Marcus Zusak — Hotul de carti

Markus Zusak 


Hotul de cărți 


Pentru Bhsabeth şi Heimui ZUSak, 
Cu dragoste şi acdrrura fe 


Prolog 


SE 


Un lant muntos de dărâmături 
in care naratoarea se prezinta 
pe ea ingâzi, culorile 
zi pe hoțul de carți 


Markus Zusak 


Hoţul de carți 


Pentru Elisabeth şi Helmut Zusak, 
cu dragoste şi admiraţie 


Prolog 
i 


Un lanţ muntos de dărâmături 
în care naratoarea se prezintă: 
pe ea însăşi, culorile 
şi pe hoţul de cărţi 


Moarte şi ciocolată 


Mai întâi, culorile. 

Apoi, oamenii. 

Aşa văd lucrurile de obicei. 
Sau, cel puţin, aşa încerc. 


C& UITE UN MIC ADEVĂR: SO 
Vei muri. 


Încerc, cu toată onestitatea, să fiu veselă cu privire la 
acest subiect, deşi majoritatea oamenilor sunt stânjeniţi să 
creadă în mine, în ciuda protestelor mele. Vă rog, aveţi 
încredere în mine! Cu siguranţă, pot fi veselă. Pot fi 
amabilă. Agreabilă. Afabilă. Şi astea-s doar cele cu litera a. 
Doar nu mă ruga să fiu drăguță. Drăguţă nu are nimic de-a 
face cu mine. 


Cc REACȚIE LA ADEVĂRUL MAI SUS-MENŢIONAT a 
Vă îngrijorează? 
Insist să nu vă fie teamă. 
Sunt dreaptă mai presus de toate. 


Desigur, o prezentare. 

Un început. 

Unde îmi sunt manierele? 

Aş putea să mă prezint cum se cuvine, dar nu este cu 
adevărat necesar. Mă veţi cunoaşte îndeajuns de bine şi 
destul de curând, în funcţie de o diversitate de variabile. 
Este suficient să spun că, într-un anumit moment, voi sta 
deasupra voastră, pe cât de blând cu putinţă. Sufletele 


voastre vor fi în braţele mele. O culoare va fi atârnată pe 
umărul meu. Vă voi purta departe, uşurel. 

În acel moment, veţi zăcea acolo (rar găsesc oameni în 
picioare). Veţi fi înveliţi de propriile trupuri. Ar putea avea 
loc o descoperire; un țipăt va rămâne în aer răsunând. 
Singurul sunet pe care îl voi auzi după aceea va fi propria 
respiraţie şi sunetele mirosului şi al paşilor mei. 

Întrebarea este: Ce culoare va avea totul în clipa când voi 
veni după voi? Ce va zice cerul? 

Personal, îmi place cerul ciocolatiu. Ciocolată amară, 
amară. Oamenii spun că mi se potriveşte. Totuşi, încerc să 
mă bucur de fiecare culoare pe care o văd - de întreg 
spectrul. Un miliard de arome, niciuna dintre ele la fel, şi un 
cer pe care să îl savurez încet. Alină stresul. Mă ajută să mă 
relaxez. 


“& O MICĂ TEORIE 9 
Oamenii observă culorile unei zile numai la sfârşit şi 
la început, dar pentru mine este destul de clar că ea 
combină o multitudine de nuanţe şi tonuri, cu fiecare 
moment care trece. O singură oră poate consta în mii 
de culori diferite. Galbenuri cernite, nuanţe de 
albastru pătate pe nori. Întunecimi de nepătruns. În 
domeniul meu, mi se pare important să le observ. 


Aşa cum am menţionat deja, singura mea consolare este 
distracţia. Mă ţine să nu înnebunesc. Mă ajută să rezist, 
având în vedere perioada de când practic această slujbă. 
Problema este: Cine mi-ar putea lua locul vreodată? Cine ar 
putea interveni, în timp ce eu iau o pauză într-o destinaţie 
de vacanţă cu iz de staţiune oarecare, fie că e tropicală sau 
potrivită pentru o excursie la schi? Bineînţeles, răspunsul 
este: Nimeni - ceea ce m-a obligat să fac din distracţie 
vacanţă. Nu mai e nevoie să zic că merg în vacanţă treptat. 
În culori. 


Totuşi, ai putea întreba, de ce are nevoie de o vacanţă? 
De la ce trebuie ea să-şi distragă atenţia? 

Ceea ce mă aduce la următorul punct. 

Este vorba despre oameni. 

Supraviețuitorii. 

Ei sunt cei la care nu pot suporta să mă uit, deşi, în multe 
ocazii, nu reuşesc. Caut intenţionat culorile pentru a-mi 
abate atenţia de la ei, dar îi observ câteodată pe cei rămaşi 
în urmă fărâmiţându-se prin mozaicul conştientizării, 
disperării şi surprizei. Ei au inimi străpunse. Au plămânii 
frânţi. 

Ceea ce, la rândul său, mă aduce la subiectul despre care 
vă povestesc în această seară sau astăzi, sau în orice oră ori 
culoare. Este povestea unuia dintre acei supraviețuitori 
eterni - un expert în a fi lăsat în urmă. 

De fapt, este o povestioară, printre altele, despre: 

+ ofată; 

* nişte cuvinte; 

* un acordeonist; 
nişte nemți fanatici; 

* un boxer evreu; 
* şi destul de multe furtişaguri. 
L-am văzut pe hoţul de cărţi de trei ori. 


Dincolo de calea ferata 


Sus este ceva alb. Un alb care orbeşte. 

Cel mai probabil, unii dintre voi se gândesc că albul nu 
este cu adevărat o culoare şi tot felul de prostii învechite de 
genul ăsta. Ei bine, eu vă spun că este. Albul este fără 
îndoială o culoare şi, după părerea mea, nu cred că vreţi să 
ne certăm. 


CE UN ANUNȚ LINIŞTITOR SO 
Vă rog, fiţi calmi, în ciuda amenințării precedente. 
Numai gura e de mine... Nu sunt violentă. Nu sunt 
răzbunătoare. Sunt doar un rezultat. 


Da, era alb. 

Era de parcă tot globul a fost acoperit cu zăpadă. Ca şi 
cum era tras pe deasupra, cum tragi pe tine o bluză. Lângă 
linia de cale ferată, se vedeau urme de paşi adânci până la 
fluierul piciorului. Copacii erau acoperiţi cu pături de 
gheaţă. 

După cum vă aşteptaţi, cineva murise. 

Nu l-au putut lăsa pe jos. În acel moment, nu era o 
problemă aşa de mare, dar, foarte curând, calea ferată ar fi 
fost curățată şi trenul ar fi trebuit să circule. 

Erau doi controlori. 

Erau o mamă şi fiica sa. 

Un cadavru. 

Mama, fiica şi cadavrul rămaseră neclintiţi şi tăcuţi. 


- Ei, ce altceva mai vrei să fac? 

Controlorii erau unul înalt, celălalt - scund. Omul înalt 
vorbea mereu primul, deşi nu el era şeful. Se uită la cel mai 
mic şi mai rotofei. La cel cu faţa roşie şi transpirată. 


- Ei, veni răspunsul, nu-i putem lăsa aşa, nu? 

Cel înalt îşi pierdu răbdarea. 

- De ce nu? 

Cel mai mic aproape că explodă. Se uită în sus, spre 
bărbia celui înalt şi strigă: 

- Spinnst du? Eşti prost? Dezgustul de pe obrajii săi 
devenea din ce în ce mai vizibil. Pielea i se întinse. Haide, 
zise el târându-se prin zăpadă. Îi vom căra pe toţi trei apoi 
dacă trebuie. Vom anunţa la următorul popas. 


Cât despre mine, deja făcusem greşelile cele mai 
elementare. Nu vă pot explica profunzimea dezamăgirii de 
sine. La început, făcusem totul cum trebuie: 

Am studiat cerul alb, orbitor de la fereastra trenului în 
mişcare. Practic l-am inhalat, dar totuşi am ezitat. Am 
cedat, am devenit interesată. De fată. Curiozitatea a 
câştigat şi m-am mulţumit să stau cât de mult îmi permitea 
programul pe care-l aveam, şi am privit. 

Douăzeci şi trei de minute mai târziu, atunci când trenul 
s-a oprit, am coborât cu ei. 


Un sufleţel era în braţele mele. Am rămas puţin în 
dreapta lor. 

Dinamica pereche de controlori de tren îşi croi drum 
înapoi la mamă, fată şi micul cadavru. Îmi amintesc limpede 
că respiraţia mea era zgomotoasă în acea zi. Mă mir că 
bărbaţii nu m-au observat. Lumea întreagă era încovoiată 
sub greutatea zăpezii. 

Poate zece metri la stânga, fata palidă şi înfometată 
stătea în picioare, copleşită de ger. 

Gura îi tremura. 

Braţele reci erau încrucişate. 

Pe chipul hoţului de cărţi erau lacrimi îngheţate. 


Eclipsa 


A urmat un semn negru, pentru a înfăţişa extremele 
nestatorniciei mele, dacă vreţi. Era cel mai întunecat 
moment dinaintea zorilor. 

De această dată, venisem după un om probabil în vârstă 
de douăzeci şi patru de ani. Era un lucru frumos într-un 
anumit fel. Avionul încă tuşea. Din ambii plămâni ieşea fum. 

Când s-a prăbuşit, a făcut trei crăpături adânci în 
pământ. Aripile sale erau braţe tăiate. S-a terminat cu 
fâlfâitul. Cel puţin, pentru această păsăruică metalică. 


C& CÂTEVA ALTE MICI ADEVĂRURI SO 
Câteodată, sosesc prea devreme. 
Mă grăbesc şi unii oameni se agaţă mai mult de viaţă 
decât era de aşteptat. 


După câteva minute, fumul s-a dispersat. Nu mai 
rămăsese nimic de dat. 

Un băiat ajunse primul, cu respiraţia tăiată şi cu ceea ce 
semăna cu o trusă de scule. Foarte tulburat, se apropie de 
carlingă şi îl privi pe pilot, controlând dacă este în viaţă, 
moment la care încă era. Hoţul de cărţi ajunse aproximativ 
treizeci de secunde mai târziu. 

Trecuseră ani, dar am recunoscut-o. 

Răsufla cu greu. 


Din trusa de scule, înainte de toate, băiatul scoase un 
ursuleţ de pluş. 

Întinse mâna prin geamul spart şi îl puse pe pieptul 
pilotului. Ursuleţul zâmbitor stătea înghesuit pe trupul 
distrus şi plin de sânge al bărbatului. Câteva minute mai 
târziu, mi-am făcut treaba. Era timpul. 


Am intrat, i-am desprins sufletul şi l-am purtat uşor afară. 
Tot ce rămăsese era trupul, mirosul vag al fumului şi 
ursuleţul zâmbitor. 


Desigur, lucrurile se schimbară atunci când mulţimea 
începu să se îngrămădească. Orizontul începea să capete 
culoarea cărbunelui. Din întunecimea de sus nu mai 
rămăsese decât o măzgălitură care dispărea rapid. 

Prin comparaţie, omul era de culoarea osului. Piele de 
culoarea unui schelet. O uniformă mototolită. Ochii lui erau 
reci şi maronii - ca petele de cafea - şi ultima mâzgăleală de 
sus alcătui ceea ce mie mi se păru o formă ciudată, dar 
familiară. Un semn. 


Mulțimea făcu ceea ce fac mulțimile. 

În timp ce îmi croiam drum printre oameni, am observat 
că fiecare încerca să nu tulbure liniştea. Era un amestec de 
mişcări sacadate din mâini, propoziţii şoptite şi gesturi 
stânjenite. 

Când m-am uitat înapoi la avion, gura deschisă a pilotului 
parcă zâmbea. 


O ultimă glumă murdară. O altă ironie omenească. 

Rămase înfăşurat în uniformă, iar lumina de un cenuşiu 
tot mai albicios se lupta cu cerul. Aşa cum s-a întâmplat cu 
mulţi alţii, când mi-am început călătoria departe, o umbră 
trecătoare apăru din nou, momentul final al unei eclipse - 
recunoaşterea unui alt suflet plecat. 

Vedeţi, eu, doar pentru un moment, în ciuda tuturor 
culorilor care ating şi se agaţă de ceea ce văd în lume, când 
un om moare zăresc adesea cu coada ochiului o eclipsă. 

Am văzut milioane. 

Am văzut mai multe eclipse decât îmi pot aminti. 


Steagul 


Ultima oară când am văzut-o, era roşu. Cerul era ca o 
supă, fierbând şi agitându-se. Pe alocuri, era ars. Firimituri 
negre şi piper erau împrăştiate prin roşeaţă. 

Mai devreme, câţiva copii jucaseră şotronul acolo, pe 
strada care arăta ca o pagină pătată de ulei. Când am 
ajuns, încă se auzeau ecouri. Bătăi de picioare în stradă. 
Copii râzând şi zâmbetele ca sarea, dar dezintegrându-se 
rapid. 

Apoi, bombe. 


De data aceasta, totul se întâmplase prea târziu. 
Sirenele. Ţipetele nebune la radio. Totul prea târziu. 


În numai câteva minute, mormane de beton şi pământ 
erau învălmăşite. Străzile arătau ca nişte vene sparte. 
Sângele a curs în şuvoaie până când s-a uscat pe stradă, iar 
trupurile au rămas acolo, ca lemnele după viitură. 

Erau încleiaţi de pământ, până la ultimul. Un pachet de 
suflete. 

Ce este destinul? 

Nenoroc? 

Să fie asta ceea ce i-a lipit de pământ în acest mod? 
Bineînţeles că nu. 


Haideţi să nu fim proşti! 

Probabil, a fost vorba de bombele inevitabile, aruncate de 
oamenii care se ascund în nori. 

Câteva ore, cerul rămase de un roşu devastator, ceva 
gătit la cuptor. Orăşelul german fusese azvârlit în toate 
părţile încă o dată. Fulgi de cenuşă cădeau atât de frumos 


şi violet, încât ai fi fost tentat să întinzi limba să-i prinzi, să-i 
guşti. Numai că ţi-ar fi pârjolit buzele. Ţi-ar fi ars gura. 


În mod clar, o văd. 

Tocmai voiam să plec când am găsit-o. Stătea 
îngenuncheată acolo. 

Un munte de dărâmături era scris, proiectat şi ridicat în 
jurul ei. Ţinea strâns cartea. 


Pe lângă toate celelalte, hoţul de cărţi îşi dorea cu 
disperare să se întoarcă în pivniţă, să scrie sau să-şi 
citească povestea pentru o ultimă dată. Pricep, văd asta 
atât de evident pe chipul ei. Murea după asta - după 
siguranţă şi sentimentul de acasă -, dar nu se putea mişca. 
Nici pivniţa nu mai exista. Era parte din peisajul ciopârţit. 


Vă rog din nou, aveţi încredere în mine. 

Voiam să mă opresc. Să mă ghemuiesc jos. 

Voiam să spun. 

„Îmi pare rău, copilă.” 

Dar nu este permis. 

Nu m-am ghemuit la pământ. Nu am vorbit, în loc de 
asta, am privit-o puţin. Când s-a putut mişca, am urmărit-o. 


A scăpat cartea. 

A îngenuncheat. 

Hoţul de cărţi a urlat. 

Cartea ei a fost călcată de mai multe ori în picioare după 
ce a început curăţarea şi, cu toate că s-au dat ordine să se 
înlăture doar bucăţile de beton, obiectul cel mai de preţ al 
fetei a fost aruncat în camionul cu gunoi, moment în care m- 
am văzut obligată să intervin. M-am urcat şi am luat-o în 
mână, nerealizând că îi voi citi povestea de sute ori de-a 
lungul anilor, în călătoriile mele. Voi privi locurile unde ne 
vom intersecta şi mă voi minuna de ce va vedea fata şi de 
cum va supravieţui. Asta este tot ce pot face - să o privesc 


cum intră în rând cu toate lucrurile la care asistasem în 
acea perioadă. 


Când mi-o amintesc, văd o lungă listă de culori, dar 
rezonez cel mai mult cu cele trei în care am văzut-o în 
carne şi oase. Câteodată, reuşesc să plutesc sus, departe de 
acele trei momente. 

Atunci, le văd alcătuindu-se. 


CULORILE 
ROŞU: ALB: o NEGRU: % 


Cad una peste alta. Semnul negru mâzgălit pe rotundul 
alb orbitor, pe roşul gros ca o supă. 

Da, câte ceva îmi aminteşte adesea de ea şi, într-unul 
dintre nenumăratele mele portofele, i-am păstrat povestea 
pentru a o spune şi altora. Este una dintre nenumăratele pe 
care le port, fiecare în parte extraordinară. Fiecare fiind o 
încercare - o uriaşă încercare riscantă - de a dovedi că voi 
şi existenţa voastră umană meritaţi. 

Aici este. Una din câteva. 

Hoţul de cărți. 

Dacă aveţi dispoziţie, veniţi cu mine. Vă voi spune o 
poveste. 

Vă voi arăta ceva. 


Partea întâi 
es 


Manualul groparului 


în rolurile principale: 
strada himmel - arta saumensching - o femeie cu pumnul 
de fier - o încercare de sărut - jesse owens - şmirghel - un 
campion la categoria grea - şi mama tuturor watschen- 
urilor 


Sosirea pe strada Himmel 


Acea ultimă dată. 

Cerul acela roşu... 

Cum ajunge un hoţ de cărţi să îngenuncheze şi să urle 
lângă un ridicol, unsuros şi ars morman de moloz făcut de 
om? 

Cu ani în urmă, începutul fusese cu zăpadă. 

Era timpul. Pentru unul. 


“% UN MOMENT DEOSEBIT DE TRAGIC 9 
Un tren mergea repede. 
Era plin de oameni. 
Un băiat de şase ani a murit în al treilea vagon. 


Fata, care era hoţ de cărţi, şi fratele ei călătoreau spre 
Munchen, unde urmau să fie încredinţaţi unor părinţi 
sociali. Acum ştim, desigur, că băiatul nu a mai ajuns. 


“& CUM S-A ÎNTÂMPLAT SO 
A fost o criză puternică de tuse. 
Aproape o criză inspirată şi puţin după aceea - nimic. 


După ce a terminat de tuşit, nu a mai rămas nimic, decât 
nimicnicia vieţii care se îndepărta cu şovăială sau cu o 
convulsie aproape tăcută. Apoi, ceva năprasnic şi-a găsit 
calea spre buzele sale de un cafeniu ruginit şi care se 
cojeau ca vopseaua veche. Într-o nevoie disperată de 
refacere. 

Mama lor dormea. 

Am intrat în tren. 


Picioarele mele au păşit pe culoarul aglomerat şi palma 
mea a ajuns peste gura lui într-o clipită. 

Nimeni nu a observat. 

Trenul gonea mai departe. 

Doar fata a băgat de seamă. 


Înainte de a se trezi, hoţul de cărţi îl visase pe Fihrer, pe 
Adolf Hitler. În vis, asista la o adunare la care el vorbea, 
uitându-se la partea de culoarea scheletului a părului său şi 
la pătratul perfect al mustăţii sale. Asculta satisfăcută 
torentul de cuvinte care i se revărsa din gură. Cuvintele 
sale străluceau în lumină. Într-un moment mai liniştit, chiar 
se aplecă şi îi zâmbi. Ea îi surâse la rându-i şi zise: 

- Guten Tag, Herr Fihrer. Wie geht's dir heut?A1+ 

Nu învățase prea bine să vorbească, nici să citească, 
pentru că nu mersese prea des la şcoală. Va afla motivul la 
timpul cuvenit. 

Se trezi chiar atunci când Fuhrerul era pe cale să-i 
răspundă. 

Era ianuarie 1939. Avea nouă ani şi urma să împlinească 
zece. 

Fratele ei era mort. 


Un ochi se deschise. 

Unul încă visa. 

Ar fi fost mai bun un vis întreg, dar nu am deloc control 
asupra acestor lucruri. 

Cel de-al doilea ochi se deschise brusc şi mă surprinse, 
fără îndoială. A fost exact când am îngenuncheat şi i-am 
extras sufletul, ţinându-l fără vlagă în braţele mele umflate. 
Se încălzi curând după aceea, dar, când l-am ridicat, spiritul 
băiatului era moale şi rece ca îngheţata. A început să se 
topească în mâinile mele. Apoi, să se încălzească. Să se 
vindece. 

Mişcările lui Liesel Meminger erau îngreunate de 
amorţeală, iar gânduri neclare o năpădeau. „£s stimmt 


nicht. Aşa ceva nu se întâmplă. Aşa ceva nu se întâmplă.” 

Şi zgâlţâitul. 

De ce lumea îi zgâlţâie mereu? 

Da, ştiu, ştiu. Presupun că are de-a face cu instinctul. De 
a nega adevărul. În acea clipă, inima ei bătea haotic şi era 
fierbinte, şi zgomotoasă, atât de zgomotoasă! 


În mod stupid, am rămas. Am privit. 

A urmat mama ei. 

S-a trezit cu aceeaşi smucitură violentă. 

Dacă nu puteţi să vă imaginaţi, gândiţi-vă la o tăcere 
stângace. La bucăţi şi bucățele de disperare care plutesc. Şi 
la a te îneca în tren. 


Căzuse din plin zăpadă, iar trenul spre Munchen a fost 
obligat să se oprească din cauza unor probleme la calea 
ferată. O femeie jelea. O fată stătea amorţită lângă ea. 

Panicată, mama deschise uşa. 

Ţinând în braţe micul trup, cobori în zăpadă. 

Ce altceva putea face fata decât să o urmeze? 


După cum aţi aflat, doi controlori au ieşit de asemenea 
din tren. Au discutat şi s-au certat cu privire la ce trebuiau 
să facă. Situaţia era cel puţin dezagreabilă. În cele din 
urmă, au hotărât că toţi trei ar trebui duşi în următoarea 
localitate şi lăsaţi acolo pentru a-şi rezolva lucrurile. 

De data aceasta, trenul merse fără vlagă prin ţara 
înzăpezită. 

Şchiopăta şi se oprea. 

Păşiră pe peron, corpul fiind în braţele mamei fetei. 

Se opriră. 

Trupul băiatului devenea greu. 


Liesel nu avea idee unde se afla. Totul era alb şi, în timp 
ce zăboveau în gară, nu putea decât să privească lung 
literele şterse ale panoului din faţa sa. Pentru Liesel, oraşul 


era lipsit de nume şi acolo fratele ei, Warner, a fost 
înmormântat două zile mai târziu. Martori au fost un preot 
şi doi gropari care dârdâiau. 


“2 O OBSERVAŢIE SO 
O pereche de controlori. O pereche de gropari. Când 
a trebuit, unul dintre ei a decis. Celălalt a făcut cum 
i s-a spus. 
Întrebarea este: 
Şi dacă celălalt sunt, de fapt, mult mai mulţi? 


Greşeli, greşeli, câteodată numai de asta sunt în stare. 

Timp de două zile, mi-am văzut de treabă. Am călătorit pe 
tot globul, ca de obicei, predând suflete pe banda rulantă a 
eternității. Le-am privit rostogolindu-se pasive. M-am 
avertizat de mai multe ori că ar trebui să păstrez distanţa 
faţă de înmormântarea fratelui lui Liesel Meminger. Nu am 
ţinut seama de propriul sfat. 

În vreme ce mă apropiam, de la kilometri depărtare, 
puteam deja vedea un mic grup de oameni stând impasibili 
în pustietatea înzăpezită. Cimitirul m-a primit ca pe o 
prietenă şi în curând eram cu ei. Mi-am aplecat capul. 


Stând în stânga lui Liesel, groparii îşi frecau mâinile şi 
bombăneau despre zăpadă şi despre condiţiile în care 
trebuiau să sape. „E atât de greu să zdrobeşti gheaţa”, şi 
aşa mai departe. Unul dintre ei nu putea avea mai mult de 
paisprezece ani. Un ucenic. Când se îndepărtară, o carte 
neagră căzu inofensivă din buzunarul hainei, fără ştirea lui. 
Probabil că făcuse vreo douăzeci de paşi. 


Câteva minute mai târziu, mama lui Liesel plecă însoţită 
de preot. li mulțumea pentru ceremonie. 
Insă fata rămase. 


Genunchii ei se cufundară în pământ. Momentul ei sosise. 
Încă nevenindu-i să creadă, începu să sape. Nu putea fi 
mort. Nu putea fi mort. Nu putea... 

În doar câteva secunde, zăpada îi era încrustată în piele. 

Sângele îngheţat era crăpat de-a lungul mâinilor ei. 

Undeva în toată zăpada, putea să-şi vadă inima frântă în 
două. Fiecare jumătate strălucea şi bătea sub tot acel alb. 
Abia atunci când simţi o mână osoasă pe umăr, îşi dădu 
seama că mama se întorsese după ea. Era târâtă. Un țipăt 
cald îi umplu gâtul. 


CE POATE, O PRIVELIŞTE NEÎNSEMNATĂ, 
DOUĂZECI DE METRI MAI DEPARTE 
Când se termină cu târâtul, mama şi fata se opriră şi 
traseră aer în piept. Ceva negru şi dreptunghiular 
era adăpostit în zăpadă. Numai fata o văzu. Se aplecă 
şi o ridică, şi o ţinu cu hotărâre între degete. Cartea 
avea litere argintii. 


Se ţineau de mână. 

Îşi luară un ultim rămas-bun scăldat în lacrimi şi se 
întoarseră, şi plecară uitându-se înapoi de mai multe ori. 

Cât despre mine, am mai stat preţ de câteva minute. 

Am făcut cu mâna. 

Nimeni nu mi-a răspuns. 

Mama şi fiica au părăsit cimitirul şi s-au îndreptat spre 
următorul tren către Munchen. 

Amândouă erau slabe şi palide. 

Amândouă aveau răni pe buze. 

Liesel a remarcat asta în geamul murdar şi înceţoşat al 
trenului atunci când se urcară, chiar înainte de amiază. 
După cum a scris chiar hoţul de cărţi, călătoria a continuat 
ca şi cum totul nu s-ar fi întâmplat. 


Când trenul opri la Bahnhof, în Munchen, pasagerii se 
revărsară ca dintr-un ambalaj rupt. Erau oameni de toate 
condiţiile sociale, dar, dintre ei, cel mai uşor de recunoscut 
erau cei săraci. Oamenii nevoiaşi mereu încearcă să se 
mişte, ca şi cum un loc nou i-ar putea ajuta. Ei ignoră faptul 
că o nouă versiune a vechii probleme îi va aştepta la capătul 
călătoriei - ruda pe care te fereşti să o săruţi. 

Cred că mama ei ştia asta prea bine. Nu îşi ducea copiii 
în înalta societate din Munchen, dar se pare că fusese 
găsită o familie adoptivă şi, în lipsă de altceva, noua familie 
putea măcar să-i hrănească pe fată şi pe băiat puţin mai 
bine şi să-i educe cum se cuvine. 

Băiatul. 

Liesel era sigură că mama îi purta amintirea atârnată 
peste umăr. Ea îl scăpase. Ea îi văzuse picioarele şi trupul 
izbind peronul. 

Cum de putea să meargă? 

Cum de putea să se mişte? 

Acesta este genul de lucruri pe care nu le voi cunoaşte 
niciodată sau înţelege: de ce sunt oamenii capabili. 

Îl ridică şi continuă să meargă, cu fata agăţată într-o 
parte. 

Se întâlniră cu autorităţile şi întrebări despre întârziere 
şi despre băiat au făcut să li se ridice capetele vulnerabile. 
Liesel rămase în colţul biroului mic şi prăfuit, în timp ce 
mama ei stătea pe un scaun, cu gândurile ei încleştate. 

Urmă haosul de rămas-bun. 

Fata îşi îngropă capul în unduirile de lână ale paltonului 
mamei sale. Şi apoi a fost târâtă din nou. 


La distanţă bunicică de periferia Munchenului, se afla un 
orăşel numit Molching, supranumit, de cei ca tine şi ca 
mine, Molking. O duceau acolo, pe o stradă numită Himmel. 


“E O TRADUCERE S%9 
Himmel = Rai 


Oricine ar fi fost cel care a numit strada Himmel, cu 
siguranţă, avea un simţ zdravăn al ironiei. Nu că ar fi fost 
iadul pe pământ. Dar era al naibii de cert că nici raiul pe 
pământ nu era. 

Cu toate acestea, părinţii sociali ai lui Liesel aşteptau. 

Hubermannii. 

Aşteptaseră o fată şi un băiat şi urmau să fie plătiţi cu o 
mică alocaţie pentru că îi îngrijeau. Nimeni nu voia să fie 
cel care îi va spune Rosei Hubbermann că băiatul nu 
supravieţuise călătoriei. De fapt, nimeni nu voia să îi zică 
nimic niciodată. Nu avea un caracter de invidiat, deşi 
avusese rezultate bune cu copiii adoptați în trecut. Aparent, 
îi îndreptase pe câţiva. 

Pentru Liesel, plimbarea cu maşina era ceva nou. 

Nu mai fusese niciodată în vreuna. 

Avea un nod în stomac şi speranţa că se rătăciseră sau se 
răzgândiseră. Dincolo de toate, gândurile ei se întorceau 
întruna la mama ei, înapoi la Bahnhof, la momentele de 
dinaintea plecării. Tremurând. Făcută ghem în haina inutilă. 
Îşi rosese unghiile, aşteptând trenul. Peronul era lung şi 
incomod - o fâşie de ciment rece. Oare mama ei va fi atentă 
să zărească mormântul fiului ei în timpul călătoriei de 
întoarcere? Sau va dormi prea adânc? 

Maşina înainta, în vreme ce Liesel era îngrozită de ultima 
cotitură fatală. 


Ziua era gri, culoarea Europei. Draperii de ploaie erau 
trase în jurul maşinii. 

- Aproape că am ajuns. Asistenta ei socială, Frau 
Heinrich, se întoarse şi zâmbi. Dein neues Heim. Noua ta 
casă. 


Liesel făcu un rotocol pe geamul pe care picura apă şi 
privi afară. 


“& O FOTOGRAFIE DE PE STRADA HIMMEL S” 
Clădirile par să fie lipite laolaltă, în mare parte mici 
case şi blocuri ce par nervoase. Zăpadă întunecată se 

întinde ca un covor. Erau beton, copaci goi ca nişte 
cuiere şi aer cenuşiu. 


Era şi un bărbat în maşină. Rămase cu fata, în vreme ce 
Frau Heinrich dispăru înăuntru. El nu vorbea niciodată. 
Liesel presupuse că era acolo să se asigure că nu fuge sau 
să o determine să intre în casă dacă făcea nazuri. Totuşi, 
mai târziu, atunci când problemele chiar au apărut, el doar 
stătea şi privea. Poate că el era doar ultima salvare, o 
soluţie finală. 

După câteva minute, ieşi un bărbat foarte înalt. Hans 
Hubermann, tatăl adoptiv al lui Liesel. Lângă el era Frau 
Heinrich, o femeie de înălţime medie. În cealaltă parte se 
afla silueta ghemuită a Rosei Hubermann, care arăta ca un 
dulap cu o haină aruncată peste el. Mergea cu o legănare 
specifică. Aproape drăguță, dacă faţa nu i-ar fi fost ca un 
carton încreţit şi nu ar fi avut o expresie agasată, ca şi cum 
abia ar fi tolerat situaţia. Soţul ei mergea drept, cu o ţigară 
arzându-i mocnit între degete. Îşi răsucea propriile ţigări. 


Problema era următoarea: 
Liesel nu voia să iasă din maşină. 


- Was ist los mit diesem Kind? o interogă Rosa 
Hubermann. Repetă: Ce are copilul ăsta? Îşi băgă capul în 
maşină şi zise: Na, komm. Kkomm. 

Spătarul scaunului din faţă fu azvârlit înainte. Un coridor 
de lumină rece o invită afară. Nu voia să se mişte. 


Afară, prin rotocolul făcut, Liesel vedea degetele 
bărbatului înalt încă ţinând ţigara. Din capăt cădea scrum 
care sălta şi se ridica de mai multe ori înainte să ajungă jos. 
Au trecut cincisprezece minute până când au reuşit să o 
smulgă din maşină. Bărbatul înalt a fost cel care a izbutit. 

Încet. 

După aceea a urmat poarta de care s-a agăţat. 

Din ochi îi curgeau lacrimi în timp ce se ţinea cu îndârjire 
şi refuza să intre. Începuseră să se adune oameni pe străzi, 
până când Rosa Hubermann i-a înjurat şi ei au plecat de 
unde veniseră. 


C% O TRADUCERE A ANUNŢULUI SO 
ROSEI HUBERMANN: 
La ce vă uitaţi, nenorociţilor? 


În cele din urmă, Liesel Meminger intră prudentă 
înăuntru. Hans Hubermann o ţinea de mână. În cealaltă, 
avea gentuţa. Îngropată sub stratul răsucit de haine era o 
carte mică, neagră, pe care probabil o tot căuta, în ultimele 
ore, un gropar în vârstă de paisprezece ani dintr-un orăşel 
fără nume. Mi-l imaginez zicându-i şefului: „Îţi jur, nu am 
idee ce s-a întâmplat cu ea. Am căutat peste tot. Peste tot!” 
Sunt convinsă că nu ar fi bănuit-o pe fată şi totuşi acolo era 
- o carte neagră, cu litere argintii ascunsă sub hainele sale. 


CE MANUALUL GROPARULUI SO 
Un ghid în doisprezece paşi pentru succesul în 
meseria de gropar, publicat de Asociaţia Cimitirelor 
din Bavaria. 


Hoţul de cărţi dăduse lovitura pentru prima dată, era 
începutul unei ilustre cariere. 


Crescând un Saumensch 


Da, o carieră ilustră. 

Totuşi, m-aş grăbi să recunosc că există o pauză 
considerabilă între prima carte furată şi cea de-a doua. Un 
alt element de notat este că prima a fost furată din zăpadă 
şi a doua din foc. Nu trebuie să omit că altele i-au fost date. 
În total, deţinea paisprezece cărţi, însă a înţeles că 
povestea ei era alcătuită în mare parte din zece dintre ele. 
Din acele zece, şase erau furate, una apăruse pe masa din 
bucătărie, două fuseseră făcute pentru ea de un evreu 
ascuns şi alta îi fusese adusă de o după-amiază cu haină 
galbenă. 

Când a început să-şi scrie povestea, se întreba când exact 
cărţile şi cuvintele începuseră nu doar să însemne ceva, ci 
totul. Fusese atunci când pusese ochii prima oară pe 
camera plină de rafturi cu cărţi? Sau fusese momentul în 
care Max Vandenburg sosise pe strada Himmel plin de 
suferinţă şi cu Mein Kampf a lui Hitler? Fusese cititul prin 
adăposturi? Ultimul drum spre Dachau? Fusese 
Scuturătoarea de cuvinte? Probabil că nu va exista vreodată 
un răspuns precis despre când şi unde s-a întâmplat. În 
orice caz, să o luăm cu începutul. Înainte de orice, prima 
oară, trebuie să facem o prezentare a începuturilor lui 
Liesel Meminger pe strada Himmel şi a artei saumensching- 
ului!2+. 


Când a sosit, încă puteai vedea muşcăturile zăpezii pe 
mâinile ei şi sângele îngheţat pe degete. Totul la ea indica 
subnutriţia. Picioare ca nişte fuse. Braţe ca nişte bețe. Nu o 
făcea prea des, dar, în acele rare ocazii, avea un zâmbet 
înfometat. 


Nuanţa părului ei se apropia de ajuns de mult de blondul 
german, dar avea ochi periculoşi. Căprui-închis. În perioada 
aceea, nu prea voiai ochi căprui în Germania. Probabil, îi 
primise de la tatăl ei, dar nu avea de unde să ştie, pentru că 
nu şi-l amintea. De fapt, ştia un singur lucru despre tatăl ei. 
Era o etichetă pe care nu o înţelegea. 


“E UN CUVÂNT STRANIU *2 
Kommunist 


Îl auzise de mai multe ori în ultimii ani. 

Erau aziluri înţesate de oameni, camere pline de 
întrebări. Şi acel cuvânt. Cuvântul acela straniu era 
întotdeauna undeva, stând într-un colţ, privind din 
întuneric. Purta costume, uniforme. Indiferent unde 
mergeau, acolo era, de fiecare dată când tatăl ei era 
menţionat. Când a întrebat-o pe mama ce însemna, ea a 
spus că nu era important, că nu trebuia să-şi facă griji 
despre astfel de lucruri. La un azil, era o femeie mai în 
putere, care încerca să-i înveţe pe copii să scrie, scriind cu 
cărbune pe perete. Liesel a fost tentată să întrebe ce 
însemna cuvântul, dar nu a apucat. Într-o zi, femeia a fost 
luată pentru a fi interogată. Nu s-a mai întors. 


Când Liesel ajunse în Molching, cel puţin avea o oarecare 
bănuială că era salvată, dar nici asta nu reprezenta o 
mângâiere. Dacă mama ei o iubea, de ce o lăsa la uşa 
altcuiva? De ce? De ce? 

De ce? 

Era irelevant faptul că ştia răspunsul, chiar dacă numai la 
un nivel intuitiv. Mama ei era în mod constant bolnavă şi nu 
erau niciodată bani pentru a se face bine. Ştia asta. Dar 
asta nu însemna că trebuia să accepte. Indiferent de câte 
ori i se spusese că era iubită, ea nu putea admite că dovada 
consta în abandon. Nimic nu schimba faptul că era un copil 


slăbuţ, pierdut într-un alt loc străin, cu şi mai mulţi oameni 
străini. Singură. 


Familia Hubermann locuia într-una dintre casele mici de 
pe strada Himmel. Câteva camere, o bucătărie şi baia afară, 
împărţită cu vecinii. Acoperişul era plat şi exista o pivniţă 
puţin adâncă pentru depozitare. Nu era o pivniţă de 
mărime adecvată. În 1939, asta nu era o problemă. Mai 
târziu, în '42 şi '43, a fost. Când raidurile aeriene au 
început, mereu trebuiau să se grăbească pe stradă, într-un 
adăpost mai bun. 

La început, necunoaşterea avu cel mai mare impact. Totul 
era atât de vehement şi de prolific! Fiecare al doilea cuvânt 
era ori Saumensch, ori Saukeri, ori Arschloch. Ar trebui să 
explic pentru cei nefamiliarizaţi cu aceste cuvinte. „Sau”, 
bineînţeles, se referă la porci. În cazul lui „Saumensch”, 
serveşte la pedepsirea, mustrarea sau pur şi simplu 
umilirea unei femei. „Saukerl” este pentru un bărbat. 
„Arschloch” poate fi tradus direct prin „gaură-n fund”. Însă, 
acest cuvânt nu diferenţiază sexele. Pur şi simplu, este 
folosit. 

- Saumensch du dreckigsi=:! îi strigă asistenta maternală 
a lui Liesel prima seară, când ea refuză să facă baie. 
Scroafa mizerabilă! De ce nu te dezbraci? 

Era pricepută în a fi furioasă. De fapt, s-ar putea spune 
că Rosa Hubermann avea o faţă decorată de o furie 
constantă. Astfel apăruseră încreţiturile pe textura ca de 
carton a tenului ei. 

În mod firesc, Liesel era îngrozită. În niciun caz, nu voia 
să intre în baie sau în pat. Stătea contorsionată într-un colţ 
al camerei de baie nu mai mare decât un dulap, agăţându- 
se de braţe inexistente ale peretelui, în căutarea unui 
sprijin oarecare. Nu era decât vopsea uscată, respiraţie 
grea şi potopul de insulte din partea Rosei. 

- Las-o în pace! interveni Hans Hubermann în încăierare. 
Glasul său blând se făcu auzit, de parcă îşi croia calea 


printr-o mulţime. Las-o în seama mea. 

Se apropie şi se aşeză pe podea, lângă perete. Gresia era 
rece şi neprimitoare. 

- Ştii cum să răsuceşti o ţigară? o întrebă el şi au stat 
aproximativ o oră în întunericul tot mai dens, jucându-se cu 
tutun şi foiţe, iar Hans Hubermann fumându-le. 

Când ora s-a terminat, Liesel putea să înfăşoare o ţigară 
destul de bine. Tot nu a făcut baie. 


“& CÂTEVA LUCRURI DESPRE S” 
HANS HUBERMANN 
Adora să fumeze. Ce adora cel mai mult la fumat era 
răsucitul. Era zugrav de meserie şi cânta la acordeon. 
Asta era convenabil mai ales iarna, când putea 
câştiga ceva bani cântând în cârciumile din 

Molching, cum este Knoller. Deja mă ocolise într-un 

război mondial, dar se va găsi mai târziu într-altul 

(ca un fel de recompensă perversă), unde va reuşi 

cumva să mă evite din nou. 


Pentru cei mai mulţi oameni, Hans Hubermann abia dacă 
era vizibil. O persoană insignifiantă. Cu siguranţă, abilităţile 
sale de zugrav erau excelente. Priceperea sa la muzică era 
deasupra mediei. Totuşi, într-un fel, şi sunt convinsă că aţi 
cunoscut astfel de oameni, părea a se afla în fundal chiar 
dacă stătea în faţa cozii. Mereu, era doar acolo. 
Neobservabil. Neimportant sau fără prea mare valoare. 

Frustrarea provenea din faptul că aspectul lui era 
complet înşelător, să spunem. Bineînţeles că avea ceva 
valoros, iar acest lucru nu a fost trecut cu vederea de Liesel 
Meminger. (Omul-copil, mult mai perspicace câteodată 
decât adulţii uimitor de obtuzi.) Îl văzu imediat. 

Felul său de a fi. 

Aerul liniştit din jurul său. 


Liesel observă stranietatea ochilor tatălui adoptiv atunci 
când aprinse lumina în baia rece. Erau făcuţi din blândeţe 
şi argint. Ca argintul moale topindu-se. Văzând acei ochi, 
Liesel a înţeles că Hans Hubermann valora mult. 


“& CÂTEVA LUCRURI DESPRE SO 
ROSA HUBERMANN 
Avea puţin peste un metru şi jumătate înălţime şi îşi 
purta laţele castanii-cenuşii ale părului elastic 
prinse într-un coc. 

Pentru a suplimenta venitul familiei Hubermann, ea 
spăla şi călca pentru gospodăriile mai bogate din 
Molching. Gătea cumplit. Poseda abilitatea unică de 
a scoate din sărite aproape pe oricine întâlnea. 
Dar chiar o iubea pe Liesel Meminger. Modalitatea de 
a o arăta se întâmpla să fie însă ciudată. Însemna să 
o atingă cu o lingură de lemn şi să o ocărască la 
intervale variabile. 


Atunci când Liesel a făcut în final o baie, după două 
săptămâni de locuit pe strada Himmel, Rosa o copleşi cu o 
îmbrăţişare enormă. Aproape sufocând-o, zise: 

- Saumensch du dreckigs - era timpul! 


După câteva luni, nu mai erau domnul şi doamna 
Hubermann. Cu un ropot de cuvinte, Rosa spuse: 

- Acum, ascultă, Liesel, de acum încolo să îmi zici mamă. 
Se gândi pentru un moment. Cum îi spuneai mamei tale 
adevărate? 

Liesel răspunse încet: 

- Auch Mama - tot mama. 

- Ei bine, eu sunt mama numărul doi atunci. Se uită la 
soţul ei. Şi el de acolo. Părea să adune cuvintele în mână, să 
le bată uşor împreună şi să le azvârle peste masă. Acel 


Saukerl, porcul ăla mizerabil, să-i spui papa, verstehst? 
Înţelegi? 

- Da, aprobă prompt Liesel. 

Răspunsurile rapide erau apreciate în această casă. 

- Da, mamă, 0 corecta mama. Saumensch. Spune-mi 
mamă când vorbesc cu tine. 

La acel moment, Hans Hubermann tocmai terminase de 
făcut o ţigară, după ce a lins hârtia şi a răsucit-o. Se uită la 
Liesel şi îi făcu cu ochiul. Nu îi era deloc greu să-i spună 
papa. 


Femeia cu pumnul de fier 


În mod clar, acele prime câteva luni au fost cele mai 
grele. 

În fiecare noapte, Liesel avea coşmaruri. 

Cu chipul fratelui ei. 

Holbându-se la podeaua trenului. 

Se trezea înotând în pat, ţipând şi înecându-se în râul de 
cearşafuri. În cealaltă parte a camerei, patul care fusese 
destinat fratelui ei plutea ca o barcă în întuneric. Încet, pe 
măsură ce devenea conştientă, aparent, patul se cufunda în 
podea. Această viziune agrava lucrurile şi, de cele mai 
multe ori, trecea o vreme până să se oprească din ţipat. 

Poate, singura parte bună a acelor coşmaruri era că îl 
aduceau pe Hans Hubermann, noul ei papa, în cameră, să o 
liniştească şi să îi arate afecţiune. 

Venea în fiecare noapte şi stătea cu ea. Primele două dăţi 
stătu numai, ca un străin care să alunge singurătatea. După 
câteva nopţi, şopti: 

- Şşşt, sunt aici, e în ordine. 

După trei săptămâni, o ţinea în braţe. Încrederea se 
acumulase treptat, mai ales datorită forţei brute a blândeţii 
omului şi prezenţei lui. Fata ştia de la început că el mereu 
va apărea în mijlocul ţipătului şi nu va pleca. 


“& O DEFINIŢIE PE CARE SO 
NU O VEŢI GĂSI ÎN DICŢIONAR 
A nu pleca: Un act de încredere şi iubire descifrat 
deseori de copii. 


Hans Hubermann stătea somnoros pe pat, în timp ce 
Liesel plângea pe mânecile lui şi respira adânc. În fiecare 
noapte, exact după ora două, adormea din nou în mirosul 


lui: un amestec de ţigări moarte, decenii de vopsea şi piele 
umană. La răsăritul soarelui, era la câţiva metri de ea, 
gârbovit, aproape înjumătăţit, pe scaun. Nu folosea 
niciodată celălalt pat. Liesel cobora şi îi săruta prudent 
obrazul, iar el se trezea şi zâmbea. 

Câteodată, papa îi spunea să se întoarcă în pat şi să 
aştepte puţin, că el se va întoarce cu acordeonul şi îi va 
cânta. Liesel se ridica şi fredona, cu degetele de la picioare 
strânse de încântare. Nimeni nu îi mai oferise vreodată 
muzică. Rânjea prosteşte, urmărind liniile care i se desenau 
lui Hans pe faţă şi culoarea metalică, blândă din ochi - până 
când se auzeau înjurături din bucătărie. 

- OPREŞTE ZGOMOTUL ĂLA, SAUKERL! 

Papa mai cânta puţin. 

Îi făcea cu ochiul fetei şi, stângace, ea îi răspundea în 
acelaşi mod. 


Uneori, doar pentru a o întărâta pe mama şi mai mult, 
aducea instrumentul în bucătărie şi cânta în timpul micului 
dejun. 

Pâinea şi gemul lui papa stăteau mâncate pe jumătate în 
farfurie, ondulate după forma muşcăturii, iar muzica o 
privea pe Liesel în faţă. Ştiu că sună ciudat, dar aşa i se 
părea. Mâna dreaptă a lui papa mângâia clapele de 
culoarea dinţilor. Cea stângă lovea butoanele. (Îi plăcea în 
mod deosebit să-l vadă lovind butonul argintiu, strălucitor - 
do major.) Exteriorul zgâriat, dar lucios al acordeonului se 
mişca înainte şi înapoi, în vreme ce braţele sale comprimau 
burduful, făcându-l să elimine aerul şi apoi să-l absoarbă. În 
dimineţile acelea, în bucătărie, papa însufleţea acordeonul. 
Cred că se poate spune asta dacă stai să te gândeşti. 

Cum îţi dai seama de ceva că este viu? 

Verifici dacă respiră. 


De fapt, sunetul acordeonului vestea siguranţa. Lumina 
zilei. In timpul zilei, nu era posibil să-l viseze pe fratele ei. Li 


era dor de el şi obişnuia să plângă în spălătorie pe cât de 
încet putea, dar tot era bucuroasă că nu dormea. În prima 
noapte la Hubermanni, ascunsese ultima legătură cu el - 
Manualul groparului - sub saltea şi ocazional îl scotea şi îl 
ţinea în braţe. Privind lung literele de pe coperte şi 
atingând literele imprimate dinăuntru, nu avea idee ce 
însemnau. Realitatea era că nu prea conta despre ce era 
cartea. Era mai important ce semnifica. 


“& SEMNIFICAȚIA CĂRŢII SO 
1. Ultima data când îl văzuse pe fratele ei; 
2. Ultima dată când o văzuse pe mama ei. 


Uneori şoptea cuvântul „mama” şi vedea chipul mamei 
sale de sute ori într-o singură după-amiază. Dar acestea 
erau necazuri mici în comparaţie cu teroarea viselor. În 
acele vremuri, în toată acea enormitate de somn, nu se 
simţise niciodată atât de covârşitor de singură. 


După cum sigur deja aţi observat, nu mai erau alţi copii 
în casă. Hubermannii aveau doi ai lor, dar erau mai mari şi 
se mutaseră. Hans junior lucra în centrul Munchenului, iar 
Trudy avea o slujbă ca menajeră şi supraveghetoare de 
copii. Curând, amândoi vor pleca la război. Unul va face 
gloanţe. Celălalt le va trage. 


Şcoala, după cum probabil vă imaginaţi, era o mizerie 
remarcabilă. 

Deşi ţinea de stat, exista o puternică influenţă catolică, 
iar Liesel era luterană. Un început nu tocmai favorabil. 
Apoi, au descoperit că nu putea să scrie sau să citească. 

S-a simţit umilită când a fost trimisă la copiii mai mici, 
care abia învățau alfabetul. Deşi era uscăţivă şi palidă, se 
simţea ca un gigant printre copiii pitici şi îşi dorea adesea 
să fie într-atât de străvezie, încât să dispară cu totul. 


Nici acasă nu era îndrumată prea bine. 

- Nu-i cere lui ajutorul, preciza mama. Acel Saukeri. 

Papa se holba pe fereastră, după cum îi era adesea 
obiceiul. 

- A abandonat şcoala după clasa a patra. 

Fără să se întoarcă, papa răspunse calm, dar veninos: 

- Ei, bine, nu o întreba nici pe ea. Lăsă scrumul să scadă 
afară. Ea nu a mers la şcoală din clasa a treia. 

Nu erau cărţi în casă (cu excepţia celei pe care o 
ascunsese în secret sub saltea) şi tot ce putea face Liesel 
era să murmure alfabetul înainte să i se ceară răspicat să 
facă linişte. Atâta bâiguială! Abia mai târziu, odată cu 
incidentul în care a udat patul în timpul unui coşmar, începu 
să citească mai mult. Neoficial, se numea ora de la miezul 
nopţii, deşi începea de obicei pe la ora două. Voi reveni la 
asta. 


La jumătatea lunii februarie, când împlini zece ani, Liesel 
primi o păpuşă cu părul galben, căreia îi lipsea un picior. 

- Este tot ce am putut procura, se scuză papa. 

- Despre ce vorbeşti? E norocoasă să aibă şi atât, îl 
corectă mama. 

Hans continuă examinarea piciorului rămas al păpuşii, în 
vreme ce Liesel încerca noua uniformă. Vârsta de zece ani 
însemna Tineretul Hitlerist. Tineretul Hitlerist însemna o 
mică uniformă brună. Fiind fată, Liesel era înscrisă în 
Divizia de juniori a ceea ce se numea BDM. 


CE EXPLICAȚIA ABREVIERII SO 
Venea de la Bund Deutscher Madchen - Uniunea 
tinerelor germane. 


Primul lucru pe care îl făceau acolo era să se asigure că 
Heil Hitler este pronunţat cum trebuie. Se învăţa să se 
meargă drept, să se înfăşoare bandaje şi să se coasă haine. 


Se pleca în excursie şi se făceau diverse alte activităţi. 
Miercurea şi sâmbăta erau desemnate zile de întâlnire, de 
la trei după-amiază până la cinci. 

În fiecare miercuri şi sâmbătă, papa o conducea pe Liesel 
până la sediul BDM şi o lua două ore mai târziu. Nu 
vorbeau prea mult despre asta. Doar o ţinea de mână şi 
ascultau zgomotul paşilor, iar papa fuma o ţigară sau două. 

Singura îngrijorare pe care papa i-o provoca era faptul 
că pleca frecvent. În multe seri, mergea în camera de zi 
(care servea şi ca dormitor), trăgea acordeonul din vechiul 
dulap şi se strecura pe lângă bucătărie, spre uşa principală. 

În vreme ce mergea pe strada Himmel, mama deschidea 
fereastra şi striga: 

- Să nu întârzii mult! 

- Nu aşa tare! se întorcea şi ţipa la rându-i. 

- Saukerl! Nenorocitule! Vorbesc cât de tare vreau! 


Ecoul înjurăturii sale îl urmărea pe stradă. Nu se uita 
niciodată înapoi sau, cel puţin, nu până când era sigur că 
nevasta sa nu mai era. În serile acelea, la capătul străzii, cu 
acordeonul în mână, se întorcea chiar înainte de magazinul 
din colţ al lui Frau Diller şi vedea silueta care o înlocuise pe 
soţie la fereastră. Mâna lui lungă şi fantomatică se ridica, 
apoi el se răsucea şi se îndepărta încet. Liesel îl mai vedea 
la două dimineaţa, când o scotea uşor din coşmar. 


Serile petrecute în bucătăria mică erau aspre, fără 
îndoială. Rosa Hubermann vorbea mereu şi, vorbele erau 
schimpfeni'4:-. Se certa şi se plângea în mod constant. Nu 
prea era nimeni cu care să se certe, dar mama profita de 
orice ocazie se ivea. Putea să se certe cu lumea întreagă în 
acea bucătărie şi asta făcea aproape în fiecare seară. După 
ce mâncaseră şi papa plecase, Liesel şi Rosa rămâneau în 
mod obişnuit acolo, iar Rosa călca. 

De câteva ori pe săptămână, Liesel venea acasă de la 
şcoală şi apoi mergea pe străzile din Molching cu mama ei, 


luând şi livrând rufele de spălat şi de călcat de prin părţile 
mai avute ale oraşului. Knaupt Strasse, Heide Strasse. Şi 
altele câteva. Mama ducea ce fusese călcat sau lua ce era 
de spălat cu un zâmbet supus, dar, îndată ce uşa era închisă 
şi pleca, îi blestema pe aceşti oameni bogaţi, cu toţi banii şi 
lenea lor. 

- Prea g'schtinkerdt să-şi spele singuri hainele, spunea ea 
în ciuda dependenţei sale de ei. Ăla, îl acuza pe Herr Vogel 
de pe strada Heide, şi-a făcut toţi banii de pe urma tatălui 
său. Îi aruncă pe femei şi băutură. Şi pe spălat şi călcat, 
desigur. 

Era ca o strigare a catalogului batjocurii. 

Herr Vogel, domnul şi doamna Pfaffelhurver, Helena 
Schmidt, familia Weingartner. loţi erau vinovaţi de ceva. 

Pe lângă alcoolismul şi desfrâul costisitor, Ernst Vogel, 
potrivit Rosei, îşi scărpina mereu părul plin de păduchi, îşi 
lingea degetele şi apoi îi înmâna banii. 

- Ar trebui să-i spăl înainte să ajung acasă, încheia ea. 

Pfaffelhurverii scrutau rezultatele. 

- Fără vreo cută pe cămăşile astea, vă rog, îi imita Rosa. 
Fără vreo dungă pe acest costum. Şi apoi stau acolo şi 
inspectează tot, chiar în faţa mea. Chiar sub nasul meu! Ce 
G'sindel - ce porcărie! 

Weingartnerii se pare că era oameni proşti, cu un 
Saumensch de mâţă care năpârlea întotdeauna. 

- Ştii cât de mult îmi ia să scap de toată blana aia? E 
peste tot! 

Helena Schmidt era o văduvă bogată. 

- Schiloada aia bătrână... stă acolo nefăcând nimic. Nu a 
trebuit să muncească o zi în viaţa ei. 

Cel mai mare dispreţ al Rosei era rezervat pentru 
Grande Strasse numărul 8. O casă mare, sus pe deal, în 
zona bună din Molching. 

- Asta, i-a arătat lui Liesel prima oară când au mers 
acolo, este casa primarului. Escrocul ăla. Nevastă-sa stă 


acasă toată ziua, prea mândră să aprindă un foc - e mereu 
ger acolo. E nebună. Accentua cuvintele. Absolut. Nebună. 

La poartă, o împinse pe fată. 

- Du-te tu! 

Liesel era îngrozită. O gigantică uşă maro-deschis, cu un 
ciocănel de bronz se afla deasupra câtorva trepte. 

- Cum? 

Mama o îmbrânci. 

- Nu mă enerva, Saumensch. Mişcă! 

Liesel se mişcă. Merse pe drum, urcă scările, ezită şi 
bătu. 

Îi răspunse un halat de baie. 

Înăuntrul său, în faţa ei, stătea o femeie cu ochi speriaţi, 
cu părul zburlit şi cu o atitudine înfrântă. O văzu pe mamă 
la poartă şi îi dădu fetei o traistă cu rufe. 

- Mulţumesc, zise Liesel, dar nu se auzi niciun răspuns. 

Numai uşa. Se închise. 

- Vezi? spuse mama când se întoarse la poartă. Prin asta 
trebuie să trec. Ticăloşii ăştia bogaţi, porcii ăştia leneşi... 

Ţinând rufele în timp ce plecau, Liesel privi înapoi. De pe 
uşă, ciocănelul de bronz se zgâia la ea. 


Când termina cu ocărârea oamenilor pentru care lucra, 
Rosa Hubermann trecea de obicei la ţinta preferată pentru 
insulte. Soţul ei. Uitându-se la traista cu rufe şi la casele 
încovoiate, mergea şi vorbea, şi vorbea, şi vorbea. 

- Dacă papa al tău ar fi bun la ceva, o informa pe Liesel 
de fiecare dată când mergeau prin Molching, nu ar trebui 
să fac asta. Pufni în bătaie de joc. Un zugrav! De ce să te 
măriţi cu acel Arschloch? Asta mi-au spus, familia mea. Paşii 
lor scârţâiau pe trotuar. Uite-mă hoinărind pe străzi şi 
muncind ca o sclavă în bucătărie pentru acel Saukerl care 
nu are niciodată ceva de lucru. Oricum, nicio slujbă 
adevărată. Doar acordeonul ăla jalnic toată noaptea, în 
văgăunile alea. 

- Da, mama. 


- Numai atâta ai de zis? 

Ochii de un albastru-deschis ai mamei parcă erau 
decupaţi şi lipiţi de faţă. 

Merseră mai departe. 

Cu Liesel cărând sacul. 

Acasă, rufele erau spălate într-un boiler de lângă cuptor, 
atârnate lângă soba din camera de zi şi apoi călcate în 
bucătărie. Bucătăria era locul acţiunii. 

- Ai auzit asta? o întreba mama aproape în fiecare seară. 

Avea fierul de călcat în mână, încălzit de la cuptor. 
Lumina era slabă în toată casa, iar Liesel, stând la masa din 
bucătărie, se holba la focul din faţă. 

- Ce anume? răspundea ea. Ce este? 

- Era Holtzapfel aia. Mama deja plecase de la locul ei. 
Acea Saumensch tocmai a scuipat din nou pe uşa noastră. 

Era o tradiţie pentru Frau Holtzapfel, una dintre vecine, 
să scuipe la uşa Hubermannilor de fiecare dată când trecea 
pe acolo. Uşa din faţă era doar la câţiva metri de poartă şi 
să spunem doar că Frau Holtzapfel avea forţa şi precizia 
necesare pentru a reuşi să o facă. 

Scuipa din cauza faptului că ea şi Rosa Hubermann erau 
implicate într-un fel de război verbal. Nimeni nu ştia de 
unde pornise ostilitatea. Probabil că şi ele uitaseră. 

Frau Holtzapfel era o femeie şireată şi, destul de evident, 
duşmănoasă. Nu se măritase niciodată, dar avea doi fii 
puţin mai mari decât odraslele Hubermann. Ambii erau în 
armată şi amândoi îşi vor face scurte apariţii înainte să 
terminăm povestirea, vă asigur. 

De asemenea, ar trebui să menţionez că, în acţiunile sale 
duşmănoase, Frau Holtzapfel era scrupuloasă şi cu 
scuipatul. Nu uita niciodată să se oprească la uşa cu 
numărul 33 şi să rostească: „Schweine!” de fiecare dată 
când trecea pe acolo. 

Un lucru am observat la nemti: 

Par foarte ataşaţi de porci. 


“2 O MICĂ ÎNTREBARE ŞI RĂSPUNSUL EI SO 
Şi cine credeţi că era obligat să curețe saliva de pe 
uşă în fiecare seară? Da, aţi ghicit. 


Când o femeie cu pumnul de fier îţi cere să ieşi afară şi să 
cureţi saliva de pe uşă, o faci. Mai ales când fierul este 
fierbinte. De fapt, totul făcea parte din rutină. 

Seara, Liesel păşea afară, ştergea uşa şi privea cerul. De 
obicei, cerul era ca o revărsare - rece şi greu, alunecos şi 
cenuşiu -, dar câteodată unele stele aveau obrăznicia să se 
ridice şi să strălucească fie şi numai pentru câteva minute. 
În serile acelea, stătea puţin mai mult şi aştepta. 

- Bună, stelelor! 

Aşteptând. 

Vocea din bucătărie. 

Sau până când stelele erau din nou trase în jos, spre 
apele cerului german. 


Sarutul 
(Un factor de decizie al copilăriei) 


Ca multe alte orăşele, Molching era plin de personaje. 
Câteva locuiau pe strada Himmel. Frau Holtzapfel era doar 
un membru al distribuţiei. 

Ceilalţi erau: 

* Rudy Steiner - băiatul din vecini care era obsedat de 
atletul american Jesse Owens. 

* Frau Diller - proprietăreasa ariană a magazinului de pe 
colţ. 

* Tommy Muller - un puşti ale cărui infecţii la urechi au 
dus la mai multe operaţii şi care avea un râu roz pictat pe 
faţă şi o tendinţă către ticuri nervoase. 

* Un bărbat care e cunoscut ca Pfiffikus, a cărui 
vulgaritate o făcea pe Rosa Hubermann să pară o maestră a 
vorbelor şi o sfântă. 


În general, era o stradă plină de oameni relativ săraci, în 
ciuda creşterii aparente a economiei sub conducerea lui 
Hitler. Încă existau părţi sărace ale oraşului. 

După cum am menţionat mai devreme, următoarea casă 
de lângă Hubermanni era închiriată de o familie pe nume 
Steiner. 

Steinerii aveau şase copii. Unul dintre ei, infamul Rudy, 
va deveni în curând cel mai bun prieten al lui Liesel, 
partenerul ei şi uneori catalizatorul infracţiunilor. L-a 
întâlnit pe stradă. 

Câteva zile după prima baie a lui Liesel, mama i-a dat 
voie să se joace cu ceilalţi copii. Pe strada Himmel se legau 
prietenii afară, indiferent de vreme. Copiii rar se vizitau 
acasă, pentru că erau prea mici casele şi nu erau prea 


multe în ele. De asemenea, ei îşi petreceau timpul ca nişte 
profesionişti, cu activitatea lor favorită, fotbalul. Erau 
stabilite echipe. Tomberoane de gunoi erau folosite pentru 
a marca porţile. 

Fiind noul copil în oraş, Liesel a fost imediat îndesată 
între două tomberoane. (lommy Muller a fost în sfârşit 
eliberat, deşi era cel mai nepriceput jucător de fotbal pe 
care îl cunoscuse vreodată strada Himmel.) 

A mers binişor o vreme, până în momentul fatidic când 
Rudy Steiner a fost trântit în zăpadă de o tamponare cu un 
Tommy Muller frustrat. 

- Ce-i? strigă Tommy Muller. Pe faţă i se vedeau spasme 
de disperare. Eu ce am făcut? 

Toată echipa lui Rudy a fost recompensată cu un penalti 
şi acum era Rudy Steiner împotriva puştoaicei noi, Liesel 
Meminger. 


Puse mingea pe o moviliţă murdară de zăpadă, încrezător 
în viitorul rezultat. În definitiv, Rudy nu ratase un penalti în 
optsprezece încercări, nici măcar atunci când echipa 
adversă îl dădea pe Tommy Muller afară din poartă. 
Indiferent cu cine îl înlocuiau, Rudy înscria. 

Cu această ocazie, au încercat să o dea afară pe Liesel. 
După cum vă imaginaţi, ea a protestat, iar Rudy a fost de 
acord. 

- Nu, nu, zâmbi el. Lăsaţi-o să rămână. 

Îşi freca mâinile. 

Pe strada mizerabilă nu mai cădea zăpadă şi urme de 
paşi noroioase se adunaseră între ei. Rudy jucă mingea, o 
lovi, iar Liesel a sărit şi a deviat-o cumva cu cotul. Stătea 
rânjind şi primul lucru pe care îl văzu fu un bulgăre 
izbindu-i faţa. Jumătate era nămol. Pişcă îngrozitor. 

- Cum îţi place asta? rânji băiatul şi fugi după minge. 

- Saukeri! şopti Liesel. 

Prindea rapid vocabularul din noua casă. 


“& CÂTEVA LUCRURI DESPRE S” 
RUDY STEINER 

Era mai mare decât Liesel cu optsprezece luni avea 
picioare ciolănoase, dinţi ascuţiţi, ochi blegi, albaştri 
şi părul de culoarea lămâii. Fiind unul dintre cei şase 

copii Steiner, era mereu înfometat. Pe strada 

Himmel, era considerat un pic nebun. Asta din cauza 

unui eveniment despre care rar se vorbea, dar care 
era cunoscut ca „Incidentul Jesse Owens”, în care s-a 
vopsit singur negru ca tăciunele şi a alergat sute de 

metri pe stadionul local. 


Nebun sau nu, Rudy a fost mereu destinat să-i fie lui 
Liesel cel mai bun prieten. Cu siguranţă, un bulgăre în faţă 
este începutul perfect pentru o prietenie îndelungată. 

La câteva zile după ce Liesel a început şcoala, mergea cu 
Steinerii. Mama lui Rudy, Barbra, îl făcu să promită că va 
merge cu fata cea nouă, în principal pentru că auzise de 
bulgăre. Spre onoarea lui Rudy, chiar era destul de 
mulţumit să se conformeze. Nu era deloc genul de junior 
misogin. Îi plăceau mult fetele şi o plăcea pe Liesel (de aici 
şi bulgărele). De fapt, Rudy Steiner era unul dintre acei 
mici pungaşi insolenţi, care îşi imaginează cum ar fi cu 
femeile. Fiecare copilărie pare a avea un astfel de copil 
precoce prin preajmă. Este băiatul care refuză să se teamă 
de sexul opus, doar pentru că toţi ceilalţi aleg să 
îmbrăţişeze această spaimă, iar el e genul căruia nu-i este 
frică să ia o decizie. În acest caz, Rudy deja se hotărâse în 
privinţa lui Liesel Meminger. 

În drum spre şcoală, încercă să-i arate câteva puncte de 
interes din oraş şi reuşi să le menţioneze pe toate, în timp 
ce le spunea rubedeniilor mai mici să-şi ţină gura, iar cele 
mai mari îi cereau lui să-şi ţină gura. Primul lucru 
interesant a fost o ferestruică la etajul unui bloc de 
apartamente. 


- Acolo locuieşte Tommy Muller. Realiză că Liesel nu şi-l 
amintea. Cel cu ticurile? Când avea cinci ani, s-a rătăcit în 
piaţă în cea mai rece zi din an. Trei ore mai târziu, când l-au 
găsit, era îngheţat bocnă şi avea o teribilă durere de urechi 
de la frig. După un timp, urechile i s-au infectat cu totul şi a 
făcut trei sau patru operaţii, iar doctorii i-au distrus nervii. 
Aşa că acum are ticuri. 

Liesel adăugă: 

- Şi nu se pricepe la fotbal. 

- Deloc. 

Apoi urma magazinul de pe colţ, la capătul străzii 
Himmel. Frau Diller's. 


“o OBSERVAŢIE IMPORTANTĂ s> 
DESPRE FRAU DILLER 
Are o regulă de aur. 


Frau Diller era o femeie tăioasă, cu ochelari groşi şi o 
căutătură cruntă. Şi-a compus o privire maliţioasă pentru a 
descuraja şi cea mai mică idee de a fura din magazinul ei, 
pe care îl ocupa stând ca un soldat, cu o voce îngheţată şi 
având chiar o respiraţie care aducea a Heil Hitler. 
Magazinul era alb şi rece, şi complet lipsit de viaţă. Şi 
căsuţa gâtuită de lângă el tremura puţin mai mult decât 
alte clădiri de pe strada Himmel. Frau Diller cultiva acest 
sentiment, oferindu-l ca singurul lucru gratuit din prăvălia 
ei. Trăia pentru magazinul ei şi magazinul trăia pentru al 
Treilea Reich. Chiar şi mai târziu, când a început 
raţionalizarea, era cunoscută pentru că vindea pe sub mână 
anumite lucruri greu de procurat şi dona banii partidului 
nazist. Pe peretele din spatele locului în care stătea era o 
fotografie înrămată a Fuhrerului. Dacă intrai în magazinul 
ei şi nu spuneai Heil Hitler nu erai servit. În timp ce 
treceau pe acolo, Rudy îi atrase atenţia lui Liesel asupra 
uităturii aspre de la fereastra magazinului. 


- Să zici Heil când intri acolo, o avertiză el sec. Asta dacă 
nu vrei să mergi niţel mai departe. 

După ce depăşiră magazinul, Liesel se uită înapoi, iar 
ochii măriţi erau acolo, lipiţi de geam. 

După colţ, strada Munchen (artera principală din 
Molching) era plină de zloată. 

Aşa cum se întâmpla adesea, câteva rânduri de trupe 
aflate la antrenament mărşăluiau pe acolo. Uniformele lor 
mergeau drepte, iar ghetele lor murdăreau zăpada. Ochii 
de pe feţele lor concentrate priveau fix înainte. 

S-au uitat la soldaţii care dispăreau, iar apoi grupul de 
Steineri şi Liesel au trecut pe lângă nişte vitrine de magazin 
şi primăria impunătoare, care, în câţiva ani, avea să fie 
distrusă din temelii şi îngropată. Câteva dintre prăvălii erau 
abandonate şi încă etichetate cu stele galbene şi murdării 
antisemite. Mai jos, biserica ţintea către cer, cu vârful 
format din ţigle elaborat întrepătrunse. În general, strada 
era un lung tub cenuşiu - un coridor plin de igrasie, de 
oameni încovoiaţi de frig şi de sunetul lipăit al paşilor prin 
apă. 

La un moment dat, Rudy se grăbi înainte, târând-o pe 
Liesel cu el. 

Ciocăni la fereastra unei croitorii. 

Dacă ar fi putut citi firma, ar fi văzut că-i aparţinea 
tatălui lui Rudy. Magazinul nu era încă deschis, dar, 
înăuntru, un bărbat pregătea articolele de îmbrăcăminte în 
spatele tejghelei. Îşi ridică privirea şi făcu cu mâna. 

- Papa al meu, o informă Rudy şi, în curând, se găsiră 
printre Steineri de diferite dimensiuni, fiecare făcându-i cu 
mâna şi trimiţându-i bezele tatălui sau pur şi simplu stând şi 
salutând din cap (în cazul celor mai mari). 

Apoi, înaintară către ultimul loc înainte de şcoală. 


C% ULTIMA OPRIRE SO 
Strada stelelor galbene 


Era un loc unde nimeni nu voia să stea şi să se uite, dar 
aproape toţi o făceau. De forma unui lung braţ rupt, strada 
avea câteva case cu ferestre distruse şi pereţi juliţi. Steaua 
lui David era pictată pe una dintre uşi. Casele acelea erau 
aproape ca nişte leproşi. Sau, în cel mai bun caz, erau ca 
nişte răni infectate pe pământul german. 

- Schiller Strasse, zise Rudy. Strada stelelor galbene. 

Mai jos, nişte oameni umblau încolo şi încoace. Burniţa îi 
făcea să pară fantome. Nu oameni, ci forme mişunând sub 
norii de plumb. 

- Haide, voi doi, strigă Kurt (cel mai mare dintre copiii 
Steiner), iar Rudy şi Liesel se apropiară rapid de el. 

La şcoală, Rudy îşi făcu un scop din a o căuta pe Liesel în 
timpul pauzelor. Nu-i păsa că elevii ceilalţi şuşoteau despre 
prostia noii fete. A fost alături de ea la început şi va fi acolo 
şi mai târziu, când frustrarea lui Liesel va da în clocot. Dar 
nu va face asta pe gratis. 


“2 SINGURUL LUCRU MAI RĂU SO 
DECÂT UN BĂIAT CARE TE URĂŞTE 
Un băiat care te iubeşte. 


Spre sfârşitul lunii aprilie, când s-au întors de la şcoală în 
ziua respectivă, Rudy şi Liesel au aşteptat pe strada 
Himmel să înceapă obişnuitul joc de fotbal. Ajunseseră 
puţin mai devreme şi încă nu apăruse niciun alt copil. 
Singura persoană pe care o văzură a fost Pfiffikus. 

- Uită-te acolo! arătă Rudy. 


“% UN PORTRET AL LUI PFIFFIKUS SO 
Era o siluetă delicată. Avea părul alb. Era un 
impermeabil negru, pantaloni maro, pantofi în curs 
de descompunere şi o gură - şi ce mai gură era. 


- Hei, Pfiffikus! 


În timp ce silueta aflată la distanţă se întorcea, Rudy 
începu să fluiere. 

Simultan, bătrânul şi-a îndreptat trupul şi a început să 
înjure cu o ferocitate care nu poate fi descrisă decât ca fiind 
talent. Nimeni nu părea să-i ştie numele adevărat sau, dacă 
îl ştia, nu îl folosea niciodată. Era strigat Pfiffikus pentru că 
astfel numeşti pe cineva căruia îi place să fluiere, lucru pe 
care Pfiffikus cu siguranţă îl făcea. Fluiera în mod constant 
o melodie numită Marșul lui Radetzky“: şi toţi puştii din 
oraş îl imitau şi repetau melodia. Exact în acel moment, 
Pfiffikus abandona stilul său obişnuit de a merge (aplecat în 
faţă, cu paşi mari şi deşiraţi şi cu braţele în spatele 
impermeabilului) şi lua poziţia de atac. Atunci, orice 
aparenţă de serenitate era violent curmată, iar vocea îi 
deborda de turbare. 


Cu ocazia aceea, aproape reflex, Liesel i se alătură lui 
Rudy în insultarea omului. 

-  Pfiffikus! repetă ea adoptând repede cruzimea 
adecvată, pe care numai copilăria pare să o aibă. 

Fluiera groaznic, dar nu era vreme să se perfecţioneze. 

Se repezi spre ei, strigând. Începu cu „Gebh” scheissen!” 
şi apoi evolua rapid. La început, direcţionă ocările numai 
spre băiat, dar curând veni şi rândul fetei. 

- Târfă mică! răcni către ea. 

Cuvintele o loviră în spate. 

- Nu te-am mai văzut până acum! 

Imaginaţi-vă să numeşti o fată de zece ani târfa. Ăsta era 
Pfiffikus. Părerea generală era că el şi Frau Holtzapfel ar 
face un cuplu minunat. 

- Veniţi înapoi! au fost ultimele cuvinte pe care Liesel şi 
Rudy le auziră în timp ce alergau. 

Au fugit până au ajuns pe strada Munchen. 


- Haide! zise Rudy după ce şi-au recăpătat suflul. Doar 
puţin mai departe. 


O duse la Hubert Oval, locul unde se petrecuse incidentul 
Jesse Owens, şi stătură cu mâinile în buzunare. Pista se 
întindea în faţa lor. Un singur lucru se putea întâmpla. Rudy 
începu. 

- O sută de metri, o îmboldi el. 

- Pun pariu că nu mă poţi întrece. 

- Pe ce pariezi, Saumensch mic? Ai bani? 

- Sigur că n-am. Iu ai? 

- Nu. 

Dar Rudy avea o idee. Era iubăreţul din el care ieşea la 
suprafaţă. 

- Dacă te întrec, pot să te sărut. 

Se aplecă şi începu să îşi ruleze pantalonii. Liesel era cel 
puţin alarmată. 

- De ce ai vrea să mă săruţi? Sunt murdară. 

- Şi eu. 

În mod clar, Rudy nu vedea niciun motiv pentru ca puţină 
murdărie să reprezinte un obstacol. Trecuse o vreme de 
când oricare din ei făcuse ultima baie. 

Se gândi la asta în timp ce examina picioarele lungi ale 
adversarului. Erau aproape la fel ca ale ei. „Nu are cum să 
mă întreacă”, se gândi ea. Dădu din cap cu seriozitate. Era 
o afacere în toată regula. 

- Poţi să mă săruţi dacă învingi. Dar, dacă eu câştig, nu 
voi mai fi portar la fotbal. 

Rudy se gândi. 

- Destul de corect. 

Au pecetluit înţelegerea cu o strângere de mână. Cerul 
era întunecat şi înnorat, iar picături mici de ploaie începeau 
să cadă. 

Pista era mai noroioasă decât părea. Ambii concurenţi 
erau pregătiţi. 

Rudy aruncă o piatră în aer, în loc de un foc de pistol. 
Când lovea pământul, puteau lua startul. 

- Nici măcar nu pot să văd linia de sosire, se plânse 
Liesel. 


- Şi eu pot? 

Piatra se înfipse în pământ. 

Alergau unul lângă altul, lovindu-se cu cotul şi încercând 
să ajungă unul în faţa celuilalt. Nămolul îi făcu să alunece şi 
îi trânti la pământ cu vreo douăzeci de metri înainte de 
finiş. 

- Isuse, scânci Rudy. Sunt acoperit de rahat! 

- Nu-i rahat, e noroi, îl corectă Liesel, deşi avea îndoielile 
ei. 

Mai alegară cinci metri spre linia de sosire. 

- Să zicem că e remiză? 

Rudy privi în sus, tot numai dinţi ascuţiţi şi ochi albaştri, 
blegi. Jumătate de faţă îi era murdară de noroi. 

- Dacă-i remiză, îmi mai primesc sărutul? 

- Nici într-un milion de ani. 

Liesel se ridică şi îşi îndepărtă nişte noroi de pe jachetă. 

- 'Te scap de stat în poartă. 

- Bagă-ţi poarta undeva! 

Întorcându-se pe strada Himmel, Rudy o avertiză: 

- Într-o zi, Liesel, vei muri să mă săruţi. 

Dar Liesel ştia. 

Jurase. 

Cât timp ea şi Rudy Steiner vor trăi, niciodată nu-l va 
săruta pe acel mizerabil şi slinos de Saukeri, cu atât mai 
puţin azi. Erau chestiuni mai importante de făcut. Se uită la 
costumul plin de nămol şi spuse ce era evident: 

- O să mă omoare. 

Bineînţeles, era vorba despre Rosa Hubermann, 
cunoscută şi ca „mama”, care aproape că a omorât-o. 
Cuvântul „Saumensch” a apărut din greu în administrarea 
pedepsei. Tocătură a făcut-o. 


Incidentul Jesse Owens 


În amintirile lui Liesel, era ca şi cum ar fi fost cu adevărat 
prezentă la actul de infamie copilăroasă al lui Rudy. Se 
putea vedea cumva în publicul său imaginar. Probabil că 
doar îi plăcea ideea băiatului pictat în negru şi alergând 
prin iarbă. 


Era 1936. Olimpiada. Jocurile lui Hitler. 

Jesse Owens tocmai terminase ştafeta de 4 x 100 de 
metri şi câştigase cea de-a patra medalie de aur. Vorbele că 
nu putea fi considerat om pentru că era negru şi refuzul lui 
Hitler de a-i strânge mâna făcuseră înconjurul lumii. Chiar 
şi cei mai rasişti nemți erau uimiţi de eforturile lui Owens, 
iar vestea despre fapta lui a reuşit să se răspândească. 
Nimeni nu era mai impresionat decât Rudy Steiner. 

Toţi cei din familia sa erau adunaţi în camera de zi, când 
el s-a furişat în bucătărie. A luat nişte cărbuni din cuptor şi 
i-a strâns în pumnii lui mici. „Acum”, a zâmbit el. Era gata. 

Se mânji cu un strat gros de cărbune, până când a fost 
acoperit de negreală. S-a dat chiar şi pe cap. 

La fereastră, băiatul a rânjit aproape ca un nebun în faţa 
reflexiei sale şi, în pantaloni şi flanelă, a furat fără zgomot 
bicicleta fratelui mai mare şi a pedalat pe stradă, spre 
Hubert Oval. Într-unul dintre buzunare a ascuns câteva 
bucăţi de cărbune în plus, în caz s-ar fi şters mai târziu. 


În mintea lui Liesel, luna era cusută de cer în noaptea 
aceea. Norii erau brodaţi în jurul ei. 

Bicicleta ruginită se nărui oprindu-se pe Hubert Oval, iar 
Rudy sări gardul. Ateriză pe partea cealaltă şi se îndreptă 
agale până la linia de start în cei o sută de metri. Cu 
entuziasm, porni o serie stranie de întinderi pentru 


încălzire. Făcu gropiţe în pământ ca repere pentru locul de 
pornire. 

Aşteptând momentul începerii cursei, se plimbă puţin, 
concentrându-se sub cerul întunecat, cu luna şi norii 
privindu-l în expectativă. 

- Owens arată bine, începu el să comenteze. Aceasta ar 
putea fi cea mai mare victorie... 

A strâns mâinile imaginare ale celorlalţi atleți şi le-a urat 
Noroc, deşi ştia. Nu aveau nicio şansă. 


Semnalul de start îi făcu să-şi ocupe locurile. O mulţime 
s-a materializat pe fiecare centimetru pătrat din Hubert 
Oval. Strigau un singur lucru. Scandau numele lui Rudy 
Steiner - şi numele lui era Jesse Owens. 

S-a făcut linişte. 

Picioarele sale goale s-au înfipt în pământ. Îl putea simţi 
între degete. 

La semnal, a luat poziţia aplecată - iar arma a făcut o 
gaură în noapte. 

În prima treime a cursei a fost aproape egalitate, dar nu 
a durat mult şi înnegritul Owens a ieşit din pluton şi s-a 
distanțat. 

- Owens, în faţă, ţipă vocea stridentă a băiatului în timp 
ce el alerga în linie dreaptă, drept către aplauzele 
tumultoase ale gloriei olimpice. 

Putu chiar să simtă panglica rupându-se în două la 
pieptul său când sosi pe primul loc. Cel mai rapid om în 
viaţă. 


Chiar în turul victoriei, lucrurile au început să devină 
amare. În mulţime, tatăl său stătea la linia de sosire ca un 
Baubau. Sau, cel puţin, ca un Baubau în costum. (După cum 
am menţionat, tatăl lui Rudy era croitor. Rar era văzut pe 
stradă fără costum şi cravată. Cu această ocazie, era doar 
un costum şi o cămaşă dezordonată.) 


- Was ist los? i-a zis fiului său când acesta a apărut în 
toată în gloria lui de cărbune. Ce naiba se întâmplă aici? 

Mulțimea dispăru. O adiere apăru. 

- Dormeam pe scaunul meu când Kurt a observat că nu 
mai erai. loată lumea e afară să te caute. 

Domnul Steiner era un om remarcabil de politicos în 
condiţii normale. Să-l descopere pe unul dintre copiii săi 
mânjit cu cărbune într-o seară de vară nu era ceea ceel 
considera o situaţie normală. 

- Băiatul e nebun, a murmurat el, deşi, având şase copii, 
recunoştea că aşa ceva era clar că se va întâmpla. Cel puţin 
unul dintre ei trebuia să fie un măr stricat. Acum, se uita la 
el aşteptând o explicaţie. Ei bine? 

Rudy gâfâi, aplecându-se şi punându-şi mâinile pe 
genunchi. 

- Eram Jesse Owens. A răspuns de parcă era cel mai 
natural lucru din lume. În tonul lui a fost ceva chiar şi mai 
subînţeles când a zis: Ce naiba pare că fac? 

Totuşi, iritarea a dispărut când a observat oboseala 
dăltuită sub ochii tatălui său. 

- Jesse Owens? domnul Steiner era genul de om foarte 
scorţos. Glasul lui era strident şi sincer. Avea corpul înalt şi 
greoi, ca de stejar. Părul îi era ca nişte aşchii. Ce-i cu el? 

- Ştii tu, papa, Magia Neagră. 

- Îţi dau eu ţie magie neagră. 

Prinse urechea fiului între degetul mare şi arătător. 

Rudy tresări. 

- Au, chiar doare. 

- Da? Tatăl lui era mai îngrijorat de cărbunele cleios care 
îi mânjea degetele. „A acoperit totul, nu-i aşa, s-a gândit el. 
Are chiar şi în urechi, pentru numele lui Dumnezeu.” Haide! 


În drum spre casă, domnul Steiner s-a hotărât să discute 
cu băiatul politică, atât cât se putea pe înţelesul lui. Abia în 
anii următori, Rudy va înţelege totul - când va fi prea târziu 
să se mai deranjeze să priceapă ceva. 


“& CONTRADICTORIA POLITICĂ S? 
A LUI ALEX SIEINER 
Punctul Unu: Era membru al Partidului Nazist, dar 
nu-i ura pe evrei, de fapt, nu ura pe nimeni. 
Punctul Doi: Totuşi, în secret, nu putu să nu simtă o 
oarecare uşurare (sau, mai rău, bucurie!) atunci 
când magazinele evreieşti au fost eliminate - 
propaganda l-a informat că nu era decât o chestiune 
de timp până când o invazie de croitori evrei va 
apărea şi îi va fura clienţii. 
Punctul trei: Dar însemna asta că trebuie eliminaţi 
complet? 

Punctul patru: Familia lui. Desigur, trebuia să facă 
orice pentru a-i întreţine. Dacă asta însemna să fie în 
partid, însemna să fie în partid. 

Punctul cinci: Pe undeva, avea o senzaţie neplăcută 
în inimă, dar îşi propunea să nu o analizeze, îi era 
teamă de concluzia la care ar fi putut ajunge. 


Mergeau spre strada Himmel când Alex zise: 

- Fiule, nu poţi umbla vopsit în negru, auzi? 

Rudy era interesat şi confuz. Luna era descusută acum, 
liberă să se mişte, să se ridice şi să cadă pe chipul băiatului, 
făcându-l plăcut şi întunecat, aşa cum erau gândurile sale. 

- De ce nu, papa? 

- Pentru că te vor lua. 

- De ce? 

- Pentru că nu ar trebui să vrei să fii ca oamenii negri sau 
ca evreii, sau ca oricine altcineva care... nu este ca noi. 

- Cine sunt evreii? 

- Îl ştii pe clientul meu cel mai vechi, domnul Kaufman? 
De unde ţi-am cumpărat pantofii? 

- Da. 

- Ei bine, el e evreu. 


- Nu ştiam asta. Trebuie să plăteşti ca să fii evreu? 
Trebuie să ai licenţă? 

- Nu, Rudy. Domnul Steiner ducea bicicleta cu o mână şi 
pe Rudy cu cealaltă. Avea probleme cu acesta discuţie. Tot 
nu slăbise urechea fiului său. Uitase de asta. E ca şi cum 
eşti neamţ sau catolic. 

- A. Este Jesse Owens catolic? 

- Nu ştiu! 

S-a împiedicat de pedala bicicletei şi a dat drumul 
urechii. Au mers tăcuţi o vreme, până când Rudy a spus: 

- Doar îmi doresc să fi fost ca Jesse Owens, papa. 

De această dată, domnul Steiner a pus mâna pe capul lui 
Rudy şi i-a explicat: 

- Ştiu, fiule... dar ai păr blond, frumos şi ochi mari, 
albaştri, de care poţi fi sigur. Ar trebui să fii mulţumit cu 
asta, clar? 

Dar nimic nu era clar. 

Rudy nu înţelegea nimic şi acea noapte a fost preludiul 
lucrurilor care au urmat. Doi ani şi jumătate mai târziu, 
magazinul de încălţăminte Kaufman a fost redus la sticlă 
spartă, iar pantofii în cutiile lor au fost transportaţi într-un 
camion. 


Cealaltă faţa a şmirghelului 


Oamenii au momente definitorii, presupun, mai ales când 
sunt copii. Pentru unii, este un incident Jesse Owens. Pentru 
alţii, este isteria unui moment în care udă patul. 


Era sfârşitul lunii mai 1939 şi noaptea fusese ca multe 
altele. Mama flutura pumnul de fier. Papa era plecat. Liesel 
curăța uşa din faţă şi privea cerul de deasupra străzii 
Himmel. 

Mai devreme fusese o paradă. 

Membrii în cămăşi brune ai NSDAP! (cunoscut ca 
partidul nazist) mărşăluiseră pe strada Munchen cu 
pancarte purtate cu mândrie şi feţele ţinute sus, ca pe nişte 
bețe. Vocile lor erau pline de cântec, culminând cu redarea 
urlată a Deutschland uber Alles. Germania deasupra 
tuturor. 

Ca întotdeauna, au fost aplaudaţi. 

Au fost aclamaţi de parcă se duceau cine ştie unde. 

Oamenii de pe stradă stăteau şi priveau, unii salutau cu 
braţul drept, alţii cu palme care le ardeau de atâtea 
aplauze. 

Unii aveau chipurile schimonosite de mândrie şi avânt, ca 
Frau Diller, şi mai erau cei singuratici, ca Alex Steiner, care 
stăteau ca stanele de piatră, aplaudând încet şi cuminţi. Şi 
frumos. Supunere. 

Pe alee, Liesel stătea cu papa al ei şi cu Rudy. Chipul lui 
Hans Hubermann exprima acelaşi lucru ca o casă cu 
obloanele coborâte. 


CE CÂTEVA CIFRE ÎNGHESUITE S 
După 1933, 90% din nemți i-au acordat o susţinere 
neabătută lui Adolf Hitler. Asta înseamnă 10% care 


nu i-au acordat-o. Hans Hubermann făcea parte din 
cei 10%. Exista un motiv pentru asta. 


Noaptea, Liesel a visat ca de obicei. La început, a văzut 
cămăşile brune mărşăluind, dar, în curând, au condus-o 
spre un tren unde o aştepta descoperirea obişnuită. Fratele 
ei avea privirea încremenită din nou. 

Când se trezi ţipând, Liesel ştiu imediat că, de data 
aceasta, ceva se schimbase. Un miros emana din cearşafuri, 
cald şi bolnăvicios. La început, încercă să se convingă că nu 
s-a întâmplat nimic, dar, când papa s-a apropiat şi a luat-o 
în braţe, ea a plâns şi a recunoscut. 

- Papa, şopti. Papa. 

Şi asta a fost. Probabil că putea mirosi. 

O ridică uşor din pat şi o duse în baie. Momentul veni 
câteva minute mai târziu. 


- Scoatem cearşafurile, zise papa şi, când se întinse să 
apuce pânza, ceva ateriza cu o bufnitură la picioarele 
bărbatului înalt. 

Se uită în jos, la ea. 

O privi pe fată, care ridică timid din umeri. Apoi, citi titlul 
cu voce tare, concentrat: 

- Manualul groparului. 

„Deci, aşa se cheamă”, gândi Liesel. 

Un văl de linişte se afla între ei acum. Bărbatul, fata, 
cartea. El o ridică şi vorba-i deveni moale ca bumbacul. 


ce O CONVERSAŢIE LA DOUĂ NOAPTEA = 
- Este ata? 
- Da, papa. 
- Vrei să o citeşti? 
Din nou: 
- Da, papa. 
Un zâmbet obosit. 


Ochi metalici, care se topeau. 
- Ei, atunci, mai bine am citi-o. 


Patru ani mai târziu, când s-a apucat să scrie în pivniţă, 
două gânduri au izbit-o pe Liesel în legătură cu trauma de a 
fi udat patul. În cele din urmă, s-a simţit extrem de 
norocoasă că papa fusese cel care descoperise cartea. (Din 
fericire, când cearşafurile fuseseră spălate, Rosa o pusese 
pe Liesel să golească patul şi să-l facă din nou. „Şi grăbeşte- 
te, Saumensch! i se pare că avem toată ziua la 
dispoziţie?”) În al doilea rând, era în mod clar mândră de 
rolul lui Hans Hubermann în educaţia ei. „N-ai crede, a 
scris ea, dar nu şcoala a fost cea care m-a ajutat atât de 
mult să citesc. A fost papa. Oamenii nu îl cred foarte 
deştept, şi e adevărat că nu citeşte prea repede, dar am 
aflat curând că scrisul şi cuvintele chiar i-au salvat viaţa 
cândva. Sau, cel puţin, cuvintele şi un bărbat care l-a 
învăţat să cânte la acordeon...” 


- Să începem cu începutul, a zis Hans Hubermann în acea 
noapte. A spălat cearşafurile şi le-a întins. Acum! spuse el la 
întoarcere. Să începem ora asta de la miezul nopţii. 

Lumina galbenă era vie şi prăfuită. 

Ruşinată, înveselită, Liesel stătea pe cearşafuri reci, 
curate. Gândul că a udat patul o măcina, dar urma să 
citească. Urma să citească acea carte. 

Exaltarea puse stăpânire pe ea. 

Imaginaţia unui mic geniu al cititului se dezlâănţui. 

Măcar dacă ar fi fost atât de uşor. 


- Să-ţi spun adevărul, îi explică papa, nici eu nu sunt un 
foarte bun cititor. 

Dar nu conta că el citea încet. Probabil că faptul că ritmul 
său de citit era mai lent a fost de folos. Poate că, pus în faţa 
neştiinţei fetei, simţea mai puţină frustrare. 


Totuşi, iniţial, Hans păru puţin stânjenit să ţină cartea şi 
să se uite prin ea. 

Când veni şi se aşeză lângă ea, pe pat, se lăsă pe spate, 
cu picioarele pe o parte. Examină din nou cartea şi o puse 
pe pătură. 

- Acum, de ce ar vrea o fată aşa drăguță ca tine să 
citească un asemenea lucru? 

Din nou, Liesel ridică din umeri. Dacă ucenicul de gropar 
ar fi citit opera completă a lui Goethe sau a vreunui alt 
asemenea luceafăr, atunci în faţa lor s-ar fi aflat o astfel de 
carte. Încercă să explice: 

- Eu... când... Zăcea în zăpadă şi... 

Cuvintele rostite cu candoare căzură de pe pat, risipindu- 
se pe podea ca o pudră. 

Dar papa a ştiut ce să spună. Ştia mereu ce să spună. Îşi 
trecu o mână prin părul somnoros şi zise: 

- Ei bine, promite-mi un lucru, Liesel. Dacă mor cândva, 
curând, să te asiguri că mă îngropi cum trebuie. 

Încuviinţă din cap, cu mare sinceritate. 

- A nu se sări peste capitolul şase sau peste paragraful 
patru din capitolul nouă. Râse şi la fel făcu cea care udase 
patul. Ei, mă bucur că s-a lămurit. Acum, putem continua. 

Îşi schimbă poziţia şi oasele îi trosniră precum parchetul. 

- Începe distracţia. 

În tihna nopţii, cartea se deschise - o rafală de vânt. 


Privind în urmă, Liesel îşi dădea seama cu exactitate la ce 
se gândea papa al ei când a scrutat prima pagină din 
Manualul groparului. A constatat dificultatea textului şi a 
realizat repede că o astfel de carte e departe de a fi ideală. 
Erau acolo cuvinte cu care şi el avea probleme. Să nu mai 
vorbim de morbiditatea subiectului. Cât despre fată, avea o 
dorinţă bruscă de a o citi, astfel încât nici nu încerca să 
înţeleagă. La un anumit nivel, probabil, voia să se asigure 
că fratele ei fusese îngropat aşa cum trebuie. Indiferent de 


motiv, foamea de a citi acea carte era atât de intensă pe cât 
putea simţi un copil de zece ani. 

Capitolul unu se numea: „Primul pas: Alegerea 
echipamentului potrivit”. Într-un scurt pasaj introductiv, era 
prezentat materialul care acoperea următoarele douăzeci 
de pagini. Tipuri de sape, cazmale, mănuşi şi aşa mai 
departe erau menţionate, ca şi necesitatea de a le întreţine 
în stare bună. A fi gropar era ceva serios. 

În timp ce papa frunzărea cartea, cu siguranţă, simţea 
ochii lui Liesel aţintiţi asupra sa. Priveau întrebător şi 
aşteptau ceva, orice, să-i alunece de pe buze. 

- Aici. Întoarse din nou pagina şi îi înmână cartea. Uită-te 
la pagina asta şi spune-mi câte cuvinte poţi citi. 

Ea o privi şi minţi: 

- Cam jumătate. 

- Citeşte-mi câte ceva. 

Dar bineînţeles că nu a putut. Când o făcu să-i indice 
orice cuvinte pe care le poate citi şi chiar să le pronunţe, 
erau numai trei cele trei articole germane „der“, „die“, 
„das”. Pagina trebuie să fi conţinut vreo două sute de 
cuvinte. 

„S-ar putea să fie mai greu decât am crezut.” 

Doar pentru o clipită, îl surprinse gândind acest lucru. 


El se ridică în picioare şi ieşi din nou. De această dată, 
când se întoarse, zise: 

- De fapt, am o idee mai bună. În mână, avea un creion 
gros, de zugrav şi câteva foi de şmirghel. Să începem de la 
Zero. 

Liesel nu-l contrazise. 

În colţul stâng al unei bucăţi de şmirghel, desenă un 
pătrat poate de doi centimetri pătraţi şi îndesă o literă A 
înăuntru. În celălalt colţ, puse o literă a mică. Până aici, 
totul era în regulă. 

- A, zise Liesel. 

- A de la ce? 


Ea zâmbi. 

- Apfel. 

E] scrise cuvântul cu litere mari şi desenă un măr hidos 
sub el. Era zugrav, nu artist. Când termină, se uită şi spuse: 

- Acum, B. 

În timp ce parcurgeau alfabetul, ochii lui Liesel se 
măriră. Făcuse asta la şcoală, la grădiniţă, dar, de data asta, 
era mai bine. Era singura de acolo şi nu era uriaşă. Era 
plăcut să urmărească mâna lui papa în timp ce scria 
cuvintele şi desena încet schiţele primitive. 

- A, hai, Liesel, spuse el când ea avu dificultăţi mai târziu. 

- Ceva care să înceapă cu S. E uşor. 

Sunt foarte dezamăgit de tine. Nu se putea gândi. 

- Haide? Şoapta lui o tachina. Gândeşte-te la mama. 

Apoi, cuvântul o izbi peste faţă ca o palmă. Un rânjet 
reflex. 

- SAUMENSCH! strigă ea, iar papa bubui într-un hohot 
de râs, după care se linişti. 

- Şşşt, nu trebuie să facem zgomot. 

Dar tot râse în hohote şi scrise cuvântul, completându-l 
cu una dintre schiţele sale. 


“E O OPERĂ DE ARTĂ TIPICĂ %2 
A LUI HANS HUBERMANN 


N 


- Papa! şopti ea. Nu am ochi! 

Îi mângâie părul. Căzuse în capcana lui. 

- Cu un asemenea zâmbet, rosti Hans Hubermann, nu ai 
nevoie de ochi. O îmbrăţişă, apoi se uită din nou la desen, 
cu un chip ca de argint cald. Acum, 7. 


Cu alfabetul terminat şi studiat de zeci de ori, papa se 
aplecă şi spuse: 

- De ajuns pentru noaptea asta? 

- Câteva cuvinte în plus? 

Tonul lui a fost categoric. 

- Destul! Când te trezeşti, îţi cânt la acordeon. 

- Mulţumesc, papa. 

- Noapte bună. Un râset liniştit, monosilabic. Noapte 
bună, Saumensch. 

- Noapte bună, papa. 

Stinse lumina, se întoarse şi se aşeză pe scaun. În 
întuneric, Liesel rămase cu ochii deschişi. Privea cuvintele. 


Mirosul prieteniei 


A continuat. 

De-a lungul următoarelor săptămâni şi spre vară, ora de 
la miezul nopţii începea la sfârşitul fiecărui coşmar. Au mai 
fost două incidente în care a udat patul, dar Hans 
Hubermann a repetat pur şi simplu curăţarea eroică de 
prima dată şi a trecut la sarcina de a citi, de a schiţa şi 
recita. În primele ore ale dimineţii, vocile şoptite se auzeau 
tare. 

Într-o joi, după ora trei după-amiază, mama îi ceru lui 
Liesel să se pregătească să vină cu ea să livreze nişte rufe 
călcate. Papa avea alte idei. 

Intră în bucătărie şi îi spuse: 

- Îmi pare rău, mamă, nu merge cu tine azi. 

Mama nici nu se deranjă să ridice privirea din traista cu 
haine. 

- Cine te-a întrebat pe tine, Arschloch? Vino, Liesel! 

- Citeşte, zise el. Papa îi adresă lui Liesel un zâmbet larg 
şi îi făcu cu ochiul. Cu mine, o învăţ eu. Mergem la Amper, 
în amonte, unde obişnuiam să exersez la acordeon. 

De data asta, i-a atras atenţia. 

Mama puse rufele pe masă şi rosti cu un cinism adecvat: 

- Ce ai spus? 

- Cred că m-ai auzit, Rosa. 

Mama râse. 

- Ce naiba ai putea să o înveţi tu? 

Un rânjet forţat. Cuvinte ca un upercut. 

- De parcă tu ai putea să citeşti cine ştie ce, Saukerl. 

Bucătăria aştepta. Papa lovi la rândul lui. 

- O să îţi ducem noi rufele călcate. 

- Porc... Se opri. Cuvintele i se proptiră în gură în timp ce 
analiza alternativa. Să vă întoarceţi înainte să se întunece. 


- Nu putem citi pe întuneric, mama, zise Liesel. 

- Ce ai spus, Saumensch? 

- Nimic, mama. 

Papa rânji şi se îndreptă spre fată. 

- Carte, şmirghel, creion, îi ordonă el, şi acordeonul! 
adăugă după ce ea deja plecase. 

În curând, se aflau pe strada Himmel, ducând cuvintele, 
muzica, rufele. 


În vreme ce se îndreptau spre Frau Diller, se întoarseră 
de câteva ori ca să vadă dacă mama mai era la poartă să-i 
verifice. Era. La un moment dat, a strigat: 

- Liesel, ţine drept hainele alea! Nu le şifona! 

- Da, mama! 

Câţiva paşi mai încolo: 

- Liesel, eşti îmbrăcată bine? 

- Ce ai spus? 

- Saumensch dreckings, nu auzi nimic niciodată! Eşti 
îmbrăcată bine? S-ar putea face frig mai târziu! 

După colţ, papa se aplecă să-şi lege un şiret. 

- Liesel, o întrebă el, poţi să-mi răsuceşti o ţigară? 

Nimic nu putea să-i placă mai mult. 


După ce rufele au fost duse, se întoarseră către râul 
Amper, care se afla la marginea oraşului. Râul trecea pe 
lângă el, spre Dachau, lagărul de concentrare. 

Acolo era un pod din scânduri. 

S-au aşezat poate la vreo treizeci de metri de el, în iarbă, 
scriind cuvintele şi citindu-le cu voce tare, iar la apropierea 
serii Hans scoase acordeonul. Liesel se uită la el şi îl 
ascultă, dar nu observă imediat expresia confuză de pe faţa 
lui papa în acea seară, în vreme ce cânta. 


“ CHIPUL LUI PAPA S? 
Exprima diverse gânduri şi întrebări, dar nu 


dezvăluia niciun secret. 
Nu încă. 


Avusese loc o schimbare în el. O uşoară modificare de 
atitudine. 

A văzut-o, dar nu a conştientizat asta decât mai târziu, 
când totul a fost pus cap la cap. Nu l-a văzut în timp ce 
cânta, neavând idee că acordeonul lui Hans Hubermann era 
o poveste în sine. În vremurile care vor urma, povestea va 
sosi pe strada Himmel numărul 33, în primele ore ale 
dimineţii, cu umeri şifonaţi şi purtând o jachetă care 
tremura. Va avea o valiză, o carte şi două întrebări. O 
poveste. Poveste după poveste. Poveste în poveste. 

Deocamdată, din perspectiva lui Liesel nu exista decât 
una, iar ea se simţea bine. 

Se aşeză pe spate, în braţele lungi ale ierbii. 

Închise ochii, iar urechile savurau notele muzicale. 

Au existat, bineînţeles, şi câteva probleme. De câteva ori, 
papa aproape căa ţipatla ea. 

- Haide, Liesel, spunea el. Ştii cuvântul ăsta, îl ştii! 

Exact când păreau să progreseze, lucrurile se 
împotmoleau cumva. 

Când vremea era bună, mergeau la Amper după-amiază. 
Pe vreme proastă, se duceau în pivniţă. Acest lucru se 
întâmpla cu precădere din cauza mamei. La început, au 
încercat să stea în bucătărie, dar nu aveau cum. 

- Rosa, zise Hans la un moment dat. Încetişor, cuvintele 
sale au tăiat una dintre propoziţiile ei. Ai putea să-mi faci o 
favoare? 

Ea ridică privirea de la cuptor. 

- Ce? 

- Te rog. Te implor ai putea, te rog, să-ţi ţii gura pentru 
doar cinci minute? 

Vă puteţi închipui reacţia. 

Au ajuns în pivniţă. 


Acolo nu era curent electric, aşa că au luat o lampă cu 
kerosen şi, treptat, între şcoală şi acasă, între râu şi pivniţă, 
între zilele bune şi cele rele, Liesel învăţa să scrie şi să 
citească. 

- Curând, îi spuse papa, vei putea citi cu ochii închişi 
cartea aia oribilă cu morminte. 

- Şi pot să scap de clasa de pitici. 

Rostea cuvintele cu un îndârjit simţ al proprietăţii. 


Într-una dintre sesiunile din pivniţă, papa renunţă la 
şmirghel (se consuma rapid) şi scoase o pensulă. Nu exista 
vreun lux în gospodăria Hubermann, dar era un surplus de 
vopsea care deveni mai mult decât folositor pentru educaţia 
lui Liesel. Papa rostea un cuvânt, iar fata trebuia să-l spună 
cu voce tare şi apoi să-l picteze pe perete dacă îl nimerea. 
După o lună, peretele a fost zugrăvit. O nouă pagină de 
ciment. 


În unele nopţi, după ce termina lucrul la subsol, Liesel 
stătea ghemuită în baie şi auzea aceleaşi cuvinte din 
bucătărie. 

- Puţi! îi zicea mama lui Hans. A ţigări şi kerosen. 

Stând în apă, îşi imagina mirosul impregnat în hainele lui 
papa. Mai mult decât orice altceva, era mirosul prieteniei şi 
îl regăsea şi pe ea. Liesel iubea acel miros. Îşi adulmeca 
braţul şi zâmbea în timp ce apa se răcea în jurul ei. 


Campionatul la categorie grea din 
curtea şcolii 


Vara anului 1939 a trecut în grabă sau poate că Liesela 
fost cea grăbită. Şi-a petrecut vremea jucând fotbal cu Rudy 
şi cu ceilalţi copii de pe strada Himmel (o activitate 
desfăşurată tot timpul anului), ducând rufele călcate prin 
oraş, cu mama, şi învățând întruna. Părea că s-a terminat la 
câteva zile după ce a început. 


SEPIEMBRIE-NOIEMBRIE 1939 
1. Al Doilea Război Mondial începe; 
2. Liesel Meminger devine campioană la categoria 
grea din curtea şcolii. 


Era o zi rece în Molching atunci când a început războiul 
şi volumul muncii mele a crescut. 

Lumea vorbea despre asta. 

Primele pagini ale ziarelor se desfătau. 

Vocea Fuhrerului bubuia prin radiourile nemţeşti. Nu 
vom renunța. Nu vom avea odihnă. Vom fi învingători. 
Vremea noastă a sosit. 

Invazia Germaniei în Polonia începuse, şi oamenii s-au 
adunat de peste tot, ascultând vestea. Ca orice altă stradă 
principală din Germania, Munchen era însufleţită de război. 
Mirosul, vocea. Raţionalizarea începuse cu câteva zile în 
urmă - scrisul pe perete - şi acum era oficială. Anglia şi 
Franţa se declaraseră împotriva Germaniei. Ca să furăm o 
vorbă a lui Hans Hubermann: 


Începe distracţia. 


În ziua anunţului, papa avu norocul să aibă ceva de lucru. 
În drum spre casă, a ridicat un ziar abandonat şi, în loc să-l 
pună printre cutiile cu vopsea din căruciorul lui, l-a 
împăturit şi l-a strecurat sub cămaşă. Până când a ajuns 
acasă şi l-a scos, transpiraţia îi imprimase cerneala în piele. 
Ziarul a ajuns pe masă, dar ştirea era întipărită de piept. 
Un tatuaj. Ţinând cămaşa deschisă, privi jos în lumina 
nesigură din bucătărie. 

- Ce spune? îl întrebă Liesel. 

Se uită înainte şi înapoi, de la conturul negru de pe piele 
la ziar. 

- HITLER CUCEREŞTE POLONIA, răspunse el şi se lăsă 
pe un scaun. Deutschland uber Alles, şopti Hans 
Hubermann cu o voce nu tocmai patriotică. 

Expresia de pe faţă apăruse din nou - expresia pe care o 
avea când cânta la acordeon. 


Începuse aşadar, un război. 

Liesel se va găsi curând implicată în altul. 

Aproape la o lună după ce şcoala începuse din nou, a fost 
avansată în anul în care trebuia să fie. S-ar putea crede că 
asta se datora faptului că învățase să citească, dar nu era 
aşa. În ciuda progreselor, tot mai citea cu mare dificultate. 
Propoziţiile erau trunchiate. Cuvintele o păcăleau. Motivul 
pentru care a fost transferată a avut de-a face cu faptul că 
deranja clasa mai mică. Răspundea la întrebări adresate 
altor copii şi era atenţionată. De câteva ori, a fost pedepsită 
cu ceea ce, pe coridor, era cunoscut ca Watschen. 


CE O DEFINIŢIE % 
Watschen = o altoială zdravănă 


Era luată, pusă pe un scaun aflat la perete şi o 
învăţătoare care era şi călugăriţă îi spunea să-şi ţină gura 


închisă. Rudy se uita din celălalt capăt al clasei şi îi făcea cu 
mâna. Liesel îi răspundea şi încerca să nu zâmbească. 

Acasă, cu papa, avansase binişor cu Manualul groparului. 
Încercuiau cuvintele pe care nu le înțelegeau şi, în ziua 
următoare, le duceau în pivniţă. Credea că este de ajuns. 
Nu era. 

Cândva, la începutul lunii noiembrie, la şcoală s-au dat 
nişte teste. Unul era pentru citit. Fiecare copil era pus să 
stea în faţa clasei şi să citească un pasaj dat de profesor. 
Era o dimineaţă geroasă, dar cu soare strălucitor. Copiii îşi 
mijeau ochii. O aură o înconjura pe  călugăriţa 
secerătoare!7*, sora Maria. (Apropo, îmi place ideea 
oamenilor de secerător. Îmi place coasa. Mă amuză.) 

În sala plină de lumină, numele erau rostite la 
întâmplare. 

- Waldenheim, Lehman, Steiner. 

S-au ridicat cu toţii şi au citit mai mult sau mai puţin 
bine. Rudy s-a descurcat surprinzător de bine. 

În timpul testului, Liesel a fost cuprinsă de un amestec de 
nerăbdare covârşitoare şi teamă zdrobitoare. Voia cu 
disperare să ştie în ce stadiu era, să afle o dată pentru 
totdeauna dacă avansase cu învățatul. Putea face faţă? Era 
măcar pe aproape de Rudy şi de restul? 

De fiecare dată când sora Maria se uita la listă, o serie de 
nervi se contractau în trupul lui Liesel. Începea din stomac, 
dar înainta. Curând, îi va simţi ca pe o funie în jurul gâtului. 

Când Tommy Muller îşi termină încercarea mediocră, se 
uită în jurul sălii. Toţi ceilalţi citiseră. Numai ea mai 
rămăsese. 


- Foarte bine, dădu din cap aprobator sora Maria 
cercetând lista. Asta-i tot. 

Cum? 

- Nu! 

O voce practic izbucni din cealaltă parte a încăperii. 
Ataşat de ea era un băiat cu părul de lămâie, ai cărui 


genunchi osoşi băteau în bancă. Ridică mâna şi spuse: 
- Soră Maria, cred aţi uitat-o pe Liesel. 


Sora Maria. 
Nu era impresionată. 


Trânti dosarul pe masa din faţă şi îl cercetă pe Rudy 
oftând dezamăgită. Era aproape un oftat melancolic. „De 
ce, se lamenta ea, trebuia să-l suporte pe Rudy Steiner? Pur 
şi simplu, nu putea să-şi ţină gura închisă. De ce, 
Dumnezeule, de ce?” 

- Nu, zise ea pe un ton categoric. Burta ei mică se înclină 
în faţă odată cu restul corpului. Mă tem că Liesel nu poate 
să o facă, Rudy. Învăţătoarea privi în sală parcă pentru 
confirmare. Îmi va citi mai târziu. 

Fata îşi drese glasul şi vorbi cu sfidare tăcută: 

- Pot să o fac acum, soră. 

Majoritatea copiilor priveau în linişte. Câţiva practicau 
frumoasa artă a copilăriei - de a chicoti. 

Sorei îi era de ajuns. 

- Nu, nu poţi!... Ce faci? 

Dar Liesel nu mai era în bancă, mergea încet, cu trupul 
ţeapăn spre catedră. Luă cartea şi o deschise la o pagină 
oarecare. 

- Bine atunci, zise Sora Maria. Vrei să o faci? Fă-o! 

- Da, soră. 

După o privire rapidă către Rudy, Liesel îşi cobori 
privirea şi examină pagina. 

Când se uită din nou în sus, camera parcă era sfâşiată, 
apoi recompusă. 'Ioţi copii erau striviţi chiar în faţa ochilor 
săi, iar ea îşi imagină cum citeşte victorioasă toată pagina 
fără greşeală şi fluent. 


CE UN CUVÂNI-CHEIE: S? 


A 


Işi imagină. 


- Haide, Liesel! 

Rudy sparse tăcerea. 

Hoţul de cărţi privi din nou în jos, spre cuvinte. 

„Haide! rosti Rudy pe muteşte de data aceasta. Haide, 
Liesel!” 

Sângele vuia. Propoziţiile erau înceţoşate. 

Pagina albă deveni brusc scrisă într-o altă limbă şi 
lacrimile care erau pe cale să-i curgă din ochi nu o ajutau 
deloc. Nici nu mai putea vedea cuvintele. 

Şi soarele. Soarele îngrozitor. Exploda prin fereastră - 
sticla era împrăştiată peste tot - şi strălucea direct spre fata 
incapabilă. „Poţi să furi o carte, dar nu o poţi citi!” 

În minte îi veni o soluţie. 

Respirând, respirând, începu să citească, dar nu din 
cartea din faţa ei. Era ceva din Manualul groparului. 
Capitolul trei: „În caz de zăpadă”. Îl memorase ascultând 
vocea lui papa. 

- În caz de zăpadă, vorbi ea, trebuie să vă asiguraţi că 
folosiţi o sapă bună. Trebuie să săpaţi adânc, nu puteţi fi 
leneşi. Pământul este greu de străpuns. Din nou, trase un 
bulgăre de aer în piept. Desigur, este mai uşor să aşteptaţi 
cea mai caldă parte de a zilei, când... S-a sfârşit. 

Cartea îi fu smulsă din strânsoare şi fu pedepsită. 

- Liesel. Afară! 

În timp ce îi era administrat un mic Watschen, îi putea 
auzi râzând în clasă, printre altoielile sorei Maria. Îi vedea. 
Toţi acei copii îmbătaţi de eşecul ei. Rânjind şi râzând. 
Îmbăiaţi de soare. Toată lumea râdea, în afară de Rudy. 


În pauză, a fost terorizată. Un băiat pe nume Ludwig 
Schmeikl veni la ea cu o carte. 

- Hai, Liesel, întrebă el. Am probleme cu acest cuvânt. 
Poţi să mi-l citeşti? Râdea - un băiat de zece ani, cu râset 
îngâmfat. Dummkopf - idioato! 

Nori apăreau acum, mari şi greoi şi mai mulţi copii o 
strigau, urmărind-o cum fierbe. 


- Nu-i asculta, o sfătui Rudy. 

- E uşor de spus. Nu tu eşti prostul. 

Spre sfârşitul pauzei, socoteala comentariilor ajunsese la 
nouăsprezece. La douăzeci, izbucni. A fost Schmeikl, care 
se reîntorsese cu avânt. 

- Haide, Liesel! Îi băgă cartea sub nas. Mă ajuţi, te rog? 

Liesel l-a ajutat din plin. 


Se ridică şi îi luă cartea în timp ce zâmbea peste umăr la 
ceilalţi copii, o aruncă şi îl lovi cât de tare putu în 
vecinătatea şliţului. 

Ei, după cum vă închipuiţi, Ludwig Schmeikl se îndoi la 
pământ şi, în vreme ce se apleca, primi un pumn în ureche. 
Când ateriză, ea se aşeză deasupra lui. După se întâmplă 
acest lucru, încasă palme şi zgârieturi şi fu distrus de o fată 
consumată efectiv de furie. Pielea lui era atât de moale şi 
caldă! Încheieturile degetelor şi unghiile erau groaznic de 
tari, în ciuda dimensiunilor mici. 

- Saukerl! Până şi vocea era capabilă să-l zgârie. 
Arschloch! Poţi să-mi spui Arschloch pe litere? 

Oh, cum se împleticeau norii şi se uneau pe cer. Nori 
mari, obezi, întunecaţi şi bucălaţi. 

Dând unul peste altul. Cerându-şi scuze. Mişcându-se şi 
aşezându-se. 

Copiii erau acolo, rapid... ei bine, pe cât de rapid sunt 
copiii atraşi de gravitația unei bătăi. O priveau pe Liesel 
Meminger administrându-i lui Ludwig chelfăneala vieţii 
sale. 

- Doamne, Isuse Hristoase, comentă o fată suspinând, o 
să-l omoare! 

Liesel nu l-a omorât. 

Dar nu a lipsit mult. 

De fapt, probabil că singurul lucru care a oprit-o a fost 
rânjetul patetic şi plin de ticuri nervoase al lui Tommy 
Muller. Copleşită încă de adrenalină, Liesel îl zări zâmbind 


într-un mod atât de absurd, încât l-a înşfăcat şi a început să- 
lbată şipe e. 

- Ce faci? boci băiatul, iar ea se opri abia la a treia sau a 
patra palmă şi la vederea unei dâre de sânge deschis la 
culoare curgându-i din nas. 

În genunchi, înghiţea aerul şi asculta vaietele de sub ea. 
Privi învălmăşeala de chipuri din stânga şi dreapta şi 
anunţă: 

- Nu sunt proastă. 

Nimeni nu a contrazis-o. 


Bătaia a început din nou când toţi au revenit înăuntru şi 
sora Maria a văzut starea lui Ludwig Schmeikl. Prima dată, 
Rudy şi alţi câţiva au trebuit să poarte povara suspiciunii. 
Erau mereu unul la gâtul altuia. 

- Mâinile, veni ordinul. 

Mâinile băieţilor erau curate. 

- Nu pot să cred asta, bolborosi sora Maria. Nu se poate. 

Când Liesel păşi în faţă, Ludwig Schmeikl ruginea pe 
mâinile ei. 

- Afară! porunci sora pentru a doua oară în acea zi. 

Pentru a doua oară în acea oră, de fapt. 

De data aceasta, nu a fost o mică Watschen. Nu a fost nici 
măcar una medie. De data aceasta, era mama tuturor 
Watschen-elor de pe coridor, o usturime de băț după alta, 
astfel încât timp de o săptămână Liesel abia a putut să stea 
jos. Şi nu se mai auzi niciun râset din cameră. Numai frica 
tăcută a ascultării. 

La sfârşitul orelor, Liesel se duse acasă cu Rudy şi ceilalţi 
copii Steiner. Apropiindu-se de strada Himmel, într-o 
învălmăşeală de gânduri, un apogeu al nenorocirii o copleşi 
- recitalul eşuat din Manualul groparului, distrugerea 
familiei sale, coşmarul, umilinţa acelei zile - şi se ghemui 
într-un şanţ, şi plânse. Totul a condus la asta. 

Rudy a rămas lângă ea, uitându-se în jos. 

A început să plouă zdravăn şi repede. 


Kurt Steiner i-a strigat, dar niciunul nu s-a mişcat. Ea a 
stat îndurerată sub şuvoaiele de ploaie, iar el a stat lângă 
ea, aşteptând. 

- De ce a trebuit să moară? întrebă ea şi se ridică, iar el 
puse braţul în jurul ei, ca un prieten şi merseră mai 
departe. 

Nu a existat vreo cerere de sărut. Nimic de genul acesta. 
Poţi să-l iubeşti pe Rudy pentru asta, dacă vrei. „Doar nu 
mă lovi între picioare.” 

Asta gândea, dar nu i-a zis lui Liesel. Patru ani mai târziu, 
i-a împărtăşit acest lucru. 

Deocamdată, Rudy şi Liesel îşi croiră drum prin ploaie, pe 
strada Himmel. 

El era nebunul care se pictase negru şi învinsese lumea. 

Ea era hoţul de cărţi fără cuvinte. 

Aveţi încredere în mine, cuvintele urmau să vină şi, când 
au sosit, Liesel le va ţine în mână ca pe nişte nori şi le va 
presăra ca o ploaie. 


Partea a doua 
es 


Ridicarea din umeri 


în rolurile principale: 
o fată făcută din întuneric - bucuria ţigărilor - un hoinar 
prin oraş - nişte scrisori moarte - ziua lui hitler - 100% 
transpiraţie pur germană - porţile hoţiei - şi o carte de foc 


O fată făcută din întuneric 


C& CÂTEVA INFORMAŢII STATISTICE 
Prima carte furată: 13 ianuarie 1939 
A doua carte furată: 30 aprilie 1940 
Durata dintre cele două cărţi furate: 463 de zile 


Dacă aţi privi lucrurile cu superficialitate, aţi spune că nu 
a fost nevoie decât de puţin foc şi nişte ţipete aferente. Aţi 
zice că Liesel nu a avut nevoie decât de asta pentru a pune 
mâna pe a doua carte, deşi îi fumega în mâini. Chiar şi dacă 
îi frigea pieptul. 

În realitate, problema este următoarea: 

Nu e timp pentru a fi superficial. 

Nu este timp pentru frivolitate, să te întorci şi să verifici 
cuptorul - pentru că, atunci când hoţul de cărţi a furat-o pe 
a doua, nu numai că avea multe motive să facă asta, dar 
actul furtului a declanşat ceea ce va urma. Îi va oferi un 
punct de pornire pentru furtişagurile viitoare. Îl va inspira 
pe Hans Hubermann să vină cu un plan, pentru a-l ajuta pe 
boxerul evreu. Şi îmi va arăta încă o dată că o ocazie duce 
la alta, aşa cum riscul duce la mai mult risc, viaţa la mai 
multă viaţă şi moartea la mai multă moarte. 


A fost soarta, într-un fel. 

Vedeţi voi, oamenii v-ar putea spune că Germania nazistă 
s-a bazat pe antisemitism, un lider prea zelos şi o naţiune 
de bigoţi hrăniţi cu ură, dar nimic nu s-ar fi întâmplat dacă 
nemţii nu ar fi adorat o anume activitate - să dea foc. 

Nemţii adorau să ardă lucruri. Magazine, sinagogi, 
Reichstagulit+, case, obiecte personale, oameni măcelăriți 
şi, bineînţeles, cărţi. Erau încântați de un incendiu care 
dura toată noaptea - care le oferea oamenilor îndrăgostiţi 


de cărţi ocazia de a pune mâna pe anumite publicaţii pe 
care altfel nu le-ar fi avut. O persoană cu asemenea 
înclinații, după cum ştim, era o fată costelivă, pe nume 
Liesel Meminger. Poate a aşteptat 463 de zile, dar a 
meritat. La sfârşitul unei după-amieze care a presupus 
multă exaltare, mult sarcasm, o gleznă plină de sânge şi o 
palmă zdravănă, Liesel a obţinut cea de-a doua poveste de 
succes a sa. Ridicarea din umeri. Era o carte albastră, cu 
scris roşu gravat pe copertă, iar sub titlu se afla o mică 
imagine a unui cuc, de asemenea roşie. Privind în urmă, lui 
Liesel nu i-a fost ruşine că a furat-o. Dimpotrivă, simţea o 
mândrie care semăna cu ceva în stomac. Furia şi ura 
neagră îi alimentaseră dorinţa de a o fura. În realitate, pe 
20 aprilie, ziua de naştere a Fuhrerului, când a şterpelit 
acea carte de sub un morman de cenuşă mocnindă, Liesel 
era o fată făcută din întuneric. 

Desigur, întrebarea ar trebui să fie „De ce?” 

Ce era acolo să o înfurie? 

Ce se întâmplase în urmă cu patru sau cinci luni care să 
culmineze cu un asemenea sentiment? 

Pe scurt, răspunsul călătorea din strada Himmel la 
Fuhrer, până la locul de negăsit al mamei sale adevărate şi 
înapoi. 

Ca multe alte necazuri, începu cu o aparentă fericire. 


Plăcerea ţigarilor 


Spre sfârşitul anului 1939, Liesel se obişnuise destul de 
bine cu viaţa în Molching. Încă avea coşmaruri despre 
fratele ei şi îi era dor de mama sa, dar exista şi consolare. 

Îl iubea pe papa, Hans Hubermann, şi chiar şi pe 
asistenta sa maternală, în ciuda înghiontelilor, insultelor şi 
atacurilor verbale. Îl iubea şi îl ura pe cel mai bun prieten al 
ei, Rudy Steiner, ceea ce era perfect normal. Şi îi plăcea 
faptul că, în ciuda eşecului din clasă, îşi îmbunătăţise cu 
siguranţă scrisul şi cititul şi în curând va ajunge la un nivel 
respectabil. Toate acestea au dus la o oarecare mulţumire şi 
foarte rapid se vor constitui în ceva apropiat de conceptul 
de a fi fericit. 


C& SECRETELE FERICIRII SO 
1. Să termine Manualul groparului; 
2. Să scape de mânia sorei Maria; 
3. Să primească două cărţi de Crăciun. 


17 decembrie. 

Îşi amintea bine data, fiind cu fix o săptămână înainte de 
Crăciun. 

Ca de obicei, coşmarul de toate nopţile i-a întrerupt 
somnul şi a fost trezită de Hans Hubermann. Mâna lui se 
odihnea pe țesătura istovită a pijamalei fetei. 

- Trenul? şopti el. 

Liesel confirmă: 

- Trenul. 

Înghiţi cu lăcomie aerul până când se linişti şi începură să 
citească din capitolul unsprezece al Manualului groparului. 
Îl terminară puţin după ora trei şi mai rămase ultimul 
capitol, „Respectul pentru cimitir”. Papa, cu ochii săi de 


argint umflaţi de oboseală şi cu faţa acoperită de mustăţi, 
închise cartea şi îşi aştepta ceea ce mai rămăsese din somn. 
Nu a avut noroc. 

Lumina abia se stinse de un minut când Liesel îi vorbi în 
întuneric: 

- Papa? 

El scoase doar un sunet de undeva din gât. 

- Eşti treaz, papa? 

- Ja. 

Ea se sprijini într-un cot. 

- Putem să terminăm cartea, te rog? 

Se auzi o răsuflare lungă, un scărpinat al mustăţilor şi 
apoi lumina. Deschise cartea şi începu: 

- Capitolul doisprezece: „Respectul pentru cimitir”. 


Au citit până în zorii zilei, încercuind şi scriind cuvintele 
pe care ea nu le înţelegea şi întorcând paginile spre lumină. 
De câteva ori, papa aproape că a adormit, cedând 
extenuării iritante din ochi şi aplecării capului. Liesel îl 
trezea de fiecare dată, dar nu avea altruismul să-l lase să 
doarmă şi nici să-şi ascundă jignirea. Era o fată care avea 
un munte de urcat. 

Într-un final au terminat, în timp ce întunecimea de afară 
începea să se risipească puţin. Ultimul pasaj arăta astfel: 

„Noi, cei de la Asociaţia Cimitirelor din Bavaria, sperăm 
că v-am informat şi v-au făcut plăcere practicile, măsurile 
de siguranţă şi datoriile meseriei de gropar. Vă dorim 
succes în cariera dumneavoastră în artele funerare şi 
sperăm că această carte v-a ajutat în vreun fel.” 


Se priviră pe furiş după ce cartea a fost închisă. Papa 
vorbi: 

- Am reuşit, nu? 

Liesel, pe jumătate înfăşurată în pătură, studie cartea 
neagră, cu scris argintiu din mâna sa. Încuviinţă din cap, cu 
gura uscată şi senzaţia de foame de dimineaţă. Era unul 


dintre acele momente de oboseală perfectă, de cucerire nu 
numai a operei din mână, ci şi a nopţii care fusese un 
obstacol. 

Papa se întinse cu pumnii strânşi şi cu ochii închişi 
dureros. Era o dimineaţă care nu îndrăznea să fie ploioasă. 
S-au ridicat amândoi şi au mers către bucătărie, şi, în ciuda 
ceţii şi a îngheţului, au văzut fâşii roz de lumină pe nămeţii 
de zăpadă de pe acoperişurile din strada Himmel. 

- Uită-te la culori, zise papa. 

E greu să nu-l placi pe un om care nu numai că observă 
culorile, dar şi vorbeşte despre ele. 

Liesel încă ţinea cartea. O apucase strâns, iar zăpada 
devenea portocalie. Pe unul dintre acoperişuri, vedea un 
băieţel stând şi privind cerul. 

- Îl cheamă Werner, zise ea. 

Cuvintele îi scăpară fără voie. 

- Da, spuse papa. 


În acea perioadă, la şcoală nu mai erau teste de citire, 
dar, în timp ce Liesel căpăta treptat încredere în sine, ea a 
luat un manual oarecare înainte de ore, într-o dimineaţă, 
pentru a vedea dacă putea să-l citească fără probleme. 
Citea fiecare cuvânt, dar rămânea captivă într-un ritm mult 
mai lent decât ceilalţi din clasă. „Este mult mai uşor, a 
realizat ea, să fii pe cale de a face ceva decât să fi ajuns 
deja acolo. Asta va lua timp.” 

Într-o după-amiază, a fost tentată să fure o carte de pe 
raftul cu cărţi al clasei, dar, sincer, ideea altui Watschen pe 
coridor, în mâinile sorei Maria, a fost un factor de 
intimidare îndeajuns de puternic. Pe deasupra, nu avea o 
dorinţă adevărată de a lua cărţi de la şcoală. Cel mai 
probabil era intensitatea eşecului din noiembrie, care a 
cauzat lipsa de interes, dar Liesel nu era sigură. Nu ştia 
decât că tentaţia exista. 

În clasă, nu vorbea. 

Nici măcar nu se uita într-o manieră nepotrivită. 


Odată ce iarna îşi intră în drepturi, nu mai fu o victimă a 
frustrărilor sorei Maria, preferând să se uite cum alţii erau 
expediaţi pe coridor şi li se aplica pedeapsa meritată. 
Zgomotul făcut de un alt elev care se chinuia pe hol nu era 
în mod deosebit distractiv, dar faptul că era altcineva 
reprezenta o uşurare, chiar dacă nu o reală alinare. 


Atunci când şcoala s-a întrerupt pentru scurt timp, de 
Weihnachten, Liesel chiar şi-a permis să-i adreseze sorei 
Maria un „Crăciun fericit” înainte de a-şi vedea de drum. 
Nu aştepta cu adevărat vreun cadou, ştiind că Hubermannii 
erau practic lefteri, încă plăteau datorii şi chirie mai rapid 
decât veneau banii. Poate o mâncare ceva mai bună. Spre 
surpriza ei, în ajunul Crăciunului, după ce a fost la biserică, 
la miezul nopţii, cu mama, papa, Hans junior şi Trudy, a 
ajuns acasă şi a găsit ceva împachetat în hârtie de ziar sub 
bradul de Crăciun. 

- De la Sfântul Nicolae, zise papa, dar fata nu s-a lăsat 
păcălită. 

Îi îmbrăţişă pe ambii părinţi sociali, care aveau încă 
zăpada ninsă pe umeri. 

A desfăcut hârtia şi a scos două cărţi mici. Prima, Câinele 
Faust, era scrisă de un autor pe nume Mattheus Otdeberg. 
În total, va citi acea carte de treisprezece ori. În ajunul 
Crăciunului, citi primele douăzeci de pagini în bucătărie, pe 
când papa şi Hans junior se certau cu privire la un lucru pe 
care ea nu îl înţelegea. Ceva numit politică. 

Mai târziu, a citit mai mult în pat, continuând tradiţia 
încercuirii cuvintelor pe care nu le ştia şi notându-le. 
Câinele Faust avea şi poze - linii adorabile, urechi şi 
caricaturi ale unui ciobănesc german care saliva în mod 
neruşinat şi avea abilitatea de vorbi. 

A doua carte se numea Farul şi era scrisă de o femeie, 
Ingrid Rippinstein. Era puţin mai lungă, aşa că Liesel a 
parcurs-o doar de nouă ori, ritmul ei devenind puţin mai 
rapid la sfârşitul acelor lecturi prolifice. 


La câteva zile după Crăciun, îl întrebă pe papa o 
chestiune legată de cărţi. Mâncau toţi în bucătărie. 
Uitându-se la lingurile cu supă de mazăre care intrau în 
gura mamei, ea a decis să se concentreze asupra lui papa. 

- E ceva ce vreau să te întreb. 

La început, nu primi niciun răspuns. 

- Şi? 

Era mama, cu gura pe jumătate plină. 

- Voiam doar să ştiu cum aţi găsit bani să-mi cumpăraţi 
cărţile. 

Un rânjet scurt apăru pe chipul lui papa tocmai când lua 
o sorbitură. 

- Chiar vrei să ştii? 

- Sigur. 

Papa scoase din buzunar ce rămăsese din raţia sa de 
ţigări şi începu să înfăşoare o ţigară, moment în care Liesel 
îşi pierdu răbdarea. 

- Îmi spui sau nu? 

Papa râse. 

- Dar îţi spun, copilă. Termină confecţionarea unei ţigări, 
îi dădu un bobârnac pe masă şi începu alta. Exact aşa. 

Atunci, mama îşi termină supa cu un zăngănit, îşi înăbuşi 
un râgâit şi răspunse în locul lui. 

- Saukerl ăsta, zise ea. Ştii ce a făcut? Şi-a răsucit toate 
ţigările murdare, s-a dus la piaţă când era în oraş şi le-a 
negociat cu nişte ţigani. 

- Opt ţigări per carte. Triumfător, papa îşi îndesă una în 
gură. O aprinse şi inhală fumul. Slavă Domnului pentru 
țigări, nu, mamă? 

Mama doar îi aruncă una dintre expresiile sale 
caracteristice de dezgust, urmată de expresia cel mai des 
întâlnită în vocabularul ei. 

- Saukerl. 

Liesel şi papa şi-au făcut cu ochiul şi şi-au terminat supa. 
Ca întotdeauna, avea una dintre cărţi lângă ea. Nu putea 
nega că răspunsul la întrebare fusese mai mult decât 


satisfăcător. Nu erau mulţi oameni care puteau spune că 
educaţia lor a fost plătită cu ţigări. 

Pe de altă parte, mama a zis că, dacă Hans Hubermann 
ar fi bun la ceva, ar schimba nişte tutun pentru o rochie 
nouă, de care avea nevoie disperată, şi pentru nişte pantofi 
mai buni. 

- Dar nuu... Goli cuvintele în chiuvetă. Când vine vorba 
de mine, mai bine ai fuma o raţie întreagă, nu-i aşa? Şi, în 
plus, de la vecini. 

Totuşi, câteva nopţi mai târziu, Hans Hubermann veni cu 
o cutie de ouă. 

- Îmi pare rău, mamă. 

Le puse pe masă. 

- Nu mai aveau pantofi. 

Mama nu s-a plâns. 

Chiar a cântat pentru sine în timp ce le gătea până când 
aproape le-a ars. Se părea că ţigările le puteau furniza o 
mare bucurie şi a fost o perioadă fericită în casa 
Hubermann. 

S-a terminat câteva săptămâni mai târziu. 


Un hoinar prin oraş 


Necazurile au început cu rufele de spălat şi au escaladat 
rapid. 

Când Liesel a însoţit-o pe Rosa Hubermann în livrările 
sale prin Molching, unul dintre clienţi, Ernst Vogel, a 
informat-o că nu-şi mai permitea să-i dea să calce şi să 
spele. 

- Vremurile, se scuză el, ce pot să spun? Devine greu. 
Războiul ne face să fim strâmtoraţi. Se uită la fată. Sunt 
sigur că primeşti o alocaţie pentru că o ai pe asta mică, nu-i 
aşa? 

Spre spaima lui Liesel, mama rămase fără cuvinte. 

Traista goală era lângă ea. 

Haide, Liesel! 

Nu i-a zis asta. A tras-o după ea cu asprime. 

Vogel strigă de pe prima treaptă. Avea aproape un metru 
optzeci şi şuviţe lungi îi atârnau fără viaţă pe frunte. 

- Îmi pare rău, Frau Hubermann! 

Liesel îi făcu cu mâna. 

Mama o admonestă: 

- Să nu-i faci cu mâna lui Arschloch ăla, rosti ea. Acum, 
grăbeşte-te! 


În noaptea aceea, când Liesel făcu baie, mama a frecat-o 
exagerat de tare cu peria, murmurând tot timpul despre 
Saukerl ăla de Vogel şi imitându-l la două minute. 

- Trebuie să primeşti o alocaţie pentru fată... Îi învineţea 
pieptul în vreme ce tot freca. Nu valorezi atât, Saumensch. 
Nu mă îmbogăţeşti, să ştii. 

Ea stătea şi suporta. 


La mai puţin de o săptămână după acel anume incident, 
Rosa urlă după ea din bucătărie. 

- Bine, Liesel. O aşeză la masă. Odată ce îţi petreci 
jumătate din timp jucând fotbal, poţi să te faci utilă afară. 
Dacă tot ieşi. 

Liesel îşi privea mâinile. 

- Ce este, mamă? 

- De acum încolo, vei lua şi vei livra rufele pentru mine. 
Sunt mai puţine şanse ca bogătanii ăia să renunţe la noi 
dacă tu eşti cea care stă în faţa lor. Dacă te întreabă unde 
sunt, le spui că sunt bolnavă. Şi să pari tristă când le zici 
asta. Eşti slabă şi îndeajuns de palidă ca să le câştigi mila. 

- Lui Herr Vogel nu i-a fost milă de mine. 

- Ei... Era evident agitată. Ceilalţi ar putea. Aşa că, fără 
discuţii. 

- Da, mamă. 

Pentru un moment, păru că asistenta ei maternală vrea 
să o aline sau să o bată pe umăr. 

Dar nu s-a întâmplat nimic de acest gen. 

În loc de asta, Rosa Hubermann se ridică şi luă o lingură 
de lemn pe care o ţinu sub nasul lui Liesel. În opinia ei, era 
o necesitate. 

- Când eşti afară pe străzi, duci traista în fiecare loc şi o 
aduci direct acasă, cu banii, chiar dacă e aproape nimic. Nu 
te duci la papa nici dacă are şi el de lucru odată. Nu 
hoinăreşti aiurea cu Saukerl ăla mic, Rudy Steiner. Direct. 
Acasă. 

- Da, mamă. 

- Şi, când ţii traista, ţine-o cum trebuie. N-o legăna, n-o 
scăpa, n-o boţi şi nu o arunca peste umăr. 

- Da, mamă. 

- Da, mamă. Rosa Hubermann era un imitator grozav, 
chiar unul pasionat. Ai face bine, Saumensch. O să aflu dacă 
nu, ştii asta, da? 

- Da, mamă. 


Rostirea acelor cuvinte era adesea cea mai bună 
modalitate de supravieţuire, ca şi ascultarea a ceea ce i se 
spunea şi, de atunci încolo, Liesel cutreieră pe străzile din 
Molching, de la cei săraci la cei bogaţi, luând şi ducând 
hainele. La început, a fost o slujbă solitară, de care nu s-a 
plâns vreodată. În cele din urmă, prima oară când a cărat 
traista prin oraş, a cotit pe strada Munchen şi, uitându-se în 
ambele direcţii, a legănat-o cu putere şi apoi a verificat 
conţinutul dinăuntru. Din fericire, nu erau cute. Nu erau 
dungi. Doar un zâmbet şi promisiunea de a nu o mai legăna 
vreodată. 

Per ansamblu, lui Liesel îi plăcea. Nu primea vreun 
comision, dar nu stătea acasă, iar plimbatul pe străzi fără 
mama era raiul pe Pământ. Fără acuzări şi înjurături. Fără 
oameni holbându-se la ele în timp ce era insultată că nu 
ţinea bine traista. Doar serenitate. 

Chiar şi oamenii au început să-i placă: 

* Pfaffelhurverii, care inspectau hainele şi spuneau: „Ja, 
ja, sehr gut, sehr gut”. Liesel îşi imagina că ei făceau totul 
de două ori. 

* Blânda Helena Schmidt, care îi înmâna banii cu o mână 
contorsionată de artrită. 

* Weingartenerii, a căror mâţă cu mustăţi pleoştite 
răspundea la uşă împreună cu ei. Micul Goebbels, aşa îi 
spuneau, după mâna dreaptă a lui Hitler. 

* Şi Frau Hermann, soţia primarului, stând cu părul 
zburlit şi tremurând în pragul uşii imens şi rece. Mereu 
tăcută. Mereu singură. Niciun cuvânt, nici măcar o dată. 


Câteodată, Rudy se ducea cu ea. 

- Câţi bani ai acolo? a întrebat el într-o dimineaţă. Era 
aproape întuneric şi mergeau pe strada Himmel, pe lângă 
magazin. Ai auzit de Frau Diller, nu? Se zice că are acadele 
ascunse pe undeva şi pentru preţul corect... 

- Nici nu te gândi. Liesel, ca întotdeauna, ţinea strâns 
banii. Nu o duci aşa de rău, nu tu trebuie să o înfrunţi pe 


mama. 
Rudy a ridicat din umeri. 
- Trebuia să încerc. 


În mijlocul lunii ianuarie, la şcoală se învăţa cum se scriu 
scrisorile. După învăţarea noţiunilor de bază, fiecare elev 
trebuia să scrie două scrisori, una unui prieten şi alta cuiva 
din afara clasei. 

Scrisoarea lui Liesel de la Rudy era cam aşa: 


„Dragă Saumensch, 

Eşti la fel de nepricepută la fotbal cum ai fost ultima oară 
când am jucat? Sper că da. Asta înseamnă că pot să te calc 
din nou în picioare exact ca Jesse Owens la olimpiadă...” 


Când sora Maria o găsi, îi puse o întrebare, foarte 
amabilă. 


C% OFERTA SOREI MARIA S 
Ţi-ar plăcea să vizitezi coridorul, domnule Steiner? 


Nu mai este nevoie să spun că răspunsul lui Rudy a fost 
negativ, iar scrisoarea a fost ruptă şi el a început din nou. 
De data aceasta, era adresată cuiva pe nume Liesel şi o 
întreba care erau hobby-urile ei. 

Acasă, în timp ce termina scrisoarea dată ca temă, Liesel 
a decis că a-i scrie lui Rudy sau vreunui alt Saukerl era în 
realitate ridicol. Nu însemna nimic. Pe când scria în pivniţă, 
îi vorbi lui papa care vopsea din nou peretele. 

Era înconjurat de aburi de vopsea. 

- Was wuistz? Asta era cea mai dură formă de germană 
pe care o persoană o putea vorbi, dar era vorbită în cel mai 
plăcut mod. Da, ce este? 

- Oare aş putea să-i scriu o scrisoare mamei? 

O pauză. 


- De ce ai vrea să-i scrii ei o scrisoare? Trebuie să o 
suporţi în fiecare zi. Papa era tot un schmunzelling - un 
zâmbet hâtru. Nu e destul de rău? 

- Nu mama aia. 

Înghiţi un nod. 

- Oh. Papa se întoarse spre perete şi continuă să 
vopsească. Ei, cred că poţi. Ai putea să i-o trimiţi ei, cum îi 
zice... cea care te-a adus aici şi te-a vizitat de câteva ori... 
de la asistenţa socială. 

- Frau Heinrich. 

- Aşa. Trimite-i-o ei. Poate i-o expediază mamei tale. 

Totuşi, cuvintele lui nu sunau convingătoare, ca şi cum îi 
ascundea ceva lui Liesel. În scurtele ei vizite, Frau Heinrich 
ezitase să-i dea veşti despre mama ei. 

În loc să-l întrebe ce nu era în regulă, Liesel a început 
imediat să scrie, preferând să ignore presentimentul rău 
care i se cuibărise în suflet. I-a luat trei ore şi şase ciorne să 
încheie scrisoarea, povestindu-i mamei totul despre 
Molching, despre papa şi acordeonul lui, despre firea 
ciudată, dar sinceră a lui Rudy şi despre isprăvile Rosei 
Hubermann. l-a explicat şi cât de mândră era că putea 
acum să scrie şi să citească puţin. În ziua următoare, i-a pus 
un timbru luat dintr-un sertar din bucătărie şi i-a expediat-o 
lui Frau Diller. Şi a început să aştepte. 

În noaptea în care a scris scrisoarea, a auzit fără să vrea 
o conversaţie între Hans şi Rosa. 

- Ce a apucat-o să-i scrie maică-sii? spunea mama. 

Vocea ei era surprinzător de calmă şi preocupată. Vă 
puteţi imagina că asta a îngrijorat-o mult pe fată. Mai 
degrabă, ar fi preferat să-i audă certându-se. Adulții care 
şuşotesc nu inspiră deloc încredere. 

- M-a întrebat, i-a răspuns papa, şi nu am putut să zic nu. 
Cum aş fi putut? 

- Doamne, Isuse Hristoase! Iarăşi se şoptea. Ar trebui să 
o uite şi gata. Cine ştie pe unde e? Cine ştie ce i-au făcut? 


În pat, Liesel şi-a cuprins trupul cu mâinile. Se încuraja 
singură. 

Se gândea la mama ei şi repeta întrebările Rosei 
Hubermann. 

„Unde era? 

Ce făcuseră cu ea? 

Şi, mai exact, cine, în realitate, erau ei?” 


Scrisori moarte 


O imagine din viitor, în subsol, septembrie 1943. 

O fată în vârstă de paisprezece ani scria într-o micuță 
carte cu coperte negre. Era uscăţivă, dar robustă şi văzuse 
multe lucruri. Papa stătea cu acordeonul lângă picioare. 

Spuse: 

- Ştii, Liesel? Aproape că ţi-am scris o scrisoare şi am 
semnat-o cu numele mamei tale. Îşi scarpină piciorul acolo 
unde fusese ghipsul. Dar nu am putut. Nu m-am simţit în 
stare să fac asta. 


De mai multe ori, la sfârşitul lunii ianuarie şi în toată luna 
februarie, când Liesel cerceta căsuţa poştală, aşteptând un 
răspuns la scrisoarea ei, aproape că îi frângea inima tatălui 
ei adoptiv. 

- Îmi pare rău, îi zicea el. Azi, nu, nu-i aşa? 

Mai târziu, şi-a dat seama că tot efortul fusese inutil. 
Dacă mama ei ar fi putut să o facă, i-ar fi contactat deja pe 
oamenii de la asistenţa socială sau ar fi venit direct la fată 
ori la Hubermanni. Dar nu se întâmplase nimic. 

Pentru a pune sare pe rană, la mijlocul lunii februarie, 
Liesel a primit o scrisoare de la un client căruia i se călcau 
rufele, familia Pfaffelhurver, de pe strada Heide. Amândoi 
înalţi, stăteau în uşă, privind-o cu melancolie. 

- Pentru mama ta, rosti bărbatul dându-i plicul. Spune-i 
că ne pare rău. Spune-i că ne pare rău. 

Nu a fost o seară bună în locuinţa Hubermann. 

Chiar şi după ce s-a retras în pivniţă să-i scrie a cincea 
scrisoare mamei sale (dintre care numai una fusese 
trimisă), o auzea pe Rosa înjurând şi vorbind în continuare 
de acel Arschlocher de Pfaffelhurver şi despre păduchiosul 
de Ernst Vogel. 


- Feuer soll'n's brunzen fiir einen Monat! o auzi strigând. 
Traducere: N-au decât să se cace toţi ardei iuți o lună! 
Liesel scria. 


Nu a fost niciun cadou la aniversarea ei. Nu a fost niciun 
cadou pentru că nu erau bani şi, la acel moment, lui papai 
se terminase tutunul. 

- Ti-am spus eu. Mama arătă către el cu un deget. [i-am 
spus eu să nu-i dai ambele cărţi de Crăciun. Dar nu. Asculţi 
tu vreodată? Sigur că nu! 

- Ştiu! Se întoarse încet către fată. Îmi pare rău, Liesel! 
Pur şi simplu, nu ne permitem. 

Pe Liesel nu o deranja. Nu s-a smiorcăit şi nu s-a plâns, şi 
nu a dat din picioare. Doar şi-a înghiţit dezamăgirea şi s-a 
hotărât să-şi asume un risc calculat - un cadou de la ea 
însăşi. Va aduna toate scrisorile adresate mamei sale, le va 
îndesa într-un plic şi va folosi o foarte mică parte din banii 
din călcat şi spălat pentru a-l trimite prin poştă. Apoi, 
bineînţeles, va încasa Watschen-ul, cel mai probabil, în 
bucătărie, şi nu va scoate un sunet. 


Trei zile mai târziu, planul era dus la îndeplinire. 

- Ceva lipseşte. 

Mama număra banii a patra oară, Liesel era lângă plită. 
Era cald acolo şi pulsul îi bătea nebuneşte. 

- Ce s-a întâmplat, Liesel? 

- Trebuie să-mi fi dat mai puţin decât de obicei, minţi ea. 

- I-ai numărat? 

Cedă. 

- I-am cheltuit, mamă. 

Rosa se apropie. Nu era un semn bun. Era foarte 
aproape de lingurile de lemn. 

- Ce ai făcut? 

Înainte să apuce să răspundă, lingura de lemn îi atinse 
corpul lui Liesel ca o palmă de la Dumnezeu. Avea dâre 


roşii, ca nişte urme de paşi şi ardeau. De pe podea, după ce 
s-a terminat, fata s-a uitat în sus şi a explicat. 

Nu simţea decât pulsul şi lumina galbenă. Ochii îi clipeau. 

- Am trimis scrisorile. 

Ceea ce a urmat a fost praful de pe podea, senzaţia că 
hainele îi intrau în piele şi revelaţia că totul fusese în van - 
că mama ei nu îi va scrie înapoi niciodată şi că nu o va mai 
vedea niciodată. Realitatea acestui lucru a provocat încă un 
Watschen. A usturat-o timp de mai multe minute. 

Deasupra ei, Rosa părea mânjită, dar imaginea ei a 
devenit mai clară după ce chipul ca de mucava s-a apropiat 
ameninţător. Descurajată, stătea acolo în toată trupeşenia 
ei, ţinând lingura de lemn ca pe o bâtă. Se aplecă şi îi şopti: 

- Îmi pare rău, Liesel. 

Liesel ştia prea bine că nu pentru bătaie îi părea rău. 

Urmele roşii s-au transformat în pete pe pielea ei, în timp 
ce zăcea acolo în praf şi mizerie, şi în lumina slabă. 
Respirația i se calmă, iar o lacrimă galbenă, răzleaţă i se 
rostogoli pe faţă. Îşi simţea trupul pe podea. Un antebraţ, 
un genunchi. Un cot, un obraz, o gambă. 

Podeaua era rece, mai ales sub obrazul ei, dar era 
incapabilă să se mişte. 

Nu o va mai vedea niciodată pe mama ei. 

Vreme de aproape o oră, a rămas întinsă sub masa din 
bucătărie, până când papa a venit acasă şi a cântat la 
acordeon. Abia atunci s-a ridicat şi început să-şi revină. 

Când scrise despre acea noapte, nu avu deloc 
resentimente faţă de Rosa Hubermann sau faţă de mama ei. 
Pentru ea, erau doar victime ale circumstanțelor. Singurul 
lucru care se repeta era lacrima galbenă. „În întuneric, 
realiză ea, lacrima ar fi fost neagră.” 

„Dar era neagră”, spuse în sinea ei. 

Indiferent de cât de multe ori încerca, îi era greu să-şi 
imagineze scena cu lumina despre care ştia că fusese acolo. 
Era înfrântă în întuneric şi rămăsese acolo, pe podeaua 


rece a bucătăriei. Chiar şi muzica lui papa avea culoarea 
întunecimii. 

Chiar şi muzica lui papa. 

Era ciudat că se simţea cumva alinată de acel gând mai 
degrabă decât frământată de el. 

Întunericul, lumina. 

Care era diferenţa? 

Fiecare coşmar era mai puternic, iar hoţul de cărţi 
începea să înţeleagă cu adevărat cum stăteau lucrurile în 
realitate şi cum vor fi mereu. În lipsă de altceva, se va 
pregăti. Probabil că de aceea, de ziua Fuhrerului, când i s-a 
arătat complet răspunsul la întrebarea despre suferinţa 
mamei sale, ea a fost capabilă să reacționeze în ciuda 
perplexităţii şi furiei. 

Liesel Meminger era gata. 

La mulţi ani, Herr Hitler. 

La mulţi ani! 


Ziua lui Hitler, 1940 


În ciuda deznădejdii, Liesel cercetă căsuţa poştală în 
fiecare după-amiază, în toată luna martie şi în aprilie. Asta 
în ciuda vizitei solicitate de Hans lui Frau Heinrich, care le- 
a explicat Hubermannilor că biroul de asistenţă maternală 
pierduse orice contact cu Paula Meminger. Totuşi, fata 
stăruia şi, după cum v-aţi aştepta, niciodată nu găsea nimic 
în cutia poştală. 

Molching, ca tot restul Germaniei, era prins în pregătirile 
pentru ziua lui Hitler. În acest an, cu intensificarea 
războiului şi actuala poziţia triumfătoare a lui Hitler, 
partizanii nazismului din Molching doreau o sărbătoare pe 
măsură. Va fi o paradă. Un marş. Cântec. Muzică. Va fiun 
foc. 

Liesel mergea pe străzile din Molching, luând şi ducând 
rufe spălate şi călcate şi, în acelaşi timp, membrii partidului 
nazist strângeau combustibil. În două ocazii, Liesel a văzut 
cum bărbaţi şi femei băteau la uşi, întrebându-i pe oameni 
dacă aveau orice lucru de care voiau să se descotorosească 
sau pe care să-l distrugă. Exemplarul lui papa din Molching 
Express anunţa că va fi un foc festiv în piaţa din centrul 
oraşului, la care vor asista toate diviziile locale ale 
tineretului hitlerist. Va celebra nu doar aniversarea lui 
Hitler, ci şi victoria asupra duşmanilor şi obstacolelor care 
ţinuseră Germania în loc de la sfârşitul Primului Război 
Mondial. „Orice materiale din aceste vremuri, se cerea, 
ziare, postere, cărţi, steaguri - şi orice propagandă a 
inamicilor noştri pe care o găsiţi trebuie adusă la biroul 
partidului nazist de pe strada Munchen.” 

Până şi strada Schiller - strada stelelor galbene -, care 
încă aştepta renovarea, a fost răscolită din nou, pentru a 
găsi ceva, orice bun de ars în numele gloriei Fuhrerului. Nu 


ar fi fost deloc de mirare dacă unii membri ai partidului ar fi 
publicat o mie şi ceva de cărţi sau postere de o morală 
otrăvitoare doar pentru a le incinera. 

Totul era pregătit pentru un 20 aprilie grandios. Urma să 
fie o zi plină de focuri şi aclamații. 

Şi furt de cărţi. 


În acea dimineaţă, totul era ca de obicei în casa 
Hubermann. 

- Saukerl-ul ăla se uită pe fereastră în fiecare zi, 
blestemă Rosa Hubermann. În fiecare zi. La ce te uiţi de 
data asta? 

- Ohh, suspină papa cu încântare. Drapelul atârnat la 
fereastră îi ascundea ca o manta spatele. Ar trebui să te uiţi 
la femeia asta pe care o văd. Privi peste umăr şi rânji la 
Liesel. Poate că mă duc să-i fac curte. Asta te-ar da gata, 
mamă. 

- Schwein! 

Învârti lingura de lemn spre el. 

Papa continuă să se uite pe fereastră, la femeia 
imaginară şi la un culoar real de steaguri nemţeşti. 


În acea zi, pe străzile din Molching, fiecare fereastră era 
decorată pentru Fuhrer. Pe alocuri, ca la Frau Diller, 
geamul era spălat temeinic, steagul era imaculat, svastica 
arăta ca o bijuterie pe o pânză albă cu roşu. În cazul altora, 
steagul atârna de pe margine ca o haină lăsată la uscat. Dar 
era acolo. 

Mai devreme, se întâmplase un mic dezastru. 
Hubermannii nu-şi găseau steagul. 

- O să vină după noi, îşi avertiză mama soţul. O să vină şi 
o să ne ia. Ei bine. Trebuie să-l găsim! 

La un moment dat, păru că papa va trebui să meargă la 
subsol şi să vopsească un steag pe un cearşaf folosit la 
zugrăvit. Din fericire, l-au găsit sub acordeon, în dulap. 


- N-am putut să-l văd din cauza acordeonului ăluia 
blestemat! Mama se răsuci. Liesel! 
Fata a avut onoarea de agăța steagul de rama ferestrei. 


Mai târziu, Hans junior şi Trudy au venit acasă să 
mănânce de prânz, aşa cum făcuseră de Crăciun şi de 
Paşte. Acum pare un moment potrivit să-i prezint mai pe 
larg. 

Trudy sau Trudel, cum era cunoscută, era cu doar câţiva 
centimetri mai înaltă decât mama. Copiase stilul de mers 
nefericit şi împleticit al Rosei Hubermann, dar în rest era 
mai potolită. Fiind o menajeră din părţile mai bogate ale 
Munchenului, era cel mai probabil plictisită de copii, dar 
mereu găsea câteva cuvinte amabile pentru Liesel. Avea 
buze fine. O voce tihnită. 

Hans junior avea ochii şi înălţimea tatălui său. Argintul 
din ochii lui nu era însă mai cald decât al lui papa - fusese 
„Fuhreruit”. Avea mai multă carne pe oase şi păr blond, 
ţepos, iar pielea îi era ca o vopsea albă. 

Au venit acasă împreună, cu trenul din Munchen, şi nu a 
trecut mult până au apărut vechi tensiuni. 


“& O SCURTĂ ISTORIE A LUI S? 
HANS HUBERMANN VERSUS FIUL 
În opinia lui Hans junior, tatăl său făcea parte dintr-o 
Germanie veche, decrepită - una care le permitea 
tuturor să o înşele în timp ce oamenii săi sufereau. 
În copilărie, ştia că tatăl său fusese numit „der Juden 
Maler” - evreul zugrav - pentru că zugrăvea casele 
evreilor. Apoi a fost un incident pe care vi-l voi 
prezenta îndeajuns de curând, ziua în care Hans a 
dat-o în bară, fiind pe cale să se înscrie în partid. 
Toată lumea ştia că nu ar trebui să vopseşti peste 
murdaăriile scrise pe faţada unui magazin evreiesc. 


Un astfel de comportament era rău pentru Germania 
şi era rău pentru infractor. 


- Deci te-au lăsat să intri? 

Hans junior o reluă de unde rămăseseră de Crăciun. 

- Unde? 

- Ia ghici - în partid. 

- Nu, cred că au uitat de mine. 

- Ei bine, măcar ai încercat încă o dată? Nu poţi sta cu 
mâinile în sân, aşteptând ca noua lume să te accepte. 
Trebuie să ieşi şi să faci parte din ea - în ciuda greşelilor 
trecute. 

Papa îşi ridică privirea. 

- Greşeli? Am făcut greşeli în viaţa mea, dar faptul că nu 
am intrat în partidul nazist nu este una dintre ele. Încă au 
cererea mea - ştii asta - şi nu m-aş putea duce înapoi să 
întreb. Eu doar... 


În acel moment, un mare fior şi-a făcut apariţia. 

A valsat prin fereastră purtat de curent. Poate că era 
adierea celui de-al Treilea Reich care prindea puteri şi mai 
mari. Sau poate că era doar Europa respirând din nou. 
Oricum, a căzut peste ei în vreme ce ochii lor metalici s-au 
ciocnit ca nişte căni de tinichea în bucătărie. 

- Nu ţi-a păsat niciodată de ţara asta, zise Hans junior. 
Nu de ajuns, în orice caz. 

Ochii lui papa au început să se aprindă. Nu l-a oprit pe 
Hans junior. Dintr-un motiv, s-a uitat la fată. Cu cele trei 
cărţi ale sale stând drepte pe masă, ca şi cum ar fi 
participat la conversaţie, ea murmura în linişte cuvintele în 
timp ce citea dintr-una. 

- Şi ce gunoi citeşte fata asta? Ar trebui să citească Mein 
Kampf. 

Liesel privi în sus. 

- Nu-ţi face griji, Liesel, zise papa. Tu citeşte în 
continuare. Nu ştie ce vorbeşte. 


Dar Hans junior nu terminase. Se apropie şi spuse: 

- Ori eşti cu Fuhrerul, ori eşti împotriva lui - şi văd că eşti 
împotriva lui. Mereu ai fost. 

Liesel privi faţa lui Hans junior şi se opri pe subţirimea 
buzelor şi pe linia bolovănoasă a dinţilor de jos. 

- E jalnic cum un om poate sta deoparte, fără să facă 
nimic, iar o nație întreagă curăţă mizeria şi devine măreaţă. 


Trudy şi mama erau la fel de timorate ca şi Liesel. Se 
simţea miros de supă de mazăre, de ceva care se ardea şi 
de confruntare. 

Toţi aşteptau următoarele cuvinte. 

Au venit de la fiu. Doar două. 


- Eşti laş! 

I le azvârili în faţă lui papa şi părăsi imediat bucătăria şi 
casa. Ignorând zădărnicia gestului, papa se duse spre uşă şi 
strigă către fiul său: 

- Laş? Fu sunt laşul?! 

Apoi, se grăbi după el, spre poartă, continuând să-i 
vorbească. Mama s-a dus grabnic la fereastră, a smuls de 
acolo steagul şi a deschis-o. Ea, Trudy şi Liesel s-au 
îngrămădit acolo, privind cum un tată îl prinde din urmă pe 
fiu şi îl înşfacă implorându-l să se oprească. Nu puteau auzi 
nimic, dar felul în care Hans junior a ridicat din umeri şi s-a 
eliberat a fost îndeajuns de limpede. Imaginea lui papa 
privindu-l cum se îndepărtează urla din stradă. 

- Hansie! strigă mama într-un final. 

Atât Trudy, cât şi Liesel au tresărit la auzul vocii ei. 

- Întoarce-te! 

Băiatul plecase. 


Da, băiatul plecase şi mi-aş dori să vă pot spune că totula 
mers bine pentru mai tânărul Hans Hubermann, dar nu a 
fost aşa. 


După ce a dispărut de pe strada Himmel în acea zi, în 
numele Fuhrerului, se va pripi câtre evenimentele altei 
întâmplări, fiecare pas ducând tragic către Rusia. 

Către Stalingrad. 


ce CÂTEVA LUCRURI DESPRE STALINGRAD ss 
1. În 1942 şi la începutul anului 1943, în acel oraş, 
cerul era înălbit în fiecare dimineaţă, alb ca un 
cearşaf. 

2. Toată ziua, în timp ce purtam sufletele peste el, 
acea pânză era împroşcată cu sânge, până când se 
umplea şi atârna către pământ. 

3. Seara, era stoarsă şi înălbită din nou, gata pentru 
zorii zilei următoare. 

4. Şi asta se întâmpla doar când lupta se dădea în 
timpul zilei. 


După ce fiul a plecat, Hans Hubermann a mai stat preţ de 
câteva clipe. Strada părea atât de mare! 

Când şi-a făcut apariţia înăuntru, mama l-a fixat cu 
privirea, dar nu au schimbat niciun cuvânt. Nu l-a 
admonestat deloc, ceea ce, după cum ştiţi, era extrem de 
neobişnuit. Poate, hotărâse că fusese îndeajuns de rănit, 
fiind etichetat drept laş de singurul său fiu. 

Pentru o vreme, a rămas tăcut la masă după ce prânzul a 
luat sfârşit. Chiar era un laş, aşa cum precizase atât de 
brutal fiul lui? Cu siguranţă, în Primul Război Mondial, se 
considerase astfel. 

Acestui lucru îi atribuise supraviețuirea. Dar există oare 
laşitate în recunoaşterea fricii? Există laşitate în a fi 
bucuros că ai supravieţuit? 

Gândurile sale traversau masa, în vreme ce privea fix 
parcă prin ea. 

- Papa? întrebă Liesel, dar el nici nu se uită la ea. Despre 
ce vorbea? Ce voia să spună când... 


- Nimic, răspunse papa. Vorbi, liniştit şi calm, către masă. 
Nu e nimic. Uită de el, Liesel! Mai trecu poate un minut 
până când vorbi din nou: Nu trebuie să te duci la un foc în 
aer liber? 

- Da, papa. 

Hoţul de cărţi a mers şi s-a schimbat în uniforma de la 
Tineretul Hitlerist şi au plecat o jumătate de oră mai târziu, 
spre sediul BDM. De acolo, copiii erau luaţi în grupuri spre 
centrul oraşului. 

Se ţineau discursuri. 

Se aprindea un foc. 

Se fura o carte. 


100% transpiraţie pur germană 


Oamenii se aliniau pe străzi, în timp ce tineretul 
Germaniei mărşăluia spre primărie şi piaţa centrală. De 
câteva ori, Liesel a uitat de mama ei şi de orice altă 
problemă. Îşi simţea pieptul umflat în vreme ce oamenii îi 
aplaudau. Câţiva copii le făceau cu mâna părinţilor, dar 
scurt - exista o instrucţiune clară să meargă cu capul drept 
şi să nu se uite sau să facă semne cu mâna mulţimii. 

Când grupul lui Rudy ajunse în centru şi i se ceru să se 
oprească, apăru un incident. Tommy Muller. Restul trupei 
se opri din marş, iar Tommy a intrat direct în băiatul din 
faţa sa. 

- Dummkopf! scuipă băiatul înainte de a se întoarce. 

- Îmi pare rău, zise Tommy cu braţele întinse în apărare. 
Faţa îl dădu de gol. Nu am auzit. 

A fost doar un moment scurt, dar ca o previziune a 
necazurilor ce vor urma. Pentru Tommy. Pentru Rudy. 


La sfârşitul marşului, diviziile Tineretului Hitlerist au 
primit permisiunea să se disperseze. Ar fi fost aproape 
imposibil să-i păstreze la un loc, odată ce focul în aer liber 
le ardea ochii şi îi stârnea. Au strigat toţi la unison: Heil 
Hitler şi apoi au fost liberi să se plimbe. Liesel îl căută pe 
Rudy, dar fu prinsă în învălmăşeala uniformelor şi cuvintelor 
azvârlite după împrăştierea mulţimii. Copii strigând alţi 
copii. 


La 15.40, aerul s-a răcit considerabil. 

Oamenii au glumit că trebuie să se încălzească. 

- Oricum, doar la asta e bun acest gunoi. 

Au folosit cărucioare pentru a-l aduce pe tot. A fost 
aruncat în mijlocul pieţei centrale şi înmuiat în ceva aromat. 


Cărţi şi hârtie, şi alte materiale alunecau sau cădeau doar 
pentru a fi din nou aruncate în grămadă. De la depărtare, 
semăna cu ceva vulcanic. Sau cu ceva grotesc şi 
extraterestru, care aterizase în mod miraculos în mijlocul 
oraşului şi trebuia şters rapid de pe faţa pământului. 

Mirosul s-a strecurat spre mulţimea care se afla la o 
distanţă bunicică. Erau cu o mie de oameni în plus, pe jos, 
pe treptele primăriei, pe acoperişurile care încercuiau 
piaţa. 

Liesel tocmai încerca să-şi croiască drum când s-a auzit 
un pocnet, ceea ce a făcut-o să creadă că focul izbucnise 
deja. Nu era cazul. Zgomotul era dat de cinetica oamenilor 
care se mişcau şi se încărcau cu energie. 

Au început fără mine! 

Deşi ceva din interiorul ei îi spunea că asta era o 
infracţiune - până la urmă, cele trei cărţi erau obiectele ei 
cele mai preţioase -, se simţea obligată să vadă mormanul 
aprinzându-se. Nu se putea desprinde. Presupun că 
oamenilor le place să vadă puţină distrugere. Castele de 
nisip, case din cărţi de joc, de acolo începe. Marele lor 
talent este capacitatea de a înteţi un conflict. 

Ideea că îl va rata a dispărut când a găsit un loc gol 
printre trupuri şi a putut vedea movila de vinovăţie încă 
intactă. Era înghiontită şi îmbrâncită, scuipată chiar. Îi 
amintea de un copil nepopular, lăsat pradă uitării şi derutat, 
incapabil să-şi schimbe soarta. Cu capul lăsat. Cu mâinile în 
buzunare. Pentru totdeauna. Amin. 

Pe margini continuau să cadă tot felul de bucățele, iar 
Liesel îl căuta pe Rudy. „Unde e Saukerl-ul ăla?” 

Când îşi ridică privirea, cerul parcă se ghemuise. 

Un orizont de steaguri şi uniforme naziste s-a ridicat, 
acoperindu-i priveliştea de fiecare dată când încerca să se 
uite peste capul unui copil mai mic. Era zadarnic. Nu exista 
şovăială sau vreo posibilitate să te strecori, sau discuţie 
logică. Respirai cu el şi îi cântai cântecele. Îi aşteptai focul. 


Un bărbat de la tribună a cerut linişte. Uniforma lui era 
de un brun strălucitor. Practic, încă avea fierul de călcat pe 
ea. Se lăsă tăcerea. 

Primele cuvinte: 

- Heil Hitler! 

Prima lui acţiune: salutul adresat Fuhrerului. 


- Astăzi este o zi frumoasă, continuă el. Nu numai că este 
ziua marelui nostru lider, dar i-am şi oprit pe inamici încă o 
dată. I-am împiedicat să ne atingă minţile... 

Liesel încă încerca să se strecoare prin mulţime. 

- Am pus capăt molimei care se răspândise în Germania 
în ultimii douăzeci de ani, dacă nu mai mult! 

Executa acum ceea ce se numeşte Schreierei - o 
manifestare desăvârşită a strigătului pasionat avertizând 
mulţimea să fie cu ochii în patru, să fie vigilentă, să caute şi 
să distrugă maşinaţiunile malefice care au drept scop 
infectarea patriei-mamă în cele mai deplorabile moduri. 

- Imoralii! Kommunisten! 

Din nou cuvântul acela. Cuvântul acela vechi. Camere 
întunecate. Bărbaţi care purtau costume. 

- Die Juden - evreii! 

La jumătatea discursului, Liesel a renunţat. Cuvântul 
„comunist” a împietrit-o, iar restul discursului a trecut în 
goană, pierdut undeva printre picioarele germane din jurul 
ei. Cascade de cuvinte. O fată păşind pe apă. Se gândi din 
nou. „Kkommunisten. “ 

Până acum, la BDM, li se spusese că germanii erau rasa 
superioară, dar nimeni altcineva nu fusese menţionat. 
Desigur, toată lumea ştia de evrei ca principalii vinovaţi de 
violarea idealului nemţesc. Dar, până astăzi, niciodată nu 
fuseseră menţionaţi comuniştii, în ciuda faptului că oamenii 
cu un asemenea crez politic trebuiau, de asemenea, 
pedepsiţi. 


Trebuia să iasă. 


În faţa ei, un cap cu păr blond împărţit în două cozi 
stătea absolut nemişcat pe umeri. Holbându-se la el, Liesel 
vizită din nou acele camere întunecate ale trecutului şi şi-o 
aminti pe mama ei răspunzând la întrebări alcătuite dintr- 
un cuvânt. 

Văzu totul clar. 

Pe mama ei  înfometată, pe fratele dispărut. 
Kommunisten. 

Pe fratele mort. 

- Şi acum, spunem adio acestei mizerii, acestei otrăvi. 

Chiar înainte ca Liesel Meminger să se răsucească brusc 
pe călcâie, îngreţoşată, către ieşirea din mulţime, creatura 
lucioasă, cu cămaşă brună părăsi tribuna. Primi o torţă de 
la un acolit şi aprinse grămada care îl făcea să pară un pitic 
în toată vina lui. 

- Heil Hitler! 

Audienţa: 

- Heil Hitler! 

O serie de bărbaţi au plecat de la tribună şi au înconjurat 
mormanul, l-au aprins, în aclamaţiile tuturor. Glasuri se 
căţărau pe umeri şi mirosul de transpiraţie pur germană s-a 
străduit la început, apoi s-a revărsat afară. A dat colţ după 
colţ, până când toţi înotau în el. Cuvintele, transpiraţia. Şi 
zâmbetele. Să nu uităm zâmbetele. 

Au urmat multe comentarii umoristice, plus încă un atac 
violent cu „Heil Hitler”. Ştiţi, chiar mă întreb dacă nu 
cumva cineva şi-a pierdut pe acolo vreun ochi sau şi-a rănit 
vreo mână ori vreo încheietură. Nu trebuia decât să te uiţi 
în direcţia greşită la momentul nepotrivit sau să stai prea 
aproape de altă persoană. Poate că oamenii chiar se 
răneau. Personal, vă pot zice că nimeni nu a murit din asta, 
cel puţin, nu fizic. Rămânea, bineînţeles, realitatea celor 
patruzeci de milioane de oameni pe care i-am ridicat până 
când toată chestiunea a luat sfârşit, dar devine prea 
metaforic. Permiteţi-mi să mă întorc la foc. 


Flăcările portocalii salutau mulţimea, în timp ce hârtia şi 
litera de tipar se dizolvau. Cuvintele arse erau zdrobite în 
propoziţiile lor. 

Pe de altă parte, dincolo de fierbinţeala neclară, puteai 
vedea cămăşile brune şi svasticile luându-se de mână. Nu se 
vedeau oamenii. Doar uniforme şi semne. 

Păsările de deasupra dădeau târcoale. 

Descriau cercuri, atrase cumva de strălucire - până când 
se apropiau prea mult de căldură. Sau erau oamenii? Cu 
siguranţă, căldura nu era nimic. 


În încercarea de a scăpa, o găsi o voce: 

- Liesel! 

Ajunse până la ea, iar fata a recunoscut-o. Nu era Rudy, 
dar cunoştea acel glas. 

S-a răsucit, s-a eliberat şi a urmat vocea pentru a-i găsi 
faţa ataşată. O, nu! Ludwig Schmeil. Dar el nu a început să 
o şicaneze, să glumească şi nici n-a pornit o conversaţie, 
după cum se aştepta ea. Tot ce a putut face a fost să o tragă 
după el şi să îi arate spre glezna lui, care fusese zdrobită în 
învălmăşeală şi sângera întunecată şi năvalnic prin şosetă. 
Chipul lui avea o expresie neajutorată sub părul blond, 
încâlcit. Un animal. Nu o căprioară în lumina farurilor. 
Nimic atât de tipic sau bine precizat. El era doar un animal 
rănit într-o încăierare a membrilor aceleiaşi specii, aproape 
călcat în picioare. 

Cumva, ea l-a ajutat şi l-a tras îndărăt. La aer curat. 

S-au clătinat spre treptele dintr-o parte a bisericii. Era 
ceva loc acolo şi au respirat, şi s-au odihnit, amândoi 
uşuraţi. 

Răsuflarea se prăbuşi din gura lui Schmeikl. Îi alunecă în 
jos, pe gât. Reugşi să vorbească. 

Stând jos, se ţinea de gleznă şi privirea lui găsi faţa lui 
Liesel Meminger. 

- Mulţumesc! zise el mai degrabă gurii decât ochilor ei. 
Alte înghiţituri de aer. Şi... Urmăriră amândoi imagini ale 


poznelor din curtea şcolii şi ale unei bătăi. Îmi pare rău 
pentru... pentru... ştii tu. 

Liesel auzi din nou. 

Kommunisten. 

A ales totuşi să se concentreze asupra gleznei lui Ludwig 
Schmeik.l. 

- Şi mie. 

Apoi, s-au străduit să respire pentru că nu mai era nimic 
de zis. Ce avuseseră de împărţit luase sfârşit. 

Pata de sânge de pe glezna lui Ludwig Schmeikl se 
mărea. 

Un singur cuvânt răsuna în mintea fetei. 

În stânga lor, flăcările şi cărţile care ardeau erau 
aclamate ca nişte eroi. 


Porţile hoţiei 


Ea a rămas pe trepte, aşteptându-l pe papa, privind 
cenuşa dispersată şi cadavrul cărţilor adunate. lotul era 
trist. Cenuşa fierbinte, portocalie şi roşie şi mare parte din 
mulţime dispăruseră. Îi văzuse pe Frau Diller plecând 
(foarte mulţumită) şi pe Pfiffikus (păr alb, o uniformă 
nazistă, pantofi uzaţi şi un fluierat triumfător). Acum se 
făcea curat şi în curând nimeni nu şi-ar fi închipuit că se 
întâmplase. 

Dar se putea mirosi. 


- Ce faci? 

Hans Hubermann ajunse la treptele bisericii. 

- Bună, papa. 

- Trebuia să fii în faţa primăriei. 

- Îmi pare rău, papa. 

Se lăsă lângă ea, înjumătăţindu-şi înălţimea când s-a 
aşezat pe beton, şi mângâie o şuviţă din părul lui Liesel. 
Degetele-lui o aranjară cu blândeţe în spatele urechii. 

- Liesel, ce s-a întâmplat? 

Nu spuse nimic pentru o vreme. Făcea calcule, deşi ştia 
deja. 


“2% O MICĂ ADUNARE & 
Cuvântul comunist + un mare foc în aer liber + o 
colecţie de scrisori moarte + suferinţa mamei sale + 
moartea fratelui său = Fuhrerul 


Fuhrerul. 

El însemna ei despre care vorbeau Hans şi Rosa 
Hubermann în acea seară când ea i-a scris prima oară 
mamei sale. Ştia, dar trebuia să întrebe. 


- Este mama mea comunistă? Privi lung. Drept înainte. 
Mereu o întrebau lucruri înainte ca eu să vin aici. 

Hans se trase puţin spre marginea treptei, începând să 
contureze o minciună. 

- Habar nu am... nu am cunoscut-o niciodată. 

- Fuhrerul a luat-o? 

Întrebarea îi luă pe amândoi prin surprindere şi îl forţă 
pe papa să se ridice în picioare. Se uită la oamenii în cămăşi 
brune luând cenuşa cu lopeţi. Îi auzea dovedind mormanul. 
O altă minciună i se năştea pe buze, dar i se păru imposibil 
să o rostească. Zise: 

- Cred că e posibil, da. 

Cuvintele au fost aruncate pe trepte şi Liesel simţi 
mocirla de furie lovind-o fierbinte în stomac. 

- Îl urăsc pe Fihrer, spuse ea. Îl urăsc! 

lar Hans Hubermann? 

Ce a făcut? Ce a spus? 

S-a aplecat şi a îmbrăţişat-o pe fiica adoptivă aşa cum 
dorea? l-a zis că regreta ceea ce li se întâmplase ei şi 
mamei sale, ce păţise fratele ei? 

Nu chiar. 

Îşi închise strâns ochii. Apoi, îi deschise. O plesni pe 
Liesel Meminger peste faţă. 

- Să nu mai spui asta niciodată! 

Vocea lui era joasă, dar tăioasă. 

Fata se înfioră şi se lăsă pe spate, iar el stătea lângă ea 
ţinându-şi faţa în mâini. Ar fi uşor de zis că el era doar un 
bărbat înalt stând încovoiat şi zdruncinat pe nişte trepte de 
biserică, dar nu era aşa. În acel moment, Liesel nu avea 
idee că părintele adoptiv, Hans Hubermann, era prins într- 
una dintre cele mai periculoase dileme pe care un cetăţean 
german le putea avea. Mai mult, se confrunta cu asta de 
aproape un an. 

- Papa? 

Emoţia din propria voce o copleşi şi o făcu neputincioasă. 
Voia să fugă, dar nu putea. Papa nu mai avea mâinile pe faţă 


acum, dar găsi rezolvarea vorbind din nou. 

- Poţi să spui asta în casa noastră, zise el uitându-se grav 
la obrazul lui Liesel. Dar să nu o mai faci niciodată pe 
stradă, la şcoală, la BDM, niciodată! 

Stătea în faţa ei şi o ridică de braţe. O zgâlţăi. 

- Mă auzi? 

Cu ochii agăţaţi de ai lui şi larg deschişi, Liesel încuviinţă 
din cap ascultătoare. 

De fapt, era o repetiţie pentru o viitoare morală, când 
cele mai rele coşmaruri ale lui Hans Hubermann vor ajunge 
pe strada Himmel mai târziu în acel an, la primele ore ale 
unei dimineţi de noiembrie. 

- Bine. O puse jos. Acum, hai să încercăm... La baza 
treptelor, papa stătea drept şi cu braţul la patruzeci şi cinci 
de grade. Heil] Hitler! 

Lisei s-a ridicat şi a săltat braţul. Suferind cumplit, ea 
repetă: 

- Heil Hitler. 

A fost ca un oftat - o fată de unsprezece ani încercând să 
nu plângă pe treptele bisericii, salutând Fuhrerul în timp ce 
vocile de dincolo de umărul lui papa tocau şi băteau în 
mormanul întunecat din fundal. 


- Mai suntem prieteni? 

Poate un sfert de oră mai târziu, papa ţinea o ţigară ca o 
creangă de măslin în palmă - hârtia şi tutunul pe care 
tocmai le primise. 

Fără vreun cuvânt, Liesel se întinse posomorâtă şi începu 
să o răsucească. 

O vreme, au stat unul lângă celălalt. 

Fumul se căţăra pe umărul lui papa. 

Peste încă zece minute, porţile hoţiei se vor 
întredeschide, iar Liesel Meminger le va mai lărgi puţin şi 
se va strecura printre ele. 


“& DOUĂ ÎNTREBĂRI SO 
Porţile se vor închide după ea? 
Sau vor avea bunăvoința să o lase să iasă înapoi 
afară? 


După cum va descoperi Liesel, un hoţ bun are nevoie de 
mai multe lucruri. 

Să se furişeze bine. Să aibă curaj. Să fie rapid. 

Totuşi, mai importantă decât toate aceste lucruri era o 
cerinţă finală. 

Norocul. 


De fapt. 
Uitaţi de cele zece minute. 
Porţile se deschid acum. 


Carte de foc 


Întunericul venea fragmentat, iar ţigara odată terminată, 
Liesel şi Hans Hubermann au pornit spre casă. Ca să iasă 
din piaţă, trebuiau să treacă de foc şi, printr-o străduţă 
lăturalnică, spre strada Munchen. Nu au ajuns până acolo. 

Un tâmplar între două vârste, pe nume Wolfgang Edel, i-a 
strigat. Construise tribuna unde au stat mai-marii nazişti în 
timpul focului şi acum se afla în cursul procesului de 
dezasamblare. 

- Hans Hubermann? Avea perciuni care îi ajungeau până 
la gură şi o voce cavernoasă. Hansie? 

- Salut Wolfal, i-a răspuns Hans. 

A urmat prezentarea lui Liesel şi obligatoriile Heil Hitler! 
Bine Liesel. 

În primele câteva minute, Liesel a stat la cinci metri 
depărtare de conversaţia celor doi. Frânturi ajungeau la ea, 
dar nu le-a dat mare atenţie. 

- Găseşti ceva de muncă? 

- Nu, totu-i greu acum. Ştii cum e, mai ales când nu eşti 
membru. 

- Mi-ai spus că te înscrii, Hansie. 

- Am încercat, dar am făcut o greşeală - cred că încă se 
gândesc la asta. 

Liesel se îndreptă alene spre muntele de cenuşă. Era ca 
un magnet, ca o ciudăţenie. lrezistibil ochilor, ca strada 
stelelor galbene. 

Ca şi în cazul impulsului de mai devreme de a vedea 
aprinderea mormanului, ea nu-şi putea lua privirea. 
Complet singură, nu avea disciplina de a păstra o distanţă 
sigură. O sorbea către el şi ea începu să se apropie. 

Deasupra, cerul îşi termina rutina de a se întuneca, dar 
departe, peste coama muntelui, se zărea o fâşie de lumină 


slabă. 

- Pass auf Kind, îi zise o uniformă la un moment dat. Ai 
grijă, copile! 

Şi continuă să pună cu lopata cenuşă într-o roabă. 

Mai aproape de primărie, sub o lumină, nişte umbre 
stăteau şi vorbeau, cel mai probabil exaltate de succesul 
focului. De unde se afla Liesel, erau doar sunete. Fără 
cuvinte. 

Preţ de câteva minute, privi cum bărbaţii încărcau 
mormanul, la început luând de la margini, pentru a-l face să 
se prăbuşească. Veneau şi plecau cu un camion, şi, după 
trei drumuri, mormanul fusese îndepărtat aproape complet 
şi o părticică de material viu alunecă din cenuşă. 


“ MATERIALUL SO 
Jumătate de steag roşu, două postere care făceau 
reclamă unui poet evreu, trei cărţi şi un semn de 
lemn cu ceva scris pe el în ebraică. 


Poate că au fost umede. Poate că focul nu a ars de ajuns 
încât să ajungă până la ele. Indiferent de motiv, erau 
cuibărite în cenuşă, zguduite. Supravieţuitoare. 

- Trei cărţi. 

Liesel vorbi încet şi se uită la spinările bărbaţilor. 

- Haide! zise unul dintre ei. Vrei să te grăbeşti, sunt mort 
de foame. 

Se apropiară de camion. 

Cele trei cărţi grupate se iţeau dintre resturi. 

Liesel înaintă. 


Dogoarea era destul de puternică, încât să o încălzească 
atunci când se află la marginea grămezii de cenuşă. Băgând 
mâna înăuntru, pielea îi fu pişcată, dar, la a doua încercare, 
s-a asigurat că este destul de rapidă. Înhăţă cea mai 


apropiată carte. Era albastră şi arsă pe margini, dar altfel 
neatinsă. 

La atingere, coperta părea ca şi cum ar fi fost ţesută cu 
sute de aţe strânse şi fixate împreună. Singurul cuvânt pe 
care Liesel avu timp să-l citească fu „umeri”. Nu era 
îndeajuns timp pentru a citi şi restul, plus că mai avea o 
problemă. Fumul. 


Fumul se ridică din învelitoare în timp ce ea o şterpeli şi 
se îndepărtă. Nu putea ţine capul drept, dar plăcerea 
bolnăvicioasă a nervilor încordaţi se dovedi mai teribilă cu 
fiecare pas. Făcu paisprezece paşi până să audă vocea. 

Se ridică în spatele ei. 

- Hei! 

Atunci aproape că a fost pe cale să fugă înapoi şi să 
arunce cartea în grămadă, dar nu a fost capabilă. Singura 
mişcare posibilă era să se întoarcă. 

- Aici sunt nişte lucruri care nu au ars! 

Era unul dintre cei de la curăţenie. Nu era cu faţa către 
fată, ci mai degrabă spre oamenii care stăteau lângă 
primărie. 

- Atunci, aprinde-le din nou! veni replica. Şi ai grijă să 
ardă! 

- Cred că sunt ude! 

- Doamne, Dumnezeule, trebuie să fac totul singur? 

Un zgomot de paşi trecu pe lângă ea. Era primarul, 
purtând o haină neagră pe deasupra uniformei naziste. Nu 
a observat-o pe fata care stătea la mică distanţă, absolut 
nemişcată. 


C% O REALIZARE % 
O statuie a hoţului de cărţi stătea în curte... este 
foarte rar, nu credeţi, ca o statuie să apară înainte ca 
subiectul ei să devină vestit? 


Se scufunda. 
Uşurarea de a fi ignorat! 


Cartea părea îndeajuns de rece pentru a putea fi 
strecurată sub uniformă. La început, a fost caldă şi plăcută 
la piept. Dar, când începu să meargă, cartea se înfierbântă. 

Când a ajuns înapoi la papa şi la Wolfgang Edel, cartea 
începuse să o ardă. Părea că se aprinde. 

Amândoi bărbaţii priviră în direcţia ei. 

Ea zâmbi. 

Îndată ce zâmbetul i se stinse pe buze, simţi altceva. Sau, 
mai exact, pe altcineva. Nu putea să confunde sentimentul 
de a fi urmărită. O învăluia şi s-a confirmat când a îndrăznit 
să privească spre umbrele de lângă primărie. La câţiva 
metri de grupul de siluete, stătea o alta, iar Liesel şi-a dat 
seama de două lucruri. 


CE CÂTEVA FRAGMENTE DE RECUNOAŞTERE Ss 
1. Identitatea umbrei 
şi 
2. Faptul că vazuse totul. 


Umbra avea mâinile în buzunare. 

Avea părul ciufulit. 

Dacă ar fi avut un chip, ar fi fost unul ofensat. 

- Gott verdammt! murmură Liesel doar pentru sine. La 
naiba! 


- Suntem gata de plecare? 

În momentele de dinaintea conştientizării pericolului 
copleşitor, papa îşi luase rămas-bun de la Wolfgang Edel şi 
se pregătea să o însoţească pe Liesel spre acasă. 

- Gata! răspunse ea. 

Începură să se îndepărteze de locul faptei, iar cartea o 
ardea de-a binelea acum. Ridicarea din umeri i se lipise de 


coaste. 

Hoţul de cărţi tresări când trecură pe lângă umbrele 
primejdioase de lângă primărie. 

- Ce s-a întâmplat? întrebă papa. 

- Nimic. 

Totuşi, destule lucruri nu erau deloc în regulă: 

Din gulerul lui Liesel ieşea fum. 

O dâră de transpiraţie i se formase în jurul gâtului. 

Sub cămaşă, cartea o mânca de vie. 


Partea a treia 
es 


Mein Kampf 


în rolurile principale: 
drumul spre casă - o femeie defectă - un luptător - un 
jongler - atributele verii - un comerciant arian - un 
sforăitor - doi şarlatani 
Şi 
răzbunarea în formă de acadele combinate 


Drumul spre casă 


Mein Kampi. 

Cartea iscălită de Fuhrerul însuşi. 

Era a treia carte de mare importanţă care ajunsese la 
Liesel Meminger, numai că, de această dată, nu a furat-o. 
Cartea şi-a făcut apariţia pe strada Himmel numărul 33 
poate la o oră după ce Liesel s-a cufundat din nou în somn 
după coşmarul obligatoriu. 

Unii ar spune că era un miracol că a deţinut vreodată o 
carte. 

Călătoria a început în timpul drumului spre casă, în 
noaptea focului. 


Făcuseră jumătate din drumul spre strada Himmel, când 
Liesel nu a mai putut suporta. S-a aplecat şi a scos cartea 
fumegândă, pe care o tot trecu dintr-o mână în cealaltă. 

Când se răci îndeajuns, o priviră amândoi pentru o clipă, 
aşteptând cuvintele. 

Papa: 

- Ce naiba mai e şi aia? 

Se întinse şi apucă Ridicarea din umeri. Nu era nevoie de 
nicio explicaţie. Era evident că fata o furase din foc. Cartea 
era fierbinte şi umedă, albastră şi roşie - ruşinată -, iar 
Hans Hubermann o deschise. La paginile treizeci şi opt şi 
treizeci şi nouă. 

- Încă una? 

Liesel îşi freca pieptul. 

Da. 

Încă una. 

- Se pare că, a sugerat papa, nu trebuie să mai fac 
schimb pentru ţigări, nu-i aşa? Nu când le furi la fel de 
repede pe cât le pot eu cumpăra. 


Papa studie titlul, întrebându-se probabil ce fel de 
ameninţare constituise această carte pentru inimile şi 
minţile nemților. I-o dădu înapoi. Ceva se întâmplase. 

- Doamne, Isuse Hristoase. 

Fiecare cuvânt cădea pe muchie. Se spărgea şi îl forma 
pe următorul. 

Infractorul nu mai putu rezista. 

- Ce e, papa? Ce este? 

- Sigur că da. 

Ca majoritatea oamenilor fascinaţi de o revelaţie, Hans 
Hubermann era cuprins de o oarecare amorţeală. 
Următoarele cuvinte vor fi ori urlate, ori nu vor răzbi 
printre dinţi. De asemenea, ele, cel mai probabil, ar fi o 
repetiţie a ultimului lucru pe care l-a spus cu doar câteva 
momente mai devreme. 

- Sigur că da. 

De această dată, vocea lui era ca un pumn tocmai izbit de 
masă. 

Omul vedea ceva. Privea acel lucru rapid, de la un capăt 
la altul, ca pe o cursă, dar era prea sus şi prea departe 
pentru ca Liesel să vadă. Îl imploră: 

- Haide, papa, ce este? O rodea că i-ar zice mamei despre 
carte. Ca în cazul tuturor oamenilor, totul avea legătură cu 
ea. Ce-o să-i spui? 

- Poftim? 

- Ştii tu. Ce îi vei spune mamei? 

Hans Hubermann încă privea, înalt şi distant. 

- Despre ce? 

Ea a ridicat cartea. 

- Asta! 

O flutură prin aer ca şi cum ar fi învârtit o armă. 

Papa era uluit. 

- De ce i-aş spune? 

Ura întrebări de genul acesta. O forţau să recunoască 
adevărul hidos, să aducă la suprafaţă firea ei murdară, de 
hoţ. 


- Pentru că am furat din nou. 

Papa se aplecă, apoi se ridică şi puse o mână pe capul 
fetei. Îi mângâie părul cu degetele sale lungi şi aspre şi zise: 

- Sigur că nu, Liesel. Eşti în siguranţă. 

- Deci ce vei face? 

Asta era întrebarea. 

Ce act minunat era pe cale Hans Hubermann să producă 
din aerul rarefiat de pe strada Munchen? 

Înainte să vă arăt, cred că ar trebui să aruncăm o privire 
asupra a ceea ce văzuse el înainte de a lua respectiva 
decizie. 


“ VIZIUNILE FUGARE ALE LUI PAPA SO 
Prima dată, vede cărţile fetei: Manualul groparului, 
Câinele Faust, Farul şi acum Ridicarea din umeri. 
Urmează o bucătarie şi un Hans junior superficial, 
uitându-se la acele cărţi de pe masă, unde fata 
citeşte deseori. El vorbeşte: 

- Şi ce gunoi citeşte fata asta? 

Fiul său repetă întrebarea de trei ori, după care face 
sugestia că ar fi mai potrivit să citească altceva. 


- Ascultă, Liesel! Papa o cuprinse cu braţul şi merseră 
împreună mai departe. Este secretul nostru, cartea asta. O 
vom citi noaptea sau în pivniţă, ca şi pe celelalte, dar 
trebuie să îmi promiţi ceva. 

- Orice, papa. 

Seara era plăcută şi neclintită. Totul asculta. 

- Cândva, dacă o să te rog să păstrezi un secret pentru 
mine, o vei face? 

- Promit! 

- Bine. Acum, vino. Dacă mai întârziem mult, mama o să 
ne omoare şi nu vrem asta, nu-i aşa? S-a terminat cu furatul 
de cărţi atunci, da? 

Liesel rânji. 


Ceea ce nu a aflat decât mai târziu a fost că, în 
următoarele câteva zile, tatăl ei adoptiv a reuşit să schimbe 
nişte ţigări pentru o altă carte, numai că, de data aceasta, 
nu era pentru ea. A bătut la uşa biroului partidului nazist 
din Molching şi a folosit ocazia pentru a întreba de cererea 
lui de adeziune. După ce a discutat despre asta, a mers mai 
departe şi le-a dat ultimele rămăşiţe de bani şi o duzină de 
ţigări. În schimb, a primit un exemplar uzat din Mein 
Kampl. 

- Lectură plăcută! zise unul dintre membrii de partid. 

- Mulţumesc, încuviinţă din cap Hans. 

Din stradă, încă îi putea auzi pe cei de dinăuntru. Una 
dintre voci a fost în mod deosebit clară: 

- Nu va fi niciodată admis, zicea, nici dacă o să cumpere o 
sută de exemplare din Mein Kampf. 

Afirmația a fost aprobată în mod unanim. 

Hans ţinea cartea în mâna dreaptă, gândindu-se la banii 
pentru poştă, o existenţă lipsită de ţigări şi o fiică adoptivă 
care îi dăduse această idee strălucită. 

- Mulţumesc, repetă el, la care un trecător l-a întrebat ce 
spusese. 

Cu amabilitatea-i specifică, Hans răspunse: 

- Nimic, domnule drag, absolut nimic. Heil Hitler! 

Apoi, o luă pe strada Munchen, ţinând în mână paginile 
Fuhrerului. Trebuie să fi simţit o porţie zdravănă de 
sentimente contradictorii la acel moment, pentru că ideea 
lui Hans Hubermann nu a fost inspirată doar de Liesel, ci şi 
de fiul său. Îi era deja teamă că nu îl va mai vedea 
vreodată? Pe de altă parte, se bucura de extazul unei idei, 
neîndrăznind să-şi închipuie complicațiile, pericolele şi 
absurdităţile maliţioase ale acesteia. Deocamdată, ideea era 
de ajuns. Era indestructibilă. Să o transforme în realitate... 
asta era cu totul altceva. Momentan, însă, să îl lăsăm să se 
bucure. 

Îi vom da şapte luni. 

Apoi, vom veni după el. 


Şi, oh, ce vom mai veni! 


Biblioteca primarului 


Cu siguranţă, ceva de o magnitudine extraordinară se 
îndrepta spre strada Himmel numărul 33, ceva de care 
Liesel habar nu avea încă. Pentru a parafraza o expresie a 
oamenilor mult prea folosită, fata avea lucruri mai 
importante de făcut. 

Furase o carte. 

Cineva 0 văzuse. 

Hoţul de cărţi reacţionase. Corespunzător. 


Fiecare minut, fiecare oră reprezenta o grijă sau, mai 
exact, paranoia. Activitatea infracţională stârneşte asta într- 
o persoană, mai ales într-un copil. Ei îşi imaginează un fel 
de prins-cu-mâţa-în-sac. Câteva exemple: Oameni 
repezindu-se la tine pe alei. Profesori care sunt dintr-odată 
conştienţi de orice păcat pe care l-ai comis. Poliţia apărând 
la uşă de fiecare dată când se mişcă o frunză sau o poartă 
îndepărtată se închide cu o izbitură. 

Pentru Liesel, paranoia însăşi devenise o pedeapsă, aşa 
cum devenise şi groaza de a livra rufe spălate acasă la 
primar. Fără îndoială că, aşa cum sunt sigură că vă puteţi 
închipui, când era timpul, Liesel trecea cu vederea în mod 
convenabil casa de pe Grande Strasse. Trecu pe la artritica 
Helena Schmidt şi luă hainele de la reşedinţa Weingartner 
cea iubitoare de pisici, dar ignoră casa care le aparţinea lui 
Burgermeister Heinz Herman şi soţiei sale, Ilsa. 


“& O MICĂ TRADUCERE 9 
Burgermeister = primar 


La prima ocazie, ea a spus că pur şi simplu a uitat de acel 
loc - o scuză jalnică odată ce casa era în mijlocul dealului 


care domina oraşul şi era de neignorat. Când s-a dus înapoi 
şi s-a întors tot cu mâna goală, a minţit că nu era nimeni 
acasă. 

- Nimeni acasă? Mama era sceptică. Scepticismul o făcea 
să fie atrasă de lingura de lemn. O flutură spre Liesel şi 
zise: Întoarce-te acolo acum şi, dacă nu vii acasă cu rufele, 
nu mai veni deloc! 


- Serios? 

Asta a fost reacţia lui Rudy când Liesel i-a spus ce îi 
zisese mama. 

- Vrei să fugim împreună? 

- O să murim de foame. 

- Oricum, mor de foame! 

Au râs amândoi. 

- Nu, spuse ea, trebuie să fac asta. 

Au colindat oraşul aşa cum făceau de obicei când venea şi 
Rudy. Încerca mereu să fie un gentleman şi să-i care traista, 
dar Liesel refuza de fiecare dată. Numai pe ea o păştea 
ameninţarea unui Watschen şi de aceea numai ea putea fi 
de încredere să care traista corect. Oricine altcineva, cel 
mai probabil, ar fi purtat-o greşit, ar fi răsucit-o sau ar fi 
maltratat-o cumva şi nu merita riscul. De asemenea, 
pesemne că, dacă i-ar fi permis lui Rudy să o care în locul 
ei, el ar fi aşteptat un sărut în schimbul serviciilor şi asta nu 
era o opţiune. Pe lângă asta, era obişnuită cu greutatea ei. 
Muta traista de pe un umăr pe altul cam la fiecare o sută de 
paşi. 

Liesel mergea la stânga, Rudy - la dreapta. În mare parte 
din vreme, Rudy vorbea despre ultimul meci de fotbal de pe 
strada Himmel, despre cum lucra la magazinul tatălui său şi 
despre orice altceva îi venea în minte. Liesel încerca să 
asculte, dar nu reuşea. Ceea ce auzea era groaza 
răsunându-i în urechi, devenind din ce în ce mai puternică, 
pe măsură ce se apropiau de Grande Strasse. 

- Ce faci? Nu e aici? 


Liesel îl aprobă din cap pe Rudy. Încercase să treacă de 
casa primarului ca să câştige puţin timp. 

- Păi, du-te! o grăbi băiatul. 

În Molching se întuneca. Frigul ieşea din pământ. 

- Mişcă, Saumensch, zise el şi rămase la poartă. 

La capătul aleii se aflau opt trepte până la intrarea 
principală a casei, iar uşa cea mare era ca un monstru. 
Liesel se încruntă la ciocănelul de aramă. 

- Ce mai aştepţi? strigă Rudy. 

Liesel se întoarse spre stradă. Exista vreo cale, orice cale 
posibilă de a scăpa de acest lucru? Mai exista vreo 
alternativă sau, ca să fim sinceri, vreo minciună pe care o 
omisese? 

- Nu avem toată ziua. Din nou, glasul distant al lui Rudy. 
Ce naiba aştepţi? 

- Vrei să-ţi ţii fleanca, Steiner? 

Era un țipăt la volumul unei şoapte. 

- Ce? 

- Am zis să taci, Saukerl prost! 

Cu asta, se întoarse din nou spre uşă, trase ciocănelul de 
aramă şi lovi uşor de trei ori. Se apropiau paşi din cealaltă 
parte. 

La început, nu se uită la femeie, ci se concentră asupra 
traistei cu rufe din mână. Îi examină toarta în timp ce i-o 
înmâna. Primi bani şi apoi nimic. Soţia primarului, care nu 
vorbea niciodată, stătea pur şi simplu în halat, cu părul fin 
şi ciufulit legat la spate, într-o coadă scurtă. Se simţea un 
curent venind dinăuntru. Ceva asemănător unei răsuflări 
imaginare a unui cadavru. Nici acum nu se auzi vreun 
cuvânt, iar atunci când Liesel găsi curajul de a o privi, 
femeia avea o expresie nu de reproş, ci de indiferenţă 
totală. Pentru o clipă, se uită peste umărul lui Liesel la 
băiat, apoi dădu din cap şi păşi înapoi, închizând uşa. 

O vreme, Liesel rămase acolo, cu faţa la suprafaţa de 
lemn drept. 

- Hei, Saumensch! 


Niciun răspuns. 

- Liesel! 

Liesel o luă îndărăt. 

Prudentă. 

Făcu primii câţiva paşi înapoi, calculând. 

Poate că, până la urmă, femeia nu o văzuse furând 
cartea. Fusese pe înserate. Poate că fusese una dintre acele 
ocazii în care o persoană pare că se uită direct la tine când 
în realitate priveşte altceva sau pur şi simplu visează cu 
ochii deschişi. Indiferent care era răspunsul, Liesel nu a 
continuat să analizeze. Scăpase basma curată şi asta era de 
ajuns. 

S-a întors şi a făcut restul paşilor în mod normal, ultimii 
trei dintr-odată. 

- Să mergem, Saukerl! 

Chiar îşi permise să râdă. Era puternică paranoia unui 
copil de unsprezece ani. lar uşurarea era extatică. 


C% CEVA MIC, CARE SĂ TEMPEREZE EUFORIA s> 
Nu scăpase deloc basma curată. Soţia primarului 
chiar o văzuse. Doar că aştepta momentul potrivit. 


Au trecut câteva săptămâni. 

Fotbal pe strada Himmael. 

Citea Ridicarea din umeri între două şi trei în fiecare 
noapte, după coşmar, sau în timpul după-amiezii, în pivniţă. 

Încă o vizită benignă la casa primarului. 

Totul era minunat. 

Până când. 


Când Liesel a venit din nou în vizită, fără Rudy, ocazia şi-a 
făcut apariţia. Era o zi de luat rufe. 

Soţia primarului deschise uşa şi nu avea traista ca de 
obicei. În loc de asta, păşi într-o parte şi, cu o mişcare din 
încheietura mâinii ei ca de cretă, îi făcu semn fetei să intre. 


- Nu am venit decât pentru rufe. 

Sângele îi îngheţase. Se făcuse fărâme. Fata aproape că 
se făcu bucăţi pe trepte. 

Femeia îi adresă primul cuvânt. Întinse mâna cu degetele 
reci şi zise: 

- Warte - aşteaptă. 

După ce se asigură că fata stă pe loc, se răsuci şi intră 
rapid înăuntru. 

- Slavă Domnului! răsuflă Liesel. Le aduce. 

„Le” se referea la rufe. 

Dar ceea ce a adus femeia nu era nimic de genul acesta. 

Când se întoarse şi se opri în prag cu o fermitate 
imposibil de fragilă, ţinea un turn de cărţi lipite de 
abdomen, de la buric până sub sâni. Părea atât de 
vulnerabilă în uşa monstruoasă! Gene lungi, deschise la 
culoare şi cea mai vagă expresie. Sugestia unei expresii. 

„Vino să vezi”, zicea. 

„O să mă tortureze, era Liesel convinsă. O să mă ducă 
înăuntru, o să aprindă şemineul şi o să mă arunce acolo, cu 
tot cu cărţi. Sau o să mă încuie la subsol, fără pic de 
mâncare.” 

Dintr-un oarecare motiv totuşi - probabil ispita cărţilor - 
s-a trezit intrând. Scârţâitul pantofilor pe parchetul de lemn 
o făcu să bată în retragere şi aproape că se opri atunci când 
atinse un punct sensibil, făcând lemnul să suspine. Nevasta 
primarului nu se lăsă descurajată. Se uită scurt în urmă şi 
se îndreptă spre o uşă de culoarea castanului. Acum, chipul 
ei punea o întrebare: „Eşti gata?” 

Liesel îşi întinse puţin gâtul, ca şi cum voia să vadă peste 
uşa care îi stătea în cale. Era limpede, era semnalul să o 
deschidă. 


- Doamne, Isuse... 


O spuse cu voce tare, cuvintele răspândindu-se într-o 
cameră plină de aer rece şi de cărţi. Peste tot, cărţi! Fiecare 


perete era căptuşit cu rafturi supraaglomerate, dar 
impecabile. Abia dacă se zărea vreun tablou. Erau stiluri şi 
mărimi diferite ale literelor pe cotoarele cărţilor negre, 
roşii, gri şi de toate culorile. Erau cele mai frumoase lucruri 
pe care Liesel Meminger le văzuse vreodată. 

Cu mirare, ea zâmbi. 

Că exista o astfel de cameră! 

Chiar şi atunci când a încercat să-şi şteargă zâmbetul cu 
braţul, şi-a dat seama pe loc că era un efort inutil. Putea 
simţi ochii femeii plimbându-se pe trupul ei şi, atunci când 
se uită la ea, privirea i se opri pe chipul acesteia. 

Era mai multă linişte decât se gândise vreodată că este 
posibil. Se întindea ca un elastic pe cale să plesnească. Fata 
sparse tăcerea: 

- Pot? 

Cuvântul se afla în mijlocul întinderii nesfârşite de spaţiu 
gol, de lemn. Cărţile erau la kilometri depărtare. Femeia 
încuviinţă din cap. 

- Da, poţi. 

Încet şi sigur, camera se micşoră până când hoţul de cărţi 
a putut să atingă rafturile după câţiva paşi mici. Mângăie cu 
dosul palmei primul raft, ascultând foşnetul făcut de 
unghiile sale pe coloana vertebrală a fiecărei cărţi. Suna ca 
un instrument sau ca notele unor picioare care aleargă. 
Folosi ambele mâini. Se întreceau una cu cealaltă. Un raft 
împotriva celuilalt. Şi râse. Vocea ei izbucni din gât şi, în 
cele din urmă, se opri în mijlocul camerei, unde petrecu mai 
multe minute privind de pe rafturi la degetele ei şi apoi 
invers. 

Câte cărţi atinsese? 

Câte simţise? 

Se apropie şi le pipăi iarăşi, de data asta mult mai încet, 
cu palma înainte, ca să poată simţi din plin micul obstacol al 
fiecărei cărţi. Părea ceva magic şi frumos datorită razelor 
de lumină venite dinspre candelabru. De mai multe ori, 


aproape că a tras o carte de la locul ei, dar nu a îndrăznit să 
le deranjeze. Erau prea perfecte. 

La stânga ei, o văzu din nou pe femeie stând lângă un 
birou mare, încă ţinând micul turn sprijinit de trunchi. 
Stătea într-o arcuire încântată. Un zâmbet părea să-i fi 
paralizat pe buze. 

- Vreţi să vă?... 

Liesel nu termină întrebarea, ci făcu ceea ce dorea să 
spună, mergând şi luând cărţile uşor din braţele femeii. Le 
puse apoi în locul gol de pe raft, lângă fereastra 
întredeschisă. Frigul de afară intra în şuvoaie. 

Pentru un moment, se gândi să o închidă, dar se abţinu. 
Aceasta nu era casa ei, iar atmosfera nu trebuia schimbată. 
Se întoarse către doamna din spatele ei, al cărei zâmbet 
dădea în clipa aceea impresia unei vânătăi şi ale cărei braţe 
atârnau zvelte de fiecare parte a trupului. Ca braţele fetei. 

Şi acum? 

Un sentiment de stânjeneală se pofti în cameră, iar Liesel 
aruncă în trecere o ultimă privire către pereţii acoperiţi de 
cărţi. Cuvintele i se învălmăşeau în gură şi ieşiră grăbite: 

- Ar trebui să plec. 

A avut nevoie de trei încercări până când reuşi să 
părăsească încăperea. 


Aşteptă în hol câteva minute, dar femeia nu veni şi, când 
Liesel se întoarse în pragul uşii bibliotecii, o văzu stând la 
birou şi uitându-se în gol la una dintre cărţi. Se hotări să nu 
o deranjeze. În hol, luă rufele de spălat. 

De data aceasta, evită punctul sensibil din parchet, 
mergând pe lângă peretele din stânga al coridorului. Când 
închise uşa în urma ei, un zăngănit de aramă îi răsună în 
urechi şi, cu rufele în mână, mângâie trupul lemnului. 

- Haide! zise ea. 


Năucită, o luă spre casă. 


O însoțea experienţa suprarealistă a camerei pline de 
cărţi şi a femeii dărâmate şi fără de grai. Putea să o vadă pe 
clădiri, ca pe o piesă de teatru. Poate că era ceva 
asemănător felului în care papa avusese revelaţia lui cu 
Mein Kampf. Oriunde se uita, Liesel o vedea pe soţia 
primarului cu cărţile vrăfuite în braţe. La colţuri, putea auzi 
foşnetul propriilor mâini  deranjând rafturile. Vedea 
fereastra deschisă, candelabrul luminii minunate şi se 
vedea pe sine plecând fără măcar un cuvânt de mulţumire. 

În curând, starea de amorţeală se transformă în ciudă şi 
în dispreţ de sine. Începu să se acuze singură. 

- Nu ai spus nimic. Dădu cu putere din cap, făcând paşi 
grăbiţi. Nici rămas-bun. Nici mulţumesc. Nu: asta a fost 
ceva mai frumoasă privelişte pe care am văzut-o vreodată. 
Nimic! 

Cu siguranţă, era un hoţ de cărţi, dar asta nu însemna că 
trebuia să fie lipsită de orice maniere. Nu înseamnă că nu 
poate fi politicoasă. 

Merse câteva minute bune luptându-se cu nehotărârea. 

Pe strada Munchen, ajunse la o concluzie. 

Exact când zări placa pe care scria STEINER - 
SCHNEIDERMEISTER, se întoarse şi fugi înapoi. 

De data aceasta, nu avu nicio ezitare. 

Bătu la uşă, trimițând un ecou de bronz prin lemn. 

Scheissel:: 

Nu soţia primarului, ci chiar primarul stătea în faţa ei. În 
grabă, Liesel trecuse cu vederea maşina din stradă. Cu 
mustață şi costum negru, bărbatul vorbi: 

- Pot să te ajut? 

Liesel nu putu rosti nimic. Nu încă. Era încovoiată, fără 
aer, dar, din fericire, femeia sosi când fata îşi revenise 
măcar parţial. Ilsa Hermann venise în spatele soţului ei. 

- Am uitat, zise Liesel. Ridică traista şi i se adresă soţiei 
primarului. Deşi respira cu greutate, proiectă cuvintele, 
prin spaţiul de la intrare - printre primar şi uşă -, spre 
femeie. Făcea un efort atât de mare să respire, încât 


cuvintele scăpau doar câteva odată: Am uitat... Vreau să 
spun, doar, voiam, îngăimă ea, să vă mulţumesc. 

Soţia primarului strivi un zâmbet. Veni în faţă, lângă soţ, 
dădu vag din cap, aşteptă şi închise uşa. 

Lui Liesel îi luă aproximativ un minut ca să plece. 

Zâmbi către trepte. 


Vi-l prezint pe luptător 


Acum, să schimbăm peisajul. 

Ne-a mers prea uşor până acum, prieteni, nu credeţi? Ce 
ar fi să uităm de Molching pentru o clipă sau două? 

Ne va face destul de bine. 

Este important şi pentru poveste. 

Vom călători puţin, către o magazie secretă, şi vom vedea 
ce vom vedea. 


C% UN TUR CU GHID AL SUFERINŢEI a 
La stânga voastră, poate la dreapta, poate chiar drept 
în faţă, veţi găsi o cămăruţă neagră. 
În ea stă un evreu. 
E un nenorocit. E lihnit. 
E înfricoşat. 
Vă rog, încercaţi să nu vă îndepărtați privirea. 


Câteva sute de kilometri la nord-vest, în Stuttgart, 
departe de hoţii de cărţi, de nevestele de primari şi de 
strada Himmel, un bărbat stătea în întuneric. Era cel mai 
bun loc, hotărâseră ei. E mai greu să găseşti un evreu în 
întuneric. 

Stătea pe valiza lui, aşteptând. Câte zile trecuseră? 

Nu mâncase decât gustul odios al propriei respiraţii 
înfometate timp de ceea ce păreau a fi săptămâni, şi tot 
nimic. Ocazional, voci treceau pe acolo şi câteodată tânjea 
ca oamenii să bată la uşă, să o deschidă, să-l tragă afară, în 
lumina insuportabilă. Deocamdată, putea doar să stea pe 
valiza-canapea, ţinând mâinile sub bărbie, coatele arzându-i 
coapsele. 


Somnul, somnul înfometat şi iritaţia stării de trezie pe 
jumătate, şi pedeapsa podelei. 

Ignoră picioarele care te mănâncă. 

Nu-ţi scărpina tălpile. 

Şi nu te mişca prea mult. 

Doar lasă totul cum este, indiferent de efort. Ar putea fi 
vremea să pleci în curând. Uşor ca o puşcă. Exploziv pentru 
ochi. Ar putea fi timpul să pleci. Ar putea fi timpul, aşa că 
trezeşte-te! Trezeşte-te acum, fir-ar să fie! Trezeşte-te! 


Uşa fu deschisă şi închisă, iar o siluetă era aplecată 
deasupra lui. Mâna tulbură valurile reci ale hainelor sale şi 
curenţii murdari de dedesubt. O voce veni în jos, în urma 
mâinii. 

- Max, şopti. Max, trezeşte-te! 

Ochii săi nu făcură nimic din ceea ce descriem în mod 
obişnuit a fi şoc. Fără vreun pocnet, fără vreo plesnitură sau 
vreo zdruncinătură. Astfel de lucruri se întâmplă când te 
trezeşti dintr-un vis rău, nu când te trezeşti într-unul. Nu, 
şi-a deschis ochii cu greu, din întuneric spre crepuscul. 
Corpul a fost cel care a reacţionat ridicând din umeri şi 
aruncând în aer un braţ, ca să înhaţe aerul. 

Vocea îl calma acum. 

- Îmi pare rău că a durat atât de mult. Cred că am fost 
urmărit. Şi i-a luat mai mult decât credeam omului cu 
legitimaţia de identitate. Nu e de o calitate extraordinară, 
dar să sperăm că-i de ajuns de bună ca să ajungi acolo dacă 
se va putea. Se aplecă şi flutură mâna spre valiză. În 
cealaltă mână avea ceva greu şi plat. Haide, sus! zise. 

Max ascultă, ridicându-se în picioare şi scărpinându-se. 
Putea simţi cum i se contractă oasele. 

- Legitimaţia e în asta. 

Era o carte. 

- Ar trebui să pui acolo şi harta, şi indicaţiile. Şi e o cheie 
- lipită în interiorul copertei, mai spuse el. Deschise valiza 


cât mai încet posibil şi instala acolo cartea ca pe o bombă. O 
să mă întorc în câteva zile, adăugă. 

Lăsă o mică sacoşă plină de pâine, untură şi trei morcovi 
micuţi. Lângă ea era o sticlă cu apă. Nu se scuză deloc. 

- Doar de atât am putut face rost. 

Deschise uşa, o închise. 

Singur din nou. 


Ceea ce l-a atins imediat a fost sunetul. 

Totul era atât de deznădăjduitor de zgomotos în 
întuneric, când era singur. De fiecare dată când se mişca, se 
auzea sunetul unei cute. Se simţea ca un bărbat într-un 
costum de hârtie. 

Mâncarea. 


Max împărţi pâinea în trei bucăţi şi puse două deoparte. 
Se afundă în cea din mână, mestecând şi înghițind, forţând- 
o în jos pe culoarul uscat al gâtlejului. Untura era rece şi 
tare, trecând în bucăţi şi rămânând uneori pe loc. 
Înghiţituri mari le urneau şi le trimiteau în jos. 

Apoi, morcovii. 

Din nou, puse doi deoparte şi îl devoră pe cel de-al 
treilea. Zgomotul era asurzitor. Sigur, şi Fuhrerul însuşi 
putea auzi sunetul unei sfărâmări portocalii în gură. Îi 
spărgea dinţii cu fiecare muşcătură. Când a băut, a fost 
destul de sigur că i-a înghiţit. „Data viitoare, se sfătui 
singur, să bei înainte.” 


Mai târziu, spre uşurarea sa, când ecourile îl părăsiră şi 
găsi curajul să verifice cu degetele, constată că fiecare 
dinte era la locul lui, intact. Încercă un zâmbet, dar fără 
succes. Putea doar să-şi imagineze o încercare umilă şi o 
gură plină de dinţi stricaţi. Îi cercetă timp de ore întregi. 

Deschise valiza şi luă cartea. 

Nu-i putea citi titlul în întuneric, iar riscul de a aprinde 
un chibrit părea prea mare acum. 


Când vorbi, simţi gustul unei şoapte. 

- Te rog! spuse. le rog! 

Vorbea cu un om pe care nu-l cunoscuse niciodată. 
Printre alte câteva detalii importante, ştia numele 
bărbatului. Hans Hubermann. Din nou, îi vorbi străinului 
îndepărtat. Îl imploră: 

- Te rog! 


Atributele verii 


Prin urmare, aşa stau lucrurile. 

Ştiţi foarte bine exact ce urma să vină pe strada Himmel 
la sfârşitul anului 1940. 

Eu ştiu. 

Voi ştiţi. 

Liesel, pe de altă parte, nu face parte din această 
categorie. 

Pentru hoţul de cărţi, vara acelui an era ceva simplu. 
Conţinea patru elemente principale sau atribute. 
Câteodată, se întreba care era cel mai puternic. 


C IAR NOMINALIZAŢII SUNI... a 
1. Să progreseze în fiecare noapte cu Ridicarea din 
umeri. 
2. Să citească pe jos, în biblioteca primarului. 
3. Să joace fotbal pe strada Himmel. 
4. Să găsească o altă ocazie de a fura. 


Ridicarea din umeri, a decis ea, era excelentă. În fiecare 
noapte, când se liniştea după coşmar, nu trecea mult şi era 
mulţumită că era trează şi putea citi. 

- Câteva pagini? o întreba papa, iar ea aproba din cap. 

Câteodată, termina un capitol în după-amiaza următoare, 
jos, în pivniţă. 

Problema autorităţilor cu cartea era evidentă. 
Protagonistul era un evreu şi era prezentat într-o lumină 
bună. De neiertat. Era un om avut, care se săturase să lase 
viaţa să treacă pe lângă el - ceea ce el numea ridicatul din 
umeri în faţa problemelor şi plăcerilor din timpul vieţii unei 
persoane pe pământ. 


La începutul verii în Molching, pe măsură ce Liesel şi 
papa avansau cu lectura, acest bărbat călătorea la 
Amsterdam cu afaceri, iar zăpada dârdâia afară. Fata adora 
asta - zăpada care dârdâia. 

- Chiar asta face când ninge, îi zise ea lui Hans 
Hubermann. 

Stăteau împreună pe pat, papa dormind pe jumătate şi 
fata complet trează. 

Uneori, îl privea pe papa cum dormea, ştiind mai multe şi 
mai puţine despre el decât îşi dădea seama vreunul dintre 
ei. Îl auzea adesea certându-se cu mama despre lipsa de 
lucru sau vorbind mâhniţi despre cum Hans se dusese să-şi 
vadă fiul şi descoperise că tânărul îşi părăsise locuinţa şi, 
cel mai probabil, se înrolase în armată. 

- Schlaf gut, Papa! îi spunea fata lui papa în acele 
vremuri. Somn uşor, şi se strecura din pat, pe lângă el, ca 
să stingă lumina. 


Următorul atribut, după cum am menţionat, era 
biblioteca primarului. 

Că să ilustrăm această anume situaţie, putem arunca o 
privire asupra unei zile răcoroase de la sfârşitul lunii iunie. 
Rudy era cel puţin scandalizat. 

Cine se credea Liesel Meminger, să-i spună că azi trebuia 
să livreze şi să ia singură rufele de spălat şi de călcat? Nu 
era îndeajuns de bun să meargă cu ea pe stradă? 

- Încetează cu văicărelile, Saukerl, îl mustră ea. Doar mă 
simt rău. O să ratezi meciul. 

EI privi peste umăr. 

- Ei, dacă pui problema aşa. Era un Schmunzel. Poţi să îţi 
bagi rufele undeva. 

Apoi, a luat-o la fugă şi nu a pierdut timpul, alăturându-se 
unei echipe. Când Liesel ajunse la capătul străzii Himmel, 
se uită înapoi şi apucă să-l vadă stând în faţa porţii 
improvizate. Îi făcea cu mâna. 


- Saukerl, râse ea şi ridică mâna, ştiind cu siguranţă că el 
îi spunea în acelaşi timp Saumensch. 

Cam atât de puternică bănuiesc că este iubirea între doi 
copii de unsprezece ani. 

Începu să alerge spre Grande Strasse şi casa primarului. 


Desigur că a transpirat şi a ajuns acolo suflând din greu. 

Dar citea. 

Soţia primarului o lăsase să intre pentru a patra oară şi 
acum stătea la birou, privind pur şi simplu cărţile. La a doua 
vizită, îi dăduse voie lui Liesel să tragă afară o carte şi să o 
răsfoiască, fapt care a dus la încă una şi o alta, până când o 
jumătate de duzină de cărţi se lipiseră de ea, ori prinse sub 
braţ, ori în teancul care devenea din ce în ce mai înalt în 
mâna rămasă. 

De data aceasta, Liesel stătea în picioare în răcoarea a 
camerei, stomacul ei chiorăia, dar nicio reacţie nu venea de 
la femeia mută, vătămată. Era din nou în halat şi, cu toate 
că o observase pe fată de mai multe ori, nu o privea 
niciodată prea mult. De obicei, era mai atentă la ceea ce se 
afla dincolo de ea, la ceva care lipsea. Fereastra era larg 
deschisă, o gură pătrată, răcoroasă, prin care intrau uneori 
rafale de vânt. 

Liesel stătea pe podea. Cărţile erau împrăştiate în jurul 
ei. 

După patruzeci de minute, a plecat. Fiecare carte a fost 
pusă la locul său. 

- La revedere, Frau Hermann! Cuvintele veneau mereu 
ca un şoc. Mulţumesc! 

După aceea, femeia o plătea şi ea pleca. Fiecare mişcare 
era contabilizată, iar hoţul de cărţi fugea acasă. 


Odată cu instalarea verii, biblioteca deveni mai 
primitoare şi, cu fiecare livrare sau luare de haine, podeaua 
nu mai era atât de dureroasă. Liesel stătea cu o grămăjoară 
de cărţi lângă ea şi citise câteva paragrafe din fiecare, 


încercând să memoreze cuvintele pe care nu le ştia, ca să-l 
întrebe pe papa când ajungea acasă. Mai târziu, ca 
adolescentă, când Liesel scria despre acele cărţi, nu-şi mai 
amintea titlurile. Nici măcar unul. Poate că, dacă le-ar fi 
furat, ar fi fost mai bine pregătită. 

Ceea ce îşi amintea era că una dintre cărţile cu ilustraţii 
avea un nume scris stângaci pe coperta interioară. 


“E NUMELE UNUI BĂIAT SO 
Johann Hermann 


Liesel îşi muşcă buza de jos, dar nu mai rezistă prea mult 
timp. De pe podea, se întoarse şi se uită la femeia în halat, 
şi puse o întrebare: 

- Johann Hermann, zise ea. Cine este? 

Femeia se uită pe lângă ea, undeva lângă genunchii fetei. 

Liesel îşi ceru scuze. 

- Îmi pare rău, nu ar trebui să întreb despre astfel de 
lucruri. 

Lăsă cuvintele să se stingă. 

Chipul femeii nu-şi schimbă expresia, dar reuşi cumva să 
vorbească. 

- Acum, el nu mai este nimic pe lumea asta, explică ea. 
Era al meu... 


“& DIN DOSARELE MEMORIEI S” 

Oh, da, mi-l amintesc cu certitudine. Cerul era 
întunecos şi de nepătruns, ca nisipurile mişcătoare. 
Era un tânăr împachetat în sârmă ghimpată, ca o 
coroană uriaşă de ghimpi. L-am descâlcit şi l-am 
purtat afară. În înaltul cerului, ne-am cufundat 
împreună, până la genunchi. Era doar o altă zi, 1918. 


- În afară de toate celelalte, spuse ea, a murit îngheţat. 
Pentru un moment, îşi făcu de lucru cu mâinile, apoi rosti: A 


murit îngheţat, sunt sigură. 


Soţia primarului era doar un membru al unui detaşament 
mondial. Aţi văzut-o înainte, sunt convinsă. În poveştile 
voastre, în poezii, pe ecranele pe care vă place să le priviţi. 
Sunt peste tot, aşa că, de ce nu şi aici? De ce nu şipe un 
deal lin, într-un orăşel german? Este un loc la fel de bun 
pentru suferinţă ca oricare altul. 

Ideea este că Ilsa Hermann se hotărâse să facă din 
suferinţă o victorie. Când suferinţa refuza să o părăsească, 
ea îi ceda. O accepta cu braţele deschise. 

Putea să se împuşte, să se rănească sau să se lase în voia 
altor forme de automutilare, dar a ales ceea ce credea a fi 
varianta cea mai uşoară - să suporte măcar disconfortul 
vremii. Din câte ştia Liesel, se ruga pentru zile reci şi 
ploioase. În cea mai parte a timpului, trăia în locul potrivit. 

Când Liesel plecă în acea zi, rosti ceva cu o mare 
nervozitate. În traducere, s-a luptat cu trei cuvinte uriaşe, 
le-a săltat pe umăr şi le-a scăpat la picioarele lIlsei 
Hermann. Au căzut fiindcă fata nu le mai putu suporta 
povara. Stăteau împreună pe podea, mari şi zgomotoase, şi 
stinghere. 


“ TREI CUVINTE URIAŞE SO 
ÎMI PARE RĂU 


Din nou, soţia primarului privea pe lângă ea. Cu o faţă ca 
o coală de hârtie albă. 

- Pentru ce? întrebă ea, dar vremea se scursese deja. 

Fata ieşise deja din cameră. Aproape că ajunsese la uşa 
principală. Când a auzit, Liesel s-a oprit, dar a hotărât că 
este mai bine să nu se întoarcă, preferând să se strecoare 
în linişte afară din casă şi pe trepte. Privi Molchingul înainte 
să coboare în oraş, dar o compătimi pe soţia primarului 
pentru ceva timp. 


Uneori, Liesel se întreba dacă ar trebui să o lase în pace, 
dar Ilsa Hermann era prea interesantă, iar atracţia cărţilor 
- prea mare. Cândva, cuvintele o făcuseră pe Liesel să se 
simtă prost, dar acum, când stătea pe podea, iar nevasta 
primarului era la biroul soţului, avea un sentiment instinctiv 
de putere. Se întâmpla de fiecare dată când descifra un 
cuvânt nou sau când punea cap la cap o propoziţie. 

Era o fată. 

În Germania nazistă. 

Ce convenabil era că descoperea puterea cuvintelor! 

Şi ce îngrozitor (şi incitant în acelaşi timp!) va fi câteva 
luni mai târziu, când va elibera puterea nou descoperită 
chiar în momentul în care soţia primarului o va dezamăgi. 
Cât de repede o va părăsi compătimirea şi cât de repede va 
deveni ceva cu totul... 

Acum însă, în vara anului 1940, nu putea şti ce o aştepta, 
în mai mult de un singur sens. Avea de-a face cu o femeie 
plină de amărăciune, cu o cameră plină de cărţi pe care le 
vizita cu plăcere. Asta era tot. Era Partea a Doua din 
existenţa ei în acea vară. 


Partea a Treia, slavă Domnului, era ceva mai uşor - 
fotbalul pe strada Himmel. 

Daţi-mi voie să vă derulez un film: 

Picioare târşâite pe stradă. 

Respirația rapidă a băieţilor. 

Cuvinte strigate: „Aici! Pe aici! Scheisse!” 

Ţopăitul haotic al mingii pe stradă. 


Toate erau pe strada Himmel, ca şi sunetul scuzelor, pe 
măsură ce vara prindea puteri. 

Scuzele îi aparţineau lui Liesel Meminger. 

Îi erau adresate lui Tommy Miiller. 

Până la începutul lunii iulie, a reuşit într-un final să-l 
convingă că nu are de gând să-l omoare. După bătaia 
administrată în noiembrie, Tommy era încă înfricoşat în 


preajma ei. Când jucau fotbal pe strada Himmel, se ţinea la 
distanţă. 

- Nu ştii niciodată când ar putea să-i sară ţandăra, i se 
confesase el lui Rudy, pe jumătate strâmbându-se, pe 
jumătate vorbind. 

În apărarea lui Liesel, ea nu a renunţat niciodată să 
încerce să-l liniştească. O dezamăgea că a reuşit să facă 
pace cu Ludwig Schmeikl, dar nu cu nevinovatul lommy 
Miiller. Încă se făcea mic ori de câte ori o vedea. 

- Cum era să ştiu că zâmbeai pentru mine în ziua aia? îl 
întrebase ea în mai multe rânduri. 

Ca portar, chiar parase câteva şuturi de-ale lui până când 
toţi ceilalţi din echipă l-au implorat să se întoarcă. 

- Du-te înapoi în poartă! îi ordonă în cele din urmă un 
băiat pe nume Harald Mollenhauer. Nu eşti bun de nimic. 

Asta a fost după ce Tommy se împiedicase când era pe 
cale să dea un gol. S-ar fi premiat singur cu un penalti dacă 
n-ar fi fost în aceeaşi echipă. 

Liesel revenea pe teren şi mereu sfârşea cumva dându-i 
gol lui Rudy. Mereu se împungeau şi îşi puneau piedică, 
făcându-se în toate felurile. Rudy comenta: 

- Nu-l mai dovedeşte de data asta, proasta de Saumensch 
Arschgrobbler. Nu are nicio şansă. 

Se pare că îi plăcea să-i spună lui Liesel „mâncă-n fund”. 
Era una dintre bucuriile copilăriei. 


O altă bucurie era, desigur, furatul. Partea a Patra, 1940, 
vara. 

Ca să fim sinceri, erau multe lucruri care îi apropiau pe 
Rudy şi pe Liesel, dar prietenia le-a fost cimentată pe deplin 
de furat. Acesta a fost provocat de o anume ocazie şi 
motivat de o forţă imposibil de înfrânt - foamea lui Rudy. 
Băiatul întotdeauna murea să mănânce ceva. 

În afară de raţionalizare, afacerea tatălui său nu mai 
mergea aşa de bine în ultima vreme (fusese înlăturată 
ameninţarea competiţiei evreieşti, dar cu ea plecaseră şi 


clienţii evrei). Steinerii improvizau ca să se descurce. Ca 
mulţi alţi oameni de pe strada Himmel, trebuiau să facă 
troc. Liesel îi dădea ceva de mâncare de la ea de acasă, dar 
nu avea nici ea din abundență. Mama făcea de obicei supă 
de mazăre. În serile de duminică o gătea - şi nu doar atât 
cât să mai aibă una-două zile. Făcea destul de multă supă 
de mazăre ca să le ajungă până duminica următoare. Apoi, 
duminică, gătea iarăşi. Supă de mazăre, pâine, câteodată o 
porţie mică de cartofi sau carne. Nu lăsai nimic în farfurie şi 
nu puneai vreo întrebare, şi nu te plângeai. 

La început, făceau diverse lucruri ca să uite de asta. 

Lui Rudy nu îi era foame dacă juca fotbal pe stradă. Sau 
dacă luau bicicletele de la fratele şi sora lui şi mergeau 
până la magazinul lui Alex Steiner ori îl vizitau pe papa, 
dacă lucra în ziua respectivă. Hans Hubermann stătea cu ei 
şi le spunea bancuri în lumina târzie a după-amiezii. 

Cu sosirea câtorva zile călduroase, o altă distracţie era să 
înveţe să înoate în râul Amper. Apa era încă puţin cam rece, 
dar mergeau oricum. 

- Haide, o îndemna Rudy în apă. Doar aici. Nu e aşa de 
adâncă aici. 

Ea nu văzu gaura imensă în care intra şi se cufundă cu 
totul. A înotat câineşte ca să se salveze, deşi aproape că s-a 
înecat cu apa înghițită. 

- Saukerl ce eşti, îl acuză ea când se prăbuşi pe malul 
râului. 

Rudy s-a asigurat că păstrează distanţa. Văzuse ceea ce îi 
făcuse lui Ludwig Schmeik.l. 

- Acum poţi să înoţi, nu? 

Ceea ce nu o înveseli prea tare şi plecă grăbită. Părul îi 
era lipit de faţă şi îi curgeau muci din nas. El strigă după 
ea: 

- Asta înseamnă că nu primesc un sărut pentru că te-am 
învăţat? Ce neobrăzare! 


Era inevitabil. 


Deprimanta supă de mazăre şi foamea lui Rudy i-a împins 
într-un final spre hoţie. I-a făcut să se alăture unui grup de 
copii mai mari care furau de la fermieri. Hoţi de fructe. 
După un meci de fotbal, Liesel şi Rudy au descoperit 
beneficiile de a fi atenţi la ce se întâmplă. Stând în faţa uşii 
casei lui Rudy, l-au observat pe Fritz Hammer - un băiat mai 
mare, din echipa adversă - mâncând un măr. Era din soiul 
Klar - care se cocea în iulie şi august - şi arăta uimitor în 
mâna lui. Poate că trei sau mai multe mere erau înghesuite 
în buzunarele jachetei. S-au apropiat. 

- De unde ai alea? l-a întrebat Rudy. 

La început, băiatul doar rânji. 

- Sşşt. Apoi, extrase un măr din buzunar şi îl zvârli în aer. 
Doar uitaţi-vă la el, îi avertiză el. Nu-l mâncaţi. 

S-au luat după el data următoare când l-au văzut pe 
acelaşi băiat purtând aceeaşi jachetă într-o zi prea caldă 
pentru asta. l-a condus până în partea de amonte a râului 
Amper. Era aproape de locul în care Liesel citea uneori cu 
papa al ei când începuse să înveţe. 

Acolo se afla un grup de cinci băieţi, unii înalţi şi subţiri, 
alţii scunzi şi slabi. 


Existau câteva astfel de grupuri în Molching, la acea 
vreme, unele având membri chiar şi în vârstă de şase ani. 
Liderul acestui grup era un infractor simpatic, de 
cincisprezece ani, pe nume Arthur Berg. Privi în jur şi îi 
văzu pe cei doi copii de unsprezece ani în spatele lui. 

- Und? întrebă el. Şi? 

- Mor de foame, răspunse Rudy. 

- Şi e rapid, zise Liesel. 

Berg se uită la ea. 

- Nu-mi amintesc să-ţi fi cerut părerea. Era un 
adolescent înalt şi cu gâtul lung. Pe faţă coşurile îi erau 
grupate în pâlcuri. Dar te plac, spuse el. Era prietenos, într- 
un fel adolescentin, dezgheţat. Nu e ea cea care l-a bătut pe 
fratele tău, Anderl? 


Vestea ajunsese la ei, cu siguranţă. O chelfăneală bună 
impresionează indiferent de vârstă. 

Băgă de seamă un alt băiat - dintre cei scunzi şi slăbuţi -, 
cu păr blond, zburlit şi piele de culoarea gheții. 

- Cred că da. 

- Ea e, confirmă Rudy. 

Andy Schmeikl se apropie şi o cercetă de sus până jos, cu 
o expresie meditativă înainte să zâmbească larg. 

- Bună treabă, puştoaico! Chiar o bătu pe spate, dând 
peste un omoplat ascuţit. Şi eu aş fi fost bătut măr dacă aş fi 
făcut asta. 

Arthur trecuse mai departe, la Rudy. 

- Şi tu eşti cel cu Jesse Owens, nu-i aşa? 

Rudy dădu din cap. 

- Este clar, zise Arthur, eşti un idiot - dar eşti genul 
nostru de idiot. Veniţi! 

Erau acceptaţi. 


Când ajunseră la fermă, lui Liesel şi lui Rudy li s-a 
aruncat un sac. Arthur Berg apucă sacul său de pânză tare. 
Îşi trecu o mână prin şuviţele moi. 

- Vreunul dintre voi a mai furat înainte? 

- Sigur că da, îl asigură Rudy. Tot timpul. 

Nu a fost foarte convingător. 

Liesel a răspuns mai la obiect: 

- Am furat două cărţi, la care Arthur râse cu trei 
fornăituri scurte, iar coşurile i se deplasau de la locurile lor. 

- Cărţile nu sunt de mâncat, scumpo. 


După aceea, toţi au examinat merii care erau aflaţi în 
rânduri lungi, strâmbe. Arthur Berg dădea ordine. 

- Unu, zise el. Nu vă prindeţi în gard. Dacă rămâneţi 
agăţaţi în gard, vă abandonăm. Clar? Cu toţii au dat din cap 
sau au zis da. Doi. Unul în pom, altul jos. Cineva trebuie să 
le adune. Îşi freca mâinile. Se distra. Trei. Dacă vedeţi pe 


cineva că vine, strigaţi tare să treziţi morţii - şi fugim toţi. 
Richtig? 
- Richtig, se auzi corul. 


“2 pol HOȚI DE MERE ÎNCEPĂTORI, ŞOPTIND: a 
- Liesel, eşti sigură? Mai vrei să faci asta? 

- Uită-te la sârma ghimpată, Rudy, e aşa de înaltă! 
- Nu, nu, uite, arunci sacul peste ea. Vezi? Ca ei. 
- Bine. 

- Hai, atunci! 

- Nu pot! Ezită. Rudy, eu... 

- Mişcă, Saumensch! 


O împinse spre gard, aruncă sacul gol peste sârmă şi se 
caţără peste ea, alergând spre ceilalţi. Rudy urcă în cel mai 
apropiat pom şi începu să arunce merele. Liesel stătea sub 
măr, punându-le în sac. După ce-l umplu, apăru o altă 
problemă. 

- Cum trecem înapoi peste gard? 

Răspunsul veni atunci când l-au observat pe Arthur Berg 
urcând cât mai aproape posibil de un stâlp al gardului. 

- Sârma e mai tare acolo, indică Rudy. 

Aruncă sacul pe partea cealaltă, o ajută mai întâi pe 
Liesel, apoi ateriza lângă ea, printre fructele care 
alunecaseră din sac. 

Lângă ei se aflau picioarele lungi ale lui Arthur Berg, iar 
el îi privea amuzat. 

- Nu-i rău, ateriză vocea de sus. Nu-i râu deloc. 

Când s-au întors la râu, ascunşi printre copaci, el a luat 
sacul şi le-a dat lui Liesel şi lui să-şi împartă o duzină de 
mere. 

- Bună treabă! fu ultimul său comentariu despre subiect. 


În după-amiaza aceea, înainte să se întoarcă acasă, Liesel 
şi Rudy au mâncat fiecare câte şase mere într-o jumătate de 


oră. La început, au nutrit gândul să-şi împartă fructele cu 
cei de acasă, dar asta presupunea un pericol considerabil. 
Nu le-ar fi făcut nicio plăcere să explice proveniența 
fructelor. Liesel chiar se gândi că ar putea să-i spună doar 
lui papa, dar nu voia ca el să creadă că are de-a face cu un 
infractor înrăit. Aşadar, a mâncat merele. 

Pe malul râului unde a învăţat să înoate, fiecare măr a 
fost dat gata. Neobişnuiţi cu un asemenea lux, ştiau că era 
probabil să le fie rău. 

Au mâncat oricum. 


- Saumensch! a ocărât-o mama în acea seară. De ce 
vomiţi atât de mult? 

- Poate că e supa de mazăre, a sugerat Liesel. 

- Aşa e, i-a cântat papa în strună. Era din nou la 
fereastră. Asta trebuie să fie. Şi eu mă simt un pic rău. 

- Pe tine cine te-a întrebat, Saukeri? Rapid, ea s-a întors 
să se ocupe de Saumensch-ul vomitător. Ei? Ce este? Ce 
este, scroafă mizerabila? 

Dar Liesel nu a spus nimic. 

„Merele, se gândi ea fericită. Merele”, şi a vomitat încă o 
dată, pentru noroc. 


Proprietâăreasa ariană 


Stăteau afară, la Frau Diller's, lângă peretele văruit cu 
alb. 

Liesel avea în gură o acadea. 

Soarele îi intra în ochi. 

În ciuda acestor dificultăţi, încă putea să vorbească şi să 
se certe. 


“2 O ALTĂ CONVERSAŢIE ÎNTRE RUDY ŞI LIESEL 5 
- Grâbeşte-te, Saumensch, cu asta sunt deja zece. 
- Nu, sunt numai opt - mai am două. 

- Atunci, grăbeşte-te! Ţi-am spus că ar fi trebuit să 
luăm un cuţit şi să o tăiem în două... Haide, cu asta 
sunt două. 

- Bine. Uite. Şi nu o înghiţi. 

- Arăt ca un idiot? 

O scurtă pauză. 

- E grozavă, nu? 

- Fără doar şi poate, Saumensch. 


La sfârşitul lunii august şi la sfârşitul verii, găsiseră un 
pfenigi1%* pe jos. Exaltare pură. 

Zăcea pe jumătate descompus în pământ, pe traseul 
rufelor de spălat şi de călcat. O monedă ruginită, 
singuratică. 

- Ia te uită la asta! 

Rudy se năpusti asupra ei. Entuziasmul aproape că pişcă 
în timp ce se întorceau la Frau Diller's şi nici nu le trecea 
prin cap că un singur pfenig ar putea să nu însemne prețul 
corect. Au năvălit pe uşă şi s-au postat în faţa proprietăresei 
ariene, care le aruncă o privire sfidătoare. 

- Aştept! spuse ea. 


Avea părul strâns la spate şi rochia neagră îi sufoca 
trupul. Fotografia înrămată a Fuhrerului stătea de gardă pe 
perete. 

- Heil Hitler! a luat Rudy iniţiativa. 

- Heil Hitler! a răspuns ea îndreptându-se în spatele 
tejghelei. Şi tu? o privi cu asprime pe Liesel, care a rostit şi 
ea grabnic un „Heil Hitler”. 

Nu i-a luat mult lui Rudy să dezgroape moneda din 
buzunar şi să o pună ferm pe tejghea. Privi drept în ochii cu 
ochelari ai lui Frau Diller şi rosti: 

- Acadele combinate, vă rog. 

Frau Diller zâmbi. Dinţii îşi dădeau coate ca să-i încapă în 
gură, iar amabilitatea neaşteptată îi făcu pe Rudy şi pe 
Liesel să zâmbească înapoi. Nu pentru mult timp. 

S-a aplecat, a căutat puţin şi a revenit. 

- Uite! zise ea, aruncând o singură acadea pe tejghea. 
Combin-o singur. 

Afară, au desfăcut-o şi au încercat să o muşte ca săo 
împartă în două, dar zahărul era ca sticla. Mult prea dur 
chiar şi pentru caninii ca de animal ai lui Rudy. În loc să facă 
asta, au trebuit să şi-o treacă unul altuia până când s-a 
terminat. De zece ori a supt Rudy. De zece ori, Liesel. Când 
unul, când celălalt. 

- Asta înseamnă viaţă bună, anunţă Rudy la un moment 
dat, rânjind cu bomboana în gură, iar Liesel nu îl 
contrazise. 

După ce au terminat, amândoi avea gurile exagerat de 
roşii şi, în timp ce se îndreptau spre acasă, s-au sfătuit 
reciproc să stea cu ochii în patru, că poate mai găseau o 
monedă. 

Bineînţeles că nu au găsit nimic. Nimeni nu poate fi atât 
de norocos de două ori în acelaşi an, mai ales în aceeaşi 
după-amiază. 

Totuşi, au mers pe strada Himmel căutând veseli pe jos, 
cu gurile şi dinţii roşii. 


Acea zi fusese grozavă, iar Germania nazistă era un loc 
nemaipomenit. 


Luptatorul, continuare 


Mergem mai departe acum, la o luptă dintr-o noapte 
friguroasă. Îl vom lăsa pe hoţul de cărţi să recupereze mai 
târziu. 


Era 3 noiembrie, iar pardoseala trenului îi ţinea bine 
picioarele. În faţa lui se afla exemplarul Mein Kampf din 
care citea. Salvatorul său. Transpiraţia îi şiroia din mâini. 
Urme de degete ţineau strâns cartea. 


CE EDITURA HOŢUL DE CĂRȚI PREZINTĂ OFICIAL 
39 


Mein Kampf 
(Lupta mea) 
de 
Adolf Hitler 


În urma lui Max Vandenburg, oraşul Stuttgart îşi 
deschidea braţele batjocoritor. 

Nu era bine-venit acolo şi încercă să nu privească înapoi. 
Pâinea învechită i se dezintegra în stomac. De câteva ori, se 
răsuci din nou şi privi luminile micşorându-se şi dispărând 
cu totul. 

„Să pari mândru, se sfătui singur. Nu poţi să arăţi că ţi-e 
teamă. Citeşte cartea. Zâmbeşte la ea. Este o carte grozavă 
- cea mai grozavă carte pe care ai citit-o vreodată. Ignor-o 
pe femeia de vizavi. Oricum, acum, doarme. Haide, Max, 
mai ai doar câteva ore până acolo.” 


După cum s-a dovedit, următoarea vizită promisă în 
camera întunericului nu a venit după câteva zile, ci după o 
săptămână şi jumătate. Apoi, încă o săptămână până la 


următoarea şi încă una, până când a pierdut orice simţ al 
trecerii zilelor şi orelor. A fost mutat încă o dată, în altă 
magazie, unde erau mai multă lumină, mai multe vizite şi 
mai multă mâncare. Dar nu mai avea prea mult timp. 

- Plec în curând, îi spuse prietenul său, Walter Kugler. Ştii 
cum este - armata. 

- Îmi pare rău, Walter. 

Walter Kugler, prietenul lui Max din copilărie, puse mâna 
pe umărul evreului. 

- Ar putea fi mai rău. Îşi privi prietenul în ochii de evreu. 
Aş putea fi tu. 

Asta a fost ultima lor întâlnire. Un ultim pachet a fost 
lăsat într-un colţ şi, de data aceasta, era şi un bilet. Walter 
deschise Mein Kampf şi îl strecură înăuntru, lângă harta pe 
care o adusese cu cartea. 

- La pagina treisprezece, a zâmbit el, să-ţi poarte noroc, 
da? 

- Pentru noroc, răspunse el şi se îmbrăţişară. 

Când uşa s-a închis, Max deschise cartea şi cercetă 
biletul.  Stuttgart-Minchen-Pasing. Pleca în două zile, 
noaptea, chiar la vreme ca să prindă ultima legătură. De 
acolo, va merge pe jos. Avea harta deja în minte, împăturită 
în sferturi. Cheia era încă lipită de coperta interioară. 

A stat o jumătate de oră înainte să se apropie de traistă şi 
să o deschidă. Pe lângă mâncare, mai erau câteva obiecte. 


ce CONŢINUTUL SUPLIMENIAR AL DARULUI s> 
DE LA WALTER KUGLER 
O lamă mică. 
O lingură - cel mai apropiat lucru de o oglindă. 
Spumă de ras. 
O foarfecă. 


Magazia mică era goală când a părăsit-o. 
- Rămas-bun! a şoptit el. 


Ultimul lucru pe care l-a văzut Max a fost o grămăjoară 
de păr, aruncată neglijent lângă perete. 
Rămas-bun! 


Cu o faţă proaspăt bărbierită şi cu părul într-o parte, dar 
pieptănat îngrijit, din acea clădire ieşise un alt om. De fapt, 
ieşise neamţ. Staţi o secundă, era neamţ. Sau, cel puţin, 
fusese. 

În stomac, avea o combinaţie electrizantă de speranţă şi 
greață. 

S-a dus la gară. 

A arătat biletul şi cartea de identitate, iar acum stătea 
într-un compartiment mic din tren, direct în lumina 
reflectoarelor primejdiei. 

- Actele! 


Asta îi era groază să audă. 

A fost îndeajuns de rău când fusese oprit pe peron. Ştia 
că nu se poate împotrivi de două ori. 

Mâinile tremurânde. 

Mirosul - nu, duhoarea - vinovăţiei. 

Pur şi simplu, nu putea suporta din nou. 

Din fericire, au venit devreme şi nu au cerut decât biletul, 
iar acum tot ceea ce rămăsese era o fereastră dincolo de 
care se zăreau orăşele, întruniri ale luminilor, şi femeia care 
sforăia în partea cealaltă a compartimentului. 

În cea mai mare parte a călătoriei încercase să citească 
din carte, străduindu-se să nu-şi ridice deloc privirea. 

Cuvintele îi umblau haihui prin gură. 

Ciudat, dar, în timp ce întorcea paginile şi avansa cu 
fiecare capitol, simţise gustul a doar două cuvinte. 

Mein Kampf. Lupta mea. 

Titlul, iarăşi şi iarăşi, pe când trenul susura dintr-un oraş 
german într-altul. 

Mein Kampi. 

Dintre toate lucrurile care îl puteau salva. 


Sarlatanii 


Aţi putea susţine că lui Liesel Meminger nu i-a mers rău 
deloc. Chiar aşa a fost în comparaţie cu Max Vandenburg. 
Cu certitudine, fratele ei îi murise în braţe. Mama ei o 
abandonase. 

Dar orice era mai bine decât să fii evreu. 


Înainte să sosească Max, fusese pierdut încă un client 
căruia mama ei îi spăla hainele; de data aceasta, familia 
Weingarten.  Schimpfen-ul obligatoriu a avut loc în 
bucătărie, iar Liesel s-a consolat cu faptul că mai 
rămăseseră doi şi, chiar mai bine, unul dintre ei era 
primarul, soţia şi cărţile. 

Cât despre celelalte activităţi ale lui Liesel, încă făcea 
prăpăd împreună cu Rudy Steiner. Aş îndrăzni să sugerez 
chiar că îşi şlefuiau înclinațiile infracţionale. 

Au mai făcut câteva excursii cu Arthur Berg şi prietenii 
lui, ţinând să-şi demonstreze talentul şi să-şi extindă 
repertoriul de furtişaguri. Au luat cartofi dintr-o fermă, 
cepe dintr-alta. Dar cea mai mare victorie au izbutit-o pe 
cont propriu. 

După cum am fost martori mai devreme, unul dintre 
avantajele mersului prin oraş era posibilitatea găsirii de 
lucruri pe jos. Un altul era observarea oamenilor sau, mai 
important, a aceloraşi oameni făcând lucruri identice 
săptămână după săptămână. 

Un băiat de la şcoală, Otto Sturm, era o astfel de 
persoană. În fiecare după-amiază de vineri, mergea cu 
bicicleta la biserică, ducându-le bunătăţi preoţilor. 

Timp de o lună, l-au urmărit pe măsură ce vremea bună 
devenea proastă, iar Rudy era hotărât în mod deosebit ca 


într-o vineri, într-o săptămână anormal de rece din 
octombrie, Otto să nu ajungă chiar la destinaţie. 


- 'Toţi preoţii ăia, explica Rudy în vreme ce colindau prin 
oraş. Sunt oricum prea graşi. S-ar putea lipsi de hrană o 
săptămână şi ceva. 

Liesel nu putea decât să-l aprobe. Mai întâi de toate, ea 
nu era catolică. În al doilea rând, era destul de înfometată şi 
ea. Ca întotdeauna, căra rufele spălate. Rudy ducea două 
găleți cu apă rece sau, cum zicea el, două găleți de viitoare 
gheaţă. 

Exact înainte de ora două, se apucă de treabă. 

Fără ezitare, turnă apa pe stradă, chiar în locul în care 
Otto pedala când dădea colţul. 

Liesel trebuia să admită. 

La început, simţise o oarecare vină, dar planul era 
perfect sau pe cât de perfect posibil. În fiecare zi de vineri, 
puţin după ora două, Otto Sturm vira spre strada Munchen 
cu produsele în coşul din faţă, pe ghidon. În această vineri, 
nu va merge mai departe. 

Strada era acoperită cu gheaţă, dar Rudy avea o jachetă 
în plus şi abia îşi stăpânea un rânjet. Îi traversa faţa ca o 
patină. 

- Haide, zise el, în tufişul de acolo. 

După aproximativ cincisprezece minute, planul diabolic a 
dat roade. Ca să spunem aşa. 

Rudy arătă cu un deget printr-o deschizătură din tufiş. 

- Iată-l! 

Otto veni după colţ, inocent ca un mieluşel. 

Nu irosi timpul şi pierdu controlul bicicletei, alunecând 
pe gheaţă şi aterizând cu faţa în jos pe stradă. 

Văzând că nu se mai mişcă, Rudy se uită alarmat la 
Liesel. 

- Sfinte Isuse pe cruce, spuse el, cred că l-am omorât! 

S-a furişat încet, a luat coşul şi au plecat rapid. 


- Respira? întrebă Liesel după ce s-au îndepărtat pe 
stradă. 

- Keine Ahnung, rosti Rudy ţinând strâns coşul. 

Habar n-avea. 

Aflaţi mai jos pe deal, au privit cum Otto s-a ridicat, s-a 
scărpinat în cap, s-a scărpinat la prohab şi a căutat peste 
tot coşul. 

- ScheisskopfH prost, rânji Rudy şi examină prada. 
Pâine, ouă sparte şi, mai presus de toate, şuncă. Rudy duse 
şunca grasă la nas şi o adulmecă încântat. Superb! rosti el. 


Oricât de tentant era să păstreze secretul victoriei 
pentru ei, au fost copleşiţi de sentimentul de loialitate faţă 
de Arthur Berg. S-au îndreptat spre casa sărăcită din 
Kempf Strasse şi i-au arătat prada. Arthur nu s-a putut 
abţine să nu-şi manifeste încântarea. 

- De la cine aţi furat astea? 

Rudy răspunse: 

- De la Otto Sturm. 

- Ei bine, dădu el din cap, oricine ar fi, îi sunt 
recunoscător. 

Se duse înăuntru şi se întoarse cu un cuţit de pâine, o 
tigaie şi o jachetă, iar cei trei hoţi au străbătut holul 
blocului de apartamente. 

- O să îi aducem şi pe ceilalţi, spuse Arthur Berg după ce 
au ajuns afară. Om fi noi infractori, dar nu suntem total 
imorali. 

Ca şi hoţul de cărţi, cel puţin trăgea linia undeva. 

S-a mai ciocănit la câteva uşi. Nume au fost strigate la 
apartamentele din străzile de mai jos şi, în curând, toată 
trupa de hoţi de fructe era în drum spre Amper. În poiana 
de pe malul celălalt, a fost făcut un foc şi ouăle rămase au 
fost prăjite. Pâinea şi şunca au fost tăiate. Folosindu-se de 
mâini şi de cuțite, copiii au mâncat până la ultima fărâmă 
bunătăţile de la Otto Sturm. Fără vreun popă în peisaj. 


Abia la sfârşit a apărut o ceartă, cu privire la coş. 
Majoritatea băieţilor voiau să-l ardă. Fritz Hammer şi Andy 
Schmeikl doreau să-l păstreze, dar Arthur Berg avea o idee 
mai bună, dovedindu-şi moralitatea total nepotrivită. 

- Voi doi, le zise el lui Rudy şi lui Liesel. Poate că ar trebui 
să-l duceţi înapoi personajului ăluia, Sturm. As spune că 
bietul nemernic merită probabil măcar atâta. 

- O, fii serios, Arthur. 

- Nu vreau să aud, Andy. 

- Isuse Hristoase. 

- Nici EI] nu vrea să audă. 

Grupul a râs şi Rudy Steiner a ridicat coşul. 

- O să-l ducem înapoi şi o să-l agăţăm de căsuţa lor 
poştală. 

Se îndepărtase deja vreo douăzeci de metri când fata îl 
ajunse din urmă. Va sosi acasă mult prea târziu ca să nu 
aibă probleme, dar ştia foarte bine că trebuia să-l 
însoţească pe Rudy Steiner până în cealaltă parte a 
oraşului, la ferma Sturm. Multă vreme, au mers în linişte. 

- 'Te simţi prost? îl întrebă într-un final Liesel. 

Erau deja în drum spre casă. 

- De ce? 

- Ştii tu. 

- Sigur că da, dar nu îmi mai este foame şi pun pariu că 
nici lui nu îi este. Să nu-ţi treacă prin cap că preoţii ar primi 
mâncare dacă el n-ar avea destulă acasă. 

- Doar că s-a lovit de pământ aşa de rău. 

- Nu-mi aminti. 

Dar Rudy Steiner nu s-a putut abţine să nu zâmbească. În 
anii următori, el va oferi pâine, nu o va fura - încă o dovadă 
despre natura contradictorie a fiinţei umane. Atât de mult 
bine, atât de mult rău. Doar adăugaţi apă. 


La cinci zile după mica victorie dulce-amăruie, Arthur 
Berg şi-a făcut o ultimă apariţie şi i-a invitat la următoarea 
sa expediţie de furat. Au dat de el pe strada Munchen, într- 


o miercuri, în drum spre casă de la şcoală. Era deja în 
uniforma lui de la Tineretul Hitlerist. 

- Mergem din nou mâine după-amiază. Sunteţi 
interesaţi? 

Nu s-au putut abţine. 

- Unde? 

- În locul ăla cu cartofi. 


Douăzeci şi patru de ore mai târziu, Liesel şi Rudy au 
înfruntat din nou gardul cu sârmă ghimpată şi şi-au umplut 
sacul. 

Problema s-a ivit în timp ce se pregăteau să plece. 

- Isuse! strigă Arthur. Fermierul! 

Oricum, următorul cuvânt a fost cel care i-a înfricoşat. Îl 
strigă de parcă deja fusese atacat de el! Gura i se deschise 
ca o tăietură. Cuvântul a zburat afară şi era: topor. 

Cu certitudine, când s-au răsucit să vadă despre ce-i 
vorba, fermierul alerga spre ei, cu arma ridicată. 

Întregul grup fugi spre gard şi a reuşit să sară peste el. 
Rudy, care era cel mai departe, a recuperat rapid, dar nu 
îndeajuns de repede ca să nu rămână ultimul. În timp ce îşi 
trecea piciorul pe deasupra, s-a agăţat de sârmă. 

- Hei! 

Era chemarea celui captiv. 


Grupul s-a oprit. 

Instinctiv, Liesel a fugit înapoi. 

- Grăbeşte-te! strigă Arthur. 

Vocea lui se auzi de departe, de parcă ar fi fost înghițită 
înainte să-i iasă din gură. 

Cer alb. 

Ceilalţi fugeau. 

Liesel se întoarse şi începu să tragă de materialul 
pantalonilor. Ochii lui Rudy erau larg deschişi de frică. 

- Repede, zise el, vine. 


La distanţă, încă putea auzi sunetul picioarelor care 
dezertau, când o altă mână apucă sârma şi o smuci din 
pantalonii lui Rudy. O fâşie rămăsese agăţată în ţepii 
metalici, dar băiatul a reuşit să se elibereze. 

- Acum, mişcaţi-vă! îi zori Arthur nu cu mult înainte ca 
fermierul să ajungă înjurând şi răsuflând greu. 

Toporul se îndrepta furios spre piciorul lui Arthur. Omul 
strigă cuvintele inutile ale celui jefuit: 

- O să pun să vă aresteze! O să vă găsesc! O să aflu eu 
cine sunteţi! 

Atunci, Arthur Berg a dat replica: 

- Owens e numele! Alergă rapid, prinzându-i din urmă pe 
Liesel şi pe Rudy. Jesse Owens! 


Când au ajuns pe teren sigur, luptându-se să tragă aer în 
plămâni, s-au aşezat jos şi Arthur a încercat să-i liniştească. 
Rudy nu voia să-l privească. 

- Ni s-a întâmplat tuturor, zise Arthur simțind 
dezamăgirea. 

Minţea? Nu puteau fi siguri şi nu vor afla niciodată. 
Câteva săptămâni mai târziu, Arthur Berg s-a mutat în Koln. 

L-au mai văzut încă o dată, cu ocazia uneia dintre 
livrările lui Liesel. Pe o alee de lângă strada Munchen, i-a 
dat lui Liesel o pungă de hârtie maro, cu o duzină de 
castane. Zâmbea atotcunoscător. 

- De la o relaţie din industria de profil. 

După ce i-a informat de plecare, a reuşit să le ofere câte 
un zâmbet plin de coşuri şi apoi le-a lovit frunţile cu palma. 

- Să nu cumva să le mâncaţi pe toate o dată, şi nu l-au 
mai văzut niciodată pe Arthur Berg. 

Cât despre mine, pot să vă spun că l-am văzut cu 
siguranţă. 


“2 UN MIC TRIBUT LUI ARTHUR BERG, SO 
UN OM ÎNCĂ ÎN VIAŢĂ 


Cerul din Koln era galben şi putrezea, 
răzuindu-se pe margini. Stătea sprijinit de un perete, 
cu un copil în braţe. Sora lui. Când ea nu a mai 
respirat, a rămas cu ea, şi am simţit că o va ţine timp 
de ore întregi. Două mere furate erau în buzunarul 
lui. 


De data aceasta, au fost mai deştepţi. Au mâncat fiecare 
câte o castană şi le-au vândut pe celelalte din uşă în uşă. 

- Dacă aveţi câţiva pfenigi în plus, spunea Liesel la 
fiecare uşă, am castane. În final, s-au ales cu şaisprezece 
monede. 

- Acum, rânji Rudy, răzbunarea. 

În aceeaşi după-amiază, s-au întors la Frau Diller's, au 
zis: „Heil Hitler” şi au aşteptat. 

- Din nou, acadele combinate, a schmunzellit ea, la care 
ei au încuviinţat din cap. 

Banii au fost aruncaţi pe tejghea şi zâmbetul lui Frau 
Diller s-a topit pe jumătate. 

- Da, Frau Diller, au rostit la unison, acadele combinate, 
vă rugăm. 

Fuhrerul înrămat părea mândru de ei. 

Victoria de dinaintea furtunii. 


Luptaâtorul, concluzie 


Pungăşiile se termină acum, dar nu şi necazurile. 

O am pe Liesel Meminger într-o mână, iar pe Max 
Vandenburg în cealaltă. În curând, voi aplauda cu ei. Doar 
daţi-mi câteva pagini. 


Luptătorul: 

Dacă l-ar omori în seara asta, măcar ar muri viu. 

Drumul cu trenul se terminase de mult, sforăitoarea cel 
mai probabil stătea confortabil în compartimentul pe care 
şi-l făcuse pat, călătorind mai departe. Acum, pe Max, doar 
câţiva paşi îl despărţeau de supravieţuire. Paşi şi gânduri, şi 
îndoieli. 


A urmat harta din minte, de la Pasing la Molching. Era 
târziu când a văzut oraşul. Picioarele îl dureau îngrozitor, 
dar aproape ajunsese - în cel mai periculos loc în care 
putea fi. Îndeajuns de aproape ca să-l atingă. 

După cum era notat pe hartă, a găsit strada Munchen şi a 
înaintat pe alee. 

Totul împietrise. 

Pâlcuri strălucitoare de felinare. 

Clădiri întunecate, supuse. 

Primăria se înălța ca un gigant, ca un tânăr nefiresc de 
înalt pentru vârsta lui. Biserica dispărea în întunecime, cu 
cât ochii lui priveau mai sus. 

Totul se uita la el. 

Tremura. 

Se avertiză singur: „[ine ochii deschişi!” 

(Copiii nemți căutau monede pierdute. Evreii nemți erau 
cu ochii în patru să nu fie arestaţi.) 


Continuând să folosească numărul 13 pentru a avea 
noroc, numără paşii în serii de câte treisprezece. „Doar 
atâţia paşi, îşi spunea sieşi. Haide, doar alţi treisprezece.” 
Ca o estimare, a terminat nouăzeci de serii până când, într- 
un sfârşit, a ajuns la colţul străzii Himmel. 

Într-o mână, avea valiza. 

În cealaltă, încă ţinea Mein Kampf 

Ambele erau grele şi ţinute în mâinile puţin transpirate. 

O luă pe strada lăturalnică, ajungând până la numărul 
33, rezistând impulsului de a zâmbi, rezistând impulsului de 
a plânge sau de a-şi închipui siguranţa care l-ar putea 
aştepta. Îşi aminti că nu era deloc timpul pentru speranţă. 
Cu certitudine, putea aproape să o atingă. O putea simţi 
undeva, totuşi inaccesibilă. În loc să o accepte, începu să se 
gândească din nou ce să facă dacă era prins în ultimul 
moment sau dacă exista posibilitatea ca un duşman să-l 
aştepte înăuntru. 

Desigur, era şi sentimentul iritant al păcatului. 

Cum putea face asta? 

Cum putea să apară şi să-i roage pe oameni să-şi rişte 
vieţile pentru el? Cum putea fi atât de egoist? 

Treizeci şi trei. 

Se priveau unul pe celălalt. 

Casa era palidă, aproape că arăta bolnavă, cu poarta de 
fier şi uşa maronie, pătată de salivă. 

Scoase o cheie din buzunar. Nu lucea, doar îi zăcea în 
mână, greoaie şi molatică. Pentru o clipă, a strâns-o, 
aşteptându-se pe jumătate să se topească şi să-i alunece 
spre încheietură. Nu s-a întâmplat asta. Metalul era dur şi 
plat, cu un set zdravăn de dinţi, şi a strâns-o până când l-a 
durut palma. 

Apoi, încet, luptătorul s-a aplecat, şi-a lipit obrazul de 
lemnul uşii şi a desfăcut pumnul în care se afla cheia. 


Partea a patra 
SE 


Omul aplecat asupra mea 


în rolurile principale: 
acordeonistul - un om care îşi ţine promisiunile - o fată 
bună - un boxer evreu - furia rosei - o prelegere -un 
somnoros - schimbul de coşmaruri - şi câteva pagini din 
pivniţă 


Acordeonistul 
(Viaţa secretă a lui Hans Hubermann) 


Era un tânăr care stătea în bucătărie. Simţea că-i 
rugineşte cheia în palmă. Nu a spus nimic de genul „bună” 
sau „ajutor, vă rog”, sau altceva de acest fel. 


“E PRIMA ÎNTREBARE *2 
Hans Hubermann? 


C& A DOUA ÎNTREBARE SO 
Mai cântaţi la acordeon? 


În timp ce se uita stânjenit la silueta din faţa sa, glasul 
tânărului bărbat era făcut cioburi şi vibra prin întuneric ca 
şi cum ar fi fost tot ce rămase din el. 

Papa, atent şi înspăimântat, s-a apropiat. 

În bucătărie, şopti: 

- Sigur că da. 

Totul începuse cu mulţi ani în urmă, în Primul Război 
Mondial. 


Sunt ciudate aceste războaie. 

Pline de sânge şi violenţă - dar şi de poveşti care sunt la 
fel de greu de pătruns. „E adevărat, bodogănesc oamenii. 
Nu-mi pasă dacă nu mă crezi. Vulpea aia mi-a salvat viaţa” 
sau „Au murit unul într-o parte, iar altul în cealaltă parte şi 
am rămas stând acolo, singurul fără un glonţ între ochi. De 
ce eu? De ce eu, şinu ei?” 

Povestea lui Hans Hubermann era cam de felul ăsta. 
Când am găsit-o printre cuvintele hoţului de cărţi, mi-am 
dat seama că trecusem unul pe lângă celălalt din când în 


când, în acea perioadă, deşi niciunul din noi nu a programat 
o întâlnire. Personal, aveam mult de lucru. Cât despre Hans, 
cred că făcea tot posibilul să mă evite. 


Prima oară când ne-am aflat unul în vecinătatea celuilalt, 
Hans avea douăzeci şi doi de ani şi se lupta cu francezii. 
Majoritatea tinerilor din plutonul său era dornici să lupte. 
Hans nu era aşa de sigur. Îi luasem pe parcurs pe câţiva 
dintre ei, dar aţi putea spune că nu am fost niciodată pe 
cale să-l ating pe Hans Hubermann. Ori era prea norocos, 
ori merita să trăiască, ori exista un motiv bun pentru ca el 
să trăiască. 

În armată, nu s-a remarcat în nicio privinţă. Alerga în 
mijloc, se urca în mijloc şi putea trage îndeajuns de bine ca 
să nu-şi enerveze superiorii. Nici nu excela destul ca să fie 
printre cei aleşi mai întâi, ca să fugă direct spre mine. 


“2 O MICĂ OBSERVAŢIE, % 
DAR DEMNĂ DE LUAT ÎN SEAMĂ 
De-a lungul anilor, am văzut atât de mulţi tineri care 
cred că aleargă spre alţi tineri. Ei nu fac asta. 
Aleargă câtre mine. 


Luptase aproape şase săptămâni când a sfârşit în Franţa, 
unde, aparent, un eveniment ciudat i-a salvat viaţa. O altă 
perspectivă ar sugera că, într-un război absurd, asta era 
perfect raţional. 


În general, timpul petrecut în marele război îl uluise din 
momentul în care intrase în armată. Era ca un serial. Zi 
după zi după zi. După zi: 

Conversaţia gloanţelor. 

Oameni care se odihneau. 

Cele mai bune bancuri deocheate din lume. 


Transpiraţia rece - micul prieten perfid - zăbovind mai 
mult decât era bine-venită la subsori şi în pantaloni. 


Cel mai mult îi plăceau jocurile de cărţi urmate de câteva 
partide de şah, deşi era mereu jalnic la ele. Şi muzica. 
Întotdeauna, muzica. 

Un bărbat cu un an mai în vârstă decât el - un evreu 
neamţ, pe nume Erik Vandenburg - l-a învăţat să cânte la 
acordeon. Cei doi au devenit treptat prieteni pentru că 
niciunul din ei nu era teribil de interesat să lupte. Preferau 
să răsucească ţigări decât să se răsucească prin zăpadă şi 
noroi. Preferau să pescuiască mai curând crapi decât 
gloanţe. O prietenie solidă, care s-a bazat pe jocuri de 
noroc, fumat şi muzică, pentru a nu mai vorbi de dorinţa 
comună de supravieţuire. Singura problemă cu asta era că 
Erik Vandenburg va fi mai târziu găsit făcut bucăţi pe un 
deal acoperit cu iarbă. Ochii lui erau deschişi şi verigheta îi 
fusese furată. l-am luat cu lopata sufletul împreună cu 
celelalte suflete şi ne-am lăsat duşi de vânt. Orizontul era 
de culoarea laptelui. Rece şi proaspăt. Tlurnat printre 
cadavre. 

Tot ce rămăsese cu adevărat din Erik Vandenburg erau 
câteva obiecte personale şi acordeonul pictat cu degetele. 
Totul, în afară de instrument, a fost trimis acasă. Acesta a 
fost considerat prea mare. Aproape autoincriminându-se, 
stătea pe patul improvizat din tabără şi i-a fost dat 
prietenului său, Hans Hubermann, care s-a întâmplat să fie 
singurul supravieţuitor. 


CE A SUPRAVIEŢUIT ASTFEL SO 
Nu a participat la bătălie în acea zi. 


Pentru asta, trebuia să-i mulţumească lui Erik 
Vandenburg. Sau, mai exact, lui Erik Vandenburg şi periuţei 
de dinţi a sergentului. 


În acea dimineaţă, nu cu mult înainte să plece, sergentul 
Stephan Schneider a păşit în spaţiul pentru dormit şi le-a 
atras tuturor atenţia. Era popular printre militari pentru 
simţul umorului şi festele pe care le juca, dar mai mult 
pentru faptul că niciodată nu se afla în spatele cuiva în focul 
luptei. Mereu era primul. 

În anumite zile, avea obiceiul să intre în camera 
bărbaţilor care se odihneau şi să spună ceva de genul: 
„Cine-i din Pasing?” sau „Cine-i bun la matematică?” sau, în 
cazul fatidic al lui Hans Hubermann, „Cine are scrisul 
frumos?” 

Nimeni nu se oferea voluntar vreodată, nu după prima 
dată când a întrebat. În acea zi, un tânăr soldat înflăcărat, 
pe nume Philipp Schlink, s-a ridicat mândru şi a zis: „Da, 
domnule, eu sunt din Pasing.” I s-a înmânat pe loc o periuţă 
de dinţi şi i s-a cerut să curețe toaleta. 


Când sergentul a întrebat cine are cea mai frumoasă 
caligrafie, cu siguranţă, înţelegeţi de ce nimeni nu era 
doritor să facă un pas în faţă. Credeau că vor fi primii care, 
înainte să plece, vor trebui să facă faţă unei inspecții 
generale a igienei sau vor freca ghetele care călcaseră prin 
rahat ale unui locotenent excentric. 

- Haide acum, se juca Schneider cu ei. Uns cu briantină, 
părul său strălucea, deşi o şuviţă mică era mereu dreaptă şi 
vigilentă în creştetul capului. Măcar unul dintre voi, 
lepădături bune de nimic, trebuie să fie capabil să scrie cum 
trebuie. 


La distanţă se auzeau focuri de armă. 

Au declanşat o reacţie. 

- Uite, zise Schneider, asta nu e precum celelalte. Va 
dura toată dimineaţa, poate mai mult. Nu putu să-şi reţină 
un zâmbet. Schlink a lustruit buda în timp ce voi, restul, 
jucaţi cărţi, dar, de data asta, vă duceţi acolo, afară. 

Viaţa sau mândria. 


În mod clar, spera ca unul dintre bărbaţi să aibă 
inteligenţa să aleagă viaţa. 

Erik Vandenburg şi Hans Hubermann şi-au aruncat o 
privire. Celui care făcea acum un pas înainte, plutonul îi va 
face viaţa un iad pe pământ pentru tot timpul cât vor fi 
împreună. Pe de altă parte, dacă trebuia nominalizat 
cineva... 


Nimeni nu păşise în faţă încă, dar o voce a ieşit încovoiată 
şi s-a îndreptat agale spre sergent. Stătea la picioarele lui, 
aşteptând câteva şuturi. Spunea: 

- Hubermann, domnule. 

Vocea îi aparţinea lui Erik Vandenburg. Era limpede că el 
credea că azi nu era timpul potrivit pentru ca prietenul său 
să moară. 

Sergentul a păşit încolo şi încoace printre cele două 
şiruri de soldaţi. 

- Cine a zis asta? 

Avea un mers grozav, Stephan Schneider - un bărbat 
mic, care vorbea, se mişca şi acţiona în grabă. În vreme ce 
el mărşăluia de colo-colo printre ei, Hans şi-a ridicat 
privirea, aşteptând să afle ce avea de făcut. Poate că una 
dintre asistente era bolnavă şi avea nevoie de cineva care 
să desprindă şi să înlocuiască bandajele de pe membrele 
infectate ale soldaţilor răniţi. Poate că o mie de plicuri 
trebuiau linse şi ştampilate pentru a fi trimise acasă, cu 
anunţuri de deces în ele. 

În acel moment, vocea ieşi din nou la înaintare, stârnind 
alte câteva care doreau a se face auzite. 

- Hubermann, au răspuns în ecou. 

Erik chiar a adăugat: 

- Scrie impecabil, domnule, impecabil. 

- S-a hotărât atunci. Pe faţă i se vedea un rânjet mic, 
rotund. Hubermann. Tu eşti. 

Soldatul tânăr şi subţire a ieşit în faţă şi a întrebat care îi 
va fi sarcina. 


Sergentul a oftat. 

- Căpitanul are nevoie să-i fie scrise câteva duzini de 
scrisori. Are un reumatism îngrozitor în degete. Sau artrită. 
Tu le vei scrie pentru el. 

Nu era vreme de discuţii, mai ales că Schlink a fost trimis 
să curețe toaletele, iar celălalt, Pfegger, aproape că s-a 
sinucis lingând plicuri. Limba lui era de un albastru infectat. 

- Da, domnule, a aprobat din cap Hans şi asta a fost. 

Abilităţile lui în ale scrisului erau cel puţin îndoielnice, ca 
să nu spunem mai mult, dar se considera norocos. A scris 
scrisorile pe cât de bine a putut, pe când ceilalţi bărbaţi au 
plecat la luptă. Niciunul nu s-a întors. 

Asta a fost prima oară când Hans Hubermann m-a evitat. 
În marele război. 

A doua ocazie când a scăpat avea să vină în 1943, în 
Essen. 

Două războaie pentru două supravieţuiri. 

Prima dată tânăr, a doua oară la vârsta mijlocie. 

Nu mulţi oameni sunt îndeajuns de norocoşi să mă 
fenteze de două ori. 


A cărat acordeonul cu el tot timpul războiului. 

Când a dat de urma familiei lui Erik Vandenburg în 
Stuttgart, la întoarcere, soţia lui Vandenburg l-a informat că 
putea să-l păstreze. Apartamentul ei era plin de ele şi o 
supăra prea mult să se uite la acel acordeon anume. 
Celelalte îi aminteau îndeajuns de el, ca şi profesia «ei, 
aceeaşi ca şi a lui, în care îi învăţa pe alţii să cânte la acele 
instrumente. 

- El m-a învăţat să cânt, o informat-o Hans, crezând că ar 
ajuta. 

Poate că aşa a fost, fiindcă femeia deznădăjduită l-a 
întrebat dacă ar putea cânta pentru ea, apoi a plâns în 
tăcere, în vreme ce Hans apăsa neîndemânatic butoanele şi 
clapele pentru a face să răsune valsul Dunărea albastră. 
Era preferatul soţului ei. 


- Ştiţi, i-a explicat Hans, mi-a salvat viaţa. Lumina din 
cameră era slabă, iar aerul rarefiat. El... Dacă aveţi 
vreodată nevoie de ceva... l-a strecurat peste masă o 
bucăţică de hârtie cu numele şi adresa lui. Sunt de meserie 
zugrav. Vă zugrăvesc apartamentul pe gratis, oricând doriţi. 

Ştia că era o răsplată inutilă, dar s-a oferit oricum. 

Femeia a luat hârtia şi, nu mult după aceea, un copil mic 
a intrat ezitând şi i s-a aşezat în poală. 

- El e Max, a zis femeia, dar băiatul era prea mic şi timid 
ca să spună ceva. 

Era slăbuţ, cu părul moale şi ochii adânci, de nepătruns 
au privit cum străinul a mai cântat un cântec în odaia cu o 
atmosferă apăsătoare. Se uită de la unul la altul, la bărbatul 
care cânta şi la femeia care plângea. Diferite note stârneau 
diferite reacţii ale ochilor. O tristeţe imensă. 

Hans a plecat. 

- Nu mi-ai spus niciodată, i-a zis el unui Erik Vandenburg 
mort şi liniei orizontului din Stuttgart. Nu mi-ai spus 
niciodată că aveai un fiu. 

După ce se opri un moment, doar cât să clatine din cap, 
Hans s-a întors la Munchen, neaşteptând-se să mai audă 
vreodată de acei oameni. Ceea ce nu ştia era că, în mod 
categoric, va fi nevoie de ajutorul lui, nu pentru zugrăvit şi 
nu timp de aproximativ douăzeci de ani. 


Au trecut câteva săptămâni înainte să se apuce de 
zugrăvit. În lunile cu vreme bună, a lucrat energic şi, chiar 
iarna, îi spunea adesea Rosei că nu ploua cu cereri, dar 
măcar picura din când în când. 

Totul a mers bine mai mult de un deceniu. 

S-au născut Hans junior şi Trudy. Au crescut vizitându-l 
pe papa la muncă, lovind cu palma în vopseaua de pe pereţi 
şi curăţând pensule. 

Însă atunci când Hitler a venit la putere, în 1933, 
afacerea cu zugrăvitul a avut de suferit. Hans nu a aderat la 


NSDAP aşa cum au făcut majoritatea oamenilor. S-a gândit 
mult înainte de a lua o decizie. 


CE PROCESUL DE GÂNDIRE SO 
AL LUI HANS HUBERMANN 
Nu era foarte educat şi nu avea preferinţe politice, 
dar, în lipsă de altceva, era un om care aprecia 

corectitudinea. Un evreu îi salvase odată viaţa şi el 

nu putea uita asta. Nu putea să adere la un partid 

care învrăjbea oamenii într-un asemenea mod. În 

plus, ca şi în cazul lui Alex Steiner, unii dintre cei 
mai fideli clienţi erau evrei. Aşa cum credeau mulţi 
evrei, el nu se gândea că ura va dura mult şi a nu-l 
urma pe Hitler a fost o decizie conştientă. Din multe 

puncte de vedere, o decizie dezastruoasă. 


Odată cu începerea persecuțiilor, a fost tot mai puţin de 
muncă. La început, nu era aşa de rău, dar curând constată 
că pierde clienţi. Pumni de citate păreau să se evapore în 
aerul nazist care cuprindea totul. 

Văzându-l pe strada Munchen, l-a abordat pe un vechi 
client credincios, pe nume Herbert Bollinger - un bărbat cu 
o talie rotundă, ce vorbea germana literară (era din 
Hamburg). Prima oară, bărbatul a privit în jos, dincolo de 
centură, în pământ, dar, atunci când ochii săi s-au întors 
spre zugrav, era limpede că întrebarea îl stingherea. Nu 
exista niciun motiv ca Hans să întrebe asta, dar a făcut-o. 

- Ce se întâmplă, Herbert? Pierd clienţi mai repede decât 
pot să-i număr. 

Bollinger nu s-a mai eschivat. Cu trupul drept, a răspuns 
cu o altă o întrebare: 

- Ei bine, Hans. Eşti membru? 

- Membru unde? 

Dar Hans Hubermann ştia perfect despre ce vorbea 
bărbatul. 


- Haide, Hansie, a insistat Bollinger. Nu mă face să o zic 
pe litere. 

Zugravul cel înalt i-a făcut cu mâna şi şi-a văzut de drum. 

Cu trecerea anilor, evreii au început să fie terorizaţi la 
întâmplare, în toată ţara, iar în primăvara anului 1937, 
aproape ruşinat, Hans Hubermann a cedat în final. A făcut 
nişte cercetări şi a depus o cerere ca să intre în partid. 


După ce a lăsat formularul la sediul naziştilor de pe 
strada Munchen, a văzut cum câţiva bărbaţi aruncau cu 
cărămizi într-un magazin de îmbrăcăminte numit 
Kleinman's. Era unul dintre puţinele magazine evreieşti 
care încă funcţiona în Molching. Înăuntru, un bărbat scund 
îngăima ceva, zdrobind sticla spartă sub picioare în timp ce 
încerca să facă o oarecare curăţenie. O stea de culoarea 
muştarului era mânjită pe uşă. Cu un scris dezordonat, 
literele cuvintelor MIZERIE EVREIASCĂ încă picurau. 
Mişcarea din interior s-a dizolvat devenind din grăbită, 
morocănoasă, apoi încetând cu totul. 

Hans s-a apropiat şi şi-a băgat capul înăuntru. 

- Aveţi nevoie de vreun ajutor? 

Domnul Kleinman a privit în sus. [inea cu putere o 
mătură. 

- Nu, Hans. Te rog! Pleacă! 

Hans zugrăvise casa lui Joel Kleinman cu un an în urmă. 
Şi-i amintea pe cei trei copii ai săi. Le putea vedea feţele, 
dar nu îşi amintea numele. 

- Voi veni mâine, zise el, şi voi zugrăvi din nou uşa. 

Ceea ce a şi făcut. 

A fost a doua sa greşeală. 


Pe prima a comis-o imediat după incident. 

S-a întors de unde venise şi a dat cu pumnul în uşa, apoi 
în fereastra de la NSDAP Geamul s-a cutremurat, dar 
nimeni nu a răspuns. Toată lumea îşi strânsese lucrurile şi 
plecase acasă. Un ultim membru era mai departe, pe strada 


Munchen. Când a auzit zornăitul geamului, s-a răsucit şi l-a 
zărit pe zugrav. 

S-a întors şi l-a întrebat ce nu era în regulă. 

- Nu mai pot să intru în partid, a afirmat Hans. 

Bărbatul era şocat. 

- De ce nu? 

Hans s-a uitat la articulațiile mâinii sale drepte şi a 
înghiţit un nod. Simţea deja gustul greşelii ca o tabletă de 
metal în gură. 

- Lasă! 

S-a întors şi s-a dus acasă. 

Cuvintele l-au urmărit. 

- Tu doar gândeşte-te la asta, Herr Hubermann. Să ne 
anunţi ce ai hotărât. 

Nu le-a băgat în seamă. 

În dimineaţa următoare, aşa cum promisese, s-a trezit 
mai devreme decât de obicei, dar nu destul de devreme. 
Uşa de la magazinul Kleinman's era încă umedă de rouă. 
Hans a şters-o. A reuşit să potrivească nuanţa pe cât era 
omeneşte posibil şi a dat un strat gros. 

Inofensiv, un bărbat a trecut pe acolo. 

- Heil Hitler! a spus el. 

- Heil Hitler! a răspuns Hans. 


CE TREI ADEVĂRURI MICI, DAR IMPORIANIE ss 
1. Bărbatul care a trecut pe acolo era Rolf Fischer, 
unul dintre cei mai mari nazişti din Molching. 

2. În şaisprezece ore, alte cuvinte urâte au fost scrise 
pe uşă. 

3. Lui Hans Hubermann nu i s-a aprobat aderarea la 
partidul nazist. Cel puţin, nu încă. 


În anul următor, Hans a fost norocos că nu şi-a retras 
cererea de aderare oficial. In timp ce multora solicitarea li 
s-a aprobat instantaneu, el a fost trecut pe o listă de 


aşteptare, fiind privit cu suspiciune. Spre sfârşitul anului 
1938, când evreii au fost complet eliminaţi după 
Kristallnacht, Gestapoul i-a făcut o vizită. l-au scotocit casa 
şi, deoarece nimic şi nimeni suspicios nu a fost găsit, Hans 
Hubermann s-a aflat printre cei norocoşi: 

I s-a permis să rămână. 

Ceea ce probabil l-a salvat a fost că se ştia că măcar 
aştepta să fie aprobată cererea lui. Pentru asta, era tolerat, 
dacă nu apreciat fiindcă era un zugrav priceput. 

Mai exista şi celălalt salvator al său. 

Acordeonul a fost cel care probabil l-a cruțat de 
ostracizarea totală. Zugravi mai erau în tot Molchingul, dar, 
sub scurta îndrumare a lui Erik Vandenburg şi după 
aproape două decenii de practică susţinută, nu mai era 
nimeni în oraş care putea cânta exact ca el. Nu avea un stil 
perfect, ci plin de căldură. Chiar şi greşelile dădeau o 
senzaţie plăcută. 

Spunea „Heil Hitler” când i se cerea şi arbora steagul în 
zilele când trebuia. Aparent, nu era nicio problemă. 

Apoi, în 16 iunie 1939 (acum, data era precum cimentul), 
chiar la şase luni după sosirea lui Liesel pe strada Himmel, 
a avut loc un eveniment care i-a transformat viaţa lui Hans 
Hubermann în mod ireversibil. 

Era o zi în care avea ceva de lucru. 

A părăsit casa la şapte dimineaţă fix. 

Trăgea după el căruciorul pentru zugrăvit, ignorând 
faptul că era urmărit. 

Când a ajuns pe şantier, un tânăr străin s-a apropiat de 
el. Avea părul blond şi era înalt şi serios. Se priveau 
reciproc. 

- Dumneavoastră aţi fi Hans Hubermann? 

Hans a dat o dată din cap. Se întindea după o pensulă. 

- Da, eu aş fi. 

- Întâmplător, cântaţi la acordeon? 

De data aceasta, Hans s-a oprit, lăsând pensula unde era. 
Din nou, a încuviinţat din cap. 


Străinul şi-a frecat obrazul, uitându-se în jurul său, şi 
apoi a vorbit foarte încet, dar foarte limpede: 

- Dumneata eşti bărbatul căruia îi place să-şi păstreze 
cuvântul dat? 

Hans a scos două bidoane cu vopsea şi l-a invitat să stea 
jos. Înainte să accepte invitaţia, tânărul a întins mâna şi s-a 
prezentat. 

- Kugler mă cheamă. Vin din Stuttgart. 

Au stat şi au vorbit în linişte timp de aproximativ 
cincisprezece minute, stabilind o întâlnire pentru mai 
târziu, în noapte. 


O fata buna 


În noiembrie 1940, Max Vandenburg avea douăzeci şi 
patru de ani când a ajuns în bucătăria de pe strada Himmel 
numărul 33. Hainele lui păreau să-l strivească şi era atât de 
obosit, încât o iritaţie l-ar fi frânt în două. Stătea în uşă 
cutremurat şi cutremurându-se. 

- Mai cântaţi la acordeon? 

Desigur, întrebarea era de fapt: „Mai vreţi să mă ajutaţi?” 


Papa al lui Liesel a mers la uşa principală şi a deschis-o. 
Prudent, s-a uitat afară, în ambele părţi şi s-a întors. 
Verdictul a fost: 

- Nimic! 

Max Vandenburg, evreul, îşi închise ochii şi se dădu mai 
mult înapoi, ca să fie în siguranţă. Ideea în sine era 
absurdă, dar a acceptat-o aşa cum era. 

Hans a verificat dacă draperiile era trase cum trebuia. 
Nicio crăpătură nu trebuia să se vadă. Între timp, Max nu 
mai putu suporta. Se lăsă pe vine şi îşi strânse mâinile. 

Întunericul îl mângâia. 

Degetele îi miroseau a metal, a valiză, a Mein Kampf şi a 
supravieţuire. Lumina slabă din hol i-a ajuns la ochi abia 
când a ridicat capul. A observat fata în pijama stând acolo, 
sub privirile sale. 

- Papa? 

Max s-a ridicat ca un chibrit aprins. Întunecimea se umfla 
în jurul lui. 

- Totul e în ordine, Liesel, zise papa. Du-te înapoi în pat. 

Ea a mai zăbovit o clipă înainte ca picioarele să i se 
târască îndărăt. Când s-a oprit şi i-a mai aruncat o ultimă 
privire străinului din bucătărie, a desluşit conturul cărţii de 
pe masă. 


- Nu-ţi fie frică, l-a auzit pe papa spunând. E o fată bună. 

În ora următoare, fata bună stătea complet trează în pat, 
ascultând murmurul în surdină al propoziţiilor din 
bucătărie. 

Mai rămăsese un joker de jucat. 


O scurtă istorie a boxerului evreu 


Max Vandenburg s-a născut în 1916. 

A crescut în Stuttgart. 

Când era mai tânăr, a ajuns să nu iubească nimic mai 
mult decât o luptă bună cu pumnii. 


Prima bătaie s-a petrecut când avea unsprezece ani şi 
era costeliv ca o coadă de mătură. 

Wenzel Gruber. 

Cu el s-a bătut. 

Avea gura mare, puştiul Gruber, şi părul cârlionţat ca de 
sârmă. Copiii de pe terenul de joacă local le ceruseră să se 
bată şi niciunul dintre ei nu avea de gând să nu o facă. 

S-au luptat ca nişte campioni. 

Timp de un minut. 

Tocmai când devenea interesant, ambii băieţi au fost traşi 
de gulere. Un părinte grijuliu. 

O dâră de sânge îi curgea din gură lui Max. 

A gustat-o şi i-a plăcut. 

Nu mulţi oameni care veneau din cartierul lui erau buni 
luptători şi, dacă erau, nu erau boxeri. În acele vremuri, se 
spunea că evreii preferau pur şi simplu să stea şi să 
încaseze. Să încaseze abuzul în tăcere şi apoi să se 
străduiască să ajungă din nou în vârf. Evident, nu toţi evreii 
erau la fel. 


Avea aproape doi ani când tatăl lui a murit făcut fărâme 
de o explozie pe un deal acoperit cu iarbă. 

Când avea nouă ani, mama lui era complet falită. A 
vândut studioul de muzică în care şi locuiau şi s-au mutat în 
casa unchiului. Acolo a crescut cu şase veri care îl băteau 
zdravăn, îl enervau şi îl iubeau. Bătăile cu cel mai mare, 


Isaac, au fost un bun antrenament pentru luptele sale cu 
pumnii. Era făcut praf aproape în fiecare seară. 


Când avea treisprezece ani, tragedia a lovit din nou, 
odată cu moartea unchiului său. 

Procentual, unchiul său nu era la fel de uşor iritabil ca 
Max. Era genul de evreu care muncea timp îndelungat 
pentru o răsplată neînsemnată. Nu era un bărbat bogat. Nu 
lua ce aparţinea de drept altui om şi a murit din cauza a 
ceva care îi creştea în stomac. Ceva înrudit cu o bilă de 
bowling otrăvită. 

Aşa cum se întâmpla adesea, familia i-a înconjurat patul şi 
l-a privit capitulând. 

Cumva, între tristeţe şi pierdere, Max Vandenburg, care 
era acum un adolescent cu mâinile dure, cu ochi învineţiţi şi 
dinţi dureroşi, era şi puţin dezamăgit. Chiar supărat. 
Urmărindu-l pe unchiul său cufundându-se uşor în pat, a 
decis că nu-şi va permite vreodată să moară astfel. 

Chipul omului era atât de resemnat! Atât de galben şi de 
senin, în ciuda conformaţiei solide a craniului său... 

Linia nesfârşită a mandibulei, care se întindea pe 
kilometri, maxilarele ieşite în afară şi ochii adânciţi. Atât de 
calmi, încât îl făceau pe băiat să vrea să întrebe ceva. 


„Unde e lupta? se întreba el. 

Unde e voinţa de a mai rămâne?” 

Bineînţeles, la treisprezece ani, exagera puţin în 
asprimea lui. Nu căuta ceva ca mine pe chip. Nu încă. 

A stat cu ceilalţi lângă pat şi l-a privit pe bărbat murind - 
o trecere firească de la viaţă la moarte. Lumina din 
fereastră era gri şi portocalie, culoarea văratică a pielii, şi 
unchiul lui a părut uşurat când respiraţia i-a dispărut 
complet. 

„Când moartea o să mă prindă, a jurat băiatul, ea va simţi 
pumnul meu în faţă.” 


Personal, chiar îmi place asta. O asemenea bravură 
prostească. 

Da. 

Îmi place mult asta. 


Din acel moment, a început să lupte cu regularitate. Un 
grup de prieteni şi duşmani care nu renunţau prea uşor se 
adunau într-un părculeţ de pe strada Steber şi se băteau la 
lumina zilei. Nemţi tipici, evreul ciudat, băieţii din est. Nu 
conta. Nimic nu se compara cu o bătaie bună pentru a 
elimina energia adolescentină. Până şi duşmanii erau la doi 
centimetri distanţă de prietenie. 


Îi plăceau cercurile restrânse şi necunoscutul. 

Incertitudinea dulce-amăruie. 

Să câştigi sau să pierzi. 

Avea o senzaţie în stomac care se intensifica până când 
nu o mai putea tolera. Singurul leac era să mergi înainte şi 
să dai cu pumnul. Max nu era genul de băiat care să se 
gândească prea mult la ce însemna asta. 


Privind în trecut, bătaia lui preferată a fost cea cu 
numărul 5, împotriva unui puşti înalt, dur, ager, pe nume 
Walter Kugler. Aveau cincisprezece ani. Walter câştigase 
toate cele patru dispute anterioare, dar, de această dată, 
Max simţea ceva diferit. Parcă un sânge nou îi curgea în 
vene - sângele victoriei - care avea capacitatea de a 
înfricoşa şi de a entuziasma. 

Ca întotdeauna, în jurul lor se înghesuise un cerc strâns. 
Pământul era murdar. Feţele care priveau erau practic 
acoperite de zâmbete. Degetele nespălate apucau banii, iar 
strigătele şi chemările erau pline de o asemenea vitalitate, 
ca şi cum nu ar fi existat nimic în afară de asta. 

Doamne, era atâta bucurie şi teamă acolo, un freamăt 
atât de grandios! 


Cei doi luptători erau  încleştaţi în intensitatea 
momentului, feţele lor încărcate de expresie, exagerate de 
stres. Concentrarea cu ochi mari. 

După ce s-au tatonat timp de aproximativ un minut, au 
început să se apropie şi să-şi dea unul altuia câte o lovitură. 
Era o bătaie de stradă, în cele din urmă, nu un meci pentru 
titlu, lung de o oră. Nu aveau toată ziua. 

- Haide, Max! striga unul dintre prietenii lui. Nu respira 
deloc între cuvinte. Haide Maxi-Iaxi acu' l-ai dat gata l-ai 
dat gata evreule l-ai dat gata l-ai dat gata! 

Max, un puşti mic, cu tuleie abia mijite, cu un nas zdrobit 
şi ochi apoşi, era cu peste un cap mai mic decât adversarul 
său. Stilul său de luptă era total lipsit de graţie, orientat 
spre atac direct, dându-i lui Kugler lovituri rapide în faţă. 
Celălalt băiat, în mod clar mai puternic şi mai dibace, 
rămânea drept, aruncând lovituri bruşte, care aterizau 
mereu pe obrajii şi bărbia lui Max. 

Max se tot apăra. 

Deşi era bătut măr, el continua să atace. Buzele îi erau 
mânjite de sânge. În curând i se va usca printre dinţi. 

Un răcnet imens s-a auzit când el a fost doborât la 
pământ. Aproape că s-a făcut schimb de bani. 

Max s-a ridicat. 

A fost trântit încă o dată înainte să-şi schimbe tactica, 
ademenindu-l pe Walter Kugler puţin mai aproape decât 
voia el să vină. Odată aflat acolo, Max a putut să-i aplice o 
lovitură scurtă şi puternică în faţă. A fost de ajuns. Direct în 
nas. 

Kugler, orbit dintr-odată, s-a eschivat dându-se înapoi, iar 
Max s-a folosit de prilej. L-a urmat la dreapta şi l-a lovit 
scurt din nou, şi l-a debusolat cu un pumn în coaste. Mâna 
dreaptă, care l-a terminat, i-a aterizat în bărbie. Walter 
Kugler era jos, cu părul său blond piperat cu ţărână. 
Picioarele sale erau despărțite într-un V Lacrimi precum 
cristalul îi curgeau pe piele, în ciuda faptului că nu plângea. 
Lacrimile îi fuseseră secate. 


Cercul de băieţi număra. 

Mereu numărau, preventiv. Voci şi numere. 

După o bătaie, obiceiul era ca învinsul să ridice mâna 
învingătorului. Atunci când Kugler s-a ridicat într-un final în 
picioare, s-a dus pe neaşteptate la Max Vandenburg şi i-a 
ridicat braţul în aer. 

- Mulţam, i-a zis Max. 

Kugler l-a avertizat: 

- Data viitoare, o să te omor. 

În total, în următoarele câteva săptămâni, Max 
Vandenburg şi Walter Kugler s-au bătut de treisprezece ori. 
Walter mereu căuta răzbunare pentru prima victorie pe 
care Max i-a furat-o, iar Max căuta mereu să repete 
momentul său de glorie. În sfârşit, scorul a fost 10-3 pentru 
Walter. 

S-au bătut unul cu altul până în 1933, când aveau 
şaptesprezece ani. Respectul scrâşnit printre dinţi a devenit 
o adevărată prietenie, iar dorinţa aprigă de a lupta i-a 
părăsit. Amândoi au rămas la slujbele lor până când Max a 
fost dat afară, împreună cu restul evreilor, de la Uzina 
Jederman, în '35. Nu a fost cu mult după apariţia Legilor 
Nurnberg, care interziceau cetăţenia germană pentru evrei 
şi căsătoriile dintre nemți şi evrei. 

- Isuse, a spus Walter într-o seară, când s-au întâlnit în 
părculeţul unde obişnuiau să se bată. Ce timpuri erau, nu-i 
aşa? Nu era nimic de genul ăsta. A atins cu dosul palmei 
steaua de pe mâneca lui Max. N-am mai putea să ne batem 
acum ca atunci. 

Max nu a fost de acord. 

- Ba am putea. Nu poţi să te căsătoreşti cu o evreică, dar 
nu e nicio lege care interzice bătaia cu un evreu. 

Walter a zâmbit. 

- Probabil că există o lege care răsplăteşte asta... atât 
timp cât tu câştigi. 


În următorii câţiva ani, s-au văzut cel mult sporadic. Max, 
la fel ca restul evreilor, era constant respins şi călcat în 
picioare, vreme în care Walter s-a cufundat în slujba sa. O 
tipografie. 

Dacă sunteţi genul care este interesat, da, au fost câteva 
fete în acei ani. Una pe nume Tania, cealaltă Hildi. Cu 
niciuna din ele nu a avut o relaţie de durată. Nu era timp, 
cel mai probabil din cauza incertitudinii şi a presiunii 
crescânde. Max trebuia să cutreiere străzile, în căutare de 
muncă. Oare ce le putea oferi el acelor fete? Deja în 1938, 
era greu de imaginat că viaţa putea deveni mai grea de 
atăt. 

Apoi a venit 9 noiembrie. Kristallnacht. Noaptea de 
cristal. 

A fost incidentul care i-a distrus pe atât de mulţi dintre 
camarazii săi evrei, dar pentru Max Vandenburg s-a dovedit 
a fi momentul eliberării. Avea douăzeci şi doi de ani. 


Multe locuinţe evreieşti au fost zdrobite şi prădate 
meticulos după ce se auzeau bătăi la uşa casei. Max era 
înghesuit cu mătuşa şi mama sa, cu verii lui şi copii lor, în 
camera de zi. 

- Aufmachen! 

Membrii familiei se priveau între ei. Exista o mare 
tentaţie de a se împrăştia în celelalte camere, dar neliniştea 
este cel mai ciudat lucru. Nu se puteau mişca. 

Din nou. 

- Deschideţi! 

Isaac s-a ridicat şi s-a dus la uşă. Lemnul era viu, încă 
răsunând din pricina bătăilor. S-a uitat în spate, la feţele 
temătoare, lipsite de apărare, a tras ivărul şi a deschis uşa. 

Aşa cum se aştepta, era un nazist. În uniformă. 


- Niciodată! 
Acesta a fost primul răspuns al lui Max. 


Le ţinea strâns de mână pe mama lui şi pe Sarah, cea mai 
apropiată dintre verişoare. 

- Nu o să plec. Dacă nu putem pleca toţi, nici eu nu mă 
duc. 

Minţea. 

Când a fost îndepărtat de restul familiei, uşurarea se 
lupta în el ca o obscenitate. Nu era ceva ce voia să simtă, 
dar, cu toate acestea, o simţea cu atâta forţă, încât îl făcea 
să vrea să vomite. Cum putea? Cum putea? 

Dar a putut. 

- Nu lua nimic, i-a spus Walter. Doar ce ai pe tine. O să-ţi 
dau eu restul. 

- Max. 

Era mama lui. 

A scos dintr-un dulap o veche bucăţică de hârtie şi i-a 
îndesat-o în buzunarul jachetei. 

- Dacă ai vreodată... îl îmbrăţişă pentru ultima oară, 
ţinându-l de coate. Asta ar putea fi ultima ta speranţă. 

El i-a privit chipul îmbătrânit şi a sărutat-o apăsat pe 
buze. 

- Haide! Walter l-a tras, iar restul familiei şi-a luat rămas- 
bun şi i-a dat bani şi câteva obiecte de valoare. E haos acolo 
şi de asta avem nevoie, a mai zis el. 


Au plecat fără să se uite în urmă. 

Asta l-a torturat. 

Măcar dacă s-ar fi întors să-şi privească o ultimă dată 
familia în timp ce părăseau apartamentul. Poate că atunci 
vina nu ar fi fost atât de grea. Niciun ultim rămas-bun. 

Nicio privire de adio, ochi în ochi. 

Nimic decât plecare. 


În următorii doi ani, a rămas în ascunzătoare, într-o 
magazie goală. Era o clădire în care Walter lucrase în anii 
precedenţi. Mâncarea era puţină. Suspiciunea era însă din 
plin. Evreii cu bani rămaşi în cartier emigrau. Evreii fără 


bani încercau şi ei, dar fără prea mare succes. Familia lui 
Max intra în cea de-a doua categorie. Walter mai trecea pe 
la ei ocazional, pe cât de neobservat putea. Într-o după- 
amiază, când s-a dus în vizită, altcineva a deschis uşa. 

După ce Max a auzit vestea, parcă şi-a simţit corpul 
mototolit într-o minge, ca o foaie murdărită de greşeli. Ca 
un gunoi. 

Cu toate acestea, a reuşit în fiecare zi să se descopere şi 
să devină mai puternic, dezgustat şi recunoscător. Distrus, 
dar cumva nu rupt în bucăţi. 


La jumătatea anului 1939, chiar după şase luni de stat 
ascuns, au decis că trebuie să adopte un nou plan de 
acţiune. Au examinat hârtiuţa care îi fusese înmânată la 
dezertare. Aşa este - dezertarea lui, nu doar scăâparea. 
Astfel o vedea acum, în plină uşurare grotescă. Deja ştia ce 
era scris pe acea bucată de hârtie. 


CE UN NUME, O ADRESĂ % 
Hans Hubermann 
Himmel Strasse 33, Molching 


- Devine tot mai rău, i-a spus Walter lui Max. În orice 
moment, ar putea să afle de noi. 

Erau atâtea presimţiri în întuneric! 

- Nu ştim ce s-ar putea întâmpla. Aş putea fi prins. Tu s- 
ar putea să trebuiască să găseşti locul ăla... Mi-e prea 
teamă să cer ajutorul cuiva de aici. S-ar putea să mă 
toarne. 

Nu era decât o soluţie. 

- O să mă duc acolo şi o să-l găsesc pe omul ăsta. Dacă s- 
a transformat într-un nazist - ceea ce e foarte probabil - o 
să mă întorc pur şi simplu. Măcar atunci vom şti, richtig? 


Max i-a dat toţi ultimii pfenigi pentru drum şi, câteva zile 
mai târziu, la întoarcerea lui Walter, s-au îmbrăţişat, iar 
Max şi-a ţinut respiraţia. 

- Cum e? 

Walter a dat din cap. 

- E-n regulă. Încă mai cântă la acordeonul de care ţi-a 
spus mama - al tatălui tău. Nu este membru de partid. Mi-a 
dat bani. 

În această etapă, Hans Hubermann era doar o notiţă. 

- E destul de sărac, este căsătorit şi mai e şi un copil. 

Acest lucru i-a atras atenţia şi mai mult lui Max. 

- De câţi ani? 

- Zece. Nu le poţi avea pe toate. 

- Da. Copiii au gura mare. 

- Suntem norocoşi şi aşa. 

Au tăcut o vreme. Max a fost cel care a vorbit: 

- Trebuie că mă urăşte deja, nu? 

- Nu cred. Mi-a dat bani, nu-i aşa? A zis că o promisiune e 
o promisiune. 

O săptămână mai târziu, a venit o scrisoare. Hans îl 
anunţa pe Walter Krugler că va încerca să trimită lucruri 
care să le fie de folos ori de câte ori va putea. Era o hartă 
de o pagină a Molchingului şi a Munchenului de Nord, 
precum şi o rută directă din Pasing (gara cea mai de 
încredere) până la uşa sa. În scrisoare, cuvintele erau clare. 

Ai grijă. 


Spre jumătatea lunii mai 1940, Mein Kampf a sosit cu o 
cheie lipită de coperta interioară. 

„Omul e un geniu”, a decretat Max, dar simţea totuşi un 
fior la gândul de a călători spre Miinchen. În mod clar, el îşi 
dorea - ca şi celelalte părţi implicate - ca această călătorie 
să nu fi fost deloc necesară. 

Nu primeşti mereu ceea ce îţi doreşti. 

Mai ales în Germania nazistă. 


Din nou, timpul a trecut. 

Războiul s-a extins. 

Max a rămas ascuns de lume într-o altă cameră goală. 

Până când inevitabilul s-a produs. 

Walter a fost înştiinţat că urma să fie trimis în Polonia, 
pentru a continua afirmarea autorităţii germane atât 
asupra polonezilor, cât şi asupra evreilor. Venise vremea. 

Venise timpul ca Max să plece spre Munchen şi Molching 
şi acum stătea în bucătăria unui necunoscut, cerând 
ajutorul la care râvnea şi suferind condamnarea pe care 
simţea că o merită. 

Hans Hubermann i-a strâns mâna şi s-a prezentat. 

I-a făcut nişte cafea în întuneric. 

Fata plecase de ceva vreme, dar acum alţi paşi se 
apropiau. Jokerul. 

În întuneric, toţi trei erau complet izolaţi. Toţi priveau fix. 
Numai femeia a vorbit. 


Furia Rosei 


Liesel alunecase din nou în somn, când vocea de 
neconfundat a Rosei Hubermann a intrat în bucătărie. S-a 
trezit tresărind. 

- Was ist los? 

Curiozitatea a învins-o, închipuindu-şi tirada izvorâtă din 
furia Rosei. Cu siguranţă, se auzea mişcare şi un scaun tras 
pe podea. 

După zece minute de disciplină zdrobitoare, Liesel a 
mers pe coridor şi ceea ce a văzut a uimit-o cu adevărat, 
pentru că Rosa Hubermann stătea lângă umărul lui Max 
Vandenburg, urmărindu-l cum mânca lacom respingătoarea 
ei supă de mazăre. Pe masă erau lumânări aprinse. Nu 
pâlpâiau. 

Mama avea o expresie gravă. 

Era îngrijorată. 

Cumva, totuşi, i se citea şi triumful pe chip şi nu era 
triumful de a fi salvat o altă fiinţă omenească de la 
persecuție. Era mai degrabă ceva de genul: „Vezi? Măcar el] 
nu se plânge.” Se uita de la supă la evreu şi iarăşi la supă. 

Când vorbi din nou, nu întrebă decât dacă mai vrea. 

Max a refuzat, preferând să se grăbească spre chiuvetă şi 
să vomite. Spatele îi era cuprins de convulsii şi avea braţele 
întinse. Strângea metalul cu degetele. 

- Doamne, Isuse Hristoase, murmură Rosa. Încă unul. 

Întorcându-se, Max şi-a cerut scuze. Cuvintele lui erau 
alunecoase şi abia se auzeau, înăbuşite de acid. 

- Îmi pare rău. Cred că am mâncat prea mult. Ştiţi, 
stomacul meu, a trecut aşa mult de când... Nu cred că pot 
să mă descurc cu aşa... 

- Mişcă! îi ordonă Rosa. 


Începu să curețe mizeria. După ce termină, îl zări pe 
tânăr stând foarte posac la masa din bucătărie. Hans şedea 
în partea opusă, cu mâinile împreunate deasupra blatului 
de lemn. 

Din hol, Liesel putea să vadă faţa trasă a străinului şi, 
dincolo de ea, expresia îngrijorată, parcă mâzgălită 
dezordonat pe chipul mamei. 

Se uită la ambii părinţi adoptivi. 


Cine erau oamenii ăştia? 


Prelegerea lui Liesel 


Ce fel de oameni erau exact Hans şi Rosa Hubermann nu 
constituia cea mai uşoară problemă de rezolvat. Oameni 
buni? Oameni ridicol de ignoranţi? Oameni cu o sănătate 
mentală îndoielnică? 

Uşor de definit era situaţia dificilă în care se aflau. 


Cc SITUAŢIA LUI HANS ŞI A ROSEI HUBERMANN a 
Chiar foarte ingrată. 
De fapt, înfricoşător de ingrată. 


Când un evreu apare în zorii zilei acolo unde locuiţi, 
niciunde altundeva decât în locul de naştere al nazismului, 
e probabil să simţiţi un disconfort extrem. Anxietate, 
neîncredere, paranoia. 'Toate îşi joacă rolul şi toate duc la o 
suspiciune ascunsă că urmează nu tocmai o binefacere 
divină. Frica este strălucitoare. Cu ochi necruţători. 

Elementul surprinzător este că, în ciuda acestei temeri 
care strălucea în întuneric, era ceva care se opunea 
tendinței de isterie. 

Mama o alungă pe Liesel cu un ordin. 

- Betti12+, Saumensch! 

Vocea era calmă, dar fermă. Mai mult decât neobişnuit. 

Papa veni câteva minute mai târziu şi ridică pledul de pe 
patul liber. 

- Alles gut, Liesel? Totul e în ordine? 

- Da, papa. 

Câteva minute mai târziu, Max Vandenburg era în 
cameră, fără să facă niciun zgomot şi întunecat. Bărbatul 
nu respira. Nu se mişca. Dar, cumva, a străbătut distanţa de 
la uşă la pat şi a ajuns sub pături. 

- Totul e în ordine? 


Era din nou papa, vorbind de această dată cu Max. 

Răspunsul i-a zburat din gură, apoi s-a mulat ca o pată pe 
tavan. Atât de mare era ruşinea lui. 

- Da, mulţumesc. A spus-o din nou, când papa a ajuns în 
locul lui obişnuit de pe scaunul de lângă patul lui Liesel: 
Mulţumesc! 

Încă o oră a trecut înainte ca Liesel să adoarmă. 

A dormit mult şi adânc. 


O mână a trezit-o puţin după 8.30 în următoarea 
dimineaţă. 

Vocea de la capătul ei a informat-o că nu putea merge la 
şcoală în acea zi. Aparent, era bolnavă. 

Când s-a trezit cu totul, s-a uitat la străinul din patul 
celălalt. Pătura lăsa să se vadă doar un cuib de păr turtit 
într-o parte şi nimic nu se auzea, de parcă se antrenase 
cumva chiar să şi doarmă cât mai tăcut. Cu mare grijă, ea a 
trecut pe lângă el, urmându-l pe papa în hol. 

Pentru prima dată dintotdeauna, bucătăria şi mama erau 
în stare de repaus. Era un fel de linişte inaugurală 
năucitoare. Spre uşurarea lui Liesel, nu a durat decât 
câteva minute. 


Era mâncare şi sunetul activităţii de a mânca. 

Mama a anunţat prioritatea zilei. S-a aşezat la masă şi a 
ZIS: 

- Acum, ascultă, Liesel! Papa o să îţi spună ceva astăzi. 

Asta era ceva serios - nici măcar nu i-a zis Saumensch. 
Era o izbândă personală în materie de abţinere. 

- O să îţi vorbească şi tu va trebui să-l asculţi. E clar? 

Fata încă înghiţea mâncarea. 

- E clar, Saumensch? 

Asta a sunat mai bine. 

Fata aprobă din cap. 


Când intră în dormitor să-şi ia hainele, observă că trupul 
din patul celălalt se întorsese şi se încovoiase. Nu mai era o 
bârnă dreaptă, ci un fel de formă în Z, întinzându-se de la o 
diagonală la alta. Făcut zigzag în pat. 

Îi putea vedea chipul acum, în lumina obosită. Avea gura 
deschisă şi culoarea pielii era precum coaja de ou. Mustăţi îi 
îmbrăcau maxilarul şi bărbia, iar urechile erau aspre şi 
plate. Avea un nas mic, dar deformat. 

- Liesel! 

Se întoarse. 

- Mişcă! 

Intră în camera de baie. 

Odată îmbrăcată şi ieşită în hol, realiză că nu va pleca 
prea departe. Papa stătea în faţa uşii pivniţei. Cu un zâmbet 
slab, aprinse lampa şi o conduse jos. 


Printre grămezile de cearşafuri de pe jos şi mirosul de 
vopsea, papa i-a spus să se instaleze comod. Aprinse pe 
pereţi erau cuvintele pictate, învăţate în trecut. 

- Trebuie să îţi spun câteva lucruri. 

Liesel stătea în vârful unui morman de un metru de 
cearşafuri pătate cu vopsea, iar papa - pe un bidon de 
vopsea de cincisprezece litri. La câteva minute după aceea, 
îşi căuta cuvintele. Când le găsi, se ridică pentru a le rosti. 
Îşi frecă ochii. 

- Liesel, zise el încet, nu am fost niciodată sigur că asta se 
va întâmpla, aşa că nu ţi-am spus niciodată. Despre mine. 
Despre bărbatul de sus. 

A mers de la un capăt al subsolului la altul, iar lumina 
lămpii îi mărea umbra. Îl transforma într-un uriaş pe 
perete, mergând înainte şi înapoi. 

Când s-a oprit din umblat, umbra îi era în spate, privind. 
Cineva privea mereu. 

- Ştii acordeonul meu? întrebă el şi atunci începu 
povestea. 


I-a explicat despre Primul Război Mondial şi Erik 
Vandenburg şi apoi despre vizita la soţia soldatului căzut. 

- Băiatul care a intrat în cameră în acea zi este bărbatul 
de sus. Verstebhst? Înţelegi? 

Hoţul de cărţi stătea şi asculta povestea lui Hans 
Hubermann. A durat o oră bună până a ajuns la momentul 
adevărului, care implica o prelegere foarte evidentă şi 
necesară. 

- Liesel, trebuie să asculţi. 

Papa o făcu să se ridice şi o luă de mână. 

S-au îndreptat către perete. 

Forme întunecate şi exerciţiul cuvintelor. 


Îi ţinea ferm degetele. 

- Îţi aminteşti ziua Fiihrerului - când am venit acasă de la 
foc, în acea noapte? Îţi aminteşti ce mi-ai promis? 

Fata intră în joc. Cu faţa spre perete, zise: 

- Că voi păstra un secret. 

- Aşa e. 

Între umbrele care se ţineau de mâini, cuvintele pictate 
erau dispersate, agăţate de umerii lor, li se odihneau pe 
capete şi le atârnau de braţe. 

- Liesel, continuă el, dacă spui cuiva despre omul de sus, 
cu toţii vom avea necazuri mari. 

Merse pe graniţa incertă dintre a o speria de moarte şi a 
o alina îndeajuns, încât să-şi păstreze calmul. O hrăni cu 
propoziţii şi o privi cu ochii săi metalici. Disperare şi 
pasivitate. 

- Cel puţin mama şi cu mine am fi luaţi, a zis. 

Hans era în mod cert îngrijorat că era pe cale de ao 
înspăimânta prea mult, dar şi-a calculat riscul, preferând să 
greşească şi să bage prea multă frică în ea, decât prea 
puţină. Supunerea fetei trebuia să fie un fapt absolut, 
imuabil. 


Spre sfârşit, Hans Hubermann s-a uitat la Liesel şi s-a 
asigurat că era atentă. 

I-a prezentat o listă cu consecinţe. 

- Dacă spui cuiva, oricui, despre omul acela... 

Învăţătoarei. 

Lui Rudy. 

Nu conta cui. 

Ceea ce conta era că toţi erau pasibili de pedeapsă. 

- Pentru început, spuse el, voi lua absolut fiecare dintre 
cărţile tale... şi o voi arde. Era crud. Le voi arunca în cuptor 
sau în vatră. Cu siguranţă, acţiona ca un tiran, dar era 
necesar. Înţelegi? 

Şocul făcu o gaură prin ea, foarte clară, foarte precisă. 
Lacrimi curgeau şiroaie. 

- Da, papa. 

- Mai departe. Încerca să rămână dur, dar trebuia să facă 
eforturi pentru asta. O să te ia de lângă mine. Vrei asta? 

Acum, plângea de-a binelea. 

- Nein. 

- Bine. O strânse şi mai tare de mână. Îl vor târt de aici 
pe omul ăla şi poate şi pe mama, şi pe mine... şi nu ne vom 
întoarce niciodată. 

Şi asta a fost de ajuns. 

Fata a început să plângă în hohote atât de incontrolabil, 
încât papa murea să o tragă către el şi să o îmbrăţişeze 
strâns. Nu a făcut-o. În loc de asta, s-a lăsat jos şi a privit-o 
drept în ochi. A dat drumul celor mai şoptite cuvinte ale 
sale de până atunci: 

- Verstehst du mich? Înţelegi? 

Fata a încuviinţat din cap. Plângea şi acum învinsă, 
zdrobită, papa al ei o ţinea în aerul pictat şi în lumina de 
kerosen. 

- Înţeleg, papa, înţeleg. 

Vocea îi era înăbuşită în strânsoarea lui şi au stat aşa preţ 
de câteva minute, Liesel cu răsuflarea strivită, iar papa 
mângâind-o pe spate. 


Sus, când s-au întors, au găsit-o pe mama stând în 
bucătărie singură şi gânditoare. Când i-a văzut, s-a ridicat 
şi i-a făcut semn lui Liesel să se apropie, observând 
lacrimile uscate care îi brăzdau chipul. A strâns-o lângă ea 
pe fată şi a copleşit-o cu o tipică îmbrăţişare aspră. 

- Alles gut, Saumensch? 

Nu avea nevoie de un răspuns. 

Totul era în ordine. 

Şi, în acelaşi timp, era groaznic. 


Somnorosul 


Max Vandenburg a dormit timp de trei zile. 

Liesel îi veghe anumite etape ale somnului. Aţi putea 
spune că, deja în a treia zi, devenise o obsesie să-l verifice, 
să vadă dacă mai respira. Putea acum să interpreteze 
semnele de viaţă, de la mişcarea buzelor, barba care 
creştea, până la şuviţele de păr care se mişcau aproape 
insesizabil atunci când capul tresărea involuntar în somn. 

Adesea, când îl privea, o chinuia gândul că el tocmai se 
trezise şi, cu ochii larg deschişi, o vedea - o privea privind. 
Ideea de a fi prinsă o deranja şi o entuziasma în acelaşi 
timp. Era îngrozită de asta. Dar o şi incita. Abia când mama 
a strigat-o, a reuşit să se rupă de acolo, fiind şi alinată, şi 
dezamăgită că nu va fi acolo când el se va trezi. 


Câteodată, spre sfârşitul maratonului de somn, el a 
vorbit. 

A dat un recital de nume murmurate. O listă de bifat. 

Isaac. Mătuşa Ruth. Sarah. Mama. Walter. Hitler. 

Familie. Prieten. Duşman. 

Toţi erau cu el sub pătură şi, la un moment dat, păru că 
se luptă cu sine. 

- Nein, a şoptit el. A repetat de şapte ori. Nu. 

Liesel, care tocmai îl privea, deja observa similarităţile 
dintre străin şi ea însăşi. Amândoi erau agitaţi când au sosit 
pe strada Himmel. Amândoi aveau coşmaruri. 


Când veni momentul, el s-a trezit cu tresărirea neplăcută 
a dezorientării. Deschise gura pentru o clipă după ce 
deschise ochii şi se ridică drept. 

- Ai! 

O urmă de glas îi scăpă din gură. 


Când văzu faţa cu susul în jos a unei fete deasupra lui, 
pentru un moment, avu senzaţia iritantă de nefamiliaritate 
şi amintire bruscă - decodarea exactă a unde şi când era în 
prezent. După câteva secunde, reuşi să se scarpine în cap 
(freamătul curiozităţii) şi o privi. Mişcările lui erau 
fragmentate şi acum ochii lui căprui şi apoşi erau deschişi. 
Adânci şi grei. 

Reflex, Liesel se dădu înapoi. 

Era prea înceată. 

Străinul se întinse şi o luă de braţ cu mâna încălzită de 
somn. 

- Te rog! 

Şi vocea o prindea, ca nişte unghii care strângeau. O 
strânse de mână. 

- Papa! 

Tare. 

- Te rog! 

Blând. 

Era o după-amiază târzie, cenuşie şi scânteietoare, dar 
numai o lumină murdară avea voie să pătrundă în cameră. 
Era tot ceea îngăduia țesătura draperiilor. Dacă sunteţi 
optimişti, gândiţi-vă la ea ca având culoarea bronzului. 

Când papa veni, rămase la început în prag şi văzu 
degetele încleştate cu care Max Vandenburg o ţinea pe 
Liesel şi chipul lui disperat. 

- Văd că voi doi v-aţi cunoscut, zise el. 

Degetele lui Max începură să se relaxeze. 


Schimbul de coşmaruri 


Max Vandenburg a promis că nu va mai dormi niciodată 
în camera lui Liesel. La ce se gândise în prima noapte? 
Ideea în sine îl înspăimânta. 

A găsit explicaţia în faptul că era atât de tulburat la 
venire, încât a permis un astfel de lucru. Pivniţa era 
singurul loc pentru el, în opinia sa. Să trecem peste frig şi 
singurătate. Era un evreu şi, dacă exista vreun loc unde îi 
era menit să stea, acela era pivniţa sau vreun alt loc al 
supravieţuirii. 

- Îmi cer scuze, li se confesă el lui Hans şi Rosei pe 
treptele subsolului. De acum încolo, voi sta aici. Nu veţi auzi 
de mine. Nu o să scot un sunet. 

Hans şi Rosa, amândoi cufundaţi în disperarea situaţiei 
dificile, nu l-au contrazis nici măcar cu privire la frig. Au 
dus pături jos şi au umplut lampa cu kerosen. Rosa a admis 
că nu va fi prea multă mâncare, la care Max a rugat-o 
arzător să aducă numai resturi şi numai când nu erau 
dorite de nimeni altcineva. 

- Na na, l-a asigurat Rosa. Vei fi hrănit, pe cât voi putea. 

Au dus şi salteaua jos, luând-o de pe patul liber din 
camera lui Liesel şi înlocuind-o cu cearşafuri stropite cu 
vopsea - un troc excelent. 

Jos, Hans şi Max au pus salteaua sub scară şi au construit 
un perete de cearşafuri într-o parte. Erau îndeajuns de 
înalte ca să acopere toată intrarea triunghiulară şi, în lipsă 
de altceva, puteau fi uşor mutate dacă Max avea mare 
nevoie de aer în plus. 

Papa s-a scuzat. 

- E destul de jalnic, realizez. 

- Mai bine decât nimic, l-a asigurat Max. Mai bine decât 
merit - vă mulţumesc. 


Cu câteva bidoane de vopsea bine poziţionate, Hans chiar 
a fost de acord că pur şi simplu arăta ca un morman de 
cârpe adunat neglijent în colţ, ca să nu stea în drum. 
Singura problemă era că nu trebuiau decât să fie mutate 
câteva bidoane şi date la o parte un cearşaf sau două 
pentru ca oricine să-l miroasă pe evreu. 

- Să sperăm doar că va fi îndeajuns, spuse el. 

- 'Trebuie. Max s-a târât înăuntru. Mulţumesc, a zis el din 
nou. 


Mulţumesc. 

Pentru Max Vandenburg, acesta era cel mai demn de milă 
cuvânt pe care-l putea rosti vreodată, întrecut doar de „imi 
pare rău”. Simţea un imbold permanent de a le spune pe 
ambele, izvorâte de vina chinuitoare. 

De câte ori în acele prime ore de trezie nu a dorit să iasă 
din subsol şi să plece din casă cu totul? Trebuie să fi fost 
sute. 

De fiecare dată însă nu a fost decât un acces de durere. 

Ceea ce a înrăutățit totul şi mai mult. 

Îşi dorea să iasă - Dumnezeule, cât mai dorea (sau cel 
puţin îşi dorea să-şi dorească) -, dar ştia că nu o va face. 
Era asemănător cu modul în care şi-a părăsit familia din 
Stuttgart, sub un văl de loialitate fabricată. 

Ca să trăiască. 

A trăi înseamnă a trăi. 

Preţul erau vina şi ruşinea. 


În primele câteva zile în pivniţă, Liesel nu a avut treabă 
cu el. Îi nega existenţa. Părul lui foşnitor, degetele lui reci, 
alunecoase. 

Prezenţa-i torturată. 


Mama şi papa. 
Era o aşa gravitate între ei şi neputinţa de a lua decizii. 
S-au întrebat dacă l-ar putea muta. 


- Dar unde? 

Nu găsiră niciun răspuns. 

În situaţia asta, erau lipsiţi de prieteni şi paralizaţi. Nu 
exista vreun loc în care Max Vandenburg să se poate duce. 
Numai în casa lor. Hans şi Rosa Hubermann. Liesel nu îi 
văzuse niciodată uitându-se unul la altul atât de mult sau 
atât de solemn. 

Ei au fost cei care i-au dus mâncare şi au aranjat să-şi 
facă nevoile într-un bidon de vopsea gol. Conţinutul va fi 
golit de Hans pe cât de prudent posibil, în speranţa că va 
primi mai multe lucrări ca zugrav. Roza i-a dus şi nişte 
găleți cu apă fierbinte, ca să se spele. Evreul era murdar. 


Afară, un munte de aer rece de noiembrie aştepta la uşa 
principală de fiecare dată când Liesel pleca din casă. 

Cădea burniţă cu lopata. 

Frunze moarte se aşterneau pe stradă. 

Nu trecu mult şi a fost rândul hoţului de cărţi să viziteze 
pivniţa. Au obligat-o. 

A coborât prudentă treptele, ştiind că nu era nevoie de 
vreun cuvânt. Sunetul paşilor era de ajuns să-l trezească. 

Rămase în mijlocul pivniţei şi aşteptă, simțind mai 
degrabă că stătea în mijlocul unui câmp întins şi mohorât. 
Soarele apunea în spatele unei recolte de cearşafuri folosite 
la zugrăvit. 

Când Max apăru, avea în mână Mein Kampf. Când sosise, 
i-o oferise înapoi lui Hans Hubermann, care i-a spus că 
putea să o păstreze. 


Fireşte că, în timp ce ţinea în mâini mâncarea pentru 
cină, Liesel nu-şi putea lua ochii de la ea. Era o carte pe 
care-o văzuse de câteva ori la BDM, dar nu fusese citită sau 
folosită direct în activităţile lor. Uneori, se făcuseră referiri 
la importanţa sa şi promisiuni că, în anii următori, va 
apărea ocazia de a o studia, când vor avansa în Divizia de 
seniori din Tineretul Hitlerist. 


Max, urmându-i privirea, examina şi el cartea. 

- Este? şopti ea. 

Avea o notă ciudată în voce care i se împleticea în gură. 

Evreul îşi apropie puţin capul. 

- Bitte? Poftim? 

I-a dat supa de mazăre şi s-a întors pe scări, roşie, 
grăbită şi simțindu-se ca o proastă. 


- Este o carte bună? 

În baie, în faţa oglinzii mici, exersa ce voia să spună. 
Mirosul de urină încă o înconjura, deoarece Max folosise 
bidonul de vopsea chiar înainte ca ea să coboare. „So ein 
G'stank, se gândi ea. Ce putoare.” 

Urina nimănui nu miroase la fel de bine ca propria urină. 

Zilele înaintau cu greu. 

În fiecare seară, înainte să se cufunde în somn, îi auzea 
pe mama şi pe papa în bucătărie, discutând ceea ce fusese 
făcut, ce făceau acum şi ceea ce trebuia să se întâmple de 
acum încolo. Între timp, o imagine a lui Max plana lângă ea. 
Era mereu expresia rănită şi recunoscătoare de pe faţa lui 
şi ochii apoşi. 

O singură dată s-a petrecut o erupție în bucătărie. 

Papa. 

- Ştiu! 

Vocea lui era abrazivă, dar o reduse grabnic la o şoaptă 
înăbuşită. 

- Totuşi, trebuie să o fac în continuare, măcar de câteva 
ori pe săptămână. Nu pot să fiu aici tot timpul. Avem nevoie 
de bani şi, dacă nu mai cânt acolo, vor deveni bănuitori. S- 
ar putea întreba de ce m-am oprit. Le-am spus că ai fost 
bolnavă săptămâna trecută, dar acum trebuie să facem 
totul ca întotdeauna. 

Aici era problema. 

Viaţa se înrăutăţise în cel mai sălbatic mod cu putinţă, 
dar era imperativ ca ei să se poarte ca şi cum nimic nu s-ar 
fi întâmplat. 


Imaginaţi-vă că zâmbiţi după o palmă pe care aţi primit-o 
peste faţă. Apoi, gândiţi-vă că faceţi asta douăzeci şi patru 
de ore pe zi. 

Asta era ocupaţia de a ascunde un evreu. 


După ce zilele s-au transformat în săptămâni, devenise, în 
lipsă de altceva, o acceptare deranjantă a ceea ce se 
întâmplase - totul fusese rezultatul războiului, acţiunea 
unui om de cuvânt şi importanţa unui acordeon. De 
asemenea, de-a lungul a puţin peste o jumătate de an, 
Hubermannii pierduseră un fiu şi câştigaseră un înlocuitor 
care reprezenta un pericol de proporţii epice. 

Faptul care a şocat-o cel mai mult pe Liesel a fost 
schimbarea mamei. Indiferent dacă era vorba despre modul 
calculat în care împărțea mâncarea sau tăcerea 
remarcabilă a gurii ei care fusese notorie, sau expresia mai 
blândă de pe chipul ei ca de carton, un lucru devenea clar. 


“& O CALITATE A ROSEI HUBERMANN 8” 
Era o femeie bună pentru o criză. 


Chiar şi atunci când artritica Helena Schmidt a anulat 
serviciul pentru spălat şi călcat haine, o lună după sosirea 
lui Max pe strada Himmel, s-a aşezat pur şi simplu la masă 
şi a tras castronul câtre ea. 

- E bună supa azi. 

Supa era groaznică. 

În fiecare dimineaţă când Liesel pleca la şcoală sau în 
zilele în care se aventura să joace fotbal ori să termine ceea 
ce rămăsese din rondul de dus rufe, ea îi vorbea încet fetei. 

- Şi nu uita, Liesel! Ducea degetul la gură şi asta era tot. 
Când Liesel încuviinţa din cap, ea îi spunea: Bravo, 
Saumensch, fetiţo! Acum, du-te! 

Respectând dorinţele lui papa, şi chiar ale mamei acum, 
era o fată bună. Îşi ţinea gura închisă oriunde mergea. 


Secretul era îngropat adânc. 

Mergea prin oraş cu Rudy, aşa cum făcea mereu, 
ascultându-i sporovăială. Câteodată, îşi confruntau notițele 
de la grupele lor de la Tineretul Hitlerist, Rudy pomenind 
pentru prima dată de un tânăr lider pe nume Franz 
Deutscher. Dacă Rudy nu vorbea despre firea aprigă a lui 
Deutscher, vorbea ca de obicei, ca o placă stricată, oferind 
interpretări şi reluări ale ultimului său gol de pe stadionul 
de fotbal din strada Himmel. 

- Știu, îl asigura Liesel. Eram acolo. 

- Aşa, şi? 

- Aşa că am văzut, Saukerl. 

- Şi eu cum ştiu asta? E foarte posibil să fi fost prin 
ţărână pe undeva, lingând noroiul pe care l-am răscolit 
când am dat gol. 

Probabil că Rudy era cel care o făcea să nu-şi piardă 
minţile, cu stupiditatea vorbăriei sale, cu părul lui de 
culoarea lămâii şi cu felul său ţanţoş de a fi. 

Părea să inspire un gen de încredere că viaţa încă era 
doar o glumă - o succesiune nesfârşită de goluri la fotbal, 
furtişaguri şi un repertoriu interminabil de flecăreală fără 
sens. 


De asemenea, au fost soţia primarului şi cititul în 
biblioteca soţului ei. Era frig acolo acum, mai frig decât la 
ultima vizită, dar, cu toate astea, Liesel nu putea sta 
departe. Alegea o mână de cărţi şi citea mici fragmente din 
fiecare, până când, într-o după-amiază, a găsit una pe care 
nu a putut să o lase din mână. Se numea Omul care fluiera. 
La început, a fost atrasă de ea din cauză că-l zărise de 
câteva ori pe omul care fluiera pe strada Himmel - Pfiffikus. 
Şi-l amintea încovoiat în haina lui şi apariţia sa la focul în 
aer liber, de ziua Fuhrerului. 

Primul eveniment din carte era o crimă. O înjunghiere. O 
stradă din Viena. Nu departe de Stephansdom. 


Cu: UN MIC EXIRAS DIN OMUL CARE FLUIERA ss 
Ea zăcea acolo, înfricoşată, într-o baltă de sânge, o 
melodie ciudată cântându-i în ureche. Îşi amintea 
cuțitul care intra şi ieşea din ea şi un zâmbet. Ca 
întotdeauna, omul care fluiera zâmbise pe când fugea 
într-o noapte întunecată şi criminală... 


Liesel nu era sigură dacă vorbele sau fereastra deschisă 
o făcea să tremure. De fiecare dată când lua sau aducea 
ceva la casa primarului, citea trei pagini şi tremura, dar nu 
putea rezista prea mult timp. 

Cam în acelaşi fel, Max Vandenburg nu mai putea suporta 
prea mult pivniţa. Nu se plângea - nu avea dreptul -, dar 
putea simţi cum frigul îl distruge. După cum s-a dovedit, 
salvarea a venit odată cu puţină lectură şi scris, şi cu o 
carte numită Ridicarea din umeri. 


- Liesel, zise Hans într-o noapte. Haide! 

De la venirea lui Max, a existat o lacună considerabilă în 
exerciţiul de citit al lui Liesel şi papa. Era limpede că simţea 
că acum era un moment bun de a continua de unde 
rămăseseră. 

- Na Komm, îi spuse. Nu vreau să te laşi pe tânjală. Du-te 
şi adu una dintre cărţi. Ce zici de Ridicarea din umeri? 

Elementul derutant în toate acestea a fost atunci când ea 
aduse cartea, iar papa îi indică să-l urmeze jos, în vechea 
lor cameră de lucru. Pivniţa. 

- Dar, papa, încercă ea să-l oprească. Nu putem... 

- Ce? E vreun monstru pe-acolo? 

Era începutul lunii decembrie şi ziua fusese rece. Pivniţa 
devenea tot mai neprimitoare cu fiecare treaptă de ciment 
coborâtă. 

- E prea frig, papa. 

- Nu te-a deranjat până acum. 

- Da, dar nu a fost niciodată aşa de frig. 


Când au ajuns jos, papa i-a şoptit lui Max. 

- Putem să împrumutăm lampa, te rog? 

Trepidând, cearşafurile şi bidoanele s-au mişcat şi lumina 
a fost trecută dintr-o mână în alta. Uitându-se la flacără, 
Hans dădu din cap şi rosti: 

- Es ist ja Wahnsinn, net? E o nebunie, nu-i aşa? Înainte 
ca mâna de dinăuntru să rearanjeze cearşafurile, a prins-o. 
Vino şi tu. le rog, Max! 

Apoi, încet, cearşafurile stropite de vopsea au fost trase 
la o parte, iar corpul emaciat şi chipul lui Max Vandenburg 
şi-au făcut apariţia. În lumina jilavă, se ridică în picioare cu 
o dificultate magică. Tremura. 

Hans i-a atins braţul, să-l aducă mai aproape. 

- Doamne, Isuse Hristoase! Nu poţi sta aici, jos. O să mori 
de frig. Se răsuci. Liesel, umple cada. Nu prea fierbinte. Fă- 
o ca atunci când începe să se răcească. 

Liesel fugi sus. 

- Doamne, Isuse Hristoase! 

Auzi exclamaţia din nou când ajunse în hol. 


Când el se află în cada de mărimea unei halbe, Liesel 
pândi uşa camerei de baie, închipuindu-şi că apa călduţă se 
transformă în abur în timp ce încălzea trupul lui ca un 
aisberg. Mama şi papa erau în toiul unei dezbateri în 
camera de zi care servea şi ca dormitor, cu glasurile lor 
domoale captive dincolo de peretele coridorului. 

- O să moară acolo, îţi jur. 

- Dacă se uită cineva înăuntru? 

- Nu, nu, nu urcă decât noaptea. Ziua, lăsăm totul 
deschis. Nimic de ascuns. Şi o să folosim mai degrabă 
camera asta decât bucătăria. Cel mai bine este să ne ferim 
de uşa din faţă. 

Tăcere. Apoi, mama. 

- Bine... Da, ai dreptate. 

- Dacă tot riscăm pentru un evreu, zise papa puţin mai 
târziu, aş prefera să riscăm pentru unul viu. 


Din acel moment, o nouă rutină a luat naştere. 

În fiecare noapte se aprindea focul în camera mamei şi a 
lui papa, iar Max apărea pe nesimţite. Stătea într-un colţ, 
Chircit şi total surprins, cel mai probabil de bunătatea 
oamenilor, de chinul supravieţuirii şi, mai presus de toate, 
de splendoarea căldurii. 

Cu draperiile trase bine, dormea pe podea, cu o pernă 
sub cap, în timp ce focul se stingea şi se transforma în 
cenuşă. 

Dimineaţă, se întorcea în pivniţă. 

O fiinţă umană lipsită de voce. 

Un şobolan evreu, înapoi în gaura lui. 


Crăciunul a sosit şi a trecut înmiresmat de pericolul 
suplimentar. După cum se aşteptau, Hans junior nu s-a 
întors acasă (o binecuvântare şi o prevestire rea), dar 
Trudy a venit ca de obicei şi lucrurile s-au desfăşurat fără 
probleme. 


“& CE ÎNSEAMNĂ FĂRĂ PROBLEME SO 
Max a rămas în pivniţă. 
Trudy a venit şi a plecat făra vreun dram de bănuială. 


S-a decis că Trudy, în ciuda comportării blânde, nu era de 
încredere. 

- Avem încredere doar în oamenii în care trebuie 
neapărat, a declarat papa, şi ăştia suntem noi trei. 

Era mâncare în plus şi scuza către Max că asta nu era 
religia lui, dar era totuşi un ritual. 

Nu s-a plâns. 

Ce motive ar fi avut? 

A explicat că era născut şi crescut evreu, dar că a fi evreu 
nu era nimic mai mult decât o etichetă - un element 
dezastruos al celui mai tâmpit ghinion posibil. 


Atunci, a folosit ocazia să spună că îi părea rău că fiul 
Hubermannilor nu venise acasă. În replică, papa i-a zis că 
nu puteau controla astfel de lucruri. 

- În cele din urmă, spuse el, ar trebui să ştii şi tu - un 
tânăr e încă un băiat şi un băiat are câteodată dreptul să fie 
încăpățânat. 

Au lăsat-o aşa. 


În primele câteva săptămâni în faţa focului, Max a rămas 
tăcut. Acum, că făcea o baie cum se cuvine o dată pe 
săptămână, Liesel a observat că părul lui nu mai este ca un 
cuib de rămurele, ci mai degrabă ca un mănunchi de pene 
fâlfâindu-i pe cap. Încă timidă în faţa străinului, îi şopti 
acest lucru lui papa: 

- Părul lui e ca penele. 

- Cum? 

Focul sugrumase cuvintele. 

- Am zis, şopti ea din nou, apropiindu-se, că are părul ca 
penele. 

Hans Hubermann se uită la tânăr şi încuviinţă din cap. 
Sunt sigură că îşi dorea să aibă ochii ca ai fetei. Nu şi-au 
dat seama că Max auzise fiecare cuvânt. 

Uneori, aducea exemplarul din Mein Kampf şi citea lângă 
flăcări, clocotind de nervi. A treia oară când a adus-o, Liesel 
a găsit în final curajul de a-i pune întrebarea. 

- Este... bună? 

El ridică privirea din pagini, strângându-şi degetele în 
pumn şi apoi relaxându-le din nou. Alungându-şi furia, îi 
zâmbi. Şi-a îndepărtat bretonul care i-a căzut din nou pe 
ochi. 

- Este cea mai bună carte. Uitându-se la papa, apoi iarăşi 
la fată: Mi-a salvat viaţa. 

- Cum? 


Astfel a început un fel de fază a povestirilor din camera 
de zi, în fiecare noapte. Se vorbea doar atât de tare cât era 


necesar pentru a se auzi. Piesele unui puzzle evreiesc al 
luptelor cu pumnii erau asamblate înaintea lor. 

Uneori era umor în glasul lui Max Vandenburg, deşi 
vigoarea sa era ca o fricţiune - ca o piatră frecată uşor de o 
rocă mare. Pe alocuri era solidă, fisurată în alte părţi, 
câteodată spartă cu totul. Cel mai profund era când regreta 
şi distrus după ce rostea o glumă sau când se condamna pe 
sine. 

- Isuse pe cruce, a fost cea mai frecventă reacţie la 
povestea lui Max Vandenburg, urmată de obicei de o 
întrebare. 


C& ÎNTREBĂRI GEN: SO 
Cât timp ai stat în camera aia? 
Unde este Walter Kruger acum? 
Ştii ce s-a întâmplat cu familia ta? 
Încotro călătorea sforăitoarea? 
Un scor de 10-3 pentru el? 
De ce te-ai mai bate cu el? 


Când Liesel privea în trecut la evenimentele din viaţa ei, 
acele nopţi în camera de zi erau printre cele mai clare 
amintiri pe care le avea. Putea vedea lumina arzătoare pe 
faţa de culoarea cojii de ou a lui Max şi chiar putea gusta 
aroma umană a cuvintelor sale. Era relatată desfăşurarea 
supravieţuirii lui, piesă cu piesă, ca şi cum ar fi tăiat fiecare 
parte din sine şi ar fi prezentat-o pe o farfurie. 


- Sunt atât de egoist! 

Când spuse asta, îşi acoperi faţa cu braţul. 

- Să-i abandonez pe oameni. Să vin aici. Să vă pun pe voi 
toţi în pericol... Renunţă la orice reţinere şi începu să-i 
implore. Deznădejdea şi izolarea erau ca nişte palme peste 
faţa lui. Îmi pare rău. Mă credeţi? Îmi pare aşa de rău, îmi 
pare aşa de rău, îmi pare... 


Braţul lui atinse focul şi îl trase rapid înapoi. 

Toţi îl urmăreau în linişte, până când papa s-a ridicat în 
picioare şi s-a apropiat. S-a aşezat lângă el. 

- Te-ai ars la cot? 


Într-o seară, Hans, Max şi Liesel stăteau în faţa focului. 
Mama era în bucătărie. Max citea Mein Kampf din nou. 

- Ştii ceva? zise Hans. Se aplecă înspre foc. Şi Liesel este 
o mică cititoare destul de bună. Max lăsă cartea jos, iar 
Hans continuă: Şi are mai multe în comun cu tine decât ai 
crede. Papa se uită să nu vină Rosa. Îi place şi o bătaie cu 
pumnii. 

- Papa! 

Liesel, care se apropia de doisprezece ani şi încă arăta ca 
un fus de slabă, era copleşită de ruşine. 

- Nu m-am bătut niciodată! 

- Şşşt, râse papa. Îi făcu semn cu mâna să coboare tonul 
şi îi spuse: Ei bine, dar chelfăneala pe care i-ai dat-o lui 
Ludwig Schmeikl, ha? 

- Niciodată... Fusese prinsă. Era inutil să nege în 
continuare. Cum ai aflat de asta? 

- L-am văzut pe tatăl lui la Knoller. 

Liesel îşi ascunse faţa în mâini. Când şi-a descoperit-o, a 
pus întrebarea fundamentală: 

- l-ai spus mamei? 

- Glumeşti? Îi făcu lui Max cu ochiul şi îi şopti fetei: Eşti 
încă în viaţă, nu? 


În acea noapte, a fost prima dată după câteva luni când 
papa a cântat la acordeon acasă. A durat cam jumătate de 
oră până când i-a pus o întrebare lui Max: 

- Tu ai învăţat? 

Chipul din colţ urmărea flăcările. 

- Da. Făcu o pauză considerabilă. Până la vârsta de nouă 
ani. Atunci, mama a vândut studioul de muzică şi nu a mai 


predat. A păstrat doar un instrument şi a renunţat când n- 
am mai vrut să învăţ. Am fost un prost. 
- Nu, zise papa. Erai un băiat. 


În timpul nopţilor, şi Liesel Meminger, şi Max Vandenburg 
demonstrau asemănarea dintre ei. În camerele lor 
separate, îşi visau coşmarurile şi se trezeau, unul cu țipăt în 
cearşafurile inundate şi altul luptându-se să respire lângă 
focul mocnit. 

Câteodată, când Liesel citea cu papa, pe la ora trei 
noaptea, surprindeau amândoi momentul trezirii lui Max. 

- Visează ca tine, zicea papa şi, odată stârnită de sunetul 
anxietăţii lui Max, Liesel a decis să se dea jos din pat. 

De la ascultarea poveştii lui, avea propria opinie despre 
ce vedea el în vise, chiar dacă nu episodul exact al poveştii 
pe care o retrăia în fiecare noapte. 

Încet, înaintă pe hol şi prin camera de zi şi dormitor. 

- Max? 

Şoapta era blândă, răguşită în gâtul somnoros. 

La început nu se auzi vreo replică, dar în curând el se 
ridică şi bâjbâi prin întuneric. 

Papa fiind încă în dormitor, Liesel se aşeză în cealaltă 
parte a căminului, vizavi de Max. În spatele lor, mama 
dormea zgomotos. Era în concurenţă strânsă cu 
sforăitoarea din tren. 

Focul nu mai era acum decât o înmormântare de fum, 
mort şi muribund în acelaşi timp. În acea anume dimineaţă, 
erau şi voci. 


ce SCHIMBUL DE COSMARURI a 
Fata: Spune-mi, ce vezi când visezi aşa? 
Evreul: ... Mă văd pe mine întorcându-mă şi făcând 
cu mâna un semn de rămas-bun. 
Fata: Şi eu am coşmaruri. 
Evreul: Ce vezi? 


Fata: Un tren şi pe fratele meu mort. 
Evreul: Pe fratele tău? 
Fata: A murit când m-am mutat aici, pe drum. 
Fata şi evreul, împreună: Ja - Da. 


Ar fi frumos să spun că, după această destăinuire 
reciprocă, nici Liesel, nici Max nu au mai avut acele viziuni 
rele. Ar fi frumos, dar e neadevărat. Coşmarurile au venit 
ca întotdeauna, precum cel mai bun jucător al echipei 
adverse când s-au auzit zvonuri că ar fi rănit sau bolnav - 
dar este acolo, făcându-şi încălzirea cu ceilalţi, gata să 
cucerească terenul. Sau ca un tren care respectă orarul, 
ajungând noaptea pe peron cu amintirile trase în urma lui 
cu o funie. Trase anevoie. Cu multe salturi ciudate. 

Singurul lucru care s-a schimbat a fost că Liesel i-a zis lui 
papa că este îndeajuns de mare acum pentru a se descurca 
singură cu toate visele. Pentru o clipă, s-a arătat puţin 
ofensat, dar, ca întotdeauna în cazul lui papa, a încercat să 
zică lucrul potrivit. 

- Ei, slavă Domnului, rânji pe jumătate. Măcar acum pot 
să dorm puţin cum trebuie. Scaunul ăla mă omora. 

O cuprinse pe fată cu braţul şi merseră în bucătărie. 


Pe măsură ce timpul trecea, s-a dezvoltat o distincţie 
clară între două lumi foarte diferite - cea din casa de pe 
strada Himmel numărul 33 şi cea care locuia şi apărea în 
afara ei. Trucul era să nu le laşi să se întâlnească. 

În lumea exterioară, Liesel învăţa să-i descopere mai 
multe dintre utilizări. Într-o după-amiază, când mergea 
acasă cu o sacoşă goală de rufe, a observat un ziar ieşit 
dintr-un coş de gunoi. Ediţia săptămânală a Molching 
Express. Îl ridică şi îl duse acasă, prezentându-i-l lui Max. 

- M-am gândit că ţi-ar plăcea să faci un rebus ca să 
treacă timpul. 

Max a apreciat gestul şi, pentru a justifica aducerea lui 
acasă, a citit ziarul din scoarță în scoarță şi i-a arătat 


rebusul câteva ore mai târziu, terminat cu excepţia unui 
cuvânt. 
- Fir-ar să fie de şaptesprezece-jos, zise el. 


În februarie 1941, când a împlinit doisprezece ani, Liesel 
a primit o altă carte uzată şi a fost recunoscătoare. Se 
numea Oamenii nămolului şi era despre un tată şi un fiu 
foarte bizari. Îi îmbrăţişă pe mama şi papa, în timp ce Max 
stătea stânjenit în colţ. 

- Alles Gute zum Geburtstag, zâmbi el slab. Toate cele 
bune de ziua ta. Avea mâinile în buzunar. Nu ştiam, că altfel 
ţi-aş fi luat ceva. 

O minciună sfruntată - nu avea nimic de dăruit, poate 
doar Mein Kampi, dar sub nicio formă nu i-ar fi dat o 
asemenea propagandă unei tinere nemţoaice. Ar fi fost ca şi 
cum un miel i-ar fi pus un cuţit în mână măcelarului. 

Se lăsă o tăcere supărătoare. 

Ea i-a îmbrăţişat pe mama şi pe papa. 

Max părea atât de singur! 

Liesel înghiţi un nod. 


Apoi, se duse şi îl îmbrăţişă. 

- Mulţumesc, Max. 

La început, a rămas nemişcat, dar fiindcă ea continua să 
îl ţină în braţe, mâinile lui s-au ridicat treptat şi i-au cuprins 
umerii. 

Abia mai târziu va afla ea de expresia neajutorată de pe 
chipul lui Max Vandenburg. De asemenea, va descoperi că 
s-a hotărât în sinea lui să-i ofere ceva în schimb. Mi-l 
imaginez adesea stând treaz în acea noapte, gândindu-se ce 
i-ar putea dărui. 

Până la urmă, cadoul a fost oferit pe hârtie, cu o 
săptămână şi ceva mai târziu. 

El i-l va duce în zorii zilei, înainte să se retragă jos, pe 
treptele de ciment, în locul pe care acum îi plăcea să-l 
numească acasă. 


Pagini din pivniţa 


Timp de o săptămână, Liesel nu a fost lăsată să meargă în 
pivniţă sub nicio formă. Mama şi papa au avut grijă să îi 
ducă ei mâncarea lui Max. 

- Nu, Saumensch, îi zicea mama de fiecare dată când se 
oferea. Mereu exista o nouă scuză: Ce-ar fi să mai faci ceva 
folositor şi pe aici, cum ar fi să termini de călcat? Crezi că e 
cine ştie ce să le duci prin oraş? Încearcă să le calci! 

Poţi apela la tot felul de tertipuri atunci când ai o 
reputaţie caustică. A mers. 


În acea săptămână, Max tăiase o sumedenie de pagini din 
Mein Kampf şi le vopsise cu alb. Apoi, le-a atârnat cu cârlige 
pe o funie, de la un capăt al subsolului la altul. Când s-au 
uscat, a început greul. Era destul de educat cât să se 
descurce, dar, cu siguranţă, nu era scriitor şi nici artist. Cu 
toate astea, a formulat în minte cuvintele până când le-a 
putut recita fără greşeală. Numai atunci, pe hârtia care se 
bombase şi făcuse bule din cauza vopselei ce se uscase, ela 
început să scrie povestea. A folosit o pensulă mică, neagră. 


Omul aplecat asupra mea. 


A calculat că avea nevoie de treisprezece pagini, aşa că a 
vopsit patruzeci, aşteptându-se la de două ori mai multe 
eşecuri decât reuşite. Existau ciorne pe paginile din 
Molching Express, unde şi-a îmbunătăţit opera artistică de 
la elementar şi stângace la un nivel acceptabil. În timp ce 
lucra, auzea cuvintele şoptite ale unei fete. 

- Părul lui, îi repeta ea, e ca penele. 

Când a terminat, a folosit un cuţit ca să străpungă 
paginile şi să le lege cu sfoară. Rezultatul era o broşură de 


treisprezece pagini, care arăta astfel: 


Toată viața mea 


mi-a fost frică 





de oamenii aplecați asupra mea. 


Presupun că primul om aplecat 


asupra mea a fost tata, 


ii 


Ă L 


dar el a dispărut 





înainte să mi-l pot aminti. 





Dintr-un oarecare motiv, în copilărie, 

îmi plăcea să mă bat. Mare parte din timp, 
pierdeam. Un alt băiat, uneori cu sânge - 
curgându-i din nas, stătea 

aplecat asupra mea. 


Mulţi ani mai târziu, a trebuit 
să mă ascund. Am încercat să nu dorm 
pentru că mi-era teamă de cine 


ar putea fi acolo când mă voi trezi. 











în 20 acu 080 3 


N 


z: 
E 





Am dormit acolo mult timp. 
Trei zile, mi-au spus ei... 
Şi ce am găsit când 
m-am. trezit? Nu un bărbat, ci 


pe altcineva aplecat asupra mea. 


— « 








SIDO | -A 3 îi 1 înţel Mast pai NU: 4 AS IRC g 
Megeateă NT a pina am: înțeles. DI rap Piaga:se! 


nea dna lucruri îeomun. 





ză 


2 


i 


Dar e 
un lucru straniu. 





Fata spune 


că arăt a altceva. 


Acum, locuiese în pivniţă ins 
Coşmarurile încă sunt vii în 
somnul meu. i zid 


Într-o noapte, după coşmarul 
obişnuit, o umbră veghea asupra... 
mea. Ea a zis: „Spune-mi ce 
visezi“. Aşa că am făcut asta. 








în “schimb, ea mi-a explicat 


din ce sunt făcute e 
visele ei, 


De, 


Acum, cred că suntem prieteni, 
eu şi fata asta. De ziua 

ei, ea a fost cea care mi-a 

dat mie un dar. 





Mă face să înțeleg că omul 

cel mai bun care a vegheat 
vreodată asupra mea 

nici măcar nu este un bărbat... 





La sfârşitul lunii februarie, când Liesel s-a trezit în 
primele ore ale zilei, o siluetă a intrat în dormitorul ei. Tipic 
pentru Max, deoarece el era aproape o umbră care nu 
făcea niciun zgomot. 

Liesel, bâjbâind prin întuneric, nu putea decât să 
bănuiască apropierea bărbatului. 

- Hei? 

Nu se auzi nicio replică. 


Nu era decât liniştea aproape desăvârşită a picioarelor 
sale în vreme ce se apropie de pat şi puse paginile pe 
podea, aproape de şosetele ei. Paginile trosneau. Numai 
puţin. Marginea uneia dintre ele se curbă în podea. 

- Hei? 

De această dată, a primit un răspuns. 

Nu putea spune exact de unde veneau cuvintele. Ceea ce 
conta era că au ajuns la ea. Au sosit şi au îngenuncheat 
lângă pat. 

- Un cadou întârziat cu ocazia zilei tale de naştere. Să te 
uiţi dimineaţă. Noapte bună! 


Un timp, ea s-a tot cufundat în somn şi s-a trezit, nefiind 
sigură dacă îl visase pe Max intrând. 

Dimineaţă, când s-a deşteptat şi s-a răsucit în pat, a văzut 
paginile pe podea. S-a întins după ele şi le-a ridicat, 
ascultând cum hârtia fremăta în mâinile sale abia trezite. 

„Toată viaţa mea, mi-a fost frică de oamenii care vegheau 
asupra mea...” 

Când le întorcea, paginile era zgomotoase, ca energia 
statică în jurul poveştii scrise. 

„Trei zile, mi-au spus ei... şi ce am găsit când m-am 
trezit?” 

Erau paginile rupte din Mein Kampf înecându-se şi 
sufocându-se sub vopsea în timp ce erau întoarse. 

„Mă face să înţeleg că omul cel mai bun care a vegheat 
vreodată asupra mea...” 

Liesel a citit şi s-a uitat de trei ori la cadoul lui Max 
Vandenburg, observând o nouă tuşă şi un nou cuvânt de 
fiecare dată. Când a terminat a treia lectură, s-a dat jos din 
pat cât mai încet posibil şi s-a dus în camera mamei şi a lui 
papa. Spaţiul de lângă foc era gol. 

Gândindu-se la asta, şi-a dat seama că era potrivit sau 
chiar mai bine - perfect - să-i mulţumească în locul unde 
fuseseră făcute paginile. 


Cobori treptele subsolului. Văzu o imaginară poză 
înrămată pe perete - un secret cu un zâmbet tăcut. 


Erau numai câţiva metri, dar i s-a părut mult de mers 
până la cearşafurile stropite de vopsea şi bidoanele care îl 
apărau pe Max Vandenburg. Ea a dat cearşafurile cât mai 
aproape de perete, până când se formă o mică deschizătură 
prin care să se uite. 

Primul lucru pe care l-a putut vedea a fost un umăr şi, 
prin spaţiul mic, şi-a strecurat puţin şi cu mare greutate 
mâna şi şi-a odihnit-o acolo. Hainele îi erau reci. Nu s-a 
trezit. 

Îl simţea cum respiră şi umărul care se mişca în sus şi-n 
jos abia sesizabil. L-a urmărit o vreme. Apoi, s-a aşezat şi s- 
a lăsat pe spate. 

Aerul somnoros părea să o fi urmărit. 

Cuvintele  mâăzgălite în timpul exerciţiilor stăteau 
grandios pe pereţii dinspre scări, nesigure, copilăroase şi 
dulci. Priveau cum evreul ascuns şi fata dormeau mână la 
umăr. 

Respirau. 

Plămâni germani şi evrei. 

Lângă perete, Omul aplecat asupra mea stătea amorţit şi 
încântat, ca o iritaţie frumoasă pe picioarele lui Liesel 
Meminger. 


Partea a cincea 
est 


Omul care fluiera 


în rolurile principale: 

o carte plutitoare - jucătorii - o mică fantomă - două tunsori 
- tineretul lui rudy - învinşi şi schiţe - un om care fluiera şi 
nişte pantofi - trei acte de prostie - şi un băiat îngrozit, cu 

picioare îngheţate 


Cartea plutitoare 
(Partea 1) 


O carte plutea în jos pe râul Amper. 

Un băiat a sărit în apă, a prins-o şi a ţinut-o în mâna 
dreaptă. Rânjea. 

Se ridică în picioare, iar apa de decembrie, rece ca 
gheaţa, îi ajungea până la talie. 

- Ce zici de un sărut, Saumensch? zise el. 

Aerul din jur era fermecător, minunat, ameţitor de rece, 
ca să nu mai menţionăm de durerea concretă din apă, care 
se amplifica de la degete la coapse. 

- Ce zici de un sărut? 

- Ce zici de un sărut? 

Bietul Rudy! 


CU UN MIC ANUNȚ DESPRE RUDY STEINER Ss 
Nu merita să moară în felul acela. 


În viziunile voastre, vedeţi marginile de hârtie murdară 
încă prinsă de degetele sale. Vedeţi o chică blondă, care 
tremură. 

Concluzionaţi anticipat, aşa cum aş face şi eu, că Rudy a 
murit chiar în acea zi, de hipotermie. Nu a fost aşa. Astfel 
de amintiri îmi spun din nou că nu merita soarta peste care 
a dat la mai puţin de doi ani mai târziu. 

Din multe puncte de vedere, a lua un băiat ca Rudy 
înseamnă a fura - atât de multă viaţă, atât de multe lucruri 
pentru care să trăiască - şi totuşi, cumva, sunt sigură că i-ar 
fi plăcut să vadă dărâmăturile înfricoşătoare şi cerul cum se 
umflă în acea noapte în care el s-a stins. Ar fi plâns şi s-ar fi 
întors, şi ar fi zâmbit dacă ar fi putut să-l vadă pe hoţul de 


cărţi stând în mâini şi în genunchi, lângă trupul lui lipsit de 
viaţă. Ar fi fost bucuros să vadă cum ea l-a sărutat pe buzele 
prăfuite, lovite de suflul exploziei unei bombe. 

Da, ştiu. 

În toată întunecimea inimii mele care bate în noapte, ştiu. 
Ar fi fost încântat. 

Vedeţi? 

Orice moarte are o inimă. 


Jucătorii 
(Un zar cu şapte feţe) 


Desigur, sunt nepoliticoasă. Stric finalul, nu doar al 
întregii cărţi, dar şi al acestei părţi anume. V-am prezentat 
două evenimente în avans, pentru că nu mă interesează 
foarte tare să construiesc misterul. Misterul mă plictiseşte. 
Mă  oboseşte. Ştiu ce se va întâmpla şi ştiţi şi 
dumneavoastră. Maşinaţiunile care ne îndreaptă în acea 
direcţie sunt cele care mă scot din sărite, mă zăpăcesc, mă 
interesează şi mă uluiesc peste măsură. 

Sunt multe lucruri la care să ne gândim. 

Povestea este foarte consistentă. 

Cu siguranţă, există o carte numită Omul care fluiera, 
despre care trebuie neapărat să vorbim, ca şi despre cum 
exact a ajuns să plutească în jos pe râul Amper, în perioada 
de dinaintea Crăciunului din 1941. Ar trebui să ne ocupăm 
de asta înainte, nu credeţi? 


Rămâne stabilit atunci. 

Aşa vom face. 

A început cu jocurile de noroc. Ai aruncat un zar 
asumânduc-ţi riscul de a ascunde un evreu şi aşa vei trăi. Aşa 
stau lucrurile. 


( TUNSOAREA: JUMĂTATEA LUNII APRILIE 1941 

Viaţa începea cel puţin să mimeze normalitatea cu mai 
multă forţă. Hans şi Rosa Hubermann se certau în camera 
de zi, deşi mult mai încet decât de obicei. Liesel, ca de 
obicei, era spectatoare. 

Cearta începuse în seara precedentă, în pivniţă, unde 
Hans şi Max stăteau printre bidoane de vopsea, cuvinte şi 


cearşafuri stropite. Max a întrebat dacă Rosa ar putea 
cândva să-l tundă. 

- Îmi intră în ochi, zisese el, la care Hans spusese: 

- O să văd ce pot face. 

Acum, Rosa răscolea sertarele. Cuvintele ei îl dădeau la o 
parte pe papa odată cu restul nimicurilor. 

- Unde e afurisita aia de foarfecă? 

- Nu-i în cel de dedesubt? 

- M-am uitat deja în ăla. 

- Poate nu ai observat-o. 

- 'Ţi se pare că sunt chioară? Ridică privirea şi bubui: 
Liesel! 

- Sunt chiar aici. 

Hans se lăsă în jos. 

- Fir-ar să fie, femeie, asurzeşte-mă, nu vrei? 

- Tacă-ţi gura, Saukerl! Rosa răscolea în continuare şi i se 
adresă fetei: Liesel, unde e foarfeca? 

Dar nici Liesel nu avea idee. 

- Saumensch, nu eşti bună de nimic, nu-i aşa? 

- Nu o amesteca în asta. 

Şi mai multe cuvinte au fost expediate înainte şi înapoi, 
de la femeia cu părul de elastic la bărbatul cu ochii de 
argint, până când Rosa a izbit sertarul. 

- Probabil, oricum, o să dau greş cu tunsoarea. 

- Să dai greş? În acel stadiu, papa arăta de parcă era 
gata să-şi smulgă el părul din cap, dar glasul lui părea o 
şoaptă abia auzită: Cine naiba o să-l vadă? 

Făcu un gest, pregătindu-se să vorbească din nou, dar fu 
distras de apariţia lui Max Vandenburg cu părul ca nişte 
pene, care stătea politicos, jenat, în uşă. Adusese propria 
foarfecă şi se apropie, dându-i-o nu lui Hans sau Rosei, ci 
fetei de doisprezece ani. Era persoana cea mai calmă. Gura 
sa ezită un moment, apoi întrebă: 

- Ai vrea? 

Liesel luă foarfecă şi o deschise. Era ruginită pe alocuri şi 
lucioasă în altele. 


- Poţi să faci cât de multe greşeli vrei, îi spuse el. 

Papa s-a aşezat pe trepte. 

Liesel a ridicat primele smocuri din părul lui Max 
Vandenburg. 

Pe când tăia şuviţele ca nişte pene, se minuna de sunetul 
făcut de foarfecă. Nu de sunetul tăierii, ci de scrâşnetul 
braţelor metalice în timp ce secerau câte un smoc. 

Când treaba a fost terminată, puţin ciuntit pe alocuri, 
puţin strâmb pe ici, pe colo, ea se duse sus cu părul în mâini 
şi îl băgă în sobă. Aprinse un chibrit şi urmări cum 
ghemotocul se strângea şi se topea, portocaliu şi roşu. 

Din nou, Max era în uşă, de data aceasta aflându-se pe 
treptele subsolului. 

- Mulţumesc, Liesel. 

Vocea lui era înaltă şi aspră, având în ea sunetul unui 
zâmbet ascuns. 

Imediat ce vorbi, dispăru din nou, înapoi în pământ. 


e] ZIARUL: ÎNCEPUTUL LUNII MAI 

- E un evreu în subsolul meu. 

- E un evreu. În subsolul meu. 

Stând pe podeaua camerei pline de cărţi a primarului, 
Liesel Meminger auzea aceste cuvinte. O sacoşă cu rufe de 
spălat se afla lângă ea şi silueta fantomatică a nevestei 
primarului stătea încovoiată peste birou. În faţa ei, Liesel 
citea Omul care fluiera, paginile douăzeci şi doi şi douăzeci 
şi trei. Se uită în sus. Îşi închipuia că se apropie uşor, că îi 
dă cu blândeţe la o parte părul ciufulit şi îi şopteşte femeii 
la ureche: 

- E un evreu în subsolul meu. 

În timp ce cartea fremăta în poala ei, secretul îi stătea pe 
buze. Se făcea comod. Îşi încrucişa picioarele. 

- Ar trebui să plec acasă. 

De data aceasta, chiar vorbi. Mâinile îi tremurau. În ciuda 
unui licărit de soare undeva în zare, o adiere uşoară intra 


prin fereastra deschisă, împreună cu ploaia care cădea ca 
rumeguşul. 

Când Liesel puse cartea la loc, scaunul femeii se mişcă pe 
podea şi ea se apropie de fată. Mereu era aşa la final. 
Inelele blânde ale ridurilor pricinuite de amărăciune pe 
chipul femeii s-au adâncit o clipă, în timp ce ea se apropie şi 
luă cartea de pe raft. 

I-o oferi fetei. 

Liesel deveni sfioasă. 

- Nu, zise, mulţumesc. Am destule cărţi acasă. Poate, 
altădată. Acum, recitesc ceva cu papa. Ştiţi, pe cea pe care 
am furat-o din foc, în acea seară. 

Soţia primarului dădu din cap. Dacă putem spune ceva 
despre  Liesel Meminger este că hoţia ei nu era 
nejustificată. Fura cărţi când simţea nevoia să aibă o bază. 
În acel moment, avea destule. Parcursese deja Oamenii 
nămolului de patru ori şi se bucura de recitirea Ridicării 
din umeri. De asemenea, în fiecare seară înainte de culcare, 
deschidea manualul meseriei de gropar, care nu o 
dezamăgea niciodată. Îngropat adânc în el, se afla Omul 
aplecat asupra mea. Pronunţa cuvintele şi atingea păsările. 
Întorcea încet paginile zgomotoase. 

- La revedere, Frau Hermann. 

leşi din bibliotecă, merse pe holul cu parchet şi ieşi pe 
uşa monstruoasă. Aşa cum făcea de obicei, zăbovi o vreme 
pe trepte, privind Molchingul de dedesubt. În acea după- 
amiază, oraşul era acoperit de o ceaţă galbenă, care 
mângâia vârfurile acoperişurilor ca pe nişte animale de 
casă şi umplea străzile ca pe o cadă. 

Când ajunse pe strada Munchen, hoţul de cărţi ocoli 
bărbaţi şi femei sub umbrele - o fată învelită de ploaie, care 
trecea fără ruşine de la un coş de gunoi la altul. Cu precizie 
de ceasornic. 

- Acolo! 

Sărbătorind, râse la norii de bronz înainte să se întindă şi 
să ia ziarul mototolit. Cu toate că prima şi ultima pagină 


erau brăzdate de şiroaie negre de cerneală, l-a împăturit 
frumos şi l-a pus sub braţ. La fel făcuse în fiecare joi în 
ultimele luni. 

Joi era acum singura zi de livrare pentru Liesel 
Meminger şi, de obicei, putea aduce un fel de dividend. 
Sentimentul victoriei nu era niciodată domolit când găsea 
un Molching Express sau vreun altfel de publicaţie. Era o zi 
bună când găsea un ziar. Dacă era un ziar în care rebusul 
nu era făcut, era o zi extraordinară. Putea să ajungă acasă, 
să închidă uşa în urma ei şi să i-l ducă jos, lui Max 
Vandenburg. 

- Rebusul? întreba el. 

- Nerezolvat. 

- Excelent. 

Evreul zâmbea, accepta ziarul şi începea să citească la 
lumina slabă a pivniţei. Adesea, Liesel îl privea în vreme ce 
se concentra să citească ziarul, să completeze rebusul şi 
apoi să-l citească din nou, de la început la sfârşit. 

Odată cu încălzirea vremii, Max a rămas jos tot timpul. 
Ziua, uşa pivniţei era lăsată deschisă pentru a permite 
puţinei lumini naturale să ajungă la el din coridor. Holul în 
sine nu era îmbăiat în soare, dar, în anumite situaţii, te 
mulţumeşti cu ce ţi se dă. Lumina palidă era mai bună decât 
nimic şi nu puteau cheltui mult. Kerosenul nu se împuţinase 
periculos de mult, dar cel mai bine era să păstreze 
consumul la minimum. 

De obicei, Liesel stătea pe nişte cearşafuri. Citea în 
vreme ce Max completa câte un rebus. Stăteau la câţiva 
metri unul de celălalt, vorbind foarte rar şi nu se auzea 
decât sunetul paginilor răsfoite. Deseori, îi lăsa cărţile ei lui 
Max să le citească atunci când ea era la şcoală. Dacă Hans 
Hubermann şi Erik Vandenburg au fost până la urmă uniţi 
de muzică, Max şi Liesel erau legaţi de tăcerea cuvintelor 
tipărite. 

- Bună, Max. 

- Bună, Liesel. 


Apoi, se aşezau şi citeau. 

Câteodată, ea îl urmărea. A hotărât că putea fi descris cel 
mai bine ca un tablou de concentrare palidă. Piele de 
culoarea bej. O mlaştină în fiecare ochi. Şi respira ca un 
fugar. Disperat, dar fără să facă vreun zgomot. Pieptul lui 
era singurul care îl dădea de gol că era ceva viu. 

Din ce în ce mai des, Liesel îşi închidea ochii şi îl ruga pe 
Max să îi pună întrebări despre acele cuvinte pe care le tot 
greşea şi înjura dacă tot nu îi ieşeau. Pe urmă, se ridica în 
picioare şi picta cuvintele respective pe perete, chiar şi de 
douăsprezece ori. Împreună, Max Vandenburg şi Liesel 
Meminger inhalau vaporii de vopsea şi de ciment. 

- Pa, Max. 

- Pa, Liesel. 

În pat, ea stătea trează şi şi-l imagina jos, în pivniţă. În 
viziunile sale de dinainte să se culce, el mereu dormea 
îmbrăcat complet, inclusiv cu pantofi, în caz că trebuia să o 
şteargă din nou. Dormea cu un ochi deschis. 


3) METEOROLOGUL: MIEZUL ZILEI 

Liesel deschise uşa şi gura în acelaşi timp. 

Pe strada Himmel, bătuseră cu 6-1 echipa lui Rudy şi, 
victorioasă, dădu buzna în bucătărie, spunându-i mamei şi 
lui papa totul despre golul pe care îl marcase ea. Apoi, se 
grăbi să coboare în pivniţă, pentru a-i descrie lui Max 
meciul lovitură cu lovitură. Acesta şi-a pus ziarul jos, a 
ascultat atent şi a râs împreună cu fata. 

După ce povestea cu golul a luat sfârşit, a fost linişte 
câteva minute bune, până când Max îşi ridică încet privirea. 

- Ai vrea să faci ceva pentru mine, Liesel? 

Încă entuziasmată de victoria de pe strada Himmel, fata 
sări de pe cearşafuri. Nu o spuse, dar mişcarea ei arăta 
evident intenţia de a-i oferi exact ceea ce-şi dorea. 

- Mi-ai zis totul despre gol, spuse el, dar nu ştiu ce fel de 
zi este acolo sus. Nu ştiu dacă ai dat gol şi era soare sau 


dacă norii au acoperit totul. Îşi trecu mâna prin părul tăiat 
scurt şi ochii lui apoşi implorară să i se spună cel mai simplu 
dintre lucruri. Ai putea să te duci sus şi să-mi zici cum este 
vremea? 

Fireşte, Liesel se grăbi pe scări. Se opri la câţiva metri de 
uşa pătată de salivă şi se roti în loc, observând cerul. Când 
se întoarse în subsol, îi spuse: 

- Cerul este albastru azi, Max, şi e un nor mare şi lung şi 
este întins ca o funie. La capătul lui, soarele e ca o gaură 
galbenă... 

În acel moment, Max ştiu că numai un copil ar fi putut să- 
i dea un astfel de buletin meteo. Pe perete, ela pictat o 
funie lungă, strâns înnodată, cu un soare care picura la 
margine ca şi cum ai fi putut plonja direct în el. Pe norul ca 
o frânghie, a desenat două siluete - o fată slăbuţă şi un 
evreu ofilit - şi ei mergeau mână în mână, spre cerul care 
picura. Sub acea imagine, a scris următoarea propoziţie. 


CE CUVINTELE SCRISE PE PERETE DE SO 
MAX VANDENBURG 
Era o zi de luni, iar ei mergeau pe o sârmă, spre 
soare. 


6] BOXERUL: SFÂRŞITUL LUNII MAI 

Pentru Max Vandenburg, cimentul era rece şi avea vreme 
berechet de petrecut împreună cu el. 

Minutele erau crude. 

Orele pedepseau. 

Mâna timpului stătea deasupra lui în toate momentele de 
trezie şi nu ezita să-l strângă cu putere. Să-i zâmbească şi 
să-l lase în viaţă. Ce răutate grozavă trebuie să fie în a-i 
permite cuiva să trăiască! 

Măcar o dată pe zi, Hans Hubermann cobora scările 
pivniţei şi făcea puţină conversaţie. Rosa aducea ocazional o 
coajă de pâine disponibilă. Însă, când Liesel venea jos, Max 


se simţea cel mai interesat de viaţă din nou. Iniţial, a 
încercat să reziste, dar a fost mai greu cu fiecare zi în care 
fata apărea, de fiecare dată cu un nou buletin meteo, ori de 
cer senin, nori de carton sau un soare ce se destrămase ca 
un zeu care se aşază după ce a mâncat prea mult la cină. 

Când era singur, cel mai limpede sentiment era de 
dispariţie. Toate hainele lui erau gri - indiferent dacă 
fuseseră aşa de la început sau nu -, de la pantaloni la 
puloverul de lână, la haina care curgea de pe el ca apa. 
Verifica adesea dacă nu cumva pielea i se transforma în 
solzi, deoarece aşa părea. 

Avea nevoie de o serie de noi proiecte. Primul era să facă 
exerciţii. A început cu flotări, stând cu abdomenul pe 
podeaua rece a pivniţei, apoi ridicându-se. Simţea de parcă 
braţele i se rupeau din coate şi îşi închipui că inima i se 
prelingea din corp şi cădea patetică pe jos. Ca adolescent în 
Stuttgart, putea face cincizeci de flotări o dată. Acum, la 
vârsta de douăzeci şi patru de ani, poate cu şapte kilograme 
mai uşor decât greutatea normală, abia putea să ajungă la 
zece. După o săptămână, izbutea câte trei seturi fiecare a 
şaisprezece flotări şi douăzeci şi două de genuflexiuni. Când 
termina, stătea lipit de peretele pivniţei cu prietenele sale, 
bidoanele de vopsea, simţindu-şi pulsul în dinţi. Muşchii îi 
păreau ca o prăjitură. 

Se întreba câteodată dacă merita măcar puţin să se 
forţeze astfel. Alteori, totuşi, când pulsul i se stabiliza şi 
corpul îi devenea funcţional, stingea lampa şi stătea în 
picioare în întunericul subsolului. 

Avea douăzeci şi patru de ani, dar încă putea să viseze cu 
ochii deschişi. 

- În colţul albastru, comenta el încet, îl avem pe 
campionul mondial, opera de artă ariană - Fuhrerul. 
Respiră şi se răsuci. Şi, în colţul roşu, îl avem pe şalangerul 
cu faţă de şoarece - Max Vandenburg. 

Totul se materializa în jurul lui. 


Lumina albă cobori într-un ring de box şi o mulţime se 
afla în jur şi murmura - sunetul magic al multor oameni 
vorbind toţi odată. Cum puteau persoanele de acolo să aibă 
atât de multe de spus în acelaşi timp? Ringul în sine era 
perfect. Prelată perfectă, corzi minunate. Chiar şi firele 
răzlețe ale fiecărei corzi întărite erau fără cusur, strălucind 
în lumină, lumina albă. Sala mirosea a ţigări şi a bere. 

Adolf Hitler stătea în colţ, cu anturajul lui. Picioarele îi 
ieşeau dintr-un halat roşu cu alb, cu o svastică neagră 
imprimată pe spate. Mustaţa îi era lipită de faţă. Antrenorul 
lui, Goebbels, îi şoptea ceva. Sărea de pe un picior pe altul 
şi zâmbea. Surâse larg când maestrul de ceremonii a 
înşiruit multele sale reuşite, toate aplaudate zgomotos de 
mulţimea care îl adora. 

- De neînvins! proclamă maestrul de ceremonii. Victorios 
împotriva evreilor şi a numeroase ameninţări ale idealului 
german! Herr Fuhrer, concluzionă el, te salutăm! 

Mulțimea: haos. 

Apoi, după ce toţi se liniştiră, urmă şalangerul. 

Maestrul de ceremonii se apropie legănându-se de Max, 
care stătea singur în colţul său. Fără halat. Fără anturaj. 
Doar un tânăr evreu singuratic, cu respiraţia infectă, cu 
pieptul gol şi mâinile, şi picioarele obosite. Fireşte, şortul 
său era gri. Şi el se mişca de pe un picior pe altul, dar cât 
mai încet, ca să-şi conserve energia. Transpirase mult în 
sala de sport ca să atingă greutatea regulamentară. 

- Şalangerul! cântă maestrul de ceremonii. Cu, şi făcu o 
pauză pentru efect, sânge evreu. 

Mulțimea făcu „aaah”, ca nişte şacali. 

- Pentru greutatea... 

Restul discursului nu se auzi. A fost acoperit de injuriile 
spectatorilor, iar Max privi cum oponentul său îşi lepădă 
halatul şi veni în mijlocul ringului, ca să audă regulile şi să 
dea mâna. 

- Guten 1ag, Herr Hitler salută din cap Max, dar 
Fuhrerul doar îi arătă dinţii galbeni, pe care îi ascunse apoi 


îndărătul buzelor. 

- Domnilor, începu un arbitru neînfricat, în pantaloni 
negri şi o cămaşă albastră. La gât, avea fixat un papion. Mai 
întâi de toate, vrem o luptă curată şi dreaptă. 1 se adresă 
numai Fuhrerului: Asta doar dacă nu, desigur, Herr Hitler, 
dumneavoastră începeţi să pierdeţi. Dacă se întâmplă asta, 
voi fi dispus să închid un ochi la tacticile lipsite de scrupule 
pe care le-aţi putea folosi ca să puneţi la pământ această 
putoare şi murdărie evreiască. Dădu din cap cu mare 
curtoazie. Este clar? 

Fuhrerul rosti atunci primele lui cuvinte: 

- Cristal. 

Arbitrul i-a dat un avertisment lui Max: 

- Cât despre tine, camaradul meu evreu, în locul tău, aş fi 
cu mare băgare de seamă. Cu foarte mare băgare de 
seamă. 

Apoi, au fost trimişi în colţurile lor. 

A urmat un scurt moment de linişte. 

Gongul. 

Primul a fost Fuhrerul, cu picioarele lui ciudate şi 
ciolănoase alergând către Max şi lovindu-l ferm în faţă. 
Mulțimea vibra, cu gongul încă răsunându-le oamenilor în 
urechi, iar zâmbetele lor satisfăcute săreau peste corzi, în 
ring. Respirația fumegândă a lui Hitler îi ieşea sub formă de 
aburi din gură, iar mâinile lui zdrobeau faţa lui Max, pumnii 
săi izbindu-l de nenumărate ori în gură, nas, bărbie - şi Max 
tot nu se aventurase să-şi abandoneze colţul. Ca să 
atenueze represaliile, îşi ridică mâinile, dar Fuhrerul ţinti 
apoi către coaste, rinichi, plămâni. Oh, ochii, ochii 
Fuhrerului. Erau atât de delicios de căprui - ca ochii unui 
evreu - şi exprimau atâta hotărâre, încât Max rămase 
pironit pentru un moment, când i-a zărit dincolo de negura 
grea a mănuşilor care îl loveau. 

A fost o singură rundă şi a durat ore, şi, în cea mai mare 
parte, nimic nu s-a schimbat. 

Fuhrerul izbea în continuare în sacul de box evreu. 


Peste tot era sânge de evreu. 

Ca nişte nori de ploaie roşie pe cerul prelatei albe aflată 
sub picioarele lor. 

La un moment dat, genunchii lui Max au început să se 
îndoaie, mazxilarele au început să geamă încet, iar Fuhrerul 
cu expresie încântată încă îl zdrobea bucată cu bucată, îl 
zdrobea bucată cu bucată, până când, frânt şi dărâmat, 
evreul se prăbuşi la pământ. 

La început, un răget. 

Apoi, linişte. 

Arbitrul numără. Avea un dinte de aur şi un smoc de păr 
în nas. 

Încet, Max Vandenburg, evreul, se ridică în picioare şi îşi 
îndreptă trupul. Vocea lui se împleticea. O invitaţie. 

- Haide, Fuhrere, zise el şi, de această dată, când Adolf 
Hitler se năpusti asupra adversarului evreu, Max păşi într-o 
parte şi îl trimise în colţ. 

Îl lovi cu pumnul de câteva ori, ţintind de fiecare dată un 
singur lucru. 

Mustaţa lui. 

Cu fiecare pumn, o rata. Bărbia Fuhrerului a fost cea 
care a încasat lovitura. Dintr-odată, ajunse în corzi şi se 
aplecă în faţă, aterizând în genunchi. Nu a mai avut loc 
nicio numărătoare. Arbitrul tresări în colţul lui. Cei din 
public, dezamăgiţi, s-au ocupat de berile lor. În genunchi, 
Fuhrerul verifică dacă nu-i curge sânge şi îşi îndreptă 
părul, de la dreapta la stânga. Când se ridică în picioare, 
spre marea încântare a celor mai bine de o mie de oameni, 
se apropie de corzi şi făcu ceva destul de ciudat. Se 
întoarse cu spatele la evreu şi îşi scoase mănuşile. 

Mulțimea împietrise. 

- A renunţat, şopti cineva, dar, după câteva clipe, Adolf 
Hitler se ridică pe corzi şi se adresă mulţimii. 

- Camarazii mei nemți, strigă el, în această seară, puteţi 
vedea ceva aici, nu-i aşa? Cu pieptul gol şi privirea 
victorioasă, arătă către Max. Puteţi vedea că avem de-a face 


cu ceva mult mai sinistru şi mai puternic decât ne-am 
imaginat vreodată. Puteţi vedea asta? 

Au răspuns. 

- Da, Fuhrere. 

- Puteţi vedea că inamicul acesta şi-a găsit mijloacele... 
mijloacele sale mârşave... de a străpunge armura noastră 
şi, în mod clar, nu pot rămâne singur aici să mă lupt cu el. 
Cuvintele erau efectiv vizibile. Îi cădeau din gură ca nişte 
bijuterii. Uitaţi-vă la el! Uitaţi-vă bine. 

S-au uitat. La însângeratul Max Vandenburg. 

- Chiar în timp ce vorbim, face planuri cum să intre în 
cartierul vostru. Se mută în casa vecină. Vă infectează cu 
familia lui şi este pe cale să preia controlul. El - Hitler îi 
aruncă o privire dezgustată - vă va stăpâni în curând, până 
când el va fi cel care stă nu la tejgheaua aprozarului vostru, 
ci în spate, fumându-şi pipa. Înainte să vă daţi seama, veţi 
lucra pentru el pe un salariu minim, în vreme ce el abia va 
putea merge din cauza greutăţii buzunarelor. Veţi sta pur şi 
simplu acolo şi-l veţi lăsa să facă asta? Veţi sta deoparte, 
cum au făcut liderii voştri din trecut, când au dat pământul 
vostru oricui altcuiva, când v-au vândut ţara cu preţul 
câtorva semnături? Veţi sta acolo, neputincioşi? Ori - şi urcă 
o treaptă - veniţi alături de mine, în ring? 

Max se cutremură. Oroarea îi bolborosea în stomac. 

Adolf îi dădu lovitura de graţie. 

- Veţi urca aici, ca să-l putem învinge împreună pe acest 
duşman? 

În pivniţa din strada Himmel numărul 33, Max 
Vandenburg simţea pumnii unei întregi naţiuni. Unul câte 
unul, au urcat în ring şi l-au bătut. L-au făcut să sângereze. 
L-au lăsat să sufere. Milioane - până după o ultimă lovitură, 
când se adună şi se ridică... 

O privi pe următoarea persoană care trecu printre corzi. 
Era o fată şi, în timp ce el traversa uşor ringul, observă o 
lacrimă curgându-i pe obrazul stâng. În mâna dreaptă, avea 
un ziar. 


- Rebusul, zise ea cu blândeţe, este nerezolvat, şi i-l 
întinse, întuneric. 

Nimic altceva decât întuneric. 

Doar un subsol. Doar un evreu. 


VISUL CEL NOU: CÂTEVA NOPȚI MAI TÂRZIU 

Era după-amiază. Liesel cobori treptele subsolului. Max 
făcuse jumătate din flotări. 

Îl privi o vreme fără ca el să ştie şi, când se apropie şi se 
aşeză lângă el, tânărul se ridică şi se sprijini cu spatele de 
perete. 

- 'Ţi-am spus, a întrebat-o, că de la o vreme visez ceva 
nou? 

Liesel se răsuci puţin, ca să-i vadă faţa. 

- Dar visez asta când sunt treaz. Făcu un gest spre lampa 
cu kerosen lipsită de strălucire. Câteodată, sting lumina. 
Apoi, stau aici şi aştept. 

- Ce? 

Max o corectă. 

- Nu ce. Ci pe cine. 

Preţ de câteva momente, Liesel nu zise nimic. Era una 
dintre acele conversații în care este nevoie de ceva timp 
între replici. 

- Pe cine aştepţi? Max nu se mişcă. 

- Pe Fuhrer. Era foarte serios când spunea asta. De asta 
mă antrenez. 

- Flotările? 

- Exact. Se îndreptă spre scara de ciment. În fiecare 
noapte, aştept în întuneric şi Fuhrerul coboară scările alea. 
Vine jos şi ne batem ore întregi. 

Liesel era în picioare acum. 

- Cine câştigă? 

La început, a vrut să răspundă că nimeni, dar observă cu 
coada ochiului bidoanele de vopsea, cearşafurile şi teancul 


de ziare care tot creştea. Privi cuvintele, norul lung şi 
siluetele de pe perete. 

- Eu, zise el. 

Era ca şi cum îi deschisese palma, îi dăduse cuvintele şi o 
închisese la loc. 

Sub pământ, în Munchen, Germania, doi oameni stăteau 
şi vorbeau în pivniţă. Suna ca începutul unei glume: 

„Un evreu şi un neamţ stăteau într-o pivniţă, da?” 

Totuşi, nu era deloc o glumă. 


ZUGRAVII: ÎNCEPUTUL LUNII IUNIE 

Un alt proiect al lui Max era ce rămăsese din Mein 
Kampf. Fiecare pagină a fost ruptă uşor din carte şi aşezată 
pe jos, pentru ca pe ea să fie întins un strat de vopsea. Pe 
urmă, a fost atârnată ca să se usuce şi pusă la loc între 
coperte. Când Liesel cobori după o zi de şcoală, îi găsi pe 
Max, pe Rosa şi pe papa vopsind fiecare câte o pagină. 
Multe dintre ele deja atârnau pe o funie prinse în cârlige, 
aşa cum trebuie să fi stat pentru Omul aplecat asupra mea. 

Toţi trei şi-au ridicat privirile şi au rostit: 

- Bună, Liesel. 

- Uite o pensulă, Liesel. 

- Era şi timpul, Saumensch. Unde ai zăbovit atâta? 

Începând să vopsească, Liesel se gândi la Max 
Vandenburg luptându-se cu Fuihrerul, exact cum explicase. 


CE VIZIUNI DIN PIVNIŢĂ, IUNIE 1941 SO 
Pumni lovesc, mulţimea coboară din pereţi. Max şi 
Fuhrerul se luptă pe viaţă şi pe moarte, fiecare 
aruncat înapoi din corzi. Sânge este în mustaţa 
Fuhrerului, ca şi pe tâmplă, pe partea dreaptă a 
capului său. 

- Haide, Fuhrere, zise evreul. Îi face semn să se 
apropie. Haide, Fuhrere! 


Când viziunea se disipă şi ea termină o primă pagină, 
papa îi făcu cu ochiul. Mama o certă că risipea vopseaua. 
Max examină fiecare pagină în parte, probabil gândindu-se 
la ceea ce plănuia să realizeze pe ele. Multe luni mai târziu, 
va vopsi şi coperta cărţii şi îi va da un nou titlu, al uneia 
dintre poveştile pe care le va scrie şi le va ilustra. 

În acea după-amiază, în subsolul ascuns de sub strada 
Himmel numărul 33, Hubermannii, Liesel Meminger şi Max 
Vandenburg au pregătit paginile pentru Scuturătoarea de 
cuvinte. 

Ce bine era să fii zugrav! 


ETALAREA CĂRŢILOR DE JOC: 24 IUNIE 

Apoi, a urmat cea de-a şaptea faţă a zarurilor. La două 
zile după ce Germania a invadat Rusia. Cu trei zile înainte 
ca Marea Britanie şi sovieticii să-şi unească forţele. 


Şapte. 

Le arunci şi le priveşti cum se opresc şi-ţi dai complet 
seama că nu sunt deloc zaruri obişnuite. Dai vina pe 
ghinion, dar ştiai tot timpul că o să iasă la iveală. Iu l-ai 
adus în cameră. Cei de la masă îl puteau simţi după felul 
cum respirai. Evreul se iţea dintr-un buzunar al tău încă de 
la început. Este mânjit pe reverul tău, iar în momentul în 
care arunci zarurile, ştii că este şapte - singurul lucru care 
cumva găseşte o cale să te rănească. Aterizează. Te priveşte 
fix în ochi, miraculos şi detestabil, şi te îndepărtezi cu 
ghinionul hrănindu-se la pieptul tău. 

Doar ghinion. 

Asta spui. 

Fără vreo urmare. 

De asta te convingi singur - pentru că, în adâncul 
sufletului, ştii că acest mic zar ghinionist este un semnal al 
lucrurilor ce vor veni. Ascunzi un evreu. Plăteşti. Într-un fel 
sau altul, trebuie să o faci. 


Privind în trecut, Liesel îşi spunea că nu a fost chiar cine 
ştie ce. Probabil pentru că atât de multe s-au întâmplat 
până când a început să-şi scrie povestea în pivniţă. În 
marea ordine a lucrurilor, a considerat faptul că Rosa a fost 
concediată de primar şi de soţia lui ca nefiind deloc ghinion. 
Avea din plin legătură cu circumstanţele mai grave ale 
războiului. Totuşi, în acel moment, exista cu siguranţă 
senzaţia că a fost o pedeapsă. 


De fapt, totul a început cu circa o săptămână înainte de 
data de 24. Ca întotdeauna, Liesel cotrobăia prin gunoaie 
după ziar pentru Max Vandenburg. Se întinse după unul şi îl 
împături sub braţ. După ce i-l aduse lui Max şi el începu 
prima lectură, tânărul îi aruncă o privire şi indică spre o 
imagine care se afla pe prima pagină. 

- Nu este el cel căruia îi duci rufele spălate şi călcate? 

Liesel se  îndepărtă de perete. Scrisese cuvântul 
„argument” de şase ori, lângă desenul lui Max cu norul ca o 
funie şi soarele care picura. Max îi înmână ziarul şi ea 
confirmă: 

- Ele. 

În articol, Heinz Hermann, primarul, era citat spunând 
că, deşi războiul avea o evoluţie splendidă, cetăţenii din 
Molching, ca toţi nemţii responsabili, ar trebui să ia măsuri 
adecvate şi să se pregătească pentru posibilitatea unor 
vremuri mai grele. „Nu ştim niciodată, afirma el, ce 
gândesc inamicii noştri sau cum vor încerca să ne slăbească 
forţele.” 

O săptămână mai târziu, cuvintele primarului au dat 
roade amare. Liesel, ca întotdeauna, apăru pe Grande 
Strasse şi citi din Omul care fluiera, pe podeaua bibliotecii 
primarului. Soţia primarului nu a dat semne de 
anormalitate (sau, să fim sinceri, nu a arătat semne de 
anormalitate suplimentară) până când nu a venit vremea de 
plecare. 


De data aceasta, când i-a oferit lui Liesel Omul care 
fluiera, a insistat ca fata să o ia. 

- Te rog! Aproape că implora. Îi întindea cartea pe care o 
ţinea strâns în mână. Ia-o. Ie rog, ia-o! 

Liesel, surprinsă de stranietatea femeii, nu a putut 
suporta să o dezamăgească din nou. Cartea cu coperte 
cenuşii şi pagini îngălbenite ajunse în mâna ei şi fata se 
îndepărtă pe coridor. Tocmai când era pe cale să întrebe de 
hainele de spălat, nevasta primarului îi oferi o ultimă 
privelişte a tristeţii înveşmântate într-un halat. Deschise un 
dulap cu sertare şi scoase un plic. Vocea, asprită din cauza 
nefolosirii, aproape că tuşi cuvintele: 

- Îmi pare rău. Este pentru mama ta. 

Liesel încetă să respire. 

Deveni brusc conştientă de cât de goale îşi simţea 
picioarele în pantofi. Ceva îi fremăta în gât. Tremura. Când, 
în final, întinse mâna şi luă plicul, auzi sunetul ceasului din 
bibliotecă. „Ceasurile de perete nu fac un sunet care să 
semene măcar puţin a tic-tac”, realiză ea cu amărăciune. Se 
auzea mai mult ca un baros lovind metodic pământul. Era 
sunetul unui mormânt. „De-ar fi al meu gata acum”, se 
gândi ea - pentru că, în acel moment, Liesel Meminger îşi 
dorea să moară. Când ceilalţi au renunţat la serviciile 
mamei sale nu a durut atât de mult. Existau întotdeauna 
primarul, biblioteca şi legătura ei cu soţia lui. De asemenea, 
asta era ultima, ultima speranţă care dispărea. De această 
dată, părea cea mai mare trădare. 

Cum putea să o mai privească în ochi pe mama? 

Acei bănuţi o ajutaseră totuşi pe Rosa. O mână de făină în 
plus. Puţină untură. 

Ilsa Hermann murea şi ea acum - de nerăbdare să scape 
de Liesel. Liesel îşi dădea seama de asta din felul în care îşi 
strângea mai tare halatul. Stângăcia amărăciunii încă o 
făcea să rămână în apropierea fetei, dar era clar că voia să 
se termine odată. 


- Spune-i mamei tale, vorbi din nou. Vocea ei îşi revenea 
acum şi o propoziţie se transformă în două. Că ne pare rău. 

O îndrumă pe fată spre uşă. 

Liesel o simţea în umeri. Durerea, impactul respingerii 
definitive. 

„Asta e? întrebă în sinea ei. Pur şi simplu, mă dai afară?” 

Încet, ridică sacoşa goală şi se îndreptă spre uşă. Odată 
ajunsă afară, se întoarse şi o privi pe soţia primarului 
pentru a doua şi ultima oară în acea zi. O privi în ochi cu o 
mândrie aproape sălbatică. 

- Dankeschon, zise ea şi Ilsa Hermann zâmbi inutil, 
învinsă. 

- Dacă vrei vreodată să vii să citeşti, minţi femeia (sau 
astfel percepu fata cuvintele, în şocul ei, întristată), eşti 
bine-venită. 

În acel moment, Liesel fu uimită de lăţimea cadrului uşii. 
Era atât de mult spaţiu! De ce aveau oamenii nevoie de 
atâta spaţiu ca să intre pe uşă? Dacă Rudy ar fi fost acolo, i- 
ar fi spus că e o proastă - era pentru a-şi băga toate 
lucrurile înăuntru. 

- La revedere, zise fata şi încet, neîndurător, uşa a fost 
închisă. 


Liesel nu a plecat. 


Vreme îndelungată, a stat pe trepte şi a privit 
Molchingul. Nu era nici cald, nici rece, iar oraşul nemişcat 
se vedea clar. Molching era într-un borcan. 

Deschise scrisoarea. În ea, primarul Heinz Hermann 
puncta cu diplomaţie motivele pentru care trebuia să 
renunţe la serviciile Rosei Hubermann. În cea mai mare 
parte, explica faptul că ar fi fost un ipocrit dacă n-ar fi 
renunţat la propriul lux, în timp ce îi sfătuia pe alţii să se 
pregătească pentru timpuri mai grele. 

Când, în cele din urmă, se ridică şi se îndreptă spre casă, 
avu un alt şoc când văzu semnul STEINER - 


SCHNEIDERMEISTER din strada Munchen. Iristeţea o 
părăsi şi fu copleşită de furie. 

- Nenorocitul ăla de primar, şopti ea, femeia aia patetică. 

Faptul că veneau vremuri mai grele era cu siguranţă cel 
mai bun motiv să o păstreze angajată pe Rosa, dar nu, au 
concediat-o. „În orice caz, a decis ea, puteau să-şi spele şi 
să-şi calce singuri blestematele de rufe, aşa cum făceau 
oamenii normali. Ca oamenii săraci.” 

Strânse şi mai tare în mână Omul care fluiera. 

- Aşa că îmi dai cartea, zise fata, de milă - ca să te simţi 
tu mai bine... 

Faptul că acea carte îi fusese oferită şi altă dată nu conta 
prea mult. 

Se întoarse din drum aşa cum mai făcuse înainte şi porni 
grăbită înapoi spre Grande Strasse numărul 8. Tentaţia de 
a alerga era imensă, dar se abţinu, ca să aibă destul timp 
să-şi aleagă cuvintele. 

Când sosi, fu dezamăgită că primarul nu era acolo. Nicio 
maşină nu era parcată grijuliu la bordură, ceea ce probabil 
că era un lucru bun. Dacă ar fi fost, nu se poate spune cei- 
ar fi putut face în acest moment al înfruntării săraci versus 
bogaţi. 

Urcând două trepte odată, ajunse la uşă şi ciocăni cu 
putere, până când o duru mâna. Savura micile înţepături de 
durere. 

Evident, soţia primarului fu şocată să o vadă din nou. 
Părul ciufulit îi era umed şi ridurile i se adânciră când 
observă furia vădită pe chipul de obicei palid al lui Liesel. 
Deschise gura, dar nimic nu ieşi, ceea ce a fost în realitate 
convenabil, pentru că Liesel avea de gând să conducă 
discuţia. 

- Credeţi, zise ea, că mă puteţi cumpăra cu cartea asta? 
Vocea ei, deşi tremurătoare, se repezi la gâtul femeii. Furia 
scânteietoare era puternică şi înfricoşătoare, dar fata a 
reuşit să-şi continue cuvântarea: Îmi daţi Saumensch-ul 
ăsta de carte şi credeţi că va face ca totul să fie bine când o 


să mă duc să-i spun mamei că tocmai am pierdut ultimul 
client? În timp ce dumneavoastră staţi aici, în conac? 

Braţele soţiei primarului. 

Atârnau. 

Faţa i se descompuse. 

Liesel însă nu dădu înapoi. Azvârlea cuvintele direct în 
ochii femeii: 

- Dumneavoastră împreună cu soţul. Stând sus, aici. 

Deja devenea duşmănoasă. Mai duşmănoasă şi mai rea 
decât credea că este capabilă. 

Jignirea cuvintelor. 

Da, brutalitatea cuvintelor. 

Le convoca dintr-un loc pe care abia acum îl recunoştea 
şi le repezea către Ilsa Hermann. 

- Oricum, era şi timpul, o informă ea, să vă ocupați de 
rufele alea împuţite. Era şi timpul să acceptaţi ideea că fiul 
dumneavoastră este mort. A fost omorât! A fost sugrumat şi 
tăiat acum mai bine de douăzeci de ani! Sau a murit de 
frig? În orice caz, e mort! E mort şi este jalnic să staţi aici 
tremurând în propria casă şi să suferiţi pentru asta. Credeţi 
că sunteţi singura? 


Imediat. 

Fratele ei fu lângă ea. 

Îi şopti să se oprească, dar şi el era mort şi nu avea rost 
să-l asculte. 

A murit în tren. 

L-au îngropat în zăpadă. 


Liesel îl privi fugitiv, dar nu se putea opri. Nu încă. 

- Cartea asta, continuă. Îl împinse pe băiat pe scări, 
făcându-l să cadă. Nu o vreau. Cuvintele erau rostite mai 
încet acum, dar încă erau fierbinţi. Aruncă Omul care 
fluiera la picioarele în papuci ale femeii, auzindu-i pocnetul 
când a aterizat pe ciment. Nu vreau cartea dumneavoastră 
mizerabilă. 


De data asta, reuşi. Rămase tăcută. 

Gâtul ei era sterp acum. Niciun cuvânt cale de kilometri 
întregi. 

Fratele ei, ţinându-se de genunchi, dispăru. 

După o pauză stânjenitoare, soţia primarului se lăsă pe 
vine şi luă cartea. Era dărâmată şi înfrântă, dar, de data 
aceasta, nu din pricina efortului de a zâmbi. Lisei putea 
vedea acest lucru pe faţa ei. Sânge îi curgea din nas şi pe 
buze. Ochii îi erau înnegriţi. Tăieturi erau deschise şi o 
serie de răni îi apăreau la suprafaţa pielii. Toate din cauza 
cuvintelor. Din cauza cuvintelor lui Liesel. 

Cu cartea în mână şi ridicându-se, însă rămânând cu 
trupul încovoiat, Ilsa Hermann dădu să îşi ceară scuze din 
nou, dar propoziţia nu răzbi printre buze. 

„Pocneşte-mă, se gândi Liesel. Haide, pocneşte-mă!” 

Ilsa Hermann nu o pocni. Se retrase încet înăuntru, în 
aerul hidos al casei frumoase, iar Liesel rămase singură 
încă o dată, încercând să nu se clatine pe trepte. Îi era 
teamă să se întoarcă pentru că ştia că, atunci când o va 
face, va descoperi că învelişul de sticlă al Molchingului 
fusese sfărâmat şi ea va fi bucuroasă de asta. 


Ca o ultimă sarcină a slujbei tocmai pierdute, citi 
scrisoarea pentru ultima dată şi, când ajunse aproape de 
poartă, o mototoli cât putu de strâns şi o aruncă spre uşă ca 
şi cum ar fi fost o piatră. Nu am idee la ce se aştepta hoţul 
de cărţi, dar mingea de hârtie lovi măreaţa suprafaţă de 
lemn şi se rostogoli înapoi pe scări. Ateriză la picioarele ei. 

- Tipic, rosti ea trimiţând-o cu un şut în iarbă. Inutil. 

De această dată, în drum spre casă, îşi imagină soarta 
hârtiei la următoarea ploaie, când, reparată, casa de sticlă 
a Molchingului va fi întoarsă cu susul în jos. Deja putea 
vedea cuvintele dizolvându-se literă cu literă, până când nu 
mai rămânea nimic. Doar hârtie. Doar pământ. 

Acasă, după cum i-a fost norocul, când Liesel intră pe 
uşă, Rosa era în bucătărie. 


- Şi? întrebă ea. Unde sunt hainele de spălat? 

- Nu-i nimic de spălat azi, îi spuse Liesel. 

Rosa se aşeză la masa din bucătărie. Ştia. Brusc, păru 
mult mai în vârstă. Liesel îşi imagină cum ar fi arătat dacă 
şi-ar fi dezlegat cocul şi ar fi lăsat părul să-i cadă pe umeri. 
Un prosop cenuşiu de păr elastic. 

- Ce ai făcut acolo, Saumensch mic? 

Propoziția era amorţită. Nu-şi putea aduna veninul 
obişnuit. 

- Este vina mea, răspunse Liesel. Cu totul. Am insultat-o 
pe nevasta primarului şi i-am spus să înceteze cu plânsul 
după fiul ei mort. l-am spus că-i jalnică. Atunci te-au 
concediat. Asta am făcut. Se duse la lingurile de lemn, luă 
câteva şi i le puse în faţă. Alege-ţi! 

Rosa atinse una şi o ridică, dar nu o folosi. 

- Nu te cred! 

Liesel era prinsă între nefericire şi neputinţa de a 
înţelege. Singura dată când voia cu disperare un Watschen 
şi nu putea să primească unul! 

- Este vina mea. 

- Nu este, zise mama şi chiar se ridică şi îi mângâie părul 
soios, nespălat. Ştiu că nu ai spune lucrurile alea. 

- Le-am spus! 

- Bine, le-ai spus. 

După ce plecă din încăpere, auzi lingurile de lemn 
zăngănind în timp ce erau puse înapoi la locul lor, în 
borcanul de metal. Până să ajungă în dormitor, toate, 
inclusiv borcanul, au fost aruncate pe podea. 


Mai târziu, a coborât în pivniţă, unde Max stătea în 
întuneric, cel mai probabil boxând cu Fuhrerul. 

- Max? Lumina era slabă - ca o monedă roşie plutind în 
colţ. Poţi să mă înveţi cum să fac flotări? 

Max îi arătă şi uneori îi ridica trunchiul ca să o ajute, dar, 
în ciuda aspectului ciolănos, Liesel era puternică şi îşi putea 
susţine greutatea trupului destul de bine. Nu a numărat 


câte a făcut, dar, în acea seară, la flăcăruia din subsol, hoţul 
de cărţi a executat destule flotări cât să o doară vreme de 
mai multe zile. Chiar şi atunci când Max a sfătuit-o să se 
oprească, fiindcă deja făcuse prea multe, a continuat. În 
pat, a citit cu papa, care îşi dădea seama că era ceva în 
neregulă. Era prima oară după o lună când venise şi stătuse 
cu ea, şi se simţea alinată, chiar dacă puţin. Cumva, Hans 
Hubermann ştia mereu ce să spună, când să stea şi când să 
o lase în pace. Poate că Liesel era singurul lucru la care se 
dovedea un expert adevărat. 

- Este vorba de rufele de spălat? întrebă el. 

Liesel dădu din cap. 

Papa nu se bărbierise de câteva zile şi îşi freca ţepii aspri 
la două sau trei minute. Ochii lui de argint erau inexpresivi 
şi calmi, uşor calzi, aşa cum erau mereu când era vorba de 
Liesel. 

După ce terminară de citit, papa adormi. Abia atunci 
Liesel rosti ceea ce voise să spună în tot acest timp. 

- Papa, şopti ea, cred că mă duc în iad. 

Picioarele ei erau calde. Genunchii erau reci. 

Îşi aminti nopţile în care udase patul şi papa spălase 
cearşafurile şi o învățase literele alfabetului. Acum, îi simţea 
răsuflarea peste pătură şi îl sărută pe obrazul aspru. 

- Ai nevoie de un bărbierit, zise. 

- Nu te duci în iad, răspunse papa. 

Pentru câteva clipe, îi privi chipul. Apoi, se lăsă jos, 
sprijinindu-se de el şi au adormit împreună, aflându-se în 
Munchen, dar undeva pe cea de-a şaptea faţă a zarurilor 
Germaniei. 


Tineretul lui Rudy 


În final, trebuia să admită. 
Ştia cum să joace. 


“ UN PORTRET AL LUI RUDY STEINER: SO 
IULIE 1941 
Dâre de nămol îi încleştează faţa. Cravata lui este un 
pendul mort demult în ceasul său. Părul lui ca 
lămâia, ca aprins de lampă, este răvăşit şi are un 
zâmbet trist, absurd. 


Stătea la câţiva metri de trepte şi vorbea cu mare 
convingere, cu mare bucurie. 

- Alles ist Scheisse, a anunţat el. 

Totul e rahat. 


În prima jumătate a anului 1941, când Liesel era ocupată 
să-l ascundă pe Max Vandenburg, să fure ziare şi să pună la 
punct neveste de primari, Rudy purta povara unei noi vieţi, 
la Tineretul Hitlerist. Din primele zile ale lunii februarie, se 
tot întorcea de la întruniri într-o stare considerabil mai rea 
decât la plecare. De multe ori când se întorcea, lommy 
Muller era lângă el, arătând la fel. Necazul era format din 
trei elemente. 


C% UN NECAZ ÎN TREI STRATURI SO 
1. Urechile lui Ilommy Muller. 
2. Franz Deutscher - liderul mânios al Tineretului 
Hitlerist. 
3. Incapacitatea lui Rudy de a-şi vedea de treaba lui. 


Ce bine ar fi fost ca Ilommy Muller să nu fi dispărut timp 
de şapte ore într-una dintre cele mai friguroase zile din 
istoria Munchenului, cu şase ani în urmă. Infecţiile sale la 
urechi şi leziunile nervilor încă afectau schema de marş a 
Tineretului Hitlerist, ceea ce, vă asigur, nu era un lucru 
pozitiv. 

La început, pierderea ritmului se întâmpla când şi când, 
dar, în timp ce lunile treceau, mânia liderilor Tineretului 
Hitlerist împotriva lui 'Tommy se tot acumula, mai ales când 
venea vorba de marş. Vă amintiţi ziua lui Hitler de anul 
trecut? De ceva vreme, infecțiile la urechi se înrăutăţeau. 
Ajunseseră la punctul în care Tommy avea reale probleme 
de auz. Nu putea desluşi ordinele strigate grupului în timp 
ce mărşăluiau în formaţie. Nu conta dacă erau pe hol sau 
afară, în zăpadă ori în noroi, ori sub biciuirea ploii. 

Ideea era ca toţi să se oprească în aceeaşi clipă. 

- Un singur clic! li se spunea. Doar asta vrea Fuhrerul să 
audă. Toţi uniţi. Toţi ca unul! 

Tommy se oprea întotdeauna ultimul. 

Era urechea lui stângă, cred. Din cele două, aceasta îi 
cauza cele mai multe probleme şi când amarnicul strigăt 
„Opriţi!” bubuia în urechile tuturor, Tommy mărşăluia comic 
şi inocent înainte. Putea transforma cât ai clipi din ochi o 
formaţie de marş într-o harababură. 

Într-o duminică de la începutul lunii iulie, puţin după 
15.30 şi o serie nesfârşită de încercări eşuate de a mărşălui 
ale lui Tommy, Franz Deutscher (numele suprem al 
adolescentului nazist suprem) era complet sătul. 

- Muller du Affe! Părul lui des şi blond parcă îi masa 
capul, iar cuvintele sale avură un efect ciudat asupra feţei 
lui Tommy! Maimuţo - ce e în neregulă cu tine? 

Tommy se încovoie şi se dădu înapoi temător, însă obrazul 
lui stâng era schimonosit de o expresie maniacă, veselă. 
Părea nu numai că rânjeşte triumfător, dar şi că acceptă cu 
bucurie ocara. lar Franz Deutscher nu tolera nimic de acest 
gen. Ochii lui palizi aruncau flăcări. 


- Ei? întrebă. Ce ai de spus în apărarea ta? 

Ticurile lui Tommy nu au făcut decât să devină mai rapide 
şi mai intense. 

- Îţi baţi joc de mine? 

- Heil, se schimonosi Tommy într-o încercare disperată 
de a câştiga puţină aprobare, dar nu a ajuns la partea cu 
„Hitler”. 

Atunci, Rudy a făcut un pas în faţă. Îl înfruntă pe Franz 
Deutscher, uitându-se în sus, la el. 

- Are o problemă, domnule... 

- Pot să văd asta! 

- Cu urechile, termină Rudy. Nu poate să... 

- Aşa e, nu poate să. Deutscher îşi freca mâinile. Amândoi 
- şase tururi de teren. 

Au ascultat, dar nu îndeajuns de repede. 

- Schnell3:*! îi urmări vocea lui. 

Când cele şase tururi au fost terminate, a urmat 
instrucţia obişnuită - culcat la pământ, ridicat, culcat din 
nou şi, după cincisprezece minute foarte lungi, li s-a 
ordonat să se culce la pământ pentru ceea ce ar fi trebuit să 
fie ultima oară. 

Rudy îşi cobori privirea. 

Un cerc deformat de noroi îi rânjea în faţă. 

„La ce crezi că te uiţi?” părea să întrebe. 

- Jos! ordonă Franz. 

Rudy sări în mod firesc peste el şi ateriză pe burtă. 

- Sus! zâmbi Franz. Un pas înapoi. 

L-au făcut. 

- Jos! 

Mesajul era clar şi, de data aceasta, Rudy l-a acceptat. A 
plonjat în nămol, şi-a ţinut respiraţia şi, în acel moment, pe 
când zăcea cu urechea lipită de pământul îmbibat cu apă, 
instrucţia a luat sfârşit. 

- Vielen Dank, meine Herren, zise politicos Franz 
Deutscher. Vă mulţumesc mult, domnii mei! 


Rudy se ridică în genunchi, se scobi în ureche şi privi 
spre Tommy. 
Tommy închise ochii şi ticurile începură din nou. 


Când s-au întors pe strada Himmel, Liesel juca şotron cu 
câţiva dintre copiii mai mici, încă în uniforma ei BDM. Cu 
coada ochiului, văzu cele două siluete melancolice venind 
spre ea. Una din ele o strigă. 

S-au întâlnit pe treapta din faţă a casei din ciment a 
familiei Steiner, care arăta ca o cutie de pantofi, iar Rudy îi 
povesti totul despre incidentul zilei. 

După zece minute, Liesel se aşeză. 

După unsprezece minute, lommy, care stătea lângă ea, 
zise: 

- Este numai vina mea. 

Dar Rudy îi alungă vorbele cu un semn din mână, undeva 
între pedeapsă şi zâmbet, şi zdrobind cu degetul dâra de 
noroi în două. 

- Este... încercă Tommy din nou, dar, de data aceasta, 
Rudy l-a întrerupt cu totul şi a arătat spre el cu degetul. 

- Tommy, te rog! 

Pe faţa lui Rudy era o anumită expresie de mulţumire. 
Liesel nu văzuse niciodată pe cineva atât de amărât, dar şi 
atât de însufleţit. 

- Doar stai acolo... şi strâmbă-te... sau ce vrei, zise şi îşi 
continuă povestea. 

Avea un ritm alert. 

Se luptă cu cravata. 

Cuvintele zburau către ea, aterizând undeva pe treapta 
de ciment. 

- Deutscher ăla, a concluzionat el vioi. Ne-a făcut-o, nu, 
Tommy? 

Tommy a aprobat din cap, s-a strâmbat şi a vorbit, nu 
neapărat în această ordine. 

- A fost vina mea. 

- Tommy, ce-am spus eu? 


- Când? 
- Acum! Taci doar! 
- Sigur, Rudy. 


După ce Ilommy a plecat oropsit acasă, la puţin timp după 
aceea, Rudy a încercat ceea ce părea o nouă tactică plină 
de măiestrie. 

Mila. 

Examină nămolul care se uscase ca o crustă pe uniforma 
sa, apoi o privi deznădăjduit în faţă pe Liesel. 

- Şi ce zici, Saumensch? 

- Despre ce? 

- Ştii tu... 

Liesel i-a răspuns în maniera obişnuită. 

- Saukerl, râse ea şi străbătu rapid distanţa scurtă până 
acasă. 

Un amestec tulburător de nămol şi milă era un lucru, dar 
să-l sărute pe Rudy Steiner era ceva total diferit. 

Zâmbind trist pe treaptă, el o strigă, răscolindu-şi părul 
cu o mână. 

- Într-o zi, o avertiză el. Într-o zi, Liesel! 


În pivniţă, doi ani şi ceva mai târziu, uneori, Liesel ar fi 
vrut cu ardoare să se ducă până la casa vecină şi să-l vadă, 
chiar dacă scria la primele ore ale dimineţii. Şi-a dat seama 
că acele zile blestemate de la Tineretul Hitlerist îi 
alimentaseră lui şi, prin urmare, şi ei, dorinţa de infracţiuni. 

În cele din urmă, în ciuda obişnuitelor rafale de ploi, vara 
începea să-şi intre în drepturi. Merele Klar ar fi trebuit să 
se fi copt. Mai rămăseseră furtişaguri de comis. 


Când venea vorba de furat, la început, Liesel şi Rudy se 
agăţară de ideea că în numere exista siguranţă. Andy 
Schmeikl i-a invitat la râu, pentru o întâlnire. Printre altele, 
un plan pentru furat de mere era pe ordinea de zi. 

- Aşadar, tu eşti acum liderul? întrebase Rudy, dar Andy a 
negat din cap, împovărat de dezamăgire. 

În mod clar, îşi dorea să fi avut el calităţile necesare. 

- Nu. Vocea lui impasibilă era neobişnuit de caldă. Coaptă 
pe jumătate. E altcineva. 


“2% NOUL ARTHUR BERG SO 
Avea părul în vânt şi ochii înceţoşaţi, şi era genul de 
delincvent care nu avea vreun alt motiv să fure în 
afara faptului că îi plăcea. Numele lui era Viktor 
Chemmel. 


Spre deosebire de majoritatea celor implicaţi în diferitele 
arte ale hoţiei, Viktor Chemmel avea totul. Locuia în cea mai 
bună zonă a Molchingului, sus, într-o vilă care fusese 
afumată după ce evreii au fost alungaţi. Avea bani. Avea 
ţigări. Voia însă mai mult. 

- Nu e nicio infracţiune în a vrea mai mult, pretindea el 
stând pe spate în iarbă, cu o ceată de băieţi adunaţi în jurul 
lui. A dori mai mult este dreptul nostru fundamental ca 
nemți. Ce spune Fuhrerul nostru? Răspunse tot el: Trebuie 
să luăm ceea ce este al nostru de drept. 

Conform aparenţelor, era limpede că Viktor Chemmel 
aparţinea seriei standard de adolescenţi-artişti cu capul 
plin de aiureli. Din nefericire, când avea chef să dovedească 
asta, poseda şi o anume charismă, un fel de „urmează-mă”. 


Când Liesel şi Rudy s-au apropiat de grupul de pe malul 
râului, ea l-a auzit punând o întrebare: 

- Şi unde sunt cei doi ciudaţi cu care v-aţi tot lăudat? E 
deja 4.10. 

- Nu după ceasul meu, zise Rudy. 

Viktor Chemmel se sprijini într-un cot. 

- Nu porţi ceas. 

- M-aş afla aici dacă aş fi îndeajuns de bogat, încât să am 
un ceas? 

Noul lider se ridică în picioare şi zâmbi cu dinţi albi, 
drepţi. Apoi, nonşalant, îşi îndreptă atenţia către fată. 

- Cine e târfuliţa? 

Liesel, deprinsă prea bine cu abuzul verbal, privea pur şi 
simplu ochii lui înceţoşaţi. 

- Anul trecut, am furat cel puţin trei sute de mere şi 
câteva duzini de cartofi. Nu prea am probleme cu gardurile 
de sârmă ghimpată şi pot să ţin pasul cu oricine de aici. 

- Aşa e? 

- Da. Nu se făcu mică şi nu se dădu înapoi. Tot ce cer este 
o mică parte din tot ce luăm. O duzină de mere când şi 
când. Câteva resturi pentru mine şi prietenul meu. 

- Ei bine, presupun că asta se poate aranja. 

Viktor aprinse o ţigară şi o puse în gură. Făcu un efort 
intens să sufle următorul fum în faţa lui Liesel. 

Liesel nu a tuşit. 


Era acelaşi grup ca anul trecut, singura excepţie fiind 
liderul. Liesel se întreba de ce niciunul dintre ceilalţi nu-şi 
asumase acest rol, dar, uitându-se pe rând la feţele lor, 
realiză că niciunul dintre ei nu era apt. Nu aveau nicio 
reţinere legată de hoţie, dar trebuiau să fie îndrumați. Le 
plăcea să fie îndrumați, iar lui Viktor Chemmel îi plăcea să 
fie îndrumătorul. Era un microcosmos bine alcătuit. 

Pentru un moment, Liesel tânji după revenirea lui Arthur 
Berg. Sau şi el ar fi ajuns sub conducerea lui Chemmel? Nu 
conta. Liesel nu ştia decât că Arthur Berg nu avea nici cea 


mai mică înclinaţie către tiranie, în timp ce noul lider avea 
din plin. Anul trecut, avea certitudinea că, dacă s-ar fi 
agăţat de vreo cracă, Arthur ar fi venit înapoi după ea, deşi 
spunea altceva. Anul acesta, prin comparaţie, a fost brusc 
conştientă că Viktor Chemmel nici nu s-ar deranja să 
privească îndărăt. 

Stătea şi se uita la băiatul înalt şi subţire şi la fata care 
părea prost hrănită. 

- Deci vreţi să furaţi cu mine? 

Ce aveau de pierdut? Au încuviinţat din cap. 

Păşi mai aproape şi îl apucă de păr pe Rudy. 

- Vreau să o aud. 

- Absolut, spuse Rudy înainte de a fi îmbrâncit. 

- Şi tu? 

- Sigur că da. 

Liesel a fost îndeajuns de rapidă ca să evite acelaşi 
tratament. 

Viktor zâmbi. Strivi ţigara, respiră adânc şi se scărpină 
pe piept. 

- Domnii mei, târfa mea, se pare că este timpul să 
mergem la cumpărături. 

Rudy şi Liesel mergeau în spatele grupului, ca şi în 
trecut. 

- Îţi place de el? şopti Rudy. 

- 'Ţie? 

Rudy făcu o pauză de un moment. 

- Cred că e un ticălos desăvârşit. 

- Şi eu cred acelaşi lucru. 

Grupul se îndepărta de ei. 

- Haide, zise Rudy, am rămas în urmă. 


După câţiva kilometri, au ajuns la prima fermă. Ceea ce i- 
a întâmpinat a fost şocant. Pomii despre care îşi închipuiau 
că sunt încărcaţi de fructe erau fragili şi păreau răniţi, cu 
doar câteva mere atârnând jalnic de fiecare ramură. În 


următoarea fermă, lucrurile stăteau la fel. Poate că era un 
sezon prost sau ei aleseseră o perioadă nu tocmai potrivită. 

La sfârşitul după-amiezii, după ce prada a fost împărţită, 
Liesel şi Rudy au primit amândoi un singur măr miniatura. 
Adevărat, prada fusese foarte sărăcăcioasă, dar şi Viktor 
Chemmel era un căpitan de corabie mai avar. 

- Cum numeşti asta? întrebă Rudy cu mărul în mână. 

Viktor nici măcar nu se întoarse. 

- Cum arată? 

Cuvintele erau aruncate peste umăr. 

- Un prăpădit de măr? 

- Uite! 

Unul mâncat pe jumătate a fost aruncat spre ei, ajungând 
cu partea muşcată pe pământ. 

- Puteţi să-l luaţi şi p-ăsta. 

Rudy era indignat. 

- La naiba! Nu am mers mai bine de cincisprezece 
kilometri pentru un măr sfrijit şi jumătate, nu-i aşa, Liesel? 

Liesel nu a răspuns. 

Nu a avut timp, pentru că Viktor Chemmel era călare pe 
Rudy înainte ca ea să poată scoate vreun cuvânt. Genunchii 
îi ţintuiseră braţele şi mâinile îl strângeau de gât. Merele au 
fost luate de nimeni altul decât Andy Schmeikl, la cererea 
lui Viktor. 

- Îl răneşti, zise Liesel. 

- Serios? 

Viktor zâmbea din nou. Ea ura acel zâmbet. 

- Nu mă răneşte. 

Cuvintele lui Rudy au fost grăbite şi faţa lui era roşie de 
efort. Din nas începu să-i curgă sânge. 

După un moment prelungit de tensiune, Viktor îl eliberă 
pe Rudy, se dădu jos de pe el şi făcu câţiva paşi indiferent. 
Zise: 

- Ridică-te, băiete! 

Rudy, înţelept, făcu întocmai cum i s-a spus. 


Degajat, Viktor se apropie şi îl privi în ochi. Îl bătu uşor 
pe braţ şi îi rânji. Apoi, şopti: 

- Dacă nu vrei să-ţi transform sângerarea aia într-un 
şuvoi, ţi-aş sugera să pleci, băieţaş. Se uită la Liesel. Şi ia-o 
şi pe mica târâtură cu tine. 

Nimeni nu se mişca. 

- Ei, ce mai aştepţi? 

Liesel îl luă de mână pe Rudy şi plecară, dar nu înainte ca 
Rudy să se întoarcă pentru o ultimă dată şi să scuipe nişte 
sânge cu salivă la picioarele lui Viktor Chemmel. Ceea ce a 
provocat o ultimă remarcă. 


“% O MICĂ AMENINŢARE DE LA VIKTOR SO 
CHEMMEL CĂTRE RUDY STEINER: 
O să plăteşti pentru asta altădată, prietene! 


Puteţi spune ce vreţi despre Viktor Chemmel, dar cu 
siguranţă avea răbdare şi o memorie bună. l-a luat 
aproximativ cinci luni să-şi transforme promisiunea în faptă. 


Schițe 


Dacă vara anului 1941 se ridica precum un zid în jurul 
celor ca Rudy şi Liesel, se scria şi se vopsea în viaţa lui Max 
Vandenburg. În momentele cele mai singuratice din pivniţă, 
cuvintele au început să se îngrămădească unele peste altele 
în jurul lui. Viziunile au început să curgă şi să cadă, şi 
uneori să-i şchioapete din mâini. 

Avea ceea ce el numea doar o mică raţie de unelte. 

O carte pictată. 

O mână de creioane. 

O minte plină de gânduri. 

Ca pe un simplu puzzle, le-a pus laolaltă. 


La început, Max intenţionase să-şi scrie propria poveste. 

Ideea era să scrie despre tot ce i se întâmplase - tot ce îl 
adusese într-o pivniţă din strada Himmel - dar nu acest 
lucru i-a ieşit. Exilul lui Max a produs ceva cu totul diferit. 
Era o colecţie de gânduri aleatorii şi a decis să profite de 
ele. Le simţea ca fiind adevărate. Erau mai reale decât 
scrisorile pe care le-a scris familiei şi prietenului Walter 
Kugler, ştiind foarte bine că nu le va putea trimite niciodată. 
Paginile profanate din Mein Kampf deveneau o serie de 
schiţe, filă după filă, ceea ce pentru el reprezenta suma 
evenimentelor care îi schimbaseră viaţa trecută cu o alta. 
Câteva au durat minute. 

Altele ore. Se gândea că, după ce cartea va fi terminată, 
i-o va da lui Liesel, când va fi destul de mare şi când poate 
toată această aberaţie se va termina. 

Din momentul în care a testat creioanele pe prima pagină 
vopsită, a păstrat cartea în preajma lui tot timpul. Adesea, 
era lângă el sau chiar în mâna lui în timp ce dormea. 


Într-o după-amiază, după seria obişnuită de flotări şi 
genuflexiuni, adormi sprijinit de peretele pivniţei. Când 
Liesel veni jos, găsi cartea lângă el, sprijinită de coapsa lui, 
şi curiozitatea a învins-o. S-a aplecat şi a ridicat-o, 
aşteptându-se ca el să se foiască. Nu a făcut-o. Max stătea 
cu capul şi umerii rezemaţi de perete. Abia dacă îi putea 
auzi sunetul respirației în timp ce deschise cartea şi privi 
câteva pagini la întâmplare... 


AI d; 
1/ ÎI] e 





Nu Făhrerul — conductorul! 









Nu-i așa 
că-i o Zi 
minunată... 


Speriată de ce văzuse, Liesel puse cartea jos, exact cum a 
găsit-o, sprijinită de piciorul lui Max. 

O voce a speriat-o. 

- Dankeschân, zise şi, când ea privi, luând-o pe urma 
sunetului, spre chipul celui căruia îi aparţinea, zări o mică 
urmă de satisfacţie pe buzele evreului. 

- Sfinte Isuse! Lui Liesel i se tăiase răsuflarea. M-ai 
speriat, Max! 

A adormit din nou, iar fata târi după ea acelaşi gând pe 
trepte. 

„M-ai speriat, Max.” 


Omul care fluiera şi pantofii 


Acelaşi şablon s-a menţinut până spre sfârşitul verii şi o 
bună parte din toamnă. Rudy a încercat pe cât de bine a 
putut să supravieţuiască Llineretului Hitlerist. Max a 
continuat cu notările şi şi-a făcut schiţele. Liesel a găsit 
ziare şi a scris cuvinte pe peretele din pivniţă. 

Merită totuşi menţionat că fiecare şablon are cel puţin o 
mică neregularitate şi, într-o zi, se va destrăma sau va 
cădea dintr-o pagină pe alta. În acest caz, factorul 
determinant a fost Rudy. Sau, cel puţin, Rudy şi un teren de 
sport proaspăt fertilizat. 

La sfârşitul lunii octombrie, totul părea ca de obicei. Un 
băiat murdar mergea pe strada Himmel. Familia lui îi 
aştepta sosirea în câteva minute şi el urma să-i mintă că toţi 
cei din grupa lui de la Tineretul Hitlerist au trebuit să facă 
nişte exerciţii suplimentare. Părinţii lui chiar s-ar aştepta ca 
el să râdă puţin. Nu a fost aşa. 

Astăzi, Rudy a rămas fără râsete şi fără minciuni. 


În această miercuri, când Liesel s-a uitat mai 
îndeaproape, a văzut că Rudy Steiner nu avea cămaşă. Şi că 
era furios. 

- Ce s-a întâmplat? întrebă ea în timp ce el îşi târa 
picioarele. 

EI se dădu înapoi şi îi întinse cămaşa. 

- Miroase-o! zise. 

- Cum? 

- Eşti surdă? Am spus să o miroşi. 

Ezitând, Liesel s-a aplecat şi a simţit duhoarea 
îngrozitoare a cămăşii maro. 

- Doamne, Isuse Hristoase! Este?... 

Băiatul a încuviinţat din cap. 


- E şi pe bărbie. Pe bărbie! Am noroc că nu l-am înghiţit! 

- Doamne, Isuse Hristoase! 

- Terenul de la Tineretul Hitlerist tocmai a fost fertilizat. 
Fără niciun chef, dezgustat, se referi din nou la cămaşa lui: 
E bălegar de vacă, presupun. 

- Ştia, cum îl cheamă - Deutscher -, că e acolo? 

- El zice că nu. Dar rânjea. 

- Doamne, Isuse Hri... 

- Poţi să nu mai spui asta? 


În acest moment, lucrul de care Rudy avea nevoie era o 
victorie. Pierduse în confruntările sale cu Viktor Chemmel. 
Îndurase problemă după problemă la Tineretul Hitlerist. Tot 
ce dorea era o fărâmă de triumf şi era hotărât să o obţină. 

S-a îndreptat spre casă, dar, când a ajuns la treapta de 
ciment, s-a răzgândit şi a venit înapoi la fată, încet şi 
conştient de ceea ce-şi dorea. 

Cu grijă şi încet, vorbi: 

- Ştii ce m-ar înveseli? 

Liesel bătu în retragere. 

- Dacă tu crezi că... în starea asta... 

Păru dezamăgit de ea. 

- Nu, nu asta. Oftă şi se apropie. Altceva. După ce se 
gândi un moment, ridică puţin capul. Uită-te la mine! Sunt 
murdar. Put a rahat de vacă sau de câine, cum consideri, şi, 
ca de obicei, sunt absolut hămesit. Făcu o pauză. Am nevoie 
să obţin ceva, Liesel! Sincer! 

Liesel ştia. 

S-ar fi apropiat puţin dacă nu ar fi fost mirosul. 

Să fure. 

Trebuiau să fure ceva. 

Ba nu. 

Trebuiau să fure ceva ce le fusese furat. Nu conta ce. 
Trebuia doar să fie curând. 

- Doar tu şi cu mine de data asta, a sugerat Rudy. Fără 
vreun Chemmel sau vreun Schmeikl. Doar tu şi eu. 


Fata nu se putu abţine. 

Mâinile o mâncau, pulsul o luase razna şi gura îi zâmbea 
în acelaşi timp. 

- Sună bine. 

- Rămâne stabilit atunci. Şi, cu toate că a încercat, nu şi-a 
putut ascunde rânjetul murdar de bălegar care i se lăţea pe 
faţă. Mâine? 

Liesel fu de acord. 

- Mâine. 


Planul lor era perfect, cu excepţia unui singur lucru. 

Nu aveau idee de unde să înceapă. 

Fructele se terminaseră. Rudy strâmbă din nas când auzi 
de cepe şi cartofi şi au decis că este exclusă o altă tentativă 
asupra lui Otto Sturm şi a bicicletei încărcate cu produse de 
la fermă. Pe de o parte, era imoral. Pe de altă parte, era o 
ticăloşie totală. 

- Aşadar, ce naiba facem? întrebă Rudy. 

- De unde să ştiu eu? A fost ideea ta, nu? 

- Asta nu înseamnă că nu ar trebui să te gândeşti şi tu un 
pic. Nu mă pot gândi la toate. 

- Abia dacă te poţi gândi la ceva. 

Se certau în timp ce mergeau prin oraş. La periferia 
urbei, au văzut prima fermă şi pomii arătând ca statui 
emaciate. Crengile erau cenuşii şi, când şi-au ridicat 
privirile spre ele, nu au văzut decât braţe zdrenţuite şi cer 
gol. 

Rudy scuipă. 

Merseră înapoi prin Molching, fiecare făcând diverse 
sugestii. 

- Ce zici de Frau Diller? 

- Ce-i cu ea? 

- Poate că, dacă spunem „Heil Hitler” şi apoi furăm ceva, 
va fi în regulă. 

După ce cutreierară pe strada Munchen mai bine de o 
oră, lumina zilei se pregătea să tragă cortina şi ei erau pe 


cale să renunţe. 

- E în zadar, zise Rudy, şi acum sunt chiar mai înfometat 
decât am fost vreodată. Mor de foame, în numele Cerului. 
Mai merse unsprezece paşi înainte să se oprească şi să se 
uite în urmă, şi să spună: Ce-i cu tine? pentru că Liesel 
stătea complet nemişcată şi revelaţia i se citea pe chip. 

De ce nu se gândise la asta mai devreme? 

- Ce este? Rudy devenea nerăbdător. Saumensch, ce se 
întâmplă? 

Chiar în acel moment, Liesel trebuia să ia o decizie. Cum 
putea cu adevărat să comită ce îi venise în minte? Cum 
putea să se răzbune pe o persoană în acest mod? Cum 
putea dispreţui pe cineva atât de mult? 

O luă în direcţia opusă. Când Rudy o prinse din urmă, 
încetini puţin, cu speranţa deşartă de a-şi limpezi gândurile. 
În cele din urmă, vina deja exista. Era umedă. Sămânţa 
erupea deja într-o floare cu frunze întunecate. Chibzui dacă 
ar putea să facă aşa ceva. La o intersecţie, se opri. 

- Ştiu un loc. 


Traversară râul şi urcară dealul. 

Pe Grande Strasse, uşile de la intrare străluceau bine 
lustruite, iar ţiglele acoperişului arătau ca nişte meşe 
perfect pieptănate. Pereţii şi ferestrele aveau manichiura 
făcută, iar burlanele aproape că scoteau inele de fum. 

Rudy se opri. 

- Casa primarului? 

Liesel dădu din cap. Urmă o pauză. 

- Au concediat-o pe mama. 

Când se îndreptară spre casă, Rudy întrebă exact cum, 
pentru numele lui Dumnezeu, ar putea ei intra înăuntru, 
dar Liesel ştia. 

- Cunosc locul, răspunse. 

Îl cunoştea, dar când se apropiară şi zăriră fereastra de 
la bibliotecă, fata avu un şoc. Fereastra era închisă. 

- Ei? întrebă Rudy. 


Liesel se învârti încet şi plecă grăbită. 

- Nu azi, zise. 

Rudy râse. 

- Ştiam eu. O ajunse din urmă. Ştiam eu, Saumensch 
murdar. Nu ai putea intra acolo nici dacă ai avea cheia. 

- Mă laşi? Grăbi şi mai mult pasul şi ignoră comentariul 
lui Rudy. Trebuie doar să aşteptăm ocazia potrivită. 

În sinea ei, se distanţa de bucuria că fereastra era 
închisă. Se mustră singură: „De ce, Liesel? întrebă ea. De 
ce a trebuit să izbucneşti când au concediat-o pe mama? De 
ce nu ai putut doar să-ţi ţii gura? E foarte posibil ca soţia 
primarului să fie acum complet schimbată după ce ai ţipat şi 
ai zbierat la ea. Poate că şi-a venit în fire, s-a adunat. Poate 
că nu va mai simţi niciodată nevoia să tremure în acea casă 
şi fereastra va fi închisă pe vecie... Saumensch idiot!” 


Totuşi, o săptămână mai târziu, la a cincea vizită în zona 
de sus a Molchingului, găsiră ce-şi doreau. 

Fereastra deschisă inspira o felie de aer. 

Doar atât era necesar. 


Rudy a fost cel care s-a oprit primul. Cu dosul palmei, o 
înghionti uşor în coaste pe Liesel. 

- Este fereastra aia deschisă? şopti el. 

Nerăbdarea din glas parcă i se prelinse din gură şi se 
sprijini ca un braţ pe umărul lui Liesel. 

- Jawobhl, răspunse ea. Fără îndoială. 

Şi a simţit cum inima i se încălzeşte. 


Cu fiecare ocazie precedentă, când au găsit fereastra 
bine închisă, dezamăgirea exterioară a lui Liesel mascase o 
uşurare feroce. Cum ar fi avut curajul să intre? Şi pentru ce 
şi mai ales pentru cine intra? Pentru Rudy? Să găsească 
înăuntru ceva mâncare? 

Nu, adevărul respingător era acesta: 


Nu-i păsa de mâncare. Rudy, oricât ar fi încercat să 
reziste ideii, se afla pe al doilea loc în planul ei. Omul care 
fluiera. Nu putea tolera ca acea carte să-i fi fost dată de o 
femeie în vârstă, singuratică, jalnică. Să o fure, pe de altă 
parte, părea puţin mai acceptabil, într-un mod bolnăvicios, 
să o fure era ca şi cum ar fi meritat-o. 


Lumina se preschimba în blocuri de umbre. 

Parcă atraşi de un magnet, cei doi se îndreptară spre 
casa imaculată, masivă. Îşi murmurau gândurile. 

- 'Ţi-e foame? întrebă Rudy. 

Liesel răspunse: 

- Mor de foame. De o carte. 

- Uite... o lumină tocmai a apărut la etaj. 

- Văd. 

- Încă ţi-e foame, Saumensch? 

Au râs nervos preţ de un moment înainte să înceapă 
discuţia legată de cine ar trebui să intre şi cine ar trebui să 
stea de pază. Fiind bărbatul din această operaţiune, Rudy 
simţea în mod clar că el ar trebui să fie agresorul, dar era 
evident că Liesel cunoştea acest loc. Ea avea să fie cea care 
va intra înăuntru. Ştia ce se afla de cealaltă parte a 
ferestrei. 

O spuse: 

- Eu trebuie să intru. 


Liesel închise ochii. Strâns. 

Îşi impuse să îşi amintească, să şi-i aducă în faţa ochilor 
pe primar şi pe soţia lui. Revăzu evoluţia prieteniei cu Ilsa 
Hermann şi se asigură că este distrusă şi abandonată 
pentru totdeauna. Mergea, îi detesta. 


Au cercetat strada şi au traversat grădina în linişte. 

Acum, stăteau pe vine sub fereastra deschisă la parter. 
Sunetul respirației lor se intensifică. 

- Dă-mi pantofii, sugeră Rudy. O să faci mai puţin zgomot. 


Fără să comenteze, Liesel desfăcu şireturile negre, uzate 
şi îşi lăsă pantofii pe pământ. Se ridică şi Rudy deschise 
încet fereastra exact cât era nevoie ca Liesel să se poată 
strecura înăuntru. Zgomotul făcut de ea trecu pe deasupra 
ca un avion care zbura la joasă înălţime. 

Liesel se săltă în mâini, se ridică pe pervaz şi intră. Să-şi 
dea jos pantofii, şi-a dat ea seama, a fost o idee genială, 
pentru că aterizase mai greoi pe podeaua de lemn decât se 
aşteptase. Tălpile o durură. 

Camera în sine era aşa cum fusese întotdeauna. 

În întunecimea prăfuită, Liesel alungă sentimentele de 
nostalgie, înaintă şi îşi lăsă ochii să se obişnuiască. 

- Ce se-ntâmplă? şopti strident Rudy de afară, dar ea îl 
izgoni cu un gest din mână care însemna „Halt's Maul”. 
Linişte! 

- Mâncarea, îi aminti el. Găseşte mâncarea. Şi ţigările, 
dacă poţi. 

Ambele însă erau ultimele lucruri la care se gândea. Era 
acasă, printre cărţile de diverse culori şi aspecte ale 
primarului, cu scrierile lor argintii şi aurii. Putea mirosi 
paginile. Aproape că putea să guste cuvintele în timp ce 
acestea se adunau în jurul ei. Picioarele au dus-o către 
peretele din dreapta. Ştia ce voia - poziţia exactă - dar, 
când ajunse la locul obişnuit de pe raft al Omului care 
fluiera, nu îl găsi acolo. Un mic spaţiu liber se afla în locul 
cărţii. 

De sus, auzi paşi. 

- Lumina! şopti Rudy. Cuvintele erau împinse prin 
fereastra deschisă. S-a aprins! 

- Scheisse. 

- Coboară scările. 

Trecu un moment de o lungime enormă, eternitatea unei 
decizii într-o fracțiune de secundă. Ochii ei scrutară 
încăperea şi zăriră cartea stând liniştită pe biroul 
primarului. 


- Grăbeşte-te! o avertiză Rudy, dar Liesel se îndreptă 
foarte calmă şi hotărâtă spre birou, luă cartea şi apoi ieşi cu 
prudenţă. 

Cu capul înainte, cobori pe fereastră, reuşind să 
aterizeze din nou în picioare, simțind încă o dată 
împunsătura durerii, de data aceasta în glezne. 

- Haide! o imploră Rudy. Fugi! Fugi! Schnell! 

După ce au trecut de colţ, pe drumul la vale, spre râu şi 
spre strada Munchen, ea se opri şi se aplecă încercând să 
îşi vină în fire. Trupul ei era îndoit de la mijloc, în gură aerul 
îi îngheţase, iar inima îi răsuna în urechi. 

Rudy era în aceeaşi stare. 

Când privi spre ea, îi văzu cartea sub braţ. Vorbi cu 
greutate: 

- Ce e, se luptă el cu cuvintele, cu cartea? 

Întunericul era tot mai adânc. Liesel îşi trase sufletul, iar 
aerul din gâtul ei se dezgheţă. 

- E tot ce am putut găsi. 

Din nefericire, Rudy o putea adulmeca. Minciuna. Ridică 
semeţ capul şi îi rosti ceea ce credea că reprezintă 
adevărul. 

- Nu ai mers acolo pentru mâncare, nu-i aşa? Ai căpătat 
ce voiai. 

Liesel îşi îndreptă trupul şi fu copleşită de conştientizarea 
unei alte drame. 

Pantofii. 

Se uită la picioarele lui Rudy, apoi la mâinile lui şi pe jos, 
jurul lui. 

- Ce-i? întrebă el. Ce este? 

- Saukerl, îl acuză. Unde îmi sunt pantofii? 

Lui Rudy i se albi faţa, ceea ce îi îndepărtă orice îndoială. 

- Sunt lângă casă, nu? presupuse ea. 

Rudy căută disperat în jurul lui, sperând, în ciuda oricărei 
evidențe, că poate i-a luat cu el. Îşi imagină cum îi ridica de 
pământ, îşi dorea să fie adevărat - dar pantofii nu erau 
acolo.  Stăteau inutili sau, de fapt, mult mai rău, 


incriminator, lângă peretele casei din Grande Strasse 
numărul 8. 

- Dummkopf! îl admonestă ea plesnindu-l peste ureche. 

E] se uită ruşinat la şosetele neiertătoare ale lui Liesel. 

- Idiotule! 

Nu i-a luat mult să se hotărască să îndrepte situaţia. 

- Aşteaptă-mă! zise el cu convingere şi se grăbi înapoi 
după colţ. 

- Să nu te laşi prins, strigă Liesel după el, dar băiatul nu 
auzi. 


Minutele trecură cu greutate cât a fost el plecat. 

Întunericul era acum total, iar Liesel era destul de 
convinsă că un Watschen era aproape sigur când se va 
întoarce acasă. 

- Grăbeşte-te! murmură, dar Rudy tot nu apăru. 

Îşi imagină urletul intermitent al unei sirene de poliţie - 
ţâşnind şi apoi parcă rulându-se înapoi. Adunându-se. 

Tot nimic. 

Îl văzu numai atunci când, în şosetele umede şi murdare, 
se apropie de intersecţia dintre cele două străzi. Chipul 
victorios al lui Rudy era ridicat cu mândrie în timp ce venea 
repede spre ea. Un rânjet lăsa să i se vadă dinţii, iar 
pantofii i se legănau într-o mână. 

- Aproape că m-au omorât, dar am reuşit. 

După ce traversară râul, îi înmână lui Liesel pantofii, iar 
ea îi aruncă pe jos. 

Stând pe pământ, fata ridică privirea spre prietenul ei cel 
mai bun. 

- Danke, zise ea. 

Rudy făcu o plecăciune. 

- Cu plăcere. Făcu o încercare pentru a căpăta puţin mai 
mult. Cred că nu are rost să te mai întreb dacă primesc un 
sărut pentru asta? 

- Pentru că mi-ai adus pantofii pe care tu i-ai uitat? 

- Destul de corect. 


Ridică braţele şi continuă să vorbească în vreme ce 
porniră mai departe, iar Liesel făcu un efort substanţial să-l 
ignore. Nu auzi decât ultima parte. 

- Probabil că oricum nu aş vrea să te sărut - nu dacă 
respiraţia ta aduce câtuşi de puţin cu pantofii, spuse el. 

- Mă scârbeşti, îl informă ea şi speră că el nu putea să 
vadă începuturile involuntare ale unui zâmbet care i se 
aşternea pe buze. 


Pe strada Himmel, Rudy îi luă cartea. Sub un stâlp de 
felinar, citi cu voce tare titlul şi întrebă despre ce era vorba. 

Visătoare, Liesel răspunse: 

- Doar despre un criminal. 

- Asta-i tot? 

- E şi un poliţist care încearcă să-l prindă. 

Rudy i-o dădu înapoi. 

- Apropo, cred că pe amândoi ne cam aşteaptă o papară 
straşnică atunci când vom ajunge acasă. Mai ales pe tine. 

- De ce pe mine? 

- Ştii... mama ta. 

- Ce-i cu ea? Liesel îşi exercita dreptul arogant al fiecărei 
persoane care a aparţinut vreodată unei familii. Este în 
ordine ca o persoană să bombăne şi să se văicărească, şi să- 
i critice pe alţi membri ai familiei, dar nu lasă pe nimeni 
altcineva să o facă. E ceva în neregulă cu ea? 

Rudy dădu înapoi. 

- Scuze, Saumensch! Nu am vrut să te jignesc. 

Chiar şi pe întuneric, Liesel putea să vadă că Rudy 
creştea. Faţa i se lungea. Părul şocant de blond se închidea 
la culoare şi trăsăturile păreau că-şi schimbă forma. Dar un 
lucru nu se va schimba niciodată. Era imposibil să fii 
supărat pe el mult timp. 

- La tine e ceva bun de mâncat astă-seară? întrebă. 

- Mă îndoiesc. 

- Nici la mine. Mare păcat că nu putem să mâncăm cărţi. 
Arthur Berg a zis ceva de genul ăsta odată. Îţi aminteşti? 


Restul drumului, au rememorat zilele bune, care 
trecuseră, Liesel aruncând adeseori câte o privire spre 
Omul care fluiera, la coperta cenuşie şi la titlul scris cu 
negru. 


Înainte să meargă fiecare la casa lui, Rudy se opri pentru 
o clipă şi spuse: 

- La revedere, Saumensch. Râse. La revedere, hoţule de 
cărţi! 

Era pentru prima dată când Liesel fusese însemnată cu 
acest titlu şi nu putea să ascundă faptul că îi plăcea foarte 
mult. După cum ştim, ea furase cărţi şi înainte, dar, la 
sfârşitul lunii octombrie 1941, a devenit oficial. În acea 
noapte, Liesel Meminger a devenit cu adevărat hoţul de 
cărţi. 


Trei acte de prostie, 
de Rudy Steiner 


<% RUDY STEINER, UN GENIU AUTENTIC ss 
1. a furat cel mai mare cartof de la Mamer's, 
aprozarul local; 
2. s-a luat de Franz Deutscher pe strada Munchen; 
3. a chiulit de la toate întâlnirile Tineretului 
Hitlerist. 


Problema cu prima ispravă a lui Rudy a fost lăcomia. Era 
o obişnuită după-amiază mohorâtă, la jumătatea lunii 
noiembrie 1941. 

Mai devreme, îşi croise destul de măiestrit drum printre 
femeile cu cupoane - aproape, aş îndrăzni să spun, cu o 
urmă de geniu infracţional. Era cât pe ce să scape complet 
neobservat. 

Totuşi, deşi se străduia să rămână nebăgat în seamă, a 
reuşit să pună mâna pe cel mai mare cartof din grămadă - 
exact cel pe care mai mulţi oameni de la rând îl urmăreau. 
Toţi s-au uitat cum un pumn de treisprezece ani s-a ridicat 
şi l-a înşfăcat. Un cor de femei robuste pe nume Helga l-a 
indicat cu degetul, iar Thomas Mamer veni valvârtej spre 
infractor. 

- Meine Erdăpfel, zise el. Merele mele de pământ. 

Cartoful era încă în mâinile lui Rudy (nu putea să-l ţină 
doar cu o mână), iar femeile se adunară în jurul său ca o 
trupă de luptători. Era necesar să vorbească repede. 

- Familia mea, a explicat Rudy. Sosit la momentul potrivit, 
un şuvoi de lichid limpede începu să-i curgă din nas. Avu 
grijă să nu-l şteargă. Cu toţii murim de foame. Sora mea are 
nevoie de o haină nouă. Ultima i-a fost furată. 


Mamer nu era deloc prost. Încă ţinându-l pe Rudy de 
guler, zise: 

- Şi ai de gând să o îmbraci cu un cartof? 

- Nu, domnule. 

Se uită pe diagonală în singurul ochi pe care putea să-l 
vadă al celui care îl capturase. Mamer era un bărbat ca un 
butoi, cu doi ochi mici, ca nişte gloanţe de care să te fereşti. 
Dinţii lui erau ca o mulţime la un meci de fotbal, înghesuiți 
unul în altul. 

- Am dat toate punctele noastre pentru haină, cu trei 
săptămâni în urmă, şi acum nu mai avem nimic de mâncare, 
spuse Rudy. 

Băcanul îl ţinea cu o mână şi în cealaltă mână avea 
cartoful. Strigă cuvintele temute spre soţia lui: 

- Polizei! 

- Nu, imploră Rudy, vă rog! 

Mai târziu, îi va zice lui Liesel că nu i-a fost deloc frică, 
dar, cu siguranţă, în acel moment, inima îi bubuia în piept, 
sunt convinsă. Nu poliţia. Vă rog, nu poliţia. 

- Polizei! 

Mamer rămase de neclintit pe când băiatul se zvârcolea 
şi se lupta cu aerul. 


În acea dimineaţă, la coadă era şi un profesor, Herr Link. 
Era unul dintre profesorii care nu erau preoţi sau 
călugăriţe. Rudy îl zări şi îl privi în ochi. 

- Herr Link. Era ultima sa şansă. Herr Link, spuneţi-i, vă 
rog! Spuneţi-i cât de sărac sunt. 

Băcanul se uită cu ochi întrebători la profesor. Herr Link 
făcu un pas înainte şi rosti: 

- Da, Herr Mamer. Băiatul ăsta este sărac. E de pe strada 
Himmel. 

La auzul acestor cuvinte, mulţimea, în mare parte 
formată din femei, începu să se sfătuiască, ştiind că strada 
Himmel nu reprezenta tocmai chintesenţa vieţii idilice din 
Molching. Era cunoscută ca o zonă relativ săracă. 


- Are opt fraţi şi surori. Opt! 

Rudy a trebuit să-şi ţină în frâu un zâmbet, deşi încă nu 
scăpase basma curată. Cel puţin, acum, îl făcuse pe 
profesor să mintă. Reuşise cumva să adauge trei copii la 
familia Steiner. 

- Vine adesea la şcoală fără să fi luat micul dejun. 

Mulțimea de femei se sfătui din nou. Era ca un strat de 
vopsea peste situaţie, adăugând ceva mai multă forţă şi 
atmosferă. 

- Şi asta înseamnă că ar trebui să aibă voie să-mi fure 
cartofii? 

- Pe cel mai mare! exclamă una dintre femei. 

- Faceţi linişte, Frau Metzing, o avertiză Mamer şi ea se 
domoli rapid. 


La început, toată atenţia a fost îndreptată asupra lui 
Rudy şi a traiului său de azi pe mâine. Apoi, aceasta s-a 
mutat înainte şi înapoi, de la băiat la cartof, la Mamer - 
situaţia părând când roz, când albastră - şi va rămâne 
mereu un mister ce anume l-a făcut pe băcan să decidă în 
favoarea lui Rudy. 

A fost atitudinea patetică a băiatului? 

Demnitatea lui Herr Link? 

Enervanta Frau Metzing? 

Indiferent ce a fost, Mamer dădu drumul cartofului înapoi 
în grămadă şi îl târî pe Rudy de la locul faptei. Îi trase un 
şut cu gheata dreaptă şi zise: 

- Să nu te mai întorci! 

De afară, Rudy urmări cum Mamer se apropie de tejghea, 
pentru a-l servi pe următorul client cu mâncare şi sarcasm. 

- Mă întreb ce cartof veţi cere dumneavoastră, zise el cu 
un ochi atent după Rudy. 

Pentru Rudy, acesta era un alt eşec. 


Al doilea act de prostie a fost la fel de periculos, dar din 
motive diferite. Rudy va ieşi din această altercaţie cu un 


ochi învineţit, câteva coaste rupte şi cu o nouă tunsoare. 

Încă o dată, la întâlnirile Tineretului Hitlerist, Tommy 
Muller avea problemele sale, iar Franz Deutscher abia 
aştepta ca Rudy să intervină. Nu a durat mult. 

Rudy şi Tommy au avut parte de încă o sesiune de 
instrucţie intensivă, timp în care ceilalţi s-au dus înăuntru 
să înveţe tactici. Alergând în frig, puteau să vadă prin 
ferestre capetele şi umerii încălziţi. Chiar şi când s-au 
alăturat grupului, exerciţiile nu se terminaseră complet. 
Când Rudy se prăbuşi într-un colţ şi încerca să expedieze cu 
câteva bobârnace noroiul de pe mânecă pe fereastră, Franz 
îl bombardă cu întrebarea favorită a Tineretului Hitlerist: 

- Când s-a născut Fuhrerul nostru, Adolf Hitler? 

Rudy îşi ridică privirea. 

- Poftim? 

Întrebarea a fost repetată şi foarte prostul Rudy Steiner, 
care ştia foarte bine că era 20 aprilie 1889, a răspuns 
indicând data naşterii lui Hristos. Chiar adăugă şi un 
Betleem ca informaţie suplimentară. 

Franz îşi frecă mâinile. 

Un semn foarte rău. 

Se îndreptă spre Rudy şi îi ordonă să se ducă înapoi afară 
şi să mai facă nişte tururi de teren. 

Rudy le alergă singur şi, după fiecare tur, era din nou 
întrebat despre data de naştere a Fuhrerului. A făcut şapte 
tururi înainte să răspundă corect. 

Marele necaz s-a întâmplat la câteva zile după această 
întâmplare. 

Pe strada Munchen, Rudy l-a observat pe Deutscher 
mergând pe trotuar cu câţiva prieteni şi a simţit nevoia să 
arunce cu o piatră în el. Aţi putea foarte bine să vă întrebaţi 
la ce naiba se gândea. Răspunsul este probabil la absolut 
nimic. Probabil, ar spune că îşi exercita dreptul la prostie 
dat de la Dumnezeu. Ori asta, ori simpla vedere a lui Franz 
Deutscher i-a dat impulsul acut de a se autodistruge. 


Piatra a ajuns la destinaţie, în coloană, deşi nu l-a lovit 
atât de tare pe cât ar fi sperat Rudy. Franz Deutscher se 
răsuci şi păru bucuros să-l zărească stând acolo, cu Liesel, 
Tommy şi sora mai mică a lui lommy, Kristina. 

- Să fugim! îl grăbi Liesel, dar Rudy nu se mişcă. 

- Acum, nu suntem la Tineretul Hitlerist, o informă el. 

Băieţii mai mari se apropiaseră deja. Liesel rămase lângă 
prietenul ei, la fel şi Tommy cu ticurile lui şi delicata 
Kristina. 

- Domnule Steiner, declară Franz înainte să-l salte şi să-l 
arunce pe trotuar. 

Faptul că Rudy se ridică în picioare nu făcu decât să-l 
înfurie şi mai rău pe Deutscher. Îl trânti la pământ pentru a 
doua oară, proptindu-şi un genunchi în coastele lui. 

Din nou, Rudy s-a ridicat, iar grupul de băieţi mai mari 
râdea acum de prietenul lor. Nu era cel mai bun lucru 
pentru Rudy. 

- Nu poţi să faci să-l doară? zise cel mai înalt dintre ei. 

Ochii lui erau la fel de albaştri şi reci precum cerul, iar 
cuvintele erau tot îndemnul de care Franz avea nevoie. Era 
hotărât ca Rudy să se izbească de pământ şi să rămână 
acolo. 

O mulţime tot mai mare s-a adunat în jurul lor, iar Rudy 
încercă să-l lovească pe Franz Deutscher în burtă, dar rată 
complet, în aceeaşi clipă, simţi un pumn arzător în orbita 
stângă. Văzu stele verzi şi se pomeni la pământ înainte să-şi 
poată da seama. Încasă un alt pumn, în acelaşi loc, şi putea 
simţi vânătaia devenind galbenă, albastră şi neagră în 
acelaşi timp. Trei straturi de durere înfiorătoare. 

Mulțimea din ce în ce mai numeroasă se uita avidă dacă 
Rudy va fi în stare să se ridice din nou. Nu a făcut-o. De 
data aceasta, rămase pe pământul rece şi umed, simţindu-l 
cum îi trecea prin haine şi se răspândea peste tot. 

Încă avea scântei în ochi şi nu a observat decât prea 
târziu că Franz stătea acum deasupra lui cu un briceag 
nou-nouţ, pe punctul de a se apleca şi a-l înfige în el. 


- Nu! protestă Liesel, dar băiatul cel înalt era în spatele 
ei. 

În urechea ei, cuvintele lui era profunde şi străvechi. 

- Nu-ţi face griji, o asigură el. Nu o va face. Nu are curaj. 

Greşea. 


Franz se lăsă uşor pe genunchi. Se aplecă mai aproape 
de Rudy şi şopti: 

- Când s-a născut Fuhrerul nostru? Fiecare cuvânt era 
articulat cu grijă la urechea lui. Haide, Rudy, când s-a 
născut? Poţi să-mi spui, totul e în ordine, nu-ţi fie frică. 

Şi Rudy? 

Ce a răspuns? 

A răspuns prudent sau i-a permis prostiei să-l afunde şi 
mai rău în mocirlă? 

Privi vesel în ochii de un albastru pal ai lui Franz 
Deutscher şi răspunse: 

- Luni, după Paşte. 

În câteva secunde, cuțitul i-a tăiat părul. Era tunsoarea 
Numărul 2 în această etapă a vieţii lui Liesel. Părul unui 
evreu fusese tăiat cu o foarfecă ruginită. Prietenul ei cel 
mai bun era tuns cu un briceag strălucitor. Nu cunoştea pe 
nimeni care chiar să fi plătit pentru o tunsoare. 

Cât despre Rudy, până acum în acest an, înghiţise nămol, 
se scăldase în bălegar, fusese lovit de un infractor în 
devenire şi acum avea parte de ceva ce măcar se apropia 
de cireaşă de pe tort - umilirea în public, pe strada 
Munchen. 

În cea mai mare parte, şuviţele erau tăiate cu totul, dar, 
de fiecare dată, existau câteva fire de păr care ţineau la 
viaţa lor şi erau smulse cu totul. În timp ce era jumulit, 
Rudy tresărea, ochiul învineţit îi tremura, iar coastele îi 
pulsau de durere. 

- Douăzeci aprilie, o mie opt sute optzeci şi nouă! îi 
repetă Franz şi, când şi-a luat cohortele de acolo, publicul s- 


a dispersat, lăsându-i numai pe Liesel, Tommy şi Kristina 
împreună cu prietenul lor. 
Rudy zăcea tăcut pe pământul din ce în ce mai jilav. 


Ceea ce înseamnă că nu mai rămâne decât prostia 
numărul 3 - chiulul de la întâlnirile Tineretului Hitlerist. 

Nu a încetat să meargă chiar atunci, şi asta doar din 
dorinţa de a-i arăta lui Deutscher că nu-i era frică de el, dar, 
după alte câteva săptămâni, Rudy a încetat cu totul să mai 
participe. 

Îmbrăcat mândru în uniforma sa, el ieşi de pe strada 
Himmel şi merse mai departe, cu tovarăşul lui loial, Tommy, 
lângă el. 

În loc să participe la întrunirile Tineretul Hitlerist, au 
ieşit din oraş şi s-au dus de-a lungul râului Amper, sărind 
peste pietre, azvârlind pietre enorme în apă şi, în general, 
nepunând nimic bun la cale. Avea grijă să-şi murdărească 
uniforma îndeajuns de mult, încât să o păcălească pe mama 
lui, cel puţin până când a sosit prima scrisoare. Atunci a fost 
momentul în care a auzit temutul strigăt din bucătărie. 

Mai întâi, părinţii l-au ameninţat. Nu s-a dus. 

L-au implorat să meargă. A refuzat. 

În cele din urmă, s-a ivit ocazia de a se alătura unei 
grupe diferite, care l-a îndrumat pe Rudy în direcţia 
corectă. A fost un noroc pentru că, dacă nu-şi făcea apariţia 
curând, Steinerii ar fi fost amendaţi pentru lipsa lui de 
participare. Fratele său mai mare, Kurt, a întrebat dacă 
Rudy putea să se alăture Diviziei Flieger, care era 
specializată în învăţarea mecanicii aparatelor de zbor şi a 
zborului. În cea mai mare parte, construiau modele de 
avioane şi nu exista niciun Franz Deutscher. Rudy a 
acceptat, iar Tommy i s-a alăturat şi el. A fost singura dată 
când comportamentul lui idiot a dus la rezultate benefice. 

În grupul cel nou, ori de câte ori i se punea vestita 
întrebare cu Fuhrerul, Rudy zâmbea şi răspundea: „20 
aprilie 1889”, iar apoi îi şoptea lui Tommy o altă dată - de 


pildă, data naşterii lui Beethoven sau a lui Mozart, sau a lui 
Strauss. Învăţase despre compozitori la şcoală, unde, în 
ciuda prostiei sale evidente, Rudy excela. 


Cartea plutitoare 
(Partea a Il-a) 


La începutul lunii decembrie, Rudy Steiner a obţinut în 
sfârşit victoria, deşi nu într-un mod obişnuit. 

A fost o zi rece, dar foarte liniştită. Fusese cât pe ce să 
ningă. 

După ore, Rudy şi Liesel s-au oprit la magazinul lui Alex 
Steiner şi, în drum spre casă, l-au văzut pe vechiul prieten 
al lui Rudy, Franz Deutscher, venind de după colţ. Liesel, 
aşa cum îi era obiceiul în aceste zile, avea la ea Omul care 
fluiera. Îi plăcea să-l simtă în mână. Ori cotorul lin, ori 
marginile aspre ale hârtiei. Ea a fost cea care l-a văzut 
prima. 

- Uite! arătă fata spre el. 

Deutscher venea rapid spre ei împreună cu un alt lider 
de la Tineretul Hitlerist. 

Rudy se făcu mic. Duse mâna la ochiul care se vindeca. 

- Nu de data asta. Cercetă străzile. Dacă trecem pe lângă 
biserică, putem să mergem pe lângă râu şi să o tăiem înapoi 
pe acolo. 

Fără alte cuvinte, Liesel l-a urmat şi l-au evitat cu succes 
pe torţionarul lui Rudy - exact pentru a ajunge în calea 
altuia. 


La început, nu şi-au dat seama. 

Grupul care traversa podul şi fuma ţigări putea fi format 
din oricine, dar nu era. Când s-au recunoscut, a fost prea 
târziu să se întoarcă din drum. 

- O, nu, ne-au văzut. 


Viktor Chemmel zâmbi. 


Vorbi foarte prietenos. Acest lucru nu putea să însemne 
decât că era pe cât de periculos posibil. 

- Măi, măi, dacă nu sunt Rudy Steiner şi mica lui târfă. Se 
apropie iute şi îi smulse lui Liesel din mână Omul care 
fluiera. Ce citim noi aici? 

- Asta-i între noi. Rudy încercă să fie împăciuitor. Nu are 
nicio legătură cu ea. Haide, dă-i-o înapoi! 

- Omul care fluiera. l| se adresă acum lui Liesel: E bună 
de ceva? 

Ea îşi drese glasul: 

- Nu e rea. 

Din nefericire, se dădu singură de gol. Ochii. Erau agitaţi. 
Ştiu momentul exact în care Viktor Chemmel a stabilit că 
acea carte era un obiect adorat. 

- O să-ţi spun eu asta, zise. Pentru cincizeci de mărci, poţi 
să o iei înapoi. 

- Cincizeci de mărci! Acesta era Andy Schmeikl. Haide, 
Viktor, poţi să cumperi o mie de cărţi cu banii ăştia. 

- Ţi-am cerut eu să vorbeşti? 

Andy rămase tăcut. Gura lui părea să fi fost încuiată. 

Liesel încercă să afişeze o faţă impasibilă. 

- Atunci, o poţi păstra. Am citit-o deja. 

- Ce se-ntâmplă la final? 

Fir-ar să fie! 

Nu ajunsese aşa departe. 

Ezită, iar Viktor Chemmel îi descifră instantaneu 
expresia. 

Rudy interveni: 

- Haide, Victor, nu-i face asta. Cu mine ai ce ai. O să fac 
orice vrei. 

Băiatul mai mare doar îl atinse uşor cu cartea ţinută sus. 
Şi îl corectă. 

- Nu, zise. Fu voi face orice vreau eu, şi porni spre râu. 

Toată lumea se luă după el, prinzându-l din urmă. Pe 
jumătate mergând, pe jumătate alergând. Câţiva 
protestară. Câţiva îl încurajară. 


S-a întâmplat atât de rapid şi de simplu! A fost o 
întrebare pusă cu o voce batjocoritoare, prietenoasă. 

- Spuneţi-mi, zise Victor. Cine a fost ultimul campion 
olimpic la aruncarea discului, în Berlin? Se întoarse cu faţa 
spre ei. Îşi mişcă braţul pentru a-l încălzi. Cine a fost? Fir-ar 
să fie, îmi stă pe limbă. A fost americanul ăla, nu-i aşa? 
Carpenter sau aşa ceva... 

Rudy: 

- Te rog! 


Apa se rostogolea la vale. 

Mâna lui Viktor Chemmel s-a rotit. 

Cartea i s-a desprins spectaculos din mână. S-a deschis şi 
a fluturat, paginile zornăind în timp ce zbura prin aer. Mai 
brusc decât se aştepta, s-a oprit şi a părut că este absorbită 
spre apă. Se auzi un pleoscăit când atinse suprafaţa râului 
şi începu să plutească în aval. 

Viktor clătină din cap. 

- Înălţime insuficientă. O aruncare slabă. Zâmbi din nou. 
Dar tot destul de bună ca să câştig, nu? 

Liesel şi Rudy n-au mai stat să audă râsetele. 

Rudy o luase pe mal în jos, încercând să localizeze cartea. 

- O vezi? strigă Liesel. 

Rudy o luă la fugă. 

Alergă la vale, pe malul râului, indicându-i unde se afla 
cartea. 

- Acolo! 

Se opri şi arătă cu degetul, şi alergă mai departe, ca să i- 
o ia înainte. În curând, îşi scoase haina de pe el şi sări în 
apă, înaintând cu greu spre mijlocul râului. 

Liesel, încetinind ritmul, simţea durerea fiecărui pas. 
Frigul supărător. 

Când fu îndeajuns de aproape, o văzu trecând de el, dar 
în curând o prinse din urmă. Întinse mâna şi luă ceea ce 
acum era o masă udă leoarcă de carton şi hârtie. 


- Omul care fluiera! strigă băiatul. Era singura carte care 
plutea în aval pe râul Amper în acea zi, dar tot simţi nevoia 
de a o anunta. 

O altă observaţie interesantă este că Rudy nu a încercat 
să părăsească apa distrugător de rece imediat după ce a 
avut cartea în mână. Limp de un minut sau mai bine, a 
rămas în râu. Nu i-a explicat niciodată lui Liesel, dar cred 
că ea ştia foarte bine că existau două motive. 


CE MOTIVELE ÎNGHEŢATE ALE LUI SO 
RUDY SIEINER 
1. După luni de eşec, acest moment era singura lui 
şansă de a se delecta cu o mică victorie. 
2. O asemenea dovadă de lipsă de egoism era o ocazie 
bună pentru a o ruga pe Liesel să-i îndeplinească 
dorinţa. Cum ar fi putut să-l refuze? 


- Ce zici de un sărut, Saumensch? 

A stat pe jumătate în apă alte câteva clipe înainte să iasă 
şi să-i dea cartea. Pantalonii îi erau lipiţi de trup şi nu s-a 
oprit din mers. În realitate, cred că îi era teamă. Lui Rudy 
Steiner îi era frică de sărutul hoţului de cărţi. Trebuie să fi 
tânjit după el atât de mult! Trebuie să o fi iubit atât de 
incredibil de mult! Atât mult, încât nu-i va mai cere 
niciodată ca buzele lor să se întâlnească şi va intra în 
mormânt fără ca acest lucru să se fi întâmplat. 


Partea a şasea 
SE 


Purtătorul de vise 


în rolurile principale: 
jurnalul morţii - omul de zăpadă - treisprezece cadouri - 
următoarea carte - coşmarul unui cadavru evreu - un cer 
de ziare - un vizitator - un schmunzeller - şi un ultim sărut 
pe obraji otrăviţi 


Jurnalul morţii: 1942 


A fost un an de pomină, ca '79, ca 1346, ca să enumăr 
doar câţiva. Uitaţi de coasă, drăcia dracului, am nevoie de o 
mătură sau de un mop. Şi am nevoie de o vacanţă. 


“& O FRÂNTURĂ DE ADEVĂR SO 

Nu am seceră sau coasă. 

Nu port decât o mantie neagră cu glugă atunci când 
e frig. 

Şi nu am acele trăsături faciale de schelet, cu care se 
pare că vă place să mă catalogaţi de la distanţa. Vreţi 
să ştiţi cum arât cu adevărat? O să vă ajut. Găsiţi-vă o 

oglindă cât timp continui. 


De fapt, mă simt destul de egocentrică să vă povestesc 
totul despre mine, mine, mine. Călătoriile mele, ce am văzut 
eu în '42. Pe de altă parte, voi sunteţi oameni - ar trebui să 
înţelegeţi obsesia faţă de sine. Ideea este că există un motiv 
pentru care explic ce am văzut în acel moment. Multe 
dintre acele întâmplări vor avea repercusiuni asupra lui 
Liesel Meminger. Au adus războiul mai aproape de strada 
Himmel şi m-au pus şi pe mine la muncă. 


În mod cert, am avut câteva raite de dat în acel an, din 
Polonia în Rusia, în Africa şi înapoi. Aţi putea argumenta că 
dau raite indiferent ce an este, dar uneori omenirea adoră 
să agite puţin lucrurile. Au făcut să crească producţia de 
cadavre şi, implicit, de suflete care se eliberau. De obicei, 
câteva bombe îşi ating țelul. Sau câteva camere de gazare, 
sau vorbăria armelor din depărtări. Dacă niciuna dintre 
acestea nu rezolvă lucrurile, cel puţin le răpesc oamenilor 
locuinţele, şi constat că pretutindeni sunt oameni fără 


adăpost. Adesea, vin după mine în timp ce colind străzile 
oraşelor agresate. Mă imploră să îi iau cu mine, fără să 
realizeze că şi aşa sunt ocupată. „Va veni timpul vostru”, îi 
conving eu şi încerc să nu privesc în urmă. Din când în 
când, aş vrea să pot spune ceva de genul: „Nu vedeţi că 
deja am mâinile ocupate?” Dar nu fac asta niciodată. Mă 
autocompătimesc în sinea mea, în vreme ce îmi văd de 
treabă şi câteodată sufletele şi cadavrele nu se înzecesc, ci 
se înmiesc. 


C% O SCURTĂ LISTĂ DE SARCINI PENTRU 1942 SO 
1. Evreii disperaţi - spiritele lor în poala mea în timp 
ce stăteau pe acoperiş, lângă burlanele fumegânde. 
2. Soldaţii ruşi: luând doar mici cantităţi de muniţie, 
bazându-se pe cei căzuţi pentru completarea 
necesarului. 
3. Cadavrele ude de pe o coastă franceză, pe plaja de 
pietriş şi nisip. 


Aş putea continua, dar am hotărât că, deocamdată, trei 
exemple vor fi suficiente. Trei exemple care, în lipsă de 
altceva, vă vor face să simţiţi gustul de cenuşă în gură, gust 
ce a definit existenţa mea în timpul acelui an. 


Atât de mulţi oameni. 
Atât de multe culori. 


Ei tot freamătă înăuntrul meu. Îmi hărţuiesc memoria. Îi 
văd înalţi în mormanele lor, toţi urcați unul peste altul. 
Acolo, aerul este ca de plastic, orizontul - ca un clei care se 
aşază. Sunt ceruri făcute de mâna omului, străpunse şi 
curgând, şi sunt norii fini, colorați cu cărbune, bătând ca 
nişte inimi negre. 

Şi apoi. 

Este moarte. 


Croindu-şi drum printre toate. 
Aparent: pasivă, nepăsătoare. 
In realitate: vlăguită, extenuată şi dărâmată. 


Cu toată sinceritatea (şi ştiu că acum mă plâng prea 
mult), încă mă refăceam după Stalin, în Rusia. Aşa-numita a 
doua revoluție - uciderea propriilor oameni. 

Apoi a venit Hitler. 

Se spune că războiul este cel mai bun prieten al morţii, 
dar trebuie să vă prezint un punct de vedere diferit. Pentru 
mine, războiul este ca şeful cel nou care aşteaptă 
imposibilul. Stă aplecat peste umărul tău, repetând un 
singur lucru, necontenit: „lermină treaba, termină treaba.” 
Aşa că lucrezi mai din greu. Termini treaba. Însă şeful nu îţi 
mulţumeşte. Cere mai mult. 


Adesea, încerc să-mi amintesc frânturile răzlețe de 
frumuseţe pe care le-am văzut totuşi în acea perioadă. 
Răscolesc prin biblioteca mea de poveşti. 

De fapt, mă întind după una acum. 

Cred că deja ştiţi jumătate din ea şi, dacă veniţi cu mine, 
vă voi arăta restul. Vă voi arăta a doua jumătate a unui hoţ 
de cărţi. 

Fără să fie conştientă, ea aşteaptă multe lucruri la care 
am făcut aluzie cu doar un minut în urmă, dar vă aşteaptă şi 
pe voi. 

Dintre toate locurile posibile, duce nişte zăpadă jos, în 
pivniţă. 

Pumni de apă îngheţată pot face aproape pe oricine să 
zâmbească, dar nu îi pot face să uite. 

Uite-o că vine! 


Omul de Zăpada 


Pentru Liesel Meminger, începutul anului 1942 ar putea 
fi rezumat astfel: 

A împlinit vârsta de treisprezece ani. Pieptul încă îi era 
plat. Încă nu sângerase. Tânărul din pivniţă era acum în 
patul ei. 


Cum a ajuns Max Vandenburg în patul lui Liesel? 
S-a prăbuşit. 


Părerile au variat, dar Rosa Hubermann a pretins că 
seminţele fuseseră sădite de Crăciunul anului trecut. Ziua 
de 24 decembrie fusese înfometată şi rece, dar a existat un 
bonus major - nu au fost vizite lungi. Hans junior trăgea în 
ruşi şi, în acelaşi timp, menținea greva în relaţia cu familia. 
Trudy putea trece numai în weekend, înainte de Crăciun, 
însă numai pentru câteva ore. Pleca împreună cu familia la 
care era angajată. O vacanţă pentru o clasă socială foarte 
diferită din Germania. 


În ajunul Crăciunului, Liesel aduse doi pumni de zăpadă 
drept cadou pentru Max. 

- Închide ochii! i-a cerut ea. Întinde mâinile! 

Imediat ce zăpada a ajuns în palmele lui, Max a tremurat 
şi a râs, dar tot nu a deschis ochii. La început, a gustat doar 
puţin zăpada, lăsând-o să i se topească pe buze. 

- Este raportul meteo de azi? 

Liesel stătea lângă el. 

Uşor, i-a atins braţul. 

El a ridicat, din nou, zăpada la gură. 

- Mulţumesc, Liesel. 


Erau începuturile celui mai grozav Crăciun care fusese 
vreodată. Mâncare puţină. Fără cadouri. Dar aveau un om 
de zăpadă în pivniţă. 


După ce a adus primii pumni de zăpadă, Liesel a verificat 
ca nimeni altcineva să nu fie afară, apoi s-a apucat să ia cât 
mai multe găleți şi borcane. Le-a umplut cu zăpada şi 
gheaţa care acopereau mica fâşie din lumea care era strada 
Himmel. Odată pline, le-a adus înăuntru şi le-a cărat în 
pivniţă. 

Ca să spunem adevărul, prima dată a aruncat un bulgăre 
în Max şi a primit o replică în stomac. Max chiar a aruncat 
unul în Hans Hubermann, când acesta cobora în pivniţă. 

- Arschloch! scânci papa. Liesel, dă-mi din zăpada aia. O 
găleată întreagă! 

Vreme de câteva minute, au uitat cu toţii. Nu mai erau 
ţipete sau strigăte, dar nu-şi puteau înfrâna micile izbucniri 
în râs. Erau doar oameni jucându-se cu zăpadă într-o casă. 

Papa se uită la borcanele pline de omăt. 

- Ce facem cu restul? 

- Un om de zăpadă, răspunse Liesel. Trebuie să facem un 
om de zăpadă. 

Papa o strigă pe Rosa. 

Obişnuita voce distantă răspunse: 

- Acum ce mai e, Saukerl? 

- Vino aici, vrei? 

Când apăru, Hans Hubermann îşi riscă viaţa aruncând în 
soţia sa cel mai splendid bulgăre. Ratând milimetric, s-a 
dezintegrat când a lovit peretele, iar mama a avut un motiv 
să înjure fără să respire timp îndelungat. După ce şi-a 
revenit, a coborât şi i-a ajutat. Chiar a adus nasturi pentru 
ochi şi nas, plus puţină sfoară pentru zâmbetul omului de 
zăpadă. S-a găsit chiar şi o eşarfă, şi o pălărie pentru ceea 
ce era un om de zăpadă de numai şaizeci de centimetri. 

- Un pitic, zisese Max. 

- Ce facem când se topeşte? a întrebat Liesel. 


Rosa avea răspunsul: 

- Îl ştergi cu mopul, Saumensch, rapid. 

Papa nu era de acord. 

- Nu se va topi. Îşi frecă mâinile şi suflă în ele. E ger aici. 

S-a topit într-adevăr, deşi, undeva în fiecare dintre ei, 
acel om de zăpadă stătea încă drept. Trebuie să fi fost 
ultimul lucru pe care l-au văzut în acel ajun al Crăciunului, 
când au adormit într-un final. Aveau sunetul unui acordeon 
în urechi, un om de zăpadă în priviri, iar Liesel - gândul la 
ultimele cuvinte ale lui Max înainte să-l fi lăsat lângă foc. 


C URĂRI DE CRĂCIUN DE LA SO 
MAX VANDENBURG 
Adesea, îmi doresc ca toate astea să se termine, 
Liesel, dar, cumva, tu faci ceva ca atunci când ai 
coborât treptele pivniţei cu un om de zăpadă în 
mâini. 


Din nefericire, acea noapte anunţă o deteriorare a 
sănătăţii lui Max. Semnele de debut au fost însă inocente şi 
tipice. O senzaţie permanentă de frig. Mâini care tremurau. 
Tot mai multe viziuni în care boxa cu Fuhrerul. Numai 
atunci când nu se putu încălzi nici după flotări şi 
genuflexiuni, a început cu adevărat să se îngrijoreze. Deşi 
stătea aproape de foc, nu se simţea mai bine. Zi după zi, 
carnea începu să i se topească de pe oase. Programul de 
exerciţii se reduse şi a încetat cu totul când ela rămas cu 
obrazul lipit de podeaua posomorâtă a pivniţei. 

În ianuarie, a izbutit să se adune, dar, la începutul lunii 
februarie, Max era într-o stare îngrijorătoare. Se lupta să se 
trezească de lângă foc, dormind în cea mai mare parte a 
dimineţii, cu gura strâmbă şi cu pomeţii tot mai 
proeminenţi. Când era întrebat, spunea că se simte bine. 

La jumătatea lunii februarie, cu puţin înaintea zilei de 
naştere a lui Liesel, se apropie de cămin fiind pe punctul de 


a se prăbuşi. Aproape că a căzut în foc. 

- Hans, şopti şi faţa păru să i se contracte. 

Picioarele i-au cedat şi s-a lovit cu capul de cutia 
acordeonului. În acelaşi moment, o lingură de lemn căzu în 
supă şi Rosa Hubermann fu lângă el. Îi ţinu capul lui Max şi 
îi lătră lui Liesel: 

- Nu sta acolo, mai adu nişte pături. Du-le la tine în pat. 
Şi tu! 

Urmă papa. 

- Ajută-mă să-l ridic şi să-l duc în camera lui Liesel. 
Schnell! 

Chipul lui papa era încordat de grijă. Ochii lui cenuşii 
ţipară şi îl ridică singur. Max era uşor ca un copil. 

- Nu putem să-l punem aici, în patul nostru? 

Rosa deja se gândise la asta. 

- Nu! Trebuie să ţinem draperiile astea deschise ziua, 
altfel va părea suspect. 

- Bine zis! 

Hans l-a cărat afară. 

Cu păturile în mână, Liesel privea. Picioare neputincioase 
şi păr atârnând în hol. Un pantof îi căzuse. 

- Mişcă-te! 

Mama mergea rapid în spatele lor, în stilul ei legănat. 


Odată pus în pat, păturile au fost îngrămădite şi bine 
strânse în jurul lui. 

- Mama? 

Liesel nu reuşea să spună altceva. 

- Ce-i? Cocul Rosei Hubermann era strâns îndeajuns de 
tare ca să sperie. Păru că se strânge şi mai tare când repetă 
întrebarea: Ce e, Liesel? 

Ea păşi mai aproape, temându-se de răspuns. 

- Trăieşte? 

Cocul încuviinţă. 

Rosa se întoarse şi zise ceva cu mare convingere. 


- Ascultă-mă, Liesel! Nu l-am primit pe omul ăsta în casa 
mea ca să mă uit cum moare. Înţelegi? 

Liesel dădu din cap. 

- Acum, du-te! 


În hol, papa o îmbrăţişă. 
Avea nevoie disperată de asta. 


Mai târziu, îi auzi pe Hans şi pe Rosa vorbind în noapte. 
Rosa a pus-o să doarmă în camera lor şi era întinsă lângă 
patul lor, pe podea, pe salteaua pe care au târât-o de la 
subsol. (Existase temerea că s-ar putea să fie infectată, dar 
au ajuns curând la concluzia că asemenea gânduri erau 
nefondate. Nu de un virus suferea Max, aşa că au dus-o sus 
şi au înlocuit cearşaful.) 

Închipuindu-şi că fata dormea, mama îşi spuse părerea. 

- Afurisitul ăla de om de zăpadă, şopti. Fac pariu că a 
început cu omul de zăpadă... să se prostească aşa cu gheaţă 
şi zăpadă în frigul din pivniţă. 

Papa era mai filosofic. 

- Rosa, a început cu Adolf. Se ridică. Ar trebui să 
verificăm cum se mai simte. 

De-a lungul nopţii, Max a fost vizitat de şapte ori. 


Cc VIZITELE PRIMIIE DE MAX VANDENBURG sa) 
Hans Hubermann: 2 
Rosa Hubermann: 2 
Liesel Meminger: 3 


Dimineaţă, Liesel îi aduse cartea de schiţe din pivniţă şi o 
puse pe noptieră. Se simţea groaznic pentru că se uitase 
prin ea anul trecut şi, din respect, o ţinu ferm închisă. 

Când intră papa, nu se întoarse cu faţa la el, ci vorbi 
peste Max Vandenburg, spre perete. 


- De ce a trebuit să duc toată zăpada aia jos? întrebă ea. 
Ăsta-i motivul pentru toate astea, nu-i aşa, papa? Şi-a 
împreunat mâinile ca pentru rugăciune. De ce trebuit să fac 
omul ăla de zăpadă? 

Papa, ca să îi acordăm credit, a fost categoric. 

- Liesel, a zis el, trebuia să faci asta. 


Ore întregi îi stătu alături, în timp ce el tremura şi 
dormea. 

- Nu muri, şopti. Te rog, Max, doar nu muri! 

El era al doilea om de zăpadă care se topea sub ochii ei, 
dar acesta era diferit. Era un paradox. 

Cu cât devenea mai frig, cu atât mai repede se topea. 


Treisprezece cadouri 


A fost revenirea lui Max. 

Penele s-au transformat din nou în rămurele. Faţa netedă 
a devenit aspră. Dovada de care ea avea nevoie era acolo. 
Trăia. 


În primele câteva zile, ea a stat lângă el şi i-a vorbit. De 
ziua ei, i-a spus că un tort enorm aştepta în bucătărie - 
măcar să se trezească. 

Nu s-a trezit. 

Nu era niciun tort. 


“UN FRAGMENT DE NOAPTE TÂRZIE S” 

Am realizat mult mai târziu că de fapt am vizitat 
strada Himmel numărul 33 în acea perioadă. Trebuie 
să fi fost unul dintre puţinele momente când fata nu 

era acolo cu el, pentru că tot ce am văzut a fostun 
bărbat în pat. Am îngenuncheat. M-am pregătit să 

îmi bag mâinile prin pături. Apoi, s-a petrecut o 
revenire la viaţă - o imensă luptă sub greutatea mea. 
M-am retras şi, având atâta treabă care mă aştepta, a 

fost plăcut să fiu alungată din acea cămăruţă 
întunecată. Chiar am reuşit să am o scurtă pauză de 
seninătate cu ochii închişi, înainte să pornesc în 
drumul meu. 


În a cincea zi, a fost mult entuziasm atunci când Max a 
deschis ochii, chiar dacă numai pentru câteva momente. În 
mare parte, ceea ce a văzut (şi trebuie să fi fost un prim- 
plan) a fost Rosa Hubermann, practic azvârlindu-i un 
polonic de supă în gură. 

- Înghite! îl sfătui. Nu gândi. Doar înghite. 


După ce mama îndepărtă castronul, Liesel încercă să-i 
vadă chipul din nou, dar spinarea celei care îl hrănea cu 
supă îi stătea în cale. 

- Este încă treaz? 

Rosa se răsuci, dar a trebuit să răspundă. 


După aproape o săptămână, Max s-a trezit a doua oară, 
de această dată cu Liesel şi papa în cameră. Amândoi 
priveau corpul din pat când s-a auzit un mormăit. Dacă e 
posibil, papa a căzut în sus, de pe scaun. 

- Uite! icni Liesel. Rămâi treaz, Max, rămâi treaz! 

A privit-o scurt, dar nu a dat vreun semn de 
recunoaştere. Ochii au studiat-o de parcă era o ghicitoare. 
Apoi, s-au închis din nou. 

- Papa, ce s-a întâmplat? 

Hans s-a prăbuşit înapoi pe scaunul lui. 

Mai târziu, a sugerat că poate ar trebui să-i citească. 

- Haide, Liesel, citeşti atât de bine acum - deşi eo 
enigmă pentru noi toţi de unde a apărut cartea aia. 

- 'Ţi-am spus, papa. Una dintre călugărițele de la şcoală 
mi-a dat-o. 

Papa şi-a ridicat mâinile prefăcându-se că protestează. 

- Ştiu, ştiu. A oftat profund. Doar că... Şi-a ales cu grijă 
cuvintele: Să nu fii prinsă. 

Acest lucru venind de la un om care furase un evreu. 


Din acea zi, Liesel îi citi Omul care fluiera lui Max, care 
zăcea întins în patul ei. Singura frustrare era că trebuia să 
sară capitole întregi pentru că multe pagini era lipite unele 
de altele. Nu se uscase bine. Totuşi, îi dădu înainte, până 
când parcurse aproape trei sferturi din ea. Cartea avea trei 
sute nouăzeci şi şase de pagini. 


În lumea de afară, Liesel se grăbea să vină de la şcoală în 
fiecare zi, în speranţa că Max se simţea mai bine. 
- S-a trezit? A mâncat? 


- Du-te înapoi afară, o imploră mama. Îmi faci o gaură în 
stomac cu toată vorbăria asta. Haide! leşi şi joacă fotbal, 
pentru numele lui Dumnezeu! 

- Da, mamă. Era pe cale să deschidă uşa. Dar vii să mă 
chemi dacă se trezeşte, nu-i aşa? Inventează ceva. Ţipă ca 
şi cum aş fi făcut ceva rău. Înjură-mă. Toată lumea va crede, 
nu-ţi face griji. 

Până şi Rosa trebui să zâmbească la auzul acestor 
cuvinte. Îşi puse mâinile şold şi îi explică lui Liesel că nu era 
e destul de mare ca să evite un Wâtschen pentru că 
vorbeşte astfel. 

- Şi să dai un gol, ameninţă ea, sau nu mai veni acasă 
deloc. 

- Sigur, mamă. 

- Să fie două goluri, Saumensch! 

- Da, mamă. 

- Şi nu-mi mai răspunde. 

Liesel se gândi puţin, apoi se grăbi să iasă, dând nas în 
nas cu Rudy pe strada alunecoasă din pricina noroiului. 

- Era şi timpul, mâncă-n fund! A întâmpinat-o în maniera 
obişnuită şi s-au bătut pentru minge. Pe unde-ai umblat? 

Jumătate de oră mai târziu, după ce mingea a fost strivită 
de trecerea surprinzătoare a unei maşini pe strada Himmel, 
Liesel găsise primul cadou pentru Max Vandenburg. După 
ce au decretat că este ireparabilă, toţi copiii au plecat acasă 
dezgustaţi, lăsând mingea să se dezumfle pe strada rece, 
plină de gropi. Liesel şi Rudy au rămas aplecaţi peste 
mingea distrusă. Avea o gaură într-o parte, ca o gură. 

- O vrei? întrebă Liesel. 

Rudy ridică din umeri. 

- Ce să vreau eu gunoiul ăsta de rahat de minge? Nu mai 
avem nicio şansă să o umflăm din nou. 

- O vrei sau nu? 

- Nu, mulţumesc. 

Rudy o împinse precaut cu piciorul de parcă ar fi fost un 
animal mort. Sau un animal care s-ar fi putut să fie mort. 


Înainte de a porni spre casă, Liesel ridică mingea şi o 
puse sub braţ. Îl auzi chemând-o. 

- Hei, Saumensch! 

Ea aşteptă. 

- Saumensch! 

Se înduplecă. 

- Ce-i? 

- Am şi o bicicletă fără roţi dacă o vrei. 

- Bagă-ţi-o undeva! 

Din locul unde se afla pe stradă, ultimul lucru pe care îl 
auzi fu râsul acelui Saukeri, Rudy Steiner. 


Înăuntru, se îndreptă spre dormitor. Îi duse mingea lui 
Max şi o puse la capătul patului. 

- Îmi pare rău, zise, nu e cine ştie ce. Dar, când te 
trezeşti, o să-ţi spun totul despre ea. O să-ţi spun că a fost 
cea mai cenuşie după-amiază pe care ţi-o poţi imagina şi 
maşina asta cu luminile stinse a trecut exact peste minge. 
Apoi, omul a ieşit şi a ţipat la noi. Şi apoi a cerut indicaţii. 
Ce tupeu... 

„Trezeşte-te!” voia să strige. 

Sau să-l zgâlţăie. 

Nu a făcut-o. 

Tot ce a putut face Liesel a fost să privească mingea cu 
pielea ei scofâlcită, zdrobită. A fost primul cadou din multe. 


C& CADOURILE 42 - 45 SO 
O panglică, un con de pin. 
Un nasture, o piatră. 


Fotbalul îi dăduse o idee. 

Acum, de fiecare dată când se ducea şi venea de la 
şcoală, Liesel era cu ochii-n patru după lucruri abandonate 
care ar fi putut fi valoroase pentru un muribund. La 
început, se întrebă de ce conta atât. Cum putea ceva 


aparent atât de nesemnificativ să-i ofere alinare cuiva? O 
panglică într-un canal. Un con de pin pe stradă. Un nasture 
pur şi simplu sprijinindu-se de un perete din clasă. O piatră 
plată şi rotundă din râu. În lipsă de altceva, arată că îi pasă, 
ar putea deveni un subiect de conversaţie când Max se va 
trezi. 

Când era singur, ea conducea acele discuţii. 

- Şi ce-i cu toate astea? ar spune Max. Ce e cu vechiturile 
astea? 

- Vechituri? În mintea ei, stătea pe marginea patului. 
Astea nu sunt vechituri, Max. Ele te-au făcut să te trezeşti. 


C& CADOURILE 46 - 49 SO 
O pană, două ziare. 
Un ambalaj de acadea. Un nor. 


Pana era încântătoare şi prizonieră în balamalele uşii 
bisericii de pe strada Munchen. Se trăgea singură afară 
încovoindu-se şi Liesel se grăbi să o salveze. Fibrele penei 
erau pieptănate drept spre stânga, dar în partea dreaptă 
era formată din margini delicate şi secţiuni triunghiulare 
zimţate. Nu exista vreun alt mod de a o descrie. 

Ziarele au provenit din adâncimile reci ale unui tomberon 
(destul spus) şi ambalajul acadelei era drept şi decolorat. L.- 
a găsit lângă şcoală şi l-a ridicat în lumină. Conţinea un 
colaj de urme de paşi. 

Apoi, norul. 

Cum dai cuiva o bucăţică de cer? 

La sfârşitul lunii februarie, stătea pe strada Munchen şi 
privea un singur nor uriaş ridicându-se peste dealuri ca un 
monstru alb. Urca munţii. Soarele era eclipsat şi, în locul 
său, o bestie albă cu o inimă cenuşie privea oraşul. 

- Vrei să vezi asta? îi spuse lui papa. 

Hans ridică din cap şi rosti ceea ce credea ca fiind 
evident. 


- Ar trebui să i-l dai lui Max, Liesel. Vezi dacă poţi să i-l 
laşi pe noptieră, ca pe toate celelalte lucruri. 

Liesel se uită la el ca şi cum ar fi înnebunit. 

- Dar cum? 

Uşor, a mângâiat-o pe creştet. 

- 'Ţine-l minte. Apoi, pune-l pe hârtie pentru el. 


- „.. Era ca o mare bestie albă şi a venit de peste munţi, 
spuse ea când a stat de veghe data următoare. 

După ce a completat propoziţia cu diferite ajustări şi 
adăugiri, Liesel a simţit că reuşise. Şi-a imaginat norul 
trecând din mâinile ei într-ale lui, prin pături, şi a scris-o pe 
o fărâmă de hârtie, aşezând piatra pe ea. 


ce CADOURILE 410 - 413 9 
Un soldat de jucărie. 
O frunză miraculoasă. 
O carte terminată. 
Un petic de mâhnire. 


Soldatul era îngropat în ţărână, nu departe de casa lui 
Tommy Muller. Era zgâriat şi călcat, ceea ce pentru Liesel 
era esenţial. Chiar şi rănit, încă putea sta în picioare. 

Frunza era de arțar şi a găsit-o în magazia cu mături de 
la şcoală, printre găleți şi ştergătoare de praf cu pene. Uşa 
era uşor întredeschisă. Frunza era uscată şi dură ca pâinea 
prăjită şi existau dealuri şi văi pe toată suprafaţa sa. Cumva, 
frunza ajunsese în hol şi apoi în acea magazie. Ca o 
jumătate de stea cu o codiţă. Liesel a luat-o şi a răsucit-o 
între degete. 

De data aceasta, nu a pus frunza pe noptieră. A prins-o 
de draperia închisă, exact înainte de a citi ultimele treizeci 
şi patru de pagini din Omul care fluiera. 

Nu a luat cina în acea seară şi nici nu a mers la toaletă. 
Nu a băut. Toată ziua la şcoală îşi promisese că va termina 


de citit cartea astăzi şi că Max Vandenburg va asculta. El se 
va trezi. 

Papa stătea pe podea, ca de obicei fără slujbă. Din 
fericire, avea să plece în curând spre Knoller, cu 
acordeonul. Cu bărbia pe genunchi, o asculta pe fata pe 
care se străduise să o înveţe alfabetul. Citind mândră, îi 
dezvălui lui Max Vandenburg ultimele cuvinte înfricoşătoare 
ale cărţii. 


“% ULTIMELE FRAGMENTE DIN SO 
OMUL CARE FLUIERA 
p... Aerul vienez înceţoşa ferestrele trenului în acea 
dimineaţă şi, în timp ce oamenii se îndreptau 
neştiutori spre serviciu, un criminal îşi fluiera 
melodia veselă. Şi-a cumpărat biletul. A schimbat 
salutari politicoase cu ceilalţi pasageri şi cu 
conductorul. Chiar şi-a cedat locul unei doamne în 
vârstă şi a făcut conversaţie politicoasă cu un parior 
care vorbea despre cai americani. La urma urmelor, 
omul care fluiera adora să vorbească. Vorbea cu 
oamenii şi îi făcea să-l placă, să se încreadă în el. 
Vorbea cu ei în timp ce îi ucidea, îi tortura şi răsucea 
cuțitul în răni. Numai atunci când nu mai rămânea 
nimeni cu care să vorbească, fluiera, acesta era 
motivul pentru care făcea astfel după o crimă...” 
- Aşadar, crezi că pista aceea îl va avantaja pe 
numărul şapte, nu? 
- Sigur, rânji pariorul. Exista mereu încredere. El va 
veni din spate şi îi va omori pe toţi! 
A strigat acoperind zgomotul trenului. 
- Dacă insişti, zâmbi afectat fluierătorul şi se întrebă 
în treacăt când vor găsi cadavrul inspectorului în 
acel BMW nou-nouţ. 


- Doamne, Isuse Hristoase! Hans nu şi-a putut reţine 
uimirea din voce. O călugăriţă ţi-a dat aia? Se ridică şi se 
apropie de ea, sărutând-o pe frunte. Pa, Liesel, Knollerul 
aşteaptă. 

- La revedere, papa. 

- Liesel! 

Liesel o ignoră. 

- Vino să mănânci ceva! 

De data aceasta, răspunse: 

- Vin, mamă. De fapt, i-a adresat acele cuvinte lui Max, 
apropiindu-se şi punând cartea terminată pe noptieră, 
lângă toate celelalte lucruri. Aplecându-se spre el, nu se 
putu abţine. Haide, Max! şopti. 

Nici sunetul sosirii mamei în spatele ei nu făcu să-i 
contenească plânsul tăcut. Nu opri un strop de apă sărată 
din ochiul ei să cadă pe faţa lui Max Vandenburg. 

Mama a strâns-o la piept. 

Braţele ei au înghiţit-o. 

- Ştiu, zise ea. 

Ştia. 


Aer curat, un vechi cosmar şi ce să 
faci cu cadavrul unui evreu 


Erau pe malul râului Amper şi Liesel tocmai îi spusese lui 
Rudy că era tentată să ia o altă carte din casa primarului. În 
locul Omului care fluiera, citise Omul aplecat asupra mea 
de mai multe ori lângă patul lui Max. Fiecare lectură nu 
dura decât câteva minute. Încercase şi Ridicarea din umeri, 
chiar şi Manualul groparului, dar niciuna dintre ele nu 
părea chiar potrivită. „Vreau ceva nou”, gândi în sinea ei. 

- Măcar ai citit-o pe prima? 

- Sigur că da. 

Rudy aruncă o piatră în apă. 

- A fost bună? 

- Sigur că a fost. 

- Sigur că da, sigur că a fost. 

Încercă să dezgroape o altă piatră din pământ, dar se 
tăie la deget. 

- Ca să te-nveţi minte. 

- Saumensch. 

Când replica finală a cuiva era Saumensch sau Saukeri 
sau Arschloch, ştiai că l-ai înfrânt. 


Condiţiile erau perfecte pentru furat. Era o după-amiază 
posomorâtă la începutul lunii martie şi doar câteva grade 
peste zero mereu mai neplăcute decât zece grade cu minus. 
Foarte puţini oameni erau pe străzi. Stropii de ploaie 
cădeau ca nişte aşchii gri de creion. 

- Mergem? 

- Pe biciclete, spuse Rudy. Poţi folosi una de-a noastră. 


Cu această ocazie, Rudy era considerabil mai 
entuziasmat fiindcă el era intrusul. 

- Azi e rândul meu, zise în timp ce degetele le îngheţau 
pe ghidoanele bicicletelor. 

Liesel se gândi rapid. 

- Poate că nu ar trebui, Rudy. Sunt lucruri peste tot pe- 
acolo. Şi e întuneric. Este clar că un idiot ca tine se va 
împiedica sau va da peste ceva. 

- Mulţam mult. 

În această stare, Rudy era greu de stăpânit. 

- Mai e şi distanţa până la pervaz. Este mai mare decât 
crezi. 

- Vrei să spui că nu o pot face? 

Liesel se ridică pe pedale. 

- Deloc. 

Au traversat podul şi au urcat pe serpentinele dealului, 
spre Grande Strasse. Fereastra era deschisă. 


Ca şi ultima oară, au cercetat casa. Puteau vedea vag 
înăuntru, unde era aprinsă o lumină la parter, probabil în 
bucătărie. O umbră se mişca încolo şi-ncoace. 

- O să dăm câteva ture, spuse Rudy. Bine că am adus 
bicicletele, nu? 

- Tu doar să-ţi aminteşti să o iei pe-a ta la plecare. 

- Foarte amuzant, Saumensch. E un pic mai mare decât 
pantofii tăi mizerabili. 

Se plimbară preţ de aproximativ cincisprezece minute. 
Soţia primarului era jos, mult prea aproape ca ei să se 
simtă în siguranţă. 

Cum îndrăznea să păzească bucătăria cu asemenea 
vigilenţă?! Pentru Rudy, bucătăria era fără îndoială 
obiectivul real. Ar fi intrat înăuntru, ar fi furat câtă mâncare 
ar fi fost fizic posibil, apoi, dacă (şi numai dacă) ar fi avut o 
clipă în plus, ar fi îndesat o carte în pantaloni, în drum spre 
ieşire. Orice carte ar fi fost bună. 

Slăbiciunea lui Rudy era însă nerăbdarea. 


- Se face târziu, zise el şi începu să se îndepărteze cu 
bicicleta. Vii? 

Liesel nu veni. 

Nu exista vreo decizie de luat. Târâse bicicleta aia jalnică 
tot drumul până sus şi nu va pleca fără o carte. Sprijini 
ghidonul de burlanul de scurgere, se uită după vecini şi se 
apropie de fereastră. Înaintă cumpătat, fără grabă. De 
această dată, îşi dădu jos pantofii folosindu-şi picioarele, 
călcând peste călcâie. 

Degetele apucară lemnul şi se strecură înăuntru. 

De data aceasta, chiar dacă vag, se simţea mai în largul 
ei. În câteva momente preţioase, a dat ocol camerei, 
căutând o carte care să o atragă. În trei sau patru rânduri, 
aproape că s-a întins după una. Chiar s-a gândit să ia mai 
multe, dar nu voia să strice ceea ce era un fel de sistem. 
Deocamdată, numai o carte era necesară. Studie rafturile şi 
aşteptă. 

Şi mai mult întuneric s-a căţărat pe fereastră, în spatele 
ei. Mirosul prafului şi al hoţiei zăbovea în fundal. Apoi, a 
văzut-o. 

Cartea era roşie, cu scris negru pe cotor. Der 1raum 
Trăger. Purtătorul de vise. Se gândi la Max Vandenburg şi 
la visele lui. La vină. Supravieţuire. Părăsirea familiei. Lupta 
cu Fuhrerul. S-a gândit şi la propriul vis - fratele ei mort în 
tren şi apariţia lui pe trepte, la mică distanţă de această 
cameră. Hoţul de cărţi i-a privit genunchiul însângerat de 
ghiontul dat chiar de mâna ei. 

Luă uşor cartea de pe raft, o puse bine sub braţ, se urcă 
pe pervaz şi sări afară, totul dintr-o mişcare. 

De data aceasta, Rudy avea pantofii. Şi îi ţinea bicicleta 
pregătită. După ce s-a încălţat, au luat-o din loc. 

- Doamne, Dumnezeule, Meminger! Nu îi spusese 
niciodată Meminger. Eşti absolut dusă cu pluta. Ştii asta? 

Liesel fu de acord şi pedală nebuneşte. 

- Ştiu. 


La pod, Rudy a făcut rezumatul evenimentelor după- 
amiezii. 

- Acei oameni ori sunt complet nebuni, zise, ori doar le 
place aerul curat. 


“& O MICĂ SUGESTIE SO 
Sau poate că era o femeie pe Grande Strasse care 
acum îşi ţinea fereastra de la bibliotecă deschisă 
dintr-un alt motiv - sau poate că sunt eu cinică ori 
optimistă. Ori ambele. 


Liesel şi-a pus Purtătorul de vise sub jachetă şi a început 
să-l citească imediat ce s-a întors acasă. Pe scaunul de lemn 
de lângă patul ei, a deschis cartea şi a şoptit: 

- Este una nouă, Max. Doar pentru tine. 

Începu să citească. 

„Capitolul unu. Era destul de convenabil că întregul oraş 
dormea atunci când s-a născut purtătorul de vise...” 

În fiecare zi, Liesel citea două capitole din carte. Unul 
dimineaţa, înainte de şcoală, şi altul îndată ce ajungea 
acasă. În anumite nopţi, când nu putea dormi, citea şi 
jumătate dintr-un al treilea capitol. Uneori, adormea 
sprijinită cu capul de marginea patului. 

Devenise misiunea ei. 

Îi dăduse Purtătorul de vise lui Max, ca şi cum numai 
cuvintele l-ar fi putut hrăni. Într-o marţi, i se păru că se 
mişcă. Putea să jure că i se deschiseră ochii. De era aşa, 
fusese numai pentru un moment şi mai probabil să fi fost 
doar imaginaţia ei sau speranţa. 

La mijlocul lunii martie, fisurile au început să apară. 


Rosa Hubermann - femeia bună în caz de criză - fu pe 
punctul de a ceda într-o după-amiază, în bucătărie. Îşi 
ridică vocea, apoi şi-o cobori rapid. Liesel se opri din citit şi 
se strecură încet în hol. Deşi stătea aproape, abia putea 


înţelege cuvintele mamei. Când a reuşit să le desluşească, 
şi-a dorit să nu o fi făcut, pentru că tot ce a auzit a fost 
înfiorător. Era realitatea. 


ce CONŢINUTUL VOCII MAMEI ss 
Dacă nu se mai trezeşte? Dacă moare aici, Hansie? 
Spune-mi. Ce vom face cu corpul, în numele lui 
Dumnezeu? Nu-l putem lăsa acolo, mirosul o să ne 
omoare... şi nu-l putem căra afară, şi nici nu-l putem 
târi pe stradă. Nu putem să spunem pur şi simplu: 
„Nu o să ghiciţi ce am găsit în pivniţă în dimineaţa 
asta...” O să ne închidă pentru totdeauna. 


Avea perfectă dreptate. 

Cadavrul unui evreu era o problemă majoră. 
Hubermannii trebuiau să-l facă pe Max Vandenburg să 
revină la viaţă nu doar de dragul lui, ci şi pentru binele lor. 
Simţea presiunea chiar şi papa, care avea mereu cea mai 
liniştitoare atitudine posibilă. 

- Uite ce-i. Vocea lui era joasă, dar grea. Dacă se 
întâmplă... dacă moare... va trebui să găsim o cale. 

Liesel putea să jure că l-a auzit înghițind un nod. O 
înghiţitură ca o lovitură în trahee. 

- Căruciorul meu de zugrăvit, nişte cearşafuri pătate... 

Liesel intră în bucătărie. 

- Nu acum, Liesel. 

Papa fu cel care vorbi, deşi nu se uită la ea. Îi privea 
chipul deformat în luciul unei linguri întoarse. Avea coatele 
îngropate în masă. 

Hoţul de cărţi nu se retrase. Mai făcu câţiva paşi şi se 
aşeză. Palmele ei reci căutau mânecile şi o propoziţie îi căzu 
din gură. 

- Nu e mort încă. 

Vorbele au aterizat pe masă şi s-au instalat în mijloc. Toţi 
trei s-au uitat la ele. Speranţe timide nu au îndrăznit să 


capete curaj. Nu e mort încă. Nu e mort încă. Rosa fu cea 
care vorbi după aceea: 
- Cui îi este foame? 


Se poate ca singura ocazie în care boala lui Max să nu fi 
durut să fi fost cina. Nu se putea nega acest lucru, din 
moment ce ei trei stăteau la masa din bucătărie cu o bucată 
de pâine în plus şi cu supa sau cartofii în plus. Toţi o 
gândeau, dar nimeni nu vorbea. 


Noaptea, doar câteva ore mai târziu, Liesel se trezi şi se 
gândi la povara pe care o purta în suflet. (Învăţase această 
expresie din Purtătorul de vise - care era antiteza completă 
a Omului care fluiera -, o carte despre un copil abandonat, 
care dorea să fie preot.) Se ridică şi inspiră adânc aerul 
nopții. 

- Liesel? se răsuci papa. Ce este? 

- Nimic, papa, totul este în regulă, răspunse ea, dar, chiar 
clipa în care rosti cuvintele, îşi aminti exact ce se 
întâmplase în visul ei. 


“& O MICĂ IMAGINE SO 
În cea mai mare parte, totul este identic. 
Trenul are aceeaşi viteză. 
Fratele ei tuşeşte violent. De data aceasta însă, Liesel 
nu îi vede chipul lăsat spre podea. Încet, se apleacă. 
Mâna ei îi ridică uşor bărbia şi acolo, chiar în faţa ei, 
este chipul cu ochi mari al lui Max Vandenburg. Se 
holbează la ea. O pană cade pe podea. Trupul este 
mai mare acum, pe măsura feţei. Trenul ţipă. 


- Liesel? 

- Am zis că totul este în ordine. 

Tremurând, se ridică de pe saltea. Amorţită de frică, o luă 
pe hol spre patul lui Max. După mai multe minute petrecute 


lângă el, când se linişti, încercă să-şi interpreteze visul. Era 
oare o premoniţie a morţii lui Max? Sau doar o reacţie la 
discuţia de după-amiază, din bucătărie? Îl înlocuise Max pe 
fratele ei? Şi, dacă da, cum se putea debarasa de propria 
rudă într-un asemenea mod? Poate că era chiar o dorinţă 
profundă ca Max să moară. În cele din urmă, dacă a fost 
îndeajuns de bine pentru Werner, fratele ei, atunci era la fel 
şi pentru acest evreu. 

- Asta e ceea ce crezi? şopti ea, stând aplecată deasupra 
patului. 

Nu. Nu putea să creadă aşa ceva. Răspunsul ei era 
argumentat de diversele forme mari şi mici de pe noptieră 
conturate de amorţeala întunericului care îşi pierdea 
puterile. Cadourile. 

- Trezeşte-te! rosti ea. 

Max nu se trezi. 

Timp de alte opt zile. 


La şcoală, un ropot de bătăi se auzi în uşă. 

- Intră! strigă Frau Olendrich. 

Uşa se deschise şi întreaga clasă privi cu surprindere la 
Rosa Hubermann care stătea în uşă. Unul sau doi copii şi-au 
pierdut răsuflarea în faţa priveliştii - o femeie cât un mic 
dulap, cu un rânjet de ruj şi ochi de clor. Aceasta. Era 
legenda. Purta cele mai bune haine, dar părul îl avea 
răvăşit şi era ca un prosop de şuviţe de elastic gri. 

Învăţătoarei îi era în mod clar teamă. 

- Frau Hubermann... 

Mişcările îi erau dezordonate. Privi prin clasă. 

- Liesel? 

Liesel se uită la Rudy, se ridică şi merse rapid către uşă 
pentru a pune capăt cât mai repede posibil momentului 
jenant. O închise în urma ei şi rămase singură, pe coridor, 
cu Rosa. 

Rosa se uită în cealaltă direcţie. 

- Ce s-a întâmplat, mamă? 


Se răsuci. 

- Nu mă lua pe mine „cu ce s-a întâmplat, mamă”, 
Saumensch mic! 

Liesel fu străpunsă de viteza cu care vorbea. 

- Peria mea de păr! 

O şuviţă de râsete se rostogoli pe sub uşă, dar fu îndată 
trasă înapoi. 

- Mamă? 

Faţa ei era gravă, dar zâmbea. 

- Ce naiba ai făcut cu peria mea de păr, Saumensch 
prost, hoţ mic? 'Ţi-am spus de o sută de ori să o laşi în pace, 
dar mă asculţi tu vreodată? Sigur că nu! 

Tirada continuă poate pentru încă un minut şi Liesel făcu 
o sugestie disperată sau două despre posibilul loc unde s-ar 
fi aflat peria cu pricina. S-a terminat brusc, Rosa trăgând-o 
aproape pe Liesel doar pentru câteva secunde. Şoaptele ei 
erau aproape imposibil de auzit, deşi se afla lângă ea. 

- Mi-ai spus să ţip la tine. Ai zis că toţi vor crede. Se uită 
în stânga şi-n dreapta, apoi rosti pe un ton conspirativ: S-a 
trezit, Liesel. E treaz. Scoase din buzunar soldatul de 
jucărie zgâriat. A zis să-ţi dau asta. A fost preferatul lui. I-l 
înmâna, îi strânse braţele şi zâmbi. Înainte ca Liesel să aibă 
o şansă de a vorbi, ea tranşă problema: Ei? Răspunde-mi! 
Mai ai vreo idee pe unde ai fi putut s-o laşi? 

„Trăieşte”, se gândi Liesel... 

- Nu, mamă. Îmi pare rău, mamă, eu... 

- Atunci, la ce eşti bună? 

O lăsă baltă, dădu din cap şi plecă. 

Pentru câteva momente, Liesel rămase nemişcată. 
Coridorul era imens. Examină soldatul din palmă. Instinctul 
îi spunea să fugă acasă imediat, dar bunul-simţ nu-i 
permise. În schimb, puse soldatul jerpelit în buzunar şi se 
întoarse în clasă. 

Toată lumea aştepta. 

- Vacă proastă, şopti în barbă. 

Din nou, copiii au râs. Frau Olendrich nu a râs. 


- Ce-a fost asta? 

Liesel era într-o asemenea stare de beatitudine, încât se 
simţea indestructibilă. 

- Am zis, zâmbi ea, vacă proastă, şi nu trebui să aştepte 
un singur moment înainte ca palma învăţătoarei să-i 
plesnească obrazul. 

- Nu vorbi aşa despre mama ta, zise femeia fără prea 
mare efect. 

Fata doar rămase pe loc şi încercă să se abţină să nu 
rânjească. 

La urma urmelor, risca să încaseze un Watschen. 

- Acum, du-te la locul tău. 

- Da, Frau Olendrich. 

Lângă ea, Rudy îndrăzni să vorbească. 

- Isuse Hristoase, şopti, pot să-i văd mâna pe faţa ta. O 
palmă mare şi roşie. Cinci degete! 

- Bine, spuse Liesel gândindu-se că Max era în viaţă. 


Când ajunse acasă în acea după-amiază, el stătea în pat 
cu mingea de fotbal dezumflată în poală. Barba îl mânca şi 
ochii apoşi se luptau să rămână deschişi. Un castron de 
supă gol se afla lângă cadouri. 

Nu se salutară. 

Mai degrabă, se tatonară. 

Uşa scârţăi, fata intră şi rămase înaintea lui, uitându-se în 
castron. 

- 'Ţi-o bagă mama cu forţa pe gât? 

EI încuviinţă din cap, mulţumit, obosit. 

- A fost foarte bună, totuşi. 

- Supa mamei? Pe bune? 

Nu îi zâmbi. 

- Mulţumesc pentru cadouri. Doar o uşoară mişcare a 
gurii, în loc de zâmbet. Mulţumesc pentru nor. Papa al tău 
mi-a explicat puţin despre ce este vorba. 

După o oră, a făcut şi Liesel o încercare să spună 
adevărul. 


- Nu ştim ce ne-am fi făcut dacă ai fi murit, Max. Noi... 

Nu i-a luat mult. 

- Vrei să zici, cum să scăpaţi de mine? 

- Îmi pare rău. 

- Nu. Nu era jignit. Aveaţi dreptate. Se jucă puţin cu 
mingea. Aveaţi dreptate să vă gândiţi astfel. În situaţia 
voastră, un evreu mort este la fel de periculos ca unul viu, 
dacă nu chiar mai mult. 

- Am şi visat. 

I-a explicat în detaliu, ţinând strâns soldatul. Era pe cale 
să-şi ceară din nou scuze când Max a intervenit: 

- Liesel! O făcu să se uite la el. Nu-ţi cere niciodată scuze 
faţă de mine. Eu ar trebui să fiu cel care să-ţi ceară ţie 
scuze. Se uită la tot ce îi adusese. Uită-te la toate astea! 
Aceste cadouri. Luă nasturele în mână. Şi Rosa a spus că 
mi-ai citit de două ori pe zi, câteodată mai mult. Privi spre 
draperii ca şi cum ar fi putut vedea prin ele. Se ridică puţin 
şi făcu o pauză care dură cât o duzină de propoziţii tăcute. 
Tulburarea apăru pe faţa lui şi el îi făcu fetei o mărturisire: 
Liesel? Se mişcă puţin spre dreapta. Mi-e teamă, spuse el, 
că o să adorm din nou. 

Liesel era însă hotărâtă. 

- Atunci, o să-ţi citesc. Şi o să-ţi dau o palmă dacă începi 
să moţăi. O să închid cartea şi o să te zgâlţâi până te 
trezeşti. 

În acea după-amiază şi în bună parte din seară, Liesel îi 
citi lui Max Vandenburg. El stătu în pat şi îi sorbi cuvintele, 
de data aceasta treaz, până puţin după ora zece. Când 
Liesel se odihni puţin, îşi ridică privirea peste carte şi văzu 
că Max dormea. Nervoasă, l-a înghiontit cu cartea. S-a 
trezit. 


A mai adormit de încă trei ori. De alte două ori, l-a trezit. 
În următoarele patru zile, s-a trezit în fiecare dimineaţă 
în patul lui Liesel, apoi lângă cămin şi, în cele din urmă, la 


mijlocul lunii aprilie, în pivniţă. Sănătatea i se ameliorase, 
barba dispăruse şi începuse să ia puţin în greutate. 

În lumea interioară a lui Liesel se simţea o mare 
destindere la vremea aceea. Afară însă lucrurile începeau 
să devină instabile. La sfârşitul lunii martie, asupra unui loc 
numit Lubeck s-au abătut bombe. Următorul la rând avea 
să fie Koln şi, destul de curând, tot mai multe oraşe 
nemţeşti, inclusiv Munchen. 

Da, şeful stătea lângă umărul meu. 

„Llermină-ţi treaba, termină-ţi treaba!” 


Bombele veneau - şi eu veneam. 


Jurnalul morţii: Koln 


Primele ore ale zilei de 30 mai. 

Sunt sigură că Liesel Meminger dormea dusă când peste 
o mie de avioane de bombardament zburau spre un loc 
numit Koln. Pentru mine, rezultatul a fost cinci sute de 
oameni sau pe-aproape. Cinci mii de oameni rămaşi fără 
adăpost umblau în jurul mormanelor fantomatice de moloz, 
încercând să-şi dea seama ce aparţinea cui şi ce bucăţi de 
casă distrusă erau ale cui. 

Cinci sute de suflete. 

Le-am purtat în degete, ca pe valize. Sau le-am aruncat 
pe umăr. Numai pe copii i-am dus în braţe. 


Până când am terminat, cerul devenise galben ca un ziar 
în flăcări. Dacă mă uitam îndeaproape, putea vedea 
cuvintele, titlurile informative care comentau evoluţia 
războiului şi aşa mai departe. Cum mi-ar fi plăcut să-l trag 
pe tot în jos, să mototolesc cerul ca un ziar şi să-l arunc 
departe! Braţele mă dureau şi nu-mi puteam permite să-mi 
ard degetele. Încă mai era multă treabă de făcut. 

După cum v-aţi aştepta, mulţi oameni au murit 
instantaneu. Altora le-a trebuit ceva timp. Mai aveam 
câteva alte locuri de vizitat, ceruri de întâlnit şi suflete de 
colectat, iar atunci când m-am întors în Koln, mai târziu, nu 
mult după trecerea ultimelor avioane, am avut ocazia să 
observ cel mai nemaipomenit lucru. 

Purtam sufletul carbonizat al unei adolescente când am 
privit cu solemnitate în sus, la ceea ce era acum un cer 
sulfuros. Un grup de fete de zece ani era prin apropiere. 
Una dintre ele a strigat: 

- Ce-i asta? 


Braţul i s-a întins şi degetul a arătat către un obiect 
negru, care cădea încet de sus. La început, arăta ca o pană 
neagră plutind, săltând. Ca o bucăţică de cenuşă. Apoi, a 
devenit tot mai mare. Aceeaşi fată - o roşcată cu pistrui - 
vorbi din nou, de data aceasta nerăbdătoare: 

- Ce e asta? 

- E un corp, sugeră o altă fată. 

Păr negru, codițe cu cărare pe mijloc. 

- E o altă bombă! 

Era prea lentă ca să fie o bombă. 

Cu spiritul adolescentin încă arzând uşor în braţele mele, 
am mers câteva sute de metri împreună cu ele. Ca şi fetele, 
am rămas cu privirea aţintită spre cer. Ultimul lucru pe 
care îl voiam era să mă uit în jos, la faţa chinuită a 
adolescentei mele. O fată drăguță. Avea toată moartea în 
faţă. 

Ca şi fetele, am înlemnit când o voce strigă cu putere. 
Era un tată iritat, care le ordona copiilor lui să treacă 
înăuntru. Roşcata reacţionă. Punctele pistruilor se alungiră, 
devenind virgule. 

- Dar, papa, uite! 

Bărbatul făcu câţiva paşi mici şi îşi dădu repede seama 
despre ce era vorba. 

- E combustibilul, zise el. 

- Cum adică? 

- Combustibilul, repetă el. Rezervorul. Era un om chel, cu 
un costum sfâşiat. Şi-au consumat tot combustibilul şi au 
aruncat rezervorul gol. Priviţi, mai e unul acolo. 

- Şi acolo! 

Copiii fiind copii, toţi s-au apucat să caute frenetic, 
încercând să găsească un rezervor gol de combustibil care 
plutea spre pământ. Primul a aterizat cu o bufnitură scurtă. 

- Putem să îl păstrăm, papa? 

- Nu. Era bombardat şi şocat acest papa şi, în mod clar, 
nu îi ardea de aşa ceva. Nu putem să-l păstrăm. 

- De ce nu? 


- O să-l întreb pe papa al meu dacă pot să iau eu, zise una 
dintre celelalte fete. 
- Şi eu. 


Dincolo de ruinele din Koln, un grup de copii adunau 
rezervoarele goale aruncate de inamici. Ca de obicei, eu am 
adunat oameni. Eram obosită. Şi anul nu trecuse nici pe 
jumătate. 


Vizitatorul 


O nouă minge fusese găsită pentru meciurile de fotbal de 
pe strada Himmel. Asta era o veste bună. Vestea oarecum 
neliniştitoare era că o divizie a partidului nazist se îndrepta 
către ei. 

Ajunseseră tocmai până în Molching, stradă după stradă, 
casă după casă şi acum erau la magazinul lui Frau Diller, 
fumând repede o ţigară înainte să continue cu ceea ce 
aveau de făcut. 

Existau câteva adăposturi antiaeriene în Molching, dar, 
după bombardamentul din KOln, s-a luat curând hotărârea 
că ar fi utile câteva în plus. NSDAP inspecta fiecare casă în 
parte pentru a vedea dacă pivnițele se pretează pentru 
adăposturi. 

De departe, copiii urmăreau ce se întâmplă. 

Vedeau fumul înălțându-se deasupra haitei membrilor de 
partid. 

Liesel abia ieşise şi se apropiase de Rudy şi Ilommy. 
Harald Mollenhauer tocmai recuperase mingea. 

- Ce se petrece aici? 

Rudy îşi băgă mâinile în buzunar. 

- Partidul. Cercetă cât de departe înaintase prietenul lui 
cu mingea în faţa gardului din faţă a lui Frau Holtzapfel. 
Verifică toate casele şi blocurile de apartamente. 

Lui Lieseli se uscă gura instantaneu. 

- Pentru ce? 

- Nu ştii nimic? Spune-i, lommy! 

Tommy era perplex. 

- Ei bine, nici eu nu ştiu. 

- Sunteţi ceva de speriat, amândoi. Au nevoie de mai 
multe adăposturi antiaeriene. 

- Ce... pivnițe? 


- Nu, mansarde! Sigur că pivnițe. Doamne, Liesel, chiar 
eşti grea de cap, nu-i aşa? 

Mingea ajunse înapoi. 

- Rudy! 

O jucă pe loc, dar Liesel nu se clinti. Cum putea să intre 
înapoi fără să trezească prea multe bănuieli? Fumul de la 
Frau Diller's se risipea şi micul grup de bărbaţi începu să se 
disperseze. Panică provocată în acel mod îngrozitor. Gât şi 
gură. Aerul deveni nisip. „Gândeşte-te, îşi zise în sinea ei. 
Haide, Liesel, gândeşte-te, gândeşte-te!” 

Rudy dădu gol. 

Glasuri îndepărtate îl felicitau. 

„Gândeşte-te, Liesel...” 

Gata! 

„Asta e, se decise ea, dar trebuie să o pun în practică.” 

În timp ce naziştii înaintau pe stradă vopsind literele LSR 
pe unele uşi, mingea fu pasată prin aer spre unul dintre 
puştii mai mari, Klaus Behrig. 


CE LsR SO 


Luftschutzraum: 
adăpost antiaerian. 


Băiatul se întoarse cu mingea chiar în momentul în care 
Liesel ajunse şi se ciocniră cu o asemenea forţă, încât jocul 
s-a oprit automat. În timp ce mingea se rostogolea aiurea, 
jucătorii veniră în goană spre ei. Liesel îşi ţinea cu o mână 
genunchiul julit şi cu cealaltă capul. Klaus Behrig se ţinea 
doar de fluierul piciorului, strâmbându-se şi înjurând. 

- Unde-i? scuipă el. O s-o omor! 

Nu va avea loc nicio crimă. 

Ci mai rău. 

Un membru de partid amabil văzuse incidentul şi fugi 
grijuliu spre grup. 

- Ce s-a întâmplat? întrebă el. 


- Ei bine, e nebună. 

Klaus arătă către Liesel, ceea ce-l făcu pe bărbat să o 
ajute să se ridice. Fata îi percepu respiraţia mirosind a 
tutun ca pe o movilă de nisip în faţa ei. 

- Nu cred că mai eşti în stare să joci, fata mea, spuse el. 
Unde locuieşti? 

- Sunt în regulă, răspunse ea. Serios, pot să mă descurc 
singură. „Doar lasă-mă în pace, lasă-mă în pace!” 

Atunci a intervenit Rudy, ca de obicei. De ce nu putea să- 
şi vadă de treabă măcar o dată? 

- Serios, zise Liesel. Vezi-ţi de joc, Rudy! Pot să mă 
descurc. 

- Nu, nu. 

Nu putea fi convins. Încăpăţânat mai era! 

- O să dureze doar un minut sau două, zise el. 

Din nou, trebuia să se gândească şi din nou avu o idee. 
Deşi Rudy o sprijinea, se prefăcu că nu se poate ţine pe 
picioare şi căzu încă o dată, intenţionat, la pământ, pe 
spate. 

- Papa al meu, rosti. Cerul, a observat ea, era peste 
măsură de albastru. Nici măcar o urmă de nori. Ai putea să- 
| chemi, Rudy? 

- Stai aici! S-a răsucit spre dreapta şi a strigat: lommy, 
stai cu ochii pe ea, da? Nu o lăsa să se mişte. 

Tommy intră în acţiune. 

- O să fiu cu ochii pe ea, Rudy! 

Rămase lângă ea, strâmbându-se din pricina ticurilor şi 
încercând să nu zâmbească, iar Liesel era atentă la nazist. 

Un minut mai târziu, calm, Hans Hubermann se aplecă 
spre ea. 

- Bună, papa. 

Un zâmbet dezamăgit îi dansă pe buze. 

- Mă întrebam când se va întâmpla asta. 

A ridicat-o şi a ajutat-o să meargă până acasă. Meciul a 
continuat în timp ce naziştii ajunseseră deja la uşa unei 


locuinţe câteva case mai sus. Nimeni nu a răspuns. Rudy a 
strigat din nou: 
- Aveţi nevoie de ajutor, Herr Hubermann? 
- Nu, nu, dumneata joacă în continuare, Herr Steiner! 
Herr Steiner. Trebuie să-l adoraţi pe papa al lui Liesel. 


Odată ajunşi înăuntru, Liesel l-a informat despre ce se 
petrecea. A încercat să găsească o cale de mijloc între 
tăcere şi disperare. 

- Papa. 

- Nu vorbi. 

- Partidul, şopti ea. 

Papa se opri. Se lupta cu impulsul de a deschide uşa şi a 
se uita în stradă. 

- Verifică pivnițele ca să facă adăposturi. 

O aşeză jos. 

- Deşteaptă fată, spuse şi apoi o chemă pe Rosa. 


Aveau un minut să inventeze un plan. O învălmăşeală de 
gânduri. 

- O să-l ducem pur şi simplu în camera lui Liesel, a fost 
sugestia mamei. Sub pat. 

- Asta-i tot? Dacă se hotărăsc să caute şi-n camerele 
noastre? 

- Ai un plan mai bun? 

Rectificare: nu aveau un minut. 

Ca un ciocan, în uşa din strada Himmel numărul 33 se 
auziră şapte bătăi şi era prea târziu ca să mai fie cineva 
mutat undeva. 

Vocea. 

- Deschideţi! 

Inimile le băteau puternic, întrecându-se între ele, într- 
un ritm nebunesc. Liesel încerca să o potolească pe ai, 
care i se ridicase în gât. Gustul inimii nu era prea plăcut. 

Rosa şopti: 

- Doamne, Isuse... 


De data aceasta, papa a fost cel care se ridică la 
înălţimea situaţiei. Se grăbi către uşa pivniţei şi aruncă 
înăuntru un avertisment. Când se întoarse, vorbi repede şi 
clar: 

- Uitaţi ce e, nu-i timp de scamatorii. Am putea să-l 
distragem într-o sută de feluri diferite, dar nu există decât o 
soluţie. Aruncă o privire spre uşă şi concluzionă: Nu facem 
NIMIC! 

Nu acesta era răspunsul dorit de Rosa. Ochii ei se lărgiră. 

- Nimic? Eşti nebun? 

Bătăile se auziră din nou. 

Papa era ferm. 

- Nimic! Nici nu mergem acolo, jos - nu avem nicio grijă 
pe lume. 

Totul parcă se petrecea cu încetinitorul. 

Rosa acceptă. 

Crispată de nelinişte, ea clătină din cap şi se duse să 
răspundă la uşă. 

- Liesel. 

Glasul lui papa o tăia în felii. 

- Doar rămâi calmă, verstehst? 

- Da, papa. 

Încercă să se concentreze asupra piciorului care 
sângera. 


- Aha! 

La uşă, Rosa încă întreba despre motivul deranjului, când 
omul amabil de la partid o observă pe Liesel. 

- Fotbalista nebună! rânji el. Ce-ţi face genunchiul? 

Nu vă imaginaţi că naziştii erau în general foarte joviali, 
dar acest bărbat era cu siguranţă. Intră şi se aplecă puţin 
ca să vadă rana. 

„Ştie? se întrebă Liesel. Poate mirosi că ascundem un 
evreu?” Papa veni de la chiuvetă cu o cârpă udă şi o stoarse 
pe genunchiul lui Liesel. 

- Ustură? 


Ochii lui de argint erau îngrijoraţi şi blânzi. Frica din ei 
putea fi uşor confundată cu grija pentru rană. 

Rosa strigă din bucătărie: 

- Nu poate să usture destul. Poate o să-şi înveţe lecţia. 

Nazistul se ridică şi râse. 

- Nu cred că fata asta învaţă vreo lecţie acolo, afară, 
Frau?... 

- Hubermann. 

Cartonul feţei ei se deforma. 

- ... Frau Hubermann... eu cred că ea le dă lecţii. Îi zâmbi 
lui Liesel. Tuturor acelor băieţi. Am dreptate, fetiţo? 

Papa înghionti genunchiul julit cu cârpa şi Liesel tresări, 
în loc să răspundă. Hans fu cel care vorbi. O scuză mută 
adresată fetei. 

A urmat o tăcere incomodă, iar bărbatul de la partid îşi 
aminti de ce venise. 

- Dacă nu vă deranjează, explică el, trebuie să inspectez 
pivniţa, doar un minut, două, ca să văd dacă este potrivită 
pentru un adăpost. 

Papa şterse genunchiului lui Liesel pentru ultima oară. 

- O să ai şi o vânătaie frumoasă acolo, Liesel. Relaxat, îşi 
îndreptă atenţia spre omul de lângă ei. Sigur, prima uşă la 
dreapta. Vă rog să ne scuzaţi pentru dezordine. 

- Nu mi-aş face griji... nu poate fi mai rău decât în altele 
pe care le-am văzut astăzi. Asta? 

- Aia. 


C% CELE MAI LUNGI TREI MINUTE S” 
DIN ISTORIA FAMILIEI HUBERMANN 
Papa stătea la masă. Rosa se ruga în colţ, murmurând 
cuvintele. Liesel fierbea în suc propriu: genunchiul, 
pieptul, muşchii braţelor. Mă îndoiesc că vreunul 
dintre ei îndrăznea să se întrebe ce ar face dacă 
pivniţa lor ar fi fost considerată bună ca adăpost. Mai 
întâi, trebuiau să supravieţuiască inspecției. 


Au ascultat paşii nazişti în pivniţă. Se auzeau ca sunetul 
unei rulete a cărei panglică metalică este trasă din carcasa 
ei. Liesel nu putea să-şi alunge gândul că Max era ascuns 
sub scară, ghemuit în spatele cărţii sale cu schiţe, 
strângând-o la piept. 

Papa se ridică. Altă idee. 

Se duse în hol şi strigă: 

- Totul e-n ordine? 

Răspunsul urcă scările pe deasupra lui Max Vandenburg. 

- Încă un minut, poate! 

- Aţi dori nişte cafea, nişte ceai? 

- Nu, mulţumesc! 


Când papa se întoarse, le ordonă lui Liesel să ia rapid 
cartea şi Rosei să înceapă să gătească. Decise că ultimul 
lucru pe care trebuiau să-l facă era să stea degeaba, 
părând îngrijoraţi. 

- Ei, haide, zise el tare, mişcă, Liesel! Nu-mi pasă dacă te 
doare genunchiul. Trebuie să termini cartea aia, aşa cum ai 
promis. 

Liesel încercă să nu cedeze nervos. 

- Da, papa. 

- Ei bine, ce mai aştepţi? 

Fata reuşi să-şi dea seama de efortul depus pentru a-i 
face cu ochiul. Pe coridor, aproape că dădu peste omul de la 
partid. 

- Ai necazuri cu papa al tău, nu? Nu contează. Şi eu sunt 
la fel cu copiii mei. 

Au mers fiecare în drumul său şi, când Liesel a ajuns în 
camera ei, a închis uşa şi a căzut în genunchi, în pofida 
durerii care se intensifică. A ascultat concluzia că pivniţa 
avea o adâncime prea mică, apoi salutările de rămas-bun, 
dintre care una i-a fost adresată: 

- La revedere, fotbalistă nebună! 

Îşi aduse aminte să respire. 

- Auf Wiedersehen! La revedere! 


Purtătorul de vise clocotea în mâinile ei. 


Potrivit lui papa, Rosa efectiv s-a topit lângă cuptor în 
clipa în care bărbatul de la partid a plecat. Au cules-o pe 
Liesel şi au coborât la subsol, dând la o parte cearşafurile 
stropite de vopsea şi găleţile plasate strategic. Max 
Vandenburg stătea sub scări, ţinând foarfecă ruginită ca pe 
un cuţit. Se vedea că transpirase şi cuvintele i se formau ca 
nişte răni pe buze. 

- Nu le-aş fi folosit, zise el încet. Îmi... îşi lipi de frunte 
foarfeca ruginită. Îmi pare atât de rău că v-am făcut să 
treceţi prin asta! 

Papa îşi aprinse o ţigară. Rosa luă foarfecă. 

- Eşti în viaţă, zise ea. Cu toţii suntem. 

Era prea târziu acum pentru scuze. 


Schmunzeller 


Câteva minute mai târziu, o altă bătaie se auzi la uşă. 

- Doamne, Dumnezeule, încă unul! 

Îngrijorarea reapăru imediat. Max fu acoperit. Târşâindu- 
şi picioarele, Rosa urcă treptele subsolului, dar, de această 
dată, când deschise uşa, văzu că nu erau naziştii. Nu era 
nimeni altul decât Rudy Steiner. Stătea acolo, cu părul 
galben şi plin de bune intenţii. 

- Am venit doar să văd cum se simte Liesel. 

Când îi auzi vocea, fata începu să urce scările. 

- Cu ăsta pot să mă descurc. 

- Prietenul ei, preciză papa către bidoanele de vopsea. 

Suflă încă un fum. 

- Nu este prietenul meu, replică Liesel, dar nu era iritată. 
Era imposibil după ce scăpaseră ca prin urechile acului. 
Urc doar pentru că mama o să ţipe imediat după mine. 

- Liesel! 

Se afla pe a cincea treaptă. 

- Vedeţi? 


Când ajunse la uşă, Rudy se tot fâţâia de pe un picior pe 
altul. 

- Am venit numai să... Se opri. Ce e mirosul ăsta? 
Adulmecă. Ai fumat aici? 

- Aa. Stăteam cu papa. 

- Ai vreo ţigară? Poate că am putea să vindem câteva. 

Liesel nu avea chef de asta. Vorbi încet, astfel încât mama 
să nu poată auzi: 

- Nu fur de la papa al meu. 

- Dar de la anumiţi alţii furi. 

- Vorbeşte puţin mai tare, nu te-a auzit tot cartierul. 

Rudy rânji. 


- Vezi ce se întâmplă dacă furi? Îţi faci întruna griji. 

- De parcă tu n-ai furat nimic niciodată. 

- Da, dar tu duhneşti a hoţ de la o poştă. Rudy chiar se 
ambala acum. Poate că nu e miros de ţigări până la urmă. 
Se înclină mai aproape şi zâmbi. Pot mirosi un infractor. Ar 
trebui să faci o baie. Se răsuci şi îi strigă lui Tommy Miller: 
Hei, Tommy, ar trebui să vii încoace, să adulmeci puţin aici! 

- Ce-ai spus? întrebă Tommy. Nu te aud! 

Rudy clătină din cap în direcţia lui Liesel. 

- Inutil. 

Ea începu să închidă uşa. 

- Dispari, Saukerl, numai de tine nu am nevoie acum. 

Foarte mulţumit de sine, Rudy se întoarse în stradă. În 
dreptul căsuţei poştale, păru să-şi aducă aminte ce dorise în 
tot acest timp să afle. Făcu câţiva paşi îndărăt. 

- Alles gut, Saumensch? La lovitură mă refer. 

Era iunie. Era Germania. Lucrurile erau pe cale să se 
degradeze rapid. 

Liesel nu ştia asta. Pentru ea, important era că evreul din 
pivniţă nu fusese dat în vileag. Părinţii ei adoptivi nu 
fuseseră arestaţi şi ea însăşi contribuise mult la aceste două 
realizări. 

- Totul e bine, zise ea şi nu se referea la rana căpătată la 
fotbal. 

Se simţea bine. 


Jurnalul morţii: parizienii 


Vara sosi. 
Pentru hoţul de cărţi, totul mergea ca uns. 
Pentru mine, cerul era de culoarea evreilor. 


După ce trupurile lor au terminat de încercat să 
lărgească fisurile din uşă, sufletele lor s-au ridicat. Unghiile 
scrijeliseră lemnul şi, în unele cazuri, au rămas înfipte în el 
cu forţa dată de disperare, iar spiritele lor au venit spre 
mine, în braţele mele. Ne-am înălţat din acele duşuri, prin 
acoperiş, către întinderea sigură a eternității. Doar mă 
hrăneau în continuare. Minut după minut. Duş după duş. 

Nu voi uita niciodată prima zi la Auschwitz, prima la 
Mauthausen. În acel loc, pe măsură ce timpul se scurgea, i- 
am ridicat şi de pe fundul adâncii prăpăstii, când de 
evadările lor se alegea praful. Erau trupuri frânte şi 
duioase inimi moarte. Totuşi, era mai bine decât gazul. Pe 
unele le-am prins când nu erau decât la jumătatea căderii. 
„V-am salvat”, mă gândeam eu ridicându-le sufletele în 
înaltul văzduhului, în vreme ce restul fiinţei lor - învelişurile 
lor fizice - era strivit de pământ. Toate erau uşoare, precum 
cojile de nuci. Cerul era plin de fum în acele locuri. Miros ca 
de cuptor, dar totuşi atât de frig! 

Mă înfiorez când îmi amintesc - şi încerc să uit. 

Îmi suflu aer cald în mâini, să le încălzesc. 

Dar este greu să le menţin calde când sufletele încă 
tremură. 

„Doamne!” 

Rostesc mereu acel nume când mă gândesc la asta. 

„Doamne!” 

De două ori, îl rostesc. 


Îi spun numele într-o încercare zadarnică de a înţelege. 
„Dar treaba ta nu e să înţelegi.” 'Tot eu răspund. Dumnezeu 
nu zice niciodată nimic. Credeţi că sunteţi singurii cărora 
nu le răspunde? „lreaba ta e să...” şi nu mă mai ascult, 
pentru că, să fiu sinceră, mă obosesc prea tare. Când încep 
să gândesc astfel, devin epuizată şi nu îmi permit luxul 
extenuării. Sunt obligată să continui, deoarece, deşi nu este 
adevărat pentru fiecare persoană de pe pământ, e adevărat 
pentru marea majoritate că moartea nu aşteaptă după 
nimeni şi, dacă aşteaptă, nu o face pentru mult timp. 


Pe 23 iunie 1942, a fost un grup de evrei francezi într-o 
închisoare nemţească, pe teren polonez. Prima persoană pe 
care am luat-o se afla aproape de uşă, gândurile îi goneau 
nebuneşte, apoi au redus viteza, pe urmă au încetinit, au 
încetinit... 


Vă rog să mă credeţi când vă spun că am ridicat fiecare 
suflet în acea zi ca şi cum ar fi fost un nou-născut. Chiar am 
sărutat câţiva obraji obosiţi, otrăviţi. Am ascultat ultimele 
lor strigăte întretăiate. Cuvintele lor franţuzeşti. Le-am 
urmărit fantasmele iubirilor şi i-am eliberat de temeri. 

I-am dus departe şi, chiar dacă era o perioadă în care 
aveam nevoie de o pauză, a trebuit să-mi fac treaba. Într-o 
dezolare totală, am privit spre lumea de deasupra. M-am 
uitat la cer cum devenea din argintiu, cenuşiu şi apoi de 
culoarea ploii. Până şi norii încercau să privească în altă 
direcţie. 

Câteodată, îmi închipui cum arăta totul deasupra acelor 
nori, ştiind negreşit că soarele era blond şi că atmosfera 
fără de sfârşit era un uriaş ochi albastru. 


Erau francezi, erau evrei şi ei eraţi voi. 


Partea a şaptea 
SE 


Dicţionarul Duden'!*: complet 


în rolurile principale: 
şampanie şi acordeoane - o trilogie - nişte sirene - un hoţ 
de cer - o propunere - lungul drum spre dachau - pace -un 
idiot - şi nişte oameni cu jachete 


Sampanie şi acordeoane 


În vara anului 1942, oraşul Molching se pregătea să facă 
faţă inevitabilului. Încă mai erau oameni care refuzau să 
creadă că acest orăşel de lângă Munchen putea reprezenta 
o ţintă, dar majoritatea populaţiei era foarte conştientă că 
nu era o chestiune de posibilitate, ci de timp. Adăposturile 
erau marcate foarte clar, ferestrele erau în curs de a fi 
acoperite pe perioada nopţii şi toţi ştiau care era cel mai 
apropiat subsol sau beci. 

Pentru Hans Hubermann, tulburătoarea evoluţie a 
lucrurilor reprezenta chiar o uşoară păsuire. În vremuri 
nefericite, norocul îşi găsise cumva calea spre afacerea lui 
cu zugrăvitul. Cei care aveau obloane erau îndeajuns de 
disperaţi încât să apeleze la serviciile lui. Problema era că 
vopseaua neagră era în mod normal folosită mai mult 
pentru a întuneca alte culori şi în curând a fost epuizată, 
fiind greu de găsit. Însă el avea iscusinţa de a fi un bun 
meşteşugar şi un bun meşteşugar ştie multe trucuri. Lua 
praf de cărbune şi îl amesteca într-o vopsea oarecare, şi 
lucra ieftin. Au fost multe case de prin toate părţile 
Molchingului în care a ascuns lumina ferestrelor de ochii 
inamicului. 

Uneori, Liesel mergea cu el când lucra. 

Duceau în cărucior vopseaua prin oraş, mirosind foamea 
pe unele străzi şi clătinând din cap la vederea bogăției 
altora. De multe ori, în drum spre casă, femei care nu aveau 
nimic altceva decât copii şi sărăcie ieşeau alergând şi îl 
implorau să le vopsească obloanele. 

- Frau Hallah, îmi pare rău, am rămas fără vopsea 
neagră, spunea el, dar, după câţiva paşi, mereu ceda. Era 
un bărbat înalt şi o stradă lungă. Mâine, promitea el, la 
prima oră, şi, în zorii zilei următoare, acolo era, vopsind 


acele obloane pe nimic sau pentru un biscuit ori o cană de 
ceai cald. 

Cu o seară înainte, găsea o altă modalitate de a 
transforma verdele, albastrul sau bejul în negru. Nu le-a 
spus niciodată să-şi acopere ferestrele cu păturile de 
rezervă, deoarece ştia că vor avea nevoie de ele la venirea 
iernii. Se ştia că uneori vopsise obloanele chiar şi pentru 
jumătate de ţigară, stând pe treapta din faţa unei case cu 
locatarul şi trecându-şi-o unul altuia. Din conversaţie se 
ridicau râsete şi fum înainte ca el să treacă mai departe, la 
următoarea slujbă. 


Când a venit timpul să scrie, îmi amintesc clar ce avea 
Liesel Meminger de spus despre acea vară. Multe dintre 
cuvinte au pălit de-a lungul deceniilor. Hârtia a fost roasă 
de frecarea în buzunarul meu, dar totuşi multe dintre 
propoziţiile ei fuseseră imposibil de uitat. 


“& O MICĂ MOSTRĂ DE CUVINTE SCRISE SO 
DE-O FATĂ 
„Acea vară a fost un nou început, un nou sfârşit. 
Când privesc în urmă, îmi amintesc mâinile mele 
alunecoase de vopsea şi sunetul picioarelor lui papa 
pe strada Munchen şi ştiu că o bucăţică din vara 
anului 1942 i-a aparţinut unui singur bărbat. Cine 
altcineva ar zugrăvi la preţul unei jumătăţi de 
ţigară? Acesta era papa, acesta era felul lui de a fi şi 
eu îl iubeam.” 


În fiecare zi în care lucrau împreună, îi spunea lui Liesel 
poveştile sale. Despre marele război şi cum scrisul lui 
mizerabil îl ajutase să supravieţuiască, şi despre ziua în 
care o cunoscuse pe mama. A zis că fusese frumoasă odată 
şi vorbea foarte încet. 

- Greu de crezut, ştiu, dar absolut adevărat. 


Era câte o poveste în fiecare zi şi Liesel îl ierta dacă o 
istorisea pe aceeaşi de mai multe ori. 

Alteori, când ea visa cu ochii deschişi, papa o atingea 
uşor cu pensula, exact între ochi. Dacă nu calcula bine şi 
era prea multă, o mică dâră de vopsea îi picura pe lângă 
nas. Ea râdea şi încerca să răspundă în acelaşi mod, dar 
Hans Hubermann era un om greu de prins atunci când 
muncea. Acelea erau momentele când era cel mai însufleţit. 

Ori de câte ori trebuiau să facă o pauză, să bea sau să 
mănânce, el cânta la acordeon şi de asta Liesel îşi aducea 
cel mai bine aminte. În fiecare dimineaţă, când papa 
împingea sau trăgea căruciorul pentru vopsit, Liesel căra 
instrumentul. 

- Mai bine lăsăm căruciorul, îi spunea Hans, decât să 
uităm vreodată muzica. 

Ori de câte ori făceau o pauză ca să mănânce, el tăia 
pâinea şi o împărțea cu ea, o ungea cu puţin gem rămas din 
ultima raţie. Sau punea o feliuţă de carne pe ea. Mâncau 
împreună, stând pe găleţile de vopsea şi apoi, încă 
mestecând ultimul dumicat, papa îşi ştergea degetele şi 
desfăcea cutia acordeonului. 

Cutele salopetei lui de lucru erau pline de firimituri. 
Mâini pătate de vopsea mângâiau butoanele şi se avântau 
pe clape sau zăboveau asupra unei note. Braţele sale 
manevrau burduftul, oferindu-i instrumentului aerul de care 
avea nevoie pentru a respira. 

În fiecare zi, Liesel stătea cu mâinile între genunchi, în 
lumina lungă a zilei. Îşi dorea ca niciuna dintre acele zile să 
nu se sfârşească şi mereu privea cu dezamăgire întunericul 
care cobora grăbit. 


Cât despre vopsitul în sine, cel mai interesant aspect 
pentru Liesel era probabil amestecul. Ca majoritatea 
oamenilor, ea a presupus că papa al ei pur şi simplu îşi 
ducea căruciorul la prăvălia de vopsele sau la magazinul de 
fierărie, cerea vopseaua potrivită şi apoi mergea în treaba 


lui. Nu îşi dăduse seama că, în general, vopseaua se găsea 
în bucăţi sub formă de cărămidă. Apoi, era desfăşurată cu o 
sticlă goală de şampanie, pentru că acea sticlă era puţin 
mai groasă decât una de vin obişnuită. După aceea, urma 
adăugarea apei, laptelui de var şi cleiului, ca să nu mai 
vorbim de complexitatea obţinerii culorii potrivite. 

Ştiinţa pe care o presupunea îndeletnicirea lui papa a 
făcut-o să îl respecte şi mai mult. Era plăcut şi frumos să 
împartă pâine şi muzică, dar era bine ca Liesel să ştie că el 
era mai mult decât capabil în meseria lui. Priceperea era 
atractivă. 


Într-o după-amiază, la câteva zile mai târziu după ce 
papa îi explicase cum stă treaba cu amestecul, lucrau la una 
dintre casele mai bogate aflate puţin mai la est de strada 
Munchen. La amiază, papa a chemat-o pe Liesel înăuntru. 
Erau pe cale să plece la o nouă lucrare, când a auzit tonul 
neobişnuit din vocea sa. 

Odată ajunsă în casă, a fost dusă în bucătărie, unde două 
femei mai în vârstă şi un bărbat stăteau pe scaune delicate 
şi foarte civilizate. Femeile erau bine îmbrăcate. Bărbatul 
avea părul alb şi perciuni precum gardul viu. Pahare înalte 
stăteau pe masă. Erau pline cu un lichid acidulat. 

- Ei bine, zise bărbatul, haide! 

Şi-a luat paharul şi i-a îndemnat pe ceilalţi să facă la fel. 

După-amiaza fusese călduroasă. Liesel ezită în faţa 
paharului rece. Se _ uită la papa pentru a căpăta 
încuviințarea. El zâmbi larg şi spuse: 

- Prost, Madel - noroc, fato! 

Paharele se ciocniră şi, în momentul în care Liesel îl 
ridică spre gură, fu muşcată de gustul spumos şi ameţitor 
de dulce al şampaniei. Reflexul o forţă să o scuipe drept pe 
salopeta lui papa, privind lichidul cum face spumă şi se 
scurge. Toată lumea a râs în hohote, iar Hans a încurajat-o 
să mai încerce. De data aceasta, reuşi să înghită şi se 
bucură de gustul grozav al interdicţiei încălcate. Era 


straşnic. Bulele îi pişcau limba. Îi înţepau stomacul. Chiar şi 
mai târziu, în drum spre următoarea lucrare, încă simţea 
căldura pişcăturilor şi âcelor din stomac. 

Împingând căruciorul, papa îi spuse că acei oameni 
pretinseseră că nu au bani. 

- Aşa că ai cerut şampanie. 

- De ce nu? Se uită spre ea şi niciodată ochii lui nu 
fuseseră atât de argintii. Nu vreau ca tu să crezi că sticlele 
de şampanie sunt folosite doar pentru întinderea vopselei. 
O avertiză: Doar să nu-i spui mamei. De acord? 

- Pot să-i spun lui Max? 

- Sigur, poţi să-i spui lui Max. 


În subsol, când a scris despre viaţa ei, Liesel a jurat că nu 
va mai bea niciodată şampanie, pentru că niciodată nu va 
mai avea un gust atât de bun ca în acea după-amiază caldă 
de iulie. 

Era ca şi cu acordeoanele. 


De multe ori, a vrut să-l întrebe pe papa dacă ar putea să 
o înveţe să cânte la instrument, dar cumva, ceva o oprea 
mereu. Poate că o intuiţie neştiută îi spunea că nu va putea 
niciodată să cânte ca Hans Hubermann. Desigur, nu se 
puteau compara cu el nici măcar cei mai mari acordeonişti 
ai lumii. Nu ar fi putut egala vreodată concentrarea 
relaxată de pe chipul lui papa. Şi niciunul nu va avea 
pleoştită pe buze o ţigară primită pentru un zugrăvit. Şi ei 
nu vor putea niciodată face o mică greşeală, râzând apoi în 
trei note. Nu în felul în care putea face el acest lucru. 

Uneori, în acea pivniţă, se trezea gustând sunetul 
acordeonului în urechi. Putea simţi arsura dulce a 
şampaniei pe limbă. 

Câteodată, stătea sprijinită de perete, tânjind ca degetul 
cald de vopsea să se mai plimbe încă o dată în jos pe nasul 
ei sau să privească pielea ca şmirghelul a mâinilor lui papa. 


Numai de ar mai putea fi atât de inocentă din nou, să 
simtă atâta iubire fără să o ştie, să o confunde cu râsetele şi 
pâinea cu doar o aromă de gem întinsă pe ea. 

A fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii ei. 


Dar a fost un covor de bombe. 
Să nu vă îndoiţi. 


Cutezătoare şi luminoasă, trilogia fericirii va continua pe 
toată durata verii şi până în toamnă. Apoi, brusc, va lua 
sfârşit, pentru că strălucirea arătase suferinţa din calea sa. 

Soseau vremuri grele. 

Ca o paradă. 


ce SENSUL 41 DIN DICŢIONARUL DUDEN SS? 
Zufriedenheit - fericire: vine de la fericit - încântat şi 
mulţumit. 
Cuvinte înrudite: veselie, încântare, norocos, 
prosper. 


Trilogia 


În timp ce Liesel lucra, Rudy alerga. 

Făcea tururi de pistă la Hubert Oval, fugea în jurul 
blocului şi se întrecea cu aproape oricine din capătul străzii 
Himmel până la Frau Diller, oferindu-i fiecăruia un avans. 

Uneori, când Liesel o ajuta pe mama în bucătărie, Rosa 
se uita pe fereastră şi spunea: 

- Ce mai face Saukerl-ul ăla de data asta? Cu toată 
alergătura asta pe-afară. 

Liesel se apropia de fereastră. 

- Măcar nu s-a înnegrit singur din nou. 

- Ei, asta e ceva, nu-i aşa? 


“ MOTIVELE LUI RUDY S” 

La mijlocul lunii august, se ţinea un carnaval al 
Tineretului Hitlerist, iar Rudy avea intenţia de a 
câştiga patru competiţii: cea de 1500, de 400, de 200 
şi, bineînţeles, de 100 de metri. Îi plăceau noii săi 
lideri de la Tineretul Hitlerist şi voia să le facă pe 
plac, şi dorea să-i dea peste nas vechiului său prieten 
Franz Deutscher. 


- Patru medalii de aur, îi zise lui Liesel într-o după- 
amiază, când au făcut împreună patru tururi la Hubert 
Oval. Ca Jesse Owens în '36. 

- Nu mai eşti obsedat de el, nu? 

Picioarele lui Rudy aveau ritmul respirației lui. 

- Nu chiar, dar ar fi frumos, nu-i aşa? Le-aş arăta tuturor 
acelor ticăloşi care au zis că sunt nebun. Ar vedea ei că nu 
am fost aşa prost în cele din urmă. 

- Dar chiar poţi câştiga toate cele patru competiţii? 


S-au oprit la capătul pistei, iar Rudy şi-a pus mâinile în 
şolduri. 
- Trebuie. 


Timp de şase săptămâni, s-a antrenat şi apoi, la mijlocul 
lunii august, a venit ziua carnavalului, iar cerul era fierbinte 
datorită soarelui şi lipsit de nori. larba era călcată în 
picioare de tinerii hitlerişti, de părinţi şi de numeroşi lideri 
în cămăşi brune. Rudy Steiner era în cea mai bună 
dispoziţie. 

- Uite! arătă el. Deutscher e acolo. 

Printre grupurile din mulţime, chintesenţa blondă a 
standardelor Tineretului Hitlerist dădea instrucţiuni pentru 
doi membri din divizia lui. Aceştia încuviinţau din cap şi, 
ocazional, făceau întinderi. Unul dintre ei îşi ferea cu mâna 
ochii de soare ca într-un salut. 

- Vrei să-l saluţi? întrebă Liesel. 

- Nu, mulţumesc. O să fac asta mai târziu. „Când voi fi 
câştigat.” 

Cuvintele nu au fost rostite cu voce tare, dar, cu 
siguranţă, erau prezente acolo, undeva între ochii albaştri 
ai lui Rudy şi mâinile lui Deutscher care dădeau sfaturi. 


A avut loc marşul obligatoriu în jurul terenului. 

Imnul. 

Heil Hitler. 

Abia apoi putură începe. 

Când grupa de vârstă a lui Rudy a fost chemată pentru 
proba de 1500 de metri, Liesel i-a urat noroc într-un mod 
tipic nemţesc. 

- Hals und Beinbruch, Saukerl. 

Îi spusese să-şi rupă gâtul şi un picior. 


Băieţii s-au adunat în partea îndepărtată a terenului 
circular. Câţiva îşi făceau încălzirea, alţii se concentrau şi 
restul erau acolo pentru că trebuiau să fie. 


Lângă Liesel, mama lui Rudy, Barbra, stătea cu copiii cei 
mai mici. O pătură subţire era plină ochi de copii şi iarbă 
ruptă. 

- Îl vedeţi pe Rudy? îi întrebă ea. E cel din stânga, din 
margine. 

Barbra Steiner era o femeie amabilă, al cărei păr părea 
întotdeauna pieptănat recent. 

- Unde? zise una dintre fete. Probabil, Bettina, cea mai 
mică. Nu-l văd deloc. 

- Ultimul. Nu, nu acolo. Acolo. 

Încă se străduiau să-l identifice când a fost tras focul de 
start, în acompaniamentul fumului şi zgomotului. Micii 
Steineri au alergat spre gard. 

În primul tur, un grup de şapte băieţi conducea cursa. În 
al doilea, numărul a scăzut la cinci şi apoi la patru. Rudy era 
al patrulea alergător în fiecare tur, cu excepţia ultimului. 
Un bărbat din dreapta spunea că băiatul al doilea arăta cel 
mai bine. Era cel mai înalt. 

- Stai, îi zise soţiei sale confuze. Cu două sute de metri 
înainte de finiş, o să se detaşeze. 

Bărbatul greşea. 

Un oficial uriaş, în cămaşă maro informă grupul că nu 
mai rămăsese decât un tur. Era limpede că nu suferea din 
pricina  raţionalizărilor. Strigă în vreme ce grupul 
conducător trecea linia, însă nu al doilea băiat a fost cel 
care a accelerat, ci al patrulea. Dar cu două sute de metri 
mai devreme. 

Rudy alerga. 

Nu se uită deloc înapoi. 

Ca o funie care se întinde, el se distanţă tot mai mult, 
până când gândul că altcineva ar putea câştiga a dispărut 
cu totul. A înconjurat pista, timp în care cei trei alergători 
din spatele lui se luptau pentru locul doi. În apropierea 
liniei de sosire, nu era decât păr blond şi spaţiu, iar după ce 
a trecut linia nu s-a oprit. Nu a ridicat braţul. Nici măcar nu 
s-a aplecat ca să se relaxeze. Pur şi simplu, a mers încă 


douăzeci de metri şi, într-un final, s-a uitat peste umăr, ca 
să-i vadă pe ceilalţi trecând linia. 

În drum spre familia lui, i-a întâlnit mai întâi pe liderii săi, 
apoi pe Franz Deutscher. S-au salutat din cap. 

- Steiner. 

- Deutscher. 

- Se pare că toate tururile alea pe care te-am pus să le 
faci au dat rezultate, nu? 

- Se pare că da. 

Nu voia să zâmbească până când nu va fi câştigat toate 
patru cursele. 


“ UN ELEMENT PENTRU O £ 
REFERINŢĂ ULTERIOARĂ 
Acum, Rudy era recunoscut nu numai ca un bun elev. 
Ci şi ca un atlet talentat. 


Pentru Liesel, a fost cursa de 400 de metri. A terminat pe 
locul şapte, apoi pe locul patru în febra celei de 200. 'Iot ce 
putu vedea au fost posterioarele şi cozile săltăreţe ale 
fetelor din faţa ei. La săritura în lungime, s-a delectat mai 
mult cu nisipul care îi acoperea picioarele, fiindcă distanţele 
au fost mediocre, şi nici la aruncarea greutăţii nu a 
strălucit. „Această zi, a realizat ea, este a lui Rudy.” 

În finala de 400, el a condus de la început până la sfârşit 
şi a câştigat la mustață cursa de 200 de metri. 


- Oboseşti? îl întrebă Liesel. Era deja amiază. 

- Sigur că nu. Respira greu şi îşi întindea picioarele. 
Despre ce vorbeşti, Saumensch? Ce naiba ştii tu? 

Când seriile de 100 de metri au fost anunţate, se ridică 
încet şi urmă şirul de adolescenţi spre pistă. De data 
aceasta, Liesel s-a dus după el. 

- Hei, Rudy! Îl trase de mânecă. Noroc! 

- Nu sunt obosit, spuse el. 


Ii făcu cu ochiul. 
Era obosit. 


În seria lui, Rudy a încetinit, terminând al doilea, şi, după 
zece minute de alte competiţii, finala a fost anunţată. Alţi 
doi băieţi se prezentaseră formidabil, iar Liesel avea o 
presimţire în stomac că Rudy nu o va câştiga şi pe aceasta. 
Tommy Miller, care terminase penultimul în seria lui, stătea 
cu ea lângă gard. 

- O s-o câştige, o informă el. 

Nu, nu o va face. 

Când finaliştii ajunseră la linia de start, Rudy se lăsă pe 
genunchi şi începu să sape găuri de start cu mâinile. O 
cămaşă brună în curs de chelire nu pierdu timpul şi se 
îndreptă spre Rudy să-i spună să înceteze. Liesel urmări 
degetul adultului arătând în jos şi putu să vadă pământul 
care căzu atunci când Rudy îşi şterse o mână de cealaltă. 

Când au fost chemaţi în faţă, Liesel se încleşta şi mai tare 
de gard. Unul dintre băieţi a furat startul; se trase de două 
ori cu arma. Era Rudy. Din nou, oficialul avu ceva să-i spună 
şi băiatul încuviinţă din cap. Încă o abatere şi era eliminat. 

Pregătită pentru a doua oară, Liesel urmări concentrată 
şi, în primele câteva secunde, nu-i veni să creadă ce vedea. 
A fost înregistrat încă un start furat şi era vorba despre 
acelaşi atlet. În faţa ochilor, ea deja vizualizase cursa 
perfectă, în care Rudy alerga susţinut, dar câştiga în ultimii 
zece metri. Ceea ce s-a întâmplat în realitate însă a fost 
descalificarea băiatului. A fost escortat într-o parte a pistei 
şi pus să stea acolo, singur, timp în care restul băieţilor îşi 
ocupau locurile de start. 

S-au aliniat şi apoi au început să alerge. 

Un băiat cu părul negru, arămiu şi cu pas mare a câştigat 
la diferenţă de cel puţin cinci metri. 

Rudy a rămas pe dinafară. 


Mai târziu, după ce ziua s-a încheiat şi soarele a părăsit 
strada Himmel, Liesel rămase cu prietenul ei pe trotuar. 

Vorbiră despre orice altceva, de la faţa lui Franz 
Deutscher după acea primă cursă până la fetele de 
unsprezece ani pe care le apucaseră pandaliile după ce au 
pierdut la aruncarea discului. 

Înainte să se ducă fiecare acasă, vocea lui Rudy s-a 
apropiat şi i-a dezvăluit lui Liesel adevărul. Pentru o vreme, 
a zăbovit pe umărul ei, dar, câteva gânduri mai târziu, şi-a 
găsit calea spre urechea fetei. 


C& VOCEA LUI RUDY SO 
Am făcut-o intenţionat. 


După acesta confesiune, Liesel îi puse singura întrebare 
firească: 

- Dar de ce, Rudy? De ce ai făcut-o? 

EI stătea cu o mână în şold şi nu răspunse. Nu făcu decât 
să afişeze un zâmbet semnificativ şi să se îndrepte alene 
spre acasă. Nu au mai vorbit despre asta niciodată. 

Cât despre Liesel, adesea se întrebă care ar fi fost 
răspunsul lui Rudy dacă ar fi insistat. Probabil că trei 
medalii demonstraseră ceea ce dorea să arate sau îi era 
teamă că va pierde ultima cursă. 

În final, singura explicaţie pe care şi-a permis să o audă a 
fost o adolescentină voce interioară. „Pentru că nu e Jesse 
Owens.” 

Numai atunci când s-a ridicat să plece, a observat cele 
trei medalii din aur fals de lângă ea. A bătut la uşa 
Steinerilor şi i le-a întins. 

- Al uitat astea. 

- Nu, nu le-am uitat. 

A închis uşa şi Liesel a luat medaliile cu ea. Le-a dus în 
pivniţă şi i-a zis lui Max despre prietenul ei, Rudy Steiner. 

- Chiar e prost, a concluzionat ea. 


- Clar, a fost Max de acord, dar mă îndoiesc că s-a lăsat 
înşelat. 

Apoi, amândoi s-au apucat de treabă, Max de cartea lui 
de schiţe, iar Liesel să citească Purtătorul de vise. Era la a 
doua jumătate a romanului, când tânărul preot ajunsese să 
se îndoiască de credinţa lui după întâlnirea cu femeia 
stranie şi elegantă. 

Când o puse în poală, cu faţa în jos, Max a întrebat când 
credea că o va termina. 

- În câteva zile cel mult. 

- Apoi, una nouă? 

Hoţul de cărţi s-a uitat la tavanul pivniţei. 

- Poate. Închise cartea şi se lăsă pe spate. Dacă am noroc. 


“ URMĂTOAREA CARTE SO 
Nu este Dicţionarul Duden, 
după cum v-aţi aştepta. 


Nu, dicţionarul vine la sfârşitul acestei mici trilogii şi 
aceasta este doar a doua parte. Cea în care Liesel termină 
Purtătorul de vise şi fură o poveste numită Un cântec în 
întuneric. Ca de obicei, a fost luată din casa primarului. 
Singura diferenţă a fost că s-a dus singură până în partea 
de sus a oraşului. În acea zi, nu a fost cu Rudy. 


Era o dimineaţă cu soare din plin, dar şi cu nori spumoşi. 

Liesel stătea în biblioteca primarului, cu degete lacome şi 
cu titluri de cărţi pe buze. De data aceasta, era suficient de 
relaxată pentru a-şi trece degetele pe rafturi - o mică 
replică a primei sale vizitei în acea cameră - şi rostea în 
şoaptă multe dintre titluri pe măsură ce înainta. 

Sub cireş. 

Al zecelea locotenent. 

Evident, multe dintre titluri o tentau, dar, după mai bine 
de un minut sau două, s-a oprit la Un cântec în întuneric, 


cel mai probabil pentru că era verde şi încă nu avea o carte 
de această culoare. Scrisul gravat pe copertă era alb, iar 
între titlu şi numele autorului era desenul unui flaut. A luat- 
O şi s-a urcat pe pervaz, spunând mulţumesc la ieşire. 

Fără Rudy, se simţea destul de singură, dar, în acea 
dimineaţă, dintr-un oarecare motiv, hoţul de cărţi era fericit 
să fie singur. Şi-a continuat misiunea şi s-a dus pe malul 
râului Amper, îndeajuns de departe de cartierul general al 
lui Viktor Chemmel şi a fostei găşti a lui Arthur Berg. 
Nimeni nu a venit, nimeni nu a întrerupt-o, iar Liesel citi 
patru dintre foarte scurtele capitole şi se simţi fericită. 

Erau plăcerea şi satisfacția. 

Unui furt profitabil. 


O săptămână mai târziu, trilogia fericirii a luat sfârşit. 

În ultimele zile ale lunii august, un cadou a sosit sau, de 
fapt, a fost observat. 

Era după-amiază târziu. Liesel o privea pe Kristina 
Muller cum sărea coarda pe strada Himmel. Rudy Steiner 
derapă şi se opri în faţa lui Liesel, pe bicicleta fratelui său. 

- Ai ceva timp? întrebă el. 

Ea ridică din umeri. 

- Pentru ce? 

- Cred că mai bine ai veni. 

Îşi abandonă bicicleta şi se duse să o ia pe cealaltă de 
acasă. Liesel urmări pedala învârtindu-se în faţa ei. 


Se duseră pe biciclete până pe Grande Strasse, unde 
Rudy se opri şi aşteptă. 

- Ei, întrebă Liesel, ce este? 

Rudy îi făcu semn să privească. 

- Uită-te mai de-aproape. 

Încet, îşi găsiră o poziţie mai bună, în spatele unui molid 
albastru. Printre crengile pline de ghimpi, Liesel observă 
fereastra deschisă şi apoi un obiect sprijinindu-se de geam. 

- Aia €...? 


Rudy încuviinţă. 


Au discutat chestiunea câteva minute bune, până când au 
fost de acord că trebuia făcut. Fusese pus acolo intenţionat 
şi, dacă era o capcană, merita. 

Printre crengile de un albastru prăfos, Liesel spuse: 

- Un hoţ de cărţi ar face-o. 

Lăsă bicicleta, cercetă strada şi traversă grădina. 
Umbrele norilor erau îngropate în iarba întunecată. Oare 
existau gropi în care să cadă sau porţiuni umbrite unde să 
se ascundă cineva? Imaginaţia o trimise alunecând într-una 
dintre acele găuri, direct în ghearele diabolice ale 
primarului. În lipsă de altceva, acele gânduri îi distraseră 
atenţia şi se pomeni lângă fereastră mai repede decât 
sperase. 

Era ca şi cum ar fi furat din nou Omul care fluiera. 

Din pricina încordării, mâinile i se umeziră. 

Mici şiroaie de transpiraţie îi clipoceau sub braţe. 

Când îşi înălţă capul, reuşi să citească titlul. Dicţionarul 
Duden complet. Se răsuci către Rudy şi rosti muteşte 
cuvintele. „E un dicţionar.” El dădu din umeri şi îşi ridică 
mâinile. 

Ea procedă metodic, ridicând fereastra, întrebându-se 
cum ar arăta acest lucru din interiorul casei. Îşi imagină 
priveliştea mâinii hoaţe, care se întinde în sus, făcând 
geamul să se ridice până când cartea era doborâtă. Părea 
să cedeze uşor, ca un copac în cădere. Gata! 

Aproape că nu se produse nicio dezordine sau zgomot. 

Cartea pur şi simplu se aplecă spre ea, iar fata o luă cu 
mâna liberă. Chiar închise fereastra uşor şi cu grijă, apoi se 
răsuci şi se îndepărtă prin iarba pe care umbrele norilor 
arătau ca nişte găuri. 

- Tare, zise Rudy dându-i bicicleta. 

- Mulţumesc. 

Se îndreptară spre colţul străzii şi abia acolo înţeleseră 
importanţa acelei zile. Liesel ştia. Avea din nou acel 


sentiment că o urmărea cineva. O voce pedală în interiorul 
ei. De două ori. 

Uită-te la fereastră! Uită-te la fereastră! 

A fost silită. 

Ca o mâncărime care cerea să fie scărpinată, simţi o 
dorinţă acută de a se opri. 

Puse picioarele pe pământ şi îşi întoarse capul spre casa 
primarului şi fereastra bibliotecii şi văzu. Cu siguranţă, 
trebuia să ştie că aşa ceva s-ar putea întâmpla, dar nu-şi 
putu ascunde şocul care zăbovi în sinea ei când o observă 
pe soţia primarului în spatele geamului. Era transparentă, 
dar era acolo. Părul ei zburlit arăta ca întotdeauna, iar ochii 
ei răniţi şi gura, şi expresia de pe chip erau înălțate pentru 
a privi. 

Foarte încet, a ridicat mâna către hoţul de cărţi din 
stradă. Un salut încremenit. 

Şocată, Liesel nu spuse nimic - lui Rudy, sieşi. Se rezemă 
de ghidon şi ridică o mână, pentru a arăta că luase 
cunoştinţă de prezenţa soţiei primarului la fereastră. 


ce SENSUL 42 DIN DICŢIONARUL DUDEN si) 
Verzeihung - iertare: 
a înceta să mai simţi furie, animozitate sau 
resentimente. 
Cuvinte înrudite: dezlegare, achitare, îngăduinţă. 


În drum spre casă, s-au oprit la pod şi au cercetat cartea 
neagră, grea. Pe când Rudy frunzărea paginile, dădu peste 
o scrisoare. 

- Are numele tău pe ea. 

Râul gonea la vale. 

Liesel luă hârtia. 


C& SCRISOAREA SO” 


„Dragă Liesel, 

Ştiu că mă consideri jalnică şi detestabilă (caută 
acest cuvânt în dicţionar dacă nu îl ştii), dar trebuie 
să-ţi spun că nu sunt atât de proastă, încât să nu-ţi 
văd urmele în bibliotecă. Atunci când am observat 
lipsa primei cărţi, m-am gândit că pur şi simplu am 
pus-o eu în altă parte, dar apoi am văzut în anumite 
porţiuni unde cădea lumina contururile unor 
picioare pe podea. 

M-au făcut să zâmbesc. 

Am fost bucuroasă că ai luat ceea ce era de drept al 
tău. Atunci, am făcut greşeala să cred că aceea va fi 
ultima oară când ai venit. 

Când te-ai întors, ar fi trebuit să fiu furioasă, dar 
nu am fost. le-am auzit ultima oară, dar am decis să 
te las în pace. lei de fiecare doar o carte şi va trebui 
să vii în vizită de o mie de ori până când toate vor 
dispărea. Singura mea speranţă este că vei batea la 
uşa din faţă şi vei intra în bibliotecă într-un mod mai 
civilizat. 

Din nou, îmi pare rău că nu o mai avem angajată 
pe mama ta adoptivă. 

În final, sper că vei găsi acest dicţionar folositor în 
timp ce vei citi cărţile tale furate. 

Cu sinceritate, 
Ilsa Hermann.” 


- Mai bine ne-am duce spre casă, sugeră Rudy, dar Liesel 
nu acceptă. 

- Poţi să aştepţi aici zece minute? 

- Sigur. 


Liesel urcă anevoie spre Grande Strasse numărul 8 şi se 
opri pe teritoriul familiar din faţa intrării principale. Cartea 
era la Rudy, dar ea avea scrisoarea şi îşi freca degetele de 
hârtia împăturită, iar treptele deveneau tot mai grele în 


jurul ei. De patru ori încercă să lovească suprafaţa 
descurajantă a uşii, dar nu-şi găsi curajul de a o face. Cel 
mult, reuşi să atingă cu încheieturile degetelor lemnul cald. 

Din nou, fratele ei o găsi. 

De la baza scărilor - genunchiul lui se vindeca binişor - 
spuse: 

- Haide, Liesel, bate la uşă! 


Fugind pentru a doua oară de la locul faptei, văzu în 
depărtare, lângă pod, silueta lui Rudy. Vântul îi potopea 
părul. Picioarele ei înotau odată cu pedalele. 

Liesel Meminger era o infractoare. 

Nu pentru că furase câteva cărţi furişându-se pe o 
fereastră deschisă. 

„Ar fi trebuit să bat la uşă”, se gândi ea şi, cu toate că 
simţea destul de multă vină, exista şi o urmă juvenilă de râs. 

Călare pe bicicletă, încercă să-şi spună ceva. 

„Nu meriţi să fii fericită, Liesel. Chiar nu meriţi.” 

Poate o persoană să fure fericire? Sau este doar o altă 
interioară şi infernală festă omenească? 

Cu o ridicare din umeri, Liesel renunţă la toate aceste 
gânduri. Traversă podul şi îi ceru lui Rudy să se grăbească 
şi să nu uite cartea. 

S-au dus acasă pe bicicletele lor ruginite. 

Au parcurs cei puţin peste trei kilometri până acasă, de la 
vară la toamnă şi de la o seară liniştită la respiraţia 
zgomotoasă a bombardării Munchenului. 


Sunetul sirenelor 


Cu mica sumă de bani pe care o câştigase în timpul verii, 
Hans aduse acasă un radio la mâna a doua. 

- În felul ăsta, spuse el, putem auzi când încep raidurile 
înainte să pornească sirenele. Scoate un sunet ca de ceas 
cu cuc şi apoi anunţă regiunile vizate. 

L-a pus pe masa din bucătărie şi l-a pornit. Au încercat 
să-l facă să meargă şi-n pivniţă, pentru Max, dar în boxe nu 
se auzeau decât purici şi voci aspre. 

În septembrie, nu îl auziră în timp ce dormeau. 

Ori radioul era pe jumătate stricat, ori sunetul lui a fost 
acoperit imediat de urletul sirenelor. 


O mână împinse uşor umărul lui Liesel, care dormea. 

Glasul lui papa a urmat temător: 

- Liesel, trezeşte-te! Trebuie să plecăm. 

Dezorientată după somnul întrerupt, Liesel abia putu 
desluşi conturul feţei lui papa. Singurul lucru cu adevărat 
vizibil era vocea lui. 

În hol, s-au oprit. 

- Staţi! zise Rosa. 

Prin întuneric, se grăbiră spre subsol. Lampa fu aprinsă. 

Max se arătă din spatele bidoanelor de vopsea şi 
cearşafurilor stropite. Avea chipul obosit şi, nervos, îşi freca 
pantalonii cu degetele. 

- E timpul să plecaţi, nu? 

Hans se îndreptă spre el. 

- Da, e timpul. I-a strâns şi mâna şi i-a atins braţul. Ne 
vedem când ne întoarcem, în regulă? 

- Sigur. 

Rosa l-a îmbrăţişat. Liesel la fel. 

- La revedere, Max. 


Cu câteva săptămâni mai devreme, discutaseră dacă ar 
trebui să rămână împreună în propria pivniţă sau dacă ei 
trei ar trebui să meargă pe stradă, la o familie pe nume 
Fiedler. Max fusese cel care i-a convins. 

- Au spus că nu e destul de adânc aici. Deja v-am pus 
destul în pericol. 

Hans a aprobat din cap. 

- E aşa păcat că nu te putem lua cu noi! Este o ruşine. 

- E cume. 


Afară, sirenele urlau, iar oamenii veneau fugind, 
împiedicându-se şi ferindu-se când ieşeau din case. 
Noaptea îi urmărea. Unii o priveau la rându-le, încercând 
să descopere avioanele de tinichea care traversau cerul. 

Pe strada Himmel era o procesiune de oameni care se 
clătinau, toţi luptându-se cu cele mai preţioase obiecte ale 
lor. În unele cazuri, era un bebeluş. În altele, un teanc de 
albume foto sau o cutie de lemn. Liesel îşi ducea cărţile la 
subraţ. Frau Holtzapfel căra o valiză, trudindu-se pe cărare, 
cu ochi bulbucaţi şi paşi mici. 

Papa, care îşi uitase totul - chiar şi acordeonul - se grăbi 
spre ea şi salvă valiza de strânsoarea femeii. 

- Doamne, Isuse din ceruri, ce-aveţi în ea? O nicovală? 

Frau Holtzapfel mergea pe lângă el. 

- Strictul necesar. 


Fiedlerii locuiau la şase case distanţa. Familia avea patru 
membri, toţi cu părul de culoarea spicului de grâu şi ochi 
nemţeşti, conform standardelor. Mai important, aveau o 
pivniţă potrivită, adâncă. Douăzeci şi doi de oameni se 
înghesuiră în ea, inclusiv familia Steiner, Frau Holtzapfel, 
Pfiffikus, un tânăr şi o familie pe nume Jenson. Pentru a 
păstra o atmosferă civilizată, Rosa Hubermann şi Frau 
Holtzapfel au fost ţinute la distanţă, deşi unele lucruri 
depăşeau banalul discuţiilor mărunte. 


Un glob de lumină atârna de tavan, iar încăperea era 
umedă şi rece. Pereţii întemnițați ieşeau în afară şi îi 
împungeau în spate pe oamenii care stăteau în picioare şi 
vorbeau. De undeva, sunetul înăbuşit al sirenelor se 
prelingea înăuntru. Puteau auzi versiunea lui distorsionată, 
care găsea cumva o cale să intre. Deşi acest lucru stârnea 
nelinişti cu privire la calitatea adăpostului, măcar puteau 
auzi cele trei sirene care semnalau sfârşitul raidului şi 
reinstaurarea siguranţei. Nu aveau nevoie de _ un 
Luftschutzwarte - un supervizor antiaerian. 

Nu trecu mult şi Rudy o găsi pe Liesel şi rămase lângă ea. 
Părul lui arăta către ceva de pe tavan. 

- Nu e grozav? 

Nu se putu abţine de la puţin sarcasm. 

- E superb. 

- A, haide, Liesel, nu fi aşa. Care-i cel mai rău lucru care 
se poate întâmpla, cu excepţia strivirii sau prăjirii noastre, 
sau ce mai fac bombele? 

Liesel se uită în jur, cercetând feţele celorlalţi. Începu să 
facă o listă cu cei cărora le era cel mai teamă. 


CE LISTĂ DE POSIBILE VICTIME S” 
1. Frau Holtzapfel. 
2. Domnul Fiedler. 
3. Tânărul. 
4. Rosa Hubermann. 


Ochii lui Frau Holtzapfel erau ficşi şi larg deschişi. Trupul 
ei slab era aplecat în faţă, iar gura îi era rotunjită. Herr 
Fiedler îşi făcea de lucru întrebându-i pe oameni, uneori în 
mod repetat, cum se simțeau. Tânărul Rolf Schultz stătea în 
colţ, vorbind încet cu aerul din jur, dojenindu-l. Mâinile îi 
erau cimentate în buzunare. Rosa se legăna uşor înainte şi 
înapoi. 

- Liesel, şopti ea, vino aici! 


O luă pe fată în braţe, strângând-o cu putere. Fredona un 
cântec, dar atât de încet, încât Liesel nu reuşea să-l audă. 
Notele se năşteau în timp ce respira şi îi mureau pe buze. 
Lângă ele, papa stătea tăcut şi nemişcat. La un moment dat, 
puse mâna lui caldă pe creştetul rece al lui Liesel. „Vei trăi”, 
parcă spunea el. Şi a avut dreptate. 

La stânga lor, Alex şi Barbra Steiner stăteau cu cei mai 
mici dintre copii, Bettina şi Emma. Cele două fete erau 
lipite de piciorul drept al mamei. Băiatul cel mai mare, Kurt, 
privea fix înainte, într-o poziţie perfectă, preluată de la 
Tineretul Hitlerist, ţinând-o de mână pe Karin, care era 
mică până şi la cei şapte ani ai ei. Cea de zece ani, Anna- 
Marie, îşi plimba degetele pe suprafaţa vălurită a peretelui 
de ciment. 

De cealaltă parte a Steinerilor erau Pfiffikus şi familia 
Jenson. 

Pfiffikus se abţinea să nu fluiere. 

Bărbosul domn Jenson o ţinea strâns pe soţia lui, iar cei 
doi copii ai lor vorbeau uneori. Câteodată, bombăneau unul 
la celălalt, dar renunţau când apărea posibilitatea unei 
certe serioase. 

După aproximativ zece minute, cel mai vizibil în beci era 
un fel de nemişcare. Corpurile lor parcă erau sudate 
laolaltă şi numai picioarele îşi mai schimbau poziţia. 
Împietrirea le era încătuşată de chipuri. Se priveau 
reciproc şi aşteptau. 


CE SENSUL 43 DIN DICŢIONARUL DUDEN a 
Angst - teamă: 

o emoție neplăcută, adesea puternică, determinată 
de anticiparea sau de conştientizarea pericolului. 
Cuvinte înrudite: teroare, groază, panică, frică, 
alarmă. 


Existau poveşti cum că oamenii din alte adăposturi 
cântau Deutschland uber Alles sau se certau, deşi cu 
respiraţia întretăiată. Nu s-au întâmplat astfel de lucruri în 
adăpostul Fiedler. În acel loc, nu era decât teamă şi 
aşteptare, şi cântecul mort de pe buzele ca de carton ale 
Rosei Hubermann. 


Nu cu mult înainte ca sirenele să anunţe sfârşitul 
raidului, Alex Steiner - omul cu un chip impasibil, de lemn - 
îi luă pe copii de lângă piciorul soţiei sale. Întinse mâna şi 
apucă mâna liberă a fiului său. Kurt, încă stoic şi cu privirea 
încremenită, o strânse şi mai tare de mână pe sora lui. În 
curând, toţi cei din beci se ţineau de mână unul pe celălalt, 
grupul de nemți formând un cerc aproximativ. Mâinile reci 
se topeau în cele calde şi câteodată faptul că simţeai pulsul 
unei alte fiinţe omeneşti era reconfortant. Trecea prin 
pielea palidă, crispată. Unii îşi închideau ochii, aşteptând 
moartea care să pună capăt lucrurilor sau sperând un semn 
că raidul se terminase. 

Meritau ceva mai bun aceşti oameni? 

Câţi dintre ei îi persecutaseră efectiv pe alţii, drogaţi de 
aroma privirii lui Hitler,  repetându-i afirmaţiile, 
paragrafele, opera? Era vinovată Rosa Hubermann? Cea 
care ascundea un evreu? Sau Hans? Meritau ei toţi să 
moară? Copiii? 

Răspunsul la toate aceste întrebări mă interesează foarte 
mult, deşi nu le pot permite să mă seducă. Ştiu doar că toţi 
aceşti oameni mă simţiseră în acea noapte, cu excepţia 
celor mai mici copii. A fost sugestia. A fost îndemnul, 
închipuirea picioarelor mele mergând prin bucătărie şi în 
coridor. 

Aşa cum este adesea cazul cu oamenii, când am citit 
despre ei în cuvintele hoţului de cărţi, i-am compătimit, cu 
toate că nu atât de mult ca pe aceia pe care i-am curăţat cu 
făraşul din diferite lagăre în acea perioadă. Cu siguranţă, 
nemţii din pivnițe erau demni de milă, dar măcar ei aveau o 


şansă. Pivniţa aceea nu era o cameră de duş. Nu erau 
trimişi la duş. Pentru acei oameni, viaţa încă era ceva 
palpabil. 


În cercul imperfect, minutele se scurgeau. 

Liesel îi ţinea de mână pe Rudy şi pe mama. 

Un singur gând o întrista. 

„Max. Cum poate supravieţui Max dacă bombele ajung pe 
strada Himmel?” 

Examină pivniţa Fiedlerilor. Era mai solidă şi considerabil 
mai adâncă decât cea din strada Himmel numărul 33. 

Încet, îl întrebă pe papa: 

„Ie gândeşti şi tu la el?” 

Indiferent dacă întrebarea nerostită a fost înţeleasă sau 
nu, el dădu scurt din cap. Zece minute mai târziu, se auziră 
cele trei sirene care anunțau pacea vremelnică. 

Cei din strada Himmel numărul 45 răsuflară uşuraţi. 

Unii îşi închiseră ochii şi îi deschiseră din nou. 

O ţigară fu trecută de la unul la altul. 

Exact când să ajungă la buzele lui Rudy Steiner, tatăl lui 
o înhăţă. 

- Tu nu, Jesse Owens! 

Copiii şi-au îmbrăţişat părinţii şi le-a luat tuturor minute 
bune să realizeze pe deplin că erau în viaţă şi că vor Î în 
viaţă. Numai atunci, picioarele lor au urcat scările către 
bucătăria lui Herbert Fiedler. 

Afară, o procesiune de oameni mergea în linişte pe 
stradă. Mulţi priveau în sus şi îi mulţumeau lui Dumnezeu 
pentru vieţile lor. 


Când Hubermannii ajunseră acasă, se îndreptară direct 
către subsol, dar se părea că Max nu era acolo. Lampa era 
mică şi portocalie şi nu-l văzură, şi nici nu primiră vreun 
răspuns la chemarea lor. 

- Max? 

- A dispărut. 


- Max, eşti acolo? 


- Sunt aici. 

La început, au crezut că din spatele cearşafurilor şi 
bidoanelor de vopsea veniseră cuvintele, dar Liesel a fost 
prima care l-a văzut, în faţa lor. Chipul lui istovit era 
camuflat printre materialele şi pânzele folosite la zugrăvit. 
Avea ochii şi buzele uluite. 

Când se apropiară de el, vorbi din nou. 

- Nu m-am putut abţine, zise el. 

Rosa îi răspunse. Se lăsă în jos, pentru a-l vedea. 

- Despre ce vorbeşti, Max? 

- Eu... Se lupta să răspundă. Când totul era tăcut, m-am 
dus în coridor şi draperia din sufragerie era puţin 
întredeschisă... Am putut să văd afară. M-am uitat doar 
pentru câteva secunde. 

Nu văzuse lumea de afară timp de douăzeci şi două de 
luni. 

Nu a existat mânie sau reproş. 

Papa a fost cel care a vorbit: 

- Cum arăta? 

Cu mare părere de rău şi extrem de surprins, Max îşi 
înălţă capul. 

- Erau stele, spuse el. Mi-au ars ochii. 


Cei patru. 

Doi oameni în picioare. Doi rămaseră aşezaţi. 

Toţi văzuseră câte ceva în acea noapte. 

Acest loc era pivniţa adevărată. Aceasta era teama reală. 
Max s-a adunat şi s-a ridicat, ca să se mute înapoi în spatele 
cearşafurilor. Le-a urat noapte bună, dar nu a ajuns până 
sub trepte. Cu permisiunea mamei, Liesel a rămas cu el 
până dimineaţa, citind Un cântec în întuneric, în vreme ce 
el desena şi scria în cartea sa. 

„De la o fereastră de pe strada Himmel, scria el, stelele 
mi-au aprins ochii.” 


Hoţul din cer 


După cum s-a dovedit, primul raid nu fusese deloc un 
raid. Dacă oamenii ar fi aşteptat să vadă avioanele, ar fi stat 
acolo toată noaptea. Asta a explicat motivul pentru care 
niciun sunet de ceas de cuc nu se auzise la radio. Molching 
Express a relatat că un anumit operator dintr-un turn de 
apărare antiaeriană se agitase mai mult decât trebuia. 
Jurase că auzise huruit de avioane şi că le văzuse la orizont. 
Aşa că a transmis vestea. 

- S-ar putea să o fi făcut intenţionat, sublinie Hans 
Hubermann. 'Ți-ar conveni să stai într-un turn şi să deschizi 
focul asupra unor avioane pline cu bombe? 

Fireşte, pe măsură ce Max continuă să citească articolul 
în pivniţă, află că bărbatul cu imaginaţie bogată fusese 
îndepărtat din serviciu. Probabil că a fost mutat în altă 
parte. 

- Să-i fie de bine, spuse Max. 

În timp ce trecu la rebus, păru să-l compătimească. 


Următorul raid fu adevărat. 

În noaptea de 19 septembrie, sunetul de cuc se auzi la 
radio, fiind urmat de o voce gravă, pe un ton informativ. 
Molching era una dintre ţintele posibile. 

Din nou, strada Himmel se umplu de oameni şi din nou, 
papa îşi lăsă acordeonul acasă. Rosa îi aminti să-l ia, dar el 
refuză. 

- Nu l-am luat data trecută, explică, şi am supravieţuit. 

În mod clar, războiul estompa diferenţa dintre logică şi 
superstiție. 

Atmosfera sinistră i-a urmat în pivniţa Fiedlerilor. 

- Cred că e de-adevăratelea astă-seară, zise domnul 
Fiedler şi copiii realizară curând că părinţii erau chiar mai 


înfricoşaţi de data asta. 

Reacţionând în singurul mod pe care îl ştiau, cei mai mici 
au început să urle şi să plângă, iar încăperea păru să se 
clatine. 

Chiar şi din beci, auziră vag sunetul bombelor. Presiunea 
aerului parcă forma un tavan ce dorea să zdrobească 
pământul. O muşcătură fu luată din străzile pustii ale 
Molchingului. 


Furioasă, Rosa o ţinea de mână pe Liesel. 
Zgomotul copiilor care plângeau lovea cu picioarele şi cu 
pumnii. 


Până şi Rudy stătea perfect drept, simulând nonşalanţa, 
încordându-se împotriva tensiunii. Braţe şi coate se luptau 
pentru spaţiu. Câţiva dintre adulţi încercau să-i calmeze pe 
copii. Alţii nu reuşeau să se calmeze nici pe ei. 

- Făceţi-l pe copilul ăla să tacă! vocifera Frau Holtzapfel, 
dar cuvintele ei au fost doar o altă voce nefericită în haosul 
cald din adăpost. 

Lacrimi murdare şiroiau din ochii celor mici, iar mirosul 
respirației nocturne, al transpiraţiei şi al hainelor purtate 
prea mult era amestecat şi înăbuşit în ceea ce devenise 
acum un cazan în care se scăldau oameni. 

Deşi se aflau exact una lângă cealaltă, Liesel era obligată 
să strige: 

- Mama? Din nou. Mamă, îmi striveşti mâna! 

- Ce-i? 

- Mâna mea! 

Rosa o eliberă şi, pentru a se linişti şi a ignora gălăgia din 
subsol, Liesel deschise una dintre cărţi şi începu a citi. 
Cartea din vârful teancului era Omul care fluiera şi ea citi 
cu voce tare pentru a se concentra mai bine. Abia auzi 
primul paragraf. 

- Ce-ai spus? zbieră mama, dar Liesel o ignoră. 


Rămase concentrată asupra primei pagini. Când ajunse la 
a doua pagină, Rudy observă. Îşi îndreptă atenţia către 
Liesel şi le făcu semn fratelui şi surorilor lui, cerându-le să 
facă la fel cu cei de alături. Hans Hubermann se apropie şi 
ceru să se facă tăcere, şi, în curând, liniştea începu să 
sângereze în pivniţa aglomerată. La pagina trei, toată 
lumea era tăcută, cu excepţia lui Liesel. 

Nu îndrăzni să-şi ridice privirea, dar simţea ochii 
înfricoşaţi agăţaţi de ea în timp ce inspira cuvintele şi apoi 
le dădea afară. O voce interpreta notele înăuntrul ei. 
„Acesta, spunea vocea, este acordeonul tău.” 

Sunetul întoarcerii paginii îi tăia pe toţi în două. 

Liesel citea mai departe. 

Timp de cel puţin douăzeci de minute, le-a împărtăşit 
povestea. Cei mai mici copii erau alinaţi de vocea ei şi toţi 
ceilalţi şi l-au imaginat pe omul care fluiera fugind de la 
locul faptei. Liesel nu şi-l imagină. Hoţul de cărţi nu văzu 
decât mecanica vorbelor - trupurile lor împotmolite în 
hârtie, bătătorite pentru ca ea să calce pe ele. Şi undeva, în 
pauzele dintre punctele de la finalul propoziţiilor şi 
majuscula următoare, se afla Max. Îşi aminti că îi citise când 
a fost bolnav. „Oare era în subsol? se întreba ea. Sau fura 
din nou o privire către cer?” 


C& UN GÂND PLĂCUT SO 
Ea era un hoţ de cărţi. 
Celălalt fura cerul. 


Cu toţii aşteptară ca pământul să se cutremure. 

Acesta era un fapt imuabil, dar acum cel puţin erau 
distraşi de fata cu cartea. Unul dintre băieţii mai mici fu cât 
ce să plângă din nou, dar Liesel se opri în acel moment şi îl 
imită pe papa sau chiar pe Rudy, la drept vorbind. Îi făcu cu 
ochiul şi continuă de unde rămăsese. 


Cineva a întrerupt-o numai atunci când sunetul sirenelor 
s-a prelins iarăşi înăuntru. 

- Suntem în siguranţă, a zis domnul Jenson. 

- Şşşt! făcu Frau Holtzapfel. 

Liesel îşi ridică privirea. 

- Nu mai sunt decât două paragrafe până la finalul 
capitolului, spuse ea şi continuă să citească fără ostentaţie 
sau mai repede. 

Doar cuvintele. 


CE SENSUL 44 DIN DICŢIONARUL DUDEN ss 
Wort - cuvânt: 
un element semnificativ de limbaj / o promisiune / o 
remarcă scurtă, o afirmaţie sau o conversaţie. 
Cuvinte înrudite: termen, nume, expresie. 


Din respect, adulţii au avut grijă ca toată lumea să 
păstreze tăcerea şi Liesel a terminat capitolul unu din Omul 
care fluiera. 

Grăbiţi să urce scările, copiii trecură pe lângă ea, dar 
mulţi dintre cei mai în vârstă - chiar şi Frau Holtzapfel, 
chiar şi Pfiffikus (cât de nimerit, având în vedere cartea din 
care citise) - îi mulţumiră fetei că le-a distras atenţia. 
Făcură asta în vreme ce treceau pe lângă ea şi se zoreau să 
iasă din casă, să vadă dacă strada Himmel suferise vreo 
stricăciune. 

Strada Himmel era neatinsă. 

Singurul semn de război era un nor de praf ce migra de 
la est la vest. Norul se uita prin ferestre, încercând să 
găsească o cale de a intra, şi, pe când se îngroşa şi se 
răspândea simultan, transforma şirul de oameni în stafii. 

Nu mai erau oameni pe stradă. 

Erau zvonuri care cărau genţi. 


Acasă, papa i-a povestit totul lui Max. 


- E ceaţă şi cenuşă - cred că ne-au lăsat să ieşim prea 
devreme. Se uită la Rosa. Să mă duc afară? Să văd dacă au 
nevoie de ajutor în locurile bombardate? 

Rosa nu era impresionată. 

- Nu fi aşa idiot, zise ea. O să te sufoci de praf. Nu, nu, 
Saukerl, aici stai! Se gândi la ceva. Acum, îl privi foarte 
serioasă pe Hans. De fapt, chipul ei exprima mândrie. Stai 
aici şi spune-i lui Max despre fată. Glasul ei se ridică puţin. 
Despre carte. 

Max deveni şi mai atent la ea. 

- Omul care fluiera, îl informă Rosa. Capitolul unu. 

Îi explică exact ce se întâmplase în adăpost. 

În timp ce Liesel stătea într-un colţ al subsolului, Max o 
privi şi îşi frecă maxilarul cu o mână. Personal, cred că a 
fost momentul în care a conceput partea următoare a cărţii 
sale de schiţe. 

Scuturătoarea de cuvinte. 

Îşi imagină fata citind în adăpost. Trebuie să o fi privit 
înmânându-le literalmente oamenilor cuvintele. Totuşi, ca 
întotdeauna, el trebuie să fi văzut şi umbra lui Hitler. 
Probabil că deja îi auzea paşii venind mai târziu spre strada 
Himmel şi pivniţă. 

După o pauză destul de lungă, păru gata să vorbească, 
dar Liesel i-o luă înainte: 

- Azi ai văzut cerul? 

- Nu. 

Max privi peretele şi arătă spre el. 

Toţi se uitară la cuvintele şi la imaginea pe care o pictase 
cu mai mult de un în urmă - funia şi soarele care picura. 

- Nu, doar în acea seară, zise el şi apoi nimeni nu a mai 
spus nimic. 

Nimic, doar gânduri. 

Nu ştiu de Max, Hans şi Rosa, dar Liesel Meminger se 
gândea că, dacă bombele ar fi căzut pe strada Himmel în 
acea seară, nu numai că Max ar fi avut mai puţine şanse de 
supravieţuire decât ceilalţi, dar ar fi murit complet singur. 


Oferta lui frau Holtzapfel 


Dimineaţa, au fost cercetate pagubele. Nimeni nu a 
murit, dar două blocuri de apartamente au fost 
transformate în piramide de moloz, iar în terenul favorit al 
lui Rudy de la Tineretul Hitlerist parcă fusese scobit un 
castron imens. Jumătate din oraş stătea în jurul lui. Oamenii 
îi estimau adâncimea, pentru a o compara cu a 
adăposturilor lor. Câţiva băieţi şi fete au scuipat în groapă. 

Rudy stătea lângă Liesel. 

- Se pare că trebuie să-l fertilizeze din nou. 


Fiindcă în următoarele câteva săptămâni nu s-au 
înregistrat raiduri, viaţa aproape că a revenit la normal. 
Doar două întâmplări au deranjat ordinea firească a 
lucrurilor. 


ce CELE DOUĂ ÎNTRERUPERI DIN OCTOMBRIE Ss 
1. Mâinile lui Frau Holtzapfel. 
2. Parada evreilor. 


Ridurile ei erau ca nişte calomnii. Vocea ei aducea cu o 
bătaie cu băţul. 

De fapt, a fost un noroc că au văzut-o venind, pe 
fereastra din camera de zi, pentru că bătaia în uşă se auzi 
grea şi hotărâtă. Indicând că avea o problemă serioasă. 

Liesel auzi cuvintele de care se temea. 

- Du-te şi răspunde, zise mama, iar fata, ştiind prea bine 
că nu are rost să se opună, făcu după cum i se spusese. 

- Mama ta este acasă? o interogă Frau Holtzapfel. 
Construită doar din sârme cu o vechime de cincizeci de ani, 
ea rămase pe treapta din faţă, uitându-se din când în când 
îndărăt, spre stradă. Scroafa aia de maică-ta e acasă? 


Liesel se întoarse şi o chemă. 


CE SENSUL 45 DIN DICŢIONARUL DUDEN a 
Gelegenheit - oportunitate: o şansă de avansare sau 
progres. 

Cuvinte înrudite: perspectivă, deschidere, ocazie. 


Curând, Rosa fu în spatele ei. 

- Ce cauţi aici? Vrei să scuipi şi pe podeaua mea din 
bucătărie? 

Frau Holtzapfel nu dădu deloc înapoi. 

- Aşa întâmpini pe toată lumea care îţi apare la uşă? Ce 
G'sindel. 

Liesel urmărea scena. Fusese suficient de ghinionistă să 
fie prinsă ca într-un sendviş între ele. Rosa o trase din cale. 

- Ei, ai de gând să-mi spui ce cauţi aici sau nu? 

Încă o dată, Frau Holtzapfel se uită pe stradă şi înapoi. 

- Am o ofertă pentru tine. 

Mama îşi mută greutatea de pe un picior pe celălalt. 

- Chiar aşa? 

- Nu, nu pentru tine. O concedie pe Rosa cu o ridicare a 
vocii şi se concentră asupra lui Liesel. Pentru tine. 

- Ei bine, atunci de ce a trebuit să mă chemi pe mine? 

- Ei, am cel puţin nevoie de permisiunea ta. 

„O, Maica Sfântă, se gândi Liesel, numai asta îmi lipsea. 
Ce naiba poate să vrea Holtzapfel de la mine?” 

- Mi-a plăcut cartea aia pe care ai citit-o în adăpost. 

„Nu. Nu o vei avea.” Liesel era convinsă de asta. 

- Da? 

- Speram să aud şi restul în adăpost, dar se pare că 
deocamdată suntem în siguranţă. Îşi roti umerii şi îşi 
îndreptă sârma care ţinea loc de coloană vertebrală. Aşa că 
vreau să vii la mine şi să mi-o citeşti. 

- Ai tupeu, Holtzapfel! Rosa încerca să se hotărască dacă 
să fie furioasă sau nu. Dacă tu crezi... 


- Nu o să mai scuip pe uşa ta, o întrerupse ea. Şi o să-ţi 
dau raţia mea de cafea. 

Rosa decise să nu se înfurie. 

- Şi nişte făină? 

- Ce, eşti cumva evreică? Doar cafea. Poţi să o schimbi pe 
făină cu altcineva. 

Era stabilit. 

De toată lumea, cu excepţia fetei. 

- Bine atunci, aşa rămâne. 

- Mamă? 

- Linişte, Saumensch. Du-te şi adu cartea. Mama se 
întoarse din nou spre Frau Holtzapfel. În ce zile ai vrea? 

- Luni şi vineri la ora patru. Şi azi, chiar acum. 


Liesel a urmat paşii milităreşti ai lui Frau Holtzapfel până 
la uşa casei din vecini, care era imaginea în oglindă a casei 
Hubermannilor. Exista o singură diferenţă: era puţin mai 
mare. 

Când se aşeză la masa din bucătărie, Frau Holtzapfel se 
instală chiar în faţa ei, dar răsucită spre fereastră. 

- Citeşte! zise ea. 

- Capitolul doi? 

- Nu, capitolul opt. Sigur că doi! Acum, apucă-te de citit 
înainte să te dau afară. 

- Da, Frau Holtzapfel. 

- Lasă-mă cu „da, Frau Holtzapfel”. Doar deschide 
cartea. Nu avem toată ziua. 

„Doamne, Dumnezeule, se gândi Liesel. Asta e pedeapsa 
mea pentru acele furtişaguri. Într-un final, m-a ajuns.” 


A citit vreme de patruzeci şi cinci de minute, iar atunci 
când capitolul se sfârşi, o pungă de cafea a fost pusă pe 
masă. 

- Mulţumesc, zise femeia. E o poveste bună. Se duse la 
cuptor şi îşi făcu de lucru cu nişte cartofi. Fără să se uite 
înapoi, spuse: încă mai eşti aici, nu? 


Liesel înţelese că era momentul să plece. 

- Dankeschon, Frau Holtzapfel. 

La uşă, când văzu fotografiile înrămate a doi tineri în 
uniforme militare, aruncă şi un Heil Hitler ridicând braţul 
în bucătărie. 

- Da. Frau Holtzapfel era mândră, dar şi temătoare. Doi 
fii în Rusia. Heil Hitler! zise ea. Puse apa la fiert şi chiar 
găsi suficientă politeţe pentru a face câţiva paşi cu Liesel 
până la uşa din faţă. Bis morgen? 

Ziua următoare era vineri. 

- Da, Frau Holtzapfel. Pe mâine. 


Liesel calculă că au fost patru astfel de şedinţe de lectură 
cu Frau Holtzapfel înainte ca evreii să mărşăluiască prin 
Molching. 

Mergeau spre Dachau, lagărul de concentrare. 

„Asta înseamnă două săptămâni, va scrie mai târziu, în 
subsol. Două săptămâni pentru a schimba lumea şi 
paisprezece zile pentru a o distruge.” 


Lungul drum spre Dachau 


Unii au spus că autocamionul se stricase, dar pot atesta 
personal că nu s-a întâmplat aşa. Am fost acolo. 

Ceea ce se petrecuse a fost un cer ca un ocean, cu nori ca 
nişte tichii albe. 

De asemenea, nu a fost doar un vehicul. Trei camioane nu 
se strică toate în acelaşi timp. 

Când soldaţii s-au oprit să mănânce şi să fumeze, şi să 
lovească grupul de evrei, unul dintre prizonieri s-a prăbuşit 
din cauza înfometării şi a bolii. Nu am idee de unde venea 
convoiul, dar se afla la aproximativ cinci kilometri de 
Molching şi mai aveau cale lungă până la lagărul de 
concentrare din Dachau. 

Am intrat prin parbrizul camionului, am găsit omul 
suferind şi am sărit afară prin spate. Sufletul lui era costeliv. 
Barba lui era ca un lanţ cu o ghiulea. Picioarele mele au 
aterizat zgomotos pe pietriş, deşi niciun soldat şi niciun 
prizonier nu au auzit nimic. Dar toţi mă puteau mirosi. 

Amintirea îmi spune că erau multe dorinţe în bena acelui 
camion. Voci interioare făceau referire la mine. 

„De ce el, şi nu eu?” 

„Slavă Domnului că nu sunt eu.” 

Soldaţii, pe de altă parte, erau ocupați cu o discuţie 
diferită. Şeful lor a strivit ţigara şi, suflând fumul spre ei, le- 
a pus o întrebare: 

- Când a fost ultima oară când i-am scos la aer curat pe 
şobolanii ăştia? 

Primul locotenent s-a abținut să nu tuşească. 

- Chiar le-ar prinde bine, nu? 

- Ei, haide atunci, nu? Avem timp, aşa-i? 

- Mereu avem timp, domnule. 

- Şi vremea e perfectă pentru o paradă, nu credeţi? 


- Este, domnule. 
- Atunci, ce mai aştepţi? 


Pe strada Himmel, Liesel juca fotbal când apăru 
zgomotul. Doi băieţi se băteau pentru o minge în mijlocul 
terenului, când totul se opri în loc. Până şi Tommy Muller îl 
putu auzi. 

- Ce-i asta? întrebă el din poartă. 

Toţi s-au întors către sunetul de picioare târşâite şi voci 
milităreşti care se apropia. 

- E o cireadă de vite? întrebă Rudy. Nu poate fi. Nu se 
aude niciodată chiar aşa, nu? 

La început, încet, copiii de pe stradă se îndreptară spre 
sunetul care-i atrăgea ca un magnet, câtre Frau Diller's. 
Din când în când, strigătele se accentuau. 

Dintr-un apartament de la un etaj superior de pe strada 
Munchen, o femeie în vârstă, cu o voce prevestitoare de rău 
identifică pentru toată lumea sursa exactă a zgomotului. 
Sus, la fereastră, chipul părea ca un drapel alb, cu ochi 
umezi şi gura deschisă. Avea părul cenuşiu. Ochii îi erau de 
un albastru întunecat. Vocea îi era ca un sinucigaş 
aterizând cu o bufnitură la picioarele lui Liesel. 

- Die Juden, zise ea. Evreii. 


ce SENSUL 46 DIN DICŢIONARUL DUDEN sa) 
Elend - nenorocire: 
mare suferinţă, nefericire şi durere. 
Cuvinte înrudite: angoasă, chin, disperare, stare 
jalnică, dezolare. 


Mai mulţi oameni au apărut pe stradă, unde o serie de 
evrei şi alţi infractori fuseseră deja îmbrânciţi. Poate că 
lagărele de exterminare erau ţinute secrete, dar câteodată 
oamenilor le era arătată măreţia unui lagăr de muncă 
forţată precum Dachau. 


Pe partea cealaltă, departe, Liesel zări un bărbat cu 
căruciorul său de zugrăvit. Stingherit, îşi trecea mâna prin 
păr. 

- Uitel i-l arătă lui Rudy. Papa. 

Amândoi au traversat şi s-au îndreptat către el, iar la 
început, Hans Hubermann a încercat să-i îndepărteze de 
acolo. 

- Liesel, spuse el. Poate că... 

Realiză însă că fata era hotărâtă să stea şi poate că era 
ceva ce putea să vadă. În adierea de toamnă, a rămas lângă 
ea. Nu a rostit niciun cuvânt. 


Pe strada Munchen, au privit. 

Alţii au venit în jurul şi în faţa lor. 

S-au uitat cum evreii mergeau pe stradă ca un catalog de 
culori. Nu astfel i-a descris hoţul de cărţi, dar vă pot spune 
că exact aşa erau, pentru că mulţi dintre ei vor muri. 
Fiecare dintre ei mă va întâmpina ca pe singurul adevărat 
prieten, cu oasele ca fumul şi sufletele atârnând în urma lor. 
Când au sosit cu toţii, zgomotul stârnit în mers făcea strada 
să pulseze. Ochii le erau enormi în craniile înfometate. Şi 
praful. Praful era mulat pe ei. Picioarele li se clătinau în 
timp ce trupurile erau împinse de mâinile soldaţilor - câţiva 
paşi involuntari de alergare forţată înainte să revină încet la 
mersul malnutrit. 

Hans îi privea pe deasupra capetelor publicului care se 
înmulţea. Sunt sigură că ochii lui erau argintii şi încordaţi. 
Liesel se uita printre ceilalţi sau peste umerii lor. 

Feţele suferinde ale bărbaţilor şi femeilor sleiţi se 
perindau prin faţa lor, implorând nu atât ajutor - deja 
depăşiseră acest stadiu -, cât o explicaţie. Măcar ceva care 
să înlăture oarecum confuzia. 

Abia îşi puteau ridica picioarele de la pământ. 

Stele ale lui David erau mânjite pe cămăşile lor, iar 
nenorocirea era ataşată de ei ca şi cum le-ar fi fost menită. 


„Nu-ţi uita nenorocirea...” În unele cazuri, creştea pe ei ca 
un lujer. 

Alături de ei mergeau soldaţii, ordonându-le să se 
grăbească şi să nu se mai tânguiască. Unii dintre soldaţi 
erau doar nişte băieţi. Îl aveau pe Fiihrer în priviri. 

Urmărind scena, Liesel era convinsă că acestea erau cele 
mai amărâte suflete în viaţă. Asta este ce a scris despre ei. 
Foamea îi mânca pe măsură ce înaintau, unii dintre ei 
privind pământul pentru a-i evita pe oamenii de pe partea 
cealaltă a străzii. Câţiva se uitau rugător la cei care 
veniseră să le observe umilirea, acest preludiu al morţii. 
Alţii implorau pe cineva, pe oricine, să facă un pas înainte şi 
să-i prindă în braţe. 

Nimeni nu a făcut-o. 

Indiferent dacă au privit această paradă cu mândrie, 
indiferenţă sau ruşine, nimeni nu a făcut nimic să o 
întrerupă. Nu încă. 

Din când în când, un bărbat sau o femeie - nu, nu erau 
bărbaţi sau femei, erau evrei - găseau chipul lui Liesel în 
mulţime. O întâlneau în înfrângerea lor, iar hoţul de cărţi 
doar îi privea la rându-i într-un moment lung, incurabil, 
înainte să dispară din nou. Putea numai să spere căeei 
vedeau cât de profundă era amărăciunea de pe faţa ei, că 
era reală, nu trecătoare. 

„Unul dintre voi este în pivniţa mea! dorea să spună. Am 
făcut un om de zăpadă împreună! l-am dat treisprezece 
cadouri când a fost bolnav!” 

Liesel nu zise nimic. 

La ce-ar fi folosit? 

Înţelese că era complet inutil pentru aceşti oameni. Nu 
puteau fi salvaţi şi, în câteva minute, va vedea ce păţesc cei 
care ar încerca să-i ajute. 


Într-un mic gol din procesiune era un bărbat mai în 
vârstă decât ceilalţi. 
Avea barbă şi haine uzate. 


Ochii lui erau de culoarea agoniei şi, cu toate că era 
foarte slab, puţina greutate era prea multă pentru 
picioarele lui. 

Căzu de mai multe ori. 

O parte a feţei lui era lipită de caldarâm. 

Cu fiecare ocazie, un soldat venea lângă el. 

- Steh” auf! striga. Ridică-te! 

Bărbatul se ridică în genunchi şi se luptă să-şi îndrepte 
trupul. Păşi mai departe. 

De fiecare dată când îi ajungea pe cei din faţa lui, îşi 
pierdea rapid echilibrul şi se prăbuşea la pământ. Erau mai 
mulţi în spatele său - cam câţi pot încăpea într-un camion - 
şi amenințau să-l depăşească şi să-l calce. 

Era insuportabil de privit durerea din braţele care 
tremurau încercând să ridice corpul. Au mai cedat încă o 
dată înainte de a se ridica şi a mai face câţiva paşi. 

Era mort. 

Omul era mort. 

Mai daţi-i alte cinci minute şi, cu siguranţă, va cădea în 
mocirla germană şi va muri. Toţi îl vor abandona şi toţi vor 
privi. 

Apoi, un om. 

Hans Hubermann. 


S-a întâmplat atât de rapid! 

Mâna care ţinea strâns palma lui Liesel i-a dat drumul în 
timp ce bărbatul se chinuia să meargă. Ea îşi simţi mâna 
plesnindu-i coapsa. 

Papa se aplecă spre căruciorul de zugrăvit şi scoase ceva. 
Îşi croi drum prin mulţime. 

Evreul stătea în faţa lui, aşteptându-se să fie iarăşi 
batjocorit, dar văzu, ca toţi ceilalţi, cum Hans Hubermann 
întinse mâna şi, ca prin magie, îi oferi o bucată de pâine. 

Când aceasta trecu dintr-o mână într-alta, evreul se 
prăbuşi. Căzu în genunchi şi se agăţă de gleznele lui papa. 
Îşi îngropă faţa între ele şi îi mulţumi. 


Liesel privea. 

Cu lacrimi în ochi, văzu cum bărbatul se trase mai 
aproape, împingându-l pe papa în spate, ca să-i plângă pe 
glezne. 

Alţi evrei trecură pe lângă ei, toţi urmărind acest mic 
miracol zadarnic. Curgeau pe alături ca o apă omenească. 
În acea zi, câţiva vor ajunge la ocean. Li se va da o bonetă 
albă. 

Înaintând cu greu, un soldat sosi în curând la locul faptei. 
Îi studie pe bărbatul îngenuncheat şi pe papa, apoi privi 
mulţimea. După ce se mai gândi preţ de o clipă, scoase 
biciul de la brâu şi începu să lovească. 

Evreul a fost biciuit de şase ori. Pe spinare, pe cap şi 
picioare. 

- Ticălos! Porc! 

Începu să-i curgă sânge din ureche. 

Apoi, veni rândul lui papa. 

O altă mână o ţinea pe a lui Liesel acum şi, când se uită 
îngrozită, lângă ea, Rudy Steiner înghiţea un nod în timp ce 
Hans Hubermann era biciuit în stradă. Sunetul îi făcea rău 
şi se aştepta să apară fisuri pe corpul lui papa. A fost lovit 
de patru ori înainte să se prăbuşească şi el la pământ. 

După ce evreul în vârstă se aruncă la picioarele lui 
pentru o ultimă dată şi păşi mai departe, se uită scurt 
înapoi. Îi aruncă o privire tristă omului care acum 
îngenunchea pentru el, ai cărui genunchi se frângeau acum 
în stradă. În lipsă de altceva, măcar bătrânul va muri ca un 
om. Sau măcar cu gândul că a fost om. 

Cât despre mine? 

Nu sunt sigură că ăsta e un lucru atât de bun. 


Se auziră multe voci atunci când Liesel şi Rudy s-au 
apropiat şi l-au ajutat pe Hans să se ridice. Cuvinte şi 
lumina soarelui. Aşa îşi amintea momentul. Lumina 
strălucind pe stradă şi cuvintele ca nişte valuri spărgându- 
se în spatele ei. Abia când s-au îndepărtat, a observat 


pâinea lepădată pe stradă. Când Rudy a încercat să o ridice, 
un evreu i-a smuls-o din mână şi alţi doi s-au luptat cu el 
pentru ea, apoi şi-au continuat drumul spre Dachau. 


După aceea, atenţia se îndreptă spre ochii de argint. 

Căruciorul a fost răsturnat şi vopseaua se scurse pe 
stradă. 

L-au numit iubitor de evrei. 

Alţii rămaseră tăcuţi, ajutându-l să se îndepărteze în 
siguranţă. 


Hans Hubermann se sprijini cu braţele întinse de 
peretele unei case. Dintr-odată, se simţi copleşit de ceea ce 
tocmai se întâmplase. 

Prin faţa ochilor îi trecu o imagine rapidă şi fierbinte. 

Strada Himmel numărul 33 - pivniţa lui. 

Panica îl cuprinse printre încercările de a inspira şi a 
expira. 

„O să vină acum. O să vină. 

O, Doamne, o, Doamne, Isuse pe cruce.” 

Se uită la fată şi închise ochii. 

- Eşti rănit, papa? 

Primi întrebări, mai degrabă decât un răspuns. 

- Ce-a fost în capul meu? 

Ochii se strânseră mai tare şi apoi se deschiseră din nou. 
Salopeta era boţită. Avea vopsea şi sânge pe mâini. Şi 
firimituri. Cât de diferită faţă de pâinea din vară! 

- O, Doamne, Liesel, ce-am făcut? 


Da. 
Trebuie să fiu de acord. 


Ce făcuse papa? 


Pace 


După unsprezece seara, Max Vandenburg mergea pe 
strada Himmel cu o valiză plină de mâncare şi haine 
călduroase. Avea aer german în plămâni. Stelele galbene 
ardeau. Când a ajuns la Frau Diller's, a privit înapoi pentru 
o ultimă dată către numărul 33. Nu văzu silueta de la 
fereastra din bucătărie, dar ea îl vedea pe el. Îi făcu cu 
mâna, dar el nu îi răspunse. 

Liesel încă îi simţea buzele pe fruntea ei. Îi mirosea 
respiraţia de rămas-bun. 

- Am lăsat ceva pentru tine, zisese, dar nu o vei primi 
până nu vei fi pregătită. 

A plecat. 

- Max? 

Dar nu s-a întors. 

Plecase din camera ei şi închisese uşa fără zgomot. 

Holul murmura. 

Nu mai era. 

Când ea ajunse în bucătărie, mama şi papa stăteau 
încovoiaţi şi cu expresii rezervate pe chipuri. Stătuseră 
astfel timp de treizeci de secunde de eternitate. 


C% SENSUL 47 DIN DICŢIONARUL DUDEN a 
Schweigen - linişte: 
absenţa sunetului sau a zgomotului. 
Cuvinte înrudite: tăcere, calm, pace. 


Cât de perfect! 
Pace. 


Undeva lângă Munchen, un evreu neamţ îşi croia drum 
prin întuneric. Fusese stabilit un aranjament ca să se 


întâlnească peste patru zile cu Hans Hubermann (asta dacă 
nu era arestat). 

Era într-un loc departe pe Amper, unde un pod rupt se 
înclina spre râu şi copaci. 

Când papa ajunse patru zile mai târziu, singurul lucru pe 
care îl găsi a fost un bilet sub o piatră, la poalele unui 
copac. Nu era adresat nimănui şi conţinea doar o 
propoziţie. 


“E ULTIMELE CUVINTE ALE LUI S? 
MAX VANDENBURG 
Ai făcut destul. 


Acum mai mult ca niciodată, strada Himmel numărul 33 
era un loc liniştit şi nu a trecut neobservat faptul că 
Dicţionarul Duden era complet şi absolut greşit, mai ales 
referitor la cuvintele înrudite. 

Liniştea nu era tăcută sau calmă, şi nu era pace. 


A 


Idiotul şi oamenii in jachete 


În noaptea paradei, idiotul stătea în bucătărie şi bea mici 
înghiţituri amare din cafeaua lui Holtzapfel, şi tânjea după o 
țigară. Aştepta să vină Gestapoul, soldaţii, poliţia - oricine - 
şi să-l ducă departe, aşa cum simţea că merită. Rosa îi 
ordonă să se ducă la culcare. Fata zăbovea în uşă. Le 
alungă pe amândouă şi petrecu orele până dimineaţă cu 
capul în mâini, aşteptând. 

Nu sosi nimeni. 

Fiecare fărâmă de timp purta cu ea zgomotul aşteptat, al 
bătăilor în uşă şi cuvintelor amenințătoare. 

Nu veniră. 

Singurul sunet era cel făcut de el. 

- Ce-am făcut? şopti din nou. 

- Doamne, ce bine mi-ar prinde o ţigară, răspunse tot el. 

Nu mai avea. 

Liesel auzi cuvintele repetate de mai multe ori şi petrecu 
multă vreme stând la uşă. I-ar fi plăcut să-l consoleze, dar 
nu văzuse niciodată un om atât de pustiit. Nu putea fi nicio 
consolare în acea noapte. Max nu mai era şi Hans 
Hubermann era de vină. 

Dulapurile din bucătărie aveau forma vinei, iar palmele îi 
erau uleioase din pricina amintirii a ceea ce făcuse. 
„Trebuie să fie transpirate”, se gândi Liesel, pentru că şi 
mâinile ei erau umezite până la încheieturi. 


În camera ei, fata se rugă. 

Mâini şi picioare, braţe lipite de saltea. 

- Te rog, Doamne, lasă-l pe Max să supravieţuiască, Te 
rog, Doamne... 

Genunchii ei suferinzi. 

Picioarele dureroase. 


Când apăru prima geană de lumină, ea se trezi şi se duse 
la bucătărie. Papa dormea cu capul pe tăblia mesei şi avea 
puţină salivă la colţul gurii. Mirosul de cafea era puternic, 
iar imaginea bunătăţii prosteşti a lui Hans Hubermann încă 
plutea în aer. Era ca un număr sau o adresă. Repetat de 
câteva ori, îl memorezi. 

Nu a simţit prima încercare a ei de a-l trezi, dar, când l-a 
înghiontit în umăr a doua oară, a ridicat capul de pe masă 
tresărind. 

- Sunt aici? 

- Nu, papa, eu sunt. 

Termină cafeaua stătută din ceaşcă. Marul lui Adam se 
ridică şi cobori. 

- Trebuiau să vină până acum. De ce nu au venit, Liesel? 

Era o insultă. 

Ar fi trebuit să vină până acum şi să fi scotocit casa, 
căutând orice dovadă de iubire faţă de evrei sau de trădare, 
însă se părea că Max plecase absolut inutil. Putea să fi 
dormit în subsol, să fi făcut schiţe în cartea sa. 

- Nu aveai de unde să ştii că nu vor veni, papa. 

- Trebuia să ştiu că nu era cazul să-i dau pâine acelui om. 
Pur şi simplu, nu am gândit. 

- Papa, nu ai făcut nimic rău. 

- Nu cred. 

S-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşa bucătăriei, lăsând-o 
întredeschisă. Pentru ca insulta să fie şi mai gravă, urma o 
dimineaţă minunată. 


După patru zile, papa străbătu lunga distanţă până pe 
malul râului Amper. Aduse bileţelul şi îl puse pe masa din 
bucătărie. 


Încă o săptămână trecu, iar Hans Hubermann încă îşi 
aştepta pedeapsa. Loviturile de bici deveneau cicatrice şi el 
îşi petrecea timpul plimbându-se prin Molching. Frau Diller 


scuipă câtre picioarele sale. Frau Holtzapfel, femeie de 
cuvânt, încetase să mai scuipe pe uşa Hubermannilor, dar 
găsi o altă modalitate de a-l insulta. 

- Ştiam eu, îl blestemă patroana magazinului, iubitor de 
evrei mizerabil! 

Ignorându-i cuvintele, îşi văzu de drum şi Liesel îl găsea 
adesea la râul Amper, pe pod. Îşi odihnea braţele pe 
balustradă şi îşi apleca trupul peste pod. Copii pe biciclete 
se grăbeau pe lângă el sau alergau vorbind tare, tropăind 
pe lemn. Niciunul dintre ei nu îl smulse din gândurile în 
care era cufundat. 


co SENSUL 48 DIN DICȚIONARUL DUDEN SO 
Nachtrauern - regret: 
parere de râu plină de dor, dezamăgire sau pierdere. 
Cuvinte înrudite: remuşcare, căinţă, jale, mâhnire. 


- Îl vezi? o întrebă într-o dimineaţă când se aplecă şi ea 
lângă el. În apa de acolo? 

Râul nu curgea foarte repede. În valurile domoale, Liesel 
putea vedea conturul feţei lui Max Vandenburg. Îi vedea 
părul ca penele şi restul fiinţei sale. 

- Se bătea cu Fuhrerul în pivniţa noastră. 

- Domne, Isuse Hristoase! Papa strânse şi mai tare 
lemnul cu aşchii. Sunt un idiot. 

„Nu, Papa. 

Eşti doar un om.” 

Cuvintele îi veniră mai bine de un an mai târziu, când 
scria în pivniţă şi îşi dori să se fi gândit la ele atunci. 

- Chiar sunt prost, îi spuse Hans Hubermann fiicei sale 
adoptive. Şi amabil. Ceea ce mă face cel mai mare idiot din 
lume. Adevărul e că vreau ca ei să vină după mine. Orice 
este mai bine decât aşteptarea asta. 

Hans Hubermann avea nevoie de o justificare. Avea 
nevoie să ştie că Max Vandenburg îi părăsise casa pentru 


un motiv întemeiat. 
În cele din urmă, după aproape trei săptămâni de 
aşteptare, crezu că momentul venise. 


Era târziu. 

Liesel se întorcea de la Frau Holtzapfel când văzu doi 
bărbaţi cu jachete lungi, negre şi alergă înăuntru. 

- Papa! Papa! Aproape că dărâmă masa din bucătărie. 
Papa, au venit! 

Mama se apropie mai întâi. 

- Ce e cu toate ţipetele astea, Saumensch? Cine a venit? 

- Gestapoul. 

- Hansie! 

El era deja acolo şi ieşi din casă pentru a-i întâmpina. 
Liesel dori să i se alăture, dar Rosa o reţinu şi amândouă 
priviră de la fereastră. 

Papa stătea la uşa din faţă. Nu avea astâmpăr. 

Mama o strânse şi mai tare în braţe pe Liesel. 

Oamenii trecură pe lângă casă. 


Alarmat, papa se uită îndărăt, spre fereastră, apoi ieşi pe 
poartă. Strigă după ei: 

- Hei! Sunt chiar aici. Pe mine mă vreţi. Aici locuiesc. 

Bărbaţii în jachete s-au oprit pentru un moment şi şi-au 
consultat carneţelele. 

- Nu, nu, i-au răspuns. Aveau glasurile grave şi 
bolovănoase. Din păcate, eşti cam în vârstă pentru ce 
căutăm noi. 

Şi-au văzut de drum, dar nu au mers prea departe, 
oprindu-se la numărul 35 şi deschizând poarta. 

- Frau Steiner? întrebară când uşa se deschise. 

- Da, eu suni. 

- Am venit să vorbim ceva cu dumneavoastră. 


Bărbaţii în jachete stăteau ca nişte coloane blindate în 
pragul casei ca o cutie de pantofi a Steinerilor. 


Dintr-un oarecare motiv, veniseră după băiat. 
Oamenii în jachete îl voiau pe Rudy. 


Partea a opta 
SE 


Scuturâtoarea de cuvinte 


în rolurile principale: 
domino şi întuneric - imaginea lui rudy dezbrăcat - 
pedeapsă - soţia unui om de cuvânt - un colector - 
mâncătorii de pâine - o lumânare în copaci - o carte de 
schiţe ascunsă - şi colecţia de costume a anarhistului 


Domino şi întuneric 


După cum spuneau surorile mai mici ale lui Rudy, erau 
doi monştri care stăteau în bucătărie. Glasurile lor loveau 
metodic uşa, în timp ce copiii Steiner jucau domino de 
partea cealaltă. Ceilalţi trei ascultau radioul în dormitor, 
neştiutori. Rudy spera ca asta nu aibă nimic de-a face cu 
ceea ce se întâmplase la şcoală săptămâna trecută. Era 
ceva ce refuzase să-i zică lui Liesel şi despre care nu 
vorbise nici acasă. 


“2 O DUPĂ-AMIAZĂ CENUŞIE, 
UN MIC BIROU DE LA ŞCOALĂ 
Trei băieţi stăteau aliniaţi. Notele şi trupurile lor 
erau examinate temeinic. 


Când se termină al patrulea joc de domino, Rudy începu 
să aşeze piesele în şiruri, să creeze tipare care străbăteau 
ca nişte răni podeaua sufrageriei. După cum îi era obiceiul, 
lăsă şi câteva spaţii goale, în cazul în care intervenea 
degetul ştrengar al vreunui frate, aşa cum deseori se 
întâmpla. 

- Acum, pot să le dărâm, Rudy? 

- Nu. 

- Dar eu? 

- Nu, toţi o s-o facem. 

Făcu trei formaţiuni care duceau câtre acelaşi turn de 
piese de domino din mijloc. Împreună, urmăriră cum tot ce 
fusese plănuit atât de atent se prăbuşea şi zâmbiră cu toţii 
în faţa frumuseţii distrugerii. 

Vocile din bucătărie deveneau mai sonore acum, fiecare 
încălecând-o pe cealaltă pentru a se face auzită. Diferite 


propoziţii se luptau pentru a capta atenţia, până când 
interveni o persoană care tăcuse până atunci. 

- Nu! zise ea. Repetă. Nu! Chiar şi atunci când ceilalţi au 
continuat cu argumentele, au fost din nou reduşi la tăcere 
de aceeaşi voce care acum prindea avânt. Vă rog! îi imploră 
Barbra Steiner. Nu băiatul meu! 


- Putem aprinde o lumânare, Rudy? 

Era ceva ce tatăl lor făcuse adesea. Stingea lumina şi 
urmăreau piesele căzând la flacăra lumânării. Într-un 
anumit fel, asta făcea evenimentul mai grandios, un 
spectacol mai mare. 

Oricum, îl dureau picioarele. 

- Staţi să găsesc un chibrit. 


Întrerupătorul era lângă uşă. 

Încet, s-a îndreptat spre el cu cutia de chibrituri într-o 
mână şi cu lumânarea în cealaltă. 

Dincolo de uşă, cei trei bărbaţi şi femeia se enervau tot 
mai tare. 

- Cele mai bune note din clasă, zise unul dintre monştri. 
Pe un ton atât de profund şi sec. Ca să nu mai spun de 
abilităţile atletice. 

„La naiba, de ce trebuise să câştige toate acele curse la 
carnaval? 

Deutscher. 

La naiba cu Franz Deutscher!” 

Dar apoi pricepu. 

Nu era vina lui Franz Deutscher, ci a lui. Voise să îi arate 
călăului său de ce era capabil, dar a dorit şi să demonstreze 
ceva lumii întregi. Acum, toată lumea era la el în bucătărie. 


Aprinse lumânarea şi stinse lumina. 
- Gata? 
- Dar am auzit ce se întâmplă acolo. 


Era vocea inconfundabilă, dură ca lemnul de stejar a 
tatălui său. 

- Haide, Rudy, grăbeşte-te! 

- Da, dar înţelegeţi, Herr Steiner, toate acestea sunt 
pentru un scop mai înalt. Gândiţi-vă la ocaziile pe care fiul 
dumneavoastră le poate avea. Este un real privilegiu. 

- Rudy, curge lumânarea. 

Îi alungă cu mâna, aşteptând să audă din nou vocea lui 
Alex Steiner. O auzi. 

- Privilegii? Să alerge desculţ prin zăpadă? Să sară de pe 
platforme aflate la zece metri înălţime într-un metru de 
apă? 

Urechea lui Rudy era lipită de uşă. Lumânarea de ceară i 
se topea în mână. 

- Zvonuri. Vocea aridă, joasă şi practică avea un răspuns 
la toate. Şcoala noastră este una dintre cele mai bune care 
există. E mai bună decât cele de talie mondială. Scopul 
nostru este să formăm un grup de elită de cetăţeni 
germani... 

Rudy nu mai putu îndura să asculte. 

Şterse ceara lumânării de pe mână şi se îndepărtă de 
fâşia de lumină ce intra prin crăpătura uşii. Când se aşeză 
jos, flacăra se stinse. Prea multă mişcare. Întunericul 
cuprinse camera. Singura lumină disponibilă era cadrul alb 
şi dreptunghiular - conturul uşii de la bucătărie. 

Aprinse un alt chibrit şi apoi lumânarea. Mirosul dulce de 
foc şi carbon. 

Rudy şi surorile lui au lovit uşor câte o piesă de domino şi 
le-au privit pe toate căzând până când turnul din mijloc se 
prăbuşi. Fetele aclamară. 

Kurt, fratele lui mai mare, intră în cameră. 

- Arată ca nişte cadavre, zise el. 

- Poftim? 

Rudy se holbă în sus, la chipul întunecat, dar Kurt nu 
răspunse. Auzise discuţia aprinsă din bucătărie. 

- Ce se-ntâmplă acolo? 


Răspunse una dintre fete. Cea mai mică, Bettina. Avea 
cinci ani. 

- Sunt doi monştri, zise ea. Au venit după Rudy. 

Din nou, puiul de om. Atât de pătrunzător! 


Mai târziu, când oamenii în jachete au plecat, cei doi 
băieţi, unul de şaptesprezece, celălalt de paisprezece, şi-au 
găsit curajul de a intra în bucătărie. 

Rămaseră în uşă. Lumina le pedepsi ochii. 

Kurt vorbi: 

- Îl iau? 

Mama lor avea braţele întinse pe masă. Palmele îi erau 
îndreptate în sus. 

Alex Steiner îşi înălţă capul. 

Era greu. 

Expresia lui era aprigă şi hotărâtă - un stejar doborât. 

O mână de lemn îndepărtă aşchiile care-i erau părul şi 
făcu mai multe încercări să vorbească. 

- Papa? 

Dar Rudy nu se îndreptă spre tatăl lui. 

Se aşeză la masa din bucătărie şi luă mâna mamei sale. 

Alex şi Barbra Steiner nu dezvăluiră ceea ce se discutase 
în timp ce piesele de domino cădeau ca nişte leşuri în 
camera de zi. Măcar dacă Rudy ar fi ascultat în continuare, 
doar pentru câteva minute... 

În săptămânile următoare, şi-a spus - insistent chiar - că, 
dacă ar fi auzit restul conversaţiei din acea seară, ar fi 
intrat mult mai devreme în bucătărie. „Voi merge, ar fi zis. 
Vă rog, luaţi-mă, sunt gata acum.” 

Dacă ar fi intervenit, poate că totul ar fi fost altfel. 


CE TREI POSIBILITĂŢI SO 
1. Alex Steiner nu ar fi suferit aceeaşi pedeapsă ca 
Hans Hubermann. 


2. Rudy ar fi plecat la o şcoală îndepărtată. 
3. Şi, poate, ar fi supravieţuit. 


Cruzimea sorții însă nu i-a permis lui Rudy Steiner să 
intre în bucătărie la momentul oportun. 

Se întorsese la surorile şi la piesele de domino. 

Se aşezase jos. 

Rudy Steiner nu pleca niciunde. 


Imaginea lui Rudy dezbrăcat 


Fusese o femeie. 

Stând în picioare, în colţ. 

Avea cea mai groasă coadă împletită pe care o văzuse 
vreodată. 1 se întindea pe spate şi, uneori, când şi-o aducea 
peste umăr, parcă stătea la pândă ca un animal 
supraponderal pe pieptul ei colosal. De fapt, totul la ea era 
amplificat. Buzele, picioarele. Dinţii îmbrăcaţi. Avea o voce 
puternică, directă. 

- KRomm, i-a instruit. Veniţi! Staţi aici. 

Prin comparaţie, doctorul era ca o rozătoare care chelea. 
Era mic şi sprinten, mergând de colo-colo prin biroul şcolii 
cu mişcările sale de om nebun, dar totuşi calculate şi 
afectate. Şi era răcit. 

Dintre cei trei băieţi, era dificil de spus care şovăi mai 
mult să-şi dea hainele jos când li se ordonă să o facă. Primul 
se uită de la profesorul în vârstă la asistenta uriaşă şi la 
doctorul pitic. Cel din mijloc privea în jos, spre picioare, iar 
cel din stânga se considera norocos că se afla în biroul 
şcolii, şi nu pe o alee întunecată. Asistenta, hotărî Rudy, era 
o sperietoare. 

- Cine-i primul? întrebă ea. 

A răspuns profesorul-supraveghetor, Herr Heckenstaller. 
Era mai mult un costum negru decât un om. Faţa luierao 
mustață. Examinând băieţii, alese rapid. 

- Schwartz. 

Extrem de stânjenit, nefericitul Jurgen Schwartz îşi 
descheie uniforma. Rămase numai în pantofi şi lenjerie de 
corp. O rugăminte zadarnică se citea pe chipul lui de 
neamţ. 

- Şi? întrebă Herr Heckenstaller. Pantofii? 

Îşi scoase pantofii şi şosetele. 


- Und die Unterhosen, zise asistenta. Şi chiloţii. 

Atât Rudy, cât şi celălalt băiat, Olaf Spiegel, începuseră şi 
ei să se dezbrace acum, dar nici pe aproape de nuditatea 
periculoasă în care se afla Jurgen Schwartz. Băiatul 
tremura. Era cu un an mai mic decât ceilalţi doi, însă mai 
înalt. Când şi chiloţii fură îndepărtați, rămase cumplit de 
umilit în biroul mic şi rece. Respectul de sine îi era undeva 
la nivelul gleznelor. 

Asistenta îl privi semnificativ, cu braţele încrucişate peste 
pieptul nimicitor. 

Heckenstaller le ordonă celorlalţi doi să se mişte mai 
repede. Doctorul îşi scărpină scalpul şi tuşi. Răceala îl 
omora. 


Cei trei băieţi dezbrăcaţi au fost examinaţi pe podeaua 
rece. 

Îşi acoperiră organele genitale cu palmele şi tremurară 
precum viitorul. 


Printre tuse şi fornăieli, doctorul le cercetă respiraţia. 

- Inspiră. 

Un fornăit. 

- Expiră. 

Alt fornăit. 

- Braţele întinse acum. Tuşi. Am zis întinse. 

Urmă o criză îngrozitoare de tuse. 

Aşa cum fac oamenii, băieţii se uitau mereu unul la altul 
pentru un semn de compasiune reciprocă. Nici vorbă de 
compasiune. Toţi trei îşi îndepărtară anevoie mâinile de pe 
penisuri şi întinseră braţele. Rudy nu simţea că face parte 
dintr-o rasă superioară. 


- Treptat, reuşim, îl informă asistenta pe profesor, să 
creăm un nou viitor. Va fi o clasă de nemți evoluaţi fizic şi 
intelectual. O clasă de ofiţeri. 


Din nefericire, predica fu întreruptă atunci când doctorul 
se îndoi şi tuşi din toate puterile pe hainele abandonate. 
Lacrimi îi umplură ochii şi Rudy nu se putu abţine să nu se 
întrebe. 

„Un viitor nou? Ca el?” 

În mod înţelept, nu o rosti cu voce tare. 

Examinarea se termină şi el reuşi să execute primul său 
„Heil Hitler” nud. În mod oarecum pervers, a trebuit să 
admită că nu i-a displăcut cu totul. 


Despuiaţi de orice demnitate, băieţilor li s-a dat voie să se 
îmbrace din nou şi, în timp ce erau poftiţi afară din birou, 
auziră conversaţia purtată în onoarea lor. 

- Sunt puţin mai mari decât în mod normal, zise doctorul, 
dar mă gândesc la cel puţin doi dintre ei. 

Asistenta a fost de acord. 

- Primul şi al treilea. 


Cei trei băieţi rămaseră în faţa uşii. 

Primul şi al treilea. 

- Primul ai fost tu, Schwartz, zise Rudy. Apoi, l-a 
chestionat pe Olaf Spiegel. Cine a fost al treilea? 

Spiegel făcu câteva calcule. Se referise la al treilea la 
rând sau la al treilea examinat? Nu conta. Ştia ceea ce îşi 
dorea să creadă. 

- Tu ai fost, cred. 

- Rahat, Spiegel, tu ai fost. 


“2 O MICĂ GARANŢIE % 
Barbaţii cu jachete ştiau cine era al treilea. 


În ziua ulterioară celei în care vizitaseră strada Himmel, 
Rudy stătea pe prispă cu Liesel şi îi povesti toată tărăşenia 
în cele mai mici detalii. Cedă şi recunoscu ceea ce se 
întâmplase în acea zi când a fost scos din clasă. Chiar 


râseră puţin când veni vorba despre formidabila asistentă şi 
expresia de pe faţa lui Jurgen Schwartz. Dar, în cea mai 
mare parte, a fost o poveste a anxietăţii, mai ales când 
ajunse la vocile din bucătărie şi la piesele de domino ca 
nişte leşuri. 

Zile întregi, Liesel nu se putu descotorosi de acest gând. 

Era vorba despre examinarea celor trei băieţi sau, ca să 
fie sinceră, de Rudy. 

Întinsă pe pat, îi era dor de Max, întrebându-se unde era, 
rugându-se să fie în viaţă, dar undeva, ridicându-se 
deasupra oricărui lucru, era Rudy. 

Strălucea în întuneric, complet dezbrăcat. 

Exista o mare groază în acea viziune, mai ales în 
momentul în care era forţat să-şi îndepărteze mâinile. Era 
cel puţin tulburător, ca să nu spunem mai mult, dar, dintr- 
un oarecare motiv, nu se putea abţine să nu se gândească la 
asta. 


Pedeapsa 


Pe cartelele de raţii din Germania nazistă nu era notată şi 
pedeapsa, dar tuturor le-a venit rândul. Pentru unii, a fost 
moartea într-o ţară străină, în timpul războiului. Pentru 
alţii, au fost sărăcia şi vina atunci când războiul s-a terminat 
şi şase milioane de descoperiri au fost făcute prin toată 
Europa. Mulţi trebuie să fi văzut pedeapsa venind, însă 
doar un mic procent a îmbrăţişat-o. O astfel de persoană a 
fost Hans Hubermann. 

Nu ajuţi evrei pe stradă. 

Pivniţa ta nu ar trebui să ascundă unul. 

La început, pedeapsa lui a fost conştiinţa. Involuntara 
punere în pericol a lui Max Vandenburg îl măcina. Liesel îi 
vedea efectiv supărarea stând lângă farfurie în timp ce îşi 
ignora cina sau alături de el, pe pod, deasupra Amperului. 
Nu mai cânta la acordeon. Optimismul din ochii lui de 
argint era rănit şi încremenit. Asta era îndeajuns de rău, 
însă reprezenta doar începutul. 

Într-o miercuri la începutul lunii noiembrie, adevărata lui 
pedeapsă a sosit în căsuţa poştală. Aparent, păreau a fi 
veşti bune. 


C% HÂRTIA DIN BUCĂTĂRIE SO 
„Suntem încântați să vă informăm că solicitarea 
dumneavoastră de aderare la NSDAP a fost în cele 
din urmă aprobată...” 


- Partidul nazist? întrebă Rosa. Credeam că nu te vor. 

- Aşa era. 

Papa se aşeză şi citi scrisoarea din nou. 

Nu era arestat pentru vreo trădare sau fiindcă i-a ajutat 
pe evrei sau altceva de acest gen. Hans Hubermann era 


răsplătit, cel puţin din perspectiva unora. Cum era posibil 
aşa ceva? 
- Trebuie să mai fie ceva. 


Era. 

Vineri a venit un ordin prin care Hans Hubermann era 
înrolat în armata germană. Un membru al partidului nazist 
ar fi fost bucuros să joace un rol pe scena dificilă a 
războiului, concluziona documentul. În caz contrar, cu 
siguranţă, ar fi urmat consecinţe. 

Liesel tocmai se întorsese de la o şedinţă de lectură cu 
Frau Holtzapfel. În bucătărie era o atmosferă apăsătoare - 
aburul supei şi chipurile pustiite ale lui Hans şi Rosei 
Hubermann. Papa stătea pe un scaun. Mama era aplecată 
asupra lui în timp ce supa începea să se ardă. 

- Doamne, te rog nu mă trimite în Rusia! zise papa. 

- Mamă, se arde supa. 

- Poftim? 

Liesel se grăbi şi o luă de pe plită. 

- Supa. După ce reuşi să o salveze, se întoarse şi îi văzu 
pe părinţii ei adoptivi. Feţe ca nişte oraşe-fantomă. Papa, ce 
s-a-ntâmplat? 

Îi întinse scrisoarea şi mâinile ei începură să tremure în 
vreme ce o parcurgea. Cuvintele fuseseră bătute cu forţă în 
hârtie. 


Cc CONŢINUTUL IMAGINAŢIEI LUI ss 
LIESEL MEMINGER 
Într-o bucătărie închisă ca într-o cochilie, undeva 
lângă plită, este o imagine a unei maşini de scris 
singuratice, uzate. Stă într-o cameră distantă, 
aproape goală. Tastele sale sunt decolorate şi o foaie 
albă aşteaptă răbdătoare, dreaptă, în poziţia 
adecvată. Se unduieşte uşor în adierea care vine 
dinspre fereastră. Pauza de cafea aproape că s-a 


terminat. Un teanc de hârtie de înălţimea unui om 
stă indiferent lângă uşă. Ar putea foarte bine să 
fumeze. 


În realitate, Liesel nu a văzut maşina de scris decât mai 
târziu, când scria. Se întreba câte astfel de scrisori au fost 
trimise ca pedeapsă tuturor Hans Hubermannilor şi Alex 
Steinerilor din Germania - celor care i-au ajutat pe 
neajutoraţi şi celor care au refuzat să renunţe la copiii lor. 

Era un semn al disperării tot mai mari a armatei 
germane. 

Pierdeau în Rusia. 

Oraşele lor erau bombardate. 

Aveau nevoie de mai mulţi oameni şi de modalităţi de a-i 
recruta, iar în cele mai multe cazuri, slujbele cele mai rele 
cu putinţă erau date celor mai râi oameni cu putinţă. 


În timp ce ochii ei cercetau hârtia, Liesel putea vedea 
masa de lemn prin găurile formate în literele bătute cu 
forţă. Cuvinte ca „obligatoriu” şi „datorie” erau tipărite pe 
pagină. Saliva îi inundă gura. Simţi impulsul de a vomita. 

- Ce-i asta? 

Răspunsul lui papa fu calm: 

- Credeam că te-am învăţat să citeşti, fata mea. 

Nu vorbea cu furie ori sarcasm. 

Era vocea pustiirii, replica expresiei de pe chip. 

Liesel se uită la mama. 

Rosa avea o mică tăietură sub ochiul drept şi, într-un 
minut, faţa ei ca de carton se rupse. Nu în centru, ci în 
dreapta. Se întinse ca un arc până la bărbie. 


“ DOUĂZECI DE MINUTE MAI TÂRZIU: SO 
O FATĂ PE STRADA HIMMEL 
Se uită în sus. Vorbeşte şoptit. 
- Cerul este lin azi, Max. Norii sunt moi şi trişti, şi... 


Se uită în altă parte şi îşi încrucişează braţele. Se 
gândeşte la papa al ei care va merge la război şi îşi 
strânge jacheta pe trup. 

- Şi e frig, Max. Atât de frig... 


Cinci zile mai târziu, Liesel, credincioasă obiceiului de a 
cerceta vremea, nu avu ocazia să vadă cerul. 

La uşa vecină, Barbra Steiner stătea pe treapta din faţă a 
casei, cu părul ei pieptănat îngrijit. Fuma o ţigară şi 
tremura. În drum spre ea, Liesel se opri când îl văzu pe 
Kurt ivindu-se. Băiatul ieşi şi rămase lângă mama lui. Când 
o văzu pe fată, o strigă: 

- Vino, Liesel! Rudy o să iasă în curând. 

După o scurtă ezitare, se îndreptă spre ei. 

Barbra fuma. 

O încreţitură de scrum se balansa la capătul ţigării. Kurt 
o luă, o scutură, inhală, apoi i-o dădu înapoi. 

Când ţigara fu terminată, mama lui Rudy îşi ridică 
privirea. Îşi trecu o mână prin buclele îngrijite ale părului. 

- Şi papa al nostru pleacă, zise Kurt. 

Apoi, linişte. 

Un grup de copii bătea mingea pe stradă, lângă Frau 
Diller's. 

- Când ei vin şi îţi cer unul dintre copii, explică Barbra 
Steiner neadresându-se cuiva anume, trebuie să spui da. 


Soţia omului de cuvânt 


CE ÎN PIVNIŢĂ, LA NOUĂ DIMINEAŢA SO 
Şase ore până la rămas-bun: 
- Am cântat la un acordeon, Liesel. Al altcuiva. 
Închise ochii. 
- Am avut un succes... 


Nepunând la socoteală paharul de şampanie din vara 
trecută, Hans Hubermann nu consumase nicio picătură de 
alcool timp de un deceniu. După aceea a venit noaptea de 
dinaintea plecării la instrucţie. 

După-amiază, s-a dus la Knoller cu Alex Steiner şi au 
rămas destul de mult, până seara. Ignorând avertismentele 
nevestelor, amândoi bărbaţii au băut până la uitare. Faptul 
că proprietarul localului, Dieter Westheimer, le-a oferit 
băuturi gratuite a fost un alt motiv pentru a uita de 
cumpătare. 

Se pare că atunci când încă era treaz, Hans a fost invitat 
pe scenă, să cânte la acordeon. În mod adecvat, a cântat 
Duminica sumbră - cântecul infam al sinuciderii din 
Ungaria - şi, cu toate că a stârnit tristeţea pentru care era 
faimos, publicul aplaudă cu putere. 

Liesel îşi imagina scena şi sunetul. Gurile erau pline. 
Halbe goale de bere erau brăzdate de spumă. Burduful 
acordeonului a oftat, iar cântecul s-a terminat. Gurile pline 
cu bere l-au aclamat şi l-au chemat să revină la bar. 

După ce au reuşit să-şi găsească drumul spre casă, Hans 
nu reuşea să bage cheia în uşă. Aşa că a bătut. În mod 
repetat. 

- Rosa! 

Era uşa greşită. 

Frau Holtzapfel nu era încântată. 


- Schwâne! Asta nu-i casa ta. Împingea cuvintele prin 
gaura cheii. Cealaltă uşă, Saukerl prost! 

- Mulţumesc, Frau Holtzapfel. 

- Ştii ce poţi să faci cu mulţumirile, mâncă-n fund ce eşti! 

- Mă scuzaţi. 

- Doar du-te acasă. 

- Mulţumesc, Frau Holtzapfel. 

- Nu tocmai ţi-am spus ce să faci cu mulţumirile? 

- Mi-aţi spus? 

(E uimitor ce poţi pune cap la cap dintr-o conversaţie în 
pivniţă şi o şedinţă de lectură în bucătăria unei bătrâne 
respingătoare.) 

- Dispari! 


Când, într-un sfârşit, sosi acasă, papa se îndreptă nu spre 
pat, ci către camera lui Liesel. Rămase clătinându-se în uşă 
şi o privi dormind. Ea se trezi şi se gândi imediat că este 
Max. 

- Tu eşti? întrebă fata. 

- Nu, zise el. Ştia exact la ce se gândea. E papa. 

Se retrase din cameră şi ea auzi paşii care coborau către 
subsol. 

În camera de zi, Rosa sforăia cu avânt. 


Aproape de ora nouă în dimineaţa următoare, în 
bucătărie, Liesel primi un ordin de la Rosa: 
- Dă-mi găleata aia de acolo. 


O umplu cu apă rece şi se duse cu ea spre subsol. Liesel o 
urmă, într-o încercare zadarnică de a o opri. 

- Mamă, nu poţi! 

- Nu pot? O privi scurt, de pe trepte. Mi-a scăpat ceva, 
Saumensch?'Lu dai ordinele pe-aici, acum? 

Amândouă stăteau complet nemişcate. 

Fata nu răspunse nimic. 

- Mă gândeam eu. 


Continuară să coboare şi îl găsiră pe spate, printre 
cearşafurile stropite cu vopsea. Il se păruse că nu merită 
salteaua lui Max. 

- Acum, să vedem - Rosa ridică găleata - dacă e viu. 


- Isuse Hristoase din ceruri! 

Apa formase o pată ovală, de la jumătatea pieptului până 
la cap. Părul îi era lipit într-o parte şi până şi de pe gene îi 
curgea apă. 

- Pentru ce-a fost asta? 

- Beţivan bătrân! 

- Isuse... 

Aburi i se ridicau straniu din haine. Mahmureala lui era 
vizibilă. 1 se cocoţă pe umeri şi rămase acolo ca un sac de 
ciment ud. Rosa mută găleată din mâna stângă în dreapta. 

- Ai noroc că pleci la război, zise ea. Ridică degetul în aer 
şi nu ezită să-l agite. Altfel te-aş fi omorât cu mâna mea, ştii 
asta, nu? 

Papa îşi şterse apa de pe gât. 

- Chiar trebuia să faci asta? 

- Da. Trebuia. Începu să urce treptele. Dacă nu eşti sus în 
cinci minute, primeşti altă găleată. 

Rămasă în pivniţă cu papa, Liesel îşi făcu de lucru 
curăţând apa în exces cu nişte cearşafuri. 


Papa vorbi. Cu mâna udă, o făcu pe fată să se oprească. O 
apucă de braţ: 

- Liesel? Chipul lui se agăța de al ei. Crezi că e în viaţă? 

Liesel se aşeză. 

Îşi încrucişă picioarele. 

Cearşaful ud, pătat de vopsea îi umezea genunchiul. 

- Sper, papa. 

Părea un lucru atât de stupid de zis, atât de evident, dar 
aparent nu prea existau alte variante. 

Ca să spună ceva semnificativ şi să-şi alunge gândurile 
legate de Max, se aplecă şi vâri un deget în mica băltoacă 


de apă de pe podea. 

- Guten Morgen, papa. 

În loc de răspuns, papa îi făcu cu ochiul. 

Dar nu ca de obicei. Era mai greoi, mai stângaci. 
Versiunea post-Max, versiunea mahmură. Se ridică şi îi zise 
despre cântecul la acordeon din seara precedentă şi despre 
Frau Holtzapfel. 


“& BUCĂTĂRIA: ORA UNU DUPĂ-AMIAZĂ SO 
Două ore până la rămas-bun: 
- Nu pleca, papa! Ie rog! 
Mâna ei care ţinea lingura tremura. 
- Mai întâi, l-am pierdut pe Max. Nu pot să te pierd şi 
pe tine acum. 
Ca răspuns, bărbatul mahmur îşi sprijină cotul de 
masă şi îşi acoperă ochiul drept. 

- Acum, eşti femeie pe jumătate, Liesel. Este pe cale 
să cedeze, dar se stăpâneşte. Îşi revine. Ai grijă de 
mama, da? 

Fata nu poate decât să încuviinţeze din cap pe 
jumătate. 

- Da, papa. 


A părăsit strada Himmel purtându-şi mahmureala şi un 
costum. 

Alex Steiner nu pleca decât peste alte patru zile. Veni cu 
o oră înainte să plece la gară şi îi ură lui Hans toate cele 
bune. 'loată familia Steiner venise. Şi-au strâns mâinile. 
Barbra l-a îmbrăţişat, sărutându-l pe ambii obraji. 

- Întoarce-te teafăr! 

- Da, Barbra, şi felul în care a rostit-o era plin de 
încredere. Sigur că mă voi întoarce. Chiar reuşi să râdă. 
Ştii, e doar un război. Am mai supravieţuit unuia. 

Pe strada Himmel, femeia aspră de la uşa vecină a ieşit şi 
s-a oprit pe trotuar. 


- Rămas-bun, Frau Holtzapfel. Scuzele mele pentru seara 
trecută. 

- Rămas-bun, Hans, Saukerl beat, dar în glasul ei s-a 
desluşit o notă de prietenie. Vino repede înapoi! 

- Da, Frau Holtzapfel. Mulţumesc. 

Chiar a continuat puţin jocul. 

- Ştii ce poţi face cu mulţumirile tale. 

La colţ, Frau Diller privea defensiv de la geamul 
magazinului, iar Liesel îl luă de mână pe papa. Îl ţinu de 
mână cât au mers pe strada Munchen, spre Bahnhof. Trenul 
era deja acolo. 

Se opriră pe peron. 

Rosa îl îmbrăţişă mai întâi. 

Fără cuvinte. 

Capul ei era strâns îngropat în pieptul său, apoi se 
îndepărtă. După aceea, fata. 


- Papa? 

Nimic. 

„Nu pleca, papa. Doar nu pleca. Lasă-i să vină după tine 
dacă rămâi. Dar nu pleca, te rog, nu pleca.” 

- Papa? 


C& GARA, TREI DUPĂ-AMIAZĂ SO 
Nu mai erau ore, nici minute până la rămas-bun: el o 
îmbrăţişează. Ca să spună ceva, să spună orice, 
vorbeşte peste umărul ei: 

- Ai putea să ai grijă de acordeonul meu, Liesel? Am 
decis să nu-l iau. Acum, găseşte ceva în care chiar 
crede. Şi, dacă mai au loc şi alte raiduri, să citeşti în 
continuare în adăpost. 

Fata îşi simte pieptul care a început să crească încet. 
Doare la atingere. 

- Da, papa. Aflat la un milimetru de ochii ei, fata 


priveşte fix materialul costumului său. Vorbeşte în el. 
O să ne cânţi ceva când te întorci acasă? 


Hans Hubermann îi zâmbi fiicei sale şi trenul fu gata de 
plecare. Întinse o mână şi îi ridică blând chipul. 

- Promit! spuse el şi porni către vagonul lui. 

Se priviră în timp ce trenul se puse în mişcare. 

Liesel şi Rosa făcură cu mâna. 

Hans Hubermann deveni din ce în ce mai mic, iar acum în 
palma lui nu mai ţinea decât aer gol. 

Pe peron, oamenii dispăreau în jurul lor, până când nimic 
altceva nu a mai rămas. Nu mai erau decât femeia în formă 
de şifonier şi fata de treisprezece ani. 


În următoarele câteva săptămâni, în vreme ce Hans 
Hubermann şi Alex Steiner se aflau în diferitele tabere de 
instrucţie rapidă, strada Himmel se schimbase. Rudy nu mai 
era la fel - nu vorbea. Mama nu mai era la fel - nu înjura. Şi 
Liesel simţea efectele. Nu mai exista dorinţa de a fura o 
carte, indiferent cât încerca să se convingă că o va înveseli. 

După unsprezece zile de la plecarea lui Alex Steiner, 
Rudy se hotări că era de ajuns. Se grăbi pe poartă şi a bătut 
la uşa lui Liesel. 

- Kommst? 


- Ja. 


Nu îi păsa unde mergea el sau ce planuri avea, dar nu 
voia să se ducă fără ea. Au trecut de străzile Himmel, 
Munchen şi chiar au ieşit din Molching. La aproximativ o 
oră după aceea, Liesel puse întrebarea vitală. Până atunci, 
doar aruncase câte o privire la chipul hotărât al lui Rudy 
sau examinase braţele rigide şi pumnii din buzunare. 

- Unde mergem? 

- Nu e evident? 

Făcea eforturi să menţină pasul. 

- Ei bine, ca să fiu sinceră... nu prea. 


- O să-l găsesc. 

- Pe papa altău? 

- Da. Se gândi la acest lucru. De fapt, nu. Cred că o să-l 
găsesc mai degrabă pe Fuhrer. 

Paşi se grăbiră şi mai tare. 

- De ce? Rudy se opri. 

- Pentru că vreau să-l omor. Chiar se răsuci în loc, spre 
restul lumii. Aţi auzit, nenorociţilor? strigă el. Vreau să-l 
omor pe Fuhrer! 

Au continuat să meargă şi au mai făcut câţiva kilometri. 
Apoi, Liesel simţi impusul de a se întoarce. 

- O să se întunece în curând, Rudy. 

El merse mai departe. 

- Şi? 

- Eu mă întorc. 

Rudy se opri şi o privi de parcă l-ar fi trădat. 

- E-n regulă, hoţ de cărţi. Părăseşte-mă! Fac pariu că, 
dacă ar fi o amărâtă de carte la capătul drumului, ai merge 
în continuare. Nu-i aşa? 

O vreme, niciunul dintre ei nu vorbi, dar Liesel găsi în 
curând voinţa de a o face. 

- Crezi că eşti singurul, Saukerl? Se întoarse. Şi tu nu l-ai 
pierdut decât pe tatăl tău. 

- Şi asta ce înseamnă? 

Liesel făcu o pauză pentru a număra. 

Mama ei. Fratele. Max Vandenburg. Hans Hubermann. 
Toţi dispăruţi. Şi nici măcar nu avusese vreodată un tată 
adevărat. 

- Înseamnă, zise ea, că plec acasă. 

Timp de cincisprezece minute merse singură, dar nici 
chiar când Rudy ajunse lângă ea răsuflând cu greu şi cu 
obraji transpiraţi nu mai fu rostit vreun alt cuvânt pentru 
mai mult de o oră. Doar s-au dus acasă împreună, cu 
picioarele suferinde şi inimile obosite. 

Era un capitol „Inimi obosite” în Un cântec în întuneric. 
O fată romantică se promisese unui tânăr, dar se părea că 


el fugise cu cea mai bună prietenă a ei. Liesel a fost 
convinsă că era capitolul unsprezece. „Inima mea este atât 
de obosită”, spusese fata. Se afla într-o capelă, scriind în 
jurnalul ei. 

„Nu, se gândi Liesel în timp ce mergea. Inima mea este 
cea obosită.” O inimă de treisprezece ani nu ar trebui să se 
simtă astfel. 


Când intrară în zona Molchingului, Liesel rosti câteva 
cuvinte. Se vedea Hubert Oval. 

- Îţi aduci aminte că ne-am întrecut aici, Rudy? 

- Sigur că da. Chiar la asta mă gândeam şi eu... cum am 
căzut amândoi. 

- Ai zis că erai acoperit de rahat. 

- Era doar noroi. Nu-şi putu retine amuzamentul. Am fost 
acoperit de rahat la Tineretul Hitlerist. Le încurci, 
Saumensch. 

- Nu le încurc deloc. Îţi spun doar ce ai zis. Ceea ce zice 
cineva şi ceea ce întâmplă sunt două lucruri diferite, Rudy, 
mai ales când vine vorba de tine. 


Era mai bine. 

Când ajunseră din nou pe strada Munchen, Rudy privi pe 
geamul magazinului tatălui său. Înainte ca Alex să plece, el 
şi Barbra discutaseră dacă ar trebui să-l menţină în 
funcţiune în absenţa lui. Au decis să nu facă acest lucru, 
având în vedere că oricum nu prea avuseseră de lucru în 
ultima vreme şi exista o oarecare ameninţare din partea 
membrilor de partid care îşi făceau simțită prezenţa. 
Afacerile nu erau niciodată bune pentru agitatori. Solda va 
trebui să fie de ajuns. 

Costume atârnau pe cuiere şi manechinele stăteau în 
poziţiile lor ridicole. 

- Cred că aia de acolo te place, spuse Liesel după un 
timp. 

Era felul ei de a zice că era cazul să-şi vadă de drum. 


Pe strada Himmel, Rosa Hubermann şi Barbra Steiner 
stăteau împreună pe trotuar. 

- O Maică Sfântă, zise Liesel. Par îngrijorate. 

- Par furioase. 

Când ajunseră lângă ele, le-au fost puse multe întrebări 
mai ales din categoria: „Doar spuneţi unde Dumnezeu aţi 
fost”, dar mânia a fost în curând înlocuită de uşurare. 

Barbra era cea care solicita răspunsurile. 

- Ei bine, Rudy? 

Liesel răspunse pentru el. 

- Îl omora pe Fiihrer, spuse, iar Rudy păru sincer fericit 
pentru un moment destul de lung, încât ea să fie mulţumită. 

- Pa, Liesel! 


Multe ore mai târziu, se auzi un zgomot din camera de zi. 
Ajunse până la patul lui Liesel. Fata se trezi şi rămase 
nemişcată, gândindu-se la fantome, la papa, la intruşi şi la 
Max. Era sunetul a ceva deschis, apoi de târâre şi urmă o 
linişte neclară. Liniştea reprezenta mereu cea mai mare 
tentaţie. 

„Nu te mişca 

A gândit asta de multe ori, dar nu îndeajuns. 


VW 


Picioarele ei dojeniră podeaua. 

Aerul intră pe mânecile pijamalei. 

Păşi prin întunecimea coridorului, în direcţia liniştii care 
fusese odată zgomot, spre firul de lumină a lunii care 
atârna în camera de zi. Se opri simțind goliciunea gleznelor 
şi a picioarelor. Privi. 

A durat mai mult decât se aştepta ca să-şi obişnuiască 
ochii cu întunericul şi, după aceea, deveni de netăgăduit că 
Rosa  Hubermann stătea pe marginea patului, cu 
acordeonul soţului ei la piept. Degetele ei mângâiau 
clapele. Nu se mişca. Nici nu părea că respiră. 

Imaginea ei o copleşi pe fata din hol. 


“2 O IMAGINE PICTATĂ SO 
Rosa cu acordeonul. 
Lumina lunii în întuneric. 

1,55 metri x instrumentul x liniştea. 


Lisei rămase locului şi privi. 

Multe minute se scurseră. Dorinţa hoţului de cărţi de a 
auzi o notă era epuizantă, dar totuşi acest lucru nu avea să 
se întâmple. Clapele nu au fost apăsate. Burduful nu a 
respirat. Era doar lumina lunii ca o şuviţă lungă de păr pe 
draperie şi era Rosa. 

Acordeonul îi rămase prins de piept. Când îşi aplecă 
fruntea, instrumentul i se cufundă în poală. Liesel privi. Ştia 
că, în următoarele câteva zile, mama va purta urmele 
acordeonului pe trup. Fu conştientă că scena pe care o 
vedea era de o mare frumuseţe şi a decis să nu o deranjeze. 

Se întoarse în pat şi adormi gândindu-se la imaginea 
mamei şi a muzicii tăcute. Mai târziu, când se trezi din visul 
obişnuit şi se strecură pe hol, constată că Rosa încă era 
acolo, cu acordeonul în braţe. 

Ca o ancoră, o trăgea înainte. Trupul i se cufunda. Părea 
a fi moartă. 

„Pare imposibil să respire în poziţia asta”, se gândi Liesel, 
dar se apropie şi reuşi să o audă. 

Mama sforăia din nou. 

„Cine are nevoie de burduf, spuse în sinea ei, când ai o 
asemenea pereche de plămâni?” 


În cele din urmă, când Liesel se întoarse în pat, imaginea 
Rosei Hubermann şi a acordeonului nu o părăsi. Ochii 
hoţului de cărţi rămaseră deschişi. Aştepta sufocarea 
somnului. 


Colectorul 


Nici Hans Hubermann, nici Alex Steiner nu au fost trimişi 
să lupte. Alex a fost trimis în Austria, la un spital militar de 
lângă Viena. Având în vedere experienţa sa în croitorie, i-a 
fost oferită o slujbă care cel puţin semăna cu profesia lui. 
Camioane de uniforme, şosete şi cămăşi veneau în fiecare 
săptămână şi el repara ceea ce trebuia reparat, chiar dacă 
nu puteau fi folosite decât ca haine de luat pe dedesubt 
pentru soldaţii suferinzi din Rusia. 

Destul de ironic, prima oară, Hans a fost trimis în 
Stuttgart şi mai târziu în Essen. S-a ales cu una dintre cele 
mai nedorite funcţii de pe frontul naţional. LSE. 


“2 o EXPLICAŢIE NECESARĂ PENTRU LSE tă 
Luftwatten Sondereinheit - 
Unitate Specială a Forţelor Aeriene 


Slujba lui la LSE era să rămână la sol în timpul raidurilor 
aeriene şi să stingă incendii, să stabilizeze pereţii clădirilor 
şi să salveze pe oricine rămăsese captiv în timpul atacului. 
După cum Hans va descoperi în curând, exista şi o 
alternativă la acest acronim. În prima zi, bărbaţii din 
unitate i-au explicat că, în realitate, însemna Leichen 
Sammlereinheit - Colectorii de cadavre. 

Când sosi, Hans nu putu decât să ghicească motivele 
pentru care acei bărbaţi se aleseseră cu o asemenea 
sarcină şi, în schimb, ei se întrebară acelaşi lucru despre el. 
Liderul lor, sergentul Boris Schipper, l-a chestionat direct. 
Când îi explică despre pâine, evrei şi biciuire, sergentul cu 
faţă rotundă izbucni într-un râs scurt. 

- Ai noroc că eşti în viaţă. Şi ochii lui erau rotunzi şi îi 
ştergea întruna. Erau ori obosiţi, ori iritaţi, ori plini de fum 


şi de praf. Doar adu-ţi aminte că, aici, inamicul nu este în 
faţa ta. 

Hans fu pe cale să pună întrebarea evidentă, când o voce 
se auzi din spate. Ataşat de ea era chipul suplu al unui tânăr 
cu un rânjet batjocoritor. Reinhold Zucker. 

- La noi, spuse el, inamicul nu este peste deal sau în vreo 
direcţie anume. E peste tot. Îşi îndreptă din nou atenţia 
către scrisoarea pe care o scria. O să vezi. 

În decurs de câteva luni pline de mizerii, Reinhold Zucker 
va fi mort. Va fi omorât de locul pe bancă al lui Hans 
Hubermann. 


Pe măsură ce războiul invada Germania cu o intensitate 
tot mai mare, Hans va afla că toate turele lui începeau în 
acelaşi mod. Bărbaţii se adunau lângă camion pentru a fi 
informaţi rapid despre locul care fusese lovit în timpul 
pauzei lor, care va fi cel mai probabil următoarea ţintă şi 
cine va lucra cu cine. 

Chiar şi atunci când nu aveau loc raiduri, volumul de 
muncă tot era mare. Mergeau prin oraşe distruse şi făceau 
curat. În camion erau doisprezece bărbaţi cocârjaţi, toţi 
săltându-se şi căzând la loc în funcţie de hârtoapele 
drumului. 

De la început, fu clar că toţi aveau un scaun. 


Al lui Reinhold Zucker era în mijlocul rândului din stânga. 

Hans Hubermann stătea în spate de tot, unde lumina zilei 
era meschină. Învăţă rapid să fie cu ochii în patru după 
orice mizerie care putea fi aruncată de oriunde din 
interiorul camionului. Hans avea un respect special pentru 
chiştoacele de ţigară care încă ardeau, în timp ce ei treceau 
fluierând mai departe. 


C& O SCRISOARE COMPLETĂ, TRIMISĂ ACASĂ e) 
„Către dragele mele Rosa şi Liesel, totul este în 


regulă aici. Sper că amândouă sunteţi în regulă. Cu 
dragoste, papa.” 


La sfârşitul lunii noiembrie, simţi pentru prima oară 
gustul fumegând al unui raid adevărat. Camionul era plin 
de moloz, iar oamenii alergau şi ţipau. Se porniseră incendii 
şi ruinele clădirilor formau mormane uriaşe. Structurile de 
rezistenţă erau aplecate. Bombele fumigene erau ca nişte 
chibrituri înfipte în pământ, sufocând plămânii oraşului. 

Hans Hubermann se afla într-un grup de patru oameni. 
Formau un şir. Sergentul Boris Schipper era în faţă, cu 
braţele ascunse de fum. În spatele lui urmau Kessler, apoi 
Brunnenweg şi Hubermann. În timp ce sergentul încerca să 
stingă focul cu un furtun cu apă, ceilalţi doi îl stropeau pe 
sergent şi, doar ca să fie siguri, Hubermann îi stropea pe 
toţi trei. 

În spatele lui, o clădire gemu şi se prăbugşi. 

Căzu cu faţa înainte, la câţiva metri de încălţările lui. 
Betonul mirosea de parcă era nou şi peretele de praf năvăli 
către ei. 

- Gott verdammt, Hubermann! 

Vocea se luptă să iasă din flăcări. Fu imediat urmată de 
trei bărbaţi. Aveau gâtul plin de cenuşă. Chiar şi după ce 
reuşiră să ajungă după colţ, departe de epicentrul 
dezastrului, pâcla iscată de prăbuşirea clădirii încercă să-i 
urmeze. Era albă şi caldă, şi se strecura în spatele lor. 

Aflaţi într-o siguranţă temporară, tuşiră şi înjurară cu 
spor. Sergentul îşi exprimă din nou sentimentele de mai 
devreme. 

- Fir-ar să fie, Hubermann! Îşi şterse buzele de praf. Ce 
dracului a fost asta? 

- A căzut pur şi simplu, chiar în spatele nostru. 

- Asta ştiu şi eu deja. Întrebarea e cât de mare era. 
Trebuie să fi avut vreo zece etaje. 

- Nu, domnule, doar două, cred. 


- Isuse. Îl apucă un acces de tuse. Hristoase! Îşi 
îndepărtă amestecul de transpiraţie şi praf din ochi. Nu 
prea ai ce să faci în cazul ăsta. 

Unul dintre ceilalţi bărbaţi îşi şterse faţa şi spuse: 

- Măcar o dată mi-ar plăcea să fiu de faţă când e lovit un 
bar, pentru numele lui Dumnezeu. Mor după o bere. 

Cei patru bărbaţi se lăsară pe spate. 

Puteau cu toţii să simtă gustul berii stingându-le 
incendiul din gât şi domolind fumul. Era un vis plăcut, dar 
imposibil. Erau conştienţi că orice bere găsită pe acele 
străzi nu ar fi fost deloc bere, ci un fel de băutură cu lapte 
sau terci. 

Toţi cei patru bărbaţi erau acoperiţi din belşug cu praf 
alb şi cenuşiu. Când se ridicară în picioare, pentru a-şi relua 
munca, se putură vedea doar câteva mici rupturi în 
uniforme. 

Sergentul se îndreptă către Brunnenweg. Îl lovi puternic 
de mai multe ori pe piept, pentru a alunga praful. 

- Aşa e mai bine. Aveai nişte praf aici, prietene. În timp ce 
Brunnenweg râdea, sergentul se întoarse spre cel mai nou 
recrut. la-o tu primul, de data asta, Hubermann! 


Stinseră incendii vreme de mai multe ore şi apelară la tot 
felul de soluţii pentru a convinge o clădire să rămână în 
picioare. Uneori, când pereţii laterali erau afectaţi, 
plafoanele rămase întregi ieşeau în afară ca nişte coate. 
Acesta era punctul forte al lui Hans Hubermann. Aproape 
că ajunse să-i placă atunci când găsea o grindă fumegândă 
sau o bucată dislocată de beton cu care să sprijine acele 
coate, să le ofere ceva pe care să se proptească. 

Mâinile lui erau acoperite cu aşchii, iar dinţii - plini de 
moloz. Buzele îi erau întărite de praf umed şi nu mai exista 
nici măcar un buzunar, o aţă sau o cută ascunsă din 
uniforma sa care să nu fi fost acoperită de pratul din aerul 
încărcat. 

Cea mai rea parte slujbei o reprezentau oamenii. 


Uneori, mai întâlneau câte o persoană care cutreiera 
stăruitoare prin pâclă şi, aproape întotdeauna, nu spunea 
decât un cuvânt. Mereu, striga un nume. 

Câteodată, era Wolfgang. 

- L-ai văzut pe Wolfgang al meu? 

Amprentele lor îi rămâneau pe haină. 

- Stephanie! 

- Hansie! 

- Gustel! Gustel Stoboi! 

Pe măsură ce praful se aşeza, strigătul numelor şchiopăta 
pe străzile distruse, câteodată sfârşind cu o îmbrăţişare 
plină de cenuşă sau cu un strigăt îngenuncheat de durere. 
Se acumulau oră după oră, ca visurile dulci-amărui 
aşteptând să se întâmple. 

Pericolele se contopeau în unul. Praf şi fum, şi flăcări în 
rafale. Oameni răniţi. La fel ca restul bărbaţilor din unitate, 
Hans trebuia să-şi perfecţioneze arta uitării. 

- Cum te simţi, Hubermann? întrebă sergentul la un 
moment dat. 

Focul îi ajunsese la umăr. 

Hans încuviinţă din cap, nesigur în faţa celor doi. 

La jumătatea turei, zăriră un bătrân care se clătina 
neajutorat pe străzi. După ce Hans termină de stabilizat o 
clădire, se întoarse şi-l văzu căzut pe spate, aşteptându-şi 
liniştit rândul. Faţa îi era însemnată cu o pată de sânge. i 
ajungea până pe gât. Purta o cămaşă albă cu un guler roşu 
şi îşi ţinea piciorul parcă lângă el. 

- Acum, poţi să mă sprijini şi pe mine, tinere? 

Hans îl ridică şi îl purtă prin negură. 


“& O NOTĂ MICĂ, TRISTĂ SO 
Am vizitat acea stradă dintr-un orăşel unde un bărbat 
zăcea nemişcat în braţele lui Hans Hubermann. 
Cerul avea cenuşiul unui cal alb. 


Hans observă abia după ce îl puse jos, pe o porţiune de 
iarbă acoperită cu moloz. 

- Ce este? întrebă unul dintre ei. 

Hans nu putu decât să arate. 

- A! O mână îl trase de acolo. Obişnuieşte-te, 
Hubermann! 


Până la sfârşitul turei, se cufundă în sarcinile sale. 
Încercă să ignore ecourile îndepărtate ale oamenilor care 
strigau. 

Poate după două ore, se grăbi dintr-o clădire înaintea 
sergentului şi a altor doi bărbaţi. Nu se uită jos şi se 
împiedică. Realiză ce era abia când se sprijini să se ridice şi 
îi văzu pe ceilalţi privind tulburaţi obstacolul. 

Cadavrul se afla cu faţa în jos. 

Zăcea într-un înveliş de praf şi îşi ţinea urechile 
acoperite. 


Era un băiat. 
Probabil de unsprezece sau doisprezece ani. 


Nu departe pe stradă, găsiră o femeie care striga numele 
de Rudolf. Fu atrasă de cei patru bărbaţi şi se apropie de ei 
prin pâclă. Corpul îi era fragil şi încovoiat de îngrijorare. 

- L-aţi văzut pe băiatul meu? 

- Câţi ani are? întrebă sergentul. 

- Doisprezece. 

„O, Isuse! Isuse pe cruce 

Toţi au gândit-o, dar sergentul nu a găsit puterea să-i 
spună sau să îi indice direcţia. 

Când femeia dădu să se îndepărteze, Boris Schipper o 
opri. 

- Tocmai am venit de pe strada aia, o asigură el. Nu o să-l 
găsiţi încolo. 

Femeia încovoiată încă se agăța de speranţă. Strigă peste 
umăr în timp ce pe jumătate mergea, pe jumătate alerga. 


LIA 


- Rudy! 

Hans Hubermann se gândi la un alt Rudy. Varianta de pe 
strada Himmel. „le rog, se rugă el spre un cer pe care nu-l 
putea vedea, fă ca Rudy să fie în siguranţă.” Gândurile lui 
ajunseră în mod firesc la Liesel, Rosa, Steineri şi Max. 

Când s-au alăturat restului bărbaţilor din unitate, el căzu 
jos şi se întinse pe spate. 

- Cum a fost? întrebă cineva. 

Plămânii lui papa erau plini de cer. 


Câteva ore mai târziu, după ce se spălă, mâncă şi vomită, 
încercă să scrie o scrisoare detaliată celor de acasă. Mâinile 
lui tremurau necontrolat, ceea ce îl făcu să o scurteze. Dacă 
va fi în stare, restul va fi spus verbal, când şi dacă va ajunge 
acasă. 

„Către dragele mele Rosa şi Liesel”, începu el. 

I-au trebuit minute bune să aştearnă acele şase cuvinte 
pe hârtie. 


Mâncătorii de pâine 


Fusese un an lung şi plin de evenimente, dar, în cele din 
urmă, se apropia de sfârşit. 

Liesel petrecu ultimele câteva luni din 1942 mistuită de 
gânduri legate de ceea ce ea numea trei bărbaţi disperaţi. 
Se întreba unde erau şi ce făceau. 

Într-o după-amiază, scoase acordeonul din cutia lui şi îl 
lustrui cu o cârpă. Numai o dată, înainte să îl pună la locul 
lui, făcu ceea ce mama nu fusese capabilă. Îşi puse degetul 
pe una dintre clape şi strânse uşor burduful. Rosa avusese 
dreptate. Într-adevăr, făcea camera să pară mai goală. 

Ori de câte ori se întâlnea cu Rudy, îl întreba dacă 
primise vreo veste de la tatăl lui. Câteodată, el îi descria 
amănunţit una dintre scrisorile lui Alex Steiner. Prin 
comparaţie, singura scrisoare pe care o trimisese papa alei 
părea cumva o dezamăgire. 

Max, desigur, ţinea doar de imaginaţia ei. 

Cu mare optimism, şi-l închipui mergând singur pe un 
drum pustiu. Câteodată, şi-l imagina întâlnind un adăpost 
protector, cartea lui de identitate fiind îndeajuns de bună să 
prostească pe cineva nepriceput. 

Cei trei bărbaţi îşi făceau apariţia peste tot. 

Îl vedea pe papa în fereastra de la şcoală. Adesea, Max 
stătea cu ea lângă foc. Alex Steiner sosea când ea era cu 
Rudy, privindu-i atunci când mergeau cu bicicletele pe 
strada Miunchen şi se uitau în magazin. 

- Priveşte costumele alea, îi spunea Rudy cu capul şi 
mâinile lipite de geam. Se va alege praful de ele. 


Era straniu, dar una dintre distracţiile favorite ale lui 
Liesel era Frau Holtzapfel. Şedinţele de lectură includeau 
acum şi ziua de miercuri, dar terminaseră exemplarul 


îmbăiat în râu al Omului care fluiera şi acum erau la 
Purtătorul de vise. Câteodată, bătrâna făcea ceai sau îi 
dădea lui Liesel nişte supă şi era infinit mai bună decât a 
mamei. Mai puţin apoasă. 


Între octombrie şi decembrie, mai avusese loc încă o 
defilare a evreilor şi mai urma una. Ca şi prima dată, Liesel 
se grăbise pe strada Munchen, de data aceasta pentru a 
vedea dacă Max Vandenburg nu se afla printre ei. Era 
sfâşiată între dorinţa evidentă de a-l vedea, de a şti că încă 
era în viaţă şi o absenţă care putea însemna mai multe 
lucruri, unul dintre ele fiind libertatea. 

La jumătatea lunii decembrie, un grup mic de evrei şi alţi 
infractori trecu din nou pe strada Himmel, spre Dachau. 
Parada numărul 3. 

Rudy se duse intenţionat pe strada Himmel şi se întoarse 
de la numărul 35 cu o sacoşă mică şi două biciclete. 

- Te bagi, Saumensch? 


ce CONŢINUIUL SACOȘEI LUI RUDY ss 
Şase bucăţi de pâine învechită, rupte în câte patru. 


Pedalară până ajunseră în faţa paradei spre Dachau şi se 
opriră pe o porţiune de stradă goală. Rudy îi dădu sacoşa 
lui Liesel. 

- Ia câteva bucăţi. 

- Nu sunt sigură că e o idee bună. 

Îi îndesă nişte pâine în palmă. 

- Papa altău a făcut-o. 

Cum să-l contrazică? Merita o biciuire. 

- Dacă suntem rapizi, nu ne vor prinde. Începu să 
împrăştie pâinea pe jos. Aşa că mişcă, Saumensch! 

Liesel nu se putu abţine. Pe chipul ei se zărea o urmă de 
rânjet în timp ce ea şi Rudy Steiner, cel mai bun prieten al 


ei, risipeau pâinea pe stradă. Când terminară, îşi luară 
bicicletele şi se ascunseră printre pomii de Crăciun. 


Strada era rece şi dreaptă. Nu trecu mult şi soldaţii 
sosiră împreună cu evreii. 

În umbrele copacilor, Liesel urmări băiatul. Cât de mult 
se schimbaseră lucrurile, din hoţ de fructe devenise cineva 
care oferă pâine. Părul lui blond, deşi se închidea la 
culoare, era ca o lumânare. 1 se auzea stomacul chiorăind - 
şi el le dădea oamenilor pâine. 

Asta era Germania? 

Asta era Germania nazistă? 


Primul soldat nu văzu pâinea - lui nu îi era foame -, dar 
primul evreu o zări. 

Mâna lui asprită se întinse şi luă o bucată pe care şi-o 
îndesă înnebunit în gură. 

„Ăsta e Max?” se gândi Liesel. 

Nu putea vedea bine şi se mişcă mai în faţă pentru a 
vedea mai bine. 

- Hei! Rudy era livid. Stai locului! Dacă ne găsesc aici şi 
fac legătura cu pâinea, s-a zis cu noi. 

Liesel înaintă. 

Şi alţi evrei se aplecară şi luară pâinea de pe stradă, şi, 
de lângă pomi, hoţul de cărţi îl cercetă pe fiecare în parte. 
Max Vandenburg nu era acolo. 

Uşurarea avu viaţă scurtă. 

Se ascunse în spatele ei în vreme ce unul dintre soldaţi 
observă un prizonier care lăsa o mână în jos pentru a lua o 
bucată de pâine. Tuturor li s-a dat ordin să se oprească. 
Strada fu cercetată îndeaproape. Prizonierii mestecară pe 
cât de rapid şi tăcut puteau. Înghiţiră în acelaşi timp. 

Soldatul luă de jos câteva bucăţi şi privi de fiecare parte 
a străzii. 

- Acolo! 


Unul dintre soldaţi înaintă spre fata de lângă cei mai 
apropiaţi copaci. Apoi, îl văzu pe băiat. Copiii o rupseră la 
fugă. 

Aleseră direcţii diferite, sub grinzile grele ale crengilor şi 
tavanul înalt al copacilor. 

- Nu te opri, Liesel! 

- Şi bicicletele? 

- Scheiss drauf! Dă-le dracului, cui îi pasă! 

Alergară din răsputeri, dar, după o sută de metri, 
respiraţia gâfâită a soldatului se apropie. O simţi în ceafă şi 
aşteptă mâna care să o înhaţe. 

Avu noroc. 

Tot ce încasă fu un bocanc în fund şi un pumn de cuvinte. 

- Fugi în continuare, fetiţo, nu ai ce căuta aici! 

Ea alergă şi nu se opri cale de cel puţin încă un 
kilometru. Crengile îi loveau braţele. Conuri de pin i se 
rostogoleau sub picioare, iar gustul acelor de Crăciun îi 
pătrundea în plămâni. 


Mai bine de patruzeci şi cinci de minute trecură până se 
întoarse şi îl găsi pe Rudy lângă bicicletele ruginite. 
Adunase ceea ce mai rămăsese din pâine şi mesteca o 
bucată tare, învechită. 

- Ţi-am spus să nu te apropii prea mult, zise el. 

Ea îi arătă spatele. 

- Am o urmă de bocanc? 


Cartea de schiţe ascunsă 


Cu câteva zile înainte de Crăciun mai avu loc un raid, dar 
oraşul Molching nu a fost afectat. Conform ştirilor de la 
radio, majoritatea bombelor au căzut în câmp deschis. 

Cel mai important lucru a fost reacţia din adăpostul 
Fiedlerilor. După ce sosiseră ultimii spectatori, toţi se 
aşezară cu solemnitate şi aşteptară. Se uitară la ea 
expectativ. 

Tare în urechi, auzi vocea lui papa. 

„Dacă mai sunt raiduri, citeşte în continuare în adăpost.” 
Rudy vorbi pentru toţi: 

- Citeşte, Saumensch! 

Deschise cartea şi, din nou, cuvintele îşi găsiră calea spre 
toţi cei prezenţi în adăpost. 


Acasă, după ce sirenele le dădură tuturor permisiunea să 
revină la suprafaţa pământului, Liesel stătea în bucătărie cu 
mama. Se citea o preocupare pe chipul Rosei Hubermann, 
care luă un cuţit şi părăsi încăperea. 

- Vino cu mine! 

Intră în camera de zi şi îndepărtă cearşaful de pe 
marginea saltelei. Într-o parte, era cusută o fantă. Dacă nu 
ştiai dinainte că se afla acolo, era aproape imposibil să o 
găseşti. Rosa o tăie cu atenţie şi băgă tot braţul înăuntru. 
Când scoase mâna, ţinea cartea de schiţe a lui Max 
Vandenburg. 

- A zis să-ţi dau asta când eşti pregătită, spuse ea. Mă 
gândeam la ziua ta de naştere. Apoi, m-am hotărât să o fac 
de Crăciun. Rosa Hubermann stătea în picioare, cu o privire 
ciudată. Nu era mândrie. Probabil că era povara amintirii. 
Zise: Cred că mereu ai fost pregătită Liesel. Din momentul 


în care ai ajuns aici şi te ţineai de poarta aia, ţi-a fost menit 
să ai asta. 

Cartea trecu dintr-o mână în alta. 

Coperta arăta astfel: 


CE SCUTURĂTOAREA DE CUVINTE SO 
O micuță colecţie 
de gânduri 
pentru Liesel Meminger. 


Liesel o ţinu cu mâini moi. Se holbă la ea. 

- Mulţumesc, mamă. 

O îmbrăţişă. 

Avea şi un mare dor de a-i spune Rosei Hubermann că o 
iubea. Păcat că nu a făcut-o. 


Dori să citească acea carte la subsol, de dragul 
vremurilor trecute, dar mama a convins-o să nu facă asta. 

- E un motiv pentru care Max s-a îmbolnăvit acolo şi pot 
să-ţi zic sigur un lucru, fato, nu te las să te-mbolnăveşti. 

A citit în bucătărie. 

Spaţii roşii şi galbene în cuptor. 

Scuturătoarea de cuvinte. 

A parcurs nenumăratele schiţe şi poveşti, şi desenele cu 
explicaţii. Lucruri precum Rudy pe un podium, cu trei 
medalii de aur care îi atârnau de gât. „Păr de culoarea 
lămâilor” era scris dedesubt. Omul de zăpadă apăru şi el o 
dată, la fel şi lista celor treisprezece cadouri, fără a mai 
menţiona consemnările nenumăratelor nopţi în pivniţă sau 
lângă foc. 

Bineînţeles, erau şi alte gânduri, schiţe şi visuri legate de 
Stuttgart, de Germania şi de Fuhrer. Erau prezente şi 
amintiri despre familia lui Max. În final, nu s-a putut abţine 
să nu le includă. Trebuia. 

Apoi, ajunse la pagina 117. 


Acolo îşi făcu apariţia Scuturătoarea de cuvinte. 

Era o fabulă sau un basm. Liesel nu era sigură care 
dintre ele. Câteva zile mai târziu, când căută ambii termeni 
în Dicţionarul Duden, nu putu face diferenţa între ei. 

Pe pagina anterioară era o mică notă. 


C& PAGINA 116 5? 

„Liesel - aproape că am terminat de mâzgălit 
povestea asta. Am crezut că poate eşti prea mare 
pentru un asemenea basm, dar nimeni nu este. 

M-am gândit la tine, la cărţile şi cuvintele tale, iar 
povestea asta ciudată mi-a venit în minte. Sper să 
poţi găsi ceva bun în ea.” 


Întoarse pagina. 


A FOST ODATĂ un bărbat ciudat şi mic. A decis trei 
detalii importante despre viața lui: 

+ Îşi va face cărare în păr în partea cealaltă, altfel decât 
toată lumea. 

* Îşi va găsi o mustață mică şi ciudată. 

* Într-o zi, va conduce lumea. 


Tânărul s-a plimbat ceva vreme, gândindu-se, plănuind şi 
calculând exact cum va face ca lumea să fie a lui. Apoi, într- 
O zi, l-a găsit - planul perfect. 

Văzuse o mamă mergând cu copilul ei. Ba l-a mustrat cu 
severitate pe băiat. Până când, într-un final, el a început să 
plângă. Câteva minute, i-a vorbit foarte blând, după care el 
s-a liniştit şi chiar a zâmbit. 


Magazinul 
Fuhrerului 





Tânărul s-a apropiat grăbit de femeie şi a îmbrăţişat-o. 
- Cuvinte! a rânjit el. 

- Poftim? 

Dar el nu i-a răspuns. Plecase deja. 


Da, Fuhrerul a decis că va conduce lumea prin cuvinte. 

„Nu voi trage niciodată cu arma, a spus el. Nu va fi 
vreodată necesar. ” 

Totuşi, nu a fost nesăbuit. Să-i recunoaştem măcar 
meritul ăsta. 

Nu a fost deloc un om prost. Primul lui plan de atac a 
fost să planteze cuvintele în cât mai multe regiuni din ţara 
sa natală. Le-a plantat zi şi noapte şi le-a cultivat. Le-a 
privit crescând până când, în cele din urmă, păduri măreţe 
de cuvinte s-au ridicat prin toată Germania... Era O naţiune 
de gânduri sădite. 


ÎN TIMP CE cuvintele creşteau, tânărul Fiihrer a plantat 
şi seminţe pentru a crea simboluri, iar acestea erau şi ele 
pe cale să înflorească. 

Acum, venise timpul. Fiihrerul era gata. 

Și-a invitat oamenii spre inima lui glorioasă, 
îndemnându-i cu cele mai măiestrite şi mai urâte cuvinte 
ale sale, culese chiar de el de prin păduri. 

lar oamenii au venit. 


Au fost toți puşi pe o bandă rulantă, şi trecuţi printr-o 
maşinărie frenetică, care le-a oferit o viaţă întreagă în doar 
câteva momente. Au fost hrăniţi cu cuvinte. Timpul 


dispărea şi acum ştiau tot ce avuseseră vreodată nevoie să 
ştie. Frau hipnotizați. 





Apoi, fiecare a primit un Simbol şi toată lumea a rost 
fericită. 


În curând, cererea pentru cuvinte şi simboluri a crescut 
atât de mult, încât, pe măsură ce pădurile s-au extins, tot 
mai mulţi oameni au trebuit să se ocupe de întreţinerea lor. 
Unii au fost angajaţi să se urce în copaci şi să arunce 
cuvintele către cei de jos. Apoi, acestea ajungeau direct la 
cei care rămăseseră nehrăniți dintre oamenii Fuhrerului, ca 
să nu-i mai menţionăm pe cei care se întorceau să capete 
mai multe. 


Oamenii care se urcau în copaci erau numiţi scuturători 
de cuvinte. 


CEI MAI BUNI scuturători de cuvinte erau aceia care 
înțelegeau adevărata putere a cuvintelor. Puteau mereu să 
se urce cel mai sus. Un astfel de scuturător de cuvinte era 
o fată mică, slăbuță. Era cunoscută a fi cea mai bună din 
regiune, pentru că ştia cât de neputincioasă poate să fie o 
persoană FĂRĂ ele. 


De aceea se putea urca mai sus decât oricine. Avea 
dorinţa. Era înfometată de cuvinte. 


Într-o zi însă, a întâlnit un om disprețuit de țara ei natală, 
deşi se născuse în ea. Au devenit buni prieteni şi, când 
bărbatul a fost bolnav, scuturătoarea de cuvinte a lăsat o 
singură lacrimă să curgă pe faţa lui. Lacrima era făcută din 
prietenie - un singur cuvânt -, s-a uscat şi a devenit o 
sămânță. 


Când fata a fost data următoare în pădure, a plantat acea 
sămânță printre ceilalţi copaci. A udat-o inainte şi după 
fiecare tură în care lucra. 


La început nu a fost nimic, dar, într-o dimineaţă, când a 
verificat-o după o zi de scuturat cuvinte, un mic lăstar 
crescuse repede. L-a privit lung, pentru multă vreme. 





Copacul a crescut mai repede decât orice altceva, până 
când a fost cel mai înalt copac din pădure. Toţi au venit să-l 
vadă. Toţi au şoptit despre el şi au aşteptat... să vină 
Fuhrerul. 


Revoltat, el a anunţat imediat că acel copac va fi distrus. 
Atunci, scuturăâtoarea de cuvinte şi-a croit drum prin 


mulţime. A căzut în mâini şi în genunchi. 

- Vă rog, a strigat ea, nu-l puteţi tăia! 

Dar Fuhrerul nu s-a clintit. Nu-şi putea permite să facă 
excepții. În timp ce scuturătoarea de cuvinte era târâtă de 
acolo, el s-a întors spre mâna lui dreaptă şi a cerut: 

- Un topor te rog. 


ÎN ACEL moment, scuturătoarea de cuvinte s-a smucit şi 
s-a eliberat. A alergat. S-a urcat în copac şi, cu toate că 
Fuhrerul lovea trunchiul cu toporul, ea a urcat până când a 
ajuns pe cea mai înaltă creangă. Vocile şi loviturile de topor 
au continuat să se audă slab. Norii treceau pe acolo - ca 
nişte monştri albi, cu inimi Cenuşii. lemătoare, dar 
încăpățânată, scuturătoarea de cuvinte a rămas. A aşteptat 
să cadă copacul. Dar copacul nu s-a clintit. 

Au trecut multe ore şi totuşi toporul Fuhrerului nu 
izbutea să muşte din trunchi nici măcar o dată. Pe cale să 
se prăbuşească, el i-a ordonat unui alt om să continue. 


d 
6 


7 
Zilele au trecut. 


Săptămâni au luat locul zilelor. 
O sută nouăzeci şi şase de soldaţi nu puteau urni nicicum 
copacul scuturătoarei de cuvinte. 





- Dar ce mănâncă? se întrebau oamenii. Cum doarme? 

Ceea ce nu ştiau ei era că toţi ceilalţi scuturâtori de 
cuvinte îi aruncau alimente, iar fata cobora pe crengile mai 
joase să le adune. 


NINGEA. Ploua. Anotimpuri au venit şi au trecut. 
Scuturătoarea de cuvinte a rămas. 

Când ultimul tăietor de lemne a renunţat, a strigat către 
ea: 

- Scuturătoareo de cuvinte! Poţi să cobori acum! Nimeni 
nu poate învinge acest copac! 

Scuturătoarea de cuvinte, care abia putea distinge vocea 
omului, a răspuns cu 0 şoaptă: 

- Nu, mulțumesc. 

Îi dădu cuvintele printre crengi. 


NIMENI nu ştia cât timp trecuse, dar într-o după 
amiază, un bărbat cu un topor a venit în oraş. Geanta părea 
grea pentru el. Abia îşi ținea ochii deschişi. Picioarele îi 
erau sleite de epuizare. 

- Copacul, i-a întrebat el pe oameni. Unde e copacul? 


Numeroşi oameni l-au urmat şi, atunci când a sosit, nori 
acopereau vârfurile ramurilor. Scuturătoarea de cuvinte 


putea doar să-i audă pe oameni strigând că un nou tăietor 
de lemne a venit pentru a pune capăt strajei sale. 

- Nu o să coboare, au zis oamenii, pentru nimeni. 

Nu ştiau cine este omul cu toporul şi nu ştiau că el nu se 
lăsa descurajat de nimic. 





Deschise geanta şi scoase ceva mai mic decât un topor. 

Oamenii au râs. 

- Nu poţi să tai un copac cu un ciocan vechi. 

Tânărul nu i-a ascultat. Doar scotocea prin geantă după 
nişte cuie. Îşi puse trei în gură şi încercă să bată un al 
patrulea în copac. Primele crengi erau extrem de sus şi a 
estimat că, pentru a ajunge la ele, avea nevoie de patru 
cuie ca sprijin. 

- Uitaţi-vă la idiotul ăsta, a răcnit unui dintre privitori. 
Nimeni altcineva nu ar putea... 

Omul a rămas tăcut. 


PRIMUL cui a intrat în copac şi a fost fixat din cinci 
lovituri. Apoi al doilea şi tânărul a început să se urce. Când 
a ajuns la al patrulea cui, era sus şi şi-a continuat drumul. A 
fost tentat să strige pe măsură ce înainta, dar a decis să nu 
facă acest lucru. Drumul până în vârf părea să dureze la 
nesfârşit. I-a luat mai multe ore să ajungă până la ultimele 
ramuri, dar când a făcut-o, a găsit-o pe scuturătoarea de 
cuvinte dormind în păturile şi în norii ei. 

A privit-o vreme îndelungată. Căldura soarelui încălzea 
acoperişul de nori. 


FI a întins un braţ şi a atins-o, iar scuturătoarea de 
cuvinte s-a trezit. S-a frecat la ochi şi, după ce i-a studiat 
îndelung chipul, a vorbit: 

- Eşti tu cu-adevărat? 

„De pe obrazul tău, s-a gândit ea, am luat sămânţa?” 

Bărbatul a dat din cap. Inima lui şovăia şi el s-a ţinut mai 
strâns de crengi. 

- Fu Sunt. 





ÎMPREUNĂ, AU stat în vârful copacului. Când norii au 
dispărut, au putut vedea toată pădurea. 






Di A 
aj a, 
TA 77R4 


- Nu se oprea din crescut, a explicat ea. 

- Nici asta n-o să se oprească. 

Tânărul a privit una dintre ramurile pe care îşi sprijinea 
mâna. 





După ce au terminat de vorbit şi de privit, au coborât. Au 
lăsat în urmă mâncarea şi păturile. 


Oamenilor nu le venea să creadă ce vedeau, iar în 
momentul în care scuturătoarea de cuvinte şi tânărul au 
pus piciorul în lume, pe copac au început în sfârşit să se 
arate urmele loviturilor de topor. Au apărut vânătăi. Erau 
tăieturi în trunchi şi pământul a început să se zguduie. 


- O să cadă, a ţipat o tânără femeie. Copacul o să cadă! 

Copacul scuturătoarei de cuvinte, înalt de kilometri 
nesfârşiţi, a început încet să se încline. Gemea ca şi cum 
era absorbit în pământ. 

Lumea s-a zgălţâit şi, când totul s-a domolit într-un final, 
copacul zăcea întins în pădure. 

Scuturătoarea de cuvinte şi tânărul s-au urcat pe 
trunchiul căzut. 

Au trecut peste crengi şi au mers de-a lungul lui. Când s- 
au uitat în urmă, au observat că majoritatea privitorilor 
începuseră să se întoarcă la treburile lor. Acolo. În altă 
parte. În pădure. Dar în timp ce ei doi mergeau tot mai 
departe, s-au oprit de mai multe ori, să asculte. Au crezut 
că pot auzi vocile şi cuvintele în spatele lor pe copacul 
scuturătoarei de cuvinte. 





Multă vreme, Liesel rămase la masa din bucătărie şi se 
întrebă unde era Max Vandenburg în pădurea care era 
lumea întreagă. Lumina se diminua în jurul ei. Adormi. 
Mama o trimise la culcare şi ea aşa a făcut, cu cartea de 
schiţe a lui Max la piept. 


Ore mai târziu, când se trezi, îi veni în minte răspunsul la 
întrebare. 

- Sigur, şopti ea. Sigur că ştiu unde este, şi adormi din 
nou. 


Visă copacul. 


Colecţia de costume a anarhistului 


CE STRADA HIMMEL NUMĂRUL 33, a 
24 DECEMBRIE 
Deoarece cei doi taţi nu erau acasă, 
Steinerii i-au invitat pe Rosa, pe Trudy Hubermann şi 
pe Liesel. Când au sosit, Rudy încă dădea explicaţii 
despre hainele lui. Se uită la Liesel şi gura i se 
deschide, dar numai puţin. 


Zilele până la Crăciunul anului 1942 veniră cu zăpadă 
grea. Liesel citi de mai multe ori Scuturătoarea de cuvinte, 
de la povestea în sine până la numeroasele schiţe şi 
comentarii care o însoțeau. În ajunul Crăciunului, luă o 
decizie cu privire la Rudy. La naiba cu statul pe-afară prea 
târziu! 

Merse la uşa vecină chiar înainte să se însereze şi îi spuse 
că are un cadou pentru el, de Crăciun. 

Rudy se uită la mâinile şi picioarele ei. 

- Ei, unde naiba e? 

- Las-o baltă atunci! 

Dar Rudy ştia. O mai văzuse astfel şi înainte. Ochi 
periculoşi şi mâini lipicioase. Respirația cu aromă de hoţie o 
înconjura şi el o putea mirosi. 

- Cadoul ăsta, ghici el. Nu îl ai încă, nu-i aşa? 

- Nu. 

- Şi sigur că nici nu ai de gând să îl cumperi. 

- Sigur că nu. Crezi că am vreun ban? 

Zăpada cădea în continuare. La marginea ierbii, gheaţa 
arăta ca sticla spartă. 

- Ai cheia? întrebă ea. 

- Cheia de unde? Dar lui Rudy nu îi luă mult să înţeleagă. 
Intră în casă şi se întoarse după scurt timp. Cu cuvintele lui 


Victor  Chemmel, spuse: E timpul să mergem la 
cumpărături. 


Lumina dispărea rapid şi, cu excepţia bisericii, toată 
strada Munchen era închisă de Crăciun. Liesel mergea 
repede, ca să ţină ritmul cu paşii mai lungi ai vecinului ei. 
Ajunseră la fereastra magazinului. SIEINER 
SCHNEIDERMEISTER. Geamul era acoperit cu un strat 
subţire de noroi şi funingine depus în săptămânile care 
trecuseră. Dincolo de el, manechinele arătau ca nişte 
martori. Erau serioase şi ridicol de elegante. Era greu să 
scapi de senzaţia că urmăreau totul. 

Rudy băgă mâna în buzunar. 

Era Ajunul Crăciunului. 

Tatăl lui se afla în apropiere de Viena. 

Se gândi că nu-l va deranja dacă vor intra în magazinul 
lui iubit. Circumstanţele o cereau. 

Uşa se deschise uşor şi cei doi se strecurară înăuntru. 
Din instinct, Rudy vru să aprindă lumina, dar curentul 
electric fusese deja întrerupt. 

- Ai vreo lumânare? 

Rudy era exasperat. 

- Eu am adus cheile. Şi, pe lângă asta, a fost ideea ta. 

În mijlocul schimbului de replici, Liesel se împiedică de o 
umflătură din podea. Un manechin căzu în urma ei. Îi atinse 
braţul şi se dezmembră în hainele în care era înveşmântat. 

- Ia chestia asta de pe mine! 

Manechinul se desfăcuse în câteva bucăţi. Trunchiul şi 
capul, picioarele şi două mâini. După ce scăpă de el, Liesel 
se ridică şi răsuflă din greu. 

- Isuse Hristoase! 

Rudy găsi unul din braţe şi o bătu pe umăr cu el. Când ea 
se întoarse speriată, el i-l întinse prietenos. 

- Mă bucur să te cunosc. 

Preţ de câteva minute, se mişcară încet pe culoarele 
înguste din magazin. Rudy o luă spre tejghea. Când căzu 


peste o cutie goală, scânci şi înjură, apoi se îndreptă spre 
intrare. 

- E ridicol, zise el. Aşteaptă aici un minut. 

Liesel se aşeză cu braţul manechinului în mână, până 
când el se întoarse cu un felinar de la biserică. 

Un inel de lumină îi încercuia faţa. 

- Aşadar, unde-i cadoul cu care te-ai tot lăudat? Bine ar fi 
să nu fie unul dintre manechinele astea ciudate. 

- Adu lumina încoace! 

Când ajunse în secţiunea din stânga magazinului, Liesel 
luă felinarul cu o mână şi cu cealaltă căută printre 
costumele care atârnau. Trase unul afară, dar îl înlocui 
rapid cu altul. 

- Nu, tot e prea mare. După încă două încercări, ridică un 
costum bleumarin în faţa lui Rudy Steiner. Pare cam pe 
măsura ta? 

Cât timp Liesel rămase în întuneric, Rudy probă costumul 
în spatele unuia dintre paravane. Se zărea un mic cerc de 
lumină şi umbra care se îmbrăca. 

Atunci când se întoarse, ţinu felinarul pentru ca Liesel să 
poată vedea. Eliberată de paravan, lumina era ca o coloană 
strălucind pe costumul rafinat. Lăsa însă să se vadă şi 
cămaşa murdară de dedesubt, şi pantofii uzaţi ai lui Rudy. 

- Ei bine? întrebă el. 

Liesel continuă examinarea. Îi dădu ocol şi ridică din 
umeri. 

- Nu-i rău. 

- Nu-i rău?! Arăt mai bine decât „nu-i rău”. 

- Pantofii te dau de gol. Şi faţa. 

Rudy puse felinarul pe tejghea şi veni spre ea, 
prefăcându-se că este furios, iar Liesel trebui să admită că 
începea să o cuprindă o stare de nervozitate. Fu uşurată şi 
dezamăgită în acelaşi timp când îl văzu cum se împiedică şi 
cade pe manechinul aflat în dizgrație. 

Pe podea, Rudy râdea. 

Apoi, îşi închise ochii, strângându-i cu putere. 


Liesel se grăbi către el. 

Se aplecă spre băiat. 
Sărută-l, Liesel, sărută-l. 

- Eşti în regulă, Rudy? Rudy? 


- Mi-e dor de el, zise băiatul stând într-o rână pe podea. 
- Frohe Weihnachten, răspunse Liesel. Il ajută să se 
ridice, îndreptându-i costumul. Crăciun fericit! 


Partea a noua 
i 


Ultimul strain 


în rolurile principale: 
următoarea tentaţie - un jucător de cărţi - zăpezile din 
stalingrad - un frate fără vârstă - un accident - gustul amar 
al întrebărilor - o cutie de unelte, un tânăr care 
sângerează, un urs - un avion prăbuşit - şi o întoarcere 
acasă 


Urmatoarea tentaţie 


De data aceasta, era vorba despre biscuiţi. 

Dar erau învechiţi. 

Erau biscuiţi Kipferl rămaşi de la Crăciun şi stătuseră pe 
birou cel puţin două săptămâni. Ca nişte potcoave în 
miniatură, cu un strat de glazură de zahăr, cei de la fund 
fiind lipiţi de farfurie. Restul erau îngrămădiţi deasupra, 
formând un morman uniform. Putu deja să-i miroasă când 
degetele ei strânseră mai tare pervazul ferestrei. Camera 
avea gustul zahărului, al aluatului şi al miilor de pagini. 

Nu exista niciun bilet, dar lui Liesel nu îi luă mult să 
realizeze că Ilsa Hermann pusese din nou ceva la cale şi, cu 
siguranţă, nici prin cap nu-i trecea că biscuiţii s-ar putea să 
nu fi fost pentru ea. Reveni la fereastră şi şopti ceva. 
Numele şoptit era Rudy. 

Veniseră pe jos în acea zi, pentru că strada era prea 
alunecoasă pentru biciclete. Băiatul se afla sub fereastră, 
stând de pază. Când ea îl chemă, faţa lui apăru şi fata îi 
întinse farfuria. Nu au fost necesare prea mult insistenţe ca 
el să o ia. 

Ochii lui se desfătară la vederea biscuiţilor şi puse câteva 
întrebări: 

- Altceva? Puțin lapte? 

- Poftim? 

- Lapte? întrebă el puţin mai tare de data aceasta. 

Dacă recunoscuse tonul jignit din vocea lui Liesel, în mod 
cert, nu arătă acest lucru. 

Faţa hoţului de cărţi apăru din nou deasupra lui. 

- Eşti prost? Pot pur şi simplu să fur cartea? 

- Sigur. Tot ce zice că... 

Liesel se duse spre ultimul raft din stânga, din spatele 
biroului. Găsi nişte hârtie şi un creion în primul sertar şi 


scrise „Mulţumesc”, lăsând biletul pe birou. 

La dreapta ei, cartea ieşea în afară ca un os. În contrast 
cu paloarea ei, titlul întunecat era aproape ca o cicatrice. 
Die Letze Menschliche Fremde - Ultimul străin. Şoptea 
uşor în timp ce ea o trase de pe raft. Se scutură nişte praf. 

Era la fereastră, pe cale să iasă, când uşa bibliotecii 
scârţâi şi se deschise. 

Avea genunchiul pe pervaz şi mâna ei de hoţ de cărţi era 
pe rama ferestrei. Se întoarse spre direcţia zgomotului şi o 
zări pe soţia primarului într-un halat nou-nouţ şi în papuci. 
Pe buzunarul de la piept al halatului era brodată o svastică. 
Propaganda ajunsese până şi la toaletă. 

Se priviră una pe alta. 

Liesel se uită la pieptul Ilsei Hermann şi ridică braţul. 

- Heil Hitler! 

Era pe cale să plece când un gând îi fulgeră prin minte. 

„Biscuiţii. 

Fuseseră acolo de săptămâni întregi. 

Asta însemna că primarul însuşi folosise biblioteca, el 
trebuie să-i fi văzut. Trebuie să fi întrebat de ce erau acolo. 
Sau - şi de îndată ce Liesel se gândi la asta, fu cuprinsă de 
un optimism ciudat - poate că nu era deloc biblioteca 
primarului, ci a ei. A Ilsei Hermann.” 

Nu ştia de ce era atât de important, dar se bucura de 
faptul că o cameră plină de cărţi aparţinea unei femei. Ea 
fusese cea care o adusese în bibliotecă în primul rând şi îi 
oferise fereastra ca oportunitate de a intra. Era mai bine în 
acest fel. Totul părea să se potrivească. 

Tocmai când dădu să se mişte din nou, se opri şi întrebă: 

- Asta este camera dumneavoastră, nu-i aşa? 

Soţia primarului se crispă. 

- Obişnuiam să citesc aici, cu fiul meu. Dar pe urmă... 

Mâna lui Liesel atinse aerul din spatele ei. Văzu o mamă 
citind pe podea, cu un băieţel care arăta spre imagini şi 
cuvinte. Apoi, văzu un război la fereastră. 

- Ştiu! 


O exclamaţie se auzi de afară. 

- Ce-ai spus? 

Liesel se răsuci şi şopti pe un ton aspru: 

- “Taci, Saukerl, şi uită-te pe stradă. Ilsei Hermann îi 
adresă cuvintele încet: Aşadar, toate aceste cărţi... 

- Majoritatea sunt ale mele. Câteva îi aparţin soţului meu, 
iar altele au fost ale fiului meu, după cum ştii. 

Liesel era ruşinată. Obrajii îi ardeau. 

- Întotdeauna, am crezut că asta era camera primarului. 

- De ce? 

Femeia părea amuzată. Liesel observă că avea svastici şi 
pe vârfurile papucilor. 

- E primar, am crezut că ar citi mult. 

Soţia primarului îşi băgă mâinile în buzunarele laterale. 

- Liesel, tu eşti cea care foloseşte cel mai mult camera 
asta. 

- Aţi citit-o pe asta? 

Liesel ridică Ultimul străin. 

Ilsa privi mai îndeaproape titlul. 

- Da, am citit-o. 

- E bună? 

- Nu e rea. 

Atunci, avu un impuls să plece, dar simţi şi o obligaţie 
stranie de a rămâne. Dori să vorbească, însă cuvintele 
disponibile erau prea multe şi prea repezi. Încercă de mai 
multe ori să le înhaţe, dar soţia primarului luă iniţiativa. 

Văzu faţa lui Rudy la fereastră sau, mai exact, părul lui ca 
flacăra de lumânare. 

- Cred că mai bine ai pleca, zise ea. Te aşteaptă. 


În drum spre casă, au mâncat. 

- Eşti sigură că nu era nimic altceva? întrebă Rudy. 
Trebuie să fi fost. 

- Ai avut noroc şi cu biscuiţii. Liesel examină darul din 
braţele lui Rudy. Acum, spune adevărul. Ai mâncat vreunul 
înainte să ies? 


Rudy era indignat. 

- Hei, tu eşti hoţul aici, nu eu. 

- Nu glumi cu mine, Saukeri, văd nişte zahăr la colţul 
gurii. 

Paranoic, Rudy ţinu farfuria doar cu o mână şi se şterse 
cu cealaltă. 

- Nu am mâncat niciunul, pe cuvânt. 


Jumătate din biscuiţi dispăruseră înainte ca ei să ajungă 
pe pod şi au împărţit restul cu Tommy Muller, pe strada 
Himmel. 

Când terminară de mâncat, un singur lucru îi mai 
frământa şi Rudy l-a rostit: 

- Ce naiba facem cu farfuria? 


Jucătorul de carți 


În timp ce Liesel şi Rudy mâncau biscuiţi, cei din LSE 
jucau cărţi în pauză, nu departe de Essen. Terminaseră o 
lungă călătorie din Stuttgart şi jucau pe ţigări. Reinhold 
Zucker nu era un om fericit. 

- Jur că trişează, murmură el. 

Stăteau într-o magazie care le servea drept adăpost şi 
Hans  Hubermann tocmai câştigase a treia mână 
consecutivă. Zucker zvârli cărţile dezgustat şi îşi pieptănă 
părul slinos cu ajutorul a trei unghii murdare. 


C& CÂTEVA ADEVĂRURI DESPRE SO 
REINHOLD ZUCKER 
Avea douăzeci şi patru de ani. Când a câştigat o 
partidă de cărţi, nu şi-a mai încăput în piele de 
bucurie - şi-a dus cilindrii subţiri, plini cu tutun la 
nas şi a inspirat adânc. „Mirosul victoriei”, va spune 
el. A, şi încă un lucru. Va muri cu gura deschisă. 


Spre deosebire de tânărul din stânga lui, Hans 
Hubermann nu se desfăta atunci când câştiga. A fost chiar 
îndeajuns de generos pentru a oferi înapoi fiecărui coleg 
una dintre ţigările sale şi a le şi aprinde pentru ei. Toţi în 
afară de Reinhold Zucker au acceptat darul. El a înhăţat 
ţigara şi a zvârlit-o în mijlocul cutiei întoarse cu fundul în 
sus, care servea pe post de masă. 

- Nu am nevoie de pomana ta, bătrâne! 

Se ridică şi plecă. 

- Ce-o fi cu el? întrebă sergentul, dar niciunul nu a 
catadicsit să răspundă. 

Reinhold Zucker era doar un băiat de douazeci şi patru 
de ani, care nu putea să joace cărţi nici ca să-şi salveze 


viaţa. 
Dacă nu şi-ar fi pierdut ţigările în faţa lui Hans 
Hubermann, nu l-ar fi disprețuit. Dacă nu l-ar fi disprețuit, 


nu i-ar fi luat locul câteva săptămâni mai târziu, pe o stradă 
destul de inofensivă. 


Un loc, doi bărbaţi, o mică discuţie şi eu. 


Mă omoară câteodată cum mor oamenii. 


Zapezile Stalingradului 


La mijlocul lunii ianuarie 1943, coridorul reprezentat de 
strada Himmel era întunecat şi mizerabil. Liesel închise 
poarta, se îndreptă spre uşa lui Frau Holtzapfel şi bătu. Fu 
luată prin surprindere de cel care răspunse. 

Primul ei gând a fost că bărbatul trebuie să fi fost unul 
dintre fiii ei, dar nu arăta ca niciunul dintre fraţii din 
fotografiile înrămate de lângă uşă. Părea mult prea în 
vârstă, deşi era dificil de spus. Avea faţa punctată de barba 
nerasă, iar ochii lui păreau îndureraţi şi pătrunzători. O 
mână bandajată căzu din mâneca hainei şi picături de 
sânge ca nişte vişine se prelinseră prin bandaj. 

- Poate că ar trebui să te întorci mai târziu. 

Liesel încercă să privească dincolo de el. Mai avea puţin 
şi striga după Frau Holtzapfel, dar bărbatul o opri. 

- Copilă, zise el. Vino mai târziu. Te chem eu. De unde 
eşti? 


După mai bine de trei ore, o bătaie se auzi pe strada 
Himmel şi bărbatul apăru în faţa ei. Vişinele de sânge 
deveniseră prune. 

- Poţi veni acum. 


Afară, în lumina gri şi neclară, Liesel nu se putu abţine să 
nu-l întrebe ce i se întâmplase la mână. Suflă puţin aer pe 
nări - un singur cuvânt - înainte să răspundă: 

- Stalingrad. 

- Pardon? 

Vorbise în vânt când răspunsese. 

- N-am reuşit să aud. 

Răspunse din nou, la fel, dar mai tare şi, de data aceasta, 
dădu detalii. 


- Stalingrad. Asta am păţit la mână. Am fost împuşcat în 
coaste şi mi-au fost zburate trei degete. Asta îţi răspunde la 
întrebare? Îşi băgă mâna rănită în buzunar şi tremură 
satisfăcut de vântul german. Crezi că e frig aici? 

Liesel atinse peretele de lângă ea. Nu putea minţi: 

- Da, sigur. 

Bărbatul râse. 

- Ăsta nu-i frig. 

Scoase o ţigară şi o vâri în gură. Cu o mână, încercă să 
aprindă un chibrit. Din cauza vremii fioroase, ar fi fost greu 
şi cu ambele mâini, dar cu una, era imposibil. Lăsă cutia de 
chibrituri să cadă şi înjură. 

Liesel o ridică. 

Luă ţigară şi o puse în gură. Nici ea nu o putu aprinde. 

- Trebuie să tragi din ea, explică bărbatul. Pe vântul ăsta, 
nu se aprinde decât dacă tragi. Verstehst? 

Mai făcu o încercare, încercând să-şi aducă aminte cum 
făcea papa. De data aceasta, gura i se umplu cu fum. 1 se 
urcă spre dinţi şi îi zgârie gâtul, dar se abţinu să nu 
tuşească. 

- Bună treabă. După ce luă ţigara de la ea şi trase fumul 
în piept, întinse mâna stângă, nevătămată. Michael 
Holtzapfel. 

- Liesel Meminger. 

- Vii să-i citeşti mamei mele? 

Rosa sosi în spatele ei în acel moment, iar Liesel îi putu 
simţi şocul. 

- Michael? întrebă ea. Tu eşti? Michael Holtzapfel 
încuviinţă. 

- Guten Tag, Frau Hubermann, a trecut mult timp. 

- Arăţi atât de... 

- Bătrân? 

Rosa încă era stupefiată, dar se controlă. 

- Ai vrea să intri? Văd că ai cunoscut-o pe fata mea 
adoptivă... 

Vocea i se stinse când observă mâna însângerată. 


- Fratele meu e mort, zise Michael Holtzapfel şi nici dacă 
ar fi lovit-o cu pumnul utilizabil rezultatul n-ar fi fost atât de 
puternic. 

Pentru că Rosa se clătină. Cu siguranţă, războiul însemna 
a muri, dar mereu se cutremura pământul sub picioarele 
cuiva atunci când era vorba despre cineva care trăise şi 
respirase în apropiere. Rosa îi văzuse crescând pe ambii 
băieţi Holtzapfel. 

Tânărul îmbătrânit găsi cumva o modalitate de a povesti 
ce se întâmplase fără să-şi piardă cumpătul. 

- Eram într-una dintre clădirile pe care le foloseam ca 
spital când l-au adus. S-a întâmplat cu o săptămână înainte 
să mă întorc acasă. Am petrecut trei zile din acea 
săptămână cu el înainte să moară... 

- Îmi pare rău. 

Cuvintele nu păreau să vină din gura Rosei. Altcineva era 
persoana care stătea în spatele lui Liesel Meminger în acea 
seară, dar ea nu îndrăzni să se uite. 

- Te rog, o opri Michael. Nu mai spune nimic. Pot să o duc 
pe fată să citească? Mă îndoiesc că mama o s-o audă, dara 
zis să vină. 

- Da, du-o. 

Ajunseseră la jumătatea drumului când Michael 
Holtzapfel îşi aduse aminte de sine şi s-a întors. 

- Rosa? 

Urmă un moment de aşteptare până când mama deschise 
din nou uşa. 

- Am auzit că fiul dumitale a fost acolo. În Rusia. Am dat 
peste altcineva din Molching şi ei mi-au zis. Dar sunt sigur 
că ştiai asta deja. 

Rosa încercă să-l reţină. Se grăbi să iasă şi îl înşfăcă de 
mânecă. 

- Nu. A plecat într-o zi şi nu s-a mai întors. Am încercat 
să-l găsim, dar, de atunci, atât de multe s-au întâmplat, 
încât... 


Michael Holtzapfel era hotărât să scape. Ultimul lucru pe 
care voia să-l audă era o altă o poveste lacrimogenă. 
Eliberându-se, zise: 

- După câte ştiu eu, este încă în viaţă. 

I se alătură lui Liesel la poartă, dar fata nu se îndreptă 
spre uşa vecină. Privi chipul Rosei. Se lumina şi se ofilea 
simultan. 

- Mama? 

Rosa ridică mâna. 

- Du-te. 

Liesel aşteptă. 

- Du-te! 


Când îl ajunse din urmă, soldatul reîntors acasă încercă 
să discute cu ea. Probabil că regreta greşeala făcută cu 
Rosa şi încercă să o îngroape sub alte cuvinte. Ridicându-şi 
mâna bandajată, spuse: 

- Tot nu pot să o fac să nu mai sângereze. 

Liesel fu de fapt bucuroasă să intre în bucătăria lui Frau 
Holtzapfel. Era cu atât mai bine cu cât mai repede începea 
să citească. 

Şuvoaie de sârmă udă curgeau pe faţa lui Frau 
Holtzapfel. 

Fiul ei era mort. 

Dar asta era numai jumătate din poveste. 

Nu va şti niciodată cum s-a întâmplat în realitate, însă vă 
pot spune cu certitudine că unul dintre noi, cei de aici, ştie. 
Eu par să ştiu mereu ce s-a întâmplat când este vorba 
despre zăpadă, arme şi diversele confuzii din limbajul 
omenesc. 

Când îmi imaginez bucătăria lui Frau Holtzapfel din 
cuvintele hoţului de cărţi, nu văd cuptorul sau lingurile de 
lemn, sau pompa de apă, sau nimic de acest gen. Cel puţin, 
nu la început. Ceea ce văd este iarna rusească şi zăpada 
căzând din tavan, şi soarta celui de-al doilea fiu al lui Frau 
Holtzapfel. 


Numele lui era Robert şi ceea ce s-a întâmplat cu ela 
fost: 


“& O MICĂ ISTORIE DE RĂZBOI SO 
Picioarele i-au fost sfărâmate de la tibie de o explozie 
şi a murit în timp ce fratele lui îl privea într-un 
spital rece şi care duhnea. 


A fost în Rusia, în 5 ianuarie 1943, doar o altă zi geroasă. 
Afară, prin oraş şi zăpadă, erau peste tot numai ruşi şi 
nemți morţi. Cei rămaşi trăgeau în paginile albe din faţa lor. 
Se împleteau trei limbi. Rusa, gloanţele şi germana. 

În vreme ce îmi croiam drum printre sufletele căzute, 
unul dintre bărbaţi spunea: „Mă mănâncă stomacul.” O zise 
de mai multe ori. În pofida şocului, s-a târât înainte, spre o 
siluetă întunecată, desfigurată, care zăcea sângerând pe 
pământ. Când soldatul cu stomacul sfârtecat ajunse lângă 
trupul prăbuşit, văzu că era Robert Holtzapfel. Mâinile lui 
erau îmbibate de sânge şi aduna zăpadă pe glezne, unde 
picioarele îi fuseseră retezate de ultima explozie. Erau 
mâini fierbinţi şi un țipăt roşu. 

Aburi se ridicau din pământ. Priveliştea şi mirosul zăpezii 
în descompunere. 

- Sunt eu, îi zise soldatul. Pieter. 

Se târi câţiva centimetri mai aproape. 

- Pieter? întrebă Robert cu un glas pierit. 

Trebuie să mă fi simţit prin apropiere. 

A doua oară. 

- Pieter? 

Dintr-un motiv oarecare, muribunzii mereu pun întrebări 
la care ştiu răspunsul. Poate că o fac ca să moară având 
dreptate. 


Dintr-odată, vocile sunară la fel. 


Robert Holtzapfel se prăbuşi spre dreapta, în ţărâna rece 
şi aburindă. 

Sunt sigură că se aştepta să mă întâlnească exact atunci 
şi acolo. 

Nu a fost aşa. 

Din păcate pentru tânărul neamţ, nu l-am luat în acea 
după-amiază. Am făcut un pas pe deasupra lui, cu celelalte 
suflete amărâte în braţe, şi m-am îndreptat înapoi spre ruşi. 

Înainte şi înapoi, am tot umblat. 

Bărbaţi dezmembraţi. 

Nu a fost o excursie la schi, pot să vă asigur. 


După cum i-a spus Michael mamei sale, au fost trei zile 
foarte lungi până când, în final, am venit după soldatul care 
şi-a lăsat picioarele la Stalingrad. Am apărut, fiind mai mult 
decât invitată la spitalul temporar, dar am bătut în 
retragere din cauza mirosului. 

Un bărbat cu mâna bandajată îi spunea soldatului mut, 
cu faţa şocată că va supravieţui. 

- O să mergi în curând acasă, îl asigură el. 

„Da, acasă, m-am gândit. De-a binelea.” 

- O să te aştept, continuă el. Urma să mă întorc înapoi la 
sfârşitul săptămânii, dar o să te aştept. 

La mijlocul următoarei propoziţii a fratelui său, am 
ridicat sufletul lui Robert Holtzapfel. 

De obicei, trebuie să fac eforturi, să mă uit prin tavan 
când sunt înăuntru, dar am avut noroc în acea clădire. O 
mică porţiune din acoperiş fusese distrusă şi puteam vedea 
drept în sus. La un metru depărtare, Michael Holtzapfel 
încă vorbea. Am încercat să-l ignor, privind gaura de 
deasupra. Cerul era alb, dar se schimba rapid. Ca 
întotdeauna, devenea un enorm cearşaf stropit cu vopsea. 
Sânge se strecura picurând şi, pe alocuri, norii erau 
murdari, ca nişte urme de paşi în zăpada care se topea. 

„Urme de paşi?” întrebaţi voi. 

Ei bine, mă întreb ale cui ar putea fi. 


În bucătăria lui Frau Holtzapfel, Liesel citea. Neauzite, 
paginile erau întoarse şi, pentru mine, după ce peisajul 
rusesc păleşte în faţa ochilor, zăpada refuză a conteni să se 
cearnă din tavan. Ceainicul este acoperit, la fel şi masa. 
Oamenii, de asemenea, poartă moviliţe de zăpadă pe capete 
şi pe umeri. 

Fratele tremură. 

Femeia plânge. 

lar fata continuă să citească, dar din acest motiv se află 
acolo şi se bucură să fie utilă la ceva după consecinţele 
dezastruoase ale zăpezilor de la Stalingrad. 


Fratele fără vârstă 


Liesel Meminger mai avea câteva săptămâni până să 
împlinească paisprezece ani. 

Papa al ei încă era plecat. 

Mai încheiase trei şedinţe de lectură cu femeia devastată. 

În multe nopţi, o privi pe Rosa stând cu acordeonul în 
braţe şi rugându-se cu bărbia sprijinită de burduf. 

„Acum, se gândea ea, este momentul.” De obicei, furatul 
era activitatea care o înveselea, dar, în această zi, era 
timpul să dea ceva înapoi. 

Băgă o mână sub pat şi scoase farfuria. Pe cât de repede 
putu, o spălă în bucătărie şi ieşi din casă. Era plăcut să se 
plimbe prin Molching. Aerul era tăios şi categoric ca 
Watschen-ul unei profesoare sau călugăriţe sadice. Pantofii 
ei făceau singurul sunet de pe strada Munchen. 


În timp ce traversa râul, un zvon de soare se iţi din 
spatele norilor. 

Pe Grande Strasse numărul 8, urcă scările, lăsă farfuria 
lângă uşă şi bătu. Până când uşa fu deschisă, fata era după 
colţ. Liesel nu se uită îndărăt, dar ştia că, dacă s-ar fi uitat, 
l-ar fi zărit pe fratele ei la baza treptelor din nou, cu 
genunchiul complet vindecat. Chiar i-ar fi auzit vocea. 

„Aşa e mai bine, Liesel.” 


Înţelese cu mare tristeţe că fratele ei va avea întotdeauna 
şase ani, dar, gândindu-se la asta, făcu un efort să 
zâmbească. 

Rămase deasupra râului Amper, pe pod, unde papa 
obişnuia să stea şi să se aplece peste balustradă. 

Zâmbi şi tot zâmbi, apoi, când totul deveni clar, se duse 
acasă, iar fratele ei nu i se mai furişă niciodată în somn. Îi 


era dor de el adesea, dar nu îi va fi niciodată dor de ochii pe 
moarte aţintiţi spre podeaua trenului sau de sunetul tusei 
care l-a ucis. 


Hoţul de cărţi stătea în pat în acea noapte, iar băiatul 
veni doar înainte ca ea să închidă ochii. El era doar un 
membru al distribuţiei, pentru că Liesel a fost mereu 
vizitată în acea cameră. Papa stătea în picioare şi îi spunea 
că este pe jumătate femeie. În colţ, Max scria Scuturătoarea 
de cuvinte. Dezbrăcat, Rudy se afla lângă uşă. Din când în 
când, mama ei stătea pe un peron alături de pat. Şi 
departe, în camera care se întindea ca un pod spre un oraş 
fără nume, fratele ei Werner se juca în zăpada din cimitir. 

Din hol, ca un metronom al viziunilor ei, Rosa sforăia şi 
Liesel stătea trează, înconjurată de fantasme, dar 
amintindu-şi un citat din cea mai recentă carte a ei. 


“E ULTIMUL STRĂIN, PAGINA 38 5” 
„Erau oameni peste tot pe strada din oraş, dar 
străinul nu ar fi putut fi mai singur nici dacă strada 
ar fi fost goală.” 


La venirea dimineţii, viziunile dispărură şi acum ea putea 
auzi recitalul domol de cuvinte din camera de zi. Rosa 
stătea cu acordeonul în braţe, rugându-se. 

- Lasă-i pe toţi să vină acasă în viaţă, repeta ea. Te rog, 
Doamne, le rog! Pe toţi. 

Chiar şi ridurile din jurul ochilor ei îşi uneau mâinile. 

Acordeonul trebuie să-i fi provocat durere, dar ea rămase 
în aceeaşi poziţie. 

Rosa nu-i va spune niciodată lui Hans despre aceste 
momente, dar Liesel credea că acele rugăciuni trebuie să-l 
fi ajutat pe papa să supravieţuiască accidentului din Essen 
al celor din LSE. Dacă nu au ajutat, cu siguranţă, nici nu 
aveau cum să pricinuiască vreun rău. 


Accidentul 


Era o după-amiază surprinzător de senină şi bărbaţii se 
urcau în camion. Hans Hubermann tocmai se aşezase pe 
locul său. Reinhold Zucker stătea în picioare lângă el. 

- Mişcă! zise el. 

- Bitte? Poftim? 

Zucker era încovoiat sub plafonul vehiculului. 

- Am zis să te mişti, Arschloch. Jungla de păr unsuros îi 
cădea pe frunte în câlţi. Fac schimb de locuri cu tine. 

Hans era nedumerit. Locul din spate era probabil cel mai 
inconfortabil dintre toate. Acolo era cel mai puternic curent 
şi cel mai frig. 

- De ce? 

- Contează? Zucker îşi pierdea răbdarea. Poate că vreau 
să mă dau jos primul ca să mă duc la budă. 

Hans îşi dădu repede seama că restul unităţii deja 
urmărea conflictul demn de milă dintre doi oameni aşa-zis 
maturi. Nu voia să piardă, dar nici nu voia să fie slab. În 
plus, tocmai terminaseră o tură obositoare şi nu avea 
energia să continue disputa. Adus de spate, se îndreptă 
spre locul vacant din mijlocul camionului. 

- De ce ai cedat în faţa acelui Scheisskopf? întrebă 
bărbatul de lângă el. 

Hans aprinse un chibrit şi îi propuse să împartă o ţigară. 

- Curentul din spate îmi trece chiar prin urechi. 


Camionul verde-oliv era în drum spre tabără, poate la 
şaisprezece kilometri distanţă. Brunnenweg tocmai spunea 
un banc despre o chelneriţă franţuzoaică atunci când roata 
din dreapta-faţă plesni, iar şoferul pierdu controlul 
volanului. Vehiculul se rostogoli de mai multe ori, iar 
bărbaţii înjurară în timp ce erau aruncaţi prin aer, prin 


lumină, mizerii şi tutun. Afară, cerul albastru devenea când 
tavan, când podea în vreme ce ei încercau să se agaţe de 
ceva. 

După ce camionul se opri, erau toţi îngrămădiţi pe partea 
dreaptă a vehiculului, cu feţele înţepenite în uniforma 
murdară de lângă ei. Se întrebară unul pe altul dacă sunt 
teferi, până când Eddie Alma începu să ţipe. 

- Luaţi-l de pe mine pe nenorocitul ăsta! zise el de trei 
ori, rapid. 

Se holba la ochii nemişcaţi ai lui Reinhold Zucker. 


C& PAGUBELE, ESSEN SO 
Şase bărbaţi cu arsuri de ţigară. 
Două mâini rupte. 
Mai multe degete rupte. 
Un picior rupt în cazul lui Hans Hubermann. 
Un gât rupt în cazul lui Reinhold Zucker, frânt 
aproape pe linia dreaptă dintre lobii urechilor. 


S-au târât unul pe altul afară, până când numai cadavrul 
rămase înăuntru. 

Şoferul, Helmut  Brohmann, stătea pe pământ, 
scărpinându-se în cap. 

- Cauciucul, explică el, a explodat pur şi simplu. 

Câţiva dintre bărbaţi îi luară partea şi susţinură ca un 
ecou că nu a fost vina lui. Alţii se plimbau fumând, 
întrebându-se unul pe altul dacă erau de părere că rănile 
lor păreau îndeajuns de grave pentru a fi eliberaţi de 
îndatoriri. Un mic grup se adunase în spatele camionului şi 
se uita la cadavru. 

În apropiere, lângă un copac, o fâşie subţire de durere 
acută încă se deschidea în piciorul lui Hans Hubermann. 

- Trebuia să fi fost eu, zise el. 

- Cum? strigă sergentul, de lângă camion. 

- Stătea pe locul meu. 


Helmut Brohmann îşi reveni în simţiri şi se urcă înapoi în 
cabina şoferului. Întins la orizontală, încercă să pornească 
motorul, dar nu reuşi. S-a trimis după un alt camion şi după 
o ambulanţă. Ambulanţa nu a venit. 

- Ştiţi ce înseamnă asta, nu-i aşa? zise Boris Schipper. 

Ştiau. 


În drum spre tabără, toţi încercară să nu se uite în jos, la 
rânjetul cu gura deschisă a lui Reinhold Zucker. 

- V-am spus că ar fi trebuit să îl întoarcem cu faţa în jos, 
zise cineva. 

De câteva ori, câţiva uitară pur şi simplu şi îşi odihniră 
picioarele pe cadavru. Odată ajunşi acolo, cu toţii încercară 
să evite sarcina de a-l scoate din camion. După ce această 
sarcină fu îndeplinită, Hans Hubermann făcu câţiva paşi 
înainte ca durerea să-i frângă piciorul şi să-l doboare la 
pământ. 

O oră mai târziu, doctorul îl examină şi îi spuse că era cu 
siguranţă rupt. Sergentul se afla alături şi zâmbi silit. 

- Ei bine, Hubermann. Se pare că ai scăpat, nu-i aşa? Îşi 
clătina faţa rotundă, fuma şi întocmea o listă cu lucrurile ce 
vor urma. O să te odihneşti. O să mă-ntrebe ce ar trebui să 
facem cu tine. Le voi spune că ai făcut o treabă foarte bună. 
Mai suflă nişte fum. Şi cred c-o să le zic că nu mai eşti apt 
pentru LSE şi ar trebui să fii trimis înapoi în Munchen, să 
lucrezi într-un birou sau faci orice curăţenie este necesară 
acolo. Cum sună asta? 

Deşi avea o grimasă de durere pe chip, Hans nu se putu 
abţină să nu râdă şi spuse: 

- Sună bine, sergent. 

Boris Schipper îşi termină ţigara. 

- Poţi să fii al naibii sigur de asta. Ai noroc că te plac, 
Hubermann! Ai noroc că eşti un om bun şi generos cu 
țigările. 

În camera vecină se pregătea ghipsul. 


Gustul amar al intrebarilor 


La puţin peste o săptămână după ziua lui Liesel de la 
mijlocul lunii februarie, ea şi Rosa primiră într-un final o 
scrisoare detaliată de la Hans Hubermann. Fugi în casă de 
la căsuţa poştală şi i-o arătă mamei. Rosa îi ceru să o 
citească tare şi nu îşi putură reţine entuziasmul când Liesel 
ajunse la partea cu piciorul rupt. Fu atât de uluită, încât 
murmură următoarea propoziţie doar pentru sine. 

- Ce este? insistă Rosa. Saumensch? 

Liesel ridică privirea de la scrisoare şi fu pe cale să 
strige. Sergentul se ţinuse de cuvânt. 

- Vine acasă, mamă. Papa vine acasă! 

Se îmbrăţişară în bucătărie şi scrisoarea fu zdrobită între 
trupurile lor. În mod cert, un picior rupt era prilej de 
sărbătoare. 

Când Liesel duse vestea la uşa vecină, Barbra Steiner fu 
extaziată. Strânse braţele fetei şi chemă restul familiei. În 
bucătărie, membrii familiei Steiner părură încântați de 
vestea că Hans Hubermann venea acasă. Rudy zâmbea şi 
râdea, iar Liesel văzu că măcar se străduia. Totuşi, putea şi 
să simtă gustul amar al întrebărilor de pe buzele sale. 

„De ce el? 

De ce Hans Hubermann, şi nu Alex Steiner?” 

Întrebările lui aveau sens. 


O trusă de scule, un tânăr care 
sângerează, un ursuleţ 


De la recrutarea tatălui său în armată, în octombrie, furia 
lui Rudy crescuse simţitor. Vestea întoarcerii lui Hans 
Hubermann fusese tot ce îi trebui pentru a se intensifica şi 
mai tare. Nu îi spuse lui Liesel nimic despre asta. Nu se 
plânse că nu era corect. Decizia lui a fost să acţioneze. 

Cără o cutie de metal pe strada Himmel, la momentul 
propice pentru furat dintr-o după-amiază, pe înserate. 


“& TRUSA DE SCULE A LUI RUDY SO 
Era roşie, cu pete şi de lungimea unei cutii de pantofi 
supradimensionate. Conţinea următoarele: 
briceag ruginitx 1 
lampă de lipit micâx1 
ciocan x 2 (unul mediu, unul mic) 
prosop x 1 
şurubelniţă x 3 (de diferite mărimi) 
mască de schi x 1 
şosete curate x 1 
ursuleţ de pluşx 1 


Liesel îl văzu de la fereastra bucătăriei - cu mersul lui 
ferm şi chipul hotărât, exact ca atunci când plecase să-şi 
găsească tatăl. Băiatul apucă mânerul uşii cu cea mai mare 
forţă pe care o avea, iar mişcările lui erau ţepene de furie. 

Hoţul de cărţi scăpă prosopul pe care îl ţinea în mâini şi îl 
înlocui cu un singur gând. 

„Se duce la furat.” 

leşi în fugă din casă, să-l întâlnească. 


- Rudy, unde te duci? 

Rudy continuă să meargă şi vorbi prin aerul rece din faţa 
lui. În apropierea blocului în care stătea Tommy Miiller, 
zise: 

- Ştii tu, Liesel, mă gândeam la ceva. Nu eşti deloc hoaţă. 
Nu-i dădu şansa deloc să răspundă. Femeia aia te lasă 
înăuntru. Chiar îţi lasă biscuiţi, pentru numele lui 
Dumnezeu. Nu consider asta hoţie. Să furi este ceea ce face 
armata. Să-i ia pe tatăl tău şi pe al meu. Dădu cu piciorul 
într-o piatră care se izbi de o poartă. Grăbi pasul. Toţi 
nazişti ăia bogaţi de acolo de sus, pe de Grande Strasse, 
Gelb Strasse, Heide Strasse. 

Liesel nu se putea concentra decât pentru a merge în 
ritmul rapid al băiatului. Deja trecuseră de Frau Diller's şi 
intraseră pe strada Munchen. 

- Rudy... 

- Oricum, cum te simţi? 

- Cum mă simt când ce? 

- Când iei una dintre cărţile alea. 

În acel moment, decise să se oprească. Dacă voia un 
răspuns, va trebui să se întoarcă şi aşa făcu. 

- Ei? Dar, din nou, Rudy fu cel care răspunse înainte ca 
Liesel măcar să-şi deschidă gura. Te simţi bine, nu-i aşa? Să 
furi ceva la rândul tău. 

Liesel îşi îndreptă atenţia către trusa de scule, încercând 
să-l încetinească. 

- Ce-ai acolo? 

Se aplecă şi o deschise. 

Totul părea să aibă sens, în afară de ursuleţ. 


În timp ce plecară mai departe, Rudy explică amănunţit 
rostul obiectelor din trusa de scule şi ce va face cu fiecare. 
De exemplu, ciocanele erau pentru a sparge ferestre şi 
prosopul era pentru a înfăşură ciocanul, ca să înăbuşe 
zgomotul. 

- Şi ursuleţul? 


Îi aparţinea Annei-Marie Steiner şi nu era mai mare 
decât una dintre cărţile lui Liesel. Blana era aspră şi uzată. 
Ochii şi urechile îi fuseseră cusute la loc în mod repetat, dar 
cel puţin părea prietenos. 

- Asta, răspunse Rudy, este o găselniţă genială. E pentru 
cazul în care un copil intră în timp ce sunt înăuntru. I-l dau 
ca să-l calmez. 

- Şi ce plănuieşti să furi? 

Ridică din umeri. 

- Bani, mâncare, bijuterii. Pe orice pot pune mâna. 

Suna îndeajuns de bine. 


Nu trecură nici cincisprezece minute, că Liesel zări 
liniştea bruscă de pe faţa lui şi îşi dădu seama că Rudy nu 
va mai fura nimic. Hotărârea dispăruse şi, cu toate că el 
încă vedea gloria închipuită a furtului, ea observă că nu o 
mai credea. Încerca să o creadă şi acesta nu este niciodată 
un semn bun. Măreţia sa de infractor i se dezvăluia în faţa 
ochilor şi, în timp ce paşii se domoliră şi ei priveau casele, 
uşurarea lui Liesel era pură şi tristă înăuntrul ei. 

Se aflau pe strada Gelb. 

În general, casele erau întunecate şi uriaşe. 

Rudy îşi dădu jos pantofii şi îi ridică în mâna stângă. 
Ţinea trusa de scule cu dreapta. 

Între nori, era o lună. Poate un kilometru de lumină. 

- Ce mai aştept? întrebă el, dar Liesel nu răspunse. 

Din nou, Rudy deschise gura, dar fără să scoată vreun 
cuvânt. Puse trusa de scule pe pământ şi se aşeză pe ea. 
Şosetele îi deveneau tot mai grele şi mai ude. 

- Noroc că mai ai încă o pereche în trusă, sugeră Liesel şi 
îl văzu cum încearcă să nu râdă. 


Rudy se trase într-o parte şi se răsuci, iar acum era loc şi 
pentru Liesel. 

Hoţul de cărţi şi cel mai bun prieten al său stăteau spate 
în spate pe o cutie roşie, cu pete, în mijlocul străzii. Fiecare 


uitându-se într-o altă direcţie, rămaseră acolo o bună 
bucată de vreme. Când se ridicară ca să se îndrepte spre 
casă, Rudy îşi schimbă şosetele şi le lăsă pe cele purtate pe 
stradă. „Un cadou, hotărî el, pentru strada Gelb.” 


C-i ADEVĂRUL ROSTIT AL LUI RUDY STEINER Ss 
- Cred că sunt mai bun dacă las lucruri decât dacă le 
fur. 


Câteva săptămâni mai târziu, trusa de scule se dovedi a fi 
bună măcar pentru ceva. Rudy înlătură şurubelniţele şi 
ciocanele şi depozită înăuntru multe lucruri de valoare ale 
Steinerilor, pentru următorul raid aerian. Singurul obiect 
care rămase fu ursuleţul. 

Pe 9 martie, Rudy ieşi din casă cu ea, când sirenele îşi 
manifestară din nou prezenţa în Molching. 

În vreme ce Steinerii se grăbiră pe strada Himmel, 
Michael Holtzapfel bătu puternic la uşa Rosei Hubermann. 
Când ea şi Lieselieşiră, le prezentă problema. 

- Mama mea, zise el şi încă mai avea prune de sânge pe 
bandaj. Nu vrea să iasă. Stă la masa din bucătărie. 

Deşi trecuseră câteva săptămâni, Frau Holtzapfel încă nu 
începuse să-şi revină. Când Liesel venea să citească, femeia 
petrecea cea mai mare parte din timp holbându-se pe 
fereastră. Vorbea încet, aproape neauzit. Toată brutalitatea 
şi jignirile îi fuseseră îndepărtate de pe chip. De obicei, 
Michael era cel care îi spunea rămas-bun lui Liesel sau îi 
dădea cafeaua şi îi mulțumea. Acum, asta. 

Rosa intră în acţiune. 

Grabnic, se îndreptă cu un mers clătinat spre poartă şi se 
opri acolo. 

- Holtzapfel? 

Nu se auzeau decât sirenele şi Rosa. 

- Holtzapfel, ieşi afară, scroafă bătrână şi mizerabilă! 
Tactul nu fusese niciodată punctul forte al Rosei 


Hubermann. Dacă nu ieşi, murim cu toţii aici, pe stradă! 

Se întoarse şi văzu siluetele neajutorate de pe cărare. O 
sirenă tocmai terminase de urlat. 

- Şi acum ce facem? 

Michael ridică din umeri, dezorientat, perplex. Liesel 
dădu drumul sacoşei cu cărţi şi îl privi în ochi. Strigă exact 
când o altă sirenă începu să urle. 

- Pot să intru? 

Dar nu aşteptă un răspuns. Parcurse în fugă scurta 
distanţă şi trecu împingând-o pe mama. 

Frau Holtzapfel era neclintită la masă. 

„Ce să-i spun? se întrebă Liesel. 

Cum o fac să se mişte?” 

Când sirenele făcură o altă pauză, ca să respire, o auzi pe 
Rosa strigând: 

- Las-o, Liesel, trebuie să plecăm! Dacă vrea să moară, 
asta e treaba ei, dar apoi sirenele au pornit din nou. 

Sunetul lor puternic cobori şi acoperi vocea, zvârlind-o 
departe. 

Acum, nu mai erau decât zgomot, o fată şi o femeie de 
sârmă. 

- Frau Holtzapfel, vă rog! 

Ca şi în cazul conversaţiei cu Ilsa Hermann din ziua cu 
biscuiţii, o multitudine de cuvinte şi propoziţii îi stăteau pe 
limbă. Diferenţa era că astăzi era vorba despre bombe. 
Astăzi, era puţin mai important. 


“& OPŢIUNILE SO 
* - Frau Holtzapfel, trebuie să plecăm. 
* - Frau Holtzapfel, o să murim dacă stăm aici. 
* - V-a mai rămas un fiu. 
* - Toată lumea vă aşteaptă. 
* - Bombele o să vă zboare capul. 
* - Dacă nu veniţi, nu o să mai vin să vă citesc şi asta 
înseamnă că v-aţi pierdut singurul prieten. 


Rosti ultima propoziţie strigând cuvintele direct prin 
vacarmul sirenelor. Mâinile ei erau înfipte în masă. 

Femeia îşi ridică privirea şi se hotări. Nu se mişcă. 

Liesel plecă. Se îndepărtă de masă şi ieşi în grabă. 


Rosa ţinu poarta deschisă şi o luară la fugă spre numărul 
45. Michael Holtzapfel rămase abandonat pe strada 
Himmel, mut. 

- Haide! îl imploră Rosa, dar soldatul întors acasă ezită. 

Tocmai era pe cale să intre din nou în casă, când ceva îl 
făcu să-şi schimbe părerea. Mâna lui mutilată era singurul 
lucru agăţat de poartă şi, jenat, o trase după sine şi le 
urmă. 

Cu toţii priviră în urmă de câteva ori, dar Frau Holtzapfel 
tot nu se vedea. 

Strada părea atât de largă şi, când urletul ultimei sirene 
se risipi în aer, ultimii trei oameni de pe strada Himmel 
coborâră în pivniţa Fiedlerilor. 

- Ce v-a trebuit atât de mult? întrebă Rudy. 

Avea în mâini trusa de scule. 

Liesel puse jos sacoşa cu cărţi şi se aşeză pe ea. 

- Am încercat s-o aducem pe Frau Holtzapfel. 

Rudy privi în jur. 

- Unde e? 

- Acasă. În bucătărie. 


În colţul îndepărtat al adăpostului, Michael stătea 
încovoiat şi tremura. 

- Trebuia să fi rămas, zise el, trebuia să fi rămas, trebuia 
să fi rămas... 

Vocea lui abia se auzea, dar ochii îi erau mai zgomotoşi 
decât niciodată. I se zbăteau violent în orbite şi îşi strângea 
mâna rănită, iar sângele se prelingea din bandaj. 

Rosa a fost cea care l-a oprit. 

- Te rog, Michael, nu a fost vina ta. 


Dar tânărul căruia îi mai rămăseseră doar câteva degete 
la mâna dreaptă era de neconsolat. Se ghemui sub privirea 
Rosei. 

- Spune-mi ceva, zise el, pentru că eu nu înţeleg... Se 
lăsă pe spate şi se sprijini de perete. Spune-mi, Rosa, cum 
poate ea să stea acolo, gata să moară, în timp ce eu încă 
vreau să trăiesc? Sângele se îngroşă. De ce vreau să 
trăiesc? Nu ar trebui să vreau, dar vreau. 

Tânărul bărbat plânse incontrolabil vreme de câteva 
minute, cu mâna Rosei pe umăr. Ceilalţi urmăreau scena. 
Nu se putu opri nici când uşa pivniţei se deschise, se închise 
şi Frau Holtzapfel intră în adăpost. 

Fiul ei îşi ridică privirea. 

Rosa se retrase. 

Când se aflară unul lângă celălalt, Michael îşi ceru scuze: 

- Mamă, îmi pare rău, trebuia să fi stat cu tine. 

Frau Holtzapfel nu auzi. Doar se aşeză alături de fiul ei şi 
îi ridică mâna bandajată. 

- Îţi curge sânge din nou, zise ea şi împreună cu toţi 
ceilalţi aşteptară. 

Liesel întinse o mână spre sacoşă şi căută printre cărţi. 


“& BOMBARDAREA MUNCHENULUI, 5 
9 ŞI 10 MARIIE 
Noaptea a fost lungă încărcată de bombe şi citit. 
Gura îi era uscată, dar hoţul de cărţi a reuşit să 
citească cincizeci şi patru de pagini. 


Majoritatea copiilor adormiseră şi nu au auzit sirenele 
care anunțau reinstaurarea siguranţei. Părinţii îi treziră sau 
îi cărară pe treptele subsolului, spre lumea întunericului. 

Departe, ardeau focuri şi eu tocmai ridicasem puţin peste 
două sute de suflete ucise. 

Mă îndreptam spre Molching pentru a mai lua unul. 


Pe strada Himmel nu era nimeni. 

Sirenele se potoliseră pentru mai multe ore, în caz că 
apărea o altă ameninţare şi pentru a-i permite fumului să se 
risipească în atmosferă. 

Bettina Steiner a fost cea care observă focul mic şi firul 
de fum din apropiere de râul Amper. Se înălța spre cer şi 
fata arătă cu degetul. 

- Priviţi! 


Poate că fata l-a văzut prima, dar Rudy a reacţionat. În 
graba lui, nu lăsă din mână trusa de scule în timp ce alerga 
repede spre capătul străzii Himmel, o lua pe nişte străzi 
lăturalnice şi se îndrepta spre copaci. Liesel era în spatele 
lui (abandonase cărţile, lăsându-i-le Rosei în ciuda 
protestelor ei) şi apoi urmau câţiva oameni de la mai multe 
adăposturi din cale. 

- Rudy, aşteaptă! 

Rudy nu aşteptă. 

Liesel vedea doar trusa de scule printre copaci, în vreme 
ce îşi croia drum spre flacăra care pălea şi avionul 
înnegurat. Zăcea fumegând într-o poieniţă de lângă râu. 
Pilotul încercase să aterizeze acolo. 


La douăzeci de metri, Rudy se opri. 

Când am sosit, l-am observat stând acolo, încercând să-şi 
domolească răsuflarea. 

Membrele copacilor erau împrăştiate în întuneric. 

Rămurele şi aşchii erau împrăştiate în jurul avionului, la 
fel şi combustibilul. Pocnetele slabe ale metalului care se 
răcea făceau ca minutele şi secundele să se scurgă într-un 
ritm accelerat, până când li se păru că stăteau acolo de ore 
întregi. Mulțimea se aduna tot mai numeroasă în spatele 
lor, iar respiraţia şi vorbele sale i se lipeau lui Liesel de 
spinare. 

- Ei bine, zise Rudy, să aruncăm o privire? 


Păşi printre copacii care mai rămăseseră în picioare, 
până la locul unde fuzelajul avionului era înfipt în pământ. 
Avea botul cufundat în apa curgătoare, iar aripile smulse 
rămăseseră undeva în spate. 

Rudy îl ocoli încet, de la coadă şi prin dreapta. 

- E sticlă, zise el. Parbrizul este împrăştiat peste tot. 

Apoi, văzură trupul. 


Rudy Steiner nu văzuse niciodată un chip atât de palid. 

- Nu te apropia, Liesel! 

Dar Liesel se apropie. Văzu faţa abia conştientă a 
pilotului inamic în timp ce copacii înalţi priveau şi râul 
gonea la vale. Avionul mai tuşi de câteva ori şi capul 
dinăuntru se înclină de la stânga la dreapta. Omul spuse 
ceva ce, evident, ei nu putură înţelege. 

- Doamne, Isuse Hristoase! şopti Rudy. Trăieşte. 

Trusa de scule se lovi de avion şi tot atunci se auzi şi 
sunetul unor voci şi paşi omeneşti. 

Strălucirea focului dispăruse, iar dimineaţa era 
nemişcată şi neagră. Numai fumul venea spre ei, dar şi el se 
va risipi în curând. 


Peretele alcătuit din copaci păstra culoarea unui 
Munchen în flăcări, aflat la ananghie. Până acum, ochii 
băiatului se obişnuiseră nu doar cu întunericul, ci şi cu 
chipul pilotului. Ochii acestuia erau ca nişte pete de cafea şi 
avea tăieturi crestate pe obraji şi bărbie. Uniforma îi era 
mototolită pe piept. 


În ciuda sfatului lui Rudy, Liesel se apropie şi, vă asigur, 
în acel moment, ne-am recunoscut una pe cealaltă. 

„Te cunosc”, m-am gândit eu. 

Era un tren şi un băiat care tuşea. Era zăpadă şi o fată 
înnebunită. 

„Ai crescut, am zis în sinea mea, dar te recunosc.” 


Nu se dădu înapoi şi nu încercă să se lupte cu mine, dar 
ştiu că a fost ceva care i-a spus fetei că eram acolo. Îmi 
putea mirosi respiraţia? Putea să-mi audă bătăile inimii, 
ritmice şi blestemate, care se frământa ca o nelegiuire în 
pieptul meu letal? Nu ştiu, dar ea mă cunoştea şi m-a privit 
în faţă, şi nu şi-a ferit privirea. 

Cerul începea să se lumineze, căpătând culoarea 
cărbunelui, şi amândouă ne-am văzut de ale noastre. L-am 
observat pe băiat cum a băgat din nou mâna în trusa de 
scule, a căutat printre nişte rame cu fotografii şi a scos 
jucăria mică, galbenă, de pluş. 

Cu grijă, se urcă lângă muribund. 

Puse atent ursuleţul zâmbitor pe umărul pilotului. Vârful 
urechii sale îi atinse gâtul. 

Muribundul trase aer în piept. Vorbi. În engleză, spuse: 

- Mulţumesc. 

Tăieturile i se deschiseră când a vorbit şi o mică picătură 
de sânge i se rostogoli pe gât. 

- Cum? îl întrebă Rudy. Was hast du gesagt? Ce-ai spus? 

Din nefericire, i-am luat-o înainte cu răspunsul. Vremea 
sosise şi am intrat în carlingă. Am extras încet sufletul 
pilotului din uniforma mototolită şi l-am salvat din avionul 
distrus. Mulțimea cocheta cu liniştea, în vreme ce eu mă 
strecuram printre oameni. M-am eliberat făcându-mi loc cu 
coatele. 

Deasupra mea, cerul se umbri - doar un ultim moment de 
întuneric - şi pot jura că am văzut un semn negru de forma 
unei svastici. Zăbovea indiferentă în văzduh. 

- Heil Hitler! am rostit eu, dar deja mă aflam printre 
copaci. 

Probabil că este corect să spun că, în toţi anii în care 
Hitler a fost la conducere, nicio persoană nu a fost capabilă 
să-l servească pe Fuhrer la fel de bine ca mine. Un om nu 
are o inimă ca a mea. Inima omenească este o linie, în timp 
ce a mea este un cerc şi posed abilitatea infinită de a fi la 
locul potrivit în momentul potrivit. Consecințele acestui 


lucru sunt că mereu găsesc oameni în cel mai bun moment 
al lor şi în cel mai rău. Văd urâţenia şi frumuseţea lor şi mă 
întreb cum poate ceva să fie în două feluri în acelaşi timp. 
Totuşi, ei au un lucru pe care îl invidiez. Oamenii, lăsând la 
o parte orice altceva, au bunul-simţ de a muri. 


Sosirea acasă 


Erau vremuri ale celor care sângerau, ale avioanelor 
distruse şi ursuleţilor de pluş, dar primul trimestru al anului 
1943 se va termina într-o notă pozitivă pentru hoţul de 
cărţi. 

La începutul lunii aprilie, ghipsul lui Hans Hubermann a 
fost ajustat până la genunchi, iar el se urcă într-un tren 
spre Munchen. Il se va oferi o săptămână de odihnă şi 
recreere acasă, înainte de a se alătura rândurilor armatei 
de conţopişti din oraş. Va ajuta la punerea în ordine a 
hârtiilor legate de curăţarea fabricilor, caselor, bisericilor şi 
spitalelor din Munchen. Timpul va spune dacă va fi trimis să 
facă lucrări de reparaţie. Totul depindea de piciorul său şi 
de starea oraşului. 


Era întuneric când a ajuns acasă. Ajunsese cu o zi mai 
târziu decât se aştepta, pentru că trenul a întârziat din 
cauza unei sperieturi legate de un raid aerian. Rămase la 
uşa din strada Himmel numărul 33 şi îşi strânse pumnul. 

Cu patru ani în urmă, Liesel Meminger fusese silită să 
intre pe acea uşă, când a venit pentru prima oară. Max 
Vandenburg stătuse acolo cu o cheie care îl muşca de mână. 

Acum era rândul lui Hans Hubermann. Bătu de patru ori 
şi hoţul de cărţi răspunse: 

- Papa, papa. 

Trebuie să fi rostit acel cuvânt de o sută de ori, în vreme 
ce îl îmbrăţişa în bucătărie şi nu voia să-i dea drumul. 


Mai târziu, după ce au mâncat, au stat la masa din 
bucătărie până târziu în noapte, iar Hans le-a povestit totul 
şotiei sale şi lui Liesel Meminger. Le-a vorbit despre LSE, 
străzile pline de fum şi sufletele sărmane, pierdute, care 


rătăceau pe acolo. Şi despre Reinhold Zucker. Săracul şi 
prostul de Reinhold Zucker. A durat ore. 

La unu dimineaţa, Liesel se duse la culcare şi papa veni 
să stea cu ea, ca în trecut. Se trezi de mai multe ori ca să 
verifice dacă era acolo. Nu a dezamăgit-o. 

Nopțile erau liniştite. 

Patul ei era cald şi moale de mulţumire. 


Da, a fost o noapte măreaţă pentru Liesel Meminger, iar 
liniştea, căldura şi calmul vor mai rămâne pentru încă 
aproximativ trei luni. 


Dar povestea ei se întinde pe şase luni. 


Partea a zecea 
Ri —i 
Hoţul de carți 


în rolurile principale: 
sfârşitul lumii - a nouăzeci şi opta zi - un făuritor de război 
- pe calea cuvintelor - o fată catatonică - mărturisiri - 
cartea mică şi neagră a ilsei hermann - nişte avioane 
distruse - fulgi de zăpadă arzând 


Sfârşitul lumii 
(Partea 1) 


Ploua pe strada Himmel când lumea se sfârşi pentru 
Liesel Meminger. 

Cerul picura. 

Ca un robinet pe care un copil a încercat din răsputeri 
să-l închidă, dar nu prea i-a reuşit. La început, picăturile au 
fost reci. Le-am simţit pe mâini când veneam dinspre Frau 
Diller's, în mijlocul străzii. 


Le-am auzit deasupra mea. 

Prin norii care acopereau cerul, am privit în sus şi am 
văzut avioanele de tinichea. Am privit cum li se deschideau 
burţile din care cădeau pur şi simplu bombe. Au ratat ţinta, 
desigur. Deseori, ratau ţinta. 


C% O MICĂ ŞI TRISTĂ SPERANŢĂ SS” 
Nimeni nu voia să bombardeze strada Himmel. 
Nimeni nu voia să bombardeze un loc care avea 

numele raiului, nu-i aşa? 
Nu-i aşa? 


Bombele au căzut şi, în curând, norii se vor coace şi 
picăturile reci de ploaie se vor transforma în cenuşă. Fulgi 
de zăpadă fierbinţi vor cădea în averse. 

Pe scurt, strada Himmel a fost făcută una cu pământul. 

Casele au fost împroşcate de pe o parte a străzii pe 
cealaltă. O fotografie înrămată a unui Fuhrer foarte serios a 
fost lovită şi distrusă pe podeaua spulberată. Totuşi, el 
zâmbea în acel mod serios al lui. Ştia ceva ce noi nu ştiam. 


Dar eu ştiam ceva ce el nu ştia. În vreme ce toţi oamenii 
dormeau. 

Rudy Steiner dormea. Mama şi papa dormeau. Frau 
Holtzapfel, Frau Diller. lommy Muller. Toţi dormeau. Toţi 
mureau. 


O singură persoană a supravieţuit. 

A supravieţuit pentru că stătea într-o pivniţă, citind 
povestea propriei vieţi, verificând greşelile. În trecut, acea 
încăpere fusese declarată prea puţin adâncă pentru un 
adăpost, dar, în acea noapte, în 7 octombrie, fusese de 
ajuns. Ruinele caselor se prăbuşeau şi, câteva ore mai 
târziu, când liniştea stranie şi tulburătoare s-a instalat 
peste Molching, unitatea LSE din regiune a auzit ceva. Un 
ecou. Acolo jos, undeva, o fată bătea cu un creion într-un 
bidon de vopsea. 

Cu toţii s-au oprit, şi-au ciulit urechile şi, când au auzit 
din nou sunetul, au început să sape. 


“& OBIECTE PASATE DIN MÂNĂ-N MÂNĂ 89 
Bucăţi mari de ciment şi ţigle de pe acoperiş. O parte 
dintr-un perete pe care era pictat un soare care 
picura. Un acordeon care nu părea prea vesel 
trăgând cu ochiul prin cutia roasă. 


Au îndepărtat totul. 

După ce o altă bucată de perete dărâmat a fost 
înlăturată, unul dintre ei văzu părul hoţului de cărţi. 

Bărbatul avea un râs atât de frumos! Aducea pe lume un 
nou-născut. 

- Nu pot să cred, e-n viaţă! 

Era atât de multă bucurie printre bărbaţii care 
sporovăiau şi strigau, dar eu nu puteam să le împărtăşesc 
pe deplin entuziasmul. 


Mai devreme, îl ţinusem pe papa al ei într-o mână şi pe 
mama în cealaltă. Ambele suflete erau atât de moi! 


Mai departe, corpurile lor erau întinse pe jos, ca şi ale 
celorlalţi, încântătorii ochi de argint ai lui papa deja 
începeau să ruginească, iar buzele de carton ale mamei 
încremeniseră pe jumătate deschise, cel mai probabil în 
forma unui sforăit incomplet. 


Mâinile salvatoare au tras-o pe Liesel afară şi i-au curăţat 
rămăşiţele de moloz de pe haine. 

- Fetiţo, au zis ei, sirenele au pornit prea târziu. Ce făceai 
în subsol? Cum de ai ştiut? 

Ceea ce nu au observat ei a fost că fata încă ţinea cartea 
în mână. A răspuns ţipând. Ţipătul strident al celui rămas în 
viaţă. 

- Papa! 

A doua oară. Faţa i s-a ridat când a atins o notă mai 
înaltă, îngrozită. 

- Papa, papa! 

Au trecut-o din mână în mână în timp ce ea ţipa, urla şi 
plângea. Nu ştia încă dacă era rănită, pentru că s-a zbătut, 
s-a eliberat şi a căutat, şi a urlat în continuare. 


Încă ţinea strâns cartea. 
Ţinea cu disperare cuvintele care îi salvaseră viaţa. 


A nouăzeci şi opta zi 


În primele nouăzeci şi şapte de zile de la întoarcerea lui 
Hans Hubermann, în aprilie 1943, totul a fost în regulă. 
Adesea, se gândea cu tristeţe că fiul lui lupta la Stalingrad, 
dar spera că o parte din norocul lui se afla şi în sângele 
băiatului. 


În a treia sa noapte petrecută acasă, a cântat la acordeon 
în bucătărie. O promisiune era o promisiune. Au fost 
muzică, supă şi glume, şi râsetele unei fete de paisprezece 
ani. 

- Saumensch, o avertiză mama, nu mai râde aşa de tare. 
Glumele lui nu sunt atât de amuzante. Şi mai sunt şi 
murdare... 

După o săptămână, Hans se întoarse la datorie, ducându- 
se în oraş la unul dintre birourile armatei. A spus că acolo 
existau rezerve bune de ţigări şi mâncare şi uneori aducea 
acasă nişte biscuiţi sau gem. Era ca în zilele bune. Un raid 
nesemnificativ în mai. Un „Heil Hitler” pe ici, pe colo şi totul 
era bine. 

Până în a nouăzeci şi opta zi. 


C% O MICĂ AFIRMAȚIE A UNEI BĂTRÂNE S 
Pe strada Munchen, ea zise: 

- Doamne, Isuse Hristoase, aş vrea să nu-i aducă pe 
aici. Aceşti evrei blestemaţi înseamnă numai 
ghinion. Sunt un semn rău. De fiecare dată când îi 
văd, ştiu că totul se va duce de râpă. 


Aceeaşi doamnă în vârstă anunţase venirea evreilor 
prima dată când îi văzuse Liesel. In esenţă, faţa ei era ca o 


prună şi albă ca hârtia. Ochii ei erau de un albastru-închis, 
ca o venă. Şi predicția ei a fost corectă. 


În miezul verii, Molchingului i s-a arătat un semn al 
lucrurilor ce vor veni. A apărut în peisaj ca întotdeauna. La 
început, capul care se clătina al unui soldat şi arma lui 
împungând aerul. Apoi, şirul zdrenţăros al evreilor 
înlănţuiţi. 

De data aceasta, singura diferenţă a fost că veneau din 
direcţia opusă. Erau duşi spre oraşul vecin, Nebling, pentru 
a curăța străzile şi a îndepărta dărâmăturile, curăţenie pe 
care armata refuzase să o facă. În seara acelei zile, au 
mărşăluit încet, înapoi spre lagăr, obosiţi, învinşi. 

Din nou, Liesel l-a căutat pe Max Vandenburg, gândindu- 
se că ar fi putut ajunge la Dachau fără să treacă prin 
Molching. Nu era acolo. Nu de data aceasta. 

Doar oferiţi-i puţin timp, pentru că, într-o după-amiază 
caldă de august, Max, cu siguranţă, va mărşălui prin oraş, 
împreună cu restul. Însă, spre deosebire de ceilalţi, el nu va 
privi strada. Nu se va uita la întâmplare, prin tribuna întâi a 
Fuhrerului. 


C% UN FAPT DESPRE MAX VANDENBURG SO 
Printre feţele de pe strada Munchen, va căuta o fată 
care fura cărţi. 


Cu această ocazie, în iulie, la data calculată mai târziu de 
Liesel ca fiind a nouăzeci şi opta zi de la întoarcerea lui 
papa, ea studia lunga coloană de evrei jalnici - căutându-l 
pe Max. Dacă nu altceva, măcar alina durerea pe care i-o 
provoca vederea lor. 

„Ăsta e un gând groaznic”, va scrie ea în pivniţa din 
strada Himmel, dar ştia că este adevărat. Durerea de a-i 
privi. Dar durerea lor? Durerea încălţărilor împleticite şi a 
torturii, şi a porţilor lagărului care se închideau? 


Au trecut pe acolo de două ori în decurs de zece zile şi, 
nu la multă vreme după aceea, femeia anonimă, cu faţa ca o 
prună s-a dovedit a fi avut dreptate. Cu siguranţă, suferinţa 
venise şi, dacă ei au fost în stare să-i învinovăţească pe 
evrei pentru că au reprezentat un avertisment sau un 
prolog, mai bine l-ar fi învinovăţit pe Fuhrer şi expediţia lui 
în Rusia, deoarece acestea au fost cauzele reale - pentru că 
atunci când strada Himmel s-a trezit mai târziu, în iulie, un 
soldat întors acasă a fost descoperit mort. Se spânzurase de 
una dintre grinzile dintr-o spălătorie de lângă Frau Diller's. 
Încă un pendul uman. Încă un ceas oprit. 

Proprietarul neglijent lăsase uşa deschisă. 


C& 24 IULIE, 6.30 DIMINEAŢA S? 
În spălătorie era cald, grinzile erau solide, iar 
Michael Holtzapfel a sărit de pe scaun ca într-o 
prăpastie. 


Atât de mulţi oameni mă urmăreau în acea perioadă, îmi 
strigau numele, mă rugau să îi iau cu mine! Şi apoi mai era 
şi micul procentaj al celor indiferenți care mă chemau şi 
şopteau cu glasurile lor încordate. 

- la-mă! spuneau ei şi nimic nu îi putea opri. 

Erau înfricoşaţi, fără îndoială, dar nu le era teamă de 
mine. Exista teama de a rata şi de a trebui să se înfrunte pe 
sine încă o dată, şi lumea, şi pe cei ca voi. 

Nu puteam face nimic. 

Aveau prea multe mijloace, erau prea inventivi - şi, când 
reuşeau, indiferent de metoda aleasă, nu aveam cum să-i 
refuz. 

Michael Holtzapfel ştia ce făcea. 

S-a sinucis pentru că voia să trăiască. 


Bineînţeles, nu am văzut-o deloc pe Liesel Meminger în 
acea zi. Ca de obicei, m-am sfătuit singură că eram mult 
prea ocupată ca să rămân pe strada Himmel pentru a auzi 
ţipetele. Este destul de rău când oamenii mă surprind 
asupra faptului, aşa că am luat fireasca decizie de a-mi face 
ieşirea din scenă în soarele matinal. 

Nu am auzit vocea femeii care a explodat când a găsit 
trupul atârnat şi nici sunetul picioarelor care alergau şi al 
celor care veneau şi rămâneau cu gura căscată şi cu 
răsuflarea întretăiată. Nu l-am auzit pe bărbatul costeliv 
care murmura în barbă: 

- Ce păcat, e strigător la cer... 

Nu am văzut-o pe Frau Holtzapfel întinsă pe jos pe strada 
Himmel, cu braţele răsfirate, cu chipul care urla într-o 
disperare deplină. Nu, nu am descoperit toate acestea 
decât atunci când m-am întors câteva luni mai târziu şi am 
citit ceva numit Hoţul de cărți. Mi s-a explicat că, în cele din 
urmă, Michael Holtzapfel a fost doborât nu din cauza mâinii 
accidentate sau a vreunei alte răni, ci din cauza vinei de a fi 
supravieţuit. 

În zilele de dinaintea morţii sale, fata înţelesese că el nu 
dormea şi că fiecare noapte îi era otrăvită. Deseori, mi-l 
închipui zăcând treaz, transpirând în cearşafurile de 
zăpadă sau având în faţa ochilor imaginea picioarelor 
schilodite ale fratelui său. Liesel a scris că, uneori, a fost cât 
pe ce să-i spună despre propriul frate, aşa cum i-a zis şi lui 
Max, dar părea a fi o mare diferenţă între o tuse prelungită 
şi două picioare nimicite. Cum consolezi un om care a văzut 
astfel de lucruri? Cum îi spui că Fuhrerul era mândru de el, 
că Fuhrerul îl iubea pentru ce a făcut la Stalingrad? Cum ai 
putea măcar îndrăzni? Nu poţi decât să-l laşi pe el să 
vorbească. Paradoxul, desigur, este că astfel de oameni 
păstrează cele mai importante cuvinte ale lor pentru după 
aceea, când cei din jur sunt destul de ghinionişti ca să le 
găsească. Un bilet, o propoziţie, o întrebare chiar sau o 
scrisoare precum cea din strada Himmel, din iulie 1943. 


CE MICHAEL HOLTZAPFEL: ULTIMUL ADIO SO 

„Dragă mamă, 

Vei putea vreodată să mă ierţi? Pur şi simplu, nu 
mai puteam suporta. Mă întâlnesc cu Robert. Nu-mi 
pasă ce zic blestemaţii de catolici despre asta. 
Trebuie să fie un loc în rai pentru cei care au fost 
unde am fost eu. Ai putea crede că nu te iubesc din 
cauza a ceea ce am făcut, dar te iubesc. 

Michael al tău” 


Hans Hubermann a fost cel rugat să-i dea vestea lui Frau 
Holtzapfel. Stătea în pragul casei sale şi ea a citit pe faţa lui 
ce se întâmplase. Doi fii în şase luni. 

Cerul de dimineaţă strălucea în urma bărbatului, în timp 
ce femeia de sârmă trecu pe lângă el. Alergă plângând spre 
grupul de pe strada Himmel. Rosti numele lui Michael de 
mai mult de douăzeci de ori, dar Michael răspunsese deja. 
Potrivit hoţului de cărţi, Frau Holtzapfel strânse trupul în 
braţe aproape o oră. Apoi, se întoarse în soarele orbitor din 
strada Himmel şi se aşeză jos. Nu se mai putea tine pe 
picioare. 

De la distanţă, oamenii priveau. Era mai uşor de la 
depărtare. 

Hans Hubermann se aşeză lângă ea. 

Îşi puse mâna pe a ei şi ea se lăsă pe spate, pe pământul 
tare. Ţipetele ei umplură strada. 


Mult mai târziu, Hans a condus-o cu o istovitoare grijă pe 
poarta din faţă şi în casă. Şi, indiferent de câte ori încerc să 
văd scena altfel, nu reuşesc... 

Când mi-i imaginez pe femeia înnebunită şi pe bărbatul 
înalt şi cu ochi de argint, în bucătăria din strada Himmel 
numărul 33 încă mai ninge. 


Făuritorul de razboi 


Se simţea mirosul de coşciug din lemn proaspăt tăiat. 
Rochii negre. Pungi cât nişte valize sub ochi. Liesel stătea 
cu ceilalţi, pe iarbă. Îi citi lui Frau Holtzapfel chiar în acea 
după-amiază. Purtătorul de vise, preferata vecinei sale. 

Într-adevăr, a fost o zi plină. 


“& 27 IULIE 1943 5? 

Michael Holtzapfel a fost înmormântat şi hoţul de 
cărţi i-a citit celei îndurerate. Aliaţii au bombardat 
Hamburgul - şi, referitor la acest subiect, este un 
noroc că am cumva puteri supranaturale. Nimeni 
altcineva nu putea duce aproape 45 000 de oameni 
într-un timp atât de scurt. Nici într-un milion de ani 
omeneşti. 


La vremea aceea, nemţii începeau să plătească în 
adevăratul sens al cuvântului. Genunchii mici şi cu bube ai 
Fuhrerului începeau să tremure. 

Totuşi, trebuie să recunosc ceva în privinţa acelui Fuhrer. 

Cu siguranţă, avea o voinţă de fier. 

Nu lâncezea deloc când venea vorba de făurit războaie şi 
nici nu se dădea înapoi când venea vorba de exterminarea 
şi pedepsirea unei molime. În timp ce marea parte a 
lagărelor erau răspândite prin Europa, unele încă mai 
funcționau chiar în Germania. 

În acele lagăre, mulţi oameni erau puşi să muncească şi 
să meargă. 

Max Vandenburg era un asemenea evreu. 


Pe calea cuvintelor 


S-a întâmplat într-un oraş mic din patria lui Hitler. 

Şuvoiul suferinţei era încă pompat bine mersi şi o 
părticică din el ajunsese acum în oraş. 

Evreii erau puşi să mărşăluiască la periferia Munchenului 
şi, cumva, o adolescentă făcu inimaginabilul, se strecură şi 
merse pe lângă ei. Când soldaţii au îndepărtat-o cu forţa şi 
au dat cu ea de pământ, fata s-a ridicat şi a continuat. 


Era o dimineaţă caldă. 
O altă zi frumoasă pentru o paradă. 


Soldaţii şi evreii au trecut prin mai multe oraşe şi acum 
soseau în Molching. Se poate să fi fost nevoie de mai multă 
muncă în lagăr sau era posibil ca mai mulţi prizonieri să fi 
murit. Indiferent de motiv, un lot proaspăt de evrei obosiţi 
era dus pe jos spre Dachau. 

Ca întotdeauna, Liesel alergă spre strada Munchen cu 
obişnuiţii privitori care gravitau în jurul convoiului. 

- Heil Hitler! 

Îl auzi pe primul soldat de departe şi se îndreptă spre el, 
prin mulţime, ca să întâlnească procesiunea. Vocea o uluia. 
Transforma cerul infinit într-un tavan chiar deasupra sa, iar 
cuvintele ricoşau, aterizând undeva pe podeaua de picioare 
târşâite ale evreilor. 

Ochii lor. 

Priveau strada mişcătoare şi, după ce Liesel găsi un loc 
bun, se opri şi îi studie. Răsfoi dosarul fiecărui chip, 
încercând să găsească o potrivire cu evreul care a scris 
Omul aplecat asupra mea şi Scuturătoarea de cuvinte. 

„Păr ca penele, se gândi ea. 


Nu, păr ca nişte rămurele. Aşa arată când nu a fost 
spălat. Uită-te după un păr ca râămurelele şi după ochi 
apoşi, şi o barbă de surcele.” 


Doamne, erau atât de mulţi! 

Atât de multe perechi de ochi muribunzi şi picioare sleite! 

Liesel căută printre ele şi nu a fost neapărat o 
recunoaştere a trăsăturilor faciale ceea ce l-a dat de gol pe 
Max Vandenburg. Ci faţa lui - de asemenea, studiind 
mulţimea. Crispată de concentrare. Liesel simţi cum îi stă 
inima în loc când găsi singurul chip care privea direct spre 
spectatorii nemți. Îi examina atât de atent, încât oamenii 
aflaţi de o parte şi de a alta a hoţului de cărţi au observat şi 
l-au arătat cu degetul. 

- Şi ăla la ce se uită? zise o voce de bărbat de lângă ea. 


Hoţul de cărţi păşi în stradă. 

Niciodată, mişcarea nu fusese o asemenea povară. 
Niciodată, inima nu îi fusese atât de hotărâtă şi de mare ca 
acum în pieptul adolescentin. 

Făcu un pas înainte şi rosti foarte încet: 

- Mă caută pe mine. 


Vocea îi pieri şi căzu undeva înăuntru. Trebuia să o 
regăsească, să o caute în profunzime, să înveţe din nou să 
vorbească şi să-i strige numele. 

- Sunt aici, Max! 

Mai tare. 

- Max, sunt aici! 


A auzit-o. 


CE MAX VANDENBURG, AUGUST 1943 s> 
Erau rămurele de păr, aşa cum se gândise Liesel, şi 
ochii apoşi au păşit spre ea, peste umerii celorlalţi 


evrei. Când au ajuns la ea, au implorat. Barba îi 
îmblânzea faţa şi gura îi tremura în timp ce spunea 
cuvântul, numele, fata. Liesel. 


Liesel uită cu totul de mulţime şi intră în marea de evrei, 
printre ei, până îl apucă de braţ cu mâna stângă. 

Chipul lui se înclină spre ea. 

Ea se împiedică şi evreul, îngrozitorul evreu, se aplecă 
pentru a o ajuta să se ridice. Îşi irosi toate puterile. 

- Sunt aici, Max, zise ea din nou, sunt aici. 

- Nu-mi vine să cred... Cuvintele îi picurau din gură lui 
Max Vandenburg. Uite cât ai crescut! Avea o tristeţe intensă 
în ochi. 1 se umflau. Liesel... Au pus mâna pe mine acum 
câteva luni. Vocea lui era schilodită, dar se târa spre ea. La 
jumătatea drumului spre Stuttgart, spuse el. 


Din interior, fluviul de evrei era un dezastru impenetrabil 
de braţe şi picioare. Uniforme zdrenţuite. Încă nu o văzuse 
niciun soldat, iar Max o avertiză: 

- Trebuie să-mi dai drumul, Liesel. 

Chiar încercă să o împingă, dar fata era prea puternică. 
Braţele înfometate ale lui Max nu o putură convinge, iar ea 
merse în continuare prin mizerie, foamete şi confuzie. 

După un şir lung de paşi, primul soldat o observă. 

- Hei! strigă el. Arătă cu biciul. Hei, fato, ce faci? leşi de- 
acolo! 

Fiindcă ea îl ignoră complet, soldatul îşi folosi arma ca să- 
şi facă loc prin mulţimea densă de oameni. Îi îmbrânci la o 
parte şi ajunse la ea. Se ivi deasupra ei, în timp ce Liesel se 
lupta să înainteze şi fata observă expresia gâtuită a lui Max 
Vandenburg. Îl mai văzuse înfricoşat, dar niciodată astfel. 

Soldatul o înşfăcă. 

Mâinile lui îi apucară cu brutalitate hainele. 

Putu să-i simtă oasele şi încheieturile degetelor. Îi 
maltratau pielea. 


- Am zis să ieşi! îi ordonă el şi o târi pe fată spre 
marginea străzii, şi o zvârli spre zidul de spectatori 
germani. 

Se făcea tot mai cald. Soarele îi ardea faţa. Fata aterizase 
brusc şi dureros, dar acum era din nou în picioare. Şi-a 
revenit şi a aşteptat. A reintrat în convoi. 

De data aceasta, Liesel şi-a croit drum prin spate. 

În faţă, putea vedea rămurele distincte de păr şi se 
îndreptă iarăşi spre ele. 

De această dată, nu îl atinse şi se opri. Undeva în 
interiorul ei se aflau sufletele cuvintelor. S-au căţărat afară 
şi au rămas lângă ea. 

- Max, zise fata. 

El se întoarse şi închise ochii pentru o clipă, iar fata 
continuă: 

- A fost odată un bărbat mic şi ciudat, spuse ea. Braţele ei 
atârnau pe lângă trup, dar mâinile îi erau strânse în pumni. 
Dar mai era şi o scuturătoare de cărţi. 


Unul dintre evreii aflaţi în drum spre Dachau se oprise 
acum din mers. 

Rămase absolut nemişcat, timp în care ceilalţi îl ocoleau 
morocănoşi, lăsându-l complet singur. Ochii lui ezitară şi fu 
atât de simplu! Cuvintele trecură de la fată la evreu. Se 
căţărară pe el. 


Data următoare când vorbi, întrebările îi ieşiră 
poticnindu-se din gură. Lacrimi fierbinţi i se înghionteau în 
ochi şi ea nu voia să le elibereze. Mai bine să fie fermă şi 
mândră. Să lase cuvintele să facă totul. 

- Tu eşti cu adevărat? întrebă tânărul, zise ea. De pe 
obrazul tău am luat sămânţa? 


Max Vandenburg rămase în picioare. 
Nu căzu în genunchi. 
Oamenii, evreii, norii se opriră cu toţii. Urmăreau. 


Max o privi prima oară pe fată şi apoi se uită lung la cerul 
larg şi albastru, şi măreț. Erau raze puternice - scânduri de 
lumină - căzând pretutindeni, minunat, pe stradă. Norii îşi 
arcuiau spinările pentru a privi în urmă şi apoi se puneau 
din nou în mişcare. 

- E o zi atât de frumoasă, zise el, iar vocea lui era 
fărâmiţată. 

O zi grozavă pentru a muri. O zi grozavă pentru a muri, 
ca asta. 

Liesel se apropie de el. Fu îndeajuns de curajoasă să 
întindă mâna şi să-i atingă faţa acoperită cu barbă. 

- Tu eşti cu adevărat, Max? 

O zi germană atât de strălucitoare şi publicul ei grijuliu, 
îşi lăsă buzele să-i sărute palma. 

- Da, Liesel, eu sunt, apoi el îşi puse faţa în palma fetei şi 
plânse pe degetele ei. 

Plânse în vreme ce soldaţii veniră şi micul grup de evrei 
insolenţi stătea şi privea. 

A fost biciuit. 

- Max, plânse fata. 

Apoi, în gând, fiind târâtă de acolo: 

„Max. 

Boxer evreu.” 

În sinea ei, spuse totul. 

„Mazxi-taxi. Aşa îţi zicea prietenul tău din Stuttgart când 
v-aţi bătut pe stradă, îţi aduci aminte? Tu erai acela - 
băiatul cu pumni duri - şi ai spus că i-ai da un pumn în faţă 
morţii dacă vine după tine. Îţi aminteşti, Max? Tu mi-ai zis. 
Îmi amintesc tot... 


Îţi aminteşti omul de zăpadă, Max? 

Îți aminteşti? 

Din pivniţă? 

Îţi aminteşti norul alb, cu inima gri? 

Fuhrerul încă mai coboară să te caute câteodată. Îi este 
dor de tine. Tuturor ne e dor de tine.” 


Biciul. Biciul. 


Biciul din mâna soldatului continuă să lovească. Îl pocni 
peste faţă pe Max. Îi tăie bărbia şi îi crestă gâtul. 

Max se prăbuşi la pământ şi soldatul se întoarse acum 
spre fată. Gura i se deschise. Dinţii lui erau imaculaţi. 

O imagine bruscă îi apăru în faţa ochilor. Îşi reaminti ziua 
în care îşi dorise ca lIlsa Herman sau măcar Rosa cea de 
nădejde să o plesnească peste faţă, dar niciuna din ele nu o 
făcuse. De această dată, nu a fost dezamăgită. 

Biciul i-a brăzdat clavicula şi i-a atins omoplatul. 

- Liesel! 

Cunoştea această persoană. 

Când soldatul ridică biciul, ea îl zări pe Rudy Steiner 
agitat în mulţime. O striga. Îi văzu chipul chinuit şi părul 
galben. 

- Liesel, ieşi de-acolo! 

Hoţul de cărţi nu ieşi. 

Închise ochii şi încasă următoarea lovitură arzătoare şi 
apoi încă una, până când corpul ei se izbi de podeaua caldă 
a străzii. Îi încălzea obrazul. 

Auzi alte cuvinte, de data aceasta de la soldat: 

- Steh” auf! 

Propoziția succintă nu îi era adresată fetei, ci evreului. A 
fost dezvoltată. 

- Ridică-te, jegosule, câine evreu, ridică-te, ridică-te... 


Max se ridică anevoie în picioare. 
Incă o flotare, Max. 
Incă o flotare pe podeaua rece din pivniţă. 


Îşi mişcă picioarele. 

Merse în continuare, târându-le după el. 

Picioarele i se clătinau şi atinse cu mâinile urmele 
biciului, pentru a alina usturimea. Când încercă să se uite 


din nou după Liesel, mâinile-soldat au fost puse pe umerii 
lui însângeraţi şi l-au împins. 


Băiatul sosi. Picioarele lui slăbănoage se îndoiră şi el 
strigă spre stânga lui. 

- Tommy, vino-ncoace şi ajută-mă! Trebuie să o ridicâăm. 
Tommy, hai odată! Îl ridică pe hoţul de cărţi de subsori. 
Liesel, haide, trebuie să plecăm de pe stradă. 

Când fata fu capabilă să stea în picioare, se uită la feţele 
împietrite ale nemților, proaspăt scoase din cutiile lor. La 
picioarele lor, îşi permise pentru un moment să se 
prăbuşească. O zgârietură aprinse un chibrit pe acea parte 
a feţei cu care se lovise de pământ. Pulsul i-o luă razna, 
arzându-i ambii obraji. 

Mai departe pe stradă, putea vedea ca prin ceaţă 
picioarele şi călcâiele ultimului evreu care se îndepărta. 

Faţa îi ardea şi avea o durere stăruitoare în braţe şi în 
picioare - o amorţeală dureroasă şi epuizantă în acelaşi 
timp. 

Se ridică. 

Îndărătnică, începu să meargă şi apoi să alerge pe strada 
Munchen, pe urmele ultimilor paşi ai lui Max Vandenburg. 

- Liesel, ce faci?! 

Se eliberă de strânsoarea cuvintelor lui Rudy şi îi ignoră 
pe privitorii de la marginea străzii. Majoritatea era mută. 
Statui cu inimi care băteau. Poate spectatori în fazele târzii 
al unui maraton. Liesel strigă din nou, dar nu fu auzită. 
Avea părul în ochi. 

- Te rog, Max! 

După vreo treizeci de metri, exact când un soldat se 
răsuci, fata fu doborâtă. Mâini o înşfăcară din spate şi 
băiatul de la uşa vecină o dobori la pământ, făcând-o să 
aterizeze pe genunchi. El îi încasă pumnii ca pe nişte 
daruri. Mâinile ei osoase şi coatele au fost acceptate doar 
cu câteva gemete. Acceptă picăturile zgomotoase şi 
grosolane de salivă şi lacrimile ca şi cum ar fi fost o 


mângâiere pe chipul lui. Mai important însă, reuşi să o 
stăpânească. 


Pe strada Munchen, un băiat şi o fată erau îngemănați. 

Stăteau încovoiau şi neconsolaţi pe stradă. 

Împreună, priviră oamenii dispărând. Îi urmăriră 
dizolvându-se ca nişte tăblițe mişcătoare în aerul umed. 


Marturisiri 


După ce evreii nu se mai văzură, Rudy şi Liesel se 
desprinseră unul de celălalt, iar hoţul de cărţi nu zise nimic. 
Nu existau răspunsuri pentru întrebările lui Rudy. 

Liesel nici nu se duse acasă. Se îndreptă oropsită spre 
gară şi îl aşteptă pe papa timp de ore întregi. La început, 
Rudy stătu cu ea, dar, pentru că Hans mai avea o jumătate 
de zi până să ajungă acasă, se duse după Rosa. La 
întoarcere spre gară, el îi povesti ce se întâmplase şi, când 
ajunse, Rosa nu o întrebă nimic pe fată. Deja pusese totul 
cap la cap şi doar stătu lângă ea şi, în cele din urmă, o 
convinse să se aşeze. Aşteptară împreună. 

Când papa a aflat, a scăpat geanta şi a dat un şut aerului 
din Bahnhof. 

Niciunul dintre ei nu mâncă în acea seară. Degetele lui 
papa profanară acordeonul, ucigând cântec după cântec, 
indiferent cât de mult încerca să-i iasă bine. Nimic nu mai 
mergea. 


Timp de trei zile, hoţul de cărţi zăcu în pat. 

În fiecare dimineaţă şi după-amiază, Rudy Steiner bătea 
la uşă şi întreba dacă mai era bolnavă. Fata nu era bolnavă. 

În a patra zi, Liesel bătu la uşa vecinului ei şi îl întrebă 
dacă ar vrea să meargă din nou la copacii unde împărţiseră 
pâinea cu un an în urmă. 

- Trebuia să-ţi fi spus mai devreme, zise ea. 


După cum îi promisese, au mers pe stradă, spre Dachau. 
Au stat printre copaci. Erau forme lungi de lumini şi umbre. 
Conuri de pin zăceau împrăştiate ca nişte biscuiţi. 

„Mulţumesc, Rudy. 


Pentru tot. Pentru că m-ai ajutat pe stradă, pentru că m- 
ai oprit...” Nu îi spuse nimic. 

Mâna ei se sprijini uşor pe ramura decojită de lângă ea. 

- Rudy, dacă îţi zic ceva, promiţi să nu spui niciun cuvânt 
nimănui? 

- Sigur. Vedea seriozitatea de pe chipul fetei şi simţea 
gravitatea vocii ei. Se sprijini de copacul de lângă ea. Ce 
este? 

- Promite! 

- Deja am făcut-o. 

- Fă-o din nou. Nu poţi să-i spui mamei tale, fratelui tău, 
nici lui Tommy Muller. Nimănui. 

- Promit! 

Înclinându-se. 

Privind spre pământ. 

Ea încercă de mai multe ori să găsească punctul de 
plecare de la care să înceapă, citind propoziţii la picioarele 
ei, unind cuvinte cu conuri de pin şi cu crenguţe rupte. 

- Mai ştii când eu m-am lovit jucând fotbal pe stradă? zise 
ea. 

l-au trebuit aproximativ trei sferturi de oră ca să 
povestească despre un acordeon, două războaie, un boxer 
evreu şi o pivniţă. Fără să uite ce se întâmplase cu doar 
câteva zile în urmă, pe strada Munchen. 

- Din acest motiv te-ai apropiat ca să te uiţi mai bine, 
spuse Rudy, în acea zi cu pâinea. Ca să vezi dacă era acolo. 

- Da. 

- Doamne, Dumnezeule! 

- Da. 


Copacii erau înalţi şi triunghiulari. Erau tăcuţi. 

Liesel scoase Scuturătoarea de cuvinte din geantă şi îi 
arătă una dintre pagini lui Rudy. Acolo era desenat un băiat 
cu trei medalii atârnându-i la gât. 

- "Păr de culoarea lămâilor”, citi Rudy. Degetele lui 
atinseră cuvintele. I-ai povestit despre mine? 


La început, Liesel nu răspunse. Poate că datorită 
descoperirii bruşte a iubirii pe care o simţea pentru el. Sau 
poate că îl iubise dintotdeauna? Este posibil. Deşi nu putea 
vorbi, dorea ca el să o sărute. Voia să-i ia mâna şi să o tragă 
spre el. Nu conta unde. Pe gură, pe gât, pe obraz. Pielea ei 
tânjea după acest lucru, aştepta. 


Cu ani în urmă, când se întrecuseră pe un teren noroios, 
Rudy era un set de oase asamblate la repezeală, cu un 
zâmbet ştirb, şubred. Printre copaci, în acea după-amiază, 
el era cel care oferea pâine şi ursuleţi de pluş. La Tineretul 
Hitlerist, era triplu campion la atletism. Îi era cel mai bun 
prieten. Şi mai era o lună până la moartea lui. 

- Bineînţeles că i-am spus despre tine, zise Liesel. 

Îşi lua rămas-bun şi nici măcar nu ştia. 


Cartea mică şi neagră a Ilsei Hermann 


La mijlocul lunii august, a crezut că se ducea pe Grande 
Strasse numărul 8 pentru vechiul leac. 

Să se înveselească. 

Asta a fost ceea ce credea. 


Ziua fusese fierbinte şi umedă, dar erau anunţate averse 
pentru seară. În Ultimul străin, era un citat spre sfârşit. Lui 
Liesel i s-a adus aminte de el pe când trecea pe lângă 
magazinul lui Frau Diller. 


CE ULTIMUL STRĂIN, PAGINA 211 89 
„Soarele amestecă Pământul. Ca pe o tocană, ne 
amestecă întruna.” 


În acel moment, Liesel se gândi la citatul respectiv doar 
pentru că era o zi călduroasă. 

Pe strada Munchen, rememoră evenimentele petrecute în 
acel loc, cu o săptămână în urmă. Văzu evreii venind pe 
drum, curgerea lor, numerele şi suferinţa. Se hotări că 
lipsea un cuvânt din citat. 

„Lumea era o tocană urâtă, se gândi ea. 

Atât de urâtă, încât nu o pot suporta.” 


Liesel trecu podul peste râul Amper. Apa era superbă, 
bogată şi de culoarea smaraldului. Vedea pietrele de pe 
fund şi auzea cântecul familiar al apei. Lumea nu merita un 
asemenea râu. 

Urcă dealul spre Grande Strasse. Casele erau grozave şi 
detestabile. Îi plăcea durerea slabă din picioare şi din 
plămâni. „Mergi mai repede”, se gândi ea şi începu să urce 
ca un monstru care ieşea din nisip. Inspira mirosul ierbii din 


vecini. Era proaspătă şi dulce, verde şi cu vârfuri galbene. 
Traversă grădina fără să întoarcă măcar o dată capul şi fără 
vreo pauză provocată de paranoia. 


Fereastra. 

Puse mâinile pe pervaz şi sări înăuntru. 
Ateriză. 

Cărţi şi pagini, şi un loc vesel. 


Trase uşor o carte de pe raft şi se aşeză cu ea pe podea. 

„Oare e acasă?” se întrebă fata, dar nu îi păsa dacă Ilsa 
Hermann tăia cartofi în bucătărie sau se afla la oficiul 
poştal. Sau stătea năucă şi înaltă aplecată asupra ei, 
uitându-se la ce citea. 

Fetei pur şi simplu nu îi mai păsa. 

Multă vreme, a stat şi a citit. 

Îl văzuse pe fratele ei murind cu un ochi deschis şi cu 
unul încă visând. Îi spusese adio mamei sale şi şi-o 
imaginase singură, aşteptând un tren care să o ducă acasă, 
spre uitare. O femeie de sârmă se aşezase pe jos, strigătul 
ei rostogolindu-se pe stradă până când a căzut pieziş ca o 
monedă avidă de mişcare. Un tânăr a fost spânzurat de o 
funie făcută din zăpadă la Stalingrad. Îl văzuse pe pilotul 
din bombardier murind în carcasa metalică. Îl văzuse pe 
bărbatul evreu care îi oferise de două ori cele mai frumoase 
pagini din viaţa ei mergând spre un lagăr de concentrare. 

Acele imagini erau lumea şi bolboroseau în ea, în timp ce 
stătea cu minunatele cărţi şi titlurile lor îngrijite. Fierbeau 
în ea pe când răsfoia paginile care debordau de paragrafe 
şi cuvinte. 

„Nenorocitelor, se gândi. Nenorocitelor frumoase. 

Să nu mă faceţi fericită. Vă rog, nu mă copleşiţi, 
amăgindu-mă că vreun lucru bun poate să iasă din toate 
acestea. Uitaţi-vă la vânătăile mele. Uitaţi-vă la tăietura 
asta. Puteţi vedea tăietura din mine? O vedeţi crescând în 
faţa ochilor voştri, măcinându-mă? Nu vreau să mai sper la 


nimic altceva. Nu vreau să mă rog ca Max să fie în viaţă şi în 
siguranţă. Sau Alex Steiner.” 
Pentru că lumea nu îi merită. 


Smulse o pagină din carte şi o rupse în două. 

Apoi, un capitol. 

Curând, nu mai erau decât fărâme de cuvinte împrăştiate 
printre picioarele ei şi peste tot în jur. „Cuvintele. De ce 
trebuiau să existe? Fără ele, nu ar mai fi nimic din toate 
astea. În lipsa cuvintelor, Fiihrerul nu era nimic. Nu ar fi 
prizonieri care şchiopătează, nevoia de consolare sau de 
trucuri cu vorbe care să ne facă să ne simţim mai bine. 

La ce sunt bune cuvintele?” 

O rosti clar acum, în camera luminată în portocaliu. 

- La ce sunt bune cuvintele? 


Hoţul de cărţi se ridică şi merse cu atenţie spre uşa 
bibliotecii. Protestul ei era nesemnificativ şi cu jumătate de 
inimă. Holul gol era cufundat într-o prăpastie de lemn. 

- Frau Hermann? 

Întrebarea se întoarse la ea şi încercă să se îndrepte din 
nou spre uşa principală. Nu ajunse decât la jumătatea 
drumului, aterizând şovăitoare pe două plăcuţe ale 
parchetului. 

- Frau Hermann? 

La acele chemări nu a răspuns decât liniştea şi a fost 
tentată să caute bucătăria, pentru Rudy. Se abţinu. Nu s-ar 
fi simţit în regulă să fure mâncare de la o femeie care îi 
lăsase un dicţionar sprijinit de o fereastră. Şi, în plus, 
tocmai îi distrusese una dintre cărţi pagină cu pagină, 
capitol cu capitol. Pricinuise destule stricăciuni. 

Liesel intră din nou în bibliotecă şi deschise unul dintre 
sertarele biroului. Se aşeză pe scaun. 


“E ULTIMA SCRISOARE 8 


„Dragă doamnă Hermann, 

După cum puteţi vedea, am fost din nou în 
biblioteca dumneavoastră şi am distrus una dintre 
cărţi. Pur şi simplu, aveam atâta furie şi teamă în 
mine, încât am vrut să omor cuvintele. Am furat de la 
dumneavoastră şi acum v-am devastat casa. Îmi pare 
rău. Ca să mă pedepsesc, cred că voi înceta să mai 
vin aici. Sau nu este deloc o pedeapsă? Ador şi urăsc 
acest loc pentru că este plin de cuvinte. 

Aţi fost o prietenă pentru mine cu toate că v-am 
rănit, cu toate că am fost insuportabilă (un cuvânt pe 
care l-am căutat în dicţionar) şi cred că vă voi lăsa în 
pace de-acum. Îmi pare rău pentru tot. 

Vă mulţumesc din nou. 

Liesel Meminger” 


Lăsă biletul pe birou şi îşi luă un ultim rămas-bun de la 
cameră, făcând trei tururi şi trecându-şi mâna peste cărţi. 
Oricât le ura, nu se putea abţine. Fulgi de hârtie ruptă erau 
presărări peste o carte numită Regulile lui Tommy 
Hoffman. În adierea venită dinspre fereastră, câteva 
bucățele s-au ridicat şi au căzut. 

Lumina era încă portocalie, dar nu la fel de strălucitoare 
ca mai devreme. Mâinile ei au apucat pentru ultima oară 
pervazul şi a simţit ultima zgâlţâire a stomacului şi 
împunsătura din picioare atunci când a aterizat. 

Până să ajungă la poalele dealului şi să treacă podul, 
lumina portocalie dispăruse. Norii pregăteau terenul. 

Mergând pe strada Himmel, simţi deja primele picături 
de ploaie. „Nu o voi mai vedea niciodată pe Ilsa Hermann”, 
se gândi, dar hoţul de cărţi se pricepea mai bine să citească 
şi să distrugă cărţi decât să facă presupuneri. 


C TREI ZILE MAI TÂRZIU SO 
Femeia bâtuse la uşa de la numărul 33 şi aşteaptă un 


răspuns. 


Era ciudat pentru Liesel să o vadă fără halatul de baie. 
Rochia de vară era galbenă, cu modele roşii. Avea un 
buzunar cu o floricică pe el. Fără vreo svastică. Pantofi 
negri. Niciodată nu mai observase picioarele Ilsei Hermann. 
Erau ca de porțelan. 

- Frau Hermann, îmi pare rău... pentru ce am făcut 
ultima dată în bibliotecă. 

Femeia o linişti. Scoase din geantă o carte mică, neagră. 
Înăuntru nu era o poveste, ci hârtie liniată. 

- M-am gândit că, dacă nu vei mai citi vreo carte de-a 
mea, ai putea să scrii una în schimb. Scrisoarea ta a fost... 
Cu ambele mâini, îi întinse lui Liesel cartea. Cu siguranţă, 
poţi scrie. Scrii bine. 

Cartea era grea şi avea coperta mată, cum o avea 
Ridicarea din umeri. 

- Şi, te rog, o sfătui Ilsa Hermann, nu te pedepsi singură, 
aşa cum ai zis. Nu fi ca mine, Liesel! 

Fata deschise cartea şi atinse hârtia. 

- Dankeschon, Frau Hermann. Pot să vă fac nişte cafea 
dacă vreţi. Doriţi să intraţi? Sunt singură acasă. Mama e la 
vecina noastră, Frau Holtzapfel. 

- Să folosim uşa sau fereastra? 

Liesel bănuia că era cel mai larg zâmbet pe care Ilsa 
Hermann şi l-a îngăduit de ani de zile. 

- Cred că vom folosi uşa, e mai uşor. 

Au stat în bucătărie. 

Ceşti de cafea şi pâine cu gem. Se străduiră să vorbească 
şi Liesel o auzea pe Ilsa Hermann înghițind, dar, cumva, nu 
era stânjenitor. Chiar era plăcut să o vadă pe femeie suflând 
uşor în cafea pentru a o răci. 

- Dacă o să scriu vreodată ceva şi reuşesc să termin, 
spuse Liesel, o să vă arăt. 

- Ar fi drăguţ. 


La plecarea soţiei primarului, Liesel o privi mergând pe 
strada Himmel. Îi privi rochia galbenă şi pantofii negri, şi 
picioarele-i de porțelan. 

De lângă cutia poştală, Rudy întrebă: 

- Asta a fost cine cred eu? 

- Da. 

- Glumeşti. 

- Mi-a dat un cadou. 

După cum s-a dovedit în acea zi, Lisa Hermann nui-a 
oferit doar o carte lui Liesel. I-a dat şi un motiv să petreacă 
timpul în subsol - locul ei preferat, prima oară cu papa, apoi 
cu Max. I-a dat un motiv să-şi scrie propriile cuvinte, să-şi 
aducă aminte că tot ceea ce a adus-o la viaţă au fost 
cuvintele. 

„Nu te pedepsi”, o auzi spunând din nou, dar va urma 
pedeapsă şi durere, şi va fi fericire de asemenea. Asta 
însemna să scrie. 


Noaptea, când mama şi papa dormeau, Liesel se furişa în 
pivniţă şi aprindea lampa cu kerosen. Prima oră, doar privi 
creionul şi hârtia, îşi impuse să-şi amintească şi, aşa cum îi 
era obiceiul, nu îşi întoarse privirea. 

- Schreibe, s-a mobilizat ea. Scrie! 

După mai bine de două ore, Liesel Meminger începu să 
scrie, neştiind dacă va izbuti vreodată să o facă aşa cum 
trebuie. De unde să-i treacă prin minte că cineva îi va 
culege povestea de pe jos şi o va purta pretutindeni? 

Nimeni nu se aşteaptă vreodată la astfel de lucruri. 

Nu sunt plănuite. 


Folosind drept scaun un bidon mic de vopsea şi unul 
mare ca masă, Liesel atacă prima pagină cu creionul. La 
mijloc, scrise următoarele: 


CE HOŢUL DE CĂRŢI % 
o mică poveste 
de 
Liesel Meminger 


Nişte avioane distruse 


Mâna o duru la a treia pagină. 
„Cuvintele sunt atât de grele”, gândi ea, dar, odată cu 
trecerea nopţii, reuşi să termine unsprezece pagini. 


“2 PAGINA 1 SO 
„Încerc să ignor acest lucru, dar ştiu că toate acestea 
au început cu trenul, cu zăpada şi cu fratele meu 
care tuşea. Am furat prima mea carte în acea zi. Era 
un manual pentru săpat morminte şi l-am furat în 
drum spre strada Himmel...” 


A adormit acolo, pe un pat de cearşafuri stropite cu 
vopsea, cu hârtia răsucită la colţuri sus, pe bidonul mai 
înalt. Dimineaţă, când mama se aplecă asupra ei, ochii ei de 
clor erau întrebători. 

- Liesel, zise ea, ce Dumnezeu faci aici? 

- Scriu, mamă. 

- Doamne, Isuse pe cruce. Rosa călcă apăsat treptele. Să 
fii sus în cinci minute sau vei avea parte de tratamentul cu 
găleata. Verstehst? 

- Înţeleg. 


În fiecare seară, Liesel cobora în pivniţă. Avea cartea la 
ea tot timpul. Scria ore întregi, încercând în fiecare noapte 
să termine zece pagini din viaţa ei. Erau atât de multe 
lucruri la care să se gândească, atât de multe în pericol de 
a fi lăsate pe dinafară. „Doar ai răbdare”, îşi spuse şi, pe 
măsură ce paginile scrise deveneau tot mai numeroase, 
puterea pumnului ei de scriitor creştea. Chiar a copiat 
Scuturătoarea de cuvinte şi Omul aplecat asupra mea, 
urmărind conturul schițelor şi copiind cuvintele, spunând că 


adesea se mai vedea câte ceva din Mein Kampf de sub 
vopsea. Nu uită nici de primele schiţe pe care le văzuse în 
cartea lui Max - pentru a relata povestea exact aşa cum şi-o 
amintea. 

Uneori, scria despre ce se întâmpla în pivniţă în perioada 
în care scria. Tocmai terminase cu episodul în care papa îi 
dăduse o palmă pe treptele bisericii şi în care a învăţat-o să 
zică „Heil Hitler”. Privind prin încăpere, Hans punea 
acordeonul în cutie. Tocmai cântase o jumătate de oră în 
timp ce Liesel scria. 


Cc Pagina 42 = 

„Papa a stat cu mine astă-seară. A adus acordeonul 
jos şi a stat aproape de locul în care Max obişnuia să 

stea. Mă uit adesea la degetele şi la faţa lui atunci 
când cântă. Acordeonul respiră. Sunt linii pe obrajii 

lui. Par desenate şi, dintr-un motiv anume, atunci 

când le văd, îmi vine să plâng. Nu este din cauza 

vreunei tristeţi sau mândrii. Doar că îmi place modul 
în care se mişcă şi se modifică. Uneori, cred că papa 

este un acordeon. Când mă priveşte şi zâmbeşte, şi 

respiră, aud notele.” 


După zece nopţi de scris, Munchenul a fost din nou 
bombardat. Liesel ajunsese la pagina o sută doi şi dormea 
în pivniţă. Nu auzi sunetul ca de ceas cu cuc de la radio şi 
nici sirenele şi ţinea cartea în somn când papa veni să o 
trezească. 

- Liesel, hai! 

Luă Hoţul de cărți şi toate celelalte cărţi, şi au luat-o şi pe 
Frau Holtzapfel. 


C PAGINA 175 S? 
„O carte plutea pe râul Amper. Un băiat a sărit în 
apă, a prins-o şi o ţinea în mâna dreaptă. A rânjit. A 


stat până la brâu în apa rece de decembrie. 
- Ce zici de un sărut, Saumensch? a zis el.” 


Până la următorul raid, în data de 2 octombrie, 
terminase. Numai câteva duzini de pagini rămaseră albe, 
iar hoţul de cărţi deja începea să citească tot ce scrisese. 
Cartea era împărţită în zece capitole, fiecare primind titlul 
unei cărţi sau al unei poveşti şi descriau cum îi afectaseră 
viaţa. 

Deseori, mă întreb la ce pagină era când am mers pe 
strada Himmel, prin ploaia care şiroia, cinci nopţi mai 
târziu. Mă întreb ce citea atunci când prima bombă a căzut 
din măruntaiele unui avion. 

Personal, îmi place să mi-o închipui uitându-se pentru un 
scurt moment la perete, la norul de funie al lui Max 
Vandenburg, la soarele care picura şi la siluetele care 
mergeau spre el. Apoi, priveşte încercările ei chinuite de a 
scrie cu vopsea pe perete. Îl văd pe Fihrer coborând 
treptele subsolului, cu mănuşile de box atârnându-i 
neglijent de gât. Şi hoţul de cărţi citeşte, reciteşte şi 
răsciteşte ultima sa propoziţie timp de multe ore. 


ce HOŢUL DE CĂRŢI - ULTIMUL RÂND Ss 
„Am urât cuvintele şi le-am iubit, şi sper că le-am 
orânduit bine.” 


Afară, lumea fluieră. Ploaia era mânjită. 


Sfârşitul lumii 
(Partea a Il-a) 


Aproape toate cuvintele pălesc acum. Cartea neagră se 
dezintegrează sub povara călătoriilor mele. Din acest motiv 
spun această poveste. Ce-am zis mai devreme? Repetă ceva 
de multe ori şi nu-l vei uita niciodată. De asemenea, pot să 
vă zic ce s-a întâmplat după ce cuvintele hoţului de cărţi au 
contenit şi cum am ajuns să-i cunosc povestea în primul 
rând. Astfel. 


Imaginaţi-vă că mergeţi pe strada Himmel în întuneric. 
Părul vi se udă şi presiunea aerului este pe cale să se 
schimbe dramatic. Prima bombă loveşte blocul de 
apartamente în care locuieşte Tommy Muller. În somn, 
inocent, faţa lui se contorsionează de ticuri şi eu 
îngenunchez lângă patul lui. Alături, sora lui. Picioarele 
Kristinei ies de sub pătură. Se potrivesc urmelor de pe 
şotronul din stradă. Degetele ei mici de la picioare. Mama 
lor doarme la distanţă de câţiva metri. Patru ţigări stau 
desfigurate în scrumiera ei, iar tavanul fără acoperiş este 
roşu ca o plită. Strada Himmel arde... 


Sirenele încep să urle. 

- Este prea târziu acum, şoptesc eu, pentru acel mic 
exerciţiu, pentru că toată lumea a fost prostită şi din nou 
prostită. Mai întâi, aliaţii au simulat un raid asupra 
Munchenului pentru a ataca Stuttgartul. Dar zece avioane 
au rămas. Oh, au fost avertismente în toată regula. În 
Molching, au venit însoţite de bombe. 


“ O ENUMERARE A STRĂZILOR SO 
Munchen, Ellenberg, Johannson, Himmel. 
Strada principală + încă trei, în cea mai săracă parte 
a oraşului. 


În decurs de numai câteva minute, toate trei au dispărut. 

O biserică a fost doborâtă. 

Pământul a fost distrus acolo unde Max Vandenburg 
stătuse în picioare. 


Pe strada Himmel numărul 31, Frau Holtzapfel părea că 
mă aşteaptă în bucătărie. Avea în faţa ei o ceaşcă spartă şi, 
în ultimele momente de luciditate, faţa ei parcă mă întreba 
ce naiba îmi luase atât de mult. 

Spre deosebire de Frau Holtzapfel, Frau Diller dormea 
dusă. Ochelarii ei antiglonţ zăceau spulberaţi lângă pat. 
Magazinul a fost nimicit, tejgheaua ajungând pe cealaltă 
parte a străzii, iar fotografia înrămată a lui Hitler a fost 
aruncată de pe perete pe podea. Practic, omul era strâmbat 
şi înfrânt sub sticlă pisată. Am călcat pe el când am ieşit. 

Fiedlerii era bine organizaţi, toţi în pat, toţi acoperiţi. 
Pfiffikus era învelit până la nas. 

La Steineri, mi-am trecut degetele prin părul frumos 
pieptănat al Barbrei, am luat expresia serioasă de pe faţa 
lui Kurt şi, unul câte unul, i-am sărutat de noapte bună pe 
cei mici. 

Apoi, Rudy. 

Oh, Isuse pe cruce, Rudy... 


Stătea în pat cu una dintre surori. Trebuie să-l fi lovit sau 
să-l fi împins în pat, pentru că el era la margine, cu braţul în 
jurul ei. Băiatul dormea. Părul lui ca o lumânare 
incandescentă aprindea patul şi i-am luat pe el şi pe Bettina 
cu sufletele încă în pătură. Un lucru bun a fost că au murit 
repede şi le era cald. Băiatul din avion, m-am gândit. 


Băiatul cu ursuleţul de pluş. Unde era alinarea lui Rudy? 
Cine era acolo să-l liniştească în timp ce preşul vieţii îi era 
furat de sub picioarele care dormeau? 

Eram doar eu. 

Şi nu sunt prea grozavă la alinare, mai ales când mâinile 
mele sunt reci, iar patul este cald. L-am purtat uşor pe 
strada sfărâmată, având un ochi înlăcrimat şi o inimă grea, 
letală. Cu el m-am străduit puţin mai mult. Am privit 
conţinutul sufletului său pentru un moment şi am văzut un 
băiat vopsit în negru strigând numele lui Jesse Owens în 
vreme ce dobora alergând o panglică imaginară. Mă 
afectează cumva acest băiat. De fiecare dată. Este singurul 
lui cusur. Calcă peste inima mea. Mă face să plâng. 


În cele din urmă, Hubermannii. 

Hans. 

Papa. 

Era înalt în pat şi pot vedea argintul printre genele lui. 
Sufletul lui s-a ridicat. M-a întâlnit. Cele mai bune suflete 
mereu fac asta. Cele care se ridică şi spun: „Ştiu cine eşti şi 
sunt gata. Nu că aş vrea să plec, desigur, dar voi veni.” 
Acele suflete sunt mereu uşoare pentru că multe dintre ele 
au fost despovărate. Multe şi-au găsit calea spre alte locuri. 
Acesta a fost transmis prin răsuflarea acordeonului, prin 
gustul ciudat al şampaniei vara şi prin arta ţinerii unei 
promisiuni. Zăcea în braţele mele şi se odihnea. Era un 
plămân râvnind la o ultimă ţigară şi o imensă atracţie 
magnetică spre pivniţă, către fata care îi era fiică şi care, 
acolo jos, scria o carte pe care el sperase să o poată citi 
într-o zi. 

Liesel. 

Sufletul lui şoptea în timp ce eu îl purtam. Dar nu era 
nicio Liesel în acea casă. Nu pentru mine. 

Pentru mine nu era decât o Rosa şi, da, chiar cred că am 
luat-o la jumătatea unui sforăit, pentru avea gura deschisă 
şi buzele sale de hârtie roz erau în mişcare. Dacă m-ar fi 


văzut, sigur că m-ar fi numit Saumensch, deşi nu m-aş fi 
supărat. După ce am citit Hoţul de cărți, am descoperit că îi 
numea astfel pe toţi. Saukeri. Saumensch. Mai ales pe 
oamenii pe care îi iubea. Părul ei ca de elastic era desfăcut 
şi i se freca de pernă, iar trupul ca un şifonier se ridicase cu 
bătaia inimii. Să nu vă înşelaţi, femeia avea o inimă. Avea o 
inimă mai mare decât ar crede unii. Avea depozitate multe 
în ea, în rafturi înalte de kilometri întregi, ascunse. Amintiţi- 
vă că ea a fost femeia cu un instrument în braţe, în noaptea 
brăzdată de lună. Fără nicio îndoială, a fost femeia care a 
hrănit un evreu în prima sa noapte în Molching. Şi şi-a vârât 
braţul adânc în saltea pentru a-i da o carte cu schiţe unei 
adolescente. 


“2 ULTIMUL NOROC 89 
Am trecut de pe o stradă pe alta şi m-am întors 
pentru un singur barbat, pe nume Schultz, la capătul 
străzii Himmel. 


Nu a putut rezista în interiorul unui case dărâmate şi îi 
duceam sufletul pe strada Himmel când i-am observat pe 
bărbaţii de la LSE strigând şi râzând. 

Era o mică vale în muntele de moloz. 

Cerul fierbinte era roşu şi se răsucea. Dâre de piper 
începeau să se învolbureze şi am devenit curioasă. Da, da, 
ştiu ce v-am spus la început. De obicei, curiozitatea mă face 
să asist îngrozită la vreo jelanie omenească, dar, de această 
dată, trebuie să spun că, deşi mi-a frânt inima, am fost şi 
încă sunt bucuroasă că m-am aflat acolo. 

Când au scos-o, este adevărat că a început să urle şi să 
ţipe după Hans Hubermann. Bărbaţii de la LSE au încercat 
să o reţină cu braţele lor pline de praf, dar hoţul de cărţi a 
reuşit să se elibereze. Oamenii disperaţi par adesea capabili 
să facă acest lucru. 


Nu ştia încotro fuge, pentru că strada Himmel nu mai 
exista. lotul era nou şi apocaliptic. De ce era cerul roşu? 
Cum putea să ningă? Şi de ce fulgii îi ardeau mâinile? 

Liesel încetini până ajunse la un mers greoi şi se 
concentră să înainteze. 

„Unde e Frau Diller's? se gândi. Unde e...” Mai rătăci 
puţin până când bărbatul care a găsit-o o luă de braţ şi îi 
vorbi: 

- Eşti doar şocată, fata mea. Eşti doar şocată, o să fie 
bine. 

- Ce s-a-ntâmplat? întrebă Liesel. Asta-i strada Himmel? 

- Da. Bărbatul avea ochi dezamăgiţi. Ce văzuse în ultimii 
ani? E Himmel. Aţi fost bombardaţi, fata mea. Es tut mir 
leid, Schatzi. Îmi pare rău, draga mea. 

Gura fetei delira mai departe, deşi trupul îi era acum 
nemişcat. Uitase urletele de mai înainte, după Hans 
Hubermann. Asta fusese cu ani în urmă - bombardarea are 
acest efect. Zise: 

- Trebuie să-i luăm pe papa al meu, pe mama mea. 
Trebuie să-l luăm pe Max din pivniţă. Dacă nu-i acolo, e pe 
hol, uitându-se pe fereastră. Face asta uneori când este 
câte un raid - nu prea apucă să vadă cerul, vezi tu. Trebuie 
să-i spun cum arată vremea. Nu o să mă creadă niciodată... 

Corpul ei s-a încovoiat în acel moment şi bărbatul de la 
LSE o prinse şi o făcu să stea jos. 

- O s-o mutăm într-un minut, îi spuse sergentului său. 

Hoţul de cărţi privi obiectul greu şi dureros din mâna ei. 


Cartea. 

Cuvintele. 

Degetele îi sângerau, aşa cum se întâmplase şi la sosirea 
ei aici. 

Bărbatul de la LSE o ajută să se ridice şi o luă din acel 
loc. O lingură de lemn era pe foc. Un bărbat trecu pe lângă 
ea cu o cutie ruptă de acordeon şi Liesel putu zări 
instrumentul aflat înăuntru. Îi văzu dinţii albi şi clapele 


negre dintre ei. Îi zâmbeau şi declanşară trezirea la 
realitate. „Am fost bombardaţi”, se gândi şi se întoarse spre 
bărbatul de lângă ea, şi spuse: 

- E acordeonul lui papa. Din nou: E acordeonul lui papa. 

- Nu-ţi face griji, fetiţo, eşti în siguranţă, hai să ne mai 
îndepărtăm puţin. 

Dar Liesel nu se îndepărtă. 

Privi în direcţia în care bărbatul ducea acordeonul şi îl 
urmă. Cerul roşu încă picura cenuşa sa frumoasă, iar ea îl 
opri pe lucrătorul înalt de la LSE şi zise: 

- lau eu ăsta dacă vrei, e al lui papa. 

Uşor, îl luă din mâna bărbatului şi începu să meargă. Cam 
în acel moment, văzu primul cadavru. 

Cutia acordeonului îi căzu din strânsoare. Sunetul unei 
explozii. 

Frau Holtzapfel zăcea sfârtecată la pământ. 


ce URMĂTOARELE DOUĂSPREZECE SECUNDE ss 
DIN VIAŢA LUI LIESEL MEMINGER 
Se întoarce pe călcâie şi priveşte cât de departe poate 
spre canalul distrus care este acum strada Himmel. 
Vede doi bărbaţi cărând un cadavru şi îi urmează. 


Când îi văzu şi pe ceilalţi, Liesel tuşi. Ascultă pentru o 
clipă, în timp ce bărbatul le spunea că găsiseră unul dintre 
cadavre făcut bucăţi, într-unul dintre arţari. 

Erau pijamale şocate şi feţe schimonosite. Primul lucru 
pe care l-a văzut a fost părul băiatului. 

Rudy? 


Acum, făcea mai mult decât să murmure cuvântul. 

- Rudy? 

El zăcea cu păr galben şi ochi închişi, iar hoţul de cărţi 
alergă către el şi căzu la pământ. Scăpă din mână cartea 
neagră. 


- Rudy, suspină ea, trezeşte-te... Îl apucă de cămaşă şi îl 
zgâlţâi uşor, neîncrezătoare. Trezeşte-te, Rudy! Şi acum, 
când cerul se înfierbântă şi mai mult şi ploua cu cenuşă, 
Liesel îl ţinea de cămaşă pe Rudy Steiner. Rudy, te rog, 
trezeşte-te, fir-ar să fie, trezeşte-te, te iubesc! Haide, Rudy, 
haide, Jesse Owens, nu ştii că te iubesc, trezeşte-te, 
trezeşte-te, trezeşte-te... 

Dar nimic nu mişcă. 

Doar mormanul de moloz devenea tot mai mare. Dealuri 
de beton cu berete roşii. O fată frumoasă, zdrobită de 
lacrimi, zgâlţâindu-l pe cel mort. 

- Haide, Jesse Owens... 

Dar băiatul nu se trezi. 

Nevenindu-i să creadă, Liesel îşi îngropa capul la pieptul 
lui Rudy, îi ţinea trupul vlăguit, încercând să nu-l lase să 
cadă, până când trebui să-l lase din nou pe pământul 
răvăşit. Îl lăsă jos cu blândeţe. 

Încet. Încet. 

- Doamne, Rudy... 

Se aplecă şi îi privi chipul lipsit de viaţă, iar Liesel îl 
sărută pe cel mai bun prieten al ei, Rudy Steiner, uşor şi 
sincer pe buze. Avea gust prăfos şi dulce. Avea gust de 
regret în umbrele copacilor şi în lumina colecţiei de 
costume a anarhistului. L-a sărutat lung şi uşor şi, când s-a 
retras, i-a atins buzele cu degetele. Mâinile îi tremurau, 
buzele ei erau cărnoase şi s-a mai aplecat o dată, de data 
aceasta pierzând controlul şi judecând greşit. S-a lovit cu 
dinţii de lumea demolată a străzii Himmael. 

Nu şi-a luat rămas-bun. A fost incapabilă şi, după alte 
câteva minute lângă el, reuşi să se dezlipească de jos. Mă 
uimeşte ce pot face oamenii chiar şi atunci când şuvoaie le 
cad pe faţă şi ei se împleticesc mai departe, tuşesc, caută şi 
găsesc. 


CE URMĂTOAREA DESCOPERIRE *O 
Cadavrele mamei şi lui papa zăcând pe cearşaful de 
balast din strada Himmel. 


Liesel nu alergă, nu merse şi nu se mişcă deloc. Ochii ei îi 
cercetară pe oameni şi se opriră buimaci când îi observă pe 
bărbatul înalt şi femeia scundă, în formă de şifonier. „Asta e 
mama mea. Asta e papa al meu.” Cuvintele erau capsate de 
ea. 

- Nu se mişcă, zise încet. Nu se mişcă. 

Poate că, dacă ar fi stat pe loc îndeajuns de mult timp, ei 
ar fi fost cei care se mişcau, dar rămaseră neclintiţi câtă 
vreme a rămas şi Liesel. În acel moment, am văzut că ea nu 
purta încălțări. Ce lucru ciudat de observat atunci. Poate că 
încercam să-i evit faţa, pentru că hoţul de cărţi era într-o 
dezordine iremediabilă. 

Făcu un pas şi nu voi să mai înainteze, dar o făcu. Încet, 
Liesel merse spre mama şi papa şi se aşeză jos, între ei. O 
luă pe mama de mână şi începu să-i vorbească: 

- Îţi aminteşti când am venit aici, mamă? M-am agăţat de 
poartă şi am plâns. Îţi aduci aminte ce le-ai spus tuturor de 
pe stradă în ziua aia? Vocea îi tremura acum. Ai zis: „La ce 
vă uitaţi, nenorociţilor?” Luă mâna mamei şi îi atinse 
încheietura. Mamă, ştiu că tu... mi-a plăcut când ai venit la 
şcoală şi mi-ai spus că Max se trezise. Ştii că te-am văzut cu 
acordeonul lui papa? Strânse mai puternic mâna care 
devenea tot mai rigidă. Am venit şi te-am privit, şi erai 
frumoasă. Fir-ar să fie, erai atât de frumoasă, mamă! 


“E MOMENTE LUNGI DE EZITARE SO 
Papa. Nu voia, nu putea să se uite la papa. Nu încă. 
Nu acum. 


Papa era un bărbat cu ochi de argint, nu cu ochi morţi. 
Papa era un acordeon! 


Acum, burduful lui era gol. 
Nimic nu intra şi nimic nu ieşea. 


Începu să se legene înainte şi înapoi. O notă stridentă, 
tăcută, mâzgălită era captivă undeva în gură până când fu 
în fine capabilă să se răsucească. 

Spre papa. 


În acel moment, nu m-am putut abţine. Am dat ocol, s-o 
văd mai bine şi, din clipa în care am privit-o din nou, mi-am 
dat seama că pe el îl iubea cel mai mult. Expresia ei 
mângâia faţa bărbatului. Îi urmărea una dintre liniile de pe 
obraz. El stătuse cu ea în spălătorie şi o învățase cum să 
răsucească o ţigară. El i-a dat pâine unui om mort de pe 
strada Munchen şi i-a spus fetei să citească în continuare în 
adăpostul antiaerian. Poate că, dacă nu ar fi făcut-o, ea nu 
ar fi ajuns să scrie în pivniţă. 

Papa - acordeonistul - şi strada Himmel. 

Nu puteau exista separat, deoarece, pentru Liesel, 
ambele însemnau acasă. Da, asta era Hans Hubermann 
pentru Liesel Meminger. 

Se întoarse şi îi vorbi celui de la LSE: 

- Vă rog, zise, acordeonul lui papa. Aţi putea să mi-l 
aduceţi? 

După câteva minute de confuzie, un membru mai în 
vârstă aduse cutia ponosită şi Liesel o deschise. Luă 
instrumentul rănit şi îl puse lângă corpul lui papa. 

- Uite, papa. 

Vă pot asigura de ceva, fiind un lucru pe care l-am văzut 
mulţi ani mai târziu - o viziune avută de hoţul de cărţi 
însuşi: odată ce a îngenuncheat lângă Hans Hubermann, l-a 
văzut stând în picioare şi cântând la acordeon. El s-a ridicat 
şi l-a agăţat de piscurile caselor distruse. Erau ochi de 
argint. Era o ţigară care îi atârna pe buze. Chiar făcu o 
greşeală şi râse apoi amuzat. Burduful respira şi bărbatul 


înalt cânta pentru Liesel Meminger pentru ultima dată, 
timp în care cerul ieşea încet din cuptor. 

Cântă în continuare, papa. 

Papa se opri. 

Scăpă acordeonul şi ochii lui de argint continuară să se 
ruginească. Acum, nu mai era decât un trup pe pământ, iar 
Liesel îl ridică şi îl îmbrăţişă. Plânse pe umărul lui Hans 
Hubermann. 

- Rămas-bun, papa, tu m-ai salvat. Tu m-ai învăţat să 
citesc. Nimeni nu poate cânta ca tine, nu o să beau 
niciodată şampanie. Nimeni nu poate cânta ca tine. 

Braţele ei îl ţineau. Îl sărută pe umăr - nu mai putea 
suporta să-i privească faţa - şi-l puse din nou jos. 

Hoţul de cărţi plânse până când a fost luată cu blândeţe 
de acolo. 


Mai târziu, îşi amintiră de acordeon, dar nimeni nu 
observă cartea. Era prea mult de muncă şi, împreună cu o 
serie de alte materiale, a fost într-un sfârşit ridicată fără să 
i se arunce măcar o privire şi zvârlită într-un camion cu 
gunoi. Chiar înainte să plece camionul, m-am urcat repede 
şi am luat-o în mână... 

Noroc că am fost acolo. 

Dar pe cine păcălesc? Sunt în cele mai multe locuri cel 
puţin o dată, iar în 1943 am fost aproape peste tot. 


Epilog 
i 


Ultima culoare 


în rolurile principale: 
moartea şi liesel - nişte lacrimi de lemn - max - şi 
restituirea 


Moartea şi Liesel 


Au trecut mulţi ani de atunci, dar încă este multă treabă 
de făcut. Vă pot asigura că lumea e o fabrică. Soarele o 
învârte, oamenii o conduc. Şi eu rămân la fel. Îi port 
departe. 

Cât despre ce a rămas din această poveste, nu merg pe 
ocolite pentru că sunt obosită, sunt atât de obosită şi o să v- 
o spun cât de de-a dreptul pot. 


“ UN ULTIM FAPT SO 
Ar trebui să vă zic că hoţul de cărţi a murit abia ieri. 


Liesel Meminger a trăit până la o vârstă foarte înaintată, 
departe de Molching şi de decesul străzii Himmael. 

A murit într-o suburbie din Sydney. Numărul casei era 45 
- la fel ca adăpostul Fiedlerilor -, iar cerul avea culoarea 
celui mai frumos albastru de după-amiază. Ca şi al lui papa, 
sufletul ei stătea drept. 

În viziunile de dinaintea sfârşitului, îi văzu pe cei trei 
copii ai ei, nepoți, soţul şi lunga listă de vieţi care s-au 
îmbinat cu a ei. Printre ei, luminoşi ca nişte felinare, erau 
Hans şi Rosa Hubermann, fratele ei şi băiatul al cărui păr va 
rămâne mereu de culoarea lămâilor. 


Dar erau şi alte viziuni acolo. 
Veniţi cu mine şi vă voi spune o poveste. 
Vă voi arăta ceva. 


Lemn, după-amiază 


După ce strada Himmel a fost curățată, Liesel Meminger 
nu avu unde să meargă. Se vorbea despre ea ca fiind fata 
cu acordeonul şi a fost dusă la poliţie, care se chinui să 
decidă ce va face cu ea. 

Stătea pe un scaun foarte tare. Acordeonul se uita la ea 
prin gaura din cutie. 

A durat trei ore până ce primarul şi femeia ciufulită să-şi 
arate feţele la secţie. 

- Toată lumea spune că e o fată, zise doamna, care a 
supravieţuit pe strada Himmel. 

Polițistul arătă spre ea. 


Ilsa Herman se oferi să care cutia, dar Liesel o ţinu ferm 
în mână în timp ce coborau scările secţiei de poliţie. Câteva 
străzi mai jos de strada Munchen, era o linie de demarcaţie 
clară, care îi separa pe cei bombardaţi de cei norocoşi. 

Primarul conduse maşina. 

Ilsa stătu cu ea în spate. 

Fata o lăsă să o ţină de mână, pe cutia acordeonului care 
stătea între ele. 

Ar fi fost uşor să nu spună nimic, dar Liesel avu o reacţie 
contrară tragediei sale. Se aşeză în eleganta cameră liberă 
din casa primarului şi vorbi, şi vorbi - pentru sine - până în 
noapte. Mâncă foarte puţin. Singurul lucru pe care nu îl 
făcu deloc a fost să se spele. 

Timp de patru zile, a cărat rămăşiţele din strada Himmel 
pe covoarele şi podelele din Grande Strasse numărul 8. 
Dormea mult şi nu avea vise, iar de cele mai multe ori îi 
părea rău că se trezea. Totul dispărea atunci când dormea. 

În ziua înmormântării, tot nu se îmbăiase, iar lIlsa 
Hermann o rugase politicos să o facă. Înainte de asta, îi 


arătase baia şi îi dăduse un prosop. 

Oamenii veniţi la slujba lui Hans şi a Rosei Hubermann 
vorbiră întruna despre fata care purta o rochie drăguță şi 
un strat de murdărie de pe strada Himmel. A existat şi un 
zvon că, mai târziu în acea zi, a intrat îmbrăcată în râul 
Amper şi a zis ceva foarte ciudat. 

Ceva despre un sărut. 

Ceva despre un Saumensch. 

De câte ori trebuia să-şi ia rămas-bun? 


După aceea au trecut săptămâni şi luni, şi mult război. Şi- 
a amintit de cărţile ei în cele mai rele momente de 
amărăciune, mai ales de acelea care fuseseră făcute pentru 
ea şi de cea care îi salvase viaţa. Într-o dimineaţă, într-o 
reînnoită stare de şoc, chiar a mers înapoi pe strada 
Himmel să le găsească, dar nu mai rămăsese nimic. Nu 
exista recuperare după ce se întâmplase. Acest lucru va 
dura decenii. Va dura o viaţă lungă. 


Au fost două ceremonii pentru familia Steiner. Prima - 
imediat la înmormântare. A doua - curând după ce Alex 
Steiner a ajuns acasă, când i s-a acordat permisie după 
bombardament. 

De când aflase vestea, Alex fusese distrus. 

- Isuse pe cruce, spusese el, numai dacă l-aş fi lăsat pe 
Rudy să plece la acea şcoală. 

Salvezi pe cineva. 

Şi îl omori. 

De unde era să ştie? 

Singurul lucru pe care îl ştia cu adevărat era că ar fi dat 
orice să fi fost el pe strada Himmel în acea noapte, astfel 
încât Rudy să fi supravieţuit, şi nu el. 

Îi zise lui Liesel acest lucru pe treptele casei din Grande 
Strasse numărul 8, unde a ajuns în grabă după ce a aflat de 
supraviețuirea ei. 


În acea zi, pe trepte, Alex Steiner s-a frânt. 

Liesel i-a spus că îl sărutase pe Rudy pe buze. I-a fost 
ruşine, dar s-a gândit că i-ar fi plăcut să ştie. Au fost lacrimi 
de lemn şi un zâmbet de stejar. În viziunea lui Liesel, cerul 
pe care l-am văzut era cenuşiu şi lucios. O după-amiază de 
argint. 


Max 


După ce războiul s-a terminat şi Hitler s-a predat în 
mâinile mele, Alex Steiner s-a apucat din nou de lucru în 
croitoria lui. Nu ieşea vreun ban, dar îşi ocupa timpul acolo 
câteva ore pe zi, iar Liesel îi ţinea adesea companie. Au 
petrecut multe zile împreună, mergând deseori spre 
Dachau, după eliberarea sa, numai pentru a fi trimişi la 
plimbare de americani. 


În final, în octombrie 1945, un bărbat cu ochi apoşi, păr 
de pene şi o faţă proaspăt bărbierită a intrat în magazin. S- 
a apropiat de tejghea. 

- E cineva aici pe nume Liesel Meminger? 

- Da, e în spate, zise Alex. Era plin de speranţă, dar voia 
să fie sigur. Pot să întreb cine o caută? 


Liesel a ieşit. 
S-au îmbrăţişat şi au plâns, şi au căzut pe podea. 


Restituirea 


Da, am văzut foarte multe lucruri în această lume. Asist la 
cele mai mari dezastre şi lucrez pentru cei mai mari 
răufăcători. 

Dar mai sunt şi alte momente. 

Există unele poveşti (doar câteva, după cum am sugerat 
mai devreme) cărora le permit să mă distragă în timp ce 
lucrez, exact cum fac culorile. Le iau din cele mai 
ghinioniste şi neobişnuite locuri şi mă asigur că mi le 
amintesc în vreme ce-mi fac treaba. Hoţul de cărți este o 
astfel de poveste. 


Când m-am dus în Sydney şi am luat-o pe Liesel, am putut 
în cele din urmă să fac ceva ce aşteptasem de mult timp. 
Am pus-o jos, am mers pe Anzac Avenue, lângă terenul de 
fotbal, şi am scos o carte neagră şi prăfuită din buzunar. 

Femeia în vârstă a fost uluită. O luă în mână şi spuse: 

- Chiar e cu adevărat? 

Am încuviinţat. 

Cutremurată, ea deschise Hoţul de cărţi şi întoarse 
paginile. 

- Nu-mi vine să cred... 

Deşi textul se ştersese, îşi putea citi cuvintele. Degetele 
sufletului ei atingeau povestea scrisă cu atât de mult timp în 
urmă, în pivniţa din strada Himmel. 

Se aşeză pe bordură şi eu m-am alăturat ei. 

- Ai citit-o? întrebă ea, dar nu mă privi. 

Ochii ei fixau cuvintele. 

Am încuviinţat. 

- De multe ori. 

- Ai putut să o înţelegi? 

Din acel moment, urmă o pauză lungă. 


Câteva maşini au trecut pe acolo, în ambele direcţii. 
Şoferii lor erau Hitleri şi Hubermanni, şi Maxi, criminali, 
Dilleri şi Steineri... 

Am vrut să-i vorbesc hoţului de cărţi despre frumuseţe şi 
brutalitate. Dar ce-i puteam spune despre acele lucruri pe 
care deja le ştia? Am vrut să-i explic că, în mod constant, 
supraestimez şi subestimez omenirea - că rareori pur şi 
simplu o estimez. Am vrut să o întreb cum acelaşi lucru 
putea fi şi urât, şi plin de glorie, iar cuvintele ei atât de 
osânditoare şi strălucite. 

Niciunul dintre aceste lucruri însă nu mi-a ieşit din gură. 

Tot ce am fost capabilă să fac a fost să mă întorc spre 
Liesel Meminger şi să-i spun singurul adevăr pe care îl ştiu. 
I l-am zis hoţului de cărţi şi vi-l spun acum dumneavoastră. 


“% O ULTIMĂ OBSERVAŢIE DE LA SO 
NARATOAREA DUMNEAVOASTRA 
Sunt bântuită de oameni. 


(L- Bună ziua, domnule Fiihrer, cum vă merge astăzi? (în lb. germană, în 
original). 

121 Termenul se referă la talentul de a jigni. (n.tr.) 

131 jegos (în lb. germană, în original). 

141 A se certa (în lb. germană, în original). 


Sal Marş compus în 1848 de Johann Strauss (tatăl) în onoarea 
feldmareşalului Josef Wenzel Radetzky von Radetz, cu ocazia victoriei pe care 
armata aflată sub comanda acestuia a repurtat-o la Custoza, contra 
revoluţionarilor italieni. (n.red.) 


161 Partidul Muncitoresc German Naţional Socialist. (n.tr.) 


12 Din engl. „grim reaper” - expresie ce reprezintă personificarea morţii 
ca personaj cu mantie cu glugă neagră şi coasă. (n.tr.) 


18) Clădire istorică a Parlamentului Imperiului German, arsă în mare parte 
într-un incendiu în 1933. (n.tr.) 


19* Rahat! (în lb. germană, în original). 


110% Unitate monetară divizionară germană, reprezentând a suta parte 
dintr-o marcă (n.tr.). 


SEL Cap de rahat (în lb. germană, în original). 
412) Pat (în lb. germană, în original). 
113) Repede (în lb. germană, în original). 


EEE Dicţionar german publicat prima dată de Konrad Duden, în 1880 (n. 
red.). 


45! Bună dimineaţa (în lb. germană, în original).