John Lindqwist — Lasa-ma sa intru

JOHN AJVIDE LINDQVIST 


Lasā-mā să intru 


Traducere din suedeză şi note de 
Gabriella Eftimie 


Pentru Mia, Mia mea 


CUPRINS 


Locaţia: Blackeberg 

PARTEA ÎNTÂI 

Miercuri, 21 octombrie 1981 
Joi, 22 octombrie 

Vineri, 23 octombrie 
Sâmbătă, 24 octombrie 
PARTEA A DOUA a 

Miercuri, 28 octombrie 

Joi, 29 octombrie 

Vineri, 30 octombrie 
Sâmbătă, 31 octombrie 
PARTEA A TREIA 

Joi, 5 noiembrie 

Sâmbătă, 7 noiembrie 
Sâmbătă, 7 noiembrie (seara) 
Sâmbătă, 7 noiembrie (noaptea) 
PARTEA A PATRA 

Duminică, 8 noiembrie 
Duminică, 8 noiembrie (seara) 


Duminică, 8 noiembrie (seara/noaptea) 


Luni, 9 noiembrie 
PARTEA A CINCEA 
Luni, 9 noiembrie 
Marţi, 10 noiembrie 
Miercuri, 11 noiembrie 
Joi, 12 noiembrie 


Epilog Vineri, 1 3 noiembrie 


Locaţia: Blackeberg 


Unii se gândesc la prăjiturelele! cu cocos, alţii la droguri. La 
„O viaţă decentă”. La staţii de metrou sau suburbii. Şi după 
aceea nu se mai gândesc la nimic. E un loc ca oricare altul, cu 
oameni, ca peste tot. Doar de asta l-au construit; pentru oameni. 
Ca să aibă unde să stea. 

Nu vă gândiţi la un loc prosper, care se dezvoltă după un 
ritm natural. Nici vorbă. Aici totul a fost planificat cu grijă încă 
de la început. Oamenii au fost nevoiţi să se mute în clădiri gata 
finisate şi utilate. In blocuri de beton, vopsite în culori neutre, 
pământii, răspândite pe spaţiile verzi. 

Blackeberg există de treizeci de ani, de când începe 
povestea. Imaginaţi-vă o atmosferă de pionierat, deschizătoare 
de drumuri. Mayflower, un tărâm necunoscut. Exact. Imaginaţi- 
vă apartamentele goale care-şi aşteaptă locatarii. 

Şi, iată-i că vin! 

Uitaţi-i cum mărşăluiesc în şir lung peste Tranebergsbro, cu 
soarele în ochi şi capul plin de vise. Mamele îşi poartă copiii în 
braţe, îi împing în cărucioare sau îi conduc ţinându-i de mână. 
Taţii n-au lănci şi săbii în mâini, în schimb cară roboţi de 
bucătărie şi piese de mobilier ultra-funcţionale. E posibil să şi 
cânte ceva. Internaționala, poate. Sau un psalm?, în funcţie de 
dispoziţie. 

E mega-important. E nou. E ceva modern. 

De fapt, nu s-a întâmplat nimic din toate astea. 

Locatarii au ajuns aici cu metroul. Cu maşina sau cu 
camionetele în care îşi transportau mobila. Unul după altul. Ca 
un roi de furnici, au năvălit în apartamentele lor gata finisate, 
cu lucrurile lor. Au aşezat totul în unghere şi rafturi fabricate în 
serie şi şi-au grupat piesele de mobilier pe linoleum. Apoi au 
cumpărat câteva lucruri noi ca să umple golurile rămase. 

Când au terminat, au ridicat privirea şi au privit bucata de 


1 La Blackeberg există o fabrică renumită care produce unul dintre 
cele mai comune dulciuri din Suedia, numit kokosball, un fel de 
„negresă” învelită în nucă de cocos. 

2 Se, vi gâ upp till Jerusalem în orig., psalm compus de Paul Nilsson în 
1906. 


teren pe care au primit-o de la stat. Apoi au ieşit pe uşile lor şi 
şi-au dat seama că pământul fusese deja împărţit. Trebuiau să 
se mulţumească, deci, cu ce aveau. 

Exista deja şi un centru. Şi terenuri de joacă suficient de 
mari pentru copii. Spaţii verzi cât vedeai cu ochii, după colţul 
blocurilor. Şi multe alei pentru pietoni, fără maşini. 

Aşadar, era un loc potrivit. Asta îşi spuneau oamenii la masa 
din bucătărie, la câteva luni după ce s-au mutat. 

„Am ajuns într-un loc bun.” 

Un singur lucru le lipsea. Trecutul. La şcoală, copiii nu 
primeau teme suplimentare cu compuneri despre istoria 
cartierului Blackeberg, pentru simplul motiv că locul în care 
trăiau nu avea o istorie. Şi mai era ceva, cu o moară’. Şi cu un 
tip care făcuse avere cu o fabrică de snust. Şi câteva clădiri 
vechi şi ciudate, lângă apă. Dar asta se întâmplase de mult şi nu 
mai avea nicio legătură cu prezentul. 

Mai demult, pe locul blocurilor cu trei etaje de acum, nu era 
nimic în afară de păduri. 

Nimeni nu avea acces la misterele trecutului; oamenii n- 
aveau nici măcar o biserică. 

Asta spune ceva despre modernitatea locului şi despre 
spiritul raţional. Şi despre cât de eliberat se simţea omul de 
fantomele şi teroarea trecutului. 

Ceea ce explică parţial şi de ce era atât de nepregătit. 


Nimeni nu i-a văzut când s-au mutat în cartier. 

În decembrie, când poliţia a dat de camionagiul care i-a 
ajutat să-şi transporte lucrurile, acesta nu prea avea ce să le 
spună în plus faţă de ce ştiau. Omul îşi notase doar atât în 
agendă: „18 oct. Norrkoping-Blackeberg (Stockholm)”. Şi-a 
amintit că fusese vorba de un bărbat şi fiica lui, o dulceaţă. 

— Ah, da, bineînţeles. Îmi aduc aminte că nu aveau mai 
nimic. O canapea, câteva fotolii, un pat. O cursă uşoară, din 
punctul ăsta de vedere. Aşa, şi... voiau să fac transportul 
noaptea. I-am zis tipului c-o să-l coste mai mult, cu tariful pentru 
ore suplimentare şi aşa. Zicea că nu-i nicio problemă. Important 
era să ne deplasăm noaptea. Da’ ce s-a întâmplat? 


3 Referinţă la începuturile aşezării, care iniţial fusese o fermă, 
demolată şi apoi înlocuită de o moară, care poate fi vizitată şi în 
prezent. 

4 Tutun în formă de pudră. 


Camionagiul a fost informat despre ce era vorba, pe cine 
transportase el cu maşina. A făcut ochii mari şi s-a holbat la 
literele din agenda lui. 

— Ce mama dracului... 

Gura i s-a strâmbat într-o grimasă, ca şi când s-ar fi scârbit 
de propriul său scris. 

18 oct. Norrkoping-Blackeberg (Stockholm) 

El îi dusese acolo. Pe bărbat şi pe fetiţă. 

N-avea de gând să povestească nimănui despre asta. 
Niciodată. 


PARTEA ÎNTÂI 


Fericit cel ce are un prieten ca el 


Dragoste, năbădăi, 
necaz mare, 
flăcăi! 


Siw Malmkvist - „Karleksgrubbel” 


N-am vrut niciodată să ucid, 
Nu sunt rău din fire. 

Fac asta 

Pentru-a ta iubire. 

Am dat greş? 


Morrissey - 
„The Last Of The Famous International Playboys” 


Miercuri, 21 octombrie 1981 


— Şi asta ce credeţi că e? 

Gunnar Holmberg, comisarul de poliţie din Vallingby, ridică o 
pungă mică de plastic plină cu un praf alb. 

Poate heroină, dar nimeni nu îndrăznea să spună ceva. 
Nimeni nu voia să fie luat în vizor pentru că recunoscuse aşa 
ceva. Mai ales dacă persoana în cauză avea şi un frate sau dacă 
fratele avea un prieten care era încurcat în treburi din astea. 
Care băga în venă. Până şi fetele tăceau. Polițistul scutură 
punga. 

— Praf de copt, ce credeţi? Sau făină? 

Un nu mormăit. Polițistul ăsta să nu-şi închipuie că elevii din 
a 6-a B sunt tâmpiţi. Da, adevărat, nu puteai discerne ce era în 
punga aia, dar subiectul lecţiei de azi erau drogurile, aşa că 
puteai să tragi uşor concluziile. Polițistul se întoarse spre 
domnişoara profesoară. 

— De fapt, ce le predaţi la practică? 

Domnişoara zâmbi şi ridică din umeri. Clasa izbucni în râs; 
era OK gaborul, până la urmă. Câţiva băieţi primiseră 
permisiunea să pună mâna pe pistolul lui înainte să înceapă 
lecţia. Neîncărcat, bineînţeles. Dar... orişicât. 

Oskar fierbea pe dinăuntru. Ştia răspunsul la întrebarea 
poliţistului. Şi-l durea că nu poate să răspundă. Să-i spună că 
ştie. Ar fi vrut să-i atragă atenţia. Să se uite la el şi să-i spună 
ceva după ce i-a răspuns corect. Ştia că-i o prostie şi totuşi 
ridică mâna. 

— Da? 

— E heroină, nu? 

— Da, fix asta e. 

Polițistul îi aruncă o privire prietenoasă. 

— Cum de-ai ghicit? 

Întoarse capul spre el, curios să vadă ce-o să-i zică. 

— Păi... am citit o grămadă despre asta, şi-aşa. 

Polițistul dădu din cap. 

— Foarte bine. Că citeşti mult, spuse, scuturând punguliţa. 
Dar dacă te apuci de astea, nu prea-ţi mai rămâne timp de citit. 
Cam cât valorează doza asta, voi ce credeţi? 


Oskar nu mai fu nevoit să răspundă. Avusese parte de atenţia 
dorită. Ba chiar apucase să-i spună poliţistului şi că citeşte mult. 
Îşi depăşise aşteptările. A 

Începu să viseze cu ochii deschişi. Işi imagină că după ore, 
polițistul avea să vină la el, să se aşeze lângă el şi să se ocupe 
numai şi numai de el. Şi atunci Oskar avea să-i povestească 
totul. Şi polițistul avea să-l înţeleagă. Avea să-l mângâie pe cap, 
să-i spună că-i un băiat bun, să-l ridice, să-l ţină în braţe, să-i 
zică... 

— Clănţăul naibii. 

Jonny Forsberg îl împunse cu degetul. Fratele lui Jonny 
umbla cu o gaşcă de drogaţi şi Jonny cunoştea o grămadă de 
cuvinte din alea pe care băieţii din clasă şi le însuşeau la rândul 
lor imediat. Probabil că ştia exact cât valora punga aia, dar nu-şi 
bătuse gura aiurea. Nu stătuse la taclale cu copoiul. 

Clopoţelul sună şi Oskar zăbovi pe lângă cuier, neştiind ce să 
facă. Jonny voia să-i facă rău - cum ar fi putut s-o şteargă fără 
să-l observe? Să rămână pe coridor sau să iasă în curte? Jonny şi 
ceilalţi colegi de clasă se năpustiră spre curtea şcolii de îndată 
ce sună. 

Ah, da! Polițistul zicea c-o să parcheze maşina în curte şi cine 
voia să se uite era bine-venit. Jonny n-o să îndrăznească să se 
lege de el în prezenţa poliţistului. 

Oskar cobori şi se opri lângă uşile de la intrare, apoi se uită 
pe geam. Toţi colegii lui se adunaseră în jurul maşinii de poliţie, 
cum bănuise. Lui Oskar i-ar fi plăcut să se uite şi el, dar acum 
nu era o idee prea bună. Cineva o să-i tragă un genunchi în 
burtă sau o să-i tragă pantalonii în sus, cât să-i intre în fund, cu 
sau fără poliţist. Totuşi, aveau să-l păsuiască puţin, din cauza 
pauzei. Oskar ieşi în curtea şcolii şi se furişă în spatele clădirii, 
spre toalete. 

Ajuns înăuntru, începu să tragă cu urechea şi-şi drese glasul. 
Sunetul răsună printre cabine. Scoase repede Pişbalonul din 
chiloti, mingea din cauciuc buretos cam cât o mandarină, pe 
care o decupase dintr-o saltea veche şi o găurise special ca să 
aibă unde să-şi bage puţa. O mirosi. 

Da, bineînţeles, se pişase pe el şi azi, ca prostul. Clăti mingea 
în chiuvetă şi încercă s-o stoarcă bine. 

Incontinenţă. Aşa se numea chestia. Citise despre asta într-o 
broşură pe care o şutise de la farmacie. Era o boală pentru babe 
şi moşi. 

Și pentru mine. 


Existau medicamente, cel puţin asta scria în broşură, dar nu 
avea de gând să-şi cheltuie banii de buzunar pe aşa ceva şi să se 
şi umilească în faţa farmacistei. Şi în niciun caz n-avea să-i 
povestească mamei; sigur i-ar fi fost milă de el că s-a îmbolnăvit. 

Avea Pişbalonul care funcţiona bine-mersi, atâta timp cât 
situaţia nu se înrăutăţea. 

Afară se auzeau paşi, apoi voci. Strânse mingea în mână şi se 
furişă într-o cabină. Uşa de la intrare se deschise chiar în clipa 
în care încuie. Se urcă încet pe capacul toaletei şi se ghemui 
într-un colţ ca să nu-l vadă, în caz că se uitau pe sub uşă. 
Încercă să-şi ţină respiraţia. 

— Porcuşoooorule? 

Jonny, bineînţeles. 

— Porcuşorule, eşti aici? 

Şi Micke. Cei mai periculoşi dintre toţi. De fapt, nu, Tomas 
era şi mai rău, dar de obicei nu prea se implica în bătăi şi chestii 
de genu', era prea deştept pentru asta. Probabil că era pe afară 
şi îl pupa în cur pe poliţist. Dacă ar fi descoperit Pişbalonul, 
Tomas ar fi fost cel care ar fi profitat cel mai bine de situaţie ca 
să-şi bată joc de el, mult timp. Jonny şi Micke i-ar fi tras una, dar 
atât. Aşa că, într-un fel, avea totuşi baftă... 

— Porcuşorule? Știm că eşti aici. 

Încercară să deschidă uşile. Le zgâlţâiră. Bătură cu pumnul 
în ele. Oskar stătea cu braţele în jurul genunchilor şi strânse din 
dinţi ca nu cumva să ţipe. 

Plecaţi de aici! Lăsaţi-mă în pace! De ce nu vreţi să mă lăsaţi 
în pace? 

Jonny vorbea pe un ton drăgăstos. 

— Porcuşorule, o să te prindem după ore dacă nu vrei să ieşi 
acum. Vrei să ţi-o iei? 

Preţ de o clipă, se făcu linişte. Oskar expiră încet. 

Cei doi se aruncară peste uşă trăgându-i şuturi şi pumni. 
Răsuna în toată încăperea şi zăvorul începu să se îndoaie spre 
înăuntru. Ar fi fost mai bine dacă ar fi deschis şi-ar fi ieşit la ei 
înainte să se enerveze pe bune. Dar nu era în stare, pur şi 
simplu. 

— Porcuşoooorule? 

Ridică mâinile, indicându-le că era acolo şi că nu putea să 
facă nimic. Era interzis, oricum. Pentru el. Puteau găsi o 
grămadă de motive pentru care merita să fie pedepsit: era prea 
gras, prea urât, prea scârbos. Dar problema cea mai mare era 
că exista, şi de fiecare dată când le amintea asta, însemna că 


încalcă regulile. 

Probabil că o să-l „boteze” şi atât. O să-i bage capul în vasul 
toaletei şi o să tragă apa. Indiferent de ce le trecea prin cap, se 
simţea întotdeauna uşurat când terminau. De ce nu trăgea 
zăvorul care avea să sară de acolo oricum, de ce nu-i lăsa să-şi 
facă damblaua cu el? 

Se holbă la zăvorul care ieşise din lăcaş pocnind, la uşa care 
se dădu de peretele cabinei, la zâmbetul triumfător al lui Micke 
Siskov şi îşi dădu seama de ce. 

Pentru că prin asta ar fi încălcat regulile jocului. 

Nici el nu trăsese zăvorul şi nici ei nu se căţăraseră pe 
peretele cabinei ca să pună mâna pe el în trei secunde pentru 
simplul fapt că nu voiau să încalce regulile. 

Rolul lor era să simtă exaltarea vânătorului şi el, teama celui 
vânat. În clipa în care îl prindeau, distracţia se termina, iar 
pedeapsa în sine nu era decât o sarcină pe care trebuiau s-o 
îndeplinească. Dacă ceda prea devreme, exista riscul ca ei să se 
concentreze mai mult asupra pedepsei, în loc de vânătoare. 
Ceea ce ar fi fost mai rău. 

Jonny Forsberg vâri capul înăuntru. 

— Dacă vrei să te caci, tre’ să ridici capacul, să ştii. Acum 
guiţă ca porcul. 

Şi Oskar guiţă ca porcul. Se strădui mai mult decât de obicei, 
de frică să nu-l oblige să-şi ridice mâinile şi să-i descopere 
secretul dezgustător. 

Îşi turti nasul ca să-l facă să semene cu un rât, apoi grohăi şi 
guiţă, grohăi şi guiţă. Jonny şi Micke izbucniră în râs. 

— Pfuai, Porcuşorule. Mai tare. A 

Oskar continuă. Îşi ţinu ochii strâns închişi şi continuă. Îşi 
strânse pumnii până când unghiile îi intrară în piele, scoțând 
mai departe sunetele alea. Grohăi şi guiţă până când simţi un 
gust ciudat în gură. Atunci se opri şi deschise ochii. 

Cei doi plecaseră. 

Oskar rămase pe loc, ghemuit pe capacul veceului, şi se 
holbă la gresia de pe jos. În faţa lui se vedea o pată roşie. În 
timp ce se holba, din nasul lui se scurse încă un strop. Rupse o 
bucată de hârtie igienică şi o ţinu apăsată pe nară. N 

Chestia asta i se întâmpla uneori când îi era frică. Începea 
să-i curgă sânge din nas, aşa, pur şi simplu. Îl salvase de câteva 
ori când voiau să-l bată, îi făcuse să se răzgândească, văzând că 
sângera oricum. 

Oskar Eriksson stătea ghemuit, cu o bucată de hârtie într-o 


mână şi cu Pişbalonul în cealaltă. Îi curgea sânge din nas, se 
pişa pe el şi îi umbla gura aiurea. Se scăpa pe el din toate 
găurile. În curând o să se şi cace pe el. Ca porcul. 

Se ridică şi ieşi din cabină. Nu şterse pata de sânge. N-au 
decât s-o vadă şi să se întrebe ce s-a întâmplat. Să creadă că 
cineva a fost omorât - pentru că asta s-a şi întâmplat. Cineva 
chiar a fost omorât. Pentru a o suta oară. 

x 

Hakan Bengtsson, un bărbat în jur de patruzeci şi cinci de 
ani, cu început de chelie şi burtă, fără domiciliu stabil în 
registrele autorităților, stătea în metrou şi studia prin geam 
ceea ce avea să devină cartierul lui. 

La drept vorbind, era cam urât. Norrkoping îi plăcuse mai 
mult. Şi totuşi, suburbiile astea din vest nu semănau deloc cu 
cele de lângă Stockholm, pe care le văzuse la televizor; Kista, 
Rinkeby sau Hallonberg. 

„Următoarea staţie: Racksta.” 

Clădirile erau mai rotunde, mai prietenoase. Deşi era un 
zgârie-nori în toată regula. 

Dădu capul pe spate ca să vadă şi ultimul etaj al complexului 
de birouri în care-şi aveau sediul cei de la Vattenfall”. Nu-şi 
amintea să fi văzut o clădire ca asta în Norrkoping. E adevărat 
că nu fusese niciodată în centru. 

Trebuia să coboare la următoarea, parcă... sau nu? Verifică 
harta cu toate liniile, lipită deasupra uşilor. Îhâm, da. La 
următoarea. 

„Atenţie, se închid uşile.” 

Doar nu s-au uitat la el? 

Nu, în vagon se aflau doar câţiva călători, majoritatea 
ascunşi după ziare de scandal. Mâine aveau să citească despre 
el. 

Hakan rămase cu privirea aţintită spre o reclamă pentru 
lenjerie intimă. O femeie poza în chiloţi şi sutien negru, de 
dantelă, într-o poziţie provocatoare. Ce nebunie. Peste tot, 
oameni în pielea goală. Şi nimeni nu zicea nimic. Cât de tare-i 
afecta chestia asta, cât de tare le zăpăcea minţile, cât de mult le 
distorsiona felul în care percepeau iubirea? 

Mâinile începură să-i tremure şi încercă să le ascundă între 
genunchi. Era al dracului de nervos. 

„Chiar nu există alte metode?” 


> Companie suedeză furnizoare de energie electrică. 


„Crezi că te-aş obliga să faci asta dacă ar exista?” 

„Nu, dar...” 

„Nu există alte metode.” 

Nu, nu existau. N-avea cum să procedeze altfel. Decât aşa. Şi 
n-avea voie s-o dea în bară. S-a uitat pe harta din cartea de 
telefoane, a ales o zonă împădurită care părea potrivită, după 
care şi-a luat geanta şi a plecat. 

Decupase sigla mărcii Adidas cu cuțitul, care acum se afla pe 
fundul genţii de la picioarele lui. Data trecută, la Norrkoping, 
era s-o păţească rău de tot din cauza asta. Cineva îşi amintise de 
marca genţii şi poliţia a găsit-o în containerul în care o 
aruncase, nu departe de blocul lor. 

Azi o să ia geanta acasă. Poate o să o facă ferfeniţă şi o s-o 
arunce la veceu. Nu aşa procedau de obicei? 

De fapt, cum se proceda? 

„Ultima staţie, vă rugăm, coborâţi.” 

Metroul scuipă şi ultimii călători şi Hakan îi urmă cu geanta 
în mână. I se păru grea, cu toate că singurul obiect care 
cântărea ceva, cât de cât, era recipientul aflat sub presiune. Se 
strădui să meargă normal, nu ca şi când s-ar fi îndreptat spre 
plutonul de execuţie. Nimeni nu trebuia să-l observe. 

Dar picioarele îi erau din plumb, de parcă s-ar fi lipit de 
peron. Şi dacă s-ar fi oprit acolo? Dacă n-ar fi clipit, n-ar fi 
mişcat niciun muşchi şi ar fi stat acolo, pe loc? Dac-ar fi aşteptat 
lăsarea nopţii, să-l observe cineva, să-i sune pe... să îl ia de 
acolo. Dacă l-ar fi dus altundeva. 

Continuă să păşească în ritmul obişnuit. Stânga, dreapta, 
stânga, dreapta. N-avea voie să dezamăgească. Dac-ar fi 
dezamăgit, s-ar fi întâmplat lucruri oribile. De neconceput. 

Ajuns sus, la bariere, se uită în jurul lui. Avea un simţ al 
orientării destul de prost. Oare în ce direcţie ar trebui s-o ia ca 
să ajungă la zona împădurită? Normal că nu putea să întrebe 
vreun trecător. Asta era, trebuia să se descurce. Trebuia să 
meargă mai departe. Stânga, dreapta, stânga, dreapta. 

Trebuia să existe o altă metodă. 

Dar nu-i venea nimic în cap. Existau anumite condiţii, 
anumite criterii. Şi asta era singura cale prin care le putea 
întruni. 

Făcuse asta de două ori până acum şi de fiecare dată o 
dăduse în bară. În Vaxjo nu atât de mult, dar suficient cât să fie 
nevoiţi să se mute. Azi, avea să se descurce perfect. Şi avea să 
primească multe laude. 


Poate şi nişte mângâieri. 

De două ori. Era oricum pierdut. Ce mai conta o a treia oară? 
Nu mai conta deloc. Pedeapsa era aceeaşi, probabil. Inchisoare 
pe viaţă. 

Și partea morală? De câte ori poţi să-ţi învârţi coada, rege 
Minos? 

Aleea din parc cotea spre pădure. Trebuie să fi fost pădurea 
pe care o văzuse pe hartă. Inhalatorul şi cuțitul se ciocniră în 
geantă. Incercă s-o ţină astfel încât să nu se scuture. 

Un copil apăru în faţa lui, pe potecă. O fetiţă de vreo opt ani, 
în drum spre casă, cu ghiozdanul lovindu-i-se de şolduri. 

Nu! Nici în ruptul capului! 

Avea şi el o limită. Copii atât de mici, niciodată. Mai bine s-ar 
fi omorât pe el. Fetiţa fredona o melodie. Hakan grăbi pasul ca 
s-o prindă din urmă şi s-o audă. „Raza soarelui care pătrunde, 
prin fereastra casei mele...” Mai cântau copiii cântecul ăsta? 
Probabil că fetiţa avea o învăţătoare bătrână. Ce frumos că nu 
dispăruse, că erau copii care-l mai cântau. Ar fi vrut să se 
apropie mai mult ca s-o audă mai bine, da, atât de mult încât să- 
i poată simţi parfumul din păr. 

Încetini. N-avea de gând să se agite. Fetiţa părăsi aleea şi îşi 
continuă drumul pe o potecă din pădure. Probabil că locuia într- 
una din casele de pe partea cealaltă. Ce fel de părinţi erau ăştia 
care o lăsau să umble prin pădure, singură-singurică? 

Se opri şi o lăsă să se îndepărteze de el, până când o pierdu 
din ochi. 

Mergi mai departe, micuțo. Nu te opri, nu te juca în pădure. 

Aşteptă aproximativ un minut, ascultă cântecul piţigoiului 
dintr-un copac apropiat, apoi porni pe urmele copilului. 

x 


Oskar era în drum spre casă; capul îi atârna greu. Se simţea 
întotdeauna mai prost când scăpa de pedeapsă în felul ăsta; 
imitând un porc, sau ceva de genul. Era mai rău decât dacă l-ar 
fi pedepsit. Ştia c-o să se simtă aşa şi cu toate astea, nu era în 
stare să-şi accepte pedeapsa. Prefera să se umilească în toate 
felurile. N-avea pic de mândrie. 

Spre deosebire de Robin Hood sau Omul-Păianjen. Dacă Sir 
John sau Doctor Octopus i-ar fi înghesuit într-un colţ, ar fi 
scuipat pericolul în faţă, chiar dacă n-ar fi avut nicio şansă să 
evadeze. 

Dar ce ştia Omul-Păianjen? El, care scăpa oricum din orice 
situaţie, indiferent că era posibil sau nu. Era un personaj de 


benzi desenate care trebuia să supravieţuiască până la 
următorul număr. Şi la fel cum el îşi folosea forţele de păianjen, 
aşa făcea şi Oskar cu grohăitul lui. Orice, numai să 
supravieţuiască. 

Oskar avea nevoie să fie consolat. Avusese o zi tâmpită şi 
acum trebuia să o compenseze cu ceva. Deşi s-ar fi putut întâlni 
cu Micke şi cu Jonny, Oskar o luă spre centrul cartierului 
Blackeberg, spre Sabis. O rupse la fugă pe trotuarul plin de 
cotituri, în loc s-o ia pe scări, şi încercă să se adune. Trebuia să 
pară calm, să nu transpire. 

Fusese deja prins pentru furt cu un an în urmă, în Konsumf. 
Paznicul voia s-o sune pe maică-sa, dar Oskar nu ştia numărul ei 
de la serviciu, nu, nu, nu. O săptămână întreagă a tresărit de 
fiecare dată când suna telefonul, dar până la urmă, au primit o 
scrisoare pe numele mamei. 

Ce tâmpenie. Scriseseră pe plic „Poliţia Capitalei” şi Oskar s- 
a prins imediat şi l-a deschis, a citit tot despre fapta pe care o 
săvârşise şi a trimis scrisoarea înapoi, semnată în numele 
mamei, drept dovadă c-o citise. O fi procedat ca un om laş, dar 
nu ca un prost. 

Şi până la urmă, de ce să fi fost laş? Acum, de pildă, era tot 
laş? Işi umplu buzunarele cu ciocolată Dajm, Japp, Coco şi 
Bounty. Şi ascunse şi o pungă cu bomboane gumate în formă de 
maşinuţe în pantaloni, între curea şi burtă, apoi se îndreptă spre 
casă şi plăti pentru o acadea Dumle. 

Merse spre casă cu capul ridicat şi pasul uşor. Nu mai era 
Porcuşorul pe care-l băteau toţi. Era Maestrul Hoţilor care 
privea pericolul în ochi şi scăpa nepedepsit. Îi păcălea pe toţi. 

Când ajunse în curtea interioară dintre blocuri, se simţi în 
siguranţă. Niciunul dintre duşmanii lui nu locuia în curtea aceea 
în formă de cerc neregulat, aflată în interiorul cercului mai 
mare pe care îl forma strada lui, Ibsengatan. Un cerc dublu, cu 
atât mai greu de pătruns. Era în siguranţă. În curtea asta nu i se 
întâmplase niciodată nimic rău. Cel puţin, nu foarte rău. 

Aici crescuse şi-şi făcuse primii prieteni înainte de-a începe 
şcoala. Abia prin clasa a cincea au început să se ia de el. Pe la 
sfârşitul clasei a cincea, toată lumea îl considera o victimă 
uşoară, chiar şi cei care nu erau colegi cu el. Îl sunau tot mai rar 
ca să-l întrebe dacă vrea să se joace cu ei. 


ê Lanţ de magazine din Suedia, Coop Konsum, Coop Extra, Coop 
Forum. 


Cam pe atunci începuse să lipească poze în albumul lui. 
Albumul lui de care avea să se bucure imediat ce ajungea acasă. 

Vâââjijj! 

Se auzi un bâzâit şi ceva se ciocni de picioarele lui. O 
maşinuţă roşie, teleghidată dădu în marşarier, se întoarse şi 
urcă pe dealul din faţa blocului său cu o viteză incredibilă. In 
spatele tufişurilor cu ghimpi, în dreapta barierei, îl zări pe 
Tommy care ţinea o antenă în dreptul burţii şi râdea. 

— Te-am speriat, nu-i aşa? 

— Ce viteză a băgat, tare de tot! 

— Da. Vrei s-o cumperi? 

— ... cu cât? 

— Trei sute. 

— Nee. N-am atâţia. 

Tommy îi făcu semn lui Oskar să se apropie şi întoarse 
maşina, o teleghidă cu viteză maximă, o opri în faţa lui, o ridică, 
o şterse de praf şi spuse încet: 

— În magazin costă nouă sute. 

— Aha. 

Tommy se uită la maşină, apoi îl cercetă pe Oskar din cap 
până-n picioare. 

— Da’ cu două sute? O iei? E nou-nouţă, să ştii. 

— E superfrumoasă, dar... 

— Dar... 

— Nu. 

Tommy dădu din cap, puse maşina jos şi o ghidă spre tufişuri, 
astfel încât roţile mari, disproporţionate se clătinau, ocoli fierul 
de bătut covoare şi o direcţionă spre alee, în jos. 

— Pot să încerc şi eu? 

Tommy se uită la Oskar ca să-şi dea seama dacă merita 
această onoare sau nu, apoi îi întinse telecomanda şi arătă spre 
buza lui superioară. 

— Ai mâncat bătaie sau ce? Ţi-a curs sânge. De-aici. 

Oskar îşi trecu degetul arătător peste buze şi şterse sângele 
închegat. 

— Nu, doar am... 

Nu-i spune nimic. N-ar avea niciun rost. Tommy era cu trei 
ani mai mare decât el. Şi mai dur. l-ar fi zis să nu stea, să dea şi 
el şi Oskar i-ar fi răspuns, da, sigur, iar prin asta n-ar fi făcut 
decât să scadă şi mai mult în ochii lui Tommy. 

Oskar mai dirijă puţin maşina, apoi se uită la Tommy, care 
preluă telecomanda. Şi-ar fi dorit să aibă două sute de coroane 


ca să facă afacerea. Afacerea lor. Duse mâinile la buzunarele 
gecii şi îşi aduse aminte de dulciuri. 

— Vrei un Dajm? 

— Nu, nu-mi place. 

— Atunci un Japp? 

Tommy ridică privirea de la telecomandă şi zâmbi. 


— Ai şi... şi...? 

— Da! 

— Le-ai şutit, bănuiesc. 
— ... da. 

— OK. 


Tommy întinse mâna şi Oskar îi puse în palmă o ciocolată 
Japp, iar Tommy o vâri în buzunarul din spate al blugilor. 

— Mulţumesc. Salut. 

— Salut. 

Ajuns acasă, Oskar împrăştie dulciurile pe pat. Avea să 
înceapă cu Dajm şi să continue cu cele duble. Preferata lui, 
ciocolata Bounty, avea s-o lase la urmă. După care o să schimbe 
gustul din gură cu bomboanele gumate în formă de maşinuţă. 

Aşeză dulciurile pe podea, aliniate, în ordinea în care urma 
să le mănânce. În frigider găsi şi o sticlă de cola pe jumătate 
plină, sub capacul căreia mama pusese o bucată de folie. 
Perfect. li plăcea mai mult coca-cola puţin răsuflată, mai ales 
când mânca dulciuri. 

Scoase bucata de folie şi aşeză sticla pe jos, lângă dulciuri, se 
întinse pe burtă în pat şi studie raftul cu cărţi. O colecţie 
aproape completă din seria „Fiori pe şira spinării”, completată 
pe alocuri cu „Romane de groază” din colecţia cu acelaşi nume. 

Majoritatea cărţilor din colecţie le cumpărase cu două sute 
de coroane, în urma unui anunţ pe care-l găsise în Gula 
tidningen“. Luase metroul până la Midsommarkransen şi urmase 
indicaţiile tipului până când găsise apartamentul. li deschisese 
un bărbat gras, cu faţa palidă, bolnăvicioasă, care, atunci când îi 
vorbise, păru că rosteşte cuvintele printre dinţi, cu un uşor 
sâsâit. Din fericire, nu-l invitase înăuntru, ci îi adusese cărţile în 
două sacoşe de hârtie la uşă, luase cele două bancnote de o sută 
şi spusese dând din cap: „Lectură plăcută”, după care închisese. 


7 Kalla Karar - colecţie clasică de romane de groază, publicate în 
Suedia. 

% Ziarul Galben, o variantă a Paginilor Galbene, care conţine doar 
anunţuri de mică publicitate. 


Oskar se speriase rău. Căutase luni în şir numerele vechi din 
colecţia respectivă în toate anticariatele de pe Gotgatan. La 
telefon, tipul susţinuse că tocmai despre ele era vorba. I se 
păruse prea uşor. 

De îndată ce s-a îndepărtat suficient cât să nu fie văzut, 
Oskar a lăsat sacoşele jos şi le-a cercetat conţinutul. Culmea, nu 
fusese păcălit. Patruzeci şi una de cărţi de la numărul 2 până la 
numărul 46. 

Cărţile alea nu se mai găseau nicăieri. Şi totul la doar două 
sute de coroane! 

Nu era de mirare că i se făcuse puţin frică de tipul ăla. Oskar 
se simţea ca eroul din poveşti care furase comoara de la troli. 

Şi totuşi nu se comparau cu albumul lui. 

Scoase albumul din locul secret, de sub teancul de benzi 
desenate. Albumul în sine nu era altceva decât un bloc de desen 
de format mai mare, pe care-l şutise din Ahlens”, cel din 
Vallingby; ieşise, pur şi simplu, cu el sub braţ - să mai zică 
cineva că era un laş - dar conţinutul... 

Desfăcu ambalajul ciocolatei Dajm şi muşcă cu poftă din ea, 
bucurându-se de scârţâitul familiar dintre dinţi, apoi deschise 
albumul. Primele imagini erau decupate din Hemmets Journal: 
un caz din anii '40, din America, povestea unei femei care 
reuşise să otrăvească patruzeci de babe şi boşorogi cu arsenic, 
înainte de-a fi prinsă, judecată şi condamnată la moarte prin 
electrocutare. Femeia ceruse să i se facă injecţia letală, 
bineînţeles, dar statul în care comisese crimele folosea scaunul 
electric şi nimeni n-a mai stat la discuţii. 

Oskar visa să vadă pe cineva murind pe scaunul electric. 
Citise undeva că sângele începea să fiarbă, că trupul se îndoia în 
cele mai ciudate unghiuri. Işi imaginase că le lua foc şi părul, 
dar deocamdată nu găsise nicio confirmare în scris pentru 
fenomenul cu pricina. 

O chestie tare de tot, în orice caz. 

Oskar continuă să răsfoiască albumul. Următoarea poză o 
decupase din Aftonbladet. Un ucigaş din Suedia care îşi 
ciopârţea victimele. O fotografie mediocră, tip paşaport. Un 
bărbat ca oricare altul. Cu toate acestea, omorâse doi 
homosexuali care se prostituau, îi ciopârţise cu ferăstrăul 
electric în sauna din casa lui şi îi îngropase apoi în spatele 


 Lanţ de magazine din Suedia, care cuprinde mai multe magazine mici 
de îmbrăcăminte, încălţăminte, cosmetice şi papetărie. 


cabinei. Oskar termină ciocolata şi cercetă faţa bărbatului. 
Putea fi oricine. 
Poate chiar eu peste douăzeci de ani. 
* 

Hakan găsise un loc perfect de unde putea să stea la pândă şi 
să aibă o vedere bună asupra potecii, din ambele direcţii. 
Undeva mai încolo, în adâncul pădurii, găsise o râpă mică, ferită 
de trecători, cu un copac în mijloc, tocmai bună ca să-şi ascundă 
geanta în ea. Inhalatorul mic cu halotan’ atârna pe sub palton. 

Acum trebuia doar să aştepte. „Vreau şi eu să mă fac mare, 
deştept şi prevăzător ca părinții mei.” 

Nu mai auzise pe nimeni cântând cântecul ăsta de pe vremea 
când fusese elev. Cum o chema pe cântăreaţă, Doamne? Alice 
Tegner? Oare câte cântece frumoase au dispărut pentru 
totdeauna, nemaicântate de nimeni? Câte lucruri frumoase au 
dispărut, în general? 

Nu mai exista respect pentru frumos. Era ceva caracteristic 
pentru societatea contemporană. Capodoperele maeştrilor erau 
folosite cel mult drept referinţe ironice sau în reclame. În 
Crearea lui Adam, de pildă, în care Michelangelo îl înfăţişează 
pe Dumnezeu dându-i flacăra vieţii lui Adam, nişte deştepţi 
înlocuiseră flacăra cu o pereche de jeanşi. 

Mesajul imaginii cu pricina, după părerea lui, cel puţin, se 
concentra în tensiunea dintre cele două corpuri monumentale 
sau, de fapt, dintre degetele lor arătătoare care mai aveau puțin 
şi se atingeau. Erau despărțiți de un spaţiu de doar câţiva 
milimetri şi spaţiul acesta conţinea însăşi Viaţa. Bogăția 
detaliilor şi trăsăturile sculpturale grandioase ale picturii 
funcționau ca un cadru, ca un suport prin care pictorul scotea şi 
mai mult în evidenţă spaţiul acela minimal din mijloc. Punctul 
gol în jurul căruia gravita totul. 

Şi în locul spaţiului ăluia, cineva a pus o pereche de jeanşi. 

Pe potecă se apropia cineva. Hakan se lăsă pe vine cu inima 
bătându-i parcă în urechi. Nu. Era un bărbat în vârstă, cu un 
căţel. Ar fi fost o greşeală dublă. Mai întâi, din cauza câinelui, 
care trebuia redus la tăcere, apoi, din cauza bărbatului. Marfă 
de proastă calitate. 

Prea multe ţipete, blană puţină, spuse cel care tundea porcul. 

Se uită la ceas. In aproximativ două ore o să fie deja 


10 Anestezic general a cărui administrare se face prin inhalare, folosind 
diferite tehnici. 


întuneric. Dacă într-o oră nu trecea nimeni care să-i fie pe plac, 
trebuia să se mulţumească cu primul care se potrivea cât de cât. 
Trebuia să ajungă acasă înainte să se însereze. 

Bărbatul spuse ceva. Oare-l văzuse? Ah, nu, vorbea cu 
câinele. 

— Daaa, voiai să faci pișuuuu, bombonica mea. Când 
ajungem acasă, o să-ţi dau pateu de ficat. Tata-ţi dă cea mai 
mare felie de pateu pe care-ai văzut-o, da, da. 

Inhalatorul cu halotan îi apăsă pieptul când se aplecă pentru 
a-şi ascunde faţa în palme ca să nu se audă că suspină. Săracii 
oameni. Săracii oameni singuri, într-o lume fără frumos. 

Hakan tremura de frig. Spre după-amiază, vântul devenea şi 
mai tăios şi Hakan se gândi c-ar fi bine să se ducă după pelerina 
de ploaie din geantă, s-o pună peste palton ca să se apere puţin 
împotriva vântului. Nu, era o idee proastă. O să-l încurce exact 
când o să trebuiască să se mişte cel mai rapid. În plus, putea să 
trezească bănuieli. 

Două fete, în jur de douăzeci şi ceva de ani, trecură pe lângă 
el. Nu. Nu s-ar fi descurcat cu două. Prinse fără să vrea câteva 
fragmente din conversaţia lor. 

— ... că o să-l păstreze până la urmă. 

— ... e un dobitoc. Tre’ să priceapă că e... 

— ... e vina ei că n-a... anticoncepţionale... 

— Dar trebuie să facă... gen... 

— ... imaginează-ţi-l... ca tată... 

Vreo prietenă care rămăsese însărcinată. Şi un băiat care 
fugea de responsabilitate. Aşa se întâmpla de fiecare dată. 
Absolut tot timpul. Lumea îşi vedea de propriul interes. 
Fericirea mea, succesul meu, altceva nu mai auzeai. Iubirea 
însemna să-ţi depui viaţa la picioarele altcuiva, iar asta era 
peste puterile omului contemporan. 

Frigul îi pătrunse prin membre şi asta avea să-i încetinească 
mişcările, indiferent ce-ar fi făcut. Se uită la ceas. Incă o 
jumătate de oră. De dragul vieţii şi al iubirii. Scoase mâinile de 
sub palton şi apăsă pistonul inhalatorului. Se auzi un şuier. 
Funcţiona, deci. 

Sări pe loc şi făcu câteva mişcări circulare cu braţele, ca să 
se încălzească. De-ar veni cineva. Şi să fie singur. Încă o 
jumătate de oră. De-ar veni cineva. De dragul vieţii şi al iubirii. 

„Și-aş vrea să fiu copil bălai, 

căci toţi copiii ajung în rai.” 

x 


Afară se întunecase aproape de tot. Oskar parcursese 
albumul cu poze decupate şi mâncase toate dulciurile. Simţea 
că-i explodează stomacul şi-l încerca un sentiment de vinovăţie 
oribil, ca de fiecare dată când exagera cu dulciurile. 

Mama o să ajungă acasă abia peste două ore. O să mănânce 
împreună. Apoi o să-şi facă temele la engleză şi la mate. După 
asta, poate o să citească o carte sau o să se uite la televizor cu 
mama. În seara asta nu era nimic special la televizor. Şi apoi o 
să bea ciocolată caldă, o să mănânce prăjituri şi o să discute 
puţin. Apoi o să se ducă să se culce şi o să se foiască în pat, cu 
gândul la ziua de mâine. 

Dacă ar avea pe cine să sune. Bineînţeles că /-ar fi putut suna 
pe Jonas şi să spere că nu avea niciun plan. 

Jonas era colegul lui şi, când erau împreună, se distrau 
destul de mult, dar, dacă putea să aleagă pe altcineva, se 
descotorosea imediat de Oskar. De obicei, Jonas era cel care îl 
suna pe Oskar când se plictisea, şi nu invers. 

Era aşa de linişte în casa asta. Nu se întâmpla nimic. Pereţii 
de beton se închideau în jurul lui. Stătea pe pat cu mâinile pe 
genunchi, cu stomacul greu de atâtea dulciuri. 

Avea să se întâmple ceva. Chiar acum. 

Îşi tinu respiraţia şi ascultă. Dintr-odată, simţi un fior de 
groază. Cineva sau ceva se apropia de el. Un gaz incolor se 
infiltra printre crăpături, ameninţându-l, pregătindu-se să ia o 
formă şi să-l înghită. Oskar înlemni, îşi tinu respiraţia şi ascultă. 
Aşteptă să vadă ce se întâmplă. 

Momentul trecu. Oskar începu iar să respire normal. 

leşi în bucătărie, bău un pahar de apă şi desprinse cuțitul de 
bucătărie cel mai mare din suportul cu magneti. [Il testă dacă 
era suficient de ascuţit, trecându-l peste unghia de la degetul 
mare. Nu tăia deloc bine. Luă pila de ascuţit şi trase cuțitul de 
câteva ori, apoi îl verifică din nou. Din unghia de la degetul 
mare se desprinse o aşchie microscopică. 

Foarte bine. 

Înfăşură cuțitul într-un ziar pe care-l folosi pe post de teacă 
provizorie, lipi ziarul cu scotch şi îl ascunse între căptuşeala 
pantalonilor şi osul stâng al şoldului. Se vedea doar mânerul. 
Merse câţiva paşi. Lama îl incomoda când păşea cu piciorul 
stâng, aşa că-l trase mai spre vintre. Nu era nici acum comod, 
dar măcar putea să se mişte. 

leşi în hol şi îşi puse geaca. Apoi îşi aminti de toate 
ambalajele de hârtie care zăceau împrăştiate pe jos în camera 


lui. Le adună şi le îndesă în buzunarele gecii, în caz că mama se 
întorcea mai devreme decât el. O să le ascundă sub o piatră, 
undeva prin pădure. 

Mai verifică o dată dacă lăsase vreo urmă după el. 

Jocul începuse. Era un criminal în serie temut. Omorâse deja 
paisprezece oameni cu cuțitul său ascuţit, fără a lăsa vreun 
indiciu. Niciun fir de păr, nicio hârtie de ambalaj. Poliţia se 
temea de el. 

Acum o să se ducă în pădure şi o să-şi caute următoarea 
victimă. 

În mod ciudat, deja ştia cum se chema şi cum arăta victima 
lui. Era Jonny Forsberg, cu părul lung şi ochii ăia ai lui mari şi 
răi. Ce-o să se mai roage de el să-l cruţe, ce-o să mai guiţe ca un 
porc... da, dar, degeaba. Cuţitul o să aibă ultimul cuvânt şi 
pământul o să-i absoarbă sângele. 

Oskar citise fraza asta undeva şi-şi aminti că-i plăcuse mult. 

Pământul o să-i absoarbă sângele. 

Repetă asta de câteva ori ca pe o mantra, în timp ce încuie şi 
ieşi pe uşa principală, strângând mânerul cuţitului. 

Pământul o să-i absoarbă sângele. Pământul o să-i absoarbă 
sângele. 

Bariera prin care trecuse când intrase în curte se afla în 
partea dreaptă, dar acum o luă spre stânga, trecu pe lângă două 
blocuri şi ieşi prin aleea de acces pentru maşini. Părăsi prima 
fortificaţie. Traversă Ibsengatan şi cobori pe o pantă. Părăsi 
fortificația externă. Îşi continuă drumul spre pădure. 

Pământul o să-i absoarbă sângele. 

Pentru a doua oară în ziua aceea, Oskar se simţi aproape 
fericit. 

x 

Hakan mai avea vreo zece minute din timpul pe care şi-l 
impusese singur când zări un băiat apropiindu-se pe potecă, 
neînsotit. Avea în jur de treisprezece, paisprezece ani, din câte- 
şi dădea seama. Perfect. Hakan se pregăti să se furişeze spre 
celălalt capăt al potecii şi să-i iasă în faţă victimei sale. 

Dar de data asta piciorul i se blocase de tot. Băiatul înainta 
nepăsător pe potecă, aşa c-ar fi fost cazul să se grăbească. 
Fiecare secundă ce trecea scădea şansele unei execuţii perfecte. 
Şi, cu toate astea, piciorul refuza să-l asculte. Stătea paralizat şi 
se holba pe când cel ales, cel perfect continua să înainteze spre 
el. În curând aveau să se întâlnească. În curând avea să fie prea 
târziu. 


Dacă n-o să reuşească să facă ce avea de făcut, trebuia să se 
sinucidă. Nu putea să se întoarcă acasă fără. Asta era. Trebuia 
să aleagă: băiatul sau el. 

Se puse în mişcare, dar prea târziu. O luă drept înainte 
printre copaci şi se apropie de el, împiedicându-se la fiecare 
pas, în loc să-i fi ieşit în cale pe potecă, frumos, calm, cum şi-a 
propus. Cretin ce era. Trosc, cu bâta-n baltă. Băiatul o să devină 
suspicios şi o să ţină garda sus. 

— Alo! Băiatu'! strigă. Mă scuzi! 

Puştiul se opri. Măcar n-o rupse la fugă, slavă Domnului. 
Putea să-i vorbească, să-l întrebe ceva. Se îndreptă spre băiatul 
nedumerit. 

— Ă, da, scuză-mă, ăăă... ştii cumva cât e ceasul? 

Puştiul se uită pieziş la ceasul de la încheietura lui Hakan. 

— Da, ceasul meu s-a oprit. 

Trupul băiatului părea încordat în timp ce se uita la ceas. Nu 
mai era nimic de făcut. Hakan vâri mâna sub palton şi îşi aşeză 
degetul arătător pe pistonul inhalatorului, aşteptând răspunsul 
lui. 

* 

Oskar coborî panta şi trecu pe lângă tipografie, apoi coti spre 
poteca din pădure. Senzaţia de preaplin din stomac fu înlocuită 
de o tensiune ameţitoare. În drum spre pădure, fantezia începu 
să-i zburde liberă, realitatea nu mai exista. 

Îşi închipui lumea prin ochii unui ucigaş, sau, cel puţin, aşa 
cum credea el că arăta prin ochii unuia, cu imaginaţia lui de 
copil de treisprezece ani. Era o lume frumoasă. O lume în care 
el era cel care deţinea controlul, o lume care tremura de frica 
lui. 

O luă pe poteca din pădure, căutându-l pe Jonny Forsberg. 

Pământul o să-i absoarbă sângele. 

Începuse să se lase întunericul şi copacii îl înconjurau ca o 
mulţime de oameni tăcuţi, atenţi la cel mai mic gest al 
ucigaşului, speriaţi că următoarea lui victimă avea să fie unul 
dintre ei. Dar ucigaşul trecu mai departe; victima îl aştepta în 
mijlocul drumului. 

Jonny Forsberg stătea pe o ridicătură de pământ la vreo 
cincizeci de metri de drum. Îşi ţinea mâinile în şolduri şi zâmbea 
ironic, ca de obicei. Credea c-o să-i meargă şi de data asta, ca 
mai demult. C-o să-l poată pune pe Oskar la pământ, c-o să-l ţină 
de nas şi o să-i bage muşchi şi scoarță de copac în gură sau ceva 
de genul ăsta. 


Dar se înşela. Nu Oskar se apropia de el, ci Ucigaşul, şi mâna 
Ucigaşului apucă şi strânse tare mânerul cuţitului, pregătit să 
atace. 

Ucigaşul se apropie cu paşi lenți şi siguri de Jonny Forsberg, 
îl privi drept în ochi şi spuse: 

— Salut, Jonny. 

— Salut, Porcuşorule. Ai voie afară la ora asta? 

Ucigaşul scoase cutitul şi îl înfipse în el. 

* 


— Ă... e cinci şi un sfert. 

— OK. Mulţam fain. 

Băiatul nu se clinti din loc. Stătea şi se holba la Hakan, care 
încercă să facă un pas la rândul lui. Toată treaba asta se dusese 
naibii. Băiatul mirosi pericolul, bineînţeles. Ce să creadă despre 
un tip care iese cu spatele dintre copaci şi-l întreabă cât e 
ceasul, iar acum stă în faţa lui ca Napoleon, cu o mână ascunsă 
sub palton? 

— Ce aveţi acolo? 

Băiatul dădu din cap spre pieptul lui. Mintea lui Hakan se 
golise, habar n-avea ce trebuia să facă. Scoase inhalatorul şi-l 
arătă băiatului. 

— Ce dracu'-i aia? 

— Halotan. 

— De ce umblaţi cu aşa ceva? 

— Pentru că... 

Hakan pipăi muştiucul acoperit cu cauciuc buretos şi încercă 
să găsească o replică potrivită. Nu ştia să mintă. Ăsta era 
blestemul lui. 

— Da, e ceva... e pentru serviciu. 

— Ce serviciu? A 

Băiatul se mai relaxase puţin. În mână avea o geantă sport 
asemănătoare cu cea pe care el însuşi o ascunsese în adâncitura 
aceea din pădure. Arătă spre ea cu mâna cu care ţinea 
inhalatorul. 

— Te duci la antrenament, nu-i aşa? 

Când puştiul cobori privirea, Hakan îşi încercă norocul. 

Scoase ambele mâini de sub palton, îl apucă pe băiat de 
ceafă cu mâna liberă, împinse muştiucul în gura lui şi apăsă 
pistonul până la fund. Se auzi un şuier, un sâsâit scos parcă de 
un şarpe gigantic şi băiatul încercă să-şi elibereze capul, dar 
acesta era prins între mâinile lui Hakan, ca într-o menghină 
exasperantă. 


Băiatul se aruncă pe spate şi Hakan se aruncă după el. 
Sâsâitul şarpelui acoperi toate celelalte sunete când aterizară 
pe poteca acoperită cu rumeguş. Hakan apăsă spasmodic capul 
băiatului cu mâinile, încercând să nu mişte muştiucul, în timp ce 
se rostogoliră pe potecă. 

După ce inspiră de câteva ori, băiatul începu să se înmoaie în 
strânsoarea lui. Hakan ţinu muştiucul nemişcat şi aruncă o 
privire rapidă în jurul lui. 

Niciun martor. 

Şuieratul inhalatorului îi umplu creierul ca o durere de cap 
teribilă. Dădu drumul pistonului şi-şi eliberă o mână, desfăcu 
banda de cauciuc şi i-o înfăşură băiatului în jurul capului. 
Mugştiucul era fixat unde trebuie. 

Se ridică şi se uită la prada lui. Il dureau braţele. 

Puştiul zăcea cu braţele întinse, muştiucul îi acoperea nasul 
şi gura şi recipientul cu halotan atârna pe pieptul lui. Hakan se 
mai uită o dată în jur, apoi ridică geanta băiatului şi o aşeză pe 
burta lui, după care ridică tot pachetul şi îl cără în braţe spre 
adâncitura din pădure. 

Băiatul era mai greu decât se aştepta. Muşchi, mulţi muşchi. 
Greutatea corpului inconştient. 

Gâfâia din cauza efortului, în timp ce şuieratul dinspre 
inhalator îi zgâria urechile, ca un cuţit cu lama dinţată. Incepu 
să gâfâie şi mai tare, dinadins, ca să acopere zgomotul. 

Ajunse în pădure cu braţele amorţite şi cu spatele leoarcă de 
transpiraţie. Îl culcă pe băiat în locul cel mai adânc, apoi se 
întinse lângă el. Închise valva care elibera halotanul şi îndepărtă 
muştiucul. Se făcu linişte. Pieptul băiatului se umflă şi se 
dezumflă. În maxim opt minute ar fi trebuit să se trezească. Dar 
nu şi de data asta. 

Stând culcat lângă puşti, Hakan îi cercetă faţa, apoi o 
mângâie cu degetul arătător. Se apropie mai mult, luă în braţe 
corpul flasc şi se lipi de el. Îl sărută tandru pe obraz, îi şopti 
„iartă-mă” şi se ridică. 

Aproape că-i dădură lacrimile când se uită la corpul lipsit de 
apărare. Ar mai fi avut timp să se răzgândească. 

Lumi paralele. Un gând consolator. 

De fapt, exista o lume paralelă în care el nu făcea ce trebuia 
să facă acum. O lume în care acum se ridica şi pleca de acolo, 
lăsându-l pe băiat să se trezească şi să se întrebe ce s-a 
întâmplat. R 

Dar nu şi-n lumea asta. In lumea asta se ducea la geanta lui 


şi o deschidea. Trebuia să se grăbească. Îşi trase repede 
pelerina de ploaie peste haine şi-şi scoase instrumentele. 
Cuţitul, o sfoară, o pâlnie mare şi un bidon de plastic de cinci 
litri. 
Puse totul jos lângă băiat şi aruncă o ultimă privire asupra 
corpului tânăr. Apoi luă sfoara şi se apucă de treabă. 
x 


Băgă cuțitul în el. Încă o dată. Şi încă o dată. După prima 
lovitură, Jonny îşi dădu seama că de data asta n-o să mai fie ca 
înainte. Cu sângele şiroind dintr-o rană adâncă de pe obraz, 
încercă să fugă, dar Ucigaşul se mişcă mai rapid. li tăie 
tendoanele în doi timpi şi trei mişcări, şi Jonny se prăbuşi la 
pământ şi-l imploră să-l cruţe, zvârcolindu-se pe muşchiul umed. 

Dar Ucigaşul nu se lăsă impresionat. Jonny începu să... guiţe 
ca un porc în clipa în care Ucigaşul se aruncă peste el. Pământul 
îi absorbi sângele. 

O lovitură pentru chestia de la toaletă. Una pentru că m-ai 
păcălit şi m-ai făcut să joc poker cu pedepse. Şi o să-ţi tai şi 
buzele pentru toate căcaturile pe care mi le-ai spus. 

Jonny sângera puternic şi nu mai putea să spună sau să facă 
nimic rău. Murise de mult. Oskar termină ca la carte, 
împungându-i ochii ieşiţi din orbite, țâc, țâc, apoi se ridică şi-şi 
admiră capodopera. 

Bucăţi mari de scoarță începură să zboare din copacul 
doborât şi pe jumătate putrezit, care-l întruchipa pe Jonny, şi 
trunchiul era plin de tăieturi. În jurul copacului sănătos, care-l 
reprezentase pe Jonny stând în picioare, era plin de aşchii. 

Mâna dreaptă, cea în care ţinuse cuțitul, sângera. Aproape 
de încheietură se vedea o rană mică; probabil că lama alunecase 
când a înţepat trunchiul. Nu era un cuţit bun pentru un ucigaş. 
Îşi linse mâna, încercând să curețe rana. Era sângele lui Jonny 
pe limba lui. 

Şterse ultimele urme de sânge cu teaca făcută din hârtie de 
ziar, ascunse cuțitul în teacă şi porni spre casă. 

Pădurea care acum câţiva ani i se părea amenințătoare, un 
ascunziş pentru duşmani, era acum casa şi adăpostul său. 
Copacii se fereau din calea lui, plini de respect, când trecu pe 
lângă ei. Nu se mai temea de ziua de mâine, indiferent de ce 
avea să-i aducă. La noapte o să doarmă bine. 

Odată ajuns în curte, se aşeză un pic pe marginea nisiparului, 
ca să se liniştească, înainte să urce. Mâine, avea să facă rost de 
un cuţit mai bun, unul din ăla cu dispozitiv de protecţie sau cum 


dracu' se numea... cu gardă, ca să nu se mai taie. Pentru că, de- 
acum încolo, o să facă asta de mai multe ori. 
Da, era un joc super. 


Joi, 22 octombrie 


Mama avea lacrimi în ochi când îl apucă pe Oskar de mână şi 
i-o strânse tare, deasupra mesei din bucătărie. 

— Nu mai ai ce căuta în pădure, ai înţeles? 

Un băiat de vârsta lui Oskar fusese omorât în Vallingby, ieri. 
Toate ziarele de seară au tipărit ştirea şi mama era complet 
distrusă când ajunse acasă. 

— Puteai fi... nici nu vreau să mă gândesc. 

— Dar ziceai că s-a întâmplat în Vallingby. 

— Şi vrei să spui că unul care omoară copii se sfieşte să ia 
metroul două staţii? Sau să meargă pe jos? Să vină aici, în 
Blackeberg şi să facă înc-o dată ce-a făcut? Tu te mai plimbi prin 
pădure? 

— Nu. 

— N-ai voie să ieşi din curte cât timp... Cât timp e în 
libertate. 

— Şi să nu mă duc nici la şcoală, sau cum? 

— Ba da, la şcoală te duci, cum să nu. Dar, după ore, vii 
direct acasă şi nu pleci din curte cât nu sunt acasă. 

— Şi după aia? 

Privirea mamei, care până acum era doar îngrijorată, se 
întunecă. 

— Tu chiar vrei s-o păţeşti? Spune! Vrei să te duci în pădure 
şi să mă laşi să te aştept aici şi să-mi smulg părul în timp ce tu 
zaci pe undeva... ciopârţit de vreun psihopat? 

Îi dădură lacrimile. Oskar îşi puse mâna pe mâna ei. 

— N-o să mă duc în pădure. Promit. 

Mama îl mângâie pe obraji. 

— Puiuţul meu. Numai pe tine te am, ştii doar. O să mor, 
dacă ţi se întâmplă ceva. 

— Îhâm. Cum s-a întâmplat? 

— Ce anume? 

— Chestia aia. Crima. 

— De unde să ştiu? L-a înjunghiat un nebun cu cuțitul. A 
murit. Pentru părinţii lui... s-a terminat. 

— Nu scrie în ziar? 

— N-am fost în stare să-l citesc. 


Oskar luă Expressen şi începu să citească. Patru pagini, toate 
dedicate crimei. 

— Să nu citeşti porcăria aia. 

— Nu, doar mă uitam. Pot să-l iau? 

— Să nu citeşti despre aia. Nu-ţi face bine, cu toate romanele 
alea de groază pe care le citeşti. 

— Mă duc să văd dacă-i ceva la televizor. 

Oskar se ridică să se ducă în camera lui, cu ziarul. Mama îl 
îmbrăţişă stângaci şi îşi lipi pomeţii umezi de obrajii lui. 

— Puiuţul meu mic. Ştii că-mi fac griji, nu-i aşa? Dacă ţi se 
întâmplă ceva... 

— Ştiu, mamă. Ştiu. O să am mare grijă. 

Oskar o îmbrăţişă în fugă, se strecură pe sub braţele ei şi se 
duse în camera lui, în timp ce-şi şterse obrajii umezi. 

Chestia asta era tare de tot. 

Din câte înţelesese, tipul l-a omorât pe puşti chiar când el se 
juca în pădure de-a criminalul. Păcat că nu l-a omorât pe Jonny 
Forsberg. Pe băiatul ăla din Vallingby nu-l cunoştea. 

În Vallingby era ca la înmormântare. Văzuse afişele din faţa 
chioşcurilor de ziare, înainte să ajungă acolo, şi poate că-şi 
închipuise doar, dar oamenii din piaţa principală vorbeau şi 
mergeau parcă mai încet decât de obicei. 

Şutise un cuţit de vânătoare, superfrumos, din magazinul de 
articole de menaj, care costa trei sute de coroane. Avea deja 
discursul pregătit, în cazul în care l-ar li prins. 

— Iartă-mă, nenea. Mi-a fost aşa de frică de ucigaş. 

Ar fi putut să stoarcă şi câteva lacrimi, probabil, dacă ar fi 
fost necesar. L-ar fi lăsat în pace, mai mult ca sigur. Sută la mie. 
Dar nu l-au prins şi acum cuțitul se afla între paginile albumului 
cu poze decupate. 

Trebuia să se gândească. 

Era cumva posibil ca jocul lui să fi avut de-a face cu crima? 
Nu prea credea, dar nu reuşea să-şi alunge gândul. Ista. Cărţile 
pe care le citise gemeau de ciudăţenii de genul ăsta. Un gând 
formulat într-un loc făcea să se întâmple ceva într-altul. 

Telechinezie. Voodoo. 

Dar unde exact şi, mai ales, cum s-a petrecut crima? Dacă 
era vorba despre mai multe lovituri cu cuțitul pe un corp întins 
pe jos, ar fi fost cazul să se ia în serios. Poate chiar avea 
superputeri, cine ştie? O putere cu care trebuia să se 
obişnuiască şi pe care trebuia să înveţe s-o stăpânească perfect. 

Sau poate că... poate COPACUL... e liantul, transmiţătorul. 


Copacul putrezit pe care l-a omorât cu cuțitul. Poate că era 
un copac special care... răspândea ceea ce-i făceai. 

Detalii. 

Oskar citi mai multe articole despre crimă. Polițistul care 
fusese la ei în vizită şi le vorbise despre droguri se vedea într- 
una dintre fotografii. Dar nu putea să dea declaraţii. Specialiştii 
de la SKL"! au intervenit pentru a da un ajutor în protejarea şi 
examinarea indiciilor. Deocamdată n-aveai ce să faci, decât să 
stai şi să aştepţi. Poză cu copilul omorât, luat din albumul clasei. 
Oskar nu-l mai văzuse niciodată. Părea genul Jonny sau Micke. 
Poate că exista un Oskar şi la şcoala din Vallingby, care acum 
răsufla uşurat. 

Puştiul se ducea la antrenament, la handbal, dar n-a mai 
ajuns niciodată la sala de sport din Vallingby. Antrenamentul 
începea la cinci jumate. Puştiul plecase de acasă pe la cinci, 
probabil. Cam atunci s-a întâmplat, între cinci şi cinci jumate. 
Pe Oskar îl apucă ameţeala. Era exact cum şi-a închipuit. A fost 
ucis în pădure. 

Să fi fost chiar aşa? Să fi fost EU cel care... 

O fată de şaisprezece ani găsise cadavrul băiatului pe la opt 
seara şi sunase imediat la poliţia din Vallingby. Conform 
ziarului, fata era în „stare de şoc şi traumatizată” şi primise 
îngrijiri medicale. Despre starea în care fusese găsit cadavrul, 
nimic. Dar chestia asta cu „starea de şoc” şi „traumatizată” îi 
dădea de înţeles că băiatul fusese mutilat într-un fel sau altul. 
Altfel ar fi scris doar „în stare de şoc”. 

Şi, de fapt, ce căuta tipa aia în pădure, pe întuneric? Probabil 
că nu conta. Aduna conuri de brad, naiba ştie. 

Dar de ce nu scria nimic despre felul în care fusese omorât 
băiatul? Singurul lucru demn de atenţie era o poză de la locul 
crimei. Banda de nailon a poliţiei, în culorile unei acadele, 
întinsă deasupra unui şanţ dintr-o vale din pădure, cu un copac 
mare în mijloc. 

Mâine sau poimâine o să apară poza următoare cu acelaşi loc 
plin de lumânări aprinse şi pancarte cu „DE CE? şi „NE 
LIPSEŞTI”. Oskar cunoştea tot ritualul; avea o grămadă de poze 
cu cazuri asemănătoare în albumul lui. 

Era o simplă coincidenţă, mai mult ca sigur. Şi dacă totuşi... 

Oskar trase cu urechea. Mama spăla vasele. Se întinse pe 
burtă şi scoase cuțitul de vânătoare. Acesta avea un mâner 


11 Statens Kriminallaboratorium, laborator criminalistic naţional. 


ergonomie şi cântărea, probabil, cel puţin de trei ori mai mult 
decât cuțitul de bucătărie de ieri. 

Se ridică şi se postă în mijlocul camerei, ţinând cuțitul în 
mână. Era frumos, te făcea să te simţi puternic. 

Dinspre bucătărie se auzi clinchetul farfuriilor. Oskar săgetă 
de câteva ori aerul cu cuțitul. Ucigaşul. După ce o să înveţe să-şi 
folosească puterile, o să se ocupe el de Jonny, Micke şi Tomas, o 
dată pentru totdeauna. Se pregăti să atace din nou, dar se 
răzgândi. Cineva putea să-l vadă din curtea blocului. Afară era 
întuneric şi la el era lumina aprinsă. Aruncă o privire înspre 
curte, dar nu zări decât propria imagine reflectată în geam. 

Ucigaşul. 

Puse cuțitul la loc, în ascunzătoare. Era un joc bun ăsta. 
Chestiile astea nu se întâmplau în viaţa de zi cu zi. Dar trebuia 
să afle şi cel mai mic detaliu. Trebuia să afle acum. 

x 

Tommy stătea şi răsfoia o revistă cu motociclete, dând din 
cap şi mormăind. Din când în când ridica revista şi le arăta câte 
o poză interesantă lui Lasse şi Robban, care stăteau pe canapea, 
făcând comentariile de rigoare referitoare la capacitatea 
cilindrică sau viteza maximă a vehiculului cu pricina. Becul gol 
care atârna din tavan se reflecta în hârtia lucioasă şi arunca 
reflexe slabe peste pereţii din ciment şi plăcile de lemn. 

li lăsă să aştepte povestea cu sufletul la gură. 

Mama lui Tommy era împreună cu Staffan, care lucra la 
poliţia din Vallingby. Tommy nu-l prea avea la suflet pe Staffan, 
ba chiar deloc. Era genul atotştiutor, linguşitor. Şi, pe deasupra, 
mai era şi religios. Dar Tommy afla tot felul de lucruri prin 
maică-sa, lucruri pe care Staffan n-ar fi trebuit să le povestească 
maică-sii şi nici maică-sa lui Tommy, dar... 

Aşa aflase, spre exemplu, despre stadiul anchetei referitoare 
la spargerea magazinului de echipamente audio din 
Islandstorget. Spargere pe care a comis-o chiar el, împreună cu 
Lasse şi Robban. 

Şi niciun indiciu referitor la făptaşi. Maică-sa s-a exprimat fix 
aşa: „Şi niciun indiciu referitor la făptaşi”. Cuvintele lui Staffan. 
Nu avea nici măcar semnalmentele maşinii. 

Tommy şi Robban aveau şaisprezece ani şi erau în clasa a 
zecea. Lasse avea nouăsprezece şi nu era tocmai sănătos la cap. 
Lucra la LM Eriksson în Ulvsunda, sorta maşini vechi. Important 
era că avea permis de conducere. Şi un Saab-74, al cărui număr 
de înmatriculare l-au schimbat cu un marker înainte de 


spargere. Fără rost, se pare, pentru că nimeni nu văzuse 
maşina, oricum. 

Prada au ascuns-o într-un şopron nefolosit de la subsol, locul 
în care-şi făceau veacul de obicei. Au spart lanţul de la uşă cu 
un cleşte şi l-au înlocuit cu un zăvor nou. Acum nu prea ştiau 
cum o să scape de tot echipamentul ăla. Spargerea în sine 
fusese punctul culminant. Lasse vânduse un casetofon unui 
coleg de serviciu pentru două sute, dar cam asta a fost. 

În afară de asta, s-au gândit c-ar fi mai bine să stea cu capul 
la cutie pentru moment. Şi, mai ales, să nu-l lase pe Lasse să se 
ocupe de vânzări. Asta pentru că lui Lasse... îi cam fila o lampă, 
vorba maică-sii. Dar, de la spargere, trecuseră între timp două 
săptămâni şi-n plus poliţia era ocupată cu chestii mai grave 
acum. 

Tommy răsfoi revista şi zâmbi ca pentru sine. Da, da. Mult 
mai grave. Robban îi trase câteva palme peste picior. 

— Haide, băi, ce faci? Zi, cum a fost? 

Tommy întoarse revista spre el. 

— Kawasaki. Trei sute de metri cubi. Motor cu injecție 
directă şi... 

— Hai că eşti culmea. Zi, cum a fost? 

— Ce... aaa, chestia cu criminalul? 

— Da! 

Tommy îşi muşcă buza gânditor. 

— Cum era, frate... deci... da... 

Lasse se aplecă pe canapea cât era el de lung şi se îndoi ca 
un briceag. 

— Băăăi! Zici odată sau nu? 

Tommy lăsă revista din mână şi îi aruncă lui Lasse o privire 
pătrunzătoare. 

— Eşti sigur că vrei să auzi? E destul de înspăimântător, să 
ştii. 

— Ete, na! 

Lasse încercă să-şi facă curaj, dar Tommy observase 
tremurul neliniştit din ochii lui. Ajungea să te strâmbi mai urât 
sau să îţi îngroşi vocea şi să nu-l asculţi când te ruga să termini, 
că Lasse se speria de moarte. Odată, Tommy şi Robban s-au 
machiat ca nişte zombi, cu rujul şi dermatograful mamei lui 
Tommy, au deşurubat becul şi l-au pândit pe Lasse. Povestea s-a 
terminat destul de prost pentru că Lasse s-a căcat pe el, Robban 
s-a ales cu o vânătaie sub ochi, cam în acelaşi loc în care se 
machiase cu dermatograf albastru. După care, s-au gândit de 


două ori înainte de a-l mai speria pe Lasse. 

Acum Lasse se fâţâia pe canapea şi-şi puse braţele în cruce 
peste piept, semn că era gata să se ia la bătaie, dacă era luat de 
prost din nou. 

— Ăăă, da, păi... nu po’ să zici c-a fost o crimă-crimă, cum ar 
veni. Puştiul atârna... într-un copac când l-au găsit. 

— Cum adică... L-a spânzurat nebunu'? întrebă Robban. 

— Da, l-a spânzurat. Dar nu de gât. De picioare. Era cu capul 
în jos, cu alte cuvinte. Şi atârna din copacul ăla. 

— Ei, dar din atâta nu se moare. 

Tommy îi aruncă o privire lui Robban, de parcă ar fi vrut să-i 
spună că da, era şi ăsta un punct de vedere, după care continuă: 

— Nu. Nu se moare. Dar tipul îi tăiase şi gâtul. Şi de la asta 
se moare sigur. Avea gâtul tăiat, de jur împrejur. Ca şi când ai 
tăia... un pepene. 

Îşi trecu degetul peste gât ca să le arate traiectoria cuţitului. 

Lasse duse mâna la gât instinctiv, ca şi când ar fi vrut să-l 
protejeze, apoi dădu încet din cap. 

— Dar de ce l-a agăţat aşa? 

— Păi, tu ce crezi? 

— Nu ştiu. 

Tommy îşi ciupi buza inferioară cu o mină gânditoare. 

— Dar vreţi să auziţi ceva şi mai ciudat? Ştiţi că dacă cineva 
îi taie gâtul cuiva, ăla moare sigur. Şi îi curge şi sânge, o 
grămadă. Sau cum? 

Lasse şi Robban dădură din cap. Tommy încercă să 
prelungească momentul acela în care amândoi se uitau la el cu 
sufletul la gură, înainte de a lansa bomba. 

— Dar pe jos... în locul ăla de sub el, peste care atârna. N-au 
găsit aproape niciun strop de sânge. Ceea ce înseamnă c-ar fi 
trebuit să pompeze câţiva litri din el. Cât a stat acolo, atârnat. 

În camera de la subsol se făcu linişte. Lasse şi Robban se 
uitară în gol, apoi Robban se îndreptă şi zise: 

— Staţi că ştiu. L-a omorât altundeva şi abia după aia l-a 
agăţat acolo. 

— Îmm... Dar atunci de ce l-a agăţat cu capul în jos? Tocmai, 
c-ar fi trebuit să scape de cadavru cât mai repede, în mod 
normal. 

— O fi vreunu'... dus cu capu'. 

— Poate. Dar eu vă zic altceva. Vă amintiţi cum arată 
carcasele alea agăţate în cârlige la măcelărie? Carcasele alea de 
porci? Măcelarul trebuie să scurgă tot sângele, înainte să 


porţioneze carcasele. Aşa că le agaţă cu capul în jos, în cârlig. Şi 
face o crestătură undeva pe la gât. 

— Vrei să zici că... ce, că tipul... ucigaşul, adică... vrei să zici 
c-a vrut să-l facă bucăţi? 

— Cuum? 

Lasse se uită confuz, ba la Robban, ba la Tommy, ca să vadă 
dacă-şi bat joc de el. Păreau serioşi, aşa că Lasse îi întrebă: 

— Pe bune? Aşa fac cu porcii? 

— Da” ce credeai? 

— Păi... că-i taie c-o maşină sau ceva de genu”. 

— Şi asta sună mai bine, după părerea ta? 

— Nu, dar... şi ce, sunt vii... când îi agaţă acolo? 

— Da. Sunt vii. Şi se zbat. Şi guiţă. 

Tommy imită un porc care guiţă şi Lasse se îngropă în 
canapea cu privirea aţintită asupra genunchilor. Robban se 
ridică, făcu doi, trei paşi şi se aşeză din nou. 

— Dar nu are sens nicicum. Dacă ucigaşul a vrut să-l 
măcelărească, ar fi trebuit să existe şi urme de sânge, sau nu? 

— Tu ziceai că a vrut să-l ciopârţească, nu eu. Nu cred că 
asta a vrut. 

— Aşa. Şi atunci, ce crezi? 

— Eu cred că sângele îi trebuia lui, nu altceva. De asta l-a 
omorât. Ca să-i ia sângele. Ceea ce a şi făcut, până la urmă. 

Robban dădu încet din cap şi începu să-şi zgândăre o rană 
din colţul gurii. 

— Dar de ce? Ca să-l bea, sau ce? 

— Da. De exemplu. 

Tommy şi Robban se adânciră în gânduri, încercând să-şi 
imagineze crima şi ce s-a mai întâmplat după aceea. După un 
timp, Lasse înălţă capul şi le aruncă o privire întrebătoare. Avea 
lacrimi în ochi. 

— Şi porcii ăia... mor repede? 

Tommy îl privi în ochi cu o expresie serioasă. 

— Nu, deloc. 

x 

— Mă duc puțin pe-afară. 

— Nu te... 

— Mă duc doar în curte. 

— Nicãieri altundeva, ai înțeles? 

— Da, da. 

— Te strig când... 

— Nu. O să urc eu. Am ceasul la mine. Să nu mă strigi. 


Oskar îşi trase căciula pe cap şi-şi puse geaca. Cu un picior 
în bocanc, se opri. Se întoarse în cameră păşind încet, scoase 
cuțitul din locul secret şi-l ascunse în geacă. Se legă la şireturi. 
Vocea mamei se auzi din camera de zi. 

— Vezi că-i frig afară. 

— Mi-am pus căciula. 

— Pe cap? 

— Nu, în picioare. 

— Nu te ţine de glume că ştii ce... 

— Ne vedem mai târziu. 

— ... păţeşti la urechi. 

Oskar ieşi şi se uită la ceas. Şapte şi un sfert. Mai erau 
patruzeci şi cinci de minute până să înceapă emisiunea aia la 
televizor. Probabil că Tommy şi ceilalţi erau deja în şopron, dar 
acolo chiar că nu îndrăznea să se ducă. Tommy era de treabă, 
dar tipii ăia... Şi dacă mai şi famau, le veneau idei destul de 
ciudate. 

Se duse la terenul de joacă aflat în mijlocul curţii. Mai erau 
doi copaci noduroşi care serveau uneori drept poartă la 
meciurile de fotbal, o căsuţă de lemn cu un tobogan şi un nisipar 
cu un leagăn cu trei anvelope atârnate în lanţuri. Oskar se aşeză 
pe una dintre ele şi începu să se legene încet. 

li plăcea locul acela seara. În jurul lui, sute de pătrate mari, 
iluminate, şi el stând singur pe întuneric. În siguranţă, şi totuşi, 
singur. Scoase cuțitul din teacă. Lama era atât de lucioasă, încât 
geamurile iluminate se oglindeau în ea. Şi luna. 

O lună sângerie... 

Oskar se ridică din leagăn şi se furişă lângă unul din cei doi 
copaci. 

— La ce te uiţi, idiotule? Vrei să mori? îi spuse. 

Copacul nu-i răspunse şi Oskar îl străpunse uşor cu cuțitul. 
Nu voia să strice lama lucioasă. 

— Asta păţeşti. Dacă te holbezi la mine. 

Răsuci cuțitul până când o aşchie mică se desprinse din 
trunchi. O bucată de carne. Oskar şopti: 

— Şi acum guiţă ca un porc. 

Se opri. I se păru că auzise un sunet. Ţinând cuțitul lipit de 
şold, aruncă o privire în jurul lui. Ridică puţin cuțitul, se uită 
îndeaproape la el. Vârful era la fel de strălucitor ca înainte. 
Folosi lama pe post de oglindă şi o întoarse într-un unghi care-i 
permitea să vadă toboganul. Văzu pe cineva. Cineva care acum 
câteva minute nu era acolo. O siluetă cu conturul şters 


reflectată de oţelul lucios. Oskar lăsă cuțitul jos şi se întoarse 
spre căsuţa cu tobogan. Da, nu se înşelase. Dar nu era 
criminalul din Vallingby. Era doar un copil. 

Era suficientă lumină cât să-şi dea seama că n-o mai văzuse 
niciodată pe fata aceea. Oskar făcu un pas către tobogan. Fata 
nu se mişcă din loc. Doar stătea acolo sus şi se uita la el. 

Mai făcu un pas şi brusc i se făcu frică. Frică de ce? Frică să 
nu i se întâmple ceva rău. Strânse şi mai tare cuțitul, gata să-l 
bage în ea dacă se întâmpla ceva neprevăzut. Dar asta nu era o 
situaţie din aia. Pentru moment, însă... aşa i se păruse. Ciudat 
că ea nu părea speriată. 

Se opri, strecură cutitul în teacă şi îl vâri sub geacă. 

— Salut. 

Fata nu-i răspunse. Oskar se apropiase atât de mult, încât 
reuşea să distingă părul negru, faţa slabă şi ochii mari. Se uita 
la el cu o privire curioasă, calmă. Mâinile ei albe se odihneau pe 
cadrul toboganului. 

— Salut, am zis. 

— Te-am auzit. 

— Şi atunci de ce nu răspunzi? 

Fata ridică din umeri. Vocea ei nu era chiar atât de 
luminoasă cât s-ar fi aşteptat. De fapt, după voce, părea cam de 
vârsta lui. 

Şi arăta destul de straniu. Păr negru, până la umeri. Faţă 
rotundă, nas mic. Ca o păpuşă dintr-aia pe care o puteai decupa 
din paginile pentru copii, din Hemmets Journal. Super... 
drăguță. Dar mai era ceva. Nu avea nici căciulă, nici geacă. 
Doar un tricou subţire, roz, deşi era foarte frig. 

— Ce faci? 

Oskar se înroşi, dar spera că asta nu se vedea pe întuneric. 

— Mă antrenez. 

— Pentru ce? 

— În caz că o să mă-ntâlnesc cu ucigaşul. 

— Care ucigaş? 

— Ăla din Vallingby. Care l-a înjunghiat pe puştiul ăla. 

Fata oftă şi se uită la lună. Apoi se aplecă înainte. 

— Ţi-e frică? 

— Nu, dar cu ucigaşul ăsta care... e mai bine... e mai bine să 
te aperi. Stai aici? 

— Da. 

— Unde? 

— Acolo. 


Fata îi arătă intrarea de la scara următoare, 

— Lângă tine. 

— De unde ştii unde stau eu? 

— Te-am văzut prin geam mai înainte. 

Lui Oskar îi ardeau obrajii. În timp ce se gândea la o replică 
potrivită, fetiţa sări de pe tobogan şi ateriză în faţa lui. De la o 
înălţime de peste doi metri. 

Probabil că face gimnastică, sau aşa ceva. 

Era aproape la fel de înaltă ca el, dar mult mai slabă. Tricoul 
roz se lipea pe trunchiul ei, costeliv şi plat. Avea ochi negri şi 
excesiv de mari, în comparaţie cu faţa mică şi trasă. Ridică o 
mână în aer în faţa lui, ca şi când ar fi încercat să ţină deoparte 
ceva care se apropia de ei. Avea degete lungi şi subţiri, ca nişte 
bețe. 

— Nu pot să fiu prietenă cu tine. Ca să ştii. 

Oskar îşi încrucişă braţele pe piept. Simti conturul mânerului 
cuţitului prin geacă, sub o mână. 

— De ce? 

Fata schiţă un zâmbet strâmb. 

— Trebuie să am un motiv? O zic doar ca să ştii. 

— Aha, bine. 

Fata se întoarse şi plecă de lângă el. O luă spre scara 
blocului. În timp ce se îndepărta de Oskar, acesta îi spuse: 

— Dæ’ ce, crezi că vreau să mă împrietenesc cu tine? Eşti 
proastă la cap. 

Fata se opri. Preţ de o clipă, nu spuse nimic. Apoi se 
întoarse, se duse la Oskar şi se opri în faţa lui. Işi împleti 
degetele şi îşi lăsă braţele să atârne. 

— Ce-ai zis? 

Oskar îşi strânse şi mai tare braţele pe piept, apăsă mânerul 
cuţitului şi cobori privirea în pământ. 

— Că eşti proastă... dacă vorbeşti aşa, ca mai înainte. 

— Serios? 

— Da. 

— Atunci îmi cer scuze. Dar asta e. 

Nu se mişcau. Stăteau aşa, la o jumătate de metru unul de 
celălalt. Oskar continuă să fixeze bucata de pământ de la 
picioare. Dintr-odată îl lovi un miros ciudat. Părea că vine 
dinspre ea. 

Cu un an în urmă, Bobby, câinele lui, avusese o infecţie la 
lăbuţe şi, până la urmă, au trebuit să-l adoarmă, în ultima zi, 
Oskar nu s-a dus la şcoală, a stat culcat ore-n şir lângă câinele 


bolnav şi şi-a luat rămas-bun de la el. Bobby mirosea exact aşa, 
ca fata asta. Oskar strâmbă din nas. 

— Tu miroşi aşa de ciudat? 

— Probabil. _ 

Oskar ridică privirea. li păru rău că îi spusese aşa ceva. 
Părea atât de... fragilă în tricoul ăla subţire. Îşi desfăcu braţele 
şi schiţă un gest în direcţia ei. 

— Nu ţi-e frig? 

— Nu. 

— Cum aşa? 

Fetiţa se încruntă, făcu o grimasă şi, preţ de o secundă, păru 
mult, mult mai bătrână decât era. Ca o babă care mai avea puţin 
şi începea să plângă. 

— Am uitat cum e să-ţi fie frig. 

Fata se întoarse repede şi se îndreptă spre intrarea în bloc. 
Oskar rămase pe loc şi se uită după ea. Când ajunse în faţa uşii 
grele, Oskar se gândi c-o să aibă nevoie de ambele mâini ca s-o 
poată deschide. Dar nu se întâmplă deloc aşa. Apucă mânerul 
doar cu o mână şi uşa se lovi de opritorul din metal, apoi se 
trânti zgomotos în urma ei. 

Oskar îşi vâri mâinile în buzunarele gecii şi se simţi trist. Se 
gândi la Bobby. La cum arăta în coşciugul cioplit de tata. La 
crucea pe care o făcuse la ora de traforaj şi care se stricase 
atunci când încercaseră s-o bată cu ciocanul în pământul 
îngheţat. 

Ar trebui să facă una nouă. 


Vineri, 23 octombrie 


Hakan luase din nou metroul şi se îndrepta spre centru. În 
buzunarul pantalonilor avea zece bancnote de o mie, rulate şi 
strânse cu un elastic. O să facă ceva frumos cu ei. O să salveze 
viaţa cuiva. 

Zece mii de coroane erau mulţi bani şi, dacă te gândeai la 
sloganul celor de la Radda Barnen” cum că „O mie de coroane 
înseamnă mâncare pentru o familie întreagă timp de un an”, 
probabil că zece mii erau suficienţi ca să salvezi o viaţă în 
Suedia? 

Dar a cui? Şi unde? 

Cobori la Odenplan fără să ştie de ce şi o luă spre 
Stadsbiblioteket!*. Pe vremea când stătea la Karlstad şi preda 
suedeza la clasele VII-IX şi avea casa lui, toţi ziceau că 
biblioteca din Stockholm era... un loc bun. Toţi cei din clica lui. 

Abia când zări clădirea mare, în formă de cerc, cunoscută din 
cărţi şi reviste, îşi dădu seama de ce coborâse la staţia aia. 
Pentru că era un loc bun. Careva din clică, poate Gert, îi 
explicase procedura care se aplica atunci când căutai pe cineva 
dispus să facă sex pentru bani. 

Nu mai făcuse niciodată aşa ceva. Nu mai plătise niciodată 
pentru sex. 

La un moment dat, Gert, Torgny şi Ove dăduseră peste un 
băiat pescuit de undeva din Vietnam de către o tipă, o amică de- 
a lui Ove. Băiatul avea în jur de doisprezece ani şi ştia ce se 
aşteaptă din partea lui. Fusese şi plătit bine în avans. Dar Hakan 
n-a fost în stare să facă nimic. A tras de Bacardiul ăla cu cola 
mult şi bine şi a admirat corpul gol al băiatului în timp ce se 
sucea şi se întorcea în camera în care se adunaseră cu toţii. 

Dar mai mult de atât n-a putut să facă. 

Toţi îşi luaseră porţia de felaţie, unul câte unul, dar, când 
venise rândul lui, se simţise mult prea prost. Nu s-a putut 
destinde deloc. Situaţia în sine i se părea dezgustătoare. 
Camera mirosea a corpuri excitate, a alcool şi a mucegai. Pe 


1212 Salvaţi Copiii. 
1313 Biblioteca centrală a fiecărui oraş din Suedia; în cazul acesta, 
Biblioteca centrală din Stockholm. 


obrazul băiatului strălucea o picătură de spermă de la Ove. 
Hakan îi împinse capul când se aplecă spre pântecele lui. 

Ceilalţi începuseră să facă mişto de el, apoi trecuseră la 
ameninţări directe. Fusese martor la cele întâmplate, acum 
trebuia să participe. L-au luat peste picior pentru scrupulele lui, 
dar nu asta era problema. Pur şi simplu, i s-a părut urât totul. 
Camera aia din garsoniera închiriată pe termen scurt de Ake, 
cele patru fotolii desperecheate, puse acolo special în acest 
scop, şlagărele care se auzeau în fundal. 

A plătit partea lui şi nu s-a mai întâlnit niciodată cu ăia. Se 
mulțumea cu revistele, pozele şi filmele lui. Îi ajungeau. În plus, 
probabil că avea şi nişte scrupule care-l făcuseră să se simtă 
scârbit de situaţia aia. 

Și atunci, ce caut aici, la Stadsbiblioteket? 

Putea să împrumute o carte dacă tot era acolo. Incendiul din 
urmă cu trei ani înghiţise tot. Toată viaţa, toate cărţile lui. Da. O 
să împrumute Bijuteriile reginei, de Alinqvist, înainte să facă o 
faptă bună. _ 

Era linişte în bibliotecă la ora asta, înainte de masă. In 
general, bătrâni şi studenţi. Găsi repede cartea căutată şi citi 
primele cuvinte: Tintomara! Există două lucruri albe pe lumea 
asta - inocenţa şi arsenicul şi puse cartea înapoi. li dăduse o 
senzaţie aiurea. li amintise de viaţa lui de dinainte. 

Iubise cartea aceea, o folosise de multe ori la predat. Când 
citi cuvintele alea introductive, i se făcu dor să stea într-un 
fotoliu şi să citească. Şi fotoliul ăla trebuia să fie intr-o casă, 
casa lui, plină de cărţi, şi el urma să lucreze din nou, şi avea să 
facă şi să dreagă. Dar găsise iubirea adevărată şi ea era cea 
care făcea regulile. Fără fotolii, deci. 

Îşi frecă mâinile de parcă ar fi vrut să şteargă urmele cărţii şi 
se duse într-o sală alăturată. 

O masă lungă, cu oameni care citeau. Şi cuvinte, cuvinte, 
peste tot, numai cuvinte. În fundul sălii se vedea un puşti în 
geacă de piele, care se legăna pe scaun în timp ce răsfoia distrat 
un album cu poze. Hakan se apropie de el şi începu să studieze 
raftul cu cărţi de geologie, aruncându-i câte-o privire pe furiş. 
Până la urmă, băiatul ridică privirea şi se uită în ochii lui cu 
sprâncenele ridicate, ca şi când l-ar fi întrebat: 

Vrei? 

Nu, nu voia, evident. Băiatul părea să aibă în jur de 
cincisprezece ani, cu o faţă comună, tipic est-europeană, cu 
coşuri şi ochi înfundaţi în orbite. Hakan ridică din umeri şi ieşi 


din sală. 

Băiatul îl ajunse din urmă în faţa intrării principale şi făcu un 
gest spre el cu degetul mare: „Got a light?” Hakan scutură din 
cap: „Don't smoke”. 

— OK. 

Băiatul scoase o brichetă de plastic, aprinse o ţigară şi se 
uită la el prin fum cu ochii strânşi. 

— What you like? 

— No, 1... 

— Young? You like young? 

Se îndepărtă de băiat şi de intrarea principală. Putea să 
treacă cineva pe acolo oricând şi să-i audă. Trebuia să se 
gândească bine. Nu se aştepta să-i meargă atât de uşor. Practic, 
se dusese acolo mai mult în glumă ca să verifice dacă ceea ce 
spunea Gert era adevărat. Băiatul îl urmă şi se postă lângă el, 
aproape de zidul de piatră. 

— How? Eight, nine? It's difficult, but... 

— NO! 

Să fi arătat chiar aşa de pervers? Un gând ridicol, n-avea 
niciun sens. Nici Ove, nici Torgny nu arătau... a oameni 
anormali. Toţi aveau o înfăţişare comună. Oameni obişnuiţi cu 
slujbe obişnuite. Doar Gert, care trăia pe picior mare datorită 
unei moşteniri babane de pe urma tatălui său şi care-şi putea 
permite orice, începuse să arate din ce în ce mai dezgustător, 
după atâtea călătorii în străinătate. Buzele îi atârnau ca două 
bucăţi de carne flască, ochii îi păreau tot timpul înceţoşaţi. 

În clipa în care Hakan ridică tonul, băiatul amuţi şi îl măsură 
din cap până-n picioare cu ochii mijiţi. Trase din ţigară şi aruncă 
mucul pe jos, îl stinse cu tocul pantofului şi ridică din umeri. 

— What? 

— No, I just... 

Băiatul mai făcu o jumătate de pas către el. 

— What? 

— I... maybe... twelve. 

— Twelve? You like twelve? 

— I... yes. 

— Boy. 

— Yes. 

— Okey. You wait. Number two. 

— Excuse me? 

— Number two. Toilet. 

— Oh. Yes. 


— Ten minutes. 

Băiatul trase fermoarul gecii de piele şi dispăru pe scări, în 
jos. 

Doisprezece ani. Toaletă, numărul doi. Zece minute. 

Treaba asta era cretină de-a dreptul. Dacă venea vreun 
poliţist? Probabil că ştiau ce se întâmplă pe acolo după atâţia 
ani. Şi-atunci s-a zis cu el. Dacă făceau legătura cu slujba pe 
care a avut-o acum câţiva ani, era terminat. Nu putea să facă 
chestia asta. 

Du-te la toaletă şi vezi care-i faza. Atât, nimic mai mult. 

La toalete nu era nimeni. Un pisoar şi trei cabine. Numărul 
doi era, cel mai probabil, uşa din mijloc. Strecură o monedă în 
fanta de lângă lacăt, deschise uşa şi intră, apoi închise uşa şi se 
aşeză pe vasul de toaletă. 

Pereţii cabinei erau plini de mâzgăleli. Nu te aşteptai la aşa 
ceva într-o bibliotecă centrală. Câteva citate din cărţi: 


HARRY ME, MARRY ME, BURY ME, BITE ME 
dar mai ales însemnări obscene şi glume de genul: 


Mai bine de gât un şnur decât o pulă rece-n cur. 
Stau şi cuget în nămol, 
bella vita-n curu’ gol 


plus o grămadă de numere de telefon la care puteai să suni 
dacă aveai diverse nevoi. Unii dintre ei trecuseră şi prefixul, 
semn că se luau destul de în serios. Nu făceau doar glume pe 
seama altora. 

Deci, da, cam asta era. Verificase cum stă treaba. Acum 
putea să plece-n treaba lui. Cine ştie ce idei îi mai veneau 
puştiului cu geaca de piele. Se ridică, se pişă în vas şi se aşeză 
înapoi. De ce s-a pişat? Nici măcar nu avea nevoie. De fapt, ştia 
de ce. 

În eventualitatea în care... 

Cineva deschise uşa de la intrare. Hakan îţi tinu respiraţia. O 
parte din el spera să fie un poliţist. Unul din ăla mare, 
mătăhălos, care să spargă uşa cu un şut şi să-l bată bine cu 
bulanul înainte de a-l aresta. 

Şoapte, paşi moi şi bătăi timide în uşă. 

— Da? _ 

Bătăi din nou. Inghiţi saliva lipicioasă din gură şi deschise. 


Era un băiat în jur de unsprezece, doisprezece ani. Păr blond, 
faţă în formă de inimă. Buze subţiri şi ochi mari, albaştri, 
inexpresivi. Geacă roşie, matlasată, un pic prea mare pentru el. 
În spatele lui se vedea băiatul mai mare, cu geaca de piele. [i 
arătă cinci degete. 

— Five hundred. 

Rosti „chundred” în loc de „hundred”. Hakan dădu din cap şi 
puştiul îl împinse cu grijă pe celălalt în cabină, apoi închise uşa 
după el. Nu era cam mult cinci sute, totuşi? Nu c-ar fi avut vreo 
importanţă, dar... _ 

Il privi pe băiatul pe care-l cumpărase. Închinase. Oare era 
pe droguri? Probabil. Avea privirea distrată, confuză, de parcă 
nu s-ar fi putut concentra. Stătea cu spatele lipit de uşă, la doar 
jumătate de metru de el. Era atât de scund, încât Hakan nu 
trebuia să ridice capul ca să-l privească în ochi. 

— Hello. 

Băiatul nu-i răspunse, dădu doar din cap, arătă spre 
pântecele lui şi făcu un gest cu degetul: Trage fermoarul. 

Hakan se supuse. Băiatul oftă şi făcu un gest nou cu degetul: 
Scoate-ţi penisul. 

Obrajii i se înfierbântară când se supuse. Asta e. Nu se 
împotrivise. N-avea voinţă. Nu era el cel care făcea chestia asta. 
Penisul lui scurt era complet flasc şi atingea capacul toaletei. 
Simti o furnicătură când testiculele atinseră suprafaţa rece. 

Se uită la el pe furiş, încercând să-şi imagineze alte trăsături, 
mai asemănătoare cu cele ale iubitei lui. Dar nu prea reuşea. 
Iubita lui era frumoasă. Spre deosebire de băiatul ăsta care 
între timp se lăsase în genunchi şi îşi apropia capul de vintrele 
lui. 

Gura. _ 

Ceva nu era în regulă cu gura băiatului. li puse mâna pe 
frunte înainte ca gura lui să-şi fi atins destinaţia. 

— Your mouth? 

Băiatul scutură din cap şi încercă să-i înlăture palma 
împingând-o cu fruntea, ca să-şi poată continua treaba. Dar 
acum nu mai era în stare el. Auzise despre chestii din astea. 

Ridică buza superioară a băiatului cu degetul mare. Nu avea 
niciun dinte. Cineva i-a extras sau i-a spart dinţii ca să-l 
perfecţioneze. Băiatul se ridică; geaca matlasată foşni când îşi 
încrucişă braţele. Hakan îşi băgă penisul la loc, ridică fermoarul 
şi fixă cu privirea gresia de pe jos. 

Aşa nu. Aşa nu, niciodată. 


În câmpul lui vizual apăruse ceva. O mână întinsă. Cinci 
degete. Cinci sute. 

Scoase teancul de bancnote din buzunar şi i-l întinse 
băiatului. Acesta  desfăcu elasticul, trecu degetul peste 
marginile bancnotelor, puse elasticul la loc şi se uită la cele zece 
mii de coroane. 

— Why? 

— Because... your mouth. Maybe you can... get new teeth. 

Băiatul îi zâmbi cu adevărat. Poate nu era un surâs larg, dar 
îşi ridicase puţin colţurile gurii. Poate râdea de prostia lui. 
Părea că se gândeşte, apoi scoase o bancnotă de o mie din teanc 
şi o strecură în buzunarul exterior. Restul, în buzunarul interior. 
Hakan dădu din cap. 

Băiatul deschise uşa, dar ezită. Apoi se întoarse spre Hakan 
şi-l mângâie pe obraz. 

— Sank you. 

Hakan îi apucă mâna şi o lipi de obraz, închizând ochii. Dacă 
ar fi putut cineva să... 

— Forgive me. 

— Yes. 

Băiatul îşi retrase mâna. Hakan îi mai simţi căldura şi după 
ce uşa se închise după el. Rămase pe toaletă, holbându-se la 
mesajul mâzgălit de cineva pe tocul uşii. 


NU CONTEAZĂ CINE EŞTI, EU TE IUBESC. 
Şi chiar sub asta, un altul scrisese: 
VREI PULĂ? 


Urma caldă de pe obraz dispăruse de mult şi Hakan se 
îndreptă spre metrou. Cu ultimii bani, cumpără un ziar de 
scandal. Patru pagini fuseseră dedicate crimei. Induseseră şi o 
poză, printre altele, cu locul din pădure unde comisese crima. 
Era plin de lumânări aprinse şi de flori. Hakan privi poza fără să 
simtă cine ştie ce. _ 

Doamne, dacă ați şti. Imi pare rău, dar dacă aţi şti. 

x 


În drum spre şcoală, Oskar se opri sub cele două ferestre ale 
apartamentului în care stătea ea. Cea mai apropiată se afla la 
doar doi metri de geamul lui. Perdelele erau trase şi ferestrele 
păreau două dreptunghiuri cenuşii pe fundalul murdar al 


pereţilor din beton. Arăta înfricoşător. Probabil că erau o familie 
din asta... mai ciudată. 

Nişte drogaţi. 

Oskar aruncă o privire în jur, apoi intră în casa scării şi citi 
tabelul cu numele locatarilor. Cinci nume de familie, scrise 
frumos cu litere din plastic. Şi un loc gol. Numele precedent, 
HELLBERG, stătuse acolo atât de mult, încât puteai să-l 
descifrezi încă pe tabla decolorată de soare. Dar niciun nume 
nou, de plastic. Nici măcar un bileţel. 

Urcă cele două etaje alergând şi se opri la uşa ei. Pe uşă, la 
fel. Pe fanta cutiei poştale!“ nu se vedea niciun nume. Ca şi când 
apartamentul ar fi fost nelocuit. 

Poate a minţit? Poate nici nu stătea aici. Dar intrase în scara 
asta. Exact. Şi ce, nu putea să intre fără să stea aici? Dacă a... 

Uşa de jos se deschise. 

Oskar se întoarse cu spatele la uşă şi cobori treptele grăbit. 
Dă, Doamne, să nu fie ea. O să creadă că, cine ştie... Dar nu, nu 
era ea. 

Pe la jumătatea treptelor de la etajul doi, Oskar se întâlni cu 
un bărbat pe care nu-l mai văzuse până atunci. Un tip destul de 
scund şi bine făcut, cu început de chelie şi cu un zâmbet larg, 
aiurea. 

Bărbatul îl observă pe Oskar şi dădu din cap, rânjind în 
continuare ca un clovn. 

Ajuns jos, Oskar se opri şi trase cu urechea. Auzi cheile 
zornăind şi uşa care se deschise. Uşa ei. Bărbatul era, probabil, 
tatăl ei. Oskar nu mai văzuse niciodată unul drogat de vârsta lui, 
dar tipul arăta clar dus. 

Nu-i de mirare că şi ea e sonată. 

Oskar se duse la terenul de joacă, se aşeză pe marginea 
nisiparului şi verifică dacă perdelele erau în continuare trase la 
geamul ei. Până şi geamul de la baie părea acoperit cu ceva pe 
dinăuntru; sticla mată părea mai întunecată decât ferestrele de 
la celelalte băi. 

Scoase Cubul Rubik din buzunarul gecii. Cubul scârţâi şi 
pocni când începu să mute pătrăţelele. Era doar o imitație. 
Originalul se mişca mai lin, dar costa de cinci ori mai mult şi se 
găsea la un singur magazin de jucării din Vallingby, şi ăla 


14 La apartamentele din Suedia, cutia poştală este montată direct pe 
uşa de la intrare sau lipseşte cu totul şi este înlocuită de o fantă cu 
capac. Corespondenţa ajunge, astfel, direct în hol. 


superpăzit. 

Rezolvase deja două laturi de o culoare. Din cea de-a treia îi 
lipsea doar un pătrat mic. Pe care nu-l putea aduce acolo fără să 
distrugă laturile rezolvate. Păstrase un articol din Expressen în 
care erau descrise diferite metode de răsucire - aşa a reuşit să 
rezolve primele două laturi, dar, după aceea, s-a blocat. 

Oskar se uită la cub şi încercă să gândească soluţia înainte 
de-a roti cubuleţele. Dar nu-i trecea prin cap nimic. Creierul nu 
voia să colaboreze cu el. Lipi cubul de frunte de parcă ar fi vrut 
să pătrundă în cele mai adânci mistere ale sale. Dar nimic. 
Aşeză cubul pe marginea nisiparului, la jumătate de metru de el, 
şi-l privi. 

Roteşte-te. Roteşte-te. Roteşte-te. 

Telechinezie. Aşa se chema. Se făcuseră câteva cercetări în 
Statele Unite. Acolo existau oameni care se pricepeau la asta. 
ESP. Extra Sensory Perception. Oskar ar fi dat orice ca să aibă 
abilităţi de genul ăsta. 

Şi poate... chiar avea. 

La şcoală n-a mai fost chiar atât de rău. Tomas Ahlstedt 
încercase să tragă scaunul de sub el în sala de mese, dar Oskar 
descoperise la timp. Asta a fost tot. Trebuia să se ducă în pădure 
şi să înjunghie copacul ăla din nou. Să facă un experiment mai 
serios. Să nu se ambaleze aşa ca ieri. 

Să bage cuțitul în trunchi, încet şi metodic, să îl facă praf, 
gândindu-se tot timpul la faţa lui Tomas Ahlstedt. Doar că... mai 
era şi chestia aia cu ucigaşul. Ucigaşul adevărat care-l pândea 
de undeva din întuneric. 

Nu. Trebuia să aştepte până când îl prindeau. Pe de altă 
parte, dacă ăla era un criminal normal, experimentul lui nu 
făcea doi bani. Oskar se uită la cubul lui şi-şi imagină o undă 
care pornea din ochiul lui şi pătrundea prin cub. 

Roteşte-te. Roteşte-te. Roteşte-te. 

Nu se întâmplă nimic. Oskar vâri cubul în buzunar, se ridică 
şi îşi scutură nisipul de pe pantaloni. Se uită spre fereastra ei. 
Perdelele erau în continuare trase. 

Intră în casa scării şi urcă. Voia să mai lucreze la albumul lui, 
trebuia să decupeze şi să lipească articolul despre crima din 
Vallingby. Probabil c-o să mai urmeze o grămadă, cu timpul. Mai 
ales dacă o să se întâmple din nou. În secret, Oskar îşi dorea să 
se mai întâmple. In Blackeberg ar fi fost cel mai bine. 

Şi asta, ca să-i viziteze din nou polițistul, ca profii să fie 
serioşi şi neliniştiţi. Special pentru atmosfera aia care-i plăcea 


atât de mult. 
x 

— Niciodată, în ruptul capului. Orice ai spune. 

— Hakan... 

— Nu. Am spus nu, şi nu rămâne. 

— O să mor. 

— Mori. 

— Vorbeşti serios? 

— Nu. Nu vorbesc serios. Dar poti s-o faci... şi singură. 

— Sunt prea slabă. Deocamdată. 

— Nu eşti deloc slabă. 

— Sunt prea slabă pentru aşa ceva. 

— În cazul ăsta, chiar nu ştiu. Eu, unul, n-am de gând s-o mai 
fac. E mult prea... scârbos, aşa că... 

— Ştiu. 

— Nu, nu ştii. Pentru tine e altfel, e... 

— De unde ştii tu cum e pentru mine? 

— Bine, nu ştiu. Dar măcar tu... 

— Chiar crezi că... îmi face plăcere? 

— Habar n-am. Îţi face plăcere? 

— Nu. 

— Ihâm. Nu, zici. Mă rog, în orice caz... eu, unul, n-o mai fac. 
Poate ai avut pe alţii care te-au ajutat... mai mult. 

— Ai avut? 

— Da. 

— Aha. 

— Hakan? Auzi...? 

— Te iubesc. 

— Da. 

— Tu mă iubeşti? Cât de cât? 

— O s-o mai faci dacă-ți spun că te iubesc? 

— Nu. 

— Vrei să zici c-ar trebui să te iubesc şi dacă n-o faci? 

— Tu mă iubeşti doar dacă te ajut să te mentii în viaţă. 

— Ai dreptate. Dar nu asta înseamnă să iubeşti pe cineva? 

— Dacă aş crede că mă iubeşti şi dacă n-o fac... 

— Da? 

— ... atunci poate c-aş face-o din nou. 

— Te iubesc. 

— Hai, lasă-mă. 

— Hakan. Mai rezist câteva zile, dar după aia... 

— Atunci, ia vezi, poate începi să mă iubeşti cu adevărat. 


* 


Vineri seara, restaurantul chinezesc. E opt fără un sfert şi 
gaşca s-a adunat deja. Lipseşte doar Karlsson, rămas acasă ca 
să se uite la Notknackama”. De aia nu mai puteau ei. Cu tipul 
ăla nu prea făceai treabă, oricum. O să vină când o să se 
termine programul şi-o să se laude cu câte melodii a mai ghicit 
el. 

La masa de şase persoane, cea din colţ, de lângă uşă, stau 
Lacke, Morgan, Larry şi Jocke. Lacke şi Jocke discută despre 
specii de peşti care trăiesc şi în apă sărată, şi în apă dulce. 
Larry citeşte un ziar de scandal, iar Morgan stă şi bate din 
picioare pe ritmul muzicii. De data asta au pus altceva, nu 
piesele alea obosite, chinezeşti, care se aud tot timpul din 
difuzoarele camuflate. 

Pe masa din faţa lor se află câteva sticle de bere, mai mult 
sau mai puţin pline. Pe peretele de deasupra barului atârnă 
portretele lor. 

Proprietarul restaurantului fusese nevoit să fugă din China 
odată cu izbucnirea revoluţiei culturale, din cauza caricaturilor 
lui despre cei aflaţi la putere. Mai nou, îşi exercita talentul 
desenându-i pe clienţii lui obişnuiţi. Pe pereţi atârnau 
douăsprezece caricaturi în tuş. 

Toţi băieţii. Şi Virginia. Portretele băieţilor sunt prim-planuri 
exagerate ale defectelor fizionomice care îi caracterizează. 

Faţa aspră, zbârcită a lui Larry şi ochii imenşi, care par să-i 
ocupe toată faţa, îl fac să arate ca un elefant prietenos, dar 
hămesit. 

Sprâncenele stufoase şi dese ale lui Jocke au fost scoase în 
evidenţă în mod exagerat, fiind transformate într-un tufiş de 
trandafiri în care stă şi cântă o pasăre - poate o privighetoare. 

Din cauza stilului său, Morgan a împrumutat trăsăturile lui 
Elvis. Perciuni imenşi şi o expresie gen Hunka-hunka-lăăăăv, 
baby în ochi. Capul i se sprijină pe un corp minuscul care ţine o 
chitară şi imită postura lui Elvis pe scenă. Lui Morgan îi place 
portretul mai mult decât ar vrea să recunoască. 

Lacke arată cel mai nefericit. In cazul lui, artistul a mărit 
ochii şi i-a desenat astfel încât să pară că suferă foarte tare. Din 
gura lui Lacke atârnă o ţigară, iar fumul s-a adunat ca un nor de 


15 Emisiune TV din 1981, reluată de mai multe ori, în care concurenţii 
trebuiau să ghicească nume de melodii populare şi şlagăre, cât mai 
repede. 


ploaie deasupra capului său. 

Virginia e singura înfăţişată din cap până-n picioare. E 
îmbrăcată în rochie de seară cu paiete şi străluceşte ca o stea 
de cinema, cu braţele întinse, înconjurată de o turmă de porci 
care se uită la ea cu ochi goi. Proprietarul restaurantului a mai 
făcut o copie la cererea Virginiei, una exact la fel, pe care s-o 
expună acasă. 

Şi-apoi, mai sunt ceilalţi. Cei care nu fac parte din gaşcă. 
Unii au încetat să mai vină. Alţii au murit. 

Charlie a căzut într-o seară pe scările din faţa intrării în bloc. 
Tocmai se întorcea acasă de la restaurant şi şi-a spart capul de 
betonul marmorat. Castravete a făcut ciroză şi a murit în urma 
hemoragiei interne. Într-o seară, cu vreo două săptămâni înainte 
să moară, şi-a ridicat cămaşa şi le-a arătat o reţea de vinişoare 
roşii care porneau de la ombilicul lui. „Al dracu' de scump, 
tatuajul ăsta”, le-a spus şi, la scurt timp după aceea, a murit. În 
semn de omagiu, i-au pus portretul pe masa la care stătea de 
obicei şi de unde se întindea din cinci în cinci minute ca să dea 
noroc cu ei. 

Lui Karlsson nu i s-a făcut portretul. 

Seara aceasta de vineri urmează să fie ultima pe care o s-o 
petreacă împreună. Mâine, unul dintre ei o să dispară pentru 
totdeauna. O să se transforme într-un portret, unul în plus, care 
o să atârne pe perete. O amintire, doar. Şi nimic n-o să mai fie 
cum a fost. 

Larry puse ziarul şi ochelarii pe masă şi luă o gură de bere. 

— Mamă, frate! Oare ce-i în mintea unuia ca ăsta? j 

Le arătă titlul din ziar conform căruia COPILUL ERA IN 
STARE DE ŞOC şi poza cu şcoala din Vallingby şi o fotografie 
mai mică a unui bărbat între două vârste. Morgan aruncă o 
privire asupra ziarului şi arătă cu degetul: 

— Cine-i ăla, criminalul? 

— Nu, directorul şcolii. 

— Are mutră de criminal, părerea mea. Criminal cu acte-n 
regulă. 

Jocke întinse mâna spre ziar. 

— Ia să văd... 

Larry îi întinse ziarul şi Jocke se uită la fotografii, ţinându-l la 
o jumătate de metru de el. 

— Eu zic c-arată ca un politician din ăla de la moderați. 

Morgan dădu din cap. 

— Păi, şi nu-i tot aia? Eu ce-am zis? 


Jocke ridică ziarul ca să-l vadă şi Lacke. 

— Ce părere ai? 

Lacke se uită la poză cam fără chef. 

— Hm, nu ştiu. Mi-a pierit tot cheful de când am citit. 

Larry suflă peste ochelari şi-i şterse cu colţul cămăşii. 

— Il prind, sută-n sută. Cu aşa ceva nu scapă el prea uşor. 

Morgan bătu darabana pe masă cu degetele arătătoare, apoi 
se întinse după ziar. 

— Ce-a făcut aseară Arsenalu’? 

Larry şi Morgan schimbară subiectul şi începură să discute 
despre echipele de fotbal din Anglia care, după părerea lor, 
jucau din ce în ce mai prost în ultimul timp. Jocke şi Lacke nu se 
implicară în discuţie. Trăgeau de beri şi fumau ţigară după 
ţigară, după care Jocke se întoarse la subiectul lor preferat, şi 
anume cum o să dispară codul din Marea Baltică. Au continuat 
aşa toată seara. 

Karlsson nu-şi făcu apariţia; în schimb, pe la zece, intră un 
bărbat pe care nu-l mai văzuseră niciodată. Conversaţia se 
încinsese între timp, şi niciunul nu-l băgă în seamă până când 
nu se aşeză la o masă liberă, aflată în capătul celălalt al 
încăperii. 

Jocke se întinse spre Larry. 

— O fi din ăla? 

Larry aruncă o privire discretă şi scutură din cap. 

— Habar n-am. 

Clientul cel nou primi un pahar mare de whisky, pe care-l 
dădu peste cap în doi timpi şi trei mişcări, după care mai 
comandă unul. Morgan expiră zgomotos. 

— Văd că bea, nu se-ncurcă. 

Bărbatul nu părea conştient că lumea discuta despre el. 
Stătea doar la masă fără să zică nimic şi se holba la mâinile lui. 
Arăta de parcă ar fi purtat toate greutăţile lumii pe umeri. Dădu 
peste cap şi cel de-al doilea pahar şi mai comandă unul. 

Chelnerul se aplecă asupra lui şi-i spuse ceva. Bărbatul se 
căută prin buzunare şi scoase câteva bancnote. Chelnerul făcu 
un gest cu mâinile cum că nu asta voia să zică, dar, de fapt, ba 
da, asta voia, apoi s-a dus să aducă băutura comandată. 

Nu era de mirare că se arătase suspicios. Tipul avea pe el 
nişte gioarse pătate şi şifonate, de parcă ar fi dormit îmbrăcat 
într-un loc murdar. Coroana de păr din jurul cheliei nu fusese 
tunsă de mult şi-i atârna peste ochi. Nasul borcănat şi roşu şi 
guşa proeminentă dominau toată faţa. In mijlocul ei se vedeau 


buzele pline, destul de mici, care se mişcau când şi când, de 
parcă ar fi vorbit singur. Nu schiţă niciun gest când chelnerul 
puse paharul de whisky pe masă, în faţa lui. 

Gaşca reluă discuţia de dinainte despre un subiect care 
părea să-i preocupe destul de mult, şi anume, dacă Ulf 
Adelsohn!’ avea să fie şi mai rău decât Gosta Bohman. Doar 
Lacke se mai uita din când în când, pe furiş, la bărbatul singur. 
Puțin mai târziu, după ce tipul mai comandă un whisky, Lacke îi 
întrebă: 

— N-ar trebui... să-l invităm la masa noastră? 

Morgan aruncă o privire peste umăr spre bărbatul care se 
făcuse mic de tot în scaunul lui. 

— Neee, de ce? Femeia l-a părăsit, pisica i-a murit şi viaţa, în 
general, e o curvă. Asta o ştim şi noi, nu tre’ să ne zică el. 

— Poate face cinste. 

— Asta-i altceva. Atunci poate să aibă şi cancer, din partea 
mea, spuse Morgan ridicând din umeri. Pe mine nu mă 
deranjează. 

Lacke se uită la Jocke şi Larry. Cei doi îi făcură semn că era 
OK, aşa că Lacke se ridică şi se duse la masa bărbatului. 

— Salutare. 

Bărbatul înălţă ochii şi se uită la el. Avea privirea destul de 
tulbure. Paharul de pe masă era aproape gol. Lacke se sprijini 
de scaunul celălalt şi se aplecă spre bărbat. 

— Eu şi prietenii mei ne întrebam dacă cumva nu vrei să 
stai... cu noi. 

Bărbatul scutură din cap şi schiţă un gest confuz, de 
respingere. 

— Nu, mulţumesc. Dar stai jos. 

Lacke trase scaunul şi se aşeză. Bărbatul goli paharul şi-i 
făcu semn chelnerului. 

— Vrei să bei ceva? Fac eu cinste. 

— În cazul ăsta... bine, beau ce bei şi tu. 

Lacke evită dinadins cuvântul „whisky” pentru că i se păru 
aiurea să-i ceară o băutură scumpă, dar bărbatul dădu din cap şi 
când chelnerul se apropie de ei, ridică două degete şi arătă spre 
Lacke. Lacke se lăsă pe spate în scaun. Cât o fi trecut, Doamne, 
de când a băut ultima oară whisky într-un local? Să fi fost trei 
ani? Cel puţin. 


16 Purtătorul de cuvânt şi preşedintele Partidului Moderat între 1981 şi 
1986, după Gosta Bohman. 


Bărbatul nu dădea semne c-ar avea de gând să iniţieze o 
discuţie, aşa că Lacke îşi drese glasul şi spuse: 

— E frig, al dracu. 

— Da. 

— Probabil c-o să ningă zilele astea. 

— Îhâm. 

Dar băutura sosi şi asta însemna că nu trebuiau să discute 
timp de câteva minute. Lacke comandase şi el o sută de whisky 
şi simţi privirile invidioase ale găştii. După câteva înghiţituri 
mici, ridică paharul. 

— Păi, atunci, noroc şi mulțam’. 

— Noroc. 

— Stai prin zonă? 

Bărbatul se uita în gol, părând că se gândeşte pentru prima 
oară în viaţă la răspunsul pe care l-ar fi putut da. Lacke nu 
pricepu dacă datul ăla din cap însemna ceva sau era doar un 
semn că tipul nu ştia ce să zică şi purta un fel de dialog intern. 

Lacke mai luă o gură şi îşi spuse că, dacă n-o să-i răspundă 
nici la întrebarea următoare, e clar că vrea să fie lăsat în pace. 
Şi-atunci Lacke şi-ar fi luat paharul, s-ar fi ridicat şi s-ar fi dus 
înapoi la ceilalţi. Se comportase suficient de politicos, având în 
vedere că i se făcuse cinste. Spera că tipul n-o să-i răspundă nici 
de data asta. 

— Aha. Şi, altfel, cu ce-ţi ocupi timpul? 

— Păi... 

Bărbatul se încruntă, colţurile gurii i se întinseră spasmodic 
şi formară un rânjet urât, apoi se relaxară. 

— ... ajut pe cineva. 

— Aşaaa. Şi cu ce? 

Ochii înceţoşaţi ai bărbatului se limpeziră şi, preţ de o clipă, 
tipul păru chiar normal. Privirile li se întâlniră. Lacke simţi o 
pişcătură pe şira spinării, ca o muşcătură de furnică deasupra 
coccisului. 

Bărbatul îşi şterse ochii şi pescui câteva bancnote de o sută 
din buzunarul pantalonilor, le puse pe masă şi se ridică. 

— Imi pare rău, dar trebuie să... 

— OK. Mersi pentru whisky. 

Lacke ridică paharul şi-l întinse spre bărbatul care se 
îndrepta deja spre cuier, îşi dădu jos paltonul din cui şi ieşi cu 
mişcări împiedicate. Lacke rămase pe scaun, cu spatele la gaşca 
lui, şi se uită la teancul mic de bancnote. Cinci sutare. O sută de 
whisky costa şaizeci de coroane, şi tipul băuse cinci, hai, şase. 


Lacke se uită pe furiş la chelner. Părea ocupat, lua banii de la 
un cuplu în vârstă, singurii care comandaseră ceva de mâncare. 
Ridicându-se de la masă, Lacke înşfăcă o bancnotă de o sută şi o 
mototoli în palmă, îşi strecură mâna în buzunar şi se întoarse la 
masa lor. 

La jumătatea drumului îşi aduse aminte de ceva, se întoarse 
la masă şi turnă băutura din paharul bărbatului în paharul lui şi- 
l luă cu el. 

Pe scurt, o seară reuşită. 

x 

— Dar e Notknackama în seara asta! 

— Păi, da, am zis că vin. 

— Incepe... peste treizeci de minute. 

— Ştiu. 

— Ce vrei să faci afară la ora asta? 

— les şi eu puţin. 

— Mă rog, nu te obligă nimeni să te uiţi la Notknackama. Pot 
să mă uit şi singură. Dacă zici că ai treabă pe-afară. 

— Da, dar... vin, ţi-am zis. 

— Bine, atunci. În cazul ăsta mai aştept puţin cu clătitele 
alea. 

— Nu, nu, poţi să... vin şi eu un pic mai târziu. 

Oskar se simţea prost. WNotknackama era una dintre 
emisiunile lor preferate. Mama făcuse clătite umplute cu creveţi 
ca să aibă ce mânca în faţa televizorului. Ştia că o dezamăgise 
prin faptul că voia să iasă chiar acum, în loc să stea şi să... 
aştepte cu sufletul la gură, împreună cu ea. 

Dar de când s-a lăsat întunericul, Oskar a stat şi s-a uitat pe 
fereastră, şi tocmai ce-o văzuse pe fata de ieri ieşind din bloc şi 
ducându-se spre terenul de joacă. S-a retras imediat, 
bineînţeles. Doar n-avea să-i lase impresia că... 

Tocmai de aceea, aşteptă cinci minute înainte de a se 
îmbrăca. Căciula şi-o lăsă acasă. 

N-o văzu imediat pe terenul de joacă, probabil că se 
ghemuise în căsuţa cu tobogan, ca şi ieri. Perdelele de la 
fereastra ei erau tot trase, dar de data asta lumina era aprinsă. 
Doar geamul de la baie rămăsese un pătrat negru. 

Oskar se aşeză pe marginea nisiparului şi aşteptă. I se părea 
că aşteaptă un animal care urma să iasă din vizuina lui. N-avea 
de gând să stea prea mult. Dacă fata nu apărea în scurt timp, 
avea să intre ca şi când nu l-ar fi interesat. 

Scoase Cubul Rubik şi începu să-l rotească din lipsă de 


ocupaţie. Se săturase să tot ocolească colţul ăla ca să nu strice 
restul, aşa că amestecă toate culorile şi o luă de la capăt. 

Pocnetele se amplificau în aerul rece, ai fi zis că vin de la o 
maşinărie mai mică. Oskar o zări pe fată cu coada ochiului. Se 
ridicase pe tobogan. Învârti mai departe cubuleţele ca să obţină 
o latură nouă, de o singură culoare. Fata stătea nemişcată. 
Oskar simţi că i se strânge un pic stomacul, dar n-o băgă în 
seamă. 

— lar eşti aici? 

Oskar înălţă capul încercând să pară surprins, aşteptă câteva 
secunde şi spuse: 

— Da” tu, iar eşti aici? 

Fata nu spuse nimic şi Oskar continuă să sucească pătratele. 
Avea degetele ţepene şi nu reuşea să distingă prea bine culorile 
pe întuneric, aşa că se rezumă la pătrăţelele albe care se vedeau 
cât de cât. 

— De ce stai aici? 

— Da’ tu de ce stai aici? 

— Vreau să fiu lăsată în pace. 

— Şi eu. 

— Atunci du-te acasă. 

— Du-te tu acasă. Eu stau aici de mai mult timp. Tu abia te-ai 
mutat. 

Aşa-i trebuia. Latura albă era completă şi acum era mai greu 
să continue. Celelalte culori se contopeau într-o masă cenuşie. 
Continuă să le rotească, la nimereală. 

Când ridică din nou privirea, fata călcă pe bară şi sări. 
Stomacul lui Oskar se strânse când atinse pământul; dacă ar fi 
încercat şi el aceeaşi schemă, şi-ar fi rupt gâtul, clar. Dar fata 
ateriză uşor, ca o pisică, şi se apropie de el. Oskar se concentră 
asupra cubului. Fata se opri în faţa lui. 

— Ce-i aia? 

Oskar ridică ochii şi se uită la ea, apoi la cub, apoi din nou la 
ea. 

— Asta? 

— Da. 

— Nu ştii ce-i ăsta? 

— Nu. 

— Cubul Rubik. 

— Ce-ai zis? 

Oskar silabisi cuvintele, rostindu-le exagerat de clar. 

— Cu-bul Ru-bik. 


— Ce-i ăla? 

Oskar ridică din umeri. 

— O jucărie. 

— Un puzzle? 

— Da. 

Oskar îi întinse cubul. 

— Vrei să vezi cum e? 

Fata luă cubul şi-l întoarse pe toate laturile. Oskar izbucni în 
râs. Arăta ca o maimuţă care cerceta un fruct. 

— N-ai mai văzut niciodată aşa ceva? 

— Nu. Ce tre’ să faci? 

— Faci aşa, uite. _ 

Oskar primi cubul înapoi şi fata se aşeză lângă el. li arătă 
cum să-l sucească şi-i spuse că ideea era să obţii laturi de o 
culoare. Fata luă cubul şi începu să-l rotească. 

— Vezi culorile? 

— Da, bineînţeles. 

Oskar se uită la ea pe furiş, în timp ce era ocupată cu micul 
cub. Era îmbrăcată cu tricoul de ieri şi Oskar nu pricepea cum 
de nu îngheaţă. Lui i se făcuse deja frig, stând acolo nemişcat, 
deşi avea geaca pe el. 

Bineînţeles. 

Pe deasupra, mai vorbea şi ciudat. Ca un om mare. Poate era 
mai mare decât el, cine ştie, cu toate că era o slăbănoagă. Gâtul 
ei alb şi subţire, care ieşea din gulerul roz al tricoului, se 
continua într-un maxilar proeminent. Ca la un manechin pus în 
vitrină. 

Dar când vântul bătu în direcţia lui, Oskar înghiţi în sec şi 
încercă să respire doar pe gură. Manechinul puțea. 

Da’ ce, nu face baie? 

Dar mirosea mai urât decât cineva care transpirase şi nu se 
spălase de mult. Era mai degrabă un miros din ăla ca atunci 
când dădeai jos bandajul de pe o rană care s-a infectat. Şi părul 
ăla al ei... 

Când în sfârşit îşi făcu curaj şi se uită mai bine, profitând de 
faptul că era ocupată să rotească pătrăţelele cubului, Oskar 
văzu că părul ei era gras şi nespălat şi atârna în şuviţe ca 
spaghetele. De parcă şi-ar fi pus lipici în cap. Lipici sau... lut. 

În timp ce o studie, uită că nu trebuie să respire pe nas. Îi 
veni să vomite. Se ridică şi se duse la leagăne. Trebuia să se 
aşeze. Nu putea să stea lângă ea. Dar pe ea nu părea s-o 
intereseze. 


După un timp, se ridică şi se duse la ea. Era în continuare 
absorbită de sucit şi rotit. 

— Auzi? Tre’ să plec. 

— Îhâm. 

— Cubul... 

Fata se opri. Ezită puţin, apoi îi întinse cubul fără să spună 
nimic. Oskar luă cubul, apoi se uită la ea şi i-l dădu înapoi. 

— Ţi-l împrumut. Până mâine. 

Dar ea nu vru să-l ia. 

— Nu. 

— De ce? 

— Poate mâine nu sunt aici. 

— Atunci până poimâine, na. Dar după aia nu ţi-l mai dau. 

Fata părea că se gândeşte. Apoi luă cubul. 

— Mulţumesc. Probabil c-o să fiu aici şi mâine. 

— Aici? 

— Da. 

— OK. Pa. 

— Pa. 

Când Oskar se întoarse şi se îndepărtă, auzi cubul pocnind 
uşor din nou. Avea de gând să stea acolo în tricoul ei subţire. 
Probabil că maică-sa şi taică-său erau... mai ciudaţi, dac-o lăsau 
să stea afară fără geacă. Păi, da, puteai să faci cistită. 

* 


— Unde-ai fost? 

— Pe-afară. 

— Eşti beat. 

— Da. 

— N-am zis că termini cu astea? 

— Tu ai zis să termin, nu eu. Ce-ai acolo? 
— Un puzzle. Nu-i deloc bine să... 

— De unde-l ai? 

— L-am împrumutat. Hakan, ar trebui să... 
— De la cine? 

— Hakan. Nu mai fi aşa. 

— Atunci fă-mă fericit. 

— Ce vrei să fac? 

— Lasă-mă să te ating. 

— Bine. Cu o condiţie. 

— Nu. Nici vorbă. Atunci, mai bine lasă. 
— Mâine. Trebuie. 

— Nu. N-o mai fac. Şi cum adică, „l-ai împrumutat”? Tu nu 


împrumuţi niciodată nimic. Ce-i chestia aia? 

— Un puzzle. : 

— N-ai destule puzzle-uri? Iți pasă mai mult de puzzle-uri 
decât de mine. Puzzle, auzi. Puzzle. Cine ţi l-a dat? CINE ŢI L-A 
DAT, n-auzi?! 

— Hakan, termină. 

— Sunt aşa de varză, vai de capul meu. 

— Ajută-mă. O singură dată. După aia mă descurc şi singură. 
O să fiu destul de puternică. 

— Tocmai asta-i problema. 

— Nu vrei să mă descurc singură. 

— La ce-ţi mai trebuie tâmpitul de Hakan? Bun, şi după 
aceea? 

— Te iubesc. 

— Ba nu mă iubeşti deloc. 

— Ba da. Într-un fel. 

— Aşa ceva nu există. Ori iubeşti, ori nu iubeşti. 

— Serios? 

— Da. 

— Atunci nu ştiu. 


Sâmbătă, 24 octombrie 


Misterul  suburbiilor rezidă în lipsa caracterului lor 
enigmatic. 
Johan Eriksson 


Sâmbătă dimineață, Oskar găsi trei teancuri groase de 
pliante şi cataloage publicitare în fața uşii de la intrare. Mama îl 
ajută să le îndoaie. In fiecare pachet se aflau trei tipuri de 
pliante, ceea ce însemna patru sute optzeci de pachete în total. 
Pentru fiecare pachet distribuit, primea paisprezece ore”. În cel 
mai rău caz, primea şapte pentru un singur pliant vândut. În cel 
mai bun (sau cel mai rău, având în vedere cât avea de îndoit), 
putea să vândă până la cinci pliante, ceea ce ar fi însemnat 
douăzeci şi cinci de ore. N 

Avea şi baftă pentru că blocul lor era inclus în traseu. In mai 
putin de o oră putea să scape lejer de o sută cincizeci de pliante. 
Toată treaba nu dura mai mult de patru ore, cu tot cu întors 
acasă şi făcut plinul din nou. Dacă avea cinci pliante în fiecare 
pachet, ca acum, trebuia să se întoarcă de două ori. 

Pliantele trebuiau distribuite până marţi seara, dar lui îi 
plăcea să termine deja sâmbătă. Să scape de o grijă. 

Oskar stătea pe jos, în bucătărie, iar mama lui, la masă, un 
pic mai departe de el. Nu era o muncă prea palpitantă, dar îi 
plăcea haosul pe care-l făceau în bucătărie. Şi dezordinea care, 
încet-încet, se transforma în ordine, în două, trei, patru sacoşe 
de hârtie pline până la refuz cu pliante împăturite frumos. 

Mama mai puse un pachet terminat în sacoşă şi scutură din 
cap. 

— Nici nu ştiu ce să zic despre chestia asta. Nu prea-mi 
place. 

— Care chestie? 

— N-ai voie... dacă vreunu' îţi deschide uşa sau aşa... să nu 
cumva să... 

— Nee. De ce-aş face-o? 

— Sunt atâţia oameni nebuni pe faţa pământului, că... 

Discuţia asta putea să se întindă până la nesfârşit - aşa era 


17 Monedă divizionară în Suedia, Norvegia şi Danemarca. 


aproape în fiecare sâmbătă. Vineri seara, mama se răzgândise şi 
nu mai voia să-l lase să împartă pliante. Din cauza criminalului 
ăluia. Dar Oskar îi promisese c-o să ţipe ca din gură de şarpe 
dacă cineva avea să i se adreseze măcar, şi mama se 
înduplecase. 

Până acum nu l-a invitat nimeni înăuntru. Nimic de genul 
ăsta. O singură dată s-a întâmplat ca un moş să iasă şi să ţipe la 
el „să nu-i mai umple cutia poştală cu căcaturi”, dar de-atunci 
nu s-a mai apropiat de uşa lui. 

Moşul ăla avea să piardă şansa de-a fi tuns şi coafat cu şuviţe 
la preţul incredibil de doar două sute de coroane, la coaforul din 
cartier. 

Pe la unsprezece jumate, toate pliantele erau gata îndoite şi 
Oskar putea să plece. N-avea rost să arunce pliantele la gunoi; 
de obicei, sunau şi verificau la nimereală câte-o zonă de 
distribuţie. Invăţase asta din ziua în care sunase şi aplicase la ei 
cu o jumătate de an în urmă. Poate o ziceau doar aşa, dar nu 
îndrăznea să rişte. În plus, n-avea nimic împotriva jobului ăstuia. 
Cel puţin, în primele două ore. 

Atunci se juca de-a agentul secret care primise o misiune 
secretă şi trebuia să facă propagandă împotriva inamicilor care 
au ocupat ţara. Alerga printre scările blocurilor, atent să nu fie 
reperat de soldaţii duşmanului care putea fi deghizați şi-n 
bătrânele umile care-şi plimbau câinele. 

Alteori îşi imagina că fiecare bloc e un animal înfometat, un 
zmeu cu şase guri care mânca doar carne de fecioare, învelită în 
pliante publicitare, pe care le vâra pe gâtlejele lor. Pliantele 
plângeau şi se văitau în mâna lui, când le îndesa în gurile 
monstrului. 

În ultimele două ore, chiar înainte să se întoarcă pentru şarja 
a doua, se pleoştea şi făcea totul mecanic. 

Pune sacoşa jos, bagă şase pachete sub braţul stâng, 
deschide uşa de la intrare, ai ajuns la prima uşă, deschide cutia 
poştală cu mâna stângă, apucă un pliant cu mâna dreaptă, bagă- 
l în cutia poştală. Uşa următoare... şi aşa mai departe. 

Când, în sfârşit, ajunse la blocul lui, la uşa fetei de aseară, se 
opri şi trase cu urechea. Se auzea un radio dat la maximum. 
Asta era tot. Oskar vâri pliantul în cutia poştală şi aşteptă. Nu 
veni să-l ia nimeni. A 

Ultima uşă era, ca de obicei, uşa lor. Indesă un pliant în fanta 
cutiei poştale, descuie uşa, ridică pliantul de pe jos şi-l aruncă la 
gunoi. 


Cam asta era tot pe ziua de azi. Era mai bogat cu şaizeci şi 
şapte de coroane. 

Mama plecase la cumpărături în Vallingby. Oskar avea toată 
casa la dispoziţie. Dar la ce-i folosea asta, nu ştia încă. 

Trase sertarele de sub chiuvetă şi le verifică. Tacâmuri, teluri 
şi un termometru pentru cuptor. Într-un alt sertar, pixuri şi foi, 
o colecţie de reţete comandate de mama prin poştă. Nu-şi 
prelungise abonamentul pentru că la fiecare reţetă avea nevoie 
de ingrediente scumpe. 

Oskar continuă cu dulapul din camera de zi. 

Chestiile de croşetat sau de împletit ale mamei. Un dosar cu 
facturi şi bonuri. Un album cu fotografii, la care s-a uitat de o 
sută de ori. Săptămânale vechi, cu rebusuri nerezolvate. O 
pereche de ochelari de citit în etui. Un săculeţ de lucru pentru 
tricotat şi cusut. O cutiuţă de lemn cu paşaportul mamei şi cel al 
tatălui său. Plăcuţele lor cu datele personale (el voia să poarte 
plăcuţa la gât tot timpul, dar mama i-a spus că nu se poate decât 
în caz de război), o fotografie şi un inel. 

Cotrobăi prin sertare şi dulapuri, de parcă ar fi căutat ceva - 
nici el nu ştia ce. Un secret. Ceva care să schimbe totul. O 
bucată de carne putrezită în fundul dulapului. Sau un balon 
umflat, orice. Ceva care să nu se potrivească în locul ăla. 

Luă fotografia şi se uită la ea. 

Era de la botezul lui. Mama stătea cu el în braţe şi se uita 
spre obiectiv. Era slabă pe-atunci. Oskar era înfofolit într-un fel 
de rochiţă de botez, legată cu o panglică albastră. Lângă mama 
stătea tata, îndesat într-un costum care nu părea deloc pe placul 
lui. Nu prea ştia cum să-şi ţină mâinile, aşa că le lipise de pulpe, 
aproape ca un soldat. Se uita fix la bebeluşul din braţele mamei. 
Soarele strălucea deasupra lor. 

Oskar apropie poza şi studie expresia de pe faţa lui tata. 
Părea mândru. Mândru şi... luat pe nepregătite. Un bărbat care 
se bucura că a devenit părinte, dar care nu ştia cum să se 
comporte, ce trebuia să facă în situaţia respectivă. Arăta de 
parcă şi-ar fi văzut copilul pentru prima dată, deşi l-au botezat 
la şase luni. 

În schimb, mama îl ţinea în braţe cu un gest firesc, părea 
sigură pe ea, dar şi relaxată în acelaşi timp. Privirea ei nu 
sugera c-ar fi fost neapărat mândră, ci, mai degrabă... 
neîncrezătoare. Nu te apropia mai mult, părea să-i spună celui 
care-o privea. Că te muşc de nas. 

Tata stătea uşor aplecat înainte, de parcă ar fi vrut să se 


apropie de ei, dar nu îndrăznea. Poza aia nu reprezenta o 
familie. Reprezenta un băiat cu mama lui. Şi, lângă ei, un 
bărbat, probabil tatăl copilului. Dacă era să te iei după expresia 
de pe faţa lui. j 

Dar Oskar îl iubea pe tatăl lui. La fel şi pe mama lui. Într-un 
fel, oricum. În ciuda... situaţiei în care se aflau. Sau în care 
ajunseseră. 

Oskar luă inelul şi citi inscripţia gravată pe dinăuntru: Erik 
22/4 1967. Divorţaseră când el avea doi ani. Niciunul din ei nu- 
şi găsise încă alt partener. „N-a fost să fie.” Amândoi foloseau 
aceeaşi expresie. 

Puse înapoi inelul, închise cutiuţa de lemn şi o aşeză în 
dulap. Se întrebă dacă mama lui se mai uita vreodată la inel şi 
de ce-l mai ţinea, de fapt. Era din aur, e drept. Cântărea zece 
grame, pe puţin. Asta însemna în jur de patru sute. 

Oskar îşi luă hainele groase şi ieşi în curte. Incepuse să se 
întunece, deşi nu era mai mult de patru. Exclus să se mai fi dus 
acum la pădure. 

Prin faţa blocului trecu Tommy. Când îl zări pe Oskar, se 
opri. 

— Hei, salut. 

— Salut. 

— Ce faci? 

— Nimic, am împărţit pliante şi... nu ştiu. 

— Îţi ies ceva bani din asta? 

— Aşa şi-aşa. Şaptezeci, optzeci de coroane. Pe tură. 

Tommy dădu din cap. 

— Vrei să cumperi un Walkman? 

— Nu ştiu. De care? 

— Sony Walkman. Ţi-l dau cu cincizeci. 

— E nou? 

— Da. Nici nu l-am scos din ambalaj. Are şi căşti. Cincizeci, 
atât. 

— N-am bani. Acum, cel puţin. 

— N-ai zis c-ai făcut azi şaptezeci, optzeci? 

— Ba da, dar banii-i iau la sfârşitul lunii. Peste o săptămână, 
gen. 

— OK. Dar dacă-i iei, poţi să-mi dai atunci. 

— Da... 

— OK. Du-te acolo şi aşteaptă-mă că vin. 

Tommy făcu un gest spre terenul de joacă şi Oskar se duse 
acolo şi se aşeză pe o bancă. Apoi se ridică şi se apropie de 


căsuţa cu tobogan. Verifică, dar nu văzu pe nimeni. Se întoarse 
la bancă şi se aşeză, de parcă ar fi făcut ceva interzis. 

După câteva minute Tommy cobori, aducând cutia. 

— Cincizeci de parai şi mi-i dai peste o săptămână. OK? 

— Îmm. 

— Ce asculţi? 

— Kiss. 

— Ce album? 

— Alive. 

— Ai şi Destroyer? Ţi-l împrumut dacă vrei. Poţi să-l copiezi. 

— A, super. 

Oskar cumpărase albumul dublu Alive cu câteva luni în urmă, 
dar nu-l ascultase niciodată. Se uita mai mult la pozele de la 
concerte. Arătau tare de tot cu feţele alea machiate. Ca nişte 
personaje din filmele de groază. Şi Beth, piesa cântată de Peter 
Criss, îi plăcea chiar mult, dar celelalte i se păreau... nu sunau 
nicicum. Poate Destroyer era mai OK. 

Tommy se ridică să plece. Oskar strânse cutia în braţe. 

— Tommy? 

— Da? 

— Tipul ăla. Care a fost omorât. Ştii cumva... cum a fost 
omorât? 

— Da. L-au agăţat într-un copac şi i-au tăiat gâtul. 

— Nu l-au... înjunghiat? Nu l-au tăiat cu cuțitul, gen? Peste 


tot. 
— Nu, doar gâtul. Hărşşt! 
— OK. 
— Mai voiai să mă întrebi ceva? 
— Nu. 
— Bine, vorbim. 
— Da. 


Oskar mai zăbovi puţin pe bancă şi se gândi. Cerul era 
purpuriu, prima stea - sau o fi fost Venus? - se vedea deja clar. 
Se ridică şi intră în bloc. Voia să ascundă walkmanul înainte să 
se întoarcă mama. 

În seara asta o să se întâlnească cu fata care o să-i dea cubul 
înapoi. Perdelele erau trase în continuare. Măcar stătea acolo? 
Pe bune. Ce făceau acolo toată ziua? Avea prieteni? 

Probabil că nu. 

x 

— Diseară... 

— Ce-ai făcut acolo? 


— M-am spălat. 

— De obicei nu te speli. 

— Hakan, diseară trebuie să... 

— Nu, ţi-am spus că nu. 

— Te rog? 

— Nu-i vorba de asta... Altceva, orice. Roagă-mă altceva. Şi o 
fac. la de la mine, pentru Dumnezeu. la. Uite cuțitul. Nu vrei. 
OK, atunci o s-o fac eu... 

— Termină! 

— De ce nu? Mai bine aşa. De ce te-ai spălat? Miroşi a... 
săpun. 

— Ce vrei să fac? 

— Nu pot! 

— Nu. 

— Ce ai de gând? 

— O să mă duc singură. 

— Şi pentru asta a trebuit să te speli? 

— Hakan... 

— Da, da. OK. 

— Îmi pare rău. 

— Da. 

— Ai grijă. Te... ai grijă. 

x 

Kuala Lumpur, Phnom Penh, Mekong, Rangoon, Chungking... 

Oskar se uită la copia xerox. Tema lui pentru weekend. 
Numele alea nu-i sugerau nimic, erau doar nişte litere lipite 
alandala. Dar când se uita prin atlas, îl cuprindeau un fel de 
linişte şi o senzaţie de bine - îşi dădea seama că, de fapt, chiar 
existau oraşe şi fluvii în locurile marcate pe foaia xeroxată, şi 
totuşi... 

Da, o să înveţe toate astea pe de rost, şi mama o să-l verifice. 
O să-i arate toate punctele şi o să pronunţe corect toate numele 
străine. Chungking, Phnom Penh. Mama o să fie super 
impresionată. Şi chiar era amuzant să înveţi numele alea 
ciudate de oraşe străine, dar... 

La ce bun? 

În a patra au avut de completat xeroxuri cu geografia 
Suediei. Şi el a ştiut fiecare nume pe de rost. Era bun la 
chestiile astea de memorie. Dar acum? 

Încercă să-şi amintească numele unui râu din Suedia. 

Askan, Vaskan, Piskan... 

Nu, altceva, parcă. Atran, poate. Da. Dar unde era? Nu mai 


ştia. Şi aşa o să fie şi cu Chungking, şi cu Rangoon peste câţiva 
ani. 

Nimic nu are sens. 

Locurile alea nici nu existau, de fapt. Şi chiar dacă existau... 
el n-o să ajungă acolo niciodată. Chungking? Ce să facă el în 
Chungking? Nu vedea decât o pată mare, albă şi o bulină mică. 

Se uită la rândurile drepte. Scrisul lui lăbărţat se îndreptase 
în ultima vreme. Aşa era şcoala. Nu era mare scofală-n asta. 
Asta însemna să fii elev. Îţi ziceau să faci chestii şi tu le făceai. 
Locurile astea erau inventate ca să aibă profii ce teme să le dea. 
Putea la fel de bine să scrie şi Cacapişu, Buhuhu şi Scuipat pe 
linia întreruptă. Suna la fel de bine. 

Singura diferenţă ar fi fost că profa i-ar fi spus că a greşit 
răspunsul. Că nu se chema aşa. l-ar fi arătat pe hartă cu rigla şi 
i-ar fi spus: „Uite, se cheamă Chungking, nu Buhuhu”. Ceea ce 
nu însemna nimic. Oricine putea să inventeze numele de pe 
hartă. Nimeni nu putea să-i garanteze că locul ăla exista, de 
fapt. Poate că pământul era chiar plat, dar, dintr-un motiv 
necunoscut, toată lumea-i ascundea chestia asta. 

Vapoare care cad când ajung la capătul pământului. Dragoni. 

Oskar se ridică de la masă. Hârtia xeroxată era completată 
cu litere care aveau să fie aprobate de profesoara lui. Mare 
scofală. 

Trecuse de şase, poate că fata coborâse deja? Se întoarse 
spre geam şi îşi lipi palmele de tâmple ca să vadă mai bine în 
întuneric. Cineva se mişca acolo pe terenul de joacă, sau nu? 

Oskar ieşi pe hol. Mama stătea şi croşeta sau împletea în 
camera de zi. 

— les puţin. 

— Iar ieşi? N-ai zis să te ascult? 

— Ba da. Vin repede. 

— Ce v-a dat, Asia? Parcă Asia, nu? 

— Ce? 

— Xeroxurile alea pe care trebuia să le completezi. Nu erau 
cu harta Asiei? 

— Ba da, cred că da. Chungking. 

— Unde-i asta? In China? 

— Nu ştiu. 

— Nu ştii? Dar... 

— Vin imediat. 

— Bine. Ai grijă. Ţi-ai pus căciula? 

— Da, da. 


Oskar îndesă căciula în buzunar şi ieşi. Pe la jumătatea 
drumului spre terenul de joacă, ochii i se obişnuiră cu 
întunericul şi văzu că fata stătea deja pe tobogan. Se apropie de 
ea şi se uită în sus, cu mâinile în buzunare. 

Azi arăta parcă altfel. Era tot cu tricoul ăla roz - oare alte 
haine n-avea? - dar avea părul aranjat şi curat. Era neted, negru 
şi urma forma capului. 

— Ciao. 

— Salut. 

— Salut. 

N-o să mai salute în viaţa lui cu „ciao”. Sunase chiar ridicol. 
Fata se ridică. 

— Hai, urcă. 

— OK. 

Oskar se căţără pe scara toboganului şi se postă lângă ea. 
Inspiră discret. Nu mai mirosea urât. 

— Miros mai bine? 

Oskar se făcu roşu ca racul. Fata zâmbi şi îi întinse ceva. 
Cubul lui. 

— Mulţumesc că mi l-ai împrumutat. | 

Oskar luă cubul şi-l privi. Apoi îl mai verifică o dată. Il ridică 
spre lumină cât putu şi-l întoarse pe toate laturile. Erau toate de 
o culoare. Il rezolvase. 

— L-ai desfăcut în bucăţi? 

— Cum adică? 

— Adică... dacă l-ai dezmembrat şi... l-ai construit la loc. 

— Păi, poţi să-l desfaci? 

Oskar pipăi cubul ca şi când ar fi vrut să verifice dacă piesele 
erau slăbite după ce fuseseră demontate. O făcuse şi el o dată, 
mirat de cât de puţine rotiri erau necesare ca să te zăpăceşti şi 
să nu mai fii în stare să potriveşti din nou pătrăţelele de o 
singură culoare. Bineînţeles că piesele nu erau deloc slăbite 
când le-a demontat, dar asta nu însemna că ea putea să le 
potrivească pe toate, nu? 

— Le-ai desfăcut, nu minţi. 

— Nu. 

— Nu ziceai că n-ai mai văzut niciodată un cub din ăsta? 

— Ba da. A fost tare de tot. Mersi. 

Oskar ţinu jucăria în faţa ochilor de parcă s-ar fi aşteptat să-i 
povestească tot ce se întâmplase. Intr-un fel, era convins că fata 
nu minţea. 

— Cât ţi-a luat? 


— Câteva ore. Dar cred că, dacă m-ai pune să-l rezolv acum, 
ar merge mult mai repede. 

— Incredibil. 

— Nu-i aşa de greu. 

Se întoarse spre el. Pupilele ei erau atât de dilatate încât 
păreau că-i umplu tot ochiul. Lumina de la geamurile 
apartamentelor se reflecta în suprafaţa neagră, dând impresia 
că în capul ei se ascundea un oraş îndepărtat. 

Bluza pe gât scotea şi mai mult în evidenţă trăsăturile ei fine, 
ceea ce o făcea să arate ca un... ca un personaj de desene 
animate. Pielea ei şi conturul feţei arătau ca un cuţit pentru 
unt! pe care l-ai șlefuit o săptămână cu cel mai fin şmirghel, 
până când lemnul a devenit alunecos ca mătasea. 

Oskar îşi drese vocea. 

— Câţi ani ai? 

— Tu ce crezi? 

— Paişpe', cinşpe'. 

— Arăt de paişpe'? 

— Da. Adică, nu, dar... 

— Am doişpe' ani. 

— Doişpe'! 

Iuhuuu, aplauze. Probabil că era mai mică decât Oskar care 
împlinea treisprezece peste o lună. 

— Când e ziua ta? 

— Nu ştiu. 

— Cum adică, nu ştii? Păi, când sărbătoriţi... ziua ta şi aşa? 

— N-o sărbătorim. 

— Dar maică-ta şi taică-tău tre’ să ştie! 

— Nu. Maică-mea a murit. 

— Oh. Aha. Cum a murit? 

— Nu ştiu. 

— Nici tatăl tău... nu ştie? 

— Nu. 

— Şi... adică... nu primeşti niciun cadou sau chestii de genul 
ăsta? 

Fata se apropie mai mult. Aburul din gura ei se întinse spre 
faţa lui şi luminile oraşului din ochii săi se stinseră când ajunse 
în umbra lui Oskar. Pupilele fetei arătau ca două găuri negre de 
mărimea unor bile de sticlă afundate în capul ei. 


18 Cuţit tradiţional din lemn pe care îl regăsim în toate gospodăriile 
suedeze. 


E tristă, săraca. Foarte, foarte tristă. 

— Nu. Nu primesc niciun cadou. Niciodată. 

Oskar dădu din cap cu gâtul ţeapăn. Lumea din jurul lui 
încetase să mai existe. Nu mai vedea decât cele două găuri 
negre şi gura care respira spre el. Aburul din gurile lor se 
amestecă, se ridică şi dispăru. 

— Vrei să-mi dai un cadou? 

— Da. 

Vocea lui nu semăna nici măcar cu un şoptit. Era doar un 
curent de aer pe care-l expirase. Faţa ei era aproape de el. 
Privirea lui fu atrasă de obrazul ei neted ca un cuţit de lemn. 

Din cauza asta, Oskar nu observă schimbarea din privirea ei, 
ochii îngustaţi şi expresia diferită. Felul în care buza superioară 
se ridică şi dezveli o pereche de incisivi mici şi gălbui. Văzu doar 
obrajii ei şi, în timp ce dinţii fetei se apropiau de gâtul lui, ridică 
mâna şi o mângâie pe obraz. 

Fata rămase pe loc, se cutremură, apoi se retrase câţiva paşi. 
Ochii îşi redobândiră lumina de dinainte, becurile din oraş se 
aprinseră iar. 

— Ce-ai făcut? 

— Scuze... am... 

— Ce-ai făcut? 

— Am... 

Oskar se uită la mâna cu care ţinea cubul şi slăbi puţin 
strânsoarea. ll strânsese atât de tare, încât colţurile îi lăsaseră 
urme întunecate în palmă. Întinse cubul spre fată. 

— Il vrei? Ţi-l dau dacă vrei. 

Fata scutură din cap. 

— Nu. E al tău. 

— Cum... te cheamă? 

— Eli. 

— Pe mine mă cheamă Oskar. Cum ai zis? Eli? 

— ... da. 

Dintr-odată, fata păru că nu mai poate sta locului. Privirea ei 
rătăci de parcă ar fi căutat ceva, de parcă ar fi vrut să-şi aducă 
aminte de ceva, dar nu ştia de ce anume. 

— Trebuie să... plec. 

Oskar dădu din cap. Fata îl privi drept în ochi preţ de câteva 
secunde, apoi se întoarse, pregătită să plece. Ajunse la 
marginea toboganului şi ezită puţin. Se aşeză, alunecă pe 
tobogan şi se îndreptă spre scara ei. Oskar strânse cubul în 
mână. 


— Mâine ieşi? 

Fata se opri şi spuse pe un ton scăzut „da”, fără a se 
întoarce, apoi îşi continuă drumul. Oskar o urmări cu privirea. 
Fata nu intră în blocul ei, merse mai departe spre arcada prin 
care ieşeai din curtea blocului. Şi dispăru. 

Oskar se uită la cubul din mâna lui. Incredibil. 

Roti o bucată ca să strice latura monocoloră. Apoi o roti la 
loc. Avea de gând să-l păstreze aşa. Pentru un timp. 

x 


Jocke Bengtsson chicotea pentru sine în drum spre casă. 
Amuzant rău, filmul ăsta, Sallskapresan!'”. Mai ales ăia doi care 
aleargă ca nebunii de la început până la sfârşit şi caută bodega 
lui Peppe. Şi faza aia, când unul din ei îl împinge pe celălalt în 
scaunul cu rotile, şi ăla e muci şi celălalt trece vama cu el, 
spunând că-i invalido. Ai dracu’. 

Poate ar fi mişto să plece şi el cu vreunu' într-o excursie din 
asta. Dar cu cine, cu ăştia? 

Karlsson era atât de plictisitor, că leşinai lângă el, în două 
zile te săturai şi nu-ţi mai ardea să-l mai vezi. Morgan o lua 
razna când bea ca bov’ şi sigur nu s-ar fi abținut dacă era aşa de 
ieftin acolo, ca în film. Cu Larry te descurcai, dar uneori părea 
aşa de prăpădit, că zău dacă nu ajungeai să-l plimbi pe acolo în 
scaunul cu rotile. Invalido. Nee, până la urmă, tot Lacke era mai 
OK. Pe de altă parte, Lacke era sărac lipit. N-ar fi avut bani de 
vacanțe în vecii vecilor. Stătea la cârciumă, bea bere şi fuma în 
fiecare seară. De asta avea bani. Ceea ce era foarte OK, în ceea 
ce-l privea pe Jocke, doar că ştia că n-avea bani de călătorii în 
Insulele Canare. 

N-aveai ce s-o mai înfloreşti, era clar. Niciunul din băieţii de 
la cârciumă n-ar fi fost un tovarăş de călătorie potrivit. 

Oare să se ducă singur? 

Păi, Stig Helmer” a făcut-o, nu-i aşa? Chiar dacă era complet 
pierdut în spaţiu. Şi după aia s-a întâlnit acolo cu Ole. A agăţat 
şi o bucăţică bună de tot. N-ar fi rău deloc. Trecuseră opt ani de 
când Maria îl părăsise, îşi luase şi cățelul şi de atunci nu mai 
cunoscuse pe nimeni, în sensul biblic. 

Dar oare mai exista cineva pe pământul ăsta care să-l vrea? 
Poate. În orice caz, măcar nu arăta atât de terminat ca Larry. E 


19 Călătorie în doi — comedie din 1980, regizată de Peter Hald şi Lasse 
Aberg. 
2020 Personajul principal din filmul pomenit mai sus. 


adevărat că băutura îşi lăsase urmele pe faţa şi corpul lui, chiar 
dacă încerca să menţină situaţia sub control. Azi, de pildă, nu 
pusese gura pe băutură, şi era deja aproape nouă seara. Dar 
acum o să se ducă acasă şi-o să-şi facă vreo două pahare cu gin 
tonic, înainte să treacă pe la chinez. 

Trebuia să se gândească mai bine la chestia asta cu călătoria. 
Probabil c-o să ajungă şi ăsta un proiect din ăla fantezist, la fel 
ca toate celelalte lucruri la care visase în ultimii ani. Un zero 
barat. Dar, de visat, puteai să visezi, că doar nu era interzis. 

Se plimbă pe aleea din parc, între Holbergsgatan şi şcoala 
din Blackeberg. Era destul de întuneric, între lămpile stradale 
erau vreo treizeci de metri, iar restaurantul chinezesc strălucea 
ca un far pe ridicătura aceea din stânga. 

Poate ar trebui să-şi pună poalele-n cap şi să tragă un chef 
din ăla adevărat. Să se ducă direct la chinez şi... neee. L-ar fi ars 
tare la buzunar. Şi ceilalţi ar fi crezut c-a dat vreun tun sau ceva 
şi că acum era un zgârcit pentru că nu le făcea cinste. Mai bine 
se ducea acasă şi începea seara cum se cuvine. 

Trecu pe lângă spălătorie; coşul cu singurul său ochi roşu se 
vedea de departe şi chiorăiala din maţele ei se auzea tot timpul. 

Într-o noapte, când se întorcea acasă pe şapte cărări, avusese 
nişte halucinaţii şi îşi imaginase că spălătoria s-a desfăcut în 
două, coşul s-a desprins de clădirea principală şi a început să 
alunece spre el pe pantă, mormăind şi şuierând. 

Se făcuse ghem pe alee, cu mâinile pe cap, aşteptând să fie 
nimicit. Când a îndrăznit să lase mâinile jos, şi-a dat seama că 
nu se întâmplase nimic, coşul era la locul lui, la fel de magnific 
şi nemişcat ca întotdeauna. 

Becul cel mai apropiat de podul de sub Bjornsonsgatan era 
murdar şi drumul care traversa pe sub pod era pe jumătate în 
întuneric. Dacă ar fi fost trosnit acum, ar fi urcat cu siguranţă 
scările şi şi-ar fi continuat drumul pe Bjornsonsgatan, chiar dacă 
asta însemna că ocolea puţin, îi veneau tot felul de idei ciudate 
când se pilea bine. De aia dormea şi cu lampa aprinsă. Dar acum 
era treaz şi perfect lucid. 

Şi totuşi, ar fi fost mai bine să urce scările alea. Simţurile îi 
fuseseră atât de deformate de beţie, încât începuseră să-i 
influenţeze percepţia şi când era nebăut. Se opri în mijlocul aleii 
şi trase concluzia ca pentru sine: 

„Incep să devin paranoic”. 

Problema se pune cam în felul următor, dragă Jocke. Dacă 
acum nu te aduni şi nu parcurgi bucăţica aia de sub pod, n-o să 


ajungi în Insulele Canare în vecii vecilor. 

Cum adică? 

Păi, uite-aşa. Pentru că te caci pe tine tot timpul la cea mai 
mică problemă. Alegi calea cea mai uşoară, indiferent de 
situaţie. Crezi c-o să fii în stare să suni la o agenţie de turism, 
să-ți faci paşaport, să cumperi ce-ţi trebuie pentru drum, şi-n 
general, crezi c-o să ai tupeul să pleci în lume, aşa, de nebun, 
când tu nu te descurci nici cu bucăţica asta de drum? 

Porni iar şi-şi umplu capul cu plaje însorite şi băuturi cu 
umbreluţe. Ba o să plece, în pizda mă-sii. N-o să treacă pe la 
niciun chinez. O să stea acasă şi-o să se uite la oferte. Opt ani. 
Era şi timpul să se adune odată, dracului. 

Tocmai începuse să se gândească la palmieri - nu conta dacă 
existau sau nu - şi să se întrebe dacă în film văzuse vreunul, 
când auzi zgomotul. Era o voce de om. Se opri chiar sub pod şi 
ciuli urechea. Era un fel de geamăt sau plânset şi se auzea 
dinspre piciorul podului. 

— Ajută-mă... 

Ochii lui se obişnuiseră cu întunericul, dar nu reuşea să 
distingă mai mult de o grămăjoară de frunze, care se rotea din 
când în când în vânt. Fusese o voce de copil, parcă. 

— Alo? Care-i acolo? 

— Ajută-mă... 

Jocke aruncă o privire în jur. Nu se vedea nimeni. Din 
întuneric se auzi un foşnet şi de data asta observă cum cineva se 
mişca printre frunze. 

— Ajută-mă, te rog... 

Ar fi vrut să-şi ia tălpăşiţa numaidecât. Dar în situaţia asta, n- 
avea cum. Un copil rănit, atacat probabil de cineva... 

Criminalul! 

Ucigaşul din Vallingby ajunsese în Blackeberg, dar, de data 
asta, victima supravieţuise. 

Of, în pizda mă-sii. 

N-avea chef să se implice în chestia asta. El, care se pregătea 
să plece în Tenerife şi tot. Dar n-avea ce să facă. Merse câţiva 
paşi în direcţia vocii. Frunzele foşniră sub tălpile lui şi Jocke 
distinse şi corpul. Zăcea în poziţie de fetus printre frunzele 
uscate. 

În pizda mă-sii, în pizda mă-sii. 

— Ce-ai păţit? 

— Ajută-mă... 

Ochii lui Jocke se obişnuiseră între timp cu întunericul şi 


văzu cum copilul îşi întinse braţele albe spre el. Era gol, 
probabil că fusese şi violat. Nu. Când se apropie de el, observă 
că nu era chiar gol. Era îmbrăcat cu un tricou roz, şi atât. Cât o 
fi având? Vreo zece, doişpre' ani. L-o fi bătut „prietenii”. Era 
fată sau băiat? Ultima variantă era mai puţin plauzibilă dacă era 
fată. 

Se lăsă pe vine lângă copil şi îi apucă mâna. 

— Ce s-a întâmplat cu tine? 

— Ajută-mă. Ridică-mă. 

— Eşti rănit? 

— Da. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Ridică-mă... 

— Nu te-ai lovit la spate, sper. 

În armată fusese infirmier şi învățase că o persoană care 
avea leziuni la spate sau la gât n-avea voie să fie mişcată fără 
imobilizarea prealabilă a capului. 

— Spatele te doare? 

— Nu. Ridică-mă. 

Ce dracu’ să facă? Dacă-l ia acasă, poliţia o să creadă că... 

Putea măcar să-l care până la chinez şi să cheme o 
ambulanţă. Da. Aşa o să facă. Corpul copilului era mic şi firav, 
era o fetiţă, probabil, şi chiar dacă nu era tocmai în formă, sigur 
putea s-o care în braţe până la restaurant. 

— OK. Te duc undeva de unde putem să dăm telefon, bine? 

— Da... mulţumesc. 

„Mulţumesc” ăsta îi frânse inima. Cum a putut să ezite? 
Numai un nenorocit se comporta aşa. Acum, că tot alesese să-şi 
asculte inima, trebuia s-o ajute pe puştoaică, îşi strecură braţul 
stâng pe sub genunchii ei îndoiţi şi mâna dreaptă o puse între 
umărul şi gâtul ei. 

— OK. Vezi că te ridic. 

— Îhâm. 

Cântărea cât un fulg. I-a fost incredibil de uşor s-o ridice. N- 
avea nici douăzeci şi cinci de kile. Poate era subnutrită. Situaţie 
familiară precară, anorexie. Poate fusese abuzată de vreun 
părinte adoptiv sau ceva. Ca dracu”. 

Fata îi înconjură gâtul cu braţele şi întinse capul spre umărul 
lui. Putea s-o facă, nu era chiar aşa de pămpălău. 

— Cum e? 

— Bine. 

Jocke zâmbi, cuprins de un soi de căldură interioară. Era un 


om bun, totuşi. Putea să-şi imagineze de pe-acum feţele 
celorlalţi în clipa în care ar fi intrat pe uşa localului cu fetiţa în 
braţe. La început s-ar fi mirat şi s-ar fi întrebat în ce afacere 
dubioasă s-o fi implicat, dar după aia l-ar fi lăudat cu toţii: 
„Bravo, Jocke, bună treabă”, şi aşa mai departe. 

Se întoarse ca să o ia spre restaurantul chinezesc, cu capul 
ametit de fantezii despre o viaţă nouă, când simţi pişcătura 
dureroasă în zona gâtului. Ce dracu’? Ai fi zis că îl înţepase o 
viespe. Dădu să ridice mâna stângă şi s-o alunge de acolo, să 
atingă punctul în care fusese înţepat. Dar nu voia să scape 
copilul. 

Ameţit şi prostit, aplecă puţin capul ca să vadă ce-a fost, deşi 
din unghiul ăla n-avea cum să vadă nimic. În plus, nu putea să 
aplece nici capul prea mult pentru că maxilarul fetei era lipit de 
bărbia lui. Strânsoarea ei deveni din ce în ce mai puternică şi 
durerea aproape insuportabilă. Abia acum îşi dădu seama. 

— Ce dracu” faci? 

Simţi maxilarul fetiţei mişcându-se în sus şi-n jos sub bărbia 
lui, în timp ce durerea se înteţi. Ceva cald i se prelinse pe piept. 

— Termină, copile, la dracu’! 

li dădu drumul fără să-şi dea seama ce face. O făcuse mai 
degrabă din reflex, trebuia să scape de nenorocirea aia de pe 
gât. 

Dar fetiţa nu căzu. În schimb, îl strânse de gât cu o putere 
supraomenească - Dumnezeule, ce puternic era corpul ăla mic 
şi sfrijit! - şi-şi încleştă picioarele în jurul şoldurilor sale. Se 
agăţă de el ca o mână uriaşă cu patru degete, în timp ce 
maxilarele i se mişcau neîntrerupt. 

Jocke o apucă de cap şi încercă s-o dezlipească de gâtul lui, 
dar era de parcă ar fi vrut să dea jos o ureche de lemn de pe un 
trunchi de mesteacăn. Era pur şi simplu lipită de el. Strânsoarea 
ei era atât de puternică încât îi presa aerul din plămâni şi nu-l 
lăsa să inspire. 

Se împletici mergând cu spatele, gâfâind şi încercând să 
respire. 

Maxilarele fetei nu mai măcinau pielea de pe gât. Acum se 
auzea doar un plescăit discret. Dar asta nu însemna că îşi 
slăbise strânsoarea, dimpotrivă. Devenise şi mai puternică de 
când începuse să-i sugă sângele. Se auzi un pocnet înfundat şi 
pieptul lui fu iradiat de durere. O pereche de coaste rupte. 

N-avea aer, aşa că nu putea nici să ţipe. O lovi peste cap cu 
pumnii slăbiţi, zvârcolindu-se printre frunzele uscate. Se 


învârtea totul cu el. În faţa lui, lămpile îndepărtate din parc 
dansau ca nişte licurici. 

Îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi pe spate. Foşnetul frunzelor 
de sub ceafa lui fu ultimul zgomot pe care-l mai auzi. O fracțiune 
de secundă mai târziu capul lui atinse pavajul şi lumea dispăru. 

* 


Oskar zăcea în pat cu ochii deschişi şi se holba la tapet. 

S-a uitat cu mama la Muppets, dar n-a urmărit acţiunea 
deloc. Miss Piggy era nervoasă şi Kermit îl căuta pe Gonzo. 
Gândurile lui Oskar zburau aiurea. 

După aceea au băut o ciocolată caldă şi au mâncat gogoşi. 
Oskar îşi aducea aminte c-au discutat ceva pe canapea, dar nu-şi 
amintea ce. C-ar fi fost bine să vopsească bancheta din 
bucătărie în albastru sau aşa ceva. 

Se holbă din nou la tapet. 

Peretele de lângă patul lui era acoperit de un poster uriaş, o 
fotografie reprezentând o poiană dintr-o pădure deasă. 
Trunchiuri groase şi frunziş verde. De obicei stătea în pat şi visa 
cu ochii deschişi la diverse personaje care se iveau de după 
frunze. Avea două pe care le vedea tot timpul, de îndată ce se 
uita la fotografie. Pentru celelalte, trebuia să se concentreze 
mai mult până când apăreau. 

Dar, între timp, peretele dobândise un alt înţeles. De cealaltă 
parte a lui, în următoarea poiană din pădure se afla... chiar Eli. 
Oskar stătea cu palma lipită de suprafaţa verde şi încerca să-şi 
imagineze cum arăta pe partea cealaltă. Oare acolo era 
dormitorul ei? Peretele se transformă în obrazul lui Eli şi Oskar 
mângâie frunzele verzi, pielea ei moale. 

De dincolo se auziră voci. 

Încetă să mângâie tapetul şi trase cu urechea. O voce groasă 
şi una mai subţire. Eli şi tatăl ei. Suna de parcă s-ar fi certat. 
Lipi urechea de perete ca să audă mai bine. La dracu’. Dac-ar 
avea un pahar, ceva. Nu voia să se ducă până-n bucătărie, de 
teamă să nu tacă între timp. 

Ce-au zis? 

Tatăl lui Eli era cel care părea nervos. Vocea ei abia dacă se 
auzea. Oskar se chinuia să distingă măcar câteva cuvinte. Auzea 
doar înjurături disparate, apoi un „... incredibil de RĂU”, după 
care ceva se trânti de parcă s-ar fi răsturnat sau ar fi căzut de 
undeva. Oare o bătea? L-o fi văzut când a mângâiat-o pe obraz 
şi... să fi fost aşa? 

Acum vorbea doar Eli. Oskar nu reuşea să distingă niciun 


cuvânt din ce spunea, doar tonul domol, vocea urcând şi 
coborând. Oare putea să vorbească aşa dac-o bătea? Dar n-avea 
voie s-o bată. Oskar îl omoară dac-o bate cumva. 

Îşi dorea să fi fost în stare să treacă prin perete ca o vibraţie, 
ca Blixten?”!, supereroul. Să dispară în pădure şi să iasă prin 
cealaltă parte, să vadă ce se întâmpla cu Eli, dacă avea nevoie 
de ajutor sau de încurajare. 

De dincolo nu se mai auzi nimic. Doar inima îi bătea în 
urechi, era ca o furtună, gata să-l absoarbă. 

Se dădu jos din pat, se duse la masa lui şi goli paharul de 
plastic în care erau gumele de şters. Luă paharul cu el în pat şi-l 
lipi cu partea goală de perete şi cu fundul de ureche. 

Nu se auzi decât un răpăit înfundat, probabil dintr-o altă 
cameră, nu cea de lângă el. Ce naiba făceau? Îşi tinu respiraţia. 
Dintr-odată, se auzi o bubuitură puternică. 

Cineva a tras cu pistolul! 

A căutat pistolul şi - ba nu, fusese doar uşa de la intrare care 
se dădu de perete, încât se cutremură tot blocul. 

Oskar sări din pat şi se duse la fereastră. După câteva 
secunde, ieşi un bărbat. Tatăl lui Eli. In mână ducea o geantă şi 
se îndreptă spre arcadă cu paşi rapizi şi nervoşi, apoi dispăru. 

Ce să fac? Să-l urmăresc? Pentru ce? 

Se duse şi se întinse iar în pat. Se gândea numai la prostii. 
Eli şi tatăl ei se certaseră şi-atât, la fel ca el şi mama lui. Uneori 
se întâmpla să şi plece dacă se certau rău de tot. 

Dar mama lui nu pleca niciodată cu noaptea-n cap. 

Uneori îl ameninţa că se mută de acasă când i se părea că 
Oskar era răutăcios. Oskar ştia că n-ar fi făcut-o niciodată, şi 
mama ştia că el ştie. Poate că tatăl lui Eli a mers un pic mai 
departe cu amenințările. A plecat în mijlocul nopţii, cu geantă 
cu tot. 

Oskar stătea în pat cu fruntea şi palmele lipite de perete. 

Eli, Eli. Eşti acolo? Ţi-a făcut rău? Eşti tristă? Eli... 

Cineva bătu la uşă şi Oskar tresări. Preţ de o clipă, îşi 
închipuise că e tatăl lui Eli, care venise după el. 

Dar era mama care se strecură în camera lui Oskar. 

— Oskar? Ce faci, dormi? 

— Înâm. 

— Voiam doar să zic... ce vecini drăguţi avem. Ai auzit? 

— Nu. 


21 Sau Flash în SUA, personaj de benzi desenate. 


— Imposibil. Bărbatul a ţipat ca din gură de şarpe şi a trântit 
uşa ca nebunu'. Doamne fereşte. Te face să te bucuri că n-ai 
bărbat. Săraca femeie. Ai văzut-o cumva? 

— Nu. 

— Nici eu. Mă rog, nici pe el. Perdelele alea-s trase tot 
timpul. Nişte alcoolici, probabil. 

— Mama? 

— Da? 

— Vreau să dorm. 

— Ah, iartă-mă, iubitule. Doar că m-am speriat şi... Noapte 
bună. Vise plăcute. 

— Îhâm. 

Mama ieşi şi închise uşa cu grijă. Alcoolici? Probabil că avea 
dreptate. 

Tatăl lui Oskar era genul care bea când şi când; de asta nu 
mai era împreună cu mama. Când se îmbăta, îşi ieşea şi el din 
fire destul de uşor. Nu i-a bătut niciodată, dar, când se enerva, 
tipa şi trântea şi uşi, şi obiecte. 

Într-un fel, pe Oskar îl încântă gândul ăsta. Nu era deloc 
frumos, dar n-aveai ce să-i faci. Dacă şi tatăl lui Eli era alcoolic, 
atunci aveau ceva în comun, ceva ce putea să-i apropie. 

Oskar îşi lipi iar fruntea şi palmele de perete. 

Eli, Eli. Știu cum te simţi. O să te ajut eu. O să te salvez. 

Eli... 

x 

Ochii goi şi larg deschişi se holbau la bolta arcuită a podului. 
Hakan dădu la o parte câteva frunze ofilite şi găsi tricoul 
subțire, roz al lui Eli, aruncat pe pieptul bărbatului. Hakan îl 
ridică cu gândul să-l miroasă, dar se opri simțind că-i lipicios. 

Aruncă tricoul pe pieptul bărbatului, scoase sticluţa plată din 
buzunar şi bău trei înghiţituri mari. Rachiul îşi vâri limba de foc 
în gâtul lui şi-i linse stomacul. Frunzele foşniră sub fundul lui 
când se aşeză pe pavajul rece şi se uită la tipul mort. 

Ceva nu era în regulă cu capul. 

Cotrobăi prin geantă până când găsi lanterna. Se asigură că 
nu se apropia nimeni pe alee, aprinse lanterna şi lumină spre 
bărbat. Faţa lui avea o paloare de ceară în lumina lanternei, 
buzele atârnau pe jumătate deschise, de parcă ar fi vrut să 
spună ceva. 

Hakan înghiţi în sec. Simplul gând că bărbatul ăsta s-a putut 
apropia mai mult de iubita lui decât o făcuse el vreodată îl făcu 
să se cutremure de scârbă. Mâna lui pipăia după sticluţă. Voia 


să scape cumva de teama asta subită care-l cuprinsese, dar se 
răzgândi. 

Gâtul. 

În jurul gâtului, bărbatul avea un fel de panglică lată, roşie. 
Hakan se aplecă peste el şi zări rana pe care o făcuse Eli ca să 
ajungă la sângele lui... 

Buze lipite de piele 

„„. dar asta nu explica nicicum panglica... de pe gât. 

Hakan stinse lanterna, trase aer în piept şi se lăsă pe spate în 
spaţiul îngust, astfel că cimentul bolţii îi zgârie chelia. Îşi muşcă 
buza, încercând să nu tipe de durere. 

Pielea de pe gâtul bărbatului era desprinsă pentru că... 
pentru că i se sucise gâtul. Complet. Avea gâtul rupt. 

Hakan strânse ochii şi respiră încet ca să se calmeze şi să n-o 
ia la fugă. Să scape... de toată povestea. Bolta podului îi apăsă 
capul şi sub el era pavajul. În stânga şi în dreapta, o alee de 
unde puteau să vină oameni care aveau să sune la poliţie. 

Şi-n faţa lui... 

Era doar un om mort. 

Da. Dar... capul ăla. 

Nu-l bucura deloc faptul că ştia în ce hal era. Că fusese 
desprins de corp. Dacă-l ridica, putea să cadă pe spate sau să se 
desprindă de tot. Se ghemui şi îşi sprijini fruntea pe genunchi. 
Asta făcuse iubita lui. Cu mânuţele ei. 

Când îşi imagină pocnetul, simţi că i se pune un nod în gât. 
Pocnetul din vertebre când i-a sucit gâtul. Nu mai voia să atingă 
cadavrul ăsta. Mai bine o să stea aici şi-o să se uite la el. Ca 
Belaqua?” la poalele muntelui din Purgatoriu, o să aştepte să se 
lumineze de ziuă, o să aştepte să... 

Dinspre metrou se apropiară câţiva oameni. Se întinse pe 
burtă printre frunze, aproape de bărbatul mort şi-şi lipi fruntea 
de pavajul rece ca gheaţa. 

De ce? De ce să facă asta... cu capul? 

Pentru că putea să-l infecteze. Nu trebuia să-l laşi să 
pătrundă în sistemul nervos. Corpul trebuia izolat. Aflase asta 
mai demult. Nu înţelesese nimic pe-atunci. Dar acum... acum 
înţelegea. 


22 Corect Belacqua, personaj din Cântul al 4-lea din Divina Comedie de 
Dante Alighieri; simbolizează spiritele leneşe condamnate să stea în 
camera de dinaintea Purgatoriului, drept pedeapsă că au aşteptat până 
în ultimul moment să se căiască în faţa lui Dumnezeu. 


Paşii se înteţiră, vocile deveniră mai slabe. Urcau scările de 
lângă pod. Hakan se ridică din nou, se uită la contururile 
cadavrului, la gura căscată. Va să zică... dacă nu ar fi fost izolat, 
corpul ăsta s-ar fi putut ridica şi ar fi putut da frunzele de pe el? 

Scoase un sunet strident, ce semăna mai mult cu ciripitul 
unei păsări de sub pod, dar în clipa următoare se şi lovi peste 
gură, atât de tare că-l duru. Ce imagine! Îi venea să râdă când 
se gândea la mortul care se ridica de pe grămăjoara de frunze 
uscate, dându-le jos de pe geaca lui, cu gesturi lente şi 
somnoroase. 

Ce să facă el cu cadavrul? 

Cât să fi avut? Vreo optzeci de kile de muşchi, grăsime şi 
oase, care trebuiau înlăturate. Măcinate. Făcute bucăţi. 
Ingropate. Arse. 

Crematoriul. 

Exact. O să-l care până acolo, o să spargă uşa şi o să-i dea foc 
pe furiş. Sau o să-l lase în faţa uşii, ca pe un copil abandonat, 
sperând că ăia o să se bucure atât de tare că pot să ardă ceva, 
încât n-o să mai sune la poliţie? 3 

Nu. Nu exista decât o variantă. In dreapta, aleea din parc se 
continua spre pădure şi până la spital. Până la apă. 

Îndesă bluza murdară sub geaca mortului, îşi atârnă geanta 
pe umăr şi-şi strecură mâinile pe sub genunchii şi spatele lui. Se 
ridică, se clătină puţin, apoi îşi recăpătă echilibrul. Exact cum 
bănuise. Capul cadavrului căzu pe spate într-un unghi nefiresc 
şi fălcile i se închiseră la loc cu un clic. 

Cât o fi fost până la lac? Câteva sute de metri, poate. Şi dacă- 
l] vedea cineva? Ar fi însemnat că... gata. Că era terminat. Intr- 
un fel, ar fi fost mai bine. 

* 

Nu se întâlni însă cu nimeni şi, ajuns lângă lac, începu să se 
târască, transpirat şi cu pielea aburindă, pe trunchiul unei sălcii 
plângătoare aplecate peste suprafaţa apei. Legase două 
pietroaie de picioarele mortului, pe care le găsise pe mal. 

Cu o funie mai lungă, înfăşurată în jurul pieptului ca un lat, 
trase cadavrul în apă, îl împinse cât putu de departe şi dădu 
drumul funiei. 

Mai stătu puţin pe trunchiul salciei, cu picioarele 
bălăngănindu-i-se chiar deasupra apei şi se uită în oglinda 
neagră, tulburată de bule de aer, din ce în ce mai rare. 

A făcut-o. 

În ciuda frigului, sudoarea îi şiroia pe frunte şi-i ardea ochii. 


Îl dureau toţi muşchii din cauza efortului. Dar o făcuse. Sub 
picioarele lui, cadavrul se scufunda, pierdut pentru totdeauna 
pentru lumea asta. Dispăruse. Bulele de aer nu se mai ridicau 
nici ele. Nu se mai vedea nimic... nimic care să indice că acolo 
ar fi fost un cadavru. 

Câteva stele se oglindiră în suprafaţa apei. 


PARTEA A DOUA 


Înjosirea 


„„. şi-au luat-o spre tărâmuri necunoscute, spre locuri în care 
Martin n-a fost niciodată, au navigat de-a lungul pădurii din 
Tyska Botten şi Blackeberg - au trecut dincolo de granițele lumii 
pe care o cunoşteau. 


23 


Hjalmar Soderberg - „Martin Bircks Ungdom 


Dar cel a cărui inimă va fi furată de un trol, n-o va mai primi 
niciodată înapoi. 

Sufletul lui va tânji după vise şi închipuiri, după lumina lunii, 
şi nu va putea iubi niciodată un muritor... 


VIKTOR RYDBERG - „Skogsraet”2 


23 „Tinereţea lui Martin Birck” 
24 „Trolul din pădure” 


Ziarele de duminică publicară câteva articole mai ample 
despre crima din Vallingby. Titlul de pe prima pagină suna în 
felul următor: 

SĂ FIE VORBA DESPRE O CRIMĂ RITUALICĂ? 

Poze cu copilul şi şanţul din pădure. Şi copacul. Între timp, 
ucigaşul din Vallingby nu mai era un subiect de discuţie comun. 
În râpa din pădure, florile se ofiliseră şi lumânările se 
stinseseră. Banda de delimitare pusă de poliţie fusese 
îndepărtată şi urmele găsite, securizate. 

Articolul de duminică însă îi tulbură din nou. Crimă 
„Tritualică”. Acest epitet îţi dădea de înţeles că maniacul ăla 
putea să ucidă din nou sau nu? Un ritual era ceva ce putea fi 
repetat, în orice caz. 

Toţi cei care trecuseră pe-acolo sau se apropiaseră măcar de 
locul ăla aveau ceva de povestit. Cât de înfricoşătoare li se 
părea bucata aia de pădure. Sau cât de liniştit şi de frumos 
fusese înainte şi că n-ar fi bănuit nimic. 

Toţi cei care-l cunoscuseră pe băiat, unii mai bine, alţii mai 
puţin, îl lăudau şi spuneau că ucigaşul trebuie să fi fost un om 
extrem de rău. Oamenii erau de părere că era un caz tipic, care 
ar fi justificat pedeapsa cu moartea, chiar dacă, în principiu, se 
declarau împotriva ei. 

Un singur lucru lipsea. O imagine cu criminalul. Oamenii se 
holbau la râpa aceea care nu se deosebea cu nimic de celelalte 
râpe din pădure şi la faţa zâmbitoare a băiatului. În lipsa unei 
poze cu cel care... făcuse grozăvia asta. 

Situaţia nu era deloc mulţumitoare. 

Luni, 26 octombrie, poliţia a transmis populaţiei prin 
intermediul presei că făcuse cea mai mare captură de narcotice 
din istoria Suediei. Şi că prinsese cinci libanezi. 

Libanezi. 

Măcar asta era o chestie pe care o înțelegeau cu toţii. Cinci 
kile de heroină. Şi cinci libanezi. Un kilogram de căciulă. 

Şi, colac peste pupăză, tipii beneficiau şi de ajutor social din 
partea statului suedez - dar asta nu-i oprise de la a face 
contrabandă cu heroină. Ziarele nu publicaseră, bineînţeles, 
pozele lor, dar nici nu era nevoie. Toată lumea ştie cum arată 
nişte libanezi. Sau arabi. Da, cam aşa stăteau lucrurile. 

Oamenii au început să facă speculaţii, să spună că şi 
criminalul era străin. Părea destul de plauzibil. Nu existau 
ritualuri din astea sângeroase în ţările arabe? Islamiştii. Nu-şi 
trimiteau copiii să caute mine cu cruci de plastic sau ce aveau la 


gât? Aşa se auzea. Înfricoşători oameni. Iran, Irak. Şi libanezii. 

Dar luni, poliţia făcu public portretul-robot al ucigaşului, care 
apăru în seara aceea în ziare. O fetiţă îl văzuse. Aşteptaseră 
destul de mult cu publicarea lui. Fuseseră destul de precauţi 
când realizaseră portretul. 

Un suedez obişnuit. Cu aspect fantomatic. Şi ochii goi. Toţi 
erau de acord că da, cam aşa arăta un ucigaş. Era uşor să ţi-l 
imaginezi cu faţa aia ca o mască, furişându-se prin râpă şi... 

Cei care stăteau în Vasterort şi semănau cu portretul-robot 
fură nevoiţi să îndure priviri lungi şi critice. Seara, când se 
duceau la culcare, se întrebau dacă n-ar fi fost mai bine să-şi 
schimbe înfăţişarea până în ziua următoare sau dacă asta ar 
trezi şi mai mult bănuiala celor din jur? 

N-ar fi trebuit să-şi facă griji. Oamenii aveau să fie 
preocupaţi de altele, în curând. Suedia avea să devină o altă 
ţară. O naţiune înjosită. Asta era cuvântul pe care aveau să-l 
folosească tot timpul: înjosire. 

În timp ce sosiile criminalului zac în pat şi se gândesc la o 
altă tunsoare, un submarin sovietic se ciocneşte de fundul mării, 
exact lângă Karlskrona. Motoarele lui uruie şi răsună prin tot 
arhipelagul, în timp ce încearcă să se ridice la suprafaţă. Nimeni 
nu se deplasează până acolo ca să vadă ce se întâmplă. 

Va fi descoperit din întâmplare, miercuri dimineaţa. 


Miercuri, 28 octombrie 


La prânz, şcoala semăna cu un roi de albine. Toată lumea 
auzise zvonurile. Un profesor ascultase ştirile la radio în pauza 
mică şi le povestise celor din clasă, iar la pauza de masă 
aflaseră toţi. 

li invadaseră ruşii. 

Subiectul cel mai fierbinte, până atunci, fusese crima din 
Vallingby. Mai mulţi copii îl văzuseră pe criminal şi cineva 
susţinuse chiar că fusese atacat de el. 

Fiecare tip înfricoşător care trecea prin faţa şcolii putea fi 
ucigaşul. Când un bărbat între două vârste, în haine ponosite, a 
intrat în curte, copiii au fugit ţipând ca din gură de şarpe şi s-au 
ascuns de el în clădirea şcolii. Băieţii mai duri s-au înarmat cu 
crose de hochei şi s-au pregătit să-l atace. Din fericire, cineva l-a 
recunoscut pe bărbat. Era unul dintre alcoolicii care-şi făceau 
veacul prin piaţa centrală. Nu prezenta interes, aşa că putea să 
plece. 

Dar acum apăruseră ruşii. Nu prea ştiau cine ştie ce despre 
ruşi. Au fost odată un neamţ, un rus şi Bellman”. Erau cei mai 
tari la hochei. Țara se chema Uniunea Sovietică. Americanii şi 
ruşii fuseseră primii care zburaseră în spaţiu. Americanii 
construiseră o bombă cu neutroni pentru a se apăra de ruşi. 

Oskar despică firul în patru cu Johan, în pauza de prânz. 

— Oare şi ruşii au bombe din astea? 

Johan ridică din umeri. 

— Sută la mie. Poate au bombe şi pe submarin. 

— Dar nu se lansează de obicei din avioane? 

— Nt. Se pot monta şi pe rachete şi unde vrei. 

Oskar ridică ochii spre cer. 

— Poţi să montezi aşa ceva pe un submarin? 

— Păi, io ce zic? Po' să le montezi unde vrei. 

— Oamenii mor şi casele nici măcar nu se prăbuşesc. 

— Exact. 

— Şi animalele ce păţesc? 

Johan căzu pe gânduri. 

— Probabil că mor. Alea mai mari mor sigur. 


25 Personaj care apare des în bancurile suedeze. 


Cei doi stăteau pe marginea nisiparului în care se jucau 
câţiva copii mai mici. Johan ridică o piatră mare şi o aruncă, 
spulberând nisipul. 

— Baaang! I-am omorât pe toţi! 

Oskar ridică o piatră mai mică. 

— Nu! Uite-l pe ăla! A supravieţuit! Vâjj! Proiectil lansat! 

Aruncară cu pietre şi pietriş, ştergând de pe faţa pământului 
toate oraşele, până când auziră o voce în spatele lor. 

— Ce dracu' faceţi aici? 

Se întoarseră amândoi. Erau Jonny şi Micke. Jonny fusese cel 
care vorbise. Johan aruncă piatra din mână. 

— Nu, doar ne... 

— Nu cu tine vorbeam. Ia, zi, Porcuşorule. Ce faceţi aici? 

— Aruncăm cu pietre. 

— De ce? 

Johan se trase puţin mai încolo, vizibil ocupat cu legatul 
şireturilor. 

— Ca să... nimic, doar aşa. 

Jonny se uită la nisipar şi ridică mâna brusc, speriindu-l pe 
Oskar care se dădu în spate. 

— Aici e locul de joacă pentru copii mici. Nu înţelegi, cap 
sec? Strici nisiparul, ce naiba. 

Micke dădu din cap preocupat. 

— Pot să cadă şi să se lovească în pietrele astea. 

— Ia, mişcă-ţi fundu’ şi adună-le de aici, Porcuşorule. 

Johan părea în continuare ocupat cu şireturile. 

— Bă, tu n-auzi? Mişcă-te şi adună-le, ţi-am zis. 

Oskar nu se clinti. Nu ştia ce să facă. În mod normal, lui 
Jonny puţin îi păsa de nisiparul copiilor. Era chestia lui 
obişnuită. O să-i ia cel puţin zece minute să adune toate pietrele 
pe care le-au aruncat şi Johan n-o să mişte niciun deget ca să-l 
ajute să termine mai repede. Şi în curând trebuia să sune de 
intrare. 

Nu. 

Cuvântul i se păru o revelaţie. Ca atunci când cineva rostea 
pentru prima oară cuvântul „dumnezeu”, referindu-se cu 
adevărat la... Dumnezeu. 

Imaginea cu el adunând pietre după ce colegii săi au intrat, 
doar ca să-i facă pe plac lui Jonny, îi trecu prin cap ca un fulger. 
Dar îi mai veni în minte ceva. În mijlocul nisiparului se afla o 
căsuţă din aceea cu tobogan, asemănătoare cu cea din curtea 
blocului său. 


Oskar scutură din cap. 

— Care-i problema? 

— Nu. 

— Cum adică, nu? Mi se pare mie sau ai probleme cu capu’? 
Dacă-ţi zic să le aduni, Je aduni şi gata. Nu comentezi. 

— NU. 

Sună de intrare. 

— Ne vedem, Porcuşorule. 

Jonny şi Micke intrară. Johan se ridică. Terminase cu 
şireturile. 

— A fost o tâmpenie cât China. 

— Ştiu. 

— De ce dracu' i-ai zis că nu? 

— Pentru că... Oskar aruncă o privire spre tobogan. Pentru 
că aşa e, de-aia. 

— Prostule. 

— Da. 


După ore, Oskar rămase în urmă. Aşeză două foi goale pe 
banca lui, găsi enciclopedia din biblioteca clasei şi începu s-o 
răsfoiască. 

Mamut... Medici... mongolez... Morfeu... morse. 

Da. Asta era. Punctuleţele şi liniuţele alfabetului morse 
ocupară cam o pătrime din pagină. Oskar îşi notă codurile cu 
litere mari şi groase pe una dintre foi. 


Azoe — 
B = — œ e o 
C = — e — 


Şi aşa mai departe. Când termină, transcrise totul şi pe 
cealaltă foaie. Dar nu era mulţumit. Aruncă foaia şi o luă de la 
capăt, desenând cu încetinitorul fiecare semn. 

Bineînţeles că doar una dintre foi trebuia să arate bine: cea 
pe care o să i-o dea lui Eli. Dar îi plăcea munca asta şi era şi-un 
motiv să mai stea. 

În ultima săptămână se întâlniseră în fiecare seară. Ieri, 
Oskar bătuse în perete înainte să iasă şi Eli îi răspunsese. După 
aceea, coborâseră amândoi. Aşa-i venise lui Oskar ideea c-ar fi 
fost bine să inventeze un sistem de comunicare mai eficient. Dar 
de ce să nu folosească alfabetul morse, dacă tot exista... 

Verifică foaia plină de semne. Arăta perfect. Lui Eli o să-i 
placă sigur. li plăceau puzzle-urile, sistemele complicate, la fel 
ca şi lui. Oskar îndoi hârtia, o aşeză în ghiozdan şi-şi sprijini 


coatele pe bancă. Avea un gol în stomac. Era ora trei şi douăzeci 
de minute, conform ceasului de pe peretele clasei. Scoase 
Firestartet?* şi citi până pe la patru. 

Doar nu erau nebuni să stea după el două ore? 

Dacă l-ar fi ascultat pe Jonny şi ar fi adunat pietrele alea, 
acum putea să fie acasă deja. Şi nu s-ar fi simţit nici aiurea. Ce 
mare scofală s-aduni nişte pietre? Doar făcuse altele şi mai rele. 
Acum îi părea rău. 

Și dacă o fac acum? 

Pedeapsa de mâine ar fi fost, poate, mai blândă dacă le-ar fi 
povestit c-a rămas peste ore şi a... 

Da, aşa trebuia să facă. 

Işi adună lucrurile şi ieşi la nisipar. Nu-i lua mai mult de 
douăzeci de minute să strângă tot. Când o să le povestească 
mâine, Jonny o să fie mulţumit şi-o să-l mângâie pe cap şi-o să-i 
spună „ce Porcuşor cuminte” sau ceva de genul ăsta. Era mai 
bine, oricum. 

Se uită pe furiş spre tobogan, lăsă ghiozdanul lângă nisipar şi 
începu să adune pietrele. Mai întâi, pe cele mari. Londra, Paris. 
În timp ce le aduna, se juca de-a sa/vatul lumii. De data asta 
trebuia să scape omenirea de bombele alea îngrozitoare. Când 
ridica pietrele, oamenii ieşeau din casele lor bombardate ca 
nişte furnici din muşuroi. Dar parcă bomba cu neutroni nu 
distrugea casele sau...? În orice caz, căzuseră şi câteva bombe 
atomice. 

Când se duse spre marginea nisiparului ca să scape de o 
încărcătură, îi văzu. Apăruseră parcă de sub pământ. Nu-i 
auzise pentru că fusese prea ocupat cu jocul lui. Jonny şi Micke. 
Şi Tomas. Toţi aveau în mână câte un băț gros, de alun. Pe post 
de bici. Jonny îi arătă un pietroi cu biciul. 

— Pe ăsta l-ai uitat. 

Oskar aruncă pietrele pe care le adunase şi ridică pietroiul 
pe care i-l arătase Jonny. Jonny aprobă dând din cap. 

— Bine. Te-am aşteptat, Porcuşorule. Te-am aşteptat chiar 
mult. 

— Dar ne-a zis Tomas că te-a văzut, spuse Micke. Şi că eşti 
aici. _ 

Tomas se uită la el cu ochi inexpresivi. In clasele I-IV, Oskar 
şi Tomas fuseseră prieteni. Se jucaseră o grămadă în curtea lui, 
dar, după vacanţa de vară dintre a patra şi a cincea, Tomas se 


26 Titlul unui roman de Stephen King (n.r.). 


schimbase. Începuse să vorbească altfel, ca un om mare. Oskar 
ştia că profii îl considerau cel mai deştept din clasă. Iţi dădeai 
seama din felul în care discutau cu el. Tomas avea calculator. Şi 
voia să se facă medic. 

Lui Oskar îi venea să-i spargă faţa cu piatra din mână. Să-l 
nimerească drept în gura aia cu care-i vorbea. 

— Nu fugi? Dă-i drumul! Acum! 

Biciul lui Jonny şuieră în aer. Oskar strânse piatra mai tare. 

De ce nu fug? 

Simţi încă de pe acum pişcătura dureroasă a biciului pe 
picioare. Dac-ar fi alergat până la aleea din parc, s-ar fi întâlnit, 
poate, cu adulţi care nu i-ar fi lăsat să dea în el. 

De ce nu fug? 

Pentru că n-avea nicio şansă. O să-l trântească la pământ 
înainte să fi făcut doi paşi. 

— Lăsaţi-mă în pace. 

Jonny întoarse capul, prefăcându-se că n-a auzit. 

— Ce-ai zis, Porcuşorule? 

— Lăsaţi-mă în pace. 

Jonny se întoarse spre Micke. 

— Cică să-l lăsăm în pace. 

Micke scutură din cap. 

— Şi noi care am făcut beţele astea frumoase... spuse şi 
pocni cu biciul. 

— Tu ce zici, Tomas? 

Tomas îl privi pe Oskar de parcă ar fi fost un şobolan care 
trăia încă, deşi fusese prins în capcană. 

— Eu zic că Porcuşorul vrea bătăiţă. 

Erau trei contra unu. Şi erau înarmaţi cu biciuri. Era o 
situaţie ca dracu’. Ar trebui să-i arunce piatra în faţă. Sau să-i 
tragă una dacă se apropia de el. O să se ajungă la discuţii cu 
directorul şcolii şi aşa mai departe. Dar o să fie de partea lui. Ei 
erau trei şi aveau şi biciuri. 

Eram... disperat. 

Dar nu era deloc disperat. Acum că luase o hotărâre, simţi un 
soi de linişte interioară, opusul fricii. Puteau să-l biciuiască din 
partea lui, dacă asta însemna că poate să arunce cu piatra în 
faţa aia scârboasă a lui Tomas. 

Jonny şi Micke făcură un pas înainte. Jonny îi trase una peste 
pulpă. Oskar se îndoi de durere. Micke se duse în spatele lui şi îl 
prinse de braţe. 

Nu. 


Gata, nu mai putea să arunce piatra. Jonny îl lovi peste 
picioare, făcu o piruetă ca Robin Hood în filme şi îl lovi din nou. 

Piciorul lui Oskar ardea. Se suci, încercând să se elibereze 
din strânsoarea lui Micke, dar nu reuşi. li dădură lacrimile. 
Începu să tipe. Jonny îl pocni pentru ultima oară atât de tare că 
nimeri şi piciorul lui Micke - acesta începu să urle „Vezi, în pula 
mea!”, dar fără să-i dea drumul. 

O lacrimă se prelinse pe obrazul lui Oskar. Nu era drept! 
Doar adunase pietrele, se târâse prin nisip, de ce trebuiau să-l 
bată, totuşi? 

Piatra pe care o ţinuse până atunci în pumn căzu şi Oskar 
începu să plângă pe bune. 

— Porcuşorul bâzâie, spuse Jonny pe un ton compătimitor. 

Jonny părea mulţumit. Ajungea pentru azi. li făcu un semn lui 
Micke să-i dea drumul. Oskar tremura tot de plâns şi de durere. 
Ochii îi erau plini de lacrimi când ridică privirea spre ei şi-l auzi 
pe Tomas întrebând: 

— Păi, şi eu? 

Micke îl prinse în braţe din nou şi Oskar îl văzu ca prin ceaţă 
pe Tomas apropiindu-se de el. 

— Lasă-mă. Te rog. 

Tomas ridică băţul şi-l lovi. O singură dată. Faţa lui Oskar 
explodă şi el se feri sărind într-o parte atât de brusc, încât 
Micke îl scăpă din prinsoare sau îi dădu drumul şi spuse: 

— Ce dracu', Tomas. Hai, că eşti... 

Jonny se enervă. 

— Acum să văd ce-i zici lu’ mă-sa. 

Oskar nu auzi răspunsul lui Tomas. În caz că răspunsese. 

Vocile lor dispărură încet şi-l lăsară acolo, cu faţa în nisip. 
Obrazul stâng îi ardea. Nisipul era rece, îi răcorea picioarele 
încinse. li venea să pună şi obrazul în nisip, dar îşi dădu seama 
că nu era bine. 

Zăcu acolo până când începu să tremure de frig. Se ridică şi 
îşi pipăi obrazul cu grijă. Degetele i se umplură de sânge. 

Se duse până la toaleta din curte şi se uită în oglindă. 
Obrazul i se umflase şi era acoperit de sânge pe jumătate 
închegat. Probabil că Tomas îl lovise cu toată puterea. Oskar se 
spălă pe obraji şi se privi din nou în oglindă. Rana nu mai 
sângera şi nu părea foarte adâncă. Dar se întindea pe aproape 
tot obrazul. 

Mama. Ce-o să-i zic... 

O să-i zică exact ce s-a întâmplat. Când ajungea acasă de la 


serviciu, cam peste o oră. Şi-atunci o să-i povestească tot ce i-au 
făcut şi ea o să se sperie de moarte şi o să-l ia în braţe şi n-o să-i 
mai dea drumul şi el o să se ascundă în poalele ei şi o să plângă, 
o să plângă împreună. 

După care o s-o sune pe mama lui Tomas. 

După care o s-o sune pe mama lui Tomas şi o să se certe cu 
ea şi după aia mama o să plângă că ce rea e mama lui Tomas şi 
ce nesimţită şi după aia... 

Ora de traforaj. 

O să-i spună că s-a rănit la traforaj. Nu. O să-l sune pe 
maistru. 

Oskar studie rana în oglindă. Cum mai puteai să te alegi cu o 
rană ca asta? O să-i spună că a căzut de pe tobogan. În mod 
normal, nu ţinea nici asta, dar probabil că mama ar fi vrut să 
creadă că asta se întâmplase şi nimic mai mult. Oricum, l-ar fi 
compătimit şi l-ar fi consolat. Doar că n-ar mai fi dat niciun 
telefon. Toboganul, deci. 

Oskar simţi ceva rece în pantaloni. Se descheie şi verifică. 
Avea chiloţii uzi. Scoase Pişbalonul şi îl clăti. Tocmai se 
pregătea să-l pună la loc în chiloţii uzi, când se opri şi se uită în 
oglindă. | 

Oskar. Asta-i chiar... Ooooskar. 

Luă Pişbalonul curat şi-l puse pe nas. Ca pe un nas de clovn. 
Mingea galbenă şi rana roşie de pe obraz. Oskar. Căscă ochii, 
imitând expresia de pe faţa unui nebun. Da. Arăta înfricoşător. li 
vorbi clovnului din oglindă. 

— Gata, s-a terminat. Ajunge. N-auzi? Ajunge, termină. 

Clovnul nu-i răspunse. 

— Nu mai accept. Nici măcar o dată, ai înţeles? 

Vocea lui Oskar răsună cu ecou în toaleta goală. 

— Ce să fac? Ce să fac, tu ce zici? 

Se strâmbă atât de tare că începu să-l usture şi-şi îngroşă 
vocea cât putu. Clovnul vorbea cu el. 

— ... omoară-i... omoară-i... omoară-i... 

Oskar tresări. Chiar te speriai, pe bune. I se păruse că nu-i 
vocea lui, sunase atât de altfel. Şi nici faţa nu părea a lui. Dădu 
jos Pişbalonul şi îl îndesă în chiloţi. 

Copacul. 

Nu c-ar fi crezut în chestia aia, dar... o să-l înjunghie, oricum. 
Poate, poate. Dacă se concentra mai bine, poate... 

Dacă şi cu parcă. 

Oskar îşi luă ghiozdanul şi se grăbi spre casă, umplându-şi 


capul cu imagini încântătoare. 

Tomas stă la calculator când simte prima lovitură. Nu 
înțelege ce se întâmplă. Iese în bucătărie, împleticindu-se. 
Sângele îi şiroieşte din burtă. „Mamă, mamă, cineva mă 
înjunghie.” 

Mama lui Tomas o să stea şi o să se uite. Mama lui Tomas, 
care-i lua apărarea tot timpul. O să stea acolo, înlemnită. 
Îngrozită. In timp ce ucigaşul invizibil o să-l înjunghie 
încontinuu. 

Se prăbuşeşte într-o baltă de sânge, mamă... mamă..., în timp 
ce cuțitul invizibil îi spintecă burta şi maţele i se varsă pe 
linoleum. 

Nu c-ar fi mers sau ceva de genul. 

Şi totuşi. 

* 

Apartamentul mirosea a pişat de pisici. 

Giselle stătea pe genunchii lui şi torcea. Bibi şi Beatrice se 
rostogoleau pe podea. Gustaf încercă să-i atragă atenția lui 
Manfred, împungându-l cu capul în coaste. 

Mans şi Tufs şi Cleopatra se întinseseră pe fotoliu ca nişte 
regine; Tufs râcâia cu lăbuţa câteva fire desprinse. Karl-Oskar 
încercă să sară pe pervaz, dar rată ţinta şi căzu pe spate. Era 
chior. 

Lurvis zăcea afară, pe hol, şi pândea cutia poştală de pe uşă, 
gata să ţâşnească spre ea şi să sfâşie pliantele aruncate pe 
fantă. Vendela stătea întinsă pe cuier, pe raftul pentru pălării şi 
se uita la Lurvis; lăbuţa ei deformată din faţă atârna printre 
stinghii şi zvâcnea din când în când. 

Câteva pisici se adunaseră în bucătărie, mâncau sau 
leneveau, pur şi simplu, pe scaune şi pe masă. Alte cinci pisici 
se întinseseră pe patul din dormitor. Altele preferau şifonierul 
sau dulapul, învăţaseră deja să le deschidă singure. 

De când Gosta nu le mai lăsa să iasă, din cauza vecinilor care 
s-au plâns, nu se mai împerecheau cu alte pisici din afară. 
Majoritatea puilor se năşteau morţi sau cu probleme grave şi 
mureau după câteva zile. Cam o jumătate din cele douăzeci şi 
opt de pisici ale lui Gosta sufereau de o boală. Erau oarbe sau 
surde, n-aveau dinţi sau sufereau de un handicap locomotor. 

Dar Gosta le iubea pe toate. 

O scărpină pe Giselle după ureche. 

— Daaa, iubita lu” tata... şi noi ce să facem acum? Nu ştii, 'ai? 
Mda, nici eu. Dar tre' să facem ceva. Aşa ceva nu se poate. Doar 


e vorba de Jocke. Prietenul nostru. Săracu' de el. Să moară în 
halul ăla. Şi să nu ştie nimeni. Nimeni n-a văzut ce-am văzut eu. 
Tu ai văzut ceva? 

Gosta plecă puţin capul şi începu să vorbească în şoaptă: 

— Era un copil. L-am văzut când a coborât spre pod. Íl 
pândea pe Jocke. Sub pod, da. Şi ela intrat ca... şi aia a fost. N-a 
mai ieşit de acolo. Şi dimineaţa a dispărut. Dar a murit sigur. 
Ştiu c-a murit. 

— Ce zici? 

— Nu, n-am cum să mă duc la poliţie. O să-mi pună întrebări, 
fii sigură. O să fie o grămadă de oameni şi o să mă întrebe... de 
ce n-am zis nimic. O să-mi bage o veioză din aia în faţă şi tot. 

— Doar au trecut trei zile de-atunci. Sau patru? Nici nu mai 
ştiu. Ce zi e azi? O să mă întrebe sigur. Nu, nu pot s-o fac. 

— Dar ceva tot tre’ să facem. 

— Doamne, ce să facem? 

Giselle se uită la el şi începu să-i lingă mâna. 

x 


Când Oskar se întoarse din pădure, cuțitul era plin de aşchii 
putrezite. Îl spălă în chiuveta din bucătărie, îl şterse cu un 
prosop pe care apoi îl clăti cu apă rece, îl stoarse şi-l folosi drept 
compresă pentru rana de pe obraz. 

Mama o să ajungă în curând. Trebuia să iasă puţin, avea 
nevoie de un pic de răgaz - era gata să izbucnească în plâns în 
orice clipă, picioarele îi ardeau. Luă cheile din dulapul din 
bucătărie şi scrise un bileţel: Vin imediat. Oskar. Apoi puse 
cuțitul la loc şi cobori în pivniţă. Deschise uşa grea şi se 
strecură înăuntru. 

Miros de pivniţă. li plăcea mirosul ăsta. Era un miros care te 
făcea să te simţi în siguranţă, un miros de lemn, obiecte vechi şi 
aer închis. Dinspre o fereastră aflată la nivelul solului se 
strecura o rază de lumină care arunca o aură de mister asupra 
comorilor ascunse din pivniţă. 

În stânga lui se vedea un spaţiu delimitat, rezervat pentru 
patru boxe în care oamenii îşi păstrau lucrurile vechi. Pereţii şi 
uşile erau din lemn, pe uşi atârnau lacăte mai mari sau mai mici. 
Pe una din uşi locatarii montaseră şi un zăvor; probabil, cineva 
spărsese uşa. 

Pe ultimul perete din fund, puştii scriseseră cu markerul 
numele formaţiei KISS. S-ul arăta ca un Z întors, deformat. 

Dar cel mai palpitant loc era cel de pe coridorul din partea 
cealaltă. Spaţiul rezervat gunoaielor care nu se puteau recicla. 


Aici Oskar găsise un glob pământesc cu lampă care acum se afla 
în camera lui şi câteva numere vechi din Hulk. Printre altele. 

Dar azi nu mai era nimic pe-acolo. Probabil că luaseră 
gunoiul. Doar câteva ziare şi dosare de carton pe care scria 
„Suedeză” şi „Engleză”. Dosare avea Oskar destule. Adunase o 
grămadă din containerul din faţa tipografiei cu câţiva ani în 
urmă. 

Merse mai departe şi ajunse la partea care aparţinea celor de 
la scara următoare, scara lui Tommy. Se apropie de uşă, o 
descuie şi intră. Pivniţa asta mirosea altfel; a vopsea lavabilă 
sau a diluant. Tot aici se afla şi camera de refugiu, încăperea în 
care se adunau cu gaşca. Intrase acolo o singură dată, cu trei 
ani în urmă, pe vremea când mai exista clubul de box, înfiinţat 
de unul dintre băieţii mai mari. Venise cu Tommy care-i dăduse 
voie să-l urmeze într-o după-masă. Băieţii se băteau cu mănuşi 
de box şi Oskar se speriase puţin. Işi amintea şi acum gemetele, 
transpiraţia, corpurile încordate, concentrate pe lovitura 
următoare, sunetul înfundat al pumnilor care-şi atingeau ţinta, 
absorbit de pereţii groşi de beton. Totul se terminase brusc, 
Oskar îşi amintea că unul din ei fusese rănit sau aşa ceva, şi 
roata pe care o învârteau ca să deblocheze zăvorul de la uşa 
metalică a fost legată cu lanţuri. Şi asta a fost. Pa-pa, partide de 
box. 

Oskar aprinse lumina şi se duse la camera de refugiu. Dacă i- 
ar fi atacat ruşii acum, probabil c-ar fi folosit-o să se ascundă. 

Asta dacă n-o fi pierdut cheia între timp. 

Oskar stătea în faţa uşii metalice masive şi, brusc, avu o 
revelaţie. Poate că cineva... sau ceva fusese încuiat acolo. Poate 
de asta puseseră lanţuri şi lacăte. Un monstru. 

Ascultă cu atenţie. De pe stradă şi din apartamentele de 
deasupra lui se auzeau zgomote îndepărtate. Chiar îi plăcea 
pivniţa asta. Era de parc-ai fi intrat pe un alt tărâm, conştient în 
acelaşi timp că lumea cealaltă se află acolo, la locul ei, 
deasupra. Dar aici jos era linişte şi nu intra nimeni. Şi nimeni nu 
făcea chestii cu tine. Chestii aiurea, adică. 

Vizavi de camera de refugiu se afla sediul Clubului Subteran. 
Teritoriu interzis. 

Bineînţeles că nu puseseră niciun lacăt pe uşă, dar asta nu 
însemna că puteai să intri când aveai chef. Oskar inspiră adânc 


2727 The Incredible Hulk, benzi desenate populare scrise de Stan Lee şi 
desenate de Jack Kirby în 1962. In Suedia, seria a apărut în 1974. 


şi deschise uşa. 

Nu prea aveau cine ştie ce. O canapea uzată şi un fotoliu la 
fel. Un covor. Un birou cu vopseaua decojită. De la lampa de pe 
coridor fusese tras un fir şi conectat ilegal la un singur bec care 
atârna din tavan. Acum era stins. 

Fusese aici de câteva ori şi ştia că trebuia doar să-l rotească 
dacă voia să-l aprindă. Dar nu îndrăznea. li ajungea lumina care 
pătrundea printre spaţiile dintre planşee. Inima începu să-i bată 
mai repede. Dacă-l găsesc aici, o să... 

Ce? Habar n-am. Tocmai asta e problema. Nu că l-ar bate... 
dar... 

Se lăsă în genunchi pe covor şi ridică o pernă de pe canapea. 
Sub ea se aflau câteva tuburi cu lipici, o rolă de pungi şi un 
spray lacrimogen. Revistele porno erau sub perna din colţul 
celălalt. Câteva exemplare rupte şi tocite din Lektyr şi Fib 
Aktuellt. 

Luă un Lektyr şi se trase mai aproape de uşă unde era mai 
multă lumină. Stând în continuare în genunchi, puse revista pe 
jos şi începu s-o răsfoiască. Femeia din poză era întinsă pe un 
şezlong şi n-avea decât o pereche de pantofi cu toc. Îşi ţinea 
sânii în mâini şi avea buzele ţuguiate. Stătea picior peste picior 
şi în smocul de păr dintre coapsele ei se vedea o bucăţică de 
carne roz, alungită, crăpată la mijloc. 

Oare cum naiba ajungeai acolo? 

Auzise cuvintele respective de la alţii şi le citise pe pereţii din 
toaletă. Pizda. Gaura. Labiile. Dar aici nu se vedea nicio gaură. 
Doar crăpătura aia. Au avut oră de educaţie sexuală la şcoală şi 
Oskar ştia că aia era... o intrare în tunelul care ducea spre 
pizdă. Dar în ce direcţie trebuia s-o iei? Drept înainte sau în sus, 
sau... nu-ţi dădeai seama din poză. 

Mai dădu o pagină. Poveştile cititorilor. La ştrand, într-o 
cabină din vestiarul fetelor. Sfârcurile întărite se întrezăreau 
prin materialul subţire al costumului de baie. Umflâtura din 
chiloţii de baie creştea, tare ca oţelul. Fata se sprijini de cuier 
şi-şi întoarse fundul mic spre mine, gemând: „Trage-mi-o, trage- 
mi-o acum”. 

Oare chestiile astea se întâmplau tot timpul în spatele uşilor 
închise, în locuri în care nu vedeai ce se întâmplă? 

Tocmai se apucase de o povestire nouă despre o reuniune de 
familie care luase întorsături nebănuite, când auzi uşa 
principală. Inchise repede revista, o puse sub pernă şi nu ştiu 
încotro s-o apuce. Simţi cum se crispează şi nu îndrăzni să 


respire. De pe culoar se auzeau paşi. 

Oh, Doamne, Dumnezeule, nu-i lăsa să vină. Nu-i lăsa să vină. 

Îşi strânse genunchii şi-şi muşcă buzele tare de tot, mai să-i 
dea sângele. Uşa se deschise. În faţa ei, Tommy se opri şi făcu 
ochii mari. 

— Ce dracu'? 

Oskar dădu să-i răspundă, dar gura i se încleştase. Stătu 
doar acolo, în genunchi, pe covorul de lumină care se întinsese 
dinspre uşă, şi trase aer pe nas. 

— Ce dracu” faci aici? Şi ce-ai păţit? 

Oskar reuşi să scoată un cuvânt, aproape fără să-şi mişte 
fălcile: 

— ... NIMIC. 

Tommy intră şi se postă în faţa lui, ca un turn. 

— Ce-ai la obraz? Ce-ai făcut? 

— Eu... nimic. 

Tommy scutură din cap, învârti becul până când se aprinse şi 
închise uşa. Oskar se ridică în picioare şi se opri în mijlocul 
camerei cu braţele lipite de şolduri, neştiind ce să facă. O luă 
spre uşă, dar Tommy se lăsă în fotoliu oftând şi arătă spre 
canapea. 

— Stai jos. 

Oskar se aşeză pe perna din mijloc a canapelei, sub care nu 
ascunseseră nimic. Preţ de câteva secunde, Tommy nu spuse 
nimic, doar se uită la el. Apoi îi zise: 

— Aşa. la, povesteşte-mi. 

— Ce? 

— Ce-ai păţit. Ce-i cu obrazul ăla? 

— ... eu doar... am... 

— Te-au caftit bine, nu-i aşa? Nu-i aşa? 

— ... da... 

— De ce? 

— Nu ştiu. 

— Cum adică? i-o iei aşa, fără niciun motiv? 

— Da. 

Tommy dădu din cap şi trase de câteva fire care atârnau din 
fotoliu. Scoase o cutie de snus, puse un pacheţel sub buza 
superioară, apoi întinse cutia spre Oskar. 

— Vrei? 

Oskar scutură din cap. Tommy puse cutia înapoi, aşeză 
pacheţelul cu limba şi se întinse pe spate, cu mâinile împreunate 
pe abdomen. 


— Aşa. Şi ia, zi, ce făceai aici? 

— Nimic, voiam doar... 

— Te uitai la gagici? 'Ai? Sper că nu bagi iarbă sau aşa ceva. 
Treci aici. 

Oskar se ridică şi se duse la Tommy. 

— Vino mai aproape. Suflă. 

Oskar se execută şi Tommy dădu din cap mulţumit, apoi îi 
arătă canapeaua şi-i spuse să stea jos. 

— Să nu te prind că bagi haşiş sau mai ştiu eu ce, că dracu' 
te ia. 

— N-am făcut... 

— Nu, n-ai făcut nimic. Să nu te prind că fumezi! E-o 
porcărie. Snusul e OK. Cu snusul n-ai probleme. 

Tommy făcu o pauză. 

— Păi, care-i treaba? O să stai şi-o să caşti ochii la mine toată 
seara sau ce? 

Îi arătă perna de lângă el. 

— Nu vrei să mai citeşti puţin? 

Oskar scutură din cap. 

— Atunci, du-te acasă. Acuş, o să apară şi băieţii. Şi am o 
vagă bănuială c-o să se bucure să te vadă aici. Hai, marş. 

Oskar se ridică. 

— Şi să nu... 

Tommy îl privi, scutură din cap şi oftă. 

— Nu, nimic. Hai, du-te acasă. Şi-auzi? Să nu mai vii aici. 

Oskar dădu din cap şi deschise uşa. În cadrul uşii se opri şi 
spuse: 

— Scuze. 

— Nu-i nimic. Da’ să nu mai vii. Aaa, auzi? Şi banii ăia? 

— Îi iau mâine. 

— OK. Aaa, da. [i-am făcut o casetă cu Destroyer şi 
Unmasked. Treci pe la mine într-o zi. 

Oskar dădu din cap. I se puse un nod în gât. Dacă mai stătea 
mult, începea să plângă. Şopti „mulţumesc” şi ieşi. 

* 


Tommy rămase în fotoliu, sugând snusul şi uitându-se la 
ghemotoacele de praf care intrară sub canapea. 

Caz pierdut. 

Oskar o s-o ia pe cocoaşă până-n a zecea. E genul ăla. Tommy 
ar fi vrut să-l ajute, dar ştia că, din moment ce-a intrat în rolul 
ăla, nu mai avea scăpare. N-avea ce să-i mai facă. 

Scoase bricheta din buzunar, o duse la gură şi eliberă nişte 


gaz. Când începu să simtă răceala din gât, o îndepărtă, o 
aprinse şi expiră. 

Scuipă o minge de foc. Dar nici asta nu-l făcu să se simtă mai 
bine. Îl deranja ceva şi era agitat; se ridică şi făcu câţiva paşi. 
Ghemotoacele de praf fugiră din calea lui. 

Ce dracu’ să faci? 

Măsură covorul cu pasul, închipuindu-şi că se afla într-o 
celulă. De aici n-avea cum să scape. Acasă e locul unde-ţi agăţi 
pălăria, bla, bla, bla. Blackeberg. Ba da, o să scape de aici, o să 
se facă... marinar sau, sau... ceva. Orice. 

Linge puntea, pleci în Cuba, hei şi hooo. 

O mătură aproape nefolosită stătea sprijinită de perete. 
Tommy o luă şi începu să măture. Praful îi intră în nas. După un 
timp, îşi aduse aminte că n-aveau făraş. Ascunse gunoiul sub 
canapea. 

Mai bine un pic de mizerie băgată sub covor decât o casă de 
nebuni. _ 

Răsfoi o revistă porno, apoi o puse la loc. Îşi înfăşură fularul 
în jurul gâtului până când simţi că se sufocă, îl desfăcu, apoi se 
ridică. Făcu câţiva paşi pe covor, apoi îngenunche şi începu să 
se roage. 

Pe la cinci jumate aterizară şi Robban cu Lasse. Tommy 
stătea tolănit în fotoliu şi părea că n-are nicio grijă pe lumea 
asta. Lasse îşi sugea buzele, aparent nervos. Robban rânji şi-l 
bătu pe spate. 

— Lui Lasse-i mai trebuie casetofon. 

Tommy ridică sprânceana. 

— De ce? 

— Explică-i, Lasse. 

Lasse pufni pe nas. Nu îndrăzni să-l privească în ochi pe 
Tommy. 

— Ăăă... am un coleg la serviciu... 

— Ce, vrea să cumpere ceva? 

— Îhâm. 

Tommy dădu din umeri, se ridică din fotoliu şi scoase cheia 
camerei de refugiu din căptuşeala hainei. Robban părea 
dezamăgit, se aştepta ca Tommy să-i dea cu flit, dar se pare că-l 
durea în fund. Lasse putea să se plimbe cu portavocea pe la 
serviciu şi să strige VÂND MARFĂ FURATĂ, MARFĂ IEFTINĂ! 
dacă aşa voia muşchiu' lui. Ce mai conta, oricum. 

Tommy îl dădu pe Robban la o parte şi ieşi pe culoar, desfăcu 
lacătul, trase lanţul de pe roată şi i-l aruncă lui Robban. Lanţul 


alunecă din mâinile lui Robban şi căzu zăngănind. 

— Ce-i cu tine, ţi-e rău? 

Tommy scutură din cap, învârti roata şi împinse uşa. Tubul 
de neon din camera de refugiu era stricat, dar lumina de pe hol 
era suficient de puternică încât să vadă cutiile de carton aliniate 
de-a lungul peretelui. Tommy ridică o cutie cu un casetofon şi i- 
o întinse lui Lasse. 

— Ia, să te distrezi. 

Lasse îi aruncă o privire nesigură lui Robban, de parcă i-ar fi 
cerut ajutorul pentru a interpreta corect comportamentul lui 
Tommy. Robban se strâmbă, ceea ce nu-l lămuri cu nimic, apoi 
se întoarse spre Tommy, care se pregătea să încuie. 

— Mai ştii ceva de Staffan? 

— Nu. 

Tommy potrivi lacătul oftând. 

— Tre’ să mă duc pe la el mâine-seară. Sunt invitat la masă. 
Vedem atunci. 

— La masă? 

— Da, de ce? 

— Nu, nimic. Aveam impresia că gaborii ăştia funcţionează... 
pe benzină sau ceva de genul. 

Lasse pufni pe nas, bucuros că atmosfera se mai destinsese. 

— Pe benzină... 

* 

O minţise pe mama. Şi mama îl crezuse. Acum zăcea în pat şi 
se simţea rău. 

Oskar. Cel din oglindă. Cine era el? Lui Oskar ăsta i se 
întâmplau o grămadă de chestii. Şi bune, şi rele. Chestii ciudate. 
Dar cine era el? Când se uită la el, Jonny îl vede numai pe 
Porcuşorul care trebuie bătut. Când se uită la el, mama îl vede 
pe Iubitul ei, căruia nu trebuie să i se întâmple nimic. 

Când se uită la el, Eli... ce vede Eli? 

Oskar se întoarse spre perete, spre Eli. Cele două personaje 
îi făcură cu ochiul din frunziş. Obrazul era în continuare roşu şi 
umflat, rana începuse să prindă coajă. Ce-o să-i zică diseară lui 
Eli? 

Totul se lega ca un puzzle. Ceea ce avea să-i spună depindea 
de ce însemna el pentru ea. Eli era o cunoştinţă nouă şi asta-i 
permitea să-i spună ce voia, pentru că oricum nu-l cunoştea 
bine. 

Ce trebuia să faci, de fapt? Ca să faci pe cineva să-i placă de 
tine? 


Ceasul de pe birou arăta şapte şi un sfert. Se uită la frunziş şi 
încercă să găsească personaje noi. Tocmai îl găsise pe un Moş 
Crăciun cu o şapcă ascuţită, şi un trol stând în cap, când cineva 
bătu în perete. 

Cioc-cioc-cioc. 

Fuseseră nişte bătăi timide. Oskar ciocăni şi el. 

Cioc-cioc-cioc. 

Aşteptă. După câteva secunde, bătăile se auziră din nou. 

Cioc-ciociocioc-cioc. 

Oskar completă: cioc-cioc. 

Aşteptă. Nu se mai auzi nimic. 

Luă foaia cu alfabetul morse, îşi puse geaca, îi spuse „pa” 
mamei lui şi cobori la terenul de joacă. Făcu câţiva paşi doar, şi 
uşa de la scara lui Eli se deschise şi Eli ieşi. Era încălţată cu 
pantofi sport, purta jeanşi şi un hanorac negru pe care scria 
Star Wars cu litere argintii. 

Prima oară crezu că-i hanoracul lui; avea unul exact la fel cu 
care fusese îmbrăcat ieri. Îl aruncase în coşul cu rufe murdare. 
Oare s-o fi dus să cumpere unul la fel, doar ca să arate la fel? 

— Ciao. 

Oskar deschise gura ca să zică „salut”, cuvântul pe care-l 
pregătise, dar o închise la loc. Deschise gura iar ca să zică 
„ciao”, dar se răzgândi. Reuşi totuşi să scoată un „salut”. 

Eli se încruntă. 

— Ce-ai păţit la faţă? 

— Aăă, am... căzut. 

Oskar se duse spre terenul de joacă şi Eli îl urmă. Trecu pe 
lângă tobogan şi se aşeză într-un leagăn. Eli ocupă leagănul de 
lângă el. Se legănară încet, fără să zică nimic. 

— Te-a bătut cineva, nu-i aşa? 

Oskar se mai legănă puţin. 


— Da. 

— Cine? 

— Nişte... tovarăşi. 
— Tovarăşi? 


— Unii din clasă. 

Oskar îşi făcu vânt şi apucă lanţul. 

— Da’ tu la ce şcoală eşti? 

— Oskar. 

— Da? 

— Opreşte-te puţin. 

Oskar frână cu picioarele şi se uită la pământul din faţa lui. 


— Da, ce e? 

— Auzi... 

Eli îl luă de mână şi Oskar se opri de tot, apoi o privi. Faţa ei 
părea doar un contur gol pe fundalul ferestrelor luminate din 
spatele ei. Normal că i se părea, dar credea că ochii o luminau 
pe dinăuntru. Oricum, erau singurul lucru care se vedea clar din 
faţa ei. 

Eli atinse rana cu mâna cealaltă. Brusc, Oskar tresări, 
presimţind ceva rău. Altcineva, un om mai bătrân şi mai dur, 
încerca să se elibereze de sub pielea ei. Oskar simţi o gheară 
rece pe spate, de parcă ar fi muşcat o îngheţată scoasă direct 
din congelator. 

— Oskar. Nu-i lăsa. Ai înţeles? Nu-i lăsa. 

— ... NU. 

— Să începi să dai şi tu. N-ai dat niciodată în ei, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Începe acum. Dă şi tu. Cât poţi de tare. 

— Dar sunt trei. 

— Atunci trebuie să dai şi mai tare. Foloseşte o armă, ceva. 

— Da. 

— Pietre. Bâte. Loveşte-i mai tare decât ai îndrăzni de obicei. 
O să vezi c-o să-nceteze. 

— Şi dacă nu? 

— Ai un cuţit. _ 

Oskar înghiţi în sec. În clipa aceasta, cu mâna lui Eli în mâna 
lui, cu faţa ei înaintea lui, părea cea mai la îndemână soluţie. 
Dar dacă o să facă şi mai urât pentru că nu li s-a supus, dacă îl... 

— Da. Dar gândeşte-te ce se întâmplă dacă... 

— Atunci te ajut. 

— Tu? Păi, tu eşti... 

— Pot s-o fac, Oskar. Pot să... sunt în stare s-o fac. 

Eli strânse mâna lui Oskar. Oskar strânse şi el mâna ei şi 
dădu din cap. Dar strânsoarea lui Eli deveni mai puternică. Atât 
de puternică încât începu să-l doară puţin. 

Mamă, ce puternică e. 

Eli îi dădu drumul şi Oskar scoase foaia cu alfabetul, o netezi 
şi i-o dădu lui Eli. Eli ridică o sprânceană. 

— Ce-i asta? 

— Hai mai la lumină. 

— Nu, că văd bine. Ce e? 

— Alfabetul morse. 

— Aha. Clar. E beton. 


Oskar chicoti. O spusese aşa de... cum se zice?... aşa de 
chinuit. Nu i se potrivea deloc cuvântul ăla. 

— Mă gândeam... că aşa putem să... vorbim mai mult prin 
perete. 

_ Eli dădu din cap. Părea că se gândeşte la expresia potrivită. 
Într-un final, spuse: 

— E haios. 

— Meserie? 

— Da. Meserie. Meserie. 

— Eşti puţin sonată, să ştii. 

— Serios? 

— Da. Dar e OK. 

— Atunci tre' să-mi arăţi ce să fac. Ca să nu par sonată. 

— Bine. Vrei să-ţi arăt ceva? 

Eli dădu din cap. 

Oskar îi arătă cea mai tare schemă a lui. Se aşeză în leagănul 
în care se dăduse înainte şi-şi făcu vânt. Cu cât ajungea mai sus, 
cu atât se simţea mai liber. 

Ferestrele iluminate trecură prin faţa lui ca o dungă 
multicoloră şi strălucitoare, şi Oskar încercă să ajungă şi mai 
sus. Nu i se întâmpla să-i reuşească de fiecare dată, dar acum 
era sigur pe el. Se simţea uşor ca un fluture, pe cale de a-şi lua 
zborul. 

Când leagănul ajunse la înălţimea la care lanţurile începeau 
să se scuture şi să se smucească, aproape să se dea peste cap, 
Oskar îşi încordă toţi muşchii. Leagănul căzu înapoi şi, la 
următorul elan, dădu drumul lanțurilor şi ţâşni înainte, cu 
picioarele întinse. Trase un şut în aer şi ateriză în picioare, se 
aplecă înainte cât putu de mult ca să evite leagănul şi, după ce 
trecu pe deasupra lui, se ridică şi întinse braţele. Perfect. 

Eli îl aplaudă strigând: 

— Bravo! 

Oskar prinse leagănul, îl readuse în poziţia iniţială şi se 
aşeză. Se bucura că era întuneric şi că-şi putea ascunde 
zâmbetul triumfător. Nu se putuse abtine, în ciuda rănii care se 
întinsese şi-l ustura. Eli nu mai aplauda, dar continua să 
zâmbească. 

De-acum încolo, totul avea să se schimbe. Normal că nu 
putea să omoare pe nimeni vârând cuțitul în copaci. Atâta 
înţelesese şi el. 


Joi, 29 octombrie 


Hakan stătea pe jos în holul îngust şi asculta bălăceala din 
baie. Avea genunchii traşi astfel încât călcâiele îi atingeau 
fesele, iar bărbia i se odihnea pe genunchi. Gelozia i se întindea 
în piept ca un şarpe alb şi gros. Se unduia încet, curată şi 
tangibilă. 

Cantitate neglijabilă. Nu mai era nevoie de el. 

Aseară se culcase şi lăsase geamul crăpat. O auzise când îşi 
luase rămas-bun de la Oskar ăla. Vocile lor voioase, râsetele... O 
uşurinţă şi o gingăşie pe care el nu reuşise niciodată să şi le 
însuşească. El era ăla serios, pofticios şi plin de nevoi. 

Şi-ar fi dorit să fi fost şi iubita lui la fel. Când se uita în ochii 
ei, vedea înţelepciunea şi indiferența unui om bătrân, un fel de 
strămoş al umanităţii. La început asta îl speriase; i se părea că 
are ochii lui Samuel Beckett şi faţa lui Audrey Hepburn. Dar 
după un timp ajunsese să-l facă să se simtă mai sigur pe el. 

Era cel mai bun lucru care i s-a putut întâmpla. Corpul tânăr 
şi frumos îi îndulcea viaţa şi, în acelaşi timp, nu el era cel 
responsabil. Nu el lua deciziile. Şi nu trebuia să se simtă vinovat 
pentru pofta pe care o simţea; iubita lui era mai bătrână decât 
el. Nu era deloc un copil. Cel puţin, aşa crezuse. 

Dar de când a apărut Oskar ăsta... ceva nu era în regulă. Era 
ca şi când ar fi... regresat. Eli se comporta din ce în ce mai mult 
ca un copil, cum şi arăta, de fapt; se bălăngănea, folosea 
expresii copilăroase, făcea mutre. Voia să se joace. Să ascundă 
cheile. Alaltăieri seară s-au jucat de-a ascunsul cheilor. Când a 
văzut că nu-i deloc entuziast, se supărase pe el, apoi a început 
să-l gâdile, ca să-l facă să râdă. Şi Hakan se bucurase de 
atingerea ei. 

Era ceva atractiv, bineînţeles, în voioşia asta, în 
comportamentul ăsta plin de... viață. Şi, în acelaşi timp, îl şi 
speria. Tocmai pentru că nu avea acces. Nu mai fusese niciodată 
atât de stârnit şi de speriat. 

Aseară, iubita lui s-a încuiat în camera ei, a stat acolo o juma’ 
de oră şi a ciocănit în perete. Când i-a permis să intre, Hakan a 
văzut o foaie lipită deasupra patului ei, plină de semne. Era 
alfabetul morse. Seara, când s-a culcat, fusese tentat să înceapă 


să bată şi el în perete, să-i transmită un mesaj lui Oskar ăsta. 
Ceva despre Eli, despre ce era ea, de fapt. Dar se mulţumi să 
copieze codul pe o foaie, ca pe viitor să ştie ce discutau. 

Hakan se aplecă şi-şi lipi fruntea de genunchi. Plescăitul din 
baie încetase. Nu mai putea să continue aşa. Mai avea puţin şi 
exploda. De dorinţă, de gelozie. 

Cheia din uşă se învârti şi Eli ieşi din baie. Se opri în faţa lui, 
complet goală. Şi curată. 

— Ai stat aici? 

— Da. Eşti frumoasă. 

— Mulţumesc. 

— Nu vrei să te întorci? 

— De ce să mă întorc? 

— Ca să... pentru că aşa vreau eu. 

— Nu, n-am chef. Te dai puţin? 

— Poate îţi zic ceva... dac-o faci. 

Eli se uită la Hakan cu o expresie nedumerită. Apoi se 
întoarse puţin şi stătu cu spatele la el. j 

Gura lui Hakan se umplu de salivă. Inghiţi. Se holbă. Era 
priveliştea cea mai potrivită pentru expresia „a mânca din 
priviri”. Era cel mai frumos lucru pe care-l văzuse vreodată. Atât 
de aproape de el. Trebuia doar să întindă braţul. Şi totuşi, de 
neatins. 

— 'Ţi-e... foame? 

Eli se întoarse din nou spre el. 

— Da. 

— Atunci, am s-o fac. Dar vreau ceva în schimb. 

— Zi-mi, ce? 

— O noapte. O noapte, atâta vreau. 

— Bine. 

— Am voie? 

— Da. 

— Să mă culc lângă tine? Şi să te ating? 

— Da. 

— Şipot să... 

— Nu, nimic mai mult. Dar, restul. Da. 

— Atunci o fac. Diseară. 

Eli se lăsă pe vine în faţa lui. Hakan simţea că-i ard palmele. 
Voia să pună mâna. S-o mângâie. Dar n-avea voie. Diseară. Eli 
fixă tavanul şi spuse: 

— Mulţumesc. Dar gândeşte-te... dacă cineva a văzut... ştii, 
poza aia din ziar... există oameni care ştiu că stai aici. 


— Da, m-am gândit la asta. 

— Dacă cineva intră aici ziua... când mă odihnesc... 

— M-am gândit deja la asta, ţi-am zis. 

— Şi ce-ai de gând? 

Hakan o luă de mână, se ridică şi merse în bucătărie, 
deschise uşa cămării şi scoase un borcan obişnuit, pentru 
murături, cu capac de sticlă. Borcanul era plin pe jumătate cu 
un lichid transparent. li explică planul lui. Eli scutură din cap, 
speriată. 

— Nu, nu se poate. 

— Ba da. Acum înţelegi cât de mult... îmi pasă de tine? 

x 


Hakan se pregăti să plece şi aşeză borcanul în geantă, 
împreună cu celelalte echipamente. Între timp, Eli se îmbrăcase 
şi-l aştepta în hol. Când ieşi, se aplecă şi-l sărută uşor pe obraz. 
Hakan clipi şi se uită lung la faţa lui Eli. 

Sunt pierdut. 

Apoi plecă să-şi facă treaba. 

x 

Morgan înfulecă pe rând cele patru gustări mici”, fără să se 
atingă aproape deloc de orezul din bolul de alături. Lacke se 
aplecă spre el şi-i spuse încet: 

— Auzi? Pot să iau eu orezul ăla? 

— Ce dracu'. Normal. Vrei şi sos? 

— Nu. O să iau puţin sos de soia. 

Larry îi privi pe deasupra ziarului Expressen şi se strâmbă, 
văzând că Lacke începe să toarne soia peste orez cu un cluc- 
cluc-cluc şi că înfulecă de parcă n-a mai văzut mâncare în viaţa 
lui. Larry făcu un gest spre creveţii prăjiţi, îngrămădiţi pe 
farfuria lui Morgan. 

— Ai putea să fii mai generos. 

— Aaa, da. Îmi pare rău. Vrei un crevete? 

— Nu, am arsuri de la creveţi. Mă refeream la Lacke. 

— Vrei un crevete, Lacke? 

Lacke dădu din cap şi-i întinse bolul cu orez. Morgan îi puse 
doi creveţi prăjiţi, cu un gest exagerat de politicos. Fusese un 
efort din partea lui. Lacke îi mulţumi şi începu să mănânce cu 
poftă. 

Morgan mormăi nemulţumit şi scutură din cap. Lacke se 


23 Majoritatea restaurantelor chinezeşti din Suedia oferă aceste gustări 
la un preţ redus. Ele apar cu acest nume în meniu. 


comporta aiurea, de parcă n-ar fi fost el, de când dispăruse 
Jocke. Nici înainte nu se scălda în bani, dar acum trăgea la 
măsea mai mult şi nu mai avea niciun chior pentru mâncare. 
Ciudată chestie şi cu Jocke, dar asta nu însemna că trebuia s-o 
ia razna. Nu mai apăruse de patru zile şi nu ştia nimeni ce-i cu 
el. Şi-o fi tras vreo madmoazelă şi-o fi şters-o în Tahiti. Mai ştii? 
Se întorcea el, mai mult ca sigur. 

Larry puse ziarul pe masă, îşi trase ochelarii pe cap, se frecă 
la ochi şi spuse: 

— Ştiţi cumva unde sunt camerele astea de refugiu? 

Morgan rânji: 

— De ce? Te bate gândul să te retragi în bârlog, ca ursul? 

— Nu, mă gândeam la submarinul ăla. Dacă o să ne invadeze 
pe bune... 

— Poţi să te ascunzi la noi. Am fost jos când a venit tipu' de 
la departamentul de apărare sau cum naiba îi zice, care a 
inventat chestia aia acu' câţiva ani. Avem de toate acolo. Măşti 
de gaze, conserve, masă de ping-pong, tot tacâmul. 

— Masă de ping-pong? 

— Da, pe bune. Când ruşii o să debarce, noi îi luăm cu: „Stati 
aşa şi nu mişcaţi. Lăsaţi-le dracu’ de kalaşnikovuri şi haideţi să 
băgăm o partidă de ping-pong, mai bine”. Închipuiţi-vă ce-o să 
se mai spargă-n figuri, mingi cu efect şi-aşa. 

— Da' ce? Crezi că ruşii ştiu să joace ping-pong? 

— Nee. Aşa că o să-i batem de-o să le sune apa în cap. Poate 
punem mâna iar pe statele baltice. 

Lacke se şterse la gură cu şerveţelul, exagerat de mult, şi 
spuse: 

— În orice caz, nu e normal. 

Morgan aprinse un John Silver. 

— Ce anume? 

— Păi, ce s-a întâmplat cu Jocke. De obicei, spunea când 
pleacă undeva. Ştiţi cum făcea. Când s-a dus la fra'-su la Vaddo, 
a turuit întruna, zici că cine ştie ce eveniment urma. Ne-a 
anunţat c-o săptămână înainte. Ne-a zis şi ce-o să ia cu el şi ce-o 
să facă, vă daţi seama. 

Larry puse mâna pe umărul lui Lacke. 

— Vorbeşti la trecut despre el. 

— Ce? Da. Eu cred c-a păţit ceva, să ştii. Pe bune. 

Morgan trase o duşcă sănătoasă din sticla de bere şi râgâi. 

— Crezi c-a murit. 

Lacke ridică din umeri şi îl privi pe Larry de parcă i-ar fi 


cerut ajutorul. Acesta studia modelul de pe şerveţele. Morgan 
scutură din cap. 

— No way. Am fi aflat ceva. Doar ţi-a zis poliţaiul c-o să te 
sune dacă se întâmplă ceva. Nu c-aş avea încredere în poliţai, 
dar... am fi auzit ceva, nu crezi? 

— Ar fi trebuit să sune. 

— Pfuai, frate! Da’ v-aţi luat sau ce? Nu-ţi mai face atâtea 
griji. O să apară el. Cu un buchet de trandafiri şi praline. Şi-o să 
jure că n-o mai face. 

Lacke dădu din cap resemnat şi sorbi din berea pe care o 
primise de la Larry, cu condiţia să-i facă şi el cinste când o să-şi 
revină puţin cu banii. Două zile, maxim. Mai mult n-avea de 
gând să aştepte. Trebuia să înceapă să-l caute singur. Să sune la 
spitale şi la morgi şi să facă tot ce se putea face într-o situaţie 
ca aia. N-aveai cum să-ţi laşi baltă cel mai bun prieten. Dacă era 
bolnav sau mort sau naiba ştie. N-aveai cum să-l laşi baltă, aşa, 
pur şi simplu. 

x 

Trecuse de şapte jumate şi Hakan începu să se impacienteze. 
Se tot învârtise în jurul liceului Nya Elementars şi 
Vallingbyhallen, pe unde-şi făceau veacul toți puştii din zonă. 
Sala era deschisă şi seara, antrenamentul de înot începuse. 
Posibilele victime mişunau peste tot. Problema era că se 
deplasau mai mult în grup. Auzise şi o discuție între fete, una 
dintre ele spunea că mama ei era încă „total psycho după 
chestia cu criminalul”. 

Probabil c-ar fi fost mai bine să fi mers mai departe, într-un 
cartier unde nu i se dusese vestea chiar aşa de mult. Din păcate, 
asta ar fi fost destul de riscant, pentru că un drum mai lung ar fi 
alterat sângele. Dacă tot avea de gând s-o facă, ar fi vrut să-i 
dea ce-i mai bun iubitei lui. Şi cu cât era mai proaspăt şi mai 
aproape de sursă, cu atât era mai bine. Fusese deja instruit în 
privinţa asta. 

Cu o noapte înainte, vremea se înrăutăţise şi se făcuse frig 
rău, temperatura coborâse sub zero. Tocmai de aceea, nu părea 
deloc suspect cu masca lui de schi, cu gaură doar pentru ochi şi 
gură. 

Dar n-avea cum să se fofileze la nesfârşit. Cineva tot o să se 
prindă. 

Şi dacă nu reuşea să prindă pe nimeni? Ce se întâmpla dacă 
se întorcea acasă fără? Iubita lui n-avea să moară, de asta era 
sigur. Asta era diferenţa faţă de prima oară. Dar de data asta 


avea alt motiv. Unul minunat, de altfel. O noapte întreagă. O 
noapte întreagă alături de corpul iubit. Membrele delicate şi 
moi şi abdomenul plat pe care o să le poată mângâia încet. O 
lumânare aprinsă în dormitor, a cărei flacără o să danseze pe 
pielea mătăsoasă. Şi toate acestea, doar pentru el, o noapte 
întreagă. 

Îşi frecă sexul pulsând de dorinţă. 

Calmează-te, calmează-te... calm... 

Ştia ce avea de făcut. Şi chiar avea s-o facă, indiferent cât de 
periculos ar fi fost. 

Trebuia să intre la bazin şi să-şi caute acolo victima. Probabil 
că la ora asta erau puţini şi, acum că se hotărâse, ştia exact cum 
trebuia să procedeze. Da, era periculos. Dar o putea face. 

Dac-o dădea în bară, putea să apeleze la soluţia de rezervă. 
Dar n-avea de ce s-o dea în bară. Îşi vedea planul în cel mai mic 
detaliu, în timp ce porni spre intrare cu paşi repezi. Se simţea 
ca şi când s-ar fi îmbătat. Bucata de material de pe nas, acolo 
unde masca de schi îl acoperea în întregime, se umezise din 
pricina respirației. 

Era ceva ce merita povestit iubitei. Putea s-o facă diseară, în 
timp ce-i mângâia fesele tari şi rotunde cu mâna tremurândă, 
avea să-şi amintească fiecare detaliu, pe vecie. 

Intră pe uşa principală şi simţi mirosul cunoscut de clor, încă 
din hol. Câte ore pierduse la bazin! Cu ceilalţi sau singur. Câte 
corpuri strălucitoare, transpirate sau ude, la o distanţă de un 
braţ, şi, totuşi, imposibil de atins! Imagini păstrate în cotloanele 
ascunse ale minţii, la care se gândea seara în pat, cu hârtia 
igienică la îndemână. Mirosul de clor îl făcu să se simtă în 
siguranţă şi ca acasă. Se duse la casierie. 

— Un bilet, vă rog. 

Doamna de la casă ridică ochii din revista pe care o citea. 
Părea puţin nedumerită. Hakan făcu un gest spre masca lui. 

— E frig rău. 

Femeia dădu din cap ezitând. Nu avea de gând să-şi scoată 
masca? Nu. Ştia cum trebuia procedat ca să nu trezească 
bănuieli. 

— Vestiar? 

— Cabină, mulţumesc. 

Femeia îi întinse o cheie şi Hakan plăti. Când se întoarse cu 
spatele la casă, îşi scoase masca. Astfel, îl văzuse făcând asta, 
fără să-i vadă şi faţa. Genială mişcare. O luă spre vestiare cu 
capul plecat şi paşii grăbiţi, având grijă să nu-şi arate faţa în caz 


că s-ar fi întâlnit cu cineva pe coridor. 
* 

— Bine aţi venit! Intraţi, faceți-vă comozi în umila mea casă. 

Tommy trecu pe lângă Staffan şi intră în hol; în spatele lui se 
auzi un plescăit în timp ce mama lui şi Staffan se sărutară. 
Staffan spuse pe un ton scăzut: 

— Ai vorbit cu...? 

— Nu. M-am gândit că... 

— Hm. O să... 

Plescăitul, din nou. Tommy aruncă o privire în jur. Nu mai 
fusese niciodată la un poliţai şi era curios, chiar dacă nu-i plăcea 
să recunoască. Voia să vadă cum o duce unul ca el. 

Dar îşi dădu seama încă din hol că Staffan n-avea cum să fie 
un exemplar reprezentativ pentru specia pe care o ura atât de 
mult. Se gândea c-o să vadă ceva... în fine, o casă din aia 
ponosită, ca-n romanele cu poliţişti. Sărăcăcioasă şi rece. Un loc 
în care se întorcea să doarmă când nu era în misiune, vânând 
haimanale. 

Ca mine. 

Nu. Apartamentul lui Staffan arăta... cam roz. Holul părea 
amenajat de cineva care cumpărase totul din cataloagele alea 
mici pe care le primeau acasă. 

Găseai de toate: de la carpeta cu apus de soare până la 
suvenirul din lemn cu cocioaba din munţi şi baba care ieşea pe 
uşă sprijinită în baston. Pe măsuţa pentru telefon, mileuri, lângă 
telefon, o statuetă din ghips reprezentând un câine şi un copil. 
Pe soclu scria: NU ŞTII SĂ VORBEŞTI? 

Staffan ridică statueta. 

— Mişto, nu? Îşi schimbă culoarea în funcţie de vreme. 

Tommy dădu din cap. Ori o rugase pe maică-sa să-i 
împrumute apartamentul special pentru ocazia aia, ori era 
ţăcănit. Staffan puse statueta la loc, cu grijă. 

— Am o colecţie de chestii din astea. Obiecte care-ţi arată 
cum o să fie vremea. Ca băbuţa asta, de aici. 

Staffan atinse figurina care scotea capul pe uşa cocioabei şi 
aceasta dispăru, iar în locul ei apăru un moşuleţ. 

— Când bătrânica e afară, înseamnă c-o să fie vreme urâtă. 
Şi bătrânelul... 

— Vreme şi mai urâtă. 

Staffan începu să râdă, un pic cam forţat pentru urechile lui 
Tommy. 

— Nu funcţionează tocmai cum trebuie. 


Tommy aruncă o privire spre mama lui şi aproape că se 
sperie de rictusul de pe faţa ei. Părea panicată, cu paltonul încă 
pe ea şi cu mâinile împreunate, cu un zâmbet care ar fi speriat 
şi caii. Tommy hotări să facă totuşi un efort. 

— Ca un barometru, nu? 

— Exact, da. Cu astea am şi început. Cu barometre, adică. 

Tommy arătă spre o cruciuliţă de lemn, cu un Isus de argint. 

— Şi ăsta? Tot barometru e? 

Staffan se uită la Tommy, apoi la cruce, apoi din nou la 
Tommy. 

— Nu, normal că nu. E Isus Hristos, spuse pe un ton 
schimbat, brusc serios. 

— Cel din Biblie. 

— Da, exact. 

Tommy îşi vâri mâinile în buzunare şi intră în camera de zi. 
Aşaaa, iată şi barometrele. În jur de douăzeci de tipuri diferite, 
atârnate pe peretele lung, deasupra unei canapele gri din piele, 
cu o măsuţă de sticlă în faţă. 

Niciunul nu arăta aceeaşi valoare. Era ca un perete cu 
ceasuri care indicau timpul în diferite părţi ale lumii. Bătu puţin 
în cadranul unui barometru şi indicatorul se deplasă o idee. Nu 
ştia din ce motiv, dar văzuse că oamenii ciocăneau din când în 
când în barometre. 

Într-o vitrină montată pe colţ se vedeau o grămadă de trofee. 
Patru trofee mai mari fuseseră aliniate pe pianul de lângă 
vitrină. Pe perete, deasupra pianului, atârna un tablou imens cu 
Fecioara Maria care-l ţinea în braţe pe pruncul Isus. Îl alăpta cu 
o expresie absentă, de parcă ar fi vrut să spună: „Oare ce-am 
făcut să merit asta?” 

Staffan îşi drese vocea când intră în cameră. 

— Aşa. Ia, zi, Tommy. Voiai să mă întrebi ceva? 

Dar Tommy nu era nici el născut ieri. Ştia ce fel de întrebare 
se aştepta din partea lui. 

— Ce reprezintă cupele astea? 

Staffan arătă spre trofeele de pe pian. 

— Care, astea? 

Nu, boule. Cupele alea de la clubul copiilor de lângă terenul 
de fotbal. 

— Da. 

Staffan îi arătă o figurină argintie de vreo douăzeci de 
centimetri pe un soclu de piatră, aşezată între trofeele de pe 
pian. Tommy avusese impresia că e o sculptură, dar află că se 


înşelase. Era un premiu. Figurina stătea cu picioarele depărtate 
şi cu braţele întinse şi ţintea cu arma. 

— Pistol. Pe ăsta l-am primit pentru c-am luat premiul întâi la 
campionatul pe sector. Pe ăla pentru locul trei la nivel naţional, 
calibru 45, tras din picioare... mă rog, şi aşa mai departe. 

Mama lui Tommy intră şi se aşeză lângă el. 

— Staffan e unul din primii cinci pe ţară, la pistol. 

— Şi măcar îţi foloseşte la ceva? 

— Ce vrei să spui? 

— Adică, dacă poţi să-mpuşti lumea şi-aşa. 

Staffan îşi trecu degetul peste soclul unei cupe, apoi şi-l 
verifică. 

— Păi, tocmai de aia te faci poliţist: ca să nu fii nevoit să 
împuşti lumea. 

— Adică, vrei să zici că n-ai tras niciodată în nimeni. 

— Nu. 

— Dar ti-ar plăcea, nu? 

Staffan trase aer în piept, demonstrativ, şi-l expiră lung. 

— Mă duc să... văd ce-i cu mâncarea. 

Sau cu benzina. Du-te să vezi dacă n-a luat foc. 

Staffan se duse în bucătărie. Mama lui Tommy îl apucă pe 
acesta de braţ şi-i şopti: 

— De ce vorbeşti prostii? 

— Eram curios, atâta tot. 

— E un om bun, Tommy, să ştii. 

— Da. Nici n-are cum să nu fie. Şi premii la tras cu pistolul, şi 
tablouri cu Fecioara Maria. Ce-ţi poţi dori mai mult? 

x 


Hakan nu se întâlni cu nimeni în drum spre piscină. Intuise 
corect, la ora aia nu era mai nimeni. In vestiar, doi bărbați cam 
de vârsta lui se îmbrăcau şi se pregăteau să plece. Corpuri 
supraponderale, deformate. Organe genitale zbârcite, ascunse 
sub burti lăsate. Urâciunea întruchipată. 

Hakan îşi găsi cabina şi încuie uşa după el. Aşa. Pregătirile 
fuseseră făcute. Îşi trase din nou masca pe cap, ca să fie mai 
sigur. Dădu jos inhalatorul cu halotan şi-şi agăţă paltonul în cui. 
Deschise geanta şi scoase recuzita. Cuţit, funie, pâlnie, bidon. 
Uitase pelerina de ploaie. In pizda măssii. Trebuia să se 
dezbrace. Risca să fie stropit, dar n-avea ce face. Avea să 
ascundă petele sub haine, când termina. Da. Şi, oricum, era la 
bazin. Nu era nimic ciudat în faptul că era dezbrăcat. 

Testă rezistenţa celuilalt cârlig din cuier, apucându-l cu 


ambele mâini şi încercând să se tragă în sus. Îl ţinea. Rezista 
fără probleme la un corp cu treizeci de kile mai uşor decât el. 
Înălţimea însă era o problemă. Capul avea să atingă pământul. 
Trebuia să încerce să-i îndoaie genunchii, spaţiu avea, slavă 
cerului, între cârlig şi marginea de sus a cabinei. Ca să nu 
atârne peste, nu de alta. Nu trebuia să-l vadă nimeni. 

Cei doi bărbaţi păreau gata să plece. li auzi vorbind. 

— Şi, cu serviciul? 

— Ca de obicei. Dacă eşti din Malmberg, n-ai nicio şansă. 

— Pe ăsta l-ai auzit? „Ideea nu e unde-i petrolul, ci care 
petrol?” 

— Da. Eşti alunecos. 

— Da, sunt uns cu toate uleiurile. 

Hakan chicoti; ceva era pe cale să explodeze în capul lui. Era 
prea încins, respira prea repede. În loc de corp, avea fluturi care 
încercau să zboare care încotro. 

Calm. Calm. Calm. 

Trase aer în piept până când ameţi, apoi se dezbrăcă, îşi 
împături hainele şi le puse în geantă. Cei doi ieşiră din vestiar. 
Se făcu linişte. Hakan se cocoţă pe bancă şi aruncă o privire 
peste uşa cabinei. Perfect. Ajungea până acolo. Zări trei puşti de 
treisprezece, paisprezece ani care tocmai intrară. Unul din ei îl 
plesni pe celălalt peste fund cu un prosop răsucit. 

— Termină-te, băi! 

Hakan se aplecă. Sexul lui erect apăsă colţurile cabinei ca pe 
nişte fese tari, desfăcute. 

Calm. Calm. 

Se ridică şi se uită din nou pe furiş. Doi dintre ei îşi scoseseră 
şorturile şi se aplecaseră după hainele din dulap. Hakan simţi că 
vintrele i se strâng puternic, o singură dată; sperma ţâşni în colţ 
şi se prelinse pe banca pe care se cocoţase. 

Gata. Acum stai calm. 

Da. Se simţea mai bine. Dar sperma era un indiciu. N-ar fi 
trebuit să cedeze. 

Îşi scoase ciorapii din geantă, apoi şterse banca şi colţul 
cabinei cât putu de meticulos. Puse ciorapii înapoi şi îşi trase 
masca pe cap, ascultând conversaţia băieţilor. 

— ... noul Atari. Enduro. Vii pe la mine să băgăm câteva 
runde? 

— Nu, am ceva treabă, tre’ să... 

— Da' tu? 

— OK. Ai două joystickuri, sper. 


— Nu, dar... 

— Atunci trecem pe la mine şi-l luăm pe-al meu. Aşa 
conducem amândoi, în acelaşi timp. 

— OK. Salut, Matte. Ne vedem. 

— Salut. 

Doi dintre ei se pregăteau să plece. Nici că se putea mai 
bine. Unul avea să rămână în urmă, fără ca restul să-l aştepte. 
Hakan îşi luă inima-n dinţi şi se mai uită o dată. Băieţii se 
îmbrăcaseră şi tocmai ieşeau. Cel de-al treilea abia acum îşi 
trăgea ciorapii. Hakan se aplecă repede. Noroc că nu-l văzuseră. 
Uitase că avea masca pe cap. 

Apucă flaconul cu halotan şi puse degetul pe pulverizator. 
Oare să lase masca pe cap? Şi dacă băiatul reuşea să scape? 
Dacă intra cineva? Dacă... 

În mă-sa. Se dezbrăcase ca prostul. Ce dracu' făcea dacă 
trebuia să se care de-acolo repede? N-avea timp s-o lălăie şi să 
mediteze. Băiatul închise dulapul cu lacătul şi o luă spre ieşire. 
În cinci secunde urma să ajungă în dreptul cabinei. Nu mai avea 
timp să evalueze situaţia la rece. 

Prin spaţiul dintre tocul uşii şi perete văzu umbra trecând. 
Hakan îşi alungă toate gândurile, descuie, dădu uşa de perete şi 
se năpusti afară. 

Mattias se întoarse şi văzu un corp alb, mare şi gol, cu o 
mască de schi pe cap, care se aruncă peste el. Un singur cuvânt 
îi trecu prin cap înainte de a se feri instinctiv: 

Moartea. A 

Bătu în retragere în faţa Morţii care voia să-l înşface. Într-o 
mână, Moartea ţinea ceva negru. În clipa următoare, faţa i se 
întunecă şi obiectul negru se apropie de el. Mattias trase aer în 
piept ca să ţipe. 

Dar nu apucă să scoată niciun sunet. Obiectul negru se lipi 
de gura şi nasul lui. O mână îi apucă ceafa şi-i apăsă faţa spre 
obiectul moale şi negru. Ţipătul se transformă într-un scheunat 
înfundat şi, în timp ce încerca să ţipe, Mattias auzi un şuierat ca 
dintr-o maşină cu aburi. 

Încercă să strige iar, dar, când trase aer în piept, ceva se 
întâmplă cu corpul lui. Membrele îi amorţiră şi următorul țipăt 
fu redus la un chiţăit. Inspiră din nou şi picioarele îi cedară. 
Văluri multicolore îi acoperiră ochii, fluturând. 

Nu mai voia să tipe. Nu mai avea putere. Vălurile îi acoperiră 
întregul câmp vizual. Nu-şi mai simţea corpul. Culorile dansau 
în faţa lui. 


Căzu lat, despicând curcubeul cu spatele. 
* 

Oskar ţinea într-o mână foaia cu alfabetul morse iar cu 
cealaltă încerca să formeze litere, bătând în peretele comun. 
Ciocănit cu articulaţia degetului pentru punct, bătaie cu palma 
pentru linie, după cum s-au înţeles. 

Deget. Pauză. Deget, palmă, deget, deget. Pauză. Deget, 
deget. 


(E.L.L.) j 
MĂ. D.U.C. P.E. A.FA.RĂ. 


Răspunsul sosi peste câteva secunde. 
V.I.N. Ş.L. E.U. 


Se întâlniră în faţa scării ei. Era schimbată... se schimba de 
la o zi la alta. Cu câteva luni în urmă, o evreică le povestise la 
şcoală despre holocaust şi le arătase şi diafilme. Aşa arăta şi ea 
acum, ca oamenii ăia din fotografii. 

Lumina puternică de deasupra uşii dezvălui fiecare umbră de 
pe chipul ei. Oasele îi împungeau pielea care părea să se fi 
subţiat vizibil. Şi... 

— Ce ţi-ai pus în păr? 

Crezu că arată aşa din cauza luminii, dar, când se apropie de 
el, Oskar distinse câteva şuviţe groase şi albe în părul ei negru. 
Ca la oamenii bătrâni. Eli îşi trecu degetele prin păr şi-i zâmbi. 

— O să dispară. Ce vrei să facem? 

Oskar îşi vâri mâinile în buzunare şi câteva monede de o 
coroană începură să zornăie. 

— Dăm o tură până la gheretă? 

— Până unde? 

— Până la chioşc. 

— Îhâm. Leapşa! 

În faţa lui Oskar apăru o imagine-fantomă. 

Copii alb-negri. 

Eli o rupse la fugă şi Oskar alergă după ea. Cu toate că părea 
de-a dreptul bolnavă, era mult mai rapidă decât el. Zbură 
deasupra pietrelor de pe potecă şi traversă drumul din doi paşi. 
Oskar alergă cât putu de repede, distras de imaginea din cap. 

Copii alb-negri? 

Exact. Cobori dealul şi trecu pe lângă fabrica de bomboane 


unde se făceau jeleurile alea sub formă de şoricei, când îi pică 
fisa. Da, arăta ca personajele alea din filmele vechi, difuzate în 
fiecare duminică. Anderssonskans Kalle”, ceva de genul ăsta. Ei 
aveau replici din astea, gen „leapşa”. 

Eli îl aştepta lângă drum, la douăzeci de metri de chioşc. 
Oskar alergă până la ea încercând să nu gâfâie. Nu mai fusese 
niciodată cu ea la chioşc. Oare să-i spună de chestia cu 
chioşcul? Da. 

__—Ştii cum se cheamă  chioşcul ăsta?  „Chioşcul 
Indrăgostiţilor.” 

— Da? De ce? 

— Pentru că... mă rog, am auzit ceva la o şedinţă cu 
părinţii... cică... un tip... zicea că... adică nu mie, vorbea şi el - 
şi i-am auzit. Zicea că proprietarul, ştii... 

Îi păru rău că începuse o discuţie de genul ăsta. Devenise 
penibil. Jenant. Eli ridică din umeri. 

— Ceee? _ 

— Ăăă, păi, zicea că tipul ţine... femei. În chioşc, vreau să zic. 
Ştii, după ce închide chioşcul... 

— Pe bune? Eli se uită la chioşc. Cum încap toate acolo? 

— Ce scârbos, nu-i aşa? 

— Da. 

Oskar se îndreptă spre chioşc. Eli făcu câţiva paşi rapizi până 
când îl ajunse şi îi şopti: 

— Cred că-s slabe rău. 

Chicotiră amândoi. Ajunseră în dreptul geamului iluminat. Eli 
îi întoarse demonstrativ spatele vânzătorului care se uita la un 
televizor mic. 

— Ele? 

Oskar dădu din cap. 

— Zici că-i o maimuţă. 

Oskar puse mâna la urechea lui Eli şi-i şopti: 

— A evadat acum cinci ani de la Skansen“. Pun pariu că-l 
caută şi-acum. 

Eli chicoti şi şopti în palma lipită de urechea lui Oskar. 
Respirația ei caldă îl ameti. 

— Ba nu-l mai caută. Au zis că-i mai bine să-l închidă aici. 

Ridicară amândoi ochii spre proprietarul chioşcului şi 
izbucniră în râs; îşi imaginară o maimuţă furioasă, închisă într-o 


29 Film suedez pentru copii din 1922, reluat în 1950. 
30 Grădină zoologică din Stockholm. 


cuşcă plină de dulciuri. Vânzătorul auzi râsetele şi se întoarse 
spre ei. Aşa încruntat şi cu sprâncenele stufoase ridicate, 
semăna şi mai mult cu o gorilă. Oskar şi Eli se ţineau de burtă şi 
încercau să-şi acopere gurile ca să pară cât de cât serioşi. 

Proprietarul chioşcului se aplecă peste geam. 

— Vreţi ceva? 

Eli deveni brusc serioasă, luă mâna de la gură şi se apropie 
de geam. 

— O banană, spuse. 

Oskar pufni pe nas şi-şi acoperi gura şi mai tare. Eli se 
întoarse spre el cu o mină severă şi-şi puse degetul arătător la 
gură, făcându-i semn să tacă. Proprietarul chioşcului nu se 
mişcă. 

— N-am banane. 

Eli părea că nu înţelege. 

— N-aveţi panaaane? 

— Nu. Altceva mai vrei? 

Pe Oskar îl dureau maxilarele din cauza râsului înăbuşit. Se 
îndepărtă clătinându-se, alergă câţiva metri până la cutia 
poştală, se sprijini de ea şi râse până când nu mai putu. Eli se 
duse lângă el şi-i spuse: 

— N-are banane. 

Oskar pufni: 

— Păi, dacă... le-a... mâncat... pe toate. 

Oskar se adună, îşi muşcă buzele şi scoase din buzunar patru 
coroane, apoi se duse la geam. 

— Din fiecare. 

Proprietarul chioşcului se holbă la el, scoase o lingură de 
plastic şi îi puse nişte bomboane într-o pungă de hârtie. Vitrina 
era plină de cutii mari şi mici, pline de dulciuri colorate. Oskar 
se uită într-o parte ca să vadă dacă Eli îl urmăreşte, apoi spuse: 

— Să-mi puneţi şi nişte banane. 

Proprietarul chioşcului se opri cu lingura în aer. 

— Nu am banane. 

Oskar arătă cu degetul spre un recipient. 

— Banane gumate, adică. 

O auzi pe Eli râzând şi făcu exact ca ea; puse degetul la gură 
şi-i făcu semn să tacă. Vânzătorul pufni, îi puse câteva 
bomboane gumate în formă de banană şi îi întinse punga. 

Cei doi se întoarseră în curte. Oskar o servi pe Eli, înainte să 
ia şi el. Eli scutură din cap. 

— Nu, mulţumesc. 


— Nu-ţi plac dulciurile? 

— Nu le suport. 

— Nici unele? 

— Nu. 

— Pfff, ce porcărie... 

— Da. Nu. De fapt, nici nu ştiu ce gust au. 

— Nici n-ai gustat? 

— Nu. 

— Şi-atunci de unde ştii că nu... 

— Ştiu, pur şi simplu. 

Aşa se întâmpla uneori. Nu discutau despre nimic. Oskar o 
întreba ceva şi toată discuţia se termina cu un „ştiu, pur şi 
simplu” sau cu „asta e, pur şi simplu”. Fără explicaţii prea 
multe. Una dintre ciudăţeniile ei. E 

Păcat că nu putea s-o servească. Asta fusese planul. Să-i dea 
o grămadă de bomboane. Cât voia ea. Ca să afle că nu putea să 
mănânce dulciuri. Vâri în gură o banană gumată şi se uită la ea 
pe furiş. ă 

Arăta chiar rău. Şi şuviţele alea albe... ce naiba. Într-una din 
povestirile lui de groază, Oskar citise că cineva albise complet 
pentru că se speriase foarte tare. Dar nu era şi cazul lui Eli... 
sau...? 

Eli se uita într-o parte, cu braţele strânse în jurul corpului, şi 
arăta... foarte mică. Lui Oskar îi venea s-o îmbrăţişeze, dar 
deocamdată nu îndrăzni. 

Sub arcadă, Eli se opri şi se uită spre fereastra ei. Lumina 
era stinsă. Stătu nemişcată şi cobori ochii-n pământ. 

— Auzi, Oskar... 

În clipa aceea, o făcu. Părea că întregul ei corp îi ceruse asta 
şi Oskar îşi luă inima-n dinţi. O îmbrăţişă, dar preţ de câteva 
secunde oribile crezu că nu făcuse bine. Corpul ei rămase 
complet încordat, ca şi când ar fi vrut să-l respingă. Tocmai se 
pregătea să se retragă, când o simţi cum se relaxează în braţele 
lui. Oskar slăbi strânsoarea şi Eli se eliberă uşor, îi duse braţele 
la spate şi se lipi de el tremurând. 

Işi odihni capul pe umărul lui şi niciunul din ei nu se clinti. 
Oskar îi simţi respiraţia pe gât. Se ţinură în braţe fără să spună 
nimic. Oskar închise ochii. Era conştient că, da, aşa ceva nu mai 
trăise niciodată. Lumina de la intrarea în bloc se strecură 
printre genele lui şi îi învălui ochii într-o ceaţă roşie şi difuză. 
Niciodată. 

Eli îşi apropie capul şi mai mult de gâtul lui. Oskar simţi 


aburii calzi din gura ei. Mugşchii ei adineaori relaxaţi se 
încordară din nou. Buzele ei îi atinseră pielea şi Oskar se înfioră. 

Dintr-odată Eli tresări, se eliberă din braţele lui şi făcu un 
pas înapoi. Braţele lui Oskar se înmuiară. Eli îşi scutură capul 
de parcă ar fi vrut să alunge un coşmar, apoi se întoarse cu 
spatele şi porni spre scara ei. Oskar rămase pe loc. Când 
deschise uşa, Oskar o strigă: 

— Eli? 

Fata se întoarse. 

— Unde e tatăl tău? 

— Trebuie să ajungă. S-a dus după... mâncare. 

N-are ce mânca. Asta e. 

— Poţi să mănânci la noi. 

Eli luă mâna de pe clanţă şi se duse la el. Oskar începu să 
croiască un plan rapid. Cum o să prezinte situaţia acasă? Nu 
voia să i-o prezinte pe Eli mamei lui şi nici invers. Poate ar 
trebui să-i facă nişte sendvişuri şi să i le aducă aici. Da, aşa avea 
să fie cel mai bine. 

Eli se postă în faţa lui şi-l privi în ochi cu o mină serioasă. 

— Oskar. Ţie-ţi place de mine? 

— Da. Tare de tot. 

— Şi dacă n-aş fi fată... ţi-ar mai plăcea de mine şi-atunci? 

— Cum adică? 

— Aşa cum ţi-am zis. Ţi-ar plăcea de mine şi dacă n-aş fi fată? 

— Da... probabil că da. 

— Sigur? 

— Da. De ce? _ 

Cineva smuci fereastra înţepenită, apoi o deschise. În spatele 
lui Eli, mama lui Oskar scoase capul pe geamul din camera lui. 

— Oooskar! 

Eli se retrase repede şi se lipi de peretele blocului. Oskar 
strânse pumnii, urcă dealul alergând şi se opri sub geamul lui. 
Ca un mucos. 

— Ce?! 

— Ooh. Erai acolo. N-am observat, credeam că... 

— Ce e? 

— Păi, începe. 

— Știu. 

Mama voia să mai spună ceva, dar închise gura şi se uită la el 
cum stă acolo cu pumnii strânşi şi lipiţi de corpul încordat. 

— Ce faci? 

— Vin... vin imediat. 


— Păi, bine, că... 

Ochii i se umeziră de furie şi Oskar şuieră: 

— Intră odată! Inchide geamul. Hai, du-te. 

Mama se mai holbă la el o secundă. Apoi faţa i se întunecă, 
trânti fereastra şi dispăru. Oskar şi-ar fi dorit să... nu fi ţipat la 
ea, dar... îi trimise gânduri bune. li explică încet şi calm care 
era situaţia. Că n-ar fi trebuit să facă aşa ceva, că pentru el... 

Cobori panta alergând. 

— Eli? 

Plecase. Ar fi văzut-o dacă ar fi intrat în bloc. Probabil că s-a 
dus spre metrou, la mătuşa aia la care stătea din când în când 
după ore, cea din centru. N-avea cum să fie altfel. 

Oskar se strecură în colţul în care se ascunsese când îl 
strigase mama lui. Se întoarse cu faţa spre perete şi stătu aşa 
preţ de câteva minute. Apoi intră. 

x 


Hakan îl târî pe puşti în cabina de schimb şi închise uşa. 
Acesta nu scoase aproape niciun sunet. Singurul lucru care mai 
putea atrage atenția era şuieratul flaconului aflat sub presiune. 
Trebuia să lucreze repede. 

Ar fi fost mult mai uşor dacă l-ar fi putut înjunghia cu cuțitul, 
dar nu. N-avea cum. Sângele trebuia să provină de la un corp 
viu. Încă una dintre regulile pe care le învățase de la iubita lui. 
Sângele mort n-avea nicio valoare, dimpotrivă. Era dăunător. 

Oricum. Victima lui trăia încă. Pieptul se înălța şi cobora 
încet, inhalând anestezicul. 

Hakan înfăşură frânghia în jurul picioarelor puştiului chiar 
deasupra genunchilor, potrivi capetele frânghiei pe cârligele 
cuierului şi începu să-l tragă în sus. 

O uşă se deschise şi se auziră voci. 

Hakan strânse funia cu o mână şi cu cealaltă închise 
robinetul de alimentare cu gaz, apoi scoase muştiucul. Efectul 
anestezicului dura doar câteva minute, aşa că era nevoit să 
continue cât putea de încet, în ciuda prezenţei oamenilor în 
vestiar. 

Erau câţiva bărbaţi. Doi, trei, poate patru? Discutau despre 
Suedia şi Danemarca. Un meci sau aşa ceva. De handbal. Hakan 
profită de zgomot şi îl suspendă pe băiat. Cârligele scârţâiră, 
greutatea se aşeza altfel acum. Uitase că schimbase unghiul. 
Bărbaţii din vestiar amuţiră. Hakan se opri şi încercă să-şi ţină 
respiraţia. In tot acest timp, susţinu şi greutatea băiatului, al 
cărui cap atârna la doar câţiva centimetri de pământ. 


Nu se întâmplase nimic. Luaseră doar o pauză. Apoi 
continuară. 

Hai, vorbiţi, vorbiti. 

— Pedeapsa aia pentru Sjogren mi s-a părut chiar... 

— Păi, ştii cum e: când n-ai cap, vai de picioare! 

— Dar de obicei le bagă destul de bine. 

— Băi, da” l-aţi văzut ce şuruburi trage? Să mă ia naiba dacă- 
mi dau seama cum reuşeşte... 

Capul băiatului atârna la câţiva centimetri de podea. Acum... 

Şi de ce să lege capetele sforii? Spațiile dintre scândurile 
băncii erau prea mici ca să strecoare capetele pe acolo. În plus, 
nu prea avea cum să ţină frânghia doar cu o mână, în timp ce 
lucra. N-avea atâta putere. Stătu nemişcat, cu capetele sforii în 
pumnii încleştaţi, leoarcă de transpiraţie. 

După aia. Când s-a terminat. 

Cârligul celălalt. Dar mai întâi trebuia să facă o buclă. 
Sudoarea i se prelinse în ochi când îi dădu drumul băiatului ca 
să prindă sfoara mai bine şi să facă bucla. Apoi îl ridică din nou 
pe copil şi încercă să prindă sfoara în cârlig. Era prea scurtă. li 
dădu drumul din nou. Tipii tăcură. 

Plecaţi odată! Plecaţi! 

Refăcu buclele mai aproape de capetele sforii şi aşteptă. 
Bărbaţii îşi reluară discuţia. Bowling. Strike şi approach. 
Succese feminine suedeze la New York. Ochii îl usturau din 
cauza efortului, a obstacolelor şi a sudorii. 

Cald. De ce-i atât de cald. 

Reuşi să agaţe lasoul improvizat şi răsuflă uşurat. Nu mai 
plecau odată? 

Corpul băiatului atârna la o distanţă potrivită şi nu-i mai 
rămânea decât să-şi pună planul în aplicare înainte de a-l trezi. 
Dar ăia? Nu se mai cărau azi? Nu, trebuiau să reia istoria 
bowlingului de la alfa la omega, să se văicărească niţel de cum 
se juca mai demult şi cum se joacă azi şi să se hăhăie pe seama 
unuia care şi-a prins degetele în bilă şi-a fost nevoit să se ducă 
la spital ca să le scoată de acolo. 

Nu mai putea să aştepte. Aşeză pâlnia în gâtul canistrei şi o 
apropie de gâtul băiatului. Apoi scoase cuțitul. Când se întoarse 
ca să-l taie şi să-i scurgă sângele, discuţia de afară se întrerupse 
din nou. Ochii puştiului erau deschişi. Larg deschişi. Pupilele lui 
se zbăteau încercând să se agaţe de un punct fix, de un obiect 
cunoscut. Se opriră asupra lui Hakan, care stătea acolo gol, 
ţinând cuțitul în mână. Preţ de o clipă, se priviră în ochi. 


Apoi puştiul deschise gura şi începu să tipe isteric. 

Hakan bătu în retragere şi se dădu cu capul de peretele 
cabinei. Se auzi o bufnitură surdă. Spatele transpirat îi alunecă 
pe perete; încă puţin şi-şi pierdea echilibrul. Sunetul se răspândi 
în încăpere şi răsună cu ecou printre pereţi, amplificându-se. 
Lui Hakan i se înfundară urechile. Strânse şi mai tare mânerul 
cuţitului şi singurul lucru la care se putea gândi era să-l facă pe 
copil să tacă. Să-i reteze capul ca să nu mai ţipe. Se lăsă pe vine 
în faţa lui. 

Pumni în uşă. 

— Alooo! Deschide! 

Hakan scăpă cuțitul din mână. Dar zdrăngănitul fu înghiţit de 
bubuituri şi de ţipătul neîntrerupt al băiatului. Uşa se zgâlţâia şi 
ameninţa să se desprindă din balamale din cauza bătăilor de 
afară. 

— Deschide! Dacă nu, sparg uşa! 

Gata. S-a terminat. li rămânea un singur lucru de făcut. 
Sunetele din jurul lui amuţiră şi câmpul lui vizual se reduse la 
un tunel. Hakan întoarse capul spre geantă. Işi văzu mâna 
strecurându-se prin tunel şi scoțând borcanul pentru murături. 

Se trânti cu fundul de pământ şi deşurubă capacul 
borcanului. Aşteptă. 

Să spargă uşa. Să-i scoată masca. Şi după aceea. Faţa lui. 

Printre ţipete şi bufnituri, se gândi la iubita lui. La timpul pe 
care-l petrecuseră împreună. Evocă o imagine ideală, angelică. 
Un înger sub formă de băieţel coborând din cer cu aripile 
desfăcute, pregătit să-l salveze. Să-l ia de acolo şi să-l ducă într- 
un loc în care aveau să fie împreună. Pe veci. 

Uşa se deschise şi se trânti de perete. Băiatul tipa în 
continuare. Afară stăteau trei bărbaţi, îmbrăcaţi pe jumătate, 
care cum apucase. Când văzură ce se petrece, înlemniră, 
neştiind ce să creadă. 

Hakan dădu din cap încet, resemnat. 

Apoi începu să tipe: 

— Eli! Eli! 

Şi îşi turnă pe faţă acidul clorhidric. 

x 


„Bucuraţi-vă! Bucuraţi-vă! 

Bucuraţi-vă pururea întru Domnul! 

Bucuraţi-vă! Bucuraţi-vă! 

Bucuraţi-vă slăvindu-l pe Domnul cel minunat între sfinţi!” 


Staffan se acompania pe sine şi pe mama lui Tommy la pian. 
Din când în când, se priveau în ochi şi-şi zâmbeau, radiind de 
fericire. Tommy stătea pe canapeaua de piele şi suferea. Găsise 
o gaură mică lângă un braţ şi, în timp ce Staffan şi mama lui 
cântau, reuşi s-o lărgească şi mai tare. Scotoci prin umplutura 
canapelei cu degetul arătător şi se întrebă dacă şi-au tras-o 
vreodată acolo. Sub barometrele lui Staffan. 

Cina fusese OK, nişte pui marinat cu orez. După cină, Staffan 
îi arătase lui Tommy seiful în care-şi ţinea pistoalele. Seiful se 
afla sub patul din dormitor şi Tommy se întrebase acelaşi lucru. 
Oare o făcuseră acolo? Oare mama se gândea la tata în timp ce 
o mângâia Staffan? Oare Staffan se excita când se gândea la 
pistoalele de sub saltea? 

Sau poate ea? 

Staffan apăsă ultima clapă şi lăsă acordul să răsune în toată 
camera. Tommy scoase degetul din gaura care între timp se 
lărgise destul de mult. Mama dădu din cap spre Staffan, îi apucă 
mâna şi se aşeză pe scăunelul pianului, lângă el. Din unghiul lui 
Tommy, Fecioara Maria atârna exact deasupra lor, de parcă ar fi 
fost un efect calculat, repetat în prealabil. 

Mama se uită la Staffan, zâmbi şi se întoarse spre Tommy. 

— Tommy. Vrem să-ţi spunem ceva. 

— Vreţi să vă căsătoriţi? 

Mama ezită. Sigur nu luaseră în calcul replica asta dacă 
făcuseră cu adevărat repetiţii, cu recuzite şi scenariu şi tot. 

— Da. Ce părere ai? 

Tommy ridică din umeri. 

— OK. Căsătoriţi-vă. 

— Ne gândeam... că, poate, vara asta... 

Mama se uită la el de parcă s-ar fi aşteptat la o propunere 
mai bună din partea lui. 

— Da, da. Sigur. 

Tommy îşi vâri din nou degetul în gaură şi-l lăsă acolo. 
Staffan se aplecă înainte. j 

— Ştiu că nu pot să-l înlocuiesc pe... tatăl tău. Într-un fel. Dar 
sper c-o să avem ocazia să ne cunoaştem... şi să... da. Poate ne 
şi împrietenim. 

— Şi unde o să staţi? 

Dintr-odată, mama se întristă. 

— Noi, Tommy. Noi toţi. Nu e vorba numai de noi doi, e vorba 
şi de tine. Nu ştim încă. Ne gândeam să cumpărăm o vilă în 
Angby. Normal, dac-o să putem. 


— În Angby. 

— Da. Ce părere ai? 

Tommy privi la imaginea fantomatică a mamei sale şi a lui 
Staffan care se reflecta în sticla semitransparentă a mesei. 
Scobi umplutura cu degetul şi reuşi să rupă o bucată de burete 
din cauciuc. 

— Cre' că-i superscump. 

— Ce anume? 

— Să-ţi iei vilă în Angby. Costă o grămadă, cred. Aveţi bani 
mulţi? 

Telefonul lui Staffan sună tocmai când se pregătea să-i 
răspundă. Staffan o mângâie pe obraz pe mama lui Tommy şi se 
duse la telefonul din hol. Mama se aşeză pe canapea lângă 
Tommy şi-l întrebă: 

— Îţi place ideea? 

— La nebunie. 

Din hol se auzi vocea lui Staffan. Părea nervos. 

— Doar am... da, vin acum. Vin imediat. Da. Vrei să... nu, 
atunci mă duc direct acolo. În regulă. Salut. 

Puse receptorul în furcă şi intră în camera de zi. 

— L-au găsit. Criminalul. E la bazinul din Vallingby. N-au 
oameni la secţie, aşa că trebuie să... 

Dispăru în dormitor şi Tommy auzi seiful deschizându-se şi 
închizându-se la loc. Staffan se schimbă şi ieşi peste câteva 
minute echipat complet în uniformă de poliţist. Avea o privire 
uşor dementă. O pupă pe gură pe mama lui Tommy şi pe el îl 
bătu uşor peste genunchi. 

— Trebuie să plec chiar acum. Nu ştiu când mă întorc. 
Vorbim când ne vedem. 

leşi în hol cu paşi repezi şi mama lui Tommy alergă după el. 

Tommy auzi ceva cu „ai grijă” şi „te iubesc” şi „stai mult”, 
apoi se duse la pian şi, fără să ştie de ce, întinse braţul şi luă 
cutia sculptată în care fusese pistolul. Era grea, cântărea cel 
puţin două kile. În timp ce mama lui şi Staffan îşi luară rămas- 
bun - Astora chiar le place chestia asta. Bărbatul care pleacă la 
luptă. Femeia aşteptându-l cu lacrimi în ochi, cu batista boţită - 
Tommy ieşi pe balcon. Aerul rece al serii îi pătrunse în plămâni 
şi, pentru prima oară după câteva ore, simţi că poate să respire 
din nou. 

Se aplecă peste grilajul balconului şi se uită la tufişurile dese 
de jos. Intinse sculptura peste pervaz şi-i dădu drumul. Aceasta 
căzu printre tufişuri cu un foşnet. 


Mama ieşi pe balcon şi se opri lângă el. După câteva 
secunde, uşa de la intrare în bloc se deschise şi Staffan ieşi, apoi 
se îndreptă cu paşi grăbiţi spre parcare. Mama îi făcu cu mâna, 
dar Staffan nu se uită în sus. Când trecu pe sub balcon, Tommy 
începu să chicotească. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă mama. 

— Nimic. 

Un omuleţ cu pistol ascuns prin tufişuri a ţintit spre Staffan. 
Atâta tot. 

Tommy se simţea destul de bine, în ciuda a tot ce se 
întâmplase. 

x 

Pe principiul unde-s mulţi, puterea creşte, gaşca se îmbogăţi 
cu Karlsson, singurul dintre băieţi care avea un „serviciu 
adevărat”, cum se exprimase chiar el. Larry se pensionase în 
avans, Morgan lucra când şi când la un cimitir de maşini şi 
Lacke... nimeni nu ştia din ce trăia. Pur şi simplu, apărea cu 
nişte bani şi nimeni nu-l întreba de unde-i are. 

Karlsson era angajat cu carte de muncă la magazinul de 
jucării din Vallingby. De fapt, fusese cândva magazinul lui, 
numai că, din cauza unor „dificultăţi financiare”, fusese nevoit 
să-l vândă. Noul proprietar îl angajase după un timp, pentru că, 
vorba lui Karlsson, „după treizeci de ani într-un domeniu, toţi 
avem o oarecare experienţă”. 

Morgan se lăsă pe spate în scaun, îşi desfăcu picioarele, îşi 
împreună degetele sub ceafă şi se holbă la Karlsson. Lacke şi 
Larry schimbară câteva priviri cu subînţeles. Incepea showul. 

— Aşa, şi ia, zi, Karlsson. Ce vânturi mai bat prin domeniul 
afacerilor cu jucării? Ceva metode noi de a-i jecmăni pe copii de 
banii de buzunar? 

Karlsson pufni pe nas. 

— Habar nu ai ce vorbeşti. Eu sunt ăla jecmănit, nu alţii. Nici 
n-ai idee cât se fură. Copiii ăştia.... 

— Da, da, da, da. Păi, cumpăraţi nişte căcaturi din alea de 
plastic din Coreea, cu trei lulele, trei surcele, le vindeţi c-o sută 
şi, gata, v-aţi recuperat pierderile. 

— Noi nu vindem chestii din alea. 

— Nu, nu. Ce-am văzut acu’ trei zile în vitrină? Ştrumifi. 
Daaa, da. Şi ăia ce-s? Jucării din Bengtsfors, cioplite manual sau 
cum? 

— E un comentariu cam deplasat din partea cuiva care vinde 
maşini... sau mai bine carcase de maşini care pornesc doar trase 


de un cal. 

Şi tot aşa, şi tot aşa. Larry şi Lacke îi ascultau râzând şi mai 
interveneau cu câte un comentariu. Când era şi Virginia cu ei, 
cocoşeii nu se lăsau până când nu se certau bine. Vinovatul era, 
desigur, Morgan, care nu se liniştea până când nu-l scotea din 
sărite pe prietenul lui. 

Dar de data asta Virginia nu era cu ei. Şi nici Jocke, de altfel. 
Nici atmosfera nu era ca mai demult. Nu se lega nimic şi tocmai 
de aceea, pe la opt jumate, cei doi o lăsaseră deja mai moale, 
când uşa se deschise încet. 

Larry ridică ochii şi văzu pe cineva despre care n-ar fi crezut 
niciodată c-o să mai calce pe-acolo: era Gosta. Bomba 
Puturoasă, vorba lui Morgan. Larry mai stătuse şi discutase cu 
el pe banca din faţa blocului, dar, de văzut, nu-l văzuseră 
niciodată la cârciumă. 

Gosta părea în stare de şoc. Se mişca de parcă ar fi fost 
compus din piese lipite prost, care amenințau să se desfacă dacă 
se mişca prea mult. Se uita cu ochii mijiţi şi făcu gesturi mici. 
Ori era muci, ori era bolnav, una din două. 

Larry îi făcu semn cu mâna. 

— Gosta! Hai, stai jos aici! 

Morgan întoarse capul, îl măsură pe Gosta din priviri şi 
spuse: 

— "Ai de pula mea. 

Gosta nimeri cumva masa lor, călcând ca pe un teren minat. 
Larry îi trase un scaun şi făcu un gest ospitalier. 

— Bine ai venit în club. 

Gosta nu părea să-l fi auzit, dar se grăbi spre scaun. Era 
îmbrăcat într-un costum banal cu vestă şi papion şi avea părul 
lins, pieptănat cu pieptănul ud. Şi puţea. Rău. A pişat, pişat, 
pişat. Îţi muta nasul şi când stăteai lângă el afară, la aer liber, 
dar măcar atunci rezistai cât de cât. Înăuntru însă, aveai 
impresia că îi mirosea fiecare por şi nu puteai să stai lângă el 
decât dacă respirai pe gură. 

Dar toţi se străduiau să-şi ascundă dezgustul, până şi 
Morgan. Chelnerul se apropie de masa lor, dar se dădu doi paşi 
înapoi când simţi mirosul, apoi îl întrebă pe Gosta: 

— Cu ce vă pot... servi? 

Gosta scutură din cap fără a se uita la el. Chelnerul se 
încruntă, dar Larry îi făcu semn să stea liniştit c-o să „rezolve 
ei”. Chelnerul se retrase şi Larry puse mâna pe umărul lui 
Gosta. 


— Cărui fapt îi datorăm onoarea? 

Gosta îşi drese vocea şi spuse, cu privirea în pământ: 

— Jocke. 

— Ce-i cu el? 

— E mort. 

Larry îl auzi pe Lacke icnind în spatele lui. Lăsă în continuare 
mâna pe umărul lui Gosta, cu gândul să-l încurajeze. Simțea că 
are nevoie. 

— De unde ştii? 

— Am văzut. Când s-a întâmplat. Când l-au omorât. 

— Când asta? 

— Sâmbătă. Seara. 

Larry îşi retrase mâna. 

— Sâmbătă? Păi, şi... ai sunat la poliţie? 

Gosta scutură din cap. 

— N-am fost în stare. Şi... n-am văzut chiar bine. Dar sunt 
sigur că asta s-a întâmplat. 

Lacke îşi acoperi faţa cu palmele şi şopti: 

— Ştiam eu, ştiam eu. 

Gosta le povesti tot. Despre copilul care spărsese lampa de 
lângă pod cu o piatră şi se ascunsese. Le povesti cum a intrat 
Jocke sub pod şi că n-a mai ieşit niciodată. Le povesti despre 
urmele slabe, despre conturul unui corp pe grămăjoara de 
frunze uscate, în dimineaţa de după. 

În tot acest răstimp, chelnerul din spatele lui îi făcea semne 
disperate lui Larry, arătând când spre uşă, când spre Gosta. 
Larry puse mâna pe braţul lui Gosta. 

— Dăm o raită pe-acolo, ce zici? 

Gosta dădu din cap şi se ridică de la masă. Morgan goli 
paharul şi rânji. Ca de obicei, Karlsson luă ziarul de pe masă, îl 
împături şi-l îndesă în buzunar, calicul naibii. 

Doar Lacke rămase pe loc, jucându-se cu câteva scobitori 
rupte, care zăceau în faţa lui, pe masă. Larry se aplecă spre el. 

— Tu nu vii? 

— Eram sigur. Am presimţit. 

— Da. Nu vrei să vii cu noi? 

— Ba da. O să vin. Luaţi-o înainte. 

Când ieşiră la aer curat, Gosta se mai linişti un pic. Aproape 
că o luă la fugă, astfel că Larry fu nevoit să-l roage să meargă 
mai încet, altfel îi sărea inima din piept. Karlsson şi Morgan îi 
urmau umăr la umăr; Morgan aştepta să audă o prostie de la 
Karlsson ca să aibă de ce să se ia de el. Le-ar fi făcut bine. Dar 


până şi Karlsson părea abătut şi preocupat doar de propriile 
gânduri. 

Lampa spartă fusese înlocuită şi sub pod era destulă lumină. 
Cei patru se adunară în jurul lui Gosta care le povesti ce se 
întâmplase, arătând spre grămada de frunze. Din când în când, 
săreau pe loc ca să se încălzească. Circulaţie proastă. Sub pod, 
săriturile se auzeau cu ecou, de parcă ar fi mărşăluit pe acolo o 
armată. Când Gosta termină, Karlsson spuse: 

— Dar n-avem nicio dovadă concretă. 

Era exact genul de replică pe care o aşteptase Morgan. 

— Doar l-ai auzit, ce dracu'. Crezi că n-are altceva de făcut 
decât să ne mintă? 

— Nu, spuse Karlsson de parcă ar fi vorbit cu un copil. 
Ziceam doar că poliţia n-o să-l creadă aşa de uşor, ca noi, mai 
ales că n-are nici dovezi care să-l susţină. 

— Dar a fost martor, a văzut. 

— Şi ce, crezi că-i de-ajuns? 

Larry îi arătă grămăjoara de frunze. 

— Problema e unde a dispărut. Dacă e cum credem. 

Pe aleea din parc apăru şi Lacke. Se duse lângă Gosta şi-i 
arătă o bucată de pământ. 

— Aici? 

Gosta dădu din cap. Lacke îşi strecură mâinile în buzunare, 
stătu acolo câteva minute şi cercetă conturul neregulat din 
mijlocul frunzelor, de parcă ar fi fost un puzzle gigantic pe care 
ar fi trebuit să-l rezolve. Îşi încordă maxilarele, le relaxă, apoi le 
încordă din nou. 

— Aşa. Voi ce ziceţi? 

Larry făcu doi paşi către el. 

— Imi pare rău, Lacke. 

Lacke schiţă un gest nervos, ca şi când ar fi vrut să-l împingă 
mai încolo. j 

— Ce ziceţi? Il prindem pe nenorocitul care a făcut chestia 
asta? Da sau ba? 

Ceilalţi se uitară în toate direcțiile, evitându-l pe Lacke. 
Larry se pregătea să-i spună ceva de genul că era „greu, 
probabil imposibil”, dar se abţinu. Până la urmă, Morgan îşi 
drese glasul, se apropie de Lacke, îl luă de după umeri şi-i 
spuse: 

— O să-l prindem, Lacke. Bineînţeles c-o să-l prindem. 

x 


Tommy se uită peste pervazul balconului. Avusese impresia 


că văzuse ceva, un obiect argintiu, strălucind în iarbă. Arăta ca 
trofeele cu care se întorceau de la concursuri nepoţii lui Donald. 

— La ce te gândeşti? întrebă mama. 

— La Donald Duck. 

— Văd că nu prea-ţi place de Staffan. 

— E OK. 

— Nu ştiu. E? 

Tommy se uită spre centru. Zări V-ul de neon mare şi roşu 
care se rotea încet deasupra clădirilor. Vallingby. Victory. 

— Ţi-a arătat pistoalele? 

— De ce pui întrebări din astea? 

— Eram curios şi eu. Ţi le-a arătat? 

— Nu înţeleg la ce te referi. 

— Da’ nu cred că-i aşa de greu. A deschis seiful de faţă cu 
tine? A scos pistoalele, ţi le-a arătat? 

— Da. De ce? 

— Când a făcut asta? 

Mama îşi culese o scamă de pe bluză şi începu să-şi maseze 
braţele. 

— Mi-e puţin frig. 

— Te mai gândeşti la tata? 

— Da, bineînţeles. Mă gândesc la el tot timpul. 

— Tot timpul? 

Mama oftă şi îşi aplecă puţin capul ca să-l poată privi în ochi. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Unde vrei tu să ajungi? 

Mâna lui Tommy se odihnea pe pervaz. Mama îşi puse mâna 
peste ea. 

— Vii mâine cu mine la tata? 

— Mâine? 

— Da. E ziua morţilor“!. 

— E poimâine, nu mâine. Da, vin. 

— Tommy... : 

Îi luă mâinile de pe pervaz şi-l întoarse spre ea. Îl îmbrăţişă. 
O secundă, Tommy stătu nemişcat. Apoi se eliberă din 
îmbrăţişarea ei şi intră. 

În timp ce-şi puse hainele groase, îşi dădu seama că trebuie 
s-o facă să plece de pe balcon dacă voia să ia cutia sculptată 
dintre tufişuri. O strigă şi ea veni repede, dornică să audă o 
vorbă bună. 


31 Sau Ziua tuturor sfinţilor, sărbătorită de protestanți pe 1 noiembrie. 


— Păi... salută-l pe Staffan din partea mea. 

Chipul ei se lumină. 

— Da, îl salut. Nu vrei să rămâi? 

— Nu, eu... poate să dureze toată noaptea. Chestia asta. 

— Da. Sunt un pic îngrijorată. 

— N-ar trebui. Doar ştie să tragă cu pistolul. Pa-pa. 

— Pa... 

Uşa de la intrare se trânti. 

— ... scumpul meu. 

x 

Din interiorul maşinii Volvo se auzi un pocnet înfundat când 
Staffan trecu în viteză peste bordură. Dinţii îi clănţăniră atât de 
tare, că-i răsună în tot capul şi pentru o clipă orbi şi aproape că 
lovi un bătrân care se pregătea să se alăture grupului de curioşi 
care se adunaseră lângă maşina de poliţie din faţa intrării 
principale. 

Sergentul Larsson stătea în maşină şi vorbea prin staţie. 
Probabil chema întăriri sau ambulanţa. Staffan trase maşina în 
spatele clădirii, ca intrarea să rămână liberă pentru eventualele 
întăriri, sări jos şi încuie uşa. Când nu stătea decât un minut, n-o 
încuia niciodată. Nu era ca şi când s-ar fi temut să nu i-o fure 
cineva, dar voia să-şi formeze un obicei. Doamne fereşte să uite 
vreodată să încuie maşina de serviciu. 

Se îndreptă spre intrarea principală şi se strădui să pară 
autoritar, gândindu-se la mulţimea de gură-cască; în sinea lui, 
era conştient că, în general, aspectul lui fizic sugera încredere. 
Probabil că majoritatea celor care se uitau acum la el îşi 
spuneau ceva de genul: „în sfârşit, unul care o să facă ordine pe 
aici”. 

Înăuntru, dădu peste patru bărbaţi în chiloţi de baie, cu 
prosoapele pe umeri. Staffan trecu pe lângă ei şi se îndreptă 
spre vestiare, dar unul dintre ei îl strigă: 

„__— Alo, pardon! şi se apropie de el lipăind, în picioarele goale. 
Aăă, mă scuzaţi, dar... hainele noastre? 

— Ce-i cu ele? 

— Când ni le daţi înapoi? 

— Hainele? 

— Da, le-am lăsat în vestiar şi nu ne mai lasă să intrăm. 

Staffan deschise gura cu gândul de a-i arunca o replică acidă 
cum că hainele lor erau primele pe lista cu priorităţi ale poliţiei, 
dar o femeie în tricou alb tocmai se îndreptă spre ei cu un braţ 
de halate de baie. Staffan schiţă un gest aprobator şi plecă spre 


vestiare. 

Pe drum, se întâlni cu o altă femeie în tricou alb care însoțea 
un băiat de vreo doisprezece-treisprezece ani. Băiatul avea ochii 
goi şi faţa lui părea stacojie în halatul alb în care era înfofolit. 
Femeia îl fixă pe Staffan cu o privire aproape acuzatoare. 

— O să vină mama lui să-l ia. 

Staffan dădu din cap; oare el era victima? Voia s-o întrebe, 
dar pe moment nu-i trecu prin cap nicio modalitate mai fericită 
de-a formula întrebarea fără să-l sperie. Trebuia să se 
mulţumească cu gândul că, probabil, Holmberg îşi făcuse 
treaba, îi luase datele şi hotărâse că-i mai bine s-o lase pe mama 
lui să descurce situaţia, să-l ducă ea la ambulanţă şi la 
psihoterapeut. 

Și ne iartă nouă greşalele noastre. 

Staffan îşi continuă drumul pe coridor, apoi urcă scările în 
fugă, mulţumindu-i în gând lui Dumnezeu şi rugându-l să-i dea 
putere pentru încercările care aveau să urmeze. 

Oare ucigaşul chiar era încă aici? 

În faţa vestiarelor, sub o plăcuţă pe care scria un singur 
cuvânt, „BĂRBAŢI”, stăteau, cum era de aşteptat, trei 
reprezentanţi ai sexului masculin şi discutau cu comisarul 
Holmberg. Doar unul din ei era complet îmbrăcat. Celălalt nu 
avea pantalonii, al treilea n-avea cămaşă. 

— Bine c-ai putut să vii repede, spuse Holmberg. 

— Mai e aici? 

Holmberg arătă spre uşa vestiarului. 

— E înăuntru. 

Staffan făcu un gest către cei trei. 

— Ei sunt...? 

Înainte ca Holmberg să apuce să-i răspundă, bărbatul fără 
pantaloni făcu o jumătate de pas înainte şi spuse plin de el: 

— Da, noi suntem martorii. 

Staffan dădu din cap şi se uită nedumerit la Holmberg. 

— N-ar trebui să... 

— Ba da, dar te aşteptam pe tine. Nu pare violent. 

Holmberg se întoarse spre cei trei bărbaţi şi le spuse pe un 
ton prietenos: 

— O să vă sunăm noi. Dar acum, cel mai bine ar fi să vă 
duceţi acasă. Ah, şi încă ceva. Ştiu că nu e uşor, dar încercaţi să 
nu discutaţi despre asta între voi. 

Bărbatul fără pantaloni îi zâmbi înţelegător. 

— Ca să nu ne audă cineva. 


— Nu, dar poate o să vi se pară c-aţi văzut chestii pe care nu 
le-aţi văzut de fapt, doar fiindcă vreunul din voi zice că le-a 
văzut. 

— Nu-i şi cazul meu. Eu ştiu ce-am văzut şi pot să zic c-a fost 
cea mai cumplită... 

— Credeţi-mă. Li se întâmplă şi profesioniştilor. Şi acum, o să 
vă rog să ne scuzaţi. Vă mulţumim pentru ajutor. 

Bărbatul se retrase bodogănind. Holmberg se pricepea la 
chestia asta. Să vorbească cu oamenii. De fapt, asta făcea mai 
mult. Vizita tot felul de şcoli şi discuta cu elevii despre droguri 
şi munca de poliţist. În ultimul timp, nu prea mai făcea muncă 
de teren. 

Brusc, dinspre vestiar se auzi un zdrăngănit metalic. Staffan 
tresări şi trase cu urechea. 

— Zici că nu-i violent? 

— Pare grav rănit. Şi-a turnat nişte acid pe faţă. 

— De ce? 

Holmberg se uită la el cu ochii goi, apoi se întoarse spre uşă. 

— Păi, hai să-l întrebăm. 

— E înarmat? 

— Presupun că nu. 

Holmberg arătă spre un geam mic; pe dalele de marmură se 
vedea un cuţit mare, cu mâner de lemn. 

— N-am pungi la mine. Şi până s-ajung, a stat acolo fără 
pantaloni şi şi-a zgândărit rănile, o grămadă. O să-l luăm mai 
târziu. 

— Vrei să-l lăsăm acolo, pur şi simplu? 

— Ai vreo propunere mai bună? 

Staffan scutură din cap. Reuşi să distingă două lucruri abia 
acum, în linişte. Un şuier slab, inegal dinspre vestiar. Vântul 
intrând prin coşul unei case. Un fluier crăpat. Asta, şi un miros. 
Ceva ce la început confundase cu mirosul de clor impregnat în 
pereţi. Dar era altceva. Un miros strident, înecăcios, care îţi 
irita nasul. Staffan strâmbă din nas. 

— Mergem...? 

Holmberg dădu din cap, dar rămase pe loc. Om căsătorit, cu 
copil. Era normal. Staffan scoase din teacă pistolul din dotare. 
Cealaltă mână o ţinea pe clanţă. Era a treia oară când intra într- 
o încăpere cu pistolul în mână. Habar n-avea dacă proceda 
corect sau nu, dar n-ar fi vrut să-l învinuiască nimeni. Era vorba 
de o persoană care omora copii. Un om care acum era închis şi 
disperat; cine ştie ce se putea întâmpla, chiar dacă era rănit. 


Îi făcu un semn lui Holmberg şi deschise uşa. 

Mirosul îl ameti. _ 

Era atât de puternic încât îi dădură lacrimile. Începu să 
tuşească. Scoase o batistă din buzunar şi îşi acoperi gura şi 
nasul. Arestase de câteva ori şi piromani, chiar în faţa casei 
căreia îi dăduseră foc. Atunci simţise mirosul ăsta. Dar de data 
asta nu exista nici urmă de fum. Doar o ceaţă difuză, plutind 
prin încăpere. 

Doamne, Dumnezeule, ce poate fi? 

Sunetul monoton se auzea în continuare din partea opusă, 
dinspre şirul de dulapuri. Staffan îi făcu semn lui Holmberg să le 
ocolească şi să se apropie de ele din partea cealaltă. Staffan se 
duse până la primul dulap şi iscodi cu privirea pe după el, cu 
pistolul lipit de coapsă. 

Zări un coş de gunoi din tablă, care fusese răsturnat, şi un 
corp dezbrăcat, întins pe jos. 

Holmberg apăru la capătul celălalt al şirului de dulapuri şi-i 
făcu semn s-o ia mai încet. Nu credea că există vreun pericol 
iminent. Pe Staffan îl irită puţin că Holmberg voia să preia 
conducerea, acum că nu mai avea de ce să se teamă. Respiră 
prin batistă, o luă de la gură şi spuse: 

— Alo! Poliţia. Mă auzi? 

Bărbatul nu dădu niciun semn că l-ar fi auzit. Continuă doar 
să şuiere, cu faţa spre pardoseala de marmură. Staffan făcu 
câţiva paşi. 

— Întinde mâinile ca să le văd. 

Bărbatul nu se clinti. Dar când se apropie mai mult, Staffan 
văzu că-i tremura tot corpul. Chestia cu mâinile n-avea niciun 
rost. Un braţ îi atârna peste coşul de gunoi şi celălalt era întins 
în faţa lui. Avea palmele umflate şi crăpate. 

Acid... Doamne, cum arată... 

Staffan tinu batista la gură din nou şi se duse spre el, 
vârându-şi între timp pistolul în teacă, convins că Holmberg 
avea să-l acopere în caz că se întâmpla ceva. 

Corpul se cutremura spasmodic, în timp ce pielea se lipea şi 
se dezlipea de marmură, cu un plescăit. Mâna întinsă pe 
pardoseală se zbătea ca un peşte pe uscat. Şi în tot acest timp, 
sunetul acela care venea de jos, dinspre gură: „... 
eeiiiiiiiiiiieeeeeeeiiiiii...” 

Staffan îi făcu semn lui Holmberg să rămână la câţiva paşi de 
el, apoi se lăsă pe vine lângă corpul dezbrăcat. 

— Mă auzi? 


Bărbatul amuţi. Brusc, corpul zvâcni şi se întoarse pe partea 
cealaltă. 

Faţa lui. 

Staffan sări doi paşi înapoi, îşi pierdu echilibrul şi ateriză pe 
coccis. Îşi muşcă buzele ca să nu tipe de durerea care-i paraliză 
spatele. Strânse din ochi. Apoi îi deschise din nou. 

Îi lipsea faţa cu desăvârşire. 

Staffan văzuse odată un drogat care se dăduse cu capul de 
perete de câteva ori în timpul unei halucinaţii. Şi un bărbat care 
a sudat o canistră cu benzină, fără s-o golească. li explodase în 
faţă. 

Dar nimic nu semăna cu ce-i fu dat să vadă aici. 

Nasul bărbatului lipsea cu desăvârşire şi în locul lui se 
vedeau două găuri. Gura se strânsese şi buzele i se lipiseră pe 
jumătate, mai puţin o bucată mică, despicată, într-un colţ. Un 
ochi i se scursese pe ceea ce cândva fusese obrazul, dar 
celălalt... celălalt era larg deschis. 

Staffan se  holbă la ochiul sănătos, singurul lucru 
recognoscibil şi uman din masa aceea de carne diformă. 

Era străbătut de vinişoare roşii şi, când încerca să-l închidă, 
se vedea că nu era acoperit decât de o bucăţică de piele care se 
zbătea deasupra lui şi apoi se retrăgea la loc. 

Din faţa lui rămăseseră doar bucăţi de cartilaj şi oase ieşind 
printre bucăţile de carne şi fâşiile de ţesut înnegrit. Muşchii 
dezveliţi şi lucioşi se contractau şi se relaxau zvâcnind, ca şi 
când capul i-ar fi fost înlocuit cu o grămadă de ţipari omorâţi de 
curând şi făcuţi bucățele. 

Întreaga faţă sau ceea ce cândva fusese o faţă avea o viaţă a 
ei. 

Lui Staffan i se întoarse stomacul pe dos şi mai mult ca sigur 
c-ar fi vomitat dacă nu s-ar fi concentrat pe durerea surdă din 
spate. Îşi strânse încet picioarele, se ridică şi se sprijini de 
dulap. Ochiul înroşit se holbase la el încontinuu. 

— În viaţa mea n-am văzut ceva mai... 

Holmberg stătea cu braţele inerte şi se uita la corpul diform. 
Bărbatul nu-şi mutilase numai faţa. Acidul i se scursese şi pe 
piept şi pe restul corpului. Pielea de pe claviculă dispăruse şi i 
se vedea o bucată de os, alb şi strălucitor, ca o bucată de cretă 
într-o tocană. 

Holmberg scutură din cap şi ridică şi cobori o mână de 
câteva ori, neştiind ce să facă. Începu să tuşească. 

— În viaţa mea n-am mai văzut... 


x 


Era ora unsprezece. Oskar stătea în pat şi ciocănea în perete, 
formând literele cu grijă. 

Ea za ae 

E... L... L.. 

Niciun răspuns. 


Vineri, 30 octombrie 


Băieţii din a 6-a B se aliniaseră pe trotuarul din faţa şcolii şi-l 
aşteptau pe profesorul de educaţie fizică, domnul Avila. Niciunul 
nu-şi uitase geanta cu echipamentul de sport. Ferească sfântul 
să-ţi fi uitat treningul sau să n-ai o scuză bună când lipseai de la 
oră. 

Stăteau la o distanţă de un braţ unul de celălalt, aşa cum le 
spusese profesorul la prima oră de sport din clasa a 4-a, când îi 
preluase de la doamna învăţătoare. 

— Alinierea! La un braţ! 

Profesorul Avila fusese pilot de vânătoare în timpul 
războiului. S-a întâmplat de câteva ori să fie în toane bune şi să-i 
distreze cu poveşti despre lupte în aer şi aterizări forţate în 
lanuri de grâu. Fusese impresionant. N-aveai cum să nu-l 
respecţi. 

Elevii neastâmpăraţi, din clasa c-o reputaţie proastă, se 
aliniaseră cuminţi la o distanţă de un braţ unii de alţii, în ciuda 
faptului că profesorul nu venise încă. Dacă nu stăteau cum îi 
plăcea lui, îi lăsa să aştepte zece minute sau anula meciul de 
volei promis, punându-i să facă flotări sau abdomene. 

Lui Oskar îi era cam frică de el, dar măcar nu era singurul. 
Majoritatea se temeau de proful de sport. Văzându-i părul 
grizonant, tuns periuţă, nasul acvilin şi fizicul în continuare 
impunător şi cunoscându-i ciupitura temută, nu te aşteptai să fii 
înţeles şi luat sub aripă, mai ales dacă erai un băiat timid, puţin 
mai grăsuţ şi abuzat de colegi. Dar la orele lui nu crâcnea 
nimeni. Nici Jonny, nici Micke, nici Tomas nu îndrăzneau să-l 
atingă, atâta timp cât profesorul de sport se afla în zonă. 

Johan strică formaţia făcând un pas în faţă. Aruncă o privire 
precaută spre şcoală, apoi se postă în faţa lor imitându-l pe 
Hitler şi spuse: 

— Alinierea! Programul de azi: exerciţii de evacuare în caz de 
incendiu! Cu frânghia! 

Câţiva colegi râseră forţat. Proful era obsedat de exerciţiile 
de evacuare. In fiecare semestru, elevii repetau procedurile şi 
coborau pe nişte frânghii atârnate pe geam, în timp ce 
profesorul îi cronometra. Dacă reuşeau să doboare recordul 


precedent, la ora următoare îi lăsa să joace Jocul cu scaunele?. 
Asta dacă meritau. 

Johan se întoarse repede la locul lui. Avusese baftă, pentru 
că, în clipa următoare, profesorul ieşi din şcoală şi se îndreptă 
cu paşi repezi spre sala de gimnastică. Se uita drept înainte, 
fără să-i bage în seamă. La jumătatea drumului, le făcu semn să- 
l urmeze fără a se opri din mers şi fără a-şi întoarce capul. 

Şirul se puse în mişcare, încercând să păstreze distanţa 
obligatorie de un braţ. Tomas nimerise în spatele lui Oskar şi 
asta-i dădu ocazia să-l calce pe călcâie. Oskar nu se opri, deşi îi 
alunecase pantoful din picior. 

Nu se mai luaseră de el de atunci, de când cu bătaia. Nu că 
şi-ar fi cerut scuze sau ceva, dar rana de pe obraz se vedea în 
continuare şi probabil că se mulţumeau cu asta. Cel puţin, 
deocamdată. 

Eli. 

Oskar îşi încordă degetele de la picioare ca să nu scape 
pantoful şi defilă mai departe spre sala de sport. Oare unde o fi 
Eli acum? Oskar stătuse şi-i pândise geamul din camera lui, 
curios să vadă dacă tatăl ei se întorsese sau nu. Dar n-o văzuse 
decât pe Eli, care ieşise din bloc pe la ora zece. După aceea, a 
mâncat gogoşi şi ciocolată cu mama şi probabil că ea se 
întorsese între timp. În orice caz, nu-i răspunsese la mesaje. 

Clasa se năpusti spre vestiare, rândul se destrămase. 
Profesorul Avila stătea şi-i aştepta cu brațele încrucişate. 

— Aşa. Azi, exerciţii fizice. Tracțiuni la bară, sărituri la capră 
şi cu coarda. 

Oftat colectiv. Profesorul de sport dădu din cap. 

— Dacă vă descurcaţi bine, data viitoare jucăm spokboll*. 
Dar azi băgăm exerciţii. Hai, daţi-i drumul! 

Nu era loc de negocieri. Trebuiau să se mulţumească pentru 
moment cu promisiunea. Se schimbară repede în echipamentul 
de sport. Ca de obicei, Oskar avu grijă să se întoarcă spre 
perete în timp ce-şi dădu jos pantalonii. N-ar fi arătat prea bine 
cu Pişbalonul între picioare. Sus, în sala de gimnastică, nişte 
băieţi începură să mute caprele şi să coboare barele. Johan şi 
Oskar li se alăturară celor care cărau saltelele. Când terminară, 
proful suflă în fluier. li împărţi în cinci grupe a câte doi, conform 
celor cinci grupuri de aparate. 


32 Joc pentru copii care se joacă pe muzică. 
33 Joc asemănător cu „Rațele şi vânătorii”. 


Oskar şi Staffe nimeriseră împreună, ceea ce pe Oskar îl 
bucură fiindcă Staffe era singurul care se descurca mai prost la 
sport decât el. Era genul vânjos, dar greoi. Mai gras decât 
Oskar. Cu toate astea, nu se luau de el. Ceva în ţinuta şi postura 
lui îţi sugera să te ţii departe de el, altfel o păţeşti rău de tot. 

Profesorul suflă în fluier şi-i dădură drumul. 

Tracţiuni la bară. Bărbia deasupra barei, sus, jos, sus, jos. 
Oskar reuşi să facă două. Staffe făcu cinci, apoi o lăsă baltă. 
Fluier. Abdomene. Staffe zăcea pe saltea cu ochii-n tavan, fără 
să se mişte. Oskar făcu câteva abdomene pe repezite până la 
următorul semnal. Urmă săritura cu coarda. La asta era chiar 
bun. Începu să sară repede, în timp ce Staffe se prostea ţopăind 
de pe un picior pe celălalt. Urmară flotări simple. Staffe făcu un 
milion. Ora se termina cu săriturile la capră. Cel mai idiot şi 
tâmpit lucru din lume. 

De asta se bucurase că-i în echipă cu Staffe. Oskar se uită pe 
furiş la Micke, Jonny şi Olof şi-i văzu aproape zburând peste 
capră, făcându-şi vânt pe trambulină. Staffe se postă pe linia de 
start, alergă, lovi trambulina atât de tare că le răsunară urechile 
şi, cu toate astea, nu reuşi să sară peste capră. Se întoarse şi 
vru să se ducă înapoi. Profesorul se apropie de el. 

— Sus pe capră! 

— Nu pot. 

— Poţi să te urci. 

— Ce? 

— Să te urci. Urci. Sus pe capră şi sari, hai! 

Staffe puse mâinile pe capră, se urcă pe ea şi se dădu jos pe 
partea cealaltă cu viteza unui leneş. Profesorul îi făcu semn lui 
Oskar şi Oskar ţâşni de pe loc. 

Undeva pe la mijlocul distanţei se hotărî. 

O să încerce. 

Cândva, mai demult, profesorul îi spusese să nu-i fie frică de 
capră, că de asta depindea totul. De obicei nu îşi lua avânt 
suficient, de teamă să nu-şi piardă echilibrul sau să nu se 
lovească. Dar acum avea să-şi dea toată silinţa şi să se prefacă. 
Oskar sări cât putu de tare peste trambulină, conştient că 
profesorul Avila îl urmăreşte. 

Nu se gândi aproape deloc la cum o să-şi ia avânt, se 
concentră doar pe săritura peste capră. Pentru prima oară, 
reuşi să pună picioarele pe ladă fără să piardă din elan şi corpul 
îi zbură necontrolat, iar mâinile se întinseră ca să împingă 
greutatea peste capră. Se rostogoli peste capră atât de repede 


încât se dezechilibră şi căzu în genunchi când ateriză pe partea 
cealaltă. Dar reuşise să sară peste ea! 

— Bravo, Oskar. Ai grijă cu echilibrul, atâta tot. 

Profesorul fluieră şi elevii avură o pauză înainte de runda 
următoare. De data asta, Oskar reuşi să sară peste capră şi să-şi 
menţină şi echilibrul la aterizare. 

Profesorul fluieră sfârşitul orei şi se duse în biroul lui, iar 
elevii se apucară să strângă lucrurile. Oskar deblocă roţile 
caprei şi o împinse în locul în care ţineau echipamentele, 
bătând-o uşor ca pe un cal nărăvaş care, în sfârşit, se lăsa 
îmblânzit. Avea ceva de discutat cu profesorul. 

Dar fu oprit în drum spre biroul lui. Cineva îi aruncase un 
lasou peste cap. Lasoul alunecă şi i se opri pe burtă. Cineva îl 
prinsese şi-l ţinea pe loc. În spatele lui se auzi vocea lui Jonny: 

— Hopa, Porcuşoruleee... 

Oskar se întoarse, astfel încât coarda îi alunecă de pe burtă 
pe spate. Jonny stătea înaintea lui, fluturând mânerele. 

— Hopa, hopa. 

Oskar apucă brusc coarda şi o smulse din mâinile lui Jonny. 
Coarda alunecă pe podea, în spatele lui Oskar. Jonny arătă cu 
degetul. 

— Acum te apleci şi-o ridici. 

Oskar prinse coarda la mijloc cu o mână şi o învârti deasupra 
capului, astfel încât mânerele din lemn începură să se 
ciocnească ritmic, apoi strigă: „Prinde-o!” şi îi dădu drumul. 
Coarda zbură cât colo şi Jonny ridică din instinct mâinile, 
acoperindu-şi faţa. Coarda flutură deasupra capului său şi se 
agăţă în barele spalierului. 

Oskar ieşi din sala de sport şi cobori scările în fugă. Inima îi 
zvâcnea parcă în urechi. Războiul începuse. Cobori câte trei 
trepte odată, ateriză cu picioarele lipite la capătul lor, trecu prin 
vestiar şi intră în biroul profesorului. 

Acesta era în continuare în trening şi vorbea la telefon într-o 
limbă străină, cel mai probabil în spaniolă. Oskar reuşi să 
distingă un singur cuvânt, „perro”, despre care ştia că însemna 
„câine”. Profesorul îi făcu semn să se aşeze pe celălalt scaun, 
apoi continuă să vorbească. Spuse „perro” de mai multe ori şi 
Oskar îl auzi pe Jonny care intrase la vestiare şi începuse să ţipe 
în gura mare. 

Profesorul termină convorbirea despre câinele lui şi se 
întoarse spre el. Între timp, vestiarul se goli. 

— Aşa, Oskar. Ce doreşti? 


— Ăăă, mă gândeam... ştiţi, antrenamentele alea de joi? 

— Da? 

— Pot să mă înscriu şi eu? 

— Te referi la antrenamentul de culturism de la bazin? 

— Da, exact. Tre’ să te înscrii sau... 

— Nu, nu trebuie. Poţi să vii direct. Joi, la ora şapte. Vrei să 
faci culturism? 

— Da, mă gândeam că... da. 

— Foarte bine. Te antrenezi. După aia, o să vezi tu! Faci... 
cincizeci de tracţiuni! 

Profesorul imită mişcările cu braţele ridicate. Oskar scutură 
din cap. 

— Nuu. Dar... da, o să vin. 

— Atunci, ne vedem joi. Bine. 

Oskar dădu din cap şi se gândi să plece. Se întoarse puţin şi 
spuse: 

— Ce mai face câinele dumneavoastră? 

— Câinele? 

— Da, v-am auzit c-aţi spus „perro”. Nu înseamnă „câine”? 

Profesorul se gândi. A 

— Aaa. Nu „perro”. Pero. Înseamnă „dar”. Ca în „dar eu nu”. 
Adică pero yo no. Inţelegi? Vrei să iei şi nişte cursuri de 
spaniolă? A 

Oskar zâmbi şi scutură din cap. li spuse că deocamdată îi 
ajunge culturismul. 

Vestiarul era gol, se mai vedeau doar hainele lui Oskar. 
Oskar îşi scoase şortul şi se opri. Pantalonii. Dispăruseră. 
Bineînţeles. Bou a fost că nu s-a gândit înainte. Îi căută prin tot 
vestiarul, până şi la toaletă. Canci, pantaloni. 

Frigul îi pătrunse pe sub haine şi-i amorţi picioarele în timp 
ce se îndrepta spre casă doar în pantaloni scurţi, începuse să 
ningă încă de la ora de sport. Fulgii de zăpadă aterizau şi se 
topeau pe picioarele lui goale. Ajuns în curtea blocului, Oskar se 
opri sub fereastra lui Eli. Perdelele erau trase şi acum. Nicio 
mişcare. Câţiva fulgi mari îi mângâiară faţa întoarsă spre cer. 
Prinse câţiva cu limba. Aveau un gust bun. 

x 

— Uită-te la Ragnar. 

Holmberg arătă spre piața centrală din Vallingby, unde 
zăpada se aşternuse ca o plapumă pufoasă peste pietrele cubice 
aşezate în cerc. Unul dintre alcoolicii care-şi făceau veacul pe- 
acolo stătea nemişcat pe o bancă, înfofolit într-un palton imens, 


în timp ce zăpada îl transforma într-un om de zăpadă cu o formă 
caraghioasă. Holmberg oftă. 

— O să mă duc să mă uit ce-i cu el, dacă mai stă mult aşa. Tu 
cum te mai simţi? 

— Aşa şi-aşa. 

Staffan pusese încă o pernă pe scaunul de birou, ca să mai 
aline puţin durerea de şale. Ar fi preferat să stea în picioare sau, 
şi mai bine, întins în patul lui de acasă, dar raportul legat de 
cele întâmplate în seara precedentă trebuia predat celor de la 
Criminalistică înainte de sfârşitul săptămânii. 

Holmberg aruncă o privire asupra notiţelor sale din carnet, 
apoi începu să se joace cu creionul. 

— Ăia trei care erau înăuntru. Ziceau că, înainte să-şi toarne 
acidul pe faţă, tipul ar fi strigat „Eli! Eli!” şi mă gândeam dacă... 

Inima lui Staffan tresări. 

— Aşa a zis? spuse, aplecându-se în faţă. 

— Da... Ştii cumva ce poate să... 

— Da. 

Staffan se lăsă pe spate în scaun şi durerea îl săgetă până la 
rădăcina părului. Se ţinu de marginea biroului, se îndreptă şi îşi 
trecu mâinile peste faţă. Holmberg îl privi. 

— Dă-o încolo de treabă. Ai fost la doctor? 

— Nu, nu e... o să treacă. Eli, Eli. 

— Ce e, un nume? 

Staffan dădu încet din cap. 

— Da. Înseamnă... Dumnezeu. 

— Aha, îl striga pe Dumnezeu. L-o fi auzit? 

— Ce? 

— Dumnezeu. Crezi că l-a auzit? Eu aş zice că nu, gândindu- 
mă la cele întâmplate. Doar că nu eu sunt expertul. Tu te ocupi 
cu din astea. 

— Sunt ultimele cuvinte ale lui Isus, înainte să moară pe 
cruce. Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai 
părăsit? Eli, Eli, lema sabachtani? 

Holmberg clipi şi se uită la notițele lui. 

— Aha, da. 

— Evanghelia după Matei şi Marcu. 

Holmberg dădu din cap şi începu să-şi roadă creionul. 

— O trecem şi-n raport? 

x 

Când Oskar ajunse acasă de la şcoală, îşi trase o pereche de 

pantaloni noi şi coborî la Chioşcul Indrăgostiţilor ca să cumpere 


un ziar. Auzise ceva cum că l-ar fi prins pe ucigaş şi voia să afle 
totul. Să decupeze şi să păstreze articolul. 

Avu o presimţire ciudată în timp ce cobori dealul spre chioşc. 
Ceva nu era în regulă, pe lângă faptul că ningea. 

Când se întoarse acasă cu ziarul, îşi dădu seama ce era 
ciudat. Faptul că nu stătuse cu frica în sân. Doar mersese calm. 
Parcursese drumul până la chioşc fără să-i treacă prin minte că 
cineva i-ar fi putut face rău. 

O luă la fugă. Alergă până acasă cu ziarul în mână, lins pe 
faţă de fulgii de nea. Încuie uşa de la intrare. Se duse în camera 
lui, se întinse pe burtă şi începu să bată în perete. Niciun 
răspuns. Ar fi vrut să-i spună şi lui Eli, să se laude un pic. 

Deschise ziarul. Sala de sport din Vallingby. Maşini de 
poliţie. Ambulanţa. Tentativă de omor. Din cauza rănilor grave 
pe care şi le provocase, bărbatul nu fusese încă identificat. 
Fotografie cu Danderyd, locul în care-l închiseseră. Referire la 
crima precedentă. Fără comentarii. 

Şi în rest, submarinul, submarinul şi iar submarinul. Stare de 
alertă maximă. 

Cineva sună la uşă. 

Oskar sări din pat şi ieşi grăbit în hol. 

Eli, Eli, Eli. 

Oskar se răzgândi cu o secundă înainte să tragă zăvorul. 
Dacă erau Jonny şi ceilalţi? Nu, n-ar fi sunat niciodată la uşa lui. 
Deschise. Era Johan. 

— Ciao. 

— Da... ciao. 

— Vrei să facem ceva? 

— Da... dar ce? 

— Nu ştiu. Ceva. 

— OK. 

Oskar se încălţă şi îşi puse geaca, în timp ce Johan îl aştepta 
în casa scării. A 

— Chiar a fost nervos azi Jonny. În sala de sport. 

— El mi-a luat pantalonii, aşa-i? 

— Da. Ştiu unde i-a ascuns. 

— Unde? 

— În spate. Lângă bazin. O să-ţi arăt. 

Oskar nu spuse nimic, dar se gândi că, dacă ştia, putea să-i şi 
aducă. Că tot venea la el. Dar nu era el atât de mărinimos. 
Oskar dădu doar din cap şi spuse: 

— Bine. 


Se duseră până acolo şi luară pantalonii care atârnau într-un 
tufiş plin de ţepi. Apoi se mai plimbară puţin, cercetând zona. 
Făcură bulgări de zăpadă şi aruncară la ţintă, într-un copac. 
Într-un container găsiră un cablu electric care putea fi tăiat în 
bucăţi şi folosit la o praştie. Discutară despre ucigaş, despre 
submarin şi despre Jonny, Micke şi Tomas, care, după părerea 
lui Johan, erau cretini şi duşi cu capul. 

— Sonaţi. 

— Ţie nu-ţi fac niciodată nimic. 

— Nu. Dar orişicât. 

Se duseră până la chioşcul vânzătorului de hotdogi de lângă 
intrarea la metrou şi-şi luară două chifle goale. Hotdogi pentru 
aurolaci. Aşa-i numiseră. Pentru o coroană primeai o chiflă 
prăjită la grătar, unsă cu muştar, ketchup, sos pentru 
hamburger şi nişte ceapă crudă. Începuse să se întunece. Johan 
stătu de vorbă cu fata de la chioşc, Oskar se uită la şinele 
metroului şi se gândi la cablurile electrice de deasupra şinelor. 

Cu gurile mirosind a ceapă, o luară către şcoală, unde se 
despărţeau de obicei. Oskar spuse: 

— Crezi că există oameni care se sinucid sărind pe cablurile 
alea de deasupra şinelor? 

— Nu ştiu. Probabil. Frate-meu cunoştea pe unu' care s-a dus 
acolo şi s-a pişat pe transformator. 

— Şi ce-a păţit? 

— A murit. Curentul a urcat prin jetul de pişat şi l-a trosnit. 

— Cum adică. Voia să moară, sau ce? 

— Nu. Era beat. Futu-i. Gândeşte-te numai... 

Începând să-şi scuture tot corpul, Johan îl imită pe tipul care- 
şi scosese puta şi se pişase acolo. Oskar râse. 

Se despărţiră în faţa şcolii şi-şi făcură cu mâna. Oskar o luă 
spre casă cu pantalonii de trening înfăşuraţi în jurul mijlocului şi 
începu să fluiere genericul din Dallas. Nu mai ningea, dar 
zăpada se aşternuse ca o plapumă albă peste tot. Geamurile 
mari şi îngheţate ale micuţei săli de sport erau iluminate. Acolo 
avea să se ducă şi el, în fiecare joi seara. O să înceapă 
antrenamentul. Şi o să devină mai puternic. 

* 


Vineri seara, la restaurantul chinezesc. Ceasul rotund cu 
marginile argintii de pe peretele lung, plasat complet aiurea 
printre lampadarele din hârtie de orez şi dragonii de aur, arată 
nouă fără cinci. Băieţii stau şi trag de berile lor, pierduţi şi 
vrăjiţi de peisajele de pe dreptunghiurile de muşama de sub 


farfurii. Afară ninge în continuare. 

Virginia amestecă puţin cu paiul în cocktailul ei San 
Francisco şi începu să roadă bagheta de plastic care se termina 
cu o figurină Johnny Walker. 

Cine a fost Johnny Walker? Şi încotro se ducea el?** 

Bătu cu bagheta în pahar şi Morgan ridică privirea. 

— Vrei să ţii un discurs? 

— Cineva trebuie s-o facă. 

li povestiseră. Tot ce auziseră de la Gosta despre Jocke, pod 
şi copil. Apoi se adânciseră în gândurile lor. Virginia amestecă 
încet cuburile de gheaţă din pahar şi se uită la lumina difuză din 
tavan care se reflecta în cuburile ei, pe jumătate topite. 

— Un singur lucru nu înţeleg. Dacă s-a întâmplat aşa cum 
zice Gosta, unde naiba e? Jocke, adică. 

Karlsson se lumină la faţă de parcă ar fi aşteptat o ocazie să 
vorbească. 

— Asta le ziceam şi eu. Unde-i cadavrul? Dacă ar trebui să... 

Morgan ridică un deget ameninţător în faţa lui Karlsson. 

— Nu-i spui „cadavru” lui Jocke. Ai înţeles? 

— Şi cum să-i zic? Cel decedat? 

— Nu-i zici nicicum, până nu ştii nimic sigur. 

— Păi, tocmai asta voiam să şi zic. Atâta timp cât n-avem 
niciun ca... atâta timp cât nu l-au... găsit, n-avem cum să... 

— Care găsit? Cine să-l găsească? 

— Cine crezi? Ăia cu elicoptere, din Berga? Poliţia, 
bineînţeles. 

Larry se frecă la ochi, scoțând un mormăit. 

— Asta chiar e o problemă. Atâta timp cât nu-l găsesc, n-o să- 
i intereseze câtuşi de puţin, şi-atâta timp cât nu-i interesează, 
nici n-o să-l găsească nimeni. 

Virginia scutură din cap. 

— Tre’ să vă duceţi neapărat la poliţie şi să le spuneţi ce s-a 
întâmplat. 

— Da, ai dreptate, să ştii. Ce crezi c-ar trebui să le zicem? se 
răţoi la ea Morgan. Auziţi, daţi-o în mă-sa cu ucigaşul ăla de 
copii, cu submarinul şi cu morţii mă-sii, că noi, alcoolicii veseli, 
am descoperit că unul din amicii noştri, alcoolic şi el, a dispărut 
şi, într-o seară, un alt amic, tot alcoolic, ne-a povestit că... ce? 

— Păi, şi Gosta? El e martorul, el ar trebui să se... 


34 Aluzie la sloganul campaniei de publicitate pentru marca de whisky 
Johnny Walker, Just go. 


— Da, da, aşa e. Bineînţeles. Dar nu vezi că-i dus cu pluta? 
Nici nu vede bine o uniformă şi deja o ia razna, poţi să-l duci la 
balamuc. Nu face faţă la chestiile astea. Audieri, căcaturi, spuse 
Morgan ridicând din umeri. Da. Po' s-o uiţi. 

— Deci n-aveţi de gând să faceţi nimic. 

— Ce dracu' să facem? 

Lacke mormăi ceva atât de încet încât nu-l înţelesese nimeni. 
Virginia se aplecă spre el şi-şi puse capul pe umărul lui. 

— Ce-ai zis? 

Lacke se holbă la peisajul înceţoşat din faţa lui, desenat în 
tuş, şi şopti: 

— Nu tu ziceai? C-o să-l prindem. 

Morgan bătu cu pumnul în masă, făcând să se clatine 
paharele cu bere, şi întinse mâna strânsă ca o gheară. 

— O să-l prindem, clar. Dar trebuie să avem un punct de 
plecare. Un indiciu, ceva. 

Lacke dădu din cap ca un somnambul şi încercă să se ridice. 

— Trebuie să... 

Picioarele îi cedară şi Lacke se prăbuşi pe masă cu faţa 
înainte, trăgând după el toate paharele şi sticlele. Zgomotul 
strident atrase atenţia tuturor celor opt clienţi care-şi 
comandaseră ceva de mâncare. Virginia îl apucă de umeri şi îl 
îndreptă în scaun. Lacke privea spre un punct nedefinit. 

— Iertaţi-mă, am... 

Chelnerul îşi făcu apariţia prompt, ştergându-şi frenetic 
mâinile pe şorţ. Se aplecă spre Lacke şi Virginia şi le şopti iritat: 

— Ăsta-i restaurant, nu cocină. 

Virginia îi zâmbi cât putu de frumos, în timp ce încercă să-l 
ridice pe Lacke. 

— Hai, Lacke. Mergem la mine. 

Chelnerul înconjură masa şi, dojenindu-i din priviri şi pe 
ceilalţi, se duse lângă Lacke şi-l sprijini de pe partea cealaltă, 
vrând să le arate celorlalţi clienţi că era la fel de dornic să scape 
de elementul perturbator ca şi ei. 

Virginia îl ajută pe Lacke să-şi pună paltonul greu, cândva 
elegant - moştenire de la tatăl său care murise cu doi ani în 
urmă - şi-l conduse încet spre uşă. 

În spatele ei, Morgan şi Karlsson fluierară tendenţios. Cu 
braţul lui Lacke pe umerii ei, Virginia se întoarse şi se strâmbă 
la ei. Apoi deschise uşa de la intrare şi ieşi. 

Afară ningea încet cu fulgi grei şi frigul îi învălui ca o umbră 
mută. Obrajii Virginiei se îmbujorară în timp ce-l conduse pe 


Lacke spre aleea din parc. Era mai bine aşa. 
x 

— Bună ziua. Trebuia să mă întâlnesc cu tata, dar n-a apărut 
şi... pot să dau un telefon de aici? 

— Da, bineînţeles. 

— Pot să intru? 

— Uite telefonul acolo. 

Femeia arătă spre hol; pe o măsuță se vedea un telefon gri. 
Eli rămase în prag; nu fusese invitată înăuntru. În faţa uşii se 
afla un arici din sârmă şi piassava*. Eli îşi şterse tălpile, 
încercând să tragă de timp. Nu voia să pară ciudată pentru că 
nu putea să intre. 

— Sigur nu-i nicio problemă? 

— Sigur. Hai, intră. Intră. 

Femeia făcu un gest obosit; Eli putea să intre. Femeia păru 
să-şi fi pierdut interesul şi se duse în camera de zi de unde se 
auzea mormăitul static al televizorului. O panglică lungă şi 
galbenă de mătase prinsă în părul ei cărunt i se unduia pe spate 
ca un şarpe domesticit. 

Eli intră în hol, se descălţă şi-şi scoase geaca, apoi ridică 
receptorul. Formă un număr la nimereală, se prefăcu că 
vorbeşte cu cineva şi închise. 

Trase aer pe nas. Miros de mâncare gătită, substanţe de 
curăţat, pământ, cremă de ghete, mere puse în cămară pentru 
iarnă, haine umede, electricitate, praf, miros de transpiratie, 
adeziv pentru tapet şi... urină de pisici. 

Da. O pisică neagră ca tăciunele stătea pe pragul de la 
bucătărie şi mârâia. Cu urechile trase pe spate, blana zbârlită, 
spatele arcuit. În jurul gâtului avea o panglică roşie cu un mic 
cilindru metalic, ceva în care se punea, probabil, un bileţel cu 
numele ei şi adresa la care locuia stăpâna ei. 

Eli făcu un pas către ea şi pisica îşi dezveli dinţii sâsâind. 
Stătea cu corpul încordat, gata să sară. Încă un pas. 

Pisica bătu în retragere, se lipi de perete continuând să 
sâsâie şi fără s-o scape din ochi. Corpul începu să-i tremure de 
ură şi cilindrul începu să se legene. Cele două se măsurară din 
priviri. Eli înaintă încet, forțând pisica să se retragă în 
bucătărie, după care închise uşa. 

Pisica începu să mârâie şi să miaune supărată de partea 


35 Fibră asemănătoare rafiei, provenind de la două specii de palmieri 
brazilieni. 


cealaltă a uşii. Eli intră în camera de zi. 

Femeia stătea pe o canapea de piele, atât de uzată şi 
lustruită încât lumina de la televizor se reflecta în ea. Stătea cu 
spatele drept şi se uita fix înainte, spre ecranul albăstrui. Într-o 
parte îşi prinsese în păr o fundă galbenă, în partea cealaltă, 
funda se desfăcuse. Pe măsuţa de cafea din faţa ei se vedeau un 
bol cu biscuiţi şi un tocător de lemn cu trei bucăţi de brânză. Şi, 
alături, o sticlă de vin nedesfăcută şi două pahare. 

Femeia nu păru s-o fi observat pe Eli. Părea fascinată de ce 
se întâmpla pe ecran. Era un documentar. Despre pinguinii de la 
Polul Sud. 

„Masculul poartă oul între picioare pentru a evita contactul 
acestuia cu gheaţa.” 

O caravană formată din pinguini înainta legănându-se într-un 
deşert de gheaţă. Eli se aşeză pe canapea lângă femeie. Femeia 
stătea nemişcată, ca şi când ar fi urmărit un profesor sever 
care-i ţinea o lecţie. 

„După trei luni, când femela se întoarce, depozitele de 
grăsime ale masculului sunt aproape terminate.” 

Doi pinguini îşi apropiară ciocurile şi se salutară. 

— Aşteptaţi musafiri? 

Femeia tresări şi se uită la ea preţ de câteva secunde, fără să 
înţeleagă ce spune. Funda galbenă îi scotea în evidenţă 
trăsăturile obosite ale feţei. 

— Nu, serveşte-te. 

Eli nu se clinti. Imaginile de la televizor se schimbară. Acum 
se vedea o fotografie panoramică de undeva de deasupra 
Georgiei de Sud. Imaginile erau acompaniate de muzică. În 
bucătărie mieunatul pisicii se transformă într-un... fel de 
scâncet implorator. Mirosul din cameră era chimic. Pielea femeii 
secreta un miros de spital. 

— Trebuie să mai vină cineva? La dumneavoastră? 

Femeia tresări din nou, de parcă cineva ar fi scuturat-o şi-ar 
fi trezit-o din somn, apoi se întoarse spre Eli. 

De data asta, însă, părea iritată; între sprâncenele ei se 
contură un rid adânc. 

— Nu. Nu vine nimeni. Mănâncă dacă vrei. 

Arătă cu degetul spre bucăţile de brânză. 

— Camembert, gorgonzola, roquefort. Mănâncă, îi aruncă o 
privire atât de severă, încât Eli fu nevoită să ia un biscuit şi să-l 
vâre în gură, mestecând încet. 

Femeia dădu din cap şi se întoarse din nou spre ecranul 


televizorului. Eli scuipă în palmă masa lipicioasă şi o aruncă 
după braţul canapelei. 

— Când trebuie să pleci? o întrebă femeia. 

— Imediat. 

— Poţi să stai cât vrei. Nu mă deranjează. 

Eli se apropie ca să vadă televizorul mai bine, până când 
coatele lor se atinseră. Ceva se întâmplă cu femeia. 

Se cutremură şi se înmuie ca un pachet de cafea vidat pe 
care-l înţepi cu ceva ascuţit. Când ridică privirea spre Eli, ochii 
ei păreau visători şi sedaţi. 

— Cine eşti? 

Ochii lui Eli erau la doar câţiva centimetri de ochii ei. Gura 
femeii mirosea a spital. 

— Nu ştiu. 

Femeia dădu din cap, se întinse spre telecomanda de pe 
măsuţa de cafea şi opri sonorul. 

„Primăvara, sudul Georgiei înfloreşte timid...” 

Mieunatul implorator al pisicii se auzea acum perfect, dar 
femeii nu părea să-i pese. Arătă spre genunchii lui Eli. 

— Pot să...? 

— Da, bineînţeles. 

Eli se mută puţin mai încolo şi femeia îşi trase picioarele pe 
canapea şi-şi puse capul pe genunchii lui Eli. Eli o mângâie pe 
cap. Stătură aşa un timp. Suprafaţa netedă a mării fu întreruptă 
de valuri strălucitoare care se ridicară şi formară un zid de apă, 
apoi se îndreptară iar. 

— Povesteşte-mi ceva, spuse femeia. 

— Ce să vă povestesc? 

— Ceva frumos. 

Eli apucă o şuviţă din părul ei şi i-l dădu după ureche. 
Femeia respira calm şi corpul ei era complet relaxat. Eli începu 
să-i povestească pe un ton coborât. 

— A fost odată... cu mult, mult timp în urmă. A fost odată un 
ţăran sărac. Țăranul avea o nevastă şi trei copii. Un băiat şi o 
fată care erau destul de mari cât să-i ajute la muncă pe părinţi. 
Şi un băieţel de doar unsprezece ani. Toţi cei care-l vedeau 
spuneau că-i cel mai frumos copil pe care l-au văzut vreodată. 

Tatăl muncea mult pentru proprietarul terenului. De aceea, 
de cele mai multe ori, mama şi copiii erau cei care se ocupau de 
casă şi de grădină. Băiatul cel mic nu prea era bun de nimic. 

Într-o zi, stăpânului îi veni o idee: să organizeze un concurs 
la care să invite toate familiile de pe proprietatea lui. Toate 


familiile care aveau un băiat între opt şi doisprezece ani. Nu le 
promisese niciun premiu sau recompensă. Dar, cu toate astea, le 
dădu de înţeles că era vorba de un concurs. 

În ziua concursului, mama se duse cu băiatul cel mic la 
castelul stăpânului. Nu erau singurii. In curtea castelului se 
adunaseră deja şapte copii cu unul sau ambii părinţi. Şi mai 
sosiră trei. Familii sărace, cu copiii îmbrăcaţi în hainele de 
duminică. 

Cei adunaţi aşteptară toată ziua în curtea stăpânului. Când 
soarele începu să apună, fură invitaţi înăuntru. 

Eli ascultă respiraţia femeii. Respira calm şi încet. Adormise. 
Respirația ei îi încălzea genunchiul. Chiar sub urechea ei, Eli 
văzu pulsul zvâcnind încet sub pielea lăsată şi zbârcită. 

Pisica nu mai mieuna. 

Pe ecranul televizorului începu să curgă genericul filmului 

documentar. Eli puse degetul arătător pe jugulara femeii şi-i 
simţi inima de pasăre zvâcnind. 
___Eli se lipi de spătarul canapelei şi ridică cu grijă capul femeii. 
Îl aşeză pe genunchiul ei. Mirosul înţepător al brânzei roquefort 
acoperea toate celelalte mirosuri din casă. Eli trase o pătură de 
pe spătarul canapelei, se întinse şi acoperi bucăţile de brânză. 

Un şuier slab; respiraţia femeii. Eli se aplecă şi îşi apropie 
nasul de jugulara femeii. Miros de săpun, transpiraţie şi piele 
îmbătrânită... mirosul acela de spital... şi încă ceva... mirosul 
femeii. Şi printre toate acestea: mirosul de sânge. 

Femeia tresări când nasul lui Eli îi atinse gâtul şi vru să se 
întoarcă, dar Eli o apucă de braţe şi i le lipi de piept cu o mână, 
iar cu cealaltă îi tinu capul. Deschise gura cât putu de tare şi se 
aplecă asupra femeii până când limba îi apăsă jugulara. Apoi îşi 
încleştă maxilarele. 

Femeia se cutremură de parcă s-ar fi electrocutat. Corpul se 
încordă ca un arc şi picioarele loviră braţul canapelei cu atâta 
forţă, încât femeia alunecă şi ajunse cu spatele pe genunchii lui 
Eli. 

Sângele ţâşni ca o cascadă din vena deschisă şi stropi 
canapeaua. Femeia ţipă şi flutură din braţe, trăgând pătura de 
pe masă. Nările lui Eli se umplură cu un iz de brânză mucegăită 
în timp ce se aruncă asupra femeii şi-şi lipi buzele de gâtul ei, 
bând cu înghiţituri mari. Femeia îi ţipă în urechi şi Eli îşi eliberă 
un braţ ca să-i astupe gura. 

Ţipetele nu se mai auzeau atât de tare, dar mâna liberă a 
femeii se zbătea şi se lovea de masă, apucă telecomanda şi o 


dădu de capul lui Eli. Plasticul se făcu bucăţi şi televizorul 
începu să urle. 

Camera se umplu de genericul serialului Dallas şi Eli îşi 
dezlipi capul de gâtul femeii. 

Sângele avea un gust de medicament. Morfină. 

Femeia se uită la Eli cu ochi mari. In clipa următoare, Eli mai 
simţi un gust. Un gust de putregai care se amestecase cu 
mirosul brânzei mucegăite. 

Cancer. Femeia avea cancer. 

Stomacul i se strânse de scârbă şi Eli fu nevoită să-i dea 
drumul femeii şi să-şi îndrepte corpul ca să nu vomite. 

Camera de luat vederi alunecă peste ferma Southfork, în 
timp ce coloana sonoră creştea în intensitate. Femeia nu mai 
tipa, doar zăcea în timp ce sângele ţâşnea din ea din ce în ce 
mai încet şi mai rar, scurgându-se în firicele pe pernele de pe 
canapea. Ochii ei păreau umezi şi absenţi, în timp ce căuta 
privirea lui Eli. 

— Te rog... te rog, spuse. 

Lui Eli îi veni să vomite, dar înghiţi şi se aplecă peste femeie. 

— Da...? 

— Te rog... 

— Da. Ce vrei să fac? 

— ... te rog, draga mea... te rog... 

După un timp, privirea femeii împietri. Ochii i se înceţoşară. 
Eli îi închise pleoapele, dar i se deschiseră din nou. Ridică 
pătura de pe jos şi o întinse peste faţa femeii, apoi îşi îndreptă 
spatele. 

Sângele era destul de bun ca hrană, în ciuda gustului rău, 
dar morfina... 

Pe ecran se vedea un zgârie-nori. Un bărbat în costum şi 
pălărie de cowboy cobori dintr-o maşină şi se îndreptă spre 
clădire. Eli încercă să se ridice. Nu reuşi. Clădirea începu să se 
încline şi să se rotească. Geamurile oglindă reflectară norii care 
alunecau pe cer cu încetinitorul şi luau forme de animale sau 
plante. 

Eli izbucni în râs când un bărbat cu pălărie de cowboy se 
aşeză la un birou şi începu să vorbească în engleză. Înţelegea ce 
spune, dar vorbele lui nu aveau niciun sens. Eli aruncă o privire 
în jur. Camera începu să se încline într-o parte şi lui Eli i se păru 
ciudat că televizorul nu se deplasă deloc. Vocea bărbatului cu 
pălărie de cowboy răsuna cu ecou în capul ei. Se uită după 
telecomandă. Bucăţi din ea zăceau împrăştiate pe masă şi 


podea. 

Trebuie să-l fac să tacă... pe tipul ăla cu pălărie. 

Eli alunecă pe podea şi se târî în patru labe spre televizor în 
timp ce morfina pusese stăpânire pe corpul ei şi râse spre 
figurinele care se dizolvară în culori, doar culori. Nu mai avea 
deloc putere. Se întinse pe burtă în faţa televizorului, în timp ce 
culorile îi explodară pe retină. 

x 

Câțiva copii se dădeau în continuare cu bobul între 
Bjornsonsgatan şi mica porțiune de teren deschis de lângă aleea 
parcului. Dealul Morții, cum se numea, nimeni nu ştia de ce. 
Trei umbre îşi luară avânt din vârful dealului şi imediat după 
aceea, se auziră înjurături, după ce una din ele ieşi de pe traseu 
şi o luă spre copacii din pădure. Celelalte două umbre izbucniră 
în râs şi continuară să alunece pe coastă, zburară în aer şi 
aterizară cu un icnet înfundat. 

Lacke se opri şi lăsă privirea în pământ. Virginia încercă să-l 
împingă încet înainte. 

— Haide, Lacke, te rog. 

— E al dracului de greu. 

— Nu mai pot să te car în spinare, să ştii. N 

Lacke pufni pe nas şi începu să râdă, dar îl apucă tusea. Îşi 
luă mâna de pe umerii Virginiei, se opri cu brațele lăsate pe 
lângă corp şi întoarse capul spre derdeluş. 

— Futu-i... uite-i cum se dau cu sania... spuse şi făcu un gest 
spre vârful dealului... chiar lângă locul în care l-au omorât pe 
Jocke. 

— Nu te mai gândi la asta acum. 

— Cum să nu mă mai gândesc? Poate c-a fost chiar unul 
dintre ei. 

— Nu prea cred. 

Vru să-i petreacă din nou braţul în jurul gâtului, dar Lacke se 
retrase. 

— Nu, pot să merg şi singur. 

Lacke înaintă precaut pe alee. Zăpada îi scârţâia sub tălpi. 
Virginia stătu nemişcată şi se uită la el. Era bărbatul ei, bărbatul 
pe care-l iubea şi cu care nu reuşise nicicum să convieţuiască. 

Incercase. 

Timp de câteva luni, cu opt ani în urmă, după ce fiica sa se 
mutase la casa ei şi Lacke îi luase locul. Virginia lucra atunci, ca 
şi acum, la supermarketul ICA de pe Arvid Mornes Vag, 
deasupra parcului chinezesc.  Stătea aproape, într-un 


apartament cu două camere şi bucătărie, chiar pe Arvid Morne, 
la doar trei minute de serviciu. 

În cele patru luni cât au stat împreună, Virginia n-a reuşit să 
se prindă cu ce se ocupa, de fapt, Lacke. Părea că se pricepe la 
chestiile electrice, îi montase un dispozitiv pentru reglarea 
intensității luminii la veioza din camera de zi. Ştia să şi 
gătească, o surprinsese de câteva ori cu nişte cine sofisticate pe 
bază de peşte. Dar cu ce se ocupa? Asta era întrebarea. 

Stătea acasă, se plimba, discuta cu oamenii, citea o grămadă 
de cărţi şi ziare. Cam asta era tot. Pentru Virginia, care se 
angajase imediat după liceu, felul ăsta de a trăi era de neînțeles. 
L-a şi întrebat: 

— Nu te supăra, Lacke, nu vreau să mă bag, dar... ce faci, de 
fapt? Din ce trăieşti? De unde ai bani? 

— Păi, n-am. 

— Ceva-ceva tot tre' să ai. 

— Ştii şi tu cum e, doar trăim în Suedia. Dacă ieşi cu un 
scaun pe trotuar, nu trebuie să aştepţi prea mult că sigur trece 
vreunu' şi-ţi dă nişte bani. Sau te întreabă ce ai şi te ajută într- 
un fel. 

— Deci asta sunt şi eu pentru tine, societate de binefacere? 

— Virginia, când o să-mi spui „Lacke, pleacă”, o să plec. 

I-a spus abia după o lună. Lacke şi-a îndesat hainele într-o 
geantă şi cărţile într-alta. Şi a plecat. După care nu l-a mai văzut 
vreo jumătate de an. În perioada aceea a început să bea mai 
mult. Şi bea singur. 

Când l-a revăzut, Lacke era complet schimbat. Părea mai 
trist. În acea jumătate de an a locuit cu tatăl lui bolnav de 
cancer, într-o casă undeva prin Smaland. După moartea tatălui 
său, Lacke şi sora lui moşteniră casa pe care o vândură şi 
împărţiră banii. Din banii care i-au revenit, Lacke îşi cumpără 
un apartament în Blackeberg cu costuri de întreţinere mici şi nu 
mai plecă nicăieri. 

În anii care au urmat, au început să se întâlnească din ce în 
ce mai des la restaurantul chinezesc. Virginia se ducea acolo în 
fiecare seară. Uneori se întorceau acasă împreună, făceau 
dragoste fără prea mult tam-tam şi, ca şi când s-ar fi înţeles în 
prealabil, Lacke pleca înainte ca ea să se întoarcă de la serviciu. 
Locuiau separat pentru că aşa voiau ei - uneori treceau şi două- 
trei luni fără să fi împărţit patul - şi asta le convenea 
amândurora de minune. 

Trecură pe lângă supermarketul ICA şi pe lângă anunţul cu 


„carne tocată ieftină”, însoţit de sloganul „Mâncaţi, beţi şi fiţi 
fericiţi”. Lacke se opri şi o aşteptă. Când îl ajunse din urmă, îi 
întinse un braţ şi Virginia acceptă. Lacke dădu din cap în 
direcţia magazinului. 

— Cu serviciul cum mai e? Merge treaba? 

— Ca de obicei. 

Virginia se opri şi arătă cu degetul. 

— Uite, aia am făcut-o eu. 

Era un anunţ cu ROȘII DECOȚITE. TREI CUTII 5 coroane. 

— Mişto. 

— Îţi place? 

— Da. Ţi se face poftă de roşii decojite. 

Virginia îl împunse încet într-o parte. li simţi coastele cu 
cotul. 

— Nici nu mai ştii ce gust au, glumeţule. 

— Nu trebuie să-mi... 

— Nu, dar o s-o fac, oricum. 

* 

— Eeeeeeeeeeeli... Eeeeeeeli... 

Vocea de la televizor i se păru cunoscută. Eli încercă să se 
îndepărteze de el, dar corpul n-o mai ascultă. Mâinile îi 
alunecară pe podea, încercând să se agațe de ceva. Găsi un 
cablu. Îl apucă şi-l strânse tare de parcă ar fi fost o coardă de 
salvare ce avea s-o scoată din tunelul la capătul căruia se afla 
televizorul care-i vorbea. 

— Fli... unde eşti, Eli? 

Capul îi era prea greu ca să-l poată ridica de pe podea. 
Singurul lucru pe care reuşi să-l facă a fost să-şi întoarcă 
privirea spre ecran şi... bineînţeles că era... El. 

Peste umerii halatului de mătase se revărsau şuviţe lucioase 
din peruca blondă făcută din păr de om, din cauza căreia faţa lui 
cu trăsături feminine părea şi mai îngustă decât era. Buzele 
subţiri erau strâns lipite şi uşor ţuguiate, într-un surâs demn de 
o starletă. Păreau o rană făcută cu cuțitul pe faţa pudrată. 

Eli reuşi să-şi ridice puţin capul şi-i văzu toată faţa. Ochi 
mari, albaştri, de copil şi deasupra ochilor... aerul din plămânii 
lui Eli ieşi şuierând şi capul ei căzu fără vlagă pe podea. Osul 
din nas vibră dureros. Amuzant. Pe cap avea o pălărie de 
cowboy. 

— Eeeeeeliiii... 

Alte voci. Eli ridică din nou capul, tremurând ca un bebeluş. 
Câteva picături de sânge infectat se scurseră pe nasul şi pe gura 


ei. Bărbatul întinse braţele ca şi când ar fi vrut s-o întâmpine, 
dezvelind căptuşeala roşie a halatului. Căptuşeala începu să se 
unduiască şi să se învârtă ca un roi de insecte, în formă de buze. 
Sute de buze de copii schimonosite, şoptindu-şi poveştile, 
povestea lui Eli. 

— Eli... vino acasă... i 

Eli începu să scâncească şi închise ochii. Încă puţin, şi mâna 
rece avea s-o apuce de gât. Dar nu se întâmplă nimic. Eli 
deschise ochii. Imaginea se schimbase. Văzu un şir lung de copii 
săraci, îmbrăcaţi în haine ponosite, care înaintau cu greu pe o 
câmpie înzăpezită, în drum spre un castel de gheaţă care abia 
se zărea la orizont. 

Nu se întâmplă nimic. 

Eli scuipă sângele spre ecranul televizorului. Petele roşii 
murdăriră zăpada albă, scurgându-se de pe castelul de gheaţă. 

Nici nu există. 

Eli smuci coarda de salvare, încercă să se tragă afară din 
tunel. Se auzi un pocnet şi cablul fu smuls din priză. Televizorul 
se stinse. Câteva firicele de salivă amestecată cu sânge se 
prelinseră de pe ecranul întunecat şi picurară pe podea. Eli îşi 
sprijini capul în palme şi dispăru într-un vârtej stacojiu. 

* 


Virginia făcu o tocăniță rapidă din cubuleţe de carne, ceapă 
şi roşii decojite, în timp ce Lacke intră la duş. Şi acolo îl uită 
Dumnezeu. Când tocăniţa fu gata, Virginia se duse la el. Lacke 
zăcea în cadă cu capul plecat şi rozeta duşului atârnată pe după 
gât. Şira spinării arăta ca un rând de mingi de ping-pong 
îndesate pe sub piele. 

— Lacke? E gata mâncarea. 

— Bine. Perfect. Am stat prea mult? 

— Nu, nu. Dar tocmai m-au sunat de la Vattenverket că 
cică-s probleme cu pânza de apă freatică. Mai are puţin şi seacă 
de tot. 

— Ce? 

— Hai odată. 

Virginia îi întinse halatul ei de baie. Lacke se ridică, ţinându- 
se de marginea căzii. Când îl văzu cât e de costeliv, Virginia se 
îngrozi. Lacke îi observă reacţia şi spuse: 

— Şi iată-l cum se înalţă din spuma mării ca un zeu, atât de 
plăcut privirii... 


36 Principalul furnizor de apă din Suedia. 


Mâncară şi împărţiră o sticlă de vin. Lacke ciuguli puţin, dar 
Virginia era mulţumită. Măcar avea ceva în stomac. Apoi mai 
desfăcură o sticlă în camera de zi, după care se duseră la 
culcare. Stătură un timp întorşi pe o parte şi se priviră în ochi. 

— Am renunţat la pastile. 

— Aha. Nu trebuie să... 

— Nu, dar nu mai aveam nevoie de ele. Nu-mi mai vine ciclul. 

Lacke dădu din cap. Se gândi. Apoi o mângâie pe obraji. 

— Şi-ţi pare rău? 

Virginia zâmbi. 

— Cred că eşti singurul bărbat pe care-l cunosc căruia îi 
trece prin cap să mă întrebe aşa ceva. Da, puţin. De parcă... nu 
ştiu, e ca şi când n-aş mai fi femeie. De parc-aş fi pierdut ceva. 

— Înâm. În orice caz, pentru mine eşti bine aşa cum eşti. 

— Serios? 

— Da. 

— Păi, haide atunci. 

Şi Lacke făcu aşa cum îi spuse. 

x 

Gunnar Holmberg îşi târî picioarele prin zăpadă ca să nu lase 
urme care să îngreuneze munca tehnicienilor de la laboratorul 
de criminalistică. Se opri şi se uită la urmele care porneau de 
lângă casă. Flăcările colorară zăpada în portocaliu şi căldura 
era atât de puternică încât broboane de sudoare începură să i se 
formeze la rădăcina părului. 

Holmberg suportase multă batjocură la viaţa lui din cauza 
naivităţii sale. Credea cu adevărat în bunătatea fundamentală a 
copiilor. De aceea se perinda prin şcoli, ţinând discursuri lungi 
pentru tinerii care o apucaseră pe căi greşite, şi tot ăsta era 
motivul pentru care urmele de lângă picioarele lui îl 
emoţionaseră atât de mult. 

Erau urme făcute de cineva care purta un număr mic la 
pantofi. Nu erau nici măcar urme de „adolescent”. Nu. Erau, 
clar, pantofi de copil. Urme mici şi drăguţe provenind de la 
cineva care păşea întins, distanţa dintre paşi fiind considerabilă. 
Cineva care alergase. Repede. 

Holmberg îl zări pe Larsson, stagiarul de la secţia lor. 

— Ai grijă cum calci, ce dracu’! 

— Oh, scuze. 

Larsson se târî prin zăpadă şi se opri lângă Holmberg. Avea 
nişte ochi mari, ieşiţi din orbite, care-l făceau să pară mereu 
surprins. Se întoarse spre urmele din zăpadă şi spuse: 


— Ce mama dracului? 
— Mi-ai luat vorba din gură. E un copil. 


— Da, dar... asta-i chiar... - Larsson se uită la urmele din 
zăpadă care continuau pe o porţiune mai lungă - zici c-a păşit în 
reprize. 


— Da, e ceva distanţă între paşi. 

— Mai mult decât atât... e ceva... n-am mai văzut una ca asta. 
Vezi cât e între...? 

— Ce vrei să spui? 

— Cred că face atletism sau ceva. Eu, unul, n-aş fi în stare să 
alerg aşa. Mai mult de... doi metri. Dar vezi că astea-s la fel pe 
tot parcursul drumului. 

Staffan sosi în fugă, încercând să se strecoare printre 
grupuleţele de curioşi care se adunaseră în jurul proprietăţii. Se 
apropie de grupul din mijloc ce supraveghea câţiva asistenţi 
medicali care cărau spre ambulanţă cadavrul unei femei, 
acoperit cu un cearşaf albastru. 

— Ce-ai făcut? îl întrebă Holmberg. 

— Păi, am ieşit pe... Ballstavagen, după care... n-au mai putut 
să-l... urmărească... maşinile... o să pun câinii pe urmele lui. 

Holmberg dădu din cap şi se întoarse spre cei cu care 
discutase înainte de sosirea lui Staffan. Un vecin care fusese 
martor la cele întâmplate îşi povestea impresiile unui poliţist de 
la criminalistică. 

— La început, credeam că-s focuri de artificii sau ceva de 
genul ăsta. Apoi i-am văzut mâinile... am văzut că-şi flutura 
mâinile. A ieşit pe aici... prin fereastră... a ieşit şi... 

— Fereastra era deschisă, deci? 

— Da, era deschisă. Şi a ieşit pe acolo şi... casa ardea deja, 
ştiţi. Am văzut cum ardea. În spatele ei... şi a ieşit şi... Isuse 
Christoase! Ardea toată, da. Şi a plecat de lângă casă şi... 

— Mă scuzaţi. Cum adică a plecat? A mers... sau a fugit? 

— Nu, n-a fugit. Tocmai că asta mi s-a părut aşa de-al naibii 
de... mergea şi dădea din mâini cam aşa... ca şi când... nu ştiu. 
Şi după aia s-a oprit. Înţelegeţi? S-a oprit şi ardea, în 
continuare. Ardea peste tot. Şi s-a uitat în jur. De parcă... era 
calmă, nu se agita. Şi după aia a pornit iar. Era ca şi când... se 
terminase, înţelegeţi? Nu părea panicată sau aşa, doar... în 
pizda mă-sii... nici nu ţipa măcar. Nu scotea niciun sunet. S-a 
prăbuşit aici... aşa. A îngenuncheat. Şi după aia... buf. In 
zăpadă. După care... nici nu ştiu... mi s-a părut aşa de cumplit 
că... îmi venea să... am alergat înăuntru şi am adus o pătură sau 


două, nu mai ştiu, am vrut să sting focul... şi-am reuşit. Mamă... 
cum arăta... întinsă acolo... Doamne... ferească Dumnezeu! 

Bărbatul îşi duse mâinile murdare de funingine la ochi şi 
începu să plângă în hohote. Polițistul de la criminalistică puse 
mâna pe umărul lui. 

— Poate putem să vă luăm o declaraţie oficială mâine. Şi, 
deci, vreţi să spuneţi că n-aţi văzut pe nimeni altcineva ieşind? 

Bărbatul scutură din cap şi polițistul îşi notă ceva în carneţel. 

— Cum spuneam, vă sun mâine. Vreţi s-o rog pe asistentă să 
vă dea un calmant, ceva, să puteţi dormi? Inainte să plece? 

Bărbatul îşi şterse lacrimile. Mâinile sale lăsară urme negre 
şi umede pe obrajii lui. 

— Nu. E în... nu, am şi eu. Pentru orice eventualitate. 

Gunnar Holmberg întoarse privirea spre casa cuprinsă de 
flăcări. Eforturile pompierilor dăduseră rezultate şi flăcările 
fuseseră stinse aproape integral. Doar o coloană imensă de fum 
se ridica spre cerul întunecat. 

x 

În timp ce Virginia îl îmbrăţişa pe Lacke şi tehnicienii de la 
laboratorul de criminalistică îşi dădeau cu părerea despre 
urmele din zăpadă, Oskar stătea la geamul din camera lui şi se 
uita afară. Zăpada se aşezase ca o pătură peste tufişurile de sub 
fereastră şi formase un strat atât de gros, încât aveai impresia 
că poţi să te plimbi pe el. 

Eli nu ieşise în seara aceea. 

Oskar coborâse, se plimbase, aşteptase, se dăduse în leagăn 
şi îngheţase pe terenul de joacă între opt şi opt jumate. Dar nici 
urmă de Eli. Pe la nouă, o văzuse pe mama lui care stătea la 
geam şi se uita la el. Oskar intrase, copleşit de gânduri negre. 
Urmaseră o repriză de Dallas, ciocolată caldă, gogoşi şi mama îl 
întrebase ce are, iar Oskar fusese la un pas de a se destăinui, 
dar se abţinuse. 

Între timp, trecuse de doisprezece şi Oskar stătea la geam cu 
un gol în stomac. Întredeschise fereastra şi inspiră aerul rece al 
nopţii. Oare hotărâse să se apere doar din cauza ei? Nu era 
vorba numai despre el? 

Ba da. 

Dar o făcea de dragul ei. 

Din păcate. Aşa stăteau lucrurile. Dacă ar fi sărit pe el luni, 
n-ar fi avut energia, puterea şi motivaţia necesară să se 
împotrivească. Ştia asta prea bine. Nu s-ar fi dus la niciun 
antrenament. N-ar fi avut niciun motiv. 


Lăsă fereastra deschisă, sperând totuşi că avea să se întoarcă 
în noaptea aceea. C-o să-l strige. Dacă avea voie să plece în toiul 
nopţii, putea să se şi întoarcă tot atunci. n 

Oskar se dezbrăcă şi se duse la culcare. Începu să bată în 
perete. Niciun răspuns. Îşi trase pătura peste cap şi se aşeză în 
genunchi. Îşi împreună palmele şi, cu fruntea lipită de ele, şopti: 

— Te rog, Doamne. Fă-o să se întoarcă. Îţi dau ce vrei tu. 
Toate revistele şi cărţile mele, toate jucăriile. Orice. Dar fă să se 
întoarcă. La mine. Te rog, Doamne, te rog. 

Rămase întins sub pătură până când începu să transpire. 
Atunci scoase capul din nou şi îl puse pe pernă. Se ghemui ca un 
bebeluş. Închise ochii. li văzu pe Eli, Jonny, Micke şi Tomas. 
Mama. Tata. Preţ de câteva minute, încercă să evoce doar 
imaginile care-i plăceau. După un timp, imaginile se însufleţiră 
şi Oskar adormi. 

Eli şi Oskar stăteau într-un leagăn şi se dădeau din ce în ce 
mai tare. Atât de tare, încât lanţurile se desprinseră şi leagănul 
zbură spre cer. Eli şi Oskar se ţineau de margini şi îşi apropiară 
genunchii. Eli şopti: 

— Oskar. Oskar... 

Deschise ochii. Lampa lui în formă de glob pământesc era 
stinsă şi, la lumina lunii, toate obiectele din cameră păreau 
albastre. Gene Simmons” se uita la el cu limba scoasă de pe 
peretele de lângă pat. Oskar se ghemui şi strânse ochii. În clipa 
următoare auzi din nou vocea care-i şoptea numele. 

— Oskar... 

Se auzea de undeva dinspre geam. Deschise ochii şi se uită. 
De partea cealaltă a ferestrei se contură un cap mic. Oskar dădu 
jos pătura de pe el, dar, înainte să apuce să coboare din pat, Eli 
îi şopti: 

— Stai puţin. Nu te da jos. Pot să intru? 

Oskar şopti: 

— Daaa... 

— Spune că pot să intru. 

— Poți să intri. 

— Inchide ochii. 

Oskar strânse ochii. Fereastra se deschise larg; un curent 
rece traversă camera, apoi fereastra se închise încet. Oskar o 
auzi pe Eli respirând şi şopti: 

— Pot să mă uit? 


37 Solistul formaţiei Kiss. 


— Stai aşa. 

Canapeaua extensibilă din camera cealaltă scârţâi. Mama se 
dăduse jos din pat. Oskar ţinea în continuare ochii închişi când 
pătura se mişcă şi un corp rece şi gol se furişă în spatele lui, 
trase pătura peste ei şi se ghemui lângă el. 

Uşa camerei se deschise. 

— Oskar? 

— Îmmm? 

— Tu vorbeşti? 

— Nu. 

Mama rămase în cadrul uşii şi tăcu. Eli stătea nemişcată în 
spatele lui, cu fruntea lipită de omoplaţii săi. li simţea 
respiraţia. 

Mama scutură din cap. 

— Or fi vecinii ăia. 

Mai zăbovi puţin şi ascultă, apoi spuse „Noapte bună, 
scumpule” şi închise uşa. 

Oskar rămase singur cu Eli. In spatele lui, Eli şopti: 

— Vecinii ăia? 

— Şşşşt! 

Patul scârţâi din nou, semn că mama se culcase. Oskar se 
uită spre geam. Era închis. 

O mână rece îi atinse mijlocul, se lipi de pieptul lui, deasupra 
inimii. Luă mâna în palme, încercând s-o încălzească. Mâna 
cealaltă se strecură pe la subsuoară, urcă pe pieptul lui şi se 
ascunse în palmele sale. Eli îşi întoarse capul şi-şi lipi obrazul de 
spatele lui. 

Camera se umplu de un miros nou. Semăna cu mirosul 
mopedului lui tata, imediat după ce-i făcea plinul. Benzină. 
Oskar se aplecă spre mâinile ei. Da. Ele miroseau aşa. 

Au stat aşa mult timp. Când auzi respiraţia regulată a mamei 
sale în camera de alături şi când simţi că mâinile lui se 
încălziseră suficient, iar pielea de deasupra inimii lui începuse 
să transpire, Oskar şopti: 

— Unde-ai fost? 

— După mâncare. 

Buzele ei îi gâdilară umărul. Eli îşi eliberă mâna şi se 
întoarse pe spate. Oskar mai rămase aşa puţin şi se uită în ochii 
lui Gene Simmons. Apoi se întoarse pe burtă. Işi imagină 
figurinele mici de pe tapet uitându-se curioase la Eli. Ochii ei 
erau larg deschişi şi păreau negri-albăstrui în lumina lunii. Lui 
Oskar i se făcu pielea de găină pe braţe. 


— Şi tatăl tău? Unde e? 

— A dispărut. 

— A dispărut? 

Oskar ridică tonul involuntar. 

— Şşşşt. Oricum, nu contează... 

— Dar... cum adică... a dispă... 

— Nu contează. 

Oskar încuviinţă din cap, dându-i de înţeles că n-o s-o mai 
întrebe nimic, iar Eli îşi puse ambele mâini sub cap şi fixă 
tavanul. 

— Mă simţeam singură. Aşa c-am venit aici. Am voie? 

— Da. Dar... n-ai nici haine pe tine. 

— Scuze. Ţi se pare scârbos? 

— Nu. Dar nu ţi-e frig? 

— Nu. Nu. 

Şuviţele albe din părul ei dispăruseră. Da, arăta mai bine, 
mai sănătoasă decât ultima dată când se întâlniseră. Obrajii ei 
păreau mai plini şi i se vedeau gropiţele când Oskar îi spuse în 
glumă: j 

— Să nu-mi zici că ai trecut pe la Chioşcul Indrăgostiților... 

Eli râse, apoi se prefăcu foarte serioasă şi spuse pe o voce de 
fantomă: 

— Ba da. Şi ştii ceva? Tipul a scos capul şi mi-a spus: 
Viiiiiiiiiinoooo....  Viiiiino... am bomboane, ciocolată şi... 
banaaaane... 

Oskar îşi înfundă capul în pernă. Eli se întoarse spre el şi-i 
şopti în ureche. 

— Hai, viiiinooo... am... duuulciuri... şobolaaaani 
uscaaaaaţi...% 

Oskar strigă „Nuuu! Nuuu!” cu faţa lipită de pernă. 
Continuară aşa preţ de câteva minute. Apoi Eli se uită la cărţile 
din bibliotecă şi Oskar îi povesti pe scurt romanul lui preferat, 
Ceaţa, de James Herbert. Spatele lui Eli lumina ca o coală de 
hârtie în întuneric în timp ce se uita la cărţile lui, întinsă pe 
burtă. 

Oskar îşi ţinea mâna atât de aproape de pielea ei, încât simţi 
căldura pe care o emana. Apoi îşi îndoi degetele şi le plimbă pe 
spatele ei. 


38 Sega rator în orig. — numele unor bomboane gumate în formă de 
şoricei, vândute la kilogram. 


— Buleribuleriboc*?. Câte coarne au făcut... poc? 

— Hmm. Opt? 

— Opt ai spus, opt au fost. Buleribuleriboc. 

Schimbară rolurile, dar Oskar nu nimeri cifra corectă la fel 
de des ca Eli. În schimb, la „piatră, hârtie, foarfecă” câştigă 
detaşat. Cu şapte la trei. Mai jucară o dată. Câştigă cu nouă la 
unu. Eli se enervă. 

— Tu ştii de dinainte ce-o să aleg? 

— Da. 

— Cum aşa? 

— Aşa, pur şi simplu. Dacă alegi tot timpul acelaşi lucru... 
Am senzaţia că văd schema din capul tău. 

— Hai, înc-o dată. De data asta nu mă mai gândesc. Le întind 
la nimereală. 

— Încearcă. 

Mai jucară o rundă. Oskar câştigă cu opt la doi. Eli se 
întoarse spre perete, prefăcându-se bosumflată. 

— Nu mă mai joc cu tine. Trişorule. 

Oskar se uită la spatele ei alb. Oare să îndrăznească? Da, 
acum că nu se uita la el, putea să încerce. 

— Eli. Am şanse la tine? 

Eli se întoarse şi trase pătura până la bărbie. 

— Ce înseamnă? 

Oskar se uită drept înainte la cotoarele cărţilor din faţa lui şi 
ridică din umeri. 

— Păi, dacă... vrei să fim împreună, gen. 

— Cum adică „împreună”? 

Îl întrebase pe un ton bănuitor. Oskar se grăbi să-i răspundă: 

— Poate ai deja un prieten la şcoală. 

— Nu, dar... Oskar, eu n-am cum să... Eu nu sunt fată. 

Oskar pufni pe nas. 

— Cum adică? Vrei să zici că eşti băiat, sau ce? 

— Nu. Nu. 

— Atunci ce eşti? 

— Nimic. 

— Cum adică „nimic”? 

— Uite-aşa. Nu sunt nimic. Nu sunt copil. Nici bătrân. Nu 
sunt nici băiat, nici fată. Nu sunt nimic. 

Oskar îşi plimbă degetele pe spatele ei în timp ce îngână 
„Vine melcul supărat” şi scutură din cap. 


33 Bulleribock, basm suedez. 


— Hai, spune. Am şanse sau n-am? 

— Oskar, mi-ar plăcea foarte mult, dar... nu putem să fim 
împreună la fel ca până acum? 

— ... ba da. 

— Te-ai supărat? Putem să ne pupăm, dacă vrei. 

— Nu! 

— Nu vrei? 

— Nu, nu vreau! 

Eli se încruntă. 

— Adică oamenii nu fac nimic special când au şanse unul la 
celălalt? 

— Nu. 

— Se comportă... normal? Ca până atunci? 

— Da. 

Eli se lumină la faţă, îşi împleti degetele pe abdomen şi se 
uită la Oskar: 

— Atunci ai o şansă. Atunci suntem împreună. 

— Serios? 

— Da. 

— Bine. 

Cu o bucurie calmă în stomac, Oskar continuă să cerceteze 
cotoarele cărţilor. Eli stătea nemişcată şi aştepta. După un timp, 
îi spuse: 

— Atât? 

— Da. 

— Nu putem să stăm la fel ca înainte? 

Oskar se întoarse cu spatele la ea. Eli îl cuprinse cu braţele şi 
Oskar îi luă mâinile în palme. Au stat aşa până când lui Oskari 
se făcu somn. Privirea i se înceţoşă şi nu mai putea să-şi ţină 
ochii deschişi. Înainte de a aţipi, Oskar spuse: 

— Eli? 

— Îmm? 

— E bine c-ai venit. 

— Da. 

— De ce... miroşi a benzină? 

Mâinile lui Eli îi strânseră degetele şi se lipiră de pieptul lui. 
De parcă l-ar fi luat în braţe. Camera se lărgi în jurul lui şi 
tavanul deveni moale, podeaua dispăru şi, când simţi că patul se 
ridică deasupra pământului, Oskar îşi dădu seama că doarme. 


Sâmbătă, 31 octombrie 


„Pe piscuri sure, alba zi. 
De plec acum, trăiesc. 
De mai rămân, 
S-a isprăvit cu mine.” 
William Shakespeare - Romeo şi Julieta“, 111:5 


Cenuşiu. Peste tot, un cenuşiu lânos. Nu reuşea să-şi 
focalizeze privirea, era de parcă s-ar fi culcat pe un nor de 
ploaie şi s-ar fi scufundat în el. Culcat? Da, era culcat. Ceva îi 
apăsau spatele, fundul şi călcâiele. În stânga lui se auzea un 
şuierat. Gazul. Nu închisese gazul. Sau? Ba nu. Zgomotul se auzi 
din nou. Ceva se întâmpla cu pieptul lui în ritmul şuieratului. Se 
golea şi se umplea de aer în acelaşi ritm. 

Oare să fi fost tot la bazin? Şi gazul ăla. Fusese cuplat la el? 
Dacă da, cum de mai era treaz? Era treaz? 

Hakan încercă să clipească. Nu se întâmplă nimic. Ceva 
tresări în faţa ochiului său, singurul care-i mai rămăsese, şi-i 
întunecă şi mai mult privirea. Celălalt ochi dispăruse. Încercă să 
deschidă gura. Dispăruse. Încercă să-şi aducă aminte de forma 
ei, de cum arăta ultima oară când s-a uitat în oglindă, încercă 
să... în zadar. Dispăruse. Nimic nu-i mai răspundea la comenzi. 
Era de parcă ar fi încercat să mişte o piatră cu puterea minţii. 
Blocaj total. 

O senzaţie de fierbinţeală îi cuprinse toată faţa. Hakan 
tresări îngrozit. Capul îi plutea într-un lichid cald care-l 
amorţea. Stearină. Un aparat îl ajuta să respire pentru că faţa 
lui era acoperită de stearină. 

În gând, se întinse după mâna dreaptă. Da. Iat-o. Hakan îşi 
desfăcu degetele şi le strânse la loc, încercând să-şi pipăie 
palma. O simţea. Oftă uşurat; de fapt, îşi închipui un oftat, deşi 
pieptul i se umflă şi i se dezumflă în ritmul maşinii, nu după voia 
lui. 

Ridică mâna încet. Pieptul şi umărul i se încordară. Mâna 
ajunse în câmpul lui vizual. Era doar o grămăjoară lânoasă, fără 


4 William Shakespeare: Opere complete (vol. III), Ed. Univers, 1984, 
traducere de Virgil Teodorescu. 


contur. O duse la faţă, dar se opri. Dintr-o parte se auzea un 
şuierat înfundat. Îşi întoarse încet capul în direcţia aceea şi 
simţi un obiect tare şi tăios sub bărbie. Îşi duse mâna spre el. 

Era un racord metalic. Care-i ieşea din gât. Şi din el, un 
furtun. Întinse mâna cât putu şi găsi o piesă metalică zimţată în 
care se termina furtunul. Inţelese imediat. Trebuia doar să tragă 
de el dacă voia să moară. Fusese special aranjat aşa, pentru el. 
Işi odihni degetele pe legătura dintre racord şi furtun. 

Eli. Bazinul de înot. Băiatul. Acidul clorhidric. 

Nu-şi aminti mai mult. Filmul se tăia la cadrul cu borcanul 
pentru murături. Probabil că vărsase pe el conţinutul. Conform 
planului. Singura greşeală de calcul fusese tocmai asta: că trăia. 
Văzuse destule poze cu femei care fuseseră împroşcate cu acid 
de către bărbaţi geloşi. Nu-i venea să pună mâna pe faţa lui. Şi 
cu atât mai puţin, s-o vadă. 

Strânse mâna în jurul furtunului. Nu cedă. Era înşurubat. 
Încercă să rotească piesa metalică şi, într-adevăr, se învârtea. 
Continuă s-o rotească. Işi căută cealaltă mână, dar în locul ei 
simţi doar un ghem dureros. Cu vârful degetelor sănătoase simţi 
vibrând un curent de aer slab. Aerul începu să iasă din ţeavă, iar 
şuieratul se schimbă, deveni mai apăsat, mai constant. 

Cenuşiul din jurul lui fu întrerupt de o lumină roşie 
intermitentă. Hakan încercă să-şi închidă singurul ochi. Se 
gândi la Socrate şi pocalul cu otravă. Vinovat de coruperea 
tinerilor Atenei. Criton, îi sunt dator lui... cum îl chema? 
Arkimandros?... cu un cocoş, vă rog să nu uitaţi să i-l daţi... 

Se auzi un fel de vuiet şi uşa se dădu în lături. O făptură albă 
se apropie de el. Simţi degete care încercau să-i ia mâna de pe 
furtun. Vocea unei femei. 

— Ce faci? 

Asclepios. Să-i daţi un cocoș. 

— Dă-i drumul! 

Un cocoş. Lui Asclepios. Zeul medicinei. 

Şuierat şi sâsâit. Degetele îi fură înlăturate şi furtunul fu 
montat la loc. 

— O să chem un supraveghetor. 

li sunt dator cu un cocoș, vă rog să nu uitaţi să i-l dați. 

* 


Când Oskar se trezi, Eli era deja plecată. Stătu cu fața la 
perete şi simţi un curent rece la spate. Se sprijini în coate şi 
aruncă o privire în jur. Fereastra era întredeschisă. Probabil că 
plecase pe acolo. 


Goală. 

Oskar se întoarse pe partea cealaltă, îşi lipi faţa de locul în 
care dormise Eli şi mirosi. Nimic. Işi plimbă nasul deasupra 
cearşafului, încercând să găsească o urmă cât de ştearsă a 
prezenţei ei, dar nu găsi nimic. Dispăruse până şi mirosul de 
benzină. 

Oare chiar fusese la el? Se întâmplase una ca asta? Oskar se 
întinse pe burtă şi încercă să-şi amintească. 

Da. 

lată-le. Degetele ei pe spatele lui. Amintirea senzaţiei. 
Buleriboc. Jocul pe care-l jucase cu mama când era mic. Dar 
asta se întâmplase acum. De curând. I se făcu pielea de găină pe 
ceafă şi pe braţe. 

Se dădu jos din pat şi începu să se îmbrace. După ce-şi trase 
pantalonii, se apropie de fereastră. Nu mai ningea. Minus patru 
grade. Bine. N-ar fi fost prea grozav să lase sacoşa plină de 
pliante în zăpadă, în faţa intrării în bloc. Îşi imagină cum ar fi 
fost să coboare prin geam la minus patru grade în pielea goală, 
să aterizeze aşa peste tufişurile acoperite de zăpadă... 

Nu. 

Se aplecă înainte şi clipi. 

Zăpada de pe tufişuri era netedă. Nu se vedea nicio urmă. 

Aseară stătuse şi se uitase mult la gulerul acela de zăpadă 
care se întindea până la peretele fațadei. Arătase exact ca acum. 
Deschise fereastra mai mult şi scoase capul. Tufişurile ajungeau 
până la peretele de sub geamul lui, cu tot cu stratul de zăpadă. 
Nu umblase nimeni pe acolo. 

Oskar se uită în dreapta, cercetă peretele aspru al fațadei. La 
trei metri de el se vedea fereastra lui Eli. 

Un curent de aer rece îi înfioră pieptul. Probabil că ninsese 
noaptea, după ce plecase. Era singura explicaţie. Dar, de fapt... 
acum că se gândi mai bine: cum naiba se căţărase până la 
geam? Se urcase pe tufişuri? 

Dar atunci ar fi văzut nişte urme prin zăpadă. Când s-a dus la 
culcare, nu ningea. Şi nici ea nu fusese udă pe corp sau pe păr 
când a intrat la el, ceea ce însemna că nu ningea nici atunci. 
Când o fi plecat oare? 

Între momentul de acum şi cel în care a plecat a nins 
suficient de mult ca să acopere toate urmele de... 

Oskar închise fereastra şi continuă să se îmbrace. Nu 
înţelegea nimic. Era din ce în ce mai convins că fusese doar un 
vis. Apoi văzu bileţelul. O bucată de hârtie împăturită, aşezată 


sub ceasul deşteptător de pe biroul lui. O luă şi o netezi. 


LASĂ ZIUA SĂ PĂTRUNDĂ, FEREASTRĂ, ŞI LASĂ-MĂ SĂ 
IES. 


O inimioară, şi dedesubt: 
NE VEDEM DISEARĂ. ELI. 


Citi bileţelul de cinci ori. Apoi încercă să şi-o imagineze stând 
lângă birou şi scriind. La o jumătate de metru de ea în spatele ei 
Gene Simmons, scoțând limba. 

Se aplecă peste masă şi smulse posterul de pe perete, îl 
mototoli şi-l aruncă în coşul pentru hârtii. 

Apoi mai citi bileţelul de trei ori, îl împături şi îl strecură în 
buzunar. Continuă să se îmbrace. Azi avea să pună cinci pliante 
în fiecare pachet, dacă putea. Avea să-i meargă ca pe roate. 

* 


În cameră mirosea a ceapă şi particulele de praf dansau în 
dungile luminoase care pătrundeau pe lângă perdelele trase. 
Lacke se trezise de curând. Stătea culcat pe spate şi tuşea. Se 
întoarse pe partea cealaltă şi luă bricheta şi pachetul de ţigări 
de pe noptieră, puse lângă scrumiera care dădea pe dinafară. 

Scoase o ţigară - Camel Lights, la bătrâneţe Virginia 
începuse să se preocupe mai mult de sănătate - o aprinse şi se 
întoarse din nou pe spate şi strecură un braţ sub cap, fumă şi se 
gândi. 

Virginia plecase la serviciu cu câteva ore în urmă, probabil 
destul de epuizată. Stătuseră mult timp treji după ce făcuseră 
dragoste. Au discutat şi au fumat în pat. Trecuse de două când a 
stins ultima ţigară şi-i spuse c-ar fi bine să se culce. Lacke se 
dăduse jos din pat după un timp, ieşise încet în bucătărie şi 
golise sticla de vin, apoi mai fumase două ţigări şi se întorsese 
în pat. Poate pentru că-i plăcea să facă asta: să se întoarcă şi să 
se strecoare lângă un corp cald, adormit. 

li părea rău că nu reuşea să stea cu cineva mai mult timp. 
Dac-ar fi reuşit, sigur ar fi ales-o pe Virginia. In afară de asta... 
în pizda mă-sii, auzise o grămadă de bârfe despre cum o ducea 
în ultimul timp. Faze. Avea perioade în care se făcea muci în 
cârciumile din centru şi ajungea acasă cu tot felul de jigodii. 
Virginia nu voia să discute despre asta, dar îmbătrânise mai 
mult decât ar fi trebuit în ultimii ani. 


Dacă el şi Virginia ar fi putut să... să ce? Să vândă tot, să 
cumpere o casă la ţară şi să cultive cartofi. Sigur, dar n-ar fi 
mers. N-ar fi trecut o lună şi s-ar fi călcat pe nervi la modul 
serios. În plus, o avea pe maică-sa aici şi jobul şi... şi el trebuia 
să se ocupe de timbrele lui. 

Nu ştia nimeni de chestia asta, nici măcar soră-sa, aşa că se 
simţea destul de vinovat. 

Colecţia de timbre a lui taică-său nu fusese trecută pe lista 
cu restul de moştenire şi se dovedise a fi mult mai valoroasă 
decât credea. Apelase la ea de fiecare dată când avea nevoie de 
bani lichizi şi vindea doar câteva timbre odată. 

În ultima vreme, piaţa scăzuse rău de tot şi nici nu-i 
rămăseseră prea multe timbre. Oricum, n-avea de ales, era 
nevoit să vândă, în curând. Poate pe alea speciale, Norvegia 
numărul unu, şi să le facă cinste şi el după ce-a trăit atâta pe 
spinarea lor. Aşa ar fi trebuit. 

Două case la ţară. Două case ţărăneşti. Alea nu costau cine 
ştie ce. Şi da, mama Virginiei. Trei case ţărăneşti. Şi fiică-sa, 
Lena. Patru. Exact, Lacke. Cumpără un sat întreg dacă tot te-ai 
apucat. Măcar ştii o treabă. 

Virginia se simţea fericită doar când era cu Lacke, îi spusese 
chiar ea. Lacke nu ştia dacă mai era în stare de aşa ceva, dar 
ştia că Virginia e singura cu care se simţea bine. De ce să nu 
poată fi împreună, cumva? 

Lacke aşeză scrumiera pe burtă, scutură scrumul şi trase din 
ţigară. 

Singurul om cu care se simţea bine, de când... De când 
Jocke... dispăruse. Jocke era un tip OK. Singurul pe care-l putea 
numi prieten, dintre cei cu care se întâlnea. Ce porcărie că 
dispăruse aşa. Nu era normal, în niciun caz. Ar fi trebuit să-l 
înmormânteze, cum se cuvenea. Ar fi trebuit să existe un 
cadavru, la care să te uiţi şi să zici: da, săracul de tine. Uite c-ai 
ajuns şi tu aici. 

Lui Lacke îi dădură lacrimile. 

Oamenii aveau o groază de prieteni. Practic, jonglau cu vorba 
asta când li se năzărea. El avusese unul, unul singur şi tocmai 
prietenul lui a trebuit să se întâlnească cu un huligan din ăsta 
cu sânge-rece. De ce dracu' l-a omorât pe Jocke? 

În sinea lui, era convins că Gosta spunea adevărul şi că Jocke 
dispăruse pentru totdeauna, dar i se părea atât de lipsit de sens. 
Era ca dracu’. Singura explicaţie putea fi ceva legat de droguri. 
Cine ştie cu ce dealeri se înhăitase şi Jocke. Pe cine vânduse. 


Dar de ce mama naibii nu i-a spus nimic? 

Goli scrumiera înainte de a pleca şi puse sticla goală lângă 
coşul de gunoi. Abia îi găsise loc lângă celelalte. 

Da, în pizda mă-sii. Două case ţărăneşti. O grădină cu cartofi. 
Genunchii murdari de pământ şi, primăvara, cântec de ciocârlii. 
Şi tot aşa. Cândva. La un moment dat. 

Îşi puse geaca şi ieşi. Când trecu pe lângă supermarket, îi 
expedie un pupic Virginiei, care stătea la casă. Virginia îi zâmbi 
şi se strâmbă la el. 

În drum spre casă, înainte de Ibsengatan, se întâlni cu un 
băiat care căra două sacoşe mari de hârtie. Un copil din blocul 
lui, Lacke nu ştia cum îl chema. Dădu din cap şi spuse: 

— Ai ceva de cărat. 

— Nu-s aşa de grele. 

Lacke se uită după copilul care îşi târî mai departe sacoşele 
spre bloc. Şi totuşi părea aşa de bucuros. Aşa şi trebuie. Să-şi 
ducă povara fără să se plângă. 

Aşa şi trebuie. 

Ajuns în curte, se aşteptă să dea nas în nas cu tipul care-i 
făcuse cinste cu whisky la restaurantul chinezului. De obicei, 
ieşea pe la ora asta. Dădea ture prin curte uneori. Dar de câteva 
zile nu-l mai văzuse. Lacke ridică privirea şi se uită pe furiş la 
fereastra cu perdelele trase, unde bănuia că locuieşte. 

Stai închis în casă şi tragi la măsea, bineînţeles. Aş putea să 
urc şi să sun la uşă. 

Altă dată, nu acum. 

* 

Când soarele apuse, Tommy se duse cu mama la cimitir. 
Mormântul tatălui său se afla chiar lângă zidul care dădea spre 
terenul mlăştinos din Racksta, aşa că o luară prin pădure. Mama 
nu scoase niciun cuvânt până la Kanaanvagen şi Tommy credea 
că era din cauza doliului, dar, când cotiră spre poteca de lângă 
zid, mama tuşi şi spuse: 

— Auzi, Tommy... 

— Da. 

— Staffan zice că i-a dispărut ceva din casă. De-atunci, de 
când am fost pe la el. 

— Aha. 

— Ştii cumva ce s-a întâmplat? 

Tommy luă nişte zăpadă în palme, formă un bulgăre şi-l 
aruncă spre un copac. Exact la ţintă. 

— Da. E jos, sub balconul lui. 


— E ceva la care ţine, mai ales că... 

— E sub balconul lui, ţi-am spus. 

— Şi cum a ajuns acolo? 

Ajunseră la zidul acoperit de zăpadă din jurul cimitirului. 
Coroana brazilor era învăluită într-o lumină roşiatică venind de 
dedesubtul lor. Suportul pentru lumânare în formă de felinar 
scoase un clinchet în mâna mamei. Tommy o întrebă: 

— Chibrituri ai adus? 

— Chibrituri? Ah, da. Am o brichetă. Cum a ajuns... 

— L-am scăpat. 

In faţa gardului, Tommy se opri şi se uită la hartă: secţiuni 
diferite, marcate cu litere de tipar. Tata era înmormântat în 
secţiunea D. 

De fapt, chestia asta era complet dementă. Că oamenii 
procedau aşa, adică. Işi ardeau rudele, le păstrau cenuşa, o 
îngropau şi apoi denumeau locul respectiv „Mormântul 104, 
secţiunea D”. 

Trecuseră aproape trei ani de atunci. Tommy îşi amintea 
doar vag înmormântarea, sau cum s-o fi numit. Coşciugul şi o 
grămadă de oameni care plângeau şi cântau despre una şi alta. 

Îşi aduse aminte că fusese încălţat cu nişte pantofi prea mari, 
pantofii lui tata, şi că-i alunecau din picioare la fiecare pas când 
s-au dus acasă. Că se speriase de coşciug şi stătuse cu ochii 
aţintiţi asupra lui tot timpul, convins că tata avea să învie şi să 
se ridice... complet schimbat. 

Îi fusese frică de zombi timp de două săptămâni după 
înmormântare. Mai ales când se întuneca. Avea impresia că 
vede în umbră creatura aia scofâlcită de pe patul de spital care 
nu mai semăna deloc cu tatăl său, târându-se spre el cu braţele 
întinse, ca în filme. 

Teama dispăruse după îngroparea urnei. Fuseseră de faţă 
doar el, mama, un paznic şi preotul. Paznicul purtase urna în 
faţă şi păşise cu spatele drept, afişând o expresie demnă, în timp 
ce preotul o consola pe mama lui. Era atât de ridicol totul. 
Cutiuţa de lemn cu capac, purtată cu o faţă solemnă de un moş 
îmbrăcat în salopetă; ca şi când asta ar fi avut ceva de-a face cu 
tatăl lui. Era o mare farsă. 

Dar teama dispăruse şi atitudinea lui Tommy se schimbase cu 
timpul în ceea ce privea mormântul tatălui său. În ultima vreme 
se ducea acolo singur, se aşeza lângă piatra de mormânt şi 
mângâia literele gravate care formau numele tatălui său. De 
asta venea. De cutia din pământ nu-i păsa câtuşi de puţin, dar 


numele, da, numele era important. 

Bolnavul uscăţiv de pe patul de spital, cenuşa din cutie, 
niciuna din astea nu era tatăl lui. Dar numele îi amintea de omul 
pe care-l cunoscuse şi de aceea stătea acolo şi-şi trecea uşor 
degetul arătător peste literele care semnalau că în locul acela se 
odihnea MARTIN SAMUELSSON. 

— Oh, ce frumos, spuse mama. 

Tommy aruncă o privire spre cimitir. 

Peste tot fuseseră aprinse lumânări mici; arăta ca un oraş în 
miniatură, văzut din avion. Câteva siluete întunecate se unduiau 
printre pietrele de mormânt. Mama se îndreptă spre mormântul 
tatălui său, cu felinarul legănându-i-se în mână. Tommy se uită 
la spatele ei firav şi brusc se întristă. Nu pentru el sau pentru 
mama lui îi părea rău. Era mai mult o tristeţe generală. I se făcu 
milă de toţi oamenii ăia care se foiau printre lumânările alea 
pâlpâinde, aşezate în zăpadă. Umbre doar, stând lângă pietre, 
uitându-se la pietre, mişcându-se printre pietre. Era aşa de... 
prostesc. 

Morţii sunt morţi. Plecaţi pentru totdeauna. 

Şi totuşi, Tommy se duse la mama lui şi se lăsă pe vine, lângă 
mormântul tatălui, în timp ce ea aprinse lumânarea din felinarul 
micuţ. Nu voia să atingă literele în prezenţa ei. 

Stătură aşa un timp şi se uitară la flacăra slabă, în lumina 
căreia piatra de marmură se alungi. Tommy nu simţea nimic. 
Poate o oarecare jenă. I se părea ridicol că se preface, că juca 
rolul acela care se aştepta de la el. După un timp, se ridică şi o 
luă spre casă. 

Mama veni după el. Un pic cam prea repede, după părerea 
lui. Ar fi trebuit să jelească acolo până nu mai avea lacrimi. 
Toată noaptea. Íl ajunse din urmă şi-şi strecură timid mâna sub 
braţul lui. Tommy o lăsă. Merseră umăr la umăr şi se uitară spre 
mlaştina din Racksta, îngheţată deja pe alocuri. Dacă în zilele 
următoare era la fel de frig, puteau să iasă cu patinele pe lac. 

Un gând îl măcina în tot acest răstimp pe Tommy, ca un 
acord de chitară monoton şi agresiv. 

Morţii sunt morţi. Morţii sunt morţi. Morţii sunt morți. 

Mama tresări şi se lipi de el. 

— Groaznic. 

— Crezi? 

— Staffan mi-a povestit ceva teribil. 

Staffan. Nu putea să nu vorbească despre el, măcar acum 
când...? 


— Aha. 

— Ai auzit despre vila aia din Angby? Cea care a ars? Cu 
femeia aia... 

— Da. 

— Staffan mi-a spus că i-au făcut autopsie. Mi se pare oribil. 
Că trebuie să facă aşa ceva. 

— Da, da. Aşa e. 

O rață se legăna pe gheaţa subţire, înaintând spre copca 
formată la gura canalului de deversare aflat la marginea lacului. 
Peştişorii din lac pe care puteai să-i prinzi vara miroseau 
întotdeauna a canal. 

— Ce canal e ăla? întrebă Tommy. E de la crematoriu? 

— Nu ştiu. Nu vrei să asculţi ce mi-a povestit? i se pare prea 
înfricoşător? 

— Nu, nu. 

Şi mama îi povesti totul, în drum spre casă. După un timp, 
Tommy deveni mai atent, începu să-i pună întrebări, la care 
mama lui nu ştia ce să răspundă; ştia doar ce auzise de la 
Staffan. Tommy începuse să-i pună atâtea întrebări şi părea atât 
de fascinat, încât Yvonne regretă că-i povestise. 

x 


Mai târziu în seara aceea, Tommy se duse în camera de 
refugiu şi se aşeză pe o cutie, răsucind şi admirând din toate 
părțile sculptura de pe cutia în care-şi ținea pistolul Staffan. O 
aşeză pe cele trei cutii cu casete, ca pe un trofeu. Cireaşa de pe 
tort. 

Şutit de la un... polițai! 

Incuie cu grijă uşa camerei, puse lanțul şi lacătul, ascunse 
cheia în locul secret, se aşeză şi începu să se gândească la cele 
povestite de mama. După un timp auzi paşi mici, apropiindu-se 
discret pe holul din subsol. Cineva îi şopti numele. 

— Tommy...? 

Se ridică din fotoliu, se duse la uşă şi o deschise repede. Era 
Oskar, agitat şi temător ca de obicei, cu o bancnotă în mână. 

— Uite. Banii pe care ţi-i datoram. 

Tommy luă bancnota de cincizeci şi o îndesă în buzunar. 

— O să devii clientul casei? Hai, intră, îi spuse zâmbind. 

— Nu, trebuie să... 

— Hai, intră, ţi-am zis. Voiam să te întreb ceva. 

Oskar se aşeză pe canapea cu mâinile împreunate. 

Tommy se tolăni pe fotoliu şi îl privi. 

— Oskar. Tu eşti un băiat deştept, nu-i aşa? 


Oskar ridică din umeri timid. 

— Ştii faza cu casa care a ars în Angby. Şi tanti care a ieşit în 
curte şi a luat foc. 

— Da, am citit în ziar. 

— Eram convins. Au scris ceva despre autopsie sau aşa? 

— Nu, din câte ştiu. 

— Nu. Dar i-au făcut autopsie, în orice caz. Şi ştii ceva? N-au 
găsit nici urmă de fum inhalat în plămâni. Ştii ce înseamnă asta? 

Oskar căzu pe gânduri. 

— Că n-a tras aer în piept. Că n-a respirat. 

— Exact. Şi când nu mai respiri? Când eşti mort. Nu-i aşa? 

— Da. 

Oskar ameti. 

— Am citit despre asta. Exact. De asta li se face autopsie 
când au ars. Ca să vadă dacă... dacă focul n-a fost pus tocmai ca 
să ascundă o victimă care a fost omorâtă înainte de incendiu. 
Am citit în... da, în Hemmets Journal, despre un tip din Anglia 
care a ucis-o pe nevastă-sa, dar ştia de chestia asta şi... înainte 
să dea foc la casă, i-a băgat un furtun în gură şi... 

— OK, OK. Ştii, deci. Foarte bine. Dar în cazul babei ăsteia n- 
au găsit fum în plămâni şi totuşi, a reuşit să iasă în curte şi să 
alerge pe acolo ca nebuna înainte de a muri. Cum se poate aşa 
ceva? 

— Probabil că şi-a ţinut respiraţia. Nu, de fapt, nu. N-avea 
cum. Am citit undeva că nu se poate. De asta, oamenii cred tot 
timpul că... 

— OK, OK. Atunci explică-mi chestia asta. 

Oskar se aplecă înainte cu capul în mâini şi se gândi. Apoi 
spuse: 

— Ori au greşit ei pe undeva, ori s-a ridicat şi a început să 
alerge, cu toate că era deja moartă. 

Tommy dădu din cap. 

— Aşa mă gândeam şi eu. Şi ştii ceva? Nu cred că proştii ăia 
fac greşeli din astea. Tu ce crezi? 

— Nu, dar... 

— Morţii sunt morţi. 

— Da. 

Tommy trase o aţă din fotoliu, făcu o biluţă din ea şi îi dădu 
un bobârnac. 

— Da. Ai vrea să crezi că-i aşa. 


PARTEA A TREIA 
Zăpadă, topindu-se pe piele 


Apoi, el mâna sa pe-a mea şi-o puse, cu-un zâmbet blând mi- 
aduse vlagă-în vine şi-n căile de taină mă conduse.” 


Dante Alighieri - „Divina Comedie” 
— Nu sunt un cearşaf. Sunt o fantomă ADEVĂRATĂ. BU... 
BUHUHU... Trebuie să te sperii! 


— Dar nu sunt speriat. 


Nationalteatern - „Kaldolmar Och Kalsipper” 


11 Traducere de George Pruteanu. 


Joi, 5 noiembrie 


Lui Morgan îi îngheţaseră picioarele. Frigul se instalase 
odată cu eşuarea submarinului şi vremea se înrăutăţise şi mai 
tare săptămâna trecută. li plăceau la nebunie cizmele lui vechi, 
de cowboy, dar nu putea să le poarte cu şosete de lână. În plus, 
o talpă i se găurise. Sigur, ar fi putut să-şi cumpere vreo 
chinezărie ieftină, dar prefera să îngheţe decât să comită o 
astfel de blasfemie. 

Era nouă jumătate dimineaţa şi Morgan se întorcea acasă de 
la metrou. Fusese până la cimitirul de maşini să vadă dacă 
aveau nevoie de o mână de ajutor care să-i fi adus vreo două-trei 
sute de coroane, dar afacerile mergeau prost. N-avea să pupe 
cizme de iarnă, nici anul ăsta. Băuse o cafea cu băieţii, înăuntru, 
în biroul plin de cataloage cu piese de schimb şi calendare cu 
poze sexy, după care luase metroul spre casă. 

Larry ieşi din bloc cu o mină preocupată, ca de obicei, de 
parcă l-ar fi apăsat toate greutăţile lumii. 

— Salut, bătrâne! strigă Morgan după el. 

Larry dădu din cap cu un aer distant, ca şi cum ar fi ştiut din 
clipa în care se trezise că avea să se împiedice de Morgan. 

— Salutare. Care-i treaba? 

— Mi-au îngheţat mucii-n nas, am fost să văd dacă au nevoie 
de mine la atelier, mi-au spus că n-au, şi acum mă duc acasă să 
bag o supă la plic. Tu ce faci? 

Larry îşi continuă drumul spre Bjornsonsgatan, de-a lungul 
aleii. 

— Păi, mă gândeam să trec pe la Herbert, e la spital. Vii cu 
mine? 

— Ştie ce are? 

— Nu, e la fel ca până acum, cred. 

— Atunci, pas. Mă deprim ca dracu' când începe cu prostiile 
alea. Data trecută credea că-s maică-sa şi voia să-i spun o 
poveste. 

— Şi i-ai spus? 

— Tu ce crezi? Normal. Cei trei ursuleţi. Dar azi n-am chef, 
mersi. 

Merseră mai departe împreună. Când Morgan observă că 


Larry are o pereche de mănuşi groase, îşi dădu seama că-i era 
frig şi la mâini, drept pentru care le vâri în buzunarul gecii de 
blugi, oarecum jenat. În faţa lor apăru podul sub care dispăruse 
Jocke. 

Ca să evite, poate, subiectul, Larry îl întrebă: 

— Ai citit ziarul de azi? Cică acum ruşii au şi arme nucleare 
la bordul submarinului. Cel puţin, aşa zice Falldin”?. 

— Păi, şi până acum ce credea c-aveau? Praştii? N 

— Nu, dar... că cică de ce stau acolo de-o săptămână. Îţi dai 
seama ce s-ar fi întâmplat în caz de accident. 

— Nu-ţi face tu griji. Nu-s aşa proşti ruşii ăştia, să ştii. 

— Nu e ca şi când aş fi trecut la comunişti... 

— Nu. Nici eu. 

— Exact. Cu cine ai votat data trecută? Cu Folkpartiet? 

— Nu ţin cu Moscova, în niciun caz. 

Avuseseră discuţii din astea de mii de ori. Acum vorbeau 
doar de dragul discuţiei, ca să nu mai vadă şi să nu se mai 
gândească la chestia aia în timp ce se apropiau de pod. Şi totuşi, 
când ajunseră sub el, tăcură şi se opriră. Fiecare crezu că 
celălalt se oprise primul. Se uitară la grămada de frunze 
acoperită acum de zăpadă, amintindu-le de urmele unui corp, şi 
asta îi întristă pe amândoi. Larry scutură din cap. 

— Ce dracu’ po’ să faci? 

Morgan îşi ascunse mâinile şi mai adânc în buzunare şi 
începu să ţopăie ca să-şi încălzească picioarele. 

— Numai Gosta poate să... 

Se uitară amândoi spre geamul apartamentului în care 
stătea. N-avea perdele şi geamurile erau murdare. 

Larry întinse pachetul de ţigări spre Morgan. Acesta luă o 
ţigară şi Larry la fel, apoi le aprinse pe amândouă. Stătură aşa, 
fumând şi uitându-se la stratul de zăpadă. După un timp, câteva 
voci tinere le perturbară gândurile. 

Câţiva copii cu patine şi căşti de protecţie în mâini se 
apropiau dinspre şcoală, conduşi de un bărbat cu aspect 
milităresc. Copiii mărşăluiau la câţiva metri unii de alţii, păşind 
aproape simultan. Trecură pe lângă Morgan şi Larry pe sub 
arcul podului. Morgan dădu din cap spre unul dintre ei. Il 
cunoştea din vedere, stătea în blocul lui. 

— Aţi plecat la război sau ce? 


42 'Thorbjom Falldin, prim-ministrul Suediei între 1976 şi 1982. 
13 Partidul Popular. 


Copilul scutură din cap şi vru să spună ceva, dar continuă să 
mărşăluiască, speriat c-o să iasă din rând. Şirul se îndreptă spre 
spital; aveau activitate practică sau ceva de genul ăsta. Morgan 
stinse ţigara cu talpa, îşi duse palmele făcute pâlnie la gură şi 
strigă: 

— Atac aerian! Retragerea! 

Larry râse şi-şi stinse ţigara. 

— Doamne fereşte! Nu ştiam că mai există din ăştia. Probabil 
că-i pune să stea drepţi pe coridor. Ce faci, vii sau nu? 

— Nu. Nu mă ţine. Dar grăbeşte-te, poate-i ajungi din urmă şi 
te fac comandant. 

— Ne vedem. 

— Cu siguranţă. 

Se despărţiră sub pod. Larry dispăru cu paşi lenți în direcţia 
în care o luaseră copiii, în timp ce Morgan urcă treptele. 
Tremura din toate încheieturile. Nu era chiar aşa de nasoală nici 
supa aia la pachet, mai ales dacă o amestecai cu un pic de lapte. 

* 

Oskar mergea lângă domnişoara profesoară. Simţea nevoia 
să discute cu cineva şi domnişoara era singura care-i veni în 
minte. l-ar fi plăcut să formeze şi el un grup, dacă ar fi putut. In 
mod normal, Micke şi Jonny nu se deplasau niciodată în grup 
când aveau activităţi practice cu şcoala. Dar azi mergeau aşa şi 
şuşoteau, uitându-se spre el. 

Aşa că Oskar o alesese pe domnişoara. Nu ştia nici el dacă 
din cauză că-i era frică sau pentru că voia să discute cu un 
adult. 

Era împreună cu Eli de cinci zile. Se întâlneau în fiecare 
seară în faţa blocului. Mama ştia că e cu Johan. 

Aseară venise iar la geamul lui. Stătuseră în pat dezbrăcaţi o 
grămadă şi povestiseră pe rând, când unul termina, celălalt 
începea o altă poveste, şi tot aşa. Apoi adormiseră îmbrăţişaţi şi 
dimineaţa Eli dispăruse. 

În buzunarul pantalonilor, pe lângă bileţelul vechi şi răscitit, 
se afla unul nou pe care-l găsise în dimineaţa aceea pe birou, 
înainte de-a se pregăti pentru şcoală. _ E 

„DE PLEC ACUM, TRĂIESC. DE MAI RĂMÂN, S-A ISPRĂVIT 
CU MINE. A TA - ELI.” 

Ştia că-i un citat din Romeo şi Julieta. Eli îi spusese că prima 
chestie pe care i-a scris-o era luată tot de acolo, aşa că Oskar 
împrumutase cartea de la biblioteca şcolii. li plăcuse destul de 
mult, chiar dacă nu înţelesese toate cuvintele alea ciudate. E 


trist doar giulgiu-i de vestală moartă“. Oare Eli chiar înţelegea 
toate cuvintele? 

Jonny, Micke şi fetele mergeau la douăzeci de metri în 
spatele lui Oskar şi al domnişoarei. Trecură pe lângă Parcul 
Chinezesc unde câţiva copii de grădiniţă se dădeau cu sania şi 
ţipau de te asurzeau. Oskar trase un şut într-o bucată de zăpadă 
îngheţată şi spuse pe un ton scăzut: 

— Marie-Louise? 

— Da? 

— De unde ştii când iubeşti pe cineva? 

— Oh. Păi... 

Domnişoara îşi ascunse mâinile în buzunarele gecii căptuşite 
şi se uită cu ochii mijiţi la cer. Oskar se întrebă dacă se 
gândeşte la bărbatul care o aştepta uneori în faţa şcolii. Lui 
Oskar nu-i plăcuse cum arăta. Părea cam dubios. 

— Diferă de la caz la caz, dar... cred că e atunci când ştii... 
sau, mă rog, când ai impresia că nu vrei să-l părăseşti pe omul 
ăla niciodată. 

— Că nu poţi să trăieşti fără el sau aşa. 

— Da. Exact. Doi oameni care nu pot trăi unul fără celălalt... 
cam asta e iubirea, mă gândesc. 

— Ca Romeo şi Julieta. 

— Da. Cu cât întâmpini obstacole mai mari, cu atât... ai văzut 
piesa? 

— Nu. Am citit-o. 

Domnişoara se uită la el şi-i zâmbi. Lui Oskar îi plăcuse 
mereu zâmbetul ei, dar acum se simţi puţin jenat. O întrebă 
repede: 

— Şi dacă-s doi băieţi? 

— Atunci e prietenie. E tot un fel de iubire şi asta. Sau dacă 
te referi la... da, şi băieţii se pot iubi aşa. 

— Şi ce fac? 

Domnişoara începu să şoptească. 

— Nu-i nicio problemă cu asta, dar... dacă vrei să discutăm... 
poate altă dată. 

Făcură câţiva metri fără să spună nimic, până când ajunseră 
la dealul de lângă Kvarnviken. 

— Oamenii fac un fel de pact. Indiferent dacă e vorba despre 
o fată şi-un băiat, sau despre doi băieţi... ştii că sunteţi tu şi 


4 Romeo şi Julieta, traducere de Şt. O. Iosif, Ed. Mondero, Bucureşti, 
2000. 


persoana cealaltă, cumva. Amândoi ştiţi asta. 

Oskar dădu din cap. Auzi vocile fetelor. Incă puţin şi aveau să 
năvălească peste domnişoara. Aşa făceau tot timpul. Se apropie 
de domnişoara. Gecile lor se atinseră. 

— Există om care să fie şi băiat, şi fată în acelaşi timp? Sau 
care nu-i nici băiat, nici fată? 

— Nu. La oameni nu există aşa ceva. Sunt animale care... 

Michelle alergă spre ei, ţipând cu o voce piţigăiată: 

— Domnişoara profesoară! Jonny mi-a pus zăpadă sub guler! 

Coborâseră panta pe jumătate. În scurt timp, fetele îi 
ajunseră din urmă şi începură să comenteze poznele lui Micke şi 
Jonny. 

Oskar încetini şi rămase cu câţiva paşi în urmă. Se întoarse. 
Jonny şi Micke ajunseseră în vârful dealului şi-i făcură cu mâna. 
Oskar nu-i băgă în seamă. În schimb, ridică o creangă groasă de 
pe marginea drumului şi o curăţă din mers. 

Trecu pe lângă Casa Fantomelor, după care fusese botezat şi 
dealul. Un depozit imens cu pereţi din tablă ondulată, ivindu-se 
ca o arătare monstruoasă dintre lăstari. Pe peretele care dădea 
spre drum, cineva scrisese cu sprayul: NE DAI MOPEDUL TAU? 

Fetele şi domnişoara se jucau de-a prinselea alergând pe 
drumul de lângă lac. N-avea de gând să fugă după ele. Jonny şi 
Micke erau în spatele lui, adevărat. Oskar strânse mai tare 
toiagul improvizat şi merse mai departe. 

Era o zi frumoasă. Lacul îngheţase de câteva zile şi gheaţa 
era suficient de groasă ca să se dea cu patinele, sub 
supravegherea profesorului Avila. Când Jonny şi Micke au spus 
că ei preferă să se alăture grupei care se plimba, Oskar vru să 
alerge până acasă şi să-şi ia patinele ca să schimbe grupa. Dar 
nu mai primise patine noi de doi ani şi cele vechi nu-i mai 
veneau sigur. 

În plus, îi era frică de gheaţă. 

Odată, când era mic, s-a dus în vizită la tatăl său, în 
Sodersvik. Tata pescuia la copcă şi a ieşit să verifice dacă a 
prins ceva. Oskar l-a văzut cum traversează lacul îngheţat şi, în 
clipa următoare, capul i-a dispărut sub gheaţă. Oskar a rămas 
singur pe debarcader şi a început să tipe după ajutor. Noroc că 
tata avea la el două piroane pe care le folosea de obicei când 
voia să iasă din copcă, dar, de atunci, Oskar nu prea mai 
îndrăznea să calce pe gheaţă. 

Cineva îl apucă de braţ. 

Oskar întoarse capul imediat şi văzu că domnişoara şi fetele 


dispăruseră după curbă, în vale. Jonny spuse: 

— Porcuşorul face băiţă. 

Oskar strânse creanga cu degetele ţepene. Era singura lui 
şansă. Cei doi îl îmbrânciră cu spatele la gheaţă, spre copca 
pentru cei care făceau baie. Călcâiele lui lăsară o urmă dublă pe 
zăpadă. Lângă ele se vedea urma mai ştearsă a toiagului. 

Mai departe, în mijlocul lacului îngheţat, Oskar văzu câteva 
siluete mici. Incepu să ţipe ajutor. 

— Ţipă numai, ţipă. Poate reuşesc să te scoată la timp. 

Copca se căsca la doar câţiva paşi de ei. Oskar îşi încordă toţi 
muşchii şi se smuci, întorcându-se cu spatele. Micke fu nevoit 
să-i dea drumul. Oskar ateriză în braţele lui Jonny şi îl lovi cu 
bâta peste fluierul piciorului; cât pe-aci să-i scape din mâini 
când băţul atinse piciorul. 

— Aaaauuu... în mă-taaa! 

Jonny îşi slăbi strânsoarea şi Oskar alunecă pe gheaţă. Se 
ridică repede la marginea copcii şi apucă bâta cu ambele mâini. 
Jonny se ţinea de picior. 

— Cretinu' naibii! Las’ că vezi tu pe dra... 

Jonny se apropie cu paşi lenți, de teamă să nu alunece în apă 
dacă sărea prea brusc pe el. Arătă cu degetul spre bâtă. 

— Las-o jos, altfel te omor, ai înţeles? 

Oskar strânse din dinţi. Când Jonny ajunse cam la un braţ de 
el, Oskar legănă bâta şi-i tinti umărul. Jonny se feri şi Oskar 
simţi un zvâcnet estompat când capătul gros al bâtei îl nimeri pe 
Jonny peste urechi, făcându-l să zboare cât colo ca un popice şi 
să aterizeze cu burta pe gheaţă, dând din picioare. 

Micke, care stătuse la câţiva paşi de Jonny, bătu în retragere, 
cu mâinile ridicate. 

— Ce dracu” faci, băi?! Noi ne jucam... n-am vrut să... 

Oskar păşi spre el, legănând bâta încontinuu, astfel c-o făcu 
să zbârnâie. Micke se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă spre mal. 
Oskar se opri şi cobori bâta. 

Jonny stătea ghemuit şi se ţinea de ureche. Sângele îi curgea 
printre degete. Oskar voia să-şi ceară scuze. Nu intenţionase să- 
l lovească atât de rău. Se lăsă pe vine lângă Jonny, sprijinit în 
bâta lui, şi tocmai se pregătea să-i spună că-i pare rău, când îl 
văzu. 

Se făcuse mic de tot, cum stătea acolo în poziţie de fetus, 
scâncind „auuu, aaauuu”, în timp ce un firicel de sânge i se 
scurgea în gulerul gecii. Îşi sucea capul în dreapta şi-n stânga, 
cu mişcări precaute. 


Oskar îl privi uimit. 

Ghemotocul ăla sângerând n-avea cum să-i mai facă rău 
vreodată. N-avea cum să mai dea în el sau să-l mai jignească. 
Nici măcar să se apere n-ar fi fost în stare. 

Dacă-i mai trag câteva bâte în cap, n-o să mai am probleme 
pe veci. 

Oskar se ridică şi se sprijini în toiagul lui. Valul de adrenalină 
dispăru încet, înlocuit de o senzaţie de dezgust care-i răscoli 
stomacul. Ce făcuse? Jonny trebuie să fi fost grav rănit din 
moment ce sângera aşa de tare. Poate sângera până murea. 
Oskar se aşeză în fund pe gheaţă şi-şi scoase un pantof şi un 
ciorap. Se târî până la Jonny şi-i strecură ciorapul sub mâna cu 
care se ţinea de ureche. 

— Uite. la asta. 

Jonny apucă ciorapul de lână şi îşi apăsă urechea rănită. 
Oskar aruncă o privire peste întinderea de apă îngheţată. Văzu o 
siluetă înaltă alunecând spre ei. Era un adult. 

Dintr-odată, de departe, se auzi un țipăt estompat. Ţipete de 
copii. ipete de panică. Un singur sunet ascuţit care se 
amestecă peste câteva secunde cu alte ţipete. Silueta care se 
apropia de ei se opri. Preţ de o secundă, rămase nemişcată. Apoi 
se întoarse şi alunecă în direcţia opusă. 

Oskar stătea în genunchi lângă Jonny şi simţi zăpada topită 
de sub pantalonii lui. Jonny îşi strânse ochii şi gemu printre 
dinţi. Oskar se aplecă peste el. 

— Poţi să te ţii pe picioare? 

Jonny vru să spună ceva, dar gura i se umplu de un lichid 
gălbui care pătă zăpada. Un strop ateriză şi pe mâna lui Oskar. 
Băiatul se uită la lichidul vâscos care i se prelinse pe încheietura 
mâinii şi se sperie tare de tot. Aruncă bâta şi alergă spre mal 
după ajutoare. 

Ţipetele dinspre spital se auzeau mai tare. Oskar alergă spre 

i. 
z * 

Profesorului Avila, Fernando Cristobal de Reyes y Avila, îi 
plăcea să se dea cu patinele. Da. Unul dintre lucrurile care-i 
plăceau în Suedia erau tocmai iernile lungi. Participa la 
Vasaloppet* de zece ani şi în anii în care apa îngheţa între 
arhipelaguri, se ducea cu maşina până la Graddo în weekend, 


45 Maraton tradiţional de schi care are loc în fiecare an, în martie, în 
Dalarna, pe o distanţă de 90 km. 


după care patina pe distanţe lungi spre Soderarm, până unde-i 
permitea calitatea gheții. 

Trecuseră trei ani de când marea îngheţase ultima oară, dar 
anul ăsta iarna sosise devreme, aşa că existau speranţe. 
Probabil că Graddo ar fi plin de patinatori dacă ar fi îngheţat, 
dar asta era numai ziua. Cel mai mult, lui Fernando Avila îi 
plăcea să patineze noaptea. 

Era bine şi la Vasaloppet, dar te simţeai ca o furnică într-un 
muşuroi care s-a hotărât să emigreze brusc. Altfel era să 
patinezi singur pe o întindere imensă de gheaţă, sub clar de 
lună. Fernando Avila nu prea le avea cu religia, dar în clipele 
alea se simţea aproape de Dumnezeu. 

Hârşâitul constant al lamei, razele lunii care transformau 
gheaţa într-o suprafaţă metalică, stelele de deasupra lui, la mii 
de ani-lumină, vântul rece care-i bătea în obraz, eternitate, 
adâncime şi spaţiu nesfârşit, oriunde te uitai. Viaţa nu putea fi 
mai magnifică. 

Un băieţel îl trase de pantaloni. 

— Domn” profesor! Fac pe mine. 

Avila se dezmetici şi aruncă o privire în jurul său, apoi arătă 
spre un pâlc de copaci de lângă mal, aplecaţi peste apa 
îngheţată. Crengile atârnau ca o perdea protectoare. 

— Pişă-te acolo. 

Băiatul se uită temător spre copaci. 

— Pe gheaţă? 

— Da? De ce nu? Faci gheaţă nouă. Galbenă. 

Băiatul îl privi de parcă ar fi fost ţicnit, dar alunecă pe patine 
în direcţia indicată. 

Avila se uită în jur, vrând să se asigure că cei mari nu s-au 
îndepărtat prea mult de grup. Făcu câteva ture rapide şi 
verifică. Numără copiii. Erau toţi nouă. Plus cel care făcea pipi 
mai încolo. Zece. 

Se roti şi se uită în direcţia opusă, spre Kvarnviken, apoi se 
opri. 

Ceva se întâmpla acolo. Un grup de siluete mici se îndrepta 
spre copca marcată cu un butuc. În timp ce stătea şi se uita la 
ei, grupul se destrămă şi Avila văzu că unul din ei ţinea o bâtă în 
mână. 

Bâta se ridică în aer şi un copil căzu. Avila auzi un urlet din 
direcţia lor. Se întoarse, se mai uită o dată la grupul lui, apoi 
începu să patineze rapid spre grupul de lângă copcă. O siluetă 
începu să alerge spre mal. 


Apoi auzi ţipătul. 

Un țipăt ascuţit de copil dinspre grupul lui. Frână, 
spulberând gheaţa cu lama patinei. Îşi dăduse seama între timp 
că cei de lângă copcă erau copii mai mari. Poate Oskar. Mai 
mari, în orice caz. Se descurcau. Dar grupul lui era compus din 
copii mici. 

Ţipetele se intensificară şi, în timp ce se grăbi să ajungă la ei, 
auzi că şi ceilalţi se alăturară copilului care tipa. 

Cojones! 

Bineînţeles că trebuise să se întâmple ceva în cele câteva 
secunde cât lipsise. Doamne fereşte să fi cedat gheaţa pe 
undeva. Patină cât putu de repede, spulberând zăpada. Văzu că 
între timp se adunară şi mai mulţi copii care stăteau şi ţipau în 
cor, şi alţi câţiva se îndreptau spre ei. Dinspre spital se apropie 
şi o persoană adultă. 

Îşi făcu vânt şi ajunse la copii. Frână, împroşcându-i cu 
bucățele de gheaţă. Nu pricepea ce se întâmplă. Copiii stăteau 
în jurul perdelei de crengi, se uitau spre gheaţă şi ţipau. 

Alunecă lângă ei. 

— Ce s-a întâmplat? 

Unul din ei arătă spre gheaţă şi un bulgăre întunecat, prins 
acolo. Părea un smoc de iarbă îngheţat, cu o dungă sau 
crăpătură roşie într-o parte. Sau un arici călcat de o maşină. Se 
aplecă peste grămăjoară şi-şi dădu seama că era un cap de om. 
Un cap îngheţat, din care se vedeau doar creştetul chel şi, 
parţial, fruntea. 

Băiatul pe care-l trimisese să-şi facă treaba acolo stătea pe 
gheaţă la câţiva metri de ei şi smiorcăia. 

— Aham-căhăl-cahat-peste-el. 

Avila îşi îndreptă spatele. 

— Plecaţi de acolo! Pe mal, fuga! Acum! 

Copiii erau parcă prinşi şi ei în gheaţă, şi cei mici ţipau în 
continuare. Profesorul de sport scoase fluierul şi suflă tare în el, 
de două ori. Ţipetele încetară. Alunecă în spatele lor şi-i mână 
spre mal. Copiii nu se împotriviră. Doar un băiat din a cincea 
rămase în urmă, aplecându-se curios peste bulgăre. 

— E valabil şi pentru tine! 

Avila îi făcu semn să se grăbească. Ajuns la mal, îi spuse 
femeii care coborâse de la spital. 

— Sună la poliţie. La ambulanţă. E un om prins sub gheaţă. 

Femeia fugi înapoi spre spital. Avila numără copiii de lângă 
mal şi văzu că lipsea unul. Băiatul care patinase peste capul 


îngheţat stătea în continuare pe gheaţă, cu faţa în palme. Avila 
alunecă spre el şi-l ridică, apucându-l de subsuori. Băiatul se 
întoarse şi-l cuprinse cu braţele. Avila îl ridică cu grijă ca pe un 
pachet ce conţinea ceva casabil şi-l duse la mal. 

x 

— Se poate vorbi cu el? 

— Nu poate să vorbească, dar... 

— Nu, dar înțelege ce-i zici. 

— Presupun că da, dar... 

— Nu durează mult. 

Prin ceața care-i acoperea ochiul, Hakan zări un bărbat 
îmbrăcat în haine închise la culoare care trase un scaun şi se 
aşeză lângă patul lui. Nu reuşea să-i distingă trăsăturile feţei, 
dar bănuia că se uita la el străduindu-se să pară indiferent. 

În ultimele zile, Hakan se mutase în şi dintr-un nor roşu, 
traversat de linii subţiri ca firele de păr. Ştia că-l adormiseră de 
câteva ori şi că-l operaseră. Aceasta era prima zi în care era 
complet conştient, dar nu ştia cât timp trecuse de când 
aterizase acolo. 

Înainte de masă, Hakan îţi cercetase faţa cea nouă cu 
degetele mâinii sănătoase. Faţa îi era acoperită în întregime de 
o mască moale, ca din cauciuc, dar, din câte îşi dădea seama 
după contururile de sub ea, pe care le urmărise cu degetul, 
ignorând durerea, Hakan realiză că nu mai avea o faţă. 

Hakan Bengtsson nu mai exista. Exista doar un corp 
neidentificat, într-un pat de spital. Probabil că puteau să facă 
legătura dintre el şi victima lui de dinainte, dar nu şi cu viața lui 
de mai demult sau cu cea de acum. Sau cu Eli. 

— Cum te simţi? 

Bine, mulțumesc, domnule poliţist. Viaţa e frumoasă. Am un 
strat de napalm pe faţă care arde tot timpul, în rest, toate-s cam 
la fel. 

— Înţeleg că nu poţi să vorbeşti, dar poţi să dai din cap dacă 
m-ai auzit? Poţi? 

Pot. Dar nu vreau. 

Bărbatul de lângă pat oftă. 

— Ai încercat să te sinucizi aici, aşa că nu eşti tocmai... dus. 
Nu poţi să-ţi mişti capul? Poţi să ridici mâna dacă m-auzi? Poţi 
să-ţi ridici mâna? 

Hakan îţi deconectă mintea de la poliţist. Gândurile îi 
zburară spre locul acela din Divina Comedie a lui Dante, 
infernul, uitarea, nisipurile mişcătoare, locul în care ajung toate 


sufletele mari şi virtuoase care nu fuseseră botezate întru 
Hristos. Încercă să-şi imagineze locul lui în detaliu. 

— Am vrea să ştim cine eşti, înţelegi? 

Oare în care cerc o fi ajuns Dante după ce-a murit... 

Polițistul îşi trase scaunul mai aproape cu un centimetru. 

— Oricum o să aflăm cine eşti. Mai devreme sau mai târziu. 
Poţi să ne scuteşti de un efort dacă ne spui acum. _ 

Nimeni nu-mi duce dorul. Nimeni nu mă cunoaşte. Încearcă. 

O asistentă intră în salon. 

— Vă caută cineva la telefon. g 

Polițistul se ridică şi se duse până la uşă. Inainte să iasă, se 
întoarse spre Hakan. 

— Vin imediat. 

Hakan se gândea acum la cei prezenți. Oare el în care cerc 
avea să nimerească? Ucigaş de copii. In al şaptelea cerc. Pe de 
altă parte, poate că în primul cerc. Al celor care au păcătuit în 
numele iubirii. Apoi, mai exista şi cercul sodomiţilor. Cel mai 
firesc ar fi fost, probabil, să ajungă în cercul care marca cea mai 
gravă crimă pe care o comisese. 

Aşadar, dacă cineva comisese o faptă cu adevărat gravă, 
putea să păcătuiască după aceea cât voia, în cadrul aceluiaşi 
cerc. Dacă se încadra în cel mai adânc cerc, n-avea ce să facă 
mai rău decât ce făcuse deja. Cam la fel ca ucigaşii ăia din State 
care primeau, gen, trei sute de ani de închisoare. 

Cercurile diferite se învârteau în spirală în capul lui. 
Straturile infernului. Cerber cu coada lui. Hakan îi mâna din 
spate pe cei violenţi, pe femeile melancolice, necumpătaţii, 
blasfemiatorii, fierbând în smoală clocotită, umblând în ploaia 
de foc, şi Hakan rătăci printre ei, căutându-şi locul. 

De un lucru era absolut convins. Că n-avea să ajungă 
niciodată în cercul al nouălea, în zona cea mai îndepărtată, unde 
însuşi Lucifer îi rodea pe Iuda şi pe Brutus, prins într-o mare 
îngheţată. În cercul trădătorilor. 

Uşa se deschise din nou, cu sunetul acela straniu, ca şi când 
ceva ar fi aspirat aerul din cameră. Polițistul se aşeză lângă 
patul lui. 

— Deci, da. Se pare c-au mai găsit pe cineva în lacul din 
Blackeberg. Aceeaşi funie. 

Nu! 

Corpul lui Hakan tresări involuntar când polițistul rosti 
cuvântul „Blackeberg”. Polițistul dădu din cap. 

— Se pare că m-auzi. Asta-i bine. Asta înseamnă c-ai stat într- 


un cartier din vest. Unde? În Racksta? Vallingby? Blackeberg? 

Amintirea cu bărbatul de care scăpase pe undeva pe lângă 
spital îi străbătu mintea ca un fulger. Greşise. Făcuse o treabă 
de mântuială. 

— OK. Atunci te las în pace puţin. Poate te hotărăşti dacă 
vrei să colaborezi cu noi sau nu. Ar fi mult mai uşor, să ştii. Nu 
crezi? A 

Polițistul se ridică şi ieşi. In locul lui intră asistenta şi se 
aşeză pe un scaun. Îl supraveghea. 

Hakan începu să-şi legene capul într-o parte şi alta, refuzând 
să accepte ce auzise. Mâna i se ridică şi încercă să tragă de 
tubul care-l conecta la aparatul de respirat. Asistenta sări de pe 
scaun şi îi luă mâna de acolo. 

— Cred că trebuie să te legăm de pat. Mai fă o dată şi o 
păţeşti. Ai înţeles? E treaba ta dacă vrei să mori, dar atâta timp 
cât eşti aici, e datoria noastră să te ţinem în viaţă. Indiferent de 
ce-ai făcut sau n-ai făcut. Ai înţeles? Şi dacă trebuie să te legăm 
de pat cu curele, asta facem. M-ai auzit? E mai bine pentru toţi 
dacă nu faci prostii şi colaborezi cu noi. 

Să colaborezi. Să colaborezi. Dintr-odată, toată lumea vrea să 
colaboreze. Nu mai sunt om. Sunt un proiect. Doamne, 
Dumnezeule. Eli, Eli. Ajută-mă. 

* 

Oskar auzi vocea mamei deja din casa scării. Vorbea la 
telefon cu cineva şi părea foarte nervoasă. Cu mama lui Jonny? 
Rămase în faţa uşii şi trase cu urechea. 

— O să sune aici şi o să mă întrebe ce n-am făcut bine... ba 
da, o să sune sigur, şi eu ce le zic? Că, din păcate, băiatul meu 
n-are tată, aşa că... da, dar arată-i atunci... nu, n-ai făcut asta... 
cred că tu ar trebui să vorbeşti cu el despre asta. 

Oskar descuie şi intră în hol. Mama spuse: 

— Stai c-a venit, şi se întoarse spre Oskar. 

— Au sunat de la şcoală şi am... să stai de vorbă cu tata 
despre asta că eu nu... - apoi vorbi din nou în receptor. Acum fă 
bine şi... sunt calmă... e uşor pentru tine, stai acolo şi... 

Oskar se duse în camera lui, se întinse pe pat şi-şi astupă 
urechile cu palmele. Îşi auzea inima bătând în cap. 

Când ajunsese lângă spital, se speriase, crezând că toţi 
oamenii ăia care alergau de colo-colo se agitau din cauza a ce-i 
făcuse lui Jonny. Dar se dovedise că nu era aşa. Pentru prima 
oară în viaţa lui, văzuse un om mort. 

Mama deschise uşa. Oskar îşi luă mâinile de pe urechi. 


— Vrea tata să discute ceva cu tine. 

Oskar puse receptorul la ureche şi auzi o voce îndepărtată 
care turui nume de faruri şi date legate de puterea şi direcţia 
vântului. Aşteptă cu receptorul la ureche fără să spună nimic. 
Nedumerită, mama ridică o sprânceană. Oskar puse mâna pe 
receptor şi-i şopti: 

— Cota apelor. 

Mama deschise gura ca să spună ceva, dar n-avu putere 
decât să ofteze şi să dea din mână. Se duse în bucătărie. Oskar 
se aşeză pe un scaun din hol şi ascultă buletinul hidrologic 
împreună cu tata. 

Ştia că tata ar fi fost distras de ce ziceau la radio dacă ar fi 
început să-i vorbească acum. Buletinul hidrologic era un lucru 
sfânt. Când mai stătea pe la el, avea parte de acelaşi ritual. La 
ora 16:45, toată activitatea din casă se oprea şi tata se aşeza 
lângă radio şi cerceta întinderea de ape c-o privire absentă, de 
parcă ar fi vrut să verifice valabilitatea celor spuse de 
meteorolog. 

Trecuse ceva timp de când tata ieşise să navigheze pe mare, 
dar tot nu scăpase de obiceiul ăsta vechi. 

Almagrundet*S opt grade spre nord-vest, mai spre noapte, se 
roteşte spre vest. Vizibilitate bună. Alands hav” şi 
Skargardshavet“f, zece grade spre nord-vest, spre noapte, 
pericol de furtună. Vizibilitate bună. 

Aşa. Partea mai importantă se terminase. 

— Salut, tata. 

— Oh, erai acolo. Salutare. Aici o să fie furtună la noapte. 

— Da, am auzit. 

— Hm. Care mai e treaba? 

— Nimic, sunt bine. 

— Da, păi, mi-a povestit mama. Despre treaba aia cu Jonny. 
Nu e prea bine. 

— Nu. Probabil că nu. 

— Mi-a zis c-a suferit o comoţie cerebrală. 

— Da. A vomitat. 

— Da, păi, aşa se întâmplă când... Harry... da, ştii, c-ai făcut 
cunoştinţă cu el. Odată s-a lovit la cap cu o ancoră şi... da, s-a 
întins pe jos şi a vomitat ca un vițel. 


46 Nume de far din Marea Baltică, de pe teritoriul Suediei. 
+7 Zonă hidrografică dintre insula Alands şi continent. 
48 Zonă hidrografică aflată între Suedia şi Finlanda. 


— Şi-a revenit? 

— Păi, a fost... da, a murit chiar în primăvara asta. Dar n-are 
legătură cu ce ţi-am spus. Nu. Atunci şi-a revenit destul de 
repede, săracul. 

— Da. 

— Să sperăm c-o să-şi revină şi el. Băiatul ăla. 

— Da. 

Radioul turui mai departe despre diferite zone hidrografice; 
Bottenviken şi tot restul. Stătuse de mai multe ori cu atlasul în 
mână când era la tata şi urmărise cu degetul traseul de la un far 
la altul, în ordinea în care erau enumerate. La un moment dat 
chiar le învățase pe de rost, dar, între timp, uitase. Tata îşi 
drese glasul. 

— Ştii, stăteam de vorbă cu mama şi... ne gândeam că poate 
vrei să vii pe la mine în weekend. 

— Imm... 

— Poate aşa putem să discutăm şi despre... chestia asta şi... 
despre tot. 

— Weekendul ăsta? 

— Da. Dacă ai chef. 

— Da. Numai că am puţină... pot să vin sâmbătă? 

— Sau vineri seara. 

— Nu, mai bine... sâmbătă. Dimineaţa. 

— Da, da, e perfect. Numai bine, scot şi nişte carne de rață 
sălbatică din congelator. 

Oskar apropie receptorul de gură şi şopti: 

— Fără alice. 

Tata izbucni în râs. 

Toamna trecută, când Oskar fusese la el, îşi spărsese un 
dinte din cauza alicei care rămăsese în pasărea de baltă. Mamei 
îi spusese că găsise o bucăţică de piatră într-un cartof. Păsările 
de baltă erau mâncarea preferată a lui Oskar, dar mama era de 
părere că nu exista ceva mai „dezgustător şi oribil” decât să 
împuşti păsări lipsite de apărare. Dacă ar fi aflat că şi-a stricat 
dintele tocmai din cauza instrumentului mortal, i-ar fi interzis 
categoric să mai mănânce aşa ceva. 

— O să verific de două ori, spuse tata. 

— Mopedul merge? 

— Da. De ce? 

— Nu, nimic, doar mă gândeam. 

— Aha. E zăpadă destulă, aşa că putem să dăm o tură. 

— Bine. 


— OK, păi, atunci ne vedem sâmbătă. Vii cu autobuzul de 
zece? 

— Da. 

— Atunci vin să te iau. Cu mopedul. Maşina e cam... pe 
butuci. 

— OK. Să ţi-o mai dau pe mama? 

— Da... adică, nu... poţi să-i zici tu ce-am stabilit, nu-i aşa? 

— Înâm. Pa, ne vedem. 

— Da. Pa-pa. 

Oskar puse receptorul în furcă. Stătu puţin pe gânduri şi îşi 
imagină cum avea să fie. Să dea o tură cu mopedul. li plăcea, 
era mişto. De obicei îşi punea schiuri de jucărie şi tata lega o 
funie de ataş. De funia asta se ţinea Oskar cu ambele mâini şi 
aşa se plimba prin sat, ca şi când ar fi făcut schi pe apă. Asta şi 
rața sălbatică servită cu jeleu de scoruş-de-munte. Şi n-ar lipsi 
decât o noapte de lângă Eli. 

Merse în camera lui şi îşi puse în geantă echipamentul de 
sport, plus un cuţit pentru că nu se ducea acasă înainte de-a se 
întâlni cu Eli. Avea un plan. Când îşi luă haina şi se pregătea să 
plece, mama ieşi din bucătărie, ştergându-şi mâinile pline de 
făină pe şorţ. 

— Deci? Ce-a zis? 

— Să mă duc la el sâmbătă. 

— Da. Şi despre restul? 

— Trebuie să plec. Am antrenament. 

— N-a zis nimic? 

— Ba... da, dar tre’ să mă car. 

— Unde anume? 

— La bazin. 

— Care bazin? 

— Ăla de lângă şcoală. Clădirea mov. 

— Ce vrei să faci acolo? 

— Mă duc la antrenament. Mă întorc pe la opt jumate. Mă 
întâlnesc cu Johan după. 

Mama păru îndurerată, nu ştia ce să facă cu mâinile pline de 
făină. Până la urmă, le ascunse în buzunarul mare, din faţă. 

— Aha. Bine. Ai grijă. Să nu aluneci pe marginea bazinului 
sau aşa. Ai căciulă? 

— Da, da. 

— Să ţi-o pui atunci. E frig când ieşi, mai ales dacă ai părul 
ud... 

Oskar făcu un pas înainte, o sărută uşor pe obraz, spuse „pa” 


şi ieşi. Ajuns în faţa blocului, aruncă o privire pe furiş spre 
geamul lui. Mama stătea tot acolo, cu mâinile în buzunarul cel 
mare al şorţului. Oskar îi făcu un semn cu mâna. Mama ridică 
încet o mână şi făcu la fel. 
Oskar plânse aproape tot drumul până la bazin. 
x 


Gaşca se adunase în casa scării, în faţa uşii lui Gosta. 
Veniseră toţi: Lacke, Virginia, Morgan, Larry şi Karlsson. 
Niciunul din ei nu îndrăznea să sune la uşă pentru că asta ar fi 
însemnat ca persoana respectivă să preia rolul de purtător de 
cuvânt şi să vorbească în numele tuturor. Mirosul lui Gosta se 
simţea încă de la intrare. Mirosul de pişat. Morgan se sprijini de 
Karlsson şi  mormăi ceva ininteligibil. Karlsson ridică 
apărătoarele de urechi pe care le purta în loc de căciulă şi 
întrebă: 

— Ce? 

— Te-am întrebat dacă nu poţi să scoţi porcăriile alea de pe 
cap. Arăţi ca un idiot. 

— Asta-i părerea ta. 

Scoase totuşi apărătoarele, le vâri în buzunarul paltonului şi 
spuse: 

— Mai bine vorbeşti tu, Larry. Tu l-ai văzut. 

Larry oftă prelung şi apăsă butonul soneriei. De partea 
cealaltă a uşii se auzi un mieunat iritat, apoi un pufnet înfundat, 
ca şi când ceva ar fi căzut pe podea. Larry îţi drese vocea. Nu-i 
plăcea chestia asta câtuşi de puţin. Se simţea ca un copoi cu 
gaşca în spate, mai lipsea doar să scoată pistolul. Din 
apartament se auziră paşi târşâiţi, apoi o voce care spuse: 

— Ce-ai păţit, puiule? 

Uşa se deschise. Mirosul de pişat îl lovi drept în faţă pe Larry 
care începu să tragă aer în piept. În cadrul uşii stătea Gosta, 
îmbrăcat într-o cămaşă ruptă, vestă şi papion. La subsuoară 
ţinea o pisică gălbuie, cu dungi albe. 

— Da? 

— Salutare, Gosta, care mai e treaba? 

Privirea lui Gosta se plimbă speriată peste grupul adunat în 
casa scării. Era beat pulbere. 

— Binişor. 

— Da, deci, am venit ca să... ştii ce s-a întâmplat? 

— Nu. 

— Da. L-au găsit pe Jocke. Azi. 

— Pe bune? Aha. Da. 


Larry întoarse capul şi căută sprijin la membrii delegaţiei. 
Singurul care-l încurajă fu Morgan, care dădu din mână, 
făcându-i semn că continue. Larry nu se descurca deloc în rolul 
de purtător de cuvânt oficial, care urma să dea un ultimatum. 
Nu existau prea multe variante, indiferent cum ar fi fost primit. 
Întrebă: 

— Ne dai voie să intrăm? 

Se aştepta la un refuz sau la un gest de rezistenţă; puţin 
probabil ca Gosta să fi fost obişnuit să primească în vizită cinci 
persoane care nici măcar nu se anunţaseră în prealabil. Dar, 
spre surprinderea sa, Gosta încuviinţă din cap şi se dădu câţiva 
paşi înapoi ca să aibă loc să intre. 

Larry ezită puţin. Mirosul din casă era imposibil de suportat. 
Ca un nor lipicios care plutea deasupra lucrurilor. Lacke păşi 
înăuntru, urmat de Virginia. Lacke scărpină pisica din braţele 
lui Gosta pe după urechi. 

— Frumos motan. Cum îl cheamă? 

— Nu-i motan, e pisică. O cheamă Tisbe. 

— Mişto nume. Ai şi-un Piram? 

— Nu. 

Se strecurară înăuntru unul câte unul, încercând să respire 
pe gură. După câteva minute, se dădură bătuţi şi se obişnuiră cu 
mirosul. Pisicile fură alungate sub canapea şi fotolii, din 
bucătărie apărură câteva scaune, o sticlă de tărie, apă tonică şi 
pahare. După un schimb de impresii despre vreme şi pisici, 
Gosta spuse: 

— Deci l-au găsit pe Jocke, zici. 

Larry sorbi ultimele picături de grog. Era mai uşor cu 
alcoolul în stomac. Îşi mai turnă o dată şi spuse: 

— Mda. Lângă spital. Prins în gheaţă. 

— În gheață? 

— Da. Să vezi ce circu’ dracului a fost acolo, azi. M-am dus 
până la Herbert, nu ştiu dacă-l cunoşti, şi... în orice caz, când 
am ieşit de-acolo, am dat nas în nas cu poliţaii şi asistenții de pe 
ambulanţă şi după un timp au venit şi pompierii... 

— Da’, ce, îi dăduse careva foc? 

— Nu, dar l-au scos de acolo cu târnăcopul. Mă rog, în clipa 
aia n-am ştiut că e el, dar când l-au adus la mal, i-am recunoscut 
hainele, pentru că faţa... era acoperită de gheaţă, ştii, şi n-aveai 
cum să-l... dar hainele... 

Gosta făcu un gest cu mâna, de parcă ar fi mângâiat un câine 
imaginar. 


— Stai aşa... deci, s-a înecat sau... că nu-nţeleg. 

Larry trase o duşcă şi se şterse la gură. 

— Nee. Asta crezuseră şi poliţaii. La început. Din câte am 
înţeles. Oricum, stăteau mai mult cu braţele în sân, şi tipii de la 
ambulanţă erau ocupați cu un puşti care sângera la cap, aşa că- 
ţi închipui ce... 

Gosta mângâie câinele invizibil, oarecum iritat, sau poate că 
încerca să scape de el. Vărsă un pic de grog pe covor şi spuse: 

— Stai aşa că... acum chiar că nu mai... cum adică, sângera 
la cap... 

Morgan dădu jos pisica pe care o ţinea în braţe şi se şterse 
pe pantaloni. 

— N-are a face cu ce-ţi povesteam. Hai, odată, Larry. 

— Da, păi, când l-au adus la mal. Atunci mi-am dat seama că 
e el. Şi se vedea că era legat cu o frânghie, cam p-aici, aşa. La 
picioare. Şi avea şi-un ditamai bolovanu' atârnat. Să fi văzut ce 
viteză luaseră gaborii. Care mai de care, să sune, să vorbească 
la staţie, au închis zona cu bandă din aia şi ne-au gonit de acolo. 
Brusc, păreau al naibii de interesaţi. Aşa că... e clar, cineva l-a 
aruncat în lac şi l-a scufundat. 

Gosta se rezemă de spătar şi-şi ascunse faţa în palme. 
Virginia, care stătea între el şi Lacke, îl mângâie pe genunchi. 
Morgan îşi reumplu paharul şi spuse: 

— Păi, deci, care-i treaba? L-au găsit pe Jocke, da? Vrei apă 
tonică? Stai aşa. L-au găsit pe Jocke şi acum se ştie c-a fost 
omorât. Asta înseamnă că treaba ia o întorsătură ciudată. 

Karlsson îşi drese vocea şi adoptă un ton oficial. 

— Sistemul judiciar suedez prevede... 

— Tu ţine-ţi gura, îl întrerupse Morgan. E OK dacă fumez? 

Gosta dădu din cap abătut. În timp ce Morgan îşi scoase 
ţigările şi bricheta, Lacke se aplecă înainte pe canapea şi-l privi 
în ochi pe Gosta. 

— Gosta. Tu ai văzut ce s-a întâmplat. Ar trebui să ieşi în 
faţă. 

— Să ies în faţă? Cum adică? 

— Păi, aşa, te duci la poliţie şi le spui ce-ai văzut. Pur şi 
simplu. 

— Nu... nuuu. 

În cameră se făcu linişte. 

Lacke oftă, îşi turnă o jumătate de pahar de tărie şi puţină 
apă tonică, luă o înghiţitură zdravănă şi închise ochii în timp ce 
lichidul de foc îi umplu stomacul. Nu voia să oblige pe nimeni. 


Karlsson le turuise ceva despre obligaţia martorului, dar, 
indiferent cât de mult şi-ar fi dorit să-l bage după gratii pe cel 
care făcuse asta, Lacke nu voia să-i aducă poliţia pe cap cuiva 
care-i era tovarăş. Nu era un şobolan infect. 

O pisică tărcată îşi propti capul în tibia lui. O ridică şi o puse 
pe genunchii lui, mângâind-o absent. Ce importanţă mai are? 
Jocke era mort, acum o ştia sigur. Ce rost mai avea să chinuie 
omul? 

Morgan se ridică şi se duse la fereastră cu paharul. 

— Unde stăteai? Când l-ai văzut? La geamul ăsta? 

— ... da. 

Morgan dădu din cap şi sorbi din pahar. 

— Aha, da, înţeleg. Se vede perfect. Mişto cuibuşor. Ce 
privelişte faină. Mă rog, dacă nu ne gândim la... ai o privelişte 
faină. 

O lacrimă se prelinse pe obrazul lui Lacke. Virginia îl strânse 
de mână. Lacke luă o duşcă serioasă ca să aline durerea care-i 
strângea coşul pieptului. 

Larry, care stătuse un timp şi se uitase la pisicile ce se foiau 
prin cameră trasând linii fără vreun sens, bătu cu degetele în 
paharul său şi spuse: 

— Şi dacă le dăm nişte indicii legate de locul crimei? Poate 
găsesc vreo amprentă, ceva, ce-or găsi şi ei. 

Karlsson zâmbi. 

— Şi dacă ne întreabă de unde ştim, ce le spunem? Că ştim, 
pur şi simplu? O să-i intereseze sigur de unde... de la cine am 
aflat. 

— De apel anonim ai auzit? Important e să sunăm şi să le 
zicem. 

Gosta mormăi ceva pe canapea. Virginia se aplecă spre el. 

— Ce-ai spus? 

Gosta vorbi cu un glas mic de tot, uitându-se drept înainte, la 
pahar. 

— Iertaţi-mă. Dar mi-e frică. Nu pot. 

Morgan se întoarse spre el şi ridică mâinile într-un gest de 
neputinţă. 

— Ei, asta e. N-are rost s-o mai întindem. 

Aruncă o privire ucigaşă spre Karlsson. 

— Găsim noi ceva. Rezolvăm altfel, vedem noi cum. Desenăm, 
sunăm, le scriem, facem orice, la dracu’. Găsim noi o soluţie. 

Se duse la Gosta şi-i atinse piciorul. 

— Auzi, Gosta, revino-ţi. Rezolvăm noi treaba asta. Calmează- 


te. Gosta? Ai auzit ce-am spus? O rezolvăm noi. Hai, noroc! 

Întinse paharul şi ciocni cu paharul lui Gosta, apoi luă o 
înghiţitură. 

— Ne descurcăm noi, că suntem băieţi mari. Nu-i aşa? 

* 

Tocmai îşi luase rămas-bun de la ceilalţi în faţa clădirii şi se 
pregătea să meargă spre casă, când îi auzi vocea de undeva 
dinspre şcoală. 

— Pssst, Oskar! 

Pe scări se auziră paşi şi Eli ieşi din umbră. Stătuse acolo şi-l 
aşteptase. Asta însemna că-l auzise cum îi salutase pe ceilalţi şi 
cum i-au răspuns, ca unui om normal. 

Antrenamentul decursese OK. Nu fusese deloc atât de slab 
cum îşi imaginase, reuşise să facă mai multe exerciţii decât unii 
din tipii care se duceau de mai mult timp. lar teama că proful de 
sport avea să-l întrebe de ce s-a bătut pe gheaţă fusese complet 
nejustificată. Il întrebase doar dacă vrea să discute şi când 
Oskar scuturase din cap, îl lăsase în pace fără să-l mai ia la 
puricat. 

Acolo era o altă lume, diferită de ce ştia de la şcoală. Proful 
era mai indulgent şi ceilalţi băieţi îşi vedeau de ale lor, nu se 
legaseră de el. Micke nu fusese acolo, slavă cerului. Oare acum 
îi era frică de el? La gândul ăsta, simţi că i se învârte capul. 

Se duse s-o întâmpine pe Eli. 

— Salut. 

— Ciao. 

Schimbaseră saluturile fără să se înţeleagă în prealabil. Eli 
era îmbrăcată într-o cămaşă lălâie, în carouri şi arăta iar... ca şi 
când ar fi intrat la apă. Avea pielea uscată şi faţa suptă. Oskar 
văzuse firele albe încă de ieri, dar azi erau şi mai multe. 

Când era sănătoasă, i se părea cea mai drăguță fată pe care 
o văzuse. Dar acum... nici nu puteai să compari. Nimeni nu 
arăta aşa. Poate piticii. Dar piticii nu erau atât de slabi şi... da, 
nici nu existau. Oskar se bucură că nu se arătase aşa şi 
celorlalţi. 

— Ce faci? o întrebă. 

— Aşa şi-aşa. 

— Vrei să facem ceva? 

— Da, clar. 

Merseră spre casă, umăr la umăr. Oskar avea un plan. 
Trebuia să facă un pact. O legătură de sânge. Dacă erau fraţi de 
cruce, Eli se făcea mai bine. Era o soluţie magică, sugerată de 


cărţile pe care le citea. Dar magia... bineînţeles că exista magie. 
Chiar dacă nu se manifesta decât rar. Cei care refuzau să 
creadă în ea erau tocmai cei cărora le mergea cel mai prost. 

Ajunseră în curtea din faţa blocului. Oskar atinse umărul lui 
Eli. 

— Vrei să dăm o tură pe la ghenă? 

— OK. 

Intrară în scara lui Eli şi Oskar deschise uşa subsolului. 

— N-ai cheie de la subsol? o întrebă. 

— Nu cred. 

Pe coridorul din subsol era întuneric beznă. Uşa se trânti în 
spatele lor. Stăteau unul lângă altul şi respirau zgomotos. Oskar 
şopti: 

— Ştii, Eli. Azi... Jonny şi Micke au încercat să mă arunce în 
apă. Într-o copcă. 

— Nu! N-ai... 

— Stai aşa. Ştii ce-am făcut? Aveam o bâtă mare, groasă. I- 
am dat una lui Jonny de i-a curs sângele. Din cap. A făcut 
comoţie cerebrală, au trebuit să-l interneze. Dar n-am ajuns în 
apă. L-am... bătut. 

Câteva secunde nu spuseră nimic. Apoi Eli rupse tăcerea: 

— Oskar. 

— Da? 

— luhu. 

Oskar se întinse spre întrerupător. Voia să-i vadă faţa. 
Aprinse lumina. Eli se uită drept în ochii lui şi el îi văzu pupilele. 
O vreme, până când se obişnui cu lumina, arătară ca două 
cristale cu care făceau experimente la ora de fizică... nişte 
cristale eliptice. 

Ca la şopârle. Nu. Ca la pisici. Pisici. 

Eli clipi. Pupilele îi arătau la fel ca înainte. 

— Ce e? 

— Nimic. Haide... 

Oskar se duse spre camera în care se depozitau gunoaiele 
nesortate şi deschise uşa. Sacul era aproape plin, semn că nu 
mai fusese golit de ceva vreme. Eli se strecură în spatele lui şi 
începură să caute prin gunoaie. Oskar găsi o plasă cu sticle 
goale pe care le puteau recicla. Eli găsi o sabie din plastic şi o 
flutură în faţa lui Oskar. 

— Vrei să căutăm şi dincolo? 

— Nu, poate-i Tommy acolo... cu ceilalţi tipi. 

— Cine-s Tommy şi ceilalţi? 


— Ei, câţiva tipi mai mari care au o cameră aici în pivniţă 
unde... se adună seara. 

— Sunt mulţi? 

— Nu, doar trei. De cele mai multe ori, e doar Tommy. 

— Şi sunt periculoşi. 

Oskar dădu din umeri. 

— Bine, atunci, hai. 

Intrară în scara lui Oskar, traversară coridorul celălalt şi 
ajunseră în scara lui Tommy. Oskar ezită cu cheia în mână, 
neştiind dacă e pregătit să deschidă. Dacă erau acolo? Dacă o 
vedeau pe Eli? Putea să se întâmple ceva... ce nu era în stare să 
rezolve. Eli agită sabia de plastic în faţa lui. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. 

Deschise uşa. Imediat ce intrară pe coridor, Oskar auzi 
muzică dinspre adăpost. Se întoarse şi spuse: 

— Sunt aici! Hai să mergem. 

Eli se opri şi începu să adulmece. 

— Ce miroase aşa? 

Oskar verifică holul, văzu că nu era nimeni şi inspiră aer pe 
nas. Nu simţi nimic în afara mirosului obişnuit din subsol. Eli 
spuse: 

— Vopsea. Lipici. 

Oskar adulmecă din nou. Nu simţea nimic, dar ştia foarte 
bine despre ce era vorba. Când se întoarse spre Eli, ca s-o ia de 
acolo, văzu că făcea ceva cu lacătul. 

— Hai odată. Ce faci acolo? 

— Eu doar... 

În timp ce Oskar descuie uşa următoare, ieşirea de incendiu, 
cealaltă uşă se trânti în spatele lor. Dar nu se auzi pocnetul. 
Doar o bufnitură surdă, metalică. In drum spre subsolul lor, 
Oskar îi povesti lui Eli despre cum era să inhalezi adeziv; despre 
cât de nebuni erau băieţii când fumau iarbă. 

În subsolul lui se simţea în siguranţă. Se lăsă în genunchi şi 
începu să numere sticlele goale din plasă. Paisprezece sticle de 
bere şi o sticlă de tărie pe care n-o acceptau la reciclat. 

Când ridică privirea şi vru să-i spună şi lui Eli că situaţia nu 
era deloc rea, o văzu cu sabia întinsă, în poziţie de atac. Oskar 
nu se feri, fiind obişnuit să primească lovituri din senin. Dar Eli 
mormăi ceva, după care cobori sabia spre umărul lui şi-i spuse 
pe o voce îngroşată: 

— Şi acum, Oskar, învingătorul lui Jonny, te fac cavaler peste 


Blackeberg şi toate domeniile din jur, Vallingby.... Ăă... 

— Racksta. 

— Racksta. 

— Angby, poate. 

— Angby poate. 

Eli îl atinse uşor cu sabia pe umăr, pentru fiecare teritoriu 
nou. Oskar scoase cuțitul din geantă şi se proclamă Cavalerul lui 
Angby Poate. Şi ar fi vrut ca Eli să fie Fecioara Frumoasă pe 
care s-o salveze din ghearele Balaurului. 

Dar Eli era un monstru înfricoşător care mânca fecioare la 
prânz şi trebuia să se bată cu ea. Oskar lăsă cuțitul în teaca 
improvizată în timp ce se duelau, strigau şi alergau pe 
coridoare. Joaca le fu întreruptă de sunetul unei chei învârtindu- 
se în broască. 

Se îngrămădiră repede într-o boxă plină cu provizii, unde 
abia aveau loc să stea cu şoldurile lipite şi respirară încet. Se 
auzi o voce de bărbat. 

— Ce faceţi aici? 

Oskar stătea strâns lipit de Eli. Simţea că-i clocoteşte pieptul. 
Bărbatul făcu doi paşi pe culoar. 

— Unde v-aţi ascuns? 

Oskar şi Eli îşi ţinură respiraţia, în timp ce tipul se opri şi 
ascultă. Apoi spuse: 

— Ai dracu” ţânci, şi plecă. 

Cei doi rămaseră în boxă până când se asigurară c-a plecat, 
apoi se târâră afară, se sprijiniră de perete şi începură să 
chicotească. După un timp, Eli se întinse pe ciment cu faţa în 
sus şi se uită la tavan. Oskar îi atinse piciorul. 

— Eşti obosită? 

— Da. Obosită. 

Oskar scoase cuțitul din teacă şi îl privi. Era greu şi frumos. 
Apăsă vârful cu degetul arătător, apoi îl luă de pe lamă. O 
înţepătură mică, roşie. Repetă gestul, dar de data asta apăsă 
mai tare. Când luă cuțitul, pe deget i se prelinse o picătură de 
sânge. Dar nu aşa se făcea chestia asta. 

— Eli? Vrei să facem ceva? 

Eli se holba în continuare la tavan. 

— Ce anume? 

— Vrei să devenim... fraţi de cruce? 

— Da. 

Dacă l-ar fi întrebat „cum?”, poate că i-ar fi povestit ce avea 
de gând, înainte de a face ceva. Dar ea spusese doar „da”. Era 


de acord, indiferent ce avea să se întâmple. Oskar înghiţi, apucă 
lama cuţitului cu partea tăioasă întoarsă spre palmă, închise 
ochii şi trase lama. O durere ascuţită, arzătoare. Oskar gâfâi. 

Chiar am făcut chestia asta? 

Deschise ochii şi palma. Da. O rană subţire sângera în palma 
lui; sângele pătrunse încet prin piele sub formă de mărgele care 
se adunară şi formară o linie groasă, neregulată, în timp ce el se 
uita fascinat. 

Eli înălţă capul. 

— Ce faci? 

Oskar ţinea palma în continuare în faţa lui, se holbă la ea şi 
spuse: 

— Dar nu e greu deloc. Eli, să ştii că nici nu doare... 

F Întinse mâna sângerândă spre ea. Pupilele ei se dilatară. 
Începu să-şi scuture capul repede, în timp ce se târî cu spatele, 
încercând să se îndepărteze de mâna lui. 

— Nu, Oskar... 

— Ce-ai păţit? 

— Oskar, nu. 

— Nu doare aproape deloc. 

Eli se opri şi se holbă la mâna lui în timp ce continuă să 
scuture din cap. Oskar apucă lama cuţitului şi-l întoarse cu 
mânerul spre ea. 

— Ajunge dacă te înţepi puţin la deget. După care ne 
amestecăm sângele. Asta înseamnă să fii frate de cruce. 

Eli nu luă cuțitul de la el. Oskar îl lăsă jos, între ei, ca să se 
şteargă cu mâna cealaltă. O picătură de sânge se pregătea să 
cadă. 

— Haide, măi. Chiar nu vrei? 

— Oskar. Nu se poate, o să te contaminez... o să... 

— Nu doare deloc, nu... 

Faţa lui Eli se contorsionă, de parcă ar fi văzut o fantomă. Nu 
mai arăta deloc ca fata pe care o ştia şi, de uimire, Oskar uită să 
prindă picătura de sânge. Eli se transformă în monstrul pe care- 
l întruchipase nu demult, când se jucau, şi Oskar se dădu înapoi, 
în timp ce mâna începu să-i zvâcnească de durere. 

— Eli, ce... 

Fetiţa se ridică, îşi trase picioarele sub ea, se puse în patru 
labe şi se uită la mâna lui sângerândă, târându-se spre el. Se 
opri, strânse din dinţi şi şuieră: 

— Pleacă de aici! 

Ochii lui Oskar se umplură de lacrimi; i se făcu frică. 


— Eli, termină. Nu te mai juca. Termină. 

Eli se mai apropie puţin, apoi se opri iar. Işi forță corpul să 
se aplece astfel încât capul să-i atingă podeaua şi ţipă: 

— Pleacă! N-auzi, pleacă! Altfel mori! 

Oskar se ridică şi făcu câţiva paşi înapoi. Se împiedică de 
punga cu sticle goale şi le răsturnă. Se lipi de perete, în timp ce 
Eli se târî până la pata mică de sânge care cursese din mâna lui. 

Încă o sticlă se răsturnă şi se sparse pe ciment, în timp ce 
Oskar stătea lipit de perete şi se holba la Eli care scoase limba 
şi începu să lingă cimentul murdar. Locul în care căzuse 
picătura de sânge. 

O sticlă zornăi, apoi se opri. Eli lingea fără întrerupere 
podeaua. Când întoarse capul spre el, Oskar văzu că avea o pată 
de murdărie pe nas. 

— Pleacă... te rog... pleacă... 

Apoi fantoma îi acoperi faţa din nou, dar, înainte s-o doboare, 
reuşi să sară în picioare şi să iasă alergând. Deschise uşa care 
dădea spre scara ei şi dispăru. 

Oskar rămase pe loc, cu pumnul strâns. Sângele începu să se 
prelingă printre degete. Întinse palma şi se uită la rană. Cuţitul 
îi scăpase mai adânc decât intenţionase, dar nu părea nimic 
periculos. Sângele începuse să se coaguleze deja. 

Privi spre pata de pe podea. Linse un pic de sânge din palmă 
curios să vadă ce gust are, apoi îl scuipă. 

x 


Iluminat de noapte. 

Mâine aveau să-l opereze la gât şi la gură. Probabil că sperau 
să-i dea o înfăţişare cât de cât umană. Limbă mai avea sau, cel 
puţin, putea s-o mişte în gaura sudată care fusese cândva gura 
lui, putea să se gâdile în cerul gurii. Poate c-ar fi fost în stare să 
vorbească şi aşa, fără buze. Dar n-avea de gând s-o facă, în 
ruptul capului. 

O femeie îl supraveghea dintr-un colţ al camerei. Stătea la 
câţiva metri de el şi citea o carte. Oare era asistentă medicală 
sau polițistă? Asta n-o mai ştia. 

Sunt dispuşi să folosească astfel de resurse ori de câte ori un 
ratat vrea să-şi pună capăt zilelor? 

Îşi dăduse seama că era o persoană importantă, că se 
aşteptau la multe din partea lui. Chiar în clipa asta stăteau, 
probabil, şi cotrobăiau prin arhive, sperând să rezolve cazuri 
vechi lăsate de izbelişte, la care s-ar fi potrivit ca profil. Un 
poliţist venise după-masă şi-i luase amprentele. Nu se 


împotrivise. Nu mai avea nicio importanţă. 

Era posibil ca amprentele să-l lege de crimele comise în 
Vaxjo şi Norrkoping. IÎncercă să-şi aducă aminte ce făcuse, dacă 
lăsase sau nu amprente sau alte urme. 

Un singur lucru îl neliniştea: că oamenii ăia ar putea să 
ajungă la Eli. 

Oamenii... 

Îi lăsaseră mesaje în cutia poştală, îl ameninţaseră. 

Cineva care lucra la poştă şi stătea în zona de vile le spusese 
vecinilor ce fel de corespondenţă şi ce fel de filme primea. 

Trecuseră câteva luni până să-l dea afară şi de la serviciu, de 
la şcoală. Nu puteau să tolereze pe cineva ca el, să-l lase să aibă 
de-a face cu copiii. Plecase de bunăvoie, cu toate c-ar fi putut 
riposta apelând la sindicat. 

Doar nu făcuse nimic la şcoală. Chiar aşa de prost nu era nici 
el. 

Campania pornită împotriva lui luă amploare şi totul se 
sfârşise într-o noapte, când cineva îi aruncă un cocktail Molotov 
prin fereastra deschisă de la camera de zi. Se refugiase în curte 
doar în chiloti şi stătuse neputincios, uitându-se la casa lui care 
ardea. Cea care dispăruse fusese toată viaţa lui. 

Ancheta poliţiei se întinsese prea mult, aşa că nu primi nicio 
compensație de la firma de asigurări. Banii puşi deoparte îi 
ajunseseră de un bilet de tren până la Vaxjo şi de o chirie 
ieftină. Odată ajuns acolo, începuse să-şi pregătească moartea. 

Bea până nu mai ştia de el şi se îmbăta cu ce-i cădea în 
mână. Cu loţiune tonică împotriva acneei de la Aco, alcool 
denaturat. Uneori fura vin sintetic şi drojdie din magazinele de 
vopsea şi îl bea înainte de a fermenta. 

Petrecea mai mult timp afară decât în casă, într-un fel voia să 
le arate „oamenilor” că o să moară, şi asta zi de zi. 

Când se îmbăta, pierdea controlul şi începea să se dea la 
adolescenţi, după care şi-o lua pe cocoaşă şi ajungea la poliţie. 
Stătea la zdup vreo trei zile şi-şi vărsa maţele. Apoi i se dădea 
drumul şi o lua de la capăt. 

Într-o seară, când Hakan stătea pe o bancă, în faţa unui teren 
de joacă dintr-un părculeţ, cu o sticlă de vin fermentat pe 
jumătate, ascunsă într-o pungă de plastic, o văzu pe Eli care 
venise şi se aşezase lângă el. Băut cum era, Hakan puse imediat 
mâna pe coapsa ei. Eli nu se ferise, îi luase capul între mâini, îl 
întoarse spre ea şi-i spusese: 

— Tu trebuie să stai cu mine. 


Hakan bâiguise ceva că n-are el bani de fete din astea 
frumoase, dar dacă la un moment dat avea să pună mâna pe o 
avere... 

Eli îi luase mâna de pe picior, se aplecase şi scosese sticla de 
vin din pungă, o vărsase şi-i spusese: 

— N-ai înţeles. Ascultă-mă. De-acum încolo n-o să mai bei. O 
să stai cu mine. Şi-o să mă ajuţi. Am nevoie de tine. Şieuosă 
te-ajut pe tine. 

Apoi Eli îşi întinsese mâna, Hakan i-o luase şi plecaseră 
împreună. 

Renunţase la băutură şi începuse să lucreze pentru 

Eli. 

Eli îi dăduse bani pentru haine şi pentru o chirie nouă. Iar el 
îi executase poruncile, fără să se întrebe dacă Eli era „rea” sau 
„bună”, sau orice altceva. Eli era frumoasă şi Eli îl făcuse să se 
simtă iar om. Şi, uneori, foarte rar... chiar şi iubit. 

x 

Foaia foşni când supraveghetoarea răsfoi cartea. Vreun 
roman de duzină, probabil. In statul ideal al lui Platon, 
„Supraveghetorii” erau cei mai educați dintre toți. Dar acum 
erau în Suedia în 1981 şi cei de aici citeau, probabil, Jan 
Guillou“. 

Bărbatul din apă, cel pe care-l scufundase. Procedase ca un 
amator, bineînţeles. Ar fi fost mai bine s-o asculte pe Eli şi să-l 
îngroape. Dar nu făcuse nimic care să-i conducă la Eli. Urmele 
de dinţi de pe gâtul lui puteau fi considerate neobişnuite, dar 
sângele se scursese oricum în apă şi hainele bărbatului... 

Tricoul! 

Tricoul lui Eli pe care Hakan îl găsise pe corpul bărbatului 
când s-a dus să se ocupe de el. Ar fi trebuit să-l ia acasă, să-i dea 
foc, orice, numai asta nu. 

Cum putea să-l bage sub geaca tipului? 

Ce-o să creadă poliţiştii? Ce însemna asta? Un tricou de 
copil, pătat de sânge. Oare o văzuse vreun vecin în tricoul ăla? 
Oare aveau să-l recunoască? Dacă publicau o poză în ziar, spre 
exemplu? Cineva cu care Eli se întâlnise înainte să... 

Oskar. Băiatul din scara cealaltă. 

Corpul lui Hakan zvâcni neliniştit în pat. Supraveghetoarea 
puse cartea în poală şi-l privi. 


+9 Scriitor suedez devenit faimos datorită unei serii de romane polițiste 
şi mitologico-istorice. 


— Fără prostii. 

* 

Eli traversă Bjornsonsgatan, intră în curtea dintre blocurile 
cu nouă etaje, două faruri monolitice înălțându-se dintre 
clădirile lăsate parcă pe vine. Curtea era pustie, dar la fereastra 
sălii de gimnastică se vedea lumină. Eli urcă scara de incendiu 
şi se uită înăuntru. 

Dintr-un casetofon mic se auzea muzică. Câteva femei de 
vârstă mijlocie tropăiau pe ritm, ridicând praful de pe podeaua 
de lemn. Eli se ghemui lângă balustrada metalică, îşi sprijini 
bărbia pe genunchi şi privi scena din faţa ei. 

Majoritatea erau supraponderale, cu sâni masivi săltând pe 
sub tricou ca nişte mingi vesele de bowling. Femeile săreau şi 
alergau pe loc sau ridicau genunchii. Carnea tremura în 
pantalonii mult prea strânşi. Se roteau, aplaudau deasupra 
capului, apoi începură să ţopăie iar. Toate astea, pe o muzică 
solicitantă. Sângele cald, plin de oxigen inundă muşchii însetaţi. 

Dar erau prea multe. 

Eli sări de pe scara de incendiu, ateriză lin pe pământul 
îngheţat, înconjură sala de gimnastică şi se opri în faţa clădirii 
bazinului de înot. 

Ferestrele mari din sticlă mată aruncau dreptunghiuri de 
lumină pe stratul de zăpadă. Deasupra fiecărei ferestre se vedea 
o fereastră mică şi alungită, din sticlă normală. Eli sări şi se 
agăţă de marginea acoperişului, apoi se uită înăuntru. Nu era 
nimeni. Suprafaţa apei strălucea la lumina neoanelor. Câteva 
mingi pluteau pe apă. 

Inot. Bălăceală. Joacă. 

Eli se legănă înainte şi înapoi, ca un pendul întunecat. Se uită 
la mingi, le văzu zburând prin aer, auzi râsetele, tipetele şi simţi 
mirosul de clor al apei. Eli luă mâinile de pe marginea 
acoperişului, căzu şi ateriză dinadins cât putu de greoi ca s-o 
doară picioarele, apoi îşi continuă drumul spre aleea parcului şi 
se opri în faţa unui copac înalt, aflat lângă drum. Întuneric. Nici 
țipenie de om. Eli ridică privirea spre coroana copacului şi se 
uită la trunchiul neted, de cinci, şase metri. Îşi aruncă pantofii 
din picioare. Îşi imagină picioare şi mâini noi. 

N-o mai durea aproape deloc, simţea doar o furnicătură, un 
curent electric care urcă prin degetele de la mâini şi picioare 
când se transformă. Oasele din mâini pocniră în timp ce 
ghearele lungi şi încovoiate ţâşniră din vârfurile moi ale 
degetelor. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu degetele de la 


picioare. 

Eli parcurse câţiva metri pe trunchiul copacului, înfigându-şi 
ghearele în lemn, apoi se opri pe o creangă groasă care atârna 
deasupra drumului. Cuprinse creanga cu ghearele de la picioare 
şi stătu nemişcată. 

Dinţii începură s-o doară la rădăcini când şi-i imagină mai 
ascuţiţi. Coroana ieşi din gingie, şlefuită de o pilă invizibilă şi se 
ascuţi. Eli îşi muşcă cu grijă buza de jos. Un şir de ace aşezate 
în formă de semilună îi găuriră uşor pielea. 

Trebuia doar să aştepte. 

x 

Se făcuse deja zece şi temperatura din cameră devenise 
insuportabilă. Goliseră două sticle de rachiu şi scoseseră la 
interval încă una, ceea ce-i convinse pe toți că Gosta era un tip 
de treabă şi că n-ar fi trebuit să se obosească. 

Virginia fusese singura care o lăsase mai moale cu alcoolul, 
pentru că în ziua următoare lucra de dimineaţă, în plus, se pare 
că doar pe ea o deranja mirosul din cameră. Putoarea de 
dinainte şi mirosul închis se amestecaseră cu fum de ţigară, 
aburi de alcool şi căldura emisă de şase corpuri. 

Lacke şi Gosta stăteau în continuare lângă ea pe canapea, 
între timp pe jumătate scoşi din ring. Gosta îşi mângâia pisica 
din braţe, care lui Morgan i se părea că se uita la el mijindu-şi 
ochii, iar asta i se păruse atât de amuzant că izbucnise într-un 
râs isteric şi se lovi la cap, după care trase o duşcă de alcool 
rafinat ca să amorţească durerea. 

Lacke nu prea mai vorbea. Stătea şi se uita drept înainte cu 
ochi înceţoşaţi. Din când în când, buzele i se mişcau fără a 
scoate vreun sunet, de parcă ar fi purtat o discuţie cu o 
fantomă. 

Virginia se ridică şi se duse la fereastră. 

— Vă deranjează dacă deschid geamul? 

Gosta dădu din cap. 

— Pisicile... pot să... sară. 

— Lasă că stau aici şi nu le dau voie. 

Gosta continuă să dea din cap ca un robot şi Virginia 
deschise fereastra. Aer! Trase cu nesaţ în piept aerul curat şi se 
simţi imediat mai bine. Lacke, care începuse să se încline pe 
canapea în lipsă de sprijin, se ridică şi spuse cu voce tare: 

— Un prieten! Un prieten... adevărat! 

Ceilalţi mormăiră aprobator. Toți se prinseseră că era vorba 
de Jocke. Lacke se holbă la paharul gol din mâna lui şi continuă. 


— Atâta are omu'. Un prieten. Care nu-l lasă niciodată la 
greu. Şi asta face toți banii. Aţi auzit? Toti banii! Şi ca să ştiţi, 
eram, uite-aşa, cu Jocke, uite-aşa! 

Şi Lacke îşi încleştă degetele arătătoare şi începu să le agite 
în faţa lor. 

— Şi asta e de neînlocuit! Voi staţi aici şi bâiguiţi despre „ce 
om minunat”, şi tot aşa, dar, de fapt, sunteţi... goi. Vorbiţi ca să 
vă aflaţi în treabă. Şi eu... nu mai am nimic acum că Jocke... nu 
mai e. Nimic. Aşa că nu vă bateţi gura dacă nu... 

Virginia stătea lângă geam şi-l asculta. Apoi se duse la el ca 
să-i amintească de existenţa ei. Se lăsă pe vine lângă genunchii 
lui şi încercă să-i prindă privirea: 

— Lacke... 

— Nu! Nu mă lua cu... „Lacke, Lacke”. Am zis ce-am avut de 
zis! Nu înţelegi. Eşti... rece ca gheaţa. Te duci în oraş şi agăţi 
tot felul de nenorociţi, camionagii şi din ăştia, îi iei acasă şi-i laşi 
să facă ce-o vrea cu tine, când ai senzaţia că nu mai rezişti. Asta 
faci. O caravană întreagă de camioane... în pizda mă-sii. Dar un 
prieten... un prieten €... 

Virginia se ridică de lângă el cu lacrimi în ochi, îi trase o 
palmă şi ieşi val-vârtej. Lacke se dezechilibră şi căzu, lovindu-se 
de umărul lui Gosta. Acesta bâigui: 

— Geamul, geamul... 

Morgan îl închise şi spuse: 

— Aşa, Lacke. Bună treabă. Nici p-asta n-o s-o mai vezi prea 
curând. 

Lacke se ridică, se duse clătinându-se până la Morgan care 
stătea şi se uita pe fereastră. 

— Ce dracu”, n-am vrut să... 

— Nu, nu. Spune-i ei, nu mie. 

Morgan dădu din cap înspre intrare, arătându-i femeia care 
tocmai ieşise din bloc şi se îndrepta cu paşi repezi spre parc. 
Lacke auzise fiecare cuvânt rostit de el. Ultimele cuvinte pe care 
i le adresase îi răsunau cu ecou în urechi. Am spus aşa ceva? 
Lacke făcu stânga-mprejur şi se grăbi spre uşă. 

— Trebuie să... 

Morgan dădu din cap. 

— Du-te, nu mai sta. Salut-o din partea mea. 

Lacke o luă la fugă pe scări, cât îi permiteau picioarele 
tremurânde. Cobori scările galbene, pătate cu picăţele ca de 
vomă din faţa lui, iar balustrada alunecă atât de repede încât 
mâna i se încălzi din cauza fricţiunii. Alunecă la capătul 


palierului, căzu şi se lovi rău la coate. Braţul îi amorti şi rămase 
ca paralizat. Lacke se ridică şi merse şchiopătând mai departe. 
Se grăbi să salveze viaţa cuiva. Viaţa lui. 


Virginia se îndepărtă de lângă bloc şi o luă spre parc, fără să 
se întoarcă. 

Plângea în hohote şi aproape că alerga, ca şi când ar fi vrut 
să scape de lacrimile ei. Dar acestea o urmăreau, i se strecurau 
în ochi şi i se prelingeau pe obraji. Tocurile ei străpunseră 
zăpada şi bocăniră pe asfalt. Virginia îşi încrucişă braţele pe 
piept şi se îmbrăţişă singură. 

Pe drum nu se vedea nimeni, aşa că Virginia dădu frâu liber 
lacrimilor în timp ce se îndrepta spre casă cu paşi repezi, 
apăsându-şi abdomenul; durerea se zvârcolea înăuntru ca un 
fetus diabolic. 

Dă-i drumul să intre şi-ţi va face rău. 

Nu degeaba nu se încurca cu nimeni pe termen lung. Nu le 
permitea să intre. Dinăuntru puteau s-o rănească mai uşor. 
Consolează-te. Poţi trăi cu angoasa, atâta timp cât nu te priveşte 
decât pe tine. Atâta timp cât nu speri nimic. 

Dar ea sperase c-o să-i fie bine lângă Lacke. Că, la un 
moment dat, ceva o să se înfiripe între ei, până la urmă. O zi, 
atâta i-a trebuit. Ca să ce? Să-i ia mâncarea şi să se 
adăpostească la căldura ei, dar, de fapt, nu era omul potrivit 
pentru nevoile ei. 

Merse chircită pe aleea parcului, îndoită de durere. Spatele i 
se arcui de parcă ar fi purtat în cârcă un demon care se urcase 
acolo ca să-i şoptească la ureche tot felul de lucruri terifiante. 

Niciodată, de acum încolo. Nimic. 

Şi demonul o atacă tocmai în clipa în care încercă să şi-l 
imagineze. 

O greutate mare îi ateriză pe spate şi o doboriî. Obrazul îi 
atinse zăpada şi pelicula de lacrimi îngheţă. Greutatea era tot 
acolo. 

Preţ de o clipă, chiar crezuse că era demonul durerii care se 
materializase şi se aruncase peste ea. Apoi simţi durerea 
ascuţită din gât şi un şir de colţi se înfipseră în pielea ei. Reuşi 
să se ridice în picioare şi se roti, încercând să scape de 
greutatea din spate. 

Ceva îi rodea gâtul şi sângele începu să şiroiască printre 
sânii ei. Virginia ţipă ca din gură de şarpe şi încercă să scuture 
animalul de pe spatele ei, ţipând în continuare, până când căzu 


din nou în zăpadă. 

Până când cineva îi închise gura cu un gest hotărât. 

Era o mână de om. 

Pe obraji simţi gheare ascuţite, sfredelindu-i pielea... 
străpungând carnea moale până la os. 

Dinţii încetaseră să mai ronţăie şi Virginia auzi un sunet de 
pai supt, ca atunci când cineva încearcă să golească ultimii 
stropi din pahar. Un lichid i se prelinse pe ochi şi nu ştia dacă e 
sânge sau lacrimi. 

x 

Când Lacke ieşi din bloc, Virginia se transformase într-o 
umbră întunecată care se îndepărta pe aleea din parc, spre 
Arvid Morne. Pieptul îl durea din cauza efortului şi durerea din 
cot îl săgeta până în umeri. Şi totuşi, nu se opri. Alergă cât putu 
de repede. Capul începu să i se limpezească în aerul rece şi 
teama c-o s-o piardă îl mână mai departe. 

Când ajunse la cotitură, la punctul în care „strada lui Jocke”, 
cum îi spunea de obicei, se întâlnea cu „strada Virginiei”, o 
văzu. Se opri, trase aer în piept cât putu de tare ca s-o strige. 
Era în faţa lui, la doar cincizeci de metri, sub un copac. 

În clipa următoare, o umbră din copac căzu pe spatele 
Virginiei şi ea se prăbuşi la pământ. Din strigăt rămase doar un 
şuierat şi Lacke o rupse la fugă spre ea. Voia s-o strige, dar 
aerul din plămâni nu-i ajungea şi pentru asta, şi pentru fugit. 

Continuă să alerge. 

În faţa lui, Virginia se ridică purtând în spate ceva ca o 
umflătură mare şi începu să se rotească asemenea unui cocoşat 
nebun, apoi se prăbuşi din nou. 

Lacke avea capul gol. N-avea niciun plan. Se gândea la un 
singur lucru: să ajungă la Virginia şi să-i ia chestia aia din spate. 
Femeia zăcea în zăpadă, cu ghemotocul înspăimântător aplecat 
asupra ei. 

Lacke ajunse la ea şi îşi concentră toată puterea într-un şut. 
Piciorul i se lovi de ceva tare şi Lacke auzi un pocnet ca atunci 
când se rupea gheaţa sub o greutate mai mare. Umbra 
întunecată căzu de pe spatele Virginiei şi ateriză în zăpadă, în 
faţa ei. j 

Virginia nu mai mişca. În jurul ei, în zăpadă, se vedeau pete 
negre. Umbra se ridică în capul oaselor. 

Era un copil. 

Lacke stătea şi se uita la cea mai drăgălaşă față de copil pe 
care o văzuse vreodată, încadrată de un voal de păr negru. O 


pereche de ochi negri imenşi se uitară drept în ochii lui. 

Copilul se lăsă în patru labe ca o felină, pregătit să sară. 
Trăsăturile i se schimonosiră când îşi dezveli dinţii şi Lacke îi 
văzu colții ascuţiţi, strălucind în întuneric. 

Trecură câteva secunde în care niciunul din ei nu îndrăzni să 
respire. Copilul rămase în patru labe şi Lacke îi observă 
ghearele conturate clar pe zăpadă. 

Copilul făcu o grimasă dureroasă, se ridică în picioare şi 
alergă spre şcoală cu paşi lungi şi repezi. Câteva secunde şi 
dispăru în întuneric, amestecându-se cu umbrele negre. 

Lacke rămase pe loc şi clipi ca să înlăture picăturile de 
transpiraţie care îi intrau în ochi. Apoi se aruncă la pământ, 
lângă Virginia. li văzu rana. Avea gâtul tăiat şi părul era mânjit 
de sângele care se prelinsese şi pe spatele ei. Îşi smulse geaca, 
îşi scoase bluza, o făcu ghem şi apăsă rana. 

— Virginia! Virginia! Draga mea, iubito... 

În sfârşit, reuşi să scoată cuvântul acela. 


Sâmbătă, 7 noiembrie 


În drum spre tata, Oskar cunoştea fiecare curbă. Parcursese 
drumul ăla de... câte ori? Singur, poate doar de zece, doişpe ori, 
dar cu mama, de cel puţin treizeci. Părinţii lui divorţaseră când 
Oskar avea patru ani, dar împreună cu mama continuase să-l 
viziteze pe tata în weekenduri sau în vacante. 

În ultimii trei ani i se dăduse voie să călătorească singur. De 
data asta, mama nu-l însoţise nici măcar până la Politehnică, de 
unde plecau autobuzele. Era băiat mare deja; avea propriul lui 
abonament la metrou şi propriul lui portofel. 

De fapt, portofelul îi servea doar pentru asta; era un fel de 
copertă pentru abonament, numai că, de data asta, primise şi 
douăzeci de coroane pentru dulciuri, şi tot acolo păstra şi 
bileţelele de la Eli. 

Oskar trase de plasturele din palmă. Nu mai voia să se 
întâlnească cu ea. I se păruse înfricoşătoare. Ceea ce se 
întâmplase în seara aia... îşi arătase adevărata faţă. 

... i se păruse atât de aiurea, era ca şi când ar fi fost posedată 
de... ceva Rău. De un lucru de care trebuia să te fereşti. La fel 
ca locurile înalte, focul, cioburile de sticlă din iarbă sau şerpii. 
Lucrurile de care mama se străduia să-l apere. 

Poate de asta nu voise să le facă niciodată cunoştinţă. Mama 
s-ar fi prins imediat şi i-ar fi interzis să se mai vadă „cu aia”. Cu 
Eli. 

Autobuzul părăsi autostrada şi coti spre Spillersboda. Era 
singura linie care ajungea la Radmanso“, de asta aveai impresia 
că merge în cerc. Doar aşa putea să oprească în toate satele din 
zonă. Autobuzul trecu pe lângă muntele de cherestea din faţa 
fabricii Spillersboda Sagverk, luă curba brusc şi aproape că 
alunecă de pe povârniş, în drum spre pod. 

Vineri seara n-o mai aşteptase. 

În schimb, luase bobul şi urcase Dealul Fantomelor singur. 
Mama protestase pentru că nu se dusese la şcoală, fiind răcit, 
dar Oskar îi dăduse de înţeles că se simţea mai bine. 

Traversase Parcul Chinezesc cu bobul pe spate. Dealul 
Fantomelor începea cam la o sută de metri de ultimele lămpi din 


5% Peninsulă din arhipelagul Stockholmului. 


parc, lângă pădurea întunecată. Zăpada îi scârţâia sub tălpi. 
Dinspre pădure se auzea un şuier regulat, ca şi când copacii ar 
fi respirat. Razele lunii se strecurau printre crengi şi pământul 
era o reţea de umbre în care se ascundeau mii de siluete fără 
chip, legănându-se şi aşteptându-l. 

Ajunsese la punctul în care drumul o lua la vale brusc, spre 
Kvarnviken, şi se aşezase pe bob. Casa Fantomelor părea un 
perete negru la poalele dealului, ca un avertisment: N-ai ce 
căuta aici pe întuneric. Asta e locul nostru. Dacă vrei să te joci 
aici, va trebui să te joci şi cu noi. 

La capătul pantei se vedeau câteva luminiţe răzlețe, venind 
dinspre clubul de canotaj din Kvarnviken. Oskar îşi luase avânt; 
bobul se înclinase şi pornise la vale. Oskar strânsese volanul şi 
ar fi vrut să închidă ochii, dar nu îndrăznise pentru că ştia c-aşa 
putea să nimerească pe coasta abruptă care ducea spre Casa 
Fantomelor. 

Alunecase mai departe ca un proiectil alcătuit din nervi şi 
muşchi încordaţi. Mai repede, mai repede. Câteva braţe 
deformate, mirosind a zăpadă, se întinseră spre el dinspre Casa 
Fantomelor, vrând să-i fure căciula şi să-i atingă obrajii. 

Poate fusese doar un curent de aer, dar i se păruse că 
nimerise într-un voal invizibil şi lung, întins de-a curmezişul 
potecii, ceva ce încercase să-i pună piedică. Dar avusese viteză 
prea mare. 

Bobul pătrunsese prin voal şi acesta se întinsese pe faţa şi 
corpul lui Oskar până când se rupsese şi Oskar reuşise să 
treacă. 

În Kvarnviken pâlpâiau câteva luminiţe. Oskar stătuse pe bob 
şi se uitase spre locul în care îl doborâse pe Jonny. Apoi se 
întorsese. Casa Fantomelor arăta ca o colibă urâtă din tablă. 

Oskar urcase cu bobul. Apoi coborâse iar. Urcase. Şi 
coborâse. Nu putuse să se oprească. Până când faţa i se 
transformase într-o mască îngheţată. 

Apoi plecase acasă. 

Dormise doar patru-cinci ore în noaptea aceea, de frică să nu 
fie surprins de Eli. Ce i-ar fi spus dacă ar fi apărut iar la geamul 
lui? Ar fi dat-o afară. De aceea, adormi în autobuzul de Norrtalje 
şi se trezi doar la destinaţie. In autobuzul de Radmanso se 
străduise să rămână treaz şi inventase un joc. Trebuia să-şi 
aducă aminte de cât mai multe secţiuni din drum. 

Acum o să urmeze o casă galbenă cu o moară de vânt în 
miniatură. 


O casă galbenă cu o moară trecu prin faţa geamului. Şi aşa 
mai departe. La Spillersboda se urcă o fată. Oskar se ţinu de 
spătarul scaunului din faţă. Semăna cu Eli. Dar nu era ea, 
bineînţeles. Fata se aşeză la câteva scaune mai încolo. Oskar se 
uită la ceafa ei. 

Dar ce are? 

Gândul îi trecu prin cap lui Oskar chiar şi în pivniţă, în timp 
ce aduna sticlele goale şi-şi ştergea sângele cu o bucată de 
material găsit la ghenă; se gândi că Eli era un vampir. Asta ar fi 
explicat o grămadă de chestii. 

De pildă, faptul că nu se arăta niciodată ziua. 

Sau că vedea în întuneric, lucru de care se convinsese de 
mult. 

Plus o grămadă de alte chestii: felul în care vorbea, cubul, 
agilitatea şi viteza cu care se mişca, lucruri care ar fi putut avea 
şi-o explicaţie naturală... dar felul în care-i linsese sângele de pe 
jos şi, mai ales, replica aceea care-i făcea să-i îngheţe sângele, 
acum că se gândea mai bine: 

— Pot să intru? Spune că pot să intru. 

Avea nevoie de invitaţie ca să poată intra în camera lui şi să 
se apropie de patul lui. Şi el o invitase înăuntru. Un vampir. O 
creatură care trăia cu sânge de om. Eli. Nu putea să discute 
despre asta cu nimeni. Nimeni nu l-ar crede. Şi dacă da, ce 
urmări ar avea chestia asta? 

Oskar îşi imagină un şir de oameni care mărşăluiau cu ţăruşi 
spre blocul lui Eli, treceau pe sub arcada sub care se 
îmbrăţişase cu ea şi intrau în scară. Brusc i se făcu frică pentru 
Eli, nu mai voia să se întâlnească cu ea, dar nu-i dorea nici aşa 
ceva. 

Trecuseră patruzeci şi cinci de minute de când urcase în 
autobuzul de Norrtalje şi se îndrepta spre Sodersvik. Trase de 
manetă şi clopoţelul sună în faţă, la şofer. Autobuzul se opri 
chiar în faţa magazinului şi Oskar cobori după o tanti pe care o 
cunoştea, dar nu-şi mai amintea cum o cheamă. 

Tata stătea în faţa scărilor, dădu din cap şi o salută pe femeia 
bătrână. Oskar cobori şi se opri în faţa tatălui său. Săptămâna 
asta i se întâmplaseră multe lucruri care îl făceau să se simtă 
mai mare. Nu mai matur, dar mai mare, în orice caz. Şi asta se 
vedea şi acum, când stătea în faţa lui tata. 

Mama susţinea că tata era copilăros, într-un sens rău. 
Imatur, nu putea să-şi asume responsabilităţi. Ah, bineînţeles că 
avea şi vorbe de laudă la adresa lui, dar chestia asta cu 


imaturitatea era o placă pe care o punea tot timpul. 

Pentru Oskar, tata era întruchiparea absolută a maturității, 
mai ales acum, când îşi întindea braţele vânjoase spre el şi 
Oskar se lipi de pieptul lui. 

Tata mirosea diferit faţă de oamenii de la oraş. Vesta lui, 
Helly Hansen, ai cărei nasturi căzuţi fuseseră înlocuiţi cu arici, 
mirosea tot timpul a acelaşi amestec de lemn, vopsea şi metal. 
Şi mai ales, a ulei de motor. Astea erau mirosurile, dar Oskar nu 
se gândi la ele în termenii ăştia. Pentru el, reprezentau, pur şi 
simplu, „mirosul lui tata”. Iar el iubea mirosul ăsta şi tocmai de 
aceea îl inhală adânc, în timp ce îşi lipi faţa de pieptul lui. 

— Salutare, flăcăule. 

— Salut, tata. 

— Ai călătorit bine? 

— Nu, am lovit un elan. 

— Aoleu. Nu mai spune. 

— Am glumit. 

— Aha. Aha. Păi, să ştii, îmi amintesc că odată... 

În drum spre magazin, tata începu să-i povestească despre 
un accident. Condusese camionul şi lovise un elan. Oskar mai 
auzise povestea, aşa că se uită în jur, mormăind din când în 
când câte un „da”. 

Magazinul din Sodersvik arăta la fel de prost cum îşi 
amintea. Anunţuri şi steguleţe rămase de vara trecută, care îl 
făceau să arate ca un chioşc de îngheţată supradimensionat. 
Cortul cel mare din spatele magazinului, unde se vindeau unelte 
pentru grădinărit, pământ pentru flori, mobilier de grădină şi 
altele de genul ăsta, era strâns pe timpul iernii. j 

Vara, numărul de locuitori se înmulţea cu patru. Întreaga 
zonă, până la Norrtaljeviken şi Lagaro, era împânzită de case de 
vacanţă şi vile şi, cu toate că în Lagaro fuseseră montate 
treizeci de căsuțe poştale pe ambele părţi ale drumului, poştaşul 
nu trecea pe acolo aproape deloc în perioada asta a anului. Dacă 
nu stătea nimeni acolo, n-avea nici scrisori de împărţit. 

Chiar înainte să ajungă la moped, tata termină povestea 
despre elan. 

— ... aşa că l-am pocnit cu o rangă de fier pe care o aveam la 
mine. Fix între ochi. S-a clătinat uite-aşa şi... da. Ce să zic, 
distractiv n-a fost, în niciun caz. 

— Da. Te cred. 

Oskar sări în ataş şi-şi adună picioarele sub el. Tata se căută 
prin buzunarele vestei şi scoase o căciulă. 


— Ia asta. Te cam trage la urechi. 

— Nu, am şi eu. 

Oskar scoase căciula şi o puse pe cap. Tata îndesă căciula 
cealaltă în buzunar. 

— Păi, şi tu? Te trage la urechi. 

Tata începu să râdă. 

— Nu, eu m-am obişnuit. 

Da, asta o ştia şi Oskar. Voia să glumească puţin doar pe 
seama lui. Nu-şi amintea să-l fi văzut vreodată cu căciulă pe cap. 
Dacă era frig, din ăla de crăpau pietrele, îşi punea o căciulă 
rusească din blană de urs, „moştenirea lui”, dar până aici. Asta 
era limita. 

Tata călcă acceleraţia şi mopedul mârâi ca un fierăstrău 
electric. Strigă ceva cu „mersul în gol” şi o băgă în prima. 
Mopedul zvâcni în faţă, aruncându-l pe Oskar în fundul ataşului, 
şi tata strigă: „Centura!” apoi demară. 

A doua. A treia. Mopedul zbura din ce în ce mai repede prin 
sat. Oskar stătea în poziţie de lotus în ataşul care zăngănea 
ameninţător. Se simţea ca un împărat şi ar fi vrut să nu se 
oprească niciodată. 

x 

Îi explicase un medic. Vaporii pe care îi inhalase îi 
distruseseră corzile vocale şi probabil că nu mai avea să 
vorbească niciodată normal. O operație nouă l-ar fi ajutat să 
formeze vocale într-un mod rudimentar, dar, având în vedere că 
şi limba, şi buzele îi erau deformate, ar fi avut nevoie de mai 
multe operații ca să poată forma consoane. 

Ca fost profesor de literatură, Hakan nu se putea abţine să 
nu se simtă fascinat de gândul ăsta; de modalitatea asta 
chirurgicală de a produce vorbirea. 

Ştia o grămadă despre foneme şi unităţile cele mai mici ale 
limbii, care erau aceleaşi pentru multe popoare. Cu toate astea, 
nu se gândise niciodată prea mult la instrumente - la cerul gurii, 
buze, limbă sau corzile vocale - în termenii ăştia. La felul ăsta 
de a crea cuvinte cu scalpelul dintr-o materie primă deformată. 
Ca sculpturile lui Rodin, căpătând forme în marmura 
neprelucrată. 

Şi totuşi, n-avea niciun sens, evident. N-avea de gând să 
vorbească. În plus, se îndoia că medicul îi vorbise aşa dintr-un 
motiv special. Ştia că îl considerau „predispus” la suicid. De 
asta se străduiau să-i imprime o perspectivă liniară în ceea ce 
privea percepţia temporală. Să-i redea senzaţia că viaţa e un 


proiect, un vis despre cuceriri viitoare. 

Dar nu înghiţise momeala. 

Dacă Eli avea nevoie de el, atunci, da, voia să trăiască. Altfel, 
nu. Şi nimic nu indica aşa ceva. 

Dar oare ar fi putut să ia legătura cu el atâta timp cât îl 
tineau în locul ăla? 

Judecând după vârfurile copacilor din faţa ferestrei, Hakan 
bănuia că se afla la un etaj superior. În plus, era bine păzit. În 
afară de medic şi de asistente, îl supraveghea şi un poliţist. Eli 
n-avea cum să ia legătura cu el şi nici el n-avea cum să ajungă la 
Eli. Gândul c-ar putea să evadeze şi să o vadă pe Eli pentru 
ultima oară îl făcu să spere. Dar cum? 

După operaţia la gât putea să respire din nou singur, fără 
aparat. Dar hrană nu putea să primească pe cale normală (însă 
medicul îl asigurase c-o să rezolve şi problema asta). Tubul de 
perfuzie îi apărea mai mereu în câmpul vizual. Dacă-l scotea, 
sigur avea să bipăie pe undeva şi-n plus arăta şi groaznic. Să 
evadeze aşa era, deci, imposibil. 

Un chirurg plastician avusese grijă să-i transplanteze o 
bucată de piele de pe spate în locul pleoapei pierdute ca să 
poată închide ochii. 

Închise ochiul. 

Uşa de la salon se deschise. Venise din nou vremea. 
Recunoscu vocea. Era bărbatul de data trecută. 

— Aşa, deci, spuse bărbatul. Mi-au zis că n-o să poţi vorbi un 
timp. Păcat. Mare păcat. Dar nu mă las şi sunt convins că putem 
să comunicăm, dacă te aduni puţin. 

Hakan încercă să-şi aducă aminte de ce zicea Platon în 
„Republica” despre criminali şi oamenii violenţi. Cum trebuia 
procedat cu ei. 

— Aha, văd că poţi să-ţi închizi ochiul acum. Mă bucur. Auzi? 
M-am gândit să-ţi vorbesc mai pe şleau. Pentru că mi-am dat 
seama că poate nu crezi c-o să reuşim să aflăm cine eşti. Dar o 
să aflăm sigur. Aveai un ceas de mână, dacă-ţi mai aminteşti. 
Din fericire, e un ceas mai vechi, gravat cu inițialele 
ceasornicarului, cu număr de serie şi tot. O să cercetăm treaba 
şi-o să aflăm cine eşti. Durează câteva zile, o săptămână, maxim. 
Şi am mai găsit şi altele. Te găsim noi, nu te teme. Aşa că... 
Max. Nu ştiu de ce-mi vine să-ţi zic Max, dar e numai provizoriu, 
îţi promit. Deci, Max. Poate vrei să ne ajuţi putintel? Altfel o să- 
ţi facem o poză şi-o s-o publicăm în ziar şi... da, înţelegi. O să se 
încurce... iţele rău de tot. Ar fi mai uşor dac-ai vorbi... sau 


ceva... da, acum, cu mine. Aveai şi-un bileţel cu alfabetul Morse 
în buzunar. Il cunoşti? Că, dacă da, putem să discutăm aşa, 
ciocănind. 

Hakan deschise ochiul şi se uită spre cele două pete 
întunecate de pe balonul oval alb şi şters, care era faţa 
bărbatului. Bărbatul interpretă asta drept invitaţie. Continuă. 

— Şi mai e tipul din lac, ştii. E clar că nu tu l-ai omorât. Sau 
cum? Medicul patolog zicea că urmele de pe gât sunt făcute de 
nişte dinţi de copil. Şi-am mai primit o sesizare, dar din păcate 
nu putem să începem cercetările, şi... eu cred că protejezi pe 
cineva. Aşa-i că am dreptate? Ridică mâna dacă da. 

Hakan închise ochiul. Polițistul oftă. 

— OK. Atunci punem în aplicare planul B. Sigur nu vrei să-mi 
împărtăşeşti ceva, înainte să plec? 

Polițistul dădu să se ridice. Hakan ridică o mână. Polițistul se 
aşeză la loc. Hakan ridică mâna mai sus. Şi-i făcu un semn. 

Pa-pa. 

Polițistul îşi înghiţi un mârâit, se ridică şi ieşi. 

x 


Rănile Virginiei nu fuseseră fatale. Vineri după-amiază îi 
dăduseră deja voie să plece de la spital cu paisprezece copci, un 
plasture mare pe gât şi unul mai mic pe obraz. Refuzase oferta 
lui Lacke de a rămâne la el până când se făcea mai bine. 

Plecase acasă şi se culcase, convinsă că sâmbătă dimineaţa 
avea să se ducă la serviciu. Nu-i era frică singură în casă. 

Dar, din păcate, socoteala de acasă nu se potrivise cu cea din 
târg. Nu reuşise să adoarmă. Gândul îi zbura la atacul din seara 
precedentă şi nu putea să se odihnească. Avea impresia că vede 
ghemotoace negre desprinzându-se de pe tavanul întunecat din 
dormitor şi căzând pe ea în timp ce zăcea în pat şi se uita în gol. 
Rana de sub plasturele mare o mânca, iar pe la două dimineaţa i 
se făcu foame. Se duse în bucătărie şi deschise frigiderul. 

Simţea că are stomacul gol, dar, când se uită la mâncarea din 
frigider, îşi dădu seama că nu vrea nimic. Cu toate astea, mai 
mult din obicei, scoase nişte pâine, unt, caşcaval şi lapte şi le 
puse pe masa din bucătărie. 

Făcu un sendviş cu unt şi caşcaval şi-şi turnă lapte într-un 
pahar. Apoi se aşeză la masă şi se uită la lichidul alb din pahar 
şi la felia de franzelă maro şi la cea galbenă de caşcaval. I se 
păreau scârboase. Nu voia să bage în ea aşa ceva. Aruncă 
sendvişul la gunoi şi turnă laptele în chiuvetă. În frigider era şi o 
sticlă de vin alb, plină pe jumătate. Îşi turnă în pahar şi îl duse 


la gură. Dar, când simţi mirosul, îi pieri tot cheful. 

Umplu un pahar cu apă de la robinet cu un sentiment clar de 
nereuşită. Când îl duse la gură, ezită iar. Nici apă? Apă puteai 
să bei oricând sau...? Da. Apă putea să bea sigur. Dar avea un 
gust stătut, nesănătos. De parcă ar fi băut doar reziduurile după 
ce tot ce era bun se evaporase. 

Se duse şi se culcă la loc, doar ca să se mai zvârcolească în 
zadar câteva ore, dar până la urmă adormi. 

Se trezi la zece jumătate. Sări din pat şi se îmbrăcă repede în 
camera semi-întunecată. Dumnezeule. Începea tura la opt. De ce 
n-o sunaseră? 

Ah, nu. Se trezise tocmai din cauza telefonului. Visase c-o 
suna cineva, apoi se trezise şi telefonul amuţi. Dacă n-ar fi 
sunat, ar fi dormit în continuare. Îşi încheie bluza şi se duse la 
fereastră ca să tragă jaluzelele. 

Lumina o lovi literalmente peste faţă. Se retrase 
împleticindu-se şi scăpă şnurul jaluzelei. Aceasta se derulă 
răpăind şi se izbi de pervaz într-un unghi înclinat. Virginia se 
aşeză pe pat. O rază de lumină pătrunse prin spaţiul rămas şi îi 
atinse piciorul gol. 

Mii de ace. 

Era de parcă cineva i-ar fi smuls pielea; simţi o durere 
paralizantă pe întreaga suprafaţă expusă la soare. 

Ce-i asta? 

Îşi mută piciorul şi-şi puse ciorapii. Apoi îşi întinse iarăşi 
piciorul în lumină. Era mai bine. De data asta erau doar o sută 
de ace. Se ridică încet, cu gândul să plece, dar se aşeză înapoi. 

Un fel de... şoc. 

Se simţise oribil după ce trăsese jaluzelele. Ca şi când lumina 
ar fi fost o materie grea care o plesnise peste corp, îmbrâncind- 
o. Cel mai rău fusese cu ochii. Două degete mari îi apăsaseră 
globii oculari, amenințând c-o să-i scoată. O mai ardeau şi acum. 

Foamea o adusese în pragul nebuniei, dar era de- -ajuns să se 
gândească la conţinutul frigiderului sau al cămării, ca să-i piară 
pofta. În plus, n-avea timp de micul dejun. Întârziase aproape 
trei ore. 

leşi, încuie uşa şi cobori scările cât putu de repede. Se 
simţea slăbită. Poate n-a fost o idee prea bună, asta cu mersul la 
serviciu. Nu. Magazinul mai era deschis doar patru ore şi asta 
era ora la care-i veneau de obicei cumpărătorii, sâmbătă. 

Cufundată cum era în gânduri, nu-şi dădu seama ce face şi 
deschise uşa de la intrare. 


Lumina, din nou. 

Ochii îi ardeau în ciuda ochelarilor de soare, în timp ce faţa 
şi mâinile îi fuseseră împroşcate cu apă fiartă. Virginia începu să 
tipe. Îşi ascunse mâinile sub mânecile paltonului şi alergă până 
la magazin cu capul plecat. Gâtul şi scalpul nu şi le putuse 
proteja, şi amândouă o ardeau de parcă ar fi luat foc. Noroc că 
n-avea mult până la magazin. 

Când ajunse în faţa uşii de la intrare, durerea şi usturimea 
dispăruseră. Majoritatea geamurilor din magazin erau acoperite 
cu reclame şi folie de plastic ca să protejeze marfa de soare. 
Virginia îşi scoase ochelarii. Ochii o mai dureau puţin şi acum, 
poate din cauza spaţiilor goale dintre afişe, prin care pătrundea 
lumina. Îşi vâri ochelarii de soare în buzunar şi se duse în spate, 
la birouri. 

Lennart, şeful de raion şi superiorul său, stătea şi completa 
nişte formulare. Când Virginia intră, ridică ochii din hârtii. 
Femeia se aşteptă să fie luată la rost, dar Lennart spuse doar 
atât: 

— Salut, cum te simţi? 

— Aăă... bine. 

— N-ar fi trebuit să stai acasă şi să te odihneşti? 

— Nu, ziceam să... 

— Nu, n-ar fi trebuit să vii. Lotten a preluat casa pentru azi. 
Te-am sunat mai înainte, dar n-ai răspuns, aşa că... 

— Adică n-am nimic de făcut? 

— Întreab-o pe Berit. Vezi că-i la mezeluri. Auzi... Virginia... 

— Da? 

— Nasol că ai păţit-o aşa rău. Nici nu ştiu ce să zic... îmi pare 
rău. Şi să ştii că te înţeleg dacă vrei să-ţi iei câteva zile. 

Virginia rămase complet în ceaţă. Lennart nu era genul care 
să dea din cap înţelegător când oamenii lui îşi luau vreun 
medical sau vreo zi liberă ca să-şi rezolve diverse chestii. Şi felul 
în care se exprimase, faptul că-i dăduse personal de înţeles că-i 
părea râu, era o premieră. Probabil c-arăta ca dracu’ cu 
plasturii ãia ai ei şi cu obrazul tumefiat. 

— Mulţumesc. Să văd cum mă simt, spuse şi se duse la 
raionul de mezeluri. 

Ocoli spre casele de marcat ca s-o salute pe Lotten. Cinci 
persoane stăteau şi aşteptau la coadă şi Virginia se gândi c-ar fi 
bine dacă ar mai deschide, totuşi, o casă. Problema se punea 
însă altfel. Poate că Lennart nu voia s-o vadă la casă în halul în 
care arăta. 


Când ajunse în dreptul ferestrelor neacoperite din spatele 
caselor de marcat, durerea reapăru. Faţa îi ardea, ochii o 
dureau de parcă ar fi vrut să-i sară din orbite. Nu era la fel de 
rău ca afară, dar suficient cât să se simtă groaznic. N-ar fi putut 
sta acolo. 

Lotten o văzu şi-i făcu semn, între doi clienţi. 

— Salut, femeie. Am citit despre... Ce faci, cum mai eşti? 

Virginia ridică mâna şi o înclină într-o parte şi alta: așa şi- 
aşa. A citit? Ce? 

Scoase un Svenska Dagbladet şi un Dagens Nyheter din 
standul de ziare, le luă cu ea la raionul de carne şi aruncă un 
ochi rapid asupra titlurilor de pe prima pagină. Nimic. Ar fi fost 
cam exagerat dac-ar fi găsit vreun articol. 

Raionul de mezeluri se afla chiar în capătul magazinului, 
plasat strategic, tocmai ca să-l oblige pe client să se perinde 
prin tot magazinul ca să ajungă acolo. Virginia se opri lângă 
rafturile cu conserve. Foamea o chinuia şi acum. Verifică atent 
fiecare cutie. 

Roşii pasate, ciuperci, scoici, ton, ravioli, cârnăciori de bere, 
supă de mazăre... dar nimic. Simţise doar dezgust. 

Berit o observă şi-i făcu semn cu mâna de lângă vitrina 
frigorifică. De îndată ce ajunse după tejghea, Berit o îmbrăţişă 
şi-i atinse uşor plasturele de pe obraz. 

— Of. Săraca de tine. 

— Nu, mă simt... 

Bine? 

Se retrase în depozitul mic din spatele vitrinelor. Dacă se 
pornea, Berit era în stare s-o ameţească de tot cu predicile ei 
despre suferinţă, în general, şi despre răutatea oamenilor, în 
particular. 

Virginia se aşeză pe un scaun, între cântar şi uşa de la 
camera frigorifică. Locul era mic, de doar câţiva metri pătraţi, 
dar era cel mai frumos din tot magazinul. Aici nu pătrundea 
deloc soarele. Virginia răsfoi ziarele şi găsi articolul scurt pe 
pagina de „Social” din Dagens Nyheter. 


Femeie atacată în Blackeberg 


O femeie în jur de cincizeci de ani a fost atacată şi agresată 
vineri noaptea în suburbia Blackeberg, de la periferia capitalei. 
Un trecător a sărit în ajutorul femeii şi agresorul, o tânără, a 
fugit imediat de la locul faptei. Poliţia a constatat similarități 


între incidentul de ieri şi crimele grave din Vasterort din 
ultimele săptămâni, dar n-a dat nicio declaraţie. Femeia a 
suferit răni superficiale. 


Virginia cobori ziarul. Ce ciudat să citeşti despre tine în felul 
ăsta. „O femeie de cincizeci de ani”, „un trecător”, „răni 
superficiale”. Câte se ascundeau în spatele cuvintelor ăstora! 

„Similarităţi.” Da. Lacke era ferm convins că fusese atacată 
de copilul care-l omorâse pe Jocke. Trebuise să-şi muşte limba 
ca să nu spună asta în faţa poliţistei şi a medicului care-i 
cercetaseră rănile mai îndeaproape vineri dimineaţa. 

Lacke avea de gând să dea o declaraţie, dar ar fi vrut să se 
consulte mai întâi cu Gosta. Poate că acesta se răzgândea dacă 
afla că fusese şi ea atacată. p 

Virginia auzi un foşnet şi se uită în jur. li luă câteva secunde 
să-şi dea seama că ea era cea care scutura ziarul şi scotea 
zgomotul ăla. Il puse pe raftul cu salopetele de protecţie şi se 
duse la Berit. 

— Pot să te ajut cu ceva? 

— Aoleu, iubita, chiar vrei să... 

— Da, mă simt mai bine dacă fac ceva. N 

— Am înţeles. Cântăreşte creveții, atunci. In pungi de 
jumătate. Sigur nu vrei să...? 

Virginia scutură din cap şi se întoarse în camera în care 
depozitau marfa. Îşi puse un halat şi o bonetă albă, scoase o 
cutie de creveţi din congelator, trase o pungă pe mână şi începu 
să-i cântărească. Vâri mâna înmănuşată în cutia de carton, 
răsturnă creveţii în pungi de plastic şi îi cântări. Era o muncă 
monotonă şi plictisitoare, şi mâna dreaptă îi îngheţase deja la a 
patra pungă. Dar măcar făcea ceva şi asta îi dădu răgaz să se 
gândească. 

În noaptea aceea, la spital, Lacke îi spusese ceva foarte 
ciudat: că puştiul care o atacase nu era om. Că avea colţi şi 
gheare. 

Virginia categorisise şi astea drept halucinaţii de om beat. 

Ea, una, nu-şi mai amintea prea mult din incident. Dar într-o 
privinţă fusese de acord: cel care o atacase fusese prea uşor ca 
să fie adult. I se păruse mai uşor şi decât un copil. Să fi fost unul 
de cinci, şase ani, poate. Îşi aminti de senzaţia pe care o avusese 
când se ridicase cu greutatea în spate. După care mintea i se 
înceţoşa şi imaginea următoare era deja din dormitor. Se trezise 
cu toţi băieţii în jurul patului, mai puţin Gosta. 


Sigilă punga plină şi mai luă una. Câţiva pumni de creveţi şi 
gata, o umpluse şi pe asta. Patru sute treizeci de grame. Încă 
şase creveţi. Cinci sute zece. 

* 

Zece grame din partea casei. 

Se uită la mâinile ei care munceau neobosite, independent de 
creier. Mâini. Cu gheare lungi. Şi colţi ascuţiţi. Ce Dumnezeu 
putea fi oare? Lacke spusese exact ce gândea. Un vampir. 
Virginia începuse să râdă cu grijă, de teamă să nu deschidă rana 
de pe obraz. Lacke nici măcar nu zâmbise. 

— Nu tu l-ai văzut. 

— Dar, Lacke... aşa ceva nu există. 

— Nu. Şi-atunci ce-a fost? Zi-mi tu, dacă ştii. 

— Un copil. Cu o fantezie ieşită din comun. 

— Şi-a lăsat unghiile să crească? Şi-a ascuţit dinţii cu pila? Aş 
vrea eu să-l văd pe dentistul care a... 

— Lacke. Era întuneric. Şi erai şi beat, aşa că... 

— Aşa e. Aşa este. Era şi întuneric şi eram şi beat. Dar ştiu 
ce-am văzut că nu-s nebun. 

Rana de pe gât se încălzise şi se contracta. Lăsă punga din 
mâna dreaptă şi puse mâna pe plasture. Era rece ca gheaţa şi îi 
mai alina durerea. Cu toate astea, Virginia se simţi din ce în ce 
mai vlăguită. În curând, n-o să mai poată sta în picioare. 

Trebuia să termine cutia asta şi să se ducă acasă. Chestia 
asta nu mergea. Dacă se odihnea în weekend, avea să se simtă 
mai bine până luni. Umplu punga de plastic şi se apucă de 
cealaltă cu năduf. Ura să fie bolnavă. 

Simti o durere ascuţită în degetul arătător. La dracu’. Aşa se 
întâmplă când nu eşti atent. Creveţii congelaţi erau tăioşi şi se 
înţepase cu un picioruş. Scoase punga de pe mână şi se uită la 
degetul arătător. Era o rană destul de serioasă din care 
începuse să-i curgă deja sângele. 

Vâri instinctual degetul în gură ca să sugă sângele. 

O pată caldă, delicioasă se întinse din punctul în care limba îi 
atinse vârful degetului şi se răspândi prin tot corpul. Virginia 
începu să-şi sugă degetul şi mai tare. Gura i se umpluse de cel 
mai bun gust din lume. O senzaţie plăcută o încălzi pe 
dinăuntru. Continuă să-şi sugă degetul, abandonându-se total în 
faţa plăcerii, până când îşi dădu seama ce făcea. 

Scoase degetul din gură imediat şi se holbă la el. Era plin de 
salivă şi picătura de sânge care trecuse acum prin piele se 
dizolvă repede în ea ca o pată de vopsea amestecată cu apă. Se 


uită la creveţii din cutia de carton. Sute de corpuri mici, rozalii, 
acoperite de promoroacă. Şi ochi. Ace negre de gămălie înfipte 
în carnea alb şi roz, un cer înstelat răsturnat. Brusc, în faţa 
ochilor începură să-i danseze tot felul de modele şi de 
constelații. 

Pământul se roti în jurul axei sale şi ceva o pocni peste ceafă. 
Văzu o suprafaţă albă, cu pânză de păianjen pe margini. Işi dădu 
seama că zăcea pe jos, dar nu reuşea să se ridice. 

De undeva, de departe, se auzi vocea lui Berit: 

— Dumnezeule... Virginia... 

x 

Lui Jonny îi plăcea să iasă cu fratele lui mai mare. Cel puţin, 
când nu-şi aducea prietenii ăia tâmpiţi. Jimmy cunoştea o 
grămadă de tipi din Racksta de care lui Jonny îi era destul de 
frică. Într-o seară, cu câţiva ani în urmă, veniseră în faţa 
blocului ca să discute ceva cu Jimmy, dar nu voiau să urce şi să 
sune la uşă. Când Jonny le-a spus că Jimmy nu-i acasă, l-au rugat 
să-i transmită un mesaj. 

„Spune-i lu' frate-tău că dacă nu apare cu paraii până luni, 
careva o să-i prindă căpăţâna în menghină... ştii ce-i aia, da?... 
OK... şi o să i-o strângă aşa de tare c-o să-i curgă parai şi pe 
gură, şi pe nas, şi pe urechi. Poţi să-i transmiţi asta? OK, bine. 
Jonny te cheamă, nu-i aşa? Salutare, Jonny.” 

Jonny îi transmise mesajul şi Jimmy dăduse doar din cap 
spunând că, da, ştie. Apoi din portofelul mamei au dispărut nişte 
bani şi toate s-au dus naibii. 

În ultima vreme, Jimmy nu prea stătea pe acasă. Nu mai 
avea, practic, loc în casă, de când se născuse cea mică. Jonny 
mai avea doi fraţi mici şi nimeni nu s-a gândit c-o să mai apară 
vreunul. Dar mama se cuplase cu un tip şi... da... n-aveau ce să 
mai facă. 

Jonny şi Jimmy aveau acelaşi tată, în orice caz. Acesta lucra 
pe o platformă petrolieră din Norvegia şi, mai nou, nu numai că 
începuse să plătească alocaţia, dar le şi trimitea nişte bani în 
plus ca să se descurce mai bine. Mama îl binecuvântase, da, şi 
uneori, când se îmbăta, plângea după el şi zicea că aşa bărbat n- 
o să mai găsească ea niciodată. Pentru prima oară de când se 
ştia, lipsa banilor nu era un subiect de discuţie constant în casă. 

Acum erau la pizzeria din piaţa centrală din Blackeberg. 
Jimmy trecuse pe-acasă înainte de masă, se certase puţin cu 


mama şi apoi ieşise cu Jonny. Jimmy presără salată de varză! pe 
pizza lui, o împături, luă felia rulată în mână şi începu să 
mănânce. Jonny îşi mânca porţia normal şi se gândi că data 
viitoare, când o să mănânce pizza fără Jimmy, o s-o ruleze şi-o s- 
o mănânce ca el. 

Jimmy molfăi şi dădu din cap spre bandajul de pe urechea lui 
Jonny. 

— Arată ca dracu'. 

— Da. 

— Te doare? 

— E OK. 

— Mă-cta zice că gata, e aranjată. Că n-o să mai auzi cu ea 
niciodată. 

— Eh. Nu ştiau nici ei. Poate se reface. 

— Hm. Şi-am înţeles eu bine? Tipul a luat o bâtă mare şi ţi-a 
dat în cap? 

— Îmm. 

— Al dracu’ golan. Şi ce? Vrei să-i faci ceva sau...? 

— Nu ştiu. 

— Vrei să te ajut? 

— ... nee. 

— De ce? Dacă vin cu tovarăşii, l-am pus pe fugă imediat. 

Jonny rupse o bucată mare, plină cu creveţi, partea lui 
preferată, o îndesă în gură şi începu să mestece. Nu. 

Nu trebuia să-i implice pe tovarăşii lui Jimmy în asta, dacă nu 
voia s-o păţească şi mai rău. Şi totuşi, îi veni să zâmbească, 
gândindu-se ce s-ar mai fi căcat pe el Oskar dacă Jonny ar fi 
apărut cu Jimmy în faţa blocului şi cu ăia din Racksta, de pildă. 
Jonny scutură din cap. 

Jimmy îşi puse felia în farfurie şi se uită la Jonny cu o mină 
serioasă. _ 

— OK. Dar vezi, ca să ştii. Inc-o chestie din asta şi... 

Îşi încleştă pumnul, înfigându-şi unghiile în palmă. 

— Eşti frati-miu' şi n-o să las niciun golan să... O singură 
chestie din asta şi poţi să-mi zici ce vrei. Il iau cu făraşu'. Ai 
înţeles? 

Jimmy întinse pumnul strâns peste masă. Jonny îşi încleştă 
mâna şi boxă cu pumnul lui Jimmy. Se simţea bine. Că avea pe 
cineva căruia îi păsa de el. Jimmy dădu din cap. 


51 Pizzasallad în orig.; în Suedia, pizza (mai ales în localurile fără 
pretenţii) se serveşte cu salată de varză alături. 


— Bine. Am ceva pentru tine. 

Se aplecă sub masă şi scoase o pungă de plastic pe care o 
mototolise toată dimineaţa. Scoase din ea un album subţire, cu 
fotografii. 

— A trecut tata pe-aici săptămâna trecută. Şi-a lăsat barbă, 
mai să nu-l recunosc. Mi-a dat asta. 

Jimmy îi întinse albumul foto lui Jonny. Jonny îşi şterse 
degetele cu un şerveţel şi îl deschise. 

Poze cu copii. Şi mama. Cu vreo zece ani mai tânără. Şi un 
bărbat pe care-l recunoscu. Tatăl lui. Bărbatul îi dădea în 
leagăn. Într-o fotografie avea pe cap o pălărie de cowboy, mult 
prea mică. Jimmy, care avea în jur de nouă ani în poza aia, 
stătea lângă el cu un pistol de plastic şi cu o expresie fioroasă. 
Un băieţel, probabil Jonny, stătea în fund pe jos şi se uita la ei 
cu ochi mari şi rotunzi. 

— L-am împrumutat până data viitoare, când ne vedem. Voia 
să i-l dau înapoi, zicea că... ce dracu' a zis?... că da, că e „bunul 
lui cel mai de preţ”, ceva de genul ăsta. Mă gândeam că poate 
vrei să te uiţi şi tu. _ 

Jonny dădu din cap, fără să ridice privirea din album. Il 
întâlnise doar de două ori pe tata, de când îşi luase tălpăşiţa. 
Jonny avea patru ani. Acasă aveau o singură poză cu el, dar nu 
se distingea prea bine, o poză de grup. Asta era cu totul altceva. 
Aici puteai să vezi cum arăta şi să-ţi întipăreşti imaginea în 
memorie. 

— Încă ceva. Nu i-o arăta lu' mă-ta. Nu ştiu de ce, dar am 
senzaţia că l-a furat când s-a cărat, şi dacă-l vede... o să-l vrea 
înapoi sigur. Promite-mi. Că nu-i arăţi lu' mama. 

Cu nasul în continuare în album, Jonny îşi strânse pumnul şi-l 
întinse peste masă. Jimmy izbucni în râs şi, după câteva 
secunde, îşi lipi încheieturile degetelor de pumnul lui. 
Promisese. 

— Auzi, te uiţi mai târziu la poze. Şi ia şi punga. 

Jimmy îi întinse punga şi Jonny închise albumul, cam fără 
chef şi îl vâri în pungă. Jimmy îşi terminase pizza, se dădu pe 
spate în scaun şi se bătu peste burtă. 

— Aşa, şi, ia, zi. Cum stai cu gagicile? 

* 


Satul se derula în fața lui ca o rolă de film. Zăpada aruncată 
de roata mopedului cu ataş zbură în spate şi bombardă obrajii 
lui Oskar. Strânse cu ambele mâini mânerul improvizat şi se 
aplecă într-o parte, ferindu-se din calea norului de zăpadă. 


Schiul din afară se clătină şi şterse un beţişor portocaliu 
reflectorizant de pe marginea drumului. Oskar se legănă şi-şi 
recăpătă balansul. 

Drumul spre Lagero şi casele de vacanţă nu era trasat. 
Mopedul lăsă trei urme adânci în stratul de zăpadă neted. La 
cinci metri în spate, Oskar mai trase două urme cu schiurile. 
Alunecă în zigzag peste urmele lăsate de moped, ridicând din 
când în când un picior, ca patinatorii artistici, sau ghemuindu-se 
ca o minge aruncată cu putere. 

Când tata frână la poalele dealului, de unde ajungeai la 
debarcaderul vechi, pentru ambarcaţiunile cu abur, Oskar avea 
viteză mai mare decât mopedul şi fu nevoit să frâneze din timp 
ca să nu smucească frânghia şi să nu se zdruncine prea tare 
după ce treceau de partea abruptă şi mopedul prindea viteză. 

Mopedul ajunse la debarcader şi tata îl scoase din viteză, 
apăsând frâna. Oskar avea în continuare viteză şi, preţ de o 
clipă, îi trecu prin cap să dea drumul la mâner şi să alunece mai 
departe... Peste marginea debarcaderului, până în apa aceea 
neagră. Dar, până la urmă, întoarse schiurile în afară şi frână la 
câţiva metri de margine. 

Se opri şi îşi trase răsuflarea, aruncând o privire spre apă. 
Plăci subţiri de gheaţă se adunaseră lângă mal şi se legănară 
odată cu valurile mici. Poate îngheţa mai bine anul ăsta. Ca să 
poţi traversa Vato plimbându-te. Sau de obicei făceau un canal 
în gheaţă până la Norrtalje? Oskar nu-şi mai amintea, trecuseră 
mulţi ani de când apa nu mai îngheţase atât de tare. 

Când Oskar se ducea pe-acolo în vacanţele de vară, ieşea de 
obicei pe debarcader ca să pescuiască heringi. Lega cârligul de 
fir şi-l arunca departe. Dacă avea norocul să nimerească un 
banc întreg şi avea suficientă răbdare, reuşea să prindă câteva 
kile. De cele mai multe ori însă nu prindea mai mult de zece, 
cincisprezece peşti. Suficient cât să aibă ce mânca la cină cu 
tata. Pe cei mici, care nu meritau curăţaţi şi prăjiţi, îi mânca 
pisica. 

Tata se opri lângă el. 

— Te-ai descurcat bine azi. 

— Îmm. Doar că, uneori mă cam împroaşcă. 

— Da, zăpada e puţin apoasă. Ar trebui s-o dăm cumva. Dacă 
am monta o placă de PAL, ceva... în spate sau dacă am pune 
ceva greutate. Da, dacă te-ai urca pe placă şi ai bătători 
zăpada... poate... 

— Vrei s-o facem? 


— Hai s-o lăsăm pe mâine, dacă e. Mai e puţin şi se întunecă. 
Ar fi bine să ne mişcăm spre casă, să m-apuc de pasărea aia, 
dacă vrem să mâncăm ceva azi. 

— OK. 

Tata se uită la suprafaţa apei, fără să spună nimic. 

— Auzi, mă gândeam... 

— Da? 

Acum e-acum. Mama i-a spus lui Oskar că L-a instruit pe tata 
să discute cu el despre chestia cu Jonny. De fapt, şi Oskar voia 
să discute cu el. Tata se afla la o distanţă sigură de toate astea 
şi sigur nu s-ar fi amestecat. Tata îşi drese vocea şi-şi luă avânt. 
Respiră adânc. Şi privi din nou spre apă. Apoi spuse: 

— Păi, nu ştiu... mă gândeam. Tu ai patine? 

— Nu. Mi-au rămas mici. 

— Aha. Da, da. Da, păi, mă gândeam, dacă îngheaţă aici şi 
pare că o să îngheţe în curând... ar fi fain să te dai cu patinele. 
Eu am o pereche. 

— Sigur nu-mi vin. 

Tata pufni pe nas. Era şi ăsta un fel de râs. 

— Nu, dar... cică băiatul lui Osten are o pereche care i-a 
rămas mică. Treiş' nouă. Cât porţi? 

— Treizeci şi opt. 

— Exact, şi cu ciorapi de lână... Perfect, o să-i zic să ţi le dea. 

— Super. 

— Da. Aşa. Hai, mergem şi noi? 

Oskar dădu din cap. Poate mai târziu. Dacă o să-i vină. Dacă 
le primea în ziua următoare, putea chiar să le ia acasă, la oraş. 

Făcu câţiva paşi cu schiurile până la mâner şi se retrase 
întinzând complet frânghia, îi făcu semn lui tata şi acesta călcă 
acceleraţia. Urcară dealul într-a întâia. Mopedul uruia speriind 
ciorile, care-şi luară zborul spre vârful unui brad. 

Oskar alunecă încet, tras parcă de un lift pentru schiori, cu 
spatele drept şi picioarele apropiate. Nu se gândea la nimic în 
afară de schiuri, pe care încerca să le ţină pe urmele vechi, ca 
să nu împroaşte iar cu zăpadă. Se apropiară de casă în lumina 
slabă a serii. 

x 

Lacke cobora scările din piața centrală cu o cutie de 
Aladdin”? în pantaloni. Nu-i plăcea să şterpelească lucruri, dar 
nu avea bani şi voia să-i facă un cadou Virginiei. Ar fi putut să-i 


52 Praline de ciocolată. 


aducă nişte trandafiri, dar nu prea merge să şuteşti chestii din 
florării. 

Afară se lăsase deja întunericul şi, după ce cobori dealul, 
Lacke se opri, ezitând. Aruncă o privire în jur, râcâi zăpada cu 
pantofii şi găsi o piatră cam cât pumnul. O ridică şi o vâri în 
buzunar, ţinând-o strâns în pumn. Nu că l-ar fi ajutat dacă s-ar fi 
întâlnit cu monstrul ăla, dar duritatea şi răceala pietrei îl mai 
linişteau puţin. 

Părinţii care construiau oameni de zăpadă în faţa blocului, cu 
copiii, îi aruncaseră priviri bănuitoare când îi întrebase dacă au 
văzut ceva neobişnuit. Moş urât, şi-au spus. 

Abia când i se adresă unei femei care bătea covoare în curte 
îşi dădu seama cât de suspect putea să pară. Femeia se opri şi 
se întoarse spre el ţinând bătătorul ca pe o armă. 

— lertaţi-mă, spuse Lacke... mă întrebam... adică... ştiţi, 
căutam un copil. 

— Aşa, şi? 

Exact. Auzise cât de nefiresc suna şi asta îl intimidă şi mai 
tare. 

— Da... păi, a dispărut. Mă gândeam că l-aţi văzut, poate, pe 
aici. 

— E copilul tău? 

— Nu, dar... 

În afară de câţiva adolescenţi, renunţase să mai vorbească cu 
necunoscuţi. Sau cu oameni pe care nu-i recunoştea. Se 
întâlnise cu câţiva cunoscuţi, dar niciunul nu văzuse nimic. 
Caută şi vei găsi, desigur. Dar ca să găseşti ceva trebuie să şi 
ştii ce cauţi. 

Ajunse la aleea părculeţului din faţa şcolii şi aruncă o privire 
spre podul lui Jocke. 

Ziarele făcuseră tam-tam pe tema asta, mai ales din cauza 
felului macabru prin care a fost găsit cadavrul. Un beţivan care 
fusese omorât nu era cine ştie ce ştire, în mod normal, dar în 
cazul ăsta, se distraseră pe cinste, reluând la nesfârşit imaginea 
văzută de copii, eforturile pompierilor care fuseseră nevoiţi să 
taie gheaţa cu fierăstrăul şi aşa mai departe. Lângă text 
puseseră şi poza de paşaport a lui Jocke. Arăta ca un criminal în 
serie sau mai rău. 

Lacke trecu pe lângă faţada mohorâtă de cărămidă a şcolii 
din Blackeberg şi scările late ce semănau cu intrarea de la 
Palatul de Justiţie sau din Iad. Pe peretele de lângă ultima 
treaptă, cineva scrisese cu sprayul Iron Maiden. Naiba ştie ce-o 


fi însemnat şi asta. Vreo formaţie, ceva. 

Işi continuă drumul spre parcare şi o luă spre 
Bjornsonsgatan. În mod normal ar fi trebuit s-o ia prin spatele 
şcolii, dar... era întuneric. Creatura aceea putea sta ghemuită 
oriunde, ascunsă în umbră. Ridică privirea spre vârfurile 
brazilor înalţi, aflaţi de-a lungul aleii. Câteva ghemotoace negre 
se vedeau printre ramuri. Cuiburi de coţofene, probabil. 

Nu era vorba doar de felul în care arăta creatura. I se păruse 
înfricoşător şi felul în care atacase. Poate, doar poate c-ar fi 
acceptat faptul că ghearele şi colții crescuseră cumva natural, 
dacă n-ar fi fost saltul ăla din copac. Se uitase bine la el înainte 
de-a o duce acasă pe Virginia. Ramura pe care se cocoţase 
făptura aceea se afla la cel puţin cinci metri de pământ. 

Să aterizezi perfect pe spatele cuiva de la înălţimea aia - 
poate dacă erai „trapezist la circ”, poate atunci să fi părut 
„normal”. Dar altfel, suna la fel de aiurea ca vorbele pe care i le 
aruncase Virginiei şi pe care acum le regreta. 

În mă-sa... 

Scoase cutia cu praline din pantaloni. Oare s-or fi topit deja 
din cauza căldurii? Scutură cutia ca să verifice. Nu, că zornăiau. 
Se pare că nu s-au bulit. Lacke merse mai departe pe 
Bjornsonsgatan şi trecu de supermarketul ICA cu ciocolata în 
mână. 

ROŞII DECOJITE. TREI CUTII 5 COROANE. 

Șase zile au trecut de atunci. 

Mâna lui Lacke se odihnea în continuare pe piatra din 
buzunar. Se uită la anunţ şi şi-o închipui pe Virginia desenând 
literele de tipar egale. S-o fi dus la serviciu azi? Dă Doamne să fi 
rămas acasă să se odihnească. Nu s-ar fi mirat să afle că se 
târâse până acolo. Asta era stilul ei, era în stare s-o facă înainte 
ca sângele să se coaguleze măcar. 

Ajuns în faţa blocului, Lacke ridică privirea spre geamul ei. 
Nicio lumină aprinsă. S-o fi dus la fiică-sa? Nu. Oricum, avea să 
urce şi să lase ciocolata în faţa uşii, dacă nu era acasă. În casa 
scării era întuneric beznă. Lui Lacke i se făcu părul măciucă. 

Copilul. E aici. 

Rămase nemişcat câteva secunde, apoi se aruncă spre 
punctul roşu, iluminat care semnaliza întrerupătorul şi-l apăsă 
cu dosul palmei în care ţinea cutia. Cu cealaltă strângea piatra 
din buzunar. 

Releul din subsol pocni uşor şi lumina se aprinse. Nimic. 
Scara Virginiei. Trepte galbene din beton cu picăţele ca de 


vomă. Uşi de lemn. Lacke trase aer în piept şi începu să urce 
treptele. 

Abia acum îşi dădu seama cât e de obosit. Virginia stătea la 
ultimul etaj, la trei, şi Lacke îşi târa picioarele ca pe două 
scânduri drepte, ataşate de şolduri. Spera s-o găsească acasă pe 
Virginia, spera că se simţea bine şi că avea să-l lase să se 
tolănească în fotoliul din piele sintetică şi să se odihnească în 
singurul loc în care voia să fie acum. Dădu drumul pietrei din 
buzunar şi apăsă soneria. Aşteptă un pic. Apoi sună din nou. 

Încercă să aşeze cutia cu ciocolată pe clanţă fără să cadă, 
când auzi paşi apropiindu-se încet de uşă. Se dădu înapoi. Paşii 
se opriră. Lacke stătu nemişcat în faţa uşii. 

— Cine e? 

Nu-l mai întrebase niciodată, niciodată. Sunai şi tip, tip, tip, o 
auzeai cum vine la uşă şi deschide imediat. Intră, intră. Lacke îşi 
drese glasul: 

— Eu sunt. 

Pauză. li auzea respiraţia sau doar i se părea? 

— Ce vrei? 

— Doar să văd cum te simţi. 

Pauză din nou. 

— Nu mă simt bine. 

— Pot să intru? 

Aşteptă puţin. Ţinu cutia cu ambele mâini, ca un tontălău. Se 
auzi un trosnet şi cheia se roti, legătura zornăi şi Virginia trase 
şi lanţul. Încă un zornăit şi uşa se deblocă. Clanţa se mişcă şi 
uşa se deschise. 

Lacke făcu un pas în spate fără să vrea, lovindu-se de capătul 
balustradei. În uşă apăru Virginia. Arăta ca un om pe moarte. 

Pe lângă obrazul tumefiat, îi ieşiseră şi nişte bube mici care-i 
acopereau toată faţa şi ochii ei arătau de parcă ar fi fost 
mahmură după un an de băut. O reţea de vinişoare roşii se 
întindea pe albul ochilor şi pupilele îi dispăruseră parcă. 
Virginia dădu din cap. 

— Arăt ca dracu’. 

— Nu-i adevărat. Doar că... mă gândeam... mă laşi să intru? 

— Nu. Nu mă simt în stare de nimic. 

— Ai fost la medic? 

— Mă duc. Mâine. 

— Bine. Uite, ţi-am adus ceva... 

Îi întinse cutia cu praline pe care-o ţinuse în tot acest răstimp 
în faţa lui, ca pe un scut. Virginia luă cutia. 


— Mulţumesc. 

— Auzi? Pot să te ajut cu... 

— Nu. O să mă fac bine. Trebuie să mă odihnesc, atâta tot. 
Nu mai pot să stau aici. Ne auzim. 

— Da. O să trec pe-aici... 

Virginia închise uşa. 

— ... mâine. 

Zornăit de chei şi de lanţuri din nou. Lacke rămase în faţa 
uşii, cu braţele atârnând. Apoi se apropie de uşă şi lipi urechea 
de ea. Un dulap se deschise, apoi paşii se îndepărtară în capătul 
celălalt al apartamentului. 

Ce-aş putea să fac? 

Nu-i stătea în fire s-o oblige să facă ceva ce nu voia, dar de 
data asta ar fi vrut s-o ia şi s-o ducă direct la un spital. În orice 
caz, avea să treacă pe acolo înainte de masă. Dacă arăta la fel, 
avea s-o ia pe sus şi s-o interneze împotriva voinţei ei. 

Lacke cobori treptele pas cu pas. Doamne, ce oboseală. Când 
ajunse la capătul ultimului palier, se aşeză pe ultima treaptă şi 
îşi sprijini capul în palme. 

Eu sunt... responsabil. E vina mea. 

Lumina se stinse. Tendoanele de la gât se întinseră şi Lacke 
încercă să respire, agitat. Fusese releul doar. Programat să se 
stingă la intervale fixe. Stătu în întunericul din casa scării, 
scoase încet piatra din buzunarul hainei, o cântări în palme şi se 
uită drept înainte. 

Hai, numai, îşi spuse. Hai. 

* 

Virginia închise uşa ignorând fața rugătoare a lui Lacke, 
încuie şi puse lanţul. Nu voia s-o vadă aşa. Nici el, nici altcineva. 
Se străduise din răsputeri să rostească acele cuvinte şi să pară 
cât de cât normală. 

Starea ei se înrăutăţise şi mai mult de când se întorsese 
acasă de la ICA. Lotten o ajutase să meargă şi, ameţită cum era, 
Virginia îndurase razele de soare dureroase care-i ardeau faţa. 
Ajunsă acasă, se privi în oglindă şi văzu sutele de băşici de pe 
faţă şi de pe dosul palmei. Arsuri. 

Dormise câteva ore şi se trezise când se făcuse întuneric. 
Senzaţia de foame se transformase într-o stare de nelinişte. Un 
banc de peşti mici se năpustiră isteric prin arterele şi venele ei. 
Nu mai putea să stea întinsă, în picioare sau în fund. Se plimbă 
de colo-colo prin apartament, se scărpină pe tot corpul şi făcu 
un duş rece ca să mai aline starea aceea de nervozitate 


clocotitoare. N-o ajută nimic. A 

Nu putea descrie starea aceea. li amintea cum se simţise la 
douăzeci şi doi de ani, când aflase că tatăl ei căzuse de pe 
acoperişul cabanei şi-şi frânsese gâtul. Asta făcuse şi atunci, se 
plimbase în cerc, de parcă pe lumea aia n-ar fi existat niciun loc 
în care să-şi odihnească trupul, un loc în care să nu simtă c-o 
doare. 

Acum era la fel, doar că mai rău. Angoasa şi neliniştea nu se 
calmară nicio clipă. O mânară prin casă până când simţi că nu 
mai poate. Se aşeză pe un scaun şi dădu cu capul de masă. De 
disperare, luă două Rohypnol cu un pahar de apă cu gust de 
canal. 

În mod normal, dormea dusă de la doza asta. Dar acum, i se 
făcu foarte rău şi în cinci minute vomă un lichid verde şi cele 
două tablete nedigerate. 

Continuă să se plimbe prin casă, luă un ziar şi îl făcu 
ferfeniţă, se târi pe jos şi scânci de frică. Intră în patru labe în 
bucătărie şi dobori sticla de vin de pe masă. Aceasta se sparse 
în mii de cioburi în faţa ei. 

Virginia ridică un ciob ascuţit. 

Nu se gândea la nimic. Se înţepă doar în palmă cu vârful 
ciobului şi durerea o făcu să se simtă bine, ca şi când ar fi 
procedat corect. Bancul de peştişori se năpusti spre punctul 
dureros. li dădu sângele. Lipi palma de buze, linse şi în scurt 
timp se linişti. Plânse de uşurare şi-şi mai tăie palma o dată, 
apoi începu să sugă sângele. Gustul de sânge se amestecă puţin 
cu cel de lacrimi. 

Ghemuită pe podeaua din bucătărie, cu palma lipită de gură, 
sugând ca un nou-născut care găseşte pentru prima oară sânul 
mamei, Virginia se calmă pentru a doua oară în ziua aceea 
oribilă. 

La o jumătate de oră după ce se ridicase de pe jos, măturase 
cioburile şi pusese un plasture pe rana din palmă, agitația o 
cuprinsese din nou. Chiar atunci sunase Lacke. 

După ce-i spuse să plece şi încuie uşa după el, se duse în 
bucătărie şi aşeză cutia cu praline în cămară. Se prăbuşi pe un 
scaun şi încercă să priceapă. Neliniştea nu-i dădea pace. În 
curând trebuia să se hrănească iar. Singurul lucru pe care îl ştia 
era că nu trebuia să se arate aşa în faţa nimănui. Mai ales în 
faţa lui Lacke. I-ar fi făcut rău. Din cauza stării de agitaţie. 

Luase o boală. Iar pentru boli existau medicamente. 

Mâine avea să se ducă la un medic, un medic care avea s-o 


consulte şi să-i zică aşa: Da, e un acces de aşa şi pe dincolo. Ar fi 
bine să luaţi aia şi aialaltă timp de câteva săptămâni. Şi o să vă 
faceţi bine. 

Incepuse să se plimbe iar prin casă. Aceeaşi stare 
insuportabilă. 

Îşi lovi mâinile, picioarele, dar peştişorii se treziseră din nou 
şi nu mai ajuta nimic. Ştia ce trebuia să facă. Incepu să 
scâncească de teamă c-o s-o doară. Dar durerea era scurtă şi 
alinarea, atât de plăcută. 

leşi în bucătărie şi scoase un cuţitaş pentru curăţat fructe, se 
duse şi se aşeză pe canapeaua din camera de zi, balansând lama 
pe antebraţ. 

Ah, doar de-ar rezista noaptea asta. Mâine o să ceară ajutor. 
Era clar că nu putea să continue aşa. Să-şi bea propriul sânge. 
Era evident. Trebuia să se producă o schimbare. Dar până una- 
alta... 

Gura i se umplu de salivă. Se tăie. Adânc. 


Sâmbătă, 7 noiembrie (seara) 


Oskar debarasă masa şi tata spălă vasele. Rața sălbatică 
fusese super, bineînţeles. Şi nu găsise nici alice. Iar farfuriile 
erau atât de curate încât nici nu prea era nevoie să le speli. 
După ce au curăţat carnea mai bună de pe oase şi au mâncat 
aproape toţi cartofii, au şters farfuriile cu pâine albă. Asta era 
partea cea mai plăcută. Să pui doar sos pe farfurie şi să laşi 
pâinea albă şi moale să absoarbă tot sosul, până când se dizolva 
aproape de tot şi se topea în gură. 

N-ar fi putut spune că tata era un „bucătar de nota zece”, dar 
pytt-i-panna“, hering fript şi rață sălbatică gătea atât de des, 
încât le învățase la perfectie. Mâine avea să facă pytt-i-panna 
din restul de cartofi şi carne. 

Înainte să înceapă să gătească, Oskar stătuse în camera lui. 
Avea propria-i cameră la tata, o încăpere simplă, în comparaţie 
cu camera lui de acasă, fără prea multe brizbrizuri, dar lui 
Oskar îi plăcea. În camera din oraş avea o grămadă de postere 
şi poze pe care le schimba periodic. 

Camera asta nu se schimba niciodată şi tocmai de aceea îi 
plăcea aşa de mult. 

Arăta la fel ca atunci când avea şapte ani. Când intra în 
cameră şi simţea mirosul acela cunoscut de umezeală care mai 
plutea în aer după ce tata pornea încălzirea înainte de venirea 
lui, avea impresia că nu se schimbase nimic... de atunci. 

Aici avea reviste cu benzi desenate, cu Donald şi Bamse, 
cumpărate de-a lungul atâtor veri. În oraş nu mai citea reviste 
din astea, dar aici o făcea. Cunoştea replicile pe de rost, dar le 
recitea de fiecare dată când era la tata. 

Adulmecând mirosurile îmbietoare din bucătărie şi întins pe 
patul din camera lui, citise un număr vechi din Donald. Donald, 
unchiul Scrooge şi băieţii călătoriseră într-un colţ îndepărtat al 
lumii unde nu existau bani şi capacele de la sticluţele cu 
calmant ale unchiului Scrooge deveniră monedă forte. 

După ce terminase de citit, mai bibilise puţin cu momelile lui 


55 „Bucăţele-în-tigaie”, mâncare rapidă disponibilă în magazine şi în 
variantă semipreparată, constând din cubuleţe de carne şi cartofi şi, 
eventual, ceapă tocată. 


şi cu plumbul de la undiţă, pe care le ţinea în cutia veche a 
maşinii de cusut, primită de la tata. Făcuse un fir nou cu cinci 
cârlige detaşabile şi-l potrivise la undiţa cu care avea să 
pescuiască heringi în vara aceea. 

Apoi au mâncat şi, după ce tata a terminat de spălat vasele, 
au jucat X şi 0. 

Lui Oskar îi plăcea să stea aşa cu tata; cu foaia din caietul de 
matematică pe masa îngustă şi cu capetele apropiate, aplecate 
peste hârtie. Şi lemnele trosnind în sobă. 

Oskar era cu X şi tata cu 0, ca de obicei. Nu-l lăsase niciodată 
să câştige pe Oskar şi cu câţiva ani în urmă îl bătea mereu, cu 
excepţia câtorva partide amărâte. Dar acum situaţia se 
echilibrase. Poate din cauză că se jucase aşa de mult cu cubul 
Rubik. 

Partidele puteau să se întindă pe jumătate de pagină, iar asta 
era în avantajul lui Oskar. Ţinea minte uşor locurile goale în 
care puteai să pui un X dacă tata era neglijent sau să mascheze 
o mişcare ofensivă cu una defensivă. 

În seara aceea, câştigă Oskar. 

Încercuiseră deja trei partide şi scriseseră un „O” lângă 
tabele. Doar unul singur era marcat cu „T”, căscase gura la 
altceva şi tata profitase de ocazie. Oskar puse un X şi lăsă 
descoperite două rânduri cu patru pătrăţele, dar tata nu reuşi să 
blocheze decât unul. Tata oftă şi scutură din cap. 

— Se pare că mi-am găsit naşul. 

— Aşa se pare. 

Tata blocă de formă singurul rând cu patru pătrăţele şi Oskar 
îl umplu pe celălalt. Tata închise rândul într-un capăt şi Oskar 
puse cel de-al cincilea X, încercui formaţia şi scrise un „O” 
frumos. Tata îşi scărpină barbişonul şi dădu pagina. Cu creionul 
ridicat, spuse: 

— În orice caz, de data asta o să... 

— Vise. E rândul tău să-ncepi. 

După patru X-uri şi trei O-uri se auziră bătăi la uşă. Musafirul 
intră şi se auziră nişte bufnituri, semn că încerca să scuture 
zăpada. 

— Salutare, căciulă! 

Tata ridică ochii din foaie, se dădu pe spate şi se uită spre 
hol. Oskar strânse din dinţi. 

Oh, nu. 

Tata dădu din cap spre musafirul lui. 

— Hai, intră. 


— Mersi fain. 

Picioare târâte uşor, ca atunci când cineva merge în ciorapi 
groşi pe podea. În clipa următoare, Janne vâri capul pe uşă şi 
spuse: 

— Aha. Aici eraţi! Ce bine vă merge! 

Tata făcu un gest spre Oskar. 

— Îl cunoşti pe ţâncul meu. 

— Ba bine că nu, spuse Janne. Salut, Oskar. Ce mai faci? 

— Bine. 

Până să vii tu. Hai, pleacă. 

Janne păşi apăsat până la masa de bucătărie. Ciorapii îi 
aluncaseră pe călcâie şi atârnau pe degetele de la picioare ca 
nişte tălpici pentru înot. Îşi trase un scaun şi se aşeză. 

— Aha, jucaţi X şi 0. 

— Da, doar că băiatul ăsta mă bate de fiecare dată. Nu-i mai 
pot ţine piept. 

— Da, da. Te-ai antrenat la oraş, nu-i aşa? Ce zici, facem o 
partidă, noi doi? 

Oskar scutură din cap. Nici măcar nu voia să se uite la el. 
Ştia prea bine ce-o să vadă. Ochi apoşi şi gura până la urechi, 
rânjind ca o oaie - da, chiar, Janne arăta ca o oaie bătrână şi 
cârlionţii blonzi întăreau şi mai mult impresia asta. Unul dintre 
„amicii” lui tata şi duşmanul lui Oskar. 

Janne îşi frecă mâinile care scoaseră un sunet ca de 
şmirghel. În lumina din hol, Oskar văzu fulgi mici de piele 
uscată scuturându-se pe podea. Janne avea un fel de boală de 
piele din cauza căreia, mai ales vara, faţa îi arăta ca o portocală 
de Sicilia putrezită. 

— Aha. E bine aici la voi. Cald şi frumos. 

Mai schimbă placa. Și pleacă de aici cu faţa aia scârboasă şi 
cu replicile tale de acum o sută de ani. 

— Tata? Nu terminăm partida? 

— Ba da, dar acum avem musafiri... 

— Nu, nu, jucaţi. 

Janne se dădu pe spate şi păru să aibă tot timpul din lume. 
Dar Oskar ştia că pierduse lupta. Se terminase. Avea să fie ca de 
obicei. 

Ar fi vrut să ţipe, să spargă ceva, mai ales faţa lui Janne, când 
tata se duse la dulapul de bucătărie şi se întoarse cu sticla şi cu 
două pahare mici, pe care le puse pe masă. Janne îşi frecă 
mâinile. Fulgii dansară. 

— Aha, aşa deci. Văd că mai ai ceva pe-acasă... 


Oskar privi foaia cu partida neîncheiată. 

Uite aici ar fi pus următorul X. 

Dar pe seara asta terminase cu X-urile. Şi cu O-urile. Cu tot. 

Din sticlă se auzi un cloncănit şi tata turmă în pahare. 
Cilindrul mic se umplu cu un lichid transparent. Părea atât de 
mic şi de casabil în mâna aspră a lui tata. Abia se vedea. 

Şi cu toate astea îi distruse seara. Distruse tot. 

Oskar rupse foaia cu partida începută şi o aruncă în sobă. 
Tata nu protestă. Incepuse să discute cu Janne despre o 
cunoştinţă comună care-şi rupsese piciorul. Continuară cu alte 
cazuri şi cu amintiri vechi, auzite sau trăite, legate de asta, şi 
umplură paharele din nou. 

Oskar rămase în faţa sobei deschise şi se uită la hârtia care 
luă foc şi se înnegri. Apoi luă şi celelalte foi şi le dădu foc. 

Tata şi Janne luară paharele şi sticla şi se duseră în camera 
de zi. Tata îi spuse „hai şi tu, mai stăm un pic de vorbă” şi Oskar 
îi răspunse „da, da, mai încolo, poate”. Rămase în faţa sobei şi 
se uită la flăcări. Căldura îi mângâie obrajii. Oskar se ridică, luă 
caietul de matematică de pe masă, rupse paginile goale şi le 
aruncă în foc. Când şi coperţile se făcură scrum, Oskar aruncă 
şi creioanele. 

x 

Spitalul părea diferit la ora asta târzie. Maud Carlberg stătea 
la pupitrul de la recepţie şi se uita la holul aproape gol. Bufetul 
şi chioşcul erau închise; doar câțiva oameni fantomatici se mai 
perindau pe sub tavanul înalt. 

În seri ca asta îi plăcea să-şi imagineze că ea era singura 
care supraveghea clădirea imensă a Spitalului Danderyd. 
Bineînțeles că nu era aşa. Dacă apărea vreo problemă, trebuia 
doar să apese pe un buton şi paznicul se prezenta la ea, în cel 
mult trei minute. 

Îi plăcea să joace un joc inventat de ea, ca să mai omoare 
timpul. 

Se gândea la o profesie, la un loc în care locuia persoana cu 
pricina şi la povestea ei, în linii mari. Uneori şi la o boală. Apoi 
ataşa eticheta aceasta primei persoane care i se adresa. De cele 
mai multe ori, rezultatul era... foarte haios. 

De pildă, se gândea la un pilot care stătea pe Gotgatan şi 
avea doi câini pe care îi lăsa în grija unui vecin, când pleca în 
curse. Şi asta, fiindcă vecinul era îndrăgostit de pilot, în secret. 
Singura problemă a pilotului era faptul că vedea omuleţi verzi 
cu căciuli roşii care înotau printre nori, ori de câte ori zbura. 


OK. Acum nu trebuia decât să aştepte. 

Poate apărea vreo femeie bătrână cu aspect răvăşit. O 
femeie-pilot. Golise pe furiş sticluţele acelea care se împărțeau 
în avion, văzuse omuleţi verzi şi fusese dată afară. Acum stătea 
acasă toată ziua cu câinii ei. Dar vecinul era îndrăgostit de ea, 
în continuare. 

Cu asta îşi omora timpul Maud. 

Uneori avea mustrări de conştiinţă din cauza jocului. O 
împiedica să mai ia oamenii în serios. Dar nu se putea abţine. În 
clipa aceasta stătea şi aştepta un preot pasionat de maşini sport 
scumpe, şi căruia îi plăcea să adune toţi autostopiştii de pe 
drum ca să-i convertească. 

Bărbat sau femeie? Bătrân sau tânăr? Cum arată unul ca 
asta? 3 

Maud îşi sprijini bărbia în palme şi se uită spre intrare. În 
seara asta nu prea era nimeni. Ora de vizită se încheiase şi 
pacienţii noi care soseau, cu răni căpătate în seara aceea, de 
obicei din cauza alcoolului, ajungeau la Urgenţe, nu la ea. 

Uşa rotativă începu să se învârtească. Poate era preotul cu 
maşinile. 

Dar, nu. Nu era el. Era unul din cazurile acelea când trebuia 
să abandoneze jocul. O fetiţă slabă de vreo zece, doisprezece 
ani. Maud încercă să găsească nişte motive plauzibile pentru 
care fetiţa aceasta ar fi putut fi preotul ei, dar se opri imediat. 
Fetiţa aceea părea amărâtă rău. 

Se duse la harta cea mare colorată în culori diferite, în 
funcţie de secţie. Nici oamenii mari nu se descurcau cu harta 
aia, darămite un copil. 

Maud se aplecă înainte şi strigă: 

— Pot să te ajut cu ceva? 

Fetiţa se întoarse spre ea şi zâmbi timid, apoi se duse la 
recepţie. Avea părul ud, fulgii netopiţi străluceau în părul ei 
negru. Nu stătea cu capul plecat ca majoritatea copiilor într-un 
mediu străin. O privea ţintă pe Maud cu ochii ei negri şi trişti, în 
timp ce se apropie de tejghea. Un gând, la fel de clar ca un 
sunet, îi trecu prin cap lui Maud. 

Ar trebui să-ţi dau ceva. Dar ce? 

Începu să se gândească prosteşte la ce avea în sertare. Un 
creion? Un balon? 

Copilul se opri în faţa tejghelei. I se vedeau doar capul şi 
gâtul. 

— lertaţi-mă... dar îl caut pe tatăl meu. 


— Aha. E internat la noi? 

— Da, nu sunt sigură... 

Maud se uită spre uşi, cercetă holul de la intrare şi se opri la 
copilul din faţa ei, care nu avea nici măcar o geacă. Doar un 
pulover negru pe gât, croşetat, pe care fulgii de zăpadă 
străluceau în lumina difuză de deasupra recepţiei. 

— Ai venit singură, draga mea? La ora asta? 

— Da, eu... voiam să ştiu doar dacă-i aici. 

— Atunci, ne uităm imediat. Cum îl cheamă? 

— Nu ştiu. 

— Nu ştii? 

Copilul înclină capul căutând parcă ceva pe podea. Când 
capul se ridică din nou, ochii mari şi negri erau goi, iar buza 
inferioară tremura. 

— Nu, el... Dar e aici, sigur. 

— Dar, draga mea... 

Maud simţi că i se rupe inima şi încercă să se ascundă, 
aplecându-se după rola de prosop de hârtie din sertarul de jos. 
Rupse o bucată şi i-o întinse fetiţei. În sfârşit putea să-i dea 
ceva, chiar dacă era vorba doar despre o bucată de hârtie. 

Fetiţa îşi suflă nasul şi se şterse la ochi... ca un adult. 

— Mulţumesc. 

— Dar nu ştiu dacă... ştii cumva de ce e internat? 

— E... l-a prins poliţia. 

— Dar atunci mai bine te duci la ei. 

— Da, dar îl ţin aici. Pentru că-i bolnav. 

— Ce boală are, nu ştii? 

— E... ştiu doar că l-au adus aici. Ştiţi cumva unde e? 

— Probabil că la ultimul etaj. Dar n-ai voie să urci acolo fără 
să... te fi înţeles cu ei înainte. 

— Voiam să ştiu unde-i fereastra lui ca să... nu ştiu. 

Fata începu să plângă iar. Lui Maud i se puse un nod dureros 
în gât. Voia să ştie ca să stea afară... în faţa spitalului... în 
zăpadă... şi să se uite la geamul lui tata. Maud înghiţi cu 
greutate. 

— Pot să-i sun, dacă vrei. Sunt sigură că poţi să... 

— Nu. E OK. Acum ştiu. Acum pot să... Mulţumesc. 
Mulţumesc. 

Fata se întoarse cu spatele şi se îndreptă spre uşa rotativă. 

Doamne fereşte, câte familii dezorganizate. 

Fata ieşi, iar Maud se holbă la punctul în care dispăruse. 

Ceva nu era în regulă. 


Maud încercă să-şi aducă aminte de felul în care arăta fata, 
de felul în care se mişca. Ceva nu era în regulă, ceva ce... îi luă 
o jumătate de minut să-şi amintească despre ce era vorba. Fata 
era desculţă. 

Maud se ridică de pe scaun şi alergă spre uşi. N-avea voie să 
plece de la recepţie decât în circumstanţe ieşite din comun. lar 
asta i se păru o situaţie din aceea. Tropăi pe loc printre uşile 
rotative, haideţi odată, haideţi odată şi ieşi în parcare. Fata 
dispăruse. Ce să facă? Trebuia să sune la protecţia copilului; 
probabil că nu verificase nimeni ce-i cu copila, dacă cineva are 
sau nu grijă de ea. Asta părea a fi singura explicaţie. Şi cine era, 
de fapt, tatăl ei? 

Maud se uită prin parcare, fără s-o găsească. Apoi alergă 
puţin pe lângă clădirea spitalului, înspre metrou. Nici urmă de 
ea. În drum spre recepţie, încercă să-şi dea seama unde ar fi 
trebuit să sune, ce ar fi trebuit să facă. 

* 

Oskar zăcea în pat şi-l aştepta pe Vârcolac. Pieptul îi 
clocotea; de nervi, de disperare. Din camera de zi se auzea 
discuția aprinsă dintre tata şi Janne, amestecată cu muzica de la 
casetofon. Fraţii Djup. Oskar nu reuşea să distingă toate 
cuvintele, dar ştia cântecul pe de rost. 


Stăm la ţară şi am fi vrut 
să avem animale în jur, 
am vândut serviciul de cafea, 
şi am cumpărat nişte porci... 


După care membrii formaţiei începeau să imite sunetul scos 
de diferite animale de la fermă. In mod normal, Fraţii Djup i se 
păreau amuzanţi. Dar acum îi ura din tot sufletul. Pentru că 
făceau parte din chestia asta. Le cântau lui Janne şi lui tata în 
timp ce se îmbătau. 

Ştia exact cum avea să fie. 

În câteva ore, sticla avea să se golească şi Janne avea să 
plece acasă. Apoi tata avea să se plimbe de colo-colo prin 
bucătărie şi într-un final, avea să tragă concluzia că trebuie să 
discute cu Oskar. 

Avea să intre la el, complet transformat. Redus la o masă 
grosolană de sentimentalism şi nevoi, duhnind a alcool. Avea să- 
i zică să se dea jos din pat. Ca să vorbească un pic cu el. Despre 
cât de mult o iubea şi acum pe mama, despre cât îl iubea pe 


Oskar, dar Oskar? Îl iubea pe el? Şi tot aşa, avea să-i turuie 
despre câte greutăţi şi nedreptăţi a avut el de înfruntat şi, în cel 
mai rău caz, avea să se ambaleze şi să se enerveze. 

De bătut nu-l bătea niciodată. Dar ceea ce i se întâmpla cu 
ochii lui în clipele acelea... lui Oskar i se păru că nu mai văzuse 
niciodată ceva atât de înfricoşător. Ăla nu mai era tatăl lui. Era 
un monstru care se strecurase în corpul lui şi preluase controlul. 

Omul în care se transforma nu avea nimic în comun cu cel 
care era când era treaz. De aceea, Oskar se consolă cu gândul 
că tata era un vârcolac. Şi că, de fapt, avea o altă creatură în 
corpul lui. Şi la fel cum luna ademenea lupul dintr-un vârcolac, 
aşa se întâmpla şi cu tata când bea. 

Oskar ridică o revistă cu Bamse şi încercă să citească, dar nu 
se putu concentra. Se simţea... abandonat. Într-o oră sau aşa, 
avea să rămână singur cu Monstrul. Şi nu putea să facă nimic, 
decât să aştepte. 

Trânti revista de perete, se ridică din pat şi-şi căută 
portofelul. Un abonament şi două bileţele de la Eli. Aşeză 
bileţelele pe pat, unul lângă celălalt. 


LASĂ ZIUA SĂ PĂTRUNDĂ, FEREASTRĂ, ŞI LASĂ-MĂ SĂ 
IES. 


Şi inimioara. 
NE VEDEM DISEARĂ. ELI. 
Şi celălalt. 


DE PLEC ACUM, TRĂIESC. DE MAI RĂMÂN, S-A ISPRĂVIT 
CU MINE. A TA - ELI. 


Nu există vampiri. 

Noaptea era o placă neagră aşezată în faţa ferestrei. Oskar 
închise ochii şi-şi imagină drumul până la Stockholm, trecu ca 
vântul pe lângă case, curţi şi grădini. Zbură în curtea blocului 
din Blackeberg, intră prin geamul ei şi o zări. 

Deschise ochii şi se uită spre dreptunghiul negru din geam. 
Acolo, afară. 

Fraţii Djup cântau despre o bicicletă căreia i se spărsese o 
roată. Tata şi Janne râdeau de ceva, exagerat de tare. Ceva se 
prăbuşi. 


Ce monstru preferi? 

Oskar îndesă bileţelele lui Eli în portofel şi se îmbrăcă. leşi 
pe furiş în hol, se încălţă şi îşi puse geaca şi căciula. Apoi se opri 
şi trase cu urechea spre vocile din camera de zi. 

Se întoarse să plece, dar văzu ceva şi se opri. 

Pe raftul pentru pantofi se vedeau cizmele lui de cauciuc pe 
care le primise când avea vreo patru, cinci ani. Erau acolo de 
când se ştia, doar că nu mai avea cine să le folosească. Iar lângă 
ele, cizmele uriaşe ale lui tata; o pereche fusese reparată la 
călcâie cu cauciuc din ăla care se folosea pentru anvelopele de 
bicicletă. 

De ce le mai ţinea? 

Oskar înţelese. Din cele două perechi de cizme se înălţară doi 
oameni, întorşi cu spatele. Spatele lat al lui tata şi cel îngust al 
lui Oskar. Braţul lui Oskar e întins şi îl ţine de mână pe tata. 
Sunt încălţaţi în cizme şi trec peste o stâncă. Poate se duc să 
culeagă zmeură... a 

Oskar începu să se smiorcăie. Plânsul îi stătea în gât. Intinse 
mâna şi atinse cizmuliţele. Dinspre camera de zi se auzi o salvă 
de râsete. Vocea lui Janne, schimbată. Probabil că imita pe 
cineva. Se pricepea la chestia asta. 

Degetele lui Oskar apucară carâmbul cizmelor. Nu ştia de ce, 
dar i se păru că asta trebuie să facă. Deschise încet uşa de la 
intrare şi o închise după el. Era o noapte tăioasă, zăpada 
strălucea ca o mare de diamante în lumina lunii. 

Strângând tare cizmele, Oskar se îndreptă spre şosea. 

x 

Paznicul dormea. Un polițist tânăr, pus acolo după ce 
personalul de la spital se plânsese că n-avea timp să-l 
supravegheze tot timpul pe Hakan. Dar uşa era securizată cu un 
cod numeric. Poate de asta îşi permisese să tragă un pui de 
somn. 

Toate becurile fuseseră stinse, în afară de o lampă de veghe. 
Hakan stătea în pat şi studia umbrele şterse de pe tavan ca un 
om sănătos care încerca să distingă diverse forme, zăcând în 
iarbă şi privind norii. Căută forme şi figuri. Nu ştia dacă ar fi 
fost în stare să citească, dar i-ar fi plăcut foarte mult. 

Eli era departe şi amintirile vechilor sale îndeletniciri 
reapărură. Avea să fie condamnat la ani buni, aşa că putea să 
dedice timpul acela cititului. Avea să citească tot ce nu apucase 
până atunci, şi chiar să recitească lucruri pe care avusese de 
gând să le recitească mai demult. 


Tocmai se pregătea să-şi amintească toate titlurile de Selma 
Lagerlof, când fu întrerupt de un râcâit. Hakan ciuli urechea. 
Râcâitul se auzi din nou. Venea dinspre geam. 

Întoarse capul cât putu de mult şi se uită colo. Pe fundalul 
negru al cerului se profila o minge ovală, mai deschisă la 
culoare, iluminată de becul de supraveghere. Un ghemotoc 
albicios se ridică pe lângă forma ovală. Cineva îi făcea cu mâna. 
Mâna şterse sticla ferestrei şi râcâitul se auzi din nou. 

Eli. 

Hakan se bucură că nu era conectat la vreun EKG, când 
inima începu să-i bată tare, fâlfâind ca o pasăre prinsă într-o 
plasă. Avu impresia că îi sări din piept şi se târi pe jos până la 
geam. 

Intră, iubita mea. Intră. 

Dar fereastra era încuiată şi, chiar dacă ar fi fost deschisă, 
buzele lui n-ar fi putut rosti invitaţia care-i permitea lui Eli să 
intre. Ar fi putut să facă un gest care să însemne acelaşi lucru, 
dar nu înţelesese niciodată de ce era nevoie să rostească efectiv 
cuvintele. 

Oare pot? 

Încercă să-şi tragă un picior pe podea, apoi şi pe celălalt. Le 
puse jos şi dădu să se ridice. Dar picioarele nu voiau să-i poarte 
greutatea după zece zile de stat în pat. Se sprijini de pat şi se 
dezechilibră; mai să cadă într-o parte. 

Tubul stativului cu perfuzii se întinse, trăgându-l de bucata 
de piele în care era introdus. Tubul era ataşat de alarmă printr- 
un cablu subţire. Dacă scotea tubul, alarma se declanşa. Duse 
braţul spre stativ, slăbind întinderea tubului, şi se întoarse spre 
geam. Forma ovală nu se mişcase de acolo. Il aştepta. 

Trebuia. 

Stativul cu perfuzii era montat pe roţi şi bateria alarmei se 
afla chiar sub pungă. Se întinse şi apucă stativul. Folosindu-l ca 
toiag, se ridică încet, foarte încet. Camera plutea în faţa 
singurului său ochi, în timp ce făcu un pas ezitant. Apoi se opri. 
Paznicul respira normal. 

Se îndreptă spre fereastră cu paşi de furnică. Se opri şi 
ascultă de fiecare dată când roţile stativului începură să 
scârţâie. Ceva îi spunea că era ultima oară când se întâlnea cu 
Eli şi chiar nu voia... 

S-o dea în bară. 

Când în sfârşit ajunse până la fereastră, corpul lui era 
epuizat ca după un maraton. Hakan îşi lipi faţa de sticlă, 


mânjind-o cu substanţa gelatinoasă care-i acoperea pielea, 
provocându-şi din nou o durere arzătoare. 

Doar câţiva centimetri de sticlă dublă îi despărţeau ochiul de 
cei ai iubitei lui. Eli îşi trecu mâna peste geam, de parcă ar fi 
vrut să-i mângâie faţa desfigurată. Hakan îşi apropie ochiul de 
Eli cât putu şi cu toate astea, vederea i se înceţoşă şi ochii negri 
ai lui Eli deveniră şterşi şi imperceptibili. 

Fusese ferm convins că îşi distrusese canalele lacrimale, dar 
îşi dădu seama că nu era aşa. Pleoapa lui provizorie nu reuşea 
să elimine lacrimile şi Hakan se şterse cu grijă la ochi cu mâna 
sănătoasă, în timp ce corpul i se cutremura hohotind mut. j 

Mâna lui încercă să găsească mecanismul de deschidere. Îl 
roti. Mucii îi curseră din gaura care fusese cândva nasul lui şi 
picurară pe pervaz când împinse fereastra în lături. 

Un curent rece pătrunse în cameră. Paznicul avea să se 
trezească în curând. Era doar o chestiune de timp. Hakan 
întinse braţul şi scoase mâna sănătoasă prin geam, încercând s- 
o atingă pe Eli. Eli se ghemui pe pervaz, îi luă mâna şi i-o 
sărută. 

— Bună, dragule, şopti. _ 

Hakan dădu încet din cap, vrând s-o asigure c-o auzise. Îşi 
eliberă mâna şi o mângâie pe obraz. Pielea lui Eli era ca o 
bucată de mătase îngheţată sub mâna lui. 

Işi aminti totul. 

Nu putea să putrezească într-o celulă, înconjurat de un 
morman de cărţi lipsite de importanţă. Să fie agasat şi hărțuit 
de ceilalţi deţinuţi, doar fiindcă era un criminal oribil care 
comisese cea mai gravă crimă dintre toate. Voia să fie cu Eli. 
Voia să... 

Eli se aplecă spre el, ghemuită pe pervaz. 

— Ce vrei să fac? 

Hakan îşi dezlipi mâna de obrazul lui Eli şi arătă spre gâtul 
lui. 

Eli scutură din cap. 

— Asta înseamnă să te omor... după aceea. A 

Hakan luă mâna de la gât şi o duse spre faţa lui Eli. Îşi odihni 
puţin degetul arătător pe buzele ei. Apoi îl trase spre el. 

Şi arătă din nou spre gât. 

x 

Din gură îi ieşeau aburi albi, dar nu-i era deloc frig. După 
zece minute, Oskar ajunse la magazinul sătesc. Luna îl urmărise 
de la casa lui tata, jucându-se de-a v-aţi ascunselea printre 


vârfurile brazilor. Oskar se uită la ceas. Zece jumate. Conform 
tabelului din autogară, ultimul autobuz pleca din Norrtalje la 
unu jumate. Traversă locul gol din faţa magazinului şi o luă spre 
Kapellskarsvagen. Nu mai făcuse autostopul niciodată şi mama 
şi-ar fi ieşit din minţi dacă ar fi aflat. Că se urca în maşinile 
străinilor... 

Grăbi pasul şi trecu pe lângă nişte case iluminate, înăuntru, 
oamenii stăteau împreună şi se simțeau bine. Copiii dormeau în 
paturile lor fără să se teamă că părinţii lor aveau să intre în 
camerele lor ca să le umple capetele de prostii. 

Asta-i vina lui tata, nu a mea. 

Se uită la cizmuliţele din mână, le aruncă în şanţ şi se opri. 
Cizmuliţele arătau ca două pete murdare pe zăpada luminoasă. 

Mama n-o să mă mai lase niciodată să vin la el. 

Tata avea să descopere că dispăruse cam... într-o oră. După 
care avea să iasă şi să-l caute, să-l strige. Şi-apoi avea s-o sune 
pe mama. Oare chiar ar fi sunat-o? Probabil că da. Mama avea 
să-şi dea seama că tata era beat din felul în care avea să-i spună 
că Oskar dispăruse şi totul... 

Stai, nu aşa. Aşa. 

Avea să-l sune pe tata de la un telefon cu fise, imediat ce 
ajungea la Norrtalje, şi avea să-i spună c-a plecat la Stockholm 
şi că urma să doarmă la un prieten şi că se ducea acasă abia 
dimineaţa. Şi s-ar fi prefăcut că nu s-a întâmplat nimic. 

Iar tata şi-ar fi primit lecţia fără să iasă scandal din cauza lui. 

Bine. Şi apoi... 

Oskar cobori în şanţ şi ridică cizmele, le îndesă în buzunarele 
gecii şi îşi continuă drumul spre şoseaua principală. Acum totul 
era bine. Acum Oskar ştia exact unde mergea şi luna îi făcea cu 
ochiul, prietenoasă, luminându-i calea. Oskar ridică mâna şi-o 
salută, apoi începu să cânte. 

— „Cine-i ăla care vine? Fritiof Andersson, nins pe pălărie...” 

Nu-şi amintea celelalte versuri, dar continuă să fredoneze. 

După câteva sute de metri, zări o maşină apropiindu-se. O 
auzi de departe şi se opri, întinse degetul şi aşteptă. Maşina 
trecu pe lângă el, se opri şi dădu cu spatele. Uşa din dreapta 
şoferului se deschise; şoferul era o femeie puţin mai tânără 
decât mama. N-avea de ce să-i fie frică. 

— Salut. Unde te duci? 

— La Stockholm. Adică, la Norrtalje. 

— La Norrtalje mă duc şi eu, aşa că... 

Oskar se aplecă înăuntru. 


— Aoleu. Dar tata şi mama ştiu că eşti aici? 

— Da, ştiu. Dar maşina lui tata s-a stricat şi... da. 

Femeia se uită la el. Părea că se gândeşte. 

— Bine, hai, urcă. 

— Mulţumesc. 

Oskar alunecă în scaun şi trânti uşa după el. Femeia demară. 

— Te duc la staţia de autobuz, deci? 

— Da, mulţumesc. 

Oskar se îndreptă în scaun şi se bucură de căldura care 
începu să i se răspândească în corp şi, mai ales, în spate. O fi 
fost un scaun din ăla electric. Ce ciudat că fusese atât de uşor. 
Casele iluminate zburară pe lângă ei. 

Staţi acolo. 

Cu cântec, cu joc, am pornit spre Spania... sau undeva. 

— Stai în Stockholm? 

— Da. In Blackeberg. 

— Blackeberg... e undeva în vest sau...? 

— Cred că da. Se cheamă Vasterort, aşa că, da, probabil că e. 

— Aha. Ai ceva important de rezolvat acasă? 

— Da. 

— Trebuie să fie foarte important dac-ai plecat aşa. 

— Da, este. 

x 

În salon era frig. Membrele îi amorţiseră de tot în poziţia 
aceea incomodă. Paznicul îşi dezmorţi oasele, aruncă o privire 
spre patul de spital şi în clipa următoare se trezi. 

A dispărut... frigul... în mă-sa! 

Se ridică în picioare destul de greu şi se uită în jur. Slavă 
Domnului. Bărbatul nu fugise. Dar cum mama dracului a ajuns 
la fereastră? Şi... 

Ce-i chestia aia? 

Ucigaşul stătea aplecat peste pervaz cu un ghemotoc negru 
pe umăr. Fundul gol i se ivi de sub halatul de spital. Paznicul 
făcu un pas spre fereastră şi se opri cu răsuflarea tăiată. 

Ghemotocul era, de fapt, un cap. O pereche de ochi negri îi 
întâlniră privirea. 

Scotoci după arma din dotare, dar îşi aduse aminte că n-avea. 
Din motive de securitate. Cea mai apropiată armă se afla în 
seiful de pe coridor. In plus, era doar un copil. Işi dădu seama 
abia acum. 

— Hei! Nu te mişca! 

Făcu cei trei paşi cât mai erau până la fereastră alergând şi 


capul copilului se ridică de pe gâtul bărbatului. 

În clipa în care paznicul ajunse la fereastră, copilul sări de pe 
pervaz şi dispăru în sus. Picioarele i se bălăngăniră puţin 
deasupra ramei ferestrei, înainte de a se face nevăzut. 

Era în picioarele goale. 

Gardianul scoase capul pe geam şi văzu un corp care se 
căţăra pe acoperiş. In clipa următoare, dispăru fără urmă. 
Bărbatul de lângă el gâfâia. 

Oh, Dumnezeule şi toţi dracii din iad. 

La lumina slabă se vedea că mâneca şi spatele cămăşii erau 
pline de pete negre. Capul bărbatului atârna şi la gât îi 
strălucea o rană recentă. Dinspre acoperiş se auzi un sunet 
înfundat, ca atunci când ceva sau cineva se plimba pe o bucată 
de tablă. Gardianul rămase pe loc, ca trăsnit. 

Priorităţi. Care priorităţi? 

Nu-şi amintea. Să salveze mai întâi viaţa cuiva. Da. Dar 
existau şi alţii care puteau să... polițistul alergă la uşă, formă 
codul, năvăli pe coridor şi strigă: 

— Domnişoara asistentă! Domnişoara asistentă! Avem o 
urgenţă! 

Alergă spre scările de incendiu, în timp ce asistenta de 
noapte ieşi din camera ei şi se îndreptă cu paşi rapizi spre 
salonul pe care-l părăsise. Când se întâlniră, asistenta îl întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— O urgenţă. E ceva... e o urgenţă. Trebuie să chemăm nişte 
oameni... asta e o crimă. 

Nu-i venea să rostească acel cuvânt. Nu mai păţise niciodată 
aşa ceva. Îl puseseră să-l păzească pe ucigaş tocmai fiindcă n- 
avea experienţă şi nimeni nu voia să facă ceva atât de plictisitor. 
Puteau să se lipsească de el, altfel spus. În timp ce urcă scările, 
scoase staţia şi-i alertă pe cei de la sediul central, ceru întăriri. 

* 

Asistenta încercă să se pregătească pentru ce era mai rău; 
un cadavru întins pe jos într-o baltă de sânge. Sau spânzurat de 
ţeava de apă caldă, cu ajutorul cearşafului. Avusese parte de 
ambele situaţii. 

Dar, ajunsă în cameră, văzu doar un pat gol. Şi ceva stând la 
fereastră. La început crezuse că-i un morman de haine aruncate 
alandala pe pervaz. Apoi observă că mormanul se mişca. 

Se repezi la fereastră ca să împiedice inevitabilul, dar 
bărbatul se urcase deja pe pervaz. Tocmai se pregătea să sară 
când îl văzu şi începu să alerge. Apucă să-l ţină de un colţ al 


halatului, înainte ca bărbatul să-şi ia avânt. Tubul se smulse din 
braţul lui. Materialul se rupse şi asistenta rămase cu o bucată 
din halat în mână. După câteva secunde, de undeva departe, se 
auzi un trosnet înfundat. Corpul se lovise de asfalt. Alarma 
montată pe suportul cu perfuzii se declanşă imediat. 

x 


Taximetristul coti spre intrarea de la Urgenţe. Bărbatul în 
vârstă, de pe bancheta din spate, care îl delectase cu poveşti 
despre boala lui de inimă pe tot drumul de la Jakobsberg, 
deschise uşa şi rămase pe loc, în expectativă. 

OK. OK. 

Şoferul deschise uşa, înconjură maşina şi întinse braţul ca să- 
l ajute pe bătrân. Gulerul hainei se umplu de zăpadă pe 
dinăuntru. Bătrânul vru să-l apuce de braţ, dar ceva îi atrase 
atenţia. Ridică privirea şi rămase aşezat. 

— Haideţi. Vă ţin eu. 

Bătrânul arătă în sus. 

— Ce-o fi aia? 

Şoferul se uită în direcţia indicată. 

Pe acoperişul spitalului se vedea un om. Un omuleţ. Cu 
pieptul gol şi braţele lipite de corp. 

Să anunţ pe cineva. 

Ar trebui să sune prin staţie. Dar nu se putu clinti din loc. 
Dacă se mişca, omuleţul şi-ar fi pierdut echilibrul şi ar fi căzut. 

Şoferul icni de durere când bătrânul îşi înfipse ghearele în 
palma lui, stând în continuare pe banchetă. 

Un fulg căzu pe pleoapa lui şi-l făcu să clipească. Omuleţul 
de pe acoperiş întinse braţele şi le ridică deasupra capului. Ceva 
se desfăşură între braţele şi corpul lui; o pieliţă subţire... o 
membrană. Bătrânul îl trase de mână, se ridică de pe banchetă 
şi rămase în picioare, lângă el. 

În clipa în care umerii lor se atinseră, omuleţul... copilul... se 
prăbuşi de pe acoperiş cu corpul încordat. Şoferului i se tăie 
respiraţia şi bătrânul îşi înfipse ghearele din nou în palma lui. 
Copilul părea că o să cadă exact peste ei. 

Cei doi se feriră instinctiv, ridicându-şi braţele deasupra 
capului. 

Dar nu se întâmplă nimic. 

Când se uitară din nou în sus, nu-l mai văzură. Taximetristul 
privi în jur, dar nu văzu nimic în afară de fulgii de nea iluminaţi 
de lămpile stradale. Bătrânul trase aer în piept. 

— Îngerul morţii. Asta a fost. Ingerul morţii. Nu mai scap viu 


de aici. 


Sâmbătă, 7 noiembrie (noaptea) 


— Habba-Habba-soudd-soudd! 

Gaşca de fete şi băieţi se urcase la Hotorget. Erau cam de 
vârsta lui Tommy. Şi erau beţi. Băieţii scoteau din când în când 
nişte urlete înfricoşătoare, apoi se aruncau peste fete. Fetele 
râdeau şi încercau să scape de ei, îmbrâncindu-i. Apoi începeau 
să cânte din nou. Acelaşi cântec, neîntrerupt. Oskar se uită la ei 
pe furiş. 

N-o să fiu niciodată ca ei. 

Din păcate. l-ar fi plăcut. Păreau că se distrează de minune. 
Dar Oskar n-ar fi putut să se comporte niciodată ca băieţii ăia. 
Unul din ei se urcă pe un scaun şi începu să cânte cât putu de 
tare: 

— A-Huleba-Huleba, A-ha-Huleba... 

Un bătrânel care stătea şi picotea pe scaunul rezervat celor 
cu handicap din capătul vagonului strigă la ei: 

— Terminaţi cu gălăgia! Încerc să dorm. 

Una din fete ridică degetul mijlociu şi i-l arătă moşului. 

— Dormi acasă la tine, nu aici. 

Gaşca izbucni în râs şi începu să cânte din nou. Cu câteva 
scaune mai încolo, un bărbat citea o carte. Oskar înclină capul 
încercând să citească titlul de pe copertă, dar nu văzu decât 
numele scriitorului: Goran Tunstrom. Nu mai auzise de el. 

În grupul de patru scaune, chiar lângă Oskar, stătea o femeie 
bătrână cu poşeta pe genunchi. Vorbea singură pe un ton 
scăzut, gesticulând spre un partener de discuţie invizibil. 

Oskar nu călătorise niciodată cu metroul mai târziu de zece. 
Oare erau aceiaşi oameni tăcuţi care ziua stăteau şi se holbau la 
un punct fix dinaintea lor sau citeau ziarul? Sau o fi fost un grup 
special, care ieşea din ascunziş doar noaptea? 

Bărbatul care citea dădu foaia. În mod ciudat, Oskar n-avea 
nicio carte la el. l-ar fi plăcut să fie ca bărbatul ăla; să stea 
liniştit şi să citească, ignorând tot ce era în jurul lui. Dar luase la 
el doar walkmanul şi cubul. Avea de gând să asculte caseta cu 
Kiss de la Tommy; încercase în autobuz, dar se plictisise de ei 
după câteva piese. 

Scoase cubul din geantă. Trei laturi erau deja rezolvate. lar 


din a patra lipsea doar o bucată. Într-o seară s-au jucat 
împreună cu cubul şi Eli l-a învăţat cum să facă. De atunci, se 
perfecţionase. Se uită la toate cele patru laturi şi încercă să 
găsească o abordare strategică, dar nu reuşi să se gândească 
decât la faţa ei. 

Oare cum o să arate? 

Nu-i era frică de ea. Avea impresia că... da... că n-ar fi trebuit 
să fie aici, la ora asta, că în mod normal n-ar fi făcut ce făcea 
acum. Că nu exista. Cel din metrou nu era el. 

Nu exist, prin urmare, nimeni nu poate să-mi facă rău. 

Îl sunase pe tata de la Norrtalje şi tata plânsese la telefon. Îi 
spusese c-o să trimită pe cineva după el. Era pentru a doua oară 
când îl auzea plângând. Preţ de o clipă, Oskar începuse să ezite. 
Dar lui tata îi sărise muştarul şi începuse să ţipe la el, spunând 
că e casa lui şi că poate să facă ce vrea, iar Oskar închisese 
telefonul. 

Atunci apăruse şi senzaţia... senzaţia că nu există. 

Gaşca de băieţi şi fete cobori la Angbyplan. Unul din băieţi se 
întoarse şi strigă spre cei din vagon: 

— Somn uşor, dragi... dragi... 

Nu găsea cuvântul potrivit şi una dintre fete îl trase după ea. 
Chiar înainte de închiderea uşilor, băiatul se eliberă şi apucă 
uşile, forţându-le să nu se închidă. 

— ... tovarăşi de drum! Somn uşor, dragi tovarăşi de drum! 

Dădu drumul uşilor şi metroul o luă din loc. Bărbatul lăsă 
cartea în jos şi se uită după tinerii rămaşi pe peron. Apoi se 
întoarse spre Oskar şi îl privi în ochi. Zâmbindu-i. Oskar îi zâmbi 
şi el în treacăt şi se prefăcu ocupat cu cubul. 

În pieptul lui se răspândi o senzaţie de... recunoaştere. De 
aprobare. Bărbatul se uitase la el şi îi trimise un gând: Așa, 
foarte bine. E foarte bine ce faci tu. 

Nu îndrăzni să se mai uite la el. Avea impresia că bărbatul 
ştie. Oskar roti cubul, apoi reveni la configuraţia de dinainte. 

În afară de el, la Blackeberg mai coborâră două persoane, 
din vagoane diferite. Un tip mai în vârstă pe care nu-l cunoştea 
şi un cerşetor care părea beat pulbere. Cerşetorul se târî până 
la tipul între două vârste şi strigă: 

— Auzi, dă şi mie o ţigare. 

— Sorry, nu sunt fumător. 

Cerşetorul păru să fi auzit doar „nu”, fiindcă în clipa 
următoare, scoase o bancnotă de zece coroane şi începu să o 
fluture. 


— Hai, de zece! Un chiştoc, atâta! 

Tipul scutură din cap şi merse mai departe. Cerşetorul 
rămase pe loc, clătinându-se. Când Oskar trecu pe lângă el, 
înălţă din nou capul şi strigă după el: 

— Auzi! 

Strânse puţin ochii, încercând să-l focalizeze mai bine pe 
Oskar şi-şi scutură capul. 

— Nu. Nimic. Hai, pace, frate. 

Oskar îşi continuă drumul. Urcă scările şi se întrebă ce avea 
de gând cerşetorul. Oare urma să se pişe pe transformator? 
Bărbatul între două vârste dispăru după uşile de la ieşire. În 
afara casierului, Oskar rămăsese singur în staţie. 

Noaptea, totul părea diferit. Luminile erau stinse în atelierul 
fotografului, în florărie şi-n magazinul de haine, aflate pe peron. 
Casierul stătea în cabina lui cu picioarele pe tejghea şi citea. Ce 
linişte. Ceasul de pe perete indica două şi un pic. La ora asta ar 
fi trebuit să fie în pat deja. Şi să doarmă. Sau, cel puţin, ar 
trebui să-i fie somn. Dar nu. Abia se mişca de oboseală, însă era 
o oboseală încărcată cu electricitate. Nu-i era somn. 

O uşă de pe peron se trânti şi Oskar îl auzi pe cerşetor 
cântând: 

— Inclinaţi-vă, ofiţerilor, cu căşti şi bastoane... 

Acelaşi cântec pe care-l fredona şi el. Izbucni în râs şi începu 
să alerge. leşi pe uşă, cobori dealul de lângă şcoală, trecu pe 
lângă şcoală şi parcare. Începu să ningă din nou cu fulgi mari, 
care se aşezau pe obrajii lui încinşi. Oskar ridică privirea în timp 
ce alerga. Luna îl însoțea în continuare, strecurându-se printre 
blocuri. 

Ajuns în curte, se opri şi-şi trase sufletul. Nu se vedea lumină 
la aproape nicio fereastră. Dar la geamul lui Eli... oare nu se 
vedea o lumină slabă? 

Oare cum o să arate? 

Urcă dealul şi aruncă o privire spre propria fereastră, în 
camera lui era întuneric. Oskar, băiatul obişnuit, stătea în pat şi 
dormea. Oskar... cel de dinainte de Eli. Cel cu Pişbalonul în 
chiloţi. El terminase cu asta de mult, nu mai avea nevoie de aşa 
ceva. 

Deschise uşa şi traversă coridorul de la subsol, trecu în scara 
ei şi nu se opri ca să verifice pata de pe jos. Trecu doar. Nu avea 
nici mamă, nici tată, nici viaţa de dinainte, era doar... aici. 
Deschise uşa, intră în casa scării şi urcă. 

Ajuns la capătul palierului, se uită la uşa de lemn veche şi la 


plăcuţa fără nume. Se uită prin uşă. 

Îşi imagină că o să urce scările în fugă şi o să sune la uşă. 
Dar se mulţumi cu privitul şi se aşeză pe ultima scară de sus, 
chiar lângă uşă. 

Şi dacă ea nu vrea s-o văd? 

Până la urmă, ea era cea care fugise de el. Poate o să-i zică 
să plece, s-o lase în pace, s-o... 

Adăpostul din subsol. Camera ălora, camera lui Tommy. 

Ar putea să doarmă acolo, pe canapea. Doar nu stăteau acolo 
şi noaptea? În cazul ăsta ar putea să se întâlnească seara cu Eli, 
ca de obicei. 

Dar n-o să fie nimic, ca de obicei. 

Se holbă la sonerie. Trebuia să se întâmple ceva important. 
Ca asta. Evadarea, autostopul, ajunsul acasă în creierii nopţii, 
orice, doar să-i arate că... e important. Nu de faptul că se 
hrănea cu sânge de om, că era un monstru - nu de asta se 
temea el. Se temea să nu fie respins. 

Sună la uşă. 

Dinăuntru se auzi un sunet strident care amuţi de îndată ce- 
şi luă degetul de pe buton. Oskar rămase pe loc, aşteptând. 
Sună din nou, mai prelung. Nicio mişcare. Nimic. 

Nu era acasă. 

Oskar se aşeză pe scară. Dezamăgirea se scufundă înăuntrul 
lui ca o piatră. Şi dintr-odată se simţi obosit, foarte obosit. Se 
ridică încet şi cobori scările. La jumătatea drumului, îi veni o 
idee. Prostească, dar, totuşi, o idee. Se duse din nou la uşa ei şi 
îi formă numele cu ajutorul soneriei, folosind alfabetul morse. 

Semnal scurt. Pauză. Semnal scurt, lung, scurt, scurt. Pauză. 
Semnal scurt, scurt. E... L... I... 

Şi aşteptă. De partea cealaltă a uşii nu se auzea nimic. Se 
întoarse să plece, când auzi vocea ei. 

— Oskar? Tu eşti? 

Şi, dintr-odată, în ciuda a tot ce se întâmplase, simţi acelaşi 
lucru; bucuria urcând prin pieptul lui ca o rachetă, explodând în 
gura lui cu un mult prea entuziast: „Da!”. 

x 


Ca să facă totuşi ceva, Maud Carlberg se duse în cămăruţa 
din spatele recepţiei şi se întoarse cu o cafea, apoi se aşeză la 
tejgheaua neluminată. În mod normal, ar fi trebuit să-şi termine 
tura, dar poliţia o rugă să aştepte. 

Câţiva bărbaţi îmbrăcaţi în civil împrăştiau cu pensula un fel 
de praf de-a lungul traseului făcut de fetiţa desculţă. 


Polițistul care o întrebă ce făcuse fata, cum se comportase, 
cum arăta nu fusese deloc prietenos. Maud avusese impresia că 
tonul pe care-i vorbise ascundea un soi de resentiment. De 
parcă ar fi vrut să-i spună că nu procedase corect. Dar de unde 
să fi ştiut ce-o să se întâmple? 

Henrik, unul dintre paznicii ale căror ture de noapte se 
suprapuneau de multe ori cu turele ei, se apropie de tejghea şi 
arătă spre cana cu cafea. 

— E pentru mine? 

— Dacă vrei. A 

Henrik luă cana, bău o înghiţitură şi cercetă holul. În afară 
de tipii care ştergeau cu pensula pe jos, în hol mai era un 
poliţist în uniformă care discuta cu un taximetrist. 

— Lume multă în seara asta. 

— Nu pricep. Cum naiba s-a urcat acolo? 

— Habar n-am. Probabil că asta vor să afle şi ei. Pare că s-a 
urcat pe pereţi. 

— N-avea cum. 

— Nu. 

Henrik scoase o pungă de bomboane cu gust de lemn-dulce 
din buzunar şi o întinse spre ea. Maud scutură din cap şi Hemik 
luă trei bomboane, le vâri în gură şi înălţă din umeri ca şi când 
ar fi vrut să-şi ceară scuze. 

— M-am lăsat de fumat. Am pus patru kile pe mine în două 
săptămâni. 

Se strâmbă. 

— Aoleu. Să-l fi văzut. 

— Pe cine? Pe ucigaş? 

— Da. Împrăştiat pe toţi... pereţii. Şi faţa... aoleu. Dacă m-aş 
sinucide, aş lua pastile, clar. Imaginează-ţi cum e să fii medic 
legist. Să fii nevoit să... 

— Henrik. 

— Da? 

— Termină. 

x 

Eli apăru în cadrul uşii. Oskar stătea pe scară. Într-o mână 
strângea mânerul genţii, pregătit parcă pentru orice. Eli îşi 
dădu o şuviţă după ureche. Arăta complet sănătoasă. O fetiţă 
nesigură. Se uită la mâinile ei şi spuse încet: 

— Vii? 

— Da. 

Eli dădu din cap aproape imperceptibil, frângându-şi 


degetele. Oskar rămase în casa scării. 


— Pot să... intru? 

— Da. 

Parcă-l mânca pe limbă. 

— Spune-mi că pot să intru, zise. 

Eli înălţă capul, dădu să spună ceva, apoi se răzgândi. Tropăi 


cu picioarele goale, dar, până la urmă, spuse: 


el. 


— Poţi să intri. 

Se întoarse şi intră în casă. Oskar o urmă şi închise uşa după 
Puse geanta în hol, îşi scoase geaca şi o atârnă în cuierul gol. 
Eli stătea în uşa camerei de zi cu braţele atârnând. Era 


îmbrăcată doar în chiloţi şi într-un tricou roşu cu Iron Maiden şi 
craniul de pe coperta albumelor lor. Lui Oskar i se părea 
cunoscut. Îl văzuse la ghenă cândva. O fi fost același tricou? 


Eli îşi cercetă picioarele murdare. 

— De ce-ai spus chestia aia? 

— Păi, tu vorbeşti aşa. 

— Da. Oskar... 

Ezită. Oskar rămase pe loc cu mâna pe geaca pe care tocmai 


o agăţase în cuier. Se uită la geacă şi o întrebă: 


— Eşti vampir? 

Eli îşi puse braţele în jurul corpului şi scutură încet din cap. 
— Trăiesc cu... sânge. Da. Dar nu sunt... din ăla. 

— E vreo diferenţă? 

Eli se uită în ochii lui şi spuse pe un ton puţin mai ferm: 

— E o diferenţă uriaşă. 

Oskar văzu cum îşi încovoaie şi-şi relaxează degetele de la 


picioare. Picioarele ei goale erau numai piele şi os. Pe sub tricou 
se zăreau marginile unei perechi de chiloţi albi. Oskar făcu un 
gest în direcţia ei. 


— Şi... eşti moartă sau cum? 

Eli zâmbi pentru prima oară de când intrase. 

— Nu. Nu se vede? 

— Nu, dar... ştii... ai murit cândva, mai demult? 

— Nu. Dar am trăit foarte mult. 

— Eşti bătrână? 

— Nu. Am doisprezece ani. Dar sunt pe pământ de ceva timp. 
— Deci eşti bătrână. Pe dinăuntru. În cap. 

— Nu. Nu sunt. E singurul lucru care mi se pare şi mie 


ciudat. Nu înţeleg. De ce n-am... îmbătrânit niciodată... de ce 
am rămas doar de doisprezece ani? 


Oskar căzu pe gânduri şi mângâie mâneca gecii. 


— Pentru că asta şi eşti. 

— Ce? 

— Păi, ştii... de asta nu înţelegi cum de ai tot doisprezece ani, 
pentru că n-ai decât doisprezece ani. 

Eli se încruntă. 

— Vrei să zici că sunt proastă? 

— Nu. Doar un pic mai înceată. Ca toţi copiii mici. 

— Aha. Cum mai merge cu cubul? 

Oskar pufni pe nas, o privi în ochi şi îşi aminti de povestea cu 
pupilele. Acum arătau normal, dar le văzuse de multe ori şi i se 
păruseră ciudate. Sau nu? Şi totuşi... era prea mult. Nu-i venea 
să creadă. 

— Eli. Tu ai inventat chestia asta, nu-i aşa? 

Eli mângâie scheletul monstruos de pe abdomenul ei şi se 
opri cu mâna peste gura lui deschisă. 

— Mai vrei să fim fraţi de sânge? 

Oskar făcu un pas înapoi. 

— Nu. 

Eli ridică privirea spre el. Avea ochii trişti, aproape acuzatori. 

— Nu așa. Ştiu că înţelegi... că... 

Se întrerupse în mijlocul frazei. Oskar termină replica în 
locul ei. 

— Că, dac-ai fi vrut să mă omori, ai fi făcut-o până acum. 

Eli dădu din cap. Oskar făcu o jumătate de pas înapoi. Oare 
cât i-ar lua să iasă pe uşă? Oare să lase geanta aici? Dar Eli nu 
păru să fi băgat de seamă că era neliniştit, că voia să fugă. 
Oskar rămase pe loc cu muşchii încordaţi. 

— Aş fi... contaminat? 

Cu privirea în continuare aţintită asupra monstrului de pe 
abdomen, Eli scutură din cap. 

— Nu vreau să contaminez pe nimeni. Şi mai ales pe tine. 

— Şi-atunci? Cum să fim fraţi de sânge? 

Eli înălţă capul şi se uită la el. Descoperi că se dăduse mai în 
spate. Ezită. Apoi se duse la el şi-i cuprinse capul cu palmele. 
Oskar o lăsă. Eli părea... goală pe dinăuntru. Parcă nici nu era 
acolo. Dar nu-ţi dădeai seama că era acelaşi om care-i linsese 
sângele în camera din subsol. Vârfurile degetelor ei îi atinseră 
urechile. Pe Oskar îl cuprinse încet o linişte stranie. 

Fie. 

Fie ce-o fi. 

Faţa lui Eli se afla la douăzeci de centimetri de faţa lui. 
Respirația ei mirosea ciudat, ca atelierul în care tata ţinea cuie 


şi fier vechi. Da. Mirosea a... rugină. Un deget îi mângâie 
urechea. Eli şopti: 

— Sunt singură. Şi nimeni nu ştie. Vrei? 

— Da. 

Eli îşi apropie repede capul de faţa lui şi-i cuprinse buza 
superioară cu buzele, ţinându-le captive, apăsând încet. Buzele 
ei erau moi şi uscate. Gura lui Oskar se umplu de salivă şi, când 
îşi lipi buzele de buza ei inferioară, o umezi şi o făcu mai moale. 
Îşi gustară încet buzele, lăsându-le să alunece uşor, până când 
Oskar dispăru în întuneric, într-un loc cald. Întunericul se 
lumină treptat şi se transformă într-o sală imensă, o sală de bal 
dintr-un castel, în mijlocul căreia se vedea o masă lungă, plină 
cu tot felul de mâncăruri şi Oskar... 


aleargă spre bunătăţuri, începe să mănânce cu mâinile, în 
jurul lui e plin de copii, mari şi mici. S-au adunat cu toții în jurul 
mesei şi mănâncă. La capătul îndepărtat al mesei stă... un 
părbat?... o femeie... 

un om cu 0 perucă sau aşa ceva. O coamă imensă de păr îi 
acoperă capul. Omul are în mână un pahar plin cu un lichid 
rubiniu. Stă comod în scaunul lui, îşi umezeşte din când în când 
buzele şi-l încurajează pe Oskar dând din cap. 

Toată lumea înfulecă. Nu se mai satură. Mai departe, în 
capătul sălii, lângă perete, Oskar vede nişte oameni îmbrăcaţi în 
haine sărăcăcioase, care urmăresc neliniştiţi ce se întâmplă la 
masă. O femeie cu un şal maro pe cap stă cu mâinile încleştate 
peste abdomen şi Oskar işi dă seama: „Mama”. 

Apoi se aude clinchet de pahare şi toată lumea se întoarce 
spre bărbatul din capul mesei. Acesta se ridică. Lui Oskar îi este 
frică de bărbat. Are o gură mică, cu buze subţiri şi mult prea 
roşii. Faţa lui e albă ca varul. Oskar simte că-i curge un fel de 
zeamă de carne din colţul gurii. O bucăţică de carne s-a 
desprins şi a ajuns pe vârful limbii. Oskar încearcă s-o împingă 
înapoi. 

Bărbatul ridică o punguță din piele. Cu o mişcare dibace 
desface şnurul din jurul ei şi deschide palma cu care strângea 
punguta. Conţinutul se varsă pe masă: două zaruri mari şi albe, 
răsunând cu ecou prin sală în timp ce se rotesc. Bărbatul ridică 
zarurile şi le întinde spre Oskar şi ceilalți copii. 

Bărbatul deschide gura ca să spună ceva, dar, în clipa aceea, 
bpucățica de carne cade din gura lui Oskar şi... 


Buzele lui Eli se desprinseră de ale lui şi Eli îşi luă mâinile de 
pe capul lui, apoi făcu un pas înapoi. Deşi se temea, Oskar 
încercă să se agaţe de imaginea din sala cea mare, dar aceasta 
dispăruse. Eli îl privi cu atenţie. Oskar se frecă la ochi şi dădu 
din cap. 

— Deci, e adevărat. 

— Da. 

Rămaseră puţin pe loc, fără să spună nimic. Apoi Eli îl 
întrebă: 

— Vrei să intri? 

Oskar nu spuse nimic. Eli îl trase de bluză, îi ridică mâinile şi 
le lăsă să cadă. 

— Nu ţi-aş face niciodată rău. 

— Ştiu, ştiu. 

— La ce te gândeşti? 

— Bluza aia. E de la ghenă? 

— ... da. 

— Ai spălat-o? 

Eli nu-i răspunse. 

— Eşti un pic scârboasă, ştii? 

— Pot să mă schimb, dacă vrei. 

— Da. Fă-o. 

* 

Citise despre bărbatul de pe targă, de sub cearşaf. Criminalul 
Ritualic. 

Benke Edwards împinsese tot soiul de oameni pe coridoarele 
acelea, spre camera frigorifică. Bărbaţi şi femei de toate 
vârstele şi mărimile. Copii. Spitalul nu avea tărgi speciale 
pentru copii şi puţine lucruri îl tulburau atât de tare pe Benke 
precum spațiul gol de pe ea, când transporta copii; silueta 
micuță de sub cearşaful alb, îngrămădit parcă într-un capăt al 
tărgii. Celălalt capăt rămânea gol şi cearşaful, neted. Suprafaţa 
aceea netedă era însăşi moartea. 

Dar acum transporta un bărbat în toată firea şi; mai mult 
decât atât, o persoană faimoasă, o celebritate. 

Impinse targa pe coridoarele pustii. Singurul sunet care se 
auzea era scârţâitul cauciucurilor pe linoleum. Aici nu existau 
marcaje colorate. Vizitatorii care veneau aici erau întotdeauna 
însoţiţi de un angajat al spitalului. 

Benke aşteptase în faţa spitalului în timp ce poliţia 
fotografiase cadavrul. Câţiva fotoreporteri, rămaşi în afara zonei 
restricţionate, făcură poze cu clădirea spitalului, folosind bliţuri 


puternice. Pozele aveau să apară sigur în ziarele din ziua 
următoare, completate cu o linie întreruptă care indica etajul de 
la care căzuse bărbatul. 

O celebritate. 

Cocoloşul de sub cearşaf nu semăna deloc cu aşa ceva. Era 
un cocoloş de carne oarecare. Benke ştia că bărbatul arăta ca 
un monstru, că trupul lui explodase ca un balon umplut cu apă 
când aterizase pe pământul îngheţat şi se bucura că era 
acoperit cu cearşaful. Pe sub el, toţi arătau la fel. 

Cu toate astea, probabil că existau o grămadă de oameni 
care acum se bucurau că tocmai acest cocoloş de carne moartă 
era împins spre camera frigorifică a morgii, urmând să fie 
transportat la crematoriu după ce medicii legişti terminau cu el. 
Bărbatul prezenta o rană la gât care fusese fotografiată asiduu 
de specialişti. 

Dar mai avea vreun rost? 

Benke se considera un fel de filosof. Din cauza slujbei, 
probabil. Văzuse atâţia oameni reduşi la esenţa aceasta, la ceea 
ce rămăsese din ei, încât ajunsese să dezvolte propria-i teorie. 
Una destul de simplă, de altfel. 

„Totul rezidă în creier.” 

Vocea lui răsună pe coridoarele goale când opri patul rulant 
în faţa camerei frigorifice. Benke formă codul şi deschise uşa. 

Da. Totul rezida în creier. Încă din naştere. Corpul era un 
simplu agregat, un instrument de care creierul avea nevoie ca 
să supravieţuiască. Dar restul era acolo încă de la început. În 
creier. Şi singurul mod prin care puteai să schimbi un om 
precum cel de sub cearşaf era să-l operezi pe creier. 

Sau să-l opreşti. Să-l scoţi din funcţiune. 

Sistemul de închidere care ţinea uşa deschisă timp de zece 
secunde după introducerea codului nu fusese reparat nici acum, 
aşa că Benke fu nevoit să ţină uşa cu o mână şi să împingă targa 
înăuntru cu cealaltă. Targa se lovi de glaf şi Benke înjură cu 
voce tare. 

Dacă era vorba de Chirurgie, o reparau imediat. 

În clipa aceea, văzu ceva ieşit din comun. 

Chiar sub umflătura care fusese capul bărbatului, în partea 
stângă, se vedea o pată maronie. Uşa se închise după ei, în timp 
ce Benke se aplecă să verifice pata. Aceasta creştea încet. 

Sângerează. 

Benke nu se speria cu una, cu două. Chestii din astea se 
întâmplau mai mereu. Poate că sângele se acumulase în craniu 


şi începuse să curgă din cauza şocului când se lovise de cadrul 
uşii. 

Pata de pe cearşaf creştea. 

Benke se duse la dulăpiorul cu trusa de prim ajutor şi luă 
nişte leucoplast şi tifon. I se păruse întotdeauna amuzant că 
montaseră un dulăpior din ăla tocmai acolo, dar, de fapt, era 
pentru persoanele vii, în caz că ar fi avut loc vreun accident. 
Dacă-şi prindeau un deget în targă, sau aşa ceva. 

Cu mâna pe cearşaf, chiar deasupra petei, Benke încercă să- 
şi facă puţin curaj. În mod normal nu-i era silă sau frică de 
cadavre, dar ăsta nu arăta bine deloc. Şi Benke era nevoit să-l 
bandajeze. El avea s-o ia pe cocoaşă dacă făcea mizerie în 
camera frigorifică. 

Înghiţi în sec şi trase cearşaful. 

Chipul bărbatului era indescriptibil. Era greu de crezut că 
trăise cu faţa aia o săptămână. Nu recunoşteai nimic, singurele 
trăsături sau urme de umanitate erau o ureche şi... un ochi. 

De ce naiba... nu-l lipiseră cu scotch? 

Ochiul era deschis. Bineînţeles. Din pleoapă nu prea-i mai 
rămăsese nimic cu care să-l acopere. Şi ochiul era atât de 
distrus încât părea că înăuntrul lui se formase o bucată de ţesut 
conjunctiv. 

Benke îşi feri privirea de la ochiul mortului şi se concentră pe 
sarcina pe care trebuia s-o îndeplinească. Sursa petei părea a fi 
chiar rana de la gât. 

Se auzi un picurat şi Benke se uită agitat în jur. La dracu”. 
Era cam speriat, totuşi. Picuratul se auzi din nou. Venea dinspre 
picioarele lui. Se uită în jos. O picătură de apă căzu de pe targă 
şi ateriză pe pantoful lui. Pic. Pic. 

Apă? 

Examină cu atenţie rana de la gâtul bărbatului. Sub el se 
formase o băltoacă, depăşind marginea patului. 

Pic. 

Îşi mută piciorul mai încolo. Încă o picătură căzu pe gresie. 

Pic-pic. 

Înmuie degetul arătător în lichid şi îl frecă de degetul mare. 
Nu era apă. Era un lichid vâscos şi transparent. Îşi mirosi 
degetele. Nu-şi dădea seama ce e. 

Când se uită la plăcile de gresie albe, văzu băltoaca. Lichidul 
nu era, de fapt, transparent. Era rozaliu. Semăna cu ceea ce 
rămâne în urma globulelor roşii din pungile folosite pentru 
transfuzii. 


Plasmă. 

Din rana bărbatului curgea plasmă. 

Era treaba experţilor să afle cum era posibil una ca asta, 
mâine sau, şi mai bine, chiar azi. Treaba lui era să oprească 
sângerarea ca să nu murdărească masa. Voia să plece acasă. Să 
se cuibărească în pat lângă nevasta lui adormită, să citească 
vreo două pagini din Bărbatul îngrozitor din Saffle şi să se culce. 

Benke împături bucata de tifon, formă o compresă groasă şi 
apăsă rana. Cum naiba să lipească leucoplastul? Gâtul 
bărbatului era complet distrus, cu greu găseai bucăţi de piele 
intacte de care să lipeşti leucoplastul. In fine, ce conta? Voia să 
plece odată acasă. Trase fâşii lungi de leucoplast şi le lipi în 
cruce, formând o reţea. Avea să fie criticat cu siguranţă pentru 
asta, dar nu-i păsa. 

Sunt brancardier, nu chirurg. 

Când compresa fu fixată, Benke şterse targa şi gresia de pe 
jos. Apoi împinse cadavrul în camera patru şi-şi frecă mâinile. 
Misiune îndeplinită. O treabă bine făcută şi o poveste pe care 
avea s-o spună mai încolo. Mai verifică o dată, apoi stinse 
lumina şi se gândi la cea mai potrivită formulare. 

Vă mai amintiți de criminalul ăla care a sărit de la ultimul 
etaj? Eu a trebuit să-l duc la morgă după, şi în timp ce-l 
împingeam pe targă, am văzut ceva ciudat... 

Luă liftul, se duse în camera lui, se spălă bine pe mâini, se 
schimbă şi aruncă halatul în coşul pentru rufe murdare. Cobori 
în parcare, se urcă în maşină şi fumă o ţigară înainte de-a porni 
motorul. Stinse chiştocul în scrumiera care dădea pe dinafară şi 
întoarse cheia în contact. 

Maşina se împotrivi, ca de obicei când era frig sau umezeală. 
Dar până acum nu-l lăsase niciodată de izbelişte. Trebuia doar 
să insiste, să apese pe acceleraţie mai mult. După cea de-a treia 
încercare, când horcăitul se transformă într-un zumzăit prelung, 
Benke tresări, amintindu-şi de ceva important. 

Nu se coagulase. 

Nu. Lichidul care curgea din gâtul bărbatului n-avea cum să 
se coaguleze nicicum pe sub compresă. Avea să pătrundă prin 
tifon şi să curgă pe jos... şi peste câteva ore, când aveau să 
deschidă uşa... 

În mă-sa! 

Scoase cheia din contact, o vâri nervos în buzunar şi cobori 
din maşină. Trebuia să se întoarcă la spital. 

* 


Camera de zi nu era la fel de goală ca holul şi bucătăria. 
Aveau o canapea, un fotoliu şi o masă mare plină de 
mărunţişuri. Trei cutii de carton, puse una peste alta, stăteau 
lângă canapea. Un lampadar singuratic arunca o lumină difuză 
şi slabă peste masă. Şi cam asta era tot. Nu existau covoare, 
tablouri sau televizor. La fereastră atârnau nişte pături groase. 

Arată ca o închisoare. O închisoare mare. 

Oskar fluieră de probă. Da, exact. Răsuna cu ecou, dar nu 
foarte tare. Probabil din cauza păturilor. Lăsă geanta lângă 
fotoliu. Întăritura de metal de pe fundul genţii se lovi de 
linoleumul tare, cu un clinchet amplificat şi dezolant. 

Începu să cerceteze lucrurile de pe podea, când Eli ieşi din 
camera de alături, îmbrăcată într-o cămaşă în carouri, mult prea 
largă. Oskar ridică braţele, indicând spre cutiile din cameră. 

— Vreţi să vă mutaţi? 

— Nu. De ce? 

— Mă gândeam doar. 

La plural? 

Ciudat că nu se gândise la asta mai demult. Oskar privi 
obiectele de pe masă. Arătau ca nişte jucării. Jucării vechi. 

— Moşul ăla care a stat aici cu tine. Nu era tatăl tău, sau 
cum? 

— Nu. 

— Şi el era...? 

— Nu. 

Oskar dădu din cap şi cercetă din nou încăperea. Era greu de 
crezut că apartamentul era Jocuit. Că se putea sta şi aşa. Asta 
dacă nu... 

— Eşti... ăăă, săracă? 

Eli se apropie de masă, ridică un obiect asemănător unui ou 
negru şi i-l întinse lui Oskar. Acesta se aplecă înainte şi-l ţinu 
chiar sub lampă, ca să-l vadă mai bine. 

Suprafaţa oului era aspră şi, când se uită mai atent, Oskar 
observă că era împânzită de mii de firicele aurii. Cântărea 
destul de mult, ca şi când ar fi fost turnat din metal. Oskar 
întoarse oul şi îl cercetă mai bine. Firicelele aurii ieşeau în 
evidenţă din suprafaţa de metal, ca nişte sârme rotunjite. Eli se 
aşeză lângă Oskar şi Oskar simţi din nou mirosul... de rugină. 

— Cât crezi că valorează? 

— Nu ştiu. Mult? 

— Nu există decât două. Dacă le-ai vinde pe amândouă, ai 
putea să cumperi 0... centrală nucleară, de pildă. 


— Nuuu... pe bune? 

— Da, nu ştiu. Cât costă o centrală nucleară? Cincizeci de 
milioane? 

— Cred că mai mult... câteva miliarde. 

— Aha. Atunci probabil că nu. 

— Şi ce vrei să faci cu o centrală nucleară? 

Eli începu să râdă. 

— Pune-l în palme. Uite aşa. Ca într-o cupă. Şi scutură-l 
puţin. 

Oskar făcu ce i se spusese. Scutură oul în palme şi simţi 
cum... explodează şi se face bucățele în mâinile lui. Tresări şi îşi 
desfăcu palmele. Oul se transformase într-un morman de sute... 
de mii de cioburi. 

— Iartă-mă! Nu l-am scuturat prea tare, am avut grijă... 

— Şşşt. Aşa voiam să faci. Ai grijă să nu scapi vreo bucată. 
Pune-le aici. 

Eli îi arătă o foaie goală de pe canapea. Oskar vărsă cioburile 
strălucitoare cu respiraţia întretăiată. Acestea erau mai mici 
decât nişte picături de apă şi Oskar fu nevoit să le măture din 
palmă cu mâna cealaltă, ca să scape de fiecare ciobuleţ. 

— S-a spart. 

— Stai. Uită-te aici. 

Eli trase lampadarul mai aproape de masă, concentrând 
lumina mată asupra mormanului de cioburi metalice. Oskar se 
aplecă şi se uită mai de aproape. O bucăţică de mărimea unei 
căpuşe rămăsese izolată într-o parte a grămezii şi, când se uită 
mai bine, văzu că avea marginile zimţuite. Zimţii arătau ca nişte 
beculeţe microscopice şi Oskar se prinse imediat. 

— E un puzzle. 

— Da. 

— Dar... poţi să-l faci la loc? 

— Cred că da. 

— Cred c-ar dura o veşnicie. 

— Da. 

Oskar se uită şi la celelalte piese împrăştiate. Toate păreau 
identice cu prima bucăţică, dar, când verifică mai atent, observă 
că existau mici diferenţe. Zimţii nu erau dispuşi la fel, 
protuberanţele erau diferite. Oskar găsi şi o piesă cu o latură 
netedă, mărginită de un firicel de aur de grosimea unui fir de 
păr. O piesă din afară. 

Oskar se lăsă moale într-un fotoliu. 

— Cred c-aş lua-o razna. 


— Gândeşte-te la cel care l-a fabricat. 

Eli îşi dădu ochii peste cap şi scoase limba. Arăta ca Mutulică 
din Albă ca Zăpada. Oskar râse. Ha-ha. Sunetul se blocă şi vibră 
printre pereţi. Dezolant. Eli se aşeză pe canapea, picior peste 
picior, şi îl privi... expectativ. Oskar îşi feri privirea şi se uită la 
peisajul cu ruine de pe masă. Peste tot, numai jucării. 

Dezolant. 

Dintr-odată se simţi din nou obosit. Eli nu era „gagica lui”, n- 
avea cum să fie niciodată. Era... altceva. Între ei se întindea o 
prăpastie adâncă pe care n-aveai cum să... Oskar închise ochii şi 
se lăsă pe spate în fotoliu, imaginându-şi că negrul de sub 
pleoape era spaţiul care-i despărţea. 

Aţipi şi alunecă într-un vis ce dură doar o secundă. 

Spaţiul dintre ei se umplu cu insecte urâte, lipicioase, care 
zburară către el şi, când se apropiară, observă că aveau şi dinţi. 
Dădu din mâini ca să scape de ele şi se trezi. Eli stătea pe 
canapea şi îl privea. 

— Oskar. Sunt om, ca şi tine. Imaginează-ţi că am o... boală 
neobişnuită. 

Oskar dădu din cap. 

Un gând se contură în mintea lui. Ceva. O legătură. Nu 
reuşea să-şi formuleze ideea. O lăsă baltă. Dar, în clipa 
următoare, îi trecu prin cap altceva, ceva îngrozitor. Că Eli se 
prefăcea doar. Că în interiorul ei se afla un om bătrân care-l 
privea, care ştia totul şi care râdea de el pe furiş. 

Nu se poate. 

Vrând să pară ocupat, Oskar pescui walkmanul din geantă, 
scoase caseta din el şi citi inscripţia „Kiss: Unmasked”, apoi o 
întoarse „Kiss: Destroyer”. O vâri înapoi. 

Ar trebui să plec acasă. 

Eli se aplecă înainte pe canapea. 

— Ce-i aia? 

— Asta? Un Walkman. 

— E pentru... ascultat muzică? 

— Da. 

Habar nu are de nimic. E superinteligentă, dar nu ştie nimic. 
Ce face toată ziua? Doarme, bineînţeles. Unde-şi ţine sicriul? 
Exact. N-a dormit niciodată când era la mine. A stat doar în pat 
şi-a aşteptat să se lumineze. Dacă fug acum... 

— Pot să încerc? 

Oskar îi întinse walkmanul. Eli îl luă, cu un aer confuz, dar 
până la urmă îşi puse căştile pe urechi şi se uită la el 


nedumerită. Oskar arătă spre butoane. 

— Apasă pe play. 

Eli căută butonul potrivit şi-l apăsă. Oskar se simţi oarecum 
uşurat. Era o chestie normală: să-i arăţi unui prieten ce muzică 
asculţi. Se întrebă ce părere va avea Eli despre Kiss. 

Eli apăsă pe play şi Oskar auzi din fotoliu scrâşnetul şi 
zăngănitul chitarei, tobele, vocea. Nimerise o piesă mai dură. 

Ochii ei se măriră şi începu să tipe de durere. Oskar se sperie 
atât de tare, încât se aruncă pe spate în fotoliu. Acesta se înclină 
şi puţin îi lipsea să nu cadă pe spate, în timp ce se uita la Eli, 
care îşi smulse căştile atât de brusc, încât ambele fire se 
desprinseră. Le aruncă, îşi lipi palmele de urechi şi începu să 
scâncească. 

Oskar rămase cu gura căscată, se uită la căştile date de 
perete. Se ridică şi le luă de pe jos. Erau distruse. Firele se 
desprinseseră de căşti. Le puse pe masă şi se trânti din nou în 
fotoliu. 

Eli îşi luă mâinile de la urechi. 

— Scuze. M-a... durut foarte rău. 

— Nu face nimic. 

— A fost scump? 

— Nee. 

Eli dădu jos cutia de deasupra, vâri mâna înăuntru şi scoase 
câteva bancnote pe care i le întinse lui Oskar. 

— Poftim. 

Oskar luă bancnotele şi le numără. Erau trei bancnote de o 
mie şi două de o sută. Simţi un fel de teamă, se uită la cutia din 
care scosese banii, apoi la ea, apoi din nou la bani. 

— Dar... ăăă, a costat doar cincizeci de coroane. 

— Nu-i nimic, ia-i. 

— Nu, păi... s-au stricat doar căştile şi pot să le... 

— Poţi să-i iei. Te rog! 

Oskar ezită, apoi  îndesă bancnotele în buzunarele 
pantalonilor, în timp ce le transforma în pliante. Ar fi însemnat 
un an întreg, compus doar din sâmbete, ceea ce... da, erau 
douăzeci şi cinci de mii de pliante împărţite. O sută cincizeci de 
ore. Sau mai mult. O avere. Bancnotele din buzunar îl înţepară 
puţin. 

— Bine, atunci, mulţumesc. 

Eli dădu din cap şi ridică un ghem de sârme de pe masă. Un 
fel de puzzle. Oskar o privi în timp ce ea se jucă cu nodurile. 
Stătea cu capul plecat şi alegea sârmele cu degetele ei lungi şi 


subţiri. Oskar se gândi la tot ce-i povestise. Despre tatăl ei, 
despre mătuşa din oraş, despre şcoala la care învăţa. Minciuni, 
doar minciuni. 

Și de unde avea ea bani? [i furase? 

Îl cuprinse o senzaţie atât de stranie, încât nu-şi dădea 
seama ce era. Începu ca un zbârnâit în cap, apoi se întinse spre 
toţi muşchii şi trimise o săgeată ascuţită din stomac spre cap. 
Era... furios. Nu se simţea nici deznădăjduit, nici speriat. Ci 
furios. 

Pentru că-l minţise şi pentru că... de la cine o fi furat banii 
ăia? De la cineva pe care...? Oskar îşi împleti degetele peste 
abdomen şi se lăsă pe spate. 

— Tu omori oameni. 

— Oskar... 

— Dacă-i aşa cum zici, înseamnă că omori oameni. Şi că-i 
jefuieşti. 

— Banii i-am primit. 

— Minţi. Ai minţit tot timpul. 

— E adevărat. 

— Ce-i adevărat? Că minţi? 

Eli puse sârmele pe masă şi-l privi cu ochi îndureraţi, 
înălţând din umeri. 

— Ce vrei să fac? 

— Dovedeşte-mi. 

— Ce să-ţi dovedesc? 

— Că eşti... ce zici că eşti. 

Eli îl privi îndelung. Apoi scutură din cap. 

— Nu vreau. 

— De ce nu? 

— Ghici. 

Oskar se lăsă şi mai jos în fotoliu. Simţi sub palmă 
ghemotocul format de bancnotele din buzunar. Işi imagină 
teancul de reclame. Care soseau în dimineaţa următoare. Pe 
care trebuia să le împartă înainte de marţi. Corpul i se îngreună, 
cuprins de o oboseală ca de plumb. În cap, numai lacrimi. Furie. 
„Ghici.” Se juca. Şi minţea. Oskar voia să plece de acolo. Voia să 
doarmă. 

Banii. Mi i-a dat ca să rămân. 

Se ridică din fotoliu, scoase teancul mototolit din buzunar şi 
puse banii pe masă, în afară de o bancnotă de o sută. O îndesă 
înapoi în buzunar şi spuse: 

— Mă duc acasă. 


Eli se întinse spre el şi-l prinse de încheietura mâinii. 

— Mai stai. Te rog. 

— De ce? Ca să mai minţi? 

Încercă să se smulgă din strânsoarea ei, dar aceasta se întări 
şi mai mult pe încheietura lui. 

— Lasă-mă! 

— Nu sunt un monstru de la circ! 

Oskar strânse din dinţi şi spuse calm: 

— Dă-mi drumul. 

Ea refuză. Arcul rece al furiei din pieptul lui Oskar începu să 
vibreze, să zbârnâie, şi Oskar se aruncă peste Eli. Ateriză pe ea 
şi o împinse în colţul canapelei. I se păru că nu cântăreşte nici 
cât un fulg şi o înghesui lângă braţul canapelei, aşezându-se pe 
pieptul ei în timp ce arcul se îndoi, începu să tremure şi îi 
trimise pete negre în ochi când ridică braţul şi o pălmui cât putu 
de tare. 

Se auzi o plesnitură stridentă şi capul ei sări într-o parte, din 
gură îi zburară câteva picături de salivă şi palma lui se încinse 
în timp ce arcul se frânse şi se făcu bucăţi. Furia se evaporă. 

Oskar rămase pe pieptul ei şi îi privi uimit capul micuţ întors 
într-o parte pe pielea neagră a canapelei. Pe obrazul ei înflori o 
pată roşie, chiar în locul în care o lovise. Nu se mişca, stătea 
doar cu ochii deschişi. Oskar îşi trecu mâinile peste obraji. 

— Scuză-mă. Scuză-mă. N-am... 

Brusc, Eli se roti şi-l azvârli de pe pieptul ei, împingându-l 
spre spătar. Oskar încercă s-o prindă de umeri, dar reuşi s-o 
apuce doar de şolduri. Eli ateriză cu burta pe faţa lui. Oskar o 
îmbrânci, se întoarse şi încercă s-o prindă. Eli, la fel. 

Se rostogoliră pe canapea, luptându-se. Cu muşchii încordaţi 
şi cu maximă seriozitate, dar, în acelaşi timp, cu grijă. Niciunul 
nu voia să-l rănească pe celălalt. Se încolăciră şi se ciocniră de 
masă. 

Bucăţelele din oul negru se împrăştiară pe podea ca ropotul 
grindinei care cade pe acoperişul de tablă. 

x 


Nu-i mai păsa de halat. N-avea de gând să mai urce la el 
pentru aşa un fleac. Doar terminase tura. 

Acum sunt în timpul liber şi fac asta doar ca să mă distrez. 

Dacă situaţia devenea.... lipicioasă, putea să ia un halat din 
camera  frigorifică, din dulapul medicului legist. Liftul sosi, 
Benke se urcă şi apăsă pe „Subsol 2”. Ce să facă dacă era aşa? 
Să sune la Urgenţă să trimită pe cineva care să coase rana? 


Pentru situaţii din astea nu existau procedee standard. 

Probabil că sângerarea, sau cum naiba să-i zică, se oprise, 
dar se simţea obligat să verifice. N-ar fi putut să doarmă bine 
altfel. Ar fi zăcut în pat cu gândul la picuratul ăla. 

Cobori din lift zâmbind. Câţi erau în stare să aibă o slujbă din 
asta şi să lucreze aici zi de zi, fără să tremure chiloţii pe ei? Nu 
prea mulţi, probabil. Era chiar mulţumit de el, pentru că... 
pentru că-şi făcea treaba bine. Cu responsabilitate. 

Probabil că nu sunt normal. Asta-i explicaţia, e simplu. 

Şi n-avea cum să nege: o parte din el spera ca... da, ca 
sângerarea să fi continuat, ceea ce l-ar fi obligat să sune la 
Urgenţe. Circul de pe lume. Oricât de mult i-ar fi plăcut să se 
ducă acasă şi să se culce. De ce? Pentru că asta ar fi însemnat c- 
ar fi avut ce să povestească mai încolo. O poveste mai tare, mai 
palpitantă. 

Nu, era clar că nu era normal. N-avea probleme cu 
cadavrele; erau doar nişte agregate cu creierele stinse. In 
schimb, coridoarele alea îl cam speriau. 

Ajungea să se gândească la reţeaua aia de galerii subterane 
aflate la zece metri sub pământ, la sălile goale şi la camera 
aceea care arăta ca un birou administrativ din iad. Atât de mare. 
Atât de pustie. Atât de goală. 

In comparaţie cu asta, cadavrele alea erau sănătatea 
întruchipată. 

Formă codul şi, din obişnuinţă, apăsă butonul care deschidea 
uşa. Acesta îi răspunse cu un păcănit neajutorat. Benke împinse 
uşa cu mâna şi intră, apoi îşi puse o pereche de mănuşi de 
cauciuc. 

Și acum? 

Bărbatul pe care-l lăsase acoperit cu cearşaful era gol. 
Penisul său erect era înclinat într-o parte. Cearşaful fusese 
aruncat pe jos. Căile respiratorii ale lui Benke, distruse de 
fumat, începură să şuiere când trase aer în piept. 

Bărbatul nu era mort. Nu. N-avea cum să fie mort... pentru 
că se mişca. 

Se întoarse încet, cu mişcări somnoroase. Mâinile lui se 
agitau în aer şi Benke făcu un pas înapoi instinctiv, când una 
dintre ele - ceva ce nici măcar nu semăna cu o mână - trecu pe 
lângă faţa lui. Bărbatul încercă să se ridice, dar se prăbuşi 
înapoi pe patul rulant. Singurul ochi se uita drept înainte, fără 
să clipească. 

Un sunet. Bărbatul scoase un sunet. 


— Eeeeeeeeeeeeee... 

Benke îşi trecu mâna peste faţă. Ceva nu era în regulă cu 
pielea de pe mâna lui. I se părea... se uită la ea. Ah, erau 
mănuşile de cauciuc. 

Văzu cum bărbatul încerca să se ridice. 

Ce dracu’ să fac? 

Bărbatul căzu înapoi pe pat cu o bufnitură înfundată. Câteva 
picături din lichidul acela aterizară pe faţa lui Benke. Incercă să 
se şteargă cu mănuşile de cauciuc, dar le întinse şi mai rău. 

Zece etaje. A căzut de la etajul zece. 

OK. OK. Ai de-a face cu o situaţie spinoasă. Descurcă-te. 

Dacă bărbatul nu era mort, sigur era pe moarte. Şi avea 
nevoie de îngrijiri medicale. 

— Eeeeee... N 

— Sunt aici. Te ajut eu. Te duc la Urgenţe. Încearcă să te 
întinzi ca să... 

Benke se apropie de bărbat şi puse mâna pe corpul lui 
chinuit. Mâna sănătoasă a bărbatului ţâşni înainte şi îl apucă de 
încheietură. Ce dracu? Părea foarte puternic. Benke fu nevoit 
să-şi folosească ambele mâini ca să se elibereze din strânsoarea 
lui. 

Singurul lucru cu care putea să-l acopere ca să-l încălzească 
era cearşaful din dotarea morgii. Benke luă trei cearşafuri şi le 
întinse peste corpul care zvâcnea încontinuu, ca un vierme în 
cârlig, scoțând sunetul ăla. Se aplecă peste bărbatul care părea 
că se calmase puţin după ce-l acoperise cu cearşafurile. 

— Acum te duc la Urgenţe, cât pot de repede. OK? Încearcă 
să stai liniştit. 

Împinse patul rulant lângă uşă şi îşi aminti, în ciuda situaţiei, 
că butonul nu funcţiona. Se duse la căpătâiul patului şi deschise 
uşa, aruncând în acelaşi timp o privire spre capul bărbatului. 
Dar regretă imediat. 

Gura care nu mai era o gură se pregătea să se deschidă. 

Rana vindecată pe jumătate se sfâşie cu un sunet asemănător 
celui care se aude când cureţi un peşte de solzi, dar câteva fâşii 
de piele roz se împotriviră şi se întinseră, când gaura din 
jumătatea inferioară a feţei se lărgi. 

— AAAAAAA! 

Urletul răsună cu ecou pe coridoarele goale şi inima lui 
Benke începu să bată mai repede. 

Stai acolo şi taci! 

Dacă ar fi avut un ciocan la îndemână, probabil că ar fi lovit 


drept în mijlocul masei aceleia scârboase şi tremurătoare cu 
ochiul căscat, peste fâşiile de piele de pe gură care plesniră 
acum ca nişte elastice întinse prea mult. Prin carnea roşie şi 
maronie şi zemoasă care fusese faţa lui, Benke îi zări dinţii albi, 
strălucind în întuneric. 

Se duse din nou la căpătâiul patului şi începu să-l împingă pe 
coridor, spre lifturi. Aproape că alerga, speriat că bărbatul o să 
se sucească până când o să cadă. 

Coridoarele din faţa lui păreau interminabile, ca un coşmar. 
Da. Era ca într-un coşmar. Toate ambițiile lui legate de o 
„poveste trăsnet” dispăruseră. Tot ce voia acum era să ajungă 
într-un loc în care mai existau oameni, oameni vii care să-l scape 
de monstrul ăsta ce zăcea şi urla pe patul mobil. 

Ajunse la lift şi apăsă pe buton, vizualizând în acelaşi timp 
drumul spre camera de gardă. Cinci minute şi ajungea la 
destinaţie. 

Putea să cheme ajutoare chiar şi la parter. Două minute şi 
avea să se întoarcă în lumea reală. 

Hai odată, în pizda mă-tii de lift! 

Mâna sănătoasă a bărbatului se ridică. 

Benke se uită la ea, apoi strânse ochii şi-i deschise iar. 
Bărbatul încerca să-i spună ceva pe un ton imperceptibil. Îi făcu 
semn să se apropie. Aşadar, era conştient. 

Benke se opri lângă pat şi se aplecă peste el. 

— Da? Ce e? 

Mâna îl apucă brusc de gât şi-l trase în jos. Benke îşi pierdu 
echilibrul şi căzu peste bărbat. Gâtul îi era blocat într-o 
menghină de fier şi capul i se apropia de... gaură. 

Încercă să apuce barele de oţel de la capătul patului ca să se 
elibereze, dar capul i se întoarse într-o parte şi ochii îi ajunseră 
la doar câţiva centimetri de compresa udă de pe gâtul 
bărbatului. 

— Dă-mi drumul, altfel nu... 

Un deget i se strecură în ureche şi Benke auzi osul pocnind 
în canalul auditiv când degetul apăsă şi mai tare, încercând să 
pătrundă mai adânc. Dădu din picioare şi începu să tipe abia 
când se lovi la fluierul piciorului în barele de oţel de la capătul 
patului. 

Apoi, dinţii se înfipseră în obrazul lui şi degetul din ureche 
pătrunse atât de adânc încât ceva se stinse, ceva se stinse şi... 
Benke cedă. 

Ultimul lucru pe care-l văzu era compresa udă din faţa 


ochilor, care-şi schimbă culoarea şi deveni roşu coral, în timp ce 
bărbatul îi mâncă obrazul. 

Ultimul lucru pe care-l mai auzi fu un 

pic-pic 

şi liftul sosi. 

* 

Zăceau unul lângă altul pe canapea, transpirați şi respirând 
cu greutate. Pe Oskar îl dureau toți muşchii şi era epuizat. 
Căscă larg, întinzând cât putu maxilarele. Eli căscă şi ea. Oskar 
întoarse capul spre Eli. 

— Hai, termină. 

— Scuze. 

— Doar nu ţi-e somn sau...? 

— Nu. 

Oskar se strădui să-şi ţină ochii deschişi şi vorbi fără să-şi 
mişte aproape deloc buzele. Incet-încet, faţa lui Eli deveni 
ştearsă şi ireală. 

— Şi ce faci? Când ai nevoie de sânge? 

Eli se uită la el. Mult timp. Apoi păru că se hotărâse să spună 
ceva şi Oskar o văzu cum îşi mişcă maxilarele, buzele, cum îşi 
roteşte limba pe dinăuntru. După care deschise gura larg. 

Oskar îi văzu dinţii. Eli închise gura din nou. 

Oskar întoarse capul şi ridică privirea spre tavan. Descoperi 
câteva firicele de pânză de păianjen prăfuite, atârnând din 
candelabrul nefolosit. Nu mai avea putere nici să se mire. Aşa, 
deci. Era vampir. Dar asta o ştia de mult. 

— Sunteţi mulţi? 

— Cum adică, „sunteţi”? 

— Păi, ştii tu. 

— Nu, nu ştiu. 

Oskar cercetă tavanul, încercând să mai găsească nişte 
pânze de păianjen. Descoperi încă două. Avu impresia că văzu şi 
un păianjen căţărându-se pe un altul. Clipi. Apoi mai clipi o 
dată. Avea ochii plini de nisip. Nu fusese niciun păianjen. 

— Şi-atunci, cum să-ţi zic? Ce eşti? 

— Eli. 

— Chiar aşa te cheamă, pe bune? 

— Aproape. 

— Cum te cheamă? Zi! 

Pauză. Eli se îndepărtă puţin de el şi se întoarse pe o parte. 

— Elias. 

— Dar ăsta-i... nume de băiat. 


— Da. 

Oskar închise ochii. Nu mai putea. Pleoapele i se lipiră de 
globii oculari. O gaură neagră se căscă în jurul lui şi-i cuprinse 
tot corpul. Undeva în adâncul creierului, o voce slabă îi spunea 
că ar trebui să răspundă sau să facă ceva. Dar nu mai putea. 

Gaura neagră explodă din interior cu încetinitorul. Fu tras 
înăuntru, apoi scuipat în afară, făcu un salt prin spaţiu, în somn. 

Departe de tot, simţi că cineva îl mângâie pe obraz. Nu reuşi 
să formuleze gândul că, din moment ce o simţea, trebuia să fi 
fost mâna lui. Undeva însă, pe o planetă străină, cineva mângâia 
încet obrazul cuiva. 

Şi era bine. 

Apoi n-a mai văzut decât stele. 


PARTEA A PATRA 


Iată-i că vin, sunt chiar ei, trolii, 
de-acum încolo, pe aici nu trec 
nici molii! 


Rune Andreasson - 

„Bamse în pădurea fermecată: 
Suntem compania de troli!” 

(serie de benzi desenate pentru copii) 


Duminică, 8 noiembrie 


Podul Traneberg. În 1934, când l-au inaugurat, toată lumea îl 
considera un miracol naţional. Cel mai mare pod de beton din 
lume, cu o singură travee. Un arc uriaş, întinzându-se între 
Kungsholmen şi Vasterort, care pe vremea aia cuprindea doar 
două oraşe-grădină, numite Bromma şi Appelviken. Şi casele 
unifamiliale prefabricate din Angby. 

Dar modernizarea abia începuse. Primele suburbii adevărate 
cu blocuri cu trei etaje fuseseră construite deja în Traneberg şi 
Abrahamsberg şi municipalitatea achiziţionase terenuri mari în 
zona de vest, tocmai pentru a începe construirea cartierelor 
Vallingby, Hasselby şi Blackeberg. 

Pentru locuitorii cartierelor din vest, podul Traneberg 
reprezenta legătura cu centrul. Il traversau aproape toţi cei care 
plecau sau voiau să ajungă în Vasterort. 

Rapoartele alarmante apăruseră deja prin anii '60. Podul 
ameninţa să se prăbuşească din cauza traficului intens. Fusese 
renovat şi consolidat în repetate rânduri, dar marea renovare şi 
reconstruire de care se vorbea din când în când era o chestiune 
care ţinea de viitor. 

Aşadar, în acea dimineaţă de duminică, 8 noiembrie, 1981, 
podul arăta obosit. Ca un bătrânel sătul de viaţă, bombănind 
despre vremuri mai bune, când cerul era mai luminos şi el era 
încă cel mai lung pod cu o singură travee din lume. 

Zăpada începuse să se topească pe parcursul dimineţii şi se 
scurgea în crăpăturile din pod. Nimeni nu îndrăznea să 
împrăştie sare pe el, de teamă să nu distrugă şi mai tare betonul 
învechit. 

La ora aia nu erau prea multe maşini, mai ales că era 
duminică. Metroul nu mai circula şi cei câţiva şoferi care 
treceau pe acolo se grăbeau să ajungă, probabil, în pat. 

Dar Benny Melin constituia o excepţie. Da, bineînţeles că 
aştepta să ajungă acasă şi să se culce, dar se simţea, probabil, 
prea fericit ca să poată dormi. 

De opt ori se întâlnise cu diverse femei, în urma unor 
anunţuri matrimoniale, dar Betty, pe care o invitase în oraş 
sâmbătă seară, fusese singura cu care se potrivise. 


Părea că ceva era pe cale să se înfiripe. O simţiseră amândoi. 

Râseseră o grămadă de combinaţia numelor lor: Betty şi 
Benny. Suna ca numele unui duo umoristic, dar ce puteai să-i 
faci? Şi, dacă urmau să aibă copii, oare cum ar fi trebuit să îi 
boteze? Lenny şi Netty? 

Da, chiar că s-au distrat de minune. Merseseră acasă la ea, în 
Kungsholmen, şi-şi  povestiseră fanteziile, încercând să 
potrivească piesele ca într-un puzzle, şi obţinuseră rezultate 
destul de bune. Iar spre dimineaţă, au tras concluzia că existau 
doar două variante referitoare la ce ar fi trebuit să facă atunci. 

lar Benny alesese varianta înţeleaptă, chiar dacă-i fusese 
greu. Işi luase la revedere de la ea şi urcase în maşină, 
promiţându-i c-o să se vadă şi duminică seara, apoi plecase 
acasă spre Bromma, cântând 7 cant help falling in love with you 
pe tot drumul. 

Prin urmare, în dimineaţa aceea de duminică nu mai avea 
puterea să se plângă sau să bage măcar de seamă starea 
proastă a drumului de peste podul Traneberg. Doar era podul 
spre paradis, spre însăşi iubita lui. 

Tocmai ajunsese la capătul podului dinspre Traneberg şi 
începuse să cânte pentru a zecea oară refrenul, când silueta 
albastră apăru în lumina reflectoarelor, în mijlocul carosabilului. 

Apucă să-şi spună doar atât: Nu frâna! Înainte de a lua 
piciorul de pe acceleraţie, smuci volanul într-o parte şi viră spre 
stânga, la nici cinci metri de silueta albastră. Zări cu coada 
ochiului o bucăţică de material albastru dintr-un halat şi o 
pereche de picioare albe, apoi se ciocni de bariera de beton 
dintre cele două sensuri de mers. 

Se auzi o scrâşnitură asurzitoare şi maşina alunecă de-a 
lungul barierei. Oglinda retrovizoare zbură cât colo şi uşa de 
lângă el se îndoi până când îi atinse şoldul, apoi maşina ricoşă 
din nou pe banda lui. 

Încercă s-o îndrepte, dar pierdu controlul şi maşina nimeri pe 
banda a doua, lovindu-se de bordura zonei rezervate pentru 
pietoni. Pierdu şi oglinda cealaltă. Aceasta zbură peste parapet, 
reflectând luminile de pe pod. Frână uşor şi de data aceasta 
reuşi să evite o tamponare violentă; maşina şterse doar bariera 
de beton. 

După aproximativ o sută de metri, reuşi să oprească. Răsuflă 
uşurat şi stătu cu mâinile pe genunchi, cu motorul în continuare 
pornit. Simţi gust de sânge în gură; îşi muşcase o buză. 

Ce-i cu nebunul ăla? 


Se uită în oglinda retrovizoare din maşină şi îl văzu cum se 
apropia de el clătinându-se, mergând pe mijlocul drumului ca şi 
când nu s-ar fi întâmplat nimic. Benny se înfurie. O fi fost doar 
un nebun, dar, totuşi, existau nişte limite. 

Încercă să deschidă uşa de lângă el, dar nu reuşi. Sistemul 
de deschidere se blocase. Scoase centura de siguranţă şi se urcă 
pe scaunul pasagerului. Inainte să se strecoare afară, aprinse 
avariile. Apoi se postă lângă maşină cu braţele încrucişate şi 
aşteptă. 

Omul care se apropia spre el pe pod era îmbrăcat într-un soi 
de halat de spital şi atât. Era desculţ şi nu avea nici pantaloni. 
Benny se întrebă dacă putea să-l pună cât de cât la punct. 

Săâ-l? Era un bărbat? 

Silueta se apropie. Improşca zăpada fleşcăită cu picioarele şi 
mergea de parc-ar fi avut o sârmă în piept de care-l trăgea 
cineva. Benny făcu un pas spre el, apoi se opri. Bărbatul era 
cam la zece metri de el şi Benny reuşi să-i discearnă... faţa. 

Benny tresări şi se sprijini de maşină. Apoi se strecură din 
nou prin uşa din dreapta, băgă în a-ntâia şi demară, 
împroşcându-l pe... ăla cu cauciucurile din spate. 

Ajuns acasă, îşi turnă un pahar mare de whisky şi-l goli pe 
jumătate. Apoi sună la poliţie. Le povesti ce văzuse, ce se 
întâmplase. După ce goli tot paharul, începu să cântărească 
varianta dormitului, în ciuda celor întâmplate. Haosul se pornise 
deja. 

x 

Poliţia perie toată pădurea Judarn. Cinci câini şi douăzeci de 
poliţişti. Chiar şi un elicopter, ceea ce era destul de neobişnuit 
pentru genul ăsta de căutări. 

Era vorba, totuşi, de un singur bărbat. Un poliţist cu un câine 
ar fi fost de ajuns ca să-l prindă. 

Dar, pe de o parte, cazul fusese extrem de mediatizat (doi 
poliţişti fuseseră repartizaţi să se ocupe de jurnaliştii care 
năvăliseră în zona dintre serele din Weibull şi staţia de metrou 
Akeshov), iar poliţia voia să arate că nu se culcase pe-o ureche 
nici măcar în dimineaţa aceea de duminică. 

Pe de altă parte, îl găsiseră pe Bengt Edwards. 

De fapt, oamenii presupuneau doar că era vorba de Bengt 
Edwards, pentru că îi găsiseră verigheta inscripționată pe 
dinăuntru cu numele „Gunilla”. 

Gunilla era soţia lui Benke, lucru ştiut de toţi colegii lui de 
serviciu. Nimeni nu îndrăznea însă s-o sune. Să-i spună c-a 


murit, dar că, totuşi, nu erau siguri că era el. S-o întrebe dacă 
nu cunoştea nişte semnalmente mai neobişnuite... în jumătatea 
inferioară a corpului? 

Medicul legist care sosise la şapte dimineaţa ca să înceapă 
examinarea cadavrului criminalului se alese cu o sarcină nouă. 
Dacă ar fi fost pus în faţa rămăşiţelor lui Bengt Edwards fără să 
cunoască situaţia, ar fi zis că trupul acela fusese expus la un frig 
cumplit timp de una sau mai multe zile. 

Şi-n tot acest răstimp fusese mutilat de şobolani, vulpi, în 
orice caz, de nişte animale carnivore, poate de urşi - asta dacă 
termenul „mutilat” se potriveşte şi când e vorba de animale. 
Oricum, doar animale de pradă de talie mare puteau să sfâşie 
carnea în halul ăla, în timp ce rozătoarele se ocupau de restul: 
nas, urechi şi degete. 

Raportul preliminar, făcut în grabă, al medicului legist fusese 
celălalt motiv pentru care poliţia se mobilizase la un asemenea 
nivel. Bărbatul era considerat extrem de violent - asta în 
termeni oficiali. 

Sau complet sonat şi futut la cap, în termeni mai populari. 

Însuşi faptul că bărbatul era în viaţă fusese un miracol. Nu 
genul de miracol pe care Vaticanul l-ar fi oficializat fluturând cu 
cădelniţa, însă, clar, era ceva ieşit din comun. Bărbatul fusese o 
ruină şi înainte să sară de la etajul zece, iar acum... acum se 
trezise şi se plimba bine-mersi prin spital. Şi nu numai atât, din 
păcate. 

Dar n-avea cum să se simtă bine. Ce-i drept, vremea se mai 
încălzise puţin, dar nu urcase mai mult de două, trei grade peste 
zero, şi tipul era îmbrăcat într-o cămaşă de noapte de la spital. 
N-avea nici complici, cel puţin din câte ştia poliţia, ceea ce 
însemna că n-ar fi putut rezista mai mult de câteva ore în 
pădure sau unde se ascundea. 

Benny Melin îi sunase la aproape o oră după ce-l văzuse pe 
bărbat pe podul Traneberg. Dar la doar câteva minute, 
primiseră un telefon şi de la o femeie mai în vârstă. 

Femeia ieşise cu câinele când îl văzuse pe bărbatul îmbrăcat 
în haine de spital în apropierea grajdurilor regale din Akeshov, 
unde erau adăpostite oile regelui pe timp de iarnă. Femeia se 
întorsese imediat acasă şi sunase la poliţie, gândindu-se că oile 
erau, poate, în pericol. 

Prima patrulă sosise la faţa locului în zece minute şi primul 
lucru pe care l-au făcut a fost să cerceteze grajdurile cu 
pistoalele scoase, mai mult decât agitaţi. 


Oile se speriaseră şi, înainte ca poliţiştii să cerceteze toată 
clădirea, se transformaseră într-o masă forfotitoare de corpuri 
acoperite cu blană, scoțând nişte sunete aproape umane, ceea 
ce atrăsese şi mai mulţi poliţişti. 

Pe parcursul căutărilor, câteva oi scăpară din ţarc şi năvăliră 
în spaţiul îngust din mijloc, iar când poliţiştii îşi dădură în sfârşit 
seama că bărbatul nu era acolo şi părăsiră clădirea, un berbec 
reuşi să evadeze pe uşa din faţă. Un poliţist mai în vârstă, 
provenind dintr-o familie de ţărani, se aruncă peste el, îl apucă 
de coarne, apoi îl târî înapoi în ţarc. 

Abia după ce a reuşit să-l împingă înapoi, şi-a dat seama că 
văzuse câteva bliţuri în timpul acţiunilor sale disperate. Trase 
concluzia greşită că n-aveau să folosească astfel de imagini, 
având în vedere gravitatea cazului. La scurt timp însă, apăru o 
bază special amenajată pentru jurnalişti, în afara zonei de 
căutare. 

Între timp, se făcuse şapte şi jumătate şi zorii începură să se 
strecoare printre ramurile acoperite de chiciură ale copacilor. 
Vânătoarea era bine organizată şi în plină desfăşurare. Oamenii 
erau siguri c-o să-l prindă pe nebunul solitar înainte de prânz. 

Fu nevoie de mai multe ore - timp în care camera cu 
infraroşu a elicopterului nu înregistrase nicio mişcare şi câinii 
cu boturi ultrasensibile nu găsiseră nimic - ca să înceapă 
speculaţiile adevărate, conform cărora bărbatul nu mai trăia. Că 
nu căutau un om viu, ci un cadavru. 

* 

Când primele raze palide ale dimineţii se strecurară printre 
crăpăturile dintre jaluzele şi atinseră palmele Virginiei 
asemenea unui bec fierbinte, aceasta nu-şi mai dorea decât un 
singur lucru: să moară. Totuşi, îşi retrase instinctiv mâinile şi se 
ascunse în fundul camerei. 

Pielea ei fusese tăiată în peste treizeci de locuri. 
Apartamentul era plin de sânge. 

Îşi tăiase venele de câteva ori de-a lungul nopţii ca să bea, 
dar nu reuşise să sugă tot şi să lingă fiecare picătură de pe jos. 
Sângele cursese pe podea, pe masă, pe scaune. Covorul mare 
din camera de zi arăta de parcă cineva ar fi măcelărit un animal 
pe el. 

Satisfacţia şi sentimentul de uşurare păliseră cu fiecare rană 
nouă pe care şi-o provocase, cu fiecare înghiţitură din sângele ei 
din ce în ce mai subţire. În zori, Virginia se simţea doar o masă 
schimonosită, chinuită de abstinenţă şi angoase. li era frică de 


ce ştia c-avea de făcut dacă voia să mai trăiască. 

Realizase asta cu greu, dar acum era convinsă. Sângele 
altcuiva ar fi... însănătoşit-o. Dar nu era în stare să ia viaţa 
cuiva. Probabil că nici n-ar fi fost cu putinţă; rănile provocate cu 
cuțitul pentru fructe se vindecau anormal de repede. Indiferent 
cât de adânc şi cât de mult tăia, rana nu sângera mai mult de un 
minut. Şi după câteva minute, sângele se şi coagula. 

Şi-n plus... 

Simţise ceva ciudat. 

Era spre dimineaţă, când stătea pe un scaun de bucătărie şi 
sugea o rană din braţul îndoit, a doua făcută în acelaşi loc, şi 
dintr-odată se scufundase în corpul ei şi o văzuse. 

Infecția. 

N-o văzuse, bineînţeles, dar dintr-odată îşi dădu seama ce 
era. Se simţea ca o femeie gravidă care-şi vede fătul pentru 
prima oară pe monitor; doar că, în cazul ei, burta era locuită de 
un şarpe uriaş, nu de un bebeluş. Asta era povara pe care 
trebuia s-o poarte în fiecare zi. 

Pentru că ceea ce văzuse în clipa aceea era tocmai faptul că 
infecția avea o viaţă proprie, complet independentă de corpul ei. 
Că avea să trăiască şi dacă ea nu mai trăia. Mama avea să 
moară din cauza şocului, din cauza ecografiei, dar nimeni n-avea 
să observe nimic pentru că şarpele ar fi preluat comanda şi ar fi 
controlat oricum corpul ei. 

De aceea, n-ar fi avut niciun sens să se sinucidă. 

Singurul inamic de care infecția părea că se teme era lumina 
de afară. Razele palide de dinainte îi răniseră mâinile mai tare 
decât cea mai tăioasă lamă. 

Stătu aşa ghemuită în colţul camerei de zi mult timp, 
uitându-se la zăbrelele desenate de lumina soarelui pe covorul 
pătat. Se gândi la nepotul ei, Ted. La cum se târa în patru labe 
spre pata aceea de soare, după-amiaza, şi la cum adormea apoi 
în balta aceea de soare cu degetul în gură. 

La pielea moale, dezgolită şi subţire pe care nici n-ar trebui 
S-O... i Ș 
LA CE NAIBA IMI STA CAPUL? 

Virginia se înfioră, apoi continuă să se holbeze înainte cu 
ochi goi. Şi-l imaginase pe Ted şi se gândise cum l-ar fi... 

NU! 

Îşi trase o palmă peste cap. Se lovi până când imaginea se 
destrămă. Işi dădu seama că n-avea să-l mai întâlnească 
niciodată. N-avea să mai întâlnească pe nimeni dintre apropiații 


ei. 

Nu mai pot să mă întâlnesc cu oamenii la care ţin. 

Virginia se chinui să îşi îndrepte spatele, apoi se târi încet 
spre zăbrelele de lumină. Infecția protestă şi vru s-o tragă 
înapoi, dar Virginia era mai puternică şi-şi controla deocamdată 
corpul. Lumina îi înţepă ochii, barele de lumină îi arseră 
corneea ca oţelul încins pentru matriţare. 

Arzi! Arzi! _ 

Braţul ei drept era acoperit de sânge uscat, coagulat. Il 
întinse spre lumină. 

Nu-şi imaginase c-avea să fie aşa. 

Ce-i făcuse lumina de sâmbătă fusese doar o mângâiere pe 
lângă asta. Cineva îndreptă o lampă de sudură spre pielea ei. 
După o secundă, pielea ei deveni albă ca varul. După două 
secunde, începu să fumege. După trei, se formă o băşică. Băşica 
se înnegri şi se sparse cu un fâsâit. În cea de-a patra secundă îşi 
retrase braţul şi se târi în dormitor plângând. 

Mirosul de carne arsă otrăvi aerul şi Virginia nu îndrăzni să 
se uite la braţul ei în timp ce se urcă în pat, târându-se ca un 
şarpe. 

Odihneşte-te. 

Dar patul... 

În ciuda jaluzelelor trase, în dormitor era prea multă lumină. 
Se simţea lipsită de apărare, deşi se acoperise cu pătura. 
Urechile ei percepură fiecare sunet slab al dimineţii din jurul ei 
şi fiecare sunet era o ameninţare. Cineva se plimba în camera 
de deasupra ei. Virginia tresări, întoarse capul spre sursa 
zgomotului şi ascultă. În apartamentul de la etajul următor se 
auziră un sertar tras şi un clinchet metalic. 

Linguriţe de cafea. 

Îşi dădu seama că erau... linguriţe de cafea după delicateţea 
clinchetului. Işi imagină scrinul căptuşit cu catifea al bunicii, 
plin cu linguriţe de argint, pe care-l primise de la mama ei cu 
ocazia mutării la căminul de bătrâni. Işi aminti grija cu care 
deschisese scrinul, cum s-a uitat la linguriţe, şi-şi dădu seama că 
nu le folosise niciodată. 

Virginia se gândi la asta în timp ce alunecă din pat, se 
înfăşură în cuvertură şi se târî spre şifonier. Il deschise şi văzu 
plapuma de rezervă şi cele câteva pături aşezate pe fundul lui. 

Privi linguriţele cu un soi de tristeţe. Zăcuseră în scrinul 
acela în jur de şaizeci de ani fără a fi ridicate, fără a fi ţinute în 
mână sau folosite. 


Casa se umplu de zgomote, semn că lumea începea să se 
trezească. După ce se înfăşură în plapumă şi pături, nu le mai 
auzi. Se târi în şifonier şi se ghemui ca o larvă într-un cocon 
dublu. 

Niciodată, sub nicio formă. 

Pregătite parcă pentru defilare, linguriţele stăteau în 
ascunzişul lor catifelat şi aşteptau. Nişte linguriţe fragile, din 
argint. Virginia se cuibări şi mai mult şi îşi îngropă faţa în 
pături. 

Cine o să le folosească acum? 

Fiica ei. Bineînţeles. Avea să i le dea Lenei, care avea să-l 
hrănească pe Ted cu ele. Ce-o să se mai bucure linguriţele. Ted 
o să mănânce piure de cartofi cu ele. Da. Era perfect aşa. 

Stătea nemişcată ca o piatră şi corpul i se calmă treptat. Un 
singur gând îi mai trecu prin cap înainte să se scufunde în 
starea aceea. Oare de ce nu mi-e cald? 

Cu pătura pe faţă, înfofolită în materialul gros, ar fi trebuit să 
transpire de mult. Întrebarea pluti somnoroasă într-o încăpere 
mare şi neagră, apoi ateriză. Răspunsul era simplu. 

Pentru că n-am mai respirat de câteva minute. 

Şi nu simţi nevoia nici măcar acum, când conştientizase. Nu 
se sufoca şi nu simţea că are nevoie de oxigen. Pur şi simplu, nu 
mai trebuia să respire. 

* 

Liturghia începea la ora unsprezece, dar Tommy şi Yvonne se 
înființaseră deja pe peron pe la zece şi un sfert. Erau în 
Blackeberg şi aşteptau metroul. 

Staffan, care cânta în corul bisericii, îi spusese lui Yvonne 
care o să fie subiectul predicii. Yvonne îl anunţase pe Tommy, 
întrebându-l cu maximă precauţie dacă era interesat. Spre 
surprinderea ei, Tommy fu de acord s-o însoţească. 

Subiectul era tineretul de azi. 

Plecând de la un pasaj din Vechiul Testament, referitor la 
exodul evreilor din Egipt, preoţii au scris un text cu ajutorul lui 
Staffan, bazat pe ideea de stea călăuzitoare. Ceva ce ar fi putut 
ghida un tânăr din zilele noastre, ceva ce l-ar fi ajutat să 
găsească drumul în deşertul pribegirilor sale şi aşa mai departe. 

Tommy chiar citise pasajul respectiv din Biblie şi spuse că i- 
ar face plăcere să fie prezent la liturghie. 

Aşa că, în dimineaţa aceea de duminică, atunci când metroul 
ieşi uruind din tunel, împingând în faţă o coloană de aer care îi 
zburli părul lui Yvonne, aceasta nu mai putea de bucurie. 


Aruncă o privire spre fiul ei, care stătea lângă ea, cu mâinile 
vârâte adânc în buzunarele hainei. 

O să fie bine. 

Da. Faptul că voia să vină cu ea la slujba de duminică era un 
lucru destul de important. Pe de altă parte, asta însemna că-l 
acceptase pe Staffan. Sau nu? 

Cei doi se urcară în metrou şi se aşezară faţă-n faţă lângă un 
bărbat mai în vârstă. Inainte să urce, discutaseră despre ce 
auziseră la radio în dimineaţa aceea, şi anume, ştirea referitoare 
la criminalul ritualic căutat în pădurea Judarn. Yvonne se aplecă 
înainte spre Tommy. 

— Crezi c-o să-l prindă? 

Tommy înălţă din umeri. 

— Probabil, la un moment dat. Dar e ditamai pădurea, aşa 
că... mai bine-l întrebăm pe Staffan. 

— Mi se pare oribil, sincer. Imaginează-ţi ce-ar fi dac-ar 
ajunge până aici. 

— Ce să facă aici? Dar, da, de fapt, da. Ce face şi-n pădurea 
Judarn. Ar putea să vină aici, bine-mersi. 

— Uff! 

Bărbatul între două vârste se întinse, îşi scutură o scamă 
invizibilă de pe umăr şi spuse: 

— Ajungi să te întrebi dacă unul ca ăsta mai e... om, cât de 
cât. 

Tommy se uită la bărbat şi Yvonne spuse „hm”, apoi zâmbi, 
ceea ce în interpretarea bărbatului fusese, probabil, o 
încurajare să continue. 

— Vreau să zic... mai întâi... chestiile alea oribile, şi-apoi... să 
cazi de la etajul ăla în starea în care era el. Nu, vă zic eu: ăla nu 
mai e om şi sper că poliţia o să-l împuşte imediat ce-o să dea 
ochii cu el. 

Tommy dădu din cap, prefăcându-se că e de aceeaşi părere. 

— Sau c-o să-l spânzure de primul copac. 

Asta îl încurajă şi mai mult pe bărbat. 

— Exact. La fel ziceam şi eu. Ar fi trebuit să-i facă o injecție 
letală sau ceva încă din spital, ca la câinii turbaţi. Măcar aşa n- 
am mai fi stat aici ca idioţii, tremurând de frică la fiecare pas şi 
urmărind neputincioşi vânătoarea asta panicată care ne costă o 
grămadă de bani. Cine credeţi că plăteşte elicopterul ăla? 
Contribuabilul, bineînţeles. Da, chiar acum vin de la Akeshov şi- 
am văzut că-l caută cu elicopterul. Pentru asta au bani. Dar o 
pensie decentă după atâţia ani de muncă, asta nu... păi, cum? 


Japiţele! Bine că se joacă cu elicoptere care uruie acolo sus şi 
sperie animalele... 

Monologul continuă până la Vallingby, unde Tommy şi 
Yvonne coborâră, lăsându-l în urmă pe bărbat. Metroul se 
întorcea în staţia asta, ceea ce însemna că voia, probabil, să mai 
dea o tură ca să vadă înc-o dată elicopterul şi să-şi continue 
monologul în faţa unui public nou. 

Staffan îi aştepta în faţa bisericii Sankt Thomas, care semăna 
cu un morman de cărămizi. 

Era îmbrăcat la costum, iar la gât purta o cravată spălăcită 
cu dungi albastre şi galbene, ceea ce-l făcu pe Tommy să se 
gândească la o fotografie din război, intitulată „Un tigru 
suedez”. Staffan se lumină la faţă când îi văzu şi le ieşi în 
întâmpinare. O îmbrăţişă pe Yvonne şi întinse mâna spre 
Tommy, care o luă şi-o scutură. 

— Mă bucur nespus c-aţi vrut să veniţi. Mai ales tu, Tommy. 
Ce te-a făcut să...? 

— Voiam doar să văd cum e. 

— Imm. Sper c-o să fie pe placul tău. Şi c-o să te vedem mai 
des pe aici. 

Yvonne îl mângâie pe umăr. 

— A citit în Biblie... a citit pasajul despre care o să vorbiti. 

— Il-auzi. Asta chiar că... apropo, Tommy. N-am găsit trofeul 
ăla, ştii. Dar... eu spun să-l dăm uitării, ce zici? 

— Îhâm. 

Staffan se aştepta ca Tommy să adauge ceva, dar văzând că 
n-avea de gând, se întoarse spre Yvonne: 

— În mod normal, ar trebui să fiu la Akeshov, dar n-am vrut 
să pierd... chestia asta. Doar că trebuie să plec imediat după 
slujbă, aşa că ar fi bine să... 

Tommy intră în biserică. 

În şirurile de bănci se vedeau doar câţiva bătrâni care 
stăteau cu spatele la el. După pălării, trase concluzia că erau 
doar femei. 

Biserica era iluminată cu lămpi mici şi galbene de-a lungul 
pereţilor. Între cele două compartimente cu bănci se întindea un 
covor roşu cu figuri geometrice întreţesute, până la altar; o 
masă de piatră pe care fuseseră aşezate câteva vaze cu flori. 
Deasupra altarului se vedea o cruce mare de lemn cu un Isus 
într-o interpretare modernă. Expresia de pe chipul lui putea fi 
uşor considerată un surâs ironic. 

În capătul bisericii, chiar lângă uşă şi Tommy, se aflau un mic 


suport plin cu broşuri, o cutie a milei şi o cristelniţă imensă. 
Tommy se duse lângă ea şi se uită înăuntru. 

Perfect. 

Voia să vadă dacă era şi mai bine decât atât. Dacă era plină 
cu apă. Dar nu. Cristelniţa era cioplită dintr-o singură bucată şi-i 
ajungea până la brâu. În interior, vasul era cenuşiu-închis şi 
părea complet uscat. 

OK. Hai să-i dăm drumul. 

Tommy scoase din buzunarul hainei o pungă de plastic de doi 
litri, legată strâns, umplută cu un praf alb, apoi se uită în jur. 
Nu se uita nimeni. Făcu o gaură cu degetul şi lăsă conţinutul să 
se scurgă în cristelniţă. 

Vâri apoi punga goală în buzunar şi ieşi, încercând în tot 
acest răstimp să găsească o scuză bună care să explice de ce nu 
voia să stea lângă mama, de ce prefera banca din spate, de 
lângă cristelniţă. 

Ar putea să-i spună că ar fi fost mai comod aşa, în caz că voia 
să iasă. Dacă slujba ar fi început să-l plictisească. N-ar fi 
deranjat pe nimeni. Suna bine. Suna... 

Perfect. 

* 

Oskar deschise ochii şi fu cuprins de nelinişte. Nu-şi dădea 
seama unde e. În camera în care se afla era întuneric beznă şi 
Oskar nu recunoscu pereţii reci. 

Stătea culcat pe o canapea. Acoperit cu o pătură care 
mirosea un pic urât. Pereţii pluteau în faţa lui, înotând liber, în 
timp ce încerca să îi plaseze la locul lor, astfel încât să compună 
o cameră pe care s-o recunoască. Dar nu reuşi. 

Trase pătura până la nas. Nările i se umplură cu un miros 
stătut şi Oskar încercă să se calmeze, să uite de cameră şi să-şi 
aducă aminte. 

Da. Acum îşi amintea. 

Tata. Janne. Autostopul. Eli. Canapeaua. Pânza de păianjen. 

Ridică privirea spre tavan. Firele prăfuite ale pânzei de 
păianjen erau tot acolo, dar nu se vedeau prea bine în 
semiîntuneric. Adormise pe canapea, lângă Eli. Cât o fi trecut de 
atunci? Era deja dimineaţă? 

Ferestrele erau acoperite cu pături, dar la margini se vedea o 
lumină palidă, cenuşie. Oskar dădu jos pătura, se duse la 
fereastra de la balcon şi mişcă puţin perdelele improvizate. 
Jaluzelele erau trase. Le împinse în sus şi văzu că, da, era 
dimineaţă. 


N Îl durea capul şi lumina îl deranja. Brusc, i se tăie respiraţia. 
Îi dădu drumul păturii şi se pipăi la gât şi la ceafă cu ambele 
mâini. Nu. Bineînţeles. Doar i-a spus că n-o să... 

Dar unde era oare? 

Oskar se uită prin cameră; ochii i se opriră la uşa închisă a 
camerei în care se schimbase Eli. Făcu câţiva paşi spre ea, apoi 
se opri. Uşa era în umbră. Oskar începu să-şi sugă articulaţia 
degetului. 

Și dacă doarme... într-un sicriu? 

Ce prostie. De ce-ar dormi acolo? De ce dorm vampirii în 
sicrie, în general? Pentru că-s morţi. Pe când Eli a spus că nu... 

Și dacă, totuşi... 

Oskar îşi supse articulaţia, trecându-şi limba peste oasele 
degetelor. Sărutul ei. Masa aceea plină cu mâncare. Simplul 
fapt că era în stare să facă aşa ceva. Şi... dinţii. Colţii de animal 
de pradă. 

Dac-ar fi un pic mai multă lumină. 

Întrerupătorul se afla chiar lângă uşă. Oskar apăsă şi se 
gândi că oricum n-avea să se aprindă. Dar, spre mirarea lui, se 
înşelase. Strânse din ochi ca să-i ferească de lumina puternică, 
apoi îi lăsă să se obişnuiască puţin şi puse mâna pe clanţă. 

Lumina nu-l ajuta deloc. Dimpotrivă, i se făcu şi mai frică 
acum că uşa se transformase într-o uşă simplă. Precum cea de la 
dormitorul lui. Exact la fel. Clanţa avea aceeaşi formă în mâna 
lui. Doamne, dacă doarme înăuntru? Cu braţele încrucişate pe 
piept. 

Trebuie să verific. 

Apăsă încet clanţa, care părea uşor ţeapănă. Aşadar, nu era 
încuiată, altfel ar fi mers împinsă până jos. Apăsă clanţa cât 
putu şi uşa se deschise. Deocamdată, doar puţin. In cameră era 
întuneric. 

Stai! 

Oare ar răni-o dacă ar lăsa lumina să intre? 

Nu. Aseară a stat sub becul lampadarului fără să-i pese. Dar 
lumina din tavan era mai puternică şi poate că becul era... 
special, genul... tolerat de vampiri. 

Era prea ridicol. „Magazin special cu lămpi pentru vampiri.” 

Și sigur n-ar fi păstrat candelabrul dacă ar fi fost dăunător 
pentru ea. 

Cu toate astea, deschise uşa doar încet şi lăsă conul de 
lumină să pătrundă treptat în cameră. Aceasta era la fel de 
goală ca şi camera de zi. Un pat şi o grămadă de haine, altceva 


nu mai avea. Pe pat se vedeau doar un cearşaf şi o pernă. 
Probabil că de acolo luase pătura aia. Pe peretele de lângă pat 
zări un bileţel lipit cu scotch. 

Codul morse. 

Aşadar, aici stătea când... 

Trase adânc aer în piept. Reuşise să uite chestia asta. 

De partea cealaltă a peretelui se află camera mea. 

Da. Se afla la doi metri de patul lui, de viaţa lui obişnuită. 

Se întinse pe pat şi îi veni să formeze un mesaj. Lui Oskar. 
Cel de dincolo de perete. Oare ce-ar fi zis? 

U.N.D.E. E.Ş.T.I. 

Îşi supse din nou articulaţia degetului. El era aici. Eli era cea 
care dispăruse. j 

Se simţi ametit, încurcat. Îşi îngropă capul în pernă, întors 
spre cameră. Perna mirosea ciudat. Ca pătura, doar că mai rău. 
Era un miros stătut, rânced. Se uită la mormanul de haine 
aruncate lângă pat. 

Ce scârbos. 

Nu mai voia să stea aici. Era prea linişte şi pustiu în 
apartamentul ăsta şi atât de... anormal. Privirea îi alunecă peste 
mormanul de haine, apoi se opri asupra şifonierului care 
acoperea tot peretele de vizavi, până la uşă. Două şifoniere 
duble şi unul simplu. 

Acolo. 

Îşi trase genunchii la piept şi se holbă la uşile închise ale 
şifonierului. Nu voia. Il durea stomacul. Durerea îl săgetă în 
zona pelvisului. 

Avea nevoie la baie. 

Se ridică şi se duse la uşă, fără a-şi lua privirea de la şifonier. 
Avea două şifoniere la fel în cameră şi ştia că ar fi încăput în ele. 
Sigur era acolo, iar el se săturase. Nu voia s-o vadă acolo. 

Nici becul din hol nu era scos. Aprinse lumina şi traversă 
coridorul scurt care dădea spre baie. Uşa de la baie era 
încuiată. Plăcuța de sub yală era roşie. Oskar bătu la uşă. 

— Eli? 

Nimic. Bătu din nou. 

— Eli, eşti acolo? 

Nimic. Dar, când îi rosti numele, îşi aminti că nu era corect. 
Era ultimul lucru care i-l spusese pe canapea. Că, de fapt, o 
chema... Elias. Elias. Era nume de băiat. Asta însemna că Eli era 
păiat? Doar s-au pupat şi au dormit în acelaşi pat şi... 

Oskar împinse uşa cu palmele, apoi îşi odihni fruntea pe 


dosul mâinilor. Se gândea. Se gândea mult şi bine. Dar nu 
înţelegea. C-ar fi putut accepta faptul că era vampir, dar nu şi 
că era băiat... asta era mult mai greu. 

Doar cunoştea şi el cuvântul ăla urât. Poponar. Poponarul 
dracului. Aşa vorbea Jonny. Zicea că-i mai rău să fii poponar, 
decât să... 

Ciocăni din nou la uşă. 

— Elias? 

După ce-i rosti numele, simţi un gol în stomac. Nu. Nu putea 
să se obişnuiască. Ea... el se numea Eli. Dar asta era prea de tot. 
Indiferent de ce era Eli, asta era prea de tot. Nu mai putea. 
Nimic nu mai era normal, în ceea ce-o privea. 

Îşi înălţă fruntea şi se încordă - deşi avea nevoie la toaletă, 
încercă să se abţină. 

În casa scărilor se auziră paşi şi, la scurt timp după aceea, se 
auzi un pocnet. Clapa cutiei poştale se deschise şi se trânti la 
loc. Oskar se duse să verifice. Era un pliant. 

Carne tocată de vită 14,90/k9g. 

Litere roşii, ţipătoare şi numere. Ridică pliantul şi se prinse 
imediat; trase cu ochiul prin vizor în timp ce paşii răsunară în 
casa scărilor, însoţiţi de sunetul clapelor de la cutiile poştale. 

După o jumătate de minut, mama lui trecu prin faţa vizorului. 
Cobora. Oskar apucă să vadă doar în treacăt părul ei şi gulerul 
paltonului, dar era convins că nu putea să fie altcineva. Cine 
altcineva i-ar fi împărţit reclamele când nu era acasă? 

Cu pliantul mototolit în mână, Oskar alunecă pe podeaua de 
lângă uşă şi îşi sprijini capul de genunchi. Nu plângea. Nevoia 
de a se duce la baie îl înţepa în vintre ca un muşuroi de furnici, 
împiedicându-l să se abandoneze lacrimilor. 

Dar gândul acela îi trecu prin cap de mai multe ori: 

Eu nu exist. Nu exist. 

x 

Lacke nu reuşi să se liniştească toată noaptea. Îngrijorarea 
începuse să-i râcâie stomacul încă de când plecase de la 
Virginia. Sâmbătă seara ieşise cu băieţii la restaurantul 
chinezesc, încercând să le împărtăşească ce simţea, dar nimeni 
n-avea chef să se deprime. Lacke simţi că lucrurile ar putea s-o 
ia razna uşor, că s-ar putea să-şi iasă rău de tot din pepeni, aşa 
că mai bine plecă. 

Pentru că, oricum, nu se mai înţelegea cu băieţii. 

Sigur, nu era nimic nou, dar cel puţin crezuse că... da, ce 
naiba crezuse, de fapt? 


Că suntem cu toţii în aceeaşi oală. 

Că nu era singurul care avea impresia că se întâmpla ceva 
oribil, ceva foarte, foarte dubios. Toţi se băteau cu pumnul în 
piept, mai ales Morgan, dar când era vorba să şi facă ceva, nu 
se mişca niciunul. 

Nu c-ar fi ştiut ce-i de făcut, dar cel puţin el se îngrijora. 
Măcar atât, chiar că nu ajuta cu nimic. Nu prea mai dormea 
noaptea, se apucase de Demonii lui Dostoievski, dar uita tot 
timpul ce citise deja, ce se întâmplase până acolo, aşa că până la 
urmă o lăsă baltă. 

I se întâmplă totuşi şi-un lucru bun: faptul că luase o 
hotărâre. 

Duminică, înainte de masă, s-a dus la Virginia şi a bătut la 
uşă. Nu i-a deschis nimeni, aşa că a presupus... de fapt, a sperat 
că Virginia se internase, totuşi. În drum spre casă a trecut pe 
lângă două femei care stăteau şi discutau despre ucigaş. 
Auziseră că poliţia îl căuta în pădurea Judarn. 

Doamne, Dumnezeule, nu mai scăpăm de nenorocitul ăsta. Să 
vezi ce-o să se isterizeze iar ziarele. 

Trecuseră exact zece zile de la crima din Vallingby şi ziarele 
începuseră să se sature de speculaţiile referitoare la identitatea 
criminalului şi la motivul pentru care făcuse ce făcuse. 

În articolele scrise despre el se putea detecta un soi de... 
bucurie în ceea ce privea necazul altuia. Descriseseră starea în 
care se afla cu o precizie migăloasă, menţionând şi faptul că 
probabil ar fi fost nevoit să stea internat vreo şase luni. Şi, 
evident, ataşaseră şi mica rubrică de „date ştiinţifice” 
referitoare la efectele acidului clorhidric asupra corpului, ca 
oamenii să-şi dea seama cam cât de tare trebuie să fi suferit 
individul. 

Dar nu, Lacke nu găsea nicio plăcere în informaţii de genul 
ăsta. I se părea înfricoşător întregul fenomen, felul în care 
oamenii se agitau şi se bucurau când „cineva îşi primea 
pedeapsa cuvenită” şi aşa mai departe. Pedeapsa cu moartea i 
se părea absurdă. Nu c-ar fi avut o concepţie „modernă” asupra 
dreptăţii, nicidecum.  Concepţiile lui erau mai degrabă 
demodate. 

Raționamentul lui Lacke suna cam în felul următor: dacă 
cineva îmi omoară copilul, îl omor şi eu. Dostoievski vorbea tot 
timpul despre iertare, despre îndurare. Sigur. Din punctul de 
vedere al societăţii, era de înţeles. Dar eu, în calitate de părinte 
al copilului omorât, am dreptul moral de a-l şterge de pe faţa 


pământului pe cel care mi-a omorât copilul. Faptul că după 
aceea societatea mă pedepseşte cu opt ani de pârnaie sau aşa e 
cu totul altceva. 

Nu la asta se referea Dostoievski, şi Lacke o ştia. Dar el şi 
Fiodor aveau, pur şi simplu, concepţii diferite. 

Astea erau problemele care-l preocupau pe Lacke în drum 
spre casă, în timp ce traversa Ibsengatan. Ajuns acasă, 
descoperi că-i e foame, aşa că îşi făcu o porţie de macaroane 
instant şi le mâncă direct din oală, cu ketchup. Tocmai începuse 
s-o umple cu apă ca să-i fie mai uşor s-o spele mai încolo, când 
se auzi capacul cutiei poştale. 

Reclame. Nu-i păsa oricum. N-avea el bani de cumpărături. 

Nu. Tocmai asta era chestia. 

Şterse masa din bucătărie cu buretele, apoi se duse să caute 
colecţia de timbre a lui taică-său, pe care o ţinea într-un dulap 
moştenit tot de la el şi pe care abia a reuşit să o transporte până 
în Blackeberg. Puse albumul pe masă şi-l deschise grijuliu. 

Şi iată-le. Patru exemplare fără ştampilă din prima ediţie de 
timbre tipărite în Norvegia. Se aplecă peste masă şi se uită cu 
ochii întredeschişi la leul ridicat în două labe pe fundalul azuriu. 

Greu de imaginat. 

Costaseră patru şilingi când au apărut, în 1855. Acum 
valorau... mai mult. lar faptul că avea două perechi complete 
însemna şi mai mult. 

Asta era hotărârea pe care o luase în timp ce se sucea şi se 
învârtea pe cearşaful mirosind a fum de ţigară; că venise 
vremea. Accidentul Virginiei fusese ultima picătură în pahar. 
Asta şi neputinţa băieţilor de-a înţelege, revelaţia că: nu, cu 
oamenii ăştia n-are rost să-ţi mai pierzi timpul. 

Trebuia să se care de acolo şi la fel şi Virginia. 

Piaţă în scădere sau nu, trei sute de mii tot primea pentru 
timbrele alea şi încă două sute pentru apartamentul ăla. Din 
care îşi permitea o casă la ţară. Bine, două case. Şi o grădiniţă. 
Banii îi ajungeau şi i-ar fi mers bine, sigur. De îndată ce se 
vindeca şi Virginia, avea să-i prezinte planul de bătaie. Şi chiar 
credea... da, era aproape convins că ar fi acceptat. Că i-ar fi 
plăcut la nebunie. 

Aşa avea să facă. 

Lacke se simţea mai liniştit. Lucrurile se clarificaseră în 
capul lui. Ştia ce avea de făcut. Azi sau mai încolo, asta nu 
conta. Avea să se rezolve totul. 

Însufleţit de gânduri plăcute, Lacke se duse în dormitor, se 


întinse pe pat ca să se odihnească puţin, apoi adormi. 
x 


— Îi vedem pe străzi, în piețele centrale şi ne uităm la ei 
nedumeriţi, întrebându-ne ce putem să facem. 

Tommy nu se plictisise în viaţa lui atât de tare. Slujba 
începuse doar de o jumătate de oră şi avea impresia că s-ar fi 
amuzat mai mult dacă s-ar fi uitat la un perete alb. 

„Slavă Lui” şi „Aleluia” şi „Bucuria Domnului”, da, bine, dar 
atunci de ce stăteau cu toții şi se holbau în gol de parcă s-ar fi 
uitat la un meci din calificări dintre Bulgaria şi România? Era 
clar că versurile alea nu însemnau nimic pentru ei. Şi aparent 
nici pentru preot. Trebuia să facă şi el ceva ca să-şi ia leafa. 

În orice caz, începuse cu predica. 

Dacă preotul ar fi citat pasajul ăla din Biblie, cel pe care-l 
citise, Tommy se gândea s-o facă. Altfel, nu. 

Depindea de preot. 

Tommy îşi pipăi buzunarul. Lucrurile erau la locul lor şi 
cristelniţa se afla la doar câţiva metri de el. Mama lui stătea 
chiar în faţă, probabil ca să-i poată rânji lui Staffan, în timp ce 
cânta cântecele alea prosteşti cu mâinile împreunate pe puţa lui 
de poliţist. 

Tommy strânse din dinţi. Spera că preotul avea s-o spună. 

— Vedem confuzia din ochii lor, confuzia unui suflet 
rătăcitor, confuzia cuiva care nu găseşte drumul spre casă. 
Când văd un tânăr din ăsta, mă gândesc tot timpul la exodul 
israeliților din Egipt. 

Tommy încremeni. Dar poate că preotul n-avea să intre în 
detalii. Poate o să abereze despre Marea Roşie. Cu toate 
acestea, Tommy scoase lucrurile din buzunar; o brichetă şi un 
fitil mic. Mâinile îi tremurau. 

— Pentru că aşa trebuie să-i privim pe tinerii care uneori ne 
uimesc. Ca pe nişte oi rătăcitoare, pierdute într-un deşert plin 
de întrebări fără răspuns şi imagini legate de un viitor nesigur. 
Dar există o diferenţă mare între poporul lui Israel şi tinerii de 
azi... 
Hai, spune odată... 

— Poporul lui Israel avea o câălăuză. Cred că vă amintiţi 
versurile din Scriptură. „Domnul mergea înaintea lor, ziua într- 
un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un 
stâlp de foc, ca să-i lumineze, pentru ca să meargă şi ziua, şi 
noaptea.” Şi tocmai norul ăsta, tocmai stâlpul ăsta de foc e ceea 
ce-i lipseşte tineretului de azi şi... 


Preotul aruncă o privire asupra hârtiilor din faţa lui. 

Tommy aprinsese deja bricheta pe care o ţinea între degetul 
mare şi cel arătător. Vârful flăcării ardea cu o lumină clară, 
albastră, care îi mângâia degetele. Când preotul se uită la 
notițele lui, Tommy profită de situaţie. 

Se lăsă în jos şi se ascunse după bancă, apoi făcu un pas 
mare şi întinse braţul cât putu. Apropie bricheta de cristelniţă şi 
se retrase repede la locul lui. Nimeni nu observase nimic. 

Preotul ridică privirea. 

— ... şi e datoria noastră, a adulţilor, să fim norul ăla, steaua 
aceea călăuzitoare pentru ei. De unde altundeva să primească 
un sfat bun? lar puterea pentru această sarcină ne-o dă chiar 
Domnul, prin faptele Lui... 

Din cristelniţă se ridică un nor alb de fum. Tommy recunoscu 
deja mirosul dulceag. 

Făcuse asta de multe ori. Să arzi salpetru şi zahăr era printre 
cele mai amuzante chestii pe care le puteai face. Dar niciodată o 
cantitate atât de mare şi niciodată înăuntru. Era curios ce avea 
să se întâmple, acum că vântul nu împrăştia fumul. Îşi împleti 
degetele şi-şi lipi palmele strâns. 

Bror Ardelius, preotul detaşat din Vallingby, fu primul care 
observă fumul. Şi o luă drept ceea ce era: fum în cristelniţă. 
Toată viaţa se aşteptase la un semn de la Dumnezeu, iar acum, 
când zări primul rotocol de fum, n-a putut să se abţină. Preţ de o 
clipă, s-a gândit: 

Oh, Doamne. În sfârşit. 

Dar gândul se evaporă repede. Sentimentul că era un miracol 
îl părăsi atât de repede, încât trase imediat concluzia că nu, 
tocmai ăsta era semnul. Nu era niciun miracol. Era doar asta: 
fum în cristelniţă, atât. Dar de ce? 

Omul de serviciu cu care nu se înţelegea prea bine s-a gândit 
să-i facă o farsă. Apa din vas începu să... fiarbă... 

Problema era că se afla în mijlocul predicii şi nu putea să 
zăbovească prea mult la întrebările astea. Aşa că Bror Ardelius 
procedă exact cum procedau cei mai mulţi: se prefăcu că plouă 
şi speră că situaţia se va rezolva de la sine dacă nu-i dădea prea 
multă importanţă. Işi drese glasul şi încercă să-şi amintească 
ultimele cuvinte pe care le rostise. 

Faptele Domnului. Ceva despre puterea dată de exemplul 
Domnului. Urmau pildele. 

Se uită pe furiş spre teancul de hârtii. Distinse un cuvânt: 
desculţ. 


Desculț? Ce-oi fi vrut să zic? Că poporul lui Israel a mers 
descult sau că Isus... cred că era ceva cu un pelerinaj lung... 

Ridică privirea şi văzu că fumul se îngroașă, formând un 
stâlp care se ridica încet din vas spre tavan. Unde o fi rămas 
oare? Ah, da. Îşi aduse aminte. Cuvintele pluteau în continuare 
în aer. 

— Şi puterea ne-o dă chiar Dumnezeu. 

Era o încheiere potrivită. Nu una extraordinară, nu cea pe 
care o pregătise, dar una cât de cât potrivită. Zâmbi confuz spre 
congregaţie şi dădu din cap spre Birgit care dirija corul. 

Corul format din opt persoane se ridică la unison şi se 
îndreptă spre podium. Când se întoarseră spre congregaţie, îţi 
dădeai seama imediat că văzuseră fumul, după expresia de pe 
feţele lor. Slavă Cerului; la un moment dat îi trecuse prin cap că 
poate îşi închipuise. 

Birgit se uită la el nedumerită şi el o îndemnă, fluturând 
mâna spre ea: haide, dă-i drumul. 

Corul începu să cânte. 


Doamne, călăuzeşte-mă 
Lasă-mă să văd calea cea dreaptă... 


O compoziţie veche de-a lui Wesley. Bror Ardelius ar fi vrut 
să se bucure în linişte de frumuseţea cântecului, dar stâlpul de 
fum începu să-l îngrijoreze. Norul gros şi alb se umfla din ce în 
ce mai mult în cristelniţă şi în mijlocul vasului se vedea ceva 
care ardea c-o flacără albastră, scânteind şi pocnind uşor. Nările 
i se umplură cu un miros dulceag şi adunarea se întoarse şi privi 
în jur, încercând să găsească sursa pocnetelor. 


„Căci numai Tu, Doamne, numai Tu 
Aduci pace şi linişte în sufletul meu...” 


Una dintre femeile din cor începu să tuşească. Adunarea 
întoarse capul de la cristelniţa fumegândă spre Bror Ardelius, 
neştiind cum să se comporte, întrebându-l din priviri dacă 
fenomenul cu pricina făcea parte din slujbă. 

Mai multe persoane începură să tuşească, apoi îşi acoperiră 
gura şi nasul cu batistele sau cu braţul. Biserica se umplu de o 
ceaţă transparentă şi, prin ceața aceea, Bror Ardelius văzu pe 
cineva care se ridică din ultimul rând şi o tuli pe uşă. 

Da. E singurul lucru normal în situaţia de faţă. 


Bror Ardelius se aplecă spre microfon. 

— Da, se pare că... a avut loc un mic... incident şi cred c-ar fi 
mai bine dacă am... ieşi afară. 

Staffan părăsise deja podiumul la cuvântul „incident” şi o 
luase spre ieşire cu paşi repezi şi hotărâți. Se prinsese repede. 
Cine putea să facă una ca asta în afară de golanul ăla al lui 
Yvonne? Încercă să se calmeze încă de pe acum. Ştia că, dacă 
punea mâna pe el, exista riscul să-l ia de ureche şi să-i dea o 
lecţie pe cinste. 

Probabil că asta şi trebuia făcut cu huliganul ăla, asta era 
steaua călăuzitoare care-i lipsea. 

Haide, stâlp de fum, hai şi ajută-mă. O bătaie zdravănă e 
ceea ce-i lipseşte puştiului. 

Dar Yvonne n-avea să accepte situaţia asta. Dacă se 
căsătoreau, lucrurile aveau să se schimbe. Radical. Ferească 
Dumnezeu să pun mâna pe el, se gândi Staffan. O să mă ocup eu 
de educaţia lui. Dar mai întâi şi mai întâi, trebuia să-l găsească. 
Chiar în clipa aceea. Şi să-l scuture puţin. Să bage un pic frica 
în el, măcar atât. 

Staffan nu ajunse însă prea departe. Cuvintele lui Bror 
Ardelius avură efectul unui pistol care dă startul cursei. 
Adunarea părea că abia aşteaptă să fie lăsată să plece. La 
jumătatea culoarului din mijloc, Staffan fu blocat de câteva 
bătrânele care se grăbeau spre ieşire cu o hotărâre dârză. 

Mâna dreaptă îi porni spre şold, dar se opri la jumătatea 
drumului şi se transformă într-un pumn strâns. Chiar dacă ar fi 
avut bastonul la el, cu siguranţă nu era cazul să-l folosească 
acum. 

Fumul din cristelniţă se mai domoli, dar mirosul de 
bomboane şi de chimicale se răspândise prin toată biserica. 
Uşile de la intrare fură larg deschise şi prin ceaţă se vedea un 
dreptunghi clar de lumină, lumina dimineţii. 

Adunarea se grăbi spre ieşire, tuşind. 

x 


În bucătărie exista un singur scaun de lemn şi atât. Oskar 
trase scaunul lângă chiuvetă, se urcă pe el şi se pişă acolo în 
timp ce apa curgea. Când termină, puse scaunul la loc. Arăta 
ciudat în bucătăria goală. Ca un exponat într-un muzeu. 

La ce-l mai ţine oare? 

Oskar se uită în jur. Deasupra frigiderului se vedea un şir de 
dulăpioare la care nu ajungeai decât urcându-te pe un scaun. 
Oskar trase scaunul şi apucă mânerul frigiderului. li chiorăiau 


maţele. I se făcuse foame. 

Fără a se gândi prea mult, deschise frigiderul ca să vadă ce 
conţine. Nu prea multe. O cutie de lapte desfăcută, o jumătate 
de pachet de pâine. Unt şi caşcaval. Oskar se întinse după lapte. 

Dar... Eli... 

Stătu aşa, ţinând cutia în mână, şi clipi des. Ceva nu era în 
regulă. Mânca şi mâncare obişnuită? Da. Probabil că da. Scoase 
cutia de lapte din frigider şi o aşeză lângă chiuvetă. In bufetul 
de deasupra frigiderului nu găsi aproape nimic. Două farfurii şi 
două pahare. Scoase un pahar şi-şi turnă nişte lapte. 

Apoi îi pică fisa. Îi pică fisa stând acolo, cu paharul rece în 
mână. 

Ea bea sânge. 

leri-noapte, din cauza somnolenţei şi a sentimentului de 
detaşare de restul lumii, totul părea posibil, mai ales acolo, în 
întuneric. Dar acum, în bucătărie, unde nu atârna nicio pătură şi 
lumina slabă a dimineţii reuşea să se strecoare printre fantele 
jaluzelelor, cu paharul ăla în mână, lucrurile i se păreau... peste 
puterea lui de înţelegere. 

Ca şi întrebarea: Dacă cineva ţine lapte şi pâine în frigider, 
înseamnă că acel cineva e om. Sau nu? 

Sorbi din lapte, dar îl scuipă imediat. Era acru. Mirosi 
paharul şi ce mai rămase în el. Da. Era acru. Vărsă laptele în 
chiuvetă, clăti paharul şi bău nişte apă ca să schimbe gustul din 
gură, apoi se uită la data expirării de pe cutia de carton. 

A SE CONSUMA INAINIE DE 28 OCT. 

Laptele expirase de zece zile. Oskar înţelese. 

Era laptele moşului. 

Frigiderul era în continuare deschis. Mâncarea moşului. 

Scârbos. Superscârbos. 

Oskar trânti uşa frigiderului. Ce naiba căutase aici moşul 
ăla? Ce treabă avea Eli cu el... Oskar se cutremură. 

L-a omorât. _ 

Da. Eli îl ţinea pe moş ca să... aibă ce mânca. Il ţinea pe post 
de sursă vie de sânge. Asta a făcut. Dar moşul ăla de ce se 
învoise? Şi dacă I-a omorât, ce-a făcut cu cadavrul? 

Oskar se uită pe furiş spre bufetul înalt. Şi brusc simţi că nu 
mai vrea să stea în bucătărie. În apartamentul ăla, în general. 
leşi din bucătărie şi traversă holul. Trecu pe lângă uşa încuiată 
a băii. 

Acolo s-a culcat, sigur. 

Intră grăbit în camera de zi şi-şi luă geanta. Walkmanul 


zăcea pe masă. Trebuia doar să cumpere căşti noi. Când dădu 
să-l bage în geantă, observă bileţelul. Era pe masă, lângă locul 
în care îşi pusese capul. 


Salut. 

Sper că ai dormit bine. Trebuie să mă culc şi eu. Sunt în baie. 
Nu încerca să intri, te rog. Am încredere în tine. Nu ştiu ce să 
mai scriu. Sper c-o să-ţi mai placă de mine, chiar dacă ştii cine 
sunt. Mie îmi place de tine. Foarte mult. Acum stai culcat pe 
canapea şi sforăi. Te rog. Nu-ţi fie frică de mine. 

Te rog, te rog, te rog, nu-ţi fie frică de mine. 

Vrei să ne întâlnim diseară? Scrie pe bileţel dacă vrei. 

Dacă scrii NU, o să mă mut chiar în seara asta. Oricum, va 
trebui s-o fac în curând. Dar dacă scrii DA, o să mai rămân 
puțin. Nu ştiu ce să scriu. Sunt singură, mai singură decât îţi 
poți închipui, cred. Sau poate, nu. 

Imi pare rău că ţi-am stricat aparatul de ascultat muzică. 

Ia banii, dacă vrei. Mai am o grămadă. Nu-ţi fie frică de mine. 
Nu ai niciun motiv. Poate ştii asta. Sper că ştii. Imi place aşa de 
mult de tine. 

A ta, Eli 


P.S. Poţi să rămâi, dacă vrei. Dar dacă pleci, ai grijă să încui. 


Oskar citi bileţelul de câteva ori. Apoi luă stiloul care zăcea 
lângă el. Aruncă o privire prin camera goală, prin viaţa lui Eli. 
Pe masă se vedeau în continuare bancnotele pe care le primise, 
mototolite. Luă o singură bancnotă de o mie şi o îndesă în 
buzunar. 

Se uită lung la spaţiul gol de sub numele lui Eli. Cobori apoi 
stiloul şi umplu spaţiul cu un 

DA 

Puse stiloul pe foaie, se ridică şi aruncă walkmanul în geantă. 
Se întoarse şi se uită invers la litere. 

DA 

Apoi scutură din cap, scoase bancnota de o mie din buzunar 
şi o puse înapoi pe masă. Când ieşi în casa scărilor, verifică dacă 
uşa se încuiase după el. Trase de clanţă de câteva ori. 

* 


Fragment din Dagens Eko” 16:45, duminică, 8 noiembrie 


+ Program de ştiri difuzat de postul naţional de radio P1. 


1981 


Poliţia l-a căutat în zadar pe bărbatul care a fugit de la 
spitalul Danderyd în noaptea de sâmbătă spre duminică, lăsând 
în urmă o victimă. 

Poliţia a cercetat pădurea Judarn din vestul Stockholmului pe 
parcursul zilei de duminică, dar aşa-numitul „criminal ritualic” 
n-a fost de găsit. In momentul evadării, bărbatul prezenta răni 
grave şi poliţia e de părere că a fost ajutat de un complice. 

Arnold Lehrman, Poliţia Capitalei: 

„Da, e singura explicaţie plauzibilă. Fizic, e imposibil să 
reziste atâta timp... în starea lui. Am mobilizat treizeci de colegi, 
mai mulţi câini şi am folosit şi un elicopter de urmărire. Vă zic, 
e, pur şi simplu, imposibil.” 

„Veţi continua căutările în pădurea Judarn?” 

„Da. Există posibilitatea ca persoana în cauză să se afle în 
continuare în zona aceea. Dar vom reduce efectivul de oameni 
pentru a ne concentra... ca să aflăm cum a scăpat.” 

Bărbatul are faţa puternic desfigurată şi în momentul 
evadării purta o cămaşă albastru-deschis, din dotarea spitalului. 
Poliţia este recunoscătoare pentru orice indiciu şi aşteaptă 
apelul dumneavoastră la numărul... 


Duminică, 8 noiembrie (seara) 


Interesul publicului faţă de căutările din pădurea Judarn 
atinsese cote maxime. Ziarele de scandal şi-au dat seama că nu 
puteau să publice acelaşi portret-robot al criminalului. Sperau c- 
o să primească o fotografie din perioada în care stătuse 
internat, dar în lipsa ei, ambele ziare publicaseră poza cu oaia. 

Expressen o pusese chiar pe prima pagină. 

Spună cine ce-o vrea, dar în poza aia exista ceva dramatic. 
Faţa contorsionată de efort a poliţistului, picioarele crăcănate 
ale oii, gura ei deschisă. Aproape că auzeai behăitul şi respiraţia 
grea. 

Unul dintre ziare chiar a pretins comentarii de la curtea 
regală. Asta fiindcă oaia maltratată de poliţist era totuşi 
proprietatea regelui. Dar regele şi regina tocmai făcuseră public 
faptul că aşteptau cel de-al treilea copil şi hotărâseră, probabil, 
că era de-ajuns. Curtea regală se abţinu, deci, de la comentarii. 

Desigur că ziarele dedicaseră câteva pagini şi hărților cu 
Judarn şi Vasterort. Marcaseră punctele în care fusese zărit 
bărbatul şi traseul căutărilor poliţiei. Dar nimic din toate astea 
nu reprezenta o noutate pentru cititori sau public. Detaliul care 
avea să fie ţinut minte a fost poza cu oaia. 

Expressen şi-a permis chiar şi o glumiţă. Titlul suna în felul 
următor: „Lup deghizat în oaie?” 

Trebuia să mai şi râzi, toţi aveau nevoie de asta. Oamenii 
erau speriaţi. Acelaşi bărbat care omorâse cel puţin două 
persoane, aproape trei era din nou în libertate şi copiilor li se 
puseseră iar interdicții. O excursie cu clasa în pădurea Judarn, 
excursie care ar fi avut loc luni, fu contramandată numaidecât. 

În plus, lumea simţea o ură nerostită faţă de bărbatul ăsta, 
care avea puterea să domine viaţa atâtor oameni, prin răutatea 
lui şi prin... abilitatea lui de a păcăli moartea. 

Da. Fură convocați experţi şi profesori şi rugaţi să comenteze 
în ziare sau la televizor. Dar toţi ajungeau la aceeaşi concluzie: 
că era imposibil ca bărbatul să mai fie în viaţă. Şi răspunzând la 
o întrebare directă, experţii declaraseră aproape la unison că 
evadarea lui era tot o chestiune aberantă, incomprehensibilă. 

Un profesor de medicină de la Danderyd făcu o figură destul 


de proastă la Aktuellt când spuse, pe un ton destul de agresiv: 
„Până deunăzi a fost cuplat la un aparat respirator. Ştiţi ce 
înseamnă asta? Înseamnă că nu putea să respire singur. 
Adăugaţi la asta o căzătură de la treizeci de metri şi...” Din 
tonul lui se înţelegea că reporterul era un idiot şi toată treaba 
asta era născocită de mass-media. 

Aşa că totul se reducea la o ciorbă de bănuieli, imposibilităţi, 
zvonuri, bârfe şi - bineînţeles - frică. Nu era de mirare că 
ziarele ieşiseră la înaintare cu poza aia, în ciuda atmosferei 
generale. Măcar era o imagine concretă care ajunsese să se 
răspândească prin toată ţara şi în subconştientul colectiv. 


Lacke o văzu la Chioşcul Îndrăgostiţilor, când îşi luă un 
pachet de ţigări Red Prince, din ultimii bănuţi. Era în drum spre 
Gosta. Dormise toată după-masa şi acum se simţea ca 
Raskolnikov, lumea i se părea ireală şi înceţoşată. Aruncă o 
privire spre fotografia cu oaia şi dădu din cap ca pentru sine. In 
starea în care era, nu i se păru deloc ciudat că poliţia umbla 
după oi. 

Abia la jumătatea drumului spre Gosta îşi aminti din nou de 
ea şi se gândi: „Ce mama dracu’ o mai fi şi asta?” dar nu avea 
energia necesară să despice firul în patru. Aprinse o ţigară şi-şi 
continuă drumul. 


Oskar o văzu când ajunse acasă, după ce toată dimineaţa 
hălăduise prin Vallingby. Când cobori din metrou, Tommy 
tocmai se urca. Părea agitat şi entuziasmat şi-i spuse că făcuse 
„O chestie tare de tot”, dar nu apucase să-i povestească pentru 
că uşile se închiseseră. Acasă, Oskar găsi un bilet pe masă; 
mama urma să ia cina cu prietenii ei de la cor. Îi lăsase mâncare 
în frigider şi împărţise reclamele. Pupici. 

Ziarul de seară zăcea pe banca din bucătărie. Oskar se uită la 
poza cu oaia şi citi totul despre căutări. Apoi făcu ceva ce nu 
mai făcuse de mult: decupă şi puse deoparte articolele 
referitoare la criminalul ritualic din ziarele de săptămâna 
trecută. Scoase teancul din dulapul în care ţineau măturile şi 
substanţele de curăţat, îşi aduse albumul, o foarfecă, lipici şi se 
apucă de treabă. 


Staffan o văzu la aproximativ două sute de metri de unde 
fusese făcută. Nu-l ajunsese din urmă pe Tommy şi, după câteva 
replici schimbate cu Yvonne, care era în continuare şocată, 


plecase la Akeshov. Cineva îl trimise la un coleg necunoscut, 
botezat „omul cu oaia”, dar Staffan nu se prinsese decât mai 
târziu, după ce citi ziarul de seară. 

Conducerea secţiei era furioasă din cauza indiscreţiei de care 
dăduseră dovadă ziarele, dar majoritatea poliţiştilor se amuzau. 
Nu şi „omul cu oaia”, bineînţeles. Săracul fu nevoit să suporte 
timp de câteva săptămâni replici precum „mişto puloverul, e din 
lână de oaie?” sau câte un „beeee”, când şi când. 


Jonny văzu poza când frăţiorul lui de patru ani, Kalle, de fapt, 
frăţiorul lui pe jumătate, îi făcu un cadou. li împachetase cubul 
din jocul de construcţii în prima pagină a ziarului. Jonny îl izgoni 
din camera lui, spunându-i că n-are chef, apoi încuie uşa. Scoase 
albumul cu fotografii şi se uită la tatăl lui, tatăl lui adevărat, 
care nu era tatăl lui Kalle. 

După un timp, îl auzi pe tatăl lui vitreg care-l admonesta pe 
Kalle pentru că stricase ziarul. Jonny scoase cadoul şi roti 
cuburile printre degete, uitându-se la poza cu oaia. Începu să 
râdă, dar pielea i se întinse şi-l durea urechea. Puse albumul cu 
poze în săculeţul pentru ora de educaţie fizică, considerând că 
era mai în siguranţă la şcoală, apoi se gândi la ce naiba avea să-i 
facă lui Oskar. 


Imaginea cu oaia avea să declanşeze o dispută minoră 
referitoare la etica foto jurnalismului, dar, cu toate astea, fusese 
apoi inclusă în colajul cu „imagini de neuitat”, de la sfârşitul 
anului. Berbecul prins fusese lăsat la păscut în primăvara 
următoare pe izlazul din faţa palatului Drottningholms, fără să 
ştie niciodată de clipele sale de faimă. 

x 


Virginia se odihneşte înfofolită în plăpumi şi pături. Stă cu 
ochii închişi şi corpul nemişcat. Nu mai durează mult şi se 
trezeşte. A stat în poziţia aceea timp de unsprezece ore. 
Temperatura corpului îi coborâse la douăzeci şi două de grade, 
ceea ce însemna aceeaşi temperatură ca şi cea a aerului din 
şifonier. Inima îi bate foarte încet, de patru ori pe minut. 

Pe parcursul acestor unsprezece ore, corpul ei s-a 
transformat radical. Stomacul şi plămânii s-au adaptat la un 
mod de viaţă nou. Cel mai interesant detaliu, din punct de 
vedere medical, e chistul încă nedezvoltat din nodul sinoatrial, 


5 Reşedinţa privată a familiei regale suedeze. 


nodul de celule care controlează contracţiile inimii. Chistul e de 
două ori mai mare decât fusese iniţial. O excrescenţă 
canceroasă formată din celule străine continuă să se dezvolte 
liber. 

Dacă vreun cardiolog ar lua o probă de ţesut din celulele alea 
străine şi ar cerceta-o cu microscopul, ar respinge-o 
numaidecât, considerând-o contaminată. Şi o glumă nesărată. 

Şi asta pentru că umiflătura de pe nodul sinoatrial e formată 
din celule cerebrale. Da. În inima Virginiei se dezvoltă un creier 
mai mic. Şi creierul acesta mic a fost dependent de creierul cel 
mare în primul stadiu al dezvoltării. Dar acum e independent şi 
asta înseamnă că intuiţia terifiantă a Virginiei fusese corectă: 
creierul avea să trăiască şi după ce corpul ei pierea. 

Virginia deschise ochii şi-şi dădu seama că e trează. Ştia 
asta, deşi nu observase nicio diferenţă între întunericul din 
somn şi cel din şifonier. Era la fel de întuneric ca înainte. Dar 
conştiinţa ei se aprinsese. Da. Conşiiinţa ei licări şi se trezi la 
viaţă. În acelaşi timp, ceva se îndepărtă parcă şi dispăru repede. 

Ca şi când... 

Ca şi când ai fi ajuns într-o casă de vacanţă care a fost 
nelocuită toată iarna. Deschizi uşa, pipăi, cauţi întrerupătorul şi, 
în clipa în care aprinzi lumina, auzi păcănitul rapid, sunetul 
gheruţelor mici pe podeaua de lemn, şi cu coada ochiului, 
observi şobolanul care se ascunde repede sub dulapul de sub 
chiuvetă. _ 

O senzaţie înfiorătoare. Îţi dai seama c-a stat în casă cât ai 
fost plecat. Că s-a simţit acasă, nederanjat de nimeni. C-o să 
iasă imediat ce stingi lumina. 

Nu sunt singură. 

Gura îi era uscată ca o bucată de hârtie. Papilele gustative nu 
simțeau nimic. Rămase pe loc şi se gândi la căsuţa pe care o 
închiriase cu Per, tatăl Lenei, când Lena era încă mică. 

La gaura de şoarece pe care o găsiseră sub dulapul de sub 
chiuvetă. Şobolanii roseseră bucățele din cutia goală de lapte şi 
din ambalajul în care fuseseră fulgii de cereale şi-şi făcuseră o 
căsuţă, o construcţie incredibilă din bucățele colorate de hârtie. 

Virginia se simţise vinovată când dăduse pe acolo cu 
aspiratorul. Nu, mai mult decât atât. Avusese o senzaţie aproape 
superstiţioasă de încălcare a graniţelor. Când vârâse ţeava rece 
şi mecanică a aspiratorului în construcţia aceea frumoasă şi 
fragilă, la care şobolanii lucraseră o iarnă întreagă, avusese 
impresia că alungă din casă un spirit bun. 


Şi aşa a şi fost. Văzând că şobolanul nu intră în capcană şi 
continuă să le mănânce proviziile uscate, deşi era vară, Per 
pusese otravă de şoareci. S-au certat mult din cauza asta. Şi s- 
au certat şi din alte cauze. Se certau tot timpul. Cândva prin 
iulie, şobolanul a murit, prins între pereţi. 

Căsnicia lor se destrămă odată cu mirosul cadavrului în 
descompunere care se răspândise prin casă. Plecaseră acasă cu 
o săptămână înainte de data stabilită, neputând să mai suporte 
mirosul, neputând să se mai suporte. Spiritul cel bun îi părăsise. 

Oare ce s-a întâmplat cu casa? O mai fi stând cineva acolo? 

Auzi un scârţâit, un sâsâit. 

E un şobolan! In plapumă! 

Se panică. 

În continuare învelită, se smuci într-o parte, nimeri uşile 
şifonierului care se deschiseră larg şi se prăbuşi pe podea. Dădu 
din picioare şi din mâini şi reuşi să se elibereze. Se târi pe pat 
dezgustată, se lipi de colţ, îşi aduse genunchii la gură şi se holbă 
la mormanul de pături şi plăpumi, aşteptând. Dacă ar fi ieşit de 
acolo, ar fi tipat sigur. Ar fi ţipat până când s-ar fi adunat tot 
blocul cu ciocane şi cu topoare, şi-ar fi lovit în mormanul de 
haine până când ar fi omorât şobolanul. 

Pătura de deasupra era verde, cu picăţele albastre. Nu s-a 
mişcat ceva adineaori? Virginia trase aer în piept ca să ţipe şi 
şuierul, sâsâitul se auziră din nou. 

Sunt eu... respir. 

Da. Era ultimul lucru pe care-l constatase înainte să 
adoarmă; faptul că nu respiră. Acum respira din nou. Trase aer 
în piept din nou, de probă. Şuierul şi sâsâitul se auziră iar. 
Veneau din căile ei respiratorii. Virginia îşi drese glasul şi gura i 
se umplu cu un gust de mâncare putrezită. 

Işi aduse aminte. De tot. 

Se uită la braţele ei. Erau pline de firicele de sânge coagulat, 
dar nu se vedeau nicio rană, nicio cicatrice. Privi cu atenţie 
locul din îndoitura braţului, unde îşi aminti că se tăiase de cel 
puţin două ori. Se vedea o bucăţică de piele roz. Poate. In rest, 
toate rănile se vindecaseră. 

Işi frecă ochii şi se uită la ceas. Şase şi un sfert. Era seară. Şi 
întuneric. Privi din nou spre pătura verde, spre picăţelele 
albastre. 

De unde venea sunetul ăla? 

Candelabrul era stins, afară se înserase şi jaluzelele erau 
trase. Cum putea să distingă totuşi contururile şi culorile 


tuturor obiectelor? În şifonier fusese întuneric beznă. Atunci nu 
văzuse nimic. Dar acum... era ca ziua-n amiaza mare. 

Un pic de lumină se strecoară oricum, de obicei. 

Respira oare? 

Nu reuşea să se controleze. De îndată ce se gândea la 
respiraţie, începea s-o ghideze. Poate că nu respira decât atunci 
când se gândea la asta. 

Dar prima oară când trăsese aer în piept, când crezuse că 
auzise un şobolan... nu se gândise. Insă poate că fusese doar o... 
doar o... 

Strânse ochii. 

Ted. 

Fusese de faţă când s-a născut. Lena nu se mai întâlnise 
niciodată cu tatăl lui Ted după noaptea în care-l concepuse. Era 
un om de afaceri finlandez cu care făcuse cunoştinţă la o 
conferinţă din Stockholm. Aşa că Virginia ţinuse neapărat să fie 
de faţă la naştere. O implorase s-o lase să vină. 

Şi dintr-odată îşi aminti. De prima secundă în care Ted 
începuse să respire. 

De cum arăta când a ieşit. Corpul micut, lipicios şi vineţiu, 
aproape inuman. Explozia de bucurie din pieptul ei care se 
transformase într-un val de teamă când Ted refuzase să respire. 
Îşi aminti de moaşa care l-a ridicat cu calm. Virginia crezuse c-o 
să-l ţină cu capul în jos şi-o să-l plesnească peste fund, dar în 
clipa în care moaşa îl luase în mâini, un balon de salivă se 
formase la gura lui. Un balon care crescu şi crescu... până când 
se sparse. Şi-apoi se auzi şi ţipătul, primul țipăt. Şi Ted respiră. 

Aşadar? 

Asta însemna că şuierul ăla fusese prima ei inhalaţie? Ţipătul 
unui nou-născut? 

Virginia se întinse pe spate în pat. Continuă să-şi deruleze 
filmul despre naşterea lui Ted. Îşi aminti cum îl spălase pentru 
că Lena era prea epuizată şi pierduse şi o grămadă de sânge. 
Da. După ce ieşise Ted, sângele năvălise pe patul de naştere şi 
asistentele s-au grăbit să şteargă totul cu suluri întregi de 
hârtie. Încet-încet, sângerarea se opri. 

Grămezile de hârtie plină de sânge, mâinile roşii ale moaşei. 
Calmul, eficienţa... în ciuda sângelui. A sângelui. 

Sete. 

Simţi ceva lipicios în gură şi derulă filmul înainte şi înapoi, 
scoțând în evidenţă obiectele pătate de sânge; ar fi lins mâinile 
moaşei, ar fi supt hârtia plină de sânge, ar fi adulmecat firicelul 


de sânge dintre picioarele Lenei, ar fi... 

Se ridică brusc, alergă spre baie îndoită de mijloc şi se 
aplecă peste vasul toaletei. Dar nimic. Doar câteva sughiţuri 
uscate, convulsive. Puse fruntea pe marginea vasului. Imaginile 
de la naştere apărură din nou. 

Nuvreaunuvreaunuvreau 

Dădu cu capul de câteva ori în vasul de porțelan şi un gheizer 
de durere, rece ca gheaţa, ţâşni în sus în capul său. Totul se 
făcu azuriu în faţa ei. Zâmbi şi se prăbuşi într-o parte pe 
covoraşul din baie, care... 

Costase 14.90, dar l-am luat cu zece pentru că femeia de la 
casă a smuls din greşeală un smoc mare din el când a vrut să 
îndepărteze eticheta, şi când am ieşit din Ahlens şi m-am 
plimbat prin piaţetă, am văzut un porumbel care ciugulea ceva 
dintr-o cutie de carton, nişte cartofi prăjiţi, parcă, şi porumbelul 
era cenușiu şi... albastru... lumina... venea din faţă... 

Nu ştia cât a durat leşinul. Un minut, o oră? Poate doar 
câteva secunde. Dar ceva se schimbase. Era liniştită. 

Covorul din baie îi mângâiase plăcut obrazul în timp ce 
zăcuse acolo şi se uitase la ţeava ruginită de la chiuvetă. I se 
păruse că are o formă frumoasă. 

Dintr-odată, simţi un miros înţepător de urină. Nu se pişase 
pe ea, nu, căci... simţi mirosul lui Lacke. Se îndoi şi-şi apropie 
faţa de podeaua de lângă piciorul vasului, adulmecă. Lacke... şi 
Morgan. Nu înţelegea de unde, dar ştia sigur: Morgan se pişase 
lângă vas. 

Dar Morgan nici n-a fost aici. 

Ba da, cum să nu. În seara aia, în noaptea aia în care au 
adus-o acasă. În seara în care a fost atacată. Şi muşcată. Da. 
Bineînţeles. Toate piesele se potriveau. Morgan fusese acolo, 
Morgan se pişase în timp ce ea zăcea pe canapea după ce a fost 
muşcată şi acum vedea pe întuneric şi nu suporta lumina şi avea 
nevoie de sânge şi... 

Vampir. 

Asta era. Nu luase o boală rară sau ciudată care putea fi 
tratată la spital, la psihiatrie sau la... 

Fototerapie! 

Izbucni în râs, începu să tuşească, se întinse pe spate, se uită 
la tavan şi se gândi la tot ce se întâmplase. Rănile care s-au 
vindecat rapid, efectul soarelui asupra pielii ei, sângele. O rosti 
cu voce tare: 

— Sunt un vampir. 


N-avea cum. Aşa ceva nu exista. Şi totuşi, se simţea uşurată. 
Era de parcă ar fi scăpat de un sentiment de vinovăţie. Nu era 
vina ei. Fanteziile revoltătoare, lucrurile îngrozitoare pe care le- 
a făcut cu propriul corp în noaptea aceea. Nu era responsabilă 
pentru nimic. 

Fusese ceva... natural. 

Se ridică pe jumătate, dădu drumul apei în cadă, se aşeză pe 
capacul toaletei şi se uită la jet, la cada care se umplea încet. 
Sună telefonul. Virginia îl percepu ca pe un semnal neutru, 
mecanic. Oricum, nu putea să stea de vorbă cu nimeni. Şi 
nimeni nu putea să stea de vorbă cu ea. 

* 

Oskar nu citise ziarul de sâmbătă. Acum zăcea în faţa lui, pe 
masa din bucătărie. Il deschisese de ceva timp şi citise de 
câteva ori comentariul de sub imagine. Imaginea pe care nu şi-o 
putea scoate din cap. 

Textul se referea la bărbatul pe care-l găsiseră înghețat în 
lacul de lângă spitalul din Blackeberg. Ziarul descria felul în 
care fusese găsit şi scos de acolo. Era şi o fotografie micuță cu 
profesorul de sport Avila, care stătea şi arăta cu degetul spre 
apă, spre gaura din gheaţă. Jurnalistul care-l cita îi corectase 
greşelile gramaticale. 

Toate astea i se păreau suficient de interesante ca să le 
decupeze şi să le pună în album, dar nu asta-i captase atentia, 
nu asta îl obsedase. 

Ci poza cu bluza aceea. 

Poliţiştii găsiseră sub geaca bărbatului o bluză pătată cu 
sânge, o bluză mică, de copil. Bluza fusese fotografiată pe un 
fundal neutru. 

Conform textului de sub poză, victima, Joakim Bengtsson, 
fusese văzută în viaţă ultima oară pe 24 octombrie, sâmbătă. Cu 
două săptămâni în urmă. Oskar îşi amintea de seara aceea. 
Seara în care Eli rezolvase cubul. Oskar o mângâiase pe obraz şi 
Eli plecase. În noaptea aceea, Eli şi... moşul ăla al ei... s-au 
certat şi moşul a plecat de acasă. 

Oare îl omorâse în noaptea aia pe tip? 

Mai mult ca sigur. In ziua următoare arăta mult mai 
sănătoasă. 

Se uită la imagine. Era o poză alb-negru, dar jurnalistul 
specificase culoarea tricoului. Era roz. Jurnalistul se întreba 
dacă nu cumva criminalul avea pe conştiinţă şi o victimă mai 
tânără. 


Stai aşa. 

Criminalul din Vallingby. Conform articolului, poliţia avea 
indicii clare că bărbatul prins sub gheaţă fusese omorât de aşa- 
numitul criminal ritualic care fusese prins cu o săptămână în 
urmă la bazinul din Vallingby şi care între timp evadase. 

O fi fost... moşul? Dar... puştiul din pădure... de ce? 

Oskar îşi aminti de Tommy şi de cum stătea şi gesticula pe 
banca de lângă terenul de joacă. 

Atârnat într-un copac... şi... i-au tăiat gâtul... hârşti. 

Înţelese. Înţelese totul. Că toate articolele acelea pe care le 
decupase şi le păstrase, ştirile de la radio, de la televizor, toate 
discuţiile, toată teama... 

Eli. 

Oskar nu ştia ce să facă, încotro s-o apuce. Aşa că se duse la 
frigider şi scoase bucata de lasagna pe care i-o lăsase mama. O 
mâncă aşa, rece, în timp ce continuă să se uite la articole. Când 
termină de mâncat, auzi ciocănitul. IÎnchise ochii ca să audă mai 
bine. Codul îl învățase între timp pe de rost. 

MĂ. D.U.C. P.E-A.FA.RĂ. 

Se ridică repede de la masă, se duse în camera lui, se întinse 
pe burtă şi formă răspunsul. 

V.I.N.O. A.I.C.I. 

Pauză. Apoi: 

M.A.M.A. T.A. 

Oskar răspunse. 

E. PL.E.CA.TĂ. 

Mama lui avea să se întoarcă abia pe la zece. Aveau la 
dispoziţie cel puţin trei ore. După ce termină de ciocănit, Oskar 
puse capul pe pernă. Preţ de o clipă, concentrat pe mesajul pe 
care-l avea de transmis, uitase. 

Bluza... ziarul... 

Sări din pat cu gândul să adune ziarele de pe masă. Eli avea 
să vadă... o să ştie că... 

Apoi lăsă capul pe pernă şi nu-i mai păsă. 

Cineva fluieră încet în faţa geamului. Oskar se dădu jos din 
pat, se duse la fereastră şi se aplecă peste pervaz. Eli stătea cu 
capul întors spre lumină. Era îmbrăcată în cămaşa largă, în 
carouri. 

Oskar îi făcu semn cu degetul: Haide, urcă. 

x 


— Nu-i zice c-am venit, OK? 
Yvonne se strâmbă, suflă fumul într-o parte, spre uşa 


întredeschisă de la bucătărie, dar nu spuse nimic. 

Tommy pufni pe nas. 

— De ce fumezi aşa, cu fereastra deschisă? 

Scrumul din vârful ţigării se alungise şi se îndoise. Tommy 
arătă spre el şi făcu un gest cu degetul arătător. Yvonne îl 
ignoră. 

— Pentru că nu-i place lui Staffan, aşa-i? Mirosul. 

Tommy se lăsă pe spate în scaunul de bucătărie, privi 
scrumul şi se întrebă cum de nu cădea, apoi flutură cu mâinile 
în faţa nasului. 

— Nici mie nu-mi place fumul. Nu-mi plăcea deloc când eram 
mic. Dar pe vremea aia nu fumai cu geamul deschis. Ai grijă... 

Scrumul căzu şi ateriză pe coapsa lui Yvonne. Aceasta îl 
mătură de pe pantaloni, lăsând în urmă o dungă cenuşie. Ridică 
mâna cu care ţinea ţigara şi spuse: 

— Ştiam asta. De cele mai multe ori, în orice caz. Se întâmpla 
să mai avem musafiri care nu... dar tu să nu-mi spui mie că nu-ţi 
place fumul. 

Tommy rânji. 

— Nu ţi s-a părut deloc amuzant? 

— Nu, nu mi s-a părut. Gândeşte-te ce-ar fi fost dacă oamenii 
s-ar fi panicat. Oamenii ar fi... şi vasul ăla, ăăă... 

— Cristelniţa. 

— Cristelniţa, da. Preotul era disperat, era ca o... scoarță 
neagră care s-a depus peste... Staffan a trebuit să... 

— Staffan în sus, Staffan în jos... 

— Da, Staffan. N-a zis c-ai fost tu. Mi-a zis mie, mi-a zis... că 
i-a fost greu să-l mintă pe preot în faţă... deşi era convins c-ai 
fost tu. Dar voia să... te protejeze... 

— Îţi dai seama. 

— De ce să-mi dau seama? 

— Că se proteja pe el însuşi. 

— Dar eln-a... 

— Gândeşte-te puţin. 

Yvonne mai trase o dată din ţigară, apoi o stinse în scrumieră 
şi aprinse imediat încă una. 

— Era o piesă antică. A trebuit trimisă la renovat. 

— Şi fiul vitreg al lui Staffan făcuse boacăna. Nu se poate aşa 
ceva. 

— Nu eşti fiul lui vitreg. 

— Nu, dar ştii la ce mă refer. Dacă m-aş fi dus la preot şi i-aş 
fi zis că eu am făcut-o şi că mă cheamă Tommy, şi că Staffan e... 


prietenul meu vitreg, nu cred că s-ar fi bucurat. 

— Poţi să vorbeşti cu el şi singur. 

— Nu. Azi în niciun caz. 

— N-ai tupeul. 

— Vorbeşti ca un copil mic. 

— Şi tu te comporti ca un copil mic. 

— Chiar nu ţi s-a părut haios? 

— Nu, Tommy. Nu mi s-a părut deloc haios. 

Tommy oftă. Nu era prost, ştia prea bine că o s-o supere şi pe 
mama, dar chiar crezuse c-o să se amuze puțin. Dar acum ţinea 
cu Staffan. Asta era, trebuia să se obişnuiască vrând-nevrând cu 
ideea. 

Singura problemă era că trebuia să găsească o casă. Un loc 
în care să stea. După ce se căsătoreau, adică. Până una-alta, 
putea să stea în camera din pivniţă, seara, când venea Staffan la 
ei. Acum era la Akeshov, dar îşi termina tura la opt şi de acolo 
sigur avea să vină direct la ei. Şi Tommy n-avea de gând să-i 
asculte predicile de căcat. Niciodată. 

Tommy se duse în camera lui şi luă pătura şi perna de pe pat, 
în timp ce Yvonne rămase lângă geam să fumeze. Când termină, 
se opri în cadrul uşii cu pătura făcută sul şi cu perna sub braţe. 

— OK. Am plecat. Nu-i spune că-s aici, te rog. 

Yvonne se întoarse spre el. Avea lacrimi în ochi şi zâmbea 
vag. 

— Arăţi de parcă... atunci când ai venit şi ai vrut să... 

Cuvintele nu voiau să-i iasă din gură. Tommy rămase pe loc. 
Yvonne înghiţi, îşi drese glasul şi se uită la el cu ochii limpezi, 
apoi spuse încet: 

— Tommy? Ce să fac? 

— Nu ştiu. 

— Vrei să...? 

— Nu. Nu pentru mine. Asta e. 

Yvonne dădu din cap. Tommy simţea că era pe cale să se 
întristeze rău, aşa că se hotări să plece, înainte să strice 
lucrurile. 

— Auzi? Nu-i zici că... 

— Nu, nu. Nu-i zic nimic. 

— Bine. Mersi. s 

Yvonne se ridică şi se duse la Tommy. Îl îmbrăţişă. Mirosea 
puternic a fum de ţigară. Dacă ar fi avut mâinile libere, ar fi 
îmbrăţişat-o şi el. Dar le avea ocupate, aşa că puse doar capul 
pe umărul ei şi stătură aşa un timp. 


Apoi, Tommy plecă. 


Să n-ai încredere în ea. Staffan poate s-o sâcâie cu ceva şi 
atunci... 

Ajuns în subsol, aruncă perna şi pătura pe canapea. Băgă o 
doză de snus, se întinse şi începu să se gândească. 

Ce bine ar fi dacă i-ar trage cineva un glonț. 

Dar Staffan nu era ăla care... nu, nu. Era mai degrabă genul 
care îl nimerea pe criminal în mijlocul frunţii. După care primea 
o cutie cu praline de la colegi. Eroul. Poate o să vină să-l caute 
şi-aici. Poate. 

Pescui cheia, ieşi pe coridor şi descuie uşa refugiului. Luă 
lanţul cu el. Cu bricheta pe post de lanternă, străbătu coridorul 
scurt delimitat de cele două spaţii de depozitare. Acestea erau 
pline de hrană uscată, conserve, jocuri de societate vechi, 
aragaz pentru camping şi altele, necesare pentru a supravieţui 
unui asediu. 

Deschise o uşă şi azvârli cheia înăuntru. 

OK. Avea o ieşire de urgenţă. 

Înainte de a părăsi refugiul, Tommy dădu jos trofeul câştigat 
de Staffan la concursul de tir şi-l cântări în palme. Avea cel 
puţin două kile. Oare putea să-l vândă? Pentru metal. Poate 
puteau să-l topească. 

Studie faţa celui care trăgea cu pistolul. Nu arăta ca Staffan? 
Atunci, clar, trebuia topit. 

La crematoriu cu el. Clar. 

Izbucni în râs. 

Cel mai tare ar fi fost dacă l-ar fi topit şi ar fi păstrat doar 
capul. După care i l-ar fi înapoiat lui Staffan. O băltoacă mică, 
închegată de metal topit, cu un cap mic în mijloc. Probabil că n- 
avea cum. Din păcate. 

Puse statuia la loc, ieşi şi închise uşa fără a trage zăvorul. 
De-acum încolo avea să se ascundă acolo în caz de ceva. Dar nu 
prea credea c-o să aibă nevoie. 

Oricum. 

x 

Lacke lăsă să sune de zece ori, înainte de a pune receptorul 
în furcă. Gosta stătea pe canapea şi mângâia pe ceafă o pisică 
roşcată, cu dungi, şi-l întrebă, fără să ridice capul: 

— Nu-i nimeni acasă? 

Lacke îşi trecu degetele peste faţă şi spuse pe un ton iritat: 

— Ba da, cum să nu. N-ai auzit ce de-am mai trăncănit? 


— Mai vrei un pahar? 

Lacke se îmbună şi încercă să zâmbească. 

— Sorry, nu voiam să... Da, ce mama dracu’? Mersi. 

Gosta se aplecă spre masă, dar uită de pisică. Aceasta fu 
înghesuită între genunchii şi abdomenul lui, drept pentru care 
protestă sâsâind şi alunecă pe podea, se aşeză şi îi aruncă o 
privire acuzatoare. Gosta turnă o picătură de apă tonică şi o 
doză sănătoasă de gin în paharul lui Lacke, apoi i-l întinse. 

— Ia. Nu-ţi face griji, probabil s-a... da, ştii... 

— Internat. Mersi. Crezi că s-a dus la spital şi ăia au internat- 
O. 

— Da... exact. 

— Zi-i aşa, atunci. 

— Ce? 

— Nimic, nimic. Hai, noroc. 

— Noroc. 

Băură amândoi. După un timp, Gosta începu să se scobească 
în nas. Lacke se uită la el şi Gosta cobori degetul, apoi îi zâmbi, 
cerându-şi parcă scuze. Nu era obişnuit să aibă musafiri. 

O pisică grasă, gri cu alb, stătea întinsă pe podea şi părea că 
n-are putere nici cât să-şi ridice capul. Gosta arătă spre ea. 

— Miriam o să aibă pui în curând. 

Lacke luă o înghiţitură şi se strâmbă. Dar mirosul din casă 
devenea mai suportabil cu fiecare picătură de alcool. 

— Ce faci cu ei? 

— Cum adică? f 

— Cu puii. Ce faci cu ei? li laşi să trăiască, nu? 

— Da. Dar de cele mai multe ori se nasc morţi. Mai nou. 

— Ah, deci... Vrei să zici că grasa aia... Miriam?... burta aia 
e... plină cu pui morţi, sau cum? 

— Da. 

Lacke goli paharul şi-l puse pe masă. Gosta făcu un gest spre 
sticla cu gin. Lacke scutură din cap. 

— Nu. O să iau o pauză. 

Cobori capul. Covorul portocaliu era atât de plin de păr de 
pisică încât aveai senzaţia că e făcut chiar din păr. Pisici şi 
motani peste tot. Câţi or fi fost? Incepu să-i numere. Ajunse 
până la optsprezece. Doar în camera aia. 

— Nu te-ai gândit niciodată să-i... aranjezi? Adică, să-i 
castrezi, na, sau cum îi zice... să-i sterilizezi? Ajunge dacă-i 
sterilizează doar pe masculi, mă gândesc. 

Gosta îl privi nedumerit. 


— Şi cum să fac asta? 

— Nu, ai dreptate. 

Lacke şi-l imagină pe Gosta în metrou cu vreo... douăzeci şi 
cinci de pisici. Într-o cutie. Nu. Intr-o pungă. Un sac. Să se ducă 
la veterinar şi să-i întindă cutia: „Castraţi-i. Mulţumesc”. Lacke 
chicoti. Gosta înclină capul. 

— Ce-i? 

— Nu, mă gândeam... poate îţi face reducere, cu cât ai mai 
mulţi, cu atât ti-i aranjează mai ieftin. 

Gosta nu aprecie gluma şi Lacke începu să fluture din mâini 
în faţa lui. 

— Nu, sorry. Voiam să... of, sunt chiar.... Chestia asta cu 
Virginia, nu ştiu... 

Brusc se îndreptă de spate şi bătu cu palma peste masă. 

— Nu mai vreau să pierd vremea p-aici! 

Gosta tresări. Pisica de la picioarele lui Lacke o şterse şi se 
ascunse sub fotoliu. De undeva din cameră se auzi un sâsâit. 
Gosta se mută puţin şi-i scutură paharul. 

— Nu trebuie. Pentru mine... 

— Nu, nu mă refer la tine. Mă refer la locul ăsta de aici. Aici. 
Tot căcatul ăsta. Blackeberg. Tot. Blocurile astea, străzile pe 
care mergem, locurile, oamenii, tot, tot... e ca o boală mare şi 
nenorocită, înţelegi? Ceva nu-i în regulă. Locul ăsta e proiectat 
ca să fie... perfect, da? Şi într-un unghi, l-au greşit. Ceva n-a 
mers cum trebuia. Un căcat din ăsta. Zici că... nu ştiu cum să-ţi 
explic.... E ca şi când ar fi avut un plan legat de unghiuri, da? 
Un căcat din ăsta, cum să fie unghiurile, unul faţă de celelalte, 
da? Ca să fie armonios. Sau aşa ceva. Dar au calculat ceva 
greşit, perspectiva, unghiul, dracu' să-i pieptene, şi au greşit din 
start, aşa că după aia au apărut tot felul de defecte. De aia, când 
intri în casă, ai impresia că... nu. Nu, nu. Nu şi nu. Aici nu se 
poate sta. Că-i ceva, înţelegi? Doar că nu-i vorba de unghiuri. E 
altceva, ceva ce... o boală... care stă în pereţi şi, gata, eu... m- 
am săturat. 

Se auzi un clinchet. Gosta îi mai turnă nişte gin tonic, fără să- 
i fi cerut. Lacke luă paharul şi se simţi recunoscător. Ieşirea 
asta nervoasă îl mai calmă şi corpul îi fu cuprins de o linişte 
plăcută, accentuată de căldura provocată de băutură. Se lăsă pe 
spate în fotoliu şi expiră. 

Stătură liniştiţi, până când cineva sună la uşă. Lacke întrebă: 

— Aştepţi pe cineva? 

Gosta scutură din cap, ridicându-se cu greu de pe canapea. 


— Nu. Zici că-i gara centrală. 
Lacke rânji şi ridică paharul spre Gosta când trecu pe lângă 
el. Se simţea mai bine acum. Se simţea chiar OK. 
Uşa de la intrare se deschise. Cel din casa scării spuse ceva 
şi Gosta îi răspunse: 
— Intră, te rog. Eşti bine-venită. 
* 


Întinsă în cadă, în apa caldă care se coloră în roz când 
sângele închegat de pe pielea ei se dizolvă, Virginia se hotărâse. 

Gosta. 

Conştiința ei nouă îi spunea să aleagă pe cineva care ar lăsa- 
o să intre. Iar cea veche, că nu trebuie să fie cineva la care ţine. 
Nici măcar cineva pe care-l place. Gosta se încadra în ambele 
cerinţe. 

Se ridică, se şterse şi îşi puse o pereche de pantaloni şi o 
bluză. Abia pe stradă îşi dădu seama că-şi uitase paltonul. Şi cu 
toate astea, nu-i era frig. 

Descoperiri noi, tot timpul. 

Ajunsă în faţa blocului, se opri şi se uită spre fereastra lui 
Gosta. Era acasă. Era tot timpul acasă. 

Și dacă se împotriveşte? 

La asta nu se gândise. Îşi imaginase c-o să ia lucrul de care 
avea nevoie, şi atât. Dar poate că Gosta voia să trăiască. 

Bineînţeles că vrea să trăiască. E om, are şi el nevoile lui şi 
gândeşte-te la toate pisicile alea care or să... 

Gândul se destrămă şi dispăru. Virginia îşi puse mâna pe 
inimă şi simţi că bate de cinci ori pe minut. Ştia că trebuie s-o 
protejeze. Ştia că exista un strop de adevăr în chestia aia cu... 
țepuşa. 

Luă liftul până la penultimul etaj şi sună la uşă. Când Gosta îi 
deschise şi se uită la ea, îşi îngustă ochii de parcă s-ar fi speriat. 

Oare şi-a dat seama? Oare se vede? 

Gosta spuse: 

— Dar... tu eşti? 

— Da. Pot să... 

Făcu un semn spre hol. Nu înţelegea. Ştia cumva intuitiv că 
are nevoie de o invitaţie ca să intre, altfel... altfel... avea să se 
întâmple ceva. Gosta dădu din cap şi făcu un pas înapoi. 

— Intră, te rog. Eşti bine-venită. 

Virginia intră în hol. Gosta închise uşa şi-o privi cu ochii lui 
apoşi. Era nebărbierit; pielea lăsată de pe gât părea murdară 
din cauza ţepilor gri. Putoarea din apartament era mai puternică 


decât îşi amintea, mai uşor de distins. 

Nu vreau să... 

Mirosul vechi fusese alungat. Foamea preluă controlul. 
Virginia îşi puse mâinile pe umerii lui Gosta, văzu cum mâinile îi 
aterizară pe umerii lui Gosta. Nu se împotrivi. Virginia cea de 
demult stătea ghemuită pe undeva printr-un cotlon uitat al 
minţii, fără să poată interveni. 

Gura ei spuse: 

— Poţi să mă ajuţi cu ceva? Stai, nu te mişca. 

Auzi ceva. O voce. 

— Virginia! Salut! Mamă, ce mă bucur că... 

Lacke înmărmuri când Virginia întoarse capul spre el. 

Avea ochii goi. Ca şi când cineva i-ar fi băgat nişte ace şi ar fi 
supt tot ce însemna Virginia şi ar fi lăsat în urmă privirea 
inexpresivă a unui model din ghips, de la ora de anatomie. 
Poziţia nr. 8: Ochii. 

Virginia se holbă la el preţ de o secundă, apoi îi dădu drumul 
lui Gosta şi se întoarse spre uşă, apăsă clanţa, dar uşa era 
încuiată. Trase zăvorul, dar Lacke o prinse de mână şi o trase de 
lângă uşă. 

— Nu te duci nicăieri până când nu... 

Virginia se luptă să iasă din strânsoarea lui şi-l nimeri cu 
cotul peste gură. Buzele lui se depărtară şi o ţinu de braţe, 
lipindu-şi obrazul de spatele ei. 

— Ginja, ce dracu'. Trebuie să discut cu tine. Mi-am făcut 
atâtea griji. Calmează-te. Ce ai? 

Virginia se smuci spre uşă, dar Lacke o ţinu strâns şi o 
împinse spre camera de zi. Se strădui să vorbească încet şi 
calm, ca un animal speriat, în timp ce o împinse în faţa lui. 

— Hai, uite, Gosta ne toarnă frumos un gin şi discutăm şi noi 
ca oamenii, calmi şi liniştiţi şi o să vezi că... o să te-ajut. O să te- 
ajut, orice-ar fi, OK? 

— Nu, Lacke. Nu. 

— Ba da, Ginja, ba da. | 

Gosta se strecură printre ei şi intră în camera de zi. li pregăti 
Virginiei un gin tonic în paharul lui Lacke. Lacke reuşi s-o 
împingă înăuntru pe Virginia, apoi îi dădu drumul şi se postă în 
cadrul uşii cu mâinile pe cadru, ca o santinelă. Îşi linse puţin 
sânge de pe buza inferioară. 

Virginia stătea în mijlocul camerei, încordată. Se uită în jur, 
de parcă ar fi căutat o ieşire. Ochii i se opriră asupra ferestrei. 

— Nu, Ginja. 


Lacke se pregăti să sară la ea şi s-o prindă în caz că ar fi vrut 
să facă vreo prostie. 

Ce-are? Arată de parcă ar fi văzut nişte stafii. 

Auzi un sunet ca şi cum s-ar fi spart un ou. 

Şi încă unul, la fel. 

Şi încă unul. 

Camera se umplu de un sâsâit şi de un şuier din ce în ce mai 
puternice. 

Pisicile din cameră se ridicaseră toate. Stăteau cu spatele 
cocoşat şi cu coada vârâtă între picioare şi se uitau la Virginia. 
Până şi Miriam se ridică un pic, atingând podeaua cu burta, îşi 
dădu urechile pe spate şi-şi dezveli dinţii. 

Veniră şi cele din dormitor şi bucătărie. 

Gosta nu mai turnă în pahar; se opri cu sticla în mână şi se 
holbă la pisicile lui. Sâsâitul pluti prin cameră ca un nor încărcat 
cu electricitate, intensificându-se. Lacke fu nevoit să strige ca să 
acopere sâsâitul pisicilor. 

— Gosta, ce naiba au? 

Gosta scutură din cap şi făcu un gest larg cu mâna, vărsând 
un pic de gin. 

— Nu ştiu... nu le-am văzut niciodată... 

O pisică mică şi neagră ateriză pe coapsa Virginiei, îşi înfipse 
ghearele şi dinţii în carnea ei. Gosta trânti sticla pe masă şi 
spuse: 

— Zât, Titania, zât! 

Virginia se aplecă, apucă pisica de spate şi încercă s-o 
smulgă de acolo. Alte două pisici profitară de ocazie şi-i săriră 
pe spinare şi pe ceafă. Virginia ţipă, smulse pisica de pe piciorul 
ei şi o azvârli cât colo. Aceasta zbură prin cameră, nimeri colţul 
mesei şi căzu la picioarele lui Gosta. Una dintre pisicile de pe 
spatele ei i se urcă în cap şi se agăţă cu ghearele de scalp, 
încercând s-o muşte de frunte. 

Alte trei pisici săriră pe ea, înainte ca Lacke să ajungă la ele. 
Mieunară cât putură de tare, în timp ce Virginia le lovi cu 
pumnul. Cu toate astea, se agăţară de carnea ei, cu dinţii lor 
mici. 

Lacke îşi strecură mâinile prin masa pulsândă şi 
contorsionată de pe pieptul Virginiei, apucă o bucată de piele 
care acoperea muşchii încordaţi, înlătură nişte corpuri mici şi 
bluza ei se sfâşie, iar Virginia ţipă şi... 

Plânge 

Nu; era sânge ce i se prelinse pe obraji. Lacke prinse pisica 


de pe capul ei, dar aceasta îşi înfipse ghearele şi mai adânc, de 
parcă ar fi fost lipită de ea. Capul ei încăpea în mâinile lui şi 
Lacke îl smuci dintr-o parte în alta până când, prin hărmălaia 
aia, auzi un pocnet şi când îi dădu drumul, pisica se întinse fără 
suflu pe creştetul Virginiei. O picătură de sânge curse din nasul 
pisicii. 

— Aoleu! Iubita lu” tata... 

Gosta ajunse lângă Virginia şi începu să mângâie pisica 
moartă cu lacrimi în ochi. Aceasta se agăța de scalpul Virginiei 
chiar şi acum. 

— Iubita mea, draga mea... 

Lacke cobori ochii şi privirile li se întâlniră. 

Reapăruse. Era ea. 

Virginia. 

* 

Lasă-mă să plec. 

Prin tunelul dublu care erau ochii ei, Virginia privea în afară 
la ce se întâmpla cu corpul ei, urmărind încercările lui Lacke. 
Lacke care voia s-o salveze. 

Las-o baltă. 

Nu ea era cea care se lupta, cea care-şi agita braţele. Era 
cealaltă, cea care voia să trăiască, cea care voia ca... gazda ei să 
rămână în viaţă. Ea, una, se dăduse bătută de când văzuse gâtul 
lui Gosta şi simţise mirosul de urină din apartament. Ştia ce-o să 
urmeze. Şi nu voia să fie părtaşă. 

Durerea. Simţi durerea, rănile provocate de gheare. Dar în 
curând avea să se termine. 

Aşa că... lasă, nu e nevoie să faci nimic. 


Lacke o văzu. Dar nu voia să accepte. 

Curtea... cele două case... grădina... 

Complet panicat, încercă să smulgă pisicile de pe Virginia. 
Acestea se agăţaseră şi nu mai voiau să-i dea drumul. Cele 
câteva pe care reuşi să le dea jos traseră după ele fâşii din 
hainele ei, lăsând în urmă răni adânci, dar majoritatea se 
agăţaseră de pielea ei ca nişte lipitori. Lacke încercă să le 
lovească, auzi oase rupându-se, dar cum cădea una, cum era 
înlocuită de alta. Pisicile se urcară unele peste altele, încercând 
Să... 
Negru. 

Primi un pumn în faţă şi se împletici vreun metru; aproape 
că-şi pierdu echilibrul. Reuşi să se sprijine de perete şi clipi 


repede. Gosta stătea lângă Virginia cu pumnii strânşi. Avea 
lacrimi în ochi şi-o privea furios. 

— Le doare! Le doare! 

Lângă Gosta, Virginia părea o masă de blănuri care sâsâiau 
şi mieunau. Miriam se ridică de pe podea, se târî până la 
Virginia, se ridică în două labe şi o muşcă de gambă. Gosta o 
văzu, se aplecă şi scutură din deget. 

— Nu-i voie, iubita. Doare dacă muşti, să ştii. 

Lacke nu mai judecă limpede. Făcu doi paşi înainte şi ţinti 
burta lui Miriam cu piciorul. Vârful pantofului se adânci în 
burdihanul umflat şi Lacke nu simţi dezgust, ci doar satisfacţie 
când sacul de maţe zbură cât colo şi se zdrobi de elemenţii 
caloriferului. O apucă de braţ pe Virginia... 

Trebuie să ieşim, trebuie să 

... Şi o trase spre uşa de la intrare. 


Virginia încercă să se împotrivească. Dar determinarea lui 
Lacke şi a infecţiei era mai puternică decât ea. Prin tunelele din 
capul ei, Virginia îl văzu pe Gosta căzând în genunchi şi auzi 
urletul de durere când acesta ridică o pisică moartă şi o 
mângâie pe spate. 

Iartă-mă, iartă-mă! 

Apoi Lacke o trase după el şi Virginia fu orbită de un motan 
care i se urcă pe faţă, o muşcă de cap şi ea nu simţi decât 
durere, nişte ace vii străpungându-i pielea şi se simţi închisă 
într-o Fecioară de Fier organică, îşi pierdu echilibrul şi cineva 
începu s-o târască pe jos. 

Lasă-mă să plec. 

Dar pisica de pe faţa ei îşi schimbă poziţia şi Virginia văzu 
uşa deschizându-se. Mâna stacojie a lui Lacke o târî afară şi 
Virginia zări casa scărilor, scările, apoi se ridică în picioare din 
nou şi se luptă, încercă să înainteze, preluă comanda şi... 


Virginia îşi eliberă braţul din strânsoarea lui. 

Lacke se întoarse spre grămada de blană agitată care era 
corpul ei ca s-o prindă din nou, ca să... 

Ce? Ca să ce? 

Afară. Ca să... afară. 

Dar Virginia se strecură pe lângă el şi, preţ de o secundă, un 
spate tremurător de pisică îi şterse faţa. Virginia ieşi în casa 
scărilor, unde sâsâitul pisicilor se amplifică, transformându-se în 
nişte şoapte agitate, alergă spre capătul palierului şi... 


Nununu 

Lacke încercă s-o ajungă din urmă şi s-o împiedice, dar 
Virginia făcu un pas în gol şi se rostogoli pe scări, de parc-ar fi 
fost convinsă c-o să aterizeze pe moale sau ca şi când nu i-ar 
mai fi păsat. 

Pisicile prinse sub ea mieunară, în timp ce Virginia se 
rostogolea, prăbuşindu-se pe treptele de beton. Oasele se 
frânseră cu o pocnitură umedă şi Lacke tresări când auzi o 
bufnitură mai serioasă. Capul Virginiei... 

Ceva trecu peste picioarele lui. 

O pisică cenuşie, mică, cu o lăbuţă rănită, se târî afară din 
casa scărilor, se aşeză pe ultima treaptă şi începu să miaune 
îndurerată. 

Virginia zăcea nemişcată la capătul scărilor. Pisicile care 
scăpaseră cu viaţă plecară de lângă ea şi urcară înapoi pe scări. 
Intrară în hol şi începură să se lingă. 

Doar pisicuţa cenuşie rămase pe loc, mieunând cu tristeţe 
din cauză că nu putuse să participe la luptă. 

x 


Duminică seara poliția ţinu o conferinţă de presă. 

Aleseseră o sală de conferinţe din sediul poliţiei, cu o 
capacitate de patruzeci de persoane, dar sala se dovedi 
neîncăpătoare. Jurnaliştilor locali li se alăturară mai mulţi 
jurnalişti de la ziare şi posturi de televiziune europene. Faptul 
că bărbatul nu fusese prins între timp făcu ştirea şi mai 
senzaţională şi una dintre cele mai reuşite analize fu oferită de 
un jurnalist din Marea Britanie, care explică de ce era atât de 
mediatizat cazul bărbatului. 

— E vânătoarea asta, a Monstrului. Felul în care arată, 
faptele lui. E Monstrul din poveşti cu care ne speriem copiii. Şi 
de fiecare dată când îl prindem, vrem să ne convingem pe noi 
înşine c-o facem pentru ultima oară. 

Deja, la cincisprezece minute de la începerea conferinţei, 
aerul din sala prost ventilată deveni de nerespirat şi singurii 
care nu se plângeau erau cei de la postul de televiziune italian 
care spuneau că sunt obişnuiţi cu condiţiile alea de lucru. 

Adunarea se mută într-o sală mai mare şi la ora opt sosi şi 
şeful poliţiei capitalei, flancat de comisarul care conducea 
ancheta şi care discutase cu criminalul ritualic la spital, precum 
şi de conducătorul patrulei care supraveghease operaţiunea din 
pădurea Judarn pe parcursul zilei. 

Niciunul din ei nu se temea c-avea să fie mâncat de viu de 


jurnalişti, şi asta pentru că aveau de gând să le arunce un os. 
Poliţia găsise o fotografie a bărbatului. 


Căutările care plecaseră de la ceasul de mână dăduseră, în 
sfârşit, rezultat. În ziua de sâmbătă, un ceasornicar din 
Karlskoga îi ajută parcurgând registrul cu garanţii expirate şi 
găsi codul solicitat de poliţie. Solicitarea fusese trimisă şi 
celorlalţi ceasornicari din zonă. 

Ceasornicarul sună la poliţie şi le transmise numele, adresa 
şi numărul de telefon ale bărbatului care cumpărase ceasul. 
Poliţia din Stockholm introduse numele bărbatului în registru şi 
îi rugă pe cei de la poliţia din Karlskoga să verifice cine 
locuieşte la adresa respectivă. 

Toată secţia fu pusă pe jar când se adeveri că bărbatul fusese 
condamnat cu şapte ani în urmă pentru tentativă de viol asupra 
unui copil de nouă ani. Infractorul petrecuse trei ani la un spital 
de boli mintale, fiind considerat un caz care ţinea de 
competenţa lor. După trei ani, bărbatul fusese declarat vindecat 
şi externat. 

Dar poliţia din Karlskoga îl găsi pe bărbat la domiciliu, 
sănătos tun. 

Da, avusese un ceas din ăla. Nu, nu-şi amintea pe unde-l 
rătăcise. Fu nevoie de o audiere de câteva ore la secţia din 
Karlskoga şi de mai multe trimiteri la faptul că un caz de 
sănătate mintală putea fi reevaluat oricând, ca bărbatul să-şi 
amintească de persoana căreia îi vânduse ceasul. 

Se numea Hakan Bengtsson şi locuia în Karlstad. Se 
întâlniseră undeva şi făcuseră ceva împreună, dar nu-şi mai 
amintea ce. În orice caz, îi vânduse ceasul, dar n-avea adresa lui 
şi îşi amintea doar vag de cum arăta. Putea să plece acasă? 

Numele de Hakan Bengtsson nu exista în registrele poliţiei. 
Găsiseră douăzeci şi patru de indivizi cu acest nume în regiunea 
Karlstad. Jumătate dintre ei nu intrau în calcul din cauza 
vârstei. Poliţia începu să sune. Căutările fură simplificate 
considerabil de faptul că, dacă persoana respectivă putea vorbi 
era descalificată automat. 

Pe la nouă seara, reuşiră să reducă lista la o persoană. Un 
Hakan Bengtsson care lucrase ca profesor de suedeză la un 
liceu şi care se mutase din Karlstad când casa i-a ars într-un 
incendiu, în condiţii misterioase. 

Poliţia sună la directorul liceului şi află că, da, într-adevăr, 
circulaseră tot felul de zvonuri cum că lui Hakan Bengtsson i-ar 


fi plăcut copiii... mai mult decât era normal. Poliţia îl rugă pe 
director să se deplaseze la şcoală, chiar dacă era sâmbătă seara, 
şi să caute în arhive fotografia veche a lui Bengtsson, făcută în 
1976 pentru catalogul şcolii. 

Un poliţist din Karlstad, care avea ceva de rezolvat oricum în 
Stockholm, transmise prin fax o copie a pozei, după care, 
sâmbătă noaptea, venise cu maşina în oraş cu fotografia 
originală. Aceasta ajunse la sediul central din Stockholm 
duminică dimineaţa, adică după aproximativ o jumătate de oră 
de la prăbuşirea în gol a bărbatului şi declararea decesului. 

Dimineaţa de duminică fu dedicată identificării bărbatului 
prin radiografii dentare şi intrări vechi în registrele medicilor 
din Karlstad şi poliţia realiză că, într-adevăr, bărbatul care în 
noaptea precedentă stătuse legat de un pat de spital era acel 
Hakan Bengtsson. 

Duminică după-masă, poliţia ţinu o şedinţă la sediul central. 
Toată lumea se aşteptase să descopere încet-încet ce făcuse 
bărbatul, între timp decedat, de când plecase din Karlstad şi 
dacă faptele lui făceau parte dintr-un context mai larg sau dacă 
lăsase în urmă mai multe victime decât se cunoştea oficial. 

Dar situaţia se schimbase radical. 

Bărbatul trăia şi era liber, şi prioritatea numărul unu a 
poliţiei era să găsească domiciliul său actual, deoarece exista o 
oarecare probabilitate ca acesta să vrea să se întoarcă acolo. 
Cel puţin, asta indica traseul lui de până acum, spre Vasterort. 

De aceea, au decis, în caz că n-aveau să-l prindă înainte de 
conferinţa de presă, să apeleze la publicul larg - un câine de 
vânătoare cu mai multe capete şi care nu dă greş. 

Era cât se poate de posibil să-l fi văzut cineva, pe vremea 
când încă arăta ca omul din fotografie, şi poate că ştiau şi unde 
locuia. Şi, oricum, trebuiau să le arunce un os şi jurnaliştilor, 
chiar dacă, desigur, aceasta era o chestiune lipsită de 
importanţă. 


Deci, în clipa aceea, la masa lungă de pe podium stăteau trei 
poliţişti şi jurnaliştii adunaţi murmurară la unison când şeful 
poliţiei ridică poza mărită, cu un gest simplu, dar ferm, şi le 
spuse: 

_ — Bărbatul pe care-l căutăm se numeşte Hakan Bengtsson. 
Înainte de a-şi desfigura faţa, arăta, uitaţi... aşa. 

Şeful poliţiei făcu o pauză, în timp ce camerele clipiră şi 

bliţurile transformară încăperea într-un stroboscop. 


Desigur că existau copii ale fotografiei pixelate, care aveau 
să le fie împărţite jurnaliştilor, dar mai ales cei din străinătate 
aveau să aleagă cu siguranţă imaginea aceea impresionantă cu 
şeful poliţiei şi criminalul - vorba vine - din mâinile lui. 

După ce terminară cu fotografiatul şi echipa de investigaţii 
îşi prezentase concluziile, jurnaliştii trecură la întrebări. Primul 
care a primit cuvântul a fost un reporter de la Dagens Nyheter. 

— Când estimaţi c-o să-l prindeţi? 

Şeful poliţiei trase aer în piept şi hotări să-şi pună reputaţia 
în joc. 

— Mâine, cel târziu, spuse, aplecat spre microfon. 

* 


— Ciao. 

— Salut. 

Oskar intră în camera de zi înaintea lui Eli, ca să caute discul 
la care se gândise. Luă la rând discurile subţiri de vinil ale 
mamei şi îl găsi. Vikingii. Membrii formaţiei stăteau în jurul 
scheletului unei nave de vikingi şi păreau complet paraşutaţi din 
cosmos cu costumele lor aurii. 

Eli nu intrase după el. Oskar ieşi în hol cu discul în mână. Eli 
stătea în continuare pe prag, în faţa uşii. 

— Oskar. Trebuie să mă inviţi înăuntru. 

— Păi, şi... fereastra? Doar ai intrat... 

— E o intrare nouă. 

— Aha. Păi, poţi să... 

Oskar se opri şi-şi linse buzele. Se uită la disc. Poza de pe 
copertă era făcută pe întuneric, cu bliţul, şi Vikingii străluceau 
ca nişte sfinţi, pe cale de a descinde pe pământ. Oskar făcu un 
pas spre Eli şi-i arătă discul. 

— Uită-te. Arată de parc-ar fi în stomacul unei balene. 

— Oskar... 

— Da? 

Eli rămase pe loc cu braţele atârnate şi se uită la Oskar. 
Acesta rânji, se duse la uşă şi trasă o linie pe lângă cadrul uşii şi 
prag, în faţa lui Eli. 

— Ce-i? E ceva aici, sau ce? 

— Nu începe iar. 

— Pe bune, acum. Ce se întâmplă dacă nu te invit? 

— Nu începe. 

Eli zâmbi vag. 

— Vrei să vezi? Ce se întâmplă? Da? Chiar vrei? 

Eli o spuse pe un ton prin care voia, evident, să-l convingă să 


spună nu. Era o promisiune teribilă. Dar Oskar răspunse: 

— Da! Vreau! la să văd. 

— Ai scris pe bileţel că... 

— Da, da. Dar, hai, arată-mi! Vreau să văd ce se întâmplă. 

Eli strânse din dinţi, se gândi o secundă, apoi făcu un pas 
înainte, peste prag. Oskar se încordă tot, aşteptându-se la ceva 
groaznic, c-o să fie trăsnită, că uşa o să se trântească în faţa ei 
sau ceva asemănător. Dar nu se întâmplă nimic. Eli intră în hol 
şi închise uşa după ea. Oskar ridică din umeri. 

— Asta a fost tot. 

— Nu chiar. 

Eli rămase în aceeaşi poziţie în care stătuse şi în afara uşii. 
Nemişcată, cu braţele pe lângă corp şi cu privirea aţintită 
asupra lui Oskar. Oskar scutură din cap. 

— Ce-i? Păi, eşti... 

Se întrerupse în mijlocul frazei când văzu lacrima sau, nu, de 
fapt, lacrimile din ochii lui Eli. Doar că nu erau lacrimi, era ceva 
închis la culoare. Pielea de pe obrajii ei începu să se îmbujoreze, 
se coloră în roz, apoi în roşu-aprins, în stacojiu, şi pumnii ei se 
încleştară când porii de pe obraji se lărgiră şi mici perle de 
sânge ţâşniră pe toată faţa. Acelaşi lucru se întâmplă şi pe gâtul 
ei. 

Eli se strâmbă de durere şi o picătură de sânge se prelinse 
din colţul gurii ei, se uni cu perlele care străbătuseră prin piele 
şi se îngroşă treptat pe bărbia ei, unindu-se cu picăturile de pe 
gât. 

Braţele lui Oskar se înmuiară; le lăsă să cadă şi discul 
alunecă din înveliş, se lovi cu marginea de podea şi se opri pe 
covorul din hol. Privirea îi rătăci spre mâinile lui Eli. 

Dosul palmelor ei erau umede de sângele care nu părea să se 
fi oprit. 

Oskar se uită în ochii lui Eli, dar n-o găsi. Globii oculari se 
adânciseră şi abia dacă se vedeau din cauza sângelui care ţâşni 
prin ei, prelingându-se pe osul nasului şi pe buzele din colţurile 
cărora izvorâră alte două firicele. Sângele se scurse pe gâtul ei, 
dispărând sub bluza care se coloră de pete închise. 

Sângera din fiecare por. 

Oskar ţipă, cu respiraţia întretăiată: 

— Poţi să intri, poţi să... eşti bine-venită, poţi să... fii aici! 

Eli se relaxă. Pumnii încleştaţi se deschiseră. Grimasa 
dureroasă dispăru de pe chipul ei. Preţ de o clipă, Oskar crezu 
c-o să se retragă şi sângele, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, 


doar pentru că acum era bine-venită. 

Dar nu. Nu mai curgea, însă faţa şi mâinile lui Eli erau încă 
roşii şi, în timp ce stătură faţă-n faţă fără să spună nimic, 
sângele începu să se coaguleze şi să formeze dungi şi cocoloaşe 
mai închise, acolo unde cursese mai mult. Oskar simţi un miros 
vag de spital. 

Ridică discul de pe jos, îl puse înapoi între coperţi şi spuse, 
fără a se uita la Eli: 

— Scuze, n-am crezut că... 

— E OK. Eu am vrut să fie aşa. Dar cred c-ar trebui să fac un 
duş. Ai o pungă? 

— Pungă? 

— Da. Pentru haine. 

Oskar dădu din cap, intră în bucătărie şi scoase o pungă din 
dulapul de sub chiuvetă, pe care scria „ICA - mâncaţi, beti şi fiţi 
fericiţi”. Se duse în camera de zi, puse albumul pe masă şi se 
opri cu punga foşnind în mâinile lui. 

Dacă n-aş fi zis nimic. Dacă aş fi lăsat-o să... sângereze. 

Mototoli punga, formă o minge şi o lăsă să cadă. O ridică, o 
aruncă în aer şi-o prinse din nou. În baie, Eli dădu drumul apei 
de la duş. 

E adevărat. Totul. Ea e... ele... 

În timp ce se îndreptă spre baie, desfăcu punga şi o netezi. 
Mâncaţi, beţi şi fiţi fericiţi. In spatele uşii închise, Eli se bălăcea. 
Plăcuța de la zăvor era albă. Oskar bătu încet la uşă. 

— Eli... 

— Da. Intră. 

— Nu, eu voiam doar... punga. 

— N-aud ce spui. Intră. 

— Nu. 

— Oskar, eu... 

— Am pus punga lângă uşă! 

Lăsă punga în faţa uşii şi se refugie în camera de zi. Scoase 
discul din înveliş, îl puse pe placă, porni pick-upul şi aşeză acul 
la cea de-a treia piesă, favorita lui. 


Fata îşi pune flori în păr, 
şi se plimbă pe pajişte, 
anul ăsta împlineşte nouăşpe' 
îşi spune şi îşi zâmbeşte. 


Eli intră în camera de zi. Îşi legase un prosop în jurul 


mijlocului şi în mână ţinea punga de plastic cu hainele murdare. 
Avea faţa curată şi părul îi atârna în şuviţe peste obraji şi 
urechi. Oskar îşi încrucişă braţele pe piept şi dădu din cap spre 
ea. 


De ce zâmbeşti, o întreabă flăcăul 
Când se întâlnesc lângă gard, 
Mă gândesc la cel ce-o să fie al meu, 
Spune fata cu ochii albaştri, 

La cel pe care-l iubesc... 


— Oskar? 

— Da? 

Oskar dădu sonorul mai încet şi înclină capul spre pick-up. 

— Jenant, nu? 

Eli scutură din cap. 

— Nu, e supermişto. Asta-mi place şi mie. 

— Serios? 

— Da. Dar, auzi... 

Eli părea că voia să-i mai spună ceva, dar spuse doar „eh” şi 
îşi desfăcu prosopul din jurul mijlocului. Acesta căzu la 
picioarele ei şi Eli rămase goală, la câţiva paşi de Oskar. Işi 
şterse corpul slab cu palma şi spuse: 

— Acum ştii şi tu. 


... jos, lângă lac, desenează-n nisip. 
Incet, iată ce-şi spun; 
Pe tine, iubire, pe tine te vreau 
La-lala-lalala... 


Un pasaj instrumental scurt şi melodia se termină. În 
difuzoare se auzi un pocnet slab şi acul sări la piesa următoare, 
în timp ce Oskar se uită la Eli. 

Cele două sfârcuri mici păreau aproape negre pe fundalul alb 
al pielii. Trunchiul ei era îngust, drept şi fără forme. Doar 
coastele se distingeau clar în lumina puternică a candelabrului. 
Braţele şi picioarele ei ca nişte bețe păreau anormal de lungi, 
crescute din corp; era un copac tânăr, acoperit cu piele de om. 
Între picioare nu avea... nimic. Nici o despicătură, nici penis. 
Doar o bucată de piele netedă. 

Oskar îşi trecu degetele prin păr, apoi le odihni pe ceafă. Nu 
voia să rostească acel cuvânt penibil, folosit de mămici, dar îi 


scăpă, oricum: 

— N-ai... puţulică. 

Eli îşi aplecă puţin capul şi se uită spre zona pelviană, ca şi 
când ar fi descoperit-o abia acum. Piesa următoare începu şi 
Oskar nu auzi răspunsul. Apăsă mânerul care ridică acul de pe 
disc. 

— Ce-ai spus? 

— Am spus că am avut. 

— Păi, şi? Ce-a păţit? 

Eli izbucni în râs. Oskar îşi imagină cum trebuie să fi sunat şi 
se făcu roşu. Eli ridică braţele şi se strâmbă, întinzând buzele. 

— Am uitat-o în metrou. 

— Ete. Eşti proastă. 

Oskar trecu pe lângă Eli fără a se uita la ea şi se duse să 
verifice dacă lăsase vreo urmă în baie. 

Aburul fierbinte plutea încă în aer şi oglinda era înceţoşată. 
Cada era la fel de albă ca înainte, doar o dungă veche, galbenă, 
de mizerie, pe care nu reuşeau niciodată s-o curețe, rămăsese 
tot acolo. Chiuveta era curată şi ea. 

Nu s-a întâmplat nimic. 

Eli se dusese la baie doar de dragul aparenţei, distrugând 
iluzia. Dar, nu: săpunul. Oskar îl ridică. Pe săpun se vedeau 
dungi roz şi în adâncitura mică de pe chiuvetă, de sub 
săpunieră, se vedea un cocoloş, ceva care arăta ca un 
mormoloc, ca 0... vietate şi Oskar tresări când mormolocul 
începu să... 

înoate 

să mişte, dând din coadă şi unduindu-se spre marginea 
adânciturii, apoi alunecă în chiuvetă şi se opri pe sita de 
scurgere. Dar nu se mai mişca şi nu mai părea viu. Oskar 
deschise robinetul şi stropi cocoloşul cu apă până când acesta 
dispăru, apoi clăti săpunul şi săpuniera. După aceea, îşi dădu jos 
halatul de baie din cuier, se întoarse în camera de zi şi i-l întinse 
lui Eli, care stătea în continuare goală în mijlocul camerei şi se 
uita în jur. 

— Mersi. Mama ta când se întoarce? 

— Peste vreo două ore. 

Oskar ridică punga cu haine. 

— Cu astea ce fac? Le arunc? 

Eli îmbrăcă halatul şi se legă cu cordonul. 

— Nu. Le iau eu când plec. 

Ii atinse umărul. 


— Auzi? Te-ai prins că nu sunt fată, că nu pot să... 

Oskar făcu un pas înapoi. 

— Doamne, cât îţi umblă gura! Știu că nu eşti. Doar mi-ai 
spus. 

— Nu, nu ţi-am spus. 

— Ba da, cum să nu. 

— Când? 

Oskar încercă să-şi amintească. 

— Nu mai ştiu, dar ştiam, în orice caz. Ştiam de mult. 

— Eşti... trist? 

— De ce-aş fi trist? 

— Pentru că... nu ştiu. Poate că... ţi se pare aiurea. Prietenii 
tăi... 

— Termină! Termină. Eşti bolnavă la cap. Termină. 

— OK. 

Eli se jucă puţin cu cordonul halatului, apoi se duse lângă 
pick-up şi se uită la discul care se rotea. Se întoarse şi se uită 
prin cameră. 

— Ştii de când n-am mai fost... acasă la cineva, ca acum? Nici 
nu mai ştiu... Ce să fac? 

— Eu de unde să ştiu? 

Eli cobori umerii, îşi vâri mâinile în buzunarele halatului şi se 
holbă ca hipnotizată la cercul gol din mijlocul discului. Deschise 
gura ca să spună ceva, apoi o închise la loc. Scoase mâna 
dreaptă din buzunar, o întinse spre disc şi o apăsă cu degetul 
arătător, oprindu-l. 

— Ai grijă. Se... strică. 

— Scuze. 

Eli îşi retrase repede degetul şi discul luă viteză, continuând 
să se învârtă. Oskar observă că lăsase în urmă o amprentă 
umedă care avea să se vadă de fiecare dată când discul se 
învârtea în lumina candelabrului. Eli îşi vâri mâna în buzunar şi 
se uită la disc de parcă ar fi încercat să asculte muzica studiind 
dungile dintre melodii. 

— O să sune aiurea... dar... - buza lui Eli zvâcni - ... să ştii că 
n-am avut niciun... prieten obişnuit de două sute de ani. 

Se uită la Oskar cu un zâmbet de „scuze-că-zic-prostii-din- 
astea-penibile”. Oskar căscă ochii. 

— Aşa eşti de bătrână? 

— Da. Nu. M-am născut acum vreo două sute douăzeci de 
ani, dar jumătatea timpului am dormit. 

— Asta fac şi eu. Sau, mă rog... opt ore... asta înseamnă... o 


treime. 

— Da. Doar că... atunci când zic c-am dormit, vreau să zic că 
nu m-am trezit... timp de câteva luni. Deloc. Şi după aia... sunt 
luni în care trăiesc. Doar că atunci mă odihnesc ziua. 

— Aşa-i normal? 

— Nu ştiu. Cel puţin, la mine. Şi când mă trezesc, sunt... mic 
din nou. Şi slab. De-aia am nevoie de ajutor. Şi poate de asta am 
şi supravieţuit. Pentru că-s aşa de mic. Oamenii vor să mă ajute. 
Doar că... din motive foarte diferite. 

O umbră trecu peste obrazul lui Eli când îşi muşcă buzele; îşi 
vâri mâinile în buzunare mai adânc şi găsi ceva. Scoase o bucată 
lungă şi subţire de hârtie. Ceva uitat de mama; uneori se 
îmbrăca în halatul lui Oskar. Eli puse înapoi hârtiuţa cu grijă, de 
parcă ar fi fost ceva preţios. 

— Şi ce, dormi în coşciug? 

Eli râse şi scutură din cap. 

— Nu. Nu. Eu... 

Oskar nu se mai putu abţine. De fapt, nu voia s-o facă, dar 
acum o spuse pe un ton acuzator: 

— Dar omori oameni! 

Eli se uită la el cu o privire aproape mirată, ca şi când Oskar 
i-ar fi arătat că are cinci degete la fiecare mână sau ceva la fel 
de evident. 

— Da. Omor oameni. E nasol. 

— Şi-atunci de ce o faci? 

Ochii lui Eli scăpărară de furie. 

— Dacă ai o idee mai bună, zi-mi şi mie. 

— Da... păi... sângele... cred că se poate şi altfel... ca să... 

— Nu, nu se poate. 

— De ce? 

Eli pufni pe nas şi strânse ochii. 

— Pentru că-s la fel ca tine. 

— Cum adică? Eşti ca mine... 

Eli făcu un gest prin aer, de parcă ar fi împuns cu cuțitul. 

— La ce te holbezi, idiotule? Vrei să mori? 

Repetă gestul. 

— Asta păţeşti. Dacă te holbezi la mine. 

Oskar îşi trecu buza superioară peste cea inferioară şi le 
umezi. 

— Ce tot zici acolo? 

— N-am zis-o eu. Tu ai zis-o. A fost primul lucru pe care l-am 
auzit de la tine. Jos, pe terenul de joacă. 


Oskar îşi aminti. Copacul. Cuţitul. Cum a înclinat apoi lama 
cuţitului şi a văzut-o pe Eli pentru prima oară. 

Deci te pot vedea în oglinzi? Prima oară te-am văzut într-o 
oglindă. 

— Eu... nu ucid oameni. 

— Nu. Dar ai vrea s-o faci. Dac-ai putea. Şi chiar ai face-o, 
dac-ai fi nevoit. 

— Pentru că-i urăsc. E o mare... 

— Diferenţă. Chiar e? 

— Da...? 

— Da. Dac-ai reuşi s-o faci fără să fii descoperit. Dacă s-ar 
întâmpla, pur şi simplu. Dac-ai putea să-ţi doreşti să moară şi ei 
chiar ar muri. N-ai face-o? 

— ... ba da. 

— Ba da. Şi ai face-o doar de plăcere. Din răzbunare. Eu o fac 
pentru că sunt nevoit. N-am încotro. 

— Dar, e din cauză că... îmi fac rău, îşi bat joc de mine şi că... 

— Pentru că vrei să trăieşti. Ca şi mine. 

Eli întinse braţele, puse mâinile pe obrajii lui Oskar şi îşi 
apropie capul de faţa lui. 

— Fii ca mine, un pic. 

Şi îl sărută. 

x 

Degetele bărbatului sunt încovoiate în jurul zarurilor şi Oskar 
îi vede unghiile vopsite în negru. 

Tăcerea se lasă pe cei din sală ca o ceaţă sufocantă. Mâna 
îngustă se înclină... încet... şi zarurile cad pe masă... pam-pam. 
Se ciocnesc, se rotesc, se opresc. 

Un doi. Şi un patru. 

Oskar se simte uşurat, cu toate că nu ştie de ce, în timp ce 
bărbatul se plimbă pe lângă masă, se postează în faţa rândului 
de băieţi ca un general de armată. 

Vocea bărbatului e lipsită de inflexiuni, nu e nici adâncă, nici 
înaltă, când începe să-i numere, întinzând un deget arătător 
lung. 

— Unu... doi... trei... patru... 

Oskar se uită în stânga, în direcţia din care a început să 
numere. Băieţii stau într-o poziţie relaxată, par că se simt liberi. 
Cineva plânge. Băiatul de lângă Oskar se apleacă, buza lui 
inferioară tremură. Ah. El e... numărul şase. Acum Oskar îşi dă 
seama de ce s-a simţit uşurat. 

— Cinci... şase... şi... şapte. 


Degetul arată exact spre Oskar. Bărbatul se uită în ochii lui. 
Și zâmbeşte. 

Nu! 

Dar a fost... Oskar îşi fereşte privirea, se uită la zaruri. 
Acestea s-au schimbat şi arată un trei şi un patru. Băiatul de 
lângă Oskar aruncă o privire în jur, clipind cu ochi mari, de 
parcă tocmai s-ar fi trezit dintr-un coşmar. Preţ de o secundă, 
privirile li se întâlnesc. Sunt goale. Nedumerite. 

Apoi de lângă perete se aude un țipăt. 

... mama... 

Femeia cu şalul maro aleargă spre el, dar doi bărbaţi se pun 
între ei, o apucă de brate şi... o aruncă înapoi, izbind-o de zidul 
de piatră. Braţele lui Oskar zvâcnesc, ca şi când ar vrea s-o 
prindă când se prăbuşeşte, şi buzele formează cuvântul: „... 
mama!”, 

Două mâini puternice se lasă pe umerii lui, cineva îl scoate 
din rând şi il conduce spre o uşă mică. Bărbatul cu perucă tine 
în continuare degetul ridicat şi-l urmează, iar cineva íl 
îmbrânceşte şi-l trage din sală spre o cameră întunecată care 
miroase a... Rachiu... 

„„„ după care urmează imagini tremurânde, neclare; lumină, 
întuneric, piatră, piele dezgolită... apoi imaginea se focalizează 
şi Oskar simte o presiune puternică pe piept. Nu poate să-şi 
mişte braţele. Urechea dreaptă o să-i explodeze în curând, stă 
culcat şi simte cum îl apasă... o scândură de lemn. 

Oskar are ceva în gură. O bucăţică de sfoară. Suge sfoara şi 
deschide ochii. 

E întins pe burtă, pe o masă. Braţele i-au fost legate de 
picioarele mesei. E în pielea goală. În faţa lui, două siluete; 
bărbatul cu perucă şi încă unul. Un bărbat mic şi îndesat care 
arată... comic. Nu. Arată precum cineva care doar are impresia 
că e comic. Genul care spune bancuri la care nu râde nimeni. 
Într-o mână, bărbatul comic ţine un cuţit, iar în cealaltă, un bol. 

Ceva nu e în regulă. 

Simte presiunea pe piept, pe ureche. Pe genunchi. Ar trebui 
să-i apese şi... puţulica. Dar e ca şi când ar fi o gaură în masă 
chiar în locul acela. Oskar încearcă să se întoarcă puţin ca să 
vadă dacă-i aşa, dar corpul îi este legat fedeleş. 

Bărbatul cu perucă spune ceva şi omuleţul amuzant râde, dă 
din cap. Apoi amândoi se lasă pe vine. Bărbatul cu peruca se 
uită drept la Oskar. Are ochii albaştri şi clari, cum e cerul într-o 
zi rece de toamnă. Pare interesat într-un mod prietenos. Se uită 


în ochii lui Oskar de parcă ar căuta ceva acolo, ceva ce-i place 
foarte mult. 

Omuleţul comic se bagă sub masă cu cuțitul şi bolul în mâini. 
Și Oskar pricepe. 

Mai ştie şi că, dacă... reuşeşte să scuipe bucata aia de 
frânghie din gură, nu mai trebuie să stea acolo. Că poate să 
dispară. 

Oskar încearcă să-şi dea capul pe spate, să se dezlipească de 
buzele ei. Dar Eli, care era pregătit pentru reacţia lui, îşi lipeşte 
palma de ceafa sa şi-i apasă gura cu gura lui, forțându-l să 
rămână în amintirile lui, să continue. 

Bucata de sfoară i se strecoară în gură şi se aude un sunet 
umed, un făsâit. Oskar trage vânturi de frică. Bărbatul cu 
perucă strâmbă din nas şi ţâţâie din buze, nemulțumit. Ochii par 
neschimbaţi. Aceeaşi expresie de copil care se pregăteşte să 
deschidă o cutie în care ştie c-o să găsească un căţeluş. 

Nişte degete reci îl apucă pe Oskar de puţă şi încep să tragă 
de ea. Deschide gura ca să tipe „nuuu!”, dar sfoara îl împiedică 
să formeze cuvântul şi reuşeşte să scoată doar un „uuuu!” 

Bărbatul de sub masă întreabă ceva şi tipul cu peruca dă din 
cap, fără a-şi lua privirea de la Oskar. Apoi simte durerea. 
Cineva îi bagă în vintre un fier înroşit care alunecă spre stomac 
şi-i atinge pieptul ca o limbă de foc şi Oskar ţipă, ţipă, ochii i se 
umplu de lacrimi şi corpul îi arde de parcă ar fi luat foc. 

Inima îi bate pe scândură ca un pumn într-o poartă, şi Oskar 
strânge din ochi, muşcă sfoara şi de undeva de la distanţă, aude 
un plescăit, o vede pe... 

... mama lui în genunchi lângă un pârâu, spălând nişte haine. 
Mama. Mama. Îi scapă ceva, o cârpă, şi Oskar se ridică - a stat 
prea mult culcat şi corpul îi arde - se ridică, aleargă spre pârâu, 
spre bucata mică de cârpă care pluteşte şi vrea să dispară, se 
aruncă în pârâu ca să aline durerea, arsura, ca să prindă bucata 
de cârpă, ca s-o salveze. E cămaşa surorii lui. O ridică spre 
lumină, spre mama a cărei siluetă se distinge pe bucata de 
cârpă, pe mal, şi de pe cârpă încep să cadă picături de apă care 
strălucesc în soare, cad plescăind în pârâu, în ochii lui şi nu mai 
vede bine din cauza apei care se prelinge peste ochii şi obrajii 
lui, în timp ce... 

„„„ deschide ochii şi, oarecum prin ceaţă, vede părul blond, 
ochii albaştri ca nişte lacuri mici, de pădure, de undeva de 
departe. Vede bolul din mâinile bărbatului, bolul pe care-l duce 
la gură şi din care începe să bea. Îl vede cum închide ochii, îi 


închide şi-i deschide şi bea... 

Timpul trece... Trece şi pare nesfârşit. Oskar e prizonier. 
Bărbatul muşcă. Şi bea. Şi muşcă. Şi bea. 

Apoi fierul roşu, încins ajunge până la creierul lui şi lumea 
devine rubinie, iar Oskar dă capul pe spate, încearcă să scape 
de bucata de sfoară şi se prăbuşeşte... 


Eli îl prinse pe Oskar înainte de a cădea pe spate. Îl ţinu 
strâns în braţele lui. Oskar apucă ce putu, se agăţă de corpul 
din faţa lui şi-l strânse tare, uitându-se cu ochii orbiţi prin 
cameră. 

Liniştit şi calm, aşa. 

După un timp, înaintea lui se contură un model. Un tapet. Bej 
cu alb, cu trandafiri aproape invizibili. Il recunoscu. Era tapetul 
din camera de zi, din casa lui. Era în camera de zi, în 
apartamentul mamei. 

Şi cel din braţele lui era... Eli. 

Un băiat. Prietenul meu. Da. 

Oskar se simţi rău, ameţit. Se eliberă din strânsoarea lui şi se 
aşeză pe canapea, uitându-se în jur, de parcă ar fi vrut să se 
asigure că se întorsese, că nu era... acolo. Inghiţi şi îşi dădu 
seama că-şi aminteşte fiecare detaliu din locul pe care-l vizitase 
de curând. Era ca o amintire reală. Ceva ce i se întâmplase chiar 
lui, de curând. Bărbatul amuzant, bolul, durerea... 

Eli stătea în genunchi în faţa lui cu mâinile lipite de stomac. 

— Ilartă-mă. 

Exact ca şi când... 

— Ce s-a întâmplat cu mama? 

Eli părea că ezită. 

— Te referi la... mama mea? îl întrebă. 

— Nu... 

Oskar tăcu şi evocă imaginea cu mama de lângă pârâu, 
clătind rufele. Doar că nu era mama lui. Nu arăta deloc ca 
mama Jui. Îşi frecă ochii şi spuse: 

— Da. Exact. Mama ta. 

— Nu ştiu. 

— Doar nu au... 

— Nu ştiu! 

Eli îşi încleştă pumnii până când i se albiră încheieturile şi-şi 
ridică umerii. Apoi se relaxă şi spuse pe un glas mai domol: 

— Nu ştiu. lartă-mă. lartă-mă pentru... tot. Nu voiam să te... 
nu ştiu. lartă-mă. A fost... aiurea. 


Eli era o copie a mamei lui. Mai slab, mai plat, mai tânăr, 
dar... o copie. Peste douăzeci de ani, ar fi arătat exact ca femeia 
de la pârâu. 

Asta dacă nu ne gândim la faptul că n-o să îmbătrânească 
niciodată. C-o să arate exact la fel ca acum. 

Oskar oftă epuizat şi se lăsă pe spătarul canapelei. Era prea 
mult. O durere de cap uşoară se strecură pe lângă tâmplele lui, 
găsi un loc în care să oprească şi începu să apese. Era prea 
mult. Eli se ridică. 

— Plec şi eu. 

Oskar îşi sprijini capul în mâini şi încuviinţă. Nu era în stare 
să protesteze, să se gândească la ce trebuia să facă. Eli scoase 
halatul de baie şi Oskar îi zări din nou vintrele. De data asta 
observă o pată roz pe suprafaţa albă de piele, o cicatrice. 

Oare ce face când are nevoie să... se pişe? Poate nu... 

Nu avea puterea să-l întrebe. Eli se lăsă pe vine lângă punga 
de plastic, o dezlegă şi începu să-şi scoată hainele. Oskar spuse: 

— Poţi să iei ceva... de la mine. 

— N-am nevoie. 

Eli scoase cămaşa în carouri. Pete întunecate pe materialul 
albastru-deschis. Oskar se îndreptă de spate. Durerea de cap se 
învârtea pe lângă temple. 

— Nu te prosti, poţi să... 

— E OK. 

Eli începu să se îmbrace cu cămaşa pătată cu sânge şi Oskar 
spuse: 

— Eşti supergreţos, nu înţelegi? Eşti gretos. 

Eli se întoarse spre el cu cămaşa în mână. 

— Crezi? 

— Da. 

Eli îndesă cămaşa în pungă. 

— Atunci cu ce să mă îmbrac? 

— Ia ceva din şifonier, orice. 

Eli dădu din cap, intră în camera lui Oskar în care se aflau 
şifonierele, în timp ce Oskar alunecă într-o parte pe canapea şi- 
şi presă tâmplele de parcă ar fi vrut să le împiedice să 
explodeze. 

Mama, mama lui Eli, mama mea, Eli, eu. Două sute de ani. 
Tatăl lui Eli. Tatăl lui Eli? Moşul ăla care... Moşul. 

Eli se întoarse în camera de zi. Oskar se pregăti să-i spună ce 
avea de gând, dar rămase blocat când văzu că Eli se îmbrăcase 
cu o rochie. O rochie de vară spălăcită, galbenă cu picăţele albe, 


mici. O rochie de-a mamei. Eli o netezi cu palmele. 

— E OK? Am luat-o pe asta că părea cea mai veche. 

— Dare... 

— 'Ţi-o dau înapoi mai târziu. 

— Da. Da, da. Bine. 

Eli se apropie de el, se lăsă pe vine în faţa lui şi-l luă de 
mâini. A 

— Auzi? Îmi pare rău că... nu ştiu ce să... 

Oskar dădu din mâini ca să-l facă să tacă şi spuse: 

— Ştii că moşul ăla a scăpat, da? 

— Care moş? 

— Moşul cu care... ăla de care ziceai că-i taică-tău. Care 
stătea cu tine. 

— Ce-i cu el? 

Oskar închise ochii. Pe interiorul pleoapelor văzu fulgere 
albastre. Lanţul de evenimente pe care le reconstruise din 
articolele decupate se derulă prin faţa lui şi Oskar se înfurie, îşi 
retrase mâinile şi le încleştă, se lovi cu pumnul în cap şi spuse, 
cu ochii în continuare închişi: 

— Termină. Termină odată. Ştiu ce s-a întâmplat, OK? Nu te 
mai preface. Nu mai minți, m-am săturat de minciuni. 

Eli nu spuse nimic. Oskar strânse din ochi, respirând adânc. 

— Moşul a fugit. L-au vânat toată ziua, dar nu l-au găsit. Ca 
să ştii. 

Pauză. Apoi vocea lui Eli, deasupra capului lui Oskar. 

— Unde? g 

— Aici. În Judarn. În pădure. Lângă Akeshov. 

Oskar deschise ochii. Eli se ridicase şi stătea cu mâna peste 
gură, cu ochii mari şi speriaţi. Rochia era prea mare şi atârna ca 
un sac pe umerii lui înguşti. Arăta ca un copil care se îmbrăcase 
cu hainele mamei fără să fi avut voie şi care acum se aştepta la 
o pedeapsă aspră. 

— Oskar, spuse Eli. Să nu ieşi. Când se întunecă. Promite-mi. 

Rochia. Cuvintele. Oskar pufni pe nas, nu se putea abtine. 

— Zici că eşti maică-mea. 

x 

Veveriţa țâşneşte pe trunchiul stejarului, se opreşte, trage cu 

urechea. O sirenă, de undeva de departe. 


Pe Bergslagsvagen trece o ambulanță cu girofar albastru şi 
sirena pornită. 
In ambulanță se află trei persoane. Lacke Sorensson stă pe 


un taburet rabatabil şi ţine o mână anemică, plină de răni, 
aparţinându-i Virginiei Lindblad. Un asistent de pe ambulanţă 
aranjează tubul prin care Virginiei i se administrează soluţie 
salină, ca inima ei să pompeze ceva după ce-a pierdut atâta 
sânge. g 

Veverița decide că sunetul e nepericulos şi irelevant. Işi 
continuà drumul pe trunchiul copacului. Toată ziua a fugit de 
oameni şi de câini. N-a avut nicio clipă liniştită şi abia acum, 
când s-a întunecat, a îndrăznit să coboare din stejarul în care a 
fost nevoită să se refugieze pe parcursul zilei. 

Lătratul câinilor şi vocile oamenilor au amuţit şi au dispărut. 
Se pare că până şi pasărea aia care făcea tărăboi s-a întors la 
cuibul ei. 

Veveriţa ajunge la rădăcina copacului şi începe să ţopăie pe o 
rădăcină groasă. Nu-i place să alerge pe pământ când e 
întuneric, dar foamea o obligă s-o facă. Se mişcă cu precauţie, 
se opreşte şi ascultă, se uită din zece-n zece metri. Ocoleşte 
vizuina bursucului care a fost locuită de o familie chiar şi în vara 
aceea. Nu i-a mai văzut de mult, dar nu se ştie niciodată. 

În sfârşit, ajunge la destinaţie; cea mai apropiată provizie 
pentru iarnă pe care a făcut-o în toamna aceea. În noaptea asta, 
temperatura a scăzut din nou sub zero şi peste zăpada topită pe 
parcursul zilei s-a format o pojghiţă subţire şi tare de gheaţă. 
Veveriţa râcâie pojghiţa cu ghearele, o sparge şi se strecoară 
înăuntru. Se opreşte, trage cu urechea, începe să sape din nou. 
Prin zăpadă, frunze şi pământ. 

În clipa în care ridică o nucă, veverița aude un zgomot. 

Pericol. 

Apucă nuca uşor cu dinţii şi ţâşneşte în sus pe trunchiul unui 
brad, uitând să acopere locul secret. Ajunsă în siguranţă, pe o 
ramură superioară, ia nuca între lăbuţe şi încearcă să localizeze 
sursa zgomotului. li e foame şi mâncarea se află la doar câţiva 
centimetri de gura ei, dar trebuie să localizeze pericolul mai 
întâi, trebuie să-l identifice, înainte de a se apuca să mănânce. 

Capul veveriţei se clatină dintr-o parte într-alta, nasul îi 
tremură în timp ce se uită în jos spre peisajul plin de umbre de 
sub picioarele ei şi descoperă sursa sunetului. Da. A meritat să 
ocolească mai înainte. Scrijelitul moale şi umed se aude dinspre 
bârlogul cârtiţei. 

Dar bursucii nu ştiu să se caţere. Veveriţa se relaxează puţin 
şi sparge nuca cu dinţii, studiind în continuare solul, de data 
asta mai mult ca un spectator care stă în lojă, la o piesă de 


teatru. Vrea să vadă ce se întâmplă, câţi bursuci apar. 

Dar făptura care iese din vizuină nu-i un bursuc. Veveriţa ia 
nuca din gură şi se uită. Încearcă să priceapă. Să compare ceea 
ce vede cu imagini cunoscute. Nu reuşeşte. 

Aşa că ia nuca în gură şi se urcă mai sus, până în vârful 
coroanei. 

Poate că unul ca ăsta ştie să se caţere. 

Nu poţi fi niciodată suficient de precaut. 


Duminică, 8 noiembrie (seara/noaptea) 


Ceasul arată opt şi jumătate. E o seară de duminică. 

În timp ce Virginia şi Lacke traversează cu ambulanţa podul 
Traneberg, şeful poliţiei din Stockholm le arată o fotografie 
jurnaliştilor înfometați de concret, Eli alege o rochie din 
şifonierul mamei lui Oskar, Tommy stoarce nişte lipici într-o 
pungă de plastic şi inspiră aburii minunaţi şi ameţitori, iar o 
veveriţă, prima vietate după paisprezece ore, îl zăreşte pe 
Hakan Bengtsson, Staffan, unul dintre poliţiştii puşi pe urma lui, 
toarnă ceai într-o ceaşcă. 

N-a băgat de seamă că ceainicul e ciobit şi o mare cantitate 
de lichid se prelinge pe cioc, pe partea bulbucată a ceainicului, 
apoi se scurge pe suprafaţa de lucru de lângă chiuvetă. 
Mormăie ceva şi înclină brusc ceainicul, ceaiul se varsă şi 
capacul cade în ceaşcă. Staffan se frige, trânteşte ceainicul şi îşi 
lipeşte braţele de corp, enumerând în gând literele alfabetului 
ebraic, ca să se liniştească şi să nu dea cu vasul de pereţi. 

Aleph, Beth, Gimel, Daleth... 


Yvonne intră în bucătărie şi îl văzu pe Staffan aplecat peste 
blatul de lucru, stând cu ochii închişi. 

— Ce-ai păţit? 

Staffan scutură din cap. 

— Nimic. 

Lamed, Mem, Nun, Samesh... 

— Eşti supărat? 

— Nu. 

Koff, Resh, Shin, Taff. Aşa. Gata. Acum e mai bine. 

Deschise ochii şi făcu un gest spre ceainic. 

— Un ceainic de rahat. 

— De ce? 

— Verşi tot ceaiul... când torni. 

— Ah, n-am observat. 

— Păi, mă mir. 

— N-are nimic ceainicul ăla. 

Staffan strânse din dinţi şi întinse mâna la care se arsese 
spre Yvonne, de parcă ar fi vrut să zică: Pace. Salom. Taci. 


— Yvonne. Simt că-mi vine să... te plesnesc. Chiar acum. Aşa 
că, te rog: taci din gură. 

Yvonne făcu o jumătate de pas înapoi. O parte din ea fusese 
tot timpul pregătită pentru chestia asta. Nu conştientizase 
intuiţia respectivă, dar bănuise că, în spatele fațadei pioase, 
Staffan ascundea un fel de... mânie. 

Îşi încrucişă braţele pe piept, respirând adânc de câteva ori 
în timp ce Staffan rămase nemişcat, cu privirea aţintită asupra 
ceainicului şi a capacului căzut. Apoi spuse: 

— Aşa faci de obicei? 

— Cum? 

— Dai în oameni? Când nu-ţi ies socotelile? 

— Am dat vreodată în tine? 

— Nu, dar ai spus... 

— Da, am spus. Şi tu m-ai ascultat. Şi acum e totul bine. 

— Şi dacă nu te-aş fi ascultat? 

Staffan arăta complet calm şi Yvonne se relaxă, lăsându-şi 
braţele jos. Staffan o luă de mâini şi îi sărută uşor dosul 
palmelor. 

— Yvonne. Oamenii trebuie să asculte unul de altul. 

Turnară ceaiul în ceşti şi îl băură în camera de zi. 

Staffan îşi spuse: să nu uit să-i fac cadou un ceainic nou. 
Yvonne îl întrebă ce s-a întâmplat în pădurea Judarn şi Staffan îi 
povesti. Făcu tot posibilul să-i distragă atenţia cu tot felul de 
subiecte, dar, până la urmă, Staffan îi puse întrebarea 
inevitabilă. 

— Unde-i Tommy? 

— Nu... ştiu. 

— Nu ştii? Yvonne... 

— Da, la un prieten. 

— Hm. Şi când se întoarce? 

— Nu, cred că doarme acolo. La prietenul lui. 

— Prietenul lui? 

— Da, la... 

Yvonne încercă să parcurgă lista cu numele prietenilor lui 
Tommy, pe care-i cunoştea. Nu voia să-i spună lui Staffan că 
Tommy e plecat, dar că ea nu ştia unde e. Staffan ţinea la 
chestia asta, cu responsabilitatea părintească. 

— ... la Robban. 

— Robban. E prietenul lui cel mai bun? 

— Da, cred că da. 

— Şi cum Îl mai cheamă pe Robban ăsta? 


— ... Ahlgren, de ce? E cineva pe care... 

— Nu, doar mă gândeam. 

Staffan îşi luă linguriţa şi bătu uşor în ceaşcă. Se auzi un 
clinchet delicat. Staffan dădu din cap. 

— Bine. Auzi... eu zic c-ar trebui să sunăm la Robban ăsta şi 
să-l rugăm pe Tommy să vină puţin acasă. Vreau să schimb două 
cuvinte cu el. 

— Da, doar că n-am numărul lui de telefon. _ 

— Nu, dar... ce-ai zis, Ahlgren? Bănuiesc că ştii unde stă. // 
găsim imediat în cartea de telefoane. 

Staffan se ridică de pe canapea şi Yvonne îşi muşcă buza, 
simțind că se pierde din ce în ce mai mult într-un labirint din 
care o să-i fie greu să iasă. Staffan găsi volumul cu abonaţii din 
cartierele din apropiere şi se postă cu el în mijlocul camerei de 
zi. Răsfoi şi mormăi: 

— Ahlgren, Ahlgren... Hm. Pe ce stradă stă? 

— Nu şt... pe Bjornsonsgatan. _ 

— Bjornsons... nu. Nu-i niciun Alhgren pe Bjornsonsgatan. În 
schimb, e unul pe Ibsengatan. Poate e el? 

Văzând că Yvonne nu răspunde, Staffan puse degetul pe 
pagină şi spuse: 

— Cred că încerc totuşi. Robert e numele lui sau cum? 

— Staffan... 

— Da? 

— I-am promis că n-o să-ți spun. 

— Acum chiar că nu mai înţeleg nimic. 

— Tommy. l-am spus că n-o să zic... unde e. 

— Deci nu-i la Robban? 

— Nu. 

— Păi, unde e? 

— Am... promis. 

Staffan puse cartea de telefoane pe măsuţa de cafea, apoi se 
duse şi se aşeză pe canapea, lângă Yvonne. Aceasta sorbi din 
ceai şi ţinu ceaşca în faţa ochilor, de parcă ar fi vrut să se 
ascundă după ea. Staffan aşteptă. Când puse ceaşca pe 
farfurioară, Yvonne observă că-i tremurau mâinile. Staffan puse 
mâna pe genunchii ei. 

— Yvonne. Trebuie să înţelegi că... 

— l-am promis. 

— Vreau să vorbesc cu el, atâta tot. Scuză-mă, Yvonne, dar 
cred că tocmai incapacitatea de a descurca pe loc o situaţie ca 
asta e... motivul pentru care ea apare, în primul rând. Îţi spun 


din experienţă, cu cât reacţionăm cât mai repede la faptele 
tinerilor, cu atât avem şanse mai mari să... gândeşte-te la un 
drogat, de pildă, la unul dependent de heroină. Dacă cineva s-ar 
fi sesizat de când s-a apucat de haşiş, să zicem... 

— Tommy n-are treabă cu drogurile. 

— Eşti sută la sută sigură? 

Se făcu linişte. Yvonne ştia că, cu fiecare secundă care 
trecea, un „da” ar fi sunat ridicol. Tic-tac. Răspunsese deja cu 
„nu” fără să fi rostit cuvântul. Şi, da, Tommy era cam ciudat 
uneori. Când se întorcea acasă. Avea ceva în privire. Doamne, 
dacă... 

Staffan se lăsă pe spate. Ştia că ieşise învingător. Acum 
aştepta, întrebându-se ce condiţii o să-i pună. 

Ochii lui Yvonne căutau ceva de care să se agate. 

— Ce-i? 

— 'Ţigările mele, le-ai... 

— Sunt în bucătărie. Yvonne... 

— Bine. Bine. Dar n-ai voie să te duci la el acum. 

— Nu. Tu decizi. Dacă crezi că... 

— Mâine-dimineaţă. Înainte să se ducă la şcoală. Promite-mi. 
Că nu te duci acum. 

— Promit. Dar, ia zi. In ce fel de loc misterios s-a ascuns? 

Yvonne îi explică. 

Apoi se duse în bucătărie, fumă o ţigară şi suflă fumul prin 
geamul deschis. Mai fumă una, fără să-i pese de fum. Când 
Staffan intră în bucătărie, fluturând demonstrativ din mâini, şi-o 
întrebă unde ţinea cheia de la subsol, Yvonne îi spuse c-a uitat, 
dar că probabil o să-şi amintească mâine-dimineaţă. 

Dacă se purta frumos. 

x 

După plecarea lui Eli, Oskar se aşeză din nou la masa din 
bucătărie şi se uită la articolele din ziar. Durerea de cap îl mai 
slăbise acum că impresiile i se adunaseră într-o schemă clară. 

Eli îi explicase că moşul era... infectat. Mai mult decât atât. 
Infecția era singura care-l ţinea în viaţă. Cea care îl ghida spre 
Eli. 

Eli îi spusese, îl rugase să nu spună nimic. Eli avea să plece 
de acolo în ziua următoare, de îndată ce se întuneca, şi Oskar o 
întrebase, bineînţeles, de ce nu pleca imediat, în noaptea aceea. 


Pentru că... nu se poate. 
De ce? Pot să te ajut. 


Oskar, nu se poate. Sunt prea slab. 
Cum se poate? Păi, tocmai ai... 
Sunt slab, şi gata. 


Şi Oskar îşi dăduse seama că era slab din cauza lui. Tot 
sângele ăla pe care l-a pierdut în hol. Dacă moşul l-ar fi găsit pe 
Eli, ar fi fost vina lui. 

Hainele! 

Oskar se ridică atât de brusc încât dobori scaunul. 

Punga cu hainele lui Eli era în continuare pe jos, lângă 
canapea, cu cămaşa atârnând pe jumătate în afară. Oskar o 
băgă la loc şi simţi că mânecile erau ca nişte bureţi umezi, le 
vâri înăuntru şi legă punga. Apoi... se opri şi se uită la mâna cu 
care apucase cămaşa. 

Rana din palmă se uscase şi coaja se luase pe jumătate, 
dezvăluind cicatricea de dedesubt. 

... sângele... nu voia să îl amestecăm... oare... m-am infectat? 

Picioarele îl purtară automat spre uşa de la intrare. Oskar se 
opri cu punga în mână şi trase cu urechea spre casa scărilor. Nu 
se auzi nimic şi Oskar alergă până la ghenă şi deschise trapa. 
Intinse punga spre gaură, o ţinu acolo, bălăngănind-o prin gaura 
întunecată. 

Oskar simţi un curent rece urcând pe tobogan, răcorindu-i 
mâna întinsă cu care ţinea punga legată. Albul pungii lumina 
pereţii negri, denivelaţi ai tunelului. Dacă-i dădea drumul, 
probabil că n-avea să fie scuipată înapoi. Avea să cadă. 
Gravitaţia avea s-o tragă în gol. Spre sacul de gunoi. 

Gunoierii urmau să vină peste câteva zile cu maşina lor. 
Dimineaţa devreme. Lumina portocalie intermitentă avea să se 
rotească pe tavanul din camera lui Oskar cam pe la ora la care 
se trezea de obicei şi Oskar avea să stea în pat şi avea să asculte 
uruitul, sunetul gunoiului aspirat şi zdrobit. Şi poate că avea să 
se dea jos din pat şi-avea să se uite la bărbaţii în salopete care 
aruncau sacii în maşină cu mişcări rutinate, apăsând apoi 
butonul. Fălcile maşinii de gunoi aveau să se închidă şi bărbaţii 
se urcau în maşina care se oprea din nou peste câţiva metri, la 
următorul bloc. 

Şi asta îi dădea mereu un sentiment de... căldură. De 
siguranţă, acolo, în camera lui. Simţea că lucrurile mergeau ca 
pe roate. Şi poate că tânjea după ceva. Ar fi vrut să fie cu 
bărbaţii ăia, în maşină. Să stea în cabina prost iluminată, să 
plece departe... 


Gata. Trebuie să-i dau drumul. 

Mâna îi era încleştată în jurul pungii. Braţul îl durea de cât îl 
tinuse întins. Încheietura îi îngheţase din cauza curentului. li 
dădu drumul. 

Punga alunecă pe pereţi cu un sâsâit, apoi, după o fracțiune 
de secundă de linişte, căzu şi ateriză în sac cu o bufnitură. 

O să te ajut eu. 

Se uită din nou la mâna lui. Mâna care ajută. Mâna care... 

Mă duc şi omor pe cineva. Mă duc după cuţit şi ies şi omor 
pe cineva. Pe Jonny. li tai gâtul şi adun sângele şi i-l duc acasă 
lui Eli. Oricum, nu mai contează pentru că m-am contaminat şi 
în curând o să... 

Genunchii îi cedară şi fu nevoit să se sprijine de marginea 
toboganului ca să nu-şi piardă echilibrul. Se gândise la asta. 
Chiar se gândise pe bune. Nu mai era un joc cu copacul. Preţ de 
o clipă... chiar s-a gândit s-o facă. N 

Cald. Íi era cald ca atunci când avea febră. Îl durea tot corpul 
şi simţea nevoia să se întindă pe jos. Acum. 

Sunt contaminat. O să mă transform... în vampir. 

Încercă să-şi mişte picioarele pe scări, sprijinindu-se cu o 
mână... 

cea neinfectată 

... de balustradă. Reuşi să ajungă până la apartament, intră şi 
se duse în camera lui, se întinse în pat şi se holbă la posterul de 
pe tapet. Pădurea. Una din figurinele lui apăru imediat şi-l privi 
în ochi. Moş Crăciun cel în miniatură. Îl mângâie cu degetul, 
gândindu-se, preţ de o clipă, la ceva incredibil de ridicol: 

Mâine trebuie să mă duc la şcoală. 

Şi mai avea o fişă necompletată. Cea cu Africa. Ar trebui să 
se ridice, să se aşeze la masa de scris, să aprindă lampa şi să 
deschidă atlasul. Să caute nume stupide şi să le scrie pe liniile 
punctate. 

Asta ar trebui să facă. Mângâie uşor căciula lui Moş Crăciun. 
Apoi începu să ciocăne. 

E.L.I. 

Nimic. Probabil că era afară şi... 

făcea chestii din alea, de-ale noastre. 

Îşi trase pătura peste cap. Avea frisoane, ca şi când ar fi 
răcit. Incercă să-şi imagineze. Cum avea să fie. Să trăiască 
pentru totdeauna. Să fie temut, urât. Nu. Eli n-o să-l urască. 
Dacă ar rămâne.... Împreună... 

Încercă să-şi imagineze şi gândul îi zbură aiurea. După un 


timp, uşa de la intrare se deschise. Venise acasă mama lui. 
* 

Perne de grăsime. 

Tommy se holbă cu capul gol la imaginea din faţa lui. Tipa îşi 
apăsa sânii cu mâinile, făcându-le să pară două baloane, şi-şi 
ţuguia buzele. Arăta complet sărit de pe fix. Tommy s-a gândit c- 
o să facă laba, dar ceva nu-i dădea pace, ceva din creierul lui îi 
spunea că tipa arăta ca un monstru. 

Luă revista şi o făcu sul cu mişcări mult prea lente, apoi o 
strecură sub perna canapelei. Fiecare gest era controlat de 
mintea lui conştientă. Se luase. Se luase rău de tot de la aburii 
degajaţi de lipici. Şi asta era bine. Lumea dispăruse. Nu mai 
exista decât camera asta şi în afara ei... un deşert care se 
întindea, legănându-se ca marea învălurată. 

Staffan. N 

Încercă să se gândească la Staffan. Nu reuşea. Nu-l găsea. Il 
vedea doar pe polițistul ăla decupat din carton, amplasat în faţa 
poştei. În mărime naturală. Ca să-i sperie pe hoţi. 

Nu vreţi să jefuim poşta? 

Ce, eşti prost? Vrei să ne prindă polițistul de carton? 

Tommy chicoti. Polițistul de carton începu să semene cu 
Staffan. Era pedepsit. Trebuia să păzească oficiul poştal. Scria 
ceva şi pe model, dar ce? 

Infracţiunea nu te ajută cu nimic. Nu. Poliţia te vede. Nu. 
Cum dracu' era? Ai grijă! Sunt campion la tras cu pistolul! 

Tommy râse. Râse mult. Râse atât de tare încât se cutremură 
şi avu impresia că becul gol din tavan se legăna odată cu el. 
Râse şi de asta. Atenţie! Poliţia de carton! Cu pistol de carton! 
Și cap sec de carton! 

Cineva ciocănea în capul lui. Voia să pătrundă în oficiul 
poştal. 

Polițistul de carton ciuleşte urechile. Există două sute de 
cartoane la oficiul poştal. Deblochează siguranţa. Cling-cling. 

Cioc. Cioc. Cioc. 

Peng. 

„„„ Staffan... maică-mea, la naiba... 

Tommy înlemni. Incercă să se gândească. Nu putea, în capul 
lui plutea doar un nor zdrenţuit. Apoi se calmă. Poate era 
Robban sau Lasse. Sau poate Staffan. Staffan cel de carton. 

Penis de carton, creier de carton. 

Tommy îşi drese glasul şi spuse pe o voce groasă: 

— Cine e? 


— Eu. 

Recunoscu vocea, dar nu reuşea s-o asocieze cu o faţă 
cunoscută. În orice caz, nu era Staffan. Tata-de-carton. 

Cacadecarton. Termină. 

— Cine eşti? 

— Poţi să deschizi? 

— Poşta a închis. Reveniţi peste cinci ani. 

— Am bani. 

— Bani de hârtie? 

— Da. 

— Atunci e bine. i 

Se ridică de pe canapea. Incet, foarte încet. Contururile 
obiectelor din jur nu voiau să se aşeze. Capul era plin de plumb. 

Beretă de beton. 

Stătu nemişcat câteva secunde, ameţit. Dalele de ciment se 
înclinau ba spre dreapta, ba spre stânga, ca într-un vis, ca în 
Casa Ciudată”. Se duse spre uşă, păşind încet, trase zăvorul şi 
împinse uşa. În faţa uşii, fata aceea. Prietena lui Oskar. Tommy 
se holbă la ea fără să-şi dea seama ce vede. 

Soare şi baie. 

Fata era îmbrăcată doar cu o rochie subţire. Galbenă, cu 
picăţele albe care-i atrăgeau privirea şi Tommy încercă să se 
concentreze asupra lor, dar picăţelele începură să danseze, să 
se mişte, şi lui Tommy i se făcu rău. Fata era cam cu douăzeci 
de centimetri mai scundă decât el. 

Drăguţă... ca o zi de vară. 

— A venit vara cumva? 

Fata înclină capul. 

— Ce? 

— Păi, eşti într-o... cum îi zice... o rochiţă de vară. 

— Da. 

Tommy dădu din cap, bucuros că îşi adusese aminte de 
cuvintele alea. Ce-a zis? Bani? Aha. Oskar i-a povestit că... 

— Vrei să... cumperi ceva sau? 

— Da. 

— Ce anume? 

— Pot să intru? 

— Da, da. 

— Spune că pot să intru. 


56 Lustiga Hus, casă din Grona Lund, construită în 191 7, cu camere 
strâmbe, podele care se rotesc, coridoare cu mai multe unghiuri etc. 


Tommy făcu un gest larg, exagerat. Îşi văzu mâna mişcându- 
se cu încetinitorul, ca un peşte drogat, plutind în aer, deasupra 
podelei. 

— Intră. Bine ai venit la... sediu. 

Nu mai putea să stea în picioare. Podeaua îl voia. Se întoarse 
şi se trânti pe canapea. Fata intră, închise uşa şi trase zăvorul. 
Lui Tommy i se părea că arată ca un pui gigantic şi pufni în râs. 
Puiul se aşeză în fotoliu. 

— Ce e? 

— Nu, nimic, doar că... eşti... foarte galbenă. 

— Aha. 

Fata încrucişă mâinile pe o gentuţă, aşezată pe genunchi. N- 
o observase până acum. Nu. Nu era o gentuţă. Arăta mai 
degrabă ca un... portfard. Tommy se uită la el. Asta se întâmplă 
când vezi o geantă. Te întrebi ce-i în ea. 

— Ce-ai... acolo? 

— Bani. 

— Da, clar. 

Nu. Nu miroase deloc bine. E ceva ciudat. 

— Şi ce vrei să cumperi? 

Fata trase fermoarul portfardului şi scoase o bancnotă de o 
mie. Şi încă una. Şi încă una. Trei mii. Bancnotele păreau ridicol 
de mari în mâinile ei mici când se aplecă şi le puse pe masă. 

Tommy pufni: 

— Şi asta ce mai e? 

— Trei mii. 

— Da. Şi ce? 

— Pentru tine. 

— Nu. 

— Ba da. 

— Sunt bani de... monopoly sau ce? 

— Nu. 

— Serios? 

— Da. 

— Şi de ce mi-i dai? 

— Pentru că vreau să cumpăr ceva de la tine. 

— Vrei să cumperi ceva de trei mii de... nee. 

Tommy întinse braţul cât putu şi apucă o bancnotă. 

O pipăi, o îndoi, o ridică spre lumină şi observă filigranul. Un 
rege sau ceva de genul ăsta imprimat şi pe bancnotă. Deci nu 
era falsă. 

— Văd că nu glumeşti. 


— Nu. 

Trei mii. Pot să... plec undeva. Cu avionul. 

Staffan şi mama n-aveau decât să... Capul lui Tommy se 
limpezi încet. Chestia asta era supertrăsnită, dar, OK: trei mii. 
Asta, una la mână. Trebuia doar s-o întrebe... 

— Şi ce vrei să cumperi? Pentru că, ştii, cu ăştia poţi să... 

— Sânge. 

— Sânge. 

— Da. 

Tommy pufni pe nas şi scutură din cap. 

— Nu, îmi pare rău. N-avem. S-a terminat... rezerva. 

Fata stătea nemişcată în fotoliu şi se uita la el. Nici măcar nu 
zâmbea. 

— Nu, pe bune, spuse Tommy. Ce vrei? 

— Tu iei banii ăştia... şi-mi dai nişte sânge. 

— N-am. 

— Ba da. 

— Ba nu. 

— Ba da. 

Tommy se prinse. 

Ce dracu’... 

— Vorbeşti... serios? 

Fata arătă cu degetul spre bani. 

— Nu e nimic periculos. 

— Dar... ce... cum? 

Fata vâri mâna în portfard şi scoase ceva. O bucăţică albă, de 
plastic, dreptunghiulară. O scutură. Plasticul zornăi puţin. Abia 
acum văzu ce era. O cutiuţă cu lame de ras. Fata puse cutiuţa 
pe genunchi şi mai scoase ceva. 

Un pătrat de culoarea pielii. Un plasture mare. 

Nu, nu putea să fie adevărat. 

— Hei, pe bune. Termină. Nu înţelegi că... aş putea să-i bag 
în buzunar şi-acum. Trei mii de coroane? Ce? N-am văzut, nu 
cunosc. E-o gălăgie de bani, tu-ţi dai seama? Cine ţi i-a dat? 

Fata închise ochii şi suspină. Când îi deschise din nou, nu 
mai arăta la fel de prietenoasă. 

— Vrei sau nu vrei? 

Vorbeşte serios. Să-mi fut una. Chiar vorbeşte serios. Neee.... 
Neee. 

— Şi ce? Adică, şşşht şi... 

Fata dădu din cap frenetic. 

Șşht? Ia stai aşa, numai puţin. la STAI. Cum era cu porcii. 


Tommy se încruntă. Gândul se lovi de capul lui ca o minge de 
cauciuc aruncată cu ură. Încercă să se agaţe de ceva, să se 
oprească. Şi se opri. Işi aduse aminte. Rămase cu gura căscată. 
Şi o privi în ochi. 

— ... NU...? 

— Ba da. 

— Tu glumeşti cu mine, nu-i aşa? Serios. Pleacă de-aici. Hai. 
Pleacă, n-auzi? _ 

— Sunt bolnavă. Am nevoie de sânge. Îţi dau şi mai mulţi, 
dacă vrei. 

Căută prin portfard şi mai scoase două bancnote de o mie. Le 
puse pe podea. Cinci mii. 

— Te rog. 

Criminalul. Vallingby. Gâtul tăiat. Dar ce dracu’... tipa asta... 

— Da’ ce dracu' faci tu cu... ce mama naibii... eşti mică, 
auzi... 

— Ţi-e frică? 

— Nu, pot să... poate ţi-e frică ţie? 

— Da. 

— De ce? 

— C-o să refuzi. 

— Păi, te-am refuzat. Asta-i chiar... hai, revino-ţi. Du-te 
frumos acasă. 

Fata rămase în fotoliu şi se gândi. Apoi dădu din cap, se 
ridică şi adună banii de pe jos; îi puse înapoi în portfard. Tommy 
fixă locul de unde-i ridicase. Cinci. Mii. Se auzi un clinchet şi 
zăvorul se mişcă. Tommy se întoarse pe spate. 

— Păi, şi ce... o să-mi tai gâtul sau cum? 

— Nu. Pe îndoitura braţului. Doar puţin. 

— Şi după aia ce faci? 

— O să beau. 

— Acum? 

— Da. E 

Tommy se retrase în mintea lui. În faţa sa, apăru graficul cu 
aparatul cardiovascular, proiectat pe dinăuntrul pielii lui ca o 
hârtie de calc. Simti, poate pentru prima oară, că are un aparat 
cardiovascular. Nu doar nişte puncte, nişte răni din care ieşeau 
câte un strop, două de sânge, ci un copac imens, pompând, de 
vene, pline de... cât era oare?... cinci, şase litri de sânge. 

— Şi ce boală zici că ai? 

Fata nu spuse nimic, stătea doar lângă uşă cu mâna pe zăvor 
şi-l cerceta, iar liniile trasate de artere şi vene de pe corpul lui, 


harta adică, se transformară într-o schemă... pentru măcelari. 
Tommy ignoră gândul acesta şi îşi spuse: Fă-te donator de 
sânge. Douăşcinci de coroane şi o chiflă cu caşcaval. Apoi zise: 

— Bine, dă-mi banii. 

Fata trase fermoarul portfardului şi scoase bancnotele din 
nou. 

— Pot să-ţi dau trei mii acum... şi două mai încolo? 

— Da, da. Dar aş putea să sar la tine şi să iau banii oricum, 
nu-nţelegi? 

— Nu. N-ai putea. 

Îi întinse cele trei bancnote de o mie cu degetul arătător şi 
cel mijlociu. Tommy ridică fiecare bancnotă spre lumină şi 
constată că nu erau false. Apoi le rulă şi strânse micul sul în 
mâna stângă. 

— Aşa. Şi-acum? 

Fata puse restul de două mii pe fotoliu, se lăsă pe vine lângă 
canapea, scoase cutiuţa cu lame din portfard şi luă o lamă, 
scuturând-o. 

A mai făcut asta. 

Fata întoarse lama ca să vadă care latură era mai ascuţită. 
Apoi o apropie de faţa lui. Un mesaj scurt, care suna cam aşa: 
şşşht. Fata spuse: 

— N-ai voie să povesteşti la nimeni. 

— De ce, ce se-ntâmplă? 

— Să nu povesteşti. La nimeni. 

— Nu. 

Tommy se uită pe furiş la braţul său întins şi la bancnotele de 
pe fotoliu. 

— Şi cât vrei să iei? 

— Un litru. 

— E... mult? 

— Da. 

— E aşa de mult că... 

— Nu. N-o să păţeşti nimic. 

— Şi se face la loc. 

— Da. 

Tommy dădu din cap. Apoi se uită fascinat la lama de ras 
care strălucea ca o oglindă şi se apropia de pielea lui. Era ca şi 
când i s-ar fi întâmplat altcuiva, altundeva. Văzu doar jocul 
liniilor. Maxilarele fetei, părul ei negru, braţul lui alb, forma 
dreptunghiulară a lamei care împinse într-o parte un firicel de 
păr şi ajunse la destinaţie, odihnindu-se o clipă pe vena umflată, 


un pic mai închisă la culoare decât pielea din jur. 

Apoi lama îl apăsă. Incet. Un colţ se afundă în piele fără s-o 
găurească. După care... 

Şsşşht. 

O mişcare involuntară, şi Tommy vru să se tragă înapoi, 
tresări şi strânse şi mai tare bancnotele. In capul lui se auzi un 
clic şi Tommy strânse din dinţi, începând să scrâşnească. 
Sângele ţâşni în firicele. 

Se auzi un clinchet şi lama căzu pe jos, fata îi apucă braţul cu 
ambele mâini şi-şi lipi buzele de pielea lui. 

Tommy întoarse capul şi simţi doar buzele ei calde, limba 
care-i atingea pielea şi îşi imagină din nou harta din corpul lui, 
canalele prin care curgea sângele, şiroind spre... deschizătură. 

Curge din mine. 

Da. Durerea deveni mai intensă. Braţul începu să-i 
amorţească; nu-i mai simţi buzele, doar puterea care-i aspira 
sângele... simţea cum se duce, cum... 

Se scurge. _ 

Se sperie. Voia să pună punct. Il durea prea tare. Ochii i se 
umplură de lacrimi, deschise gura ca să spună ceva, ca să... nu 
reuşi. Nu găsea cuvintele prin care... Duse braţul liber la gură şi 
îşi lipi buzele de el. Simţi bancnotele rulate ieşind din pumnul 
strâns. Le muşcă. 

* 


21:17, duminică seara, Angbyplan: 


Un bărbat este zărit în fața unei frizerii. Bărbatul stă cu 
capul şi cu palmele lipite de vitrină. Pare într-o stare avansată 
de ebrietate. Poliția ajunge la fața locului în cincisprezece 
minute. Bărbatul nu mai e. Vitrina prezintă doar nişte urme de 
pământ şi lut. E iluminată şi în ea se văd câteva fotografii cu 
tineri; modele de coafuri. 

x 

— Dormi? 

— Nu. 

În cameră intră o rafală de aer rece şi parfum, odată cu 
mama lui. Mama se aşază pe marginea patului. 

— Te-ai distrat? 

— Da. 

— Ce-ai făcut? 

— Nimic special. 

— Am văzut ziarele. De pe masa din bucătărie. 


— Imm. 

Oskar trase pătura mai sus şi se prefăcu că-i vine să caşte. 

— Ţi-e somn? 

— Imm. 

Era şi nu era adevărat. Era obosit, atât de obosit că-i vuia 
capul. Ar fi vrut să se înfăşoare în pătură, să sigileze intrarea şi 
să nu iasă înainte de a... înainte de a... dar să-i fie somn, asta 
nu. Şi... oare putea să doarmă dacă era infectat? 

O auzi pe mama întrebându-l ceva despre tata şi spuse „bine” 
fără a şti care fusese întrebarea. Apoi se făcu linişte. Mama oftă 
adânc. 

— Dragul meu, ce-i cu tine? Pot să te ajut cu ceva? 

— Nu. 

— Şi-atunci, ce e? 

Oskar îşi ascunse faţa în pernă, suflă aerul pe nas, pe gură, şi 
buzele i se umeziră de condens. Nu era în stare. Era prea greu. 
Trebuia să-i spună cuiva. Cu faţa în pernă, spuse: 

— ... uiectat... 

— Ce-ai zis? 

Ridică gura de pe pernă. 

— Sunt infectat. 

Mâna mamei îi mângâie creştetul, ceafa, pe spate, şi pătura 
alunecă puţin. 

— Auzi, infe... dar... de ce dormi cu hainele pe tine? 

— Da, am... 

— la să te văd. Ai febră? 

Îşi puse palma rece pe fruntea lui. 

— Ai febră, clar. Dezbracă-te şi culcă-te normal. 

Se ridică de pe pat şi-l trase uşor de umăr. 

— Hai. 

Trase aer în piept mai zgomotos şi-şi aduse aminte de ceva. 

— Te-ai îmbrăcat ca lumea la taică-tău? spuse pe un ton 
schimbat. 

— Da, da. Nu-i asta. 

— "Ţi-ai pus căciula? 

— Daaa. Nu-i din cauza asta. 

— Dar ce-i? 

Oskar îşi lipi din nou faţa de pernă, luă perna în braţe şi 
spuse: 

— ... oămăac ampir... 

— Oskar, ce tot mormăi acolo? 

— O să mă fac vampir! 


Pauză. Un foşnet discret, şi mama îşi încrucişă braţele pe 
piept. 

— Oskar. Hai, dă-te jos. Şi scoate-ţi hainele alea. Pune-ţi 
pijamaua şi culcă-te cum trebuie. 

— O să mă transform în vampir. 

Respirația mamei. Puternică, furioasă. 

— Cu mâna mea arunc cărţile alea tâmpite pe care le citeşti. 
Chiar mâine. 

Pătura fu trasă de pe Oskar. Se ridică şi se dezbrăcă încet, 
fără a se uita la mama. Apoi se puse din nou în pat şi mama 
îndesă marginile păturii pe sub el. 

— Ai nevoie de ceva? 

Oskar scutură din cap. 

— Vrei să-ţi iau temperatura? 

Oskar scutură din cap şi mai tare. Acum se uită la mama. 
Stătea aplecată peste pat, cu mâinile sprijinite pe genunchi. 
Privire îngrijorată, întrebătoare. 

— Pot să fac ceva pentru tine? 

— Nu. Ba da. 

— Ce? 

— Nu, lasă. 

— Hai, zi. 

— Poţi să-mi... spui o poveste? 

O străfulgerare de emoţii amestecate pe faţa mamei; durere, 
bucurie, nelinişte, un zâmbet slab, o frunte încruntată. Totul în 
câteva secunde. Mama spuse: 

— Nu ştiu... nicio poveste. Dar pot să... pot să-ţi citesc una 
dacă vrei. Dacă găsim vreo carte... 

Privirea ei urcă spre rafturile de deasupra capului lui Oskar. 

— Nu, nu-i nevoie. 

— Ba da, îmi face plăcere. 

— Nu. Nu vreau. 

— De ce nu? N-ai zis că... 

— Ba da, dar... nu. Nu vreau. 

— Vrei să... vrei să-ţi cânt ceva? 

— Nu! 

Mama îşi muşcă buzele, jignită. Apoi se răzgândi, spunându- 
şi că Oskar era bolnav. 

— Pot să inventez ceva, dacă... 

— Nu, nu, lasă. Acum vreau să dorm. 

Până la urmă, mama îi spuse „Somn uşor” şi ieşi din cameră. 
Oskar rămase în pat, cu ochii deschişi, şi se uită la fereastră. 


Încercă să-şi dea seama dacă... se transformă. 

Nu ştia cum ar trebui să se simtă. Eli. Ce s-a întâmplat, de 
fapt, când... s-a transformat în vampir? 

Cum e să te desparti de tot. 

Să laşi în urmă totul. Pe mama, pe tata, şcoala... pe Jonny, pe 
Tomas... 

Să fiu cu Eli. Pentru totdeauna. 

Televizorul porni în camera de zi şi volumul scăzu imediat. 
Din bucătărie se auzi clinchetul ibricului de cafea. Aragaz 
aprins, clinchet de ceşti şi farfurioare. Uşa dulapului, 
deschizându-se. 

Zgomotele obişnuite. Le auzise de sute de ori. Şi se întristă. 
Se întristă tare de tot. 

x 

Rănile se vindecaseră. Din zgârieturile şi muşcăturile de pe 
corpul Virginiei rămăseseră doar câteva dungi albe şi coji uscate 
care nu căzuseră încă. Lacke îi mângâie mâna legată de corp cu 
o curea de piele şi o coajă uscată se fărâmiţă sub degetele lui. 

Virginia opusese rezistenţă. Fusese violentă când şi-a revenit 
şi şi-a dat seama ce avea să se întâmple. Smulsese cateterul 
pentru transfuzia de sânge, ţipase şi dăduse din picioare. 

Lacke n-a putut să se uite când s-au chinuit să o liniştească. 
Nu-i venea să creadă că era aceeaşi persoană. Coborâse la 
cantină şi-şi luase o cafea. Apoi încă una, şi încă una. Când s-a 
dus să-şi umple cana pentru a patra oară, femeia de la casă îi 
explicase pe un ton obosit că n-avea dreptul să reumple cana 
decât o singură dată. Lacke îi spusese că era lefter şi că se 
simţea ca dracu' şi o întrebase dacă nu putea să facă o excepţie. 

Ba, putea. Şi chiar îi făcuse cinste cu o prăjiturică uscată, 
spunând că „oricum o s-o aruncăm mâine”. Lacke ronţăise 
prăjitura cu un nod în gât, gândindu-se la bunătatea relativă a 
oamenilor, la răutatea lor relativă. Apoi ieşise în faţa uşii şi 
fumase penultima ţigară din pachet, înainte de a se întoarce la 
Virginia. 

O legaseră în chingi. 

O asistentă primise o lovitură atât de puternică încât i s-au 
spart ochelarii şi un ciob o tăiase deasupra ochiului. Nu 
reuşiseră s-o calmeze pe Virginia. Nu îndrăzniseră să-i 
administreze nici injecții, din cauza stării în care se afla. O 
legaseră de braţe cu curele de piele, ca „s-o împiedice să se 
rănească”, cum îi spuseseră. 

Lacke fărâmă coaja între degete; o pulbere fină ca vopseaua 


uscată îi coloră vârfurile degetelor în roşu. În colţul ochiului, o 
mişcare; sângele din punga atârnată într-un suport lângă patul 
Virginiei picura încet într-un cilindru de plastic, după care se 
scurgea prin cateterul introdus în braţul Virginiei. 

Se pare că, după ce i-au stabilit grupa sangvină, au pompat, 
pur şi simplu, o cantitate mare de sânge în corpul ei, dar acum 
că starea i se mai stabilizase, primea sângele picătură cu 
picătură. Pe punga pe jumătate goală se vedea o etichetă cu 
diverse adnotări indescifrabile, dominate de un „A” mare. Era 
grupa sangvină, bineînţeles. 

Dar... stai puțin... 

Lacke ştia că are B şi-şi aminti că, la un moment dat, chiar 
discutase cu Virginia, care avea tot B, că ar putea să... da. Exact 
asta ziceau. Că dacă era nevoie, puteau să-şi dea sânge pentru 
că aveau aceeaşi grupă sangvină. 

Şi Lacke ştia că are B. Era sigur. 

Se ridică şi ieşi pe hol. 

Doar n-or face greşeli din astea? 

Găsi o asistentă. 

— Mă scuzati, puteţi să... 

Asistenta se uită la hainele lui ponosite şi deveni precaută. 

— Da? spuse. 

— Mă întrebam doar. Virginia... Virginia Lindblad pe care 
aţi... internat-o mai devreme... 

Asistenta dădu din cap. De data asta, părea de-a dreptul 
nepăsătoare. Poate n-a fost de faţă când au... 

— Da, voiam să vă întreb... grupa sangvină. 

— Ce-i cu ea? 

— Păi, am văzut litera A de pe pungă şi... ştiu că n-are A. 

— Acum Chiar că nu înţeleg. 

— Aă... păi... aveţi o clipă liberă? 

Asistenta aruncă o privire în jur, pe coridor. Poate ca să 
verifice dacă mai era cineva pe acolo care s-o ajute în caz că 
lucrurile ar fi deviat într-o direcţie greşită, sau poate ca să-i 
arate că are lucruri mai importante de făcut. Cu toate astea, îl 
urmă pe Lacke în salonul în care Virginia zăcea cu ochii închişi, 
cu sângele picurând prin tub. 

— Uitaţi. Aici scrie „A”. Asta înseamnă că... 

— Că e grupa sangvină A, da. Nimeni nu mai donează sânge 
în ultima vreme. Dacă oamenii ar şti cât... 

— Mă scuzati. Da. Dar ea are B. Nu e periculos să... 

— Ba da. Este. 


Asistenta nu era chiar neprietenoasă, dar postura ei dădea de 
înţeles că Lacke nu avea dreptul să pună sub semnul întrebării 
profesionalismul spitalului. Ridică încet din umeri şi spuse: 

— Dacă pacientul are grupa B. Dar ea n-are B. Are AB. 

— Dar... pe pungă... scrie „A”. 

Asistenta oftă de parcă ar fi trebuit să-i explice unui copil că 
pe lună nu existau oameni. 

— Persoanele care au AB pot primi sânge de la ambele 
grupe. j 

— Dar... aha. Înseamnă că şi-a schimbat grupa sangvină. 

Asistenta ridică o sprânceană. Copilul tocmai îi spusese că a 
fost pe lună şi a văzut oameni acolo. Schiţă un gest prin care 
păru că vrea să taie o panglică şi spuse: 

— Dar asta nu se poate. 

— Nu, nu. Înseamnă c-a greşit ea. 

— Probabil. Şi-acum, mă scuzaţi, dar am şi altceva de făcut. 

Asistenta verifică cateterul din braţul Virginiei, întoarse puţin 
stativul şi părăsi camera, nu înainte de a-i arunca lui Lacke o 
privire prin care voia să-i transmită că alea erau lucruri scumpe 
şi Doamne fereşte să le fi atins. 

Ce se întâmplă dacă primeşti sânge nepotrivit? Se... 
coagulează. 

Nu. Probabil că Virginia nu-şi amintea bine. 

Se duse într-un colţ al camerei în care se aflau un fotoliu mic 
şi o masă cu o floare din plastic. Se aşeză în fotoliu şi se uită 
prin cameră. Pereţi reci, podea strălucitor de curată. Pe tavan, 
un tub de neon. Patul Virginiei din bare de oţel, pătura galbenă 
şi spălăcită de pe ea, pe care scrie „Administraţia 
Municipalităţii”. 

Aşadar, asta se întâmplă. 

La Dostoievski, boala şi moartea erau aproape tot timpul 
ceva murdar, ceva legat de sărăcie şi mizerie. Zdrobit de roţile 
unei căruţe, murdărie, tifos, batiste pătate cu sânge. Şi aşa mai 
departe. Dar să-l ia naiba dacă nu era de preferat, în comparaţie 
cu chestia asta. Dezintegrarea rapidă într-o maşinărie lustruită. 

Lacke se lăsă în fotoliu şi închise ochii. Spătarul era prea 
scurt şi capul îi căzu pe spate. Se îndreptă, puse coatele pe 
braţele fotoliului şi îşi sprijini capul în palme. Se uită la floarea 
de plastic. I se părea c-au pus-o în locul acela tocmai ca să 
scoată în evidenţă faptul că viaţa n-avea acces acolo; în locul 
acela domneau ordinea şi disciplina. 

Floarea rămase lipită de retina lui când închise ochii din nou. 


Se transformă într-o floare adevărată, crescu şi se multiplică, 
până când umplu o grădină întreagă. Grădina de lângă casa pe 
care avea s-o cumpere. Lacke stătea în grădină şi se uita la o 
tufă de trandafir cu flori roşii, strălucitoare. Din casă se întinde 
o umbră lungă, de om. Soarele coboară brusc şi umbra creşte, 
se întinde peste grădină... 


Lacke tresări şi se trezi. Dosul palmei i se umpluse de saliva 
care-i cursese din colţul gurii în timp ce dormea. Se şterse la 
gură, plescăi din buze şi încercă să-şi ridice capul. Nu reuşi. [i 
amortise ceafa. Îşi forţă ligamentele până când auzi un pocnet şi 
se opri. 

O pereche de ochi larg deschişi se uitau la el. 

— Hei! Te-ai tre... 

Gura i se închise. Virginia stătea întinsă pe spate, legată cu 
curelele de piele, cu faţa întoarsă spre el. Dar faţa ei părea 
împietrită. Nicio mişcare, niciun semn că l-ar fi recunoscut, că s- 
ar fi bucurat să-l vadă... nimic. Nici măcar nu clipea. 

Moartă! E sigur moa... 

Lacke sări din fotoliu şi simţi că i se dislocă gâtul. Se aruncă 
în genunchi în faţa patului, apucă ţevile de oţel şi se apropie de 
faţa ei, de parcă ar fi vrut să-i forţeze sufletul să i se întoarcă în 
corp, prin simpla lui prezenţă. 

— Ginja! Mă auzi? 

Nimic. Cu toate astea, ar fi putut jura că se uitase în ochii lui, 
că n-avea ochii morţi. O căuta, se uita prin ochii ei; azvârli 
cârlige din el în golul pupilelor ei, vrând să se agaţe de ceva 
acolo, în întuneric... 

Pupilele. Aşa arată când ai... 

Pupilele ei nu erau rotunde. Erau alungite, compuse din 
punctuleţe. Lacke se strâmbă de durere când îl săgetă în ceafă, 
duse mâna spre ea şi începu s-o maseze. 

Virginia închise ochii. Apoi îi deschise iar. Şi părea prezentă. 

Lacke căscă prosteşte, continuând să-şi maseze gâtul cu 
gesturi mecanice. Virginia deschise gura cu un pocnet care 
semăna cu trosnetul a două bucăţi de lemn. 

— Te doare ceva? îl întrebă. 

Lacke luă mâna de la ceafă ca şi când ar fi fost surprins 
făcând ceva interzis. 

— Nu, doar c-am crezut... credeam că ai... 

— Nu pot să mă mişc. 

— Da... ai fost cam bătăuşă când te-am adus. Stai, vrei să... 


Lacke îşi strecură mâna printre barele patului şi începu să 
desfacă o chingă. 

— Nu. 

— Ce-i? 

— Las-o aşa. 

Lacke ezită, cu mâna pe curea. 

— Ai de gând să te mai baţi sau ce? 

Virginia închise ochii pe jumătate. 

— Las-o aşa. 

Lacke dădu drumul curelei, neştiind ce să facă după ce 
mâinile lui fură lipsite de sarcina lor. Fără a se ridica, se 
întoarse pe genunchi şi trase mai aproape fotoliul mic, ceea ce-l 
făcu să se strâmbe din nou de durere, apoi se cuibări în el cu 
gesturi stângace. 

Virginia dădu din cap aproape imperceptibil. 

— Ai sunat-o pe Lena? 

— Nu. Vrei să... 

— Bine. 

— Nu vrei s-0...? 

— Nu. 

Tăcerea se lăsă între ei. Genul de tăcere tipică spitalelor, 
generată de situaţia în sine - o persoană întinsă în pat, bolnavă 
sau rănită, şi una sănătoasă alături - care spunea totul. 
Cuvintele devin ineficiente, superficiale. Doar lucrurile 
importante ajung să fie spuse. Cei doi se priviră mult. Spuseră 
tot ce putea fi spus fără cuvinte. Apoi Virginia întoarse capul în 
linie cu corpul şi se holbă la tavan. 

— Trebuie să mă ajuţi. 

— Fac ce vrei. 

Virginia îşi linse buzele, trase aer în piept şi-l scoase cu atâta 
putere încât părea că are rezerve ascunse în corpul ei. Privirea 
îi alunecă peste corpul lui Lacke. Cercetătoare, ca şi când şi-ar 
fi luat rămas-bun de la cadavrul unei persoane iubite şi ar fi vrut 
să ţină minte imaginea respectivă pentru tot restul vieţii. Cele 
două buze se atinseră şi Virginia reuşi să scoată în sfârşit 
cuvintele. 

— Sunt vampir. 

Colţurile buzelor lui Lacke dădură să se ridice, vrând să 
formeze un rânjet prostesc sau să rostească un comentariu 
încurajator, chiar comic. Dar colţurile gurii lui nu se mişcară şi 
comentariile o luară pe o cale greşită, fără să-i găsească buzele. 
Reuşi să rostească doar un: 


— Nu. 

Îşi masă ceafa ca să detensioneze atmosfera, încremenirea 
din aer care transformase cuvintele în adevăr. Virginia vorbi 
încet, controlându-se. 

— M-am dus la Gosta ca să-l omor. L-aş fi omorât dacă nu s- 
ar fi întâmplat asta. Şi după aceea... i-aş fi băut sângele. Aş fi 
făcut-o. Asta era intenţia mea. Asta era scopul. Ai înţeles? 

Privirea lui Lacke rătăci printre pereţi, ca şi când s-ar fi uitat 
după ţânţarul acela care bâzâia aiuritor în creierul lui, 
împiedicându-l să gândească. Într-un final, se opri la tubul de 
neon din tavan. 

— Neonul ăla idiot bâzâie. 

Virginia se uită la tubul de neon şi spuse: 

— Nu suport lumina. Nu pot să mănânc nimic. Am gânduri 
înfiorătoare. Simt c-o să le fac rău oamenilor. Şi ţie. Nu vreau să 
mai trăiesc. 

În sfârşit, ceva concret, ceva la care putea să răspundă. 

— Nu vorbi aşa, spuse Lacke. Ai auzit? N-ai voie să vorbeşti 
aşa. Ai auzit? 

— Nu înţelegi. 

— Nu, probabil că nu. Dar să nu te-aud că vrei să mori. Ai 
înţeles? Nu vezi că eşti aici, vorbeşti, eşti... eşti foarte OK. 

Lacke se ridică din fotoliu, făcu câţiva paşi nehotărâţi prin 
cameră şi ridică mâinile neputincios. 

— N-ai voie... nu se poate să vorbeşti aşa. 

— Lacke. Lacke? 

— Da! 

— Ştii că-i adevărat. Nu-i aşa? 

— Ce anume? 

— Asta. Ce-am spus. 

Lacke pufni şi scutură din cap, pipăindu-şi pieptul şi 
buzunarele. 

— Mă duc să trag un fum. E chiar... 

Găsi pachetul mototolit şi bricheta. Reuşi să scoată ultima 
ţigară şi o vârî în gură. Apoi îşi aduse aminte unde e şi scoase 
ţigara din gură. 

— În pizda mă-sii. O să mă dea ăştia afară dacă mă apuc să... 

— Deschide geamul. 

— Adică să sar eu singur, să le uşurez treaba. Asta vrei să 
spui? 

Virginia zâmbi. Lacke se duse lângă fereastră, o deschise 
larg şi se aplecă în afară cât putu de mult. 


Probabil că asistenta cu care vorbise ar fi simţit mirosul de 
fum de la o poştă. Aprinse ţigara şi trase din ea cu sete, apoi se 
strădui să scoată fumul în aşa fel încât să nu intre în cameră şi 
se uită în sus, la stele. In spatele lui, Virginia începu să 
vorbească din nou. 

— E din cauza copilului ăluia. El m-a contaminat. După 
care... s-a dezvoltat şi mai rău. Ştiu unde e. În inimă. Drept în 
inimă. S-a răspândit ca un cancer. Nu pot să-l controlez. 

Lacke scoase un nor de fum. Vocea lui răsună cu ecou printre 
clădirile înalte din jur. 

— Vorbeşti prostii. Arăţi... cum arăţi de obicei. 

— Mă străduiesc. Şi am primit şi sânge. Dar dacă mă las 
bătută... Şi se poate întâmpla oricând. Dacă mă las bătută, sunt 
învinsă. Ştiu asta. O simt. 

Virginia trase aer în piept de câteva ori şi continuă: 

— Vezi, şi-acum. Tu stai acolo, eu mă uit la tine. Şi vreau să... 
te mănânc. 

Lacke nu era sigur dacă era din cauza cefei amorţite sau din 
altă cauză, dar dintr-odată se cutremură. Şi se simţi complet 
lipsit de apărare. Stinse ţigara repede pe perete şi îi dădu un 
bobârnac. Apoi se întoarse spre cameră. 

— Dar e-o nebunie, aşa ceva n-am auzit. 

— Da. Dar e adevărat. 

Lacke îşi încrucişă braţele pe piept. Râse forţat şi o întrebă: 

— Şi ce vrei să fac? 

— Vreau să... să-mi distrugi inima. 

— Ce? Cum adică? 

— Oricum. Cum vrei. 

Lacke dădu ochii peste cap. 

— Tu te-auzi? Nu eşti normală. Adică, să... te omor cu ţăruşul 
sau cum? 

— Da. 

— Nu, nu, nu, nu, nu. Poţi să uiţi de asta. Găseşte ceva mai 
bun. 

Lacke râse şi scutură din cap. Virginia se uită la el în timp ce 
se plimba prin cameră, cu braţele în continuare încrucişate pe 
piept. Apoi dădu din cap încet. 

— OK. 

Lacke se apropie de ea şi o luă de mână. I se păru aiurea că 
era... legată. Nu reuşea s-o cuprindă cu ambele mâini. În orice 
caz, era caldă şi îl strânse de mână. Lacke o mângâie pe obraji 
cu mâna liberă. 


— Nu vrei să te dezleg? 

— Nu. S-ar putea să... apară. 

— O să fie bine, o să vezi. O să se rezolve cumva. Nu mai am 
pe nimeni în afară de tine. Vrei să-ţi spun un secret? 

Ţinând-o în continuare de mână, se aşeză pe fotoliu şi începu 
să-i povestească. li povesti totul. li povesti despre timbre, leu, 
Norvegia şi bani. Căsuţa pe care ar fi putut-o cumpăra pentru 
ei. Vopsită în roşu de Falu”. Elaboră o poveste fantezistă despre 
cum o să arate grădina, ce fel de flori aveau să planteze şi cum o 
să stea acolo, la o măsuţă, într-un loc umbrit... 

La un moment dat, Virginia începu să plângă. Lacrimile 
curgeau încet, ca nişte perle transparente, se prelingeau pe 
obraji, udând faţa de pernă. Nu sughiţa, nu suspina, doar îi 
curgeau lacrimile, ca nişte podoabe ale tristeţii... sau ale 
fericirii? 

Lacke amuţi. Virginia îi strânse mâna. 

Apoi Lacke ieşi pe coridor şi reuşi să convingă personalul, 
după mai multe rugăminţi şi milogeli, să plaseze încă un pat în 
salon. Îl lipi de patul Virginiei, apoi stinse lumina, se dezbrăcă şi 
se strecură sub cearşaful scrobit. Căută şi găsi mâna Virginiei. 

Zăcură aşa mult timp, fără să spună nimic. Apoi se auzi vocea 
Virginiei: 

— Lacke. Te iubesc. 

_ Lacke nu răspunse. Lăsă cuvintele să plutească aşa, în aer. 
Încapsulate, din ce în ce mai mari, până când se transformară 
într-o pătură roşie, care flutură, şi se lăsă peste el, încălzindu-l 
pe tot parcursul noptii. 

* 


4:23, luni dimineaţă, Islandstorget*. 


Câteva persoane care locuiesc lângă Bjornsonsgatan sunt 
trezite de un țipăt puternic. Una dintre ele sună la poliţie, 
crezând că este vorba despre un bebeluş. Când poliția ajunge la 
fața locului, peste zece minute, constată că tipetele au încetat. 
Poliția cercetează întregul perimetru şi găseşte un număr mare 
de pisici omorâte. Unele au membrele smulse. Poliția notează 
numele şi numerele de telefon găsite pe zgărzile pisicilor, 
urmând să anunțe proprietarii animalelor. Sunt chemați 


7 Roşul cărămiziu în care sunt vopsite în mod tradiţional casele vechi 
(sau cele construite în stil vechi) din Suedia. 
58 Piaţa Islanda. 


muncitorii de la salubrizare. 
x 

Încă o jumătate de oră până la răsărit. 

Eli stă sprijinită de spătarul fotoliului din camera de zi. A 
petrecut toată noaptea aici. A împachetat tot ce-a putut 
împacheta. 

Mâine-seară, de îndată ce-o să se întunece, o să se ducă la o 
cabină de telefon şi o să cheme un taxi. Nu ştie la ce număr să 
sune, dar probabil că e o informaţie cunoscută. Trebuie doar să 
întrebe. Şi când o să ajungă taxiul, o să încarce cele trei cutii de 
carton şi o să-l roage pe şofer să-l ducă... 

Unde? 

Eli închide ochii, încearcă să-şi închipuie un loc în care i-ar 
plăcea să fie. 

Ca de obicei, apar imaginile cu căsuţa în care a trăit cu 
părinţii şi cu fraţii lui mai mari. Dar ea nu mai este. 

La intrarea în Norrkoping, pe locul ei, se află acum un sens 
giratoriu. Pârâul în care mama lui spăla de obicei hainele a 
secat, a devenit un șanț de lângă intersecţie. 

Eli are o grămadă de bani. L-ar putea ruga pe taximetrist să-l 
ducă oriunde, atâta timp cât e întuneric. Spre nord. Spre sud. O 
să se urce pe bancheta din spate şi-o să-i spună s-o ia spre nord, 
cât poate de departe, pentru două mii de coroane. Apoi o să 
coboare. Şi-o s-o ia de la zero. O să găsească pe cineva care... 

Eli dă capul pe spate şi ţipă spre tavan: 

— Nu mai vreau! 

Pânzele de păianjen prăfuite se leagănă încet, mişcate de 
respiraţia lui. Strigătul amuţeşte între pereţi. Eli îşi duce 
mâinile la faţă şi-şi apasă pleoapele cu vârfurile degetelor. 
Simte neliniştea cu tot corpul, neliniştea provocată de răsăritul 
care se apropie. Şopteşte: 

— Doamne, Doamne. De ce nu pot să am nimic? De ce n-am 
voie să... 

Şi-a pus întrebarea asta de nenumărate ori, de-a lungul 
anilor. 

De ce nu pot să trăiesc? 

Pentru c-ar trebui să fiu mort. 

De când a fost infectat, Eli a întâlnit o singură dată o 
persoană ca el. O femeie. La fel de cinică, la fel de distrusă ca 
tipul cu peruca. Dar Eli a primit răspuns la o altă întrebare care- 
l preocupa. 

— Suntem mulţi? 


Femeia a scuturat din cap şi i-a spus cu o tristeţe teatrală: 

— Nu. Suntem atât de puţini. Atât, atât de puţini. 

— De ce? 

— De ce? Pentru că majoritatea se sinucid, bineînţeles, îţi dai 
seama. Of, e o povară atât de grea. 

A fluturat din mâini şi a spus cu o voce ascuţită: 

— Oooooh, nu suport să am oameni morţi pe conştiinţă. 

— Şi noi putem să murim? 

— Bineînţeles. Trebuie doar să ne dăm foc. Sau să-i lăsăm pe 
alţii s-o facă. O fac cu plăcere, au făcut-o de atâtea ori de-a 
lungul timpului. Sau... 

Femeia şi-a întins degetul arătător şi i-a apăsat tare coşul 
pieptului, chiar deasupra inimii. 

— Aici. E-aici, nu-i aşa? Dar acum, dragul meu, am o idee 
bună... 

Şi Eli fugi de ideea aceea bună. Ca şi-atunci. La fel ca după 
aceea. 

Eli puse mâna pe inimă şi-i ascultă bătăile lente. Poate n-a 
făcut nimic pentru că era doar un copil. Poate de asta n-a pus 
punct încă. Mustrările de conştiinţă erau mai slabe decât 
dorinţa de-a trăi. 

Eli se ridică din fotoliu. Hakan n-avea să vină în noaptea aia. 
Dar, înainte să se ducă să se culce, trebuia să-l verifice pe 
Tommy. Să vadă dacă şi-a revenit. De infectat, nu l-a infectat 
sigur. Dar, de dragul lui Oskar, voia să se asigure că-i bine. 

Eli stinse toate luminile şi ieşi din apartament. 

Ajuns jos, în scara lui Tommy, deschise uşa de la subsol; cu 
câtva timp în urmă, când a fost acolo cu Oskar, a îndesat nişte 
hârtie în zăvor, ca să nu se închidă când trăgea uşa. Intră în 
coridor şi uşa se trânti în spatele lui cu o bufnitură înfundată. 

Eli se opri şi trase cu urechea. Nimic. 

Nu se auzi nici răsuflarea unui om care doarme; se simţea 
doar mirosul puternic de dizolvant şi lipici. Traversă coridorul 
cu paşi repezi, se opri în faţa depozitului şi deschise uşa brusc. 

Depozitul era gol. 

Mai erau douăzeci de minute până la răsărit. 

x 


De-a lungul noptii, Tommy se tot trezise şi căzuse la loc într-o 
stare confuză de somn, semiluciditate şi coşmaruri. Nu-şi dădea 
seama cât timp trecuse până când nu s-a trezit de-a binelea. 
Lumina de la becul acela gol era mereu aceeaşi. Poate se 
luminase, poate era dimineaţă, zi. Poate c-ar fi trebuit să fie la 


şcoală deja. Lui Tommy nu-i păsa. 

În gură avea un gust de lipici. Se uită în jur cu ochii 
înceţoşaţi. Pe pieptul lui, două bancnote de o mie. IÎndoi braţul 
ca să le ia, dar pielea i se întinse dureros. Pe îndoitura braţului 
avea lipit un plasture mare, iar în mijlocul lui se vedea o pată 
mică de sânge care trecuse prin bandaj. 

Dar parcă... mai era... ceva... 

Se întoarse pe canapea, cotrobăi pe după perne şi găsi 
bancnotele rulate pe care le scăpase din mână în noaptea aceea. 
Încă trei mii. Netezi bancnotele şi le puse lângă cele pe care le 
găsise mai devreme, pipăi teancul subţire, apoi le îndoi 
ascultându-le foşnetul. Cinci mii. Putea să facă ce voia. 

Asta, da, bănet, doar pentru c-am stat şi am închis ochii. 

Dar ce era chestia aia? Ceva ce-a auzit de la cineva, ceva... 

Exact. Sora lui 'Tobbe, cum o chema... Ingela? Se prostitua, 
cel puţin asta i-a povestit Tobbe. Şi de fiecare dată primea cinci 
sute, şi comentariul lui Tobbe fusese că: 

„Era plătită al naibii de bine pentru...” 

C-a stat şi a închis ochii. 

Tommy strânse bancnotele în mână şi le mototoli, formând o 
bilă. Fata plătise ca să-i bea sângele. Şi-o făcuse. O boală, parc- 
aşa îi spusese. Dar ce dracu' de boală putea fi? Nu auzise 
niciodată de-o boală ca aia. Şi dacă sufereai de anemie, te 
duceai la spital şi îţi dădeau... în niciun caz nu te duceai în 
pivniţă cu cinci mii ca să... 

Șşşhhwt. 

Nuuu? 

Tommy se ridică şi aruncă pătura de pe el. 

Aşa ceva nu exista, bineînţeles. Nu, nu, nu se putea. Vampiri? 
Probabil că fata aia în rochia galbenă avea impresia că €... dar, 
nu, stop, stop. Criminalul ritualic era cel care... ucigaşul pe 
care-l căutau ca disperaţii... 

Tommy îşi sprijini capul în mâini; bancnotele foşniră lângă 
urechile lui. Nu reuşi să-şi dea seama ce avea. În orice caz, în 
clipa aceea îi era al naibii de frică de ea. 

Chiar când începu să cântărească opţiunea de a urca şi de-a 
se duce acasă, în ciuda faptului că nu se luminase încă, 
gândindu-se că nu i se putea întâmpla nimic rău, auzi uşa de la 
scara lui. Inima i se zbătea în piept ca o pasăre speriată. Se uită 
în jur. 

O armă. 

Singurul obiect pe care l-ar fi putut folosi era mătura. Gura 


lui Tommy se întinse şi formă un rânjet ce dură o secundă. 

Mătura. Arma letală numărul unu în lupta împotriva 
vampirilor. 

Apoi îşi aminti de ceva, se ridică şi ieşi din spaţiul de 
depozitare, vârând banii în buzunarul pantalonilor. Traversă 
coridorul dintr-un singur pas lung şi se strecură în adăpost în 
clipa în care uşa subsolului se deschise. Nu îndrăzni să încuie 
după el, de teamă să nu-l audă fata. 

Se lăsă pe vine în întuneric şi încercă să respire cât putu de 
încet. 

x 

Lama de ras strălucea pe podea. Un colț era pătat cu ceva 
maro, ca o pată de rugină. Eli rupse o bucată din coperta unei 
reviste cu motociclete, înveli lama în hârtie şi o strecură în 
buzunarul din spate. 

Tommy era plecat, ceea ce însemna că nu murise. Plecase pe 
picioarele lui şi se dusese acasă ca să doarmă, şi nici dacă şi-ar 
fi pus mintea la contribuţie n-ar fi ştiut unde stă Eli, aşa că... 

Lucrurile stau aşa cum trebuie. Totul e... beton. 

O mătură cu coadă lungă stătea sprijinită de perete. 

Eli luă mătura şi-i rupse coada pe genunchi, chiar lângă 
perie. Capătul în care se rupsese era dur şi ascuţit. 

O ţepuşă subţire, de lungimea unui braţ. Eli puse vârful 
ţepuşei pe piept, între două coase. Exact în locul în care îl 
apăsase femeia cu degetul ei arătător. 

Eli trase adânc aer în piept, strânse coada măturii şi se jucă 
puţin cu gândul. 

Hai, împinge! Hai! 

Scoase aerul din piept şi slăbi strânsoarea. Apoi strânse din 
nou. Şi apăsă. 

Stătu aşa vreo două minute, apropiind vârful ţepuşei la doar 
un centimetru de inimă, strângând tare coada, când clanţa uşii 
de la subsol fu smulsă şi uşa se deschise încet. 

Eli luă coada de lemn de pe piept şi ascultă. Cineva păşea 
încet, nesigur, ca un copil care a învăţat să meargă de curând. 
Un copil mare, mare, care tocmai a învăţat să meargă. 

Tommy auzi paşii şi se gândi: Cine-o fi? 

Nu era Staffan şi nici Lasse sau Robban. Era un om bolnav, 
cineva care căra o greutate... Moş Crăciun! Işi acoperi gura cu 
mâna, încercând să nu râdă, în timp ce-şi imagină un moş 
Crăciun în varianta Disney... 

Hohoho! Say „mama“! 


„.. târându-şi picioarele şi sacul plin de cadouri pe coridorul 
de la subsol. 

Buzele îi tremurau şi Tommy strânse din dinţi ca să nu-i mai 
clănţăne. Fără a se ridica, se îndepărtă de uşă pas cu pas. Simţi 
colţul camerei cu spatele şi văzu că dungile de lumină care se 
strecurau printre crăpăturile din uşă fură acoperite de o siluetă 
întunecată. 

Moş Crăciun stătea nemişcat între lampă şi camera de 
refugiu. Tommy îşi lipi cealaltă mână peste cea cu care-şi 
acoperea gura ca să nu tipe şi se aşteptă ca uşa să se deschidă. 

N-am unde să fug. 

Eli distinse corpul fragmentat al lui Hakan printre 
crăpăturile din uşă. Intinse ţepuşa cât putu de mult şi atinse 
uşa. Aceasta se deschise la vreo zece centimetri şi se lovi de 
corpul din faţa ei. 

O mână apucă marginea uşii şi o dădu de perete, smulgând-o 
dintr-o balama. Uşa atârnă şi se legănă ţinută de o singură 
balama, apoi se lovi de umărul corpului care umplu cadrul ei. 

Ce vrei de la mine? 

Pe cămaşa care-l acoperea până la genunchi se distingeau în 
continuare pete albastre. Restul era o hartă din pământ, lut şi 
sânge de animal şi om. Nasul lui Eli identifică repede mirosul. 
Cămaşa era sfâşiată în mai multe locuri; prin găuri se vedea 
pielea albă, gravată cu cicatrice care n-aveau să se vindece 
niciodată. 

Faţa nu i se schimbase. Rămase aceeaşi masă de cocoloaşe 
din carne, cu un singur ochi roşu în mijloc, pus acolo ca din 
glumă, o cireaşă coaptă pe un tort stricat şi putred. Dar gura 
era deschisă acum. 

Arăta ca o gaură neagră în jumătatea inferioară a feţei. Buze 
care să acopere dinţii nu existau; coroana neregulată şi albă 
făcea ca negrul din cavitatea bucală să pară şi mai întunecat. 
Gaura se lărgi şi se îngustă, rozând ceva, şi Hakan scoase 
câteva sunete: 

— Feeeeiiii. 

Nu puteai să distingi dacă asta însemna „hei” sau „Eli” 
pentru că i-ul, şi l-ul fuseseră formate fără ajutorul buzelor şi al 
limbii. Eli îndreptă vârful ţepuşei spre inima lui Hakan şi spuse: 

— Salut. 

Ce vrei? 

Ne-mortul. Eli nu ştia nimic despre el. Nu ştia dacă făptura 
din faţa lui avea aceleaşi restricţii ca şi el. Sau dacă-l putea 


omori străpungându-i inima. Dar faptul că Hakan rămăsese în 
pragul uşii însemna că avea nevoie de o invitaţie. 

Privirea lui Hakan alunecă pe corpul lui Eli, care se simţea 
neprotejat în rochia galbenă, subţire. Şi-ar fi dorit mai multe 
straturi de material, mai multe piedici între corpul lui şi cel al 
lui Hakan. Eli încercă să apropie mai tare vârful ţepuşei de 
pieptul lui Hakan. A 

Oare poată să simtă ceva? li mai poate fi... frică? 

Eli fu cuprins de un sentiment aproape uitat: frica de durere. 
Rănile se vindecau, desigur, dar Hakan părea că-l ameninţă, 
emitea o undă de pericol atât de puternică, încât... 

— Ce vrei? 

Se auziră un sunet uscat şi o scrâşnitură. Creatura scoase 
aer şi o picătură de lichid gălbui şi vâscos prin cele două găuri 
aflate în locul nasului. Fusese un oftat? Apoi se auzi o şoaptă 
întretăiată, „Eeeeeeii...” şi un braţ tresări brusc, contractându- 
se, 

mişcări de bebeluş 

apoi apucă stângaci tivul cămăşii şi-l ridică. 

Penisul lui Hakan stătea înclinat într-o parte, tânjind după 
atenţie, iar Eli se uită la umflătura ţeapănă, brăzdată de o reţea 
de vene, şi... 

Cum poate să... probabil că a stat aşa tot timpul. 

— Eeeeeeiiiil... 

Mâna lui Hakan agită violent prepuţul, trăgându-l în sus şi-n 
jos, în sus şi-n jos, şi capul penisului apăru şi dispăru ca un 
hopa-mitică, în timp ce Hakan scoase sunete de plăcere sau de 
durere. 

— Aăăăăeeee... 

Şi Eli izbucni în râs, uşurat. 

Tot circul ăsta. Doar ca să facă o labă. 

Probabil c-o să stea acolo, paralizat, până când... până 
când... 

Dar poate să-şi dea drumul? Probabil c-o să fie nevoit să stea 
acolo... o eternitate. 

Eli îşi imagină o jucărie din aceea obscenă pe care o întorceai 
cu cheia; un călugăr care-şi ridica rasa şi începea să se 
masturbeze cât îi permitea mecanismul. 

clicheticlic, clicheticlic.... 

Eli râdea, preocupat de viziunea aceea nebunească, fără să 
observe că Hakan făcu un pas înăuntru, neinvitat. 

Nu observă nimic, până când pumnul, până adineaori strâns 


în jurul unei surse de plăcere imposibile, se ridică deasupra 
capului său. 

Braţul înlemni într-o clipă şi pumnul ateriză pe urechea lui 
Eli cu o putere care ar fi putut să omoare şi-un cal. Lovitura îl 
nimeri dintr-o parte şi urechea lui Eli fu îndoită cu o forţă care-i 
sfâşie pielea şi smulse jumătate din ureche, iar capul lui se lovi 
de ciment cu o bufnitură înfundată. 


Tommy îndrăzni să ia mâna de la gură abia când îşi dădu 
seama că cel care se apropia pe coridor nu voia să intre în 
camera de refugiu. Rămase ghemuit în colţ şi trase cu urechea, 
încercând să priceapă ce se întâmplă. 

Vocea fetei. 

Salut. Ce vrei. 

Şi-apoi râsul. Şi cealaltă voce. Nici măcar nu suna a voce de 
om. Apoi lovituri înfundate, sunet de corpuri mişcându-se. 

Dintr-odată începură să... se mute. Se auzi un sunet de obiect 
târât, însă Tommy n-avea de gând să afle ce era. Dar sunetul 
acoperi zgomotele pe care le-ar fi putut face atunci când se 
ridică şi se prelinse pe lângă pereţi, căutând cutiile de carton 
aşezate unele peste altele. 

Inima îi bătea ca o tobă de jucărie şi mâinile îi tremurau. Nu 
îndrăznea să aprindă bricheta. Închise ochii ca să se poată 
concentra mai bine şi pipăi ultima cutie din vârf. 

Degetele i se încleştară în jurul obiectului pe care-l căutase. 
Trofeul câştigat de Staffan. Íl ridică cu grijă şi-l cântări în 
palme. Dacă apuca figurina de piept, soclul trofeului ar fi putut 
funcţiona ca o bâtă. Deschise ochii şi i se păru că distinge 
contururile pistolarului arginitiu. 

Prietenul meu. Micul meu prieten. 

Cu trofeul lipit de piept, Tommy se ghemui din nou în colţ şi 
aşteptă ca toate astea să se termine. 

x 

Eli era manipulat ca un obiect. 

Înotând spre suprafaţa întunericului care se lăsase peste el, 
Eli îşi simţi corpul cum se îndepărtează de el, plutind într-o altă 
zonă a mării... ridicat pe sus. 

Ceva îi apăsa spatele şi picioarele îi fură împinse în sus, în 
spate, şi cineva îi puse brățări de fier în jurul încheieturilor. 
Acum încheieturile cu brăţările de fier se aflau într-o parte şi 
alta a capului, iar şira spinării era atât de încordată şi de întinsă 
încât mai avea puţin şi se frângea. 


O să mă rup în două. 

Capul începu să-i zvâcnească de durere, în timp ce corpul îi 
era îndoit cu forţa, rulat ca o bucată de pânză, şi Eli crezu că 
are halucinaţii din cauza durerii pentru că, atunci când începu 
să distingă câte ceva, văzu doar galben în faţa ochilor. Şi în 
spatele luminii galbene, o umbră masivă, umflându-se. 

Apoi simţi răcoarea. Cineva îi freca pielea subţire de pe fese 
cu o minge de gheaţă. Ceva încerca să pătrundă printre ele, mai 
întâi împungându-l, apoi împingându-se cu forţa. Lui Eli i se tăie 
respiraţia; materialul rochiei care-i acoperise faţa zbură într-o 
parte şi Eli văzu ce se întâmpla. 

Hakan zăcea deasupra lui. Ochiul lui se holba la fesele 
depărtate ale lui Eli. Mâinile îi strângeau încheieturile. 
Picioarele îi fuseseră date pe spate cu brutalitate, astfel că 
genunchii lui atingeau podeaua pe lângă umeri, şi când Hakan îl 
apăsă şi mai tare, Eli simţi că tendoanele din spatele coapselor 
se rupseră ca două arcuri întinse. 

— Nuuuuuu! 

Eli urlă în faţa desfigurată a lui Hakan, incapabilă să exprime 
vreun sentiment. Un firicel de salivă vâscoasă se scurse din gura 
lui Hakan, se întinse şi se rupse, ateriză pe buzele lui Eli şi 
gustul de carne putredă îi umplu gura. Braţele lui Eli căzură pe 
lângă corpul lui, moi cum sunt cele ale unei păpuşi de cârpă. 

Eli simţi ceva sub degete. Ceva rotund. Şi dur. 

Încercă să gândească, se strădui să creeze o sferă de lumină, 
o lanternă de scafandru în nebunia aceea întunecată care-l 
aspira înăuntru. Şi se văzu pe sine în lanternă. Cu o ţepuşă în 
mână. 

Da. 

Eli apucă tare coada măturii, încleştând degetele în jurul 
armei fragile care avea să-l salveze, în timp ce Hakan continuă 
să-l apese, să-l împungă, să pătrundă înăuntru. 

Vârful. Vârful trebuie să fie în locul potrivit. 

Întoarse capul spre ţepuşă şi văzu că vârful era îndreptat în 
direcţia potrivită. 

O şansă. 

În capul lui Eli era linişte în timp ce vizualiză ce avea de 
făcut. Apoi acţionă. Ridică ţepuşa de pe jos dintr-o mişcare şi-o 
înfipse în aer, în punctul în care credea că trebuie să fie faţa lui 
Hakan. 

Antebraţul îi atinse coapsa şi ţepuşa formă o linie continuă 
care se opri... la câţiva centimetri de faţa lui Hakan. Eli nu reuși 


să se întindă mai mult din cauza poziţiei. 

O dăduse în bară. 

Preţ de o secundă, îşi imagină că poate reuşea să-l omoare 
prin puterea minţii. Dacă ar fi putut să oprească toate... 

În clipa aceea, Hakan se aruncă înainte şi lăsă capul în jos. 
Vârful ţepuşei pătrunse în ochiul său cu un sunet moale, de 
lingură scufundată într-un terci de ovăz. 

Hakan nu ţipă. Poate nici nu simţise. Poate că slăbi 
strânsoarea din jurul încheieturilor lui Eli doar din cauza 
mirării, a uimirii că nu mai vede. Fără a băga în seamă durerea 
provocată de picioarele-i amorţite, Eli şi le eliberă şi trase un 
şut drept în pieptul lui Hakan. 

Tălpile sale atinseră pielea lui Hakan cu un plescăit umed şi 
acesta căzu pe spate. Eli îşi trase genunchii la piept şi se ridică 
în genunchi, săgetat de durerea care îi iradia din spinare. Hakan 
nu se prăbuşise. Doar se lăsase pe spate, dar se ridică imediat, 
ca o figurină teleghidată din Casa Groazei. 

Stătură faţă-n faţă, în genunchi. 

Teapa din ochiul lui Hakan alunecă treptat în jos, cu precizia 
unui secundar, apoi căzu şi se rostogoli de câteva ori, după care 
se opri. Un lichid transparent începu să curgă din gaura în care 
stătuse; un şiroi de lacrimi. 

Nu se mişcă niciunul dintre ei. 

Lichidul din ochiul lui Hakan se scurse pe coapsele lui goale. 

Eli îşi concentră toată puterea rămasă în braţul drept şi 
strânse pumnul. Când umărul lui Hakan tresări şi corpul său 
încercă să se întindă după Eli, să continue ce începuse, Eli îl lovi 
cu mâna dreaptă peste piept, în partea stângă. 

Coapsele se frânseră, pielea se întinse puţin, apoi plesni şi 
cedă. 

Capul lui Hakan se înclină ca să vadă ceva ce n-avea cum, în 
timp ce Eli pătrunse în coşul pieptului şi găsi inima. Un cocoloş 
rece şi moale. Nemişcat. 

Nu trăieşte. Dar trebuie să... 

Eli strânse inima în pumn până când o sfărâmă. Nu-i fu greu 
deloc; muşchiul inert cedă mult prea uşor, spărgându-se ca o 
meduză moartă. 

Hakan reacţionă de parcă ar fi văzut o muscă iritantă pe 
piele; ridică braţul ca s-o dea de acolo, dar Eli îşi retrăsese deja 
mâna plină cu fâşii de carne tremurânde. 

Trebuie să dispar de aici. 

Eli voia să se ridice, dar picioarele nu-l ascultară. Hakan 


dădea din mâini orbeşte, căutându-l. Eli se întinse pe burtă şi 
începu să se târască afară ca un şarpe, atingând podeaua cu 
genunchii. Hakan întoarse capul după târşâit, dădu din mâini şi- 
i apucă rochia, reuşind să smulgă o mânecă înainte ca Eli să 
ajungă la uşă şi să se ridice din nou în genunchi. 

Hakan se ridică. 

Eli avea un răgaz de câteva secunde înainte ca Hakan să fi 
ajuns la uşă. Încercă să le poruncească membrelor chinuite să 
se vindece măcar puţin, cât să se poată ridica în picioare, dar 
Hakan ajunse şi Eli reuşi doar să se sprijine de perete. 

Aşchiile ascuţite ale scândurilor nefinisate îi înţepară 
vârfurile degetelor în timp ce încerca să se ţină. Dar acum era 
conştient. Ştia că, fără inimă şi fără ochi, Hakan avea să-l 
urmărească până când... până când... 

Trebuie... să-l distrug... trebuie... să-l nimicesc. 

O dungă neagră. 

O dungă neagră, verticală îi apăru în faţa ochilor. Nu fusese 
acolo până atunci. Eli ştia ce avea de făcut. 

— Feeeee.... 

Mâna lui Hakan apucă rama uşii, apoi corpul ieşi legănându- 
se, cu mâinile zbătându-se în faţa lui. Eli se lipi cu spatele de 
perete în aşteptarea momentului potrivit. 

Hakan ieşi, făcu câţiva paşi nesiguri şi se opri chiar în faţa lui 
Eli. Ascultă şi adulmecă aerul. 

Eli se aplecă înainte astfel încât mâinile îi ajunseră în dreptul 
umărului lui Hakan. Apoi se sprijini cu spatele de perete, îşi luă 
avânt şi se strădui din răsputeri să-l facă pe Hakan să-şi piardă 
echilibrul. 

Reuşi. 

Hakan se împiedică, făcu un pas într-o parte şi se prăbuşi 
spre uşa camerei de refugiu. Crăpătura pe care o văzuse Eli mai 
devreme, dunga neagră se lărgi şi uşa de deschise înăuntru, iar 
Hakan se împletici şi ieşi în întuneric. Eli căzu cu faţa înainte, 
dar reuşi să se oprească înainte de a atinge podeaua cu faţa, se 
târi spre uşă şi apucă zăvorul de jos. 

Hakan zăcea pe podea nemişcat când Eli închise uşa şi 
întoarse roata cu care o încuiau. Apoi se târî în adăpost, luă 
ţăruşul şi îl înfipse între spiţele roții ca să nu poată fi întoarsă de 
dinăuntru. 

Eli continuă să-şi concentreze energia pe vindecarea rănilor 
şi începu să iasă din pivniţă în patru labe. O dâră de sânge care 
îi cursese din ureche îl urmări şerpuind din camera de adăpost. 


Ajuns la uşa subsolului, simţi că s-a vindecat destul cât să se 
ridice. Împinse uşa şi urcă scările cu paşi nesiguri. 

Să mă odihnesc... să mă odihnesc... să mă odihnesc 

Deschise uşa blocului şi ieşi în lumina lămpii din faţa uşii. 
Fusese bătut, umilit şi răsăritul îl ameninţa de pe linia 
orizontului. 

Să mă odihnesc... odihnesc... odihnesc 

Dar trebuia să-l... extermine. Nu exista decât o singură 
metodă despre care ştia că funcţionează. Focul. leşi cu 
picioarele tremurânde din curtea blocului şi se îndreptă spre 
singurul loc în care era convins c-o să-l găsească. 

x 


7:34, luni dimineată, Blackeberg. 


Alarma supermarketului ICA de pe strada Arvid Morne se 
declanşează. Unsprezece minute mai târziu, poliția soseşte şi 
găseşte vitrina spartă. Proprietarul, domiciliat în apropierea 
magazinului, se află deja la fața locului. Acesta declară că a 
observat de la fereastră o persoană foarte tânără, cu părul 
închis la culoare, părăsind magazinul în fugă. Poliția cercetează 
magazinul, dar constată că nu s-a furat nimic. 

x 


7:36, soarele răsare. 


Jaluzelele spitalului erau mult mai bune, izolau mult mai bine 
decât ale ei. Doar într-un loc erau rupte sau smulse, iar soarele 
de dimineață pătrundea prin despicătura îngustă, iluminând 
tavanul într-un loc şi colorându-l în cenușiu. 

Virginia zăcea întinsă, nemişcată în patul ei şi se uita la 
dunga cenuşie ce tremura de fiecare dată când o rafală de vânt 
clătina ferestrele. Lumină reflectată, slabă. Doar o iritaţie slabă, 
un grăunte de somn în ochi. 

Lacke sforăi şi horcăi în patul de alături. Stătuseră treji 
destul de mult şi-au discutat. Despre amintiri, mai mult. Pe la 
patru dimineaţa, Lacke a adormit ţinând-o în continuare de 
mână. 

Îşi eliberă mâna cam peste o oră, când asistenta intră la ea 
ca să-i verifice tensiunea. Valorile înregistrate i se părură 
satisfăcătoare, aşa că îi părăsi, aruncând o privire tandră spre 
Lacke. Virginia îl auzise când s-a milogit ca să-l lase să rămână, 
auzise şi motivele invocate. Poate aşa se explica privirea aceea 
tandră. 


Acum Virginia stătea cu mâinile împreunate pe piept şi se 
lupta împotriva dorinţei corpului ei de a... se stinge. Adormit nu 
era o expresie potrivită. Respirația i se oprea de îndată ce uita 
să se concentreze asupra ei. Dar trebuia să rămână trează. 

Spera să intre vreo asistentă înainte ca Lacke să se fi trezit. 
Da. Cel mai bine ar fi fost dac-ar fi dormit până când toate astea 
se vor fi terminat. 

Dar nu-şi făcea iluzii. 

x 

Soarele îl prinse din urmă lângă bolta din faţa curții şi Eli 
zări algele de foc care-i atinseră urechea rănită. Se retrase 
instinctiv în umbra de sub boltă şi strânse la piept cele trei 
sticle cu alcool denaturat, de parcă ar fi vrut să le protejeze de 
soare şi pe ele. 

Până la scara lui mai erau zece paşi. Până la scara lui Oskar, 
douăzeci. Şi până la scara lui Tommy, treizeci. 

N-o să reuşesc. 

Nu. Dacă ar fi fost sănătos şi puternic, probabil c-ar fi 
îndrăznit să alerge până la blocul lui Oskar traversând râul de 
lumină care se umfla din ce în ce mai mult, cu fiecare secundă. 
Dar la scara lui Tommy n-avea cum să ajungă. Mai ales acum. 

Zece paşi. Apoi intru în bloc. Fereastra mare de la capătul 
palierului. Dacă o dau în bară. Dacă soarele mă... 

Eli o rupse la fugă. 

Soarele se aruncă asupra lui ca un leu înfometat şi-l muşcă 
de spate. Puțin îi lipsi să-şi piardă echilibrul când soarele îl 
împinse înainte, cu puterea lui impresionantă. Natura îşi vomita 
dezgustul faţă de el, furioasă că-i încălcase graniţele; că se 
arătase în lumina zilei chiar şi pentru o secundă. 

Spatele lui Eli clocotea şi sfârâia de parcă ar fi fost prăjit în 
ulei. Ajunse la uşa blocului, o dădu de perete şi simţi că leşină 
de durere. Se apropie de scări ca un drogat, bâjbâind pe 
întuneric; nu îndrăznea să deschidă ochii de frică să nu i se 
topească. 

Scăpă o sticlă din mână şi o auzi rostogolindu-se pe jos. N- 
avea ce să facă. Cu capul plecat, cu un braţ încolăcit în jurul 
sticlelor rămase şi cu celălalt ţinându-se de balustradă, Eli urcă 
scările şchiopătând. Ajunse la capătul palierului. Mai avea un 
singur rând se scări. 

Prin fereastră, soarele îl mai plesni o dată peste ceafă, îl 
biciui, apoi îl muşcă de coapse, de gambe, de călcâie în timp ce 
urca scările. Eli ardea. Lipseau doar flăcările. Deschise uşa şi se 


prăbuşi înainte în întunericul plăcut şi răcoros. Trânti uşa după 
el. Dar înăuntru nu era întuneric. 

Uşa bucătăriei era deschisă şi la geam nu atârna nicio 
pătură. Dar lumina era mai slabă, mai cenuşie decât cea de 
afară şi Eli aruncă sticlele pe jos fără să ezite, apoi îşi continuă 
drumul. În timp ce lumina îi zgârie spatele aproape cu tandrete, 
se târî prin hol spre baie şi mirosul de carne arsă îi umplu 
nările. E 

N-o să mă mai refac niciodată. işi întinse braţul, deschise uşa 
de la baie şi se târî înăuntru, în bezna compactă. Dădu la o parte 
câteva găleți de plastic, închise uşa şi o încuie. 

Înainte de a aluneca în cadă, apucă să-şi amintească: N-am 
încuiat uşa de la intrare. 

Dar era prea târziu. Nevoia de a se odihni îl scoase din 
funcţiune în clipa în care se scufundă în întunericul umed. 
Oricum, n-ar fi avut putere s-o facă. 

* 

Tommy stătea nemişcat, ghemuit în colţul camerei. Îşi tinu 
respiraţia până când începură să-i vâjâie urechile şi văzu stele 
căzătoare străbătând noaptea din faţa lui. Când auzi uşa de la 
subsol trântindu-se, îndrăzni să scoată aerul din piept cu un 
şuier lung, care se lovi de pereţii de beton şi apoi amuţi. 

Era linişte. Intunericul era o masă compactă şi grea. Duse 
mâna la obraz. Nimic. Nicio diferenţă. Îşi mângâie faţa ca şi 
când ar fi vrut să se convingă că exista. Da. Simţi nasul şi buzele 
de sub degete. I se păreau ireale. Inviau sub degetele lui, apoi 
dispăreau din nou. 

Figurina mică din cealaltă mână i se părea mai vie, mai reală 
decât el însuşi. O strânse în mână şi o lipi de el. 

* 


Tommy stătea cu capul plecat între genunchi, cu ochii 
strânşi, cu mâinile lipite de urechi ca să nu mai ştie, să nu mai 
audă ce se petrecea în camera de la subsol. Era sigur că fetița 
fusese omorâtă. N-ar fi putut şi n-ar fi îndrăznit să facă nimic, 
aşa că încercă să nege ce s-a întâmplat, dispărând. 

Era cu tatăl lui. Pe terenul de fotbal, în pădure, la ştrandul 
Kanaan. Se opri la o amintire legată de câmpia Racksta, de ziua 
aceea în care au testat un aeroplan teleghidat pe care tatăl lui îl 
împrumutase de la un coleg de serviciu. 

Mama stătuse cu ei un timp, dar se plictisise să privească 
aeroplanul şi traseele parcurse de el, aşa că se dusese acasă. 
Tommy şi tatăl lui rămăseseră acolo până când se întunecase şi 


aeroplanul abia se mai distingea pe orizontul rozaliu. Apoi se 
întoarseră acasă prin pădure, ţinându-se de mână. 

Tommy se pierduse în ziua aceea, uitând de ţipetele şi de 
lupta nebună care se dădea la câţiva metri de el. 

Nu-l mai interesa nimic în afară de bâăzâitul enervant al 
aeroplanului, nu simţea decât căldura palmei late a tatălui său 
pe spatele lui, în timp ce manevra aeroplanul cu sufletul la gură, 
lăsându-l să parcurgă cercuri largi deasupra câmpului şi a 
cimitirului. 

Pe vremea aceea, Tommy nu vizitase cimitirul deloc; îşi 
imaginase doar oamenii de acolo, rătăcind pierduţi printre 
morminte, vărsând lacrimi mari, ca în benzile desenate. Asta se 
întâmpla atunci. Tata a murit între timp şi Tommy a aflat că 
cimitirul nu arăta deloc precum cel din fantezia lui. 

Apasă mâinile mai tare pe urechi şi termină cu gândurile 
astea. Gândeşte-te la poteca din pădure, la mirosul benzinei 
speciale cu care aţi alimentat aeroplanul, sticluţa în care era, 
la... 

Îşi luă mâinile de pe urechi şi se uită abia când auzi - vag - 
roata învârtindu-se. Fără rost, desigur, deoarece în refugiu era 
mai întuneric decât sub pleoapele lui. Îşi ţinu respiraţia când 
cea de-a doua roată începu să se învârtă şi nu respiră atâta timp 
cât chestia aia, habar-n-avea-ce, se afla încă în pivniţă. 

Se auzi o bufnitură prelungă. Monstrul trânti uşa de la subsol 
făcând pereţii să vibreze şi apăru. Era viu. 

Nu m-a prins. 

Nu ştia exact cine sau ce era cel care nu-l prinsese, dar un 
lucru era sigur: nu-l descoperise încă. 

Tommy se ridică în picioare. Simţi furnicătura din muşchii 
amorţiţi în timp ce se prelinse pe lângă pereţi, încercând să 
ajungă la uşă. Palmele îi transpiraseră de frică şi de cât le ţinuse 
lipite de urechi. Puțin îi lipsi să scape trofeul. 

Mâna liberă găsi roata şi începu s-o învârtă. 

Roata se roti vreo zece centimetri, apoi se opri. 

Ce-i asta, ce se întâmplă... j 

Impinse mai tare, dar roata refuză să se mişte. li dădu 
drumul statuetei ca s-o poată apuca mai bine cu ambele mâini. 
Statueta căzu... 

şi se lovi de ciment. 

Tommy înlemni. 

Ce sunet ciudat. Ca şi când ar fi căzut pe ceva... moale. 

Se lăsă pe vine lângă uşă şi încercă să rotească roata de jos. 


Aceeaşi chestie. Zece centimetri, apoi se bloca. Tommy se aşeză 
pe jos. Încercă să gândească practic. 

La dracu”, nu vreau să rămân aici. 

Sau cam aşa ceva. 

Şi totuşi, fu cuprins de... teroarea aia, de frica aceea pe care 
o simţise câteva luni după moartea tatălui său. N-o mai simţise 
de mult, dar acum, închis aici şi pe întuneric, îşi reaminti că 
există. Dragostea faţă de tata, dragoste care, prin moartea lui, 
se transformase în frică. Frică de corpul lui. 

I se puse un nod în gât şi degetele îi amorţiră. 

Gândeşte-te. Gândeşte! 

Pe un raft, în capătul celălalt al depozitului, se aflau câteva 
lumânări. Problema era că trebuia să şi ajungă acolo. 

Idiotule! 

Se plesni peste frunte şi începu să râdă. Doar avea o 
brichetă! Şi-n plus: ce rost ar fi avut să caute lumânările dacă n- 
avea cu ce să le aprindă? 

Ca polițaiul ăla cu zece mii de conserve pe care n-avea cu ce 
să le deschidă. Mort de foame, înconjurat de mâncare. 

În timp ce se căuta în buzunare, se gândi că nu se afla într-o 
situaţie chiar atât de disperată. Mai devreme sau mai târziu, o 
să coboare cineva în pivniţă, mama, dacă altcineva nu, şi dacă 
ar fi reuşit să facă şi lumină... 

Scoase bricheta din buzunar şi o aprinse. 

Ochii lui deprinşi cu întunericul fură orbiţi pe moment de 
lumină, dar când se obişnui, îşi dădu seama că nu e singur. 

Întins pe podea, chiar lângă picioarele lui, zăcea... 

„tata... 

Uită că tatăl lui fusese incinerat, în clipa în care văzu faţa 
cadavrului la flacăra tremurătoare a brichetei. Arăta exact cum 
îşi închipuise c-o să arate: ca a unui om care a stat câţiva ani 
sub pământ. 

„tata... 

Urlă drept în flacără, stingând-o, dar cu o secundă înainte s-o 
facă, observă cum capul tatei tresări şi... 

„„. trăieşte... 

Conţinutul intestinelor i se vărsă în pantaloni cu o explozie 
umedă şi-i împroşcă fundul cu căldură. Picioarele îi cedară, 
scheletul i se destrămă şi căzu într-o grămăjoară. Scăpă şi 
bricheta, care alunecă pe jos şi se opri undeva departe. Mâna îi 
ateriză chiar pe degetele reci de la picioarele cadavrului. Nişte 
gheare ascuţite îi zgâriară palmele în timp ce urla... 


Dar, tată! Nu ţi-ai tăiat unghiile? 

„ apoi începu să mângâie piciorul rece ca şi când ar fi vrut 
să aline un căţel îngheţat. li mângâie fluierul piciorului, coapsa, 
simţi muşchiul încordându-se sub piele, mişcându-se în timp ce 
el ţipa scuturându-se, ca un animal sălbatic. 

Vârfurile degetelor simţiră ceva metalic. Statueta. Zăcea 
între pulpele cadavrului. Apucă pieptul figurinei, închise gura şi 
preţ de o clipă se concentră pe lucruri concrete. 

O bâtă. 

În liniştea care se lăsă după tipetele lui, Tommy auzi un 
plescăit lipicios. Cadavrul îşi ridică trunchiul şi îi atinse mâna cu 
un membru rece. Tommy îşi retrase mâna şi strânse statueta. 

Nu e tata. 

Nu. Tommy se retrase de lângă cadavru cu excrementele 
lipite de fesele lui. Preţ de o clipă, avu impresia că vede pe 
întuneric şi sunetele pe care le auzea se transformară într-o 
arătare care se ridică în întuneric, o siluetă gălbuie, o 
constelație. 

Cu picioarele tremurând pe podea, Tommy se târî înapoi, 
spre perete. Cadavrul din colțul celălalt scoase brusc aerul din 
piept 

„aa... 

Şi Tommy văzu... 

Un elefant mic, un elefănţel animat, şi uite-l şi pe elefantul 
MARE (titiiiit), îşi ridică... hopa, sus!... trompetele, trâmbițând 
un „A”, apoi apar Magnus, Brasse şi Eva şi cântă „Acolo! E aici! 
Unde n-ai voie...” 

Nu, cum era... 

Cadavrul trebuie să se fi ciocnit de teancul de cutii pentru că 
Tommy auzi bufnituri, echipamentul stereo se împrăştie pe jos şi 
Tommy se dădu cu capul de perete. Acesta se umplu de 
electricitate statică. Printre zgomote, auzi plescăitul picioarelor 
goale şi ţepene, târâte pe podea, căutându-l. 

Aici. E acolo. Unde nu eşti. Nu. Ba da. 

Exact. Nu era aici. Nu se vedea pe sine şi nu-l vedea nici pe 
cel care scotea zgomotele. Era doar un sunet. Era ceva pe care-l 
asculta în timp ce se holba la pânza neagră de pe boxe. Era ceva 
inexistent. 

Aici. E acolo. Unde nu eşti. 

Aproape că-i venea să cânte în gura mare, dar o fărâmă din 
judecata care-i mai rămăsese îi spuse să n-o facă. Electricitatea 
albă începu să se dizolve, lăsând în urmă un spaţiu gol în timp 


ce Tommy se strădui să adune gânduri noi. 

Fata. Fața. 

Nu voia să se gândească la față, nu voia să se gândească la... 

Ceva de pe faţa aceea, ceva ce apucase să vadă la lumina 
brichetei. 

Corpul se apropie. Nu doar că-i auzea paşii târşâiţi mai 
aproape. Nu. li şi simţea prezenţa ca o umbră mai întunecată în 
beznă. N 

Îşi muşcă buza de jos, simţi gust de sânge şi închise ochii. Îşi 
văzu propriii ochi dispărând din cadru ca doi... 

Ochi. 

Asta n-are ochi. 

Simţi un curent slab pe obraji şi o mână se întinse în aer. 

E orb. E orb. 

Nu era sigur, dar bulgărele de pe umerii bărbatului n-avea 
ochi. 

Când mâna pluti prin aer, Tommy simţi mângâierea aerului 
pe obraz la o fracțiune de secundă înainte de a-l atinge şi apucă 
să plece capul astfel că mâna îi atinse doar părul. Duse mişcarea 
până la sfârşit şi se aruncă pe jos, pe burtă, apoi începu să se 
târască, dând din mâini, înotând pe uscat. 

Bricheta, bricheta... 

Ceva îl înţepă în obraz. Stomacul i se întoarse pe dos când îşi 
dădu seama că era o unghie de la degetele de la picior ale 
monstrului, dar se întoarse repede pe o parte ca să nu-l mai 
găsească atunci când vru să-l atingă din nou. 

Aici. E acolo. Unde nu eşti. 

Chicoti fără să vrea. Incercă să se controleze, dar nu reuşi. 
Saliva îi ţâşni din gură şi gâtul lui răguşit de atâta tipat se 
contractă, râse sau plânse, nu ştia nici el, în timp ce mâinile, 
două unde radar, continuară să caute singurul lucru care l-ar fi 
putut ajuta în lupta cu întunericul ce voia să-l înghită. 

Doamne, ajută-mă, Doamne. Luminează-mă cu chipul Tău... 
Doamne... iartă-mă pentru ce-am făcut în biserică, iartă-mă... 
pentru tot. Doamne. O să cred în tine mereu, o să fac ce vrei, 
dacă mă laşi să... găsesc bricheta... ajută-mă, fii prietenul meu, 
Doamne. 

Ceva se întâmplă. 

În clipa în care Tommy simţi mâna făpturii pe picior, 
încăperea fu scăldată de o lumină albastră şi albă, ca un bliţ, şi- 
n fracțiunea aceea de secundă Tommy zări cutiile dărâmate, 
structura inegală a peretelui, pasajul spre depozit. 


Şi bricheta. 

Zăcea la doar un metru de mâna dreaptă şi, când întunericul 
îl învălui din nou, poziţia brichetei era deja întipărită pe retina 
lui. Îşi smulse piciorul din strânsoarea creaturii, ridică braţul şi 
apucă bricheta, o strânse în pumn şi sări în picioare. 

Fără a reflecta dacă cerea prea mult, începu să turuie o 
rugăciune nouă în cap. 

Fă-l să fie orb, Doamne, fă-l să fie orb. Doamne. Fă-l să fie... 

Aprinse bricheta. Un fulger, exact precum cel de dinainte, 
apoi o flacără galbenă cu miez albastru. 

Creatura stătea nemişcată şi întoarse capul spre sursa 
zgomotului. Flacăra tremură când Tommy făcu doi paşi într-o 
parte şi ajunse la uşă. Creatura stătea în locul în care stătuse, 
cu trei secunde în urmă, Tommy. 

Dacă ar fi fost capabil să se bucure, ar fi făcut-o. Dar în 
lumina slabă a brichetei, totul devenise dintr-odată real, nemilos 
de real. Nu mai putea să se refugieze într-o fantezie 
imaginându-şi că nu era acolo şi chestiile alea nu i se întâmplau. 

Era închis într-o cameră izolată fonic, împreună cu cel de 
care se temea cel mai mult. Ceva i se mişcă în stomac, dar nu 
mai avea ce să golească din el. Se auzi doar un fâs şi creatura 
întoarse capul spre el. 

Tommy trase de roata mecanismului de închidere, astfel că 
mâna cu care ţinea bricheta începu să tremure şi flacăra se 
stinse iar. Roata nu se clinti de pe loc, dar Tommy apucase să 
vadă cu coada ochiului că făptura se îndrepta spre el. Se aruncă 
de lângă uşă spre peretele lângă care stătuse adineaori. 

Scânci şi-şi trase nasul. 

Fă să se TERMINE. Doamne, fă să se termine. 

Apăru din nou elefantul cel mare. Îşi ridică pălăria şi spuse 
pe-o voce nazală: 

S-a terminaaaaat! Suflă în trompetă, trompă! Tuuuuuuut! S-a 
terminat! 

O s-o iau razna, o să... asta e... 

Îşi scutură capul şi aprinse din nou bricheta. Chiar în faţa lui, 
pe jos, se vedea statueta. Se aplecă, o ridică şi sări câţiva paşi 
într-o parte, apoi continuă pe lângă peretele celălalt. Il urmări 
pe monstrul care pipăia orbeşte colţul din care plecase. 

Baba-oarba. 

Într-o mână avea bricheta, în cealaltă, statueta. Deschise 
gura ca să-l cheme, dar scoase doar un sâsâit şoptit. 

— Hai odată... 


Creatura tresări, se întoarse şi porni spre el. 

Tommy ridică trofeul lui Staffan ca pe o bâtă şi, când 
creatura ajunse la o jumătate de metru de el, o legănă, ţintind 
spre faţa monstrului. 

Şi ca într-o lovitură de la unsprezece metri perfectă, când 
piciorul atinge balonul şi simţi, chiar în acel moment, că asta o 
să intre direct în poartă; Tommy avu aceeaşi senzaţie deja la 
jumătatea loviturii, că... 

Da! 

Şi când colţul ascuţit al soclului atinse tâmpla monstrului, cu 
o putere care se propagă până în braţul lui Tommy, acesta 
începu deja să jubileze pe dinăuntru. Fusese doar o 
demonstraţie dusă la bun sfârşit, când craniul se crăpă ca o 
bucată de gheaţă şi faţa lui Tommy se umplu de un lichid rece, 
iar creatura se prăbuşi la pământ. 

Tommy rămase pe loc, gâfâind. Privi corpul întins pe podea. 

O are sculată. 

Da. Penisul monstrului stătea ridicat, ca o piatră de mormânt 
în miniatură, aplecată pe jumătate, iar Tommy rămase nemişcat 
şi se holba, aşteptând să se înmoaie. Dar nu se întâmplă nimic 
de genul ăsta. Lui Tommy îi venea să râdă, dar îl durea prea 
tare în gât. 

Dintr-odată, degetul mare de la o mână începu să-i 
zvâcnească de durere. Tommy cobori privirea. Bricheta 
începuse să-i ardă pielea în timp ce ţinea butonul apăsat. Vru să- 
i dea drumul instinctiv. Dar n-o făcu. Degetul mare se încleştase 
pe buton. 

Întoarse bricheta în direcţia opusă. Tot nu voia să-l stingă. 
Nu voia să rămână pe întuneric cu... 

O mişcare. 

Şi Tommy simţi că o parte importantă, o parte de care avea 
nevoie ca să fie Tommy, îl părăsi în clipa în care monstrul îşi 
înălţă din nou capul şi încercă să se ridice. 

Un elefant se legăna pe o pânză de păiaaaan-jen! 

Pânza de păianjen se rupse. Şi elefantul căzu. 

Şi Tommy lovi iar. Şi iar. 

După un timp, i se păru chiar amuzant. 


Luni, 9 noiembrie 


Morgan trecu de barieră fluturându-şi abonamentul expirat 
cu o jumătate de an în urmă, în timp ce Larry se opri 
conştiincios, scoase un carneţel mototolit cu bilete cumpărate în 
avans şi spuse: 

— Angbyplan. 

Casierul ridică privirea din cartea pe care-o citea şi ştampilă 
două bilete. Morgan râse când Larry se apropie de el, şi cei doi 
urcară scările împreună. 

— De ce dracu” te oboseşti? 

— Poftim? Ah, cu ştampilele. 

— Da. Oricum te duci încolo. 

— Nu-i vorba despre asta. 

— Da' despre ce? 

— Eu nu-s ca tine, OK? 

— Dar de ce... n-ai văzut că nici nu s-a uitat... puteai să-i 
arăţi şi poza regelui, că tot n-ar fi reacţionat. 

— Da, da. Nu mai vorbi aşa de tare, în mă-sa. 

— Crezi c-o să vină după noi? 

Înainte de a deschide uşile care dădeau spre peron, Morgan 
îşi făcu mâinile pâlnie şi strigă spre staţie: 

— Atenţie! Atenţie! Călători fără bilet! 

Larry se strecură prin uşă şi făcu câţiva paşi spre peron. 
Morgan îl prinse din urmă şi-i spuse: 

— Eşti cam copilăros, să ştii. 

— Bineînţeles. Hai, zi, cum a fost cu chestia aia? 

Larry îl sunase pe Morgan în noaptea aceea şi-i spusese pe 
scurt ce-i povestise Gosta cu zece minute înainte. Stabiliră o 
întâlnire la metrou dimineaţa devreme. Se duceau la spital. 

Acum îi mai povesti o dată. Virginia, Lacke, Gosta. Pisicile. 
Ambulanţa chemată de Lacke care o însoţi pe Virginia la spital. 
Adăugă câteva detalii nesemnificative de la el şi înainte să 
termine, metroul sosi. Era cel care se ducea spre centru. Cei doi 
urcară, se aşezară lângă geam şi Larry termină povestea 
spunând: 

— ... şi-au plecat cu sirenele pornite. 

Morgan dădu din cap şi începu să-şi roadă unghia de la 


degetul mare, privind pe geam, în timp ce metroul alunecă afară 
din tunel şi se opri la Islandstorget. 

— Ce dracu” or fi păţit şi alea? 

— Pisicile? Habar n-am. Au luat-o razna sau ceva. 

— Toate? In acelaşi timp? 

— Da. Ai o idee mai bună? 

— Nu. Ale dracu' lighioane. Lacke-i distrus acum. 

— Îmm. Nici înainte n-o ducea prea bine. Ultima dată. 

— Nu, Morgan dădu din cap. Păcat de Lacke, să ştii. Ar 
trebui să... mă rog. Nu ştiu. Să facem ceva. 

— Şi Virginia? 

— Da, da, da. Dar când eşti rănit sau bolnav. E altceva, da? 
N-ai ce să-i faci. Stai şi dormi. Mai nasol e să fii pe partea 
cealaltă, să stai lângă pat şi să... ăăă, nu ştiu, dar mi-e chiar... 
ce tot trăncănea acolo?... Ultima dată când ne-am văzut? Zicea 
ceva de vârcolaci. 

— Vampiri. 

— Da. Nu e ca şi când ti-ar merge bine, nu? Când începi cu 
din astea. 

Metroul se opri la Angbyplan. Când uşile se închiseră, 
Morgan spuse: 

— Aşa. Acum suntem în aceeaşi barcă. 

— Cred că te lasă în pace dacă văd că ai măcar două bilete 
ştampilate. 

— Asta crezi tu. Dar nu eşti sigur. 

— Ai văzut procentajele? La sondaje? Cu comuniştii? 

— Da, da. O să-şi revină până la alegeri. Sunt o grămadă care 
votează altfel când sunt în cabină. Cum le dictează inima, vreau 
să zic. 

— Crezi tu. 

— Nu. Ştiu sigur. O să cred în vampiri în ziua în care o să-i 
văd pe ăştia dispărând din parlament. E adevărat că moderați o 
să existe tot timpul. Bohman şi compania, ştii. Aia da, lipitori şi 
vampiri... 

Şi Morgan o luă pe arătură cu unul dintre monologurile lui 
caracteristice. Larry încetă să-l mai asculte pe undeva pe la 
Akeshov. În faţa serelor stătea un poliţist singuratic, care ridică 
privirea spre metrou“. Larry se nelinişti puţin, gândindu-se la 
biletele lui ştampilate pentru mai puţine staţii, dar alungă 
imediat gândul rău, amintindu-şi de ce stătea acolo. 


5 Trenurile metroului circulă şi la suprafaţă. 


Dar polițistul arăta plictisit. Larry se relaxă; câteva cuvinte 
disparate din turuiala lui Morgan îi pătrunseră în creier, în timp 
ce metroul îşi continuă drumul spre Sabbatsberg, uruind. 

* 

Opt fără un sfert şi nici urmă de asistente. 

Dunga murdară, cenuşie de pe tavan se deschise la culoare şi 
jaluzelele începură să lase înăuntru destulă lumină încât 
Virginia să se simtă ca într-un solariu. Corpul i se încinsese şi-i 
zvâcnea, dar asta era tot. Mai rău de-atât n-avea cum să fie. 

Lacke zăcea în patul de alături şi sforăia sau mesteca în 
somn. Dacă ar fi putut să ajungă la un buton ca să cheme 
asistenta, ar fi făcut-o sigur. Dar mâinile ei erau legate. 

Aşa că aştepta. Fierbinţeala de la nivelul pielii era groaznică, 
dar Virginia simţea că poate să mai reziste. Cel mai greu însă i 
se părea să stea trează. Ajungea o clipă de neatenţie şi 
respiraţia i se oprea, luminile din capul ei începeau să se stingă 
rapid şi trebuia să deschidă ochii larg şi să-şi scuture capul ca 
să le aprindă din nou. 

În acelaşi timp, nevoia asta de a sta trează era şi-o 
binecuvântare, pentru că o împiedica să se gândească. Toată 
energia ei mentală se ducea pe efortul ăsta. Nu mai era loc 
pentru ezitări, regrete sau vreo altă variantă. 

Asistenta sosi la opt fix. 

Când deschise gura ca să spună „Bună dimineaţa, cum vă 
mai simţiţi azi”, sau ce-o fi zicând asistentele de obicei, Virginia 
şuieră: 

— Hişşşşşşh! 

Gura asistentei se închise cu un pocnet uluit şi se duse la 
patul ei încruntată, traversând semiîntunericul, apoi se aplecă 
peste ea şi-i spuse: 

— Şi cum... 

— Şşht! şopti Virginia. lertaţi-mă, dar n-aş vrea să-l trezesc, 
zise înclinând capul spre Lacke. 

Asistenta dădu din cap şi spuse pe un ton mai scăzut: 

— Nu, nu. Dar trebuie să vă iau temperatura şi o probă mică 
de sânge. 

— Da, da, sigur. Dar n-aţi putea să... să-l scoateţi de aici mai 
întâi? 

— Să-l scot... vreţi să-l trezesc? 

— Nu. Dar poate reuşiţi să împingeţi patul pe hol în timp ce 
doarme. 

Asistenta privi spre Lacke, încercând să-şi dea seama dacă 


ceea ce-i cerea Virginia era fizic posibil, apoi zâmbi, scutură din 
cap şi spuse: 

— Nu-i nicio problemă. Vă măsor temperatura prin gură, aşa 
că nu trebuie să vă simţiţi... 

— Nu-i asta. N-aţi putea să... faceţi totuşi ce v-am spus? 

Asistenta aruncă o privire spre ceasul de la mână. 

— Mă scuzati, dar am şi alţi pacienţi care... 

Virginia se răsti la ea cât îndrăzni de tare: 

— Vă rog! 

Asistenta făcu o jumătate de pas înapoi. Se pare că fusese 
informată despre ce se întâmplase cu Virginia în noaptea 
precedentă. Ochii îi rătăciră spre curelele cu care-i fuseseră 
legate braţele. Aparent, o linişti ceea ce văzu, aşa că se apropie 
din nou de patul ei. O abordă pe un ton schimbat, de parcă ar fi 
vorbit cu un înapoiat mintal. 

— Problema ştiţi care e... ăăă... ca să vă pot ajuta să vă faceţi 
din nou bine, aş avea nevoie de un pic de... 

Virginia închise ochii, oftă şi se dădu bătută. Apoi spuse: 

— Aţi putea să ridicaţi jaluzelele? j 

Asistenta dădu din cap şi se duse la fereastră. In acest timp, 

Virginia aruncă pătura cu picioarele şi se dezveli, îşi ţinu 
respirația. Inchise ochii. 
__ Se terminase. Acum voia să fie închisă. Scoasă din funcțiune. 
Încercă să elibereze în mod conştient sarcinile cu care se 
luptase până acum. Nu reuşi. În schimb, se întâmplă lucrul 
acela despre care vorbeşte toată lumea: viaţa îi trecu prin faţa 
ochilor ca un film dat pe „repede înainte”. 

Pasărea pe care o tineam într-o cutie de carton... mirosul de 
cearşafuri proaspăt scrobite în camera în care spălam... mama 
aplecându-se asupra câtorva firimituri de melci cu scorţişoară... 
tata... fumul scos de pipa lui... Per... casa de vacanţă... Lena şi 
cu mine, gălbiorii ăia mari pe care i-am găsit în vara aia... Ted, 
mânjit cu gem de afine pe obraji... Lacke, spatele lui... Lacke... 

Se auzi un foşnet şi jaluzelele se ridicară. Virginia se 
scufundă într-o mare de foc. 

* 

Oskar fu trezit de mama sa pe la şapte şi zece, ca de obicei. 
Se trezise şi luase micul dejun, ca de obicei. Apoi, ca de obicei, 
se îmbrăcă şi îşi luă rămas-bun de la mama îmbrăţişând-o, pe la 
şapte jumate. 

Se simţea ca de obicei. 

Cuprins de nelinişte, bănuieli, cum altfel? Dar nici asta nu 


era ieşit din comun, mai ales în prima zi de şcoală după un 
weekend. 

Işi luă atlasul geografic, cartea de geografie şi fişele pe care 
nu le terminase şi le puse în ghiozdan. Termină la şapte şi 
treizeci şi cinci. Nu era nevoie să plece înainte de fără un sfert. 
Poate reuşea să termine fişele? Nu. N-ar fi fost în stare. 

Se aşeză la birou şi se uită la pereţi. 

Asta însemna că nu era contaminat sau nu? Sau trebuia să 
treacă o perioadă de incubație? Nu. Moşul ăla... la el nu durase 
decât vreo două ore. 

Nu sunt infectat. 

Ar fi trebuit să se simtă mai bine, uşurat. Dar nu se simţea 
aşa. Sună telefonul. 

Eli! S-a întâmplat ceva cu... 

Se ridică de la masă, fugi pe hol şi smulse receptorul din 
furcă. 

— SalutsuntOskar! 

— Da... hai, salut. 

Tata. Era doar tata. 

— Salut. 

— Aha, deci eşti... acasă, nu? 

— Tocmai mă pregăteam să plec la şcoală. 

— Aha, atunci n-o să... mama-i acasă? 

— Nu, s-a dus la serviciu. 

— Da, m-am gândit eu. 

Oskar se prinse. Il sunase la ora aia tocmai pentru că ştia că 
e singur. Că mama nu era acasă. Tata îşi drese vocea. 

— Da... păi, mă gândeam... chestia asta, de sâmbătă. N-a 
ieşit... prea bine. 

— Da. 

— Da. I-ai povestit şi mamei... cum a fost? 

— Tu ce crezi? 

La celălalt capăt al firului se făcu linişte. Zumzăitul static din 
o sută de kilometri de linii telefonice. Ciorile se legănau pe ele, 
tremurând, în timp ce conversațiile oamenilor ţâşneau încolo şi 
încoace pe sub ghearele lor. Tata îşi drese vocea din nou. 

— Am vorbit cu tipul ăla, în legătură cu patinele, şi zice că-i 
OK. i le dau când vii. 

— Trebuie să plec. 

— Da, clar. Să ai o zi... o zi frumoasă la şcoală. 

— Da. Salut. 

Oskar puse receptorul în furcă, îşi ridică ghiozdanul şi plecă 


la şcoală. 
Nu simţea nimic. 


Mai erau cinci minute până să înceapă ora şi majoritatea 
copiilor stăteau afară, pe coridor. Oskar ezită puţin, apoi îşi 
aruncă ghiozdanul în spate şi se îndreptă spre clasa lui. Toate 
privirile se întoarseră spre el. 

O să mă linşeze. O să mă atace toată gaşca. 

Da, se temea de ce era mai rău. Toţi aflaseră, desigur, ce i se 
întâmplase joi lui Jonny şi, deşi nu-i găsi faţa printre cei adunaţi, 
era clar că Micke le oferise deja versiunea lui. Micke era acolo 
şi zâmbea, ca de obicei, ca un idiot. 

În loc să încetinească şi să se pregătească să fugă, Oskar 
lungi pasul şi se îndreptă spre clasă. Era gol pe dinăuntru. Nu-l 
mai interesa ce avea să se întâmple. Nu mai avea nicio 
importanţă. 

Şi, bineînţeles: miracolul se întâmplă. Marea se despărţi în 
două. 

Grupul din faţa clasei se destrămă şi-i făcu loc să treacă. De 
fapt, nu se aşteptase la altceva. Nu mai conta dacă se dăduseră 
din calea lui din cauză că puţea ca o paria, sau pentru că emitea 
un fel de putere magică. 

Nu mai era la fel. Il mirosiseră şi se fereau de el. 

Oskar intră în sală fără să se uite la ei, apoi se aşeză în banca 
lui. Auzi mormăielile de pe coridor şi, după câteva minute, 
ceilalţi se năpustiră pe uşă. Johan ridică degetul mare când 
trecu pe lângă banca lui Oskar. Oskar înălţă din umeri. 

Apoi intră şi profesoara şi, la cinci minute după începutul 
lecţiei, apăru şi Jonny. Oskar crezu c-o să aibă urechea 
bandajată în vreun fel, dar nu. Insă era stacojie, umflată şi nu 
părea că aparţine corpului. 

Jonny se aşeză în banca lui. Nu se uită la Oskar. Nu se uită la 
nimeni. 

li e ruşine. 

Da. Aşa era. Oskar întoarse capul ca să se uite la Jonny. 
Acesta scoase din ghiozdan un album de fotografii, apoi îl vâri în 
bancă. Şi văzu că obrajii i se făcură roşii. Oskar se gândi să 
scoată limba la el, dar se abţinu. 

Ar fi fost prea copilăros. 

x 

Lunea, Tommy începea şcoala abia la nouă fără un sfert, aşa 

că Staffan se trezi la opt şi bău rapid o ceaşcă de cafea înainte 


de a cobori în pivniţă ca să schimbe vreo două vorbe cu băiatul 
ăla. 

Yvonne plecase deja la serviciu; Staffan trebuia să se 
prezinte la datorie la ora nouă: căutările din Judarn continuau, 
cu toate că Staffan avea impresia că n-aveau să ducă la niciun 
rezultat. 

În fine. Se bucura că nu trebuia să stea închis în birou şi 
vremea părea c-o să ţină cu el. Clăti ceaşca de cafea în chiuvetă, 
se gândi puţin, apoi se duse şi îşi puse uniforma. Se gândise să 
coboare la Tommy în haine normale, să discute cu el de la om la 
om, cum s-ar zice. Dar, dacă se gândea şi mai bine, îşi dădea 
seama că asta era treabă de poliţist, vandalism, şi-n plus, 
uniforma îi dădea un aer de autoritate care, ce-i drept, nu-i 
lipsea nici în viaţa de zi cu zi, dar... în fine. 

În plus, era mai practic să se îmbrace deja, pentru că oricum 
trebuia să plece la serviciu. Staffan se îmbrăcă, îşi puse haina 
groasă, verifică în oglindă impresia pe care-o făcea şi i se păru 
potrivită. Luă apoi cheile de la subsol, lăsate de Yvonne pe masa 
de bucătărie, ieşi, încuie uşa, aruncă o privire pe vizor (defect 
profesional), cobori treptele şi deschise uşa pivniţei. 

Şi apropo de defecte profesionale... 

Ceva nu era în regulă cu uşa aia. Yala nu se împotrivi deloc 
când întoarse cheia. Trebuia doar să împingă uşa. Se lăsă pe 
vine şi verifică mecanismul yalei. 

Aha. O bucată de hârtie. 

Un truc clasic al spărgătorilor; inventarea unui motiv ca să 
viziteze locul respectiv, manipularea yalei şi după aceea, 
Doamne ajută, să sperăm că proprietarul n-a observat nimic. 

Staffan desfăcu briceagul şi scoase cocoloaşa de hârtie cu 
vârful. 

Tommy, bineînţeles. 

Nu-i căzu fisa că n-ar fi avut niciun motiv să strice yala, din 
moment ce avea cheie la uşă. Tommy era un hoţ care-şi făcea 
veacul pe acolo, iar asta era treabă făcută de hoţi. Prin urmare, 
n-avea cine să fie în afară de Tommy. 

Yvonne îi descrisese camera în care stătea de obicei şi, în 
timp ce Staffan se apropie de ea, îşi pregăti discursul. Se 
gândise să-l ia cu binişorul, cu Tommy, amice, aşa şi pe dincolo, 
dar chestia cu yala îl enervase din nou. 

O să-i explice - o să-i explice, n-o să-l amenințe - cum stăteau 
lucrurile cu centrele de detenţie juvenilă, serviciile sociale, 
vârsta la care poţi fi pedepsit legal, şi aşa mai departe. Ca să-şi 


dea seama în ce direcţie se îndrepta. 

Uşa depozitului era deschisă. Staffan aruncă o privire 
înăuntru. Aha. Vulpea fugise din vizuină. Apoi văzu petele. Se 
lăsă pe vine şi îşi trecu degetul peste ele. 

Sânge. 

Până şi pătura lui Tommy, cea de pe canapea, avea pete de 
sânge. Şi acum, că se uita doar la asta, văzu că podeaua era 
plină de sânge. 

leşi din depozit îngrozit. 

În faţa lui se afla o încăpere în care se comisese o 
infracţiune. În locul discursului pregătit, mintea îi începu să 
răsfoiască paginile manualului cu reguli, căutând partea 
referitoare la modul de abordare a unui loc în care a avut loco 
infracţiune. O cunoştea pe de rost, dar în timp ce bifă în gând 
câteva puncte... 

recuperarea materialelor care pot dispărea... notarea orei 
exacte... evitarea contaminării locurilor din care se pot recupera 
urma de fibre... 

... auzi un mormăit slab în spatele lui. Un mormăit întrerupt 
din când în când de bufnituri înfundate. 

Roata de la uşa camerei de refugiu era blocată cu o bâtă. Se 
duse la uşă şi ascultă. Da. De acolo se auzeau mormăitul şi 
bufniturile. Suna aproape ca un... serviciu religios. O litanie 
spusă repede, turuită, din care nu înţelegea niciun cuvânt. 

Satanişti... 

Era un gând ridicol, dar, când se uită la bâta care bloca uşa, 
chiar se sperie. Bâta era ascuţită, ca o ţepuşă. In vârful ei se 
vedeau fâşii lucioase, roşii şi lipicioase. Arăta ca lama unui cuţit 
folosit în altercaţii violente, uscată pe jumătate. 

Mormăielile din cameră continuară. 

Oare să chem întăriri? 

Nu. Poate că avea loc o crimă, o infracţiune care urma să fie 
finalizată în timp ce el se ducea până sus ca să dea un telefon. 
Trebuia să se descurce singur. 

Desfăcu teaca pistolului ca să-l aibă la îndemână şi desprinse 
bastonul. Cu cealaltă mână, scoase o batistă din buzunar, o puse 
cu grijă peste capătul bâtei şi începu să o tragă afară dintre 
spiţele roții, în timp ce ascultă dacă zgomotul pe care-l făcea îi 
deranjase pe cei sau cel din camera de refugiu. 

Nu. Litania şi bufniturile continuară. 

Scoase bâta şi o sprijini de perete ca să nu distrugă 
amprentele. 


Ştia că o batistă nu garanta nimic, nu însemna că amprentele 
nu se şterseseră deja, aşa că, în loc să apuce roata, o învârti cu 
două degete ţepene pe care le strecură între spiţe. Pistoanele 
cedară. Staffan îşi linse buzele. Avea gâtul uscat. Cealaltă roată 
era întoarsă până la maxim, şi uşa se deschise un centimetru. 

Acum distinse şi cuvintele. Era un cântec. Vocea era doar o 
şoaptă subţire, întretăiată. 


Două sute şaptezeci şi patru de elefanţi se legănau 
pe o pânză de păian - 

(bufnitură) 

- jeeen! 

Și pentru că pânza nu se rupea 

a mai venit un elefant! 

Două sute şaptezeci şi cinci de elefanţi se legănau 
pe o pânză de păiaaan - 

(bufnitură) 

- jen! 

Și pentru că... 


Staffan ridică bastonul şi împinse uşa în lături cu el. 

Şi văzu. 

Mormanul în spatele căruia Tommy stătea îngenuncheat n-ar 
fi putut fi identificat drept corp uman, dacă n-ar fi fost braţul 
acela care ieşea în afară, depărtat de corp. Pieptul, stomacul şi 
faţa fuseseră reduse la o masă de carne, intestine şi oase 
zdrobite. 

Tommy ţinea cu ambele mâini o piatră pătrăţoasă cu care 
izbea mormanul de carne la acelaşi vers - piatra se lovea de 
podea cu o bufnitură, pătrunzând prin carne, şi încă un elefant 
se urca în leagăn. 

Staffan nu era sigur că ăla era Tommy. Silueta care ţinea 
piatra era acoperită de sânge şi fâşii de... era greu de distins... 
lui Staffan îi veni să vomite. Înghiţi un val de salivă acră şi 
cobori privirea ca să nu mai vadă nimic. Se opri la un soldăţel 
de plumb care zăcea lângă prag. Nu. Era un pistolar. Il 
recunoscu. Figurina stătea pe spate, cu pistolul ridicat spre 
tavan. 

Unde-i soclul? 

Apoi înţelese. 

Capul i se învârtea şi, uitând de amprente şi urme, se sprijini 
de cadrul uşii, ca să nu leşine, în timp ce cântecul continuă 


monoton: 


Două sute şaptezeci şi cinci de elefanţi se legănau 
pe o pânză de... 


Probabil că o luase razna, i se părea că are halucinaţii. 
Staffan avu impresia că vede... da... văzu clar că rămăşiţele de 
pe podea se mişcau după fiecare lovitură. 

Incercau să se ridice. 

* 

Morgan le suda; când stinse ţigara în stratul de flori din faţa 
uşii spitalului, Larry nu şi-o terminase pe a lui nici pe jumătate. 
Morgan îşi vâri mâinile în buzunare, se plimbă de colo-colo prin 
parcare şi începu să înjure când zăpada topită îi pătrunse prin 
tălpile pantofilor şi îi udă ciorapii. 

— Larry. Tu ai ceva gologani? 

— Cum bine ştii, tocmai m-am pensionat pe caz de boală şi... 

— Da, da, bine. Dar ai ceva bani? 

— Cum adică? Nu te împrumut dacă asta... 

— Nu, nu, nu. Dar mă gândeam la Lacke. Poate-i facem 
cinste cu... Ştii. 

Larry tuşi şi se uită cu ciudă la ţigară. 

— De ce... crezi că aşa o să se simtă mai bine? 

— Da. 

— Nu... nu ştiu. 

— Ce? Nu ştii dacă o să se simtă mai bine sau nu ştii dacă ai 
bani sau poate eşti prea zgârcit ca să-i scoţi la înaintare? 

Larry oftă, tuşi şi trase din nou din ţigară, se strâmbă şi 
stinse ţigara cu talpa pantofului. Apoi o ridică şi o puse într-un 
vas cu nisip, aruncând o privire spre ceas. 

— Morgan... e opt jumate. 

— Da, da. Dar când deschid? Peste două ore. 

— Vedem atunci. 

— Deci ai bani. 

— Vrei să intrăm? 

Intrară prin uşile rotative. Morgan îşi trecu degetele prin păr 
şi se apropie de femeia de la recepţie ca s-o întrebe în ce salon 
era Virginia, în timp ce Larry se postă lângă acvariul cilindric în 
care înotau câţiva peşti somnoroşi. 

După un minut, Morgan se duse la el, îşi netezi vesta de piele 
şi spuse: 

— Paiaţă proastă. Nu voia să-mi zică. 


— Ei! Probabil că-i la terapie intensivă. 

— Păi, şi se poate intra acolo? 

— Depinde. 

— Se pare că ai ceva experienţă. 

— Chiar am. 

Se îndreptară spre secţia de terapie intensivă. Larry 
cunoştea drumul. 

Mulţi dintre „cunoscuţii” lui Larry erau internaţi sau fuseseră 
internaţi aici. Momentan erau doar doi la Sabb, în afară de 
Virginia. Morgan avea impresia că oamenii cu care Larry făcea 
cunoştinţă deveneau prietenii lui abia în momentul în care 
ajungeau la spital. După care îi căuta şi le făcea vizite. 

De ce o făcea, asta nu-i era clar, şi Morgan se gândi să-l 
întrebe chiar când ajunseră la uşile rabatante de la terapie 
intensivă. Împinse uşile în lături şi îl zări pe Lacke, undeva la 
capătul coridorului. Stătea într-un fotoliu, doar în chiloti. 
Strângea braţul fotoliului şi se holba la salonul din faţa lui, 
animat de oamenii care se foiau pe acolo, agitati. 

Morgan adulmecă aerul. 

— Ce dracu' miroase aşa? Zici că-i crematoriu aici. 

Apoi spuse râzând: 

— Moderaţi cretini. Au tăiat din buget, ştii. Au lăsat spitalele 
să preia... 

Amuţi când ajunseră lângă Lacke. Faţa lui era cenuşie, ochii 
roşii, goi. Morgan bănuia ce se întâmplase, dar îl lăsă pe Larry 
să preia comanda. Nu se pricepea la chestiile astea. 

Larry se duse spre Lacke şi puse mâna pe braţul lui. 

— Salut, Lacke, cum te simţi? 

În camera de alături era haos. Fereastra care se vedea din 
cadrul uşii era larg deschisă, dar, cu toate astea, pe coridor se 
răspândise un miros acid, de cenuşă. În cameră plutea o ceaţă 
groasă; înăuntru, oamenii discutau cu voce tare, gesticulând. 
Morgan prinse cuvintele „responsabilitatea spitalului” şi 
„trebuie să încercăm...” 

Nu auzi ce trebuiau să încerce pentru că Lacke se întoarse 
spre ei, se holbă la ei ca la doi străini şi spuse: 

. ar fi trebuit să înţeleg... 

Larry se întinse spre el. 

— Ce-ar fi trebuit să înţelegi? 

— C-o să se întâmple. 

— Ce s-a întâmplat? 

Ochii lui Lacke se limpeziră şi bărbatul se uită spre camera 


înceţoşată, ireală şi spuse doar atât: 

— A luat foc. 

— Virginia. 

— Da. A ars. 

Morgan făcu câţiva paşi în direcţia camerei şi băgă capul pe 
uşă. Un bărbat în vârstă, cu aer oficial, se apropie de el. 

— Nu sunteţi la circ, îmi pare rău. 

— Nu, nu. Am vrut doar... 

Morgan dădu să zică ceva spiritual, cum că-şi căuta şarpele 
boa, dar se lăsă păgubaş. Oricum, apucase să vadă interiorul 
camerei. Două paturi. Unul, cu aşternuturi şifonate şi o pătură 
aruncată într-o parte, ca şi când cineva s-ar fi trezit şi ar fi 
coborât brusc. 

Celălalt era acoperit cu o pătură groasă, gri, de la un capăt la 
altul. Scândura de la căpătâi era neagră de funingine. Sub 
pătură se distingeau contururile unei persoane extrem de slabe. 
Capul, coşul pieptului şi pelvisul erau singurele detalii pe care le 
puteai distinge. In rest, puteau fi cutele sau neregularităţile 
materialului din care era făcută pătura. 

Morgan îşi frecă ochii atât de tare, încât avu impresia că 
globii oculari i se afundară câţiva centimetri. E€ adevărat. La 
dracu. Chiar e adevărat. 

Se uită în jur pe coridor. Căută pe cineva căruia să-i 
împărtăşească nedumerirea pe care o simţea. Văzu un om în 
vârstă, sprijinit de un cadru, cu o perfuzie alături, agăţată într- 
un suport cu roţi, care încerca să vadă ce se întâmpla în salon. 
Morgan făcu un pas spre el. 

— Ce stai şi te holbezi, idiotule? Vrei să zbor premergătorul 
ăla de sub tine? 

Bărbatul începu să se retragă cu paşi mici, centimetru cu 
centimetru. Morgan îşi încleştă pumnul, încercând să se 
controleze. În clipa următoare, îşi aminti de ceva ce văzuse în 
cameră, făcu stânga-mprejur şi se duse înapoi. 

Bărbatul care i se adresase adineaori tocmai voia să iasă. 

— Mă scuzaţi, dar... 

— Da, da, da... îl îmbrânci Morgan... voiam doar să iau 
hainele amicului meu, dacă-i OK. Sau poate credeţi că-i normal 
să stea acolo în curu” gol? 

Bărbatul îşi încrucişă braţele pe piept şi-l lăsă să treacă. 

Morgan adună hainele lui Lacke de pe scaunul de lângă patul 
nefăcut şi aruncă o privire spre celălalt pat. Văzu o mână arsă, 
neagră, cu degetele răsfirate, ieşind de sub pătură. Mâna era de 


nerecunoscut; nu şi inelul de pe degetul mijlociu. Era un inel 
auriu, cu o piatră albastră. Inelul Virginiei. Inainte de a se 
întoarce cu spatele, Morgan observă chingile din jurul 
încheieturii. 

Bărbatul stătea în continuare lângă uşă, cu braţele 
încrucişate. 

— Mulţumit? 

— Nu. De ce dracu' aţi legat-o? 

Bărbatul scutură din cap. 

— Puteţi să-i transmiteţi amicului dumneavoastră că poliţia o 
să ajungă imediat. Se pare că vor să stea de vorbă cu el. 

— De ce? 

— De unde să ştiu? Nu sunt poliţist. 

— Aş fi jurat că sunteţi. 

Afară, pe coridor, îl ajutară pe Lacke să se îmbrace. 
Terminară chiar înainte să sosească cei doi ofiţeri de poliţie. 
Lacke era inabordabil, dar asistenta care ridicase jaluzelele 
avea suficientă prezenţă de spirit cât să îi asigure că Lacke nu 
avusese nicio vină. Că dormea când... a început. 

Asistenta fu înconjurată de colegi care încercară s-o 
consoleze. Larry şi Morgan îl conduseră afară pe Lacke. 

Când au ieşit pe uşile rotative, Morgan inhală adânc aerul 
rece şi spuse: 

— Scuzaţi, dar o să dau la boboci. Apoi se aplecă peste 
răsaduri şi vărsă resturile cinei din seara precedentă şi nişte 
salivă verzuie pe tufele golaşe. 

Când termină, se şterse la gură şi îşi uscă mâinile pe 
pantaloni. Ridică apoi mâna de parcă ar fi fost o probă materială 
şi-i spuse lui Larry: 

— Şi acum scoate banv’. 

x 

O luară spre Blackeberg şi Morgan primi o sută cincizeci de 
coroane pe care putea să-i cheltuie în timp ce Larry îl duse pe 
Lacke acasă la el. 

Lacke se lăsă condus. Cât au mers cu metroul, nu a scos 
niciun cuvânt. 

Începu să plângă în lift. Nu încet şi demn, ci, dimpotrivă, 
plânse cu sughiţuri ca un copil mic sau chiar mai rău. Când 
Larry deschise uşa liftului şi îi împinse uşor spre coridor, 
scâncetele se înteţiră, răsunând cu ecou printre pereţii de 
beton.  Urletul primar, deznădăjduit al lui Lacke umplu 
apartamentele de la etajul respectiv, se strecură prin cutiile 


poştale, prin găurile cheii, transformând blocul într-un mormânt 
al iubirii şi al speranţei. Larry se cutremură; nu mai auzise 
niciodată ceva asemănător. Oamenii nu plângeau aşa. Nu aveau 
voie să plângă aşa. Mureau dacă plângeau aşa. 

Vecinii. O să creadă că vreau să-l omor. 

Larry bâjbâi cu legătura de chei în timp ce toată suferinţa 
umană şi mii de ani de neputinţă şi dezamăgiri au continuat să 
se reverse din corpul fragil al lui Lacke. 

Cheia nimeri gaura şi Larry, care nu crezuse că posedă atâta 
putere, îl purtă pe Lacke în casă şi închise uşa. Lacke tipa în 
continuare, părând că n-o să mai termine niciodată. Larry 
începu să transpire. 

Ce dracu’ să... ce pot să... j 

Din cauza panicii, procedă ca în filme. Il plesni pe Lacke 
peste obraz cu palma întinsă şi se îngrozi de sunetul strident, 
regretându-şi fapta. Dar palma avu efect. 

Lacke amuţi imediat şi îl privi pe Larry cu ochi mari. Pentru o 
clipă, Larry crezu c-o să-i întoarcă palma. Apoi ceva se înmuie în 
ochii lui şi Lacke deschise şi închise gura de parcă ar fi vrut să 
tragă aer în piept. 

— Larry, eu... începu să spună. 

Larry îl cuprinse cu braţele. Lacke îşi lipi obrazul de umărul 
lui şi plânse atât de tare încât începu să tremure. După un timp, 
genunchii lui Larry obosiră. Încercă să scape din îmbrăţişarea 
lui şi să se aşeze pe scaunul din hol, dar Lacke se agăţă de el şi 
se aşeză lângă Larry. Acesta ateriză pe scaun şi picioarele lui 
Lacke se îndoiră, iar capul îi alunecă pe genunchii lui Larry. 

Larry îl mângâie pe cap, neştiind ce să-i zică. Îi şopti doar: 

— Hai, linişteşte-te... linişteşte-te... 


Picioarele lui Larry începură să amorţească. Se produse, 
însă, o schimbare. Plânsetul se transformase într-un smiorcăit 
încet, şi Larry simţi că maxilarele lui Lacke se încordară pe 
coapsele lui. Lacke înălţă capul, îşi şterse nasul cu mâneca 
bluzei şi spuse: 

— ÎL omor. 

— Pe cine? 

Lacke cobori privirea, fixă un punct din pieptul lui Larry şi 
încuviinţă din cap. 

— Il omor. Clar. N-o să mai trăiască mult. 

x 


În pauza cea mare de la nouă jumătate, Staffe şi Johan se 


duseră la Oskar şi-i spuseră „aşa, în pizda mă-sii” şi „al dracu’ 
de mişto”. Staffe îi servi cu maşinuţe“ şi Johan îl întrebă pe 
Oskar dacă voia să meargă cu ei la strâns sticle goale. 

Nimeni nu-l împinse şi nu se ţinu de nas când trecu pe lângă 
ei. Îi zâmbi până şi Micke Siskov, dând încurajator din cap când 
se întâlniră în faţa cantinei, de parcă Oskar i-ar fi povestit o 
chestie haioasă. 

Era ca şi când s-ar fi aşteptat să facă exact ce făcuse, şi-acum 
că treaba era terminată, era unul din ei. 

Singura problemă era că nu-i făcea plăcere. Nu se bucura. 
Constatase fenomenul, dar nu se simţise afectat. Da, era bine să 
nu mai iei bătaie. Dar, dacă cineva l-ar fi lovit, ar fi ripostat 
sigur. Nu mai aparţinea de locul ăla. 

În timpul orei de matematică, ridică ochii din manual şi se 
uită la colegii lui cu care petrecuse şase ani. Stăteau cu capul 
plecat, concentrați pe exerciţii, îşi rodeau creioanele, îşi 
trimiteau bileţele, se hlizeau. Şi Oskar se gândi: Dar sunt... doar 
nişte copii. 

Şi el era tot doar un copil, dar... 

Mâzgăli o cruce pe pagina cărţii, apoi o transformă într-o 
spânzurătoare şi-i desenă şi un laţ. 

Și eu sunt un Copil, dar... 

Desenă un tren. O maşină. O barcă. 

O casă. Cu uşa deschisă. 

Neliniştea crescu. În ultima parte a cursului nu-şi mai găsea 
locul; începu să dea din picioare şi să bată darabana pe bancă. 
Profesorul îl rugă să stea cuminte, întorcând capul spre el cu o 
privire uimită. Oskar încercă, dar starea de nelinişte reapăru şi 
începu să tragă aţele de marionetă, iar picioarele lui Oskar se 
mişcară din nou, de la sine. 

Înainte de ultima oră, educaţie fizică, Oskar simţi că nu mai 
rezistă. 

— Spune-i lui Avila că sunt bolnav, îi zise lui Johan pe 
coridor. 

— Ce faci, te cari? 

— N-am treningul la mine. 

Era adevărat; uitase să-şi ia treningul, dar nu de asta chiulea. 
În drum spre metrou, îşi văzu colegii aliniaţi într-un şir drept. 
Tomas strigă după el: 

— Buuuu! 


6 Bomboane gumate în formă de maşinuţe. 


O să-l pârască sigur. N-avea nicio importanţă. Absolut 
niciuna. 

Porumbeii se ridicară în pâlcuri gri când traversă în grabă 
piaţa Vălligby. O femeie cu un cărucior pentru copii se strâmbă 
la el; golanul, nu-i păsa deloc de păsări. Dar Oskar se grăbea şi 
tot ce întâlnea pe drum era doar o piedică, un obiect care se 
interpunea între el şi țelul lui. 

Ajuns în faţa magazinului de jucării, se opri şi se uită la 
vitrină. Câţiva ştrumfi erau expuşi într-un peisaj de poveste. Era 
prea mare pentru aşa ceva. Acasă avea o cutie plină cu păpuşi 
Bigjim cu care se jucase o grămadă când era mic. 

Cu vreun an în urmă. 

Când deschise uşa, se auzi un clinchet electronic. Trecu 
printr-un pasaj strâmt, încadrat de păpuşi de plastic, moşuleţi 
Krixa şi rafturi cutii cu cuburi. Lângă casă se vedeau mulajele 
cu soldăţei. Trebuia să-i ceri direct de la casier. 

Jucăria pe care o căuta era expusă chiar pe tejghea. 

Da, copiile erau înghesuite sub păpuşile de plastic, dar 
originalul, cu semnătura lui Rubik pe ambalaj, era pus într-un 
loc mai sigur. Şi costa nouăzeci şi opt de coroane. 

În spatele tejghelei se afla un bărbat scurt şi îndesat care 
afişă un zâmbet pe care Oskar l-ar fi numit „afabil” dacă ar fi 
cunoscut cuvântul respectiv. 

— Cauţi... ceva anume... băieţaş? 

Oskar ştia unde se aflau cuburile, îşi pregătise planul din 
timp. 

— Da. Mă gândeam... aveţi vopsele? Pentru soldăţei de 
plumb? 

— Da? 

Bărbatul făcu un gest spre rândurile de borcănaşe minuscule 
cu vopsea care erau expuse în spatele lui. Oskar se aplecă 
înainte, puse degetele de la o mână pe tejghea, în faţa cuburilor, 
agăţând geanta deschisă cu degetul mare. Se prefăcu că se uită 
la culori. 

— Auriu. Aveţi? 

— Auriu, da, cum să nu. 

Când bărbatul se întoarse cu spatele la el, Oskar luă un cub 
şi-l puse în geantă, ducând mâna înapoi, fără să-şi schimbe 
poziţia. Bărbatul aşeză pe tejghea două borcănaşe cu vopsea. 
Inima lui Oskar începu să zvâcnească, iar urechile şi obrajii îi 
deveniră stacojii. 

— Mat sau metalizat? 


Bărbatul se uită la Oskar care simţea că toată faţa lui era un 
indicator semnalizat cu lămpi, pe care scria „Uitaţi-vă, un hoţ”. 
Încercând să-şi ascundă roşeaţa, se aplecă peste borcănaşe şi 
spuse: 

— Metalizat... arată bine. 

Avea 20 de coroane. Vopseaua costa 19. Bărbatul puse 
borcanul într-o punguliţă pe care Oskar o mototoli şi o strecură 
în buzunar, ca să nu fie nevoit să deschidă geanta. 

Febra îl cuprinse, ca de obicei, în afara magazinului, doar că, 
de data asta, senzaţia fu mai intensă. O luă la fugă ca un sclav 
eliberat, scăpat de curând din lanţuri. Nu se putu abţine să nu 
alerge până la parcare şi, ascuns după două maşini, deschise 
ambalajul. 

Cubul era mult mai greu decât copia lui. Bucăţelele alunecau 
ca şi când ar fi fost prinse pe nişte rulmenţi. Poate erau 
rulmenţi? Nu, n-avea de gând să-l demonteze şi să se uite. Risca 
să-l strice. 

Ambalajul era dintr-un plastic transparent şi urât, aşa că-l 
aruncă la gunoi când părăsi parcarea. Era mai frumos să-i dea 
doar cubul. Puse cubul în buzunarul hainei ca să-l poată 
mângâia şi cântări în mână. Era un cadou bun, un cadou de... 
rămas-bun perfect. 

Ajuns în sala de aşteptare de la metrou, se opri. 

Și dacă Eli o să creadă că... de fapt... 

Da. Că, de fapt, dându-i cadoul, accepta că Eli trebuia să 
plece. Că-i dădea un cadou de rămas-bun şi gata. Rezolva totul. 
Pa, pa. Dar nu era adevărat. Nu voia deloc să creadă că... 

Privirea îi zbură prin sală şi se opri la Pressbyranf!. La 
chioşcul de ziare. La Expressen. Prima pagină era acoperită de 
poza mărită a moşului care locuise cu Eli. 

Oskar se duse la standul de ziare şi începu să răsfoiască 
Expressen. Cinci pagini fuseseră dedicate căutărilor din 
pădurea Judarn... criminalului... poveştii lui şi apoi: încă o 
fotografie cât o pagină. Hakan Bengtsson... Karlstad... domiciliul 
necunoscut de opt luni... poliţia cere ajutorul publicului... dacă 
cineva a observat ceva... 

Anxietatea îşi înfipse ghearele în pieptul lui Oskar. 

Poate îl văzuse cineva, poate ştia unde locuieşte... 

Doamna de la chioşc scoase capul pe geam. 


6& Lanţ de magazine care distribuie reviste şi ziare, dar şi băuturi 
răcoritoare şi dulciuri. 


— Îl cumperi sau nu? 

Oskar scutură din cap şi trânti ziarul pe tejghea. Apoi o luă la 
fugă. Abia pe peron îşi dădu seama că nu-şi arătase 
abonamentul controlorului. Bătu cu piciorul şi îşi muşcă pumnul, 
cu ochii înlăcrimaţi. 

Hai, odată, metroule, te rooog... 

* 


Lacke stătea tolănit pe canapea şi se uita cu ochii mijiți spre 
balcon unde Morgan încerca să ademenească, fără succes, un 
botgros care stătea pe balustradă. Soarele apunea chiar în 
spatele capului lui Morgan, învăluindu-l într-o aură glorioasă. 

— Hai, păsărico... hai. Nu-ţi fac nimic. 

Larry lenevea în fotoliu, uitându-se la un curs de spaniolă al 
URS. Nişte oameni se mişcau băţoşi pe ecran, jucându-şi 
rolurile în situaţii nefireşti. 

— Yo tengo un bolso. 

— Que hay en el bolso? 

Morgan aplecă puţin capul. Soarele îl orbi pe Lacke - acesta 
închise ochii şi-l auzi pe Larry mormăind: 

— Che hai en el bolso. 

Apartamentul mirosea a fum de ţigară şi a praf. Pe măsuţa de 
cafea se vedeau o sticlă goală şi o scrumieră plină până la refuz. 
Lacke se holbă la câteva arsuri de ţigară de pe tăblia mesei; şi le 
imagină alunecând în faţa ochilor ca nişte cărăbuşi blânzi. 

— Una camisa i pantalones. 

Larry chicoti singur. 

— ... pantalones. 


Nu-l crezuseră. Sau - ba da, de fapt, l-au crezut, dar au 
refuzat să interpreteze evenimentele în felul în care o făcuse el. 
„Combustie spontană”, zisese Larry şi Morgan îl rugase să-i 
spună pe litere. 

Singura problemă o reprezenta faptul că acest fenomen al 
combustiei spontane era la fel de bine documentat şi de 
fundamentat din punct de vedere ştiinţific ca şi vampirii. 

Dar majoritatea oamenilor preferau să creadă într-un 
fenomen improbabil care nu presupunea implicare din partea 
lui. Nu aveau de gând să-l ajute. Morgan îi ascultase povestea 
cu o mină serioasă, dar când îi spusese şi care credea c-a fost 
cauza morţii Virginiei, Morgan îi replicase: 


62 Utbildningsradion, Radiodifuziunea Suedeză pentru Educaţie. 


— Şi, cum... adică, vrei să zici că trebuie să... vânăm 
vampiri? Tu şi eu şi Larry. Să facem rost de ţepuşe şi cruci şi... 
Te rog să mă scuzi, Lacke, dar nu prea ne văd făcând aşa ceva. 

Când le văzu feţele bănuitoare şi distante, Lacke se gândi 
imediat: 

Virginia m-ar fi crezut. 

Şi durerea îşi înfipse din nou unghiile în el. El fusese cel care 
n-o crezuse, şi de asta a trebuit să... Lacke ar fi preferat să stea 
la închisoare pentru eutanasie, decât să-şi amintească toată 
viaţa imaginea aia. 

Corpul ei contorsionat în pat, în timp ce pielea se înnegreşte 
şi începe să fumege. Cămaşa de noapte de la spital, alunecând 
în sus pe abdomenul ei, dezvăluindu-i sexul. Zornăitul barelor 
metalice, în timp ce şoldurile i se zbat, se ridică şi se lasă într- 
un ritm infernal, ca într-un act sexual infernal cu un bărbat 
invizibil, flăcările îi ating coapsele şi ţipă, ţipă şi camera se 
umple de un miros de păr ars, de piele arsă, ochii ei îngroziţi se 
uită în ochii mei şi după câteva secunde încep să se albească, să 
fiarbă... explodează... 

Lacke golise mai mult de jumătate din conţinutul sticlei. 
Larry şi Morgan îl lăsaseră. 

— ... pantalones. 

Lacke încercă să se ridice de pe canapea. Ceafa îi era la fel 
de grea ca restul corpului. Se tinu de tăblia mesei şi se împinse 
în sus. Larry se ridică pentru a-i da o mână de ajutor. 

— Lacke, ce naiba... trage şi tu un pui de somn. 

— Nu, tre’ să mă duc acasă. 

— Ce vrei să faci acasă? 

— Am ceva... de rezolvat. 

— Doar n-ai de gând... sper că n-are legătură cu ce ne-ai 
spus. 

— Nu, nu. 

Morgan intră de pe balcon în timp ce Lacke se îndreptă spre 
hol cu paşi legănaţi. 

— Unde te grăbeşti, fârtate? 

— Acasă. 

— Atunci te conduc. 

Lacke se întoarse. Încercă să pară cât mai treaz cu putinţă. 
Morgan se duse la el, pregătit să-l prindă în caz c-ar fi căzut. 
Lacke îşi scutură capul şi-l bătu pe umăr pe Morgan. 

— Vreau să mă lăsaţi în pace, OK? Vreau să fiu singur. 
Serios. 


— Păi, te descurci? 

— Mă descurc. 

Lacke dădu din cap de câteva ori, se blocă în mijlocul 
gestului şi se urni din loc ca să nu facă rădăcini acolo, se 
întoarse şi ieşi în hol, îşi puse haina şi se încălţă. 

Ştia că-i foarte beat, dar se îmbătase de atâtea ori încât 
apucase să-şi formeze o rutină din a-şi decupla membrele de 
creier şi de-a se mişca mecanic. Ar fi putut juca Marokko, jocul 
ăla cu beţele, cel puţin pentru un timp, fără să-i tremure 
mâinile. 

Din apartament se auziră vocile celor doi. 

— N-ar fi mai bine dacă... 

— Nu. Trebuie să-i respectăm dorinţa. t 

Oricum, ieşiră în hol ca să-i facă cu mâna. Îl îmbrăţişară cu 
gesturi stângace. Morgan îl apucă de braţe, aplecă puţin capul 
ca să se uite în ochii lui şi-i spuse: 

— N-ai de gând să faci vreo tâmpenie, bănuiesc. Te poţi baza 
pe noi, ştii bine. 

— Da, ştiu. Nu, nu. 


Se opri puţin în faţa blocului şi se uită la soarele care se 
odihnea în vârful unui brad. 

N-o să mai pot să... soarele... 

Moartea Virginiei, felul în care murise atârna ca o greutate 
din plumb în pieptul lui, în locul în care mai demult avusese 
inima, şi asta îl făcea să păşească aplecat înainte, adus de spate. 
Lumina după-amiezii peste străzi era o glumă proastă. Cei 
câţiva oameni care se mişcau pe acolo... o glumă proastă. 
Vocile. Discutau despre lucruri obişnuite, de parcă... peste tot, 
dintr-o clipă în alta... 

Vi se poate întâmpla şi vouă. 

În faţa chioşcului, o persoană stătea aplecată peste tejghea şi 
discuta cu proprietarul chioşcului. Lacke văzu o cocoloaşă 
neagră căzând din cer şi aterizând pe spatele lui... 

Ce mama dracului... 

Se opri în faţa titlurilor zilei, clipi şi încercă să se 
concentreze pe fotografia care umplea aproape toată rama“. 
Criminalul ritualic. Lacke pufni pe nas. Doar ştia mai bine. Cine 
era criminalul, de fapt. Dar... 


6 Este vorba de prima pagină a ziarului care este expusă într-un cadru 
înrămat în faţa chioşcurilor de ziare, uneori în culori stridente. 


Recunoscu faţa aceea. Era chiar... 

Restaurantul chinezesc. Ala care i-a făcut cinste... cu whisky. 
Neee.... 

Făcu un pas înainte şi se uită mai bine la fotografie. Ba da. 
Era el. Aceiaşi ochi apropiaţi, aceeaşi... Lacke duse mâna la 
gură şi-şi apăsă buzele. Imaginile se rotiră în capul lui, 
încercând să se lege. 

Lăsase să-i facă cinste tocmai cel care-l omorâse pe Jocke. 
Ucigaşul lui Jocke locuia în blocul lui, la câteva scări mai încolo. 
Îl salutase de câteva ori, îl... 

Dar nu el a făcut-o. Altcineva a fost... 

O voce. Spunând ceva. 

— Hai, salut, Lacke. Il cunoşti? 

Proprietarul şi bărbatul din faţa chioşcului stăteau şi se uitau 
la el. Lacke spuse „... da”, apoi se urni din nou şi o luă spre 
blocul lui. Lumea dispăru. Işi imagină scara de unde ieşea de 
obicei bărbatul. Ferestrele acoperite. O să afle el ce s-a 
întâmplat. O dată pentru totdeauna. 

Picioarele i se mişcară mai repede, iar şira spinării i se 
îndreptă; greutatea de plumb se transformase într-un pendul 
care se lovea de pieptul lui, făcându-l să tremure. 

Stai numai aşa, că îţi arăt eu. Cristoşii mă-sii... stai numai 
aşa... 

x 

Metroul se opri la Racksta. Oskar îşi rodea buzele de 
nerăbdare, de panică; i se părea că uşile stau deschise prea 
mult. Când difuzoarele începură să gâjâie, se gândi că urma un 
anunţ cum că metroul avea să staţioneze câteva minute. Dar se 
auzi doar... | 

„ATENŢIE, SE INCHID UŞILE.”... Şi trenul plecă din staţie. 

N-avea niciun plan. Voia doar să-l avertizeze pe Eli, să-i 
spună că oricine putea să sune la poliţie şi să spună că l-a văzut 
pe moş. În Blackeberg. În curte. În apartament. 

Ce se întâmplă dacă poliţia... dacă sparg uşa... intră în baie... 

Trenul traversă podul zăngânind şi Oskar se uită pe 
fereastră. Doi bărbaţi stăteau în faţa Chioşcului IÎndrăgostiţilor 
şi în umbra unuia Oskar văzu titlurile înrămate, tipărite pe 
hârtie galbenă, ţipătoare. Unul dintre bărbaţi plecă grăbit de 
lângă chioşc. 

Oricine, oricine. Oricine poate şti. Poate chiar el. 

Trenul încetini şi Oskar se duse lângă uşă. Îşi strecură 
degetele prin buzele de cauciuc ale uşii, de parcă ar fi sperat că 


aşa aveau să se deschidă mai repede. Îşi lipi fruntea încinsă de 
geamul rece. Frânele scârţâiră şi mecanicul anunţă abia acum: 

„URMĂTOAREA STAŢIE. BLACKEBERG”. 

Pe peron stătea Jonny. Şi Tomas. 

Nu. Nununu, fă-i să dispară. 

Când trenul se opri legănându-se, privirea lui Oskar o întâlni 
pe cea a lui Jonny. Acesta căscă ochii şi, în clipa în care uşile se 
deschiseră cu un şuierat, Oskar văzu că-i spune ceva lui Tomas. 

Oskar se încordă, îşi luă avânt, se aruncă prin uşi şi o rupse 
la fugă. 

Piciorul lung al lui Tomas se întinse, îi puse piedică, şi Oskar 
căzu pe burtă şi îşi juli palmele, încercând să împiedice căderea. 
Jonny se aşeză pe spatele lui. 

— Te grăbeşti sau ce? 

Oskar închise ochii şi îşi încleştă pumnii. Inspiră adânc de 
câteva ori, cât de adânc putu cu greutatea lui Jonny în spate, 
apoi spuse cu faţa întoarsă spre beton: 

— Faceţi-mi ce vreţi. Şi lăsaţi-mă să plec. 

— O-chei. 

Il apucară de braţe şi-l forţară să se ridice. Oskar văzu ceasul 
de pe peron cu coada ochiului. Era două şi zece. Secundarul 
înainta ritmic pe cadranul ceasului. Oskar îşi încordă muşchii 
faciali, muşchii stomacului şi încercă să se transforme într-o 
stană de piatră, impasibilă la lovituri. 

Sper să termine repede. 

Începu să se împotrivească abia când văzu ce aveau de gând. 
Cei doi îi duseră braţele la spate ca şi când s-ar fi înţeles tacit, 
astfel că, la fiecare mişcare, avea impresia că-şi rupe mâinile. li 
împinseră spre marginea peronului. 

Nu au tupeu. Nu au cum... 

Dar Tomas era nebun şi Jonny... 

Încercă să frâneze cu picioarele desfăcute. Dansară pe 
peron, în timp ce Tomas şi Jonny îl conduseră până la linia albă 
de siguranţă care marca zona de staţionare pentru călători. 

Părul de pe tâmpla stângă începu să-i gâdile urechea, 
fluturat de curentul de aer din tunel. Trenul se apropia de staţie. 
Liniile vibrară şi Jonny şopti: 

— Acum o să mori, pricepi? 

Tomas chicoti şi-l apucă şi mai tare de braţe. Mintea lui 
Oskar se întunecă: ăștia chiar au de gând s-o facă. Il forţară să 
se aplece până când trunchiul îi atârnă deasupra şinelor. 

Farurile trenului trimiseră o săgeată de lumină rece în 


direcţia şinelor. Oskar înclină capul spre stânga şi văzu trenul 
ieşind ca fulgerul din tunel. 

BUUUUUUUUUUUI! 

Claxonul trenului urlă şi inima lui Oskar tresări, speriată de 
moarte. Ultimul lui gând, în clipa în care îşi udă pantalonii, fu 

Eli! 

şi în clipa următoare, îl traseră înapoi şi câmpul vizual i se 
coloră în verde, în timp ce trenul trecu la doar zece centimetri 
de faţa lui. 

* 

Stătea întins pe spate pe peron şi din gură îi ieşeau aburi. 
Umezeala din jurul vintrelor lui se răci. Jonny se lăsă ghemui 
lângă el. 

— Asta ca să bagi la cap. Cum stau lucrurile. Ai înţeles? 

Oskar dădu din cap instinctiv. Doar ca să termine. 

Impulsurile vechi. Jonny îşi pipăi încet urechea rănită şi 
zâmbi. Apoi acoperi gura lui Oskar cu mâna şi-i apăsă obrajii. 

— Fă ca porcul dac-ai înţeles. 

Oskar guiţă. Ca un porc. Cei doi izbucniră în râs. Tomas 
spuse: 

— Parcă era mai bun înainte. 

Jonny aprobă: 

— Trebuie să ne apucăm să-l dresăm din nou. 

Trenul sosi din direcţia opusă. Cei doi plecară de lângă el. 

Oskar zăcu pe peron o vreme, golit de sentimente. Apoi văzu 
o faţă plutind deasupra lui, în aer. O tanti. Întinse mâna spre el. 

— Am văzut ce s-a întâmplat, dragul meu. Trebuie să-i 
reclami la poliţie. Asta-i... 

Poliția 

— ... tentativă de omor. Hai să te ajut... i 

Oskar se ridică în picioare, ignorând mâna întinsă. În timp ce 
se îndrepta şchiopătând spre uşă şi urcă treptele, auzi vocea 
femeii în spatele lui: 

— Eşti bine...? 

* 

Copoii. 

Lacke intră în curte şi rămase pe loc, văzând maşina poliției 
în vârful dealului. În faţa maşinii stăteau doi poliţişti; unul dintre 
ei nota ceva într-un carneţel. Lacke era convins că-l căutau pe 
acelaşi om, doar că fuseseră prost informaţi. Poliţiştii nu-i 
observaseră ezitarea, aşa că îşi continuă drumul spre prima 
scară şi intră în bloc. 


Niciunul din numele de pe avizier nu-i spunea nimic, dar ştia 
prea bine ce căuta: primul etaj, ultimul apartament din dreapta. 
Lângă uşa de la subsol zăcea o sticlă cu alcool pur. Se opri şi se 
uită la sticlă, de parcă ar fi fost un indiciu pentru ce trebuia să 
facă. 

Alcoolul pur arde. Virginia a ars. 

Dar gândul se opri în punctul ăla şi Lacke simţi aceeaşi furie 
uscată şi spasmodică, apoi urcă treptele. Se produsese o 
schimbare. 

Acum capul era cel limpede şi corpul cel greoi şi împiedicat. 
Picioarele îi alunecară pe scări şi Lacke apucă balustrada ca să- 
şi manevreze corpul în sus, în timp ce mintea îi spuse clar: 

Intru. Îl găsesc. Îi străpung inima cu ceva. Apoi il aştept pe 
Copoi. 

În faţa uşii fără plăcuţă se opri. 

Aşa. Şi cum dracu’ intru? 

Întinse mâna mai mult în glumă şi pipăi clanţa. Uşa se 
deschise şi dezvălui un apartament gol. Fără mobilă, covoare 
sau tablouri. Fără haine. Lacke îşi linse buzele. 

S-a cărat. N-am ce să mai... 

_ Pe podeaua din hol se vedeau încă două sticle cu alcool pur. 
Încercă să-şi dea seama ce rol aveau în toată povestea aia. Poate 
că monstrul ăla bea... nu. Poate că... 

Înseamnă doar că cineva a trecut pe aici. De curând. Altfel n- 
ar avea ce căuta acolo jos sticla aia. 

Da. Intră şi se opri în hol, trase cu urechea. Nu auzi nimic. 
Făcu un tur prin casă, văzu păturile atârnate în geam în mai 
multe camere şi înţelese. Că venise unde trebuie. 

Până la urmă, se opri în faţa uşii de la baie. Apăsă pe clanţă. 
Era încuiată. Dar genul ăla de încuietoare se deschidea uşor; 
avea nevoie doar de o şurubelniţă sau de ceva asemănător. 

Gândul îi zbură spre mișcările pe care le avea de făcut. N- 
avea de ce să mai stea pe gânduri. N-avea rost. Dacă ar fi stat 
pe gânduri, ar fi început să se îndoiască şi aşa ceva nu era 
permis. Aşadar: mişcările. 

Trase sertarele din bucătărie. Găsi un cuţit. Se întoarse în 
baie. Introduse lama în şurubul din mijloc şi-l roti în sensul 
acelor de ceasornic. Yala cedă şi Lacke deschise uşa. Înăuntru 
era întuneric beznă. Lacke pipăi peretele, căutând 
întrerupătorul. Îl găsi şi aprinse lumina. 

Doamne sfinte. Doamne, nu mă lăsa. Dar e... 

Scăpă cuțitul din mână. Cada din faţa lui era plină pe 


jumătate cu sânge. Pe gresie se vedeau o grămadă de găleți 
murdare de sânge. Cuţitul se ciocni de gresie cu clinchetul unui 
clopoțel. 

Limba i se lipi de cerul gurii când se aplecă înainte ca să... ca 
să ce? Să... cerceteze mai îndeaproape... sau dintr-un motiv mai 
primitiv; fascinația în faţa unei cantităţi de sânge atât de mari... 
să-şi scufunde mâna... 

să-şi spele mâinile în sânge. 

Îşi scufundă degetele în lichidul neted şi întunecat. Degetele 
arătau ca tăiate pe jumătate, dispărură şi Lacke scufundă mâna 
şi mai mult, cu gura căscată, până când atinse... 

Începu să tipe şi se dădu înapoi. 

Mâna îi sări din cadă şi stropii de sânge se împrăştiară în 
jurul lui, aterizând pe tavan şi pe pereţi. Îşi duse mâna la gură 
din reflex. Îşi dădu seama ce făcuse abia când buzele şi limba lui 
înregistrară substanţa lipicioasă şi dulce. Scuipă şi-şi şterse 
mâna pe pantaloni. Duse la gură cealaltă mână, cea curată. 

E cineva acolo... dedesubt. 

Chestia pe care o atinsese cu degetele era un abdomen. Care 
se lăsă sub presiunea mâinii, înainte de-a o retrage. Ca să uite 
de senzaţia de greață, cercetă podeaua, găsi cuțitul de 
bucătărie, îl ridică şi-i strânse mânerul. 

Ce dracu’ să fa... 

Dacă n-ar fi fost beat, ar fi plecat chiar atunci. Ar fi lăsat în 
urmă smoala aceea întunecată care putea să ascundă orice sub 
suprafaţa netedă, clară ca o oglindă. Un cadavru ciopârţit, de 
pildă. 

Poate că stomacul ăla... poate e doar un stomac... 

Dar alcoolul îl făcu nemilos până şi faţă de propria-i frică, aşa 
că, atunci când zări lanţul subţire de pe marginea căzii, 
scufundat în lichidul întunecat, Lacke întinse imediat mâna şi-l 
smuci. 

Dopul fu scos, scurgerea începu să şopotească şi să 
bolborosească. Pe suprafaţa întunecată se formă un vârtej 
aproape invizibil. Lacke se aşeză în genunchi în faţa căzii şi-şi 
linse buzele. Simţi gustul respingător cu limba şi scuipă pe jos. 

Lichidul din cadă scădea încet, lăsând în urmă o dungă 
închisă, roşie. 

Probabil că era aici de mult. 

După vreun minut, într-un capăt al căzii, Lacke distinse 
contururile unui nas. La capătul celălalt, un rând de degete se 
transformă în două jumătăţi de picioare în timp ce urmări 


golirea treptată a căzii. Vârtejul deveni mai puternic, mai îngust, 
şi se mută între picioare. 

Privirea lui Lacke alunecă de-a lungul trupului de copil care 
se ivi treptat pe fundul căzii. Două mâini împreunate pe piept. 
Două rotule. O faţă. Se auzi un sorbit înfundat şi ultimele 
picături de sânge se scurseră pe ţeavă. 

Corpul din faţa lui era stacojiu; plin de pete şi lipicios ca un 
nou-născut. Avea şi buric. Dar n-avea organe genitale. O fi fost 
băiat sau fată? Nu conta, oricum. Lacke studie faţa aceea cu 
ochi închişi şi o recunoscu imediat. 

x 

Când încercă s-o ia la fugă, Oskar simţi că picioarele îi 
paralizează, refuzând să colaboreze. 

Timp de cinci secunde întunecate, chiar a crezut c-o să 
moară. C-o să-i dea un brânci. lar acum, muşchii nu voiau să se 
reobişnuiască. 

În pasajul dintre sala de gimnastică şi şcoală cedară de tot. 

Oskar voia să se întindă pe jos. Să se prăbuşească şi să cadă 
pe spate în tufişurile alea, spre exemplu. Nu s-ar fi rănit, haina 
şi pantalonii căptuşiţi l-ar fi protejat de înţepături. Crengile i-ar 
fi oferit un suport moale, s-ar fi simţit ca într-un leagăn. Dar 
Oskar trebuia să ajungă undeva urgent. Secundarul; şi mersul 
său sacadat pe cadran. 

Şcoala. 

Fațada roşiatică, pătrăţoasă, de cărămidă aşezată peste 
cărămidă. Zbură ca o pasăre peste coridoare şi intră în clasa lui. 
Îl văzu pe Jonny. Şi pe Tomas. Stăteau în bancă şi-i rânjeau 
batjocoritor. Oskar înclină capul şi se uită la bocancii lui. 

Avea şireturile murdare; unul era aproape desfăcut. Cârligul 
metalic de lângă gleznă se îndoise. Avea un mers un pic înclinat, 
călca puţin înăuntru. La călcâie, imitaţia de piele se lărgise şi 
devenise lucioasă de atâta frecuş. Totuşi, probabil că avea să 
poarte bocancii ăştia toată iarna. j 

Simţi umezeala rece din pantaloni. Înălţă capul. 

Nu trebuie să câştige. Nu. Au. Voie. Să câştige. 

Un lichid cald i se scurse în picioare. Zidăria dreaptă a 
fațadei de cărămidă se înclină, deveni ştearsă şi dispăru când o 
rupse la fugă. Picioarele i se întinseră şi măriră pasul, 
împroşcând în stânga şi în dreapta cu noroi. Pământul îi zbură 
sub tălpi şi era ca şi când globul pământesc s-ar fi rotit prea 
repede, iar el nu reuşea să ţină pasul. 

Picioarele îl purtară spre blocuri şi vechiul magazin Konsum, 


apoi spre fabrica de dulciuri cu cocos, şi Oskar ţâşni prin arcadă 
şi intră în curte; pe de o parte, din cauza vitezei, pe de altă 
parte, din obişnuinţă, trecu pe lângă scara lui Eli şi o tuli spre 
blocul lui. 

Putin îi lipsi să nu se ciocnească de un poliţist care tocmai 
intra în scara lui. Ofiţerul întinse braţele şi-i blocă drumul. 

— Aoleu! Te grăbeşti, nu te-ncurci. 

Limba i se împletici. Polițistul îi dădu drumul şi îl privi... 
bănuitor? 

— Stai aici? 

Oskar dădu din cap. Nu-l mai văzuse niciodată pe poliţaiul 
ăsta. Arăta destul de prietenos. Nu. Avea o faţă pe care, în mod 
normal, Oskar ar fi considerat-o prietenoasă. Polițistul se ciupi 
de nas şi spuse: ă 

— Da, ştii, aici... aici s-a întâmplat ceva. In scara de alături, 
de fapt. Aşa că am plecat în cercetare. Voiam să-i întreb pe 
vecinii tăi dacă au auzit ceva. Sau dac-au văzut ceva. 

— În care... în care scară? 

Polițistul înclină capul spre scara lui Tommy şi Oskar răsuflă 
puţin mai uşurat. $ 

— Acolo. Adică, nu în scară... de fapt. In pivniță. Poate ai 
auzit sau ai văzut ceva ciudat pe-acolo. Zilele astea. 

Oskar scutură din cap. Gândurile îi zburară prin cap atât de 
haotic, încât, deşi nu se gândea la nimic, avea impresia că frica 
se vede în ochii lui şi că polițistul o să se prindă oricum. Şi într- 
adevăr, ofiţerul înclină capul şi îi aruncă o privire bănuitoare: 

— Tu te simţi bine? 

— ... da. 

— N-ai de ce să te temi. S-a terminat... gata. Nu are de ce să- 
ţi fie frică. Părinţii tăi sunt acasă? 

— Nu. Mama. Nu e. 

— OK. O să mai trec pe aici, aşa că... ai timp să te gândeşti 
dac-ai văzut ceva. 

Polițistul deschise uşa pentru el. 

— Te rog. 

— Nu, voiam doar să... 

Oskar se întoarse şi se strădui să coboare dealul mişcându-se 
natural. La jumătatea drumului se întoarse şi îl văzu pe poliţist 
intrând în scara lui. 

L-au luat pe Eli. 

Fălcile începură să-i tremure, dinţii îi clănţăneau transmițând 
un mesaj Morse incomprehensibil, în timp ce deschise uşa de la 


blocul lui Eli şi urcă scările. Oare au tras o bandă din aia în faţa 
uşii lui Eli? O fi blocat-o? 

Spune că pot să intru. 

Uşa era întredeschisă. 

Dacă poliţia fusese acolo, de ce ar fi lăsat uşa deschisă? Doar 
nu se proceda aşa de obicei? Puse degetele pe clanţă, deschise 
uşa încet şi se strecură înăuntru, în hol. În casă era întuneric. 
Piciorul i se lovi de ceva. O sticlă de plastic. Mai întâi crezu că-i 
plină cu sânge, dar apoi îşi dădu seama că era o substanţă din 
aia, folosită pentru a face focul. 

Respirația cuiva. 

Cineva respira în apartament. 

Şi se mişca. 

Sunetele veneau dinspre baie. Oskar înaintă pas cu pas, 
strânse din buze ca să-şi oprească puţin clănţănitul dinţilor şi 
tremuratul se duse spre bărbia lui, mişcându-i mărul lui Adam 
abia vizibil. Dădu colţul şi se uită spre baie. 

Ala nu-i polițist. 

Un bărbat în haine ponosite stătea în genunchi lângă 
marginea căzii cu trunchiul aplecat peste cadă, într-un unghi 
mort. Vedea doar o pereche de pantaloni murdari, gri, nişte 
pantofi rupti şi nişte degete lipite de gresie. Tivul unui palton. 

Moşul! 

Dar... respira. 

Da. Din baie se auzi şuierul respirației, un fel de oftat, şi 
Oskar se apropie tiptil, fără a se gândi la consecinţe. Văzu din 
ce în ce mai mult din baie şi chiar când să intre, îşi dădu seama 
ce se întâmpla. 

x 

Lacke nu era în stare s-o facă. 

Acel corp din fundul căzii părea complet lipsit de apărare. 
Nici măcar nu respira. Pusese mâna pe pieptul copilului şi 
constatase că inima-i bătea, însă doar de câteva ori pe minut. 

Se aşteptase la ceva... înspăimântător. Ceva pe măsura 
groazei pe care o trăise la spital. Dar boțul ăsta sângeriu, 
omulețul ăsta nu părea capabil să se ridice şi cu atât mai puţin 
să rănească pe cineva. Era doar un copil. Un copil rănit. 

Era ca şi când o persoană iubită s-ar prăpădi de cancer şi 
cineva ţi-ar arăta celula canceroasă la microscop. Chestia aia a 
distrus tot? Chestia aia micuță. 

Distruge-mi inima. 

Lacke începu să plângă şi-şi lăsă capul să cadă până când se 


lovi de marginea căzii cu o bufnitură surdă. Nu putea. Să 
omoare un copil. Un copil adormit. Nu se putea. Indiferent de... 

Aşa a reuşit să supravieţuiască. 

Chestia asta. Era o chestie. Nu un copil. 

Chestia asta se aruncase asupra Virginiei şi... îl omorâse pe 
Jocke. Chestia. Făptura asta care zăcea în faţa lui. Făptura asta 
avea să mai atace şi avea să mai rănească şi alţi oameni. Şi 
făptura asta n-avea nimic uman. Nici măcar nu respira şi totuşi, 
inima îi bătea... ca şi când i-ar fi aparţinut unui animal care 
hibernează. 

Gândeşte-te la ceilalți. 

Un şarpe veninos la sânul omenirii. Să nu-l omor doar pentru 
că-n clipa asta pare lipsit de apărare? 

Şi cu toate astea, altceva îl convinsese să ia o decizie. S-a 
întâmplat când s-a uitat din nou la chipul lui; chipul acoperit de 
un strat subţire de sânge, şi lui Lacke i se păru că... zâmbeşte. 

Zâmbeşte gândindu-se la cât rău a făcut. 

Gata. Ajunge. 

inălţă cuțitul şi-l ţinu deasupra pieptului creaturii, mută 
puţin piciorul în spate ca să-şi canalizeze toată energia pe 
lovitura aia şi... 

— AAAAAAHHH! 


Oskar ţipă. 

Bătrânul nu tresări; doar împietri, întoarse capul spre Oskar 
şi spuse încet: 

— Trebuie s-o fac. Nu înţelegi? ă 

Oskar îl recunoscu. Era unul dintre beţivanii din bloc. Il 
saluta din când în când. 

De ce face asta? 

N-avea niciun sens. În orice caz, moşul avea un cuţit, un cuţit 
care atingea pieptul lui Eli, dezbrăcat şi lipsit de apărare acolo 
în cadă. 

— Nu face asta. 

Capul moşului se întoarse spre dreapta, apoi spre stânga ca 
şi când ar fi căutat ceva pe jos, nu părea că-l refuză. 

— Nu... 

Se întoarse din nou spre cadă, spre cuţit. Oskar ar fi vrut să-i 
explice. Că cel din cadă era prietenul lui, că era... că-i adusese 
un cadou celui de acolo, că cel de acolo era... era Eli. 

— Stai. 

Vârful cuţitului stătea lipit de pieptul lui Eli. Îl apăsa atât de 


tare încât mai avea puţin şi-i găurea pielea. Oskar nu-şi dădea 
seama ce face când îşi vâri mâna în buzunarul gecii şi scoase 
cubul, arătându-i-l bătrânului din faţa lui. 

— Uite! 

Lacke văzu doar cu coada ochiului explozia de culori în 
întunericul din jurul lui. În ciuda hotărârii care pusese stăpânire 
pe el, nu putu să nu întoarcă puţin capul ca să se uite. 

Era un cub din ăla. Colorat frumos. 

Arăta complet dement în locul acela. Un papagal printre 
ciori. Preţ de o clipă, fu hipnotizat de culorile vesele ale jucăriei, 
apoi se uită din nou spre cadă, spre cuțitul care trebuia să 
pătrundă între coaste. 

Trebuie doar să... apăs... 

Un clipit. 

Ochii făpturii se deschiseră. 

Se încordă şi vru să împlânte cuțitul cât putu de adânc. 
Tâmpla îi explodă. 

Cubul scârţâi când colţul atinse capul moşului şi sări din 
mâna lui Oskar. Moşul se prăbuşi într-o parte, ateriză pe o 
găleată de plastic care alunecă din calea lui şi se lovi de 
marginea căzii vibrând ca o tobă mare. 

Eli se ridică. 

Din uşa băii, Oskar nu-i văzu decât spatele. Părul îi atârna în 
şuviţe lipicioase şi linse pe ceafă şi spatele-i arăta ca o rană 
uriaşă, deschisă. 

Moşul încercă să se ridice în picioare, dar Eli căzu din cadă - 
nu se putea spune că sărise - şi ateriză pe genunchii lui; ca un 
copil care se ghemuise în poala tatălui său, căutând alinare. Eli 
îşi puse braţele în jurul gâtului lui şi-i trase capul mai aproape 
ca să-i şoptească ceva drăgăstos. 

Oskar bătu în retragere când Eli muşcă gâtul moşului. Eli nu- 
l observase. Dar moşul îl observă. Privirea lui se agăţă de ochii 
lui Oskar şi nu-i dădu drumul până când nu ieşi în hol. 

— Ilartă-mă. 

Oskar nu reuşi să scoată sunetele acelea, dar buzele lui 
formară cuvintele înainte de a dispărea după colţ şi de a pierde 
contactul vizual cu moşul. 

Stătu cu mâna pe clanţă în timp ce moşul ţipa. Apoi amuţi 
brusc, ca şi când cineva i-ar fi pus mâna peste gură. 

Oskar ezită. Apoi închise uşa. Şi o încuie. 

Fără a privi în dreapta, traversă holul şi intră în camera de 
zi. 


Se aşeză în fotoliu. 
Începu să murmure un cântec ca să acopere zgomotele din 
baie. 


PARTEA A CINCEA 
Lasă-mă să intru 


Mai nou, asta-i singura mea 
şansă să spun ce am de spus... 


Bob Hund - 
„En Som Stretar Emot” ®t 


Lasă-mă să intru 

Lasă visele de ieri să moară 
Pe cele rele 

Lasă-le afară 

Nu vor să te asculte. 


Morrissey - 
„Let The Right One Slip In” 


5 Unul împotriva tuturor. 


Fragment din Dagens Eko, 
16:45, luni, 9 noiembrie, 1981 


Aşa-numitul criminal ritualic a fost capturat de poliţie luni 
dimineaţă. Bărbatul se afla într-o boxă de la subsolul unui bloc 
din Blackeberg, o suburbie din vestul Stockholmului. 

Purtătorul de cuvânt al poliţiei, Bengt Larn: 

„Da, într-adevăr, am reţinut o persoană.” 

„Şi sunteţi convinşi că este el? Persoana pe care o căutaţi?” 

„Aproape convinşi. Există însă un număr mare de factori care 
îngreunează identificarea persoanei în cauză.” 

„Ce fel de factori?” 

„Din păcate, nu vă pot oferi detalii pentru moment.” 

Bărbatul a fost transportat la spital. Starea lui este, cităm, 
„Critică”. 

În compania bărbatului se afla un băiat de şaisprezece ani. 
Băiatul nu prezenta răni, dar se pare c-a fost găsit în stare de 
şoc, fiind, de asemenea, transportat la spital pentru investigaţii 
amănunțite. 

Poliţia cercetează împrejurimile pentru a aduna informaţii 
suplimentare referitoare la şirul de evenimente care au avut loc 
în ultimele săptămâni. 

Alteța sa Regele Carl Gustav a inaugurat azi Podul din Almo, 
regiunea Bohus. În cuvântul de deschidere, Alteța sa a... 


Fragment din însemnările profesorului chirurg 
T. Hallberg, înregistrate pentru dosarele poliţiei 


cercetările preliminare  îngreunate... atrofierea 
muşchilor...  contracţii spasmodice... stimuli imposibil de 
localizat la nivelul sistemului nervos central... funcţia inimii 
suspendată... 

Activitatea muşchilor încetează la ora 14:25... autopsia 
dezvăluie rezultate până acum necunoscute... organ sever 
deformat... 

Ca un ţipar mort şi făcut bucățele, care sare în tigaie... n-am 
mai observat aşa ceva pe tesutul uman... rog permiteţi reținerea 
corpului... cu stimă, al dvs... 


Fragment din ziarul Vasterort, săptămâna 46 


CINE NE-A OMORÂT PISICILE? 


„Nu mi-a mai rămas decât zgarda”, spune Svea Nordstrom şi 
ridică mâinile neputincioasă, arătând spre câmpia acoperită de 
zloată pe care a fost găsit motanul ei şi alte opt pisici aparţinând 
proprietarilor vilelor din jur... 


Fragment din Aktuellt, luni, 9 noiembrie, ora 21:00 


Mai devreme în cursul serii, poliţia a pătruns în apartamentul 
despre care se presupune că a aparţinut aşa-zisului „criminal 
ritualic”, reţinut în dimineaţa aceasta. 

În urma unui indiciu primit din partea publicului, poliţia a 
localizat apartamentul din Blackeberg, aflat la aproximativ 
cincizeci de metri de locul în care a fost reţinut bărbatul. 

Reporterul nostru, Folke Ahlmarker, se află la faţa locului. 
Folke, ai legătura: 

„Chiar în clipa aceasta, personalul ambulanţei scoate 
cadavrul bărbatului găsit în apartament. Persoana în cauză nu a 
fost identificată încă. Se pare că apartamentul este complet gol 
şi nelocuit, dar există semne conform cărora mai multe 
persoane s-au aflat în casă de curând.” 

„Ce face poliţia acum?” 

„Poliţia a umblat din uşă-n uşă prin cartier, dar deocamdată 
n-am aflat dacă a mai găsit sau nu indicii noi.” 

„Folke, mulţumim.” 

Podul Tjorn, terminat cu şase săptămâni înainte de termenul 
prevăzut, a fost inaugurat azi de Alteța sa Regele Carl Gustav... 


Luni, 9 noiembrie 


Lumini albastre intermitente pe tavanul camerei lui. 

Oskar stă în patul său cu mâinile pe după cap. 

Sub pat se află două cutii de carton. Una e plină cu bani, 
facturi şi două sticle de alcool denaturat, cealaltă, cu piese 
dintr-un puzzle. 

Cutia cu haine a rămas în apartament. 

Ca să ascundă cutiile, Oskar şi-a aşezat jocul de hochei în 
faţa lor. Mâine o să le ducă în pivniţă, dacă o să poată. Mama se 
uită la televizor şi strigă că vede blocul lor. Dar Oskar nu are 
nevoie să-l vadă la televizor. Nu trebuie decât să se ridice şi să 
se ducă la fereastră, e acelaşi lucru, doar că dintr-un alt unghi. 


Cutiile le-a aruncat de la balconul lui Eli spre balconul lui, 
când încă nu se întunecase, în timp ce Eli se spăla. Când a ieşit 
din baie, rana de pe spate era vindecată şi Eli părea uşor 
abţiguit de la alcoolul din sângele bărbatului. 

Au stat în pat împreună şi s-au ţinut în braţe. Oskar i-a 
povestit ce s-a întâmplat la metrou. Eli a spus: 

— Iartă-mă. Că am declanşat toată porcăria asta. 

— Nu. Nu-i nimic. 

Apoi linişte. Au stat aşa mult timp. După care Eli l-a întrebat 
pe un ton precaut: 

— Ai vrea să... fii ca mine? 

— ... NU. Aş vrea să rămân cu tine, dar... 

— Nu. Normal că nu vrei. Te înţeleg. 

Apoi s-au ridicat în semiîntunericul din cameră şi s-au 
îmbrăcat. Au stat îmbrăţişaţi în mijlocul camerei când au auzit 
sunetul fierăstrăului. Cineva încerca să taie yala. 

Au alergat spre balcon, au sărit peste balustradă şi au 
aterizat relativ uşor pe tufişurile din faţă. 

Din apartament auziră o voce spunând: 

— Ce dracu.... 

Se făcură mici sub balcon. Nu mai aveau prea mult timp. 

Eli îşi întoarse faţa spre Oskar şi spuse: 

— Eu... 

Şi tăcu. Apoi îl sărută pe buze pe Oskar. 


Pentru câteva secunde, Oskar văzu lumea prin ochii lui Eli. Şi 
se văzu... pe sine. Doar că arăta mult mai frumos, mult mai 
puternic decât credea că e. Văzut prin ochii cuiva care-l iubea. 

Timp de câteva secunde. 


În apartamentul de lângă el se auzeau voci. 

Ultimul lucru pe care-l făcuse Eli a fost să smulgă bileţelul cu 
alfabetul morse. Acum în locul în care a stat şi a ciocănit, se aud 
paşi străini. 

Oskar lipeşte palma de perete. 

— Eli... 


Marţi, 10 noiembrie 


Marţi, Oskar nu se duse la şcoală. Zăcu în pat şi ascultă 
zgomotele prin pereţi, întrebându-se dacă aveau să găsească 
ceva care să-i ducă spre el. Spre după-masă se făcu linişte, dar 
tot nu-l căută nimeni. 

Atunci Oskar se dădu jos din pat, se îmbrăcă şi se duse până 
la scara lui Eli. Uşa apartamentului era sigilată. N-aveai voie să 
intri. În timp ce stătea şi se uita, un poliţist urcă scările. Dar el 
nu făcea nimic neobişnuit, era doar un băieţel curios din vecini. 

Când începu să se întunece, duse cutiile la subsol şi le 
acoperi cu un covor vechi. Avea să decidă mai târziu ce urma să 
facă cu ele. Dacă vreun hoţ ar fi dat spargere acum în boxa lor, 
sigur ar fi avut de ce să se bucure. 

Stătu mult timp în întunericul de la subsol, se gândi la Fli, la 
Tommy, la moş. Eli îi povestise totul; că n-a vrut să se întâmple 
ce s-a întâmplat. 

Dar Tommy trăia. Şi avea să se facă bine. Asta i-a spus 
mamei lui Oskar mama lui. Trebuia să se întoarcă acasă în ziua 
următoare. 

Mâine. 

Mâine Oskar trebuia să se ducă din nou la şcoală. 

La Jonny, la Tomas, la... 

Trebuie să ne apucăm să-l dresăm din nou. 

Degetele reci şi ţepene ale lui Jonny pe obrajii lui. Apăsă 
carnea moale înăuntru, spre maxilare, până când gura i se 
deschise fără voia lui. 

Fă ca un porc. 

Oskar îşi împleti degetele, le puse peste cap şi se uită la 
dealul micut format de covor şi cutii. Se ridică, dădu jos covorul 
şi deschise cutia cu bani. 

Bancnote de o mie, de o sută, puse alandala, şi câteva 
teancuri. Pipăi fundul cutiei până când găsi una dintre sticlele 
de plastic. Apoi urcă în apartament şi luă câteva chibrituri. 

Curtea şcolii era scăldată într-o lumină lăptoasă şi rece, 
răspândită de un singur reflector. În afara cercului de lumină se 
vedeau contururile toboganelor şi ale leagănelor fixate în 
pământ. Masa de ping-pong crăpată, pe care nu mai puteau juca 


decât cu o minge de tenis, era acum acoperită cu zăpadă topită. 

Un rând de ferestre luminate. Cursurile celor de la seral. Tot 
pentru ei ţineau şi o uşă deschisă pe lateral. 

Bâjbâi pe coridoarele întunecate până când îşi găsi clasa. Se 
opri şi se uită un timp la bănci. Clasa părea din alt film la ora 
asta târzie; părea folosită de fantome care studiau ce studiau de 
obicei fantomele. 

Se duse la banca lui Jonny, ridică tăblia şi turnă în ea alcool 
denaturat. Procedă la fel şi cu banca lui Tomas. Ajuns în faţa 
băncii lui Micke, se opri şi ezită câteva secunde. Se hotărî s-o 
cruţe. Apoi se duse la propria bancă. O lăsă să se impregneze cu 
lichid, ca atunci când uda cărbunele pentru grătar. 

Sunt o fantomă. Buuuu... huuuu... hu... 

Ridică tăblia, scoase cartea Firestarter, râse de titlu şi o vâri 
în ghiozdan. La fel şi caietul de suedeză, în care scrisese o 
poveste care-i plăcea şi acum. Stiloul preferat. Apoi se ridică, 
dădu o tură prin sala de clasă, bucurându-se că se afla acolo. 
Fără să fie deranjat. 

Simţi miros de chimicale când ridică din nou tăblia băncii lui 
Jonny. Scoase apoi cutia de chibrituri şi... 

Nu, stai. 

Se duse şi luă două linii de lemn de pe raftul din fundul 
clasei. Pe una o propti de tăblia ridicată a băncii lui Jonny; 
procedă la fel cu banca lui Tomas, cu cealaltă. Altfel focul avea 
să se stingă imediat ce ar fi închis capacul. 

Două animale preistorice înfometate căscau gura, vrând să 
înghită totul. Doi dragoni. 

Aprinse un chibrit şi îl tinu în mână până când flacăra se 
mări şi deveni suficient de puternică. Apoi îi dădu drumul. 

Băţul de chibrit căzu din mâna lui ca o picătură galbenă şi... 

VUUUUM 

Aoleu, fra... 

Ochii îi scăpărară când coada cometei mici se ridică şi-l 
plesni peste obraz. Se dădu înapoi; se gândise c-o să ardă ca... 
lichidul cu care stropeai cărbunele pentru grătar, dar banca se 
aprinse ca o torţă mare ale cărei flăcări atingeau deja tavanul. 

Ardea prea tare. 

Lumina dansa, zburătăcea pe pereţii clasei şi o ghirlandă 
mare din litere de hârtie decupate care atârna deasupra băncii 
lui Jonny se desprinse şi căzu cu P-ul şi Q-ul arzând. Cealaltă 
jumătate a ghirlandei se legănă într-un cerc larg şi câteva litere 
aprinse căzură pe banca lui Tomas care se aprinse imediat cu 


acelaşi 

VUUUUM 

sunet aspirat, explodând, în timp ce Oskar părăsi sala de 
clasă alergând, cu ghiozdanul izbindu-i-se de spate. 

Și dacă ia foc toată şcoala... 

Când ajunse la capătul coridorului, sună clopoţelul. Un 
zbârnâit metalic umplu clădirea şi Oskar îşi dădu seama că era 
alarma care se declanşa în caz de incendiu abia când ajunse la 
capătul palierului. 

În curtea şcolii, celălalt clopoțel încerca să adune iritat elevii 
absenţi, chemă la apel fantomele şcolii şi-l petrecu pe Oskar 
aproape până acasă. 

Se linişti abia când ajunse la vechiul magazin Konsum şi nu 
mai auzi sunetul. Îşi continuă drumul spre casă liniştit. 

În oglinda din baie, observă că-şi pârlise vârfurile genelor. 
Când le atinse cu degetul, vârfurile încreţite se prefăcură în 
scrum şi căzură. 


Miercuri, 11 noiembrie 


Nu se duse la şcoală. Îl durea capul. Telefonul sună pe la 
nouă. Nu răspunse. Pe la prânz, îi văzu pe Tommy şi pe mama 
lui trecând pe sub fereastră. Tommy mergea aplecat, târându-şi 
picioarele. Ca un bătrân. Oskar se ascunse sub pervaz când îi 
văzu. 

Telefonul sună din oră în oră. Până la urmă, pe la 
doisprezece, ridică receptorul. 

— Da, sunt Oskar. 

— Bună. Bertil Svanberg. Mă cunoşti. Sunt directorul şcolii la 
care... 

Oskar îi închise telefonul în nas. Directorul sună din nou. 
Oskar stătu şi se uită un timp la telefon. Şi-l imagină pe 
directorul şcolii, stând în cancelarie, cu sacoul lui în carouri, 
bătând darabana şi făcând feţe-feţe. Apoi se îmbrăcă şi cobori la 
subsol. 

Se jucă puţin cu puzzle-ul, vâri mâna în lădiţa albă de lemn în 
care strălucea oul de sticlă, împrăştiat în mii de bucățele. Eli 
luase la el doar câteva bancnote de o mie şi cubul. Oskar închise 
cutia plină cu piese de puzzle, o deschise pe cealaltă şi scotoci 
prin bancnotele foşnitoare. Apucă un pumn de bani şi îl aruncă 
pe jos. Apoi îşi umplu buzunarele. Scoase bancnotele una câte 
una şi se jucă de-a „Băiatul cu pantaloni de aur” până când se 
plictisi. La picioarele lui se aflau douăsprezece bancnote 
mototolite de o mie şi şapte de o sută. 

Adună bancnotele de o mie într-un morman şi le îndoi. Pe 
cele de o sută le aşeză înapoi şi închise cutia. Apoi urcă la el, 
căută un plic curat şi puse bancnotele de o mie în el. După care 
stătu cu plicul în mână şi se gândi la ce avea de făcut. Nu voia 
să scrie nimic, de frică să nu-i recunoască scrisul. 

Telefonul sună. _ 

Termină odată. Inţelege că nu mai exist. 

Cineva voia să aibă o discuţie cu el. Cineva voia să-l întrebe 
dacă-şi dădea seama de gravitatea faptelor lui. Da, îşi dădea 
seama. Chiar foarte bine. Tomas şi Jonny îşi dădeau seama şi ei. 
Chiar foarte bine. N-avea ce să mai discute cu nimeni. 

Se duse la biroul lui şi-şi scoase setul de ştampile cu litere. 


Ştampilă mijlocul plicului cu un T şi un O. Primul M îi ieşi cam 
înclinat, dar cel de-al doilea era drept. La fel şi Y-ul. 

Când deschise uşa de la scara lui Tommy era mai speriat 
decât fusese la şcoală în seara precedentă. Cu inima bătându-i 
puternic, strecură plicul în cutia poştală a lui Tommy, încercând 
să nu facă niciun zgomot. Nu voia să vină cineva la uşă sau să 
fie văzut prin fereastră. 

Nu veni nimeni şi, când se întoarse acasă, Oskar se simţi un 
pic mai bine. Un timp. Până când îl apucă din nou. 

N-ar trebui... să fiu aici. 

Mama se întoarse acasă pe la trei, cu câteva ore înainte de 
ora obişnuită. Oskar stătea în camera de zi şi asculta Vikingii. 
Mama intră în cameră, ridică acul de la pick-up şi opri aparatul. 
După chipul ei, Oskar îşi dădu seama că aflase. 

— Cum te simţi? 

— Nu prea bine. 

— Nu... 

Mama oftă şi se aşeză pe canapea. 

— M-a sunat directorul. De la şcoală. La serviciu. Mi-a zis 
că... a fost un incendiu. La şcoală. 

— Aha. Şi a ars toată şcoala? 

— Nu, dar... 

Mama închise gura şi fixă cu privirea covorul. Apoi îşi ridică 
ochii şi întâlni privirea lui Oskar. 

— Oskar. Tu eşti de vină, nu-i aşa? 

Oskar se uită drept în ochii ei şi spuse: 

— Nu. 

Pauză. 

— Pentru c-am auzit că au ars o grămadă de lucruri, dar... 
mi-au zis că... a început la banca lui Jonny... şi-a lui Tomas. 

— Aha. 

— Şi bineînţeles c-au crezut c-ai fost tu. 

— N-am fost eu. 

Mama rămase în aceeaşi poziţie pe canapea şi oftă adânc. 
Stăteau la un metru unul de celălalt, la o distanţă infinită. 

— Vor să... stea de vorbă cu tine. 

— Dar eu nu vreau să stau de vorbă cu ei. 

Se părea c-avea să fie o seară lungă. Şi la televizor nu se 
întâmpla nimic interesant. 


În noaptea aceea, Oskar nu reuşi să adoarmă. Se dădu jos din 
pat şi se apropie tiptil de geam. Avea impresia că văzuse pe 


cineva în căsuţa de pe tobogan. Dar îşi închipuise doar, 
bineînţeles. Cu toate astea, continuă să se holbeze la umbra 
aceea de jos, până când pleoapele i se îngreunară. 

Dar nu reuşi să adoarmă nicicum. Ciocăni încet în perete. 
Niciun răspuns. Doar sunetul gol al propriilor degete pe 
suprafaţa de beton, bătând la o uşă care n-avea să se mai 
deschidă niciodată. 


Joi, 12 noiembrie 


Dimineaţa, Oskar vomită şi mama îi dădu voie să mai stea 
acasă o zi. Cu toate că nu dormise decât vreo două ore, nu 
reuşea să se odihnească. Neliniştea îi rodea corpul şi-l mâna 
nebuneşte prin casă. Făcu câteva ture prin camere, ridică 
diverse obiecte, se uită la ele şi le aşeză la loc. 

Avea impresia că trebuie să facă ceva. Că avea de îndeplinit 
o sarcină. Un lucru absolut necesar. Dar nu reuşea să-şi dea 
seama ce anume. 

Un timp, crezuse că era vorba de chestia cu focul, cu banca 
lui Jonny şi a lui Tomas. După care îşi spusese că nu, că era faza 
cu banii pentru Tommy. Dar nu era niciuna, nici alta. Era 
altceva. 

Piesa de teatru grandioasă se terminase. Acum se plimba pe 
scena goală, neluminată şi aduna cu mătura lucrurile uitate pe- 
acolo. Dacă era altceva... 

Dar ce? 

Poştaşul sosi pe la unsprezece cu o singură scrisoare. Inima 
îi tresări în piept când ridică şi întoarse plicul. 

Scrisoarea îi era adresată mamei lui. În colţul din dreapta, 
sus, se vedea o ştampilă cu „Inspectoratul Şcolar din Regiunea 
Angby - Sud”. O făcu ferfeniţă fără a o citi, aruncă bucăţelele de 
hârtie în toaletă şi trase apa. Apoi îi păru rău. Dar era prea 
târziu. Nu-l interesa conţinutul scrisorii, dar ştia c-o să complice 
lucrurile dacă începea să se amestece, în loc să lase totul aşa 
cum era. 

Nu c-ar fi contat, oricum. 

Se dezbrăcă şi-şi puse halatul de baie. Se postă în faţa 
oglinzii din hol şi începu să se studieze. Se prefăcu că e 
altcineva. Se aplecă înainte ca să sărute oglinda. În clipa în care 
atinse suprafaţa rece cu buzele, auzi telefonul. Ridică receptorul 
fără a sta pe gânduri. 

— Oskar? 

— Da. 

— Salut. Fernando sunt. 

— Ce? 

— Avila. Profesorul Avila. 


— Aha. Bună ziua. 

— Voiam doar să te întreb... vii diseară la antrenament? 

— Sunt un pic... bolnav. 

La celălalt capăt al firului se făcu linişte. Oskar auzea 
respiraţia profesorului. Unu. Doi. Apoi: 

— Oskar. Dacă ai făcut. Sau n-ai făcut. Mie nu-mi pasă. Dacă 
vrei vorbeşti, dacă nu vrei, nu vorbeşti. Dar tu trebuie venit la 
antrenament. 

— De ce...? 

— Pentru că Oskar, nu poţi să stai ca un caracol, cum îi 
zice... ca melcul. În casa lui. Dacă nu eşti bolnav te faci bolnav. 
Eşti bolnav? 

— ... da. 

— Vezi, trebuie antrenament. Exerciţiu fizic. Vii diseară. 

— Şi ceilalţi? 

— Ceilalţi? Ce e cu ceilalţi? Dacă se prostesc, le zic buuuu şi 
nu mai fac. Dar nu sunt proşti. E antrenament. 

Oskar nu spuse nimic. 

— OR? Vii? 

— Da... 

— Bine. Ne vedem. 

Oskar puse receptorul în furcă şi în jurul lui se făcu din nou 
linişte. Nu voia să se ducă la antrenament. Dar ar fi vrut să-l 
vadă pe profesor. Poate să se ducă mai devreme, să-l caute la 
birou... Şi să se întoarcă acasă înainte să înceapă 
antrenamentul. 

Profesorul n-ar fi fost de acord, dar... 

Mai dădu câteva ture prin apartament. Îşi puse treningul în 
sacul pentru antrenament, mai mult din lipsă de ocupaţie. Bine 
că nu-i dăduse foc şi băncii lui Micke. Micke venea şi el la 
antrenament. Oare cât a ars, de fapt? 

Pe cine să întrebe... 

Pe la trei telefonul sună din nou. Oskar ezită, dar ridică 
receptorul, gândindu-se că nu mai aveau de ce să-l sune de la 
şcoală. Doar trimiseseră deja plicul. 

— Da. Oskar. 

— Sal't. Johan. 

— Salut. 

— Care-i faza? 

— Aşa şi-aşa. 

— Vrei să facem ceva diseară? 

— Aăă... când? 


— Păi... pe la şapte, să zicem? 

— Nu e bine. La şapte am... antrenament. 

— Aha, OK. Păcat. Pa-pa. 

— Johan? 

— Da? 

— Am... auzit c-a ars. Clasa. Ce s-a întâmplat, ce s-a... 
distrus? 

— Ah, nu. Câteva bănci. Atât. 

— Doar atât? 

— Daaa... şi câteva... hârtii, caiete, din astea. 

— Aha, OK. 

— Banca ta n-a păţit nimic. 

— Da. Bine. 

— OK. Salut. 

— Salut. 

Oskar puse receptorul în furcă. Stomacul i se strânse. 
Avusese impresia că ştiau cu toții c-a fost el. Dar din câte 
înţelesese de la Johan, nu era aşa deloc. Şi mama-i spusese că a 
ars o grămadă. Dar poate c-a exagerat. Bineînţeles. 

Oskar alese să-l creadă pe Johan. Doar a fost acolo şi-a văzut. 

x 


— Aoleu, fraaate... 

Johan puse receptorul în furcă şi se uită în jur c-o privire 
nesigură. Jimmy scutură din cap şi scoase fumul de ţigară pe 
fereastra camerei lui Jonny. 

— Aşa o porcărie n-am mai auzit. 

Johan spuse pe un ton umil: 

— Nu-i aşa de uşor, să ştii. 

Jimmy se uită la Jonny care stătea pe pat şi mototolea un 
ciucure de la cuvertură. 

— N-ai zis tu c-a ars jumătate din clasă? Parcă aşa ziceai. 

Jonny dădu din cap. 

— Toti îl urăsc din clasă. 

— Şi tu... - Jimmy se întoarse din nou spre Johan - tu-i zici c- 
a ars... ce-ai zis? Aşa. C-a ars nişte hârtie. Crezi c-a înghiţit-o? 

Johan scutură jenat din cap. 

— Nu ştiam ce să-i zic. M-am gândit că... o să intre la 
bănuieli dacă-i spun că... 

— Da, da. Aia e. Dă-o-n mă-sa. Să sperăm c-o să apară, 
dobitocul. 

Johan se uită la Jonny, apoi la Jimmy. Amândoi aveau ochii 
goi, se gândeau la seara următoare. 


— Ce vreţi să faceţi? 

Jimmy se aplecă înainte, scutură scrumul de pe mâneca 
bluzei şi spuse încet: 

— A dat foc. A ars tot ce ne-a rămas de la tata. Aşa că ce 
avem de făcut... Nu trebuie să te... intereseze prea tare. Ai 
înţeles? 

x 

Mama ajunse acasă pe la cinci şi jumătate. Minciunile şi lipsa 
de încredere din seara precedentă atârnau în continuare în aer 
ca o ceaţă rece, şi mama se duse direct în bucătărie şi începu să 
trântească vasele mai tare decât de obicei. Oskar închise uşa. 
Se întinse pe pat şi se holbă la tavan. 

Ar putea să iasă. In curte. Sau să coboare la subsol. Să se 
ducă până-n piaţă. Sau să ia metroul. Dar nu exista niciun loc... 
niciun alt loc în care să se fi... nimic. 

O auzi pe mama ducându-se la telefon şi formând un număr 
cu multe cifre. Numărul lui tata, probabil. 

Oskar începu să tremure. 

Trase pătura pe el, se ridică şi-şi sprijini ceafa de perete. 
Ciuli urechea, încercând să audă discuţia părinţilor lui. Dac-ar fi 
putut să discute cu tata. Dar nu putea. Nu mai vorbise cu el 
deloc de atunci. 

Oskar se înfăşură în pătură. Era o căpetenie de indieni căreia 
nu-i păsa de nimic. Vocea mamei urcă un ton. După un timp 
începu să ţipe şi căpetenia indienilor se prăbuşi pe pat şi-şi 
acoperi capul cu pătura, lipindu-şi palmele de urechi. 

În capul meu e aşa de linişte. E ca în... cosmos. 

Oskar desenă planete, transformând petele şi bulinele 
colorate din faţa ochilor în sisteme solare îndepărtate pe care le 
străbătea cu nava lui. Ateriză pe comete, mai zbură puţin, sări 
din navă şi pluti prin spaţiu până când cineva trase pătura de pe 
el şi Oskar deschise ochii. K 

Era mama. Cu buzele strânse. li vorbi pe un ton răstit: 

— Aha. Mi-a povestit tata... că sâmbătă... că ai... ai... unde-ai 
fost? N-auzi? Unde-ai dormit? Poți să-mi spui unde-ai fost? 

Mama smuci pătura, apucând colțul de lângă gura lui. Gâtul 
lui Oskar se încordă, devenind un singur tendon dur şi îngroşat. 

— Gata, nu te mai duci la el. Niciodată. Ai auzit? De ce nu mi- 
ai zis nimic? Aoleu... nenorocitul. De ce naiba mai face copii? 
Gata cu vizitele. N-are decât să stea acolo şi să bea cât o vrea. 
Ai auzit? N-avem nevoie de el. Imi vine să... 

Mama se întoarse brusc cu spatele şi trânti uşa de se 


cutremurară pereţii. Oskar o auzi formând din nou numărul 
lung. Când greşi o cifră, înjură şi o luă de la capăt. La câteva 
secunde după ce formă şi ultima cifră, începu să tipe din nou. 

Oskar se strecură afară de sub pătură, îşi luă sacul cu 
echipamentul sport şi ieşi în hol. Mama era prea ocupată să ţipe 
la tata, aşa că nu-l observă când îşi puse bocancii în picioare şi 
se duse la uşă fără să-şi lege şireturile. 

Îl văzu abia când ieşi în casa scărilor. 

— Alo! Unde crezi că te duci? 

Oskar trânti uşa şi cobori scările în fugă. Continuă să alerge 
spre bazin lipăind cu tălpile bocancilor. 

x 


— Roger, Prebbe... 

Jimmy arătă cu furculița de plastic spre băieții care ieşeau de 
la metrou. Înghiţitura de salată cu creveţi din sendviş îi stătuse 
în gât lui Jonny şi fu nevoit să mai înghită o dată. Se uită 
întrebător la fratele lui, dar atenţia lui Jimmy se îndreptase spre 
cei doi care se apropiară de chioşcul cu hotdog. Băieţii îl 
salutară. 

Roger era un băiat slab, cu păr lung şi răvăşit. Purta geacă 
de piele. Avea tenul plin de cratere mici şi oarecum scofâlcit, 
din cauza oaselor care ieşeau în evidenţă şi a ochilor care 
păreau anormal de mari. 

Prebbe purta o geacă de blugi cu mânecile tăiate şi un tricou, 
cu toate că afară nu erau mai mult de două-trei grade. Şi era 
imens. Avea părul tăiat scurt. Arăta ca un paraşutist ieşit din 
formă. 

Jimmy le spuse ceva, arătă cu degetul, şi băieţii plecară în 
direcţia staţiei de transformare de deasupra şinelor de metrou. 
Jonny şopti: 

— De ce-au... venit? 

— Ca să ne ajute, bineînţeles. 

— Avem nevoie de ajutor? 

Jimmy pufni pe nas şi scutură din cap, vrând, parcă, să spună 
că Jonny habar n-avea de cum mergeau treburile astea. 

— Şi cu profu'? Ce-ai de gând? 

— Cu Avila? 

— Da. Crezi c-o să ne lase să intrăm acolo şi să... ştii tu? 

La asta Jonny nu mai primi niciun răspuns, aşa că-şi urmă 
fratele în spatele micii clădiri din cărămidă. Roger şi Prebbe 
stăteau ascunşi, cu mâinile în buzunare, şi băteau din picioare. 
Jimmy scoase un portţigaret argintiu, îl deschise şi îl întinse 


spre băieţi. 

Roger studie cele şase ţigări rulate de mână şi spuse: 

— Gata rulate, asta da. Ce să zic, mulţumesc... - şi înşfăcă 
ţigara cea mai groasă cu degetele. 

Prebbe se strâmbă, ceea ce-l făcu să semene cu moşnegii ăia 
de pe balcon din Muppets. 

— O să se strice dacă mai stau mult acolo. 

Jimmy legănă portţigaretul cu un gest de gazdă mărinimoasă 
şi spuse: 

— Te plângi ca o babă tâmpită. Le-am făcut acu' o oră. Să ştii 
că nu-i căcat din ăla marocan cu care vă-ncurcaţi voi. Asta-i 
marfă de marfă. 

Prebbe îşi înghiţi următoarea replică şi luă o ţigară. Ceru un 
foc de la Roger. 

Jonny se uită la fratele lui. Faţa lui Jimmy se distingea clar în 
lumina de pe peron. Jonny îl admira. Se întreba dac-o să ajungă 
vreodată ca el, dac-o să îndrăznească să-i spună unuia ca 
Prebbe „babă tâmpită”. 

Jimmy luă o ţigară la rândul lui şi o aprinse. Bucăţica de 
hârtie rulată din vârf luă foc şi arse puţin înainte de-a se 
transforma în scânteie. Jimmy trase puternic din ţigară şi Jonny 
fu învăluit de un miros dulceag, mirosul pe care-l simţea tot 
timpul pe hainele lui Jimmy. 

Fumară în linişte un timp. Apoi Roger întinse ţigara spre 
Jonny. 

— Vrei un fum? 

Jonny vru să întindă mâna spre ţigară, dar Jimmy îl plesni pe 
Roger peste umăr. 

— Idiotule. Vrei să ajungă ca tine, sau ce? 

— Ar fi mişto. 

— Poate pentru tine. Nu şi pentru el. 

Roger înălţă din umeri şi-şi retrase oferta. 


Se făcu şase jumate până când îşi terminară ţigările. Jimmy 
le vorbi răspicat, pronunţând fiecare cuvânt de parc-ar fi dat 
formă unei sculpturi complicate. 

— OK. El e... Jonny. Frati-miu. 

Roger şi Prebbe aprobară din cap, dându-i de înţeles că ştiau 
cine e. Jimmy îl apucă pe Jonny de bărbie cu un gest stângaci şi- 
i întoarse capul într-o parte, arătându-le profilul celor doi. 

— Uitaţi-vă la urechea lui. Ce i-a făcut. Ala pe care v-am zis 
să-l... aranjaţi. 


Roger făcu un pas înainte şi se uită la urechea lui Jonny cu 
ochii mijiţi. 

— Mamă, frate, spuse, ţâţâind. Arată ca pixu’. 

— N-am nevoie de... păreri de... specialişti. Taci din gură şi 
ascultă. Uitaţi cum facem... 

x 

Gratiile uşilor care despărțeau pereţii de cărămidă de pe 
coridor erau date în lături. Paşii lui Oskar făcură plici-plici pe 
drumul ce ducea spre uşa clubului de înot. Oskar îşi scoase 
bocancii şi deschise uşa. Căldura umedă îi acoperi faţa şi un nor 
de aburi se năpusti pe coridorul rece. Se grăbi să intre şi să 
închidă uşa după el. 

Îşi aruncă bocancii din picioare şi intră în vestiar. Vestiarul 
era gol. De la duşuri se auzeau apa curgând şi o voce groasă 
care cânta: 


Besame, besame mucho 
Como si fuera esta noche la ultima vez... 


Profesorul. Oskar se aşeză pe o bancă cu geaca pe el şi 
aşteptă. După un timp, bălăceala şi cântecul se terminară şi 
profesorul ieşi cu un prosop înfăşurat în jurul mijlocului. Avea 
pieptul acoperit complet de păr negru şi creţ, cu fire cărunte din 
loc în loc. Lui Oskar i se păru că arată ca o specie de pe o altă 
planetă. Profesorul îl văzu şi zâmbi larg. 

— Oskar! Ai ieşit din carapace, am văzut. 

Oskar dădu din cap. 

— Nu prea mai aveam... loc. 

Profesorul izbucni în râs şi se scărpină pe piept. Degetele îi 
dispărură în lâna pe care o avea acolo. 

— Ai venit devreme. 

— Da, mă gândeam... 

Oskar ridică din umeri. Profesorul se opri din scărpinat. 

— Te-ai gândit...? 

— Nu ştiu. 

— Vrei să discuţi? 

— Nu, doar că... 

— Ia să te văd. 

Profesorul făcu doi paşi rapizi într-o parte şi-i studie faţa. 
Apoi dădu din cap: 

— Aha. OK. 

— Ce... e? 


— Tu ai fost. 

Profesorul arătă spre ochii lui. 

— Văd. Te-ai ars pe sprânceană. Nu. Cum îi zice... Dedesubt. 
Gean... 

— Gene? 

— La gene. Exact. Şi puţin pe păr. Hm. Dacă vrei să nu ştie 
nimeni sigur să tunzi. Puțin. Gene... genele cresc repede. Luni 
nu mai e. Benzină? 

— Alcool denaturat. 

Profesorul suflă aerul printre buze şi scutură din cap. 

— Forte pericolos. Probabil... - profesorul îşi răsuci degetul 
arătător pe lângă tâmpla lui Oskar... - eşti puţin nebun. Nu tare. 
Dar puţin. De ce alcool? 

— L-am... găsit pe jos. 

— L-ai găsit? Unde? 

Oskar se uită la chipul profesorului; un pietroi umed şi 
prietenos. Şi simţea că vrea să-i povestească. Să-i spună tot. 
Doar că nu ştia de unde să înceapă. Profesorul aşteptă. Apoi 
spuse: 

— Jocul cu focul e forte pericolos. Poţi să obişnuieşti. Nu e 
metodă bună. Mai bine cu antrenament. 

Oskar încuviinţă dând din cap şi sentimentul dispăru. 
Profesorul era un tip de treabă, dar n-ar fi înţeles. 

_ — Acum schimbă-te şi îţi arăt puţină tehnică la haltere. 
Impins culcat. OK? A 

Profesorul se întoarse şi vru să se ducă în biroul lui. În faţa 
uşii se opri. 

— Şi Oskar. Nu trebuie să faci griji. Nu zic la nimeni dacă tu 
nu vrei. Bine? Putem să vorbim după antrenament. 

Oskar se schimbă. Când termină, sosiră Patrik şi Hasse, doi 
băieţi din a 6-a A. Il salutară, dar lui Oskar i se păru că s-au 
uitat cam prea lung la el şi, când intrară în sala de antrenament, 
auzi că începură să şuşotească. N 

Il cuprinse un sentiment de nelinişte. li păru rău că venise. 
Dar profesorul ieşi şi el, îmbrăcat în tricou şi pantaloni scurti, şi- 
i arătă cum să ridice halterele mai uşor. Tehnica secretă consta 
în sprijinirea greutăţii pe vârful degetelor şi Oskar reuşi să 
ridice 28 de kilograme; cu două kilograme mai mult decât data 
trecută. Profesorul notă noul record în carneţelul său. 

Mai sosiră câţiva băieţi, printre ei aflându-se şi Micke. 
Zâmbea, ca de obicei, secretos, un zâmbet care putea să 
însemne orice, de la „ţi-am adus un cadou” până la „acum îţi 


trag un pumn în gură”. 


De data asta părea că vrea să-i transmită mesajul din urmă, 
chiar dacă nu-şi dădea seama. 

În drum spre bazin, fu prins din urmă de Jonny care îl rugă 
să facă o chestie. Jonny voia să glumească puţin pe seama lui 
Oskar. Lui Micke i se păru o idee bună. li plăceau glumele. În 
plus, în incendiul de marţi a ars toată colecţia lui de abtibilduri 
cu jucători de hochei, aşa că o glumă mică pe seama lui Oskar 
nu l-ar fi deranjat deloc. 

Dar până una-alta, zâmbi. 


Antrenamentul continuă. Oskar avea impresia că ceilalţi se 
uitau ciudat la el, dar, când încerca să-i privească în ochi, îşi 
fereau privirile. Abia aştepta să plece. 

... hai... pleacă... 

Pleacă şi gata. Dar profesorul de sport nu-l scăpa din ochi. 
Continua să-l încurajeze şi chiar n-avea cum să plece. În plus, 
prefera să stea acolo decât acasă. 

Când termină antrenamentul, Oskar se simţea atât de 
epuizat, încât nici n-avea puterea să se mai simtă rău. Se duse la 
duş după ce intrară ceilalţi şi se spălă cu spatele la ei. Nu c-ar fi 
avut vreo importanţă. Toţi făceau duş în pielea goală. 

Stătu un timp în spatele peretelui de sticlă dintre sala de 
duşuri şi piscină, şterse aburul de pe sticlă şi-i privi pe ceilalţi 
care săreau de pe marginea bazinului, se fugăreau sau îşi 
aruncau mingi. Şi îşi dădu seama din nou. Nu era ceva ce se 
putea exprima prin cuvinte; mai degrabă un sentiment puternic 
şi atât. 

Sunt singur. Sunt... complet singur. 

Apoi profesorul îl văzu şi-i făcu semn să intre, să sară în 
bazin. Oskar cobori încet cele câteva trepte scurte, se duse la 
marginea bazinului şi se uită la apa colorată într-un albastru 
chimic. Nu mai avea putere să sară, aşa că intră în apă 
coborând scăriţa încet, apoi se scufundă în apa destul de rece. 

Micke stătea pe marginea bazinului, zâmbea şi dădea din cap 
spre el. Oskar înotă câţiva metri în direcţia opusă, spre 
profesorul Avila. 

— Orre! 

Cu coada ochiului, văzu mingea care zbura spre el, prea 
târziu însă. Mingea îl împroşcă în ochi cu apă cu clor. Lui Oskar 
îi dădură lacrimile. Îşi frecă ochii şi, când se uită în sus, apucă 


să-l vadă pe profesorul care stătea şi se uita la el cu o expresie... 
compătimitoare? 

Sau batjocoritoare. 

Poate-şi închipuia, dar lovi mingea care plutea în faţa lui şi se 
scufundă. Îşi lăsă capul să alunece sub apă până când părul 
începu să-i gâdile urechile. Întinse braţele şi pluti cu faţa în jos 
pe suprafaţa apei, legănându-se. Se prefăcu mort. 

Ar fi plutit acolo o eternitate. 

Işi imagină că nu trebuie să se mai ridice, nu trebuie să se 
mai uite în ochii celor care, până la urmă, nu voiau decât să-i 
facă rău. Sau că, atunci când o să-şi ridice capul, lumea n-o să 
mai fie acolo. Că-n locul ei n-o să mai rămână nimic decât o 
întindere albastră. 

Dar chiar dacă avea urechile sub apă, sunetele distante, dar 
stridente ale lumii din jur reuşiră să pătrundă până la el, iar 
când scoase capul din apă, lumea era, bineînţeles, tot acolo; 
zgomotoasă, răsunând cu ecou. 

Micke dispăruse de pe marginea bazinului şi ceilalţi copii 
păreau prinşi într-un joc; un fel de volei. Mingea albă zbură prin 
aer, ieşind în evidenţă pe fundalul negru al ferestrelor 
îngheţate. Oskar înotă până când ajunse într-unul dintre 
colţurile din capătul adânc al bazinului. Stătu acolo şi se uită la 
ceilalţi. 

Micke apăru dinspre duşurile aflate în cealaltă parte a sălii şi 
strigă: 

— Domn” profesor! Vă sună telefonul în birou! 

Profesorul mormăi ceva şi plecă, înconjurând bazinul. Dădu 
din cap spre Micke şi intră la duşuri. Oskar îi mai văzu doar 
conturul şters în spatele sticlei aburite. 

Apoi dispăru. 


Nici nu plecă bine Micke din vestiar, că băieţii erau deja pe 
poziţii. 

Jonny şi Jimmy se strecurară în sala de antrenamente; Roger 
şi Prebbe se lipiră de peretele de lângă cadrul uşii. Îl auziră pe 
Micke strigând din sala în care era bazinul şi se pregătiră. 

Se auzi lipăitul unor tălpi goale prin sala de antrenamente şi, 
după câteva secunde, profesorul Avila intră pe uşa vestiarului şi 
se duse în biroul lui. Prebbe îşi înfăşurase deja şosetele lungi 
pline de monede în jurul mâinii pentru a-l putea lovi din plin. În 
clipa în care profesorul ajunse la uşă şi se opri cu spatele la el, 
Prebbe făcu un pas în faţă şi legănă greutatea spre ceafa lui. 


Prebbe nu era genul discret, în niciun caz, şi probabil că 
profesorul auzise ceva pentru că, la jumătatea elanului, îşi 
întoarse capul într-o parte şi lovitura îl nimeri undeva deasupra 
urechii. Efectul fu, totuşi, cel aşteptat. Profesorul se înclină într- 
o parte şi înainte, se lovi cu capul de muchia uşii şi alunecă pe 
podea. 

Prebbe se aşeză pe pieptul lui şi îşi puse grămada de monede 
în palmă ca să-l lovească dintr-un unghi mai controlat în caz c-ar 
fi fost nevoie. Dar nu părea să fie. Braţele profesorului 
tremurară puţin, dar nu făcu nici cel mai mic gest de 
împotrivire. Prebbe nu credea că era mort. Nu arăta mort, în 
orice caz. 

Roger se apropie de ei şi se aplecă peste corpul întins cu o 
mină mirată, de parcă n-ar mai fi văzut aşa ceva. 

— E turc sau ce? 

— Ştie dracu”. Ia-i cheile. 

În timp ce scotocea prin buzunarele pantalonilor scurţi ai 
profesorului, Roger îi zări pe Jonny şi pe Jimmy ieşind din sala 
de antrenamente şi îndreptându-se spre bazin. Găsi cheile şi 
începu să le probeze, verificând dacă se potrivesc la yala de la 
uşa biroului, şi aruncă o privire piezişă spre Avila. 

— E păros ca o maimuţă. E turc, sută-n sută. 

— Hai, frate, lasă-mă. 

Roger oftă şi continuă să probeze cheile. 

— Ţi-am zis doar ca să ştii, poate te simţi mai bine dacă ştii 
că... 
— Dă-o dracu' acum. N-am chef. _ 

Roger găsi cheia potrivită şi descuie uşa. Inainte de a intra, 
arătă spre profesor şi spuse: 

— Nu prea-i bine să stai în poziţia aia. N-o să poată respira 
Şi... 

Prebbe alunecă de pe pieptul lui şi se aşeză lângă corpul 
nemişcat, ridicând şosetele cu monede în caz c-ar fi încercat 
ceva. 

Roger căută prin buzunarele hainei găsite în birou. Dădu 
peste un portofel cu trei sute de coroane. Într-un sertar al 
biroului, pe care reuşi să-l descuie după câteva încercări, găsi 
zece abonamente neştampilate. Le luă şi pe acelea. 

Nu puteai să zici c-au dat lovitura. Dar nu despre asta era 
vorba acum. Pură răzbunare. Asta era. 


Oskar stătea în continuare în colţul bazinului şi făcea bule de 


aer în apă, când îi văzu pe Jonny şi Jimmy. Nu se speriase din 
prima, era mai degrabă nervos. 

Nu se dezbrăcaseră şi asta-l deranja. 

Nu-şi scoseseră nici măcar pantofii şi Oskar ştia că 
profesorul ţinea la chestiile astea... 

Fu cuprins de frică abia când Jimmy se apropie de marginea 
bazinului şi începu să cerceteze apa. Îl întâlnise de câteva ori, în 
treacăt, şi-i păruse înfricoşător deja pe-atunci. Acum mai avea 
ceva şi-n ochi... şi felul în care-şi rotea capul... 

La fel ca Tommy şi ceilalţi, după ce-au... 

Jimmy îi întâlni privirea şi Oskar îşi dădu seama, tremurând, 
că e... gol. Jimmy avea haine pe el, avea o armură. Oskar stătea 
în apa rece, cu fiecare centimetru al pielii descoperit. Jimmy 
dădu din cap spre Jonny, formă cu mâna un semicerc în aer şi 
cei doi se apropiară de Oskar din direcţii diferite. Jimmy le 
strigă celorlalţi din mers: 

— Hai, căraţi-vă de aici! Roiu! leşiţi din apă! 

Ceilalţi stăteau nemişcaţi sau călcau apa neştiind ce să facă. 
Jimmy se opri pe marginea bazinului, scoase un briceag din 
buzunarul gecii, îl desfăcu şi-l întinse spre grupul de băieţi, 
ţinându-l ca pe o săgeată. Impunse aerul de câteva ori, cu vârful 
îndreptat spre celălalt capăt al bazinului. 

Oskar se retrăsese în colţ şi se uita tremurând la ceilalţi 
băieţi care înotau rapid sau înaintau cu greu prin apă, lăsându-l 
singur în bazin. 

Profesorul... unde-i profesorul... 

O mână îl apucă de păr. Degetele se împletiră cu şuviţele, 
până când începu să-l usture la rădăcini, şi capul îi fu smucit 
înapoi. Deasupra lui îl auzi pe Jonny: 

— E frate-meu, căcatule. 

Capul lui Oskar fu izbit de marginea bazinului de câteva ori 
şi apa îi zbură pe lângă urechi, timp în care Jimmy ajunse din 
capătul celălalt şi se lăsă pe vine lângă el, cu briceagul în mână. 

— Salut, Oskar. 

Oskar înghiţi apă şi începu să tuşească. Fiecare mişcare 
sacadată, provocată de tuşit, înteţi durerea de la rădăcina 
părului. Jonny îl trăgea şi mai tare. Când termină de tuşit, Jimmy 
îndoi lama pe faianţa de pe margine. 

— Auzi, ştii ce mă gândeam? C-ar fi mişto să facem o 
întrecere. Stai aşa şi nu mişca... 

Briceagul trecu chiar deasupra frunţii lui. Jimmy îl pasă lui 
Jonny, preluând rolul lui şi-l apucă de păr. Oskar nu îndrăzni să 


facă nimic. Se uitase puţin în ochii lui Jimmy având impresia că-i 
nebun. Părea atât de plin de ură încât nu puteai să-l priveşti în 
ochi. 

li înghesuiră capul în colţul bazinului. Dădea din braţe prin 
apă neputincios, fără a avea vreun punct de sprijin. li căută pe 
ceilalţi. Micke stătea chiar în faţă, la capătul scurt al bazinului, 
rânjind în continuare, curios. Ceilalţi păreau mai mult speriaţi. 

N-avea să-i sară nimeni în ajutor. 

— Aşa, deci... da, e supersimplu. N-avem decât câteva reguli. 
Te bagi sub apă şi stai acolo... cinci minute, să zicem. Dacă 
reuşeşti, îţi crestăm puţin obrazul sau ceva de genu'. Ca 
amintire, mă gândesc. Şi dacă nu, atunci... atunci e de rău. 
Când scoţi capul, îţi scot un ochi. OK? Ai înţeles regulile? 

Oskar ridică buzele deasupra apei. Spuse sacadat, 
împroşcând cu apă în jurul lui: 

— ... NU am cum... 

Jimmy scutură din cap. 9 

— Asta-i problema ta, deja. Vezi ceasul ăla de-acolo? Incepem 
în zece secunde. Cinci minute. Sau urechea. Vezi, să nu uiţi să 
tragi aer în piept. Zece... nouă... opt... şapte... 

Oskar încercă să se îndepărteze, împingându-se cu 
picioarele, dar pentru asta ar fi trebuit să stea pe vârfuri ca să 
poată scoate capul din apă de tot, iar mâna lui Jimmy îl tinea de 
păr, ceea ce-l împiedica să se mişte. 

Dacă-mi smulg părul de-acolo... cumva... cinci minute... 

Când încercase asta singur, nu reuşise să stea decât trei. 
Aproape trei. 

— Şase... cinci... patru... trei... 

Profesorul. Profesorul o să apară înainte să... 

— Doi... unu... zero! 

Oskar apucă să respire doar pe jumătate înainte ca Jimmy să- 
i împingă capul sub apă. Îşi pierdu echilibrul şi jumătatea 
inferioară a corpului i se ridică încet la suprafaţă până când 
începu să plutească, ţinând capul înclinat spre piept, la vreo 
zece centimetri sub apă. Scalpul îi luă foc la contactul cu apa 
plină de clor, care-i pătrunse în rănile şi juliturile de pe cap. 

Panica îl cuprinse după nici un minut. 

Căscă ochii şi văzu doar azuriu... şi fâşii de roz care plutiră 
dinspre capul lui prin faţa ochilor, în timp ce încercă în zadar să 
se ţină de ceva. Picioarele împroşcară apa la suprafaţă şi azuriul 
din faţa ochilor se sparse, transformat în valuri de lumină. 

Din gură îi ieşiră bule de aer şi întinse braţele în lături, 


plutind pe spate, cu privirea atrasă de albul neoanelor care se 
legănau pe tavan. Inima-i bătea ca o mână care lovea un geam 
şi, când apucă să tragă apa pe nas, un soi de linişte i se răspândi 
prin tot corpul. Dar inima îi bătea mai repede, mai persistent, 
nu voia să se oprească şi continua să zvâcnească deznădăjduită, 
încercând să găsească un punct stabil. Fără folos. 

Capul îi fu împins şi mai adânc. Şi, în mod ciudat, se gândi: 

Mai bine aşa. Decât cu ochiul. 


După două minute, Micke începu să se simtă al dracului de 
prost. 

Părea că... arătau de parcă ar fi avut de gând... Se uită la 
ceilalţi băieţi, dar nimeni nu părea dornic să facă ceva. Micke 
spuse şi el doar cu jumătate de gură: 

— Hai, băi, Jonny... Ce dracu’... 

Dar Jonny nu părea să-l fi auzit. Stătea nemişcat în genunchi 
pe marginea bazinului, ţinând vârful briceagului deasupra 
siluetei maronii care se mişca sub apă. 

Micke se uită spre duşuri. De ce pizda mă-sii nu venea odată 
profesorul? Patrik alergase după el, de ce nu mai venea odată? 
Micke se trase în colţ, lângă uşile de sticlă care dădeau spre 
întunericul de afară, şi îşi încrucişă braţele pe piept. 

Văzu cu coada ochiului ceva căzând de pe acoperiş. Cineva 
începu să bată tare în uşi, făcându-le să tremure în balamale. 

Micke se ridică pe vârfuri, se uită pe geamul din sticlă 
obişnuită şi văzu o fetiţă. Fetiţa ridică faţa spre el. 

— Spune-mi să intru! 

— C... ce? 

Micke întoarse capul şi se uită din nou spre bazin. Corpul lui 
Oskar nu se mai mişca, dar Jonny stătea tot acolo, aplecat peste 
margine, ţinându-i capul sub apă. Pe Micke îl duru în gât când 
îşi înghiţi saliva. 

Fac orice. Numai să se termine. 

Pumnii loviră geamurile de afară şi mai nerăbdători. Micke 
privi întunericul. Când fata deschise gura şi ţipă la el, Micke 
văzu că... dinţii ei... şi ceva îi atârna pe sub braţe. 

— Zi că pot să intru! 

Orice. 

Micke dădu din cap şi şopti: 

— Poţi să intri. 

Fata se retrase de lângă uşă şi dispăru în bezna de afară. 
Chestia care atârna pe sub braţele ei străluci şi fata se făcu 


nevăzută. Micke se întoarse din nou spre bazin. Jimmy scoase 
capul lui Oskar de sub apă şi luă briceagul de la Jonny, îl 
apropie de faţa lui Oskar şi-l ţinti spre ochiul lui. 

Pe fundalul ferestrei negre din mijloc se văzu o pată de 
lumină şi, într-o fracțiune de secundă, geamul explodă în mii de 
cioburi. 

Sticla securizată nu se spărgea ca sticla obişnuită. Explodă în 
mii de bucățele mici şi rotunde, care căzură ca o ploaie pe 
marginea bazinului, zburară prin sală, se împrăştiară prin apă şi 
străluciră ca o puzderie de stele. 


Epilog 
Vineri, 1 3 noiembrie 


Vineri, treisprezece... 

Gunnar Holmberg stătea în cancelaria goală şi încerca să-şi 
ordoneze notițele. 

Petrecuse toată ziua la şcoala din Blackeberg; cercetase locul 
faptei, discutase cu elevii. Doi experţi ai poliţiei şi un specialist 
de la Laboratorul Naţional de Criminalistică erau încă acolo şi 
adunau probe. 

Doi tineri fuseseră ucişi la bazin în seara precedentă. Şi un al 
treilea... era dat dispărut. 

Discutase chiar şi cu Marie-Louise, diriginta clasei. Află că 
băiatul dispărut, Oskar Eriksson, era cel care ridicase mâna şi-i 
răspunse la întrebarea aia cu heroina, cu trei săptămâni în 
urmă. Gunnar Holmberg îşi amintea de el. 

Păi... am citit o grămadă despre asta, şi-aşa. 

Îşi aminti şi de faptul că se aşteptase să fie primul care să 
vrea să se urce în maşina lui. Probabil c-ar fi dat şi-o tură cu el, 
dac-ar fi vrut. L-ar fi încurajat puţin, dac-ar fi putut. Dar băiatul 
nu ieşise în curte. 

Şi acum nu mai era. 

Gunnar trecu repede prin notițele lui referitoare la ce-i 
spuseseră băieţii care se aflau în bazin în seara precedentă. 
Mărturia lor era destul de uniformă şi fiecare spusese acelaşi 
cuvânt: înger. 

Oskar Eriksson fusese salvat de un înger. 

Acelaşi înger care, conform mărturiilor, le smulsese capetele 
lui Jonny şi lui Jimmy Forsberg şi le lăsase pe fundul bazinului. 

Când Gunnar îi povestise asta fotografului de la 
Criminalistică, pus să pozeze cu o cameră subacvatică capetele 
smulse, acesta-i spusese: 

— Ăla n-a venit din rai, fii tu sigur. 

Nu, nu... 

Gunnar privi pe fereastră şi încercă să găsească o explicaţie 
plauzibilă. 

În curtea şcolii, drapelul era coborât pe jumătate. 

Doi psihologi au fost de faţă când a discutat cu băieţii care 


fuseseră la bazin, deoarece majoritatea prezentau semne 
îngrijorătoare, discutând mult prea degajat despre evenimente, 
de parcă ar fi povestit un film, ceva ce nu s-a întâmplat în 
realitate. Şi asta şi voiau să creadă.. 

Problema era că rezultatele analizelor de laborator în ceea ce 
privea urmele de sânge întăreau mărturiile băieţilor. 

Urmele de sânge au fost găsite în locuri (pe tavan, pe grinzi) 
care îţi lăsau impresia că cel care le lăsase plutea... în aer sau 
zbura. Asta încercau să explice acum. Să elimine ca posibilitate. 
Ca explicaţie plauzibilă. 

Şi aveau să reuşească, sigur. 

Profesorul de sport al băieţilor era la terapie intensivă cu o 
comoţie cerebrală destul de gravă şi medicii spuneau că n-o să- 
şi recapete auzul prea curând. Şi oricum, sigur n-avea să le dea 
niciun indiciu nou. 

Gunnar îşi apăsă tâmplele cu mâinile până când i se 
îngustară ochii şi cobori privirea spre notițele lui: 

„înger... aripi... capul a explodat... pumnalul... au încercat să- 
l înece pe Oskar... Oskar era vineţiu... colţi ca de leu... l-a luat 
de acolo pe Oskar...” 

Şi singurul lucru care-i veni în minte fu: 

Ar trebui să plec în concediu. 


— E al tău bagajul? 

Stefan Larsson, controlorul de pe ruta Stockholm-Karlstad, 
arătă cu degetul spre geamantanul de pe etajeră. Nu prea mai 
vezi aşa ceva în zilele noastre. Nu era un geamantan, era mai 
degrabă un... cufăr. 

Băiatul din compartiment dădu din cap şi îi întinse biletul. 
Stefan îl perforă. 

— Te aşteaptă cineva? 

Băiatul scutură din cap. 

— Nu-i aşa de greu cum pare. 

— Nu, nu. Ce-ai acolo, dacă-mi permiţi? 

— Tot felul de lucruri. 

Stefan se uită la ceas şi perforă aerul cu instrumentul lui. 

— O să ajungem abia pe seară. 

— Îhâm. 

— Cutiile. Sunt tot ale tale? 

— Da. 

— Nu vreau să mă bag... dar cum o să le iei...? 

— O să mă ajute cineva. Mai târziu. 


— Aha. Da, da. OK. Călătorie plăcută, atunci. 

— Mulţumesc. 

Stefan trase uşa compartimentului şi se duse la următorul. 
Băiatul părea descurcăreţ. Dac-ar fi avut atâta de cărat, n-ar fi 
arătat atât de bucuros ca el. 

Dar, când eşti tânăr, e altfel.