Cezar Petrescu — Simfonia fantastica

CEZAR PE IRESCU 


CEZAR PEIRESCU 


SIMFONIA FANTASTICĂ 


„STRĂINUI” DIN NOI SAU CEZAR PETRESCU ŞI 
MUTAJIILE PROZEI ROMANEŞII INTERBELICE 


CUPRINS: 

„Străinul” din noi sau Cezar Petrescu şi mutaţiile prozei 
româneşti interbelice. 

Argument la ediţie. 

SOMNUL 33 

SIMFONIA FANTASTICA 39 

I. Prelude 91 

II. Dânse macabre 100 

III. Choral 108 

IV. Rondo capricioso 111 

V. Andante, ma non troppo 115 

VI. Simfonia domestica 121 

VII. Variations sur un theme rococo 126 

VIII. Molto crescendo 133 

IX. Con fantasia 144 

X. Strincendo 151 

XI. Valse triste 158 

XII. Pausa longa 164 

XIII. Allegro, ma non troppo 170 

XIV. Marche funebre 177 

XV. Ad libitum 186 

XVI. Gavote style ancien 191 

XVII. Bacchanale 199 

XVIII. Rubato 207 

XIX. Rigaudon 214 

XX. Marche nupţiale 219 

XXI. Coda 223 


Cezar Petrescu şi-a surprins şi deconcertat contemporanii 
printr-o manifestă variaţie a registrului narativ, care l-a 
făcut în timp autorul unei opere caleidoscopice. În ea se 
cuprind şi coexistă, de pildă, schiţe şi povestiri elegiac 
sămănătoriste alături de nuvele în directă tradiţie 
maupassantiană sau de introspecţie psihopatologică; 
romane politice de calmă clasicitate şi biografii romanţate 
alături de naraţiunii în reţetă alert-umoristică sau picaresc- 
senzaţională. Experienţa - deşi a fost socotită uneori o 
concesie făcută mondenităţii şi o cauză de inflaţie 
factologică - îşi vădeşte neîndoielnice impulsuri şi motivații 
interioare. Cezar Petrescu îşi asumă diversitatea 
perspectivei epice conştient, ca pe un imperativ al 
supravieţuirii literare. Iată ce afirmă într-un cunoscut 
interviu prilejuit de apariţia romanului Calea Victoriei: „Eu 
cred că prima condiţie de existenţă a scriitorului e 
diversitatea, preocuparea de a-şi renova optica şi maniera” 
(Rampa, an. XV, nr. 3596, 17 ianuarie 1930, p. 1,3). 
„Diversitatea” va deveni, de aceea, pentru scriitor, un 
precept constant de program artistic şi chiar existenţial. 
„Fiindcă am trăit şi trăiesc viaţa intens şi divers - va 
continua să se mărturisească în acelaşi context - 
împrospătându-mi cu o scandaloasă neimpăcare toate 
curiozităţile intelectuale (...), nu m-a speriat în literatură 
nici un fel de subiect. Nu m-am simţit strein în nici o 
experienţă (s.n.). Eu cred că aceasta e cea mai mare 
bogăţie la care poate râvni un scriitor” După mai bine de un 
deceniu, când opera sa fundamentală era cvasifinalizată, 
ideea „diversităţiiu avea pentru Cezar Petrescu aceeaşi 
funcţionalitate percutantă, fiind resimţită ca un fel de 
catalizator al evoluţiei şi progresului său literar: „Am fost 
preocupat de năzuinţa să exprim epoca într-o vastă frescă a 
României dintre anii 1900-1940, cu toate aspectele sale 
sociale, istorice, economice, psihologice (...). Aceasta m-a 


condus la o diversitate de atmosferă şi de mediu, care 
multor critici li s-a părut îndrăzneață, altora inexplicabilă. 
Între Scrisorile unui răzeş sau Apostol, sau 1907, sau 
Comoara regelui Dromichet, sau Aurul negru şi între Calea 
Victo-riei, Duminica orbului, Baletul mecanic, Omul din vis, 
Aranca, ştima lacurilor, Simfonia fantastică este o prăpastie 
de lumi şi de atmosferă, de probleme (...). Dar pentru 
scriitor, asemenea diversitate implică şi o diversitate de 
scris, de mijloace oarecum tehnice, de meşteşug, ca să nu-i 
zic prea pretenţios: artă (...). Aceasta m-a obsedat, căci în 
aceasta am găsit resursele de înnoire, (Buletinul editorial, 
an. IX, nr. 116, 1 ianuarie 1943, p. 3-5). Deşi cu aer de 
rememorare sentimen-tală, observaţia este seducător de 
lucidă şi corespunde cu totul adevărului istoric. Cezar 
Petrescu se vrea iconoclast, caută cu fervoare „resurse de 
înnoire, dar - spirit conservator prin temperament şi 
educaţie - rezumă reforma doar la o schimbare alternativă 
a formulei stilistice. De aceea, nici o carte a sa nu continuă 
gama epică a celei antecedente, în afara celor gândite sub 
bolta aceluiaşi ciclu. Predispoziţia apare, de altfel, chiar de 
la începuturile sale literare (daca nu cumva are obârşii 
genuine). Într-o mărturisire târzie, de pildă, îşi aminteşte 
cum în epoca primelor colaborări ieşene publica articole de 
direcţie în gazete de o anumită orientare, iar a doua zi îşi 
dădea singur replica, sub pseudonim, în gazete adversare. 
Nu-l interesa, se înţelege, comedia luptelor intestine, ci 
doar posibilităţile sale de a se ipostazia multiplu şi 
divergent, exerciţiul artistic în sine. Această mobilitate 
artizanală, pe care scriitorul şi-o doreşte şi exersează la 
orice vârstă, îl face deosebit de receptiv la seismele 
heterodoxe ale climatului, pe care le întâmpină cu 
înţelegere şi dezinvolt liberalism. Nu va rămâne însă 
niciodată doar la o simplă expectativă, ci va încerca în 
genere să se manifeste în „alfabetul, lor, în ordinea 
convingerii sale că nu trebuie să se simtă „strein, în nici o 
experienţă. De aceea, majoritatea tentativelor de înnoire a 


retoricii prozei româneşti de după primul război mondial îl 
au printre partizani (uneori chiar ca pionier) şi pe Cezar 
Petrescu. Nu mult însă şi niciodată cu aderenţă înfocată, 
deoarece demonul „diversităţii” îi destabilizează repede 
opţiunile şi îl des-chide cu aceeaşi temporară frenezie altor 
tentaţii, ivite meteoric în orizontul sensibilităţii 
contemporane. Pe asemenea făgaş biografic ajunge Cezar 
Petrescu - prozator de formaţie tradiţionalist-sadovenistă, 
investigând realitatea prioritar social şi comportamentist - 
la psihanaliză şi explorarea abisului vieţii interioare. 

Noua sa adeziune literară i-a fost repede observată în 
epocă. Spre sfârşitul anului 1926, de pildă, Adevărul literar 
şi artistic (an. VII, nr. 307, 24 octombrie, p. 1) publica sub 
semnătura „Dr. Ygrec” un articol intitulat Freudismul în 
literatura română (Note pe marginea romanului 
„Întunecarea” al d-lui Cezar Petrescu), care atrăgea atenţia 
asupra convertirii prozatorului la preceptele psihanalizei şi 
acuza chiar un anume exces în acest sens (faptul că eroul 
unui fragment din roman, publicat de Viaţa românească, 
reproducea glosele lui Gaston Pawloski, emul freudian, 
apărute în revista pariziană Les Annales). Cum romanul 
Întunecare a fost elaborat, potrivit mărturisirii sale, în 
cuprinsul a trei vacanțe de vară consecutive, fiind gata de 
tipar în 1925 (vezi: De vorbă cu d. Cezar Petrescu, în 
Adevărul literar şi artistic, an. IX, nr. 453, 11 august 1929, 
p. 1-2), putem data cu oarecare precizie perimetrul de 
geneză al preocupării sale pentru psihanaliză. Este epoca 
de început a frondei suprarealiste, când în tendinţa de a-şi 
argumenta teoretic manifestul artistic mişcarea 
popularizează masiv constatările şi teoriile a diferite scoli 
de cercetare psihologică. Democratizate şi intrate subit în 
actualitate, ele sporesc nu atât creditul avangardei, cât 
interesul general pentru procesualitatea vieţii interioare. 
Sensibil la orice simptom de remaniere epică (fenomen pus 
în evidenţă şi de publicistica sa), Cezar Petrescu se vrea 
imediat în prim-plan, urmărind nu numai prioritatea în 


informaţie, ci şi o veritabilă competenţă în materie. Altfel ce 
semnificaţie ar avea faptul că îl valori-fică epic până şi pe 
cvasinecunoscutul Gaston Pawloski, pe care îl citeşte într-o 
revistă profesională şi lipsită de circulaţie precum Les 
Annales? 

Extensia domeniului investigat, abundența ipotezelor şi 
caracterul lor experimental îl fac să înainteze însă pe un sol 
nesigur, proteic. Conceptele cu care operează vor fi de 
aceea întrucâtva difuze (chiar şi cele consacrate ezitau 
relativist în preajma poeziei), conturate prin coroborarea 
unor surse şi puncte de vedere nu totdeauna congruente. 
Câteva constante ale ideaţiei sale epice de inspiraţie 
psihanalitică pot fi disociate totuşi cu uşurinţă. Cezar 
Petrescu închipuie, de pildă, insul social dedublat de eul său 
latent, infraconştient, pe care-l resimte traumatic un 
celălalt, un altul. Când perspectiva asupra personajului se 
revendică mai ales dintr-o direcţie freudiană, eul subliminal 
îi apare ca depozitar al unei experienţe elementare, urcând 
fie din refulări individuale infantile, fie din tare filogenetice 
(nuvelele Râsul, Adevărul, Fereastra, Somnul, romanul 
Simfonia fantastică etc.). Atunci când îi preferă însă 
ipostaza de factor moderator, de instanţă superioară 
dominând şi chiar admonestând moral fiinţa socială 
(Păianjenul negru, Omul din vis, Omul care şi-a găsit umbra 
etc.), direcţia pare să sugereze apropierea de viziunea 
poetului şi cercetătorului englez FE. W. H. Myers, foarte 
popular în Europa prin lucrarea sa postumă Personalitatea 
umană şi oarecum la modă după 1921, când Andre Breton îl 
preia cu unele corecţii pozitiviste în teoriile sale asupra 
automatismului psihic. 

În ambele cazuri se vizează un singur scop: explorarea 
teritoriului de dincolo de conştiinţă. Dar, asemenea 
profunzimii pădurii, care rămâne în plin mister din cauza 
copacilor, partea de umbră, subiacentă a conştiinţei se lasă 
greu descifrată, impunând prin imprevizibil şi fantasticitate. 
Aceasta este, de altfel, şi „legenda” expresiei „fantasticul 


interior”, cu care scriitorul îşi particularizează un întreg 
ciclu de opere, rod al noilor propensiuni tematice şi 
stilistice. „Fantastic interior”, adică esotericul lumii de 
senzaţii şi pulsiuni care precede mecanica de suprafaţă a 
comportamnetului social. 

Până la abordarea frontală a laitmotivelor psihanalitice, 
Cezar Petrescu traversează vizibil o etapă de tatonare, de 
adaptare. Reluând în volumele Scrisorile unui răzeş şi 
Drumul cu plopi multe din textele publicate în Hiena şi 
Gândirea, autorul simte nevoia să le rescrie în conformitate 
cu noile exigenţe epice. Conflictul interior al eroilor este 
acum adâncit, acutizat, deviat în forme irezolvabile, uneori 
cu finalitate tragică. Personaje scindate între un eu dornic 
de adaptare sau promovare socială şi un revers 
subconştient al său, conservator şi retractil, trăind în 
idealitate şi năzuind la ea ca la o stare originară - iată deja 
o presimţire a toposurilor psihanalizei. Nuvela Adevărul 
pare să fi prins elocvent şi întrucâtva exponențial acest nou 
suflu al problematicii. Eroul, un tânăr proaspăt mariat, 
trăind încă spaima de singurătate a unei copilării 
similiorfane şi a unei adolescenţe frustrate de afecţiune, 
închipuie compensatoriu un prieten ideal, impunându-l 
celor din jur ca etalon. Urzeşte „alături de viaţa cea 
adevărată şi searbădă, alta idealizată”, observă autorul. El 
îi mistifică pe ceilalţi, dar nu reuşeşte să se automistifice, 
eşecul dându-i o pronunţată insaţietate existenţială. Apelul 
la imaginaţie şi nevoia cronică de idealitate sunt văzute însă 
de scriitor ca defulări manifeste ale unor restricţii infantile 
şi adolescentine. Următoarele rânduri ar face, de pildă, 
deliciul oricărui teoretician sau interpret de literatură 
psihanalitică: „Întâia oară, într-o dezmeticire nepregătită, 
cobori mai adânc în firidele ceţoase ale sufletului şi îşi 
explică limpede de unde născocirea aceasta absurdă. 

Nu era numai prelungirea unei minciuni întâmplătoare, 
era o chemare lăuntrică a însăşi vieţii lui, o împlinire 
dincolo de realitate a celor ce dorise mai însetat şi au aveau 


fiinţă... Copil, suferise de această singurătate. Deschisese 
ochii într-o casă unde pluteau tristeţi secrete, între părinţi 
despărțiți, care se urau. Se trezea noaptea, în ietacul cu 
lumina stinsă; alături nu era nimeni, întindea mâna fricoasă 
de copil, şi mâna dădea în peretele aspru; întunerecul şi 
tăcerea de moarte îl înspăimântau; plângea încet, fără 
hohote, şi nu era nimeni să-i netezească părul, să-l 
adoarmă, aşa cum vedea în gravurile colorate din cărţile de 
joacă. Nici un copil nu intra în casa lor. În zile de 
sărbătoare, în zile anumite, presimţite din pregătirile ce se 
făceau, după liniştea neobişnuită şi după lipsa tuturor 
celorlalţi, cu o trăsură de oraş venea o doamnă care cerea 
să-i spună mamă. Mirosea a parfum de la uşă, îi aducea 
jucării prea copilăroase pentru vârsta lui, îl săruta pe frunte 
neîndemânatic şi pe urmă, pe scaun, îl privea lung ca pe un 
copil străin, ca pe o vietate curioasă căreia nu ştia ce să-i 
vorbească. Când pleca, răsufla uşurat, aşeza jucăriile în 
dulap, neatinse, şi se întorcea la cărţile cu gravuri şi cu 
povestiri triste. La şase ani avea o cuminţenie de bătrân. De 
la fereastră, invidia soarta derbedeilor desculți şi 
zdrenţăroşi, fugărindu-se prin praful uliţei. 

Mai târziu, adolescent, încercase să destăinuie 
neastâmpărul şi tot dorul de tandreţe adunat în copilăria lui 
singuratică. Întâmpinase, de la camarazi întâmplători, o 
atenţie politicoasă şi rece. Nu puteau înţelege. După 
moartea bătrânului, când s-a întors de la cimitir, în casa 
pustie nu l-a întovărăşit nimeni. Mobilele îl nelinişteau 
noaptea, păreau că învie; trosnetul unui scrin îi alunga 
somnul până mijea de ziuă, („Despre singurătate, linişte şi 
întuneric nu putem spune decât că aceştia sunt factorii de 
care este legată frica infantilă, prezentă încă la majoritatea 
adulţilor”, scrie Freud în studiul său Stranietatea. 

O alteritate crescândă, perfecționată, excesivă colorează 
acum tot mai intens comportamentul eroilor 
cezarpetrescieni, depărtându-i de linearitatea tipologică 
sămănătoristă. În acelaşi timp, preocupat de interioritatea 


lor, autorul nu mai are suport pentru tirade poematice, 
textul câştigând rapid în epicitate. 

Resimt efectele acestei reformulări de atitudine şi alte 
texte scrise sau revăzute în această perioadă, între care am 
cita îndeosebi celelalte nuvele din Drumul cu plopi (Inelul 
cu piatră de rubin, Aventura, Înjunghierea din Fundătura 
13 Septemvrie, Zăpada, Unchiul din America etc.), ai căror 
eroi, precum cel din Adevărul, vor să concureze procustian, 
printr-un model imaginar, o realitate socială sau sufletească 
inconfortabilă. 

Curajul şi toleranța retorică a prozatorului nu se opresc 
însă aici. Ipotezele psihanaliştilor îl incită mai ales prin 
potenţialitatea lor literară, ca filon epic, nestânjenindu-l nici 
atunci când sunt hazardate sau duc la parapsihologie. Ele 
par a furniza direct subiectul unora dintre cele mai bune 
nuvele cezarpetresciene (şi aş cita între ele: Râsul, Omul 
din vis, Aranca, ştima lacurilor, Omul care şi-a găsit umbra, 
Somnul) şi chiar al unora dintre romane (mă gândesc 
îndeosebi la Simfonia fantastică şi Baletul mecanic). 

Myers, de care aminteam, atribuie celor două euri din 
care consideră că se compune entitatea noastră spirituală 
(forțând întrucâtva tradiţia fiziologiei neurologice) sedii 
cerebrale diferite, bine disociate. Eul subliminal ar locui 
emisfera dreaptă, cel supraliminal, adaptat la social şi 
manifestându-se ca atare, pe cea stângă. Abolirea emisferei 
drepte ne-ar lipsi de conţinutul subconştient al 
comportamentului nostru, iar a celei stângi ne-ar face să 
acţionăm unilateral, doar prin instincte necenzurate 
conştient. O asemenea teză, cunoscută poate prin 
intermediere, stă la baza nuvelei Râsul. Un bătrân pescar 
ţine pe lângă coliba sa un handicapat mintal, care trăieşte 
într-o elementară şi primitivă frăţietate cu câinele casei. 
Traiul cenuşiu le este tulburat de o devastatoare inundație, 
care-i ameninţă cu înecul tocmai când o pareză fatală îl 
imobilizează pe bătrân la pat. Singura speranţă de salvare 
este pentru toţi handicapatul, că-ruia pescarul îi solicită 


ajutorul prin disperarea privirii. Numai că acesta trăieşte şi 
se manifestă congenital prin instincte, astfel că, mânat 
numai de egoismul instinctului primar de autoconservare, 
se salvează singur, părăsindu-şi binefăcătorul în mijlocul 
apelor, surd la urletele câinelui. Insolitul motivului impune 
textul atenţiei publice încă de la tipărirea lui în Gândirea 
(an. II, nr. 1, 15 aprilie 1922, p. 4-9). Un poet respectat ca 
Ion Pillat ne face surpriza să-i dedice chiar un inspirat 
poem, preluând în titlu numele eroului (este vorba de 
poemul Gângul, publicat în Gândirea, an. II, nr. 16-17, 5-20 
aprilie 1923, p. 229). 

Am văzut că personajele întunecării dezbăteau ultimele 
teorii asupra mecanismului de configurare a visului cu mare 
dezinvoltură. Preocuparea lor nu era întâmplătoare, ci 
simptomul unei propensiuni devoratoare pe care o acuză în 
această perioadă scriitorul, pusă în evidenţă de bucăţi 
elaborate paralel cu romanul, dar şi ulterior. Perspectiva 
generală asupra problemei, uneori terminologia, apoi faptul 
că eroii sunt întârziaţi într-un echivoc continuu la graniţa 
dintre patologic şi normal par să indice ca sursă 
inspiratoare în primul rând pe Freud. În dezvoltarea epică 
a tezelor, prozatorul îşi permite însă largi remanieri fie 
apelând la soluţii sugerate de alţi cercetători, fie moderând 
pozitivismul lor prin fantastic. 

În Omul din vis, de pildă, protagonistul acuză o gravă stare 
de decompensare psihică (Freud ia totdeauna abnormalul 
ca normă în studierea normalităţii). ÎI îngrijorează 
îndeosebi revenirea obsesivă în visele sale de adult a unui 
laitmotiv al viselor infantile: un bătrân providenţial, care 
apare asemeni zânei bune în momentele de criză şi pericol, 
schimbând situaţia în favoarea sa. Bătrânul are o prezenţă 
onirică percutantă, pe care copilul, apoi adultul o rețin până 
la amănunte neînsemnate. Hotărât să-şi odihnească nervii, 
pleacă la ţară, unde departe de a-şi găsi remediul, asistă 
stupefiat la întruparea diurnă a visului său. El regăseşte aici 
omul din vis în persoana unui moşier falimentar al locurilor, 


sărăcit datorită jocului de cărţi. Căutându-i intrigat 
vecinătatea, eroul are prilejul să-i câştige ultimii bani, 
împingându-l involuntar la sinucidere. Din acest moment, 
visele nocturne i se golesc brusc şi misterios de prezenţa 
ocrotitorului benefic. 

Textul pendulează cu supleţe între registrul realului şi cel 
al fantasticului, graniţa dintre ele având o anume 
fragilitate. Eroul trăieşte în plin inverosimil, dar asemeni 
personajelor de basm, îl creditează cu un firesc 
consternant. 

Cei mai mulţi dintre interpreţii scriitorului, mai ales cei 
contemporani, asimilează nuvela producţiilor fantastice. 
Omul din vis este însă un exponențial test literar 
psihanalitic, fiind fantastic numai în măsura în care 
exploatează o ipoteză asupra subconştientului uman, el 
însuşi fantastic prin incontrolabil şi iraţionalitate. 

Starobinski vorbeşte de psihanaliză ca de un demers 
metaforic. „Psihanaliza, remarcă el, vrea să se desfăşoare 
ca un discurs conştient al raţiunii asupra iraţionalului, 
inconştientului, nondiscursivului; nimic nu ne autorizează 
să punem la îndoială sinceritatea acestei intenţii. Dar, în 
acest caz, avem dreptul să bănuim că psihanaliza e ea însăşi 
o mitopoieză, un limbaj mitic sau cel puţin un limbaj 
figurat...” (Psihanaliză şi cunoaştere literară, în Relaţia 
critică, Bucureşti, Editura Univers, 1974, p. 239.) Omul din 
vis este un astfel de discurs raţional asupra iraţionalului din 
noi. 

Aminteam că unii dintre partizanii mişcării (avându-l pe 
Myers ca precursor) exaltau potenţialitatea superioară, 
divinatorie a subconştientului, capabilă să răzbată prin 
ecranul eului supraliminal pentru a restabili armonia 
cosmică a individualităţii. Această potenţialitate generează 
în ins facultăţi premonitorii, vaticinare, puse în valoare şi 
intermediate doar de subconştient. Asemenea enunţuri 
„mitopoeticeu par să fi inspirat nuvela cezarpetresciană. 
Visul fiind o formă de expre-sie şi manifestare a 


subconştientului, omul care îi apare în somn eroului n-ar fi 
altceva decât un mesager oniric al unei realităţi viitoare, 
trăită apoi în concre-teţea ei istorică. A se vedea de aici cât 
de iconoclast este scriitorul la 1923 în materie de 
problematică şi cât de mult îşi propune - cât de mult 
reuşeşte, de fapt - să mute jaloanele gramaticii narative în 
această direcţie. 

Tot la o potenţialitate vizionară, profetică a 
subconştientului face aluzie şi nuvela Aranca, ştima 
lacurilor, dar într-o manieră mai sinuoasă şi cu o vizibilă 
aplecare către fantasticul de factură gotică. Într-o ambianţă 
incert-raddcliffiană şi sub efectul unui vin vechi de Tokay, 
protagonistul nuvelei se simte provocat de spiritul unei 
moarte, care, dispărută fără urmă. 

— Sinucigaşă sau victimă a unei crime - nu-şi găsise, 
conform mentalităţii creştine, liniştea unui mormânt. 

Coşmarul urmăririi lui nocturne îl face pe erou 
descoperitorul mult căutatului cadavru şi pacificatorul 
locurilor. Dar aventura sa funambulescă se petrece în stare 
de subconştienţă şi are aspectul unei transe hipnotice, care 
îi pune în funcţie facultăţi excepţionale de clarviziune. 
Trezit, conştient adică, nu se recunoaşte în niciuna din 
etapele incursiunii şi află amănunte care îl consternează. 
Fusese, aşadar, instrumentul unei influenţe oculte, a unui 
fluid cosmic, în sensul ipotezelor neoplatoniciene ale 
Renaşterii referitoare la magia naturală. De altfel, scriitorul 
îşi trădează sursele, atri-buind contelui Andor Kemeny, unul 
dintre personajele nuvelei, interes pentru autori ca Denis 
Areopagitul, Ruysbroeck, Swedenborg, Allan Kardek şi 
preocupări fanatice pentru ocultism, magie neagră, 
metempsihoză, spiritism etc. 

Premisa teoretică a nuvelei predispune, ca şi Omul din vis, 
la depăşirea lejeră a firescului, a verosimilului. Prozatorul 
exploatează această deschidere îndeosebi în direcţia 
fantasticului terific, redescoperind convențiile literaturii 


romantice, dar folosindu-le într-o anume insolită şi modernă 
convergenţă. 

În aceeaşi direcţie se va înscrie peste câţiva ani şi romanul 
Baletul mecanic, amalgamând supoziţii psihanalitice cu 
teme de senzaţional cosmopolit şi fantastic hoffmannesc. 

În eseul Câteva tipuri de caracter din practica 
psihanalitică, Freud consacră un întreg capitol unui caz 
specific de nevroză, numită a celor „care eşuează din cauza 
succesului”, pe care o argumentează atât cu exemple din 
experienţa sa medicală, cât şi cu unele furnizate de 
literatură (Shakespeare, Ibsen etc.). lată cum îl 
delimitează: „. Există un conflict între dorinţele libidinale şi 
acea latură a psihicului uman pe care o numim eu, expresia 
instinctelor de autoconservare ale individului, eu care este 
totodată şi sediul idealurilor pe care acesta şi le-a propus. 
Un astfel de conflict patogen ia naştere doar când libido-ul 
tinde să se angajeze pe căi şi să se orienteze spre scopuri 
pe care eul le-a depăşit şi repudiat de multă vreme şi care 
sunt deci interzise pentru viitor; libido-ul manifestă 
asemenea tendinţe dacă îi este refuzată o satisfacere 
conformă cu idealurile eului. În acest mod, frustraţia, 
privaţiunea de o satisfacere reală devine condiţie 
principală, deşi nu singura, pentru declanşarea nevrozei. 

Cu atât mai surprins, ba chiar dezorientat, va fi medicul, 
constatând că uneori oamenii se îmbolnăvesc tocmai când li 
se împlineşte o dorinţă puternică, pe care o nutresc de 
multă vreme. S-ar părea că aceste persoane nu-şi pot 
suporta fericirea, căci în privinţa legăturii cauzale dintre 
succes şi îmbolnăvire nu există nici o îndoială.” (Scrieri 
despre literatură şi artă, Bucureşti, Editura Univers, 1980, 
p. 200-201). 

Omul care şi-a găsit umbra, ampla naraţiune 
cezarpetresciană, pune în gamă epică această speculație 
freudiană. Personajul, învingător în confruntarea cu 
capcanele socialului, îşi obţine şi supraveghează 
ascensiunea printr-o inflexibilă strategie şi cu sacrificiul ce- 


lor mai elementare precepte morale. Numeroasele frustrări 
cristalizează însă în subconştient un sentiment de vinovăţie 
faţă de sine şi ceilalţi, care îl împiedică să-şi savureze 
victoria şi-i trimite din interior semnele unei teribile 
anxietăţi, sub imperiul căreia în cele din urmă îşi curmă 
viaţa. 

De la teza freudiană, scriitorul îşi permite o singură 
corecție, antrenând textul într-o direcţie cvasifantastică. 
Umbrei eroului, văzută în stranie complicitate cu 
subconştientul ostil, i se atribuie o substanţialitate 
antropomorfică şi manifestări animiste. Artificiul, facil 
romantic, trage în derizoriu angoasa personajului, 
diminuând astfel, din păcate, funcţionalitatea ei în cadrul 
afabulaţiei epice. 

Tot sub asediul unui subconştient anarhic, dar în 
confruntare surdă cu el, trăiesc şi eroii nuvelei Somnul sau 
ai romanului Simfonia fantastică, naraţiuni gândite într-o 
vizibilă contingenţă tematică şi redundanţă compoziţională. 
Anticipând intransigenţa morală a eroilor camilpetrescieni, 
ca şi dureroasa autoscopie a celor holbanieni, protagonistul 
nuvelei Somnul absolutizează sinceritatea conjugală a soţiei 
sale. Are însă o drama-tică revelaţie, care-l scoate din 
făgaşul unei promițătoare cariere politice şi-i destabilizează 
iremediabil axul existenţial. Constată, de pildă, că soţia îşi 
compensează loialitatea şi refulările vieţii diurne, în somn, 
prin libertăţi onirice adulterine. Din acest moment trăieşte 
sub spectrul unei gelozii atroce şi devine un adversar 
implacabil al viselor ei, cărora încearcă să le zăgăzuiască 
prin toate mijloacele debordanţa stânjenitoare. Zădărnicia 
tentativelor îi erodează însă progresiv luciditatea şi-l 
apropie întrucâtva de postura doctorului Kerjenţev, eroul 
nuvelei lui Leonid Andreev, Ideea, care-şi supraevalua 
responsabilitatea mentală tocmai când ea devenise o 
tragică iluzie. Ca şi Kerjen-ţev, care închipuindu-se demiurg 
are stupoarea să constate că fusese un banal instrument al 
tarelor sale biologice, eroul nuvelei Somnul se doreşte 


stăpân absolut peste subconştientul soţiei, dar ajunge o 
victimă jalnică a propriului subconştient. Finalul este mai 
tragic şi parcă mai spectaculos ca la Andreev: „Cordelia 
dormea, cu ceafa rezemată în spătarul fotoliului, cu cartea 
pe genunchi, cu gâtul dezvelit arătând vinişoara albastră, 
cu o mână strângând sânul şi cu buzele palide, 
întredeschise. Biată figură, ostenită şi tristă, umbră din 
ceea ce a fost! 

Am vrut, cu alt suflet, să mă apropii uşor, cu alt suflet, să o 
dezmierd, să o trezesc din somnul perfid; domnilor, vă jur 
că în clipa aceea mi-au năvălit deodată în gând cuvinte rare 
şi încă nespuse, în care să mărturisesc toată chinuirea 
noastră, să-i destăinui tot, să căutăm împreună unde ne stă 
vindecarea, de unde ne va veni eliberarea. 

M-am apropiat în vârful paşilor, am întins amândouă 
mâinile să o cuprind, şi mi-a răspuns scâncetul, surâsul cel 
rău şi desfrânat, descărnând hâd buzele us-cate. 

Mâinile erau acolo, aproape de obrajii vestejiţi, pe care 
voisem să-i dezmierd. 

Au coborât... 

Au coborât mâinile la gât, şi mâinele au strâns. Mult. 
Nesfârşit de îndelung. 

Până când vinişoara albastră de sub bărbie, prelungită 
spre rotundul gâtului, s-a învineţit, să plesnească. 

Aceasta e tot. 

Am ucis visul! Am suprimat somnul! 

Eu am fost cel mai tare!” 

Narațiunea este concepută ca o confesiune la persoana |, 
personajul pledându-şi cauza frenetic, parcă în faţa unei 
instanţe de tribunal. Ea fiind însă ab initio compromisă, 
efortul lui devine cu atât mai ridicol, cu cât se doreşte mai 
persuasiv. Peroraţia sa trece parcă prin vid, şi o 
complicitate discretă între autor şi cititor, cu subtil efect 
epic, îl învăluie ca pe un convalescent căruia trebuie să i se 
menajeze echilibrul psihic precar. 


Trama psihanalitică a Somnului, într-o valorificare 
arhitectonică mai complexă, trece şi în romanul Simfonia 
fantastică. Protagonistul acestuia, ca şi cel al nuvelei, îşi 
suspectează soţia de adulter, centrându-şi întreaga 
existenţă pe depistarea probelor. Filmul men-tal al geloziei 
suportă însă deformări carnavaleşti. Capitolele cărţii redau 
augmentarea hilară a acestei monomanii şi converg către 
un final patetic-macabru: lângă catafalcul pe care îi zace 
soţia (la a cărei moarte contribuise), personajul râde isteric, 
răsfoind câteva platonice epistole de adolescenţă ale 
acesteia şi închipuindu-le „dovezile” mult căutate. Scena 
are o percutantă plasticitate, amintind - ca perspectivă 
grotescă asupra unui eveniment funciarmente tragic - 
pânzele clasice ale expresionismului. O transcriem mai jos 
în fragmente semnificative: „De-un ceas? De două? De câte 
stă aşa în neclintire şi priveşte obrazul luciu al moartei, 
fruntea sub care toate gândurile s-au răcit? Şi toate tainele 
s-au sleit. 

Ai crede că e un manechin omul acesta negru, aşe-zat pe 
scaun să ţină companie de panoptic morţii, de când nu s-a 
mai clintit. 

Nu. Acum s-a mişcat. Îşi şterge cu dosul palmei fruntea, ca 
să alunge ceva, un gând care se dezmorţeşte din beznele 
cele umede... 

„De acum, cum are să mai afle? De unde are să mai ştie 
care a fost adevărul?” 

S-a ridicat. Şi-a amintit ceva. Cutia aceea de lemn negru, 
cu încrustaţii de sidef. Chiar ieri a văzut-o pe pat. O cutie în 
care se aflau scrisori... 

A găsit. 

A găsit cutia de lemn şi o strânge cum s-ar teme să nu i-o 
smulgă cineva. Cu amândouă mâinile, la piept... 

N-are răbdare. 

Cu vârful foarfecelui, sfărâmă încuietoarea. Răstoarnă în 
mijlocul patului şi lacom răscoleşte încă. Fotografii. 
Ilustrate. Nu asta. Scrisori. În sfârşit, scrisori! Cu vraful în 


pumni, nu ştie pe care să le citească întâi. Numai îşi aruncă 
ochii pe începuturi, pe rânduri furate de ici şi de colo, şi nu- 
şi mai poate stăpâni chiotul de bucurie care i s-a destins 
înlăuntru, plesnindu-i toată fiinţa. În sfârşit, dovada. Nu 
vede data, veche de atâţia şi atâţia uni. Vede numai 
cuvintele înfocate, mărturia necredinţei, netrebnicul sărut 
al altuia, implorat la fiecare rând, dovada că tot ce-a bă-nuit 
şi ce-a ştiut n-au fost năluciri. 

Aşadar, adevărul este, în sfârşit, acesta, de astă dată 
irevocabil. Stă scris aici. Îl poate pipăi oricine... 

Iar Grigore Stolnicu râde într-adevăr cu plicurile 
decolorate în mâini, râde din ce în ce mai nestăpânit şi mai 
vesel. 

Hohotul a umplut camera, răsună în toată vastitatea goală 
şi sonoră a casei, străbate triumfător dincolo de pereţi şi de 
uşi, dincolo de ferestre, în noaptea calmă şi caldă, de afară. 
El e nebun? Când are aci dovada celei mai netăgăduite 
lucidităţi, mai poate fi vorba de nebunie, de manie, delir? 

Omul singur, în vestmânt negru, cu obrazul lui vânăt de 
actor neras, se strâmbă de râs, bătându-şi genunchii cu 
pumnii din care n-a lăsat plicurile. 

Niciodată n-a fost atât de vesel! Acum abia înţelege 
voluptatea râsului... 

S-a oprit? 

Nu!... A fost numai o pauză ca să răsufle şi să adune mai 
tari puteri. 

Acum, tăcerea, ea, pare nefirească, pustie şi bizară. 
Acalmie grea de ameninţări, în preceasul cataclismelor. 

Dar nu durează. 

Râsul s-a dezlănţuit iar, să spintece triumfal catapiteazma 
nopţii. Şi să deştepte din somn, prin tainică şi nevăzută 
chemare, toţi nebunii lumii, câţi s-au ridicat în capul oaselor 
şi hohotesc în celule, transmiţându-şi unul altuia râsul ca 
nocturna chemare a cocoşilor; îngânându-se, întrecându-se, 
îndemnându-se, întărâtându-se cu o mie de mii de hohotiri, 


care-au potopit noaptea, tăcerea şi toată cuminţenia 
pământului. 

Omul cel negru, cu gura de actor bătrân întinsă până la 
urechi, mai voios şi mai neîntrecut decât toţi, conduce cu 
gesturi scălămbăiate chiotul acesta numai de el auzit, 
chiotul de înveselire universal. 

La căpătâiul moartei, în camera cu postav negru peste 
oglinzi, limbile flăcărilor joacă gălbui şi sinistru.” 

Calchierea titlului Simfoniei fantastice op. 14 de Hector 
Berlioz nu este întâmplătoare. Scriitorul experimentează în 
acest roman o formulă stilistică neobişnuită şi cu oarecare 
singularitate în proza românească. Îşi propune, de pildă, să 
insinueze naraţiunii modelul retoric al simfoniei berlioziene. 
Tentativa aminteşte teoretic de Gide şi de proiectele 
orgolioase ale eroului său, Edouard, din Les Faux- 
monnayeurs (1925): „Ceea ce mi-ar place să înfăptuiesc - 
notează acesta din urmă în jurnal - ar fi o artă a fugii. lar 
dacă ea este posibilă în muzică, de ce n-ar fi şi în 
literatură.” Prac-tic, însă, Cezar Petrescu este mai aproape 
de experienţa pe care o întreprinde Huxley în romanul său 
Punct, contrapunct (1928). Adică de o simfonizare a ficţiunii 
la scară compoziţională, „în eşafodaj”, şi fără a subordona 
sensurile unei melodicităţi pur acustice. 

Ca şi romancierul englez, Cezar Petrescu îşi doreşte un tip 
de naraţiune în care conlucrarea internă, infrastructurală a 
capitolelor să aproximeze conver-genţa orchestrală a 
episoadelor în simfonia lui Berlioz. Menţine, de acea, 
romanul în strictă simetrie cu afabulaţia muzicală şi dă unor 
convenţii componistice funcţionalitate literară. Degradarea 
grotescă a iubirii prin gelozie, „ideea fixă” a simfoniei, 
devine tema-cheie a romanului şi creşte asemeni ei prin 
reveniri şi nuanţări contrapunctice, evoluând către un 
spectacol final „sabatic”. Tabloul expresionist cu care se 
încheie romanul nu este decât o replică la partea a V-a şi 
ultimă a simfoniei („Visul unei nopţi de sabat”), în care un 
clarinet picolo simulează un râs parodic şi împreună cu alte 


instrumente de registru strident (flaut picolo, tobă mare, 
clopote etc.) deformează burlesc imnul funebru Dies irae, 
sugerând perisabilitatea oricărui sentiment, iubire sau 
gelozie, implicită fragilităţii omenescului. Ulterior, într-o 
variantă „definitivă”, intenţionând parcă să accentueze 
sugestia confluenței structurale cu simfonia, autorul dă 
capitolelor (până atunci marcate doar prin cifre romane) 
titluri care se învecinează eufonic indicaţiilor dirijorale ale 
lui Berlioz („Prelude”, „Rondo capricioso”, „Andante ma non 
troppo”, „Molto crescendo”, „Con fantasia”, „Pausa longa” 
etc.). 

Paralelismul programatic cu intriga romantică a simfoniei 
(concepută în 1830) îl face pe Cezar Petrescu să pună încă 
mare preţ pe coerenţa „anecdotei” romaneşti, spre 
deosebire de Huxley, care, pe linia polifonismului 
thomasmannian, o pulverizează printr-o continuă 
intersectare şi juxtapunere de medii, destine, mentalități, 
vârste. Se va apropia însă, în schimb, de Gide prin 
detaşarea modernă şi invariabil sarcastică faţă de 
personaje. 

Ideea sincretismului retoric între muzică şi roman îl 
urmăreşte pe scriitor cu o anumită vervă partizanală. La un 
moment dat pare chiar tentat să creadă că ea a făcut şcoală 
în proza românească. lată, de pildă, ce scrie, în anul de 
geneză a romanului său, despre ultima carte a lui Ionel 
Teodoreanu: ,...Mai mult decât roman, Turnul Milenei e o 
legendă. O legendă construită după legi muzicale. Prima 
parte, „Cei trei, e o introducere bufonă, scrisă în tempo 
alegro şi cântată de fligoarne, oboaie şi tromboane. Partea 
a doua, „Boura,, cântată de viori şi violoncele, cu câteva 
arcuşe poso-morâte de contrabas. Iar a treia, „1 septembrie 
1880, amestec de orgă, de harfă şi, în sfârşit, clamori de 
trâmbiţă, în focul „Bourei”. 

„Epilogul” suspină pe un singur arcuş de violon-cel., (O 
legendă Simfonică: „Turnul Milenei”, în Gân-direa, an. IX, 
nr. 1-2, ianuarie-februarie 1929, p. 59 - 60.) 


Incitant şi temerar prin anvergură estetică, experimentul 
Simfoniei fantastice rămâne însă mai ales o dovadă a 
preocupării scriitorului de a reformula conceptele 
romanului românesc şi de a le alinia mişcării de idei 
universale. 

* 

În evoluţia lui Cezar Petrescu, impactul cu temele de 
cercetare ale psihanalizei pare un eveniment cardinal, la fel 
de fecund şi de individualizator precum descoperirea 
literaturii Sămănătorului. El are conse-cinţe remodelatoare 
asupra viziunii epice şi creează în opera sa structuri noi, 
inconfundabile. Scriitorul devine acum mai curajos în 
opţiunile sale tematice, mai variat şi original în soluţionarea 
lor epică, mai complex în ipostazierea caracterologică. 
Opinăm apoi pentru ideea că numai revelaţiile psihanalizei, 
cu pozitivismul lor „mitopoetic”, îi deschid şi hrănesc 
apetitul pentru fantastic, experienţă de neconceput în 
epoca partizanatului său sămănătorist. 

În ambiţioasa sa tentativă, pe scriitor l-au pândit 
nenumărate capcane. Colegi de generaţie (Felix Aderca) 
sau ceva mai tineri (Dan Petraşincu, Octav Suluţiu etc.) nu 
le-au putut ocoli. Cezar Petrescu s-a salvat însă prin spiritul 
său electiv şi vocaţie autentică. Într-un interviu din 1931 îşi 
aminteşte de o anume „oroare de exagerările lui Freud”. A 
manifestat, aşadar, programatic, rezistenţă la excese şi a 
ştiut, cu simţul său epic de scriitor „autohtonist”, să le 
distingă şi să se detaşeze de ele. Rezultatele, în ordine 
literară, au fost de excepţie. Dacă exegeţii schițelor şi 
nuvelelor sămănătoriste numeau reuşitele acestei faze 
„piese de rezistenţă” sau „texte antologice”, cei ai prozelor 
de inspiraţie psihanalitică au vorbit, cu dezinvoltură chiar, 
de „mici capodopere”, impresionați de circulaţia lor 
universală încă din contemporaneitatea scriitorului. 

Şi atâta timp cât acest ataşament teoretic l-a împins pe 
Cezar Petrescu în prim-planul actualităţii, i-a prilejuit un 
netăgăduit progres metodologic şi l-a europenizat în mai 


mare măsură decât alte opţiuni, avem motive să credem că 
el a fost o alegere fericită şi rod-nică nu numai pentru 
scriitor, ci şi pentru spaţiul literar românesc. 

MIHAI DASCĂL. 

ARGUMENT LA EDIŢIE. 

La întrebarea în ce constă subconştientul, cum îl 
delimităm, răspunsurile psihanaliştilor au fost totdea-una 
evazive. Chiar Jung, contemporan cu noi, afirma nu demult: 
„Nu ştim, întrucât îi resimţim doar efec-tele”. 

Profitând de această libertate în reprezentarea 
conceptului, Cezar Petrescu este tentat să-l figureze cu o 
anume constanţă printr-o manifestare ancestral-malefică, 
destructivă, ostilă raţiunii. De aceea, când îşi imaginează 
eroii în confruntare cu el, îi condamnă invariabil la eşuare. 
Predilecţia sa pentru psihologia „învinşilor” (achiziţie 
retorică sămănătoristă) cunoaşte, prin urmare, şi o etapă 
de revitalizare psihanalitică. 

Pun în valoare această preocupare tematică două extinse 
naraţiuni, a căror originalitate impune în contextul prozei 
autohtone şi face o bună impresie în context mai larg, 
european. Este vorba de nuvela Somnul (1927) şi romanul 
Simfonia fantastică (1929), ambele uitate în ediţii 
interbelice, lipsite de circulaţie. Le reedităm astăzi în cadrul 
acestui volum, atrăgând aten-ţia asupra înrudirii şi 
complementarităţii lor compoziționale. 

* 

Transcrierea textelor urmează în genere criteriile 
filologice după care ne-am condus în ediţia critică 
inaugurată în 1985 la Editura Minerva (Opere, ÎI, colecţia 
„Scriitori români”). Sunt respectate, deci, atât normele 
ortografice în vigoare, cât şi particularităţile de limbă ale 
scriitorului. 

Se operează în textul de bază următoarele modificări: 

— E la început de silabă > ie: bănueli, creer, de-aevea, 
epure, eri, ertare, eşi, fernee, flueră, greer, îndoeli, 
nădăjduesc, nevoe, noembrie, orândueşte, stărue, 


şuerătoare, trăesc, vuet etc. > bănuieli, creier, de-aievea, 
iepure, ieri, iertare, ieşi, femeie, fluieră, greier, îndoieli, 
nădăjduiesc, nevoie, noiembrie, orânduieşte, stăruie, 
şuierătoare, trăiesc, vuiet etc.; 

— O din hiatul u-a a fost suprimat; trotuoar > trotuar etc.;; 

— S intervocalic sau precedând consoanele h, d, g, v, şil, r, 
m, n > z: aplause, aterisând, desagreabil, desaprobare, 
entusiasm, explosia, filosof, musicală, presenţa, (să se) 
presinte, reservate etc. > aplauze, aterizând, dezagreabil, 
dezaprobare, entuziasm, explozia, filosof, muzicală, 
prezenţa, (să se) prezinte, rezervate etc; isbea, sbârcituri, 
sbor, desbrace, isbucnea, neisbutit etc. > izbea, zbârcituri, 
zbor, dezbrace, izbucnea, neizbutit etc.; ghiosdanul, 
pusderii, sdravăn, sdrobească etc. > ghiozdanul, puzderii, 
zdravăn, zdrobească etc.; sgâlţina, sgâria, sgomotoasă, 
disgrație, sgură, desgustător etc. > zgâlţina, zgâria, 
zgomotoasă, dizgrație, zgură, dezgustător etc.; desveţe, 
desvinovăţească etc. > dezveţe, dezvinovăţească etc.; 
deslănţuit, deslegare etc. > dezlănţuit, dezlegare etc.; 
desrădăcina etc. > dezrădăcina etc.; catapiteasmă, pismă, 
desmâăţ, besmetic, desmorţit etc. > catapiteazmă, pizmă, 
dezmăţ, bezmetic, dezmorţit etc.; besnele, obrasnic, busna 
> beznele, obraznic, buzna etc.; 

— Ş final în cuvintele: acelaş, iarăş, totuş > şi: acelaşi, 
iarăşi, totuşi. 

— U final a fost suprimat: briciu, căpătâiu, cotoiu, 
mehenghiu, obiceiu, ochiu, scaiu, stângaciu, strigoiu, 
temeiu, tramvaiu, uleiu, unchiu, vechiu, vioiu, (eu) voiu etc. 
> brici, căpătâi, cotoi, mehenghi, obicei, ochi, scai, stângaci, 
strigoi, temei, tramvai, ulei, unchi, vechi, vioi, (eu) voi etc.; 

— Ea precedat de i > a: vieaţa > viaţa etc.; 

— Ia în forme ca: aceia, ceia ce, ideia etc. Sau ca sufix de 
imperfect al verbelor de conjugarea a IV-a, auzia, vorbiaţi > 
ea: de aceea, ceea ce, ideea etc.; auzea, vorbeaţi etc.; 

— Ia, ie urmând grupurilor consonantice ch, gh > ea şi 
respectiv e: chiamă, întortochiată, ochiade etc.; ghiaţă, 


ghiară, veghiată etc. > cheamă, întortocheată, ocheade 
etc.; gheaţă, gheară, vegheată etc.; 

— Cs şi sc în forme ca: clacsoane, escursia etc. > x: 
claxoane, excursia etc.; 

— Forme ca: avertisiment, bacnota, creiat, creiază, 
dinpotrivă, inhuman, intrepid, înpietreşte, prestigitator, 
sensuală, în genere rare şi concurate de alternativele 
corecte, au fost transcrise literar: avertisment, bancnota, 
creat, creează, dimpotrivă, inuman, intreprid, împietreşte, 
prestidigitator, senzuală; 

— Noui, pluralul masculin al adjectivului nou > noi. 

Se menţin: 

— Ă final în alternanță cu e final: tusa/tuse etc.; 

— E final în alternanță cu ă final: cămaşe/cămaşă, 
cenuşe/cenuşă, înăbuşe/înăbuşă, tovarăşe/tovarăşă, 
ucigaşe/ucigaşă etc.; 

— Î iniţial în alternanță cu i: înaugura/inaugura, 
întitula/intitula etc.; 

— Ea în alternanță cu a în radicalul verbelor aşează, 
înşeală (aşază, înşală); 

— Ea final în alternanță cu a final: ţigarea/ţigara etc.; 

— Ce, ci în alternanță cu ş: cearceaf/cearşaf etc.; 

— Atec, sufixul unor adjective masculine, în alternantă cu 
atic: îndemânatec/îndemânatic, sălbatec/săl-batic, 
singuratec/siguratic etc.; 

— Genitiv-dativul feminin singular articulat în ei alternat 
cu cel în ii: doicei/doicii, fericirei/fericirii, gurei/gurii, 
întregei/întregii, închipuirei/închipuirii, lumei/lumii, 
luminei/luminii, mâinei/mâinii, nopţei/nopţii, 
oglinzei/oglinzii, pâinei/pâinii, primăverei/primăverii etc.; 

— Pluralul feminin în e alternat cu cel în i: mâinele/mâinile 
etc.; 

— Sunt în alternanță cu sunt; 

— Cari în alternanță cu care; 

— Dublete lexicale particularizante pentru limba 
scriitorului sau a momentului: a adăuga/adăoga, a se 


agăţa/acăţa, batjocură/batjocoră, citit/cetit, 
duminică/duminecă, fals/falş, februarie/fevruarie, întuneric/ 
întunerec, jilţ/jâlţ, lacrimi/lacrămi, sens/senz, 
sprâncene/sprincene, străin, străinătate/strein, streinătate, 
stomac/stomah, sub/subt, tulburat/turburat, tuturor/tutulor, 
şiroind/şuroind, veşmânt/vestmânt etc.; 

— Forme lexicale dialectale, populare sau arhaice, pentru 
care scriitorul manifestă o vizibilă preferinţă: bâlbâit, 
corvată, devinaţiune, exploadeze, gemăt, granată, hirurgie, 
încăpăţinare, (să se) lapede, mahinaţiuni, mesuţă, 
mohorală, mosafiri, mustră (pentru mostră), panegeric, 
prezintare, trăs şi trăsuri (pentru trăsături), vacanţie, 
zgâlţina etc. 

Neologismele au fost, în genere, conservate fie în forme 
invariante (circomflex, higienă, ecvaţii, incoherente, menu, 
stylo etc.), fie în alternanță cu formele limbii literare: 
birou/biurou, completează/complectează, fundă/funtă, 
hotel/otel, peisaj/peisagiu, vilegiatură/Miligiatură etc. 

Numele proprii, de persoane şi geografice, au fost 
transcrise în acord cu ortografia curentă: Mosjuckin > 
Mosjoukine; Tchad > Ciad etc. 

Pentru marcarea dialogului interior, în locul liniei de 
dialog, au fost preferate ghilimelele. 

Greşelile tipografice şi dezacordurile au fost cori-jate tacit, 
îndeosebi cu sprijinul celorlalte ediţii menţionate în Notele 
finale. Când greşeala a fost perpetuată în cel puţin două 
variante, s-a apelat şi la o notă de subsol. 

M. D. 

SOMNUL. 

Se împlinesc doi ani de când, întâia oară, am presimţit 
existenţa acestei lumi invizibile, perfide şi respingătoare. 

A fost, la început, un simptom de mică însemnătate, 
asemeni acelor avertismente obscure, care scapă chiar 
medicilor celor mai iscusiţi şi cu cea mai îndelung încercată 
experienţă. Numai târziu, când răul s-a înfipt bine în carne, 
ca să roadă tenace şi fără scăpare până la moarte, 


amănuntul divers apare în adevărata lumină retrospectivă. 
Dar e prea târziu. Rămâne o confirmare fără folos. 

Acum îmi amintesc precis. 

Doi ani se împlinesc exact peste o lună, fiindcă la această 
dată, în plină criză a guvernului trecut, pe numeroasele 
liste care au circulat atunci se afla şi numele meu, destinat 
să ilustreze în noul cabinet un minister, rămas de la 
întemeiere insignifiant, numai prin incapacitatea celor ce l- 
au deţinut fără glorie. 

Pentru o tânără carieră politică însemna un debut de 
neaşteptate perspective. 

Mă simţeam cu deosebire pregătit să dau, aici mai mult 
decât în oricare parte, alta, toată măsura priceperii şi 
concepţiilor mele, îndrăzneţe şi eliberate de rutină. Aveam 
siguranţa că într-un singur an voi depăşi aşteptările, voi 
înfrânge toate rezervele şi voi dovedi, cu simplitatea 
elocventă a faptelor, cât de neroade au fost toate sistemele 
predecesorilor, dacă în nulitatea lor au cunoscut cumva 
măcar pretenţia vreunui sistem, în locul expedientelor. 

Mărturisesc de aceea, fără nici o ipocrită pudoare, că 
îndată ce numele meu a fost rostit, n-am ascuns nimănui 
dorinţa fermă ca această posibilitate, discutată şi admisă 
unanim de conducerea partidului, să devină cu orice preţ 
realitate întărită de un decret cu semnă-tura regală. 

Nu era vreo vanitate la mijloc, nici o sete nesăţioasă de 
ajungere. 

Toţi cei care m-au cunoscut - sau, mai exact, au cunoscut 
omul care eram atunci - ştiu cât de departe au fost 
întotdeauna de mine aceste deşertăciuni. Aveam însă 
datoria să nu mă eschivez. Nu pentru fiinţa mea perisabilă, 
ci pentru ideile mele, în care şi acum chiar, când totul este 
sfârşit, păstrez cea mai neclintită credinţă. 

În politică, un tren pierdut se plăteşte cu aşteptare de ani. 
lar o concepţie şi un sistem, valabile şi salvatoare astăzi, pot 
deveni inoperante şi ucigaşe mâine. 


Repet, aşadar: aveam datoria să nu mă eschivez, şi 
această datorie am înţeles-o imediat. 

Am părăsit calmul biroului de studiu, tihna gospodăriei 
mele cu mărunte satisfacţii burgheze, orânduiala orariului 
care îmi împărțea ziua în egale şi monotone capitole de 
lucru, de plimbări şi de meditaţiune; am apelat la subtila 
înţelegere instinctivă a Cordeliei şi la concursul ei, preţios 
într-un asemenea ceas decisiv. 

Aş vrea să nu fiu rău şi răutăcios înţeles, deşi acum toate 
îmi sunt indiferente. 

Ştiu că, în năravurile politicei noastre, concursul unei 
femei capătă o semnificaţie urâtă. Înseamnă o amorală 
complicitate. Căsnicia sau iubirea pusă pe acţiuni. 
Exploatarea triunghiului conjugal: soţul, soţia, aman-tul. 
Sau: soţul, prietenul, amanta. Toată cronica anilor din urmă 
mişună de asemenea episoade scandaloase. 

Ceea ce aşteptam de la Cordelia şi ceea ce a înţeles încă 
înainte să-i fi cerut era cu totul altceva. De-o mai nobilă şi 
pură concepţie a tainei a şasea. 

Păstrasem, de ani, casa închisă. Studiul nu-mi îngăduia să 
risipesc timpul, frivol. Stabilisem aceasta de comun acord 
încă din epoca delicioasă, de nevinovate şi optimiste 
proiecte, a logodnei. Cordelia pricepuse de îndată şi 
acceptase fără împotrivire perspectiva acestei vieţi, aparent 
terne şi ermetic claustrată. 

E tocmai ceea ce îi înlătura şi ei o teamă ascunsă: să nu 
mă fure îndatorinţele carierei politice, căreia mă 
predestinam; prieteniile, relaţiile şi participarea la tot soiul 
de festivități, pe cât de stupide, pe atât de obligatorii: 
banchete, aniversări, şedinţe, întruniri şi solemnităţi, care 
fărâmiţează timpul, ca să-l devore mai comod. 

Aşa, era asigurată că am să-i aparţin cât mai întreg. 

Mă ştia întotdeauna alături, dincolo de uşa biroului, la 
masa de lucru, între tomuri, arhive, dosare, statistici, 
tablouri sinoptice, cutii de fişe şi colecţiile discursu-rilor 
parlamentare din Monitorul oficial. Când se încheiau orele 


de muncă, mă chema la viaţa cealaltă, cu un deget uşor în 
stejarul masiv al uşei. Şi toate plimbările erau împreună; 
toate plăcerile şi bucuriile noastre, întotdeauna pure şi 
înnobilate, aveau deosebit farmec în îngemănarea aceasta 
atât de rară a două inteligenţe deasupra tristei mediocrităţi 
de rând; la toate proiectele participa cu o docilă identificare 
de gânduri, de nădejdi, de obiecţii şi temeri; n-am cunoscut 
niciodată un prieten mai înţelegător, mai puţin capricios şi 
mai îngăduitor cu micile manii care tiranizează orice 
muritor şi îl fac adesea, semenilor săi, tiran. 

Iubirea noastră săvârşise acest miracol. 

Cred că n-a existat niciodată într-o căsnicie o armonie mai 
desăvârşită, o încredere reciprocă mai nealterată; 
sentimentul acela de siguranţă al oamenilor care se ştiu mai 
tari, fiindcă în orice împrejurări fac o singură voinţă, o 
singură nădejde şi, la nevoie, un singur front, amenințărilor. 

Acum îi ceream Cordeliei o abatere de la această 
rânduială. De scurtă durată, până la rezolvarea crizei şi la 
semnarea decretului. 

Era absolut necesar. 

Căci dacă, până în acel moment, existenţa mea închinată 
discret şi orgolios studiului, departe de orice amestec în 
intrigile, linguşelile şi feloniile cu al căror preţ se creează şi 
se întreţin situaţiile politice, dacă acestea toate îmi 
consolidaseră în partid un prestigiu dincolo mult de vârsta 
şi de cerinţele mele până aci modeste, de astă dată, 
pustnicia mea încăpăţânată putea fi interpretată drept 
voinţa de a rămâne mai departe în mândra-mi izolare, în 
domeniul abstract al teoriilor. Şi poate ar fi aruncat asupră- 
mi bănuiala că nu mă simt capabil (acum, când mi se oferea 
prilejul) să trec în fapt şi în realizări ceea ce susţinusem cu 
atâta luciditate, logică, pregătire şi talent, în scris şi în cele 
câteva conferinţe şi discursuri, care au atras în egală 
măsură luarea-aminte a prietenilor politici, ca şi a 
adversarilor. 

Această bănuială trebuia numaidecât înlăturată. 


Altfel, pierdeam prilejul, unic poate într-o viaţă, când 
realizându-ţi gânduri, îţi realizezi însăţi precara ta fiinţă. 

Un om trăieşte prin gând, pentru un gând. Dar gândul nu- 
şi capătă realitate decât prin faptă. 

Făuritorii de utopii sunt cei mai primejdioşi duşmani ai 
societăţii. S-ar cuveni urmăriţi cu severitatea legilor care 
pedepsesc colportorii clandestini de stupefiante. 

Din parte-mi, eu aveam să dovedesc strălucit că pe 
nedrept am fost uneori numărat printre aceştia. Studiul şi 
cărţile nu mă depărtaseră de realităţile terestre. Mi-au 
îngăduit numai să descifrez sensuri ascunse şi să simplific 
ceea ce altora li se pare inutil, complicat şi irealizabil sau 
supus unui orb empirism. 

Am decis, aşadar, să deschidem uşile casei. Să primim în 
intimitatea aceasta, încă de nimeni profanată, toţi indivizii 
aceia amestecați, indiscreţi, făţarnici şi vulgari, care 
alcătuiesc, în afară de prea rare excepţii, statul major al 
unui partid şi toată gloata din juru-i. 

Au invadat imediat, cu o curiozitate abia stăpânită şi cu o 
fără de jenă caracteristică acestei promiscuităţi născute din 
capriciile votului universal. Mânjind covoarele cu tălpi 
murdare; deplasând obiectele de artă; pipăind cu degete 
asudate; răsturnând lucrurile şi rânduiala de până atunci; 
comentând cu glas tare valoarea tablourilor din pereţi; 
lepădând mucurile de ţigări pe marginea meselor de lemn 
rar; scormonind totul cu indiscreţia agenţilor de impunere 
şi instalându-se ca într-un adăpost duşman, cucerit. 

În curând, nu mi-am mai recunoscut casa. 

Unii, din aşa-zisă curtoazie şi ca să strângă mai apropiat 
legăturile în vederea unei neîntârziate şi fructuoase 
prietenii, îşi aduceau nevestele a doua zi, care se simțeau 
datoare să debarce a treia zi în salonaşul Cordeliei, cu toate 
odraslele. 

Treceau din birou în sala de primire, din hol în alte 
încăperi, unde nimeni nu-i poftise; îşi luau singuri 
îngăduinţă să vorbească tainic într-o odaie închisă, de unde 


apăreau frecându-şi mâinile, fiindcă puseseră la cale cine 
ştie ce ticăloşie pe socoteala celui de-al treilea, care îşi 
sorbea cu nevinovăție cafeaua. 

Căci toţi n-au întârziat, asemeni trupelor bivuacate pe 
teritoriu duşman, să poruncească slugilor, să pretindă doza 
preferată de zahăr la cafea, lichiorul şi vinul potrivit 
gustului şi obiceiului, să-mi schimbe furnizorii şi să-mi 
dicteze orele de masă, felurile bucatelor, numărul becurilor 
aprinse şi numărul ceasurilor de somn. 

Criza se prelungea peste aşteptări. 

Oarecare dificultăţi în alcătuirea noului cabinet se iviseră 
din pricina situaţiei externe, care cerea un guvern tare şi 
durabil. Toţi arătau, cu fiecare zi trecută, semnele unei 
enervări crescânde şi unei nerăbdări ajunse la paroxism. 
Telefonul zbârnâia necurmat, concurând soneria uşei de 
intrare. 

Casa mea devenise locul de întâlnire al tuturor celor care 
împărțeau şi solicitau; un teritoriu până atunci neutru, al 
tuturor pertractărilor, şi focarul nou-nouţ al tuturor 
intrigilor. 

Până la miezul nopţii bâzâiau motoarele automobilelor, 
cacofonia claxoanelor; răsuna, trântită în uşori, portiţa 
grilajului de fier; reporterii gazetelor mă deşteptau din pat; 
ieşiseră la iveală foşti prieteni, camarazi de şcoală şi de 
stagiu militar, anonimi de mult uitaţi, asigurându-mă de 
fidelitatea lor eternă, prevenindu-mă de viitoarele dorinţi, 
transformate în pretenţii imperioase; la ultima oră a 
ziarelor apăreau, cu tenacitatea obsedantă a unui refren, 
amănunte despre rezultatul ultimei întrevederi şi ultimile 
consfătuiri din casa mea, devenit: „cunoscutul fruntaş, 
distinsul cunoscător, factorul decisiv” etc., etc. Un cotidian 
publică fotografia fațadei cu lanţul maşinelor, ca o 
caracteristică şi pitorească fizionomie a crizei. 

Slugile se molipsiră şi ele de aroganţa şi zăpăceala 
personalului de hotel, neştiind cui să răspundă şi cărei 
porunci să-i dea ascultare, cu întâietate. 


Admiram calmul şi bunăvoia Cordeliei, atât de repede 
acomodată acestui haos. 

Cu un instinct neaşteptat la o femeie crescută în lânceda 
atmlosferă provincială, într-o familie rămasă cu o jumătate 
de veac în întârziere cu vremea (după cum dovedea numele 
de eroină romantică şi desuetă dat copilei unice), Cordelia 
ştiu, fără să fi învăţat de la nimeni, cum să flateze toate 
slăbiciunile, să răspundă celei mai delicate situaţii şi mai 
complicate, să calmeze atmosfera electrizată cu un cuvânt 
de duh, să îmblânzească pornirile învrăjbite şi să rezolve cu 
un surâs, într-o soluţie expeditivă şi ingenioasă ca simpla 
argumentare a lui Cristofor Columb cu al său ou de pomină, 
ceea ce cu o clipă înainte păruse tuturor cu neputinţă de 
dezlegat. O viaţă nouă şi nervoasă îi înfierbânta sângele, îi 
învăpăia obrajii, dădea ochilor o lucire până atunci 
necunoscută. 

O admiram. Îi eram recunoscător, şi totuşi începusem să 
mă tem. O urmăream, cu mâna întreruptă la mijlocul frazei, 
cum supraveghează mersul slugilor cu tava de ceai, cum cu 
inocentă viclenie ştie să pună alături, la masă (prevenindu- 
mi intenţiile), doi oameni înduşmăniţi care îşi caută 
momentan armistițiu, dar mai ales urmăream ochii tuturor, 
căutând-o, aşteptând-o, dezbrăcând-o. 

Da, dezbrăcând-o! 

Căci aceşti oameni, cărora le deschisesem casa şi a căror 
prostie, obrăznicie, lipsă de simţire, turpitudine şi ipocrizie 
le suportam cu eroică resignare numai în vederea 
deznodământului apropiat şi unor înfăptuiri ce-aveau să 
însemne poate, pentru întreaga ţară, punc-tul iniţial al unei 
fundamentale primeniri şi unei nesăcătuite prosperităţi 
îndată ce vor intra în vigoare reformele mele, aceşti 
oameni, ieşiţi din toate bastardele împreunări ale societăţii 
şi care, după un an, aveau să existe numai prin mine, o dată 
cu întreg partidul, aceşti odioşi indivizi nu se mulţumeau 
deocamdată să-mi calce covoarele, să-mi deşele jilţurile, să- 
mi mănânce bucatele, să-mi bea vinul şi să poruncească 


arogant slugilor, ci îmi mai spurcau şi femeia, cu priviri 
pofticioase. 

Cunoaşteţi privirea aceasta, care se târâie ca balele de 
melc pe trupul devenit deodată gol, oricât de sobră şi de 
castă ar fi îmbrăcămintea, oricât de pudică şi de rezervată 
ar fi femeia? 

Ah! Era o bună pradă, o proaspătă pradă, Cordelia! Ceva 
nou, păstrat pur şi candid; altceva decât femeile lor 
lăbărţate şi comune, cu obrajii tencuiți şi cu ochii 
îndobitociţi, vlăguite de toate îmbrăţişările şi putrefăcute de 
toate viţiile. 

— Unde ai ţinut-o ascunsă până acum? Mă întrebă, 
lingându-şi buzele scârboase cu o limbă subţire şi viperină, 
şeful partidului, tolănit în jâlţ, cu picioarele răscăcărate şi 
cu ceaşca de porțelan tremurând în laba păroasă. 

Mi-am impus tot calmul şi am cercat să zâmbesc 
(mărturisesc laşitatea) cu tot servilismul cuvenit acestui 
maimuţoi flocos, cu apucături de satrap şi cu pofte 
libidinoase, care i-au ramolit de mult măduva în ciolane. 

Cordelia era în picioare; înaltă, tânără şi zveltă, ca o 
elastică plantă de apă, între porci cu râtul scârnav şi cu 
ochii glodoşi. 

A înţeles că vorbim despre dânsa şi s-a apropiat surâzând, 
lunecând printre mesele fragile de ceai şi cafea, jucându-şi 
rolul cu minunată măiestrie. 

Se înclină, întrebându-l cu îngrijorată solicitudine, ca pe- 
un convalescent mofturos, fiindcă înţelesese de la prima 
vedere cât de sensibil este celor mai mici atenţii şi cât de 
răzbunător plăteşte ofensa celei mai nevinovate neluări în 
seamă. 

— Doriţi ceva, Excelenţă? Încă o cafea? Puțin rom? Poate 
lichior?... Lichiorul favorit. „Grande Marnicre”. 

Maimuţoiul păros aspira cu nările lărgite parfumul cald 
dintre sânii Cordeliei, înclinată spre el; se lăsa poftit cu 
graţii de fecioară alintată, îndopându-se cu altă cafea, cu 
rom şi cu lichior, făcând nazuri şi picurând în barbă, pe 


haină, pe covor, revărsarea din ceaşca şi din paharele 
clătinate de bâţâiala mâinii. 

Am întors capul şi m-am strămutat în alt scaun, de teamă 
să nu-mi citească în ochi toată scârba şi ura. 

Dar, de acolo, îl urmăream. 

Râsul Cordeliei mă durea ca un fir tras dintr-o cicatrice. 

În faţa mea se crăcănă, aruncându-mi în nas fumul unei 
havane alese din cutiile mele de pe masă, Bibi Glogoveanu, 
cea mai desăvârşită lichea a partidului, fante pomădat, cu 
haine după ultimul jurnal, cartofor cu datorii câte n-ar plăti 
fondurile secrete şi misitiile unei triple guvernări mănoase, 
iar pe deasupra, individ cu faimă de irezistibil Don Juan. 
Aspiră un fum, două; mă privi cu mâinile în buzunări, ca pe 
cel mai curios dintre animalele globului terestru. 

— Mare noroc pe tine!... Mâine te văd Excelenţă! Şi ai pe 
deasupra cea mai delicioasă femeie, pentru a întreţine focul 
sacru patronului...! 

M-am ridicat în picioare, cât sunt de înalt: 

— Ce-ai zis? 

Bibi Glogoveanu rânji, cu ţigara între dinţi, cu un ochi pe 
jumătate închis, din pricina fumului: 

— Fii calm, Excelenţă! Deprinde-te cu tot calmul pe care îl 
impune situaţia... Am zis că ai mare noroc. Un boboc de 
nevestică! Toată lumea e de acord. Eh! Eh-eh! Şi încă ce 
acord! Dar fii fără grijă. De la cele dintâi cuvinte, m-a 
repezit cât colo... 

L-a repezit cât colo, ceea ce eu n-am fost în stare să fac, 
să-l înşfac de guler şi să-l reped vânt pe uşă, fiindcă, în clipa 
aceea, şeful îmi făcu semn că vrea să-mi vorbească. 

M-am supus. 

Bibi Glogoveanu continuă să se plimbe în casa mea, să 
pufăiască din ţigările mele, cu mâinile în buzunări, 
strâmbând din nas în faţa tablourilor, ca un pacient plictisit 
în sala de aşteptare a unui dentist. Pe urmă, l-am văzut 
aşezându-se pe divan, alături de Cordelia, povestind ceva, 
punându-şi în evidenţă mâinile subţiri, care fac parte din 


armele lui de cucerire, lăsând pleoapele ostenite pe ochii 
languroşi, să-şi dea înfăţişarea de om mistuit de spleen, în 
căutarea unei fiinţi rare, ca re să-l înţeleagă şi să-i aline 
suferinţele tainice, altă armă din muniţiile ruginite de 
cuceritor profesionist. 

Şeful îmi recapitulă cum va conduce întrevederea de a 
doua zi, cu delegaţii celorlalte partide de opoziţie, în 
vederea unui cartel care să concentreze toate forţele ţării şi 
să dea un guvern durabil, cu egală autoritate înlăuntru şi 
peste hotare. Încă o dată mă asigură că, orice va fi să se 
întâmple şi oricâţi solicitatori din partidele coalizate vor da 
buzna la portofolii, locul meu e rezervat, căci mă 
dovedisem, acum, când mă cunoaşte de-aproape, cu mult 
mai multe şi mai preţioase virtuţi decât mi-ar fi bănuit 
cândva. Îl ascultam distrat şi dezinteresat, indiferent 
deodată la tot ce-mi rostea mieros gura duhnind ca o 
răsuflătoare de canal. 

Urmăream altceva. Urmăream, cu o încordare care 
depăşea decenţa, episoadele scenei de pe divan. 

Întâi, Cordelia răspunzând individului cu severitate 
ofensată. Pe urmă, privind în gol. Deznodând gânditoare, cu 
vârful degetului, aţele albastre de fum. Sprijinindu-şi bărbia 
în pumn. Amintindu-şi deodată datoriile de gazdă şi sărind 
în picioare, cu un surâs, altul, străin, pe care nu i l-am văzut 
niciodată. 

Bibi Glogoveanu aruncă ţigarea într-o cupă de email, îşi 
frecă palmele cu satisfacția unui om care a dus la bun 
sfârşit prima parte şi cea mai dificilă dintr-o operaţie grea, 
cerând timp şi răbdare de încercat vânător. 

Nu-mi explic nici astăzi de ce nu mi-am ascultat în clipa 
aceea pornirea lăuntrică să-l răsucesc de umeri şi să-l 
reped pe scări, în stradă? Cu preţul unui scandal chiar, care 
ar fi răsturnat poate de pe atunci, brusc, toate înlănţuirile 
viitoare ale evenimentelor şi ar fi dejucat tot ce destinul îmi 
rezerva crud şi ireparabil. 


Descopeream însă în mine o laşitate nebănuită, o doză de 
ipocrizie care mă împuţină îndată în propriii mei ochi: 
începeam, aşadar, să fiu la fel cu ceilalţi, să deşert până la 
fund drojdia acră şi să accept ceea ce, cu suflet senin, 
acceptau dintotdeauna dânşii. În momentul acela am avut 
limpede sentimentul că fac din Cordelia o victimă, că o 
împing într-o lume din care va ieşi pângărită, că o pierd, 
jucându-mi fericirea mea calmă, fericirea noastră, gata să- 
mi lunece fără întoarcere, pentru totdeauna. 

Presentiment de o clipă, repede înlăturat; clară şi 
profetică viziune, îndată întunecată. 

N-am luat individul de umeri şi nu l-am expulzat din casă, 
cum aş fi făcut oricând, înainte. 

Dimpotrivă, i-am ascultat cu cea mai ipocrită încântare 
toate nimicurile neroade: cancanuri de club şi detalii 
scârboase de aventuri galante, căci de buna lui prietenie 
aveam nevoie. 

Printr-un inexplicabil capriciu al şefului şi exploatând abil 
slăbiciunile de moşneag ramolit, secătura aceasta 
pomădată se bucura în partid de o trecere nejustificată şi 
juca rol de confident, de inspirator şi de mijlocitor 
îndemânatec şi fin în toate pertractările comitetului central 
cu diferitele alcătuiri de conducere ale celorlalte partide. 

Mai mult! Făţărnicia atât de repede contagionată îmi 
mergea până acolo, încât m-am trezit, fără să pot spune 
exact cum, bătând prieteneşte pe umăr, cu cea mai cinică 
lipsă de demnitate, pe cel mai neîmblânzit duşman al meu, 
Carol Stănoiu, fătălăul obez, cu creierul opac învelit de 
sleiul grăsimei, nulitate notorie, râvnind de zece ani, cu 
toată tenacitatea de care e capabilă mediocritatea, la 
acelaşi portofoliu destinat mie. 

Norocul îi scăpa încă o dată, şi căuta să facă faţă bună, 
dându-şi toate silinţele să pară încântat de „fericita 
alegere” etc., etc. 

Cordelia îmi veni într-ajutor, copleşindu-l sub o avalanşă 
de amabilităţi, pe care rânceda creatură le primea, rotindu- 


şi cărnurile puhave în jâlţ, cu astmatice gâfâieli în guşă, de 
curcan înfoiat, ca pe nişte binemeritate consolări ce i se 
cuvin. 

Şi am surprins ochii rotunzi, fără gene, înecaţi în untură, 
stăruind lacom la întredeschiderea hainei, de unde porneau 
înăuntru, rotunzindu-se, sânii Cordeliei. 

Acesta era, domnilor, supliciul meu din fiecare zi şi din 
fiecare seară! 

Când toţi au fost plecaţi şi am poruncit să se deschidă 
ferestrele, ca să iasă mirosul de tutun şi de mitocani, 
căminul meu cast şi tihnit avea înfăţişarea unei suspecte 
case de întâlnire, după ce cheful şi destrăbălarea s-au 
isprăvit. 

Ca să înceapă mai dezmăţat a doua zi. 

Cordelia căzu între braţele unui scaun, ducând ostenită 
palmele mici la obrajii decoloraţi de nesomn şi de aerul 
înmiasmat: 

— Uff! Ce corvoadă! De s-ar isprăvi mai repede. 

Aştepta, desigur, ca întotdeauna, să-i trec uşurel braţul pe 
după mijloc şi să-i cer iertare pentru atâtea jertfe, peste 
puterile mele să le plătesc vreodată, după cât preţuiesc. Să- 
i strâng fruntea rotundă şi mică la piept, să o alin şi să o 
alint, ca pe-un copil supus unei trude penibile şi prea 
timpurii. 

N-am făcut-o. Ci m-am trezit rostind rar, cu o calmă şi 
perfidă mirare: 

— De ce te plângi? Mi se pare că această nouă viaţă te 
amuză mai mult decât sperai... 

O pauză. Pe urmă, continuând: 

— Şi că îţi place; parcă aceasta ai fi dorit-o întotdeauna! 

Cordelia ridică ochii obosiţi, nevinovaţi şi trişti, 
neînţelegând. 

Mi s-a părut că această blândeţe şi resemnare fac parte 
din aceeaşi ipocrizie, destinată celorlalţi. Şi în adâncurile 
mele se răscoli o iritare, ce dormita poate de îndelungă 
vreme, fără să-i bânuiesc existenţa. De unde am descoperit? 


Din ce ascunzişuri umede şi tenebroase? Ce duh rău mi-a 
şoptit cuvintele acelea, rele şi crude, care nu mai sunaseră 
niciodată în casa noas-tră, de atâţia ani adăpost unic al celei 
mai desăvârşite înţelegeri ce a existat între doi oameni? 

S-ar fi spus că toate zidurile, mobilele, văzduhul erau 
acum înveninate de trecerea celor plecaţi, care-au lăsat să 
dureze, să ne asfixieze atmosfera lor ambiantă, spurcată de 
răsuflarea lor, de intrigile lor, de năravurile şi ticăloşia lor 
scelerată. Era ca o ucigaşă otravă, intrată prin toţi porii 
păreţilor, îmbâcsiţi până la tencuială, de unde se filtra 
eliberată lent, ca să ne ardă plămânii şi să ne nălucească 
minţile. 

De acolo găseam cuvintele; existau invizibile în aer, străine 
de mine şi totuşi încorporându-mi-se, ca să ţâşnească apoi 
şuierător printre buze, când precipitam una după alta 
învinuirile cele mai absurde, bănuielile cele mai netrebnice 
şi amenințările cele mai neroade. 

Râsul acesta rău, rânjetul acesta de bestie coexistând sub 
învelişul omenesc, nu mi-l ştiusem. Mi-l descoperisem acum 
şi, prin el, mă simţeam tare, superior, răzbunător; cu el 
încheiam fiecare frază, rostită dramatic, în picioare, cum 
mă aflam rezemat de clavirul negru, cu gesturi patetice de 
acuzator public. 

Nu m-am oprit, înspăimântat de propria mea rătă-cire, 
decât atunci când Cordelia, cuprinsă de plâns nervos, 
ghemuită ca o vietate fără putere într-o capcană crudă, a 
lunecat jos din jâlţ, lovindu-şi tâmpla. 

Atât a fost destul, ca să mă dezmeticesc. 

Am ridicat-o în braţe. Am dus-o în dormitorul nostru, unde 
deodată mi s-a părut că străbat în altă lume, a noastră, cu 
aerul calm şi pur, dintotdeauna. 

Aci nu intrase niciunul din cei ce-mi pângăriseră casa. Aci, 
totul deveni deodată firesc şi blând, liniştit ca o umbroasă 
oază răcoritoare într-un deşert bântuit de vânturi 
înflăcărate. 


Am regăsit magic, ca o limbă uitată, toate cuvintele cele 
bune şi înţelegerea veche dintre noi. I-am cerut iertare, 
legănând-o cu braţele-mi puternice, dezvelindu-i fruntea 
rotundă şi mică, căutându-i ochii, dezvinovăţindu-mă de 
toată exasperarea nervilor puşi la o crudă încercare în 
ultimile săptămâni. 

Plânsul îi zguduia umerii mici; când se silea să-l înăbuşe, o 
îneca peste vrerea ei; ceva fin şi întins peste puterile 
rezistenţei, ca o subţire strună de argint, părea că s-a rupt 
înlăuntru. Am aşteptat, îngenuncheat la picioarele 
Cordeliei, jurându-i că n-am să reîncep niciodată. 

Târziu şi-a ridicat ochii împăciuiţi, surâzând printre lacrimi 
şi amenințând cu degetul: 

— Bagă de seamă... Spui: niciodată! Gândegşte-te cât ar fi 
de oribil... 

N-am lăsat-o să isprăvească, înăbuşindu-i cuvintele în 
sărutarea fără sfârşit în care ne regăseam. 

Când începu să se dezbrace în faţa oglinzei, eram încă pe 
marginea patului, cu figura spăşită de vinovat, cu palmele 
pe genunchi. Îi vedeam prin oglindă faţa ofilită de plâns, 
ochii în cearcăne vinete, buza de sus puţin inflamată şi, 
întors spre mine, spatele cu rotunzimi tinere, încovoiat de 
oboseală şi de o povară strivitoare pentru atât de gingaşi 
umeri, în totul amintind acele resignate şi docile sclave ale 
Orientului, care au renunţat că mai dispună de viaţa, de 
voinţa, de zilele şi de nopţile lor. 

M-a cuprins o mare înduioşare, şi mai aspră m-a torturat 
atunci conştiinţa netrebniciei săvârşite cu un ceas înainte. 

Prin reflexul sticlei, Cordelia mi-a citit, desigur, toată 
această deznădejde şi umilinţă în ochi, căci s-a întors ea şi a 
venit ea să mă consoleze, repetându-şi ameninţarea: 

— Ce înseamnă copilăriile acestea?... Numai vezi, nu uita! 
Ai spus: niciodată! 

Ce blând balsam fură aceste cuvinte pentru inima mea 
ulcerată! 


Cordelia s-a culcat, strângându-se înfrigurată în zăpada de 
olandă a aşternutului, unde trupul ei nu ocupa mai mult loc 
decât un trup de copil bolnav, debilizat şi având atâta 
nevoie de ocrotire, cum într-adevăr îmi apărea atunci 
dânsa. 

A adormit îndată, ca să se refugieze parcă în somn de 
toate hâzăniile şi absurdele chinuri ale realităţii imediate. 
Respirația uşoară şi regulată arătă trecerea de la această 
realitate precisă şi îngenuncheată de neînduplecate 
îndatorinţe în lumea odihnitoare şi magică de dincolo de 
somn. 

Am rămas cu obrajii în palme, sprijinind coatele în 
genunchi, pe un scaun alături, să o privesc cu înduioşare 
cum doarme şi să o iubesc astfel mai profund. Semnele 
ostenelii şi ale întristării încă durau, crispând trăsurile, 
oglindind o suferinţă lăuntrică. O iubeam până la lacrimi, 
altfel decât până atunci, într-o pornire care ar fi vrut să o 
absoarbă cu totul, să şteargă tot din jurul nostru, să ne 
izoleze într-o nepământească altitudine, unde nimic să nu 
mai aibă fiinţă în afară de noi doi. 

Ştiu că exprim, banal, sentimente banale. 

N-am îndemânarea expresiei literare; nu m-au interesat 
niciodată romanele fumegoase şi idilele născocite de 
imaginaţia literatorilor. 

Dar nemărginirea iubirii mele din clipele acelea nu-şi 
poate găsi exteriorizare în cuvintele de rând. 

Acestea se simt, nu se spun. 

Cei care au simţit o singură dată în viaţa lor ceea ce am 
simţit eu, în izolarea mea, la căpătâiul Cordeliei, în noaptea 
de atunci, vor înţelege cât de plin eram numai de dânsa, 
cum nimic nu mai exista în afară de ea şi cum mă durea 
cruzimea care mă prefăcuse, într-o clipă de rătăcire, călău. 

Încetul, trăsurile au început să se destindă. Obrazul să se 
ilumineze. Un surâs i-a înflorit conturul buzelor. Cu mâna 
goală, îşi făcu pavăză ochilor din braţul ro-tund şi suspină 


prin somn, suspinul acela al femeilor când se încovoaie pe 
spate, să cadă, în încleştarea îmbrăţişărilor. 

Am surâs şi eu, cu înduioşare. Gândul meu, iubirea mea 
aveau, aşadar, atâta putere, încât străbăteau fără mijlocirea 
cuvintelor, treceau dincolo de somn, se transmiteau tainic şi 
printr-o supraumană forţă, ca un efluviu hipnotic, să o 
dezmierde şi să o cuprindă, fără strângerea materială, 
brutală, a braţelor. 

Cordelia continuă să destindă buzele extatic. Am iubit-o 
mai mult, fiindcă aşa, fără să ştie, din subconştient, mă 
simţea şi răspundea chemaării mele. M-am aplecat să 
pecetluiesc această supremă victorie a iubirii într-un sărut 
lung, lacom, ca o muşcătură. 

Se deşteptă, împingându-mă speriată cu amândouă 
mâinile. Îşi frecă ochii. 

Din toată figura dispăruse înseninarea de adineaori. Mă 
privi nedumerită, apoi zâmbi, dar cu alt zâmbet decât cel 
din somn. Mai trist, ca un copil care se sileşte să râdă 
omului răutăcios care i-a răpit jucăria cea mai dragă. 

Spuse, ridicându-se între perne: 

— Ce bine-ai făcut că m-ai trezit!... Ai pus capăt unui vis 
odios, stupid... 

M-am mirat; nimic nu trădase că visul fusese odios şi 
stupid. Dimpotrivă. Surâsul acela, destinderea extatică, 
suspinul... 

Sărutându-i fruntea şi dezmierdându-i mâinile, am 
încercat să aflu. 

Cordelia îşi smulse mâinile din strângerea mea şi îşi şterse 
apăsat obrajii cu podul palmelor, ca şi cum ar fi vrut să 
înlăture nu ştiu ce urme nevăzute. Fiindcă stăruiam să-mi 
povestească, rosti, cu simplitatea pe care o dă numai 
conştiinţa nevinovăţiei: 

— O inepţie... Visam că eram pe divanul din hol. Sclivisitul 
acela insuportabil de Bibi Glogoveanu - nu-mi explic, nici 
prin somn nu-mi explic cum - îşi luase îndrăzneala să mă 
sărute pe ceafă, pe ochi, pe gură... Voiam să mă apăr, îmi 


era dezgust şi eram revoltată, dar nu mă apăram... Şi... Şi, 
în fine, m-ai trezit tu! Bine că m-ai trezit, altfel nu ştiu ce se 
mai întâmpla! 

Am rânjit, silindu-mă să dau întorsătură de glumă: 

— Nu ştii ce se mai întâmpla?... În orice caz, ştii mai bine 
decât el, care în vremea aceasta habar n-are de visurile tale 
şi dă vreun banc de carte, la club, pe cretă... 

Vorbeam, dar nu-mi ştiam şi nici nu-mi ascultam cuvintele. 

Un mare gol, şi un plin de spaimă gol, se căscase negru în 
juru-mi, înlăuntru-mi. 

V-am spus. Aci voiam să ajung: atunci am presim-ţit întâia 
oară existenţa unei lumi invizibile, perfide şi respingătoare. 
Şi îndată m-a cuprins scârba, care încreţeşte şira spinării 

şi face privirea să se întoarcă atunci când descoperi 
încolătăcirea vâscoasă a amfibiilor, sluţenia lor târâtoare şi 
îmbrăţişările lor spurcate, în fundul apelor imobile care 
oglindesc cu o vicleană nevinovăție cerul înalt şi pur. E 
destul o singură zvârcolire din adânc să-şi împingă 
tremurul până la suprafaţă, ca în unda încreţită, cerul să se 
înece şi să dispară. 

Pentru mine, din acel moment, cerul a rămas pentru 
totdeauna întunecat. 

Cordelia bănui ceva din golul căscat în mine. Îmi prinse 
mâna, cercetându-mi, surprinsă, ochii: 

— Te-ai supărat? 

Am întors capul în altă parte: 

— De ce? Cine-ţi poate aduce o vină pentru visurile tale? 
Cine-i stăpân pe visul lui? 

— Într-adevăr, se bucură Cordelia de aprobarea mea, cine 
e stăpân pe visul lui? 

După un timp, gânditoare, aşezându-şi cârlionţii părului 
zburlit, ca şi cum ar fi ieşit dintr-o luptă aievea: 

— Totuşi, ce absurd vis!... Mi-e ciudă parcă pe mine, că am 
fost în stare să suport, prin somn, atinge-rea dezgustătoare 
a acestui individ... 


M-am gândit să obiectez că, după surâsul extatic dinaintea 
deşteptării, îmbrăţişarea nu părea defel să fi fost 
repugnată... Ceva m-a oprit. Şi am rămas privind prostit 
desenele geometrice din mătasa plapomei. 

Mă atinse uşor, cu degetul, pe frunte: 

— Ce gândeşti?... Culcă-te acum; e târziu, şi mâine 
începem din nou... De s-ar sfârşi mai repede. Simt că viaţa 
aceasta îmi detrachează nervii. 

M-am dezbrăcat morocănos, cu fălcile încleştate. M-am 
ferit de atingerea ei. 

Când înainte de a închide ochii, după ce-am stins lumina, 
Cordelia mi-a încleştat buzele cu sărutarea rituală de 
culcare, prin întuneric, la rândul meu, mi-am frecat apăsat 
gura: îmi părea sărutul spurcat de atingerea celuilalt. Şi am 
rămas multă vreme cu ochii deschişi în noaptea opacă din 
camera noastră, devenită deodată streină şi ostilă, ca o 
celulă de osândiţi pe viaţă să coabiteze şi să se suporte. 

A doua zi a avut loc scena ridicolă, şi pentru toată lumea 
inexplicabilă, despre care gazetele au publicat cele mai 
fanteziste versiuni. 

La club, după consfătuirea cu delegaţia partidului în cartel 
cu noi, când s-a fixat definitiv lista viitorului guvern. Asupra 
mea nu fusese nici o discuţie. Toţi au recunoscut, de comun 
şi unanim acord, că nu poate exista discuţie. 

Abia scăpasem de atâtea strângeri de mână, de 
angajamentele anticipate pentru o mie şi una de servicii; 
mă întorceam din cabina telefonică, de unde anunţasem pe 
Cordelia că totul a luat sfârşit şi că, până în două zile, 
Suveranul va semna decretele noului cabinet. 

Cordelia îmi răspunse cu sărutări în pâlnia de ebonită; i- 
am auzit răsufletul de uşurare că, în sfârşit, scăpa de tot 
bâlciul deschis în casa noastră; glasul avea ceva din bucuria 
nestăpânită a copiilor cărora li se vesteşte vacanţa cu o zi 
înainte de prevederile calenda-rului. 

„Totuşi, ce adorabil copil!” îmi spuneam, întorcându-mă cu 
râsul ei în urechi, când îmi taie calea Carol Stănoiu, să-mi 


bâlbâie o lungă şi laborioasă felicitare. 

Schimbam picioarele, nerăbdător, dar cuprins de o 
generoasă milă pentru toată înfăţişarea de pachiderm 
neconsolat a fostului meu concurent, silindu-se să-mi 
demonstreze că nu există hipopotam mai fericit ca el în 
toate smârcurile lacului Ciad. Îşi ştergea broboanele de 
sudoare cu batista mototolită într-o mână, iar cu cealaltă, 
leoardă de apă, mă ţinea prizonier, să-i ascult panegericul 
până la sfârşit, când, cu un semn şiret din ochi, se apropie 
Bibi Glogoveanu, să mă elibereze. 

Avea un costum nou, cenuşiu, pe care şi-l admira, din 
treacăt, în oglindă. 

Nu mă întâlnise încă în ziua aceea, făcu o largă 
plecăciune, în aceeaşi vreme servilă şi vag zeflemistă: 

— Cu toate salamalecurile, Excelenţă!... De-acum, 
Excelenţă definitivă! 

Îmi întindea amândouă mâinile. Mâinile acelea de trândav, 
subţiri şi albe, care şi-au afinizat degetele prelungi numai 
pe aşii de treflă şi pe sânii femeilor. Mi s-a părut atunci că le 
văd deodată cuprinzând în cupa palmelor sânii Cordeliei, 
aşa cum va fi făcut-o în somnul ei, că gura lui e încă umedă 
de sărutul ei, din vis. 

Scurtă şi absurdă nălucire, dar atât de violentă, încât i-am 
răspuns nu-mi amintesc ce, însă ceva nebunesc, crud şi 
ireparabil. 

Multă vreme mai apoi am încercat în zadar să-mi 
reconstituiesc acest episod, pe care nu l-am putut niciodată 
recunoaşte exact în versiunile martorilor. Atât îmi amintesc: 
un moment, figura sincer surprinsă a lui Bibi Glogoveanu, 
pe care mai dura încă surâsul de satisfacţie după ce-şi 
examinase din treacăt, în oglindă, hainele noi cenuşii; pe 
urmă, gestul cu care l-am lovit repede, cu palmele, pe 
amândoi obrajii şi peste gură; şi ca epilog grotesc: 
stupefacţia îndobitocită de pe chipul lui Carol Stănoiu, 
nedomirindu-se ce se petrece. 


Printr-un ciudat fenomen al memoriei, mutra aceasta mi-a 
rămas ca singura imagine care ar fi meritat reţinută; iar 
astăzi, când nimic în viaţă nu-mi mai îngăduie să-mi 
regăsesc surâsul, când ştiu că nu mai există nici un prilej de 
înveselire în această tristă, vale a plângerilor” unde 
orbecăim asaltaţi de fantasme şi de strigoi, astăzi încă, 
amintirea figurii rotofeie, bălane, nedumerite, tâîmpe şi 
consternate îmi dezlănţuie în solitudinea pustiului meu un 
hohot dement de râs. 

Ce-a urmat stă scris în gazetele timpului, care au dat 
proporţia cuvenită acestui scandal, fără explicare şi fără 
precedent. 

Încercarea neizbutită a martorilor de a aplana conflictul; 
intervenţia fără efect a şefului; încăpăţinarea mea de a nu 
justifica un gest, pentru toţi, şi pentru cel lovit mai cu 
seamă, inexplicabil. Ieşirea pe teren, rănirea gravă a lui 
Bibi Glogoveanu şi refuzul meu de a-i întinde mâna, la 
invitarea lui cavalerească de pe targa unde se afla culcat, 
cu plămânul străpuns. Plecarea mea neaşteptată, a doua zi, 
peste graniţă, dând astfel cu piciorul celei mai pline de 
făgăduinţi cariere politice din câte se anunţase în ultimii 
douăzeci de ani, în isto-ria partidelor noastre. 

Acestea sunt lucrurile ştiute şi spuse. 

Scandalul a întârziat cu o zi alcătuirea noului cabi-net, căci 
între diferitele ipoteze care au circulat, una stăruia cu 
deosebire. Anume, că Bibi Glogoveanu, omul de încredere 
al şefului, mi-ar fi propus, în baza unei sugestii înalte, nu 
ştiu ce infamie pe socoteala cartelaţilor, pentru o tragere pe 
sfoară dintre acelea formidabile, ce întreţineau faima de 
abilitate a şefului, şi că, la această nouă pehlivănie, 
candoarea indignării mele a răspuns cum se cuvenea, cu o 
sonoră păreche de palme, oare a răsunat în toată ţara, până 
la ultimul cătun. Intervenţia fără succes a şefului era un 
indiciu că partidul nostru, alarmat de pericolul 
destăinuirilor, ţinea cu orice preţ să înăbuşe scandalul. 
Muţenia mea era al doilea indiciu. Şi, în sfârşit, plecarea 


mea bruscă însemna al treilea: dezgustat, voiam cât mai 
repede să mă depaărtez de toate aceste murdaării. 

Astfel, devenii fără voie erou; şi tot astfel, întâia şi singura 
dată în viaţa lui scelerată, Bibi Glogoveanu a fost victimă 
inocentă a unei erori de opinie publică. 

Iar portofoliul meu, printr-un ironic capriciu al hazardului, 
căzu în braţele lălâi ale lui Carol Stănoiu, atunci când se 
aştepta mai puţin. 

Mutra aceasta stupefăcută nu mi-a fost dat s-o admir. 

Mi-a rămas numai cea dintâi. Căci în vremea când 
Suveranul semna decretele şi când noul cabinet depunea 
jurământul, simplonul ne ducea, pe Cordelia şi pe mine, 
spre lacurile italiene. 

Acolo, cu şase ani în urmă, ne adăpostisem cea dintâi lună 
a căsniciei noastre. Şi ceream locurilor seninătatea calmă 
de atunci; pe acele drumuri însorite nădăjduiam să ne 
regăsim cum am fost. 

În colţul cabinei, Cordelia, cu un volum pe genunchi uitat 
deschis, privea desfăşurarea peisagiilor alpestre, pe 
fereastră. Figura ei, pe fondul verde de pluş al banchetei, 
arăta o paloare ostenită şi bolnavă. 

Îmi surprinse privirea. 

Se întoarse să-mi surâdă cu sinceră bunăvoie. Se ghemui 
scuturată de-un fior, rezemându-şi capul pe umărul meu. 

— Nu-ţi imaginezi câtă bucurie simt... Câtă bucurie! 
Devenise viaţa aceasta imposibilă, şi pentru nervii mei, şi 
pentru ai tăi... Cred că preţuieşte mai mult fericirea noastră 
decât un portofoliu ministerial... Nu? 

Am dat din cap, afirmativ, dar cu prea puţină convingere. Îl 
vedeam pe Carol Stănoiu, în frac şi clac, asudând pe scările 
Palatului, pozând cu ridicolă maiestate în faţa aparatelor 
fotografice. 

Îmi ghici ghidul. Cu obrazul ei de catifea îmi dezmierdă 
obrazul meu, neras, cerşindu-mi răspunsul: 

— Spune că da!... Spune, te rog, că da! De altfel, nu e aşa 
că totul înseamnă numai o amânare? (O lăsasem şi pe 


Cordelia să creadă că plecam dezgustat de intrigi şi că, într- 
adevăr, Bibi Glogoveanu mă ofensase, propuriându-mi din 
partea şefului, ca preţ al portofoliului, o ticăloşie nedemnă, 
aşa cum vroia zvonul public). Vor veni ei să te roage, când 
au să înţeleagă că numai tu eşti capabil să-i salvezi... Sunt 
aşa de sigură de aceasta! 

Eu eram sigur de atât: că, de-acum înainte, pentru mine 
nu mai există decât renunţarea definitivă, întrucât priveşte 
orice veleitate politică. Trebuia să-mi strămut toată axa 
existenţei. Cu nici un preţ nu mă puteam întoarce, asemeni 
câinelui biblic, la vărsătura sa. Rostisem şefului, între patru 
ochi, adevăruri usturătoare pentru el şi pentru partid. 
Adevăruri care nu se iartă. 

Nu ne rămânea, aşadar, decât tăria din noi şi încrederea 
reciprocă pentru a ne reface altă viaţă. 

Cum? Nu eram încă decis. Dar aveam toată siguranţa că 
voi găsi încotro să-mi canalizez energia colcăind în mine şi 
să-mi utilizez o capacitate care nu putea rămâne sterilă: să 
mă realizez altfel. Politica îmi cerea prea multe 
compromisuri. Orice înfăptuire cu preţul compromisurilor 
ar fi suferit însă de un viciu iniţial. Acum o înţelegeam încă 
mai bine: poate întâmplarea absurdă care-mi răpise pentru 
o clipă stăpânirea de sine şi luciditatea dintotdeauna fusese 
o tainică indicație providenţială, menită să mă apere din 
timp de mult mai grave dezamăgiri viitoare. 

Câtă vreme ştiam alături de mine toată voinţa, încrederea, 
înţelegerea şi iubirea Cordeliei, în ritm sincronizat cu 
bătăile inimii mele, nimic nu era pierdut. 

Am strâns-o în braţe cu toată nădejdea naufragiatului care 
se agaţă de plutitorul trunchi salvator. 

Încă nu bănuiam, în clipa aceasta, cât de nesigură şi 
fragilă era umbra în care mă reazăm. 

Cu tot avertismentul, n-am avut această presimţire. 

Uitasem şi cealaltă presimţire, din noaptea cea rea, în 
camera noastră; în camera noastră, rămasă acum departe, 
cu perdelele trase şi cu hârtie albastră în ferestre. 


Dar al doilea avertisment n-a întârziat. N-a lăsat să treacă 
nici o săptămână. 

Eram la Stressa. O după-amiază caldă, după trei ceasuri 
de plimbare cu barca. 

Pe terasa hotelului, Cordelia aţipise în scaunulleagăn, cu 
tălpi curbe. Cu câteva minute înainte îmi vorbise şi trecuse 
îndată, pe nesimţite, în somn. 

Am lăsat ziarul, s-o privesc îndrăgit. Ne aflam pe terasa 
aceluiaşi hotel unde am găzduit cu şase ani în urmă. Ne 
regăseam. Ne regăsisem... Ne izvorau pe buze aceleaşi 
cuvinte de atunci, aproape cu aceeaşi înmlădiere de glas. Îi 
revenea culoarea obrajilor. Mă cerca remuşcarea că atâta 
vreme sacrificasem iubirea noastră şi o profanasem, 
subordonând-o unor mediocre ambiţii. (Aşa numeam acum 
tot ce îmi acaparase întreaga viaţă trecută). Stătusem atâta 
vreme lângă fericire şi eu o căutasem aiurea. Nimic nu 
merită să treacă înaintea iubirii. Îmi dădeam abia acum 
seama cât o martirizasem. Că, inconştient, mă 
înverşunasem să ucid tinereţea din ea; să-i impun o viaţă 
ternă; să o fac tovarăşa şi complicea, şi confesoarea unei 
existenţi de imposibilă şi nefirească renunțare la ceea ce 
orice tinereţe socoate divin şi însăşi raţiunea noastră de a fi 
pe pământ. 

Îmi imaginasem, stupid, că existenţa aceasta la care o 
osândisem ar fi putut însemna pentru ea fericire. Ea o 
acceptase numai, cu o pasivă resignare, într-o generoasă, 
dar absurdă renunțare la sine. 

Acum îmi măsurăm odioasa eroare. Şi cu optimismul 
tuberculoşilor, care găsesc în febra lor ucigaşă izvorul celor 
mai optimiste proiecte, cu inconştienţa paraliticilor 
generali, bizuiţi pe geniul lor indiscutabil când se simt de-o 
formidabilă forţă şi găsesc totul simplu, realizabil, fără 
dificultăţi şi fără primejdii, m-am hotărât îndată să 
răscumpăr cei şase ani pierduţi ai Cordeliei cu o viaţă fără 
prestigiu, în care totul să fie închinat ei, iubirii noastre, 
nouă, celor adevăraţi, nu trivialei realităţi din afară de noi, 


care nu merită această jertfire de sine. Îi ofeream prinos tot 
ce crezusem până atunci că e sensul vieţii mele şi raţiunea 
mea de existenţă, fruc-tul muncii, al pregătirii, inteligenţei 
şi al talentului meu, deşi persist a crede că ele ar fi apărat 
ţara de toate dificultăţile în care şi astăzi se zvârcoleşte. 

Ce însemna însă o ţară, noţiune abstractă, faţă de iubirea 
noastră, prezentă, tangibilă şi imediată? 

Cu un fel de acră voluptate îmi spuneam că atât m-am 
înălţat deasupra mea însumi, încât izbuteam să mă biruiesc 
şi să-i întind această ofrandă, cu simpli-tatea actelor 
sublime, fără ca măcar Cordelia să bănuiască, aşa cum se 
afla, cu ceafa rezemată în spătarul de pai al scaunului, 
dormind cu buzele uşor întredeschise. 

Iar buzele ei, răspunzând chemării mele, s-au înfio-rat de 
spasmul unui dulce sărut. 

L-am văzut, şi din nou, îndată, m-a cuprins înduioşarea şi 
recunoştinţa, fără neliniştea celei mai vagi presimţiri. 

De astă dată s-a deşteptat singură. Şi mi-a ocolit ochii. 

Privi, pe luciul emailat al lacului, lunecarea unei bărci 
îndepărtate, cu ruginie pânză triunghiulară. 

— Ai dormit, Cordelia? Am întrebat fără nici o atenţie. 

Am priceput că, la început, îşi închipuise că n-am surprins- 
o aţipind şi că n-ar fi voit să mărturisească aceasta. Dar 
fiindcă am surprins-o, nu înţelegea să-mi ascundă, să nege. 
Fără să-mi privească în ochi, urmărind imperceptibila 
înaintare a bărcei, vorbi încet: 

— Da! Nu ştiu cum m-a furat somnul. Şi imaginează-ţi: am 
găsit timp să şi visez... 

— Se şi vedea! M-am grăbit să rostesc cu nevinovăție, 
trăgând scaunul lângă dânsa, să-i cuprind fierbinte mâinile. 

— Cum se vedea? Întoarse privirea repede şi căutându-mi 
intrigată în ochi. Cum se vedea? 

— Ei, cum? Foarte simplu! După mişcarea buzelor. Pariez 
că, prin vis, m-ai simţit apropiind buzele... Se ghicea prea 
bine că nu era un vis dezagreabil. 

Cordelia izbucni în râs. 


— Ce copil eşti! Na! Uite, să-ţi spun. Visam că eram 
singură, în barcă, numai cu Giovani, barcagiul. Şi, cu lipsa 
de logică şi de control a oricărui vis, mă lăsam strânsă în 
braţe şi sărutată, ca o simplă florăreasă oarecare... 

I-am scăpat mâinile din[] strânsoare. 

Giovani era un barcagiu rufos, murdar şi chior, cu o gură 
oribil de ştirbă, ca o hidoasă spărtură neagră, în care limba 
se agita ca o râmă. 

— Şi cum ai tolerat? Cum nu te-ai apărat? Am întrebat cu 
asprime şi cu durere. 

— Îţi spun că eşti un copil! Continuă să râdă Cordelia. Ce 
nu tolerezi într-un vis? Ce ţi se pare, oare, imposibil şi 
neîngăduit, prin somn...? 

Într-adevăr, ce murdărie se poate arăta, oare, prin somn, 
imposibilă şi neîngăduită? 

Toată seara am vorbit foarte puţin şi arţăgos. Totul îmi 
părea ostil, falş, spurcat, perfid. Soarele apunând cu banală 
măreție de carte poştală; priveliştile de prospecte pentru 
companiile de căi ferate internaţionale; glasul agasant al 
oamenilor; mirosul ameţitor al flo-rilor. Toate erau 
insuportabile, odioase. Cordelia crezu că mă gândesc încă 
la ceea ce părăsisem în urmă, în ţară, şi veni de câteva ori 
să se aşeze drăgăstos pe genunchi, îndepărtându-mi 
şuviţele de pe ochi şi ciocnindu-mi uşor osul frunţi. 

— Ce se petrece aci? Tot te gândeşti? Tot n-ai uitat...? 

O înlăturam cu silnicie. 

N-avea cum bănui la ce mă gândeam şi ce nu puteam uita. 

Între noi au început astfel să existe gânduri şi temeri care 
nu se pot rosti. 

Când s-a înălţat luna, sidefând lacul, şi când Giovani a 
venit cu barca sub terasa hotelului (cum rămăsese 
înţelegerea de cu vreme pentru plimbarea nocturnă), i-am 
răspuns tăios că am renunţat şi că, în orice caz, nu voi mai 
pune piciorul în barca lui hodorogită. 

Barcagiul, nedumerit de brusca dizgrație, încercă să mă 
convingă cu patos şi să se disculpe, îndurerat, pentru o vină 


pe care n-o înţelegea. Volubil, precipită argument după 
argument, lăudându-şi barca, invocând toate cheltuielile pe 
care le-a investit fără zgârcenie, ca s-o facă mai sprintenă şi 
mai confortabilă ca niciuna alta, chemând mărturia 
picolilor, personalului de serviciu şi trecătorilor, să declare 
dânşii pe Sfânta Madonă dacă mai există în tot ţinutul un 
vâslaş mai iscusit, cu braţele mai agere şi mai musculoase 
ca ale lui. 

Vorbind, îşi dezvelea până la umăr mâinile tari, cu 
noduroasele proeminențe ale muşchilor, pieptul păros şi 
arămit de soare. 

În vremea aceasta, închipuirea mea reconstituia episodul 
dezgustător: braţele acestea păroase încleştând trupul 
Cordeliei; gura aceasta foanfă şi neagră apropiindu-se ca o 
ventuză de buzele cărnoase ale Cordeliei, spurcând-o cu 
răsuflare dogoritoare. 

I-am întors, scurt, spatele, ca să rup obsesia. Multă vreme 
i-am auzit încă glasul jos, vociferând indignat, în lumina de 
reflector a lunei, împotriva străinilor aces-tora ţicniţi, pe 
care nimeni nu-i mai poate mulţumi. 

O noapte de insomnie. 

Şi după aceea altele, nesfârşite. 

Mă ridicam în cot, să surprind pe figura Cordeliei semnul 
vieţii ei secrete, de dincolo de somn. Nu mai stingeam 
lumina; pretextam lecturi absolut necesare şi urgente până 
ce Cordelia adormea. Când îi simţeam respiraţia regulată, 
lăsam cartea alături şi aşteptam. 

În unele nopţi, figura rămânea neclintită şi indescifrabilă 
până la sfârşit. Cădeam de oboseală. Mi se înfundau ochii în 
orbite; am început să am înfăţişare de bolnav. De câteva ori, 
Cordelia mă întrebă îngrijorată, stăruind să consult un 
medic. 

Nu ştia că adevărata bolnavă, de o boală oribilă şi fără 
nume, era numai ea. 

Căci nu o singură dată se întâmpla ca, imediat ce închidea 
ochii, să arate impudic şi desfrânat surâsul extatic şi să-mi 


sfredelească inima cu scâncetul de voluptate smuls de 
sărutul din somn, sărut care nu era al meu. 

Rămâneam ceasuri fără sfârşit la pândă. Descoperisem 
alături de mine o fiinţă misterioasă, monstruoasă, dureros 
de streină, din care totul îmi scăpa. 

Domnilor, ca să mă înţelegeţi deplin, vă rog să priviţi o 
singură dată fiinţa iubită, cea mai sigură şi cea mai pură 
fiinţă iubită, vă rog s-o priviţi când doarme. 

Aveţi s-o vedeţi îndată cu alţi ochi; e alta. Misterioasă şi 
străină, cufundată într-o lume despre care niciodată nu veţi 
şti nimic. 

Nu vă mai aparţine, fiindcă ei însăşi nu-şi mai aparţine. 

Veţi înţelege atunci cât de mincinoasă şi de neroadă a fost 
născocirea poeţilor când au cântat somnul pur al iubitei, 
înfăţişarea de înger care doarme, nevinovăția zâmbetului 
de pe buze, frumuseţea castă a liniilor destinse; cât de 
mincinoasă şi neroadă era superstiţia noastră, a tuturor, 
când atribuiam somnului o curăţenie celestă, de întoarcere 
la neprihănirea prunciei. 

Pe mine mă cuprindea acum scârba acestei guri cu buzele 
umede, pe care le ştiusem şi eu pure, deasupra cărora, în 
nopţile noastre trecute, mă aplecasem şi eu să caut, ca un 
izvor reconfortant de apă, viaţa adormită. 

Acum aflasem ce apă înveninată şi ucigaşă ascunde, din ce 
smârcuri populate cu dezgustătoare zvârcoliri se prelinge 
izvorul bălos. 

Mi-am ascuns supliciul. Voiam să ştiu tot. Cu nici un preţ 
nu trebuia să las bănuită prin ceva (un gest imprudent ori o 
indignare nestăpânită) toată josnicia acestei suferinţi 
nespuse. 

Şi, într-adevăr, am ştiut tot! 

Cu cel mai inocent surâs, Cordelia se oferea singură 
spovedaniei matinale. Înşelată de nepăsarea mea aparentă 
şi de tonul glumeţ al interogatorului din fiecare dimineaţă, 
nu mi-a ascuns niciunul din prilejurile de oroare şi de 


suferinţă pe care mi le rezerva de fiecare dată această lume 
invizibilă, perfidă şi respingătoare. 

Într-o noapte, ofiţerul cu pelerină de conspirator şi ridicul 
chipiu, de forma şi calibrul cozonacilor moldoveneşti, 
întâlnit pe culoarele hotelului. În alta, abatele cu privirea 
lăturalnică şi lubrică, vecinul mustecios de masă, chelnerul 
restaurantului, şoferul şi englezul cu faţa tumefiată şi cu 
haine cadrilate, cerşitorul cu papagal şi caterincă, 
împărţitor de planete, trecători întrevăzuţi o singură clipă, 
portarul slugarnic şi vânzători de gazete, liceeni cu obrazul 
plin de coşuri şi moşnegi căniţi; toţi îşi dădeau întâlnire în 
această lume impre-cisă şi necontrolată a somnului, rupeau 
distanţele categoriilor sociale, deodată înfrăţiţi şi egali, 
apăreau transfiguraţi, cu viclene vorbe ispititoare şi cu 
îndrăzneli ticăloase, îşi aşteptau rândul, îmbulzindu-se ca la 
uşa unei case de toleranţă de port. 

N-aveam curaj să mai înfrunt privirile. Mi se părea că toţi 
ştiau. 'Toţi cei care în somnul Cordeliei o urmăreau, o 
îmbrăţişau, o aveau. 

La spatele nostru, îi bănuiam întorcându-se, amintindu-şi 
absurd şi povestindu-şi cu amănunte cinice tot ceea ce 
Cordelia visa despre dânşii, împreună cu dânşii. 

Seninătatea Cordeliei mă uimea şi mă revolta. Cum putea 
suporta aceasta? Cum mai putea trece nepăsătoare sub 
ochii celor care, prin somn, ajunseseră până la îndrăzneala 
ultimă? 

Cum mai putea fi firească, cum mai putea râde, ceti cu 
linişte o carte, aspira parfumul unei flori, cum putea admira 
peisagiile şi cum mai privea cu simplitate în ochii 
oamenilor? 

Trebuie să vă declar că uneori, provocată de întrebările 
mele ocolite, îşi arăta singură mirarea de această 
dezlănţuire a demonului lăuntric intrat în carnea ei, dar 
acest lucru îl discuta fără sfială şi fără ruşine, ca pe o simplă 
curiozitate demnă de o cercetare obiectivă, aşa cum o 


învăţasem de ani că se cuvin cercetate şi interpretate toate 
fenomenele lumei vizibile şi invizibile. 

Şi îndată, cu uşurinţă, trecea la altceva. O carte, un răsărit 
de soare, organizarea unei excursii. 

Rămâneam singur, să mă devore răul din mine. Căci numai 
în mine răspundea profund această chinuire. 

Cordelia se bucura acum de cea mai repugnantă sănătate. 
Îşi recăpătase culoarea fragedă a obrajilor, dovedea o 
nesăţioasă poftă de mâncare, un neastâmpăr de tânăr 
animal scăpat din gratiile cuştei, la aer şi la libertate. 

Căutam să-i citesc în ochi vreo urmă, o amintire din lumea 
oribilă din care se întorcea în fiecare dimineaţă, aşa cum 
spunea nu ştiu ce cronicar despre ochii fumătorului de 
opium Thomas de Quencey, că păstrau neliniştitoarea 
strălucire din privirea unui heruvim care s-ar fi întors din 
infern. 

N-am descoperit niciodată cea mai mică umbră în 
frăgezimea asemuitoare adorabilelor fecioare din 
nativităţile lui Ghirlandajo: sete neistovită de viaţă, pornirea 
să găsească totul agreabil şi să afle copilăreşti prilejuri de 
îmbucurare din cele mai neînsemnate nimicuri. 

V-am spus că era numai un copil bolnav. Bolnav de prea 
multă sănătate comprimată. 

Încerca să-mi alunge posomorala. Îşi cerea câteodată 
iertare că nu poate participa la dezamăgirile mele 
exagerate, căci continua să creadă că rămâneam tăcut, 
gânditor, încruntat şi cu dinţii încleştaţi, numai fiindcă nu 
uitam încă şi nu mă consolam de brusca răsturnare din 
cariera mea politică. 

Se aşeza pe genunchi, cuprinzându-mi obrajii în palme, 
apropiindu-şi fruntea ei de fruntea mea şi scormonindu-mă 
în adâncul insondabil al ochilor, scufundaţi în orbite: 

— Încă tot nu vrei să uiţi? Să înţelegi că ei au să vină şi să 
te roage? Că eşti acum mai tare, fiindcă ştiu cât i-ai 
disprețuit? 


Îşi apropia buzele, şi mă feream de atingerea gurii 
pângărite. 

Strângea alintată din umeri, renunțând să înţeleagă. După 
o clipă apărea în altă haină, cu faţa umbrită de pălăria cu 
boruri largi, de pai, târându-mă de mână: 

— În orice caz, să ieşim de aici! Aerul, mişcarea poate că 
sunt mai tari decât mine... 

Nu-şi imagina ce supliciu îmi rezervau acest aer şi această 
mişcare. 

Mergeam în urma ei, căutând cu o cruntă suferinţă să 
ghicesc pe care dintre toţi trecătorii întâlniți îi va alege prin 
somn, să le dea ceea ce somnul nu le refuză niciodată. 

Am datoria să recunosc că nimic din purtarea Cordeliei nu 
ar fi îndreptăţit vreodată să bănuiesc vreo preferinţă, să-i 
atribui vreo responsabilitate în pasivitatea cu care accepta 
desfrânările cărnii sale, prin somn. Nu! Nici o vină nu i-am 
putut descoperi. Lumea exterioară nu exista decât pentru 
plăcerile nevinovate ale ochilor, pentru armonia liniilor şi 
culorilor, pentru curăţenia emoţiilor estetice, şi atât. 
Cinstea în care a fost crescută, disciplina morală şi 
curăţenia înnăscută a simţurilor nu i-ar fi îngăduit niciodată 
senzualitatea fără limită a femeilor ce descopăr îndată în 
bărbat un mascul, împingându-le irezistibil să şi-l apropie 
într-o rivalitate de cochetării neruşinate. În afară de mine, 
pentru Cordelia nu exista nici un alt bărbat pe lume. 

Aceasta îi permitea să privească în ochii tuturor cu 
seninătatea celei mai împăcate şi inocente conştiinţe. 

Dar rămâneau somnul şi revanşa cărnii în vis. 

Domnilor, am încercat să fug de această tortură, 
strămutmd mereu locul, ca să nu mai întâlnim aceiaşi 
oameni. 

Ne-am schimbat din oraş în oraş, urmând indicaţiile şi 
recomandaţiile ghidurilor: oraşe de munte şi porturi de 
mare, cetăţi cu amintiri vechi în pietrele ruinilor şi refugii 
singuratice, unde îşi dădeau ultima suflare ftizicii, pe creste 
de munţi, cu feregi aproape arborescente, ca în vârstele 


dintâi, unde aerul brazilor e ozonat şi electrizat, ca în 
clinicile de radiologie. 

Speram că oboseala, că permanenta schimbare a 
decorului, vor alunga fantasmele somnului, că vor risipi 
aceste miasme înveninate şi îl vor goli de visuri, lăsând 
carnea în pace, să se odihnească şi să se vindece. 

Cordelia bătea copilăreşte din palme de câteori 
descopeream alt colţ al Italiei, abia pomenit în prospecte şi 
atlasuri. Se deştepta de cu noapte să împacheteze valizele, 
ştia să găsească imagini ingenioase şi inedite pentru a 
admira frumuseţea locurilor în care eu nu-mi găseam pace. 

Totul se petrecea ziua, nevinovat; pentru ochii tuturor ne 
înfăţişam ca nişte privilegiați şi prea fericiţi muritori, 
colindând fără grijă lumea, în cea mai desăvârşită 
înţelegere şi cea mai invidiată încredere reciprocă. 

Aceasta, până când Cordelia îşi culca capul între perne. Şi 
îndată îmi începea chinuirea fără nume. Surâsul extatic şi 
scâncetul din somn. Degetele subţiri, strângându-şi singură 
sânii în spasm, şi nopţile mele de veghe, urmărind 
deznădăjduit, cu ochii morţi în fundul capului şi cu 
sudoarea răcită la tâmple, cum trupul şi sângele, şi gândul, 
şi iubirea Cordeliei îmi scăpau, nu-mi aparţineau, se 
prostituau sub privirea mea neputincioasă. 

Domnilor, este odios câtă lume nu-şi găseşte astâmpăr în 
Italia, transformată într-un vast hotel cu nenumărate anexe 
de muzee. 

Toate rasele, toate neamurile şi toate vârstele. Spanioli cu 
siluete donchihoteşti şi cu vocabular sonor, de cântăreţi de 
romanțe. Nemţi îndopaţi de mezeluri şi de bere, cu tidvele 
rase şi cu ochelari de scafandri. Englezi deşiraţi, cu dinţi de 
cal şi americani de nord, cu dinţi de lapte şi cu obraz de 
copil. Americani de sud, cu părul negru-albăstrui şi cu ochi 
migdalaţi, de dansatori viţioşi care fură colierele 
partenerelor de schimy. Asiatici cu dinţi galbeni, cu pielea 
întinsă pe pomeţi, cu gesturi manierate de preşti [di] 
gitatori şi cu mustăţile rare, ţepoase, de mort. Scandinavi 


cu părul cânepiu şi cu mişcări timide, de copii crescuţi prea 
repede; ruşi cu privirea naivă şi crudă în aceeaşi vreme; 
greci mieroşi, cu glasuri zâzâite şi tărăgănate de crupieri; 
unguri parodiind îngâmfat portul sportiv al englezilor; negri 
cu ochi de porțelan, cu păr de sârmă pentru frecat 
parchetul şi cu palmele roze, de maimuțe; toate rasele, 
toate porturile, toate conformaţiile craniene care să facă 
deliciul ahtiaţilor de antropologie, toate desenurile de 
torace, de braţe, de membre şi de abdomene: mustrele 
tuturor naţiilor semănate în toate ungherele planetei, 
venite să se desfăteze fără grijă, conduse în turme de ghizii 
cu glasuri metalice de fonograf, zgâindu-se la femeile 
celorlalţi, cu aceeaşi lipsă de jenă cu care cercetează în 
muzee amănuntele capodoperilor şi curbele reci ale 
marmorei. 

Iar lumea aceasta, mobilizată din toate rezervele 
continentelor cu amestecul lor babilonic de limbi, nu 
aştepta decât venirea nopţii pentru a părăsi muzeele, 
terasele cafenelelor, dancingurile, hotelurile şi 
restaurantele, ca să mai defileze încă o dată prin somnul 
Cordeliei. Şi cu ce îndrăzneli, Doamne, cu ce năravuri 
inedite, aduse de-acasă, căutând prin somn prada ce li se 
oferea cu mâinile legate! 

Se pot spune acestea? Se poate înţelege aceasta? 
Domnilor, este o plăcere bărbătească să ai de luptat cu un 
adversar făţiş, declarat, loaial şi vizibil. Să ai de luptat şi să-l 

înfrângi. Sau, dacă eşti nevrednic, să cazi biruit. 

Dar cum poţi lupta cu năluci? 

Dacă nu admit, înţeleg însă gelozia cu un obiect precis. Pe 
un adversar îl poţi suprima, îl poţi dezonora să-l neantizezi 
în ochii femeii iubite, îl poţi dobori să rămâi numai tu singur, 
tare şi crescut; în lupta aceasta găsesc ceva frumos, 
puternic şi grandios, ca în încăierările până la moarte ale 
sălbăticiunilor de codru când îşi dispută femela. Unul din 
doi trebuie să dispară, şi înfrânge întotdeauna acel pe care 
natura l-a înzestrat cu însuşiri mai alese, cu mai multă 


frumuseţă şi vigoare, ca să perpetueze şi să perfecţioneze 
speța. 

Eu aveam însă un duşman în fiecare noapte re-înnoit. Un 
duşman mereu reîncarnat de vedeniile somnului, în 
exemplarele tuturor raselor şi tuturor naţiilor, tuturor 
vârstelor şi tuturor categoriilor sociale. Un duşman mereu 
metamorfozat în ceva fluid, scârbos şi insesizabil, scăpând 
atingerii şi rânjindu-mi în tenebre, cu un râs perfid şi 
diavolesc, împotriva căruia nu există nici o putere 
omenească să-l sfarme, cum ai sfărâma cu pumnul dinţii 
unui vrăjmaş de moarte, în carne şi oase. 

Am înţeles atunci că nu mai există decât o singură 
scăpare. 

Să mă ascund undeva, să ne ascundem departe de tot, să o 
ascund şi să o închid pe Cordelia ca într-un sarcofagiu, la 
capătul unui labirint, departe de toate privirile, unde nimic 
să nu ne mai ajungă şi nimeni să nu ne mai ştie. 

Am hotărât data întoarcerii într-o dimineaţă. Am depeşat 
în ţară. Îmi amintisem casa pitită în văgăuna munţilor, 
moştenirea de la bunici, lăsată în paragină şi în paza 
pădurarilor, unde nu călcasem decât arareori, iarna, la 
vânătoare. 

Acela era locul potrivit. 

Acolo aveam să găsim pacea şi izolarea necesară, până 
când totul va redeveni normal şi până când voi izbuti să 
alung din somnul Cordeliei mizerele şi arzătoarele ispite 
care-au chinuit odinioară şi somnul anahoreţilor. Să rămân 
numai cu ea şi cu iubirea noastră. Să o recuceresc. Să-mi 
revină din lumea unde totul e mânjit şi spurcat de atingeri 
impure; să o consolez şi să o alin ca pe o victimă smulsă 
infernului, să o redau vieţii fireşti şi onorabile. 

Am depeşat, aşadar, slugilor să pregătească încăperile, să 
măture păianjenii şi să prefacă în cel mai scurt timp casa 
pustie într-un culcuş primitor şi cald, aşa cum fusese pe 
vremea când trăiau bătrânii în pustnicia lor cuminte şi 
îndepărtată de deşertăciunile omeneşti. 


Pentru Cordelia am pretextat nevoia unui an de studiu, din 
care va lua fiinţă lucrarea capitală a vieţii mele, opera de 
maturitate în care să adun organizat tot ce învăţătura, 
cugetul şi experienţa îmi îngăduiau să dau, în sfârşit, la 
lumină. 

Minţeam. 

Minţeam, domnilor, fiindcă toate acestea erau acum 
departe de mine; nu mai existau; rămâneau în urmă, 
desprinse de mine, trăite într-o altă viaţă. 

Gaci femeia şi creaţia sunt incompatibile; femeia distruge 
viaţa spirituală, îţi devoră timpul, îţi intră în sânge ca o 
otravă subtilă, te acaparează şi te ţintu-ieşte într-o 
existenţă brută, de animal aservit instinctului. Creatorii nu 
trebuie să cunoască femeia; viaţa lor, ca şi a sufletelor 
simple, nu trebuie să aibă istorie. 

Eu renunţasem la tot ce-am crezut, de la cele dintâi mijiri 
ale vieţii conştiente, că avea să însemne raţiunea mea de 
existenţă; renunţasem la tot ce avea să mă ridice deasupra 
gloatei mediocre. Căutasem şi am crezut că am aflat în 
Cordelia un aliat, un tovarăş, un confident: amăgirea 
durase ani, se dovedise mincinoasă. Acum nu mai exista 
decât ea, femeia; se substituise idealului meu de viaţă, 
paralizase orice încercare de eliberare. Pentru ea mă 
resemnam unei vieţi fără prestigiu, căci nimic în afară de 
dânsa nu mai avea vreo însemnătate. 

Dar pe dânsa, unica între toate, o voiam recâştigată numai 
pentru mine şi pentru totdeauna. 

Minţeam deci. Minţeam când am pretins că ne izolăm 
pentru lucru, pentru opera mea capitală. Cordelia însă m-a 
crezut îndată. 

Şi sincer se bucură, fiindcă, după dânsa, aceasta însemna 
că toată criza pe care mi-o atribuia s-a încheiat. 

— 'Ţi-am spus că mişcarea, aerul, schimbarea mediului au 
să-ţi împrospăteze încrederea în tine! Rosti cu naivitate, 
pregătind valizele de drum şi cercetând orariul trenurilor. 


Încă o dată am avut dreptate! Au să vadă dânşii ce-au 
pierdut... 

„Dânşii”, adică toată liota partidului, a cărei existenţă o 
uitasem şi îmi era cu desăvârşire indiferentă acum. 

În ţară m-am întors ca un răufăcător, fără de veste, 
noaptea, şi fără să desprind hârtia albastră din ferestrele 
fațadei, la casa din Bucureşti. 

Aveam oroare de indiscreţia gazetelor, mai ales că, după 
şase luni de guvernare, incapacitatea lui Carol Stănoiu 
făcuse să se pomenească în câteva rânduri, cu regret, lipsa 
mea şi chiar să se vorbească despre o eventuală remaniere, 
în caz când cineva din partid ar găsi îndestule argumente şi 
îndestulă căldură ca să mă convingă a renunţa la 
surghiunul meu voluntar. Acestea le cunoşteam din lectura 
gazetelor; iar lectura mă făcea să surâd cu milă. 

Cariera mea politică, gândurile, capacitatea, însuşirile şi 
ambițiile mele trecute nu mai existau decât în opinia altora. 
Mie îmi sunau străine. Viaţa îmi rezervase alt destin. 

N-am stat în capitală decât două zile, atât cât a fost nevoie, 
pentru mine şi pentru Cordelia, să expediem lăzile cu cărţi 
şi să facem cumpărăturile trebuincioase unui an de exil. 

Am străbătut străzile în maşină închisă, pentru a evita 
întâlnirile inoportune. Precauţiune, de altfel, inutilă, după 
cum mi-a dovedit-o îndată figura mirată a bărbierului meu 
obişnuit, care nu m-a recunoscut decât târziu, după ce îmi 
răsese jumătate din obrazul săpunit, şi aceasta numai după 
glas. Atât mă schimbaseră aceste şase luni! 

Am ajuns în staţia ultimă de munte pe-o lapoviţă murdară 
şi rece, cum mă impresionase cândva acumularea şi 
dozarea detaliilor, pentru a crea o atmosferă patetică, într- 
un film de emigranţi. 

Trenul şuieră trist în văgăuna pustie. 

Din alt tren, garat pe linia moartă, răspunseră din 
vagoanele închise cu gratii behăituri şi mugete resemnate, 
de vite pornite la tăietoare. Luminile palide ale felinarelor 
se legănau în mâini nevăzute. 'Iotul era posomorât şi 


deznădăjduit, da! Ca în sumbrul film al unui drum fără 
întoarcere. 

Mizeria noastră deveni mai tangibilă în această pustietate 
câinoasă, în care ne afundam. 

Cinci ceasuri de mers, în ţăcănitul monoton al copitelor, 
subt coşul de piele al trăsurii, unde bombăneau picăturile. 
Glasul răguşit al vizitiului şi al pădurarului, urcat alături, pe 
capră, cu puşca pe genunchi. Cordelia ghemuită lângă 
mine, în blănuri, strângându-mi braţul cu mâna ei mică şi 
rece, de copil înfricoşat de amenințările beznei. 

Pe urmă, cele dintâi săptămâni, până ce s-au orânduit 
lucrurile pentru o atât de îndelungată şedere. 

Iarna aşternută pe îndelete; priveliştile odihnitoare, cu 
brazi neclintiţi şi severi, cu zăpada densă, compactă, 
foşnind subt paşi ca atlasul: peisagiu asemuitor cu cele de 
pe cutiile cu lapte condensat. Şi ceasurile de înnoptare 
timpurie, la gura sobei, unde duduia focul, trosneau 
vreascurile, se învăluia apoi jăratecul în cenuşă subţire, cu 
scânteieri molcome de vis. 

Aceste săptămâni dintâi au fost, domnilor, singurul 
armistițiu pe care mi l-a acordat viaţa. 

Nici un prilej de nelinişte. 

În somnul Cordeliei, nici o urmă din surâsul rău şi bolnav 
care-mi chinuise nopţile. Figură indescifrabilă şi calmă; 
somn robust, în care viaţa e suspendată. 

Am crezut chiar, atunci, că pregătirile pentru o atât de 
îndelungată şedere au fost exagerate. Două-trei luni se 
făgăduiau destul. Totul nu fusese poate decât o trecătoare 
sminteală a nervilor surmenaţi, repede vindecată, repede 
uitată. Subt orice fericire stă ascunsă o cicatrice închisă. A 
fost să avem şi noi cicatricea feri-cirii noastre. Cu atât mai 
generos că venise de la năluci, care nu lasă urme, şi că 
suferinţa se ştergea o dată cu nălucile. 

Cordelia îşi petrecea ziua căutând să dea încăperilor 
orânduiala pe care vor fi avut-o pe vremea când trăiau 
bunicii. Din lăzi scoase la iveală podoabe vechi, cadre şi 


scoarţe păstrate în naftalină; îmi cerea, de zece ori într-un 
ceas, lămuriri asupra locului unde se aflase cu trei decenii 
în urmă o pernă, o panoplie de vânătoare, un scrin. 

Nu ştiam să-i dau decât foarte vagi desluşiri, atât cât 
reţinuseră amintirile de copil. Dar mai amănunţit cunoştea 
locul celui mai neînsemnat lucru Pătru, pădurarul. Acela 
ţinuse, în tinereţe, tovărăşie de vânătoare bătrânului şi nu 
contenea să povestească teribile şi epice peripeții, din 
crâncene lupte cu fiarele codrului. 

E] singur supravieţuise acestor oameni vechi. 

Şi tot ce adunase în amintirile lui de om singuratic, căuta 
să-şi descarce acum, când găsise cine să-i dea ascultare. 

Pentru bunica avea un fel de compătimire, ca pentru o 
vietate neînsemnată şi discretă, cum se pare că, într-adevăr, 
trecuse prin viaţă. Dar pentru bătrân păstra o admiraţie 
nemărginită, pe care n-o clătinase [ră] nici cei treizeci de 
ani câţi trecuseră de la moartea lui cruntă şi bravă, trântit 
de glonţ hoţesc, în pustietatea sihlelor. 

Fusese omul acela aşa ori crescuse aşa numai în 
închipuirea lui? 

Nu ştiu, căci tot neamul meu cu mine se stinge, iar 
amintirile nehotărâte, de copil, nu pot nici întări, nici 
dezminţi imaginea înfăţişată de pădurarul Pătru. Aşa cum 
apărea în povestirile lui, părea însă a fi fost un uriaş cu 
sânge aprig în vine şi de o bărbătească frumuseţe, cruţată 
dincolo de coruptibila destrucţie a anilor. Om tare şi aspru, 
iubitor de petrecere în ceasuri rare, când primea oaspeţi 
îndepărtați, de la târgurile din câmp, şi om cu mare trecere 
şi slăbiciune pentru partea femeiască, din care pricină, 
după cât ne lăsa să înţelegem Pătru, pădurarul, bunica îşi 
trecuse multe nopţi în aşteptare şi plâns. 

Acestea toate mă interesau puţin. Ca şi nesfârşitele 
episoade de vânătoare, plicticoase palavre, în care bănuiesc 
că fantezia povestitorului contribuia cu o exagerată doză. 

Nu venisem pentru aceasta! Oamenii morţi rămân morţi. 
Nu merita nici un interes, dacă în trecerea lor prin viaţă n- 


au ştiut să se ridice peste nevrednicile bucurii şi suferinţe 
animalice. 

De departe, pustnicia acestor bătrâni îmi apăruse 
întotdeauna cuminte şi înduioşătoare. Aflam însă că şi aici 
se ascunseseră suferinţi mediocre şi plăceri vulgare. Un om 
zdravăn, un animal robust, care a mâncat, a băut, a ucis 
alte animale, a râvnit la femeile altora şi le-a avut, a făcut să 
sufere alt animal, cu orizont mărginit, a murit violent, cum 
se cuvenea încheiată o astfel de viaţă; în definitiv, ce este 
aceasta decât existenţa a milioane şi milioane de larve 
omeneşti? 

Pădurarul Pătru e un moşneag chircit şi păros, cu un cap 
uriaş, tare de urechi, cu ochii încă din cale-afară de vii subt 
sprincenile stufoase, cu mâini lungi şi butucănoase, 
coborând până dincolo de genunchi; un soi de gnom 
bărbos, cu o neistovită poftă de vorbă. 

Când intră în casă, închide uşa cu îngrijire, ca şi cum ar voi 
să se asigure întâi că nu-şi face loc după el niciuna din 
umbrele nevăzute, despre a căror viaţă aievea şi de mult 
expirată e gata să înceapă povestire... Înaintează un singur 
pas de la prag, îşi netezeşte creştetul alb cu o labă de 
cimpanzeu, îşi răsuceşte căciula, caută ceva în chimir, nu 
găseşte şi caută în sân, se uită pe păreţi, tuşeşte, a avut 
ceva de spus şi a uitat, aşteaptă... 

Cordelia găsea întotdeauna ceva să-l întrebe. 

Bănuiesc că îl ademenea înadins cu vorba să ajungă la una 
din povestirile lui, care-i făceau deosebită plăcere. 

Femeile găsesc pasionantă orice existenţă, cât de 
mediocră şi stupidă ar fi, de îndată ce nu e cea imediat 
apropiată de a lor, îndepărtată în timp ori în spaţiu. 
Participă la drame fictive şi rămân insensibile la cele reale 
şi imediate. 

Treceam în cealaltă cameră, unde mă aştepta masa cu 
hârtia neatinsă şi cu volumele netăiate. 

Auzeam, prin uşa cu scândura uscată, glasurile enervante, 
întrebările moşneagului surd: „Ha? Ha?”; regretam biroul 


de acasă, cu uşile duble, din belşug capitonate, ca să nu 
străbată nici un vuiet şi să mă izoleze desăvârşit de larma 
deşartă a lumii. Dar îmi biruiam îndată nemulţumirea 
pentru aceste trecătoare neajunsuri. Era doar fericirea 
noastră la mijloc; ca regimul obligatoriu şi strict dintr-un 
sanatoriu, de unde aveam să ne întoarcem amândoi pentru 
totdeauna vindecaţi. 

Amândoi. 

Căci acum, când Cordelia îmi revenea, începea să mă 
doară cealaltă viaţă, la care renunţasem; mă simţeam şi eu 
bolnav de inacţiune, luam hotărâri încă nelămurite să încep 
ceva, nu ştiam ce; poate chiar în adevăr mă ispitea gândul 
acelei opere de maturitate, despre care pomenisem, 
minţind. 

Mă întrebam atunci dacă nu cumva iubirea mea pentru 
Cordelia nu fiinţa decât în măsura în care plana asupra ei o 
ameninţare, ca să pălească de îndată ce ameninţarea 
dispărea. Mă întrebam din nou dacă o iubire calmă, sigură 
şi eternă e destul pentru a umple o viaţă de om. 

Răspunsul a venit, şi de astă dată, neaşteptat. 

După o noapte de viscol, când crivățul zgâlţâise ferestrele 
şi chiuise fără istov, răsturnând cu trosnete brazii. 

O noapte rea, cu somn de mai multe ori întrerupt. 

M-am deşteptat ostenit. Cordelia, înfăşurată în haina de 
lână albă, în faţa focului, în jâlţ, privea gânditoare jăratecul, 
cu bărbia în pumni. Când m-a simţit răsucindu-mă în 
aşternut, n-a avut răbdare să aştepte. În loc de bună 
dimineaţa, m-a întâmpinat cu o întrebare: 

— Nu ai vreo fotografie de-a bunicului...? 

Am dat din umeri: 

— Ştii foarte bine că n-am mania albumelor de familie! 

Cordelia părăsi jilţul şi veni să se aşeze pe marginea 
patului, răsucind între degete un canaf al hainei de lână. 

— Şi nu eşti curios să afli de ce te-am întrebat? 

— Defel! 'Ţi-am spus, mi se pare, de mai multe ori că n-am 
nici o simpatie pentru acest moşneag berbant, care până la 


adânci bătrâneţe a chinuit o biată femeie, de altfel, o 
proastă! 

Cordelia nu se dădu bătută. 

— “Totuşi, hai să ţi-l descriu eu... 

— Mersi! Să-mi recapitulezi toate inepţiile cu care mă 
plictiseşte, de două luni, imbecilul acesta de pădurar? 

— Lasă-l pe pădurar! Începu Cordelia să-şi piardă 
răbdarea. Am să ţi-l descriu eu, după mijloacele mele de 
informaţie, directe... 

Mă privi zâmbind, să-mi cetească surprinderea. 

— Directe!... Ce fel de vorbă e aceasta? Am întrebat 
căscând, iarăşi şi iarăşi, fără nici o presimţire. Ai dat cumva, 
în sertare, în lăzi, peste vreun document, o schiţă?... Îmi 
amintesc că era prieten cu nu ştiu ce haimana, care trecea 
drept pictor... Îi va fi făcut vreun tablou, o mâzgălitură, în 
schimbul unei piei de căprioară. 

Cordelia dădu din cap, lăsă canaful şi îşi tipări, pe 
genunchi, haina: 

— Cum trivializezi tu realitatea! O cobori întotdeauna la 
detalii meschine şi materiale... Află că n-am găsit nici o 
schiţă şi nici un tablou şi că te-am întrebat de n-ai vreo 
fotografie, numai fiindcă voiam să verific dacă imaginea 
mea corespunde cu ceea ce a fost în realitate. 

Acum începusem eu să-mi pierd răbdarea: 

— Nu înţeleg ce vrei să spui... Ce e aceea „imaginea ta” şi 
informaţiile tale „directe”? 

Cordelia îmi feri, cu gestul obişnuit, părul în lături de pe 
frunte, privindu-mă cu o sclipire de râs în ochi: 

— Aceasta înseamnă pur şi simplu că l-am văzut cum te 
văd! Că mi-a vorbit, şi mai mult, ca să nu-şi dezmintă se 
vede apucăturile din viaţă, mai înseamnă că şi-a permis 
ceea ce-şi permitea cu toate pădurăresele şi morăriţele lui, 
de pe vremuri. 

I-am repezit mâna, întârziată pe frunte. 

Am gemut: 

— Iar... lar începi? 


— Ce încep? Întrebă Cordelia cu nevinovăție. 

Puteam oare să-i spun? Să-i mărturisesc toată chinuirea 
care mă adusese aici, gândul cu care venisem, minciuna în 
care trăiam de atâtea luni? Să-i arunc în faţă, ca unui 
bolnav de moarte, adevărul cel crud? Să-i deschid ochii 
asupra acestei duble existenţi monstruoase, asupra 
neruşinatei desfrânări, care prin somn e încă mai ticăloasă 
decât a femeilor aţinându-ţi calea la lumina felinarelor, ca 
publice adăpători pentru poftele publice? 

Atunci s-ar fi zidit între noi tăcerea, şi nimic n-aş mai fi 
putut să ştiu. 

M-am silit (cine poate înţelege forțarea supraumană?), m- 
am biruit să surâd şi să par înveselit foarte de această nouă 
viclenie a somnului, proxenet cu ingenioase şi spurcate 
ademeniri: 

— Aşadar, şi el?... Tâlharul! Moşneag de şaptezeci de ani şi 
mort de treizeci, şi încă tot nu-şi găseşte astâmpăr! Şi nici 
n-a cugetat măcar ce nelegiuire săvârşeşte! Cu o 
nepoată!... Nici nu erai născută când murea el! 

— Imaginează-ţi! Se miră Cordelia. 

Pe urmă, după o pauză, cu ochii plecaţi, dezmierdându-şi 
cu palmele stofa de lână moale, pe genunchi: 

— În orice caz, dacă a fost într-adevăr aşa în viaţa cum mi- 
a apărut, înţeleg acum toate femeile care alergau după el, 
peste nouă munţi! 

Domnilor, din dimineaţa aceasta, existenţa noastră în 
văgăuna sălbatică şi pustie de munte a luat ritm halucinant. 

Am dat pădurarul afară. L-am alungat cu lovituri de baston 
când a început să se jăluie. L-am găsit nu ştiu ce vină 
inexistentă, de necredinţă şi de hoţie. 

Într-o tresărire a cugetului, mi-am dat seamă de un adevăr 
simplu, care stătea lângă mine, în mine, şi nu-l aflasem. 
Anume, că lumea aceea perfidă şi mârşavă a somnului mi-o 
smulgea pe Cordelia, fiindcă îi dădea ceea ce nu ştiusem să- 
i dau eu. O iubisem până acum rece, stăpânit, cu o nevoie 
de a o avea absorbită în mine, cu toată fiinţa ei sufletească: 


gând, voinţă etc. Îmbrăţişările noastre erau scurte şi 
aproape caste. Am disprețuit şi mi-am dominat întotdeauna 
animalul din mine. Josnicia poftelor satisfăcute cu scrâşnet 
de dinţi sau cu savantă artă a iubirii mi s-a părut 
întotdeauna nedemnă de omul ieşit din animalitate. M-am 
gândit întotdeauna, domnilor, că nu există spectacol mai 
hâd şi mai dezgustător decât acel pe care l-ar oferi ochilor 
tăi reci, de privitor, încleştarea bestială a doi oameni în ceea 
ce, fără pudoare, a fost numit spasmul suprem. 

Domnilor, o asemenea bestie, lubrică şi brutală, am 
devenit eu. 

Sărutul meu fu muşcătură de câine, îmbrăţişările mele, 
dureroase; cu o posomorâtă înverşunare căutam să alung 
din carnea Cordeliei amintirea tuturor săruturilor şi 
dezmierdărilor ireale din somn, să şterg toate armele 
invizibile şi să epuizez toată înfiorarea simţurilor numai 
pentru mine. 

Am căzut, domnilor, până aci. 

Cordelia luneca din braţele mele cu ochii stinşi şi cu 
mâinile moarte, cu fruntea atârnând greu şi cu buzele 
strivite: pasivă, neînţelegând, şi umilită de gemătul meu 
triumfal. 

Atunci am observat întâia oară, apărând sub bărbia 
rotundă, coborând spre gât, vinişoara albastră, ca sem-nul 
abia vizibil al fiinţei ei perisabile şi coruptibile. 

Ce-au fost nopţile şi zilele noastre e dureros şi nevrednic 
să spun. 

Închişi în casa de munte, eram doi duşmani, pândin-du-ne. 
Cordelia, înfricoşată de lacoma mea îmbrăţişare, tresărind 
de câte ori îmi simţea paşii apropiindu-se, ridicând ochi 
rugători, apărându-şi gura şi sânii cu palmele mici; eu, 
cerându-mi prada cu smuncitură de stăpân. O trezeam din 
somn. O căutam prin întuneric. Ha-ha! De astă dată nu mă 
mai temeam nici de somn, nici de lumea aceea invizibilă, 
perfidă şi respingătoare, care crezuse că are să mi-o fure, 


să mi-o smulgă şi să o prostitueze, cum face, domnilor, cu 
toate femeile şi iubitele, şi copilele voastre. 

N-am luat seamă la rotația anotimpurilor. 

Închişi între patru păreţi, trăiam numai pentru aceasta; 
lupta între mine şi nălucirile somnului era pe viaţă şi pe 
moarte, nu îngăduia răgaz, nu trebuia să mă distreze nimic, 
să-mi scape nimic, acum când se apropia victoria definitivă. 
Şi într-adevăr, surâsul extatic, scâncetul din somnul 
Cordeliei nu mai aveau când, nu mai aveau cum să apară. 

Câteodată aţipea cu o carte pe genunchi, împuţinată la 
trup şi palidă, rezemată de spătarul fotoliului. 

Obrazul era ostenit şi trist, buzele albe, vinişoara albastră 
a gâtului se desena neliniştitoare, ca un semn al morţii într- 
un fruct gata să se desprindă. O spionam. Nu trebuia să se 
lase somnului, ademenirilor lui per-fide. Mă apropiam. Şi 
acum, scâncetul, scâncetul din somn, era numai pentru 
mine. 

A durat aceasta, cât? 

Se puteau număra zilele după vraful cărţilor cetite de 
Cordelia. Căci nu ne mai vorbeam nimic. Nu mai aveam ce 
ne spune. Tăcerea tencuise zid între noi. lar ceasurile 
treceau, în fâşâiala monotonă a foilor întoarse. 

Domnilor, ajung la sfârşit. Vă rog să luaţi aminte la un sfat. 
După somn, să ştiţi că al doilea duşman al vostru sunt 
cărţile. În ele, femeia cea mai castă găseşte îndestul venin 
lasciv ca să schimbe realitatea prezentă, onestă şi tangibilă, 
pe o lume de ficțiuni absurde, unde totul este permis şi totul 
mincinos idealizat. 

Am înţeles-o aceasta când am ştiut că somnul Cordeliei, 
atât de puţin şi de întrerupt cum era, se popula îndată cu 
eroii romanelor, animați şi reîncarnaţi. 

V-aţi putut oare închipui şi aceasta? 

Personagiile acelea de mucava, fără suflet şi fără 
consistenţă, luând trup în somn, purtând femeia în peisagii 
de o complezenţă complice; insule tropicale, parcuri 
romantice, păduri virgine, ţărmuri de mare, lacuri scăldate 


de lumina lunară, castele oglindite din maluri stâncoase; 
eroi în armuri grele sau în costume napoleoniene, în haine 
de sport şi în mantii de rajah; tot ce imaginaţia literatorilor 
din toate veacurile şi din toate naţiile au născocit 
convenţional şi mincinos, apărând în somn, în vis, 
apropiindu-se cu paşi vicleni, cu ademenitoarea şi făţarnica 
lor retorică, invitând la un pas de menuet ori la o 
promenadă în parcul cu lună, ca să sfârşească întotdeauna 
răsturnând femeia pe o bancă, pe un divan, pe o pajişte, să 
le soarbă viaţa lor caldă şi să le pângărească buzele cu gura 
lor neînsufleţită, care n-a trăit, n-a grăit, n-a suferit 
niciodată aivea, şi totuşi, în nevăzut, îşi are fiinţă. 

Această lume de fantome inanimate invadase acum în 
somnul Cordeliei, probabil că s-o consoleze de prezenţa 
mea unică şi monotonă. 

Fiindcă eram brutal, ei ştiau să se apropie cu dezmierdări 
mieroase. 

Fiindcă eram mut, cu dinţii încleştaţi, ei ştiau să îndruge 
graţioase madrigaluri. 

Fiindcă zile şi zile de chinuire îmi albiseră tâmplele şi îmi 
adânciseră în văgăunele orbitelor ochii sticloşi, ei apăreau 
de o tinereţe scandaloasă, zvelţi şi elastici ca pajii, puternici 
ca gladiatorii şi ageri ca vânătorii de antilope. 

Fiindcă renunţasem la tot, fiindcă eram acum un strigoi al 
omului care-aş fi putut să fiu, al omului providenţial poate şi 
unic, aşa cum avusesem drept să fiu, ei erau prinți cu 
gesturi suverane, genii cuprinzând în tidva lor universul, 
artişti concurând creaţia. 

Eu rămâneam soţul, eternul soţ, cutreierând încăperile ca 
o fiară în cuşcă, pândind clipa să mă reped şi să strivesc pe 
buzele Cordeliei sărutarea lor, să înăbuş răsuflarea lor, să 
alung amintirea lor, să lupt cu spectrele lor. 

Se pot spune? Se pot înţelege acestea? Puteau găsi alt 
sfârşit decât cel care-a fost? De care mă apropiam cu 
fatalitatea care conduce imuabila geometrie a aştrilor? 


Domnilor, totul s-a întâmplat într-o seară cu cer încărcat, 
după o zi fierbinte, cu muşte lipicioase şi cu văzduhul greu 
de furtuna care nu îşi găsea dezlănţuire. 

Lipisem fruntea de fereastră. Priveam norii vineţi, 
chinuindu-se să se ridice peste creasta munţilor şi căzând 
îndărăt. Prin spărturile lor, cerul era albastru şi adânc, 
ireal. Chemarea, presimţirea unei lumi de dincolo, unde 
totul e simplu şi clar. Un vânt cutreiera un timp, urla în 
vârful aspru al brazilor, astupa ostroavele limpezi ale 
cerului cu nori opaci, cădea brusc, şi deodată era o 
neclintire şi o tăcere de panică, într-un sumbru început de 
întunecare. 

Străbăteau sunete foarte de departe, în alte văi, după alţi 
munţi, cu fulgere nevăzute. Şi iar se dezlănţuia vântul, şi iar 
se oprea brusc, în încremenire. 

Tortura aceasta a naturii neputincioase răspundea în mine 
cu o durere aproape fizică. 

O înţelegeam şi participam la ea. 

Domnilor, nu surâdeţi! Ceea ce spun este exact: 
înţelegeam şi participam la această chinuire a forţelor 
uriaşe, paralizate de alte puteri duşmane, nevăzute, 
luptând surd cu zvâcniri, cu zvârcoliri şi cu pauze, ca să-şi 
găsească eliberare. O furtună care nu se poate dezlănţui, 
stearpă, legată de blestemul vracilor, e, ca orice act, orice 
faptă, orice viaţă, nerealizată. Pregătită, anunţată, 
făgăduită, dar nerealizată. Cum n-aş fi participat dureros la 
acest eşec al forţelor zădărnicite de-un duh al înfrângerilor, 
fatal? 

Mâna rămăsese rezemată de pragul ferestrei, unde se afla 
vraful ziarelor nedesfăcute: de mult nu-mi mai deşteptau 
nici un interes. Ochii mi-au căzut maşinal pe un titlu gros, 
peste care apăsa palma. Am ferit-o, să-l cuprind întreg: 
Declaraţiile d-lui ministru Carol Stănoiu... 

M-am întors spre Cordelia, cu un început de exclamaţie 
compătimitoare: 

— Tot nu s-a mai sfârşit cu imbecilul acesta...! 


Cordelia dormea, cu ceafa rezemată în spătarul fotoliului, 
cu cartea pe genunchi, cu gâtul dezvelit arătând vinişoara 
albastră, cu o mână strângând sânul şi cu buzele palide, 
întredeschise. Biată figură, ostenită şi tristă, umbră din 
ceea ce a fost! 

Am vrut, cu alt suflet, să mă apropii uşor, cu alt suflet, să o 
dezmierd, să o trezesc din somnul perfid; domnilor, vă jur 
că în clipa aceea mi-au năvălit deodată în gând cuvinte rare 
şi încă nespuse, în care să mărturisesc toată chinuirea 
noastră, să-i destăinui tot, să căutăm împreună unde ne stă 
vindecarea, de unde ne va veni eliberarea. 

M-am apropiat în vârful paşilor, am întins amândouă 
mâinile să o cuprind, şi mi-a răspuns scâncetul, surâsul cel 
rău şi desfrânat, descărnând hâd buzele uscate. 

Mâinile erau acolo, aproape de obrajii vestejiţi, pe care 
voisem să-i dezmierd. 

Au coborât... 

Au coborât mâinele la gât, şi mâinele au strâns. Mult. 
Nesfârşit de îndelung. 

Până când vinişoara albastră de sub bărbie, prelungită 
spre rotundul gâtului, s-a învineţit, să plesnească. 

Aceasta e toi. 

Am ucis visul! Am suprimat somnul! 

Eu am fost cel mai tare! 

Totuşi, ceva n-am să ştiu niciodată. Cine, cine a mai fost cel 
din urmă, din ultimul somn al Cordeliei? David? Isaia? 
Solomon? Pilat din Pont sau lov, sau Fiul risipitor, sau Lazăr 
înviat din morţi? Cine, dintr-o mie de clienţi prea notorii ai 
raiului sau infernului, din Vechiul... Şi Noul testament? 

Căci cartea de pe genunchi era Biblia, singura ei lectură 
îngăduită, de luni. 

SIMFONIA FANTASTICĂ 

„Ştiu faptele tale, că nici rece eşti, nici fierbinte: o, de-ai fi 
rece sau fierbinte! Iară fiindcă eşti călduţ, şi nici rece, nici 
fierbinte, te voi vărsa din gura mea.” 

Apocalips (3, 15-16) 


I. 

PRELUDE. 

Cei doi vecini nu-şi mai găseau astâmpăr. 

Se răsuceau în fotolii; aruncau sfruntate ocheade femeilor 
în largi decolteuri pudrate; îşi împărtăşeau indiscret păreri 
ghiduşe asupra sânilor, umerilor şi spinărilor expuse goale 
la vedere; îşi făceau aluzii deşănţate la peripeții care-i 
legau, dintr-un trecut de bună seamă nu prea îndepărtat şi 
în orice, caz bez-metic. 

Grigore Stolnicu era silit să-i asculte. Martor fără voie, 
încarcerat între braţele fotoliului roşu, la început se 
amuzase. Sfârşea prin a-i uri cu înverşunare. 

Îi fusese uşor să înţeleagă cum, dintre cei doi gureşi şi 
măscăroşi tovarăşi de bancă, unul era bucureştean de 
baştină, celălalt provincial, de curând debarcat în Gara de 
Nord pentru un dezmăţ de câteva nopţi. 

Vorbeau despre o dansatoare de cabaret cu care 
chefuiseră până dimineaţa la patru, aşteptându-i şi la acest 
miez de noapte, cu o fidelitate profesională. 

Şi-o cedau unul altuia, înduioşător de mărinimoşi. 

Pe urmă trecură în revistă toate însuşirile cântăreţelor, 
dansatoarelor şi acrobatelor din diferite varieteuri, 
pomenind despre crupa, coapsele şi temperamentul 
fiecăreia cu recea competenţă a unor arbitri într-un grajd 
de curse. Şi iarăşi râdeau. 

Erau tineri şi erau porniţi să se înveselească de tot ce li se 
întâmplase şi avea să li se mai întâmple; să muşte din toate 
poftele cu dinţii plini, să nu cruţe nici o cuviincioasă 
pudoare şi să nu piardă nici un prilej de desfăt. 

Mai ales pentru această tinereţe provocatoare şi 
zgomotoasă, Grigore Stolnicu, om grav şi ursuz, savantul 
profesor universitar respectat şi temut, îi ura cu toată 
înăcreala onestităţii ofensate. 

După schimbul de suveniruri comune, care le-au 
dezlănţuit alte chicotiri de râs, pricepu că „indivizii” - aşa îi 


numea în gând - au făcut oştirea împreună şi că acolo au 
legat prieteşug. 

Provincialul căuta să dovedească fostului camarad că nu l- 
a acoperit zgura mediocrităţii din mocnita lui urbe 
periferică. 

De aceea supralicita încă în reflecţii mai neruşinate, se 
chinuia să privească mai impertinent prin monoclul 
sprâncenei drepte şi rotea, cu aroganță de irezistibil Don 
Juan, un obraz învineţit de gâtuiala gulerului prea strâmt, 
antipatică figură punctată de coşuri roşii, pe care amidonul 
pudrei albăstrii la scopsese mai dezgustător. 

Numai grija nebiruită cu care îşi pipăia din minut în minut 
funta îngustă de smoching şi coşcova prea scrobită a 
cămăşii trăda o ireparabilă stângăcie de provincial 
înduminicat. 

Un semnal, întâi sfios, de aplauze, pe urmă contagionat 
din bancă în bancă, dinspre fund spre rândurile din faţă, şi 
susţinut de tropăiturile călcâielor, răcori nerăbdarea 
publicului. 

Grigore Stolnicu se bucură că, o dată cu începutul 
concertului, zănatecii vecini vor fi constrânşi la tăcere. 

Dar nu-i era dat să scape atât de uşor. 

În loja de alături intrase un grup întâmpinat de 
plecăciunile vânzătorului de programe. Un domn cu 
superbă şi majestuoasă barbă revărsată pe piept; o doamnă 
bătrână şi puţintică la trup, cu ochelari de guvernantă; o 
alta, tânără, de-o absentă şi extraterestră înfăţişare; un 
june sclivisit şi surâzător, care îndată schimbă cu prietenul 
provincialului din bancă un imperceptibil semn din pleoape, 
ca o dinainte hotărâtă complicitate de masoni. 

Toate privirile, năclăiate de marasmul aşteptării, se 
întoarseră cu o înviorată curiozitate la femeia în vest-mânt 
verde-auriu, de stil, care era într-adevăr cel mai nobil şi mai 
pur exemplar de frumuseţe femeiască din această sală. 
Lornioanele şi binoclurile celorlalte femei, ca întotdeauna, 
s-au țintuit să scormonească lacom şi pizmăreţ fiecare 


boabă de perlă a colierului, fiecare cută a rochiei, fiecare 
buclă a părului. 

Femeia în haină verde-aurie primea cu simplitate şi 
nepăsare acest omagiu, cu care fusese, desigur, 
dintotdeauna deprinsă. 

Surâzând elegiac vidului, fără să privească la nimic, juca 
distrat şiragul perlelor între degetele lungi, subţiri şi 
afinizate, ca toate mâinile ce n-au făcut niciodată nimic. 
Spuma arămie a părului zburlit într-o savantă neorânduială 
punea o înflăcărată aureolă în jurul obrazului cu ovalul pur, 
deasupra ochilor de culoarea palidă a violetei. 

Junele din provincie rămase o clipă cu toată insolenţa 
înecată în gâtlej. Dezarmat, nu găsi nici un rânjet de duh să 
profaneze nepământeasca făptură. Era ceva nou şi de-o 
gingaşă fragilitate, cum nu se vedea în capitala lui 
judeţeană, unde femeile au sâni lăptoşi de doică şi mâini 
noduroase de spălătoriţă, cu toate rochiile mai scurte de 
genunchi şi cu toate pălăriile comandate direct din Rue de 
la Paix. 

Îşi rosti sincera şi spontana minunare într-un „Aaaa!” bleg 
şi prelung. 

Pe urmă, cu nevinovată curiozitate, vru să afle cum se 
numeşte şi din ce eterice spaţii interastrale a descins în 
această lume grosolană şi hâdă. 

Era acum rândul prietenului să-l uimească. 

Şi-l uimi într-adevăr într-atât, încât, uitând rolul de cinic şi 
feroce fante venit în capitală să calce într-o apoteoză pe 
inimi sfâşiate, scăpă monoclul din arcada sprincenii, îl 
prinse în palmă şi nu-şi aminti să-l mai încrusteze la loc, 
ascultând cu cea mai prostită şi totală renunțare la sine. 

Celălalt, cu programul concertului făcut paravan gurei, îi 
povestea pe nerăsuflate, în grăbit rezumat stenografic: 

— Ala cu barbă: Ghiojdeanu, consilier la Casaţie... Soţul! 
Eternul încornorat... Baba: un fel de rudă de departe... 
Damă de companie. Mai mult un fel de codoaşcă bătrână. Şi 
ea? Cea mai teribilă podoabă! Cât o vezi de sfântă, e la al 


şaselea sau al şaptelea amant. Asupra cifrei exacte există 
încă o controversă. Îi cu-lege şi-i leapădă ca pălăriile. Pe trei 
îi cunosc eu, sunt amic. Actualul e tipul din spatele ei, Gicu, 
prieten bun. Durează mai mult decât toţi ceilalţi. Tip tare... 
Îl admir. Parol! Nelipsit în casă, nelipsit la masă, 
indispensabil seara, la concerte, la teatru, la Elysee. Vara în 
viligiatură. Iarna în streinătate. Fumează ţigările soţului, 
comandă mâncările care-i plac, dă ordin servitorilor... Trio 
perfect!... Şi-a pus în gând să-l facă pe Ghiojdeanu să-şi 
radă barba, şi să ştii că o face. Aşa, numai din sadism! Zece, 
din club, am prins pariu cu elcă n-are să izbutească. 
Ghiojdeanu e identificat cu barba. E, ca să zic aşa: o barbă 
cu om, nu un om cu barbă. O barbă celebră, cu om. Cea mai 
frumoasă, mai îngrijită, mai fluvială barbă din capitală. Fără 
barbă nici nu şi-l închipuie nimeni. Ar fi ca o sinucidere. Ca 
o amputare. Un capitis diminutio!... Şi mă tem acum că o să 
pierdem cu toţii: Ghiojdeanu, barba, iar noi, pariul!... Gicu 
şi-a asigurat concursul femeii. lar când vrea femeia! Ce nu 
face când vrea femeia? 'Ţi-am spus că e teribil tipul! 

— Exagerezi şi tu! Protestă fără convingere fostul 
camarad, săltând pe dos şi pe faţă, în palmă, lentila 
monoclulului, ca şi cum ar fi jucat banul sau pajura, să vadă 
dacă sunt de crezut ori nu asemenea infamii şi dacă nu 
cumva prietenul vrea să-l pună la încercare şi să-şi râdă de 
credulitatea lui provincială. 

— Exagerez? Păcat că pleci peste două zile! Până la 
sfârşitul săptămânii ai vedea minunea minunilor, de care au 
să se crucească toţi Bucureştii. Duminecă, la zece seara, 
expiră termenul pariului, şi Gicu ne-a jurat că are să se 
prezinte cu el, la Operă, tuns, ras şi frizat... Priveşte şi tu! 

Spunând, se uită peste umăr, spre lojă, cum se uită şi 
camaradul din provincie, cum se uită fără voie şi Grigore 
Stolnicu, profesorul grav şi posac. 

Femeia în verde privea serafic, în nevăzut. Domnul cu 
barbă îşi dezmierda drăgăstos şi melancolic podoaba 
celebră în toată capitala. Iar de la spatele femeii, Gicu, 


clipind mehenghi şi triumfător din ochi, făcu prietenului un 
semn cu dosul mâinei de-a lungul obrazului, plimbând un 
brici invizibil. 

Pantomima nu mai îngăduia nici o îndoială. 

— Ai văzut? E sigur pe el, tipul! 

— Şi ălălalt? Consilierul!... Ce imbecil! Cum poate 
suporta? Se indignă amicul din provincie, al cărui cinism de 
paradă era numai o pojghiţă subţire peste o fire tihnită de 
viitor soţ, cu halat şi cu papuci. 

— De ce imbecil? O iubeşte şi atâta tot. O iubeşte şi 
trebuie să suporte. Se face că nu vede. În orice caz, nu-i 
excepţie. Toţi soţii sunt imbecili prin defi-niţie! 

„Canaliile! Ce canalii, de luat în palme!” se frământă pe 
loc, prizonier între braţele fotoliului, Grigore Stolnicu, 
solidar cu soarta soţilor, fiindcă şi el era însurat, mâhnit 
pentru soarta consilierului cu barbă celebră, fiindcă îl 
cunoştea vag, de la băi, de acum doi ani, când se arătase un 
cărturar subţire şi un om de lume, cu deosebire afabil. 

Un murmur în toată sala şi un foşnet de programe anunţă, 
în sfârşit, începutul. 

Strunele vioarelor suspinară gâtuite acorduri, contrabasul 
gemu ca un bondar aterizând, o piculină chicoti, gâdilată. 

Intră, cu paşi zvelţi de menuet, „Maestrul”, alintată 
odraslă a capitalei, primit cu aplauzele tuturor palmelor 
subţiri de femeie. Surâse, salutând şi mulţumind cu graţie 
de elastic paj năpârlit de bucle, porunci autoritar cu 
bagheta cucernică tăcere şi, răsucindu-se pe călcâie, 
îndoliat greier cu plastron alb, crucifică brusc braţele în 
aer, dezlănţuind toate alămurile. 

Grigore Stolnicu răsuflă uşurat. Efluviul sunetelor îl 
legănă îndată într-o lume odihnitoare, după jumăta-tea de 
ceas cât îndurase supliciul vecinătăţii care-i scrâşnise pe 
nervi. 

Ascultă atent şi grav, cum săvârşea cele mai neînsemnate 
acte ale vieţii. Cu toată încordarea de fost elev sârguincios 


şi de dascăl care îşi prepară fiecare prelegere, metodic şi 
savant, cu un impunător dosar de fişe. 

Nu iubea muzica şi nici nu o înţelegea. 

Dar tocmai de aceea, ca să-şi combată o nevrednică 
infirmitate, îşi poruncise să nu lipsească toată iarna de la 
nici un concert. lar la acesta dintâi venise pregătit după 
două ceasuri de conştiincioasă iniţiere, ci-tind într-o 
enciclopedie muzicală viaţa şi opera fiecărui compozitor din 
program, interpretarea bucăţilor şi comentariile criticilor 
cu autoritate mondială. 

Nu pricepea şi nu simţea, dar de cea dintâi simfonie fu 
deplin mulţumit. 

Urmărise pe rând: cum adoarme pădurea cu ultimile 
triluri de păsări, cum clipotesc somnoroase izvoarele, cum 
apar îmbrăţişaţi amanţii şi cum răsare luna, toată 
ascensiunea crescândă a pasiunei, jurămintele, apariţia 
înşelatului care a pândit lupta în codru, moar-tea 
amantului, bocetul despletit al femeii la care participă, 
deşteptate, toate acordurile vii ale pădurei, acalmia 
dinainte de zori şi răsăritul triumfal, în cântecul cristalin 
gâlgâit al ciocârliei... Fără enciclopedia de acasă i s-ar fi 
părut o înşiruire incoherentă de sunete. Prevenit, participa 
la toată desfăşurarea orchestrală şi aplauda cu însufleţirea 
recunoscătoare a omului care a mai descoperit încă un 
prilej să-şi dovedească o superioritate necunoscută. 

Când, Maestrul” mulţumi cabotin la necurmata deturnare 
a aplauzelor înclinându-şi alintat mijlocul subţire, Grigore 
Stolnicu se răsuci şi el să privească sala în urmă, cu 
sentimentul că ceva din aceste aplauze i se adresau şi lui, 
ca unul care se identificase atât de miraculos, de la prima 
dată, cu toate instrumentele de coarde şi de vânt ale 
Filarmonicei. 

Cu întărită încredere, de auditor acum bine încercat şi 
predestinat unei apropiate şi totale competinţe, se instală 
mai vârtos în jâlţ, să asculte partea a doua. 


Cunoştea, din textul enciclopediei, legenda pe care se află 
brodat poemul simfonic. „Către sfârşitul tine-reţii sale, 
magii spunându-i că steaua-i apune, Iskender străbate 
Iranul, căutând floarea nemuririi...” Grigore Stolnicu 
surâse satisfăcut, cu o dinainte aprobare. Se încruntă însă 
îndată, îndreptându-se de mijloc, contrariat. Nu regăsea 
nimic. Nu recunoştea nimic. După lunga melodie a 
vioarelor, başii au rămas singuri, ca în marşul funebru din 
Eroica lui Beethoven. Enciclopedia nu spunea aşa ceva. 
Cercetă programul. Scria negru pe alb: „Paul Dukas - Peri!” 

Nu el, aşadar, şi nu programul se înşelau, ci în-treaga 
orchestră. 

Tânărul din provincie, cu gâtul strangulat în gulerul prea 
înalt şi strâmt, îi ghici nedumerirea şi se plecă binevoitor 
să-i şoptească, eliptic: 

— S-a schimbat ieri... Repetiţia generală, Berlioz: Simfonia 
fantastică. Cererea publicului... A fost anunţată în ziare. 

Grigore Stolnicu uită să mulţumească, neplăcut surprins 
că un individ atât de antipatic părea că înţelege şi simte cu 
atâta convingere introducerea acestei Simfonii fantastice, 
despre care el nu ştia nimic şi nici nu auzise vreodată. 

„Desigur, se prefac. Snobi dezgustători!” 

Tinerii ascultau însă cu sinceră participare, fiindcă toată 
flecăreala lor necuviincioasă de adineaori nu-i împiedeca să 
simtă cu toată fiinţa ceea ce Grigore Stolnicu nu apucase să 
înveţe din Enciclopedia lui nounouţă, în două volume. 

Îşi adună toată luarea-aminte. Vioarele îi vorbeau însă într- 
o limbă cu desăvârşire streină. Înăbuşi un căscat lăcrimos. 
Închise o clipă ochii şi îi deschise îndată, amintindu-şi ce-ar 
putea să creadă şi să spună oricine l-ar recunoaşte din sală, 
pe el, Grigore Stolnicu, savantul grav şi profesorul 
respectat, moţăind de somn la concerte. Deschise ochii. 
Flautul anunţa catifelat apariţia iubitei, în ceea ce Berlioz 
numise „ideea fixă” a Simfoniei... 

Grigore Stolnicu văzu altceva. 


Înaintea privirei îi căzu pricina tuturor întâmplărilor care 
aveau să-i cutremure şi să-i răstoarne viaţa. 

II. 

DÂNSE MACABRE. 

În jâlţul din faţa lui Grigore Stolnicu se afla un domn chel, 
scurt şi gras. 

Una din acele chelii totale, perfecte şi lucioase, care 
oglindesc lumina candelabrelor ca globurile poleite din 
grădini. lar pe chelie se plimba o muscă... O muscă, la 
sfârşitul lui noiembrie, aceasta dovedea o vitalitate 
excepţională! Desigur, o muscă dezmorţită de căldura 
încropită a caloriferului. 

Musca se plimba pe luciul cheliei, parcurgând-o în linie 
dreaptă şi în diagonale, în zigzaguri şi în spirale, descriind 
cercuri şi traversând-o grăbit, ca şi cum şi-ar fi amintit 
deodată că a uitat ceva în celălalt capăt. S-ar fi spus că se 
îndărătniceşte să descopere un cât de invizibil cusur acestei 
sfere perfecte, o imperceptibilă neregularitate ori un 
anemic fir de păr. Sau poate că dresa un plan parcelat al 
acestei suprafeţe desăvârşit netede; poate că era purcesă 
să încheie o minuțioasă măsurătoare, după o metodă 
inedită şi proprie, de arpentaj. 

Domnul gras încercă de câteva ori să curme lipicioasa 
promenadă, ridicând braţul scurt să alunge insecta. 

Apărarea fu stângace şi fără efect. 

Mâna nu ajungea până la destinaţie: musca se ridica în 
linie dreaptă, descria câteva evoluţii de zbor planat, pe 
urmă revenea descinzând direct pe chelie, hipnotizată de 
oglinda sferică. 

Posesorul cheliei renunţă, filosof, la neizbutitele tentative. 

Dar Grigore Stolnicu, el, nu putea renunţa. 

Se simţi fascinat de chelia roza şi de intrepridele explorări 
ale muştei, străbătând în toate direcţiile acest deşert 
sticlos, fără oaza unui singur smoc de păr. Cu absurd şi 
concentrat interes, urmări zigzagurile capricioase, aşteptă 
neliniştit de câte ori musca se oprea. Nesimţirea domnului 


din faţă îl jignea personal, ca o inferioară nesimţire a 
întregei speţe umane. Cum de poate suporta? O muscă 
parcurgând cu mersul ei aderent o chelie trebuie să fie cea 
mai iritantă senzaţie... Şi ălălalt ascultă fără nici un semn 
de impacientă. 

El nu mai ascultă nimic: orchestra, cu toate cele şaizeci de 
instrumente şi cu „Maestrul” gesticulând din baghetă, nici 
nu mai există pentru dânsul. E cu totul adunat aci, la chelia 
hipnotică şi la excursia muştei. 

Un îndemn rău, absurd şi bolnav, pe care îl cu-noaşte şi de 
altă dată, a pus stăpânire pe el. Dacă ce-lălalt nu simte, 
trebuie să alunge el musca, fiindcă nu circulă numai pe bila 
luciu-trandafirie a necunoscutu-lui din faţă, ci îi pare că îl 
gâdilă cu mersul ei mărunt, aci, direct, pe meningea lui 
Grigore Stolnicu. 

Orchestra cânta scena câmpenească: cei doi păstori 
dialogând din cornul englez şi oboi, în susurul arborilor 
legănaţi de vânt. 

Grigore Stolnicu începu să sufle şi el, uşor, printre buze, 
aplecându-se şi slobozind asupra dezerticului peisagiu lipsit 
de vegetaţie din chelia domnului o boare abia simțită, ca un 
austru primăvăratec. 

Musca, alarmată de acest anormal fenomen atmosferic, se 
opri, cercetând parcă să vadă dacă nu e o simplă părere. Îşi 
şterse cu două labe mustăţile invizibile. Înaintă câţiva paşi, 
să constate dacă vântul e de caracter general sau numai 
local. Se ridică în zbor planat, să verifice până la ce înălţime 
au putere curenţii, şi ateriză imediat, lămurindu-se că are 
de-a face numai cu un fenomen parţial. 

Celii şi başii orchestrei anunțau apariţia iubitei în mintea 
îndrăgostitului. Inima i s-a oprit. O presimţire dureroasă i-a 
sfredelit gândul: „Dacă iubita îl înşală?” Şi totul deveni 
furtunos şi patetic în strigătul instrumentelor. 

Grigore Stolnicu îşi înteţi şi el suflarea, care transformă 
austrul în început vijelios de crivăţ, păstrând în acelaşi timp 
aerul cel mai nepăsător din lume, cu ochii întredeschişi şi 


cu totul absorbit la melodia păstorului, rămasă acum să 
suspine singură, fără răspuns. 

Domnul chel din faţă se mişcă strângând gulerul hainei 
mai înalt, pe ceafă. Desigur, protesta lăuntric împotriva 
acestui Ateneu atât de prost gospodărit, încât lasă curentul 
uşilor deschise să nenorocească lumea năduşită. 

Musca fixase, în sfârşit, un punct care-i părea, din cine ştie 
ce tainică pricină, demn de o deosebită atenţie. 

Sonda cu trompa, pipăind terenul intact, cum fac 
căutătorii de izvoare, cu varga, când descoperă după 
magnetismul planetei şuvoaiele subterane de apă. Poate 
căuta porii nevăzuţi, pe unde broboneşte sudoarea. 

Făcea câţiva paşi de-a-ndărătelea, descria un cerc, se 
înălța plutind suspendată să privească terenul din ansamblu 
şi revenea încăpăţânată să ciocănească în acelaşi şi acelaşi 
punct. 

Posesorul cheliei asculta cu absorbită luare-aminte de 
pătimaş meloman. Câteodată numai mişca toată chelia pe 
osul craniului, ca o perucă de boscar trasă cu o invizibilă 
sfoară. Musca nu simţea, cum nu simt pământenii mişcările 
de rotaţie şi de translație ale planetei. Tenace, ciocânea 
înainte. 

Grigore Stolnicu îşi şterse un rând de sudori. 

Căută cu deznădejde să gândească la altceva, impunându- 
şi să ignore existenţa muştei şi existenţa cheliei. Se uită în 
plafonul roşu şi circular, înflorit cu greoaie ornamente, ca 
sala de sudaţie a unei băi turceşti. Numără becurile, făcând 
proba numărătorii de la dreapta la stânga şi invers. Citi cu 
luare-aminte data de dea-supra scenei: 1888, calculând 
vârsta Ateneului; citi inscripţiile, rememorând artele şi 
ştiinţele umane: Fizica, Matematica, Geografia, Muzica, 
Pictura, Literile... 

Cu ochii închişi căută să-şi imagineze cum ar înţelege el 
episoadele zugrăvite în locul rezervat pentru Marea frescă; 
începând cu moartea lui Decebal la Sarmizegetusa şi 
sfârşind cu apoteoza încoronării, la Albalulia. Pe urmă îşi 


recapitulă toate clădirile cu dom circular, după al căror chip 
şi asemănare a fost clădit Ateneul: Panteonul lui Agrippa, 
Castel Sant-Angelo, Mausoleul lui 'Teodoric cel Mare, 
Biserica Sfânta Constanţa din Roma. 

Cugetul îi rătăcea în cele mai depărtate şi diverse domenii: 
adânc în timp şi departe, la capătul lumei, în spaţiu; dar 
ochii reveneau încăpățânat la musca drăceşte danţându-i 
sub privire, iar îndemnul rău şi tiranic îl împingea să 
încerce cele mai nevrednice mijloace pentru a o alunga să- 
şi caute altă chelie în sala, slavă Domnului, populată cu 
îndestule chelii, cu a dirijorului în frunte. 

Marche au supplice - allegreto nori troppo - intona acum 
orchestra. Artistul visează că şi-a omorât iubita. E osândit la 
moarte şi e târât la locul execuţiei. 

Paşi mărunți, ca ai mugştei, însoțesc convoiul. 

Explozia bruscă a instrumentelor, retezând fluidul suspin 
de clarinet, evocă ultimul gând al iubitei, brutal întrerupt 
de cuțitul execuţiei. Neaşteptat, cu o şiretenie lipsită de 
premeditare, Grigore Stolnicu se prefăcu că strănută. 
Musca zbură o singură clipă, târâtă de intemperia erupției, 
şi reveni, cu promptitudinea unei santinele care nu-şi 
părăseşte postul până la moarte. 

Domnul absorbit nici nu luă seamă la aceste peripeții. 
Grigore Stolnicu îşi aminti o scurtă şi amară povestire a lui 
Cehov, unde un copist e dat afară din slujbă şi moare, 
fiindcă a strănutat într-o seară, ireverenţios, la un 
spectacol, în spatele unui personagiu important. 

Se acăţă de această nădejde, silindu-se să-şi aducă aminte 
unde a citit istoria, când, cum era cartea şi cum se numeau 
personagiile... Mintea îi refuză orice lumină, într-un negru 
neant. Ochii reveneau fascinaţi la obsedanta insectă, care 
trăgea pe globul de fildeş roz nevăzute meridiane, 
transversale paralele şi poate liniile unor himerice curse de 
pacheboturi, cum se văd punctate drumurile 
transatlanticelor pe sferele pământeşti din vitrina 
companiilor de navigaţie. 


Întoarse capul, să-şi distreze privirea la alte epi-soade mai 
puţin obsedante din sală. 

Văzu loja în care se afla femeia în haină verde, ascultând 
cu bărbia în pumn şi cu ochi angelici; la spatele ei, Gicu, 
tipul tare; alături, consilierul cu barbă celebră, 
dezmierdându-şi gânditor somptuoasa podoabă virilă. Vru 
să reconstituie romanul sau drama, sau comedia acestui 
întreit grup conjugal: ochii se întoarseră alarmaţi la dansul 
muştei pe chelie, ca şi cum s-ar fi îngrijorat ca nu cumva să 
sfârşească înainte de a prinde de veste. 

Oftând, se aşternu încruntat, cu toată încordarea voinţei, 
să asculte... Visul unei nopţi de Sabat, cânta de astă dată 
orchestra. Artistul se crede într-o horă de strigoi, înconjurat 
de năluci înfiorătoare şi de hidoşi monştri, adunaţi să 
dănţuiască la înmormântarea lui. Instrumentele se 
întreceau în bizare sunete stridente: la ţipete îndepărtate 
răspund alte ţipete de aproape. Grigore Stolnicul îşi alese 
din toată estrada un personagiu şi un instrument, care să-i 
ţintuiască luareaaminte bolnavă, substituindu-se infamei 
gâze şi hipnoticei chelii. 

O clipă crezu că a găsit. 

În stânga şi în fundul scenei, contrabasul îi apăru demn de 
toată atenţiunea. 

Îl ţinea înşfăcat de gât un personagiu înalt, grav şi cu 
barbă, mândru de instrument şi mândru de rolul său. Când 
nu cânta, părea tot atât de fălos ca un australian din 
ţinuturile hiperboreene, pozând înaintea unui aparat 
fotografic alături de un instrument bizar şi monstruos, 
poate capcană de vânătoare, poate instrument muzical, 
poate cutie misterioasă de vrăji, poate unealtă de supliciu, 
poate sicriu, poate un idol... 

Deodată se apropia un pas. Strângea mai zdravăn gâtui 
cutiei sonore de lemn, s-o asfixieze. Trăgea cu arcuşul 
câteva mârâituri joase, ca o borboroseală de înecat, reteza 
un sunet, înăbuşindu-l pe strună, şi imediat, după ce 
sfârşea, rezemat într-un picior, în neclintire de statuie, 


privea triumfător sala, cu o superbie demnă de un mai nobil 
rol. 

Ochii iui Grigore Stolnicu însă, reci la acest vesel şi 
atrăgător spectacol, se întorceau irezistibil la muscă şi la 
chelie. 

Strigoii dănţuiau urlând mai desfrânat. lubita apare la 
orgia valpurgică şi e întâmpinată cu chiote dezmă-ţate: 
melodia ei suavă şi-a pierdut noblețea austeră, e acum un 
joc trivial şi grotesc. Toată orchestra pare molipsită de 
frenezia rea şi deşănţată, toate instrumentele urlă şi 
chicotesc infernal; iar musca de pe chelie, ca şi cum ar 
întrupa în minuscula ei făptură tot clocotul acesta 
nebunesc, sare, horeşte, se învârte, ţupăie şi bate din 
pinteni pe luciul sticlos. 

Grigore Stolnicu simte un gând stupid invadându-l. Să 
ridice palma uşor, uite aşa, uşor, şi plisc! Să turtească 
musca jucăuşă, curmându-i bezmeticul sabat... 

Îşi şterse fruntea, cu batista mototolită de sudoare. Ca din 
greşeală, cercă un vicleşug: mişcându-se din loc, atinse cu 
programul chelia, alungând musca o clipă şi cerându-şi 
politicos iertare. 

Domnul se răsuci pe jumătate, plescăind un „[i-ţi” 
impacientat. Tânărul vecin, cu obrazul punctat de coşuri, îl 
privi curios şi nedumerit. Gulerul lui Grigore Stolnicu 
deveni leoarcă de năduşeală, să-l stoarcă. 

Ştia acum că nu va mai scăpa decât fugind. Îşi încleştă 
amândouă mâinile de braţele fotoliului, cu ochii lărgiţi la 
sabatul mugştei, cu toată voinţa deznădăjduit încordată, să 
nu dea ascultare îndemnului perfid: „Uite aşa! Uşor, ridic 
palma uşor de tot, uşurel, şi pe urmă, fulgerător: plişchi!” 

Nebuneasca orgie a orchestrei şi năucul dans al muştei 
atingeau acum paroxismul. În stridenta întrecere de chiote 
se amestecau dangăte funebre de clopot, parodia de Dies 
irae se împletea cu hora de strigoi, toate alămurile, 
coardele, tobele, talgerile, dezlănţuite, umpleau sala de 


toate răcnetele iadului şi se concentrau în măruntul joc pe 
loc al gâzei demonice. 

În ignoranţa sa totală întru cele ale muzicei, Grigore 
Stolnicu nu ştia când se va sfârşi Simfonia..., să-i sfârşească 
şi lui supliciul. Încă zece minute? Cinci? O! De-ar rezista să 
nu ridice palma uşor, uite aşa, uşoruşurel, şi repede, plişchi! 
Să curme chindia muştei! 

Nu aşteptă nici zece minute, nici cinci. Cu înfăţişare 
suferindă şi neţinând seamă de toate ţâstâiturile 
scandalizate, îşi făcu loc, ridicând tot şirul publicului din 
bancă, şi o zbughi spre ieşire, la aer şi la libertate. 

III. 

CHORAL. 

Cu mâna rezemată de perete, încălţându-şi galoşii la 
garderobă, simţi cum îl scutură frigul culoarelor glaciale 
prin cămaşa ud lipită de trup. 

Nu aşteptă restul, lăsând mărinimos bancnota întreagă, şi 
călcă duşmănos, cu gulerul blănii ridicat, pe scări, în 
noaptea rece şi pură. 

Ningea. 

Cea dintâi ninsoare din acest an. Când intrase în sală, abia 
fulguiau câteva steluțe singuratice şi timide. Acum se 
aşternuse pe iarnă deplină. 

Sub picioare, zăpada se strivea moale şi mătăsoasă. În 
vitrinele luminate, fulgii jucau festiv, ca o ninsoare 
artificială, de teatru. 

Femeile înfăşurate în blănuri scumpe şi calde chicoteau 
sonor, întinzând mâinile smulse din mănuşi să culeagă 
stelele cristaline şi albe, îşi ofereau obrajii să simtă 
acăţându-se fulgii în gene, vorbeau vesel şi bucuros, cum 
fac totdeauna orăşenii la prima ninsoare. 

Grigore Stolnicu păşea în această generală îmbucurare, a 
firii şi a oamenilor, încruntat şi deznădăjduit. 

EI ştia ce însemnase aceasta, iar sufletul îi era amar. 

Porni spre Şosea. Mişcare! Îi trebuia mişcare. Şi, grăbind 
paşii, fugea de el. 


LIA 


„A treia oară! Aceasta mi se întâmplă a treia oară!” gemu, 
scuturat de frigul care-i îngheţa cămaşa udă, sub blană. 

Într-adevăr, aceasta i se întâmplă a treia oară, în doi ani. 

Ceva necunoscut, insinuant, rău şi inexplicabil, se strecura 
în viaţa lui simplă, rectilinie şi lipsită până atunci de orice 
mister şi orice surprize. 

Era om tare, stăpân pe el, măsurat în fiecare act, când o 
imperceptibilă sminteală a mecanismului precis îl alarma 
acum pentru a treia oară, făcându-l să se aplece cu spaimă 
deasupra unei genune, atras afund, irezistibil. Nu se 
recunoştea. Nu-şi explica. El, care îşi explică totul şi nu 
întâmpinase în viaţă-i nici o turburare şi nici un obstacol. 

Căci era un rar şi mândru exemplar omenesc Gri-gore 
Stolnicu, „acest fiu al operei sale, glorie a învăţământului şi 
ştiinţei româneşti”, cum îl numea cu drept cuvânt un anuar 
universitar sub fotografia în ţapănă ţinută de gală, cu tot 
şiragul de decoraţii făcând zaimf multicolor deasupra inimei 
lui uscate şi reci, de cărturar. 

Totul fusese socotit în existenţa aceasta: totul prevenea, 
înlăturând cu ani înainte cea mai neînsemnată stavilă care i- 
ar fi întârziat înălţarea metodică. Grigore lonescu- 
Stolniceni fusese semnătura lui de student sârguincios sub 
primele articole de filologie, Grigore lonescu-Stolnicu 
devenise semnătura mai târziu, în anii doctoratului, ca pe 
urmă să se prefacă în Grigore Ion Stolnicu şi, în sfârşit, în 
decretul catedrei definitive să rămână Grigore Stolnicu, 
simplu, spre a se deosebi pentru totdeauna de liota 
loneştilor anonimi, mediocri şi obscuri, din această ţară 
abundând în prea mulţi loneşti. 

Dar chiar numai banal şi comun Grigore Ionescu de-ar fi 
rămas, şi tot s-ar fi aflat astăzi înaintea tuturor, 
distanţându-i de-o poştă, într-o carieră care i-ar fi înnobilat 
numele, cum a onorat universitatea şi şti-inţa românească. 
Studiile lui sunt citate în cursurile savanților; prelegerile lui 
sunt populate întotdeauna până la ultimul loc din 
amfiteatru; autoritatea lui a crescut în fiecare an, şi 


deodată, neaşteptat, în calea deschizându-se neted întinsă 
până la sfârşitul vieţii şi carierei, firul acesta subţire şi roşu, 
care-i joacă nălu-ciri pe dinaintea ochilor şi îl atrage în cele 
mai bezmetice ispite... 

IV. 

RONDO CAPRICIOSO. 

Întâia oară a fost acum doi ani când Grigore Stolnicu s-a 
mutat în casa cea nouă, încăpătoare şi monumentală, ca să 
corespundă înaltei situaţii. 

Tot atunci îşi primenise şi mobila salonului. 

Era o mobilă minunată, sobră, într-un stil unitar şi sever, 
cum comandase după îndelungă chibzuială din catalogul 
Expoziţiei decorative, din acel an, la Paris. Alesese în cea 
mai bună înţelegere cu nevasta: amândoi aveau drept să se 
simtă deopotrivă de orgo-lioşi că atât de repede şi de iscusit 
ştiuseră să se acomodeze cu ritmul veacului, în vreme ce la 
ceilalţi co-legi de facultate interiorul caselor dovedeşte o 
jalnică lipsă de gust şi o atât de sărăcăcioasă şi mucegăită 
fantezie. Ca la decan, bunăoară, unde camera de primire e 
mai urâcioasă decât o cancelarie de arendaş. 

Iar în mijlocul acestei desăvârşite înţelegeri, când totul era 
orânduit, nemotivat, Amelia, cu toate discu-ţiile şi 
argumentele lui, se încăpăţinase să păstreze oglinda 
venețiană, moştenită de la bunici. 

E drept, una din cele mai frumoase oglinzi venețiene care 
au ieşit vreodată din fabrica de la Murano. Uriaşă, ornată 
cu împletituri străvezii de sticlă şi cu albastre, verzi şi 
purpurii caboşoane, împodobită cu trei mănunchiuri de 
sfeşnic de câte trei braţe fiecare, dar cu desăvârşire 
nelalocul ei, în armonia strictă şi simplu geometrică a 
salonului. 

Discuţia s-a înveninat până la cele mai grele cuvinte şi 
imputări. Cea dintâi, în zece ani. Îl surprindea mai cu seamă 
încăpăţinarea ne justificată, orbească şi neclintită a Ameliei, 
îndeobşte docilă şi cu temperament de moluscă. 


Trei zile nu şi-au vorbit, aşezându-se muţi şi ostili, unul în 
faţa altuia, la masă, ocolindu-şi privirile, adresându-se prin 
intermediul slugilor: „Întreabă pe domnul dacă serveşte 
cafea!” „Vezi dacă coniţa iese astăzi în oraş!” 

Dar la sfârşit, tot voinţa femeii a biruit. 

Oglinda a rămas, pretențioasă, şi întortocheată, să anuleze 
stilul net şi atât de modern al salonului de primire, tronând 
în mijlocul peretelui, demodată, agresivă şi ridicolă. 

Grigore Stolnicu evita să mai intre în salon, îi părea că 
oglinda rânjeşte, făcându-i în ciudă, şi că tustrele sfeşnicele 
de sticlă, cu ale lor câte trei braţe, încep crăceşte să-i dea 
cu tifla. 

Se silea să n-o vadă când trecea din întâmplare. Se aşeza 
cu spatele când primea mosafiri, să n-o aibă sub privire. 
Dar abia păşea pragul şi nu-şi mai putea desprinde ochii; 
iar când stătea cu spatele la dânsa, avea impresia că-l 
strâmbă pe dindos, că-i deformează fie-care gest, că-i 
parodiază solemnitatea profesorală, tăindu-i toată pofta de 
vorbă şi silindu-l să ia o înfăţişare atât de preocupată, încât 
mosafirii se ridicau să plece, crezând că-l rețin de la cine 
ştie ce grabnice afaceri sau că e abătut, din cine ştie ce 
neplăceri. 

Până când, într-o după-amiază, la birou, în mijlocul 
lucrului, prezenţa oglinzii în încăperea de alături i s-a părut 
deodată atât de monstruoasă şi de imposibilă, că n-a 
rezistat îndemnului să meargă în prag şi s-o mai privească o 
dată. 

Era o mare linişte în toată casa. 

După-amiază deşartă de duminecă. 

Amelia lipsea; lipsea şi fata din casă. În tăcerea nefirească, 
oglinda se lăfăia arogantă pe întreg jumătatele de perete, 
iar cele trei sfeşnice cu câte trei braţe îi trimiteau de trei 
ori câte trei tifle neruşinate. 

Ca şi adineaori, fruntea i s-a scăldat în sudoare, înaintea 
ochilor jucau numai cele trei sfeşnice de sticlă răsucită, 
gesticulând scălâmbăiat. 


S-a întors şi a luat bastonul din antret, s-a apropiat ocolit 
ca la pândă şi, cu sete, a lovit de două ori, în plin, drept în 
mijlocul lacului imobil de lumină. 

La întâia lovitură, oglinda a rezistat. Era doar de cel mai 
durabil şi mai garantat cristal! Dar la a doua izbitură, o stea 
neagră şi uriaşă a plesnit raze inegale de la mijloc spre 
lături, şi o ţandără i-a zburat la picioare. 

Liniştit şi eliberat de tortură, a închis uşa, a pus bastonul 
la un loc şi a lucrat cu spor, până ce s-a făcut întuneric în 
birou. Pe urmă a ieşit la plimbare; era, ca niciodată, bine 
dispus; s-a trezit fredonând, el, care n-avusese niciodată 
ureche muzicală şi nu izbutise să înveţe până la sfârşit o cât 
de banală arie. 

Când s-a întors acasă, scandalul era în toi. Toată vina 
cădea, fireşte, pe fata din casă, care făcuse dimineaţa 
curăţenie. Desigur, scăpase peria de măturat păianjenii ori 
altceva. 

Nici o clipă, Amelia nu şi-a închipuit că adevăratul vinovat 
s-ar putea să fie el, care fuma, atât de calm şi tăcut, ţigarea, 
Nici atunci când, după ce-a sfârşit de plâns, cu ochii roşii, i- 
a spus cu mustrare: 

— Ei, acum, Grigorel, eşti satisfăcut. Ai scăpat de oglinda 
care-ţi stătea pe suflet! 

Nu ştia, Amelia, cât de adevărat vorbise! 

Pe fata din casă au dat-o afară. Mai ales că în 
dezvinovăţirile ei deznădăjduite, năpăstuita, epuizând toate 
argumentele, ajunsese la ameninţări neobrăzate şi fără 
sens. 

V, 

ANDANTE, MA NON TROPPO. 

A doua oară a fost întâmplarea cu telefonul. 

Tot atât de absurdă şi înfigându-se tot atât de neaşteptat, 
să-l tortureze până ce şi-a găsit singur eliberare. 

Lua masa la un restaurant cu un fost coleg de şcoală, 
acum inginer, pe undeva, pe Valea Prahovei. Inginerul nu 
era singur; îşi adusese încă trei confraţi, prieteni, mai 


tineri. Trei indivizi din neamul vorbăreţ şi zeflemist, pe care 
el nu s-a învăţat încă să-i sufere. 

Unul, cu deosebire, îi zgâriase nervii cu hohotul izbucnind 
chicotit, ca un copil care se gâdilă. Era roşcat, cu pistrui şi 
cu nasul în sus, adulmecând parcă aerul să vadă de unde ar 
putea culege un motiv de giumbuşlucuri. 

Imita foştii profesori, directorul societăţii petrolifere unde 
lucra, actorii şi diferite personagii politice. Le strtâmba 
glasul şi le parodia gesturile. Ceilalţi făceau un haz 
nemaipomenit şi păreau mândri grozav de un asemenea 
camarad. 

Când tăcea, se întreceau să-i aducă aminte: 

— Matache, te rog... Lai uitat pe lohn Brambury, când 
vine în inspecţie. 

Matache îşi punea ochelarii pe vârful nasului, pufăia 
nemulţumit în dreapta şi în stânga, pe nări, vorbea răs-tit, 
gutural, sacadat, ca lohn Brambury, în inspecţie. 

Pe urmă, către sfârşitul mesei, încălziţi de vin, începuseră 
să povestească diferite farse, cu mai mult ori mai puţin duh, 
din anii de politehnică. El asculta distrat şi oarecum 
dispreţuitor. 

De altfel, era sigur că îndată ce se vor despărţi, spre 
înveselirea amicilor, Matache are să-l imite, cum stă sever, 
cum mănâncă şi cum tace, cum ţine furculiţa şi cum deşartă 
paharul. Dar puţin îi păsa. 

În aceste amintiri din juneţea şcolară, tot Matache, cel 
roşu şi pistruiat, juca rolul de căpetenie. El iscodise toate şi 
tot el le povestea, cu o modestie inocentă, din care scotea 
cele mai irezistibile efecte de râs. 

Camarazii îi dădeau ghes când părea că a sărit un capitol 
din repertoriu. 

— Dar aia, Matache?... Aia cu telefonul? E formidabilă. Zi- 
o tu... 

— Teroarea telefonului...”? E bună! Recunoscu cu 
modestie Matache. Aia spun şi eu c-a fost bună. 

Şi povesti „leroarea telefonului”. 


Era o născocire prostească şi de-o scandaloasă lipsă de 
gust. 

Alegeau din cartea de telefon un personagiu; de obicei, 
unul antipatic, grav şi cât mai ocupat. Avocaţi, medici 
celebri, oameni politici. 

Chemau numărul. Dacă la telefon răspundea servitoarea 
ori secretarul, rugau politicos să se prezinte chiar victima la 
receptor, fiindcă aveau o comunicare personală. Pe urmă, 
când glasul întreba cu nevinovăție, după o scurtă 
introducere, se năpusteau cu o ploaie de cuvinte injurioase, 
frânturi de versuri, nume înşirate incoherent, ca un 
monolog absurd de nebun. 

Până când victima trântea telefonul. 

A doua zi începea altul, din altă parte, chemând 
întotdeauna acelaşi număr. 

În mijlocul mesei, la restaurant şi la cafenea, unul din cei 
trei se ridica amintindu-şi că şi-au cam neglijat în ziua 
aceea victima; dădea fuga la cabina telefonică, îşi debita 
monologul şi se întorcea pe urmă să-şi vadă liniştit de 
treburi. 

Teroarea aceasta scosese din sărite câţiva nenorociţi. Cu 
deosebire un dentist, faimos pe vremuri. 

Îl chemau: „Alo! D-rul Fuchs? Domnule doctor, v-aş ruga 
dacă aveţi cinci minute... Alo? Ascultaţi...?” 

Omul asculta atent, crezând că are de-a face cu un client 
care cere o oră de consultaţie. 

Şi atunci începea monologul dobitocesc, înşirând tot soiul 
de nerozii, cum Matache improviză o mustră: „Cinci căţei 
de usturoi turbaţi m-au muşcat aseară de măseaua de 
minte, însă Ghiţă Berbecu a fugit pe sârma de telefon 
strigând: „Săriţi, oameni buni, că briciului meu i-a crescut 
barbă! Dar ce barbă-bărbărie, care stă în colivie, pe o 
stâncă neagră, într-un vechi castel, te-am aşteptat, tu însă 
nu-uuu, tu însă nuu-uu...!,,, 

Toate rostite volubil, ca să nu îngăduie nici o întrerupere. 
Celălalt trântea telefonul, înjurând. Şi îşi înjura acum şi 


clienţii cei adevăraţi, care-l chemau fără nici o intenţie 
şugubaţă, fiindcă bietul dentist era sigur că toată 
introducerea nu era decât un vicleşug perfid al misterioşilor 
conspiratori, ca să-l reţină cu pâlnia în ureche până începe 
ţicnită lor persecuție. 

Lumea scornise că dentistul a înnebunit; clienţii au început 
să-l părăsească; nenorocitul slăbise, nu-şi mai rădea barba, 
îi tremurau mâinele; când auzea clopoţelul telefonului, 
strângea pumnii, amenințând şi spumegând. 

Aceste toate le povestea Matache, cel roşu şi pistruiat, cu 
o ipocrită şi neruşinată modestie, spre înveselirea celorlalţi 
doi comparşi, strâmbându-se de râs, ştergându-şi lacrimile 
şi exclamând... 

— Teribil Matache ăsta!... Unic. Zi, Matache, cum făcea 
doctorul Fuchs când îl chema vreo clientă adevărată la 
telefon? 

Matache, rotunjind din pumn o pâlnie imaginară de 
telefon, se oţăra ca doctorul Fuchs, înjurând şi stropşindu- 
se cu cele mai comice schime. 

Grigore Stolnicu ascultase cu scârbă, cum ascultase 
adineaori cei doi vecini flecari de bancă. La masa de alături, 
un individ mânca hulpav şi clefăind o coşcogea porţie de 
varză. Mirosul gras şi sleit de varză îi mărise dezgustul 
acelei seri pierdute în atât de nefolositoare şi trivială 
companie. 

Până a doua zi uitase. 

Pe fostul coleg nu l-a mai întâlnit niciodată. 

Dar după o lună, într-o dimineaţă, când lucra la birou şi 
orânduia o cutie de fişe, deodată, fără pricină, s-a simţit 
neliniştit şi a ridicat ochii. Telefonul îi atră-gea privirea, 
parcă atunci îi observa întâia oară pre-zenţa. 

Telefonul şi amintirea neobrăzatei născociri. 

Prin fereastra deschisă, de la subsolul casei din faţă, 
năvălea un miros triumfal de varză prăjită. Un miros care 
trebuie să fi inundat toată strada, tot cartierul, jumătate de 
oraş. 


A închis fereastra, a vrut să lucreze înainte şi n-a mai fost 
în stare. S-a mutat în altă cameră, să citească. A revenit. 
Mirosul verzei stăruia, cum stăruia şi gândul nebunesc şi 
rău: „Ce-ar fi dacă şi el?... Ce absurd! El, om serios, 
profesor universitar, savantul cu reputaţia trecută de 
frontieră...!” 

A ieşit din casă. S-a plimbat. După-amiază, la cursuri, era 
indispus. A vorbit de mântuială, fără convingere, preocupat. 
Seara, când s-a aşezat înaintea biroului, telefonul i-a țintuit 
din nou privirea, imperios... A întins mâna, a retras-o 
îndărăt, ca un om cinstit care luptă întâia dată cu ispita 
furtului. O săptămână a rezistat. 

Până când, ca să se elibereze, a deschis cartea telefonică şi 
a ales un număr. A chemat politicos, dar emoţionat, cum nu 
fusese în viaţă vreodată. I-a răspuns un glas amabil: 

— Da! Aci! Ce poftiţi, vă rog? 

Grigore Stolnicu nu avea pregătirea, experienţa şi 
imaginaţia celor trei inchizitori ai „teroarei telefonice”. De 
aceea, în primul moment, luat din scurt, n-a ştiut ce să 
spună şi s-a bâlbâit. 

Pe urmă, repede, într-o subită inspiraţie, şi-a arun-cat 
ochii pe manualul care se afla deschis în faţă şi a citit pe 
nerăsuflate un aliniat: „ROM. Urdă, cum se vede din 
termenii romanici şi din senzurile de zer, jintiţă, cu care a 
pătruns în unele limbi slave, duce la un prototip în sensul 
primitiv de materie zeroasă... Derivatul ar corespunde ca 
sens lui seraceum. Din punct de vedere formal, trebuie să 
vedem sau un schimb de sufix, cu laT. Idus, întrucât în lar. 
Vulg. Nu ar exista ceva analog, sau şi cu păstrarea sufixului 
grecesc, dar cu schimbare de accent...” 

— Ce voiţi, domnule? Ce înseamnă? Îşi pierdu răbdarea 
necunoscutul din celălalt capăt al sârmei. Aţi greşit, aci e 
numărul... 

Receptorul ţăcăni, trântit de o mână enervată la capătul 
firului, şi Grigore Stolnicu rămase cu pâlnia de ebonită 
sfârâind în urechi, ca o tavă de varză călită la foc. 


Dar nu mai voia nimic, nici nu greşise numărul. 

Se răcorise de chinuitoarea prigoană. Însă cu ce umilitor 
şi dezgustător preţ! 

A doua zia trecut prin faţa casei cu adresa din car-tea 
telefonică. A aşteptat, pândind ca un poliţist stângaci, până 
ce a ieşit un domn bătrân, mic la statură, îngrijit îmbrăcat, 
miop şi purtând umbrelă neagră, subsuoară. Mergea 
mărunt pe lângă ziduri. Se opri să se uite cu dezaprobare la 
doi copii care întărâtau un câine-lup printre zăbrele. La 
colţul străzii strecură discret o pomană orbului cu ochii de 
albuş coagulat. 

Ghici astfel, fără să-l cunoască şi fără să afle de la nimeni, 
după simpla înfăţişare, că trebuie să fie un moşnegel 
simpatic, politicos şi de treabă. Un rentier ori un pensionar, 
care face bucuria nepoților aducându-le cadouri în 
buzunarul pardesiului sau care îşi va lăsa averea unei 
instituţii filantropice. 

Aceasta era „victima lui”, şi fu încă mai umilit de 
concretizarea acestei nevinovate victime. 

Dar a lucrat după aceea cu spor. În toamnă a tipărit al 
doilea şi ultimul tom din studiul său capital: Verbele 
derivate cu sufixul în „inire” şi postverbalele lor. După care 
a fost ales, cu unanim entuziasm, membru al Academiei. 

De atunci, nimic nu-i mai zdruncinase existenţa cuminte, 
orânduită, sârguincioasă şi respectabilă. Tre-cea prin salon 
fără nici o tresărire. 

Peretele văduv de oglinda venețiană, urcată în pod, nu-i 
aducea nici o mustrare. Telefonul nu-l ispitea cu nici o 
nebunească iscodire. 

Totul era tihnit, ca în viaţa prosperă şi fericită a unei ţări 
fără istorie. Şi crac! Întâmplarea din astăseară. Nu mai are 
nici o îndoială că, dacă mai întârzia un singur minut, nu şi- 
ar fi putut stăpâni pornirea să ridice palma uşor, uite aşa, 
uşurel, şi plisc...! 

VI. 

SIMFONIA DOMESTICA. 


Grigore Stolnicu simţea încă în palma făcută pumn în 
fundul buzunarului furnicarea îndemnului rău. 

Îşi descheie blana şi abia acum îşi dădu seamă unde se 
află. 

Ajunsese aproape de capătul Şoselei, dincolo de Arcul de 
Triumf. Ninsoarea era aci de-o puritate mai nepământeană. 
Teii întindeau braţe albe, de uriaşi madrepori cristalizaţi. 
Maşini singuratice săgetau mute pe şoseaua capitonată. În 
evantaliul de lumină cretoasă al farurilor, fulgii se 
învolburau potopind nesfârşit. 

Şi totul era alb, alb, alb. 

Nefiresc de odihnitor, pur şi alb. 

Altădată, această primă ninsoare îl smulgea şi pe dânsul 
din gravitatea de totdeauna. Acum rătăcea ca un tâlhar, 
fără adăpost, urmărit de toate poliţiile din lume şi halucinat 
de înfiorătoarele remuşcări ale cugetului. 

Îşi scoase pălăria, lăsându-şi fruntea rece sărutată de 
fulgi. Câţiva cristali i se topiră răcoros pe obraz, pe gene, în 
mustăţi. Avu senzaţia de copil, când fugea din casă, să 
strângă în pumn cea dintâi granată de omăt. Această 
amintire a vârstei fără de grijă îi aduse un început de 
liniştire. „Am să văd zilele acestea un medic”, îşi spuse şi 
îndată cântări în minte calităţile specialiştilor pe care ar 
putea să-i consulte, hotărându-se pentru cel mai ilustru. 

Căută un taximetru, să-l ducă acasă. Niciunul nu era liber. 
Claxoanele îşi răspundeau sonore şi bucu-roase în cernerea 
albă. În dosul geamurilor luminate, pasagerii priveau 
aplecaţi la spectacolul înviorător de afară. Se urcă în 
tramvaiul de la Bufet. 

Un tramvai nou, proaspăt vopsit, mirosind a ulei şi purtând 
pe geamuri placarde colorate de reclame: un automobil pe 
un vârf de munte cu şoseaua în serpentină; o spălătoreasă 
care întrebuinţează un săpun faimos, încât surâde încântată 
ca şi cum cu acest săpun îndeletnicirea de spălătoreasă ar fi 
devenit magic cea mai graţioasă meserie din lume; tocuri 
de cauciuc; „Fii frumoasă prin săpunul Elida”. Tramvaiul 


era gol; numai conductorul, o bătrână ghemuită într-un şal 
negru, ascunzându-şi sub fustă picioarele în ghete 
bărbăteşti, uriaşe, cârpite şi ude, un copil cu nasul roşu, cât 
un sfârc, şi o muscă, da, o muscă, o a doua muscă, abia mai 
supraviețuind acestui început de iarnă, amorţită, abia 
mişcând muribundă aripile. Grigore Stolnicu avea toată 
libertatea acum să-şi descarce neobservat înciudarea. Să 
ridice mâna încet, uşor, uşurel, şi plisc! 

Dar agonia muştei amorţite îl scârbi. Nu avea nici un haz. 
Nu prezintă nici un interes. 

Privi pe fereastră, afară, perindarea străzilor care, în 
vestmântul teatral şi alb, luau înfăţişări necunoscute şi 
ireale, de stranie capitală septentrională. Un timp fu 
departe de tot, aproape de cercul polar. În capitala 
scandinavă, unde la un congres de filologie trăise o 
săptămână unică, printre oamenii înfăşuraţi în blăni 
gigante, femei în pantaloni de sport, lunecând şerpuit pe 
schiurile paralele, sănii bizare, înguste şi înalte, apărând şi 
dispărând în argintia clinchetire a zurgălăi-lor, pini negri, 
scuturându-şi pale groase de zăpadă... Acolo, preşedintele 
congresului îi pomenise numele cu generoase elogii şi o 
gazetă îi publicase fotografia, numărându-l printre cei mai 
valoroşi savanţi ai Europei. 'Totul îl încântase şi tot fusese 
prilej de mulţumire. 

La staţia de tramvai cobori readus la realitate, ca un 
emigrant fraudulos debarcat la cel dintâi port, unde nu-i 
rămânea decât să se descurce singur. 

Acasă intră în vârful picioarelor, lipind uşa cu luareaminte, 
trecând mai întâi în camera fetiţei. 

Copila dormea în căruciorul-leagăn, cu mâinile grăsulii 
ridicate deasupra capului. Când se plecă să o sărute, zâmbi 
prin somn, dezvelind gingiile roze, fără dinţi. 

Doica, somnoroasă, se ridică într-un cot şi căzu la loc, 
toropită de căldura greoaie. 

Cum putea fi oare turburată atâta linişte, curmată această 
viaţă care-i încununa munca lui eroică, numai fiindcă-i 


mijeau din când în când nişte îndemnuri necugetate, 
absurde, dar, oricum, inofensive? 

„Mâine mă duc la medic!” hotări Grigore Stolnicu. 

Amelia nu dormea. Îl aştepta citind, cu lampa învelită în 
capuşon albastru la căpătâi. 

Îi depuse pe frunte sărutul conjugal: 

— A fost interesant concertul? Întrebă lăsând cartea pe 
piept şi privindu-l cu braţul răsfrânt sub cap. 

— Mnda!... Un program foarte variat... Răspunse fără 
entuziasm Grigore Stolnicu, începând să se dezbrace. 

Amelia zări blana aruncată pe scaun, înstelată de fulgii 
care se topeau. 

— Ninge? Ce bucuroasă sunt că ninge! Mâine o să ies 
numaidecât din casă. Îmi ajunge o săptămână!... 

De-o săptămână nu călcase pragul afară, deşertând tot 
soiul de sticle cu siropuri, elixire şi înghițind tot soiul de 
prafuri. Doctorul îi recomandase încă de anul trecut să 
petreacă iarna în Italia, dar au fost nevoiţi să renunţe. 

Nici Grigore Stolnicu nu putea lăsa cursurile; nici fetiţa de 
leagăn nu puteau s-o târască după dânşii. 

— Ţi-a fost mai bine? Vorbi Griigore Stolnicu, 
dezbumbiindu-şi bretelele şi venind să-i pună mâna pe 
frunte. Ţi-ţi! 'Iot ai febră! Constată nemulţumit, ca şi cum 
bolnava era de vină. 

— O! Foarte puţină... Se disculpă vinovata. Treizeci şi 
şapte şi două linii. Cu trei linii mai jos decât ieri. 

Amelia îşi dădu părul despletit de pe frunte; părul ei, care 
era bogat şi blond, de o culoare caldă şi grea, poate singura 
frumuseţe în făptura decolorată, anemică şi bolnăvicioasă. 
Avea poftă de vorbă după atâtea zile de schimnicie. 

— Am citit tocmai adineaori în Rampa! Spuse. S-a 
schimbat programul concertului. Acum îmi pare rău că n- 
am mers. De când voiam să mai aud încă o dată Simfonia 
fantastică! Ţi-a plăcut, Grigorel? 

Grigore Stolnicu se oţări amintindu-şi cum a ascul-tat el 
Simfonia fantastică. 


— Un fleac! O stupizenie! Decise cu severitate, 
descălţându-şi ghetele şi lepădându-le pe covor. 

— Cum o stupizenie, dragă Grigorel? Poate au cântat-o 
prost. N-a fost repetată îndestul? Se miră Amelia cu mare 
interes. 

Grigore Stolnicu nu ţinu să explice de ce nu i-a plăcut lui 
Simfonia fantastică. Se vâri în aşternut, se întoarse cu 
spatele la lumină şi, înfundându-şi capul în perne, închise 
ochii mormăind: 

— Scuză-mă, Amelie... Mă doare capul. Noapte bună! 

Femeia mai vru să spună ceva. Se răzgândi. Deschise 
cartea cu un oftat uşor şi reluă lectura întreruptă. 

VII. 

VARIATIONS SUR UN THCME ROCOCO. 

Doctorul depuse cartea de vizită pe călimară. Se ridică în 
picioare, să primească aşa cum se cuvine, cu toate 
onorurile, un client excepţional. 

Grigore Stolnicu fu mirat că un savant cu atâta faimă, un 
confrate întru celebritate, arată atât de puţin la trup: o 
adevărată stârpitură. 

— Luaţi loc! Îl pofti medicul, oferindu-i un fotoliu 
american, imens, elastic şi confortabil, ca un jâlţ de 
bancher. 

Apoi, ca să arate că nu-l socoate ca pe-un oricine, se aşeză 
şi el în faţă, scufundându-se în alt fotoliu, cum s-ar afla doi 
prieteni, în vizită. 

— Nu întreb cărui fapt îi datoresc plăcerea acestei vizite! 
Vorbi piţigăiat şi surâzând cu o dezagreabilă sclipire de 
ironie în ochii mici şi vii, care şi începuseră să-şi 
cântărească pacientul. Din nefericire, nimeni nu mă 
vizitează de plăcere. 

— Exact! Aprobă Grigore Stolnicu, privindu-l de sus în jos, 
căci rămânea înalt şi voinic chiar între braţele jâlţului care-i 
înghiţise. 

Şi povesti metodic, cu minuţiozitate de cărturar şi de 
profesor, toate întâmplările din ultima vreme, stăruind 


asupra celei de aseară. 

Medicul-pitic asculta cu acelaşi surâs de aprobare, dând 
din cap la fiecare episod, de s-ar fi spus că ştia dinainte tot 
ce trebuia să urmeze şi s-ar fi mirat grozav să se fi petrecut 
lucrurile altfel. 

Împreunase palmele, cum fac copiii la rugăciunea de 
seară. Dar se vedea îndată că nu pune nici o cucernicie în 
acest gest. Îşi juca degetele ascultând, împreunându-le şi 
despărţindu-le pe rând, privindu-şi unghiile şi suflând 
asupra lor, părând foarte preocupat numai de acest tip 
agasant, ca deodată, pe furiş, să arunce o uitătură piezişă şi 
muşcătoare, pe sub sprincene, povestitorului. 

Grigore Stolnicu observă că medicul are ochii mici, 
cenuşii, foarte mobili şi foarte apropiaţi de rădăcina nasului, 
ca ochii de maimuţă. 

Uitătura era neomenesc de crudă, scormonitoare şi 
vicleană. 

— Aveţi ultimul buletin de analiză? Întrebă brusc şi 
autoritar când Grigore Stolnicu sfârşi. 

— Ce buletin? Nu înţeleg. 

— Analiza sângelui. Orice om civilizat trebuie să-şi facă o 
dată pe an analiza sângelui şi a urinei! Declară sever 
medicul, stăpânindu-se încă să fie îndestul de politicos, 
fiindcă faţă de alţi clienţi, de rând, această observaţie era 
enunțată mai agresiv. 

Grigore Stolnicu mărturisi că nu s-a gândit niciodată să-şi 
facă asemenea analiză. A fost întotdeauna sănătos, nu s-a 
plâns de nimic, n-a stat în pat nici o singură zi de când era 
în şcoală. 

— Am un copil. O fetiţă. E sănătoasă şi robustă. 

— Aceasta nu înseamnă nimic! Hotări enigmatic medicul. 
Câţi ani are copila? 

— Abia a împlinit un an. Un an, două luni şi trei zile, ca să 
fiu exact. 

— Şi de câţi ani sunteţi însurat? 


— De doisprezece ani. E primul copil. Adevărat, un fruct 
cam târziu al căsniciei! Surâse, aproape scuzându-se, 
Grigore Stolnicu. 

Medicul ridică din sprincene, arătându-se cu totul 
satisfăcut că amănuntele clientului îi confirmă o părere 
dinainte făcută. 

— "Tocmai ceea ce spuneam! Pentru tată, existenţa unui 
copil şi sănătatea unui copil nu înseamnă nici un indiciu. 
Pentru mamă, e cu totul altceva... 

Grigore Stolnicu nu căută să pătrundă senzul enigmatic al 
acestor sentinţe. Aştepta îngrijorat continuarea 
interogatoriului. 

Medicul se uita în vârful degetelor, apropiindu-le de buze 
în gestul lor de rugăciune, şi întrebă, fără să ridice ochii: 

— De ce-au suferit şi de ce-au murit părinţii dumitale? 
Grigore Stolnicu afirmă că şi părinţii lui au fost sănătoşi, 
până la sfârşitul vieţii. Mama i-a murit la cincizeci de ani de 

pneumonie. Tatăl, mai târziu, acum doi ani. N-ar şti să 
spună exact de ce. Era bătrân, peste şaptezeci de ani. 
Niciodată, niciunul n-au dat semne de vreo curiozitate, de 
nervozitate. 

— Şi bunicii? Unchii? Sora şi fratele tatălui şi ma-mei? 
Ereditatea nu merge întotdeauna în linie directă. 

Grigore Stolnicu îşi aduse într-adevăr aminte că unchii şi 
mătuşile, atât de pe tată, cât şi de pe mamă, au arătat 
oarecare ciudăţenii, iar unii au dus o viaţă îndestul de 
dezordonată. O mătuşă a fugit la cincisprezece ani, fără 
urmă. Un unchi era alcoolic şi a murit în azil. Altă mătuşă a 
fost trei ani nebună: se dezbrăca în piele şi se arăta la 
fereastră, făcând gesturi obscene trecătorilor. Un unchi era 
orb din naştere. Şi unul a fost toată viaţa cam sărac cu 
duhul; n-a fost capabil să înveţe alfabetul... Niciodată nu s-a 
gândit că poate fi vreo legătură între aceşti oameni şi 
dânsul; cum nici nu şi-a dat socoteala că familia lui are un 
cazier atât de încărcat. De altfel, de familia lui s-a desprins 


de mic. Erau oameni modeşti. Neam de funcţionari. El s-a 
ridicat numai prin el. 

— Munciţi şi astăzi mult, nu este asa? Întrebă me-dicul, 
ridicându-se şi deschizând cu cheiţa un dulap, din care 
începu să scoată mai multe instrumente misterioase. 

— Evident! Cursurile. Studii în specialitatea mea. 
Comunicările la Academie. Am o carte sub tipar. Cinci-şase 
conferinţe pe an. Delegații, la diferite congrese... 

Piticul făcu un gest, copleşit, cu amândouă mâinile duse 
capac la urechi: ajunge! 

Îl invită să se dezbrace de haină. Să dea în jos bretelele. În 
cămaşe, Grigore Stolnicu îşi apăru sieşi deposedat de orice 
prestigiu. 

Medicul-pitic îl ciocăni şi îl ascultă, ridicându-se în vârful 
picioarelor, ca să ajungă la pieptul bolnavului, înalt, spătos 
şi voinic. Îi încinse mâna cu un aparat ca un ceasornic, 
înregistrându-i tensiunea arterială. Îl duse la fereastră, să-l 
privească la lumină în pupile. Îl rugă să se uite fix la mai 
multe obiecte, la o oglindă pe care o purta repede de colo- 
colo, să citească cifrele de pe nişte cartoane pe care le 
schimba cu viteză de preşti [di] gitator. Îl aşeză jos şi-l lovi 
cu un ciocănaş deasupra genunchiului, să-i verifice 
reflexele. 

Mic şi agil, trepăda învârtindu-se în jurul pacientu-lui, 
înălțându-se în vârful ghetelor care scârţâiau oribil, 
pipăindu-l, ca un copil neastâmpărat împrejurul unui 
elefant captiv şi docil. 

Grigore Stolnicu se supunea acestei expertize, cu un vag 
surâs de dispreţ. 

Îi părea nefiresc şi ridicol ca, dintre ei doi, cel bolnav să fie 
el, cel spătos, rumen şi cu pumni să dărâme un taur, iar 
leacul să i-l dicteze tocmai o asemenea stârpitură. 

Medicul îşi strânse toate uneltele în dulapul de sticlă, 
răsuci cheiţa şi o puse în buzunar. Îşi spălă mâinile la 
robinet, se uită cu atenţie în palmă şi suflă un praf nevăzut, 
ca o ultimă îndoială. 


Părea acum foarte voios. 

Crăcănat, cu pumnii înfundaţi în buzunările pantalonilor, 
se uită în sus, la Grigore Stolnicu, cum se uită excursioniştii 
la un turn celebru. 

— Şi aşa, câteodată, nu te surprinzi şi cu alte curiozităţi? 
Întrebă cu cel mai amabil aer din lume. Curiozităţi 
inofensive, dar inexplicabile pentru un om de mare cultură 
ca d-ta? De exemplu, să nu calci pragul cu piciorul stâng. 
Sau, înainte de a începe să lucrezi, să-ţi aşezi cărţile într-un 
anumiit fel. Să crezi că într-un rând de haine îţi merge mai 
bine decât în altul... Nu ţi se întâmplă să nu poţi dormi dacă 
nu ţi-ai întors perna o dată cu faţa în jos? Nu te surprind, 
bunăoară, fără nici un motiv, pe stradă, idei ciudate? 
Bunăoară, teama că un poliţist ar putea să te confunde eu 
un escroc faimos şi să te aresteze în plin public? Sau teama 
că ar putea să-ţi cadă firele de la tramvai în cap şi să te 
electrocuteze? Sau teama că acasă s-a întâmplat o 
nenorocire: un început de incendiu ori a căzut copila din 
leagăn? 

Foarte surprins de această demonică devinaţiune, Grigore 
Stolnicu mărturisi că i s-au întâmplat şi i se întâmplă 
asemenea curiozităţi. Se miră că nici el nu le-a dat vreo 
atenţie sistematică şi minuțioasă, cum îi stă în fire. Acum şi 
le aminteşte întâia oară şi-şi dă socoteală de ele. 

Piticul îşi frecă mâinile bucuros, parcă încheiase cine ştie 
ce grozavă afacere. Dădea din cap la fiecare confirmare şi-l 
iscodea să-i mai stoarcă încă o spovedanie. 

Deodată făcu un semn cu palma, că e complet luminat şi că 
orice lămurire e de prisos. 

Ocoli biroul, să-şi ocupe locul pe scaunul înalt, de pe care 
Grigore Stolnicu observă că nu ajunge cu picioarele la 
pământ. 

Trase un bloc de hârtie şi începu să scrie cu un stylo 
enorm, litere enorme. Medita, turtindu-şi nasul cu capătul 
tocului de aur, se încrunta, făcea o pauză privindu-şi 


clientul cu dezaprobare, ca pe un acuzat, apoi surâdea 
propriilor sale cuvinte scrise. 

Rupse foaia cu luare-aminte, pe marginea punctată cu 
găurele, şi o flutură, ţinând-o cu două degete de o ureche. 

— Domnule coleg, spuse, deocamdată nu-mi pare ceva mai 
grav. Surmenaj. Ereditate cam încărcată. Urmaţi 
prescripţia de aci. Două luni de hidroterapie. Plimbări în 
fiecare zi în aer liber. Cât mai puţin lucru în birou şi în 
bibliotecă. Şi când se mai iveşte o impulsie, bineînţeles 
inofensivă, satisfaceţi-o imediat, înainte de a lua proporţii. 
Comprimarea impulsiilor inofensive degenerează în obsesii 
mai puţin inofensive! 

— Adică să prind muşte? Încercă o glumă Grigore 
Stolnicu, numai ca s-arate că nu-l impresionează mofturile 
savante ale unui impostor al ştiinţei. 

Doctorul însă îi reteză scurt şi sever întreruperea: 

— Acum vorbesc eu! Dumneata asculţi şi te supui, încă o 
dată: plimbare şi mişcare cât mai multă în aer liiber. Dacă 
se poate, să schimbaţi mediul şi preocupările pentru un 
timp. Un voiaj în străinătate e recomandabil. Iar peste trei 
luni, îmi mai faci onoarea... O! Nu! Te rog! Suntem între 
colegi. Colegi de catedră. Poate mâine, colegi la Academie! 
Făcu medicul-pitic aluzie la candidatura sa apropiată, care-i 
era o secretă vanitate, şi respingânld indignat onorariul. 

Îşi însoţi clientul cu o politicoasă atenţie până la uşă. 

Pe urmă, când celălalt dispăru, se întoarse şi, cu o abilitate 
de prestidigitator, mistui în sertar hârtia de o mie 
împăturită, cum rămăsese pe marginea biroului, cu toate 
protestările sale înfocate. 

Îşi frecă mâinile sfrijite şi mici, cu o răutăcioasă satisfacţie. 
Scrise ceva într-un carnet, unde deschise o filă nouă. Şi iar 
îşi frecă palmele: „Ăsta, în doi ani cel mai târziu, prinde 
musca de-a binelea. N-o mai scapă.” 

Puţin la trup, bolnăvicios şi ipohondru, agresiv şi avar, 
ilustrul medic nu simţea în viaţă o plăcere mai desăvârşită 


decât atunci când descoperea unui client voinic, arătos şi 
prosper, semnele unei condamnări fără scăpare. 

VIII. 

MOLTO CRESCENDO. 

Grigore Stolnicu păşise în stradă cu hotărârea 
nestrămutată să nu iurmeze decât o foarte mică parte din 
prescripţiile medicului. Anume pe cele care-i stinghereau 
mai puţin îndeletnicirile variate şi urgente. 

Ba chiar şi atât îi păru prea mult. Erau mai degrabă tot 
atâtea concesii îngâmfatului pitic decât un regim absolut 
trebuincios sănătăţii lui, în care-şi căpătă îndată toată 
încrederea. 

Astfel, n-a renunţat la lucru, la conferinţe şi la tipărirea 
cărţii în curs, la comunicările Academiei şi la colaborarea 
revistelor de specialitate. Dar merse, conştiincios, în fiecare 
dimineaţă, la hidroterapie şi făcu două ceasuri de plimbare 
zilnică, pe jos, împărţindu-şi planul capitalei în zone pe care 
le străbătea metodic, ca un neostenit inspector al 
municipiului. 

La baie, sub împroşcarea pe rând îngheţată şi încropită a 
duşului, îşi admira în fiecare dimineaţă, cu sinceră vanitate, 
corpul rotund, musculos şi încă elas-tic, cu toată vârsta şi 
viaţa de bibliotecă. 

Ceilalţi expuneau o jalnică anatomie. 

Picioare strâmbe, păroase şi ciotoroase, piepţi înguşti şi 
coşcovi, umeri căzând în jos, burţi spânzurând lăbăr-ţate, 
spinări de cocoşaţi; adevărată galerie de monştri. Şi 
nenorociţii mai puteau râde, ţupăi şi chicoti, cu 
dezgustătoarea lor înfăţişare! 

Printre dânşii, când trecea înfăşurat în halatul spongios, 
Grigore Stolnicu îşi sumeţea pieptul bombat, fără să vrea, 
înviorat de masagiul răcoritor şi fălos, ca un gladiator între 
mizere jivine omeneşti. Cum putea dormita oare o cât de 
neînsemnată meteahnă într-un asemenea trup, voinic şi 
intact? 


De câte ori pleca de la duşuri, ager şi cu paşi sprinteniţi, 
Grigore Stolnicu îşi repeta ca medicul la care a nimerit 
este, desigur, cel mai desăvârşit imbecil pe care i-a fost dat 
să-l întâlnească vreodată; dacă nu cumva e cel mai 
mistificator, speculând o epocă prielnică tuturor 
ipohondriilor. 

Gerul tăios îi îmbujora obrajii. Aspira cu nesaţ aerul aspru 
şi acidulat. Un ceas, străbătea cartiere necunoscute, unde 
nu călcase în cei douăzeci de ani cât trăise în capitală. 

Se întorcea dispus, întinerit, energic, cu poftă barbară de 
mâncare şi de lucru. 

După-amiază, altă oră de expediţie, în mahălăli şi străzi 
despre care nici nu auzise vorbindu-se până atunci. Şi iar 
poftă săllbatecă de muncă şi de mâncare. 

Niciodată n-a lucrat mai cu spor. Şi mai cu miez. Creierul 
şi nervii biciuiţi îşi dezmorţeau o a doua tinereţe. Mai 
fecundă şi mai triumfătoare decât cea adevărată, dintâi. 

În acest timp a rezolvat el definitiv, cu o strălucită fineţe de 
inteligenţă şi de erudiție, câteva etimologii, pentru care de 
un sfert de veac se încăieraseră, fără ieşire, toţi filologii şi 
grămăticii ţării, ajungând adesea până la injurii şi 
ameninţări de represalii corporale, după cum ştiut este că 
nu există o breaslă de savanţi mai iritabili ca neamul 
filologicesc. 

Grigore Stolnicu îi reduse la muţenie pe toţi. Autoritatea 
sa se afirmă fulgerător chiar pentru cei care cu o lună în 
urmă încă mai mârâiau. Se simţea crescut, era voios, tot ce- 
i clătinase fiinţa, cu absurde năluciri şi exagerate temeri, nu 
fusese decât un vis rău şi din fericire scurt. 

În ajunul Crăciunului se hotări să-şi dăruiască o vacanţă 
de trei săptămâni peste graniţă. 

Nu pentru a da cumva vreo satisfacţie medicului-pitic, 
când îl sfătuise atât de stăruitor să călătorească. Ci mai 
mult pentru a folosi acest prilej să cunoască personal câţiva 
savanţi din Germania, Italia şi Elveţia, prieteni până acum 
prin epistole. 


La agenţia vagoanelor de dormit aşteptă până să-i vină 
rândul. Era o nemaipomenită înghesuială. O doamnă foarte 
vopsită şi grăind în toate idiomele Europei deopotrivă de 
stricat se instalase cu coatele pe pragul de lemn şi, după ce 
vârâse capul pe ghilotina ghişeului, cerea funcţionarului o 
îndelungă consultaţie, asupra liniilor mai avantajoase de 
călătorie, orelor de oprire, preturilor şi staţiilor de 
încrucişare. 

Plictisit, Grigore Stolnicu se silea să-şi omoare timpul şi 
nerăbdarea, privind prospectele colorate de pe pereţi, 
pentru care arătase întotdeauna mare slăbiciune, fiindcă 
citea în ele, ca într-o carte deschisă şi mereu nouă, semnele 
veacului. 

Acestea erau simple, moderne şi ademenitoare. 

Un tânăr schior, în flanelă albă şi cu braţele cruce, plutind 
în salt deasupra unui peisagiu nins: St. Moritz. 

Alături, o plajă, cu marea de un albastru ca esenţa de 
sineală şi o şosea curbă, cu rânduri de palmieri: Cannes şi 
Promenade de la Croisette. O gondolă din care se vede 
spatele unei perechi îmbrăţişate şi gondolierul ciupind 
strunele unei mandoline cât un jambon: Veneţia. 

Grigore Stolnicu îşi calcula împărţeala vacanței aşa ca să 
îndestuleze cât mai inteligent, în aceeaşi vreme, utilul şi 
agreabilul. Pentru o zi de întâlnire cu unul din iluştii colegi 
de peste graniţă îşi rezerva trei zile de hoinăreală fără 
scop. Stătea la îndoială tocmai dacă să se albată ori nu pe la 
St. Moritz, celebru pentru sporturile de iarnă şi unde ar fi 
găsit ceva din atmosfera încântătoare a capitalei 
scandinave cu bune amintiri, când un domn necunoscut, cu 
obrazul complet ras, îl salută foarte amical. 

Răspunse nedumerit. Cu un surâs de politeţe, îndestul de 
rece, şi cu jena omului care se crede luat drept altul. 

Era sigur că nu-l mai văzuse niciodată. Şi nu-l recunoscu 
decât după glas, când se apropie şi îi vorbi, cu bucuria 
nervoasă şi comunicativă a călătorilor în preziua unei 
plecări: 


— Şi dumneata dezertezi, vasăzică, domnule profesor? Se 
goleşte ţara!... E o adevărată epidemie de plecări. 

Ghiojdeanu, consilierul de la Casaţie (căci el era), îi 
scutură mâna, cercetându-l când pleacă şi unde pleacă. 

Grigore Stolnicu nu-şi putea desprinde ochii de la figura 
golaşă, plină de cute şi lipsită de orice relief, a omului care 
posedase cea mai frumoasă barbă din capitală. 

Niciodată nu-şi închipuise că foarfecele şi briciul pot 
schimba atât de catastrofal o fizionomie. Acum, Ghiojdeanu 
era un oricine; un anonim redat marelui anonimat. 

Iar nenorocitul râdea foarte vesel şi cu cea mai 
inconştientă seninătate, ducând fără voie, din când în când, 
mâna la barba absentă, să o dezmierde cu gestul de o viaţă 
întreagă. 

„Canalia! Canalia”! Îşi spuse Grigore Stolnicu, gândind la 
fantele pomădat din fundul lojei, care, aşadar, câştigase 
pariul, şi gândind la femeia în verde, complicea cu ochii 
serafici. 

— Pleci singur? Întrebă consilierul deposedat de barbă. 

— Singur. Nu e un voiaj de plăcere. Mai mult ca să mă 
întâlnese cu nişte colegi, profesori la Lipsca, la Roma... 

— Oh! În acest caz nu te invidiez deloc! Spuse Ghiojdeanu, 
ducând mâna spre bărbie şi retezând gestul inutil la 
jumătatea drumului, dând îşi dădu seama că nu mai are ce 
alinta. Eu nu mă pot despărţi un pas de nevastă-mea: nici o 
plăcere nu-mi tihneşte fără dânsa... Nu este defel modern 
menajul nostru, cum văd acum atâtea în fiecare zi: bărbatul 
într-o parte, femeia în alta. Noi, după zece ani de mariaj, 
reîncepem la fiecare douăsprezece luni voiajul de nuntă. 

Apoi, întrerupându-şi confesiunea, făcu semn amploiatului 
de la ghişeu: 

— Mă rog, biletele mele. Am reţinut ieri, prin telefon, trei 
bilete. Trei, la simplon! 

Luă biletele verzi, le împături în punga de piele şi, 
strângând mâna lui Grigore Stolnicu, se depărtă voios, cu 
obrazul lui golaş şi fără de nici un haz. 


LIA 


„Nenorocitul!” îl compătimi Grigore Stolnicu. „Nenorocitul 
şi canaliile!” adaogă, glndindu-se că pleacă, aşadar, tustrei, 
trio perfect: soţul, soţia şi amantul. Cum de nu simte? De 
nu-şi dă socoteală? E doar un om inteligent, cultivat, ba 
chiar şi îndestul de spiritual. 

Îşi aminteşte că acum doi ani, cât se întâlneau în lo- 
calitatea de viligiatură, era un izvor nesăcătuit de anecdote. 
Cele mai multe, cu peripeții din viaţa soţilor înşelaţi. 
Voribea de funie în casa spânzuratului. Glumea pe socoteala 
altora, şi e bătaia de joc a unui individ oarecare şi a unei 
femei fără ruşine. „loţi soţii[|] sunt, prin definiţie, imbecili!”, 
îi ţâşni în minte reflecţia vecinului antipatic din bancă, în 
seara concertului de la Ateneu, „loţi soţii sunt, prin 
definiţie, imbecili!” 

Grigore Stolnicu a lăsat să-i treacă rândul la ghişeul de 
bilete. I-a luat înainte un tip roşu, făcându-şi loc obraznic, 
cu coatele, şi ţinând în mână un vraf de bancnote. În mâna 
stingă, unde inelarul poartă o verighetă: aşadar, un om 
însurat, un soţ, deci un imbecil prin definiţie. 

În loc să protesteze că domnul cel roşu i-a uzurpat locul, 
Grigore Stolnicu se înveseleşte în sinea sa că toată 
obrăznicia individului nu-l împiedecă să poarte stigmatul 
infamant: imbecil prin definiţie. 

Gândeşte aceasta, surâzându-şi lăuntric şi privind pe 
fereastră, afară, ca vecinii să nu-i vadă zâmbetul. lar 
zâmbetul i s-a stins deodată. 

Pe trotuarul din faţă trecea Amelia, alături de Nerone 
Creţeanu, asistentul lui de la Universitate. 

Amelia, e cu blana cea nouă, de vizon, şi merge afectat, 
cum păşeşte ea întotdeauna pe stradă. Asistentul lui, de 
obicei timid şi tăcut (la Universitate, studenţii l-au poreclit 
„Motanul”), spune ceva gesticulând foarte aprins şi, 
desigur, spune ceva foarte vesel, fiindcă râd amândoi. Ce-şi 
pot spune? 

De bună seamă îşi împărtăşesc un aforism asupra căruia 
sunt de acord: „Ioţi soţii sunt, prin definiţie, imbecili!” 


Şi râd amândoi, şi râd, şi râd! 

Grigore Stolnicu a uitat de bilet. S-a lăsat împins de la 
ghişeu la fereastră, de unde i-a urmărit cu ochii până ce-au 
dispărut la colţul străzii. 

Îşi aminteşte precis cum Amelia s-a plâns astăzi-dimineaţă 
că nu se simţea bine şi că nu va ieşi din casă. Îşi aminteşte 
tot atât de precis că Nerone Creţeanu, care e invitat de 
două ori pe săptămână, joia şi dumineca, la dânşii la dejun, 
s-a scuzat că săptămâna aceasta va lipsi, fiindcă o dată cu 
vacanţa trebuia să plece în familie, în Prahova. 

lar amândoi, cu toate acestea, sunt pe stradă şi râd, cu o 
familiaritate şi o voie bună scandaloasă, pe care n-au 
arătat-o niciodată în faţa lui, a soţului. 

„Fiindcă toţi soţii sunt, prin definiţie...” 

Grigore Stolnicu a rămas cu ochii ţintiţi la junele-reclamă 
în sweater alb, sărind cu schiurile peste peisagiul nins din 
St. Moritz. 

Priveşte, dar nu-l vede. 

EI vede, în locul schiorului cu obraz trandafiriu şi capuşon 
allb, vede hohotindu-i asistentul cel timid şi tăcut. Nerone 
Creţeanu, care nu are nimic sportiv în înfăţişare şi în port: 
băieţandru modest, pe care l-a ales între toţi să-l împingă în 
cariera universitară, să-l îndrumeze şi să-l ajutore, ca pe un 
frate mai Mic. 

Râsul acela a crescut, ciudat de clar şi de neplăcut, cum 
râde într-adevăr Nerone Creţeanu, în momentele lui rare, 
dezvelind un dublu şirag de dinţi neregulaţi, verzui ca 
boabele de cafea crudă şi atât de laţi, încât s-ar părea că 
toată gura îi e plină de dinţi şi că, dacă va mai icni încă într- 
un hohot, ar împroşca în toate părţile cu dânşii. Aidoma, 
râsul acesta dezagreabil îi rânjeşte acum înaintea ochilor, 
acoperind peisagiul alpestru al placardei, toate amintirile 
încântătoare din ninsa capitală scandinavă, plănuirile lui de 
vacanţie, peretele, sala, tot publicul înghemuit în ghişeu. Şi 
un picur de gheaţă se rostogoleşte prelingându-se pe şira 


spinării, până când Grigore Stolnicu a ieşit afară, în stradă, 
fără să mai cumpere bilet. 

Era o zi de moină, cu burniţa înstelată ici-colo de fulgi 
topiţi înainte de a descinde pe trotuarele cu glodul vâscos. 
Sloiurile de pe acoperişuri se topeau şi cădeau sfărâmându- 
se în capul trecătorilor. O încâlceală de trăsuri şi de 
automobile întrecea tot ce văzuse Grigore Stolnicu până 
atunci. Vânzoleala capitalei din ajunul tutulor sărbătorilor. 
Şcolari gonind cocoţaţi pe piramidele de bagaje, spre gări. 
Trecătorii încărcaţi de pachete, strecurându-se pieptiş, 
împingându-se unul pe altul jos de pe trotuare, strigându- 
se, ghiontindu-se, chicotind. 

O zi murdară, fleşcăită şi de o trivială larmă, răcnită din 
toate goarnele maşinilor şi spurcată de toate sudălmile 
birjarilor, care făceau cu atât mai neprihănite şi mai dornice 
ninsul peisaj alpestru de la St. Moritz, nămeţii albăstrii şi 
feerieile păduri de pomi de Crăciun din iarna scandinavă. 

Grigore Stolnicu era aci, rupt de toate aceste mi-nuni, 
acum interzise şi inaccesibile; absent chiar de la hâda zi cu 
sloată, prin care trecea cu inima golită. Traversând Calea 
Victoriei, se opri cu botul unei maşini proptit în piept. Încă 
un pas, şi ar fi fost jos, în noroi. Conducătorul, cu toate 
frânele încleştate, scoase capul pe portieră, strigându-i 
înfuriat: 

— N-auzi când sun?... Imbecil! 

Trânti portiera şi dădu drumul motorului, trecându-i pe 
sub nas şi privindu-l cu ochii încă încruntaţi. 

Grigore Stolnicu nu e deloc, dar deloc indignat de insulta 
grosolană. 

Surâde cu amară seninătate de martir. 

I-a spus imbecil, şi el a gândit îndată, complectând: „Ioţi 
soţii sunt, prin definiţie, imbecili!” 

Acasă a găsit, în sofragerie, trei tacâmuri întinse. 

Amelia n-a sosit încă, dar a vorbit la telefon fetei din casă 
să pună trei tacâmuri, fiindcă e invitat şi domnul Nerone 
Creţeanu. 


Nimic mai firesc. Astăzi e joi, ziua când asistentul lui 
Grigore Stolnicu, de doi ani, e reţinut fără excepţie la dejun. 

Amelia l-a întâlnit de bună seamă pe stradă. Nerone 
Creţeanu se răzgândise; amânase înadins, fiindcă nu voia să 
lipsească de la ultima masă înainte de plecarea profesorului 
în streinătate. Acestea le gândea foarte judicios Grigore 
Stolnicu şi era totuşi foarte iritat, fără astâmpăr în 
aşteptare, trecând din birou în salon, din salon în sofragerie 
şi de aci în camera fetiţei. 

Copila îi întinse din căruciorul-leagăn mânuşiţele grăsulii, 
cerându-se luată în braţe, ca întotdeauna. 

Grigore Stolnicu o privi posomorât, cu mâinile la spate, 
aplecându-se deasupra leagănului fără nici o dragoste, ca 
un vizitator când se uită la piesele anatomice din borcanele 
cu spirt ale muzeelor. 

Doica aştepta alături, în picioare, respectuoasă şi mândră 
în acelaşi timp de odrasla care prospiciase atât de rumenă 
din laptele ei. 

— Acuma s-a liniştit Cocuţa! Vorbi grăbindu-se să-i 
dezvelească buzele, ca să arate noutatea cea mare: două 
puncte albe străbătând gingiile roze. S-a liniştit; i-au ieşit 
dinţii. De-acum putem loade cu dinţişolii noştli şi fliptulă, nu 
e aşa, Coca-mică? Adăogă la plu-ral, pentru amândouă, 
schimonosindu-şi limba, ca să facă aşa cum ar gângăvi 
copila. 

Grigore Stolnicu îşi continuă examenul încruntat, fără să 
arate nici un entuziasm la această noutate cu proporţii de 
eveniment pentru un părinte. 

Are să-i crească dinţi laţi şi neregulaţi, verzi, ca boabele de 
cafea crudă, sau dinţi regulaţi şi mărunți, ca ai lui şi ca ai 
Ameliei? 

Clo-Clo întinde mânuşiţele de gânganie omenească, 
cerându-se în braţe şi neînţelegând această injustă 
dizgrație. Are ochi apoşi, de un albastru decolorat, cum nu 
sunt nici ochii lui, nici ochii Ameliei. „Aceasta nu înseamnă 
nimic!” i-a spus medicul. „Pentru tată, existenţa unui copil 


V 


nu înseamnă nici un indiciu. Pentru mamă, e altceva... 
Acum înţelegea abia sensul enigmatic şi impertinent al 
acestor cuvinte. Mârşava insinuare. Într-adevăr, pentru 
tată, sănătatea unui copil nu înseamnă nimic, fiindcă un tată 
legitim poate să fie înscris ca atare numai în actele de stare 
civilă, pe când în realitate... Nu sunt, oare, toţi soţii imbecili 
prin definiţie? 

Clo-Clo a început să să scâncească, desfigurându-şi 
obrazul, care-a devenit deodată vânăt şi respingător. Cei 
doi dinţişori albi, răsăriţi în gingiile moi, o sluţesc încă mai 
mult. Grigore Stolnicu i-a întors spatele, trântind uşa de-au 
zângănit toate ferestrele şi-au detunat toate odăile. 

Doica, solidară cu pruncul în această inexplicabilă 
dizgrație, a luat copila în braţe. O împacă legănând-o şi 
amenințând cu degetul spre uşa închisă: 

— Tătâcu e un ulât!... Na! Lasă că-l învăţăm noi cum să se 
poalte cu o plincipesă aşa de mumoasă ca Coca-mică! 

Clo-Clo, mânioasă şi ofensată, vânătă ca un ficat şi 
arătându-şi cei doi dinţi, mici şi laţi, înfipţi în gingiile de 
cauciuc roşu, se uită şi ea încruntat la uşa pe unde a ieşit 
imbecilul prin definiţie. 

IX. 

CON FANTASIA. 

Locul lui Grigore Stolnicu la masă e în stânga Ameliei. 

La dreapta, timid şi frământând cocoloaşe din mie-zul 
pâinei, stă Nerone Creţeanu. 

Înviorată de plimbarea în aer jilav şi rece, femeia are 
obrajii îmbujoraţi (poate prea focoşi, în pomeţi), ochi 
dezmorţiţi din somnolenţa de totdeauna, o poftă 
neastâmpărată de vorbă. 

De o parte şi de alta, cei doi bărbaţi nu participă la această 
însufleţire. Grigore Stolnicu, posomorât, spionează pe sub 
sprincene. Sporovăiala nevestei îi crâşcâie nervii: i se pare 
nefirească şi rea. Asistentul, ca orice timid, e mereu 
preocupat să-şi ilustreze prezenţa cu vreun cuvânt de duh, 
care mereu îi vine pe buze prea târziu şi mereu îi rămâne în 


rezervă, pentru alt prilej mai fericit. A adunat astfel, de doi 
ani, de când e invitat de câte două ori pe săptămână la 
dejunul profesorului, o adevărată agoniseală de avar, pe 
care nu va cheltui-o niciodată. 

Amelia se opreşte în mijlocul unei istorisiri, întreruptă de 
tusea seacă. Obrazul a devenit mai roş ca macul. Şi în ochi 
s-a căscat o panică de asfixie. 

Când a trecut, se sileşte să surâdă, întrebând foarte 
mirată: 

— Dar ce aveţi, frate, de tăceţi amândoi ca la o masă de 
înmormântare? Doară nu pleci pentru o sută de ani... R 
propos, Grigorel. Ai reţinut loc bun la vagon? 

Grigore Stolnicu se uită atent în muchia cuţitului şi 
silabiseşte apăsat, ca o răzbunare perfidă: 

— N-am reţinut loc, nici bun, nici rău. Mi-am luat seama. 
Nu mai plec! 

Spunând, a ridicat deodată ochii, să surprindă uimirea, şi 
mai ales cu ce fel de uimire e primită această veste. 

— Cum? 

— De ce, domnule profesor? 

Au întrebat amândoi, într-un singur glas. Amelia oprind 
furculiţa la jumătatea drumului spre gură; Nerone 
Creţeanu strivind, în tresărirea de surpriză, un cocoloş de 
pâine pe care l-a turtit ca un bănuţ. 

„ Ha-ha! La aceasta nu vă aşteptaţi. Mă credeaţi atât de 
imbecil ca să vă las singuri?” gândeşte cu mare voluptate 
Grigore Stolnicu, savurându-şi chinuirea proaspăt 
născocită. 

Şi, cu cea mai mare simplitate, îşi taie friptura în bucăţi 
egale, fără grabă, ca să dovedească cel mai desăvâtfşit 
calm. 

— Dar nu înţeleg nimic. Ce s-a întâmplat, Grigorel? 
Stăruie Amelia, punând tacâmurile cruce în farfurie şi 
privindu-l cu sinceră nedumerire. Tocmai îţi pregătisem 
toate lenjurile, valiza: am ieşit înadins în oraş să-ţi cumpăr 
săpun, apă de dinţi, pastă. Ştiu cât de neplăcută corvată e 


pentru tine aceasta... Şi acum, de unde hotărârea aceasta, 
aşa deodată? Grigorel, s-a întâmplat ceva rău? 

Grigore Stolnicu pare atent numai la bucăţile din farfurie. 
Îşi scoate alt rând de salată, prelinge tacticos untdelemn şi 
oţet; abia după ce-a terminat, strânge din umeri cu o 
superioară nepăsare la atât de imprudenta alarmă a femeii, 
care se trădează mai uşor decât s-ar fi aşteptat. 

— Nu s-a întâmplat nimic! Rosteşte într-un târziu. Mi-am 
făcut numai o socoteală simplă. Poate am ceva mai bun de 
făcut aci, în loc să hoinăresc fără nici un rost... Tocmai 
acum. 

A apăsat pe descoperirea că „poate are ceva mai bun de 
făcut aci şi tocmai acum”, ca pe o suspendată ameninţare, 
felicitându-se lăuntric pentru diavolescul presentiment cu 
care le-a răsturnat mârşavele lor planuri. 

Cum le venea totul, oferit de-a gata! Trei săptămâni de 
libertate, fără nici o grijă, cu soţul imbecil bătând câmpii, în 
vreme ce dânşii... I-a pregătit lenjurile, i-a făcut 
cumpărături; îngrijorată nu cumva să întârzie şi să piardă 
trenul; numai nu l-au împins de spate, ca pe-un oaspete 
incomod, care nu înţelege să plece când toţi încep să caşte 
şi să se uite la ceasornic. Dar cât de neghioabă le-a fost 
socoteala! El nu e un soţ imbecil, ca Ghiojdeanu şi cei o mie 
de soţi înşelaţi în clipa aceasta. 

Va sta aici, înfipt între dânşii, să le paralizeze infamele lor 
plănuiri şi să-i surprindă. Ştie bine că are să sfârşească prin 
a-i surprinde. Iar atunci? Nici nu vrea să se gândească de 
pe acuma cât de demoniacă va fi răzbunarea lui de atunci. 

Amelia a renunţat la restul mesei. Tace, stăruind cu 
privirea la trăsăturile neclintite din obrazul bărbatului, să 
descopere ce-i ascunde, fiindcă o asemenea hotărâre 
bruscă şi inexplicabilă n-o putea lua un om ca Grigore 
Stolnicu, socotit şi ferm, fără vreo gravă pricină. Desigur, 
vreo polemică din cele care i-au înveninat începutul carierei 
de filolog sau poate alegerea de decan. Tace şi Nerone 


Creţeanu, care a clădit o mică piramidă de cocoloaşe de 
miez, le risipeşte şi le adună, cum ar căuta în bobi. 

Numai Grigore Stolnicu mănâncă metodic şi cu poftă din 
fiecare fel perindat: brânză, desert, fructe. Mănâncă şi, sub 
acest calm, înăbuşe un adevărat chiot de bucurie, că le-a 
dejucat ticăloasele aşteptări. 

Tăcerea durează, prefăcută într-o adevărată stinghereală. 
Se aud numai paşii servitoarei strângând farfu-riile, 
clinchetul metalic al tacâmurilor; în stradă, îndepărtându- 
se, o goarnă de automobil. 

— Faci tu cafeaua? Îl întrebă Amelia, ştiind că aceasta e 
una din puţinele lui plăceri, supraviețuind din anii când, 
student, în camera lui săracă, îşi pregătea singur licoarea 
care să-l ţină treaz în nopţile de studiu. 


lar fără să aştepte răspuns, Amelia a poruncit slujnicei să 
aducă tablaua cu maşina de spirt şi toate ustensilele 
cuvenite, întorcându-se spre Grigore Stolnicu şi revenind la 
întrebarea dintâi: 

— Faci tu cafeaua şi ne povesteşti ce e cu hotărârea 
aceasta, absurdă! N-ai să-mi spui că aşa, deodată, după ce 
ai aranjat tot, chiar în dimineaţa când trebuia să reţii 
biletul, te-ai răzgândit fără nici un motiv. Nu eşti tu omul 
acela! Te cunosc destul, dragă Grigorel, de doisprezece, 
acuşi sunt treisprezece ani... 

— Omul e plin de surprize! Declară laconic Grigore 
Stolnicu, gândindu-se amar că, într-adevăr, doisprezece, 
acuşi se împlinesc treisprezece ani, de când Amelia poate îl 
înşală, fără ca el să fi simţit ceva, cum nu simte imbecilul de 
Ghiojdeanu şi cum acela nu va simţi, desigur, niciodată. 

— Surprize? La tine nu există surprize, dragă Grigorel. 
Faci parte din categoria cea mai fericită de oameni, pentru 
care nu există surpriză, nici dinlăuntru, din tine, nici 
dinafară. Ştii să previi şi să domini totul. Spune şi 
dumneata, domnule Creţeanu! 

— O, domnul profesor este de o... Este un... În sfârşit, ca 
domnul profesor, ce să spun!... Gângăvi asistentul, el 
surprins, fără să poată găsi definiţie unui om atât de 
superior şi de ferm. 

Grigore Stolnicu îşi privi asistentul cu o mare scârbă. 
Amelia i-a spus cu ipocrizie: „domnule Creţeanu”. Dar în 
intimitate îl dezmiardă, desigur, „Nerone” şi „tu”, şi 
„dragule”, şi poate „Neronică dragă...!”. Ridicol şi stupid! 
Ce a putut găsi la un nătărău fără nici o însuşire? Nici 
tinereţe viguroasă şi sprintenă nu are. Cu înfăţişarea lui 
decolorată, cânepie, cu ochii aceştia de gânsac şi cu tenul 
acesta de sugativă vânătă. 

Trebuie să fi arătat aşa, fără vârstă şi fără sevă, la 
optsprezece ani, cum arată acum la douăzeci şi opt de ani şi 
cum va arăta la treizeci şi opt... Sânge sleit, somnoros. O 
mediocritate, pe care el a cocoţat-o. Şi care îi plăteşte cu 


această recunoştinţă: furându-i femeia! Măcar de-ar fi zvelt, 
musculos, superb, una din acele tinereţi irezistibile. 

Grigore Stolnicu îşi imagină asistentul lui dezbrăcat în 
piele la hidroterapie, fătând gloată cu ceilalţi nevolnici, 
printre care el, soţul, înşelat şi până acum un imbecil, cu 
toată vârsta şi cu toţi cei douăzeci şi cincitreizeci de ani de 
cărturărie, arată ca un exemplar de rasă într-o herghelie de 
gloabe. 

Imaginea lui Nerone Creţeanu, gol, cu coastele ieşite prin 
piele, cu omoplaţii scorojiţi, ţupăind stângaci şi 
schimonosindu-se sub împroşcarea gheţoasă a duşului, cu 
părul ud în ochi şi făcându-şi frunză de viţă cu degetele 
răşchirate, îl înveseli într-atât, încât Grigore Stolnicu nu-şi 
putu stăpâni un început de surâs. 

Acesta aduse o destindere contagioasă. Amelia îşi spuse 
îndată că, desigur, Grigorel a renunţat la plecare să-şi 
pregătească alegerea la decanat. Nerone Creţeanu îşi 
spuse că profesoral a amânat călătoria ca să grăbească 
apariţia studiului de sub tipar şi poate ca, la vară, să-l ia cu 
dânsul, cum îi făgăduise odată că îl va întovărăşi, să-l 
prezinte iluştrilor savanţi de peste graniţă, ca pe-o tânără şi 
glorioasă speranţă a ştiinţei româneşti. lar gândul acesta îl 
însufleţi într-atât, încât împrăştie piramida de cocoloaşe 
clădită cu atâta luare-aminte şi, renunțând să mai caute în 
bobi, ceru permisia să aprindă o ţigare, ceea ce-i părea 
întotdeauna o culme a cutezanţei dn faţa profesorului. 

Amelia îi întinse cutia de lemn de trandafir cu ţigările 
soţului. 

Grigore Stolnicu, amestecând cu linguriţa lungă în cafeaua 
clocotind, îşi aminti înveninat celălalt individ, din loja lui 
Ghiojdeanu, la Ateneu; Gicu, cel care şi dânsul fumează 
ţigările bărbatului, comandă mâncările care-i plac, e 
nedespărţit în vilegiatură, în călătoriile din streinătate, ca 
mâine, bunăoară, când va pleca iarăşi, după cum s-a îngrijit 
soţul să-i reţină bilet. Şi poate să i-l plătească, aidoma cum 


se hotărâse şi el să plătească biletul asistentului, întâia dată 
când avea să-l ia cu dânsul peste graniţă. 

Ce imbecil, Ghiojdeanu, şi ce canalii: Gicu şi femeia în 
verde cu atât de mincinoşi ochi serafici; şi Nerone acesta, 
neştiind cum să apuce ţigarea între degete, tuşind şi 
lăcrimând de fum; şi Amelia, care de doisprezece, acuşi 
treisprezece ani...! 

Pitrocind cafeaua în ibricul conic de alamă lins de flacăra 
spirtului şi culegând caimacul, aşa cum făcuse în nopţile lui 
friguroase, de muncă grea şi de lipsuri, Grigore Stolnicu fu 
cuprins de o amarnică înduioşare pentru acest timp 
îndepărtat şi pentru propriul său destin de acum. 

Merită altă soartă. Oricine ar şti ce se întâmplă cu dansul 
acum ar recunoaşte că merita altă soartă. 

Dar oare, Ghiojdeanu, soţul imbecil, năpărlit de cea mai 
frumoasă barbă a capitalei, nu merită şi el altă soartă? Şi 
totuşi, nimeni nu-l compătimeşte. Nimeni nu se revoltă. E 
batjocura tutulor. Întorc capetele, şoptind fiecare o nouă 
infamie, arătându-l cu degetul, când el îşi plimbă senin şi 
inconştient mutra golaşă şi scanda-los de fericită. lar 
despre el, oare, Grigore Stolnicu, nu vor fi chicotind tot aşa 
invidioşii care n-au altă grijă, nu se vor fi înveselind tot aşa 
colegii la facultate, studenţii, în bănci, la cursuri? 

Grigore Stolnicu toarnă cafeaua în ceişti, cu tainica 
dorinţă asasină să se prefacă miraculos în două ceşti de 
otravă pentru cei doi netrebnici. Dar nu o otravă 
fulgerătoare, să sfârşească în câte va clipe cu dânşii. Ci 
lentă şi teribilă, să le ardă măruntaiele şi să-i trântească la 
pământ, în înfricoşate zvârcoliri, la care el să asiste 
nepăsător, plimbându-se cu mâinile în buzunări şi oprindu- 
se să-i întoarcă în sus, cu vârful ghetei. 

Să-i întoarcă şi să-i scuipe. 

X. 

STRINCENDO. 

Amelia Stolnicu şi Nerone Creţeanu sorb din cafea cu 
nevinovată plăcere, nebănuind nici pe departe criminala 


dorinţă a profesorului-cafegiu. 

Dimpotrivă, ştiind cât îl măgulesc, fiindcă Grigore Stolnicu 
se preţuieşte tot atât de meşter în fiertul unei cafele, ca în 
confecţionarea unei etimologii, se întrec în complimente: 

— E delicioasă, astăzi, ca niciodată, dragă Grigorel... 

— Ar fi păcat să-i picuraţi rom, domnule profesor! 

Grigore Stolnicu cere rom şi picură rom, înadins, ca să 
arate că nu poate fi dus cu momeli, ca orice soţ imbecil prin 
definiţie. 

Soarbe şi dânsul din ceaşca de cafea, măsurându-i şi 
înglobându-i în aceeaşi otrăvită privire. Ce-or fi găsit unul la 
altul? Amelia e întotdeauna bolnăvicioasă, cu privirea 
molâie, fără nici o vlagă. Dimineaţa se trezeşte cu pleoapele 
umflate şi mai obosită de cum s-a culcat. Toată ziua se 
vaietă, tuşeşte, e posacă şi fără nici o voinţă. Astăzi a vorbit 
cât nu cuvântă într-o săptămână. Şi o singură dată a 
dovedit şi ea o personalitate, a opus o rezistenţă - atunci 
încăpăţânată şi absurdă - când a fost povestea cu oglinda 
venețiană din salon. lar acest Nerone Creţeanu e incolor, 
insipid şi inodor, să nu-i primească o sărutare nici fata din 
casă. Oare cum se sărută?... De când au început să-l înşele? 
Mai ales unde, unde naiba se întâlnesc? Poate, fără nici o 
ruşine, aici, în casa lui, în patul lui. 

Cu o sfredelitură de coclit cuţit întors în carne, Grigore 
Stolnicu îi vede răsturnaţi pe divan, pe pat: dezgustător 
spectacol, spasm de larve omeneşti, încolătăcire vâscoasă 
de viermi. 

Nerone Creţeanu, care de un ceas rostogoleşte în creier 
un început de conversaţie fără să găsească prilejul potrivit, 
ca orice timid, îşi ia inima în dinţi şi glăsuieşte exact în 
momentul cel mai prost ales: 

— Domnule profesor, aţi citit răspunsul „Specialistului” de 
la laşi? A apărut ieri. E lamentabil. O morfoleală de 
argumente, din care nu se ţin două alături, în picioare. 

Grigore Stolnicu declară că n-a citit răspunsul 
„Specialistului” de la Iaşi şi că nici nu se grăbeşte să-l 


citească. 

— Am altceva mai bun şi mai serios de făcut! Încheie în 
enigmatică ameninţare. 

— Nici nu era nevoie s-o mai spuneţi, domnule profesor. 
Aţi neglijat Morfologia verbului predicativ român, pe care 
toată lumea o aşteaptă cu nerăbdare... Se dădu cu părerea 
viitorul specialist în embrion, de-plin convins prin optica 
profesională că toată ţara aşteaptă cu suflarea suspendată 
pe buze Morfologia verbului predicativ român. 

— Dumneata crezi că eu văd tot Universul numai în 
morfologii, texte, glosare şi etimologii, cum unii 
matematiciani maniaci pun viaţa şi estetica în ecvaţii, 
tinere? Vorbi cu dispreţ Grigore Stolnicu. 

Pe urmă, tot cu surdă ameninţare: 

— Nu sunt atât de orbit, încât să nu mai văd ce se petrece 
în jurul meu... 

Asistenul, neţinând seamă de înţelesul tăinuit al 
amenințării, izbucni stupid în râs la gândul că Universul ar 
putea fi redus numai la morfologii, texte, glosare şi 
etimologii. 

Râse cu toţi dinţii, mulţi, verzi, laţi şi neregulaţi, gata-gata 
să-i împroaşte în toate părţile, cum se joacă unii copii rău- 
crescuţi cu gura plină de apă. Iar ca să-şi alunge 
intimidarea, căută în deşert cocoloaşele de pâine, pe carei 
le culesese slujnica, să înceapă din nou a căuta în bobi. 

Amelia se ridică: 

— Vă las, dacă începeţi iar cu discuţiile acestea savante, 
din care eu nu pricep nimic. 

Şi eu o mustrare: 

— Mă duc să desfac bagajele. Am pierdut vremea degeaba 
strângându-le. 

„Eşti neconsolată că nu mai plec”, gândi Grigore Stolnicu. 
„Amândoi sunteţi zăpăciţi, ca doi şobolani prinşi în capcană. 
Nu ştiţi cum a căzut capacul peste voi, v-a prins panica, vă 
zbateţi să descoperiţi o ieşire. Dar aveţi încă răbdare. E 
abia începutul.” 


Cu o curiozitate de savant urmărind o crudă experienţă de 
vivisecţie, Grigore Stolnicu se aşează cu bărbia în amândoi 
pumnii şi cu coatele pe masa strânsă, să citească 
nedumerirea, contrarietatea şi panica pe obrazul de 
sugativă al asistentului. Spuse, ca să-l încerce: 

— Poate era mai bine să nu fi renunţat la plecare... 

— Tocmai! Se repezi cu inocentă grabă Nerone Creţeanu. 
După atâta muncă, vi se cuvenea, domnule profesor, un 
repaos. Plimbarea, schimbarea mediului şi a preocupărilor, 
e cel mai bun repaos pentru un intelectual. 

— De altfel, timpul nu-i pierdut. Biletul se poate reţine şi 
acum, după-amiază... Împinse Grigore Stolnicu experienţa 
mai departe. 

— Dacă voiţi, mă reped eu, domnule profesor. Într-un sfert 
de oră sunt îndărăt! Se agită pe scaun asistentul, gata de 
plecare, pipăindu-şi cravata şi încheindu-şi nasturii cu 
sinceră învoioşare, să-şi servească profesorul, pe care îl 
respecta şi îl iubea, şi căruia i se simţea din toată inima şi 
pe toată viaţa îndatorat. 

„, Cum s-ar bucura să mă vadă plecat!, interpretă în felul 
său Grigore Stolnicu această promptitudine. „Le-am stricat 
toate socotelile. Îşi aveau, desigur, hotărâtă o întâlnire, 
chiar şi astă-seară, după plecarea mea. Şi mâine alta, şi 
poimâine: trei săptămâni. Canaliile! În faţa slugilor. Fără 
nici o ruşine de ele. Tot cartierul trebuie să vorbească şi toţi 
servitorii să povestească, întrecându-se în detalii scârboase 
şi cinice, când se adună în bucătărie să descoase viaţa 
stăpânilor. Canaliile!” 

Dar nu lăsă nimic să-i străbată pe faţă din aceste gânduri 
acre. 

Îşi privea asistentul cu o ură din care nu lipsea şi o ciudată 
compătimire. Nici nu ştia măcar să mintă. S-a trădat de la 
cele dintâi cuvinte. Dacă l-ar prinde de piept şi l-ar zgâlţina 
bine, ar cădea în genunchi şi ar mărturisi totul, târându-se 
şi implorând iertare. Nu e nici măcar atât de frumos, voinic, 
temerar şi cinic ca acel Gicu, din loja lui Ghiojdeanu. Îl mai 


cheamă încă şi Nerone. Nerone Creţeanu! Grotească 
însoţire de nume şi jalnică parodie a genialului monstru, 
autenticul Nerone, care a cutezat totul. Un Nerone, acesta? 

Grigore Stolnicu se înveseli de-a binelea la aceste reflecţii 
hâtre. 

Întrebă neaşteptat: 

— Cine te-a botezat pe dumneata? 

— Un unchi! Mărturisi nedumerit asistentul. Un frate al 
mamei, profesor de istorie. 

— Putea să-ţi găsească alt nume. Ce e aia: Nerone? 
Nerone Creţeanu? 

— Nu puteam să protestez atunci, din cristelniţă! Cuteză, 
în sfârşit, Nerone Creţeanu o glumă, potrivită ca nuca în 
perete şi arătându-şi toţi dinţii de cafea crudă, gata să-i 
împroaşte în cele patru puncte cardinale. 

Pe urmă îşi luă seamă că a fost prea puţin cuviincios faţă 
de profesor şi cercă să se dezvinovăţească oarecum: 

— Sunt şi eu, domnule profesor, o victimă a şcoalei 
latiniste. 

— Stupid şi grotesc! Condamnă cu asprime Grigore 
Stolnicu. E scandalos cum îşi pot suporta unii indivizi 
asemenea împerecheri ridicole: Ulise Popescu, Cezar 
Petrescu, Napoleon Creţu, Amilear Petrăchescu, Scipione 
Carabăţ... Avem, în anulaltreilea, mi se pare, o studentă: 
Monica Harabagiu... Ce e aia: Monica Harabagiu? Marița, 
Lentă, Safta, Marghioala, Paraschiva Harabagiu, da! Dar 
Monica? 

Acum, asistentul cu numele crudului imperator cu 
monoclu de safir care a dat foc cetăţii eterne era stacojiu 
complet. Sfeclă. Nu ridică ochii de la faţa de masă şi cu 
degetele căută în van cocoloaşele de pâine, absente, în care 
să-şi frământe alarma şi umilinţa. Monica Harabagiu era 
apropiata lui logodnică: o fată zveltă şi vioaie, cu ochi 
drăcoşi, care-au înnebunit jumătate din Facultatea de 
Litere. Chiar acum, peste două ore, şi-a dat întâlnire cu 
dânsa. O iubeşte de un an. Şi ea, de un an, îl torturează. 


Imediat ce Monica îşi dă li-cenţa, plănuieşte să-şi 
întemeieze o modestă gospodărie. Acum mai face ea 
mofturi, dar ştie că sunt mai mult ca să-l încerce cât o 
iubeşte. Şi iată că profesorul, poate cu intenţie, desigur, cu 
intenţie, i-a adus numele în discuţie. De bună seamă că îl 
dezaprobă. Nu admite această căsătorie. Înadins a voit să 
nu i-o spună direct; i-a dat numai să înţeleagă. Iar, hotărât 
şi autoritar cum e, profesorul va fi în stare să-i sfarme 
cariera, dacă nu ţine seamă de acest avertisment. 

Dar ce i-a făcut Monica? Cu ce s-a făcut oare vinovată? De 
atâtea ori i-a atras luarea-aminte că n-are s-o sfârşească 
bine cu tot neastâmpărul şi ghiduşiile ei. Fără îndoială că a 
fost necuviincioasă cu profesorul, a răspuns impertinent, a 
rostit vreo glumă nelalocul ei. 

Deznădăjduit şi cu tâmplele asudate, Nerone Creţeanu stă 
pe un scaun de foc. Îşi ia o hotărâre eroică: 

— Domnule profesor, tocmai fiindcă veni vorba... N-aveam 
curaj. Dar am datoria să vă cer o povaţă. Mi-aţi fost ca un 
părinte. Vă datorez totul. Şi de aceea îndrăznesc... Aţi 
pomenit numele domnişoarei Monica Harabagiu. E o 
studentă foarte sârguincioasă: cap de serie. La toate 
examenele, bilă albă. I-am cerut mâna, şi după examenul de 
licenţă, intenţionăm să ne logodim... 

— La mine nu merg astea! Vorbi cu asprime Grigore 
Stolnicu, spunându-şi că asistentul lui nu e atât de nerod şi 
naiv cum îl socotise până mai adineaori... 

Desigur, a născocit povestea aceasta ca să-i înlăture orice 
bănuială. Trucul clasic. De acord cu Amelia, s-au pus să-l 
îmbrobodească bine, ca pe orice soţ, prin definiţie imbecil. 

— Nu! La mine nu merg tertipurile astea! Repetă, apăsând 
pe cuvinte, ca să înţeleagă celălalt că nu poate fi orbit atât 
de uşor. 

În pieptul asistentului se făcu un gol dureros. Aproape cu 
lacrimi în ochi, se bâlbâi: 

— Dar, domnule profesor, nu înţeleg!... E o stu-dentă 
eminentă. Are şi puţină stare. Pentru cariera mea mi-ar fi 


cea mai potrivită tovarăşă de viaţă. Dacă v-a supărat 
vreodată, a făcut-o fără voie... Eu ştiu cum vă respectă. 
Numai că e un temperament prea vioi. Chiar 
dumneavoastră aţi recunoscut anul trecut că e cea mai 
bună... Mai inteligentă studentă din seria ei... Şi acum? Vă 
spun drept, domnule profesor, că nu înţeleg... 

— Să înţelegi, tinere! Îl pătrunse cu privirea, stăruitor şi 
neîndurat, Grigore Stolnicu, ridicându-se în picioare şi 
aruncând şervetul. 

Asistentul mulţumi pentru asemenea masă, cu vorbele 
înecate în gâtlej. 

În antret, punându-şi galoşii şi scoțând umbrela ca o 
pacifică sabie din teaca cilindrică a cuierului, nu avea nimic 
din înfăţişarea teribilă şi crudă a imperatorului care se 
desfăta dând pradă fiarelor cei dintâi martiri din 
catacombe. Părea mai degrabă un asemenea martir, mizer 
şi lipsit de orice eroism, gata să se lapede de tot şi să 
milogească păsuirea supliciului. 

Zgribulit şi adus de spate, în stradă, nu ştiu încotro s-o 
apuce, în lapoviţa murdară şi duşmănoasă. 

„„ Acum ce-i spun eu Monicăi?” se căsca speriată 
întrebarea? 

„Încă n-a fost nimic. E abia începutul!” îşi spunea Grigore 
Stolnicu, frecându-şi mâinile satisfăcut şi instalându-se în 
jâlţul biroului. 

XI. 

VALSE TRISTE 

— Monica, dragă Monica, nu ştiu ce are cu noi profesorul! 
Oftă Nerone Creţeanu, păşind sub umbrelă, peste bălțile 
negre în care se topeau fulgii îndată căzuţi. 

— Dar ce s-a întâmplat? Ce poate să aibă cu noi? Întrebă 
fără nici o alarmare Monica, mai mult de formă, fiindcă în 
voioşia ei nu găsea în viaţă niciodată un prilej de prea mare 
îngrijorare. [i s-o fi părut, Nerr! 

— Ce n-aş da să fie numai o părere! Însă mi-a spus neted 
că nu admite: la el, cică, nu merg astea... Era foarte 


supărat! Se căină asistentul, cocârjat sub cortul negru de 
pânză, unde apărea în lumina vitrinelor şi în ploaie ugilit ca 
un pui de curcă, fără nimic din trufia unui cuceritor. 

— Şi de ce-i supărat, mă rog? Strânse din umeri cu 
nepăsare Monica. E supărat. Să-i fie de bine! Are să-i 
treacă... Dezlegă cu uşurătate toate complicațiile viitoare. 

— Ce expeditiv rezolvi tu toate, dragă Monica! Suspină 
asistentul, cu admiraţie pentru atâta seninătate şi cu teamă 
pentru atâta lipsă de simţ al realităţilor. Dar gândeşte-te, 
numai, ce-ar însemna să-l avem împotrivă... Toată cariera!... 
Tot ce-am muncit opt ani se anulează într-o singură zi, dacă 
vrea el. Şi-l cunoşti: e un om care ştie ce vrea! 

— Mergem la cinema, Nerr? Întrebă tam-nesam Monica, 
făcând trecerea de la gravele preocupări ale viitorului 
logodnic la frivolele ei desfătări fără nici o ezitare. Este un 
film foarte frumos, cu Jaque-Catelain. O! Cum îl mai ador pe 
Jaque! Declară cu sinceritate. Nu pot să-i sufăr pe ceilalţi: 
nici pe Ivan Petrovici, nici pe Mosjukine, dar Jaque? 
Adorabil! Ţie nu-ţi place? 

Nerone Creţeanu gândi despre ascendenţii lui 
JagqueCatelain nişte cumplite fărădelegi, formulate în cuget 
în cuvinte pe care numai filologii, adânci cunoscători ai 
vocabularului popular şi arhaic, le află la îndemână atât de 
proaspete, plastice şi formidabile. Jagque-Catelain; asta-i 
trebuia lui acum! Păşi duşmănos, călcând de-a dreptul în 
bălți, cu galoşii lui de viitor profesor şi înfruntând lapoviţa, 
cu umbrela răsucită de vânt, pe care o flutura ca un fanion 
al corporației dăscăliceşti. 

Aşa cum mergeau alături, în lumina lăptoasă a becurilor şi 
vitrinelor, ar fi apărut, chiar trecătorului celui mai lipsit de 
duhul observaţiei, o pereche iremediabil nepotrivită. 

EI, costeliv, grebănos, cu paltonul demodat şi îmbumbiat 
strâmb. 

Ea, elastică, fragedă şi cu ochi de peruzea, păşind ca într- 
un început de dans prin lapoviţa murdară, care parcă nici 
n-o putea atinge, înfăşurată în blana după ultima tăietură, 


aruncând priviri drăcoase trecătorilor, vorbind alintat şi 
impertinent, răsfăţându-se în toate oglinzile vitrinelor. Era 
studentă sârguincioasă, cu notele cele mai mari; dar 
aceasta n-o împiedica de la hotărârea ca, o dată cu 
măritişul, să arunce cât colo terfeloagele şi caietele de 
cursuri şi să uite, dacă se poate, într-o singură noapte, toată 
învăţătura uscată care n-a izbutit să-i osifice tinereţea. 

— Eu am să mai încerc să-l conving. Trebuie tact. Foarte 
mult tact! Îşi continuă asistentul gândul care-l îngrijora. 

— Să mergem mai repede. Ajungem tocmai la mijlocul 
filmului! Îşi rosti Monica îngrijorarea ei. 

Astfel, mergând alături, fiecare păşea pe drumul lui. 

În sala întunecată, caldă, dar cu miros de haine plouate, îi 
conduse o femeie, căutând locurile goale cu sabia albăstrie 
a lanternei electrice. Au turburat alte perechi, care se 
ţineau de mână sau de după mijloc, ridicându-se cu 
bombăniri ostile. 

Filmul era la jumătate, dar cu intuiţie de expertă amatoare 
de cinematograf, Monica ştiu în două minute ce s-a petrecut 
în cele patru acte trecute şi ce se va mai petrece în cele trei 
acte viitoare. 

— Uite-l pe Jague!... E adorabil! Exclamă, strângând mâna 
udă de lapoviţă a asistentului, care nu ştia ce să facă din 
umbrela şiroind de apă. 

Jaque-Catelain scobora de la volanul unui superb Hispano- 
Suiza, în haină cenuşie de sport, cu o caschetă ştrengăreşte 
pusă pe-o sprinceană. O femeie înaltă, în haină albă, 
încadrată între doi ogari ruseşti, îi ieşi în întâmpinare. În 
fund, marea, o barcă înclinându-şi pânzele foarte înalte în 
suflarea vântului, un canot-automobil virând nebunegşte, 
gata-gata să se răstoarne şi trăgând o dâră spumegoasă şi 
curbă de valuri... JaqueCatelain trecu uşor braţul după 
mijlocul subţire al femeii: amândoi rămaseră, tâmplă lipită 
de tâmplă, în contemplarea asfinţitului de soare marin, cu 
cei doi ogari, întinşi decorativ la picioare. 


— Adorabil! Ideală pereche!... Suspină admirativ Monica 
Harabagiu, aşteptând poate ca Nerone Creţeanu să profite 
ca toţi de întunerecul sălii şi s-o cuprindă şi dânsul uşor cu 
braţul, cum strânse se aflau măcar două duzini de perechi. 

Dar Nerone Creţeanu, cu umbrela şuroind între picioare, 
îşi sufla prozaic nasul, împăturind batista cu luare-aminte, 
ca şi cum ar fi pus la păstrare în ea cine ştie ce prețioasă 
comoară... 

— Eu cred că, dacă am îndestul tact, tot am să-l conving!... 
Reveni la supărarea profesorului, care-i stătea ghimpe în 
inimă. 

— Uff! Ce agasant eşti! Îşi pierdu răbdarea entuziasta 
admiratoare a lui Jaque-Catelain. Lasă-mă măcar să privesc 
în tihnă! 

Nerone Creţeanu se resemnă, urmându-şi pentru sine 
toate reflecţiile: cum să-l împace pe profesor şi cum să 
întrebuinţeze mai mult tact. 

Monica privea cu buzele întredeschise, aspirând 
miraculoasa desfăşurare a unei vieţi de neîntrecute 
splendori. 

Pe o terasă albă de marmoră, Jague-Catelain e acum 
aşezat pe un puf, la picioarele femeii în alb. I-a cuprins 
mâinile şi le dezmiardă, cum numai el ştie să dezmierde. îi 
spune şi nu mai sfârşeşte, cum numai el ştie să spună şi să 
nu mai sfârşească. Monica ar putea jura şi ea că a ghicit ce-i 
spunea Jaque-Catelain femeii în alb, norocoasa! Îi spune 
ceea ce n-are să fie niciodată în stare să-i rostească în cea 
mai frumoasă seară, cu cea mai romantică lună, Nerone 
Creţeanu, care se smârcâie alături din nas, cu bărbia 
sprijinită în mânerul curb al umbrelei, ca un pensionar 
precoce moţăind la cafenea. 

Şi deodată, în vreme ce filmul îşi plimbă eroii în săli 
somptuoase, în grădini cu palmieri, în gări sonore şi munţi 
cu spumegânde cataracte, într-o viaţă prodigioasă de 
fabulos fast fotogenic, Monica vede, într-o întunecoasă 
împâclire, cealaltă viaţă, care ar fi a ei, alături cu omul 


fornăindu-şi începutul de bronşită via-geră. Apartamentul 
sărăcăcios cu chirie, ratele la mobile, gospodăria cu o 
singură slujnică, oblojelile omu-lui morocănos; orbecăiala 
într-un crepuscul fumuriu şi umed, ca într-o galerie 
subpământeană de cârtiţe. Pentru totdeauna: până la 
sfârşitul sfârşiturilor. 

Monica s-a tras fără să-şi dea seama mai departe de lângă 
omul cu bărbia sprijinită în cârja umbrelei. 

Acum, filmul, după ce s-a sfârşit, cu eroina asasi-nată de 
soţul gelos, a început de la capăt. Femeia în alb, trântită cu 
cele trei gloanţe de revolver, a descins de pe catafalc, 
nemuritoare şi din nou surâzând, cu seninătatea unei 
făpturi lipsite de orice negru presentiment. Se află pe 
puntea unui iaht. Jague-Catelain, în costum alb, cu pantofi 
albi şi cu caschetă albă de marinar, priveşte visător, din 
profil, rezemat de bara punţii. Din celălalt capăt se apropie 
femeia cu fustele şi eşarfa fluturate de vânt. Îşi vorbesc. 
Râd. Abia s-au cunoscut, dar de la cele dintâi cuvinte se ştiu 
predestinaţi unul altuia, împotriva oricăror obstacole şi 
împotriva morţii chiar. Ce delicioasă viaţa în care 
îndrăzneşti tot, în care o mare şi ucigaşe pasiune inundă ca 
un hohotitor răsărit pe creştetul înălțimilor, acolo sus, 
deasupra viermătului mediocru şi vulgar...! 

Monica vrea sa şi-l imagineze pe Nerone Creţeanu în 
costum alb, cu pantofi albi şi cu cascheta de marinar pe 
puntea unui iaht, surâzând cu fermecătoarea graţie a lui 
Jaque-Catelain. 

Efectul e catastrofal. Explozia unei granate umplute cu 
boabe de cafea crudă şi împroşcând întreaga sală. 

Iar Monica s-a tras încă mai departe, ferindu-se ca de o 
atingere rece, băloasă, de limax. 

Omul cu umbrelă piroteşte absent de la magica lume a 
filmului, gândind fel şi chip, cum l-ar putea convinge pe 
profesor cu mai îndemânatic tact. 

Când au ieşit afară, în sloata câinoasă, ca orice aspră şi 
hâdă realitate, Monica e tristă, cum s-ar fi deşteptat dintr- 


un miraculos şi imposibil vis; Nerone Creţeanu îşi deschide 
umbrela şi e gata să pornească mai departe, la asaltul 
mediocrei lui fericiri, cu modesta resignare dintotdeauna. 

— N-avea nici o grijă, Monica. E chestie numai de timp şi 
de tact! O încurajează la despărţire. 

Monica e cu gândul în altă parte. Îi întinde o mânuşiţă 
moale şi indiferentă în mânuşa de piele de Suedia. 

Ea n-are nici o grijă. 

Dimpotrivă, ar vrea acum ca profesorul care a avut o atât 
de bună inspiraţie să fie cât mai absurd încăpă-ţânat şi să o 
dezlege de el, de cuvântul dat lui Nerone Creţeanu într-o zi 
de lehamite. 

S-au despărţit. În lapoviţa înstelată de fulgi, care biciuie 
obrajii şi pătrunde gheţoasă în haine şi în încălțări, Monica 
a plecat cu paşi zvelţi şi săltaţi, de menuet, în josul 
Bulevardului; Nerone Creţeanu a plecat în sus, sub negrul 
pavilion didactic al umbrelei, asaltată de toate vânturile 
beznei. 

„Dar ce-o fi având profesorul?” 

XII. 

PAUSA LONGA. 

Grigore Stolnicu nu avea nimic. 

După două luni, în birou, îşi freca mâinile cu aceeaşi 
mulţumire de sine. 

Pusese ordine. Metodic, ca un om care ştie că numai graba 
e duşmanul succesului, ridicase cu încetul zid de izolare în 
jurul Ameliei. Nu mai pătrundea acum nimic din afară, 
nimeni. 

Asistentul nu mai era invitat la masă. De altfel, şi de la 
Universitate are să-l măture la anul viitor. Medicul cel tânăr, 
de acasă, medicul Ameliei, acel afectat Alfons Grigoriu, care 
nu i-a plăcut niciodată, a fost înlocuit cu altul, miop şi tare 
de ureche; un bătrânel inofensiv. A schimbat şi slugile, ca să 
pună capăt bârfelilor din bucătărie. Acum, totul e în bună 
orânduială, şi de o săptămână, Amelia zace în pat, într-o 


căldură toropită, cu o întreagă farmacie de fla-coane şi 
prafuri la căpătâi, tuşind şi mototolind batis-tele sub pernă. 

A scuipat sânge. 

Dar aceasta nu este decât o justă expiere a vieţii 
destrăbălate pe care a dus-o. Îşi închipuie poate că îl 
înduioşează aşa! Îi cerşeşte din ochi, de câte ori trece prin 
cameră, o îmblânzire. El cunoaşte însă toate vicleniile 
femeieşti: şantajul boalei. 

N-o mustră. Nu i-a spus nimic. Se preface că nu ştie. Tace. 
O pedepseşte cu această tăcere enigmatică şi încărcată de 
ameninţări mai teribile decât orice izbucnire. 

Căci abia acum îşi dă seama cât de făţarnică a fost viaţa 
acestei femei vreme de doisprezece, acuşi treisprezece ani. 
Nu l-a cruțat cu nimic. De nici o ruşine. Sub înfăţişarea 
aceasta molâie, bolnăvicioasă, şi închisă cu ipocrize în casă, 
la griji mărunte de gospodină, dospea cele mai sfruntate 
porniri ale desfrâului. Pe Nerone Creţeanu, ea a stăruit să-l 
invite la masă, sub cuvânt că e nevoiaş, fără părinţi, modest 
şi că are dreptul la o încurajare. Medicul care-a tratat-o trei 
ani, tinerelul acela afectat, periat, pomădat şi schimbând 
costumele de două ori pe zi, tot ea l-a chemat întâi, dragă 
Doamne, după recomandaţia unei pretinse prietene. Se 
închideau în cameră, venea întotdeauna în lipsa lui; când se 
întâlneau, îi vorbea cu o ironie superioară şi în calambururi 
obraznice, care de la început l-au făcut nesuferit. Într-o 
bună zi, acum cinci ani, s-a trezit cu un aşa-zis văr al ei: un 
locotenent de cavalerie, care nu ştia să cuvinte decât 
despre cai, curse şi raiduri de călărie. Toată vremea se 
împiedica de dânsul. Îi umpluse casa de miros de piele, de 
apă de păr şi de havane. Când îi auzea scârţâitul cizmelor 
pe parchet, era indispus o jumătate de zi. Şi acela îi fuma 
țigările, făcea glume stupide pe socoteala filologilor, 
comanda mâncările care-i plac, poruncea slugilor şi îşi 
stabilise cartierul general la telefonul lui. Până când într-o 
bună zi a dispărut precum venise, sub pretext că a fost 
înaintat şi mutat în altă garnizoană. 


Dar câţi vor mai fi fost alţii, încă? 

N-a surprins oare într-o zi, acum de curând, un băieţandru 
sclivisit pe scări? Îl văzuse cu o seară înainte, de la geamul 
biroului, dând târcoale casei, uitându-se la ferestre, făcând 
naveta pe trotuarul din faţă. Bărbierit, pudrat, cu pălăriuţa 
cu boruri de un deget pusă pe-o sprânceană, cu un palton 
ridicol şi cu şalvarii aceştia largi, pe care i-a născocit moda 
ca pentru asemenea vreme, lipsită de gust şi de măsură, şi 
ca pentru asemenea tineret, lipsit de ruşine şi de respect. 

A doua zi l-a aflat pe scări, tocmai când punea degetul pe 
butonul soneriei. Băieţandrul, cu pălăria în mână, zăpăcit, 
s-a prezintat drept elev al lui şi a îngăimat că abia cuteza 
să-i ceară un sfat şi o biblio-grafie pentru o lucrare, un 
studiu, în sfârşit, o invenţie, cum se vedea cât de colo! O 
lucrare, un studiu, cu aşa mutră şi asemenea pantaloni! I-a 
arătat el sfat! De ce nu poftise la Universitate, la cancelaria 
facultăţii, să-i ceară sfat, nu acasă, ca un pungaş, care 
încearcă lovitura când lipsesc stăpânii? Celălalt a roşit cu 
ochii în pământ, s-a bâlbâit. Nu l-a mai văzut niciodată. Nici 
nu-şi aminteşte să-l fi zărit la cursuri, nici înainte de asta, 
nici după aceea. 

Încă unul care dădea târcoale Ameliei, atras, de-sigur, de 
privirile ei (căci nu se mai îndoia că altfel priveşte pe 
stradă, provocator, când e singură, nu cu aerul de 
mironosiţă de acasă), încă unul atras de pofticiunile ei, 
ţinându-se după dânsa pe uliţi, cum se ţin dulăii de căţelele 
înfierbântate. 

Câţi vor fi fost? Abia acum înţelege ce se ascundea sub 
ameninţarea slujnicei dată afară, când s-a întâmplat istoria 
cu oglinda din salon. Fără îndoială că ştia totul şi fără 
îndoială că numai Amelia i-a cumpărat tăcerea. 

Niciodată nu şi-a imaginat că poate exista o vietate atât de 
meşteră să-şi ascundă viaţa secretă. Nici o urmă. Nicio 
scrisoare. Nici o privire furişe. Nici un cuvânt scăpat din 
imprudenţă. Totul disimulat, zăvorât sub înfăţişarea aceasta 
de pisică bolnavă şi mereu friguroasă, prefăcându-se că 


abia se lasă convinsă să iasă din casă, pirotind încolăcită pe 
pat şi pe divanuri, aşteptându-se rugată ca să meargă la un 
teatru ori la o plimbare. Prefera să rămână singură acasă, 
să-şi aştepte sau medicul pomădat, sau netrebnicul acesta 
de asistent, pe care el l-a colăcit, sau alţii, despre care nu va 
şti nimic, niciodată. 

Acum s-a sfârşit. O are aci, sechestrată, fără să mai 
vâşcâie. 

E adevărat că din această pricină şi-a neglijat cursurile în 
vremea din urmă, n-a mai aşternut un cuvânt pe hârtie, n-a 
mai urmat nici tratamentul medicului; iar plimbarea şi 
hidroterapia le-a făcut neregulat, în răstimpuri. 

E vremea să revină la toate. 

Pentru început, chiar astăzi va trece pe la doctorulpitic, 
numai să-i arate, după trei luni, că toate temerile lui au fost 
exagerate şi că e mai sănătos ca întotdeauna. 

Grigore Stolnicu îşi orânduieşte pe biroul uriaş şi masiv 
toate cărţile grele cât evangheliile şi toate cutiile de fişe, 
cum se cuvine în preziua unei campanii de lucru. Toarnă 
cerneală în călimara cubică de cristal, schimbă peniţe noi în 
tocuri, ascute creioanele. 

Mirosul plăcut al lemnului moale de creion, mirosul 
metalic al cernelei îi aţâţă pofta de lucru, cum nu-şi găsesc 
astâmpăr caii militari când simt mirosul de praf la manevre. 
Chiar din astă-seară va inaugura cele trei ceasuri 
reglementare de muncă: de la zece la unu după miezul 
nopţei, ca în atâţia şi atâţia ani trecuţi. 

Învârte manivela telefonului şi cere numărul medicului- 
pitic. 

Aşteptând, cu pâlnia de ebonită la ureche, surâde tu-tulor 
nălucirilor şterse fără urmă, episodul cu acest telefon, 
oglinda venețiană din salon, musca de pe che-lia 
spectatorului de la Ateneu. Cum s-ar simţi cu proaspete 
puteri de muncă, dispus şi odihnit, dacă, după ce-au trecut 
acestea toate, n-ar fi răsărit nevrednica înşelăciune a 
femeii, să-i reteze viguroasa poftă de creaţie! 


Glasul piţigăiat al medicului-pitic vesti cu o prietenoasă 
bucurie că e gata să-l primească. Îndată; într-un sfert de 
oră, înainte de a pleca la clinică. 

Grigore Stolnicu trecu prin odaia fetiţei, care nu mai 
întindea de două luni braţele grăsulii să se ceară, 
drăgăstoasă, în braţe. Îl privea acum cu ochii cenuşii şi 
terni, fără nici o voioşie. Morocănoasă, se ridică în picioare 
şi doica, hotărâtă de mult să-şi ceară socoteala, fiindcă nu 
mai putea sluji într-o casă unde părintele se uită mai câinos 
la copil decât s-ar uita un tată vitreg. 

În cealaltă cameră, Amelia aţipise, cu buzele albe, cu 
obrazul de cretă şi cu globurile ochilor scufundate adânc 
sub pleoape. Un miros de spiţerie plutea stăruitor şi 
dezagreabil. Prin somn, Amelia gemu, tuşi, se întoarse pe 
cealaltă parte. 

Grigore Stolnicu îi aruncă o singură privire, fără milă, 
schimbându-şi pijamaua de flanelă cu haina de stradă. Îşi 
spunea că poate nici nu doarme; desigur, se preface. Păşi 
mai apăsat, ca s-o încerce. 

Bolnava, în toropeala febrei, scânci acoperindu-şi ochii cu 
degetele subţiri, prelungi şi scheletice. 

„Tot se preface!” hotări Grigore Stolnicu. „A dus înadins 
mâinile la ochi, ca să n-o surprind că clipeşte. E cea mai 
disimulată femeie din câte au existat vreodată.” 

Şi ieşi trântind uşa, ca să-i arate că nu se lasă amăgit atât 
de uşor. 

De la fereastră, doica fetiţei, cu Clo-Clo în braţe, îl arată 
după perdea, în stradă: 

— Se duce ulâtul.! Ulâtul ulâţilor! 

lar pentru ea, ca o urare confidențială, cu jumătate de 
glas: 

— Ducă-s-ar! 

Clo-Clo, cu o jucărie mică de tablă sunând un zurgălău 
înlăuntru, îl ameninţă, în chip de minuscul buzdugan, 
bucuroasă şi ea că se duce urâtul: 

— Ulătul! Gâmbosul! 


Astfel, în casa lui Grigore Stolnicu, nici o suflare nu-i era 
prietenă. 

XIII. 

ALLEGRO, MA NON TROPPO. 

Un taxi, înşelat de şovăiala lui, când se pregătea să 
traverseze strada, frână acostând la marginea trotuarului 
şi-l invită să urce. 

Grigore Stolnicu făcu semn că nu are nevoie. Cu toată 
graba, ţinea să meargă pe jos, ca să reînceapă chiar de 
astăzi prescripţiile medicului-pitic: mişcare, cât mai multă 
plimbare! 

Era, într-adevăr, o minunată zi de sfârşit de iarnă. 

Ultima zi a lui fevruarie. 

Streşinile şuroiau, nămeţii se topeau în soarele cald; un 
vânt umed şi proaspăt purta de-a lungul străzilor 
presimţirea primăverii, adusă de undeva de departe, din 
câmpurile mustind viaţă nouă sub zăpada subţire. 

Ţigăncile întindeau trecătorilor cele dintâi mănunchiuri de 
ghiocei. Femeile păşeau mai elastic, în dezmierdarea lină a 
luminei călduţe, cu alintări de pisică. 

Grigore Stolnicu recunoscu pe eleva lui, Monica 
Harabagiu, mergând cu asemenea paşi alintaţi, alături de 
un tânăr cu pantaloni largi, cu pălărie pe-un ochi, bărbierit 
şi pudrat: un individ din familia celui pe care l-a surprins pe 
scări la el acasă. Păşeau braţ la braţ, avântaţi ca într-un 
voios asalt al primăverii, râzând şi privindu-se în fiecare 
clipă în adâncul cel mai tremurător al ochilor. Studenta 
purta un buchet de ghiocei, prins în blană, deasupra inimei. 

Toată îmbucurarea zilei cu soare se întunecă în ochii lui 
Grigore Stolnicu. Întâlnirea acestei perechi îi dovedea mai 
netăgăduit că asistentul îl minţise, născocind povestea 
logodnei ca să-i înlăture orice bănuială. 

Medicul-pitic îl primi în uşă, afabil, ca pe un mosafir drag, 
care se arată rar şi se lasă aşteptat. 

Îl invită în acelaşi fotoliu, enorm şi confortabil ca un jâlţ de 
bancher. 'Tot aşa se scufundă şi el în celălalt fotoliu, 


împreunându-şi la fel mâinile în chip de închinare 
copilărească, dar sfredelindu-l cu aceiaşi ochi, mici, 
apropiaţi de rădăcina nasului, cenuşii şi vii, ca ochii de 
uistiti. 

— Ei! Cum stăm? Întrebă foarte vesel, ducând degetele la 
buze şi părând că fluieră în vârful unghiilor. 

— Foarte bine! Cum vezi, stăm foarte bine, în cele mai 
confortabile fotolii pe care le-a creat civili-zaţia 
americană!... Răspunse Grigore Stolnicu, molipsit de buna 
dispoziţie a medicului-pitic. 

Pe urmă, revenind la lucruri serioase, povesti cât a 
respectat din prescripţiile de acum trei luni şi câte le-a 
neglijat. Arătă că se simte îndestul de sănătos, că a lucrat 
un timp cu mare spor, iar că în lunile din urmă, dacă i-a 
scăzut această poftă de muncă şi dacă n-a mai fost atât de 
voios, s-a întâmplat numai din pricina unor nemulțumiri 
familiare. Strict intime. 

— Şi, aşadar, zi, nici o tentaţie... Cu telefonul ori cu 
musca? Întrebă foarte curios şi cu râs teribil de amuzat 
medicul-pitic, dovedind că ţine minte perfect tot dosarul 
pacientului. 

— Nimic. Cea mai desăvârşită ordine. 

— Braa-voooo! Exclamă piticul, cu o admiraţie în care 
totuşi străbătea o totală neîncredere, după cum arată 
accentul circomflex al sprâncenelor. 

Părea că se gândeşte cu totul în altă parte privind un timp 
pe fereastră şi punându-şi la buze degetele împreunate, pe 
care le apropia şi le depărta, două câte două. Pe acoperişul 
din faţă, un tinichigiu bătea tabla regulat şi monoton, cu 
lovituri egale. S-ar fi spus că medicul-pitic îşi uitase 
pacientul şi că aştepta cu mare atenţie numai să sfârşească 
bocăniturile de afară. Într-un târziu, distrat, fără să-şi 
despartă ochii de la echilibristica omului de pe acoperiş, 
întrebă, ca o chestiune de accesorie însemnătate: 

— Şi nemulţumirile acelea familiare... Despre care 
vorbeaţi... Strict intime... N-aş putea să aflu de ce natură 


au fost?... Sau poate că încă mai sunt? 

— Domnule doctor, e o chestiune streină cu totul de cazul 
meu. Nu prezintă nici un interes. 

— Nimic nu e strein de cazul unui pacient! Surâse foarte 
curtenitor medicul-pitic, răsucindu-se în jâlţul unde se afla 
îngropat şi întorcând ochii de la fereastră, să-l privească în 
faţă. Nimic nu e strein, iar pentru un medic, totul prezintă 
un interes. Cel mai mic amănunt poate să fie de-o 
importanţă capitală. 

— Dar e o chestiune cu totul intimă! Se apără Grigore 
Stolnicu, cu un început de impacienţă. E vorba despre 
raporturile mele cu nevastă-mea. 

— Tocmai! Continuă să surâdă medicul-pitic, suflând un 
praf nevăzut din palmă şi cercetându-şi cu luare-aminte de 
chiromancien toate liniile, curbele şi creţurile mâinei. Unui 
medic ori îi spui tot, ori nu mai pierdem amândoi timpul de 
pomană! Rosti deodată, cu alt glas, sever şi autoritar, 
revenind la agresivitatea cu care îşi trata de obicei clienţii. 

Grigore Stolnicu se hotărî şi povesti totul, mai mult ca să-i 
dovedească displăcut medicului cât de absurdă îi e 
pretenţia de a face legătură între o chestiune cu totul 
intimă şi o consultaţie, unde e vorba numai despre boala ori 
sănătatea lui. Istorisi cum i-a venit prima bănuială. Cum a 
descoperit pe urmă toate amănuntele care nu i-au mai 
îngăduit, din nefericire, nici o îndoială. Cum a pus ordine 
absolută, după ce a pierdut două luni, în care timp n-a 
lucrat aproape nimic şi a părăsit regimul prescris. Nu uită 
să stăruie că l-a ajutat în această convingere chiar axioma 
rostită aci de medicul-pitic în persoană, când i-a spus că, 
pentru tată, existenţa unui copil nu înseamnă nimic. Adică, 
pur şi simplu, că un tată nu e niciodată sigur de paternitate, 
mai ales când copilul se naşte după zece ani de căsnicie. 
Aceasta i-a deschis ochii. S-a mirat că aşteptase să-i 
deschidă alţii ochii. Acum, nimic şi nimeni nu-i mai poate 
clătina siguranţa că fetiţa nu este a lui. Dacă s-a oprit aci şi 
n-a tras încă toate consecinţele - desfacerea căsătoriei etc. 


— A fost numai fiindcă n-a izbutit să pună mâna pe niciuna 
din probele palpabile, materiale. 

Medicul-pitic asculta cu aceeaşi prefăcută indiferenţă, 
când urmărind gimnastica tinichigiului pe acoperiş, când 
privindu-şi, cercetându-şi şi admirându-şi mâinele, pe care 
trebuia să le cunoască de mult pe de rost. 

Astfel, spovedania lui Grigore Stolnicu fu mai uşoară; nu 
simţea sfredelindu-l ochii unui străin când îşi destănuia 
lucruri atât de umilitoare şi amare. De câteva ori numai, 
când se opri, medicul-pitic îl îndemnă să continue şi să-i 
arate de-a fira-n păr cum a ajuns la descoperirea că este un 
soţ înşelat, dar în orice caz nu un soţ imbecil. 

Grigore Stolnicu sfârşi, iar medicul păru extrem de 
mulţumit. Îşi trosni degetele cu atâta satisfacţie, încât 
spoveditul îşi spuse îndată că a făcut cea mai mare prostie 
dându-şi necazurile lui intime pe mâna unui om care, 
desigur, s-a înveselit din cale-afară de asemenea peripeții; 
mai ales că medicul-pitic nu purta verighetă şi deci nu era 
însurat. „Şi-a bătut joc de mine!... Desigur, mă crede un 
mare imbecil, cu pătăraniile mele de soţ înşelat împărtășite 
celui dintâi venit. Lui, ce-i pasă? Nu e însurat. Se amuză pe 
socoteala altora!” gândi Grigore Stolnicu, înciudat cu totul 
pe insuportabilul său duhovnic. 

Medicul-pitic îşi plesni genunchii cu palmele, îşi făcu vânt, 
baiansându-se de două ori în fundul jilţului, sări în picioare, 
deschise dulapul, îl invită să se dezbrace şi din nou începu 
să-l asculte, să-l ciocănească, să-l pipăie şi să-l măsoare cu 
instrumentele lui de supliciu. 

La fiecare nou instrument şi nouă ciocăneală aproba, 
mormăind satisfăcut, ca un om care găseşte confirma-rea 
bănuielilor dinainte asigurate. 

Pe urmă închise aparatele în dulap, ridicându-se în vârful 
picioarelor să răsucească cheia, pe care o puse în buzunar. 
Privindu-l cu dispreţ, pe la spate, Grigore Stolnicu, în timp 
ce-şi prindea bretelele şi îm-brăca mânecele hainei, se 
întreba de ce o fi încuind dulapul şi de ce-o fi strângând 


cheia, într-o cameră unde n-avea doar să-i scotocească 
nimeni? Şi îl găsi pe medicul-pitic mai maniac şi poate mai 
bolnav decât toţi clienţii săi. 

Medicul înconjură biroul şi se instală în scaunul înalt, cu 
picioarele atârnate. Nu mai rupse o foaie de hârtie din bloc 
şi nu mai scrise ieroglife enorme cu tocul-automat, enorm. 

Ca un judecător pronunţând o sentinţă irevocabilă, cu 
amândouă mâinile rezemate în marginea biroului şi cu o 
adâncită cută între sprâncene, vorbi: 

— Dragă coleg, suntem între oameni culţi. N-ar avea deci 
nici un rost să-ţi ascund. Cazul dumitale mi se pare foarte 
grav. Foarte înaintat. Pot să-ţi garantez că soţia dumitale nu 
te-a înşelat niciodată şi nici nu te înşeală. Ţi-ai construit 
toate argumentele, inventându-le singur pe de-a-ntregul. 
Le-a născocit boala dumitale. Un caz foarte comun. Îţi 
torturezi nevasta. După cât înţeleg, e bolnavă, şi e bolnavă 
grav. Are nevoie de-o cură în sanatoriu, nu de supliciul 
absurd pe care l-ai imaginat dumneata. lar o cură în 
sanatoriu nu ţi-ar strica nici dumitale, onorate coleg. Pot 
spune că e absolut necesară şi absolut urgentă. Ţi le spun 
cu brutalitate, fiindcă ştiinţa mea e brutală. Nădăjduiesc că 
n-ai să faci ca alţi foşti clienţi ai mei, care din pricina acestei 
francheţe m-au ocolit, au căutat alţi medici mai puţin brutali 
ca mine şi-au plătit-o scump. Orânduieşte-ţi afacerile aşa, ca 
să renunţi câteva luni măcar la viaţa de acum. Revino la 
mine, să aranjăm intrarea într-un sanatoriu. De preferinţă 
în streinătate. Şi, din vreme, ia măsuri ca soţia d-tale să nu 
devină o victimă a dumitale... E tot ce pot spune fără 
înconjur, cum îmi dictează conştiinţa mea profesională. 

Medicul tăcu, împreună din nou mâinile, lăsându-le pe 
spătarul scaunului înalt, pe urmă îşi bătu de câteva ori 
palmele, cum s-ar fi aplaudat singur, cu discreţie. 

Grigore Stolnicu, în fotoliul vast şi confortabil, se muiase 
ca un om de zăpadă, topit în acest sfârşit călduţ de iarnă. 

Îşi scoase batista şi îşi şterse fruntea udă. Îşi apăsă 
tâmplele. Gângăvi: 


— E atât de neaşteptat ce-mi spui, doctore! Atât de 
absurd... 

Medicul cobori de pe scaunul înalt cu spătar de strană şi 
veni să-l bată pe umăr; numai aşa i-ar fi putut ajunge la 
umeri, când Grigore Stolnicu se afla ca acum, turtit în jilţul 
enorm. Îl îmbărbătă: 

— Aceasta nu înseamnă că un tratament serios n-are să 
dea rezultatele cele mai bune. Nu uita că te aştept în câteva 
zile şi că vom hotărt?!... Am câteva prospecte de sanatorii 
excelente. 

Grigore Stolnicu se ridică să plece, uitând să plătească 
vizita. 

La uşă, medicul-pitic stărui: 

— Mai ales nu-ţi tortura nevasta cu invențiile dumi tale... E 
inuman. Îi scurtezi zilele. 

Apoi se întoarse, după ce închise uşa, să facă un semn în 
carnetul unde se afla deschisă o pagină cu numele lui 
Grigore Stolnicu; iar într-o condicuţă cu linii vărgate să 
înscrie o consultaţie neplătită, fiindcă medicul-pitic şi avar 
nu uita să-şi încaseze onorariile chiar de la familiile 
pacienţilor defuncţi ori intraţi în balamuc. 

XIV. 

MARCHE FUNCBRE. 

Amelia se deşteptase. 

În somnul întrerupt şi chinuit de febră visase urât; 
întâmplări de demult, din viaţa ei de fată, pe care le crezuse 
pentru totdeauna uitate. 

Întâmplările de-aievea, aşa cum s-au petrecut acum 
şaisprezece-şaptesprezece ani, n-avuseseră nimic neplăcut, 
ca şi decorul idilic în care s-au desfăşurat. Plimbările 
nevinovate în patriarhala grădină publică a oraşului natal; 
altele la ţară, la moşia unei colege de pension; o excursie cu 
barca; începutul unei nevinovate dragoste copilăreşti cu 
fratele colegei, mai mult o prietenie drăgăstoasă, care n-a 
ajuns decât la un singur sărut, de despărţire, timid şi 
neîndemânatec. Nu l-a mai văzut niciodată, nici n-ar şti 


unde e acum. l-au rămas doar câteva scrisori, primite după 
ce-a venit toamna; scrisori cu atât mai aprinse, cu cât mai 
timidă şi mai nevinovată le fusese idila. 

Din toată vacanţa aceea, de câte ori se gândea, îi apărea 
numai un soare luminos şi arzător de vară. O amintire de 
multă, multă lumină, de fără de grijă şi miros de fân copt. 

lar acum, prin somn, toate episoadele s-au petrecut altfel, 
desfigurând şi spurcând amintirea pură şi luminoasă. 

Decorul, grădina publică, parcul prietenei de la moşie, 
plimbarea pe lac se desfăşurau într-un fel de crepuscul, 
spectral şi sinistru, cu lumina gălbuie ca pucioasa. Toţi o 
alungau, nu ştia de ce, iar ea fugea, nu ştia de ce. Înaintea 
tuturor, cu privire rea şi cu vorbe de ocară, gonea 
îndrăgostitul de atunci, întețit tocmai de sora lui, prietena 
cea mai bună de la şcoală. Voia să ţipe, şi din gura căscată 
nu ieşea un sunet. Ştia că, dacă vor ajunge-o, are să se 
întâmple ceva înfiorător: nu cuteza să gândească ce, dar 
ştia că va fi un sfârşit înfricoşat. Au ajuns la marginea 
lacului. Barca nu se afla. S-a vârât, deznădăjduită, până la 
brâu, să încerce scăparea înot. Lacul era clocotit, un lac de 
smoală, iar dimpotrivă-i i-a ieşit în cale Grigore Stolnicu, 
întunecat, tăcut şi enigmatic, cum are înfăţişarea de trei 
luni încoace. 

Pe smoala neagră a lacului au început să pâlpâie sinistru 
lumini gălbui, şi Grigore Stolnicu a izbucnit deodată într-un 
râs crud, fără seamăn, neomenesc, bucu-rându-se că se 
îneacă, împingând-o cu mâna mai afund, până ce smoala 
fierbinte i-a năvălit în gură şi pe nări. 

N-a mai putut îndura oroarea visului şi s-a deşteptat într-o 
supremă voinţă prin somn, transpirată, în cearceafurile ude 
şi cu buzele pătate de sânge. 

A rămas un timp, învelită până la bărbie, înfiorată de febră 
şi de vedeniile din somn. Pe urmă a sunat servitoarea, să-i 
schimbe aşternutul şi să-i aducă toc-mai din camera de 
lucruri vechi, din cufărul cu rochii demodate şi cu 


suveniruri de şcoală, o cutie dreptunghiulară de mahon, cu 
încrustaţii de sidef. 

Cutia cu scrisori, de atunci. 

În haina de bolnavă proaspăt despăturită, mirosind a 
lavandă, cu plapoma răcorită, după ce fereastra a fost 
deschisă, să alunge atmosfera de clinică şi să lase înlăuntru 
aerul molatec al sfârşitului de iarnă, Amelia a citit scrisorile 
copilăreşti şi pasionate de atunci, singurul ei secret; pe 
urmă a rămas visătoare, cu o bunăvoie de convalescentă. 
Câte prostii!... Surâde. Împo-triva visului hidos şi crud, 
amintirea are ceva melancolic şi pur. Ca fotografiile 
decolorate, care-o arată în uniforma de şcoală, cu teancul 
de premii alături. În cutie mai sunt şi alte scrisori, ilustrate 
de la colege, flori uscate. Toate, până la invitaţia pentru 
nunta lor, în câteva exemplare neatinse şi păstrate, n-ar şti 
să spună de ce. 

De atunci n-a mai deschis cutia. A trăit, într-adevăr, o viaţă 
cu desăvârşire alta; iar amintirile din anii de şcoală şi de 
fată îi sunt tot atât de streine ca suvenirul vag al unei cărţi 
citite foarte de mult... 

O tuşă i-a răscolit cavernele plămânilor. A strâns sub pernă 
batista mototolită şi pătată de sânge. Bunăvoia de 
convalescenţă s-a stins. 

Acum, totul a devenit, cu o înfiorătoare rapiditate, 
apăsător şi irevocabil, ca în visul cel rău din care abia s-a 
deşteptat. 

Cu mâinile cruce pe piept, peste plapomă, dreaptă, ca şi 
cum ar repeta să înveţe din vreme rigiditatea pentru 
veşnicia din sicriu, Amelia Stolnicu, singură, fără nici o rudă 
şi fără nici o prietenă, îşi spune că a început stagiul în 
anticamera morţii. 

O gândeşte aceasta, fără spaimă şi fără revoltă. Cum a 
acceptat viaţa în treisprezece ani, de când s-a măritat cu 
omul pe care mai mult îl respectă şi îl admiră decât îl 
iubeşte. 


O gândeşte; iar mâhnirea nu e pentru dânsa, ci pentru 
fetiţa care va creşte orfană şi pentru Grigore Stolnicu, care 
va rămâne fără privegherea ei, atentă şi prevenitoare, în 
casa lăsată pe mâinile slugilor. 

N-o mai înşeală optimismul mincinos al medicului miop şi 
moţăind pe scaun la vizită; nici cele câteva încurajări 
caritabile, de formă şi fără convingere, ros-tite de 
cunoscutele care au venit în treacăt, au stat cu pălăria în 
cap, pe marginea divanului, şi au plecat fără să se mai 
întoarcă. Ştie ce înseamnă tusa cu bănuţi de sânge pe 
batistă, încăpăţinarea termometrului să nu se clintească 
sub 38 grade, grija pusă de toţi s-o păstreze departe de Clo- 
Clo. 

Iar împăcarea ar fi mai desăvârşită dacă n-ar chinui-o 
tăcerea duşmănoasă a bărbatului, schimbat în două luni 
cum n-a fost niciodată. Duşmănoasă şi inexplicabilă. Parcă i- 
ar face vină pentru boala ei; parc-ar fi vrut s-o îngroape, 
ferită de ochii lumei, înainte încă de sfârşitul fără scăpare. 

Tăcerea casei e vastă şi intolerabilă, ca neagra tă-cere a 
unui cavou. În singurătatea unde nu află căldura nici unei 
fiinţe alăturate, Amelia Stolnicu îşi striveşte o lacrimă, pe 
care o şterge cu batista ruginită de sângele plămânilor. 

Aude uşa de-stfară. Paşii lui Grigore Stolnicu. Vine, cu 
aceeaşi privire încruntată şi cu aceeaşi tăcere omorâtoare. 
Oftând, Amelia închide cutia cu încrustaţii de sidef, răsucind 
cheiţa cu panglica rămasă aceeaşi de la pension, şi se 
sileşte să surâdă, deşi ştie că, la această silită bunăvoie şi la 
implorarea ei din ochi, bărbatul n-a răspuns de două luni cu 
o singură îmblânzire. 

Grigore Stolnicu intră fără să trântească uşa. 

Minune, se apleacă şi o sărută pe frunte. Se aşează pe 
marginea patului; îşi schimbă locul în faţă, pe un scaun. Nu 
ştie cum să înceapă a vorbi, după ce două luni n-au 
schimbat între dânşii decât întrebări şi răspunsuri 
monosilabice. Răsuceşte şi mută de la locul lor flacoanele de 
medicamente, cutiile de prafuri; citeşte etichetele. Îi prinde 


mâna şi o netezeşte încet, cu latul palmei. Amelia plânge, cu 
două şiroaie de lacrimi, curgând de o parte şi de alta a 
obrajilor. Plâns mut, fără sughiţuri, izvor continuu şi egal. 

— Amelia! Rosteşte bărbatul, netezindu-i înainte mâna, 
fără să poată născoci nici o dezmierdare nouă, nici cuvinte 
noi. Biata Amelie...! 

Şi nu ştie să descopere altceva. 

Dar este destul atât, pentru amândoi. 

După un timp se ridică stânjenit, ca un om care nu e 
deprins cu accese de sentimentalism, şi se scuză: 

— De două luni am avut foarte multe necazuri, dragă 
Amelia!... Acum au trecut. le rog să mă ierţi. 

Amelia clatină din cap, semn că înţelege. Pentru dânsa, 
cariera de filolog a soţului e carieră plină de primejdii şi 
teribile ameninţări. Polemicile cumplite, încheiate cu injurii, 
cu cereri de anchetă şi cu altercaţii în stradă, au convins-o 
de mult că filologii sunt ultimii supraviețuitori ai unui 
fanatism neînfricat şi eroic: mor, dar nu se predau! Îşi 
spune că şi Grigorel era să fie, de bună seamă, victima unei 
asemenea coaliţii, dar e bucuroasă că primejdia a trecut. 

Grigore Stolnicu se plimbă prin cameră, mutând obiectele 
de la locul lor, aşezând o cută strâmbă a perdelelor, 
căutându-şi cuvintele cât mai prudente, care să anunţe 
toate schimbările câte le-a hotărât. 

— M-am gândit mult, Amelia... Poate e mai bine să revenim 
tot la medicul tău, la Alfons Grigoriu. E cam flecar şi un 
zeflemist care în primul moment nu inspiră încredere. Dar e 
mai tânăr, mai în curent cu toate teoriile, tratamentele, mai 
ştiu eu ce... Ăstălalt mi se pare ramolit complet. 

Amelia nu-şi ascunde mulţumirea că va reveni la medicul 
vechi, care-a scos-o la liman din toate crizele. Îi mulţumeşte 
cu privire recunoscătoare. 

— De altfel, dacă Grigoriu va fi de părere, n-ar fi rău să 
facem un consult. Poate e necesar, o lunădouă într-un 
sanatoriu. Tu, aci, acasă, cu grija servitoarelor, n-ai să ai 
niciodată linişte... 


Încântarea Ameliei s-a întunecat. Îşi cercetează bărbatul 
în ochi cu un început de teamă. Nu cumva i-a spus medicul 
că starea ei e mai grava chiar decât o crede dânsa? Că se 
apropie mai grabnic slfârşitul? Altminteri, de ce această 
hotărâre subită? 

— Bine, dacă zici tu, Grigorel! Consimţi, totuşi, cu 
resignare. 

— Nu dacă zic eu, dragă Amelie! Vorbi cu blândeţe 
bărbatul, punându-i mâna uşor pe frunte. Dacă eşti tu de 
părere şi dacă vor fi de acord şi medicii. le-am neglijat... 
Mă încearcă acum o mustrare de conştiinţă. Şi eu mă simt 
foarte, foarte surmenat. Poate şi eu voi avea nevoie de 
odihnă într-un sanatoriu, undeva... 

— Tu?! Se miră femeia, mai alarmată de o ameninţare în 
sănătatea soţului decât de starea ei fără nădejde de 
vindecare. 

— O! Nimic grav... Nu trebuie să-ţi imaginezi cine ştie ce... 
Poate e numai o părere. Aceste două luni mi-au devorat 
câţiva ani din viaţă. 

Amelia, solidară cu destinul soţului, uri din toate drojdiile 
puterilor întreaga corporație a filologilor, care au fost în 
stare să pună la cale cine ştie ce infamă conspirație şi cine 
ştie ce infernale mahinatiuni, desigur, numai din pizmă. lar 
un gând îi tresări brusc: „Nu cumva s-a dat cu aceştia şi 
Nerone Creţeanu?” Altfel, nu şi-ar explica de ce Grigorel l-a 
pomenit cu o ameninţare din cap, care nu făgăduia nimic 
bun. Nici nu l-a mai invitat la masă. Ba, o dată, când s-a 
anunţat şi aştepta la uşă, îşi aminteşte bine că Grigorel a 
poruncit slujnicei răstit să spună că nu e acasă. N-ar mira-o 
defel această ingratitudine. Cu apucăturile de astăzi ale 
tinerilor acestora, arivişti, nici o ingratitudine n-ar fi o 
surpriză! 

Ca să se convingă, întrebă: 

— Dar cu domnul Creţeanu ce mai este? Te-a nemulţumit 
cu ceva? Văd că ne evită. 


— Bine zici!... Se acăţă Grigore Stolnicu de acest prilej. 
Bine zici, l-am neglijat şi pe dânsul în vremea din urmă. 
Îndată ce te ridici din pat, cred că nu te opui să-l invităm 
din nou la dejun...? 

Femeia se bucură că asistentul n-a fost, aşadar, un ingrat 
şi că n-a avut atâţia ani invitat la dejun un om de nimic, o 
secătură, o canalie, cum ar fi putut să fie, ca atâţia alţii. 

Destinderea atâtor certitudini noi şi înviorătoare îi aduse 
puţin sânge în obraz. 

Se rugă, ca pentru o graţie excepţională: 

— Dacă eşti tu bun, Grigorel, spune doicei să o aducă pe 
Clo-Clo. Mi-e dor... N-am văzut-o de astăzi dimineaţă... (Şi 
gândi: „Are să mă uite repede. Începe să se dezveţe de pe 
acum de prezenţa mea!”). 

Grigore Stolnicu, în această zi a tuturor reparaţiunilor, 
trecu în cealaltă cameră, pe urmă într-a fetiţei şi chemă 
doica. 

Clo-Clo întinse mâinile mici şi grăsulii, să se ceară în 
braţele Ameliei. Gânguri, se strânse alintată la piept, 
povesti ceva în vocale exclamative, cu o abundență teribilă 
de gesturi. 

Nici o clipă nu întoarse ochii spre Grigore Stolnicu, 
ignorându-l cu duşmănos dispreţ. 

Când Grigore Stolnicu, înduioşat şi zdrobit de remuşcarea 
nebuneştilor năluciri cu care îşi rupsese din suflet până şi 
copilul, carne din carnea lui, când ceru s-o ia în braţe, Clo- 
Clo îşi schimonosi obrajii învineţiţi într-un început înfricoşat 
de plâns. Nu voia în ruptul capului. Se uita cu ochi mânioşi, 
îşi ascundea obrazul în pieptul slab al Ameliei, acăţându-se 
cu amândouă mânuşiţele de gâtul ei; pe urmă, numai 
întorcând capul, îl ocări, cu toată mânia adunată de două 
luni şi învățată de la doică: 

— Ulătule! Gâmbu. Uuu! Gâmbosule! 

Martir, Grigore Stolnicu înfruntă toate aceste evidente 
semne de ură filială şi se îndărătnici să o prindă în braţe, ca 
să o deprindă din nou cu dezmierdările lui trecute, de tată. 


O luă pe genunchi, iar Clo-Clo se zbătu, zgâriindu-i obrajii 
şi lovindu-l cu pumnii ei mici. Pe urmă tăcu, deodată atentă, 
şi păru împăcată. 

— Vezi că tot se îmblânzeşte? Constată satisfăcut Grigore 
Stolnicu, privind la doică şi la Amelia, victorios. 

Dar abia îşi sfârşi spusa şi înţelese de ce Clo-Clo tăcuse 
atât de atentă. Se răzbunase, în felul ei şi cu puterile ei, pe 
pantalonii lui Grigore Stolnicu, şuroind de un lichid călduţ şi 
cu miros ascuţit. 

— Ia-o! Ticăloasă mică! O ameninţă cu înveselire, nu chiar 
de tot, de tot sinceră, Grigore Stolnicu. 

Doica o prinse în braţe, sărutând-o cu foc pe amândoi 
obrajii. S-o fi învăţat încă, şi nu i-ar fi împlinit mai bine 
dorinţa! Iar schimbându-i scutecele, abia îşi stăpânea 
nerăbdarea să meargă mai repede la bucătărie şi să 
povestească celorlalte slugi în ce fel a botezat Coca-mică pe 
cel mai morocănos dintre stăpânii câţi sunt pe lume. 

XV. 

AD LIBITUM. 

Nerone Creţeanu surâdea suav, cu toţi dinţii de cafea 
verde, gata-gata să-i semene în stradă. 

Mergea lângă profesor şi se simţea fericit, după mai bine 
de două luni de dizgrație. Grigore Stolnicu îl invitase joi la 
dejun; iar acum îi dăduse ghiozdanul să-l poarte. 

După cum nu-şi putuse explica de unde a pornit supărarea 
profesorului, nu-şi explica de unde i-a venit voia bună. Fidel, 
ca un căţel primit în casa de unde a fost alungat, nu dădea 
din coadă, numai fiindcă nu poseda acest apendice 
vertebrat care să-i exprime voioşia. 

Încolo, sufleteşte, se afla exact în această dispoziţie, gata 
să fugă şi să zburde cu geanta profesorului, să meargă zece 
paşi înainte şi să se întoarcă lătrând, tăvălindu-se de 
bucurie şi apucându-l de pulpana paltonului, în joacă, cu 
dinţii mari laţi şi mulţi, câţi e de mirare că au încăput într-o 
gură de om. 

Grigore Stolnicu e preocupat. 


Calcă ţapăn, cu toţi nasturii paltonului încheiaţi până sus, 
sever şi răspunzând cu gravitate corectă şi distantă la toate 
saluturile studenţilor şi colegilor care-au umplut Bulevardul 
la ieşirea Universităţii. Îşi pregăteşte cererea de concediu 
şi, în zece zile, trebuie să-şi orânduiască suspendarea 
tuturor lucrărilor, poate până la vară, poate până la 
toamnă. 

Medicul-pitic i-a luat o piatră de pe inimă şi nu i-a pus alta. 
Acum, nici o îndoială nu mai are că a năpăsc-tuit cu 
absurdele-i bănuieli toate sufletele care-i erau mai 
apropiate şi mai credincioase. Se simte vinovat faţă de toţi, 
caută să repare. Şi în acelaşi timp e îngrijorat şi cu milă 
pentru propria lui soartă. Nu pricepe ce boală grea, 
subterană şi injustă, îl ameninţă. Nu poate mărturisi 
nimănui. Poartă această piatră cu dânsul, numai pentru 
dânsul. 

lar credinţa statornică a asistentului, nedreptăţit de 
nebuneştile lui născociri, îl înduioşează ca pe un pă-rinte 
care şi-a prigonit fiul. Îl întreabă cu bunăvoie, în dorinţa sa 
atotreparatoare: 

— Nu mi-ai spus ce mai e cu logodna dumitale? 

— Poftim, domnule profesor? Nu auzi bine Nerone 
Creţeanu. 

— Întreb unde-ai ajuns cu logodna dumitale? Studenta aia, 
drăguță şi isteaţă, despre care-mi vorbeai. 

Toată veselia lui Nerone Creţeanu se fleşcăi ca o floare 
peste care a fost turnată leşie. 

Monica îl ocolea. O văzuse de câteva ori cu un tânăr 
pudrat, care semăna cu Jaque-Catelain şi venea la 
Universitate, să o aştepte, cu o maşină de sport. Nu chiar 
un Hispano-Suiza, dar în orice caz cu o maşină de sport 
nouă-nouţă şi nichelată ca o oglindă. Era deznădâăjduit pe 
de o parte că toate planurile lui matrimo-niale se sfărâmau 
atât de brusc, dar pe de alta se mângâia că aşa cel puţin va 
intra din nou sub ocrotirea profesorului. 


De aceea se grăbi, fără eroism, să exploateze măcar 
rămăşiţele mizere ale acestei nefericiri, arătând 
profesorului că i-a ascultat sfatul. 

— Domnule profesor... Am înţeles de acum două luni 
gândul dumneavoastră şi m-am executat. Aţi avut dreptate. 
Am meditat şi eu şi am deschis ochii. Nu făcea pentru mine! 
Se lepădă fără nici o remuşcare. 

— Ce nu făcea? Nu pricep... Stărui cu bunăvoință Grigore 
Stolnicu. Mă tem că am fost rău înţeles. Părerea mea e că 
viitoarea dumitale logodnică are să fie o partidă eminentă. 
Frumuşică, inteligentă, muncitoare, clasificaţiile cele mai 
distinse. Un adevărat buchet de calităţi. Ce pretenţii mai 
poţi avea? Dacă îşi dă şi doctoratul, nu este exclus să-i 
pregătim o carieră strălucită. O să am nevoie de încă un 
asistent... Ori o asistentă, în afară de dumneata. 

Cu inima strânsă într-o gheară de fier, Nerone Creţeanu 
asculta elogiile fericirei scufundate. 

Pe Monica ştie că n-o mai poate cuceri îndărăt. De câte ori 
a încercat să-i vorbească, i-a râs în nas şi i-a întors spatele 
cu o piruetă în vârful tocurilor, care i-a ridicat fustele, 
rotindu-le, ca unei balerine. Îi spune acum: „domnule 
Creţeanu” sau „domnule asistent”, ea, care atât de dulce 
rostea: „Nerr...”, prescurtarea dezmierdătoare a numelui, 
numai de ea născocită şi numai de ea cunoscută. Acum, 
„Nerr” a murit, s-a estompat undeva în negurile 
fantasmelor; nimeni n-are să-l mai cheme cu glasul unic; 
pentru toţi şi pentru el însuşi a redevenit Nerone Creţeanu, 
cel cu galoşi şi umbrelă de viitor dascăl. lar toate acestea, 
pentru totdeauna pierdute, de când s-a ivit tipul cu maşina 
de sport. 

Nerone Creţeanu blestemă în gând inventatorul celui 
dintâi automobil, dorind cu un feroce sadism să-i ştie acum 
sufletul zvârcolindu-se în toate chinurile unui infern 
mecanic, cu supape, bujii şi 777 segmenţi. 

— Nu-mi răspunzi nimic? Încă o dată, te rog să crezi că am 
fost rău înţeles!... Îl îndemnă profesorul. Haide, puţin curaj 


şi spune când aţi fixat logodna? 

— Domnule profesor, cu toată părerea de rău, trebuie să 
recunosc că tot dumneavoastră aţi avut drep-tate. Nu eo 
femeie pentru mine. Prea zvăpăiată. 

— Haide-haide, nu-mi umbla cu asemenea prostii tinereşti! 
Îl ameninţă protector profesorul, scoțând dreapta 
înmănuşată din buzunar şi făcându-i cu dege-tul, ca unui 
copil care se întrece îndată ce se vede răsfăţat. Ce sunt 
astea? Certuri, împăcări? Capricii ale vârstei! Le categorisi, 
gândindu-se că poate asistentul a dat prea mare şi 
prostească proporţie vreunui flirt nevinovat al studentei 
Monica Harabagiu cu tânărul charlestonist care o însoțea 
pe stradă, după cum şi el îi văzuse acum câteva zile, când se 
ducea la medic. 

La colţ cu Calea Victoriei îşi luă geanta din mâna lui 
Nerone Creţeanu şi insistă încă o dată: 

— Ascultă sfatul meu de om mai bătrân şi mai încercat. N- 
aş vrea să regreţi toată viaţa pe urmă. E o partidă minunată 
pentru dumneata. Uite, am să propun chestia Ameliei: 
poate să vă cununăm noi... Adică ce poate? Sigur! Ai 
cuvântul meu... Doresc să se facă această căsătorie. Vreau 
chiar să se facă! 

Nerone Creţeanu rămase la marginea trotuarului, ghiontit 
de trecători şi cu desăvârşire imbecilizat. Cu toţi dinţii 
adunaţi în gură, astupaţi şi asfixiaţi de buzele strânse, 
privea încruntat forfota lumei, ieşită în soare ca gâzele 
primăverii. „Cum o mai conving eu pe. 

Monica? Îmi pufneşte în nas. Îmi trimite scrisorile îndărăt, 
nedesfăcute. Şi cum o să-l împac de acum pe profesor...?” 

Vântul primăverii zbicise asfaltul. Femeile aveau ochii 
languroşi şi priviri lichide. Claxoanele maşinilor se 
întreceau bucuroase şi sonore, ca un metalic orăcăit urban 
dezmorţit din îndelunga hibernare. 

Pe dinaintea lui Nerone Creţeanu, în maşina de sport 
nichelată ca o oglindă, înfundaţi până la bărbie în cutia 


strâmtă, au săgetat Monica şi tânărul cu pălăria violetă pe 
ochi. 

Monica surâdea fericită junelui, soarelui, trecătorilor, 
primăverei fotogenice. 

Nerone Creţeanu salută fără să-şi dea-seama. 

Monica nici nu-l văzu. 

XVI. 

GAVOTE STYLE ANCIEN 

— V-am recunoscut îndată!... Vorbi tânărul, dând sticla cu 
bere la o parte ca să aibă privirea liberă. Am asistat astă- 
toamnă la o conferinţă a dumneavoastră. Îmi daţi voie să 
mă prezint: doctorul Mihai... 

Grigore Stolnicu nu auzi restul prezintării în vuietul 
trenului trecând pe un pod sonor. 

Erau în vagonul restaurant. Vecinul de masă îi păru lui 
Grigore Stolnicu simpatic cu totul. Un adevărat tânăr de 
viitor, cuviincios, cu multă ştiinţă de carte, în curent cu o 
sumă de lucruri foarte noi şi foarte interesante. Un ceas îl 
ascultase discutând cu un prieten care s-a dat jos la Ploieşti. 
De bună seamă, şi acela tot medic, fiindcă toate chestiunile 
trecute în revistă au fost numai de specialitate: tratamente, 
teorii, experienţe, vitamine, glande cu secreție internă, 
comunicări senzaţionale care au revoluţionat ştiinţa. Amân- 
doi erau întorşi nu de multă vreme de la Paris. Şi amândoi 
se arătau hotărâți să-şi facă o carieră solidă, cu muncă pe 
brânci. 

Tânărul avea ochii verzi, inteligenţi; figura, fină şi de-o 
ostenită distincţie. De la Ploieşti, de când se dă-duse jos 
colegul, citise o publicaţie de medicină cu litere foarte 
mărunte; un adevărat monitor de comunicări savante. 

După chipul cum citea, metodic şi subliniind unele pasagii, 
Grigore Stolnicu îşi întărise părerea bună despre el, Nu era 
frunzăreala generaţiei grăbite de astăzi. 

Un gând îl îndemna stăruitor, să afle şi ce-ar crede un 
asemenea specialist proaspăt despre „cazul lui”. Mai ales că 
Grigore Stolnicu se întorcea în capitală după ce-şi 


orânduise oarecari treburi în provincie, unde se afla o mică 
proprietate a Ameliei, pentru a-şi pregăti lipsa din ţară 
pentru câteva luni. 

Întrebă, folosindu-se de vicleşugul clasic: 

— Am înţeles că sunteţi specialist în boli de nervi, de 
creier, boli mintale; în nevrozele acestea cu care omenirea 
plăteşte ritmul prea accelerat al civilizaţiei noastre. Cred că 
e cea mai frumoasă ramură a medicinei? 

— Depinde! Răspunse precaut tânărul. 

Cu aceasta, Grigore Stolnicu nu aflase nimic. Insistă, 
încercând din alt flanc. 

— Avem şi noi un specialist cu reputaţie mondială... Şi aci 
rosti numele medicului-pitic. 

Tânărul specialist se înveseli foarte. Lăsă cu totul la o 
parte publicaţia medicală. Dăduse peste un subiect care se 
vede că-i era scump. 

— A fost un specialist cu reputaţie, poate vreţi să spuneţi, 
domnule profesor... Nu mondială, cum se exagerează, dar 
pe vremuri, cu îndestulă şi meritată faimă. Astăzi însă e un 
om sfârşit!... Nu mai citeşte nimic. De douăzeci de ani nu e 
în curent cu o singură descoperire şi cu o singură metodă. 
Metodele lui au rămas aproape băbegşti, de pe vremea 
turcilor. Habar n-are de ce se mai întâmplă în lume. V-o 
spun în cunoştinţă de cauză, fiindcă i-am fost intern la 
spital. Am lucrat alături cu el. Îl cunosc, văd prin el, uite, 
cum văd prin sticla paharului acestuia... E unul din cazurile 
cele mai caracteristice şi mai regretabile pentru ştiinţa 
noastră balcanică. O carieră strălucită, toate promisiunile. 
Pe urmă, când a cucerit o situaţie, par cuprinşi de-o ciu- 
dată paralizie. Lasă să treacă timpul peste dânşii. De altfel, 
e şi un teribil maniac. Are preferinţele lui pentru anumite 
diagnoze, întotdeauna aceleaşi. Bun-rău, potrivit-nepotrivit, 
justificat-nejustificat, îşi bagă cu de-a sila pacienţii în 
diagnoza lui: vede nebuni, maniaci, semiresponsabili la 
fiecare pas. Are un carnet secret: pe fiecare client îl 
înseamnă, fixându-i un ter-men când trebuie să exploadeze 


nebunia, paralizia, în sfârşit, deznodământul. Câteodată o 
nimereşte. (V-am spus doar că, la începutul carierei, a fost 
un element strălucit.) lar când nimereşte, se bucură ca de-o 
victorie personală... Când îl vedeam vesel, circula între noi, 
la spital, cuvântul de ordine: „Să ştiţi că lui „LittleTitsch, iar 
i-a înnebunit un client!” Dar nouăzeci la sută din bolnavii 
lui, presupuşi bolnavi, înmatriculaţi în carnetul lui, refuză să 
înnebunească. De aceea e foarte nefericit şi le poartă un fel 
de ranchiună personală... Ce prescrie el? Plimbări, aer, 
mişcare, hidroterapie; regim de sanatoriu, schimbarea 
ocupaţiilor. Fleacuri. Sau toată specialitatea noastră, astăzi, 
s-a concentrat în studiul glandelor cu secreție internă. Tot 
ce era inexplicabil şi incurabil se explică şi se curează prin 
secreția acestor glande. O adevărată ştiinţă nouă. Îi 
vorbeşti de asta. Strânge din umeri şi suflă în palmă, ca 
puful de păpădie de pe scoarţa dicționarului Larousse. Nici 
nu vrea să ştie. „Nu le cunosc, deci nu există!” Vă spun 
drept, domnule profesor, că sunt de compătimit bieţii 
nenorociţi care se află înscrişi în cazierul lui secret, 
aşteptând să le pună crucea roşie... 

Grigore Stolnicu înghiţi un nod de iască la gândul că se 
află, desigur, trecut în carnetul secret al infa-mului pitic, 
aşteptându-şi şi el, ca cei nouăzeci la sută, crucea fatală. 

Tot ce-i spunea tânărul acesta, cu proaspătă şi multă 
învăţătură, corespunde exact unei tainice preştiinţi a lui. 
Cum se putuse încredința oare pe mâna unui asemenea 
primejdios maniac? E în stare să înnebunească un om 
teafăr, numai ca să-l poată înscrie în catastiful lui din sertar. 

Tânărul aprinse o ţigare şi privea nepăsător pe fereastra 
vagonului perindarea câmpurilor spălate de ploaia caldă, 
unde iarba dăduse colţ verde şi crud. Nu bănuia nimic din 
ceea ce răsturnase atât de uşuratec în sufletul omului grav 
şi cu tâmplele cărunte din faţă. 

Când şesurile rotite în jurul trenului nu-l mai dis-trară, 
despături publicaţia de specialitate şi începu să citească 
atent ultima comunicare la Academia de Medicină din Paris 


asupra unor ciudate turburări din secreția glandelor 
endocrine. 

Grigore Stolnicu apucase să comande şi să deşarte un 
pahar de limonadă, cu multă lămâie şi puţin zahăr. O ceruse 
rece de tot, de la gheaţă. Iar acum o simţea în stomac, ca o 
pungă de lichid, ostilă şi acră, pe care s-o poarte aşa toată 
viaţa. 

Fericea clipa când i-a dat gândul să ceară părerea acestui 
tânăr viitor savant, lipsit de prejudecăţi şi tobă de carte. 
Altfel s-ar fi potrivit piticului maniac, să piardă câteva luni 
din viaţă în cine ştie ce sanatoriu, care exploatează fără de 
nici un scrupul orice prim-venit, şi poate ar fi ajuns chiar un 
ipohondru, prin sugestie. 

În Gara de Nord cobori cu multe hotărâri schimbate. 

După ce-şi luase ziua-bună de la tovarăşul de tren, regretă 
că nu i-a cerut încă o dată numele şi că nu l-a întrebat de 
adresă. Un medic ca acesta s-ar fi cuvenit să consulte, nu 
fiindcă într-adevăr îşi mai simţea acum vreo meteahnă a 
facultăţilor, dar aşa, ca să fie achitat faţă de propria lui 
conştiinţă. Însă medicul se pierduse înghiţit de mulţimea 
revărsată pe peron. 

Legănat şi smucit de viragiile zănatice ale taxiului, slobozit 
printre tramvaie şi alte maşini, spre casă, Grigore Stolnicu 
se felicită că n-a spus nimănui nimic precis despre 
proiectata lui plecare şi data plecării. Nici Ameliei, nici 
asistentului. Foarte vag, vorbise numai despre nevoia unui 
mai îndelung repaos. Era foarte uşor să explice că amână 
acest repaos pentru vacanţa de vară. De altfel, n-are de dat 
socoteală nimănui. 

Se afla invitat în ziua aceea, la masă, şi Nerone Creţeanu. 
Îl găsi aşteptând în biroul lui, cu un vraf de cărţi înainte, 
scoțând însemnări pe foiţe dreptunghiu-lare de hârtie, ca 
un harnic muncitor deprins să nu piardă timpul. În loc să-l 
încânte această vrednicie a asistentului, Grigore Stolnicu 
simţi o inexplicabilă nemulţumire. Numai o umbră, dar 


prezentă şi supără-toare ca un scai intrat în palmă, care nu 
doare, dar jenează. 

Asistentul lucra la biroul lui ca la dânsul acasă. 

Era un fel de luare în posesiune. Poate îl şi aştepta să 
moară ori să intre într-o casă de sănătate ca să-i 
moştenească îndată catedra. Făcuse imprudenţa să spună 
că se simte obosit; că va suspenda pentru un timp lucrările. 
Celălalt o luase de bună şi nu mai avea răbdare. Dar vor 
vedea toţi. El e sănătos tun şi nici nu şi-a dat încă măsura 
puterilor! 

E mai sănătos de cum s-a simţit el vreodată. 

La masă povesti cu poftă, să dovedească tuturor această 
robustă dispoziţie, unele observaţii hazlii din viaţa 
orăşelului de provincie unde a pierdut degeaba două zile. 
Era voioasă şi Amelia, ridicată din pat de o săptămână, cu 
obrajii învioraţi de când se întorsese la tratamentul 
medicului care o îngrijise trei ani. Clo-Clo, inaugurând un 
scaun înalt, cu rotiţe şi cu minusculă mesuţă făcându-i 
barieră la piept, lua parte şi dânsa la acest praznic al 
întoarcerei, întrecându-se în gângureală şi cerând 
scăunaşul de cristal, solniţa şi o sumă de alte improvizate 
jucării. 

Grigore Stolnicu se afla astfel în mijlocul familiei, cu 
tihnitele ei mulţumiri: Amelia se simţea mai bine; copila 
începuse să nu se mai apere scâncind de îmbrăţişările lui; el 
însuşi scăpase de năluca boalei, care exista numai în tidva 
medicului-pitic şi maniac; îşi avea asigurată fidelitatea de 
căţel a asistentului; şi cu toate acestea, o nelămurită 
apăsare îi făcea voioşia silnică. 

Îndată ce intrase în casă, buna dispoziţie se sleise. Simţea 
o greutate rece şi nefăcând parte din el, ca punga de 
limonadă îngheţată şi acră din stomac, aşa cum i-a rămas 
din vagonul-restaurant. 

Amelia îl privi de câteva ori, lung, cu atenţie şi 
nedumerire. Găsea ceva schimbat în figura lui Grigore 
Stolnicu, şi nu-şi putea da seamă ce. Deodată se lumină: 


— Nu ştiam ce e străin în figura ta, Grigorel. Acum m-am 
lămurit... "Ţi-ai tuns mustaţa mai scurt. 

Grigore Stolnicu recunoscu într-adevăr că, în orăşelul de 
provincie, bărbierul îi şonţise mustaţa, încât a trebuit să o 
reteze mai scurt. Un dobitoc, bărbierul! 

Cu frivolitatea irezistibilă a sexului prin predesti-nare 
frivol, Amelia găsi că bărbierul n-a fost chiar atât de 
dobitoc: 

— Dimpotrivă! Eu cred că te avantajează aşa... Poate ar fi 
chiar mai bine, într-o bună zi, să ţi le razi cu totul. Au 
început să-ţi iasă prea multe fire albe, dragă Grigorel. Şi pe 
urmă, cine mai poartă astăzi mustăţi? Conductorii de 
tramvai şi funcţionarii de gară. Spune şi dumneata, 
domnule Creţeanu, dacă nu eşti de aceeaşi părere? 

— Evident, doamnă... Mustaţa e condamnată astăzi şi de 
modă, şi de higienă. Eu cred că domnul profesor ar arăta cu 
cincisprezece ani mai tânăr. 

Punga rece şi acră de limonadă din stomacul lui Grigore 
Stolnicu a crescut, inundându-i toată fiinţa. 

Într-o fulgerare, a văzut şi a priceput totul. S-au înţeles, 
aşadar, să-l facă şi pe dânsul ridicol, ca pe Ghiojdeanu şi ca 
pe orice soţ imbecil. 

Realitatea îi apăru zdrobitoare şi de-o evidenţă fulgurantă. 

De vreme ce e sănătos şi nu mai poate fi vorba de o 
bolnăvicioasă pornire să construiască argumente inventate 
din vânt, cum pretindea medicul-pitic şi ma-niac, atunci 
simplu, ca o concluzie matematică şi ireductibilă, rămânea 
cealaltă realitate. Aşa cum a văzut-o şi a ştiut-o el, din 
vreme, cu luciditatea lui sănătoasă. 

Toţi îl înşeală. 

Acesta e adevărul. Toţi îl înşeală. Amelia, care prea repede 
s-a însănătoşit, îndată ce i-a redat medicul ei sclivisit, 
afectat şi cu batista parfumată şi îndată ce l-a primit iarăşi 
în casă pe Nerone Creţeanu. Asistentul acesta ipocrit şi 
ingrat, care s-a instalat din nou în casa lui, la masa lui, la 


biroul lui, aşteptând poate să nu-i ia numai catedra, dar, 
nerăbdător, şi locul soţului, în patul soţiei. 

Roti o amară privire tuturor, coalizaţi să-l înşele şi să-i fure 
viaţa, cinstea şi toate bunurile pământeşti. 

Crudă şi răzbunătoare, privirea stărui mai îndelung 
asupra fetiţei cocoţate pe scaunul înalt cu rotile, care, 
ţinând în amândouă mâinile câte un scăunaş de cristal, îi 
râdea nevinovat cu dinţii ei mici, dar laţi şi verzui ca 
jumătatea bobului de cafea crudă, micşorându-şi în râs 
ochii albaştri, care nu seamănă nici cu ochii lui, nici cu ai 
Ameliei, ci cu ochii decoloraţi, de gânsac, ai lui Nerone 
Creţeanu. 

Împinse farfuria, cu prăjitura neatinsă. 

Peste punga rece, acră şi ostilă din stomac n-ar mai fi 
încăput nici un dram măcar din cele mai savuroase bunătăţi 
ale lumei. 

Clo-Clo, numai ea singură, presimţi şi gângăvi în limba ei, 
ameninţându-l cu cele două scăunaşe de cristal: 

— Ial te-ai făcut ulât! Gâmbosule! 

XVII. 

BACCHANALE. 

Din ziua aceea, existenţa lui Grigore Stolnicu de-veni un 
joc spasmodic între tăiuşuri de cuţit. 

Se deştepta noaptea cu o tresărire speriată. Pipăia alături 
locul Ameliei. Prin somn, şi-l închipuia, fără să ştie de ce, 
golit. 

Avea sentimentul că neapărat lipseşte, că trebuie să 
lipsească de la locul ei. Că poate a murit de mult, lăsându-l 
într-o spăimântătoare singurătate, după atâta viaţă şi 
atâtea deprinderi împreună. Sau poate că a dispărut pe 
când el dormea, să fugă la unul din amanţii pe care n-are 
să-i ştie niciodată. 

Spaima se risipea îndată ce mâna atingea trupul cald şi 
transpirat al femeii. Răsufla uşurat. Asculta suspinul Ameliei 
prin vis. Presimţirea nu era pentru această noapte, dar îl 
pregătea de pe acum pentru nopţile când într-adevăr mâna 


întinsă din obicei să descopere prezenţa fidelă nu va mai 
găsi decât vidul negru şi ireparabil. 

Spaima se risipea: însă în aceeaşi clipă năvălea în locu-i 
asaltul întrebărilor fără răspuns. 

Se ridica într-un cot, să privească femeia dormind, cu 
respiraţia ei şuierătoare, de bolnavă. 

În lumina albăstruie a becului de noapte, fiinţa de alături îi 
apărea enigmatică şi misterioasă. N-a ştiut niciodată ce 
gândeşte şi ce simte într-adevăr. Ce-a fost. Şi n-are să ştie 
niciodată. E ascunsă, în trupul şi în gândul acesta, o viaţă 
secretă şi impenetrabilă, pe care are s-o tăinuiaseă mai 
departe, până în veacul vecilor, ducând-o cu dânsa în 
pământ şi ascunzând-o cu dânsa în pământ. 

Câteodată o ura cu o cruntă înverşunare. Îl împingea 
îndemnul s-o deştepte zguduind-o şi prin surpriză, înainte 
de a se dezmetici, să-i smulgă adevărul. Atunci era sigur că 
acest adevăr e desfrânat şi respingător. 

Altă dată, somnul femeii cu vinele golite de sânge şi 
rânduită la atât de apropiată moarte îl înduioşa până la 
lacrimi. Îşi dădea seamă că o torturează fără nici un temei, 
potrivindu-se unor năluciri nebuneşti. Ar trezi-o şi atunci, 
dar nu cu o zmucitură de procuror care deşteaptă 
condamnatul în zorii execuţiei, ci cu vorbe blânde şi cu o 
uşoară atingere, ca să-i spovedească totul cu umilinţă, 
cerându-i iertare şi plângând amândoi. 

De cele mai multe ori însă, cu neînduplecată câinoşie, 
dorea să o ştie mai curând moartă, ca să-i sfârşească şi lui 
întreg supliciul. 

Punga rece şi acră de limonadă gazoasă din stoma-cul lui 
Grigore Stolnicu nu s-a mistuit nici acum. Îi stă străină de 
trupul lui, introdusă ca să-l izoleze, cu prezenţa-i gheţoasă 
şi ostilă, de căldura întregului Univers. 

În tăcerea compactă a nopţii se aude numai gemătul 
depărtat al unei goarne de automobil. Respirația 
neregulată a bolnavei. Paşii unui trecător singuratic pe 
asfaltul ud şi sonor. 


Grigore Stolnicu se răsuceşte fără ogoire, întorcând perna 
cu faţa răcorită în sus, rostogolind la fiecare mişcare punga 
acră din stomac, închizând în deşert ochii să cheme somnul, 
alungând toate gândurile şi lăsându-se furat de ele. În 
acelaşi singur ceas de noapte are convingerea 
nestrămutată că femeia de alături i-a fost de cea mai 
sfruntată necredinţă treisprezece ani şi îndată, după câteva 
minute, a căpătat convingerea că toate acestea nu sunt 
decât născocirile unei clătinate închipuiri. 

Dimineaţa îl găsea ostenit şi posac. A albit. E mai tăcut şi 
mai duşmănos: privirea are o fixitate bănuitoare, ostenită, 
de surd. Privirea care împietreşte surâsul şi bunăvoia de pe 
toate privirile unde s-a oprit stăruitoare, parcă să 
cerşească: „Spuneţi-mi odată adevărul şi dezlegaţi-mă din 
această îndoială, mai chinuitoare decât adevărul cel mai 
crunt!” 

Dar toţi ochii nu vor să-i înfrunte privirea arsă de muncile 
iadului şi nimeni nu-i poate răspunde. 

Medicul-pitic l-a sunat într-o zi la telefon să-l întrebe, cu 
mirată dojană, de ce n-a venit cum fusese înţelegerea. 

Grigore Stolnicu a răspuns că n-a terminat, că are să vadă, 
că mai e încă timp. 

— Bii-nee! A piţigăiat ameninţător în pâlnie glasul 
piticului. Dumneata faci cum crezi. Eu mi-am îndepli-nit 
datoria. Şi-ţi doresc, onorate coleg, să auzim de bine! 

Urarea nu mai ascundea muşcătoarea răutate şi nici 
înciudatul avertisment. Grigore Stolnicu acăţă şi el, furios, 
receptorul. Înţelegea prea bine cât de nerăbdător era 
maniacul să-i pună mai repede cruce în carnetul secret din 
sertar. 

Dar cu el nu va isprăvi atât de uşor! 

Aceasta şi-o spunea cu tărie, luptând cu el singur, între 
cele două îndoieli, deopotrivă tiranice şi deopotrivă 
înfricoşate. 

În câteva săptămâni fu pe rând hărţăgos şi umil, căutând 
oamenii şi respingându-i, schimbându-și dintr-o clipă lân 


alta purtarea, încât colegii începură să-l ocolească. 
Studenţii se răriră la cursuri, de teama izbucnirilor iritate 
când i se năzărea că unul şopteşte vecinului ceva pe 
socoteala lui - desigur, şi a Ameliei - sau că altul stă 
necuviincios, într-un cot, cu lipsa de res-pect faţă de un 
profesor pretimpuriu zaharisit. 

Asistentul nu mai ştia cum să-i intre în voie. Căuta să-i 
ghicească gândul în ochi. Dar abia îl ghicea, şi gândul 
profesorului era altul. Slăbise şi el. Elevii, care ştiau ceva 
din povestea cu Monica, îi completaseră porecla din simplu 
„motan”, în „cotoi amorezat”. Nerone Creţeanu îşi purta şi 
această poreclă, cu sumbră resignare. Primăvara cu flori de 
liliac şi nopţile de culoarea stânjenelului trecu posomorâtă 
peste dânsul, lăsându-l în urmă cu un pardesiu jerpelit, cu 
galoşii şi umbrela lui didactică. 

La alegerile de la Academie, Grigore Stolnicu luptă cu o 
energie dezmorţită şi rea să aleagă, în locul medicului-pitic, 
un istoric ardelean care tipărise în tinereţe nişte condici 
găsite în clopotniţa unei biserici. Triumfă şi o zi fu bucuros, 
cu privirea întinerită. Punga gheţoasă şi acră de limonadă 
din stomac se topise. Seara, cuprins de remuşcare, intră 
acasă cu toată înveselirea uzată şi, din nou, cu prezenţa 
ostilă din pântec izolându-l de tot Universul. 

În casă, o tăcere glacială pusese stăpânire. Slugile 
vorbeau în şoapte. Îl ocoleau. Se îndemnau una pe alta, ca 
la tăietoare, să răspundă când auzeau soneria spintecând 
strident muta neclintire, ca o speriată şi nefirească alarmă. 
Niciuna nu voia să dea ochii cu „Moroiul”. Lipsite de 
supravegherea Ameliei, mereu bolnavă, lăsau praful să se 
aştearnă pe mobile, păianjenii să-şi dureze pânzele. Se 
auzea câte un bonzăit de muşcoi prins în plasă, ca arcuşul 
unui contrabas. 

Totul avea înfăţişarea de paragină şi de pretimpurie 
pustiire. 

Fetiţa creştea murdară, neschimbată: cu urme uscate de 
dulceaţă pe obraji, cu şorţul sleios, cu nasul smârcâit, 


târându-se copăcel sprijinită de pereţi, dintr-o încăpere în 
alta, semănând jucării ştirbe pe covoare şi făcându-şi 
nevoile unde o apuca vremea. 

În lumea aceasta, Grigore Stolnicu intra, trecea şi ieşea 
absent, cu privirea mocnită şi fixă, care nu vedea nimic, dar 
întuneca deodată bunăvoia trecătorilor şi punea peste tot, 
peste lumina primăverii şi parfumul jilav al florilor, peste 
zglobia zburdălnicie a animalelor şi peste toată proaspăta 
încântare a vieţii, punea o ploaie opacă şi rece, de cenuşă. 
Totul devenea în jurul lui şi în urma lui posac şi mort. 

Într-o dimineaţă, la bărbier, când era gata, şi meşte-rul se 
pregătea să-i desfacă cearşaful de la gât, îl opri. Cu un „A!”, 
ca şi cum îşi aminti o hotărâre de mult luată şi uitată din 
distracţie, porunci să-i dea mustaţa jos. Nu se gândise la 
aceasta nici cu un minut măcar înainte, cum dădea a 
înţelege. Se decise subit, numai ca să-şi dovedească aşa că 
el nu e ca Ghiojdeanu, soţul imbecil, care s-a lăsat dus de 
alţii să-şi sacrifice cea mai frumoasă barbă din capitală. El 
făcea aşa, fiindcă aşa voia. 

Bărbierul nu aşteptă să fie de două ori rugat. Cu toată 
bucuria scandaloasă a breslei sale de câte ori i se oferea o 
asemenea operaţie care transformă comic mutrele 
clienţilor, strigă vesel băiatului: 

— Adu îndărăt foarfecele şi briciul, să-l întinerim pe 
domnul profesor! 

Iar către client: 

— Avem noi operaţiile noastre, care întineresc mai la sigur 
ca taica Voronof! 

Calfa aduse îndărăt instrumentele acestei hirurgii de 
întinerire, cuprins de o nobilă şi dezinteresată însufleţire la 
auzul unei asemenea cuminţi hotărâri. Aşteptă, cu gura 
întredeschisă de voioasă curiozitate, să asiste la amputarea 
clientului. 

— Chiar de mult mă gândeam să vă propun eu aceasta, 
cucoane Grigoriţă! Îl asigură bărbierul, trăgând cu energie 
limba briciului pe cureaua lată şi unsuroasă. Aproape nu 


mai avem clienţi cu mustăţi. Cât despre cei cu barbă, au 
rămas mai puţini decât au ră-mas regi şi împărați în 
Europa! O întoarse satisfăcut de această analogie din 
domeniul almanahului de Gotha, căutând prin oglindă, în 
ochii profesorului, să vadă dacă a ştiut să-i preţuiască 
fineţea glumei, căci meşte-rul era deopotrivă erudit, 
familiar şi ghiduş, dar mai mult decât toate, mândru de 
calitatea subtilă şi enciclopedică a repertoriului său de 
hazuri. 

Pe urmă, sub beneficiu de informaţie: 

— Tot la noi şi-a lăsat barba şi domnu' Ghiojdeanu, de la 
Casaţie... Cel cu cuconiţa frumoasă şi dată-n draci! 

Grigore Stolnicu simţi punga de limonadă congelată şi 
oţeţită din stomac crescând de dimensiunile unui balon 
captiv. 

Dar din clăbucii săpunelii de frişcă putu să-şi ad-mire în 
oglindă, progresiv, toate fazele schimbării la faţă. Aşa cum 
le urmări, cu gura căscată de atenţie, înălțându-se în vârful 
picioarelor ori plecându-se să vadă pe sub cotul meşterului 
şi ucenicul cu şorţ alb şi cu ochii roşii, de iepure de casă. 

Acum, Grigore Stolnicu căpătase şi el o figură golaşă, 
vânătă sub nas, cu un obraz tăbăcit, de actor scăpătat. 

— Vă aranjează mai bine aşa!... Îl consolă ipocrit 
bărbierul, strecurându-şi discret bacşişul în buzunar. 

Grigore Stolnicu, în oglinda de la uşă, văzu ieşind în locul 
lui, cu haina şi cu pălăria lui, un necunoscut, căruia nici el 
singur nu i-ar fi dat ziua bună pe stradă. 

Acasă, Amelia nu-i spuse nimic. Nici nu se bucură, nici nu 
se miră. Se silea să pară că nici n-a observat, fiindcă ştie 
acum că orice cuvânt e pentru Grigore Stolnicu un prilej de 
iritare. „Prefăcuta!” pufni ciudos bărbatul. „Abia aşteaptă 
să dea ochii cu Nerone Creţeanu, ca să se minuneze cum de 
le-am luat înainte...” Pe urmă se gândi la informaţiile 
confidenţiale ale bărbierului: „Ghiojdeanu de la Casaţie... 
Cel cu cuconiţa frumoasă şi dată-n draci!” Desigur, tot aşa 
va povesti şi despre el altor clienţi, veniţi să-şi şonţească 


mutra: „lot la noi şi-a dat mustaţa jos Grigore Stolnicu, 
profesorul de la Universitate, cel cu nevastă mălăiaţă, dar 
care-l înşeală cu asistentul şi cu toţi băieţandrii de pe la 
facultate...” 

Spunându-şi aceasta, Grigore Stolnicu simţea mereu 
nevoia să ducă degetele la pielea întinsă şi goală, rece şi 
încă usturând, de sub nas; exact cum observase că fă-cea 
Ghiojdeanu de la Casaţie, când îşi dezmierda în vid barba 
absentă. 

Doica se cruci când văzu minunea. Lăsă fetiţa în 
scăldătoare şi, ştergându-şi mâinile cu poalele şorţului, fugi 
la bucătărie, să ducă înaintea tuturor vestea că: „Nebunul 
şi-a ras mustăţile, şi acuma e o strâmbătură, mai ceva ca un 
aftior de la Moşi!” 

XVIII. 

RUBATO. 

O singură dezlegare îşi ştia Grigore Stolnicu, iar aceea, 
din întâmplare, devenise imposibilă: să găsească medicul 
tânăr, cu ştiinţa proaspătă, vastă şi chibzuită, din tren. Să-i 
expună de-a fira-n păr toate peripeţiile şi să afle ce e 
adevărat şi ce e nălucire din această ab-surdă măcinare a 
vieţii lui. Numai acela l-ar înţelege, şi numai în acela ar avea 
încredere. 

Dar unde să-l găsească, fără să-i ştie numele, într-un oraş 
de un milion de suflete? Poate nici nu se afla în capitală. Nu 
spusese nimic despre aceasta. Îl chema Mihai... Mihai şi mai 
cum? A cercetat să afle cum s-au numit toţi internii 
medicului-pitic în ultimii şapte-opt ani. Parcă intrase în 
pământ. Pe stradă scormonea atent toate figurile 
trecătorilor, nădăjduind să-l întâlnească neaşteptat. Cu cât 
treceau zilele, cu atât i se înfigea mai nestrămutat 
siguranţa că va fi destul să-l afle şi totul să se lumineze 
miraculos, cum se ridică negura de pe privirile orbilor 
tamăduiţi. 

Într-o zi a încercat să-i dea de urmă chiar de la medicul- 
pitic. L-a chemat la telefon şi, fără să-i spună cine vorbeşte, 


l-a rugat: 

— Domnule doctor, aţi avut un intern, acum câţiva ani... 
Înalt şi subţire, cu ochii verzi, un tânăr care a plecat pe 
urmă la Paris. Aş dori să ştiu de la dumneavoastră unde l-aş 
putea afla... Se numea Mihai... Mihai... 

— Ce sunt idioţiile astea? Se răsti piţigăiat medicul-pitic 
din celălalt capăt al firului. Drept cine mă iei? Ce e la mine, 
birou de informaţie? Încă n-ai auzit că e anticamera 
balamucului? Pofteşte. Dar nu la telefon!... 

Se auzi aparatul acăţat furios, iar Grigore Stolnicu nu mai 
avu de unde să afle urma providenţialului tămăduitor. 

Rămase să lupte numai cu propriile, şi clătinatele lui 
puteri. 

Nu mai lucra nimic. Apărea pretutindeni unde nu-şi avea 
locul, ca un strigoi, purtmdu-şi burduful ostil şi gheţos din 
stomac şi întrebările fără dezlegare din creier, păşind cu 
articulațiile ţepene. 

Pândea în toate privirile să citească o fărâmitură del 
înveselire răutăcioasă, cum sunt întâmpinați toţi soţii de 
teapa lui şi a lui Ghiojdeanu. Ascuţea auzul, să fure din 
treacăt o aluzie ori o glumă. Răscoli toate sertarele. Căută 
să cumpere slugile, ispitindu-le cu întortocheate iscodiri. Se 
întorcea acasă, o jumătate de ceas după plecare, în vârful 
paşilor, dând neaşteptat uşa de perete. 

Ostenit, câteva zile nu se mai îndoia că toate bănuielile lui 
sunt scormoneli ale închipuirei aprinse: şi era încă mai 
nemângâiat, fiindcă aceasta însemna că adevărate au fost 
tot profeţiile medicului-pitic şi insuporta-bil, că se apropia 
poate scadenţa când peste numele lui, în carnetul secret, va 
pune crucea cea roşie. 

Şi iarăşi zilele treceau între o îndoială şi alta. 

Se trezea numărându-şi paşii până la colţul străzii: „Dacă 
sunt cu soţ, înseamnă că m-a înşelat. Dacă sunt fără soţ, 
înseamnă că a fost numai o închipuire”. Trişa, făcând paşii 
ultimi mai mari, ca să iasă cu soţ. Acelaşi pariu cu sine 
însuşi îl încheia cu matricola automobilelor şi trăsurilor. 


Când numărul era fără soţ, se amăgea singur, spunându-şi 
că n-a vrut să înţeleagă aşa, ci să adune fiecare cifră a 
numărului în parte, ca acest total să fie cu soţ. Căci atunci 
mai mult îl alinau aceste fragile indicii oculte că Amelia l-a 
înşelat decât gândul mai plin de spaimă că de atâtea luni 
trăieşte într-o bolnavă lunecare a minţii. 

Decanul, îngrijorat de înfăţişarea de strigoi, îl trase într-o 
zi în colţul cancelariei şi cu familiaritatea lui proteguitoare, 
de om bătrân, îl sfătui să se odihnească, să-şi ceară un 
concediu şi să se cruţe de surmenaj. 

— Mai lasă rândul tineretului! Îl sfătui, el, care nu lucrase 
toată viaţa decât o broşurică de două duzini de pagini: teza 
de doctorat. 

— Dar n-am nimic. Mă simt foarte bine! Se apără cu 
încăpățânare Grigore Stolnicu. 

Şi minţi: 

— Par aşa, distrat şi preocupat, fiindcă mi-e nevasta 
bolnavă. Dumneata ştii cât ţiu eu la nevastă-mea şi cât de 
strâns e menajul nostru... Stărui, cercetând în ochii 
decanului, să afle semnul imperceptibil de înveselire ori 
compătimire când l-a auzit vorbind despre menajul lui 
„strâns”; atât de strâns, încât Amelia l-a înşelat cu cine a 
voit şi cu cine n-a crezut. 

Dar bătrânul îl privi pe sub ochelari, cu bunătate şi sinceră 
participare la aceste necazuri: 

— Am auzit, dragă Stolnicu!... Am auzit şi m-am întristat. 
Poate e mai bine să o duci într-un sanatoriu... În orice caz, 
tu ai datoria să te cruţi. Nu numai pentru ştiinţa noastră şi 
pentru Universitate... Dar gândeşte că ai un copil. Acesta, 
pentru un părinte, e mai important ca toată ştiinţa şi toate 
tipăriturile. Pentru copil ai datoria să te cruţi; un copile o 
realitate mai pipăibilă decât toate îndeletnicirile noastre, 
care cântărim şi împărţim firul de păr în patru! Îl bătu pe 
umăr, cu sfă-toasă simpatie, Decanul, părinte al unei 
puzderii de copii, toţi bezmetici, otrăvindu-i bătrâneţele şi 
făcându-i numele de ocară. 


„Ştie, sunt sigur că ştie tot! Dar e viclean, vulpoiul bătrân: 
nu poţi scoate un cuvânt, nici cu cleştele!” gândi Grigore 
Stolnicu, depărtându-se şi întrebându-se dacă nu cumva 
decanul i-a adus aminte în batjocură că are datorii de 
părinte. 

Îşi făcuse obicei să se întoarcă acasă prin Cişmigiu. 
Grădina, cu băncile sub copaci umbroşi, cu aleele de 
trandafiri şi cu jocul gureş al copiilor, îi risipea pentru 
câteva clipe mohorala din ochi şi acreala întrebărilor fără 
răspuns. 

Poposea pe o bancă, între pensionarii care citeau gazeta, 
guvernante care brodau şi perechi care-şi şopteau. 

Urmărea pierdut joaca unui copil cu cercul, goana altora; 
în fund, legănarea tremurată a apei sub sălciile pletoase. 

O împăcată acalmie îl cuprindea ca o aţipeală. 

Soarele îi încălzea blând obrazul ras şi îmbătrânit 
surprinzător, în câteva luni. 'Torpoarea îi intra în vine ca o 
doctorie alinătoare. Ce bună şi divină ar fi încă viaţa, dacă 
nu s-ar fi iscat toate chinurile acestea din senin! O fetiţă 
venea să-l privească, ţinând cercul cu mâna la spate, 
neştiind dacă somnolează ori e treaz, până se hotări să-l 
întrebe: 

— Dacă vrei mata, domnule, te rog spune cât e ceasul? 
Grigore Stolnicu îi spunea cât e ceasul şi o dezmierda pe 
creştetul mătăsos. Aşa va fi peste trei-patru ani şi copila lui. 

Copila lui? A lui sau a cui? 

Întrebarea îi oţăra dintr-o dată sufletul, şi toată grădina îşi 
împâclea lumina bună de până atunci, sur, într-o ploaie de 
cenuşe. 

Acum e pe o bancă singuratică, spate în spate cu doi tineri, 
care-şi vorbesc în şoaptă. Mai drept: nu-şi vorbesc. 
Vorbeşte bărbatul, femeia numai ascultă. 

Îşi dă toate silinţele să n-audă din civilizată discre-ţie; dar 
aude fără să vrea. Glasul bărbatului îi pare cunoscut. Păcat 
că nu se poate întoarce să-l vadă, ca să verifice dacă într- 
adevăr are de unde cunoaşte glasul ori e numai o părere. 


Şi ce spune? 

Mustră. Dă sfaturi femeii. 

— Nu trebuie să te laşi invadată de această tris-teţe... Am 
să-ţi aduc mâine o carte şi am să te rog să citeşti un capitol 
pe care l-am subliniat. O carte foarte ingenioasă şi foarte 
simplă. Adevărată evanghelie pentru vremurile noastre. 
Chiar se numeşte: Remede Fr la vie moderne. Acolo ai să afli 
cum pofta de viaţă, şi veselia, o poate căpăta oricine, numai 
să vrea. Un regim de râs. O cură de râs. Acesta e secretul. 
Nu-nu! Te rog să nu zâmbeşti cu disprețul acesta 
posomorât! E foarte adevărat şi foarte simplu. Se află citat 
cazul unei doamne, copleşită de suferinţi fizice şi morale, de 
nenorociri în familie, de insomnii, de disperare, de 
dispepsie şi de tot ce poate împinge un om la sinucidere. 
Medicii se declaraseră neputincioşi. Epuizaseră toate 
tratamentele; declaraseră cazul incurabil şi aşteptau 
deznodământul cu braţele încrucişate. Iar bolnava s-a 
salvat cu toate acestea singură, scandalos de simplu: 
impunându-şi să râdă măcar de trei ori pe zi. Uite aşa, cum 
râzi acum! (Într-adevăr, se auzi râsetul neîncrezător, dar 
irezistibil de voios, al femeii.) A ajuns la un fel de 
antrenament de râs... La început, bărbatul şi copiii s-au 
minunat de asemenea idee ridicolă. Pe urmă, partea comică 
a aceştui tratament a făcut să râdă şi soţul, şi copiii, de câte 
ori o vedeau, contaminaţi. Bărbatul, o întreba râzând cum 
stă cu râsul, copiii izbucneau şi ei în râs. Se întrebau unul 
pe altul de câte ori au râs în ziua aceea. Şi râsul se instală 
în întreaga casă, până atunci posomorâtă şi făcând a 
moarte. Bolnava n-a mai cunoscut ce e aceea insomnie, 
dispepsie, melancolie, migrenă; în scurtă vreme, casa a luat 
altă înfăţişare şi viaţa alt ritm. S-a transformat şi bărbatul. 
Copilele bolnavei au fost poreclite: „les fillettes quis rient 
toujours”... lată ce ar trebui să încerci. Să te aşezi o dată în 
faţa oglinzei şi să începi a râde de ideea aceasta, poftim, 
stupidă, cum vrei s-o numeşti... Pe urmă, râsul are să vină 
de la sine. Şi uite, sunt atât de sigur de rezultat, încât, dacă 


ne dăm întâlnire tot aci, peste două luni, îmi pun capul că ai 
să fii alta! 

„Ce imbecil!” gândi cu dispreţ Grigore Stolnicu, auditor 
involuntar al acestei predice pentru râs. 

Cei doi se ridicară. lar spre uimirea lui, Grigore Stolnicu 
văzu că imbecilul care vorbise era chiar medicul cu ochii 
verzi din tren, pe care îl căuta de atâtea săptămâni fără 
izbândă. 

Se ridică, mergându-i cu câţiva paşi în urmă, hotărât să-i 
vorbească îndată ce se va despărţi de femeie. Dar în poarta 
Cişmigiului, tânărul opri un taxi şi se urcă împreună cu 
femeia înainte ca Grigore Stolnicu să poată face un gest şi 
să-l oprească. 

Astfel, omul său providenţial se pierdu din nou, fără urme, 
în norodul capitalei, pe care statistica îl fixase la un milion 
de suflete. 

— Cură de râs! O invenţie grotească şi lipsită de orice 
seriozitate!... Monologă Grigore Stolnicu, mărturisindu-şi 
că, după această istorie, încrederea sa în specialistul cel 
tânăr şi tobă de carte a scăzut mult în nivel. 

XIX. 

RIGAUDON. 

Totuşi, acasă, cu uşa încuiată, în faţa oglinzii, Grigore 
Stolnicu încercă să râdă. 

Râsul fu schimonosit şi ridicol. Întâia oară se apro-pie mai 
bine, să-şi cerceteze, cută cu cută şi trăs cu trăs, toată 
figura, atât de ruinată în câteva luni. Nu-şi mai recunoştea 
privirea, imobilă şi opacă. Săpăturile din colţul gurei, creţul 
din jurul ochilor, pleoapele ca foaia de gutapercă boţită. O 
ruină de om, aceasta era! Din ce drojdie de inconştienţă ar 
mai găsi puterea încă să râdă craniul acesta cu pielea prea 
largă? Şi gândul stupid să-şi radă mustaţa încununase toată 
ruinarea, ca să-i ia dreptul de la orice înduioşare, să-i facă 
mutra aceasta caraghioasă şi de batjocora lumei. 

Grigore Stolnicu fu cuprins de o mare milă pentru el şi 
simţi o mai cruntă ură împotriva Ameliei, împotriva lui 


Nerone Creţeanu, împotriva medicului-pitic, împotriva 
întregei conspirații care-i pregătise cu o atât de rece 
neîndurare prăbuşirea. 

Căci ce altceva urmăreau toţi în conspirația lor decât 
nimicirea sa? Şi pe urmă mai râd! Mai pot râde. 

Câteva zile fu urmărit de râsul tuturor. Râsul acela bestial 
şi victorios, care dezveleşte dinţii şi scutură trupul în icneli 
spasmodice. 

Cu dezaprobare, cum ar analiza o jalnică infirmitate a 
semenilor săi, spionă toate râsurile şi descoperi amănunte 
uimitoare, până atunci ignorate. Le clasifică metodic şi ştiu 
îndată să categorisească în familii aparte: râsul viclean şi 
râsul prostesc, râsul perfid şi rî-sul răutăcios, râsul ipocrit şi 
râsul arogant, râsul mieros şi râsul brutal, toate dând pe 
faţă apucăturile ascunse ale indivizilor, toate trădându-le un 
viciu şi o meteahnă secretă. Şi toate degradând omul, 
dovedind o nevrednică degenerare, o decrepitudine odioasă 
a speciei, care tocmai prin râs se crede deasupra 
animalităţii. 

Animalele, care singure trăiesc viaţa cu gravitate şi 
simplitate, nu cunosc râsul. Aceasta e superioritatea şi 
puritatea lor. 

Pe stradă, la cursuri, purtându-şi punga dospită şi rece din 
stomac, cu privirea mocnită, Grigore Stolnicu ţintuia 
duşmănos şi despreţuitor fiecare început de râs. lar râsul 
deodată se stingea pe buze, umilit şi parcă dezvinovăţindu- 
se. 

Din această putere nouă, de a ucide râsul, Grigore 
Stolnicu îşi făcu un fel de voluptate. Se apropia de omul, de 
femeia, de copilul care râdea şi, cu privirea lui grea şi 
încruntată, stăruia să-i readucă la demnitatea gravităţii 
omeneşti. Omul, femeia, copilul simțeau veselia opărită de 
leşia acestei priviri îngheţate, tăceau molipsiţi de 
posomorala necunoscutului acestuia ciu-dat; gândurile se 
întorceau deodată numai la lucruri deznădăjduite şi 
irevocabile; iar atunci, Grigore Stolnicu întorcea spatele, 


purtându-şi aiurea traista acră de limonadă din stomac şi 
privirea care oţetea toată voioşia Universului. 

În timpul acesta, întrebările vechi nu-l mai chinuiră. Nu 
mai luptă între cele două îndoieli. Descoperi chiar că 
singură Amelia e făptura aceea rară şi cu îndestulă 
demnitate omenească pătrunsă că nu toate nimicurile sunt 
un prilej pentru degradarea râsului. Ea era tăcută, gravă şi 
nu mai râdea niciodată. Îi fu recunoscător, iar pentru un 
timp o iertă. 

Atunci, în acel miez de vară, a avut loc Congresul 
Internaţional al Filologilor. 

Cu o scuturare din rămăşiţele intacte ale vechei lui 
pregătiri şi ştiinţe, Grigore Stolnicu făcu o comunicare, 
întâmpinată de unanime aplauze. Toţi savanții străini fură 
impresionați de acest ascet al ştiinţei, cu figura austeră şi 
grea de gând. 

Seara a avut loc un banchet şi o recepţie. Grigore 
Stolnicu, în fracul rămas larg, veni însoţit de Amelia, căreia 
de două săptămâni boala îi îngăduise un armistițiu, iar de 
două zile medicul îi acordase învoirea să iasă din casă. 

Tacâmul lui la banchet fu într-un loc de cinste. Un belgian 
se ridică să închine pentru această nobilă glorie a ştiinţei 
româneşti şi a ştiinţei europene. 

Grigore Stolnicu, în haina neagră şi largă ca o haină de 
mort, nu ascultă, cu desăvârşire absent de la toastul 
înflăcărat al confratelui cu bărbiţa arămie. Ochii se sileau să 
ţintuiască, aducând la realitatea demnă, o scenă 
scandaloasă din celălalt capăt al mesei. Acolo, Amelia, în 
rochia decoltată pe sânii slabi şi topiţi, râdea fără nici o 
pudoare la şoaptele impertinente ale unui individ, ras, 
sclivisit şi cu părul creţ, ca o blăniţă de astrahan. Îl 
cunoştea: un profesor de la Montpellier, care la toate 
dezbaterile congresului s-a ilustrat cu întreruperi ce-au 
stârnit ilaritate. 

Amelia îl asculta cu ochii în jos, frământând între degete 
colţul şervetului, răsucind pe-o parte şi pe alta cartonul 


menu-ului; pe urmă izbucnea brusc, nestăpânit, în hohot 
desfrânat, care nu contenea decât când ducea batista la 
gură, să-şi înăbuşe tusea. Cunoştea bine râsul acela: râsul 
lubric al femeilor când sunt aţâţate. Şi toată îndoiala 
adormită se deşteptă din nou în cugetul lui Grigore 
Stolnicu. Deveni din nou nestrămutată siguranţă. De bună 
seamă şi-au dat întâlnire undeva, mâine, la un otel, fără nici 
o jenă. Imbecilul s-a lăsat înşelat de fardul de pe obrazul 
femeii, de roşul buzelor, de văpseaua neagră a genelor: nu 
ştie cum arată acasă Amelia, decolorată şi molâie, când îşi 
spală toată această frumuseţe factice în lighean. Ea, abia 
respirând cu jumătăţile ei de plămâni... 

Nu observă când închinarea pentru el sfârşise. Se ridică să 
întindă cupa vorbitorului şi celorlalţi meseni, numai fiindcă 
toţi se ridicaseră în picioare. Congresiştii fură încă o dată 
impresionați de atâta modestie, care nu se lasă turburată 
de deşertăciunea laudelor. 

Când banchetul luă capăt şi toţi începură să circule, 
adunaţi în grupuri, Grigore Stolnicu se smulse din 
captivitatea unui confrate scandinav, fosta lui gazdă din 
capitala norvegiană, care-l prinsese bine ancorat de un 
nasture. 

Omul era prietenos, voios că-l revede; scund şi cu figura 
turtită de lapon, râdea sub ochelarii groşi, cu ochii lui oblici, 
de vânător de foce, ţinând să-i istorisească întâmplări 
despre cunoştinţele de atunci. Gri-gore Stolnicu uitase 
toată bunăvoia calmă din acea săptămână unică, în peisajul 
nins, alb şi feeric, cu o ţară de Moş Crăciuni, cu uriaşi brazi 
de Moş Crăciun. 

Îngăimă o scuză stupid de neverosimilă şi, dezancorându- 
şi nasturele din mâna laponului, ocoli după un stâlp, să 
pândească mai departe respingătoarea pereche: Amelia şi 
profesorul tânăr şi impertinent de la Montpellier, care n-o 
slăbise, râzând amândoi cu odioasa lor neruşinare. 

„Aşadar, tot acesta e adevărul! Întotdeauna m-a înşelat şi 
mâine va face-o încă o dată!” îşi spunea Grigore Stolnicu, în 


maşină, spre casă, clătinat la viragii, încât i se zgâlţina tolba 
acră şi gheţoasă din stomac, alături de Amelia, scuturată şi 
dânsa de un fior şi răscumpărându-şi toată înveselirea şi 
uitarea de câteva ceasuri cu o tuşă seacă şi interminabilă. 

Grigore Stolnicu se bucură că atât de nesfârşit tuşeşte. Nu 
era aceasta o justă şi încă prea blândă ex-piere? Poate 
numai se preface, ca să-i alunge orice bănuială şi să-i 
deştepte compătimirea. lar mâine va găsi un pretext să iasă 
din casă şi să se întâlnească la cel dintâi otel cu flecarul 
acela cu păr de astrahan şi cu obrazul pudrat de dansator 
profesionist, care dezonorează ştiinţa franceză. „Am s-o 
închid în cameră. Nu permit!” hotări cu tărie. 

XX. 

MARCHE NUPŢIALE. 

Dar nu fu nevoie să o închidă în cameră. În aceeaşi noapte, 
Amelia vărsă un lighean de sânge, şi medicul, chemat din 
somn, rămase până dimineaţa, epuizându-şi toată rezerva 
de fiole şi injecții. 

Grigore Stolnicu dormi tun. „Vasăzică, nu va ieşi din casă. 
Aceasta e principalul. Imbecilul cu păr de astrahan poate s- 
o tot aştepte!” Constatarea îl umplu de mulţumire. 

A doua zi, medicul, înainte de a pleca, îşi ceru învoirea să-i 
vorbească mai îndelung, în biurou. Grigore Stolnicu îl pofti 
să stea, cu o rece ceremonie, fiindcă şi acest Alfons Grigoriu 
făcea parte din neamul cel mai insuportabil de indivizi: un 
om de nimic, un tip care jumătate de zi e încântat, fiindcă a 
putut plasa un calambur. Un complice al Ameliei. 

Doctorul Alfons Grigoriu n-avea de plasat de astă dată nici 
un calambur. 

— Domnule profesor, spuse, am datoria să vă previu. 
Ştiinţa mea a făcut tot ce era posibil... Dar ştiinţa din 
nefericire nu poate săvârşi minuni. Am luptat până la ultima 
limită. Vă spun, ca să vă luaţi toate măsurile din vreme. 
Pacienta mea este pierdută. Chestie de câteva zile, poate de 
câteva ceasuri... Poate are rude, vreo dorinţă ultimă. Voi 
căuta zilele şi nopţile acestea să vă stau cât mai mult la 


dispoziţie. Un telefon şi sunt aci... Sper că veţi suporta 
nenorocirea care vă loveşte, dar care era de aşteptat, cu 
toată fermitatea... În sfârşit, sunteţi un om tare, ştiţi că 
viaţa... 

Doctorul Alfons Grigoriu sfârşi cu un gest vag din mână, 
emoţionat, fiindcă era ataşat de bolnava căreia trei ani şi 
mai bine îi prelungise zilele. Făcea un adevărat sacrificiu. 
De ieri ar fi trebuit să se afle plecat la băi, reţinuse cameră, 
nevasta, cu bagajele şi cutiile cu pălării ridicate piramidă în 
mijlocul camerei, îi făcuse de dimineaţă o scenă pentru 
această amânare, - „nu se vânduse doar pe viaţă clienţilor!” 
- iar acum, pentru atâta mărinimie şi abnegaţie, s-ar fi 
aşteptat la recompensa unei recunoştinţi din partea 
bărbatului. 

Grigore Stolnicu însă îşi lăsă mâna inertă în mâna 
medicului, fără să răspundă nimic la cuvintele de 
îmbărbătare şi la ziua bună. Observă că medicul are o 
cravată nouă, foarte modernă, multicoloră şi cubistă; şi îşi 
aminti că el nu are nici o cravată neagră, mai ca lumea. 

Va trebui să cumpere mai multe, pentru atâtea luni de 
doliu. 

La fereastră, Grigore Stolnicu rămase privind cum se 
depărtează medicul spre capătul străzii. Alfons Grigoriu 
izbea nervos capătul bastonului în bordura trotuarului... 
Ştia că acasă îl aşteaptă altă scenă din partea nevestii, 
fiindcă nici acum nu poate spune exact pentru câte zile e 
amânată plecarea. Bolnava lui putea intra în agonie peste 
un ceas, dar şi peste două săptămâni. Îşi luase ziua bună de 
la toţi; îşi trecuse clientela pe-o lună unui coleg. Camera şi 
pensiunea erau rezervate la otelul băilor. lar el pierdea 
timpul într-o aşteptare fără termen, răsplătit cu mutra 
aceasta neprietenoasă şi nemulțumită a soţului. „Ingrată 
meseriei!” punctă reflecţia, înfigâad ciudos vârful 
bastonului în asfaltul moale de căldură. 

Când nu-l mai văzu, Grigore Stolnicu se aşeză la birou cu 
fruntea prinsă în pumni. Îl găsi noaptea aşa. Se mişcă greu 


de toate mustrările, care acum se căscau în toată 
înfiorarea. O torturase în jumătatea aceasta de an cum nu- 
şi va ierta niciodată. 

Biata Amelia! Nu are pe nimeni. l-a spus medicul să-i 
cheme rudele, să-i prevină vreo dorinţă ultimă. Dar în afară 
de el şi de fetiţă, nu există nimeni s-o plângă; iar dorinţă 
ultimă, pentru cine-ar mai putea oare avea? Merse în vârful 
picioarelor şi desprinse încetişor uşa. Amelia era cu ochii 
deschişi, înconjurată de lighene, de comprese, vegheată la 
căpătâi de fata din casă. 

N-avu curaj să se apropie. Amelia îl chemă cu ochii. 
Înaintă, neştiind ce să facă cu mâinele şi ce să ros-tească. 

— Grigorel... Nu e nimic!... Îl îmbărbătă tot femeia. Şezi 
lângă mine. Aşa. Şi acum prinde-mi mâna. Cum ai slăbit tu, 
Grigorel... După aceea, făgăduieşte-mi că ai să te cauţi... 

Grigore Stolnicu cobori de tot în jos obrazul ras de actor 
bătrân şi ratat. 

Era şi el pătruns de adevărul că trebuie să se caute, 
fiindcă nu se mai îndoia acum că toate absurdele-i bănuieli 
au fost o netrebnică scorneală a mintii lui bol-nave. 

— Şi fetiţa... Fetiţa noastră... Am toată încrederea, 
Grigorel, că tu ai să ştii cum... Să nu fii prea sever... Tu, 
care eşti atât de sever!... E un copil... Are să aibă nevoie de 
un suflet cald lângă ea... Clo-Clo, a noastră. 

Din ochii lui Grigore Stolnicu au picurat doua lacrămi pe 
mâna albă şi scheletică a femeii. „Fetiţa lor!” Cum a putut 
să se lase furat de monstruoasa îndoială? Copila lor. Clo-Clo 
a lor. A lui. 

Amelia vrea să ridice mâna cu batista mototolită şi să-i 
şteargă ea lacrămile din ochii bărbatului. 

Dar mâna nu se supune şi cade din nou, cruciş, pe pieptul 
descărnat, cum va rămâne pe veşnicia veşniciilor în sicriu. 

— Te-am necăjit mult în ultima vreme, îşi ceru iertare 
femeia. Pentru ocupațiile şi grijile tale, o boală ca a mea... 
Ştiu bine cât te-am necăjit, Grigorel. 


Bărbatul îi prinse mâinile, scufundându-şi capul la pieptul 
femeii şi gemând: 

— Dar nu e adevărat. Şi nu e ce crezi tu... Mi-a spus 
medicul... M-a asigurat. E numai o criză şi are să treacă... 
Într-o săptâmână-două eşti din nou în picioare... Mergem la 
ţară undeva, la munte. Avem să trăim în linişte. Renunţ la 
tot!... N-am să mai lucrez nimic; n-am să mă ocup de nimic; 
în afară de noi trei. Să fim numai noi şi Clo-Clo. Clo-Clo a 
noastră. 

Bărbatul minte. Dar minţind, sincer ştie că aşa şi-ar 
orândui într-adevăr pe viitor viaţa lor, împreună, dacă totul 
n-ar fi irevocabil pierdut. 

Femeia ascultă cu o mare lumină care i-a inundat fiinţa, 
fără să creadă un singur cuvânt. O mângâie, mai mult decât 
toate făgăduielile mincinoase, gândul că măcar acum, după 
atâtea luni de chin, bărbatul e din nou cum a fost. 

Îi netezeşte încet părul cărunt, aproape alb; îşi plimbă 
palmele pe obrazul îmbătrânit şi încrustat de adânci 
zbârcituri, cu pielea vânătă şi lucie în locul mustăţilor. 
Plânge, şi plânsul s-a înecat într-un horcăit... 

XXI. 

CODA. 

Acum, în casa lui Grigore Stolnicu e o mare şi neagră 
tăcere. 

La poartă, făşii negre amintesc trecătorilor că înlăuntru se 
află pe o masă, întins, un trup omenesc, ţapăn şi rece, 
pentru care nu mai este nici întristare, nici durere, nici 
suspin. 

Slugile dorm ostenite. Noaptea e albastră şi înstelată, cum 
să n-o uite toţi câţi trăiesc. Larma oraşului a contenit. E 
tăcerea nefirească, în sfârşit ogoită, de la ceasul trei după 
miezul nopţii. 

O adiere caldă, molatecă şi senzuală prefiră deasu-pra 
caselor negre, de-a lungul străzilor mute, mirosul teilor 
înfloriţi. Poate undeva, în funduri de grădini, perechi de 
îndrăgostiţi întârziaţi îşi mai muşcă buzele. Dar nimeni nu-i 


mai vede şi nimeni nu-i mai ştie. N-au martori decât 
noaptea cu marea tăcere nespusă şi clipirea diamantină a 
stelelor. 

În casa cu fâşii de postav negru la poartă, un singur om 
veghează în încăperea cu postav negru, la căpătâiul 
catafalcului de postav negru, cu legănata şi gălbuia 
clătinare a flăcărilor de făclii. 

Omul e în haină neagră, cu ochii goi, cu obraz vânăt de 
actor ratat. 

Un om deşirat, slab, în nemişcare de stană, într-o 
înspăimântătoare singurătate. 

De-un ceas? De două? De câte stă aşa în neclintire şi 
priveşte obrazul luciu al moartei, fruntea sub care toate 
gândurile s-au răcit? Şi toate tainele s-au sleit... 

Ai crede că e un manechin omul acesta negru, aşe-zat pe 
scaun să ţină companie de panoptic morţii, de când nu s-a 
mai clintit. 

Nu. Acum s-a mişcat. Îşi şterge cu dosul palmei fruntea, ca 
să alunge ceva, un gând care se dezmorţeşte din beznele 
cele umede. 

Un gând rău, care se furişează încet, o întrebare 
prudentă, strecurându-se ca o viperă veninoasă, cu încete şi 
subţiri încolăciri, sub lespedea frunţii. 

De acum, cum are să mai afle? De unde are să mai ştie 
care a fost adevărul? 

S-a ridicat. Şi-a amintit ceva. Cutia aceea de lemn negru, 
cu încrustaţii de sidef. Chiar ieri a văzut-o pe pat. O cutie în 
care se aflau scrisori. 

Omul a lăsat moarta singură şi a trecut în cealaltă cameră. 
În vârful paşilor, tiptil, ca şi cum moarta n-ar fi moartă, ca şi 
cum ar putea să-l ştie unde merge şi să-l cheme îndărăt. 

A trecut în cealaltă cameră şi acolo răscoleşte înfrigurat, 
aruncă pernele, cearşafurile, răstoarnă sertare; a ridicat o 
movilă. Se opreşte, cată împrejur, să afle unde n-a scotocit, 
şi începe iar. 

A găsit. 


A găsit cutia de lemn şi o strânge, cum s-ar teme să nu i-o 
smulgă cineva. Cu amândouă mâinile, la piept. A găsit cutia, 
dar n-a găsit cheiţa. O cunoaşte bine: o cheiţă cu panglică 
trandafirie. O caută. Nu e nici sub pernă. Nici în veriga de 
chei. Nici în hainele moartei, care-i poartă încă mirosul 
cald, din viaţă. 

N-are răbdare. 

Cu vârful foarfecelui sfărâmă încuietoarea. Răstoarnă în 
mijlocul patului şi, lacom, răscoleşte încă. Fotografii. 
Ilustrate. Nu asta. Scrisori. În sfârşit, scrisori! Cu vraful în 
pumni, nu ştie pe care să le citească întâi. Numai îşi aruncă 
ochii pe începuturi, pe rânduri furate de ici şi de colo, şi nu- 
şi mai poate stăpâni chiotul de bucurie care i s-a destins 
înlăuntru, plesnindu-i toată fiinţa. În sfârşit, dovada. Nu 
vede data, veche de atâţia şi atâţia ani. Vede numai 
cuvintele înfocate, mărturia necredinţei, netrebnicul sărut 
al altuia, implorat la fiecare rând, dovada că tot ce-a bănuit 
şi ce-a ştiut n-au fost năluciri. 

Aşadar, adevărul este, în sfârşit, acesta, de astă dată 
irevocabil. Stă scris aci. Îl poate pipăi oricine. Îl poate 
controla şi medicul-pitic şi neghiob, care îl ameninţase cu 
înfricoşarea nebuniei numai ca s-o salveze pe ea. El şi 
nebun! Să râdă toţi, tot Universul, de asemenea nerozie, 
cum râde el acum... 

Iar Grigore Stolnicu râde într-adevăr cu plicurile 
decolorate în mâini, râde din ce în ce mai nestăpânit şi mai 
vesel. 

Hohotul a umplut camera, răsună în toată vastitatea goală 
şi sonoră a casei, străbate triumfător dincolo de pereţi şi de 
uşi, dincolo de ferestre, în noaptea calmă şi caldă de afară. 
El e nebun? Când are aci dovada celei mai netăgăduite 
lucidităţi, mai poate fi vorba de nebunie, de manie, delir? 

Omul singur, în vestmânt negru, cu obrazul lui vânăt de 
actor neras, se strâmbă de râs, bătându-şi genunchii cu 
pumnii din care n-a lăsat plicurile. 


Niciodată n-a fost atât de vesel! Acum abia înţelege 
voluptatea râsului, cura de râs. Ha-ha! Aşa are să râdă 
toată viaţa. N-are de ce se mai opri. Păcat că nu sunt toţi 
aci, să se adune şi să râdă. Nu fricos, nu meschin, nu aşa 
cum râd dânşii, cu jumătate de glas şi cu jumătate de 
veselie. Cu râsul lui robust, întreg, zdravăn, care cutremură 
zidurile şi zăngăne ca o mie de geamuri sfărâmate spre 
toate veseliile lumei. 

S-a oprit? 

Nu!... A fost numai o pauză ca să răsufle şi să adune mai 
tari puteri. 

Acum, tăcerea, ea, pare nefirească, pustie şi bizară. 
Acalmie grea de ameninţări, în preceasul cataclismelor. 

Dar nu durează. 

Râsul s-a dezlănţuit iar, să spintece triumfal catapiteasma 
nopţii. Şi să deştepte din somn, prin tainică şi nevăzută 
chemare, toţi nebunii lumii, câţi s-au ridicat în capul oaselor 
şi hohotesc în celule, transmiţându-şi unul altuia râsul ca 
nocturna chemare a cocoşilor, îngânându-se, întrecându-se, 
îndemnându-se, întărâtându-se cu o mie de mii de hohotiri, 
care-au potopit noaptea, tăcerea şi toată cuminţenia 
pământului. 

Omul cel negru, cu gura de actor bătrân întinsă până la 
urechi, mai voios şi mai neîntrecut decât toţi, conduce cu 
gesturi scălămbăiate chiotul acesta numai de el auzit, 
chiotul de înveselire universal. 

La căpătâiul moartei, în camera cu postav negru peste 
oglinzi, limbile flăcărilor joacă gălbui şi sinistru. 


SFÂRŞIT