 


Aştepta, desigur, ca întotdeauna, să-i trec uşurel braţul pe după mijloc 
şi să-i cer iertare pentru atâtea jertfe, peste puterile mele să le plătesc 
vreodată, după cât preţuiesc. Să-i strâng fruntea rotundă şi mică la piept, să 
o alin şi să o alint, ca pe-un copil supus unei trude penibile şi prea timpurii. 

N-am făcut-o. Ci m-am trezit rostind rar, cu o calmă şi perfidă mirare: 

— De ce te plângi? Mi se pare că această nouă viaţă te amuză mai mult 
decât sperai... 

O pauză. Pe urmă, continuând: 

— Şi că îţi place; parcă aceasta ai fi dorit-o întotdeauna! 

Cordelia ridică ochii obosiţi, nevinovaţi şi trişti, neînţelegând. 

Mi s-a părut că această blândeţe şi resemnare fac parte din aceeaşi 
ipocrizie, destinată celorlalţi. Şi în adâncurile mele se răscoli o iritare, ce 
dormita poate de îndelungă vreme, fără să-i bănuiesc existenţa. De unde am 
descoperit? Din ce ascunzişuri umede şi tenebroase? Ce duh rău mi-a şoptit 
cuvintele acelea, rele şi crude, care nu mai sunaseră niciodată în casa noas- 
tră, de atâţia ani adăpost unic al celei mai desăvârşite înţelegeri ce a existat 
între doi oameni? 

S-ar fi spus că toate zidurile, mobilele, văzduhul erau acum înveninate 
de trecerea celor plecaţi, care-au lăsat să dureze, să ne asfixieze atmosfera 
lor ambiantă, spurcată de răsuflarea lor, de intrigile lor, de năravurile şi 
ticăloşia lor scelerată. Era ca o ucigaşă otravă, intrată prin toţi porii păreţilor, 
îmbâăcsiţi până la tencuială, de unde se filtra eliberată lent, ca să ne ardă 
plămânii şi să ne nălucească minţile. 

De acolo găseam cuvintele; existau invizibile în aer, străine de mine şi 
totuşi încorporându-mi-se, ca să ţâşnească apoi şuierător printre buze, când 
precipitam una după alta învinuirile cele mai absurde, bănuielile cele mai 
netrebnice şi amenințările cele mai neroade. 

Râsul acesta rău, rânjetul acesta de bestie coexistând sub învelişul 
omenesc, nu mi-l ştiusem. Mi-l descoperisem acum şi, prin el, mă simţeam 
tare, superior, răzbunător; cu el încheiam fiecare frază, rostită dramatic, în 
picioare, cum mă aflam rezemat de clavirul negru, cu gesturi patetice de 
acuzator public. 

Nu m-am oprit, înspăimântat de propria mea rătă-cire, decât atunci 
când Cordelia, cuprinsă de plâns nervos, ghemuită ca o vietate fără putere 
într-o capcană crudă, a lunecat jos din jâlţ, lovindu-şi tâmpla. 

Atât a fost destul, ca să mă dezmeticesc. 

Am ridicat-o în braţe. Am dus-o în dormitorul nostru, unde deodată mi 
s-a părut că străbat în altă lume, a noastră, cu aerul calm şi pur, 
dintotdeauna. 

Aci nu intrase niciunul din cei ce-mi pângăriseră casa. Aci, totul deveni 
deodată firesc şi blând, liniştit ca o umbroasă oază răcoritoare într-un deşert 
bântuit de vânturi înflăcărate. 

Am regăsit magic, ca o limbă uitată, toate cuvintele cele bune şi 
înţelegerea veche dintre noi. l-am cerut iertare, legănând-o cu braţele-mi 
puternice, dezvelindu-i fruntea rotundă şi mică, căutându-i ochii, 


dezvinovăţindu-mă de toată exasperarea nervilor puşi la o crudă încercare în 
ultimile săptămâni. 

Plânsul îi zguduia umerii mici; când se silea să-l înăbuşe, o îneca peste 
vrerea ei; ceva fin şi întins peste puterile rezistenţei, ca o subţire strună de 
argint, părea că s-a rupt înlăuntru. Am aşteptat, îngenuncheat la picioarele 
Cordeliei, jurându-i că n-am să reîncep niciodată. 

Târziu şi-a ridicat ochii împăciuiţi, surâzând printre lacrimi şi 
amenințând cu degetul: 

— Bagă de seamă... Spui: niciodată! Gândeşte-te cât ar fi de oribil... 

N-am lăsat-o să isprăvească, înăbuşindu-i cuvintele în sărutarea fără 
sfârşit în care ne regăseam. 

Când începu să se dezbrace în faţa oglinzei, eram încă pe marginea 
patului, cu figura spăşită de vinovat, cu palmele pe genunchi. Îi vedeam prin 
oglindă faţa ofilită de plâns, ochii în cearcăne vinete, buza de sus puţin 
inflamată şi, întors spre mine, spatele cu rotunzimi tinere, încovoiat de 
oboseală şi de o povară strivitoare pentru atât de gingaşi umeri, în totul 
amintind acele resignate şi docile sclave ale Orientului, care au renunţat că 
mai dispună de viaţa, de voinţa, de zilele şi de nopţile lor. 

M-a cuprins o mare înduioşare, şi mai aspră m-a torturat atunci 
conştiinţa netrebniciei săvârşite cu un ceas înainte. 

Prin reflexul sticlei, Cordelia mi-a citit, desigur, toată această 
deznădejde şi umilinţă în ochi, căci s-a întors ea şi a venit ea să mă 
consoleze, repetându-şi ameninţarea: 

— Ce înseamnă copilăriile acestea?... Numai vezi, nu uita! Ai spus: 
niciodată! 

Ce blând balsam fură aceste cuvinte pentru inima mea ulcerată! 

Cordelia s-a culcat, strângându-se înfrigurată în zăpada de olandă a 
aşternutului, unde trupul ei nu ocupa mai mult loc decât un trup de copil 
bolnav, debilizat şi având atâta nevoie de ocrotire, cum într-adevăr îmi 
apărea atunci dânsa. 

A adormit îndată, ca să se refugieze parcă în somn de toate hâzăniile şi 
absurdele chinuri ale realităţii imediate. Respirația uşoară şi regulată arătă 
trecerea de la această realitate precisă şi îngenuncheată de neînduplecate 
îndatorinţe în lumea odihnitoare şi magică de dincolo de somn. 

Am rămas cu obrajii în palme, sprijinind coatele în genunchi, pe un 
scaun alături, să o privesc cu înduioşare cum doarme şi să o iubesc astfel mai 
profund. Semnele ostenelii şi ale întristării încă durau, crispând trăsurile, 
oglindind o suferinţă lăuntrică. O iubeam până la lacrimi, altfel decât până 
atunci, într-o pornire care ar fi vrut să o absoarbă cu totul, să şteargă tot din 
jurul nostru, să ne izoleze într-o nepământească altitudine, unde nimic să nu 
mai aibă fiinţă în afară de noi doi. 

Ştiu că exprim, banal, sentimente banale. 

N-am îndemânarea expresiei literare; nu m-au interesat niciodată 
romanele fumegoase şi idilele născocite de imaginaţia literatorilor. 

Dar nemărginirea iubirii mele din clipele acelea nu-şi poate găsi 
exteriorizare în cuvintele de rând. 


Acestea se simt, nu se spun. 

Cei care au simţit o singură dată în viaţa lor ceea ce am simţit eu, în 
izolarea mea, la căpătâiul Cordeliei, în noaptea de atunci, vor înţelege cât de 
plin eram numai de dânsa, cum nimic nu mai exista în afară de ea şi cum mă 
durea cruzimea care mă prefăcuse, într-o clipă de rătăcire, călău. 

Incetul, trăsurile au început să se destindă. Obrazul să se ilumineze. Un 
surâs i-a înflorit conturul buzelor. Cu mâna goală, îşi făcu pavăză ochilor din 
braţul ro-tund şi suspină prin somn, suspinul acela al femeilor când se 
încovoaie pe spate, să cadă, în încleştarea îmbrăţişărilor. 

Am surâs şi eu, cu înduioşare. Gândul meu, iubirea mea aveau, aşadar, 
atâta putere, încât străbăteau fără mijlocirea cuvintelor, treceau dincolo de 
somn, se transmiteau tainic şi printr-o supraumană forţă, ca un efluviu 
hipnotic, să o dezmierde şi să o cuprindă, fără strângerea materială, brutală, 
a braţelor. 

Cordelia continuă să destindă buzele extatic. Am iubit-o mai mult, 
fiindcă aşa, fără să ştie, din subconştient, mă simţea şi răspundea chemării 
mele. M-am aplecat să pecetluiesc această supremă victorie a iubirii într-un 
sărut lung, lacom, ca o muşcătură. p 

Se deşteptă, împingându-mă speriată cu amândouă mâinile. Işi frecă 
ochii. 

Din toată figura dispăruse înseninarea de adineaori. Mă privi 
nedumerită, apoi zâmbi, dar cu alt zâmbet decât cel din somn. Mai trist, ca 
un copil care se sileşte să râdă omului răutăcios care i-a răpit jucăria cea mai 
dragă. 

Spuse, ridicându-se între perne: 

— Ce bine-ai făcut că m-ai trezit!... Ai pus capăt unui vis odios, stupid... 

M-am mirat; nimic nu trădase că visul fusese odios şi stupid. 
Dimpotrivă. Surâsul acela, destinderea extatică, suspinul... 

Sărutându-i fruntea şi dezmierdându-i mâinile, am încercat să aflu. 

Cordelia îşi smulse mâinile din strângerea mea şi îşi şterse apăsat 
obrajii cu podul palmelor, ca şi cum ar fi vrut să înlăture nu ştiu ce urme 
nevăzute. Fiindcă stăruiam să-mi povestească, rosti, cu simplitatea pe care o 
dă numai conştiinţa nevinovăţiei: 

— O inepţie... Visam că eram pe divanul din hol. Sclivisitul acela 
insuportabil de Bibi Glogoveanu - nu-mi explic, nici prin somn nu-mi explic 
cum - îşi luase îndrăzneala să mă sărute pe ceafă, pe ochi, pe gură... Voiam 
să mă apăr, îmi era dezgust şi eram revoltată, dar nu mă apăram... Şi... Şi, în 
fine, m-ai trezit tu! Bine că m-ai trezit, altfel nu ştiu ce se mai întâmpla! 

Am rânjit, silindu-mă să dau întorsătură de glumă: 

— Nu ştii ce se mai întâmpla?... În orice caz, ştii mai bine decât el, care 
în vremea aceasta habar n-are de visurile tale şi dă vreun banc de écarté, la 
club, pe cretă... 

Vorbeam, dar nu-mi ştiam şi nici nu-mi ascultam cuvintele. 

Un mare gol, şi un plin de spaimă gol, se căscase negru în juru-mi, 
înlăuntru-mi. 


V-am spus. Aci voiam să ajung: atunci am presim-ţit întâia oară 
existenţa unei lumi invizibile, perfide şi respingătoare. 

Şi îndată m-a cuprins scârba, care încreţeşte şira spinării şi face 
privirea să se întoarcă atunci când descoperi încolătăcirea vâscoasă a 
amfibiilor, sluţenia lor târâtoare şi îmbrăţişările lor spurcate, în fundul apelor 
imobile care oglindesc cu o vicleană nevinovăție cerul înalt şi pur. E destul o 
singură zvârcolire din adânc să-şi împingă tremurul până la suprafaţă, ca în 
unda încreţită, cerul să se înece şi să dispară. 

Pentru mine, din acel moment, cerul a rămas pentru totdeauna 
întunecat. 

Cordelia bănui ceva din golul căscat în mine. Îmi prinse mâna, 
cercetându-mi, surprinsă, ochii: 

— Te-ai supărat? 

Am întors capul în altă parte: 

— De ce? Cine-ţi poate aduce o vină pentru visurile tale? Cine-i stăpân 
pe visul lui? 

— Într-adevăr, se bucură Cordelia de aprobarea mea, cine e stăpân pe 
visul lui? 

După un timp, gânditoare, aşezându-şi cârlionţii părului zburlit, ca şi 
cum ar fi ieşit dintr-o luptă aievea: 

— Totuşi, ce absurd vis!... Mi-e ciudă parcă pe mine, că am fost în stare 
să suport, prin somn, atinge-rea dezgustătoare a acestui individ... 

M-am gândit să obiectez că, după surâsul extatic dinaintea deşteptării, 
îmbrăţişarea nu părea defel să fi fost repugnată... Ceva m-a oprit. Şi am 
rămas privind prostit desenele geometrice din mătasa plapomei. 

Mă atinse uşor, cu degetul, pe frunte: 

— Ce gândeşti?... Culcă-te acum; e târziu, şi mâine începem din nou... 
De s-ar sfârşi mai repede. Simt că viaţa aceasta îmi detrachează nervii. 

M-am dezbrăcat morocănos, cu fălcile încleştate. M-am ferit de 
atingerea ei. 

Când înainte de a închide ochii, după ce-am stins lumina, Cordelia mi-a 
încleştat buzele cu sărutarea rituală de culcare, prin întuneric, la rândul meu, 
mi-am frecat apăsat gura: îmi părea sărutul spurcat de atingerea celuilalt. Şi 
am rămas multă vreme cu ochii deschişi în noaptea opacă din camera 
noastră, devenită deodată streină şi ostilă, ca o celulă de osândiţi pe viaţă să 
coabiteze şi să se suporte. 

A doua zi a avut loc scena ridicolă, şi pentru toată lumea inexplicabilă, 
despre care gazetele au publicat cele mai fanteziste versiuni. 

La club, după consfătuirea cu delegaţia partidului în cartel cu noi, când 
s-a fixat definitiv lista viitorului guvern. Asupra mea nu fusese nici o discuţie. 
Toţi au recunoscut, de comun şi unanim acord, că nu poate exista discuţie. 

Abia scăpasem de atâtea strângeri de mână, de angajamentele 
anticipate pentru o mie şi una de servicii; mă întorceam din cabina telefonică, 
de unde anunţasem pe Cordelia că totul a luat sfârşit şi că, până în două zile, 
Suveranul va semna decretele noului cabinet. 


Cordelia îmi răspunse cu sărutări în pâlnia de ebonită; i-am auzit 
răsufletul de uşurare că, în sfârşit, scăpa de tot bâlciul deschis în casa 
noastră; glasul avea ceva din bucuria nestăpânită a copiilor cărora li se 
vesteşte vacanţa cu o zi înainte de prevederile calenda-rului. 

„Totuşi, ce adorabil copil!” îmi spuneam, întorcându-mă cu râsul ei în 
urechi, când îmi taie calea Carol Stănoiu, să-mi bâlbâie o lungă şi laborioasă 
felicitare. 

Schimbam picioarele, nerăbdător, dar cuprins de o generoasă milă 
pentru toată înfăţişarea de pachiderm neconsolat a fostului meu concurent, 
silindu-se să-mi demonstreze că nu există hipopotam mai fericit ca el în toate 
smârcurile lacului Ciad. Îşi ştergea broboanele de sudoare cu batista 
mototolită într-o mână, iar cu cealaltă, leoardă de apă, mă ţinea prizonier, să- 
i ascult panegericul până la sfârşit, când, cu un semn şiret din ochi, se 
apropie Bibi Glogoveanu, să mă elibereze. 

Avea un costum nou, cenuşiu, pe care şi-l admira, din treacăt, în 
oglindă. 

Nu mă întâlnise încă în ziua aceea, făcu o largă plecăciune, în aceeaşi 
vreme servilă şi vag zeflemistă: 

— Cu toate salamalecurile, Excelenţă!... De-acum, Excelenţă definitivă! 

Îmi întindea amândouă mâinile. Mâinile acelea de trândav, subţiri şi 
albe, care şi-au afinizat degetele prelungi numai pe aşii de treflă şi pe sânii 
femeilor. Mi s-a părut atunci că le văd deodată cuprinzând în cupa palmelor 
sânii Cordeliei, aşa cum va fi făcut-o în somnul ei, că gura lui e încă umedă 
de sărutul ei, din vis. 

Scurtă şi absurdă nălucire, dar atât de violentă, încât i-am răspuns nu- 
mi amintesc ce, însă ceva nebunesc, crud şi ireparabil. 

Multă vreme mai apoi am încercat în zadar să-mi reconstituiesc acest 
episod, pe care nu l-am putut niciodată recunoaşte exact în versiunile 
martorilor. Atât îmi amintesc: un moment, figura sincer surprinsă a lui Bibi 
Glogoveanu, pe care mai dura încă surâsul de satisfacţie după ce-şi 
examinase din treacăt, în oglindă, hainele noi cenuşii; pe urmă, gestul cu 
care l-am lovit repede, cu palmele, pe amândoi obrajii şi peste gură; şi ca 
epilog grotesc: stupefacţia îndobitocită de pe chipul lui Carol Stănoiu, 
nedomirindu-se ce se petrece. 

Printr-un ciudat fenomen al memoriei, mutra aceasta mi-a rămas ca 
singura imagine care ar fi meritat reţinută; iar astăzi, când nimic în viaţă nu- 
mi mai îngăduie să-mi regăsesc surâsul, când ştiu că nu mai există nici un 
prilej de înveselire în această tristă, vale a plângerilor” unde orbecăim 
asaltaţi de fantasme şi de strigoi, astăzi încă, amintirea figurii rotofeie, 
bălane, nedumerite, tâmpe şi consternate îmi dezlănţuie în solitudinea 
pustiului meu un hohot dement de râs. 

Ce-a urmat stă scris în gazetele timpului, care au dat proporţia cuvenită 
acestui scandal, fără explicare şi fără precedent. 

Încercarea neizbutită a martorilor de a aplana conflictul; intervenţia 
fără efect a şefului; încăpăţinarea mea de a nu justifica un gest, pentru toţi, şi 
pentru cel lovit mai cu seamă, inexplicabil. leşirea pe teren, rănirea gravă a 


lui Bibi Glogoveanu şi refuzul meu de a-i întinde mâna, la invitarea lui 
cavalerească de pe targa unde se afla culcat, cu plămânul străpuns. Plecarea 
mea neaşteptată, a doua zi, peste graniţă, dând astfel cu piciorul celei mai 
pline de făgăduinţi cariere politice din câte se anunţase în ultimii douăzeci de 
ani, în isto-ria partidelor noastre. 

Acestea sunt lucrurile ştiute şi spuse. 

Scandalul a întârziat cu o zi alcătuirea noului cabi-net, căci între 
diferitele ipoteze care au circulat, una stăruia cu deosebire. Anume, că Bibi 
Glogoveanu, omul de încredere al şefului, mi-ar fi propus, în baza unei 
sugestii înalte, nu ştiu ce infamie pe socoteala cartelaţilor, pentru o tragere 
pe sfoară dintre acelea formidabile, ce întreţineau faima de abilitate a şefului, 
şi că, la această nouă pehlivănie, candoarea indignării mele a răspuns cum se 
cuvenea, cu o sonoră păreche de palme, oare a răsunat în toată ţara, până la 
ultimul cătun. Intervenţia fără succes a şefului era un indiciu că partidul 
nostru, alarmat de pericolul destăinuirilor, ţinea cu orice preţ să înăbuşe 
scandalul. Muţenia mea era al doilea indiciu. Şi, în sfârşit, plecarea mea 
bruscă însemna al treilea: dezgustat, voiam cât mai repede să mă depărtez 
de toate aceste murdării. 

Astfel, devenii fără voie erou; şi tot astfel, întâia şi singura dată în viaţa 
lui scelerată, Bibi Glogoveanu a fost victimă inocentă a unei erori de opinie 
publică. 

lar portofoliul meu, printr-un ironic capriciu al hazardului, căzu în 
braţele lălâi ale lui Carol Stănoiu, atunci când se aştepta mai puţin. 

Mutra aceasta stupefăcută nu mi-a fost dat s-o admir. 

Mi-a rămas numai cea dintâi. Căci în vremea când Suveranul semna 
decretele şi când noul cabinet depunea jurământul, simplonul ne ducea, pe 
Cordelia şi pe mine, spre lacurile italiene. 

Acolo, cu şase ani în urmă, ne adăpostisem cea dintâi lună a căsniciei 
noastre. Şi ceream locurilor seninătatea calmă de atunci; pe acele drumuri 
însorite nădăjduiam să ne regăsim cum am fost. 

În colţul cabinei, Cordelia, cu un volum pe genunchi uitat deschis, 
privea desfăşurarea peisagiilor alpestre, pe fereastră. Figura ei, pe fondul 
verde de pluş al banchetei, arăta o paloare ostenită şi bolnavă. 

Îmi surprinse privirea. 

Se întoarse să-mi surâdă cu sinceră bunăvoie. Se ghemui scuturată de- 
un fior, rezemându-şi capul pe umărul meu. 

— Nu-ţi imaginezi câtă bucurie simt... Câtă bucurie! Devenise viaţa 
aceasta imposibilă, şi pentru nervii mei, şi pentru ai tăi... Cred că preţuieşte 
mai mult fericirea noastră decât un portofoliu ministerial... Nu? 

Am dat din cap, afirmativ, dar cu prea puţină convingere. II vedeam pe 
Carol Stănoiu, în frac şi clac, asudând pe scările Palatului, pozând cu ridicolă 
maiestate în faţa aparatelor fotografice. 

Îmi ghici ghidul. Cu obrazul ei de catifea îmi dezmierdă obrazul meu, 
neras, cerşindu-mi răspunsul: 

— Spune că da!... Spune, te rog, că da! De altfel, nu e aşa că totul 
înseamnă numai o amânare? (O lăsasem şi pe Cordelia să creadă că plecam 


dezgustat de intrigi şi că, într-adevăr, Bibi Glogoveanu mă ofensase, 
propuriându-mi din partea şefului, ca preţ al portofoliului, o ticăloşie 
nedemnă, aşa cum vroia zvonul public). Vor veni ei să te roage, când au să 
înţeleagă că numai tu eşti capabil să-i salvezi... Sunt aşa de sigură de 
aceasta! 

Eu eram sigur de atât: că, de-acum înainte, pentru mine nu mai există 
decât renunţarea definitivă, întrucât priveşte orice veleitate politică. Trebuia 
să-mi strămut toată axa existenţei. Cu nici un preţ nu mă puteam întoarce, 
asemeni câinelui biblic, la vărsătura sa. Rostisem şefului, între patru ochi, 
adevăruri usturătoare pentru el şi pentru partid. Adevăruri care nu se iartă. 

Nu ne rămânea, aşadar, decât tăria din noi şi încrederea reciprocă 
pentru a ne reface altă viaţă. 

Cum? Nu eram încă decis. Dar aveam toată siguranţa că voi găsi 
încotro să-mi canalizez energia colcăind în mine şi să-mi utilizez o capacitate 
care nu putea rămâne sterilă: să mă realizez altfel. Politica îmi cerea prea 
multe compromisuri. Orice înfăptuire cu preţul compromisurilor ar fi suferit 
însă de un viciu iniţial. Acum o înţelegeam încă mai bine: poate întâmplarea 
absurdă care-mi răpise pentru o clipă stăpânirea de sine şi luciditatea 
dintotdeauna fusese o tainică indicație providenţială, menită să mă apere din 
timp de mult mai grave dezamăgiri viitoare. 

Câtă vreme ştiam alături de mine toată voinţa, încrederea, înţelegerea 
şi iubirea Cordeliei, în ritm sincronizat cu bătăile inimii mele, nimic nu era 
pierdut. 

Am strâns-o în braţe cu toată nădejdea naufragiatului care se agaţă de 
plutitorul trunchi salvator. 

Încă nu bănuiam, în clipa aceasta, cât de nesigură şi fragilă era umbra 
în care mă reazăm. 

Cu tot avertismentul, n-am avut această presimţire. 

Uitasem şi cealaltă presimţire, din noaptea cea rea, în camera noastră; 
în camera noastră, rămasă acum departe, cu perdelele trase şi cu hârtie 
albastră în ferestre. 

Dar al doilea avertisment n-a întârziat. N-a lăsat să treacă nici o 
săptămână. 

Eram la Stressa. O după-amiază caldă, după trei ceasuri de plimbare cu 
barca. 

Pe terasa hotelului, Cordelia aţipise în scaunulleagăn, cu tălpi curbe. Cu 
câteva minute înainte îmi vorbise şi trecuse îndată, pe nesimţite, în somn. 

Am lăsat ziarul, s-o privesc îndrăgit. Ne aflam pe terasa aceluiaşi hotel 
unde am găzduit cu şase ani în urmă. Ne regăseam. Ne regăsisem... Ne 
izvorau pe buze aceleaşi cuvinte de atunci, aproape cu aceeaşi înmlădiere de 
glas. Îi revenea culoarea obrajilor. Mă cerca remuşcarea că atâta vreme 
sacrificasem iubirea noastră şi o profanasem, subordonând-o unor mediocre 
ambiţii. (Aşa numeam acum tot ce îmi acaparase întreaga viaţă trecută). 
Stătusem atâta vreme lângă fericire şi eu o căutasem aiurea. Nimic nu merită 
să treacă înaintea iubirii. Îmi dădeam abia acum seama cât o martirizasem. 
Că, inconştient, mă înverşunasem să ucid tinereţea din ea; să-i impun o viaţă 


ternă; să o fac tovarăşa şi complicea, şi confesoarea unei existenţi de 
imposibilă şi nefirească renunțare la ceea ce orice tinereţe socoate divin şi 
însăşi raţiunea noastră de a fi pe pământ. 

Îmi imaginasem, stupid, că existenţa aceasta la care o osândisem ar fi 
putut însemna pentru ea fericire. Ea o acceptase numai, cu o pasivă 
resignare, într-o generoasă, dar absurdă renuntare la sine. 

Acum îmi măsurăm odioasa eroare. Şi cu optimismul tuberculoşilor, 
care găsesc în febra lor ucigaşă izvorul celor mai optimiste proiecte, cu 
inconştienţa paraliticilor generali, bizuiţi pe geniul lor indiscutabil când se 
simt de-o formidabilă forţă şi găsesc totul simplu, realizabil, fără dificultăţi şi 
fără primejdii, m-am hotărât îndată să răscumpăr cei şase ani pierduţi ai 
Cordeliei cu o viaţă fără prestigiu, în care totul să fie închinat ei, iubirii 
noastre, nouă, celor adevăraţi, nu trivialei realităţi din afară de noi, care nu 
merită această jertfire de sine. Îi ofeream prinos tot ce crezusem până atunci 
că e sensul vieţii mele şi raţiunea mea de existenţă, fruc-tul muncii, al 
pregătirii, inteligenţei şi al talentului meu, deşi persist a crede că ele ar fi 
apărat ţara de toate dificultăţile în care şi astăzi se zvârcoleşte. 

Ce însemna însă o ţară, noţiune abstractă, faţă de iubirea noastră, 
prezentă, tangibilă şi imediată? 

Cu un fel de acră voluptate îmi spuneam că atât m-am înălţat deasupra 
mea însumi, încât izbuteam să mă biruiesc şi să-i întind această ofrandă, cu 
simpli-tatea actelor sublime, fără ca măcar Cordelia să bănuiască, aşa cum se 
afla, cu ceafa rezemată în spătarul de pai al scaunului, dormind cu buzele 
uşor întredeschise. 

lar buzele ei, răspunzând chemării mele, s-au înfio-rat de spasmul unui 
dulce sărut. 

L-am văzut, şi din nou, îndată, m-a cuprins înduioşarea şi recunoştinţa, 
fără neliniştea celei mai vagi presimţiri. 

De astă dată s-a deşteptat singură. Şi mi-a ocolit ochii. 

Privi, pe luciul emailat al lacului, lunecarea unei bărci îndepărtate, cu 
ruginie pânză triunghiulară. 

— Ai dormit, Cordelia? Am întrebat fără nici o atenţie. 

Am priceput că, la început, îşi închipuise că n-am surprins-o aţipind şi 
că n-ar fi voit să mărturisească aceasta. Dar fiindcă am surprins-o, nu 
înţelegea să-mi ascundă, să nege. Fără să-mi privească în ochi, urmărind 
imperceptibila înaintare a bărcei, vorbi încet: 

— Da! Nu ştiu cum m-a furat somnul. Şi imaginează-ţi: am găsit timp să 
şi visez... 

— Se şi vedea! M-am grăbit să rostesc cu nevinovăție, trăgând scaunul 
lângă dânsa, să-i cuprind fierbinte mâinile. 

— Cum se vedea? Întoarse privirea repede şi căutându-mi intrigată în 
ochi. Cum se vedea? 

— Ei, cum? Foarte simplu! După mişcarea buzelor. Pariez că, prin vis, 
m-ai simţit apropiind buzele... Se ghicea prea bine că nu era un vis 
dezagreabil. 

Cordelia izbucni în râs. 


— Ce copil eşti! Na! Uite, să-ţi spun. Visam că eram singură, în barcă, 
numai cu Giovani, barcagiul. Şi, cu lipsa de logică şi de control a oricărui vis, 
mă lăsam strânsă în braţe şi sărutată, ca o simplă florăreasă oarecare... 

l-am scăpat mâinile din[ştrânsoare. 

Giovani era un barcagiu rufos, murdar şi chior, cu o gură oribil de 
ştirbă, ca o hidoasă spărtură neagră, în care limba se agita ca o râmă. 

— Şi cum ai tolerat? Cum nu te-ai apărat? Am întrebat cu asprime şi cu 
durere. 

— Îţi spun că eşti un copil! Continuă să râdă Cordelia. Ce nu tolerezi 
într-un vis? Ce ţi se pare, oare, imposibil şi neîngăduit, prin somn...? 

Într-adevăr, ce murdărie se poate arăta, oare, prin somn, imposibilă şi 
neîngăduită? 

Toată seara am vorbit foarte puţin şi arţăgos. Totul îmi părea ostil, falş, 
spurcat, perfid. Soarele apunând cu banală măreție de carte poştală; 
priveliştile de prospecte pentru companiile de căi ferate internaţionale; glasul 
agasant al oamenilor; mirosul ameţitor al flo-rilor. Toate erau insuportabile, 
odioase. Cordelia crezu că mă gândesc încă la ceea ce părăsisem în urmă, în 
ţară, şi veni de câteva ori să se aşeze drăgăstos pe genunchi, îndepărtându- 
mi şuviţele de pe ochi şi ciocnindu-mi uşor osul frunţi. 

— Ce se petrece aci? Tot te gândeşti? Tot n-ai uitat...? 

O înlăturam cu silnicie. 

N-avea cum bănui la ce mă gândeam şi ce nu puteam uita. 

Între noi au început astfel să existe gânduri şi temeri care nu se pot 
rosti. 

Când s-a înălţat luna, sidefând lacul, şi când Giovani a venit cu barca 
sub terasa hotelului (cum rămăsese înţelegerea de cu vreme pentru 
plimbarea nocturnă), i-am răspuns tăios că am renunţat şi că, în orice caz, nu 
voi mai pune piciorul în barca lui hodorogită. 

Barcagiul, nedumerit de brusca dizgrație, încercă să mă convingă cu 
patos şi să se disculpe, îndurerat, pentru o vină pe care n-o înţelegea. Volubil, 
precipită argument după argument, lăudându-şi barca, invocând toate 
cheltuielile pe care le-a investit fără zgârcenie, ca s-o facă mai sprintenă şi 
mai confortabilă ca niciuna alta, chemând mărturia picolilor, personalului de 
serviciu şi trecătorilor, să declare dânşii pe Sfânta Madonă dacă mai există în 
tot ţinutul un vâslaş mai iscusit, cu braţele mai agere şi mai musculoase ca 
ale lui. 

Vorbind, îşi dezvelea până la umăr mâinile tari, cu noduroasele 
proeminențe ale muşchilor, pieptul păros şi arămit de soare. 

În vremea aceasta, închipuirea mea reconstituia episodul dezgustător: 
braţele acestea păroase încleştând trupul Cordeliei; gura aceasta foanfă şi 
neagră apropiindu-se ca o ventuză de buzele cărnoase ale Cordeliei, 
spurcând-o cu răsuflare dogoritoare. 

l-am întors, scurt, spatele, ca să rup obsesia. Multă vreme i-am auzit 
încă glasul jos, vociferând indignat, în lumina de reflector a lunei, împotriva 
străinilor aces-tora ţicniţi, pe care nimeni nu-i mai poate mulţumi. 

O noapte de insomnie. 


Şi după aceea altele, nesfârşite. 

Mă ridicam în cot, să surprind pe figura Cordeliei semnul vieţii ei 
secrete, de dincolo de somn. Nu mai stingeam lumina; pretextam lecturi 
absolut necesare şi urgente până ce Cordelia adormea. Când îi simţeam 
respiraţia regulată, lăsam cartea alături şi aşteptam. 

In unele nopţi, figura rămânea necilintită şi indescifrabilă până la sfârşit. 
Cădeam de oboseală. Mi se înfundau ochii în orbite; am început să am 
înfăţişare de bolnav. De câteva ori, Cordelia mă întrebă îngrijorată, stăruind 
să consult un medic. 

Nu ştia că adevărata bolnavă, de o boală oribilă şi fără nume, era 
numai ea. 

Căci nu o singură dată se întâmpla ca, imediat ce închidea ochii, să 
arate impudic şi desfrânat surâsul extatic şi să-mi sfredelească inima cu 
scâncetul de voluptate smuls de sărutul din somn, sărut care nu era al meu. 

Rămâneam ceasuri fără sfârşit la pândă. Descoperisem alături de mine 
o fiinţă misterioasă, monstruoasă, dureros de streină, din care totul îmi 
scăpa. 

Domnilor, ca să mă înţelegeţi deplin, vă rog să priviţi o singură dată 
fiinţa iubită, cea mai sigură şi cea mai pură fiinţă iubită, vă rog s-o priviţi 
când doarme. 

Aveţi s-o vedeţi îndată cu alţi ochi; e alta. Misterioasă şi străină, 
cufundată într-o lume despre care niciodată nu veţi şti nimic. 

Nu vă mai aparţine, fiindcă ei însăşi nu-şi mai aparţine. 

Veţi înţelege atunci cât de mincinoasă şi de neroadă a fost născocirea 
poeţilor când au cântat somnul pur al iubitei, înfăţişarea de înger care 
doarme, nevinovăția zâmbetului de pe buze, frumuseţea castă a liniilor 
destinse; cât de mincinoasă şi neroadă era superstiţia noastră, a tuturor, 
când atribuiam somnului o curăţenie celestă, de întoarcere la neprihănirea 
prunciei. 

Pe mine mă cuprindea acum scârba acestei guri cu buzele umede, pe 
care le ştiusem şi eu pure, deasupra cărora, în nopţile noastre trecute, mă 
aplecasem şi eu să caut, ca un izvor reconfortant de apă, viaţa adormită. 

Acum aflasem ce apă înveninată şi ucigaşă ascunde, din ce smârcuri 
populate cu dezgustătoare zvârcoliri se prelinge izvorul bălos. 

Mi-am ascuns supliciul. Voiam să ştiu tot. Cu nici un preţ nu trebuia să 
las bănuită prin ceva (un gest imprudent ori o indignare nestăpânită) toată 
josnicia acestei suferinţi nespuse. 

Şi, într-adevăr, am ştiut tot! 

Cu cel mai inocent surâs, Cordelia se oferea singură spovedaniei 
matinale. Inşelată de nepăsarea mea aparentă şi de tonul glumet al 
interogatorului din fiecare dimineaţă, nu mi-a ascuns niciunul din prilejurile 
de oroare şi de suferinţă pe care mi le rezerva de fiecare dată această lume 
invizibilă, perfidă şi respingătoare. 

Într-o noapte, ofiţerul cu pelerină de conspirator şi ridicul chipiu, de 
forma şi calibrul cozonacilor moldoveneşti, întâlnit pe culoarele hotelului. În 
alta, abatele cu privirea lăturalnică şi lubrică, vecinul mustecios de masă, 


chelnerul restaurantului, şoferul şi englezul cu faţa tumefiată şi cu haine 
cadrilate, cerşitorul cu papagal şi caterincă, împărţitor de planete, trecători 
întrevăzuţi o singură clipă, portarul slugarnic şi vânzători de gazete, liceeni 
cu obrazul plin de coşuri şi moşnegi căniţi; toţi îşi dădeau întâlnire în această 
lume impre-cisă şi necontrolată a somnului, rupeau distanţele categoriilor 
sociale, deodată înfrăţiţi şi egali, apăreau transfiguraţi, cu viclene vorbe 
ispititoare şi cu îndrăzneli ticăloase, îşi aşteptau rândul, îmbulzindu-se ca la 
uşa unei case de toleranţă de port. 

N-aveam curaj să mai înfrunt privirile. Mi se părea că toţi ştiau. Toţi cei 
care în somnul Cordeliei o urmăreau, o îmbrăţişau, o aveau. 

La spatele nostru, îi bănuiam întorcându-se, amintindu-şi absurd şi 
povestindu-şi cu amănunte cinice tot ceea ce Cordelia visa despre dânşii, 
împreună cu dânşii. 

Seninătatea Cordeliei mă uimea şi mă revolta. Cum putea suporta 
aceasta? Cum mai putea trece nepăsătoare sub ochii celor care, prin somn, 
ajunseseră până la îndrăzneala ultimă? 

Cum mai putea fi firească, cum mai putea râde, ceti cu linişte o carte, 
aspira parfumul unei flori, cum putea admira peisagiile şi cum mai privea cu 
simplitate în ochii oamenilor? 

Trebuie să vă declar că uneori, provocată de întrebările mele ocolite, îşi 
arăta singură mirarea de această dezlănţuire a demonului lăuntric intrat în 
carnea ei, dar acest lucru îl discuta fără sfială şi fără ruşine, ca pe o simplă 
curiozitate demnă de o cercetare obiectivă, aşa cum o învăţasem de ani că se 
cuvin cercetate şi interpretate toate fenomenele lumei vizibile şi invizibile. 

Şi îndată, cu uşurinţă, trecea la altceva. O carte, un răsărit de soare, 
organizarea unei excursii. 

Rămâneam singur, să mă devore răul din mine. Căci numai în mine 
răspundea profund această chinuire. 

Cordelia se bucura acum de cea mai repugnantă sănătate. Îşi 
recăpătase culoarea fragedă a obrajilor, dovedea o nesăţioasă poftă de 
mâncare, un neastâmpăr de tânăr animal scăpat din gratiile cuştei, la aer şi 
la libertate. 

Căutam să-i citesc în ochi vreo urmă, o amintire din lumea oribilă din 
care se întorcea în fiecare dimineaţă, aşa cum spunea nu ştiu ce cronicar 
despre ochii fumătorului de opium Thomas de Quencey, că păstrau 
neliniştitoarea strălucire din privirea unui heruvim care s-ar fi întors din 
infern. 

N-am descoperit niciodată cea mai mică umbră în frăgezimea 
asemuitoare adorabilelor fecioare din nativităţile lui Ghirlandajo: sete 
neistovită de viaţă, pornirea să găsească totul agreabil şi să afle copilăreşti 
prilejuri de îmbucurare din cele mai neînsemnate nimicuri. 

V-am spus că era numai un copil bolnav. Bolnav de prea multă sănătate 
comprimată. 

Încerca să-mi alunge posomorala. Îşi cerea câteodată iertare că nu 
poate participa la dezamăgirile mele exagerate, căci continua să creadă că 


rămâneam tăcut, gânditor, încruntat şi cu dinţii încleştaţi, numai fiindcă nu 
uitam încă şi nu mă consolam de brusca răsturnare din cariera mea politică. 

Se aşeza pe genunchi, cuprinzându-mi obrajii în palme, apropiindu-şi 
fruntea ei de fruntea mea şi scormonindu-mă în adâncul insondabil al ochilor, 
scufundaţi în orbite: 

— Încă tot nu vrei să uiţi? Să înţelegi că ei au să vină şi să te roage? Că 
eşti acum mai tare, fiindcă ştiu cât i-ai disprețuit? 

Îşi apropia buzele, şi mă feream de atingerea gurii pângărite. 

Strângea alintată din umeri, renunțând să înţeleagă. După o clipă 
apărea în altă haină, cu faţa umbrită de pălăria cu boruri largi, de pai, 
târându-mă de mână: 

— În orice caz, să ieşim de aici! Aerul, mişcarea poate că sunt mai tari 
decât mine... 

Nu-şi imagina ce supliciu îmi rezervau acest aer şi această mişcare. 

Mergeam în urma ei, căutând cu o cruntă suferinţă să ghicesc pe care 
dintre toţi trecătorii întâlniți îi va alege prin somn, să le dea ceea ce somnul 
nu le refuză niciodată. 

Am datoria să recunosc că nimic din purtarea Cordeliei nu ar fi 
îndreptăţit vreodată să bănuiesc vreo preferinţă, să-i atribui vreo 
responsabilitate în pasivitatea cu care accepta desfrânările cărnii sale, prin 
somn. Nu! Nici o vină nu i-am putut descoperi. Lumea exterioară nu exista 
decât pentru plăcerile nevinovate ale ochilor, pentru armonia liniilor şi 
culorilor, pentru curăţenia emoţiilor estetice, şi atât. Cinstea în care a fost 
crescută, disciplina morală şi curăţenia înnăscută a simţurilor nu i-ar fi 
îngăduit niciodată senzualitatea fără limită a femeilor ce descopăr îndată în 
bărbat un mascul, împingându-le irezistibil să şi-l apropie într-o rivalitate de 
cochetării neruşinate. În afară de mine, pentru Cordelia nu exista nici un alt 
bărbat pe lume. 

Aceasta îi permitea să privească în ochii tuturor cu seninătatea celei 
mai împăcate şi inocente conştiinţe. 

Dar rămâneau somnul şi revanşa cărnii în vis. 

Domnilor, am încercat să fug de această tortură, strămutmd mereu 
locul, ca să nu mai întâlnim aceiaşi oameni. 

Ne-am schimbat din oraş în oraş, urmând indicaţiile şi recomandaţiile 
ghidurilor: oraşe de munte şi porturi de mare, cetăţi cu amintiri vechi în 
pietrele ruinilor şi refugii singuratice, unde îşi dădeau ultima suflare ftizicii, pe 
creste de munţi, cu feregi aproape arborescente, ca în vârstele dintâi, unde 
aerul brazilor e ozonat şi electrizat, ca în clinicile de radiologie. 

Speram că oboseala, că permanenta schimbare a decorului, vor alunga 
fantasmele somnului, că vor risipi aceste miasme înveninate şi îl vor goli de 
visuri, lăsând carnea în pace, să se odihnească şi să se vindece. 

Cordelia bătea copilăreşte din palme de câteori descopeream alt colţ al 
Italiei, abia pomenit în prospecte şi atlasuri. Se deştepta de cu noapte să 
împacheteze valizele, ştia să găsească imagini ingenioase şi inedite pentru a 
admira frumuseţea locurilor în care eu nu-mi găseam pace. 


Totul se petrecea ziua, nevinovat; pentru ochii tuturor ne înfăţişam ca 
nişte privilegiați şi prea fericiţi muritori, colindând fără grijă lumea, în cea mai 
desăvârşită înţelegere şi cea mai invidiată încredere reciprocă. 

Aceasta, până când Cordelia îşi culca capul între perne. Şi îndată îmi 
începea chinuirea fără nume. Surâsul extatic şi scâncetul din somn. Degetele 
subţiri, strângându-şi singură sânii în spasm, şi nopţile mele de veghe, 
urmărind deznădăjduit, cu ochii morţi în fundul capului şi cu sudoarea răcită 
la tâmple, cum trupul şi sângele, şi gândul, şi iubirea Cordeliei îmi scăpau, 
nu-mi aparţineau, se prostituau sub privirea mea neputincioasă. 

Domnilor, este odios câtă lume nu-şi găseşte astâmpăr în Italia, 
transformată într-un vast hotel cu nenumărate anexe de muzee. 

Toate rasele, toate neamurile şi toate vârstele. Spanioli cu siluete 
donchihoteşti şi cu vocabular sonor, de cântăreţi de romanțe. Nemţi îndopaţi 
de mezeluri şi de bere, cu tidvele rase şi cu ochelari de scafandri. Englezi 
deşiraţi, cu dinţi de cal şi americani de nord, cu dinţi de lapte şi cu obraz de 
copil. Americani de sud, cu părul negru-albăstrui şi cu ochi migdalaţi, de 
dansatori viţioşi care fură colierele partenerelor de schimy. Asiatici cu dinţi 
galbeni, cu pielea întinsă pe pomeţi, cu gesturi manierate de preşti [di] 
gitatori şi cu mustăţile rare, ţepoase, de mort. Scandinavi cu părul cânepiu şi 
cu mişcări timide, de copii crescuţi prea repede; ruşi cu privirea naivă şi 
crudă în aceeaşi vreme; greci mieroşi, cu glasuri zăzâite şi tărăgănate de 
crupieri; unguri parodiind îngâmfat portul sportiv al englezilor; negri cu ochi 
de porțelan, cu păr de sârmă pentru frecat parchetul şi cu palmele roze, de 
maimuțe; toate rasele, toate porturile, toate conformaţiile craniene care să 
facă deliciul ahtiaţilor de antropologie, toate desenurile de torace, de braţe, 
de membre şi de abdomene: mustrele tuturor naţiilor semănate în toate 
ungherele planetei, venite să se desfăteze fără grijă, conduse în turme de 
ghizii cu glasuri metalice de fonograf, zgâindu-se la femeile celorlalţi, cu 
aceeaşi lipsă de jenă cu care cercetează în muzee amănuntele capodoperilor 
şi curbele reci ale marmorei. 

lar lumea aceasta, mobilizată din toate rezervele continentelor cu 
amestecul lor babilonic de limbi, nu aştepta decât venirea nopţii pentru a 
părăsi muzeele, terasele cafenelelor, dancingurile, hotelurile şi restaurantele, 
ca să mai defileze încă o dată prin somnul Cordeliei. Şi cu ce îndrăzneli, 
Doamne, cu ce năravuri inedite, aduse de-acasă, căutând prin somn prada ce 
li se oferea cu mâinile legate! 

Se pot spune acestea? Se poate înţelege aceasta? 

Domnilor, este o plăcere bărbătească să ai de luptat cu un adversar 
făţiş, declarat, loaial şi vizibil. Să ai de luptat şi să-l înfrângi. Sau, dacă eşti 
nevrednic, să cazi biruit. 

Dar cum poţi lupta cu năluci? 

Dacă nu admit, înţeleg însă gelozia cu un obiect precis. Pe un adversar 
îl poţi suprima, îl poţi dezonora să-l neantizezi în ochii femeii iubite, îl poţi 
dobori să rămâi numai tu singur, tare şi crescut; în lupta aceasta găsesc ceva 
frumos, puternic şi grandios, ca în încăierările până la moarte ale 
sălbăticiunilor de codru când îşi dispută femela. Unul din doi trebuie să 


dispară, şi înfrânge întotdeauna acel pe care natura l-a înzestrat cu însuşiri 
mai alese, cu mai multă frumuseţă şi vigoare, ca să perpetueze şi să 
perfecţioneze speța. 

Eu aveam însă un duşman în fiecare noapte re-înnoit. Un duşman 
mereu reîncarnat de vedeniile somnului, în exemplarele tuturor raselor şi 
tuturor naţiilor, tuturor vârstelor şi tuturor categoriilor sociale. Un duşman 
mereu metamorfozat în ceva fluid, scârbos şi insesizabil, scăpând atingerii şi 
rânjindu-mi în tenebre, cu un râs perfid şi diavolesc, împotriva căruia nu 
există nici o putere omenească să-l sfarme, cum ai sfărâma cu pumnul dinţii 
unui vrăjmaş de moarte, în carne şi oase. 

Am înţeles atunci că nu mai există decât o singură scăpare. 

să mă ascund undeva, să ne ascundem departe de tot, să o ascund şi 
să o închid pe Cordelia ca într-un sarcofagiu, la capătul unui labirint, departe 
de toate privirile, unde nimic să nu ne mai ajungă şi nimeni să nu ne mai ştie. 

Am hotărât data întoarcerii într-o dimineaţă. Am depeşat în ţară. Îmi 
amintisem casa pitită în văgăuna munţilor, moştenirea de la bunici, lăsată în 
paragină şi în paza pădurarilor, unde nu călcasem decât arareori, iarna, la 
vânătoare. 

Acela era locul potrivit. 

Acolo aveam să găsim pacea şi izolarea necesară, până când totul va 
redeveni normal şi până când voi izbuti să alung din somnul Cordeliei 
mizerele şi arzătoarele ispite care-au chinuit odinioară şi somnul anahoreţilor. 
Să rămân numai cu ea şi cu iubirea noastră. Să o recuceresc. Să-mi revină din 
lumea unde totul e mânjit şi spurcat de atingeri impure; să o consolez şi să o 
alin ca pe o victimă smulsă infernului, să o redau vieţii fireşti şi onorabile. 

Am depeşat, aşadar, slugilor să pregătească încăperile, să măture 
păianjenii şi să prefacă în cel mai scurt timp casa pustie într-un culcuş 
primitor şi cald, aşa cum fusese pe vremea când trăiau bătrânii în pustnicia 
lor cuminte şi îndepărtată de deşertăciunile omeneşti. 

Pentru Cordelia am pretextat nevoia unui an de studiu, din care va lua 
fiinţă lucrarea capitală a vieţii mele, opera de maturitate în care să adun 
organizat tot ce învăţătura, cugetul şi experienţa îmi îngăduiau să dau, în 
sfârşit, la lumină. 

Minţeam. 

Minţeam, domnilor, fiindcă toate acestea erau acum departe de mine; 
nu mai existau; rămâneau în urmă, desprinse de mine, trăite într-o altă viaţă. 

Gaci femeia şi creaţia sunt incompatibile; femeia distruge viaţa 
spirituală, îţi devoră timpul, îţi intră în sânge ca o otravă subtilă, te 
acaparează şi te ţintu-ieşte într-o existenţă brută, de animal aservit 
instinctului. Creatorii nu trebuie să cunoască femeia; viaţa lor, ca şi a 
sufletelor simple, nu trebuie să aibă istorie. 

Eu renunţasem la tot ce-am crezut, de la cele dintâi mijiri ale vieţii 
conştiente, că avea să însemne raţiunea mea de existenţă; renunţasem la tot 
ce avea să mă ridice deasupra gloatei mediocre. Căutasem şi am crezut că 
am aflat în Cordelia un aliat, un tovarăş, un confident: amăgirea durase ani, 
se dovedise mincinoasă. Acum nu mai exista decât ea, femeia; se substituise 


idealului meu de viaţă, paralizase orice încercare de eliberare. Pentru ea mă 
resemnam unei vieţi fără prestigiu, căci nimic în afară de dânsa nu mai avea 
vreo însemnătate. 

Dar pe dânsa, unica între toate, o voiam recâştigată numai pentru mine 
şi pentru totdeauna. 

Minţeam deci. Minţeam când am pretins că ne izolăm pentru lucru, 
pentru opera mea capitală. Cordelia însă m-a crezut îndată. 

Şi sincer se bucură, fiindcă, după dânsa, aceasta însemna că toată criza 
pe care mi-o atribuia s-a încheiat. 

— Ţi-am spus că mişcarea, aerul, schimbarea mediului au să-ţi 
împrospăteze încrederea în tine! Rosti cu naivitate, pregătind valizele de 
drum şi cercetând orariul trenurilor. Încă o dată am avut dreptate! Au să vadă 
dânşii ce-au pierdut... 

„Dânşii”, adică toată liota partidului, a cărei existenţă o uitasem şi îmi 
era cu desăvârşire indiferentă acum. 

În ţară m-am întors ca un răufăcător, fără de veste, noaptea, şi fără să 
desprind hârtia albastră din ferestrele fațadei, la casa din Bucureşti. 

Aveam oroare de indiscreţia gazetelor, mai ales că, după şase luni de 
guvernare, incapacitatea lui Carol Stănoiu făcuse să se pomenească în câteva 
rânduri, cu regret, lipsa mea şi chiar să se vorbească despre o eventuală 
remaniere, în caz când cineva din partid ar găsi îndestule argumente şi 
îndestulă căldură ca să mă convingă a renunţa la surghiunul meu voluntar. 
Acestea le cunoşteam din lectura gazetelor; iar lectura mă făcea să surâd cu 
milă. 

Cariera mea politică, gândurile, capacitatea, însuşirile şi ambițiile mele 
trecute nu mai existau decât în opinia altora. Mie îmi sunau străine. Viaţa îmi 
rezervase alt destin. 

N-am stat în capitală decât două zile, atât cât a fost nevoie, pentru 
mine şi pentru Cordelia, să expediem lăzile cu cărţi şi să facem cumpărăturile 
trebuincioase unui an de exil. 

Am străbătut străzile în maşină închisă, pentru a evita întâlnirile 
inoportune. Precauţiune, de altfel, inutilă, după cum mi-a dovedit-o îndată 
figura mirată a bărbierului meu obişnuit, care nu m-a recunoscut decât târziu, 
după ce îmi răsese jumătate din obrazul săpunit, şi aceasta numai după glas. 
Atât mă schimbaseră aceste şase luni! 

Am ajuns în staţia ultimă de munte pe-o lapoviţă murdară şi rece, cum 
mă impresionase cândva acumularea şi dozarea detaliilor, pentru a crea o 
atmosferă patetică, într-un film de emigranţi. 

Trenul şuieră trist în văgăuna pustie. 

Din alt tren, garat pe linia moartă, răspunseră din vagoanele închise cu 
gratii behăituri şi mugete resemnate, de vite pornite la tăietoare. Luminile 
palide ale felinarelor se legănau în mâini nevăzute. Totul era posomorât şi 
deznădăjduit, da! Ca în sumbrul film al unui drum fără întoarcere. 

Mizeria noastră deveni mai tangibilă în această pustietate câinoasă, în 
care ne afundam. 


Cinci ceasuri de mers, în ţăcănitul monoton al copitelor, subt coşul de 
piele al trăsurii, unde bombăneau picăturile. Glasul răguşit al vizitiului şi al 
pădurarului, urcat alături, pe capră, cu puşca pe genunchi. Cordelia ghemuită 
lângă mine, în blănuri, strângându-mi braţul cu mâna ei mică şi rece, de copil 
înfricoşat de amenințările beznei. 

Pe urmă, cele dintâi săptămâni, până ce s-au orânduit lucrurile pentru 
o atât de îndelungată şedere. 

larna aşternută pe îndelete; priveliştile odihnitoare, cu brazi neclintiţi şi 
severi, cu zăpada densă, compactă, foşnind subt paşi ca atlasul: peisagiu 
asemuitor cu cele de pe cutiile cu lapte condensat. Şi ceasurile de înnoptare 
timpurie, la gura sobei, unde duduia focul, trosneau vreascurile, se învăluia 
apoi jăratecul în cenuşă subţire, cu scânteieri molcome de vis. 

Aceste săptămâni dintâi au fost, domnilor, singurul armistițiu pe care 
mi l-a acordat viaţa. 

Nici un prilej de nelinişte. 

In somnul Cordeliei, nici o urmă din surâsul rău şi bolnav care-mi 
chinuise nopţile. Figură indescifrabilă şi calmă; somn robust, în care viaţa e 
suspendată. 

Am crezut chiar, atunci, că pregătirile pentru o atât de îndelungată 
şedere au fost exagerate. Două-trei luni se făgăduiau destul. Totul nu fusese 
poate decât o trecătoare sminteală a nervilor surmenaţi, repede vindecată, 
repede uitată. Subt orice fericire stă ascunsă o cicatrice închisă. A fost să 
avem şi noi cicatricea feri-cirii noastre. Cu atât mai generos că venise de la 
năluci, care nu lasă urme, şi că suferinţa se ştergea o dată cu nălucile. 

Cordelia îşi petrecea ziua căutând să dea încăperilor orânduiala pe care 
vor fi avut-o pe vremea când trăiau bunicii. Din lăzi scoase la iveală podoabe 
vechi, cadre şi scoarţe păstrate în naftalină; îmi cerea, de zece ori într-un 
ceas, lămuriri asupra locului unde se aflase cu trei decenii în urmă o pernă, o 
panoplie de vânătoare, un scrin. 

Nu ştiam să-i dau decât foarte vagi desluşiri, atât cât reţinuseră 
amintirile de copil. Dar mai amănunţit cunoştea locul celui mai neînsemnat 
lucru Pătru, pădurarul. Acela ţinuse, în tinereţe, tovărăşie de vânătoare 
bătrânului şi nu contenea să povestească teribile şi epice peripeții, din 
crâncene lupte cu fiarele codrului. 

El singur supravieţuise acestor oameni vechi. 

Şi tot ce adunase în amintirile lui de om singuratic, căuta să-şi descarce 
acum, când găsise cine să-i dea ascultare. 

Pentru bunica avea un fel de compătimire, ca pentru o vietate 
neînsemnată şi discretă, cum se pare că, într-adevăr, trecuse prin viaţă. Dar 
pentru bătrân păstra o admiraţie nemărginită, pe care n-o clătinase [ră] nici 
cei treizeci de ani câţi trecuseră de la moartea lui cruntă şi bravă, trântit de 
glonţ hoţesc, în pustietatea sihlelor. 

Fusese omul acela aşa ori crescuse aşa numai în închipuirea lui? 

Nu ştiu, căci tot neamul meu cu mine se stinge, iar amintirile 
nehotărâte, de copil, nu pot nici întări, nici dezminţi imaginea înfăţişată de 
pădurarul Pătru. Aşa cum apărea în povestirile lui, părea însă a fi fost un uriaş 


cu sânge aprig în vine şi de o bărbătească frumuseţe, cruţată dincolo de 
coruptibila destrucţie a anilor. Om tare şi aspru, iubitor de petrecere în 
ceasuri rare, când primea oaspeţi îndepărtați, de la târgurile din câmp, şi om 
cu mare trecere şi slăbiciune pentru partea femeiască, din care pricină, după 
cât ne lăsa să înţelegem Pătru, pădurarul, bunica îşi trecuse multe nopţi în 
aşteptare şi plâns. 

Acestea toate mă interesau puţin. Ca şi nesfârşitele episoade de 
vânătoare, plicticoase palavre, în care bănuiesc că fantezia povestitorului 
contribuia cu o exagerată doză. 

Nu venisem pentru aceasta! Oamenii morţi rămân morţi. Nu merita nici 
un interes, dacă în trecerea lor prin viaţă n-au ştiut să se ridice peste 
nevrednicile bucurii şi suferinţe animalice. 

De departe, pustnicia acestor bătrâni îmi apăruse întotdeauna cuminte 
şi înduioşătoare. Aflam însă că şi aici se ascunseseră suferinţi mediocre şi 
plăceri vulgare. Un om zdravăn, un animal robust, care a mâncat, a băut, a 
ucis alte animale, a râvnit la femeile altora şi le-a avut, a făcut să sufere alt 
animal, cu orizont mărginit, a murit violent, cum se cuvenea încheiată o 
astfel de viaţă; în definitiv, ce este aceasta decât existenţa a milioane şi 
milioane de larve omeneşti? 

Pădurarul Pătru e un moşneag chircit şi păros, cu un cap uriaş, tare de 
urechi, cu ochii încă din cale-afară de vii subt sprincenile stufoase, cu mâini 
lungi şi butucănoase, coborând până dincolo de genunchi; un soi de gnom 
bărbos, cu o neistovită poftă de vorbă. 

Când intră în casă, închide uşa cu îngrijire, ca şi cum ar voi să se 
asigure întâi că nu-şi face loc după el niciuna din umbrele nevăzute, despre a 
căror viaţă aievea şi de mult expirată e gata să înceapă povestire... 
Înaintează un singur pas de la prag, îşi netezeşte creştetul alb cu o labă de 
cimpanzeu, îşi răsuceşte căciula, caută ceva în chimir, nu găseşte şi caută în 
sân, se uită pe păreţi, tuşeşte, a avut ceva de spus şi a uitat, aşteaptă... 

Cordelia găsea întotdeauna ceva să-l întrebe. 

Bănuiesc că îl ademenea înadins cu vorba să ajungă la una din 
povestirile lui, care-i făceau deosebită plăcere. 

Femeile găsesc pasionantă orice existenţă, cât de mediocră şi stupidă 
ar fi, de îndată ce nu e cea imediat apropiată de a lor, îndepărtată în timp ori 
în spaţiu. Participă la drame fictive şi rămân insensibile la cele reale şi 
imediate. 

Treceam în cealaltă cameră, unde mă aştepta masa cu hârtia neatinsă 
şi cu volumele netăiate. 

Auzeam, prin uşa cu scândura uscată, glasurile enervante, întrebările 
moşneagului surd: „Ha? Ha?”; regretam biroul de acasă, cu uşile duble, din 
belşug capitonate, ca să nu străbată nici un vuiet şi să mă izoleze desăvârşit 
de larma deşartă a lumii. Dar îmi biruiam îndată nemulţumirea pentru aceste 
trecătoare neajunsuri. Era doar fericirea noastră la mijloc; ca regimul 
obligatoriu şi strict dintr-un sanatoriu, de unde aveam să ne întoarcem 
amândoi pentru totdeauna vindecaţi. 

Amândoi. 


Căci acum, când Cordelia îmi revenea, începea să mă doară cealaltă 
viaţă, la care renunţasem; mă simţeam şi eu bolnav de inacţiune, luam 
hotărâri încă nelămurite să încep ceva, nu ştiam ce; poate chiar în adevăr mă 
ispitea gândul acelei opere de maturitate, despre care pomenisem, minţind. 

Mă întrebam atunci dacă nu cumva iubirea mea pentru Cordelia nu 
fiinţa decât în măsura în care plana asupra ei o ameninţare, ca să pălească 
de îndată ce ameninţarea dispărea. Mă întrebam din nou dacă o iubire calmă, 
sigură şi eternă e destul pentru a umple o viaţă de om. 

Răspunsul a venit, şi de astă dată, neaşteptat. 

După o noapte de viscol, când crivățul zgâlţâise ferestrele şi chiuise 
fără istov, răsturnând cu trosnete brazii. 

O noapte rea, cu somn de mai multe ori întrerupt. 

M-am deşteptat ostenit. Cordelia, înfăşurată în haina de lână albă, în 
faţa focului, în jâlţ, privea gânditoare jăratecul, cu bărbia în pumni. Când m-a 
simţit răsucindu-mă în aşternut, n-a avut răbdare să aştepte. In loc de bună 
dimineaţa, m-a întâmpinat cu o întrebare: 

— Nu ai vreo fotografie de-a bunicului...? 

Am dat din umeri: 

— Ştii foarte bine că n-am mania albumelor de familie! 

Cordelia părăsi jilţul şi veni să se aşeze pe marginea patului, răsucind 
între degete un canaf al hainei de lână. 

— Şi nu eşti curios să afli de ce te-am întrebat? 

— Defel! Ţi-am spus, mi se pare, de mai multe ori că n-am nici o 
simpatie pentru acest moşneag berbant, care până la adânci bătrâneţe a 
chinuit o biată femeie, de altfel, o proastă! 

Cordelia nu se dădu bătută. 

— Totuşi, hai să ţi-l descriu eu... 

— Mersi! Să-mi recapitulezi toate inepţiile cu care mă plictiseşte, de 
două luni, imbecilul acesta de pădurar? 

— Lasă-l pe pădurar! Incepu Cordelia să-şi piardă răbdarea. Am să ţi-l 
descriu eu, după mijloacele mele de informaţie, directe... 

Mă privi zâmbind, să-mi cetească surprinderea. 

— Directe!... Ce fel de vorbă e aceasta? Am întrebat căscând, iarăşi şi 
iarăşi, fără nici o presimţire. Ai dat cumva, în sertare, în lăzi, peste vreun 
document, o schiţă?... Îmi amintesc că era prieten cu nu ştiu ce haimana, 
care trecea drept pictor... li va fi făcut vreun tablou, o mâzgălitură, în 
schimbul unei piei de căprioară. 

Cordelia dădu din cap, lăsă canaful şi îşi tipări, pe genunchi, haina: 

— Cum trivializezi tu realitatea! O cobori întotdeauna la detalii 
meschine şi materiale... Află că n-am găsit nici o schiţă şi nici un tablou şi că 
te-am întrebat de n-ai vreo fotografie, numai fiindcă voiam să verific dacă 
imaginea mea corespunde cu ceea ce a fost în realitate. 

Acum începusem eu să-mi pierd răbdarea: 

— Nu înţeleg ce vrei să spui... Ce e aceea „imaginea ta” şi informaţiile 
tale „directe”? 


Cordelia îmi feri, cu gestul obişnuit, părul în lături de pe frunte, 
privindu-mă cu o sclipire de râs în ochi: 

— Aceasta înseamnă pur şi simplu că l-am văzut cum te văd! Că mi-a 
vorbit, şi mai mult, ca să nu-şi dezmintă se vede apucăturile din viaţă, mai 
înseamnă că şi-a permis ceea ce-şi permitea cu toate pădurăresele şi 
morăriţele lui, de pe vremuri. 

l-am repezit mâna, întârziată pe frunte. 

Am gemut: 

— lar... lar începi? 

— Ce încep? Întrebă Cordelia cu nevinovăție. 

Puteam oare să-i spun? Să-i mărturisesc toată chinuirea care mă 
adusese aici, gândul cu care venisem, minciuna în care trăiam de atâtea luni? 
Să-i arunc în faţă, ca unui bolnav de moarte, adevărul cel crud? Să-i deschid 
ochii asupra acestei duble existenţi monstruoase, asupra neruşinatei 
desfrânări, care prin somn e încă mai ticăloasă decât a femeilor aţinându-ţi 
calea la lumina felinarelor, ca publice adăpători pentru poftele publice? 

Atunci s-ar fi zidit între noi tăcerea, şi nimic n-aş mai fi putut să ştiu. 

M-am silit (cine poate înţelege forțarea supraumană?), m-am biruit să 
surâd şi să par înveselit foarte de această nouă viclenie a somnului, proxenet 
cu ingenioase şi spurcate ademeniri: 

— Aşadar, şi e1?... Tâlharul! Moşneag de şaptezeci de ani şi mort de 
treizeci, şi încă tot nu-şi găseşte astâmpăr! Şi nici n-a cugetat măcar ce 
nelegiuire săvârşeşte! Cu o nepoată!... Nici nu erai născută când murea el! 

— Imaginează-ţi! Se miră Cordelia. 

Pe urmă, după o pauză, cu ochii plecaţi, dezmierdându-şi cu palmele 
stofa de lână moale, pe genunchi: 

— În orice caz, dacă a fost într-adevăr aşa în viaţa cum mi-a apărut, 
înţeleg acum toate femeile care alergau după el, peste nouă munţi! 

Domnilor, din dimineaţa aceasta, existenţa noastră în văgăuna 
sălbatică şi pustie de munte a luat ritm halucinant. 

Am dat pădurarul afară. L-am alungat cu lovituri de baston când a 
început să se jăluie. L-am găsit nu ştiu ce vină inexistentă, de necredinţă şi 
de hotie. 

Într-o tresărire a cugetului, mi-am dat seamă de un adevăr simplu, care 
stătea lângă mine, în mine, şi nu-l aflasem. Anume, că lumea aceea perfidă şi 
mârşavă a somnului mi-o smulgea pe Cordelia, fiindcă îi dădea ceea ce nu 
ştiusem să-i dau eu. O iubisem până acum rece, stăpânit, cu o nevoie de a o 
avea absorbită în mine, cu toată fiinţa ei sufletească: gând, voinţă etc. 
Îmbrăţişările noastre erau scurte şi aproape caste. Am disprețuit şi mi-am 
dominat întotdeauna animalul din mine. Josnicia poftelor satisfăcute cu 
scrâşnet de dinţi sau cu savantă artă a iubirii mi s-a părut întotdeauna 
nedemnă de omul ieşit din animalitate. M-am gândit întotdeauna, domnilor, 
că nu există spectacol mai hâd şi mai dezgustător decât acel pe care l-ar 
oferi ochilor tăi reci, de privitor, încleştarea bestială a doi oameni în ceea ce, 
fără pudoare, a fost numit spasmul suprem. 

Domnilor, o asemenea bestie, lubrică şi brutală, am devenit eu. 


Sărutul meu fu muşcătură de câine, îmbrăţişările mele, dureroase; cu o 
posomorâtă înverşunare căutam să alung din carnea Cordeliei amintirea 
tuturor săruturilor şi dezmierdărilor ireale din somn, să şterg toate armele 
invizibile şi să epuizez toată înfiorarea simţurilor numai pentru mine. 

Am căzut, domnilor, până aci. 

Cordelia luneca din braţele mele cu ochii stinşi şi cu mâinile moarte, cu 
fruntea atârnând greu şi cu buzele strivite: pasivă, neînţelegând, şi umilită de 
gemătul meu triumfal. 

Atunci am observat întâia oară, apărând sub bărbia rotundă, coborând 
spre gât, vinişoara albastră, ca sem-nul abia vizibil al fiinţei ei perisabile şi 
coruptibile. 

Ce-au fost nopţile şi zilele noastre e dureros şi nevrednic să spun. 

Inchişi în casa de munte, eram doi duşmani, pândin-du-ne. Cordelia, 
înfricoşată de lacoma mea îmbrăţişare, tresărind de câte ori îmi simţea paşii 
apropiindu-se, ridicând ochi rugători, apărându-şi gura şi sânii cu palmele 
mici; eu, cerându-mi prada cu smuncitură de stăpân. O trezeam din somn. O 
căutam prin întuneric. Ha-ha! De astă dată nu mă mai temeam nici de somn, 
nici de lumea aceea invizibilă, perfidă şi respingătoare, care crezuse că are să 
mi-o fure, să mi-o smulgă şi să o prostitueze, cum face, domnilor, cu toate 
femeile şi iubitele, şi copilele voastre. 

N-am luat seamă la rotația anotimpurilor. 

Închişi între patru păreţi, trăiam numai pentru aceasta; lupta între mine 
şi nălucirile somnului era pe viaţă şi pe moarte, nu îngăduia răgaz, nu trebuia 
să mă distreze nimic, să-mi scape nimic, acum când se apropia victoria 
definitivă. Şi într-adevăr, surâsul extatic, scâncetul din somnul Cordeliei nu 
mai aveau când, nu mai aveau cum să apară. 

Câteodată aţipea cu o carte pe genunchi, împuţinată la trup şi palidă, 
rezemată de spătarul fotoliului. 

Obrazul era ostenit şi trist, buzele albe, vinişoara albastră a gâtului se 
desena neliniştitoare, ca un semn al morţii într-un fruct gata să se desprindă. 
O spionam. Nu trebuia să se lase somnului, ademenirilor lui per-fide. Mă 
apropiam. Şi acum, scâncetul, scâncetul din somn, era numai pentru mine. 

A durat aceasta, cât? 

Se puteau număra zilele după vraful cărţilor cetite de Cordelia. Căci nu 
ne mai vorbeam nimic. Nu mai aveam ce ne spune. Tăcerea tencuise zid între 
noi. lar ceasurile treceau, în fâşâiala monotonă a foilor întoarse. 

Domnilor, ajung la sfârşit. Vă rog să luaţi aminte la un sfat. După somn, 
să ştiţi că al doilea duşman al vostru sunt cărţile. In ele, femeia cea mai castă 
găseşte îndestul venin lasciv ca să schimbe realitatea prezentă, onestă şi 
tangibilă, pe o lume de ficțiuni absurde, unde totul este permis şi totul 
mincinos idealizat. 

Am înţeles-o aceasta când am ştiut că somnul Cordeliei, atât de puţin şi 
de întrerupt cum era, se popula îndată cu eroii romanelor, animați şi 
reîncarnaţi. 

V-aţi putut oare închipui şi aceasta? 


Personagiile acelea de mucava, fără suflet şi fără consistenţă, luând 
trup în somn, purtând femeia în peisagii de o complezenţă complice; insule 
tropicale, parcuri romantice, păduri virgine, ţărmuri de mare, lacuri scăldate 
de lumina lunară, castele oglindite din maluri stâncoase; eroi în armuri grele 
sau în costume napoleoniene, în haine de sport şi în mantii de rajah; tot ce 
imaginaţia literatorilor din toate veacurile şi din toate naţiile au născocit 
convenţional şi mincinos, apărând în somn, în vis, apropiindu-se cu paşi 
vicleni, cu ademenitoarea şi făţarnica lor retorică, invitând la un pas de 
menuet ori la o promenadă în parcul cu lună, ca să sfârşească întotdeauna 
răsturnând femeia pe o bancă, pe un divan, pe o pajişte, să le soarbă viaţa 
lor caldă şi să le pângărească buzele cu gura lor neînsufleţită, care n-a trăit, 
n-a grăit, n-a suferit niciodată aivea, şi totuşi, în nevăzut, îşi are fiinţă. 

Această lume de fantome inanimate invadase acum în somnul 
Cordeliei, probabil că s-o consoleze de prezenţa mea unică şi monotonă. 

Fiindcă eram brutal, ei ştiau să se apropie cu dezmierdări mieroase. 

Fiindcă eram mut, cu dinţii încleştaţi, ei ştiau să îndruge graţioase 
madrigaluri. 

Fiindcă zile şi zile de chinuire îmi albiseră tâmplele şi îmi adânciseră în 
văgăunele orbitelor ochii sticloşi, ei apăreau de o tinereţe scandaloasă, zvelţi 
şi elastici ca pajii, puternici ca gladiatorii şi ageri ca vânătorii de antilope. 

Fiindcă renunţasem la tot, fiindcă eram acum un strigoi al omului care- 
aş fi putut să fiu, al omului providenţial poate şi unic, aşa cum avusesem 
drept să fiu, ei erau prinți cu gesturi suverane, genii cuprinzând în tidva lor 
universul, artişti concurând creaţia. 

Eu rămâneam soţul, eternul soţ, cutreierând încăperile ca o fiară în 
cuşcă, pândind clipa să mă reped şi să strivesc pe buzele Cordeliei sărutarea 
lor, să înăbuş răsuflarea lor, să alung amintirea lor, să lupt cu spectrele lor. 

Se pot spune? Se pot înţelege acestea? Puteau găsi alt sfârşit decât cel 
care-a fost? De care mă apropiam cu fatalitatea care conduce imuabila 
geometrie a aştrilor? 

Domnilor, totul s-a întâmplat într-o seară cu cer încărcat, după o zi 
fierbinte, cu muşte lipicioase şi cu văzduhul greu de furtuna care nu îşi găsea 
dezlănţuire. 

Lipisem fruntea de fereastră. Priveam norii vineţi, chinuindu-se să se 
ridice peste creasta munţilor şi căzând îndărăt. Prin spărturile lor, cerul era 
albastru şi adânc, ireal. Chemarea, presimţirea unei lumi de dincolo, unde 
totul e simplu şi clar. Un vânt cutreiera un timp, urla în vârful aspru al 
brazilor, astupa ostroavele limpezi ale cerului cu nori opaci, cădea brusc, şi 
deodată era o neclintire şi o tăcere de panică, într-un sumbru început de 
întunecare. 

Străbăteau sunete foarte de departe, în alte văi, după alţi munţi, cu 
fulgere nevăzute. Şi iar se dezlănţuia vântul, şi iar se oprea brusc, în 
încremenire. 

Tortura aceasta a naturii neputincioase răspundea în mine cu o durere 
aproape fizică. 

O înţelegeam şi participam la ea. 


Domnilor, nu surâdeţi! Ceea ce spun este exact: înţelegeam şi 
participam la această chinuire a forţelor uriaşe, paralizate de alte puteri 
duşmane, nevăzute, luptând surd cu zvâcniri, cu zvârcoliri şi cu pauze, ca să- 
şi găsească eliberare. O furtună care nu se poate dezlănţui, stearpă, legată 
de blestemul vracilor, e, ca orice act, orice faptă, orice viaţă, nerealizată. 
Pregătită, anunţată, făgăduită, dar nerealizată. Cum n-aş fi participat dureros 
la acest eşec al forţelor zădărnicite de-un duh al înfrângerilor, fatal? 

Mâna rămăsese rezemată de pragul ferestrei, unde se afla vraful 
ziarelor nedesfăcute: de mult nu-mi mai deşteptau nici un interes. Ochii mi- 
au căzut maşinal pe un titlu gros, peste care apăsa palma. Am ferit-o, să-l 
cuprind întreg: Declaraţiile d-lui ministru Carol Stănoiu... 

M-am întors spre Cordelia, cu un început de exclamaţie 
compătimitoare: 

— Tot nu s-a mai sfârşit cu imbecilul acesta...! 

Cordelia dormea, cu ceafa rezemată în spătarul fotoliului, cu cartea pe 
genunchi, cu gâtul dezvelit arătând vinişoara albastră, cu o mână strângând 
sânul şi cu buzele palide, întredeschise. Biată figură, ostenită şi tristă, umbră 
din ceea ce a fost! 

Am vrut, cu alt suflet, să mă apropii uşor, cu alt suflet, să o dezmierd, 
să o trezesc din somnul perfid; domnilor, vă jur că în clipa aceea mi-au 
năvălit deodată în gând cuvinte rare şi încă nespuse, în care să mărturisesc 
toată chinuirea noastră, să-i destăinui tot, să căutăm împreună unde ne stă 
vindecarea, de unde ne va veni eliberarea. 

M-am apropiat în vârful paşilor, am întins amândouă mâinile să o 
cuprind, şi mi-a răspuns scâncetul, surâsul cel rău şi desfrânat, descărnând 
hâd buzele uscate. 

Mâinile erau acolo, aproape de obrajii vestejiţi, pe care voisem să-i 
dezmierd. 

Au coborât... 

Au coborât mâinele la gât, şi mâinele au strâns. Mult. Nesfârşit de 
îndelung. 

Până când vinişoara albastră de sub bărbie, prelungită spre rotundul 
gâtului, s-a învineţit, să plesnească. 

Aceasta e tot. 

Am ucis visul! Am suprimat somnul! 

Eu am fost cel mai tare! 

Totuşi, ceva n-am să ştiu niciodată. Cine, cine a mai fost cel din urmă, 
din ultimul somn al Cordeliei? David? Isaia? Solomon? Pilat din Pont sau lov, 
sau Fiul risipitor, sau Lazăr înviat din morţi? Cine, dintr-o mie de clienţi prea 
notorii ai raiului sau infernului, din Vechiul... Şi Noul testament? 

Căci cartea de pe genunchi era Biblia, singura ei lectură îngăduită, de 
luni. , 

SIMFONIA FANTASTICA 

„Ştiu faptele tale, că nici rece eşti, nici fierbinte: o, de-ai fi rece sau 
fierbinte! lară fiindcă eşti călduţ, şi nici rece, nici fierbinte, te voi vărsa din 
gura mea.” 


Apocalips (3, 15-16) 

p 

PRÉLUDE. 

Cei doi vecini nu-şi mai găseau astâmpăr. 

Se răsuceau în fotolii; aruncau sfruntate ocheade femeilor în largi 
decolteuri pudrate; îşi împărtăşeau indiscret păreri ghiduşe asupra sânilor, 
umerilor şi spinărilor expuse goale la vedere; îşi făceau aluzii deşănţate la 
peripeții care-i legau, dintr-un trecut de bună seamă nu prea îndepărtat şi în 
orice, caz bez-metic. 

Grigore Stolnicu era silit să-i asculte. Martor fără voie, încarcerat între 
braţele fotoliului roşu, la început se amuzase. Sfârşea prin a-i urî cu 
înverşunare. 

li fusese uşor să înţeleagă cum, dintre cei doi gureşi şi măscăroşi 
tovarăşi de bancă, unul era bucureştean de baştină, celălalt provincial, de 
curând debarcat în Gara de Nord pentru un dezmăţ de câteva nopţi. 

Vorbeau despre o dansatoare de cabaret cu care chefuiseră până 
dimineaţa la patru, aşteptându-i şi la acest miez de noapte, cu o fidelitate 
profesională. 

Şi-o cedau unul altuia, înduioşător de mărinimoşi. 

Pe urmă trecură în revistă toate însuşirile cântăreţelor, dansatoarelor şi 
acrobatelor din diferite varieteuri, pomenind despre crupa, coapsele şi 
temperamentul fiecăreia cu recea competenţă a unor arbitri într-un grajd de 
curse. Şi iarăşi râdeau. 

Erau tineri şi erau porniţi să se înveselească de tot ce li se întâmplase şi 
avea să li se mai întâmple; să muşte din toate poftele cu dinţii plini, să nu 
cruţe nici o cuviincioasă pudoare şi să nu piardă nici un prilej de desfăt. 

Mai ales pentru această tinereţe provocatoare şi zgomotoasă, Grigore 
Stolnicu, om grav şi ursuz, savantul profesor universitar respectat şi temut, îi 
ura cu toată înăcreala onestităţii ofensate. 

După schimbul de suveniruri comune, care le-au dezlănţuit alte chicotiri 
de râs, pricepu că „indivizii” - aşa îi numea în gând - au făcut oştirea 
împreună şi că acolo au legat prieteşug. 

Provincialul căuta să dovedească fostului camarad că nu l-a acoperit 
zgura mediocrităţii din mocnita lui urbe periferică. 

De aceea supralicita încă în reflecţii mai neruşinate, se chinuia să 
privească mai impertinent prin monoclul sprâncenei drepte şi rotea, cu 
aroganță de irezistibil Don Juan, un obraz învineţit de gâtuiala gulerului prea 
strâmt, antipatică figură punctată de coşuri roşii, pe care amidonul pudrei 
albăstrii la scopsese mai dezgustător. 

Numai grija nebiruită cu care îşi pipăia din minut în minut funta îngustă 
de smoching şi coşcova prea scrobită a cămăşii trăda o ireparabilă stângăcie 
de provincial înduminicat. 

Un semnal, întâi sfios, de aplauze, pe urmă contagionat din bancă în 
bancă, dinspre fund spre rândurile din faţă, şi susţinut de tropăiturile 
călcâielor, răcori nerăbdarea publicului. 


Grigore Stolnicu se bucură că, o dată cu începutul concertului, zănatecii 
vecini vor fi constrânşi la tăcere. 

Dar nu-i era dat să scape atât de uşor. 

In loja de alături intrase un grup întâmpinat de plecăciunile 
vânzătorului de programe. Un domn cu superbă şi majestuoasă barbă 
revărsată pe piept; o doamnă bătrână şi puţintică la trup, cu ochelari de 
guvernantă; o alta, tânără, de-o absentă şi extraterestră înfăţişare; un june 
sclivisit şi surâzător, care îndată schimbă cu prietenul provincialului din bancă 
un imperceptibil semn din pleoape, ca o dinainte hotărâtă complicitate de 
masoni. 

Toate privirile, năclăiate de marasmul aşteptării, se întoarseră cu o 
înviorată curiozitate la femeia în vest-mânt verde-auriu, de stil, care era într- 
adevăr cel mai nobil şi mai pur exemplar de frumuseţe femeiască din această 
sală. Lornioanele şi binoclurile celorlalte femei, ca întotdeauna, s-au țintuit să 
scormonească lacom şi pizmăreţ fiecare boabă de perlă a colierului, fiecare 
cută a rochiei, fiecare buclă a părului. 

Femeia în haină verde-aurie primea cu simplitate şi nepăsare acest 
omagiu, cu care fusese, desigur, dintotdeauna deprinsă. 

Surâzând elegiac vidului, fără să privească la nimic, juca distrat şiragul 
perlelor între degetele lungi, subţiri şi afinizate, ca toate mâinile ce n-au făcut 
niciodată nimic. Spuma arămie a părului zburlit într-o savantă neorânduială 
punea o înflăcărată aureolă în jurul obrazului cu ovalul pur, deasupra ochilor 
de culoarea palidă a violetei. 

Junele din provincie rămase o clipă cu toată insolenţa înecată în gâtlej. 
Dezarmat, nu găsi nici un rânjet de duh să profaneze nepământeasca 
făptură. Era ceva nou şi de-o gingaşă fragilitate, cum nu se vedea în capitala 
lui judeţeană, unde femeile au sâni lăptoşi de doică şi mâini noduroase de 
spălătoriţă, cu toate rochiile mai scurte de genunchi şi cu toate pălăriile 
comandate direct din Rue de la Paix. 

Îşi rosti sincera şi spontana minunare într-un „Aaaa!” bleg şi prelung. 

Pe urmă, cu nevinovată curiozitate, vru să afle cum se numeşte şi din 
ce eterice spaţii interastrale a descins în această lume grosolană şi hâdă. 

Era acum rândul prietenului să-l uimească. 

Şi-l uimi într-adevăr într-atât, încât, uitând rolul de cinic şi feroce fante 
venit în capitală să calce într-o apoteoză pe inimi sfâşiate, scăpă monoclul din 
arcada sprincenii, îl prinse în palmă şi nu-şi aminti să-l mai încrusteze la loc, 
ascultând cu cea mai prostită şi totală renunțare la sine. 

Celălalt, cu programul concertului făcut paravan gurei, îi povestea pe 
nerăsuflate, în grăbit rezumat stenografic: 

— Ala cu barbă: Ghiojdeanu, consilier la Casaţie... Soţul! Eternul 
încornorat... Baba: un fel de rudă de departe... Damă de companie. Mai mult 
un fel de codoaşcă bătrână. Şi ea? Cea mai teribilă podoabă! Cât o vezi de 
sfântă, e la al şaselea sau al şaptelea amant. Asupra cifrei exacte există încă 
o controversă. li cu-lege şi-i leapădă ca pălăriile. Pe trei îi cunosc eu, sunt 
amic. Actualul e tipul din spatele ei, Gicu, prieten bun. Durează mai mult 
decât toţi ceilalţi. Tip tare... Îl admir. Parol! Nelipsit în casă, nelipsit la masă, 


indispensabil seara, la concerte, la teatru, la Elysee. Vara în viligiatură. larna 
în streinătate. Fumează ţigările soţului, comandă mâncările care-i plac, dă 
ordin servitorilor... Trio perfect!... Şi-a pus în gând să-l facă pe Ghiojdeanu să- 
şi radă barba, şi să ştii că o face. Aşa, numai din sadism! Zece, din club, am 
prins pariu cu el că n-are să izbutească. Ghiojdeanu e identificat cu barba. E, 
ca să zic aşa: o barbă cu om, nu un om cu barbă. O barbă celebră, cu om. 
Cea mai frumoasă, mai îngrijită, mai fluvială barbă din capitală. Fără barbă 
nici nu şi-l închipuie nimeni. Ar fi ca o sinucidere. Ca o amputare. Un capitis 
diminutio!... Şi mă tem acum că o să pierdem cu toţii: Ghiojdeanu, barba, iar 
noi, pariul!... Gicu şi-a asigurat concursul femeii. lar când vrea femeia! Ce nu 
face când vrea femeia? Ţi-am spus că e teribil tipul! 

— Exagerezi şi tu! Protestă fără convingere fostul camarad, săltând pe 
dos şi pe faţă, în palmă, lentila monoclulului, ca şi cum ar fi jucat banul sau 
pajura, să vadă dacă sunt de crezut ori nu asemenea infamii şi dacă nu 
cumva prietenul vrea să-l pună la încercare şi să-şi râdă de credulitatea lui 
provincială. 

— Exagerez? Păcat că pleci peste două zile! Până la sfârşitul săptămânii 
ai vedea minunea minunilor, de care au să se crucească toţi Bucureştii. 
Duminecă, la zece seara, expiră termenul pariului, şi Gicu ne-a jurat că are să 
se prezinte cu el, la Operă, tuns, ras şi frizat... Priveşte şi tu! 

Spunând, se uită peste umăr, spre lojă, cum se uită şi camaradul din 
provincie, cum se uită fără voie şi Grigore Stolnicu, profesorul grav şi posac. 

Femeia în verde privea serafic, în nevăzut. Domnul cu barbă îşi 
dezmierda drăgăstos şi melancolic podoaba celebră în toată capitala. lar de 
la spatele femeii, Gicu, clipind mehenghi şi triumfător din ochi, făcu 
prietenului un semn cu dosul mâinei de-a lungul obrazului, plimbând un brici 
invizibil. 

Pantomima nu mai îngăduia nici o îndoială. 

— Ai văzut? E sigur pe el, tipul! 

— Şi ălălalt? Consilierul!... Ce imbecil! Cum poate suporta? Se indignă 
amicul din provincie, al cărui cinism de paradă era numai o pojghiţă subţire 
peste o fire tihnită de viitor soţ, cu halat şi cu papuci. 

— De ce imbecil? O iubeşte şi atâta tot. O iubeşte şi trebuie să suporte. 
Se face că nu vede. În orice caz, nu-i excepţie. Toţi soţii sunt imbecili prin 
defi-niţie! 

„Canaliile! Ce canalii, de luat în palme!” se frământă pe loc, prizonier 
între braţele fotoliului, Grigore Stolnicu, solidar cu soarta soţilor, fiindcă şi el 
era însurat, mâhnit pentru soarta consilierului cu barbă celebră, fiindcă îl 
cunoştea vag, de la băi, de acum doi ani, când se arătase un cărturar subţire 
şi un om de lume, cu deosebire afabil. 

Un murmur în toată sala şi un foşnet de programe anunţă, în sfârşit, 
începutul. 

Strunele vioarelor suspinară gâtuite acorduri, contrabasul gemu ca un 
bondar aterizând, o piculină chicoti, gâdilată. 

Intră, cu paşi zvelţi de menuet, „Maestrul”, alintată odraslă a capitalei, 
primit cu aplauzele tuturor palmelor subţiri de femeie. Surâse, salutând şi 


multumind cu graţie de elastic paj năpârlit de bucle, porunci autoritar cu 
bagheta cucernică tăcere şi, răsucindu-se pe călcâie, îndoliat greier cu 
plastron alb, crucifică brusc braţele în aer, dezlănţuind toate alămurile. 

Grigore Stolnicu răsuflă uşurat. Efluviul sunetelor îl legănă îndată într-o 
lume odihnitoare, după jumăta-tea de ceas cât îndurase supliciul vecinătăţii 
care-i scrâşnise pe nervi. 

Ascultă atent şi grav, cum săvârşea cele mai neînsemnate acte ale 
vieţii. Cu toată încordarea de fost elev sârguincios şi de dascăl care îşi 
prepară fiecare prelegere, metodic şi savant, cu un impunător dosar de fişe. 

Nu iubea muzica şi nici nu o înţelegea. 

Dar tocmai de aceea, ca să-şi combată o nevrednică infirmitate, îşi 
poruncise să nu lipsească toată iarna de la nici un concert. lar la acesta dintâi 
venise pregătit după două ceasuri de conştiincioasă iniţiere, ci-tind într-o 
enciclopedie muzicală viaţa şi opera fiecărui compozitor din program, 
interpretarea bucăţilor şi comentariile criticilor cu autoritate mondială. 

Nu pricepea şi nu simţea, dar de cea dintâi simfonie fu deplin mulţumit. 

Urmărise pe rând: cum adoarme pădurea cu ultimile triluri de păsări, 
cum clipotesc somnoroase izvoarele, cum apar îmbrăţişaţi amanţii şi cum 
răsare luna, toată ascensiunea crescândă a pasiunei, jurămintele, apariţia 
înşelatului care a pândit lupta în codru, moar-tea amantului, bocetul despletit 
al femeii la care participă, deşteptate, toate acordurile vii ale pădurei, 
acalmia dinainte de zori şi răsăritul triumfal, în cântecul cristalin gâlgâit al 
ciocârliei... Fără enciclopedia de acasă i s-ar fi părut o înşiruire incoherentă 
de sunete. Prevenit, participa la toată desfăşurarea orchestrală şi aplauda cu 
însufleţirea recunoscătoare a omului care a mai descoperit încă un prilej să-şi 
dovedească o superioritate necunoscută. 

Când, Maestrul” mulţumi cabotin la necurmata deturnare a aplauzelor 
înclinându-şi alintat mijlocul subţire, Grigore Stolnicu se răsuci şi el să 
privească sala în urmă, cu sentimentul că ceva din aceste aplauze i se 
adresau şi lui, ca unul care se identificase atât de miraculos, de la prima 
dată, cu toate instrumentele de coarde şi de vânt ale Filarmonicei. 

Cu întărită încredere, de auditor acum bine încercat şi predestinat unei 
apropiate şi totale competinţe, se instală mai vârtos în jâlţ, să asculte partea 
a doua. 

Cunoştea, din textul enciclopediei, legenda pe care se află brodat 
poemul simfonic. „Către sfârşitul tine-reţii sale, magii spunându-i că steaua-i 
apune, Iskender străbate Iranul, căutând floarea nemuririi...” Grigore Stolnicu 
surâse satisfăcut, cu o dinainte aprobare. Se încruntă însă îndată, 
îndreptându-se de mijloc, contrariat. Nu regăsea nimic. Nu recunoştea nimic. 
După lunga melodie a vioarelor, başii au rămas singuri, ca în marşul funebru 
din Eroica lui Beethoven. Enciclopedia nu spunea aşa ceva. Cercetă 
programul. Scria negru pe alb: „Paul Dukas - Peri!” 

Nu el, aşadar, şi nu programul se înşelau, ci în-treaga orchestră. 

Tânărul din provincie, cu gâtul strangulat în gulerul prea înalt şi strâmt, 
îi ghici nedumerirea şi se plecă binevoitor să-i şoptească, eliptic: 


— S-a schimbat ieri... Repetiţia generală, Berlioz: Simfonia fantastică. 
Cererea publicului... A fost anunţată în ziare. 

Grigore Stolnicu uită să mulţumească, neplăcut surprins că un individ 
atât de antipatic părea că înţelege şi simte cu atâta convingere introducerea 
acestei Simfonii fantastice, despre care el nu ştia nimic şi nici nu auzise 
vreodată. 

„Desigur, se prefac. Snobi dezgustători!” 

Tinerii ascultau însă cu sinceră participare, fiindcă toată flecăreala lor 
necuviincioasă de adineaori nu-i împiedeca să simtă cu toată fiinţa ceea ce 
Grigore Stolnicu nu apucase să înveţe din Enciclopedia lui nounouţă, în două 
volume. 

Işi adună toată luarea-aminte. Vioarele îi vorbeau însă într-o limbă cu 
desăvârşire streină. lnăbuşi un căscat lăcrimos. Inchise o clipă ochii şi îi 
deschise îndată, amintindu-şi ce-ar putea să creadă şi să spună oricine l-ar 
recunoaşte din sală, pe el, Grigore Stolnicu, savantul grav şi profesorul 
respectat, moţăind de somn la concerte. Deschise ochii. Flautul anunţa 
catifelat apariţia iubitei, în ceea ce Berlioz numise „ideea fixă” a Simfoniei... 

Grigore Stolnicu văzu altceva. 

Înaintea privirei îi căzu pricina tuturor întâmplărilor care aveau să-i 
cutremure şi să-i răstoarne viaţa. 

Il. 

DÂNSE MACABRE. 

În jâlţul din faţa lui Grigore Stolnicu se afla un domn chel, scurt şi gras. 

Una din acele chelii totale, perfecte şi lucioase, care oglindesc lumina 
candelabrelor ca globurile poleite din grădini. lar pe chelie se plimba o 
muscă... O muscă, la sfârşitul lui noiembrie, aceasta dovedea o vitalitate 
excepţională! Desigur, o muscă dezmorţită de căldura încropită a 
caloriferului. 

Musca se plimba pe luciul cheliei, parcurgând-o în linie dreaptă şi în 
diagonale, în zigzaguri şi în spirale, descriind cercuri şi traversând-o grăbit, ca 
şi cum şi-ar fi amintit deodată că a uitat ceva în celălalt capăt. S-ar fi spus că 
se îndărătniceşte să descopere un cât de invizibil cusur acestei sfere 
perfecte, o imperceptibilă neregularitate ori un anemic fir de păr. Sau poate 
că dresa un plan parcelat al acestei suprafeţe desăvârşit netede; poate că 
era purcesă să încheie o minuțioasă măsurătoare, după o metodă inedită şi 
proprie, de arpentaj. 

Domnul gras încercă de câteva ori să curme lipicioasa promenadă, 
ridicând braţul scurt să alunge insecta. 

Apărarea fu stângace şi fără efect. 

Mâna nu ajungea până la destinaţie: musca se ridica în linie dreaptă, 
descria câteva evoluţii de zbor planat, pe urmă revenea descinzând direct pe 
chelie, hipnotizată de oglinda sferică. 

Posesorul cheliei renunţă, filosof, la neizbutitele tentative. 

Dar Grigore Stolnicu, el, nu putea renunţa. 

Se simţi fascinat de chelia roza şi de intrepridele explorări ale muştei, 
străbătând în toate direcţiile acest deşert sticlos, fără oaza unui singur smoc 


de păr. Cu absurd şi concentrat interes, urmări zigzagurile capricioase, 
aşteptă neliniştit de câte ori musca se oprea. Nesimţirea domnului din faţă îl 
jignea personal, ca o inferioară nesimţire a întregei speţe umane. Cum de 
poate suporta? O muscă parcurgând cu mersul ei aderent o chelie trebuie să 
fie cea mai iritantă senzaţie... Şi ălălalt ascultă fără nici un semn de 
impacientă. 

El nu mai ascultă nimic: orchestra, cu toate cele şaizeci de instrumente 
şi cu „Maestrul” gesticulând din baghetă, nici nu mai există pentru dânsul. E 
cu totul adunat aci, la chelia hipnotică şi la excursia muştei. 

Un îndemn rău, absurd şi bolnav, pe care îl cu-noaşte şi de altă dată, a 
pus stăpânire pe el. Dacă ce-lălalt nu simte, trebuie să alunge el musca, 
fiindcă nu circulă numai pe bila luciu-trandafirie a necunoscutu-lui din faţă, ci 
îi pare că îl gâdilă cu mersul ei mărunt, aci, direct, pe meningea lui Grigore 
Stolnicu. 

Orchestra cânta scena câmpenească: cei doi păstori dialogând din 
cornul englez şi oboi, în susurul arborilor legănaţi de vânt. 

Grigore Stolnicu începu să sufle şi el, uşor, printre buze, aplecându-se şi 
slobozind asupra dezerticului peisagiu lipsit de vegetaţie din chelia domnului 
o boare abia simțită, ca un austru primăvăratec. 

Musca, alarmată de acest anormal fenomen atmosferic, se opri, 
cercetând parcă să vadă dacă nu e o simplă părere. Işi şterse cu două labe 
mustăţile invizibile. Inaintă câţiva paşi, să constate dacă vântul e de caracter 
general sau numai local. Se ridică în zbor planat, să verifice până la ce 
înălţime au putere curenţii, şi ateriză imediat, lămurindu-se că are de-a face 
numai cu un fenomen parţial. 

Celii şi başii orchestrei anunțau apariţia iubitei în mintea îndrăgostitului. 
Inima i s-a oprit. O presimţire dureroasă i-a sfredelit gândul: „Dacă iubita îl 
înşală?” Şi totul deveni furtunos şi patetic în strigătul instrumentelor. 

Grigore Stolnicu îşi înteţi şi el suflarea, care transformă austrul în 
început vijelios de crivăţ, păstrând în acelaşi timp aerul cel mai nepăsător din 
lume, cu ochii întredeschişi şi cu totul absorbit la melodia păstorului, rămasă 
acum să suspine singură, fără răspuns. 

Domnul chel din faţă se mişcă strângând gulerul hainei mai înalt, pe 
ceafă. Desigur, protesta lăuntric împotriva acestui Ateneu atât de prost 
gospodărit, încât lasă curentul uşilor deschise să nenorocească lumea 
năduşită. 

Musca fixase, în sfârşit, un punct care-i părea, din cine ştie ce tainică 
pricină, demn de o deosebită atenţie. 

Sonda cu trompa, pipăind terenul intact, cum fac căutătorii de izvoare, 
cu varga, când descoperă după magnetismul planetei şuvoaiele subterane de 
apă. Poate căuta porii nevăzuţi, pe unde broboneşte sudoarea. 

Făcea câţiva paşi de-a-ndărătelea, descria un cerc, se înălța plutind 
suspendată să privească terenul din ansamblu şi revenea încăpăţânată să 
ciocănească în acelaşi şi acelaşi punct. 

Posesorul cheliei asculta cu absorbită luare-aminte de pătimaş 
meloman. Câteodată numai mişca toată chelia pe osul craniului, ca o perucă 


de boscar trasă cu o invizibilă sfoară. Musca nu simţea, cum nu simt 
pământenii mişcările de rotaţie şi de translație ale planetei. Tenace, ciocănea 
înainte. 

Grigore Stolnicu îşi şterse un rând de sudori. 

Căută cu deznădejde să gândească la altceva, impunându-şi să ignore 
existenţa muştei şi existenţa cheliei. Se uită în plafonul roşu şi circular, înflorit 
cu greoaie ornamente, ca sala de sudaţie a unei băi turceşti. Numără 
becurile, făcând proba numărătorii de la dreapta la stânga şi invers. Citi cu 
luare-aminte data de dea-supra scenei: 1888, calculând vârsta Ateneului; citi 
inscripţiile, rememorând artele şi ştiinţele umane: Fizica, Matematica, 
Geografia, Muzica, Pictura, Literile... 

Cu ochii închişi căută să-şi imagineze cum ar înţelege el episoadele 
zugrăvite în locul rezervat pentru Marea frescă; începând cu moartea lui 
Decebal la Sarmizegetusa şi sfârşind cu apoteoza încoronării, la Albalulia. Pe 
urmă îşi recapitulă toate clădirile cu dom circular, după al căror chip şi 
asemănare a fost clădit Ateneul: Panteonul lui Agrippa, Castel Sant-Angelo, 
Mausoleul lui Teodoric cel Mare, Biserica Sfânta Constanţa din Roma. 

Cugetul îi rătăcea în cele mai depărtate şi diverse domenii: adânc în 
timp şi departe, la capătul lumei, în spaţiu; dar ochii reveneau încăpățânat la 
musca drăceşte danţându-i sub privire, iar îndemnul rău şi tiranic îl împingea 
să încerce cele mai nevrednice mijloace pentru a o alunga să-şi caute altă 
chelie în sala, slavă Domnului, populată cu îndestule chelii, cu a dirijorului în 
frunte. 

Marche au supplice - allegreto nori troppo - intona acum orchestra. 
Artistul visează că şi-a omorât iubita. E osândit la moarte şi e târât la locul 
execuţiei. 

Paşi mărunți, ca ai muştei, însoțesc convoiul. 

Explozia bruscă a instrumentelor, retezând fluidul suspin de clarinet, 
evocă ultimul gând al iubitei, brutal întrerupt de cuțitul execuţiei. Neaşteptat, 
cu o şiretenie lipsită de premeditare, Grigore Stolnicu se prefăcu că strănută. 
Musca zbură o singură clipă, târâtă de intemperia erupției, şi reveni, cu 
promptitudinea unei santinele care nu-şi părăseşte postul până la moarte. 

Domnul absorbit nici nu luă seamă la aceste peripeții. Grigore Stolnicu 
îşi aminti o scurtă şi amară povestire a lui Cehov, unde un copist e dat afară 
din slujbă şi moare, fiindcă a strănutat într-o seară, ireverenţios, la un 
spectacol, în spatele unui personagiu important. 

Se acăţă de această nădejde, silindu-se să-şi aducă aminte unde a citit 
istoria, când, cum era cartea şi cum se numeau personagiile... Mintea îi 
refuză orice lumină, într-un negru neant. Ochii reveneau fascinaţi la 
obsedanta insectă, care trăgea pe globul de fildeş roz nevăzute meridiane, 
transversale paralele şi poate liniile unor himerice curse de pacheboturi, cum 
se văd punctate drumurile transatlanticelor pe sferele pământeşti din vitrina 
companiilor de navigaţie. 

Întoarse capul, să-şi distreze privirea la alte epi-soade mai puţin 
obsedante din sală. 


Văzu loja în care se afla femeia în haină verde, ascultând cu bărbia în 
pumn şi cu ochi angelici; la spatele ei, Gicu, tipul tare; alături, consilierul cu 
barbă celebră, dezmierdându-şi gânditor somptuoasa podoabă virilă. Vru să 
reconstituie romanul sau drama, sau comedia acestui întreit grup conjugal: 
ochii se întoarseră alarmaţi la dansul muştei pe chelie, ca şi cum s-ar fi 
îngrijorat ca nu cumva să sfârşească înainte de a prinde de veste. 

Oftând, se aşternu încruntat, cu toată încordarea voinţei, să asculte... 
Visul unei nopţi de Sabat, cânta de astă dată orchestra. Artistul se crede într- 
o horă de strigoi, înconjurat de năluci înfiorătoare şi de hidoşi monştri, 
adunaţi să dănţuiască la înmormântarea lui. Instrumentele se întreceau în 
bizare sunete stridente: la ţipete îndepărtate răspund alte ţipete de aproape. 
Grigore Stolnicul îşi alese din toată estrada un personagiu şi un instrument, 
care să-i ţintuiască luareaaminte bolnavă, substituindu-se infamei gâze şi 
hipnoticei chelii. 

O clipă crezu că a găsit. 

In stânga şi în fundul scenei, contrabasul îi apăru demn de toată 
atenţiunea. 

Il ţinea înşfăcat de gât un personagiu înalt, grav şi cu barbă, mândru de 
instrument şi mândru de rolul său. Când nu cânta, părea tot atât de fălos ca 
un australian din ţinuturile hiperboreene, pozând înaintea unui aparat 
fotografic alături de un instrument bizar şi monstruos, poate capcană de 
vânătoare, poate instrument muzical, poate cutie misterioasă de vrăji, poate 
unealtă de supliciu, poate sicriu, poate un idol... 

Deodată se apropia un pas. Strângea mai zdravăn gâtui cutiei sonore 
de lemn, s-o asfixieze. Trăgea cu arcuşul câteva mârâituri joase, ca o 
borboroseală de înecat, reteza un sunet, înăbuşindu-l pe strună, şi imediat, 
după ce sfârşea, rezemat într-un picior, în neclintire de statuie, privea 
triumfător sala, cu o superbie demnă de un mai nobil rol. 

Ochii iui Grigore Stolnicu însă, reci la acest vesel şi atrăgător spectacol, 
se întorceau irezistibil la muscă şi la chelie. 

Strigoii dănţuiau urlând mai desfrânat. lubita apare la orgia valpurgică 
şi e întâmpinată cu chiote dezmă-ţate: melodia ei suavă şi-a pierdut noblețea 
austeră, e acum un joc trivial şi grotesc. Toată orchestra pare molipsită de 
frenezia rea şi deşănţată, toate instrumentele urlă şi chicotesc infernal; iar 
musca de pe chelie, ca şi cum ar întrupa în minuscula ei făptură tot clocotul 
acesta nebunesc, sare, horeşte, se învârte, ţupăie şi bate din pinteni pe luciul 
sticlos. 

Grigore Stolnicu simte un gând stupid invadându-l. Să ridice palma 
uşor, uite aşa, uşor, şi plisc! Să turtească musca jucăuşă, curmându-i 
bezmeticul sabat... 

Işi şterse fruntea, cu batista mototolită de sudoare. Ca din greşeală, 
cercă un vicleşug: mişcându-se din loc, atinse cu programul chelia, alungând 
musca o clipă şi cerându-şi politicos iertare. 

Domnul se răsuci pe jumătate, plescăind un „Ţi-ţi” impacientat. Tânărul 
vecin, cu obrazul punctat de coşuri, îl privi curios şi nedumerit. Gulerul lui 
Grigore Stolnicu deveni leoarcă de năduşeală, să-l stoarcă. 


Ştia acum că nu va mai scăpa decât fugind. Îşi încleştă amândouă 
mâinile de braţele fotoliului, cu ochii lărgiţi la sabatul muştei, cu toată voinţa 
deznădăjduit încordată, să nu dea ascultare îndemnului perfid: „Uite aşa! 
Uşor, ridic palma uşor de tot, uşurel, şi pe urmă, fulgerător: plişchi!” 

Nebuneasca orgie a orchestrei şi năucul dans al muştei atingeau acum 
paroxismul. In stridenta întrecere de chiote se amestecau dangăte funebre de 
clopot, parodia de Dies irae se împletea cu hora de strigoi, toate alămurile, 
coardele, tobele, talgerile, dezlănţuite, umpleau sala de toate răcnetele 
iadului şi se concentrau în măruntul joc pe loc al găzei demonice. 

In ignoranţa sa totală întru cele ale muzicei, Grigore Stolnicu nu ştia 
când se va sfârşi Simfonia..., să-i sfârşească şi lui supliciul. Incă zece minute? 
Cinci? O! De-ar rezista să nu ridice palma uşor, uite aşa, uşoruşurel, şi 
repede, plişchi! Să curme chindia muştei! 

Nu aşteptă nici zece minute, nici cinci. Cu înfăţişare suferindă şi 
neţinând seamă de toate ţâstâiturile scandalizate, îşi făcu loc, ridicând tot 
şirul publicului din bancă, şi o zbughi spre ieşire, la aer şi la libertate. 

II. 

CHORAL. 

Cu mâna rezemată de perete, încălţându-şi galoşii la garderobă, simţi 
cum îl scutură frigul culoarelor glaciale prin cămaşa ud lipită de trup. 

Nu aşteptă restul, lăsând mărinimos bancnota întreagă, şi călcă 
duşmănos, cu gulerul blănii ridicat, pe scări, în noaptea rece şi pură. 

Ningea. 

Cea dintâi ninsoare din acest an. Când intrase în sală, abia fulguiau 
câteva steluțe singuratice şi timide. Acum se aşternuse pe iarnă deplină. 

Sub picioare, zăpada se strivea moale şi mătăsoasă. In vitrinele 
luminate, fulgii jucau festiv, ca o ninsoare artificială, de teatru. 

Femeile înfăşurate în blănuri scumpe şi calde chicoteau sonor, 
întinzând mâinile smulse din mănuşi să culeagă stelele cristaline şi albe, îşi 
ofereau obrajii să simtă acăţându-se fulgii în gene, vorbeau vesel şi bucuros, 
cum fac totdeauna orăşenii la prima ninsoare. 

Grigore Stolnicu păşea în această generală îmbucurare, a firii şi a 
oamenilor, încruntat şi deznădăjduit. 

El ştia ce însemnase aceasta, iar sufletul îi era amar. 

Porni spre Şosea. Mişcare! li trebuia mişcare. Şi, grăbind paşii, fugea de 
el. 

„A treia oară! Aceasta mi se întâmplă a treia oară!” gemu, scuturat de 
frigul care-i îngheţa cămaşa udă, sub blană. 

Intr-adevăr, aceasta i se întâmplă a treia oară, în doi ani. 

Ceva necunoscut, insinuant, rău şi inexplicabil, se strecura în viaţa lui 
simplă, rectilinie şi lipsită până atunci de orice mister şi orice surprize. 

Era om tare, stăpân pe el, măsurat în fiecare act, când o imperceptibilă 
sminteală a mecanismului precis îl alarma acum pentru a treia oară, făcându- 
| să se aplece cu spaimă deasupra unei genune, atras afund, irezistibil. Nu se 
recunoştea. Nu-şi explica. El, care îşi explică totul şi nu întâmpinase în viaţă-i 
nici o turburare şi nici un obstacol. 


Căci era un rar şi mândru exemplar omenesc Gri-gore Stolnicu, „acest 
fiu al operei sale, glorie a învăţământului şi ştiinţei româneşti”, cum îl numea 
cu drept cuvânt un anuar universitar sub fotografia în ţapănă ţinută de gală, 
cu tot şiragul de decoraţii făcând zaimf multicolor deasupra inimei lui uscate 
şi reci, de cărturar. 

Totul fusese socotit în existenţa aceasta: totul prevenea, înlăturând cu 
ani înainte cea mai neînsemnată stavilă care i-ar fi întârziat înălţarea 
metodică. Grigore lonescu-Stolniceni fusese semnătura lui de student 
sârguincios sub primele articole de filologie, Grigore lonescu-Stolnicu 
devenise semnătura mai târziu, în anii doctoratului, ca pe urmă să se prefacă 
în Grigore lon Stolnicu şi, în sfârşit, în decretul catedrei definitive să rămână 
Grigore Stolnicu, simplu, spre a se deosebi pentru totdeauna de liota 
loneştilor anonimi, mediocri şi obscuri, din această ţară abundând în prea 
mulţi loneşti. 

Dar chiar numai banal şi comun Grigore lonescu de-ar fi rămas, şi tot 
s-ar fi aflat astăzi înaintea tuturor, distanţându-i de-o poştă, într-o carieră 
care i-ar fi înnobilat numele, cum a onorat universitatea şi şti-inţa 
românească. Studiile lui sunt citate în cursurile savanților; prelegerile lui sunt 
populate întotdeauna până la ultimul loc din amfiteatru; autoritatea lui a 
crescut în fiecare an, şi deodată, neaşteptat, în calea deschizându-se neted 
întinsă până la sfârşitul vieţii şi carierei, firul acesta subţire şi roşu, care-i 
joacă nălu-ciri pe dinaintea ochilor şi îl atrage în cele mai bezmetice ispite... 

IV. 

RONDO CAPRICIOSO. 

Intâia oară a fost acum doi ani când Grigore Stolnicu s-a mutat în casa 
cea nouă, încăpătoare şi monumentală, ca să corespundă înaltei situaţii. 

Tot atunci îşi primenise şi mobila salonului. 

Era o mobilă minunată, sobră, într-un stil unitar şi sever, cum 
comandase după îndelungă chibzuială din catalogul Expoziţiei decorative, din 
acel an, la Paris. Alesese în cea mai bună înţelegere cu nevasta: amândoi 
aveau drept să se simtă deopotrivă de orgo-lioşi că atât de repede şi de 
iscusit ştiuseră să se acomodeze cu ritmul veacului, în vreme ce la ceilalţi co- 
legi de facultate interiorul caselor dovedeşte o jalnică lipsă de gust şi o atât 
de sărăcăcioasă şi mucegăită fantezie. Ca la decan, bunăoară, unde camera 
de primire e mai urâcioasă decât o cancelarie de arendaş. 

lar în mijlocul acestei desăvârşite înţelegeri, când totul era orânduit, 
nemotivat, Amelia, cu toate discu-ţiile şi argumentele lui, se încăpăţinase să 
păstreze oglinda venețiană, moştenită de la bunici. 

E drept, una din cele mai frumoase oglinzi venețiene care au ieşit 
vreodată din fabrica de la Murano. Uriaşă, ornată cu împletituri străvezii de 
sticlă şi cu albastre, verzi şi purpurii caboşoane, împodobită cu trei 
mănunchiuri de sfeşnic de câte trei braţe fiecare, dar cu desăvârşire nelalocul 
ei, în armonia strictă şi simplu geometrică a salonului. 

Discuţia s-a înveninat până la cele mai grele cuvinte şi imputări. Cea 
dintâi, în zece ani. Il surprindea mai cu seamă încăpăţinarea ne justificată, 


orbească şi neclintită a Ameliei, îndeobşte docilă şi cu temperament de 
moluscă. 

Trei zile nu şi-au vorbit, aşezându-se muţi şi ostili, unul în faţa altuia, la 
masă, ocolindu-şi privirile, adresându-se prin intermediul slugilor: „Intreabă 
pe domnul dacă serveşte cafea!” „Vezi dacă coniţa iese astăzi în oraş!” 

Dar la sfârşit, tot voinţa femeii a biruit. 

Oglinda a rămas, pretențioasă, şi întortocheată, să anuleze stilul net şi 
atât de modern al salonului de primire, tronând în mijlocul peretelui, 
demodată, agresivă şi ridicolă. 

Grigore Stolnicu evita să mai intre în salon, îi părea că oglinda rânjeşte, 
făcându-i în ciudă, şi că tustrele sfeşnicele de sticlă, cu ale lor câte trei braţe, 
încep crăceşte să-i dea cu tifla. 

Se silea să n-o vadă când trecea din întâmplare. Se aşeza cu spatele 
când primea mosafiri, să n-o aibă sub privire. Dar abia păşea pragul şi nu-şi 
mai putea desprinde ochii; iar când stătea cu spatele la dânsa, avea impresia 
că-l strâmbă pe dindos, că-i deformează fie-care gest, că-i parodiază 
solemnitatea profesorală, tăindu-i toată pofta de vorbă şi silindu-l să ia o 
înfăţişare atât de preocupată, încât mosafirii se ridicau să plece, crezând că-l 
rețin de la cine ştie ce grabnice afaceri sau că e abătut, din cine ştie ce 
neplăceri. 

Până când, într-o după-amiază, la birou, în mijlocul lucrului, prezenţa 
oglinzii în încăperea de alături i s-a părut deodată atât de monstruoasă şi de 
imposibilă, că n-a rezistat îndemnului să meargă în prag şi s-o mai privească 
o dată. 

Era o mare linişte în toată casa. 

După-amiază deşartă de duminecă. _ 

Amelia lipsea; lipsea şi fata din casă. In tăcerea nefirească, oglinda se 
lăfăia arogantă pe întreg jumătatele de perete, iar cele trei sfeşnice cu câte 
trei braţe îi trimiteau de trei ori câte trei tifle neruşinate. 

Ca şi adineaori, fruntea i s-a scăldat în sudoare, înaintea ochilor jucau 
numai cele trei sfeşnice de sticlă răsucită, gesticulând scălâmbăiat. 

S-a întors şi a luat bastonul din antret, s-a apropiat ocolit ca la pândă şi, 
cu sete, a lovit de două ori, în plin, drept în mijlocul lacului imobil de lumină. 

La întâia lovitură, oglinda a rezistat. Era doar de cel mai durabil şi mai 
garantat cristal! Dar la a doua izbitură, o stea neagră şi uriaşă a plesnit raze 
inegale de la mijloc spre lături, şi o ţandără i-a zburat la picioare. 

Liniştit şi eliberat de tortură, a închis uşa, a pus bastonul la un loc şi a 
lucrat cu spor, până ce s-a făcut întuneric în birou. Pe urmă a ieşit la 
plimbare; era, ca niciodată, bine dispus; s-a trezit fredonând, el, care n- 
avusese niciodată ureche muzicală şi nu izbutise să înveţe până la sfârşit o 
cât de banală arie. 

Când s-a întors acasă, scandalul era în toi. Toată vina cădea, fireşte, pe 
fata din casă, care făcuse dimineaţa curăţenie. Desigur, scăpase peria de 
măturat păianjenii ori altceva. 


Nici o clipă, Amelia nu şi-a închipuit că adevăratul vinovat s-ar putea să 
fie el, care fuma, atât de calm şi tăcut, tigarea, Nici atunci când, după ce-a 
sfârşit de plâns, cu ochii roşii, i-a spus cu mustrare: 

— Ei, acum, Grigorel, eşti satisfăcut. Ai scăpat de oglinda care-ţi stătea 
pe suflet! 

Nu ştia, Amelia, cât de adevărat vorbise! 

Pe fata din casă au dat-o afară. Mai ales că în dezvinovăţirile ei 
deznădăjduite, năpăstuita, epuizând toate argumentele, ajunsese la 
ameninţări neobrăzate şi fără sens. 

V. 

ANDANTE, MA NON TROPPO. 

A doua oară a fost întâmplarea cu telefonul. 

Tot atât de absurdă şi înfigându-se tot atât de neaşteptat, să-l tortureze 
până ce şi-a găsit singur eliberare. 

Lua masa la un restaurant cu un fost coleg de şcoală, acum inginer, pe 
undeva, pe Valea Prahovei. Inginerul nu era singur; îşi adusese încă trei 
confraţi, prieteni, mai tineri. Trei indivizi din neamul vorbăreţ şi zeflemist, pe 
care el nu s-a învăţat încă să-i sufere. 

Unul, cu deosebire, îi zgâriase nervii cu hohotul izbucnind chicotit, ca 
un copil care se gâdilă. Era roşcat, cu pistrui şi cu nasul în sus, adulmecând 
parcă aerul să vadă de unde ar putea culege un motiv de giumbuşlucuri. 

Imita foştii profesori, directorul societăţii petrolifere unde lucra, actorii 
şi diferite personagii politice. Le strâmba glasul şi le parodia gesturile. Ceilalţi 
făceau un haz nemaipomenit şi păreau mândri grozav de un asemenea 
camarad. 

Când tăcea, se întreceau să-i aducă aminte: 

— Matache, te rog... L-ai uitat pe lohn Brambury, când vine în inspecţie. 

Matache îşi punea ochelarii pe vârful nasului, pufăia nemulţumit în 
dreapta şi în stânga, pe nări, vorbea răs-tit, gutural, sacadat, ca lohn 
Brambury, în inspecţie. 

Pe urmă, către sfârşitul mesei, încălziţi de vin, începuseră să 
povestească diferite farse, cu mai mult ori mai puţin duh, din anii de 
politehnică. El asculta distrat şi oarecum dispreţuitor. 

De altfel, era sigur că îndată ce se vor despărţi, spre înveselirea 
amicilor, Matache are să-l imite, cum stă sever, cum mănâncă şi cum tace, 
cum ţine furculiţa şi cum deşartă paharul. Dar puţin îi păsa. 

În aceste amintiri din juneţea şcolară, tot Matache, cel roşu şi pistruiat, 
juca rolul de căpetenie. El iscodise toate şi tot el le povestea, cu o modestie 
inocentă, din care scotea cele mai irezistibile efecte de râs. 

Camarazii îi dădeau ghes când părea că a sărit un capitol din 
repertoriu. 

— Dar aia, Matache?... Aia cu telefonul? E formidabilă. Zi-o tu... 

— Teroarea telefonului..."? E bună! Recunoscu cu modestie Matache. 
Aia spun şi eu c-a fost bună. 

Şi povesti „Teroarea telefonului”. 

Era o născocire prostească şi de-o scandaloasă lipsă de gust. 


Alegeau din cartea de telefon un personagiu; de obicei, unul antipatic, 
grav şi cât mai ocupat. Avocaţi, medici celebri, oameni politici. 

Chemau numărul. Dacă la telefon răspundea servitoarea ori secretarul, 
rugau politicos să se prezinte chiar victima la receptor, fiindcă aveau o 
comunicare personală. Pe urmă, când glasul întreba cu nevinovăție, după o 
scurtă introducere, se năpusteau cu o ploaie de cuvinte injurioase, frânturi de 
versuri, nume înşirate incoherent, ca un monolog absurd de nebun. 

Până când victima trântea telefonul. 

A doua zi începea altul, din altă parte, chemând întotdeauna acelaşi 
număr. 

În mijlocul mesei, la restaurant şi la cafenea, unul din cei trei se ridica 
amintindu-şi că şi-au cam neglijat în ziua aceea victima; dădea fuga la cabina 
telefonică, îşi debita monologul şi se întorcea pe urmă să-şi vadă liniştit de 
treburi. 

Teroarea aceasta scosese din sărite câţiva nenorociţi. Cu deosebire un 
dentist, faimos pe vremuri. 

Îl chemau: „Alo! D-rul Fuchs? Domnule doctor, v-aş ruga dacă aveţi 
cinci minute... Alo? Ascultaţi...?” 

Omul asculta atent, crezând că are de-a face cu un client care cere o 
oră de consultaţie. 

Şi atunci începea monologul dobitocesc, înşirând tot soiul de nerozii, 
cum Matache improviză o mustră: „Cinci căţei de usturoi turbaţi m-au muşcat 
aseară de măseaua de minte, însă Ghiţă Berbecu a fugit pe sârma de telefon 
strigând: „Săriţi, oameni buni, că briciului meu i-a crescut barbă! Dar ce 
barbă-bărbărie, care stă în colivie, pe o stâncă neagră, într-un vechi castel, 
te-am aşteptat, tu însă nu-uuu, tu însă nuu-uu...!,,, 

Toate rostite volubil, ca să nu îngăduie nici o întrerupere. Celălalt 
trântea telefonul, înjurând. Şi îşi înjura acum şi clienţii cei adevăraţi, care-l 
chemau fără nici o intenţie şugubaţă, fiindcă bietul dentist era sigur că toată 
introducerea nu era decât un vicleşug perfid al misterioşilor conspiratori, ca 
să-l reţină cu pâlnia în ureche până începe ţicnită lor persecuție. 

Lumea scornise că dentistul a înnebunit; clienţii au început să-l 
părăsească; nenorocitul slăbise, nu-şi mai rădea barba, îi tremurau mâinele; 
când auzea clopoţelul telefonului, strângea pumnii, amenințând şi 
spumegând. 

Aceste toate le povestea Matache, cel roşu şi pistruiat, cu o ipocrită şi 
neruşinată modestie, spre înveselirea celorlalţi doi comparşi, strâmbându-se 
de râs, ştergându-şi lacrimile şi exclamând... 

— Teribil Matache ăsta!... Unic. Zi, Matache, cum făcea doctorul Fuchs 
când îl chema vreo clientă adevărată la telefon? 

Matache, rotunjind din pumn o pâlnie imaginară de telefon, se oţăra ca 
doctorul Fuchs, înjurând şi stropşindu-se cu cele mai comice schime. 

Grigore Stolnicu ascultase cu scârbă, cum ascultase adineaori cei doi 
vecini flecari de bancă. La masa de alături, un individ mânca hulpav şi 
clefăind o coşcogea porţie de varză. Mirosul gras şi sleit de varză îi mărise 
dezgustul acelei seri pierdute în atât de nefolositoare şi trivială companie. 


Până a doua zi uitase. 

Pe fostul coleg nu l-a mai întâlnit niciodată. 

Dar după o lună, într-o dimineaţă, când lucra la birou şi orânduia o cutie 
de fişe, deodată, fără pricină, s-a simţit neliniştit şi a ridicat ochii. Telefonul îi 
atră-gea privirea, parcă atunci îi observa întâia oară pre-zenţa. 

Telefonul şi amintirea neobrăzatei născociri. 

Prin fereastra deschisă, de la subsolul casei din faţă, năvălea un miros 
triumfal de varză prăjită. Un miros care trebuie să fi inundat toată strada, tot 
cartierul, jumătate de oraş. 

A închis fereastra, a vrut să lucreze înainte şi n-a mai fost în stare. S-a 
mutat în altă cameră, să citească. A revenit. Mirosul verzei stăruia, cum 
stăruia şi gândul nebunesc şi rău: „Ce-ar fi dacă şi el?... Ce absurd! El, om 
serios, profesor universitar, savantul cu reputaţia trecută de frontieră...!” 

A ieşit din casă. S-a plimbat. După-amiază, la cursuri, era indispus. A 
vorbit de mântuială, fără convingere, preocupat. Seara, când s-a aşezat 
înaintea biroului, telefonul i-a țintuit din nou privirea, imperios... A întins 
mâna, a retras-o îndărăt, ca un om cinstit care luptă întâia dată cu ispita 
furtului. O săptămână a rezistat. 

Până când, ca să se elibereze, a deschis cartea telefonică şi a ales un 
număr. A chemat politicos, dar emoţionat, cum nu fusese în viaţă vreodată. l- 
a răspuns un glas amabil: 

— Da! Aci! Ce poftiţi, vă rog? 

Grigore Stolnicu nu avea pregătirea, experienţa şi imaginaţia celor trei 
inchizitori ai „teroarei telefonice”. De aceea, în primul moment, luat din scurt, 
n-a ştiut ce să spună şi s-a bâlbâit. 

Pe urmă, repede, într-o subită inspiraţie, şi-a arun-cat ochii pe manualul 
care se afla deschis în faţă şi a citit pe nerăsuflate un aliniat: „Rom. urdă, 
cum se vede din termenii romanici şi din senzurile de zer, jintiţă, cu care a 
pătruns în unele limbi slave, duce la un prototip în sensul primitiv de materie 
zeroasă... Derivatul ar corespunde ca sens lui seraceum. Din punct de vedere 
formal, trebuie să vedem sau un schimb de sufix, cu lat. idus, întrucât în lat. 
vulg. Nu ar exista ceva analog, sau şi cu păstrarea sufixului grecesc, dar cu 
schimbare de accent...” ă 

— Ce voiţi, domnule? Ce înseamnă? Işi pierdu răbdarea necunoscutul 
din celălalt capăt al sârmei. Aţi greşit, aci e numărul... 

Receptorul ţăcăni, trântit de o mână enervată la capătul firului, şi 
Grigore Stolnicu rămase cu pâlnia de ebonită sfârâind în urechi, ca o tavă de 
varză călită la foc. 

Dar nu mai voia nimic, nici nu greşise numărul. 

Se răcorise de chinuitoarea prigoană. Însă cu ce umilitor şi dezgustător 
preţ! 

A doua zi a trecut prin faţa casei cu adresa din car-tea telefonică. A 
aşteptat, pândind ca un poliţist stângaci, până ce a ieşit un domn bătrân, mic 
la statură, îngrijit îmbrăcat, miop şi purtând umbrelă neagră, subsuoară. 
Mergea mărunt pe lângă ziduri. Se opri să se uite cu dezaprobare la doi copii 


care întărâtau un câine-lup printre zăbrele. La colţul străzii strecură discret o 
pomană orbului cu ochii de albuş coagulat. 

Ghici astfel, fără să-l cunoască şi fără să afle de la nimeni, după simpla 
înfăţişare, că trebuie să fie un moşnegel simpatic, politicos şi de treabă. Un 
rentier ori un pensionar, care face bucuria nepoților aducându-le cadouri în 
buzunarul pardesiului sau care îşi va lăsa averea unei instituţii filantropice. 

Aceasta era „victima lui”, şi fu încă mai umilit de concretizarea acestei 
nevinovate victime. _ 

Dar a lucrat după aceea cu spor. In toamnă a tipărit al doilea şi ultimul 
tom din studiul său capital: Verbele derivate cu sufixul în „inire” şi 
postverbalele lor. După care a fost ales, cu unanim entuziasm, membru al 
Academiei. 

De atunci, nimic nu-i mai zdruncinase existenţa cuminte, orânduită, 
sârguincioasă şi respectabilă. Tre-cea prin salon fără nici o tresărire. 

Peretele văduv de oglinda venețiană, urcată în pod, nu-i aducea nici o 
mustrare. Telefonul nu-l ispitea cu nici o nebunească iscodire. 

Totul era tihnit, ca în viaţa prosperă şi fericită a unei ţări fără istorie. Şi 
crac! Intâmplarea din astăseară. Nu mai are nici o îndoială că, dacă mai 
întârzia un singur minut, nu şi-ar fi putut stăpâni pornirea să ridice palma 
uşor, uite aşa, uşurel, şi plisc...! 

VI. 

SIMFONIA DOMESTICA. 

Grigore Stolnicu simţea încă în palma făcută pumn în fundul 
buzunarului furnicarea îndemnului rău. 

Işi descheie blana şi abia acum îşi dădu seamă unde se află. 

Ajunsese aproape de capătul Şoselei, dincolo de Arcul de Triumf. 
Ninsoarea era aci de-o puritate mai nepământeană. Teii întindeau braţe albe, 
de uriaşi madrepori cristalizaţi. Maşini singuratice săgetau mute pe şoseaua 
capitonată. În evantaliul de lumină cretoasă al farurilor, fulgii se învolburau 
potopind nesfârşit. 

Şi totul era alb, alb, alb. 

Nefiresc de odihnitor, pur şi alb. 

Altădată, această primă ninsoare îl smulgea şi pe dânsul din gravitatea 
de totdeauna. Acum rătăcea ca un tâlhar, fără adăpost, urmărit de toate 
poliţiile din lume şi halucinat de înfiorătoarele remuşcări ale cugetului. 

Işi scoase pălăria, lăsându-şi fruntea rece sărutată de fulgi. Câţiva 
cristali i se topiră răcoros pe obraz, pe gene, în mustăţi. Avu senzaţia de 
copil, când fugea din casă, să strângă în pumn cea dintâi granată de omăt. 
Această amintire a vârstei fără de grijă îi aduse un început de liniştire. „Am să 
văd zilele acestea un medic”, îşi spuse şi îndată cântări în minte calităţile 
specialiştilor pe care ar putea să-i consulte, hotărându-se pentru cel mai 
ilustru. 

Căută un taximetru, să-l ducă acasă. Niciunul nu era liber. Claxoanele 
îşi răspundeau sonore şi bucu-roase în cernerea albă. In dosul geamurilor 
luminate, pasagerii priveau aplecaţi la spectacolul înviorător de afară. Se 
urcă în tramvaiul de la Bufet. 


Un tramvai nou, proaspăt vopsit, mirosind a ulei şi purtând pe geamuri 
placarde colorate de reclame: un automobil pe un vârf de munte cu şoseaua 
în serpentină; o spălătoreasă care întrebuinţează un săpun faimos, încât 
surâde încântată ca şi cum cu acest săpun îndeletnicirea de spălătoreasă ar 
fi devenit magic cea mai graţioasă meserie din lume; tocuri de cauciuc; „Fii 
frumoasă prin săpunul Elida”. Tramvaiul era gol; numai conductorul, o 
bătrână ghemuită într-un şal negru, ascunzându-şi sub fustă picioarele în 
ghete bărbăteşti, uriaşe, cârpite şi ude, un copil cu nasul roşu, cât un sfârc, şi 
o muscă, da, o muscă, o a doua muscă, abia mai supraviețuind acestui 
început de iarnă, amorţită, abia mişcând muribundă aripile. Grigore Stolnicu 
avea toată libertatea acum să-şi descarce neobservat înciudarea. Să ridice 
mâna încet, uşor, uşurel, şi plisc! 

Dar agonia muştei amorţite îl scârbi. Nu avea nici un haz. Nu prezintă 
nici un interes. 

Privi pe fereastră, afară, perindarea străzilor care, în vestmântul teatral 
şi alb, luau înfăţişări necunoscute şi ireale, de stranie capitală septentrională. 
Un timp fu departe de tot, aproape de cercul polar. În capitala scandinavă, 
unde la un congres de filologie trăise o săptămână unică, printre oamenii 
înfăşuraţi în blăni gigante, femei în pantaloni de sport, lunecând şerpuit pe 
schiurile paralele, sănii bizare, înguste şi înalte, apărând şi dispărând în 
argintia clinchetire a zurgălăi-lor, pini negri, scuturându-şi pale groase de 
zăpadă... Acolo, preşedintele congresului îi pomenise numele cu generoase 
elogii şi o gazetă îi publicase fotografia, numărându-l printre cei mai valoroşi 
savanţi ai Europei. Totul îl încântase şi tot fusese prilej de mulţumire. 

La staţia de tramvai cobori readus la realitate, ca un emigrant fraudulos 
debarcat la cel dintâi port, unde nu-i rămânea decât să se descurce singur. 

Acasă intră în vârful picioarelor, lipind uşa cu luareaminte, trecând mai 
întâi în camera fetiţei. 

Copila dormea în căruciorul-leagăn, cu mâinile grăsulii ridicate 
deasupra capului. Când se plecă să o sărute, zâmbi prin somn, dezvelind 
gingiile roze, fără dinţi. 

Doica, somnoroasă, se ridică într-un cot şi căzu la loc, toropită de 
căldura greoaie. 

Cum putea fi oare turburată atâta linişte, curmată această viaţă care-i 
încununa munca lui eroică, numai fiindcă-i mijeau din când în când nişte 
îndemnuri necugetate, absurde, dar, oricum, inofensive? 

„Mâine mă duc la medic!” hotărî Grigore Stolnicu. 

Amelia nu dormea. Îl aştepta citind, cu lampa învelită în capuşon 
albastru la căpătâi. 

Îi depuse pe frunte sărutul conjugal: 

— A fost interesant concertul? Întrebă lăsând cartea pe piept şi 
privindu-l cu braţul răsfrânt sub cap. 

— Mnda!... Un program foarte variat... Răspunse fără entuziasm 
Grigore Stolnicu, începând să se dezbrace. 

Amelia zări blana aruncată pe scaun, înstelată de fulgii care se topeau. 


— Ninge? Ce bucuroasă sunt că ninge! Mâine o să ies numaidecăt din 
casă. Imi ajunge o săptămână!... 

De-o săptămână nu călcase pragul afară, deşertând tot soiul de sticle 
cu siropuri, elixire şi înghițind tot soiul de prafuri. Doctorul îi recomandase 
încă de anul trecut să petreacă iarna în Italia, dar au fost nevoiţi să renunţe. 

Nici Grigore Stolnicu nu putea lăsa cursurile; nici fetiţa de leagăn nu 
puteau s-o târască după dânşii. 

— Ţi-a fost mai bine? Vorbi Griigore Stolnicu, dezbumbiindu-şi bretelele 
şi venind să-i pună mâna pe frunte. Ţi-ţi! Tot ai febră! Constată nemulţumit, 
ca şi cum bolnava era de vină. 

— O! Foarte puţină... Se disculpă vinovata. Treizeci şi şapte şi două linii. 
Cu trei linii mai jos decât ieri. 

Amelia îşi dădu părul despletit de pe frunte; părul ei, care era bogat şi 
blond, de o culoare caldă şi grea, poate singura frumuseţe în făptura 
decolorată, anemică şi bolnăvicioasă. Avea poftă de vorbă după atâtea zile de 
schimnicie. 

— Am citit tocmai adineaori în Rampa! Spuse. S-a schimbat programul 
concertului. Acum îmi pare rău că n-am mers. De când voiam să mai aud încă 
o dată Simfonia fantastică! Ţi-a plăcut, Grigorel? 

Grigore Stolnicu se oţări amintindu-şi cum a ascul-tat el Simfonia 
fantastică. 

— Un fleac! O stupizenie! Decise cu severitate, descălţându-şi ghetele 
şi lepădându-le pe covor. 

— Cum o stupizenie, dragă Grigorel? Poate au cântat-o prost. N-a fost 
repetată îndestul? Se miră Amelia cu mare interes. 

Grigore Stolnicu nu ţinu să explice de ce nu i-a plăcut lui Simfonia 
fantastică. Se vâri în aşternut, se întoarse cu spatele la lumină şi, înfundându- 
şi capul în perne, închise ochii mormăind: 

— Scuză-mă, Amelie... Mă doare capul. Noapte bună! 

Femeia mai vru să spună ceva. Se răzgândi. Deschise cartea cu un oftat 
uşor şi reluă lectura întreruptă. 

VII. 

VARIATIONS SUR UN THCME ROCOCO. 

Doctorul depuse cartea de vizită pe călimară. Se ridică în picioare, să 
primească aşa cum se cuvine, cu toate onorurile, un client excepţional. 

Grigore Stolnicu fu mirat că un savant cu atâta faimă, un confrate întru 
celebritate, arată atât de puţin la trup: o adevărată stârpitură. 

— Luaţi loc! Îl pofti medicul, oferindu-i un fotoliu american, imens, 
elastic şi confortabil, ca un jâlţ de bancher. 

Apoi, ca să arate că nu-l socoate ca pe-un oricine, se aşeză şi el în faţă, 
scufundându-se în alt fotoliu, cum s-ar afla doi prieteni, în vizită. 

— Nu întreb cărui fapt îi datoresc plăcerea acestei vizite! Vorbi piţigăiat 
şi surâzând cu o dezagreabilă sclipire de ironie în ochii mici şi vii, care şi 
începuseră să-şi cântărească pacientul. Din nefericire, nimeni nu mă vizitează 
de plăcere. 


— Exact! Aprobă Grigore Stolnicu, privindu-l de sus în jos, căci rămânea 
înalt şi voinic chiar între braţele jâlţului care-i înghiţise. 

Şi povesti metodic, cu minuţiozitate de cărturar şi de profesor, toate 
întâmplările din ultima vreme, stăruind asupra celei de aseară. 

Medicul-pitic asculta cu acelaşi surâs de aprobare, dând din cap la 
fiecare episod, de s-ar fi spus că ştia dinainte tot ce trebuia să urmeze şi s-ar 
fi mirat grozav să se fi petrecut lucrurile altfel. 

Împreunase palmele, cum fac copiii la rugăciunea de seară. Dar se 
vedea îndată că nu pune nici o cucernicie în acest gest. Işi juca degetele 
ascultând, împreunându-le şi despărţindu-le pe rând, privindu-şi unghiile şi 
suflând asupra lor, părând foarte preocupat numai de acest tip agasant, ca 
deodată, pe furiş, să arunce o uitătură piezişă şi muşcătoare, pe sub 
sprincene, povestitorului. 

Grigore Stolnicu observă că medicul are ochii mici, cenușii, foarte 
mobili şi foarte apropiaţi de rădăcina nasului, ca ochii de maimuţă. 

Uitătura era neomenesc de crudă, scormonitoare şi vicleană. 

— Aveţi ultimul buletin de analiză? Întrebă brusc şi autoritar când 
Grigore Stolnicu sfârşi. 

— Ce buletin? Nu înţeleg. 

— Analiza sângelui. Orice om civilizat trebuie să-şi facă o dată pe an 
analiza sângelui şi a urinei! Declară sever medicul, stăpânindu-se încă să fie 
îndestul de politicos, fiindcă faţă de alţi clienţi, de rând, această observaţie 
era enunțată mai agresiv. 

Grigore Stolnicu mărturisi că nu s-a gândit niciodată să-şi facă 
asemenea analiză. A fost întotdeauna sănătos, nu s-a plâns de nimic, n-a stat 
în pat nici o singură zi de când era în şcoală. 

— Am un copil. O fetiţă. E sănătoasă şi robustă. 

— Aceasta nu înseamnă nimic! Hotări enigmatic medicul. Câţi ani are 
copila? 

— Abia a împlinit un an. Un an, două luni şi trei zile, ca să fiu exact. 

— Şi de câţi ani sunteţi însurat? 

— De doisprezece ani. E primul copil. Adevărat, un fruct cam târziu al 
căsniciei! Surâse, aproape scuzându-se, Grigore Stolnicu. 

Medicul ridică din sprincene, arătându-se cu totul satisfăcut că 
amănuntele clientului îi confirmă o părere dinainte făcută. 

— Tocmai ceea ce spuneam! Pentru tată, existenţa unui copil şi 
sănătatea unui copil nu înseamnă nici un indiciu. Pentru mamă, e cu totul 
altceva... 

Grigore Stolnicu nu căută să pătrundă senzul enigmatic al acestor 
sentinţe. Aştepta îngrijorat continuarea interogatoriului. 

Medicul se uita în vârful degetelor, apropiindu-le de buze în gestul lor 
de rugăciune, şi întrebă, fără să ridice ochii: 

— De ce-au suferit şi de ce-au murit părinţii dumitale? 

Grigore Stolnicu afirmă că şi părinţii lui au fost sănătoşi, până la 
sfârşitul vieţii. Mama i-a murit la cincizeci de ani de pneumonie. Tatăl, mai 
târziu, acum doi ani. N-ar şti să spună exact de ce. Era bătrân, peste 


şaptezeci de ani. Niciodată, niciunul n-au dat semne de vreo curiozitate, de 
nervozitate. 

— Şi bunicii? Unchii? Sora şi fratele tatălui şi ma-mei? Ereditatea nu 
merge întotdeauna în linie directă. 

Grigore Stolnicu îşi aduse într-adevăr aminte că unchii şi mătuşile, atât 
de pe tată, cât şi de pe mamă, au arătat oarecare ciudăţenii, iar unii au dus 
o viaţă îndestul de dezordonată. O mătuşă a fugit la cincisprezece ani, fără 
urmă. Un unchi era alcoolic şi a murit în azil. Altă mătuşă a fost trei ani 
nebună: se dezbrăca în piele şi se arăta la fereastră, făcând gesturi obscene 
trecătorilor. Un unchi era orb din naştere. Şi unul a fost toată viaţa cam sărac 
cu duhul; n-a fost capabil să înveţe alfabetul... Niciodată nu s-a gândit că 
poate fi vreo legătură între aceşti oameni şi dânsul; cum nici nu şi-a dat 
socoteala că familia lui are un cazier atât de încărcat. De altfel, de familia lui 
s-a desprins de mic. Erau oameni modeşti. Neam de funcţionari. El s-a ridicat 
numai prin el. . 

— Munciţi şi astăzi mult, nu este asa? Intrebă me-dicul, ridicându-se şi 
deschizând cu cheiţa un dulap, din care începu să scoată mai multe 
instrumente misterioase. 

— Evident! Cursurile. Studii în specialitatea mea. Comunicările la 
Academie. Am o carte sub tipar. Cinci-şase conferinţe pe an. Delegații, la 
diferite congrese... 

Piticul făcu un gest, copleşit, cu amândouă mâinile duse capac la 
urechi: ajunge! _ 

Il invită să se dezbrace de haină. Să dea în jos bretelele. In cămaşe, 
Grigore Stolnicu îşi apăru sieşi deposedat de orice prestigiu. 

Medicul-pitic îl ciocăni şi îl ascultă, ridicându-se în vârful picioarelor, ca 
să ajungă la pieptul bolnavului, înalt, spătos şi voinic. li încinse mâna cu un 
aparat ca un ceasornic, înregistrându-i tensiunea arterială. Il duse la 
fereastră, să-l privească la lumină în pupile. Il rugă să se uite fix la mai multe 
obiecte, la o oglindă pe care o purta repede de colo-colo, să citească cifrele 
de pe nişte cartoane pe care le schimba cu viteză de preşti [di] gitator. Il 
aşeză jos şi-l lovi cu un ciocănaş deasupra genunchiului, să-i verifice 
reflexele. 

Mic şi agil, trepăda învârtindu-se în jurul pacientu-lui, înălțându-se în 
vârful ghetelor care scârţâiau oribil, pipăindu-l, ca un copil neastâmpărat 
împrejurul unui elefant captiv şi docil. 

Grigore Stolnicu se supunea acestei expertize, cu un vag surâs de 
dispreţ. 

li părea nefiresc şi ridicol ca, dintre ei doi, cel bolnav să fie el, cel 
spătos, rumen şi cu pumni să dărâme un taur, iar leacul să i-l dicteze tocmai 
o asemenea stârpitură. 

Medicul îşi strânse toate uneltele în dulapul de sticlă, răsuci cheiţa şi o 
puse în buzunar. Işi spălă mâinile la robinet, se uită cu atenţie în palmă şi 
suflă un praf nevăzut, ca o ultimă îndoială. 

Părea acum foarte voios. 


Crăcănat, cu pumnii înfundaţi în buzunările pantalonilor, se uită în sus, 
la Grigore Stolnicu, cum se uită excursioniştii la un turn celebru. 

— Şi aşa, câteodată, nu te surprinzi şi cu alte curiozităţi? Intrebă cu cel 
mai amabil aer din lume. Curiozităţi inofensive, dar inexplicabile pentru un 
om de mare cultură ca d-ta? De exemplu, să nu calci pragul cu piciorul stâng. 
Sau, înainte de a începe să lucrezi, să-ţi aşezi cărţile într-un anumiit fel. Să 
crezi că într-un rând de haine îţi merge mai bine decât în altul... Nu ţi se 
întâmplă să nu poţi dormi dacă nu ţi-ai întors perna o dată cu faţa în jos? Nu 
te surprind, bunăoară, fără nici un motiv, pe stradă, idei ciudate? Bunăoară, 
teama că un poliţist ar putea să te confunde eu un escroc faimos şi să te 
aresteze în plin public? Sau teama că ar putea să-ţi cadă firele de la tramvai 
în cap şi să te electrocuteze? Sau teama că acasă s-a întâmplat o nenorocire: 
un început de incendiu ori a căzut copila din leagăn? 

Foarte surprins de această demonică devinaţiune, Grigore Stolnicu 
mărturisi că i s-au întâmplat şi i se întâmplă asemenea curiozităţi. Se miră că 
nici el nu le-a dat vreo atenţie sistematică şi minuțioasă, cum îi stă în fire. 
Acum şi le aminteşte întâia oară şi-şi dă socoteală de ele. 

Piticul îşi frecă mâinile bucuros, parcă încheiase cine ştie ce grozavă 
afacere. Dădea din cap la fiecare confirmare şi-l iscodea să-i mai stoarcă încă 
o spovedanie. 

Deodată făcu un semn cu palma, că e complet luminat şi că orice 
lămurire e de prisos. 

Ocoli biroul, să-şi ocupe locul pe scaunul înalt, de pe care Grigore 
Stolnicu observă că nu ajunge cu picioarele la pământ. 

Trase un bloc de hârtie şi începu să scrie cu un stylo enorm, litere 
enorme. Medita, turtindu-şi nasul cu capătul tocului de aur, se încrunta, făcea 
o pauză privindu-şi clientul cu dezaprobare, ca pe un acuzat, apoi surâdea 
propriilor sale cuvinte scrise. 

Rupse foaia cu luare-aminte, pe marginea punctată cu găurele, şi o 
flutură, ţinând-o cu două degete de o ureche. 

— Domnule coleg, spuse, deocamdată nu-mi pare ceva mai grav. 
Surmenaj. Ereditate cam încărcată. Urmaţi prescripţia de aci. Două luni de 
hidroterapie. Plimbări în fiecare zi în aer liber. Cât mai puţin lucru în birou şi în 
bibliotecă. Şi când se mai iveşte o impulsie, bineînţeles inofensivă, 
satisfaceţi-o imediat, înainte de a lua proporţii. Comprimarea impulsiilor 
inofensive degenerează în obsesii mai puţin inofensive! 

— Adică să prind muşte? Incercă o glumă Grigore Stolnicu, numai ca s- 
arate că nu-l impresionează mofturile savante ale unui impostor al ştiinţei. 

Doctorul însă îi reteză scurt şi sever întreruperea: 

— Acum vorbesc eu! Dumneata asculţi şi te supui, încă o dată: 
plimbare şi mişcare cât mai multă în aer liiber. Dacă se poate, să schimbaţi 
mediul şi preocupările pentru un timp. Un voiaj în străinătate e recomandabil. 
lar peste trei luni, îmi mai faci onoarea... O! Nu! Te rog! Suntem între colegi. 
Colegi de catedră. Poate mâine, colegi la Academie! Făcu medicul-pitic aluzie 
la candidatura sa apropiată, care-i era o secretă vanitate, şi respingânld 
indignat onorariul. 


Îşi însoţi clientul cu o politicoasă atenţie până la uşă. 

Pe urmă, când celălalt dispăru, se întoarse şi, cu o abilitate de 
prestidigitator, mistui în sertar hârtia de o mie împăturită, cum rămăsese pe 
marginea biroului, cu toate protestările sale înfocate. 

Îşi frecă mâinile sfrijite şi mici, cu o răutăcioasă satisfacţie. Scrise ceva 
într-un carnet, unde deschise o filă nouă. Şi iar îşi frecă palmele: „Asta, în doi 
ani cel mai târziu, prinde musca de-a binelea. N-o mai scapă.” 

Puțin la trup, bolnăvicios şi ipohondru, agresiv şi avar, ilustrul medic nu 
simţea în viaţă o plăcere mai desăvârşită decât atunci când descoperea unui 
client voinic, arătos şi prosper, semnele unei condamnări fără scăpare. 

VIII. 

MOLTO CRESCENDO. 

Grigore Stolnicu păşise în stradă cu hotărârea nestrămutată să nu 
iurmeze decât o foarte mică parte din prescripţiile medicului. Anume pe cele 
care-i stinghereau mai puţin îndeletnicirile variate şi urgente. 

Ba chiar şi atât îi păru prea mult. Erau mai degrabă tot atâtea concesii 
îngâmfatului pitic decât un regim absolut trebuincios sănătăţii lui, în care-şi 
căpătă îndată toată încrederea. 

Astfel, n-a renunţat la lucru, la conferinţe şi la tipărirea cărţii în curs, la 
comunicările Academiei şi la colaborarea revistelor de specialitate. Dar 
merse, conştiincios, în fiecare dimineaţă, la hidroterapie şi făcu două ceasuri 
de plimbare zilnică, pe jos, împărţindu-şi planul capitalei în zone pe care le 
străbătea metodic, ca un neostenit inspector al municipiului. 

La baie, sub împroşcarea pe rând îngheţată şi încropită a duşului, îşi 
admira în fiecare dimineaţă, cu sinceră vanitate, corpul rotund, musculos şi 
încă elasc-tic, cu toată vârsta şi viaţa de bibliotecă. 

Ceilalţi expuneau o jalnică anatomie. 

Picioare strâmbe, păroase şi ciotoroase, piepţi înguşti şi coşcovi, umeri 
căzând în jos, burţi spânzurând lăbăr-ţate, spinări de cocoşaţi; adevărată 
galerie de monştri. Şi nenorociţii mai puteau râde, ţupăi şi chicoti, cu 
dezgustătoarea lor înfăţişare! 

Printre dânşii, când trecea înfăşurat în halatul spongios, Grigore 
Stolnicu îşi sumeţea pieptul bombat, fără să vrea, înviorat de masagiul 
răcoritor şi fălos, ca un gladiator între mizere jivine omeneşti. Cum putea 
dormita oare o cât de neînsemnată meteahnă într-un asemenea trup, voinic 
şi intact? 

De câte ori pleca de la duşuri, ager şi cu paşi sprinteniţi, Grigore 
Stolnicu îşi repeta ca medicul la care a nimerit este, desigur, cel mai 
desăvârşit imbecil pe care i-a fost dat să-l întâlnească vreodată; dacă nu 
cumva e cel mai mistificator, speculând o epocă prielnică tuturor 
ipohonariilor. 

Gerul tăios îi îmbujora obrajii. Aspira cu nesaţ aerul aspru şi acidulat. 
Un ceas, străbătea cartiere necunoscute, unde nu călcase în cei douăzeci de 
ani cât trăise în capitală. 

Se întorcea dispus, întinerit, energic, cu poftă barbară de mâncare şi de 
lucru. 


După-amiază, altă oră de expediţie, în mahălăli şi străzi despre care 
nici nu auzise vorbindu-se până atunci. Şi iar poftă săllbatecă de muncă şi de 
mâncare. 

Niciodată n-a lucrat mai cu spor. Şi mai cu miez. Creierul şi nervii 
biciuiţi îşi dezmorţeau o a doua tinereţe. Mai fecundă şi mai triumfătoare 
decât cea adevărată, dintâi. 

În acest timp a rezolvat el definitiv, cu o strălucită fineţe de inteligenţă 
şi de erudiție, câteva etimologii, pentru care de un sfert de veac se 
încăieraseră, fără ieşire, toţi filologii şi grămăticii ţării, ajungând adesea până 
la injurii şi ameninţări de represalii corporale, după cum ştiut este că nu 
există o breaslă de savanţi mai iritabili ca neamul filologicesc. 

Grigore Stolnicu îi reduse la muţenie pe toţi. Autoritatea sa se afirmă 
fulgerător chiar pentru cei care cu o lună în urmă încă mai mărâiau. Se 
simţea crescut, era voios, tot ce-i clătinase fiinţa, cu absurde năluciri şi 
exagerate temeri, nu fusese decât un vis rău şi din fericire scurt. 

În ajunul Crăciunului se hotărî să-şi dăruiască o vacanţă de trei 
săptămâni peste graniţă. 

Nu pentru a da cumva vreo satisfacţie medicului-pitic, când îl sfătuise 
atât de stăruitor să călătorească. Ci mai mult pentru a folosi acest prilej să 
cunoască personal câţiva savanţi din Germania, Italia şi Elveţia, prieteni până 
acum prin epistole. 

La agenţia vagoanelor de dormit aşteptă până să-i vină rândul. Era o 
nemaipomenită înghesuială. O doamnă foarte vopsită şi grăind în toate 
idiomele Europei deopotrivă de stricat se instalase cu coatele pe pragul de 
lemn şi, după ce vârâse capul pe ghilotina ghişeului, cerea funcţionarului o 
îndelungă consultaţie, asupra liniilor mai avantajoase de călătorie, orelor de 
oprire, preturilor şi staţiilor de încrucişare. 

Plictisit, Grigore Stolnicu se silea să-şi omoare timpul şi nerăbdarea, 
privind prospectele colorate de pe pereţi, pentru care arătase întotdeauna 
mare slăbiciune, fiindcă citea în ele, ca într-o carte deschisă şi mereu nouă, 
semnele veacului. 

Acestea erau simple, moderne şi ademenitoare. 

Un tânăr schior, în flanelă albă şi cu braţele cruce, plutind în salt 
deasupra unui peisagiu nins: St. Moritz. 

Alături, o plajă, cu marea de un albastru ca esenţa de sineală şi o şosea 
curbă, cu rânduri de palmieri: Cannes şi Promenade de la Croisette. O 
gondolă din care se vede spatele unei perechi îmbrăţişate şi gondolierul 
ciupind strunele unei mandoline cât un jambon: Veneţia. 

Grigore Stolnicu îşi calcula împărţeala vacanței aşa ca să îndestuleze 
cât mai inteligent, în aceeaşi vreme, utilul şi agreabilul. Pentru o zi de 
întâlnire cu unul din iluştii colegi de peste graniţă îşi rezerva trei zile de 
hoinăreală fără scop. Stătea la îndoială tocmai dacă să se albată ori nu pe la 
St. Moritz, celebru pentru sporturile de iarnă şi unde ar fi găsit ceva din 
atmosfera încântătoare a capitalei scandinave cu bune amintiri, când un 
domn necunoscut, cu obrazul complet ras, îl salută foarte amical. 


Răspunse nedumerit. Cu un surâs de politeţe, îndestul de rece, şi cu 
jena omului care se crede luat drept altul. 

Era sigur că nu-l mai văzuse niciodată. Şi nu-l recunoscu decât după 
glas, când se apropie şi îi vorbi, cu bucuria nervoasă şi comunicativă a 
călătorilor în preziua unei plecări: 

— Şi dumneata dezertezi, vasăzică, domnule profesor? Se goleşte ţara! 
... E o adevărată epidemie de plecări. 

Ghiojdeanu, consilierul de la Casaţie (căci el era), îi scutură mâna, 
cercetându-l când pleacă şi unde pleacă. 

Grigore Stolnicu nu-şi putea desprinde ochii de la figura golaşă, plină de 
cute şi lipsită de orice relief, a omului care posedase cea mai frumoasă barbă 
din capitală. 

Niciodată nu-şi închipuise că foarfecele şi briciul pot schimba atât de 
catastrofal o fizionomie. Acum, Ghiojdeanu era un oricine; un anonim redat 
marelui anonimat. 

lar nenorocitul râdea foarte vesel şi cu cea mai inconştientă seninătate, 
ducând fără voie, din când în când, mâna la barba absentă, să o dezmierde 
cu gestul de o viaţă întreagă. 

„Canalia! Canalia”! Işi spuse Grigore Stolnicu, gândind la fantele 
pomădat din fundul lojei, care, aşadar, câştigase pariul, şi gândind la femeia 
în verde, complicea cu ochii serafici. 

— Pleci singur? Intrebă consilierul deposedat de barbă. 

— Singur. Nu e un voiaj de plăcere. Mai mult ca să mă întâlnese cu 
nişte colegi, profesori la Lipsca, la Roma... 

— Oh! In acest caz nu te invidiez deloc! Spuse Ghiojdeanu, ducând 
mâna spre bărbie şi retezând gestul inutil la jumătatea drumului, dând îşi 
dădu seama că nu mai are ce alinta. Eu nu mă pot despărţi un pas de 
nevastă-mea: nici o plăcere nu-mi tihneşte fără dânsa... Nu este defel 
modern menajul nostru, cum văd acum atâtea în fiecare zi: bărbatul într-o 
parte, femeia în alta. Noi, după zece ani de mariaj, reîncepem la fiecare 
douăsprezece luni voiajul de nuntă. 

Apoi, întrerupându-şi confesiunea, făcu semn amploiatului de la ghişeu: 

— Mă rog, biletele mele. Am reţinut ieri, prin telefon, trei bilete. Trei, la 
simplon! 

Luă biletele verzi, le împături în punga de piele şi, strângând mâna lui 
Grigore Stolnicu, se depărtă voios, cu obrazul lui golaş şi fără de nici un haz. 

„Nenorocitul!” îl compătimi Grigore Stolnicu. „Nenorocitul şi canaliile!” 
adaogă, glndindu-se că pleacă, aşadar, tustrei, trio perfect: soţul, soţia şi 
amantul. Cum de nu simte? De nu-şi dă socoteală? E doar un om inteligent, 
cultivat, ba chiar şi îndestul de spiritual. 

Îşi aminteşte că acum doi ani, cât se întâlneau în lo-calitatea de 
viligiatură, era un izvor nesăcătuit de anecdote. Cele mai multe, cu peripeții 
din viaţa soţilor înşelaţi. Voribea de funie în casa spânzuratului. Glumea pe 
socoteala altora, şi e bătaia de joc a unui individ oarecare şi a unei femei fără 
ruşine. „Toţi soţii[$unt, prin definiţie, imbecili!”, îi ţâşni în minte reflecţia 


vecinului antipatic din bancă, în seara concertului de la Ateneu, „Toţi soţii 
sunt, prin definiţie, imbecili!” 

Grigore Stolnicu a lăsat să-i treacă rândul la ghişeul de bilete. l-a luat 
înainte un tip roşu, făcându-şi loc obraznic, cu coatele, şi ţinând în mână un 
vraf de bancnote. În mâna stingă, unde inelarul poartă o verighetă: aşadar, 
un om însurat, un soţ, deci un imbecil prin definiţie. 

În loc să protesteze că domnul cel roşu i-a uzurpat locul, Grigore 
Stolnicu se înveseleşte în sinea sa că toată obrăznicia individului nu-l 
împiedecă să poarte stigmatul infamant: imbecil prin definiţie. 

Gândeşte aceasta, surâzându-şi lăuntric şi privind pe fereastră, afară, 
ca vecinii să nu-i vadă zâmbetul. lar zâmbetul i s-a stins deodată. 

Pe trotuarul din faţă trecea Amelia, alături de Nerone Creţeanu, 
asistentul lui de la Universitate. 

Amelia, e cu blana cea nouă, de vizon, şi merge afectat, cum păşeşte 
ea întotdeauna pe stradă. Asistentul lui, de obicei timid şi tăcut (la 
Universitate, studenţii l-au poreclit „Motanul”), spune ceva gesticulând foarte 
aprins şi, desigur, spune ceva foarte vesel, fiindcă râd amândoi. Ce-şi pot 
spune? 

De bună seamă îşi împărtăşesc un aforism asupra căruia sunt de acord: 
„Toţi soţii sunt, prin definiţie, imbecili!” 

Şi râd amândoi, şi râd, şi râd! 

Grigore Stolnicu a uitat de bilet. S-a lăsat împins de la ghişeu la 
fereastră, de unde i-a urmărit cu ochii până ce-au dispărut la colţul străzii. 

Îşi aminteşte precis cum Amelia s-a plâns astăzi-dimineaţă că nu se 
simţea bine şi că nu va ieşi din casă. Işi aminteşte tot atât de precis că 
Nerone Creţeanu, care e invitat de două ori pe săptămână, joia şi dumineca, 
la dânşii la dejun, s-a scuzat că săptămâna aceasta va lipsi, fiindcă o dată cu 
vacanţa trebuia să plece în familie, în Prahova. 

lar amândoi, cu toate acestea, sunt pe stradă şi râd, cu o familiaritate 
şi o voie bună scandaloasă, pe care n-au arătat-o niciodată în faţa lui, a 
soţului. 

„Fiindcă toţi soţii sunt, prin definiţie...” 

Grigore Stolnicu a rămas cu ochii ţintiţi la junele-reclamă în sweater 
alb, sărind cu schiurile peste peisagiul nins din St. Moritz. 

Priveşte, dar nu-l vede. 

El vede, în locul schiorului cu obraz trandafiriu şi capuşon allb, vede 
hohotindu-i asistentul cel timid şi tăcut. Nerone Creţeanu, care nu are nimic 
sportiv în înfăţişare şi în port: băieţandru modest, pe care l-a ales între toţi 
să-l împingă în cariera universitară, să-l îndrumeze şi să-l ajutore, ca pe un 
frate mai Mic. 

Râsul acela a crescut, ciudat de clar şi de neplăcut, cum râde într- 
adevăr Nerone Creţeanu, în momentele lui rare, dezvelind un dublu şirag de 
dinţi neregulaţi, verzui ca boabele de cafea crudă şi atât de laţi, încât s-ar 
părea că toată gura îi e plină de dinţi şi că, dacă va mai icni încă într-un 
hohot, ar împroşca în toate părţile cu dânşii. Aidoma, râsul acesta dezagreabil 
îi rânjeşte acum înaintea ochilor, acoperind peisagiul alpestru al placardei, 


toate amintirile încântătoare din ninsa capitală scandinavă, plănuirile lui de 
vacanţie, peretele, sala, tot publicul înghemuit în ghişeu. Şi un picur de 
gheaţă se rostogoleşte prelingându-se pe şira spinării, până când Grigore 
Stolnicu a ieşit afară, în stradă, fără să mai cumpere bilet. 

Era o zi de moină, cu burniţa înstelată ici-colo de fulgi topiţi înainte de 
a descinde pe trotuarele cu glodul vâscos. Sloiurile de pe acoperişuri se 
topeau şi cădeau sfărâmându-se în capul trecătorilor. O încâlceală de trăsuri 
şi de automobile întrecea tot ce văzuse Grigore Stolnicu până atunci. 
Vânzoleala capitalei din ajunul tutulor sărbătorilor. Şcolari gonind cocoţaţi pe 
piramidele de bagaje, spre gări. Trecătorii încărcaţi de pachete, strecurându- 
se pieptiş, împingându-se unul pe altul jos de pe trotuare, strigându-se, 
ghiontindu-se, chicotind. 

O zi murdară, fleşcăită şi de o trivială larmă, răcnită din toate goarnele 
maşinilor şi spurcată de toate sudălmile birjarilor, care făceau cu atât mai 
neprihănite şi mai dornice ninsul peisaj alpestru de la St. Moritz, nămeţii 
albăstrii şi feerieile păduri de pomi de Crăciun din iarna scandinavă. 

Grigore Stolnicu era aci, rupt de toate aceste mi-nuni, acum interzise şi 
inaccesibile; absent chiar de la hâda zi cu sloată, prin care trecea cu inima 
golită. Traversând Calea Victoriei, se opri cu botul unei maşini proptit în piept. 
Incă un pas, şi ar fi fost jos, în noroi. Conducătorul, cu toate frânele 
încleştate, scoase capul pe portieră, strigându-i înfuriat: 

— N-auzi când sun?... Imbecil! 

Trânti portiera şi dădu drumul motorului, trecându-i pe sub nas şi 
privindu-l cu ochii încă încruntaţi. 

Grigore Stolnicu nu e deloc, dar deloc indignat de insulta grosolană. 

Surâde cu amară seninătate de martir. 

l-a spus imbecil, şi el a gândit îndată, complectând: „Toţi soţii sunt, prin 
definiţie, imbecili!” 

Acasă a găsit, în sofragerie, trei tacâmuri întinse. 

Amelia n-a sosit încă, dar a vorbit la telefon fetei din casă să pună trei 
tacâmuri, fiindcă e invitat şi domnul Nerone Creţeanu. 

Nimic mai firesc. Astăzi e joi, ziua când asistentul lui Grigore Stolnicu, 
de doi ani, e reţinut fără excepţie la dejun. 

Amelia l-a întâlnit de bună seamă pe stradă. Nerone Creţeanu se 
răzgândise; amânase înadins, fiindcă nu voia să lipsească de la ultima masă 
înainte de plecarea profesorului în streinătate. Acestea le gândea foarte 
judicios Grigore Stolnicu şi era totuşi foarte iritat, fără astâmpăr în aşteptare, 
trecând din birou în salon, din salon în sofragerie şi de aci în camera fetiţei. 

Copila îi întinse din căruciorul-leagăn mânuşiţele grăsulii, cerându-se 
luată în braţe, ca întotdeauna. 

Grigore Stolnicu o privi posomorât, cu mâinile la spate, aplecându-se 
deasupra leagănului fără nici o dragoste, ca un vizitator când se uită la 
piesele anatomice din borcanele cu spirt ale muzeelor. 

Doica aştepta alături, în picioare, respectuoasă şi mândră în acelaşi 
timp de odrasla care prospiciase atât de rumenă din laptele ei. 


— Acuma s-a liniştit Cocuţa! Vorbi grăbindu-se să-i dezvelească buzele, 
ca să arate noutatea cea mare: două puncte albe străbătând gingiile roze. S- 
a liniştit; i-au ieşit dinţii. De-acum putem loade cu dinţişolii noştii şi fliptulă, 
nu e aşa, Coca-mică? Adăogă la plu-ral, pentru amândouă, schimonosindu-şi 
limba, ca să facă aşa cum ar gângăvi copila. 

Grigore Stolnicu îşi continuă examenul încruntat, fără să arate nici un 
entuziasm la această noutate cu proporţii de eveniment pentru un părinte. 

Are să-i crească dinţi laţi şi neregulaţi, verzi, ca boabele de cafea crudă, 
sau dinţi regulaţi şi mărunți, ca ai lui şi ca ai Ameliei? 

Clo-Clo întinde mânuşiţele de gânganie omenească, cerându-se în 
braţe şi neînţelegând această injustă dizgrație. Are ochi apoşi, de un albastru 
decolorat, cum nu sunt nici ochii lui, nici ochii Ameliei. „Aceasta nu înseamnă 
nimic!” i-a spus medicul. „Pentru tată, existenţa unui copil nu înseamnă nici 
un indiciu. Pentru mamă, e altceva...!” Acum înţelegea abia sensul enigmatic 
şi impertinent al acestor cuvinte. Mârşava insinuare. Într-adevăr, pentru tată, 
sănătatea unui copil nu înseamnă nimic, fiindcă un tată legitim poate să fie 
înscris ca atare numai în actele de stare civilă, pe când în realitate... Nu sunt, 
oare, toţi soţii imbecili prin definiţie? 

Clo-Clo a început să să scâncească, desfigurându-şi obrazul, care-a 
devenit deodată vânăt şi respingător. Cei doi dinţişori albi, răsăriţi în gingiile 
moi, o sluţesc încă mai mult. Grigore Stolnicu i-a întors spatele, trântind uşa 
de-au zângănit toate ferestrele şi-au detunat toate odăile. 

Doica, solidară cu pruncul în această inexplicabilă dizgrație, a luat 
copila în braţe. O împacă legănând-o şi amenințând cu degetul spre uşa 
închisă: 

— Tătâcu e un ulât!... Na! Lasă că-l învăţăm noi cum să se poalte cu o 
plincipesă aşa de mumoasă ca Coca-mică! 

Clo-Clo, mânioasă şi ofensată, vânătă ca un ficat şi arătându-şi cei doi 
dinţi, mici şi laţi, înfipţi în gingiile de cauciuc roşu, se uită şi ea încruntat la 
uşa pe unde a ieşit imbecilul prin definiţie. 

IX. 

CON FANTASIA. 

Locul lui Grigore Stolnicu la masă e în stânga Ameliei. 

La dreapta, timid şi frământând cocoloaşe din mie-zul pâinei, stă 
Nerone Creţeanu. 

Înviorată de plimbarea în aer jilav şi rece, femeia are obrajii îmbujoraţi 
(poate prea focoşi, în pomeţi), ochi dezmorţiţi din somnolenţa de totdeauna, 
o poftă neastâmpărată de vorbă. 

De o parte şi de alta, cei doi bărbaţi nu participă la această însufleţire. 
Grigore Stolnicu, posomorât, spionează pe sub sprincene. Sporovăiala 
nevestei îi crâşcâie nervii: i se pare nefirească şi rea. Asistentul, ca orice 
timid, e mereu preocupat să-şi ilustreze prezenţa cu vreun cuvânt de duh, 
care mereu îi vine pe buze prea târziu şi mereu îi rămâne în rezervă, pentru 
alt prilej mai fericit. A adunat astfel, de doi ani, de când e invitat de câte două 
ori pe săptămână la dejunul profesorului, o adevărată agoniseală de avar, pe 
care nu va cheltui-o niciodată. 


Amelia se opreşte în mijlocul unei istorisiri, întreruptă de tusea seacă. 
Obrazul a devenit mai roş ca macul. Şi în ochi s-a căscat o panică de asfixie. 

Când a trecut, se sileşte să surâdă, întrebând foarte mirată: 

— Dar ce aveţi, frate, de tăceţi amândoi ca la o masă de 
înmormântare? Doară nu pleci pentru o sută de ani... R propos, Grigorel. Ai 
reţinut loc bun la vagon? 

Grigore Stolnicu se uită atent în muchia cuţitului şi silabiseşte apăsat, 
ca o răzbunare perfidă: 

— N-am reţinut loc, nici bun, nici rău. Mi-am luat seama. Nu mai plec! 

Spunând, a ridicat deodată ochii, să surprindă uimirea, şi mai ales cu ce 
fel de uimire e primită această veste. 

— Cum? 

— De ce, domnule profesor? 

Au întrebat amândoi, într-un singur glas. Amelia oprind furculiţa la 
jumătatea drumului spre gură; Nerone Creţeanu strivind, în tresărirea de 
surpriză, un cocoloş de pâine pe care l-a turtit ca un bănuţ. 

„Ha-ha! La aceasta nu vă aşteptaţi. Mă credeaţi atât de imbecil ca să 
vă las singuri?” gândeşte cu mare voluptate Grigore Stolnicu, savurându-şi 
chinuirea proaspăt născocită. 

Şi, cu cea mai mare simplitate, îşi taie friptura în bucăţi egale, fără 
grabă, ca să dovedească cel mai desăvâtfşit calm. 

— Dar nu înţeleg nimic. Ce s-a întâmplat, Grigorel? Stăruie Amelia, 
punând tacâmurile cruce în farfurie şi privindu-l cu sinceră nedumerire. 
Tocmai îţi pregătisem toate lenjurile, valiza: am ieşit înadins în oraş să-ţi 
cumpăr săpun, apă de dinţi, pastă. Ştiu cât de neplăcută corvată e pentru 
tine aceasta... Şi acum, de unde hotărârea aceasta, aşa deodată? Grigorel, s- 
a întâmplat ceva rău? A 

Grigore Stolnicu pare atent numai la bucăţile din farfurie. Işi scoate alt 
rând de salată, prelinge tacticos untdelemn şi oţet; abia după ce-a terminat, 
strânge din umeri cu o superioară nepăsare la atât de imprudenta alarmă a 
femeii, care se trădează mai uşor decât s-ar fi aşteptat. 

— Nu s-a întâmplat nimic! Rosteşte într-un târziu. Mi-am făcut numai o 
socoteală simplă. Poate am ceva mai bun de făcut aci, în loc să hoinăresc 
fără nici un rost... Tocmai acum. 

A apăsat pe descoperirea că „poate are ceva mai bun de făcut aci şi 
tocmai acum”, ca pe o suspendată ameninţare, felicitându-se lăuntric pentru 
diavolescul presentiment cu care le-a răsturnat mârşavele lor planuri. 

Cum le venea totul, oferit de-a gata! Trei săptămâni de libertate, fără 
nici o grijă, cu soţul imbecil bătând câmpii, în vreme ce dânşii... l-a pregătit 
lenjurile, i-a făcut cumpărături; îngrijorată nu cumva să întârzie şi să piardă 
trenul; numai nu l-au împins de spate, ca pe-un oaspete incomod, care nu 
înţelege să plece când toţi încep să caşte şi să se uite la ceasornic. Dar cât de 
neghioabă le-a fost socoteala! El nu e un soţ imbecil, ca Ghiojdeanu şi cei o 
mie de soţi înşelaţi în clipa aceasta. 

Va sta aici, înfipt între dânşii, să le paralizeze infamele lor plănuiri şi să- 
i surprindă. Ştie bine că are să sfârşească prin a-i surprinde. lar atunci? Nici 


nu vrea să se gândească de pe acuma cât de demoniacă va fi răzbunarea lui 
de atunci. 

Amelia a renunţat la restul mesei. Tace, stăruind cu privirea la 
trăsăturile neclintite din obrazul bărbatului, să descopere ce-i ascunde, 
fiindcă o asemenea hotărâre bruscă şi inexplicabilă n-o putea lua un om ca 
Grigore Stolnicu, socotit şi ferm, fără vreo gravă pricină. Desigur, vreo 
polemică din cele care i-au înveninat începutul carierei de filolog sau poate 
alegerea de decan. Tace şi Nerone Creţeanu, care a clădit o mică piramidă de 
cocoloaşe de miez, le risipeşte şi le adună, cum ar căuta în bobi. 

Numai Grigore Stolnicu mănâncă metodic şi cu poftă din fiecare fel 
perindat: brânză, desert, fructe. Mănâncă şi, sub acest calm, înăbuşe un 
adevărat chiot de bucurie, că le-a dejucat ticăloasele aşteptări. 

Tăcerea durează, prefăcută într-o adevărată stinghereală. Se aud 
numai paşii servitoarei strângând farfu-riile, clinchetul metalic al tacâmurilor; 
în stradă, îndepărtându-se, o goarnă de automobil. 

— Faci tu cafeaua? Îl întrebă Amelia, ştiind că aceasta e una din 
puţinele lui plăceri, supraviețuind din anii când, student, în camera lui săracă, 
îşi pregătea singur licoarea care să-l ţină treaz în nopţile de studiu. 

lar fără să aştepte răspuns, Amelia a poruncit slujnicei să aducă tablaua 
cu maşina de spirt şi toate ustensilele cuvenite, întorcându-se spre Grigore 
Stolnicu şi revenind la întrebarea dintâi: 

— Faci tu cafeaua şi ne povesteşti ce e cu hotărârea aceasta, absurdă! 
N-ai să-mi spui că aşa, deodată, după ce ai aranjat tot, chiar în dimineaţa 
când trebuia să reţii biletul, te-ai răzgândit fără nici un motiv. Nu eşti tu omul 
acela! Te cunosc destul, dragă Grigorel, de doisprezece, acuşi sunt 
treisprezece ani... 

— Omul e plin de surprize! Declară laconic Grigore Stolnicu, gândindu- 
se amar că, într-adevăr, doisprezece, acuşi se împlinesc treisprezece ani, de 
când Amelia poate îl înşală, fără ca el să fi simţit ceva, cum nu simte 
imbecilul de Ghiojdeanu şi cum acela nu va simţi, desigur, niciodată. 

— Surprize? La tine nu există surprize, dragă Grigorel. Faci parte din 
categoria cea mai fericită de oameni, pentru care nu există surpriză, nici 
dinlăuntru, din tine, nici dinafară. Ştii să previi şi să domini totul. Spune şi 
dumneata, domnule Creţeanu! _ 

— O, domnul profesor este de o... Este un... In sfârşit, ca domnul 
profesor, ce să spun!... Gângăvi asistentul, el surprins, fără să poată găsi 
definiţie unui om atât de superior şi de ferm. 

Grigore Stolnicu îşi privi asistentul cu o mare scârbă. Amelia i-a spus cu 
ipocrizie: „domnule Creţeanu”. Dar în intimitate îl dezmiardă, desigur, 
„Nerone” şi „tu”, şi „dragule”, şi poate „Neronică dragă...!”. Ridicol şi stupid! 
Ce a putut găsi la un nătărău fără nici o însuşire? Nici tinereţe viguroasă şi 
sprintenă nu are. Cu înfăţişarea lui decolorată, cânepie, cu ochii aceştia de 
gânsac şi cu tenul acesta de sugativă vânătă. 

Trebuie să fi arătat aşa, fără vârstă şi fără sevă, la optsprezece ani, cum 
arată acum la douăzeci şi opt de ani şi cum va arăta la treizeci şi opt... Sânge 
sleit, somnoros. O mediocritate, pe care el a cocoţat-o. Şi care îi plăteşte cu 


această recunoştinţă: furându-i femeia! Măcar de-ar fi zvelt, musculos, 
superb, una din acele tinereţi irezistibile. 

Grigore Stolnicu îşi imagină asistentul lui dezbrăcat în piele la 
hidroterapie, fătând gloată cu ceilalţi nevolnici, printre care el, soţul, înşelat şi 
până acum un imbecil, cu toată vârsta şi cu toţi cei douăzeci şi cincitreizeci 
de ani de cărturărie, arată ca un exemplar de rasă într-o herghelie de gloabe. 

Imaginea lui Nerone Creţeanu, gol, cu coastele ieşite prin piele, cu 
omoplaţii scorojiţi, ţupăind stângaci şi schimonosindu-se sub împroşcarea 
gheţoasă a duşului, cu părul ud în ochi şi făcându-şi frunză de viţă cu 
degetele răşchirate, îl înveseli într-atât, încât Grigore Stolnicu nu-şi putu 
stăpâni un început de surâs. 

Acesta aduse o destindere contagioasă. Amelia îşi spuse îndată că, 
desigur, Grigorel a renunţat la plecare să-şi pregătească alegerea la decanat. 
Nerone Creţeanu îşi spuse că profesoral a amânat călătoria ca să grăbească 
apariţia studiului de sub tipar şi poate ca, la vară, să-l ia cu dânsul, cum îi 
făgăduise odată că îl va întovărăşi, să-l prezinte iluştrilor savanţi de peste 
graniţă, ca pe-o tânără şi glorioasă speranţă a ştiinţei româneşti. lar gândul 
acesta îl însufleţi într-atât, încât împrăştie piramida de cocoloaşe clădită cu 
atâta luare-aminte şi, renunțând să mai caute în bobi, ceru permisia să 
aprindă o ţigare, ceea ce-i părea întotdeauna o culme a cutezanţei dn faţa 
profesorului. 

Amelia îi întinse cutia de lemn de trandafir cu ţigările soţului. 

Grigore Stolnicu, amestecând cu linguriţa lungă în cafeaua clocotind, îşi 
aminti înveninat celălalt individ, din loja lui Ghiojdeanu, la Ateneu; Gicu, cel 
care şi dânsul fumează ţigările bărbatului, comandă mâncările care-i plac, e 
nedespărţit în vilegiatură, în călătoriile din streinătate, ca mâine, bunăoară, 
când va pleca iarăşi, după cum s-a îngrijit soţul să-i reţină bilet. Şi poate să i- 
| plătească, aidoma cum se hotărâse şi el să plătească biletul asistentului, 
întâia dată când avea să-l ia cu dânsul peste graniţă. 

Ce imbecil, Ghiojdeanu, şi ce canalii: Gicu şi femeia în verde cu atât de 
mincinoşi ochi serafici; şi Nerone acesta, neştiind cum să apuce ţigarea între 
degete, tuşind şi lăcrimând de fum; şi Amelia, care de doisprezece, acuşi 
treisprezece ani...! 

Pitrocind cafeaua în ibricul conic de alamă lins de flacăra spirtului şi 
culegând caimacul, aşa cum făcuse în nopţile lui friguroase, de muncă grea şi 
de lipsuri, Grigore Stolnicu fu cuprins de o amarnică înduioşare pentru acest 
timp îndepărtat şi pentru propriul său destin de acum. 

Merită altă soartă. Oricine ar şti ce se întâmplă cu dansul acum ar 
recunoaşte că merita altă soartă. 

Dar oare, Ghiojdeanu, soţul imbecil, năpârlit de cea mai frumoasă 
barbă a capitalei, nu merită şi el altă soartă? Şi totuşi, nimeni nu-l 
compătimeşte. Nimeni nu se revoltă. E batjocura tutulor. Intorc capetele, 
şoptind fiecare o nouă infamie, arătându-l cu degetul, când el îşi plimbă senin 
şi inconştient mutra golaşă şi scanda-los de fericită. lar despre el, oare, 
Grigore Stolnicu, nu vor fi chicotind tot aşa invidioşii care n-au altă grijă, nu 
se vor fi înveselind tot aşa colegii la facultate, studenţii, în bănci, la cursuri? 


Grigore Stolnicu toarnă cafeaua în ceişti, cu tainica dorinţă asasină să 
se prefacă miraculos în două ceşti de otravă pentru cei doi netrebnici. Dar nu 
o otravă fulgerătoare, să sfârşească în câte va clipe cu dânşii. Ci lentă şi 
teribilă, să le ardă măruntaiele şi să-i trântească la pământ, în înfricoşate 
zvârcoliri, la care el să asiste nepăsător, plimbându-se cu mâinile în buzunări 
şi oprindu-se să-i întoarcă în sus, cu vârful ghetei. 

Să-i întoarcă şi să-i scuipe. 

X. 

STRINCENDO. 

Amelia Stolnicu şi Nerone Creţeanu sorb din cafea cu nevinovată 
plăcere, nebănuind nici pe departe criminala dorinţă a profesorului-cafegiu. 

Dimpotrivă, ştiind cât îl măgulesc, fiindcă Grigore Stolnicu se preţuieşte 
tot atât de meşter în fiertul unei cafele, ca în confecţionarea unei etimologii, 
se întrec în complimente: 

— E delicioasă, astăzi, ca niciodată, dragă Grigorel... 

— Ar fi păcat să-i picuraţi rom, domnule profesor! 

Grigore Stolnicu cere rom şi picură rom, înadins, ca să arate că nu 
poate fi dus cu momeli, ca orice soţ imbecil prin definiţie. 

Soarbe şi dânsul din ceaşca de cafea, măsurându-i şi înglobându-i în 
aceeaşi otrăvită privire. Ce-or fi găsit unul la altul? Amelia e întotdeauna 
bolnăvicioasă, cu privirea molâie, fără nici o vlagă. Dimineaţa se trezeşte cu 
pleoapele umflate şi mai obosită de cum s-a culcat. Toată ziua se vaietă, 
tuşeşte, e posacă şi fără nici o voinţă. Astăzi a vorbit cât nu cuvântă într-o 
săptămână. Şi o singură dată a dovedit şi ea o personalitate, a opus o 
rezistenţă - atunci încăpăţânată şi absurdă - când a fost povestea cu oglinda 
venețiană din salon. lar acest Nerone Creţeanu e incolor, insipid şi inodor, să 
nu-i primească o sărutare nici fata din casă. Oare cum se sărută?... De când 
au început să-l înşele? Mai ales unde, unde naiba se întâlnesc? Poate, fără 
nici o ruşine, aici, în casa lui, în patul lui. 

Cu o sfredelitură de cocilit cuţit întors în carne, Grigore Stolnicu îi vede 
răsturnaţi pe divan, pe pat: dezgustător spectacol, spasm de larve omeneşti, 
încolătăcire vâscoasă de viermi. 

Nerone Creţeanu, care de un ceas rostogoleşte în creier un început de 
conversaţie fără să găsească prilejul potrivit, ca orice timid, îşi ia inima în 
dinţi şi glăsuieşte exact în momentul cel mai prost ales: 

— Domnule profesor, aţi citit răspunsul „Specialistului” de la laşi? A 
apărut ieri. E lamentabil. O morfoleală de argumente, din care nu se ţin două 
alături, în picioare. 

Grigore Stolnicu declară că n-a citit răspunsul „Specialistului” de la laşi 
şi că nici nu se grăbeşte să-l citească. 

— Am altceva mai bun şi mai serios de făcut! Încheie în enigmatică 
ameninţare. 

— Nici nu era nevoie s-o mai spuneţi, domnule profesor. Aţi neglijat 
Morfologia verbului predicativ român, pe care toată lumea o aşteaptă cu 
nerăbdare... Se dădu cu părerea viitorul specialist în embrion, de-plin convins 


prin optica profesională că toată ţara aşteaptă cu suflarea suspendată pe 
buze Morfologia verbului predicativ român. 

— Dumneata crezi că eu văd tot Universul numai în morfologii, texte, 
glosare şi etimologii, cum unii matematiciani maniaci pun viaţa şi estetica în 
ecvaţii, tinere? Vorbi cu dispreţ Grigore Stolnicu. 

Pe urmă, tot cu surdă ameninţare: 

— Nu sunt atât de orbit, încât să nu mai văd ce se petrece în jurul 
meu... 
Asistenul, neţinând seamă de înţelesul tăinuit al amenințării, izbucni 
stupid în râs la gândul că Universul ar putea fi redus numai la morfologii, 
texte, glosare şi etimologii. 

Râse cu toţi dinţii, mulţi, verzi, laţi şi neregulaţi, gata-gata să-i 
împroaşte în toate părţile, cum se joacă unii copii rău-crescuţi cu gura plină 
de apă. lar ca să-şi alunge intimidarea, căută în deşert cocoloaşele de pâine, 
pe care i le culesese slujnica, să înceapă din nou a căuta în bobi. 

Amelia se ridică: 

— Vă las, dacă începeţi iar cu discuţiile acestea savante, din care eu nu 
pricep nimic. 

Şi eu o mustrare: 

— Mă duc să desfac bagajele. Am pierdut vremea degeaba strângându- 
le. 

„Eşti neconsolată că nu mai plec”, gândi Grigore Stolnicu. „Amândoi 
sunteţi zăpăciţi, ca doi şobolani prinşi în capcană. Nu ştiţi cum a căzut 
capacul peste voi, v-a prins panica, vă zbateţi să descoperiţi o ieşire. Dar 
aveţi încă răbdare. E abia începutul.” 

Cu o curiozitate de savant urmărind o crudă experienţă de vivisecţie, 
Grigore Stolnicu se aşează cu bărbia în amândoi pumnii şi cu coatele pe masa 
strânsă, să citească nedumerirea, contrarietatea şi panica pe obrazul de 
sugativă al asistentului. Spuse, ca să-l încerce: 

— Poate era mai bine să nu fi renunţat la plecare... 

— Tocmai! Se repezi cu inocentă grabă Nerone Creţeanu. După atâta 
muncă, vi se cuvenea, domnule profesor, un repaos. Plimbarea, schimbarea 
mediului şi a preocupărilor, e cel mai bun repaos pentru un intelectual. 

— De altfel, timpul nu-i pierdut. Biletul se poate reţine şi acum, după- 
amiază... Împinse Grigore Stolnicu experienţa mai departe. 

— Dacă voiţi, mă reped eu, domnule profesor. Într-un sfert de oră sunt 
îndărăt! Se agită pe scaun asistentul, gata de plecare, pipăindu-şi cravata şi 
încheindu-şi nasturii cu sinceră învoioşare, să-şi servească profesorul, pe care 
îl respecta şi îl iubea, şi căruia i se simţea din toată inima şi pe toată viaţa 
îndatorat. 

, Cum s-ar bucura să mă vadă plecat!,, interpretă în felul său Grigore 
Stolnicu această promptitudine. „Le-am stricat toate socotelile. Îşi aveau, 
desigur, hotărâtă o întâlnire, chiar şi astă-seară, după plecarea mea. Şi mâine 
alta, şi poimâine: trei săptămâni. Canaliile! În faţa slugilor. Fără nici o ruşine 
de ele. Tot cartierul trebuie să vorbească şi toţi servitorii să povestească, 


întrecându-se în detalii scârboase şi cinice, când se adună în bucătărie să 
descoase viaţa stăpânilor. Canaliile!” 

Dar nu lăsă nimic să-i străbată pe faţă din aceste gânduri acre. 

Işi privea asistentul cu o ură din care nu lipsea şi o ciudată 
compătimire. Nici nu ştia măcar să mintă. S-a trădat de la cele dintâi cuvinte. 
Dacă l-ar prinde de piept şi l-ar zgâlţina bine, ar cădea în genunchi şi ar 
mărturisi totul, târându-se şi implorând iertare. Nu e nici măcar atât de 
frumos, voinic, temerar şi cinic ca acel Gicu, din loja lui Ghiojdeanu. Îl mai 
cheamă încă şi Nerone. Nerone Creţeanu! Grotească însoţire de nume şi 
jalnică parodie a genialului monstru, autenticul Nerone, care a cutezat totul. 
Un Nerone, acesta? 

Grigore Stolnicu se înveseli de-a binelea la aceste reflecţii hâtre. 

Intrebă neaşteptat: 

— Cine te-a botezat pe dumneata? 

— Un unchi! Mărturisi nedumerit asistentul. Un frate al mamei, profesor 
de istorie. 

— Putea să-ţi găsească alt nume. Ce e aia: Nerone? Nerone Creţeanu? 

— Nu puteam să protestez atunci, din cristelniţă! Cuteză, în sfârşit, 
Nerone Creţeanu o glumă, potrivită ca nuca în perete şi arătându-şi toţi dinţii 
de cafea crudă, gata să-i împroaşte în cele patru puncte cardinale. 

Pe urmă îşi luă seamă că a fost prea puţin cuviincios faţă de profesor şi 
cercă să se dezvinovăţească oarecum: 

— Sunt şi eu, domnule profesor, o victimă a şcoalei latiniste. 

— Stupid şi grotesc! Condamnă cu asprime Grigore Stolnicu. E 
scandalos cum îşi pot suporta unii indivizi asemenea împerecheri ridicole: 
Ulise Popescu, Cezar Petrescu, Napoleon Creţu, Amilear Petrăchescu, Scipione 
Carabăţ... Avem, în anul al treilea, mi se pare, o studentă: Monica 
Harabagiu... Ce e aia: Monica Harabagiu? Mariţa, Lentă, Safta, Marghioala, 
Paraschiva Harabagiu, da! Dar Monica? 

Acum, asistentul cu numele crudului imperator cu monoclu de safir care 
a dat foc cetăţii eterne era stacojiu complet. Sfeclă. Nu ridică ochii de la faţa 
de masă şi cu degetele căută în van cocoloaşele de pâine, absente, în care 
să-şi frământe alarma şi umilinţa. Monica Harabagiu era apropiata lui 
logodnică: o fată zveltă şi vioaie, cu ochi drăcoşi, care-au înnebunit jumătate 
din Facultatea de Litere. Chiar acum, peste două ore, şi-a dat întâlnire cu 
dânsa. O iubeşte de un an. Şi ea, de un an, îl torturează. Imediat ce Monica îşi 
dă li-cenţa, plănuieşte să-şi întemeieze o modestă gospodărie. Acum mai face 
ea mofturi, dar ştie că sunt mai mult ca să-l încerce cât o iubeşte. Şi iată că 
profesorul, poate cu intenţie, desigur, cu intenţie, i-a adus numele în discuţie. 
De bună seamă că îl dezaprobă. Nu admite această căsătorie. Înadins a voit 
să nu i-o spună direct; i-a dat numai să înţeleagă. lar, hotărât şi autoritar cum 
e, profesorul va fi în stare să-i sfarme cariera, dacă nu ţine seamă de acest 
avertisment. 

Dar ce i-a făcut Monica? Cu ce s-a făcut oare vinovată? De atâtea ori i- 
a atras luarea-aminte că n-are s-o sfârşească bine cu tot neastâmpărul şi 


ghiduşiile ei. Fără îndoială că a fost necuviincioasă cu profesorul, a răspuns 
impertinent, a rostit vreo glumă nelalocul ei. 

Deznădăjduit şi cu tâmplele asudate, Nerone Creţeanu stă pe un scaun 
de foc. Işi ia o hotărâre eroică: 

— Domnule profesor, tocmai fiindcă veni vorba... N-aveam curaj. Dar 
am datoria să vă cer o povaţă. Mi-aţi fost ca un părinte. Vă datorez totul. Şi 
de aceea îndrăznesc... Aţi pomenit numele domnişoarei Monica Harabagiu. E 
o studentă foarte sârguincioasă: cap de serie. La toate examenele, bilă albă. 
l-am cerut mâna, şi după examenul de licenţă, intenţionăm să ne logodim... 

— La mine nu merg astea! Vorbi cu asprime Grigore Stolnicu, 
spunându-şi că asistentul lui nu e atât de nerod şi naiv cum îl socotise până 
mai adineaori... 

Desigur, a născocit povestea aceasta ca să-i înlăture orice bănuială. 
Trucul clasic. De acord cu Amelia, s-au pus să-l îmbrobodească bine, ca pe 
orice soţ, prin definiţie imbecil. 

— Nu! La mine nu merg tertipurile astea! Repetă, apăsând pe cuvinte, 
ca să înţeleagă celălalt că nu poate fi orbit atât de uşor. 

In pieptul asistentului se făcu un gol dureros. Aproape cu lacrimi în 
ochi, se bâlbâi: 

— Dar, domnule profesor, nu înţeleg!... E o stu-dentă eminentă. Are şi 
puţină stare. Pentru cariera mea mi-ar fi cea mai potrivită tovarăşă de viaţă. 
Dacă v-a supărat vreodată, a făcut-o fără voie... Eu ştiu cum vă respectă. 
Numai că e un temperament prea vioi. Chiar dumneavoastră aţi recunoscut 
anul trecut că e cea mai bună... Mai inteligentă studentă din seria ei... Şi 
acum? Vă spun drept, domnule profesor, că nu înţeleg... 

— Să înţelegi, tinere! Îl pătrunse cu privirea, stăruitor şi neîndurat, 
Grigore Stolnicu, ridicându-se în picioare şi aruncând şervetul. 

Asistentul mulţumi pentru asemenea masă, cu vorbele înecate în gătlej. 

In antret, punându-şi galoşii şi scoțând umbrela ca o pacifică sabie din 
teaca cilindrică a cuierului, nu avea nimic din înfăţişarea teribilă şi crudă a 
imperatorului care se desfăta dând pradă fiarelor cei dintâi martiri din 
catacombe. Părea mai degrabă un asemenea martir, mizer şi lipsit de orice 
eroism, gata să se lapede de tot şi să milogească păsuirea supliciului. 

Zgribulit şi adus de spate, în stradă, nu ştiu încotro s-o apuce, în 
lapoviţa murdară şi duşmănoasă. 

„„ Acum ce-i spun eu Monicăi?” se căsca speriată întrebarea? 

„Incă n-a fost nimic. E abia începutul!” îşi spunea Grigore Stolnicu, 
frecându-şi mâinile satisfăcut şi instalându-se în jâlţul biroului. 

XI. 

VALSE TRISTE 

— Monica, dragă Monica, nu ştiu ce are cu noi profesorul! Oftă Nerone 
Creţeanu, păşind sub umbrelă, peste bălțile negre în care se topeau fulgii 
îndată căzuţi. _ 

— Dar ce s-a întâmplat? Ce poate să aibă cu noi? Intrebă fără nici o 
alarmare Monica, mai mult de formă, fiindcă în voioşia ei nu găsea în viaţă 
niciodată un prilej de prea mare îngrijorare. Ţi s-o fi părut, Nerr! 


— Ce n-aş da să fie numai o părere! Însă mi-a spus neted că nu admite: 
la el, cică, nu merg astea... Era foarte supărat! Se căină asistentul, cocârjat 
sub cortul negru de pânză, unde apărea în lumina vitrinelor şi în ploaie ugilit 
ca un pui de curcă, fără nimic din trufia unui cuceritor. 

— Şi de ce-i supărat, mă rog? Strânse din umeri cu nepăsare Monica. E 
supărat. Să-i fie de bine! Are să-i treacă... Dezlegă cu uşurătate toate 
complicațiile viitoare. 

— Ce expeditiv rezolvi tu toate, dragă Monica! Suspină asistentul, cu 
admiraţie pentru atâta seninătate şi cu teamă pentru atâta lipsă de simţ al 
realităţilor. Dar gândeşte-te, numai, ce-ar însemna să-l avem împotrivă... 
Toată cariera!... Tot ce-am muncit opt ani se anulează într-o singură zi, dacă 
vrea el. Şi-l cunoşti: e un om care ştie ce vrea! 

— Mergem la cinema, Nerr? Întrebă tam-nesam Monica, făcând 
trecerea de la gravele preocupări ale viitorului logodnic la frivolele ei 
desfătări fără nici o ezitare. Este un film foarte frumos, cu Jaque-Catelain. O! 
Cum îl mai ador pe Jaque! Declară cu sinceritate. Nu pot să-i sufăr pe ceilalţi: 
nici pe Ivan Petrovici, nici pe Mosjukine, dar Jaque? Adorabil! Ţie nu-ţi place? 

Nerone Creţeanu gândi despre ascendenţii lui JaqgueCatelain nişte 
cumplite fărădelegi, formulate în cuget în cuvinte pe care numai filologii, 
adânci cunoscători ai vocabularului popular şi arhaic, le află la îndemână atât 
de proaspete, plastice şi formidabile. Jaque-Catelain; ăsta-i trebuia lui acum! 
Păşi duşmănos, călcând de-a dreptul în bălți, cu galoşii lui de viitor profesor şi 
înfruntând lapoviţa, cu umbrela răsucită de vânt, pe care o flutura ca un 
fanion al corporației dăscăliceşti. 

Aşa cum mergeau alături, în lumina lăptoasă a becurilor şi vitrinelor, ar 
fi apărut, chiar trecătorului celui mai lipsit de duhul observaţiei, o pereche 
iremediabil nepotrivită. 

El, costeliv, grebănos, cu paltonul demodat şi îmbumbiat strâmb. 

Ea, elastică, fragedă şi cu ochi de peruzea, păşind ca într-un început de 
dans prin lapoviţa murdară, care parcă nici n-o putea atinge, înfăşurată în 
blana după ultima tăietură, aruncând priviri drăcoase trecătorilor, vorbind 
alintat şi impertinent, răsfăţându-se în toate oglinzile vitrinelor. Era studentă 
sârguincioasă, cu notele cele mai mari; dar aceasta n-o împiedica de la 
hotărârea ca, o dată cu măritişul, să arunce cât colo terfeloagele şi caietele 
de cursuri şi să uite, dacă se poate, într-o singură noapte, toată învăţătura 
uscată care n-a izbutit să-i osifice tinereţea. 

— Eu am să mai încerc să-l conving. Trebuie tact. Foarte mult tact! Îşi 
continuă asistentul gândul care-l îngrijora. 

— Să mergem mai repede. Ajungem tocmai la mijlocul filmului! Îşi rosti 
Monica îngrijorarea ei. 

Astfel, mergând alături, fiecare păşea pe drumul lui. 

In sala întunecată, caldă, dar cu miros de haine plouate, îi conduse o 
femeie, căutând locurile goale cu sabia albăstrie a lanternei electrice. Au 
turburat alte perechi, care se ţineau de mână sau de după mijloc, ridicându- 
se cu bombăniri ostile. 


Filmul era la jumătate, dar cu intuiţie de expertă amatoare de 
cinematograf, Monica ştiu în două minute ce s-a petrecut în cele patru acte 
trecute şi ce se va mai petrece în cele trei acte viitoare. 

— Uite-l pe Jague!... E adorabil! Exclamă, strângând mâna udă de 
lapoviţă a asistentului, care nu ştia ce să facă din umbrela şiroind de apă. 

Jague-Catelain scobora de la volanul unui superb Hispano-Suiza, în 
haină cenuşie de sport, cu o caschetă ştrengăreşte pusă pe-o sprinceană. O 
femeie înaltă, în haină albă, încadrată între doi ogari ruseşti, îi ieşi în 
întâmpinare. În fund, marea, o barcă înclinându-şi pânzele foarte înalte în 
suflarea vântului, un canot-automobil virând nebuneşte, gata-gata să se 
răstoarne şi trăgând o dâră spumegoasă şi curbă de valuri... JagqueCatelain 
trecu uşor braţul după mijlocul subţire al femeii: amândoi rămaseră, tâmplă 
lipită de tâmplă, în contemplarea asfinţitului de soare marin, cu cei doi ogari, 
întinşi decorativ la picioare. 

— Adorabil! Ideală pereche!... Suspină admirativ Monica Harabagiu, 
aşteptând poate ca Nerone Creţeanu să profite ca toţi de întunerecul sălii şi 
s-o cuprindă şi dânsul uşor cu braţul, cum strânse se aflau măcar două duzini 
de perechi. 

Dar Nerone Creţeanu, cu umbrela şuroind între picioare, îşi sufla prozaic 
nasul, împăturind batista cu luare-aminte, ca şi cum ar fi pus la păstrare în ea 
cine ştie ce prețioasă comoară... 

— Eu cred că, dacă am îndestul tact, tot am să-l conving!... Reveni la 
supărarea profesorului, care-i stătea ghimpe în inimă. 

— Uff! Ce agasant eşti! Îşi pierdu răbdarea entuziasta admiratoare a lui 
Jaque-Catelain. Lasă-mă măcar să privesc în tihnă! 

Nerone Creţeanu se resemnă, urmându-şi pentru sine toate reflecţiile: 
cum să-l împace pe profesor şi cum să întrebuinţeze mai mult tact. 

Monica privea cu buzele întredeschise, aspirând miraculoasa 
desfăşurare a unei vieţi de neîntrecute splendori. 

Pe o terasă albă de marmoră, Jaque-Catelain e acum aşezat pe un puf, 
la picioarele femeii în alb. l-a cuprins mâinile şi le dezmiardă, cum numai el 
ştie să dezmierde. Îi spune şi nu mai sfârşeşte, cum numai el ştie să spună şi 
să nu mai sfârşească. Monica ar putea jura şi ea că a ghicit ce-i spunea 
Jague-Catelain femeii în alb, norocoasa! li spune ceea ce n-are să fie 
niciodată în stare să-i rostească în cea mai frumoasă seară, cu cea mai 
romantică lună, Nerone Creţeanu, care se smârcâie alături din nas, cu bărbia 
sprijinită în mânerul curb al umbrelei, ca un pensionar precoce moţăind la 
cafenea. 

Şi deodată, în vreme ce filmul îşi plimbă eroii în săli somptuoase, în 
grădini cu palmieri, în gări sonore şi munţi cu spumegânde cataracte, într-o 
viaţă prodigioasă de fabulos fast fotogenic, Monica vede, într-o întunecoasă 
împăclire, cealaltă viaţă, care ar fi a ei, alături cu omul fornăindu-şi începutul 
de bronşită via-geră. Apartamentul sărăcăcios cu chirie, ratele la mobile, 
gospodăria cu o singură slujnică, oblojelile omu-lui morocănos; orbecăiala 
într-un crepuscul fumuriu şi umed, ca într-o galerie subpământeană de 
cârtiţe. Pentru totdeauna: până la sfârşitul sfârşiturilor. 


Monica s-a tras fără să-şi dea seama mai departe de lângă omul cu 
bărbia sprijinită în cârja umbrelei. 

Acum, filmul, după ce s-a sfârşit, cu eroina asasi-nată de soţul gelos, a 
început de la capăt. Femeia în alb, trântită cu cele trei gloanţe de revolver, a 
descins de pe catafalc, nemuritoare şi din nou surâzând, cu seninătatea unei 
făpturi lipsite de orice negru presentiment. Se află pe puntea unui iaht. 
Jague-Catelain, în costum alb, cu pantofi albi şi cu caschetă albă de marinar, 
priveşte visător, din profil, rezemat de bara punţii. Din celălalt capăt se 
apropie femeia cu fustele şi eşarfa fluturate de vânt. Işi vorbesc. Râd. Abia s- 
au cunoscut, dar de la cele dintâi cuvinte se ştiu predestinaţi unul altuia, 
împotriva oricăror obstacole şi împotriva morţii chiar. Ce delicioasă viaţa în 
care îndrăzneşti tot, în care o mare şi ucigaşe pasiune inundă ca un hohotitor 
răsărit pe creştetul înălțimilor, acolo sus, deasupra viermătului mediocru şi 
vulgar...! 

Monica vrea sa şi-l imagineze pe Nerone Creţeanu în costum alb, cu 
pantofi albi şi cu cascheta de marinar pe puntea unui iaht, surâzând cu 
fermecătoarea graţie a lui Jagque-Catelain. 

Efectul e catastrofal. Explozia unei granate umplute cu boabe de cafea 
crudă şi împroşcând întreaga sală. 

lar Monica s-a tras încă mai departe, ferindu-se ca de o atingere rece, 
băloasă, de limax. 

Omul cu umbrelă piroteşte absent de la magica lume a filmului, 
gândind fel şi chip, cum l-ar putea convinge pe profesor cu mai îndemânatic 
tact. 

Când au ieşit afară, în sloata câinoasă, ca orice aspră şi hâdă realitate, 
Monica e tristă, cum s-ar fi deşteptat dintr-un miraculos şi imposibil vis; 
Nerone Creţeanu îşi deschide umbrela şi e gata să pornească mai departe, la 
asaltul mediocrei lui fericiri, cu modesta resignare dintotdeauna. 

— N-avea nici o grijă, Monica. E chestie numai de timp şi de tact! O 
încurajează la despărţire. _ 

Monica e cu gândul în altă parte. li întinde o mânuşiţă moale şi 
indiferentă în mânuşa de piele de Suedia. 

Ea n-are nici o grijă. 

Dimpotrivă, ar vrea acum ca profesorul care a avut o atât de bună 
inspiraţie să fie cât mai absurd încăpă-ţânat şi să o dezlege de el, de cuvântul 
dat lui Nerone Creţeanu într-o zi de lehamite. 

S-au despărţit. În lapoviţa înstelată de fulgi, care biciuie obrajii şi 
pătrunde gheţoasă în haine şi în încălțări, Monica a plecat cu paşi zvelţi şi 
săltaţi, de menuet, în josul Bulevardului; Nerone Creţeanu a plecat în sus, sub 
negrul pavilion didactic al umbrelei, asaltată de toate vânturile beznei. 

„Dar ce-o fi având profesorul?” 

XII. 

PAUSA LONGA. 

Grigore Stolnicu nu avea nimic. 

După două luni, în birou, îşi freca mâinile cu aceeaşi mulţumire de sine. 


Pusese ordine. Metodic, ca un om care ştie că numai graba e duşmanul 
succesului, ridicase cu încetul zid de izolare în jurul Ameliei. Nu mai 
pătrundea acum nimic din afară, nimeni. 

Asistentul nu mai era invitat la masă. De altfel, şi de la Universitate are 
să-l măture la anul viitor. Medicul cel tânăr, de acasă, medicul Ameliei, acel 
afectat Alfons Grigoriu, care nu i-a plăcut niciodată, a fost înlocuit cu altul, 
miop şi tare de ureche; un bătrânel inofensiv. A schimbat şi slugile, ca să 
pună capăt bârfelilor din bucătărie. Acum, totul e în bună orânduială, şi de o 
săptămână, Amelia zace în pat, într-o căldură toropită, cu o întreagă farmacie 
de fla-coane şi prafuri la căpătâi, tuşind şi mototolind batis-tele sub pernă. 

A scuipat sânge. 

Dar aceasta nu este decât o justă expiere a vieţii destrăbălate pe care 
a dus-o. Işi închipuie poate că îl înduioşează aşa! li cerşeşte din ochi, de câte 
ori trece prin cameră, o îmblânzire. El cunoaşte însă toate vicleniile femeieşti: 
şantajul boalei. 

N-o mustră. Nu i-a spus nimic. Se preface că nu ştie. Tace. O 
pedepseşte cu această tăcere enigmatică şi încărcată de ameninţări mai 
teribile decât orice izbucnire. 

Căci abia acum îşi dă seama cât de făţarnică a fost viaţa acestei femei 
vreme de doisprezece, acuşi treisprezece ani. Nu l-a cruțat cu nimic. De nici 
o ruşine. Sub înfăţişarea aceasta molâie, bolnăvicioasă, şi închisă cu ipocrize 
în casă, la griji mărunte de gospodină, dospea cele mai sfruntate porniri ale 
desfrâului. Pe Nerone Creţeanu, ea a stăruit să-l invite la masă, sub cuvânt că 
e nevoiaş, fără părinţi, modest şi că are dreptul la o încurajare. Medicul care- 
a tratat-o trei ani, tinerelul acela afectat, periat, pomădat şi schimbând 
costumele de două ori pe zi, tot ea l-a chemat întâi, dragă Doamne, după 
recomandaţia unei pretinse prietene. Se închideau în cameră, venea 
întotdeauna în lipsa lui; când se întâlneau, îi vorbea cu o ironie superioară şi 
în calambururi obraznice, care de la început l-au făcut nesuferit. Într-o bună 
zi, acum cinci ani, s-a trezit cu un aşa-zis văr al ei: un locotenent de 
cavalerie, care nu ştia să cuvinte decât despre cai, curse şi raiduri de călărie. 
Toată vremea se împiedica de dânsul. Îi umpluse casa de miros de piele, de 
apă de păr şi de havane. Când îi auzea scârţâitul cizmelor pe parchet, era 
indispus o jumătate de zi. Şi acela îi fuma ţigările, făcea glume stupide pe 
socoteala filologilor, comanda mâncările care-i plac, poruncea slugilor şi îşi 
stabilise cartierul general la telefonul lui. Până când într-o bună zi a dispărut 
precum venise, sub pretext că a fost înaintat şi mutat în altă garnizoană. 

Dar câţi vor mai fi fost alţii, încă? 

N-a surprins oare într-o zi, acum de curând, un băieţandru sclivisit pe 
scări? || văzuse cu o seară înainte, de la geamul biroului, dând târcoale casei, 
uitându-se la ferestre, făcând naveta pe trotuarul din faţă. Bărbierit, pudrat, 
cu pălăriuţa cu boruri de un deget pusă pe-o sprânceană, cu un palton ridicol 
şi cu şalvarii aceştia largi, pe care i-a născocit moda ca pentru asemenea 
vreme, lipsită de gust şi de măsură, şi ca pentru asemenea tineret, lipsit de 
ruşine şi de respect. 


A doua zi l-a aflat pe scări, tocmai când punea degetul pe butonul 
soneriei. Băieţandrul, cu pălăria în mână, zăpăcit, s-a prezintat drept elev al 
lui şi a îngăimat că abia cuteza să-i ceară un sfat şi o biblio-grafie pentru o 
lucrare, un studiu, în sfârşit, o invenţie, cum se vedea cât de colo! O lucrare, 
un studiu, cu aşa mutră şi asemenea pantaloni! l-a arătat el sfat! De ce nu 
poftise la Universitate, la cancelaria facultăţii, să-i ceară sfat, nu acasă, ca un 
pungaş, care încearcă lovitura când lipsesc stăpânii? Celălalt a roşit cu ochii 
în pământ, s-a bâlbâit. Nu l-a mai văzut niciodată. Nici nu-şi aminteşte să-l fi 
zărit la cursuri, nici înainte de asta, nici după aceea. 

Incă unul care dădea târcoale Ameliei, atras, de-sigur, de privirile ei 
(căci nu se mai îndoia că altfel priveşte pe stradă, provocator, când e singură, 
nu cu aerul de mironosiţă de acasă), încă unul atras de pofticiunile ei, 
ţinându-se după dânsa pe uliţi, cum se ţin dulăii de căţelele înfierbântate. 

Câţi vor fi fost? Abia acum înţelege ce se ascundea sub ameninţarea 
slujnicei dată afară, când s-a întâmplat istoria cu oglinda din salon. Fără 
îndoială că ştia totul şi fără îndoială că numai Amelia i-a cumpărat tăcerea. 

Niciodată nu şi-a imaginat că poate exista o vietate atât de meşteră să- 
şi ascundă viaţa secretă. Nici o urmă. Nici o scrisoare. Nici o privire furişe. 
Nici un cuvânt scăpat din imprudenţă. Totul disimulat, zăvorât sub înfăţişarea 
aceasta de pisică bolnavă şi mereu friguroasă, prefăcându-se că abia se lasă 
convinsă să iasă din casă, pirotind încolăcită pe pat şi pe divanuri, 
aşteptându-se rugată ca să meargă la un teatru ori la o plimbare. Prefera să 
rămână singură acasă, să-şi aştepte sau medicul pomădat, sau netrebnicul 
acesta de asistent, pe care el l-a colăcit, sau alţii, despre care nu va şti nimic, 
niciodată. 

Acum s-a sfârşit. O are aci, sechestrată, fără să mai vâşcăie. 

E adevărat că din această pricină şi-a neglijat cursurile în vremea din 
urmă, n-a mai aşternut un cuvânt pe hârtie, n-a mai urmat nici tratamentul 
medicului; iar plimbarea şi hidroterapia le-a făcut neregulat, în răstimpuri. 

E vremea să revină la toate. 

Pentru început, chiar astăzi va trece pe la doctorulpitic, numai să-i 
arate, după trei luni, că toate temerile lui au fost exagerate şi că e mai 
sănătos ca întotdeauna. 

Grigore Stolnicu îşi orânduieşte pe biroul uriaş şi masiv toate cărţile 
grele cât evangheliile şi toate cutiile de fişe, cum se cuvine în preziua unei 
campanii de lucru. Toarnă cerneală în călimara cubică de cristal, schimbă 
peniţe noi în tocuri, ascute creioanele. 

Mirosul plăcut al lemnului moale de creion, mirosul metalic al cernelei îi 
aţâţă pofta de lucru, cum nu-şi găsesc astâmpăr caii militari când simt 
mirosul de praf la manevre. Chiar din astă-seară va inaugura cele trei ceasuri 
reglementare de muncă: de la zece la unu după miezul nopţei, ca în atâţia şi 
atâţia ani trecuţi. 

Invârte manivela telefonului şi cere numărul medicului-pitic. 

Aşteptând, cu pâlnia de ebonită la ureche, surâde tu-tulor nălucirilor 
şterse fără urmă, episodul cu acest telefon, oglinda venețiană din salon, 
musca de pe che-lia spectatorului de la Ateneu. Cum s-ar simţi cu proaspete 


puteri de muncă, dispus şi odihnit, dacă, după ce-au trecut acestea toate, n- 
ar fi răsărit nevrednica înşelăciune a femeii, să-i reteze viguroasa poftă de 
creaţie! 

Glasul piţigăiat al medicului-pitic vesti cu o prietenoasă bucurie că e 
gata să-l primească. Îndată; într-un sfert de oră, înainte de a pleca la clinică. 

Grigore Stolnicu trecu prin odaia fetiţei, care nu mai întindea de două 
luni braţele grăsulii să se ceară, drăgăstoasă, în braţe. Il privea acum cu ochii 
cenuşii şi terni, fără nici o voioşie. Morocănoasă, se ridică în picioare şi doica, 
hotărâtă de mult să-şi ceară socoteala, fiindcă nu mai putea sluji într-o casă 
unde părintele se uită mai câinos la copil decât s-ar uita un tată vitreg. 

În cealaltă cameră, Amelia aţipise, cu buzele albe, cu obrazul de cretă 
şi cu globurile ochilor scufundate adânc sub pleoape. Un miros de spiţerie 
plutea stăruitor şi dezagreabil. Prin somn, Amelia gemu, tuşi, se întoarse pe 
cealaltă parte. 

Grigore Stolnicu îi aruncă o singură privire, fără milă, schimbându-şi 
pijamaua de flanelă cu haina de stradă. Işi spunea că poate nici nu doarme; 
desigur, se preface. Păşi mai apăsat, ca s-o încerce. 

Bolnava, în toropeala febrei, scânci acoperindu-şi ochii cu degetele 
subţiri, prelungi şi scheletice. 

„Tot se preface!” hotărî Grigore Stolnicu. „A dus înadins mâinile la ochi, 
ca să n-o surprind că clipeşte. E cea mai disimulată femeie din câte au existat 
vreodată.” 

Şi ieşi trântind uşa, ca să-i arate că nu se lasă amăgit atât de uşor. 

De la fereastră, doica fetiţei, cu Clo-Clo în braţe, îl arată după perdea, 
în stradă: 

— Se duce ulâtul.! Ulâtul ulâţilor! 

lar pentru ea, ca o urare confidențială, cu jumătate de glas: 

— Ducă-s-ar! 

Clo-Clo, cu o jucărie mică de tablă sunând un zurgălău înlăuntru, îl 
ameninţă, în chip de minuscul buzdugan, bucuroasă şi ea că se duce urâtul: 

— Ulâtul! Gâmbosul! 

Astfel, în casa lui Grigore Stolnicu, nici o suflare nu-i era prietenă. 

XIII. 

ALLEGRO, MA NON TROPPO. 

Un taxi, înşelat de şovăiala lui, când se pregătea să traverseze strada, 
frână acostând la marginea trotuarului şi-l invită să urce. 

Grigore Stolnicu făcu semn că nu are nevoie. Cu toată graba, ţinea să 
meargă pe jos, ca să reînceapă chiar de astăzi prescripţiile medicului-pitic: 
mişcare, cât mai multă plimbare! 

Era, într-adevăr, o minunată zi de sfârşit de iarnă. 

Ultima zi a lui fevruarie. 

Streşinile şuroiau, nămeţii se topeau în soarele cald; un vânt umed şi 
proaspăt purta de-a lungul străzilor presimţirea primăverii, adusă de undeva 
de departe, din câmpurile mustind viaţă nouă sub zăpada subţire. 


Ţigăncile întindeau trecătorilor cele dintâi mănunchiuri de ghiocei. 
Femeile păşeau mai elastic, în dezmierdarea lină a luminei călduţe, cu alintări 
de pisică. 

Grigore Stolnicu recunoscu pe eleva lui, Monica Harabagiu, mergând cu 
asemenea paşi alintaţi, alături de un tânăr cu pantaloni largi, cu pălărie pe-un 
ochi, bărbierit şi pudrat: un individ din familia celui pe care l-a surprins pe 
scări la el acasă. Păşeau braţ la braţ, avântaţi ca într-un voios asalt al 
primăverii, râzând şi privindu-se în fiecare clipă în adâncul cel mai tremurător 
al ochilor. Studenta purta un buchet de ghiocei, prins în blană, deasupra 
inimei. 

Toată îmbucurarea zilei cu soare se întunecă în ochii lui Grigore 
Stolnicu. Întâlnirea acestei perechi îi dovedea mai netăgăduit că asistentul îl 
minţise, născocind povestea logodnei ca să-i înlăture orice bănuială. 

Medicul-pitic îl primi în uşă, afabil, ca pe un mosafir drag, care se arată 
rar şi se lasă aşteptat. 

Îl invită în acelaşi fotoliu, enorm şi confortabil ca un jâlţ de bancher. Tot 
aşa se scufundă şi el în celălalt fotoliu, împreunându-şi la fel mâinile în chip 
de închinare copilărească, dar sfredelindu-l cu aceiaşi ochi, mici, apropiaţi de 
rădăcina nasului, cenușii şi vii, ca ochii de uistiti. 

— Ei! Cum stăm? Întrebă foarte vesel, ducând degetele la buze şi 
părând că fluieră în vârful unghiilor. 

— Foarte bine! Cum vezi, stăm foarte bine, în cele mai confortabile 
fotolii pe care le-a creat civili-zaţia americană!... Răspunse Grigore Stolnicu, 
molipsit de buna dispoziţie a medicului-pitic. 

Pe urmă, revenind la lucruri serioase, povesti cât a respectat din 
prescripţiile de acum trei luni şi câte le-a neglijat. Arătă că se simte îndestul 
de sănătos, că a lucrat un timp cu mare spor, iar că în lunile din urmă, dacă 
i-a scăzut această poftă de muncă şi dacă n-a mai fost atât de voios, s-a 
întâmplat numai din pricina unor nemulțumiri familiare. Strict intime. 

— Şi, aşadar, zi, nici o tentaţie... Cu telefonul ori cu musca? Intrebă 
foarte curios şi cu râs teribil de amuzat medicul-pitic, dovedind că ţine minte 
perfect tot dosarul pacientului. 

— Nimic. Cea mai desăvârşită ordine. 

— Braa-voooo! Exclamă piticul, cu o admiraţie în care totuşi străbătea 
o totală neîncredere, după cum arată accentul circomflex al sprâncenelor. 

Părea că se gândeşte cu totul în altă parte privind un timp pe fereastră 
şi punându-şi la buze degetele împreunate, pe care le apropia şi le depărta, 
două câte două. Pe acoperişul din faţă, un tinichigiu bătea tabla regulat şi 
monoton, cu lovituri egale. S-ar fi spus că medicul-pitic îşi uitase pacientul şi 
că aştepta cu mare atenţie numai să sfârşească bocăniturile de afară. Intr-un 
târziu, distrat, fără să-şi despartă ochii de la echilibristica omului de pe 
acoperiş, întrebă, ca o chestiune de accesorie însemnătate: 

— Şi nemulţumirile acelea familiare... Despre care vorbeaţi... Strict 
intime... N-aş putea să aflu de ce natură au fost?... Sau poate că încă mai 
sunt? 


— Domnule doctor, e o chestiune streină cu totul de cazul meu. Nu 
prezintă nici un interes. 

— Nimic nu e strein de cazul unui pacient! Surâse foarte curtenitor 
medicul-pitic, răsucindu-se în jâlţul unde se afla îngropat şi întorcând ochii de 
la fereastră, să-l privească în faţă. Nimic nu e strein, iar pentru un medic, 
totul prezintă un interes. Cel mai mic amănunt poate să fie de-o importanţă 
capitală. 

— Dar e o chestiune cu totul intimă! Se apără Grigore Stolnicu, cu un 
început de impacienţă. E vorba despre raporturile mele cu nevastă-mea. 

— Tocmai! Continuă să surâdă medicul-pitic, suflând un praf nevăzut 
din palmă şi cercetându-şi cu luare-aminte de chiromancien toate liniile, 
curbele şi creţurile mâinei. Unui medic ori îi spui tot, ori nu mai pierdem 
amândoi timpul de pomană! Rosti deodată, cu alt glas, sever şi autoritar, 
revenind la agresivitatea cu care îşi trata de obicei clienţii. 

Grigore Stolnicu se hotărî şi povesti totul, mai mult ca să-i dovedească 
displăcut medicului cât de absurdă îi e pretenţia de a face legătură între o 
chestiune cu totul intimă şi o consultaţie, unde e vorba numai despre boala 
ori sănătatea lui. Istorisi cum i-a venit prima bănuială. Cum a descoperit pe 
urmă toate amănuntele care nu i-au mai îngăduit, din nefericire, nici o 
îndoială. Cum a pus ordine absolută, după ce a pierdut două luni, în care timp 
n-a lucrat aproape nimic şi a părăsit regimul prescris. Nu uită să stăruie că l- 
a ajutat în această convingere chiar axioma rostită aci de medicul-pitic în 
persoană, când i-a spus că, pentru tată, existenţa unui copil nu înseamnă 
nimic. Adică, pur şi simplu, că un tată nu e niciodată sigur de paternitate, mai 
ales când copilul se naşte după zece ani de căsnicie. Aceasta i-a deschis 
ochii. S-a mirat că aşteptase să-i deschidă alţii ochii. Acum, nimic şi nimeni 
nu-i mai poate clătina siguranţa că fetiţa nu este a lui. Dacă s-a oprit aci şi n- 
a tras încă toate consecinţele - desfacerea căsătoriei etc. 

— A fost numai fiindcă n-a izbutit să pună mâna pe niciuna din probele 
palpabile, materiale. 

Medicul-pitic asculta cu aceeaşi prefăcută indiferenţă, când urmărind 
gimnastica tinichigiului pe acoperiş, când privindu-şi, cercetându-şi şi 
admirându-şi mâinele, pe care trebuia să le cunoască de mult pe de rost. 

Astfel, spovedania lui Grigore Stolnicu fu mai uşoară; nu simţea 
sfredelindu-l ochii unui străin când îşi destănuia lucruri atât de umilitoare şi 
amare. De câteva ori numai, când se opri, medicul-pitic îl îndemnă să 
continue şi să-i arate de-a fira-n păr cum a ajuns la descoperirea că este un 
soţ înşelat, dar în orice caz nu un soţ imbecil. p 

Grigore Stolnicu sfârşi, iar medicul păru extrem de mulțumit. Işi trosni 
degetele cu atâta satisfacție, încât spoveditul îşi spuse îndată că a făcut cea 
mai mare prostie dându-şi necazurile lui intime pe mâna unui om care, 
desigur, s-a înveselit din cale-afară de asemenea peripeții; mai ales că 
medicul-pitic nu purta verighetă şi deci nu era însurat. „Şi-a bătut joc de 
mine!... Desigur, mă crede un mare imbecil, cu pătăraniile mele de soţ înşelat 
împărtăşite celui dintâi venit. Lui, ce-i pasă? Nu e însurat. Se amuză pe 


socoteala altora!” gândi Grigore Stolnicu, înciudat cu totul pe insuportabilul 
său duhovnic. 

Medicul-pitic îşi plesni genunchii cu palmele, îşi făcu vânt, baiansându- 
se de două ori în fundul jilţului, sări în picioare, deschise dulapul, îl invită să 
se dezbrace şi din nou începu să-l asculte, să-l ciocănească, să-l pipăie şi să-l 
măsoare cu instrumentele lui de supliciu. 

La fiecare nou instrument şi nouă ciocăneală aproba, mormăind 
satisfăcut, ca un om care găseşte confirma-rea bănuielilor dinainte asigurate. 

Pe urmă închise aparatele în dulap, ridicându-se în vârful picioarelor să 
răsucească cheia, pe care o puse în buzunar. Privindu-l cu dispreţ, pe la 
spate, Grigore Stolnicu, în timp ce-şi prindea bretelele şi îm-brăca mânecele 
hainei, se întreba de ce o fi încuind dulapul şi de ce-o fi strângând cheia, într- 
o cameră unde n-avea doar să-i scotocească nimeni? Şi îl găsi pe medicul- 
pitic mai maniac şi poate mai bolnav decât toţi clienţii săi. 

Medicul înconjură biroul şi se instală în scaunul înalt, cu picioarele 
atârnate. Nu mai rupse o foaie de hârtie din bloc şi nu mai scrise ieroglife 
enorme cu tocul-automat, enorm. 

Ca un judecător pronunţând o sentinţă irevocabilă, cu amândouă 
mâinile rezemate în marginea biroului şi cu o adâncită cută între sprâncene, 
vorbi: 

— Dragă coleg, suntem între oameni culţi. N-ar avea deci nici un rost 
să-ţi ascund. Cazul dumitale mi se pare foarte grav. Foarte înaintat. Pot să-ţi 
garantez că soţia dumitale nu te-a înşelat niciodată şi nici nu te înşeală. Ţi-ai 
construit toate argumentele, inventându-le singur pe de-a-ntregul. Le-a 
născocit boala dumitale. Un caz foarte comun. Îţi torturezi nevasta. După cât 
înţeleg, e bolnavă, şi e bolnavă grav. Are nevoie de-o cură în sanatoriu, nu de 
supliciul absurd pe care l-ai imaginat dumneata. lar o cură în sanatoriu nu ți- 
ar strica nici dumitale, onorate coleg. Pot spune că e absolut necesară şi 
absolut urgentă. Ţi le spun cu brutalitate, fiindcă ştiinţa mea e brutală. 
Nădăjduiesc că n-ai să faci ca alţi foşti clienţi ai mei, care din pricina acestei 
francheţe m-au ocolit, au căutat alţi medici mai puţin brutali ca mine şi-au 
plătit-o scump. Orânduieşte-ţi afacerile aşa, ca să renunţi câteva luni măcar 
la viaţa de acum. Revino la mine, să aranjăm intrarea într-un sanatoriu. De 
preferinţă în streinătate. Şi, din vreme, ia măsuri ca soţia d-tale să nu devină 
o victimă a dumitale... E tot ce pot spune fără înconjur, cum îmi dictează 
conştiinţa mea profesională. 

Medicul tăcu, împreună din nou mâinile, lăsându-le pe spătarul 
scaunului înalt, pe urmă îşi bătu de câteva ori palmele, cum s-ar fi aplaudat 
singur, cu discreţie. 

Grigore Stolnicu, în fotoliul vast şi confortabil, se muiase ca un om de 
zăpadă, topit în acest sfârşit călduţ de iarnă. 

işi scoase batista şi îşi şterse fruntea udă. Îşi apăsă tâmplele. Gângăvi: 

— E atât de neaşteptat ce-mi spui, doctore! Atât de absurd... 

Medicul cobori de pe scaunul înalt cu spătar de strană şi veni să-l bată 
pe umăr; numai aşa i-ar fi putut ajunge la umeri, când Grigore Stolnicu se afla 
ca acum, turtit în jilţul enorm. Îl îmbărbătă: 


— Aceasta nu înseamnă că un tratament serios n-are să dea rezultatele 
cele mai bune. Nu uita că te aştept în câteva zile şi că vom hotărî!... Am 
câteva prospecte de sanatorii excelente. 

Grigore Stolnicu se ridică să plece, uitând să plătească vizita. 

La uşă, medicul-pitic stărui: 

— Mai ales nu-ţi tortura nevasta cu invențiile dumi tale... E inuman. Îi 
scurtezi zilele. 

Apoi se întoarse, după ce închise uşa, să facă un semn în carnetul unde 
se afla deschisă o pagină cu numele lui Grigore Stolnicu; iar într-o condicuţă 
cu linii vărgate să înscrie o consultaţie neplătită, fiindcă medicul-pitic şi avar 
nu uita să-şi încaseze onorariile chiar de la familiile pacienţilor defuncţi ori 
intraţi în balamuc. 

XIV. 

MARCHE FUNCBRE. 

Amelia se deşteptase. 

În somnul întrerupt şi chinuit de febră visase urât; întâmplări de 
demult, din viaţa ei de fată, pe care le crezuse pentru totdeauna uitate. 

Intâmplările de-aievea, aşa cum s-au petrecut acum şaisprezece- 
şaptesprezece ani, n-avuseseră nimic neplăcut, ca şi decorul idilic în care s- 
au desfăşurat. Plimbările nevinovate în patriarhala grădină publică a oraşului 
natal; altele la ţară, la moşia unei colege de pension; o excursie cu barca; 
începutul unei nevinovate dragoste copilăreşti cu fratele colegei, mai mult o 
prietenie drăgăstoasă, care n-a ajuns decât la un singur sărut, de despărţire, 
timid şi neîndemânatec. Nu l-a mai văzut niciodată, nici n-ar şti unde e acum. 
l-au rămas doar câteva scrisori, primite după ce-a venit toamna; scrisori cu 
atât mai aprinse, cu cât mai timidă şi mai nevinovată le fusese idila. 

Din toată vacanţa aceea, de câte ori se gândea, îi apărea numai un 
soare luminos şi arzător de vară. O amintire de multă, multă lumină, de fără 
de grijă şi miros de fân copt. 

lar acum, prin somn, toate episoadele s-au petrecut altfel, desfigurând 
şi spurcând amintirea pură şi luminoasă. 

Decorul, grădina publică, parcul prietenei de la moşie, plimbarea pe lac 
se desfăşurau într-un fel de crepuscul, spectral şi sinistru, cu lumina gălbuie 
ca pucioasa. Toţi o alungau, nu ştia de ce, iar ea fugea, nu ştia de ce. Inaintea 
tuturor, cu privire rea şi cu vorbe de ocară, gonea îndrăgostitul de atunci, 
întețit tocmai de sora lui, prietena cea mai bună de la şcoală. Voia să ţipe, şi 
din gura căscată nu ieşea un sunet. Ştia că, dacă vor ajunge-o, are să se 
întâmple ceva înfiorător: nu cuteza să gândească ce, dar ştia că va fi un 
sfârşit înfricoşat. Au ajuns la marginea lacului. Barca nu se afla. S-a vârât, 
deznădăjduită, până la brâu, să încerce scăparea înot. Lacul era clocotit, un 
lac de smoală, iar dimpotrivă-i i-a ieşit în cale Grigore Stolnicu, întunecat, 
tăcut şi enigmatic, cum are înfăţişarea de trei luni încoace. 

Pe smoala neagră a lacului au început să pâlpâie sinistru lumini gălbui, 
şi Grigore Stolnicu a izbucnit deodată într-un râs crud, fără seamăn, 
neomenesc, bucu-rându-se că se îneacă, împingând-o cu mâna mai afund, 
până ce smoala fierbinte i-a năvălit în gură şi pe nări. 


N-a mai putut îndura oroarea visului şi s-a deşteptat într-o supremă 
voinţă prin somn, transpirată, în cearceafurile ude şi cu buzele pătate de 
sânge. 

A rămas un timp, învelită până la bărbie, înfiorată de febră şi de 
vedeniile din somn. Pe urmă a sunat servitoarea, să-i schimbe aşternutul şi 
să-i aducă toc-mai din camera de lucruri vechi, din cufărul cu rochii demodate 
şi cu suveniruri de şcoală, o cutie dreptunghiulară de mahon, cu încrustaţii de 
sidef. 

Cutia cu scrisori, de atunci. 

În haina de bolnavă proaspăt despăturită, mirosind a lavandă, cu 
plapoma răcorită, după ce fereastra a fost deschisă, să alunge atmosfera de 
clinică şi să lase înlăuntru aerul molatec al sfârşitului de iarnă, Amelia a citit 
scrisorile copilăreşti şi pasionate de atunci, singurul ei secret; pe urmă a 
rămas visătoare, cu o bunăvoie de convalescentă. Câte prostii!... Surâde. 
Împo-triva visului hidos şi crud, amintirea are ceva melancolic şi pur. Ca 
fotografiile decolorate, care-o arată în uniforma de şcoală, cu teancul de 
premii alături. În cutie mai sunt şi alte scrisori, ilustrate de la colege, flori 
uscate. Toate, până la invitaţia pentru nunta lor, în câteva exemplare 
neatinse şi păstrate, n-ar şti să spună de ce. 

De atunci n-a mai deschis cutia. A trăit, într-adevăr, o viaţă cu 
desăvârşire alta; iar amintirile din anii de şcoală şi de fată îi sunt tot atât de 
streine ca suvenirul vag al unei cărţi citite foarte de mult... 

O tuşă i-a răscolit cavernele plămânilor. A strâns sub pernă batista 
mototolită şi pătată de sânge. Bunăvoia de convalescenţă s-a stins. 

Acum, totul a devenit, cu o înfiorătoare rapiditate, apăsător şi 
irevocabil, ca în visul cel rău din care abia s-a deşteptat. 

Cu mâinile cruce pe piept, peste plapomă, dreaptă, ca şi cum ar repeta 
să înveţe din vreme rigiditatea pentru veşnicia din sicriu, Amelia Stolnicu, 
singură, fără nici o rudă şi fără nici o prietenă, îşi spune că a început stagiul 
în anticamera morţii. 

O gândeşte aceasta, fără spaimă şi fără revoltă. Cum a acceptat viaţa 
în treisprezece ani, de când s-a măritat cu omul pe care mai mult îl respectă 
şi îl admiră decât îl iubeşte. 

O gândeşte; iar mâhnirea nu e pentru dânsa, ci pentru fetiţa care va 
creşte orfană şi pentru Grigore Stolnicu, care va rămâne fără privegherea ei, 
atentă şi prevenitoare, în casa lăsată pe mâinile slugilor. 

N-o mai înşeală optimismul mincinos al medicului miop şi moţăind pe 
scaun la vizită; nici cele câteva încurajări caritabile, de formă şi fără 
convingere, ros-tite de cunoscutele care au venit în treacăt, au stat cu pălăria 
în cap, pe marginea divanului, şi au plecat fără să se mai întoarcă. Ştie ce 
înseamnă tusa cu bănuţi de sânge pe batistă, încăpăţinarea termometrului să 
nu se clintească sub 38 grade, grija pusă de toţi s-o păstreze departe de Clo- 
Clo. 

lar împăcarea ar fi mai desăvârşită dacă n-ar chinui-o tăcerea 
duşmănoasă a bărbatului, schimbat în două luni cum n-a fost niciodată. 


Duşmănoasă şi inexplicabilă. Parcă i-ar face vină pentru boala ei; parc-ar fi 
vrut s-o îngroape, ferită de ochii lumei, înainte încă de sfârşitul fără scăpare. 

Tăcerea casei e vastă şi intolerabilă, ca neagra tă-cere a unui cavou. În 
singurătatea unde nu află căldura nici unei fiinţe alăturate, Amelia Stolnicu îşi 
striveşte o lacrimă, pe care o şterge cu batista ruginită de sângele plămânilor. 

Aude uşa de-stfară. Paşii lui Grigore Stolnicu. Vine, cu aceeaşi privire 
încruntată şi cu aceeaşi tăcere omorâtoare. Oftând, Amelia închide cutia cu 
încrustaţii de sidef, răsucind cheiţa cu panglica rămasă aceeaşi de la pension, 
şi se sileşte să surâdă, deşi ştie că, la această silită bunăvoie şi la implorarea 
ei din ochi, bărbatul n-a răspuns de două luni cu o singură îmblânzire. 

Grigore Stolnicu intră fără să trântească uşa. 

Minune, se apleacă şi o sărută pe frunte. Se aşează pe marginea 
patului; îşi schimbă locul în faţă, pe un scaun. Nu ştie cum să înceapă a vorbi, 
după ce două luni n-au schimbat între dânşii decât întrebări şi răspunsuri 
monosilabice. Răsuceşte şi mută de la locul lor flacoanele de medicamente, 
cutiile de prafuri; citeşte etichetele. Îi prinde mâna şi o netezeşte încet, cu 
latul palmei. Amelia plânge, cu două şiroaie de lacrimi, curgând de o parte şi 
de alta a obrajilor. Plâns mut, fără sughiţuri, izvor continuu şi egal. 

— Amelia! Rosteşte bărbatul, netezindu-i înainte mâna, fără să poată 
născoci nici o dezmierdare nouă, nici cuvinte noi. Biata Amelie...! 

Şi nu ştie să descopere altceva. 

Dar este destul atât, pentru amândoi. 

După un timp se ridică stânjenit, ca un om care nu e deprins cu accese 
de sentimentalism, şi se scuză: 

— De două luni am avut foarte multe necazuri, dragă Amelia!... Acum 
au trecut. Te rog să mă ierţi. 

Amelia clatină din cap, semn că înţelege. Pentru dânsa, cariera de 
filolog a soţului e carieră plină de primejdii şi teribile ameninţări. Polemicile 
cumplite, încheiate cu injurii, cu cereri de anchetă şi cu altercaţii în stradă, au 
convins-o de mult că filologii sunt ultimii supraviețuitori ai unui fanatism 
neînfricat şi eroic: mor, dar nu se predau! Îşi spune că şi Grigorel era să fie, 
de bună seamă, victima unei asemenea coaliţii, dar e bucuroasă că primejdia 
a trecut. 

Grigore Stolnicu se plimbă prin cameră, mutând obiectele de la locul 
lor, aşezând o cută strâmbă a perdelelor, căutându-şi cuvintele cât mai 
prudente, care să anunţe toate schimbările câte le-a hotărât. 

— M-am gândit mult, Amelia... Poate e mai bine să revenim tot la 
medicul tău, la Alfons Grigoriu. E cam flecar şi un zeflemist care în primul 
moment nu inspiră încredere. Dar e mai tânăr, mai în curent cu toate teoriile, 
tratamentele, mai ştiu eu ce... Astălalt mi se pare ramolit complet. 

Amelia nu-şi ascunde mulţumirea că va reveni la medicul vechi, care-a 
scos-o la liman din toate crizele. li mulţumeşte cu privire recunoscătoare. 

— De altfel, dacă Grigoriu va fi de părere, n-ar fi rău să facem un 
consult. Poate e necesar, o lunădouă într-un sanatoriu. Tu, aci, acasă, cu grija 
servitoarelor, n-ai să ai niciodată linişte... 


Încântarea Ameliei s-a întunecat. Îşi cercetează bărbatul în ochi cu un 
început de teamă. Nu cumva i-a spus medicul că starea ei e mai grava chiar 
decât o crede dânsa? Că se apropie mai grabnic slfârşitul? Altminteri, de ce 
această hotărâre subită? 

— Bine, dacă zici tu, Grigorel! Consimţi, totuşi, cu resignare. 

— Nu dacă zic eu, dragă Amelie! Vorbi cu blândeţe bărbatul, punându-i 
mâna uşor pe frunte. Dacă eşti tu de părere şi dacă vor fi de acord şi medicii. 
Te-am neglijat... Mă încearcă acum o mustrare de conştiinţă. Şi eu mă simt 
foarte, foarte surmenat. Poate şi eu voi avea nevoie de odihnă într-un 
sanatoriu, undeva... 

— Tu?! Se miră femeia, mai alarmată de o ameninţare în sănătatea 
soţului decât de starea ei fără nădejde de vindecare. 

— O! Nimic grav... Nu trebuie să-ţi imaginezi cine ştie ce... Poate e 
numai o părere. Aceste două luni mi-au devorat câţiva ani din viaţă. 

Amelia, solidară cu destinul soţului, urî din toate drojdiile puterilor 
întreaga corporație a filologilor, care au fost în stare să pună la cale cine ştie 
ce infamă conspirație şi cine ştie ce infernale mahinatiuni, desigur, numai din 
pizmă. lar un gând îi tresări brusc: „Nu cumva s-a dat cu aceştia şi Nerone 
Creţeanu?” Altfel, nu şi-ar explica de ce Grigorel l-a pomenit cu o ameninţare 
din cap, care nu făgăduia nimic bun. Nici nu l-a mai invitat la masă. Ba, o 
dată, când s-a anunţat şi aştepta la uşă, îşi aminteşte bine că Grigorel a 
poruncit slujnicei răstit să spună că nu e acasă. N-ar mira-o defel această 
ingratitudine. Cu apucăturile de astăzi ale tinerilor acestora, arivişti, nici o 
ingratitudine n-ar fi o surpriză! 

Ca să se convingă, întrebă: 

— Dar cu domnul Creţeanu ce mai este? Te-a nemulţumit cu ceva? Văd 
că ne evită. 

— Bine zici!... Se acăţă Grigore Stolnicu de acest prilej. Bine zici, l-am 
neglijat şi pe dânsul în vremea din urmă. Îndată ce te ridici din pat, cred că 
nu te opui să-l invităm din nou la dejun...? 

Femeia se bucură că asistentul n-a fost, aşadar, un ingrat şi că n-a avut 
atâţia ani invitat la dejun un om de nimic, o secătură, o canalie, cum ar fi 
putut să fie, ca atâţia alţii. 

Destinderea atâtor certitudini noi şi înviorătoare îi aduse puţin sânge în 
obraz. 

Se rugă, ca pentru o graţie excepţională: 

— Dacă eşti tu bun, Grigorel, spune doicei să o aducă pe Clo-Clo. Mi-e 
dor... N-am văzut-o de astăzi dimineaţă... (Şi gândi: „Are să mă uite repede. 
Începe să se dezveţe de pe acum de prezenţa mea!”). 

Grigore Stolnicu, în această zi a tuturor reparaţiunilor, trecu în cealaltă 
cameră, pe urmă într-a fetiţei şi chemă doica. 

Clo-Clo întinse mâinile mici şi grăsulii, să se ceară în braţele Ameliei. 
Gânguri, se strânse alintată la piept, povesti ceva în vocale exclamative, cu o 
abundență teribilă de gesturi. 

Nici o clipă nu întoarse ochii spre Grigore Stolnicu, ignorându-l cu 
duşmănos dispreţ. 


Când Grigore Stolnicu, înduioşat şi zdrobit de remuşcarea nebuneştilor 
năluciri cu care îşi rupsese din suflet până şi copilul, carne din carnea lui, 
când ceru s-o ia în braţe, Clo-Clo îşi schimonosi obrajii învineţiţi într-un 
început înfricoşat de plâns. Nu voia în ruptul capului. Se uita cu ochi mânioşi, 
îşi ascundea obrazul în pieptul slab al Ameliei, acăţându-se cu amândouă 
mânuşiţele de gâtul ei; pe urmă, numai întorcând capul, îl ocări, cu toată 
mânia adunată de două luni şi învățată de la doică: 

— Ulâtule! Gâmbu. Uuu! Gâmbosule! 

Martir, Grigore Stolnicu înfruntă toate aceste evidente semne de ură 
filială şi se îndărătnici să o prindă în braţe, ca să o deprindă din nou cu 
dezmierdările lui trecute, de tată. 

O luă pe genunchi, iar Clo-Clo se zbătu, zgâriindu-i obrajii şi lovindu-l cu 
pumnii ei mici. Pe urmă tăcu, deodată atentă, şi păru împăcată. 

— Vezi că tot se îmblânzeşte? Constată satisfăcut Grigore Stolnicu, 
privind la doică şi la Amelia, victorios. 

Dar abia îşi sfârşi spusa şi înţelese de ce Clo-Clo tăcuse atât de atentă. 
Se răzbunase, în felul ei şi cu puterile ei, pe pantalonii lui Grigore Stolnicu, 
şuroind de un lichid călduţ şi cu miros ascuţit. 

— la-o! Ticăloasă mică! O ameninţă cu înveselire, nu chiar de tot, de tot 
sinceră, Grigore Stolnicu. 

Doica o prinse în braţe, sărutând-o cu foc pe amândoi obrajii. S-o fi 
învăţat încă, şi nu i-ar fi împlinit mai bine dorinţa! lar schimbându-i scutecele, 
abia îşi stăpânea nerăbdarea să meargă mai repede la bucătărie şi să 
povestească celorlalte slugi în ce fel a botezat Coca-mică pe cel mai 
morocănos dintre stăpânii câţi sunt pe lume. 

XV. 

AD LIBITUM. 

Nerone Creţeanu surâdea suav, cu toţi dinţii de cafea verde, gata-gata 
să-i semene în stradă. 

Mergea lângă profesor şi se simţea fericit, după mai bine de două luni 
de dizgrație. Grigore Stolnicu îl invitase joi la dejun; iar acum îi dăduse 
ghiozdanul să-l poarte. 

După cum nu-şi putuse explica de unde a pornit supărarea profesorului, 
nu-şi explica de unde i-a venit voia bună. Fidel, ca un căţel primit în casa de 
unde a fost alungat, nu dădea din coadă, numai fiindcă nu poseda acest 
apendice vertebrat care să-i exprime voioşia. 

Încolo, sufleteşte, se afla exact în această dispoziţie, gata să fugă şi să 
zburde cu geanta profesorului, să meargă zece paşi înainte şi să se întoarcă 
lătrând, tăvălindu-se de bucurie şi apucându-l de pulpana paltonului, în joacă, 
cu dinţii mari laţi şi mulţi, câţi e de mirare că au încăput într-o gură de om. 

Grigore Stolnicu e preocupat. 

Calcă ţapăn, cu toţi nasturii paltonului încheiaţi până sus, sever şi 
răspunzând cu gravitate corectă şi distantă la toate saluturile studenţilor şi 
colegilor care-au umplut Bulevardul la ieşirea Universităţii. Îşi pregăteşte 
cererea de concediu şi, în zece zile, trebuie să-şi orânduiască suspendarea 
tuturor lucrărilor, poate până la vară, poate până la toamnă. 


Medicul-pitic i-a luat o piatră de pe inimă şi nu i-a pus alta. Acum, nici 
o îndoială nu mai are că a năpăs-tuit cu absurdele-i bănuieli toate sufletele 
care-i erau mai apropiate şi mai credincioase. Se simte vinovat faţă de toţi, 
caută să repare. Şi în acelaşi timp e îngrijorat şi cu milă pentru propria lui 
soartă. Nu pricepe ce boală grea, subterană şi injustă, îl ameninţă. Nu poate 
mărturisi nimănui. Poartă această piatră cu dânsul, numai pentru dânsul. 

lar credinţa statornică a asistentului, nedreptăţit de nebuneştile lui 
născociri, îl înduioşează ca pe un pă-rinte care şi-a prigonit fiul. Îl întreabă cu 
bunăvoie, în dorinţa sa atotreparatoare: 

— Nu mi-ai spus ce mai e cu logodna dumitale? 

— Poftim, domnule profesor? Nu auzi bine Nerone Creţeanu. 

— Intreb unde-ai ajuns cu logodna dumitale? Studenta aia, drăguță şi 
isteaţă, despre care-mi vorbeai. 

Toată veselia lui Nerone Creţeanu se fleşcăi ca o floare peste care a fost 
turnată leşie. 

Monica îl ocolea. O văzuse de câteva ori cu un tânăr pudrat, care 
semăna cu Jaque-Catelain şi venea la Universitate, să o aştepte, cu o maşină 
de sport. Nu chiar un Hispano-Suiza, dar în orice caz cu o maşină de sport 
nouă-nouţă şi nichelată ca o oglindă. Era deznădăjduit pe de o parte că toate 
planurile lui matrimo-niale se sfărâmau atât de brusc, dar pe de alta se 
mângâia că aşa cel puţin va intra din nou sub ocrotirea profesorului. 

De aceea se grăbi, fără eroism, să exploateze măcar rămăşiţele mizere 
ale acestei nefericiri, arătând profesorului că i-a ascultat sfatul. 

— Domnule profesor... Am înţeles de acum două luni gândul 
dumneavoastră şi m-am executat. Aţi avut dreptate. Am meditat şi eu şi am 
deschis ochii. Nu făcea pentru mine! Se lepădă fără nici o remuşcare. 

— Ce nu făcea? Nu pricep... Stărui cu bunăvoință Grigore Stolnicu. Mă 
tem că am fost rău înţeles. Părerea mea e că viitoarea dumitale logodnică are 
să fie o partidă eminentă. Frumugşică, inteligentă, muncitoare, clasificaţiile 
cele mai distinse. Un adevărat buchet de calităţi. Ce pretenţii mai poţi avea? 
Dacă îşi dă şi doctoratul, nu este exclus să-i pregătim o carieră strălucită. O 
să am nevoie de încă un asistent... Ori o asistentă, în afară de dumneata. 

Cu inima strânsă într-o gheară de fier, Nerone Creţeanu asculta elogiile 
fericirei scufundate. 

Pe Monica ştie că n-o mai poate cuceri îndărăt. De câte ori a încercat 
să-i vorbească, i-a râs în nas şi i-a întors spatele cu o piruetă în vârful 
tocurilor, care i-a ridicat fustele, rotindu-le, ca unei balerine. Îi spune acum: 
„domnule Creţeanu” sau „domnule asistent”, ea, care atât de dulce rostea: 
„Nerr...”, prescurtarea dezmierdătoare a numelui, numai de ea născocită şi 
numai de ea cunoscută. Acum, „Nerr” a murit, s-a estompat undeva în 
negurile fantasmelor; nimeni n-are să-l mai cheme cu glasul unic; pentru toţi 
şi pentru el însuşi a redevenit Nerone Creţeanu, cel cu galoşi şi umbrelă de 
viitor dascăl. lar toate acestea, pentru totdeauna pierdute, de când s-a ivit 
tipul cu maşina de sport. 


Nerone Creţeanu blestemă în gând inventatorul celui dintâi automobil, 
dorind cu un feroce sadism să-i ştie acum sufletul zvârcolindu-se în toate 
chinurile unui infern mecanic, cu supape, bujii şi 777 segmenţi. 

— Nu-mi răspunzi nimic? Încă o dată, te rog să crezi că am fost rău 
înţeles!... Îl îndemnă profesorul. Haide, puţin curaj şi spune când aţi fixat 
logodna? 

— Domnule profesor, cu toată părerea de rău, trebuie să recunosc că 
tot dumneavoastră aţi avut drep-tate. Nu e o femeie pentru mine. Prea 
zvăpăiată. r 

— Haide-haide, nu-mi umbla cu asemenea prostii tinereşti! II amenință 
protector profesorul, scoțând dreapta înmănuşată din buzunar şi făcându-i cu 
dege-tul, ca unui copil care se întrece îndată ce se vede răsfățat. Ce sunt 
astea? Certuri, împăcări? Capricii ale vârstei! Le categorisi, gândindu-se că 
poate asistentul a dat prea mare şi prostească proporţie vreunui flirt 
nevinovat al studentei Monica Harabagiu cu tânărul charlestonist care o 
însoțea pe stradă, după cum şi el îi văzuse acum câteva zile, când se ducea 
la medic. 

La colţ cu Calea Victoriei îşi luă geanta din mâna lui Nerone Creţeanu şi 
insistă încă o dată: 

— Ascultă sfatul meu de om mai bătrân şi mai încercat. N-aş vrea să 
regreţi toată viaţa pe urmă. E o partidă minunată pentru dumneata. Uite, am 
să propun chestia Ameliei: poate să vă cununăm noi... Adică ce poate? Sigur! 
Ai cuvântul meu... Doresc să se facă această căsătorie. Vreau chiar să se 
facă! 

Nerone Creţeanu rămase la marginea trotuarului, ghiontit de trecători şi 
cu desăvârşire imbecilizat. Cu toţi dinţii adunaţi în gură, astupaţi şi asfixiaţi 
de buzele strânse, privea încruntat forfota lumei, ieşită în soare ca gâzele 
primăverii. „Cum o mai conving eu pe. 

Monica? Îmi pufneşte în nas. Îmi trimite scrisorile îndărăt, nedesfăcute. 
Şi cum o să-l împac de acum pe profesor...?” 

Vântul primăverii zbicise asfaltul. Femeile aveau ochii languroşi şi priviri 
lichide. Claxoanele maşinilor se întreceau bucuroase şi sonore, ca un metalic 
orăcăit urban dezmorţit din îndelunga hibernare. 

Pe dinaintea lui Nerone Creţeanu, în maşina de sport nichelată ca o 
oglindă, înfundaţi până la bărbie în cutia strâmtă, au săgetat Monica şi 
tânărul cu pălăria violetă pe ochi. 

Monica surâdea fericită junelui, soarelui, trecătorilor, primăverei 
fotogenice. 

Nerone Creţeanu salută fără să-şi dea-seama. 

Monica nici nu-l văzu. 

XVI. 

GAVOTE STYLE ANCIEN 

— V-am recunoscut îndată!... Vorbi tânărul, dând sticla cu bere la o 
parte ca să aibă privirea liberă. Am asistat astă-toamnă la o conferinţă a 
dumneavoastră. Îmi daţi voie să mă prezint: doctorul Mihai... 


Grigore Stolnicu nu auzi restul prezintării în vuietul trenului trecând pe 
un pod sonor. 

Erau în vagonul restaurant. Vecinul de masă îi păru lui Grigore Stolnicu 
simpatic cu totul. Un adevărat tânăr de viitor, cuviincios, cu multă ştiinţă de 
carte, în curent cu o sumă de lucruri foarte noi şi foarte interesante. Un ceas 
îl ascultase discutând cu un prieten care s-a dat jos la Ploieşti. De bună 
seamă, şi acela tot medic, fiindcă toate chestiunile trecute în revistă au fost 
numai de specialitate: tratamente, teorii, experienţe, vitamine, glande cu 
secreție internă, comunicări senzaţionale care au revoluţionat ştiinţa. Amân- 
doi erau întorși nu de multă vreme de la Paris. Şi amândoi se arătau hotărâți 
să-şi facă o carieră solidă, cu muncă pe brânci. 

Tânărul avea ochii verzi, inteligenţi; figura, fină şi de-o ostenită 
distincţie. De la Ploieşti, de când se dă-duse jos colegul, citise o publicaţie de 
medicină cu litere foarte mărunte; un adevărat monitor de comunicări 
savante. 

După chipul cum citea, metodic şi subliniind unele pasagii, Grigore 
Stolnicu îşi întărise părerea bună despre el, Nu era frunzăreala generaţiei 
grăbite de astăzi. 

Un gând îl îndemna stăruitor, să afle şi ce-ar crede un asemenea 
specialist proaspăt despre „cazul lui”. Mai ales că Grigore Stolnicu se întorcea 
în capitală după ce-şi orânduise oarecari treburi în provincie, unde se afla o 
mică proprietate a Ameliei, pentru a-şi pregăti lipsa din ţară pentru câteva 
luni. 

Întrebă, folosindu-se de vicleşugul clasic: 

— Am înţeles că sunteţi specialist în boli de nervi, de creier, boli 
mintale; în nevrozele acestea cu care omenirea plăteşte ritmul prea accelerat 
al civilizaţiei noastre. Cred că e cea mai frumoasă ramură a medicinei? 

— Depinde! Răspunse precaut tânărul. 

Cu aceasta, Grigore Stolnicu nu aflase nimic. Insistă, încercând din alt 
flanc. 

— Avem şi noi un specialist cu reputaţie mondială... Şi aci rosti numele 
medicului-pitic. 

Tânărul specialist se înveseli foarte. Lăsă cu totul la o parte publicaţia 
medicală. Dăduse peste un subiect care se vede că-i era scump. 

— A fost un specialist cu reputaţie, poate vreţi să spuneţi, domnule 
profesor... Nu mondială, cum se exagerează, dar pe vremuri, cu îndestulă şi 
meritată faimă. Astăzi însă e un om sfârşit!... Nu mai citeşte nimic. De 
douăzeci de ani nu e în curent cu o singură descoperire şi cu o singură 
metodă. Metodele lui au rămas aproape băbeşti, de pe vremea turcilor. Habar 
n-are de ce se mai întâmplă în lume. V-o spun în cunoştinţă de cauză, fiindcă 
i-am fost intern la spital. Am lucrat alături cu el. Îl cunosc, văd prin el, uite, 
cum văd prin sticla paharului acestuia... E unul din cazurile cele mai 
caracteristice şi mai regretabile pentru ştiinţa noastră balcanică. O carieră 
strălucită, toate promisiunile. Pe urmă, când a cucerit o situaţie, par cuprinși 
de-o ciu-dată paralizie. Lasă să treacă timpul peste dânşii. De altfel, e şi un 
teribil maniac. Are preferinţele lui pentru anumite diagnoze, întotdeauna 


aceleaşi. Bun-rău, potrivit-nepotrivit, justificat-nejustificat, îşi bagă cu de-a 
sila pacienţii în diagnoza lui: vede nebuni, maniaci, semiresponsabili la 
fiecare pas. Are un carnet secret: pe fiecare client îl înseamnă, fixându-i un 
ter-men când trebuie să exploadeze nebunia, paralizia, în sfârşit, 
deznodământul. Câteodată o nimereşte. (V-am spus doar că, la începutul 
carierei, a fost un element strălucit.) lar când nimereşte, se bucură ca de-o 
victorie personală... Când îl vedeam vesel, circula între noi, la spital, cuvântul 
de ordine: „Să ştiţi că lui „LittleTitsch,, iar i-a înnebunit un client!” Dar 
nouăzeci la sută din bolnavii lui, presupuşi bolnavi, înmatriculaţi în carnetul 
lui, refuză să înnebunească. De aceea e foarte nefericit şi le poartă un fel de 
ranchiună personală... Ce prescrie el? Plimbări, aer, mişcare, hidroterapie; 
regim de sanatoriu, schimbarea ocupaţiilor. Fleacuri. Sau toată specialitatea 
noastră, astăzi, s-a concentrat în studiul glandelor cu secreție internă. Tot ce 
era inexplicabil şi incurabil se explică şi se curează prin secreția acestor 
glande. O adevărată ştiinţă nouă. li vorbeşti de asta. Strânge din umeri şi 
suflă în palmă, ca puful de păpădie de pe scoarţa dicționarului Larousse. Nici 
nu vrea să ştie. „Nu le cunosc, deci nu există!” Vă spun drept, domnule 
profesor, că sunt de compătimit bieţii nenorociţi care se află înscrişi în 
cazierul lui secret, aşteptând să le pună crucea roşie... 

Grigore Stolnicu înghiţi un nod de iască la gândul că se află, desigur, 
trecut în carnetul secret al infa-mului pitic, aşteptându-şi şi el, ca cei nouăzeci 
la sută, crucea fatală. 

Tot ce-i spunea tânărul acesta, cu proaspătă şi multă învăţătură, 
corespunde exact unei tainice preştiinţi a lui. Cum se putuse încredința oare 
pe mâna unui asemenea primejdios maniac? E în stare să înnebunească un 
om teafăr, numai ca să-l poată înscrie în catastiful lui din sertar. 

Tânărul aprinse o ţigare şi privea nepăsător pe fereastra vagonului 
perindarea câmpurilor spălate de ploaia caldă, unde iarba dăduse colţ verde 
şi crud. Nu bănuia nimic din ceea ce răsturnase atât de uşuratec în sufletul 
omului grav şi cu tâmplele cărunte din faţă. 

Când şesurile rotite în jurul trenului nu-l mai dis-trară, despături 
publicaţia de specialitate şi începu să citească atent ultima comunicare la 
Academia de Medicină din Paris asupra unor ciudate turburări din secreția 
glandelor endocrine. 

Grigore Stolnicu apucase să comande şi să deşarte un pahar de 
limonadă, cu multă lămâie şi puţin zahăr. O ceruse rece de tot, de la gheaţă. 
lar acum o simţea în stomac, ca o pungă de lichid, ostilă şi acră, pe care s-o 
poarte aşa toată viaţa. 

Fericea clipa când i-a dat gândul să ceară părerea acestui tânăr viitor 
savant, lipsit de prejudecăţi şi tobă de carte. Altfel s-ar fi potrivit piticului 
maniac, să piardă câteva luni din viaţă în cine ştie ce sanatoriu, care 
exploatează fără de nici un scrupul orice prim-venit, şi poate ar fi ajuns chiar 
un ipohondru, prin sugestie. 

In Gara de Nord cobori cu multe hotărâri schimbate. 

După ce-şi luase ziua-bună de la tovarăşul de tren, regretă că nu i-a 
cerut încă o dată numele şi că nu l-a întrebat de adresă. Un medic ca acesta 


s-ar fi cuvenit să consulte, nu fiindcă într-adevăr îşi mai simţea acum vreo 
meteahnă a facultăţilor, dar aşa, ca să fie achitat faţă de propria lui 
conştiinţă. Însă medicul se pierduse înghiţit de mulţimea revărsată pe peron. 

Legănat şi smucit de viragiile zănatice ale taxiului, slobozit printre 
tramvaie şi alte maşini, spre casă, Grigore Stolnicu se felicită că n-a spus 
nimănui nimic precis despre proiectata lui plecare şi data plecării. Nici 
Ameliei, nici asistentului. Foarte vag, vorbise numai despre nevoia unui mai 
îndelung repaos. Era foarte uşor să explice că amână acest repaos pentru 
vacanţa de vară. De altfel, n-are de dat socoteală nimănui. ` 

Se afla invitat în ziua aceea, la masă, şi Nerone Creţeanu. Il găsi 
aşteptând în biroul lui, cu un vraf de cărţi înainte, scoțând însemnări pe foiţe 
dreptunghiu-lare de hârtie, ca un harnic muncitor deprins să nu piardă timpul. 
În loc să-l încânte această vrednicie a asistentului, Grigore Stolnicu simţi o 
inexplicabilă nemulţumire. Numai o umbră, dar prezentă şi supără-toare ca 
un scai intrat în palmă, care nu doare, dar jenează. 

Asistentul lucra la biroul lui ca la dânsul acasă. 

Era un fel de luare în posesiune. Poate îl şi aştepta să moară ori să intre 
într-o casă de sănătate ca să-i moştenească îndată catedra. Făcuse 
imprudenţa să spună că se simte obosit; că va suspenda pentru un timp 
lucrările. Celălalt o luase de bună şi nu mai avea răbdare. Dar vor vedea toţi. 
El e sănătos tun şi nici nu şi-a dat încă măsura puterilor! 

E mai sănătos de cum s-a simţit el vreodată. 

La masă povesti cu poftă, să dovedească tuturor această robustă 
dispoziţie, unele observaţii hazlii din viaţa orăşelului de provincie unde a 
pierdut degeaba două zile. Era voioasă şi Amelia, ridicată din pat de o 
săptămână, cu obrajii învioraţi de când se întorsese la tratamentul medicului 
care o îngrijise trei ani. Clo-Clo, inaugurând un scaun înalt, cu rotiţe şi cu 
minusculă mesuţă făcându-i barieră la piept, lua parte şi dânsa la acest 
praznic al întoarcerei, întrecându-se în gângureală şi cerând scăunaşul de 
cristal, solniţa şi o sumă de alte improvizate jucării. 

Grigore Stolnicu se afla astfel în mijlocul familiei, cu tihnitele ei 
mulţumiri: Amelia se simţea mai bine; copila începuse să nu se mai apere 
scâncind de îmbrăţişările lui; el însuşi scăpase de năluca boalei, care exista 
numai în tidva medicului-pitic şi maniac; îşi avea asigurată fidelitatea de căţel 
a asistentului; şi cu toate acestea, o nelămurită apăsare îi făcea voioşia 
silnică. 

Îndată ce intrase în casă, buna dispoziţie se sleise. Simţea o greutate 
rece şi nefăcând parte din el, ca punga de limonadă îngheţată şi acră din 
stomac, aşa cum i-a rămas din vagonul-restaurant. 

Amelia îl privi de câteva ori, lung, cu atenţie şi nedumerire. Găsea ceva 
schimbat în figura lui Grigore Stolnicu, şi nu-şi putea da seamă ce. Deodată 
se lumină: 

— Nu ştiam ce e străin în figura ta, Grigorel. Acum m-am lămurit... Ţi-ai 
tuns mustaţa mai scurt. 


Grigore Stolnicu recunoscu într-adevăr că, în orăşelul de provincie, 
bărbierul îi şonţise mustaţa, încât a trebuit să o reteze mai scurt. Un dobitoc, 
bărbierul! 

Cu frivolitatea irezistibilă a sexului prin predesti-nare frivol, Amelia găsi 
că bărbierul n-a fost chiar atât de dobitoc: 

— Dimpotrivă! Eu cred că te avantajează aşa... Poate ar fi chiar mai 
bine, într-o bună zi, să ţi le razi cu totul. Au început să-ţi iasă prea multe fire 
albe, dragă Grigorel. Şi pe urmă, cine mai poartă astăzi mustăţi? Conductorii 
de tramvai şi funcţionarii de gară. Spune şi dumneata, domnule Creţeanu, 
dacă nu eşti de aceeaşi părere? 

— Evident, doamnă... Mustaţa e condamnată astăzi şi de modă, şi de 
higienă. Eu cred că domnul profesor ar arăta cu cincisprezece ani mai tânăr. 

Punga rece şi acră de limonadă din stomacul lui Grigore Stolnicu a 
crescut, inundându-i toată fiinţa. 

Într-o fulgerare, a văzut şi a priceput totul. S-au înţeles, aşadar, să-l 
facă şi pe dânsul ridicol, ca pe Ghiojdeanu şi ca pe orice soţ imbecil. 

Realitatea îi apăru zdrobitoare şi de-o evidenţă fulgurantă. 

De vreme ce e sănătos şi nu mai poate fi vorba de o bolnăvicioasă 
pornire să construiască argumente inventate din vânt, cum pretindea 
medicul-pitic şi ma-niac, atunci simplu, ca o concluzie matematică şi 
ireductibilă, rămânea cealaltă realitate. Aşa cum a văzut-o şi a ştiut-o el, din 
vreme, cu luciditatea lui sănătoasă. 

Toţi îl înşeală. 

Acesta e adevărul. Toţi îl înşeală. Amelia, care prea repede s-a 
însănătoşit, îndată ce i-a redat medicul ei sclivisit, afectat şi cu batista 
parfumată şi îndată ce l-a primit iarăşi în casă pe Nerone Creţeanu. Asistentul 
acesta ipocrit şi ingrat, care s-a instalat din nou în casa lui, la masa lui, la 
biroul lui, aşteptând poate să nu-i ia numai catedra, dar, nerăbdător, şi locul 
soţului, în patul soţiei. 

Roti o amară privire tuturor, coalizaţi să-l înşele şi să-i fure viaţa, 
cinstea şi toate bunurile pământeşti. 

Crudă şi răzbunătoare, privirea stărui mai îndelung asupra fetiţei 
cocoţate pe scaunul înalt cu rotile, care, ţinând în amândouă mâinile câte un 
scăunaş de cristal, îi râdea nevinovat cu dinţii ei mici, dar laţi şi verzui ca 
jumătatea bobului de cafea crudă, micşorându-şi în râs ochii albaştri, care nu 
seamănă nici cu ochii lui, nici cu ai Ameliei, ci cu ochii decoloraţi, de gânsac, 
ai lui Nerone Creţeanu. 

Împinse farfuria, cu prăjitura neatinsă. 

Peste punga rece, acră şi ostilă din stomac n-ar mai fi încăput nici un 
dram măcar din cele mai savuroase bunătăţi ale lumei. 

Clo-Clo, numai ea singură, presimţi şi gângăvi în limba ei, 
ameninţându-l cu cele două scăunaşe de cristal: 

— lal te-ai făcut ulât! Gâmbosule! 

XVII. 

BACCHANALE. 


Din ziua aceea, existenţa lui Grigore Stolnicu de-veni un joc spasmodic 
între tăiuşuri de cuţit. 

Se deştepta noaptea cu o tresărire speriată. Pipăia alături locul Ameliei. 
Prin somn, şi-l închipuia, fără să ştie de ce, golit. 

Avea sentimentul că neapărat lipseşte, că trebuie să lipsească de la 
locul ei. Că poate a murit de mult, lăsându-l într-o spăimântătoare 
singurătate, după atâta viaţă şi atâtea deprinderi împreună. Sau poate că a 
dispărut pe când el dormea, să fugă la unul din amanţii pe care n-are să-i ştie 
niciodată. 

Spaima se risipea îndată ce mâna atingea trupul cald şi transpirat al 
femeii. Răsufla uşurat. Asculta suspinul Ameliei prin vis. Presimţirea nu era 
pentru această noapte, dar îl pregătea de pe acum pentru nopţile când într- 
adevăr mâna întinsă din obicei să descopere prezenţa fidelă nu va mai găsi 
decât vidul negru şi ireparabil. 

Spaima se risipea: însă în aceeaşi clipă năvălea în locu-i asaltul 
întrebărilor fără răspuns. 

Se ridica într-un cot, să privească femeia dormind, cu respiraţia ei 
şuierătoare, de bolnavă. 

In lumina albăstruie a becului de noapte, fiinţa de alături îi apărea 
enigmatică şi misterioasă. N-a ştiut niciodată ce gândeşte şi ce simte într- 
adevăr. Ce-a fost. Şi n-are să ştie niciodată. E ascunsă, în trupul şi în gândul 
acesta, o viaţă secretă şi impenetrabilă, pe care are s-o tăinuiaseă mai 
departe, până în veacul vecilor, ducând-o cu dânsa în pământ şi ascunzând-o 
cu dânsa în pământ. 

Câteodată o ura cu o cruntă înverşunare. Îl împingea îndemnul s-o 
deştepte zguduind-o şi prin surpriză, înainte de a se dezmetici, să-i smulgă 
adevărul. Atunci era sigur că acest adevăr e desfrânat şi respingător. 

Altă dată, somnul femeii cu vinele golite de sânge şi rânduită la atât de 
apropiată moarte îl înduioşa până la lacrimi. Îşi dădea seamă că o torturează 
fără nici un temei, potrivindu-se unor năluciri nebuneşti. Ar trezi-o şi atunci, 
dar nu cu o zmucitură de procuror care deşteaptă condamnatul în zorii 
execuţiei, ci cu vorbe blânde şi cu o uşoară atingere, ca să-i spovedească 
totul cu umilinţă, cerându-i iertare şi plângând amândoi. 

De cele mai multe ori însă, cu neînduplecată câinoşie, dorea să o ştie 
mai curând moartă, ca să-i sfârşească şi lui întreg supliciul. 

Punga rece şi acră de limonadă gazoasă din stoma-cul lui Grigore 
Stolnicu nu s-a mistuit nici acum. Îi stă străină de trupul lui, introdusă ca să-l 
izoleze, cu prezenţa-i gheţoasă şi ostilă, de căldura întregului Univers. 

In tăcerea compactă a nopţii se aude numai gemătul depărtat al unei 
goarne de automobil. Respirația neregulată a bolnavei. Paşii unui trecător 
singuratic pe asfaltul ud şi sonor. 

Grigore Stolnicu se răsuceşte fără ogoire, întorcând perna cu faţa 
răcorită în sus, rostogolind la fiecare mişcare punga acră din stomac, 
închizând în deşert ochii să cheme somnul, alungând toate gândurile şi 
lăsându-se furat de ele. In acelaşi singur ceas de noapte are convingerea 
nestrămutată că femeia de alături i-a fost de cea mai sfruntată necredinţă 


treisprezece ani şi îndată, după câteva minute, a căpătat convingerea că 
toate acestea nu sunt decât născocirile unei clătinate închipuiri. 

Dimineaţa îl găsea ostenit şi posac. A albit. E mai tăcut şi mai 
duşmănos: privirea are o fixitate bănuitoare, ostenită, de surd. Privirea care 
împietreşte surâsul şi bunăvoia de pe toate privirile unde s-a oprit 
stăruitoare, parcă să cerşească: „Spuneţi-mi odată adevărul şi dezlegaţi-mă 
din această îndoială, mai chinuitoare decât adevărul cel mai crunt!” 

Dar toţi ochii nu vor să-i înfrunte privirea arsă de muncile iadului şi 
nimeni nu-i poate răspunde. 

Medicul-pitic l-a sunat într-o zi la telefon să-l întrebe, cu mirată dojană, 
de ce n-a venit cum fusese înţelegerea. 

Grigore Stolnicu a răspuns că n-a terminat, că are să vadă, că maie 
încă timp. 

— Bii-nee! A piţigăiat ameninţător în pâlnie glasul piticului. Dumneata 
faci cum crezi. Eu mi-am îndepli-nit datoria. Şi-ţi doresc, onorate coleg, să 
auzim de bine! 

Urarea nu mai ascundea muşcătoarea răutate şi nici înciudatul 
avertisment. Grigore Stolnicu acăţă şi el, furios, receptorul. Inţelegea prea 
bine cât de nerăbdător era maniacul să-i pună mai repede cruce în carnetul 
secret din sertar. 

Dar cu el nu va isprăvi atât de uşor! 

Aceasta şi-o spunea cu tărie, luptând cu el singur, între cele două 
îndoieli, deopotrivă tiranice şi deopotrivă înfricoşate. 

În câteva săptămâni fu pe rând hărţăgos şi umil, căutând oamenii şi 
respingându-i, schimbându-şi dintr-o clipă lân alta purtarea, încât colegii 
începură să-l ocolească. Studenţii se răriră la cursuri, de teama izbucnirilor 
iritate când i se năzărea că unul şopteşte vecinului ceva pe socoteala lui - 
desigur, şi a Ameliei - sau că altul stă necuviincios, într-un cot, cu lipsa de 
res-pect faţă de un profesor pretimpuriu zaharisit. 

Asistentul nu mai ştia cum să-i intre în voie. Căuta să-i ghicească 
gândul în ochi. Dar abia îl ghicea, şi gândul profesorului era altul. Slăbise şi 
el. Elevii, care ştiau ceva din povestea cu Monica, îi completaseră porecla din 
simplu „motan”, în „cotoi amorezat”. Nerone Creţeanu îşi purta şi această 
poreclă, cu sumbră resignare. Primăvara cu flori de liliac şi nopţile de 
culoarea stânjenelului trecu posomorâtă peste dânsul, lăsându-l în urmă cu 
un pardesiu jerpelit, cu galoşii şi umbrela lui didactică. 

La alegerile de la Academie, Grigore Stolnicu luptă cu o energie 
dezmorţită şi rea să aleagă, în locul medicului-pitic, un istoric ardelean care 
tipărise în tinereţe nişte condici găsite în clopotniţa unei biserici. Triumfă şi o 
zi fu bucuros, cu privirea întinerită. Punga gheţoasă şi acră de limonadă din 
stomac se topise. Seara, cuprins de remuşcare, intră acasă cu toată 
înveselirea uzată şi, din nou, cu prezenţa ostilă din pântec izolându-l de tot 
Universul. A 

În casă, o tăcere glacială pusese stăpânire. Slugile vorbeau în şoapte. ÎI 
ocoleau. Se îndemnau una pe alta, ca la tăietoare, să răspundă când auzeau 
soneria spintecând strident muta neclintire, ca o speriată şi nefirească 


alarmă. Niciuna nu voia să dea ochii cu „Moroiul”. Lipsite de supravegherea 
Ameliei, mereu bolnavă, lăsau praful să se aştearnă pe mobile, păianjenii să- 
şi dureze pânzele. Se auzea câte un bonzăit de muşcoi prins în plasă, ca 
arcuşul unui contrabas. 

Totul avea înfăţişarea de paragină şi de pretimpurie pustiire. 

Fetiţa creştea murdară, neschimbată: cu urme uscate de dulceaţă pe 
obraji, cu şorţul sleios, cu nasul smârcâit, târându-se copăcel sprijinită de 
pereţi, dintr-o încăpere în alta, semănând jucării ştirbe pe covoare şi făcându- 
şi nevoile unde o apuca vremea. 

În lumea aceasta, Grigore Stolnicu intra, trecea şi ieşea absent, cu 
privirea mocnită şi fixă, care nu vedea nimic, dar întuneca deodată bunăvoia 
trecătorilor şi punea peste tot, peste lumina primăverii şi parfumul jilav al 
florilor, peste zglobia zburdălnicie a animalelor şi peste toată proaspăta 
încântare a vieţii, punea o ploaie opacă şi rece, de cenuşă. Totul devenea în 
jurul lui şi în urma lui posac şi mort. 

Într-o dimineaţă, la bărbier, când era gata, şi meşte-rul se pregătea să- 
i desfacă cearşaful de la gât, îl opri. Cu un „A!”, ca şi cum îşi aminti o 
hotărâre de mult luată şi uitată din distracţie, porunci să-i dea mustaţa jos. 
Nu se gândise la aceasta nici cu un minut măcar înainte, cum dădea a 
înţelege. Se decise subit, numai ca să-şi dovedească aşa că el nu e ca 
Ghiojdeanu, soţul imbecil, care s-a lăsat dus de alţii să-şi sacrifice cea mai 
frumoasă barbă din capitală. El făcea aşa, fiindcă aşa voia. 

Bărbierul nu aşteptă să fie de două ori rugat. Cu toată bucuria 
scandaloasă a breslei sale de câte ori i se oferea o asemenea operaţie care 
transformă comic mutrele clienţilor, strigă vesel băiatului: 

— Adu îndărăt foarfecele şi briciul, să-l întinerim pe domnul profesor! 

lar către client: 

— Avem noi operaţiile noastre, care întineresc mai la sigur ca taica 
Voronof! 

Calfa aduse îndărăt instrumentele acestei hirurgii de întinerire, cuprins 
de o nobilă şi dezinteresată însufleţire la auzul unei asemenea cuminţi 
hotărâri. Aşteptă, cu gura întredeschisă de voioasă curiozitate, să asiste la 
amputarea clientului. 

— Chiar de mult mă gândeam să vă propun eu aceasta, cucoane 
Grigoriţă! Îl asigură bărbierul, trăgând cu energie limba briciului pe cureaua 
lată şi unsuroasă. Aproape nu mai avem clienţi cu mustăţi. Cât despre cei cu 
barbă, au rămas mai puţini decât au ră-mas regi şi împărați în Europa! O 
întoarse satisfăcut de această analogie din domeniul almanahului de Gotha, 
căutând prin oglindă, în ochii profesorului, să vadă dacă a ştiut să-i 
preţuiască fineţea glumei, căci meşte-rul era deopotrivă erudit, familiar şi 
ghiduş, dar mai mult decât toate, mândru de calitatea subtilă şi enciclopedică 
a repertoriului său de hazuri. 

Pe urmă, sub beneficiu de informaţie: 

— Tot la noi şi-a lăsat barba şi domnu' Ghiojdeanu, de la Casaţie... Cel 
cu cuconiţa frumoasă şi dată-n draci! 


Grigore Stolnicu simţi punga de limonadă congelată şi oţeţită din 
stomac crescând de dimensiunile unui balon captiv. 

Dar din clăbucii săpunelii de frişcă putu să-şi ad-mire în oglindă, 
progresiv, toate fazele schimbării la faţă. Aşa cum le urmări, cu gura căscată 
de atenţie, înălțându-se în vârful picioarelor ori plecându-se să vadă pe sub 
cotul meşterului şi ucenicul cu şorţ alb şi cu ochii roşii, de iepure de casă. 

Acum, Grigore Stolnicu căpătase şi el o figură golaşă, vânătă sub nas, 
cu un obraz tăbăcit, de actor scăpătat. 

— Vă aranjează mai bine aşa!... II consolă ipocrit bărbierul, 
strecurându-şi discret bacşişul în buzunar. 

Grigore Stolnicu, în oglinda de la uşă, văzu ieşind în locul lui, cu haina şi 
cu pălăria lui, un necunoscut, căruia nici el singur nu i-ar fi dat ziua bună pe 
stradă. 

Acasă, Amelia nu-i spuse nimic. Nici nu se bucură, nici nu se miră. Se 
silea să pară că nici n-a observat, fiindcă ştie acum că orice cuvânt e pentru 
Grigore Stolnicu un prilej de iritare. „Prefăcuta!” pufni ciudos bărbatul. „Abia 
aşteaptă să dea ochii cu Nerone Creţeanu, ca să se minuneze cum de le-am 
luat înainte...” Pe urmă se gândi la informaţiile confidenţiale ale bărbierului: 
„Ghiojdeanu de la Casaţie... Cel cu cuconiţa frumoasă şi dată-n draci!” 
Desigur, tot aşa va povesti şi despre el altor clienţi, veniţi să-şi şonţească 
mutra: „Tot la noi şi-a dat mustaţa jos Grigore Stolnicu, profesorul de la 
Universitate, cel cu nevastă mălăiaţă, dar care-l înşeală cu asistentul şi cu 
toţi băieţandrii de pe la facultate...” 

Spunându-şi aceasta, Grigore Stolnicu simţea mereu nevoia să ducă 
degetele la pielea întinsă şi goală, rece şi încă usturând, de sub nas; exact 
cum observase că fă-cea Ghiojdeanu de la Casaţie, când îşi dezmierda în vid 
barba absentă. 

Doica se cruci când văzu minunea. Lăsă fetiţa în scăldătoare şi, 
ştergându-şi mâinile cu poalele şorţului, fugi la bucătărie, să ducă înaintea 
tuturor vestea că: „Nebunul şi-a ras mustăţile, şi acuma e o strâmbătură, mai 
ceva ca un aftior de la Moşi!” 

XVIII. 

RUBATO. 

O singură dezlegare îşi ştia Grigore Stolnicu, iar aceea, din întâmplare, 
devenise imposibilă: să găsească medicul tânăr, cu ştiinţa proaspătă, vastă şi 
chibzuită, din tren. Să-i expună de-a fira-n păr toate peripeţiile şi să afle ce e 
adevărat şi ce e nălucire din această ab-surdă măcinare a vieţii lui. Numai 
acela l-ar înţelege, şi numai în acela ar avea încredere. 

Dar unde să-l găsească, fără să-i ştie numele, într-un oraş de un milion 
de suflete? Poate nici nu se afla în capitală. Nu spusese nimic despre aceasta. 
Îl chema Mihai... Mihai şi mai cum? A cercetat să afle cum s-au numit toţi 
internii medicului-pitic în ultimii şapte-opt ani. Parcă intrase în pământ. Pe 
stradă scormonea atent toate figurile trecătorilor, nădăjduind să-l întâlnească 
neaşteptat. Cu cât treceau zilele, cu atât i se înfigea mai nestrămutat 
siguranţa că va fi destul să-l afle şi totul să se lumineze miraculos, cum se 
ridică negura de pe privirile orbilor tămăduiţi. 


Într-o zi a încercat să-i dea de urmă chiar de la medicul-pitic. L-a 
chemat la telefon şi, fără să-i spună cine vorbeşte, l-a rugat: 

— Domnule doctor, aţi avut un intern, acum câţiva ani... Înalt şi subţire, 
cu ochii verzi, un tânăr care a plecat pe urmă la Paris. Aş dori să ştiu de la 
dumneavoastră unde l-aş putea afla... Se numea Mihai... Mihai... 

— Ce sunt idioţiile astea? Se răsti piţigăiat medicul-pitic din celălalt 
capăt al firului. Drept cine mă iei? Ce e la mine, birou de informaţie? Încă n-ai 
auzit că e anticamera balamucului? Pofteşte. Dar nu la telefon!... 

Se auzi aparatul acăţat furios, iar Grigore Stolnicu nu mai avu de unde 
să afle urma providenţialului tămăduitor. 

Rămase să lupte numai cu propriile, şi clătinatele lui puteri. 

Nu mai lucra nimic. Apărea pretutindeni unde nu-şi avea locul, ca un 
strigoi, purtmdu-şi burduful ostil şi gheţos din stomac şi întrebările fără 
dezlegare din creier, păşind cu articulațiile ţepene. 

Pândea în toate privirile să citească o fărâmitură de[inveselire 
răutăcioasă, cum sunt întâmpinați toţi soţii de teapa lui şi a lui Ghiojdeanu. 
Ascuţea auzul, să fure din treacăt o aluzie ori o glumă. Răscoli toate 
sertarele. Căută să cumpere slugile, ispitindu-le cu întortocheate iscodiri. Se 
întorcea acasă, o jumătate de ceas după plecare, în vârful paşilor, dând 
neaşteptat uşa de perete. 

Ostenit, câteva zile nu se mai îndoia că toate bănuielile lui sunt 
scormoneli ale închipuirei aprinse: şi era încă mai nemângâiat, fiindcă 
aceasta însemna că adevărate au fost tot profeţiile medicului-pitic şi 
insuporta-bil, că se apropia poate scadenţa când peste numele lui, în carnetul 
secret, va pune crucea cea roşie. 

Şi iarăşi zilele treceau între o îndoială şi alta. 

Se trezea numărându-şi paşii până la colţul străzii: „Dacă sunt cu soţ, 
înseamnă că m-a înşelat. Dacă sunt fără soţ, înseamnă că a fost numai o 
închipuire”. Trişa, făcând paşii ultimi mai mari, ca să iasă cu soţ. Acelaşi pariu 
cu sine însuşi îl încheia cu matricola automobilelor şi trăsurilor. Când numărul 
era fără soţ, se amăgea singur, spunându-şi că n-a vrut să înţeleagă aşa, ci 
să adune fiecare cifră a numărului în parte, ca acest total să fie cu soţ. Căci 
atunci mai mult îl alinau aceste fragile indicii oculte că Amelia l-a înşelat 
decât gândul mai plin de spaimă că de atâtea luni trăieşte într-o bolnavă 
lunecare a minţii. 

Decanul, îngrijorat de înfăţişarea de strigoi, îl trase într-o zi în colţul 
cancelariei şi cu familiaritatea lui proteguitoare, de om bătrân, îl sfătui să se 
odihnească, să-şi ceară un concediu şi să se cruţe de surmenaj. 

— Mai lasă rândul tineretului! II sfătui, el, care nu lucrase toată viaţa 
decât o broşurică de două duzini de pagini: teza de doctorat. 

— Dar n-am nimic. Mă simt foarte bine! Se apără cu încăpățânare 
Grigore Stolnicu. 

Şi minţi: 

— Par aşa, distrat şi preocupat, fiindcă mi-e nevasta bolnavă. 
Dumneata ştii cât ţiu eu la nevastă-mea şi cât de strâns e menajul nostru... 
Stărui, cercetând în ochii decanului, să afle semnul imperceptibil de înveselire 


ori compătimire când l-a auzit vorbind despre menajul lui „strâns”; atât de 
strâns, încât Amelia l-a înşelat cu cine a voit şi cu cine n-a crezut. 

Dar bătrânul îl privi pe sub ochelari, cu bunătate şi sinceră participare 
la aceste necazuri: 

— Am auzit, dragă Stolnicu!... Am auzit şi m-am întristat. Poate e mai 
bine să o duci într-un sanatoriu... În orice caz, tu ai datoria să te cruţi. Nu 
numai pentru ştiinţa noastră şi pentru Universitate... Dar gândeşte că ai un 
copil. Acesta, pentru un părinte, e mai important ca toată ştiinţa şi toate 
tipăriturile. Pentru copil ai datoria să te cruţi; un copil e o realitate mai 
pipăibilă decât toate îndeletnicirile noastre, care cântărim şi împărţim firul de 
păr în patru! Îl bătu pe umăr, cu sfă-toasă simpatie, Decanul, părinte al unei 
puzderii de copii, toţi bezmetici, otrăvindu-i bătrâneţele şi făcându-i numele 
de ocară. 

„Ştie, sunt sigur că ştie tot! Dar e viclean, vulpoiul bătrân: nu poţi 
scoate un cuvânt, nici cu cleştele!” gândi Grigore Stolnicu, depărtându-se şi 
întrebându-se dacă nu cumva decanul i-a adus aminte în batjocură că are 
datorii de părinte. 

Îşi făcuse obicei să se întoarcă acasă prin Cişmigiu. Grădina, cu băncile 
sub copaci umbroşi, cu aleele de trandafiri şi cu jocul gureş al copiilor, îi 
risipea pentru câteva clipe mohorala din ochi şi acreala întrebărilor fără 
răspuns. 

Poposea pe o bancă, între pensionarii care citeau gazeta, guvernante 
care brodau şi perechi care-şi şopteau. 

Urmărea pierdut joaca unui copil cu cercul, goana altora; în fund, 
legănarea tremurată a apei sub sălciile pletoase. 

O împăcată acalmie îl cuprindea ca o aţipeală. 

Soarele îi încălzea blând obrazul ras şi îmbătrânit surprinzător, în 
câteva luni. Torpoarea îi intra în vine ca o doctorie alinătoare. Ce bună şi 
divină ar fi încă viaţa, dacă nu s-ar fi iscat toate chinurile acestea din senin! 
O fetiţă venea să-l privească, ţinând cercul cu mâna la spate, neştiind dacă 
somnolează ori e treaz, până se hotărî să-l întrebe: 

— Dacă vrei mata, domnule, te rog spune cât e ceasul? 

Grigore Stolnicu îi spunea cât e ceasul şi o dezmierda pe creştetul 
mătăsos. Aşa va fi peste trei-patru ani şi copila lui. Copila lui? A lui sau a cui? 

Întrebarea îi oţăra dintr-o dată sufletul, şi toată grădina îşi împâclea 
lumina bună de până atunci, sur, într-o ploaie de cenuşe. 

Acum e pe o bancă singuratică, spate în spate cu doi tineri, care-şi 
vorbesc în şoaptă. Mai drept: nu-şi vorbesc. Vorbeşte bărbatul, femeia numai 
ascultă. 

Îşi dă toate silinţele să n-audă din civilizată discre-ţie; dar aude fără să 
vrea. Glasul bărbatului îi pare cunoscut. Păcat că nu se poate întoarce să-l 
vadă, ca să verifice dacă într-adevăr are de unde cunoaşte glasul ori e numai 
o părere. 

Şi ce spune? 

Mustră. Dă sfaturi femeii. 


— Nu trebuie să te laşi invadată de această tris-teţe... Am să-ţi aduc 
mâine o carte şi am să te rog să citeşti un capitol pe care l-am subliniat. O 
carte foarte ingenioasă şi foarte simplă. Adevărată evanghelie pentru 
vremurile noastre. Chiar se numeşte: Remede fr la vie moderne. Acolo ai să 
afli cum pofta de viaţă, şi veselia, o poate căpăta oricine, numai să vrea. Un 
regim de râs. O cură de râs. Acesta e secretul. Nu-nu! Te rog să nu zâmbeşti 
cu disprețul acesta posomorât! E foarte adevărat şi foarte simplu. Se află 
citat cazul unei doamne, copleşită de suferinţi fizice şi morale, de nenorociri 
în familie, de insomnii, de disperare, de dispepsie şi de tot ce poate împinge 
un om la sinucidere. Medicii se declaraseră neputincioşi. Epuizaseră toate 
tratamentele; declaraseră cazul incurabil şi aşteptau deznodământul cu 
braţele încrucişate. lar bolnava s-a salvat cu toate acestea singură, scandalos 
de simplu: impunându-şi să râdă măcar de trei ori pe zi. Uite aşa, cum râzi 
acum! (Într-adevăr, se auzi râsetul neîncrezător, dar irezistibil de voios, al 
femeii.) A ajuns la un fel de antrenament de râs... La început, bărbatul şi 
copiii s-au minunat de asemenea idee ridicolă. Pe urmă, partea comică a 
aceştui tratament a făcut să râdă şi soţul, şi copiii, de câte ori o vedeau, 
contaminaţi. Bărbatul, o întreba râzând cum stă cu râsul, copiii izbucneau şi 
ei în râs. Se întrebau unul pe altul de câte ori au râs în ziua aceea. Şi râsul se 
instală în întreaga casă, până atunci posomorâtă şi făcând a moarte. Bolnava 
n-a mai cunoscut ce e aceea insomnie, dispepsie, melancolie, migrenă; în 
scurtă vreme, casa a luat altă înfăţişare şi viaţa alt ritm. S-a transformat şi 
bărbatul. Copilele bolnavei au fost porecilite: „les fillettes quis rient 
toujours”... lată ce ar trebui să încerci. Să te aşezi o dată în faţa oglinzei şi să 
începi a râde de ideea aceasta, poftim, stupidă, cum vrei s-o numeşti... Pe 
urmă, râsul are să vină de la sine. Şi uite, sunt atât de sigur de rezultat, încât, 
dacă ne dăm întâlnire tot aci, peste două luni, îmi pun capul că ai să fii alta! 

„Ce imbecil!” gândi cu dispreţ Grigore Stolnicu, auditor involuntar al 
acestei predice pentru râs. 

Cei doi se ridicară. lar spre uimirea lui, Grigore Stolnicu văzu că 
imbecilul care vorbise era chiar medicul cu ochii verzi din tren, pe care ÎI 
căuta de atâtea săptămâni fără izbândă. 

Se ridică, mergându-i cu câţiva paşi în urmă, hotărât să-i vorbească 
îndată ce se va despărţi de femeie. Dar în poarta Cişmigiului, tânărul opri un 
taxi şi se urcă împreună cu femeia înainte ca Grigore Stolnicu să poată face 
un gest şi să-l oprească. 

Astfel, omul său providenţial se pierdu din nou, fără urme, în norodul 
capitalei, pe care statistica îl fixase la un milion de suflete. 

— Cură de râs! O invenţie grotească şi lipsită de orice seriozitate!... 
Monologă Grigore Stolnicu, mărturisindu-şi că, după această istorie, 
încrederea sa în specialistul cel tânăr şi tobă de carte a scăzut mult în nivel. 

XIX. 

RIGAUDON. 

Totuşi, acasă, cu uşa încuiată, în faţa oglinzii, Grigore Stolnicu încercă 
să râdă. 


Râsul fu schimonosit şi ridicol. Întâia oară se apro-pie mai bine, să-şi 
cerceteze, cută cu cută şi trăs cu trăs, toată figura, atât de ruinată în câteva 
luni. Nu-şi mai recunoştea privirea, imobilă şi opacă. Săpăturile din colţul 
gurei, creţul din jurul ochilor, pleoapele ca foaia de gutapercă boţită. O ruină 
de om, aceasta era! Din ce drojdie de inconştienţă ar mai găsi puterea încă 
să râdă craniul acesta cu pielea prea largă? Şi gândul stupid să-şi radă 
mustaţa încununase toată ruinarea, ca să-i ia dreptul de la orice înduioşare, 
să-i facă mutra aceasta caraghioasă şi de batjocora lumei. 

Grigore Stolnicu fu cuprins de o mare milă pentru el şi simţi o mai 
cruntă ură împotriva Ameliei, împotriva lui Nerone Creţeanu, împotriva 
medicului-pitic, împotriva întregei conspirații care-i pregătise cu o atât de 
rece neîndurare prăbuşirea. 

Căci ce altceva urmăreau toţi în conspirația lor decât nimicirea sa? Şi 
pe urmă mai râd! Mai pot râde. 

Câteva zile fu urmărit de râsul tuturor. Râsul acela bestial şi victorios, 
care dezveleşte dinţii şi scutură trupul în icneli spasmodice. 

Cu dezaprobare, cum ar analiza o jalnică infirmitate a semenilor săi, 
spionă toate râsurile şi descoperi amănunte uimitoare, până atunci ignorate. 
Le clasifică metodic şi ştiu îndată să categorisească în familii aparte: râsul 
viclean şi râsul prostesc, râsul perfid şi rî-sul răutăcios, râsul ipocrit şi râsul 
arogant, râsul mieros şi râsul brutal, toate dând pe faţă apucăturile ascunse 
ale indivizilor, toate trădându-le un viciu şi o meteahnă secretă. Şi toate 
degradând omul, dovedind o nevrednică degenerare, o decrepitudine odioasă 
a speciei, care tocmai prin râs se crede deasupra animalităţii. 

Animalele, care singure trăiesc viaţa cu gravitate şi simplitate, nu 
cunosc râsul. Aceasta e superioritatea şi puritatea lor. 

Pe stradă, la cursuri, purtându-şi punga dospită şi rece din stomac, cu 
privirea mocnită, Grigore Stolnicu ţintuia duşmănos şi despreţuitor fiecare 
început de râs. lar râsul deodată se stingea pe buze, umilit şi parcă 
dezvinovăţindu-se. 

Din această putere nouă, de a ucide râsul, Grigore Stolnicu îşi făcu un 
fel de voluptate. Se apropia de omul, de femeia, de copilul care râdea şi, cu 
privirea lui grea şi încruntată, stăruia să-i readucă la demnitatea gravităţii 
omeneşti. Omul, femeia, copilul simțeau veselia opărită de leşia acestei 
priviri îngheţate, tăceau molipsiţi de posomorala necunoscutului acestuia ciu- 
dat; gândurile se întorceau deodată numai la lucruri deznădăjduite şi 
irevocabile; iar atunci, Grigore Stolnicu întorcea spatele, purtându-şi aiurea 
traista acră de limonadă din stomac şi privirea care oţetea toată voioşia 
Universului. 

În timpul acesta, întrebările vechi nu-l mai chinuiră. Nu mai luptă între 
cele două îndoieli. Descoperi chiar că singură Amelia e făptura aceea rară şi 
cu îndestulă demnitate omenească pătrunsă că nu toate nimicurile sunt un 
prilej pentru degradarea râsului. Ea era tăcută, gravă şi nu mai râdea 
niciodată. Îi fu recunoscător, iar pentru un timp o iertă. 

Atunci, în acel miez de vară, a avut loc Congresul Internaţional al 
Filologilor. 


Cu o scuturare din rămăşiţele intacte ale vechei lui pregătiri şi ştiinţe, 
Grigore Stolnicu făcu o comunicare, întâmpinată de unanime aplauze. Toţi 
savanții străini fură impresionați de acest ascet al ştiinţei, cu figura austeră şi 
grea de gând. 

Seara a avut loc un banchet şi o recepţie. Grigore Stolnicu, în fracul 
rămas larg, veni însoţit de Amelia, căreia de două săptămâni boala îi 
îngăduise un armistițiu, iar de două zile medicul îi acordase învoirea să iasă 
din casă. 

Tacâmul lui la banchet fu într-un loc de cinste. Un belgian se ridică să 
închine pentru această nobilă glorie a ştiinţei româneşti şi a ştiinţei europene. 

Grigore Stolnicu, în haina neagră şi largă ca o haină de mort, nu 
ascultă, cu desăvârşire absent de la toastul înflăcărat al confratelui cu bărbiţa 
arămie. Ochii se sileau să ţintuiască, aducând la realitatea demnă, o scenă 
scandaloasă din celălalt capăt al mesei. Acolo, Amelia, în rochia decoltată pe 
sânii slabi şi topiţi, râdea fără nici o pudoare la şoaptele impertinente ale unui 
individ, ras, sclivisit şi cu părul creţ, ca o blăniţă de astrahan. Il cunoştea: un 
profesor de la Montpellier, care la toate dezbaterile congresului s-a ilustrat cu 
întreruperi ce-au stârnit ilaritate. 

Amelia îl asculta cu ochii în jos, frământând între degete colţul 
şervetului, răsucind pe-o parte şi pe alta cartonul menu-ului; pe urmă 
izbucnea brusc, nestăpânit, în hohot desfrânat, care nu contenea decât când 
ducea batista la gură, să-şi înăbuşe tusea. Cunoştea bine râsul acela: râsul 
lubric al femeilor când sunt aţâţate. Şi toată îndoiala adormită se deşteptă 
din nou în cugetul lui Grigore Stolnicu. Deveni din nou nestrămutată 
siguranţă. De bună seamă şi-au dat întâlnire undeva, mâine, la un otel, fără 
nici o jenă. Imbecilul s-a lăsat înşelat de fardul de pe obrazul femeii, de roşul 
buzelor, de văpseaua neagră a genelor: nu ştie cum arată acasă Amelia, 
decolorată şi molâie, când îşi spală toată această frumuseţe factice în 
lighean. Ea, abia respirând cu jumătăţile ei de plămâni... 

Nu observă când închinarea pentru el sfârşise. Se ridică să întindă cupa 
vorbitorului şi celorlalţi meseni, numai fiindcă toţi se ridicaseră în picioare. 
Congresiştii fură încă o dată impresionați de atâta modestie, care nu se lasă 
turburată de deşertăciunea laudelor. 

Când banchetul luă capăt şi toţi începură să circule, adunaţi în grupuri, 
Grigore Stolnicu se smulse din captivitatea unui confrate scandinav, fosta lui 
gazdă din capitala norvegiană, care-l prinsese bine ancorat de un nasture. 

Omul era prietenos, voios că-l revede; scund şi cu figura turtită de 
lapon, râdea sub ochelarii groşi, cu ochii lui oblici, de vânător de foce, ţinând 
să-i istorisească întâmplări despre cunoştinţele de atunci. Gri-gore Stolnicu 
uitase toată bunăvoia calmă din acea săptămână unică, în peisajul nins, alb şi 
feeric, cu o ţară de Moş Crăciuni, cu uriaşi brazi de Moş Crăciun. 

Îngăimă o scuză stupid de neverosimilă şi, dezancorându-şi nasturele 
din mâna laponului, ocoli după un stâlp, să pândească mai departe 
respingătoarea pereche: Amelia şi profesorul tânăr şi impertinent de la 
Montpellier, care n-o slăbise, râzând amândoi cu odioasa lor neruşinare. 


„Aşadar, tot acesta e adevărul! Întotdeauna m-a înşelat şi mâine va 
face-o încă o dată!” îşi spunea Grigore Stolnicu, în maşină, spre casă, clătinat 
la viragii, încât i se zgâlţina tolba acră şi gheţoasă din stomac, alături de 
Amelia, scuturată şi dânsa de un fior şi răscumpărându-şi toată înveselirea şi 
uitarea de câteva ceasuri cu o tuşă seacă şi interminabilă. 

Grigore Stolnicu se bucură că atât de nesfârşit tuşeşte. Nu era aceasta 
o justă şi încă prea blândă ex-piere? Poate numai se preface, ca să-i alunge 
orice bănuială şi să-i deştepte compătimirea. lar mâine va găsi un pretext să 
iasă din casă şi să se întâlnească la cel dintâi otel cu flecarul acela cu păr de 
astrahan şi cu obrazul pudrat de dansator profesionist, care dezonorează 
ştiinţa franceză. „Am s-o închid în cameră. Nu permit!” hotărî cu tărie. 

XX. 

MARCHE NUPŢIALE. 

Dar nu fu nevoie să o închidă în cameră. În aceeaşi noapte, Amelia 
vărsă un lighean de sânge, şi medicul, chemat din somn, rămase până 
dimineaţa, epuizându-şi toată rezerva de fiole şi injecții. 

Grigore Stolnicu dormi tun. „Vasăzică, nu va ieşi din casă. Aceasta e 
principalul. Imbecilul cu păr de astrahan poate s-o tot aştepte!” Constatarea îl 
umplu de mulţumire. 

A doua zi, medicul, înainte de a pleca, îşi ceru învoirea să-i vorbească 
mai îndelung, în biurou. Grigore Stolnicu îl pofti să stea, cu o rece ceremonie, 
fiindcă şi acest Alfons Grigoriu făcea parte din neamul cel mai insuportabil de 
indivizi: un om de nimic, un tip care jumătate de zi e încântat, fiindcă a putut 
plasa un calambur. Un complice al Ameliei. 

Doctorul Alfons Grigoriu n-avea de plasat de astă dată nici un calambur. 

— Domnule profesor, spuse, am datoria să vă previu. Ştiinţa mea a 
făcut tot ce era posibil... Dar ştiinţa din nefericire nu poate săvârşi minuni. 
Am luptat până la ultima limită. Vă spun, ca să vă luaţi toate măsurile din 
vreme. Pacienta mea este pierdută. Chestie de câteva zile, poate de câteva 
ceasuri... Poate are rude, vreo dorinţă ultimă. Voi căuta zilele şi nopţile 
acestea să vă stau cât mai mult la dispoziţie. Un telefon şi sunt aci... Sper că 
veţi suporta nenorocirea care vă loveşte, dar care era de aşteptat, cu toată 
fermitatea... În sfârşit, sunteţi un om tare, ştiţi că viaţa... 

Doctorul Alfons Grigoriu sfârşi cu un gest vag din mână, emoţionat, 
fiindcă era ataşat de bolnava căreia trei ani şi mai bine îi prelungise zilele. 
Făcea un adevărat sacrificiu. De ieri ar fi trebuit să se afle plecat la băi, 
reţinuse cameră, nevasta, cu bagajele şi cutiile cu pălării ridicate piramidă în 
mijlocul camerei, îi făcuse de dimineaţă o scenă pentru această amânare, - 
„nu se vânduse doar pe viaţă clienţilor!” - iar acum, pentru atâta mărinimie şi 
abnegaţie, s-ar fi aşteptat la recompensa unei recunoştinţi din partea 
bărbatului. 

Grigore Stolnicu însă îşi lăsă mâna inertă în mâna medicului, fără să 
răspundă nimic la cuvintele de îmbărbătare şi la ziua bună. Observă că 
medicul are o cravată nouă, foarte modernă, multicoloră şi cubistă; şi îşi 
aminti că el nu are nici o cravată neagră, mai ca lumea. 

Va trebui să cumpere mai multe, pentru atâtea luni de doliu. 


La fereastră, Grigore Stolnicu rămase privind cum se depărtează 
medicul spre capătul străzii. Alfons Grigoriu izbea nervos capătul bastonului 
în bordura trotuarului... Ştia că acasă îl aşteaptă altă scenă din partea 
nevestii, fiindcă nici acum nu poate spune exact pentru câte zile e amânată 
plecarea. Bolnava lui putea intra în agonie peste un ceas, dar şi peste două 
săptămâni. Îşi luase ziua bună de la toţi; îşi trecuse clientela pe-o lună unui 
coleg. Camera şi pensiunea erau rezervate la otelul băilor. lar el pierdea 
timpul într-o aşteptare fără termen, răsplătit cu mutra aceasta neprietenoasă 
şi nemulțumită a soţului. „Ingrată meseriei!” punctă reflecţia, înfigâad ciudos 
vârful bastonului în asfaltul moale de căldură. 

Când nu-l mai văzu, Grigore Stolnicu se aşeză la birou cu fruntea prinsă 
în pumni. Îl găsi noaptea aşa. Se mişcă greu de toate mustrările, care acum 
se căscau în toată înfiorarea. O torturase în jumătatea aceasta de an cum nu- 
şi va ierta niciodată. 

Biata Amelia! Nu are pe nimeni. l-a spus medicul să-i cheme rudele, să- 
i prevină vreo dorinţă ultimă. Dar în afară de el şi de fetiţă, nu există nimeni 
s-o plângă; iar dorinţă ultimă, pentru cine-ar mai putea oare avea? Merse în 
vârful picioarelor şi desprinse încetişor uşa. Amelia era cu ochii deschişi, 
înconjurată de lighene, de comprese, vegheată la căpătâi de fata din casă. 

N-avu curaj să se apropie. Amelia îl chemă cu ochii. Înaintă, neştiind ce 
să facă cu mâinele şi ce să ros-tească. 

— Grigorel... Nu e nimic!... Îl îmbărbătă tot femeia. Şezi lângă mine. 
Aşa. Şi acum prinde-mi mâna. Cum ai slăbit tu, Grigorel... După aceea, 
făgăduieşte-mi că ai să te cauţi... 

Grigore Stolnicu cobori de tot în jos obrazul ras de actor bătrân şi ratat. 

Era şi el pătruns de adevărul că trebuie să se caute, fiindcă nu se mai 
îndoia acum că toate absurdele-i bănuieli au fost o netrebnică scorneală a 
mintii lui bol-nave. 

— Şi fetiţa... Fetiţa noastră... Am toată încrederea, Grigorel, că tu ai să 
ştii cum... Să nu fii prea sever... Tu, care eşti atât de sever!... E un copil... Are 
să aibă nevoie de un suflet cald lângă ea... Clo-Clo, a noastră. 

Din ochii lui Grigore Stolnicu au picurat doua lacrămi pe mâna albă şi 
scheletică a femeii. „Fetiţa lor!” Cum a putut să se lase furat de monstruoasa 
îndoială? Copila lor. Clo-Clo a lor. A lui. 

Amelia vrea să ridice mâna cu batista mototolită şi să-i şteargă ea 
lacrămile din ochii bărbatului. 

Dar mâna nu se supune şi cade din nou, cruciş, pe pieptul descărnat, 
cum va rămâne pe veşnicia veşniciilor în sicriu. 

— Te-am necăjit mult în ultima vreme, îşi ceru iertare femeia. Pentru 
ocupațiile şi grijile tale, o boală ca a mea... Ştiu bine cât te-am necăjit, 
Grigorel. 

Bărbatul îi prinse mâinile, scufundându-şi capul la pieptul femeii şi 
gemând: 

— Dar nu e adevărat. Şi nu e ce crezi tu... Mi-a spus medicul... M-a 
asigurat. E numai o criză şi are să treacă... Intr-o săptâmână-două eşti din 
nou în picioare... Mergem la ţară undeva, la munte. Avem să trăim în linişte. 


Renunţ la tot!... N-am să mai lucrez nimic; n-am să mă ocup de nimic; în 
afară de noi trei. Să fim numai noi şi Clo-Clo. Clo-Clo a noastră. 

Bărbatul minte. Dar minţind, sincer ştie că aşa şi-ar orândui într-adevăr 
pe viitor viaţa lor, împreună, dacă totul n-ar fi irevocabil pierdut. 

Femeia ascultă cu o mare lumină care i-a inundat fiinţa, fără să creadă 
un singur cuvânt. O mângâie, mai mult decât toate făgăduielile mincinoase, 
gândul că măcar acum, după atâtea luni de chin, bărbatul e din nou cum a 
fost. 

Îi netezeşte încet părul cărunt, aproape alb; îşi plimbă palmele pe 
obrazul îmbătrânit şi încrustat de adânci zbârcituri, cu pielea vânătă şi lucie 
în locul mustăţilor. Plânge, şi plânsul s-a înecat într-un horcăit... 

XXI. 

CODA. 

Acum, în casa lui Grigore Stolnicu e o mare şi neagră tăcere. 

La poartă, făşii negre amintesc trecătorilor că înlăuntru se află pe o 
masă, întins, un trup omenesc, ţapăn şi rece, pentru care nu mai este nici 
întristare, nici durere, nici suspin. 

Slugile dorm ostenite. Noaptea e albastră şi înstelată, cum să n-o uite 
toţi câţi trăiesc. Larma oraşului a contenit. E tăcerea nefirească, în sfârşit 
ogoită, de la ceasul trei după miezul nopţii. 

O adiere caldă, molatecă şi senzuală prefiră deasu-pra caselor negre, 
de-a lungul străzilor mute, mirosul teilor înfloriţi. Poate undeva, în funduri de 
grădini, perechi de îndrăgostiţi întârziaţi îşi mai muşcă buzele. Dar nimeni nu- 
i mai vede şi nimeni nu-i mai ştie. N-au martori decât noaptea cu marea 
tăcere nespusă şi clipirea diamantină a stelelor. 

În casa cu fâşii de postav negru la poartă, un singur om veghează în 
încăperea cu postav negru, la căpătâiul catafalcului de postav negru, cu 
legănata şi gălbuia clătinare a flăcărilor de făclii. 

Omul e în haină neagră, cu ochii goi, cu obraz vânăt de actor ratat. 

Un om deşirat, slab, în nemişcare de stană, într-o înspăimântătoare 
singurătate. 

De-un ceas? De două? De câte stă aşa în neclintire şi priveşte obrazul 
luciu al moartei, fruntea sub care toate gândurile s-au răcit? Şi toate tainele 
s-au sleit... 

Ai crede că e un manechin omul acesta negru, aşe-zat pe scaun să ţină 
companie de panoptic morţii, de când nu s-a mai clintit. 

Nu. Acum s-a mişcat. Îşi şterge cu dosul palmei fruntea, ca să alunge 
ceva, un gând care se dezmorţeşte din beznele cele umede. 

Un gând rău, care se furişează încet, o întrebare prudentă, strecurându- 
se ca o viperă veninoasă, cu încete şi subţiri încolăciri, sub lespedea frunţii. 

De acum, cum are să mai afle? De unde are să mai ştie care a fost 
adevărul? 

S-a ridicat. Şi-a amintit ceva. Cutia aceea de lemn negru, cu încrustaţii 
de sidef. Chiar ieri a văzut-o pe pat. O cutie în care se aflau scrisori. 


Omul a lăsat moarta singură şi a trecut în cealaltă cameră. În vârful 
paşilor, tiptil, ca şi cum moarta n-ar fi moartă, ca şi cum ar putea să-l ştie 
unde merge şi să-l cheme îndărăt. 

A trecut în cealaltă cameră şi acolo răscoleşte înfrigurat, aruncă 
pernele, cearşafurile, răstoarnă sertare; a ridicat o movilă. Se opreşte, cată 
împrejur, să afle unde n-a scotocit, şi începe iar. 

A găsit. 

A găsit cutia de lemn şi o strânge, cum s-ar teme să nu i-o smulgă 
cineva. Cu amândouă mâinile, la piept. A găsit cutia, dar n-a găsit cheiţa. O 
cunoaşte bine: o cheiţă cu panglică trandafirie. O caută. Nu e nici sub pernă. 
Nici în veriga de chei. Nici în hainele moartei, care-i poartă încă mirosul cald, 
din viaţă. 

N-are răbdare. 

Cu vârful foarfecelui sfărâmă încuietoarea. Răstoarnă în mijlocul patului 
şi, lacom, răscoleşte încă. Fotografii. Ilustrate. Nu asta. Scrisori. În sfârşit, 
scrisori! Cu vraful în pumni, nu ştie pe care să le citească întâi. Numai îşi 
aruncă ochii pe începuturi, pe rânduri furate de ici şi de colo, şi nu-şi mai 
poate stăpâni chiotul de bucurie care i s-a destins înlăuntru, plesnindu-i toată 
fiinţa. In sfârşit, dovada. Nu vede data, veche de atâţia şi atâţia ani. Vede 
numai cuvintele înfocate, mărturia necredinţei, netrebnicul sărut al altuia, 
implorat la fiecare rând, dovada că tot ce-a bănuit şi ce-a ştiut n-au fost 
năluciri. 

Aşadar, adevărul este, în sfârşit, acesta, de astă dată irevocabil. Stă 
scris aci. Il poate pipăi oricine. Il poate controla şi medicul-pitic şi neghiob, 
care îl ameninţase cu înfricoşarea nebuniei numai ca s-o salveze pe ea. El şi 
nebun! Să râdă toţi, tot Universul, de asemenea nerozie, cum râde el acum... 

lar Grigore Stolnicu râde într-adevăr cu plicurile decolorate în mâini, 
râde din ce în ce mai nestăpânit şi mai vesel. 

Hohotul a umplut camera, răsună în toată vastitatea goală şi sonoră a 
casei, străbate triumfător dincolo de pereţi şi de uşi, dincolo de ferestre, în 
noaptea calmă şi caldă de afară. El e nebun? Când are aci dovada celei mai 
netăgăduite lucidităţi, mai poate fi vorba de nebunie, de manie, delir? 

Omul singur, în vestmânt negru, cu obrazul lui vânăt de actor neras, se 
strâmbă de râs, bătându-şi genunchii cu pumnii din care n-a lăsat plicurile. 

Niciodată n-a fost atât de vesel! Acum abia înţelege voluptatea râsului, 
cura de râs. Ha-ha! Aşa are să râdă toată viaţa. N-are de ce se mai opri. Păcat 
că nu sunt toţi aci, să se adune şi să râdă. Nu fricos, nu meschin, nu aşa cum 
râd dânşii, cu jumătate de glas şi cu jumătate de veselie. Cu râsul lui robust, 
întreg, zdravăn, care cutremură zidurile şi zăngăne ca o mie de geamuri 
sfărâmate spre toate veseliile lumei. 

S-a oprit? 

Nu!... A fost numai o pauză ca să răsufle şi să adune mai tari puteri. 

Acum, tăcerea, ea, pare nefirească, pustie şi bizară. Acalmie grea de 
ameninţări, în preceasul cataclismelor. 

Dar nu durează. 


Râsul s-a dezlănţuit iar, să spintece triumfal catapiteasma nopţii. Şi să 
deştepte din somn, prin tainică şi nevăzută chemare, toţi nebunii lumii, câţi 
s-au ridicat în capul oaselor şi hohotesc în celule, transmiţându-şi unul altuia 
râsul ca nocturna chemare a cocoşilor, îngânându-se, întrecându-se, 
îndemnându-se, întărâtându-se cu o mie de mii de hohotiri, care-au potopit 
noaptea, tăcerea şi toată cuminţenia pământului. 

Omul cel negru, cu gura de actor bătrân întinsă până la urechi, mai 
voios şi mai neîntrecut decât toţi, conduce cu gesturi scălămbăiate chiotul 
acesta numai de el auzit, chiotul de înveselire universal. 

La căpătâiul moartei, în camera cu postav negru peste oglinzi, limbile 
flăcărilor joacă gălbui şi sinistru. 


SFÂRŞIT